Vintila Corbul — Calea Ducesei

Vintilă Corbul & Eugen Burada 


Calea ducesei 


Romanul unei mari familii sub ocupație germană 
Traducere din limba franceză Mariana Cristea 


Capitolul 1 

Sandra urca panta împădurită atât de repede pe cât îi 
permiteau tocurile înalte. Părul său roşcat, mătăsos, cu reflexe 
de aur şi rochia vaporoasă fluturau în jurul ei agitate, atât de 
mişcările-i vii, cât şi de vântul care bătea uşor. 

Ajunsă în vârful micii coline, privi spre valea care se strâmta 
mai jos şi spre cimitirul dominat de cavourile de marmură ale 
castelanilor. 

Cuprinse cu privirea aleile cu arbori mărginite de morminte şi, 
cu inima bătând, găsi ceea ce căuta. 

În picioare lângă un crâng de păducel, Andree îşi agita mâna 
albă şi subţire în semn de adio către Pierre, tânărul rândaş care 
dispăru imediat, alunecând în spatele crucilor căzute pradă 
verdeţii sălbatice. 

Andree îşi scutură resturile de ierburi prinse de rochie şi 
imediat scoase un strigăt slab, înspăimântată fiind de un arici 
apărut dintre mărăcinişuri, care se îndrepta spre picioarele ei. 
Avu o strâmbătură de dispreţ, apoi ridică privirea. Abia atunci o 
zări pe Sandra, a cărei siluetă se detaşa pe cerul albastru, aşa 
cum stătea în vârful colinei. Un surâs straniu se desenă pe 
buzele sale. 

Distanţa era prea mare pentru a-i permite Sandrei să distingă 
clar faţa tinerei fete, dar îşi imagină expresia de neîncredere din 
ochii albaştri ai acesteia. Nemişcată, stătu în aşteptare. Andree 
urcă în grabă colina înaintând spre Sandra. 

Mişcarea unduitoare a umerilor săi respira o feminitate 
tulburătoare. 

Sandra simţi o mică înţepătură de invidie. Frumoasă, 
conştientă de frumuseţea ei, admitea în forul său interior că 
tânăra era mai frumoasă decât ea. Fata emana o senzualitate 


care îi atrăgea şi îi înnebunea pe bărbaţi până acolo încât erau 
tentaţi să uite pericolul unei relaţii cu o minoră de 16 ani. 

Blondă, plăpândă, vulnerabilă, Andrée era una dintre acele 
femei-copil, uneori mai excitantă decât femeile cu experienţă. 
Sosită lângă Sandra, copila o privi cu o insolenţă provocatoare. 

— Ce faci aici? Mă spionezi? 

— Ai uitat că astă-seară îl vom sărbători pe bunicul tău? A 
întrebat de tine. Du-te şi te schimbă. In mai puţin de două ore 
toată lumea va fi aici. Bunicul tău, ştii asta, cere exactitate în tot 
ceea ce facem. 

Un surâs ironic flutură pe buzele senzuale ale fetei. 

— N-am nevoie de altă guvernantă. Cea pe care o am îmi 
ajunge. 

Şi, arătând cu bărbia spre cavou, adăugă: 

— Am venit să aduc flori la mormântul părinţilor. 

— Da, am observat. Îl găseşti atât de şic pe micul rândaş, 
încât să-l vezi atât de des? 

— N-ai decât să-l încerci, spuse tânăra pe un ton de bravadă, 
întoarse spatele şi se fofilă printre arbori. F 

Rămasă singură, Sandra cobori colina spre cimitir. Işi croi 
drum prin crângul de păducel care umbrea mormintele şi se opri 
lângă micul arici, care nu părea să se sperie de ea. Se aplecă şi-l 
ridică încet, fără să-l lase s-o înţepe, şi-l puse între mărăcini. 
Apoi se întoarse pe alee, urcă încet colina şi, sosită la marginea 
pădurii, avu surpriza s-o găsească pe Andree, care o aştepta 
răbdătoare. 

— Ai de gând să-i spui bunicului meu? 

— El a trimis-o deja pe Miss Swanson în căutarea ta. Ochii 
fetei lansară o provocare. 

— De ce nu i-ai spus unde sunt? 

— Ai fi preferat să te găsească ea? 

Adolescenta ridică din umeri, făcând pe indiferenta. Sandra 
ştia că sub această aparenţă de impasibilitate se ascundea o 
nelinişte reală. Nu se lăsă păcălită de răceala purtării fetei. In 
linişte, îşi reluară drumul pe cărarea care mărginea pădurea. 
Sosite în faţa castelului ridicat la marginea unei minunate 
peluze verzi, amândouă grăbiră pasul. 

Clădire cu proporţii vaste, construită după planurile lui Jules 
Hardouin Mansart, în stilul maiestuos pe care Versailles- ul lui 


Ludovic al XIV-lea îl impusese în lumea întreagă, aceasta emana 
un aer de nobleţe dat de postamentul său înalt, cu despicături, 
cu coloanele-i corintiene, cu pilaştrii şi balustradele împodobite 
cu statui, inspirate din antichitatea greacă şi cu vasele de 
ornament florentine. Frontoanele cu însemnele familiei Montfort, 
cupolele, domurile decorate în stil italian îmbogăţeau acest 
ansamblu de o frumuseţe perfectă. 

După ce traversară o curte mică, mărginită de statui din 
marmură albă, acoperite de licheni verzi, ochii celor două femei 
se îndreptară spre intrarea ornată cu o colonadă grecească 
dispusă în semicerc. 

Pătrunseră într-un vestibul mare, dominat de o scară dublă. 
Un servitor purtând o perucă pudrată şi o livrea galonată cu aur 
se precipită spre ele. 

— Domnişoară Andree, vă cheamă domnul duce. 

— Vin, vin acum!, spuse copila, urcând cu pas alert scara de 
marmură roz. 

Sandra surâse. Nesupusa Andrée nu recunoştea decât 
autoritatea bunicului său, singurul personaj omnipotent din 
familia Montfort. De altfel, nu era singura în această situaţie. 
Toţi ceilalţi membri ai familiei se supuneau voinţei sale. Chiar 
dacă vreunul dintre ei făcea bravadă de o aşa-zisă 
independenţă, toţi evitau orice notă menită să-i provoace 
iritarea. 

Ducele, în ciuda vârstei înaintate - în curând împlinea 
şaptezeci de ani -, îşi păstrase neatins prestigiul. Rareori se lăsa 
copleşit de mânie, dar când se întâmpla asta, toţi cei care 
locuiau în castel tremurau ca şi cum trăsnetul s-ar fi abătut 
asupra capetelor lor. 

Işi păstrase totdeauna calităţile unui om de afaceri avizat şi 
ale unui politician clarvăzător şi generos, capabil să-şi impună 
concepţiile şi părerea într-o lume frământată de cele mai 
diverse tendinţe politice. Fost ambasador, fost ministru al 
afacerilor externe, apoi senator, ales fără întrerupere, ducele nu 
ezita să intervină în hemiciclul Palatului de Luxembourg, atunci 
când avea ceva de spus. 

Constituirea Frontului Popular dăduse o grea lovitură ve-chii 
nobilimi, care credea că pentru ea sosise sfârşitul. Temându-se 
de o reeditare a Marii Revoluții ruse, cu valurile sale de teroare 


şi de sânge, nobilimea franceză nu ştia în slujba cui să se pună. 
Singur, ducele îşi păstrase calmul şi luciditatea „Coaliția stângii 
se va prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. Francezii sunt prea 
cartezieni ca să se poată lansa cu ochii închişi într-o aventură cu 
sfârşit imprevizibil. După o scurtă idilă politică cu marxiştii, vor 
abandona himerele şi îşi vor regăsi drumul drept pe care 
raţiunea îl va impune. Odată vijelia terminată, totul va reintra în 
normal”, spunea el. 

Bătrânul duce a fost lăudat de camarazii de partid pentru 
înţelepciunea sa. 

Deţinător al unui mare număr de acţiuni, proprietar al unui 
imens domeniu şi al unui imperiu industrial, rămăsese cu 
obiceiurile unui om bogat. Tatăl său, Louis, moştenitorul unui 
nume şi al unei averi pe care o consolidase în timpul Marii 
Revoluții, dăduse o nouă strălucire blazonului său, alegând-o ca 
soţie pe unica fiică a unui industriaş, urâtă, dar care îi adusese o 
dotă fabuloasă, mărită de o serie de moşteniri de pe urma 
unchilor ei, bancheri şi armatori, dispăruţi fără a avea urmaşi 
direcţi. Socrul lui, fericit de a avea un ginere deţinător al titlului 
de duce, se dădea peste cap să-i satisfacă toate gusturile 
extravagante de om bogat. l-a oferit zeci de milioane, care să-i 
permită să cumpere bijuterii, tablouri, mobile de marcă, cai de 
curse, echipaje magnifice şi care să-i permită renovarea 
castelului strămoşesc. După moartea lui Jules de Montfort, fiul 
său mai mare, Charles, actualul duce, făcuse tot ce i-a stat în 
putinţă pentru ca gloria casei sale să renască. 

Primul Război Mondial, care pusese capăt dominaţiei marii 
nobilimi în Europa, nobilime care dictase până atunci în toate 
domeniile, slăbise în parte splendoarea casei de Montfort, care 
s-a zbătut să rămână în umbră şi să-şi păstreze modul de viaţă. 

Ajuns la o vârstă înaintată, ducele Charles, acest personaj 
demn şi important, ascundea cu pricepere o trăsătură uşor 
copilărească a firii sale, care nu se lăsa văzută decât în zilele de 
sărbătoare în care primea musafiri. 

Când se iveau astfel de ocazii, intendentul castelului, care se 
conforma dorințelor stăpânului său, făcea să apară la vedere 
vechile livrele galonate şi perucile pudrate cu care îi îmbrăca pe 
servitori. Noaptea, la lumina torţelor şi a lumânărilor, stofele şi 


perucile cu părul deşirat - nefiind înnoite sau îngrijite de multe 
decenii - erau de mare efect. 

Sandra credea în bătrânul duce şi-i purta o mare admiraţie. El 
n-o tratase niciodată de sus şi n-o repezise niciodată. Atitudinea 
sa binevoitoare contrasta cu atitudinea rudelor soţului său, care, 
prin răceala afişată în relaţiile cu ea, îi aminteau în mod 
constant că este o intrusă. 

Chiar dacă nu agrease intrarea acestei mic-burgheze, şi 
săracă pe deasupra, în vechea şi ilustra lui familie, ducele se 
resemnase până la urmă s-o accepte, convins fiind că fiul său 
Henri, un beţiv notoriu, n- ar fi putut face o alegere mai bună. 
Fiasco-ul înregistrat în cele două căsătorii anterioare cu fete din 
nobilimea franceză pregătise de fapt această mezalianţă. Cel 
puţin Sandra îşi menaja soţul, îl răsfăţa şi-l proteja cu o grijă 
aproape maternă. 

— Cum ai acceptat să te măriţi cu fiul meu?, o întrebase într-o 
zi ducele cu francheţea sa obişnuită. Nu e frumos. Mediocru, 
incomod, vicios, prea puţin inteligent, el nu are niciuna dintre 
calităţile care le atrag pe tinerele femei. Prima lui soţie l-a 
părăsit după trei luni de viaţă comună. A doua a fugit de la el în 
luna de miere. Dumneata... 

Dumneata eşti foarte frumoasă. Săracă, dar frumoasă. Chiar 
foarte frumoasă. Ai fi putut găsi un soţ mai bun. În sfârşit, nu 
vreau să mă amestec în afacerile dumitale, nici să caut motivele 
ascunse care ţi-ar fi putut influenţa alegerea. Tot ceea ce doresc 
însă este să nu regreţi într-o zi această căsătorie pe care eu o 
consider, cel puţin pentru dumneata, un pic prea... 

In realitate, Sandra cunoştea foarte bine motivele care o 
împinseseră să accepte propunerea lui Henri. Sedus de surâsul 
ei, de graţia ei provocatoare, aceasta căzuse în plasa întinsă de 
o fată cu prea puţină experienţă, dar condusă de instincte 
sigure şi hotărâtă să-l câştige cu orice preţ. 

Sandra era convinsă că ducele ghicise prea bine adevărul. 
Datorită lui Henri, ea, o tânără fată cu origine mai mult decât 
modestă, devenise prinţesă, trăia într-un castel istoric absolut 
superb, era servită de cameriste îmbrăcate în mătase neagră şi 
de valeţi costumaţi în livrele, mergea în Rolls-Royce -uri care 
aveau pe portieră ecusonul casei, era primită în cercurile cele 
mai alese şi -şi găsea fotografia şi numele însoţite de titlul de 


nobleţe în rubricile mondene ale marilor publicaţii, care erau 
interesate de membrii iluştri din almanahul Gotha. 

Atunci când i se arătau articolele în care erau amintiţi membrii 
familiei sale, ducele era cuprins de mânie: 

— Acceptaţi ca numele voastre să fie pomenite alături de cele 
ale unor milionari parveniţi, de cele ale curtezanelor de lux, ale 
actorilor a căror celebritate este fabricată de câteva piese cu 
publicitate deşănţată. Este nedemn! Este dezgustător! 

Erau momente în care lăsa să izbucnească toată amărăciunea 
care-i otrăvea viaţa: 

— AŞ fi preferat să văd numele voastre asociate cu numele 
unor opere ştiinţifice, culturale sau politice. Chiar dacă am avut 
o avere care mi-ar fi permis să trăiesc în desfrâu, am hotărât să 
intru în politică, să muncesc pentru stat şi pentru gloria numelui 
nostru. Se spunea că este ridicol pentru un duce să fie demnitar 
sub a Ill-a Republică, de parcă noblețea ar fi fost incompatibilă 
cu democraţia. Din păcate, fiii mei, cu excepţia lui Gerard şi a 
sărmanului Jules, n-au mers pe urmele mele. Ei preferă 
trândăvia, în timp ce marea finanța li s-ar fi potrivit de minune. 
Jules a făcut lucruri minunate în marea industrie, înainte de a fi - 
tânăr încă - furat de moarte. Ei, da, Julien ar fi purtat cu 
demnitate coroana ducală. Datorită lui, familia Montfort ar fi 
cunoscut o nouă perioadă de glorie. El era moştenitorul celor 
mai nobile calităţi ale străbunilor pe linie paternă, combinate cu 
trăsăturile solide de caracter ale mamei mele, această 
admirabilă descendentă din marea burghezie, care a grefat pe 
trunchiul vechii noastre familii puterea sănătoasă a rasei sale, 
nepoluată de alianţe consangvine. Verii noştri Sunderland- 
Beauclair au construit un imperiu bancar care concura cu cel al 
lui Rotschild. Cei din neamul Brissac au reuşit să se integreze 
timpurilor noi. Jules îi depăşise de departe. Soţia mea, 
Dumnezeu s-o ierte, n-a fost niciodată în stare să înţeleagă 
imperativele vremurilor noi. Îşi adora copiii. Orbită de dragostea 
maternă nelimitată, îi răsfăţa, îi cocoloşea şi le făcea toate 
capriciile. Ea nu trăia decât pentru ei şi prin ei. Eram mereu 
tentat s-o compar cu pelicanii care îşi scot maţele ca să-şi 
hrănească puii. Devotamentul ei întrecea orice limită. Imi 
spunea uneori, cuprinsă de panică: „Cine se va ocupa de copiii 
mei după ce nu voi mai fi? Sunt atât de plăpânzi şi neajutoraţi!” 


lar atunci când i s- a pus diagnosticul - era bolnavă de cancer -, 
a evitat să se plângă ca să nu- şi traumatizeze copiii. Înainte de 
a muri, m- a rugat să am grijă în mod special de Henri. Se pare 
că ea îşi dăduse seama de dificultăţile care-l vor asalta mai 
târziu. Sărmanul Henri! Dacă nu i s-ar fi inoculat conştiinţa 
propriei sale superiorităţi faţă de copiii de vârsta lui fără titlu de 
nobleţe poate ar fi avut un drum mai lin, mai realist. Ar fi învăţat 
să muncească şi să aprecieze adevăratele valori. Ar fi evitat să 
lenevească - mama tuturor viciilor fiind tocmai lenea. Mă 
gândeam să-l îndrept spre literatură. Aveam în faţă exemplul 
lordului Chesterfield şi al ducelui de Saint-Simon, unul dintre 
strămoşii noştri. Henri era un bun povestitor. Lumea rămânea 
agăţată cu privirea de buzele lui atunci când povestea. Dar 
atunci când a încercat să-şi pună ideile pe hârtie a fost un 
fiasco. Totul era plat, gol de conţinut, lipsit de culoare. Şi a 
renunţat să scrie... Aş fi putut tipări operele sale într-o carte cu 
tiraj confidenţial, să o leg în piele de Cordoba şi s-o ofer amicilor 
mei mai puţin exigenţi. Şi după aceea? Opera lui ar fi fost uitată 
în câteva biblioteci prăfuite, închise în castelele vecinilor noştri. 
Şi care sunt singurele lui pasiuni? Să bea şi să joace cărţi. Noroc 
că mai sunt eu aici. Dar mă întreb cu nelinişte, ce va deveni 
după moartea mea? Sandra va şti oare să se ocupe de el şi să-l 
protejeze? Sper din tot sufletul. Sunt bucuros că alături de fiul 
meu este o femeie cu cap. 

Sandra era mândră de această apreciere care o ridica în 
propriii săi ochi. 

— Doamnă prinţesă, domnul prinţ a căzut în sala de baie din 
apartamentul său. 

Tânăra cameristă cu şorţ alb, scrobit, ornat de dantele, sosi 
gâfâind, întrerupând gândurile stăpânei sale. 

Aceasta părăsi problemele care-l priveau pe bătrânul duce 
pentru a se îndrepta grăbită spre camera soţului său. 

In acelaşi timp, valetul englez al lui Henri se forţa să ridice 
trupul greu al prinţului, lungit pe dalele de marmură verde ale 
băii. II duse în camera sa şi-l întinse pe pat. 

Sandra luă un prosop şi şterse picăturile de apă care 
acopereau pieptul şi burta flască a soţului său, apoi dădu un 
ordin scurt: 

— Chemaţi-l pe doctorul Caillavet! 


Henri deschise ochii duşi în fundul capului, obosiţi. 

— Inutil, draga mea, murmură el cu o voce păstoasă. N-am 
nimic spart. Uită-te!, adăugă el ridicând cu oarecare dificultate 
braţele şi picioarele. Când am ieşit din baie, am avut o 
slăbiciune şi am căzut. Nu-i nimic grav. Soames mă va ajuta să 
mă îmbrac. 

Surâse cu o falsă jovialitate. 

— Bine, tu eşti gata? 

— Ba deloc. Trebuie să-mi schimb rochia. Tatăl dumitale 
impune la toate petrecerile sale toalete de gală, cu umerii goi şi 
trene lungi. La aceste toalete trebuie să purtăm cele mai 
frumoase bijuterii. 

— Ei, da. Ştiu micile lui manii, spuse Henri ridicându-se. Du-te 
deci şi te îmbracă. 

Sandra privi neliniştită obrajii palizi ai soţului ei. 

— Eşti sigur că nu ai nevoie de mine? 

— Mai mult decât sigur, draga mea. 

— Bine atunci. Trebuie să mă grăbesc. Ducele este sever în 
ceea ce priveşte protocolul. Să intri după el în sala de bal ar fi o 
greşeală de neiertat. 

Ajunsă în camera sa, îşi scoase rochia de voal alb, ajutată fiind 
de Rosalie, subreta sa, o tânără fată amabilă şi dezgheţată, 
înainte de a intra în baie, Sandra îşi examină cu un ochi critic 
trupul gol, reflectat în oglinda de la masa ei de toaletă. Sânii 
ducesei mai păstrau încă un contur frumos, umerii îşi 
menţinuseră supleţea, iar picioarele ei lungi păreau perfecte. 

— Ce frumoasă sunteţi, doamnă prinţesă!, exclamă Rosalie cu 
o admiraţie sinceră. 

— Linguşitoareo!, surâse Sandra, bucuroasă de acest omagiu 
spontan. 

Intrată în marea sală de baie din marmură verde, îşi văzu 
silueta reflectată din toate unghiurile în oglinzile care ornau 
pereţii, imagini multiplicate la infinit, care glorificau corpul său 
magnific. Sandra resimţi o plăcere aproape senzuală atunci 
când intră în apa caldă şi parfumată din cadă. 

Rosalie o săpuni uşor pe spate, îi mângâie cu buretele plin de 
săpun umerii, apoi pieptul. Sandra închise ochii. li plăcea 
atingerea subretei, atingere asemănătoare unei dezmierdări, 


care o făcea să freamăte, să fie asaltată de valuri de voluptate, 
ce urcau în ea şi o aruncau într-un vârtej de dorinţe. 

Avu senzaţia că Pierre, rândaşul, îi masa încet sânii şi 
abdomenul plat, şi tresări cu violenţă. 

— lertaţi-mă, doamnă prinţesă, v-am lovit? 

Vocea dulce a Rosaliei o trezi pe Sandra, care-şi regăsi starea 
de spirit. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Am avut un frison. Şi acum, gata! 
Şterge-mă cu prosopul! 

Sandra realiză cu stupoare până la ce punct din subconştient 
fusese afectată de virilitatea agresivă a lui Pierre, rândaşul, cu 
atât mai mult cu cât personajul îi repugna. După ce se măritase, 
ar fi avut ocazia de multe ori să cunoască bucuriile oferite de 
dragostea fizică, pe care soţul său, ajuns aproape impotent din 
cauza abuzului de alcool, nu i-o putuse oferi. Dar fiind o femeie 
realistă şi lucidă, hotărâse să nu-şi compromită situaţia de soţie 
bogată şi respectată, ca şi satisfacţiile orgoliului pe care această 
situaţie i-o asigura. Pentru asta, trebuia să ocolească minutele 
de plăcere carnală pe care i le-ar fi oferit întâlnirile 
extraconjugale. 

Revenită în camera ei, Sandra îşi refăcu machiajul şi îşi alese 
rochia, apoi scoase din scrin colierul pe care să-l poarte şi care 
să-i sporească eleganta. 

Rosalie îşi ajută stăpâna să-şi îmbrace o rochie-furou plină de 
paiete, care-i lăsa descoperiţi umerii de o albeaţă sidefie. Stând 
în spatele stăpânei, îi prezentă colierul de diamante 
strălucitoare, ornate cu şapte smaralde mari de o frumuseţe 
excepţională, tăiate în formă de pară şi montate în briliante. 
Rosalie, tremurând de emoție, prinse agrafa închizătorii din 
platină şi briliante pe gâtul lung al Sandrei, apoi se trase un pas 
înapoi ca s-o admire. 

— Sunt sigură, doamnă prinţesă, că veţi fi regina balului. 
Domnul duce va fi încântat, ca de obicei! 

Sandra surâse. 

In această casă toate se învârteau în jurul ducelui. El era cel 
care hotăra dacă va ploua sau va fi timp frumos. 

Domnul duce... 

Sandrei îi era greu să i se adreseze cu apelativul „tată”, îi era 
imposibil să folosească şi „papa” sau „papi” - cuvinte rezervate 


burgheziei, mai puţin celor din popor. Ea ştia bine că, chiar în 
familiile nobile, noua generaţie era mai puţin formalistă. Se 
tutuiau fără jenă sau ajungeau până acolo încât foloseau 
şocantul apelativ „bătrâne” atunci când se adresau celor din 
jurul lor. Ducele de Montfort ar fi făcut o criză de nervi dacă unul 
dintre fiii săi i-ar fi vorbit astfel. 

În castelul familiei Montfort se trăia ca într-un Olimp 
inabordabil pentru muritorii de rând. Înainte de a se mărita cu 
Henri, Sandra privea de departe, visătoare, splendidul edificiu 
înconjurat de arbori şi de peluze, care coborau spre lacul 
mărginit de sălcii plângătoare. Despărţit de parc printr-un grilaj 
vopsit în negru, ca să pună în evidenţă bogatele ornamente 
aurite, Sandra vedea castelul ca pe un loc fermecat şi-şi 
închipuia viaţa celor care trăiau acolo ca pe o poveste cu zâne. 
Ea visa cu ochii deschişi. Se vedea îmbrăcată cu o rochie de 
brocart cu umeri ampli, aşa, ca în desenele şi acuarelele lui 
Cochin şi Moreau cel tânăr; se închipuia hoinărind pe aleile 
umbrite de tei maiestuoşi, în timp ce o mulţime de copii alergau 
în jurul ei. De ce era îmbrăcată aşa? N-ar fi putut spune. 

Pe vremea aceea, numele ei era Mouton. 

Ca să-i confere un lustru deosebit acestui nume, mama ei îi 
dăduse un prenume exotic, Sandra, inspirat de eroina unui 
roman de dragoste tradus din italiană. Tatăl Sandrei, Prosper 
Mouton, un negustor modest, vindea în prăvălia sa articole de 
mercerie pe care le primea de la Paris. Era ajutat în comerţul 
său de soţia lui, Odile, iar mai târziu de Sandra. 

Familia locuia la etaj în câteva camere mici, de o curăţenie 
ireproşabilă, în care se simţea totdeauna mirosul de ceară de 
parchet. Dintr-o cameră mică ieşeai într- un balcon de fier forjat, 
de unde se vedea strada principală cu acel du-te-vino zilnic. 

În acest mic orăşel normand, care trăia în umbra castelului, 
toată lumea se cunoştea. Peisajul străzii nu era totdeauna 
îmbucurător. Sandra putea să precizeze fără greşeală orele la 
care negustorii îşi deschideau prăvăliile, micii funcţionari se 
îndreptau către birourile lor, copiii mergeau spre şcoală sau se 
întorceau acasă, gospodinele ieşeau după cumpărături, ţăranii 
veneau la piaţă cu produsele muncii lor, spectatorii se 
îngrămădeau la intrarea în cinematograf - singurul din oraş - ca 
să vadă 


„noutăţile”. De aici, din micul balcon, putea să-i vadă pe cei 
care se plimbau în amurgul care se lăsa peste străzile iluminate 
cu zgârcenie, putea să precizeze momentul în care toată lumea 
se retrăgea spre casă, pentru a relua a doua zi, după o noapte 
fără istorie, rutina zilnică a vieţii provinciale. 

Singurele momente interesante erau acelea în care prin micul 
orăşel treceau maşini elegante, conduse de şoferii de la castel. 
Cea mai impresionantă era defilarea maşinilor Rolls-Royce, 
Daimler, Cadillac, Hispano-Suiza, Jaguar, Bugatti sau Mercedes, 
care, în zilele de sărbătoare, duceau invitaţii bătrânului duce 
sau pe cei ai descendenților săi. Atunci, gură-cască se adunau 
pe trotuar, ca să le admire pe femeile - tinere sau bătrâne - 
acoperite de bijuterii, dar şi pe domnii în ţinută de seară, pe 
diplomaţii şi militarii în uniformele lor de gală care treceau spre 
castel. 

Asta se întâmpla după Marele Război Mondial, atunci când 
înalta societate îşi etala bogăţia şi splendoarea dată de avere, 
fără să-şi facă griji „de ceea ce s-ar putea spune” 

dicton devenit atât de tiranic în cursul următoarelor decade. 
Era epoca în care socialiştii şi comuniştii atacau violent politica 
lui Poincaré, pe care-l acuzau de a fi un imperialist neputincios, 
epocă în care fascismul şi nazismul se afirmau cu o vigoare 
crescândă, iar expansionismul sovietic, prezent în Asia, nu se 
făcea încă simţit în Europa. 

Sandra, atunci în apogeul frumuseţii sale, atrăgea toate 
privirile. Pe stradă, la trecerea ei, bărbaţii întorceau capul 
fascinaţi fiind de trupul ei unduitor, de strălucirea ochilor ei 
albaştri, de prospeţimea tenului şi de delicateţea buzelor ei 
senzuale. Simpla sa prezenţă îi excita pe bărbaţi, care deveneau 
neliniştiţi de parcă ar fi fost nişte tauri enervaţi de capa roşie a 
unui toreador. 

Sandra avea o prietenă, Danielle, căreia îi încredința toate 
secretele şi toate visurile de adolescentă. Mereu gata să râdă şi 
să glumească, cele două fete îşi împărtăşeau impresiile despre 
băieţi, despre flirturi şi despre dragoste. Danielle nu se gândea 
decât la cuceriri galante, care nu se realizau niciodată, căci 
tinerii bărbaţi vizaţi de ea preferau s-o curteze pe Sandra, mult 
mai frumoasă decât prietena sa. Dar niciunul nu avea sorţi de 


izbândă, căci domnişoara Mouton nu dorea să -şi compromită 
viitorul, angajându-se în aventuri fără niciun rost. 

Atunci când Prosper Mouton şi-a dat seama de ravagiile pe 
care le producea simpla prezenţă a fiicei sale printre bărbaţi, 
deşi era numai o adolescentă, ea întârziase s-o prevină asupra 
intenţiilor necurate ale acestora. 

— N-au decât un scop: să te posede. Şi când te vor lăsa 
însărcinată, ai să te acoperi de ruşine ca mătuşa ta Agnes, care 
s-a sinucis după ce mizerabilul care a lăsat-o gravidă a 
abandonat-o. Deci, ia seama! Eu nu voi creşte un bastard care 
să-mi poarte numele. Nu uita, noi suntem săraci, dar cinstiţi şi 
cu demnitate. Singura ta avere este virtutea. Da, draga mea 
fiică, virginitatea este o dotă foarte apreciată printre tinerii care 
nu aleargă după aventuri sentimentale. Va trebui să ai o familie. 
Să ai un soţ atent şi muncitor, copii cuminţi, curaţi, bine- 
crescuţi, o casă minunat întreţinută. Uită-te la noi, la mine şi la 
mama ta. Am trăit în armonie, iubindu-ne şi fiind fericiţi să avem 
o fată atât de frumoasă şi înţeleaptă. Să iei familia noastră ca 
exemplu. 

Tot ceea ce-i spunea tatăl său i se părea Sandrei desuet. Nu-şi 
dorea o familie ca aceea în care trăia. Ea aştepta altceva de la 
viaţă. Visa cu ochii deschişi să întâlnească un prinţ cuceritor 
care să-i ceară mâna, s-o ducă în insulele însorite ale Caraibelor, 
să-i ofere dragostea lui, ea să-i ofere mulţi copii şi să fie cea mai 
fericită dintre femei. 

In târguşorul lor, animat de câteva iarmaroace cu dată fixă, se 
ridica în faţa bisericii o fântână veche, de o frumuseţe aparte, 
ornată cu un basorelief sculptat, care înconjura corpul central, 
pe unde curgea apa. Acesta înfăţişă o încolăcire de şerpi. 
Ciudata fântână atrăgea turiştii, care simțeau cum îi trec fiori pe 
spate privind reptilele oribile, ce păreau atât de vii încât te 
aşteptai să iasă din cuibul lor de piatră. 

Acest monument comemorativ fusese ridicat de baronul 
Arnaud de Montfort, cruciat recunoscut, întors în Franţa acoperit 
de glorie şi de răni abia cicatrizate, după ce luptase mulţi ani 
pentru eliberarea Ţării Sfinte. Şerpii sculptați în piatră evocau un 
episod miraculos din trecutul său. În cursul unei scurte perioade 
de linişte în ludeea, adormise la umbra unui curmal, după ce 
fusese la vânătoare. Trezit din somn de o prezenţă insolită, 


văzuse deasupra sa faţa unui sarazin, care se pregătea să sară 
şi să-l lovească în inimă cu un pumnal. Chiar în momentul acela, 
o viperă, care se făcuse inel şi dormea la soare în apropierea 
baronului, sări şi-l muşcă pe sarazin de obrazul drept. Acesta, 
surprins de atacul neaşteptat, rămase împietrit. A fost de ajuns 
pentru ca baronul să-şi găsească prezenţa de spirit, să sară în 
picioare şi să-şi scoată din teacă pumnalul de care nu se 
despărţea niciodată. Dar nu avu timp să-l folosească, pentru că 
duşmanul său căzuse cu faţa la pământ şi nu se mai mişcă. 
Pentru a-şi aminti de acest eveniment salvator, baronul pusese 
să se graveze o viperă cu o coroană pe blazonul său şi să se 
ridice fântâna cu şerpi în mijlocul târguşorului. 

Într-o zi însorită, trei maşini se opriră aproape de această 
fântână. Câteva fete înconjurate de o ceată de fotografi 
coborâră din maşini, sub ochii uimiţi ai celor care hoinăreau prin 
oraş, surprinşi de acest spectacol neaşteptat. Frumoasele 
creaturi, îmbrăcate cu o eleganţă rafinată, se apropiară de 
fântână şi, pe mătasea apei care susura - fondul plastic al 
fotografiilor -, luară diferite atitudini sofisticate, în timp ce 
fotografii făceau poze unele după altele. 

Atrasă de spectacolul insolit, Sandra ieşise din prăvălia 
părintească, fără să ţină cont de interdicţia mamei sale şi se 
amestecase în mulţimea spectatorilor. Admira uşurinţa în 
mişcări a tinerelor, supleţea, graţia şi frumuseţea lor. 

În timpul unei pauze scurte, un fotograf se apropie de 

Sandra şi-i vorbi cu politeţe: 

— Sunteţi foarte frumoasă, domnişoară! Nu v-ar plăcea să 
pozaţi printre aceste manechine pentru revista „Vogue” şi 
pentru „L'Officiel”? Dacă propunerea mea vă tentează, poftiţi 
cartea mea de vizită! 

Sandra surâse şi se roşi toată, aruncă o privire furişă către 
casa părintească, de teamă să nu fie surprinsă de mama ei 
făcând o faptă ruşinoasă, apoi, cu inima bătând nebuneşte, luă 
rapid cartea de vizită şi o ascunse în corsaj. Fotografii 
continuară să ia instantanee, apoi se retraseră însoţiţi de 
tinerele fotomodele. Tânărul care o remarcase pe Sandra nu 
uită s-o salute cu un gest discret, înainte de a se urca în maşina 
sa. 


Spectatorii se împrăştiară gălăgioşi. Rămasă ultima, Sandra 
intră în magazin afişând un aer inocent, ca şi când nimic nu s-ar 
fi întâmplat. 

După această întâlnire, ea visă cu ochii deschişi toată va-ra şi 
toamna care urmară. Se imagina pozând îmbrăcată elegant în 
faţa fântânii cu şerpi, sub privirile pline de curiozitate ale 
trecătorilor, în timp ce aparatele de fotografiat clipeau fără 
încetare în jurul ei. 

Un bărbat tânăr, frumos ca un astru, s-ar fi apropiat de ea, i-ar 
fi luat mâna şi ar fi purtat-o în lumea lui - o lume minunată, 
plină de celebrităţi - actori de cinema, scriitori, pictori -, un fel 
de Olimp în care ea ar fi putut să se bucure de fericirea 
rezervată celor din această lume. Şi un cârd de copii ar fi 
împodobit cu prezenţa şi frumuseţea lor toate acestea. 

În zilele următoare, Danielle o sfătui să nu neglijeze această 
şansă unică, picată pur şi simplu din cer. După ce va reuşi să se 
impună în lumea publicităţii, susţinea ea cu tărie, Sandra ar 
putea să-i deschidă şi prietenei ei drumul către această carieră. 
O carieră pe care o socotea mai frumoasă decât toate celelalte. 

Sosi iarna şi zilele se scurtară, ceața, frigul şi ploile mohorâte 
făcând tovărăşie cu gripa şi reumatismul. Domnul Prosper 
Mouton, fiind plăpând, se îmbolnăvi în ajunul unui drum pe care 
trebuia să-l facă la Paris, pentru aprovizionarea de Crăciun. 
Având febră, nu putea să se deplaseze atâta drum fără a risca 
să-şi agraveze boala. După multă gândire, el şi soţia lui estimară 
că numai Sandra ar fi capabilă să-i viziteze pe furnizorii lor de la 
Paris şi să aleagă cele mai bune mărfuri. Prudenţi, hotărâră că 
fata va fi însoţită de un vechi prieten, Procope Durand, 
proprietarul unei camionete arhaice, pe care stăpânul ei o 
folosea pentru transportul legumelor la piaţă. 

Tânăra fată înţelese imediat care era sarcina ei. Când ajunse 
la Paris, îngrămădi în maşină toată marfa cumpărată pentru 
prăvălia părintească, apoi îi ceru domnului Durand permisiunea 
de a face câteva cumpărături personale urgente. Bătrânul 
prieten al familiei acceptă cererea fetei fără să discute, căci 
pauza intervenită îi permitea să bea două-trei pahare de vin 
Pernod, într-o cârciumă mică din apropierea Halelor. 

Emoţionată, Sandra luă un taxi şi zbură la adresa indicată pe 
cartea de vizită pe care i-o lăsase fotograful. Ajunsă în faţa unei 


clădiri frumoase, se îndreptă către portar, apoi urcă fără lift trei 
etaje - renunțând la ascensorul fără acoperiş - şi se opri în faţa 
uşii cu canaturi duble, pe care era prinsă o placă de sticlă, 
inscripționată cu litere aurite: 


Sandra sună, cu inima bătându-i puternic din cauza emoţiei. O 
tânără, îmbrăcată într-o ţinută lejeră, provocatoare, îi deschise, 
privi distrată cartea de vizită prezentată de Sandra şi-i permise 
să intre. 

— Urm aţi-mă!, spuse tânăra. 

Conduse pe Sandra printr-o cameră mare, transformată în 
studio fotografic, în care se simţea un miros de tutun fin. Un 
bărbat tânăr, în cămaşă, cu un aparat de fotografiat în mână, se 
învârtea, se îndepărta, sărea, aluneca precum o sfârlează în 
jurul a două modele, extrem de elegante, luând instantanee cu 
o viteză surprinzătoare. 

Pe o sofa lipită de perete, un alt tânăr, frumos ca un zeu, 
înfăşurat într -un amplu halat de casă şi sprijinit în cot, frunzărea 
cu nonşalanţă o revistă cu nuduri în poziţii foarte îndrăzneţe. 

Fata în ţinută lejeră deschise uşa. 

— Pe aici, te rog. Intră. 

Şi se depărtă mişcându-şi lasciv umerii. 

Sandra păşi într-o încăpere de dimensiuni mult mai mici, în 
care Jules Blond fotografia o tânără roşcată - din faţă, din profil, 
din demiprofil, bust sau în picioare. Jules Blond o recunoscu 
imediat, o primi râzând şi o sărută pe amândoi obrajii. 

— Ah, iat-o şi pe micuța noastră provincială! Sandra roşi până 
în vârful urechilor. 

— Sandra Mouton. 

— Aha! Sandra! Aşază-te pe undeva. Mai am treabă un sfert 
de oră. Dacă ţi-e sete, serveşte-te cu limonadă din carafa asta. 

După care, tânărul se întoarse la treabă. 

Sandra găsi pe o măsuţă un teanc de reviste „Vogue” şi 
„L'Officiel”, pe care le răsfoi, admirând femeile frumoase, 
îmbrăcate elegant. Îşi imagină că vede printre ele şi silueta ei şi 
simţi că le invidiază pe aceste zeițe ale eleganţei, care dădeau 
tonul în modă. 


Putin câte puţin, limonada acidulată care-i gâdila cerul gurii îi 
creă o stare de euforie. Gazda uitase să-i spună, atunci când o 
invitase să bea, că adăugase votcă în limonadă. După o oră, 
bărbatul îşi terminase lucrul cu modelele, iar biroul se golise ca 
prin farmec. Mai rămăseseră Jules Blond şi Sandra. 

— Bine, acum suntem doar noi doi, spuse el râzând. Dezbracă- 
te, micuța mea. 

— Să mă dezbrac?, întrebă ea perplexă. De ce aş face-o? 

— N-ai venit să faci fotografii? 

Replica fotografului i se păru Sandrei perfect logică. 

— Da, spuse ea cu jumătate de voce. 

— Şi atunci? Trebuie să-ţi examinez corpul din punct de 
vedere plastic, ca să-mi dau seama din ce unghi pot să-l pun în 
valoare cel mai bine. Grăbeşte-te! N-am prea mult timp la 
dispoziţie. Dacă nu eşti de acord, întoarce-te în târguşorul tău! 

Temându-se că va rata ocazia, Sandra se strecură în spatele 
unui paravan şi, ezitând, îşi scoase rochia. 

Reveni apoi, doar în combinezon, în faţa lui Julien, acoperindu- 
şi cu pudoare pieptul, ţinându-şi braţele încrucişate. Bărbatul o 
privi amuzat de aerul ei de provincială ruşinoasă, apoi luă 
aparatul de fotografiat, gata să-şi înceapă munca. 

— Nu-ţi fie ruşine. Aruncă şi ţoala asta! 

Fără tragere de inimă, Sandra îşi scoase furoul. 

— Foarte bine, o asigură el privind-o cu un ochi critic. 
Destinde-te! Ridică puţin braţul drept şi întoarce-ţi încet capul 
pe umăr! 

Bărbatul luă câteva instantanee. 

— Acum întinde- te pe pat! 

— Fii senzuală! Desfă-ţi un pic picioarele! Nu prea mult! lată! 
Cam aşa. Şi nu strânge din dinţi! Doar nu eşti la dentist! Surâzi! 
Foarte bine! 

După alte câteva instantanee, bărbatul se apropie de pat şi, 
sub pretext că o ajută să adopte o poză mai lascivă, începu s-o 
pipăie cu gingăşie. Ameţită de limonada dublată de votcă, dar şi 
de tandreţea mângâierilor lui, Sandra i se abandonă pentru 
câteva momente. Cu un gest rapid, bărbatul puse aparatul de 
fotografiat pe podea, îi luă mâna dreaptă şi-i puse între degete 
sexul în plină erecţie, apoi îi trase cu brutalitate chiloţii în jos. 
Sandra înţelese într-o clipă care-i sunt intenţiile şi îşi aminti 


subit de păţania verişoarei sale Agnes. Cu o mişcare bruscă, îşi 
împinse genunchiul în testiculele tânărului. Urlând de durere, 
acesta dădu drumul aparatului şi, săgetat de o durere atroce, se 
rostogoli pe parchet. 

Sandra se aruncă jos din pat, îşi recuperă hainele, îşi luă 
mantoul şi se îndreptă alergând spre ieşire. 

În drum îşi aduse aminte că Julien luase câteva instantanee. 
Reveni în cameră şi smulse filmul din aparat ca să-l voaleze. 
Dezorientată, se precipită spre uşa din stânga, în loc să apuce 
spre dreapta, o împinse şi dădu peste două cupluri care făceau 
dragoste, pe un pat circular plasat în mijlocul camerei, în timp 
ce un fotograf lua rapid o suită de instantanee. Oripilată, ca şi 
cum un şarpe ar fi sărit asupra ei, Sandra se retrase în fugă şi 
părăsi apartamentul. Îşi îmbrăcă hainele cu o repeziciune 
uimitoare, în mijlocul culoarului, apoi cobori treptele două câte 
două, fără să privească în urma ei. Tremurând de frică şi de 
ruşine, Sandra luă ultimul tren de noapte pentru a se întoarce 
acasă. În tren, hotărî să nu-i povestească nimic prietenei sale 
Danielle. Dacă i- ar fi mărturisit ceea ce se întâmplase în 
realitate, prietena ei ar fi râs de ea. Dacă ar adopta o versiune 
contrară - cum că ar fi făcut dragoste cu fotograful - ar fi trebuit 
să-i dea detalii scabroase. În plus, trebuia s-o prezinte şi pe ea 
echipei de fotografi, ceea ce ieşea din discuţie. 

Perspectiva modului cum va fi primită de cei ai casei îi cauză 
altă nelinişte. Îngrijorarea ei era justificată. La vederea ei, 
Prosper - tatăl ei -, turbat de mânie, se repezi spre ea s-o 
omoare. 

— Să nu-mi spui că ţi-ai pierdut fecioria, nemernico! 

— Nu, n-am făcut nimic rău, strigă Sandra împietrită de frică. 
Am ratat întâlnirea cu domnul Procope şi a trebuit să vin cu 
trenul. 

— Odile, răcni soţul înfuriat, s-o duci imediat la moaşă. 

— Eşti nebun, Prosper, strigă la rândul ei mama Sanarei. Vrei 
ca mâine tot oraşul să cunoască escapada fiicei tale? 

Furios, acesta trecu în camera lui şi se întoarse cu o Biblie în 
mână. 

— Jură că n-ai făcut nimic ruşinos. 

— Jur!, pronunţă Sandra, fără a sta pe gânduri, având în voce 
o anume solemnitate. 


Odile o luă în braţe şi o strânse la pieptul ei opulent. 

— Sunt sigură că spune adevărul, Prosper. 

— De azi înainte nu vei mai părăsi casa asta fără să fii însoţită 
de mine sau de mama ta. 

Fiind încă minoră, Sandra fu obligată să se supună voinţei 
tatălui său, sprijinit în toate şi de mama sa. Cu capul plecat, ea 
se resemnă să vândă în continuare articole de mercerie în 
prăvălia paternă, sub supravegherea severă a părinţilor ei. Asta 
nu însemna deloc că încetase să se gândească la Făt-Frumos. 
Dar nu mai încercă să grăbească întâlnirea cu acesta. 

Doi ani mai târziu, această furtună într-un pahar cu apă fiind 
uitată, interveni în viaţa ei o întâmplare care avea să-i schimbe 
în mod fundamental destinul. 

În timpul unei plimbări obişnuite, într-o zi de duminică, în 
micul şi vechiul lor Renault, în care se îngrămădeau toţi trei cu o 
anume dificultate, din cauza corpolenţei doamnei Mouton, 
ceea ce îi conferea maşinii aspectul unui dirijabil în poziţie 
verticală - ei trecură prin faţa grilajului aurit al castelului. 

Sandra, entuziasmată de splendoarea parcului, scoase nişte 
exclamaţii admirative, în timp ce mama ei făcu o remarcă 
nepoliticoasă la adresa oamenilor de la castel, care nu puseseră 
niciodată piciorul în prăvălia lor. Domnul Mouton, socialist de 
multă vreme, condamnă cu severitate lenea aristocraților, nişte 
vampiri care sugeau sângele poporului oprimat. 

Obişnuită cu criticile părinţilor ei, Sandra nici nu-i mai auzea. 
Se îndepărtară de castel şi pătrunseră în pădurea învecinată, 
urmând un drumeag întortocheat şi pitoresc, care traversa în 
serpentină colinele şi vâlcelele împădurite. 

Rezervată bătrânului duce pentru vânătoare, pădurea nu era 
destinată orăşenilor şi ţăranilor din împrejurimi. Aceştia alegeau 
întotdeauna drumul naţional, mai sigur şi mai bine întreţinut 
decât drumul pe care mergeau ei acum, chiar dacă erau obligaţi 
să facă nişte kilometri în plus. 

Tocmai coborau o pantă foarte înclinată şi ajunseseră la baza 
colinei, când dădură peste o maşină de lux, decapotabilă, cu 
roţile în aer. 

Familia Mouton cobori din Renault şi descoperi la câţiva metri 
depărtare trupul nemişcat al prinţului Henri, culcat pe jumătate 
pe un buştean. Avea obrajii şi mâinile jupuite, vesta ruptă, 


pantalonii sfâşiaţi, dar respira încă. Atunci când domnul Mouton 
se aplecă pentru a-i lua pulsul, un damf puternic de alcool îl 
obligă să se retragă. 

Tocmai atunci prinţul deschise ochii şi suspină. Fizionomia 


schimonosită a micului prăvăliaş i se păru atât de 
dezgustătoare, încât întoarse privirea în cealaltă parte, unde, 
spre surpriza lui, descoperi figura Sandrei. li surâse cât de 


fermecător putu şi încercă să se ridice, dar un vertij puternic îl 
obligă să se sprijine în cot. Dădu din cap şi se scuză: 

— Să iertaţi, domnişoară, acest spectacol pe care vi-l ofer. Am 
băut prea mult. Dar cine ar putea rezista chemării emoţionante 
a unei sticle de whisky? 

Se ridică în capul oaselor, execută câteva mişcări, ca să 
verifice starea membrelor care-l dureau, apoi îşi pipăi pieptul, 
stomacul şi osul occipital. 

— Sunt nedemn, dar întreg!, îi asigură el cu satisfacţie. După 
cum vedeţi, sunt foarte rezistent. Am o constituţie solidă, de 
taur! 

Odile Mouton făcu o grimasă. Comparaţia i se păru 
nepotrivită. Ajutat de domnul Mouton, prinţul se ridică încet, cu 
destulă dificultate, şi reuşi să se ţină pe picioare, în ciuda 
ameţelii care îl asaltase din nou. 

—  Permiteţi-ne să vă conducem acasă, propuse micul 
negustor cu o amabilitate neaşteptată. 

În ciuda convingerilor sale socialiste, prezenţa prințului îi 
impunea respect. Prestigiul familiei Montfort era intact, chiar şi 
pentru cei care o detestau, împinşi fiind de un puternic 
sentiment de inferioritate exacerbată. 

— Accept cu cea mai mare plăcere propunerea 
dumneavoastră, spuse prinţul, dar nu vreau să vă deranjaţi prea 
mult. Adevărul este că şocul m-a perturbat un pic. 

Glumea şi surâdea, dorind să atragă atenţia superbei fete 
care-l privea neştiind ce să facă. 

— Aspectul meu nu e prea îmbucurător, îmi dau seama, 
adăugă el imediat. 

Invitat de domnul Mouton să urce în Renault-ul cel vechi al 
familiei, prinţul se aşeză pe bancheta din faţă, alături de şofer, 
în timp ce Sandra şi mama ei se înghesuiră pe bancheta din 


spate. Pe parcursul drumului, prinţul arunca din când în când 
priviri furişe către Sandra. 

Sosiţi în faţa grilajului de la intrarea în castel, Henri îl chemă 
pe portar. Acesta îl salută, consternat de înfăţişarea prinţului, 
apoi deschise poarta şi micul Renault se strecură în parc. Inima 
Sandrei bătea cuprinsă de emoție, căci era pentru prima dată 
când trecea de acele porţi, pătrunzând într-un domeniu 
considerat inaccesibil. Castelul văzut de aproape i se părea şi 
mai intimidant. Imaginaţia ei o luă razna. Se vedea la braţul 
prinţului din poveste, care o conducea către palatul visurilor 
sale. Un ghiont al mamei o scoase din dulcea-i reverie. Odile îi 
arătă cu o mişcare a capului magnificul edificiu, care-şi 
desfăşură în faţa lor coloanele de marmură, în timp ce sutele de 
ferestre reflectau roşul aprins al soarelui care tocmai apunea. 

Micul Renault se opri în faţa scării monumentale de la intrare. 
Majordomul, împodobit cu un lanţ de aur pe piept şi care fusese 
anunţat de portar, ieşi în întâmpinarea prinţului. Când acesta 
cobori din maşină, servitorul - cu o ţinută impozantă şi plină de 
demnitate -, apăru din castel şi se grăbi să-şi susţină stăpânul, 
dar Henri făcu un gest de refuz. 

— Nu sunt atât de dărâmat, Justinien! 

Şi se întoarse spre domnul Mouton: 

— Nu găsesc cuvinte să vă mulţumesc. Domnule, daţi-mi 
numele şi adresa, ca să vă pot trimite un semn al recunoştinţei 
mele. 

Domnul Mouton se execută imediat şi întinse prinţului cartea 
sa de vizită. Acesta o luă şi, după ce o citi, se adresă 
majordomului: 

— Incepând de mâine ai să faci toate cumpărăturile de 
mercerie pentru necesarul castelului numai de la domnul 
Mouton. 

Negustorul făcu politicos câteva plecăciuni şi se retrase cu 
faţa strălucind de mulţumire, alături de soţia sa şi de Sandra, 
căzută într-o stare de confuzie şi fericire. 

A doua zi, un lacheu aduse din partea prinţului Henri o cutie 
cu ţigări Davidoff pentru stăpânul casei, orhidee pentru soţia 
acestuia şi un buchet de trandafiri pentru fiica lor. O săptămână 
mai târziu - era 12 mai, Sandra ţinea bine minte data aceasta - 
prinţul îşi făcu o intrare senzaţională la familia Mouton, precedat 


fiind de o ladă cu şampanie Dom Pérignon, destinată 
negustorului. Proaspăt ras, bine-dispus, surâzător, îmbrăcat 
elegant, el se interesă cu amabilitate de sănătatea domnului 
Mouton, care-l primi cu multă căldură şi îi arătă, cu o mândrie 
profesională, mica lui prăvălie, insistând asupra calităţii şi 
varietăţii articolelor sale de lenjerie. Henri profită de ocazie şi 
făcu o comandă importantă din aceste articole. Apoi, doamna 
Mouton îi mulţumi pentru florile trimise şi-l invită făcându-i o 
favoare deosebită - să bea cu ei un pahar în apartamentul de la 
etaj. 

Prinţul acceptă cu o grabă curtenitoare şi gustă din lichidul de 
fragi făcut în casă, pe care gazda i-l servi cu multe fandoseli, îi 
lăudă calităţile şi, pentru a le dovedi, goli, fără să se grăbească, 
toată sticla. Cu gura încleiată, privirea tulbure şi mâinile 
tremurânde, prinţul se retrase, lăsându-i pe cei doi soţi într-o 
stare de confuzie. Ei ştiau deja patima prinţului pentru alcool, 
dar realitatea depăşea de departe toate zvonurile. 

După plecarea lui Henri, Prosper făcu o mutră dezgustată: 

— Este un beţiv! Pfiu, nu-mi place deloc. Seamănă ca două 
picături de apă cu Charles Laughton, care făcea beţie după beţie 
într-un film care se numea, dacă nu mă înşel, „Insula sufletelor 
pierdute”. Dezgustător! 

Sandra luă apărarea prinţului: 

— Stai, tată, eşti prea sever. S-a simţit atât de bine la noi, că a 
băut un pahar mai mult. 

Odile, la rândul ei, era mai puţin pornită împotriva oaspetelui. 

— A făcut o comandă care depăşeşte cu mult cifra noastră de 
afaceri pe trei luni. 

— Cred că are ochi numai pentru fata noastră, spuse domnul 
Mouton cu dispreţ. 

— Spui prostii, îi dădu replica soţia lui, agasată. 

— Patima ta pentru câştig te orbeşte, încheie tatăl familiei. 
Observaţia lui Prosper s-a dovedit ulterior a fi justificată. Pe de 
altă parte, avertizată de cel de-al şaselea simţ, 

Sandra înţelese că musafirul lor, ieşit după cât se pare dintr- 
un basm cu zâne, este gata să-i împlinească visele, la o singură 
mişcare a baghetei fermecate. 

A doua zi către seară, cei trei primiră din nou vizita prinţului. 
Purta un costum albastru-închis, cămaşă de mătase albă, 


cravată închisă la culoare, pălărie Eden şi mănuşi din piele de 
porc. 

Învingându-şi sila, Prosper Mouton îl invită în salon. Odile îl 
servi cu un pahar de lichior de ananas, pregătit în casă de ea. 

După ce-l bău, oaspetele îi surprinse cu o cerere neaşteptată: 

— Îmi permiteţi s-o invit în seara aceasta la cină pe 
domnişoara, fiica dumneavoastră? 

Odile fu atât de stupefiată, încât îşi pierdu glasul. Prosper îi 
dădu o replică penibilă: 

— Scuzaţi-mă, domnule prinţ, dar Sandra n-a ieşit niciodată 
seara fără să fie însoţită de părinţii ei. Ea... în sfârşit... este o 
fată foarte cuminte şi... şi... 

Vizitatorul se ridică de pe scaun cu un aer grav, plin de 
demnitate: 

— Vă asigur, domnule Mouton, că intenţiile mele sunt foarte 
serioase. Nu-i voi face niciodată o propunere dezonorantă 
domnişoarei Mouton. Vreţi să-mi faceţi onoarea de a-mi acorda 
mâna fiicei dumneavoastră? 

Următoarea scenă ar fi putut fi comparată cu un stop cadru 
dintr-un film comic. Cei doi Mouton rămaseră stană de piatră, cu 
gurile căscate, fără să mai respire. Nici în visurile ei cele mai 
nebune, Odile nu şi- ar fi închipuit o asemenea situaţie. După 
ce-şi veni în fire, Prosper se arătă rezervat. Ceru un termen 
oarecare ca să poată da răspunsul cuvenit. 

Prinţul se înclină cu multă curtoazie. 

— E normal, domnule Mouton. Voi aştepta hotărârea 
dumneavoastră. 

După plecarea prinţului, Odile îşi manifestă bucuria în mod 
zgomotos. Era cuprinsă de un entuziasm nebun. 

— Ciupeşte-mă, Prosper, ciupeşte-mă, ca să ştiu că nu visez. 
Nu-mi închipuiam că eu, Odile Mouton, voi naşte o prinţesă! O 
prinţesă adevărată! 

Se întoarse către fiica ei. 

— Nu eşti fericită, Sandra? E minunat ceea ce ni se întâmplă. 

— Încetişor, încetişor! Nu tu eşti cea căreia i s-a cerut mâna, o 
potoli soţul ei. 

Odile se prefăcu surdă şi nu-i dădu atenţie. 

— Sandra, va trebui să te gândeşti la rochia de mireasă. 
Prosper interveni pe un ton autoritar: 


— Opreşte-te cu vorbăria, Odile. Mariajul acesta nu este 
posibil. Nici nu se pune problema. 

Soţia sa îl privi furioasă. 

— De ce? 

— Bărbatul acesta este prea bătrân pentru fiica noastră. A 
trecut de patruzeci de ani. Este aproape de vârsta mea. Şi, în 
plus, este alcoolic. 

— În dragoste diferenţa de vârstă nu contează, spuse Odile. 
lar despre alcool, sunt sigură că Sandra îl va lecui de acest 
obicei urât. 

Prosper mai ridică şi alte obiecţii. 

— Şi ce vor spune tovarăşii mei socialişti dacă fiica mea se 
mărită cu un aristocrat? Şi, pe deasupra, prinţ! Toţi îmi vor 
întoarce spatele. lar cei din neamul Montfort nu ne vor accepta, 
prietenii noştri vor bate în retragere şi noi vom ajunge 
marginalizaţi. 

Sandra izbucni în lacrimi. Tatăl ei îi aruncă o privire 
dispreţuitoare. 

— lar tu, idioată mică, eşti atrasă numai de bani. Fata 
răspunse între două suspine: 

— Nu mă interesează banii lui. Te înşeli, papa! Ca orice fată, 
mi-am dorit un soţ tandru, copii frumoşi şi o familie unită. Dacă 
are bani, asta este şi mai bine. Mi-aş putea oferi călătorii, rochii 
frumoase, aş putea dărui hăinuţe şic copiilor mei şi le-aş putea 
da o educaţie excelentă. Mi-am dorit mereu să pot frecventa 
înalta societate, să cunosc celebrităţile din lumea aceasta, să-mi 
cumpăr cărţi frumoase, tablouri şi sute de discuri. 

— Opreşte-te cu inepţiile tale şi treci la culcare. 

— Eşti un monstru de egoism, Prosper! Gândeşte-te şi la fiica 
ta. Ce ai putea spera mai mult pentru ea? 

Prosper o ţintui cu o privire severă. 

— Să se mărite cu un negustor cinstit şi muncitor, ca mine. 

Odile se strădui să-şi regăsească pe cât putea calmul. 

— Cred că glumeşti, Prosper. 

— Nu glumesc deloc. Hotărârea mea este definitivă. Şi 
această hotărâre este: nu! 

Odile ripostă, neclintită ca una dintre stâncile Gibraltarului: 

— lar decizia mea definitivă este: da! 


Nunta a fost celebrată în cea mai strictă intimitate. În afară de 
martori, mai asistaseră doar părinţii Sandrei. În aceeaşi zi, Henri 
şi soţia lui plecară în voiaj de nuntă. 

Bătrânul duce de Montfort, informat prea târziu despre 
trăsnaia fiului său cel mare, se înfurie atât de tare, încât îi 
interzise să intre în castel după întoarcerea lui din străinătate. 
Dacă în faţa familiei îşi descărcase furia, în faţa servitorilor şi în 
faţa străinilor se abţinuse să facă cel mai mic comentariu. Unele 
zvonuri ajunse mai târziu la urechile ducelui îi schimbară puţin 
câte puţin convingerile. 

Auzise că, sub influenţa tinerei sale soţii, Henri îşi domolise 
patima pentru alcool. Sfătuit de Sandra, pe care o iubea cu 
patimă, Henri se lăsase internat într-o clinică elveţiană şi se 
supusese unui tratament medical. Se spunea că se vindecase de 
alcoolismul cronic de care suferea. 

Revenit în căminul părintesc, după o absenţă de opt luni, 
Henri îşi surprinse familia prin aerul său plin de sănătate. 
Buhăiala trăsăturilor dispăruse, tenul îi era proaspăt, privirea 
strălucitoare şi totul în atitudinea lui spunea că este un bărbat în 
plină vigoare. Ducele recunoscu influenţa benefică exercitată de 
Sandra asupra fiului său. A primit- o cu o simpatie pe care nu 
încercase deloc să o ascundă. Această mezalianţă se dovedise 
până la urmă în favoarea fiului său. Sandra găsise în prinţul 
Henri un soţ tandru, afectuos şi prevenitor. Datorită ei, acesta îşi 
regăsise echilibrul moral, căci soţia sa era veselă, calină, plină 
de gentileţe, mereu gata să afle ceea ce-o interesa cu adevărat, 
dar şi ceea ce i-ar fi fost necesar ca să devină o veritabilă 
femeie de lume. Sandra şi-ar fi dorit să- i poată dărui un copil, 
ca să-i dea un nou rost în viaţă. Pe de altă parte, îşi puse în joc 
toate calităţile pentru a câştiga bunăvoința familiei Montfort, dar 
nu întâlni la aceştia decât o ostilitate făţişă. Singuri, ducele şi 
Bernard o tratară cu o curtoazie sinceră şi îi arătară chiar o 
oarecare simpatie. 

Henri, care înţelegea confuzia tinerei sale soţii, nu -şi 
precupeţea eforturile pentru a o învăţa cum să se pună la 
adăpost de săgețile ascuţite trimise de fraţii lui şi, mai ales, de 
răutăţile surorii lui, Anne, cea mai înverşunată dintre toţi. O 
învăţa să riposteze într -o manieră elegantă. Henri îşi susţinea 
soţia şi impusese celor mai tineri să-i acorde respectul datorat 


unei Montfort. Ajutată de bătrânul duce şi de Bernard, Sandra fu 
acceptată ca un membru cu drepturi egale în familia lor. 

Nu va uita niciodată emoția resimţită atunci când a intrat 
pentru prima dată, la braţul soţului său, în marele salon, unde -i 
aşteptau ducele cu toţi ai săi. Toate acele priviri care o ţintuiau 
exprimau sentimente diferite, abia sesizabile sub masca unei 
false politei. În epoca aceea, Sandra n-ar fi putut spune dacă 
sub măştile acelea se ascundea ostilitate sau bunăvoință. Dar 
acele personaje aproape mitice, locuind în Olimpul lor, o 
impresionară mai puţin decât interiorul castelului. Acesta 
întrecea orice închipuire. Cunoscuse palatul Versailles, pe care-l 
vizitase o dată, însoţind-o pe una dintre mătuşile sale, mândră 
de cultura ei. Dimensiunile măreţe ale acestui castel o 
umpluseră de încântare. Din păcate, la acea vreme, acest 
splendid edificiu suferea de o lipsă acută de întreţinere şi de 
interes. Multe dintre mobilele şi obiectele de artă, împrăştiate 
de revoluţie, nu fuseseră încă găsite. Sandra traversase multe 
saloane aproape goale şi o galerie de oglinzi, invadate de o 
cohortă zgomotoasă şi pestriță de turişti. 

În schimb, în castelul Montfort domneau liniştea şi ordinea 
aproape perfecte. Sandra avea senzaţia că se găseşte într-o 
catedrală supraîncărcată de obiecte aurite. Se simţea mică, 
lipsită de importanţă în mijlocul acestor saloane magnifice, 
vaste şi atât de numeroase încât te pierdeai în ele, ca într-un 
labirint. Dar detaliile o impresionară mai mult decât ansamblul. 

Admira parchetele-mozaic, inspirate de cele ale marilor şi 
clasicelor saloane din epoca lui Ludovic al XIV-lea, apoi 
parchetele fără desen definit, cu frizele bine proporţionate, care 
subliniau perspectivele marilor galerii şi, în sfârşit, parchetele de 
marchetărie, cele mai somptuoase, care impuneau o simetrie 
perfectă mobilelor şi marilor gheridoane aşezate de-a lungul 
pereţilor. 

Se simţea atrasă de lambriurile pline de eleganţă, care 
caracterizau veacul al XVIII-lea, ca şi de combinaţia armonioasă 
dintre panourile acoperite cu lac de China şi lambriurile cu 
ornamente aurite pe fond alb. Aprecia la justa valoare geamurile 
încadrate în rame sculptate. 

Mai mult decât orice aprecia însă ghipsurile clasice, aflate la 
graniţa dintre sculptură şi arhitectură, în stilul francez, atât de 


diferit de stilul englez. Îi plăcea să deschidă şi să închidă 
superbele uşi în stil Ludovic al XIV-lea, cu panouri pictate sau 
sculptate, ca şi pe cele simple, dar nu mai puţin elegante, 
inspirate de stilul Ludovic al XVI-lea. Uşile-ferestre, încastrate în 
nişe, care-i permiteau să iasă în balcoane sau pe terase, i se 
păreau nişte invenţii formidabile. 

Învăţă repede să aprecieze mobilele semnate, cele autentice 
şi obiectele de artă cel mai bine cotate, care îşi dublau valoarea 
într-un cadru de mare bogăţie. 

Când parcurgea galeriile împodobite cu tablouri având 
semnături celebre, Sandra avea impresia că vizitează un muzeu, 
dar fără să fie deranjată de supraveghetori sau amatorii de artă. 
Valeţii îmbrăcaţi în livrele se deplasau prin castel cu paşi 
neauziţi, atenţi ca să fie de folos, dar fără a atrage atenţia 
asupra lor. Erau mânaţi de un zel neaşteptat faţă de stăpânii lor, 
pe care-i iubeau nu neapărat pentru bogăţia lor. 

Sandra simţea un mic frison de plăcere şi pielea i se strângea 
atunci când se plimba singură, de-a lungul acestor splendide 
înşiruiri de saloane populate cu umbre, care păreau că o 
pândesc la fiecare colţ. 

Încet-încet, deveni o adevărată Montfort. Acest avantaj îi 
adusese mai multe inconveniente, pe care însă le acceptase ca 
atare, ca să-şi poată salva căsnicia. 

Prosper Mouton o trata ca şi cum ar fi fosto fiică denaturată. 
Odile, chiar dacă ar fi dorit să vină s-o viziteze pe Sandra la 
castel, se abţinea să-i dea vreun semn de viaţă ca să nu -şi 
supere soţul. Dar suporta cu greu această ruptură care, în felul 
ei, îi rănise inima. Ar fi dorit să se bucure din plin de drepturile 
sale de mamă şi de soacră, dar Prosper făcuse totul ca să-i taie 
pofta de a se apropia de tineri. Din cauza atitudinii părinţilor săi, 
tânăra prinţesă fusese obligată să rupă, practic, toate legăturile 
cu un trecut pe care ea nu -l putea uita. Cu toate că noile rude, 
toate nobile, o tratau cu o îngăduinţă dispreţuitoare, care o irita 
destul de tare, ea nu încerca să-i privească de sus, prevalându- 
se de avantajul pur şi simplu onorific de a fi soţia fiului celui 
mare. Se străduia în mod constant să nu învenineze atmosfera 
deja prea încărcată. Era un fel de pace armată pe care bătrânul 
duce o impusese, în ciuda câtorva izbucniri rapid calmate. Ca să 
nu se enerveze, Sandra şi cumnata sa evitau lupta deschisă, dar 


asta nu le împiedica să ducă un război insidios, ale cărui arme 
erau săgețile otrăvite, aluziile răutăcioase, surâsurile cu buzele 
strânse şi privirile duşmănoase. 

Lungul voiaj de nuntă şi dezagreabilul sejur în clinica elveţiană 
pe care l-a petrecut Henri pentru dezalcoolizare i-au servit 
Sandrei ca să înveţe tot ceea ce nu ştia despre viaţa la castel. 
Instalată alături de soţul său, a profitat de perioada aceea ca să 
înveţe limbajul şi manierele, ţinuta şi rafinamentul nobililor în 
mijlocul cărora urma să trăiască. Poziţia sa fiind consolidată, ea 
a putut să se bucure în linişte de toate privilegiile la care avea 
dreptul. Printr-o întorsătură ciudată însă, îşi pierdu toţi prietenii 
vechi la care ţinea. Chiar şi Danielle se îndepărtase de ea. 
Gelozia sau poate timiditatea o împinsese să o evite ca peo 
ciumată. Şi, dacă din întâmplare se întâlneau pe stradă, Danielle 
o saluta în trecere, grăbită mereu şi uitând să-i adreseze măcar 
un surâs. 

Se scurseseră zece ani de când Sandra trecuse pragul 
castelului în noua sa calitate de prinţesă. In tot acest timp, 
dusese o viaţă austeră, extrem de demnă, sacrificându-şi o 
parte din timp pentru opere de binefacere şi conducând cu 
mână fermă numerosul personal al castelului. 

Această ocupaţie nu suscita gelozia cumnatei sale, care nu 
manifesta niciun fel de interes pentru astfel de preocupări. Din 
când în când, Anne de Senainville, sora lui Henri şi unica fiică a 
bătrânului duce, devenea bănuitoare în ceea ce privea 
autoritatea exercitată de Sandra asupra personalului de 
serviciu, dar apoi, după câteva tentative prea puţin energice de 
a lua frâiele, abandona orice efort ca să se ocupe în mod 
exclusiv de fiul său, pe care-l adora. 

Dragostea maternă o înfrumuseţa şi o făcea să strălucească 
pe Anne, altfel morocănoasă şi acră. 

Dorinţa Sandrei să aibă un copil al ei era exacerbată de 
spectacolul pe care-l ofereau Anne şi fiul ei. Henri ar fi dorit să 
aibă un moştenitor, dar soţia sa nu putuse să-i împlinească 
dorinţa. Şi din cauza aceasta Sandra suferea, neştiind dacă e 
sterilă. Ginecologul consultat o asigurase că este perfect aptă ca 
să poată avea copii, aşa că amândoi perseverau în această 
dorinţă. Pentru că la cincizeci de ani orice bărbat este apt să 
procreeze. 


După ce aruncă o ultimă privire asupra toaletei sale, Sandra 
părăsi apartamentul şi cobori la parter pentru a supraveghea 
ultimele pregătiri înainte de sosirea invitaţilor. Făcu turul 
saloanelor şi constată că ordinea era perfectă peste tot. Aceste 
încăperi erau folosite de obicei pentru numeroşii membri ai 
familiei. Se găseau peste tot uitate sau lăsate la întâmplare - pe 
console, pe gheridoane, pe măsuţe - pahare pe jumătate pline, 
ziare vechi, cărţi deschise, şaluri zăcând pe fotolii şi pe 
canapele. Această dezordine dădea camerelor un aer intim, de 
bun-gust, care plăcea castelanilor. Dar în zilele în care primeau, 
Sandra ştia să-i dirijeze în aşa fel pe servitori încât obținea de la 
ei tot ceea ce dorea: geamurile erau spălate, praful şters, 
dezordinea înlăturată şi în câteva zile totul era pus la punct. 
Camerele căpătau un aer solemn, erau reci şi impersonale. 

La început, majordomul simţi ca pe ceva neplăcut amestecul 
Sandrei în treburile care-l priveau, dar cu timpul se supuse 
controlului ei care, în parte, îl scăpa de răspundere. Obişnuit să 
execute fără să crâcnească orice ordin venit de la stăpânii săi, în 
secret se revolta împotriva acestei burgheze care, prin originea 
ei, nu-i era cu nimic superioară. 

După ce-şi termină inspecția la parter, Sandra urcă la etaj, 
unde se găseau sala de bal şi dubla enfiladă a marilor saloane. 
Aceste camere erau atât de vaste, decorația lor atât de 
fastuoasă, încât îi amintea de magnificele săli de primire din 
palatul Versailles. Tapiseriile, coloanele de marmură, lustrele cu 
miriadele lor de cristale, vasele de alabastru, de malahit şi jad, 
busturile şi statuile aşezate pe piedestaluri de marmură, 
tablourile semnate de maeştrii Renaşterii din veacurile XVII şi 
XVIII, consolele aurite şi parfumul florilor creau o ambianţă de 
vis. 

— Arta decorativă, singura care merită această denumire, 
opina bătrânul duce, nu există ca atare decât după Renaşterea 
italiană şi franceză. Ea se termină la Revoluţia din 1789. Tot 
ceea ce s-a creat înainte sau după această perioadă este urât şi 
de prost-gust. 

Devenit prin moştenire duce şi stăpân al imensei averi 
Montfort, ducele ridicase din încăperi toate mobilele care nu-i 
plăcuseră şi le depozitase în încăperile nelocuite situate sub 


acoperiş. Tablourile  scăpaseră acestor reguli exclusive. 
Impresioniştii îşi păstraseră locul în saloanele de la parter. 

Inspecţia odată terminată, Sandra cobori în marele vestibul 
pentru a aştepta sosirea socrului său. 

Armand, un tânăr valet, recent angajat, trecu pe lângă ea 
purtând un buchet mare de trandafiri. 

Sandra îl opri. 

— Unde duceţi florile? 

li fusese destul de greu să se adreseze servitorilor folosind 
pronumele de politeţe „dumneavoastră”. În casa familiei Mouton 
ea o tutuia pe bona care făcea sau nu parte din familie. 

Armand se roşi ca o fată mare. Avea marele talent de a 
suscita instinctul matern al tuturor femeilor. 

— Cer iertare doamnei prințese, dar doamna contesă Anne mi- 
a cerut să pun florile acestea pe consola italiană din vestibulul 
cel mare, se bâlbâi tânărul servitor. 

— Nu-i nimic rău în asta. Duceţi-le, vă rog!, îi spuse ea 
amabilă. 

Prin uşa deschisă a salonului Filosofilor, Sandra îl văzu pe 
Bernard, cel mai original dintre cumnaţii ei, care, fără a se lăsa 
impresionat de agitația din jur, fuma liniştit o pipă, întins pe o 
canapea cu garnitură de brocart - una dintre rarele mobile 
moderne admise de bătrânul duce la parterul castelului. Bernard 
purta fracul cu o neglijenţă boemă, fapt care-l irita pe tatăl său. 

Sandra Îl aprecia pentru simplitatea lui, pentru 
nonconformismul care -l deosebea de fraţii săi - toţi foarte 
pătrunşi de titlul lor de nobleţe. Barba care-i acoperea obrajii, 
privirea binevoitoare, gesturile lente şi vocea blândă îi dădeau 
un aer liniştit şi nonşalant. Îi plăcea să picteze. Pentru el, 
imaginea era mai importantă decât verbul. 

Bernard şi Sandra se înțelegeau aproape fără să-şi vorbească. 
Indiferenţa lui pentru tot ceea ce i-ar fi putut aminti de sângele 
lui albastru îl apropiase de această mic-burgheză, care găsea în 
el un bărbat de aceeaşi calitate cu ea, dar fără voinţa care pe ea 
o anima fără să-i dea nici- o clipă de răgaz. Bernard intră în 
marele vestibul şi o privi cu un ochi critic. 

— Sandra, aş vrea să-ţi fac portretul. Dar fără aceste bijuterii, 
care nu aduc nimic în plus frumuseţii dumitale. Snobii nu vor fi 
niciodată capabili să înţeleagă faptul că hainele cele mai simple 


amplifică frumuseţea în acelaşi fel în care un cadru sobru face 
să iasă în evidenţă strălucirea unui tablou. 

Sandra surâse, amintindu-şi de aventura ei cu Julien Blond, 
acel pretenţios fotograf din Paris. 

— Am să mă gândesc la propunerea dumitale, Bernard. Am 
să-mi pun, eventual, o rochie de mătase albă, fără niciun fel de 
podoabă. 

— Chiar aşa! Nu rămâne decât să fixăm prima noastră 
şedinţă. 

Anne de Senainville intră ca o furtună. Purta o rochie foarte 
frumoasă, din dantelă neagră de Bruges, tiare, brățări şi 
nenumărate diamante. 

După moartea soţului ei, contele Antoine de Senainville, mare 
jucător de polo şi vânător renumit, Anne nu mai părăsise doliul. 
Cu privirea dură, tenul aspru şi gălbui, cu buzele strânse, părea 
că tocmai a muşcat o lămâie deosebit de acră. 

La apariţia sa, Bernard făcu o grimasă uşoară. Aspectul 
neplăcut al surorii sale îi jignea gustul pentru perfecţiune şi 
pentru frumuseţe. Alături de Sandra, împodobită cu toate 
atributele frumuseţii feminine, Anne părea şi mai greoaie, şi mai 
dificil de suportat. Sentimentele ei omeneşti apăreau la 
suprafaţă numai în prezenţa fiului ei. Dragostea ei era dublată 
de o sete de a domina vecină cu tirania. 

Anne se opri în faţa Sandrei şi o interpelă cu grosolănie: 

— Ai trimis înapoi trandafirii pe care îi destinasem să 
împodobească această consolă!, spuse ea arătând o magnifică 
mobilă venețiană din secolul al XVIII-lea. 

Sandra răspunse calmă: 

— Regret, Anne, dar decorația florală s-a terminat. Însă dacă 
doreşti să înlocuiască aceste orhidee cu trandafirii pe care i-ai 
trimis, nimic nu te opreşte. 

Anne îşi împinse în faţă maxilarul inferior. Sandra cedă, pentru 
că nu voia să se işte un scandal. 

Cumnata sa îi răspunse strângând tare buzele: 

— Bine! Să lăsăm asta. Te avertizez însă că nu-mi place să fiu 
ridiculizată în faţa servitorilor. 

— Nu te mai aprinde!, interveni Bernard. 


— Nu ţi-am cerut părerea, i-o întoarse Anne. Brusc îşi schimbă 
tonul, destinzându-se. Doar n-o să ne certăm pentru un lucru de 
nimic, adăugă ea. 

— Nu vă mai înţepaţi, interveni Bernard. 

Anne avea motive personale ca să nu-şi compromită relaţia cu 
fratele ei Bernard. 

Majordomul intră şi se îndreptă spre Sandra. 

— Doamnă prinţesă, toate pregătirile s-au terminat. 

— Aţi schimbat decoraţiunile florale de pe bufetul exterior? 

— Ordinele dumneavoastră au fost executate, doamnă 
prinţesă. 

— Bine. Mă duc să văd. Scuzaţi-mă!, spuse Sandra întorcându- 
se către Anne şi Bernard. 

Apoi se îndreptă spre ieşire urmată fiind de Justinien. Anne îl 
opri cu un gest nerăbdător. 

— Justinien, aşteaptă un moment. Majordomul se întoarse. 

— Doamnă contesă? 

— Prinţesa v-a pus la treabă. Majordomul surâse cu un aer 
gânditor. 

— Doamna prinţesă are atâta energie! 

— Fiul meu s-a întors? 

— Nu încă, doamnă contesă. Domnul conte Raymond a plecat 
călare de mai bine de trei ore. 

— Trimite pe cineva să-l caute. Nu vreau să întârzie astăzi. 
Majordomul se înclină şi ieşi în vestibul, urmând-o pe Sandra. 

Bernard îi făcu observaţie: 

— Te-ai aliat cu personalul de serviciu ca să-i compromiţi 
autoritatea Sandrei. Te discreditezi fără să-ţi dai seama. 

— O urăsc atât de tare! Această mic-burgheză de nimic, 
intrată pe poarta din dos în familia noastră, l-a îmbrobodit pe 
sărmanul Henri şi acum îl manipulează pe tata. 

— Mă amuzi grozav. „Sărmanul Henri”, pe care-l plângi atât, 
are mai mult gust decât a avut soţul tău vreodată. In ceea ce-l 
priveşte pe tata, nu mă îndoiesc că o preferă pe ea soţului tău 
dispărut. 

Anne îl privi strângând ochii, ca şi cum ar fi vrut să-l ucidă cu 
săgețile din privire. 

— Eşti un mic şarpe veninos, scumpul meu frate, mai 
periculos decât noi toţi. Sub aparenţa ta de artist adorabil şi 


inofensiv se ascunde o cobră regală. Şi revenind la remarca ta, 
îţi amintesc că, spre deosebire de măritişul Sandrei, eu nu m-am 
măritat pentru a profita de banii soţului meu. Eram amândoi 
bogaţi. Eu am avut o dotă, nu uita. 

— Este exact ceea ce nu înţeleg la soţul tău. Având averea lui, 
ar fi putut alege ceva mult mai bun. Dar în mod sigur el 
împărțea cu tine setea nebună de a acumula munţi de aur. 

— Ei, în această privinţă ai dreptate. Eu, având spirit practic, 
aşa cum tu nu ai, m-am descurcat bine. In ceea ce te priveşte, 
tu îţi risipeşti viaţa pictând tablouri pe care nimeni nu le 
cumpără. Noroc că ai banii de la tatăl nostru ca să te poţi hrăni, 
să te îmbraci şi să-ţi cumperi culorile necesare aiurelilor tale. 

Bernard răspunse cu privirea pierdută în depărtare: 

— Bani, banii tatei, banii soţului tău, banii sunt tot ceea ce te 
preocupă pe tine. Pentru mine, banii n-au nici-o valoare. Tot 
ceea ce-mi place este frumuseţea, contemplaţia şi solitudinea. 

Un surâs sarcastic, plin de superioritate, ridică pe neaşteptate 
colţurile gurii aspre pe care Anne o ţinea strânsă cu obstinaţie. 
Acum gura ei semăna cu un croasant micut. 

— Nu eşti capabilă să mă înţelegi, continuă Bernard. Visul 
meu cel mai frumos este să mă pot refugia cât mai departe 
posibil, într-o insulă pustie, pierdută în mijlocul Pacificului şi 
umbrită de palmieri. Şi acolo aş picta... aş picta de dimineaţa 
până seara! 

Anne surâse auzind divagaţiile fratelui său, pe care-l socotea 
cel puţin zăpăcit. 

— Gauguin. Cunosc povestea. 

— Ei, da, Gauguin. O experienţă magnifică! Din păcate, eu am 
mâinile şi picioarele legate. Tata mi-ar da bani să-mi cumpăr un 
cal de curse sau un bolid pe patru roţi, dar mi-ar refuza 
mijloacele necesare ca să fac un voiaj atât de lung până în 
insule. 

— Pentru că este egoist, dragul meu. N-ar suporta să afle ceea 
ce s-ar putea spune: că fiul său Bernard, bărbosul familiei, caută 
în insule gloria pe care n-a putut-o avea la Paris. Eu însă privesc 
lucrurile altfel. Contrar celor spuse de tine mai înainte, înţeleg 
bine setea ta de a evada din cuibul părintesc. Pentru asta sunt 
gata să-ţi pun la dispoziţie patru milioane. Pentru care tu să-mi 
cedezi drepturile la succesiune. 


— Nişte drepturi ipotetice... 

— De ce ipotetice? Tatăl nostru nu va trăi veşnic. Şi nici tu. 

— De acord. Dar tu rişti să stârneşti mânia celorlalţi 
moştenitori. Te-ai gândit la asta? 

— Îmi asum acest risc. Îți dau banii pentru că vreau să fii 
fericit, să te ajut să respiri aerul pur din insule. Vreau să deschid 
uşa acestei colivii aurite, unde tu mori de urât. 

Cuvintele sale fură auzite de fratele lor mai mic, Gerard de 
Montfort, viconte d'Ambleville, care cobora apăsat treptele scării 
mari. La cei 35 de ani ai săi avea silueta elegantă a unui 
adolescent şi îşi purta hainele cu naturaleţea unui Beau 
Brummel. Pieptul îi era împodobit de un ribon, două cruci şi 
însemnele unui ordin militar. Era singurul descendent al ducelui 
care atinsese vârsta maturității fără să se însoare. Tatăl îi 
spusese de mai multe ori fără ocolişuri: „De ce nu vrei să-ţi faci 
o familie? Ai un titlu frumos. De ce să nu-l transmiţi copiilor, 
care să te moştenească şi să ducă numele tău mai departe? 
Henri, Bernard n-au copii, ca şi ceilalţi de altfel. Eu nu am decât 
doi nepoți de sex masculin. Timpurile pe care le traversăm sunt 
nesigure. Războaie, revoluţii, atentate. Străbunii noştri credeau 
că nu-şi fac datoria faţă de soţii dacă nu le cereau să le nască 
cel puţin cinci-şase copii. O duzină de copii era un lucru obişnuit 
pentru orice familie. Maria Tereza, împărăteasa Austriei, a avut 
douăzeci şi şase de copii. Un număr mare de moştenitori asigură 
continuitatea marilor familii. Familia Montfort a sfidat moartea 
semănând viaţă pretutindeni în jurul ei. Însoară-te, Gérard! Să ai 
copii! Ştiu că vrei să-ţi păstrezi independenţa, că-ţi iubeşti 
confortul, că pentru tine viaţa de celibatar are numeroase 
atracţii. Dar trebuie să faci un efort pentru familie. Nu-ţi voi cere 
să fii fidel soţiei tale. Aproape toţi bărbaţii sunt uşuratici, dar 
familia e sacră”. 

Gerard îl ascultase zâmbind şi ceru un timp de gândire. Dar 
bătrânul duce explodă: „Să reflectezi! Să reflectezi! Este un 
laitmotiv care-mi displace profund!” Gerard surâse amuzat de 
insistenţele ducelui. „Tată, am să-ţi explic motivul reticenţelor 
mele în ceea ce priveşte căsătoria. Mie nu-mi plac copiii. Ba, mai 
mult decât atât, îi detest! Sunt gălăgioşi,  mincinoşi, 
încăpăţânaţi, neruşinaţi. Poate atitudinea mea vi se pare 
complet deplasată ca să genereze o explicaţie logică. Cu toate 


că familia noastră este gata să se stingă”... „Absurd”, mormăia 
bătrânul duce. „Ei bine, continuă Gerard, eu sufăr de o lipsă de 
vitalitate în ceea ce priveşte supraviețuirea rasei mele, ceea ce 
explică refuzul meu de a avea copii. Într- o zi, când mă voi simţi 
iremediabil bătrân şi ajuns pe patul de moarte, voi adopta un 
băiat frumos, inteligent, sănătos şi plin de talent!”. „Copilul 
altuia! Mulţumesc!”, riposta ducele indignat. „Tată, să nu fim 
mai catolici decât papa. Eşti sigur că în cuibul Montfort, al 
strămoşilor noştri, n-au fost lăsate să alunece ouă de cuc?” 

De atunci, bătrânul încetase să-i mai vorbească de căsătorie. 

Ajuns la baza scării, Gerard înregistrase răspunsul lui Bernard, 
care repeta exasperat ultimul cuvânt al surorii sale: 

— Mor de urât! Mai mult de atât! Mă sufoc! 

— Nu trebuie decât să te eliberezi de sentimentul acesta. Am 
vorbit cu notarul Lefaure. A redactat documentele de care avem 
nevoie. Nu rămâne decât ca tu să le semnezi. 

Sosit lângă uşă, Gerard salută, agitând uşor o mână 
înmănuşată în alb. 

lritată de această întrerupere, Anne îl privi cu ostilitate. 

— Vă deranjez?, întrebă Gerard cu o falsă amabilitate. 

— Deloc!, replică sora sa. Vorbeam despre toate şi despre 
nimic în special. 

Fură întrerupţi de intrarea neaşteptată a lui Raymond, fiul 
Annei, adolescent de o frumuseţe răpitoare, slab şi delicat ca o 
fată. O şuviţă de păr blond îi cădea pe frunte. Purta o vestă roşie 
de cavaler, pantaloni albi, bufanţi şi ghete de piele. O cravaşă 
cu măciulie de aur completa acest echipament. Sufla greu ca şi 
cum tocmai ar fi terminat o cursă epuizantă. 

La vederea lui, fizionomia dură a Annei se destinse şi se 
ilumină. 

— Raymond, iată-te!, îl întâmpină ea cu o dulceaţă 
necunoscută în voce. Ai întârziat. 

Fiul său era singura fiinţă din lume care reuşea s-o dezarmeze 
prin simpla sa prezenţă. În fundul inimii sale, 

Anne păstra comori de iubire pentru acest copil unic, singura 
ei rațiune de a trăi. După ce se născuse Raymond, dragostea ei 
pentru soţ, de altfel un om frumos, se risipise. Din punctul ei de 
vedere, soţul îşi făcuse datoria de bărbat şi acum putea să 


dispară. La moartea lui Antoine, intervenită câţiva ani mai 
târziu, nu vărsase o lacrimă. 

Bernard îl privi pe nepotul său cu un ochi sigur de pictor. 

— Tinerețe şi exuberanţă!, murmură el. Mă întreb, Anne, cum 
aţi putut voi - tu şi morocănosul tău soţ - să daţi naştere unei 
creaturi de o asemenea perfecţiune. 

Raymond sărută mâna mamei sale cu multă afecţiune. 

— lartă-mă! Apusul era aşa de frumos încât am rămas să-l 
contemplu până când am uitat de mine. 

— Bine, acum fugi şi te îmbracă, spuse ea mângâindu-i părul. 

Tânărul se întoarse către Bernard. 

— Vino cu mine, unchiule! Ai să-mi faci blestematul acesta de 
nod la papion pe care, în ciuda eforturilor mele, nu reuşesc 
niciodată să-l fac cum trebuie. 

— Vin, vin, îi răspunse unchiul său. 

— Poate reuşeşti să-l vâri sub duş, îi recomandă Anne. 

— Cine ar putea să-ţi reziste?, exclamă pictorul. 

Îl urmă pe adolescent, aruncând fumul pipei pe amândouă 
nările, ca o balenă care aruncă apă în ritmul respirației. 
Nemişcat, Gerard îi privea cum urcau scara, apoi se întoarse 
spre Anne. 

— ÎI răsfeţi prea tare!, spuse el. Felicitări, draga mea soră, 
adăugă el. 

Anne îşi încreţi fruntea şi brusc devenită dispreţuitoare. 
Plecarea fiului său ştersese zâmbetul de pe faţa-i aspră. 

— Pentru ce anume mă feliciţi? 

— Pentru surprinzătorul tău talent de a-i convinge pe oameni. 

— Ah, uitasem că totdeauna ai tras cu urechea. 

— Este o acuzaţie gratuită, Anne. Crâmpeiul de discuţie pe 
care l-am surprins din întâmplare n-a făcut decât să-mi confirme 
ceea ce ştiam deja. Copiile documentelor pe care Bernard 
trebuie să le semneze sunt în posesia mea. 

— Lefaure? 

— A, nu! Lefaure este discreţia însăşi. Unul dintre secretarii săi 
mi-a vândut informaţia. 

Anne îşi încreţi buzele. 

— Am să-l previn pe Lefaure. 

— Inutil. Ar trebui să-i concedieze pe toţi secretarii săi. Micul 
funcţionar de care vorbim cunoştea toate amănuntele afacerii. 


Afacerea care te priveşte miroase atât de urât, încât Lefaure s- 
ar bucura de o publicitate penibilă. 

— Am înţeles. Şantaj! 

— Deloc! Scrupule! 

— Adevărat? Generozitatea te înăbuşă. 

— Să nu exagerăm. Înţeleg prea bine spolierea lui Bernard, 
între noi fie spus, patru milioane este o sumă derizorie în raport 
cu valoarea reală a părţii sale de moştenire. Dar dacă sunt de 
acord cu spolierea lui, n-am să tolerez ca interesele mele să fie 
lezate. 

— E clar! Vrei să ai partea ta din pradă. 

— Partea leului, draga mea. Fiul tău este deja mult mai bogat 
decât mine. Tatăl lui i-a lăsat o avere considerabilă. 

Anne îl privi stupefiată. 

— Şi asta te deranjează? 

— De ce nu? încerc să restabilesc un oarecare echilibru. Să 
fim de acord, Anne! Trebuie să împărţim partea care-i revine lui 
Bernard. Două treimi pentru mine, o treime pentru fiul tău. 

— Niciodată!, răcni ea. A 

— Eu sunt cel care face o concesie. Imi reduc pretenţiile la 
şaizeci la sută. Este ultimul meu cuvânt. 

— Dacă renunţ la această afacere, nu mai obţii niciun ban. 

— Nu faci tu prostia asta, Anne! 

— Banditule! 

— Oh, scumpa mea, încearcă să păstrezi, cel puţin în 
aparenţă, manierele unei mari doamne! 

Anne clocotea de furie, dar se abţinea să provoace o ceartă, 
care ar fi putut să întârzie sau chiar să compromită soluţionarea 
tranzacţiei pregătită de atâta vreme. O înţelegere era totdeauna 
preferabilă unui război deschis. 

O văzură pe Sandra intrând în marele vestibul. Anne făcu un 
semn complice fratelui ei, prevenindu-l să tacă. Apoi îi şopti: 

— Inamicul este în pragul uşii. 

Gerard surprinse prezenţa cumnatei sale şi-i surâse. 

— lată o prudenţă de bun augur pentru înţelegerea noastră. 

Sandra era urmată de Bernard, care râdea şi se scutura de 
apă ca un câine ud. 


— Când a intrat la duş, fiul tău m-a stropit intenţionat, Anne. 
Uită-te. Sunt ud din cap până-n picioare! Privirea Annei se 
îndulci. 

— Fii înţelegător! Raymond este încă un copil! Gerard adăugă 
cu ironie: 

— Un copil care ar putea avea la rândul său copii. 

— Eşti vulgar, îi spuse ea cu grosolănie. 

— Bine, bine! Nu te înfuria. Era o mică glumă. Anne se 
întoarse spre Bernard: 

— l-ai spus să se grăbească? în sfârşit, mă duc să văd... 

leşi călcând furioasă pe tocurile înalte ale pantofilor, care 
stârneau un ecou puternic pe dalele de marmură roz. 

Gerard înaintă încet spre uşa-fereastră, care era larg deschisă. 
Se opri pe un prag şi privi torţele aprinse de la intrarea în castel, 
şirul dublu de servitori aliniaţi de-a lungul scării exterioare, cu 
treptele din marmură albă cu striaţii verzi. 

— Petrecerea poate să înceapă!, spuse el gânditor. Câteva 
minute mai târziu, cu surâsul pe buze, se întoarse spre cumnata 
sa. 

— Sandra, ai făcut minuni! Câteva mişcări din bagheta ta 
magică au fost de ajuns şi totul este pregătit ca să-i bucure şi 
să-i uluiască pe oaspeţii noştri! Datorită ţie, splendoarea familiei 
Montfort va rămâne intactă, în ciuda tuturor vicisitudinilor... 

Sandra avu un surâs zeflemitor. 

— Complimentele dumitale mă flatează, Gerard, chiar dacă 
mă îndoiesc de sinceritatea lor, mai ales după remarcile pe care 
le-ai schimbat cu Anne, cu o voce destul de tare ca eu să le aud. 

Gerard se întoarse spre Bernard şi-i spuse râzând: 

— Am avut dreptate atunci când ţi-am spus că e periculoasă. 

Bernard luă mâna cumnatei sale şi o îmbrăţişă aproape ca un 
îndrăgostit. 

— Nu lua aminte la răutăţile lui. Cei din familia Montfort, cu 
excepţia soţului tău şi a mea, nu te iubesc din cauză că nu le 
semeni deloc. Nu eşti un şarpe autentic. Colţii şi veninul îţi 
lipsesc. Nici pe mine nu mă iubesc. Ei pretind că sunt un şarpe 
degenerat. Doar Anne îmi găseşte o oarecare asemănare cu o 
cobră sau cu o viperă. Îmi face în felul acesta o mare onoare. 

Gerard nu-şi părăsi buna dispoziţie. 


— În ceea ce te priveşte, Anne se înşală. Dacă n-aş fi cunoscut 
principiile severe ale mamei, precum şi fidelitatea absolută faţă 
de tatăl nostru, aş putea jura că te-a conceput cu un sărman 
animal din mlaştină sau cu un inofensiv şarpe de apă. Dar n-aş 
putea spune acelaşi lucru despre Sandra. 

— Chiar aşa?, îi replică Sandra cu o vădită ironie. 

Gerard îşi alese un ton pe jumătate serios şi pe jumătate 
glumeţ. 

— Eu nu mint niciodată, Sandra. Doar că îmbrac realitatea 
într-o glumă sau fac din adevăr o bufonerie care are ca scop să 
îndulcească pilula. 

Făcu din ochi fratelui său. 

— Te asigur, Bernard, Sandra este un arici cu atât mai 
periculos cu cât îşi ascunde ţepii sub o aparentă inocenţă. Eu 
mă pricep. Trebuie să fim foarte atenţi, căci altfel noi, şerpii, 
riscăm să fim înţepaţi de acest arici fermecător. 

— De data asta mă flatezi prea tare!, replică ea fără a se 
supăra 

— Evident, acestea sunt glume de circumstanţă, spuse Gerard 
râzând. Doar n-ai să crezi că noi ne vom lăsa atât de uşor 
muşcaţi. 

Bernard surâse. 

— Pretinzi că poţi detecta impulsurile sumbre care dormitează 
în străfundurile fiinţei noastre? 

— Exact! 

— Eu n-am această putere. 

— Pentru că tu eşti bun, Bernard. Cu desăvârşire bun. Aş 
putea spune că eşti disperat de bun. 

Bernard clătină din cap. 

— Cred că ai dreptate. Câteodată, mă simt ruşinat că sunt 
atât de lipsit de venin. Printre şerpi, trebuie să ştii să muşti ca şi 
ei. 

— Această concluzie dovedeşte că faci progrese. 

— Nu, Gerard. N-am să reuşesc niciodată să ajung egalul 
vostru. Sandra va fi poate o elevă mai bună. 

— Sandra nu are nimic de învăţat. Ne depăşeşte de departe. 

Tânăra femeie izbucni în râs. 

— Gerard, eşti din ce în ce mai amabil. 

— Complimentele nu trebuie să te supere, scumpa mea. 


— Fii sigur, Gerard, că le apreciez mult, mai ales că vin de la 
dumneata. 

Bernard o privi cu admiraţie. 

— Bravo, Sandra! Faci progrese semnificative! Uimeşte-i pe 
toţi şerpii ăştia răi şi orgolioşi! 

Gerard îşi consultă ceasul. 

— Merg să beau un pahar. Mi s-a uscat gâtul. E şi normal, 
după această luptă grea cu lancea spirituală. 

— Vrei să-ţi refaci provizia de venin?, îl întrebă Bernard. 

— Bineînţeles! în seara asta vom avea nevoie de mult venin, 
pentru a-i înfrunta pe şerpii anaconda care ne vor invada cuibul. 

— Nu mă îndoiesc că tu vei ieşi învingător. 

Gerard îi salută cu un gest şi părăsi vestibulul râzând. 

Faţa lui Bernard se posomori. Privi în jurul lui. 

— In faţa dumitale, Sandra, pot vorbi cu deplină sinceritate, 
între pereţii aceştia, am strania senzaţie că moartea mă 
pândeşte în fiecare moment. Noaptea, am nişte coşmaruri 
îngrozitoare. O umbră rece, translucidă, dar cu o consistenţă 
ciudată, se înfăşoară în jurul meu şi mă striveşte... Vreau să mă 
eliberez din strânsoarea ei, să fug, dar un fel de paralizie mă 
împiedică să mă mişc... 

Este îngrozitor! 

Făcu o pauză lungă, apoi luă mâinile Sandrei în mâinile lui. 

— Speranţa că, într-o zi, voi părăsi zidurile acestea oribile este 
singurul meu sprijin moral. Mi-e teamă că într-o zi se vor prăbuşi 
peste mine... 

Sandra îmbrăţişă cu privirea vestibulul minunat, cu coloane 
din marmură. 

— Eu, Bernard, sunt îndrăgostită de aceste ziduri, pe care 
dumneata le urăşti atât de mult. 

— In schimb, pentru mine, acesta este infernul, suspină el. 

— Este paradisul!, exclamă Sandra cu exaltare. Acest castel 
îmi aminteşte de Elsinor... 

— Deasupra Elsinorului planau aripile morții... 

— Unchiule Bernard, cum îmi stă cu rochia asta? îţi place? 

Vocea limpede, cristalină, a Andreei răsună în marele vestibul 
ca un clopoțel de argint. Apărută în pragul salonului învecinat, 
ea făcu o piruetă graţioasă, pentru a-i arăta lui Bernard toaleta 
ei superbă din voal alb. 


— Este o creaţie Coco Chanel! 

Bernard o privi fără să o vadă, apoi, smulgându-se din 
viziunile lui chinuitoare, îi surâse afectuos. 

— Rochia ta este un vis frumos, realizată de o zână, pentru 
cea mai delicioasă fată din lume. 

— Ai accepta să-mi faci portretul? Mi-ai promis asta! 

— Săptămâna aceasta mă voi ocupa de tine. Vei fi cel mai 
frumos dintre modelele mele. 

Expansivă, fata îi sări de gât şi-l sărută pe amândoi obrajii. 

Miss Abigail Swanson, bătrâna guvernantă care o urma peste 
tot ca o umbră, îi făcu observaţie: 

— Andrée, sunt stupefiată de manierele dumitale! Sunt sigură 
că domnul conte, unchiul dumitale, le dezaprobă total. 

Greoaie, acră, înfăşurată într-o rochie neagră, cu o croială 
demodată, guvernanta vorbea corect franceza, dar avea un 
puternic accent englezesc. Întreg personalul de la castel se 
temea de ea. Bătrânul duce îi dăduse mână liberă ca s-o 
supravegheze şi s-o dirijeze pe Andrée. Englezoaica merita din 
plin încrederea lui. Era singura persoană capabilă să ţină în frâu 
fanteziile amoroase ale tinerei fete şi asta datorită unei 
discipline stricte şi unui control continuu, pe care îl exercita zi şi 
noapte. Însă din când în când, Andrée, împinsă de dorinţa ei 
nesăţioasă pentru dragostea fizică, reuşea să scape de vigilenţa 
guvernantei sale. În prezenţa unui mascul, fata simţea o emoție 
violentă, conştiinţa i se tulbura, iar gândirea îi devenea confuză. 
Toate eforturile i se îndreptau spre împlinirea acelui act, care 
nu-i aducea, din nefericire, decât o satisfacţie parţială sau o 
plăcere de foarte scurtă durată, ceea ce o incita să caute alte 
împreunări fizice. 

Ducele deplângea înclinația maladivă a nepoatei sale, dar 
pentru nimic în lume nu s-ar fi gândit să o interneze într-o clinică 
specializată, o închisoare cu gratii nevăzute, care în mod sigur 
ar fi adus-o pe Andrée într-o stare de nefericire profundă. 
Prefera să-şi ducă crucea şi să se prefacă în faţa străinilor că 
totul este în regulă. În realitate, toată lumea ştia care este 
adevărul, dar toţi se prefăceau că nu ştiu nimic. 

Bernard îşi dădu seama el însuşi, cu o oarecare dificultate, că 
sărutările nepoatei sale erau prea apăsate. Insă acest lucru 
scăpă celor care erau de faţă. 


— François şi Diane nu coboară?, întrebă Bernard ca să 
schimbe subiectul şi să risipească orice neînțelegere. Tata va 
cobori dintr-un moment în altul. 

Andrée râse din toată inima. 

— Diane este disperată pentru că fermoarul rochiei sale s-a 
stricat. Toate cameristele aleargă în jurul ei, în timp ce François 
priveşte toată această agitaţie râzând în hohote. Se amuză ca 
un puşti! 

Aerul uşor protector pe care Andrée îl adoptase faţă de 
unchiul ei François, mult mai în vârstă decât ea, o făcea 
amuzantă. 

Sandra simţi o înţepătură de gelozie. Andrée era singura 
femeie a cărei frumuseţe o depăşea pe a ei. Prospeţimea 
tinereţii este imbatabilă, era un adevăr pe care Sandra îl 
recunoştea cu o oarecare amărăciune. 

— Întârzierea lui Roger mă nelinişteşte, spuse Andrée. 
Promisese că nu va lipsi de la această sărbătoare. 

Îl adora pe Roger, fratele ei, student la Oxford. Dispariţia 
prematură a părinţilor lor, într-un accident de maşină, îi lăsase 
orfani la o vârstă fragedă. Luaţi în grijă de bătrânul duce, cei doi 
copii crescură sub ochii lui, primind o educaţie îngrijită. 
Frumuseţea şi inteligenţa lor erau remarcabile. Dacă toate 
calităţile naturale ale Andreei erau în parte compromise din 
cauza nimfomaniei ei, în schimb Roger, la cei douăzeci şi doi de 
ani ai săi, era un tânăr strălucit, cu un viitor minunat în faţă. 
Seducător şi încântător, el se bucura de reputaţia unui Don Juan 
irezistibil. 

— Este singurul dintre descendenţii mei care-mi seamănă în 
toate, spunea bătrânul duce, umflându-se în pene de mândrie. 

În sfârşit, Francois şi Diane intrară, cu răsuflarea tăiată, în 
vestibulul cel mare. 

François de Montfort, conte d'Harblay, cel de al cincilea fiu al 
ducelui, împlinise vârsta de patruzeci de ani. Părul lui grizonat, 
fin, însă puţin rărit, descoperea o frunte înaltă, subliniată de 
sprâncenele dese. Nasul acvilin, ochii uşor alungiţi, faţa 
prelungă îi dădeau un aer aristocratic. Soţia lui, cu cincisprezece 
ani mai tânără, nu era o mare frumuseţe, dar emana o graţie şi 
o drăgălăşenie care-i atrăgeau toată simpatia celor din jur. 


Docilă, îi era devotată cu totul soţului ei, pe care-l respecta. Însă 
bătrânul duce îi inspira o teamă pe care nu şi-o putea stăpâni. 

Distincția şi eleganța înnăscute îi permiteau Dianei să poarte 
în mod strălucit bijuteriile şi creaţiile marilor case de modă. Cu 
un gust distins, îşi alegea din caseta personală cu bijuterii acele 
podoabe care se asortau cel mai bine cu toaleta ei. Dacă nu era 
mulţumită pe deplin, un mic voiaj la Paris, în Piaţa Vendôme, îi 
dădea posibilitatea să descopere inelul, colierul sau cerceii care 
să îi desăvârşească ţinuta distinsă. 

Diane nu era bogată. Părinţii ei, mici nobili de provincie, 
bucurându-se de o oarecare avere, nu putuseră să-i dea decât o 
dotă modestă. Insă François, foarte mândru de frumoasa lui 
soţie, plătea fără să clipească notele furnizorilor. 

Francois se putea lăuda că avusese o viaţă sentimentală 
furtunoasă. Insurat prima dată, fără acordul tatălui lui, cu o 
femeie de condiţie joasă, frumoasă, însă interesată, întâlnită din 
întâmplare într-o călătorie, divorțase câteva luni mai târziu. Îşi 
recăpătase libertatea, însă nu fără să verse în contul fostei lui 
soţii o sumă importantă de bani. 

După numeroase aventuri galante, din fericire fără urmări, se 
îndrăgostise de Beatrice Rauschweller, frumoasa fiică a unui 
bancher evreu foarte bogat. Bătrânul duce, care nu era 
antisemit, îşi dăduse consimţământul, dar fără entuziasm, în 
timp ce bancherul se arătase foarte flatat că are ca ginere un 
conte autentic. 

— Sub vechiul regim, spunea ducele, nobilii sărăciţi se 
căsătoreau cu femei de rând, ca să le mănânce averea. Fiul meu 
nu a făcut acest mariaj împins de considerente pecuniare, căci 
este destul de bogat ca să-şi permită luxul de a-şi păstra 
independenţa. 

Era o manieră elegantă de a trece cu buretele peste iniţiativa, 
nepotrivită după părerea lui, a acestui fiu care era totdeauna 
gata să se lase subjugat de femei. 

Din această căsătorie se născuse o fetiţă, Marcelle. Însă după 
doi ani de viaţă conjugală, François se plictisise. O 

existenţă liniştită, ordonată, fără certuri şi fără surprize îi 
provoca oroare. Divorțul încheiat pe cale amiabilă a pus capăt 
acestei alianţe între două fiinţe atât de puţin potrivite. Beatrice 
a fost fericită să se vadă scăpată de soţul ei, fără să ceară nimic 


pentru ea sau pentru fiica ei, care păstrase de la tată doar 
numele de Montfort. 

După numeroase aventuri pasagere, fără viitor, el se aşezase 
la casa lui, însurându-se cu Diane. Prospeţimea ei îl excita; 
datorită ei regăsise impetuozitatea propriei tinereţi. 

— Este îndrăgostit ca un licean, spunea, nu fără o doză de 
ironie, Gerard, care era mereu pregătit să-i înţepe pe cei din jur 
prin observaţiile lui lipsite de bunăvoință. 

Raymond intră stacojiu la faţă şi suflând greu, cu nodul 
papionului alb desfăcut şi cu hainele uşor şifonate. 

— Din fericire pentru tine, bunicul nu a sosit încă, spuse 
Bernard, care îl întâmpină, privindu-l cu simpatie. 

Îi legă nodul papionului şi îi puse veşmintele în ordine. La 
rândul lui, Gerard apăru din nou, cu un aer mulţumit. 

— Mi-am făcut plinul. Acum pot suporta fără să clipesc chinul 
care ne aşteaptă. 

Anne năvăli ca o furtună în vestibul. 

— Sandra, unde este soţul tău?, strigă ea aferată. Tata va 
cobori dintr-un moment în altul. 

Francois ridică mâna plictisit. 

— Nu te mai agita, Anne! Excesul tău de zel ne oboseşte. 
Anne nu-şi dădu osteneala să-i răspundă şi se mulţumi să-l 
privească cu dispreţ. 

Pe neaşteptate, Raymond o înconjură cu braţele lui, ca şi cum 
ar fi vrut s-o apere. În momentul acela, îl ura pe unchiul lui. 

Diane nu se simţea în largul său printre cei din familia 
Montfort. Nu se putea obişnui cu schimbările lor bruşte de 
atitudine, cu nesfârşitele lor certuri, cel mai adesea purtate, de 
altfel, cu surâsul pe buze. 

În sfârşit, sosi şi Henri, cu trăsăturile feţei obosite, privirea 
tulbure şi obrajii palizi. Cu toate acestea, ţinuta lui îşi păstra 
demnitatea, eleganța şi noblețea înnăscute. 

După câţiva ani de abstinenţă, ca urmare a căsătoriei sale cu 
Sandra, căzuse din nou în vechea lui patimă. leşea seara singur, 
se întâlnea cu prietenii, juca cărţi fără mize mari, lua cina la 
lumina lumânărilor şi bea zdravăn. Sandra nu îl bănuia că îi este 
infidel. Excesele lui bahice îl împiedicau până şi să întreţină cu 
ea relaţii conjugale duse la bun sfârşit. Sandra accepta această 
situaţie cu o atitudine de filosof. 


— Nu poţi să le ai pe toate, îi spunea ea mamei sale, care 
încerca să obţină de la fiica ei unele confidenţe despre viaţa ei 
de femeie măritată. 

După ce dusese un trai meschin alături de un soţ care 
cântărea atât cheltuielile menajului, cât şi îndatoririle conjugale, 
considerând că orice exces este dăunător, Odile încerca să 
cunoască bucuriile unei iubiri arzătoare şi pasionate, cel puţin 
prin intermediul fiicei sale. Dar destăinuirile Sandrei îi sporeau 
sentimentul de insatisfacţie. 

Justinien apăru, impozant ca un maestru de ceremonii din 
vechiul regim. 

— Domnul duce vă aşteaptă în capul scării celei mari! 

Toţi membrii familiei Montfort tresăriră. Docili, se grăbiră să 
traverseze vestibulul imens şi să urce scara monumentală către 
venerabilul şef al familiei lor, care îi întâmpină, nemişcat ca o 
statuie, în mijlocul constelaţiilor care decorau pereţii. La cei 
şaptezeci de ani împliniţi, ducele Charles de Montfort avea alura 
unui bărbat matur, care-şi purta vârsta cu o remarcabilă 
uşurinţă. 

— Mă întreb dacă tata nu a descoperit cumva fântâna tinereţii 
veşnice, le spunea Gerard prietenilor lui, cu o veselie artificială. 

În realitate, prezenţa autoritară şi apăsătoare a bătrânului 
duce îl agasa. Dacă acest personaj maiestuos ar dispărea, el ar 
deveni de fapt capul familiei. Cei trei fraţi mai mari ai săi - 
Henri, care era alcoolic, Bernard, artistul, 

François, eternul îndrăgostit - nu i s-ar fi putut opune decât 
prin nulitatea lor. Anne era ambițioasă, dar era lipsită de 
anvergură. 

Chiar dacă fraţii săi, luaţi individual, nu aveau deloc 
personalitate, prestigiul familiei Montfort - datorat ducelui 
rămas încă intact, i-ar putea servi drept trambulină în cariera 
politică, scopul lui final. Diplomaţia - ocupaţie onorabilă, calmă, 
elegantă şi cu numeroase facilităţi - nu-l mai satisfăcea. Politica 
legitimistă nu-l interesa. Regalitatea, deşi prin excelenţă 
decorativă, considera el, era perimată. Conţii de Paris nu aveau 
nici-o şansă să se urce din nou pe tron, în timp ce dreapta şi 
chiar extrema dreaptă erau hărăzite unui viitor strălucit. Puterea 
excesivă a nazismului şi a fascismului îl fascina. Deşi nu-i iubea 
deloc pe nemti, Hitler i se părea a fi demn de interes. Tabloul 


celui de-al Treilea Reich prezenta numeroase umbre care ÎI 
speriau: antisemitismul exagerat, represiunea dură împotriva 
tuturor curentelor politice de opoziţie, distrugerea unor cărţi şi 
tablouri socotite contrare ideologiei naziste, expansionismul 
abia mascat. Dar îl impresionau aspectele pozitive ale acestuia: 
disciplina socială, avântul industriei, întărirea finanţelor, 
dezvoltarea unor arte, încurajarea natalității, mândria naţională. 

— Occidentul este putred, spunea Gerard în faţa prietenilor 
lui. Multitudinea de partide, tocmelile politice, jocul subteran al 
influențelor, afacerismul neruşinat al unor cercuri ne vor ruina. 

Prudent, el se abţinea să-l elogieze pe Hitler. O singură dată 
îşi permisese să-l laude în faţa tatălui său, care l-a bruftuluit fără 
reţinere, interzicându-i să mai emită pe viitor astfel de păreri 
care sunt contrare intereselor ţării lui. 

Gerard se abţinu să mai facă vreo greşeală. Chiar dacă se 
simţise jignit de această mustrare brutală, nu îndrăznise să dea 
replica. 

De atunci, el păstra în faţa tatălui lui o atitudine ambiguă, îi 
arăta un respect filial exemplar, dar în spatele acestei aparenţe 
înşelătoare ascundea o ostilitate pe care bătrânul duce o simţea 
în mod instinctiv. 

Cu câteva zile înainte, îi ceruse voie tatălui său să invite la 
castel un bancher neamţ, membru al partidului nazist. 

— Mi-a făcut unele servicii importante cu ocazia ultimei mele 
călătorii la Berlin, îi explică el. 

— Dacă i-aş invita pe toţi cei care, într-un fel sau altul, ne fac 
servicii, ar trebui să primesc la masă instalatori, antreprenori de 
pompe funebre, poştaşi... Sunt oameni onorabili, muncitori, 
serviabili, uneori foarte simpatici, dar nu sunt din lumea noastră. 
Pentru sărbătorile de Crăciun, eu îi invit la masa mea pe 
servitori. Dar bancherul dumitale nu mă interesează. Dacă vrei 
să-l onorezi pentru serviciile făcute, invită-l la restaurant. Eu nu 
doresc să fac cunoştinţă cu el. 

Gerard nu mai insistase. 

În timp ce urca treptele de marmură roz, Bernard îl privea pe 
bătrânul duce cu groază, ca şi cum la capătul scării l-ar fi 
aşteptat Jupiter şi fulgerele sale. 

Tocmai asupra lui îşi îndreptă ducele mai întâi atenţia. 


— Sunteţi îmbrăcat ca un servitor, Bernard! Plastronul 
dumitale este ud. Mergeţi să vă schimbaţi! Repede! 

Nu-şi tutuia niciodată copiii, ţinându-i la distanţă şi excluzând 
cea mai mică intimitate. 

Bernard îşi lăsă capul în jos. Avea aerul unui copil prins în 
culpă. Fără să spună un cuvânt, se îndepărtă, grăbit să execute 
ordinul tatălui său. 

Ducele făcu semn unui valet care se apropie alergând. 

— Spune-i şefului orchestrei că poate să-şi înceapă programul. 

Valetul dispăru. Câteva minute mai târziu, se făcură auzite în 
sala de bal acordurile armonioase ale valsului „Frumoasa 
Dunăre Albastră”. 

Cei din familia Montfort se aliniară în spatele ducelui. 

— Obositor ceremonial, şuşoti Diane la urechea soţului său. 

— O să te obişnuieşti, răspunse el surâzând. 

Bătrânul duce întoarse capul şi o privi pe Diane cu un ochi 
critic. Ea simţi un frison care-i străbătu corpul. Oare auzise? 

— Aveţi o rochie nepotrivită, Diane, spuse el cu severitate. 
Este excesiv de decoltată. 

Ducele îşi consultă ceasul de buzunar, prins la brâu cu un lanţ 
fin de aur. 

— Este ora opt fără două minute, anunţă el. Invitaţii trebuie să 
sosească. 

Nu binevoi să-şi privească nora, care - cu ochii plini de lacrimi 
- ieşi, urmată de soţul ei, ca să-şi schimbe rochia. 

— Te rog, iartă-l pe tata!, îi spuse François. Nu a vrut să te 
jignească. Uneori este dezagreabil, recunosc. Ai să te obişnuieşti 
cu manierele lui puţin cam bruşte. 

— Nu am să mă obişnuiesc niciodată! Are un fel de plăcere 
sadică să-i umilească, să-i zdrobească, să-i nimicească pe 
oameni. Nu am să-l iert niciodată pentru acest afront... 

Sunetele valsului răsunau estompate de draperiile grele şi de 
tapiseriile care împodobeau pereţii. 

Din capul scării mari, ducele, cu o atitudine mândră, 
întunecată, semeaţă, îi văzu pe primii invitaţi intrând în 
vestibulul cel mare. Alţii îi urmară, într-un şir neîntrerupt. 
Oaspeţii bătrânului duce cunoşteau respectul acestuia pentru 
punctualitate şi se conformau de bunăvoie acestei cerinţe. 


Justinien, conştient de rolul lui, îşi modula vibraţiile vocii şi îşi 
regla gravitatea tonului în funcţie de importanţa fiecărui invitat, 
pe care-l anunţa cu solemnitate. 

— Contele şi contesa Jules d'Harocourt! Marchizul şi marchiza 
Charles de Brion-Contades! 

Vocea lui Justinien se înălţă cu un semiton. 

— Eminenţa sa cardinalul Mario Contarini! 

Apoi vocea îi reveni la un diapazon normal, pentru a anunţa: 

— Baronul Alphonse Stern! Contele Georges de Saint-Jean! 

Vocea lui deveni răsunătoare. 

— Alteța sa Regală, prinţul Rodolphe! 

Păstră aceeaşi voce solemnă şi pentru musafirul următor. 

— Ducele de Lusignan-Valois! 

Pentru ca apoi să devină uşor moderată. 

— Ambasadorul Marii Britanii şi lady John Cavendish! 
Generalul conte de Amblimont! 

Justinien cobori mai mult tonul vocii sale, ca şi cum i-ar fi fost 
ruşine să anunţe un om de rând. 

— Domnul Albert Dubreuil! 

Ducele de Montfort accepta cu indulgență snobismul 
majordomului său, care îşi dădea aere, ca şi cum titlul înalt de 
nobleţe al stăpânului său se reflecta şi asupra persoanei lui. 

Invitaţii urcau încet scara, îşi prezentau urările ducelui pentru 
aniversarea lui, schimbau unele saluturi şi reverenţe cu membrii 
familiei acestuia, apoi se împrăştiau îndreptându-se spre 
saloanele cele mari. 

Toată această defilare se desfăşură cu o  încetineală 
maiestuoasă. Ducele de Montfort îşi făcea cu plăcere datoria de 
gazdă. 

— Adoră fastul, şopti Bernard fără răutate la urechea fratelui 
lui, Gerard, acest amestec între ceremonialul greoi spaniol şi 
strălucitoarea etichetă franceză, totul condimentat cu 
punctualitatea britanică. 

Docil ca de obicei, Bernard îşi pusese un alt frac, cu o tăietură 
elegantă, pe care i-l împrumutase cu bunăvoință François, apoi 
se grăbise să revină alături de cei din familia lui. 

Diane, îmbrăcată cu mai puţină extravaganţă, într-o rochie 
neagră din tafta decorată cu paiete, cu jupă evazată din tul, 


reveni alături de soţul ei, care o implora să nu dramatizeze un 
incident fără importanţă. 

Cu excepţia Andreei, care făcea cu vocea coborâtă comentarii 
ironice la adresa oaspeţilor, membrii familiei Montfort păstrau o 
atitudine demnă, controlată. 

Când ambasadorul Braziliei, un personaj deşelat, cu picioarele 
nemăsurat de lungi, sosi însoţit de soţia sa, o matroană 
planturoasă, Bernard îşi regăsi umorul şi se aplecă spre Sandra: 

— lată un flamingo, urmat de un pelican-femelă... 

O mare parte din invitaţi era alcătuită din oameni în vârstă. 

Bernard nu se putu abţine să nu facă şi alte comparații puţin 
măgulitoare despre aceştia. 

— Grozavă colecţie de mumii! lată aceste vrăjitoare 
năzuroase, create de o imaginaţie demnă de Goya. Ar obţine 
uşor un loc de frunte în muzeul lui Madame Tussaud sau în 
catacombele din Palermo! 

Sandra îl dojeni cu o voce prietenoasă: 

— Eşti răutăcios cu toţi aceşti bieţi oameni. Bătrâneţea ne 
pândeşte şi pe noi. Nu uita asta. 

— Nu, eu n-am să cunosc niciodată bătrâneţea. Am să mor în 
plenitudinea forţei morale şi fizice. Simt asta. 

Gerard, care surprinse schimbul lor de cuvinte, interveni nu 
fără maliţiozitate: 

— Toţi aceşti indivizi, mai mult sau mai puţin decrepiţi, conduc 
lumea, în timp ce noi, tinerii, aşteptăm fremătând de nerăbdare 
să le urmăm la putere, atunci când ei vor binevoi să moară. 

— La vârsta ta, tu eşti deja un personaj important, îi repli-că 
Bernard. O carieră diplomatică strălucită, cavaler de Malta, 
înalta nobilime, ce vrei mai mult? 

— Ministru al afacerilor externe, ca şi tatăl meu, de altfel... 

— lată un tânăr frumos!, şuşoti Andree, arătându-i lui Gerard 
un bărbat voinic, pus la patru ace, îngâmfat, mândru de 
persoana lui şi care îl însoțea pe avocatul George Lefaure, 
notarul familiei Montfort. 

— Vai, tăntălăul acela nu e decât unul dintre secretarii lui 
Lefaure, spuse Anne, devenită atentă la replica nepoatei ei. 

O bănuială îi încolţi brusc în minte. Ce căuta la această 
sărbătoare obscurul secretar al lui Lefaure? Cine l-a invitat şi de 
ce? 


Privirea i se îndreptă neîncrezătoare spre Gerard, care o privi 
cu un surâs enigmatic pe buze. „El este cel care l-a invitat!”, 
hotări ea. „Gerard l-a invitat ca să-i arate recunoştinţa pentru 
informaţia primită.  Necinstiţii se întâlnesc mereu ca să 
comploteze în umbră”... 

Gerard îi surâse cu o falsă admiraţie, care îi ascundea destul 
de prost ironia: 

— Anne, astăzi eşti o frumuseţe! Ochii îţi strălucesc, obrajii îţi 
sunt îmbujoraţi! Mă întreb, ce ţi s-a întâmplat de ai căpătat 
acest aer înfloritor? 

— Gerard, nu îmi plac glumele proaste, răspunse ea sec. 
Mulţumeşte-te cu succesul tău recent şi renunţă să mă mai scoţi 
din sărite! 

— Scumpa mea soră, n-am vrut niciodată să te necâjesc. Ştii 
doar că te-am luat întotdeauna drept model. Insă, da! Dacă te 
depăşesc uneori, asta este datorită magistralelor tale lecţii de 
neuitat. 

— Taci!, scrâşni ea din dinţi. Taci! 

Ducele, deranjat de şuşotelile lor, îi privi peste umăr şi le 
spuse cu voce joasă: 

— O să vă certaţi după ce pleacă musafirii! Nu vă daţi în 
spectacol în faţa lor şi mai ales în prezenţa mea! 

Anne şi Gerard tăcură. Ea lăsă capul în jos cu o umilinţă 
afectată. Fratele ei contempla plafonul cu chesoane aurite, care 
dintr-odată părea să-l intereseze. 

— Ministrul de interne şi doamna Paul Pinet! 

Bernard nu se putu abţine să facă o nouă observaţie. 

— lată marele supravieţuitor al curvelor! 

Andrée râse pe înfundate la gluma plină de haz a unchiu-lui ei. 

Majordomul reluă prezentarea musafirilor: 

— Ducesa de Rochebrune şi domnul Gontran Saint-Leger! La 
cei şaizeci şi cinci de ani ai săi, bătrâna doamnă păstra o 
vitalitate pe care unele femei tinere ar fi putut să i-o invidieze. 
Faţa şi corpul, care purtau semnele unei uşoare îngrăşări, erau 
cele care-i trădau vârsta. Ca să se păstreze în formă, practica 
mersul pe jos, golful, tenisul, participa la baluri şi la recepții 
rezervate celor din lumea bună, frecventa barurile de noapte, 
seratele dansante, iar, pentru o schimbare, nu ezita să asiste la 
scene de sex, amuzându-se din postura de voyeuristă. 


Gontran Saint-Léger, prietenul ei fidel şi tovarăş de viaţă 
constant de patruzeci de ani, un personaj fragil, slab, cu 
trăsături delicate, cu părul fin, avea capul unui bătrân bine 
conservat, înfipt pe corpul unui băiat. 

Andrée, cu cruzimea nepăsătoare a tinerilor, se aplecă spre 
Bernard. 

— la uite! Moartea în vacanţă şi relicvele lui Tutankamon! 
Anne îi auzi spusele. 

— Ai putea să ai mai mult respect pentru sora bunicului tău! 

— Scuză-mă! Am uitat că aşteptăm cu respect moartea ei, ca 
să-i moştenim averea imensă... 

Ducele de Montfort strânse mâna surorii sale, singura fiinţă 
din generaţia lui faţă de care avea o afecţiune reală. 

— La mulţi ani, dragul meu Charles! Sper să fiu aici - într-o 
stare excelentă - atunci când îţi vei serba centenarul! 

— Mulţumesc, Eléonore! Dar tu, ce mai faci? 

— De minune, Charles! De altfel, nu fac decât să te copiez. 
Arăţi cum nu se poate mai bine! 

— Spre marea decepţie a moştenitorilor noştri, surâse el. 

— Nu mă pot împiedica să nu vă invidiez, să nu vă admir 
energia, sănătatea!, spuse Gontran. 

— Din fericire pentru dumneata, dragă prietene, longevitatea 
noastră este contagioasă, răspunse ducele. 

— Este adevărat! Alături de Eléonore am simţit efectul 
benefic... 

La ora opt şi jumătate, ultimele trăsuri sosite una după alta îşi 
lăsară pasagerii pe peronul casei. Ducele putu să facă turul 
saloanelor, pentru a se întreţine cu oaspeţii. 

Ducesa, urmată de Gontran, care mergea cu paşi mici ca un 
câine credincios pe urmele stăpânei sale, traversă marea sală 
de bal, răspunzând cu o graţie suverană la saluturile pline de 
amabilitate ale persoanelor de vârsta ei, care îşi aminteau, nu 
fără melancolie, de perioada frumoasă din viaţa lor, dispărută 
pentru totdeauna. 

Femeile contemporane cu ea o priveau cu invidie. Fără să-şi fi 
făcut vreo operaţie estetică, ea îşi menținea frumuseţea senină, 
de femeie robustă, care nu face nimic ca să corecteze natura 
foarte indulgentă faţă de ea. 


La marile dineuri, unde era invitată atât pentru prezenţa ei 
decorativă, cât şi pentru spiritul său viu şi scânteietor, dar şi 
pentru replicile ei spirituale, distractive, uneori răutăcioase, 
Eléonore se răsfăţa cu mâncărurile cele mai delicioase, cele mai 
rare, uneori foarte bogate în calorii, fără să-şi facă griji pentru 
siluetă. 

Tinerii o găseau simpatică, pentru că era totdeauna gata să-i 
asculte cu interes, să le dea un sfat bun, să le acopere poznele. 

Dezinvoltă, surâzătoare, ea se aşeză într-un fotoliu în stil 
Ludovic al XIV-lea - cadru maiestuos pentru persoana-i - şi, 
dornică să se distreze, privea prin lornion cercul dansatorilor 
care se învârteau în ritmul unui passo-doble. Gontran, sprijinit 
de spătarul înalt al fotoliului Eleonorei, stătea de pază, aşa cum 
îi stă bine unui îndrăgostit, întotdeauna plin de atenţii faţă de 
aleasa lui. 

Anne, urmată de fiul ei, modest şi supus, se apropie de 
mătuşa ei şi se instală pe un scaun din apropiere. 

— Dragă mătuşă Eléonore, este o plăcere să pot petrece 
câteva momente în compania dumitale. 

Ducesa nu se lăsă păcălită. Nepoata ei se străduia mereu din 
răsputeri ca să se facă plăcută. Anne spera să vadă cum cade 
asupra capului lui Raymond o ploaie de aur, pe care 
succesiunea bătrânei ducese ar urma să o reverse negreşit 
asupra fericitului ales. Ea deplânsese mereu înclinația tatălui ei 
de a dori să aibă mulţi urmaşi. După moartea lui, averea familiei 
Montfort se va împrăştia, iar măreţia lor nu va mai fi decât o 
amintire. Pentru ca toţi moştenitorii să fie mulţumiţi, castelul va 
trebui vândut, această inestimabilă bijuterie istorică va trece în 
mâinile vreunui parvenit sau va deveni proprietatea statului. 

Noile generaţii ale familiei Montfort îl vor vizita din când în 
când, extaziindu-se în faţa comorilor expuse în vitrine bine 
luminate şi supravegheate cu străşnicie, iar la ieşire vor spune 
cu regret că toate acestea au făcut parte din patrimoniul 
strămoşilor lor. O palidă satisfacţie retrospectivă. 

Gerard, care prevăzuse manevrele surorii sale, se opri ca din 
întâmplare lângă bătrâna ducesă. 

— Nu aţi dori, dragă mătuşă Eléonore, o băutură răcoritoare? 

— Mulţumesc, Gerard, dar mă păstrez pentru supeu. 


— Pentru moment, mătuşa Eléonore vrea să se uite la 
dansatori, spuse Anne pe un ton acid. 

— De acord, de acord!, spuse Gérard ridicând braţele în semn 
de capitulare. 

Se întoarse apoi spre Raymond, plictisit să tot facă temenele 
şi îi spuse cu o falsă preocupare: 

— A fost plăcută plimbarea călare, dragul meu Raymond? 

— Mulţumesc, unchiule, răspunse tânărul cu simplitate. Am 
avut plăcerea să admir un apus de soare foarte frumos. 

Gerard îl privi având un aer îndoielnic. 

— Tu eşti ori un zăpăcit patentat, trăsătură ce ar fi moştenită 
de la răposatul tău tată, ori un diplomat viclean, şi aici văd 
influenţa mamei tale! 

Raymond se roşi. 

— Nu vă înţeleg, unchiule! 

— De ce nu recunoşti sincer că ai fost să faci un tur al 
domeniului, în aşteptarea zilei când ai să fii unicul nostru 
moştenitor? 

Anne îl privi cu dispreţ. 

— Gerard, tu, care eşti un diplomat renumit, te cobori până 
acolo încât să te iei la sfadă cu un copil! E dezonorant! 

Gerard îşi schimbă pe neaşteptate atitudinea. 

— Sărmana mea soră, nu ai simţul umorului! Era doar o glumă 
nevinovată. 

Ducesa Eléonore interveni râzând cu viclenie: 

— Dacă nu e adevărat, se potriveşte de minune! 

Raymond se simţea umilit. Nesfârşitele certuri în jurul 
moştenirii îl dezgustau. Era mai receptiv la ideile unchiului său 
Bernard, care voia să renunţe la tot pentru a păstra intactă 
frumuseţea spirituală. Nu atinsese acea detaşare spartană pe 
care o practica pictorul pentru a se putea dedica artei sale. 
Refractar la orice fel de calcul josnic, Bernard ajunsese pe 
culmile înţelepciunii. El o iubea pe bătrâna ducesă, căci regăsea 
la ea oroarea faţă de falsitate, simulare, minciună, înalta ei 
poziţie socială o scutea de neplăcerea de a-i menaja pe cei 
puternici, de a le flata susceptibilitatea. Dură cu sine însăşi, 
Eléonore putea să-şi permită luxul de a-i trata cu duritate pe 
ipocriţi, pe îngâmfaţi, pe parveniţi, pe orgolioşi. Nici chiar rudele 


ei apropiate nu erau scutite de mustrările ei. Puşi la punct, 
aceştia le acceptau, ascunzându-şi ciuda pe care o resimţeau. 

Bernard, eternul rebel, înconjurat de un grup de prieteni, se 
apropie de mătuşa lui. 

— In zilele noastre, perorau ei, absolutismul este de 
neconceput în politică. Şi, cu atât mai mult, nu mai poate fi 
admis în familie. 

Dacă detesta autoritarismul tatălui său, nu avea nimic de 
obiectat atunci când ducesa Eléonore îi critica concepţiile 
despre viaţă. Deşi o considera anacronică, el îi recunoştea totuşi 
un fel de avans faţă de fratele ei, ducele de Montfort. Dintre 
toate rudele lui, Eléonore de Rochebrune era singura persoană 
pe care Bernard ar fi putut-o regreta după plecarea ei dintre ai 
săi. Chiar şi Raymond, nepotul lui preferat, trecea pe planul doi. 

Când o văzu aşezată, cu o ţinută perfect dreaptă, cu coatele 
sprijinite de braţele fotoliului, îi făcu un compliment: 

— Ce alură princiară, mătuşă Eléonore! Dacă v-aş face 
portretul, l-aş intitula „Ultima dintre marile doamne!” 

— Linguşitorule! Chiar dacă, reflectând puţin, titlul este mai 
degrabă trist! 

Notarul Georges Lefaure înaintă, însoţit de Sandra. Îşi purta cu 
uşurinţă pântecele enorm strâns într-o jiletcă de mătase albă. 

— Omagiile mele, doamnă!, spuse el înclinându-se în faţa 
ducesei. lertaţi-mă, dar am impresia că am întrerupt o 
conversaţie... 

— Deloc! Nepotul meu Bernard îmi spunea că sunt o relicvă! 

Pictorul protestă: 

— Daţi-mi voie! Spuneam numai că dumneavoastră sunteţi 
ultima lumină dintr-o lume care se stinge! 

— Este foarte amabil nepotul meu, nu-i aşa, domnule avocat?, 
spuse ducesa. 

Gerard surâse dispreţuitor şi aruncă din nou mărul discordiei. 

— Am înţeles bine, mătuşă Eléonore. Bernard are toate 
calităţile. Este amabil, scânteietor ca spirit, plin de talent, vesel, 
de o moralitate fără pată... 

Ducesa râse din toată inima şi, pentru a schimba subiectul, 
exclamă: 

— Să nu exagerăm! Fără morală! Oare mai există morală, 
domnule notar? 


Lefaure îşi tampona faţa acoperită cu broboane de sudoare cu 
o batistă de mătase din care emana un miros de lavandă. 

— Există morală, doamnă, dar astăzi a devenit arma celor 
slabi... 

— Pentru un om al legii, aveţi concepţii mai degrabă stranii, 
spuse Bernard. 

— Domnule, îi răspunse notarul, sunt un om al timpului meu. 
Morala despre care vorbiţi dumneavoastră este relativă. 
Inchiziția îi extermina pe oameni cu miile, în numele moralei 
creştine. Hitler îi persecută pe evrei invocând morala nazistă. La 
eschimoşi, este moral să-ţi părăseşti părinţii bătrâni şi să-i laşi 
pradă urşilor albi. In Africa Centrală, totul este mai expeditiv. 
Bătrânii sunt ucişi în numele aceleiaşi morale. Islamicii îi făceau 
sclavi pe creştini, iar turcii au masacrat un milion de armeni, 
convinşi că aşa este moral. 

— lată o pledoarie descurajatoare, spuse ducesa, agitându-şi 
monoclul. 

— Brodez doar pe tema supusă nouă de dumneavoastră, 
doamnă. Morala este schimbătoare, ca şi moda. Timpul şi 
spaţiul lucrează asupra ei. 

Andrée, care se apropiase de grupul lor, auzi ultimele cuvinte 
ale notarului. Bătu din palme cu entuziasm. 

— Bravo! Jos cu morala perimată şi absurdă! 

— Andrée, la vârsta ta să pronunţi asemenea blasfemii?! 
Bernard avu un surâs enigmatic. 

— In cuibul şerpilor, totul este permis. 

— lată nişte cuvinte de bun-simţ! Faci progrese mari, micul 
meu Bernard! 

Sandra urmărise dezgustată această discuţie fără nici-o 
noimă. Simpatia ei pentru bătrâna doamnă era de multă vreme 
cunoscută, dar cinismul acesteia o deruta. 

— Nu înţeleg această nevoie bolnăvicioasă de a vă flagela, 
spuse ea. 

— Nu ne flagelăm, dragă Sandra, răspunse ducesa. Noi, cei 
din neamul Montfort - pentru că eu rămân o Montfort, în ciuda 
mariajului meu cu Rochebrune - ne facem un titlu de glorie că 
suntem deasupra muritorilor de rând! 

Sandra încercă să distingă adevăratul sens al cuvintelor 
pronunţate de Eléonore. 


Bernard continuă ideea: 

— Ei da! în augustele noastre vene curge un sânge regal... 

Bătrâna doamnă completă pe un ton ironic: 

— De bastarzi regali, vrei să spui. Se povesteşte chiar că unul 
dintre glorioşii noştri strămoşi a fost conceput de un valet, pe 
care l-a primit în patul ei una dintre ducesele de Montfort, 
neglijată fiind de soţul ei. 

Anne strigă furioasă: 

— Este nedemn! De ce vrei să denaturezi istoria plină de 
măreție a vechii noastre familii? 

— Şi dacă este adevărat, Anne?, spuse Gerard. Trebuie, din 
când în când, să adaugi nişte bălegar la pământurile tale ca să 
devină mai fertile. Această scuză lansată de nobilimea sărăcită 
este încă valabilă. În familia noastră a fost acceptată, în trecut şi 
chiar mai recent. 

— Mă dezguşti, Gerard, cu toate comparaţiile tale ridicole şi 
jignitoare, spuse Anne indignată. Să vorbeşti despre bălegar în 
faţa lui Raymond!... 

Eléonore izbucni în râs. 

— Dacă te-ar auzi cineva, ar putea să creadă că Raymond s-a 
născut ca Minerva din capul lui Jupiter, şi nu din pântecele tău. 

— Destul, mătuşă Eléonore! Destul! Uitaţi că Raymond vă 
ascultă... 

— Raymond, ce vârstă ai tu?, îl întrebă bătrâna doamnă. 

— Cincisprezece ani, mătuşă Eléonore. 

— Şi la vârsta asta tu nu ştii încă de unde vin copiii? Anne 
protestă din nou: 

— Mătuşă Eleonore!... 

Ducesa pufni în râs. 

— Nu cred ca fiul tău să fie un înapoiat mintal! 

Orchestra tocmai ataca dansul la modă „La Coucaracha”. 

Gontran se înclină în faţa bătrânei doamne. 

— Vrei să-mi acorzi dansul acesta, Eléonore? 

— Cu plăcere, răspunse ea, ridicându-se din fotoliu cu 
vioiciune. 

Gontran îi oferi mâna cu o graţie perimată, apoi se 
amestecară printre ceilalţi dansatori. 

Un personaj cu părul grizonat, cu monoclul fixat în arcada 
sprâncenei stângi, se îndreptă către Gerard. 


— Dragă prietene, doresc să-ţi cunosc părerea asupra 
ultimului discurs al lui Hitler. Crezi că el este un partizan sincer 
al păcii, aşa cum pretinde? 

— N-aş putea să mă pronunţ... 

Se îndepărtară discutând. 

După plecarea lor, Anne se apropie de notar şi îi spuse cu 
voce joasă: 

— Unul dintre secretarii dumneavoastră a comis o indiscreţie 
de neiertat. Gerard este informat despre tranzacţia mea cu 
Bernard. 

— Regretabil! Ştiţi numele acestui secretar? 

— Nu încă. Vă daţi seama că Gerard nu mi l-a spus. Ştie să-şi 
protejeze cărţile. 

— Pot să vă asigur, doamnă, că nu va face tapaj, dacă îi 
acordaţi nişte compensaţii, eventual o participare la tranzacţia 
dumneavoastră. 

— Mi-a cerut deja asta. 

— Acceptaţi compromisul. Nu aveţi de ales. 

— Vrea partea leului. 

— Sunt foarte sigur că veţi şti să-i moderați pretenţiile. 

— Mă supraapreciaţi, domnule notar. E dificil să lupţi 
împotriva lui Gerard. 

Lefaure îşi şterse din nou fruntea cu batista. 

— Cineva definea familia într-un mod lapidar, dar cu multă 
cruzime, ca fiind un grup de indivizi uniţi prin sânge, dar 
despărțiți de interese. E trist, nu-i aşa? 

— A fi bogat înseamnă a fi liber!, spuse Andree visătoare. Să 
nu mai fii nevoit să dai socoteală nimănui, să faci tot ce-ţi place, 
să mergi în mâini fără să îţi pese de ceea ce se va spune despre 
tine! 

— La vârsta ta, această filosofie este dăunătoare, o dojeni 
Anne. 

Andrée continuă, neluând în seamă spusele mătuşii sale: 

— Bogaţii sunt prin definiţie inteligenţi, abili, interesanti... 

Un miliardar sărac cu duhul trece drept original; un naiv fără 
bani este luat de prost. Cea mai fericită zi din viaţa mea, 
domnule Lefaure, va fi ziua când voi ajunge la vârsta 
majoratului. 

Anne făcu o grimasă răutăcioasă. 


— De ce? Tu nu vei fi niciodată în stare să-ţi asumi 
responsabilităţile care îţi revin. N-ai să poţi duce o existenţă 
decentă, echilibrată. Dacă vei fi lipsită de ajutorul nostru, vei 
intra în derivă ca un vapor fără cârmă. 

Andrée se întoarse spre Anne şi o privi drept în ochi. 

— De ce mă urăşti? Te temi să nu-ţi corup fiul? Nu-ţi fie 
teamă! Nu este genul meu! De altfel, am impresia că este un pic 
retardat. Având în vedere educaţia pe care i-ai dat-o dumneata, 
este explicabil. 

— Eşti nebună!, spuse Anne sufocată de indignare. Cum 
îndrăzneşti să-mi vorbeşti pe acest ton? Şi să debitezi astfel de 
prostii? 

Andrée îi aruncă o privire sfidătoare, îi î 
îndepărtă. Anne suspină. 

— Ce ruşine!, spuse ea, strângând cu braţul drept umerii lui 
Raymond. Judecaţi singur calvarul nostru, domnule notar!, se 
plânse ea. Atât timp cât tatăl nostru se va opune internării ei 
într-o clinică specializată, nu vom avea niciun fel de linişte. Ca 
să nu mai vorbesc de exemplul rău pe care îl dă fiului meu. 

Lefaure se abţinu să se pronunţe într-un fel sau altul. Asta era 
o regulă de aur, de la care nu se abătea niciodată. 

— După moartea sa, va trebui să luăm o hotărâre, adăugă 
Anne fără să pronunţe vreun nume. Sper că ne veţi ajuta! 

Lefaure se prefăcu a nu auzi ultima propunere a Annei. 

— Doamnă, spuse el adresându-se  Sandrei, rochia 
dumneavoastră vă vine de minune. Este un model al casei de 
modă Coco Chanel, nu-i aşa? 

— Sunteţi un cunoscător, domnule notar, spuse Sandra plăcut 
surprinsă. 

— Uitaţi că sunt notarul doamnei Chanel. Asist la toate 
prezentările de modă, din obligaţie, dar şi din plăcere. 

— Participaţi cu plăcere privind modelele sau manechinele?, îl 
întrebă Sandra pe un ton glumet. 

— În calitate de bărbat, manechinele... 

Andrée, care revenise fără s-o observe cineva, îl întrebă, pe 
jumătate glumind, pe jumătate interesată: 

— Sânii, fesele sau şoldurile sunt cele care vă atrag în primul 
rând? 

— Andrée, iar începi!, strigă Anne scandalizată. 


ntoarse spatele şi se 


— Mi-e teamă că vă dezamăgesc, domnişoară, îi răspunse el 
fetei, fără să dea atenţie acestei întreruperi. Pentru mine, ceea 
ce contează înainte de toate este vocea. Şi mai ales atunci când 
ea îmi spune da! 

— Umorul dumneavoastră, domnule notar, nu se dezminte!, 
spuse Sandra surâzând. Sunteţi nemaipomenit! 

Raymond pufni în râs. Anne se încruntă. 

— Du-te imediat să-mi aduci un pahar de şampanie! După 
plecarea fiului ei, o dojeni pe Andrée: 

— Depăşeşti orice limită! 

— Vă rog, domnule notar. Puţină seriozitate! Mai ales în 
prezenţa fiului meu! 

Raymond reveni, aducând şampanie pentru mama lui. Puțin 
plictisit de aceste reproşuri permanente pe care i le făcea Anne, 
notarul Lefaure se înclină în semn de scuză. 

— lertaţi-mă, doamnă. N-am vrut să fiu dezagreabil! Dar gata 
cu glumele! în ceea ce priveşte manechinele, nici sânii, nici 
fesele şi nici şoldurile nu mă interesează în primul rând la ele, ci 
echilibrul între toate acestea şi restul corpului. La drept vorbind, 
aş fi vrut să am talentul contelui Bernard, care imortalizează pe 
pânză nuduri minunate. Am regretat totdeauna că nu am 
învăţat să pictez. Dar talentul este un dar de la Dumnezeu, 
accesibil numai celor aleşi... 

ÎI întrerupse Francois, care o abordă agitat pe Sandra şi o 
trase deoparte. 

— Vino repede! Soţul dumitale s-a dat din nou în spectacol! S- 
a îmbătat ca un soldăţoi, a vărsat o cupă de şampanie în 
decolteul unei doamne şi l-a invitat pe cardinalul Contarini la 
vals. 

— Unde este? 

— A făcut turul bufetelor. Acum, retras în salonul chinezesc, 
goleşte pahar după pahar, fără să se sinchisească de invitaţi. E 
aberant! 

— Nu atât de aberant pe cât crezi, spuse Bernard. Sărmanul 
Henri! S-a lăsat puţin luat de val şi voi faceţi atâta caz! Geniile 
poeziei, ale picturii s-au lăfăit întotdeauna în vin, acest stimulent 
divin! în felul lui, fratele meu este un poet. De ce să-i refuzaţi 
vinul care-l ajută să uite urâţenia vieţii? 

François ridică din umeri. 


— Argumentele tale sunt întotdeauna extravagante! Sandra 
porni împreună cu cumnatul ei în căutarea lui Henri. Cele spuse 
de François o îngroziseră. Când ajunseră în salonul chinezesc, 
Henri plecase. O pată mare şi umedă pe covorul K'yen Long - o 
sticlă de şampanie vărsată din neatenţie - semnala trecerea lui 
recentă pe acolo. 

Un valet le explică: 

— Domnul prinţ a ieşit pe terasa cea mare. 

Sandrei i se tăie respiraţia. Dacă, în saloanele mai puţin pline 
cu musafiri, prezenţa soţului ei ar fi trecut neobservată, apariţia 
lui într-o astfel de stare de ebrietate avea toate şansele să 
atragă toate privirile pe marea esplanadă, plină de mese 
rotunde puse la dispoziţia invitaţilor, care căutau răcoarea nopţii 
după ce dansaseră în sala de bal, încălzită de candelabrele şi 
lustrele cu mii de lumânări. 

Temerile  Sandrei erau justificate. Henri dansa singur, 
învârtindu-şi pântecele ca o baiaderă. Purta pe umărul stâng o 
frapieră cu şampanie, plină cu cuburi de gheaţă pe care le 
scotea şi le arunca, unul câte unul, ca pe nişte flori, asupra 
invitaţilor aşezaţi în jurul meselor rotunde. Toţi acei oameni 
râdeau cu lacrimi şi se scuturau ca să se curețe de micile bucăţi 
de gheaţă, care se topeau, udându-le veşmintele de seară. 
Câteva tinere, excitate, alergau în faţa lui şi-l provocau cu 
strigăte scurte, ca să vină după ele. 

Acest spectacol grotesc o umplu de ruşine pe Sandra, care se 
apropie de soţul ei şi îl luă cu blândeţe de braţ. La vederea ei, 
Henri se linişti brusc. Puse frapiera cu gheaţă pe o masă şi, 
docil, se lăsă condus de soţia lui către castel. 

Râsetele se curmară. Tinerele, un pic jenate, reveniră la 
mesele lor. Petrecerea continuă fără dificultate. Pentru obişnuiţi 
casei, exhibiţia lui Henri, cu toate că era penibilă, nu li se părea 
ceva extraordinar. Văzuseră ei altele şi mai rele. 

— Este un original, exclamau cu indulgență cei care confirmau 
în acest fel teoria Andreei privind avantajele de a fi bogat. 

Condus de Sandra, care îi şoptea cuvinte liniştitoare, Henri 
intră în apartamentul său, unde valetul englez îl luă în primire. 
Cu multe menajamente, acesta îl dezbrăcă, îl duse sub duş şi, 
după ce-i dădu să bea o cafea tare, îl instală în pat. 


Sandra se aşeză lângă soţul ei şi-i şterse cu blândeţe 
sudoarea de pe frunte cu o batistă din dantelă. Henri clătină din 
cap, agasat de o indispoziţie nedefinită şi de îngrijirile soţiei lui. 

— Am ameteli, gura uscată, măruntaiele mă ard! Vreau să 
beau ceva ca să sting focul dinlăuntrul meu care mă devorează! 

— Mai vrei o cafea?, întrebă Sandra cu bunăvoință. 

— Nu mă mai plictisi cu cafeaua! Soames, un whisky mic! 
Valetul îi servi un pahar de limonadă cu gheaţă, pe care 

— Alcool, Soames! Alcool! Ce naiba, nu mai sunt stăpân în 
casa mea? 

O greață apărută brusc îl făcu să sughiţe. Vomă pe pat şi pe 
rochia Sandrei. Aceasta se sculă în picioare îngrozită. 

— Soames, pregăteşte pentru domnul un ceai cald cu multă 
lămâie! 

Rochia îi era pătată, cearşafurile şi pijamaua soţului ei erau 
stropite. 

Henri privea jalnic în jurul lui, legănându-şi capul. Îşi masă 
uşor tâmplele. 

— Mi-e rău! Ah, îmi este tare rău! 

— Spală-l pe domnul şi schimbă aşternutul!, ordonă Sandra 
valetului, care-i adusese un prosop curat ca să se şteargă. 

Ascultând ordinele stăpânei lui, Soames o sună pe una dintre 
cameriste, ca să se ocupe de pat, apoi îl ajută pe Henri, care 
gemea, să treacă în sala de baie. 

Se întoarse în sfârşit cu stăpânul lui, îmbrăcat într-o pijama 
curată. Sandra îl culcă la loc pe soţul ei pe patul schimbat. 

Henri se mai calmase puţin. 

— Sandra, du-te şi te schimbă! Şi coboară la invitaţii noştri! 
Vreau să dorm. 

— Nu mai ai nevoie de mine? 

— Nu. Te rog, du-te! 

După plecarea Sandrei, el murmură: 

— Un coniac, Soames! 

Valetul se prefăcu că nu aude. 

— Soames, nu m-ai auzit? Adu-mi repede un coniac! 

Dar valetul nu se lăsă impresionat de strigătele prinţului. 

Era obişnuit cu astfel de scene şi ştia să le facă faţă... 


Ducesa de Rochebrune intră în camera Sandrei în momentul 
în care aceasta ieşea din sala de baie, înfăşurată într-un prosop 
moale şi pluşat. 

— Coboară din nou printre invitaţi, Sandra!, o sfătui bătrâna 
doamnă. Nu trebuie să le permiţi acelor oameni să-şi imagineze 
că suntem jenaţi din cauza lor. Trebuie să-i facem să înţeleagă 
că aici sunt doar toleraţi, că micile noastre probleme personale 
ne privesc numai pe noi şi că puţin ne pasă de părerile lor. Henri 
se simte mai bine? 

— Mult mai bine. A avut o indispoziţie. 

— Da, cunosc eu indispoziţiile dragului de Henri. Să mergem. 
Şi caută să ai o mină cât mai bună! 

Orgoliul nemăsurat al familiei Montfort răzbătea din vorbele 
dure ale El&onorei. Ea era - ar fi spus marxiştii - un produs pur 
şi nealterabil al rasei sale şi al lumii în care trăia şi nici nu ar fi 
putut concepe o altă atitudine. 

Când Sandra şi bătrâna ducesă sosiră în saloane, petrecerea 
era la apogeul ei. Se dansa în sala de bal, în salonul lui Venus, în 
galeria oglinzilor, ca şi pe terasa cea mare. 

In salonul lui Marte, împodobit cu tapiserii ţesute de Marc 
Cretif, ţesătorul din Bruxelles preferat al lui François |, câţiva 
domni, cei mai mulţi dintre ei foarte înaintați în vârstă, cu o 
atitudine maiestuoasă şi plini de decoraţii, cu nume şi titluri 
sforăitoare, discutau privind din când în când tapiseriile cu o 
admiraţie nedisimulată. 

Printre ei se aflau un fost ministru, un academician puţin cam 
ramolit, un conte, cardinalul italian şi un baron bancher. Fostul 
ministru, care adora bârfele, căci în felul acesta reuşea să-şi 
captiveze interlocutorii, atacă un subiect atrăgător. 

— Gurile rele pretind că acest set de tapiserii a fost oferit de 
Francois | unui duce de Montfort, contemporan cu el. 

— Un gest foarte frumos, care îl onorează atât pe rege, cât şi 
pe duce, spuse cardinalul clătinând din cap. 

— De ce spuneţi „gurile rele”?, întrebă academicianul cel 
ramolit. Aceasta presupune că există la mijloc nişte detalii 
îmbietoare. Ador bârfele, adăugă el cu o voce tremurată. 

Fostul ministru aruncă o privire pe furiş către ducele de 
Montfort, care discuta cu câţiva prieteni la capătul celălalt al 
salonului, apoi continuă, coborând vocea: 


— Se spune că acest cadou recompensa favorurile pe care 
ducesa de Montfort, o blondă încântătoare cu forme unduitoare, 
i le-ar fi acordat într-o seară regelui François |, în cursul uneia 
dintre vizitele sale la castel. 

Academicianul râse ca un bătrân satir, amuzat de imaginile 
piperate care-i treceau prin minte. 

— Hi, hi, hi! Hi, hi, hi! 

— Credeţi că este adevărat?, întrebă baronul bancher, 
manifestând un viu interes. 

Flegmatic, contele scoase din manşetă o batistă de mătase şi, 
cu mişcările largi şi elegante ale unui curtezan din veacul al 
XVIII-lea, îşi şterse transpiraţia care-i strălucea pe frunte. 

— Vă asigur, scumpe ministru, că aceia din neamul Montfort 
nu-şi vor da vreodată osteneala să contrazică asemenea 
zvonuri. Dacă ar fi pledat pentru nevinovăția strămoşilor lor, ar 
fi renunţat la infailibilitatea lor. Dacă dumneavoastră, dragă 
domnule ministru, aţi fi tratat drept politicastru, aţi accepta să 
vă lansați într-o polemică fără sfârşit, pentru a demonstra că nu 
sunteţi un politician de mâna a doua? 

Cardinalul, tulburat de o uşoară picoteală plăcută, se întreba 
dacă frumoasa ducesă, subjugată de farmecul plin de virilitate 
al lui François |, se abătuse cu adevărat de la îndatoririle ei 
conjugale. Amintirea Renaşterii, evocată de fostul ministru, îi 
trezise regretul că se născuse prea târziu. Dacă ar fi fost 
contemporan cu Benvenuto Cellini, pe care-l admira nu numai 
pentru excelentele sale piese de aurărie şi argintărie, dar şi 
pentru „Memoriile” sale, epocă fericită în care prinților Bisericii 
le era totul permis, el ar fi avut libertatea de a savura dragostea 
sub formele ei cele mai rafinate, fără să fie obligat să se 
ascundă. 

Ministrul afacerilor externe, îmbrăcat în redingotă, intră cu un 
aer grăbit în salonul lui Marte şi se îndreptă cu mâinile întinse 
către amfitrion. 

— Dragul meu duce, vă cer iertare că mă prezint în faţa 
dumneavoastră în această ţinută şi la o oră atât de târzie! însă 
vin direct din Quai d'Orsay. Se aplecă spre duce şi adăugă cu un 
aer confidenţial: Tocmai am primit textul integral al discursurilor 
lui Hitler şi Henlein, prin care se cere ca Sudetenlandul să fie 


retrocedat Reichului. Şi asta tocmai în momentul în care 
Chamberlain se află în vizită la Berchtesgaden. 

Un valet aduse cupe de şampanie pe un platou. 

— Prietene, să bem pentru pace!, spuse bătrânul duce 
ridicând paharul. 

Apoi îl atrase pe ministru într-un salon mic din vecinătate, ca 
să fie izolaţi de mulţimea invitaţilor. 

— Ceea ce mi-aţi spus adineauri este foarte grav. 

— Suntem în curs de a elabora, împreună cu miniştrii englezi, 
un plan privind cesionarea către Germania a teritoriilor din 
Sudeți în care locuitorii sunt în proporţie de peste cincizeci la 
sută de origine germană. 

— Şi consideraţi că această politică neputincioasă în faţa 
exigenţelor din ce în ce mai mari ale lui Hitler va împiedica 
alunecarea Europei către un război generalizat? 

— Acesta este scopul nostru. Cel puţin vom avea conştiinţa 
împăcată că am făcut totul pentru a împiedica acest lucru. 

— Să vă ajute Dumnezeu! Dar eu, unul, nu cred în reuşita 
voastră. 

— Primul-ministru ar vrea să vă cunoască opiniile. M-a 
însărcinat să vă invit la Palatul Matignon, în vederea unei 
discuţii despre problemele internaţionale actuale. Experienţa 
dumneavoastră în acest domeniu ne-ar fi de mare folos. Avem 
în vedere chiar o colaborare mai extinsă. V-ar conveni 
portofoliul unui minister important? 

Ducele îi răspunse cu un calm perfect: 

— Dragă prietene, îmi sărbătoresc astăzi aniversarea a 
şaptezeci de ani. Consider că pentru mine a venit momentul să 
renunţ la politică. Administrarea uzinelor, a şantierelor şi a 
pământurilor mele îmi solicită prezenţa. 

— Regret nespus de mult această decizie. Pentru a supravieţui 
în mijlocul acestor încurcături, Franţa are nevoie de toate forţele 
sale vii. 

Ministrul goli paharul şi-l puse pe o consolă în stil rococo, din 
lemn aurit, având deasupra o oglindă înaltă, care reflecta 
salonul şi toate decoraţiile aurite ale acestuia. 

Un valet se apropie. 

— Vă cer iertare, domnule duce, însă domnul ministru este 
chemat de urgenţă la telefon. 


— Îmi permiteţi, duce?, îl întrebă înaltul demnitar. 

— Duceţi-vă, dragul meu! Afacerile de stat, înainte de toate! 

Rămas singur, ducele resimţi o mare slăbiciune, ca şi cum ar fi 
devenit conştient pe neaşteptate de greutatea bătrâneţii sale. 
Îşi scrută în oglindă imaginea luminată cu cruzime de strălucirea 
candelabrelor. Faţa lui cu obrajii căzuţi şi ochii tulburi i se păru 
dintr-odată cea a unui bătrân. 

Văzu peste umăr, reflectată de oglindă, silueta Eleonorei, care 
se opri în spatele lui. 

— Te studiezi în oglindă?, îl întrebă ea amuzată. Nu este 
recomandabil. În loc să-mi analizez propria faţă, prefer să o 
admir pe cea a fiinţelor mult mai tinere care mă înconjoară, în 
felul acesta, am impresia, falsă bineînţeles, că sunt şi eu ca ele. 
Mă amăgesc cu bună ştiinţă. 

— Şi Gontran? îl suporţi cu fizionomia lui de maimuţoi bătrân? 

— Din contră, el mă ajută să apreciez, prin comparaţie, 
prospeţimea tinereţii. 

— Eléonore, mă las păgubaş. Eşti prea complicată pentru 
mine!... Sandra l-a dus în pat pe nefericitul ei soţ? 

— Da. Sărmana, a trebuit să-şi schimbe rochia. Henri a vomat 
pe ea. 

— Henri mă îngrijorează. Mă întreb cu groază ce se va alege 
de el după moartea mea. Decăderea lui mentală şi fizică îmi 
aduce aminte de ducele d'Alban, un prieten din copilărie, pe 
care-l pierdusem din vedere înainte de Marele Război. După 
douăzeci de ani, l-am întâlnit din întâmplare la un colţ de stradă. 
Era în zdrenţe şi emana în jur un miros greţos. Aşezat deasupra 
unei boccele murdare, clătina din cap şi cerea de pomană. 
Ploaia cădea peste craniul lui, aproape chel. M-am oprit lângă el 
şi l-am privit în linişte. 

Mi-a fost greu să-l recunosc. Gura lui mai păstra un rictus, un 
fel de strâmbătură, foarte agreabilă în vremea tinereţii. Acum, 
nu mai era decât o grimasă grotescă. Imi reveneau în minte 
unele amintiri din copilăria mea. Îl vedeam îmbrăcat cu multă 
pedanterie. Cămaşă de mătase, guler de dantelă, costum de 
catifea, pantofi lustruiţi. Tinereţea ne surâdea îmbietoare, 
promiţându-ne un viitor strălucit. Ultima oară îl întâlnisem într- 
un cazinou din Monte Carlo. Era frumos, elegant, subţire ca o 
trestie. Doar după câteva curse nefericite ale ruletei, pierdu mai 


multe milioane. A părăsit masa verde afişând un surâs 
nepăsător. Apoi a dispărut. Eram convins că vânează animale 
sălbatice în Africa. Era un excelent trăgător. Castelul lui era 
sufocat de trofee cinegetice de o mare calitate. Mi-l imaginam 
rulând în maşini frumoase sau la bordul iahtului său, dar 
niciodată cerând de pomană la un colţ de stradă, stând în 


ploaie. „Louis!”, l-am strigat încet. A tresărit şi m-a privit lung. 
„Numele meu nu este Louis!”, mi-a răspuns înghițind cuvintele. 
Ştiam bine că minte. „lertaţi-mă!”, i-am spus. Am deschis 


portofelul şi am scos câteva hârtii de o mie de franci, pe care le- 
am lăsat să cadă în şapca răpănoasă aşezată lângă el. 
Cerşetorul care pretindea că nu este prietenul meu de altădată 
a izbucnit în plâns. Lacrimile îi ţâşniră din ochii înroşiţi de 
conjunctivită. „Numele meu nu este Louis”, a repetat el încet. 

Ducele clătină cu tristeţe din cap, apoi adăugă: 

— Sunt foarte dezamăgit de copiii mei, Eléonore. Jules, 
singurul care îmi dădea motive să fiu mândru, este mort. De 
ceilalţi, să nu mai vorbim. 

— În seara asta ai o dispoziţie din cele mai negre, Charles. 

— Am toate motivele. Chiar şi Roger a hotărât să lipsească de 
la aniversarea mea. 

— Mi-e teamă să nu se fi întâmplat ceva. Ar fi trebuit cel puţin 
să telefoneze. Nu a lipsit de la niciuna din aniversările tale. 

Ducele făcu un gest de lehamite. 

— Oh, aniversările mele! Este un pretext pentru a-mi vedea, 
cel puţin o dată pe an, toţi copiii şi nepoţii mei strânşi în jurul 
meu. 

Ducesa îşi împreună mâinile. 

— Roger este un tânăr strălucit. Ştie că este nepotul tău 
preferat şi e mândru de asta. 

— lertaţi-mă, doamnă ducesă! N-aţi văzut-o din întâmplare pe 
Andree? 

Vocea stridentă, neliniştită a lui Miss Swanson o făcu pe 
Eléonore să  tresară, surprinsă de această întrerupere 
neaşteptată. Întoarse capul şi o văzu pe bătrâna guvernantă 
care îşi frângea mâinile, tremurând de atâta agitaţie. 

— Poate dansează! 

— Am căutat-o peste tot! în zadar! 


— Vă cer iertare, domnule duce! Domnul duce este chemat la 
telefon. Se pare că domnul conte Roger a avut un accident de 
maşină. 

Ducele deveni livid. 

— Accident? Dumnezeule! Fă-mi legătura în bibliotecă! 

Ducele o privi pe sora lui, încercând să-şi înăbuşe teama. 

— Să sperăm că nu este nimic grav. Te rog, Eléonore, ocupă- 
te tu de Andrée. 

Ducele se îndepărtă cu paşi mari, urmat de valet. Ducesa 
suspină, apoi se întoarse spre guvernantă. 

— Miss Swanson, să mergem s-o căutăm pe Andree. Fiecare în 
altă parte. Avem ca punct de întâlnire esplanada, lângă fântâna 
naiadelor, peste un sfert de oră. 

— Foarte bine, doamnă ducesă. Alerg! 

Guvernanta dispăru alunecând ca o nălucă printre invitaţi. 
Eléonore traversă câteva saloane pline de lume, fără s-o 
găsească pe tânăra fată. La intrarea în galeria venețiană o văzu 
de departe pe Sandra, mai frumoasă ca niciodată în somptuoasa 
rochie de tafta neagră, în perfectă armonie cu părul ei roşcat. 
Aerul său, fineţea taliei, mersul regal atrăgeau toate privirile. 
Bătrâna doamnă gândi în treacăt că Sandra are aerul unei 
prințese, în ciuda sângelui ei de plebei. Anne era exact 
contrariul Sandrei. Observând-o, Sandra veni în întâmpinarea ei. 

— Sunteţi la curent cu accidentul lui Roger?, o întrebă ea. 
Ducesa înclină capul. 

— Da, eram cu Charles când a fost anunţat. Şi cum un necaz 
nu vine niciodată singur, chiar acum şi-a ales şi Andrée 
momentul să dispară. 

Sandra surâse. 

— lertaţi-mă, ducesă, dar eu cred că ea se alintă în braţele 
unui partener tânăr, în vreun colţişor obscur. 

— Exact ceea ce crede şi Charles. Dacă-i descoperă cineva din 
întâmplare, vă daţi seama de poveştile care vor urma, spuse 
ducesa, care adăugă apoi surâzând: petrecerile noastre sunt 
atât de însufleţite, încât rareori te poţi bucura în linişte de ele. 
Mă ajutaţi s-o găsesc pe Andree? 

Sandra hotări să facă propriile investigaţii în grădină. Şansele 
de a o găsi pe Andrée erau minime, însă trebuia să încerce orice 
posibilitate. 


leşi pe esplanadă. Mii de lampioane multicolore îi luminau pe 
invitaţii strânşi în jurul măsuţelor rotunde, pline cu băuturi şi 
mâncăruri fine, pe dansatorii animați de ritmurile îndrăcite ale 
unei muzici argentiniene, şi crinii, şi trandafirii care îmbălsămau 
aerul cu parfumurile lor îmbătătoare. În trecere, ea auzi fraze 
disparate pronunţate de oaspeţii strânşi la un loc după gusturile, 
interesele şi simpatia care-i legau. 

— Sper să ne vedem toamna asta în Bahamas!... 

— Dragul meu, îmi înnoiesc propunerea. Vă ofer cinci milioane 
pentru Prinţul Negru! 

— Credeţi? Pentru un cal care a câştigat marele premiu la 
Longehamp şi Derby-ul, zece milioane ar fi un preţ cel puţin 
rezonabil. De altfel, Prinţul Negru nu e de vânzare... 

— Ştiţi pe cine am văzut la ultimul bal de la Hearts? Pe Lord 
Clyde, care căuta cu disperare o dotă bine garnisită, ca să-şi 
poată auri din nou blazonul... 

— Cât aţi plătit pentru acest Rembranat la Christie's? 

— Cinci sute de mii de dolari. Dar aş fi plătit chiar dublu, 
numai să-l am... 

— Rollsul de argint al maharajahului din Patiala mi se pare de 
un gust îndoielnic... 

— Prietenii, mă simt însufleţit! Asistăm la primul bal mare 
după căderea Frontului Popular! 

— Este poate ultimul mare bal înainte de dezastru. 

— Du-te de aici, pesimistule! De ce vrei să ne strici bucuria? 

— Vă voi dezvălui un secret păstrat cu sfinţenie. Jean-François 
se culcă cu frizerul său. 

— Nu este adevărat!?... 

— Mi-am comandat un iaht lung de şaizeci şi şase de metri... 

— leri am bătut la polo echipa lui Fernand... 

— Mă voi strecura lângă dumneata după ce-ţi va pleca soţul, 
draga mea Claudine... 

— Când plecaţi la New York? 

— Mâine. Şi sper să semnez contractul în aceeaşi zi. Dacă 
Banca Morgan încearcă să-mi pună bețe în roate, voi arunca pe 
piaţă acţiunile de la Standard Oii... 

— Aţi auzit? Alaltăieri, sărmanul Georges a avut surpriza vieţii 
sale. La o petrecere de noapte, era cât pe ce să se culce cu 
propria-i fiică... 


Sosind lângă fântâna naiadelor, Sandra o văzu pe Miss 
Swanson care ieşea dintr-un desiş, trăgând-o cu putere pe 
Andree de braţ. Cu mâna liberă, tânăra încerca să pună puţină 
ordine în ţinuta sa şifonată. Suflând din greu, precum un cal 
după o cursă grea, bătrâna englezoaică se apropie de Sandra. 

— Ce ruşine, doamnă prinţesă! Am găsit-o pe Andree în 
spatele unui boschet tocmai când încerca să facă dragoste cu 
un individ care - iertaţi-mă -, îşi descheia prohabul privindu-mă 
cu insolenţă. Apoi i-a făcut cu ochiul Andreei şi s-a îndepărtat 
fluierând. Ce bădăran!, exclamă ea sufocându-se de atâta 
îndrăzneală. Sunt sigură că nu va întârzia să spună tuturor 
numele ultimei sale cuceriri. 

Cu ochii plecaţi, Andrée tăcea cu încăpățânare. Miss Swanson 
o scutură de braţ. 

— Pentru dumneata balul s-a terminat, domnişoară! Retrage- 
te la dumneata în cameră! De acum înainte te voi supraveghea 
zi şi noapte, ca o umbră. Respectele mele, doamnă prinţesă! 

Englezoaica o luă pe Andree, care sta îmbufnată, cu 
sprâncenele încruntate. Sandra, obişnuită cu acest fel de 
peripeții, păstră tăcerea. 

Ducesa sosi după plecarea lor. Sandra îi relată pe un ton 
glumeţ aventura burlescă a tinerei fete. Nu voia să dramatizeze 
un incident aproape intrat în cotidian. 

* 


x x 


Petrecerea se apropia de sfârşit. Defilarea invitaţilor se derula 
acum în sens invers. Numai câțiva tineri dansatori mai alunecau 
pe parchetul lustruit, în sunetele muzicii orchestrei. Izolaţi, se 
retrăgeau cu regret unul câte unul. 

În picioare, în capul scării, ducele strângea din nou mâinile 
invitaţilor şi primea complimentele lor pentru încântarea de a fi 
petrecut o seară atât de plăcută într-un cadru de vis. In sfârşit, 
ultimele maşini îşi îmbarcară stăpânii golind vasta curte de 
onoare. 

Drept ca o lumânare, în ciuda faptului că spatele începuse să-l 
doară, ducele se întoarse spre ai săi, care aşteptau grupaţi în 
spatele lui încheierea balului şi permisiunea ducelui ca să se 
poată retrage în apartamentele lor. 


— Petrecerea a fost foarte reuşită, spuse el. Vă mulţumesc 
pentru participarea voastră, care mi-a încălzit inima. Sandra, aţi 
pregătit totul în mod excepţional. Vă adresez complimentele 
mele. Copii, aveţi nevoie de o odihnă bine meritată. 

Şi adăugă surâzând: 

— Din fericire, ultimele veşti pe care le-am primit de la spital 
sunt liniştitoare. Roger este în afară de pericol. 

În timp ce servitorii se grăbeau să pună totul în ordine, sub 
supravegherea lui Justinien, ducele îi invită pe Eléonore şi 
Gontran să bea împreună cu el un ultim pahar. Se retraseră toţi 
în bibliotecă, unde li se servi un lichior. 

— Este, se pare, foarte indicat ca să alungi gustul uşor amărui 
pe care ţi-l lasă totdeauna sfârşitul unei sărbători. Aţi remarcat, 
Gontran? Un bal este ca şi viaţa. Incepe în allegretto şi se 
termină într-o ambianţă de oboseală, de tristeţe şi insatisfacţie. 
Te simţi frustrat, ca şi cum ai fi căutat în zadar câteva momente 
de fericire. Mâine va fi o nouă zi şi speranţele noastre vor prinde 
din nou aripi. 

Îşi goliră paharele. 

— Acum, să mergem la culcare! Din nefericire, la vârsta 
noastră somnul devine insesizabil ca un miraj. 

Părăsiră biblioteca şi se îndreptară către apartamentele lor. 

Înainte de a se despărţi, bătrâna ducesă îşi îmbrăţişă fratele. 

— Pe curând şi mult curaj! 

— Ei, da! Pentru vremurile pe care le trăim, chiar că am multă 
nevoie de curaj... 

Capitolul 2 

Roger petrecu o singură noapte la spital, unde primi câteva 
îngrijiri, apoi, la sfârşitul dimineţii fu adus în triumf la castel de 
către François. Numeroase vânătăi, ochiul drept învineţit, un 
cucui în frunte şi glezna lovită - acestea erau consecinţele nu 
foarte grave ale unei coliziuni dintre Mercedesul său sport şi un 
camion încărcat, petrecută după un derapaj spectaculos, 
provocat de o pată de ulei de pe şosea. Cu maşina redusă la o 
grămadă de fiare, Roger se putea socoti norocos că a scăpat cu 
viaţă 

Acest tânăr semăna în mod ciudat cu sora lui. Frumos, 
seducător, le fascina pe fetele care-i face au avansuri, dar nu le 
încuraja deloc. Era adorat de personalul castelului pentru 


bunătatea şi amabilitatea lui. Tot personalul se îngrămădea să-l 
servească, pentru că el nu uita niciodată să-i recompenseze şi 
să le mulţumească prieteneşte. 

Spre deosebire de ceilalţi membri ai familiei, care se detestau 
fără să încerce măcar să-şi ascundă sentimentele, Roger îi iubea 
pe toţi şi le găsea tuturor calităţi chiar inexistente. 

— Bărbaţii, spunea el, seamănă cu fulgii de nea care cad 
încet, albi şi puri, pentru a se topi mai târziu, transformându-se 
în noroi. Din fericire, cei mai mulţi dintre bărbaţi îşi păstrează 
cinstea şi bunătatea până la sfârşitul zilelor. 

— Tu ar fi trebuit să te faci preot, îl tachina Gerard. Urcat în 
amvon, le-ai fi putut propovădui de acolo credincioşilor tăi 
dragostea pentru aproape, umilinţa şi dăruirea de sine. 

Ai fi salvat omenirea ameninţată de a fi înghițită de infern... 
Priveşte-mă bine! Sunt bun sau rău? 

— Vrei să-l citez pe Rousseau? Omul este fundamental bun, 
dar societatea îl corupe... 

— Baliverne, prietene! Sunt născut corupt gata! Şi tu eşti la 
fel, dar nu-ţi dai seama de asta. Fiind copil, n-ai omorât 
niciodată o furnică şi n-ai smuls niciodată aripile unei muşte? 
Micul lisus, pur, cast şi infailibil, nu există decât în Scriptură. 
Răul este în noi. Adam şi Eva ni l- au transmis. Suntem născuţi 
cu amprenta acestui stigmat pe care-l purtăm în inimă... lar tu, 
sărmanul meu Roger, aş putea paria că ascunzi în adâncurile 
fiinţei tale nişte înclinații pe care nu ai îndrăzni niciodată să le 
mărturiseşti. Pentru asta ar trebui să porţi sutană. Investit cu o 
demnitate cardinală, tu ai putea avea un succes nebun. 
Femeile... — şi bărbaţii de ce nu? — te- ar fi împins spre tronul 
Sfântului Petru. Ce onoare ar fi fost pentru familia noastră! Să 
includă un papă în galeria strămoşilor!... 

Gerard ar fi fost în stare să brodeze la infinit pe această temă. 

Copil bun, Roger râdea fără să se supere. 3 

— Aşteaptă, îi spuse Gérard încălzit de tirada sa. Intr-o zi, o să 
descopăr eu călcâiul lui Ahile şi la tine. Pentru că sunt sigur că 
nu eşti atât de curat! Atunci o să râd şi eu! Am să râd până n- 
am să mai pot! 

— Lasă-l în pace, intervenea Andrée, agasată de perfidele 
atacuri ale lui Gérard. 


— Bine, bine! Renunţ pentru moment!, spunea el râzând. Dar 
asta nu înseamnă că voi abandona căutările. Am stofa de 
poliţist, micuța mea Andree!... 

După marea serbare de la castel, totul fu invadat de o 
toropeală aparentă. 

— Frumoasa din pădurea adormită!, strigă Roger, amintindu-şi 
feerica legendă pe care i-o inspira imensa reşedinţă 
strămoşească, înconjurată de fântâni silenţioase, de grădini care 
dormeau nemişcate sub soarele necruţător, de statui de 
marmură ale personajelor mitice, încremenite pentru eternitate. 

Dar această letargie nu era decât un interludiu între două 
anotimpuri pline de zgomot şi de mişcare. Sezonul vânătorii 
trebuia să debuteze cu cortegiul său de reuniuni mondene, 
banchete, baluri şi plimbări sub clar de lună. 

Pregătirile se făceau în linişte pentru a nu-l deranja pe duce, 
care detesta agitația ostentativă şi excesul de zel. 

Cina era servită în fiecare seară la ora opt şi toată lumea era 
prezentă. După cafea, convivii erau liberi să dispună de timpul 
lor. 

Roger se retrăgea în camera sa, căci glezna rănită îl durea 
încă. Umiditatea întreţinută de pădurea care înconjura castelul îi 
făcea durerea mai vie. 

Când fratele său plecă la culcare, Andree căzu într-o tristeţe 
profundă. l-ar fi plăcut să pună un disc pe platanul fonografului 
şi să se abandoneze în braţele lui Roger, partenerul său 
constant, care dansa minunat foxtrot, charleston, schimy şi 
passo-doble. 

François dansa uneori cu ea un vals sau un tangou, dar se 
plictisea repede şi o părăsea ca să se aşeze la masa de joc, 
unde făcea aproape în fiecare seară partide de whist sau de 
bridge. 

Raymond ar fi vrut să danseze cu Andree, în ritmul uneia 
dintre aceste minunate melodii lansate de Fred Astaire şi Ginger 
Rogers, dar Anne nu i-ar fi permis niciodată să se dezonoreze, 
ţinând-o în braţe pe această fată periculoasă pentru sănătatea 
lui morală. 

Lăsată singură, Andree privea fără interes cărţile manipulate 
cu nonşalanţă de partenerii mai mereu aceeaşi, ieşea în grădină 
ca să respire aerul curat şi să facă o mică plimbare în jurul 


marilor bazine cu ape dormitânde. Miss Swanson o urmărea 
peste tot, fără ca Andree să-i adreseze vreun cuvânt. Prezenţa 
obsedantă a bătrânei englezoaice îi otrăvea existenţa. Cu toate 
că o dispreţuia, o suporta, aşa cum suporţi o boală pe care n-o 
poţi vindeca. 

In seara aceasta, Andree îşi scurtă plimbarea nocturnă şi, fără 
să dea vreo explicaţie, se întoarse în apartament. Miss Swanson 
asistă ca de obicei la toaleta sa, apoi se retrase în camera ei, 
bucuroasă că poate să reia lectura unui roman- fluviu de 
Anthony Trollope, autorul ei favorit. Îi plăcea să trăiască odată 
cu personajele care animau capitolele acestor cărţi întinse pe 
mii de pagini. Fată bătrână şi romantică, în ciuda aspectului său 
acru, ea se vedea tânără, frumoasă, seducătoare printre lorzi, 
oameni politici eminenţi, dandy şi artişti care populau în veacul 
al XIX-lea saloanele înaltei aristocrații britanice. Nobilimea 
franceză i se părea mai puţin decorativă, mai puţin impozantă 
decât cea care trăia dincolo de Canalul Mânecii. 

Cu câteva mici excepţii, aristocrații francezi trăiau ca nişte 
zgârciţi în apartamente pline de mobile disparate, salvate din 
naufragiul vechii lor splendori. Cei care-şi păstrau încă locuinţele 
particulare sau castelele, în general rău întreţinute, îşi rezervau 
pentru traiul lor personal câteva camere prăfuite, căci penuria 
de servitori îi obliga să închidă şirul de saloane festive. lar Miss 
Swanson putea vorbi cu autoritate despre asta, căci îşi 
petrecuse copilăria într -un castel englezesc somptuos, unde 
mama sa fusese administrator. Apoi, pe durata lungii sale 
cariere de guvernantă, ea cunoscuse, în Franţa, numeroase 
familii nobile care supravieţuiau, de bine de rău, cheltuind cu 
parcimonie micile lor venituri. Nici chiar bogata familie Montfort 
nu se hazarda să ducă traiul magnific al ducilor de Devonshire, 
de Mariborough sau de Beaufort, corespondenţii lor nobili din 
Anglia. 

Pentru a regăsi parfumul acestor vechi, dar frumoase locuinţe, 
Miss Swanson devora scrierile lui Torllope. După ce savurase 
unul sau două capitole, ea mai făcu o inspecţie la Andree, apoi 
se abandonă în braţele lui Morfeu, singurul personaj masculin, 
chiar dacă nu era decât o legendă, care o mângâiase vreodată... 

Andree se dezbrăcă, intră în cămaşa de noapte de mătase 
vaporoasă şi fină ca o pânză de păianjen, stinse lumina şi ieşi pe 


uşa-fereastră în balconul cu balustradă de marmură, înconjurată 
de trandafiri căţărători. 

Acest balcon, comun pentru trei apartamente, permitea 
comunicarea dintre camerele lui Roger, a lui François şi a 
Dianei, ca şi a lui Raymond. Lipită de zid, Andree se îndreptă 
spre uşa-fereastră de la camera fratelui său. 

Devorată de un violent foc interior, ea se opri, ezitând, pe 
pragul camerei cufundate într-un întuneric absolut, apoi luă o 
hotărâre bruscă şi se strecură spre patul fratelui său. 

Andree cunoştea bine drumul, căci această cameră îi era 
familiară din perioada copilăriei, atunci când se juca cu păpuşile 
împreună cu Roger, care era gata să-i satisfacă toate capriciile. 

Ajunsă la capătul patului, fata se opri din nou. Respirația 
regulată a fratelui său abia se auzea. Dormea profund, căci 
luase un somnifer care să-i calmeze durerile. Incomodat de 
căldură, dăduse deoparte cuvertura. Andree îl văzu cu claritate, 
căci luna ieşise pentru un minut dintr-un nor pe care îl argintase 
şi arunca raze oblice pe silueta tinerească întinsă pe spate. 
Purta o pijama de mătase care-i lăsa pieptul descoperit. 

Andreei îi fu frică. Vru să fugă, dar tentaţia era mai mare 
decât frânele conştiinţei sale. Se strecură în pat, alături de 
fratele ei, care dormea dus. Sexul care se profila sub mătasea 
fină o atrăgea ca un magnet. Întinse mâna şi-l atinse cu o 
delicateţe infinită. 

Luna intră din nou în nori şi întunericul căzu greu peste pat. 

Tremurând, Andree simţi cum ceva se trezeşte în el. Roger se 
trezi într-o puternică voluptate care-i incendiase fiinţa. 

— Pleacă, Diane, eşti nebună!, şuşoti el. Nu ţi-e teamă că te 
va surprinde soţul tău? 

Făcu o încercare slabă ca să se elibereze, dar renunţă, 
doborât fiind de plăcerea fulgurantă care-l năpădi. 

Împinse capul culcat pe trupul său şi îşi acoperi nuditatea. 

— Acum du-te... E un joc periculos ce faci tu!... Du-te!. Andrée 
se ridică fericită. Plăcerea ei fusese tot atât de intensă ca şi a 
fratelui său. Îi mulţumi lui Dumnezeu pentru confuzia care-i 
permisese să iasă fără vreun incident dintr -o situaţie dificilă, 
apoi părăsi camera lui Roger în fugă. Intrată la ea, se aruncă pe 
pat şi îşi înfundă faţa în pernă, ca să-şi înăbuşe hohotele de râs 
pe care nu şi le putea stăpâni. 


Fără să vrea, descoperise un secret care, dezvăluit, le-ar fi 
putut cauza multe neplăceri atât lui Roger, cât şi Dianei. Îi avea 
acum la cheremul ei. 

Mâine, după o scurtă explicaţie cu amanta lui, Roger va 
înţelege că o altă femeie îi ţinuse companie. Chiar dacă va ghici 
adevărul, nu va îndrăzni să-i facă reproşuri. 

Andree râdea, incapabilă să se abţină. Va avea grijă să învingă 
reticenţele lui Roger dacă, din întâmplare, acesta va încerca să-i 
reziste... 

Dimineaţa, la ora nouă fără cinci minute, Sandra cobori în 
grădina de iarnă, acoperită cu o cupolă din sticlă vitrată, unde, 
printre luxuriantele plante tropicale, se servea uneori micul 
dejun. Participarea tuturor membrilor din familia Montfort la 
aceste reuniuni matinale era obligatorie. Cel care ar fi neglijat 
să vină aici înainte de sosirea stăpânului casei i-ar fi stârnit 
mânia. 

Cu toate că-şi făcuse apariţia în grădina de iarnă la nouă fără 
un minut, Sandra avu surpriza să-l găsească pe socrul său în 
capul mesei acoperite de argintărie. Se aşeză la stânga sa, căci 
locul din dreapta era rezervat ducesei Eléonore, pe toată durata 
vizitei sale la castel. Gontran Saint-Leger locuia printre membrii 
familiei Montfort ca şi cum era unul de al lor. 

Sandra remarcă imediat scaunul gol pe care, de obicei, stătea 
soţul său. Goale erau şi locurile lui Bernard şi François, pe care 
ducele le privea cu severitate. 

Un valet aduse pe un platou un ceainic de argint din care se 
răspândea un miros plăcut de bergamotă. Majordomul îşi făcea 
de lucru în jurul bufetului. 

— Sandra, unde este Henri?, întrebă ducele, punându-l în 
capul listei celor absenţi pe fiul său mai mare. 

Ea răspunse jenată: 

— Puțin după miezul nopţii, a avut o criză de delirum tremens. 
Doctorul Caillavet, chemat în plină noapte, i-a făcut câteva 
injecții ca să-l calmeze. Henri a suferit foarte mult. Acum este în 
grija unei infirmiere. Din fericire, faza critică a trecut, dar starea 
sa rămâne încă îngrijorătoare. 

Sumbru, ducele dădu din cap. 

— S-a pus din nou pe băut. Am sperat un moment să-l văd 
renunțând la alcool. Datorită dumitale, părea vindecat... 


— Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă... 

— Ştiu. Aţi fost mereu admirabilă, Sandra. Din nefericire, 
calvarul lui, care este şi al dumitale, nu s-a sfârşit. Având în 
vedere starea lui de sănătate, absenţa îi este scuzată. 

— Permiteţi-mi să mă retrag! Merg să veghez asupra lui. 

— Bineînţeles! Mergeţi! 

Îngrijorată, Sandra părăsi grădina de iarnă. _ 

— Sărmanul Henri, suspină ducesa Eléonore. Il plâng din toată 
inima. Sandra merită toate elogiile. 

— La Henri viciul ucide spiritul de conservare, opină Gerard pe 
un ton doctoral. l-am spus de atâtea ori... 

— Nu face decât de capul lui!, spuse Anne. Fiul meu nu se va 
atinge niciodată de alcool! 

Cu ochii plecaţi, Raymond nu scoase un cuvânt. Ducele se 
întoarse către majordom. 

— Justinien, domnul Bernard a întârziat! Trimiteţi pe cineva 
să-l cheme! 

Un valet se grăbi spre apartamentul pictorului, în timp ce 
bătrânul duce îşi îndreptă privirea spre scaunul gol al lui 
Francois. 

— Diane, soţul tău este şi el suferind? leri-seară părea în plină 
formă. 

Tânăra femeie avu un zâmbet jenat. 

— A plecat la vânătoare înainte de a se ivi zorile. Paznicul şef 
al vânătorii a venit şi l-a căutat. 

— Ar fi putut să mă prevină, mormăi ducele. 

Andree aruncă o privire furişă fratelui său, care părea 
stânjenit. Pentru el, plecarea lui François în plină noapte explica 
oarecum prezenţa feminină din camera sa. 

Valetul plecat în căutarea lui Bernard reveni cu o scrisoare 
închisă. 

— Domnule duce, domnul conte Bernard lipseşte. Am găsit 
acest plic pe o comodă, la vedere. 

Ducele luă misiva care-i era adresată şi o deschise. Lectura sa 
îl făcu să pălească. 

— Ascultă, Eléonore, ce-mi scrie imbecilul acesta de Bernard. 


LA 


Ducele aruncă scrisoarea pe masă. 

— Gerard, continuă tu lectura. Nu vreau să-mi murdăresc 
mâinile cu produsul epistolar al unui dezechilibrat mintal. 

Gerard se execută. 


Gerard făcu o pauză apoi citi mai departe: 
— Este un post-scriptum: ; ; 


Lă Lă 


Anne luă un aer dispreţuitor. 

— Sunt fericită că nu-mi văd numele pomenit în această 
scrisoare. Pentru Raymond, nu este o recomandare tocmai bună 
să fii menţionat de acest derbedeu. 

— Sărmanul unchi Bernard, spuse Roger. 

— Acest biet personaj nu mai face parte din familia noastră! 

Făcu un semn majordomului. 

— Ridicaţi tacâmul domnului Bernard! Nu se va mai aşeza 
niciodată la masa aceasta! 

Justinien execută ordinul pe loc. 

Calm, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ducele se adresă 
Annei. 

— Sâmbătă, după inaugurarea şcolii, vom invita la o gustare 
notabilităţile locale. Ocupă-te personal de asta. Nu cred că 
Sandra va avea inima să se ocupe de asemenea fleacuri după 
tot ce i s-a întâmplat soţului său... 

— N-aţi vrea să invitaţi odată cu notabilităţile locului şi câteva 
persoane de la Paris?, întrebă Gerard. 

— De ce aş face-o? Nu vreau să se spună că-mi fac publi- 
citate. 

— Un reprezentant al Ministerului învăţământului va asista în 
mod sigur la această ceremonie, îşi dădu cu părerea Eléonore. 

— Poate, îi replică fratele ei, dar nu sunt sigur de asta. Nu 
oficialii de la Paris sunt cei pentru care am construit şcoala asta 
nouă... Poftim, iat-o pe Sandra care vine însoţită de Caillavet! 
Sper că nu-mi aduc veşti foarte rele. 

Resemnat, Gerard ridică din umeri. 


— Trebuie să fim pregătiţi pentru ce este mai rău. Henri nu s-a 
menajat niciodată... 

— A făcut tot ceea ce a putut ca să se distrugă!, adăugă Anne. 
Nenorocitul lui de mariaj... 

— Puneti capăt tuturor acestor perfide aluzii!, ordonă ducele. 

Toate privirile se îndreptară către doctorul Caillavet, de mulţi 
ani ataşat celor tineri din familia Montfort. Slab, ascetic, cu 
fruntea largă, care părea mai înaltă din cauza calviţiei înaintate, 
el se apropie de bătrânul duce, care-l întrebă neliniştit: 

— Cum se simte fiul meu, doctore? 

— Pentru moment, ceea ce a fost mai rău a fost evitat. Dar 
atât timp cât prinţul va continua să bea, o recidivă este oricând 
de temut. 

— Vreţi să vă aşezaţi?, îl invită ducele. Ce pot să vă ofer? 

— Mulţumesc, domnule, dar am luat micul dejun. 

— Starea fiului meu este atât de gravă? 

— Nu vreau să minimalizez pericolul. Prinţul nu este capabil să 
se lipsească de alcool. Îşi dă seama că este prizonierul patimii 
sale şi asta îl face să sufere. 

— Credeţi că o altă cură de dezintoxicare l-ar putea vindeca? 

Sandra avu un gest de recul. 

— Dumneavoastră vă gândiţi să-l trimiteţi în clinica aceea 
elveţiană? Când l-am vizitat în timpul ultimei internări, părea 
teribil de nefericit. M-a rugat, cu lacrimi în ochi, să-l iau acasă, 
să-l ajut să evadeze. 

— Era ţinut acolo pentru binele său, doamnă prinţesă, explică 
doctorul. Se impune un nou tratament. Este singura soluţie. 

— L-aţi internat de trei ori în această clinică. Recunoaşteţi că 
rezultatele au fost cel puţin dezamăgitoare. 

Doctorul Caillavet suspină uşor. 

— Dacă pacientul refuză să coopereze, dacă abandonează 
bătălia, mijloacele pe care medicina le pune la îndemâna 
noastră sunt neputincioase. Dacă nu renunţă la alcool, este 
pierdut. 

— Găsiţi o altă soluţie, doctore, îl rugă Sandra. 

— Destul cu atâta discuţie! Doctore, fiul meu va fi internat! 
Aşa cum aţi recomandat! 

— Aşa e cel mai bine, domnule! încă un lucru. Până la 
următoarea internare, ţineţi-l sub o supraveghere permanentă şi 


severă. În timpul crizelor, bolnavii sunt cuprinşi de halucinaţii. 
Au impresia că sunt urmăriţi de animale apocaliptice. Îngroziţi, 
încearcă să fugă. In confuzia lor iau deseori ferestrele drept uşi. 
Deci, atenţie!... 

lar acum, permiteţi-mi să mă retrag! Se ridică şi-i salută pe cei 
din jur. 

— Domnule duce, primiţi respectele mele! Doamnelor, 
domnilor... 

După plecarea sa, ochii Sandrei se umplură de lacrimi. 

— E îngrozitor!... 

— Măsurile cele mai dure sunt totdeauna salutare... Acum să 
ne bem ceaiul! Se va răci... 

Micul dejun dură mai puţin decât de obicei. Căzuţi pe gânduri, 
membrii familiei Montfort mâncaseră repede, ca nişte automate, 
aproape neştiind ce înghit. 

Ducele părăsi primul masa, însoţit de sora sa şi de Gontran. 
Sandra se întoarse la soţul ei. Sub privirea maliţioasă a lui 
Roger, Diane, Andrée şi Raymond plecară să joace tenis. Apoi 
Roger urcă în camera sa. 

Anne şi Gerard, rămaşi singuri, cerură cafea. După ce au fost 
serviţi, Gerard făcu semn servitorilor să se retragă, apoi îşi muie 
buzele cu grijă în cafeaua fierbinte. 

— Ai tras o spaimă straşnică, Anne, nu-i aşa? Ea dădu din cap. 

— Şi tu la fel, cred. 

— Ei, da! Recunosc. Ne-am temut amândoi de o aluzie a lui 
Bernard, care ar fi putut dezvălui rolul nostru. 

— Şi atunci? 

— Nu mi-ar fi plăcut ca tata să afle de aranjamentul nostru... 

— Sărmanul meu Gerard!, spuse Anne cu ironie. La anii tăi, te 
temi de mânia tatălui tău. Eu mă temeam numai de 
complicațiile juridice care ar fi putut interveni. 

— Draga mea, eu sunt un cinic. Dar în faţa ta, jos pălăria! Mă 
depăşeşti! 

— Mulţumesc! 

— Când doctorul a spus, pe ocolite, că Henri este pierdut, ți- 
am văzut ochii scânteind. 

— Aberezi, Gerard! 

— Ba deloc! Această scânteiere nu putea să-mi scape tocmai 
mie. Te cunosc bine, Anne. 


— Admite că şi tu ai tresărit! 

— De ce m-aş ascunde? Moartea lui Henri ar aduce toate 
bunurile lui în masa succesorală. Acestea ţi-ar rotunji în mod 
simţitor averea. 

— Şi ţie, Gerard. Într-un caz, eu sunt mai altruistă decât tine. 
N-o fac decât pentru Raymond. Datoria unei mame faţă de fiul 
ei este sacră. Evident, moartea scumpului nostru frate, deşi 
regretabilă, ar prezenta unele avantaje. S-ar evita împărţirea 
averii familiei Montfort. 

Gerard îşi termină cafeaua. 

— Există ceva care te tracasează, Anne!... în afară de boala lui 
Henri... 

Cu un gest nervos, ea împinse ceaşca goală de-o parte. 

— De ce n-aş recunoaşte? Tu, ca bărbat, ai putea să-mi dai 
câteva sfaturi. Sunt neliniştită de ceea ce se petrece în jurul lui 
Raymond. 

— Ce se petrece? 

— Andrée se învârte în jurul lui ca o lupoaică în călduri! Gerard 
se porni pe râs. 

— Vai, Anne! Andree, chiar dacă e nimfomană, nu este atrasă 
de ţânci. 

Ea luă foc. 

— Raymond nu este un ţânc. 

— Scuză-mă, n-am intenţia să minimalizez calităţile reale ale 
fiului tău. Dar pentru Andrée el este încă un copil. 

— Mă gândesc şi la Diane, spuse Anne neliniştită. Ea este 
tânără, Frangois o neglijează... 

— Nu-ţi fie frică. În această casă, mişună masculii peste tot. 
Roger, de exemplu este un băiat foarte frumos. Diane îl adoră, 
chiar dacă nu recunoaşte asta. Apoi, avem vecini tineri 
atrăgători, care frecventează casa noastră. Nu vorbesc de 
valeţi, rândaşi de cai, supraveghetori ai lucrătorilor din 
construcţii, de grădinari, care sunt în mare majoritate tineri, 
stilaţi şi agreabili. O veritabilă herghelie de armăsari. Este dificil 
pentru o femeie să le reziste. 

— Ai o părere jalnică despre sexul slab. În ceea ce mă 
priveşte, nu mi-am călcat niciodată în picioare demnitatea, chiar 
dacă aş fi întâlnit cel mai frumos mascul din lume. Vorbesc la 
trecut, pentru că, la vârsta mea, tentaţiile cărnii nu mai există. 


Ducele intră, cu şapca de pai coborâtă pe frunte şi cu 
nelipsitul lui baston de abanos în mână. Avea aerul unui 
gentilom de ţară. 

Anne şi Gerard se ridicară. 

— Mă duc să-mi văd porumbeii, spuse bătrânul. Nu vrei să mă 
însoţeşti şi tu, Gerard? 

— Cu multă plăcere, tată! 

Roţile unei maşini făcură să scrâşnească pietrişul de pe alee. 
După câteva minute, intră un servitor. 

— Domnul Didier Lachaume îl roagă pe domnul duce să-l 
primească, anunţă el. 

Gerard şi sora lui schimbară între ei priviri mirate. „Numai să 
nu ne aducă veşti proaste”, gândi Anne neliniştită. 

„Ce naiba vrea?”, se întrebă Gerard. 

Îi datora o anume recunoştinţă acestui om care-i dezvăluise 
tranzacţia proiectată de Anne, în detrimentul lui Bernard. 

— Cine este acest personaj?, întrebă ducele. Nu-l cunosc! 

— Este unul dintre secretarii notarului Lefaure!, explică 
Gerard. 

— Invită-l înăuntru!, ordonă bătrânul duce. 

Apariţia tânărului bărbat, îmbrăcat cu o grijă bătătoare la ochi 
- costum galben canar, cravată roşie cu picouri verzi, pălărie de 
fetru alb, baston cu măciulie de fildeş, pantofi galbeni lăcuiţi - îl 
determină pe duce să surâdă. 

Vizitatorul salută respectuos. 

— V-a trimis domnul notar Lefaure?, întrebă ducele cu 
bunăvoință. 

— Nu, mi-am permis să vă vizitez în numele meu, spuse 
Lachaume cu solemnitate. 

— Vă ascult!, răspunse ducele fără să-l invite să se aşeze. 

— Domnule duce, cu tot respectul pe care vi-l datorez, vă rog 
să binevoiţi să-mi acordaţi mâna nepoatei dumneavoastră, 
domnişoara Andrée de Montfort. 

Faţa Annei exprimă cea mai vie stupefacţie. Gérard avu o 
senzaţie de disconfort. Acest insignifiant secretar de notar 
depăşea orice limită. 

Surprins, ducele îşi încruntă sprâncenele. 

— Este o cerere puţin cam bruscă, domnule. Nu credeţi? 


— Dacă am îndrăznit să grăbesc acest demers al meu, e 
pentru că mi-a fost impus de unele circumstanţe excepţionale... 

— Circumstanţe? Ce fel de circumstanţe? 

— Am fost informat că Andrée... 

Anne îl întrerupse, înţepată: 

— Domnişoara Andree, tinere domn! 

Oarecum descumpănit de această intervenţie, Lachaume îşi 
regăsi stăpânirea de sine, pentru a replica cu gravitate: 

— Domnişoara Andree, dacă vreţi dumneavoastră... 

— Despre ce este vorba?, îl întrebă ducele agasat. 

— Sunt informat că a fost pedepsită, pentru că a petrecut 
câteva minute singură, între patru ochi, cu un tânăr, în ziua 
aniversării dumneavoastră, domnule duce. 

— Sursa dumneavoastră de informaţie nu mă interesează 
deloc, zise ducele pe un ton glacial. Şi chiar dacă ar fi adevărat, 
nu credeţi că este o problemă care nu vă priveşte în niciun caz 
pe dumneavoastră? 

— Îmi permit să vă contrazic, domnule duce. Mă priveşte 
direct, pentru că eu sunt acel tânăr bărbat despre care este 
vorba. 

— Aha! Şi ce-i cu asta? 

— Vreau să-mi repar greşeala! 

— Care greşeală? 

— Între domnişoara Andrée şi mine s-au petrecut unele 
lucruri... 

— Lucruri?, repetă ducele cu figura întunecată. 

— Doriţi să fiu mai explicit? 

— Nu este nevoie! îmi imaginez. 

Ducele avu un surâs dispreţuitor. Adăugă, scandând cuvintele, 
ca şi cum ar fi vrut să le dea o mai mare forţă expresivă: 

— Şi vreţi să-i reparaţi onoarea, oferindu-i numele şi averea 
dumneavoastră? 

Făcu o pauză apoi reluă: 

— O iubiţi? 

— Bineînţeles! Domnişoara Andree mi-a oferit dovezi ale iubirii 
ei... 

Ducele scoase din buzunarul vestei o pipă, pe care o umplu cu 
tutun. Apoi o aprinse calm. 


— În calitatea dumneavoastră de secretar al domnului notar 
Lefaure, cunoaşteţi bine situaţia financiară a familiei mele, deci 
voi discuta cu cărţile pe masă. Sunteţi convins că Andree vă 
iubeşte. Pretindeţi că aţi primit dovezi tangibile; dovezi pe care 
le-ar fi putut acorda şi ultimului dintre rândaşii mei, în 
circumstanţe asemănătoare. 

— Domnule duce!, exclamă Lachaume scandalizat. Vă asigur 
că spusele dumneavoastră... 

— Nu mă întrerupeţi!, continuă ducele, cu faţa lividă. Eu sunt 
cel care vorbeşte acum! Ştiţi foarte bine că nepoata mea este 
bolnavă. In termeni medicali, cazul ei se numeşte nimfomanie. 
Psihiatrii care au examinat-o au stabilit în mod unanim 
diagnosticul. Ştiaţi şi dumneavoastră asta. Dată fiind situaţia, vă 
menţineţi cererea dumneavoastră în căsătorie? 

— Imi prezentaţi faptele într-o manieră atât de brutală... 

— Averea familiei Montfort este mare, domnule Lachaume. 
Este normal că v-a sedus. 

Tânărul protestă cu un aer de demnitate ofensată. 

— Credeţi -mă, vă rog, domnule duce, că... 

— La ora aceasta, domnule, eu îmi fac plimbarea obişnuită. 
Consideră că întrevederea noastră s-a terminat. 

Agită clopoţelul aşezat pe masă. 

— Conduceţi-l pe domnul, ordonă el valetului sosit în mare 
grabă. 

În picioare, în mijlocul camerei, Lachaume îi privea confuz, 
zdrobit de umilinţă, pe martorii acestei scene. Ochii lui se opriră 
o clipă asupra lui Gerard. Işi făcuse speranţe că îl va susţine, dar 
acesta păstra o expresie de nepătruns. 

Servitorul îl invită cu o politeţe rece: 

— Vă rog să mă urmaţi, domnule! 

Cu capul plecat, tânărul secretar de notar părăsi încăperea. 
Turba de mânie, dar nu îndrăznea să-şi exteriorizeze 
sentimentele. 

Puțin după aceea, roţile maşinii scrâşniră, îndepărtându-se. 

Anne avu un râs scurt, ca o grimasă, care-i ridică colţuri-le 
buzelor. 

— Acest avorton îşi imagina că poate intra în familia noastră 
doar pentru că i-a făcut un mic serviciu nepoatei mele. 
Sărmanul imbecil! 


Anne era răzbunată. Lachaume suferise o înfrângere 
zdrobitoare. In consecinţă, Gerard pierduse un aliat. Urma ca ea 


să exploateze acest avantaj... 
* 


x x 


În fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor, Raymond făcea 
o lungă plimbare călare, traversând pădurile care înconjurau 
castelul. 

Prefera să-l însoţească pe unchiul său François, care, ca şi el, 
se scula foarte devreme ca să meargă la vânătoare, urmat de 
un singur îngrijitor de copoi, Jean Berthelot, un bărbat decrepit, 
dar foarte devotat. 

— Nu-i pentru tine, micuţule!, îi spunea François mângâindu-i 
cu prietenie obrajii roşii, de adolescent imberb. Vânătoarea este 
un joc sângeros, făcut pentru bărbaţii de vârsta mea. Mai tărziu, 
când îţi va creşte mustaţa, vei putea să mă însoţeşti... 

Raymond îl admira pe François, nu numai pentru isprăvile 
cinegetice, dar şi pentru cuceririle lui amoroase. Când era încă 
un copil, auzise şuşotelile servitorilor care spuneau că unchiul 
lui sărea pe toate cameristele tinere şi drăguţe. Se întrebase 
atunci dacă acest joc nu avea ceva comun cu săritul caprei, pe 
care îl practica la întrecere cu băieţii din sat, fără să-i uimească 
însă pe servitori. 

Mai târziu învățase adevăratul sens al expresiei vulgare, care i 
se păruse atunci atât de enigmatică. Se legăna, privind 
fotografiile câtorva femei goale, descoperite în vreun colţ 
întunecat al bibliotecii şi, în momentul spasmului suprem, 
horcăia: „Sări! Sări! Sări!”... 

Îşi amintea că avusese prima erecţie, urmată de ejaculare, în 
cursul unei plimbări pe cal. Membrul său, care se frecase din 
întâmplare de oblâncul şeii, îi deschise porţile paradisului solitar. 

Dacă ar fi ştiut mama lui... 

Dar ea n-ar fi putut niciodată să bănuiască visele erotice ale 
fiului său, secret pe care Raymond îl păstra cu străşnicie... 

Soarele urca la orizont proiectând printre arbori fascicule 
paralele de lumină aurită. Copitele calului striveau stratul de 
frunze uscate care acoperea pământul, iar zgomotul paşilor lui 
se auzea ca un susur mătăsos. Raymond respira cu plăcere 


aerul curat al pădurii. Se gândea la toate şi la nimic. Joseph, 
rândaşul, îl urma în tăcere, la câţiva paşi în spatele lui. 

— Joseph, spuse adolescentul, mi-ai promis că ai să-mi oferi 
într-o zi un pahar cu vin la tine acasă. 

Rândaşul tresări. 

— Ce spuneţi? 

— Aş vrea să beau puţin vin! 

— Dacă doamna contesă aude că i-am încălcat ordinele, 
oferindu-vă alcool, aş fi trimis la plimbare. 

— Nu te teme. N-am să-i spun nimic. Îţi jur! 

— Bine. Să mergem la mine! 

Joseph Gali era fiul unui fost pădurar, mort în serviciul familiei 
Montfort. Angajat ca rândaş de bătrânul duce, Joseph primise 
permisiunea să locuiască în casa ridicată în mijlocul pădurii, 
aproape de un drum de pământ plin de gropi. Era un bărbat 
tânăr, cu aspect plăcut, căsătorit cu Rose, cea mai frumoasă 
fată din sat. Ea îl acceptase pentru uniforma lui strălucitoare, 
pentru salariul său bun şi pentru casa destul de mare pentru a 
adăposti o familie numeroasă. 

Joseph era foarte îndrăgostit de frumoasa lui soţie. La 
serbările din sat el mergea ţanţoş lângă ea, privind în jurul lui cu 
mândria satisfăcută a unui proprietar, căruia îi place să arate în 
târg cea mai frumoasă iapă din toată regiunea. O adusese cu 
sine şi la castel, la balul oferit de duce în fiecare an, în ziua de 
Crăciun, personalului de serviciu. Înconjurat de familia sa, 
ducele discuta cu servitorii, le împărțea cadouri şi privea cu 
plăcere dansurile populare. După o oră, cel mult, se retrăgea cu 
ai săi, ca să nu îi stânjenească pe petrecăreţi şi ca să le permită 
să se distreze în libertate. 

Pentru Joseph fusese atunci cea mai fericită noapte din viaţa 
lui, căci Rose făcuse senzaţie. Când se învârtea cu soţia lui, 
purtaţi de valurile unui vals îndrăcit, invidiat de toţi bărbaţii care 
o priveau cu ochii măriţi de dorinţă, el încerca un sentiment de 
bucurie, de împlinire, ca şi cum el şi Rose ar fi domnit peste 
întregul pământ. 

Raymond aştepta cu o tulburare uşoară această nouă întâlnire 
cu frumoasa Rose. El ceruse să fie invitat de Joseph, nu numai 
ca să încalce interdicţia maternă, ci şi ca să o revadă pe femeia 
care îl atrăgea ca o forţă obscură, greu de definit, îi trecea prin 


cap chiar şi ideea de a face dragoste cu ea. Nu ştia însă cum să 
procedeze. Se temea de refuzul lui Rose, de furia mamei lui şi 
de gelozia lui Joseph. 

Ajunşi în vârful colinei împădurite, casa rândaşului se oferi 
privirii celor doi, cochetă, bine întreţinută, cu ghivece de flori la 
ferestre. 

— Am ajuns, surâse Joseph, savurând surpriza pe care i-o va 
face soţiei sale, sosind acasă pe neaşteptate. 

Dar surâsul îi încremeni pe buze. Jos, aproape de intrarea în 
casa lui, îl zărise pe Berthelot, bătrânul îngrijitor de copoi, care 
păzea doi cai înşeuaţi. 

Apoi, în pragul porţii care se deschise, apăru contele François, 
urmat de Rose. Acesta îşi puse mânuşile fluierând, încălecă pe 
cal şi, după ce flutură un gest de bun rămas tinerei femei - care- 
i trimise o sărutare din vârful degetelor - se îndepărtă în galop, 
urmat de Berthelot. 

Faţa lui Joseph se coloră în violet. Sufla greu, ca şi cum ar fi 
urcat alergând o pantă abruptă. 

— Mulţumesc, domnule Raymond! Mulţumesc!, spuse el. Apoi 
dădu pinteni calului şi se îndreptă spre casă. Stupefiat de 
această scenă şi buimăcit de mulţumirile lui 

Joseph, Raymond rămase nemişcat. 

Alertată de zgomotul copitelor calului care se apropia, Rose 
tresări şi întoarse capul. La vederea soţului ei, se trase un pas 
înapoi, tremurând de frică. 

Joseph sări jos de pe cal, se năpusti asupra soţiei, îi trase o 
palmă, apoi o împinse turbat de mânie în casă, uitând să închidă 
uşa în urma lui. 

Îngrozit, Raymond auzi strigătele ascuţite ale tinerei femei şi 
răcnetele furioase ale soţului. Nu mai aşteptă întoarcerea 
rândaşului. Cu faţa stacojie, cu inima bătându-i cu putere, porni 
la trap uşor. Urletele Rosei îi făceau rău. Fu tentat să-şi acopere 
urechile ca să nu le mai audă. Inţelese în sfârşit de ce unchiul 
său François refuzase să-l ia cu el la vânătoare... 

A doua zi se abţinu să mai facă plimbarea matinală călare. 
După tot ceea ce se petrecuse în ajun, nu mai avea curajul să se 
întâlnească faţă în faţă cu Joseph. Suferea ca şi cum el era 


cauza nefericii acestuia... 
* 


x x 

Sosi în sfârşit ziua inaugurării noii şcoli. 

In salonul albastru, rezervat sărbătorilor de mai mică 
importanţă, Anne instalase un bufet bine garnisit. O gustare 
bogată şi multe sticle de Dom Pérignon aliniate în frapiere îi 
aşteptau pe oficialii invitaţi să asiste la ceremonie. 

Anne conducea pregătirile în absenţa Sandrei, care plecase cu 
soţul ei în Elveţia. Acesta se resemnase - după o rezistenţă 
disperată - să se lase internat în aceeaşi clinică, pentru a patra 
cură de dezintoxicare. 

La drept vorbind, Anne nu prea avea mare lucru de făcut; 
Justinien, majordomul, îşi cunoştea foarte bine meseria. Dar 
exercitându-şi autoritatea, Anne îşi închipuia că şi-a câştigat 
poziţia de stăpână a casei, pe care o pierduse la sosirea 
Sandrei. Bucuria ei fu însă repede umbrită. Crezu că zărise în 
ochii majordomului o expresie maliţioasă. 

„Aşteptaţi să se întoarcă doamna Sandra”, părea să spună el. 
„în mod sigur, este în cârdăşie cu această mic-burgheză reflectă 
Anne iritată. Aş avea chef să-l concediez, dar tata crede că este 
de neînlocuit. Ah, ce viaţă de mizerie!...” 

Gândurile-i amare fură întrerupte de un servitor, care o 
anunţă de sosirea ducelui şi a invitaţilor săi. 

Anne făcu onorurile casei. Din nefericire, oaspeţii erau prea 
puţini şi, cu excepţia câtorva personaje sosite de la Paris - un 
episcop, subsecretarul de stat din Ministerul învăţământului şi 
un academician -, nu erau acolo decât notabilităţile locale: 
subprefectul, comandantul jandarmeriei şi primarul, toţi în 
ţinute de gală. Câţiva învăţători de stânga, stânjeniţi în această 
ambianţă aristocratică şi somptuoasă, se ţineau mai la o parte şi 
priveau pe furiş frumoasele tapiserii de Gobelin şi statuile din 
marmură reprezentând nudităţi clasice. 

Printre invitaţi, Paul Bourdet, comunist de multă vreme, deşi 
încă tânăr - abia depăşise 30 de ani -, arbora o cravată roşie şi 
o vestă de lucru, pentru a-şi arăta legăturile cu poporul şi 
disprețul faţă de cei de la castel. 

Prezenţa lui se datora insistențelor lui Julien Constant, 
directorul şcolii. 


— Vă cunosc convingerile, îi spuse el, dar nu trebuie să uităm 
că ducele a construit şcoala din veniturile proprii, fără să-l fi 
obligat cineva la aceasta. 

— Nu este decât praf aruncat în ochii naivilor. Nu vrea decât 
să-şi sporească popularitatea... 

— De ce ar dori să facă asta? Este senator şi va fi reales cu 
siguranţă şi la viitoarele alegeri, dacă atunci va mai fi în viaţă... 

— Ambiţia de a redeveni prim-ministru... 

— La vârsta lui? Mă faci să râd, Bourdet! De altfel, dacă eşti 
atât de nemulţumit de gestul lui generos, de ce sindicatul vostru 
nu s-a grăbit să facă şcoala nouă în locul lui? 

— Pentru că sindicatul, dragă domnule, are alte treburi de 
făcut. Să protejeze interesele muncitorilor, să le asigure o viaţă 
mai bună... 

— lar slogane, Bourdet! Eşecul usturător al grevei organizate, 
zilele acestea, de sindicat la uzinele Renault, urmată de sute de 
demisii ale muncitorilor, îţi dezmint teoriile. 

— Eşecul se datorează măsurilor ruşinoase luate de guvern 
împotriva noastră. Chiar Jouhaux, secretarul general, a fost 
decăzut prin decret din toate funcţiile sale oficiale. Este o 
atingere gravă a libertăţilor noastre, care nu va rămâne 
nepedepsită! 

— Jouhaux a meritat-o din plin! Să pui piedici libertăţii de a 
munci prin greve cu substrat politic este împotriva adevăratelor 
interese ale muncitorilor. În sfârşit, hai să uităm, măcar de data 
asta, toate mizeriile astea... 

Tânărul învăţător se prezentase la castel fără să se lase 
dezarmat de cuvintele liniştitoare ale directorului. 

— Acest sărman Constant, le spuse el tovarăşilor lui, deşi îi 
imită pe socialişti, nu este decât un lingău al aristocraților. 

Ura îl sufoca de fiecare dată când zărea castelul de departe, 
acest cuib de nobili putrezi, ai căror strămoşi au fost cruţaţi în 
mod imprudent şi de Marea Revoluţie, şi de Comuna din Paris. 
Confiscarea acestui mare edificiu în profitul poporului oprimat l- 
ar fi umplut de bucurie. Era sigur că timpul lucra pentru 
comunişti şi că Marea Revoluţie rusă va fi importată într-o zi şi 
în Franţa. 

Când citea avid „Istoria Partidului Comunist al URSS”, el vedea 
printre rânduri scene pline de mişcare, de furie şi de sânge. 


Prinții şi conții, marii proprietari de terenuri, erau masacrați, iar 
cei care reuşeau să scape din palatele lor prădate sau cuprinse 
de flăcări, rătăceau hăituiţi ca animalele sălbatice. „Război 
palatelor şi pace colibelor”, acesta era cuvântul de ordine, 
reactualizat de egalii săi din partid. 

— Şampanie, domnule? 

Valetul care-i prezentă cupele pline pe un platou de argint îl 
făcu să tresară. Adâncit în visurile sale de răzbunare, uitase 
realitatea imediată. 

— Nu doriţi şi caviar?, îl întrebă Anne, cu o amabilitate care-l 
luă prin surprindere. 

Femeia nu părea speriată de el, în ciuda apartenenţei sale 
politice afişate cu agresivitate. 

— Mulţumesc, doamnă! Nu încerc să mă ating de mâncăruri 
atât de scumpe. 

În momentul acela, se auzi vocea subţire, spartă din cauza 
bătrâneţii, a academicianului care lansa cuvintele de ordine ale 
pacifiştilor: 

— Trebuie să evităm cu orice preţ războiul! Ca să facem asta 
nu avem decât un singur mijloc: să nu-l provocăm pe Hitler! 

— Atunci ce trebuie să facem?, întrebă subprefectul cu o 
iritare stăpânită. Să abandonăm Cehoslovacia şi Polonia, aşa 
cum a fost abandonată Austria? 

Episcopul ridică mâna albă, îngrijită, cu venele proeminente. 

— Este scandalos! Dar cum putem să reacţionăm? 

— Cehoslovacia, atât de departe de noi, răspunse 
academicianul, este condamnată din cauza poziţiei sale 
geografice. Să-i trimitem pe tinerii noştri soldaţi la moarte ca să 
salvăm o ţară care, la drept vorbind, nu constituie pentru noi 
decât o sursă de complicaţii, mi se pare absurd. 

— Complicaţii? Asta este, poate, adevărat, spuse ducele de 
Montfort. Dar noi suntem legaţi de această ţară prin 
angajamente pe care nu le putem ignora, chiar dacă am vrea 
asta. Toată această politică de tărăgănare pe care o ducem la 
ora actuală nu face decât să întărească poziţia vecinilor noştri 
din Est, voinţa lor de a ne învinge, de a ne aservi. Aceştia vor 
lovi la ora pe care o vor alege. Apărătorii păcii cu orice preţ sunt 
ori visători incapabili să discearnă adevăratele intenţii ale 


duşmanilor noştri, ori nişte inconştienţi, manipulaţi de agenţi 
plătiţi gras ca să semene discordia în tabăra noastră. 

Academicianul lăsă să-i scape un fluierat ritmic, pe care-l 
puteai confunda uşor cu un râs maliţios. 

—  lertaţi-mă, dragă prietene, dacă eu îi mulţumesc 
Providenţei că a pus în fruntea guvernului nostru oameni politici 
înţelepţi, care nu au în vederile lor aventurile războinice. 

Bătrânul duce renunţă să continue o discuţie care nu ducea la 
nimic. El avea o părere mediocră despre guvern, chiar dacă 
făcea parte din el şi fiul său, Gerard. 

Se întoarse spre majordomul care aştepta în apropiere 
ordinele sale. 

— Justinian, fiul meu François nu s-a întors de la vânătoare? 

— Nu, domnule duce. 

— Aţi trimis pe cineva să-l caute? 

— L-am trimis pe Balthazar, domnule duce. 

— Că Gerard nu este prezent la această inaugurare, înţeleg. 
Chemat de urgenţă pe Quai d'Orsay, lipsa lui îşi găseşte o 
explicaţie. În schimb, atitudinea lui Francois nu e scuzabilă. 

Să-ţi petreci dimineaţa la vânătoare nu înseamnă să lipseşti 
de la datoria pe care o ai faţă de familie. 

— Sunt mâhnită, tată! Din fericire, fiul meu este prezent 
alături de dumneavoastră... 

Pentru duce, sărbătoarea era compromisă. Dintre toţi fiii şi 
nepoţii lui, să nu-l aibă lângă el decât pe Raymond i se părea de 
neconceput. Cel puţin sperase ca Roger să poată fi prezent, însă 
îşi scrântise din nou glezna, la o partidă de tenis la care făcuse 
imprudenţa să se angajeze, înainte de încheierea perioadei de 
convalescenţă, iar acum era obligat să stea în pat. 

— Tinerii din ziua de azi, spunea bătrânul, sunt mai vulnerabili 
decât cei din timpul meu. Într-o zi, aveam pe atunci douăzeci de 
ani, am căzut de pe cal şi am suferit o entorsă. Seara, am fost la 
un bal şi am dansat vals, în ciuda durerilor atroce care mă 
obligau să strâng din dinţi ca să nu gem. 

Preocupat de absenţa lui François, el se apropie de Diane, 
care făcea act de prezenţă, deşi această ceremonie o plictisea 
grozav. 

— Soţul dumitale ştia că astăzi trebuie să aibă loc 
inaugurarea? 


— Bineînţeles!, răspunse ea. Aseară, înainte de a ne culca, mi- 
a spus că în zori va pleca la vânătoare, dar va reveni destul de 
devreme ca să asiste la ceremonie. Pentru asta sunt neliniştită 
de lipsa lui... 

Secretarul general solicită atenţie din partea asistenţei. 

— Domnilor, în numele Ministerului Educaţiei Naţionale, ridic 
acest pahar în sănătatea eminentei noastre gazde, ducele de 
Montfort, fondator de şcoli şi spitale! 

Izbucniră aplauze. 

Primarul, gras, aproape de apoplexie, cu burta proeminentă 
peste care purta eşarfa tricoloră, strigă: 

— Trăiască ducele nostru! 

— Şcoala inaugurată astăzi este o nouă verigă pe care ilustrul 
amfitrion a dedicat-o promovării culturii în frumoasa noastră 
ţară! 

Goli paharul, în timp ce aplauzele izbucniră cu mai multă 
putere. Ducele îi răspunse cu politeţe: 

— Îi mulţumesc domnului secretar general, care a binevoit să 
onoreze cu prezenţa sa această modestă ceremonie! 

Directorul şcolii dori să-şi arate şi el zelul. 

— În numele personalului didactic al şcolii pe care aţi fondat-o, 
vă rog, domnule duce, să acceptaţi ca numele dumneavoastră 
să fie gravat în litere de aur pe frontispiciu, în aşa fel încât 
generaţiile viitoare care se vor forma pe băncile acestei şcoli să 
ştie ceea ce vă datorează! 

„Mi-a luat-o înainte”, reflectă subprefectul furios. 

Ar fi preferat să fie el iniţiatorul acestei idei, care îi încolţea în 
minte de multă vreme. 

Paul Bourdet, indignat de servilismul directorului, se aplecă la 
urechea unui coleg. 

— Ai auzit? Lingăul vorbeşte în numele nostru. Ne-a consultat 
înainte să facă această propunere prostească? 

Ducele ridică mâna. 

— Domnilor, nu uitaţi să-i mulţumiţi şi domnului Jean Dutronc, 
talentatul nostru arhitect şi constructor al acestei şcoli. 

Aplauzele izbucniră din nou, în timp ce arhitectul saluta în 
stânga şi în dreapta. 

Primarul supralicită, tăind vorba subprefectului, care tocmai 
deschidea gura ca să ia cuvântul: 


— Trăiască ducele de Montfort!, strigă el. Trăiască părintele 
mult iubit al comunei noastre! 

Diane se aplecă la urechea Andréei: 

— In afară de linguşeli, ce mai ştie să facă? 

— Organizează cele mai bune partide de vânătoare. La ieşirile 
la iarbă verde, este expert în prepararea mistreţului, iar peştele 
fript de el este un deliciu. Dar toate astea nu-l împiedică să fie 
un primar foarte capabil. Este ales mereu cu o majoritate 
confortabilă. 

În acel moment, vocea primarului se făcu auzită din nou. 

— Domnule duce, am o surpriză pentru dumneavoastră! îmi 
permiteti? 

— Vă rog, domnule Goudrin! 

Primarul făcu un semn lacheului care păzea uşa. Acesta 
deschise cele două uşi batante. Imediat, fanfara satului făcu să 
vibreze aerul, intonând o melodie antrenantă. Instrumentiştii 
intrară, urmați de o trupă de dansatori în costume folclorice 
strălucitoare. Aceştia se lansară într-un vârtej de mişcare şi 
culoare, care îi încântă pe musafirii sosiți de la Paris. 

De afară, se auzeau voci surescitate. 

Balthazar, şeful partidelor de vânătoare, intră cu o figură 
rătăcită, cu trăsăturile feţei căzute, cu ochii învârtindu-se în 
orbite. In urma lui, câţiva ţărani aduceau pe o targă improvizată 
corpul inert, însângerat, al contelui François. 

Fanfara tăcu, dansatorii rămaseră imobilizaţi în mijlocul unei 
piruete. 

Toate privirile se îndreptară către grupul care se opri în 
mijlocul salonului. 

Zgomotul unei cupe de cristal, care se fărâmă căzând pe 
parchet, sparse tăcerea. 

Diane se repezi peste corpul soţului său şi-i luă mâna pentru a 
i-o săruta, dar răceala ei o paraliză de groază. Năucită, întoarse 
ochii spre socrul ei. Niciun sunet nu ieşi de pe buzele-i 
tremurătoare. 

— Am găsit corpul domnului conte într-un tufiş, explică 
Balthazar. Un glonţ l-a lovit în inimă. Lângă el, era întins bietul 
Berthelot, cu capul sfărâmat de alt glonţ. Furnicile aproape că 
acopereau cadavrele deja reci. 

Comandantul jandarmeriei interveni cu autoritate: 


— Domnule duce, voi lua măsurile care se impun. Asasinul sau 
asasinii vor fi prinşi şi pedepsiţi aşa cum merită... 
* 


x x 


Sandra, întoarsă din Elveţia în ajunul înmormântării, găsi 
castelul cufundat într- o linişte apăsătoare. Familia era reunită în 
jurul Dianei, copleşită de durere. Ducele, închis în bibliotecă, nu 
primea pe nimeni. Fuga lui Bernard, agravarea stării lui Henri, 
moartea lui François, toate erau pentru el lovituri dure, care-l 
doborâseră. 

Cuvintele de mângâiere venite din partea ducesei Eléonore, a 
Annei şi a Andreei n-o puteau consola pe Diane. Moartea tragică 
a soţului ei aplana asperităţile, ştergea amintirea neînțelegerilor 
şi a contradicţiilor care, în timpul vieţii lui, tulburaseră uneori 
relaţia lor. Marea diferenţă de vârstă nu a contat niciodată prea 
mult. François avea farmec, era elegant, spiritual şi ştia la 
nevoie să strălucească în ochii soţiei sale. Chiar dacă nu-i 
inspirase o mare dragoste, satisfăcându-i toate capriciile, 
reuşise să o facă să se ataşeze de el. Ea se obişnuise cu toanele 
lui, cu frecventele absenţe nocturne, cu excesele lui, dar şi cu 
gentileţea, afecțiunea, cu atitudinea lui paternă, aşa cum te 
obişnuieşti cu orice pe lumea asta. 

Dacă Diane se strecura din când în când în patul lui Roger nu 
o făcea pentru a pedepsi infidelităţile soţului ei. 

Această idee nu i -a trecut niciodată prin minte. Se culca cu 
Roger fără să fie tulburată de remuşcări, fără să facă vreo 
comparaţie între soţ şi amant. Roger o sedusese prin 
frumuseţea lui, prin veselia şi tinereţea lui. Găsea în el, oricât de 
straniu ar fi părut, un camarad de joc, nu un iubit. 

Moartea cumplită a soţului ei o lăsa fără consolare. Echilibrul 
vieţii sale, rupt cu violenţă, o arunca într-un vârtej vertiginos, o 
zăpăcea. Încerca disperată să se agaţe de un punct de sprijin, să 
găsească pe cineva care să o susţină moral. Dovezile de 
simpatie, de compasiune, pe care i le dădeau cumnatele sale 
nu-i erau de niciun ajutor. Legăturile care o ţineau ataşată de 
familia soţului ei erau lipsite de profunzime. Avea impresia că 
fusese închisă sub un clopot de sticlă care o izola de lumea 
înconjurătoare. O străină printre oameni care se detestau de 


moarte. Cuvintele de consolare venite de la cumnatele ei şi 
pronunţate din vârful buzelor sunau fals. 

Diane găsea un pic de mângâiere în braţele lui Roger, singura 
fiinţă, în afară de răposatul ei soţ, care o înţelegea, o încuraja şi 
îi încălzea inima. Chiar în noaptea următoare după drama 
petrecută, Diane se furişă în patul tânărului. Cu capul aşezat pe 
pieptul lui, cu braţele în jurul gâtului lui, Diane vărsă lacrimi 
fierbinţi, abandonându-se stării de dezolare profundă. Cuvintele 
liniştitoare ale iubitului ei, mângăâierile lui, urmate de o 
împerechere sălbatică, disperată, îi calmară simţurile şi îi 
atenuară mâhnirea. 

In zori reveni în camera ei, cu nervi destinşi, gata să-şi 


înfrunte destinul... 
* 


x x 


Funeraliile avură loc fără pompă, într-o dimineaţă veselă, 
făcută parcă să cânte bucuria de a trăi. François de Montfort, 
conte de Harblay, fu îngropat în somptuosul cavou al familiei 
Montfort, ridicat în cimitirul satului, la începutul secolului al XIV- 
lea de unul dintre strămoşi, dornic să păstreze chiar şi după 
moarte legăturile sale cu ţăranii, în mijlocul cărora trăise, 
suferise şi, în cele din urmă, îşi încheiase viaţa. Toţi 
descendenţii săi, generaţie după generaţie, respectaseră 
această tradiţie. 

Ducele şi toţi ai săi asistaseră cu o zi înainte la înmormântarea 
mai simplă, însă nu mai puţin demnă, a bătrânului Berthelot, 
mort alături de stăpânul său. 

Comandantul jandarmeriei nu se  lăudase, promițând 
capturarea rapidă a asasinului. După o anchetă susţinută, el 
reuşi să-l identifice şi să- | aresteze pe Joseph Gali, ucigaşul, 
care făcu mărturisiri complete. Acesta dezvălui şi mobilul crimei. 
Ucisese ca să-şi răzbune onoarea pătată de contele François, 
seducătorul soţiei sale. Nu-şi regreta fapta, dar deplângea 
moartea bătrânului Berthelot, care încercase să-l împiedice să-şi 
facă dreptate. 

Toate aceste dezvăluiri nu reuşiră să influenţeze purtarea 
Dianei şi să-i schimbe atitudinea faţă de soţul ei. Ea îi ierta 
slăbiciunile doar pentru a şi le scuza pe ale sale. 


La rândul lui, Raymond înţelese în sfârşit adevăratul sens al 
mulţumirilor pe care Joseph i le adresase după ce descoperise 
trădarea soţiei sale. Rândaşul îşi imaginase că el, Raymond, îl 
condusese cu premeditare spre casă, pentru a se răzbuna pe 
unchiul lui, care refuza să-l ia cu el la vânătoare, în felul acesta, 
el devenea fără să vrea, dacă nu complice, cel puţin instigator 
inconştient al omorului. 

Anne observă tulburarea lui şi o atribui dragostei pe care fiul 
ei i-o purta unchiului său. Durerea lui Raymond i se păru totuşi 
excesivă. 

Moartea lui François îmbogăţi experienţa de viaţă a Sandrei, 
căci acest eveniment îi dezvălui un aspect nou al 
microcosmosului constituit de puternica familie Montfort. 
Admirase ritualul ceremoniei, atitudinea de reculegere, durerea 
discretă, pudoarea rudelor ei nobile, care se stăpâneau să-şi 
afişeze sentimentele prin strigăte şi plânsete dezlănţuite. 

În lumea micii burghezii, care fusese lumea ei, disputele, 
bucuriile, plăcerile, durerile erau exteriorizate cu zgomot. 
Gălăgioşi, turbulenţi, certăreţi, părinţii ei, dar şi vecinii lor se 
certau cu ferestrele larg deschise sau cântau de-ţi spărgeau 
urechile cu ocazia micilor petreceri familiale, găsind, se pare, o 
adevărată voluptate de a se da în spectacol. Era un fel de 
exhibiţionism psihic, care ilustra dorinţa arzătoare de a ieşi din 
anonimatul impus de mediocritatea condiţiei lor... După 
funeralii, ducele se retrase în apartamentele sale. Restul familiei 
se reuni în salonul lui Hercule, ca să comenteze ceremonia 
funebră abia terminată. Dacă în public se abţinuseră să facă cea 
mai mică observaţie, acu m, în particular, îşi dădeau frâu liber 
laudelor sau criticilor uneori acerbe. 

— Frumoasă înmormântare!, spuse mătuşa Eléonore cu 
satisfacţie. 

— Simplă, dar plină de măreţie!, adăugă Gontran. 

— Totuşi, m-a dezamăgit un pic slujba, declară Anne. 
Episcopul, care nu era deloc în formă, oficia slujba ca un 
automat. 

— L-am preferat pe preotul nostru, spuse Gérard. Era sincer 
afectat de moartea lui François. Episcopul semăna cu un 
şobolan mort. 


— Paracliserul îşi sufla nasul cu un sunet neplăcut, îşi dădu cu 
părerea Andree. 

— Sper că n-aţi uitat să-l chemaţi pe episcop diseară la cină!, 
reluă ducesa. 

— L-am rugat personal să-şi petreacă noaptea la castel, 
explică Anne. Dar a refuzat. Trebuie să asiste în după-amiaza 
aceasta la o reuniune importantă, onorată de prezenţa nunţiului 
papal şi a arhiepiscopului din Paris. 

Roger, Sandra şi Diane păstrau tăcerea. În sfârşit, Diane se 
ridică. 

— Permiteţi-mi să mă retrag, mătuşă Eléonore, spuse ea. Sunt 
foarte obosită. 

— Inţeleg foarte bine, scumpă Diane. 

Tânăra văduvă se îndreptă spre scară. 

— Un moment, Diane!, îi strigă Anne. Gerard şi cu mine am 
dori să-ţi vorbim. Este o chestiune care te priveşte direct. 

Diane se opri cu palma pusă pe marginea balustradei. 

— Despre ce este vorba? 

— Despre viitoarea situaţie a dumitale în sânul familiei 
noastre. 

— Este atât de presant? N-am putea amâna până mâine? 

— Regret, Diane, spuse Gerard cu falsă bunăvoință. Dar într-o 
oră, cel mult, trebuie să plec la Paris. Ministrul doreşte să fiu 
prezent acolo pe durata vizitei lui Ribbentrop la Quai d'Orsay. În 
absenţa lui Henri, îmi revine misiunea de a stabili cu dumneata 
unele modalităţi... 

Diane se întoarse în încăpere. 

— Vă stau la dispoziţie. 

— Să mergem în bibliotecă!, propuse Ane. Acolo nu ne va 
deranja nimeni. 

Andree se hotări să intervină: 

— Nu credeţi, unchiule Gerard, că Diane se află încă într-o 
stare de şoc puţin propice unor discuţii de afaceri? 

— Andree, nu te amesteca în chestiuni care nu te privesc!, o 
apostrofa Anne. |ţi ordon să te retragi în camera ta! 

Andrée o privi cu un dispreţ mut, ridică din umeri şi părăsi 
camera. 

Diane se aşeză pe un scaun. 


— Dacă aveţi ceva să-mi spuneţi, vă ascult. Cred că nu aveţi 
niciun fel de secret faţă de mătuşa Eléonore. 

Gerard păru jenat. 

— Bineînţeles că nu! 

— Vă deranjez?, întrebă ea. Mă pot retrage. 

— Deloc, surâse Anne. Faceţi parte din familie. 

— Atunci?, întrebă Diane cu nerăbdare. Pregătirile acestea o 
enervau. 

— Tatăl meu nu se ocupă de astfel de chestiuni, explică 
Gerard. Mie îmi revine sarcina de a discuta cu dumneata în 
numele lui. 

Diane îşi înclină uşor capul spre umărul stâng. 

— Vorbiţi, Gerard! 

Acesta tuşi ca să-şi dreagă vocea. 

— Dragă Diane, în familia noastră există o tradiţie. Văduvele 
fără copii au dreptul la diverse avantaje. Aşa după cum bine ştii, 
soţul dumitale a murit fără să aibă o avere personală. Conform 
legii, nu ai dreptul să moşteneşti cota-parte care i-ar fi revenit la 
moartea tatălui nostru. În ciuda acestui fapt, vrem să-ți 
asigurăm o existenţă confortabilă până la sfârşitul vieţii. O 
întrebare, Diane! O întrebare care ţi se va părea poate 
indiscretă... Eşti cumva însărcinată? 

Diane făcu o uşoară strâmbătură, şocată de cuvintele 
cumnatului său. 

Sandra vibra ca o coardă de vioară, întinsă la maximum. S-ar 
putea afla într-o zi în aceeaşi situaţie cu Diane. Henri nu-i făcuse 
nici el copii. 

Gerard îşi mângâie delicat vârful nasului. 

— Dacă aţi fi fost însărcinată, aţi fi profitat de un alt statut. 

— Inţeleg, spuse încet cumnata lui. 

— Familia noastră îţi oferă o pensie alimentară confortabilă, 
uzufructul unui apartament din Paris, al unei vile de pe Coasta 
de Azur, precum şi dividendele unui important pachet de acţiuni 
selecţionate. 

Anne adăugă: 

— Bineînţeles, dumneata vei pierde o parte din aceste 
drepturi dacă te vei recăsători. 

Diane se ridică având un aer plictisit. 


— Vă mulţumesc pentru bunătatea dumneavoastră, dar 
situaţia părinţilor mei, fără a fi deosebit de strălucită, îmi 
permite să renunţ la avantajele pe care mi le propuneţi. Scuzaţi- 
mă, mă voi retrage! 

Ochii i se umpluseră de lacrimi. Salută înclinând capul, apoi 
urcă scara. 

După plecarea ei, Anne suspină uşurată. 

— S-a arătat destul de înţelegătoare. 

— Foarte demnă, vrei să spui, o corijă bătrâna ducesă. 

— Are comportamentul unei mari doamne, adăugă Gerard. 

Eléonore surâse: 

— Şi eu sunt o mare doamnă, asta nu mi-o poţi contesta, dar 
dacă ai fi avut îndrăzneala să-mi faci astfel de propuneri, în mod 
sigur n-ai fi ieşit atât de bine la socoteală. 

— Problema nu este încă rezolvată, spuse Anne. Aşteptaţi! 
Vom vedea dacă semnează hârtiile pe care i le va prezenta 
notarul. 

— Le va semna! Vă garantez!, interveni ducesa. 

Sandra urmărise această scenă penibilă fără să sufle niciun 
cuvânt. 

— Diane va păstra totuşi frumosul nume al familiei Montfort, 
spuse Anne cu o umbră de regret. 

— Slabă compensaţie!, spuse Eléonore. Nu-i aşa, Gontran? 

Bătrânul îşi înclină capul. 

— Cuvintele dumitale valorează întotdeauna cât greutatea lor 
în aur, replică el. 

Sandra se ridică la rândul ei. 

— Permiteţi-mi, vă rog, mătuşă Eléonore, să mă retrag! 
înmormântarea m-a tulburat! 

— Da, moartea lui Francois a fost o lovitură grea pentru noi 
toţi, draga mea Sandra. 

Anne lăsă să-i scape câteva cuvinte care îi dădură fiori 
Sandrei. 

— Cine ar fi crezut că François va muri înaintea lui Henri? 
Ducesa fu neplăcut impresionată. 

— Anne, faci uneori nişte observaţii uimitoare! Sper că nu ai s- 
o împiedici pe Diane să poarte bijuteriile pe care i le-a oferit 
François! 


—  Nefericitul nostru frate a cheltuit sume uriaşe pentru 
podoabele şi garderoba ei... 

Gerard se grăbi să intervină. 

— Mătuşă Eléonore, nu suntem meschini... 

Anne îl privi cu dispreţ. 

— Îți poţi permite luxul de a fi generos, căci n-ai o familie de 
întreţinut. Eu am un fiu căruia trebuie să-i asigur existenţa... 

Ducesa zâmbi cu maliţiozitate. 

— Mă întreb dacă el are înclinații spre jocul de cărţi sau 
cursele de cai... 

Sandra nu mai putu să suporte această discuţie. Vru să 
părăsească salonul, dar Eléonore o strigă: 

— Sandra, hai să luăm masa împreună. Înmormântarea mi-a 
stârnit pofta de mâncare. 

Gontran cobori capul dezaprobator. 

— Cum puteţi fi atât de prozaică? Acest sărman tânăr abia a 
fost îngropat, iar dumneavoastră vorbiţi despre apetitul ce v-a 
fost stârnit! 

Eléonore îl lovi uşor cu evantaiul pe umăr. 

— Crezi că, dacă mi-aş fi dat sufletul, aţi fi găsit în casa asta 
pe cineva care să plângă pe sicriul meu? Ar face cu toţii în mare 
grabă inventarul averii mele şi, după o bătălie epică, ar împărţi 
moştenirea fără să mai aştepte măcar să fiu înmormântată. 

Anne izbucni în râs. 

— Admir umorul dumneavoastră, mătuşă Eléonore! Vă dorim 
o viaţă foarte lungă! 

Ochii bătrânei ducese scânteiară. 

— lartă-mă, Anne, dar urările tale sună la fel de fals ca şi o 
telegramă de felicitare trimisă pentru aniversarea unui personaj 
căruia îi doreşti moartea. 

— Oh, mătuşă Eléonore, cât sunteţi de crudă... 

— Mi-a plăcut totdeauna adevărul, chiar dacă este uneori dur, 
draga mea. Sunt destul de bogată ca să-mi permit să spun ceea 
ce gândesc, fără să risc să-mi atrag duşmani. 

Ducesa se ridică fără dificultate. Anne îi ordonă fiului său: 

— Raymod, du-te şi sprijină-i braţul mătuşii Eléonore! Ducesa 
râse din vârful buzelor. 

— Mulţumesc, sunt încă destul de verde ca să pot merge fără 
ajutor. Ştii, Sandra, într-o zi mi-a venit ideea să-mi determin 


greutatea, ca şi Aga Khan, punând în talerul celălalt al balanței 
napoleoni de aur. 

— Foarte amuzant, comentă Gerard. 

— Am fost tentată să împart napoleonii săracilor, continuă 
Eléonore. Dar m-am temut să nu fiu blestemată de toată familia. 
să mergem, Sandra! Gontran, urmează-ne! 

După plecarea lor, Anne se îmbufnă. 

— Bătrâna asta nebună ne urăşte, ca şi cum am fi cei mai 
mari duşmani ai ei. 

Gerard îşi aprinse o ţigară şi aspiră cu plăcere aroma acesteia. 

— Nu are oare dreptate? Ea a şi spus-o, de altfel. Noi toţi îi 
dorim moartea. 

— Scuzaţi-mă!, interveni Raymond scandalizat de cuvintele 
unchiului său. Eu nu doresc moartea nimănui, cu atât mai puţin 
pe cea a mătuşii Eléonore, pe care o iubesc mult. 

— Toţi o iubim, fiul meu... în felul nostru... 

— Ai văzut, Gerard? A ieşit cu Sandra! E semnificativ, nu-i 
aşa? 

— Mai mult sau mai puţin! 

— Sandra este capabilă să o împingă pe această bătrână 
scorpie împotriva noastră! 

— Ei, acestea sunt riscurile meseriei! Trebuie să dai dovadă 
de multă viclenie ca să devii un vânător de moşteniri. 

— Eu n-aş putea şi nici n-aş vrea vreodată să fiu vânător de 
moşteniri!, protestă Raymond furios. Vă las acest privilegiu 
vouă, în exclusivitate! 

Fără să arunce vreo privire mamei sale, părăsi furios salonul 
trântind uşa în urma lui. 

Gerard surâse: 

— Fiul tău mult iubit nu este la înălţimea noastră. Elanul 
tinereţii îl împinge să comită aceleaşi erori ca şi detestabilul său 
unchi, Bernard... 

— O să-i treacă! Cu vârsta, se modifică chiar şi caracterele 


cele mai dârze, spuse Anne. Va fi unul de-ai noştri! O să vezi!... 
* 


x x 


Sandra era doborâtă, ameţită de cascada de evenimente care 
se produseseră în ultimele zile. 


În timpul dejunului - prezidat ca de obicei de duce, mai 
taciturn ca oricând - Diane nu apăru. Ducele îl trimise pe 
majordom să se intereseze de ea. Diane răspunse că oboseala şi 
o uşoară indispoziţie o împiedică să ia masa împreună cu ei. 

După dejun, Gerard plecă la Paris. 

A doua zi, Diane părăsi la rândul său castelul, fără să anunţe 
familia Montfort, pentru a evita să-şi ia rămas-bun. Ea se 
mulţumi să lase o scrisoare adresată bătrânului duce, în care îl 
anunţa că renunţă la avantajele ce-i revin conform tradiţiei 
familiei Montfort, în urma morţii soţului ei. 

Acest deznodământ o bucură enorm pe Anne. O parte 
importantă din averea personală a lui François va reveni fiului 
ei. Cum Henri şi Gerard nu aveau copii, era de presupus că 
Raymond va fi şi moştenitorul lor, în concurenţă cu Roger şi 
Andree. În orice caz, fiul ei va fi un om bogat, foarte bogat. 

Numai să poată ea să trăiască mult ca să-i ghideze paşii, să-l 
ajute să-şi administreze averea, să-l împiedice să facă prostii. 

După plecarea Dianei, atenţia Annei se concentrase asupra 
Sandrei. Moartea lui Henri, gândea ea, trebuia să urmeze, în 
mod fatal, după moartea lui François. Starea sănătăţii acestuia 
se înscrisese într-o curbă descendentă, care lăsa să se întrevadă 
un sfârşit apropiat. Doctorul Caillavet, interogat de Anne, care 
afecta o grijă deosebită pentru restabilirea fratelui ei, clătinase 
din cap plin de neîncredere. 

— Riscurile unei recăderi sunt totdeauna de temut. Prinţul 
recidivează după fiecare cură de dezintoxicare, cu o înverşunare 
care frizează inconştienţa. În aceste condiţii, un răspuns 
optimist din partea mea ar fi mai degrabă deplasat. 

Anne îşi savură cu anticipație triumful. Dispariţia lui Henri ar 
lăsa-o pe Sandra dezarmată. Ea ar izgoni-o atunci din castel şi 
ar trimite-o înapoi printre ai săi. Anne pregătea veninul pe care 
Sandra va fi forţată să-l înghită. Aceasta îşi va păstra titlul de 
prinţesă. Dar o prinţesă fără bani este o prinţesă mai ridicolă, 
mai demnă de plâns decât o muritoare de rând săracă. Anne o 
revedea pe Sandra lucrând ca vânzătoare în micul magazin al 
tatălui ei. Ce decădere! După ce a condus armata de servitori 
din castel, care se plecau în faţa voinţei ei precum trestia în 
bătaia vântului, se va mulţumi să dea ordine unei mici 
servitoare, unei femei de corvoadă plătite cu zgârcenie la 


fiecare sfârşit de lună. Adio serbărilor somptuoase, adio 
prieteniei cu cei din lumea bună, adio cumpărăturilor făcute la 
marile case de modă sau la marii bijutieri din Place Vendôme, 
adio onorurilor de tot felul, adio bogăției! 

Ea cunoştea bine caracterul Sandrei. Preocupată să-şi 
păstreze titlul nobiliar, nu s-ar mai recăsători, chiar dacă, din 
întâmplare, ar întâlni o partidă avantajoasă. 

Ca să i se recunoască drepturile, ea va intenta un proces 
familiei Montfort, dar aceste litigii durează mult timp şi costă 
Scump. 

Sandra va fi o prinţesă dezamăgită, ignorată, care îşi va sfârşi 
zilele meditând la nesfârşit, cu amărăciune, la visurile pierdute, 
la ocaziile ratate... 

Dar pentru moment, Anne era obligată să-i suporte prezenţa, 
căci Henri trăia încă... 

La rândul ei, Sandra simţea o oarecare stare de disconfort de 
fiecare dată când se încrucişa cu cumnata ei prin labirintul de 
saloane şi galerii din castel. La mesele la care se reunea toată 
familia, sesiza ura pe care o lăsa să se întrevadă privirea Annei, 
chiar dacă aceasta îi adresa uneori surâsuri încurajatoare, 
destinate să-i adoarmă vigilenţa. 

Câteva zile după plecarea Dianei, Sandra îl întâlni în grădină 
pe Roger, convalescent, care se plimba sprijinit în baston, în 
compania Andreei. Erau angajaţi într- o discuţie aprinsă, purtată 
cu voce joasă, pe care Sandra nu putea să o audă. 

Miss Swanson îi urma de departe, prefăcându-se că admiră 
grădina luminată de un frumos soare hibernal. 

De la moartea lui Francois, totul mergea pe dos la castel. Cei 
din familia Montfort se certau fără încetare, de parcă un val de 
nebunie îi cuprinsese pe toţi. 

Chiar şi între Andree şi fratele ei Roger, atât de uniţi altădată, 
lucrurile nu mai stăteau chiar aşa de bine. 

— De ce mi-ai închis în nas uşa-fereastră de la balcon?, îi 
reproşa Andree exasperată. De ce? De ce? 

— Pentru că nu vreau să fac amor cu sora mea! 

— Dar ai făcut o dată! 

— Nu ştiam că eşti tu! 

— Dar găseai natural să te culci cu cumnata ta? 

— Cu tine ar fi o crimă. Incestul îmi repugnă! 


— Dar l-ai comis deja. Nu fac bine dragoste? Ce ai să-mi 
reproşezi? 

— Încetează cu prostiile, Andrée! lat-o pe Sandra, care se 
apropie. 

— S-o ia naiba! Puțin îmi pasă de ea şi de toată lumea! Tu eşti 
singurul pe care-l vreau! 

— Refuz să continuu această discuţie penibilă!... Sandra!, 
strigă el de departe. De ce te plimbi singură? 

Andree strânse din dinţi, furioasă. 

— Vrei să te culci cu ea! 

— Eşti nebună! Ideea asta nu mi-a trecut niciodată prin minte! 

— Ai să mi-o plăteşti, Roger! 

— Acum, taci! Se apropie Sandra! 

Andrée scrâşni din dinţi. 

— Sandra îţi face ochi dulci de multă vreme! 

— Nu mi-a făcut niciodată ochi dulci! Este o doamnă! O mare 
doamnă! 

Tăcură, căci Sandra se apropiase şi le putea auzi vocile. 

— E o zi foarte frumoasă, Sandra!, spuse el. Nici nu s-ar zice 
că suntem în plină iarnă! 

Sandra surâse. 

— Ce frumoşi sunteţi amândoi! 

— Acest compliment este pentru el... 

Sandra nu înţelese aluzia. 

— Vă părăsesc!, reluă tânăra fată. Sunt în plus! Se îndepărtă, 
urmată de Miss Swanson. 

— Ce a apucat-o?, întrebă Sandra. 

— Moartea unchiului nostru şi plecarea Dianei au afectat-o 
foarte tare... 

Tristeţea se citi pe faţa Sandrei. 

— A fost alungată în mod mârşav! 

— Aceşti termeni nu sunt exacţi, răspunse el cu amărăciune. 
Au făcut în aşa fel încât ea să dorească să-şi mute căminul în 
altă parte. Nu i-au mai permis să trăiască în cuibul cu şerpi. 
Crede-mă, i-au făcut un serviciu grozav... Ai remarcat? La cei 
săraci, zece fraţi pot trăi în pace în aceeaşi colibă. La cei bogaţi, 
dacă sunt numai doi fraţi, unul este în plus. 

— De ce au întrebat-o cu atâta brutalitate dacă este 
însărcinată? 


— Existenţa unui copil i-ar fi putut conferi nişte drepturi: tutela 
şi, în consecinţă, administrarea averii minorului, educaţia 
acestuia, privilegiul de a fi în continuare un membru cu drepturi 
egale al familiei... Văduva fără copii îşi păstrează un titlu 
onorific... Devine o tolerată, la discreţia cumnaţilor ei... Dacă 
soţul a murit fără să lase testament, legea este puţin 
generoasă... Dacă François ar fi avut copii cu Diana, totul s-ar fi 
putut schimba... 

— Ai dreptate! Totul s-ar fi putut schimba... 

Roger contempla cerul albastru, de o limpezime aproape 
ireală. 

— Mâine plec... Examenele se apropie... Aştept cu nerăbdare 
să mă îndepărtez de acest castel... 

— Am impresia că Andree ar fi fericită să poată face acelaşi 
lucru... 

Tonul lui Roger se înăspri: 

— Altădată, la nobili, tinerele fete care erau în număr prea 
mare erau obligate să se călugărească, pentru a le permite 
fraţilor lor să poarte numele şi să păstreze tradiţiile familiei, fără 
ca averile să le fie fărâmiţate. 

— Crezi că Andrée este sacrificată?... De ce nu faci nimic 
pentru ea? 

— Ce aş putea face? Medicii au condamnat-o. 

— Dumneata te îndoieşti de probitatea lor profesională? 

— Nu! Andrée este bolnavă. Dar cazul ei nu este atât de grav 
pe cât pretind ei. Andrée este strivită de ambianța grea care 
domneşte în această casă. 

Sandra clătină din cap. 

— Este ciudat! Bernard spunea acelaşi lucru... 

— Nu-mi mai vorbi despre el. A fugit ca un laş! Ar fi trebuit să 
lupte... 

— Să lupte împotriva cui? 

— Împotriva umbrelor trecutului! Nu vreau să par 
grandilocvent, dar la noi, în această groapă, trecutul ne sufocă, 
în micul nostru univers, existenţa se derulează ca şi cum am trăi 
acum cinci sute de ani. Singurele concesii pe care le-am făcut 
vremurilor noi sunt lumina electrică şi telefonul... Dar de ce l-aş 
condamna pe Bernard, când eu însumi nu fac nimic pentru a 
schimba această ordine a lucrurilor? 


Roger tăcu. 

Sandra simţi cum privirile lui se opresc asupra ei cu insistenţă. 

— De ce mă priveşti în felul acesta? 

— Eşti frumoasă. Foarte frumoasă! Abia astăzi am avut 
revelaţia frumuseţii dumitale... încep să regret plecarea mea 
apropiată. 

Sandra se înveseli. 

— Impărtăşesc acelaşi regret... 

Roger fu cucerit de zâmbetul ei. 

— Păcat că oamenii nu sunt totdeauna capabili să trăiască 
după placul lor. Dacă te-aş fi cunoscut înaintea lui Henri... 

Sandra murmură: 

— N-ai fi putut face nimic. 

— De ce? 

— Nu erai decât un copil. Nu te-aş fi luat în serios. Este între 
noi o diferenţă de peste zece ani... 

— Ridicol! Nu pari mai în vârstă ca mine. 

— Mulţumesc! Este un compliment. 

— Compliment? Nu! Acesta-i adevărul. 

— Domnule conte, vă cheamă doamna contesă Anne. Doamna 
contesă vă aşteaptă în salonul albastru. 

— Bine! Sandra, te părăsesc cu regret. 

Cu un surâs jucăuş pe buze, se îndepărtă precedat de servitor. 

Sandra îl urmări lung cu privirea. 


— De ce nu?, murmură ea. Dece nu? 
* 


x x 


În mijlocul agitaţiei care zguduia lumea, castelul familiei 
Montfort apărea oamenilor care-l priveau din afară ca o oază de 
calm şi de bunăstare. Evenimentele din ce în ce mai alarmante 
care marcau degradarea crescândă a situaţiei internaţionale, ale 
căror ecouri se auzeau estompate până aici, păreau atât de 
îndepărtate, încât îşi pierdeau aproape toată credibilitatea. Era 
ca şi cum acele operaţiuni militare, dublate de interminabile şi 
sterile discuţii diplomatice, se desfăşurau pe o altă planetă. 

Reuniţi în jurul unui punch cu arome îmbietoare, bătrânul 
duce, doctorul Friedmann, un vechi prieten şi vecin de-al său, şi 
Gontran Saint -Leger degustau delicioasa băutură, vorbind fără 
sfârşit despre incapacitatea bărbaţilor de stat francezi şi englezi, 


confruntaţi cu ipocrizia lui Hitler şi a lui Mussolini, care alternau 
amenințările şi discursurile  liniştitoare cu o uşurinţă 
deconcertantă. 

— Ştiţi ce a spus Chamberlain despre Hitler?, întrebă Lionel 
Friedmann. 

— Spuneţi!, replică Gontran. 

— Hitler nu este un gentleman. Asta a spus. Textual. Dacă eu 
aş fi fost Hitler, aş fi roşit de ruşine. 

— Lui Hitler nu poate să-i fie ruşine, căci el nu cunoaşte 
această noţiune, adăugă ducele. Şi îşi bate joc de Europa, 
pentru că a fost încurajat de nulitatea celor care ne guvernează. 
ltalia a ocupat fără nici-o împotrivire Albania. Cum au reacţionat 
politicienii noştri, învestiţi cu toate atributele puterii? Au ridicat 
din umeri şi şi-au încrucişat braţele. De ce naiba s-ar amesteca 
Occidentul într-o dramă care are loc în capătul celălalt al 
Europei? 

— Pardon!, interveni Gontran. Dumneata ai un trecut politic 
strălucit, Charles. Cuvintele dumitale atârnă greu în balanţă. In 
plus, ai un fiu care joacă un rol important la Quai d'Orsay... 

— Din nefericire, el nu îmi împărtăşeşte opiniile. Incerc uneori 
să-i deschid ochii, ca să vadă norii care se îngrămădesc la 
orizont, dar în zadar. Socoteşte că Franţa se află la adăpost. Imi 
repetă fără încetare declaraţiile lui Hitler, care pretinde că nu 
are nici-o revendicare în ceea ce ne priveşte. Mă întreb uneori 
dacă acest exaltat de la Berlin, cu mustaţa lui ca a lui Charlot, 
nu are cumva puterea să orbească oamenii! Să-i conducă 
precum o turmă spre un sfârşit dantesc, pe care-l pregăteşte cu 
grijă!... 

În aceeaşi seară, Gerard sosi de la Paris, de data asta abătut 
şi descurajat. Tatăl lui îl primi în bibliotecă. De câtva timp, el 
căuta în cărţile de istorie politică o documentaţie din care să se 
inspire ca să poată demonstra justeţea punctelor lui de vedere. 
Ştia că se înhămează la o muncă inutilă, că nimeni nu va ţine 
seama de vorbele lui. Dar el persista în sarcina pe care şi-o 
asumase. 

Gerard îşi pierduse seninătatea. 

— Tată, sunt consternat de lipsa de înţelegere a guvernanţilor 
din ţările democratice din Est. Dorim să semnăm un pact de 
neagresiune cu Rusia, ca să formăm un bloc capabil să 


înfrâneze de acum înainte agresiunile fasciste. Ei bine, Polonia, 
România şi Ţările Baltice refuză să acorde armatelor sovietice 
dreptul de a trece pe teritoriile lor, în cazul unui război împotriva 
Germaniei. Ce credeţi dumneavoastră despre această 
îndărătnicire sinucigaşă? 

— Sinucigaşă? Ţările din Est cunosc dorinţa Rusiei de a-şi 
aservi toţi vecinii. Ştii ce a scris marchizul de Custine în 1839? 
Rusia vede în Europa o pradă care îi va fi oferită, mai devreme 
sau mai târziu, ca rezultat al neînțelegerilor noastre. 

— Marele duşman al Europei de astăzi este nazismul! 

— De acord! Prin monumentala lui inconştienţă, Hitler face 
jocul Rusiei, care duce aceeaşi politică de mai multe secole. 
Marx scria: „Steaua acestei politici - dominaţia mondială - este 
o stea fixă”. 

— Ruşii sunt pentru moment aliaţii noştri naturali, tată. 
Împreună îl vom zdrobi pe Hitler, dacă dă semne că ne va ataca. 
Suntem pe punctul de a negocia un pact de alianţă cu ei. 
Tratativele sunt în fază foarte avansată. Sper că vom ajunge la 


un acord... 
* 


x x 


Evenimentele politice care-i preocupau în cea mai mare 
măsură pe bărbații de la castel nu o interesau pe Sandra decât 
în mică măsură. Anne le ignora total. 

— Părerile mele nu ar putea schimba lumea în vreun fel, 
spunea ea. Atunci, pentru ce să-mi fac sânge rău? 

Anne îi pândea pe tatăl ei, pe mătuşă, pe fraţi, pe nepoți, 
calculând şansele de supravieţuire ale celor bătrâni sau 
eventualele accidente care ar putea scurta existenţa celor tineri. 

Ducele simţea efluviile de ostilitate care-l înconjurau. 

— Copiii mei devin nerăbdători. Îmi aşteaptă moartea, iar 
rezistenţa mea fizică îi dezamăgeşte, se confesa el doctorului 
Friedmann, care îl vizita din când în când ca să se intereseze de 
sănătatea lui. 

Internist renumit, Friedmann fusese timp de patruzeci de ani 
medicul oficial al familiei Montfort. Ajuns la vârsta pensionării, 
familia îi mulţumise, însoţind acest concediu definitiv de un 
cadou important. Doar bătrânul duce îl mai consulta. 


— Toţi aceşti tineri, spunea el, ne consideră epuizați, terminaţi 
înainte de vreme. Ei uită că uneori noi suntem mai rezistenți 
decât mulţi tineri. Veţi vedea, doctore, vom fi centenari, în ciuda 
tuturor. 

Această perspectivă, pe care ducele nu se jena deloc să o 
proclame, o făcea pe Anne să turbeze. Dacă tatăl ei se va 
încăpăţâna să trăiască, ei nu-i va rămâne altceva de făcut decât 
să-şi limiteze supravegherea asupra celorlalţi membri ai familiei. 

Ea îşi începuse deja războiul propriu, un război ascuns, 
subteran, iar inamicul ales era Sandra. Aceasta avea senzaţia că 
în jurul său se ţese o pânză de păianjen invizibilă. Un singur pas 
greşit şi va fi prinsă în ea. Era o ostilitate surdă, care venea din 
toate părţile, care o învăluia ca un blestem. 

Ar fi putut paria că Anne îi tocmise pe servitori ca să o 
spioneze. Chiar singură fiind în camera ei, se simţea pândită, ca 
şi cum pereţii ar fi avut ochi şi urechi. 

Sandra descifra fără prea multă greutate gândurile secrete ale 
cumnatei sale. „Anne ar fi capabilă să ne otrăvească pe toţi”, 
gândea ea. 

Intr-o zi, ascunsă în spatele unui boschet de trandafiri, 
surprinsese din întâmplare o conversaţie, al cărei subiect era ea, 
între cumnata ei şi Gerard, cărora nu le trecea prin cap că pot fi 
auziţi. 

— Moartea lui Henri, care cred că este foarte apropiată, 
spunea Anne, o va împiedica pe mic-burgheza de nevastă-sa să 
devină ducesă de Montfort. Şi asta o va face să crape de furie. 

Gerard răspunse râzând: 

— Henri îmi povestea, amuzat de naivitatea soţiei lui, cum 
aceasta îi declarase cu încântare, după căsătoria lor, că citise 
într-un dicţionar cum că titlul de prinţ este superior tuturor 
celorlalte titluri de nobleţe. Că, prin urmare, Henri era în vârful 
ierarhiei nobiliare, iar ducele, tatăl lui, avea un rang inferior 
celui al fiului său. Fratele meu îi explicase atunci, cu răbdare, că 
definiţia dată în dicţionar nu este exactă. „Titlul meu princiar, îi 
spusese el, este inferior titlului tatălui meu. La moartea lui, eu 
voi deveni duce de Montfort, iar fiul meu va primi titlul de prinţ 
de Sancy. Fiul cel mare al ducelui de Rohan deţine titlul de prinţ 
de Léon. Ducele de Rochefoucauld, autorul faimoaselor 
«Maxime», se numea, înainte de moartea tatălui său, prinţ de 


Marcillac. Numai prinții de sânge şi prinții suverani sunt 
superiori ca rang ducilor. În schimb, contele d'Artrois şi contele 
de Provence, fraţii regelui Ludovic al XVI-lea, erau superiori 
ducilor, deoarece erau prinți de sânge.” De atunci, visul cel mai 
scump al Sandrei este să devină ducesă. 

Hohotele de râs batjocoritoare ale lui Gerard şi ale surorii sale 
răniseră profund amorul propriu al Sandrei. Era scârbită de 
orgoliul lor şi de calculele lor meschine. Pândeau moartea 
fratelui lor precum vulturii necrofagi din India, care aşteptau, în 
vârful turnurilor destinate expunerii morţilor, alte cadavre noi 
pentru a le ciopârţi şi pentru a-şi potoli astfel foamea. Sandra se 
gândea la soţul ei cu o dureroasă strângere de inimă. Ea 
înţelegea acum unele lucruri care în trecut i se păreau obscure. 
Henri făcea dragoste cu ea cu un fel de disperare, uneori în 
ciuda forţelor lui fizice slăbite. Voia el oare să-i transmită unui 
fiu acea scânteie de viaţă care îl părăsea picătură cu picătură? 
Henri îi spusese într-o zi: „Nimeni nu-ţi va da nimic degeaba. Ca 
să obţii ceea ce vrei, trebuie să te zbaţi, să lupţi, să perseverezi. 
Te sfătuiesc să nu încetezi niciodată să lupţi pentru a te apăra şi 
pentru a impune respectul faţă de drepturile tale”. 

Henri are nevoie de un fiu care l-ar ajuta să se regăsească, 
gândea Sandra. Şi acest copil i-ar asigura şi viitorul ei, care 
pentru moment se prezenta în culori sumbre. Nici nu putea fi 
vorba să ceară, după moartea lui Henri, ospitalitatea familiei 
Mouton, părinţii ei. Chiar dacă tatăl i-ar fi acceptat întoarcerea 
în sânul căminului părintesc, i-ar fi reproşat la nesfârşit greşeala 
comisă. Sandrei îi era teamă şi de bârfele răuvoitoare ale 
vecinilor, ca şi de comentariile răutăcioase ale foştilor ei 
prieteni. 

Venirea pe lume a unui copil ar rezolva în mod automat toate 
problemele ei. Şi dacă Henri nu este capabil să o facă mamă, îi 
va găsi un înlocuitor. O relaţie fizică pasageră, fără urmări pe 
plan sentimental, ridica totuşi unele obstacole de ordin etic. 
Sandra traversa o criză de conştiinţă. Să-şi abandoneze 
principiile de fidelitate faţă de soţul ei o costa scump, dar 
înţelegea faptul că o soluţie eroică era indispensabilă. 

Chiar dacă Anne, cumnata ei, o înconjura de spioni, va şti să 
profite de cea mai mică ocazie ca să-şi pună planul în aplicare. 
Ca şi Andree, Sandra ar fi putut face dragoste în mod clandestin 


cu unul dintre servitorii tineri de la castel. Dar nu era sigură de 
discreţia lor. Un scandal ar fi împroşcat-o cu noroi, furnizându-i 
Annei argumentele şi armele de care avea nevoie ca s-o 
distrugă. 

Ar mai exista o soluţie, mult mai elegantă şi care nu ar 
prezenta aproape niciun risc. Să plece la Paris, ca să -şi 
împrospăteze garderoba. Intre cumpărăturile făcute la casele de 
modă, ar frecventa - după lăsarea nopţii - petrecerile dansante, 
care erau acum în mare vogă. Intr-un bar de noapte, ar găsi 
uşor un gigolo cu o înfăţişare plăcută, pe care să-l angajeze 
pentru o aventură discretă. 

Bineînţeles, nu s-ar prezenta sub adevăratul ei nume. O 
asemenea aventură, aparent fără pericole, era totuşi riscantă, 
dacă s-ar întâlni în acele locuri cu vreunul dintre oaspeţii 
numeroşi care se perindau pe la castel, în orice sezon. 

Altă modalitate de a-şi rezolva problema atât de delicată se 
afla la îndemâna ei. Să se culce cu Roger, un tânăr viril, ar fi o 
soluţie de luat în consideraţie, care i-ar permite să aibă ultimul 
cuvânt. Dar cine i-ar putea garanta că acest băiat, uşor încrezut, 
nu se va lăuda că a făcut dragoste cu tânăra lui mătuşă? 

Dacă ar izbucni un astfel de scandal, ar fi în mod sigur 
expulzată cu brutalitate de rudele soţului ei, care nu i-ar ierta 
niciodată că le-a pătat onoarea. 

Toate aceste ipoteze prezentau pericole care o înspăimântau. 
Dar toate ezitările, amânările şi subterfugiile pe care le invoca 
nu duceau nicăieri. Trebuia să ia o decizie, să îndrăznească să 
treacă Rubiconul. 

Actul de procreare, pe care îşi propunea să-l împlinească în cel 
mai scurt timp, îşi pierdea în ochii ei orice atracţie sexuală. Era 
un fel de medicaţie, pe care trebuia să o suporte ca să-şi atingă 
scopul. Sandra îl căuta cu febrilitate pe bărbatul care trebuia să- 
i facă un copil, fiind tot timpul cuprinsă de o senzaţie de 
nelinişte, ca şi cum ochii Annei o urmăreau peste tot. Această 
obsesie luase asemenea proporţii, încât chiar şi în vis era 
bântuită de teama că nu-l va găsi pe acel bărbat pe care-l dorea 
cu atâta ardoare. Hărţuită de fantasmele ei, se vedea în patul ei, 
oferindu-li-se lui Roger, majordomului, lui Gerard şi chiar unor 
necunoscuţi cu trăsături respingătoare. 


Într-o noapte se trezise după un coşmar oribil. Făcea dragoste 
cu tatăl ei şi, ajungând la spasmul suprem, acesta striga 
gâfâind: „O să ai copilul tău. Nu te teme, o să-l ai!”. 

Între timp, Henri se întoarse din Elveţia. După terminarea 
tratamentului medical, abia instalat în tren, nu găsise nimic mai 
bun de făcut decât să golească o sticlă de whisky adusă de 
însoţitorul de la vagonul de dormit. 

Ajunse acasă clătinându-se, cu faţa congestionată, cu gura 
încleiată, debitând cuvinte fără sens în faţa tatălui său dezolat şi 
a soţiei consternate. Doar Anne simţi în secret o mare bucurie în 
faţa acestei apariţii îmbucurătoare. Dorinţele sale păreau că se 
vor împlini mult mai repede decât îndrăznise ea să spere. 

După cină, Sandra şi soţul ei se retraseră în apartamentul lor. 
Hotărâtă să-şi ducă planul la îndeplinire, ea încercă să-i 
trezească simţurile adormite de beţie, pretându-se unor fantezii 
dintre cele mai necuviincioase pentru a -i provoca erecţia. Chiar 
dacă asta îi repugna, îi mângâia membrul adormit, i-l atingea cu 
vârful buzelor. lar atunci când orgasmul era aproape, şi-l 
introducea repede înăuntru, aşteptând descărcarea fierbinte 
care ar fi putut-o face mamă. 

Dar, în ciuda acestor eforturi disperate, soţul ei rămânea un 
amant mediocru. Cu orgasmul ruinat de alcool, îmbătrânit 
înainte de vreme, Henri rămânea dezolat de a nu putea oferi 
soţiei sale decât un surogat de îmbrăţişare carnală. 

Invadat de un sentiment de vinovăţie, el o acoperea pe 
Sandra de cadouri scumpe, fără să-şi dea seama că - indiferentă 
la dragostea sa - ea nu căuta decât mijlocul de a avea un copil. 

În fiecare dimineaţă, la micul dejun, Anne privea trăsăturile 
obosite ale fratelui său, ochii tulburi, obrajii palizi şi căzuţi, 
buzele violacee, gâtul descărnat şi-i evalua şansele de 
supravieţuire. 

Va apuca oare următoarea primăvară? Puțin probabil. Fruntea 
lui Henri era marcată deja de umbra morţii. Anne nu avea decât 
să aştepte cu răbdare sfârşitul fratelui său. 

Dar într- o dimineaţă ploioasă, mohorâtă şi rece, toate 
speranţele ei se dărâmară ca un castel din cărţi de joc. Făcea 
baie şi, săpunindu-se, simţi sub sânul stâng un corp mic, străin, 
o protuberanţă întărită, un fel de bilă dură, lipită de glandele 
mamare. O năpădi o transpiraţie rece. leşi din cadă, şi, în timp 


ce camerista îi punea pe umeri un halat pluşat, Anne se gândi 
îngrozită: 

„Nu trebuie să mă sperii. Nu am dreptul să-mi pierd sângele 
rece. Ca să-l apăr pe fiul meu am datoria să lupt, să rămân în 
viaţă cât mai mult timp. Acest gând mă va susţine, îmi va da 
energie, mă va ajuta să înfrunt moartea. Să fie oare scris că voi 
muri înaintea lui Henri? l-am dorit atât de mult moartea şi acum 
eu sunt cea care trebuie să moară? Trebuie să consult un medic. 
Poate că nu este decât un chist, fără a fi malign. In câteva zile 
voi şti adevărul. Este îngrozitor! Sunt de ajuns doar câteva 
secunde pentru a schimba cursul vieţii mele, pentru a da peste 
cap toate planurile minuţios puse la punct şi pentru a reduce la 
zero toate eforturile mele”... 

În aceeaşi zi, ea ceru părerea medicului său, care o sfătui să 
plece la Paris în vederea unui examen radiologie detaliat şi a 
unei vizite la un specialist de renume. Fără a sufla un cuvânt 
despre temerile sale, Anne pretextă o întâlnire cu agentul său. 

— E momentul potrivit să mă lansez într-o nouă speculație 
bursieră - îi anunţă ea pe cei apropiaţi. Perspectivele unui război 
îmi impun un examen minuţios al valorilor imobiliare. O să 
lipsesc câteva zile. 

Explicaţia păruse plauzibilă apropiaților. 

Cu inima grea, Anne părăsi castelul în zori, ca să nu mai 
risipească timp luându-şi rămas-bun de la membrii familiei. În 
schimb, suferea cumplit că era obligată să stea departe de fiul 
ei pentru o perioadă de timp mai lungă. Era pentru prima dată 
când se despărţea de el de când îl născuse. Plecă pe ascuns, ca 
să nu fie nevoită să-şi trădeze neliniştea în faţa lui Raymond, 
copilul şi Dumnezeul ei. Căci, în mod sigur, luându-şi rămas-bun, 
ar fi izbucnit în plâns. 

Absența sa însă se prelungi, căci era nevoie de o intervenţie 
chirurgicală imediată. 

Plecarea Annei o eliberă pe Sandra de o mare povară. 
Spionarea ei de către servitorii dresați de draga ei cumnată 
continuă şi în această perioadă, deşi nu mai era atât de plină de 
zel. Aceştia se temeau de fulgerele care ar fi putut să-i lovească 
venind de la cei rămaşi la putere în castel. 

Sandra era hotărâtă să-şi plătească toate datoriile, cu bune 
sau rele. Dar ca s-o poată face, ea trebuia să-şi consolideze 


poziţia, să devină ducesă de Montfort. Răzbunarea - împlinită 
deja în imaginaţia ei - îi crea uneori momente de răgaz, de 
euforie efemeră. Toate acestea însă dispăreau sub apăsarea 
tristeţii şi a deznădejdii. O zăpăcea nesiguranța. Noaptea, 
rămânea trează ore întregi. În patul său străjuit de coloane 
elegante veneau rând pe rând agitația şi tulburarea. Se scula şi 
măsura camera cu un pas rapid, ca să-şi potolească 
nervozitatea. Uneori o copleşea o stare de sufocare, ceea ce 
obliga să deschidă larg uşile-ferestre care-i erau atât de dragi. 
Plafoanele camerei, pictate de Gaetano Gandolfi în tente de roz 
luminos, oglinzile înalte de Veneţia cu cadrele lor strălucitoare, 
tapiseriile de Beauvais cu subiecte galante, pline de veselie, 
mobilele somptuoase semnate de Riesener umpleau sufletul 
Sandrei de o măreție zdrobitoare. Toate aceste obiecte de artă, 
luminate de razele lunii pline care alunecau peste geamurile 
mari, prindeau contururi bizare, proiectând umbre ostile, 
terifiante. 

Sandra ieşea pe balcon ca să scape de această stare 
copleşitoare. Dar statuile din parc, albe, imobile, se transformau 
în fanfare, părând că aşteaptă doar un semnal ca să se pună în 
mişcare şi să năvălească în casă. Pădurea care înconjura 
domeniul, atât de primitoare şi apropiată în timpul zilei, 
devenea amenințătoare după căderea nopţii. 

“Toate mă resping - gândea Sandra, tulburată de această 
ambianţă fantastică. Au un spirit propriu, care nu mă place, ca şi 
cum aş fi o străină aici! Pentru că, de fapt, pentru spiritul acestei 
case eu rămân o străină! De-a lungul veacurilor, familia 
Montfort, generaţie după generaţie, s-a identificat cu obiectele 
care au înconjurat-o, cu pereţii care au adăpostit-o, cu grădinile 
şi cu pădurea. Pentru toate aceste umbre care planează 
deasupra noastră, a tuturor, eu nu sunt decât o intrusă! Și 
umbrele îmi şoptesc fără încetare: «Pleacă! Pleacă! Tu nu aparţii 
lumii noastre. Nici celor morţi, nici celor vii! Pleacă! Pleacă!» “ 

În zori, atunci când lumina soarelui apărea la orizont şi se 
ridica deasupra ceţii din pădure, toate intrau în normal. 

Sandra se temea de noapte. Această teamă, din ce în ce mai 
agonizantă, o rodea încă de la plecarea Dianei. 


Într-o seară, înainte de a se retrage în camera ei, se plânse 
ducesei Eléonore de insomniile sale, fără însă a pomeni vreun 
cuvânt de viziunile care-i năpădeau nopţile. _ 

— Nu te teme!, îi răspunse bătrâna doamnă. Inainte de a te 
culca, citeşte câteva pagini. De preferinţă un roman-fluviu la 
început lent, dar plictisitor. Lectura te va calma, îţi va permite 
să dormi, îţi va pune spiritul în repaus! 

Această metodă, odată adoptată, îi păru benefică. Alese dintre 
miile de cărţi care umpleau rafturile bibliotecii romanele cele 
mai plictisitoare. 

Abia terminase o carte de Octave Feuillet, care descria o 
poveste de dragoste plină de platitudine. Dormea într-o cameră 
separată, căci nu voia să-l deranjeze pe Henri, care devenise 
dificil după toate boacănele făcute. Această atitudine îi permitea 
să se agite toată noaptea, fără să tulbure somnul soţului ei. 

Cu romanul lui Feuillet sub braţ, părăsi camera şi se îndreptă 
prin hăţişul de coridoare şi galerii spre bibliotecă. Ajunsă în faţa 
intrării, zări o rază de lumină sub uşa bogat sculptată. Trecuse 
de miezul nopţii. Curioasă din cauza prezenţei insolite din 
bibliotecă, Sandra împinse uşa încet şi aceasta alunecă fără 
zgomot pe balamale. 

Spectacolul oferit privirii era pur şi simplu stupefiant. 
Raymond, inocentul Raymond, pe care Anne îl credea absolut 
neştiutor în ceea ce priveşte dragostea, se masturba pe treapta 
de sus a unei scări mobile, în timp ce privea ilustrațiile unui 
volum imens, scos din rafturile de sus, unde stăteau cărţile 
pornografice. Era atât de absorbit de plăcerea sa, încât nu 
auzise uşa care se deschise. 

Intrând în vârful picioarelor, Sandra închise uşa şi se apropie 
de Raymond, care se afla cu spatele la ea. Covoarele moi de 
Tabriz, în diferite tonalități de roşu, înăbuşeau zgomotul paşilor 
ei. Ajunsă la baza scării, ea se opri. O idee o străfulgeră. 

— Ai găsit cărţi frumoase în partea aceasta a bibliotecii?, îl 
întrebă ea cu o voce inocentă. 

Raymond tresări atât de violent, încât lăsă volumul să-i scape 
din mână. Cu obrajii roşii de ruşine, el îşi trase poalele halatului 
de casă una peste alta. 

— Vă cer iertare, bâigui el. Cartea ar fi putut să vă cadă în 
cap! 


— Din fericire nu s-a întâmplat asta!, răspunse ea râzând. Dar 
de ce stai acolo sus? Coboară şi-ţi reia lectura! Nu vreau să te 
deranjez! 

Surâse cu un aer nepăsător. 

Tremurând, Raymond cobori treptele scării. 

— De ce dârdâi?, îl întrebă ea întinzându-i braţul. Lasă-mă să 
te ajut! 

Sandra îl prinse de umeri, dar, ca din întâmplare, mâna ei 
dreaptă îi atinse falusul pe care-l simţi palpitând sub halatul de 
casă destul de subţire. 

Raymond se opri cuprins de ameţeală. Simţea cum mâna 
mătuşii sale îi mângâia sexul. Işi simţea şalele ca de plumb 
topit. 

Ghidat de Sandra, cobori ultimele trepte. Atunci ea îi dădu în 
lături poalele halatului şi-i descoperi sexul în erecţie. 

„Tu vei fi cel care-mi va face un copil, gândi ea. Tu, fiul Annei! 
Tu vei fi cel care mă va ajuta s-o înving!” 

Se dezbrăcă şi se întinse încet pe covor, atrăgând-ul pe 
tânărul derutat lângă ea. 

— Lasă-mă să fac asta!, îi murmură ea la ureche. Lasă-mă s-o 
fac! 

Raymond se abandonă în mâinile ei experte. Atunci când o 
penetră, simţi o plăcere fulgurantă, de o voluptate 
indescriptibilă, care-l făcu să geamă. 


Sandra îi deschisese porţile paradisului... 
* 


x x 


Abătut, stupefiat, descurajat, Gérard sosi la castel fără să se 
anunţe. O ploaie fină, tenace şi, rece cădea din cerul plumburiu, 
posomorât şi atât de întunecat încât îţi tăia pofta de a părăsi 
interiorul călduţ al casei. 

Ducele îşi primi fiul în bibliotecă. Tocmai terminase de citit 
editorialul care proclama pacifismul, triumful vieţii, dragostea de 
aproape şi condamna toate încercările de a riposta forţei prin 
forţă. Era dezgustat. 

Obosit, Gerard se lăsă să cadă pe o canapea, uitând să-şi 
scoată mantoul. 

— N-ai o mină prea bună, fiule, spuse ducele, neliniştit la 
vederea feţei palide şi răvăşite. 


— Vă aduc noutăţi triste, tată. Politica faptului împlinit impusă 
de puterile totalitare ne-a pus la pământ. Slăbiciunea noastră, 
tergiversările şi divergenţele stupide le-au încurajat să ne 
jignească. Mă întreb dacă acest exces de democraţie nu va da 
naştere unui virus care ne va fi într-o zi fatal. 

Ducele făcu un gest de negare. 

— Democraţia nu implică uşurătatea politicii. Demagogia este 
vătămătoare. Să nu uităm că Marele Război a fost câştigat de 
forţele democratice. Din nefericire, astăzi ne lipseşte tocmai 
spiritul de decizie. 

— Hitler, Mussolini, Franco, Stalin - doar ei hotărăsc. Puterea 
unei dictaturi rezidă în unicitatea voinţei, unicitate încarnată în 
şeful de stat. Nu există opoziţie. Dictatorii vorbesc în numele 
unei revoluţii care scuză orice fel de exces. Şi apoi, numai ei ştiu 
ce vor. Am propus Rusiei semnarea unui pact destinat să 
împiedice pericolul nazist. Fără să aştepte hotărârea sovieticilor, 
Anglia a semnat un acord anglo-polonez. Hitler, indignat de 
această convenţie care pregăteşte încercuirea Reichului, a 
denunţat tratatele anterioare care-l legau de Anglia şi Polonia. 
Oare când se va opri escalada asta? 

— Nu se va opri niciodată, Gerard! Acest duel diplomatic va 
avea un sfârşit care va fi însă un început: începutul războiului... 

In seara aceea, la cină, discuţiile au fost însufleţite. Gontran 
lăuda eforturile făcute de Quai d'Orsay pentru a păstra pacea. În 
schimb, Henri se pornise împotriva diplomaţiei franceze, 
amestecând violența  diatribelor sale cu observațiile 
disprețuitoare la adresa fratelui său. 

— Trăieşti în Quai d'Orsay în mijlocul unei adunături de 
diplomaţi preocupaţi mai mult de viaţa lor mondenă decât de 
eficacitatea activităţii lor profesionale. Ca şi ei, tu nu eşti bun de 
nimic. În locul tău, aş demisiona ca să nu-i împiedic pe oamenii 
serioşi să muncească. 

Sandra era consternată. Soţul ei îi ponegrea pe toţi, din ce în 
ce mai excitat. Ea îl detesta pe Gerard, ca şi pe Anne. Dar ca să- 
| faci răspunzător de toate carenţele guvernului din Quai 
d'Orsay era cel puţin exagerat. 

Ducele îl privea pe Henri, mirat de această explozie verbală, în 
sfârşit păru să-şi dea seama despre ce anume era vorba. 


— Să reluăm această discuţie mâine, Henri. Este târziu. Va 
trebui să mergi să te odihneşti, spuse ducele pe un ton calm. 

Fără a ţine seama de spusele sale, fiul continua să strige, 
alternând injuriile cu multe cuvinte fără şir - lucru care denota o 
mare excitabilitate nervoasă. Ajuns la paroxism din cauza furiei, 
luă o carafa de cristal şi o aruncă de pământ, spărgând-o în mii 
de bucăţi. 

Ducele se ridică, se apropie de fiul său şi-i puse mâna pe umăr 
cu mare afecţiune. 

— Ai dreptate, Henri, ca să fii nemulţumit. Să ştii că 
împărtăşesc nemulţumirea ta, dar, din nefericire, mijloacele 
noastre de a limita pagubele cauzate de oamenii politici sunt 
prea puţine. 

Calmat oarecum de cuvintele tatălui său, Henri se lăsă condus 
în apartament. Dar, odată sosit în camera sa, agitația îi crescu. 
Doi valeţi îl dezbrăcară şi-l puseră aproape cu forţa în pat. O 
transpiraţie abundentă îi muiase părul şi pijamaua descheiată 
pe piept era plină de sudoare. Trupul i se contorsiona în salturi 
mici, furioase. Îl scuturau frisoane, în timp ce dinţii îi clănţăneau 
şi printre ei scăpau strigăte guturale şi gemete. Ochii săi, măriţi 
de groază, urmăreau nişte viziuni de oroare. Firicele de salivă 
curgeau din gura-i strâmbă. 

Doctorul Caillavet, chemat de urgenţă, îl examină sumar şi-i 
puse diagnosticul: 

— Tulburări neurovegetative grave, tahicardie, febră, confuzie 
mentală, delir halucinatoriu - acestea toate sunt simptomele 
clasice ale unui delirium tremens. Îi voi prescrie o hidratare 
intensă, întăritoare cardiace, meprobamat în doze mari. 
Bineînţeles, este nevoie de o nouă cură de dezintoxicare, ca şi 
de o psihologie de susţinere. Ştiu că este o măsură 
dezagreabilă, dar indispensabilă. 

Odată criza trecută, Henri trebui să se resemneze şi să ia 
drumul Elveţiei. Soţie iubitoare şi grijulie, interesată de starea 
de sănătate a soţului ei, Sandra îl conduse la clinică, îl internă şi 
apoi reveni în Franţa. 

— Prinţul nu va mai supravieţui unei alte crize, îi explică 
doctorul Caillavet. Va trebui să aveţi mare grijă de el. Existenţa 
lui depinde numai de dumneavoastră. 


Viaţa la castel intră foarte repede în normal. Profitând de 
absenţa soţului şi a cumnatei sale, singurii care ar fi jenat-o în 
libertatea de acţiune, Sandra continua pe ascuns întâlnirile de 
dragoste cu Raymond. 

În mijlocul nopţii, el îşi părăsea apartamentul fără să fie văzut 
şi se furişa în camera Sandrei. Femeia îl aştepta, resemnându-se 
să suporte ardoarea adolescentului, care se arunca asupra ei 
năvalnic, clocotitor, viu ca un cocoş tânăr şi tot atât de repede 
sătul, totdeauna gata să pornească la atac, fără ca partenera să 
aibă timp să împartă plăcerea cu el. 

Pentru Sandra, împerecherea aceasta fără dragoste semăna 
mai degrabă cu o corvoadă. Spre marea ei mirare, Roselyne de 
Vaubecourt, în vizită la castel, îi şopti la ureche în timp ce-l 
privea pe Raymond jucând tenis. 

— Ce şarmant este tânărul dumneavoastră nepot! Ce fericită 
va fi femeia care-l va învăţa subtilităţile dragostei carnale! Mi-ar 
plăcea să-i fac eu educaţia sentimentală. 

Faptele de vitejie ale lui Raymond şi perseverenţa Sanadrei 
dădură rezultatul scontat. După o lună de aşteptare, ea 
constată, nebună de bucurie, că era însărcinată. Planul său, 
pregătit cu atâta grijă, reuşise... 

* 


x x 


— În câteva zile, alianța defensiv-ofensivă dintre noi şi ruşi va 
fi semnată, spuse ducele, împărțindu-le cărți de joc partenerilor 
săi - ducesa Eléonore, Gontran şi doctorul Friedmann - reuniți în 
jurul unei mese pătrate. Gérard tocmai mi-a telefonat şi mi-a 
spus că generalul Doumenc a plecat la Moscova pentru a semna 
acest faimos pact, care-l va obliga pe Hitler, în caz de război, să 
facă faţă pe două fronturi în acelaşi timp. Ultimele detalii vor fi 
reglate în orele care urmează. 

Era o seară frumoasă de august. Prin uşile-ferestre deschise 
pătrundeau un parfum suav de gazon proaspăt tuns şi cântecul 
nostalgic al greierilor. Sandra juca tric-trac cu Roger, care se 
întorsese din Anglia. Andrée şi Raymond, aşezaţi la distanţă 
unul de altul, căscau plictisiţi, cât pe ce să-şi desprindă 
maxilarele. 

Miss Swanson, cu mâinile prinse de balustrada balconului, 
privea imaginea lunii pline care se reflecta în apele marelui 


bazin. Atenţia îi fu atrasă de o maşină veche şi hodorogită care 
se opri în faţa intrării principale a castelului. 

Ducesa Eléonore, care auzise scrâşnetul pneurilor pe pietrişul 
aleii, întrebă plină cu curiozitate: 

— Încă o vizită, Miss Swanson? 

Englezoaica îşi lungi gâtul descărnat ca să vadă mai bine, dar 
distanţa era prea mare pentru ea ca să-i permită să distingă faţa 
nou-venitului. 

— Un domn a coborât dintr-un taxi vechi. 

— Ce idee bizară să vii în vizită la o oră atât de târzie fără să 
te anunţi!, exclamă ducele încruntând sprâncenele. 

Ducesa Eléonore îşi examina cărţile aranjate în evantai. 

— Deschid!, spuse ea, aruncând miza pe postavul verde. 

—  Merg!, spuse şi Gontran, dezgustat de cărţile sale 
nesemnificative. Seara asta sunt urmărit de un ghinion 
persistent. 

— Este o explicaţie. Sunteţi câştigător în alte domenii, dragă 
domnule Saint-Leger, surâse doctorul Friedmann, făcând cu 
ochiul. 

— Dacă faceţi aluzie la dragoste, dragă doctore, interveni 
ducesa Eléonore, să ştiţi că aceasta nu aşteaptă numărul anilor. 
Eros nu dispreţuieşte nici vârsta fragedă, nici pe cea matură. 
Numai bătrânii sunt capabili să iubească. 

— Din păcate, sunt prea rar răsplătiți la rândul lor, adăugă 
ducele râzând. 

Pudic, Gontran lăsă capul în jos. 

În acest timp, în faţa intrării principale, şoferul taxiului - un 
individ scheletic, chiar mai hodorogit decât maşina - scoase din 
partea din spate trei valize din piele de crocodil şi le dădu unui 
valet tânăr. 

Henri, un pic obosit după lungul său voiaj, plăti şoferul. 

— Urcă valizele în camera mea, Victor, şi anunţă pe doamna 
prinţesă că am sosit! 

În timp ce taxiul se îndepărta însoţit de zgomote de tot felul, 
iar servitorul dispăruse în casă purtând bagajele prinţului, 
acesta privi în jurul lui cucerit de frumuseţea peisajului. Cu toate 
că ştia foarte bine fiecare colţişor, avu impresia că vede totul 
pentru prima oară. Era ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis urât. 


Oftă uşurat şi urcă încet scara de marmură roz care ducea la 
intrarea în castel. 

Un zgomot îndepărtat se amplifică şi, într-un vâjâit asurzitor, o 
escadrilă de avioane de vânătoare survolă liziera pădurii. 

Henri îşi aminti de rumoarea discuţiilor despre un război 
apropiat, perspectivă pe care foarte mulţi francezi refuzau s-o 
accepte. 

Deschise uşa-fereastră cu geamurile bine spălate şi pătrunse 
în vestibulul cel mare cu coloane înalte, corintiene. Buchetele de 
flori din marile vase Medicis răspândeau un parfum greu, care-i 
amintea de mirosul dulceag al înmormântării. 

In acest moment, o văzu pe Sandra, care venea spre el 
alergând şi care, când se întâlniră, se aruncă de gâtul lui şi-l 
sărută cu o tandreţe neprefăcută. Era unicul ei sprijin, un scut 
capabil s-o apere şi s-o acopere. 

— De ce nu m-ai anunţat că te întorci?, îl întrebă ea. Aş fi 
venit să te întâlnesc în Elveţia, ca să ne întoarcem împreună. 
Sau cel puţin aş fi venit să te întâmpin la gară. 

Prinţul o îmbrăţişă un lung timp. 

— Nu mai pot suporta să fiu despărţit de dumneata!, şi îi 
mângâie părul cu tandreţe. Dacă ai şti cât mi-ai lipsit! 

Făcu un pas înapoi şi o privi cu o infinită tandrete. 

— Lasă-mă să te privesc!... Cât eşti de frumoasă! Mai 
frumoasă ca niciodată! 

O îmbrăţişă din nou. 

— Am venit pe neaşteptate pentru că am vrut să-ţi fac o 
surpriză. 

— Este cea mai frumoasă surpriză, Henri! 

— Datorită dumitale am învins boala. Acum sunt vindecat. Am 
senzaţia că am ieşit dintr-un tunel lung şi întunecat, unde am 
fost prizonier timp de secole, de multe secole... 

— Sunt fericită, dragostea mea! 

— Mă întreb dacă fraţii mei se vor bucura să mă revadă. 

— Sunt sigură că toţi aşteaptă cu nerăbdare să te întorci. 

— Ba, te înşeli. Ei îmi aşteptau moartea. Dar le-am de-jucat 
planurile revenind sănătos... Este lovitura cea mai grea pe care 
puteam să le-o dau... La clinică m-am gândit mult la Bernard. De 
ce să nu-l imităm? Am putea face un lung voiaj în Mexic sau în 
India! Mi-am dorit totdeauna să ajung în ţara asta fabuloasă. Dar 


tata s-a opus mereu. În calitatea mea de fiu mai mare, spunea 
el, aveam datoria să nu părăsesc domeniul. Se pare că mai 
crede în dreptul pri-mului născut. Apropo de tatăl meu: îşi 
păstrează puterea nealterată? 

— Oh, da! Este un fenomen. 

— Cred că-şi va sărbători şi centenarul. 

— Este foarte probabil. 

— li doresc asta din toată inima. Perspectiva de a deveni şeful 
familiei nu-mi surâde deloc. 

Işi aprinse o ţigară şi inspiră cu voluptate aroma tutunului. 

— Nu-ţi ofer o ţigară, ştiu că dumneata nu fumezi. 

— Şi dumneata? Ţi s-a permis să fumezi? 

— Cu moderație. Am dreptul la o compensație ca să pot 
înlocui alcoolul pe care l-am părăsit în mod definitiv. Ce face 
Roger? 

— S-a întors din Anglia. A petrecut cea mai mare parte a 
vacanței la Deauville, la prieteni. Rămâne cu noi puţin timp. 

— Asta este bine! 

— De ce? 

— Acest tânăr este aşa de frumos că mă tem... 

— Te temi de ce? 

— Că ţi-ar putea întoarce capul în timpul absenței mele. 

— Glumeşti! Nu e decât un copil. 

— Renunţă la trăncăneala asta repetată până la saturație de 
Anne când este vorba de fiul ei. Apropo de Raymond, cum se 
descurcă acum cu mama lui? Pariez că, uitând de vârsta 
scumpului ei fiu, ea îl înconjoară cu tiranica ei dragoste maternă 
şi-l păstrează într-un fel de copilărie prelungită... Sărmanul 
băiat! 

— Este un adolescent inofensiv... 

— O lupoaică nu poate naşte iepuri. Aşteaptă să crească... 

Atunci abia se va vedea dacă are sau nu caracterul mamei lui. 

Urmat de doi ogari care ţopăiau şi lătrau de bucurie, Raymond 
cobori scara alergând. La vederea lui Henri, ră-mase nemişcat 
ca şi cum o baghetă magică l-ar fi transfor- mat în statuie vie. 
Obrajii i se împurpurară violent şi se bâlbâi în mod jalnic. 

— Unchiule Henri! 

— Eh, da! Eu sunt! înviat! Vino să mă săruţi. Adolescentul abia 
reuşi să articuleze câteva cuvinte. 


— Bine aţi venit, unchiule Henri! 

Se apropie de el şi- | sărută cu stângăcie. Aruncă o privire 
scurtă spre Sandra, dar aceasta îl ignora. 

— S-a purtat frumos, Sandra? 

— Oh, sigur că da! 

— Pentru că ai fost cuminte cât timp am lipsit, ţi-am adus un 
cadou. „Văcarul şi Constantin” din platină, pe care ştiu că ţi-o 
doreai de mult timp. 

Aflat încă sub şocul acestei întâlniri neprevăzute, Raymond 
murmură fără să-i fi înţeles spusele: 

— Poftim? 

— Ţi-am adus ceasul-brăţară pe care-l voiai. L-am pus în una 
dintre valizele mele. Dacă vii cu mine, ţi-l voi da. 

— Eu... eu vă mulţumesc mult, unchiule Henri! 

Valetul care-l primise pe Henri atunci când sosise reveni 
aferat. 

— Domnul duce vă aşteaptă în bibliotecă, domnule prinţ! 

— L-aţi anunţat că m-am întors? 

— Da, domnule prinţ. 

— Bine. Voi merge să-l văd. Sunteţi liber! Servitorul se retrase 
cu spatele. 

Henri privi spre soţia sa. 

— Mă scuzi câteva minute. Îmi îmbrăţişez tatăl şi mă întorc. 
Vom despacheta împreună cadourile... 

După plecarea unchiului său, Raymond o privi pe Sandra. 
Nervos, el strângea şi desfăcea pumnul. 

— Acum ce va fi cu noi?, întrebă el neliniștit. 

Sosirea unchiului său nu-i smulgea oare un drept pe care-l 
câştigase asupra trupului Sandrei? 

Ea nu părea să facă mare caz de agitația adolescentului. 

— Ce se va întâmpla? Nimic! Ce-ai vrea să se întâmple? Acest 
răspuns ambiguu dublă teama adolescentului, care avea nervii 
întinşi la extrem. 

— Cum vom face să ne întâlnim? 

— Nu ne vom mai întâlni! O privi îngrozit. 

— Nu-i posibil! 

— Ba da! 

— Te iubesc, Sandra! Tu mi-ai aprins dragostea! 


— Vei cunoaşte alte femei. Pentru tine, viaţa abia începe. El 
insistă, furios şi implorând: 

— N-am nevoie de alte femei. Eu pe tine te vreau! 

— Să fim rezonabili, Raymond! Trebuie să uităm această 
întâmplare! 

— Eu nu pot s-o uit! 

De data asta, ea îi vorbi cu seriozitate: 

— Nu insista! Vrei să mă supăr? 

Băiatul se apropie de ea, îi luă mâna şi o rugă: 

— Sandra! Nu mă părăsi! Te rog! Îşi retrase mâna: 

— Nu mă face să regret slăbiciunea mea trecătoare! Tot ceea 
ce s-a petrecut între noi n-a fost decât un joc! Şi jocul s-a sfârşit! 

— Pentru mine n-a fost un joc! Te iubesc, Sandra! 

Incercă s-o sărute pe buze. Sandra îl împinse cu brutalitate. 

— Eşti nebun! Dacă ne vede cineva? Gândeşte-te la Henri, la 
mama ta, la bunicul tău!... 

El o privi cu reproş. 

— Nu mi-ai spus lucrurile acestea acum două luni, în 
bibliotecă... 

— Asta îmi va fi învăţătură de minte. Să ai de-a face cu un 
copil... 

— Nu mai sunt un copil! Am şaisprezece ani! Ti-am făcut 
dovada că nu sunt copil! 

Ea surâse ca să destindă atmosfera. 

— Să uităm asta! Trebuie să înţelegi că totul s-a sfârşit. Peste 
două săptămâni începe şcoala. 

— Sandra, te rog... 

— Nu e bine să insişti! Mă plictiseşti! 

— Nu-mi spune asta! Mi se face rău! Sandra tăcu, 
dispreţuitoare. 

— Incetează cu această comedie! Detest bărbaţii care plâng. 
Şi apoi, aranjează-ţi părul! Ai un aer sălbatic! Priveşte-te în 
oglindă. 

Adolescentul tresări. Îşi văzu imaginea reflectată în una din 
marile oglinzi care ornau vestibulul şi-şi dădu imediat seama de 
felul cum arăta - avea ochii roşii, obrajii congestionaţi, părul 
ciufulit, veşmintele îi erau în dezordine - toate îi trădau în mod 
elocvent disperarea. 


| se făcu frică. Cei apropiaţi i-ar fi ghicit imediat tulburarea. 
Dacă bunicul i-ar cere explicaţii, ce-ar fi putut răspunde? 

Cuprins de panică, fugi. 

Rămasă singură, Sandra suspină. Acest băiat nesocotit îi va 
crea complicaţii. Dar va şti ea să-l calmeze. 

îngrijorată, urcă încet scara şi sosi pe palierul etajului nobil, 
apoi se îndreptă spre galeria cea mare, tocmai când ducesa 
Eléonore ieşea ca o furtună din salonul de jad. Vivacitatea ei 
clocotitoare contrasta cu aspectul învechit al rochiei de mătase 
violetă, împodobită cu dantele de Chantilly. 

În urma ei, Gontran sufla greu ca şi cum ar fi terminat o cursă 
atletică epuizantă. 

— Aţi auzit o noutate, Sandra? Jocelyn de Vanbecourt tocmai 
mi-a spus la telefon!, strigă ducesa surescitată. Hitler a semnat 
un tratat de neagresiune cu Uniunea Sovietică sub nasul 
delegaţiei noastre, care trebuie să părăsească Moscova 
bâlbâindu-se. 

— Cine ar fi putut crede că e posibil ca fasciştii şi comuniştii să 
se înţeleagă între ei?, întrebă indignat Gontran. 

— Extremele se atrag, replică Eléonore sentenţioasă. 

— Stalin şi Hitler - doi nemernici inveteraţi, adăugă el cu 
amărăciune. 

— Unde este Charles?, întrebă ducesa. Vreau să-i spun 
această veste surprinzătoare. 

— Este în bibliotecă cu Henri, mătuşă Eléonore. 

— Îmi pare bine că soţul dtale s-a întors, spuse ducesa. 

— Cura, se pare, i-a reuşit bine acum. 

— Sunt bucuroasă. Să mergem să-i vedem! 

Luând în mod absolut comanda, Eléonore se puse în mişcare 
urmată de Sandra şi de Gontran, care încheia micul cortegiu. 
Traversară galeria şi pătrunseră în bibliotecă. Ducele şi fiul său 
mai mare, în picioare lângă o uşă-fereastră, stăteau de vorbă. 

— Aţi auzit cum au fost ai noştri păcăliţi de ruşi?, întrebă 
Eléonore abrupt. 

— Da! Gerard mi-a telefonat de la Paris, acum un moment. Vă 
asigur că asta nu m-a mirat. Mă aşteptam la o astfel de 
schimbare de poziţii... 

— Oferă-mi un pahar de Porto, Charles!, spuse ducesa. Sunt 
copleşită! 


— Se pare că se apropie sfârşitul lumii!, opină Gontran. 
Bătrânul duce îşi mişcă fruntea încoronată de părul argintat. 

— Sfârşitul unei anumite lumi, poate. Fiecare război aduce 
schimbări majore. Din păcate, doar schimbări în rău. Marele 
Război a fost crepusculul nu numai al unei perioade lungi de 
pace şi de prosperitate, dar şi al unei societăţi care şi-a stins 
ultimele raze de lumină. 

Sună. Majordomul, într-o mică livrea, intră fără zgomot. 

— Justinien, comandă ducele, serviţi-ne un Porto! 

Privirea sa se opri asupra lui Henri. Îşi aminti brusc că nu are 
voie să bea alcool în prezenţa fiului abia revenit la o stare mai 
bună după ultima cură de dezintoxicare. Se întoarse spre sora 
sa: 

— Cred că nu este recomandabil să consumăm Porto. Suntem 
prea agitaţi. Alcoolul ar putea să ne facă rău. N-ai prefera o 
oranjadă? 

Ducesa făcu o figură scandalizată. 

— Oranjadă? La vârsta mea? Drept cine mă iei? 

— Nu vă faceţi griji din cauza mea! Beţi Porto, dacă inima vă 
cere! Asta nu-mi va face nici-o impresie. Justinien, mie 
pregăteşte-mi o citronadă. In ceea ce mă priveşte, am renunţat 
definitiv la alcool. 

Faţa bătrânului duce se lumină. 

— lată un limbaj care-mi place! Justinian, serveşte doamnelor 
cel mai bun vin de Porto! Pentru domnul de Saint-Leger şi 
pentru mine, un coniac foarte vechi! 

Ca şi pe timpul lui Ludovic XIV, el adăuga particula de nobleţe 
tuturor personajelor care-l înconjurau, chiar dacă acestea n- 
aveau dreptul s-o poarte. 

Câteva minute mai târziu, majordomul aduse pe un platou de 
argint băuturile comandate. 

Ducele ridică paharul şi ţinu un toast solemn: 


— Pentru Franţa şi pentru pace! 
* 


xx 
Urările sale nu aveau să se împlinească. Pacea dorită de toţi 


cei care fugeau de ideea unei conflagrații mondiale părea grav 
compromisă. 


Două zile mai târziu, fără să se anunţe, Gérard sosi la castel la 
bordul puternicei sale maşini, după ce parcursese în mai puţin 
de o oră şi jumătate cei o sută şi douăzeci de kilometri care- i 
separau de Paris. El, atât de calm de obicei, era atât de 
bulversat încât uită să intre întâi la el ca să-şi schimbe costumul 
de oraş cu ţinuta de seară pe care tatăl său o cerea pentru cină. 

Il găsi pe bătrânul duce în salonul venețian, cel pe care îl 
rezervase pentru intimitatea sa, salon care nu excludea o 
eleganţă rafinată, adusă de elemente mărunte, destinate 
înlăturării aspectului sever al încăperii: coloanele şi şemineurile 
de marmură, mobilele italiene din veacul al XVIII-lea, velurul roz 
care înlocuia lambriurile tradiţionale şi servea ca fond pentru 
pânzele lui Longhi, Canaletto antic, de foarte bun gust. 

Ducele juca tric-trac cu doctorul Friedmann. Gontran urmărea 
partida cu interes, în timp ce ducesa Eléonore, cu ajutorul 
ochelarilor cu mâner, admira gravurile dintr-un album al lui 
Gustav Doré. 

— Nu te aşteptam în seara asta, îi spuse ducele, aruncând 
zarurile imediat. 

— Am vrut să vă chem la telefon, dar comunicațiile sunt 
întrerupte. Probabil una dintre acele greve care au ca scop să 
dezorganizeze ţara. Evenimentele se precipită, tată. Decretul 
pentru chemarea sub arme a rezerviştilor a fost semnat. Mâine- 
seară va fi dat publicităţii. Partidul şi presa comunistă au 
publicat o declaraţie în care sunt de acord cu pactul germano- 
sovietic, considerat ca un factor de pace. Guvernul a decis în 
noaptea asta suspendarea tuturor ziarelor de stânga şi de 
extremă stângă care susţin o politică contrară intereselor vitale 
ale Franţei. Mi-e tare frică, tată, ca războiul să nu fie iminent. 
Toate eforturile noastre ca să salvăm pacea au fost zadarnice. 

Ducele încetă să mai joace. 

— Din punct de vedere moral, eu condamn războiul. Dar în 
această împrejurare regret că nu l-am început mai devreme, 
atunci când germanii nu erau încă pregătiţi de luptă. Le-am 
acordat un răgaz pe care ei l-au folosit ca să se înarmeze până-n 
dinţi şi să pornească războiul atunci când vor vrea ei. Este o 
greşeală pe care o vom plăti scump. 

Işi consultă ceasul. 

— Este ora cinei, dragi prieteni! 


Privi cu un ochi critic ţinuta fiului său. 

— Du-te şi te schimbă, Gerard! Te aşteptăm! 

Gerard fu uimit de observaţia frivolă a tatălui său, dar nu se 
putu împiedica să observe că această frivolitate aparentă nu era 
lipsită de o oarecare măreție. 

Oare denota calmul lui imperturbabil, sau era vorba de o 
senilitate avansată, care nu-i permitea să mai aprecieze 
evenimentele la justa lor valoare? 

Dori să obţină răspuns la ceea ce căuta, să se convingă de 
adevăr. 

— Apropierea războiului nu pare să vă tulbure prea tare, tată. 

Bătrânul duce ridică imediat capul, ca şi cum ar fi citit 
gândurile fiului său, gânduri lipsite de curtoazie. 

— Nu uita, Gerard, eram încă un copil atunci când a izbucnit 
războiul din 1870, care avea să marcheze destrămarea celui de 
al Ill-lea Imperiu, dar aveam atâta putere de discernământ ca 
să-i înţeleg ororile. Am participat la Marele Război din 1914, în 
ciuda faptului că aveam cincizeci şi cinci de ani. Am cerut în 
mod expres să fiu folosit pentru că nu concepeam să rămân 
inactiv, când milioane de bărbaţi tineri mureau pe front 
servindu-şi patria. Acum sunt prea bătrân ca să merg pe front, 
dar voi găsi un mijloc oarecare ca să-mi fac datoria împotriva 
vânturilor şi mareelor. 

Gerard se înclină. 

— Vă cer iertare, tată! 

După plecarea sa, ducele lăsă capul să-i cadă pe piept cu un 
aer dezamăgit. 

— Ce gânduri te rod, Charles?, îl întrebă Gontran cu milă. 

— Ei, da! Mă gândesc la fiii şi la nepoţii mei! 

— Gerard este în afară de orice pericol, interveni ducesa 
Eléonore. Membrii corpului diplomatic sunt exceptaţi de la 
serviciul militar în timp de război. 

— Dar Henri, Bernard, Roger? 

— Roger este cel mai expus, conveni Eléonore. Henri nu mai 
este la prima tinereţe, iar Bernard... ei bine, Bernard 
vagabondează departe de noi. In ceea ce-l priveşte pe 
Raymond, războiul se va termina înainte ca el să ajungă la 
vârsta încorporării. 


— Să sperăm!, răspunse ducele. Să sperăm! Războiul începe, 
dar nimeni nu ştie să spună nici când şi nici cum va lua sfârşit. 

Mă gândesc la Anne, care se frământă neliniştită din cauza 
bolii şi de grija fiului ei! 

Cu mâinile la spate, Gontran, pierdut în gânduri, privea fără să 
vadă un peisaj venețian de Canaletto. Apoi se întoarse spre 
prietenii săi. 

— Ne credem capabili să ne dirijăm paşii după voia noastră, să 
ne ordonăm existenţa în totală libertate. În realitate nu suntem 
decât marionete cu un destin ca un balot care se clatină în toate 
părţile, nepăsându-i de ridicola noastră aroganță. 

— Vă temeţi de moarte?, îl întrebă doctorul Friedmann. 

— O frică teribilă! Recunosc! Când eram tânăr, nu aveam 
habar de ea. Nu-mi păsa de întâmplare şi de pericole. Credeam 
că totul îmi era permis. Astăzi, cel mai inofensiv curent de aer 
mă înspăimântă... Moartea mă pândeşte... 

Zilele care mi-au rămas de trăit se împuţinează din ce în ce 
mai mult, ca şi cum moartea are puterea să le comprime, pentru 
a mă atrage în sânul ei... _ 

— Gontran, schimbă subiectul, protestă ducesa. Imi dă 
frisoane... 

Trecură în sufragerie. Înainte de a se aşeza în jurul mesei 
luminate de candelabre cu buchete de lumânări aprinse, Gerard 
reveni printre ei arborând o sobră ţinută de seară. 

Atmosfera era grea. Căzuţi pe gânduri, convivii onorau prea 
puţin mâncărurile servite de oameni în livrele albe. 

Singur numai Raymond era surescitat. 

— Vreau să mă înrolez voluntar, exclamă el cu ochii scânteind. 

— N-ai decât şaisprezece ani, îl întrerupse Andrée. Trebuie să 
aştepţi până la optsprezece ani, vârsta cerută ca să fii admis în 
rândurile armatei, adăugă Gontran. 

— Războiul însă nu va dura atât de mult timp. 

Concluzia sa îl făcu să zâmbească pe bătrânul duce. 

— În 1914, toată lumea presupunea că războiul va lua sfârşit 
în mai puţin de un an. 

— Armele de azi sunt mai eficace, mai distructive decât cele 
de ieri, îl susţinu Gontran. 

Sandra îi asculta vorbind, având senzaţia că tot universul se 
învârte în jurul ei. Castelul Montfort, care sfidase secolele, i se 


păru dintr-odată o casă de păpuşi. Avu o viziune care o îngrozi. 
Castelul ardea ca o torţă gigantică. Flăcările uriaşe, jerbele de 
scântei, norii groşi de fum se ridicau vertiginos în înălţimi. Bău 
un pic de vin, sperând să-şi limpezească starea de plictis şi să 
înlăture imaginile neliniştitoare. 

Soţul ei păstra o tăcere morocănoasă. Băuse oranjadă, dar 
ochii îi luceau când privea grămada sticlelor de vin pe care 
servitorii le manevrau cu uşurinţă. Nu dorea să se atingă de 
alcool, căci îşi dăduse ca sarcină educarea voinţei. 

Dar ceva obscur, ascuns în străfundurile fiinţei sale, îl 
îndemna să evalueze - în imaginaţie - gustul celei mai bune 
dintre băuturi păstrate în sticle îmbrăcate în pânze de păianjen. 
Estima calităţile, aroma, buchetul, lejeritatea şi tăria vinului. 
Toate savorile străine, fructe ale imaginaţiei sale, îi parfumau 
cerul gurii, îi gâdilau în mod plăcut nările. 

— Războiul va face să crească preţul produselor agricole, 
declară sentenţioasă ducesa. Agricultorii nu vor avea decât să 
ridice preţul ca să-şi poată creşte puterea de cumpărare. 

— Vorbiţi despre cei care nu vor pieri pe câmpul de luptă, 
evident, adăugă doctorul Friedmann. 

Acest fragment de discuţie fu de ajuns pentru a-l scoate pe 
Henri din reverie. Eventualitatea unui război îi punea nişte 
probleme care-l priveau personal. Vârsta nu-i permitea să lupte 
în prima linie, dar riscurile, mult mai mici, nu excludeau deloc 
un sfârşit tragic. Trebuia să se gândească la Sandra, la ceea ce 
ar fi îndurat după moartea sa, totdeauna posibilă. Viitorul se 
prezenta în culori sumbre. Trebuia să fie prudent... 

* 


x x 


La Paris, Anne se instală în acelaşi tren care trebuia să-i aducă 
în Normandia pe jurnaliştii chemaţi sub arme ca rezervişti. Era 
fericită că se întorcea la castel, că-şi va întâlni fiul, că va pune 
punct durerosului capitol din existenţa ei legat de acest cancer 
care o umpluse de groază. Singura voinţă de a nu-l abandona pe 
Raymond o susţinuse şi o împiedicase să nu se sinucidă, 
aruncându-se de la fereastra camerei sale, situată la al treilea 
etaj, după ce fusese internată în clinică. 

Obişnuită să trăiască mereu în mijlocul tribului zgomotos care 
se învârtea la umbra tatăl ei, se simţea zdrobită de singurătatea 


care-i fusese impusă în cameră. Primea flori în fiecare zi, care, în 
loc de a o bucura, îi accentuau tristeţea sufletească. 

Tatăl ei venise la ea o dată pe săptămână aducându-i fructe, 
cărţi şi reviste de modă, pe care Anne le arunca, dezgustată, 
după plecarea sa. Nu arăta interes decât pentru noutăţile care-l 
priveau pe fiul ei. Acesta venise s -o vadă numai o singură dată. 
Era palid, avea ochii cerniţi şi se agita ca un pui de leu în cușcă. 
Anne atribuia nervozitatea sa ambianţei din spital, străină şi 
apăsătoare pentru el. 

Gerard o vizitase din ce în ce mai rar. Venea încărcat de cutii 
gigantice de trufe trase în ciocolată. O îmbrăţişa, apoi îşi ştergea 
buzele pe furiş, înfricoşat că s- ar putea contamina. Dar într- o zi 
îi surprinse gestul fără a fi prea mirată. Dacă Gerard gândea că 
o face să sufere din cauză că răreşte vizitele, se înşela grozav. 
Prezenţa lui nu-i aducea nici-o stare de bine. 

Intervenţia chirurgicală, o reuşită totală, o eliberase de acea 
minusculă tumoare malignă, înainte ca aceasta să poată creşte 
şi să-şi împrăştie metastazele în tot organismul. O recidivă era 
totdeauna posibilă, dar, pentru moment, pericolul părea 
înlăturat. Această amânare, poate de scurtă durată, îi va 
permite să spere într-o eventuală vindecare. 

Avea datoria să trăiască, să folosească răgazul pe care 
Providența i-l acordase ca să-şi ajute fiul, să-i apere drepturile, 
să-l pregătească să înfrunte viitorul. 

Anne era atât de absorbită de gândurile ei, că nu remarcase 
animația tovarăşilor ei de călătorie, nici neliniştea care le 
umbrea feţele, nici dureroasa surpriză pe care o reflectau 
privirile lor. 

Trenul era ticsit. În compartimentul ei de clasa l-a, Anne era 
strânsă între un obez apoplectic, în jur de cincizeci de ani, şi o 
doamnă voluminoasă, îmbrăcată în negru. Pe bancheta de 
vizavi, doi burghezi cu aspect de oameni bogaţi. Purtau o 
discuţie animată, în timp ce un ofiţer superior de infanterie citea 
„Figaro” - ziarul cotidian. 

— Sincer să fiu, mă aşteptam la un război, dar ca să 
izbucnească atât de devreme îmi pare o nebunie, spuse unul 
dintre ei. 

— Am sperat totdeauna că ceea ce era mai rău putea fi evitat. 


— Atunci când vine scadenta, toţi suntem surprinşi ca şi cum 
am cădea din nori, replică celălalt, strângând cu un gest 
instinctiv nodul cravatei sale de mătase. 

— Se ştie că moartea ne pândeşte, dar refuzăm să admitem 
că sfârşitul este aproape, interveni obezul, plisându-şi fruntea. 

— Chemarea sub arme a rezerviştilor nu înseamnă decât că 
ostilitățile vor fi declanşate în mod fatal, spuse ofiţerul de 
infanterie. Dar dacă Franţa se vede obligată să intre în război, 
nu ne va rămâne decât să luptăm cu o determinare sălbatică 
până la victoria finală. 

— Am un fiu de douăzeci şi cinci de ani, spuse obezul. L-am 
crescut, l-am educat, i-am asigurat o carieră frumoasă. Nu vreau 
să-l pierd ca să salvez Polonia, care este la mii de kilometri 
depărtare de noi. Fiecare ţară să se apere cu propriile mijloace. 

— Aţi făcut războiul din 19147, îl întrebă militarul. 

— Bineînţeles! Am fost ofiţer de intendenţă. Când Statele 
Unite au venit în ajutorul nostru, în ciuda oceanului care ne 
despărţea, dumneavoastră n-aţi ridicat această problemă: de ce 
americanii au ales să moară pentru noi? 

— Nu cred în altruismul lor. Se temeau de expansiunea 
germanilor, care ar fi putut să-i distrugă economic dacă Franţa 
ar fi fost învinsă. 

— Nu găsiţi un paralelism între 1914 şi 1939? Nemţii - tot 
nemţii - încercau să stranguleze Europa. Atunci erau susținuți 
de Austria, care nu prea conta. Astăzi au patruzeci de milioane 
de italieni şi două sute de milioane de ruşi de partea lor, adăugă 
ofiţerul de infanterie. 

— Urăsc războiul, urăsc moartea!, strigă obezul. 

— Spuneţi asta nemților care ni-l impun! 

Anne reţinuse ultima replică. Şi ea detesta războiul şi n-ar fi 
fost niciodată de acord ca fiul ei să ia armele împotriva cine ştie 
cui. Din fericire, Raymond era foarte tânăr. La şaisprezece ani, 
ipoteza recrutării sale nici nu se punea. Dar Anne cunoştea bine 
istoria. Marele Război durase patru ani. Patru ani de suferinţe, 
de mizerie, de distrugeri şi de moarte. 

Războiul următor, despre care toată lumea vorbea, nu risca 
oare să se întindă şi el? Anne refuza să fie de acord cu 
mobilizarea fiului ei, chiar dacă ostilitățile se vor prelungi până 


la majoratul lui. Va găsi ea o soluţie ca să evite o încercare de 
acest fel. 

Îl va trimite în America! lată o idee bună! Sau în Spania! E mai 
aproape. Dar posibilitatea izbucnirii unui alt război civil, când cel 
vechi abia a fost stins, o făcu să dea înapoi. Elveţia oferea cele 
mai bune oportunităţi, dar cine ar fi putut garanta că teritoriul 
său nu va fi invadat de hitlerişti? Insulele din Pacific erau cele 
mai acceptabile. Dar cum să ajungi acolo? Submarinele 
germane n-ar ezita să scufunde vasele de pasageri chiar sub 
pavilion neutru. În timpul Marelui Război, acestea făcuseră 
ravagii pe mările cele mai îndepărtate. Ideea că l-ar putea 
vedea pe Raymond pierind înecat sub ochii săi, fără ca ea să-l 
poată salva, o înspăimântă. 

Acum îl invidia pe Bernard, care avusese îndrăzneala să se 
repatrieze. Atunci îl crezuse nebun, imbecil sau laş, dar se 
înşelase amarnic. Bernard ştiuse să se descurce mult mai bine 
decât toţi ai săi. Departe şi la adăpost de război, el va 
supravieţui şi, după încheierea păcii va reveni în Franţa, va lua 
în linişte titlul de duce şi se va bucura de toată averea familiei 
Montfort. Ura îi dădu frisoane. Anne mai rumega aceste gânduri 
negre, atunci când trenul ajunse la destinaţie. Cobori pe peronul 
gării şi-l văzu pe Jacob, bătrânul şofer al tatălui său, care o 
aştepta stoic în mijlocul unei mari mulţumi. 

„De ce oare Raymond n-a venit să mă întâmpine?”, se întrebă 
ea. O bănuială îngrozitoare îi apăsă inima. Era bolnav? Sau 
rănit? Poate muribund, victimă a unui accident? Familia îi 
ascunsese adevărul ca să nu agraveze starea ei de sănătate şi 
aşa nesigură!... 

Jacob o salută ridicând cascheta de şofer de casă mare, apoi îi 
luă valizele. 

— De ce domnul Raymond n-a venit la gară?, întrebă ea cu 
nelinişte, în timp ce traversau sala de aşteptare. Am anunţat că 
vin... 

— Domnul Raymond a plecat în dimineaţa asta la vânătoare, 
doamnă contesă. 

Anne respiră uşurată. Fiul ei era, deci, sănătos. Dar bucuria îi 
fu umbrită de o uşoară strângere de inimă. Raymond o neglijase 
ca să alerge de-a lungul câmpurilor şi văilor. 

Maşina Daimler era parcată în faţa ieşirii din gară. 


— Unde este şoferul meu?, întrebă ea din nou. 

Nevăzând în jurul ei persoane cunoscute, devenea agasantă. 

Georges îi dăduse siguranţă pentru că-şi cunoştea meseria la 
volan, pentru că era tânăr, pentru că avea un zâmbet 
strălucitor. Nu avea deloc încredere în Jacob, acest bătrân 
bondoc pe care ducele îl păstra de mai mult de cincizeci de ani, 
doar pentru a-l recompensa pentru devotamentul său de 
netăgăduit. 

— Georges a fost chemat sub arme, doamnă contesă. 

Se urcă în maşină fără să- şi manifeste starea proastă, în 
drum spre casă se însenină puţin. Străzile însorite, femeile care 
se întorceau de la piaţă, vitrinele înţesate cu mărfuri, copiii 
jucându-se cu mingea fără să se îngrijoreze din cauza circulaţiei 
foarte aglomerate la această oră de vârf, mirosurile răspândite 
de fructele şi florile expuse în vitrinele care mărgineau calea 
publică - toate aceste aspecte pline de banalitatea vieţii 
cotidiene căpătau în ochii ei altă valoare acum, când le vedea 
după ce câştigase bătălia cu moartea. 

In camera din clinica unde fusese operată, înainte de 
intervenţia chirurgicală, îşi lăsase gândurile să zboare în jurul 
acestor mici detalii insignifiante, devenite dintr-odată foarte 
preţioase. Îşi promisese atunci să le aprecieze mai mult dacă va 
scăpa de boală, să-şi schimbe optica, să- şi refacă viaţa, să 
guste picătură cu picătură bucuria de a trăi. 

Dar, pe măsură ce se apropia de castel, intenţiile sale 
frumoase, născute sub imperiul fricii de moarte - erau tot mai 
mult apăsate de vechile obiceiuri care renăşteau şi se luptau ca 
să se impună din nou. 

Tatăl său, în mod obişnuit atât de sobru şi rezervat, a primit-o 
cu multă căldură. In ochii lui, umbriţi de sprâncenele argintii, 
Anne descifră o afecţiune reconfortantă. 

Işi revăzu fiul cu încântare. Nebună de bucurie, ea îl sărută, îl 
mângâie cu tandrete, uitând că nu venise s-o întâmpine la gară. 
Raymond îi sărută mâna, dar nu arătă prea mult entuziasm 
pentru multele şi magnificele daruri aduse de la Paris de mama 
sa. 

Anne resimţi cu nelinişte schimbarea intervenită în atitu-dinea 
fiului său. Acesta părea să fie devorat de un rău interior care-i 


răvăşea prospeţimea, inocenţa tinereţii şi-l lăsa abătut, nervos 
şi morocănos. 

Mama sa îl asalta cu întrebările. 

— În timpul cât am lipsit ai mâncat bine?... Ai dormit bine? 
Vânătoarea şi echitaţia nu te-au obosit prea tare? Ţi-ai făcut 
lecţiile în fiecare zi? Ai mers la messă în fiecare duminică? 
Bunicul a fost mulţumit de tine? 

El răspundea morocănos sau dând din cap. Descumpănită de 
acest comportament, îşi propuse să descopere cauza. Pentru 
asta trebuia să se arate vigilentă şi să-l controleze cu o rigoare 
îndoită. Dar ar fi putut el vorbi despre furtuna care-i răvăşea 
viaţa? După ce Sandra refuzase să continue aventura, se simţea 
confuz, chinuit de resentimente pe care nu încerca să le 
exprime în faţa nimănui. Datorită ei cunoscuse plăcerea carnală. 
Dar după ce-l ajutase să descopere cele mai intense plăceri, 

Sandra îl alungase din paradis, neţinând cont de rănile pe care 
ea i le provoca fără să vrea. Îndurerat de indiferența ei, 
Raymond o urma peste tot privind-o cu ochii umezi de câine 
bătut. Jenată de insistenţele sale, se temea ca atitudinea 
tânărului să nu fie remarcată şi de ceilalţi ai casei. Henri n-ar fi 
acceptat niciodată un menaj în trei în care nepotul său să joace 
rolul de „prietenul de inimă” al soţiei sale. Sandra nici măcar nu 
încerca să -şi imagineze reacţiile Annei dacă toate acestea ar fi 
ieşit la iveală. În cel mai rău caz, ar fi învinuit-o de relaţii 
vinovate cu fiul ei. Ea sperase să pună capăt unei relaţii care nu 
trebuia să aibă consecinţe, dar el, prin obsesia sa prostească, 
risca să compromită totul. 

Din fericire pentru ea, interesul familiei se îndrepta în 
momentul acesta către Roger, chemat sub drapel. Mobilizarea 
lui, care îi întrista pe toţi membrii familiei - cu excepţia Annei, 
care nu avea ochii decât pentru fiul ei - o dezola pe Andrée, căci 
nu se putea consola cu plecarea fratelui ei. 

Roger, chiar dacă afişa nepăsarea, era impresionat de 
disperarea surorii sale. 

Ducele hotărî să ofere un ultim dineu în onoarea nepotului 
său. Din cauza căldurii, el ordonă ca mâncarea să fie servită pe 
o masă lungă, pliantă, aproape de fântâna lui Venus. Argintăria, 
cristalurile, candelabrele cu zecile de lumânări aprinse dădeau 
un aer de sărbătoare acestei seri excepţionale. 


La căderea nopţii, ducele şi ai săi se aşezară la masă. Roger fu 
invitat să ia loc la dreapta bunicului său, favoare acordată cu 
zgârcenie, dar pe care tânărul o aprecie la justa ei valoare. 

Unele schimbări intervenite în rândul personalului de serviciu 
dădeau o notă insolită acestui dineu. Justinien şi aproape toţi 
servitorii tineri fuseseră mobilizați. Valeţii bătrâni care-i 
înlocuiau serveau corect, dar cu o lentoare exasperantă. Aceştia 
semănau unor zombi ieşiţi din mormintele lor ca să împlinească 
cu stângăcie funcțiunile rituale în jurul unui stăpân fără vârstă. 
Bătrâneţea amfitrionului, în ciuda incontestabilei sale puteri, 
devenea în mod paradoxal mai vizibilă în mijlocul acestor 
servitori decrepiţi. 

Instalarea lui Roger la dreapta bunicului său răsturnă ordinea 
stabilită care fixa fiecărui membru al familiei poziţia în funcţie 
de vârstă. Sandra se găsi plasată faţă-n faţă cu Raymond, 
vecinătate care nu-i convenea deloc, căci adolescentul nu putea 
să se împiedice să-i arunce pe neaşteptate priviri rugătoare. 
Sandra se prefăcu a nu înţelege apelurile sale mute. Îşi dădea 
seama prea bine că Anne putea surprinde manevrele fiului său, 
perspectivă alarmantă, de care se temea foarte tare. 

Ducele, sora lui, Henri, erau înduioşaţi de prezenţa lui Roger, 
care purta uniforma militară, căci, imediat după dineu, trebuia 
să plece la gară ca să se îmbarce la miezul nopţii. Gerard îşi 
privea nepotul cu un amestec de milă şi de gelozie. Milă, pentru 
că moartea plana deasupra tuturor celor care plecau la război. 
Gelozie, căci Roger era tânăr, frumos şi plăcea enorm femeilor. 

Ducesa Eléonore ar fi vrut să înveselească atmosfera, foarte 
grea şi apăsătoare, vorbind despre lucruri diverse, dar nu găsea 
subiecte potrivite şi nici forţa de a le ataca. 

Gontran fu cel care găsi o temă susceptibilă să-i preocupe 
puţin pe convivi fără a-i îndepărta prea mult de preocupările lor 
obişnuite. 

— Vă amintiţi, Charles, de întâlnirea noastră de la Sankt- 
Petersburg, chiar înainte de declararea Marelui Război? Eram la 
bal, la prinţesa Voroţova. Eram cu Eléonore şi... 

Sandra tresări. Simţise piciorul desculţ al lui Raymond 
mângâindu-i uşor picioarele şi pulpele, urcând încet spre 
genunchi. 

Henri observă tulburarea soţiei sale. 


— Te simţi rău, Sandra?, o întrebă el cu îngăduinţă. Anne, 
mereu la pândă, o privi cu suspiciune. 

— Nu-i nimic, Henri, răspunse ea, forţându-se să rămână 
calmă, în ciuda zăpăcelii care o năpădise. 

Gontran continuă: 

— Eraţi venit în numele guvernului francez pentru a discuta cu 
Isvolski diverse probleme de politică externă privind cele două 
ţări în caz de război... 

Piciorul lui Raymond frământa genunchiul Sandrei. 

— Eléonore şi cu mine fuseserăm tare uimiţi că, în ciuda 
cunoştinţei noastre, vă petreceaţi vacanţa la prietenul 
dumneavoastră, ducele de Lanchester... 

„Acest băiat este nebun!”, gândi Sandra, făcând eforturi să 
nu-şi trădeze emoția. 

— Apoi am plecat toţi trei spre Paris. Trenul abia trecuse 
graniţa elveţiană, că declaraţia de război a fost făcută publică. 

Vârful piciorului lui Raymond atingea cu o insistenţă 
crescândă gambele Sandrei care se încordase, gata să leşine. 

— Am avut puţin noroc, spuse Gontran. Surprinşi pe teritoriu 
german, am fi putut fi arestaţi de nemți până la sfârşitul 
războiului. 

Roger asculta distant spusele bătrânului. 

Andrée, care-l privea cu o dezolare crescândă, nu putu să-şi 
reprime durerea şi izbucni în lacrimi. Disperată, ea plângea cu 
corpul zguduit de hohote spasmodice. Lamentările tinerei fete, 
ca şi zgomotul unei carafe care se sparse pe dalele de marmură, 
întrerupseră cu brutalitate povestirea lui Gontran. 

Bătrânul servitor care comisese această grosieră greşeală 
întoarse ochii spre duce, aşteptându-se să fie bruftuluit, dar 
acesta nici nu se uită la el. 

Gerard, nemulţumit de spectacolul oferit de nepoata sa, o 
admonestă cu severitate: 

— Această criză de isterie este de un prost gust de 
necontestat, Andrée. Miss Swanson, duceţi-o în camera ei şi 
daţi-i un calmant. Asta o va alina. 

Profitând de această diversiune, Sandra se sculă de pe scaun, 
punând capăt manevrelor lui Raymond şi se apropie de tânăra 
fată, acoperindu-i umerii cu amândouă mâinile. 

— Nu fi absurd, Gerard! încearcă s-o înţelegi! 


Indignarea ei afectată s- ar fi putut opri aici, dar trebuia să 
continue jocul, cu riscul de a provoca mânia cumnatului său. 

Ducele interveni apăsat: 

— Micuța mea Andrée, împart cu tine durerea. Sunt la fel de 
mişcat ca şi tine. Este un moment îngrozitor pentru noi toţi. 

Roger se sculă şi se îndreptă spre sora sa. 

— Îţi mulţumesc, Sandra, pentru gestul dumitale care m-a 
impresionat mult. 

O îmbrăţişă pe Andrée, care se strânse la pieptul lui. 

— Te rog, draga mea soră! Opreşte-te din plâns. Am să revin 
sănătos şi nevătămat. Îţi promit! 

Se întoarse apoi spre Gerard. 

—  Intransigenţa dumneavoastră este excesivă, unchiule! 
Raymond îşi puse pantoful sub privirea dispreţuitoare a mamei 
sale. 

— Ce faci acolo? 

— Pantoful mă strângea, îi explică el, roşind. 

— Şi te-ai descălţat sub masă! Este un gest foarte vulgar! 
Raymond lăsă capul în jos. 

— lartă-mă, mamă! Sunt dezolat! 

Dineul fiind terminat de bine, de rău, Roger îşi luă rămas- bun 
cu gentileţea lui obişnuită, îmbrăţişându-i pe toţi cei apropiaţi, 
promiţându-le că va trimite scrisori lungi despre viaţa lui 
militară. Frumos, seducător, el evoca un zeu tânăr. 

Sandra îşi reproşă că nu-l alesese de amant în locul lui 
Raymond, dar, din păcate, el lipsea de la castel atunci când ea 
hotărâse să treacă la acţiune. Regretele erau tardive. Trebuia să 
iasă cu faţa curată dintr-o încurcătură care n-avea în ea nimic 
amuzant. 

Andrée plângea ca şi cum fratele ei fusese condamnat la 
moarte. 

Ducele strânse mâna nepotului său. 

— Să te apere Dumnezeu, micuțul meu Roger! Gerard surâse. 

— Tată, războiul n-a început încă, după câte ştiu eu! Această 
scenă emoţionantă nu este deloc cum trebuie. 

Ducele îl măsură cu severitate. 

— E normal ca să fiu impresionat atunci când nepotul meu se 
prezintă la regimentul său în ajunul unui război care se anunţă 


în mod inexorabil! Pentru tine, Gerard, mă tem mai puţin. 
Meseria ta de diplomat implică mai puţin riscuri. 

— Imi reproşaţi, tată, faptul că nu port arme în timp de război? 

— Nu. Fiecare îşi face datoria acolo unde este chemat! Şi dacă 
tu poţi rămâne calm, nu mă împiedica pe mine să fiu emoţionat 
la plecarea nepotului meu! 

Gerard se înclină. 

— Vă cer iertare, tată! Aveţi dreptate. 

Henri ascultase această scurtă discuţie fără să intervină. 

Clasa sa de rezervişti nu fusese încă chemată sub arme. 

Vârsta îl apăra pentru moment. Dar, dacă lucrurile se 
deteriorau, n-ar fi întârziat să îmbrace uniforma. 

Această idee nu-i repugna deloc. Poate la armată ar fi fost 
eliberat de obsesia sa pentru alcool, care -l zăpăcea de mulţi 
ani, de această sete de a bea, de a se îmbiba cu alcool ca un 


burete. 
* 


x x 


La câteva zile după această seară plină de întâmplări 
neprevăzute, Sandra îi telefonă mamei sale. De mult timp ele 
stabiliseră să vorbească la telefon pe furiş şi chiar să se 
întâlnească la biserică „din întâmplare”. 

Prosper Mouton părea a fi hotărât să ignore acest aranjament 
făcut în spatele său. Incercările timide ale Odilei de a restabili 
relaţiile normale între tată şi fiică eşuaseră lamentabil. Nu voia 
să audă vorbindu-se de Sandra, care-l expusese bătăii de joc a 
prietenilor săi - socialiştii. 

— N-am vrut să-ţi povestesc tot ce am îndurat noi în toţi anii 
aceştia ca să nu te jignesc şi să nu te supăr, Sandra. 
Comercianţii, vecinii noştri, toţi ne privesc pieziş. Nu se 
resemnează deloc să ne accepte ca socrii unui prinţ. Şi vechii 
noştri prieteni ne evită. Eh, gelozia, bat-o vina! Fac fără să vrea 
comparaţie între tine, o Montfort, şi fiicele lor măritate cu mici 
comercianţi, mici funcţionari sau rentieri. Danielle, prietena ta, 
te numeşte în râs „prinţesa merceriei”. Fostele prietene sunt 
furioase că tu ai câştigat lozul cel mare. Tatăl tău este atât de 
afectat, încât a hotărât să închidă magazinul. Am fost de acord 
cu el, ca să nu-i mai fac sânge rău, chiar dacă retragerea nu-mi 
place deloc. Când a cumpărat această casă la ţară, care acum 


ne serveşte de acoperiş, am plâns ca o Magdalenă. Îmi va lipsi, 
în mod sigur, micul nostru comerţ. Mă obişnuiesc cu clientela. 
Toate aceste doamne care veneau să-şi facă micile cumpărături 
îmi vorbeau pe şoptite de ultimele cancanuri, îmi cereau noutăţi 
despre tine şi nu uitau să-mi spună, cu prietenie, că mă 
invidiază din cauza ta. Ele doreau să ştie cum mă descurc eu cu 
prinții, cu ducii şi marchizii care te înconjoară. Puteam eu să le 
spun că n-am pus niciodată piciorul în casa ta? Că soţul meu mi- 
a interzis să te văd? Aici, la ţară, eu mă plictisesc, mă plictisesc 
de moarte. 

Sandra încercă s-o consoleze. 

— Nu trebuie să-l condamni pe tata. Este un pic dur, dar te 
iubeşte. Te iubeşte mult. În felul său. Crede că ai muncit destul. 
De ce să nu vă odihniţi, să gustaţi din plăcerile pe care vi le 
oferă viaţa cât sunteţi încă tineri. Călătoriţi, străbateţi lumea, 
vizitaţi Roma, Veneţia, Barcelona. Bucuraţi-vă de veniturile 
voastre. 

— Dar existenţa asta agitată nu mă atrage deloc, răspunse 
Odile. Ce să fac la Roma? Nu mă voi putea plimba pentru că mă 
dor picioarele. Să stai în picioare o viaţă întreagă nu e o treabă 
tocmai uşoară. Seara joc tric-trac cu tatăl tău sau ascult o piesă 
de teatru la radio. Uneori citesc un roman sentimental, în timp 
ce Prosper răsfoieşte gazetele. 

— În mod sigur, mi-ar plăcea să vă văd schimbându-vă un pic 
felul de viaţă, obiectă Sandra. Va trebui să ieşiţi din ambianța 
asta plictisitoare. 

— Asta facem şi noi, tatăl tău şi cu mine, ieşim din când în 
când la cinema. Şi să ştii că am fost de multe ori la Paris ca să 
facem comenzi. Am petrecut chiar o seară la Moulin Rouge. 
Acum voi închide. Aud paşii tatălui tău pe culoar. Cu bine, 
Sandra. 

Prosper intră în salon şi se aşeză pe un scaun, aproape de 
fereastra deschisă. 

— Ai vorbit la telefon?, spuse el. 

— Da. Era o amică, m-a sunat de la Rouen. Caroline. O 
cunoşti. 

— Da, o cunosc. 

Conversaţia abia începută se epuiză repede, lipsită de un 
subiect interesant. 


Era o dimineaţă însorită. Taciturn, Prosper privea peisajul 
verde marcat la orizont de clopotniţa satului, un punct de 
exclamare pus în mijlocul acoperişurilor roşii ale caselor rustice. 
Păsările ciripeau şi bondarii bâzâiau căutând frenetic cele mai 
frumoase flori din grădină. 

La radio se transmitea o şansonetă populară, când, pe 
neaşteptate, emisiunea muzicală fu întreruptă de un comunicat 
special. 

Vocea emoţionată a spicherului anunţa: 

„Astăzi, în zori, diviziile blindate nemţeşti au trecut peste 
graniţele Poloniei. Bătălia este îngrozitoare. Bombele germane 
cad peste oraşele poloneze în flăcări. Războiul din Est a 
început”... 

* 


x x 


În castelul Montfort, noutatea terifiantă produse consternare. 
De mulți ani, perspectiva unui război apăsa lumea întreagă, dar 
nimeni nu-l credea atât de aproape. Henri primi ordin să se 
prezinte la unitatea sa militară. 

Spre mirarea Sandrei, el părea înviorat de această chemare, 
ca şi cum aceasta i-ar fi redat tinereţea şi sănătatea. Imbrăcat în 
uniformă de căpitan de aviaţie, avea o alură frumoasă. Cu valiza 
deja făcută, el îşi luă rămas-bun de la tatăl său şi, împreună cu 
soţia sa, se îndreptă spre gară. 

Înainte de plecarea trenului, o îmbrăţişă lung pe Sandra. 

— Sper că despărţirea noastră nu se va prelungi foarte mult. 
Dar nu-mi fac iluzii prea mari. În timp de pace ne alegem modul 
de viaţă care ne convine. Războiul ne interzice această opţiune. 
Vom deveni sclavii săi. Este un drum semănat cu capcane care 
ne pot duce la moarte. Cu toate astea, plecăm cu inima 
deschisă, ca şi cum ne-am duce la bal. Conştiinţa datoriei 
împlinite ne susţine curajul; un fel de voluptate ne împinge să 
ne batem, să înfruntăm pericole mortale. Războiul îi face pe 
tineri să devină maturi, iar pe cei maturi îi întinereşte. În sfârşit, 
destulă filosofie! Soseşte trenul!... 

Se urcă în vagonul de clasa întâi şi de la fereastra deschisă îşi 
agită batista până când o pierdu din vedere pe Sandra, rămasă 
pe peron printre numeroasele femei, tinere sau bătrâne, venite 
să-i conducă pe cei mobilizați... 


La castel, ecourile războiului din Polonia soseau ameţitoare. 
Ducele devora ziarele franceze şi pe cele străine care se 
îngrămădeau în fiecare zi pe biroul său. Ca să poată comenta 
evenimentele din ce în ce mai îngrozitoare, trebuia să se 
mulţumească doar cu prezenţa lui Gontran şi cu cea a doctorului 
Friedmann, care nu era prea tare la politică, dar avea toate 
calităţile unui bun ascultător. 

Uneori primea vizita unor vecini, aproape toţi nobili şi ajunşi la 
vârsta retragerii - care beau ţeapăn, îi făceau praf pe nemți, îi 
băteau cu nuiele pe oamenii politici francezi prea molâi şi pe 
generalii prea nehotărâţi. Ducele se plictisea să-i audă vorbind 
multe ore fără să spună nimic interesant repetându-se până la 
dezgust. 

Mobilizarea generală, ultimatumul prezentat de Coulondre la 
Berlin, trei zile după declaraţia de război făcută de Marea 
Britanie, cele 69 de miliarde de credite de război votate cu 
mâna ridicată de parlamentari şi semnarea protocolului franco- 
polonez, prin care se interzicea celor două puteri să trateze 
încheierea unui armistițiu sau a unei păci separate, toate 
puseseră sângele bătrânului duce în mare fierbere. 

În vremea aceasta avu o lungă discuţie cu Gerard, care 
petrecea sfârşitul de săptămână la castel. Odată cina terminată, 
fumară împreună o ţigară, după cafea. 

— Polonia se înăbuşă sub dubla apăsare a blindatelor nemţeşti 
şi sovietice, spuse Gerard cu un aer descurajat. Afacerile de stat 
scapă din mâinile diplomaților pentru a trece în sarcina 
militarilor, noii arbitri. 

— Nu înţeleg politica guvernului nostru, exclamă ducele. 
Suntem în război cu Germania, dar Daladier îl păstrează în 
minister pe Bonnet, partizanul declarat al unei înţelegeri între 
Roma şi Berlin. 

— Bonnet nu este decât ministru al justiţiei, replică Gerard. 
Daladier se ocupă de afacerile externe. Practic, tată, mobilizarea 
s-a terminat. Gamelin şi-a pus la loc marile unităţi. Chiar a avut 
câteva ciocniri cu duşmanul. Unităţile noastre au pătruns pe 
teritoriul german, au ocupat pădurea Warndt, ca şi două sau trei 
sate. 

— Ştiu. Apoi înaintarea noastră s-a împotmolit. Gamelin a 
hotărât să facă războiul cu arma la picior. 


— Eu îl înţeleg, spuse Gerard cu chibzuială. Dezastrul polonez 
şi schimbarea de direcţie a sovieticilor ne-au forţat să 
abandonăm concepţiile strategice bazate pe alianţe pe la spate. 
Daladier vrea să ajungă la sfârşit prin replierea în spatele unei 
linii defensive şi printr-un blocus prelungit împotriva Germaniei, 
care ar fi obligată ă la longue să capituleze. 

— Blocus? E ridicol! îţi spun eu ce se va întâmpla. După ce vor 
învinge Polonia, boşii se vor îndrepta spre noi. 

— Linia Maginot este de necucerit, tată. Gamelin are o mare 
încredere în aceste puternice întărituri. 

— Întărituri fără adâncime! îmi amintesc de Sedan... 

Gerard surâse cu o uşoară îngăduinţă. 

— Nu trebuie să trăim în trecut. Marxiştii pretind că istoria nu 
se repetă niciodată. 

Cu excepţia Eleonorei, femeile se abţineau să participe la 
aceste discuţii. Cunoşteau foarte bine concepţia ducelui despre 
rolul femeilor: educatoare ale propriilor copii, stăpânele casei, 
companioane devotate şi iubitoare ale soţilor şi stăpânilor lor. 
Anne se plia prin vederile sale devotamentului filial, Andrée era 
total indiferentă în ceea ce privea politica, Sandra se abţinea din 
calcul. 

De altfel, aceasta avea alte preocupări. După ce înregistrase 
primele semne ale sarcinii, ea deborda de bucurie. Atunci când 
familia Montfort se ridică de la masă, ea mulţumi cu un zâmbet 
lui Raymond pe care îl rugase să-i deschidă uşa-fereastră, 
anticipând dorinţa ei de a ieşi pe terasă ca să ia un pic de aer. El 
ar fi vrut s-o urmeze, dar Sandra îi închise uşa în nas fără să-l 
bruscheze, dar cu fermitate. Îl ţinea la distanţă, dar evita să-l 
provoace ca să nu-l exaspereze şi să-l împingă să facă vreo 
prostie. 

Singură în noapte, ea umbla cu paşi mari încolo şi încoace, pe 
terasă, aspirând delicatul parfum al crinilor care mărgineau 
brazdele cu flori ce înconjurau bazinul. Avea poftă să cânte, să 
danseze, să alerge ca o nebună... 

Era sigură că va avea un băiat. Se va numi Henri-Charles şi va 
deveni duce după moartea tatălui şi a bunicului său, ducele de 
Montfort. 

Ea repetă de mai multe ori titlul şi numele cu multă plăcere, 
cu o voluptate crescândă. Henri va fi, în mod sigur, fericit să afle 


că va avea un moştenitor. Poate va renunţa încet-încet la 
băutură ca să se consacre educaţiei fiului său. Viaţa ei va avea 
un scop. Însuşi bătrânul duce va primi noutatea cu bucurie, căci, 
cu cât mai mulţi vor fi nepoţii săi, cu atât mai mult va fi 
asigurată continuitatea familiei sale. Singurii nemulţumiţi vor fi 
Anne şi Gerard, căci un moştenitor important va intra în arenă, 
un copil va avea mai târziu dreptul de a deveni şeful familiei. 
Acum, „ei” nu o vor mai putea alunga. 

Fiul ei o va apăra de toţi şi împotriva tuturor. 

Când se întoarse, familia toată se retrăsese în propriile 
apartamente. Simţi nevoia să vadă galeria cu portrete, unde 
figurau numeroşii strămoşi Montfort, care vor fi mâine şi 
strămoşii fiului său. Ferestrele marilor saloane erau cufundate în 
întuneric. Intră în vestibulul întunecat şi aprinse cu o singură 
apăsare douăsprezece lustre care luminară scara cea largă, 
înconjurată de două galerii înalte, susţinute la rândul lor de 
coloane scobite şi de o arcadă superioară decorată cu atlanţi. 

Dar elementul cu adevărat monumental era scara care urca 
printr-o spirală dublă de la mezanin la etajul nobil. 

* 


x x 


O imensă cupolă pictată de Lebrun îl înfăţişă pe Dumnezeul 
vechilor greci planând deasupra norilor care încoronau Olimpul. 
Sandra urcă scările de marmură, împinsă de un extaz 
neaşteptat. Sosită la etaj, intră în galeria portretelor şi aprinse 
lustrele măreţe şi nenumăratele sfeşnice, ca să lumineze 
portretele personajelor expuse pe pereţii acoperiţi cu mătase 
roşie. Existau aici mareşali, oameni de stat, cardinali, femei 
frumoase, altele slute, bărbaţi tineri, debordând de virilitate, ca 
şi bătrâni decrepiţi. Dar toţi, fără excepţie, purtau veşminte 
magnifice, care ilustrau moda epocii în care aceştia trăiseră. 

Sandra se plimba încet printre aceste portrete, gândindu-se 
unde îl va pune pe cel al fiului său. 

Un fluierat ascuţit, care venea din grădină, rupse liniştea pe 
neaşteptate. Câteva minute mai târziu, un servitor bătrân, care- 
şi încheia livreaua, apăru alergând în capătul galeriei. 

— Îmi cer în mod umil iertare, doamnă prinţesă, dar oamenii 
de la apărarea pasivă cer stingerea tuturor luminilor care pot fi 
văzute de afară! 


Această intervenţie bruscă risipi tot farmecul. Sandra părăsi 
galeria, în timp ce bătrânul servitor stingea luminile în urma sa. 

Întoarsă în apartamentul cu uşile-ferestre bine camuflate, ea 
se dezbrăcă şi, după ce făcu întuneric complet în cameră, 
deschise uşile-ferestre care dădeau în balcon ca să permită 
aerului proaspăt să intre în valuri. 

Întinsă pe patul cu baldachin închise ochii, fericită că poate să- 
şi reia visurile de mărire. 

Deodată, Sandra simţi aproape o prezenţă umană. Deschise 
ochii şi distinse silueta filiformă a lui Raymond, aplecată 
deasupra ei. Razele de lună luminau uşor faţa lui tânără, ochii 
care străluceau. Halatul de casă pe care-l purta şi care se 
desfăcuse când păşise în cameră lăsa să i se vadă sexul 
dezgolit, în stare de erecţie. Nu numai că excitaţia lui n-o 
emoţionă, dar o stare de râs puse stăpânire pe Sandra, gata să 
se transforme în hohote. Deocamdată se abţinea, căci ar fi făcut 
zgomot şi ar fi fost auzită de Anne. 

— Toată lumea doarme! Am profitat de ocazie ca să vin la 
tine! 

ÎI văzu tremurând de emoție. Dorinţa îi altera vocea, cuvintele 
îi sunau ca nişte hohote. 

Încurajat de liniştea Sandrei, care lui i se păru consternantă, 
Raymond se lăsă să cadă deasupra ei. Infuriată de ridicolul 
situaţiei, Sandra îl împinse cu brutalitate. Această reacţie avu 
asupra adolescentului efectul unui duş rece. Se ridică de jos cu 
obrajii palizi. 

— De ce mă respingi? De ce dispreţuieşti dragostea mea? 

— Du-te în camera ta şi încetează să mă inoportunezi! Băiatul 
lăsă capul în jos, umilit de această apărare. Se vedea tratat ca 
un copil atunci când el dorea să fie considerat bărbat, iar asta îl 
făcea incapabil să lupte. Hohotele îi scuturau umerii, ochii i se 
umplură de lacrimi. Zăpăcit, se îndreptă spre terasă. Poalele 
halatului de casă fluturau în jurul trupului său subţire. 

Sandra râse încet. Era sigură că Raymond nu va repeta prea 
curând această experienţă penibilă. Îşi împlinise misiunea de a o 
lăsa însărcinată. Acum n-avea decât să dispară, să se afunde în 
neant. Pentru ea, Raymond, amantul, nu mai exista. 


Închise ochii din nou. Somnul îi mângâia pleoapele. Nuditatea 
acestui băiat n-o impresionase deloc. Oare era frigidă? O grijă 
minoră, pe care o uită imediat, chiar înainte de a adormi. 

Capitolul 3 

Când toamna sosi cu ploile sale reci şi cuprinse pămân-tul şi 
cerul Normandiei, Henri se întoarse la castel pentru o scurtă 
permisie. Ducele, chiar dacă o făcu puţin demonstrativ, îl primi 
cu braţele deschise. 

— Pentru o surpriză, aceasta este chiar plăcută! 

Îl privi lung. Schimbarea survenită în viaţa fiului său nu -l 
avantajase. Slab, cu trăsăturile ascuţite, cu obrajii căzuţi - părea 
foarte obosit. Ducele îşi ascunse neliniştea. 

— Comandanții unităţii acordă permisiile cu o mare largheţe, 
explică Henri. Acest război ciudat, pe care noi îl ducem fără 
energie, ne-a sleit chiar înainte de a începe. Oamenii ţinuţi în 
nemişcare pe poziţii sunt enervaţi de aşteptarea care se 
prelungeşte indefinit, fără a aduce nimic nou. In spatele 
frontului, inactivitatea a fost înlocuită de marşuri şi contra 
marşuri, de exerciţii de tir şi o instrucţie militară zilnică, dar 
astea nu duc la nimic. Războiul fără bătălii este demoralizant. 
Rezerviştii, ofiţerii şi soldaţii se întreabă de ce au fost chemaţi 
sub arme. Ei se resimt din cauza îndepărtării de cămin, de lipsa 
ocupaţiilor profesionale şi de pierderea libertăţii. 

Toţi spun că e un război prostesc, care nu duce la nimic. 

— Tot ceea ce pot să-ţi spun, îi replică ducele, este că 
uniforma îţi vine foarte bine. Acum, mergi la masă! Trebuie să-ţi 
fie foame! 

Henri a fost bucuros s-o găsească pe Sandra în ambianta 
confortabilă a castelului, atât de diferită de promiscuitatea 
taberei militare, dar să-şi regăsească şi vechile obiceiuri atât de 
odihnitoare după zgomotoasa companie a camarazilor de 
regiment. Ca să uite de plictiseală, aceştia beau zdravăn, se 
întâlneau cu fetele din vecinătatea taberei, făceau glume 
proaste şi se certau pentru nimicuri. 

Sandra era fericită că-şi revedea soţul. Chiar dacă dragostea 
pe care ea i-o purtase de-a lungul primilor ani de căsnicie se 
stinsese, încă îi păstra o afecţiune sinceră. 

Şi, înainte de toate, voia să-i vorbească despre fiul său. 


Anne privea această emoţionantă scenă de familie cu multă 
neîncredere şi cu ironie nedisimulată. Nu credea în loialitatea 
cumnatei sale şi-i atribuia intenţii din cele mai rele. 

După cină, Henri şi Sandra se retraseră la ei în apartament. El 
se simţea foarte obosit. Un pic de repaus i-ar fi prins bine. 

Făcu o baie şi apoi se întinse, gol, pe pat, alături de soţia sa. 
După ce făcură dragoste, îşi aprinse o ţigaretă. 

— Mi-ai lipsit grozav, Sandra, spuse el. Departe de dumneata, 
m-am gândit mult la noi, la căsătoria noastră. Dacă voi muri 
înainte de a avea un copil, vei rămâne la mâna Annei şi a lui 
Gerard. lţi aduci aminte de întâmplarea Dianei? Aş vrea să eviţi 
încercările dure prin care a trecut după dispariţia tragică a lui 
Francois. 

— Îți interzic să aminteşti despre eventualitatea dispariţiei 
dumitale, îi răspunde ea. 

— Să terminăm cu gluma, Sandra. Să vorbim serios. Vreau să- 
ţi consolidez poziţia în sânul familiei. Trebuie să adoptăm un 
copil. Datorită lui vei avea o poziţie inatacabilă. 

Soţia îi luă mâna şi i-o mângâie. 

— Bunătatea şi generozitatea dumitale mă copleşesc. Dar 
vreau să te asigur că nu am nevoie... 

— Taci acum! Vei face ceea ce am zis! N-am să uit loialitatea 
dumitale. Meriţi să fii fericită, căci eu îţi datorez totul! 
Sănătatea, fericirea, viaţa!... 

Sandra se întoarse spre el şi-şi lipi buzele de ale lui. 

— Ei bine, spuse ea veselă, îţi dau o veste bună, Henri! N-am 
vrut să-ţi spun înainte de a obţine confirmarea doctorului meu. 
Nu avem nevoie să adoptăm un copil. Vom avea copilul nostru. 

Henri o privi surprins. 

— Eu... eu nu înţeleg! 

— Inainte de plecarea sub arme m-ai lăsat însărcinată. Vom 
avea un copil, Henri! 

— Un copil?... Copilul meu? 

— Da. Carne din carnea ta! Gânditor, el repetă ca un automat: 

— Carne din carnea mea... 

— Spune! Nu eşti fericit? Eu... îmi vine să strig de bucurie pe 
acoperiş! 

Izbucni în hohote de râs. 


— Mă gândesc la faţa pe care o vor face Anne şi Gerard când 
vor afla că eu le voi oferi un nepot... 

Henri adăugă pe un ton straniu: 

— Adevărat! Mă gândesc la surpriza lor... 

Sandra ridică încet capul şi se sprijini în cot. 

— Merg să fac o baie! 

Sări jos din pat, se acoperi cu un chimono şi intră în baie. 

Rămas singur, Henri strivi ţigareta pe jumătate fumată în 
scrumiera de cristal. Privi apoi la uşa pe care Sandra o închisese 
în urma sa. 

— Voi avea un copil!, exclamă el. Un copil al meu! 

Se ridică în şezut, cu picioarele pe covorul moale. Cu mâinile 
pe genunchi, cu capul plecat, el vorbea singur. 

— Carne din carnea mea... 

Părăsi patul şi trecu în faţa oglinzii. Îşi privi cu ochi critic 
nuditatea, muşchii slăbiţi, burta flască, pielea pătată şi făcu o 
mutră dezgustată. Işi puse un halat de casă spre a ascunde 
vederii imaginea unei ruine umane reflectată de oglinda de 
Veneţia. 

— Voi avea un copil! 

Un râs nervos îi scutura umerii. 

— Voi avea un copil. Trebuie să sărbătoresc acest eveniment 
fericit! 

Cu picioarele goale, el se îndreptă cu pas măsurat către uşa 
cu sculpturi aurite, o împinse şi se îndreptă fără să se grăbească 
spre galeria uşor luminată de un singur sfeşnic cu mai multe 
braţe, care lăsa în obscuritate colţurile acestei lungi încăperi. 

Parcurse galeria, apoi intră în salonul chinezesc fără să 
aprindă lustrele, căci putea să se orienteze chiar şi cu ochii 
închişi. Se opri în faţa unui cabinet lăcuit, amenajat ca bar, îl 
deschise şi scoase o carafa de whisky pe care o duse la gură. 

— Pentru copilul meu!, bâigui el, bând cu lăcomie. 

Simţi căldura îmbătătoare a alcoolului de malţ răspândindu-i- 
se în măruntaie. După ce-şi goli sticla pe jumătate, făcu o 
pauză. 

— Sunt un norocos!... Oh, Doamne, ce norocos sunt! 

Bău din nou, cu un fel de furie, până la ultima picătură. 
Clătinându-se, deschise o uşă-fereastră şi aspiră aerul proaspăt 
al nopţii. 


După o săptămână de ploi neîncetate, cerul se luminase şi 
luna argintată, fantomatică, apăru pe cer, părând că alunecă pe 
franjurile norilor care alergau sub ea. 

Henri se aplecă în mod periculos pe balustrada de bronz, ca şi 
cum ar fi căutat să vadă ceva în grădină. Poalele halatului de 
casă se ridicară precum nişte aripi. Dar în loc să-şi ia zborul 
precum o pasăre de noapte, el alunecă în gol. Corpul său făcu 
un zgomot straniu, strivindu-se de dalele de marmură ale 


peronului. 
* 


x x 


Funeraliile lui Henri fură întru totul asemănătoare celor ale lui 
François. La sfârşitul tristei ceremonii, familia Montfort reveni la 
castel ca să bea un ultim pahar de şampanie în memoria celui 
dispărut. Se reuniră toţi, ca de obicei, în salonul lui Marte şi 
băură atingând doar cu vârful buzelor paharele subţiri de cristal 
de cei doi valeţi. 

Toţi purtau veşminte de doliu, în afară de Roger, venit în 
permisie, şi care era în uniformă militară, căreia îi ataşase o 
brasardă neagră. El era cel care o susţinuse pe Sandra în timpul 
ceremoniei funebre. 

În jurul tinerei văduve, care avea lacrimi în ochi, dar păstra un 
calm plin de demnitate, rudele vorbeau cu voce joasă: ducele - 
abătut, încovoiat, îmbătrânit; ducesa 

Eléonore - dezolată, dreaptă, maiestuoasă; Gontran- eternul ei 
prieten, mai fragil ca niciodată; Anne - afectând durerea, 
susţinută fiind de Raymond, care era mai emoţionat de durerea 
Sandrei decât de moartea unchiului său; Gerard - grav, sumbru, 
preocupat; Roger - foarte întristat; şi în sfârşit, Andree - 
consternată în faţa atâtor nenorociri care-i loviseră familia. 

Bătrânul duce se apropie de Sandra şi o sărută pe obraji. 

— Nu găsesc cuvinte ca să-mi exprim durerea pe care o 
resimt, draga mea Sandra! Să te binecuvânteze Dumnezeu. 

Se retrase apoi în apartamentul său, târându-şi picioarele 
devenite foarte grele. 

După plecarea sa, ducesa se lăsă să cadă într-un fotoliu 
impozant stil Ludovic XIV, în armonie cu personalitatea ei 
mândră şi puternică. 


— Sunt furioasă!, zise ea. Să fii obligat să faci tot traseul 
funebru pe jos doar pentru că guvernul a binevoit să 
rechiziţioneze aproape toate trăsurile noastre mi se pare atroce. 
Sărmane Gontran, am impresia că eşti mult mai obosit decât 
mine. 

Cu capul balansându-se, palid, aproape rupt în două, bătrânul 
altădată frumos sufla din greu pe o canapea. 

— Sufli ca o balenă sfrijită!, spuse Eléonore surâzând. 
Exceptând micul necaz referitor la transport, adăugă ea, 
funeraliile au fost de o mare demnitate. Aş fi preferat o 
asistenţă mai numeroasă, dar principiile lui Charles sunt foarte 
severe. El consideră că înmormântarea este o afacere de 
familie, tristă, dureroasă, şi nu o sărbătoare, un spectacol la 
care-ţi chemi prietenii. 

— Eu cred că are dreptate, spuse Gerard. 

— Cine şi-ar fi putut închipui că Henri îşi va pune capăt zilelor 
aruncându-se pe fereastră! 

— Nu cred în teza suicidului, spuse Anne. Henri, un bun 
creştin, avea oroare de cei care se sinucideau. Înclin să cred în 
ipoteza unui accident. A vrut să ia aer... 

Gerard clătină din cap. 

— Medicul lui ne-a avertizat. Crizele de delirium tremens 
împing deseori la sinucidere. Nu uitaţi că băuse singur o sticlă 
de whisky. 

— Din păcate, nu-i păsa de avertismente, spuse Eléonore. 

— E îngrozitor!, exclamă Roger, în mod sincer mâhnit de 
tragica dispariţie a unchiului său. 

— Moartea îi alege pe cei mai buni dintre noi!, declară 
sentenţios Gontran, regăsindu-şi vocea. 

Sandra se îndreptă spre uşă ca să iasă din salon. 
Circumstanţele care urmaseră înmormântării lui François se 
repetau întocmai. 

— Un moment, Sandra! Trebuie să vă vorbesc!, îi spuse 
Gerard, strigând-o înapoi. 

Se opri cu mâna pe mânerul uşii. 

— Despre ce?, întrebă ea cu gravitate. Despre viitorul meu în 
sânul familiei dumneavoastră? 


— Evident, răspunse Gerard, adăugând cu o falsă compasiune: 
regret să abordez această chestiune în împrejurări atât de 
dureroase pentru dumneata. Dar pentru noi toţi viaţa continuă... 

Sandra dădu din cap. 

— Înţeleg. Sunteţi grăbit. Sunteţi aşteptat pe Quai d'Osay 
pentru afaceri diplomatice de cea mai mare importanţă. ŞI 
aceste afaceri nu pot fi amânate... 

— Aţi învăţat bine lecţia, spuse Gerard ricanând. 

— Cu un profesor ca dumneata, nici nu e de mirare. Să intrăm, 
deci, în subiect! 

Ducesa Eléonore surâse cu veselie la atitudinea Sandrei. 

— Timpul femeilor supuse este revolut, Gerard. la seama!, 
spuse ea. 

Anne urmărea cu mult interes această luptă, chiar dacă 
prevedea sfârşitul ei. 

Gerard o privi pe cumnata lui drept în ochi. 

— Cunoaşteţi tradiţiile familiei noastre. Suntem gata să vă 
acordăm o pensie alimentară acceptabilă pe viaţă, ca şi un 
apartament la Paris şi o rezidenţă secundară într-un loc pe care 
îl vei alege. 

— Apreciez largheţea spiritului dumneavoastră. Dar vă 
amintesc că această tradiţie se aplică numai văduvelor fără 
copii. Ceea ce nu e şi cazul meu... 

Gerard se înnegri. Stupoarea dădea o expresie comică feţei 
Annei. Ceilalţi fură în mod egal surprinşi, fără însă a-şi arăta pe 
faţă reacţiile. 

— Ce vrei să spui?, întrebă Gerard cu o voce răguşită. 

— Voi avea un copil, spuse Sandra. 

Ducesa Eléonore începu să râdă. 

— Un copil? 

Şi se întoarse către nepotul său: 

— Te-am prevenit că Sandra te va uimi! 

— Şi cine este tatăl acestui copil?, întrebă Anne cu suspiciune. 

Gontran râse pe înfundate, grozav de amuzat. Sandra 
răspunse cu un calm perfect: 

— Este copilul lui Henri. Al cui aţi vrea să fie? 

— Imposibil!, strigă Anne. 

— De ce imposibil?, răspunde Sandra privind-o de sus. Copilul 
a fost conceput înainte de plecarea lui Henri în armată. 


— Ce impostură!, spuse Anne indignată. 

— Vă rog! 

— Renunţă la această comedie, Sandra! Henri nu putea să 
aibă copii! 

— Sunt mai în măsură să ştiu dacă putea sau nu, replică ea 
sec. 

— În timpul adolescenţei, Henri a contractat o boală venerică 
gravă, explică Gerard. 

Anne se întoarse spre fiul ei. 

— Raymond, du-te şi te plimbă în grădină! Profită de această 
frumoasă zi de toamnă! 

Adolescentul ezită, apoi se supuse. 

— Bine, mamă... 

leşi tremurând din tot corpul. 

Ducesa Eléonore o interpelă pe nepoata sa: 

— Crezi că Raymond nu ştie că-n lume există astfel de lucruri? 

Gerard o privi cu severitate, ca să-i arate că nu apreciază 
deloc o astfel de digresiune. Apoi continuă să se adreseze 
Sandrei. 

— Maladia despre care-ţi vorbim l-a făcut pe Henri incapabil 
să conceapă copii. 

Anne adăugă: 

— Avem probe pentru a o dovedi. Medicul care l-a tratat mai 
trăieşte încă, slavă Domnului! 

Gontran păru foarte interesat de evoluţia acestei afaceri. 

— Este palpitant!, exclamă el. 

— Taci!, îi comandă ducesa, uitând pentru prima dată să nu-l 
tutuiască. 

Gerard continuă fără să-şi piardă calmul: 

— Nu te sfătuiesc, Sandra, să-ţi menţii această poziţie 
absurdă. 

Ea răspunse, gata de luptă: 

— Atitudinea dumneavoastră este absurdă. Pentru copilul meu 
sunt gata să-mi asum riscurile unei lupte fără milă. 

Roger se întoarse spre unchiul său. 

— Sunteţi sigur că diagnosticul acestui medic este exact? 

— Competența acestui bărbat nu poate fi pusă la îndoială. 
Anne interveni cu diplomaţie: 


— Sandra, într-o oarecare măsură înţeleg problema dumitale. 
Ai făcut dragoste cu un individ oarecare, care te-a lăsat 
însărcinată. Vom ţine cont de această situaţie nouă. Vom 
adăuga veniturilor dumitale un supliment substanţial. Tinem la 
buna reputaţie a familiei noastre. 

Bătrâna ducesă râse cu hohote. 

— Procedeele noastre nu vor duce la nimic, Anne. Sandra ştie 
ce vrea. 

Sandra tăcea. 

— Credeţi? Ştiu să mă apăr! 

— lţi vom face un proces. Reputația dumitale riscă să iasă 
foarte şifonată din această afacere murdară. 

— Nu mă impresionați, Gerard, răspunse ea fără a-şi pierde 
sângele rece. Pentru cauza mea sunt gata să înfrunt toate 
adversităţile. 

Roger hotărî să intervină cu autoritate. 

— Trebuie evitat un scandal cu orice preţ! Nu este nici primul, 
nici ultimul medic care ar fi putut face o greşeală. 

— lei partea Sandrei? Te ridici împotriva intereselor familiei?, 
strigă Anne, înfruntându-l pe un ton ameninţător. 

— Nu! Raţionez cu luciditate. Nu aveţi nici cea mai mică şansă 
să câştigaţi procesul. Unus testis nullus testis! O singura 
mărturie nu înseamnă nimic! Dacă dovada medicului vostru nu 
este coroborată cu alte probe, luaţi-vă adio de la moştenirea lui 
Henri! 

— Te rog să taci!, îi ordonă Anne. 

— Lasă-l pe acest tânăr să vorbească!, interveni Eléonore. 
Argumentele lui mi se par pline de bun-simt. 

Gerard lansă un atac perfid. 

— Există, se pare, motive serioase ca să iei apărarea Sandrei. 

— Da, supralicită şi Anne, bastardul este poate al lui... 

—  Insinuările voastre mă îngreţoşează, ripostă Roger. 
Creierele voastre secretă cele mai cumplite răutăţi, aşa cum 
şerpii îşi secretă veninul. 

— Te invit să-ţi măsori cuvintele, îl apostrofa Anne. 

— Ordine să le daţi servitorilor dumneavoastră!, o mustră 
Roger. Şi dumneata, unchiule, nu uita că aceia care seamănă 
vânt culeg furtună. 

Tânărul bărbat părăsi salonul, trântind uşa în urma lui. 


— Are caracter acest băiat!, zise ducesa privind spre fratele şi 
sora ei aiuriţi de ofensiva brutală a lui Roger. 

— E un zăpăcit!, exclamă Gerard. 

Anne aruncă o privire acuzatoare spre Sandra. 

— Presupunerile mele se confirmă! 

Ducesa Eléonore luă cuvântul, păstrându-şi calmul: 

— Roger sau un altul... asta n-are importanţă. Faptul împlinit 
este cel care contează. Sandra, felicitările mele! 

Andrée se apropie de Sandra şi o îmbrăţişă: 

— Mătuşă, îţi doresc să ai un băiat! Plin de înţelepciune ca 
bunicul, frumos ca Roger, ascultător ca Raymond, spuse ea fără 
pic de ironie la adresa Annei. 

Aceasta se burzului. 

— Nu trage numele fiului meu în această cloacă! 

Sandra strânse mâinile Andreei între ale sale. 

— Mi-ai arătat mereu o prietenie reconfortantă! Mulţumesc! 

— Andree, du-te în camera ta!, îi ordonă Anne. 

Tânăra fată o privi cu o antipatie nedisimulată, ridică din 
umeri în semn de sfidare, apoi părăsi încăperea. 

Sandra i se adresă lui Gerard: 

— Mai aveţi ceva să-mi spuneţi? Acesta îşi mângâia încet 
bărbia. 

— Pentru moment, nimic. 

Eléonore nu se putu împiedica să facă o ultimă remarcă: 

— Bravo, Sandra! Ai dat o mare lovitură! l-ai făcut pe toţi mat! 

Tânăra femeie surâse, apoi se îndreptă spre uşă. După ce 
puse mâna pe clanţa uşii, foarte fin lucrată, privi peste umăr la 
ducesa de Rochebrun. 

— Ne vom revedea mai târziu, mătuşă Eléonore! Sper că veţi 
accepta să luaţi masa cu noi! 

leşi şi închise fără zgomot uşa în urma ei. Indignarea o sufoca 
pe Anne. 

— Ce tupeu! Lansează acum şi invitaţiile... 

— De ce nu?, îi răspunse ducesa. Are toate drepturile. Nu uita 
că fiul ei va fi viitorul duce de Montfort. 

— Dar nu, strigă Anne, jocurile nu sunt încă făcute. Tata are şi 
el un cuvânt de spus. Să mergem la el, Gerard! 

— Cred că vă pierdeţi timpul în zadar, spuse ducesa flegmatic. 
Veţi avea parte de un inamic puternic. 


— Vom vedea! 

Anne ieşi ca un vârtej, urmându-şi fratele. 

Îl găsiră pe duce în bibliotecă, pregătindu-se să studieze 
bilanţul şantierelor navale. 

— Am dori să vă vorbim, tată!, spuse Anne pe un ton supus. 

În prezenţa tatălui ei se simţea totdeauna intimidată. 

— Vedeţi bine că sunt ocupat!, le răspunse ducele. Anne 
încercă să insiste: 

— Tată, Sandra pretinde că este însărcinată cu Henri. 

— Noi nu putem admite minciuna asta, adăugă Gerard. 
Bătrânul nu păru prea impresionat de această noutate. 

— Şi atunci? 

— Dumneavoastră ştiţi bine că Henri nu putea avea copii, 
spuse Anne exasperată. Doctorul a fost clar. 

— Şi dacă doctorul s-a înşelat?, replică ducele fără să se 
emoţioneze. Acum lăsaţi-mă, am multe treburi pe cap. 

Anne ar fi vrut să ridice o obiecţie, dar se răzgândi şi ieşi 
furioasă. 

Revenită în salon, ea se întoarse spre fratele său, care mergea 
în urma ei. 

— Ai văzut? Tata are aerul că-l acceptă pe copil! 

— Nu numai că are aerul, dar l-a acceptat cu bună-credinţă. 

Ochii Annei aruncară flăcări. 

— Gerard, astă-seară pleci la Paris. Du-te şi-l vezi pe maestrul 
Oppenheimer şi expune-i cazul Sandrei. Va găsi el o soluţie ca 
să ne scape de această oribilă lipitoare. 

Eléonore aruncă o privire furişă spre uşa pe care ieşise 
Sandra. 

— Mă gândesc la ariciul pe care-l evocai acum câţiva ani, 
apropo de Sandra, dragul meu Gérard. 

— Da, îmi amintesc. Nu credeam pe atunci că sunt atât de 
aproape de adevăr. 

Gontran o privi cu mirare. 

— Arici? De ce arici? 

— Aricii omoară viperele!, îi explică ducesa. 

— Comparaţia nu este lăudabilă pentru noi, mătuşă Eléonore, 
spuse Anne. 

Gontran fu cuprins de un râs nebun. 


— Hi, hi, hi! Un arici în groapa cu şerpi! Hi, hi, hi! Eléonore, tot 
n-am înţeles cine este tatăl copilului... 
* 


x x 


Fiul Sandrei veni pe lume în ziua în care primele divizii 
nemţeşti pătrunseseră în trombă pe teritoriul francez, forțând 
liniile de apărare, zdrobind orice rezistenţă, izgonind din calea 
lor unităţile care încercau să se agaţe cu disperare de poziţiile 
atacate frontal, supuse sau luate din spate prin manevre 
strălucit executate. 

Naşterea a fost declarată la primărie de doctorul Friedmann, 
căci bătrânul duce şi Raymond, singurii bărbaţi din familie 
rămaşi la castel, fuseseră împiedicaţi s-o facă: primul din cauza 
unei crize de gută, al doilea din cauza interdicţiei date de mama 
sa, care nu dorea ca el să-i facă un serviciu cumnatei sale. 

Doctorul Friedmann o ajutase pe Sandra să nască pentru că 
cei doi medici ginecologi din oraş fugiseră din calea diviziilor 
blindate germane care se lansaseră în cucerirea pământului 
francez. 

Bătrânul conte d'Harocourt, cel mai apropiat dintre vecinii 
familiei Montfort, sosi într-o zi la castel ca să ceară sfatul 
ducelui. 

— Ce gândiţi că veţi face, prietene?, îl întrebă el. O să 
aşteptaţi invazia boşilor sau veţi lua drumul pribegiei, ca aceste 
sute de mii de oameni care umplu drumurile fugind de 
invadatori? 

— Ca să vă spun adevărul, n-am fost niciodată tentat să mă 
salvez din faţa duşmanului. Nici în timpul războiului, nici în timp 
de pace. De ce aş face-o acum? In plus, am motive puternice 
care mă împiedică să fug, chiar dacă fantezia m-ar împinge să 
plec. Nora mea, prinţesa Sandra, abia a născut. In starea ei, să 
pleci la drum este periculos. Apoi, dragă d'Harocourt, la vârsta 
noastră n-ar fi ridicol să fugim ca nişte pui plouaţi? 

Ca să se întoarcă acasă, contele a trebuit să apuce pe o 
cărare mocirloasă care traversa pădurea. Drumul naţional, 
invadat de refugiaţi, nu era folosit decât de cei care ar fi avut 
ideea de a depăşi curentul uman dezlănţuit. 

Castelul, izolat în mijlocul imensei grădini înconjurate de ziduri 
înalte şi de grilaje cu ornamente aurite, era la adăpost de 


această hoardă care rătăcea în dezordine, mânată de o frică 
dementă. Oamenii se opreau la intrarea în parc şi cereau apă şi 
pâine. Servitorii castelului, dirijaţi de Anne şi de Andrée, 
instalaseră în faţa grilajelor mese lungi încărcate de hrană rece 
şi sticle cu vin, pe care le distribuiau gratuit celor care aveau 
nevoie. Dar proviziile scăzură repede, căci mulţimea înfometată 
era nesfârşită. 

Chiar dacă era incomodat de boala sa, ducele, însoţit de 
Raymond, veni să vadă valul de oameni care se revărsa fără 
oprire. Nimeni nu cerea adăpost. Mulțimea înnebunită nu avea 
decât un singur scop: să fugă de nemți. Pe cele două laturi ale 
drumului îmbulzite de refugiaţi, de trăsuri, de biciclete, de 
landouri de copii, de şarete, se prăbuşeau oameni epuizați şi 
muribunzi. Morții erau îngropați imediat, fără asistență 
religioasă. Civili francezi, englezi, belgieni, olandezi fugeau în 
dezordine, înspăimântați de dezastrul dantesc care acoperea 
Franţa cu foc şi sânge. 

Cele două pavilioane cu coloane greceşti, care încadrau 
intrarea dinspre sud a parcului, fură transformate în infirmerii. 
Sub supravegherea bătrânului duce, doctorul Friedmann, ajutat 
de Andrée, de Miss Swanson şi de câţiva servitori, îngrijeau 
răniții şi bolnavii. Însăşi Sandra venise - împotriva interdicţiei 
bătrânului doctor - să aline suferinţele refugiaților. 

Anne o privea cu o ostilitate neascunsă. 

— Bastardul Sandrei, îi şoptea ea tatălui său, ne va aduce 
nenorocire! Acestea sunt primele semne! 

— Taci!, îi ordona ducele. Cârâi ca o coţofană! Abţine-te să 
faci astfel de comentarii în faţa mea! Suntem destul de încercaţi 
de destin. De ce să adăugăm suferințelor noastre certuri 
nesfârşite, care vor face ca nefericirea noastră să fie şi mai rea? 


Ducele petrecea cea mai mare parte a timpului său ocupându- 
se de aprovizionarea cu alimente a refugiaților. 

Brutarii lucrau fără pauză în faţa cuptoarelor. Laptele, untul şi 
brânzeturile furnizate de fermele aparţinând castelului erau 
distribuite gratuit sinistraţilor şi copiilor lor... 

Când se însera, Anne, Sandra, Andree şi Miss Swanson se 
întorceau la castel frânte, urcau în camerele lor şi se culcau fără 
să se atingă de mâncare, uneori uitând să se dezbrace, în ciuda 


vârstei înaintate, ducesa Eléonore prelua schimbul până-n zori, 
când femeile tinere reveneau la lucru... 

Pentru fiul său nou-născut, Sandra angajase serviciile unei 
doici în putere, Celâstine Sauviot, care era supravegheată de 
bătrâna Seraphine, vechea doică a lui Henri. Datorită priceperii 
şi cunoştinţelor sale, ca şi devotamentului fără margini faţă de 
familia Montfort, aceasta păstra o autoritate pe care nimeni nu 
încercase s-o conteste. 

Tocmai atunci ducele hotărî închiderea saloanelor de gală, a 
marilor galerii şi a camerelor pentru musafiri. Numărul redus de 
servitori nu ajungea ca să întreţină în bune condiţii sutele de 
încăperi din imensul edificiu. 

După începerea războiului - a războiului adevărat - ducele 
urmărea cu atenţie comunicatele militare ale aliaţilor. 

Cele ale nemților îl scârbeau prin triumfalismul lor insolent. 

El spera, contra evidenţei, că succesele răsunătoare strigate 
în gura mare de marele cartier general german nu erau decât o 
fanfaronadă. Nu putea concepe că francezii - francezii lui, care 
făcuseră minuni în marele război din 1914 - se retrăgeau acum 
în debandadă, fără a putea împiedica înaintarea fulgerătoare a 
blindatelor nemţeşti. 

Refugiații făceau un vacarm înspăimântător. Boşii (nemţii) 
distrugeau sistematic oraşe, sate, violau femeile, ucideau copiii 
şi bătrânii, împuşcau prizonierii. 

Ducele avea concepţii cavalereşti despre război, care-l 
împiedicau să accepte veridicitatea acestor zvonuri oribile. 

— Există ofiţeri şi ofiţeri. 

— Un om de onoare nu este capabil să comită asemenea 
atrocități, îi spunea el doctorului Friedmann. Şi ofiţerii, aliaţi sau 
germani, sunt prin definiţie oameni de onoare. 

— Există ofiţeri şi ofiţeri, răspunse prietenul său. Cei care fac 
politică sunt mai răi decât ofiţerii de carieră. Am rude în 
Germania şi în Rusia Sovietică. Mi-au vorbit despre aceşti 
militari deveniți nazişti sau comunişti din convingere sau din 
ambiţie. Aceştia sunt foarte periculoşi, căci fac exces de zel 
pentru a demonstra ataşamentul lor la cauza pe care au 
adoptat-o. 

Iluziile ducelui suferiră o primă lovitură atunci când văzu 
avioanele germane mitraliind coloanele de refugiaţi. 


Într-o seară, se făcură auzite nişte canonade îndepărtate şi 
luciri roşiatice sinistre apărură la orizont. 

— Va trebui să părăsim castelul, spuse Anne înspăimântată. 
Se apropie nemţii. Dumnezeu ştie ce suferinţe ne aşteaptă. 

— Nu te împiedic să pleci, dar te previn că drumurile sunt atât 
de pline, încât nemţii vă vor prinde fără nici-o dificultate. 

— Totuşi, aceasta este ultima noastră şansă ca să ne salvăm! 

— Du-te, Anne! N-am să te opresc! Hotărârea mea este luată. 
Ah, iat-o pe Sandra! 

Ochii Annei reflectară o ură sălbatică la vederea cumnatei 
sale. 

— Tată, spuse Sandra, am venit aici ca să primesc ordi-nele 
dumneavoastră, aşteptând sosirea nemților, care pare iminentă. 

— Rămâneţi cu mine?, întrebă ducele emoţionat. 

— Bineînţeles! N-aş putea să vă las singur. 

— Nu vă temeţi pentru copilul dumneavoastră? 

— Bineînţeles că mă tem! Dar am o datorie faţă de 
dumneavoastră, faţă de castel - căminul şi leagănul familiei 
noastre! 

Anne remarcă exasperată ultimele cuvinte ale Sandrei - 
„familiei noastre”. Această mic-burgheză avea tupeul să strige 
în gura mare că aparţine familiei Montfort! 

— Sper, continuă Sandra, că Dumnezeu ne va ajuta să 
depăşim această încercare dură. 

„Ce accent teatral! Ce atitudine grotescă! — gândea Anne. Ca 
s-o las singură cu tata ar fi o greşeală de neiertat. Ea va face 
imposibilul ca să smulgă un testament ce-l va favoriza pe 
bastardul ei în detrimentul fiului meu”. 

Anne surâse cu o bunăvoință forţată. 

— De data asta sunt de acord cu Sandra. Argumentele ei nu 
sunt lipsite de fundament. Da, trebuie să rămânem uniţi în jurul 
dumneavoastră, tată. Familia Montfort nu cedează niciodată! 

Ambiguitatea ultimei fraze nu scăpă deloc Sandrei, care îi 
aruncă o săgeată. 

— Inţelegerea care există în familia Montfort n-ar putea găsi o 
ilustrare mai strălucită. Pericolul îi uneşte totdeauna. 

Pentru că ducele era preocupat numai de evenimentele grave 
care-l îngrijorau, nu fusese atent la subînţelesurile picante ale 
acestor replici. 


Către seară, mulţimea fugarilor cuprindea un mare număr de 
militari, număr care-l depăşea pe cel al civililor. Inarmaţi sau nu, 
soldaţii se salvau în faţa inamicului. Flămânzi, murdari, cu ochii 
ieşiţi din orbite, aceştia măreau debandada, fiind cuprinşi de 
panică. 

Un incident necuviincios descreţi fruntea ducelui pentru un 
moment. Un vecin, contele de Grandenac, un personaj demn, 
pompos, dar foarte simpatic, apăru la grilajul castelului călărind 
de bine, de rău un cal frumos de atelaj cu harnaşament de lux, 
dar cu şleaul tăiat. Tânăra domnişoară de Grandenac îl urma pe 
un cal cu harnaşament asemănător. 

Contele sări foarte sprinten pe pământ şi se apropie de 
bătrânul duce. 

— Salvaţi-ne, dragă prietene! Trăsura noastră s-a răsturnat 

Într-o râpă în mijlocul pădurii. Din nefericire, am ales acest 
drum ca să evit drumul naţional aproape impracticabil, 
împrumutaţi-ne, vă rog, două şei ca să putem - fiica mea şi cu 
mine - să ne continuăm trista călătorie. 

Ducele dădu ordin rândaşilor să aducă şeile cerute. 

— Pentru că aţi hotărât să plecaţi, Grandenac, de ce aţi 
amânat plecarea până-n ultimul moment? 

— Aveam intenţia de a nu-mi părăsi castelul, dar după ce am 
auzit tot ceea ce povesteau refugiații despre atrocitățile comise 
de nemti, am luat hotărârea să plecăm. 

— AŞ fi preferat, Grandenac, să vă pun la dispoziţie doi cai de 
călărie, dar cei mai mulţi dintre ei mi-au fost rechiziţionaţi. 

În timp ce servitorii ţesălau caii de tracţiune, contele îşi 
consulta cu nervozitate ceasul-brăţară. Atunci când toate 
pregătirile fură terminate, Grandenac şi fiica sa urcară în şa şi, 
după ce-şi luară rămas-bun, se grăbiră să plece. 

Puțin înainte de miezul nopţii, Gerard telefonă de la Paris. 
Vocea sa trăda o agitaţie vie. 

— Sunteţi sănătoşi, tată? Aş vrea să ştiu dacă nemţii au ajuns 
la dumneavoastră... 

— Nu încă, fiul meu, dar nu vor întârzia prea mult. Zgomotul 
canonadelor se aude tot mai aproape. 

— Nu părăsiţi castelul? 

— Nu. Am hotărât să rămânem pe loc, orice s-ar întâmpla! 


— Cred că şi comunicările telefonice vor fi întrerupte în zilele 
următoare. Guvernul a luat hotărârea de a părăsi Parisul pentru 
Tours. Bineînţeles, păstraţi secretul asupra acestei informaţii. 
Nu va deveni oficială decât mâine sau poimâine. Din nefericire, 
confuzia este atât de mare, că nimeni nu poate prevedea ce se 
va petrece mâine.. Tată!... 

— Da, Gerard? 

— Am o veste tristă pentru dumneavoastră. 

Nu se putu împiedica să adauge: 

— N-a fost încă confirmată, dar... 

Vocea bătrânului duce îşi păstră limpezimea. 

— Uită menajamentele, fiule! Am luat obiceiul să primesc calm 
loviturile cele mai dure. 

— Se pare că Roger... 

— Da, te ascult! 

— Avionul lui a fost atins în cursul unei lupte aeriene... N-am 
putut obţine precizări suplimentare... 

— Deci nu ştii dacă a putut să se salveze... 

— Nu. Dar eu sper... 

— Înţeleg, fiule... Am avut o presimţire zilele acestea. 

— Poate este sănătos şi e în afară de pericol sau numai rănit... 

— Poate... La revedere, Gerard! Şi ai grijă de tine! Nu vreau să 
te pierd... şi pe tine... 

— La revedere şi pe curând, tată! 

Ducele închise. Copleşit, el se îndreptă către fereastra 
deschisă. Salonul era cufundat în obscuritate, căci ducele 
respecta camuflajul obligatoriu. Era încă sub şocul acestei 
pierderi dureroase. Fiii şi nepoţii mureau înaintea lui. Dumnezeu 
îl pedepsise dăruindu-i o viaţă lungă, plină de suferinţe fără 
sfârşit. Toate aceste dispariţii deveneau extrem de grele pentru 
umerii lui. Jules, François, Henri şi acum Roger. Dumnezeu îl 
menajase pe Jules, nelăsându-l să asiste la moartea singurului 
său moştenitor de sex masculin. 

Ochii i se umeziră de lacrimi. Îi era teamă să-i comunice 
Andreei noutatea funestă. Era sigur, dar absolut sigur că Roger 
nu mai trăia. El văzuse cu ochii minţii scena sfârşitului său 
prematur. Avionul, cuprins de flăcări, cobora în vrie.. Zdrobirea 
de sol... Explozia nimicitoare care cuprinsese totul în jur... 
Imaginea acestei căderi se repetă... Detaliile se precizară... 


Lansându -se spre câmpia verde, aeronava descria un traseu de 
foc, strălucitor ca o cometă.. Ducele îl văzu apoi pe Roger la 
comanda aparatului care-i scăpa de sub control. Cu ochii larg 
deschişi, cu gura strânsă, cu mâinile crispate pe manşa 
avionului, el privea hipnotizat pământul care se apropia cu o 
viteză fantastică... Nu era rănit, deci urmărea cu luciditate şocul 
inevitabil. 

Şi apoi deflagraţia... Oribilă, distrugătoare... 

Mai ales trebuia să-i vorbească Andreei. Era datoria lui s-o 
facă. Ştia că la această oră târzie o va găsi în camera ei. Era una 
dintre cele mai dureroase misiuni pe care i le rezervase destinul. 

Făcu apel la tot curajul pe care-l avea şi se îndreptă către 
apartamentul nepoatei sale. Când intră la ea, Andrée, aşezată 
într-un fotoliu, citea un roman. 

Vizita nocturnă a bunicului său o surprinse. Purta un capot de 
casă de mătase roz, sofisticat, care scotea în evidenţă extrema.-i 
tinereţe. Se sculă şi îl primi surâzând, dar expresia sumbră a 
bătrânului duce o sperie. 

— Este ceva care nu e în regulă, bunicule? 

Bătrânul îşi puse încet mâinile sale ridate, cu vene ieşite în 
relief pe umerii tinerei fete. 

Ea îl privi drept în ochi. Intuiţia feminină o avertiză că o mare 
nenorocire căzuse peste ei. 

— Roger?, murmură ea, copleşită de o vie nelinişte. Ducele 
lăsă capul în jos. 

— Avionul său a fost doborât, dar sperăm că a putut să scape. 
Gerard este cel care mi-a telefonat adineauri. Sărmanul Roger! 
Să-l rugăm pe Dumnezeu să-l ţină în viaţă! 

Lacrimi grele udară faţa Andreei. 

— Mi-e teamă să-ţi spun, bunicule, dar eu simt că totul s-a 
sfârşit. Simt asta! 

— Nu spune asta, Andrée! Dumnezeu nu ne va uita. 

— Este în zadar, bunicule. Dumnezeu m-a uitat de mult timp. 
Mai întâi mama şi apoi tata. Acum Roger... 

Izbucni în hohote de plâns. 

— Mă simt atât de singură, atât de disperat de singură... 

Ducele o privi cu tandreţe. 

— Dar nu! Nu eşti singură. Suntem cu toţii în jurul tău. Te 
iubim şi-ţi vrem fericirea. Poţi conta pe mine. Sunt bunicul tău. 


Andrée se aruncă în braţele bunicului său, căutând protecţie. 

Un obuz căzu în grădină, la câteva zeci de metri de fereastra 
deschisă. Explozia şi tromba de foc şi pământ care se ridică în 
aer avură loc în aceeaşi fracțiune de secundă. Andrée gemu 
înfricoşată. Ducele nici nu  tresări. Era obişnuit cu 
bombardamentele cele mai distrugătoare. La Verdun suportase 
zile şi nopţi infernul dezlănţuit de artileria germană. Zile mai 
lungi ca secolele... 

Ceea ce i se părea acum curios era explozia aceasta din 
grădina mereu calmă, ordonată, nemişcată. 

Fusese un obuz rătăcit, căci nu-l mai urmară şi altele. 

In schimb, bombardamentul îndepărtat continua, făcând să 
vibreze geamurile. Erau tunete dirijate de fiinţe umane. 
Zgomotele îngrozitoare se amestecau unele cu altele într-un 
dans de walkirii dezlănţuite... 

Anne, Sandra, ducesa Eléonore, Gontran, câţiva servitori ieşiră 
în grădină. Priveau lung la craterul adânc săpat de obuz în 
mijlocul unei brazde cu trandafiri dubli... 

Înspre zori, valurile de refugiaţi se retraseră. O mână invizibilă 
parcă închisese robinetul acestei fugi disperate. Avioane 
inamice survolară castelul, grădinile şi pădurea din împrejurimi. 
Dimineaţa, după răsăritul soarelui - un soare livid, agonizant - 
primii nemți, motociclişti care escortau o maşină de campanie, 
intrară pe poarta mare a parcului şi se apropiară de castel, 
făcând să scrâşnească pietrişul aleilor. Cortegiul se opri în faţa 
intrării principale a castelului. Un ofiţer cobori din maşină şi 
contemplă faţada maiestuoasă a acestuia care- i amintea, prin 
stilul său, de Versailles-ul vechilor regi ai Franţei. Măreţul 
edificiu părea părăsit. 

Neamţul era prăfuit, enervat, furios. Conştient de importanţa 
lui, urcă scările de marmură roz şi bătu la uşa mare de la 
intrare. Aceasta se deschise după o scurtă aşteptare şi un 
servitor bătrân, în livrea de serviciu, îl primi fără să se tulbure. 

— Domnul doreşte...? 

Ofiţerul fu mirat de această primire neaşteptată în timp de 
război. Peste tot avusese de-a face cu oameni cuprinşi de frică 
care-l priveau tremurând. 

— Vreau să-i vorbesc stăpânului dumitale! 

— Vă rog să intraţi în vestibul. II voi anunţa pe domnul duce. 


Rămas singur sub marele naos, ofiţerul admira scara 
monumentală, coloanele de marmură cu capiteluri aurite, 
aspectul impozant al balustradelor care mărgineau marile 
galerii. Erau flori peste tot. Ţi-ai fi putut închipui că războiul nu 
era cunoscut în aceste locuri. 

Bătrânul domn care apăru în capul scării îl impresionă prin 
ţinuta sa plină de demnitate. Alura-i semeaţă impunea respect. 

Neamţul îl salută. 

— Domnule?, spuse amfitrionul pe un ton liniştit, ca şi cum ar 
fi avut în faţa lui un vizitator oarecare. 

—  Permiteţi-mi să mă prezint, domnule! Sunt căpitanul 
Dietrichstein. Dorim să instalăm în mod provizoriu în acest 
castel comandamentul unei mari unităţi militare. 

— Câte încăperi v-ar fi necesare? 

— Treizeci cel puţin... Asta depinde numai de dimensiunile 
încăperilor. 

— Vă voi pune la dispoziţie aripa de nord a acestei case, care 
cuprinde patruzeci de camere şi saloane. 

— Avem nevoie şi de garaje pentru maşinile noastre şi de 
dormitoare pentru şoferi... 

— Majordomul meu vă va ajuta să vă instalaţi. El este cel 
căruia va trebui să vă adresaţi de acum înainte. Domnule!... 

Ducele se întoarse şi se îndepărtă fără să se grăbească. 
Revenit în bibliotecă, el o găsi aici pe Sandra, care-l aştepta. 

— Tată, ar trebui să mă lăsaţi să tratez eu cu nemţii. Aş putea 
astfel să evit orice contact al dumneavoastră cu aceşti indivizi. 

— Crede-mă, Sandra, chiar şi simpla lor vedere mă indispune. 
Dar este de datoria mea să mă ocup de ei. Totuşi, îţi mulţumesc 
pentru propunerea dumitale, pe care o apreciez din toată inima. 
Mi-aţi face un mare serviciu dacă aţi supraveghea-o în mod 
sever pe Andrée... 

— Cu atât mai mult, spuse Sandra, cu cât Miss Swanson 
aproape că şi-a pierdut minţile de când au venit nemţii. Ea, atât 
de calmă, atât de echilibrată de obicei, plânge şi se agită, 
îngrozită că ar putea fi arestată şi împuşcată. 

Este obsedată de sfârşitul spioanei Mata Hari. 

Ducele surâse cu milă. 

— Sărmana Miss Swanson! Ea nu are deloc aerul unei femei 
fatale sau a unei spioane. Departe de asta... 


— Se teme că nemţii vor atenta la virtutea ei. ` 

— N-aş încerca să-i acuz de un asemenea prost-gust. In orice 
caz, situația ei nu este atât de rea pe cât este a noastră... 

Andrée este cea care mă nelinişteşte. Temperamentul ei, ca 
şi... curiozitatea bolnăvicioasă, să-i spunem pentru... în sfârşit, 
nu-mi găsesc cuvintele. Bărbaţii din generaţia mea nu 
considerăm nimfomania ca pe o exagerare patologică a 
dorințelor sexuale la femeie. Vorbeam de desfrâu, destrăbălare, 
viciu, dar nu de boală. Andree trebuie să fie ţinută la adăpost. 
Prezenţa ei printre nemți ar avea efectul unui butoi cu pulbere 
lângă un foc aprins. 

— Voi face tot ceea ce este posibil ca s-o izolez. Dar ce se va 
întâmpla dacă ea va refuza să fie protejată? 

— O vom închide în camera ei. Miss Swanson ar putea să-i ţină 
companie. În felul acesta, ar putea fi ferite de toate tentaţiile... 
venite dintr-o parte sau din alta... 

Ducele, care era atât de sigur de el în cele mai dificile situaţii, 
se zăpăcea căutându-şi cuvintele atunci când era vorba de 
nepoata sa. 

Suspină uşor. 

— Nu mi-am imaginat niciodată că voi fi forţat într-o zi să 
primesc astfel de musafiri... 

— În condiţiile nenorocite de azi, cred, tată, că prezenţa 
nemților la noi ne asigură o anume protecţie contra jefuitorilor 
de castele, contra incendiatorilor, contra tuturor celor care vor 
să profite de confuzia provocată de retragerea noastră ca să 
instaureze anarhia. 

Ducele o privi uşor tulburat. Înţelesese de multă vreme că 
Sandra era o femeie cu capul pe umeri. Noua faţetă a 
personalităţii sale îl alarmă. Aprecierile sale asupra nemților, 
deşi logice, îi păreau cel puţin deplasate. Răsturnările morale, 
ca şi cele psihologice care au urmat prăbuşirii militare şi politice 
a Franţei erau prea aproape, prea copleşitoare ca să-i permită 
să ajungă la astfel de concluzii. Nemţii erau inamicii lor. Era o 
perversiune sau o mare eroare să le găseşti chiar şi cele mai 
mici trăsături pozitive. Ura, adevărata ură, nu acceptă 
compromisuri... 

Familia Montfort văzu de la ferestrele castelului, închise cu 
grijă, maşina generalului neamţ care hotărâse să se instaleze 


aici. Singur ducele făcea excepţie. Închis în bibliotecă, el citea 
un tratat de istorie militară despre campaniile regelui Ludovic al 
XIV-lea, găsind o consolare amară în parcurgerea povestirii 
despre strălucitele victorii repurtate de mareşalul de Villars 
după pierderi repetate suferite de francezi spre sfârşitul marii 
domnii. 

Ducele era sigur că un nou Villars ar putea renaşte din cenuşa 
acestei prăbuşiri şi i-ar face din nou să urce panta pe francezii 
loviți în mod dureros de un destin nedrept. 

Era atât de absorbit de lectura sa, încât nu auzi nici măcar 
zgomotul acelui du- te-vino al maşinilor de campanie, al 
motocicletelor, al camioanelor, al blindatelor marcate cu insigne 
militare. 

Conform ordinelor generalului, militarii plătiseră cu bani 
merindele necesare traiului zilnic. Ei păstrau o atitudine corectă 
faţă de locatarii castelului, stăpâni sau servitori. 

Sandra şi ceilalţi membri ai familiei Montfort auziseră că 
generalul era un „von” care purta un monoclu sclipitor în orbita 
ochiului drept şi care voia să se poarte ca un nobil, în această 
nobilă reşedinţă unde îşi găsise adăpost. 

Sejurul său, însă, nu dură mult. Fulgerătoarea ofensivă a 
forţelor germane nu i-a permis să-şi ofere nici cel mai mic 
repaus. Această haltă, care a durat patruzeci şi opt de ore, a 
fost urmată de o plecare precipitată. 

Ca prin minune, castelul se goli de nemți. Familia Montfort 
respiră uşurată. Primul contact cu năvălitorii nu fusese, în fond, 
prea penibil. Generalul şi ofiţerii săi nu se arătaseră deosebit de 
incomozi. 

După plecarea lor, servitorii avură ocazia să se ostenească 
peste măsură. Să  cureţi încăperile ocupate două zile 
neîntrerupte de nemti nu era nici pe departe o treabă uşoară. 

Neliniştea bătrânului duce în ceea ce o privea pe Andrée nu se 
dovedise justificată. Ea era prea abătută din cauza morţii lui 
Roger ca să se gândească la frivolităţi. Prezenţa alături de ea a 
lui Miss Swanson, tremurând de frică şi neştiind deloc când să 
se oprească, nu era de natură să o liniştească. 

Tăvălugul trupelor germane trecuse fără să lase al te urme 
materiale decât craterul unui obuz într-o brazdă de flori. In 
schimb, legăturile directe cu Parisul fuseseră tăiate, ziarele nu 


mai veneau. Doar prin radio familia Montfort reuşea să ţină 
legătura fragilă cu Londra. Comunicatele militare, oarecum 
sumbre, nu relevau încă întinderea dezastrului suferit de Franţa. 

La câteva zile după plecarea generalului şi a Statului său 
Major, contele de Grandenac şi fiica sa sosiră la castelul 
Montfort. Reveniseră pe jos, după escapada lor nebună, obosiţi, 
prăfuiţi, zdrenţuiţi. Cu capul gol, cu privirea rătăcită, neras, 
contele vorbea fără întrerupere, ca şi cum tocmai ar fi avut un 
şoc. Domnişoara de Grandenac era despletită, slăbită, lacrimile 
şi praful desenaseră pe faţa ei dâre negricioase. 

Cei din familia Montfort le ieşiră în întâmpinare şi se grăbiră să 
le ofere hrană şi adăpost Mult mai târziu aflară trista aventură a 
celor doi Grandenac. Într-o noapte, în pădure, fuseseră atacați 
de indivizi fără credinţă şi fără lege. Le furaseră caii, îi 
deposedaseră de toate bunurile şi, imobilizat, contele suferise 
un adevărat martiriu văzându-şi fiica violată sub ochii lui. 

În ciuda strigătelor lor, nu primiseră niciun ajutor. Acum se 
întorceau acasă fără să ştie dacă locuinţa lor fusese cruţată de 
tornada abia trecută. 

Un servitor trimis în cercetare de duce reveni cu ştiri prea 
puţin îmbucurătoare. Castelul de Grandenac, prădat în mare 
parte, putea fi încă locuit. In schimb, satul din apropiere fusese 
ars aproape în întregime. 

In ciuda imboldurilor bătrânului duce de a rămâne pe loc, cei 
doi Grandenac hotărâră să se întoarcă acasă la ei. Familia 
Montfort rămase impresionată de aceste peripeții lamentabile, 
pe care ei le evitaseră datorită previziunii şi înţelepciunii şefului 
de familie. 

Dar membrii familiei se loviră de alte neplăceri. 

Chiar în seara aceea, servitorii înarmaţi preveniră o tentativă 
de jaf care eşuă jalnic după câteva focuri de armă schimbate cu 
răufăcătorii. 

Acest succes atrase însă multe necazuri asupra familiei 
Montfort. Poliţia militară germană, alertată de zgomot, încercui 
castelul şi, după somaţiile reglementare, făcură o percheziţie 
minuțioasă, ridicând toate armele, chiar şi pe cele albe şi de 
vânătoare. 

Ducele evită să fie arestat datorită unei abile şi vii pledoarii 
care risipise în parte mânia irascibilului şef de detaşament, un 


tânăr ofiţer din Geheimefeldpolizei, care acceptă în final 
explicaţiile primite. Apariţia neprevăzută a Sandrei, frumuseţea 
ei seducătoare, farmecul încântător contribuiră la schimbarea 
stării de spirit a neamţului, care deveni amabil şi prevenitor. 

— Sunt locotenent Wilhelm Hochstaedt. Dacă aveţi vreodată 
nevoie de mine, vă rog să mă contactaţi. 

— Nu vom scăpa ocazia, spuse Sandra cu surâsul său cel mai 
seducător. 

Nemţii se retraseră. 

Sandra avu un mic surâs cinic. 

— L-am convins!, spuse ea. 

— Este meritul dumitale, recunoscu ducele. Dar nu trebuie să 
exagerăm niciodată. Nu vreau să-l văd pe neamţul acesta pe 
aici, dând târcoale. 

— Mă gândeam că ar putea să ne fie util... 

— Nu! Voi evita pe viitor să fac cea mai mică greşeală. 
Trebuie să ridicăm între ei şi noi un zid de netrecut. 

— Şi vom fi în stare să-l păstrăm intact? 

— Aceasta nu depinde decât de noi. 

— Aveţi perfectă dreptate, tată, spuse ea. 

Îi trecu însă prin cap: „Nu serveşte la nimic să nu tratezi cu 
nimeni, când puţină bunăvoință poate rezolva dificultăţi mari.” 

— Îmi permiteţi să mă retrag?, adăugă ea. Trebuie să veghez 
alături de fiul meu. Este foarte agitat. Impuşcăturile l-au speriat 
foarte tare. Sărmanul copil! A venit pe lume într-un moment 
foarte prost ales. 

Anne, care era prezentă la această discuţie, se grăbi să 
adauge cu un surâs răutăcios: 


— Din contră! Eu cred că momentul a fost foarte bine ales! 
x 


x x 


Ocuparea răsunătoare a Parisului de trupele nemţeşti ale 
generalului von Bock a fost urmată de demisia fără strălucire a 
cabinetului lui Paul Reynoud şi de venirea la putere a 
mareşalului Pétain. Semnătura degradantă impusă Franţei 
învinse de Hitler, promulgarea noii Constituţii şi instalarea 
guvernului la Vichy aduceau sfârşitul celei de-a treia Republici. 
Această avalanşă de evenimente care marcau una dintre cele 


mai dureroase etape din istoria Franţei provocă multă agitaţie la 
castelul Montfort. 

Starea de război încetând, refugiații se întoarseră la căminele 
lor recent abandonate. Erau oameni care-şi găsiseră căminele 
intacte, dar aceştia erau într-o minoritate infimă, în schimb, cei 
mai numeroşi dintre ei abia putură să-şi recunoască locuinţele. 
Unele dintre ele erau arse, cu pereţii înnegriţi, cu găuri largi în 
loc de uşi şi ferestre, altele cruţate de foc, dar devastate de 
răufăcători. Peste tot erau dulapuri forţate, oglinzi sparte, 
draperii smulse, haine destrămate, cărţi aruncate pe fereastră şi 
tăvălite în noroi, butoaie de vin golite, sticle şi veselă sparte. 

Ocupaţi să curețe, să repare, să pună un pic de ordine în 
toate, să se aprovizioneze, oameni uitau pentru moment marile 
mişcări politice, frica, umilinţele. 

In acest timp, noile autorităţi militare şi administrative 
germane se instalară fără zgomot, hotărâte să-şi impună voinţa 
lor francezilor învinşi. Poliţiştii, pompierii, funcţionarii de poştă, 
lucrătorii feroviari, zidarii, micii funcţionari erau sfătuiţi să-şi 
continue munca. Membrii profesiunilor liberale îşi reluară, de 
bine, de rău, ocupațiile. Comerţul demară în mod greoi, iar 
marile întreprinderi îşi redeschiseră porţile. Francezii se 
întorceau din nou la muncă şi invadatorii îi lăsau s-o facă, 
deoarece aveau nevoie de rodul muncii lor. 

Sandra avu bucuria să afle că părinţii săi ieşiseră vii şi 
sănătoşi din încercările teribile prin care trecuseră toţi francezii. 
De acord cu soţia sa, Prosper Mouton rămăsese pe loc, în ciuda 
îndemnurilor contrare ale vecinilor săi. Se simţea ridicat în 
propriii săi ochi, căci iniţiativa sa fusese răsplătită. Soţia lui îl 
privea cu un respect nou, pentru că el îi demonstrase încă o 
dată hotărârea şi înţelepciunea sa. 

Odile continua în secret conversațiile telefonice cu Sandra, 
profitând de absenţele soţului ei, care mergea de obicei la piaţă 
să facă târguielile. Ea aflase cu încântare de venirea pe lume a 
lui Henri-Charles. Odile se simţea mândră că are un nepot care 
poartă un titlu princiar şi care va deveni într-o zi şeful casei 
ducale. După spusele Sandrei, datorită acestui copil, între 
neamul Mouton şi familia Montfort se crease un fel de simbioză. 

Odile ardea de nerăbdare să-i comunice soţului ei noutatea 
aceasta minunată, să împartă bucuria exaltantă cu el, dar nu 


găsea curajul s-o facă. Prosper nu renunţa la intransigenţa sa. 
Voia să ignore tot ceea ce era legat de persoana fiicei sale. 
Odile suferea din cauza acestei încăpăţânări absurde a soţului ei 
şi nu înceta să se plângă de el Sandrei. 

— Tatăl tău are o ranchiună tenace. Este încăpățânat ca un 
catâr. 

Din nefericire, fiica sa nu putea acorda decât un interes minor 
micilor probleme ale mamei sale, fiindcă problemele ei erau 
mult mai grave. Exigenţele crescute ale autorităţilor franceze 
sau germane îi cauzau  nelinişti serioase. După ce 
achiziţionaseră un număr mare de trăsuri, golindu-le aproape de 
tot grajdurile, solicitările creşteau fără încetare. Şi pentru ca 
fostul administrator al domeniului, Jean-Jacques Chevin, un 
bărbat tânăr şi abil, ingenios şi muncitor - fusese mobilizat, 
atribuţiile sale fuseseră asumate de Celestin Bridault, un bătrân 
mai puţin competent şi atât de fricos, încât tremura ca o frunză 
atunci când răspundea unei convocări făcute de primar sau de 

. incapabil să apere interesele stăpânilor săi, el ceru 
ajutorul contesei Anne, pentru că ducele refuzase să se ocupe 
de aceste afaceri. 

— Daţi-le tot ceea ce vor! Să ia tot şi să plece cât mai repede 
posibil! 

Atunci Sandra luase în mâinile sale frâiele administraţiei. Ea 
discuta, negocia, protesta şi nu ceda decât după ce erau 
epuizate toate mijloacele legale şi resursele spiritului său viu şi 
ingenios. 

Toate aceste tracasări deveniseră atât de enervante, încât 
familia Montfort, cu excepţia Andreei, aproape că uitase de 
pierderea lui Roger. Faptul că acesta era mort departe de ai lui, 
că nu fusese asistat religios, din cauza stării de război şi a 
imposibilității de a circula normal, crea în subconştientul lor 
falsa imagine a unui dispărut, care ar fi putut să se întoarcă într- 
o zi la căminul său. 

Retrasă în camera sa, Andrée se abandona durerii şi plângea, 
neconsolată, moartea fratelui său. În fantasmele sale morbide îl 
vedea întins pe pat alături de ea, dormind. Un obstacol invizibil, 
ca un perete de gheaţă o împiedica să ajungă la el. Exasperată, 
muşca perna ca să-şi înăbuşe strigătele care ar fi putut-o trezi 
pe Miss Swanson. Din fericire pentru ea, englezoaica era atât de 


şocată de propria ei situaţie, încât nu putea acorda nici cel mai 
mic interes tulburărilor psihice ale tinerei. 

Dar Andree nu era singura care suferea. Raymond, frustrat de 
refuzul constant al Sandrei, suferea un supliciu. El resimțea nu 
numai rana adâncă a amorului propriu, o umilinţă care frângea 
inima, ci şi o durere surdă, insuportabilă, ca şi cum stomacul său 
se înnoda, i se contracta esofagul şi nu-l lăsa să respire. 
Perioadele de descurajare, de disperare neagră, erau urmate 
uneori de explozii de furie care-l făceau să ia foc. Işi propunea 
atunci s-o pălmuiască pe Sandra în faţa întregii lumi, 
reproşându-i perfidia şi s- o acuze în faţa alor săi că l-a corupt, 
apoi s-o arunce ca pe o cârpă de care nu mai are nevoie. 

Dar el ştia că n-avea curaj s-o facă şi sentimentul neputinței 
sale îl sufoca. 

Noaptea visa la trupul ei gol. Avea atunci poluţii care-l lăsau 
nesatisfăcut. Dimineaţa, în sala de baie, se mângâia singur în 
faţa unei oglinzi mari care-i trimitea înapoi imaginea lui însuşi în 
curs de a ejacula. 

După plecarea lui Winston, valetul lui englez, chemat sub 
arme în propria- i ţară, Raymond se dedase plăcerii sale cu o 
frecvenţă şi o frenezie crescute. Pe vremea acelui servitor, pe 
care- | moştenise de la tatăl său, nu încerca decât rareori să se 
masturbeze în baie; Winston găsea mereu câte ceva de făcut 
pentru a intra pe neaşteptate şi nu-l lăsa singur. Raymond se 
întreba dacă nu cumva valetul executa ordinele Annei, care voia 
să exercite, în felul acesta, o supraveghere strictă asupra fiului 
său. Odată plecat valetul, adolescentul se dăruia unui exces de 
mângâieri solitare, ceea ce-l menținea într-o stare de enervare 
şi excitație permanentă. 

Anne ar fi vrut să-l înlocuiască pe Winston cu un servitor 
francez stilat, care să se achite în mod satisfăcător de obligaţiile 
de serviciu. Dar alegerea era dificilă. 

Printre servitorii vechi, ea nu găsise niciunul capabil să 
răspundă exigenţelor sale. Făcu atunci cercetări printre 
adolescenţii angajaţi recent la castel, pentru a-i înlocui pe cei 
mai în vârstă care fuseseră mobilizați. Doar unul dintre ei părea 
să răspundă calităţilor cerute. Se numea Jocelyn - nume cu 
rezonanţă stranie pentru un servitor - avea o faţă frumoasă, un 
fizic agreabil, un surâs atrăgător şi maniere elegante, chiar dacă 


avea origini modeste. Foarte îngrijit, cu o livrea impecabilă, 
avea aerul unui tânăr de familie bună deghizat în valet. 
Cameristele, lipsite de o companie masculină, îl priveau cu poftă 
nedisimulată, dar avansurile lor nu găseau un răspuns afirmativ. 
In ciuda persistenţei lui de a le refuza, Jocelyn era foarte iubit 
pentru glumele sale, pentru veselia contagioasă, pentru farsele 
sale inofensive, care-i făceau să râdă pe toţi servitorii. 

Convinsă de mina lui bună şi de reputaţia de om tânăr şi 
deştept, Anne îl angajă ca să-l înlocuiască pe Winston. 

Atribuţiile lui Jocelyn pe lângă Raymond nu erau prea grele. 
Dimineaţa acesta îl scula, îi pregătea baia, îi prezenta hainele, 
apoi se retrăgea în vârful picioarelor. Dacă nu era chemat, nu 
revenea decât seara ca să-l dezbrace şi să-l pună în pat. Ziua, 
ca să-l ţină ocupat, Déodat, noul majordom care-l înlocuia pe 
Justinien, îi dădea să lustruiască argintăria sau să măture şi să 
şteargă praful de pe mobile. 

In dimineaţa aceasta, Raymond intră în baia caldă. Noaptea 
fusese tulburat de vise lubrice, teribil de excitante, toate 
învârtindu-se în jurul Sandrei. 

Cu ochii închişi, întins în apa caldă, Raymond încerca să 
reînvie în imaginaţie scenele antrenante trăite în vis. Încălzit de 
fantasmele sale, se ridică în picioare şi privi în oglinzile enorme 
aşezate în faţa falusului său multiplicat la infinit, începu să se 
mângâie încet. Valuri de voluptate urcau din străfundul fiinţei 
sale. 

Deodată tresări. Din camera sa se auzea un zgomot de paşi 
care se apropiau de sala de baie. Era mama sa oare? 

Voi să plonjeze în apă, dar silueta lui Jocelyn, care apăru în 
pragul uşii, îi calmă frica brusc. Incepu să râdă. Un servitor - pe 
deasupra doar de vârsta lui - nu era de natură să-l jeneze din 
cale-afară. 

Păstrându-şi aerul cel mai serios, Jocelyn se îndreptă către o 
consolă mare de marmură, care servea ca masă de toaletă, luă 
un tub de cremă, apoi se apropie de tânărul lui stăpân şi, spre 
surpriza acestuia, întinse un strat subţire de unguent parfumat 
pe sexul său umflat. Cu pricepere, dar păstrând un aer grav, 
începu să-l frece cu delicateţe. 

Raymond făcu o mişcare de recul. 

— Ce faci?! 


— Nu vă ocupați de mine, domnule conte! închideţi ochii şi 
faceţi tot ceea ce vreţi, ca şi cum eu n-aş fi aici! Vreau să vă 
ajut! 

Gesturile băiatului deveniră din ce în ce mai rapide. Un frison 
de voluptate străbătu trupul lui Raymond, care cobori pleoapele, 
murmurând extatic: 

— Dragostea mea! Dragostea mea! Dragostea mea! 

În faţa sa, Sandra i se oferea goală. Culcată cu picioarele uşor 
desfăcute, ea întinse braţele spre el. 

Flăcările excitaţiei îl năpădiră. Ejaculă şi pulsaţiile îi produseră 
o plăcere intensă. 


— Dragostea mea! Dragostea mea! Dragostea mea! 
* 


x x 


Nemţii se instalaseră definitiv în Franţa ocupată, îndu-rerată, 
umilită. 

La castelul Montfort zgomotele de afară ajungeau atenuate. 
Viaţa cotidiană se derula aparent fără piedici, ca şi cum un zid 
de vată ar fi izolat graniţele marelui domeniu. Cu excepţia 
rechiziţiilor din ce în ce mai numeroase, niciun incident major nu 
părea să deranjeze traiul zilnic al castelanilor. 

Cu tact şi diplomaţie, Sandra ştia să pareze loviturile cele mai 
dure. Ea se ocupa de toate, căci ducele părea să fi pierdut 
contactul cu lumea exterioară. Petrecea multe ore la capătul 
patului micului Henri-Charles. Îi mângâia fruntea, părul, apoi 
cădea pe gânduri, cu ochii pierduţi în zare. 

leşea din când în când să facă o mică plimbare în parc, fără să 
uite să treacă şi pe la porumbeii ascunşi sub streaşina 
castelului. Cea mai mare parte a zilei, şi uneori toată noaptea, 
se închidea în bibliotecă, interzicând celor din jur să -l deranjeze 
sub vreun pretext. În mod excepţional, îl primea la el pe 
doctorul Friedmann sau pe vreun amic din vecinătate, pe care-l 
privea întâi de după oblon. Seara, după cină, se întreținea 
câteva minute cu membrii familiei sale, apoi se retrăgea din nou 
în bibliotecă. 

— Strâng documente pentru o carte politică pe care am 
început s-o scriu, le explica el cunoscuţilor. Ca să pun ordine în 
ideile mele, să le dezvolt şi să le aştern pe hârtie, am nevoie să 
mă retrag în singurătatea cabinetului meu de lucru. 


Nu mai avea de ce să se ocupe de uzinele sau de şantierele 
navale, pentru că acestea fuseseră confiscate de nemti. 

Târziu în noapte, ducele se retrăgea în apartamentul său, se 
dezbrăca şi făcea baie fără să-şi cheme valetul. 

Sandra se obişnuise cu toanele sale. 

Intreţinerea castelului şi administrarea domeniului, pe care 
ducele i le încredinţase ca să se elibereze de toate grijile ce ar fi 
putut să întârzie scrierea cărţii, îi dădeau atâtea griji ca să nu se 
mai gândească şi la bizareria altora. Timpul liber, foarte limitat, 
îl petrecea alături de fiul ei, care devenise unica rațiune a vieţii 
sale. In jurul lui se concentrau toate speranţele, toate visurile 
sale, toată dragostea. Pentru ea, micul Henri-Charles reprezenta 
începutul şi sfârşitul a tot ceea ce-şi dorise cu ardoare. Frumos, 
dulce, calin, ascultător, cu o inteligenţă deasupra mediei, el 
cucerea pe toată lumea. Plin de vioiciune, se juca, sărea, ţopăia, 
dansa în cerc cu o graţie înnăscută. Nu plângea aproape 
niciodată. Faţa lui frumoasă era toată un surâs. Blond, cu ochii 
albaştri, cu gropiţe adorabile, bine făcut, dar mai ales viguros 
pentru vârsta lui, era adorat de ducele care-i făcea vizite dese, 
cu o mare plăcere. Il lua atunci pe genunchi şi râdea în hohote 
de poznele lui copilăreşti. 

— Domnul duce îl iubeşte ca toţi, povestea bătrâna Seraphine 
ţăranilor încântați. El nu s-a interesat de propriii săi copii aşa 
cum o face pentru acest nepot, în mod sigur preferatul său. Ar 
trebui să-l vedeţi cum se plimbă cu el prin grădină, ţinându-l de 
mână, aplecându-se spre el ca să-i vorbească sau să-l mângâie 
pe obraji. Acum câteva zile, domnul duce a zis în faţa mea: 
„Acest copil îmi seamănă ca două picături de apă. Când eram 
puşti, aveam aceeaşi mutrişoară frumoasă. Sunt mândru de el. 
Nimeni nu va fi mai demn să poarte titlul de duce de Montfort”. 
Da, dragi prieteni, acestea au fost vorbele lui. Doamna prinţesă 
este nebună de bucurie. Micuţul a strâns legăturile de afecţiune 
dintre ea şi socrul său. Cine ar fi putut să se gândească 
vreodată că fata acestui bun Prosper Mouton va fi într-o zi 
stăpâna castelului şi a domeniului Montfort? Căci, datorită fiului 
său, ea este cea care ia acum toate hotărârile, ea este cea care 
le ştie şi le hotărăşte pe toate. Puteţi să mă credeţi! Doamna 
contesă Anne este furioasă, pentru că ea se gândeşte că Henri- 
Charles îl umbreşte pe propriul ei fiu. Eu o înţeleg, sărmana! 


Bătrâna Seraphine nu se înşela deloc. Anne privea copilul 
Sandrei cu o aversiune abia ascunsă. Ideea că vlăstarul acestei 
intruse l-ar fi putut eclipsa pe Raymond în ochii bătrânului duce 
o scotea din sărite. Anne făcea eforturi mari ca să-i dea fiului 
său privilegiile pierdute în urma intrării în scenă a bastardului 
Sandrei. Dar era dificil să porţi o astfel de luptă. Speranţele de 
a-l vedea într-o zi pe Raymond devenind duce de Montfort se 
risipeau din zi în zi. 

Sandra simţea instinctiv ostilitatea Annei. Ca să evite un 
conflict, care s-ar fi putut produce în orice moment, ea încerca 
s-o întâlnească numai în timpul mesei, când prezenţa bătrânului 
duce punea frâu exploziilor colerice ale Annei. 

Intr-o seară, după cină, Sandra îi cânta un cântec de leagăn lui 
Henri-Charles, care adormise surăzând. 

Un râcâit uşor la uşă o făcu să tresară. Se ridică imediat, 
deschise uşa şi se pomeni faţă-n faţă cu Déodat, care părea 
neliniştit. 

— Vă cer iertare, doamnă prinţesă! Domnul viconte Gérard vă 
cheamă la telefon. Sună de la Vichy şi vrea să vorbească cu 
domnul duce. 

— Şi atunci? 

— Domnul duce nu este de găsit. 

— L-aţi căutat în bibliotecă, în apartamentul său, în salonul de 
la mezanin? 

— Peste tot, doamnă prinţesă, dar fără rezultat. 

— Poate a plecat să se plimbe în grădină. 

— La ora asta din noapte, doamnă prinţesă? De altfel, nimeni 
nu l-a văzut ieşind. Mă întreb dacă nu i s-a făcut rău. 

— Probabil este la contesa Anne sau la domnişoara Andre€. 

— Nu este nici acolo. 

— Bine, vin. Vom merge să-l căutăm împreună. 

Sandra şi majordomul reluară investigaţiile, dar eforturile lor 
se dovediră inutile. 

Aşa cum hotărâseră, reveniră în bibliotecă. Spre mirarea lor, 
ducele, înfundat în fotoliu, aproape de şemineu, citea o carte. 

— Ce se petrece, Sandra? Privi către ceas: este ora trei 
dimineaţa! 

Era calm, destins. 

— Gerard voia să vă vorbească la telefon... 


— Nu-i nimic grav. Va suna din nou. Déodat, eşti liber. Îţi ofer 


un Porto, Sandra? 
* 


x x 


Pentru a complica lucrurile, nemţii rechiziţionară o parte din 
castel ca să instaleze cartierul general al unei armate. Din 
fericire, noii locatari nu-i deranjau prea mult pe castelani, căci 
aceştia se instalaseră în aripa rezervată prietenilor - ce glumă! 
—, suficient de mare pentru a locui aici generalul von 
Falkenburg, Statul său Major, precum şi tot personalul aferent, 
înțelegând prin asta o companie de gardă. 

Câteva zile mai târziu - era la începutul lunii decembrie 1941 - 
ducesa Eléonore reveni la castel, după un voiaj lung şi penibil la 
Paris. 

— Nu mă întrebaţi cum am venit până aici, se plângea ea 
fratelui său, care o primise cu tandreţe. Am schimbat de două 
ori trenul şi am parcurs pe jos o distanţă lungă, ca să faco 
transbordare impusă de distrugerea unui pod. Mi-am lăsat toate 
bagajele într-o groapă. Gontran n-ar fi fost capabil să le ducă. 
Este atât de slab, săracul! Am făcut o singură excepţie - caseta 
plină de bijuterii pe care am înfăşurat-o într-un fular, ca să nu 
atragă atenţia hoţilor care mişunau în jurul nostru. La Paris nu 
se mai poate trăi. Prietenii mei sunt foarte contrariaţi. La 
începutul ocupaţiei credeau că lucrurile se vor aranja într-o 
manieră dacă nu satisfăcătoare, cel puţin acceptabilă. Ei 
credeau că vor putea aştepta liniştiţi eliberarea, dar s-au înşelat. 
Să vezi nemți peste tot e dezgustător. Au invadat restaurantele, 
cinematografele, teatrele. Pe stradă nu întâlneşti decât 
uniforme feldgrau. Inainte de război, prezenţa americanilor, cu 
accentul lor îngrozitor, ne obosea. Acum regret absenţa lor. 
Săptămâna trecută am fost invitată la un actor - pe care-l 
apreciez de altfel mult şi care sărbătorea nu ştiu ce aniversare. 
Şampania curgea în valuri, caviarul era servit la discreţie, 
prăjiturile de ciocolată nu-şi găseau amatori, totul era din 
belşug. Te simţeai între prieteni. Deodată uşa s-a deschis şi 
câţiva ofiţeri nemți şi -au făcut apariţia. Saluturi, complimente, 
plecăciuni... Sunt politicoşi, trebuie s-o recunosc. Dar ce este 
mult, e mult! Am hotărât să mă întorc la ţară şi să trăiesc 
retrasă toţi anii pe care-i mai am de trăit. Chiar şi Gontran este 


de părerea mea. Crezi tu, Charles, că nemţii care s-au instalat 
ca stăpâni în castelul meu îmi vor lăsa un apartament liber 
pentru mine şi pentru Gontran? 

— Asta, Eléonore, eu n-o ştiu, răspunse fratele ei. Nu cred că- 
ţi vor refuza accesul la locuinţa ta. 

— Poate că ni-l vor acorda, spuse Gontran. Dar cine ştie dacă 
într-o zi nu ne vor acuza că-i spionăm... 

— Nu sunt tentată deloc să fac spionaj!, strigă ducesa. 

— Am emis o ipoteză, Eléonore, replică vechiul ei prieten. Ştii 
foarte bine că nu sunt în stare să înfrunt o astfel de aventură. La 
vârsta mea caut siguranţa. Cu toţi nemţii aceştia aproape de 
noi, risc să-mi ruinez fragilul echilibru psihic. 

— Trebuie să te obişnuieşti cu toate aceste neplăceri, 
Gontran, spuse ducele surâzând. Să nu credeţi că noi am fost 
scutiţi de prezenţa lor. S-au instalat la noi fără să ne ceară 
acordul. Încercăm să ne acomodăm... Ştiu, este dificil să ajungi 
la un modus vivendi, dar vom face tot ce putem. 

Sandra îl privi intrigată. Resemnarea socrului său era prea 
neobişnuită ca să n-o şocheze. „Oare ce pune la cale?”, se 
întrebă ea mirată. Îl cunoştea prea bine ca să-şi imagineze că 
acceptă, fără să se împotrivească, faptul împlinit. 

— Să trecem în salon pentru a lua un digestiv!, propuse 
ducele. 

— lată cel mai bun moment al zilei!, exclamă Gontran, 


ridicându-se imediat din scaunul său. 
x 


x x 


Întinsă pe patul său, Sandra rememora, cu o figură plină de 
dispreț, plângerile Eléonorei şi ale prietenului ei. Aceştia 
sufereau consecințele propriei lor imprudente, ca să nu spună 
prostie. Ducesa n- ar fi trebuit să-şi părăsească niciodată 
castelul ca să meargă la Paris. Şi dacă avea nevoie să dea 
ordine la bancă, nu putea s-o facă în scris? Ca să joace la bursă, 
să cumpere aur sau să facă speculaţii cu zahăr, telefonul şi 
telegraful sunt mai mult decât suficiente. Acum Eléonore va 
suferi efectele propriei sale lipse de prevedere. 

Ea nu-şi va părăsi niciodată cuibul, căminul său, reflecta 
Sandra. Ea n-ar fi primit niciodată să plece la Paris în perioadă 
de criză. Din acest punct de vedere, ea era de acord cu ducele, 


care hotărâse să nu se aventureze pe drumurile Franţei atunci 
când carele de luptă nemţeşti se îndreptau spre castelul său. Nu 
ezitase să înfrunte pericolele rămânând în casa lui; le aşteptase 
cu fruntea sus, cu inima înăsprită, tare pe poziţii. Sandra 
înţelesese atunci măreţia sufletului său, dârzenia acestui corp 
bătrân, siguranţa gândirii sale. 

Datorită acestei asemănări de concepţii, ei legaseră o alianţă 
tacită, mai puternică decât toate tratatele formale. 

Sandra era convinsă că ducele cunoştea adevărul asupra 
legitimităţii copilului presupus a fi al lui Henri. Ea era chiar 
încredinţată că primise, într-o oarecare măsură, consimţământul 
său, şi asta datorită înţelegerii sale, cunoaşterii naturii umane. 

Sandra se identificase cu castelul. Un fel de mariaj magic o 
unise de acest idol de piatră, mai viu decât o fiinţă umană. 
Acest uriaş îl alesese pe Raymond ca s-o fecundeze; în felul 
acesta, copilul conceput nu era, în realitate, nici al tatălui legal, 
nici al celui natural. Era o relaţie de rudenie între om şi piatră, 
pe care numai singuri animiştii, cei care atribuiau lucrurilor un 
suflet analog sufletului uman, ar fi putut-o înţelege. 

Privind castelul, atingându-i pereţii, mângâindu-i marmura, 
toate acestea îi produceau o plăcere aproape voluptuoasă. Ea 
adora maiestuosul monument ridicat în cinstea gloriei şi puterii 
familiei Montfort. Graţie naşterii fiului său, ea devenise un pilon 
al acestei familii. Ea va fi cea care va asigura continuitatea 
numelui acestei familii, căci Raymond era un Senainville şi 
Andree, dacă se va mărita, va lua numele şi titlul soţului ei. Mai 
avea un concurent: pe Gerard. Dar acesta, celibatar convins, nu 
părea prea dornic să-şi întemeieze o familie. Întoarcerea lui 


Bernard, boemul, nu era probabilă. Deci... 
* 


x x 


Gérard sosi la castel târziu în noapte. Coborî dintr-o maşină 
oficială, cu farurile camuflate cu grijă. 

Imbrăcat într-un costum gri, sare şi piper, cu o tăietură 
admirabilă, părea obosit, preocupat. Urcă încet scara de la 
intrare ca şi cum treptele largi şi joase l-ar fi extenuat. 

Ducele, care se retrăsese singur în bibliotecă, îl primi pe fiul 
său. Gérard era prea independent, după gustul lui. Viclean, 
certăreţ şi instabil - acesta se afla la antipodul strălucitului şi 


loialului Jules, şi chiar al lui Henri, care în ciuda defectelor sale, 
atrăgea prin căldura sa. Ducele îi datora lui Gerard, cel mai 
puţin iubit dintre fiii săi în viaţă, o reparaţie pentru răceala, 
indiferența pe care i-o dovedise de-a lungul anilor. 

— Vrei să ţi se aducă ceva de mâncare?, îl întrebă ducele, cu o 
îngăduinţă pe care fiul său o remarcă imediat. 

— Un mic supeu şi un pahar cu şampanie, tată. La drept 
vorbind nu-mi este foame. Vin direct de la Paris, unde l-am 
însoţit pe Fernand de Brinon. Am avut o întrevedere destul de 
lungă cu generalul von Stulpnagel asupra atentatelor comise 
contra militarilor germani de tinerii descreieraţi. Aceştia nu -şi 
dau seama că toate crimele lor otrăvesc bunele noastre relaţii 
cu autorităţile de ocupaţie. 

Ducele îşi încruntă sprâncenele. 

— Crime? Nu înţeleg, Gerard. Suntem în război cu Germania. 
Un milion opt sute de mii de prizonieri francezi sunt încă în 
mâinile  naziştilor şi tu-mi vorbeşti de bunele relaţii cu 
autorităţile de ocupaţie! Să nu ne jucăm cu cuvintele. Ca să 
calificăm drept crime acţiunile întreprinse de franctirori, mi se 
pare un pic forţat. Toţi aceşti tineri au sânge fierbinte şi merită 
stima francezilor... 

— Uitaţi, tată, că am semnat o convenţie de armistițiu. Că 
suntem obligaţi să respectăm angajamentele luate. Germania 
este o mare putere militară. Mâine, din păcate, nemţii vor fi 
stăpânii Europei. Va trebui să-i menajăm, ca să ne asigurăm 
supraviețuirea... 

— Cu ce preţ? Tot făcând temenele, dând dovadă de servilism 
şi umilinţă, voi, cei de la Vichy, vă veţi atrage numai disprețul 
nemților. Uitaţi-vă la englezi! Au făcut praf ofensiva aeriană 
non-stop a lui Göring. În Rusia, nemţii întâmpină o rezistenţă din 
ce în ce mai vie. Nu, fiule, naziştii nu vor fi niciodată stăpânii 
Europei. 

— Să fim realişti, tată! 

— Tu eşti cel căruia ar trebui să i se recomande asta, Gerard! 

Doi servitori bătrâni, conduşi de Déodat, serviră pe o masă 
mică un mic supeu însoţit de o sticlă de Dom Pérignon. 

Gerard fu bucuros de această întrerupere, care punea capăt 
unui discurs stânjenitor. Se aşeză la masa cea mică şi atacă 
primul fel, o omletă excelentă cu ciuperci. Cristalurile, 


argintăria, lumina strălucitoare a lumânărilor  evocau 
splendoarea festinurilor de dinainte de război. Mâncărurile, mult 
mai simple, ilustrau duritatea epocii. 

— Aş fi fericit să am astfel de omlete la Vichy, spuse Gerard 
râzând. Ouăle sunt atât de rare, încât la noi, în Hôtel du Parc, 
unde locuiesc, există oameni care cresc pui în sălile de baie. 

Glumea pentru a destinde atmosfera. 

Tatăl său, afundat în fotoliul său, privea cu un aer absent un 
tablou semnat de Veneziano: „întoarcerea fiului risipitor”. 

Gerard avea necaz pe sine pentru că- | contrariase pe tatăl 
său. Dar el voia să-i deschidă ochii. Supraviețuitorii din familia 
Montfort trebuiau să se pregătească pentru a înfrunta încercări 
grele. Atunci când vântul suflă foarte tare, trebuie să te îndoi ca 
să nu fii doborât, gândea Gerard. Din nefericire, tatăl său nu 
părea capabil să înţeleagă imperativele dure ale acestui timp. El 
avea sarcina să-l apere de propria sa impulsivitate, să-l 
convingă să se arate mai cooperant, acceptând compromisul. 

Ridică paharul. 

— Pentru dumneavoastră, tată! 

Bătrânul întoarse încet ochii spre fiul său şi înclină încet capul. 

— Mulţumesc! 

Gerard suspină. Ştia dinainte că tatăl său ar auzi fără plăcere 
vestea pe care avea să i-o comunice, dar nu avea de ales. 
Trebuia să-l pună în gardă contra atitudinii care risca să-i 
provoace multe necazuri. 

— Puteţi să strângeţi mai târziu!, spuse el, concediindu-i pe 
servitori, care se retraseră înclinându-se. 

— Acum câteva zile am cunoscut la Paris pe generalul 
Falkenburg, care este acum oaspetele dumneavoastră, tată. 

— Nemţii care s-au instalat recent aici nu sunt oaspeţii mei. Ei 
au rechiziţionat o parte a castelului - din fericire, destul de mare 
ca să-i cuprindă pe toţi fără ca eu să fiu obligat să-i văd sau să 
schimb amabilităţi cu ei. Nu ştiam că generalul care locuieşte la 
mine se numeşte Falkenburg. 

Tonul său morocănos nu-l descurajă pe Gerard. 

— Acest general, continuă el, are nişte concepţii care-i fac 
onoare. Chiar dacă el este în război cu Franţa, îi respectă pe 
francezi şi, într-un anume fel, îi iubeşte. Înainte de 1939 el vizita 
des Parisul, pe care-l adoră; era un obişnuit la Nisa şi la Monte 


Carlo. Inutil să vă spun, adăugă el surâzând, că mesele de 
baccara îl atrăgeau mai mult decât peisajele marine. 

— Te asigur, Gerard, că gusturile tale eclectice nu mă 
interesează deloc. _ 

— Permiteţi-mi să termin ceea ce aveam să vă spun, tată. In 
fiecare zi asistăm la evenimente care îmbracă aspecte tragice. 
Atentate, asasinate, arestări, luări de ostatici, în sfârşit, un 
vârtej de lovituri şi contralovituri care au tot felul de 
repercusiuni asupra oamenilor slabi, fără nici-o legătură cu 
aceste violenţe gratuite. 

— De ce toate aceste explicaţii? 

— Dacă, printr-un concurs nefericit de circumstanţe, 
dumneavoastră sau oricine din ai casei aţi fi antrenați într-o 
afacere murdară, generalul Falkenburg ar putea... 

— Destul!, strigă ducele, sculându-se ca mişcat de un resort, 
atitudine remarcabilă la vârsta lui. Nu am nevoie de relaţiile 
dumitale şi te asigur că niciodată nu le voi cere lor servicii. 

Gerard dădu din cap. 

— Să nu spuneţi că nu v-am prevenit, tată! 

Întunecat, inflexibil, ducele se îndreptă spre uşă. După ce 
puse mâna pe clanţă, pronunţă pe un toc sec, fără să-şi 
privească fiul: 

— Bună seara! Nu cred că te voi putea vedea înainte de 
plecare. 

Ducele ieşi, trântind uşa cu brutalitate în urma lui. Gerard 
suspină. Înţelesese bine sensul acestor cuvinte. 

Un râs tăcut ridică uşor colţurile buzelor sale. El se bucurase, 
sperând că-l va putea determina pe tatăl său să-l invite la un 
dineu pe generalul Falkenburg. Ducele rămăsese inflexibil. 
Supravieţuitor al unei lumi dispărute, arhaice, el dorea să-şi 
impună normele de conduită şi concepţiile perimate oamenilor 
din noua generaţie, pe care lumea modernă îi modelase după 
alte criterii. Retras ca o stridie în cochilia sa, el îşi imagina că 
această izolare putea să-l protejeze contra agresiunilor venite 
din afară. El ignora în mod voit şocurile care zguduiau 
societatea actuală, spera să păstreze intact un trecut dispărut 
pentru totdeauna. 

Gerard era surprins ca şi altădată că doreşte moartea tatălui 
său. Această dorinţă, care dura încă din tinereţe, i se păruse un 


sacrilegiu, dar acum căpăta în ochii lui o anume justificare. Tatăl 
său dispărut, el ar fi devenit, practic, şeful familiei. Chiar dacă 
naşterea bastardului Sandrei îi fura titlul de duce, el păstra până 
la majoratul acestuia dreptul de a beneficia, fără a da socoteală 
nimănui, de toate privilegiile sale, de toate avantajele pe care le 
putea pretinde un Montfort chiar sub un regim republican. 

Dacă fiul Sandrei ar dispărea, la rândul său, zdrobit în furtuna 
stârnită de acest război sângeros - posibilitate deloc neglijabilă 
- titlul ducal i -ar reveni de drept. Dar această poziţie înaltă - 
onorifică - pentru a fi consolidată trebuie să fie asociată cu 
puteri politice extinse. 

Această conflagrație mondială şi bulversările politice care vor 
decurge de aici vor crea condiţii extrem de favorabile pentru 
oamenii capabili să profite de ele. Acum că politicienii, în marea 
lor majoritate, se retrăgeau în ascunzătorile lor, era momentul 
să coboare în arenă. Dacă al Ill-lea Reich reuşea să-şi impună 
puterea şi autoritatea asupra întregii Europe, străinii care ar 
accepta să participe la edificarea Noii Ordini construite de Hitler 
ar fi fost recompensaţi în mod generos. Ei ar monopoliza 
demnităţile politice şi le-ar păstra, fără a fi nevoiţi să lupte cu 
rivalii, până ce moartea inevitabilă îi va priva de asta. Dacă 
războiul se termină printr-o pace de compromis, cei care vor 
dispune de poziţiile politice cheie se vor menţine la putere cu 
forţa. Dacă nemţii ar merge către un dezastru - ipoteză pe care 
Gerard o considera ca puţin probabilă - cei care ar fi colaborat 
cu ei ar putea pretinde că au făcut-o din patriotism, pentru a 
salva ceea ce mai putea fi salvat. 

Invidia poziția lui Fernand de Brinon, reprezentantul 
mareşalului la Paris, care avea posibilitatea să-şi facă pe loc 
relaţii extrem de profitabile cu conducătorii celui de-al Ill-lea 
Reich. „Prezentul cuprinde în el viitorul”, subtitlul panseu al lui 
Leibnitz merita nişte reflecţii profunde. Gerard hotărî să le pună 
în practică. 

Un dineu oferit generalului von Falkenburg nu | -ar fi angajat 
pe bătrânul duce în niciun fel, dar acest prim jalon i-ar fi permis 
contacte ulterioare cu alţi reprezentanţi ai Wehrmachtului: Otto 
von Stulpnagel, de exemplu. Ambasadorul Otto Abetz, care 
căuta să stabilească raporturi amicale cu inteligenţa franceză, 


ar fi apreciat mult avansurile unui membru al înaltei nobilimi 
normande, mai ales ale unui fost ministru. 

Ca să- | invite pe Abetz la vânătoare sau la o serată discretă - 
discreţia era miza în timp de război - asta i-ar facilita intrarea în 
înaltele sfere germane. 

Gerard nu concepea deloc să lezeze interesele politice vitale 
ale Franţei. El n-ar fi făcut declaraţiile gălăgioase ale unui Laval, 
care ridica în slăvi colaborarea, fără să găsească mijloacele de a 
realiza asta într-o manieră satisfăcătoare pentru ţara sa. 
Angajamentele ezitante ale lui Baudouin şi Darlan, jumătăţile de 
măsură, nu avuseseră ca rezultat decât exasperarea germanilor. 
EI, Gerard, ar fi manevrat totul cu mai multă subtilitate. Ar fi 
tratat în secret cu aliaţii, fără ca totuşi să uite obligaţiile 
francezilor faţă de ocupant. Ar fi combinat subtilităţile 
diplomatice ale lui Mazarin, abilitatea lui Talleyrand şi supleţea 
lui Thiers ca să depăşească cele mai grele dificultăţi. 

Elabora mii de proiecte destinate să-l propulseze în guvernul 
Ministerului Afacerilor Externe. Din nefericire, Laval, după 
întoarcerea sa la putere, datorată sprijinului nemților, luase în 
mâini frâiele diplomaţiei, fără a obţine deocamdată succesele 
scontate. Cu cine va fi înlocuit la sfârşitul mandatului, care 
părea aproape? Brinon avea şansa de a fi fericitul ales de 
nazişti. Dar el, Gerard, aştepta cu răbdare ceasul său. Acest 
ceas va veni în mod sigur... 

Nu voia să-şi prelungească şederea la castel. Gerard detesta 
să fie tratat ca un licean de tatăl său. Mâine dimineaţă, fără să- | 
revadă, se va întoarce la Paris. Inainte de a pleca, va face o 
scurtă vizită de curtoazie generalului von Falkenburg. 

Va părăsi fără regret acest castel bântuit de un bătrân ursuz şi 
de două femei acre. 

Înainte de a se culca, luă un roman licenţios pentru a-şi 
reîmprospăta ideile. Acaparat de politică, nu acordase decât un 
interes minor relaţiilor sentimentale. Pe masa lui de la capătul 
patului el găsi ceea ce majordomul îi pregătise: un pui fript la 
rotisor, câteva fructe şi o sticlă de şampanie. Bău două cupe de 
şampanie, apoi se strecură între cearceafurile de mătase 
albastru deschis. 

Lampa de pe noptieră, o piesă admirabilă de cristal alb- 
opalescent, semnată de Lalique, împrăştia o lumină blândă pe 


cadrele aurite ale unor tablouri cu nuduri planturoase pictate de 
Le Corrège şi Watteau, decor devenit atât de familiar lui Gerard, 


că nici nu-l mai remarca... 
* 


x x 


La o săptămână după plecarea lui Gerard, sosiră la castel, în 
vizită, Antoine de Vaubencourt şi soţia sa, Roselyne. Aparţinând 
micii nobilimi, aceştia se aliaseră prin căsătorie cu familia 
Montfort. În ciuda statutului lor de rude sărace, erau primiţi cu 
simpatie la castel, pe care-l frecventau cu regularitate, atât 
pentru plăcerea de a petrece câteva zile în acest cadru 
magnific, cât şi pentru ocazia care le era oferită de a se lăuda 
prietenilor de la Paris că sunt familiari acestui castel. 

Antoine de Vaubencourt era un snob bine cunoscut în mediile 
mondene şi mult apreciat pentru succesele sale sportive, cât şi 
pentru competenţa sa în domeniul artei decorative. Excela la 
tenis, navigația cu pânze nu mai avea secrete pentru el şi 
participa bucuros la curse de automobile. In ciuda reuşitelor 
sale, nu câştigase premii importante. 

Era peste tot: la sărbători, la reuniuni mondene, la 
manifestările artistice. Deosebit de elegant, el avea reputaţia de 
a fi arbitrul bunului-gust vestimentar. 

Soţia sa, frumoasă, distinsă, seducătoare, mereu îmbrăcată 
după ultima modă, nu strălucea deloc prin inteligenţă. Dar 
naivităţile sale, bârfele sale, niciodată răutăcioase, o făceau 
simpatică şi atrăgătoare. 

Lumea se întreba de unde lua Antoine bani ca să poată duce 
un astfel de trai, când se ştia că averea personală era aproape 
inexistentă şi că Roselyne nu-i adusese ca dotă decât calităţile 
ei fizice. 

La patruzeci de ani, el se îmbrăca tinereşte şi asta-i stătea 
minunat. Datorită aspectului său juvenil, prezenţa alături de el a 
frumoasei Roselyne, cu douăzeci de ani mai tânără, nu bătea la 
ochi. lubea maşinile frumoase, dar nu şi pe cele noi. Cele vechi, 
spunea el, au mai multă clasă, mai multă eleganţă decât 
ultimele modele ieşite în serie din uzină. Gurile rele pretindeau 
că posibilităţile financiare reduse nu-i permiteau să cumpere 
decât maşini de ocazie... De când benzina devenise de negăsit 
pentru particulari, magnifica sa Hispano-Suiza ruginea într-un 


garaj părăginit. Stăpânul ei era forţat să folosească vulgarul 
metrou şi trenul zgomotos pentru a se deplasa atât la Paris, cât 
şi în afara capitalei. Să fii hurducat în vagoanele murdare, 
înghesuit între oameni, ticsiţi ca nişte sardele în 
compartimentele şi pe culoarele îngheţate iarna şi toride vara, 
să fii întârziat fie de proasta funcţionare a drumurilor de fier, fie 
de incidente survenite pe parcurs - prioritate acordată trenurilor 
militare germane, bombardamente aeriene, acţiuni de sabotare 
destinate să facă viaţa grea ocupanților, dar care ricoşau 
împotriva francezilor - toate acestea nu erau de natură să 
încurajeze călătoriile. Dar necesitatea de a se aproviziona îi 
obliga chiar pe cei care îşi iubeau viaţa tihnită să caute la ţară 
bunurile necesare hranei, aproape de negăsit în oraşe. 

Elegantul Antoine de Vaubencourt şi frumoasa lui soţie se 
prezentară la castelul Montfort obosiţi, prăfuiţi, transpiraţi, cu 
hainele şifonate, umbre jalnice scăpate din infern. 

Fură primiţi cu grabă şi curiozitate, căci aduceau noutăţi de la 
Paris. Chiar dacă decăzuse din calitatea sa de capitală politică, 
acest oraş, cel mai frumos din lume, îşi păstra calităţile 
atrăgătoare, în schimb, cei doi Vaubencourt oferiră gazdelor 
încântate ultimele discuri puse în vânzare de negustorii 
parizieni. În fiecare adult se află în stare latentă un copil. Chiar 
dacă erau imens de bogaţi, cei din familia Montfort primeau cu 
cea mai mare plăcere micile daruri, alese cu un gust foarte 
sigur, pe care Vaubencourt le aduceau de fiecare dată când 
veneau în vizită. 

După ce mâncară ca nişte căpcăuni, sub privirile 
compătimitoare ale celor din castel - până şi Roselyn cea 
manierată renunţase să- şi controleze gesturile - Antoine, 
purtătorul de cuvânt al familiei, se lansă într-un raport detaliat şi 
plin de culoare, despre existenţa parizienilor sub ocupaţie. 

— Dacă banchetele, festinele, marile dineuri au fost trecute în 
arhivele unui trecut glorios, viaţa mondenă îşi continuă ritmul 
obişnuit, chiar dacă este în uşor ralanti. Teatrele şi-au deschis 
porţile şi joacă în fiecare seară cu casele închise piese de 
Giraudoux, D'Anouilh, de Sabiche, de Guitry, de Sartre, pe care 
nemţii le aplaudă alături de francezi. Sunt deranjaţi uneori de 
alertele aeriene, dar, după scurte pauze petrecute în adăposturi, 
reprezentațiile reîncep cu brio. Opera face sală plină. Din 


nefericire, uniformele nemţeşti fac aici pete verzi-cenuşii. 
Spectatorii s-au obişnuit încet-încet cu vecinătatea lor, cu atât 
mai mult cu cât printre aceşti străini există oameni deosebit de 
politicoşi şi amabili. 

Ducele încruntă sprâncenele. Portretul uşor idilic al nemților, 
zugrăvit de Antoine, îi displăcu. 

Ducesa Eléonore, care remarcase figura lui, interveni pentru a 
calma spiritele. 

— Antoine are dreptate cu certitudine. Am întâlnit ofiţeri 
germani mai gentili, mai rafinaţi decât mulţi dintre francezi. Dar 
acestea sunt excepţii, Charles. Să nu uităm că şi noi avem 
câţiva prinți de origine bavareză şi austriacă în familia noastră. 
Aceştia nu sunt criminali nazişti. 

— Bine, continuaţi, Antoine!, îl invită ducele pe un ton 
mohorât. 

— Spuneţi-mi, dragă prietene, întrebă Gontran, cu ochii 
strălucind de curiozitate, viaţa nocturnă continuă? Barurile, 
petrecerile dansante, în sfârşit, restaurantele şi-au suspendat 
activitatea din cauza camuflajului? 

— Oh, nu!, răspunse Antoine. La Lido, la Casino de Paris, la 
Folie-Bergere se strâng o grămadă de bani. Amatorii fac cozi de 
ore întregi ca să asiste la spectacole picante. În timp de război 
sau de pace, sânii goi, şoldurile care se mişcă ritmic, pulpele 
aurite de lumina proiectoarelor exercită aceeaşi atracţie. 

Faţa lui Gontran se posomori. 

— Când eram la Paris, Eléonore îmi spunea că trebuie să ne 
culcăm devreme, căci viaţa de noapte nu mai există... 

Ducesa îl întrerupse cu un gest. 

— li debitam baliverne ca să-l rețin acasă. Altfel ar fi făcut 
turul agapelor de noapte. 

Gontran îşi încreţi fruntea şi împinse în faţă buza de jos, ca un 
copil bosumflat. 

— Asta e tirania feminină! De mulţi ani am nişte bănuieli 
grave. Femeile pregătesc în linişte, dar cu tenacitate, 
întoarcerea matriarhatului. Eu sunt prima victimă. Va veni 
rândul tău, Antoine, în mod sigur! 

— Să vedem, domnule Saint-Leger, eu nu sunt decât o femeie 
slabă care are nevoie de protecţia unui bărbat puternic, curajos, 


ca Antoine, se alintă Roselyne, aruncând o privire supusă, 
languroasă, soţului ei. 

— Şi cursele de cai?, întrebă Raymond, fremătând de o emotie 
reţinută. Tatăl meu avea cai de curse... 

Anne îl fulgeră cu privirea. 

— La vârsta ta nu se intervine în discuţiile adulţilor! 

Adolescentul lăsă capul în jos cu un aer trist. 

— lartă-mă, mamă! 

— Permiteţi-mi să-i răspund, Anne, spuse Antoine surâzând. 
Vreau să-i satisfac această curiozitate legitimă. Ca şi el, eu ador 
caii. Longehamp, dragă Raymond, nu este atât de mare încât să 
aibă şi amatori de hipism. Am asistat recent al Premiul Sablons. 
Mulțimea se îngrămădea delirantă în jurul terenului de curse. 
Doamnele purtau rochii frumoase. Veniseră mulţi nemti. 
Entuziasmul publicului creştea precum laptele dat în fiert, şi 
chiar atunci a început să plouă cu bombe. Ce hărmălaie! 
Oamenii, cuprinşi de panică, alergau precum iepurii fricoşi. Dar 
după sfârşitul bombardamentului, pariorii au revenit în forţă în 
faţa ghişeelor, iar femeile au reluat parada de modă. 

— Nu doriţi un coniac?, întrebă Gontran, punându-i în pahar să 
bea. Trebuie să vă fie sete... 

Îşi umplu şi paharul său. 

— Gontran!, spuse ducesa admonestându-l. N-ai voie să-i ţii 
piept acestui om tânăr! Pentru el coniacul este un elixir, pentru 
dumneata este o otravă! 

— Vedeţi, Antoine?, se lamentă frumosul de altădată. Sunt 
persecutat pentru că am o vârstă, să zicem, înaintată... 

— Să mergem la culcare, Gontran!, comandă ducesa. lartă- 
mă, te rog, dar dumneata moţăi! 

Degustând coniacul vechi, Antoine privi gânditor tablourile 
frumoase de Canaletto, Guardi, Piazzetta, Batoni, care ornau 
pereţii salonului. 

— La Paris, am asistat la câteva licitaţii foarte animate. Opere 
de artă, tablouri, sculpturi, cărţi rare, mobile vechi au atins 
sume fabuloase. Cele mai multe piese au fost adjudecate de 
nemti. Göring este interesat de tot ceea ce are valoare mare. Pe 
sub mână el cumpără chiar pânze semnate de evrei, dacă 
acestea au atins cote destul de ridicate. 


El făcu o pauză, ezitând să atace un subiect spinos. Privi 
picturile agăţate pe pereţi, apoi se adresă ducelui: 

— Mi-aş permite să vă sugerez o măsură de prevedere, 
domnule duce! Aveţi tablouri foarte frumoase, care riscă să 
suscite interesul nemților. Ascundeţi-le în altă parte, la loc sigur! 
Credeţi-mă, este tot ce aveţi mai bun de făcut. 

Sandra luă acest sfat în serios. 

— Avem atâtea colţişoare secrete în acest castel, că ar fi un 
joc de copil să ascundem pânzele cele mai preţioase. 

Anne ridică din umeri. 

— De ce să ne temem? După cunoştinţele mele, numai 
bunurile evreilor pot fi confiscate. Este o lege cinică, dar, 
mulţumită lui Dumnezeu, aceasta nu ne priveşte... 

— Nu încă!, spuse Sandra. 

— Să vorbim de lucruri mai agreabile!, propuse ducele. 

— Vă rog, Antoine, cântaţi-ne la pian ultimele noutăţi 
pariziene în materie de muzică!, spuse Andrée, împreunându-şi 
mâinile. Suntem atât de izolaţi aici... 

Antoine îi surâse. Andree era aşa de frumoasă, aşa de 
delicată, atât de vulnerabilă, că inima lui fu impresionată. 

Roselyne aruncă o privire ascuţită soţului ei. Ea cunoştea 
reputaţia de seducătoare a tinerei fete şi asta o îngrozea. 

Convivii trecură în salonul de muzică, cu pereţii îmbrăcaţi în 
damasc ornat cu motive florale, în echilibru perfect cu tablourile 
imense de Tiţian şi cu rigoarea monumentală a mobilierului 
somptuos settecento, cu decoraţii florale romantice. Piano-forte, 
o splendidă piesă barocă cu sculpturi aurite, care încadrau 
decoruri fantastice, era demnă să devină piesă de muzeu. 

Antoine, obişnuit să cânte la astfel de instrumente, interpretă 
cu uşurinţa unui profesionist „Balada în sol minor” de Chopin. 
Emoţia care învăluia această piesă căpăta relief datorită 
culorilor magnifice ale sunetelor cu disonante, perfect integrate 
alternanţelor de perioade strălucite sau tandre. 

Cu privirea pierdută în gol, ducesa urmărea cu melancolie 
această muzică sublimă, cu accente pline de nostalgie. 

Când Antoine termină „Balada”, toţi cei prezenţi aplaudară. 

Ducele se ridică pentru a strânge mâna musafirului său. 

— Mi-aţi făcut o mare plăcere, Antoine. Cele mai frumoase 
opere de Chopin exprimă aproape totdeauna tristeţea. Nu aveţi 


aceeaşi impresie? Sunteţi un pianist foarte bun, Antoine! Şi 
credeţi-mă, mă pricep! 

Anne suspină. 

— AŞ fi foarte fericită dacă Raymond ar cânta ca 
dumneavoastră, dragul meu prieten! Din nefericire, el are 
oroare de pian... 

Ducele îşi consultă ceasul. 

— lertaţi-mă, dar eu mă retrag. Vreau să citesc câteva pagini 
înainte de a mă culca. Puteţi continua dacă asta vă face plăcere. 
Sper, Antoine, că veţi rămâne câteva zile la noi. 

— Roselyne şi cu mine am vrut să vă prezentăm respectele 
noastre, domnule duce. Dar mâine trebuie să ne întoarcem la 
Paris. 

— Bine! Sandra, te rog, ocupă-te dumneata de prietenii noştri 
şi nu uita să le oferi câteva provizii alese din pivniţă. 

După plecarea bătrânului duce, ochii Andreei scânteiară de 
bucurie. 

— Acum, că străbunii au plecat, să ascultăm discurile aduse 
de Antoine şi Roselyne. 

Anne, care dorea acelaşi lucru, aprobă fără entuziasm ideea, 
din cauză că venea din partea nepoatei sale. Totodată, era 
flatată că fusese inclusă printre tineri. 

În schimb, Sandra se alătură fără să ezite propunerii Andr&ei. 

— Ard de nerăbdare să ascult discurile!, spuse ea. Raymond 
aplaudă, susţinându-le pe Andrée şi Sandra, ceea ce o şocă un 
pic pe Anne. 

Cei doi Vaubencourt fură bucuroşi să facă pe plac gazdelor lor. 

— Andrée, dumneata trebuie să alegi!, spuse Sandra. In 
consiliile de război, cel care-şi comunică primul opiniile este cel 
mai tânăr dintre membri. 

Cei din familia Montfort ascultară cu încântare „Ca sent şi bon 
la France”, „Şi tu va ă Paris, dis bonjour aux amis”, 

„Chez Bebert on n'y danse plus la Java”. Când auziră vocea lui 
Johny Hess cântând „Je suis swing”, ei aplaudară în cor. 

— De ce n-am dansa?, propuse Andrée. Anne obiectă: 

— După toate aceste morţi care au îndoliat casa noastră, 
putem dansa? 

Replica Andreei veni cu promptitudine: 


— De la moartea lui Roger, pe care eu o plâng mai mult decât 
voi toţi, căci era fratele meu, s-au scurs aproape doi ani! 

Anne vru să riposteze pe un ton înţepător, dar se abţinu. 
Antoine se ridică, se apropie de Andrée şi se închină 
ceremonios. 

— Îmi acordaţi acest dans?, întrebă el surâzând. 

Cu o grabă care displăcu Annei, tânăra fată se aruncă în 
braţele lui Antoine. 

Îmbătată de îmbrăţişarea sa, de parfumul bărbătesc, de tăria 
muşchilor săi, ea se strânse lângă el şi-i aşeză obrazul pe umăr. 

Roselyne observă, nu fără nervozitate, manevrele fetei. Ea 
cunoştea prea bine reacţiile soţului său, gata să ia foc la cea 
mai mică ocazie. 

Anne gândea cu scârbă: „Andree se dă în spectacol. Ce număr 
de circ! E ruşinos!” 

Politicos, Raymond o invită pe Roselyne, care urmărea cu 
privirea, pe care o voia indiferentă, mişcările unduitoare ale 
şoldurilor Andreei. 

Dar discul se termină. 

Andrée se desprinse cu regret de Antoine. Ea trebuia să se 
resemneze, aşteptând ca acesta să danseze cu fiecare dintre 
doamnele prezente, aşa cum cerea eticheta. 

Pentru tangoul ce urmă, Antoine o invită pe Anne, care fu 
încântată de această alegere. 

— Acum putem dansa, Raymond, spuse Roselyne cu o plăcere 
evidentă. 

Ea urmărea de multă vreme creşterea acestui băiat, devenit 
între timp un adolescent seducător. Când îi simţi corpul lipit de 
al ei, un frison de voluptate o parcurse. Navvitatea şi 
prospeţimea lui o impresionară. Cu o plăcere perversă, ea se 
strânse mai tare lângă el, ca să -i simtă sexul şi observă, cu o 
bucurie secretă, că acesta tresare, apoi devine erect. Tulburat 
de mişcările din ce în ce mai precise ale partenerei sale, 
excitaţia lui Raymond crescu până aproape de ejaculare. Tocmai 
atunci acordurile sacadate ale tangoului încetară. In timp ce o 
conducea spre scaunul său, Roselyne îl privea încântată cu 
coada ochiului. 

Raymond avea obrajii în flăcări. 

— Faţa ta e roşie. Te simţi rău?, îl întrebă ea tachinându-l. 


El se bâlbâi, confuz: 

— Un pic de febră. Cred că am răcit în dimineaţa asta, la 
vânătoare. 

jenat de protuberanţa care se desena, insolentă, sub stofa 
neagră a pantalonului său de smoching, se lăsă pe scaunul cel 
mai apropiat şi încrucişă picioarele. Era atât de bulversat, încât 
îi era teamă că va observa şi mama lui. Pulsaţiile voluptuoase se 
liniştiră încetul cu încetul. Dar Roselyne, care ştia cauza emoţiei 
sale, se întreținea cu Anne, ca s-o împiedice să se ocupe de fiul 
ei. Din când în când, arunca priviri amuzate către adolescentul 
care se foia pe scaun, străduindu-se să-şi potolească simţurile. 

Cu apetitul trezit de Roselyne, adolescentul se concentră 
asupra Sandrei. Ar fi invitat-o la dans, dar Antoine i-o luase 
înainte. Acum, acesta o strângea în braţe cu o insistenţă pe care 
Raymond o socotea necuwviincioasă. Inţepat de gelozie, uitase 
pulsaţiile sexului său, care acum se destindea într-un repaus 
precar. 

Simţea furia masculului tânăr, gata să înfrunte un rival matur 
şi puternic şi riscurile pe care un asemenea conflict le-ar fi putut 


declanşa. 
Antoine, absorbit de partenera sa, nici nu-l observa. El îi 
şoptea probabil invitații  neruşinate  Sandrei, gândea 


adolescentul indignat. 

Această scenă mută o amuza nebuneşte pe Roselyne, 
înţelesese bine că Raymond nu avea ochi decât pentru Sandra. 
Suspină cu regret. 

După tango, urmă un foxtrot cu cortegiul său de instrumente 
gălăgioase, care făceau să vibreze cristalurile ce ornau marile 
lustre. 

Raymond se grăbi s-o invite pe Sandra, care-l acceptă cu prea 
puţin entuziasm. Anne descifră cu un sentiment de bucurie 
expresia plictisită de pe faţa cumnatei sale. Era limpede şi 
îmbucurător! Sandra nu era atrasă de tinereţea nepotului ei. 
Pericolul nu venea din partea asta. Târfa de Andree rămânea 
singura tentaţie periculoasă pentru Raymond. 

Acesta strângea în braţe trupul Sandrei, care se retrăgea, 
agasată. 

— Mă sufoci, Raymond! 

— Antoine nu te sufoca! 


— Încetează să te porţi ca un idiot! Nu te sfătuiesc să atragi 
atenţia mamei tale! 

— Atunci când Antoine îţi şoptea la ureche, tu fremătai de 
plăcere! 

— Incetează cu prostiile! 

— Te iubesc! 

— Dacă mai continui, te las aici, în mijlocul salonului! Odată 
foxtrotul terminat, Raymond reveni fierbând de mânie la 
scaunul său. 

Sandra se adresă musafirilor ei: 

— Roselyne, mă duc în cămară să vă pregătesc proviziile. 

— Ascultă, draga mea, asta nu este atât de urgent! 

— Ba da! Trebuie să aleg cu atenţie! în timp ce lipsesc, 
distraţi-vă! 

leşi fără să se obosească a privi spre Raymond. 

O jumătate de oră mai târziu, cei doi Vaubencourt şi cei din 
familia Montfort se retraseră în apartamentele lor. Intors la el, 
Raymond îşi aruncă veşmintele şi intră sub duşul cald, care nu 
făcu decât să-i aţâţe simţurile. Cu ochii închişi, el se gândea la 
Sandra, la corpul său, la sânii şi la şoldurile ei... începu să se 
mângâie încet... 

Deodată simţi două braţe catifelate care- i înconjurară încet 
torsul şi, în acelaşi timp, un trup gol, cu sânii tari, abdomenul 
neted şi şoldurile unduitoare, se lipi de spatele său. Un fior de 
voluptate îi înfioră pielea. Pierdut de bucurie, se întoarse încet, 
crezând că orice mişcare bruscă poate să rupă vraja acestui vis 
pe cale să se împlinească. Deschise încet ochii şi văzu, cu un 
sentiment de profundă surpriză, faţa veselă şi maliţioasă a 
Roselynei. 

— Dumneata?, murmură el. 

Cu un gest plin de tandreţe, aceasta îi puse degetele pe 
buzele tremurătoare. 

Apoi, cu mâinile ei fine, începu să-i mângâie umerii, pieptul, 
pulpele. Roselyne făcu îndărăt câţiva paşi şi, luându-i mâinile, îl 
trase spre mijlocul sălii de baie, pe o blană mare de urs alb, 
întinsă pe dalele de marmură verde. Pe trupurile lor încălzite 
străluceau ca nişte perle picăturile de apă. 

Raymond îşi aminti de îmbrăţişarea plină de dragoste a 
Sandrei pe marele covor din bibliotecă. Aceasta urmase acelaşi 


ritual, aceleaşi gesturi, aceeaşi dorinţă. Dar ceva indefinit lipsea 
acum. Poate acel ceva care se numeşte dragoste. Se lăsă să 
cadă deasupra tinerei femei şi o posedă gemând. Valurile 
dezlănţuite de plăcere îl făcură să freamăte. Imaginaţia - sau 
poate marea lui obsesie - îi juca acum un renghi. Încet, faţa 
Roselynei, pe care se citea voluptatea, luă trăsăturile Sandrei. 
Acesta a fost pentru Raymond momentul de extaz. Paroxismul 
pulsaţiilor sale atinse culmile unui foc orbitor. 

Inchise ochii, transportat. Când îi deschise, Roselyne nu mai 


era acolo... 
* 


x x 


Era o tradiţie în familia Montfort să ofere oaspeţilor superbe 
jerbe de flori, coşuri cu vinuri alese sau cu fructe rare. Lipsurile 
şi foametea pe care le aduseseră ocupaţia germană 
schimbaseră şi felul cadourilor. Ouăle, slănina, jambonul, untul 
erau mai apreciate decât băuturile cele mai scumpe şi fructele 
confiate sau glasate. 

Inainte de război, ducele trimitea coletele cu daruri în propriile 
maşini. Dar _ rechiziţionarea acestora şi lipsa benzinei îl 
împiedicau să o facă şi acum. Prietenii lui, mai mult sau mai 
puţin apropiaţi, care veneau să ceară provizii, erau nevoiţi să-şi 
asigure transportul, operaţiune devenită foarte riscantă după 
intrarea în vigoare a dispoziţiilor care prevedeau pedepse grele 
contra celor care se ocupau de piaţa neagră. Din nefericire, 
autorităţile nu făceau deosebire între cei care găsiseră mijlocul 
să se îmbogăţească prin speculaţii şi cei care nu făceau decât 
să-şi aducă de la ţară câte ceva de mâncare pentru familia lor. 

Antoine cunoştea regulile jocului. El parcursese de mai multe 
ori drumul de întoarcere la Paris, încărcat de provizii, fără să fi 
fost vreodată prins asupra faptului. Aerul său demn, alura lui 
frumoasă impuneau jandarmilor şi poliţiştilor. Aceştia 
presupuneau că au de-a face cu un personaj foarte important. 

Sandra urmă ca la carte indicaţiile bătrânului duce şi pregăti 
pentru cei doi Vaubencourt o valiză plină de mâncăruri rafinate, 
fără să uite slănina, untul şi carnea. 

Inainte de a pleca, Antoine şi soţia lui, însoţiţi de Sandra, 
Andrée şi Raymond, făcură un tur la grajduri. Călăreţ grozav, 
Antoine nu ar fi pierdut pentru nimic în lume ocazia de a admira 


caii pursânge englezeşti şi arăbeşti, care nu numai că ridicaseră 
prestigiul hergheliilor familiei Montfort, dar câştigaseră şi 
numeroase Grand Prix-uri pe hipodromurile Franţei, Italiei, 
Angliei şi Statelor Unite. 

Bineînţeles că cei pursânge nu fuseseră rechiziţionaţi, ducele 
facându-se remarcat prin refuzul său sistematic de a participa la 
competiţiile hipice. 

Sandra le explică celor doi Vaubencourt motivul real al acestui 
absenteism. 

— Atunci când Franţa este în doliu, nimeni nu s-ar bucura de 
premiile aduse de caii săi. Mi-a spus că, după tratatul de pace, 
va fi foarte fericit să-şi înscrie caii în competiţie. 

Raymond urcă pe calul său preferat şi făcu în faţa lui Antoine 
câteva demonstraţii: trap spaniol, piruete în galop, sărituri şi 
plecăciuni, cu o uşurinţă care îi atrase aplauze. 

În timpul desfăşurării acestui manej, Sandra surprinse privirile 
insistente pe care i le arunca pe ascuns vizitatorul ei. Nu se putu 
împiedica să nu surâdă. Antoine era mai preocupat de 
frumuseţea ei decât de tinereţea Andreei. Celebra intuiţie 
feminină îi lipsea Roselynei, care nu înţelegea de unde venea 
pericolul. Sandra ghicise bine. Un singur gest din partea ei şi 
Antoine i-ar fi căzut la picioare. Dar o aventură amoroasă cu 
acest personaj superficial nu îi surâdea deloc. Ar fi putut 
accepta un amant capabil să o domine, dar nu îl întâlnise 
niciodată. Singurii bărbaţi pe care îi cunoscuse carnal, soţul ei şi 
Raymond, fuseseră simple instrumente destinate să servească 
intereselor sale. 

Încărcaţi cu merinde, cei doi Vaubencourt părăsiră castelul, 
promițând că vor reveni curând. Anne şi ducesa Eléonore îi 
priviră plecând cu regret, căci cei doi aduseseră cu ei un pic din 
aerul de Parisului. 

În noaptea aceea, Sandra se retrase devreme în apartamentul 
său. Prin simpla sa prezenţă, Raymond o plictisea de moarte. Ea 
nu mai putea suporta privirile lui umede şi rugătoare de vițel 
îndrăgostit. 

Sandra veghe la căpătâiul fiului ei până ce acesta adormi, 
apoi, lăsându-l sub supravegherea dădacei, reveni în camera sa, 
se dezbrăcă şi, după ce făcu o baie, se strecură în pat. Ca de 
obicei, înainte de a se culca, citi câteva pagini. Ajunsese la un 


pasaj foarte picant din, Amantul Doamnei Chatterley”, roman 
englezesc de un anume D.H. Lawrence, pe care critica îl găsea 
extrem de licenţios şi care provocase un adevărat scandal. 
Sandra se oprise la una din numeroasele scene de dragoste care 
se petreceau între o doamnă din înalta societate britanică şi 
administratorul său, fost militar, scene descrise în termeni de o 
realitate şocantă pentru oamenii cu bună-cuviinţă. Pentru 
Sandra, fructele imaginaţiei erau mai dulci şi, în mod paradoxal, 
mult mai tari şi parfumate decât realitatea. Erotismul tulburător 
al eroilor acestui roman îi stârneau simţurile deja trezite de 
tangoul dansat cu Antoine. 

Era foarte obosită, căci, după plecarea lui Vaubencourt, făcuse 
o lungă inspecţie la grajduri ca să dea ordine cu privire la 
muncile agricole de toamnă. Somnul îi îngreuna pleoapele, iar 
literele îi jucau în faţa ochilor. Cuvintele tipărite căpătaseră o 
nouă valoare, personajele prindeau relief şi trăiau cu intensitate 
propria lor viaţă. 

Sandra luă fără nici-o tranziţie locul doamnei Chatterley şi îl 
simţi pe pieptul ei, pe abdomen, pe corpul gol, pe zona 
acoperită cu păr, pe administratorul care o penetra cu 
brutalitate. Apoi, faţa congestionată a invadatorului său se 
confundă cu aceea a lui Antoine de Vaubencourt, care o călărea 
opintindu-se. Se trezi pe jumătate din fantasmele sale, revăzu 
paginile cărţii, care îi jucau din nou prin faţa ochilor, aruncând-o 
în hăul viselor ce prinseră încet consistenţă. Pierre, rândaşul, se 
substitui imaginii lui Antoine, apoi bătrânul Déodat, în livrea de 
majordom, însă cu trăsăturile ducelui de Montfort, se culcă 
deasupra ei. 

Atunci când Deodat - sau bătrânul duce - împrumutară faţa 
rugătoare a lui Raymond, Sandra se încordă gemând. 

— Nu! Nu! Nu! 

Se trezi transpirată, apoi căzu într- un somn profund, în timp 
ce cartea îi căzu din mâini, pe cuvertura de mătase roz pal, care 
îi înfăşură corpul deja în flăcări... 

* 


x * 
doua zi, către seară, doctorul Friedmann sosi într-un suflet la 


castel. Se clătina, iar bătrânele lui picioare abia îl susțineau. 
Tamponându-şi fruntea acoperită de sudoare, se lăsă să cadă 


epuizat în fotoliul pe care ducele i-l arătase cu un gest. Steaua 
galbenă împodobea jalnic pieptul lui, care se ridica în ritmul 
accelerat al respirației şuierătoare. 

— Eu... nu mai pot!, se bâlbâi el. Ducele îl sfătui răbdător: 

— Destinde-te, prietene! Ai răbdare! Vino-ţi în fire, apoi spune- 
mi ce te aduce aici. Pot să-ţi ofer un coniac? Te va întări pe loc! 

Medicul schiţă un surâs slab. 

— Dumneata găseşti totdeauna cele mai bune remedii!, 
răspunse el. Ai fi putut fi un discipol excelent al lui Esculap. 

— Mulţumesc, dragă prietene! 

Friedmann privi în jurul lui. 

Ambianţa liniştită şi senină din biblioteca cu rafturile pline de 
cărţi elegant legate îi dădeau o senzaţie de bunăstare. Liniştea 
odihnitoare a bătrânului duce îl calmă. 

Gontran făcea o pasienţă pe o masă mică din mahon, cu 
seriozitatea unui copil absorbit de jocul lui. 

Doctorul Friedmann bău cu înghiţituri mici coniacul pe care 
amfitrionul i-l servise cu plăcere. Încet-încet, respiraţia îi reveni 
la normal. 

— Tot oraşul este cuprins de emoție, spuse el. Un tren militar 
german a sărit de pe linie în dimineaţa asta. Sunt zeci de morţi 
şi mai mult de două sute de răniţi. 

— Cred că am auzit, puţin înainte de prânz, un zgomot surd, 
îndepărtat, explică Gontran, dar nu i-am acordat importanţă. Mă 
gândeam că este ecoul unui tunet. 

— Jandarmeria germană şi Gestapoul au întors oraşul pe dos, 
reluă doctorul. Fac percheziţii, arestează oameni, blochează 
drumurile... Când se va termina oare? Dumnezeu ne face să 
plătim scump păcatele noastre! 

— Şi Eléonore, care pretindea că la ţară vom fi la adăpost de 
necaz!, comentă Gontran uitând să-şi continue pasienţa. 

— Totuşi, aici este o oază de pace, de linişte, spuse ducele. 

— De acord, de acord!, răspunse Gontran, dar cât timp va 
dura asta? Nu uitaţi că războiul a incendiat nu numai ţările, dar 
şi continentele. Se dau lupte pe pământ, pe mare, în aer. De ce 
am fi noi cruţaţi? 

— Nimeni nu scapă de destinul lui, adăugă ducele. Cel care 
crede că îl poate evita luând nişte măsuri de precauţie nu face 
decât să-l ajute să se împlinească! 


Gontran surâse cu tristeţe. 

— l-am propus recent Eleonorei să ne întoarcem împreună la 
Paris. Cel puţin acolo vom muri înconjurați de frumuseţe. 

Putin înainte de miezul nopţii, Friedmann se ridică suspinând. 

— Datorită companiei dumitale, domnule duce, mi-am regăsit 
echilibrul mintal. Mă voi întoarce acasă eliberat de orice teamă. 

— Se face târziu. Nu ai vrea să-ţi petreci noaptea la castel? 
Avem o cameră pentru prieteni care te aşteaptă. 

— Mulţumesc mult, dar eu dorm cel mai bine în patul meu. 

Ducele sună dintr-un clopoțel. 

— Daţi ordine să se înşeueze un cal pentru doctorul 
Friedmann, spuse el unui lacheu apărut ca din pământ. 

Doctorul ridică mâinile. 

— Nu! Vă rog, nu vă deranjaţi pentru mine! Prefer să merg pe 
jos. O mică plimbare, respirând aerul curat al pădurii, nu poate 
decât să-mi facă bine. În cursul activităţii mele îndelungate, de 
câte ori nu am fost chemat în plină noapte la căpătâiul 
bolnavilor! La revedere şi mulţumesc pentru această seară 
plăcută!... 

* 


x x 


Sandra se trezi transpirată, tulburată de un coşmar îngrozitor. 
Militari nemți îi arestaseră pe toţi din familia Montfort şi îi 
duceau sub escortă la curtea grajdurilor, unde trebuiau să fie 
împuşcaţi, din ordinul generalului von Falkenburg. Nici chiar 
micul Henri-Charles nu fusese cruțat. Cu părul în dezordine, 
plângând în hohote, ea îl ducea în braţe, în timp ce un soldat o 
împingea de la spate cu lovituri de crosă. 

Sandra era atât de tulburată de acest coşmar, încât nu -şi 
putea regăsi somnul. Pentru a se calma, bău un pahar de apă cu 
un pic de zahăr, gândindu-se că puţină lectură ar ajuta-o să 
înlăture fantasmele şi să-şi schimbe gândurile. De câtăva 
vreme, era chinuită de presimţiri negre care îi apăsau pieptul şi 
îi întunecau judecata. 

Căută printre cărţile îngrămădite pe masa de la capul patului 
un roman distractiv, dar constată că le citise pe toate. Pendula 
aşezată deasupra căminului arăta exact ora patru de dimineaţă. 
Sandra sări din pat, îşi puse un halat de casă călduros, apoi 
părăsi apartamentul şi se îndreptă către bibliotecă. Cu ajutorul 


unei lanterne, ea traversă galeriile reci şi solemne şi sosi în faţa 
bibliotecii, având surpriza să vadă o rază de lumină care se 
strecura pe sub uşă. Sandra ştia că socrului ei nu îi plăcea să fie 
deranjat atunci când lucra. Se întoarse să plece spre camera ei, 
dar un zgomot surd, ca acela al unui corp care cade pe parchet, 
o făcu să se oprească. Oare îi era rău ducelui? Hotări să 
deschidă uşa cu riscul de a-l supăra. Spectacolul care i se oferi 
privirii o îngheţă de spaimă. Întins pe podea, aproape de 
şemineu, socrul său părea că îşi pierduse cunoştinţa. Era în 
cămaşă, ţinută de neconceput pentru el, în afara camerei de 
culcare. 

În focul viu din cămin ardea un teanc de hârtii, în timp ce alte 
grămezi de hârtii erau împrăştiate la picioarele lui. 

O uşă secretă de a cărei existenţă Sandra nu ştia dădea într-o 
cameră destul de mare în care se găseau teancuri de hârtie 
nescrisă, un copiator, precum şi două cutii cu capacul ridicat, 
pline de pistoale şi mitraliere. Cutiile cu muniții erau aliniate 
lângă un perete. 

Sandra realiză brusc rolul pe care şi-l asumase ducele în ciuda 
vârstei lui înaintate. Se explicau acum lungile sale absenţe 
nocturne. Era angajat cu trup şi suflet în Rezistență. Sandra 
înţelese că trebuie să acţioneze repede dacă vrea să salveze 
viaţa socrului său şi să şteargă orice urmă care l-ar fi putut 
compromite. După ce închise uşa secretă, formă numărul de 
telefon al doctorului Caillavet şi obţinu imediat legătura. 
Doctorul răspunse cu grabă la apelul ei. 

— Voi fi la dumneavoastră în jumătate de oră. 

Cu eforturi mari, Sandra trase corpul bătrânului până la o 
canapea, unde îl aşeză, de bine, de rău. Ar fi putut să-l sune pe 
Déodat pentru a-i cere ajutorul, dar trebuia mai întâi să ardă 
hârtiile, operaţie pe care bătrânul duce o începuse deja. 

Luă un teanc de hârtii puse pe parchet şi, înainte de a le 
arunca în foc, descifră câteva cuvinte scrise la maşină: 
„Francezi, ocupantul neamţ va fi alungat în mod ruşinos de 
forţele aliate”. 

Nu avea nevoie să continue lectura. Foile zburară în focul care 
le arse rapid. Când îşi termină treaba, un miros acru de hârtie 
arsă plutea în cameră. Ca să aerisească, stinse lumânările şi 
deschise ferestrele. După ce aerul se primeni, 


Sandra închise ferestrele, apoi îl sună pe Deodat. 
* 


x x 


Lumina palidă a zorilor contura geamurile din camera 
bătrânului duce, atunci când doctorul Caillavet, după ce-i făcuse 
o ultimă injecție pacientului său, se întoarse către Sandra, care 
aştepta în picioare, lângă pat, diagnosticul doctorului, care îi 
spuse surâzând;: 

— Domnul duce este în afară de pericol. A fost o criză cardiacă 
destul de nepericuloasă. Bineînţeles, este un semnal deloc de 
neglijat. 

Faţa Sandrei se lumină, iar neliniştea şi oboseala care îi 
marcaseră trăsăturile dispărură. 

— Un pic de repaus îi va face bine. 

Îi luă din nou pulsul bătrânului. 

— Domnule duce, inima dumneavoastră bate ca aceea a unui 
om tânăr. 

Interlocutorul replică pe un ton morocănos: 

— Nu sunt încă pregătit să mă prezint în faţa judecății lui 
Dumnezeu. 

— Cu toate acestea, vă recomand să urmaţi tratamentul pe 
care vi l-am prescris şi să nu părăsiţi patul câteva zile. Este o 
măsură de prudenţă elementară. 

Ducele se strâmbă. 

— Nu contaţi pe mine ca să vă fac această plăcere. Trebuie să 
mă ocup de porumbei, să-mi scriu cartea, să-mi primesc 
prietenii cu demnitate. După cum vedeţi, am un program foarte 
plin. 

— Cum doriţi dumneavoastră, domnule duce. Totuşi, vă rog să 
nu neglijaţi părerea mea. Acum permiteţi-mi să mă retrag. Nu 
mă pot lăuda că am constituţia dumneavoastră robustă. 

Bătrânul surâse. 

— Linguşitorule! 

Doctorul se înclină ca un adevărat om de lume. 

— Domnule duce, doamnă prinţesă... 

leşi închizând uşor uşa. Ducele mormăi neliniştit: 

— M-a plictisit cu toate complimentele sale. Apoi, schimbă 
tonul: Ai ars toate hârtiile, Sandra? 


— Am ars tot. Mai mult decât atât, în bibliotecă, înainte de 
sosirea lui Déodat, mi-aţi vorbit despre aceste arme... Vă 
amintiţi? 

— În mod vag! Mă simţeam foarte rău... 

— Am urmat toate instrucţiunile şi am transportat pistoalele, 
mitralierele şi muniţiile jos, în subteran... 

— Sub fundaţiile vechii fortărețe? 

— Exact. Le-am ascuns în una din acele încăperi pe care mi le- 
a arătat Henri într-o zi. 

Ducele închise ochii. Un suspin de mulţumire îi destinse 
întreaga fiinţă. După o lungă tăcere, o privi din nou pe nora lui. 

— Eşti o fiică bună, Sandra. lţi mulţumesc. 

— Trebuie să vă previn, tată, că acolo, jos, armele riscă să 
ruginească din cauza umezelii. 

— În câteva zile, ele vor ajunge la cei cărora le-au fost 
destinate. Eu nu fac decât să asigur tranzitul lor până la oamenii 
mei. 

— lertaţi-mi această întrebare, tată! în timpul transportului, nu 
riscaţi să fiţi descoperit de o patrulă germană? 

— Fac tot ce pot ca să-i evit. De altfel, eu nu sunt singur. Mă 
ajută numeroşi prieteni. 

— Mie mi-ar fi teribil de frică. 

— Frică, de ce? Castelul Montfort, rechiziţionat în parte de 
nemți, este o ascunzătoare ideală. Ştiţi ce înseamnă o 
ascunzătoare, Sandra? 

— Cunosc puţin argoul, tată. 

— Din nefericire, cineva a comis o indiscreţie. Am fost 
avertizat că nemţii vor face o percheziţie la noi. Sunt nebuni de 
furie din cauza trenului care a fost aruncat în aer de o mină, 
provocând zeci de morţi. 

Sandra îl privi pe duce cu admiraţie. 

— Oamenii dumneavoastră sunt cei care au făcut trenul să 
deraieze? 

— Reţeaua noastră! Da! Şi mă gândesc că putem continua 
activitatea fără să ţinem seamă de furia nemților. Acum va 
trebui să încerci să uiţi toată această întâmplare, Sandra. Nu te 
pot antrena şi pe dumneata în povestea asta. Este foarte 
periculos pentru o femeie. 

Sandra răspunse cu un grăunte de maliţiozitate: 


— Sunt deja antrenată în armata dumneavoastră... 

Tocmai am comis un act de război contra nemților. Ducele 
începu să râdă. 

— Eşti incorigibilă, Sandra! în ceea ce priveşte angajarea 
dumitale, vom vedea... Acum vreau să mă îmbrac. Dacă vin 
nemţii, aşa cum cred eu, trebuie să-i primesc cu demnitate. Du- 
te şi dumneata să te îmbraci! Ah, ca să nu uit! Te rog să nu suifli 
niciun cuvânt Annei, nici surorii mele sau Andreei despre ceea 
ce s-a întâmplat în noaptea asta. Nu vreau să le alarmez în mod 
inutil. 

— Bine, tată! Fie cum vrei dumneata!... 

* 

x x 


Marea capelă, construită în cel mai frumos stil baroc, era 
închisă de la moartea ultimului preot, un bătrân care petrecuse 
în sfinţenie mai mult de cincizeci de ani sub aripa ocrotitoare a 
familiei Montfort. Ducele voia să angajeze un alt preot, însă 
fusese nevoit să-şi amâne acest proiect sine die. Acum regreta 
absenţa unui cleric venerabil şi înţelegător, care să le predice 
cuvântul lui Dumnezeu oamenilor care trăiau la castel. 

Membrii familiei Montfort, grupaţi în jurul bătrânului duce 
reînviat, coborau scara cea mare de la ieşirea dinspre sud a 
castelului, având pe frontispiciu, deasupra porţii, blazonul 
familiei sculptat în relief, când două maşini şi o furgonetă, 
arborând fanioane germane, se opriră în faţa peronului. 

Din ele coborâră în grabă jandarmi francezi şi soldaţi de la 


Un tânăr locotenent francez se apropie de bătrânul duce şi îl 
salută politicos. 

— Sunt dezolat, domnule duce, însă trebuie să efectuăm o 
percheziţie la dumneavoastră acasă. Am aici ordinul legal. 
Cunoaşteţi, cred, faptul că ieri s-a comis un atentat împotriva 
unui tren militar german. Un denunţ indică existenţa în castelul 
dv. A unei ascunzători, în care partizanii şi-ar afla refugiu şi 
arme. 

Un ofiţer german, cu privirea întunecată şi sprâncenele 
încruntate, privea această scenă fără să intervină. 

Făcând abstracţie de prezenţa lui, ducele îl privi cu un aer 
trufaş pe locotenentul francez. 


— Nu aş putea să mă opun intruziunii dumneavoastră, chiar 
dacă o consider nedreaptă, abuzivă şi jignitoare. Faceţi-vă 
datoria! Mărturisesc că sunt dezamăgit să văd jandarmi francezi 
lucrând pentru nemți. Domnule locotenent, acţionaţi în voie! 

Câţiva jandarmi, cu pistoalele în mână, se împrăştiaseră deja 
pentru a supraveghea intrările. 

— Domnule duce, oamenii mei şi colegii noştri germani vor 
percheziţiona castelul şi dependinţele, spuse politicos tânărul 
ofiţer. Până la noi dispoziţii, vă rog, pe dumneavoastră şi pe 
familia dumneavoastră, să nu părăsiţi castelul! 

— Ducele întrebă pe un ton tăios: 

— Suntem în stare de arest? 

— În niciun caz! Sunt însă însărcinat cu efectuarea unei 
anchete, pe care trebuie să o duc la bun sfârşit. Este o măsură 
de precauţie. 

Ofiţerul german, echipat în uniforma lui cenuşiu-verzuie, 
urmărea cu o ironie nedisimulată eforturile făcute de francez ca 
să explice o situaţie care era totuşi foarte clară. Până la proba 
contrară, cei din familia Montfort erau suspecti. 

Ducele şi membrii familiei lui se întoarseră în castel. 
Răbdători, ei se instalară în salonul cu pendulă, situat în 
apropierea vestibulului celui mare, şi se pregătiră pentru o 
lungă aşteptare. Un jandarm francez primi însărcinarea să-i 
supravegheze. 

Aşezat în fotoliu, cu pieptul bombat, capul sus, mâinile 
sprijinite pe braţele din lemn aurit ale fotoliului, bătrânul duce 
stătea nemişcat, ca un zeu egiptean sculptat în piatră. 

Gontran, mai nervos, îşi ţinea mâinile pe genunchii scheletici, 
pe care şi-i lovea cu degetele lungi şi osoase, îngălbenite de 
tutun. Era chinuit de frică. O frică paralizantă, cumplită. Totuşi, 
el făcuse războiul din 1914, în care se luptase, iar pentru faptele 
lui de arme fusese decorat cu Medalia Militară, Crucea de Război 
şi Legiunea de Onoare. Atunci nu cunoscuse teama, chiar dacă 
moartea îl pândea din toate părţile. Acum nu era capabil să-şi 
stăpânească această senzaţie ascuţită care îi sfredelea 
viscerele, îi usca buzele şi îi dădea o senzaţie de vomă. De când 
bătrâneţea făcuse ravagii în corpul lui, îl golise de energie, îl 
redusese la neputinţă, căpătase aspectul unei caricaturi umane, 
bântuită de moarte. Bucuria de a trăi de care era animat în 


tinereţe îi slăbise în intensitate, însă dorea cu toată fiinţa lui să 
amâne data scadenţei, care, în mod fatal, trebuia să sosească şi 
pentru el într-o zi. 

Se întreba îngrozit ce se va întâmpla dacă jandarmii îl vor 
descoperi, în vreun colţişor al castelului, pe autorul atentatului 
sau chiar pe unul sau pe toţi complicii acestuia? Gontran se 
vedea deja în faţa plutonului de execuţie, cu mâinile legate, cu 
ochii acoperiţi, aşezat cu spatele lipit de zid, în timp ce 
comandantul le ordona oamenilor lui să tragă. Tresări brusc, ca 
şi cum gloanţele i-ar fi străpuns pieptul. 

Raymond nu mai avea astâmpăr. El simţea o oarecare emoție, 
căci era primul lui contact cu lumea exterioară ostilă, după ce 
trăise toată viaţa ca într-un cocon. Însă ceea ce i se părea 
surprinzător era revelaţia slăbiciunii bunicului lui, pe care îl 
crezuse întotdeauna capabil să-şi impună voinţa în faţa tuturor 
potentaţilor de pe acest pământ, fie că erau miniştri, generali, 
ambasadori sau prinți ai Bisericii. 

Acum, un simplu locotenent îndrăznea să-i ceară pe un ton 
politicos, însă categoric, să nu părăsească reşedinţa fără să i se 
dea permisiunea să o facă. lar această scenă se desfăşură în 
faţa unui străin, care pe deasupra mai era şi neamţ. In ochii lui 
Raymond, ierarhia socială, aşa cum o cunoscuse el, se prăbuşea 
ca un turn din nisip. Chiar şi mama lui, energica şi neîmblânzita 
contesă de Senainville, se supusese ordinelor tânărului ofiţer. 
Raymond se întreba dacă nu trebuie să se revolte împotriva 
acestor indivizi care îi umileau familia. 

Ducesa Eléonore nu părea să fi înţeles bine ceea ce se 
întâmplă. O obseda un singur gând: regretul că şi-a părăsit 
frumosul ei apartament particular din lle de la Cité, pentru a 
veni la fratele ei. Dorind să-şi îmbunătăţească viaţa, ca şi pe cea 
a lui Gontran, căzuseră amândoi într-o cursă care risca să le fie 
fatală. 

Atitudinea tânărului locotenent de jandarmerie, precum şi cea 
a ofițerului german o scandalizară pe Andrée, care fierbea de 
indignare. ` 

Neamţul o privea cu o admiraţie pofticioasă. In faţa acestui 
omagiu mut, amestecat cu insolenţă, ea tremura toată de furie. 

Sandra îşi păstra luciditatea. Cuvintele pline de înţelepciune 
ale lui Antoine de Vaubencourt îi reveniră limpede în minte: 


„Tablourile voastre minunate sunt expuse riscului de a trezi 
cupiditatea nemților. Ascundeţi-le undeva, la loc sigur!” 

Ea ar fi trebuit să pună în practică acest sfat. Acum, regretele 
erau tardive. Ofiţerul german, uluit de obiectele de artă care 
umpleau castelul, va face în minte un inventar al acestora, 
aşteptând o eventuală confiscare, măsură care putea fi avută în 
vedere dacă jandarmii descopereau, printre servitori, pe vreunul 
dintre oamenii pe care îi căutau. 

Locotenentul francez se adresă politicos ducelui: 

— Dacă doreşte cineva din familia dumneavoastră să asiste la 
această percheziţie, aşa cum se autorizează prin lege, poate să 
o facă. 

Ofiţerul german îşi încreţi fruntea, iritat de amabilitatea 
omologului său francez, pe care o considera deplasată. Era 
absurd să te porţi cu menajamente faţă de nişte duşmani 
potenţiali ai Germaniei. Ca să obţii rezultate rapide, trebuie să îi 
tratezi cu duritate. Astfel, s-ar putea scoate de la ei unele 
mărturisiri, fără să li se dea posibilitatea eventualilor complici 
să-şi ia tălpăşiţa. 

Răspunsul bătrânului duce îl făcu să clocotească de furie. 

— Domnule locotenent, prezenţa unuia dintre membrii familiei 
mele alături de dumneavoastră este de neconceput. Noi 
suportăm măsurile dumneavoastră, ofensatoare, însă aceasta 
nu înseamnă că acceptăm legalitatea lor. Abuzurile nemților nu 
ne provoacă mirare. Ei se comportă ca nişte stăpâni, căci ştiu că 
suntem la cheremul lor. Insă ca nişte francezi să le facă jocul, mi 
se pare degradant. Domnilor, puteţi să vă începeţi operaţiunea 
poliţienească! 

Ofiţerul francez roşi. 

— lau cunoştinţă de refuzul dumneavoastră, domnule duce. 
Vă asigur că percheziţia se va efectua cu respectarea legalităţii. 

Cei doi ofiţeri, împreună cu oamenii lor se împrăştiară în 
echipe, în întreg castelul. 

Sandra ar fi preferat să îi însoţească, ca să nu le permită să 
pună, fără ştirea ei, unele probe compromiţătoare. Însă nu ar fi 
îndrăznit să-l contrazică pe socrul ei. Armele erau bine ascunse, 
în privinţa asta, nu îşi făcea niciun fel de griji. Deodată, Sandrei i 
se tăie respiraţia, amintindu-şi de Miss Swanson. Dacă jandarmii 
o descoperă, urmările vor lua o turnură neplăcută. Sandra simţi 


un gol în stomac. Va avea oare Miss Swanson prezenţa de spirit 
să se ascundă, pentru a evita să fie capturată de jandarmi? Din 
păcate, nimeni nu avusese timp să o prevină. 

Aşteptarea se prelungea, exasperantă. 

Sandra îşi privea ceasul de la mână. Percheziţia dura de mai 
bine de două ore. Nervii ei erau puşi la grea încercare. 

In sfârşit, uşa se deschise şi ofiţerii îşi făcură din nou apariţia, 
urmaţi de jandarmii care o escortau pe Miss Swanson, aproape 
paralizată de frică. 

„Gata!, reflecta Sandra încremenită. Acum chiar că am dat de 
bucluc!” 

Cu pumnii pe şolduri, ofiţerul german se proţăpi în faţa 
ducelui. 

— Aţi ascuns în casa dumneavoastră, domnule, o englezoaică; 
cetăţeana unei ţări care se află în război cu Germania!, spuse el 
pe un ton ameninţător. 

Ducele surâse cu dispreţ. 

— Vă felicit pentru splendida dumneavoastră captură! O 
bătrână aproape neputincioasă, aflată de zece ani în serviciul 
nostru... 

— O spioană!, replică neamţul. 

— Nu pare să fie o spioană!, spuse locotenentul francez, 
întrerupându-l. 

— Noi judecăm faptele, nu aparențele, domnule locotenent, 
ripostă neamţul. Ancheta ne va furniza lămuririle necesare. 

Se întoarse către duce. 

— Domnule, ne veţi însoţi la Feldkommandantur pentru a 
semna o declaraţie! 

Il arătă cu un gest pe Gontran. 

— lar domnul acesta, cine este? 

— Un prieten de familie, domnul Gontran de Saint-Leger, 
răspunse ducele. Nu are nici-o legătură cu Miss Swanson. In 
ceea ce o priveşte pe aceasta, întreaga responsabilitate îmi 
aparţine. 

Neamţul îl privi gânditor pe Gontran, care suportă să fie 
examinat fără să se clintească. Sentimentul unui pericol 
ineluctabil stimula curajul bătrânului, care îi înfruntă. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, domnule ofiţer! 


— Bine!, spuse neamţul. Veţi veni împreună cu gazda 
dumneavoastră! 

Ducele se ridică, urmat de Gontran, care se străduia să-şi 
stăpânească emotia. 

— Vă stau la dispoziţie, domnilor!, spuse el cu acel inimitabil 
aer de mare clasă. 

Cu ochii în lacrimi, ducesa Eléonore se aşeză între Gontran şi 
cei doi ofiţeri. 

— Domnul Saint-Leger este nevinovat! Nu are nimic ce să-şi 
reproşeze! 

— După verificările de rutină, se va întoarce, doamnă!, spuse 
neamţul. 

Raymond se apropie de bătrânul duce. 

— Te însoțesc, bunicule!, spuse el pe un ton simplu. Ducele îl 
privi zâmbind. 

— Nu, Raymond! Te însărcinez să asiguri protecţia mamei 
tale, a mătuşii tale, a Sandrei şi a lui Andrée, pe durata absenței 
mele! Este o misiune importantă cea pe care ţi-o încredinţez! 

El se întoarse apoi spre cele patru femei. 

— Nu vă faceţi griji pentru noi. Gontran se va întoarce fără 
întârziere, Eléonore! Te asigur! 

Militarii se retraseră, luându-i cu ei pe cei doi bătrâni, precum 
şi pe Miss Swanson, pierită de frică. 

După plecarea lor, Anne făcu o criză de nervi, iar Andrée 
izbucni în lacrimi. Ducesa Eléonore se prăbuşi pe un scaun. 

Raymond luă o atitudine războinică. 

— O să le arăt eu acestor ticăloşi de nazişti cu cine au de-a 
face! 

Anne îl acoperi cu braţele. 

— Te implor, să nu cumva să faci vreo nebunie! Totul se va 
rezolva! 

Hohotele ei de plâns sfâşietoare îi contraziceau cuvintele 
liniştitoare. 

Sandra interveni cu autoritate: 

— Este inutil să ne jeluim! Trebuie să luăm măsuri urgente, 
spuse ea cu o voce gravă, vibrantă. In primul rând, îl voi anunţa 
pe Gerard. Apoi voi suna la consiliul nostru. 

Siguranţa ei mai linişti puţin frica Annei, care îşi îmbrăţişă fiul. 

— Dacă l-ar fi luat pe Raymond, mi-aş fi pierdut minţile! 


— Păstrează-ţi calmul, Anne!, spuse Sandra. Fiul dumitale nu 
este în pericol! Vârsta lui tânără îl pune la adăpost de actele de 
violenţă ale nemților. 

Ridică receptorul telefonului şi solicită o convorbire urgentă cu 
Hôtel du Parc din Vichy. După o lungă aşteptare, primi un 
răspuns care o dezamăgi. Gerard plecase de două zile la Paris. 

Sandra îşi aprinse o ţigară, pentru a dovedi că nu îi tremurau 
mâinile. 

— Îi voi telefona lui Fernand de Brinon. El locuieşte la Paris. 
Prin el, sper să îl găsesc pe Gérard. Trebuie să ne înarmăm cu 
răbdare. 

| se adresă ducesei Eléonore. 

— Nu vă puteţi pune în mişcare numeroasele dumneavoastră 
relaţii? 

Bătrâna doamnă izbucni în plâns. 

— Prietenii mei şi-au pierdut întreaga influenţă pe care o 
aveau. Se ascund la ţară sau în apartamentele lor din Paris, 
încercând să se facă uitaţi... 

Anne îşi şterse ochii cu o batistă din dantelă. 

— Puterea lui Gerard este foarte redusă. Brinon îl împiedică să 
se afirme. Acest om este de o invidie bolnăvicioasă. 

Sandra obţinu destul de repede convorbirea cu Parisul. Şeful 
de cabinet al lui Brinon îi răspunse pe un ton condescendent. 

— Regret, doamnă prinţesă, dar domnul delegat general 
lipseşte din Paris. În ceea ce îl priveşte pe domnul Gérard de 
Montfort, voi încerca să mă informez unde se află. Vă rog să 
sunaţi din nou, dacă se poate, mâine de dimineaţă!... 

Cele patru femei petrecură o noapte albă. 

A doua zi, către sfârşitul dimineţii, şeful de cabinet le dădu o 
veste proastă. Gerard era plecat la Berlin. 

— La întoarcerea lui, care nu poate întârzia, îl voi anunţa că 
aţi sunat, doamnă prinţesă. 

— Mulţumesc! Spuneţi-i că este foarte urgent! 

Seara, Gontran se întoarse la castel. Era prăfuit, căci 
parcursese o parte din drum cocoţat într-o căruţă cu lemne. 
Ducesa Eléonore îl întâmpină plângând de bucurie. 

Bătrânul goli două pahare mari de vin, ca să-şi regăsească 
stăpânirea de sine, apoi povesti păţaniile prin care trecuse. 
Ajuns la  Feldkommandantur, nemţii l-au supus unui 


interogatoriu susţinut. După ce a dormit într-o celulă mică, la un 
loc cu alţi suspecți arestaţi de curând, a fost trezit în zori pentru 
a-şi completa declaraţiile făcute în ajun. In aceeaşi după- 
amiază, a fost eliberat. 

— Dar Charles?, întrebă ducesa Eléonore. Gontran suspină. 

— Este reţinut din cauza lui Miss Swanson. Mai grav este că l- 
au luat ca ostatic. 

— Ostatic?, strigă Anne. Ştii dumneata ce înseamnă asta? El 
riscă să fie împuşcat, dacă autorii ultimului atentat nu sunt 
arestaţi şi executaţi. 

— Refuz să mă gândesc la o asemenea eventualitate!, spuse 
ducesa Eléonore, care, după eliberarea prietenului ei, îşi 
regăsise întreaga fermitate. 

— Cine v-a spus că îl vor ţine ca ostatic?, întrebă Andrée 
îngrozită. 

— Deţinuţii par să fie bine informaţi de tot ce se întâmplă în 
birourile de la . Cred că este un temnicer 
care le aduce veştile. 

Anne era atât de abătută, încât abia dacă mai avea puterea să 
vorbească. 

— Deci totul este pierdut... _ 

Ducesa Eléonore făcu un gest autoritar de refuz. Işi regăsise 
exuberanţa plină de înflăcărare. 

— Niciodată! Niciodată nu îl voi abandona pe Charles! Voi 
merge la mareşalul Pétain, la Laval, la Brinon, chiar dacă nu îi 
cunosc personal! 

Cu un pas plin de hotărâre, Sandra ieşi din salon. Jeluirile, 
strigătele de protest, izbucnirile de energie, care alternau cu 
lungi perioade de prostraţie, de descurajare, nu aveau nici-o 
şansă să ajungă la rezultate concrete. Cobori în curtea de 
onoare a castelului, pe care o traversă îndreptându-se spre 
aripa ocupată de comandamentul german. Sosită în faţa 
ofițerului de serviciu, ceru să fie primită de generalul von 
Falkenburg. Ofiţerul o rugă să aştepte câteva minute. 
Aşteptarea nu dură prea mult. 

Von Falkenburg o primi, în biroul lui luxos, cu politeţea unui 
om de lume perfect. Sandra observă cu mulţumire că toate 
tablourile, majoritatea de mare valoare, se aflau la locul lor. Este 
un semn bun, se gândi ea. 


Generalul o întrebă cu amabilitate care este motivul acestei 
vizite. Vârsta lui se apropia de şaizeci de ani, avea părul 
argintiu, faţa săpată de riduri adânci, corpul bine strâns în 
uniforma de culoare cenuşiu-verzuie, cu epoleţii din fir de aur 
răsucit. Privirea îi trăda admiraţia pe care i-o trezise această 
franţuzoaică atât de frumoasă. 

Sandra îi povesti împrejurările care conduseseră la arestarea 
ducelui de Montfort, precum şi decizia autorităţilor germane de 
a-l lua ca ostatic. 

Generalul înclină capul în semn că a înţeles. 

— Da, înţeleg! Din păcate, războiul are propriile lui legi, care 
nu respectă întotdeauna convențiile internaţionale. 

O invită pe Sandra să ia loc, apoi ridică receptorul unui telefon 
de campanie. 

— Dă-mi-l la telefon pe generalul von Stulpnagel!, ordonă el. 

Din frazele pe care le pronunţa generalul von Falkenburg, 
Sandra ghici în parte răspunsurile pe care le primea de la 
interlocutorul lui. 

— Bună ziua, Otto! Ai fost informat despre arestarea ducelui 
Charles de Montfort, acuzat că ar fi acordat azil unei spioane 
engleze? 

— Este absolut ridicol să se creadă că o guvernantă bătrână, 
care a petrecut mai bine de cincisprezece ani într-un castel 
izolat, în mijlocul câmpiei, ar putea fi spioană. 

— Încă o greşeală grosolană a oamenilor dumitale! Să-l ia 
ostatic pe un bătrân care a trecut de optzeci de ani atinge deja 
limitele grotescului. 

— Ascultă, Otto, am citit ultima dumitale ordonanţă, prin care 
se face cunoscut că toţi francezii care se află în stare de arest, 
pentru o activitate comunistă sau anarhistă, pot fi luaţi ca 
ostatici. Mă îndoiesc că dumneata îţi poţi imagina că un duce, 
ajuns la vârsta lui Matusalem, poate fi printre discipolii lui Lenin 
şi Stalin, sau punând bombe sub trenurile germane. Trebuie să 
admiţi că oamenii de la Feldgendarmerie comit uneori nişte 
erori grave. Excesul de zel nu dă întotdeauna roade. Nu cred, 


Otto, că dumneata doreşti să faci din acest venerabil duce un 
martir al cauzei franceze. 

— Râzi! Ai şi de ce! Ordonă să fie eliberat pe loc. Am uitat să 
vă spun că fiul acestui personaj este un apropiat al consilierului 
mareşalului Pétain. 


— Ducele este deţinut provizoriu la Feldkommandantur, în 
Rouen. 

— Da, te voi vizita la Paris. La revedere! 

Generalul puse receptorul la loc, apoi se întoarse către 
Sandra. 

— Am să vă dau o veste bună, doamnă prinţesă! Cel târziu 
mâine seară, socrul dumneavoastră vă va fi înapoiat Regret că 
nu pot să o eliberez pe guvernanta dumneavoastră englezoaică. 
Insă nu vă fie teamă! Ea va fi internată în unul din acele lagăre 
unde sunt adunaţi cetăţenii din ţările aflate în război cu 
Germania şi care au fost surprinşi pe teritoriul ţării 
dumneavoastră. 

Sandra îi mulţumi cu un zâmbet fermecător. 

— Nu voi uita niciodată gestul dumneavoastră umanitar, 
domnule general! 

— Doamnă prinţesă, nu am făcut decât să repar o regretabilă 
stângăcie comisă de unii jandarmi prea sârguincioşi. Ah, 
permiteţi-mi să vă fac o recomandare! încercaţi să moderați 
spiritul combativ al socrului dumneavoastră! Generalul von 
Stulpnagel a primit deja informaţii sumare despre arestarea lui. 
Se pare că ducele a făcut unele observaţii foarte nepoliticoase la 
adresa celui de-al Treilea Reich. La mine aţi găsit o atenţie 
binevoitoare. Însă aţi putea avea de-a face cu oficiali germani 
mai  mărginiţi, care nu vor accepta  raţionamentele 
dumneavoastră 

— Domnule general, admir la dumneavoastră largheţea de 
spirit! Nu aş dori să vă mai rețin. Primiţi, încă o dată, mulţumirile 
mele! 

— M-am revanşat, într-o oarecare măsură, doamnă prinţesă, 
pentru ospitalitatea pe care mi-aţi acordat-o. 


întoarsă acasă, Sandra o găsi pe ducesa Eléonore tunând şi 
fulgerând ca un soldăţoi. 

— Adineauri am primit un telefon de la Gerard. A avut tupeul 
să îmi spună că tatăl lui, prin comportamentul lui iresponsabil, îi 
va compromite viitorul politic. Arestarea lui Miss Swanson l-a 
făcut să-şi iasă din minţi. Îi era teamă că nemţii vor refuza de 
acum înainte să-i acorde încrederea şi sprijinul lor, căci îl 
consideră un agent al lui de Gaulle şi al englezilor. In cele din 
urmă, a promis că va interveni pe lângă generalul von 
Stulpnagel, deşi acest lucru îi provoacă repulsie. Eram atât de 
indignată, încât nu i-am ascuns care este părerea mea. 

Sandra era cât pe-aci să îi spună, pentru a o linişti, că totul a 
fost aranjat, însă nu avu curajul să-i vorbească despre vizita ei 
la generalul von Falkenburg. Ducesa nu ar fi ezitat să ceară 
ajutorul lui Laval - un francez, în ciuda legăturilor lui cu naziştii - 
dar ar fi considerat ca fiind dezonorant pentru o femeie să 
apeleze la generozitatea nemților. 

Întoarcerea bătrânului duce fu sărbătorită cum se cuvine. 
Felurile de mâncare nu străluciră deloc prin rafinament, însă 
şampania de colecţie şi iluminatul cu lumânări le amintiră 
mesenilor nostalgici somptuoasele dineuri de dinainte de război. 

Ducele refuză să evoce umilinţele suferite în timpul 
interogatoriului de la Feldkommandantur. O anume pudoare îl 
împiedica să vorbească de această încercare penibilă, de parcă 
i-ar fi fost teamă că umilinţele îndurate i-ar fi putut păta 
imaginea pe care cei din familia sa şi-o făcuseră despre el. Insă, 
în forul lui interior, se simţea mândru că îşi păstrase intactă 
aroganta în faţa anchetatorilor. Le ţinuse piept cu o îndrăzneală 
care friza inconştienţa. Era sigur că eliberarea sa se datora 
comportamentului său şi rangului său înalt. Amorul său propriu 
ar fi suferit mult dacă ar fi ştiut că Sandra era autoarea eliberării 
sale. 

Tocmai această greşeală o comise Gérard, câteva zile mai 
târziu, sosind la castel, după ce fusese informat despre 
întoarcerea tatălui său. 

— Din fericire, am o oarecare trecere pe lângă nemti, îi spuse 
fiul său umflându-se în pene. Am vorbit cu generalul von 
Stulpnagel, comandantul-şef al forţelor armate din Franţa 
ocupată, adăugă el, subliniind titlurile acestuia ca şi cum ar fi 


vrut să-şi arate astfel propria importanţă pe lângă un personaj 
atât de înalt. 

Ducele se posomori. 

— Nu te felicit deloc pentru relaţiile tale ruşinoase. Şi să nu te 
aştepţi să îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut. Aş fi preferat să 
îmi urmez destinul, decât să fiu cruțat de duşmanii ţării mele, în 
urma intervenţiei unui colaborator. 

Gerard rămase câteva minute năucit de cuvintele tatălui său, 
apoi îşi dădu frâu liber indignării. 

— Fii sigur că dacă, din întâmplare, vei avea alte încurcături 
cu poliţia germană, mă voi abţine să intervin, pentru ca să nu 
mă mai expun riscului de a suporta reproşurile dumitale. 

Chiar în acea noapte, părăsi plin de mânie castelul. Proasta 
dispoziţie a ducelui se accentuă în zilele următoare, când află 
despre arestarea prietenului său, doctorul Friedmann, urmată la 
scurt timp de executarea sa, împreună cu un grup de ostatici. 

Se închise în bibliotecă, şi acolo, în mijlocul cărţilor sale, îşi 
dădu frâu liber mâniei. Era exasperant să suporţi legea sălbatică 
a ocupantului. El avea cel puţin satisfacția de a riposta loviturilor 
acestuia. 

Moartea tragică a medicului şi propriile sale întâmplări 
nefericite îl marcară profund. Pentru prima oară în viaţă, simţea 
că fizicul său era deficitar. Obosea repede, respira greu după ce 
urca câteva trepte, genunchii îl dureau. Însă lupta împotriva 
slăbiciunilor vârstei cu o tenacitate şi o energie de neînfrânat. 

După lăsarea serii, Gontran asculta în mod invariabil Radio 
Londra. Primele măsuri ale Simfoniei Destinului, care prefaţau 
comunicatele de război ale aliaţilor, îl umpleau de o frenezie 
belicoasă. Insă somnul îşi făcea apariţia, îi îngreuna pleoapele, 
până ce aţipea. Pierdea astfel mai mult de jumătate din emisie, 
ceea ce îl întrista foarte tare. 

Insă dacă informaţiile sosite din Anglia şi din Statele Unite 
erau din ce în ce mai îmbucurătoare, mai liniştitoare pentru 
viitor, în schimb cele din Franţa îi provocau multă tristeţe. Dacă 
ziarele, sever cenzurate, prezentau evenimentele mai degrabă 
în nuanţe roz, veştile transmise din gură în gură erau 
înspăimântătoare. 

Plecarea generalului von Falkenburg, însărcinat cu o misiune 
importantă pe frontul rusesc, după dezastrul suferit de germani 


la Stalingrad, o lăsă pe Sandra descumpănită. Ea se obişnuise să 
creadă că prezenţa lui la castel le asigura celor din familia 
Montfort o protecţie suficientă pentru a-i pune la adăpost de 
unele abuzuri prea făţişe. Falkenburg fu înlocuit cu un general 
ursuz, mult mai tânăr, având o reputaţie de nazist convins. Însă 
şederea acestuia la castel nu dură decât puţină vreme, 
deoarece cartierul său general fu mutat într-o localitate situată 
mai aproape de mare. 

De această dată, la plecare, germanii lăsară partea din castel 
care le fusese cedată într-o stare lamentabilă. Sub conducerea 
Sandrei, înverşunată să curețe şi să repună totul în ordine, 
servitorii munceau fără să se menajeze, cu atât mai mult cu cât 
recompensele promise le stimulau zelul. Această activitate 
intensă o ajută să nu se mai gândească la perspectivele negre 
care se prefigurau la orizont. 

Anul 1943 debută cu un ger cumplit, resimţit însă mai puţin de 
locuitorii castelului, datorită pădurilor domeniului Montfort, care 
furnizau lemne de încălzit în cantităţi mari. Doar penuria de cai 
de tracţiune - după masivele rechiziţionări făcute de nemți - 
impunea o încetinire a aprovizionărilor, însă în comparaţie cu 
ceea ce se petrecea în oraşele învecinate, unde populaţia era 
privată de aproape toate articolele de primă necesitate, viaţa la 
castel se desfăşură într-o relativă îmbelşugare. 

Anne, iritată de activitatea debordantă a Sandrei, care nu 
numai că suporta cu dârzenie oboseala, dar şi devenea vizibil 
mai frumoasă, făcea unele comentarii acide în conversațiile sale 
private cu ducesa Eléonore. 

— Sandra ar fi fost un administrator excelent. Se agită, îşi dă 
toată osteneala, cu o vizibilă plăcere. Pentru ea este o 
necesitate să muncească, să dea ordine până răguşeşte. Nu va 
fi niciodată capabilă să savureze trândăvia poleită a nobililor. 

Mătuşa sa o privi cu uimire: 

— Vorbeşti de parcă ai trăi în secolul al XVIII-lea. Îi apreciezi 
probabil pe acei boiernaşi de ţară incapabili să aibă o ocupaţie 
stabilă, care au devenit nişte profitori, nişte paraziți şi candidaţi, 
nu întotdeauna fericiţi, la mâna vreunei moştenitoare americane 
bogate sau a unor actriţe de la Hollywood. Nu doresc fiului tău 
să devină un trândav, chiar dacă a avut norocul să aibă un tată 
înstărit. Mulţi nobili din ultima generaţie au optat pentru un nou 


gen de viaţă, regulată, laborioasă, creatoare. Îţi aminteşti prin 
ce teamă am trecut, acum câţiva ani, când Frontul Popular s-a 
instalat la putere? Ne temeam că aceşti energumeni pregătesc 
o revoluţie care îi va înlătura definitiv pe nobili, pe intelectuali, 
pe bogaţi, exact ca în Rusia, în 1917. Din fericire, această criză 
a trecut. 

— Am scăpat de Scylla, pentru a da peste Charybda!, spuse 
Anne cu amărăciune. După Frontul Popular, ocupaţia germană! 

Lumina electrică se stinse. 

— Avem pană iar!, exclamă ducesa. 

Doi servitori aprinseră lumânările, care făcură ca salonul să 
capete un aer de sărbătoare. 

— Suntem bine protejaţi, aici, în adăpostul nostru atât de cald, 
atât de moale!, spuse bătrâna doamnă suspinând de bunăstare. 

Nopțile lungi de iarnă îi toropea pe oamenii de la castel. Fulgii 
de zăpadă, împinşi de vântul care bătea dinspre nord, zburau ca 
nişte fluturi albi, jucăuşi. 

Uneori, tăcerea era tulburată de uruitul avioanelor de luptă şi 
de bombardament ale aliaţilor, care brăzdau cerul Normandiei, 
în drum spre Paris. Tunurile antiaeriene pârâiau atunci toate 
deodată, ca şi cum încercau să se ia la întrecere. Proiectilele 
trasoare descriau în spaţiu curbe luminoase, strălucitoare, focuri 
de artificii mortale, de o frumuseţe fantastică şi 
înspăimântătoare. 

Un bombardier american în flăcări căzu în mijlocul pădurii, iar 
explozia lui făcu un zgomot asurzitor. A doua zi, locuitorii din sat 
se grăbiră să meargă la locul impactului cu solul, pentru a vedea 
de aproape epava calcinată, însă santinelele germane îi 
împiedicară să se apropie. 

Membrii familiei Montfort comentară evenimentul, cu atât mai 
mult cu cât aviatorii reuşiseră să se salveze şi să se ascundă 
prin împrejurimi. 

Gontran puse o întrebare care iniţie o discuţie destul de 
aprinsă: 

— Ce s-ar întâmpla dacă aviatori englezi sau americani, 
supraviețuitori ai unui aparat doborât de artileria antiaeriană, ar 
veni în mijlocul nopţii să ne ceară adăpost? 

— Fără îndoială că le vom acorda adăpost, spuse Andree. 


— Dar riscurile, te-ai gândit la asta?, exclamă Anne. Să 
sperăm că nu vom avea ocazia să le oferim ospitalitatea 
noastră. Complicaţiile ar fi de o gravitate extremă. Nu aş dori să 
ne expunem copiii la pericole inutile. 

Ducele nu făcu niciun comentariu cu privire la această luare 
de poziţie, însă nu se putu abţine să nu facă o comparaţie între 
fiica sa şi nora sa. Anne nu ar fi acceptat niciodată să se situeze 
de partea Rezistenței, deoarece dragostea sa maternă depăşea 
orice alte considerente. În schimb, Sandra nu ezitase să se 
lanseze în acest hăţiş, deşi această opţiune ar fi putut să o 
coste. Prin extrapolare, el analiză în gând calităţile şi defectele 
copiilor lor. Raymond era prea maleabil. Devenit un fel de 
marionetă în mâinile Annei, era lipsit de voinţă, de 
personalitate. Astăzi mama lui, mâine soţia lui îl va duce de nas. 

Henri-Charles, la o vârstă încă fragedă, ştia să se impună cu 
delicateţe, să obţină ceea ce doreşte fără ca purtarea lui să 
devină de nesuportat, să câştige întreaga simpatie fără să 
încerce să profite de acest avantaj. Creştea în mod armonios. La 
vârsta de trei ani, părea că are cinci ani. Avea toate calităţile 
necesare pentru a -şi servi, mai târziu, ţara şi pentru a deveni 
un sprijin solid al familiei sale. 

Deşi îşi adora mama, Henri-Charlescăuta în mod instinctiv 
compania bătrânului duce, care luase locul rămas gol după 
moartea tatălui său. 

Servitorii şi locuitorii satului se obişnuiseră să îl vadă pe 
bătrânul duce plimbându-se călare, avându-l alături pe Henri- 
Charles, călare pe un ponei care alerga vesel la galop. 

Bătrânul aristocrat, semeţ, aprig, inabordabil, se îmblânzea în 
prezenţa nepotului său şi îi vorbea cu un calm şi cu o înţelegere 
care îi uimeau pe oamenii de la castel. 

„Micul prinţ nu numai că l-a cucerit pe bunicul său, dar a 
reuşit şi să-l îmblânzească”, spuneau ei râzând. 

Caii, cel mare şi cel mic, înaintau într-o goană moderată, 
zdrobind cu copitele frunzele uscate care acopereau solul. Aburii 
ieşeau în rotocoale din nările lor şi se risipeau în aerul rece şi 
curat. 

Henri-Charles se străduia să urmeze sfaturile bunicului său, 
care nu înceta să îi repete: 


— Strânge coatele!... Ţine-te drept!... îndepărtează călcâiele 
de abdomenul calului!... Nu trage prea tare hăţurile, căci poneii 
au gura gingaşă!... 

Micul prinţ executa indicaţiile cu o seriozitate, o gravitate care 
îl făceau pe duce să zâmbească, încântat că are un elev atât de 
bun. 

Într-o dimineaţă, intrând în grajd, bătrânul îl găsi pe Henri- 
Charles cu spatele lipit de micul ponei. Işi ţinea palma deschisă 
deasupra capului, apoi o trecea deasupra capului căluţului, 
operaţiune pe care o executa cu un aer preocupat. Ducele ÎI 
privi cu o mirare amuzată. 

— Ce faci acolo? 

— Îmi măsor înălţimea şi o compar cu aceea a poneiului meu. 
Eu cresc, în timp ce înălţimea lui rămâne pe loc. 

Ducele îi explică: 

— Sunny nu va mai creşte, deoarece el a atins vârsta matură. 
Este un avantaj, deoarece dacă vei cădea, nu va fi de lao 
înălţime foarte mare. 

Henri-Charles înregistră acest răspuns. Câteva zile mai târziu, 
în timpul unei cavalcade, acesta căzu în mod accidental. 

În ciuda vârstei, ducele cobori în goana mare de pe cal şi se 
grăbi să vină în ajutorul nepotului său. Însă acesta se ridică cu 
uşurinţă, înainte ca el să sosească. 

— Ai păţit ceva?, întrebă bătrânul îngrijorat. 

— Nu, bunicule. Însă este bine că Sunny şi-a păstrat talia 
joasă. 

Ducele izbucni în hohote de râs. 

— Natura ştie să conducă bine lucrurile, Henri-Charles... 

Capitolul 4 

În sufrageria spațioasă, masa de seară era pe sfârşite. 
Târându-şi picioarele, bătrânii servitori aduseseră cafea şi 
coniac pentru domni, lichioruri dulci pentru doamne, sucuri de 
fructe pentru Andrée şi Raymond. Flăcările dansau vesele pe 
butucii groşi din şemineul de marmură. Afară, vântul sufla cu 
violenţă, făcând geamurile să vibreze. Gontran privea cu ochi de 
cunoscător coniacul cu reflexe aurii, care reflecta lumina 
lumânărilor. Ambianţa era calmă, liniştitoare. Nu ţi-ai fi putut 
imagina, fără o oarecare dificultate, că tocmai în acel moment, 
mii de oameni, soldaţi, civili, copii, mureau aproape pretutindeni 


în întreaga lume, zdrobiţi de acest cataclism impus în numele 
unei ideologii inacceptabile pentru oamenii cu bun-simt. 

Servitorii aduseră cafeaua. 

Eléonore, care ţinea la obiceiurile sale, sorbea, fără să uite 
însă să exclame la fiecare înghiţitură: 

— Execrabilă! Execrabilă! Este un amestec abominabil de 
cicoare şi diverse ingrediente, care abia dacă o fac bună de 
băut. Însă pentru mine, este un reflex condiţionat. Înghit 
această aşa-zisă cafea deoarece nu pot să mă lipsesc de ea. Un 
obicei prost, însă plăcut, ca şi dragostea. 

— Bătrâneţea desfiinţează până şi această plăcere!, spuse 
Gontran clătinând din cap cu un aer tragic. 

Anne îl privi îngrozită pe fiul său. Bătrânii aceştia găseau 
subiecte de conversaţie de-a dreptul nechibzuite. 

— Raymond dragă, du-te şi adu-mi şalul negru! 

— Bine, mamă. 

leşi fără să scoată o vorbă. După plecarea sa, Anne îndrăzni în 
sfârşit să vorbească. 

— Viitorul lui Raymond mă nelinişteşte. Trebuie să-l însor, ca 
să asigure continuitatea descendenţei sale. Insă aş dori să-l cruţ 
de experienţele triste ale unchilor săi. 

Tinerii care se căsătoresc în zilele noastre nu vor fi siguri 
niciodată că sunt adevărații taţi ai copiilor lor... 

— Tu crezi, Anne, că în trecut aveau această siguranţă? 

— Bineînţeles că nu! 

— Atunci? 

— Raymond ar putea să adopte un copil, spuse Anne. Cel 
puţin ar şti la ce să se aştepte, în ceea ce priveşte ascendenta 
fiului său! Este mai grav să creşti copilul altuia, crezând că este 
al tău. Nu este deloc nevoie să te căsătoreşti ca să faci 
dragoste. Păstrându-şi libertatea, nu ar deveni niciodată sclavul 
unei singure femei. 

— Există divorţul, draga mea, spuse ducesa. 

— De ce să ajungi până acolo? Atâtea bătăi de cap pentru că 
ai avut, într-o zi, slăbiciunea de a spune „da” în faţa unui preot. 

Raymond se întoarse cu şalul mamei sale. 

— Multumesc, dragă!, spuse Anne privindu-l gânditoare. 
Capcanele care se ridicau în calea fiului său o îngrozeau. 


Ar fi dorit să aibă o viaţă lungă, pentru a se ocupa de el, 
pentru a-l apăra faţă de toţi şi împotriva tuturor. 

Firul gândurilor sale fu întrerupt de bătrânul duce. 

— Sărmanul doctor Friedmann!, exclamă el. Îmi lipseşte mult! 
A murit fără să pot face ceva pentru a-l salva. 

Un valet intră în vârful picioarelor şi se apropie timid de 
stăpânul său. 

— O doamnă însoţită de o fetiţă doreşte să vă vorbească, 
domnule duce! 

Mirat, bătrânul ridică ochii spre el. 

— La ora asta? Şi pe ploaia asta? 

— Este poate cineva cu intenţii bune!, spuse Eléonore. 

— Pariez că sunt nişte cerşetoare!, adăugă Anne. 

— Dacă doamna ducesă îmi permite, îndrăzni să spună 
valetul, această doamnă, deşi într-o stare sărăcăcioasă, are un 
aer foarte distins. 

Ducele se ridică cu greutate în picioare. 

— Mă duc să văd despre ce este vorba. Aş putea oare să ignor 
pe cineva care vine să îmi bată la uşă, în toiul nopţii, pe o vreme 
câinoasă ca asta? 

Se întoarse către valet. 

— Nu ţi-a spus numele ei? 

— Nu, domnule duce. Doamna doreşte să vă vorbească 
personal. 

— Bine, vin! 

— Nu doreşti să te însoţesc?, se oferi Anne. 

Ducele schiţă un surâs. 

— Crezi că o să mă muşte? Să fim serioşi... 

leşi cu pasul său greoi, sprijinindu-se cu greutate în baston. 

Gontran îşi deschise portţigaretul din aur şi scoase o ţigară de 
foi urât mirositoare, pe care se grăbi să o aprindă la flacăra unei 
lumânări. 

Acest ritual solemn pentru o ţigară de foi care umplea aerul cu 
un miros neplăcut părea cel puţin necuviincios. 

— De ce nu renunţaţi să ne otrăviţi cu acest tutun împuţit?, 
spuse ducesa, acoperindu-şi nasul fin cu o batistă parfumată. 

— Acesta este micul meu păcat, Eléonore. De altfel, singurul 
pe care mi-l pot permite la vârsta mea. Sunt dezolat dacă vă 
agresez simţul olfactiv, însă e ceva mai puternic decât mine! 


— Fie!, admise ducesa cu mărinimie. Sper însă că este ultimul 
în seara asta. 

Sandra avea chef să caşte, însă rezista cu curaj tentaţiei. Era 
extrem de plictisitor să auzi în fiecare seară aceleaşi platitudini, 
chiar dacă erau pronunţate de o ducesă şi de un membru al 
înaltei burghezii franceze. 

Înainte de căsătoria sa cu Henri, ar fi fost fericită să fie primită 
în intimitatea „celor mari” şi să-i audă vorbind, chiar dacă uneori 
nu erau deloc spirituali. 

Insă o frază a lui Gontran, fără nici-o legătură cu subiectul 
anterior, o tulbură în mod ciudat. 

— Nu aş putea să vă explic de ce amintirea acestui tablou mă 
sâcâie de mai multă vreme. L-am văzut odată, în prima mea 
tinereţe. De dimensiuni foarte mari, reprezenta căderea 
Babilonului. Era lucrarea pictorului Eugene Delacroix, dar la 
acea vreme această operă monumentală nu m-a impresionat 
prea tare, deşi a fost realizată cu o vigoare puţin obişnuită. 
Reprezenta o sală imensă şi minunată a palatului imperial din 
Babilon. Întins pe un pat cu mare fast, ultimul monarh al acestei 
ţări privea fără să simtă vreo emoție masacrarea soțiilor sale şi 
a cailor săi preferaţi, executaţi din ordinul său de către şeicii săi, 
în timp ce palatul asediat de duşmani ardea ca o torţă. Această 
scenă cumplită mă urmăreşte în vis. Mă întreb dacă nu ne vom 
trăi ultimele zile, în timp ce în jurul nostru lumea se 
prăbuşeşte... 

Ducesa acoperi cu râsul său cuvintele prietenului său. 

— Este normal ca această blestemată ţigară de foi să vă 
inspire cele mai negre idei. Încercaţi să mai beţi un coniac şi veţi 
dormi buştean, ca un copil ce sunteţi. 

Gontran îi luă mâna şi i-o sărută galant. 

Sandra resimţi o ciudată slăbiciune. Cuvintele lui Gontran 
căpătau o rezonanţă nouă în împrejurările actuale. Cuprinsă de 
fiori, avu viziunea castelului cuprins de flăcări, iar pentru a 
izgoni această viziune, scutură din cap. 

— Te simţi rău, draga mea? 

Intrebarea pusă cu o înduioşătoare solicitudine de către 
ducesă o făcu să iasă din negurile fantasmelor sale. 

— Nimic grav, mătuşă Eléonore. O mică indispoziţie trecă- 
toare. 


— Munceşti prea mult! Menajează-te! încearcă să-ţi păstrezi 
energia şi sănătatea! Avem nevoie de tine, nu uita! 

Anne o fulgeră cu privirea, reproşându-i în gând trădarea de 
care se făcea vinovată ducesa. Acest compliment făcut intrusei 
denota nu numai o regretabilă lipsă de solidaritate familială, 
dar, ceea ce era mai grav, şi o scleroză avansată. Aceasta era 
singura explicaţie plauzibilă. 

Ducesa trecu brusc la un alt subiect, inconsecvenţă care nu 
făcu decât să confirme diagnosticul Annei. 

— Dar cerşetoarea aceea îi împuie, după câte se pare, 


urechile bietului nostru Charles, căci îl reţine de atâta vreme... 
* 


x x 


Pentru a ajunge la intrarea din partea de est, unde era 
aşteptat, ducele trebui să traverseze un şir lung de saloane şi 
galeria împăraţilor, care adăpostea busturile din marmură ale 
aproape tuturor Cezarilor Romei şi ai Constantinopolelui. 
Sculpturile antice erau aduse din ltalia şi foarte apreciate de 
către un conservator al Luvrului, autorizat, acum câţiva ani, să 
studieze şi să admire comorile de artă ale castelului. 

Când intră în vestibulul cu coloane din marmură aşezate în 
jurul unei statui a lui Amenofis III, cu aerul ţeapăn, cu privirea 
pierdută în gol, ducele văzu o femeie, încă tânără, îmbrăcată în 
negru, care ţinea de mână o fetiţă care îl examina cu curiozitate 
pe faraonul imobil. Doamna rămăsese în apropierea uşii, ca şi 
cum ar fi vrut să îşi păstreze, în caz de nevoie, posibilitatea de a 
ieşi în grabă. Slabă, cu obrajii scofâlciţi, cu o expresie de teamă 
pe faţa sa care mai păstra încă urmele unei mari frumuseți, ea 
întoarse capul spre duce. Imbrăcămintea femeii şi cea a fetiţei 
şiroiau de ploaie, încălţămintea lor era acoperită de noroi. 

Vederea slăbită a bătrânului nu îi permise să distingă bine 
trăsăturile vizitatoarei. Se apropie de ea. 

Tânăra femeie îl privi cu nelinişte. De această întâlnire 
depindea existenţa sa şi cea a fiicei sale. Ochii inexpresivi, reci, 
ai stăpânului casei nu prevesteau nimic bun. Fără să 
îndrăznească să îi vorbească, îşi deschise încet pardesiul negru 
şi lăsă să se vadă pe corsajul său o stea galbenă, apoi desfăcu 
bluziţa fetiţei, împodobită cu aceeaşi insignă. Işi juca întreaga 
soartă pe un singur gest. 


Ducele încruntă din sprâncene, făcând eforturi să-şi privească 
în faţă vizitatoarea. Un surâs îi lumină cu blândeţe faţa. 

Fără să pronunţe un cuvânt, o luă în braţe şi o strânse 
îndelung. Izbucnind în lacrimi, tânăra femeie îşi sprijini capul pe 
umărul bătrânului. Pe lângă statura înaltă a acestuia, părea şi 
mai măruntă. Sigură că și- a găsit în sfârşit protecţia pe care o 
căuta cu disperare, se relaxă suspinând. 

Ducele se aplecă apoi spre fetiţă, îi mângâie părul blond şi o 
sărută pe frunte. 

Valetul privea această scenă fără să înţeleagă nimic. Prietenia 
manifestată de stăpânul său faţă de această tânără evreică îl 
uimea, însă îşi păstră expresia impasibilă, obişnuită oamenilor 
din meseria sa. 

Ducele îi oferi braţul său drept tinerei femei, cu mâna stângă 
o luă pe fetiţă de mână şi se îndreptă spre galeria împăraţilor. 

În sufrageria mare, ducesa El&onore savura cel de-al doilea 
lichior, când fratele său intră, avându-le de o parte şi de alta pe 
cele două vizitatoare. 

Toţi ochii se îndreptară spre ei. 

— Nora mea, Beatrice, şi nepoata mea, Marcelle!, anunţă 
ducele cu un aer solemn, îndreptându-şi talia înaltă. Atmosfera 
la Paris fiind mai degrabă tulbure, am hotărât să le ofer adăpost 
la castel. Sunt sigur că la noi vor avea parte de o primire 
călduroasă. 

Se întoarse spre Beatrice şi îi vorbi pe un ton plin de bunătate: 

— Dă-ţi jos aceste... zdrenţe galbene! Aici nu se poartă! 
Bagajele vor sosi după voi? 

— Nu avem bagaje, răspunse Beatrice. 

— Bineînţeles! Ar fi trebuit să bănuiesc. Aţi luat masa de 
seară? 

— Nu... nu, murmură ea. 

— Cred că lui Marcelle îi este foame, spuse ducele cu 
bunătate. 

— Oh, da!, răspunse fetiţa, plecându-şi ochii cu timiditate. Cu 
un gest, ducele le arătă două locuri libere în jurul mesei. 

Mama şi fiica îi mulţumiră şi se aşezară. 

Servitorii, conduşi de Déodat înduioşat, aduseră cele mai bune 
feluri de mâncare din acea seară. Impinsă de foame, Marcelle ar 


fi devorat tot ceea ce îi puneau în farfurie, însă bine educată, 
mânca încet, cu gesturi elegante. 

Ducele o privea cu milă şi cu duioşie. Ca Marcelle să-i inspire 
asemenea sentimente era foarte natural. Deşi uitase aproape de 
existenţa ei, deoarece relaţiile cu Rauschweller fuseseră 
întrerupte complet după divorţul lui François, el o vedea acum 
cu ochii unui bunic încântat de apariţia unui nou urmaş în sânul 
familiei sale. Dacă această atitudine îşi găsea o explicaţie în 
ceea ce o privea pe Marcelle, care orice ar fi fost rămânea 
nepoata sa, inima îi era mişcată în mod ciudat de nenorocirile 
trăite de Béatrice, pe care nu putuse niciodată să o sufere. Nu 
era compasiunea trezită de o străină, emoție normală la un 
adevărat creştin pus în faţa nefericirii unei fiinţe umane, ci un 
sentiment mult mai profund. O iubea ca şi cum ar fi fost sânge 
din sângele său. 

Deşi avea oroare de antisemitism ca atitudine socială, 
considerase întotdeauna un hibrid căsătoria lui François cu fiica 
bancherului Rauschweller. 

Soții, la începutul vieţii lor în comun, păstrează unele 
obiceiuri, susceptibilităţi, prejudecăţi care se atenuează treptat. 
Uneori, aceste divergențe se amplifică, degenerează în conflicte 
ireconciliabile. î 

François nu era sărac, departe de aşa ceva. Insă relaţiile lui cu 
Beatrice îşi păstraseră o ambiguitate greu de înţeles pentru 
bătrânul duce. intrată într-o familie ducală, ea crezuse că 
trebuie să afişeze o atitudine mândră, distantă, pentru a nu se 
expune să fie tratată ca o soţie provenind dintr-o burghezie 
evreiască de condiţie mediocră. 

Averea importantă a tatălui său, pe care acesta o câştigase 
muncind din greu, nu putea să ascundă originea ei modestă. Era 
conştientă că doar frumuseţea sa îi cucerise inima lui François şi 
că banii ei, care aveau căutare în faţa altor candidaţi la mâna 
sa, nu jucaseră niciun rol în alegerea făcută de soţul său. 

Beatrice se străduise oarecum să întreţină intactă flacăra 
iubirii lui Francois, însă temperamentul uşuratic al acestuia, 
numeroasele sale legături extraconjugale, admise fără 
obiecţiuni în lumea lui, nu îşi găsiseră scuze în ochii soţiei sale. 
Ceea ce constituia, pentru el, un simplu joc fără urmări, un 
contact trecător şi adeseori niciodată repetat între două 


epiderme, devenea pentru Beatrice o dovadă de abandonare, de 
indiferenţă faţă de ea. Cu firea înăsprită de comportamentul lui, 
manifestase faţă de el o răceală care, la început, l-a 
descumpănit pe François. Această neînțelegere întreţinută de 
orgoliul lor şi de refuzul lor de a aborda cauza care a provocat-o 
luase asemenea proporţii încât despărţirea deveni inevitabilă. 
După divorţ, unicul copil născut din această uniune nepotrivită 
fu încredințat spre creştere lui Beatrice. Aceasta ceru 
tribunalului ca fiica sa să poarte pe viitor numele de 
Rauschweller, Francois se opuse şi obţinu câştig de cauză. În 
schimb, el acceptă renunţarea făcută în scris de Beatrice, în 
numele fiicei sale, la orice drept la moştenire a tatălui său, 
document fără valoare pentru jurişti. Doar Marcelle, ajunsă la 
majorat, va avea dreptul să se pronunţe definitiv cu privire la 
această renunțare. In realitate, fetiţa purta numele de 
Rauschweller, admis fără prea multe obiecţii la şcoala liberă 
unde era înscrisă. Această înţelegere deveni stânjenitoare după 
invazia Franţei de către germani. 

Legile antievreieşti promulgate de guvernul de la Vichy, 
pentru a face pe plac autorităţilor de ocupaţie, fură aplicate cu o 
stricteţe şi cu o brutalitate tot mai mare. Abuzurile strigătoare la 
cer, furtul legalizat deveniră mijloace curente de îmbogăţire 
pentru profitorii care se îmbulzeau să ţină pasul cu noul regim. 

Ducele de Montfort aflase cu dezgust şi cu indignare veştile 
privind noul statut al evreilor din Franţa. Nedreptatea ale cărei 
victime nevinovate erau Beatrice şi micuța Marcelle îl stimulă să 
facă tot ce îi stătea în putinţă pentru a le apăra împotriva 
energumenilor francezi şi germani care se înverşunau să le ducă 
spre pierzanie. 

O examina pe Marcelle cu o duioşie sporită, datorită 
asemănării sale izbitoare cu François, tatăl ei. Prin prezenţa ei, 
trezea amintirea, spiritul acestui bărbat, pe care toţi cei 
apropiaţi lui, cu excepţia bătrânului duce, îl alungaseră în 
negura uitării. 

Ducele se întoarse spre majordom. 

— Deodat, o ai în faţă pe doamna Beatrice Rauschweller. 
Doresc ca personalul să o trateze cu tot respectul care i se 
cuvine nu numai unui oaspete de seamă, ci şi unui membru al 
familiei mele! 


O arătă cu un gest pe Marcelle. 

— Tânăra domnişoară este nepoata mea. Va purta de acum 
înainte numele tatălui său şi se va numi domnişoara Marcelle 
d'Harbley. Vă recomand să nu faceţi publică sosirea lor la castel. 
Cred că m-aţi înţeles! 

— Perfect, domnule duce, răspunse Déodat. Voi transmite 
ordinele dumneavoastră întregului personal. 

Intrarea lui Beatrice şi a fiicei sale în viaţa lor o nemulţumi pe 
Anne, care nu îndrăzni totuşi să-şi exprime adevăratele 
sentimente. Era convinsă că prezenţa la castel a celor două 
evreice nu va aduce decât nenorociri. Incăpăţânarea bătrânului 
duce de a-şi apăra propriile principii îl împingea adeseori spre 
unele atitudini extreme, pe care o prudenţă elementară le-ar fi 
evitat cu siguranţă. Mai exista şi o motivaţie de ordin practic 
care o enerva pe Anne. Repusă în drepturile sale legitime, 
Marcelle ar urma să fie îndreptăţită la succesiunea tatălui său, 
ceea ce ar complica lucrurile. 

In schimb, Sandra împărtăşea ideile şi sentimentele socrului 
său. După părerea ei, acordându-le adăpost lui Beatrice şi fiicei 
ei, el îndeplinea o datorie sfântă. 

Andree era puţin mirată că ducele făcea atâta caz în jurul 
celor două evreice, despre care înainte nu se vorbise niciodată 
la castel. Raymond era ostil în mod făţiş faţă de aceste străine, 
nu din cauza religiei lor, ceea ce îl lăsa absolut indiferent, ci 
pentru că detesta să vadă în jurul lui figuri noi, care îl obligau 
să-şi dea osteneala pentru a se face plăcut. Timid, el îi accepta 
împotriva voinţei sale pe invitaţii care frecventau castelul, chiar 
dacă prezenţa lor era de scurtă durată. Instalarea definitivă a 
celor două evreice îl indispunea şi din cauza lui Marcelle. El ar fi 
putut paria că aceasta era o răsfăţată, infatuată şi pretențioasă, 
după sârguinţa pe care o afişa în timpul mesei cu o afectare 
care, după părerea lui, era deosebit de dezagreabilă. Nu pentru 
că propriile sale maniere ar fi fost mai puţin elegante sau 
comportamentul său mai puţin civilizat. 

Gontran rămânea în afara acestor probleme, mai mult sau mai 
puţin supărătoare pentru cei direct interesaţi. El urmărea totuşi 
curios reacţiile bătrânului duce, care părea să-şi fi recâştigat o 
energie nouă, un spirit nou de combativitate, care îl stimulau, 
redându-i tinereţea pierdută. Pe ascuns, el se temea de 


răfuielile cu antisemiţii din guvernul de la Vichy, ba mai mult, cu 
ocupanţii nazişti, însă spera să nu aibă de-a face în mod direct 
cu aceştia. 

Ducele evita să-i pună întrebări lui Beatrice, pentru a nu trezi 
din nou unele amintiri neplăcute şi dureroase. În ziua în care va 
dori să vorbească, el o va asculta cu răbdare, însă fără vreo 
curiozitate bolnăvicioasă. Povestea suferințelor umane îi crea o 
stare sufletească depresivă. La vârsta lui, ar fi preferat liniştea şi 
câteva mici şi nevinovate plăceri: lectura, vânătoarea, jocurile 
de cărţi. Însă destinul îi refuza un sfârşit de viaţă senin. 

In aceşti ultimi ani, lovituri din cele mai dure se abătuseră 
asupra lui, venind din toate părţile, fără niciun avertisment. 
Soarta se înverşunase împotriva lui, semănând moartea în jurul 
său, cruţându-l însă, pentru a-i arăta întreaga dimensiune a 
nenorocirii sale. Plătea scump fericirea a cărei companie nu ÎI 
părăsise decât către sfârşitul existenţei sale. Atunci, acest 
mecanism bine reglat s-a defectat în mod subit. Totul a început 
cu dispariţia lui Jules, cel de-al doilea fiu al său, şi a soţiei 
acestuia, victime ale unui accident de maşină. Apoi moartea 
ginerelui său, Antoine de Senainville, urmată de cea a ducesei 
de Montfort, răpusă de un cancer al sistemului limfatic. Urmă 
apoi fuga dezonorantă a lui Bernard, asasinarea lui Frangois şi, 
pentru a pune capac la toate, moartea lui Roger, căzut pe 
câmpul de luptă. In jurul lui, rândurile se răreau în mod tragic. 

Sosirea  micuţei Marcelle nu însemna oare că această 
înlănţuire funebră trebuia să ia sfârşit? El nu îndrăznea să spere 
acest lucru pentru a nu speria destinul. De mai multă vreme 
ajunsese la concluzia că moartea îi secerase pe fiii şi pe nepoţii 
săi pentru a compensa propria lui supravieţuire dincolo de un 
sfârşit care ar fi trebuit să aibă loc mult mai devreme. Era 
normal ca descendenţii săi să fie sacrificați pentru a-i asigura lui 
o bătrâneţe lungă şi stearpă? în fiecare dimineaţă, la 
deşteptare, îl încerca un sentiment de vinovăţie faţă de toţi 
apropiații săi care dispăruseră înaintea lui. 

— Cred că Marcelle ar trebui să meargă la culcare!, spuse 
Eléonore, smulgându-l din aceste reflecţii amare. 

Fetiţa încetase să mai mănânce. Fruntea i se apleca uşor spre 
farfurie, iar ochii i se închideau, în ciuda eforturilor sale de a nu 


aţipi. 


Charles se întoarse spre Sandra. 

— Ocupă-te dumneata de Béatrice şi de Marcelle, te rog! 
Găseşte-le două camere bune, orientate spre sud! Nepoata mea 
va avea nevoie de mult soare, să crească mare şi să ne aducă 
bucurii. 

Sandra surâse, afişând o vizibilă plăcere, în ciuda aversiunii 
sale faţă de aceste intruse. 

Béatrice şi fiica sa se ridicară şi, după ce mulţumiră politicos 
pentru cina excelentă, părăsiră sufrageria, conduse de Sandra. 

— Un păhărel de rachiu de zmeură!, îi ordonă ducele 
chelarului. 

— Fii rezonabil, Charles!, spuse Eléonore, certându-l. Băuturile 
puternic alcoolizate sunt contraindicate pentru sănătatea ta. 

— Trebuie să sărbătorim sosirea nepoatei mele, nu-i aşa? 
Ducesa suspină. 

— Nu te încrede, Charles, în cadourile otrăvite!, spuse ea 
gânditoare. 

Ducele o privi uluit, aşteptând o explicaţie, pe care Anne se 
grăbi să o evite, schimbând subiectul. 

— Mătuşă Eléonore, aş vrea să-ţi arăt în sera de iarnă câteva 
frumoase orhidee exotice foarte decorative, care îţi plac atât de 
mult. De mai multă vreme sunt pe cale să se usuce, fără niciun 
motiv. 

— Foarte bine! Mergeţi!, spuse ducele. Gontran şi cu mine ne 
vom retrage în bibliotecă, să bem rachiul de zmeură. Raymond, 
vrei să vii cu noi? 

— Cu plăcere, bunicule!, exclamă el, încântat că este tratat ca 
un adult. 

În timp ce bărbaţii se îndreptau spre bibliotecă, Anne o luă pe 
ducesă cu ea în seră. 

Minunatele plante exotice, cu flori ciudate şi feerice, ca nişte 
focuri de artificii, le înconjurau, frumoase, fascinante şi în mod 
paradoxal înspăimântătoare prin formele lor stranii, care 
aminteau de nişte reptile, păianjeni sau păsări fantastice. 

— Arată-mi orhideele, Anne, ceru ducesa. 

— Sunt impecabile, mătuşă Eléonore. Am inventat un pretext 
ca să-ţi vorbesc în particular. Aceste două evreice îmi provoacă 
greață. În toţi aceşti ani, Beatrice şi familia ei ne-au întors 
spatele. Acum caută refugiu la noi. 


Ducesa se arătă şocată de atitudinea nepoatei sale. 

— Mila creştină ne impune să o ajutăm. Apoi, nu trebuie să 
uităm că micuța Marcelle este fiica lui François. Este o datorie 
pentru noi să o protejăm. 

— Nu ţii seamă de legile antievreieşti! Vom avea mult de furcă 
cu toţi cei care se vor înverşuna să ne facă rău, din cauza 
poziţiei luate de tatăl meu în favoarea acestei Rauschweller. 

Eléonore nu împărtăşi neliniştea Annei. 

— Există mijloace de a ocoli aceste legi nedrepte. Fernand de 
Brinon, delegatul guvernului de la Vichy în zona ocupată, a 
obţinut pentru marchiza, soţia sa, care este de origine 
evreiască, o scutire de la rigorile prevăzute împotriva 
coreligionarilor săi. Datorită relaţiilor sale, Charles va ajunge la 
acelaşi rezultat în ceea ce o priveşte pe Beatrice. 

— Glumeşti, mătuşă Eléonore! Opiniile antinaziste ale tatălui 
meu sunt arhicunoscute, în timp ce de Brinon este un lacheu 
ascultător al nemților. Acesta este preţul cu care a obţinut mica 
sa recompensă. 

— Gerard este şi el un prieten al nemților. 

Buzele subţiri şi vineţii ale Annei se îndoiră într-un surâs 
ironic. 

— Gerard nu va ridica niciun deget ca să le salveze pe 
Beatrice şi pe fiica ei. Crede-mă, îl cunosc bine. Şi cunosc de 
asemenea impulsurile de generozitate, adesea prost plasate, ale 
tatălui meu. Brusca sa simpatie pentru Beatrice riscă să dea 
naştere unor complicaţii fără număr. 

Eléonore nu mai îndrăzni să o contrazică. 

În bibliotecă, ducele îi servi pe Gontran şi pe Raymond cu 
rachiul de zmeură adus de chelar. 

Gontran îi inspiră aroma, încântat. 

— Ce aromă!... Dacă m -ar vedea Eléonore... 

— Îţi mulţumesc mult, bunicule!... 

Ezită câteva clipe, apoi adăugă: 

— Cred că mama nu se va supăra pe mine că am băut alcool 
alb. 

— De data asta, îţi acord o derogare, spuse ducele surâzând. 
Un bărbat trebuie să încerce din toate, însă cu moderație. 
înţelegi ce vreau să spun. 

— Da, da, foarte bine, bunicule! 


Ducele degustă rachiul său de zmeură. Apoi un nor îi întunecă 
fruntea. 

— Mă întreb ce a vrut să spună Eléonore când vorbea de 
cadouri otrăvite. De ce această aluzie la Beatrice şi la fiica ei? Ar 
fi trebuit oare să le închid uşa casei mele? 

— Sigur că nu, Charles, replică Gontran. Ea se gândea 
probabil la bârfele pe care această vizită le va stârni fără 
întârziere. 

— Este un nonsens!, spuse ducele indispus. 

Atunci când era enervat, utiliza adesea cuvinte englezeşti, 
reminiscenţe ale studiilor sale la Oxford. Acest obicei îl agasa pe 
Gontran, care condamna barbarizarea limbii franceze prin 
introducerea în conversațiile curente a unor cuvinte străine, 
apte de a se impune încet în faţa ignoranţilor şi a snobilor 
dornici să-şi îmbogăţească vocabularul. Se lansase odată într-o 
disertaţie lingvistică, însă ducele i- o tăiase scurt, sfătuindu-l să 
nu se pună într-o postură ridicolă, imitându-i pe partizanii unei 
limbi pure. 

Gontran îşi înghiţise vorbele. Invitaţii obişnuiţi nu trebuie să 
displacă amfitrionilor lor, gândise el. Chiar dacă nu era foarte 
sărac şi îşi putuse păstra independenţa, îşi dădea seama că 
trebuie să faci concesii pentru a păstra prietenia celor mari. In 
plus, el trebuia să se facă agreabil în ochii lui Eléonore, care îl 
iubea şi îl respecta pe fratele ei mai mare. Deşi aceasta avea 
multă afecţiune pentru el, prezenţa ei alături de el făcând parte 
dintr-o ordine naturală a lucrurilor, el nu şi-ar fi putut permite 
luxul de a nu ţine seamă de susceptibilităţile ei. De altfel, era el 
însuşi un snob şi, în plus faţă de acest purism lingvistic, 
moştenit de la tatăl lui, un profesor universitar foarte demn şi cu 
o exprimare emfatică, accepta toate extravaganţele modei şi 
toate exagerările artei. 

* 


x x 


Instalarea lui Béatrice şi a fiicei ei la castel nu aduse schimbări 
mari în viața cotidiană. Servitorii păstrau tăcerea nu din 
solidaritate umană, ci pentru că stăpânul lor dorea acest lucru, 
argument care, pentru ei, era mai mult decât suficient. 

Totuşi, atitudinea lui Béatrice îi şoca puţin pe oameni. Foarte 
zgârcită la vorbă, ea arăta o rezervă de neînțeles, jenantă chiar 


pentru anturaj. Ducesa Eléonore, care nu precupeţea niciun 
efort pentru ca s-o mai însenineze, se recunoscu învinsă. 

— Este atât de rece, de distantă, în ciuda a tot ceea ce facem 
ca să-i fim pe plac, încât mă întreb uneori dacă nu este lipsită de 
orice sentiment omenesc, spuse Eléonore, destăinuindu-se 
fratelui său într-o seară, după ce Beatrice se retrăsese în 
apartamentul său. 

Un surâs de o bunătate infinită se schiţă pe buzele bătrânului 
duce. 

— Haide, Eléonore, încearcă să fii mai indulgentă! Nu uita că 
Béatrice este traumatizată de tot ceea ce a îndurat în ultimele 
luni, de toate nenorocirile pe care le-au trăit cei din familia sa. 
Cred că se află încă sub imperiul fricii. Când am fost arestat, am 
resimţit această frică implacabilă care te pătrunde până în 
rărunchi şi te paralizează. Insă eu am depăşit-o, căci la vârsta 
mea suferinţa şi moartea sunt întotdeauna aproape. Este mai 
demn, mai onorabil să mori apărându-ţi principiile, decât să îţi 
dai sufletul în patul tău, înconjurat de toată familia. 

— Halal consolare!, spuse ducesa. 

— În asemenea împrejurări, te agăţi şi de un fir de pai, 
sperând că vei găsi un punct de sprijin, un suport moral. Este o 
datorie pentru noi să o ajutăm pe Beatrice să depăşească 
această criză. 

— Ei da! înţeleg. Şi sunt de acord cu tine. 

— Mulţumesc, Eléonore! 

— Annei îi este foarte teamă de ceea ce ar putea să ni se 
întâmple... 

Ducele o întrerupse: 

— Nimeni nu poate să evite întâlnirile pe care destinul i le-a 
stabilit. 

Dezarmată, Eléonore îşi împreună mâinile. 

— Cred că ai dreptate! în sfârşit, să se facă voia lui 
Dumnezeu! 

Ducele nu se înşela deloc. Fără să fie un fin psiholog, 
înţelesese bine criza morală prin care trecea fosta lui noră. 
Aceasta nu se încredea în toţi şi în toate. Căutase un adăpost la 
familia Montfort ca o ultimă soluţie şi nu îi acorda încrederea sa 
decât bătrânului duce, care se legase prin simţul onoarei, al 
cuvântului dat, al ospitalităţii sacre, principii pe care oamenii din 


generaţia lui şi din rasa lui le respectau cu sfinţenie. Bancherul 
Rauschweller, deşi era de origine mult mai modestă, se formase 
la aceeaşi şcoală dură şi aceasta îl dusese la pierzanie. Sfătuit 
de prietenii săi să părăsească Franţa atunci când această 
măsură era încă posibilă, refuzase să o facă, considerând că 
statutul său de fost luptător decorat cu Medalia Militară, pentru 
comportamentul său pe câmpul de bătălie, îl făcea de neatins. 
În plus, el nu concepea să părăsească banca pe care o înființase 
şi nici să-şi dezamăgească clienţii, în marea lor majoritate mici 
depunători, care îi încredinţaseră economiile lor modeste. Nici 
măcar nu îi trecuse prin cap ideea de a fugi din Paris, atunci 
când marele exod al francezilor se derula spre sud, sub 
presiunea invaziei germane. Atunci când unii vagabonzi 
începură să prade în mod sistematic magazinele evreieşti de pe 
Champs-Élysées, Samuel Rauschweller îşi dădu în sfârşit seama 
că evenimentele luau o întorsătură îngrijorătoare pentru el şi 
pentru toţi coreligionarii săi. Întors acasă de la bancă, aducea 
veşti dintre cele mai tulburătoare. 

— Se spune că Abetz, ambasadorul german, a cerut ca 
refugiații evrei din zona liberă să fie împiedicaţi să se întoarcă în 
zona ocupată şi ca toţi cei care au rezidenţă în această zonă să 
fie deposedaţi de toate bunurile lor. Din fericire, convenţia 
semnată la Haga nu admite asemenea abuzuri. 

Béatrice, obişnuită cu viaţa de trândăvie, confortabilă, la 
adăpost de orice grijă, se găsea pe neaşteptate antrenată într- 
un vârtej vertiginos, asurzitor, care o lăsa fără apărare în fa ţa 
unor astfel de lovituri ale sorții. Atunci când îl vedea pe tatăl 
său, de obicei sigur pe el, solid ca o stâncă, întorcându-se acasă 
dezamăgit, abătut, avea senzaţia că totul se dezintegrează, se 
prăbuşeşte în jurul ei. 

Mama ei, Sarah, era ca şi soţul său foarte religioasă, austeră, 
de o moralitate severă şi de o pudoare extremă. 

Însă dragostea lor nemăsurată pentru Beatrice, această fată 
neobişnuit de frumoasă, îi făceau să-i ierte toate capriciile, toate 
abaterile, cu o indulgență incredibilă. 

— Toată viaţa noastră am muncit cu înverşunare, îi spunea 
Samuel soţiei sale. Cel puţin Beatrice să se bucure de toate 
avantajele pe care averea noastră i le poate oferi, fără să fie 


nevoită să sufere lipsurile pe care le-am îndurat noi, în toată 
tinereţea noastră. 

Nimic nu era destul de bun, destul de scump, destul de 
strălucitor pentru fiica lor. Acceptaseră împotriva voinţei lor 
căsătoria lui Beatrice cu contele François, convinşi fiind că 
această alianţă matrimonială va fi sortită eşecului. Deşi Samuel 
împărtăşea părerea evreilor ortodocşi, care  dezaprobau 
căsătoria dintre un creştin şi o evreică, nu se putuse opune 
dorinţei fiicei lor de a purta coroana de contesă. 

Însă dezamăgirea îşi făcu apariţia mult mai repede decât 
prevăzuseră. Beatrice, revenită în căminul său de fată, după un 
divorţ fără complicaţii, regăsi ambianța liniştită şi lipsită de griji 
pe care abia o părăsise. Samuel şi Sarah nu ar fi putut jura că 
întreaga vină fusese de partea fostului lor ginere, deoarece 
cunoşteau caracterul plin de ciudăţenii al fiicei lor, schimbările 
bruşte de dispoziţie, capriciile şi asprimea firii sale. 

— Beatrice va întâlni în cele din urmă un băiat evreu, cuminte, 
cultivat, nu neapărat bogat, însă capabil să o iubească şi să o 
facă fericită, spunea Sarah. Ştii, Samuel, mă gândeam la acel 
elev tânăr al rabinului Weissmuller... 

— Dar este sărac precum lov, dragă Sarah, răspundea soţul ei, 
mângâindu-şi începutul de chelie. Nu pretind mare lucru, însă el 
nu va putea să o întreţină pe Beatrice. 

— Suntem noi destul de bogaţi pentru a ne permite luxul de a- 
| întreţine pe acest tânăr studios. Îl vom trata ca şi cum ar fi fiul 
nostru. Ar putea să devină rabin. De ce nu? Sunt sigură că ar fi 
soţ excelent pentru fiica noastră! 

Béatrice pufnea în râs. 

— Mamă, asemenea combinaţii se aranjau pe vremea lui 
Shalom Alehem. Nu uita că nu locuim în vreun sat din 

Galiţia de pe vremea pogroamelor, ci la Paris, în plin secol al 
XX-lea. 

Refuzurile ei repetate nu o descurajau pe Sarah, convinsă fiind 
că un rabin va intra într-o bună zi în familia lor. 

— Eşti puţin demodată, draga mea soţie, îi spunea Samuel cu 
blândeţe. De altfel, îţi pierzi timpul şi energia. Descurajată de 
prima ei experienţă, nu cred să fie pregătită pentru a-şi asuma 
răspunderea unei noi căsătorii. 


Eliberată de legătura  conjugală, Béatrice îşi găsea 
compensaţia în legături trupeşti de scurtă durată şi fără urmări, 
cu tineri din lumea sa. Samuel nu era deloc de acord cu 
aventurile trecătoare ale fiicei sale, iar pentru a nu recurge la 
pedepse aspre, prefera să le ignore. 

Sarah plângea în tăcere, fără să înţeleagă desfrâul acestei 
fiice care nu semăna în nici-o privinţă cu ea. În schimb, micuța 
Marcelle o consola de toate deziluziile provocate de Béatrice. 

Primele măsuri antievreieşti luate de guvernul de la Vichy, 
care îi afectară la început doar pe evreii străini, alungaţi din 
ţările lor de origine de înaintarea trupelor germane, precum şi 
pe absenteiştii instalaţi provizoriu în zona liberă sau pe cei care 
trecuseră în străinătate, o impresionară şi o îngroziră pe 
Béatrice, care îşi păstra speranţa că ai săi vor fi cruţaţi de aşa 
ceva şi că astfel de nenorociri nu li se pot întâmpla decât altora. 

Intr-o seară, revenind acasă după o scurtă întâlnire amoroasă, 
petrecută în apartamentul unui tânăr pictor de origine poloneză, 
înţelese pentru prima oară dimensiunea dezastrului care-i lovea 
nu numai pe „ceilalţi” evrei, ci de acum înainte izbea şi în 
propria ei familie. 

Camerista care îi deschise uşa casei plângea. 

— Ce s-a întâmplat?, întrebă atunci Beatrice speriată. 
Servitoarea se porni şi mai tare pe plâns, fără să poată da 
explicaţii. 

îngrozită, Beatrice alergă să-i caute pe părinţii săi. Zgomotul 
paşilor ei pe parchet trezea ecouri ciudate, care făceau ca 
ambianța acestui interior, de obicei atât de caldă, de familiară, 
să devină ostilă. Îl găsi pe tatăl său în bibliotecă, aşezat la birou, 
cu capul în mâini, cu privirea pierdută în gol. În jurul lui, pe 
masa de lucru, pe scaune, pe covorul oriental, erau împrăştiate 
diverse hârtii, scrise de mână sau la maşină. 

Aşezată în genunchi, Sarah le aduna plângând în hohote şi le 
punea în şemineu, unde focul le înghiţea cu repeziciune. 
Absorbită de această ocupaţie, nu văzu când fiica ei pătrunse în 
încăpere. 

Beatrice respiră uşurată de o povară grea. Părinţii săi erau în 
viaţă, restul nu mai conta. Se apropie de mama ei şi îi atinse 
uşor umărul. 

— Ce faci aici, mamă? 


Sarah tresări. Ridică spre fiica ei ochii plini de lacrimi. 

— Tatăl tău a fost alungat de la banca lui. Nu mai are 
permisiunea şi nici dreptul de a se întoarce acolo. 

Incepu să arunce hârtiile pe foc. 

Béatrice înţelese atunci că totul s-a sfârşit. În mod ciudat, nu 
resimţi o emoție puternică şi găsi chiar forţa de a surâde. 

— Nu-ţi face prea multe griji, mamă! De îndată ce războiul se 
va încheia, totul va reveni la normal... 

Se apropie de tatăl său. Îmbătrânise cu douăzeci de ani. Mila 
şi dragostea îi umplură inima. Trebuia să-l îmbărbăteze, să-i 
insufle curajul de a înfrunta nenorocirea. Beatrice îi mângâie 
firele rare de păr alb, încreţite spre ceafa şi deasupra urechilor. 

— Tată, nu te mai necăji! Asta nu poate să dureze la nesfârşit. 
Nemţii vor pierde războiul fiindcă toată lumea civilizată este 
împotriva lor. Americanii, englezii nu ne vor lăsa în voia sorții. 
Trebuie să ne înarmăm cu răbdare. 

Bătrânul ridică ochii căprui, care în mod surprinzător erau încă 
tineri, şi o privi pe fiica sa cu un surâs plin de milă. 

— Ai dreptate! Această vijelie nenorocită va trece. Trebuie 
însă să mă înţelegi. Să pierzi totul, pe neaşteptate, nu este chiar 
aşa de simplu! 

— Ai pierdut banca, tată. Este dezolant, de acord! însă ne-am 
păstrat căminul... Suntem bine sănătoşi, deci vom rezista cu 
dârzenie. Nu ţi-ai pierdut dragostea noastră, tată! Mama, 
Marcelle, eu însămi avem încredere în tine, aşteptăm totul de la 
tine! 

El îşi plecă fruntea. 

— Mi-au comunicat astăzi interdicţia de a mai exercita funcţii 
de răspundere. De acum înainte, nu voi mai avea dreptul de a 
mă ocupa nici de gestionarea propriului meu patrimoniu. Ştii ce 
înseamnă asta? Toţi bădăranii, toţi incompetenţii îşi vor vârî 
nasul în afacerile mele. Tot ceea ce am construit de-a lungul 
anilor se va nărui ca un castel din cărţi de joc... în sfârşit, gata 
cu plânsul!... 

Se întoarse către soţia lui şi îi vorbi cu o exuberanţă artificială: 

— Sarah, fiica noastră are mintea unui înţelept. Nu ne 
foloseşte la nimic să ne plângem. Hai să bem un pahar de 
şampanie pentru victoria aliaţilor şi pentru viitoarea înfrângere a 
naziştilor!... 


După două săptămâni de la expulzarea lui Rauschweller din 
banca sa, un comisar însoţit de un agent în civil se prezentară la 
domiciliul bancherului. 

— Veniţi cu noi la comisariat, domnule, pentru a semna o 
declaraţie, îl invită politicos comisarul. 

— In legătură cu ce?, întrebă Samuel. 

— Veţi fi informat la momentul respectiv! 

— Imi permiteţi să îmi schimb halatul?, întrebă bancherul. 

— Desigur! Vă veţi întoarce acasă în cel mult o oră. 

— Bine. În două minute sunt la dispoziţia dumneavoastră. 
Părăsi camera, urmat de Sarah, care făcea eforturi să-şi 
ascundă teama, pentru a nu spori confuzia soţului său. Între 
timp, cei doi poliţişti priveau, fără să facă vreun comentariu, 
mobilele frumoase, tablourile, covoarele care înfrumuseţau 
salonul. 

Beatrice, rămasă cu ei, îi î 
de coniac. 

— Mulţumesc, domnişoară, nu bem niciodată alcool în timpul 
serviciului, răspunse pe un ton cumpătat comisarul. 

Samuel sosi în sfârşit, îmbrăcat într-un costum de culoare gri 
închis, frumos croit. 

Îşi îmbrăţişă soţia şi fiica. 

— Beatrice, strânge-o la piept pe Marcelle din partea mea! Mă 
voi întoarce cât pot de repede. 

Plecă încadrat de cei doi poliţişti. 

insă nu se înapoie nici seara, nici în zilele următoare. Îngrozită 
de aşteptarea care se prelungea, Sarah, însoţită de fiica sa, se 
prezentă la comisariat. Îi ceru poliţistului de serviciu informaţii 
despre soţul său. 

Agentul o ascultă cu un aer plictisit, apoi ridică receptorul 
telefonului şi puse o întrebare unui interlocutor invizibil. 

Sarah tremura, crispată de o teamă cumplită. Beatrice îşi 
păstra cu greutate calmul. 

Morocănos, polițistul puse la loc receptorul. 

— Imi pare rău, doamnă, însă soţul dumneavoastră este 
reţinut până ce se încheie ancheta în privinţa sa. Vă sfătuiesc să 
mergeţi înapoi acasă şi să-l aşteptaţi până se întoarce. 

Sarah ieşi plângând în hohote, urmată îndeaproape de fiica sa, 
care încerca să o încurajeze. 


ntrebă dacă doresc să bea un pahar 


— Să mergem la avocatul Weintraub!, spuse Beatrice cu un 
ton hotărât. El ne va ajuta. 

Avocatul locuia într-un frumos hotel particular din 
împrejurimile Parcului Monceau. Sunară la uşa apartamentului 
său, însă nimeni nu le răspunse. Copleşită de durere, Sarah îi 
ceru fiicei sale să meargă împreună acasă la rabinul Michelson, 
un prieten al soţului său. 

— Dar ce ar putea să facă rabinul Michelson pentru tata?, 
exclamă Beatrice. 

— De unde să ştiu? Un sfat, o vorbă de încurajare. Nu îl putem 
lăsa pe Samuel în voia sorții fără să încercăm să facem ceva 
pentru el. 

— Ai dreptate!, spuse Beatrice. 

Insă în acel moment avu tragicul presentiment a ceea ce urma 
să se întâmple. Nu îl va mai revedea niciodată pe Samuel. De 
acum înainte, trebuia să vorbească despre el la timpul trecut. 

Beatrice nu îndrăzni să împărtăşească mamei sale această 
revelaţie, pentru a nu-i lua şi ultima speranţă. 

Rabinul Michelson le primi fără întârziere, deşi era bolnav. Le 
copleşi cu dovezi de compasiune şi de bunăvoință, însă în afară 
de sprijin moral nu putu să facă nimic concret. 

Cedând în faţa insistențelor mamei sale, Beatrice acceptă să o 
conducă până la câţiva prieteni ai tatălui său, majoritatea evrei, 
însă găsiră aproape toate uşile încuiate. Cei care le primiră erau 
albi ca varul la faţă de teamă. Se simțeau dezarmaţi în faţa 
valului de teroare în care erau ameninţaţi să fie, la rândul lor, 
antrenați. 

Bancherul Isaac Grunbaum tremura în patul său, răpus de 
gripă. 

— Tot ceea ce vă pot sfătui, doamnă Rauschweller, este să 
părăsiţi cât mai repede Parisul, Franţa, Europa! Această lume 
este condamnată! Eu sunt bătrân şi bolnav, altfel aş fi părăsit 
totul pentru a mă expatria în Statele Unite! Nu ezitaţi şi plecaţi! 

Disperată, Sarah părăsi casa bancherului. 

— Ai văzut, Beatrice? Moartea îşi pusese deja amprenta pe 
faţa lui descărnată!, şopti bătrâna femeie. 

— Trebuie să ne luăm bijuteriile şi toţi banii pe care îi putem 
duce cu noi şi să fugim la Cannes! Acolo am putea să aşteptăm 
urmarea evenimentelor. 


— Te hrăneşti cu iluzii deşarte, draga mea Béatrice. Paris sau 
Cannes, este acelaşi infern! Ascultă, m-am gândit mult. De ce 
nu mergi să ceri ajutorul familiei fostului tău soţ? Marcelle este o 
Montfort Fostul tău cumnat face parte din guvernul de la Vichy. 

— Niciodată nu mă voi cobori până acolo încât să implor 
ajutorul lui Gerard! 

Vocea lui Beatrice vibra de emoție. 

— Nu mă voi duce niciodată la ei! Ar fi nedemn din partea 
mea! După divorţ, i-am ignorat în mod intenţionat şi nu am 
intenţia de a-mi schimba atitudinea acum, forţată de 
împrejurări. 

Sarah îşi lăsă capul în jos. 

— Bine, nu insist! Deşi viitorul fiicei tale ar trebui să te 
intereseze mai mult decât mândria ta. 

— Vrei să schimbi subiectul, mamă? 

Întoarse în frumosul lor apartament, avură brusc impresia 
ciudată că se aflau într-o casă rece, neprimitoare, aproape 
ostilă. Absența lui Samuel le întărea această impresie. 

Târziu în noapte, sună telefonul. Beatrice ridică receptorul. O 
voce necunoscută îi vorbi pe un ton uşor răguşit... 

— Doamnă, sunteţi fiica lui Samuel Rauschweller? 

— Da, domnule! Ce doriţi? 

Necunoscutul rosti o frază încărcată de sensuri. 

— Mâine, ei vor veni să inventarieze mobilele din 
apartamentul dumneavoastră. 

Bărbatul nu preciză cine erau personajele desemnate într-un 
mod atât de neutru, însă Béatrice înţelese despre ce este vorba. 

— V-am prevenit, doamnă, ca să puteţi eventual pune la 
adăpost unele obiecte la care ţineţi foarte mult. 

— Puteţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră?, întrebă 
Béatrice. 

— Pentru moment, nu! Să zicem că tatăl dumneavoastră mi-a 
făcut acum mai multă vreme un mare serviciu. 

Ea îi mulţumi pentru bunătate, apoi auzi, la celălalt capăt al 
firului, receptorul care se închidea cu un sunet sec. 

Când Beatrice îi transmise mamei sale convorbirea de la 
telefon, aceasta ridică din umeri. 

— Era, bineînţeles, o glumă! 


— Nu!, spuse fiica sa cu convingere. Spunea adevărul. Am 
simţit asta. 

Sarah îşi plimbă privirea în jurul său. 

— Sunt atât de multe lucruri frumoase! Ce să alegi? Şi unde să 
le ascunzi? 

— Cel puţin bijuteriile şi banii! 

— la tot ce vrei şi tot ce poţi duce cu tine, fata mea. Eu sunt 
sfârşită de oboseală. Nu aş putea să te ajut, chiar dacă aş vrea. 

Béatrice goli seiful de bijuterii şi de cele câteva monede de 
aur pe care le conţinea, precum şi de o parte din bani, lăsând 
restul mamei sale. Îngrămădi totul într-o valijoară, apoi veghe 
toată noaptea lângă Sarah, aţipită pe o canapea. Dimineaţa, 
înainte de răsăritul soarelui, o trezi pe Marcelle, care, 
somnoroasă, nu putu nici măcar să protesteze atunci când 
mama sa o îmbrăcă în grabă. Apoi aruncă într-un rucsac lenjerie 
de schimb, iar după ce serviră micul dejun, îi arătă lui Marcelle 
un pardesiu bleumarin. 

— Dar nu are stea galbenă!, obiectă fiica ei. 

— Nu-ţi face griji! lau întreaga răspundere asupra mea. Acum 
grăbeşte-te! Trebuie să plecăm! 

Înainte de a-şi lua rămas-bun de la mama sa, Béatrice o 
întrebă pentru ultima oară. 

— Eşti sigură că nu vrei să vii cu noi? 

— La vârsta mea, nu te mai avânţi într-o aventură, fiica mea. 
Unde aş putea să te găsesc dacă, din întâmplare, am nevoie de 
tine? 

— Nu ştiu! Voi trece pe rând pe la toţi prietenii. Voi găsi pe 
cineva cumsecade care să ne ofere adăpost pentru o perioadă 
de timp, până ce reuşesc să intru în legătură cu o filieră care ne 
va ajuta să trecem în zona liberă. Poţi să fii sigură că îţi voi 
telefona de la Cannes cât mai curând posibil. Apoi voi aranja ca 
să poţi veni la noi. 

Se îmbrăţişară plângând. 

— Să te ajute Dumnezeu!, spuse Sarah. 

Beatrice deschise uşa şi ieşi pe palier, scrutând precaută cu 
privirea până în fundul golului deschis în scara mare sub formă 
de spirală. Acest puț imens, care în copilărie o umplea de 
groază, era tăcut. Evitând să urce în ascensor, cobori cu fiica ei 


scările de marmură acoperite parţial de un covor roşu, foarte 
gros. 

Sarah, rămasă pe palier, le făcu cu blândeţe semn cu mâna, 
urmărindu-le cu ochii plini de lacrimi. 

Beatrice nu se îndoia că o vedea pentru ultima oară pe mama 
sa. 

În zilele următoare căută adăpost la nişte prieteni. Însă 
aceştia, care în vremurile de prosperitate ale lui Samuel 
Rauschweller le jurau un devotament total, se scuzau că nu pot 
să le ofere un adăpost temporar, de teama represaliilor din 
partea autorităţilor franceze şi germane. Pictoraşul polonez îi 
oferi o scurtă ospitalitate. Sub acoperişul lui, se simţea în 
siguranţă. Artistul avea multă afecţiune pentru Beatrice şi se 
purta cu multă blândeţe faţă de Marcelle, căreia îi plăcea să-l 
privească pictând, într-o dimineaţă, acesta ieşi să cumpere 
culori. Deşi anunţase, înainte de a ieşi, că se întoarce într-o oră 
sau două, absenţa lui se prelungi toată ziua. La căderea nopţii, 
vecinul de palier, un pensionar care îi arăta multă simpatie lui 
Béatrice, veni să o avertizeze, tremurând de emoție, că fusese 
martorul arestării pictorului în cursul unei razii. Îngrozită să nu 
fie surprinsă în apartamentul acestuia, în cazul unei eventuale 
percheziţii, plecă împreună cu Marcelle, luând cu ele şi micile lor 
bagaje. 

Pentru Béatrice ar fi fost de neconceput să se întoarcă la ea 
acasă. li telefonase o dată mamei sale, de la o cabină telefonică 
publică, iar ea îi confirmase sechestrarea tuturor mobilelor lor, 
cu excepţia câtorva piese fără valoare. Poliţiştii, foarte 
contrariaţi de dispariţia bijuteriilor, îi cerură lămuriri cu privire la 
fiica ei, fără să obţină explicaţii satisfăcătoare. Ameninţările nu 
dădură rezultate. 

Sarah o asigură că se descurcă singură. Moralul părea să-i fie 
neatins, însă Beatrice simţi sub acest calm aparent o mare 
tensiune nervoasă. 

Dezamăgită de aceste lovituri care se succedau fără să-i lase 
o clipă de răgaz, rătăcea prin Paris, căutând un colţ ascuns unde 
să uite toţi de ea. Să meargă la hoteluri, nici nu intra în discuţie. 
O cameră mobilată, un proprietar şi un portar discret i-ar 
asigura cel mai perfect anonimat. Însă un asemenea liman era 
greu de găsit într-un răstimp atât de scurt. 


Se odihnea cu Marcelle pe o bancă, într-o staţie de metrou, 
când fu surprinsă să -şi audă numele rostit cu voioşie, de o 
femeie corpolentă, de o anumită vârstă. 

— Bună ziua, domnişoară Beatrice! Nu vă mai aduceţi aminte 
de mine? Sunt Josephine! Am fost camerista doamnei, mama 
dumneavoastră, când v-aţi sărbătorit la sinagogă vârsta de 12 
ani! 

Beatrice surâse. O recunoscuse. La acea vreme, Josephine era 
mai subțire, mai cochetă. Acum era neglijentă, deşi 
îmbrăcămintea ei era foarte curată. 

— Aveţi bagaje, domnişoară? Lăsaţi-mă să vă ajut! Taxiurile 
sunt aproape imposibil de găsit. Vă voi însoţi până acasă la 
dumneavoastră. 

Marcelle adormise, cu capul rezemat de umărul mamei sale. 
Aceasta o privi cu milă pe fiica sa, apoi îi răspunse femeii cu un 
ton stânjenit: 

— Nu mai locuiesc la tatăl meu. Ca să vă spun adevărul, caut 
o locuinţă. 

Josephine, care nu era deloc proastă, înţelese totul fără să fie 
nevoie de explicaţii suplimentare. 

— De ce să nu veniţi la mine, domnişoară? Am o căsuţă în 
apropiere de Porte des Lilas. Se va găsi o cameră pentru fiica 
fostei mele stăpâne. Nimeni nu vă va întreba cine sunteţi şi de 
unde veniţi. Mâncarea nu va fi prea grozavă, căci sunt săracă, 
iar tichetele de hrană abia dacă îmi ajung. Însă dacă aveţi ceva 
bani, piaţa neagră vă va face să trăiţi ca o prinţesă. Mă pricep, 
credeţi-mă! 

Casa, retrasă în fundul unei mici grădini, le permise lui 
Beatrice şi fiicei sale să petreacă mai multe zile liniştite. După 
instalarea sa, Beatrice îi telefonă din nou mamei sale. Insă, spre 
stupoarea sa, de la capătul celălalt al firului îi răspunse o voce 
cu un puternic accent german. 

— Aici, Solagra! Kurt Eissner este la telefon! Cu cine doriţi să 
vorbiţi?... Alo!... Alo!... 

Béatrice puse la loc receptorul. Se întoarse acasă la Josephine, 
măcinată de îndoieli îngrozitoare. Gazda sa o întâmpină cu 
solicitudine. 

— Sunteţi bolnavă, domnişoară? Paloarea dumneavoastră mă 
înspăimântă! 


Beatrice îi explică despre ce este vorba. 

— Aş vrea să merg la mama mea, să văd ce se întâmplă. Însă 
risc să fiu recunoscută. Din nefericire, există mulţi oameni 
cărora le place să facă rău. Din cauza lui Marcelle, nu am 
dreptul să fac imprudente. 

— Nu vă faceţi probleme!, spuse Josephine. Îl voi trimite pe 
Jean-Pierre, fiul meu, care se va interesa de soarta doamnei, 
mama dumneavoastră, fără să trezească bănuieli. Este foarte 
descurcăreţ băiatul meu. 

Jean-Pierre, fiul unic al lui Josephine, nu avea nici-o ocupaţie 
precisă şi trăia pe spinarea mamei sale. Altfel, era simpatic şi 
serviabil, el era cel care făcea unele mici cumpărături pentru 
Beatrice, atunci când aceasta era obosită sau nu se simţea bine. 
Pus în temă de mama sa, acceptă cu bucurie această misiune. 

— Voi face tot ce îmi stă în putinţă, doamnă Rauschweller. Cu 
mutra mea de vagabond, de pierde-vară, voi trece neobservat. 

Plecă fluierând, cu mâinile în buzunare şi reveni cu capul 
plecat, după căderea nopţii. 

— Doamnă Rauschweller, nu ştiu cum să vă spun... Am vorbit 
cu portăreasa dumneavoastră. 

Respiră, neîndrăznind să continue; în sfârşit, se hotări. 

— Mama dumneavoastră a fost trimisă la Drancy. Acolo i-am 
pierdut urma. 

Béatrice simţi o durere fulgerătoare, ca şi cum ar fi primit o 
lovitură de pumn în stomac. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Presimţeam asta!, spuse ea. Presimţeam!. 

Jean-Pierre primi o frumoasă recompensă pentru osteneala lui. 
Câteva bilete de bancă, pe care se grăbi să le bage în buzunar, 
multumind. 

Béatrice rămase câteva zile într -o stare de prostraţie, fără să- 
i spună o vorbă lui Marcelle, pentru a nu o traumatiza moral. 
Violenţa şocului se atenuă încet, lăsând un mare gol în adâncul 
inimii sale. 

Într-o zi, se hotărî să iasă pentru a căuta din nou un contact cu 
faimoasa filieră utilizată de toţi cei care doreau să treacă în 
zona liberă. Il întâlni din întâmplare, lângă Rond- Point de pe 
Champs- Elysées, pe profesorul Henri Weis, un vechi prieten al 
tatălui său, scăpat ca prin minune din ultimele razii. Ca şi 
Beatrice, el îşi părăsise pe ascuns apartamentul şi trăia de 


atunci sub un nume de împrumut, la un fost elev creştin, el 
însuşi medic, care îi făcuse rost de acte de identitate false. 
Deoarece nu avea deloc un aspect de evreu, nimeni nu îl 
deranja. Circula liber prin oraş, evitând doar Cartierul Latin, 
unde ar fi riscat să fie eventual recunoscut de unii colegi sau 
foşti studenţi. Ochelarii din baga, bărbuţa sură, îmbrăcămintea 
de o culoare neutră îi dădeau aerul unui pensionar de condiţie 
modestă. 

— Mă simt de minune în noua mea piele, spunea el, cu ochii 
strălucitori. Aştept să se termine războiul, iar Hitler şi acoliţii lui 
să fie judecaţi şi spânzurați. Dacă aveţi nevoie de acte false, vă 
voi face rost. Aduceţi-mi doar o fotografie a dumneavoastră, una 
a lui Marcelle şi douăzeci de mii de franci. Cel care face trafic cu 
actele de identitate, deşi este foarte simpatic, este tot timpul în 
lipsă de bani. Insă nu v-am întrebat dacă aveţi posibilitatea să 
plătiţi. 

— Nu este nici-o problemă în privinţa asta, spuse ea. 

— Atunci ne vom întâlni poimâine, chiar aici, fix la orele 
amiezei. Vă convine? 

— Este perfect. 

— Mă scuzaţi că nu vă dau adresa mea, însă şeful de prin 
partea locului mi-a interzis să o dezvălui, oricui ar fi. 

— Inţeleg foarte bine, spuse ea. 

— Ar fi trebuit să mă înscriu pe lista evreilor, din solidaritate 
cu coreligionarii mei, însă nu am făcut-o. 

Ajutându-vă pe dumneavoastră şi pe fiica dumneavoastră, îmi 
voi mai uşura puţin conştiinţa. 

Se despărţiră strângându- şi mâinile cu căldură. Pe drum, la 
întoarcere spre Porte des Lilas, bucuria îi încălzi din nou inima 
lui Beatrice. Va putea să-i salveze viaţa lui Marcelle. Apoi, dintr - 
odată, îndoielile o năpădiră. Dacă acest Weis trecuse în cealaltă 
tabără şi devenise un informator al poliţiei? S-ar arunca 
împreună cu Marcelle în gura lupului! Dar dacă spunea 
adevărul?... 

Chinuită de aceste ipoteze contradictorii, Beatrice, ajunsă 
acasă la Josephine, găsi casa în plină tulburare. Marcelle 
plângea încet, într-un colţ, în timp ce stăpâna casei urla şi înjura 
ca un birjar. 

— Ce s-a întâmplat?, întrebă Beatrice, alarmată. 


Fiica ei nu îndrăzni să răspundă, însă Josephine se dezlănţui: 

— Cele două valize ale dumneavoastră au dispărut şi fiul meu 
odată cu ele! 

O ţintui cu degetul acuzator pe tânăra femeie îngrozită: 

— Dumneavoastră l-aţi tentat cu bijuteriile şi cu banii 
dumneavoastră blestemaţi! Bietul meu copil! Va avea de-a face 
cu tăinuitorii de persoane urmărite de justiţie şi cu toţi aceşti 
rechini din poliţie, care atât vor aştepta pentru ca să se arunce 
asupra lui!... Şi cum el nu este şiret, în ciuda lăudăroşeniei lui, îl 
voi vedea cu cătuşele la mâini în faţa judecătorului sau plutind 
pe Sena, cu un cuţit înfipt în spate! Ah, o să mi-o plătiţi, doamnă 
Rauschweller, împreună cu nefericita dumneavoastră fiică!... 
Plecaţi!... 

Să nu vă mai văd pe aici! Mutrele voastre scârboase de 
evreice îmi fac greață! Să fiţi mulţumite că nu v-am denunţat la 
poliţie! Haide! Părăsiţi în clipa asta casa! 

Stupefiată, Beatrice o luă de mână pe fiica sa care plângea şi 
ieşi în stradă, uşurată de toate bagajele sale. 

Acela a fost momentul când, în disperarea sa, se hotărî să se 
adreseze fostului său socru. Dacă ar fi fost singură, nu ar fi făcut 
acest lucru, însă datoria sa sfântă faţă de Marcelle o obliga să se 


umilească, cerând ajutor familiei Montfort. 
* 


x x 


Béatrice regăsi la castel nu numai luxul, confortul, ambianța 
liniştită cu care era obişnuită, ci şi căldura umană, care îi lipsise 
atât de mult. Ducele avea deosebita delicateţe de a nu-i vorbi 
decât de lucruri plăcute. Ducesa Eléonore, după o oarecare 
ezitare, o trata cu multă bunăvoință. Doamna Anne, semeaţa 
Anne, se umanizase. Sandra făcea risipă de amabilităţi şi îi 
oferea nenumărate semne de consideraţie. In fiecare dimineaţă, 
Beatrice găsea în camera sa, deşi iarna era încă prezentă, cele 
mai frumoase flori, dulciuri rafinate, fructe, lichioruri. 

Situaţia Marcellei era mai complexă. Prin ascendenţa sa 
paternă, era o Montfort cu drepturi depline. Dacă membrii mai 
vârstnici ai familiei o priveau cu un soi de curiozitate 
binevoitoare, Andrée şi Raymond păstrau o anumită rezervă. 

Atitudinea servitorilor era mai puţin nuanţată. Faptul că 
Marcelle, o Montfort, era o evreică practicantă, îi deranja. Mai 


conservatori şi mult mai tradiţionalişti decât stăpânii lor, ei nu 
fuseseră influenţaţi de marile schimbări ale moravurilor şi ale 
ideilor survenite după Primul Război Mondial, care nu 
pătrundeau decât foarte lent în acest colţ pierdut al Normandiei. 

Bătrânii păstrau o tăcere dezaprobatoare, atunci când 
Béatrice şi fiica sa se abţineau să asiste la slujbele religioase de 
la care „adevăraţii” Montfort nu lipseau niciodată. O contesă 
evreică li se părea o absurditate, o anomalie monstruoasă. 
Vremurile noi nu aduceau nimic bun, spuneau ei clătinând din 
cap cu tristeţe. 

Femeile se arătau mai vorbăreţe. Ele criticau în mod făţiş şi cu 
violenţă înclinațiile nesănătoase ale tinerilor şi depravarea celor 
mai puţin tineri, care amenințau să cufunde omenirea în 
chinurile unui sfârşit care va eclipsa distrugerile Sodomei şi 
Gomorei. Séraphine Gourdin, fosta doică a familiei Montfort, 
devenită un fel de membru de onoare al acestei familii, inspira 
respect şi teamă servitorilor şi sătenilor, care îi atribuiau puteri 
magice. Toţi o ascultau cu venerație atunci când vorbea despre 
Henri, Anne, Jules şi François ca despre propriii săi copii. Chiar şi 
cei mai tineri, mult mai evoluaţi decât părinţii lor, îi arătau 
consideraţie, căci, în afară de relaţiile sale strânse cu castelul, 
ştia să facă descântece, farmece şi să prepare elixire de 
dragoste. Séraphine pretindea că Marcelle şi mama ei înjoseau, 
prin prezenţa lor, augusta reşedinţă a familiei Montfort. 

Deşi pensionată de mai mulţi ani, ea revenea în fiecare 
duminică la castel, pentru a prezenta respectele sale ducelui şi 
familiei acestuia. Însă ea avea o slăbiciune secretă pentru Anne, 
„copilul” său preferat. Această simpatie era reciprocă. 

Anne o primea cu amabilitate, deoarece bătrâna ştia să se 
facă utilă, povestindu-i bârfele din satul şi din târguşorul care 
existau sub oblăduirea castelului. Însă asculta cu mai puţină 
plăcere plângerile acesteia privind suferinţele reale sau 
imaginare, ale cărei victimă pretindea că este. 

Într-o seară, după cină, Seraphine se strecură în apartamentul 
Annei, care se dezbrăca înainte de a merge la culcare. Această 
vizită nocturnă o miră. 

— Vă cer iertare, doamnă contesă, însă este de datoria mea 
să vă previn. 


— Neîncrezătoare, bătrâna privi în jurul ei, apoi adăugă în 
şoaptă: 

Ne pândeşte o mare nenorocire. Anne surâse cu bunăvoință. 

— Aici, în acest colţ pierdut al Franţei, suntem mai mult sau 
mai puţin la adăpost de nenorociri. 

— Nu vă lăsaţi înşelată de această linişte falsă. Ştiu eu ce 
spun. Unele semne funeste prevestesc o mare nenorocire. Acum 
câteva zile, o vacă a fătat un vițel cu două capete. Nanette, fiica 
lui moş Anselme, a rămas grea cu un duh necurat. 

Figura Annei căpătă o expresie ironică. 

— Nu am mai auzit asemenea năstruşnicii. 

— Ei da, doamnă contesă! Ei da! Deşi fată mare, Rosalie este 
însărcinată în şase luni. Moaşa a constatat asta. 

— Nu este ceva chiar aşa de rar, buna mea Séraphine. Rosalie 
s-a zbenguit prea mult cu băieţii. Fără să o pătrundă, cineva a 
lăsat-o însărcinată. Medicii cunosc cazuri asemănătoare, care nu 
au nimic extraordinar. 

— Vă cer iertare, doamnă contesă, însă medicii sunt uneori 
neştiutori. Moaşa este oficială. Pe Nanette a lăsat-o grea un duh 
necurat. Şi pe urmă, Vidal a căzut de pe o căpiţă de fân, direct 
în furca sa. Acum este la spital, într-o stare jalnică... Şi câinii!... 
De câteva nopţi, câinii urlă fără motiv... 

— Este din cauza lunii pline, care îi agită. 

— Aseară, un liliac s-a încâlcit în părul lui Justine, soţia 
nepotului meu, Clement. Şi toate aceste semne rele se 
înmulţesc cu rapiditate de la sosirea la castel a acestei evreice 
şi a fiicei sale. Membrii familiei Montfort care îşi dorm somnul de 
veci au început să se întoarcă în mormintele lor. Doamnă 
contesă, ne ameninţă o mare nenorocire! 

Anne consideră că este bine să nu o mai contrazică pe 
Seraphine. 

— Ai probabil dreptate... 

— Ei da! Am dreptate. Atâta timp cât vor rămâne ele aici, ni se 
poate întâmpla orice. Un cutremur de pământ, ciuma sau mânia 
divină... Acum am şters-o. Vă cer iertare că v-am plictisit cu 
prezicerile mele, însă era obligaţia mea morală să o fac. Vă 
iubesc şi vă respect prea mult pentru a vă lăsa în nesiguranţă... 

După plecarea bătrânei doici, Anne se culcă, însă somnul o 
ocolea. Cuvintele Seraphinei îi reveneau în minte. Agitată, se 


sucea şi se răsucea în aşternut, fără să-i şi găsească astâmpăr. 
Cele două Rauschweller, mama şi fiica, reprezentau o 
ameninţare, 

Însă, după părerea Annei, motivaţia era mai profundă. Micuța 
Marcelle nu fusese prevăzută în calculele sale, iar intrarea ei în 
joc o lua pe nepregătite. 

Pentru a-şi calma nervozitatea, Anne luă un somnifer. Folosea 
din ce în ce mai des aceste mijloace artificiale pentru a- şi regăsi 
somnul, foarte capricios de câţiva ani. Işi dublă doza, ceea ce o 
ajută să se cufunde în sfârşit într-o moţăială precară, plină de 
coşmaruri şi de treziri bruşte. Buimăcită, deschidea ochii în 
întuneric, însă adormea la loc, toropită de somnifer... 

În jurul patului său ardeau lumânări. Întinsă pe spate, cu 
mâinile încrucişate pe piept, se privea ca şi cum ar fi fost 
desprinsă de propriul corp. Apoi văzu corpul neînsufleţit al 
bătrânului duce întins pe un catafalc imens, luminat şi acesta de 
lumânări mari. Obrajii lui scofâlciţi, de un alb cretos, se 
dezagregau, lăsând craniul dezgolit. La picioarele catafalcului, 
Anne îi zări pe fiul său, Raymond, şi pe Marcelle, care priveau 
fascinaţi scheletul bunicului lor. Intre ei, se afla un sac din piele 
cenuşie; printr-un fenomen bizar, întreaga avere a familiei 
Montfort era conținută în acel sac, care se micşora puţin câte 
puţin. Raymond îl apucă de un capăt, iar Marcelle de celălalt. Cu 
ochii strălucitori de mânie, ei se înfruntară, gata să se omoare 
între ei. Anne ar fi vrut să vină în ajutorul fiului său, însă nu 
putea s-o facă, deoarece era moartă. Marcelle, mai combativă 
decât Raymond, reuşi să-i smulgă sacul şi să fugă. Gemetele 
fiului său înlăturat mişeleşte o treziră brusc pe Anne, care 
deschise ochii în întuneric. 

Aprinse lampa de la căpătâiul patului. Aflată încă sub influenţa 
coşmarului, îi vorbi cu blândeţe fiului său, ca şi cum ar fi fost 
lângă ea. 

— Nu-ţi fie teamă, comoara mea! Nu le voi permite nici lui 
Marcellei, nici lui Henri-Charles să te deposedeze de ceea ce 
este dreptul tău. Tu vei fi stăpânul peste tot. Ai încredere în 


mama ta! Ea nu te va părăsi niciodată. 
x 


x x 


După discuţii lungi şi hărţuitoare pe tema rechiziţiilor, purtate 
cu oficialii francezi şi germani, care ridicau pretenţii tot mai 
mari, Sandra speră să-şi regăsească liniştea sufletească datorită 
unei şedinţe îndelungate de echitație. Pantalonii din piele de 
căprioară, cizmele, o cămaşă şi un pulover din lână groasă 
completau echipamentul său sportiv. Alese din grajd un cal 
nărăvaş, un pursânge arab, şi urcă în şa. 

— Astăzi nu mă vei însoţi!, îi spuse lui Julien, tânărul său 
rândaş de cai. 

Sandra dădu pinteni calului şi se avântă într-un galop rapid, 
urmată de privirea plină de admiraţie a lui Julien, apoi traversă 
parcul castelului şi se afundă în pădure. Frigul uscat, întețit de 
vântul îngheţat care sufla în rafale, îi ardea obrajii. Stratul gros 
de frunze uscate estompa zgomotul sacadat al copitelor, însă 
ramurile dezgolite ale copacilor, scuturate de vântul dezlănţuit, 
pocneau precum oasele unei armate de schelete. Calul, stimulat 
de cravaşă, alerga în goana mare, proiectând jeturi de abur cald 
la fiecare opinteală. 

La o răscruce de drumuri, Sandra se opri şi mângâie grumazul 
aburind al calului său. Avu o senzaţie neplăcută, simțind cum i 
se răceşte pe ceafa propria transpiraţie. 

De pe o alee laterală, apăru Raymond, cu capul gol, călare pe 
un frumos cal de curse spaniol. La vederea mătuşii sale, se opri, 
apoi se apropie de ea cu paşi mărunți. 

Sandra observă roşeaţa care îi acoperea faţa, datorită nu 
numai plimbării lungi, ci şi emoţiei provocate de această 
întâlnire. 

— Bună ziua, Sandra!, îngăimă el. 

— Bună ziua, Raymond!, răspunse ea simplu. 

Vru să se întoarcă, însă Raymond, apucând cu mâna frâul 
calului ei, o împiedică. 

— Devii tot mai îndrăzneţ, spuse ea cu un uşor dispreţ. 

— Oaia turbată devine periculoasă, ripostă el. 

— Ah, bietul miel turbat!, murmură ea, privindu-l cu o 
expresie de milă plină de ironie. 

El îi reproşă cu o violenţă stăpânită: 

— De ce mă eviţi? Ce ţi-am făcut atât de îngrozitor încât să te 
porţi astfel cu mine? 

— Nu fi ridicol, Raymond! Şi dă drumul frâului! 


— Recunoaşte, Sandra, că ai un mod ciudat de a te purta cu 
tatăl fiului tău! 

Ea simţi pericolul şi bătu în retragere, hotărâtă să încheie 
conversaţia. 

— Cum îndrăzneşti să-i pătezi memoria lui Henri? Ar trebui să- 
ţi fie ruşine! 

Descumpănit de replica dură şi de privirea ei fulgerătoare, 
Raymond dădu înapoi intimidat. 

— Nu am vrut să te jignesc, Sandra! îţi cer iertare! Eu... 

Ea îl întrerupse din nou: 

— M-am înşelat amarnic în privinţa ta. Eşti mai rău decât 
mama ta. 

— Sandra, nu spune asta! Am făcut o prostie. Recunosc... 

Şi îţi cer umil iertare!... Te iubesc! 

Ea îl scrută cu privirea plină de severitate, apoi cu un gest 
nerăbdător lovi cu cravaşa crupa calului său cu coama 
fluturând, iar acesta se avântă în galop rapid spre pădure. 

Raymond, cu ochii umeziţi de lacrimi, o urmări cu privirea. Nu! 
Nu mai era un copil care se agaţă de fusta mamei lui, ci un 
bărbat capabil de adevărate acte de bravură. Intr-o zi, i se va 
arăta mătuşii sale într-o lumină adevărată. 

* 


x x 


Sandra ţinea cu o mână fermă frâul calului său, care traversa 
într-un galop lent un luminiş din Pădurea Lupului. 

Raymond îi complica în mod neplăcut existenţa. Sperase că 
trecerea anilor îi va stinge înflăcărarea amoroasă. Din păcate, 
oamenii trăiau la castel ca într-o vază închisă. Aceleaşi persoane 
se reîntâlneau în fiecare zi, în acelaşi decor; ambianța 
claustrofobă, care exacerba pasiunile, provoca fricţiuni şi 
menținea o tensiune nervoasă permanentă. Raymond era prins 
într-un vârtej strâns, ce-l obliga să bată în retragere în faţa 
Sandrei, care îl trata aproape ca pe un străin. 

Acest băiat, devenit între timp un tânăr bărbat, îi punea 
Sandrei o problemă, pentru moment de nerezolvat. Cum să-i 
explice că relaţiile lor intime, încheiate de multă vreme, nu mai 
puteau fi reluate? 

Brusc, ea tresări. Doi bărbaţi în costume de aviatori, care 
încercau să se ascundă după un tufiş, o smulseră din gândurile 


ei. Sandra înţelese că a nimerit peste doi piloţi englezi sau 
americani fugari. Îşi îndreptă calul spre ei şi li se adresă cu 
amabilitate, în limba engleză: 

— Domnilor, nu vă fie teamă! Sunt prinţesa de Sancy. O 
prietenă a aliaţilor. 

Un bâăzâit de motor tulbură liniştea pădurii. Zgomotul se 
apropia. 

Aviatorii, care se pregăteau să iasă din ascunzişul lor, se 
priviră neliniştiţi. 

Sandra îi sfătui, fără să-şi piardă calmul: 

— Culcaţi-vă pe burtă sub aceste tufişuri! Acolo n-o să vă 
vadă. Şi aşteptaţi-mă până mă întorc. 

Se îndepărtă pe cal, în pas uşor, de-a lungul cărării care 
cobora la vale. 

Doi motociclişti germani, cu caschete pe cap, înarmaţi până în 
dinţi, apărură şi se opriră în dreptul Sandrei. Unul dintre ei 
vorbea o franceză stâlcită, însoţită de gesturi stângace: 

— Dumneavoastră... de aici? 

— Da, locuiesc în apropiere. Sunt de la castel. 

— Dumneavoastră plimbaţi? 

— Da. Dar dumneavoastră? 

— Noi pus întrebări, nu dumneavoastră! 

— Bine. Atunci ce doriţi de la mine? 

— Dumneavoastră... văzut străini? 

— Nu. 

— Dacă vedeţi străini, anunţaţi Gestapo! 

— Bine. 

— Dacă acoperiţi străini, dumneavoastră complice. Înţeles? 

— Înţeles. 

Soldaţii salutară, porniră motorul, apoi se îndepărtară. 
Zgomotul asemănător unor pocnituri de petarde se pierdu în 
desişul pădurii. 

Sandra mai aşteptă câteva clipe, apoi o porni înapoi şi se opri 
în faţa tufişurilor unde aviatorii stăteau nemişcaţi. 

— Domnilor, puteţi ieşi. Nemţii au plecat. 

Cei doi bărbaţi, unul ceva mai în vârstă, iar celălalt mai tânăr, 
ieşiră brusc din frunzişul verde. Costumul de aviator al tânărului 
era pătat la umăr de sânge. 


— Datorită dumneavoastră am scăpat ca prin urechile acului. 
Mulţumesc, doamnă!, spuse cel mai bătrân. 

— Mi-am făcut datoria. 

— Sunteţi rănit? 

— E ceva uşor. O să treacă. Sandra cobori de pe cal. 

— Urcaţi în şa!, spuse ea. Ştiţi să călăriţi? 

— Da. Insă nu aş vrea să vă deranjez... 

— Vă rog, urcați! 

Ajutat de camaradul său şi de Sandra, se aşeză cu greutate în 
şa. Umărul îi provoca o durere cumplită. 

— Doamnă, sunt căpitanul William Connington, din Forţele 
Aeriene Regale, spuse bărbatul în vârstă. El este locotenentul 
John Brody. Permiteţi-mi să-mi exprim recunoştinţa noastră... 

Sandra îl întrerupse surâzând: 

—  Mulţumirile mai târziu! Timpul presează. Vă aflaţi pe 
domeniul ducelui de Montfort, un prieten necondiţionat al 
englezilor. Vă voi instala într-un adăpost provizoriu, o moară 
dezafectată, până ce vă voi pregăti un loc de refugiu mai sigur 
la castel. 

Această întâlnire o amuza, deoarece întrerupea monotonia 
existenţei sale. Apoi, aceşti englezi erau nişte oameni simpatici. 
Bătrânul duce va fi gata să-i ajute. 

li conduse pe oaspeţii neaşteptaţi la moara părăsită şi îi 
introduse într-o mică magazie bine ascunsă, unde morarul îşi 
depozita altădată uneltele. 

— Aşteptaţi-mă aici. Voi veni la dumneavoastră după căderea 
nopţii. La castel veţi mânca pe săturate. Aici trebuie să vă 
mulţumiţi cu apa de la pârâiaşul care punea în mişcare roata 
morii. Vă recomand cea mai mare prudenţă. Acum vă părăsesc. 
Curaj, domnilor, pe curând! 

Înainte de miezul nopţii, Sandra reveni însoţită de bătrânul 
duce, care îşi manifestă toată simpatia faţă de cei doi fugari şi îi 
asigură de tot sprijinul său. Se întoarseră împreună la castel, pe 
o poartă care în mod teoretic era blocată. Ducele puse la 
dispoziţia celor doi englezi un adăpost confortabil, amenajat în 
tunelurile fostei cetăţi Montfort, dărâmată de Richelieu, 
subterane care dădeau în subsolurile castelului. 

— Nu vă faceţi niciun fel de griji, le spuse ducele. Aici nu vă va 
căuta nimeni. Unul dintre servitorii mei, Julien, vă va asigura tot 


ceea ce aveţi nevoie. Aveţi încredere totală în el. Nu veţi avea 
motive să vă plângeţi. Ne vom ocupa şi de rana dumneavoastră, 
domnule Brody. De îndată ce voi avea posibilitatea, vă voi ajuta 
să vă întoarceţi în Anglia. Avem mijloacele necesare. Vă voi 
trimite nişte reviste, cărţi de citit, cărţi de joc - în sfârşit, tot 
ceea ce vă trebuie pentru a avea o şedere plăcută sub 
acoperişul nostru sau, mai curând, adăugă el râzând, sub 
scoarţa protectoare a pământului nostru francez, căci aici vă 
aflaţi la doi metri sub nivelul solului. Cel mai bun adăpost 
împotriva bombardamentelor aeriene. 

Englezii râseră din toată inima. 

După ce au terminat instalarea oaspeţilor lor, ducele şi Sandra 
se întoarseră la castel. Înainte de a se retrage în apartamentele 
lor, bătrânul îi oferi nurorii sale un pahar de şampanie, pentru a 
sărbători hotărârea şi vitejia acesteia. 

— Ai procedat bine, Sandra. Julien îţi va fi de foarte mare 
ajutor. Este un băiat de ispravă. Îți recomand totuşi cea mai 
mare prudenţă. Un secret cunoscut de trei persoane este deja 
un secret periculos. Nu trebuie să uităm faptul că trăim pe un 
butoi de pulbere, iar calmul aparent care ne înconjoară este 
înşelător. In fiecare zi ne asumăm riscuri mari. Un singur pas 
greşit ne poate duce în faţa plutonului de execuţie. Fii deci 
extrem de precaută. Avem o misiune de îndeplinit pentru 
această biată ţară, căzută sub cizma nazistă. Aceasta este 
sarcina noastră modestă, însă eforturile unite ale tuturor 
oamenilor hotărâți, care gândesc şi acţionează ca noi, ar putea 
să dea roade într-o bună zi. Cu condiţia să nu comitem greşeli. 
In orice caz, sunt mândru de dumneata, Sandra! 

Aprecierile bătrânului duce o făcură să se simtă copleşită de 


bucurie... 
* 


x x 


Câteva zile mai târziu, Seraphine, roşie de mânie şi de 
indignare, veni din nou să o vadă pe Anne. 

— Sacrilegiu, doamnă contesă! Sacrilegiu! Ştiţi ce am văzut? 
Semnul evreiesc pe crestătura uşii domnişoarei Marcelle. 

Anne o privi cu o expresie de mirare. 

— Semn evreiesc? Ce fel de semn? 


— Este o piesă din metal, ca un mic rulou, nu ştiu cum se 
numeşte, pe care îl pun ei la uşă pentru a atrage piaza rea 
asupra bunilor creştini care vor să intre. 

Anne făcu un efort să nu pufnească în râs. Bătrâna răspunse 
cu un aer înfricoşător: 

— De ce nu? Am vrut să văd dacă nu au transformat una din 
camerele lor în loc de rugăciune. Vă daţi seama? Ce neruşinare! 
Câtă josnicie! O sinagogă în castelul familiei Montfort! îi cunosc 
eu bine pe evrei, cu aroganţa lor. Uitaţi-vă la doamna Béatrice. 
Nu se mulţumeşte să profite în linişte de adăpostul pe care i l-a 
oferit domnul duce de aproape un an. Acum afişează cu 
aroganță semne cabalistice. Ar trebui să puneţi capăt acestei 
ruşini, care va cădea nu numai asupra dumneavoastră şi a 
familiei dumneavoastră, ci şi asupra satului nostru. Curăţenia 
locului este profanată! 

Anne se gândi câteva clipe. 

— Chiar dacă aş vrea, nu aş putea să fac nimic. Doamna 
Rauschweller şi fiica ei sunt oaspeţii domnului duce. El este 
stăpânul. Doar el ar avea dreptul să le ceară să plece. Insă el nu 
va lua niciodată o asemenea iniţiativă. 

Séraphine se aplecă la urechea contesei şi îi şopti pe un ton 
conspirativ: 

— Mai sunt şi alte mijloace! Eu cunosc unul foarte sigur! Lăsaţi 
pe mine! 

Anne tresări, deoarece înţelese bine aluzia transparentă a 
Seraphinei. Ar fi fost foarte uşor să-i ordone să renunţe la 
această idee. Bătrâna doică s-ar fi conformat cu siguranţă 
dorinţei ei. Însă se abţinu să o facă. lar a tăcea, înseamnă să fii 
de acord. Séraphine înţelese că avea mână liberă. 

— Dumnezeu să vă binecuvânteze, doamnă contesă! Dacă nu 
ar fi murit, sărmanul dumneavoastră soţ ar fi fost foarte mândru 
de dumneavoastră. 

Séraphine îi luă mâinile şi i le sărută cu venerație. 

— Cât sunt de fericită! Ascultaţi-mă pe mine! Dintre toţi 
membrii aflaţi în viaţă ai familiei Montfort, dumneavoastră 
sunteţi cea mai plină de demnitate. 

Sensibilă la acest omagiu, Anne îi mulţumi cu un surâs plin de 
modestie şi o lăsă să plece. Rămasă singură, se simţi cuprinsă 
de un freamăt uşor. Faptul că acceptase complicitatea 


Seraphinei i se părea ceva atât de grav, încât încercă să se 
elibereze de povara propriilor sale gânduri, golind înghiţitură 
după înghiţitură două pahare cu vin de Porto. 

Până acum întâmplarea o ajutase, eliminându-i unul câte unul 
pe aproape toţi cei care ar fi putut să o împiedice să-şi realizeze 
planurile. Acum, participa prin intermediul unei bătrâne, pe 
jumătate nebună, la o faptă odioasă. Prima crimă îţi marchează 
profund conştiinţa. 

Brusc, o teamă cumplită o făcu să pălească. Dacă nemţii ar 
scotoci prin castel pentru a o găsi pe Beatrice şi pe fiica ei, tatăl 
ei nu va fi neliniştit? Nu încălcase el legea, acordând adăpost 
celor două evreice? O panică violentă făcu să-i bată inima cu 
putere. Ideea de a-i face rău tatălui său i se păru de nesuportat. 
O eventuală arestare a acestuia îi va apăsa greu conştiinţa. 
Niciodată nu va putea să îşi ierte aşa ceva. 

Cu preţul unui mare efort, reuşi să se calmeze pentru a 
reflecta cu sânge rece. 

Îi ceru unui valet să meargă să o caute fără întârziere pe 
bătrâna doică. 

— Adu-o înapoi la mine, în apartament! Repede! Repede! 
Blestemă încetineala cu care bătrânul servitor îşi târşea 
picioarele vlăguite. Enervată, Anne străbătea camera de la un 
capăt la celălalt, temându-se de ceea ce este mai rău. 

O oră mai târziu, valetul se întoarse cu o veste rea. 

— Doamna Seraphine a părăsit castelul. Am căutat-o la ea, 
dar nu mai era acasă. Doamna Séraphine a plecat la Rouen. La 
nora ei, care este bolnavă. 

Anne avu o senzaţie dureroasă, de gol în stomac. 

— Bine, Jérôme! Poţi pleca! 

* 


x x 


Bătrânul duce aştepta cu o plăcere fără seamăn plimbările în 
compania micului prinț. 

Alături de Henri-Charles, care îl cucerise nu numai datorită 
năzdrăvăniilor lui, ci şi datorită replicilor sale prompte şi 
copilăreşti, care dovedeau totuşi o vie inteligenţă, el uita 
tracasările vieţii cotidiene, greutăţile tot mai mari care îl asaltau 
din toate părţile. 


Într -o zi, după prânz, făcea un tur al grădinii, exerciţiu pe care 
i-l recomandase doctorul Caillavet, pentru a-şi ajuta digestia 
care îi făcea probleme. Ca de obicei, micul prinţ mergea lângă 
el, mângâind un dog danez mare pe care i-l făcuse cadou 
bunicul său. 

— Ai mâncat, Henri-Charles? 

— Da, bunicule. 

— Este adevărat sau ascunzi ceva? Am auzit că refuzi în mod 
sistematic untul şi sucul de lămâie. 

— Da, este adevărat, însă untul este prea gras, iar sucul de 
lămâie prea acru. 

— Dar organismul tău are nevoie de vitamine, Henri-Charles, 
în unt, se află vitamina A, care te ajută să ai pielea fină şi 
vederea bună, ca să nu devii sclavul ochelarilor, ca mine. lar 
lămâia conţine vitamina C, care te ajută să creşti mare şi să-ţi 
întăreşti sănătatea. 

— Este uimitor ceea ce îmi spui, căci la prima vedere nu poţi 
să-ţi dai seama că în unt şi în lămâie se află atâtea lucruri bune. 
Îţi promit că pe viitor nu voi mai refuza să le mănânc. 

— Foarte bine, Henri-Charles. Spune-mi acum, tu ştii ce 
înseamnă un secret? 

— Da, bunicule. Un secret este ceva ce nu trebuie să spui 
altora. 

— Aşa este, dragul meu. Poţi să-mi dai un exemplu? Un secret 
de-al tău? 

Micul prinţ îşi încreţi fruntea. 

— Uite un secret. Béatrice şi Marcelle sunt evreice şi se 
ascund la noi. Mama mi-a explicat că în afară de dumneata şi de 
ceilalţi membri ai familiei, nimeni nu trebuie să afle asta. 

— Bravo, Henri-Charles, este exact ceea ce doream să aflu de 
la tine. Acum vreau să-ţi arăt ceva, însă trebuie să-mi promiţi că 
păstrezi secretul. De acord? 

— Îţi promit, bunicule! 

— Vino cu mine! 

Intrară pe o uşă mică, într-un culoar al castelului, apoi urcară 
o scară în spirală, ale cărei ferestre se deschideau către o curte 
interioară foarte îngustă. Ajunşi sub acoperiş, pătrunseră pe o 
uşă secretă, într -un spaţiu destul de larg, amenajat ca un coteţ 
de porumbei. Porumbeii erau închişi în compartimente mici, în 


spatele unui grilaj. Ferestrele rotunde, de dimensiuni reduse, 
aveau vederea către curtea interioară, adâncă precum un put. 

Ducele, urmat de Henri-Charles, care mergea în urma sa, intră 
în spatele grilajului şi deschise uşiţele micilor compartimente, 
lăsând porumbeii să iasă şi să zboare în jurul lui gângurind. 

Henri-Charles se uita fascinat la jocul lor. 

— Acum înţeleg de ce este un secret. Porumbeii sunt interzişi. 

— Porumbeii călători nu sunt iubiţi de nemți, spuse ducele 
suspinând. 

Luă apoi dintr-un sac aflat pe jos, într-un colţ al încăperii, un 
pumn de grăunţe pe care le aruncă păsărilor. 

— Vino, Henri-Charles, fă şi tu ca mine! Dă-le să mănânce! 

Copilul dădu curs îndemnului bunicului său, puţin intimidat de 
porumbeii care se învârteau în jurul lui şi ciuguleau grăunţele. 

— Sunt atât de drăguţi! 

— O să-ţi arăt porumbelul meu preferat, spuse bătrânul. 

Işi puse pe umăr câteva grăunţe. Un porumbel de o culoare 
albă strălucitoare ateriză pe umărul său şi le ciuguli cu 
delicateţe. 

— Se numeşte Alb-ca-Zăpada, spuse el, mângâind micuța 
pasăre care scotea un gângurit tandru. 

Copilul strânse câteva grăunţe şi le aşeză pe umărul său, 
imitându-l pe bunicul său. Alb-ca-Zăpada părăsi umărul ducelui 
şi se aşeză pe umărul lui, apoi, cu ciocul său micuţ, începu să 
ciugulească cu repeziciune seminţele de cereale. 

Ducele ar fi simţit o uşoară gelozie dacă pasărea s-ar fi aşezat 
pe umărul unui străin. Dar cum era vorba de nepotul său, avu o 
surpriză plăcută. 

ÎI privi pe copil cu o duioşie infinită. 

— Ascultă-mă bine, Henri-Charles! Dacă într-o zi viaţa ne va 
despărţi, îmi vei povesti în fiecare seară, după ce îţi faci 
rugăciunea, tot ceea ce ai făcut în timpul zilei. 

— Şi cum o să te văd, dacă nu o să fii lângă mine? 

— O să închizi ochii şi, pe ecranul dinăuntrul gândurilor tale, o 
să mă poţi vedea. 

— Inţeleg. Ca la cinematograf. 

— Da, dragul meu, ca la cinematograf... 

Ducele îi mulțumea lui Dumnezeu că i-a dăruit un astfel de 
moştenitor, prin care i se îndeplineau cele mai arzătoare dorinţe 


ale sale. Încerca sentimentul de satisfacţie creatoare a 
sculptorului care studiază un bloc de marmură şi care realizează 
că, eliminând surplusurile, ar fi capabil să cizeleze statuia 
visurilor sale. Cu excepţia lui Jules, mort prematur, ceilalţi fii ai 
săi fuseseră nişte copii nereuşiţi. Era sigur că micuțul Henri- 
Charles va compensa lipsurile unchilor săi. Acest copil îi oferea o 
mare consolare după pierderea lui Jules, a lui François, a lui 
Henri şi a lui Roger. Sandra îi oferea de asemenea multă 
mulţumire. Ea se arăta a fi întotdeauna la înălţimea sarcinii sale. 
Mamă perfectă, noră înţelegătoare şi supusă, stăpână a casei 
eficientă şi plină de tact, ea îşi scosese la iveală sentimentele 
umanitare în timpul şederii forţate de aproape două săptămâni 
a aviatorilor englezi, în adăpostul subteran al castelului. Sandra 
se ocupase de ei cu un devotament exemplar. Ea îi îngrijise şi îi 
vindecase rana tânărului Brody, evitând astfel intervenţia unui 
medic. Ducele regreta faptul că Anne nu îi seamănă cumnatei 
ei. Însă nu îţi alegi propriii copii. Buni sau răi, eşti obligat să-i 
suporţi. Raymond nu era un copil strălucit. Dotat cu câteva 
calităţi solide, va fi un brav gentilom de la ţară, respectat de cei 
din clasa sa şi de arendaşii săi. Andree, în ciuda micilor sale 
extravaganţe, se cuminţise mai mult sau mai puţin. Va găsi mai 
târziu un tânăr capabil să o iubească şi să o facă fericită. 
Bătrânul duce avea suficiente motive să privească viitorul cu o 
oarecare seninătate. 

Un singur punct negru întuneca orizontul. Gerard, care se 
afunda tot mai mult în noroiul politicii duse de guvernul de la 
Vichy. 

* 


x x 


Cu totul alta era starea contesei Anne, care realizase în sfârșit 
enormitatea crimei sale. Încurajând- o prin tăcerea sa pe 
Séraphine să le denunte pe Béatrice şi pe fiica sa, devenise 
complicea ei. Nu trebuia oare să le avertizeze, pentru ca să se 
poată salva înainte de sosirea nemților? însă această intervenție 
ar demonstra cârdăşia ei cu Séraphine. Bătrânul duce ar 
înţelege care este rolul ei şi ar condamna -o cu severitate. 
Consecințele ar fi dintre cele mai grave. Ea îi punea chiar în 
pericol existenţa fiului său. Totuşi, era obligată să tacă şi să 
aştepte deznodământul. 


Ziua se apropia de sfârşit, fără ca poliţiştii de la Geheimestadt 
sau jandarmii francezi să fi invadat castelul şi grădinile acestuia. 
Cina se desfăşură într-o atmosferă plină de calm. Conversaţia se 
purtă pe tema evenimentelor care precedară Marele Război. 
Apoi Gontran evocă cu umor unele amintiri din tinereţea sa. 
Anecdotele sale făcură să izbucnească hohote de râs. Marcelle, 
care se ataşase mult de duce, pierduse puţin câte puţin din 
timiditatea sa. Răspundea deschis la întrebări, iar limba 
franceză perfectă pe care o vorbea stârnea admiraţia 
comesenilor. 

In schimb, Beatrice părea neliniştită, îngrozită. Presimţea oare 
pericolul care o pândea? O privea din când în când pe fiica sa cu 
o tandreţe şi o tristeţe impresionante. 

După cină, toată lumea se retrase în apartamentele 
respective, iar tăcerea învălui cu aripile sale catifelate castelul 
adormit.. 

Intinsă pe pat, Andrée, cu ochii larg deschişi, privea fără să 
vadă în tavanul pictat de Giovanni Antonio Pellegrini, acest 
prodigios nomad venețian care înfrumuseţase cu penelul său 
numeroase palate şi castele din Franţa şi din Anglia. Flăcările 
jucăuşe ale focului ardeau în şemineul înalt, iluminau amoraşi 
bucălaţi, zeițe blonde şi zvelte, satiri ţopăind în mijlocul unui 
peisaj campestru. 

Andree se simţea singură, deoarece Anne ridicase în jurul ei 
un adevărat cordon sanitar. Ea o ura cu sălbăticie pe această 
femeie, care voia să-i dirijeze cu bagheta sa pe toţi oamenii de 
la castel. 

Sandra, care o detesta pe cumnata ei, abandonase lupta 
deschisă, pentru a purta un război subteran, însă fără 
posibilitatea imediată a unei reuşite. Andree evita de asemenea 
să se înfrunte direct cu Anne, deoarece înţelesese absurditatea 
unei confruntări care nu ar fi avut nici-o şansă de a se întoarce 
în avantajul ei. Supravegherea severă de către Miss Swanson 
fusese mai puţin greu de suportat decât tirania tăcută a Annei, 
care nu numai că o spiona prin intermediul oamenilor săi, dar 
făcuse un gol în jurul ei. Chiar şi scurtele aventuri amoroase 
consumate în mare grabă, de dinainte de angajarea guvernantei 
ca internă la castel, deveniseră practic imposibile. Andree era 
aproape întotdeauna înconjurată de un roi de servitoare 


bătrâne, care îi raportau Annei toate mişcările sale. Atunci când 
ieşea călare, doi scutieri cu vârste în jur de 50 de ani o urmau 
peste tot. Această supraveghere neîntreruptă o exaspera pe 
Andrée, care îşi regăsea calmul doar noaptea, în singurătatea 
camerei sale, zăvorâtă cu grijă. 

Ea înţelesese destul de târziu motivele înverşunării şi ale 
şiretlicurilor la care se preta Anne, pentru a-i interzice orice 
contact cu tinerii care ar fi putut fi tentaţi să facă dragoste cu 
ea. Izolând-o, elimina orice risc ca Andrée să aibă un copil şi să- 
şi asigure astfel propriii descendenţi. _ 

Tânăra fată îşi părăsi patul şi ascultă la uşă. In afară de 
propria răsuflare, nimic nu tulbura tăcerea grea. Incercă să 
învârtească mânerul din bronz, însă aşa cum se aştepta, uşa era 
încuiată cu cheia. 

Pe vârful picioarelor, Andrée se îndreptă spre cele două uşi- 
fereastră care comunicau cu terasa. Ştia că şi acestea erau 
zăvorâte, însă pentru a fi cu conştiinţa împăcată le verifică din 
nou. ă 

Ochii i se umplură de lacrimi. Incarcerată în propria sa 
cameră! lar familia tolera acest abuz. Chiar şi bunicul său, pe 
care l-a adorat întotdeauna, era de acord cu această măsură. 
Dacă fratele său, Roger cel iubit, ar fi trăit, el nu ar fi admis 
niciodată această nedreptate. Acum, cui să i se încredinţeze? Se 
simţea cu disperare singură. 

Dacă cel puţin Raymond ar fi fost mai accesibil, mai 
înţelegător! Trăiau sub acelaşi acoperiş, însă îi despărţea o 
prăpastie. Avea nevoie de ajutorul lui. In ciuda celor 20 de ani ai 
săi, el nu era decât un puşti. Prin vârstă, ea se simţea mai 
apropiată de el decât de oricine altcineva din această casă. Dar 
cum să ajungă până la el? El abia dacă avea permisiunea să 
vorbească cu ea. Anne dorea să păstreze intactă virtutea fiului 
său. Cât era de ridicolă! Totuşi, gândi Andree, dacă reuşea să se 
apropie de el, să-i explice ce aştepta din partea lui, el s-ar arăta 
poate mai cooperant. 

Tânăra fată intră în sala de baie şi examină mica fereastră 
ovală care asigura iluminatul şi aerisirea. Prin această 
deschidere o să iasă pe terasă. Era destul de subţirică pentru a 
se strecura afară, în ciuda Annei şi a acoliţilor ei. 


îmbrăcată cu un halat albastru închis, pentru a trece 
neobservată, escaladă fără dificultate ferestruica şi, ajunsă pe 
terasă, se îndreptă fără zgomot spre camera lui Raymond. Una 
din uşile-fereastră era de obicei întredeschisă, căci lui îi plăceau 
camerele aerisite chiar şi în timpul iernii. Împinse prima uşă, dar 
aceasta era închisă; cea de-a doua cedă când o împinse. 

Cu inima bătându -i în piept, Andrée pătrunse în camera 
vărului ei. Îi văzu patul cu baldachin aşezat în fundul camerei, 
între două sfeşnice din bronz. Focul era stins în şemineu, însă 
luna filtra printre draperii o lumină argintie. Andree înaintă cu 
prudenţă către pat. 

Deodată, spectacolul de un comic irezistibil care se oferi în 
faţa ochilor ei îi tăie respiraţia. Raymond, gol puşcă, făcea 
dragoste cu o cameristă cu fustele ridicate până la piept. Ca o 
culme a ridicolului, el îi acoperise faţa partenerei sale cu o pernă 
pe care pusese o fotografie mare a Sandrei, pe care o fixa cu 
privirea, opintindu-se cuprins de frenezie. 

De sub pernă se auzea vocea surdă a tinerei fete: 

— Dacă domnul conte vrea să se grăbească... Mă sufoc... 

El urla: 

— Taci din gură şi mişcă-te cum te-am învăţat! 

Andree făcu un efort să nu pufnească în râs. Rămas fără suflu, 
Raymond îşi încheie asaltul. Andree se ascunse în spatele unei 
draperii, pentru ca să nu o vadă camerista, care îşi acoperi 
goliciunea şi cobori din pat, roşie toată. Din neatenţie, răsturnă 
lampa care se afla pe masa de la căpătâiul patului. Cu zgomot, 
frumoasa piesă se sparse în mii de bucăţi. 

îngrozită de acest incident neprevăzut, camerista găsi răgazul 
de a-şi cere umil iertare: 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule conte! Apoi se refugie pe 
terasă. 

În acel moment, uşa care comunica cu aceea a Annei se 
deschise şi aceasta apăru, cu părul în dezordine şi cu poalele 
halatului fluturând în jurul corpului său osos. 

Aprinse comutatorul. Lustra se aprinse în mii de lumini, care 
inundară camera spațioasă. 

îngrozit, Raymond îşi îmbrăcă repede pijamaua. 

Anne privi cu neîncredere uşa-fereastră întredeschisă. 

— Ce se petrece? Cine a ieşit de la tine? 


Un val de mânie i se urcă în faţă, atunci când zări papucii cu 
tocuri plate, ascunşi parţial de o draperie amplă din velur roşu 
aprins. Cu un gest brusc, îndepărtă faldurile grele şi descoperi 
silueta subţire a lui Andrée care tremura speriată de această 
intruziune furioasă. 

Anne urlă: 

— Târfa! Ce cauţi aici? Vrei să-mi seduci fiul, căţea? 

Sub privirea lui Raymond înmărmurit, îi trase o palmă lui 
Andrée. 

— Du-te la tine în cameră acum! Mâine de dimineaţă o să 
rezolvăm asta! 

Cu obrajii arzând de ruşine, Andrée ieşi pe terasă plângând... 

x 


x x 


A doua zi de dimineaţă, membrii familiei Montfort se reuniră în 
formaţie completă la micul dejun. 

Ducele sosi ultimul, însoţit de Anne. Cu privirea întunecată, 
sprâncenele încruntate, buzele strânse, el mergea cu un pas 
înaintea ei. Fiica sa îl urma, cu ochii strălucind de mânie, înainte 
de a intra în sufragerie, cei doi se certaseră aprig. 

Furioasă, Anne îi povestise tentativa neruşinată a lui Andree 
de a-i seduce fiul. 

— Ar trebui să o internezi într-un azil! Această târfa este 
nedemnă să trăiască printre noi! Cer cu insistenţă să fie 
alungată de aici! 

Ducele o măsurase cu privirea plină de severitate. 

— Îţi pierzi controlul, Anne! Voi angaja o nouă guvernantă ca 
să se ocupe de Andrée. Asta e tot! Atâta timp cât voi trăi, ea nu 
va părăsi această casă, care este şi casa ei. Vreau ca acest 
incident să fie uitat cât mai repede cu putinţă! 

Obişnuită cu crizele de nervi ale Annei, Sandra îi auzise 
strigătele furioase, puţin după miezul nopţii, însă nu le acordase 
nici-o importanţă. 

Ducesa Eléonore, care nu era la curent cu aceste complicaţii, 
îşi expunea reflecţiile proprii cu privire la un subiect oarecare. 

— Atunci când citeam, în tinereţea mea, Memoriile lui Saint- 
Simon despre Ludovic al XIV-lea, căutam să aflu raţiunea care îi 
împingea pe membrii din înalta nobilime să se grăbească, plini 
de servilism, prin galeriile de la Versailles, să locuiască în 


apartamente strâmte, prost aerisite şi să facă toată ziua 
temenele în faţa regelui şi a familiei lui, a favoritelor şi a 
miniştrilor lui, când ar fi putut trăi confortabil, în frumoasele lor 
castele. Însă, odată cu vârsta, înţeleg motivul. Se plictiseau la ei 
acasă. Monotonia ritmului de viaţă cotidian îi cufunda în 
disperare. Acest fenomen este cel care îl împingea pe Gontran 
să evadeze pe malurile Senei. Ei da, Parisul îmi lipseşte, în ciuda 
neplăcerilor sale legate de ocupaţie. Eram hotărâtă să mă retrag 
la ţară, însă nostalgia mă macină. Ştiţi ce mă îmbolnăveşte? 
Dorinţa de a revedea Place du Tertre! De ce Place du Tertre, şi 
nu Place de la Concorde, Champs-Elysées sau Bulevardul Saint- 
Germain? Nu sunt nici pictor, nicio persoană boemă, ca să caut 
ambianța din Place du Tertre. Este o idee fixă inexplicabilă, însă 
imperioasă. Gontran, să plecăm cât mai repede! Parisul ne 
aşteaptă! 

Intre timp, ducele se aşezase la masă. 

Impresionată de figura întunecată a fratelui său, ducesa 
Eléonore îşi încheie flecăreala. După o lungă tăcere, adăugă: 

— Charles, este ceva în neregulă? 

Ducele îşi desfăcu şervetul pe genunchi. 

— Nu e nimic, Eléonore! Absolut nimic! 

Andrée, care se aştepta să vadă cerul prăbuşindu-se pe ea, 
atunci când bunicul său o va chema în faţa lui ca să o 
pedepsească, respiră uşurată. Marea criză părea să se fi stins, 
cel puţin pentru moment. 

Deodată, un zgomot de paşi grăbiţi se auzi în galerie, apoi uşa 
se deschise cu o grabă neobişnuită: 

— Domnule duce, nemţii au invadat castelul! Am încercat să îi 
împiedic, dar nu au ţinut seama de protestele mele şi... 

Aproape imediat în urma servitorului, intră un ofiţer german 
SS, urmat de patru soldaţi SS, toţi înarmaţi, şi patru civili, cu 
pistoalele în mână. 

La vederea lor, Beatrice tresări îngrozită. Sângele îi pieri din 
obraji. Întoarse instinctiv ochii spre Marcelle, paralizată de frică. 

Ofiţerul SS, tânăr, semeţ, înalt de statură, cu o expresie 
arogantă pe faţa cu trăsături aspre, aruncă o privire 
dispreţuitoare către membrii familiei Montfort care nu se 
mişcaseră. 

— Cine este stăpânul acestei case?, întrebă el pe un ton tăios. 


Vorbea o franceză corectă, însă cu un puternic accent 
german. 

Ducele îl măsură din ochi. 

— Eu sunt! Pot să vă întreb motivul acestei pătrunderi 
abuzive? 

— Căutăm două evreice care s-au ascuns sub acest acoperiş. 

Ducele se încruntă. 

— In jurul acestei mese nu se află decât membrii familiei 
mele! Dacă însă căutaţi două evreice, nu aveţi decât să scotociţi 
prin castel. Vă autorizez eu să o faceţi! 

Sandra strânse din dinţi. Iniţiativa nefericită a bătrânului duce 
risca să compromită totul. Nemţii puteau să-l descopere atât pe 
Robert, cât şi armele. 

— Incetaţi cu glumele, domnule, rânji ofiţerul SS. Există 
printre dumneavoastră o anumită Beatrice Rauschweller şi fiica 
ei Marcelle, ambele evreice. 

— Vă înşelaţi, domnule! Aici este sora mea, ducesa de 
Rochebrune, fiica mea, văduva contelui de Senainville, nora 
mea, văduva fiului meu celui mare, Henri, cea de-a doua noră a 
mea, văduva fiului meu François, cele două nepoate ale mele, 
precum şi nepotul meu. Domnul Gontran de Saint-Leger este un 
prieten al familiei. 

Ofiţerul se întoarse către unul din soldaţi. 

— Krauss, cheamă-l aici pe locotenentul de miliţie!, spuse el în 
germană, pe un ton de comandă. 

— Jawohl, Obersturmführer S.S.! 

Soldatul ieşi în pas alergător. Câteva minute mai târziu, se 
întoarse însoţit de un francez purtând uniforma Miliției. Sub 
trăsăturile acestuia, cei din familia Montfort îl recunoscură cu 
groază pe Didier Lachaume, fostul secretar al notarului Georges 
Lefaure. Cu figura rumenă, ochii bulbucaţi, buzele strânse, 
candidatul respins de bătrânul duce părea foarte mândru de 
noul său statut. Un licăr răutăcios îi strălucea în privire. 

Ofiţerul SS îi vorbi pe un ton profesional: 

— După câte mi-aţi spus, îi cunoaşteţi bine pe cei din fa-milia 
Montfort! Puteți să o identificaţi pe doamna Beatrice 
Rauschweller şi pe fiica ei? 

— Desigur, Obersturmführer S.S. Avocatul Georges Lefaure, 
fostul meu patron, s-a ocupat de problemele lor financiare, după 


divorţul intentat de doamna Rauschweller împotriva soţului său, 
contele François d'Harbley. 

Privi personajele aşezate în jurul mesei, savurându-şi din plin 
triumful. Toţi acei oameni, care l-au umilit, l-au batjocorit, 
refuzându-i cu un aer dispreţuitor mâna Andreei, erau acum la 
discreţia lui. 

O arătă cu degetul pe Béatrice. 

— lat-o, Obersturmführer S.S., pe doamna Rauschweller. Fiica 
sa, presupun după vârsta ei, trebuie să fie aceea! 

O ţinti cu degetul pe micuța Marcelle, care tremura gata să 
izbucnească în hohote de plâns. 

Ofiţerul SS se întoarse spre Beatrice. 

— Vă rog să mă urmaţi, doamnă, şi luaţi-o şi pe fiica dum- 
neavoastră. 

— Dar nu! Dar nu!, protestă ducele. Marcelle este o Montfort! 
Fiica fiului meu! Nepoata mea! 

— Vă cer iertare, domnule, răspunse cu răceală ofiţerul 
german. Conform legilor în vigoare, este evreică. 

— Unde vreţi să le duceţi? 

— În lagărul de la Drancy. Vor aştepta acolo deciziile care le 
privesc. 

Ducele strânse din dinţi cu o furie turbată. Se strădui să-şi 
păstreze calmul, să-şi stăpânească exasperarea. Să se opună 
arestării nepoatei sale şi a mamei ei, să facă scandal, să profere 
ameninţări deşarte, nu i-ar fi servit la nimic. Ofiţerul german 
avea forţa şi legea de partea lui. Fostul secretar de notar, care 
purta acum uniforma atât de detestată a Miliției, îl susţinea, 
oferindu-i sprijinul autorităţilor franceze. 

Ducele fu tentat să braveze în faţa lor, cum o făcuseră 
numeroşi francezi înaintea lui, cusându-şi steaua galbenă pe 
piept, pentru a-şi manifesta în acest mod reprobarea faţă de 
legile antievreieşti. Ar fi putut cere să o însoţească pe nepoata 
lui, pentru a-i aduce sprijinul său moral, însă îşi dădea seama că 
acest gest de sfidare ar fi fost inutil. 

El nu avea dreptul să-i părăsească pe luptătorii din Rezistență, 
care acționau sub ordinele sale. Avea datoria de a continua 
lupta împotriva ocupantului german şi împotriva guvernului de 
la Vichy. 


O privi pe Béatrice, care o strângea la pieptul ei pe fiica ei 
lividă de teamă, iar acest spectacol îi umplu sufletul de o mare 
tulburare. 

Le vorbi cu afecţiune: 

— Curaj, copii! O să folosesc toate mijloacele pentru a vă 
elibera. 

Mintea lui lucra cu fervoare. Cum să le salveze? Ar putea să 
atace, alături de camarazii lui, trenul care urma să le transporte 
la Paris, să provoace deraierea acestuia, apoi să le răpească de 
sub nasul nemților. Însă pregătirea unei astfel de lovituri ar 
necesita timp. O soluţie tot atât de utopică, precum şi aceea de 
a încerca asedierea sediului Gestapoului, sau să încercuiască 
lagărul de la Drancy. 

Le îmbrăţişă pe Marcelle şi pe Béatrice, fără să-şi poată 
ascunde emoția, apoi se întoarse către ofiţerul SS. 

— Nu ştiam că Germania poartă război împotriva femeilor şi a 
copiilor. 

Acesta îl scrută cu privirea cu o compasiune prefăcută. 

— Vă puteţi considera fericit că nu sunteţi obligat să ne daţi 
socoteală pentru aceste cuvinte care sună foarte neplăcut. Insă 
Germania nu poartă război împotriva bătrânilor. 

Ordonă soldaţilor: 

— Luaţi-le pe aceste femei! 

Escortându-le pe cele două evreice, ieşi în curte. Ducele o luă 
pe urmele lor, urmat de Sandra, care nu voia să-l lase singur. 

În timp ce Marcelle şi mama ei urcau într-o furgonetă neagră, 
ofiţerul SS îl privi cu răceală pe bătrânul duce. 

— Nu uitaţi, domnule, că aţi cunoscut deja atmosfera din 
închisorile noastre. Abia aţi scăpat de o lungă încarcerare. Se 
pare că, prin comportamentul dumneavoastră, doriţi să ne 
obligaţi să luăm noi măsuri împotriva dumneavoastră. 

Chiar în acel moment, Alb-ca-Zăpada, porumbelul favorit al 
bătrânului duce, cobori în zbor planat din văzduh, făcu câteva 
cercuri deasupra capului lui, apoi se aşeză uşor pe umărul lui, 
gângurind de plăcere. 

Bătrânul înţelese, exact în acel moment, că este condamnat. 

Ofiţerul SS deschise ochii mari. 


— Domnul posedă porumbei! Nu ştiaţi că este interzis să 
deţineţi aşa ceva? la te uită, acest porumbel are ceva prins de 
picior! 

Ducele vru să îl gonească cu un gest pe porumbel, care îşi luă 
zborul jucându-se, apoi se aşeză din nou pe umărul său. 

Ofiţerul SS îl prinse, apoi examină tubul metalic minuscul, 
prins de piciorul stâng al acestuia. 

— lau cu mine acest porumbel, domnule. Ne va furniza, sunt 
sigur de asta, unele informaţii interesante despre 
dumneavoastră. Veţi veni cu noi, domnule! Sunteţi în stare de 
arest De această dată, generalul Falkenburg nu va mai putea să 
vă elibereze. 

Râdea cu un aer triumfător. 

Ducele nici măcar nu tresări. Privi cu un surâs trist micuța 
pasăre albă, care se zbătea în mâinile neamţului. 

— Sărmanul meu prieten, iată cum fidelitatea cea mai 
înduioşătoare se poate transforma în trădare. 

Sandra era consternată de această suită de întâmplări 
îngrijorătoare. 

— Domnule ofiţer, spuse ducele, permiteţi-mi să îmi 
îmbrăţişez nora. 

— De acord, dar repede! 

Aplecându-se spre Sandra, bătrânul îi şopti la ureche: 

— Predă armele şi muniţiile celui care îţi va da următoarea 
parolă: „Inima care vorbeşte şi care suspină”. Răspunsul 
dumitale va fi: „Este inima care se topeşte” 

Apoi adăugă cu voce tare: 

— Pe perioada absenței mele, Sandra, să preiei frâiele casei 
noastre. Vei şti să te descurci. Am încredere în dumneata, 
îmbrăţişează-i din partea mea pe toţi ai mei! Şi ai grijă de Henri- 
Charles! 

Se pregătea să urce în furgonetă, când Henri-Charles apăru la 
capătul aleii. Revenea de la plimbarea lui matinală, urmat de 
Julien. Când îl văzu pe bunicul lui, înconjurat de soldaţi germani, 
se apropie de el alergând şi îl prinse de mână. 

— Unde pleci, bunicule? î 

— O însoțesc pe Marcelle, verişoara ta. Insă mă întorc. Nu-ţi 
fie teamă. 


Cu un aer alintat, copilul se cuibări lângă bătrân, ca un căţeluş 
care aşteaptă să fie mângâiat. 

— În seara asta, o să vii să mă îmbrăţişezi înainte de a mă 
culca? _ 

— Bineînţeles! în fiecare seară voi veni să te îmbrăţişez. Insă 
pentru asta trebuie să fii cuminte, să o asculţi pe mama ta şi să 
te rogi în fiecare seară la Dumnezeu... 

Îl îmbrăţişă pe copil, îl privi îndelung, surâzând, apoi se 
despărţi de el şi urcă în furgonetă. Se aşeză pe banchetă, lângă 
Marcelle, pe care o cuprinse cu braţul lui, ca şi cum ar fi vrut să 
o protejeze împotriva tuturor celor care voiau să-i facă rău... 

Capitolul 5 

Maşinile şi camioanele militare care îi transportau pe cei trei 
prizonieri se îndepărtară, escortate de motocicliştii care îşi 
ambalau motoarele. 

Apoi tăcerea învălui din nou vasta reşedinţă. 

Plecarea bătrânului duce lăsa în urmă un mare gol, pe care 
toţi cei care asistaseră la simplitatea cu care îşi luase rămas- 
bun, ca şi cum era vorba de o scurtă plimbare, îl resimţeau în 
mod dureros. 

Ducesa Eléonore îşi reveni prima în fire. 

— Fratele meu a dat dovadă de o mare forţă de caracter. Sunt 
mândră de el. 

Cu trăsăturile feţei crispate, Anne răspunse cuprinsă ca de 
fiori: 

— Vorbeşti cu un calm extraordinar! 

— Ce vrei să fac? Să plâng? Să-mi smulg părul din cap? 
Charles se va întoarce. Aş putea să jur. Nu este o crimă să deţii 
porumbei. 

— Ba da! Tatăl meu friza inconştienţa!, spuse Anne îngrozită şi 
indignată în acelaşi timp. Sunt sigură că ştia de această 
interdicţie, însă puţin îi păsa. Vă daţi seama că această poveste 
cu porumbeii ne poate arunca pe toţi în închisoare? 

— Gândeşte-te mai degrabă la Beatrice şi la fiica ei!, spuse 
Eléonore. Situaţia lor este cu adevărat tragică. 

Sandra nu sufla o vorbă. Ea ştia că, datorită acestei lovituri de 
teatru, nemţii părăsiseră scena fără să percheziţioneze castelul. 
Însă vor reveni în forţă, pentru a-şi repara această neglijenţă. 

Eléonore se întoarse spre Gontran. 


— De ce păstraţi tăcerea? Spuneţi ceva! 

— Nu am dreptul să mă amestec în treburile voastre de 
familie. Tot ceea ce pot să vă spun este că am fost foarte 
impresionat de atitudinea curajoasă a lui Charles. Nu aş fi fost 
niciodată capabil să acţionez în Rezistență. Dacă fapta lui este 
bună sau rea, Dumnezeu este cel care o va judeca. 

Anne preferă să nu aştepte judecata Celui Atotputernic. 

— M-am săturat de toate aceste discuţii sterile! îl voi suna pe 
Gerard pentru a-l avertiza de ceea ce s-a întâmplat adineauri. 
Sper că el va şti să ia măsurile care se impun. 

Obţinu cu dificultate legătura telefonică cu Vichy. Expu-nerea 
succintă făcută de sora lui îl şocă atât de tare pe Gerard, încât 
aproape că nu mai putu să vorbească. 

— Alo!, ţipă Anne. Alo! Nu mă auzi? 

— Sunt consternat, Anne! Nu reuşesc să mi-l imaginez pe tata 
arestat. Eşti sigură că-i ajuta pe cei din Rezistență? 

— Nu ştiu nimic. Pe de altă parte, prezenţa Beatricei şi a fiicei 
ei nu a făcut decât să înrăutăţească situaţia. 

Gerard spuse dezolat: 

— Dar nu ştia că legea îi pedepseşte pe cei care acordă 
adăpost evreilor? 

— Ştia asta. Însă nu a vrut să ţină seama de riscurile la care 
se expunea şi ne expunea pe noi toţi. 

Gerard suspină copleşit. 

— Recunosc caracterul tatălui meu. O atitudine contrară m-ar 
fi surprins. Dumnezeu ştie dacă acolo unde l-au dus nu a făcut 
declaraţii insultătoare împotriva Germaniei şi împotriva 
Fuhrerului. În sfârşit, voi vorbi eu cu Brinon, cu Laval, voi merge 
în audienţă la mareşal. Le voi cere să intervină în favoarea lui. 

— Nu ai putea să îl suni pe prietenul tău, generalul von 
Falkenburg? Te-a mai ajutat. 

— El se luptă pe undeva, prin stepele ruseşti. Mă întreb dacă 
mai este în viaţă! Oricum, nu voi sta cu braţele încrucişate. Voi 
vorbi şi cu ambasadorul Abetz. De îndată ce voi avea un 
rezultat, îţi voi telefona. Pe curând! 

Anne obţinu apoi legătura telefonică cu biroul avocatului 
familiei Montfort, Dampierre, un membru eminent al baroului 
parizian. 


Îi prezentă o expunere a împrejurărilor care îl determina-seră 
pe tatăl ei să-i sfideze pe nemti. 

— Mi-e teamă, domnule avocat, de complicaţii care ne-ar 
putea afecta pe noi toţi. Nu ştiam că tatăl meu a intrat în 
Rezistență. De altfel, nu reuşesc să cred că este adevărat. 

— Sunt gata să mă ocup de această afacere, doamnă con- 
tesă. Nu vă ascund faptul că este destul de complicată. Nu este 
exclus ca domnul duce, tatăl dumneavoastră, să aibă necazuri 
pentru că a încălcat legile antievreieşti. In ceea ce priveşte 
presupusele sale legături cu Rezistenţa, voi susţine că este o 
simplă neînțelegere. Relaţiile politice ale domnului, fratele 
dumneavoastră, precum şi vârsta avansată a domnului duce, 
circumstanţe pe care le voi invoca în faţa autorităţilor 
competente, ar putea constitui, sper, argumente suficiente 
pentru a-l scoate din încurcătură. 

— Eu nu aş îndrăzni niciodată să-l declar iresponsabil, aşa cum 
îmi sugeraţi dumneavoastră, domnule avocat. Şi nu vă sfătuiesc 
să invocaţi acest argument în apărarea sa. Nu ar accepta pentru 
nimic în lume. îl cunoaşteţi pe tatăl meu. Este foarte 
încăpățânat şi refractar. 

— În acest caz, doamnă contesă, mi-e teamă că pledez pentru 
o cauză pierdută. Ştiu bine că nu admite nici-o concesie, niciun 
compromis, atunci când este vorba de onoarea lui. În sfârşit, 
vom vedea ce voi putea face... 

Andree era distrusă. Fratele şi bunicul ei, singurele persoane 
pe care le-a iubit după moartea părinţilor ei, părăseau scena 
unul după altul. 

Sandra aştepta cu nelinişte tulburările pe care această 
întâmplare nu va întârzia să le provoace. Insă nu va fi greu 
pentru ea să iasă basma curată din această poveste neplăcută. 
Nu avea de ce să se neliniştească pentru fiul ei. Chiar şi Robert 
era, pentru moment, în afară de pericol. In ascunzătoarea sa 
confortabilă, era la adăpost de orice urmărire. Julien, promovat 
la rangul de valet, cu toate avantajele pe care le implica această 
promovare, avea tot interesul să păstreze tăcerea. Aparent, 
situaţia nu era încă disperată. 

Anne se hotări să ia măsuri severe, destinate să-i apere pe cei 
din familia Montfort de noi complicaţii. După ce a descoperit 
hulubăria amenajată pentru porumbei de tatăl ei, sub 


acoperişurile castelului, puse să fie omorâte toate păsările, fără 
să ceară părerea cumnatei sale sau a ducesei Eléonore. 

Sandra, care considerase normal să asigure hrana 
porumbeilor părăsiţi în voia sorții, după arestarea bătrânului 
duce, urcă a doua zi, însoţită de Henri-Charles, pentru a le 
aduce seminţele. 

Intrată prima în încăperea de sub acoperişuri, zări păsările 
omorâte şi îngrămădite unele peste altele într-un colţ, aşteptând 
să fie duse şi îngropate în grădină. Oripilată de acest spectacol, 
ieşi şi închise uşa în urma ei, încât copilul să nu vadă porumbeii 
masacrați. 

— Porumbeii dorm, Henri-Charles. Nu trebuie să-i trezim. Vom 
veni altă dată. 

Servitorii o informară că doamna contesă Anne ordonase 
acest masacru. 

Ea îi făcu reproşuri cumnatei ei. 

— Tata nu va aprecia deloc acest masacru gratuit. 

— Crezi că va mai avea ocazia să mă tragă la răspundere? Mă 
îndoiesc. S-a lăsat antrenat într-o aventură care îl va duce la 
pierzanie. În sfârşit, nu am de ce să-ţi dau dumitale socoteală. 
Tot ceea ce pot să-ţi spun este că am făcut asta pentru binele 
nostru, al tuturor. 

În fiecare zi, Sandra supraveghea antrenamentul hipic al lui 
Henri-Charles, care evolua pe poneiul lui, în padoc. Intr-o 
dimineaţă, îl învăţa pe fiul ei să sară peste obstacole, când 
Julien, micul rândaş de cai, se apropie de ea şi îi şopti cu un aer 
neliniştit: 

— Doamnă prinţesă, tocmai am descoperit un alt pilot ascuns 
într-o boxă a grajdului. Dormea buştean. Doriţi să-l vedeţi? 

— Da. 

— O rog pe doamna prinţesă să mă urmeze! 

— O clipă, Julien. 

Sandra îi făcu un gest fiului ei, care înainta spre ea. 

— Astăzi s-a terminat lecţia. Întoarce-te la castel! Voi veni şi 
eu mai târziu. 

— Bine, mamă, spuse el ascultător. 

Însoţită de Julien, se îndreptă spre grajduri. Rândaşul de cai o 
conduse într-o boxă, în faţa unei grămezi de fân. 

— Puteţi ieşi, domnule!, spuse el. 


Cel pe care îl strigase îşi făcu încet apariţia din fân. În faţa 
Sandrei apăru un tânăr în costum de aviator. Blond şi atât de 
frumos, încât femeii i se tăie respiraţia, el emana din toată fiinţa 
lui o virilitate fascinantă, irezistibilă. Trăsăturile feţei sale purtau 
semnele oboselii. Salută politicos. 

— Bună-ziua, domnule! Cine sunteţi dumneavoastră?, spuse 
ea binevoitoare. 

— Numele meu este Robert Whitemere, doamnă. Bob, pentru 
prieteni, adăugă el surâzând. Sunt american. Astă-noapte, 
bombardierul pe care îl conduceam a fost doborât de artileria 
aeriană. Paraşutat în mijlocul pădurii, departe de camarazii mei, 
despre a căror soartă nu ştiu nimic, m-am furişat până aici. 
Acest băiat de treabă a dorit să mă ajute. Să nu-l pedepsiţi, vă 
rog! 

Un surâs seducător lumină faţa Sandrei. 

— Nu vă fie teamă! La noi, un aviator american este 
întotdeauna bine-venit. Sunt surprinsă de franceza pe care o 
vorbiţi. 

— Vă mulţumesc, doamnă. Înainte de război, am lucrat la 
Paris. Vindeam limuzine Cadillac şi Lincoln. Din păcate, această 
frumoasă perioadă nu a durat multă vreme. 

Conversaţia lua o turnură mondenă. 

Rândaşul o privea uimit pe prinţesă, de obicei atât de 
rezervată, vorbind cu o amabilitate surprinzătoare cu acest 
străin. Comportamentul ei faţă de cei doi englezi fusese mult 
mai stăpânit. 

— Bine! Vă vom ascunde undeva, spuse ea, revenind la 
probleme mai presante. 

— Mulţumesc, doamnă! 

— Aţi avut noroc că nu aţi nimerit peste nemţii care năpădesc 
aceste meleaguri cu prezenţa lor. Julien vă va servi pe durata 
şederii dumneavoastră la noi. Puteţi avea încredere în el. 

— Mulţumesc, doamnă prinţesă, spuse rândaşul umflându-se 
în pene de mândrie. 

Uimirea plină de naivitate care se citi pe faţa americanu-lui o 
amuză pe Sandra. 

— Sunteţi prinţesă?, întrebă el impresionat. 

— Da. Prinţesa de Sancy. Însă ce importanţă are asta?... 


Să revenim la problema adăpostului. Veţi avea o cameră. Nu 
va fi o cameră luxoasă, însă voi face în aşa fel încât să aveţi tot 
confortul. Apoi, veţi fi în siguranţă. Inainte de sosirea 
dumneavoastră, au primit ospitalitatea noastră doi aviatori 
englezi. Până la căderea nopţii, veţi rămâne aici. Julien vă va 
instala provizoriu într-una din magaziile-anexă ale grajdurilor. 
Traversarea grădinii, în plină zi, pentru a ajunge la castel, ar 
însemna o adevărată nebunie. Deci, pe diseară! 

Sandra îl părăsi pe american, fericită şi în acelaşi timp 
descumpănită. Fericită, pentru că întâlnise un bărbat care o 
uluia prin vizibilele sale calităţi de mascul; descumpănită, 
pentru că simţea această tulburare în faţa unui bărbat complet 
necunoscut, venit din neant. Dispreţuise întotdeauna dragostea, 
acest fruct oprit, această himeră inventată de diavol pentru a le 
amăgi pe femei, pentru a le împinge să comită cele mai mari 
nebunii şi pentru a le duce la pierzanie. Să doreşti un bărbat 
era, pentru ea, un impuls absurd; să cedezi acestei forţe 
obscure, contrară raţiunii, echivala cu acceptarea sclaviei 
simţurilor. Ea nu cunoscuse niciodată nevoia să fie strânsă în 
braţele unui bărbat plin de virilitate, să fie posedată de el. 
Visase la împreunări carnale frenetice, însă în acele momente 
inconştientul era cel care o supunea la fantezii imposibil de 
controlat. 

lar acum, fusese de ajuns intrarea în joc a acestui bărbat, 
pentru a-i desființa practic toate convingerile, toate 
prejudecățile. Prin simpla lui prezenţă, el răsturna obstacolele 
care erau, aparent, de netrecut şi se instala în inima ei, 
înflăcărându-i simţurile. Era asemenea unui val de delir, care o 
lua cu el purtând-o pe creasta sa. 

Sandra le înţelegea acum pe femeile care căutau cu febrilitate 
îmbrăţişările amoroase. Pentru prima oară în viaţă, îl dezbrăca 
în imaginaţia ei pe un bărbat şi încerca să-şi închipuie cum arată 
gol. Calitățile lui de mascul căpătau dimensiuni 
disproporţionate, monstruoase, ca în acele stampe japoneze 
groteşti, în care indivizi cu sexuri enorme penetrau femei 
micuţe, îmbătate de plăcere şi de bucurie. 

Visătoare, euforică, Sandra ajunse la intrarea în castel. Era 
sigură că bătrânul duce ar fi aprobat această iniţiativă. 


Hotări să aleagă pentru oaspetele ei un nou adăpost. Cel 
vechi, folosit pentru cei doi englezi, ar putea fi localizat cu 
uşurinţă de oamenii Gestapoului, dacă, sub presiunea 
anchetatorilor, socrul ei ar face unele declarații 
compromiţătoare. 

Ajunsă în apartamentul ei, sună la grajduri şi îl chemă pe 
Julien, care sosi în mare grabă, aşteptând ordinele ei. 

— Urmează-mă!, spuse ea. 

El o urmă îndeaproape pe stăpâna lui, care cobori în grabă la 
serviciul de administraţie, unde îi ceru să deschidă depozitul de 
echipamente. Alese o livrea de valet o măsură mare - şi i-o 
încredinţă lui Julien. 

— Îi duci asta americanului şi îi ceri să se îmbrace cu ea. Astfel 
va putea traversa grădina şi curţile, fără să fie observat, 
întoarce-te la castel, pe o uşă de serviciu şi condu-l la subsol, în 
fosta sală de arme. Încearcă să eviţi orice întâlnire nedorită. Ai 
înţeles? 

Plin de zel, micul rândaş de cai plecă în goană. 

* 


x x 


Visând cu ochii deschişi, ea coborî în sala de arme, care nu 
mai era utilizată de mulți ani. Cu inima bătând, aşteptă sosirea 
lui Robert şi a lui Julien. 

Când frumosul aviator îşi făcu apariţia, totul păru că se 
luminează în jurul lui. Părul blond îi înconjura capul cu o aură 
poleită, de parcă era un sfânt pictat pe o icoană bizantină, însă 
un sfânt mai apropiat de zeii senzuali ai Olimpului, decât de 
martirii ascetici creştini. Ceea ce îi plăcea Sandrei mult la el era 
perfecta armonie între faţa surâzătoare, aproape de adolescent, 
şi silueta lui musculoasă, toracele cu umeri largi, şoldurile 
înguste, picioarele lungi şi admirabile. Avea un aer jenat în acea 
livrea de servitor la case mari, care îi venea de minune. Era tot 
atât de frumos în aceste veşminte, ca şi în uniforma lui de luptă. 

— Vă rog să mă urmaţi!, îi spuse ea. Julien, vei veni cu noi! 

Sandra traversă cu paşi siguri, plini de hotărâre, un labirint de 
încăperi goale, prăfuite, un şir de culoare şi de scări, care 
coborau în spirală pentru a ajunge în faţa unui zid de piatră, pe 
care, apăsând într-o scobitură, îl făcu să se rotească pe ţâţâni, 


apoi îl închise la loc, în urma lor. Apoi, la lumina unei lanterne, 
merseră de-a lungul unui coridor subteran. 

— Singur, m-aş pierde cu siguranţă în aceste catacombe!, 
exclamă americanul râzând. g 

— Recunosc, nu este plăcut, răspunse Sandra. Insă aici nu va 
veni nimeni să vă caute. Acestea sunt tunelurile subterane, 
utilizate cu secole în urmă de castelanii care voiau să se 
ascundă sau să fugă, atunci când duşmanii lor reuşeau să ia cu 
asalt fortăreața, care se ridica pe aceste locuri. Această 
fortăreață nu a fost demolată decât la începutul secolului al 
XVII-lea, din ordinul cardinalului 

Richelieu, care hotărâse la acea vreme dărâmarea castelelor. 

Deschise, în sfârşit, o uşă şi intră într-o încăpere largă, cu 
pereţii din piatră, fără ferestre, însă foarte bine aerisită. 

— După cum vedeţi, aerisirea este perfectă, spuse ea. Cei din 
vechime îşi cunoşteau bine meseria. 

Sandra adăugă, întorcându-se către oaspetele său: 

— Vă vom aduce aici un pat de campanie, câteva mobile, 
lămpi, lemn pentru a vă încălzi şi multe cărţi, pentru a vă ajuta 
să vă petreceţi timpul. Ei da, veţi trăi ca un pustnic. Această 
încăpere seamănă cu o temniţă, însă cel puţin veţi fi în 
siguranţă. Bineînţeles că o veţi părăsi, pentru alta mai 
confortabilă, de îndată ce nemţii îşi vor înceta căutările. 

Robert îşi şterse fruntea cu o batistă din mătase. 

— Este al naibii de complicat!, spuse el. 

— Aţi prefera să fiţi capturat şi aruncat într-un lagăr de 
prizonieri, unde să putreziţi ani de zile? 

— Bineînţeles că nu, răspunse Robert. Însă mă gândeam să 
fug, ajutat de dumneavoastră şi să mă întorc în Anglia... 

Vorbea cu o oarecare timiditate, impresionat de 
surprinzătoarea forţă vitală a interlocutoarei lui. 

— Vă vom ajuta să părăsiţi Franţa, însă o prea mare grabă ar 
risca să compromită totul. În plus, asta ne-ar costa scump, 
deoarece nemţii nu îi iartă pe francezii care îi ascund pe militarii 
aliaţi. 

— De acord, de acord!, răspunse aviatorul, tamponându-şi din 
nou cu batista broboanele de transpiraţie care îi acopereau 
fruntea. 

Julien exclamă mirat: 


— Ce batistă ciudată aveţi, domnule! Este o hartă pictată pe 
ea! 

Aviatorul surâse. 

— Da! Hărţi imprimate pe mătase. După cum vedeţi, ele au o 
dublă întrebuințare. 

— Ah, americanii ăştia!, exclamă băiatul pe un ton admirativ. 

— Bine, acum vă părăsim, pentru a vă aduce tot ceea ce aveţi 
nevoie, spuse Sandra. 

Ea ieşi, după ce îi făcu un semn de salut. Julien o urmă, cu 
paşi mărunți şi iuți, ca un căţeluş. 

* 


x x 


Celula lui Robert Whitemere fu repede transformată într-o 
cameră foarte confortabilă. Julien aduse tot ceea ce promisese 
stăpâna lui. Micul bar se umplu cu o întreagă colecție de băuturi 
alcoolice. Focul licărea în şemineu, răspândind o căldură blândă. 
Reflexe roşietice colorau pereţii din piatră aparentă. 

Americanul se întinse pe pat şi suspină, simțindu-se 
confortabil în ambianța calmă şi plăcută. 

— Nu este chiar aşa de rău!, spuse el. 

— Dacă doamna prinţesă se ocupă de dumneavoastră, nu veţi 
mai avea de ce să vă faceţi griji, domnule! Noi o admirăm mult, 
căci are o personalitate puternică! Pot să mă retrag, domnule? 

— Bineînţeles! Eşti liber, Julien! 


— Mulţumesc, domnule! Bună seara! 
x 


x x 


Sandra era sigură că americanul său se afla, în sfârşit, la 
adăpost. Înainte de a se culca, se hotărî să facă o scurtă vizită 
protejatului ei, pentru a se asigura că se instalase bine, că i se 
servise o cină delicioasă şi că nu se simţea prea singur în celula 
lui ca o chilie de mănăstire. 

Deplasările ei nocturne nu mirau pe nimeni. Sandra inspecta 
aproape în fiecare seară saloanele mari de la etajul aşa-numit 
nobil şi camerele de la parter, pentru a verifica dacă totul este 
în ordine. Ea folosea o lanternă electrică, deoarece i-ar fi fost 
greu să tragă, în fiecare seară, draperiile grele care acopereau 
ferestrele, conform dispoziţiilor severe ale camuflajului. 


Timp de mai mulţi ani, după căsătoria ei, Sandrei îi fusese 
teamă să parcurgă singură, în timpul nopţii, şirurile de saloane. 
Spaima îi îngheţa sângele în vene. Era ca şi cum fiinţe ciudate, 
ascunse în spatele coloanelor şi în canaturile uşilor deschise, i- 
ar fi spionat fiecare mişcare. Zgomotul propriilor paşi pe dalele 
din marmură strălucitoare sau pe parchetul care scârţâia uşor o 
făceau să simtă fiori de gheaţă pe spinare. 

Apoi, treptat, se obişnuise să umble zi şi noapte de-a lungul 
galeriilor, fără ca jocul umbrelor să îi mai provoace teamă. 
Simţea chiar că acest castel, care îi inspira o adoraţie aproape 
mistică, o proteja împotriva tuturor spiritelor răufăcătoare. 

Exista un fel de simbioză între ea şi zidurile acoperite cu 
lambriuri mângâietoare, cu fresce, mozaicuri sau stucaturi 
aurite. Sandra devenise preoteasa acestui templu minunat, 
dedicat gloriei familiei Montfort. 

Acum, când traversa cu un pas sigur saloanele întunecate şi 
maiestuoase, îndreptându-se spre tunelurile subterane, simţea o 
exaltare care îi dădea aripi. Se gândi, cu un amestec de 
tandreţe şi de superioritate amuzată, la acest tânăr, venit de 
atât de departe, pentru a eşua într-o temniţă ascunsă sub masa 
impozantă a acestui edificiu. Dacă ar dori, ea ar putea să îl 
sacrifice pe altarul acestui templu păgân, mai drag inimii ei 
decât o biserică consacrată Dumnezeului străbunilor ei. 

Sandra cobori treptele din piatră către tunelurile subterane şi, 
ajunsă în sfârşit în faţa uşii celulei în care tânărul american se 
plictisea, aşteptând o apropiată întoarcere printre ai lui, bătu în 
panoul din stejar înnegrit de umezeală. 

Vocea puternică a lui Robert, cu un timbru plăcut, răsună: 

— Intraţi! 

O întâmpină cu un surâs larg. 

— Vă aşteptam cu nerăbdare, spuse el, pentru avă mulţumi 
încă o dată pentru ospitalitatea dumneavoastră, doamnă 
prinţesă! 

— Sandra pentru prieteni!, adăugă ea, cu amabilitate. El arătă 
cu un gest tot ceea ce îl înconjura. 

— Aţi făcut adevărate minuni! Toate aceste mobile, toate 
aceste covoare, toate aceste tablouri au transformat celula mea 
într-un fel de budoar... 


— Sau de magazin de antichităţi, adăugă ea, cu o licărire 
jucăuşă în ochi. Julien a îngrămădit prea multe mobile. A făcut 
adevărate acte de vitejie, săracul, pentru a le aduce singur până 
aici. In ceea ce mă priveşte, am vrut să vă simţiţi în largul 
dumneavoastră în această încăpere, în aşteptarea plecării. Însă 
pentru moment, pericolul este prea mare pentru a ne permite să 
preconizăm o plecare apropiată. 

— Credeţi că este o chestiune de lungă durată? 

— Asta depinde de perseverenţa nemților de a-şi continua 
investigaţiile. Eu îi cunosc. Nu uitaţi că sunt mai bine de trei ani 
de când se împăunează ca nişte stăpâni la noi în ţară. Vor căuta 
şi în gaură de şarpe ca să vă găsească. El o privi cu un aer 
stânjenit. 

— Voi fi sincer cu dumneavoastră, Sandra. Aici, mă simt 
pierdut! Mă sufoc! Am senzaţia că mă aflu sub piramida lui 
Keops, care ameninţă în orice clipă să se prăbuşească peste 
mine! 

Işi plecă fruntea cu un aer ruşinat că a comis o gafă. 

— Nu spuneţi prostii, Robert! Compatrioţii dumitale care 
rătăcesc în noapte, cu nemţii pe urmele lor, ar fi foarte fericiţi să 
aibă un adăpost ca al dumitale. Nu sunteţi servit bine? Julien 
este entuziasmat de prezenţa dumitale. 

Americanul surâse din nou, arătându-şi dinţii frumoşi. 

— AŞ fi un nerecunoscător dacă aş spune că nu sunt servit ca 
un miliardar în vacanţă. Mănânc pe îndestulate, dorm pe un pat 
poleit cu aur, mă răsfăţ în cearşafuri din mătase şi pot citi un 
roman bun englezesc înainte de a adormi. Este minunat! 

— Ştiu la ce vă gândiţi! Pentru mine ar fi un joc de copii să vă 
instalez într-un apartament frumos, acolo sus, însă nemţii ar fi 
informaţi repede despre prezenţa dumitale. 

Aici, oamenii sunt foarte curioşi şi le place să trăncănească... 

— Bine! Renunţ să mai fac obiecţii. Argumentele dumitale 
sunt de nezdruncinat. 

— Fiţi cuminte şi veţi avea o bună recompensă! 

Sandra se apropie de el, până ce îi simţi respiraţia curată şi 
proaspătă. 

Inţelegând invitaţia, el o prinse de umeri, o atrase spre el şi o 
sărută cu lăcomie pe gură. Ea se emoţionă simțind vigoarea 
tuturor muşchilor trupului lui lipiţi de corpul ei. 


Deşi îl dorea, Sandra se desprinse cu blândeţe, însă cu 
fermitate. 

El trebuia să lupte pas cu pas ca să o cucerească. Aceasta îi 
va umple timpul şi o va ajuta să-şi învingă singurătatea. Il va 
obişnui să aştepte cu nerăbdare şi cu încântare întoarcerea ei. 
El va fi jucăria ei vie şi minunată. Va fi o ucenicie lungă, însă în 
cele din urmă îl va îmblânzi. Îl va obliga să se plece în faţa 
voinţei ei, să joace după ritmul propriei ei muzici. 

— Noapte bună, Robert! Somn uşor! 

— Plecaţi deja?, spuse el posomorât. 

— Da! Trebuie să vă odihniţi după emoţiile din această 
dimineaţă. Pe mâine, dragă prietene! 

leşi fără să privească peste umăr, aşa cum ar fi simţit dorinţa 


să o facă... 
* 


x x 


Gérard se întoarse la castel peste câteva zile, venind de la 
Paris, unde fusese primit de Fernand de Brinon, care îi făcuse 
nişte promisiuni vagi. 

— Îmi voi pune în mişcare toate relațiile, dragă prietene, 
pentru a vă ajuta. 

Ironia abia ascunsă a interlocutorului lui îl iritase. Reacţiile 
aberante ale tatălui lui îl obligau să meargă la Canossa şi să 
ceară sprijin de la omul pe care voia să-l submineze pentru a-i 
lua locul. Brinon se purta cu simpatie faţă de el, însă în forul lui 
interior jubila, deoarece Gerard, cel mai mare rival al său, 
pierdea orice şansă de a se instala în locul lui. 

Gerard era hotărât să nu se limiteze la intervenţia lui Brinon. 
Va vorbi cu mareşalul, căruia îi va demonstra că ducele, tatăl 
lui, manifesta o senilitate avansată, care impunea cel mult un 
tratament medical corespunzător şi care excludea orice 
răspundere penală. 

Explicaţiile încâlcite ale lui Gerard nu o mulţumiră deloc pe 
Anne, care obiectă cu amărăciune: 

— Nu te zbaţi destul pentru a-l salva pe tata. Pari să fi uitat că 
la ora asta el putrezeşte într-o celulă a Gestapoului. 

Chiar şi ducesa Eléonore îşi pierdu cumpătul. 

— Mă întreb de ce îi serveşti pe acei imbecili de la Vichy dacă 
nu poţi obţine, în schimb, eliberarea tatălui tău. lţi dai seama 


foarte bine că la vârsta lui nu te mai angajezi în Rezistență, iar 
faptul că a acordat adăpost nepoatei lui nu constituie un delict. 

— Nemţii sunt de altă părere. Pot să vă garantez că nu am 
precupeţit niciun efort pentru a obţine eliberarea lui. 

Ducesa clătină din cap cu un dispreţ evident. 

— Fiecare zi care trece apasă greu pe umerii tatălui tău. 

— Dumnezeu să mă ierte, însă ceea ce a făcut tatăl meu este 
mai mult decât un donquijotism. 

— Părerile tale despre el nu mă miră deloc, replică ducesa cu 
severitate. 

Gerard nu îşi mai prelungi şederea la castel. Plecă spre Paris, 
chiar în aceeaşi seară. 

Sandra era convinsă că, de acum înainte, el nu îşi va mai da 
prea multă osteneală ca să-şi salveze tatăl. Nu ar accepta să îşi 
compromită cariera politică, luptând pentru o cauză pierdută. 

Plecarea lui Gerard lăsă un sentiment de frustrare, un gust 
amar tuturor celor care îşi puseseră speranţa în el. 

Ducesa Eléonore era profund decepţionată. 

— Sunt sleită de oboseală de când îmi tot scormonesc mintea 
ca să caut o soluţie. Cui să mă adresez pentru a-l readuce pe 
Charles în căminul lui? Ne aflăm dintr-odată lipsiţi de orice 
apărare, în mijlocul unei lumi ostile. Noi, cei din familia Montfort, 
nu eram obişnuiţi să ne lovim de obstacole de netrecut. Am 
senzaţia că trăiesc un coşmar... 

Sandra privea gânditoare figura cu trăsăturile alterate de 
vârstă ale bătrânei doamne şi, fără nici-o tranziţie, ochii îi fură 
atraşi de pânza din fundal care încadra fastuos silueta firavă a 
acesteia. Era o tapiţerie de mari dimensiuni care reprezenta 
căderea Troiei. Armata grecească invada oraşul trecut prin foc şi 
sabie. Printre miile de luptători care însufleţeau această scenă 
de bătălie dantescă şi vijelioasă, se desprindea în prim plan 
regele Priam, ucis de Pirus. 

Sub trăsăturile legendarului personaj, Sandra avu senzaţia că 
îl recunoaşte pe bătrânul duce, iar sub cele ale eroului grec 
figura colţuroasă a ofițerului SS. Robert Whitemere se distingea 
printre războinicii acoperiţi de armuri strălucitoare. Tulburată de 
această viziune ciudată, uită de frământările şi de spaimele 
ducesei. 


Sandra respiră uşurată atunci când membrii familiei Montfort 
se retraseră în apartamentele lor. Eliberată de prezenţa lor 
obositoare, îl duse la culcare pe Henri-Charles şi se grăbi să 
meargă să-l întâlnească pe american. 

Acesta îi făcu o primire mai degrabă rece. Măsura cu paşi mari 
celula, ca un animal sălbatic în cuşcă. Sandra îşi dădu seama cu 
nelinişte că suporta greu claustrarea care i se impunea. 
Spărsese frumoasa oglindă pe care i-o adusese ca să-l ajute la 
bărbierit. 

Dornică să-l calmeze şi să-l facă să uite de dorinţa de a evada, 
îi vorbi despre arestarea bătrânului duce, episod care nu-l 
impresionă prea mult. 

— Este neplăcut pentru voi, dar ce mă priveşte asta pe mine? 

— Castelul este supravegheat cu străşnicie. Orice intrare sau 
ieşire suspectă ar fi imediat semnalată. In plus, regiunea este 
cercetată în mod sistematic de trupele SS 

germane, care îi caută pe aviatorii americani paraşutaţi. Doi 
dintre ei au fost deja capturați. In aceste condiţii, dacă vă trece 
prin cap să ieşiţi din adăpost şi să vă plimbaţi în sânul naturii, nu 
aveţi decât să o faceţi. Tot ceea ce vă cer este ca, după 
arestarea dumitale, să nu declaraţi nemților că aţi primit 
adăpost la noi. 

Robert deschise gura şi o închise la loc, fără să răspundă. 

Cuvintele Sandrei îi domoliră elanul. 

— Dacă aveţi absolută nevoie de o schimbare, adăugă ea, vă 
voi trimite o cameristă pentru a vă bucura de compania ei, deşi 
aceasta implică unele riscuri. Cu simţurile domolite, veţi sta 
poate liniştit. 

El surâse, decontractat. 

— Argumentele dumitale sunt irezistibile! 

— Pot să fiu foarte dură cu copiii îndărătnici! 

— Am constatat asta, chiar dacă nu mai sunt un copil. 

— Nu sunteţi prea departe de această vârstă, spuse ea 
tachinându-l. 

— Nu mă forţaţi să vă dovedesc contrariul, ripostă el, 
umflându-şi toracele şi încordându-şi bicepşii. 

— Vreţi să vă exersaţi muşchii? Ei bine, o să vă trimit prin 
Julien nişte haltere, ca să vă menţineţi în formă. Nu voi uita să 


înlocuiesc oglinda spartă, iar dacă vă ajută să vă descărcaţi 
nervii, spuneţi-mi şi vă voi trimite mai multe. 

— Vă cer iertare pentru oglindă!, spuse el cu un aer spăşit. Nu 
am făcut-o intenţionat... 

Adăugă apoi râzând: 

— Aveţi un talent extraordinar de a mă dezarma, deşi sunt un 
dur! 

— Adevărat? 

— Vă bateţi joc de mine, Sandra! 

ei Puțin. 

In acel moment, Sandra se îndreptă spre uşă. Ajunsă în prag, 
îl privi peste umăr surâzând. 

— În absenţa mea, încercaţi să fiţi cuminte şi să nu mai 
spargeţi oglinzi! Dacă sunteţi aici, nu este din vina lor. Nu 
depinde decât de dumneavoastră dacă rămâneţi sau plecaţi. 
Insă reflectaţi bine înainte de a lua o hotărâre! La revedere, pe 
mâine! 

Sandra petrecu o noapte lungă visând la protejatul ei. Se va 
arunca oare în braţele lui? Cunoştea ea dragostea? Pentru a-şi 
stimula forţele deficitare, Henri utiliza uneori unele artificii care 
o lăsau nesatisfăcută. Ea nu-şi amintea să fi atins vreodată acel 
orgasm atât de lăudat în cărţile erotice. Nu i-ar displăcea să facă 
dragoste cu un bărbat capabil să îi ofere voluptăţi necunoscute. 
Pentru a-şi domoli înflăcărarea, se deda uneori la plăceri 
solitare, lăsându-se pradă unor fantezii, însă aceste paliative ale 
dragostei erau insuficiente. Atunci când îl sedusese pe 
Raymond, plăcerea pe care ar fi putut să o simtă fusese redusă 
la zero de lipsa lui de experienţă, precum şi de teama de a fi 
surprinsă de o terță persoană. 

In acea ascunzătoare subterană o aştepta un bărbat al cărui 
aspect era promiţător să ofere voluptate. Secretul întâlnirii lor 
era mai mult sau mai puţin asigurat. Sandra se hotărî să i se 
ofere lui Robert, însă la momentul ales de ea. 

Legănată de aceste visuri dulci, adormi în zori şi nu se trezi 
decât după trei ore. După ce îşi făcu toaleta, cobori în sufragerie 
şi se aşeză la masa lungă, încadrată de o parte şi de alta de 
numeroase scaune goale. Moralul ducesei Eléonore şi al Annei 
era la pământ. Raymond şi Andrée nu realizau încă dezastrul 
care le lovise familia. Henri-Charles întreba de bunicul lui. 


Bătrâna doamnă abia dacă se atingea de mâncare. Absența 
prelungită a fratelui ei îi provoca îngrijorări sumbre. El atinsese 
o vârstă înaintată şi în mod normal moartea putea să îl doboare 
în orice moment. Ea ar fi acceptat cu resemnare un sfârşit din 
cauze naturale. Acum lucrurile nu mai stăteau aşa. Ajutată de 
imaginaţie, îl vedea în mâinile nemților, suferind tot felul de 
lipsuri şi suportând cele mai rele umilinţe. Gontran încercare în 
zadar să o consoleze. Jignit de refuzurile brutale ale prietenei lui, 
păstra tăcerea, privind cu obstinaţie în farfurie. 

Anne rupse prima tăcerea grea. 

— Nu reuşesc să-mi explic atitudinea lui Gerard! Nu face nimic 
pentru a-şi salva tatăl. 

— Pentru mine, explicaţia este simplă, spuse Sandra. Gerard 
nu are nici-o autoritate. Se menţine cu mari eforturi într-un 
echilibru instabil, sperând într-un miracol imposibil pentru el şi 
pentru cei care gândesc ca el. 

Andrée şi Raymond ascultau aceste discuţii sterile fără să 
intervină. Bătrânul duce odată luat de furtună, iar echilibrul 
micului lor univers compromis, ei se aflau dintr-odată antrenați 
într-un vârtej care îi umplea de groază. 

Uşa se deschise cu violenţă şi ofiţerul SS care îl luase deja pe 
duce, precum şi pe cele două evreice, pătrunse cu un pas sigur, 
urmat de Lachaume în uniformă de miliţian şi de zece soldaţi 
SS, cu armele în mână. 

Cei din familia Montfort, ţintuiţi în scaunele lor, îi priveau 
înspăimântați. 

— Ce mai este acum?, spuse ducesa Eléonore regăsindu-şi 
întreaga aroganță. Aţi venit să ne arestaţi pe toţi? 

Neamţul ripostă cu duritate: 

— Am impresia că asta nu va întârzia să se întâmple! Sunt 

Karl Miller. Vă previn! Pot să fiu foarte 
brutal faţă de cei care încearcă să mă păcălească. Capul familiei 
dumneavoastră era un membru al Rezistenței. Aţi acordat azil 
unor evrei. Astăzi recidivaţi. Castelul dumneavoastră a devenit 
refugiul aviatorilor americani, duşmanii noştri şi cei ai francezilor 
de bună-credinţă. Ei au venit să vă bombardeze ţara, iar 
dumneavoastră le acordaţi adăpost. Ceea ce faceţi este o crimă 
pedepsită cu moartea. 


Sandra avu o strângere de inimă. Prezenţa lui Robert la castel 
nu era cunoscută decât de ea şi de Julien. Oare Julien să fi comis 
o indiscreţie? 

— Un aviator american paraşutat a fost capturat, în această 
dimineaţă, de soldaţii noştri, pe domeniul dvs., nu departe de 
aici. 

Fără să se tulbure, ducesa Eléonore îl privi până în adâncul 
ochilor. 

— Îl deplâng pe acel băiat! însă în ce măsură ne priveşte asta 
pe noi? Nu aveam nici cea mai mică idee despre existenţa lui, 
până ce nu mi-aţi vorbit dumneavoastră despre asta. Şi apoi, 
domeniul este atât de mare, pădurea care îl înconjoară este atât 
de vastă şi de deasă, încât nimeni nu ar putea să se laude că Îi 
cunoaşte toate cotloanele. Dacă credeţi că trebuie să 
răspundem de toţi cei care dau târcoale prin această pădure, 
comiteţi o gravă eroare, domnule. 

Sandra afecta un aer nepăsător, deşi inima îi bătea să-i sară 
din piept. 

„Oare nu era vorba despre Robert?” - se gândea ea. 
„Nerăbdător să fie din nou alături de ai săi, nu a făcut oare 
imprudenţa de a-şi părăsi ascunzătoarea, pentru a cădea 
prosteşte în mâinile friţilor? Dacă a vorbit, suntem cu toţii 
pierduţi, începând cu mine. Nu, nu este posibil!”. 

Ofiţerul SS spuse cu un aer ameninţător: 

— Întregul echipaj al bombardierului doborât acum o 
săptămână a fost capturat, cu excepţia unui singur aviator care 
a reuşit să scape. Vă sfătuiesc să ne spuneţi dacă l-aţi ascuns în 
castelul dumneavoastră. Cel care a făcut asta, va suferi singur 
consecinţele nebuniei sale. Dacă refuzaţi să vorbiţi, vom scotoci 
întreaga clădire de la un capăt la celălalt şi pot să vă garantez 
că îl vom găsi. În acest caz, vă voi aresta pe toţi, fără excepţie; 
chiar şi pe aceşti doi tineri, care ne privesc cu ochi plini de 
uimire. Veţi ajunge cu toţii pe urmele bătrânului dumneavoastră 
duce, care va plăti scump îndrăzneala de a ne fi înfruntat. 

Dădu soldaţilor săi nişte ordine scurte în limba germană, iar 
aceştia ieşiră în pas alergător. 

Muller şi Lachaume nu se îndepărtară. 

— Oamenii mei şi milițienii domnului Lachaume se vor 
împrăştia prin castel şi vor răscoli, vor bocăni, vor răsturna totul 


cu fundul în sus, până ce îl vor găsi pe individul pe care îl 
căutăm. 

Sandra îşi recăpătă puţin câte puţin cumpătul. Capturat, 
Robert nu ar vorbi. Însă ea refuza să creadă că soldaţii SS vor 
reuşi să-i găsească ascunzătoarea prin hăţişul de galerii 
subterane. 

Karl Muller se aşeză pe un scaun, în capul mesei, scoase din 
buzunar o tabacheră din aur masiv şi luă din ea o ţigară, pe care 
Lachaume, îndatoritor, i-o aprinse cu bricheta lui. Privi apoi 
plafonul cu stucaturile aurite, cele trei lustre din cristal de 
Veneţia, zidurile acoperite cu mătase de un roşu aprins, care 
constituiau o pânză fastuoasă servind drept fundal pentru 
tablourile unui pictor olandez din secolul al XVII-lea. 

— Este frumos aici, la dumneavoastră!, spuse el. Mă întreb ce 
vă împinge să vă băgaţi în tot felul de complicaţii, care nu vă 
pot aduce decât neplăceri, în loc să vă mulţumiţi să trăiţi fără 
probleme în această frumoasă reşedinţă. 

Sandra remarcă inițialele gravate pe tabachera pe care 
ofiţerul o lăsase pe masă, un S şi un W având deasupra un 
blazon. Numele cu rezonanţe foarte burgheze de Muller nu 
corespundea cu inițialele. 

Neamţul surprinse privirea tinerei femei îndreptată spre 
tabacheră şi îi ghici gândurile. O luă, o strecură în buzunar şi, 
pentru a o pedepsi pe Sandra că l-a pus într-o poziţie jenantă, îi 
dădu o lovitură destinată să o doboare definitiv. 

— Domnul Lachaume va instala în acest castel, cu acordul 
meu, o mică unitate de milițieni. 

Eléonore protestă cu fermitate: 

— Este o pătrundere abuzivă, de netolerat, în viaţa noastră 
privată! Ştiu că suntem în vreme de război şi că trupele de 
ocupaţie au latitudinea de a se instala în casele noastre. Nu cred 
că milițienii domnului Lachaume se pot prevala de acelaşi drept. 

Muller rânji cu răutate: 

— Mi-aţi sugerat o idee excelentă! De ce să nu instalez şi o 
secţie a Gestapoului, în aripa castelului dumneavoastră recent 
eliberată de cartierul general german? 

Lachaume îi privea, cu un aer şiret, suspicios, pe cei din 
familia Montfort căzuţi în sfârşit sub autoritatea lui. Era o 
victorie frumoasă, care îi dădea o senzaţie de exaltare. 


Colaborarea lui cu nemţii se dovedea a fi benefică. Îşi amintea 
de Gerard, acest diplomat ratat pe care îl servise de atâtea ori, 
fără ca acesta să găsească de cuviinţă să-l susţină atunci când 
ceruse mâna Andreei. Aceşti nobili obtuzi şi intoleranţi nu ar fi 
conceput niciodată faptul că ar putea, într-o bună zi, să aibă 
nevoie de el. In schimb, Darnand îi apreciase calităţile 
deosebite, acordându-i încrederea lui şi asigurându-i o avansare 
rapidă. Dacă printr-o întâmplare nefericită, nemţii ar pierde 
războiul, şi-ar schimba brusc orientarea şi ar trece în rândurile 
gaulliştilor. 

instalându-se la castel, cu binecuvântarea lui Karl Muller, 
protectorul şi prietenul lui, ar putea să reînnoade relaţiile lui cu 
Andree. 

Simţi privirile Sandrei aţintite asupra lui. În mod normal, 
această burgheză ar fi trebuit să fie aliata lui. Citea totuşi în 
ochii ei de o nuanţă albastru-verzuie o ostilitate de neînfrânt. 
Era uşor de înţeles. Ea refuza să împartă prăjitura. Sandra se 
număra printre acele fiinţe exaltate care vor totul sau nimic şi 
care ajung să obţină ceea ce pretind, prin forţa perseverenţei 
lor. 

Lachaume îşi îndreptă atenţia spre Andrée, pe care o 
cuprinseră fiorii, tulburată de intensitatea privirii lui. 

Muller urmărea reacţiile învăţăcelului său cu o detaşare 
amuzată. li dispreţuia pe acei francezi mânaţi de pasiuni 
meschine. Considera scuzabil ca oamenii din rasa lui, credincioşi 
marilor principii morale naziste, să aibă vreun păcat minor. El 
însuşi ajunsese la acea perfecţiune pe care orice membru al 
Ordinului Negru era capabil să o atingă, supunându-se unei 
discipline stricte. De câtăva vreme însă, convingerile lui 
începeau să slăbească. Ajunsese la concluzia că, cu cât greşeşti 
mai mult, cu atât ai mai multe şanse să obţii iertarea lui Wotan, 
printr-o căinţă sinceră. Filosofie proslăvită de Rasputin, pe care 
Karl Muller o adoptă fără rezerve. 

Îi plăcea să inspire teamă oamenilor. Încerca o plăcere 
perversă să-i vadă pierzându -şi cumpătul, îngroziţi de duritatea 
privirii lui. Munca lui în Gestapo îi oferise posibilitatea de a-i 
teroriza pe indivizii pe care trebuia să-i ancheteze. Învăţase să 
smulgă mărturisiri de la cei mai înverşunaţi recalcitranţi. Ordinul 
Negru, din care făcea parte, îi conferise puteri discreţionare 


asupra tuturor celor care îndrăzneau să se opună regimului 
hitlerist. 

Inceputurile sale în Gestapo nu fuseseră lipsite de unele 
ciocniri. Fost contabil într-o întreprindere evreiască, dusese o 
viaţă ştearsă, sărăcăcioasă şi extrem de tristă. Patronul lui, 
Jacob Weiss, care acumulase o avere importantă, conducând o 
fabrică de confecţii, îl trata de sus şi îi refuza în mod sistematic 
măririle de salariu, pe care le solicita cu umilinţă, pentru a-şi 
putea întreţine familia şi pentru a face faţă cheltuielilor impuse 
de o inflaţie galopantă şi care îl duceau tot mai mult spre ruină. 
Soţia lui Muller, urâtă, dezgustată de viaţă, îmbătrânită 
prematur de sărăcia cronică şi acută care o sufoca, îi reproşa 
neîncetat lipsa de ambiţie, mediocritatea jalnică, spiritul lui 
mărginit. 

Exasperat, Karl Muller se înrolase, la marea întâmplare, în 
partidul naţional-socialist, condus de un oarecare Adolf Hitler, 
care promitea marea cu sarea partizanilor săi. Ajutat de şansă, 
tumultuosul Führer se impuse în faţa nemților, ca un fel de 
divinitate capabilă să rezolve toate problemele şi să ridice 
poporul şi patria germană pe culmi niciodată atinse. De pe o zi 
pe alta, Karl Muller îşi văzu statutul social trecând, fără nici-o 
tranziţie, de la cea mai cruntă mizerie la o prosperitate la care 
nu visase niciodată. Simţi cea mai mare bucurie atunci când se 
prezentă, îmbrăcat în uniforma neagră de ofiţer al Gestapoului, 
în faţa fostului său patron, pentru a -l aresta. Aceasta a fost 
senzaţia, euforică de -a dreptul care i-a permis, în sfârşit, să 
cunoască beţia puterii. In schimb, soţia lui nu avu şansa să se 
înfrupte prea multă vreme din fericirea pe care banii i-o puteau 
oferi. In timpul unei mese copioase, stropită cu şampanie, se 
înnecă cu un os de peşte şi îşi dădu duhul, sub ochii soţului ei. 
Pierderea tovarăşei lui de viaţă nu îl tulbură peste măsură. 
Uşurat de o povară mai degrabă copleşitoare, simţi că este liber 
să se bucure de toate plăcerile pe care noua lui situaţie i le 
prezenta, pe o tavă de argint. 

Timidul contabil de altădată se transformă într-un hedonist 
dornic să recupereze cu orice preţ timpul pierdut, cu atât mai 
mult cu cât nori ameninţători întunecau treptat orizontul fericirii 
sale. Pentru moment, era stăpân pe situaţie şi aştepta să profite 
de puterea lui. 


— Pot să vă pun o întrebare, domnule?, îl întrebă Gontran. 

Ofiţerul SS îl invită laconic: 

— Puneţi-o! 

— Nu prevede legea, la dumneavoastră, ca aceia care fac 
obiectul unei percheziţii să fie autorizaţi să asiste la aceas-tă 
operaţiune? 

— Puneti la îndoială integritatea noastră profesională? Sandra 
interveni pe un ton tăios: 

— Cum veţi proceda pentru a deschide dulapurile, birourile de 
scris, comodele? 

— Avem posibilitatea să facem asta, fără să distrugem 
încuietorile. Dacă va fi vorba de un seif, vă vom cere să îl 
deschideţi. Însă pentru moment, această problemă nu se pune. 
Nu îl vom căuta pe acel aviator în birourile sau în mesele 
dumneavoastră de scris!, spuse el cu ironie. 

— Putem să părăsim această masă?, întrebă Anne, care nu se 
atinsese de micul dejun. 

— Masa da, încăperea nu! Veţi aştepta în compania mea 
încheierea percheziţiei! Cred că nu va dura mult. Oamenii mei s- 
au obişnuit să vă scotocească prin casă. Este a doua oară când 
le oferiţi această ocazie. La nevoie, vom continua operaţiunea 
toată noaptea. Castelul dumneavoastră este imens, însă 
răbdarea mea este inepuizabilă. 

Răbdarea lui şi eforturile oamenilor lui nu reuşiră să-l 
dibuiască pe american. 

Furios, Muller se retrase împreună cu Lachaume, într-un salon 
învecinat. 

— Este aici, în acest castel!, strigă el, bătând din picior. 
Miliţianul tăcea mâlc, pentru a nu atrage asupra lui fulgerele 
mâniei colegului lui. 

— S-a ascuns pe undeva, în spatele acestor ziduri!, adăugă el 
plin de mânie. Simt asta! Este aici! Nu pot să arunc în aer toată 
şandramaua pentru a descoperi bârlogul acestui nenorocit de 
american! Aceşti imbecili pretind că nu ştiu nimic. l-am 
ameninţat, nu i-am scutit de umilinţe! Inutil! îţi vine să 
înnebuneşti! 

Gâfâia, lovind cu pumnul într-o măsuţă, după fiecare frază. 

— Ascultă, Lachaume! Nu voi părăsi acest castel decât după 
ce îl voi face pe american să iasă din vizuina lui. Dacă cei din 


familia Montfort vor să facă pe şmecherii cu noi, vor afla pe 
spinarea lor cu cine au de-a face. Voi şti să conduc ancheta cu 
atâta duritate, încât nu mă vor uita niciodată. Vă promit! 

A doua zi, Muller îşi instală biroul de anchetator în aripa 
castelului pe care o ocupaseră deja milițienii lui Lachaume. 
Acesta îşi ascundea nemulţumirea. Ar fi preferat să-şi păstreze 
controlul total asupra acestei fortărețe a familiei Montfort şi să 
nu împartă autoritatea cu acest neamţ, faţă de care nutrea în 
secret un sentiment de teamă. Muller îi încurca în mod neplăcut 
socotelile. Nu înţelegea înverşunarea lui împotriva acelui 
american aflat încă în libertate. Ceilalţi cinci căzuseră, unul câte 
unul, în plasa lor. Ce motiv avea să facă atâta gălăgie în jurul 
acelui aviator care, în realitate, nu merita o asemenea risipă de 
energie? 

La castel, decizia lui Muller de a se instala la ei definitiv spori 
nervozitatea celor din familia Montfort. La rândul lor, servitorii 
nu apreciau nici ei prezenţa permanentă a acestor nemți atât de 
huliţi. Insă, pentru moment, această nemulţumire nu se putea 
exterioriza decât printr-o răceală, care nu îi impresiona prea 
mult pe soldaţii SS, obişnuiţi să nu trezească simpatia 
francezilor. 

Seara, Karl Muller şi Lachaume cinară la lumina tremurătoare 
a lumânărilor, într- o sufragerie impozantă, decorată de Palladio 
în cel mai pur stil neoclasic. 

Curenţi de aer rece, care suflau cu insistenţă, îngheţau 
atmosfera, pe care focul puternic care ardea în şemineu nu 
reuşea să o încălzească. 

— In această cameră lua cina generalul von Falkenburg?, 
întrebă ofiţerul SS, adresându-se  majordomului care 
supraveghea servirea mesei. 

Déodat răspunse cu gravitate: 

— Da, domnule, chiar aici. 

— Nu mă mai mir de ce a preferat frigul uscat al iernii ruseşti 
acestei umidităţi nesănătoase. Camera mea sper că va fi mai 
puţin somptuoasă, însă mai caldă. 

— Aceşti bătrâni scofâlciţi care ne servesc au transparenţa 
unor fantome. Am impresia că sunt oaspetele lui Hades. 

Muller gustă vinul, un Sauterne de colecţie din anul 1929, apoi 
adăugă: 


— Excelent! Generos, catifelat şi ce frumos buchet! Asta mă 
face să mă gândesc la acea tânără blondă... Cum se numeşte? 

— Vorbiţi despre Andrée, cred. 

— Asta e, Andrée. De ce să nu ne încheiem seara în compania 
ei? 

— Bună idee! 


— Până atunci, să trecem în salon pentru a servi coniacul! 
x 


x x 


În sufrageria spațioasă, membrii familiei Montfort luau cina în 
tăcere. Fiecare dintre ei îşi analiza propriile probleme, printr-o 
lungă şi profundă reflecţie. Poziţia lor se înrăutăţea pe zi ce 
trece. Ei nu mai sperau să primească ajutorul cuiva din afară. 
Abandonaţi în voia resurselor proprii, trebuiau să se considere 
fericiţi că nu au fost arestaţi în bloc. 

Uşa se deschise şi Oberscharfihrer Jannecke intră fără să fie 
anunţat, urmat de doi soldaţi înarmaţi. 

Stupefiaţi, cei din familia Montfort îşi întrerupseră masa. 

Cu o voce autoritară, i se adresă Andreei. 

— Domnişoară de Montfort, Obersturmführer SS Miller vă 
invită să beţi un pahar de vin în compania lui. 

Tulburată, cu obrajii arzând, ea se ridică aruncând o pri-vire 
întrebătoare către cei din familia ei. 

Anne îi ordonă pe un ton sec: 

— Andree, stai jos! 

— Nu apreciem deloc această pătrundere abuzivă a dum- 
neavoastră, domnule... 

Acesta o măsură cu o privire plină de dispreţ. 

— Este un ordin, doamnă! 

Făcu un semn soldaţilor săi, care se apropiară de Andree, iar 
aceasta se ridică din nou. 

Sandra interveni: 

— Nepoata mea este încă minoră, domnule... 

— Această problemă nu mă priveşte, doamnă. Domnişoară, 
urmaţi-mă! 

Andrée se execută fără să opună rezistenţă. 

După plecarea lor, ducesa Eléonore izbucni indignată: 

— Este o ruşine! Gontran, ce spui despre asta? 

Bătrânul plecă fruntea şi ridică jalnic din umeri. 


* 
XX 


Muller gustă din ţuica de cidru, apoi se strâmbă. 

— Această băutură nu îmi spune nimic, Lachaume. Déodat, 
adu-mi o sticlă de şampanie! Şi trei pahare! 

— Imediat, domnule! 

Se îndepărtă, fără să se grăbească. 

Ofiţerul SS privi mobilele aurite, draperiile din mătase 
lucioasă, focul puternic care ardea în şemineul din marmură, 
tapiseriile care împodobeau pereţii. 

— Ăştia din familia Montfort ştiu să trăiască!, exclamă el 
izbucnind în râs. Războiul are avantajele lui, Lachaume. Pe 
vreme de pace, noi, sărmanii oameni de rând, nu am fi avut 
niciodată onoarea de a fi invitaţii acestor oameni. 

Se afundă într-un fotoliu al cărui spătar era încununat cu un 
blazon al familiei Montfort. 

— Este o noapte numai bună să faci dragoste, nu-i aşa, 
Lachaume? 

Un servitor servi o sticlă de şampanie, aşezată într-o frapieră 
din argint masiv. Trei pahare de cristal de Boemia străluceau în 
mii de fațete pe tava cu mânere lucrate cu minuţiozitate. 

— Domnul mai doreşte ceva? 

— Nu, mulţumesc! Sunteţi liber! 

— Cât lux! în aceste frumoase castele, aş căpăta năravuri 
proaste. Mi-ar fi greu să mă dezbar de ele după încheierea păcii. 
Dacă aş fi trăit pe vremea lui Napoleon, aş fi avut poate norocul 
să devin mareşal sau ministru al poliţiei. Dotat cu un titlu de 
nobleţe sforăitor şi cu un castel cufundat în mijlocul unui parc, 
aş fi putut să trăiesc împărăteşte până la sfârşitul zilelor. Insă 
moravurile au evoluat. Astăzi trebuie să avem grijă să ne 
îmbogăţim fără vreun ajutor oficial. Apropo, Lachaume, afacerile 
dumitale sunt prospere? Miliția oferă un teren propice pentru 
acest gen de lucruri. Nu-i aşa, dragul meu Lachaume? 

Stând în picioare, în faţa şemineului, francezul se întreba 
intrigat unde vrea să ajungă interlocutorul lui. Din fericire, 
Muller nu putea să citească mirarea întipărită pe figura sa, căci 
era aşezat cu spatele la lumină. 

Cineva bătu la uşă. Ofiţerul SS surâse. 

— Intră!, spuse el nerăbdător. 


Jannecke îşi făcu apariţia, urmat de Andrée şi anunţă 
ceremonios: 

— Domnişoara de Montfort! Apoi se retrase fără zgomot. 

Muller se grăbi să o întâmpine pe tânăra fată. 

— Sunt fericit să vă primesc, domnişoară! Mi-aţi făcut o mare 
onoare că mi-aţi acceptat invitaţia. 

— Subalternii dumneavoastră nu mi-au dat posibilitatea de a 
alege, spuse ea. 

— Scuzele mele, domnişoară! Soldaţii nu ştiu să se poarte în 
lume. Ştiu însă să lupte. 

Apoi îi făcu un complement banal. 

— Sunteţi fascinantă! Acesta este cuvântul! Fascinantă! Şi să 
ştiţi că mă pricep! 

O găsi mai frumoasă decât la prima lor întâlnire. 

Andree se simţi jenată şi speriată în faţa celor doi bărbaţi, 
care o dezbrăcau cu privirile lor lacome. 

Muller îi oferi o cupă de şampanie, pe care o acceptă după o 
scurtă ezitare. 

— Domnul Lachaume mi-a vorbit mult despre dumneavoastră, 
despre familia dumneavoastră Se pare că rudele 
dumneavoastră vă persecută. De acum înainte, vă iau sub 
protecţia mea. 

Într-un colţ al salonului se afla un gramofon vechi, pe care 
ofiţerul SS îl puse în funcţiune. De pe discul care se afla pe 
platanul rotativ al aparatului răsună un vals vienez cu sunete 
scârţâitoare, pe care Muller îl ascultă cu încântare. 

— Valsul este cea mai frumoasă piesă muzicală pe care au 
creat-o vreodată compozitorii. Îmi acordaţi acest dans, Andrée? 
Sper că îmi permiteţi să vă spun Andrée? Nu sunteţi cucerită de 
acest vals? 

— Este foarte târziu! 

— Nu este niciodată târziu pentru a gusta micile plăceri pe 
care viaţa ni le oferă cu zgârcenie. 

Fără să aştepte răspunsul, o luă în braţe şi o purtă într-un 
vârtej de piruete. 

După terminarea valsului, ofiţerul opri cu regret platanul 
rotativ al gramofonului, apoi alese un nou disc, de pe care 
răsună un tango foarte cunoscut: „La Cumparsita”. 


Lachaume, care urmărise cu iritare ascunsă manevrele de 
apropiere ale neamţului, interveni, rugând-o pe Andrée să îi 
acorde acest dans. 

Însă, chiar în acel moment, uşa se deschise şi Jannecke intră, 
apoi salută pocnindu-şi călcâiele cizmelor. 

— Obersturmführer SS, ni s-au semnalat adineauri unele 
mişcări suspecte la liziera de nord a pădurii de la Saint-Sylvain. 
Se pare că partizanii aşteaptă aterizarea unui avion englez. 

— Bine, Jannecke. Trimite-l pe Schulze, împreună cu zece 
oameni, să vadă ce se întâmplă. Locotenentul Lachaume, prin 
milițienii lui, va aduce întăriri acestui detaşament. 

Francezul îl privi uluit. 

— Dar noi aşteptam... 

— Datoria mai înainte de orice, Lachaume! Plăcerea poate să 
aştepte. 

Miliţianul strânse din pumni. Era pe punctul de a exploda, însă 
se abţinu. Refuzul de a executa ordinele lui Muller ar implica 
riscuri mari. Obersturmfuhrerul SS era mai periculos ca un 
şarpe. Sub surâsul lui jovial se ascundea o hotărâre rece, de 
nezdruncinat. Acela care ar îndrăzni să se opună acestei 
hotărâri ar fi strivit ca un vierme. Lachaume nu dorea să 
trăiască o astfel de experienţă. Prietenia pe care i-o arăta Muller 
nu era decât o faţadă înşelătoare. Perfidia lui îi dădea fiori. El 
voia să o păstreze pe Andree pentru el, însă Lachaume nu 
înţelegea să se lase deposedat de bunul lui. 

Pentru moment, el trebuia să se plece în faţa voinţei 
neamţului. Nu avea de ales. De altfel, acesta îl făcuse 
întotdeauna să simtă că el este stăpânul. 

Această scurtă luptă interioară dură câteva secunde. 
Lachaume surâse. 

— Aveţi dreptate, Obersturmführer SS. Datoria înainte de 
orice. Am plecat. Vă doresc o seară plăcută! 

Salută şi ieşi, cu moartea în suflet, urmat de subofiţerul 

Însă era hotărât să se răzbune. Muller îl umilea, îşi bătea joc 
de el, îl batjocorea, însă acest abuz de putere nu va rămâne 
nepedepsit. 

Rămas singur cu Andrée, Muller goli dintr-o înghiţitură cupa de 
şampanie. Expedierea lui Lachaume a fost o joacă de copil. Il 
dispreţuia pe acest individ îndărătnic, care nu îndrăznea însă să 


îl înfrunte în mod deschis. Deşi îl utiliza pentru treburile cele mai 
dure şi mai murdare, de care acesta se achita cu 
conştiinciozitate, Karl tot nu îl aprecia. Pentru el, Lachaume, 
care nu era decât un trădător al patriei lui, nu merita un 
tratament mai bun. 

Puse cupa pe o măsuţă, apoi o privi îndelung pe Andrée, care 
îi trezi dorinţa. Tânăra fată, care se temuse de acest moment, 
fremăta stăpânită de teamă, dar şi mai mult de un impuls 
irezistibil, reacţii pe care Lachaume le prevăzuse. Ofiţerul SS fu 
nevoit să recunoască faptul că francezul este un bun psiholog. 

Îi întinse mâna lui Andrée, o atrase cu blândeţe, apoi deschise 
uşa care dădea spre camera lui. Fără să pronunţe un cuvânt, o 
prinse în braţe pe fată, care se zbătea uşor şi îi acoperi cu 
sărutări gura, faţa, gâtul. Îi desfăcu nodul cordonului şi, fără să 
ţină seama de rezistenţa ei, îi scoase rochia, dezgolind puţin 
câte puţin corpul minunat, pe care îl admiră cu încântare, apoi o 
purtă cu înflăcărare spre pat şi o întinse pe spate. Cu ochii 
închişi, cu sânii palpitând, cu picioarele uşor desfăcute, ea 
aştepta cu o voluptate aproape dureroasă să fie posedată. 

Karl se dezbrăcă încet, ca şi cum se pregătea pentru un act 
solemn. Aprinse lumânările aşezate pe două mese la căpătâiul 
patului, apoi trecu la picioarele patului şi o contemplă îndelung. 
El fremăta, însă sexul lui flasc nu răspundea excitării lui. 

— Andree, cât eşti de frumoasă! 

O acoperi cu privirea, urmând cu ochii fiecare curbă a corpului 
ei. Picături de sudoare îi curgeau pe faţă, pe piept, îi şiroiau pe 
pântece. 

Exasperat de neputinţa lui, se îndreptă spre uşă, o deschise 
turbat de mânie şi urlă: 


— Jannecke! Jannecke!... 
* 


x x 


Oamenii de la castel fremătau, cuprinşi de o mare tensiune 
nervoasă. Era vorba de o tensiune sufletească, o tensiune a 
relațiilor, o tensiune a situațiilor. O stare conflictuală, aflată într- 
un echilibru instabil, amenința să explodeze în orice moment. Pe 
de o parte, membrii familiei Montfort - cei care mai rămăseseră 
- şi pe de altă parte, milițienii şi nemţii păstrau în aparenţă 
rapoarte corecte între ei. Servitorii şi rudele lor din sat erau 


înspăimântați. Muller, Lachaume şi oamenii lor plecau în fiecare 
zi în misiune. La castel, nu rămânea decât un corp de gardă, 
redus la câţiva soldaţi. 

Într-o seară, Rosalie, camerista, se furişă în budoarul Sandrei, 
după ce se asigurase că stăpâna ei este singură. 

— Domnul Bourdet, învățătorul, doreşte să vă vadă în secret. 

— Ce vrea de la mine? 

— Are ceva foarte important să vă spună referitor la domnul 
duce. 

Deşi mirată de această cerere, Sandra făcu un semn afirmativ 
din cap. 

— Adu-l mâine, la miezul nopţii, jos, în sala de gardă. Dar 
înainte de toate fii cu foarte mare băgare de seamă la nemti. 

— Puteţi conta pe mine, doamnă prinţesă. 

În ziua următoare, la ora stabilită, Sandra se prezentă la 
întâlnire. 

Bourdet, însoţit de Rosalie, purta o lanternă oarbă, care abia 
dacă lumina un oval mic pe dalele podelei, cu fasciculul slab de 
lumină în formă conică. 

— Se pare că doreaţi să mă vedeţi în legătură cu domnul 
duce. 

— Da, doamnă. Şi voi fi scurt. „Inima care vorbeşte şi care 
suspină”, spuse învățătorul. 

Sandra îşi ascunse surpriza. Îi venea greu să-şi creadă ochilor. 
Bourdet, comunistul, duşmanul declarat al familiei Montfort, 
asigura legătura între bătrânul duce şi Rezistență, îi spuse 
parola pe care i-o încredinţase socrul ei, înainte de a pleca: 

—” Este inima care se topeşte...” 

— Eşti liberă, draga mea! Bourdet interveni: 

— Nu vă faceţi probleme, doamnă. Rosalie este de-a noas-tră. 
Am venit pentru arme. 

— Bine. Urmaţi-mă! 

Sandra îi conduse de-a lungul unui coridor, până la o uşă din 
fier, pe care o deschise cu o cheie, apoi îi lăsă să pătrundă într - 
un pasaj subteran. După ce au parcurs câteva zeci de metri, ea 
se opri, apăsă un resort secret şi o porţiune din zid se deplasă, 
permițându-le să intre într-o încăpere unde depozitase armele şi 
muniţiile lăsate de duce. 


— Puteţi să le luaţi, spuse ea. Însă cum veţi proceda ca să 
scăpaţi de patrulele germane? 

— Nu vă fie teamă, doamnă. Lăsaţi totul în seama mea. 
Rosalie mă ţine la curent cu toate mişcările lor. Jannecke, iubitul 
ei, îi furnizează cu naivitate toate informaţiile de care avem noi 
nevoie. 

Sandra se hotărî să-i vorbească despre Robert Whitemere, 
deşi această decizie o costă foarte mult. 

— Incă o întrebare, domnule Bourdet. Am ascuns aici, la 
castel, un aviator american. El doreşte să plece înapoi în Anglia. 
Aţi putea să-l ajutaţi, aşa cum aţi făcut cu cei doi aviatori 
englezi, pe care vi i-a încredinţat socrul meu? 

Învățătorul surâse. 

— Acest american este deci la dumneavoastră Nemţii îl caută 
cu febrilitate. Mi-aş pune reţeaua în mişcare pentru el. Insă, 
pentru moment, trebuie să îl mai păstraţi la dumneavoastră 
câteva zile. De îndată ce voi avea un rezultat, vă voi anunţa. 

O bucurie fără margini, delirantă, îi umplu inima Sandrei. Abia 
putea să-şi stăpânească veselia. Pentru a-şi păstra cumpătul, 
schimbă subiectul. 

— Am auzit, domnule Bourdet, că activitatea partizanilor s-a 
intensificat. 

— Da, doamnă. Oamenii noştri îşi dau osteneala cu rezultate 
destul de bune. Recent, am distrus cablurile telefonice şi am 
aruncat în aer cu dinamită şinele de cale ferată. 

Un feldwebel a fost omorât alaltăieri în plină stradă, în mijlocul 
trecătorilor. 

— Nemţii turbează, spuse Rosalie râzând. 

Învățătorul adăugă, cu un aer dispreţuitor: 

— Am mai executat doi milițieni ai lui Lachaume, în cursul 
unei razii foarte agitate. Trebuie să vă atrag atenţia, doamnă, că 
printre servitorii dumneavoastră se află informatori care fac 
jocul nemților. 

Sandra clătină din cap cu tristeţe. 

— Bănuiam. Aveţi nume? 

— Din păcate, încă nu. Însă suntem cu ochii în patru. Totuşi, 
pot să afirm că denunţul care a avut drept rezultat arestarea 
domnului duce, a doamnei Rauschweller şi a fiicei ei, a fost făcut 
de cineva care are legături cu oamenii de la castel. 


Pentru Sandra, existenţa unuia sau a mai multor indivizi care 
se dedau la această meserie josnică devenea neliniştitoare. 
Dacă Muller descoperea, datorită acestora, ascunzătoarea lui 
Robert şi rolul jucat de ea în această afacere, ea ar trebui să 
plătească scump. Temerile ei erau întemeiate, însă cel care a 
avut primul de suferit din această cauză a fost Gontran de Saint- 
Léger. 

Intr-o zi, după masa de prânz, Müller pătrunse cu brutalitate în 
sufragerie, urmat de patru soldaţi. Se apropie de bătrân şi, sub 
ochii celor din familia Montfort, înspăimântați, îi puse o mână pe 
umăr. 

— Gontran Saint-Leger, vă arestez! 

Fără să ţină seama de protestele ducesei Eléonore, făcu un 
semn oamenilor lui, care îl înşfăcară. Gontran privea în jurul lui 
cu un aer uluit, ca şi cum nu înţelegea ceea ce i se întâmplă. 

Inainte de a părăsi încăperea în urma oamenilor lui, care îl 
duceau pe prizonier, Muller le strigă mesenilor îngroziţi: 

— Aflaţi că toţi cei dintre voi care vor îndrăzni să se ridice 
împotriva Noii Ordini vor suporta consecinţe drastice. Nu voi 
menaja pe nimeni. Titlurile voastre, relaţiile voastre, importanţa 
voastră nu contează pentru mine. Sunteţi cei învinşi, iar noi 
suntem învingătorii! încercaţi să nu uitaţi asta! Trebuie să vă 
supuneţi legilor noastre, fie că vă place, fie că nu vă place. 
Înţeles? 

El continuă rânjind: 

— Gontran Saint-Léger ne va servi drept ostatic! Eliberarea sa 
nu va putea avea loc, în niciun caz, înainte de arestarea 
ultimului aviator american. 

leşi trântind uşa. 

Anne se întoarse cu ochii plini de ură spre Andree. 

— Şi cu bruta asta faci tu dragoste?! Este ruşinos! Eşti oa-ia 
râioasă a familiei noastre! Ar fi trebuit să te închid de multă 
vreme într-un spital psihiatric! 

Stupefiată de acest atac brusc, survenit fără motiv, Andrée 
izbucni în hohote de plâns. 

— De ce vă luaţi de mine? Nu am nici-o vină!... El mă obligă... 
Sunt prizoniera lui... Aţi făcut cel mai mic efort ca să mă apăraţi, 
ca să mă smulgeţi din mâinile acestui individ? Mă condamnaţi 
fără motiv! 


— Taci din gură, târfa! 

— Sunteţi rea! Mai rea decât nemţii! Dacă tatăl meu sau 
fratele meu ar fi trăit, nu aţi fi îndrăznit să mă trataţi aşa cum o 
faceţi! 

— Dacă tatăl tău ar fi trăit, ar fi fost cel mai nefericit dintre 
oameni. Dacă ar şti că fata lui este târfa unui neamţ de cea mai 
joasă speţă, ar înnebuni de durere şi de ruşine! 

Sandra interveni cu duritate: 

— Incetează cu aceste acuzaţii nejustificate, Anne! îţi verşi 
inutil mânia asupra Andreei! Este absurd să faci o legătură între 
ea şi arestarea lui Gontran! Ţipetele tale nu schimbă cu nimic 
mizeriile care ne înconjoară! Nenorocirea noastră este destul de 
mare, ca să nu o mai înveninăm şi noi prin răutăţi gratuite, prin 
certuri nechibzuite! 

Privirea Annei o străfulgeră ca un tăiş de cuţit. 

— Ascultă, Sandra! îşi interzic să îmi dai lecţii! Păstrează-ţi 
observaţiile pentru fiul dumitale şi pentru servitorii dumitale! 

Sandra se ridică şi, cu un calm studiat, destinat să o facă pe 
Anne să turbeze şi mai tare, părăsi camera cu un pas hotărât, 
închizând uşor uşa în urma ei. 

Aflată într-o stare de prostraţie, cu privirea pierdută în gol, 
ducesa Eléonore nu urmărise cearta izbucnită între cele două 
femei. Într-un interval scurt de timp, retrăise în vis anii 
îndelungaţi petrecuţi alături de Gontran, acest om blând, senin, 
fundamental bun şi niciodată plicticos, care o urmase peste tot, 
cu o credinţă înduioşătoare. Trecuseră ani întregi de când nu 
mai făcuseră dragoste, însă adevărata natură a relaţiilor lor 
câştigase din acel moment în profunzime; dragostea se 
transformase într-o prietenie, calmă ca o seară frumoasă de 
toamnă. 

Eléonore se smulse din trista ei reverie. 

— Copii, eu plec la Paris. Voi mişca şi munţii din loc ca să-l 
eliberez pe Gontran. Sărmanul, el este total străin de această 
dramă. Plăteşte pentru oameni pe care nici măcar nu îi 
cunoaşte. Mă voi zbate şi pentru Charles. În această seară îmi 
fac bagajele. 

Se ridică şi, cu capul sus, se îndreptă spre ieşire. 

— Nu vrei să îl suni înainte pe Gerard?, spuse Anne încă roşie 
de mânie. 


Ducesa se opri, cu mâna pe mânerul uşii. 


— Gerard? Băiatul ăsta este ineficienţa întruchipată!... 
* 


x x 


În fiecare zi, Henri-Charles îşi plimba câinele, dogul danez 
superb pe care i-l făcuse cadou bunicul lui. Uneori, oamenii se 
întrebau dacă nu cumva copilul îl plimbă pe câine sau câinele îl 
plimbă pe copil, căci dogul mergea înainte, cu privirea 
dominatoare, cu urechile ridicate, cu pasul ferm, în timp ce 
băieţelul mergea cu paşi mărunți şi repezi, alături de el, cu 
respiraţia tăiată, dar în acelaşi timp foarte încântat de efectul pe 
care îl făcea acest prieten cu patru picioare, mare cât un vițel, 
asupra sătenilor care veneau la castel să le aducă ofrande, 
pentru care primeau întotdeauna plata cu generozitate. 

In acea după-amiază, apusul răspândea asupra castelului o 
lumină purpurie, ca şi cum o ploaie de sânge ar fi pătat 
acoperişurile, zidurile şi geamurile în care se reflecta soarele 
muribund. Pe terasa mare, Anne, acoperită cu un pled din lână 
ecosez, moţăia întinsă pe un şezlong. Emoţiile trăite recent îi 
storseseră şi ultimul strop de energie. 

Henri-Charles, trecând pe terasa mare, purtat de capriciile 
dogului danez, o văzu pe mătuşa sa care părea că doarme şi 
observă pledul care alunecase, descoperindu-i picioarele. Atent, 
copilul se apropie de ea, apucă uşor pledul şi o acoperi cu el. 

Anne se trezi brusc. Când îl zări pe băiat, îşi încruntă 
sprâncenele şi îi aruncă o privire aspră: 

— Ce este? Ce faci aici? El bâigui intimidat: 

— Vă rog să mă scuzaţi! Nu voiam să vă deranjez! 

— Bine, acum du-te să te joci în altă parte şi lasă-mă în pace! 

Urmat de această dată de câinele lui, copilul se îndepărtă, 
abia stăpânindu-şi lacrimile. Crezuse că face bine dacă o 
acoperă pe mătuşa lui, însă nu putea să-şi explice reacţia ei 
răuvoitoare. 

Raymond, care venea de la o plimbare, observase scena şi 
auzise cuvintele mamei lui. Mirat de asprimea ei, se apropie de 
ea. 

— Henri-Charles a vrut să-ţi facă un serviciu. Nu trebuia să te 
răsteşti la el. 


— Te rog, nu mai lua apărarea acestui bastard! Când îl văd, mi 
se face pielea de găină! 

Copilul, care se oprise pe ultimele trepte ale scării care 
mărginea terasa mare, deoarece acolo alesese dogul să îşi facă 
nevoile intime, auzi fără să vrea cuvintele mătuşii lui. Termenul 
de „bastard” îi era necunoscut. 

Continuându-şi plimbarea, după bunul plac al dogului lui, 
căuta perplex semnificaţia acelei expresii, fără să găsească un 
răspuns satisfăcător... 

* 


x x 


Luându-şi mii de precauții, Sandra se furişă în celula lui Robert 
Whitemere, care o primi cu o atitudine prevenitoare. 

— Julien mi-a vorbit de nenorocirea care s-a abătut din nou 
asupra dumneavoastră, spuse el. Vă împărtăşesc indignarea şi 
supărarea. 

Sandra suspină, cu un aer de epuizare. 

— De când ofiţerii SS s-au instalat la noi definitiv, am înțeles 
că infernul se află la uşa noastră, iar paradisul nu este decât o 
invenție a preotilor. 

Descendent al unei familii vechi de pionieri cu teamă de 
Dumnezeu şi cu respect faţă de legea divină, Robert fu şocat de 
cuvintele nelegiuite rostite de tânăra femeie. 

— Comiteţi o blasfemie!, exclamă el îngrozit. 

Arătă cu un gest cerul şi adăugă pe un ton plin de patetism: 

— Atunci când zburam acolo sus şi când ajungeam deasu-pra 
liniilor duşmane, în timp ce exploziile obuzelor ne învăluiau în 
norii mici cu dâre de foc, mă gândeam la Dumnezeu, ştiind că El 
mă va apăra de rău! 

— Rugile dumitale nu au împiedicat ca bombardierul dumitale 
să fie atins de tirul antiaerian şi să se zdrobească de sol!, spuse 
ea cu un strop de răutate. 

— De acord, de acord! Avionul meu a căzut. Pe timp de război, 
pierderile omeneşti sunt normale. În ceea ce mă priveşte, 
Dumnezeu mi-a ascultat rugile. Este un miracol că am putut să 
ies întreg din avionul meu cuprins de flăcări. Aş fi putut să pier 
de o mie de ori, însă Cel Atotputernic a avut milă de mine. 
Datorită lui sunt acum aici, cu dumneata. Dumneata ai fost 


instrumentul lui. Asta nu înseamnă că nu apreciez generozitatea 
dumitale la justa ei valoare. 

Tonul lui se mai îmblânzi. 

— lertaţi-mă, Sandra! Ar fi trebuit să înţeleg că disperarea v-a 
făcut să vă pierdeţi controlul şi că regretaţi cuvintele 
necugetate... 

Înduioşată de candoarea lui dezarmantă, sedusă de 
înflăcărarea lui juvenilă, ea îi mângâie obrazul cu tandrete. 
Robert îi prinse mâna şi i-o sărută. 

— Aş vrea să fac ceva pentru ca să vă domolesc suferinţa! 
Ochii Sandrei se umeziră de lacrimi. 

— Sunteţi atât de diferit, Robert, de toţi cei pe care îi cunosc. 
Plin de compătimire, înţelegător, dornic să mă ajutaţi... Ah, dacă 
aţi şti! Trăiesc în mijlocul unei haite de lupi care se sfâşie între 
ei, însetaţi de sânge! 

— Dacă nu ar depinde decât de mine ca să vă scot din acest 
necaz... 

— Da, ştiu asta, Robert! 

Ea surâse printre lacrimi. Americanul o simţi atât de fragilă, 
atât de copilăroasă, încât fu cuprins de nevoia bărbătească de a 
o proteja. Împins de un impuls pe care nu încercă să şi-l 
reprime, o prinse în braţe şi o sărută. Fremătând, cuprinsă de o 
pasiune irezistibilă, ea se abandonă în voia forţei obscure care o 
împingea spre acest bărbat pe care abia dacă îl cunoştea. 

Emoţionată, tremura ca o frunză în vânt... 

— la-mă!, gemu ea. la-mă! f 

Robert o purtă în brațe până la pat. li desfăcu încet capsele 
corsajului şi îi dădu jos lenjeria din dantelă, mângâindu-i cu 
buzele lacome pielea sidefată pe care o dezgolea. Degetele lui 
se jucau cu abilitate pe claviatura pulpelor ei. Sandra, cu ochii 
închişi, cu sânii întăriţi, scoase un geamăt prelung. Simţiră 
amândoi, în acelaşi ritm, cum în trupurile lor creşte o plăcere 
intensă, atingând paroxismul. Fericită, Sandra îi spuse: 

— M-ai făcut să descopăr dragostea! înaintea ta, am cre-zut 
mereu că actul de posesie este urât şi că descrierile ro-mantice 
ale poeţilor nu fac decât să înfrumuseţeze o realitate hidoasă, 
decepţionantă... 

Robert simţea deja renăscându-i dorinţa. 


— Vreau să te am goală, îi şopti el, ca să mă bucur de 
frumuseţea corpului tău. Căci în noaptea asta te voi ţine aici, ca 
să ne îmbătăm din dragoste. 

Se ridică şi începu să se dezbrace. Rămas gol, se întoarse spre 
Sandra. 

— Ce mai aştepţi? 

— Fii rezonabil, Robert! Nu aş putea să rămân toată noaptea 
aici, cu tine! Absența mea ar fi observată şi ar trezi bănuielile 
nemților. 

— Puțin îmi pasă de ei! Nu o să mă părăseşti înainte de 
venirea zorilor! 

Fără să ţină seama de slaba rezistenţă pe care i-o opunea ea, 
începu să o dezbrace. Uitând de orice prudenţă, Sandra încetă 
să se mai opună. 

Atunci când el o penetră din nou, cu o violenţă încântătoare, 
ea se agăţă de gâtul lui. 

— Te iubesc, Robert! Te iubesc! Să nu mă părăseşti nicio- 


dată! Niciodată!... 
* 


x x 


Însoţit de dogul danez, Henri-Charles petrecea, în fiecare zi, o 
oră sau două la grajduri. Deşi nu mai avea permisiunea să iasă 
călare - interdicţie care li se adresa tuturor celor din familia 
Montfort - el îi vizita în mod regulat pe poneiul lui şi pe 
Eldorado, le vorbea, îi mângâia pe gât, le aducea zahăr. 

De asemenea, îşi găsea timp să discute prieteneşte cu 
rândaşii de la grajd, care îl adorau pentru amabilitatea şi 
simplitatea lui. 

Un câine vagabond, un biet animal speriat, cu blana zburlită şi 
coada strânsă între picioare, care se aciuase de câtăva vreme 
pe la grajduri, unde dibuia mereu câte ceva de mâncare, apăru 
şi, mirosind aerul, încercă să se apropie umil de dogul imens, 
care nu catadicsi nici măcar să-i arunce o privire. 

Bastien, bătrânul rândaş, îl goni pe câinele vagabond cu o 
lovitură de picior. 

— Pleacă de aici, javră jegoasă! 

Lui Henri-Charles îi fu milă de micuțul animal, care fugi 
schelălăind. 

— De ce îl goniţi? 


— Un câine râios! Un bastard nenorocit care cerşeşte puţină 
mâncare. Nu aş vrea să-l muşte pe dogul dumneavoastră 
Dumnezeu ştie dacă nu este turbat. 

— Bastard? Ce înseamnă asta? 

— Un câine care nu este de rasă pură. Sau un copil născut în 
afara căsătoriei. 

Gânditor, Henri-Charles părăsi grajdurile. El nu credea că 
„bastard” este un cuvânt care se poate aplica persoanei lui, aşa 
cum făcuse mătuşa lui. Părinţii lui nu erau necunoscuţi. Nu 
trebuia oare să o roage pe mama lui să îi explice sensul 


adevărat al acestui cuvânt care îl intriga atât de tare?... 
* 


x x 


De dimineață, la micul dejun, Sandra, sosită cu o oarecare 
întârziere, observă scaunul gol al ducesei Eléonore, precum și 
cel neocupat al Andreei. Se aşeză la locul ei obişnuit şi începu să 
ungă cu unt o felie de pâine proaspătă. Faţa palidă, trăsăturile 
adâncite care îi încercănau ochii îi dădeau un aer obosit, însă 
ciudat de înfloritor. 

Raymond o spiona, aruncându-i din când în când priviri furişe, 
încărcate de reproşuri, pe care Sandra le evita în mod 
sistematic. 

Cufundată în gândurile ei, Anne era absentă la tot ceea ce se 
întâmpla în jurul ei. 

Sandra se întoarse către majordomul care supraveghea 
servirea mesei. 

— Déodat, ştii de ce întârzie domnişoara Andrée? Anne se 
smulse din muţenia ei. 

— Probabil că leneveşte în pat până mai târziu, după cheful de 
asta-noapte. 

— Domnişoara Andrée nu s-a întors în camera ei, spuse 
majordomul. 

Anne spuse rânjind cu dispreţ. 

— Se pare că acest ofiţer neamţ a vrăjit-o. Evită să ne ţină 
companie, din cauză că nu mai poate sta fără el. Târfa! 

Abia îşi termină Anne fraza, că uşa se deschise şi 

SS Karl Muller îşi făcu gălăgios apariţia, urmat 
de ducesa Eléonore, îmbrăcată în haine de călătorie. Roşie de 
mânie, aceasta îşi muşca buzele. 


— Doamna de Rochebrune a încercat să părăsească acest 
castel fără să mă prevină, anunţă ofiţerul SS cu o voce aspră. V- 
o aduc înapoi. Dar astfel de evadări să nu se mai repete! Nu mă 
forţaţi să iau unele măsuri de represiune! 

Tăcerea grea, plină de ameninţări, care urmă după cuvintele 
lui, fu întreruptă de Sandra, care fără să pară impresionată de 
această improvizație, îi puse o întrebare pe neaşteptate: 

— Noaptea trecută, Andrée nu s-a întors în apartamentul ei, 
domnule ofiţer. Puteţi să ne explicaţi de ce? 

Muller o fulgeră cu privirea, apoi, fără să răspundă interpelării 
sale, se întoarse brusc pe călcâie şi ieşi. 

Ducesa se prăbuşi pe scaunul ei, fără să manifeste însă acea 
descurajare, acea disperare care o copleşiseră pe bătrână după 
arestarea lui Gontran. Îşi regăsise combatitivitatea, energia, 
impetuozitatea. Bătând tactul cu degetele pe masă, aruncă o 
privire pătrunzătoare, reprobatoare către cei trei meseni. 

— Aveţi aerul unor biete fantome, expuse pe neaşteptate la 
lumina zilei. Vai, mă călcaţi pe nervi! Sandra este singura dintre 
noi care a avut curajul să-l înfrunte. 

Un surâs ironic flutură pe buzele Annei. 

— Fără să fi obţinut ceva. O întrebare rămasă fără ecou. El nici 
măcar nu a catadicsit să răspundă. 

— Atunci ce putem face?, întrebă Raymond, jenat de atitu- 
dinea negativă a mamei sale. 

Anne continuă pe acelaşi ton de harţă. 

— Ne propui să intrăm în război împotriva lui Muller şi a 
acoliţilor lui? 

— Da! Un fel de război mocnit!, se înverşună Eléonore. 
Trebuie să le arătăm nemților şi prietenilor lor, milițienii, că 
nimic nu ne poate dobori! Nici presiunile morale, nici teroarea, 
nici eliminarea unora dintre noi! Chiar dacă relaţiile noastre nu 
strălucesc deloc prin cordialitate, avem datoria să ne aşezăm la 
micul dejun, la prânz şi la cină, în jurul acestei mese, păstrându- 
ne figura senină, ca şi cum capul familiei noastre ar continua să 
o prezideze, ca şi cum toţi ai noştri ar fi prezenţi! Nu suntem 
singuri, aici, în această încăpere. Umbrele celor care au dispărut 
îşi ocupă scaunele şi ne susţin moral. Nu simţiţi prezenţa lor? Eu 
o simt! Şi găsesc în această prezenţă o încurajare! 


Raymond o privea pe bătrâna ducesă cu o mirare plină de 
admiraţie. Dinamismul ei îl stimula, îi dădea aripi. El o înţelegea. 
Resemnarea nu îşi mai avea rostul. Ei ar trebui să acţioneze! 
Da! Să acţioneze!... 

Capitolul 6 

Didier Lachaume nu reuşea să-şi stăpânească mânia. 
Comportamentul lui Muller faţă de el îl amintea pe acela al unui 
satrap, şi nu al unui prieten, al unui camarad de luptă, aşa cum 
ar fi trebuit să fie. Luând decizia de a se înrola în Miliție, crezuse 
că îşi oferă şansa unei cariere strălucitoare, unele avantaje 
materiale importante şi sprijinul nemților, indispensabil ca să 
poată ocupa o poziţie politică importantă în Noua Franţă. Insă 
frumoasele promisiuni nu păreau să se realizeze aşa de curând. 
Contactul lui aproape permanent cu Muller făcea ca această 
dezamăgire să fie tot mai greu de suportat, căci nazistul nu uita 
niciodată să sublinieze delimitarea strictă între ceea ce el 
numea rasa seniorilor şi gloata formată din cei învinşi, printre 
care se aflau chiar cei care acceptaseră, din diverse motive, să îi 
servească. 

Printre camarazii lui, milițieni ca şi el, întâlnise oameni care îşi 
afirmau sus şi tare convingerea sinceră că sunt constructorii 
unei societăţi noi. Mulţi dintre ei proveneau din partidul 
comunist, pe care îl părăsiseră pentru a se alătura național- 
socialismului. De asemenea, extrema dreaptă furnizase şi ea 
câteva cadre, însă Lachaume era sigur că aceste considerente 
de ordin politic cântăreau mai puţin în balanţă decât 
oportunismul. 

De când servea în cadrul Miliției, dobândise, prin mijloace 
imposibil de declarat, bijuterii scumpe şi tablouri ale unor mari 
maeştri ai picturii moderne. El nu-şi îndrepta atenţia spre 
tablourile clasice, cu multă căutare la nemți, ci spre operele 
pictate de evrei puşi la index, opere care ar urma să-i aducă, 
într-o zi, o adevărată avere. Muller închidea ochii, îi permitea să 
adune o frumoasă colecţie, cu condiţia ca o parte importantă a 
prăzii să îi revină lui. Neamţul prefera aurul şi pietrele preţioase, 
uşor de transportat, în locul tablourilor, mobilelor autentice, 
covoarelor, care nu numai că ocupau mult loc, dar erau în plus 
şi greu de ascuns. 


Spre deosebire de naziştii fanatici, încrezători în viitorul 
milenar al celui de-al Treilea Reich, Muller împărtăşea 
perplexitatea celora care, în urma înfrângerilor militare ale 
nemților în Africa de Nord şi pe frontul de Est, întrevedeau o 
posibilă prăbuşire a imperiului hitlerist. 

La începutul colaborării lor, miliţianul francez şi ofiţerul 
german plasaseră relaţiile dintre ei sub semnul comuniunii de 
interese. Deşi Lachaume îşi dădea toată silinţa ca să- şi 
demonstreze bunăvoința, el resimțea dominaţia lui Muller cu o 
iritare crescândă, în special după intruziunea acestuia în 
domeniul care îi era rezervat. El considera posedarea Andreei ca 
pe o acţiune pe care o păstra pentru sine. Faptul că neamţul a 
vrut să se bucure de tânăra fată nu i se părea ceva inacceptabil. 
S-ar fi putut împăca cu o partajare convenabilă, căci nu era 
gelos, însă să se vadă exclus de la această combinaţie i se 
părea de neconceput. De multă vreme, scopul lui suprem era 
acela de a deveni soţul Andreei, iar pentru a-l atinge nu ar ezita 
să apeleze la cele mai dure mijloace. După ieşirea din joc a 
bătrânului duce, membrii supraviețuitori ai familiei Montfort nu 
vor fi în stare să se opună realizării planurilor lui. Cu Gerard ar 
ajunge lejer la un modus vivendi. Compromis în faţa nemților, 
Gerard ar putea obţine, datorită viitorului lui cumnat, sprijinul lui 
Darnand, un personaj a cărui importanţă politică urca vertiginos. 

Insă pentru a reuşi această lovitură, trebuia să acţioneze cu o 
prudenţă extremă. Mai întâi, să-l îndepărteze pe Karl Muller, 
devenit stânjenitor. Odată războiul terminat, acesta ar urma 
după toate probabilitățile să se întoarcă la el acasă, în 
Germania. Cel puţin dacă nu îi trece prin cap ideea să se 
căsătorească cu Andrée, pentru a-şi însuşi averea ei, 
eventualitate puţin probabilă, care nu trebuia însă neglijată. 

Lachaume era, în parte, liniştit datorită zvonurilor care 
circulau despre neputinţa sexuală a lui Muller şi care se 
confirmau prin absenţa lui de la orgiile foarte gustate de 
camarazii lui. Neamţul evita cuvintele obscene, însă, după 
câteva pahare, i se întâmpla să povestească, cu un aer de un 
firesc uluitor, cele mai oribile măscări. Aceste contradicții 
dădeau de gândit. 

Un conflict deschis devenea inevitabil. Lachaume căuta, cu o 
agresivitate încă disimulată, detonatorul care urma să arunce 


totul în aer şi să aducă deznodământul acestei crize. Îi era oare 
teamă de această înfruntare? Deşi simţea un gol în stomac, de 
fiecare dată când se gândea la rivalul lui, înţelegea că nu Îi 


rămâne decât să îşi pregătească atacul. 
* 


x x 


Ultima misiune pe care i-o încredinţase Miller fusese 
îndeplinită mai devreme decât era prevăzut. Trebuia să 
efectueze arestarea unui membru al Rezistenței, care era 
ascuns într-o frumoasă fermă din vecinătate. Denunţul care 
pusese totul în mişcare era atât de precis şi de detaliat, încât 
executarea acestei afaceri devenea un joc de copii. In timpul 
percheziţiei, Lachaume strecurase în buzunarul lui câteva piese 
din aur, găsite pe fundul unui sertar, sub un teanc de prosoape. 
Pradă slabă, care nu făcu decât să-i sporească nemulţumirea 
faţă de Muller. După ce îi prinsese în aceeaşi plasă atât pe 
partizanul desemnat, cât şi pe locuitorii casei, acuzându-i de 
complicitate, el ordonase transferul acestora la sediul Miliției, 
unde urmau să fie torturați cu tot rafinamentul meseriei, înainte 
de a face mărturisirile pe care le cereau călăii lor. 

De obicei, conducea el însuşi anchetele. li plăcea să- i facă pe 
oameni să sufere, să-i umilească, să le provoace frică, să le 
impună voinţa lui. Un fel de voluptate sadică îl împingea să 
comită cele mai mari orori, cu o plăcere egalată uneori doar de 
plăcerile sexuale. Puterea lui era nelimitată, deoarece avea 
mână liberă să acţioneze, ca să facă să domnească ordinea şi să 
le înfrângă voinţa membrilor Rezistenței, precum şi a tuturor 
celor care îşi manifestau dezacordul cu politica guvernului de la 
Vichy. 

Însă descinderea la acea fermă nu îi procurase decât o 
satisfacţie măruntă, deoarece mintea îi era tulburată de alte 
preocupări, mult mai presante. Eliberat de această anchetă, se 
instală la volanul maşinii sale şi porni singur, în noapte. 

Ţinta lui era castelul. După ce reflectase îndelung şi cântărise 
propriile şanse, se hotărî să provoace o explicaţie cu Muller, fără 
să- | împingă însă pe ultimele metereze. Poate va reuşi să-l 
convingă de temeinicia argumentelor lui. Oricum ar sta lucrurile, 
conflictul latent care exista deja între ei s-ar exacerba şi mai 
mult. Se impunea aşadar o clarificare. 


Când ajunse la castel, era trecut de miezul nopţii. Lachaume 
ştia că la acea oră neamţul, care iubea bucuriile vieţii, plăcerile 
ei, rafinamentele ei, se va afla la el în apartament. Atunci când 
primea vizitatori în frumosul lui apartament, după căderea 
nopţii, purta un halat elegant din catifea neagră brodată cu aur, 
precum şi un fular din mătase înfăşurat cu cochetărie în jurul 
gâtului. 

Acoperişurile clădirilor imense cufundate în întuneric se 
desenau cu contururile şterse, pe cerul acoperit de nori 
translucizi, cu franjuri luminate de luna plină. Aceasta apărea şi 
dispărea, în spatele vastelor paravane de nori pufoşi, alungaţi 
de vântul puternic care sufla dinspre larg. 

Îşi parcă maşina în curte şi urcă scara de la intrare. 
Coridoarele lungi, acoperite cu dale din marmură, făceau să 
răsune zgomotul paşilor lui, ca şi cum ar fi pătruns într-un 
mausoleu vast, cu interminabile culoare, mărginite de pietre 
funerare aliniate de-a lungul zidurilor. Deşi ferestrele filtrau o 
lumină difuză, care i- ar fi permis să se orienteze fără probleme 
printre statuile care împodobeau galeria, el îşi aprinse lanterna 
de buzunar. Siluetele care se legănau lent, ca nişte alge pe 
fundul unei mări agitate de curenţi puternici, înţepeniră atunci 
când lumina electrică se aşeză asupra lor. Lachaume îşi 
continuă drumul, blestemând teama care îl chinuia uneori, în 
toiul nopţii, creând fantome care porneau să-l urmărească. Se 
străduia să nu mai privească în urmă, deşi era tentat să o facă. 
Cu inima bătându-i tare în piept, continua să meargă înainte, 
însă tremura ca şi cum un frig intens îi îngheţa spinarea. 

Când ajunse în faţa uşii închise a camerei lui Muller, se opri 
ezitând. Să provoace un scandal, fără să aibă toate şansele de 
partea lui, ar fi fost o stângăcie din partea lui. Preferă să amâne 
totul, deoarece o ruptură prematură a relaţiilor lor ar putea avea 
consecinţe grave. Se întrebă iritat dacă această pretinsă luptă 
interioară nu ascundea, în realitate, o laşitate incurabilă. 

Furios, se întoarse brusc din drum şi se îndreptă spre camera 
lui. Apăsă pe mânerul din bronz, împinse uşa şi trecu pragul 
camerei lui spaţioase, cu mobile grele, luminată de focul care 
ardea în şemineu. Deodată, rămase nemişcat, cu respiraţia 
tăiată de o surpriză puternică. În mijlocul camerei, Andrée, 
aşezată pe un fotoliu cu spătarul drept, aştepta sosirea lui. Cu 


privirea rătăcită, cu mâinile tremurânde, era ca în transă. La 
vederea lui Lachaume, se ridică, alergă spre el şi se agăţă de 
umerii lui, plângând. 

— Salvaţi-mă! Vă implor, salvaţi-mă! El o privi înmărmurit. 

— Ce se întâmplă?, întrebă Lachaume închizând uşa. Unde 
este Karl? 

Ea izbucni în hohote de plâns. 

— Acest om este un monstru! Nu mai pot! Salvaţi-mă! 

El simţi pe piept apăsarea sânilor ei, a pântecelui ei. 

Tulburat, o luă în braţe şi inspiră parfumul părului ei. 

— O să vă dau tot ce am... bani, bijuterii, spuse ea pe un ton 
tânguitor. 

Lachaume mângâie sânii fermi ai tinerei fete. 

— Calmează-te, dragă! Calmează-te! 

Era atât de excitat de prezenţa fermecătoare a Andreei, încât 
se simţi cuprins de frisoane care îi încordau muşchii, rătăcindu-i 
luciditatea. Devenit un mascul în rut, uită de toate temerile lui. 
Nu-l mai speria nici măcar o înfruntare cu Muller. De altfel, nu-şi 
imagina că acesta ar putea să îl surprindă. 

Insă tocmai asta se întâmplă. Uşa se deschise şi intră ofiţerul 
SS, în uniformă, cu cascheta uşor înclinată pe frunte. 
Spectacolul lui Lachaume îmbrăţişând- o pe tânăra fată îl umplu 
de furie, însă se stăpâni, căci în adâncul sufletului simţea o 
oarecare plăcere perversă. Această constatare nu numai că îi 
calmă furia, dar îl făcu chiar să surâdă. 

Surprins, Lachaume îi dădu drumul Andreei, în timp ce 
aceasta îşi acoperi faţa cu mâinile. 

Cu o voce egală, aproape prietenească, Muller se adresă 
miliţianului, uluit de această reacţie neprevăzută. 

— Fii fericit că m-ai înveselit, dragă Lachaume! Făcu o pauză, 
apoi adăugă: 

— Căci altfel ţi-aş fi zburat creierii! Complotezi cu această 
tânără împotriva mea?! 

Vocea îi deveni aspră. 

— Mă întreb dacă nu eşti un agent gaullist, infiltrat în rândurile 
noastre pentru a ne spiona. O mulţime de oameni de teapa ta 
au fost împuşcaţi pentru că au trezit suspiciunile Gestapoului. 
Suntem în plin război, dragă prietene, deci nu avem timp de 


pierdut cu anchete aprofundate. Pentru mai multă siguranţă, îi 
lichidăm pe indivizii suspecți. Andrée, urmează-mă, te rog! 

Lachaume avu răgazul să reflecteze asupra posibilelor reacţii 
la vorbele neamţului. Să o lase pe Andrée să plece, fără să 
opună o rezistenţă aparentă, ar însemna să se acopere de 
ruşine. Şi-ar pierde demnitatea în mod iremediabil. Căuta cu 
disperare o modalitate pentru a da acestei situaţii o nouă 
turnură, căci acuzaţia de spionaj, lansată de rivalul lui, ar putea 
să-l ducă în faţa plutonului de execuţie. In faţa acestui om, care 
era mai de temut decât un şarpe veninos, trebuia să acţioneze 
cu mare atenţie. 

Surâse cu o veselie artificială. 

— Am glumit destul, prietene. Trebuie să recunoşti că această 
fată este a mea. 

Muller acceptă provocarea miliţianului. 

— Andrée este a dumitale? Sunteţi căsătoriţi sau cel puţin 
logodiţi? Să ştii, Lachaume, că o să ţi-o dau înapoi, dar nu 
înainte de plecarea mea. Ştii bine că nu voi rămâne pentru 
totdeauna pe meleagurile astea. Atunci te vei căsători 
dumneata cu ea, dacă mai ai chef să o faci. Insă până atunci, o 
păstrez. Dacă destrăbălarea dumitale nu îţi dă pace, caută alte 
partenere. Există batalioane întregi de tinere femei care şi-au 
pierdut în război soţii sau logodnicii! Singura bătaie de cap va fi 
să alegi! Acum du-te la culcare! Mâine de dimineaţă o să ai 
foarte multă treabă! Mi s-a semnalat prezenţa unui cuib de 
rezistenți în Pădurea Lupului. O să participi împreună cu brigada 
dumitale la acţiunea de încolţire a acestora... Vino, Andrée. Este 
timpul pentru dragoste! 

Tânăra fată se îndreptă spre uşă, târându-şi piciorul. 

— Lachaume, te-aş fi acceptat la o partidă în trei, însă 
prezenţa dumitale nu mă excită absolut deloc! Haide! Noapte 
bună! 

Râsul lui sarcastic, indecent, vibră cu brutalitate. 

— Şi vise plăcute! Voi bea un pahar de şampanie în sănătatea 
dumitale! Pe mâine, Lachaume! 

Muller ieşi, luând-o cu sine pe Andrée. Ajuns la el în cameră, o 
privi îndelung pe tânăra fată, apoi îi ordonă: 

— Dezbracă-te! 


Docilă, Andree se execută, fără să protesteze. El urmărea cu 
aviditate mişcările impregnate de o senzualitate încântătoare. 
Când o văzu goală, strigă excitat: 

— Jannecke! Jannecke! 

Chemarea lui rămase fără răspuns. Contrariat, apăsă pe 
butonul soneriei. 

— Intinde-te pe pat, Andrée! Da, aşa! Cu braţele şi picioarele 
depărtate! Foarte bine! 

După câteva minute, apăru Hans, ordonanța lui, un tânăr 
roşcat, miop, cu părul ca o perie, cu faţa pătată de pistrui. 

Încă adormit, se aşeză în poziţie is drepţi. 

— Ordonaţi, 

— Unde este Jannecke? 

— Plecat în patrulă, Obersturmführer! 

Neamţul făcu un gest plin de contrarietate, însă o idee bizară 
îi trecu prin minte. _ 

— Dă-ţi jos hainele, Hans!, spuse el cu blândeţe. Ingrozit, 
soldatul roşi ca o fată. 

— Poftim, Obersturmführer SS?, bâigui el. Ofiţerul ordonă: 

— La pielea goală, Hans! Repede! 

Uluit, soldatul îşi desfăcu centiromul ezitând. 

— Mai repede, Hans! Mai repede! 

Când tânărul se ridică gol-puşcă, în mijlocul hainelor 
împăturite cu grijă la picioarele lui, Muller adăugă: 

— Acum fă dragoste cu domnişoara! 

Soldatul o privi cu un aer jalnic. Scena era atât de 
necuviincioasă, încât nu reuşea să se excite. 

— Urcă-te în pat!, lătră Muller. Şi fa dragoste cu această fată! 
în faţa mea! 

Soldatul se pregăti să execute ordinul primit. Când o acoperi 
pe Andree cu corpul lui, ofiţerul se dezbrăcă la rândul lui. 

Andrée plângea atunci când Hans o penetră. O ruşine 
cumplită îl împiedică să juiseze. 

— Mai repede, Hans!, strigă ofiţerul excitat. Mai multă 
înflăcărare! Mai multă înflăcărare! 

* 


x x 


Raymond studia de mai multă vreme comportamentul 
Sandrei. Ascunzându- şi parțial corpul în spatele draperiei de la 


uşa- fereastră a camerei sale, urmărea cu ajutorul binoclului 
deplasările ei la grajduri sau în clădirea administraţiei. O bănuia 
că are un amant, însă nu îşi putea imagina personajul care ar fi 
putut să o intereseze. 

Servitorii erau foarte bătrâni sau prea tineri. Adolescenţii nu îi 
repugnau, deşi ea declara contrariul. Nu făcuse oare dragoste 
cu el fără să aibă vreo reţinere din cauza aspectului lui juvenil? 
Era adevărat că, de atunci, părea să-şi fi schimbat părerea. 
Totuşi, urmărind-o pe Sandra de departe, remarcase interesul ei 
pentru Julien, adolescentul promovat la rang de valet, discuţiile 
purtate în şoaptă cu el şi chiar faptul că îi permitea să o 
însoţească în apartamentul ei. Insă existau şi indicii care 
evidenţiau aspectul strict profesional al comportamentului lui 
Julien. Raymond nu sesizase niciodată în atitudinea lui faţă de 
stăpână nici cel mai mic indiciu care să-i permită să bănuiască 
existenţa unor relaţii de altă natură. 

De asemenea, era intrigat de lungile absenţe ale Sandrei, 
absenţe pe care nimic nu le justifica. La fel ca toţi cei din familia 
Montfort, ea nu avea autorizaţia să părăsească reşedinţa. 
Totuşi, Sandra dispărea ore întregi, iar uneori nu revenea în 
camera ei decât în zori, obosită, dar mulţumită. Era clar, avea 
un rival fericit, pe care ea îl întâlnea în interiorul castelului. 

Făcând apel la unele şiretlicuri demne de un indian piele-roşie, 
joc care uneori îl amuza, Raymond reuşi, după câteva eşecuri 
care nu-l descurajară, să o urmeze până la ascunzătoarea 
aviatorului american, pe care nemţii îl căutau cu febrilitate. 
Ascultând la uşă, procedeu de care înainte avea oroare, înţelese 
că bunăvoința arătată de Sandra acestui personaj nu era de 
natură strict umanitară şi că raţiuni de ordin sentimental 
atârnau greu în balanţă. Şocul resimţit atunci când auzi 
suspinele de dragoste ale Sandrei şi ale partenerului ei îl marcă 
puternic. După o lungă luptă interioară, se decise să păstreze 
secretul Sandrei, fără să-i vorbească nici despre descoperirea 
lui. Reproşurile ar fi fost inutile. Ameninţările că dezvăluie 
această intrigă dacă ea nu îi cedează, ar fi fost de neconceput. 

In schimb, înţelegea foarte bine pericolul la care ea se 
expunea, dacă această poveste ar fi fost descoperită. Pedepse 
grele le-ar fi aplicate tuturor membrilor familiei 


Montfort, consideraţi drept complicii ei. El trebuia nu numai să 
o acopere pe Sandra, dar şi să- şi apere propria familie 
împotriva nemților, împotriva milițienilor şi împotriva 
servitorilor, încă neidentificaţi, care se pretau să-şi spioneze 
stăpânii, pentru a furniza informaţii Gestapoului. Să joace rolul 
bărbatului înşelat, al îndrăgostitului părăsit nu era ceva prea 
strălucitor, însă Raymond prefera să-şi atribuie o altă partitură: 
aceea de paznic generos, altruist, în ciuda amorului său propriu 
rănit. 

Interdicţia de a ieşi din castel servea de data aceasta 
intereselor lui, căci aceasta îi permitea să continue 
supravegherea, fără să trezească neîncrederea Gestapoului. 
Amărăciunea, pierderea iluziilor, ura împotriva tuturor celor care 
îl făceau să sufere, sentimente complexe care îi exacerbau 
exasperarea îşi aflară un scop: acela de a se bate împotriva 
nemților şi a tuturor celor care îi persecută familia. El avea 
datoria de a prelua ştafeta de la bunicul său şi de a continua 
opera acestuia. Pentru moment, el era singurul bărbat dintre 


membrii familiei Montfort capabil să pună mâna pe arme... 
* 


x x 


Un crepuscul frumos poleia ferestrele salonului. Aşezată pe un 
fotoliu, lângă şemineu, Anne croşeta un fular din lână pentru fiul 
său. 

Ducesa Eléonore frunzărea un jurnal, adus clandestin de 

Rosalie şi făcea comentarii acide: 

— Nemţii se retrag pe toate fronturile! Comunicatele lor 
militare, foarte alambicate, nu reuşesc să le mascheze deruta. 

— Din păcate, războiul nu s-a încheiat încă. lar perspectiva 
unei victorii a aliaţilor pare destul de îndepărtată, spuse Anne 
suspinând. 

Sandra era absorbită de lectura unei cărţi. 

Ducesa aruncă jurnalul, dezgustată. 

— Aceste articole care fac apologia nemților îmi produc 
greață. Şi când te gândeşti că ele sunt semnate de francezi! 

Se îndreptă spre Sandra. 

— Este interesant ceea ce citeşti acolo? Ce este? 

—” Bulgăre de seu”, de Maupassant. 


— Un roman bun, spuse bătrâna doamnă. L-am citit, acum mai 
mulţi ani... 

Anne o întrerupse, indignată: 

— Să nu-mi vorbiţi de murdăriile astea!, exclamă ea. O aşa- 
zisă operă literară scrisă de un nebun, pentru nişte desfrânaţi! 

Ducesa nu avu timp să îi dea replica, căci uşa se deschise şi 
Déodat intră, anunțând cu vocea lui lipsită de inflexiuni: 

— Domnul locotenent-major Muller o roagă pe doamna ducesă 
să-l primească! 

Ofiţerul îşi făcu brusc apariţia, cu cascheta pusă cu 
solemnitate pe cap, apoi se postă în faţa Eleonorei. 

— Doamnă, am o surpriză pentru dumneavoastră! 

Se întoarse şi deschise uşa, permiţând subofiţerului Jannecke 
să pătrundă în cameră, escortându-l pe Gontran Saint-Leger, cu 
părul zburlit, slăbit, clipind din pleoape ca pasăre de noapte 
expusă dintr-odată la lumina zilei. Fostul bărbat frumos, atât de 
elegant altădată, avea acum aerul unei sperietoare. Nebărbierit, 
cu cămaşa mototolită, hainele şifonate, pantofii cu şireturile 
desfăcute, îşi legăna capul acoperit de fire rare de păr, şoptind 
cuvinte fără noimă. 

In ciuda vârstei ei avansate, ducesa se ridică brusc, înaintă 
spre bătrânul ei prieten, devenit o epavă umană, îi puse mâinile 
pe umeri şi îl sărută cu tandreţe. Apoi îl privi intimidată pe 
ofiţerul german. 

— Doamnă, vi-l înapoiez!, spuse Miller. 

Ducesa deveni umilă. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule ofiţer! 

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi, doamnă! Cazul lui a fost 
studiat cu grijă. Nu este nici partizan al generalului de Gaulle, 
sau vreun personaj important, nici măcar un comunist. Nu 
facem un martir dintr-o biată umbră. Păstraţi-l, doamnă! 

Adăugă cu o urmă de ironie: 

— Deşi nu îi văd utilitatea! 

Muller execută un salut hitlerist, ridicând braţul, îşi pocni 
călcâiele, apoi ieşi urmat de subalternul lui. 

Ducesa explodă în hohote de plâns şi îl îmbrăţişă din nou pe 
bătrân. 

— Sărmanul meu prieten, în ce stare lamentabilă te-au adus! 

Sandra îşi închise cartea. 


— Nu credeţi că Andrée ar fi putut interveni în această 
afacere, pentru eliberarea lui? 

— Eşti sub influenţa acelui „Bulgăre de seu”! Dacă Andrée ar 
fi avut o oarecare trecere, l-ar fi salvat pe bunicul ei, spuse Anne 
enervată la culme. Vă rog, nu mai pronunţaţi numele acestei 
târfe în faţa mea! Pentru mine, ea este moartă! Moartă şi 
îngropată! 

Anne ieşi, închizând uşa cu zgomot. Ducesa clătină din cap. 

— Există probabil un grăunte de adevăr în ceea ce spui, 


Sandra! Această fată nu este chiar aşa de rea precum se crede! 
* 


x x 


Frumoasele zile de primăvară alungară norii, ploaia, frigul, 
umezeala nocturnă. Soarele strălucea, aruncând reflexe aurii pe 
acoperişuri, pe pietrele șlefuite, pe undele lacului. 

Sandra se gândea adeseori la Andrée. 

Era oare sechestrată? Alesese de bunăvoie să coabiteze cu 
ofiterul SS? 

Pentru a avea conştiinţa liniştită, Sandra se hotărî să-i ceară o 
explicaţie lui Muller. Cântărise îndelung şansele unui asemenea 
demers şi ajunsese la concluzia că nu trebuie să-l amâne. 
Eliberarea lui Gontran putea fi oare interpretată ca un gest de 
bunăvoință spontană, ipoteză mai puţin plauzibilă pentru cei 
care cunoşteau caracterul alambicat al ofițerului german, sau ca 
o tentativă de a mai linişti puţin spiritul celor din familia 
Montfort, încercare făcută de acest personaj, pentru a obţine 
ceva care îl interesa în mod deosebit? 

Informată de Rosalie că Muller este reţinut la castel pentru 
studierea câtorva dosare importante, se hotărî să-i facă o vizită. 
El o întâmpină în acelaşi cabinet de lucru, unde cu ani în urmă 
fusese primită de generalul von Falkenburg. 

Ofiţerul SS o invită să ia loc, apoi îi oferi un pahar de alcool, pe 
care Sandra îl refuză politicos. 

— Aşteptam vizita dumneavoastră, spuse el afundându-se în 
fotoliu. Cu ce aş putea să vă ajut? 

— Suntem foarte neliniştiţi din cauza nepoatei mele. Au trecut 
câteva săptămâni de când nu am mai văzut-o. Este prizoniera 
dumneavoastră? V-am pus această întrebare acum ceva vreme, 
însă nu aţi binevoit să îmi răspundeţi. 


Muller surâse cu amabilitate prefăcută. 

— Domnişoara Andrée, prizonieră? Noi suntem prizonierii 
farmecelor sale. 

Figura lui căpătă brusc o expresie dură. 

— Hai să încetăm de a face pe subtilii' Domnişoara Andrée îşi 
ia deciziile în deplină libertate. Dacă ea a optat pentru a nu vă 
mai vedea o vreme, înseamnă că nu mai doreşte deloc să o 
facă. După câte am auzit, ea nu avea motive să fie foarte 
mulţumită de tratamentul pe care dumneavoastră i l-aţi impus. 

Sandra se ridică. 

— Solicit să o văd pe Andree!, spuse ea cu fermitate. Muller se 
ridică la rândul lui. 

— Dumneavoastră nu trebuie să-mi cereţi nimic. Am crezut că 
aţi venit să îmi vorbiţi despre acel aviator american, pe care îl 
ascundeţi aici, în acest castel. 

— Dispuneţi de probe? 

— Sunt sigur de ceea ce afirm! 

— Atunci vă înşelaţi, domnule! Nu am deloc cunoştinţă de 
acest personaj despre care îmi vorbiţi. 

— Aşteptaţi, nu am terminat Recent, partizanii şi-au 
intensificat activitatea şi unele informaţii desemnează acest 
castel ca fiind un centru de aprovizionare pentru bandiții care 
împânzesc acest ţinut. Se pare că un agent duşman, pe care noi 
l-am căutat zadarnic, menţine legătura între partizani şi oficinele 
londoneze care încearcă să destabilizeze această regiune. Acest 
american pe care îl ascundeţi dumneavoastră aici nu este 
agentul în chestiune? 

— Mi se pare, domnule, că aţi scotocit deja prin tot castelul de 
la un capăt la celălalt, fără să găsiţi ceva. 

— AŞ putea să vă forţez să vorbiţi, doamnă. Dar dacă nu am 
făcut-o, este pentru că încă mai sper că pot obţine asta cu vorbă 
bună. 

Sandra nu se lăsă intimidată. 

— Regret, însă nu ştiu nimic despre acest american. Neamţul 
rânji. 

— Mi-e teamă că această întrevedere a durat prea mult. 
Gândiţi-vă bine, doamnă! Şi mai ales nu abuzaţi de răbda-rea 
mea! 

Sandra nu se dădu bătută. 


— Înainte de a pleca, vă cer să îi permiteţi Andreei să se 
întoarcă în apartamentul ei! 

Ofiţerul se apropie de vizitatoarea lui, încât aproape că o 
atinse. 

— De ce? Vreţi să îi luaţi locul?, spuse el cu insolenţă. Fără să 
îi răspundă, ea se întoarse şi părăsi camera. Ameninţările, abia 
voalate, nu întârziară deloc să se concretizeze. 

Câteva zile mai târziu, toate aparatele de radio din castel fură 
confiscate. După un scurt răgaz, Muller interzise convorbirile 
telefonice cu exteriorul. Măsurile de retorsiune continuară la 
scurte intervale de timp. Nici stăpânii, nici servitorii nu mai 
avură permisiunea de a părăsi incinta castelului. Singure, 
Rosalie şi bătrâna Seraphine primiră autorizaţia să iasă în oraş, 
pentru a face cumpărăturile indispensabile. Jurnalele, deja triate 
cu severitate, nu mai sosiră deloc. Foarte rarii vizitatori fură 
respinşi fără menajamente de către santinelele germane. 

— Suntem total izolaţi de lumea exterioară, spuse Anne cu un 
ton dezamăgit. 

— Şi totul din cauza acestui legendar aviator american!, spuse 
ducesa cu amărăciune. Aş vrea să-l conduc pe Gontran la Paris, 
să-l duc să fie examinat de medici competenţi. Starea lui se 
deteriorează fără ca eu să pot încerca ceva pentru a-l salva. Nu 
mai îndrăznesc să-l scot din camera lui, căci aproape că şi-a 
pierdut minţile. 

— Suntem obligaţi la o captivitate intolerabilă!, spuse Anne. O 
închisoare de lux, însă totuşi o închisoare. 

— Trăim în afara timpului, spuse Raymond pe un ton filosofic. 

Pentru Anne, această frază reprezentă o revelaţie. 

— Câtă maturitate în gândire!, spuse ea, învăluindu-l pe fiul ei 
cu o privire admirativă, aproape umilă. Regret că Muller îl 
împiedică să-şi continue studiile la Paris. 

— Mă întreb ce mai este şi cu povestea asta cu americanul, 
despre care ne împuie urechile Muller, spuse ducesa. Eu cred că 
este un pretext grosolan ca să ne persecute. 

Anne îndreptă pe furiş o privire neîncrezătoare spre cumnata 
ei. 

— Poate că nu este chiar aşa de grosolan! 

Sandra se simţi vizată, însă preferă să o facă pe indiferenta. 


— Dumnezeu ştie în ce cameră a vreunei bone se ascunde 
acest aviator, dacă există cu adevărat, spuse Raymond visător. 
In sfârşit, să schimbăm subiectul, căci acesta este foarte 
neplăcut. _ 

Sandra nu făcu niciun comentariu. li era teamă de urmările 
discuţiei dure dintre ea şi Karl Muller, însă hotărârea ei era 
luată; nu va abandona lupta... 

* 


x x 


Pentru a-şi schimba gândurile şi pentru a da dovadă de 
stăpânire în faţa duşmanului, Sandra se cufundă în muncă. 
Preocupată de întreţinerea şi dresajul cailor, făcu o inspecţie la 
grajduri. Primul scutier o asaltă cu plângerile. 

— Caii de călărie şi în special cei de curse au nevoie de 
exerciţiu. Işi pierd antrenamentul şi asta nu poate decât să le 
dăuneze. 

— Ştiţi bine că nu mai avem permisiunea să-i scoatem din 
padoc. 

Primul scutier insistă: 

— Dacă doamna prinţesă ar dori să intervină pe lângă nemti, 
ei i-ar acorda poate o derogare, cel puţin pentru cei câţiva cai 
pursânge care ne mai rămân şi care, în condiţiile actuale, sunt 
ameninţaţi să dispară... 

— Nu pot face nimic, ştiţi foarte bine. Ne ţin ca într-un vas 
închis ermetic, pentru a ne supraveghea în fiecare moment. 

El abordă apoi o problemă care îi preocupa foarte mult pe 
băieţii de la grajduri. 

— Ei sunt nemulţumiţi, doamnă prinţesă, de când nu mai au 
voie să se întoarcă la ei acasă, în sat, să-şi vadă familia, să 
meargă la biserică. Unii se gândesc să-şi părăsească serviciul. 

Sandra era sătulă să tot asculte aceste plângeri, chiar dacă 
erau justificate. Işi dădea seama că toate măsurile luate de 
Muller erau destinate să o facă să se dea bătută, însă rezista cu 
tărie. Toate privirile erau aţintite asupra ei; spionii nemților o 
urmăreau peste tot. Prudentă, îşi mai rărise vizitele la Robert, 
sacrificiu care o costa scump. Din fericire, Julien se ocupa de el 
şi nu sufla un cuvânt. Era un băiat de ispravă, pe care Sandra îl 
recompensa din plin, pentru a-i stimula zelul. 


Sandra făcu un semn primului scutier, care îşi întrerupse şirul 
vorbelor. 

— Sunteţi liber, Germain. 

Singură, fără să se grăbească, se îndreptă către padoc. Ajunsă 
acolo, se sprijini de marginea zidului înconjurător şi îi privi tristă 
pe mânjii frumoşi care se zbenguiau, nechezând în ţarcurile lor. 
Se simţea izolată în mijlocul tuturor acestor oameni care 
gravitau în jurul ei, iar această singurătate o apăsa greu. 

Deodată, ea tresări. Cineva îi pusese cu blândeţe mâna pe 
braţ. Îşi întoarse brusc capul şi îl văzu pe Raymond care stătea 
lângă ea. 

Sandra îşi încruntă sprâncenele. 

— Ai venit iar ca să mă plictiseşti? 

Surâsul blând al lui Raymond nu era lipsit de o oarecare 
indulgență superioară. 

— Nu. Am venit ca să-ţi anunţ plecarea mea. 

Ochii Sandrei reflectară un licăr de ironie, repede stăpânită. 

—  Interdicţia de a părăsi castelul, ordonată de nemți, te 
priveşte şi pe tine. 

— De acord, însă există mijloace de a ocoli această inter- 
dicţie. 

— Nu fi ridicol! Nu vei face decât să atragi asupra ta mânia lui 
Muller şi să ne complici în acelaşi timp şi nouă viaţa. 

El o privi amuzat. 

— Mama mea şi cu tine v-aţi obişnuit să vedeţi în mine un 
bibelou. Mama mă punea acolo unde voia, mă ştergea de praf, 
îmi schimba locul, fără ca eu să mă pot opune. Cred că, dacă ar 
fi avut puterea să o facă, ar fi readus la modă matriarhatul. ŞI 
pentru tine am fost un bibelou. Ne amuzăm cu o jucărie, apoi, 
când plăcerea se risipeşte, îl aruncăm fără niciun regret. 

Ea remarcă uimită modul lui dezinvolt de a vorbi, tonul lui 
amar, însă nu acela al unui bărbat învins, expresia ciudată din 
ochii lui. 

—  Exagerezi ca întotdeauna, spuse ea fără prea multă 
convingere. 

— Nu, nu exagerez. Am înţeles foarte bine acest adevăr. Vouă, 
femeilor, nu vă plac bărbaţii-obiecte. Chiar dacă proslăviţi 
feminismul, egalitatea între sexe, cădeţi pradă farmecului 
eroilor, al masculilor care deţin puterea, voluntari, dominatori. 


— Părerea ta este greşită, Raymond. 

— Lasă-mă să termin! Acum câteva zile, am auzit-o pe mătuşa 
Eléonore vorbind cu dispreţ despre cei din spatele frontului, care 
fug în faţa pericolelor. 

Ea îi dădu replica imediat, cu o bunăvoință forţată: 

— Este absurd! Denaturezi sensul cuvintelor ei! 

El continuă, fără să ia în seamă această întrerupere: 

— Îmi amintesc de bunicul. El ne-a vorbit într-o zi despre o 
carte celebră pe care o recitise, „Eroii” a lui Carlyle, 
recomandându-ne să o citim. Tu ai fost atât de entuziasmată de 
această lectură, încât ai citit apoi pe nerăsuflate „Vieţile 
oamenilor celebri” de Plutarh, „Alexandru cel Mare” de Droysen 
şi „lulius Cezar” de Bailly. 

Râsul afectat al Sandrei sună puţin fals. 

— Îți aminteşti de toate aceste titluri?! Ce memorie! Mama ta 
îmi spunea pe bună dreptate că nu eşti decât un copil!, spuse 
ea în glumă. 

— Vă înşelaţi amândouă. Am devenit bărbat. Nu uita că am 
împlinit 20 de ani. Şi vreau să o dovedesc. Pe vremea 
turnirurilor, cavalerii se avântau în lupta călare cu lancea, 
arborând culorile iubitelor lor. Eu nu-ţi voi cere să-mi dai un 
obiect care îţi aparţine, căci inima ta zboară spre eroii brevetaţi, 
adăugă el cu o brumă de ironie, care nu trecu neobservată de 
Sandra. 

Speriată de această ultimă frază a lui Raymond, simţi cum i se 
contractă gâtul. Nu îi era necunoscută existenţa lui Robert 
Whitemere? Se simţi cuprinsă de un sentiment de panică, însă 
reuşi să se stăpânească. Nu! El nu ştia nimic. Altfel, ar fi 
copleşit-o cu reproşuri. 

— Tot mă mai iubeşti, Raymond, nu-i aşa? Nu ai putut să-ţi 
găseşti o altă femeie care să mă poată înlocui? 

— Nu. Am avut câteva aventuri, însă nu am găsit ceea ce 
căutam. Pe tine te-am iubit pentru că te-am văzut trăind, pentru 
că am fost cucerit de felul tău de a vorbi, de a te mişca, dea 
râde, de comportamentul tău faţă de rudele tale, de 
generozitatea pe care o arătai tuturor celor care aveau nevoie 
de tine. Astea toate au fost ceea ce am iubit, nu sexul. Oameni 
care caută doar plăcerea carnală găseşti peste tot. Am avut 
chiar o experienţă homosexuală, însă nu a dat niciun rezultat. 


Ea constată mirată că el se maturizase. Vorbea cu o 
seriozitate, cu o gravitate care o tulbură. 

Incercă din nou să glumească. 

— Lasă-te legănat de visuri, Raymond, şi uită de faptele de 
vitejie ale războinicilor. 

El schiţă un surâs plin de indulgență. 

— De acord! Să nu mai vorbim despre asta! 

— Acum tu eşti cel care îmi vorbeşte ca unui copil. 

— Totul se schimbă pe lumea asta, Sandra. Noi înşine ne 
schimbăm în permanenţă... 

* 


x x 


Seara, la cină, familia se reuni ca de obicei. Era aceeaşi scenă, 
acelaşi decor, doar numărul personajelor se reducea fără 
încetare. 

Contrar atitudinii lui obişnuite, Raymond părea destins şi bine 
dispus. Povestea cu umor anecdote, însă aproape că nu se 
atingea de felurile de mâncare. 

— Ce ai?, îl întrebă Anne neliniştită. De ce nu mănânci? Nu te 
simți bine? 

— Pur şi simplu nu îmi este foame, spuse el. 

Sandra surâse. Raymond părea să fi uitat de hotărârea lui 
nebunească. Se felicita că reuşise să-l facă să-şi schimbe 
părerea. Aştepta cu nerăbdare sfârşitul cinei, pentru că în 
noaptea aceasta trebuia să meargă la Robert. 

Elocvenţa ameţitoare a lui Raymond se stinse. Anne şi bătrâna 
ducesă nu erau capabile să mai întrețină o conversație 
coerentă. Raymond, obosit să-i mai țină cu sufletul la gură pe 
meseni, îşi curăța un măr. Jenată, Sandra simțea din când în 
când cum privirea lui se aţinteşte asupra ei, fără să insiste totuşi 
prea mult. 

Cina luă sfârşit. Fără să-şi arate bucuria de a fi eliberată de 
această corvoadă extrem de obositoare, ea se întoarse în 
apartamentul ei şi petrecu o jumătate de oră la căpătâiul fiului 
ei, care adormi ascultând un basm, pe care ea i- | povestea cu o 
voce calmă, odihnitoare, murmurată ca susurul unui izvor de 
munte. 

Inainte de a părăsi camera copilului, se adresă guvernan-tei 
suspinând: 


— În seara asta voi lua un somnifer. Este singurul mijloc ca să 
adorm şi să mă odihnesc puţin. Să nu fiu deranjată sub niciun 
pretext. 

Ea se retrase în camera ei, închise uşa cu cheia, se aruncă pe 
pat şi, după ce luă un roman, ca să treacă timpul în aşteptarea 
orei când va alerga la Robert, frunzări câteva pagini, fără să 
înţeleagă nimic. Treptat, toate zgomotele încetară. Guvernanta 
lui Henri-Charles se întoarse în camera ei. Membrii familiei 
Montfort dormeau, aşteptând o nouă zi, la fel de tristă ca şi cea 
precedentă. Tăcerea era atât de apăsătoare, încât îşi imagină că 
este închisă în castelul frumoasei din Pădurea Adormită. 

Puțin după miezul nopţii, auzi bâzâitul motorului unei maşini 
germane, care se opri în faţa aripii castelului care era ocupată 
de Gestapo. Era probabil Muller sau Lachaume, care se întorcea 
după ce îndeplinise una din acele misiuni odioase, care se 
înşirau ca nişte mărgele pe un şirag înroşit de sânge. O patrulă 
trecu prin faţa ferestrei ei. Paşii greoi ai soldaţilor făceau să 
scârţâie pietrişul de pe alee. 

După miezul nopţii, Sandra ieşi pe furiş din camera ei şi 
închise cu grijă uşa după ea, învârtind cheia în broască, 
îmbrăcată cu o rochie neagră şi înarmată cu o lanternă electrică 
oarbă, plecă în sfârşit către omul pe care îl iubea. În timp ce 
înainta cu prudenţă în întuneric, luminând doar porţiuni mici din 
drum, se gândea la surprizele, bune sau rele, pe care 
întâmplarea şi viaţa i le rezervase. Războiul, acest infern care 
semăna moartea, mizeria, suferinţele, îi servise pe o tavă de aur 
cel mai frumos cadou pe care o femeie ar fi putut să-l viseze: 
bărbatul care îi oferea iubirea perfectă. Lângă el, ea înflorea, 
acceptând dominarea lui cu supunere şi recunoştinţă. Ea, căreia 
îi plăcea să conducă, să comande, să-şi impună voinţa, îşi îndoia 
genunchiul în faţa acestui tânăr american căzut literalmente din 
cer. Microcosmosul ei cuprindea un copil minunat, un castel de 
vis şi un amant care o copleşea cu toate plăcerile carnale 
refulate timp de atâţia ani. Se părea că nenorocirea care îi lovea 
pe atâţia oameni în jurul ei era neputincioasă ca să o atingă şi 
pe ea. Uneori, această fericire fără cusur o înspăimânta. O 
apăsa un vag sentiment de vinovăţie. 

Ajunsă în subsoluri, se îndreptă, cufundată în gândurile ei, 
către uşa secretă care ducea spre culoarele ascunse sub 


A 


fundaţiile fostului castel. Împinse mica piatră care puse în 
mişcare porţiunea din zid, când un zgomot uşor în spatele ei îi 
îngheţă sângele în vene. Se întoarse ca şi cum ar fi muşcat-o un 
şarpe şi îndreptă lanterna electrică asupra personajului care o 
urmărea. 

Incremenită de groază, îl văzu pe Miller, care o privea rânjind. 

— Ce puneţi la cale în mijlocul nopţii în aceste catacombe, 
doamnă prinţesă? Vreţi să numărați şobolanii? De ce să nu 
facem împreună această operaţiune? 

Ironia lui era grea ca o lovitură de măciucă. Expresia feţei lui 
deveni plină de duritate. 

— Aici îl ascundeţi pe americanul dumneavoastră, nu-i aşa? 
Trebuie să admiteţi că am nasul unui bun copoi! 

Scoase pistolul din tocul lui şi îl aţinti spre ea. 

— Destul cu glumele! Conduceţi-mă la el! Paralizată de frică, 
ea îl privi fără să facă o mişcare. 

— Ce mai aşteptaţi? 

Cu mâna liberă, o prinse de braţ şi o scutură cu violenţă. 

— Conduceţi-mă la el, dacă nu, vă voi forţa să o faceţi. Am 
mijloace pentru a o face. 

O detunătură asurzitoare răsună în culoarul strâmt. 

Cu ochii ieşiţi din orbite de frică, Sandra îl văzu pe ofiţerul SS 
deschizând gura, fără să pronunţe niciun cuvânt. O uimire 
imensă i se citea pe chipul deformat de un rictus care îl făcea 
aproape de nerecunoscut. Mâna lui se crispă pe braţul tinerei 
femei, care se zbătea să se elibereze. Neamţul înghiţi aerul, 
scoase un horcăit, apoi, dând drumul strânsorii, se prăbuşi la 
pământ. 

In spatele lui, cu un pistol încă fumegând în mână, Raymond 
stătea drept, nemişcat şi o privea fix. 

Sandra reuşi să bâiguie: 

— Raymond... tu... aici?... 

Fără să îi răspundă, el se aplecă peste corpul lui Muller, îl 
examină, apoi ordonă cu o voce tâioasă: 

— Intoarce-te în camera ta, Sandra! Mă ocup eu de asta! Ea fu 
frapată de tonul lui autoritar. 

— A murit? 

— Da. Grăbeşte-te! 


Ea înţelese că Raymond era la curent cu escapadele ei 
nocturne. 

— Tu ştiai? Nu-i aşa? 

Nu primi nici-o explicaţie. 

Raymond luă pistolul lui Muller şi îl strecură sub curea-ua lui. 

Sandra avu o revelaţie. Avea în faţa ei un alt Raymond, un 
Raymond dotat cu calităţi de care înainte nici nu avea habar. 

— Mi-ai descoperit secretul... Ar fi trebuit să bănuiesc! Ce fel 
de om eşti? 

— Momentul este prost ales pentru a face analize psihologice, 
întoarce-te repede la tine şi nu sufla un cuvânt! Henri-Charles 
are nevoie de îngrijirea ta, de prezenţa ta! 

Vocea lui răsuna diferit când îi vorbea despre copil. Era mai 
blândă, mai caldă. 

Raymond luă cadavrul lui Muller în spinare şi, îndoit sub 
povara grea, se îndreptă spre ieşire. 

Sandra alergă după el. 

— Ce o să faci acum? 

— Este problema mea! 

— Lasă-mă să te ajut! 

— Nu am nevoie! Du-te! Adio! 

Aflată încă sub imperiul emoţiei, ea se opri şi îl urmări cu 
privirea până ce ocoli un zid, apoi dispăru. Şopti, plângând în 
hohote: 

— Mulţumesc, Raymond! Nu voi găsi niciodată cuvintele 
potrivite pentru ca să-ţi dovedesc recunoştinţa mea... 


Adio!... 
* 


x x 


Raymond ieşi în curte prin uşa de serviciu. Protejat de 
întunericul profund al nopţii, se îndreptă fără să facă zgomot 
spre parcul de vehicule germane. Santinela care păzea intrarea 
în aripa castelului, rechiziţionată de Gestapo, nu putea să-l 
zărească. 

Ajuns lângă limuzina lui Muller, Raymond aşeză cadavrul pe 
pământ şi, după ce-l scotoci prin buzunare, căută până ce găsi 
cheile de contact şi deschise portierele. Aşeză corpul neînsufleţit 
al ofițerului SS pe bancheta din spate, trecu la volan şi porni... 

* 


x x 


Cadavrul lui Karl Müller - cu inima străpunsă de un glonț - fu 
descoperit a doua zi de dimineață, în interiorul propriei maşini, 
răsturnată într-o râpă, la liziera Pădurii Lupului. 

Ancheta nu putu să stabilească împrejurările exacte ale morții 
lui. Hans, ordonanta lui, declară că în ajun, 
Karl Müller îşi părăsise camera, în plină noapte şi că de atunci 
nu-l mai văzuse. Soldatul Helmuth Kortner, santinela care 
asigura paza între orele unu şi trei dimineaţa, dădu declaraţie că 
ofiţerul a plecat la bordul maşinii sale, puţin după miezul nopţii, 
către o destinaţie necunoscută. Interogat, subofiţerul jJannecke 
afirmă că şeful său urmărea o pistă care, spunea el, urma să-l 
conducă la arestarea câtorva personaje de primă importanţă, 
fără să pronunţe totuşi vreun nume sau să dezvăluie 
dedesubturile acestei afaceri. Lachaume, chemat la rândul lui în 
faţa anchetatorilor, nu putu să aducă niciun element nou. 

Dispariţia tânărului conte Raymond de Senainville, survenită 
în cursul aceleiaşi nopţi, permitea să se facă supoziţii din cele 
mai diverse. La nevoie, ea putea constitui o prezumție de 
vinovăţie, însă aceasta nu era de natură să justifice o punere 
sub acuzaţie oficială. 

Faptul că Obersturmführer SS Muller ar fi fost asasinat 
impunea totuşi represalii severe, căci acest gen de atentate se 
înmulţeau într-un mod alarmant. 

Oamenii de la castel - în frunte cu membrii familiei Montfort -, 
anchetați metodic, nu putură să dea decât informaţii lipsite de 
interes. 

Însă Sandra îşi ascundea prost neliniştea. Ea ştia bine că 
autorii atentatelor şi complicii acestora îndurau cele mai dure 
pedepse. După un simulacru de judecată, se hotăra şi se aplica 
pedeapsa cu moartea şi confiscarea tuturor bunurilor lor. 

Nemţii ar găsi un pretext suficient pentru a fura toate 
comorile familiei Montfort. Arestarea bătrânului duce fusese 
urmată de confiscarea uzinelor şi a şantierelor acestuia. 
Castelul, domeniul, colecţiile de tablouri şi de mobile, bijuteriile 
riscau la rândul lor să fie confiscate. Pierderea tuturor acestor 
bunuri ar lovi-o mai dur decât o condamnare la pedeapsa 
capitală. La urma urmei, moartea te eliberează de toate grijile, 
însă să trăiască închisă era pentru ea ceva de neconceput. 


Privată de libertate, ea nu s-ar mai putea ocupa de fiul ei, ajuns 
în pragul sărăciei şi la mila vreunor prieteni ai familiei Montfort. 
Cu ochii umbriţi de teamă, găsi totuşi o rază slabă de speranţă. 
Gerard, ameninţat de aceste confiscări, s-ar zbate pentru a-şi 
scoate familia din viesparul în care se afla. 

Prezenţa lui Robert în adăpostul lui subteran sporea neliniştea 
Sandrei. Era de netăgăduit. Nemţii, exasperaţi de acest ultim 
atentat, vor scotoci din nou castelul. Erau foarte mari riscurile 
ca americanul să fie descoperit, arestat şi, poate, împuşcat. 
Anchetatorii SS ar fi capabili să-l acuze că a participat în calitate 
de agent american la operaţiunile organizate de Rezistență. 

Învățătorul Bourdet nu se mai prezentase la castel pentru a-l 
lua cu sine pe Robert, aşa cum stabilise. Fusese oare capturat 
de Gestapo? Rosalie nu mai putea să-l contacteze, căci membrii 
familiei Montfort şi servitorii lor erau practic izolaţi de lumea 
exterioară. Pentru Sandra, plăcerea de a-l păstra pe Robert 
lângă ea era contrabalansată de ameninţarea permanentă cu 
pericolul de moarte... 

Anchetatorii descoperiră - în mod indirect - şi alte aspecte ale 
acestei afaceri, care aruncară o lumină nefavorabilă asupra 
ofițerului SS asasinat. Scotocindu-i prin bagaje, descoperiră 
stupefiaţi diamante, smaralde, perle de o mare frumuseţe, 
precum şi grămezi de napoleoni şi ludovici de aur, înveliţi cu 
grijă în hârtie de mătase. 

Adoptând o atitudine aparent imparţială, Lachaume spera să 
atragă recunoştinţa celor din familia Montfort, cel mai sigur 
mijloc, considera el, de a se face acceptat de ei şi să se 
căsătorească, în cele din urmă, cu Andree, uitând de legătura ei 
cu Karl Muller. Ghinionul lui făcea ca, prin rolul lui de ofiţer al 
Miliției, să fie obligat - în conformitate cu ordinele superioare - 
să se lanseze în urmărirea lui 

Raymond, în vederea capturării lui, pentru ca să fie interogat 
şi, eventual, judecat şi pedepsit. Situaţia lui era atât de delicată, 
încât risca să-şi compromită proiectele de viitor. Arestarea 
vărului viitoarei lui soţii, în scopul predării lui pentru a fi 
condamnat la moarte, nu era de natură să îi faciliteze raporturile 
cu cei din familia Montfort. 

Deoarece comisia de anchetă nu putea să stabilească 
vinovăția oamenilor de la castel, consideră necesar să-i ia ca 


ostatici pe Gontran Saint-Léger şi pe cinci bărbaţi dintre 

servitorii de la castel. Autorităţile germane deciseră să îi 

împuşte, împreună cu alţi zece ostatici, deţinuţi deja în 

închisoarea din oraş, dacă în termen de 48 de ore asasinul 
Karl Muller nu era capturat. 

Deoarece Raymond rămânea de negăsit, în ciuda vânătorii 
umane organizate de formațiunile SS, ajutate de membrii 
Miliției, ostaticii fură executaţi fără alte formalităţi de judecată. 

Neputinţa de a- şi ajuta familia îl exaspera pe Gerard. 
Internarea tatălui lui într -un lagăr de concentrare german îi 
dăduse o lovitură grea. Crima lui Raymond compromitea puţina 
trecere, deja greu zdruncinată, care îi mai rămânea. Eforturile 
lui de a se menţine pe linia de plutire nu serviră la nimic. Invitat 
să demisioneze din postul de consilier al mareşalului, el fu 
încadrat în serviciile lui Brinon. O slujbă prost retribuită, 
umilitoare, care îi înrăutăţea starea sufletească şi îl îmbolnăvea 
de inimă rea. Nemţii manifestau faţă de el o răceală evidentă. 
Partizanii mareşalului îl evitau cu ostentaţie, cei ai lui Laval îşi 
băteau joc de el fără niciun fel de jenă. Ar fi renunţat la politică, 
însă groaza de a fi arestat nu îi dădea o clipă pace. 

Crezuse că slujeşte Franţa şi pe francezi, susţinându-l în mod 
deschis pe mareşal şi politica acestuia de colaborare cu nemţii, 
inaugurată pe vremea când aceştia păreau să-i fi făcut şah mat 
pe toţi adversarii lor. 

Sperase să poată ajunge, fără prea multe dificultăţi, la cele 
mai înalte demnități politice, rivalii săi fiind relativ puţin 
numeroşi. După ce trăise în umbra tatălui său, care îl strivea cu 
personalitatea lui puternică, precum şi cu succesele lui 
strălucitoare în diplomaţie, dorise să-şi demonstreze propriile 
capacităţi în acest domeniu. Insă avusese neşansa să 
nimerească într-o epocă tulbure, care îi limita opţiunile politice. 
Considera totuşi că este preferabil să lupţi, aşa cum spunea el, 
decât să îţi ascunzi capul în nisip, ca atâţia francezi care fugeau 
de responsabilităţi. Rezultatele erau însă mai mult decât 
dezamăgitoare. Nu mai putea să facă acum cale întoarsă. 
Aştepta sfârşitul încercărilor prin care îi era dat să treacă, cu o 
groază secretă, care sporea tot mai mult. 

Sandra avu veşti de la el în mod indirect, citind jurnalele pe 
care avea, în sfârşit, voie să le primească, datorită lui 


Lachaume, care pleda cu căldură cauza ei pe lângă nemți. 
Pentru a-i câştiga bunăvoința, acesta se grăbea să îi facă mici 
servicii, pe care ea le accepta cu condescendenţă. 

Lachaume îi furniză Sandrei informaţii privind necazurile lui 
Gerard, fără să uite să facă aluzie la propria lui carieră, care 
urma în mod constant o curbă ascendentă. Căci fostul secretar 
de notar devenise un personaj important, care deţinea o mare 
autoritate în întreaga Normandie. Bine văzut de nemți, invidiat 
de colaboratorii care vedeau în el un rival feroce, temut de 
francezii de condiţie medie, detestat de gaullişti şi de partizanii 
de orice culoare politică, care puseseră un premiu pe capul lui, 
el nu îşi făcea niciun fel de griji. Atâta timp cât nemţii 
conduceau Europa, poziţia lui nu va înceta să se consolideze. 
Lachaume era convins că destinul îi rezerva satisfacţii mari şi 
că, într-o zi, va fi chemat să-l înlocuiască pe Brinon şi, de ce nu?, 
pe Laval însuşi. 

El era sigur că şi cariera politică a lui Gerard ajunsese către 
sfârşit şi, ca o revanşă, va putea să aspire ca el însuşi să devină 
protectorul netitrat al familiei Montfort. În mod firesc, aceştia 
vor fi nevoiţi să-şi plece capul şi să-l accepte ca atare, oferindu-i 
mâna Andreei sau eventual pe aceea a Sandrei. După care, va 
şti să devină stăpânul lor. Ideea de a se însura cu Sandra îi 
copsese pe îndelete în minte. inteligentă, ambițioasă, ea ar 
putea, dacă ar fi condusă în mod corespunzător, să devină o 
aliată prețioasă pentru noul ei soţ. În schimb, ei îi lipsea rasa, 
prestigiul, sângele familiei Montfort, de care doar Andrée avea 
dreptul să se prevaleze. 

Pentru a fi se impune celor patru femei, hotărî să utilizeze o 
nouă tactică, mai blândă, mai suplă, mai controlată. Acţiunile lui 
de abordare vor fi progresive. Ilnaugură această nouă politică, 
permițându-i ducesei Eléonore să înmormânteze cu decenţă 
rămăşiţele pământeşti ale lui Gontran, care fură scoase din 
groapa comună săpată pentru înhumarea cadavrelor ostaticilor 
executaţi de nemți. Operaţiune dificilă, efectuată înainte de 
termen, însă făcută posibilă datorită ordinelor date de 
Lachaume. El îşi atrase astfel recunoştinţa bătrânei doamne, 
care îi mulţumi oferindu-i un pandantiv de o mare valoare. Avu 
abilitatea să- | refuze, declarând că facilitase acest act de 
pietate din respect pentru durerea ei. 


Andrée îl privea cu neîncredere. Lachaume ar fi putut să reia 
obiceiurile lui Muller, fără ca nimeni să îndrăznească să-i ţină 
piept. Insă, pentru a-i câştiga încrederea şi pentru a-şi domoli 
dorinţa, el o trata cu extrem de multă amabilitate. Treptat, 
mirarea plină de neîncredere a tinerei fete dispăru. Provocată de 
rezerva lui, ea a fost cea care, mai târziu, i-a căutat compania. 

In schimb, Anne se dovedea a fi imposibil de îmblânzit. Dacă 
se întâlnea cu el din întâmplare, ea fugea plângând în hohote. În 
ochii ei, acest miliţian atât de detestat era, prin definiţie, 
duşmanul fiului ei. 

Sandra părea binevoitoare faţă de el, însă sub politeţea ei 
sesiza o ostilitate pe care nu reuşea să i-o învingă. 

Către sfârşitul lunii mai, o scânteie puse din nou foc la butoiul 
cu pulbere. Un detaşament de milițieni, susţinut de o companie 
de infanterie germană şi de o secţie SS de artilerie, surprinse în 
Pădurea Lupului o grupare de partizani care opusese o 
rezistenţă sălbatică, înainte de a pieri până la ultimul membru, 
zdrobiţi de superioritatea numerică şi de puterea armelor de foc 
ale adversarilor lor. Printre cadavre, milițienii identificară corpul 
sfârtecat al lui Raymond de Senainville. 

Insă vestea se dovedi foarte curând a fi falsă. Anchetatorii 
făcuseră o confuzie cu privire la tânărul conte. Mortul era în 
realitate un muncitor de aceeaşi vârstă care semăna cu el. 

Anne, care căzuse într-o criză de disperare şi de descurajare 
profundă, îşi reveni foarte repede. 

— Simţeam că nu este adevărat!, spuse ea cu ochii strălu- 
citori, cu fruntea sus, cu vocea sigură. Raymond nu putea să 
moară! Tinereţea lui a învins moartea! Sunt mândră de el şi de 
actele lui de vitejie! El face onoare celor din familiile Montfort şi 
Senainville! 

Apoi, fără tranziţie, se întoarse spre Sandra şi o apostrofa cu 
violenţă: 

— Raymond nu ţi-a dat satisfacția de a muri, pentru a-ți 
permite să adaugi la averea fiului tău şi patrimoniul conților de 
Senainville. 

Sandra înţelese că Anne îşi descărca nervii, atribuindu-i 
intenţii pe care ea însăşi le avea faţă de Henri-Charles. Eliberată 
de groaza care o doborâse, stăpânită de ura pe care nu 
îndrăznea să şi-o descarce asupra lui Lachaume, ea îşi 


descoperea cu imprudenţă propriul joc, atacând-o pe cumnata 
ei. 

Sandra nu dădu curs provocării ei. 

— Mânia este cel mai rău sfătuitor, Anne, replică ea fără să 
ridice tonul. Cred că trebuie să te odihneşti puţin după emoția 
prin care ai trecut. 

Un val de sânge năvăli pe faţa Annei: 

— Mă crezi nebună, nu-i aşa? Să ştii că sunt întreagă la trup şi 
la minte! Datorită acestei lucidităţi am descoperit ceea ce pui 
dumneata la cale. Manevrele dumitale nu mă vor putea 
împiedica să văd limpede. 

Sandra o privi cu o ironie rece. 

— Mă voi abţine să răspund calomniilor dumitale. Nu vreau să 
încrucişez spada cu dumneata. Momentul este prost ales ca să 
intri într-un război împotriva mea. Conflictele noastre nu vor 
face decât să servească cauzei duşmanilor noştri comuni. 
Reflectează bine şi îmi vei da dreptate. 

Fără să aştepte replica cumnatei sale, ea părăsi încăperea, 
hotărâtă să îşi sporească vigilenta. Dumnezeu ştie ce va putea 
pune la cale această femeie violentă şi pătimaşă, împotriva ei şi 
a lui Henri-Charles. Pentru a apăra drepturile fiului ei, Sandra 
era hotărâtă să se lupte până la ultimele ei resurse. lar cumnata 
ei va suporta consecinţele. 

Pe de altă parte, noua atitudine adoptată de Andrée îi provoca 
o uşoară nelinişte. Aceasta o privea de câtăva vreme cu o 
insistenţă ciudată. Expresia ochilor ei era indescifrabilă, însă 
dincolo de această faţadă, Sandra presimţea o ostilitate gata să 
prindă contur şi care, cu timpul, s-ar fi putut confirma până la a 
deveni supărătoare. 

Însă pentru moment, Sandra nu avea de ce să-şi facă prea 
multe griji. Pentru prima oară în viaţa ei, putea să-şi permită 
luxul de a se gândi la propria ei plăcere şi să ţeasă povestea 
unei iubiri perfecte în subsolurile castelului, cu un bărbat pe 
care îl adora. Căci Sandra, care nu cunoscuse niciodată 
voluptatea de a iubi, înainte de a cădea în mrejele frumosului 
american, se dezlănţuia ca o adevărată bacantă. El dăduse 
năvală în viaţa ei cu violenţa unei tornade, iar intensitatea iubirii 
lor atingea paroxismul. 


Sandra era totuşi conştientă de pericolul care o pândea. 
Absenţele ei frecvente vor sfârşi prin a trezi bănuieli. Ea se 
folosea de şiretlicuri pentru a se strecura până la Robert, 
descotorosindu-se de toţi cei care ar fi fost tentaţi să o 
urmărească. 

Într-o zi, crezu că citeşte în ochii lui Lachaume o întrebare 
mută, care îi dădu de gândit. Pentru ca să adoarmă orice 
suspiciune, îşi încetă pentru o vreme 

„descinderile” în paradis, deşi aceasta o costa foarte mult. Din 
fericire, Julien veghea la confortul material al americanului. 

Sandra era în permanentă alertă. Vizitele bătrânei Seraphine 
deveneau tot mai dese. Ea întârzia în camera prinţesei sub 
diverse pretexte, privirile ei scormonitoare se îndreptau peste 
tot. Părea că se identifică cu personajul negativ din acea 
încăpere. 

În acea vreme, Lachaume îi făcu o vizită Sandrei. 

— V-a în căutat peste tot ieri-seară, însă nu am avut plăcerea 
să vă găsesc. Mi-am zis că dispuneţi de puteri supranaturale, 
care vă permit să dispăreţi şi să reapăreţi după dorinţă. 

— Sunt obligată să stau tot timpul la dispoziția 
dumneavoastră? 

— Nu sunteţi obligată, doamnă! însă asta nu m-a împiedicat 
să presupun că aţi luat-o la sănătoasa! 

— lată un limbaj elegant, demn de a fi utilizat în faţa unei 
doamne! 

Lachaume rânji. 

— Vă cer iertare! Apropo de dispariţii! Aviatorul american nu a 
fost încă capturat. Aţi putea să-mi sugeraţi vreo idee? intuiţia 
feminină este surprinzătoare. 

Sandra înţelese atunci că Lachaume, care mai întâi îi căutase 
prietenia, îi declara acum război. 

După această discuţie, el nu mai avu nici-o reţinere. Chiar în 
acea noapte, intră pur şi simplu în camera lui Andree, de unde 
nu ieşi decât în zori. 

A doua zi, Sandra, Anne şi Andree se întâlniră la micul dejun. 
Masa lungă din sufragerie, încadrată de o parte şi de alta de 
toate acele scaune neocupate, părea că este încă înconjurată de 
fantome care nu aşteptau decât să capete o formă şi să-i 
sfideze pe singurii supraviețuitori ai familiei. Anne hotărî să-şi 


impună din nou puterea de stăpână a casei. Eléonore fiind 
obligată să rămână în pat, iar Andrée buimacă, Sandra rămânea 
deci singura ei rivală. Va îndrăzni oare să-i conteste acest rol? 

Sandra dădu însă dovadă de tact şi de simţ diplomatic, pentru 
a evita conflictul pe care voia să-l provoace Anne. Ea încercă să 
nu iasă cu nimic în evidenţă, ştiind că manifestarea de voinţă 
afirmată în mod energic de cumnata ei nu va avea viaţă lungă. 

În ajun, după cină, ducesa Eléonore, obosită, tristă, încovoiată, 
o rugase cu o voce aproape imperceptibilă: 

— Dacă nu te deranjează, aş dori să mi se servească mesele 
la mine în cameră. Îmi este imposibil să văd scaunul pe care îl 
ocupa înainte sărmanul meu Gontran, fără să mă înece plânsul. 
Ştiu că am început să devin supărătoare, că vă obosesc. Dacă 
aceşti blestemaţi de nemti m-ar fi lăsat să plec, aş fi părăsit de 
multă vreme castelul. L-aş fi cruțat pe Gontran de acest sfârşit 
cumplit. Mă simt rău. Am nevoie de odihnă. 

Anne se hotărî să-şi inaugureze noua poziţie printr-un gest 
semnificativ. Ordonă, cu o voce tăioasă, celor trei servitori care 
se pregăteau să aducă micul dejun: 

— Luaţi toate aceste scaune şi puneţi-le de-a lungul zidurilor! 
Nu lăsaţi decât trei scaune. Două aşezate la fiecare capăt al 
mesei, pentru mine şi pentru prinţesa de Sancy, iar cel de-al 
treilea pentru domnişoara Andree. 

Bătrânii servitori se grăbiră să execute ordinele ei. 

Anne se întoarse spre Sandra şi spre Andree, care priveau la 
această mutare de mobile fără să spună niciun cuvânt şi se 
simţi frustrată. Ar fi preferat să întâlnească o opoziţie oarecare. 
Andree prin apatia ei, iar Sandra prin rezerva ei, îi stricau 
plăcerea. Se instală la capătul principal al mesei, însufleţită de 
un sentiment exaltant de triumf. Îi luase, în sfârşit, locul tatălui 
ei, devenind practic capul familiei. Gerard nu mai conta, Sandra 
părea îmblânzită, iar Andree era ca şi inexistentă. 

În ceea ce o privea pe Sandra, ea se stăpânea cu mare 
greutate, însă îşi pregătea revanşa în tăcere. Înainte de a pleca, 
bătrânul duce îi încredinţase conducerea afacerilor, însă Anne 
refuza să accepte această situaţie, care îi leza interesele. După 
moartea socrului ei, ea, Sandra, va fi cea care va lua frâiele 
puterii în numele fiului ei, care va deveni în mod automat capul 
familiei. Îi va face Annei viaţa imposibilă, pentru a o forţa să se 


întoarcă la ea acasă, în castelul Senainville. lar atunci când fiul 
ei va ajunge la majorat, îi va transmite onorurile legate de titlul 
lui, menținându-și controlul total asupra mersului afacerilor. Căci 
datorită experienţei ei, va şti să apere mai bine decât oricine 
drepturile tânărului duce, să-l dirijeze în viaţă, să evite 
capcanele care se vor înmulţi în jurul lui. Nu va renunţa la 
putere decât pe patul de moarte. lar pe piatra ei funerară va fi 
scris, cu litere mari din aur: „Sandra, prinţesa de Sancy”. Va 
găsi poate o cale pentru a adăuga: „Ducesa de Montfort”, titlu 
pe care şi l-a dorit cu ardoare dintotdeauna, fără să-l obţină 
vreodată. 

Însă îndeplinirea acestor visuri era o treabă de durată, căci 
războiul încă se mai dezlănţuia cu furie, iar încheierea lui părea 
încă îndepărtată. Să fii stăpâna castelului şi a minunatelor 
domenii ale familiei Montfort fără să te poţi bucura pe deplin de 
aceste avantaje îi dădea un sentiment de insatisfacţie. 

Uneori, în imaginaţia ei, îşi făcea iluzii din cele mai frumoase, 
însoţită de Robert, frumos, tânăr, elegant, asista la cursele de la 
Longehamp, cobora la Maxim's sau la Ramponneau, juca pe 
sume mari la cazinoul din Monte-Carlo sau din Deauville, închiria 
o lojă la Opera din Paris, alegea cele mai frumoase maşini, cele 
mai extravagante bijuterii, în timp ce oamenii de rând o priveau 
cu admiraţie, invidie, dar şi cu ură. 

Însă deşteptarea din visare era penibilă. Să „joci” rolul de 
prinţesă în faţa unui parter plin de servitori, milițieni şi soldaţi 
germani i se părea ceva derizoriu. Pentru Anne, pentru ducesa 
Eléonore şi pentru Andrée, ea nu ar fi decât o intrusă. Robert, ca 
un bun american, democrat până în măduva oaselor, privea 
titlul ei nobiliar cu amuzament şi curiozitate. 

Atunci când o arunca pe pat şi îi ridica fustele, râdea în 
hohote. 

— Posed o prinţesă! La naiba, nu găsesc nici-o diferenţă între 
dragostea unei aristocrate şi cea a unei mici-burgheze! 

Pentru Lachaume, ea nu era decât o parvenită care îşi 
atinsese scopurile prin mijloace puţin ortodoxe. La vremea când 
căuta o alianţă cu ea, ameţit de câteva cupe de şampanie, îi 
spusese râzând: 

— Noi ar trebui să fim prieteni, dragă doamnă! Nu suntem noi, 
oare, amândoi, nişte aventurieri instalaţi bine pe poziţie? 


Dumneavoastră aţi escaladat vârfurile lumii aristocrate, eu mai 
trebuie să fac câteva eforturi şi voi atinge culmile lumii politice. 
Noi doi, aliaţi, am realiza lucruri mari... însă îmi dau seama, 
după expresia ochilor dumneavoastră, că propunerea mea nu vă 
tentează deloc. Păcat! 

Înainte de a o părăsi, el îi aplicase o palmă zgomotoasă peste 
fese, gest pe care Sandra îl considerase extrem de necuviincios. 
Propunerea nu avusese nici-o urmare, căci Sandra se simţise 
teribil de umilită. Ea fu obligată să admită, nu fără amărăciune, 
că pe vremea bătrânului duce, acest fost secretar jalnic nu ar fi 


îndrăznit niciodată să facă un asemenea gest... 
* 


x x 


Într-o dimineață, Sandra află de la Rosalie despre capturarea 
învățătorului Bourdet de Gestapo. Implicit, această arestare 
amâna sine die plecarea lui Robert. Tânăra cameristă, mereu cu 
atenția trează, îi furniza stăpânei ei veşti din afară, pe care 
presa, sever cenzurată, nu le-ar fi publicat. Ea îi povesti că 
Jannecke, iubitul ei, era cuprins de o mare nelinişte ca urmare a 
înfrângerilor suferite de nemți şi că temerile lui erau împărtăşite 
şi de camarazii lui. Aceştia se abţineau să vorbească despre 
acest subiect în prezenţa acelor nazişti cunoscuţi pentru 
intransigenţa lor politică, căci militarii care manifestau cea mai 
mică demoralizare se expuneau riscului de a fi trimişi pe frontul 
de est sau, mai rău, riscau să fie trimişi în judecată în faţa Curţii 
Marţiale şi împuşcaţi. 

În ajun, în pat, după o şedinţă amoroasă deosebit de animată, 
Jannecke îi repetase în secret o discuţie surprinsă din întâmplare 
între doi ofiţeri din compania lui. Aceştia vorbeau cu voce joasă 
despre o apropiată debarcare a aliaţilor pe coastele de nord ale 
Franţei. 

— Jannecke părea foarte îngrijorat, doamnă prinţesă. „Dacă 
americanii ne fac să o ştergem de aici - mi-a spus el aş putea să 
mă ascund la tine, până ce se retrag ai noştri? Voi rămâne la 
tine, ascuns în vizuina mea, iar după încheierea ostilităţilor, voi 
ieşi, ne vom căsători şi vom avea mulţi copii”. Apoi mi-a promis 
că va deschide o cafenea pe numele meu. Mi-a mărturisit că 
înainte de război era un foarte bun cârciumar. Are chiar ceva 
bani puşi de-o parte. Bineînţeles că i-am promis tot ceea ce a 


vrut. În schimb, mi-a oferit o sticlă de şampanie Dom Pérignon, 
şterpelită de la popota ofiţerilor. 

Aceste veşti îmbucurătoare o indispuseră totuşi pe Sandra, 
care simţi un gol în stomac. Odată războiul încheiat, îl va pierde 
pe Robert, care se va întoarce la el acasă, în Statele Unite. 
Sandra îşi petrecea aproape fiecare noapte în patul amantului 
ei, iar în zori revenea la ea în cameră ruptă de oboseală, însă 
fericită. 

Obosit de atâta singurătate, Robert îi ceru un mic aparat de 
radio, pentru a menţine cel puţin un simulacru de contact cu 
lumea exterioară, însă ea îi explică faptul că nemţii au confiscat 
toate aparatele. 

Câteva zile mai târziu, Rosalie o informă pe stăpâna ei că 
soldaţii nemți care fuseseră în patrulă descoperiseră în Pădurea 
Lupului cadavrul scopit al lui Jean Brunaud, unul dintre milițienii 
cei mai zeloşi şi mai feroce ai lui Lachaume. 

— Acest act de răzbunare a provocat o mare emoție în toată 
regiunea. Este prima oară când are loc un atac deschis 
împotriva acestor indivizi, care sunt mai răi ca nemţii. Cel puţin 
aceştia sunt ocupanţi care vor să ne impună legea lor. Insă 
faptul că nişte francezi pot să-i întreacă în violenţă, în barbarie 
împotriva noastră, propriii lor compatrioți, mi se pare ceva de 
neînțeles... 

Moartea lui Brunaud semănă furia în rândurile camara-zilor lui, 
care considerară că acest atentat era şi o ameninţare directă 
împotriva tuturor milițienilor. Asupra satului se  abătură 
represaliile. Percheziţii sălbatice, arestări masive, ridicarea unor 
suspecți, găsiţi morţi la puţină vreme după aceea, găuriţi de 
gloanţe sau cu capul făcut zob. 

Partizanii nu stăteau cu mâinile în sân. Miliţienii sur-prinşi 
noaptea, izolaţi, erau atacați şi omorâţi cu lovituri de cuţit, 
mijloc cu precădere folosit fiind mai silențios. 

Lachaume turba de furie, căci i se contesta întreaga lui 
putere. Teama pe care ştiuse să o impună părea să nu mai aibă 
efect decât asupra unor oameni dezarmaţi, care la apropierea 
lui se ascundeau ca nişte animale. 

Într-o seară, două maşini încărcate ochi de milițieni, care se 
întorceau la castel, după câteva percheziţii violente în casele 


ţăranilor bănuiţi că îi aprovizionează pe partizani, căzură într-o 
ambuscadă, iar ocupanţii lor fură omorâţi până la ultimul. 

Cuprins de furie, Lachaume ceru ajutorul nemților, care îi 
trimiseră întăriri militare importante. Forţele lor reunite plecară 
la vânătoare, însă rezultatele fură dezamăgitoare. Partizanii se 
topeau practic în mijlocul naturii. 

Nu întârziară represaliile îndreptate împotriva ostaticilor 
îngrămădiţi în închisoare, care erau exercitate cu o duritate 
extremă. 

La acea vreme, Lachaume începu să aibă îndoieli serioase cu 
privire la victoria finală a Germaniei. Nu mai acorda decât o 
vagă încredere asigurărilor de care făcea risipă Hitler cu privire 
la apropiata intrare în joc a unor arme ofensive noi, menite să 
răstoarne desfăşurarea războiului în favoarea lui. 

Era din ce în ce mai tentat să iniţieze o deschidere prudentă 
către gaullişti, însă o asemenea schimbare radicală a poziţiei lui 
ar implica riscuri considerabile, de care Lachaume se temea. 
Asigurarea unui viitor într -o ţară care se pregătea să iasă de 
sub aripa germană îi punea probleme grave. Se angajase prea 
mult de partea naziştilor pentru a nu avea motive de nelinişte 
cu privire la ceea ce putea să -i rezerve viitorul, dacă prietenii 
lui de astăzi pierdeau partida. 

Morocănos, abătut, cu curajul zdruncinat, se întorcea de la 
Rouen, când fu ţinta primelor focuri de armă trase de partizani 
asupra maşinii lui. Asistase la o conferinţă ţinută la sediul 
Gestapoului, în prezenţa unui delegat al lui Himmler, venit direct 
de la Berlin. Se vorbise despre reconstrucţia Europei naziste, 
după înfrângerea aliaţilor, care nu trebuia să întârzie şi despre 
rolul important pe care ar trebui să -l joace milițienii francezi, în 
colaborare cu toate forţele noii ordini. 

Înaltul personaj sosit de la Berlin îi vorbise în particular despre 
înalta misiune pe care doreau să i -o încredinţeze în scurtă 
vreme, lăsându-l să înţeleagă că ar putea fi desemnat pentru a- 
| înlocui pe un demnitar francez care, de câtăva vreme, nu mai 
dădea satisfacţie deplină autorităţilor germane de ocupaţie. 

In stare de euforie, participase la un banchet stropit cu 
şampanie. Revenit la hotel, găsise în camera lui o servitoare 
foarte tânără, venită ca să îi facă patul. Antrenat de alcool, o 


violă, în ciuda rezistenţei sălbatice a fetei. Apoi se culcase, 
visând la grandorile care îl aşteptau. 

Zgomotul asurzitor al sirenelor care sunau alarma îl făcură să 
se trezească brusc. Se îmbrăcase în mare grabă ca să coboare 
în adăpostul de la subsol. În mijlocul holului de la intrare, îl 
întâlni pe Sturmbannführer Herbert Geissler, care îi arăta o 
oarecare prietenie şi care îi anunţă o veste foarte importantă. 
Aliaţii tocmai debarcaseră pe coasta Normandiei. Vestea nu era 
încă făcută publică, dar asta nu putea să întârzie. 

Luptele se desfăşurau pe un front foarte larg şi angajau forţe 
considerabile. 

— Duşmanul nu va întârzia să fie respins pe mare, susţinu 
ofiţerul SS, afişând o siguranţă perfectă. 

Amintirile amare de la Dunkerque ar fi trebuit să le sugereze 
aliaţilor o reţinere salutară. Insă, declanşând această nouă şi 
prostească expediţie, ei au demonstrat că nu sunt capabili să 
tragă concluziile care se impun după acea lecţie dură. 

Deşi nu împărtăşea optimismul lui Geissler, Lachaume se 
prefăcu că este animat de acelaşi optimism, cu o convingere de 
nezdruncinat. 

Plecat cu maşina pentru a se întoarce la postul lui, fu 
întâmpinat de rafalele unei mitraliere, la aproximativ douăzeci 
de kilometri de Rouen, la ieşirea dintr-un sat. Şoferul lui fu 
împuşcat pe loc, maşina se zdrobi de un pom, însă Lachaume 
scăpă cu viaţă. Ajutat de şansă, evită să fie capturat de 
partizani, datorită unei coloane militare germane care tocmai 
trecea pe acolo, îndreptându-se spre malul mării. 

Revenit la Rouen, îşi luă o altă maşină şi, escortat de un mic 
detaşament de milițieni bine înarmaţi, plecă din nou, serios 
zdruncinat de ultimele evenimente. De această dată, ajunse la 
castelul Montfort fără să suporte alte neplăceri. Iluziile sale se 
împuţinau precum zăpada expusă la soare. Dezastrele suportate 
de nemți pe toate fronturile, urmate de debarcarea în 
Normandia, îi impuneau precauţii elementare. Trebuia să-şi 
pună prada la adăpost: pietre preţioase, aur, tablouri. Lachaume 
îşi blestema propria lipsă de prevedere. Ar fi trebuit de multă 
vreme să-şi protejeze interesele, găsind o bună ascunzătoare 
pentru comorile lui şi pentru el însuşi, însă mizase prea mult pe 
invincibilitatea nemților. Să încerce să fugă acum, luându-şi cu 


sine şi bogăţiile, ar fi fost un act de pură nebunie. O dezertare în 
condiţiile actuale ar echivala cu o sinucidere. Chiar dacă ar 
scăpa de urmăririle nemților, ar trebui să le facă faţă 
partizanilor. Era deci obligat să rămână credincios 
angajamentului luat. 

Nu trebuia să excludă nici ipoteza unui insucces al aliaților în 
Normandia. Toate aceste incertitudini îl dezorientau, îi tăiau 
pofta de mâncare, îi alungau somnul şi, într-o măsură mai mică, 
dorinţa de a face dragoste. _ 

Aştepta ştirile cu o nerăbdare nedisimulată. In funcţie de 
sursele din care proveneau, informaţiile culese erau din ce în ce 
mai contradictorii. Servitorii de la castel, care mențineau 
contactul cu partizanii şi ascultau pe ascuns Radio Londra, 
repetau tot ceea ce aflaseră despre avansarea imposibil de oprit 
a aliaţilor. Comunicatele militare germane anunțau un şir 
neîntrerupt de succese, pe care membrii miliției le acceptau cu 


o rezervă tot mai mare. 
* 


x x 


Între timp, numeroase formaţiuni aeriene americane şi 
engleze survolau la altitudine mare regiunea, salutate cu cea 
mai mare bucurie de francezii care le priveau de jos, rugându -l 
pe Dumnezeu să le grăbească eliberarea. Coloane germane, 
fără acoperire aeriană, plecau spre nord, încrucişându-se pe 
drum cu convoaie de ambulante pline până la refuz cu răniți de 
pe front 

Cei care preziceau înfrângerea aliaţilor şi respingerea lor pe 
mare o lăsară mai moale, atunci când zgomotul neîntrerupt al 
salvelor de tun începu să se facă auzit cu tot mai mare 
intensitate, îşi făcură apoi apariţia nemţii jigăriţi, murdari, 
epuizați, prăfuiţi, cu uniformele zdrenţăroase, care se retrăgeau 
cu o grabă ce semăna tot mai mult cu debandada. 

Lachaume şi membrii miliției se vedeau copleşiţi de 
numeroasele atacuri ale partizanilor, a căror agresivitate nu mai 
avea limite. Mai mult de jumătate din efectivele lui pieriră 
luptând cu arma în mână. 

intr- o seară, Sturmbannführer Geissler sosi la castel, în urma 
unei coloane germane care cobora spre sud, după ce suferise 
grele pierderi omeneşti şi materiale. 


Ofiţerul SS explică în felul lui acest dezastru. 

— Trupele noastre vor face popas aici, în noaptea asta, înainte 
de a-şi relua, mâine în zori, retragerea spre Paris. 

Desigur, nu este decât o repliere strategică. Patru divizii 
blindate se îndreaptă spre nord, pentru a închide breşa 
provocată de duşman. 

— Dar noi, ce vom face noi?, întrebă Lachaume neliniştit 

— Nu aveţi de ales decât între două soluţii. Prima ar fi să 
rămâneţi pe loc şi să organizaţi detaşamente de gherilă. 

După sosirea anglo-americanilor, veţi dezorganiza liniile lor de 
comunicaţii până la întoarcerea în forţă a trupelor noastre. Cea 
de-a doua soluţie este să ne urmaţi. Nu vă putem îmbarca în 
camioanele noastre, deoarece spaţiul este restrâns. Însă nimic 
nu vă împiedică să folosiţi propriile voastre mijloace de 
locomoţie. Atenţie, nu vă putem aproviziona cu benzina de care 
veţi avea nevoie. 

— Inţeleg, spuse Lachaume cu un ton plin de amărăciune. Nu 
mai aveţi nevoie de noi. 

Geissler ridică braţele. 

— Haide, prietene, pentru dumneata personal voi găsi 
întodeauna un loc într-una din maşinile noastre. Însă fără niciun 
bagaj, asta se înţelege de la sine. 

— Vă mulţumesc, răspunse Lachaume, recâştigându-şi 
întreaga demnitate. Am propria mea maşină. 

— Cu atât mai bine, prietene! Cu atât mai bine! Sper că vom 
cina împreună în seara asta. Cred că mai putem descoperi o 
sticlă de şampanie bună prin pivnițele acestui castel. Ador 
şampania Dom Pérignon! 

— Bineînțeles, Sturmbannfihrer! Pentru dumneavoastră 
personal, voi găsi întotdeauna un Dom Pérignon! 

Neamţul îl ameninţă cu degetul, râzând. 

— Nu rămâi deloc dator cu replica! Aşa se spune, nu-i aşa? 

Lachaume vru să se arate generos. Pentru Geissler şi pentru 
ceilalţi ofiţeri germani care conduceau coloana, vreo douăzeci în 
total, îi mobiliză pe bucătarii de la castel, care preparară o masă 
excelentă. 

— Sper că este ultima oară când ne mai obosim pentru friţii 
ăştia nenorociţi!, spuse bucătarul-şef. 


— Aproape că mi-au golit pivniţa de vinuri, anunţă chelarul, 
clătinând dezaprobator din capul albit de vârstă. 

Voi avea nevoie de ani întregi ca s-o pot reface în condiţii 
satisfăcătoare. Săracul, bătrânul duce! El ştia să-şi aleagă 
vinurile! 

Cina se desfăşură în sufrageria cea mare, din aripa rezervată 
prietenilor casei. Ofițerii germani, rupti de oboseală, au mâncat 
puţin, dar au apreciat cum se cuvine vinurile de colecţie, aduse 
cu mare pompă de chelar, decorat cu lanţul cel mare din aur, cu 
însemnele familiei Montfort. 

Lachaume, care avea sufletul inundat de amărăciune, abia 
dacă se atinse de rața preparată în sânge, care i se păru 
deosebit de fadă. 

În schimb, Sturmbannführer Geissler mâncă ca un căpcă-un, 
fără să lase ceva în farfurie. Goli el singur două sticle de Dom 
Pérignon. 

După miezul nopţii, oaspeţii lui Lachaume se retraseră în 
camerele lor. 

A doua zi de dimineață, înainte de ivirea zorilor, ordonanta lui 
Geissler se prezentă la superiorul lui, pentru a-l trezi, însă îl găsi 
mort în patul lui. Cu faţa vineţie, trăsăturile crispate, ochii 
deschişi, daţi peste cap şi cu gura plină de spume. Soldatul dădu 
alarma. Alţi şase ofiţeri erau în comă. Inainte de a -şi pierde 
cunoştinţa, ei vomaseră, murdărind pernele şi cearşafurile. 
Camarazii lor, la fel ca şi Lachaume, scăpară cu viaţă datorită 
faptului că fuseseră moderați la mâncare. Se impunea din capul 
locului o concluzie: mâncărurile fuseseră otrăvite. 

Spumegând de turbare şi de ruşine, Lachaume ordonă 
milițienilor să-i aresteze pe bucătari, pe ajutoarele acestora, pe 
chelar şi pe toţi servitorii care serviseră cina. După ce îi adună 
în curte, constată că bucătarul-şef nu răspundea la apel. Pentru 
a da un exemplu, hotări să fie omorâţi toţi pe loc. 

Sărmanii oameni priveau buimăciţi în jurul lor, fără să 
înţeleagă ce se întâmplă cu ei. Prins şi el în această plasă, Julien 
întorcea din când în când ochii plini de groază spre castel, 
aşteptând, contrar oricărei logici, ca prinţesa să vină să-l 
salveze. Cu mâinile legate, condamnaţii fură aliniaţi de-a lungul 
unui zid, în faţa plutonului de execuţie, compus din doisprezece 
milițieni desemnaţi de Lachaume. Aceştia îşi încărcară armele. 


Chiar în acel moment, interveni ca un Deus ex Machina o 
formaţiune americană de avioane de luptă şi de vânătoare, 
care, după ce reperă coloana germană staționată în faţa intrării 
din partea de est a castelului, declanşă un tir violent cu armele 
de la bord. Nemţii, milițienii lui Lachaume şi servitorii 
condamnaţi la pedeapsa cu moartea se aruncară la pământ sau 
se risipiră, în funcţie de reacţiile personale de moment şi de 
prezenţa lor de spirit. 

Unele vehicule germane explodară, nemți şi francezi căzură 
seceraţi de gloanţe, unii peste alţii. O schijă de bombă îi zdrobi 
capul lui Julien. Aripa de est a castelului luă foc. Câţiva soldaţi 
traseră asupra avioanelor, fără să le poată însă atinge. 

Apoi formațiunea aeriană se îndepărtă spre sud. După ce se 
restabili, în sfârşit, liniştea, nemţii care scăpaseră cu viaţă 
urcară în camioanele şi în maşinile care rămaseră neavariate şi 
se grăbiră să plece. 

Lachaume era stăpân pe situaţie, însă dintre toţi milițienii lui 
doar nouă mai erau întregi după acest carnaj. Patru servitori au 
fost omorâţi, însă ceilalţi, apăraţi, în mod paradoxal, de moartea 
care venea din cer, dispăruseră. 

— Pregătiţi maşinile!, ordonă oamenilor lui. Plecăm! Revin 
într-o clipă! Să fiţi gata! 

Reveni în goană în castel. Fumul negru şi acru invada deja 
holul mare. Urcă scara şi se repezi în mare grabă în camera lui. 
Draperiile ardeau, răspândind un miros înăbugşitor. 

Lachaume deschise sertarele unei comode, scoase toate 
bijuteriile şi le îngrămădi într-o valiză, pe care o umplu până la 
refuz. Renunţă la lingourile de aur şi la tablouri, ca să nu fie 
blocat de focul care invada încăperea. Coborând două câte două 
treptele scării, traversă fără vreun incident holul mare şi ieşi în 
curte. 

Spectacolul care apăru în faţa ochilor săi îi îngheţă sângele în 
vene. Partizani înarmaţi, îi ţineau cu armele în obraz pe milițieni, 
care erau aliniaţi, cu braţele ridicate, în locul în care îşi 
aşteptaseră moartea servitorii de la castel, înainte de atacul 
aerian. Lachaume înţelese prea târziu că lăcomia lui îi jucase o 
festă urâtă. Regretă amarnic faptul că nu îi urmase pe nemți. 
Acum, bijuteriile nu-i mai serveau la nimic. 


— Treci acolo, lângă oamenii tăi!, îi ordonă un tânăr bărbos, 
privindu-l fix. 

Lachaume simţi cum îl năpădeşte un frig de moarte. 

— Am dreptul să fiu judecat de tribunale legal constituite!, 
spuse el cu aroganță, sperând să se impună în faţa acestor 
mitocani, care îşi arogau dreptul de a-l executa. 

— Treci în faţa zidului!, repetă bărbosul cu aceeaşi voce aspră 
şi egală. 

— Dacă mă omorâţi, insistă Lachaume, vă veţi face vinovat de 
un asasinat! 

Voia să câştige timp, în speranţa că va reuşi să găsească un 
mijloc de a scăpa de ei. 

— Nu-ţi face griji pentru noi!, i-o reteză bărbosul, respingându- 
i argumentele. Gândeşte-te mai degrabă la tine şi la salvarea 
sufletului tău! Roagă-l pe Dumnezeu să-ţi ierte păcatele, 
canalie, căci noi n-o să te iertăm! 

Lachaume deschise valiza şi arătă conţinutul ei. 

— Luaţi totul şi lăsaţi-mă să plec! 

— Vrei să plăteşti un preţ de nimic ca să-ţi salvezi pielea?, 
ripostă bărbosul cu dispreţ. Aceste bijuterii nu-ţi aparţin! Le-ai 
furat! Doar valiza este a ta! lar pentru lunga călătorie pe care ai 
s-o faci, nu ai nevoie de ea! 

Lachaume strigă îngrozit: 

— Refuz! Refuz să fiu omorât! Nu aveţi dreptul!... 

— Luaţi-l!, comandă bărbosul. Repede! 

Doi partizani îl înşfăcară pe prizonier şi îl împinseră spre zid. 
Valiza îi căzu din mâini şi se deschise, lăsând bijuteriile să se 
risipească pe pietriş. Nimeni nu se aplecă să le adune. 

Cei doi oameni legară încheieturile mâinilor lui Lachaume, 
care se văzu aşezat cu spatele la zid, lângă milițienii lui 
paralizaţi de frică. 

Bărbosul ridică braţul. La acest semnal, douăzeci de arme se 
aţintiră asupra prizonierilor. 

Lachaume căzu după prima salvă... 

Capitolul 7 g 

Aliaţii depăşiră castelul şi se îndreptară spre sud. In sfârşit, 
vijelia trecuse, lăsând după ea un întreg cortegiu de sechele 
grave. Pagubele materiale, deşi considerabile, puteau fi 
reparate, însă pierderile umane erau ireversibile. 


Castelul Montfort, spre deosebire de stăpânii lui, traversase 
aceşti ani nefericiţi fără să sufere prea multe avarieri. Chiar şi 
incendiul care izbucnise în aripa de est nu provocase decât 
distrugeri parţiale. Sandra hotărî să facă rapid reparaţiile 
necesare şi să înlocuiască mobilele şi tablourile distruse cu 
altele intacte, scoase din rezervele castelului. 

Pentru victimele nemților, moarte în închisoare, în timpul 
torturilor, spânzurate sau executate prin împuşcare, s-au 
celebrat cu mare fast slujbe speciale. 

Sosi apoi rândul colaboratorilor şi al tuturor celor care 
fraternizaseră cu ocupantul. Arestările, reglările de conturi, 
violențele, denunţurile îşi reluară cursul, însă în sens invers. 
Mulţi dintre cei care încheiaseră afaceri foarte profitabile în acei 
ani întunecaţi, mizând pe victoria nemților, schimbară direcţia 
după cum bătea vântul şi deveniră, de pe o zi pe alta, cei mai 
zeloşi şi mai energici acuzatori ai colaboratorilor sau ai celor 
bănuiţi că au fost colaboratori. 

Într-o dimineaţă, bătrâna Séraphine se prezentă la castel. 
Anne, care cunoştea faptele ei sub ocupaţia nemților, nu o primi 
cu plăcere. Fosta doică a lui Henri risca foarte mult să fie 
demascată, iar Anne se temea să nu fie implicată şi ea într-un 
scandal compromiţător. Pe de altă parte, ea nu îndrăznea să-i 
interzică accesul în castel. Ranchiunoasă, Seraphine s-ar fi putut 
răzbuna, făcând mărturisiri periculoase despre stăpâna ei. 

Bătrâna femeie intră, ca de obicei, în camera Annei, arborând 
acel surâs pe jumătate familiar, pe jumătate respectuos al 
servitorilor apropiaţi de stăpâni, prin natura funcţiilor lor. 

— Fiul dumneavoastră, doamnă contesă, este un erou. Toată 
lumea vorbeşte despre faptele lui de vitejie. Va fi un demn 
moştenitor al tatălui lui, domnul conte, şi al bunicului lui, 
domnul duce. 

Se apropie de Anne, îi luă mâna, o mângâie şi o sărută. 

— Toţi oamenii spun că sunteţi o sfântă, doamnă contesă. Ei 
da, puteţi avea încredere în mine. Ei vă laudă pentru mândria 
dumneavoastră, pentru curajul dumneavoastră Ştiu câte aţi 
îndurat sub nemți şi au cu toţii numai admiraţie pentru 
dumneavoastră îşi amintesc cu respect de săracul domnul duce. 

Privi neîncrezătoare în jurul ei, apoi continuă coborând vocea: 


— În oraş este tărăboi mare. Oamenii sunt cuprinşi ca de un 
val de nebunie, chiar şi cei care de obicei sunt liniştiţi şi supuşi. 
Unele persoane, despre care se pretinde că s-au arătat prea 
binevoitoare faţă de nemți, sunt huiduite şi bătute în plină 
stradă. S-au înmulţit arestările. Există unii indivizi care cer ca 
toate femeile uşoare care se culcau cu friţii să fie tunse şi apoi 
izgonite. Am văzut câteva dintre aceste femei neruşinate care 
erau înghesuite de mulţime, lovite, injuriate, având capul ras 
acoperit de scuipături. Toate plângeau de furie şi de necaz. 
Pentru ele, s-a terminat cu luxul, cu belşugul, cu trândăvia. 

Anne suspină cu o nelinişte prefăcută. 

— Mi-e o teamă cumplită, buna mea Seraphine. Acei oa-meni 
ar fi capabili să se răzbune pe Andrée. Sunt cunoscute... hmm... 
relaţiile ei cu Muller... 

Bătrâna ghici intenţiile stăpânei sale. 

— Mai am încă destulă trecere ca să-i împiedic pe aceşti 
exaltaţi să-şi facă mendrele. Pot să vă asigur de asta. 

Apoi adăugă, cu un aer plin de înţelesuri: 

— Este tot la fel de uşor să stârneşti lupii! 

Séraphine făcu o pauză. Atitudinea ei deveni slugarnică. 

— Ei da, v-am făcut servicii, doamnă contesă, şi aş putea să 
vă mai fac încă. Dacă veţi fi vreodată chemată să vorbiţi despre 
mine, cred că vă veţi aminti de devotamentul meu faţă de 
dumneavoastră şi faţă de familia dumneavoastră... 

Anne înţelese că bătrâna doică era chinuită de frică. După ce 
scrisese, desigur, denunţuri pe vremea ocupaţiei, era acum 
bântuită de groaza că scrisorile ei vor fi depuse, într-o zi, pe 
biroul procurorului Republicii. Poate că faptele ei erau deja 
cunoscute. Înnebunită de întrebările pline de viclenie ale 
anchetatorilor, ea ar fi capabilă să declare că stăpâna ei o 
împinsese să le denunțe pe Beatrice Rauschweller şi pe fiica ei. 
Atunci lucrurile ar putea să ia o întorsătură gravă. Va fi cuvântul 
ei împotriva cuvântului bătrânei. Însă pentru moment, aceasta îi 
mai era utilă pentru scopurile ei secrete... 

Câteva zile mai târziu, o gloată agitată îşi făcu apariţia în 
curtea castelului. Oamenii vociferau şi arătau ameninţători cu 
pumnii spre ferestrele închise. Unele gospodine strigau cât le 
ţineau plămânii... 


— Să iasă din ascunzătoare târfa nemților ca să ne dea 
socoteală! 

— Să o tundem! 

— Dacă nu o scoateţi afară, o să venim noi s-o luăm! 
Ameninţările veneau din toate părţile, tot mai pline de furie. 

Se deschise o uşă, iar Sandra îşi făcu apariţia, în capul 
scărilor. Purta o rochie neagră, de o sobrietate monahală. 

Pentru câteva clipe, huiduielile se mai liniştiră. 

Cu o atitudine plină de trufie, însă păstrându-şi sângele rece, 
ea îşi plimbă privirea peste mulţimea care se înghesuia 
amenințătoare şi îl văzu pe învățătorul Bourdet, care se ţinea 
de-o parte şi urmărea curios această scenă insolită. Evadarea 
lui, nu lipsită de evenimente, din sediul Gestapoului, în ajunul 
intrării trupelor aliate în Rouen, îi conferise acestuia o adevărată 
notorietate. 

O tânără femeie ciufulită şi fardată strident, o nouă 

Theroigne de Mericourt, striga ca o turbată: 

— Să o punem la stâlpul infamiei pe Andree de Montfort, târfa 
din castel! Să-i dăm o lecţie şi acestei mic-burgheze care îşi dă 
aere de prinţesă! 

Sandra o măsură cu privirea dispreţuitoare, apoi ignorând-o, 
se întoarse din nou spre mulţime. Vocea ei răsună pe un ton 
tăios: 

— Cum îndrăzniţi să vă luaţi de o Montfort? Nu vă este ruşine? 

Izbucniră unele proteste: 

— Ruşine? De ce? Este o târfa ca oricare alta! 

— Târfa naziştilor! 

— Să o pedepsim aşa cum am făcut-o cu celelalte! 

— Să-i radem capul şi să terminăm cu ea! 

— Să nu mai pierdem timpul! 

— Destul cu vorbăria! 

— Da! Să mergem s-o căutăm pe târfa! 

Oamenii se puseră în mişcare. 

Sandra intră în grabă în vestibul, apoi ieşi din nou înarmată cu 
o puşcă de vânătoare, pe care o îndreptă asupra bărbaţilor care 
urcau deja treptele. 

— li voi zbura creierii primului care va trece de pragul acestei 
uşi! 


Oamenii se opriră surprinşi de hotărârea ei. Ea adăugă cu o 
voce puternică: 

— Andree de Montfort nu este decât o victimă a naziştilor! în 
timpul ocupaţiei ea a trăit ruşinea şi martiriul! Sunt aici ca să 
dau mărturie despre asta! lar voi, bravi patrioţi, vreţi să 
pedepsiţi o nevinovată! Uitaţi oare că este vorba de nepoata 
ducelui de Montfort, arestat de nazişti şi trimis să putrezească în 
lagărul de concentrare, pentru apartenenţa lui la Rezistență? 
Sau vreţi să o umiliţi pe sora contelui Roger, căzut pe câmpul de 
onoare? Nu vă este necunoscut faptul că ea este şi verişoara lui 
Raymond de Senainville, care a intrat în Rezistență după ce a 
omorât un ofiţer SS. Vreţi să-i radeţi capul nepoatei mele, cea 
care m-a ajutat să ascund şi să transmit arme membrilor 
Rezistenței. Domnul Bourdet, aici prezent, poate să confirme 
cuvintele mele; sper că nu şi-a pierdut memoria. Ei bine, dacă 
asta vreţi, va trebui să treceţi peste cadavrul meu! 

Oamenii se uitară unii la alţii nedumaeriţi, apoi făcură stânga- 
mprejur. În timp ce mulţimea golea curtea în tăcere, Bourdet o 
salută surâzând pe Sandra, apoi se retrase printre ultimii din 
mulţime. 

Mulțumită că şi-a făcut datoria, Sandra intră în sfârşit în 
vestibulul mare, unde Anne o aştepta cu îngrijorare. 

— Te-ai descurcat bine, Sandra. Insă aş vrea să-ţi pun o 
întrebare. Dacă ar fi trecut peste dumneata, ai fi tras? 

Sandra îi arătă arma. 

— După cum vezi, ţevile puştii sunt găurite. De aceea nemţii 
nu au confiscat-o. In plus, nu aveam cartuşe... 

— Andrée s-a încuiat în camera ei, spuse Anne cu dispreţ. 
Politica struţului. Ar fi meritat o mică lecţie. M-ar fi amuzat să o 
văd cheală... 

— Te-ai gândit? Ruşinea Andreei s-ar fi răsfrânt asupra 
noastră, a tuturor 

După ce spiritele se calmară, în sfârşit, Anne avu timp să 
reflecteze la această întâmplare, care nu servise decât ca să-i 
sporească prestigiul cumnatei ei şi să-i pună în evidenţă 
autoritatea, în calitatea ei de purtătoare de cuvânt a familiei 
Montfort. 

Pentru ea, Anne, era o lovitură ratată... 


Andrée resimţi în mod dureros această nouă lovitură care o 
cobora în ochii tuturor. Nu a fost cuprinsă în mod deosebit de 
recunoştinţă pentru intervenţia Sandrei, care o umilea prin 
pretinsa ei generozitate şi care - considera ea - ascundea, în 
realitate, voinţa deliberată a acesteia de a se impune ca un fel 
de autocrată, capabilă să rezolve toate problemele, să învingă 


toate obstacolele. 
* 


x x 


Printre atâtea necazuri, Anne avu fericirea de a-şi revedea fiul, 
întors la castel după o absenţă de câteva luni, care pentru ea 
durase secole întregi. Raymond se maturizase, faţa lui bronzată 
şi mustaţa scurtă îi dădeau un aer impunător, hotărât, care îl 
avantaja. Departe de mama lui, el reuşise să iasă din crisalida 
unei copilării târzii. 

Cuprinsă de emoție, însă copleşită de bucurie, Anne îl 
îmbrăţişă plângând şi râzând în acelaşi timp, mândră să-l vadă 
atât de frumos. 

Costumul de vânătoare al lui Raymond era tot numai zdrenţe, 
însă eleganța lui nativă nu avea deloc de suferit. 

— Mustaţa ta de tânăr actor îţi stă foarte bine!, îi spuse 
bătrâna ducesă, după ce-l strânse în braţe. 

Sandra şi Andree se arătară mai rezervate, pentru a nu trezi 
gelozia şi susceptibilitatea bolnăvicioasă a Annei. 

Seara, la cină, Raymond, care purta un smoching impecabil, 
vorbi îndelung despre camarazii lui de luptă. 

— Suntem foarte legaţi între noi. Lupta comună împotriva 
nemților ne-a unit. Formăm împreună o mare familie. Printre ei, 
amintirea bunicului este încă vie. Am apreciat, de asemenea, 
rolul dumitale, Sandra. Armele pe care le-ai păstrat pentru ei le- 
au fost foarte utile. 

Anne se posomori din nou. Nu-i plăcea acest compliment 
adresat cumnatei ei, însă se stăpâni, pentru a nu îl indispune pe 
fiul ei. Îl sorbea din ochi cu privirea ei maternă. 

— Acum, că am fost eliberaţi, cred că ţi-ai încheiat activitatea 
de partizan. 

— A, nu! Voi continua lupta până când ultimul neamţ va părăsi 
solul patriei noastre. Mâine plec din nou. 

Faţa mamei lui deveni brusc palidă. 


— Te simţi rău, draga mea Anne?, o întrebă cu solicitudine 
bătrâna ducesă. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, mătuşă Eléonore. Este o 
slăbiciune trecătoare. 

Brusca ei schimbare de dispoziţie se datorase şi privirilor pe 
care fiul ei i le arunca pe furiş Sandrei, care părea să-l fascineze. 

„Oare este îndrăgostit de ea?, se întrebă ea intrigată şi în 
acelaşi timp alarmată. Numai asta ar mai lipsi! După terminarea 
războiului, îl voi trimite la Oxford, ca să-l eliberez de influenţa 
nefastă a acestei femei.” 

A doua zi de dimineaţă, în zori, Raymond plecă din nou, fără 
să ţină seamă de dojenile aspre ale mamei lui, care îl implora să 
renunţe la aventurile lui nebuneşti. 

Dacă Sandra l-ar fi rugat să rămână, ar fi făcut-o. 

Însă ea avea alte preocupări, alte nelinişti mult mai mari, 
provocate de Robert Whitemere. Căci el continua să stea închis 
în ascunzătoarea lui, dând crezare motivelor invocate de 
Sandra, care voia să-l păstreze în captivitatea ei aurită, sub 
pretextul că Franţa încă mai este ocupată de nemți. Era absurd, 
însă ea nu ezita să facă apel la artileria grea pentru a- | menţine 
dependent de ea. Sandra nu se putea resemna să-l piardă, 
lăsându-l să plece. 

Asemenea deţinuţilor care îşi pierd culoarea naturală în 
închisoare, Robert devenise palid, iar tenul lui avea nuanţe 
cenuşii. Acest aer bolnăvicios îl făcea şi mai drag în ochii 
Sandrei, care îl alinta, îl mângâia, făcea dragoste cu el cu o 
înflăcărare de nepotolit. Fără să se lase respinsă de nervozitatea 
lui, de ieşirile lui bruşte de mânie, ea îi accepta toate capriciile, 
se pleca supusă în faţa dorințelor lui. Umilinţa tinerei femei îl 
exaspera, aproape că îl aducea în pragul nebuniei. 

Scurtele lor împreunări amoroase deveniseră mecanice, 
plăcerea îşi pierduse din intensitate. Sandra îl dezbrăca fără 
grabă, dezgolindu-i virilitatea cu gesturi şi atingeri voluptoase. 
El se lăsa în voia ei cu o pasivitate care o nedumerea. Găsea 
totuşi mijlocul de a-i trezi simţurile puţin câte puţin, însă 
pasiunea lipsea şi totul se termina printr-o împreunare fără vreo 
satisfacţie. i 

Relaţiile lor deveneau din ce în ce mai tensionate. Intr-o seară, 
el îi mărturisi disperarea. 


— Sunt luni întregi de când lâncezesc în această vizuină, îţi 
sunt recunoscător pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Dar a 
devenit insuportabil pentru mine să mă gândesc cum camarazii 
mei pier luptând împotriva inamicului, în timp ce eu nu fac decât 
să mă îndop, să dorm şi să fac amor. Nu mai suport! Vreau să 
ies, să-mi încerc norocul! Această trândăvie mă oboseşte. Este o 
dezertare din partea mea, pe care nu o mai pot suporta! 

Ca să am conştiinţa împăcată, trebuie să plec. Dacă voi cădea 
în mâinile nemților, cu atât mai rău pentru mine! 

Sandra se agăţă de el. 

— Robert, încearcă să înţelegi că nu ai nici-o şansă să scapi cu 
viaţă! Este o prostie să te arunci cu bună ştiinţă în gura lupului! 

— Ai dreptate! Sunt nebun! însă asta este hotărârea mea! Ea 
îşi schimbă tactica. 

— Te înţeleg, Robert! Voi căuta o cale să te ajut ca să ieşi de 
aici fără riscuri. Însă acordă-mi un răgaz. Cel puţin zece zile. 

— Fie! Zece zile! Niciuna în plus! 

— Te avertizez, Robert! Orice gest necugetat din partea ta îi 
pot compromite pe unii oameni care nu au dorit decât să-ţi facă 
un bine! 

— Ştiu, ştiu! Este inutil să o repeţi! Dacă nemţii reuşesc să mă 
captureze, nu voi lăsa să-mi scape vreun cuvânt care ar putea 
să vă aducă necazuri. 

Sandra suspină. 

— Naivitatea ta este înduioşătoare! Nu ai auzit că oamenii 
aceia au mijloace infailibile ca să-i facă să vorbească pe 
prizonierii lor? 

Sandra îl părăsi, pradă disperării. Cu inima zdrobită de 
perspectiva plecării lui, căuta cu nerăbdare o soluţie pentru a-l 
reţine. Ideile cele mai stranii îi treceau prin minte. Să-l ţină 
încuiat până la sfârşitul zilelor ei, cu atât mai mult cu cât nu este 
nimeni la curent cu prezenţa lui în subsolurile castelului. Julien, 
singurul martor, era mort. În acea încăpere subterană, Robert ar 
fi putut să strige mult şi bine, fără să îl audă cineva. 

Uneori, absurditatea proiectelor ei o înspăimânta. 

„Oare am înnebunit?”, se întreba ea, acoperindu-şi faţa cu 


mâinile tremurătoare... 
* 


x x 


Micul Henri- Charles adora plimbările lungi călare, plăcere pe 
care i-o transmisese bunicul lui. Însă Sandrei îi era teamă să-l 
lase să iasă călare, fără să fie însoţit de un rândaş bătrân, 
Bastien, care primise ordin să nu-i permită să se aventureze 
singur în pădure. Această supraveghere permanentă îi strica 
toată plăcerea. 

Într-o dimineaţă, el părăsi castelul mai devreme decât de 
obicei, traversă curtea în fugă, înconjură grajdurile şi ajunse la 
padoc, unde caii se zbenguiau în libertate. Se furişă înăuntru, îşi 
scoase poneiul şi, evitându -i pe rândaşii care erau ocupați cu 
treburile lor, îi aruncă şaua pe spinare, îl încălecă, apoi se 
îndreptă spre pădure în trap uşor, preferând aleile ascunse de 
crengile joase ale arborilor, pentru ca să nu fie observat de 
oamenii de la castel. 

Fericit că este liber, se afundă în hăţişuri. Plăcerea lui ar fi fost 
şi mai mare dacă bunicul lui s-ar fi aflat alături de el. Însă nu se 
îndoia că întoarcerea lui la castel nu va întârzia să aibă loc. 

Surprins de zgomotul unei curse la galop din spatele lui, 
întoarse capul. Se întreba indispus dacă nu cumva îl urmărise 
Bastien. Însă văzu, încântat, calul bunicului care se apropia de el 
şi care, după ce-şi încetini pasul, începu să meargă la trap 
alături de el, nechezând. Cum Eldorado nu era înşeuat, Henri- 
Charles presupuse că a sărit împrejmuirea padocului pentru a-l 
ajunge din urmă. Totul se petrecea ca în basme. 

Urmat de calul care simboliza, în mintea lui, prezenţa 
bunicului său, copilul înaintă adânc printre tulpinile arborilor, 
asemănătoare unor coloane întunecate, care atingeau înălţimi 
ameţitoare. Înainta fără a se opri, căci nu-i era teamă de 
imensitatea arborilor bătrâni, de tăcerea apăsătoare, de crengile 
cu forme bizare care îi aminteau de animale legendare. Păsări 
cu penajul închis la culoare treceau în zbor vertiginos pe 
deasupra capului lui. Paşii îl conduseră în profunzimea fără de 
sfârşit a labirintului verde. 

Altor copii le-ar fi fost frică să rătăcească singuri, în mijlocul 
acestui univers bizar, însă Henri-Charles nu cunoştea acest 
sentiment, căci bunicul lui îi explicase că frica nu există decât în 
inima bărbaţilor slabi. În afară de asta, el nu era singur. Sunny, 
Eldorado şi spiritul bunicului său îl însoțeau. 


Micutul Henri-Charles era matur pentru vârsta lui. Deşi ar fi 
preferat să continue la nesfârşit această plimbare în Ţara 
Minunilor, se hotări să se întoarcă, pentru a nu-i face pe oamenii 
de la castel să se îngrijoreze. 

Când ajunse la grajduri, Bastien îşi făcu semnul crucii, pentru 
a-i mulţumi lui Dumnezeu. 

— Domnule prinţ, m-aţi făcut să trag o sperietură... Din 
fericire, oamenii de la castel nu şi-au dat încă seama de absenţa 
dumneavoastră. Altfel, cum aş fi putut explica faptul că v-am 
lăsat să plecaţi singur? 

Işi mângâie barba albă scurtă, apoi clipi din ochi. 

— V-aţi descurcat bine, domnule prinţ. Domnul duce m-ar fi 
certat, însă ar fi fost al naibii de mândru de isprava 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, Bastien! îmi confirmi gândurile mele cele mai 
profunde, spuse el cu gravitate. Acum, te rog să ţesăli bine caii. 

* 


x x 


Ducesa Eléonore se grăbea să -i părăsească pe cei din familia 
Montfort. Sosirea aliaţilor îi permitea să se întoarcă la propriul 
castel, evacuat în sfârşit de nemti. 

Nerăbdarea ei era atât de mare, încât se hotări să se îmbarce 
în primul tren. 

In ajunul plecării ei, ea ceru să se ţină o slujbă pentru odihna 
sufletului lui Gontran. Când apele se vor mai linişti, îi va aduce 
osemintele la Paris şi le va înmormânta în cimitirul Pere 
Lachaise, în cavoul ducilor de Rochebrune. 

După moartea ei, titlul şi averea familiei Rochebrune îi vor 
reveni fiului Sandrei, în concurenţă cu Raymond şi Gerard. 
Andree nu părea dispusă să se mărite şi să aibă urmaşi. 

Ducesa îşi pusese adeseori întrebări cu privire la identitatea 
tatălui micuţului Henri-Charles, fără să găsească un răspuns 
satisfăcător. 

După ce-şi luă rămas-bun de la Sandra şi de la Andree, părăsi 
castelul, acest martor mut al atâtor nenorociri, fără să arunce o 
singură privire înapoi. 

Plecarea ei lăsa un gol greu de umplut, căci ea jucase rolul de 
tampon între cele trei femei. Rămase singure, acestea se vor 
sfâşia cu ghearele, ca nişte tigroaice furioase. Eléonore era 


sigură că Sandra şi Andrée vor fi în cele din urmă zdrobite de 
Anne, însă ce putea face ea ca să împiedice acest 
deznodământ? Era prea bătrână pentru a se opune obstacolelor 


ridicate de destin. 
* 


x x 


Andrée avea o senzaţie de greață, văzând bucuria sălbatică 
pe care o emana Anne. Ele aproape că nici nu-şi mai vorbeau. 
Relațiile lor, deja tensionate, s-au degradat de îndată ce Andrée 
a împlinit vârsta majoratului. 

Anne propuse să fie angajată o nouă guvernantă, pentru „a se 
ocupa” de nepoata ei, eufemism folosit pentru a îndulci 
termenul de a o „supraveghea”. Însă Andrée se opuse cu o 
energie sălbatică. 

— Ţin să vă amintesc, mătuşă Anne, că am vârsta legală la 
care sunt pe deplin capabilă şi responsabilă de toate actele 
mele! Nu strălucesc printr-o cultură vastă, însă am totuşi 
suficientă încât să cunosc legile şi drepturile mele. Am studiat 
prevederile Codului civil în ceea ce mă priveşte. 

Cer să fiu lăsată în pace ca să trăiesc aşa cum vreau! Nu am 
ce să fac cu guvernantele dumitale! 

— Tot ceea ce mă preocupă este sănătatea ta!, spuse Anne. 

— Nu sunt bolnavă şi nu am fost niciodată! Este adevărat, îmi 
place dragostea! însă asta nu are în sine nimic blamabil. De 
altfel, viaţa mea privată nu mă priveşte decât pe mine. Nu cred 
că este necesar să vă dau dumneavoastră, socoteală! i 

Andrée îi întoarse spatele şi părăsi camera trântind uşa. Insă 
Anne nu era dispusă să renunţe la luptă. Internarea Andreei într- 
un azil de alienaţi mintal ar fi fost soluţia ideală. Inainte de a 
face apel la medicii specialişti, se hotărî să-l consulte pe 
avocatul Olivier Oppenheimer, consilierul răposatului ei soţ, 
contele. Pentru a avea o întrevedere cu el, îl invită să treacă pe 
la castel pentru câteva zile. 

Deşi starea de război nu fusese încă ridicată, viaţa francezilor 
reintra încet în normalitate. 

Oppenheimer sosi cu trenul de după-amiază. Anne îl primi cu 
toate onorurile datorate serviciilor pe care le aştepta de la el. 
Masa de prânz servită în sufrageria rezervată dineurilor cu mare 
fast îl flată pe jurist, care savură cu extrem de mare plăcere 


mâncărurile fine şi vinurile excelente, aduse de servitorii 
îmbrăcaţi în livrea festivă. După anii petrecuţi în sărăcie, 
regăsea plăcerile vieţii de la castel, care cunoscuse o atât de 
mare strălucire în perioada dintre cele două războaie. 

Atmosfera nu era deloc veselă. Splendorile sălii imense le 
copleşeau pe cele patru persoane, reunite în jurul mesei lungi, 
acoperită cu dantele, argintărie, cristaluri şi flori emanând 
parfumuri suave. 

Oppenheimer se gândea la bătrânul duce, care prezida 
festinurile cu o prestanţă inegalabilă, înconjurat de o droaie de 
fii şi nepoti, destinaţi să ducă mai departe numele şi grandoarea 
familiei Montfort. Anne îşi dădea multă osteneală ca să 
îndeplinească sarcina de stăpână a casei, căci aerul ei semet, 
rigiditatea, aroganţa, izbucnirile ei de mânie nu puteau să ţină 
locul autorităţii pline de calm a Sandrei, care o supraveghea 
bucurându-se de neîndemânarea ei. Din nefericire, atitudinea, 
manierele Annei erau uneori ştirbite de oarecare stângăcie, care 
amintea în mod supărător care sunt originile ei. Andrée, care 
era o adevărată Montfort, era prea tânără pentru a ţine locul 
marilor doamne care conduceau odinioară, cu mână forte, 
destinele nobilei case, însă fineţea, eleganța ei nu puteau fi 
contestate. 

Oppenheimer era încântat să- şi ia câteva zile de vacanţă, cu 
atât mai mult cu cât Anne îi pregătise o foarte frumoasă 
vânătoare. 

Seara, după cină, ea găsi ocazia să se izoleze în bibliotecă, 
împreună cu avocatul. El revăzu cu plăcere vasta şi somptuoasa 
încăpere, în care bătrânul duce îi oferea savuroasele băuturi de 
după masa de seară. 

Anne îi arătă cu un gest fotoliul cel mai confortabil, acela 
aşezat lângă şemineu, pe care ducele şi-l rezerva de obicei 
pentru el, atenţie care nu-i scăpă neobservată lui Oppenheimer. 

— Cu ce aş putea să vă servesc?, întrebă ea, deschizând uşile 
biroului în stil Henri II, amenajat ca bar. 

El privi cu delectare sticlele cu diverse etichete, aliniate pe 
trei rafturi. 

— Un lichior de Chartres mi-ar face mare plăcere, doamnă. 

Ea îi oferi băutura pe care o alesese el, apoi se aşeză într-un 
fotoliu cu spătarul înalt, amplasat în faţa oaspetelui ei. 


— Domnule avocat, sper că, la următoarea dumneavoastră 
vizită, tatăl meu, eliberat de nemti, va putea să facă personal 
onorurile casei. 

— AŞ fi foarte fericit, doamnă! 

— Aveţi, din întâmplare, veşti despre Gerard, fratele meu? 

— Se pare că nemţii, în plină retragere, l-au luat cu ei. De 
altfel, asta este soarta tuturor membrilor guvernului de la 

Vichy. Nimeni nu ştie unde se află aceştia la ora actuală. 

Naziştii pretind că au vrut să le asigure protecţia. 

Ea se hotări să atace, în sfârşit, subiectul care o interesa în 
mod deosebit. 

— Andree îmi inspiră o serioasă nelinişte, domnule avocat. Voi 
fi sinceră cu dumneavoastră. Excesele ei sexuale au luat 
proporţii aberante. Mă gândesc să o internez, spre binele ei, 
într-o clinică specializată, unde va putea să primească cele mai 
bune îngrijiri, până la restabilirea ei. Este destul de jenant ce 
vreau să vă spun, însă cei din familia Montfort, cu excepţia fiului 
meu, sunt aproape toţi nişte degeneraţi. 

Anne se aşteptase să îl vadă pe Oppenheimer clătinând din 
cap cu un aer înţelegător, înduioşat. Expresia neutră de pe faţa 
lui o descumpăni. Adăugă, cu o căldură pe care spera să i-o 
transmită şi lui: 

— Aţi putea să mă ajutaţi să o supun unei examinări de către 
o comisie medicală, în vederea unei viitoare internări? 

Avocatul privi gânditor focul, păstrând tăcerea. Anne aştepta 
răspunsul lui cu o nerăbdare plină de nelinişte. Având nevoie de 
sprijinul lui, era hotărâtă să îl obţină, indiferent care ar fi preţul. 

În sfârşit, Oppenheimer se pronunţă, alegându-şi cuvintele cu 
o încetineală enervantă, ca şi cum voia să le dea mai multă 
greutate. 

— În cursul unei discuţii amicale cu domnul duce, a făcut 
aluzie la o oarecare hiperestezie sexuală a nepoatei lui. Asta nu 
îl neliniştea peste măsură din punct de vedere medical. El se 
temea mai degrabă de relaţiile domnişoarei Andrée cu oameni 
care nu îi meritau prietenia. O eventuală căsătorie cu un astfel 
de personaj l-ar fi îndurerat, căci un soţ nedemn de ea ar putea 
să o facă nefericită şi să semene discordie în sânul întregii 
familii. 


A 


Anne, simțindu-se în încurcătură, se întrebă unde voia să 
ajungă avocatul. 

Oppenheimer îşi ridică mâna cu degete prelungi şi făcu un 
gest larg, ca şi cum ar fi vorbit în faţa tribunalului. 

— În ceea ce priveşte boala domnişoarei Andrée, dacă există 
o boală, nu trebuie să uităm că moravurile s-au schimbat mult. 
Ceea ce era considerat ieri ca o deviaţie sexuală, un semn 
funcţional de degenerescenţă, astăzi este privit cu indulgență, 
înţelegere, toleranţă, de medici şi chiar de opinia publică. 

— De acord, însă la omul normal, instinctul nu ajunge 
niciodată să-i domine orice judecată morală, orice sentiment 
omenesc, pentru îndeplinirea actului sexual cu orice preţ. 

Oppenheimer remarcă limbajul precis, presărat cu termeni 
medicali, utilizat de interlocutoarea lui. Aceasta implica nu 
numai o vie inteligenţă, ci şi o cunoaştere aprofundată a 
subiectului. Se documentase deci înainte de a-l aborda, iar 
argumentele ei aparent fondate demonstrau voinţa de a-şi 
atinge scopurile, eliminând orice obstacol contrar opiniilor ei. 

— Doamnă, în ziua de astăzi, medicii şi legiştii acţionează cu 
multă prudenţă, înainte de a hotărî diagnosticul privind o stare 
patologică. Pudoarea feminină, virginitatea, foarte apreciate 
acum câţiva ani, şi-au pierdut valoarea. O tânără din zilele 
noastre îşi recunoaşte fără complexe raporturile sexuale cu 
cutare sau cutare bărbat. Instinctul matern se atrofiază. Unele 
femei fac dragoste exclusiv pentru plăcerea care decurge din 
asta. Devierea sexuală devine deci un simplu incident, care nu 
atrage după sine consecinţe. Pentru a fi concis, mă îndoiesc 
foarte tare, doamnă, că îi veţi putea convinge pe medici să o 
interneze pe domnişoara Andrée într-o clinică, în scopul 
vindecării de pretinsa ei nimfomanie. În realitate, instinctul 
sexual se poate manifesta cu impulsivitate la un individ normal. 
După înfăptuirea actului sexual, se întâmplă să nu intervină nici- 
o satisfacţie sau ca aceasta să nu dureze decât un moment 
foarte scurt, ceea ce face ca o dorinţă imperioasă, de nepotolit, 
de a obţine o nouă satisfacere, să le poată împinge pe unele 
persoane să caute orgasmul cu o febrilitate crescândă. 

Anne surâse. 

— Sunteţi un om foarte modern, domnule avocat! 

— Sunt lucid, doamnă! 


Deşi dezamăgită, ea reuşi să-şi ascundă resentimentul şi 
schimbă subiectul. 

— Mâine, domnule avocat, după partida dumneavoastră de 
vânătoare, vă voi oferi un concert de orgă în capela castelului. 

El înţelese că seara se încheiase şi, după ce-i ură gazdei lui 
noapte bună, se retrase în apartamentul lui. Inainte de a se 
culca, îşi aminti că promisese unui prieten să-i dea telefon, în 
legătură cu un proces. 

Sună după un servitor. 

— Aş dori să obţin o legătură telefonică de urgenţă cu Parisul. 

— Regret, domnule, însă legăturile telefonice au fost desfi- 
inţate de nemți. După eliberare, doamna contesă Anne nu a mai 
considerat necesar să fie repuse în funcţiune. Dacă doriţi să 
trimiteţi o telegramă, un valet o va duce, chiar în noaptea asta, 
la oficiul poştal. 

— Mulţumesc, voi apela mâine la serviciile dumitale. După 
ieşirea servitorului, avocatul îşi scărpină, mirat, craniul dezgolit 
de păr. Comportamentul contesei îl intriga din ce în ce mai mult. 
Noua ambianţă de la castel nu-i plăcea deloc. Se făcea simțită 
un fel de constrângere invizibilă, impalpabilă. Servitorii lăsau 
impresia că le este frică să vorbească. De bună seamă, contesa 
conducea în mod despotic întreaga casă, inclusiv pe Andree. 
Sandra păstra distanţa, ca şi cum excesele cumnatei ei nu o 
priveau. Fără să fie misogin, lui Oppenheimer nu-i plăceau 
femeile prea raţionale, prea bărbătoase după gustul lui. Şederea 
lui la castel îi dădea un sentiment de apăsare. Hotăriî să o 
scurteze, iar plecarea lui precipitată nu o deranjă absolut deloc 
pe Anne, care îl lăsă să plece fără niciun regret. 

Sandra urmărise cu o oarecare nelinişte vizita avocatului şi 
conversațiile lui cu Anne, purtate cu uşile închise. Ce mai punea 
aceasta la cale? Ce lovitură urâtă mai pregătea? Totuşi, 
rezultatele pe care le obținuse păreau mai curând 
dezamăgitoare, căci după plecarea lui Oppenheimer, figura 
Annei reflecta o nemulţumire vizibilă. Aceasta nu fusese 
niciodată în stare să îşi ascundă cu grijă sentimentele. Chiar şi 
înflăcărarea de care dăduse dovadă în ultima vreme, când 
dădea ordine servitorilor, adeseori fără nici-o noimă, dispăruse 
fără urmă. 


Într-o seară, la cină, se luă de Sandra cu bruscheţea ei 
obişnuită: 

— leri, am ordonat administratorului să ia unele măsuri pentru 
repararea aripii castelului, care a ars parţial în timpul ultimului 
bombardament. Am fost stupefiată de răspunsul lui. El mi-a spus 
că vistieria este goală şi că, în viitorul apropiat, nu se 
preconizează lucrări de restaurare. 

Sandra clătină din cap cu tristeţe. 

— Da, are dreptate! Ocupaţia germană ne-a afectat serios. 
Veniturile provenite din arende au scăzut drastic din cauza 
războiului. Rechiziţionările ne-au sărăcit la sânge. Uzinele 
noastre sunt practic paralizate. În aceste condiţii, trebuie să 
facem adevărate jonglerii financiare, pentru a ne putea menţine 
pe linia de plutire. Aş putea să îţi dau unele cifre. 

Anne ridică braţele, plină de dispreţ. 

— Sub nici-o formă nu vreau cifre! Pentru mine, conta-bilitatea 
este ca limba chineză. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată 
neplăceri legate de bani, sau să fi ţinut socotelile! Nu vreau să 
experimentez asta acum. Ocupă-te dumneata de aceste 
probleme care îmi provoacă repulsie. 

Sandra răspunse cu o falsă indiferenţă: 

— Ei bine, dacă doreşti asta, le voi lua în sarcina mea, deşi nu- 
mi face deloc plăcere. 

În realitate, ea jubila de bucurie. Anne se recunoştea înfrântă, 
depăşită de dificultăţile tot mai numeroase pe care le ridica 
întreţinerea unei case atât de vaste. Aşa cum prevăzuse, Anne 
se plictisise să tot dea ordine, pe care nimeni nu putea să le 
execute. 

Andrée a fost prima care a simţit efectele acestei bruşte 
schimbări de regim. Într-o dimineaţă, cobori ca de obicei la 
grajduri şi îi ceru lui Joseph, bătrânul rândaş, să îi înşeueze un 
cal. După dezastrul şi fuga nemților, îşi reluase plimbările 
matinale. 

— lertaţi-mă, domnişoară, însă doamna prinţesă a interzis cu 
stricteţe ieşirea cailor din grajduri. Interdicţia vă priveşte şi pe 
dumneavoastră. 

Indignarea lui Andrée explodă ca un foc de artificii. Se întoarse 
furioasă la castel, pentru a cere explicaţii Sandrei, însă aceasta 
era de negăsit. 


— Scotociţi prin tot castelul!, ordonă ea lui Déodat. 

Furia o făcea să tremure. Nu mai înţelegea să se lase călcată 
în picioare de mătuşile ei. 

Sandra nu apăru decât după căderea nopţii. O privi 
nepăsătoare pe nepoata ei, care avusese timpul să reflecteze şi 
să se calmeze. 

— Ce treabă ai cu mine? 

— V-am căutat toată dimineaţa! Unde aţi fost? 

— Trebuie să-ţi dau ţie socoteală? Eşti necuviincioasă, Andree! 

Tânăra fată îi reproşă măsurile care, pretindea ea, o puneau 
într-o situaţie umilitoare în faţa servitorilor. 

Sandra îi răspunse pe un ton calm: 

— Înţeleg nedumerirea dumitale, Andrée, şi îţi voi explica 
motivele deciziei mele. Situaţia noastră financiară nu este 
strălucită deloc. Trebuie să facem economii severe, altfel averea 
familiei Montfort se va nărui ca un castel din cărţi de joc. Riscăm 
să fim obligate să vindem acest domeniu, situaţie extremă pe 
care vreau să o evit cu orice preţ. Atunci când bunicul dumitale 
se va întoarce din Germania, doresc să-i prezint toate socotelile 
în ordine. Pentru asta, am luat decizia de a aplica unele măsuri 
de austeritate, printre care vânzarea cailor de curse şi a cailor 
pursânge, pe care nu ne mai putem permite să-i întreţinem. Cu 
banii obţinuţi, ne vom acoperi unele găuri din buget. 

— Vindeţi toţi caii, însă nu pe al meu! 

— Nu pot şi nici nu vreau să fac excepţii! Calul dumitale ne va 
aduce sute de mii de franci, ceea ce la ora actuală nu este de 
neglijat. Am nevoie în cel mai scurt timp de aproximativ 15 
milioane de franci. Ai prefera să ne despărţim de tablourile 
noastre sau să vindem la licitaţie unele mobile care sunt de 
neînlocuit? Vreau să păstrez toate aceste comori pe care 
strămoşii dumitale, care sunt şi cei ai fiului meu, vi le-au lăsat 
moştenire. Dacă situaţia noastră financiară se va îmbunătăţi, 
vom putea oricând să cumpărăm alţi cai pursânge. Cred că m - 
ai înţeles şi că vei renunţa la aceste crize nervoase care nu 
servesc la nimic. 

Ochii Andreei aruncau fulgere. 

— Mă persecuţi, Sandra! 

— Hai, micuța mea Andrée, de ce acest ton dramatic? Ar 
trebui să mă înţelegi... 


Tânăra fată ripostă pe un ton dur: 

— Nu vreau să mă despart de calul meu! 

Sandra suspină, apoi îi răspunse, fără să-şi arate proasta 
dispoziţie: 

— Sunt dezolată, însă contractele de vânzare au fost deja 
semnate. 

— Fără să-mi fi cerut încuviințarea? _ 

— Ai dreptate. Ar fi trebuit să te anunţ. Insă totul s-a petrecut 
foarte repede. Cumpărătorul este un nou îmbogăţit, amator de 
hipism, dispus să plătească sume fabuloase ca să obţină 
mijloacele pentru a fi admis în Jockey-Club. O asemenea ocazie 
nu se repetă în fiecare zi. Anne a fost de acord cu această 
opţiune. 

— Puțin îmi pasă de Anne! Sunt majoră şi pretind de acum 
înainte să fiu consultată de fiecare dată când veţi fi tentată să 
luaţi hotărâri de acest fel. Dumneata şi cu Anne v-aţi coalizat 
împotriva mea. Nu mai sunt dispusă să tolerez acest mod de a fi 
tratată. Nu sunt nicio copilă, nicio proastă. 

Apoi Andrée îi întoarse spatele şi se îndepărtă, tăind efec-tul 
unei riposte pe care prefera să o ignore. 

Acest ultim act de autoritate făcu ca paharul să dea pe 
dinafară. Comportamentul Sandrei trebuia să provoace o reacţie 
din partea tinerei fete, care luă decizia să acţioneze. Absenţele 
prelungite şi repetate ale Sandrei o intrigau. Să pierzi din ochi 
pe cineva, într-un castel atât de vast, nu avea nimic 
extraordinar, cu atât mai mult cu cât ocupațiile multiple ale 
mătuşii ei o puteau chema pe neaşteptate, acolo unde era 
necesară prezenţa ei. În asemenea împrejurări, servitorii 
trebuiau să ştie unde se găseşte, pentru a o anunţa în cazul 
unor situaţii urgente. Însă să dispari ore întregi, fără nici-o urmă, 
dădea de gândit. 

Andree începu să o spioneze. Cum camera ei dădea pe acelaşi 
culoar cu apartamentul mătuşii ei, după căderea nopţii, stingea 
luminile, lăsa uşa întredeschisă şi, din acest post de observaţie, 
supraveghea toate plecările şi sosirile ei. Constată că Sandra 
dispărea ore întregi şi se întorcea adesea în zori, furişându-se în 
camera ei fără să facă zgomot. Pentru a elucida acest mister şi 
pentru aduce la bun sfârşit o acţiune de filare îndelung 
pregătită, se echipă cu o lanternă de buzunar, se îmbrăcă cu o 


rochie neagră, îşi puse o pereche de pantofi vechi cu tălpile din 
crep şi, cu inima bătându-i cu putere, se strecură pe culoar, în 
urmărirea mătuşii ei, luându-şi toate măsurile de precauţie ca să 
nu fie observată. 

Sandra parcurse culoarele fără sfârşit, cobori scările şi se 
afundă într -un labirint cu nişe întunecate, cu bolți joase, cu uşi 
din fier ruginite. Andrée cunoştea în parte aceste subsoluri, căci 
le parcursese în copilărie împreună cu fratele ei. În acea vreme, 
ei tremurau îngroziţi să nu se rătăcească în acest labirint 
tenebros şi ameninţător, locuit, credeau ei, de zâne rele şi de tot 
felul de spirite răufăcătoare. 

Sandra se orienta cu o siguranţă care vădea o obişnuinţă 
îndelungată. Drumul îi era luminat de raza slabă a luminii unei 
lanterne electrice. În mâna stângă, ţinea o sacoşă burduşită. În 
sfârşit, Sandra se opri în faţa unei scobituri în zid, deschise o 
uşă grea de lemn, cu balamalele bine unse, căci nu făcu niciun 
zgomot, apoi intră închizând-o la loc în urma ei. Brusc, Andrée 
se trezi înconjurată de tenebre. 

Folosindu-se de propria lanternă, se apropie de uşă, îşi lipi 
urechea de uşa din lemn şi încercă să asculte ce se petrece de 
cealaltă parte. Spre marea ei uimire, auzi vocea unui bărbat. 

— In sfârşit, ai găsit un mijloc ca să mă scoţi de aici? 

— Nu fi absurd, Robert!, se apără Sandra. Ti-am promis că te 
ajut să treci în Anglia. Sunt pe punctul de a cumpăra unii 
complici. 

— Îi cumperi de luni întregi, fără să reuşeşti să închei târgul. 

— Să nu ne punem în pericol şansele, Robert, printr-o grabă 
prostească! Oamenilor de care mă folosesc şi în care am 
încredere deplină le este teribil de frică de nemți. Execuţiile 
sumare ale unor ostatici se înmulţesc. leri, agenţii Gestapoului 
au făcut o nouă percheziţie la noi. 

Andree, care urmărea cu cea mai vie curiozitate acest dialog 
bizar, făcu o mutră indignată. 

“Asta-i bună - gândi ea. Sandra minte fără ruşine. Dar de ce? 

— Nu mai vreau să mor de plictiseală în mormântul ăsta!, 
răspunse bărbatul exasperat. 

— Acest mormânt, cum îl numeşti tu, ţi-a salvat viaţa! 
încearcă să te calmezi şi uite ce mâncare delicioasă ţi-am adus. 
Şi aceste două sticle de Dom Perignon... 


— Aş prefera o duşcă bună de Bourbon, sau chiar o înghiţitură 
de whisky. Zău, Sandra, încearcă să mă înţelegi! Am impresia că 
am fost condamnat la pedeapsa cu închisoare pe viaţă! 

Sandra râse excitată. 

— Nu eşti mulţumit că eşti prizonierul meu?, exclamă ea, 
mergând cu gluma cam prea departe. Adorabilul meu prizonier? 
Condamnat să facă dragoste cu mine? 

— La muncile silnice ale dragostei!... 

Andree auzi zgomotul unei lupte. O sticlă se sparse, căzând pe 
jos. 

— Lasă-mă!, protestă bărbatul. Nu am chef să fiu forţat să fac 
amor! 

— Nu fi prost!, spuse Sandra gâfâind. lpocritule, spui că 
iubirea mea îţi provoacă repulsie! Dar te-ai excitat! Prefăcutule, 
haide! 

— Nu!, mormăi bărbatul. Nu! 

— Încetează să mai faci pe fecioara înspăimântată! Lasă-mă 
să termin! Lasă-mă! 

Apoi, el izbucni în râs. 

— Mă gâdili! Nici dracu nu ţi-ar putea rezista! 

Andrée asculta suspinele dezlănţuite ale Sandrei şi pe cele 
mai reţinute ale partenerului ei. Apoi nu mai auzi decât 
scârţâitul ritmat şi din ce în ce mai puternic al patului. 

Această scenă invizibilă, cu tente de erotism, o făcu să 
surâdă. Furia ei se risipi complet. Descoperise marele secret al 
Sandrei. 

Sandra iubea. Dragostea ei era atât de pasională, de 
orbitoare, de nebunească, încât o făcea să o păstreze într-un fel 
de colivie aurită pe acea pasăre rară care îi satisfăcea simţurile. 
Abuza de încrederea bărbatului adorat, nu ţinea seama de cea 
mai elementară prudenţă, încălca îndatoririle sacre ale 
ospitalităţii, uita de propria ei demnitate. 

Ea căpăta, în ochii lui Andrée, dimensiuni mai umane. Sandra, 
infailibila Sandra, devenise sclava unui mascul. Această 
slăbiciune o apropia pe mătuşă de nepoată. Tânăra fată îşi 
aminti că Sandra îi luase adeseori apărarea, înfruntând-o nu 
numai pe Anne, dar şi mulţimea furioasă, fără să se gândească 
la consecinţele pe care le-ar putea suporta. 


Andrée avea deci datoria să apere secretul Sandrei, să astupe 
acel defect descoperit în platoşa acesteia şi să o facă 
invulnerabilă în faţa celor care voiau să- i facă rău. Incidentul 
recent legat de deciziile Sandrei de a interzice provizoriu 
plimbările călare era pur şi simplu uitat. 

Anne rămânea singura şi implacabila duşmancă. 

Andrée auzi uşa camerei  Sandrei deschizându-se şi 
închizându-se la loc cu grijă, apoi auzi în baie zgomotul apei de 
la duş curgând. 


Sărmana Sandra!... 
* 


x x 


Copilul Sandrei se îmbolnăvi de scarlatină. Din cauza vârstei 
fragede şi a constituţiei lui delicate, starea lui stârni nelinişti 
dintre cele mai mari. Împărţită între dragostea maternă şi 
pasiunea ei devorantă pentru Robert, se străduia să menţină un 
echilibru precar, mergând pe o frânghie rigidă, care ameninţa să 
se rupă în orice moment şi să o arunce în hău. 

Atunci când veghea la căpătâiul fiului ei, vlăguit din cauza 
febrei, gândurile ei zburau la Robert, iar amintirea îmbrăţişărilor 
lui o împingea să lase totul pentru a alerga la el. Atunci când 
fremăta în braţele amantului, boala fiului ei îi revenea în minte 
şi îi strica plăcerea. 

Sandrei îi era teamă că îl pierde pe Robert, ceea ce nu va 
întârzia să se întâmple, dacă el va afla de plecarea nemților. 
Pentru a-l păstra, trebuia să evite orice contact al lui cu lumea 
exterioară. Însă cât timp va mai putea să-l păstreze în această 
izolare apăsătoare? Sandra simţea instinctiv că fericirea ei este 
ameninţată, că totul se va prăbuşi, lăsând în jurul ei deşertul, 
dezolarea. 

Ea, care era atât de lucidă, echilibrată, puternică, era nu 
numai îndrăgostită nebuneşte, dar comitea, din cauza acestei 
pasiuni devastatoare, o acţiune mai mult decât blamabilă. Să 
sechestrezi un om, să abuzezi de încrederea lui vădea o lipsă de 
scrupule care o făcea incapabilă de a discerne sau chiar o 
nebunie care nu constituia în niciun caz o scuză valabilă. Ea 
înţelegea foarte bine că nu va putea să-l reţină la nesfârşit, că 
într-o zi, mai mult sau mai puţin apropiată, el va afla adevărul. 
Cum va putea ea să se justifice atunci? Sandrei îi era teamă să 


îşi imagineze reacţia lui Robert. Îi era teamă şi să -şi imagineze 
propria nefericire, atunci când el o va părăsi, pentru a-şi trăi 
viaţa departe de ea. Perspectiva acestei despărţiri, care era 
totuşi inevitabilă, îi provoca o groază care o sufoca. 

Sentimentul de ruşine îi invada obrajii, îi smulgea lacrimi. Ce 
scuză va putea invoca oare dacă, într -o bună zi, fiul ei sau 
bătrânul duce vor descoperi faptele ei? Era nedemn din partea 
ei, însă nu reuşea să lupte împotriva acestei frenezii amoroase 
care o subjuga, fără să-i ofere nici cea mai mică rază de 
speranţă. 

În fiecare seară, înainte de a alerga la el, îşi propunea să-i 
spună adevărul, să-l lase să aleagă, să-i permită să plece sau să 
rămână de bunăvoie alături de ea pentru totdeauna. 

După o noapte de veghe la căpătâiul fiului ei, avu o viziune. 
Andree o privea cu şiretenie. Ochii ei străluceau şi exprimau un 
triumf diabolic. 

Tremurând, Sandra se ridică brusc şi părăsi alergând camera 
micuţului bolnav, urmărită de privirea dezaprobatoare a bonei. 
De ce nu se gândise mai devreme la Andree?, se întreba Sandra 
înnebunită. Această fată se pregătea de multă vreme să-i fure 
amantul. Îşi aminti apoi de fiul ei care tremura, clănţănind din 
dinţi, în timp ce febra îi urca fără încetare, însă, pentru moment, 
teama de a-l pierde pe Robert întrecea toate celelalte griji. 

Merse de-a lungul coridorului, se opri în faţa uşii de la camera 
nepoatei ei, încercă să o deschidă, dar găsind-o încuiată, începu 
să bată în ea cu pumnii. 

— Andrée! Andrée, vreau să-ţi vorbesc! Deschide, Andrée! Nu 
auzi niciun zgomot răzbătând din interior. Cuprinsă de 
presentimentul unui dezastru, Sandra porni în grabă spre 
ascunzătoarea amantului ei şi parcurse traseul alergând cu 
respiraţia tăiată. Ajunsă în faţa uşii lui Robert, ezită câteva clipe. 
Îşi făcuse oare sânge rău degeaba? După ce-şi regăsi suflul, 
împinse uşa şi intră. 

Spectacolul care se prezentă în faţa ochilor ei îi îngheţă 
sângele în vene, căci îi confirma cele mai groaznice temeri. In 
mijlocul camerei, Robert, în picioare, citea un ziar. Era atât de 
absorbit de lectură, încât nici măcar nu observă apariţia 
Sandrei. Alături de el, Andrée, de asemenea în picioare, aştepta 


cu braţele încrucişate reacţia lui. La vederea mătuşii ei, pe faţa 
acesteia apăru o expresie de triumf feroce. 

Era o scenă mută, însă mai tumultuoasă, mai dureroasă 
pentru Sandra decât un schimb zgomotos de acuzaţii, de altfel 
inutile. Dezastrul se produsese. 

După ce luă cunoştinţă în grabă despre conţinutul textului 
tipărit, americanul aruncă ziarul cu un gest plin de furie. Muşchii 
maxilarelor i se încleştau în mod vizibil. Ochii strălucitori de o 
furie stăpânită se îndreptară spre Sandra, care îşi răsucea 
mâinile, copleşită. 

— Dintr-odată, ai şters întreaga recunoştinţă pe care ţi-o 
datoram! De ce ai făcut asta? 

Sandra bâiguia, zdrobită de nefericire. 

— Ştiu, am procedat greşit! însă am făcut-o din dragoste 
pentru tine! Voi repara totul! Te voi instala în cel mai bun 
apartament din castel! îţi voi da toţi banii de care vei avea 
nevoie! Nu va mai trebui să munceşti pentru vreun stăpân... 

Se umilea, uitând de prezenţa nepoatei ei. 

Robert o examină îndelung cu privirea, ca şi cum o vedea 
pentru prima oară. 

— Eşti inconştientă sau ce? Ai făcut din mine un dezertor! Nu- 
ţi dai seama? Cum voi putea să mă justific în faţa comandanților 
mei, în faţa camarazilor mei! Că o femeie m-a reţinut împotriva 
voinţei mele, într-un fel de cuşcă? Cine ar putea să creadă o 
asemenea poveste? 

— Robert, ascultă-mă... 

— Eşti dezgustătoare! Nu am ce face nici cu apartamentul tău, 
nici cu banii tăi! Libertatea mea contează mai mult decât orice 
ai putea să-mi oferi tu! Andree are dreptate! Eşti nebună! N-aş 
putea să trăiesc alături de o femeie care m-a minţit! 

Se întoarse către Andree. 

— Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut pentru mine! Nu voi 
uita asta niciodată! 

Îşi luă jacheta, pistolul, apoi puse mâna pe clanţa uşii. Sandra 
se opuse cu puterea pe care i-o dădea disperarea. 

— Nu mă părăsi, Robert! Promite-mi cel puţin că vei reveni! 

— Niciodată! Nu voi mai trece niciodată pragul acestei case! 

Sandra se lăsă să cadă în genunchi, agăţându-se de picioarele 
lui. 


— Ascultă, Robert! Nu pleca! Sunt gata să mă mărit cu tine! 
Vei fi soţul şi stăpânul meu! 

— Haide, nu fi ridicolă! 

Ea îl privi ca fulgerată de această ripostă a lui. 

— Atunci... când mă sărutai, când îmi spuneai că mă iubeşti... 

— Tu mă sufocai cu dragostea ta! Acum respir, în sfârşit, liber! 

— Robert... te iubesc... iartă-mă... 

— Mă faci să râd! Din dragoste mă ţineai aici? Din dragoste 
mă terorizai repetându-mi neîncetat că Gestapoul mă caută ca 
să mă împuşte? Să fim serioşi... 

Vocea lui căpătase inflexiuni aspre. 

— Nu voi putea să te iert niciodată! 

— Să mergem, îmi veţi arăta dumneavoastră drumul, aşa cum 
mi-aţi promis. 

— De acord! Urmaţi-mă! 

Ea trecu, evitând să o atingă pe Sandra, prăbuşită la 
picioarele americanului. 

— Nu mă părăsi, Robert! Te implor!, gemea Sandra. 

— Lasă-mă să trec! încetează cu această comedie tristă! Ar 
trebui să-ţi fie ruşine! 

Furios, îi trase o palmă... 

Lovitura o făcu să tresară pe Sandra, care se trezi brusc, încă 
descumpănită, se uită în jurul ei şi-şi dădu seama, cu un suspin 
de uşurare, că a adormit, veghindu-l pe fiul ei şi că a avut un 
coşmar foarte urât. 

Sandra pronunţă numele lui Robert ca într-o incantaţie. 
Trebuia să-l lase să plece. Pierderea lui Robert ar însemna 
încheierea unui capitol important din viaţa ei, sfârşitul primei şi 
ultimei iubiri a ei. Viitorul lui Henri-Charles trebuia să rămână 
unica ei preocupare, scopul suprem al existenţei sale. 

Aşteptă cu răbdare dimineaţa şi sosirea guvernantei, care o 
schimba la căpătâiul copilului. Atunci când răsăritul soarelui se 
reflectă în geamuri ca o reţea de lumină aurită, se îndreptă cu 
paşi siguri spre adăpostul americanului. Acum, după ce luase 
hotărârea de a-i spune adevărul, se simţi aproape liniştită. 

Sandra îl găsi pe punctul de a se bărbieri, în faţa oglinzii de la 
micuța masă de toaletă. 


— lată o zi care începe bine, spuse el pe un ton glumeţ. Este 
prima dată când mă vizitezi aşa de dimineaţă. Imi va purta 
noroc. 

Cu gâtul sugrumat de emoție, cu ochii umezi, ea suspină. 

— Îţi aduc o veste mare, care te va umple de bucurie, dar care 
în mod paradoxal mă întristează. 

Ochii americanului străluciră. 

— Nu îndrăznesc să sper... 

— Ba da! Nemţii au părăsit regiunea hăituiţi de aliaţi. Suntem 
din nou liberi, Robert. Ar trebui să strig de fericire, totuşi eu 
plâng. 

El îşi şterse cu un prosop obrajii acoperiţi cu spuma de săpun, 
apoi o îmbrăţişă pe tânăra femeie, beat de fericire. 

— De ce să plângi? Pentru noi viaţa abia începe. 

Îşi căută din ochi vesta din piele şi tocul pistolului. 

— Repede! Trebuie să plec! Datoria mă aşteaptă! 

înţelese dintr-odată că graba lui, deşi justificată, o întrista pe 
Sandra. 

— Scumpa mea, te iubesc! Te iubesc la nebunie! Din 
nefericire, suntem adeseori depăşiţi de evenimente. După 
terminarea războiului, mă voi întoarce. Şi atunci, nimic nu ne va 
mai putea despărţi. 

Însă momentul cel mai greu urma să sosească. O explicaţie cu 
atât mai grea, cu cât Sandrei îi era teamă de reacţia lui Robert. 

Ea îşi lăsă capul în jos, cu un aer spăşit. 

— Am totuşi ceva să-ţi mărturisesc. 

— Te ascult. 

Sandra îl privi în faţă. 

— Nemţii s-au retras de mai bine de zece zile. 

— Cum? 

— Nu te-am anunţat atunci, deoarece continuau fără înce-tare 
confruntările între membrii miliției şi partizani. Nu am vrut să te 
expun unor pericole inutile. Acum, că luptele practic au 
încetat... m-am gândit că... 

Gânditor, Robert clătină din cap. 

— Inţeleg. 

— Vei putea avea neplăceri din cauza acestei întârzieri? 

— Nu ştiu. 

— Sunt dezolată, Robert. Este vina mea. 


— Nu-ţi mai face griji! Mă voi descurca oricum. Aş putea să 
invoc o boală sau o altă scuză. La nevoie, tu vei depune 
mărturie în favoarea mea. 

— Tot ce vrei tu, iubirea mea! 

— Te-am minţit, Robert! Avusesem intenţia să îţi ascund 
adevărul şi să te păstrez aici, chiar şi după trecerea aliaţilor... 

Robert surâse. 

— Mi-a trecut prin minte ideea asta, însă aşa cum te cunosc 
eu, mi-am spus că nu vei putea să-mi faci asta niciodată. 

El o sărută din nou. 

— Datorită ţie, am fost cel mai fericit dintre toţi prizonierii de 
război. Nu ştiu cum să-mi exprim recunoştinţa pentru tot ce ai 
făcut pentru mine. 

Îşi scoase ceasul şi i-l oferi Sandrei. 

— Păstrează-l în amintirea mea! Te rog! Nu mă refuza! Fiecare 
ticăit al lui îţi va aminti de bătăile inimii mele, care nu bate 
decât pentru tine. 

El şterse cu sărutări lacrimile care şiroiau pe obrajii Sandrei. 

— Mă voi întoarce, dragostea mea! Mă voi întoarce! 

O cuprinse blând de braţ şi se îndreptă spre uşă. 


— Vezi? Tu eşti cea care îmi deschide drumul spre libertate! 
x 


x x 


Plecarea americanului lăsă un gol imens în sufletul Sandrei. 
Nu se putea consola la gândul că l-a pierdut. 

Episodul Robert Whitemere, o dată devenit de notorietate 
publică - sub aspectul lui uman şi patriotic -, suscită numeroase 
comentarii, ridicând în slăvi reputaţia Sandrei. Au existat şi 
unele bârfe, care au fost însă înăbuşite sub concertul de laude. 

Anne aflase cu uimire că Sandra oferise adăpost acelui 
american, însă nu ceru explicaţii, căci nici cumnata ei, nici 
Andrée nu păreau dispuse să i le dea. intuiţia ei o avertiza că 
este ceva suspect în această poveste, însă trebuia să se 
mulţumească doar cu presupuneri. 

Relaţiile ei cu Sandra şi cu Andrée nu se modificară deloc. Era 
enervată de atitudinea nepoatei ei, care o sfida pe faţă, ca şi 
cum ar fi vrut să-i arate că respinge deliberat orice 
constrângere. În acel moment, interveniră unele evenimente 


importante, aruncând în umbră incidentul legat de Robert 


Whitemere, care trecu fără zgomot pe planul doi... 
* 


x x 


Seara, ca de obicei, Henri-Charles îşi spuse rugăciunea, o 
îmbrăţişă pe mama lui, apoi se prefăcu că a adormit. 

După plecarea acesteia, deschise ochii. Lumina cernută a 
lămpii de la capătul patului cădea pe portretul bătrânului duce, 
aşezat la îndemâna lui. II luă cu un gest plin de tandrete, îl 
sprijini pe genunchii lui îndoiţi sub cuvertură şi îl privi, 
nerăbdător să îi vorbească. 

„Bună seara, bunicule, eşti bine?... Şi eu... Cum?... Ce am 
făcut astăzi?... Astăzi, bunicule, m-am jucat mult cu vaporul... 
Nu-ţi aduci aminte? Vaporul «Normandia», cel pe care mi l-ai 
cumpărat la Rouen!... L-am pus să plutească pe apă, în bazinul 
lui Neptun!... Da, da, totul a fost bine!...” 

Copilul strănută. 

“Mulţumesc!... Nu, nu-ţi fie teamă... nu sunt deloc răcit. Este 
din cauză că am căzut în bazin când am vrut să apuc vaporul... 
Mamei i-a fost tare teamă, însă nu avea de ce, căci acum sunt 
mare... Când m-am ridicat în picioare, apa nu îmi ajungea decât 
până la gură. Deci situaţia nu era disperată. Nu riscam să mă 
înec, căci puteam să respir... 

Mi-au intrat pe gât câteva înghiţituri de apă, din cauza 
valurilor provocate de doi grădinari, care s-au aruncat în bazin 
ca să îmi dea ajutor... Experienţa asta m- a hotărât să învăţ să 
înot... De dimineaţă, am făcut o plimbare călare. Sunny este la 
fel de drăguţ şi de jucăuş cum îl ştii. Eldorado, calul dumitale, 
ne-a însoţit ca de obicei... Dar dumneata? Povesteşte-mi puţin 
despre cum ţi-ai petrecut ziua! Ţi-ai luat medicamentele? 
Trebuie să mănânci multă lămâie pentru vitamina C... Bunicule! 
Ce este?... De ce nu îmi răspunzi?...” 

Copilul închise ochii şi se strădui să păstreze, pe ecranul 
interior al gândurilor lui, imaginea bunicului, aşa cum îl învățase 
acesta. De data aceasta, îl văzu în zdrenţe, nebărbierit, cu părul 
în dezordine. Avea aerul obosit. Cu toate acestea, bătrânul îi 
surâdea, cu o bunătate infinită. Porumbelul Alb-ca-Zăpada 
stătea pe umărul lui. 

„Ce se întâmplă cu dumneata, bunicule?... 


"m 


„Nu e nimic, dragul meu. Sunt doar obosit. Acum trebuie să te 
părăsesc...” 

„Unde te duci, bunicule?... Pot să vin cu dumneata?...” „Acolo 
unde mă duc nu este loc pentru tine. În dimineaţa asta, soarele 
nu a răsărit. O să mă urc acolo, sus, să văd ce se întâmplă. Adio, 
micuțul meu...” 

Porumbelul Alb- ca-Zăpada îşi agită aripile, apoi îşi luă zborul, 
părăsind umărul bătrânului, a cărui siluetă se estompă puţin 
câte puţin, pentru a dispărea pentru totdeauna... 

Henri-Charles strigă speriat: 

— Bunicule! Bunicule! 

Sandra şi guvernanta intrară în grabă în camera lui, se 
apropiară de el şi îl acoperiră îngrijorate. 

— Ce este, Henri-Charles? Ce se întâmplă? Copilul răspunse 
plângând în hohote: 

— Bunicul a plecat! 

— Ce tot spui? Linişteşte-te! Ai avut un coşmar. Este din cauza 
febrei pe care o ai. 

— Nu, nu! Vă asigur, a plecat! A plecat pentru totdeauna!... 

Capitolul 8 

În primele zile ale lunii mai, miniştrii plenipotenţiari ai 
Reichului hitlerist muribund au semnat, la Reims, capitularea 
fără condiţii a tuturor forţelor germane. 

Cel de-al lIl-lea Război Mondial se încheia într-o adevărată 
apoteoză pentru aliaţi. Mai mult de două milioane de prizonieri, 
rechiziţionaţi şi deportaţi francezi s- au întors la căminele lor. 
Însă alte zeci de mii au pierit pe pământ străin, din cauza 
epuizării, a foametei, a torturilor. Bătrânul duce de Montfort se 
număra printre aceste victime. 

Către sfârşitul lunii mai, sosi la castel o scrisoare oficială, prin 
care se anunţa moartea lui, survenită la Mathausen, cu puţine 
zile înainte de capitularea Germaniei. 

Andree plânse dispariţia bunicului ei, ultimul sprijin şi prieten, 
capabil să ţină în frâu excesele Annei, care, sigură că nu va mai 
întâmpina obstacole pe drumul ei, o maltrata, o teroriza cu 
înverşunare. După câteva zile, avocatul Georges Lefaure, 
notarul familiei Montfort, se prezentă la castel, fără să -şi anunţe 
sosirea. Îndurerate, îmbrăcate în negru, Anne, Sandra şi Andrée 
îl primiră în bibliotecă. 


El se înclină cu un aer dezolat. 

— Doamnele mele, de îndată ce am aflat sfâşietoarea veste 
privind moartea ducelui de Montfort, toate gândurile mele s-au 
îndreptat spre dumneavoastră şi spre familia dumneavoastră. 
Vă rog să primiţi deci condoleanţele mele respectuoase şi 
încărcate de emoție. 

Sandra îşi înclină capul cu gravitate. 

— Vă mulţumesc pentru simpatia pe care o manifestaţi faţă 
de noi. Durerea care ne stăpâneşte nu ne poate împiedica să vă 
spunem cât de mare este recunoştinţa noastră faţă de 
dumneavoastră îl invită să ia loc, apoi se instală într-un fotoliu. 

Anne simţi iniţiativa cumnatei ei de a lua cuvântul, în numele 
celor din familia Montfort, însă se stăpâni să -şi manifeste 
proasta dispoziţie, căci Sandra, în calitatea ei de mamă a noului 
duce, obținea în mod automat o poziţie preponderentă în cadrul 
familiei. Anne şi Andrée se aşezară la rândul lor. 

Notarul continuă, pe un ton profesionist: 

— Doamnelor, dispariţia ducelui de Montfort impune o serie de 
măsuri indispensabile. Încercarea dureroasă care s-a abătut 
asupra dumneavoastră nu vă dispensează de obligaţia de a vă 
gândi la viitorul familiei dumneavoastră. Deschiderea 
succesiunii va fi supusă unui şir întreg de formalităţi, uneori 
penibile. 

Se întoarse apoi spre Sandra. 

— Fiul dumneavoastră, doamnă, trebuie să fie plasat sub 
regimul  tutelei. Plecarea nemților şi normalizarea vieţii 
francezilor vă impun să intraţi în legalitate în ceea ce priveşte 
administrarea averii tânărului duce de Montfort. În curând, se va 
constitui un consiliu de familie. 

Sandra se simţi cuprinsă de o mare bucurie. Pentru prima 
oară, fiul ei era menţionat de o terță persoană cu titlul de duce 
de Montfort. De asemenea, observă expresia de ciudă întipărită 
pe faţa Annei, care ar fi preferat ca lui Raymond să-i fie atribuită 
coroana ducală. Apoi, Sandra se gândi la aspectele practice ale 
acestei schimbări intervenite în statutul fiului ei. Ea întrebă 
intrigată: 

— Consiliu de familie? De ce? Conform legii, am dreptul să fiu 
desemnată ca administrator legal a bunurilor fiului meu. 


— Atunci când minorul posedă un patrimoniu important, şi 
acesta este cazul micului duce, judecătorul vă poate scuti să vă 
asumaţi funcţiile de administrator, deschizând formalităţile 
pentru tutelă. Este adevărat, nimic nu se opune ca 
dumneavoastră să fiţi aleasă ca tutore, de către consiliul de 
familie, însă puterile dumneavoastră vor fi limitate la persoana 
copilului dumneavoastră şi la câteva bunuri ale acestuia. 
Patrimoniul fiului dumneavoastră va cuprinde domeniul din 
Normandia, imobile la Paris, Rouen şi Cap Ferrat, colecţii de 
tablouri, mobile vechi, obiecte de artă, bijuterii, pachete de 
acţiuni şi, în parte, şantierele din Nantes, precum şi uzinele din 
Lorena, a căror gestionare, necesitând o competenţă deosebită, 
vor fi administrate de un tutore adjunct. Această problemă nu se 
pune pentru doamna contesă de Senainville, pentru vicontele 
Gerard şi pentru domnişoara Andrée de Montfort, care a ajuns la 
vârsta majoratului. 

Sandra îl privi cu îndrăzneală în adâncul ochilor. 

— Mă voi opune ca aceste măsuri să mă deposedeze de 
drepturile mele de mamă! 

— Din păcate, doamnă, am datoria să vă previn că vor mai fi 
şi alte complicaţii în ceea ce priveşte succesiunea. Partea 
contelui Bernard va fi blocată, până la întoarcerea lui, iar 
aceasta se va întâmpla în ciuda înțelegerilor făcute cu domnul 
viconte Gerard şi cu domnul conte Bernard, adăugă el, 
adresându-se Annei de această dată. 

Aceasta protestă: 

— Această înţelegere este perfect legală. Nu voi admite 
niciodată ca drepturile fiului meu să fie lezate! 

Avocatul Lefaure îi vorbi cu blândeţe: 

— Nu fac decât să respect legea şi să apăr drepturile tuturor 
moştenitorilor răposatului duce de Montfort. 

Furioasă, Anne îşi muşcă buzele, fără să răspundă. Sandra 
interveni, punând o nouă întrebare notarului: 

— Cine vor fi cei chemaţi să facă parte din consiliul de familie? 

— Doamna ducesă de Rochebrune, doamna contesă de 
Senainville, domnul viconte Gerard, domnişoara Andree, precum 
ŞI... 
Anne îl întrerupse, roşie de mânie: 


— Andrée, membră a consiliului? Este absurd! Compor- 
tamentul ei imoral este notoriu. Fiul meu, contele Raymond, ar 
putea să o înlocuiască... 

Consternată, Sandra nu mai era capabilă să urmărească 
explicaţiile juridice ale avocatului  Lefaure.  Moştenitorii 
răposatului duce vor reduce la zero rolul ei în cadrul familiei, 
înţelese dintr-odată că, în afară de titlul ei de prinţesă, moştenit 
în calitate de văduvă mogştenitoare a soţului ei, nu îi va mai 
rămâne nimic. Dacă ar fi acceptat propunerile făcute de Gerard, 
după moartea soţului ei, ar fi obţinut cel puţin proprietatea 
deplină asupra unei case la Paris, a unei vile de pe Coasta de 
Azur şi a unui important pachet de acţiuni. De acum înainte, nu 
va fi decât guvernanta fiului ei. O rudă săracă, obligată să se 
mulţumească cu firimiturile rămase de la festin. Nu va avea nici 
măcar autoritatea suficientă pentru ca să-i apere drepturile 
fiului ei. 

Andree ascultase toate aceste discuţii fără să spună o vorbă. 
Le privea cu dispreţ pe Anne şi pe Sandra, care se băteau 
pentru a le spori averea odraslelor lor. Nu era nici-o diferenţă 
între contesa mândră de prodigioasa ei ascendență nobilă şi 
mica-burgheză împopoţonată cu un titlu princiar. Pentru Andrée, 
banii, bijuteriile, averea nu aveau nici-o importanţă. Ceea ce 
conta pentru ea era libertatea de a acţiona, de a zbura cu 
propriile aripi, de a cunoaşte fericirea. 

Sandra îl reţinu pe avocatul Lefaure la cină. Anne pretextă că 
suferă de o indispoziţie ca să nu ia parte la cină. Acest bătrân 
care simula incoruptibilitatea şi imparţialitatea unui magistrat, 
dar care nu se arăta dornic să salveze drepturile lui Raymond, 
nu mai merita încrederea ei. Nu, ea nu se va resemna niciodată 
să accepte formula juridică prezentată de notar. Se va bate cu 
înverşunare, în ciuda tuturor celor care vor încerca să-i răpească 
partea din moştenire pe care i-o cedase Bernard. 

Înainte de a pleca, avocatul Lefaure anunţă că deschiderea 
testamentului va avea loc peste câteva zile, în salonul mare al 
castelului, conform ultimelor dispoziţii ale răposatului duce de 


Montfort... 
* 


x x 


Precedat de zvonurile flatante despre faptele lui de vitejie, 
Raymond se întoarse în sfârşit la castel, în ajunul înmormântării 
bătrânului duce. Toţi camarazii lui de luptă îl lăudau pentru 
vitejia lui. Micul mânz se transformase într-un leu. Se obişnuise 
să se folosească de mitralieră, să utilizeze dinamita, să-i atace 
cu furie, cu arma în mână, pe nemți şi pe membrii miliției. 
Mândră de actele lui de curaj, Anne repeta tuturor, fără să 
obosească, faptul că Raymond preluase ştafeta de la bunicul lui, 
ducele, mort ca un erou al Rezistenței. 

Revenit la cuibul părintesc, băiatul se supuse docil tiraniei 
mamei lui, care îşi reluă întreaga autoritate asupra lui. El 
sperase că, după întoarcerea lui, Sandra îl va recompensa, 
primindu- | cu braţele deschise. Însă la vederea lui, Sandra nu 
schiţă decât un surâs uşor, apoi întoarse capul, uitând de el ca 
şi cum nu ar fi existat niciodată. 

Între timp, rămăşiţele pământeşti ale bătrânului duce de 
Montfort, însoţite de un pichet de onoare, sosiră la castelul 
strămoşilor lui. Decedat în urma relelor tratamente îndurate în 
lagărele de exterminare naziste, corpul lui a fost descoperit într- 
o groapă comună, căci torţionarii lui, surprinşi de înaintarea 
fulgerătoare a trupelor aliate, nu avuseseră timp să-l incinereze. 
Osemintele lui identificate au fost transportate la Bremerhaven, 
apoi îmbarcate pe un torpilor francez, „Goliath”, în prezenţa 
unor ofiţeri de rang înalt din marina americană şi britanică, 
precum şi a unor reporteri din partea presei locale. Ajunse în 
portul Cherbourg, acestea au fost apoi predate, pe chei, 
membrilor familiei. 

Acoperit de drapelul tricolor, sicriul ducelui de Montfort a fost 
salutat de oficialii portului Cherbourg şi de o companie de 
infanterie, care a prezentat armele. 

Revenit, în sfârşit, la castelul Montfort, corpul neînsufleţit a 
fost depus pe un catafalc încadrat de lumânări aprinse, 
amenajat în sala de gardă. Un detaşament al Gărzii Republicane 
forma un zid de onoare în jurul lui. Numeroasele decoraţii ale 
defunctului, etalate pe perne din catifea neagră, străluceau, 
reflectând flăcările lumânărilor aprinse. Reprezentantul 
generalului de Gaulle, miniştri, diplomaţi, generali, episcopi şi 
cardinali, precum şi numeroşi prieteni se înclinau în faţa 
catafalcului, în timp ce reporterii şi fotografii luau instantanee. 


Imensa curte de onoare a castelului abia mai putea să 
cuprindă această mulţime anonimă, care dorea să-i aducă un 
ultim omagiu bătrânului duce. Drapelele tricolore desfăcute 
fluturau în vânt. Pe cerul foarte jos, alergau nori cenușii. 

Grupaţi lângă sicriu, membrii familiei Montfort urmăreau cu 
demnitate şi în tăcere desfăşurarea ceremoniei. Sandra purta 
fruntea sus, căci fiul ei devenise capul ilustrei familii ducale. Ea 
regreta că nu poate purta titlul de ducesă, care ar fi trebuit să-i 
revină. Anne abia îşi stăpânea amărăciunea. Raymond, la ora 
actuală cel mai glorios dintre membrii familiei Montfort în viaţă, 
pierdea coroana ducală, care ajungea în mâinile bastardului 
Sandrei. Andree îşi plângea încet propria-i singurătate. Tatăl ei, 
fratele ei şi acum bunicul ei o părăsiseră cu toţii. Bătrâna 
Eléonore de Rochebrune deplângea mai puţin moartea fratelui 
ei mai mare, cât pierderea lui Gontran, care ar fi meritat, 
considera ea, aceleaşi funeralii frumoase. Pentru a-i cinsti 
memoria şi pentru a imortaliza amintirea martiriului lui, se 
hotări să îi ridice un imens mausoleu din marmură neagră, 
străjuit de un înger din bronz. Spre deosebire de mama lui, 
Raymond nu nutrea niciun sentiment de invidie faţă de vărul lui, 
devenit duce de Montfort. Era mai preocupat de Sandra, care îl 
chinuia în tăcere prin indiferența ei. 

Micul Henri-Charles nici măcar nu se gândea la titlul ducal 
care îi revenea de drept. Pentru el, bunicul lui nu era mort. El 
trăia undeva, în depărtare, dincolo de nori. După căderea nopţii, 
îi vorbea cu blândeţe, îi dădea o mulţime de sfaturi şi îl încuraja 
să nu facă decât lucruri bune. Din cele mai ascunse colţişoare 
ale memoriei lui, îi reveneau în minte scene, imagini din trecut: 
plimbările lor în grădină, vizitele lor la porumbei, plimbările lor 
călare. Intr-o zi, cu puţin timp înainte de plecarea lui, bunicul îi 
spusese: „După moartea mea, tu vei fi duce de Montfort. Este 
un nume frumos, pe care va trebui să îl porţi cu mândrie. Însă 
cel mai frumos titlu al tău este acela că eşti francez. Nu uita 
niciodată că această onoare impune îndatoriri şi sacrificii pe 
care cei din familia Montfort le-au căutat întotdeauna”... 

După ce corpul bătrânului duce a fost înmormântat în cavoul 
familiei Montfort, viaţa şi-a reluat cursul normal. Însă nu şi 
pentru Anne, care resimţi cu durere plecarea fiului ei în Anglia. 


Pe durata absenței lui, se hotărî să repare nedreptatea care îi 


fusese făcută... 
* 


x x 


Toamna se anunța sub auspicii sumbre. Timpul se răcise 
prematur. Ploi înghețate, însoțite de un vânt violent făceau să 
se trântească ferestrele şi să geamă pădurea. Trecuse o 
săptămână de la plecarea lui Robert. 

Retrasă în bibliotecă, Anne scria o scrisoare, când uşa se 
deschise încet şi un individ bărbos, murdar, prost îmbrăcat, cu 
pălăria trasă pe frunte, intră tăcut în încăperea vastă. 

La vederea lui, ea tresări speriată: 

— Cine sunteţi? Cum aţi intrat aici? 

Bărbatul se apropie de focul care ardea în şemineu şi întinse 
mâinile să se încălzească, apoi îşi scoase pălăria şi se întoarse 
spre ea. 

— Chiar nu mă recunoşti? 

Pe faţa Annei i se întipări cea mai mare uimire. 

— Nu este adevărat!, spuse ea. Şi în hainele astea 
caraghioase!... 

— Ei da! Eu sunt, fratele tău iubit! 

Anne se ridică şi făcu câţiva paşi spre el. 

— Pentru ce această deghizare, Gerard? Am crezut că am de-a 
face cu un cerşetor...! 

— Am intrat pe furiş. Am aşteptat venirea nopţii ca să mă pot 
strecura până aici, fără să fiu văzut de servitori. Din fericire, mai 
aveam cheile la mine. Câinii m-au recunoscut şi nu au lătrat. 

— Pentru ce tot acest mister? 

— Sunt fugar, Anne. Hăituit de poliţie ca un criminal de drept 
comun. Sunt acuzat că am colaborat cu nemţii. Sunt pus la 
stâlpul infamiei la un loc cu Laval, Darnand, Brinon şi atâţia alţii. 
S-a pus un preţ pe capul meu. Totuşi, eu crezusem că fac bine. 

Se lăsă să cadă într-un fotoliu. 

— Sunt mort de oboseală! 

— Pot să-ţi ofer un pahar de alcool? 

— Da. O să-mi facă bine. 

Dădu pe gât, dintr-o singură înghiţitură, whisky-ul servit de 
sora lui. 


— De luni de zile trăiesc în afara legii. Am dormit sub cerul 
liber, în hambare, în case părăsite. În acele momente, visam la 
patul meu, la baia mea, la confortul pe care l-am pierdut şi toate 
astea, clănţănind din dinţi de frig şi de frică. Foamea mă 
chinuia, iar epuizarea mă îndemna să mă predau jandarmilor. 

— Ce pot să fac ca să te ajut, Gerard? 

— Să mă ascunzi aici. 

— Bine, se va găsi un colţ unde să te ascunzi fără să ştie 
cineva. Dar nu îţi este teamă că poliţia îşi va vâri nasul aici? 

— Castelul este, bineînţeles, supravegheat. Însă eu am trecut 
fără să fiu observat. Ei da, sunt omul invizibil. O umbră printre 
atâtea altele. 

— Există în subsolurile castelului încăperi a căror existenţă nu 
o bănuieşte nimeni. În timpul ocupaţiei, Sandra l-a ţinut pe un 
aviator american într-o încăpere subterană. El nu a ieşit din acel 
adăpost decât după sosirea aliaţilor. ` 

— Sandra este o femeie plină de resurse. Insă pentru mine, ea 
este în continuare o străină. Chiar ăsta este motivul pentru care 
m-am adresat ţie şi nu ei. 

— Şi ai făcut foarte bine, scumpul meu Gerard. Voi găsi pentru 
tine un adăpost perfect. 

— Nu fi aşa de sigură! Servitorilor bătrâni nu le scapă nimic, 
îmi asum nişte riscuri, însă nu am de ales. După cum vezi, mă 
las în voia ta, legat de mâini şi de picioare. 

— Nu te voi dezamăgi, Gerard. 

— Ştiu că pot avea încredere în tine, Anne. 

— Relaţiile noastre nu au fost mereu dintre cele mai bune. 
Anne îl bătu uşor cu palma peste braţ, cu un gest plin de 
afecţiune. 

— Micile certuri de familie nu contează. În împrejurările grave, 
trebuie să prevaleze spiritul de solidaritate. 

Îi mai oferi încă un pahar de alcool. 

— Îţi voi pregăti o cămăruţă. Îţi voi aduce de mâncare, îţi voi 
spăla lenjeria, îţi voi aduce lemne de încălzit, ziare, cărţi, fără să 
mai amestec pe nimeni în secretul nostru. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! Ai putea avea neplăceri din 
cauza mea. Şi nu îţi pot spune exact cât timp va dura asta. Se 
va da cu siguranţă o amnistie pentru noi, aşa-zişii colaboratori. 
Francezii vor înţelege într-o zi că tot ceea ce am făcut noi era 


pentru binele lor. Sunt nenumărați cei pe care i-am salvat de la 
moarte. Şi uite care este răsplata! Vor să mă arunce în 
închisoare sau poate chiar mai rău... _ 

Anne îl privea cu o compasiune bine jucată. In realitate, 
mizeria lui fizică şi morală nu o impresionau. În ultimii ani, inima 
ei se înăsprise. Ce triumf pentru ea să îl vadă pe Gerard, cel atât 
de trufaş, atât de mândru, atât de sigur pe el, în vremea reuşitei 
lui politice, cum se târăşte acum la picioarele ei! îşi savura din 
plin această revanşă. 

— O să-mi povesteşti, Anne, tot ce s-a întâmplat aici în 
perioada absenței mele. Către sfârşitul şederii mele la Vichy, am 
suferit enorm de mult din cauză că nu aveam veşti despre voi. 
Am citit într-un ziar vechi, care mi-a căzut în mână întâmplător, 
acum câteva săptămâni, anunţul despre moartea tatălui meu, la 
Mathausen. Săracul, totuşi el era cel care avea dreptate. 

— Gontran a murit şi el. Împuşcat de nemti. 

— Două dispariţii pe care eu le deplâng din toată inima, Anne. 

— Vom discuta despre toate astea mai târziu. 

— Dar Raymond? 

— Raymond a făcut adevărate minuni... Acum să ne ocupăm 
de ce este mai urgent! Hai să căutăm împreună un adăpost 
potrivit pentru tine. Servitorii s-au retras în partea din castel 
destinată lor. Putem circula fără teama că vom fi văzuţi. De 
altfel, aş avea o ascunzătoare să ţi-o propun. 

— Anne, alegerea ta va fi şi a mea... 

În noaptea aceea, Gerard ocupă locul lăsat liber de Robert 
Whitemere. El a fost foarte mirat să găsească acea cameră plină 
de mobile frumoase, cărţi, discuri, băuturi variate. 

— Este o închisoare foarte confortabilă!, spuse el în glumă. 

Anne îi explică faptul că acea cameră servise drept refu-giu 
pentru aviatorul american. 

— Sandra l-a amenajat cu foarte multă grijă. 

— În noaptea asta voi dormi buştean! Nu văd niciun aparat de 
radio pe aici. Ai putea să-mi procuri un aparat pe baterii? 

— Nimic mai simplu. Însă va trebui instalată o antenă. 

— O voi instala chiar eu. Am avut întotdeauna o slăbiciune 
pentru micile reparaţii prin casă. O voi ascunde sub iedera care 
împodobeşte faţada. Cât sunt de mulţumit, Anne, că mă aflu din 
nou printre ai mei! Nu este o reîntoarcere prea strălucită în 


ţinutul natal, însă este de preferat unui stagiu lung prin 
temniţele statului. 

Detenţia pe care şi-o impusese Gerard era abia la început. 
Anne îi promisese să păstreze cu străşnicie secretul. Să cunoşti 


secretul cuiva înseamnă să-l ai pe acesta în puterea ta... 
* 


x x 


Tensiunea nervoasă a celor din familia Montfort creştea tot 
mai mult. Eliberarea, în loc să liniştească spiritele, nu făcea 
decât să le aducă într-o stare de surescitare maximă. 

In ciuda intrigilor ei, Anne bătea pasul pe loc, fără să- şi atingă 
vreunul din scopurile urmărite. Eşecurile repetate o aduceau 
într-o stare de exasperare vecină cu nebunia. Şi totuşi, ea era 
cea care o arăta cu degetul pe Andrée, acuzând-o că nu este 
sănătoasă. Certurile lor porneau de la cel mai mic pretext. 

Sandra avea îndoieli cu privire la raţiunea cumnatei ei. 
Exploziile de furie ale Annei, în cea mai mare parte nejustificate, 
acuzaţiile ei permanente, ripostele pline de răutate enervau pe 
toată lumea, inclusiv pe servitori. 

Refuzul Andreei de a- i recunoaşte autoritatea căpăta, în ochii 
Annei, proporţiile unei crime de lezmajestate. Ea se lua şi de 
Sandra, însă aceasta avea dinţii ascuţiţi şi ştia să se apere, în 
schimb, Andrée, mai slabă, mai vulnerabilă, rămânea ţinta 
favorită a mătuşii ei. 

O ceartă mai violentă decât celelalte făcu să explodeze din 
nou butoiul cu pulbere. Infuriată de o replică dură a tinerei, 
Anne îi trase o palmă. Era pentru prima dată când ridica mâna 
asupra nepoatei ei. Andree a fost atât de şocată, încât a părăsit 
camera plângând. Inainte de a închide uşa în urma ei, avu timp 
să o audă pe mătuşa ei spunând: 

— Am să te internez într-un sanatoriu de alienaţi mintal! Poţi 
să fii sigură de asta! Acum nu o să-mi mai scapi! 

De data aceasta, Sandra interveni cu tărie în favoarea 
Andreei. 

— Calci în picioare o tânără incapabilă să îţi reziste. Prin 
comportamentul dumitale nesăbuit te expui oprobriului familiei 
Montfort. 

Anne o privi cu ochii injectaţi de furie. 


— Dumneata, o străină, pretinzi să mă cenzurezi în numele 
propriei mele familii? 

Roşea ţa năvăli în obrajii Sandrei, care se strădui să rămână 
calmă. 

— Incetează cu refrenul ăsta răsuflat, Anne! „Străină” este un 
termen care şi-a pierdut sensul. Ar trebui să-ţi aminteşti că sunt 
mama ducelui de Montfort. Tradițiile nobilimii îl desemnează 
drept cap al familiei. 

— Este caraghios. Aperi tradiţiile nobililor, tradiţiile noastre! 

— Ei da, în virtutea acestor tradiţii, fiul meu este stăpânul aici. 

Anne îşi aruncă tot veninul. 

— Pretinzi, poate, să mă expulzezi din acest castel, în numele 
fiului dumitale? Te înşeli amarnic. Să ştii că aici sunt la mine 
acasă! Pot dispune de această casă şi de averea familiei 
Montfort în aceeaşi măsură ca şi Henri-Charles! 

— Dacă o iei pe tonul acesta, îţi aduc aminte că Andrée are 
aceleaşi drepturi ca şi dumneata. 

— Vrei război, Sandra Mouton! Ei bine, îl vei avea! 

leşi la rândul ei din cameră, trântind uşa după ea. 

In ceea ce o priveşte pe Andrée, ea se întoarse în camera ei şi 
se aruncă în pat plângând în hohote. Cu ochii înecaţi în lacrimi, 
îşi manifesta disperarea lovind cu pumnii în perne. 

Puțin câte puţin, lacrimile ei se liniştiră. Se ridică şi trecu în 
faţa oglinzii de la masa de toaletă. Ochii ei exprimau o hotărâre 
rece. De data aceasta, luă decizia să nu mai suporte tirania 
Annei şi să părăsească definitiv castelul, care devenise pentru 
ea un infern. Andree înţelegea acum graba febrilă a lui Bernard, 
unchiul ei, care căuta cu disperare mijlocul de a evada. 

Nu va aştepta ca mătuşa ei să o interneze într-un sanatoriu. 
Refugiată la Paris, va putea să ceară ajutorul notarului Lefaure 
şi chiar să se adreseze unui avocat competent, dispus să-i apere 
drepturile. 

Andrée îngrămădi într-o valijoară câteva obiecte de strictă 
necesitate, apoi se aşeză pe pat şi aşteptă venirea zorilor. În 
felul acesta, va pleca înainte ca mătuşa ei să poată lua măsuri 
casă o oprească. li răsună puternic în urechi zgomotul furtunii, 
care se declanşase la puţin timp după miezul nopţii. Stropii 
îngheţaţi ai ploii torențiale răpăiau sacadat în geamuri. Însă 
vremea rea nu o va împiedica să plece. 


Andree părăsi castelul, fără să arunce o singură privire în 
urma ei. Ajunsă la grajduri, ceru rândaşilor, miraţi de apariţia ei 
matinală, să îi înhame un cal la cabrioletă. 

Plecă fără să ceară să fie însoţită. 

Inainte să ajungă la gară, trebuia să traverseze pădurea, ceea 
ce nu era deloc încurajator, sub acele averse furtunoase. Andree 
parcursese o bucată din drum, când mica trăsură se înfundă 
într-un şanţ adânc, acoperit cu apă şi se răsturnă. Calul, 
antrenat în cădere, îşi rupse glezna. Udă până la piele, cu 
pardesiul şi pantofii murdăriţi de noroi, Andrée ieşi cu greu din 
cabrioletă. O durere ascuţită o făcu să geamă. Avea umărul 
dislocat. Privi disperată în jurul ei. Ploaia rece îi pătrundea prin 
îmbrăcăminte, îi curgea pe obraji. Pădurea vuia, gemea, 
suferea, chinuită de furtună. Pătrunsă de frig, clănţănind din 
dinţi, Andree vru să-şi continue drumul pe jos, însă umărul o 
durea atât de tare încât leşină. 

O oră mai târziu, un sătean care se întorcea de la gară o găsi 
pe Andrée întinsă pe jos, fără cunoştinţă, lângă trăsura 
răsturnată. O luă în braţe, o aşeză în brişcă lui, apoi o apucă pe 
drumul spre castel. 

Revenirea Andreei într-o stare lamentabilă, în acest echipaj 
improvizat, îi lăsă consternaţi pe cei din familia Montfort. 

— Fata asta este nebună!, spuse Anne, privind-o cu dispreţ. 
Ca întotdeauna, ne face numai necazuri! 

Sandra nu făcu niciun fel de comentarii. Andree îi inspira milă. 
Ranchiuna ei se mai atenuase. Într-o zi sau alta, Robert ar fi 
aflat de înfrângerea nemților. Andrée nu făcuse decât să 
accelereze un proces care trebuia, în mod inevitabil, să-şi 
găsească o soluţie care nu era pe placul Sandrei. 

Transportată în camera ei şi aşezată pe pat, Andree gemea, 
scuturată de frisoane. 

Medicul din sat, chemat la căpătâiul ei - căci doctorul Caillavet 
era absent din Rouen - îi puse la loc braţul dislocat şi îi prescrise 
câteva medicamente. Intimidat de prezenţa Annei şi a Sandrei, 
le explică, alegându-şi cu grijă cuvintele: 

— Este o răceală severă, însă este tânără şi va scăpa fără 
prea multe probleme. Aveţi grijă, doamnă prinţesă, să îi fie 
administrate medicamentele la intervale regulate. În câteva zile, 
se va restabili. Bineînţeles că leacul cel mai bun este odihna. 


În zilele următoare, starea Andreei se îmbunătăţi. Boala ei o 
neliniştea totuşi pe Sandra, care o veghea cu conştiinciozitate, 
însă tânăra fată se arăta recalcitrantă şi refuza toate îngrijirile 
ei. Bolnavă dificilă, ea accepta cu aversiune medicamentele cele 
mai inofensive şi îi trata cu aroganță pe toţi cei care se ocupau 
de ea. Starea ei sufletească cunoştea unele fluctuații derutante. 
Refuza orice mâncare şi, agitându-se inutil, făcea să-i crească 
febra. Epuizată de boală şi de zbuciumul ei, cădea uneori într-o 
stare de toropeală, întreruptă de accese de delir. Au trecut 
astfel câteva zile. Prefăcându-se că este cuprinsă de o mare 
îngrijorare, Anne o vizita pe nepoata ei în fiecare seară. 

Într-o noapte, trezită de o furtună dezlănţuită pe neaşteptate 
şi care o împiedica să adoarmă la loc, Anne se duse să o vadă 
pe Andree. O găsi cufundată într-un somn agitat. 

Nimeni nu veghea la căpătâiul ei. Anne o privi îndelung, cu o 
aversiune nedisimulată. Surâse. Norocul, împreună cu un strop 
de îndemânare o ajutaseră să se debaraseze de aproape toate 
rudele fiului ei. Andrée, Henri-Charles şi Gerard reprezentau 
ultimele obstacole. Fratele ei era un om terminat. Anne 
urmărise cu mult interes procesele foştilor colaboratori ai 
mareşalului. Câteva pedepse capitale fuseseră deja pronunţate. 
Condamnarea la moarte a lui Gerard sau chiar închisoarea pe 
viaţă ar aduce după sine confiscarea averii lui, perspectivă pe 
care Anne nu o putea accepta. Printr-o întâmplare bizară, 
Andrée, cea mai fragilă, cea mai puţin dotată, cea mai 
vulnerabilă dintre toţi membrii familiei Montfort, îi punea 
probleme foarte mari. 

Pe masa de la căpătâiul Andreei se îngrămădeau diverse 
medicamente şi sudorifice, lângă o ceaşcă cu ceai rece, care să- 
i liniştească setea. O rafală de vânt împinse brusc canaturile uşii 
mari cu geamuri, care nu era bine închisă, lăsând frigul intens 
să năvălească în camera spațioasă. Surprinsă, Anne tresări. Privi 
gânditoare spre uşă, apoi spre corpul pe jumătate dezgolit al 
nepoatei ei. Fără să închidă canaturile uşii, Anne ieşi în vârful 
picioarelor. 

După răsăritul soarelui, o cameristă veni să o trezească pe 
Andrée, pentru ca să-i dea medicamentele, ca în fiecare 
dimineaţă. Începu să tremure, pătrunsă de frigul care invadase 
camera, apoi închise uşa şi acoperi corpul chircit şi pe jumătate 


gol al tinerei fete. Puse câţiva buşteni în şemineu, aţâţând 
cărbunii care ardeau sub cenuşă. Flăcările începură să danseze 
vesel. 

Reveni lângă pat şi o privi cu nelinişte pe tânăra fată. Buzele 
Andreei erau albăstrii din cauza frigului. Nu mai mişca: doar 
nările îi mai fremătau în ritmul respirației agitate. Camerista 
încercă să o trezească, dar cum eforturile ei rămaseră fără 
rezultat, i se făcu frică şi se hotărî să o anunţe pe Sandra. 

Aceasta dormea. 

Camerista îi atinse uşor umărul. 

— lertaţi-mă, doamnă prinţesă, dar domnişoarei îi este foarte 
rău! 

Sandra, încă adormită, se ridică în capul oaselor. 

— Nu pot să cred! leri se simţea mai bine. Sună-l pe medic. Ai 
anunţat-o şi pe contesa Anne? 

— Nu am îndrăznit. Doamnei contese nu-i place să fie 
deranjată dimineaţa. 

Doctorul o examină pe pacientă, apoi clătină din cap plin de 
îngrijorare. 

— Nu mai înţeleg nimic! Este o dublă pneumonie pe care 
nimic nu o lăsa să se întrevadă. Nu pot spune că starea ei nu îmi 
inspira îngrijorare, însă această agravare bruscă este cu 
adevărat surprinzătoare. Domnişoara Andrée trebuie internată 
într-o clinică. 

Două zile mai târziu, Andrée muri pe patul de spital. Se stinse 
fără să-şi fi recăpătat cunoştinţa. 

Anne şi Sandra luară hotărârea să poarte doliu total... 

* 


x x 


Dispariția Andréei nu întârzie să dea naştere unor comentarii. 
Toată lumea, în frunte cu servitorii de la castel, cunoşteau 
relaţiile proaste care existau între cele două cumnate şi nepoata 
lor. Însă scandalul cel mare izbucni în urma unui denunţ anonim. 

Funeraliile Andreei au fost grandioase. Toată nobilimea din 
Normandia, precum şi marile familii din Franţa şi-au trimis 
reprezentanţi. Participarea lor constituia o mani-festare de 
solidaritate faţă de familia Montfort. Oamenii din sat îşi 
abandonară ocupațiile cotidiene pentru a veni puhoi în jurul 
cavoului în care aveau să se odihnească pentru eternitate 


osemintele Andreei, alături de cele ale strămoşilor ei. Povestea 
sărmanei ei vieţi urma să alimenteze legendele de prin partea 
locului. 

Pentru Sandra şi pentru Anne, asta însemna apoteoza. Toate 
privirile se îndreptau spre ele, cu o curiozitate amestecată cu 
respect. Se ştia că, nevoite fiind să treacă prin mari vicisitudini 
ale vieţii, ele purtaseră cu mândrie făclia familiei şi că, în plus, 
prinţesa dăduse dovadă de civism, ascunzând cu riscul vieţii ei 
un aviator american, căutat de ocupanţii nemți. De asemenea, i 
se aduceau laude şi pentru ajutorul pe care îl dăduse 
partizanilor. Conştientă de acest omagiu mut care i se aducea, 
ea îşi păstra totuşi o atitudine plină de modestie. In schimb, 
Anne primea condoleanţele cu o graţie plină de întristare. Era 
comportamentul nuanţat, uşor condescendent, al unei mari 
doamne în faţa morţii. 

Ducesa de Rochebrune garanta, prin prezenţa ei alături de 
Sandra, importanţa pe care aceasta şi-o dobândise în lumea 
închisă a înaltei nobilimi. 

Anne se simţea dezamăgită din cauza influenţei tot mai mari a 
cumnatei ei. Fiind fiica unică a răposatului duce, ea ar fi trebuit 
să primească toate onorurile pe care, iată, Sandra i le răpea. 

După terminarea ceremoniei funebre, cele trei femei care îi 
reprezentau pe membrii familiei Montfort se întoarseră la castel. 
Pretextând că este obosită, Anne se retrase în apar-tamentul ei. 

Sandra şi ducesa de Rochebrune luară cina singure. 

— Sper, mătuşă Eléonore, că veţi petrece câteva zile aici, cu 
noi. 

— Mulţumesc, însă mâine de dimineaţă sunt aşteptată la 
Paris. Sărmanul Gontran, în timpul vieţii, el se ocupa de toate 
problemele mele financiare. Sub aspectul lui fragil, era un om de 
afaceri foarte competent. Acum, notarul şi agentul meu de 
schimb nu ştiu decât să complice lucrurile. 

Schimbă apoi subiectul. 

— Moartea îi loveşte cu înverşunare pe cei din familia 
Montfort, ca într-o piesă de Shakespeare. Familia noastră, 
altădată atât de puternică şi atât de numeroasă, se reduce 
astăzi la un duce minor, un tânăr conte care poartă numele de 
Senainville şi un fugar. Este lamentabil! 

— Gerard este singurul vinovat de propria-i pierzanie. 


— Oamenii loviți de nenorocire îmi inspiră milă. Ştii, el riscă 
pedeapsa capitală. Este oribil! 

— Dacă tot vorbim despre membrii Montfort în viaţă, l-aţi uitat 
pe Bernard. 

— Ah, acela...! De ani întregi, nu a mai dat niciun semn de 
viaţă. Probabil că a murit şi el. Deoarece căsătoria şi copiii nu 
intrau în vederile lui, prin eliminare, fiul dumitale este ultimul 
dintre membrii familiei Montfort. Dă-mi, te rog, o ţigară! 

Sandra se execută cu gesturi pline de graţie. 

— Parcă nu fumaţi? 

— Înainte de moartea lui Gontran, detestam tutunul. Apoi am 
început să fumez. Aveam nevoie să simt în jurul meu aceste 
efluvii aromate care îi înconjurau prezenţa. Apoi, ţigările îmi ţin 
de urât. Singurătatea este sinistră. Sunt tentată să angajez o 
secretară. Aş avea o persoană tânără lângă mine. 

Bătrâna ducesă inspiră cu voluptate mirosul tutunului. 

— Fiul dumitale, Sandra, va moşteni după moartea mea 
ducatul şi averea familiei Rochebrune. 

— Decizia vă aparţine dumneavoastră, mătuşă Eléonore. 

— Am urmat sfaturile bietului meu frate, care îl adora pe fiul 
dumitale. Mi-am redactat deja testamentul în favoarea lui. 


— Vă mulţumesc în numele lui. 
* 


x x 


După câteva zile de la înmormântarea Andreei, Sandra primi o 
convocare de la cabinetul procurorului Republicii. La sosirea ei 
la Palatul de Justiţie din Rouen, jurnaliştii o asaltară. Insoţită de 
avocatul Dampierre, trecu cu o atitudine semeaţă, fără să 
catadicsească să le arunce o privire. Aparatele de fotografiat 
luară numeroase instantanee. 

Procurorul Republicii o primi cu amabilitatea cuvenită unei 
mari doamne. 

— Doamnă prinţesă, sunt dezolat că a trebuit să vă deranjez, 
însă am primit un denunţ, care ne obligă să facem unele 
investigaţii. Autorul anonim pare să fie foarte sigur de 
temeinicia acuzațiilor lui. Este vorba despre moartea nepoatei 
dumneavoastră, domnişoara Andrée de Montfort, pe care 
denunţătorul o atribuie faptelor dumneavoastră criminale. 

Figura Sandrei păstră un calm perfect. 


Avocatul Dampierre admira puterea ei de stăpânire. 

— In această scrisoare se fac unele precizări tulburătoare. 
Sandra îşi înclină capul. 

— Nu ducem niciodată lipsă de duşmani, domnule procuror, în 
ceea ce priveşte moartea Andreei de Montfort, nu am nimic să- 
mi reproşez. Presupun că veţi proceda la deshumarea 
cadavrului nepoatei mele, în vederea efectuării unei autopsii. 
Luând această decizie, nu vă veţi face decât datoria. Mă voi 
abţine să mă opun acestei măsuri, chiar dacă ideea de a tulbura 
odihna sărmanei Andree îmi provoacă oroare. 

— Doamnă prinţesă, iau la cunoştinţă acordul dumnea- 
voastră. Fiţi sigură, justiţia va avea grijă să se facă lumină în 
acest caz. 

După ce-i mulţumi, Sandra se retrase, cu o atitudine cal-mă şi 
plină de demnitate. 

Autopsia nu a adus nimic nou. Servitorii interogaţi au 
confirmat divergenţele care existau între prinţesă şi nepoata ei, 
însă nu au uitat să adauge faptul că prinţesa o apărase în faţa 
mulţimii, care cerea să iasă din castel ca să fie tunsă. Sandra de 
Sancy se certase chiar şi cu contesa de Senainville, atunci când 
aceasta o pălmuise pe tânăra fată. Răspunsurile date de Anne, 
în calitate de martor, au fost foarte vagi. Denunţul anonim nu a 
avut niciun fel de urmări, iar cazul a fost clasat. 

Anne era nemulțumită. Ea sperase să dea o dublă lovitură. Să 
o omoare pe Andrée şi să provoace aruncarea Sandrei în 
închisoare. Primul obiectiv, referitor la Andree, era atins. Cât 
despre Sandra, aceasta odată neutralizată, Anne ar fi putut 
unelti în totală libertate. Numită tutore legal al micului Henri- 
Charles, ea ar fi găsit ocazia şi mijloacele de a- | elimina. Din 
această parte însă, suferise un eşec. Şi asta îi stârnea furia. 

Sandra bănuia că Anne este autoarea sau instigatoarea 
denunţului anonim, însă nu dispunea de probe în sprijinul 
acestei bănuieli. Relaţiile lor, chiar dacă păstrau aparenţa unei 
corectitudini reci, se înrăutăţeau de la o zi la alta. Această 
deteriorare era imposibil de sesizat pentru cei care nu 
cunoşteau dedesubturile acestei coexistenţe paşnice. Însă cele 
două cumnate erau conştiente că se apropie criza, că războiul 
urmează să izbucnească pe faţă. Moartea Andreei şi 


consecinţele imediate ale acestei morţi nu constituiau decât 
prima fază tangibilă a acestui conflict. 
x 


x x 


Anne îşi reluă senină obiceiurile. Însă impasibilitatea ei era 
doar de suprafață. Comentariile pe tema şederii lui Robert 
Whitemere în subsolurile castelului, pe timpul ocupaţiei, le 
puteau sugera unele idei periculoase poliţiştilor şi jandarmilor 
care îl căutau cu insistență pe Gérard. Dacă acesta cădea în 
mâinile lor, i se va intenta un proces, al cărui sfârşit nu va fi 
greu de prevăzut. Trebuia deci să împiedice cu orice preţ 
confiscarea tuturor bunurilor acestuia. Insă pentru a-şi atinge 
aceste scopuri, ea trebuia să joace foarte tare. 

Anne se furişă în încăperea ocupată de fratele ei şi îi vorbi 
îndelung despre temerile ei. 

— Trebuie să găsim o altă ascunzătoare, Gerard. Un colţişor 
unde nu se va gândi nimeni să te caute. Trebuie să ne temem 
oricând de un denunţ. Ti-am povestit ce i s-a întâmplat Sandrei. 

Gerard o servi pe sora lui cu ţuică de cidru, îşi umplu şi el pe 
jumătate paharul mare şi îl goli dintr-o înghiţitură. 

— Îţi împărtăşesc temerile, Anne. Aici sunt în pericol. În mare 
pericol. 

Surâse cu amărăciune, apoi, după o lungă pauză, adăugă: 

— Cine ar fi crezut că mania absurdă a Sandrei pentru acel 
nemernic de american va putea să compromită, într-o zi, propria 
mea siguranţă. Ce îmi propui? 

— In mijlocul pădurii, în apropiere de Fosse aux Serpents, 
există acea moară părăsită pe care o evită toată lumea din 
cauza proastei ei reputaţii. 

— Şi tu mă trimiţi cu bună ştiinţă în acea văgăună? 

— Eşti prea inteligent ca să-ţi fie teamă de fantome, de strigoi 
şi de toată aiureala aia fantasmagorică. 

— Aiureală? Utilizezi un limbaj foarte colorat. 

— M-am molipsit de la tine, Gerard. 

— Ce armonie minunată domneşte între noi doi! Sunt fer- 
mecat...! îţi mărturisesc, Anne, că m-ai cucerit! 

— Linguşitorule! 

— Am fi putut face o echipă de aliaţi formidabilă! 


Îşi umplu din nou paharul, însă de această dată degustă ţuica 
de cidru cu o încetineală studiată. 

— Anne, pentru că suntem între prieteni, o să-ţi fac o 
propunere, care sper că nu te va surprinde. Îţi ofer jumătate din 
averea mea, dacă mă scoţi din acest balamuc. Sunt gata să îţi 
fac această promisiune în scris. 

— Gerard, nu mă jigni! Am încredere în tine! 

— Mă faci să fiu bănuitor, Anne! Nu îţi stă în caracter să refuzi 
o asigurare scrisă. 

Ea surâse cu bunăvoință. 

— Bine, dacă asta îţi face plăcere... 

Gerard luă o foaie de hârtie şi îşi aşternu pe ea anga-jamentul 
scris. Îl oferi apoi surorii lui. 

— Uite! Păstrează bine acest document! îţi va folosi. Acum 
sunt liniştit. Suntem legaţi printr-un contract, deci prin nişte 
interese comune. 

Anne strecură hârtia în buzunarul taiorului. 

— Mulţumesc, Gérard! Mă voi ocupa de instalarea ta la moară. 
Vei găsi acolo tot ceea îţi este necesar. Când totul va fi pregătit, 
îţi voi da un semnal de plecare. Spre marele meu regret, trebuie 
să te părăsesc. Noapte bună şi pe curând! 

Intoarsă la ea în cameră, Anne aruncă în foc angajamentul 
semnat de fratele ei, document compromiţător de care nu avea 
deloc nevoie. Gerard se hrănea cu iluzii, atunci când credea că 
va putea, într-o zi, să dispună de o parte din bogăţiile lui. Pentru 
el, scadenţa era aproape. Ţinând cont de o informaţie care îi 
parvenise Annei datorită relaţiilor avocatului Oppenheimer cu 
câţiva înalţi funcţionari din Ministerul de Justiţie, ea trebuia să 
facă tot posibilul pentru ca să grăbească deznodământul. 
Procesul lui Gerard urma să înceapă în curând. El va fi judecat în 
contumacie pentru că pactizase şi colaborase cu duşmanii 
Franţei. 

Anne trecea printr-o criză puternică. Era nu numai dorinţa de 
a-i asigura un mare viitor fiului ei, ci şi disperarea care o 
împingea să se arunce înainte, să lovească iarăşi. O omorâse 
deja pe Andree. Insă acest triumf pătat cu sânge îi submina 
conştiinţa. Se angajase pe un drum fără întoarcere. După ce -şi 
eliminase nepoata, mai trebuia să-l înlăture pe Gerard, apoi pe 
Sandra şi pe bastardul ei. Anne nu se mai putea opri. După ce 


făcuse primul pas, urma al doilea. O înlănţuire fatală care o 
prinsese ca într-un mecanism blestemat. 

Pentru a-şi aduce la îndeplinire proiectul, Anne o chemă pe 
bătrâna Seraphine, care se grăbi să se prezinte la castel. 

— Buna mea Séraphine, n-aş putea niciodată să uit afecțiunea 
pe care mi-ai purtat-o mereu. Te-am considerat ca un membru 
al familiei noastre. Nu este adevărat? 

Femeia corpolentă suspină şi îşi şterse apăsat cu batista de un 
alb strălucitor ochii uscați, care din cauza acestui tratament 
energic se umeziră de lacrimi. 

— Pentru mine, dumneavoastră sunteţi mai mult decât o fiică, 
doamnă contesă. 

— Ştiu, ştiu, buna mea Seraphine. De altfel, acesta este şi 
motivul pentru care te-am chemat. Simt uneori nevoia să mă 
confesez unei persoane la care ţin. 

— AŞ fi fericită, doamnă contesă, dacă mintea mea cea slabă 
ar putea să vă ajute. 

Anne îşi frământă mâinile, prefăcându-se că este într-o mare 
încurcătură. 

— Sunt chinuită de o problemă de conştiinţă. Domnul Gerard, 
fratele meu, este foarte nefericit. 

Bătrâna ridică braţele spre cer. 

— Ah, bietul domn Gerard! 

— Am datoria să îl apăr, nu-i aşa, Seraphine? 

— Sunteţi foarte generoasă, doamnă contesă! 

— Îți voi dezvălui un secret, buna mea Séraphine. Domnul 
Gerard s-a întors de câteva zile. Se ascunde, căci îi este frică să 
nu fie arestat. Dacă ai vedea în ce stare este, ţi s-ar face frică de 
el. Se agită ca un nebun şi ameninţă că îi va zbura creierii 
primului poliţist care va îndrăzni să se apropie de el. Căci este 
înarmat. La urma urmei, eu am datoria sfântă să-l protejez. Nu 
pot să nu ţin seama de faptul că este fratele meu. 

— Vă înţeleg, doamnă contesă. 

— De câtăva vreme crede că nu se mai află în siguranţă la 
castel. Pentru a se pune la adăpost, intenţionează să se 
refugieze în moara părăsită. Mi-e teamă de ce se va întâmpla. 
Prezenţa lui constituie un pericol pentru noi toţi. Ce mă 
sfătuieşti, buna mea Seraphine? 


— Să aşteptaţi să se facă voia lui Dumnezeu. Dacă este 
posibil, să o ajutaţi puţin... 

Anne se prefăcu că nu a auzit ultima frază a bătrânei, care se 
retrase binecuvântând-o. 

Mulțumită că a aruncat momeala, Anne aşteptă sosirea nopţii 
pentru a se duce să-l viziteze pe fratele ei. 

— Am aranjat totul, Gerard. Mâine, după miezul nopţii, o să te 
poţi instala la moară. Într-o mică încăpere, sub acoperiş, am 
amenajat un mic cuib confortabil şi molcuţ. 

— Eşti minunată, dragă Anne!, spuse el cu căldură. 

— Ceea ce mă însufleţeşte, Gerard, este solidaritatea dintre 
membrii familiei Montfort. 

Scoase un pistol şi îl puse pe o măsuţă, lângă fratele ei. 

— Este încărcat. Nu vei avea nevoie să îl foloseşti, însă ca să 
fii pregătit pentru orice eventualitate, păstrează-l asupra ta! 

Gerard îl luă, îl examină, apoi îl strecură în buzunarul hainei. 

— Îţi mulţumesc, Anne. 

A doua zi de dimineaţă, la ora stabilită, el părăsi castelul pe o 
uşă ascunsă. Traversă parcul, protejat de întuneric. Cu gulerul 
hainei ridicat, cu şapca lăsată pe frunte, intră adânc în pădure, 
îndreptându-se spre moara părăsită. Când ajunse la o răscruce 
de drumuri, în apropierea unui luminiş scăldat în razele lunii 
care tocmai ieşea din norii tiviţi cu argint, nişte umbre ieşiră 
brusc dintre copaci. 

O voce puternică răsună cu brutalitate: 

— În numele legii, vă arestez! 

Surprins, Gerard făcu o mişcare bruscă. 

Jandarmii avură impresia că fostul demnitar îşi duce mâna la 
buzunar, pentru a scoate o armă. Traseră. Atins de două 
gloanţe, Gérard se prăbuşi, cu faţa lipită de pământul umed... 

Calculele Annei se dovediră a fi exacte. Penultimul membru al 
familiei Montfort, care ar fi putut să-i bareze drumul fiului ei, 
părăsea scena fără să fi fost judecat şi condamnat. Scopul său 
era pe deplin atins. Anne era în culmea fericirii, căci aceste 
succese se datorau supleţei minţii ei, subtilităţii raţionamentelor 
ei, perfecțiunii planurilor ei. Pentru a-şi atinge scopurile, nu 
trebuia nici măcar să intervină în mod direct. Seraphine, unealta 


ei docilă, va şti să tacă. Avea tot interesul să păstreze tăcerea... 
* 


x x 

Într-o dimineață, cupeul Sandrei se opri în fața vilei părinților 
ei. Luase o hotărâre eroică: să se prezinte în faţa tatălui ei, să-l 
îmbrăţişeze şi să rezolve în sfârşit acest conflict stupid, care îi 
despărţea de la căsătoria ei. Sub privirile curioase ale vecinilor, 
valetul în livrea sări jos din spatele cupeului şi se grăbi să-i 
deschidă portiera stăpânei lui, care cobori cu eleganța aproape 
aeriană, caracteristică unei mari doamne autentice. 

Odile, care aştepta sosirea Sandrei lângă uşa cu geamuri 
deschisă de la parter, tremura de emotie. Cu o zi înainte, mama 
se pusese de acord cu fiica ei, ca să învingă încăpăţânarea 
sălbatică a lui Prosper. 

Acesta avea o problemă de rezolvat. Chiar dacă amorul lui 
propriu impunea să păstreze aceeaşi atitudine de intoleranţă 
faţă de Sandra, trecerea timpului, anii de război şi toate 
încercările îndurate în timpul ocupaţiei îl ajutaseră să devină 
mai înţelegător faţă de ceilalţi. Această înduplecare a lui se 
manifesta şi pe plan politic. Prietenii lui, socialiştii, care altădată 
îl lăudaseră pentru intransigenţa lui faţă de „trădarea” fiicei lui, 
care „se înhăitase cu nobilii atât de huliţi”, îşi pierduseră total 
interesul faţă de o poveste care nu mai prezenta atracţia unei 
noutăţi. 

În plus, Prosper fusese foarte mirat să afle că bătrânul duce 
murise de curând, într-un lagăr de concentrare german, după ce 
se alăturase Rezistenței, că tânărul Raymond de Senainville 
omorâse un ofiţer SS şi că Sandra oferea azil aviatorilor aliaţi, 
hăituiţi de nazişti. În concepţia lui, nobilii, bogaţi, fără griji şi fără 
morală, nu îşi caută decât satisfacerea plăcerilor lor depravate. 

Prosper se gândise deseori la fiica lui cu o oarecare 
înduioşare, însă nu ar fi conceput niciodată să facă el primul pas 
spre o împăcare pe care, în secret, şi-o dorea. Ar fi admis cel 
mult ca soţia lui să ia iniţiativa unei apropieri, însă cum aceasta 
era prea speriată la gândul de a sugera o asemenea propunere, 
el rămânea pe vechile lui poziţii. 

Totuşi, el înţelesese în sfârşit că politica nu trebuie să afecteze 
relaţiile de familie, cu atât mai mult cu cât prietenii lui de stânga 
îl cam uitaseră, de când părăsise oraşul pentru a se instala la 
ţară. 


Intrarea Sandrei în salon, fără să -l fi anunţat, îl lăsă mut de 
uimire. Cu o atitudine perfect naturală, ca şi cum se despărţise 
de el în cei mai buni termeni, Sandra se apropie de el surăzând 
şi îl sărută pe obraji, fără să ţină seama de tendinţa lui de a face 
o mişcare instinctivă înapoi. 

— Tată, ai aerul prosper al lui Jaurès, spuse ea, repetând o 
glumă veche şi nevinovată care îi făcea mare plăcere altădată. 

Faţa ridată a lui Prosper schiţă grimasa unui surâs. Se adapta 
cu greutate la această situaţie nouă. 

Sandra îl privea cu un sentiment de milă plină de înduioşare. 
Părea îmbătrânit, slăbit. 

Odile o invită să se aşeze în cel mai bun fotoliu, ca şi cum 
avea de-a face cu un personaj de seamă. Sandra îi întrebă de 
sănătate, apoi le vorbi despre Henri-Charles, care creştea, 
promițând să devină un adolescent frumos. După încheierea 
acestui subiect, ea nu mai găsi nimic interesant să le spună. 
Dacă le-ar vorbi despre noua ei familie, poate că tatăl ei s-ar 
simţi jignit. Era trist, însă avu impresia că are în faţa ei doi 
bătrâni simpatici, desigur, însă destul de plictisitori. Pentru a 
umple golul creat printr-o pauză care se prelungea prea mult, 
Odile se lansă într-o enumerare plictisitoare a reparațiilor pe 
care urmau să le facă la locuinţa lor. 

— Deoarece mâna de lucru este scumpă, Prosper şi cu mine 
suntem obligaţi să fim atenţi la cheltuielile pe care le facem. 

— Dacă staţi prost cu banii, trimite-mi mie facturile, mamă. Le 
voi plăti cu plăcere. 

Odile roşi. 

— A, nu. Veniturile noastre, deşi foarte modeste, ne permit să 
ne descurcăm. 

Prosper Mouton adăugă: 

— Am pus ceva bani de-o parte, ca orice bun francez... 

— Bine, tată, să nu mai vorbim despre asta. 

— Nu-mi mai spune tot timpul „tată”! 

Sandra îl privi uluită. 

— Poftim? 

— De fiecare dată când îmi spui „tată”, mi se face greață. Este 
prea oficial. Îmi place mai mult „papa”, cum îmi spu-neai 
altădată... 


Emoţionată, Sandra îl sărută din nou pe obraz şi regăsi mirosul 
lui de altădată, amestecat cu acela de săpun parfumat. Lui 
Prosper îi plăcea să fie curat, chiar cochet. „Pentru ca să-ţi 
păstrezi clientela feminină, spunea el, trebuie să ai întotdeauna 
un aer prosper”. Îi plăcea mult acest joc de cuvinte, care îi 
scotea propriul nume în prim-plan. 

— Îmbrăţişează-mă, papa!, îl rugă Sandra. Sunt tot fiica ta. 

Cu ochii umeziţi, Odile privea această scenă de familie. 
Prosper revenea printre ai săi de departe, de foarte de departe. 

încurajată de această schimbare de dispoziţie a tatălui ei, 
Sandra îndrăzni să-l întrebe: 

— Nu ai vrea să-l vezi într-o zi pe nepotul tău? Aş fi atât de 
fericită dacă ai vrea... 

Prosper tuşi ca să-şi ascundă emoția. 

— Da! De ce nu? 

— Henri-Charles este un copil minunat. Bunicul lui l-a învăţat 
să călărească. 

Ea observă că un sentiment de invidie întunecă faţa tatălui ei 
şi se grăbi să adauge: _ 

— Vorbeam despre bătrânul duce, care îl adora. Insă, ceea ce 
pot să-ţi spun este că Henri-Charles seamănă cu tine, papa. 

Bătrânul surâse cu satisfacţie. 

— Este adevărat, Sandra? 

— Te asigur! 

Ea era conştientă că minţise. Frumuseţea, graţia aristocratică 
a fiului ei nu suporta nici-o comparaţie cu trăsăturile greoaie ale 
lui Prosper, cu faţa lui colţuroasă, de o banalitate jalnică. Era 
însă o minciună plină de respect. Sandra îi datora tatălui ei 
această mică plăcere. 

Apoi, ea se trezi spunând, împinsă de o forţă interioară pe 
care nu şi-o putu stăpâni. 

— Mâine veţi fi invitaţii nepotului vostru. Veţi lua masa de 
prânz la castel şi vă veţi petrece după-amiaza vizitând castelul. 
Henri-Charles va fi ghidul vostru. Sunt sigură ca va vrea să vă 
arate calul lui. 

— Nu cred că o să mă simt bine printre toţi acei nobili, spuse 
Prosper încruntând sprâncenele. 

Susceptibilitatea lui ieşea din nou la suprafaţă. 


— Papa, trăiesc aproape singură în acel castel imens. Sunt zile 
în care nu-i văd decât pe fiul meu şi pe servitorii care ne 
servesc. 

Prosper cedă în sfârşit insistențelor reunite ale soţiei şi ale 
fiicei lui. Vanitatea lui era pe deplin satisfăcută. 

A doua zi de dimineaţă, Odile se trezi înainte de răsăritul 
soarelui, pentru a-şi pregăti toaleta. Petrecu mai mult de o 
jumătate de oră ca să facă un duş, dar cum i se păru că nu este 
de ajuns, mai făcu o baie suplimentară. Işi desfăcu bigudiurile, 
însă cum coafura ei îi dădu impresia că o îmbătrâneşte, o 
schimbă cu alta care să o facă să pară mai tânără. Pierdu mai 
mult de două ore ca să-şi aleagă rochia care o avantaja cel mai 
mult, mănuşile, geanta şi pălăria care îi stăteau cel mai bine. 

Verifică apoi aspectul soţului ei şi, nemulțumită, îl certă cu 
severitate: 

— Ar fi trebuit să mergi la frizer. Părul tău nu este bine tuns. 
Schimbă cravata. Este prea stridentă. Schimbă-ţi şi cămaşa. 
Gulerul este şifonat. Ai făcut baie? 

— Eşti ridicolă, Odile! Mi-am făcut baie sâmbătă, ca de obicei. 
De altfel, aristocrații nu acordă prea multă importanţă igienei. 

— Eşti sigur de ceea ce spui? 

— Mai mult decât sigur! îmi povestea Malet, îl cunoşti, 
învățătorul, că la Versailles nobilii nu se spălau aproape 
niciodată. Ei aveau chiar o baghetă cu care se scărpinau în cap, 
pe sub perucă, unde păduchii erau ca la ei acasă. Şi cum nu 
aveau closete, se foloseau în acest scop de galeria de oglinzi. 

— Să nu-ți vină să crezi! înţeleg acum de ce castelul Versailles 
este închis de atâta vreme. Să cureţi toate acele mizerii 
îngrămădite peste tot... este muncă, nu glumă. 

Când bătu ora prânzului, o trăsură „Victoria”, trasă de doi cai 
nărăvaşi, pe care îi stăpânea cu uşurinţă un vizitiu elegant, 
îmbrăcat în livrea, se opri în faţa casei familiei Mouton. Ajutorul 
lui, îmbrăcat şi el în livrea, sări pe trotuar şi, scoţându-şi jobenul, 
îi salută pe bătrânii părinţi ai Sandrei, care urcară în trăsură şi 
se instalară puţin intimidaţi pe banchetele cu perne moi din 
catifea de o nuanţă albastru-închis. Apoi servitorul le acoperi 
genunchii cu o frumoasă blană de leopard, căci era destul de 
frig. 


Copiii din vecini, atraşi de frumosul echipaj, se adunaseră pe 
trotuar şi priveau fascinaţi caii nervoşi, care pufăiau scormonind 
pavajul cu copitele. 

Odile era în culmea fericirii. Domnul Mouton, mai lucid, avu 
impresia că sesizează pe faţa tânărului servitor o expresie de 
respect, amestecat cu o oarecare condescendenţă. 

Obişnuit să-i servească pe stăpânii lui nobili, precum şi pe 
invitaţii acestora, toţi iluştri sau purtători ai unor nume mari, 
ajutorul de vizitiu îşi ascundea greu mirarea în faţa acestor 
musafiri neobişnuiţi ai familiei Montfort. 

Frumoasa trăsură se puse în mişcare. Odile era în culmea 
fericirii. Va vedea în sfârşit castelul la care a visat de mai mulţi 
ani, fără să îndrăznească să-şi imagineze că îi va trece pragul 
într-o zi. 

Când trăsura intră în goana mare în parcul cu aleile drepte, 
mărginite de copaci centenari, Odile izbucni în plâns de fericire. 

Trăsura „Victoria” se opri în faţa intrării principale a cas- 
telului, unde Sandra îşi aştepta părinţii cu plăcere, însă şi cu o 
oarecare nelinişte. Îi întâmpină îmbrăţişându-i, apoi îi conduse în 
vestibulul vast. 

Odile privea cu respiraţia tăiată scara somptuoasă, cu 
deschidere dublă. 

— Este mai mare decât cea a Palatului de Justiţie! 

— Henri-Charles vă va arăta şi alte minunăţii. Castelul 
Montfort este unul dintre cele mai frumoase castele din Franţa. 

Îi conduse într-un salon învecinat şi îi invită să se aşeze. Un 
servitor aduse aperitivele. Prosper acceptă un pahar de 
Calvados, iar Odile puţin vin de Porto. 

Sandra ieşi, apoi reveni, după câteva minute, ţinându-l de 
mână pe fiul ei, care îi salută politicos pe bunicii lui. 

— Vi-| prezint pe Henri-Charles, spuse ea cu mândrie. Surpriza 
plină de admiraţie a părinţilor ei îi făcu o plăcere fără margini. 

— Scuzaţi-mă, am un telefon de dat. Henri-Charles vă va ţine 
companie. 

Rămaşi singuri cu copilul, Odile şi Prosper îl examinau cu o 
bucurie şi cu o tandreţe care aproape că atingeau beatitudinea. 
Henri-Charles depăşea cu mult imaginea pe care şi-o făcuseră ei 
din fotografiile pe care le văzuseră la Sandra şi din descrierile 
făcute prin viu grai de aceasta. 


Henri-Charles îi privea cu o curiozitate proprie copiilor. 
Tăcerea se prelungea aproape stânjenitoare. Bătrânii erau mai 
intimidaţi decât nepotul lor. 

— Vă rog să o scuzaţi pe mama, spuse el. Este foarte ocupată. 
Afacerile şi castelul îi ocupă mult timp. Sunt sigur însă că o 
înţelegeţi. Şi al dumneavoastră trebuie să vă dea multă bătaie 
de cap, nu-i aşa? 

Odile îşi încreţi fruntea. 

— Al nostru? 

— Da, castelul dumneavoastră! 

Prosper surâse pe jumătate amuzat, pe jumătate jenat. 

— Al nostru nu ne face prea multe probleme. Avem o căsuţă 
de patru camere, care ne este mai mult decât suficientă. 

Odile se grăbi să adauge: 

— Cu o grădină mare în jurul ei. Aproape o mie de metri 
pătraţi. 

— O mie de metri pătraţi?... Este mare? 

— Destul de mare încât să ne ocupe timpul de dimineaţă până 
seara, spuse Prosper. 

Odile completă: 

— Grădina de zarzavaturi, straturile de flori, păsările de curte 
au nevoie de multe îngrijiri. Uneori este istovitor. 

— Servitorii dumneavoastră nu vă ajută? 

— Nu avem servitori. 

— Atunci cine se ocupă de caii dumneavoastră? Prosper îşi 
scărpină vârful nasului. 

— Nu avem cai. 

— Păcat! Caii ne umplu viaţa de bucurie. Bunicul meu m-a 
învăţat asta. 

Când se întoarse Sandra, soţii Mouton avură un sentiment de 
uşurare. 

— Scuzaţi-mă! Aţi avut timp să faceţi cunoştinţă, sper! Odile 
răspunse cu un entuziasm puţin exagerat: 

— Henri-Charles este un copil adorabil. 

— Sunt mulţumită că v-a plăcut. Acum, să mergem la masă. 

Ca să nu o deranjeze pe Anne, care era obişnuită să servească 
masa în sufragerie, Sandra ordonase majordomului să servească 
prânzul pentru invitaţii ei în salonul lui Jupiter. Uluiţi de 
ambianța de o somptuozitate pentru ei - fără de seamăn, soţii 


Mouton îşi exprimau uimirea prin exclamaţii de admiraţie. Cea 
mai mare plăcere o simţiră la vederea mesei împodobite cu flori, 
cristaluri, argintărie. 

Servitorii aduceau primul fel de mâncare, când Anne, cu o 
expresie întunecată, trufaşă, intră cu pas lent. 

Prosper se ridică, punând şervetul lângă farfurie. Anne nu îl 
băgă în seamă şi i se adresă cumnatei ei: 

— Acum eviţi să stai în compania mea? 

Ea aruncă o privire întrebătoare asupra soţilor Mouton. 

— Nu-i cunosc pe invitaţii dumitale. De ce nu mi-i prezinţi? 

— Nu m-am gândit că te-ar putea interesa. Domnul şi doamna 
Prosper Mouton, părinţii mei... Doamna contesă de Senainville... 

Anne făcu o mutră dispreţuitoare. 

— Ah, înţeleg. Preferi să iei masa cu furnizorii care ne 
aprovizionează casa. Scuză-mă că te-am deranjat! 

leşi fără să aştepte replica Sandrei. 

Soții Mouton se priviră consternaţi. Nimeriseră în mijlocul unei 
lumi care pentru ei era de neînțeles. Servitorii îşi continuau 
treaba, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

— După prânz, aş vrea să vă arăt poneiul meu!, spuse Henri- 
Charles. 

Prosper Mouton clătină din cap. 

— Eşti foarte amabil, iar noi îţi mulţumim mult. Însă suntem 
obosiţi şi vrem să ne întoarcem cât mai repede acasă. 

Sandra mângâie mâna mamei ei. 

— Sunt dezolată! Cumnata mea este răutatea personificată. 
Vă cer iertare pentru acest incident. 

— Nu-i nimic, nu-i nimic!, spuse Odile. 

— N-aş vrea să fiu în locul tău, Sandra. Preţul pe care trebuie 
să-l plăteşti este prea scump... 

* 


x x 
Franţa îşi recăpăta suflul. Viaţa reintra în normalitate. La 
castelul Montfort, veniturile - care secaseră pe perioada 


ocupaţiei - începeau din nou să intre cu regularitate în vistierie, 
iar volumul lor tot mai mare permitea o reluare treptată a 
vechiului stil de viaţă. Armata de valeţi, cameriste, bucătari, 
vizitii, rândaşi, îngrijitori de cai, al căror număr se împuţinase 
după mobilizarea tinerilor servitori, era acum reconstituită 


parţial. Justinien, fostul majordom, revenit în Franţa după o 
lungă captivitate, îşi reluă funcţiile. 

Sandra luă hotărârea să mărească parcul de automobile, care 
număra doar câteva maşini arhaice, aproape inutilizabile, pe 
care nemţii nu binevoiseră să le rechiziţioneze, cumpărând un 
Rolls-Royce pentru ea şi un Daimler pentru Anne. Îşi reconstitui 
herghelia şi îşi manifestă intenţia să prezinte din nou, pe 
terenurile de curse de cai, culorile reprezentative ale grajdurilor 
proprii. 

Însă chiar în ziua în care îi fuseseră livraţi doi armăsari 
superbi, Sandra avu surpriza foarte neplăcută de a primi o 
înştiinţare prin care i se aducea la cunoştinţă refuzul consiliului 
de familie de a aproba aceste cheltuieli excesive. Motivele 
invocate erau simple şi clare: maşinile de lux îşi vor pierde în 
câţiva ani valoarea, deci aceste cheltuieli nu vor face decât să 
greveze averea minorului în mod inutil. Consiliul refuza de 
asemenea să aprobe cumpărarea armăsarilor, foarte costisitori, 
precum şi revenirea în competiţiile hipice a culorilor grajdurilor 
familiei, considerată ca fiind mult prea riscantă. 

Sandra cunoscu una dintre cele mai mari umilinţe din viaţa ei, 
atunci când furnizorii, răsplătiți pentru această situaţie 
neplăcută, sosiră să ia înapoi maşinile şi armăsarii. 

II convocă pe notarul Lefaure, care făcea parte din consiliul de 
familie, pentru a-i cere explicaţii. 

— Este cel mai mare afront pe care l-am primit din partea 
tuturor acelor domni care fac parte din acel consiliu revoltător. 
Mă întreb cum de ducesa de Rochebrune şi cu dumneavoastră 
personal aţi acceptat să-mi provocaţi această umilinţă. 

— Vă asigur, doamnă, că am încercat să împiedicăm această 
măsură, însă avem mâinile legate. Tutorele adjunct şi 
judecătorul tutelar au fost intransigenţi. Îmi permit să vă atrag 
atenţia asupra faptului că, pe viitor, va trebui să vă moderați 
cheltuielile. Conform dorințelor ducesei de Rochebrune, care v-a 
susţinut întotdeauna, consiliul va acoperi cheltuielile 
dumneavoastră de reprezentare. Veţi avea controlul asupra 
educaţiei fiului dumneavoastră, a întreţinerii şi reparațiilor 
curente ale castelului, grajdurilor şi parcului, precum şi asupra 
salariilor personalului de serviciu. Bineînţeles, aceste cheltuieli 


vor fi verificate, din punct de vedere contabil, de experţi 
desemnaţi de consiliu. 

Ochii Sandrei reflectară mânia. 

— Mi-aţi atribuit deci un rol de supraveghetoare, care abia 
dacă este mai mare decât cel al majordomului. 

— Vă cer iertare, doamnă, însă în calitatea dumneavoastră de 
mamă a micului duce şi de prinţesă văduvă moştenitoare, vi se 
vor acorda toate onorurile cuvenite. 

— Onoruri, însă nu putere. 

— Un fel de monarhie constituţională, doamnă. 

— Încetează cu glumele, domnule notar. Am înţeles. Nu-mi 
rămâne decât să-mi beau până la fund cupa amărăciunii. 

— Sunt dezolat, doamnă, însă în ceea ce mă priveşte, am fost 
întotdeauna prietenul dumneavoastră. 

Sandra se hotărî să schimbe subiectul. Se îndoia de 
sinceritatea notarului, însă se prefăcu că este mişcată de 
asigurările lui de simpatie. După plecarea lui, se închise în 
bibliotecă şi acolo, la adăpost de privirile indiscrete ale 
servitorilor, îşi dădu frâu liber sentimentului de amărăciune. Era 
convinsă că uneltirile Annei explicau această luare de atitudine 
din partea tutorelui adjunct şi a judecătorului. Sandra plânse cu 
lacrimi amare, însă această criză de descurajare nu dură mult. 
Recâştigându-şi stăpânirea de sine, se hotărî să lupte până la 
capăt. O bătălie pierdută nu înseamnă pierderea războiului. 

Însă la puţin timp după aceea, Sandra suferi un şoc puternic 
atunci când primi o înştiinţare în scris de la tutorele adjunct, prin 
care acesta îi cerea să reducă personalul de serviciu, mult prea 
numeros pentru a servi doar trei stăpâni. El îi recomandă, de 
asemenea, să închidă saloanele de recepții festive, a căror 
întreţinere se dovedea a fi prea costisitoare. Aceste dispoziţii 
imperative constituiau o imixtiune grosolană în propriile ei 
atribuţiuni. Fiecare fază a acestei escaladări administrative era 
marcată de un aer triumfal, pe care Anne nu se putea împiedica 
să nu-l exteriorizeze. Căci aceasta nu pierdea nici-o ocazie ca să 
îi pună bete în roate. Relaţiile lor aproape că încetaseră total. Ca 
să nu mai învenineze atmosfera, deja supraîncărcată de 
tensiune, Sandra o evita în mod sistematic pe cumnata ei. Ea şi 
Henri-Charles luau masa în salonul lui Jupiter, lăsându-i Annei 
utilizarea exclusivă a sufrageriei. 


Pentru a se elibera de starea nervoasă, făcea plimbări lungi 
călare, însoţindu-l pe fiul ei, care - în ciuda vârstei lui foarte 
fragede - devenise un călăreț desăvârşit. Seara, se retrăgea în 
bibliotecă şi acolo, printre cărţi, regăsea atmosfera liniştitoare, 
care păstra amprenta bătrânului duce. Frumoasa pendulă în stil 
Ludovic al XV-lea, aşezată pe o consolă aurită între cele două 
uşi cu geamuri, pe care doar bătrânul o întorcea, se oprise 
definitiv după moartea lui. Sandra căuta soluţia problemelor ei, 
gândindu-se la socrul ei, care, credea ea, o îndruma din lumea 
de dincolo. 

Se gândea să ia măsuri legale ca să-şi recâştige drepturile 
depline de tutore, când un eveniment neprevăzut, încărcat de 
consecinţe, veni să răstoarne toate datele problemei. Printr-o 
telegramă sosită de la Paris, se anunţa moartea lui Raymond, 
strivit de o maşină... 

* 


x x 


Această veste tulburătoare avu asupra Annei un efect 
neaşteptat. Cu umerii acoperiţi de un şal vechi din lână, cu 
mâinile aşezate pe genunchi, ea începu să cânte cu o voce 
tremurătoare un vechi cântec de leagăn, cu care îl adormea pe 
Raymond când era mic. Ea cântă toată ziua, noaptea următoare, 
apoi şi a doua zi. Cânta fără să se oprească, fără să bea, fără să 
mănânce, fără să se odihnească. Doctorul Caillavet încercă să-i 
administreze un calmant, însă ea se opuse cu sălbăticie. 

Anne continuă astfel până ce căzu leşinată, doborâtă de 
epuizare. După ce dormi 48 de ore, ea se trezi şi îşi reluă 
cântecul de leagăn, cu o voce jalnică, aducând cu un bocet. 

— Doamna contesă nu a putut suporta şocul, explică doctorul 
Caillavet. Sper că îşi va reveni, însă asta va necesita timp şi 
îngrijiri asidue. Dacă se va dovedi că nu este posibilă o 
însănătoşire, o vom interna într-o clinică specializată. 

Sandra deplânse moartea lui Raymond. Nu putea să uite 
faptul că este tatăl lui Henri-Charles. Datorită lui, devenise o 
Montfort cu drepturi depline. 

Uitând de animozităţile dintre ele, încercă să se apropie de 
Anne, să o consoleze. Însă aceasta, indiferentă la tot ce o 
înconjura, cânta legănându-se uşor. 


Raymond a fost înmormântat în cavoul familiei Montfort, cu 
toate onorurile datorate rangului său. Anne surprinse pe toată 
lumea când refuză să asiste la funeralii. 

„Fiul meu nu este mort! Vă bateţi joc de mine! El trăieşte şi va 
veni în curând la mine! Plecaţi! Nu mă mai plictisiţi cu prostiile 
voastre!”... 

Zilele, săptămânile, lunile se succedau cu monotonie... 

Sandra se gândea adesea la Raymond, cu sufletul plin de un 
sentiment greu de definit. Tristeţea şi remuşcările se amestecau 
uneori, tulburându-i somnul. Se străduia să-l uite pe Robert, a 
cărui amintire o bântuia până şi în visele ei, trezindu-i regretul 
că l-a pierdut. 

Va reveni el oare, într-o zi, plin de căinţă, pentru a o lua cu 
sine către o insulă îndepărtată, pierdută în mijlocul oceanului?... 
Era aproape convinsă că această dorinţă secretă nu se va 
realiza niciodată... . 

Sandra părăsea rareori castelul. In interiorul acestui 
microcosmos, îşi găsea rațiunea de a trăi: educația şi viitorul 
fiului ei. Telefonul, care fusese reinstalat în sfârşit, precum şi 
poşta îi asigurau comunicarea cu restul lumii. Nu primea decât 
vizitele avocaţilor, care se ocupau de litigiul ei cu tutorele 
adjunct. 

Totuşi, un apel telefonic din Paris întrerupse monotonia. 
Sandra auzi vocea jovială a lui Antoine de Vaubecourt, care îi 
vorbea de la celălalt capăt al firului. 

— Dragă prietenă, Roselyne şi cu mine ne-am gândit să te 
invităm pentru câteva zile la Paris. O schimbare a ambianţei ți- 
ar face bine. Am fi fericiţi să-ţi oferim o şedere plăcută. 

— Este foarte amabil din partea dumitale, Antoine. Compania 
dumitale şi cea a lui Roselyne mi-ar face mare plăcere. Insă 
castelul a devenit mai posesiv decât un amant pretenţios. El nu- 
mi permite să-l părăsesc nici măcar pentru câteva zile. 

— Înţeleg devotamentul dumitale, dragostea pentru acest 
leagăn istoric al familiei dumitale, însă nu trebuie niciodată să 
exagerăm. 

— Henri-Charles are nevoie de mine, de îngrijirile mele, de 
mângâierile mele. 

— Adu-l cu dumneata. 

— Nu. Este prea mic, prea delicat. 


— Dar are o guvernantă şi numeroşi servitori care să-l 
servească, insistă Antoine. 

— Sincer vorbind, dragă prietene, Parisul nu mă mai atrage. 
Viaţa trândavă a unei femei elegante, care îşi risipeşte timpul cu 
vizite la croitori, la coafori şi prin alte magazine de lux, pentru a- 
şi încheia ziua în ambianța boemă a vreunui bar amărât sau în 
patul vreunui amant, nu mă mai tentează deloc. 

— Dacă o şedere la Paris nu îţi surâde, îţi propunem o scurtă 
escapadă pe Coasta de Azur. Să jucăm la ruleta de la Monte- 
Carlo, să ne bronzăm la soare, să rătăcim pe un vapor cu pânze 
ar fi cu adevărat minunat. Nimic pretenţios. Doar noi trei. 

— Bine, mă voi gândi la acest proiect. Îţi voi telefona într-una 
din zilele următoare. Poate că voi da curs sugestiei dumitale, 
răspunse Sandra. Vino mai bine dumneata, împreună cu 
Roselyne, să petreceţi o săptămână la noi. 

Soții Vaubecourt acceptară invitaţia cu bucurie. Sosirea lor 
destinse puţin atmosfera. O cină la lumina lumânărilor alungă 
dispoziţia posomorâtă a Sandrei, care aprecie glumele şi 
anecdotele picante povestite de Antoine. Cele două femei 
purtau rochii de seară. 

Antoine purta un smoching alb cu o croială nouă. 

Pentru prima oară de mai mulţi ani, Sandra era bine dispusă. 
Căci după plecarea lui Robert, ea îşi pierduse bucuria de a trăi. 

Ceea ce o încărca din nou cu energie era doar dorinţa de a-i 
asigura viitorul fiului ei şi de a-şi păstra averea. 

A doua zi, soţii Vaubecourt îi cerură Sandrei permisiunea de a 
merge să o salute pe Anne. 

— Duceţi-vă!, spuse ea. Sper că vizita voastră îi va face bine. 
De la moartea lui Raymond, trăieşte în izolare totală. Recent, 
starea ei s-a îmbunătăţit în mod vizibil. 

Anne îi primi cu un surâs vag. Soții Vaubecourt o priviră, 
tulburaţi de ochii ei fără expresie, de gesturile ei de o 
încetineală bolnăvicioasă. 

În sfârşit, Anne vorbi: 

— Pot să vă ofer un ceai? 

— Veniţi de la Paris, nu-i aşa? Cred că l-aţi întâlnit pe 
Raymond. Ce mai face? Sunt sigură că îşi continuă studiile cu 
rezultate strălucite. Este un băiat bun. Mă adoră. lar eu sunt 
capabilă să fac totul pentru el... totul... 


Totul... 

O infirmieră servi lichiorurile şi ceaiul. 

Dintr-odată, Anne se opri cu privirea ţintă pe pendula aşezată 
pe şemineu şi îşi muşcă buzele până la sânge: 

— Julie, cine a întors pendula? 

Mirată, infirmiera privi acele imobile ale pendulei. 

— Nimeni, doamnă contesă. Nu funcţionează. Dumnea-voastră 
aţi ordonat să fie oprită. 

Soții Vaubecourt schimbară între ei priviri surprinse. 

— Cum poţi să-mi spui că nu funcţionează, Julie?, exclamă 
Anne. Nu auzi ticăitul ei? 

Uluită, infirmiera nu îndrăzni să răspundă. 

Peste câteva minute, Anne ridică mâna, apoi şi-o trecu peste 
frunte, şoptind: 

— Am avut o ameţeală... Dă-mi te rog, Julie, un pahar cu ceva 
foarte tare de băut! 

Apoi, fără tranziţie, începu să intoneze un cântec simplu, 
copilăresc, uitând de prezenţa soţilor Vaubecourt. Aceştia băură 
ceaiul, fără să schimbe un cuvânt, apoi se retraseră în vârful 
picioarelor... 

* 


x x 


În acea noapte, Anne se trezi brusc. Epuizată, căci somnul îi 
fusese tulburat de coşmaruri, simţea cum întregul corp îi era 
străbătut de fiori de gheaţă. În ciuda frigului care domnea în 
camera ei, broboane de sudoare îi şiroiau pe frunte. Coşmarul o 
bântuia chiar şi în stare de veghe. Fugea în mijlocul unei păduri 
populate de nişte siluete alburii, terifiante, chiar dacă lipsite de 
consistenţă. Şerpi veninoşi colcăiau şuierând printre copacii cu 
trunchiurile acoperite de solzi verzi-albăstrii. 

Într-un luminiş, unde pământul era ascuns sub un strat de 
licurici, Andrée, goală, făcea dragoste cu Raymond îmbrăcat în 
uniformă de luptă. Ea scotea ţipete scurte de excitare. Aceste 
tipete o treziseră pe Anne. 

O durere de cap violentă o făcu să geamă, dinţii îi clănţăneau, 
mâinile îi erau agitate de un tremur uşor. 

Dintr-odată, auzi din nou ţipetele scurte ale Andreei. Simţi pe 
braţe, pe faţă, acea senzaţie că i se face pielea de găină, care 
preceda marile crize de spaimă din copilăria ei. O mânie 


puternică îi dădu apoi aripi. Anne se aruncă jos din pat, puse pe 
ea un halat, ieşi ca o vijelie pe coridor, apoi merse de-a lungul 
acestuia până se opri în faţa camerei Andreei. Ţipetele scurte şi 
gemetele tinerei fete o călcau în continuare pe nervi. Anne 
apăsă pe clanţă, însă uşa era închisă cu cheia. 

— Deschideţi! Deschideţi!, strigă ea furioasă. 

Lovi cu pumnii în canaturile cu sculpturi aurite ale uşii. 

— Deschideţi sau sparg uşa! Julie! Julie! 

Obişnuită să fie mereu prezentă, pentru a răspunde prompt la 
fiecare chemare a stăpânei ei, infirmiera apăru alergând. 

Anne îi ordonă pe un autoritar: 

— Julie, du-te s-o chemi pe Miss Swanson! Ea are cheia de la 
această uşă. 

Infirmiera încercă să o liniştească. 

— O voi chema mâine de dimineaţă, doamnă contesă. Acum 
ar trebui să vă odihniţi. 

— Nu discuta ordinele mele! Du-te şi o caută! 

Soții Vaubecourt auziră, din camera lor, toată această gălăgie. 
Se priviră consternaţi. 

Roselyne murmură îngrozită: 

— Miss Swanson nu mai este de ani de zile în serviciu la 
familia Montfort! lar Andrée este moartă! 

Antoine făcu un gest de neputinţă. 

— Sunt incapabil să-ţi răspund, Roselyne! Sunt tot atât de 
stupefiat ca şi tine. 

Apoi se făcu tăcere. 

Când soţii Vaubecourt se prezentară, de dimineaţă, la micul 
dejun, Sandra, care sosise înaintea lor, era aşezată în capul 
mesei. Pe buzele ei flutura un surâs obosit. 

— Vă aşteptam, prieteni. Scuzaţi zgomotul pe care, poate, l-aţi 
auzit! Anne este puţin cam agitată. Ea i-a pus pe jar pe servitori. 
Dar totul a trecut. Ce pot să vă ofer? Ceai sau cafea cu lapte? Vă 
recomand şunca. Este deosebit de fină... 

* 


x x 

— O rog pe doamna contesă să-şi ia medicamentele!, spuse 
infirmiera, aducând, pe o tavă, un pahar cu apă şi câteva 
comprimate. 


Docilă, Anne se opri din fredonarea cântecului, înghiţi 
medicamentele, apoi goli paharul cu apă. 

— Mulţumesc, Julie!, spuse ea, legănându-şi capul. 

— Afară este vreme frumoasă, spuse infirmiera. N-aţi vrea să 
ieşim în grădină? Parfumul brazilor şi al florilor îmbălsămează 
aerul. Soarele străluceşte şi păsările ciripesc. 

Ea folosea accente lirice pentru a glorifica natura. Era 
îngrozitor de plictisitor să stai toată ziua închisă între patru 
pereţi, cu această nebună care fredona fără încetare, ca un disc 
uzat ce se învârteşte la infinit. 

Anne nici măcar nu-i răspunse. Infirmiera făcu o nouă 
încercare. 

— Ar trebui să luaţi măcar puţin aer pe balcon. 

Anne îşi părăsi fotoliul şi se îndreptă ca un automat spre uşile 
mari cu geamuri, pe care Julie se grăbi să le deschidă. leşită pe 
balcon, îmbrăţişă cu privirea aleile parcului, fântânile, pădurea 
care delimita orizontul. O licărire de luciditate îi însufleţi pentru 
o clipă ochii stinşi. 

Un zgomot îi atrase atenţia. Se apropie de balustradă şi privi 
în jos. Pe terasă, Sandra şi soţii Vaubecourt luau micul dejun. 
Vorbeau plini de însufleţire, râdeau, glumeau. 

Anne resimţi ca pe un afront această veselie gălăgioasă, care 
acoperea propria-i voce tremurătoare. Apoi îl văzu pe Henri- 
Charles, călare pe poneiul lui care mergea la trap, urmat 
îndeaproape de calul bătrânului duce. Copilul se apropie de 
terasă, o salută vesel pe mama lui şi pe invitaţii ei, apoi îşi reluă 
plimbarea, îndreptându-se spre fundul parcului. 

Această scenă o irită pe Anne, care se întoarse pe călcâie, 
intră în camera ei şi se prăbuşi pe un scaun. 

— Închide uşa, Julie! Oamenii aceia fac prea mult zgomot. Mă 
enervează... Dacă ai şti cât de tare mă enervează... 

Trăncănesc... Trăncănesc... Trăncănesc... 

Îşi acoperi cu mâinile urechile care îi vâjâiau... 

— Nu vreau să-i mai văd şi nici să -i mai aud! 

— O rog pe doamna contesă să ia acest medicament! Brusc, 
Anne se ridică, cu ochii rătăcitori, cu buzele strânse, cu mâinile 
tremurând, apoi izbucni furioasă: 

— Nu medicamentele îmi vor aduce înapoi liniştea, pacea de 
care am nevoie. Alungă-i pe toţi străinii care au invadat castelul, 


castelul meu, castelul fiului meu şi îmi voi recăpăta sănătatea!... 
Alungă-i pe toţi, Julie! Să dispară! Să-i înghită iadul! Nu vreau 
să-i mai văd... Nu mai vreau... 


Nu mai vreau... 
* 


x x 


Însă încercările prin care îi era dat Annei să treacă nu erau 
decât la început. 

În noaptea următoare, ea se trezi cuprinsă de o oribilă 
senzaţie de frig. Corpul îi era îngheţat. Privi în jur şi văzu cu 
mirare că una din uşile cu geamuri era larg deschisă. Anne îşi 
aminti că a Închis- o înainte de a se culca. In acel moment, o 
văzu pe Andrée, a cărei siluetă era translucidă, apărând în faţa 
uşii: 

Vocea blândă, insinuantă, a tinerei fete murmură pe un ton 
cristalin, ca un pârâiaş care curge: 

— De ce tremuri? Este cald ca în plină vară! Căldura este atât 
de plăcută! Eu m-am simţit foarte bine atunci când mi-ai deschis 
fereastra! O briză uşoară, parfumată îmi mângâia obrajii... 
Uşoară ca un fulg, mergeam, mai curând alunecam pe oglinda 
unui lac cu unde liniştite, sub un cer senin şi atât de frumos 
încât cântam de bucurie... Ei da, râul Styx nu este chiar aşa de 
întunecat, chiar aşa de negru cum se spune... Nu-ţi fie frică de 
moarte, Anne! Sfârşitul zilelor noastre este ca un apus de soare 
liniştitor, care te invită să dormi, să te odihneşti înainte de 
marea călătorie spre lumea de dincolo!... Nu mai tremura, Anne! 
Nu mai tremura!... Mă vei urma, aşa cum m-a urmat şi 
Raymond... 

Anne urlă: 

— Pleacă! Pleacă, târfă! Nu te apropia de mine şi nici de fiul 
meu! Pleacă! 

— Dar fiul tău este mort, Anne! 

— Nu! Minţi! Raymond trăieşte! 

— Fiul tău este lângă mine! Este mort! 

— Nu, nu, nu... 

Anne deschise ochii. Corpul îi era scuturat de frisoane 
dureroase. Uşa cu geamuri era închisă. Frigul intens care o 
năpădise avea o explicaţie de o simplitate copilărească. In 
timpul somnului, cuvertura alunecase, lăsând-o aproape goală. 


Sună infirmiera care veni în goană, răspunzând chemării ei. 

— Mi-e frig! Mi-e îngrozitor de frig!, spuse Anne clănţănind din 
dinţi. 

Julie o înveli cu un halat gros. 

— Ar trebui să îmi urmaţi sfatul, doamnă contesă şi să ieşiţi 
puţin. Afară este vreme frumoasă. Este o adevărată zi de vară. 
Soarele vă va încălzi. Aveţi nevoie de aer. Sunt luni întregi de 
când nu aţi mai părăsit această cameră. 

De data asta, Anne nu mai făcu nici-o obiecţie. 

— Ai, poate, dreptate, Julie. Condu-mă pe balcon. 

Razele arzătoare de soare îi încălziră sângele, însufleţindu-i 
organismul slăbit. 

În faţa ochilor Annei, păreau că au luat foc bazinele, vastele 
oglinzi de apă care reflectau lumina orbitoare. 

— Este frumos!, spuse ea cu un aer absent. Foarte frumos! 

Apoi faţa ei se întunecă. 

— Am avut un coşmar, Julie. Un coşmar foarte urât. O voce 
îndepărtată, malefică, îmi spunea că fiul meu este mort. Este o 
minciună grosolană, Julie, nu-i aşa? 

Infirmiera tuşi, pentru a câştiga timp înainte de a răspunde. 

Ar fi preferat să nu-şi spună gândul cu voce tare. Această 
întrebare o punea în încurcătură. 

— De ce taci, Julie? 

Ochii ei încercară să citească o negare pe faţa infirmierei. 

O imploră din nou: 

— Julie, ce înseamnă tăcerea asta? Explică-mi! Fiul meu este 
bolnav? Ţi-a trimis veşti? Vorbeşte, Julie! 

Anne o apucă de umeri şi o scutură cu violenţă. 

— Răspunde! Răspunde! 

O bănuială cumplită îi tăie respiraţia. 

— Ce s-a întâmplat, Julie? Pentru numele lui Dumnezeu, 
răspunde-mi! 

Un zgomot de copite se auzi pe pietrişul de pe alee. Anne privi 
în jos şi îl văzu pe Henri-Charles care traversa grădina, călare pe 
ponei. 

Infirmiera folosi acest pretext pentru a schimba subiectul. 

— Micul duce este fermecător!, spuse ea zâmbind. 

Anne repetă ca un automat: 

— Micul duce... micul duce... 


O expresie de ură dementă îi tulbură ochii. 

— Nu despre el ţi-am vorbit. Spune-mi ce ştii despre fiul meu! 

O lumină orbitoare îi străfulgeră, dintr-odată, mintea. Ea şopti 
abia perceptibil: : 

— Andrée mi-a vorbit despre el. Insă ea minte. Sunt sigură că 
minte!... Julie, nu îmi răspunde!... Ştiu doar că Raymond este în 
viaţă şi asta îmi este de-ajuns. Nimeni nu ar putea să mă 
convingă de contrariul. Raymond este în viaţă! 

Anne izbucni în hohote de plâns: 

— Mi-e frig, Julie! Să intrăm în casă! Mi-e frig! Mi-e atât de frig! 


x 

x x 

În acea noapte, îl visă pe Raymond. Acesta mergea de-a 
lungul unei alei, mărginită de sălcii-plângătoare şi ţinea de 
mână o fată. Anne nu putea să distingă trăsăturile confuze ale 
fetei. Pe cerul întunecat, alergau nori cenuşii, grei, anunțând 
furtună. Raymond mergea încet, privind drept în faţa lui. 

— Raymond! Raymond! 

Strigătele mamei sale nu schimbară cu nimic comporta- 
mentul lui. Se îndrepta spre o ţintă cunoscută doar de el şi de 
tânăra fată. 

Cerul luă foc, străbătut de un fulger orbitor şi, datorită acestei 
lumini, Anne recunoscu înspăimântată faţa Andreei. 

Ea gemu: 

— Andrée, nu-l lua cu tine pe fiul meu! Andree!... 

Andree!... 

Însă ei continuau să înainteze spre orizontul acoperit de nori. 

Fulgerul se stinse şi într-o clipă totul se cufundă din nou în 
întuneric. 

Anne plângea în hohote, disperată. 


— Andrée, nu-l lua cu tine! Nu-l lua cu tine! 
x 


x x 


Conform recomandărilor consiliului de tutelă, Sandra concedie 
un mare număr de servitori. O a doua serie de concedieri urmă 
la puţin timp după aceea. Toţi acei oameni erau disperaţi că 
rămâneau fără loc de muncă, cu atât mai mult cu cât nu aveau 
să- şi reproşeze nici -o abatere de la sarcinile lor. In urma 


acestei reduceri a personalului, activitatea obişnuită 
asemănătoare unui stup de albine se opri brusc, fără tranziţie şi 
avu drept efect o lâncezeală şi o toropeală care evocau 
moartea. Printre servitorii pe care Sandra îi păstrase în serviciul 
ei domnea o mare nervozitate, din cauza fricii de a nu fi 
concediaţi şi ei de pe o zi pe alta. 

Absorbită de aceste probleme, Sandra nu avusese timp să se 
ocupe de Anne. 

În această ambianţă tristă, vestea pe care i-o anunţă Julie, 
stăpânită de o mare emoție, avu efectul unei lovituri de 
măciucă. 

— Doamna contesă Anne a dispărut. Am căutat-o peste tot 
fără să o pot găsi. Cred că a părăsit castelul în timpul nopţii. In 
ultimele zile, părea foarte deprimată. Am impresia că a realizat, 
în sfârşit, că fiul ei este mort. Mi-e teamă să nu facă vreun gest 
ireparabil, doamnă prinţesă. 

— O vom găsi, promise Sandra. 

Toţi servitorii disponibili au fost puşi în mişcare. După o 
adevărată goană prin parc şi prin pădure, aceştia o găsiră pe 
Anne rătăcind în apropierea heleşteului cu şerpi. Fredona un 
cântec şi pronunţa din când în când cuvinte fără noimă. Oamenii 
o aduseră la castel. 

Julie o puse pe pat şi îi pregăti un sedativ. 

— Lasă-mă singură, spuse stăpâna ei, cu o voce slabă. 

— Dar, doamnă contesă, nu ştiu dacă eu... 

— Voi sta liniştită, Julie. Du-te! Ai şi tu nevoie de odihnă. Vreau 
să dorm puţin... 

* 

x x 


Impresionată de durerea mută a cumnatei sale, Sandra uită 
de divergenţele, adesea grave, care înveninaseră relaţiile dintre 
ele. Ar fi dorit să găsească mijloacele necesare pentru a-i putea 
alina suferințele. O înțelegea. Pierderea fiului o lăsa pe Anne 
fără singura ei rațiune de a trăi. 

Retrasă în bibliotecă, Sandra reflecta la toate aceste 
complicații, pentru care nu putea găsi soluții. Studia ultimul 
raport al administratorului domeniului, când Justinien intră, după 
ce bătuse la uşă. 


Acesta nu putea să-şi ascundă agitația şi îşi căuta cuvintele, 
ca să explice ceea ce se petrece. 

— Vă cer iertare, doamnă prinţesă, însă Eldorado îşi face de 
cap în faţa intrării în castel. 

Sandra îl privi intrigată. 

— Cum aşa? 

— Nechează, loveşte pământul, pufăie, azvârle cu copitele în 
rândaşii care vor să-l ia de acolo, se ridică în două picioare, de 
parcă l-ar fi apucat turbarea. 

O bănuială trecu prin mintea Sandrei. Instinctul o aver-tiză 
asupra iminenţei unui pericol. 

— Unde este ducele? 

Cobori în curte, urmată de Justinien şi îl văzu pe Eldorado, 
care se îndepărta câţiva paşi, apoi revenea, se îndepărta din 
nou, ca şi cum ar fi vrut să-i determine să îl urmeze. 

Bastien sosi în goană. 

— Joel, îngrijitorul de cai, l-a văzut pe domnul duce ieşind 
călare, acum două ore. Eldorado îl urma, ca de obicei. 

Sandra înţelese mesajul pe care i-l transmitea Eldorado. 

— Să mergem să-l căutăm pe duce! Vom cutreiera toată 
pădurea! Acolo îl vom găsi! 

Sandra şi oamenii ei urcară pe cai şi porniră în galop rapid 
către liziera pădurii, care mărginea parcul. Ajunşi la intrarea în 
pădurea bătrână, cu copaci înalţi, se împrăştiară cu toţii precum 
cercetaşii şi începură să scormonească pădurea în mod 


metodic... 
* 


x x 

Anne se agita în patul ei, fără să-şi poată găsi liniştea. Dintr- 
odată, o prezenţă străină în camera ei, pe care o simţi instinctiv, 
o făcu să se ridice în capul oaselor. 

În şemineu ardeau câţiva buşteni, aşa cum ordonase ea. În 
picioare, dreaptă ca o lumânare, cu spatele întors spre foc, 
Andree o privea cu un zâmbet şiret. Flăcările care dansau în 
vatra şemineului aruncau în jurul corpului ei ca o aură roşiatică. 

„Oare am înnebunit?, se întrebă Anne, ducându-şi mâna la 
frunte. Nu trebuie să mă mai las tulburată de aceste fantome. 
Morţii sunt morţi. Strigoii nu există. Toate astea nu sunt decât 


rodul imaginaţiei celor vii. Trebuie să mă stăpânesc, să-mi 
regăsesc calmul.” 

În ciuda acestor încercări de a se încuraja, nu reuşi însă să se 
liniştească. 

Andree continua să o privească cu un aer provocator. 
Cuprinsă de furie, Anne alergă spre măsuţa situată în mijlocul 
camerei, luă o vază de cristal şi o aruncă spre capul tinerei fete. 
Obiectul trecu prin aceasta şi apoi se sparse de consola 
căminului. 

— Pleacă, târfă!, strigă Anne, exasperată de prezenţa acestei 
siluete, care se contura în continuare pe fundalul incandescent 
al focului din şemineu. Julie, ajutor! g 

O căută cu privirea pe infirmieră, gâfâind. Insă aceasta nu 
răspunse la chemarea ei. Anne îşi aminti că o trimisese să-i 
aducă ceai de la bucătărie. _ 

Se simţi ca fulgerată de o durere de cap violentă. Inchise ochii 
şi îşi masă uşor tâmplele dureroase. Seara întuneca ferestrele, 
iar umbrele se instalau pe ascuns, prin colţurile camerei. 
Cuprinsă de frisoane, Anne ieşi din cameră alergând, urmărită 
de zâmbetul Andreei. Traversă în goană vasta galerie 
împodobită cu statui de marmură, oglinzi înalte, torţe din bronz. 
Bolţile, pereţii, imensele spaţii goale îi trimiteau înapoi ecoul 
paşilor. Erau însă paşii ei, sau paşii pe care îi imitau membrii 
răposaţi din familia Montfort, care îi reproşau moartea Andreei şi 
a lui Gerard? 

Ea se opri şi se opriră şi ei. Făcu un pas înainte, iar ei 
executară aceeaşi mişcare; se opri din nou şi apoi porni, însă 
umbrele veneau în urma ei, rămâneau tot timpul lângă ea. Anne 
avu impresia că le aude respiraţia. Enervată la culme de aceste 
prezenţe, care se manifestau doar prin zgomote, porni înainte în 
vârful picioarelor, o umbră printre umbre. Ajunsă la capătul 
galeriei, o teamă cumplită puse dintr-odată stăpânire pe ea. 
Umbrele, care se ascundeau îndărătul vălurilor nopţii care se 
instala, îi spionau toate mişcările. Se apropie de mica încăpere, 
camuflată în parte de un ornament aurit şi acţionă maneta 
instalaţiei electrice. Galeria vastă parcă luă foc, invadată de o 
infinitate de lumini care ţâşniră din lustre, din candelabre, din 
torţele aliniate în faţa oglinzilor gigantice care reflectau această 
cascadă luminoasă, dublându-i intensitatea. 


Anne privi în spatele ei şi zâmbi satisfăcută. Strigoii, îngroziţi 
de explozia acestei iluminaţii, se topiseră. Însă zâmbetul îi 
îngheţă, atunci când descoperi umbrele care stăteau lipite de 
spatele coloanelor. Ei erau acolo, la pândă şi nu aşteptau decât 
un moment favorabil ca să se arunce asupra ei şi să o sufoce, în 
ciuda aparenţei lor imateriale. 

Terorizată, Anne o luă la fugă. Traversă în goană un şir de 
încăperi şi înaintă spre saloanele mari. Peste tot, răsucea 
comutatoarele şi răspândea valuri de lumină, pentru a goni 
umbrele. Voia să-şi revadă fiul, să-l strângă la pieptul ei. 
Raymond ar apăra -o împotriva tuturor acestor răbufniri de ură 
împotriva ei ale membrilor familiei Montfort care nu mai erau în 
viaţă. 

— Vreţi să mă înfruntaţi cu orice preţ?, strigă ea, strângând 
pumnii şi aruncând priviri rătăcite în jurul ei. Sunt pregătită! 
Auziţi? Sunt pregătită! 

Cu paşi hotărâți, ritmici, se întoarse în galeria imensă care 
strălucea de lumină. 

— Veniţi! Veniţi! Vă aştept!, urlă ea sfidându-le. leşiţi din 
găurile voastre! Dar vă previn, nu sunteţi decât nişte umbre! Eu 
sunt vie, deci mai puternică decât voi! 

Umbrele lipite în spatele coloanelor o spionau. 

— Nu vreţi să ieşiţi? Ei bine, voi veni eu la voi. Ştiu cum să vă 
smulg din tenebrele unde vă aflaţi! Da, ştiu! 

Traversă din nou galeria. În sens invers de această dată. Paşii 
ei hotărâți, siguri, încrezători, răsunau pe dalele din marmură 
albă cu striaţii roşietice. Ajunsă în faţa uşii de la sufragerie, o 
deschise cu un gest energic şi aprinse lumina electrică. Ceea ce 
văzu o surprinse atât de tare, încât rămase împietrită pentru 
câteva clipe, în jurul mesei servite pentru micul dejun, erau 
aşezaţi toţi membrii familiei ei. Bătrânul duce prezida masa, cu 
un aer semeţ, închis în sine, cu fruntea întunecată. În spatele 
fiecăruia, stăteau în picioare personaje în costumaţii de teatru. 
Costumele şi rochiile lungi, încărcate de dantele şi de bijuterii, 
se asemuiau cu cele purtate de membrii familiei Montfort, 
imortalizaţi în tablourile expuse în galeria de portrete. 
Trăsăturile lor erau uşor de recunoscut. 

Strângând din maxilare, Anne îi privi drept în faţă, cu un aer 
combativ. 


— Marele tribunal al familiei Montfort reunit în şedinţă 
plenară!, spuse ea cu o ironie forţată. Vorbiţi, vă ascult! 

Personajele o priviră fix, cu ochii sticloşi, rămânând 
nemişcate. O stare de rău puse brusc stăpânire pe Anne. Curajul 
ei se topea, voinţa îi slăbea, picioarele i se înmuiau. Ar fi 
preferat să fie nevoită să se lupte cu fiinţe vii, mai uşor de 
învins, deşi ar fi crezut contrariul. 

Focul puternic care ardea în şemineul din marmură era, din 
fericire, viu şi el. Focul era un aliat natural. Căldura lui se 
opunea duhorilor umede, dezgustătoare, pe care le emanau în 
jurul lor membrii familiei Montfort. 

Bătrânul duce, copiii lui, nepoţii lui se ridicară şi făcură câţiva 
paşi spre Anne, cu mişcări lente, urmaţi de toţi strămoşii lor. 

— Nu vă apropiaţi de mine!, urlă ea. Plecaţi! întoarceţi-vă în 
mormintele voastre! 

Toate acele umbre îşi strângeau rândurile în jurul ei. Anne 
făcu un pas înapoi. Lividă de groază, privi măştile palide, 
transparente, care o înconjurau din toate părţile. 

Frica îi dădu forţa să reacționeze. A 

— Înapoi!, strigă ea înnebunită de groază. Înapoi! 

Se repezi către şemineu, luă din el un butuc, cuprins în parte 
de foc şi îl zvârli cu toată puterea spre acele umbre. 

Absorbită de înfruntarea cu acei morţi-vii, Anne observă totuşi 
focul de la care se aprinse perdeaua. 

Umbrele continuau să înainteze. 

Anne luă o altă bucată de lemn aprins. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! 

Ea agită bucata de lemn aprins pentru a se apăra. 

— Numai eu pot stinge focul! Dacă mă atacați, voi da foc la 
tot! 

Se retrase într-un salon alăturat, în timp ce ei o urmă-reau 
încet, însă inexorabil, ca nişte automate. 

— Opriţi-vă, sau dau foc şi la salonul ăsta! Dacă va trebui să 
pier eu, vom pieri cu toţii, împreună cu toate comorile pe care 
Henri-Charles i le-a furat fiului meu! 

Apropie flacăra de o tapiţerie mare din secolul al XVI-lea, care 
începu să ardă, răspândind un miros acru, a pârlit. Focul se 
răspândi la o canapea Louis XIV, apoi la un paravan din mătase 
ţesută cu fir de aur. 


Anne izbucni în râs. 

— Sunt mai puternică decât voi! în câteva ore, pot să dis-trug 
tot ceea ce vrea să păstreze pentru el bastardul Sandrei! Toate 
aceste bogății vor cădea pradă flăcărilor! 

Privi din nou, cu un aer triumfător, tablourile care se 
înnegreau, se scorojeau, apoi luau foc trosnind. Scuturată de un 
râs convulsiv, Anne trecu în salonul următor şi plimbă lemnul 
aprins pe deasupra draperiilor grele, care scuipară torente de 
flăcări la rândul lor, flăcări care se propagau la mobile, la 
covoare, la mătăsuri. Fumul sufocant, gros, urca în vârtejuri spre 
plafoanele înalte. 

Imprăştia focul pretutindeni, cu o voluptate răzbunătoare, în 
urma ei, rămânea pârjolul. Geamurile, oglinzile, vazele din 
porțelan, bibelourile se spărgeau sub efectul căldurii intense. 
Incendiul se propaga, distrugând, transformând în cenuşă 
bogăţiile familiei  Montfort. Anne alerga de-a lungul 
somptuoaselor saloane, asemenea unui foc rătăcitor 
întruchipând un duh necurat. 

Umbrele se amestecau cu vârtejurile de fum negru, urmărind- 
o pe Anne, care hohotea, plângând şi râzând în acelaşi timp, cu 
lacrimile curgându-i pe obraji... 

* 


x x 
Sunetele unui corn de vânătoare - semnalul stabilit - care se 


auziră deasupra unui frunziş des, îi făcură pe Sandra şi pe 
oamenii ei să se îndrepte, alergând, în acea direcţie. Lângă un 
tufiş, Sandra văzu micuțul corp al fiului ei, întins pe spate, la 
pământ. La câţiva paşi mai încolo se afla şaua răsturnată. Foarte 
aproape de el, poneiul, cu urechile ridicate, îşi veghea stăpânul. 

Sandra sări jos de pe cal, îngenunche şi se aplecă deasupra 
fiului ei, căutând cu disperare să descopere un semn de viaţă. 
Henri-Charles avea faţa şi mâinile zgâriate, însă respira. 

În timp ce servitorii pregăteau o brancardă improvizată, 
Justinien încercă să o încurajeze. 

— Curaj, doamnă prinţesă! Sunt sigur că domnul duce va ieşi 
cu bine din întâmplarea asta. L-a salvat talia joasă a poneiului. O 
cădere de la această înălţime nu poate să fie foarte periculoasă. 
A fost zdruncinat puţin din cauza şocului, însă îşi va recăpăta 
cunoştinţa. 


— Mulţumesc, Justinien! Să te audă Dumnezeu! 

Sandra îl trimise pe unul dintre oamenii ei să-l caute pe 
doctorul Caillavet. 

Justinien examină şaua. Constată cu surpriză că chingile 
fuseseră tăiate parţial, astfel încât să se rupă în timpul cursei de 
călărie. După cât se părea, la un salt peste obstacol, care a 
determinat o mişcare bruscă şi violentă, chingile cedaseră, iar 
şaua se răsturnase, antrenându-l pe copil ea în cădere. 

Majordomul îi spuse Sandrei cele constatate, iar aceasta 
înţelese adevărul. leşirea nocturnă a Annei explica totul, 
împinsă de nebunie, exasperată de moartea fiului ei, încercase 
să -l omoare pe cel care, în ochii ei, rămânea un bastard, un 
străin. Sandra înţelese că această situaţie nu mai putea să 
dureze. Trebuia să găsească o soluţie. 

Cu măsuri de precauţie infinite, servitorii îl aşezară pe copil pe 
brancardă. Sandra îl privea îngrozită, temându-se de ce era mai 
rău. 

Cortegiul se puse în mişcare. Sandra mergea pe jos, ală-turi 
de fiul ei, care părea că doarme pe targă. 

Când ajunseră la liziera pădurii, rămaseră consternaţi de 
spectacolul care li se oferi ochilor lor. Castelul ardea. Vârtejuri 
de fum şi de flăcări şerpuitoare ieşeau prin uşile cu geamuri de 
la etajul cu saloanele de recepții. Maşinile pompierilor soseau 
chiar atunci, precedate de dangătul clopotelor care sunau 
asurzitor. 

Sandra înţelese, cu inima strânsă de o emoție puternică, 
faptul că o mare parte din aceşti oameni, care astăzi erau gata 
să-şi pună viaţa în pericol, voiseră cu un an în urmă să ia 
castelul cu asalt, ca să o pedepsească pe Andree. Se simţi 
încurajată de această întoarcere a opiniei publice în favoarea ei. 
Tentativa de asasinat săvârşită împotriva fiului ei, castelul în 
flăcări, duşmănia declarată pe care i-o purta Anne, pierderea lui 
Robert, toate aceste lovituri ale sorții care se înverşuna să o 
urmărească nu vor putea să-i învingă voinţa de a dobori toate 
obstacolele care îi stăteau în cale. 

In picioare, lângă fântâna lui Jupiter, Anne, având -o pe Julie 
lângă ea, privea nemişcată incendiul şi lupta celor care se 
străduiau să- | învingă. Pompele de apă intraseră în funcţiune, 
pompierii înarmaţi cu furtunuri de apă urcau pe scările lungi, 


sprijinite de ziduri, iar jeturile de apă pătrundeau cu violenţă 
prin uşile cu geamuri, acoperind flăcările. 

Pentru moment, Sandra era însă absorbită de starea fiului ei. 
În afară de el, nimic nu mai conta. Totul îi era subordonat lui 
Henri-Charles. Acesta deschise ochii. În ciuda durerilor care îl 
copleşeau, el îi zâmbi mamei lui. Beată de bucurie, uitând de 
toate necazurile, de toate grijile, ea îi sărută mâinile. El vru să 
se ridice, însă Sandra îl împiedică. 

— Stai liniştit, scumpul meu! Dintr-un moment în altul trebuie 
să vină doctorul, ca să se ocupe de tine! 

Când micul cortegiu ajunse în dreptul Annei, aceasta văzu 
copilul încă în viaţă şi păli. Reacţia ei nu-i scăpă neobservată 
Sandrei, care vru să-i vorbească, însă sosirea doctorului 
Caillavet o împiedică s-o facă. Doctorul se apropie de Henri- 
Charles zâmbind. 

— Lăsaţi-mă să-l văd pe micul meu pacient!, spuse el pe un 
ton jovial. 

Servitorii aşezară targa pe sol, iar doctorul efectuă, sub 
privirile îngrijorate ale Sandrei, o examinare medicală sumară. 

Mângâie uşor obrazul copilului, apoi declară râzând: 

— Nimic grav! Câteva echimoze şi zgârieturi fără importanţă. 
Şocul emoţional a fost mai puternic. Însă câteva zile de odihnă îl 
vor pune pe picioare. Îi voi prescrie un întăritor. Fiul 
dumneavoastră, doamnă prinţesă, are şapte vieţi în micuța lui 
inimă. 

înfuriată de ultima frază a doctorului Caillavet, Anne se 
îndepărtă de toţi acei oameni pe care îi detesta şi se îndreptă 
spre intrarea în castel. 

Julie se repezi după ea. 

— Doamnă contesă, aşteptaţi-mă! Este periculos să intraţi în 
casă până când incendiul nu va fi stins! 

Anne îşi întoarse brusc capul şi o fixă cu privirea plină de o 
sălbăticie care o descumpăni pe Julie, apoi îşi continuă drumul. 

Infirmiera îi aruncă Sandrei o privire grăitoare, implorându-i 
ajutorul. Aceasta, eliberată în sfârşit de temerile privind fiul ei, o 
porni rapid pe urmele cumnatei sale. 

— Anne, vreau să-ţi vorbesc!, spuse ea cu o voce autori-tară. 

Anne se prefăcu că nu aude şi urcă treptele din marmură roz, 
cu un aer hotărât. 


— Opreşte-te, Anne! Opreşte-te! 

Cumnata ei nu-i dădu atenţie şi intră în vestibulul vast, cu 
Sandra pe urmele ei. Se încrucişă pe drum cu câţiva pompieri, 
care alergau spre treburile lor şi care o priviră cu mirare. 
Incendiul, care se întinsese doar la etajul de saloane festive, era 
în parte stăpânit, însă pericolul nu fusese încă eliminat total. 

Anne urcă rapid scara care ducea la primul etaj şi se pierdu în 
galeria de oglinzi, refuzând să-i răspundă Sandrei care alerga pe 
urmele ei. 

Fumul cuprindea bolțile înalte. Focul care devora sufra-geria şi 
saloanele alăturate trosnea cu furie. 

Sandra reuşi în sfârşit să o prindă pe Anne de braţe. 

Aceasta se opri şi o privi cu o ură puternică. 

— Cum îndrăzneşti... 

Sandra nu îi dădu drumul. 

— Trebuie să mă asculţi! 

Anne se smulse din mâinile ei şi se repezi spre sufragerie, ca 
şi cum ar fi vrut să o atragă în acel pârjol. 

Flăcările cuprindeau canaturile uşii deschise. 

Sandra o prinse din nou cu mâinile. 

— Acum nu o să-mi mai scapi!, spuse ea, tutuind-o. O să mă 
asculţi până la capăt, apoi o să faci ce vrei. 

— Lasă-mă!, strigă Anne. 

— Henri-Charles este fiul fiului tău! Şi tu ai fost la un pas să-l 
omori! 

Anne tresări. 

— Minti! Minţi! 

— Acesta este adevărul! Raymond este tatăl lui Henri-Charles! 

Anne se repezi asupra Sandrei şi o lovi cu pumnii. 

— Nu este adevărat! Minţi! Raymond nu mi-ar fi făcut asta! 

Sandra îi imobiliză mâinile şi o privi în ochi. 

— Ce ştii tu despre Raymond? Nu l-ai înţeles niciodată! Nu 
ştiai decât să îi dai ordine! l-ai refuzat întotdeauna di-alogul care 
trebuie să se stabilească între o mamă şi fiul ei. Pentru tine, el 
nu a fost decât un obiect. 

Anne izbucni în lacrimi. 

— Nu este adevărat! Taci! Taci! 

Făcu un gest ca să-şi acopere urechile cu mâinile, însă Sandra 
o împiedică. 


— Nu! Acum ai să mă asculţi până la capăt! Tu l-ai stricat aşa 
cum strici o păpuşă! Şi de frica răzbunării tale am participat şi 
eu la această dramă. L-am respins... Totuşi, el era cel mai 
tandru, cel mai generos, cel mai singur dintre toţi membrii 
familiei Montfort... Tatăl lui Henri-Charles... 

Sânge din sângele tău... 

Anne plângea în hohote. Ea nu se mai împotrivi când Sandra o 


scoase în vestibulul mare şi apoi în curte. 
* 


x x 


După câteva ore de eforturi, pompierii ajutaţi de servitori şi de 
săteni  reuşiră să stăpânească incendiul. Pagubele erau 
importante, însă se limitau doar la sufragerie şi la patru saloane. 

După plecarea oamenilor, Sandra parcurse singură camerele 
cu pereţii înnegriţi de foc. Resturi jalnice de mobilă, tablouri, 
covoare erau împrăştiate pe parchetul ars. Prin geamurile 
sparte, pătrundea lumina aurie a razelor de soare. 

Scuturată de frisoane, Sandra părăsi tăcută această scenă 
dezolantă... 

Peste câteva zile, Anne dispăru din nou. 

Oamenii de la castel, aflaţi mereu în alertă în urma 
evenimentelor recente, intrară în acţiune. După căutări febrile, o 
găsiră în cele din urmă, spânzurată de o grindă, în adăpostul 
pentru porumbei amenajat de bătrânul duce, sub acoperişurile 
castelului... 

Sfârşit 

EPILOG 

Castelul, împodobit de sărbătoare, strălucea ca un fas-cinant 
foc de artificii, imobilizat în spaţiu. Trecerea anilor şi banii 
contribuiseră la cicatrizarea rănilor suferite. Datorită veniturilor 
provenite de pe domenii, de la oţelării şi de la şantierele navale, 
reintrate în patrimoniul familiei Montfort, frumosul edificiu 
renăscut îşi etala, asemenea unui organism viu, întreaga 
frumuseţe regăsită. 

In faţa oglinzii înalte, încadrată în aur, de la masa de toaletă, 
Sandra se privi cu complezenţă. Pentru ea, timpul neobosit, care 
nu se întoarce niciodată înapoi, se oprise în floarea vârstei. 

Deşi se apropia de 50 de ani, Sandra îşi păstra o tinereţe 
tumultuoasă, clocotitoare, pe care i- o invidiau toate femeile de 


vârsta ei. Rochia din mătase neagră, strălucitoare, se mula pe 
corpul ei suplu, admirabil proporţionat. Frumuseţea ei matură 
înflorea, reflectându-i triumful, căci pentru ea era momentul 
apoteozei. Acest mare bal, prin care urma să se sărbătorească 
împlinirea vârstei de 21 de ani a fiului ei, marca în acelaşi timp 
accederea ei la un titlu la care visase dintotdeauna. 

Chiar în acea dimineaţă, avocatul Oppenheimer îi înmâ-nase, 
cu un surâs radios pe faţa-i ridată ca o smochină, scrisorile 
înregistrate la Consiliul însărcinat cu titlurile nobiliare, prin care i 
se confirma titlul viager de ducesă de Montfort, titlu pe care 
Henri-Charles i-l acordase, pentru a omagia înaltele ei merite 
dovedite în perioada când el era minor. 

Pe masa de toaletă era aşezată la vedere o frumoasă casetă 
de bijuterii. 

Ducesa de Rochebrune, aşezată într -un fotoliu, o privea pe 
Sandra cu admiraţie. Împodobită toată cu diamante, bătrâna 
doamnă încă îşi purta cu uşurinţă cei 90 de ani împliniţi, cu atât 
mai mult cu cât un „lifting” recent îi întinerise faţa. 

Sandra deschise caseta de bijuterii şi alese un colier for-mat 
din trei şiruri de perle. 

— Vrei să te ajut să ţi-l prinzi la gât?, spuse bătrâna doamnă. 

— Mulţumesc, mătuşă Eléonore, însă îl aştept pe Henri- 
Charles. El o să mi-l pună la gât. Este un obicei pe care l-a 
stabilit de curând. Nu aş vrea să-i stric această plăcere. 

Ea se uită spre pendula Louis XIV aşezată pe şemineu. 

— Într-o jumătate de oră, trebuie să sosească primii invitaţi. 
Henri-Charles pune foarte mult preţ pe protocol. La fel ca şi 
bunicul lui. 

Bătrâna doamnă îşi deschise geanta şi scoase o ţigară, pe 
care o aprinse cu o oarecare stângăcie. Apoi îi inspiră aroma cu 
o plăcere evidentă. Un surâs apăru pe buzele ei. 

— Două burgheze au salvat familia Montfort. Prima, sărmana 
mea mamă, a venit cu bogăţiile ei, de care aceştia aveau nevoie 
pentru a-şi recâştiga măreţia pierdută. Cea de-a doua, 
dumneata, ai menţinut aceste bogății pe linia de plutire, în 
timpul perioadei de ocupaţie şi le-ai dat un moştenitor ideal. 
Asta era şi părerea fratelui meu, pe care, de altfel, o 
împărtăşesc în întregime. 

Apoi adăugă: 


— Mama mea şi cu tine, aţi meritat amândouă, pe deplin, titlul 
de ducesă de Montfort. 

Ochii Sandrei se umplură de lacrimi. Înaintaşa familiei 
Montfort, tutuind-o, îi acordase învestitura supremă. 

Uşa se deschise şi intră Henri-Charles, cu un pas vioi. Frumos, 
elegant, plin de farmec, purta un frac care îi venea de minune. 
Faţa îi era luminată de un zâmbet. 

— Mamă, eşti splendidă în seara asta! Şi tinereţea dumitale, 
mătuşă Eléonore, sfidează timpul! Sunt mândru că sunt nepotul 
dumitale. 

— Fugi de-aici, linguşitorule!, spuse bătrâna doamnă râzând. 
Ajordomul, care îmbătrânise şi el în serviciul familiei Montfort, 
intră şi anunţă cu un aer solemn, adresându-i-se Sandrei: 

— Doamnă ducesă, au început să sosească primele maşini! 

— Mulţumesc, Justinien! 

Surâse cu o satisfacţie infinită. 

Bătrânul servitor se retrase. 

Ducele luă colierul de perle şi-l prinse cu delicateţe la gâtul 
mamei lui, apoi o privi cu afecţiune. 

— Cine v-a făcut ducesă?, spuse el pe un ton glumeţ. Ea Îi 
mângâie obrazul cu mâna-i fină înmănuşată. 

— Cine te-a făcut duce? 

Fiul şi mama pufniră în râs...