Pierre Moustiers — Iarna unui gentilom

larna 
unui 
gentilom 


eg 


$ S ] | 
sa i a e AAE M) 
Îi * 4 ” 


Pierre. 
Moustiers 


A 


e re ar or a Tr E E EAI 1 


N 


Lei 7 


utor dramatic, romancier, critic literar (autor între 
altele al unei monografii închinate lui Herve Bazin), 
Pierre Moustiers (n. 1924) se impune în 1969 cu romanul 
La parois (Peretele de stincă), încununat cu Marele Premiu 
al Academiei Franceze. ; 
larna unui gentilom (1971), încununat la rîndu-i cu 
premiul Presei, a acreditat o dată mai mult prezența în 
peisajul literar al Franței contemporane a unui scriitor 
de prestigiu, pentru care evocarea istorică nu mai poate 
fi făcută facil. Roman istoric, cartea de față rupe tradiția 
intrigilor aventuroase și pitorești, «cu panaș», a la Dumas. 
Refuză cu ostentație idealizarea istoriei, ca și erudiția 
fastidioasă. Timpul istoric (1771) este sugerat cu discreţie, 
personajele fiind investite cu înțelegere şi putere de 


previziune, ceea ce le dă posibilitatea să descifreze semnele 


vremii, să prevadă sensul adînc al evenimentelor, să-şi 
accepte destinul cu superioară înțelegere. 


aa 


N 
x aatinaa S ia Ee a ae n a e a a 


Pierre Moustiers 


larna unui gentilom 


În româneşte de Mihaela Protopopescu 


L'HIVER D'UN GENTILHOMME 
OEditions Gallimard, 1971 


Bucureşti e 1975 
Editura UNIVERS 


Este treaba celui ce vrea să fie gentilom să 
meargă la asalt. 


Proverb francez din secolul al XVI-lea. 


Curajul pe care strămoşii noştri îl admirau ca pe 
prima dintre virtuți, puțin lipseşte să nu mai fie 
privit decât ca o eroare populară. 


LUC DE CLAPIERS, 
marchiz de Vauvenargues, 
Reflecţii despre diverse subiecte. 


Într-una din acele porniri năvalnice de înduioşare, 
i-am spus o dată domnului de Luxembourg 
îmbrățişându-l: „Ah! domnule Mareşal, îi uram pe 
oamenii mari înainte de a vă cunoaşte, şi îi urăsc şi 
mai mult de când mă faceti să simt atât de bine cât 
le-ar fi de uşor să se facă adorati.” 


J.-J. ROUSSEAU, 
Confesiunile. 


CAPITOLUL | 


La 1 octombrie 1771, când Olivier de Sagne, consilier la 
Parlamentul! din Aix, din ordinul domnului de 
Rochechouart, comandant şef al statelor din Provence, a 
fost exilat la castelul Chanflorin, baronul Jérôme, tatăl său, 
îl întâmpină cu o bucurie sarcastică. 

— Comandantul acesta, spuse el, e un om de spirit. 

— Da, răspunse Olivier, care nu înțelesese nimic. La 
început, îmi fusese hărăzită o soartă mai puţin blândă: o 
temniţă aleasă de domnul de Maupeou, de cealaltă parte a 
Alpilor. Acest mare ministru turbează de mânie că ne ştie 
uniţi, că nu găseşte printre noi nici trădători, nici oameni 
şovăielnici. Ne alungă, goleşte parlamentele şi ne 
înlocuieşte cu slugi. Din fericire, domnul de Rochechouart a 
socotit amuzant să şteargă de pe lista pregătită de can- 
celarul nostru toate numele de fortărețe, înlocuindu-le cu 
cele ale reşedinţelor noastre de la ţară. 

— Sunt foarte satisfăcut, reluă baronul, căci astfel am 
plăcerea să te revăd. 

Continua să zâmbească cu un aer batjocoritor. Olivier, 
orbit, ca un bun fiu ce era, de idei preconcepute despre 
tatăl său, nu citea în acest zâmbet decât o tandreţe puţin 
senilă, iar baronul, care îşi dădea seama de eroarea lui, se 
distra. Dizgraţia aceasta a parlamentului îl amuza. 

Făcând parte din nobilimea militară, legat puternic de 
pământul său, se ţinea deoparte de intrigile politice şi de 
coterii, dar avea despre afacerile publice şi moravurile 
secolului idei precise şi sentimente personale. Gândea mai 
ales că justiţia şi corpurile sale constituite făceau prea mult 
zgomot de douăzeci de ani, riscând să asurzească statul. 
Când auzea vorbindu-se despre manifeste şi petiţii, îşi 


1 Cea mai înaltă instanţă judecătorească (tribunal) din Franţa de până la 
Revoluţia din 1789. 


imagina un cârd de curcani care, tot învârtindu-se şi 
frecându-se unii de alţii, se pomenesc că se umflă în pene. 
Aspectul acesta ca de curte de păsări îi provoca întotdea- 
una puţină iritare, cât şi un sentiment difuz de nelinişte. 
Dar, astăzi, reacţia brutală a cancelarului Maupeou, cât ar fi 
fost ea de nedreaptă sau tardivă, îi încânta gustul pentru 
echilibru. Se plimba în lung şi în lat prin faţa lui Olivier, 
prefăcându-se că îl interesează cum se deshamă caii, cum 
se descarcă baloturile şi cuferele, pradă bucuriei de a fi 
stăpân la el acasă, de a trăi într-o ordine coerentă în sânul 
unei ţări coerente şi de a-şi întâmpina fiul în casa 
strămoşilor săi. Olivier se întorcea cu soţia şi fiica lui. 
Părăsea oraşul Aix, jocurile de noroc, capriciile care duc la 
ruină, acea nobilime care batjocorea nobilimea şi acea 
burghezie care maimuţărea aristocrația nu fără un dispreţ 
ascuns: o societate de dantelă atinsă de un miros suspect. 
Da, Olivier îşi părăsea palatul din strada Mazarine, după ce 
îşi concediase personalul costisitor. Se instala la Chanflorin 
şi avea să facă economii. Bătrânul baron jubila. 

— La drept vorbind, spuse Olivier, hotărârea asta îmi 
convine. Mi-a plăcut întotdeauna viaţa la ţară. 

Spunând acestea, îşi holba ochii de culoare deschisă 
mişcând puţin din cap, ştiind că această atitudine îi dădea 
un aer vesel. 

— Atunci totul e cât se poate de bine! exclamă baronul 
care nu era păcălit decât pe jumătate. Se gândea că marea 
pasiune a lui Olivier pentru viaţa la ţară nu rezistase la 
douăzeci de ani de intoxicație citadină. Nu era posibilă nicio 
unire între adierile din strada Mazarine şi furiile mistralului 
care răzuia înălțimile din Lubéron. Aici praful îţi intra în 
haine iar mirosul specific al mistreţului îţi ţinea tovărăşie. 
Dar în amintirea baronului tot mai alerga un omuleţ care-şi 
sfâşia pantalonii în desişuri, dobora coţofene cu o praştie şi 
scotea strigăte de război. Era o sărbătoare să-l ridice ca pe 
un fulg, să-l cocoaţe pe umeri şi să-i spună „Domnule 
locotenent”. Mai târziu, domnul locotenent schimbase haina 
de ofiţer cu roba de consilier. Dar astăzi, s-a isprăvit cu 
roba! S-a isprăvit cu consilierul! Olivier se întorcea să 


trăiască pe domeniul de Sagne al cărui singur moştenitor 
era. Cu ceva răbdare şi iluzii, îţi puteai pune unele speranţe 
în el. 

Până una-alta, se foia cu demnitate în jurul servitorilor 
care manevrau baloturile şi se mira de gesturile lor încete. 
Valeţii ăştia sunt nişte ţărani, îşi spunea, se vede cât de 
colo că nu suntem la Aix. Din când în când punea mâna pe 
câte un cufăr sau balot de parcă voia să grăbească ritmul 
operaţiunilor, dar nici Guilhen, nici Sauvari nu păreau să-l 
bage în seamă; puneau în mânuirea bagajelor aceeaşi 
conştiinciozitate şi acelaşi calm ca la tăiatul viei sau la 
culesul perelor. Sauvari, care în copilărie fusese tovarăş de 
joacă al lui Olivier, se arăta şi mai precaut, şi mai răbdător 
în mişcări decât Guilhen. Între două eforturi, sub soarele de 
octombrie, îşi examina burta rotunjoară, o îmbrăţişa cu o 
privire satisfăcută ca un proprietar de pământ în faţa celor 
mai bune roade ale sale. Sau, îl privea cu insistenţă pe 
Olivier, zâmbea şi spunea: „Ei, tânărul meu stăpân?”, fără 
să mai continue. Această afecţiune directă îl stingherea pe 
Olivier, care luase, la oraş, obiceiul distanțelor şi al stilului, 
şi pe care indiferența îl deruta mai puţin decât tandreţea; 
totuşi expresia „tânăr stăpân” îi încălzea un colţ al 
sensibilităţii. Împlinise patruzeci şi patru de ani. 

Baronul examina cu respect căruţa cu loitre şi coviltir pe 
care vizitiul o trăsese în curtea interioară a castelului. 

— Căruţele astea sunt foarte comode, spuse el. E de 
neînchipuit cât poate să încapă în ele. 

Olivier îl privi cu atenţie pe tatăl său pentru a se asigura 
că nu-şi bătea joc de el, dar era evident că baronul nu se 
gândea la aşa ceva. 

— N-am găsit altceva mai bun, răspunse Olivier puţin 
enervat. Diligenţa de poştă ne-a lăsat la Apt. A trebuit să 
alerg prin oraş şi să parlamentez două ceasuri ca să găsesc 
un om şi o rablă de căruţă. 

— Ei, drăcie! Marafeturile astea sunt la preţ, spuse 
baronul, adresând un zâmbet vizitiului. Cât despre mine, aş 
fi mulţumit să am vreo câteva. Ne-ar aduce mari foloase la 
vremea când se taie copacii. 


Vizitiul, în loc să-i ajute pe servitori, nu făcea altceva 
decât să-şi plimbe caii prin curte, ca să-i adape, să-i hră- 
nească sau să-i facă să tropăie. Purta un camizol mare, al- 
bastru, peste o haină de catifea roşcată, strânsă pe corp, şi 
baronul gândea că acest costum era arătos, în timp ce 
Olivier îl considera ridicol. 

— În loc să-şi dea ifose, caraghiosul ăsta ar face mai bine 
să descarce bagajele, spuse el printre dinţi. 

— L-ai tocmit aşa? întrebă baronul. 

— Nu, dar... 

— Dar ce? E mai bine să tocmeşti totul dinainte. În felul 
acesta eşti scutit de discuţii la plată. 

Baronului nu-i plăceau situaţiile confuze în muncă. 
„Prefer, spunea el, un om care-şi încrucişează braţele cu 
cinism decât altul care, sub cuvânt că-şi îndeplineşte sar- 
cinile, se apucă de toate şi nu isprăveşte nimic.” Dar Olivier 
primise de la înalta societate din Aix o altă învăţătură. Pe 
vremea aceea, casele mari erau pline de paraziți care-i 
propuneau primului venit tot felul de servicii. Oamenii 
aceştia anticipau dorinţe facultative şi dispăreau apoi când 
prezenţa lor devenea utilă. Totuşi, nu puteai să te 
descotoroseşti de ei. Aparţineau unui rang, unei străluciri, 
iar fandoselile lor aveau reputaţie bună. 

Pe moment, Olivier nu putuse să nu fie contrariat de 
reflecţia baronului privind preţul serviciilor. Găsea că 
izvorăşte dintr-un spirit materialist şi o judeca nedemnă de 
un om de condiţie, fost colonel la dragonii regelui. De când 
tatăl său părăsise cariera militară, după rana căpătată la 
Fontenoy, şi de când el însuşi părăsise armata mareşalului 
de Belle-Isle pentru a se căsători cu Christine şi a îmbrăţişa 
magistratura, Olivier avea o concepţie idilică despre ofiţeri. 
Dealtfel, această concepţie îi slujea printre magistrați: 
„Bietul domn de Sagne e nemângâiat că nu mai scoate 
spada”, se spunea prin curţile palatului de justiţie, cu 
puţină bătaie de joc îngăduitoare care îl făcea simpatic 
tuturor şi îi măgulea reputaţia. Naivitatea lui profesională 
întreţinută de o absenţă totală a ambiţiei le inspira 
magistraţilor pătrunşi de superioritatea lor tehnică o 


indulgență de care avea mare nevoie. Luminile juridice îi 
treceau pe deasupra capului, şi dacă nu i-ar fi descurcat 
nimeni afacerile şi n-ar fi tras concluzii în locul lui, ar fi fost 
cu totul incapabil să-şi îndeplinească sarcinile funcţiei. 

Baronul îl întrebă pe fiul său despre călătoria cu 
diligenţa. Era foarte preocupat să ştie dacă doamnelor nu 
le-a lipsit nimic, dacă au suportat, fără prea multe ţipete, 
zdruncinăturile drumului şi dacă poştalionul care trebuia să- 
i aştepte la Apt sosise cu bine. 

— Da, răspunse Olivier cam morocănos. Dar înainte de a 
se urca au socotit nimerit să se achite în oraş de câteva 
obligaţii. 

— Mi-ar fi plăcut să te ştiu cu ele. 

— Dar mie! În schimb ele au preferat să rămână cu 
Beaupre, sub pretext că e mai potrivit ca un valet să aibă 
grijă de ele. În zilele noastre, femeile abuzează de 
libertăţile care li se acordă şi mărturisesc că în această 
privinţă îmi lipseşte autoritatea. 

O expresie de maliţioasă severitate se aşternu în privirea 
baronului. Îi puse mâna pe umăr lui Olivier şi răspunse pe 
un ton glumet: 

— Ei, ce vrei! Femeile nu sunt soldaţi... iar tu nu mai eşti 
ofiţer. 

— Da, spuse Olivier roşind puţin. 

Simţea o căldură plăcută la umăr şi îşi propunea să-i 
facă un compliment tatălui său, dar nu-şi găsea cuvintele: 

— Sunt într-adevăr mulţumit că te revăd, spuse în cele 
din urmă. 

— Sper să fie aşa, spuse bătrânul baron îmbrăţişându-l. 

În momentul acela, Olivier era foarte fericit. 

— Beaupre ar fi trebuit să facă el corvoada asta, spuse 
arătând căruţa, şi să mă lase pe mine să le însoțesc pe 
Christine şi pe Anne. Dar drumul nu e lung. Exact o leghe; 
iar Beaupre are două pistoale. 

— Măcar ştie să le încarce? zise baronul cu un râs uşor 
fornăit. 

— Zău, nu prea sunt sigur de asta. 

— Încă un servitor util! spuse baronul scuturând umărul 


lui Olivier. 

— Te înşeli. Beaupré ne face nişte servicii nepreţuite. N- 
am putut să mă hotărăsc să-l las la Aix şi îţi cer îngăduinţa 
să-l păstrez aici cât timp va dura exilul meu. 

— Acordat! răspunse baronul îndepărtându-se cu un pas. 

Apoi adăugă, pe un ton de blândă ironie: 

— Exilul tău! 

Dar Guilhen şi Sauvari terminaseră de descărcat căruţa 
şi, bălăbănindu-şi ostentativ braţele, aşteptau poruncile 
stăpânilor. Olivier se miră văzând terminată într-un timp 
atât de scurt o muncă socotită de servitorii din Aix drept 
plictisitoare. Se miră şi mai mult constatând că pachetele 
se aflau aşezate în vestibulul de la intrare în ordinea 
mărimii şi după felul lor. Zelul acesta conştiincios i se păru 
demn de recompensă. Făcu această remarcă baronului, 
care protestă: 

— Ţi-ai pierdut minţile? Nu există două feluri de a munci. 
A face prost un lucru înseamnă a nu face nimic. lar eu nu 
ţin oameni care să mă slujească pe jumătate. Şi acum n-ai 
decât să-i răsplăteşti dacă socoteşti că e util. 

— Ai dreptate, răspunse Olivier. 

Şi se îndepărtă ţeapăn, ducându-se să-l plătească pe 
vizitiu. Acesta îi ceru suma prevăzută. Un procedeu atât de 
onest îl surprinse pe Olivier fără să-l bucure. Observațiile 
tatălui său îl enervaseră. Cum poţi să acorzi importanţă 
unor detalii? gândea el. Uite-l cum îşi înalţă marotele la 
rang de principii. Tot ce nu mai aparţine acestei lumi îi 
convine. Îmbătrâneşte. 

— Mulţumesc, prietene, îi spuse vizitiului care, după ce 
înhămase caii, stătea în faţa căruţei cu hăţurile în mână. Ce 
mai aştepţi? 

— Pe domnul baron, ca să-mi iau rămas bun. 

Olivier se simţi jignit. La urma urmei, vita asta încălţată 
nu avea treabă decât cu el. Nu baronul îl angajase. Ce 
nevoie avea să stea de vorbă cu baronul? 

— Nu e de ajuns că ţi-ai luat rămas bun de la mine? 
spuse el cu răceală. 

Vizitiul îl privi uluit, urcă în căruţă şi pocni din bici, cu 


regret parcă. Roţile trosniră pe pavajul curţii; dar baronul, 
care se întorcea din vestibul, se ivi în momentul acela în 
josul scării. Vizitiul opri caii şi cobori repede din căruţă: 

— Domnule baron, spuse el, nu voiam să plec fără să vă 
salut. 

Apoi înclină din cap cu demnitate, atitudine pe care 
Olivier o judecă sever. „Degeaba se deghizează orăşenii 
ăştia mărunți, îşi spuse el, în politeţea lor se simte bădă- 
ranul”. Tocmai asta îi plăcea baronului. Il luă pe Olivier de 
braţ şi îl invită să se odihnească în salon; dar Olivier, care 
trata problemele serioase cu detaşare, avea o memorie 
susceptibilă pentru fleacuri: 

— Ce, vrea să facă pe omul de meserie, de-şi pune cizme 
şi haină strâmtă de catifea ca să mâne o căruţă? 

— Dar despre cine vorbeşti? 

— Despre vizitiu. 

Baronul zâmbi schiţând un gest de indulgență cu mâna 
dreaptă în timp ce, cu stânga, îşi poftea fiul să ia loc: 

— Am să-ţi dau să guşti din vinul meu. Aşteaptă-mă! 
spuse el părăsind salonul. 

Olivier, după ce-şi ridicase poalele hainei de vară din 
stofă de India de culoarea tutunului, îşi aşeză pantalonul 
bine întins pe împletitura unui fotoliu rustic. Contactul cu 
spătarul din lemn de nuc masiv îl făcu să tresară. Aici, 
progresele civilizaţiei nu aveau acces. Examină cu o privire 
amară placa de deasupra căminului atât de neagră şi atât 
de grea, bufetul monumental cu colţuri pătrate, lada de 
frământat pâine care părea cioplită cu securea, plafonul 
străbătut de o grindă care data din vremea regelui René, şi 
se întrebă cum va intra Christine, crescută în mătase, în 
acest decor monastic. Ce rechizitorii în perspectivă! Pentru 
a-şi descărca necazul, va alege momentul în care se vor 
urca în pat, capabilă să-l respingă, pentru a lăuda pe un ton 
de elegie acidă comodităţile palatului lor din strada 
Mazarine, meritele preşedintelui Boyer d'Eguilles şi fastul 
marchizului de Gallifet. Dragoste şi somn sacrificate pe 
altarul arţagului. 

— Frumos viitor! spuse el cu jumătate de glas. 


În 1750, în luna aprilie, Olivier făcuse un lucru excep- 
tional şi care nu era deloc apreciat pe vremea aceea, mai 
ales în mediul său: făcuse o căsătorie din dragoste. Chris- 
tine de Lauze, fiică a consilierului Charles-Hubert şi nepoată 
a procurorului general Ripert de Montelar, ieşea de la 
mănăstire când a întâlnit-o Locotenentul de Sagne. Nu 
toate mănăstirile pentru fete erau şcoli ale inocenţei, în 
acea vreme, iar Christine ascundea, sub o privire nevino- 
vată, simţuri experimentate. Din prima zi, şi fără nici o 
ezitare, puse ochii pe acest băiat slăbuţ care se plictisea 
prin saloane, se zbenguia ca un copil şi purta, în ciuda 
modei şi a bunului-simţ, o mustăcioară. Se poate spune că 
l-a îndrăgit. Ca un bun militar, el crezu că a cucerit poziţia 
prin surprindere în timp ce ea hotărâse de multă vreme să-i 
dea cheile în primire. Plănuiră să se căsătorească. De fapt, 
planul era al Christinei, lăsându-i bineînţeles lui Olivier 
iluzia că el a vorbit cel dintâi. În aceste condiţii, nu mai 
rămânea decât esenţialul: să obţină consimţământul 
familiilor. Lui Olivier i se ofereau mai multe soluţii: să-l 
îmbrobodească pe tatăl lui, să-l seducă pe cel al Christinei, 
să dea fiecăruia sentimentul că totul depinde de hotărârea 
lor, nu fără să forţeze lucrurile, dezvăluind taina unor 
străini,  deghizând pasiunea sub masca interesului, 
afişându-se cu iubita lui şi amenințând că o dezonorează. 
Olivier nu alese nici unul dintre aceste expediente dar le 
folosi pe toate, fără să vrea şi, ca să spunem aşa, 
concomitent, mânat de Christine care-l scosese din minţi şi 
nu-l slăbea deloc; şi acest atac declanşat pe toate fronturile 
îl cuceri pe bătrânul consilier de Lauze în timp ce baronul 
de Sagne, încă nerestabilit după rana de la Fontenoy, ceda 
spectacolului tinereţii. O lună mai târziu avea să se căiască 
amarnic. Când Olivier îl anunţă că are de gând să 
părăsească armata pentru tribunal, invocând o serie de 
pretexte neîntemeiate, baronul înţelesese că fiul său, 
subjugat de o femeie, nu va fi niciodată cu adevărat un 
bărbat. De aceea, dori sincer ca acest ataşament să se 
oprească brusc, în ciuda dispreţului pe care i-l inspira 
nestatornicia în general. Speranţele nu i-au fost niciodată 


satisfăcute pe deplin. Olivier îşi înşelă soţia, mai puţin din 
înclinaţie cât de dragul convenienţelor şi pentru a fi în ton, 
iar Christine, pe de altă parte, îi puse coarne din spirit de 
echitate; dar nici unul nu se simţi vreodată desprins de 
celălalt. Căsătoria lor se îngreună cu timpul înăbuşind 
sentimentul sub obişnuinţe apăsătoare, dar între aceste 
două fiinţe profund diferite dăinui o armonie: o armonie 
involuntară, fără stimă, şi care ţinea de complicitate. 

— la, gustă! spuse baronul dând năvală cu un ulcioraş pe 
care i-l puse în mână. 

Respira cu greutate şi două pete violete i se întindeau pe 
obraji, dar un voios neastâmpăr, o îndărătnică încredere în 
viaţă i se citeau în atitudine. Olivier îşi dădu seama că tatăl 
său alergase şi că rana de la Fontenoy nu se lăsa uitată: 

— Ei bine! ce aştepţi? exclamă baronul pe un ton 
vehement. 

— Un pahar, tată. 

— la ulciorul cu două mâini şi suge, ei drăcie! E mult mai 
bun aşa. 

„Uite-l cum se joacă de-a războiul”, gândi Olivier. Dar 
baronul adăugă cu o voce stăruitoare: 

— Nu, stai! Mă duc să-ţi aduc un pahar. 

— Lasă. Prefer să beau din ulcior. 

— Nu! Vreau să-l preţuieşti cum trebuie. Vinul ăsta este 
izbânda mea. 

Şi baronul îi punea râzând lui Olivier mâna pe buze ca să- 
| împiedice să bea. Olivier, puţin sufocat de aceste porniri 
violente, arunca priviri în direcţia uşii, pentru a se asigura 
că scena nu are martori; dar înfrigurarea bătrânului punea 
stăpânire pe el dimpreună cu o emoție foarte veche. 
Regăsea lângă braţele tatălui său o sensibilitate de copil. 
Degetele li se întâlniră pe ulciorul pe care Olivier îl trase cu 
violenţă spre sine şi când duse gâtul la gură o făcu pătimaş. 
Prea rece, prea nou, vinul îi tăie la început răsuflarea, dar o 
căldură plăcută îi învălui după aceea limba, cu o savoare de 
fruct proaspăt: 

— Da! spuse el pe un ton elocvent dând înapoi ulcioraşul. 

— Să ştii că l-am îngrijit. Se poate spune că ştiam fiecare 


puiet. Fără nevastă, începi să baţi câmpii, vrând-nevrând. 
Ai gustat vreunul mai bun? 

— Nu! Cu toată sinceritatea. Dar dumneata de ce nu bei? 

— Te-am privit. E totuna. 

Remarca aceasta îl înduioşă pe Olivier, dar baronul 
adăugă: 

— Nu mai am decât un butoiaş. Se cade să-l bem cu 
măsură. 

Şi înduioşarea lui Olivier se preschimbă în îngrijorare. 
Dacă baronul devenea avar, situaţia avea să se complice 
foarte tare. Christine nu tolera spiritul de economie la cei 
din jur. Nu concepea ospitalitatea decât cu condiţia să nu 
audă niciodată vorbindu-se despre măsuri; altfel, o scânteie 
putea declanşa războiul. Olivier se uită pe furiş la tatăl său 
şi simţi cum cade iar prosteşte sub influenţa lui, ca un 
soldat, ca un băieţaş. Acest chip cu nas puternic nu oferea 
decât asperităţi asemeni granitului brun fasonat de ocean. 
Pupilele de un albastru aproape negru se deplasau încet 
pentru a alege o imagine şi a pune stăpânire pe ea. Cu 
siguranţă, această manevră putea să intimideze până şi-o 
ceată de soldăţoi. Dar gura aspră, perfect desenată, 
exprima la momentul hotărât o blândeţe uimitoare. In clipa 
aceea, bătrânul îşi cerceta fiul cu un aer satisfăcut: 
douăzeci de ani de saţietate conjugală nu-i fleşcăiseră 
profilul de erete. Adevărat că bărbia era lipsită de hotărâre, 
că o sclipire schimbătoare îi tulbura, din când în când, ochii 
cenuşii, dar erau ochii lui Angélique. 

Angélique murise în noaptea de Saint-Jean, în clipa în 
care focurile se aprindeau în pieţe, când fetele cu bluze 
brodate începeau să danseze. Câteva ceasuri mai devreme, 
baronul se dusese, ca în fiecare an la vremea aceea, la 
banchetul de la Auribeau. Prezenţa lui acolo era o datorie. 
Preotul îl aştepta în faţa bisericii, în spatele a trei mese 
lungi puse pe nişte capre de lemn şi încărcate cu carne şi 
vin pentru toţi locuitorii satului, carne şi vin oferite de baron 
potrivit tradiţiei; de asemenea migdale, dulceţuri şi flori. La 
flori se gândise Angélique. Părintele Magnan binecuvântase 
mâncarea şi masa iar oamenii se ridicaseră să-i 


mulţumească stăpânului lor. Baronul le urase să aibă copii 
frumoşi şi recolte bune, băuse de mai multe ori în 
sănătatea lor, dar nu se putuse hotărî să mănânce. Preotul 
nu-l slăbea din ochi. Spre sfârşitul mesei, ceruse celor 
prezenţi să se roage pentru baroana bolnavă şi, dând 
bucatele deoparte, toţi comesenii căzuseră în genunchi. 

— De-abia aştept s-o văd iar pe Anne, spuse baronul. De 
fiecare dată când am venit la Aix, în strada Mazarine, era la 
mănăstire, la Ursuline. Între noi fie vorba, nevastă-ta ar fi 
putut face cumva ca s-o anunţe şi să obţină de la maica 
superioară o încuviinţare de ieşire. Chiar şi tu ai fi putut să 
te gândeşti la asta. A mai crescut? Sunt pe puţin cinci ani 
de când n-am văzut-o. 

— Cinci ani! Mă uimeşti. 

— Am memorie. Ultima oară, era într-o duminică. Ploua. 
Christine purta pe corsaj o îngrămădeală de flori artificiale. 

Olivier zâmbi cu oarecare reţinere. Expresia răutăcioasă 
a bătrânului vorbind despre nora lui nu-i scăpase, iar 
perspectiva iminentă de a vedea reunite sub acelaşi 
acoperiş pe aceste două fiinţe care nu se iubeau deloc îl 
umplea de îngrijorare. 

— N-ai răspuns la întrebarea mea, reluă baronul. A 
crescut? 

— Puțin. 

— De ce râzi? 

Olivier nu avu răgazul să răspundă. În curte se auzi un 
zgomot de copite iar baronul se repezi într-acolo: 

— Trăsura, spuse el. 

De fapt, era o ladă înaltă suită pe patru roţi şi trasă de un 
singur cal, dar acesta era iute. Lada avea pe acoperiş un soi 
de ciucure. Se hurduca pe osii, cu un zgomot de sticlă 
sfărâmată. Ferestrele laterale erau parcă lucarne în ziduri 
de cetate iar baronul desluşea prin ele nişte pete roz. 

— Lasă-mă pe mine! îi spuse el lui Beaupré care, 
părăsindu-şi postul de vizitiu, se pregătea să deschidă 
portiera. 

Christine ieşi prima, oftând. Baronul se înclină cu 
smerenie. Trecuseră luni de zile de când buzele lui nu 


atinseseră o mână îngrijită. O înconjură, o acapară pe noră, 
a cărei rochie, frecându-şi panglicile, scotea un zgomot de 
elitre, străbătu curtea la braţul ei, ţeapăn ca un chiparos, şi 
o invită în salon după toate regulile de politeţe. Inainte de a 
o pofti să şadă, dibui o pernă - singura, poate, care se afla 
în casă - şi i-o strecură pe scaun. Odată instalată ca un coş 
de nuntă între soţul ei şi valet, baronul se întoarse uşurat la 
trăsură. Anne, singură, aştepta în curte. La început, n-o 
recunoscu. Stătea pe prima treaptă a peronului, lângă un 
leu din granit, iar bustul îi era atât de lung, faţa atât de 
mândră şi atât de rece, încât baronul îşi închipui că s-a 
înşelat. Se uită chiar şi în jurul trăsurii deschise, ca să aibă 
conştiinţa împăcată. Dar Anne zâmbi. Fără să-şi dea seama 
baronul deschise braţele şi mica doamnă de piatră deveni o 
fetiţă. Se ghemui la pieptul bătrânului care o sărută pe cei 
doi obraji, cu toată gura: 

— Tu eşti vasăzică? spuse el. 

— Da, vă asigur. 

O mângâie pe tâmple cu vârful degetelor. 

— Adevărat miracol, spuse el, în timp ce-i scutura părul 
tăiat ca fierul negru. 

— Să vă întâlnesc din nou, da. A trecut atâta vreme. 

— O eternitate! Zău că eşti frumoasă. 

— Ce importanţă are! 

— Nu tu trebuie să-ţi dai cu părerea. Hai să mergem! 

— Aşa repede! 

O prinsese de mână, dar ea se împotrivea. Se aplecă; 
gura atinse părul fetei. 

— Bunicule, şopti ea. 

— Ai să te plictiseşti aici, spuse el fără nici o convingere 
şi pentru a-şi alunga tandreţea. 

— Să mă plictisesc? Mi-e dragă casa asta, copacii ăştia, 
munţii ăştia, îi visez de luni de zile. 

Vorbea cu înflăcărare, cu nările strânse. 

— Haide, vino! spuse el. Suntem aşteptaţi. 


CAPITOLUL II 


Un an mai târziu, în aceeaşi zi, la 1 octombrie 1772, în 
cursul după-amiezii, un om disperat înarmat cu un brici de 
fabricaţie germană, se apleca deasupra unui chip acoperit 
cu zăpadă şi aşezat pe o farfurioară. Farfurioara era din 
Moustiers, zăpada din fabricile regale de săpun ale 
Marsiliei, iar chipul aparţinea celei mai bune burghezii din 
Apt. Omul disperat repeta, la intervale regulate: 

— N-are să se vadă. 

lar chipul aşezat pe o farfurioară îi răspundea invariabil: 

— De-acuma gata. Să nu mai vorbim. 

Pierre Suret, valet de profesie şi bărbier de ocazie în 
serviciul lui Balthazar Maynier, farmacist, apicultor, in- 
dustriaş şi al doilea consul al oraşului Apt, tocmai îi cres- 
tase acestuia bărbia, răzându-l prea adânc. Sângele picura 
ca o coacăză sub spuma albă, iar Suret, nerăbdător să re- 
pare ireparabilul, se grăbea să termine cu restul bărbiei: 

— Ah! domnule Consul, văd bine că sunteţi nemulţumit. 

— Da’ de unde. O crestătură fără importanţă. Bineînţeles, 
aş fi preferat să mă lipsesc de ea. 

— Aşa e domnule Consul, n-am să mi-o iert niciodată... 

— Ba da! Fără martori, iertarea vine repede. Şi nu mai tot 
învârti briciul ăla! Ţin la viaţă, chiar şi însemnat pe obraz. 

— Ce vreţi, domnule Consul, mie îmi place lucrul bine 
făcut. 

„Dobitocul ăsta, gândi Maynier, îmi serveşte cuvântul 
«consul» cu toate sosurile. Mi-a găsit punctul slab”. 

— Spune-mi „domnule”; e mai comod şi mai puţin ridicol 
când mă bărbiereşti. 

„Ai zice, reluă el în sinea lui, că punctul meu slab sare în 
ochii proştilor. Să fiu oare ameţit de noile mele funcţii?” 

Balthazar Maynier tocmai fusese numit al doilea consul al 
oraşului Apt - am spune, azi, adjunct de primar - după o 
campanie electorală susţinută fără întrerupere timp de zece 
ani. Fiu de farmacist şi nepot de tăietor de lemne, omul 


acesta roşu la faţă, de forţă mijlocie şi nu prea înalt, 
moştenise de la bunicul său pasiunea de a munci cu 
hărnicie şi de la tatăl său ambiția de a se face indis- 
pensabil. Cumulul sarcinilor şi al funcţiilor îi biciuia sângele. 
Sculat de la ora cinci - în casa lui din strada Canorgue toate 
pendulele erau din Neuchâtel - îşi freca energic obrazul cu 
o batistă îmbibată în apă de colonie, înfuleca umblând o 
pulpă de pui sau nişte brânză de Banon şi se cufunda în 
registre. La ora şapte, venea Suret cu farfurioara lui de 
bărbierit. Maynier îi recomanda să nu adoarmă pe 
pămătuful de ras şi, de îndată ce îl rădea, se ducea în 
prăvălia, aflată la parter, să-l ia prin surprindere pe 
preparator. Făcea cu el un tur de orizont pe cât de rapid pe 
atât de precis asupra reţetelor în curs şi îl obliga să ia 
iniţiative: „Un farmacist, spunea el, nu face doi bani fără 
imaginaţie”. Apoi ieşea din casă, traversa piaţa Poştei şi 
ajungea în strada Puits-Quatre-Poulies ca să-şi viziteze 
fabrica de lumânări. Acolo lucrau şapte bărbaţi şi 
douăsprezece femei cu şorţuri albe, sub supravegherea 
unui contramaistru numit Delmas care avea înclinaţie spre 
responsabilităţi şi dispreţuia tirania. Salariul muncitoarelor 
nu era deloc mai mic faţă de cel al muncitorilor şi acest 
lucru trecea pe vremea aceea drept o nebunie, dar 
întreprinderea avea de câştigat, căci doamnele acelea 
manifestau în muncă un zel înflăcărat. Maynier avea geniul 
detaliului material. Nu se mulțumea să se intereseze de 
calitatea mărfii - ceară adusă din Levant sau din Senegal -, 
ci aprecia ca un cunoscător etanşeitatea cuvelor, uzura 
unei site, flexibilitatea fitilelor, verifica limpezimea unei 
topituri, redresa axul unei forme de cositor, introducea 
modificări utile în alegerea unor instrumente atât de 
neînsemnate ca burghiele sau sfredelele. Nimic nu scăpa 
ochilor lui de coţofană. 

După ce termina vizita, se îndrepta din nou spre piaţa 
Poştei şi intra ţanţoş la primărie. Dar, în loc să-şi piardă 
vremea parlamentând pe coridoare, ascultând amabilităţile 
interminabile ale personalului subaltern, se închidea în 
biroul său şi declara grefierului că e gata să primească 


publicul. Aceste consultaţii matinale, care începeau la oră 
fixă, constituiau, în ordinea municipală, o adevărată 
revoluţie. Marchizul de Bermond, prim-consul, care spri- 
jinise candidatura lui Maynier la ultimele alegeri, era puţin 
ofensat de dinamismul protejatului său; dar acesta ştia să-l 
flateze cu dibăcie, să-i manifeste în public o ceremonioasă 
recunoştinţă, care răspundea, dealtfel, unor sentimente 
sincere, iar marchizul, indolent din fire, îşi înăbuşea glasul 
amorului propriu şi sfârşea prin a aproba cu ochii închişi 
toate hotărârile care erau luate în numele lui. Această 
elegantă inerție îl lăsa perplex pe Maynier; când mai avea 
răgazul să se întrebe. „Cum se poate! gândea el, omul 
acesta vine pe lume împodobit cu toate titlurile şi cu toate 
calităţile. E inteligent. E frumos. Mănâncă şi pietre. Dă de 
duşcă rachiul de drojdie ca pe lapte. Osteneşte cinci cai pe 
săptămână. Averea lui e clădită pe un pământ neipotecat. 
Soţia, fiul lui, cele trei fiice sunt nişte îngeri de supunere. 
Nu-i lipseşte nici darul vorbirii, nici autoritatea, nici curajul. 
Nici munca nu-i displace. Nici nu se poate spune că se 
dezinteresează de treburile oraşului. Atunci, în aceste 
condiţii, cine îl condamna la această transparenţă, la 
această abandonare lăuntrică? În locul lui, eu aş fi ministru. 
Nu s-ar percepe un impozit, n-ar fi înrolat un corp de 
armată fără să fiu consultat. Administraţia publică este 
viitorul nostru, viaţa noastră. Cum poţi să te îndepărtezi de 
ea?” 

Maynier nu înțelegea dezinvoltura ereditară; dar 
instinctul îl făcea să simtă, în absenţa oricărei concepţii 
filozofice, că această dezinvoltură îşi trăise traiul. 

Deci în fiecare dimineaţă Maynier dădea consultaţii. 
Asculta cu atenţie doleanţele fiecăruia dar ştia să le 
oprească la timp sau să le reducă la explicaţii concise. În 
materie de poliţie, înainta în vârful picioarelor, atent să nu 
atingă competenţa judecătorului sau a şefului jandarmeriei 
care îşi cheltuiau capitalul de energie supraveghind 
propriile lor prerogative. Nu neglija niciodată un caz par- 
ticular, dar prefera fireşte să se preocupe de cauzele de 
interes general. Asupra acestui punct avea principii bine 


înrădăcinate: să nu renegi niciodată trecutul; nici să nu te 
mulţumeşti cu el niciodată; să vezi lucrurile în mare 
bazându-te pe detalii mici. Alături de principii avea un 
ansamblu de idei practice pe care le traducea în proiecte 
îndrăzneţe: de exemplu, să sape un canal de scurgere în 
oraş, ca să-i egaleze pe romani şi să nu-i mai fie ruşine să 
se compare cu ei, sau să canalizeze apele râului Calavon 
după ce va fi întocmit un proiect de irigație. Se ridica 
împotriva anacronismului şi a hărţuielilor fiscalităţii care 
incomodau comerţul, frânau industria, îi exasperau pe 
țărani, fără a face astfel să intre banii în casieriile comu- 
nale, şi condamnau pe toţi contribuabilii să se ascundă, să 
facă pe zdrenţăroşii. Punea în joc întreaga lui ştiinţă 
politică, toate artificiile sale de procedură pentru a remedia 
această stare de fapt şi răspundea pretențiilor fiscale ale 
puterii centrale prin tergiversări întortocheate. In schimb, 
propunea, pe plan comunal, un sistem de impunere 
simplificat şi raţional care ar fi permis să scoată din impas 
vistieria municipală; dar acest sistem nu putea fi acceptat 
fără consimţământul trezorierului şi al primului-consul, iar 
aceşti doi oameni ezitau să promoveze o măsură în 
contradicţie formală cu deprinderile lor. Intr-un cuvânt, 
Balthazar Maynier se consacra trup şi suflet administrării 
unei funcţii care nu-i aducea nici cincizeci de livre pe an. 
Devotamentul său public era la înălţimea ambițiilor lui 
particulare. 

Îşi consacra întreaga după-amiază vizitării pământurilor 
sale. Pentru aceasta, îşi schimba în parte îmbrăcămintea, 
păstra vesta brodată, cravata de batist şi haina, dar 
renunţa la pantalonii de postav fin pentru pantalonii de 
piele, la ciorapii de mătase pentru ciorapii de bumbac, 
trăgând pe deasupra jambiere de pânză nealbită, ca ţăranii. 
Uneori mergea călare, dar în general nu avea răbdare să 
aştepte să se deschidă şopronul şi să i se înşăueze calul; 
prefera să meargă pe jos, cu un pas nervos. O lua pe lângă 
catedrală, pe la mănăstirea Visitation, trecea de zidurile 
oraşului la Portalet şi se îndrepta spre moşia lui de la 
Planet, pe malul râului Calavon. Era pământul lui cel mai 


rodnic, alcătuit numai din marne grase, în care grâul se 
dezvolta bine, ca şi ovăzul şi fructele. Măslinii dădeau un 
ulei gros, nu prea aromat, dar care se vindea la preţ bun. 
Ştiind că lui Dromard, fermierul, îi lipsea adesea metoda în 
muncă, Maynier verifica totul, conţinutul în alcool al 
rachiului de drojdie, calitatea unui îngrăşământ, adâncimea 
arăturilor, întreţinerea morii şi starea uneltelor. Apoi 
mergea de-a lungul zidurilor de apărare până la poarta 
Saint-Pierre, străbătea suburbia Cordeliers şi ajungea la 
Grangette pe drumul spre Saignon: o fermă mistuită de 
soare, culcată sub o stâncă, asemeni unei frunze uscate. 
Acolo, Maynier se simţea cu adevărat la el acasă. Işi scotea 
haina, azvârlea cravata din batist, îşi sufleca mânecile 
cămăşii şi îl urma în vie pe Mathieu, arendaşul, căruia îi 
admira competenţa şi priceperea. Mathieu vorbea despre 
viţa de vie ca despre o fiinţă. Pretindea deseori că trebuie 
s-o înţelegi, să-i dai ce-i trebuie sau să-i ţii tovărăşie şi 
refuza cu înverşunare să pună îngrăşământ: „Vinul nu e 
porc, spunea el. Grăsimea nu-i face bine”. Vinul lui Mathieu 
avea un gust catifelat de zmeură. 

Maynier întârzia deseori la câmp până la asfinţit. Vântul 
de seară îi flutura cămaşa deschisă şi-i aducea pe piept 
miros de crengi şi de pământ reavăn. Cu un cosor în mână, 
privea la picioarele lui oraşul crenelat scăldat într-o văpaie 
de aramă şi se simţea mândru fără motiv. Se întorcea 
acasă, fără să se grăbească, pe drumul spre Saignon, 
ajungea din nou în strada Canorgue, înşira câteva cifre pe 
carnet, lua o cină copioasă, sub ochiul atent al lui Suret, şi 
urca la ultimul etaj, la bucătăreasă. Făcea dragoste cu ea 
fără înflorituri şi pleca să se culce în camera lui, unde 
sforăia până în zori... 

— Uitaţi, domnule! Nu mai sângerează, spuse Suret, 
tamponându-i lui Maynier bărbia cu un prosop îmbibat în 
alcool. Punem puţină cremă şi cicatricea nu se mai vede. 

— Nu, mulţumesc. Ajunge. Haina e gata? 

— lat-o! 

— Pune-o pe scaun, lângă jabou. 

Pierre Suret îi ură o zi bună stăpânului său şi se retrase. 


Imediat după aceea, Maynier îşi examină bărbia într-o 
oglindă. Oricât de neînsemnată ar fi fost, tăietura asta îl 
cam enerva. „Asta e norocul meu, îşi spuse, o dată când 
hotărâsem şi eu să fiu frumos.” Işi aranjă cu grijă jaboul şi îl 
înfoie cu un aer preocupat; apoi îşi pudră părul, îndepărtă 
fir cu fir pulberea care căzuse pe vestă, îmbrăcă haina 
înflorată cu manşete brodate scrobite şi încruntă din 
sprâncene. Era nemulţumit de imaginea lui şi găsea că 
toată această osteneală pentru toaletă făcea să-i iasă în 
evidenţă roşeaţa pielii, trăsăturile dizgraţioase. „O simplă 
cămaşă, o cămaşă de bumbac, descheiată până la brâu, 
mi-ar sta mai bine”. gândi el. Apoi adăugă printre dinţi: „Ce 
preocupări prosteşti! Hotărât că nu sunt într-ale mele”. 
Aruncă o ultimă privire în oglindă, cu un aer ruşinat, şi 
cobori iute scara pentru a intra în şopron unde Chausson, 
gata înşăuat, îl aştepta cu nerăbdare. 

— Măi tărtăcuţă, măi! spuse el mângâindu-i botul. 

Pe stradă, puţin cam ţeapăn pe cal, observă că era sa- 
lutat cu respect. Simţi o oarecare înviorare, apoi o întâlni pe 
soţia grefierului care îi zâmbi. Zâmbetul acesta schimbă 
culoarea evenimentelor. Ridică fruntea, dădu un bobârnac 
jaboului şi se simţi pe deplin satisfăcut de costumul lui. 
Ritmul copitelor era la unison cu cel al inimii sale: 

— Băiatul tatii! spuse el trecând poarta Saignon. 

Calul îşi scutură coama şi lungi pasul. O lumină blondă 
plutea peste coline. Maynier gândi că soarele, asemenea 
fructelor, nu se pârguia cu adevărat decât în octombrie. 
„Apropo de fructe, se întrebă el, la câte chintale pot să trag 
oare nădejde anul ăsta?” Făcea aluzie la varietatea aceea 
de pere lungi recoltate la Planet. Dar calul, agitându-se, îl 
stânjenea în calculele lui şi apoi pământul mirosea frumos. 
Maynier se miră că e atât de distrat: „lată-mă împrăştiat cu 
totul! Sunt invitat la baron. Bună treabă! Dar am refuzat 
treizeci de invitaţii de soiul ăsta în viaţa mea”. 

Minţea. Nu se refuza o invitaţie a baronului de Sagne. 
Maynier îl cunoscuse la castelul Bourgane, la Ripert de 
Montclar, unde îşi dădeau întâlnire magistraţii din partea 
locului exilați de cancelarul Maupeou. Bătrânul Ripert de 


Montclar, uzat de războaiele tribunalului dar deznădăjduit 
de a fi fost îndepărtat de acolo, îşi susţinea cu o elocvenţă 
de bariton ura împotriva iezuiţilor şi pasiunea pentru 
libertăţile judiciare. Se declara mândru că e exilat şi că reia 
pe seama lui înţelepciunea lui Cincinnatus. Maynier, care îi 
împărtăşea ideile, era stingherit de emfaza lui. În schimb, 
baronul de Sagne, care trecea în această adunare drept un 
reacţionar - reputaţie nejustificată - îl atrăgea prin felul său 
gospodăresc de a-şi alege cuvintele. | se întâmpla deseori 
să ezite cu un zâmbet atent, puţin lipsit de graţie. II simţeai 
preocupat să-şi traducă gândul, să găsească expresia 
exactă, fără a se sinchisi de efectul produs, iar această 
probitate a spiritului îl cucerise pe Maynier. Christine, soţia 
lui Olivier, care, de o lună, se afişa ca amanta marchizului 
de Bermond, prim-consul, se declara ofensată, în calitate 
de mamă, de libertinajul neruşinat al preşedintelui 
d'Albertas,  „josnică slugă a cancelarului Maupeou”. 
Oftaturile de indignare, care-i contraziceau fără încetare 
fandoselile de curtezană, îl indispuneau foarte tare pe 
Maynier, care avea despre o mamă de familie în general o 
idee mai simplă. Observa cu plăcere că baronul îi 
împărtăşea felul de a gândi. In cele din urmă, cei doi 
bărbaţi se izolaseră într-un colţ al salonului lansându-se 
într-o conversaţie înflăcărată. Baronul începuse să peroreze 
pe tema lui favorită: preţiozitatea, fardul acela care 
alterează inteligența, diluează sentimentul iar acum 
înfruntă filozofia. Maynier fusese cu totul de părerea lui, nu 
fără a insista asupra existenţei unei „adevărate” filozofii 
propuse de spiritele integre, îndepărtate de orice 
preţiozitate ca şi de orice cochetărie, care spirite apărau 
ideile noi ce nu puteau fi ignorate. Baronul îşi cam bătuse 
joc de el în legătură cu  reîmprospătarea ideilor, 
reîmprospătare care după părerea lui provenea dintr-o 
mişcare ciclică, dar Maynier replicase cu ardoare: „există 
idei care se învechesc, domnule; în afara oricărei mişcări. 
La fel ca oamenii, îi vedem căzând în decrepitudine”. Mai 
târziu, baronul, care nu digerase complet această reflecţie, 
strecurase, în legătură cu situaţia economică, următoarea 


paranteză: „Dumneavoastră, pe care vă interesează 
mijloacele băneşti...” La care Maynier răspunsese: „Nu mă 
interesează decât principiile sănătoase. Banii îmi sunt 
indiferenți, dar am oroare de dezechilibru ca de o boală, iar 
deficitul este una dintre acestea”. Baronul îl privise cu 
stimă, apoi făcuse o remarcă neobişnuită: „Într-adevăr, 
oamenii din rasa mea sunt foarte ilogici. Denigrează banii 
dar nu se gândesc decât la ei. Uneori îmi spun că soarta 
aristocrației este legată de registrul ei de socoteli”. 

O lună mai târziu, Maynier îl întâlnise pe baron pe 
domeniul de la Castellet unde venea să vâneze. Călăriseră 
unul lângă altul, uitând complet de vânătoare, şi îşi des- 
coperiseră puncte comune: văduvia lor, disprețul de a se 
recăsători, înclinația spre o oarecare singurătate, fără să 
mai vorbim că Maynier avea vârsta lui Olivier şi că soţia îi 
murise la naştere, două zile după ce venise pe lume Anne. 
Aceste coincidenţe de ordin familial îi apropiaseră pe cei 
doi călăreţi şi, cum ajunseseră aproape de castelul 
Chanflorin, baronul insistase să-l reţină la masă pe Maynier. 
Maynier îşi aducea aminte de acest lucru ca de un afront. 
Ba nu! Nu-şi mai aducea aminte. Puțin îi păsa de 
adolescenta aceea slabă cu chip de băiat. 

— Băiatul tatii! spuse deodată, lovindu-şi calul cu palma. 

Drumul suia pe coasta dealului şi praful galben urca în 
văzduh. Un vânt uşor care venea dinspre Durance făcea să 
tremure tufele de levănţică şi de rozmarin. Din când în 
când, o coţofană se aşeza în faţa lui Chausson, ca să atragă 
atenţia asupra ei, apoi îşi lua zborul cu un țipăt batjocoritor. 
Când mergea călare, Maynier simţea o plăcere neobişnuită. 
Îşi alungea bustul scurt, strângea genunchii groşi pe 
coapsele paşnicului animal şi simţea că devine un cavaler 
neîntrecut, în timp ce Chausson lua în mintea lui purtarea 
unui bidiviu. 

Deodată, un con de brad căzu în spatele său. Tresări, şi 
duse inconştient mâinile la oblâncurile şeii. Apoi mângâie 
pistoalele care nu serviseră niciodată şi râse de nervozi- 
tatea lui; un râs scurt al cărui sunet îi tulbură inima. La 
urma urmei, tâlharii nu erau un basm. Recent, îl opriseră şi 


îl prădaseră pe domnul Brun, directorul poştelor din 
Marsilia, care se ducea la domeniul său din Sisteron, cu o 
suită de şaptesprezece persoane. Unii pretindeau că 
operează acum pe drumul spre Toulon; alţii, că se 
retrăseseră pe lângă Seyne şi în valea Barcelonnette. Un 
ţăran îi văzuse trecând pe-o cărare pe lângă Viens, şi 
această veste inspira o mare îngrijorare negustorilor din 
Apt. Dar nu trebuia să acorzi prea mult credit acestor 
zvonuri. Oamenii aveau nevoie să-şi exerseze imaginaţia şi 
să aibă ce trăncăni serile. 

Drumul, a cărui pantă creştea fără încetare, se afunda 
într-o văgăună strâmtă acoperită cu muşchi şi cu frunze 
vâscoase. De o parte şi de alta, se aplecau ulmi ce se îm- 
preunau la vârf alcătuind o galerie boltită. Copitele calului 
se încleiau în pământul gras iar copacii îşi îmbinau acum 
ramurile cele mai lungi de la un mal la celălalt, împletindu- 
şi crenguţele într-atât, încât, în curând, păru că se lasă 
noaptea. Frunzele strânse în boltă trosneau. Chausson se 
dădu brusc în lături călcând pe o piatră, şi Maynier îi dădu 
pinteni cu catarama pantofilor. Era din ce în ce mai 
neliniştit. Dar deodată bolta se întredeschise. Un cer de 
culoarea trandafirului sălbatic veni în întâmpinarea 
călăreţului, îl transportă în lumina lui. 

— Am ajuns, spuse. 

Din acest loc se vedea toată câmpia până la Durance, 
chiar până la Ron. Maynier se întoarse în şa ca să privească 
munţii Lure şi, mai departe, spre răsărit, purtate de un abur 
roz, culmile înzăpezite ale munţilor Rocheclose şi Trois- 
Eveches. 

„De ce n-o fi scos fata nici o vorbă?” se întrebă el, şi, fără 
să aştepte răspunsul, începu să fredoneze, mângâind în 
ritm coama lui Chausson. Degetele-i resimţeau pe pârul 
calului o emoție de copil. După un stejar, zări castelul, 
singur, în fundul unei alei de cedri, între doi ulmi uriaşi ale 
căror frunze înalte atingeau streaşina. Zidul împrejmuitor 
acoperit cu olane şi apărat de turnuri rotunde era străpuns 
de o poartă ţărănească cu două canaturi. Pe iarba scurtă şi 
pe pavajul curţii interioare se plimba o siluetă pe care 


Maynier n-o putea identifica. Apoi, nu se mai vedea decât 
faţada din piatră de Rognes, aurită sub focurile asfinţitului, 
ca un fagure de miere. Şi, deodată, Maynier recunoscu 
silueta. 

— Nu seamănă cu un băiat, şopti el. Voi să-şi mâne calul 
la trap, dar se răzgândi şi trase de zăbală. Chausson se 
opri. 

— Dă-i înainte! spuse Maynier. Nu înţelegi nimic. 

Chausson scutură capul şi o porni din nou. 

„De ce am acceptat oare această invitaţie? se întrebă 
Maynier. Probabil că am să înnoptez aici. Mâine va trebui să 
mă întorc la Apt dis-de-dimineaţă. Am treabă. Şi ce pretext 
a invocat baronul ca să mă invite? O sărbătoare, 
aniversarea întoarcerii lui Olivier. Ştie foarte bine că puţin 
îmi pasă de Olivier... Atenţie, am ajuns. Da, chiar ea e. Oh! 
aş vrea să fiu în cămaşă, în cămaşă şi cu pieptul gol”. 

— Domnişoară, spuse el descălecând, sunt un neruşinat 
că am sosit aşa devreme. 

— Dimpotrivă. Bunicul va fi bucuros, răspunse ea cu o 
voce limpede, dar pe un ton maşinal. 

„Nu contez pentru ea”, gândi Maynier. 

— AŞ dori să-i prezint respectele mele doamnei de Sagne, 
spuse el. 

— Mamei? Ce vă trece prin gând, domnule? La ora asta, 
încă nu e gata. 

Maynier tresări: marmura zâmbise. Puțin smalţ strălucea 
printre buzele aspre. 

— Aveţi dreptate, spuse. Sunt un zăpăcit. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, răspunse ea după o ezi- 
tare. 

Această ezitare îl fermecă. Tocmai în acel moment sosi 
baronul de Sagne: 

— Sunteţi un om inspirat, spuse el. Eram nerăbdător să 
vă văd. Nepoata mea e vorbăreaţă, dar trebuie să-i promiţi 
o recompensă pentru asta. 

— Astăzi, bunicule, recompensa dumitale va fi şi a mea, 
răspunse Anne cu o privire complice. . 

„Anne are spirit”, constată baronul. II luă pe Chausson de 


frâu, îl scărpină pe frunte şi spuse: 

— Ţi-e sete, măi scăfârlie! Haide, vino! 

Maynier interveni: 

— Pe onoarea mea, n-am să îngădui niciodată... 

— Ei asta-i! Ştiţi, domnule, că e o onoare să slujeşti un 
cal. lar ăsta îmi place. 

Baronul se îndepărtă cu Chausson până la fântână. 

— Bunicul are întotdeauna ideile lui, spuse Anne cu 
mândrie. Apoi procedează în consecinţă. 

— Asta înseamnă două calităţi pe care le plasez deasupra 
oricăror privilegii. 

— Adevărat, domnule? 

— Adevărat, domnişoară! 

Maynier ar fi vrut să se pună în valoare, dar nu-şi găsea 
cuvintele. 

— Ce spuneţi de Luberon-ul nostru? întrebă el. 

— Nu spun nimic. Mă simt bine aici. 

— l-am încredinţat calul dumneavoastră lui Sauvari, 
spuse baronul. E un rândaş bun. Cel mai bun, după mine. 

— Bunicul îşi buşumează întotdeauna singur calul, spuse 
Anne. 

— Nu e chiar aşa. Sauvari începe treaba şi eu o isprăvesc 
având grijă de lucrurile de amănunt. Haide, veniţi, dragul 
meu Maynier! Veniţi să gustaţi din producţia mea de vin 
specială în aşteptarea fiului meu care hoinăreşte în 
căutarea unui muzicant şi a nurorii mele care se pudrează. 
Pulberea ne ucide de două ori. Mai întâi, la război, de 
emoție. Apoi, în budoar, de nerăbdare şi de ciudă, când 
adorabilele noastre surori ne înşală în tovărăşia ei. 
Mărturisiţi că am spiritul secolului. Anne, te scutesc să 
profiţi de el. Spiritul secolului este cel al valeţilor de 
comedie. 


CAPITOLUL III 


Contrar celor ce gândea baronul, Christine de Sagne 
terminase să se pudreze. Nu consulta nici oglinda mare cu 
aur şi lac dintre ferestre pe care o adusese de la Aix, nici 
oglinda în formă de inimă, amintire de la marchizul de 
Gallifet. Nici măcar cu o privire piezişă, cu buzele şi nările 
strânse. Nu-şi aranja decolteul, nici volanul plisat de 
dantelă, nu ridica un zuluf, nici o floare de atlaz, nu-şi muta 
nici o aluniţă de pe obraz. Stătea aşezată cu toată 
greutatea pe o berjeră pe care i-o adusese Beaupre, cu opt 
zile în urmă, din strada Mazarine, şi citea o scrisoare. De 
fapt o recitea pentru a treia oară, după ce în ajun o citise 
de peste şapte ori. Această scrisoare de la marchizul de 
Bermond îi anunţa prin cuvinte arzătoare o hotărâre 
călduţă: marchizul nu putea veni la Chanflorin; soţia lui era 
suferindă; o escapadă ar fi trezit bănuieli îndreptăţite. 
Bineînţeles, era răscolit, disperat de această defecţiune, şi 
semna: „Cu moartea în suflet, tristul tău nebun”. Nimic nu 
exasperează mai mult dorinţa şi ciuda unei femei senzuale 
ca atunci când i se prezintă un motiv rezonabil. Christine 
strângea din dinţi dar nu se lăsa păcălită. Ştia că marchizul 
n-o interesa decât în măsura în care se plictisea la 
Chanflorin mai presus de orice închipuire. Mai ştia că 
marchizul dădea sfaturi înțelepte fără a fi tot pe atâta de 
înţelept. Numai că el nu se plictisea, nu era ahtiat după 
societate, nu trăia într-un mormânt. Putea să aleagă. 
Această alegere lăsată altora devenise de nesuportat 
pentru Christine. Puțin îi păsa de nestatornicia marchizului. 
În nişte ţinuturi mai puţin barbare ar fi primit provocarea. 
Dar unde să găseşti complici în această pustietate? Situaţia 
devenise de nesuportat. 

— Micul meu Jean-Baptiste, spunea ea mototolind 
scrisoarea, fereşte-te! 

Această ameninţare nu avea sens. Micul Jean-Baptiste, 
care o domina cu un picior şi jumătate şi putea s-o ridice în 
braţe ca pe o pisicuţă, nu avea motive să se ferească. Era 
tot atât de greu să-i găseşti un rival pe cât era să-l faci 
gelos. Domnul de Bermond îşi împărțea existenţa în trei 


părţi: caii, după care era de-a dreptul nebun, răspunderile 
de prim-consul, pe care le lua în serios fără convingere, şi 
tronul de şef de familie care îi aducea o curte de femei 
sclave. Neveste, fiice şi nepoate zburau în întâmpinarea 
dorințelor lui. lar cât despre amantele răspândite în oraşul 
Apt şi în castelele din împrejurimi, ruşinate de această 
bunăstare de care se bucura şi pe care nu i-o dăruiseră ele, 
îl înconjurau cu atenţii materne ale căror forţă şi subtilitate 
creşteau pe măsura spiritului de competiţie. 

Christine nu-l iubea pe Jean-Baptiste. Nu-i lipsea nici 
graţia, nici răspunsurile prompte, nici averea, nici 
detaşarea în actele sale. Ştia să se arate cinic la momentul 
potrivit, dezamăgit când trebuia; la nevoie, capabil să verse 
o lacrimă aşteptată. Poseda calităţile unui amant de 
prestigiu pe care bărbaţii îl ponegresc cu patimă şi pe care 
femeile visează să şi-l însuşească. Dar Christine nu gusta 
niciodată în braţele lui o plăcere absolută, o uitare totală. 
Această uitare, această plăcere nu le găsea decât lângă 
soţul ei. Dar vai! nu poţi clădi o întreagă existenţă pe 
voluptate când ai amor propriu. Dacă măcar Olivier ar fi 
împărtăşit zbuciumul ei de izolată, frământările, revolta faţă 
de un exil împotriva firii! Dar cu fiece zi devenea tot mai 
puţin exigent, tot mai placid. Bineînţeles că se asocia 
regretelor ei când aceste regrete amenințau să devină 
zgomotoase, dar obrajii rumeni îi dezminţeau amărăciunea 
vorbelor. Luberon-ul îi pria. Ţăran! 

Christine făcu scrisoarea ghemotoc, cu o grimasă de 
furie; dar, brusc, privirea îi încremeni în direcţia degetelor a 
căror crispare pe hârtie încetă. Un zâmbet îi destinse gura 
încordată: „Şi dacă aş pune foc, îşi spuse, dacă aş aprinde 
această frumoasă tihnă?” 

Lăsă ghemotocul în poală şi îl desfăcu cu o grijă me- 
ticuloasă. „Aşa, gândi ea, am să-i trezesc pe toţi: soţ, 
amant, socru şi fiică... fără să uităm de îngerul căminului, 
ireproşabila soţie a lui Jean-Baptiste, adevărat sanctuar al 
amorului. Un scandal! Nimic mai bun ca să-ţi recapeţi 
culorile!” Zâmbetul îi spori pe chip, se imobiliză o secundă, 
apoi începu să descrească încet în tresăriri delicate ca o 


flacără ce se stinge; şi în curând grimasa apăru din nou. 

— Nu! spuse ea cu o voce surdă. Nu e o soluţie. 

Rupse scrisoarea în patru bucăţi, apoi se înverşună 
împotriva fiecăreia din ele privind peretele, drept în faţa ei. 
„Nu e o soluţie, reluă ea în gând. Toţi ar fi solidari, toţi fraţi 
în tăcere, iar scandalul n-ar izbucni; iar eu aş trece drept o 
biată nenorocită. Atunci, ce să fac? Cum să mă descurc? Să 
corup un servitor şi să fug?” 

Christine adună de pe fustă toate bucăţelele de hârtie, se 
ridică, le aruncă într-un vas de toaletă şi se îndreptă spre 
fereastră cu un pas automat: 

— Ah! uite-l şi pe biscuitul ăsta! spuse ea zărindu-l în 
curte pe Maynier. 

Bărbatul acesta spătos, cu tenul cărămiziu, atât de sigur 
în mişcări, atât de atent, atât de sigur pe el, care punea 
ordine în conversaţie în loc să se supună fanteziei 
doamnelor, îi inspira o sinceră antipatie. li reproşa că-şi dă 
osteneala să-şi mărească avutul, că nu-i decât un burghez 
şi că se făleşte cu asta. Socotea că nu are destul spirit 
pentru a-şi lua o amantă, nici destulă imaginaţie pentru a 
iubi. „Fireşte, gândi ea, bătrânul fanfaron îl găseşte pe 
gustul lui. Îşi face o datorie din a adora tot ceea ce eu 
detest”. 

„Bătrânul fanfaron” ar fi putut să-i întoarcă compli- 
mentul. Christine ponegrea sistematic oamenii sau chiar 
animalele pe care baronul le îndrăgea. Il dispreţuia pe 
Pacha, roibul bălţat, un animal superb cu mişcări iuți ca 
focul, îl considera pe Sauvari vulgar şi leneş, găsea că 
Guilhen transpiră ca un măgar de prăsilă, se plângea de 
Thereson, camerista, că miroase a vulpe, şi de Augustine, 
bucătăreasa, că are o privire vicleană. In fine, defectele lui 
Olivier luau în mintea ei o amploare fenomenală de când 
baronul afişa o înţelegere desăvârşită cu el. Căuta, fără să- 
şi dea seama, să ridice bariere între cei doi bărbaţi, cu 
ajutorul subînţelesurilor; dar bătrânul fanfaron nu era la 
capătul puterilor, nici al nervilor. Avea un fel dezarmant de 
a-i face curte nurorii sale, de a o înconjura cu elogii şi 
atenţii. Christine, bineînţeles, se prindea în joc şi declara 


primului venit că socrul ei e omul cel mai cuceritor; dar îi 
venea greu apoi să-i împoaie capul lui Olivier. Când încerca 
să-i demonstreze că baronul e plin de prejudecăţi 
medievale, el răspundea invariabil: „Se poate, dar e atât de 
amuzant”. lar când îi atrăgea atenţia pe un ton aspru că o 
persoană de condiţie nu poate decât să se distrugă la 
Chanflorin, el se mulțumea să dea din cap şi o sfătuia să 
aibă răbdare. Ca şi cum fatalitatea era de vină şi politica 
cancelarului Maupeou răspunzătoare de toate. Când de fapt 
pacostea se trăgea de la bătrân şi de la gustul lui maniac 
de pustnicie. Şi Christine nu se mai plictisea imaginându-şi 
un exil transformat, înfrumusețat de personalitatea unui 
socru făurit după chipul contelui de Valbelle sau al 
marchizului de  Gallifet. Ce pretext minunat pentru 
petreceri, pentru distracţii fără sfârşit! Ce de baluri 
costumate, ce de intrigi în turnuri şi grădini; la Tourves, 
aproape de cer, pe o colină; la Tholonet, sub ulmi, pe malul 
unui pârâu! Ar avea de ce să pălească, să crape de gelozie 
preşedintele d'Albertas şi toată slujitorimea în solda 
cancelarului. Aşa se redresează o situaţie! Aşa se 
ridiculizează duşmanii! Dar, la Chanflorin, era moartea 
plăcerilor! O mantie aruncată peste tot ce străluceşte. 
Baronul se complăcea în societatea animalelor şi a 
găgăuţilor; ceea ce nu-l împiedica deloc să denigreze 
romanul Emile şi să pretindă că Rousseau n-are simţul 
măsurii. Se credea original ridicându-se împotriva spiritelor 
originale. Şi ospăţul acesta pe care îl dădea ca să 
sărbătorească aniversarea întoarcerii lui Olivier! La drept 
vorbind, nu era decât o blestemăţie. Într-adevăr, marea 
petrecere se anunţa bine. Un singur invitat, unul singur: 
biscuitul. Jean-Baptiste tocmai se scuzase, iar cât despre 
cavalerul d'Urtis, acesta anunţase, cu o săptămână în 
urmă, că doar printr-un miracol ar putea fi liber. Prin sticla 
cenuşie a ferestrei, Christine îl privea pe Maynier fără 
stimă, pe baron fără indulgență iar pe Anne fără bunătate. 

— Ah! Dar ce face? şopti ea văzându-l pe baron că-l ia pe 
Chausson de frâu şi-l duce la fântână. Ce ruşine, în faţa 
unui străin! Şi gâsculiţa asta care îl soarbe din ochi! 


Christine n-o îndrăgise niciodată prea mult pe Anne. 
Căsătorindu-se cu Olivier, aştepta un fiu pe care visa să-l 
instruiască şi să-i croiască un drum în lume. Pusă în pre- 
zenţa unei fiice, după o naştere grea, nu găsise decât 
aceste cuvinte: 

— Nici măcar nu eşti drăguță. 

Apoi, de ochii lumii, zâmbise şi atinsese cu buzele livide 
fruntea păpuşii zbârcite. Mai târziu, văzând cum creşte 
copila, a cărei siluetă se desăvârşea, îşi schimbase moral- 
mente atitudinea faţă de ea, nutrind speranţa egoistă de a- 
şi face din ea o confidentă, o prietenă care ar rămâne 
acasă, pe care ar avea-o întotdeauna la îndemână. Era 
practic şi liniştitor. Dar acum, ce decepţie! Anne nu 
participa la nici o conversaţie, fără a atrage prin asta 
atenţia asupra discreţiei, asupra modestiei ei. Căci nu era 
modestă, nu! Trufaşă, absentă, incapabilă să roşească, 
având o fire închisă, îşi bătea joc de îmbrăcăminte, nu 
spunea nimic, nu remarca nimic, nici măcar nu se uita după 
bărbaţi... în afară de baron, desigur. Când intra într-o 
cameră cu aerul lui de stegar, deschidea nişte ochi uluiţi ca 
o sfântă care a fost obiectul unui miracol şi şi-a recăpătat 
vederea. Ah! de mult venise vremea s-o mărite. Prima 
partidă aleasă de Christine, Gregoire du Brusquet, nepotul 
preşedintelui Fauris de Saint-Vincent, rupsese făgăduiala în 
ultimul moment. La început, toată lumea era de acord că e 
încântător, începând cu Olivier. Anne spusese numai: 
„Părerea mea nu contează”. Într-adevăr, părerea ei nu 
conta deloc, dar nu era nevoie să adopte acest ton glacial, 
nici privirea aceea de vestală, cu toate că Gregoire, cu frica 
lui de humor şi de paradox, păru satisfăcut de această 
atitudine: „Intr-adevăr, îi plăcea lui să repete, nu cunosc 
ceva care să te îngheţe mai mult decât o femeie 
exuberantă. Un menaj bun se întemeiază în tăcere”. În fine, 
afacerea părea făcută, târgul încheiat. Trebuise ca 
descreieratul ăla s-o întâlnească pe Dupin, o văduvă printre 
atâtea altele care căuta un bărbat ca să-şi aţâţe din nou 
amantul. Dar un eşec nu oprea partida. Trebuia pornit la 
acţiune fără întârziere: descoperită pasărea rară. Mititica 


asta avea nevoie să se trezească. 

Aici ajunsese Christine în cugetările ei când o undă de 
lumină şi de surpriză îi încremeni privirea apoasă. O 
expresie de triumf, de tinereţe inexplicabilă i se răsfrânse 
pe buze, pe faţă şi pe piele. Ridică fruntea, îşi arcui talia, îşi 
plimbă prin păr o mână înaripată şi murmură pe un ton 
inspirat: 

— În sfârşit! Un miracol! 

Sosise cavalerul d'Urtis. Christine îl văzu cum pune 
stăpânire pe curte cu rădvanul, vizitiul şi valetul său. Ce 
cutezanţă, să vii cu rădvanul pe drumul ăsta sălbatec! 
Acum, fiecare minut conta. La treabă! Şi Christine se repezi 
pe un scaun, în faţa mesei de toaletă. „lată ceva nou şi 
serios, îşi spuse ea, scuturându-se de pudră cu o eşarfă de 
mătase. Un invitat, unul adevărat. la să vedem, unde l-am 
întâlnit pentru prima oară? Ca pe urmă să nu spun prostii. 
Sunt sigură că la consilierul d'Entrecasteaux. In primul 
rând, m-a uimit cu spiritul lui, apoi prin cultura lui vastă, în 
sfârşit, cu aerul acela nonşalant şi glumeţ fără de care 
cultura nu face doi bani. Şi mi s-a spus că are o slăbiciune 
pentru aventuri... Atenţie, şterg prea mult. Ba nu! Uite o 
idee! Să ştergem tot. Nici un pic de pudră pe pielea asta 
regală! Dar cremă, da! Nu, nu asta! Cealaltă, adusă din 
Italia, din lapte de iapă tânără. Lapte de iapă tânără ca să-l 
pună la trap pe micul meu cavaler...” 

Şi Christine se învârtea bucuroasă în jurul imaginei ei. 
Degetele zburau ca nişte albine deasupra flacoanelor şi 
borcănaşelor. Carnea, abia coaptă, înflorea. In clipa aceea, 
cu nasul ei mic, gâtul prea lung şi bărbia ascuţită, era fru- 
moasă şi degaja un farmec irezistibil. 

După ce mută de trei ori cu un milimetru o buclă pe 
fruntea ei îngustă, după ce adăugă, apoi scoase, în mai 
multe rânduri, o umbră de fard de pe buze, şi după ce îşi 
turnă pe piept un parfum din Orient, suspină adânc şi porni 
spre salon toată numai foşnet: 

— Doamnă, sunteţi frumuseţea însăşi, exclamă baronul. 

înconjurată de patru bărbaţi cu un surâs extaziat, toţi în 
aparenţă la discreţia ei, fără să-l mai punem la socoteală pe 


Beaupré şi pe servitori care pândeau ocazia să-i satisfacă 
cele mai mici dorinţe, Christine îşi uită ranchiunele şi găsi 
că baronul era încântător exprimându-şi astfel sen- 
timentele. „Da, gândi ea, sunt zile când felul lui de a fi e 
minunat. În vremea noastră se pune prea multă 
meşteşugire în complimente şi nu destul ton. Zău, ai zice că 
bătrânul fanfaron vrea să mă devoreze. Imi place pofta 
asta.” 

În clipa aceea, baronul gândea: „Făzăniţa are pene noi. 
Ce mai aşteaptă ca să ne dea un moştenitor? Olivier 
pretinde că a rămas sterilă după prima naştere. In locul lui 
Olivier aş cere sfatul mai multor medici. Doamne! Ce se 
mai desfăşoară! Şi ce stindard frumos pentru curtezani! Ei, 
ia te uită, cavalerul nostru îi prezintă armele.” 

Cavalerul d'Urtis se înclină de două ori, fără un cuvânt, 
prefăcându-se că ezită înainte de a săruta mâna care i se 
întindea, puse buzele pe ultimele falange şi se ridică brusc 
ca şi cum s-ar fi ars. 

— Nimic, spuse el. Nu voi spune nimic. 

Apoi debită tot soiul de măguliri pe care Christine le 
socoti ameţitoare, Olivier nostime, baronul alambicate iar 
Maynier sincer ridicole, doar Anne nu avea nici o părere. Il 
privea pe cavaler fără să-l asculte, cu un interes care nu-i 
atingea conştiinţa. Era tânăr cu strălucire dar fără 
insolenţă: tinereţe patinată. Mişcările suple, mobilitatea 
gurii şi a privirii vădeau un studiu ce nu era lipsit de graţie. 
Veselia lui de circumstanţă şi frumuseţea, pentru care îţi 
trebuia câtva timp ca să o remarci, inspirau bărbaţilor un 
sentiment de sfială, femeilor o emoție fără bucurie. „Se 
unduieşte”, gândea Anne cu dispreţ, în timp ce o căldură 
iritantă i se împrăştia pe pieptul încordat şi sporea bătăile 
inimii. Se întoarse cu hotărâre spre Maynier, dar acesta 
tocmai se îndreptase spre Christine şi îi prezenta omagiile 
lui. Anne simţi că este observată, făcu stânga împrejur şi 
întâlni privirea cavalerului, o privire autoritară şi supusă: 

— Mă bucur foarte mult să vă cunosc, spuse el. 

— În cazul acesta, domnule, vă invidiez, căci în ceea ce 
mă priveşte nu mă bucur deloc că mă cunosc. 


— Pentru că această cunoaştere suferă de a nu fi spri- 
jinită. 

— Şi ar trebui, după dumneavoastră, să-mi aleg un 
profesor. 

„Gâsca albă are un cioc de erete”, gândi el. Răspunse 
sacadat: 

— De ce nu? 

Această fatuitate o răni pe fată şi o înarmă: 

— La vârsta mea, nu alegi. Primul şarlatan face impresie. 
O ştiţi foarte bine, domnule. 

Cavalerul era jucător loial: 

— Şah şi mat! spuse el zâmbind. Abandonez partida. 
Sunteţi prea experimentată pentru mine. 

Şi se întoarse să-i facă curte Christinei, pe care Maynier 
se grăbi s-o părăsească. Maynier îl ajunse din urmă pe 
baron care se îndrepta spre Anne. Dorea să stea de vorbă 
fără constrângere şi fără artificii. Farmecul Christinei îl cam 
tulburase, şi capul lui furnica de idei combative care nu 
cereau decât să se exerseze puţin: 

— Ce spuneţi de atentatul de la Sisteron? întrebă el. 

— Mai nimic, răspunse baronul, decât că o asemenea 
îndrăzneală a fost încurajată. 

— Aşa, deci credeţi că a existat o complicitate. 

— Complicitatea victimelor, da, zău! Şaptesprezece oi 
tunse de cinci vlăjgani. Un director de poşte bine păzit, într- 
adevăr, bine servit de oamenii lui! Pasivitatea vitelor inspiră 
lupul. 

— Şi care ar fi mijlocul, domnule, ca să te opui în faţa 
pistoalelor? 

— Uiţi sângele, Maynier. Lupii nu se înşală. Ei nu atacă 
niciodată orice câine, orice cioban, ci aleg întotdeauna pe 
cel care şovăie... cel care are sângele roz. 

Anne sorbea cuvintele bunicului. Încrunta din sprâncene, 
iar maxilarele luau o formă pătrată. „E adevărat că 
seamănă cu un băiat”, îşi spuse Maynier cu un oarecare 
resentiment. Reflecţiile baronului îl enervaseră. „Oamenii 
aceştia sunt incorigibili cu prejudecățile lor, gândi el. Ce 
treabă are sângele în istoria asta de poliţie?” 


— Poţi fi un om dintr-o bucată, spuse el, şi să tremuri în 
faţa unui pistol. Cu riscul de a vă dezamăgi, eu mă plasez în 
categoria oilor. 

— Nu! spuse baronul zâmbind. 

Răspunsul lui Maynier îl umplea de confuzie şi de stimă. 
Regreta că vorbise prea repede, iar acest regret putea să 
pară excepţional când îl cunoşteai. Simţea că nutrește faţă 
de Maynier un început de prietenie, şi această descoperire 
îl emoţionă profund. Ca toţi oamenii de mare caracter, 
acorda o putere fără margini prieteniei, în timp ce era 
neîncrezător în emoţiile superficiale ale camaraderiei. Dar 
până atunci prietenii lui fuseseră ofiţeri în armatele contelui 
de Provence sau ale Majestății Sale regelui, înainte de a fi 
răpuşi de vărsat sau ucişi în luptă. Cea de azi, era o bătaie 
de inimă revoluţionară. 

— Nu! spuse Anne cu jumătate de glas, ca un ecou al 
cuvintelor bunicului ei. 

Surprinzând în ochii fetei o expresie de gândire matură, 
Maynier deveni foarte fericit: 

— Şi de ce n-aş fi o oaie? întrebă el. 

În momentul acela, Christine interveni: 

— Ruşine, domnilor! E nelegiuit să faceţi opinie separată. 
Am auzit şi eu vorbindu-se despre tâlhari. Este un subiect 
după care jinduim. 

Şi conversaţia reîncepu pe un ton superficial. Christine îl 
puse pe Maynier să-i povestească atentatul de la Sisteron, 
ale cărui peripeții le cunoştea mai bine decât el. Compătimi 
îndelung soarta directorului de poşte, scoțând suspine 
întretăiate de râsete, şi cavalerul conchise: 

— Zău, tâlharii ăştia nu sunt lipsiţi de humor. 

— Nu-i aşa? spuse Christine vocalizând. Ce părere ai, 
Olivier? 

Olivier, luat pe neaşteptate, răspunse la întâmplare că 
după părerea lui tâlharii aveau mai mult spirit decât humor. 
Această remarcă se baza pe o diferenţă prea subtilă pentru 
a însemna literalmente ceva, dar cavalerul o socoti nimerită 
iar Christine îi mulţumi soţului ei cu un zâmbet. El simţi o 
mândrie de şcolar şi îşi privi nevasta cu admiraţie. Nu era 


frumoasă decât în societate. „Christine are dreptate, îşi 
spuse el, trăim într-o vizuină. Trebuie ca aceste serate să 
se mai repete. Tata trebuie să înţeleagă şi să se hotărască 
s-o facă; altfel, ne va sufoca praful Luberon-ului.” 

Uita ce mult îi plăcea să călărească în pădure, în zorii 
zilei, când frunzele umede îi ştergeau fruntea, şi bucuria 
tihnită care îl cuprindea seara, peste câmpii, în tovărăşia 
tatălui său. Olivier nu avea niciodată o emoție durabilă nici 
sentimente profunde. Se supunea legii influențelor, iar 
Christine, într-un salon, avea mai mult ascendent decât 
baronul! 

Maynier reuşea cu greu să se stăpânească. Toate aceste 
reflecţii despre spiritul tâlharilor îl scoteau din răbdări. 
Maniera aceasta de a denatura faptele, de a te juca cu 
ideile, sub pretextul de a adopta un aer fără pretenţii care 
se vădea, la examinare, pretenţia însăşi, îl făcea să se 
simtă prost. Universul era pavat cu adevăruri solide. La ce 
bun să inventezi altele, trucate, şi să mergi în vârful 
pantofilor? Maynier credea în dreptate şi progres. Ironia, 
scepticismul şi piruetele societăţii depăşite îl revoltau. Era 
tânăr, aparţinea unei clase sociale în plină dezvoltare. 
Viitorul se deschidea în faţa lui. 

Fiindcă venise vorba de tâlhari, Christine povesti despre 
contele de Sade, care fusese condamnat în contumacie la 
supliciul roții. 

— Fără îndoială că acest om este un monstru, spuse ea; 
dar trebuie să recunoaşteţi că parlamentul din Aix 
procedează în privinţa lui cu ultima cruzime. Aceşti ma- 
gistraţi ai lui Maupeou sunt nişte amatori, iar dreptatea lor 
feudală îi indignează pe oamenii cinstiţi. Ce părere aveţi, 
domnule cavaler? 

Cavalerul d'Urtis, care îl cunoscuse bine pe contele de 
Sade şi se spunea că ar fi petrecut mai multe săptămâni la 
castelul din Lacoste, schiţă un portret foarte nuanţat al 
celui pe care posteritatea îl va numi mai târziu „Marchizul”. 
Spre surpriza generală, îl înfăţişă ca pe un iresponsabil, un 
bolnav; apoi, văzând că e ascultat cu mult interes, făcu din 
acest bolnav un posedat, din acest posedat un artist însetat 


de cunoştinţe, din acest artist un filozof în căutarea unui 
absolut iar din acest filozof un soi de sfânt torturat de 
absenţa lui Dumnezeu. 

— Formidabil! exclamă Christine, ne descoperiţi nişte 
orizonturi fascinante. Dar acum povestiţi-ne ştrengăriile lui. 
Intr-o asemenea lumină, putem să le ascultăm. 

Cavalerul nu avu timp să se execute. Se auzi un pârâit 
violent de stofă şi un trosnet de cizme şi baronul interveni: 

— Într-adevăr, domnule, spuse el, mă uimiţi cu ştiinţa 
dumneavoastră de a îmbrăca personajele şi reuşiţi atât de 
bine încât nu se mai recunoaşte nimic. Eu, care nu sunt 
decât un nobil de ţară, un beoţian, mărturisesc că nu vă pot 
urmări cu uşurinţă în această mascaradă. Un om care îşi 
dezonorează numele şi dă libertinajului un caracter oficial 
nu va fi niciodată un filozof pentru mine. Puțin mă 
interesează libertinajul ca atare sau chiar viciul cel mai 
neruşinat. Scandalul nu-l pot ierta. Îi reproşez lui François 
de Sade de a-şi fi etalat turpitudinile. Îi reproşez că ne-a 
forţat atenţia. In această privinţă, ipocrizia, pe care o 
detest, mi se pare preferabilă exhibiţiei. 

O linişte jenantă întâmpină aceste vorbe. Baronul se 
scuză că a vorbit atât de mult; apoi, preocupat să destindă 
atmosfera, încercă s-o facă pe Christine să râdă şi îl luă pe 
cavaler de braţ: 

— Dragul meu, sunteţi un vrăjitor. Aţi făcut din mine un 
procuror. 

— Mă copleşiţi, într-adevăr. Se poate ca un talent atât de 
modest ca al meu să aprindă atâta elocvenţă? răspunse 
cavalerul cu un aer vizibil flatat. 

Spunând acestea, gândea: „Nătărăul ăsta bătrân mă 
plictiseşte de moarte cu predicile lui. Uite-l că vrea să 
purifice regatul şi să-şi plimbe torţa peste imoralităţile 
noastre. Pentru a restabili echilibrul, mi-ar plăcea mult să-i 
dau foc nepoată-si... pe cenuşa nurorii care a şi început să 
ardă.” 

Olivier era nemulţumit. În timpul ieşirii violente a tatălui 
său, nu încetase să tremure pentru dispoziţia Christinei. Se 
temea de una dintre furiile acelea cu întârziere care 


izbucneau în general pe pernă. Olivier acorda un interes 
superstiţios armoniilor nocturne. Respecta tihna şi somnul 
liniştit aşa cum respecta dragostea. După miezul nopţii, cea 
mai inocentă ceartă îl cufunda într-o stare de spaimă. 

Christine, la rândul ei, nu-i ierta baronului de a fi luat 
indirect apărarea parlamentului Maupeou, condamnând 
uneltirile contelui de Sade. Funcţia de consilier, care apar- 
ţinea familiei de Lauze şi pe care Olivier o moştenise 
căsătorindu-se, valora peste cincizeci de mii de livre, şi 
acest capital fusese deturnat de valeţii cancelarului. 
Christine ştia că baronul e foarte satisfăcut de această 
măsură abuzivă sub pretext că funcţia respectivă nu 
aducea douăzeci de scuzi pe an şi necesita un mod de viaţă 
foarte costisitor. În felul acesta, eternele ranchiune 
creşteau ca fluxul. Dar nu trebuia stricată această seară şi 
plăcerile pe care le promitea. Prezenţa la Chanflorin a unui 
gentilom atât de dotat ca domnul d'Urtis era un miracol. „E 
frumos, gândea Christine. Îl simţi dând târcoale în jurul 
plăcerii ca un faun, ca o sălbăticiune. Se dăruie tuturor şi 
nu aparţine nimănui. Ah! Ce dulce trebuie să fie să-l 
păstrezi!” 

De aceea răspunse la avansurile baronului cu proteste 
tandre: 

— lată! exclamă ea arătându-l cu degetul; acesta este 
singurul om care ştie să mă iubească. 

Olivier, liniştit, simţi nevoia să exprime printr-o mani- 
festare de voioşie pacea regăsită: 

— Se lasă răcoare, spuse el. Să aprindem focul! 

— Excelentă idee! aprobă baronul. Dar am putea chiar să 
mergem în sufragerie. Masa trebuie să fie servită. Aprinde 
lumânările, Sauvari! Parcă am fi în fundul unui puț. lar tu, 
Guilhen adu-ne curpen şi lemne de stejar! Mai adu şi nişte 
tufe de cimbrişor! 

Şi apropiindu-se de Maynier, îi spuse pe un ton con- 
fidenţial: 

— N-am vorbit niciodată atât de mult ca în seara asta. 
Poate pentru că am chef să tac. 

— Aceste contradicții mă miră din partea dumnea- 


voastră. 

— Şi pe mine mă miră, dragul meu. Oamenii simpli au 
nişte resorturi complicate. 

Fuseseră aprinse primele lumânări. Reflexe dansau pe 
mobilele grele, pe bijuteriile Christinei, pe vesta scurtă a 
cavalerului. Numai Anne stătea departe de lumină, lângă 
fereastră, dreaptă şi cu faţa nemişcată sub părul negru de 
fier. 

— Nepoata dumneavoastră are un aer sever, spuse 
Maynier cu o voce puţin răguşită. 

— Aşa e la vârsta ei, răspunse baronul. Tineretul ia totul 
în serios. Nu credeţi că aşa e? O s-o învăţăm să glumească. 
Haideţi! 

Fără să-şi dea seama, Maynier îşi duse mâna la inimă. 


CAPITOLUL IV 


Ca toţi oamenii sociabili care se lipsesc cu uşurinţă de 
societate, baronul de Sagne avea simţul înnăscut al 
ospitalităţii. Işi cinstea oaspeţii fără a se deghiza sau a-şi 
deghiza casa: „Castelul meu miroase ca la ţară, spunea el. 
Nu sunt dintre aceia care camuflează mirosul de cimbrişor 
cu tămâie, nici pielea de animal vânat cu esenţă de tran- 
dafiri”. Christine tot încercase în ajun să propună „un meniu 
mai puţin forestier”, dar el îi descurajase proiectele de 
reformă, schimbând mereu conversaţia. Astăzi, comesenii 
nu păreau să regrete acest lucru, începând cu Christine 
care cinstea toate bucatele. Cavalerul d'Urtis, pe care nimic 
nu-l putea uimi, mergea din surpriză în surpriză. Păstrăvii 
de munte fripţi pe salvie, după ce i-au strepezit limba şi i-au 
şocat gusturile tradiţionale, i-au stârnit pofta de mâncare. 
Inghiţise pe nerăsuflate o ieruncă îmbrăcată în foi de viţă şi 
umplută cu trufe; iar când s-a servit un pui de mistreţ 


înăbuşit în pireul lui de ciuperci, a scos un adânc oftat ca să 
geamă apoi la prima înghiţitură. Acum, nu se mai grăbea şi 
participa la conversaţie, nu fără a înghiţi între două replici 
bucăţi mari de tort: un tort de alune acoperit cu un jeleu de 
zmeură sălbatecă. 

Olivier, care bea zdravăn, privea pe toată lumea cu o 
dulce euforie. Se bucura de buna dispoziţie a tatălui său, de 
pudoarea fiicei sale, de grațiile cavalerului şi de spiritul 
Christinei al cărei decolteu îi inspira proiecte lascive. Nu se 
neliniştea văzând-o schimbând ocheade de complicitate cu 
cavalerul d'Urtis. La urma urmelor, invitaţii nu erau nişte 
oameni de lemn, iar această gimnastică a privirii nu făcea 
rău nimănui. Baronul nu era chiar de aceeaşi părere. Deşi 
virtutea nurorii sale era ultima lui preocupare, nu-i ierta 
deloc cavalerului că o fixează în public cu un surâs cu atât 
mai  copleşitor cu cât avea gura plină. Această 
desconsiderare a convenienţelor care trecea, în acest 
sfârşit de secol, drept o formă de rafinament, îl ispitea pe 
baron să se supere, dar plăcerea de a fi mâncat bine, aceea 
de a bea în tovărăşia familiei sale, alături de un prieten, 
domoleau aceste porniri. Îi era de ajuns să-şi privească 
nepoata, la celălalt capăt al mesei, ca să se simtă 
nepăsător şi fericit. Anne îl asculta pe Maynier cu un aer 
grav şi puţină răutate în privire. Sfeşnicul greu de argint cu 
două braţe nu-i lumina niciodată chipul în întregime. Părea, 
dealtfel, că-i place să fugă de lumină, pentru a se întoarce 
apoi la ea pe nesimţite cu un fel de timiditate lacomă. Gura 
i se încălzea la flacără, timp de o clipă. | se vedeau buzele 
severe cum se întredeschid şi două pete roz întinzându-se 
sub pomeţi. Uneori arunca o mână într-o rază, o mână 
palidă cu degete subţiri care se ascundea apoi în umbră, 
sau îşi pleca în faţă părul în torsade. Annei îi plăcea 
accentul convins al lui Maynier şi emoția aceea mai intimă 
care mocnea sub dinamismul şi încrederea vorbelor lui. 
„lată un om, gândea ea, care nu bâjbâie în viaţă.” Se 
simţea tânără şi fără experienţă când el îi evoca 
responsabilităţile lui de om de stat, dar avea apoi un 
sentiment aproape matern când acest om de patruzeci de 


ani ridica spre ea nişte ochi arzători. În acelaşi timp şi 
aproape inconştient, pândea manevrele cavalerului şi se 
enerva, în ascuns, constatând că închipuitul ăsta nu se 
ocupa decât de Christine. Il dispreţuia din tot sufletul dar nu 
putea să nu fie tulburată de îndrăzneala lui şi de această 
candoare impură care îi dădea atâta farmec. 

Lui Maynier îi păru bine că s-a întrecut cu băutura. „Acest 
capriciu îmi este indispensabil, gândea el. Am nevoie să uit 
de existenţa mea de castor şi de registrele mele. Aş putea 
să fiu tatăl acestei copile, dar ce importanţă au cifrele, 
prudenţa şi simţul ridicolului. Nu este inutil să te frigi din 
când în când.” 

Baronul asculta distrat confidenţele lui Maynier care îi 
vorbea Annei şi din când în când se întorcea spre el, din 
respect. Savura un pahar de rachiu de drojdie vechi şi îl 
preocupa chipul înflăcărat al farmacistului, în timp ce o 
frază îi revenea în minte, cu insistența favorabilă a 
alcoolului: „Omul cărămiziu începe să semene cu o păt- 
lăgică roşie”. Işi amintea, cu aceeaşi insistenţă, de masa lui 
de nuntă. Angélique, intimidată de acest soţ despre care nu 
ştia nimic, aşteptase desertul ca să râdă din toată inima. 
Apoi, băuseră de mai multe ori din aceeaşi cupă, cu 
degetele împletite pe cristal. Hotărât lucru, vinul aranja 
bine lucrurile. 

Baronul o supraveghea pe Anne cu coada ochiului. „Se 
topeşte gheaţa, gândea el. Ce lumină are în ochi! Cui i-o 
hărăzeşte oare? Bineînţeles, nu pătlăgicii roşii. Nici 
cavalerului. Doamne sfinte, nu! La nevoie, m-aş opune. 
Chiar dacă viermele ăsta strălucitor ne-ar aduce o provincie 
şi trei ocale de sânge regesc, ceea ce nu este cazul.” 

Deodată, remarcă o abatere neobişnuită în privirea fetei, 
urmă direcţia privirii pe deasupra mesei, peste comeseni, şi 
dădu peste Beaupre care stătea în picioare lângă uşă, la 
cealaltă extremitate a sălii. Beaupre pândea ocheadele pe 
care le schimba Christine cu cavalerul, şi expresia lui 
încordată, aproape feroce, dădea la iveală nişte pretenţii 
care nu erau cele ale unui valet. Simţindu-se observat, îşi 
scutură gulerul pe lenjeria scrobită, ca o persoană enervată 


de o musculiţă, şi adoptă pe loc un aer de neutralitate 
potrivit funcţiei lui. Beaupre era înalt, subţire şi bine făcut. 
Partea de sus a feţei nu era lipsită de nobleţe, dar partea 
de jos se pierdea în grăsime. Baronul se strâmbă: „Acolo 
este totul, gândi el. Bărbatul se află în bărbie. Dacă aş fi în 
locul lui Olivier, m-aş descotorosi foarte repede de această 
carne moale; atrage viermii într-o casă. Dar Olivier 
dormitează, închide ochii uitându-se la nevastă-sa care îi 
ţine loc de leagăn.” 

Anne surprinse strâmbătura baronului şi zâmbi. 

— Vă amuz, spuse Maynier, sau vă plictisesc. 

— Nu, pe cuvântul meu. Dar mi-a trecut prin minte o idee 
stranie, răspunse fata ca să-şi scuze neatenţia. 

— Pot să ştiu şi eu ce idee? 

— Nu. lertaţi-mă. Este vorba de un capriciu fără formă şi 
sens. Cred că am băut prea mult. 

— Apropo de capriciu, exclamă Christine cu o voce foarte 
ascuţită, mi-ar plăcea să ascult puţină muzică, Olivier; mi-ai 
promis... 

Spunând acestea, îşi îndreptă un deget spre soţul ei, 
sprijinindu-şi umărul de cel al cavalerului. 

„Nu ţine la băutură”, gândi baronul. 

Olivier răspunse că n-a găsit la Apt decât un vagabond 
italian, cizmar de meserie, care zdrăngănea dintr-un soi de 
ghitară. Omul aştepta în oficiu. Olivier nu îndrăznea să-l 
lase să se producă în faţa unui auditoriu atât de delicat. Dar 
Christine protestă: 

— Dimpotrivă. Să intre! Un cizmar care scârţâie la 
ghitară e foarte nostim. De ce nu scârţâie din pantof? 

Cavalerul izbucni în râs, iar Olivier, foarte antrenat, îi 
porunci lui Sauvari să se ducă să-l caute pe „cizmar”. 

Când acesta intră, adus de spate, Olivier preocupat să 
distreze publicul, anunţă cu o voce trâmbiţată: 

— Muzicantul! 

Christine se grăbi să-şi pună o eşarfă peste gură, ca să-şi 
mascheze  ilaritatea. Muzicantul era tânăr, dar mic de 
statură şi diform. Se înclină în faţa Christinei cu un aer 
slugarnic, şi văzând că e luat în râs, se îndreptă din spate 


atât cât putu. Baronul îi ură bun-venit şi îl întrebă cum îl 
cheamă. 

— Portecchio. Luigi Portecchio, sluga dumneavoastră, 
monsigniore, răspunse muzicantul cu o voce blândă. 

— la să vedem, ce ştii să faci şi ce-o să ne cânţi? întrebă 
cavalerul. O sonată pentru cuie şi ciocane? 

— Nu, monsigniore, spuse Portecchio, întorcându-şi 
privirile, ci o romanţă. 

— O romanţă pentru doamne, spuse Christine, 
înăbuşindu-şi un mic sughiţ. 

Portecchio se aplecă pe ghitară de parcă voia s-o acor- 
deze, şi în curând îşi dădură seama că începuse să cânte. 
Doar freca strunele cu vârful degetelor şi nu exprima decât 
un murmur, un fel de zgomot înăbuşit din care se des- 
prindea din când în când o notă piţigăiată acoperită pe ju- 
mătate de râsetele Christinei; apoi, un sunet neaşteptat 
veni ca o piatră, un sunet grav urmat de o pauză bine mar- 
cată. Portecchio ridică puţin capul, zâmbi şi ciupi corzile 
într-un ritm vioi. 

— Asta este o romanţă? întrebă cavalerul. 

Portecchio îi aruncă o privire îngrijorată, se întoarse spre 
Christine fără să răspundă şi cântă în italieneşte. Vocea lui 
surdă era plină de mângăieri reţinute. 

— Ah nu! exclamă Christine. Ai să ne faci să plângem. 

— E un cântec frumos, spuse baronul. Cine l-a compus? 

— Tatăl meu. Tatăl meu conducea corul la Spoleto. 

— O sinecură, spuse cavalerul, iar tu meritai s-o moş- 
teneşti, cu adevărat. Dar nu există dreptate pe lumea asta, 
mai ales când biserica italiană trage sforile. 

— Nu mă plâng, răspunse Portecchio pe un ton maliţios. 
Nu mă leagă nimic şi asta e mai bine. 

— Încântător! spuse Christine. Trubadurul ăsta ştie să 
trăiască. Nu-l leagă nimic. Reia această frază pentru mine: 
La, la... Melodia îmi scapă. Este vorba de „amore”, cred. Ei 
bine! Cântă! Nu vreau decât o frază. E un capriciu. 

Îşi rezemă capul de spătarul scaunului, zâmbind; dar faţa 
ei luă deodată consistenţa şi culoarea pământului îngheţat; 
gura i se deschise ca o tăietură iar buzele se agitară tăcute 


în gol. În aceeaşi clipă se auzi un zornăit înspăimântător şi 
cele două ferestre care dădeau spre curte se făcură 
ţăndări. Două scânduri groase se rostogoliră în cameră, 
sfărâmând un taburet, şi doi oameni ieşiţi din noapte săriră 
pe podea. Fiecare dintre ei învârtea deasupra capului câte 
un pistol şi purta cizme cu carâmbi răsfrânţi şi cu talpa 
înfăşurată în cârpe. 

— Fiţi cuminţi! spuse cel mai înalt. 

O agitaţie confuză străbătu peretele despărțitor, urmată 
de un zgomot de nisip călcat în picioare. Uşa coridorului se 
deschise cu violenţă iar canaturile, date la perete, se 
trântiră ca nişte împuşcături. Guilhen, clătinându-se pe 
picioare şi cu mâinile legate, dădu buzna în încăpere, îm- 
pins de un vlăjgan încălţat în sandale de piele şi care îşi 
ţinea fruntea înclinată ca un berbec. 

Baronul înaintă cu un pas spre cei doi bărbaţi încălţaţi cu 
cizme. Cel care spusese: „Fiţi cuminţi” îl ochi cu 
îndemânare şi tot atâta dispreţ. Buzele lui groase dar bine 
desenate se acordau, ridicându-şi colţurile, cu atenţia 
răutăcioasă a pupilelor: 

— Ţi-a tăiat cineva limba, marchizule? spuse el. 

Baronul privi cu răceală arma îndreptată spre el şi nu 
răspunse. De obicei, amenințările, situaţiile periculoase îi 
excitau verva, dar atunci pericolul făcea parte dintr-un joc 
serios, pe când azi... Toată lumea auzise vorbind despre 
tâlharii care pustiau regiunile de frontieră, dar în vremurile 
acelea oamenii iubeau anecdota aşa cum se cultivă ardeiul, 
iar consideraţiile politice sau sociale precumpăneau asupra 
faptelor. Lumea se temea de legăturile cu poliţia şi fiecare 
prefera să se mulţumească cu comentariile literaţilor. 
Asemenea păţanii nu li se întâmplau decât burghezilor, nu-i 
aşa? Insuşi baronul, care se revolta în public împotriva unui 
asemenea fel de a gândi, nu era absolut impermeabil la 
acesta. lată de ce azi, oamenii de faţă, într-adevăr vii, îl 
luau de-a dreptul pe nepregătite. Gesturile lor brutale, 
ordinele lor precise nu lăsau nici un loc dezinvolturii. În 
aceste condiţii, ce să faci? Să încerci o ieşire? Imposibil! Un 
al patrulea lungan înarmat până în dinţi stătea de pază în 


faţa scării ce ducea la camere. Trebuie că intrase prin pod 
după ce escaladase zidul care dădea spre grajd. Baronul 
aruncă pe furiş o privire spre Anne ai cărei chip încremenit 
nu exprima nici o emoție aparentă. Dar iată că erau împinşi 
la perete. Să nu ne lăsăm cuprinşi de furie! Porcii ăştia nu 
aşteptau decât un pretext ca să se distreze cu labele lor 
murdare. Să-i păcălim. Să vorbim. 

— Ne vom goli buzunarele, spuse el. Asta o să vă 
scutească să ne atingeţi. 

— Hai goliţi-le! Verificăm noi pe urmă, răspunse şeful 
tâlharilor. 

Christine, pe jumătate moartă, îl privea ca pe un uriaş. 
Nu era deloc mai înalt decât Olivier, dar haina de piele 
prost încheiată cu nasturi de corn îl făcea lat în spate ca un 
acrobat. Un colier de barbă roşcată îi dubla maxilarul 
puternic, iar părul de un roşcat mai aprins era legat la ceafă 
cu un şiret. Cavalerul îi dădu punga cu bani cu o indiferenţă 
afectată; nu conţinea mai mult de zece livre şi aventura lua 
în mintea lui o întorsătură amuzantă, dar degetele îi 
tremurau. Maynier, cu obrajii în flăcări, îşi aruncă chimirul 
cu treisprezece scuzi în mâinile tâlharului cu fruntea de 
berbec. Se jură să nu mai ia niciodată bani la el. Christine, 
gata să leşine, renunţă la un pandantiv şi la un inel de preţ. 
Trăgând de inel, degetele înnebunite sfâşiară pielea. 
Beaupre nu dădu decât zece livre dar îl scotociră în haină şi 
mai găsiră şapte. Berbecul, ca să-l pedepsească, îi strânse 
nasul între degete de-l podidi sângele. Anne îl măsură cu 
privirea pe vlăjganul încălţat cu cizme care sărise pe 
fereastră în acelaşi timp cu roşcovanul şi întoarse capul cu 
dezgust când acesta se apropie: 

— Fiica mea n-are un sol, spuse Olivier. Lăsaţi-o în pace! 

Tâlharul, care purta sub haină o vestă roşie, atinse cu 
unghiile lui negre gâtul fetei şi lanţul de aur de care atârna 
crucea pectorală. 

— Dar asta? zise el. 

— Înapoi! spuse Anne clătinându-se, în timp ce baronul 
se arunca în faţa ei iar Olivier îl împingea pe cavaler ca să- 
şi facă loc. 


— Luaţi seama! spuse roşcovanul zdrăngănind arma. 

Şi întorcându-se spre vesta roşie: 

— Fii politicos cu doamnele, Chamous! 

— Cu condiţia să se supună, replică Chamous arătând 
mâna deschisă. 

Anne lăsă să-i cadă crucea, cu gura crispată într-o 
strâmbătură în care ura înăbuşea spaima. Chamous ob- 
servă strâmbătura cu o privire tulbure. Chipul lui cu tră- 
sături regulate, marcat cu pete, împrăştia un farmec gro- 
solan pe care în alte împrejurări Christine l-ar fi apreciat. 

— Şi voi, ăştia? strigă roşcovanul adresându-se lui Olivier 
şi baronului. 

Olivier îi dădu punga care era goală iar baronul scoase 
din buzunare un scud, trei livre şi patru soli după o înde- 
lungată căutare. 

— Vă autorizez să mă căutaţi, spuse el. 

În acest timp, tâlharul de pază lângă scară venise să se 
ocupe de Portecchio şi de Sauvari. Avea un cap lunguieţ, 
strâns într-un fular negru, după obiceiul corsarilor şi purta o 
brățară de piele la încheietura mâinii. Sauvari îi dădu 
cincisprezece soli fără să tremure, dar obrajii umflaţi de 
sânge străluceau sub efectul unei transpiraţii abundente. 
Omul cu fularul îl trată fără severitate excesivă, sfâşiindu-i 
puţin pantalonii şi ciorapii, aşa, de formă. Portecchio dădu 
fără să ezite chimirul de la brâu. Stătea chircit ca un 
cerşetor, cu bărbia agitată de ticuri. 

După ce măsurase cu privirea distanţa care îl despărţea 
de oamenii lui şi de prizonieri, roşcovanul înaintă cu un pas 
în mijlocul sălii şi declară că era timpul să se vorbească 
serios şi să i se spună frumuşel unde sunt banii puşi la 
ciorap. 

— Că de unde nu? întrebă baronul, care căuta să-şi 
măsoare adversarul şi propriul său curaj. 

— Că de unde nu, mă distrez, răspunse roşcovanul 
apropiindu-se de Christine. 

Pistolul îngheţat atinse pieptul femeii care scoase un 
strigăt sfâşietor. În aceeaşi clipă un pumn se repezi spre 
armă şi rămase încremenit în aer. Pumnul, ţinea o cheie. 


— lată! spuse baronul. Banii mei vă aparţin. 

Violenţa şi insolenţa acestui gest de supunere care se- 
măna cu un act de ofensivă păru să-l surprindă şi să-l 
distreze pe roşcovan. Puse mâna pe cheie fără s-o smulgă 
în timp ce baronul desfăcea cu greu pumnul învineţit. 

— Am să vă conduc, spuse el. 

— Nu! Trimite un servitor! 

— La ordinele dumneavoastră! Sauvari, arată-le drumul 
acestor domni! 

— Ce drum? bâlbâi Sauvari. 

Baronul tuşi pentru a înăbugşi un rânjet care ameninţa să-i 
crape buzele strânse: iniţiativa trecea dintr-o tabără în alta; 
era semn bun. Inainte de toate, trebuie să fii stăpân pe tine 
în faţa vânatului. 

— Lada este în camera mea, spuse el fără să se gră- 
bească; o să ne aduci toţi banii care se află în ea. 

— Gobi, spuse roşcovanul, du-te cu el! Eu rămân aici. 

Omul cu fularul îşi pironi pistolul în şalele lui Sauvari. 

— Mişcă, scroafă grasă! spuse el. 

— Aţi uitat cheia, remarcă distrat baronul. 

Roşcovanul îşi reţinu o mişcare nervoasă a umerilor în 
timp ce muşchii i se încleştau în partea de jos a feţei îi 
întinse cheia lui Gobi, care o luă cu o mişcare de labă şi, 
împingându-l pe Sauvari şi aproape făcându-l să-şi piardă 
echilibrul, dispăru pe scară. Roşcovanul, Chamous şi ber- 
becul se postară în linişte în jurul prizonierilor. Fiecare îşi 
orienta arma cu precizie ca şi cum şi-ar fi ales victima, apoi 
schimba ţinta după ce verificase cu un gest maşinal 
cocoşul, iar tăcerea pe care nimeni nu se hotăra s-o rupă 
sporea cruzimea acestui joc. Când trosnea o cizmă, Maynier 
tresărea, Christine ofta, Anne îşi împreuna mâinile, Olivier 
strângea din dinţi, cavalerul îşi muşca buza de jos iar 
Portecchio închidea ochii. Numai baronul rămânea im- 
pasibil. De fapt, avea prea multe proiecte imediate, prea 
multe probleme de hotărât ca să se lase pradă emoţiilor. 
Bătrânul soldat era prins în angrenajul acţiunilor ca pe un 
câmp de luptă. Să gândeşti, desigur, era un punct de 
onoare, dar gândirea era întotdeauna în urma mişcării, iar 


luciditatea plutea deasupra pasiunilor fără a le înăbuşi, ca 
lumina excitantă dusă de mistral. Înainte de toate: să nu 
cedeze. Baronul nu căuta să se ameţească. Cunoştea greu- 
tatea infimă a şanselor lui, mărimea pericolului şi măsura 
responsabilităţilor sale. Să reziste: nu era oare ceva peste 
puterile omeneşti, când viaţa Annei era în joc? Merita să 
sacrifice viaţa a şase persoane pentru două mii de ludovici? 
Încăpăţânare de om de nimic. Sacrificarea rituală a unei 
familii pentru salvarea avutului. Lada, bineînţeles, nu 
conţinea decât o sumă ridicolă: doar vreo treizeci sau 
patruzeci de scuzi. Un tâlhar de ocazie, un borfaş fără ex- 
perienţă şi fără cap putea să se mulţumească cu atât, dar 
roşcovanul nu era prost. Trebuia deci să te aştepţi la vio- 
lenţe, la grozăvii calculate. In plus, ce idee să păstrezi două 
mii de ludovici într-o cameră? Şi un copil putea să-i gă- 
sească. Era de ajuns să dai la o parte lada şi să ridici o 
trapă făcută în podea. Şi atunci, la ce bun să mai scoţi din 
sărite aceste brute? Trebuia să le dezvălui numaidecât 
ascunzătoarea. Niciodată! Un gentilom nu dă înapoi. 

Pe scară se auzi o cascadă de zgomote surde şi Sauvari 
apăru pe ultima treaptă, lungit pe burtă. Gobi îl ridică cu o 
lovitură de picior şi îl împinse cu capul înainte în mijlocul 
prizonierilor fără să lase pistolul dintr-o mână, în timp ce, în 
cealaltă, flutura o pungă. Roşcovanul luă punga, băgă 
mâna în ea şi o retrase încet: 

— Îşi bat joc de noi, spuse el calm. Nu sunt nici douăzeci 
de scuzi înăuntru. 

— Treizeci şi cinci, spuse baronul. N-o să găsiţi în casă 
nici o centimă în plus. Capitalul meu se află în siguranţă la 
Apt. 

Această minciună debitată pe un ton hotărât avea toate 
accentele adevărului, dar roşcovanul păstra o figură im- 
penetrabilă. 

— Voi aţi vrut-o, spuse el după ce-şi frecă ţeava pistolului 
de haină. 

Ridică ţeava şi apăsă pa trăgaci fără să-şi potrivească 
ţinta. Detunătura făcu un zgomot îngrozitor. Sauvari se 
prăvăli în braţele lui Maynier, care se împiedică de baron şi 


îşi recăpătă apoi echilibrul împingându-l înapoi pe servitor. 
Maynier era plin de sânge. Christine îşi pierdu cunoştinţa şi 
căzu ca un balot de bumbac. Văzând sângele răspândit pe 
vesta lui cu flori. Maynier crezu că o să moară, dar aerul îi 
circula normal în piept. Nu simţea nici o greutate când 
respira. Şi nici o senzaţie de umezeală. Sângele venea 
poate din afară, de exemplu de la gura aceea 
întredeschisă, acoperită, cu o spumă roşie. Omul era culcat 
la picioarele lui. Care om? Sauvari! Bunul Sauvari murise! 
Maynier îşi veni brusc în fire. Indignarea învingea panica. 
Voi să intervină, să facă măcar un gest, dar baronul i-o 
luase înainte. 

— Procedaţi ca un laş, spuse el. Dacă aş avea o spadă, 
aţi dansa în faţa mea. 

— Zău? răspunse roşcovanul cu răceală. Chamous, ia dă-i 
spada ta. 

Un şuierat metalic marcă sfârşitul acestei replici ne- 
aşteptate. Chamous îşi scosese spada. Mâna îi era crispată 
pe mâner şi faţa congestionată: 

— N-avem timp de pierdut, spuse el fără să-şi privească 
şeful. 

— Asta e treaba mea, răspunse roşcovanul, şi e treabă 
de o clipă. Execută ordinul! 

Baronul tresări: cerşetorul ăsta vorbise ca un subofițer. 
Înrolat voluntar şi probabil dezertor după un furt descoperit 
sau un asasinat. Olivier interveni: 

— Pentru că daţi dovadă de un rest de onoare, luaţi un 
adversar de aceeaşi vârstă! Tată, te rog, lasă-mă în locul 
dumitale! 

— Cu plăcere, spuse baronul cu o voce sugrumată, dar 
crezi că vor accepta? 

— Puțin îmi pasă! spuse roşcovanul trăgându-şi spada, în 
timp ce Olivier o smulgea pe cea a lui Chamous. 

La prima ciocnire, baronul simţi că i se umflă venele şi că 
îi plesnesc tendoanele, ca şi cum lamele strivite îi intrau în 
carne. Dar trebuia să-şi recapete stăpânirea de sine ca să 
nu-l tulbure pe acest copil şi în primul rând să evite să-şi 
muşte mâinile. Încredere. Olivier poseda cele trei calităţi 


ale unui bun mânuitor de spadă: picioare, cap şi simţul 
fierului. Era păcat că se îndoise de caracterul şi virtuțile lui. 
Puteai să părăseşti armatele regelui şi să stai totuşi drept, 
chiar sub pălăria unei cochete. Roşcovanul nu avea nici o 
metodă, dar riposta ca un măcelar trăgând lovituri violente 
pe muchia lamei, iar acest procedeu obosea încheietura 
mâinii lui Olivier! Asta nu conta! Avea să facă o derobare, 
să simuleze o retragere, să amorseze o degajare, şi la o 
contradegajare s-o păcălească pe canalia asta, s-o 
străpungă cu sabia ca pe un porc. In două rânduri, Olivier îl 
şi scosese din luptă răspicat. Ce fiu bun! 

Baronul urmărea jocul spadelor ca un magnet atras de 
metal. Nu se întreba cum ar primi Chamous, berbecul sau 
Gobi înfrângerea şefului lor. Nu remarca pistoalele lor în- 
cărcate ce riscau, în fiecare moment, să pună capăt luptei. 
Uitase de Maynier, Portecchio, cavaler, împietriţi în jurul 
trupului lui Sauvari, şi de Christine, care îşi venea în fire 
rostogolind nişte ochi verzi-albăstrui. Nu avea nici o privire 
pentru Anne, care se ruga. Era înnebunit de acţiune şi de 
ură. Delirul acesta de soldat îi dădea o sensibilitate de 
animal nobil. Ghicea mişcările adversarului, îi descoperea 
cele mai mici şiretlicuri. Din nefericire, lucrurile luau o 
întorsătură proastă: prea mare pripeală, prea multă emoție. 
Olivier se lupta mai bine decât acest zdrenţăros, dar 
intenţiile lui erau lipsite de precizie şi picături de sudoare i 
se rostogoleau pe tâmple. După trei încrucişări atât de 
lejere, un gentilom îndemânatec nu transpira. Şi de ce mai 
şovăia să fandeze când celălalt îi etala o ţintă? Trebuia 
numai să mişte piciorul şi să ţină spada cu puţin suflet. Dar 
ce se întâmpla, Doamne? 

Olivier ataca impetuos. Parcă voia să-şi revină, dar nu 
făcea nimic ca să se acopere, nici ca să prevină atacurile 
adversarului, şi ardoarea lui nu provoca decât îngrijorare. 
Apoi alunecă. Reuşi să-şi menţină echilibrul şi să se ridice în 
condiţii bune, dar acest incident păru să-l afecteze. După 
două  încrucişări  neîndemânatice, schiţă o manevră 
incoerentă, un fel de muline, care eşuă. Mâna îi tremura, 
strânsoarea slăbi pe fier şi roşcovanul izbucni în râs; un râs 


scurt ca plesnetul unei pietre în apă. Atunci, orice mişcare, 
orice gest de luptă păru să se oprească, şi văzură sabia 
lunecând printre degetele lui Olivier, lunecând de bunăvoie, 
căzând încet pe podea, cu mânerul înainte. Olivier îşi şterse 
pleoapele inundate de sudoare. Faţa îi era cenușie, cu dâre 
negricioase şi puncte strălucitoare pe obraji. 

— Esteve! isprăveşte cu el! spuse Chamous roşcovanului. 

— Nu! spuse Estève. ÎI las să fiarbă în zeama lui. 

Olivier se rezemă cu spatele de perete. Gura între- 
deschisă exprima o deznădejde absolută. | se salvase viaţa, 
dar nimeni nu se simţea uşurat. Părinţii, prietenii lui erau 
cuprinşi de ameţeală, de linişte şi de-o nemişcare ce-i 
apăsa, îi strivea în grup ca pe nişte oi năucite de trăsnet. 
Această toropeală îi cuprinse chiar şi pe tâlhari, descum- 
păniţi de indulgenţa inexplicabilă a şefului lor şi de atitu- 
dinea nu mai puţin inexplicabilă pe care o adoptase după 
aceea. Părea într-adevăr că se retrage din joc, că nu-l mai 
interesează ce se întâmplă, şi nu răspundea la întrebările 
oamenilor lui decât din vârful buzelor. De aceea, aceştia din 
urmă îşi pierdură noţiunea exactă a intereselor, în timp ce o 
moleşeală vicleană le contamina acţiunile. Trebuiau să reia 
interogatoriul şi să cerceteze casa cu metodă. Se mulţumiră 
să răstoarne cufere, să smulgă perdele, să sfâşie o saltea, 
ca să nu adauge în cele din urmă la prada lor decât trei 
pistoale şi două perechi de cizme. Un amănunt nostim: în 
camera baronului, loviră cu piciorul de mai multe ori în ladă 
fără să se gândească să se uite dedesubt. 

Când să plece, roşcovanul păru că-şi regăseşte o parte 
din ferocitatea lui firească. Porunci oamenilor să ia cu ei 
tacâmurile de argint şi să bea tot vinul care mai rămăsese 
pe masă. Când carafele se goliră, le sparse una după alta 
de podea, ca pentru a îndeplini un ritual. Apoi smulse faţa 
de masă, şi farfuriile de la fabrica din Olerys plecară zor- 
năind după cioburile de carafe. 

În fine, scuipă pe jos şi se apropie de baron; 

— Banii, marchize! 

Baronul clătină din cap. 

— Ocupă-te de mititică, spuse Chamous arătând-o pe 


Anne cu degetul. Bătrânul o să vorbească. 

— Să ne oprim aici, spuse roşcovanul. Se face târziu şi 
bătrânul mă scoate din sărite. 

Din doi paşi, ajunse la uşă urmat de complicii săi, şi 
dispăru, înghiţit de noapte. Se auzi un zgomot de şa şi de 
sac ce se încărca, apoi un galop înăbuşit. Un câine urlă 
dinspre fermă. Lumânările pe jumătate stinse luminau doar 
cioburi de sticlă pe podea. In cămin, ultima flacără se 
culcase sub cenuşă. Olivier tot mai era rezemat de perete. 
Baronul stătea în picioare lângă fereastra larg deschisă. Nu 
asculta nimic, nu privea nimic. Deodată, simţi o atingere 
caldă pe braţ. Scutură braţul ca s-o îndepărteze, dar ea îi 
alunecă pe mână, îi strânse degetele. 

— Tu eşti? întrebă el. 

Anne nu răspunse. Mâna bătrânului îi dădea puţină căl- 
dură; a ei se făcea tot mai mică şi mulțumea. Pentru mo- 
ment, era singurul dialog posibil. 


CAPITOLUL V 


Christine dormea pe spate, cu toată greutatea, cu coatele 
şi picioarele depărtate, cu părul strivit pe pernă. Răsuflarea 
ei urca în întuneric la intervale regulate ca un zumzet de 
insectă, inevitabil, şi această muzică îl copleşea pe Olivier, 
îi hărţuia capul gol. Aştepta zorile ca să se smulgă din patul 
acesta jilav, să pună şaua pe cal şi să plece indiferent unde: 
să fie singur. In zori, putea să se scoale, să tuşească sau să 
răstoarne un scaun, căci Christine continua să doarmă şi îşi 
punea cu simţ de proprietate degetele desfăcute pe locul 
cald pe care îl părăsise el, dar noaptea era de ajuns să 
mişte cearşaful ca ea să se trezească, mai ales când el îşi 
lua măsuri de precauţie. Deschidea imediat ochii, nu punea 
nici o întrebare, dar începea conversaţia pe un subiect 


delicat. Olivier era gata să îndure mii de crampe ca să evite 
această încercare. 

Zumzetul de insectă încetă, reîncepu într-un oftat, dar fu 
înăbuşit de un trosnet discret. Olivier se întrebă dacă 
Christine îl privea. „Dacă mă atinge, îşi spuse el, mă prefac 
că dorm.” îşi strânse cearşafurile pe pântece: ce nebunie! 
După ce a căutat acest corp timp de douăzeci de ani, să se 
teamă azi de mângâierea lui. Destinul locotenentului de 
Sagne era să trăiască în braţele unei femei, strâns în 
menghinea picioarelor ei, închis ca un şoarece. Şoarecii nu 
aveau onoare. Mai bine s-o asculte pe Christine: după ea, o 
reputaţie bine stabilită făcea cât un munte de scrupule într- 
un mediu social în care morala era ultimul dintre edificii. 
Trebuiau salvate aparențele iar restul conta prea puţin. 
Două zile după seara fatală, văzându-l pe Olivier că se 
frământă într-atât încât nu mai mănâncă şi nu mai doarme: 
„Ce! îi spusese ea, doar eşti un gentilom! Aş fi roşit să-l văd 
pe soţul meu învingând o canalie.” Argumentele acestea 
specioase nu-l consolaseră pe Olivier, dar simţea că 
fuseseră inspirate de o înţelepciune instinctivă. Moarte 
mândriei, impulsurilor lăuntrice! Trebuia să te joci, să te 
desfeţi. Un vânt plin de spirit ridica sutanele, dobora 
panopliile. 

Zumzetul de insectă reîncepu. Olivier îşi îndoi piciorul sub 
cearşaful mototolit. | se păru că această mişcare fără 
importanţă era comandată de Christine, ca toate gesturile 
lui, dealtfel, ca toate gândurile. Îl dominase întotdeauna 
înfăşurându-l într-o pânză de intenţii şi de insinuări în care 
îşi pierdea progresiv orice energie. Pentru ea, îşi răsese 
mustaţa, îşi şlefuise vorbirea, îşi domolise impulsurile şi îşi 
renegase vechii prieteni. Îl domesticise ca pe o pisică de 
apartament care toarce din alcov în salon, cu ghearele 
vârâte în teacă. Trăise în societatea unor magistrați 
îmbâăcsiţi de literatură care persiflau în vorbă şi în scris şi 
care aveau o aversiune faţă de orice acţiune ruptă de 
teorie. Îndurase cu amabilitate sarcasmele lor cu privire la 
armata pe care o părăsise, la disciplina militară şi la curajul 
tradiţional, fiu al bestialităţii. Trebuia oare să regrete? 


Nicidecum! Nu te puteai ridica împotriva unei mişcări 
generale de opinie. Ideile evoluau odată cu moravurile şi cu 
descoperirile ştiinţifice. Numai că trăind la Chanflorin, lipsit 
de orice informaţie, nu puteai, fără a fi ridicol, să continui 
morala lui Ludovic cel Sfânt şi principiile cavalerului Bayard. 
De la înfrângerea de la Rossbach, clasele privilegiate nu 
mai credeau în eroism, în sacrificiul războinic, şi nu se mai 
acorda credit epopeii şi nici poemelor eroice. Epigrama, 
madrigalul şi şansoneta umpleau golul lăsat de scoaterea la 
pensie a sentimentelor sublime. 

Olivier închise ochii în întunerec ca pentru a evita chipul 
baronului care îi apărea în faţă: chipul de altădată. Olivier 
avea optsprezece ani şi părăsea castelul Chanflorin pentru 
regimentul contelui de Belle-Isle. Baronul îi dăduse sabia lui 
de luptă pe care o purtase la Fontenoy. Nici o singură 
recomandare, nici un cuvânt, doar o privire deosebit de 
mândră, deosebit de dreaptă. Apoi îl îmbrăţişase foarte 
puternic. Lui Olivier îi dădură lacrimile. Îşi regăsea emoția 
intactă, căldura aceea frăţească atunci când îl cuprinseseră 
braţele tatălui său; apoi, călare, pe drumul spre Apt, beţia 
aceea în vântul care făcea să-i tremure eghileţii. „Am 
îmbătrânit oare chiar atât de mult? gândi el, şi m-am stricat 
aşa de tare?” Revăzu nopţile înstelate în lumina locului de 
bivuac, auzi tropăitul cizmelor, zgomotul armelor aşezate 
pe pământ, râsetele camarazilor săi şi propriul lui râs. A 
murit oare acea puritate a senzaţiilor, acea generozitate 
nebună a arterelor şi a muşchilor? Acum, era soare. Olivier 
călărea pe drumul spre Exiles, în faţa liniilor de apărare din 
defileul Assiette. Avea douăzeci de ani şi călărea pe Volcan, 
un armăsar murg. Contele de Belle-Isle, frate cu mareşalul, 
comanda coloana. Dăduse ordin de atac, fără artilerie, fără 
să aştepte întăriri, numai ca să-l uimească pe fratele său şi 
să nu i se supună. Această cutezanţă care friza prostia 
exasperase  înflăcărarea locotenentului de Sagne. Se 
aruncase înainte, sub mitralii, sfidând bateriile înfipte în 
stâncă. Volcan traversa şi călca sub copite cadavre al căror 
sânge ţăşnea uneori până la cizmele lui Olivier, dar o 
ghiulea îi zdrobise pieptul. In loc să se prăbuşească dintr-o 


dată, se culcase pe o coastă, şi Olivier avusese timp să se 
desprindă fără nici o zgârietură. Il urmase strigând pe un 
căpitan rănit care tăia cu lovituri de spadă un gard de uluci. 
Împreună, smulseseră ţăruşi, iar contele de Belle-Isle 
venise să li se alăture. Contele nu mai avea cal; mâinile îi 
erau însângerate. Se prindea de gard urlând: „Victorie!” 
Olivier îl susţinuse cu gestul şi cu vocea, dar îl lovise un 
glonte de plumb. Rană rezonabilă! Aici, zgrunţurul de lângă 
umăr şi această dâră! Dovada era aici. Cicatricea depunea 
mărturie împotriva laşităţii. Dar în numele trecutului, la 
umbra trofeelor, puteai să uiţi ruşinea de azi? Olivier se 
gândi la bătrânii aceia care îşi arătau cordoanele, medaliile, 
numărau caii ucişi sub ei şi făceau apoi josnicii ca să obţină 
o pensie. Clătină din cap pe pernă: „Şi de ce n-ar avea 
dreptate bătrânii aceştia?” Nimeni, la urma urmelor, nu 
putea să trăiască fără alibiu. Liniştea înţeleptului cu acest 
preţ se dobândea. 

Olivier recunoscu în aceeaşi clipă viciul şi infirmitatea 
raţionamentului său, şi nervozitatea lui crescu, în timp ce 
chipul baronului îi apărea în minte ca o carte pe faţă. „Mă 
torturez din pricina lui, îşi spuse. E vina mea dacă totul se 
schimbă în zilele noastre şi dacă vechea onoare nu mai are 
curs? M-am luptat pentru el. Ce-mi reproşează? Vai! 
Baronul nu-i reproşa nimic. Olivier o ştia bine, şi această 
evidenţă îi făcea rău. Dorea să fie disprețuit pe faţă, 
condamnat, să-l audă repetând cât e ziua de lungă: „Mi-e 
ruşine de slăbiciunea ta”, dar baronul i se adresa pe un ton 
natural, nu se formaliza în nici un fel de muţenia lui, nici de 
aerul său năuc. Doar că nu mai ridica vocea, nu mai râdea 
niciodată, nu-şi mai îndrepta privirea spre obiecte precise. 
După masa de seară, ţinea capul sprijinit ca o piatră de 
spătarul scaunului, schimbând, din când în când, un zâmbet 
cu Anne cu o gură încreţită. Se preocupa mult de soarta 
servitorilor şi îşi petrecea dimineţi întregi în vie muncind ca 
un ţăran, în loc să le ţină trena domnilor acelora de la 
jandarmeria călare, care veneau să-şi facă ancheta. O oră 
după plecarea tâlharilor, în noaptea de întâi octombrie, 
poruncise să fie dus corpul lui Sauvari la fermă şi îl 


veghease până în zori între Mathilde, văduva, şi François, 
fiul mai mare. Thereson povestea că se aşezase chiar în 
genunchi pe pământul bătătorit. Christinei nu-i venea să 
creadă. li şi spusese lui Olivier, a doua zi, că datoria unui 
castelan, într-un asemenea moment, era să rămână lângă 
ai săi. 

Deasupra ferestrei şi a acoperişului, morişca de vânt 
scârţâăi. Poate se ridica mistralul. Olivier simţi o oarecare 
uşurare. Bătând foarte tare, vântul avea să măture totul. 
Câmpia jupuită de vie sub lumină va arde copitele calului. 
Va merge până la malurile râului Durance, mâncând 
pământul! Dar morişca scârţâi a doua oară şi zgomotul 
acesta de fier sfâşie memoria lui Olivier: nota falsă a lamei 
prost ţinute. Simţi din nou moleşeala aceea de nesuportat 
la încheietura slăbită de loviturile violente ale roşcovanului. 
Bădăranul ţinea spada ca pe un ciocan, dar nu transpira. 
Nici o ştiinţă, nici o experienţă de luptă, dar certitudinea 
absolută că va învinge. De neconceput la un mitocan. ŞI 
purtarea lui după aceea? Clemenţa aceea, caricatură a 
cavalerismului? Aventură smintită în care toate categoriile 
erau încâlcite, confundate: „Îl las să fiarbă în zeama lui”. 
Caraghiosul acela îl dispreţuia, pe el, Olivier de Sagne, 
consilier la parlamentul din Aix, care se acoperise de glorie 
în defileul Assiette. Ce amestec infect! 

Noaptea începea să pălească. Se distingeau câteva pete 
luminoase în jurul ferestrei cu cercevele, sub perdeaua 
pusă la dorinţa Christinei. Olivier aşteptase cu nerăbdare 
zorii zilei ca să părăsească patul acesta jilav şi camera prea 
locuită, pentru a regăsi aerul câmpiilor şi al pădurilor, dar 
acest program nu-l mai ispitea. Să te învârteşti în jurul unui 
castel. Să-ţi oboseşti inutil calul până la prânz. Te plictiseai 
de aerul câmpiilor şi al pădurilor, de lumina puternică, de 
această libertate a spaţiilor şi a vântului, ca de exemplele 
bune cu care ploua. Pentru a copleşi cu mustrări indulgente 
şi cu sfaturi nobile un om decăzut, privirea baronului şi 
tăcerea Annei erau de ajuns. 

Olivier se temea să se gândească la fiica lui. O iubea într- 
un fel ascuns, având faţă de ea un sentiment de timiditate 


vinovată. Anne îl stingherea prin pudoarea ei, îl neliniştea 
prin inteligenţa ei şi îl tulbura cu frumuseţea ei tinerească. 
Se deosebea complet de Christine la fel ca de viaţa şi 
societatea alese de el şi de care nu era mândru. Oare ce 
gândea acum despre el? Olivier îşi închipuia că intră în 
memoria fiicei sale şi regăsea mereu aceeaşi amintire: 
mâna umedă care se deschidea. Această imagine 
transpusă într-o conştiinţă incoruptibilă îi provoca o durere 
fără concesii. Suferea ca o fecioară neprihănită în faţa unui 
spectacol abject. Cum să corecteze această imagine? Cum 
să şteargă veninul pe care îl răspândea peste o lume pură? 
Cum să îndrepte lucrurile? Să ridice un corp de armată 
auxiliar şi să-l hăituiască pe roşcovan? Copilărie! De asta se 
ocupa jandarmeria călare. Domnul comandant al 
jandarmeriei luase afacerea în mână. Doar nu mai trăiam 
pe vremea spadasinilor. 

Nu! Prima rază de soare putea să aurească creasta 
Luberon-ului, iar soarele, eliberat de praf şi de cerneală, pu- 
tea să aprindă cerul, Olivier n-avea să se scoale. Căldura 
aceasta complice sub cearşaf, care cu o oră în urmă îl în- 
demna să fugă, acum îl reţinea. Deschizând ochii mari, 
ghicea chipul Christinei, buzele întredeschise şi umflate 
care lăsau să iasă zumzetul de insectă din ce în ce mai dis- 
cret al cărui ritm regla propria lui răsuflare. Un sentiment 
de renunțare şi de tandreţe nebună îl cuprinse în acelaşi 
timp cu o emotie disperată: „Ea, sunt eu”, îşi spuse; şi patul 
i se păru un creuzet în care cele două voințe ale lor se 
topiseră, a lui dizolvată în pasta feminină; aliaj impur care 
sfida timpul. Zâmbi gândind că era nevasta lui, că avea s-o 
posede, s-o rănească, s-o pedepsească în plăcere, să se 
istovească, să doarmă; dar nu făcu nici o mişcare şi închise 
încetişor pleoapele; morişca scârţâi pe acoperiş, apoi se 
auzi o pisică alergând pe olane. Olivier simţi ca un fior pe 
cearşaf, un val care muri la marginea bărbiei. „Se mişcă, 
gândi el; mâna ei mă va atinge.” Deschise ochii şi îi închise 
imediat, în timp ce o febră iritantă punea stăpânire fibră cu 
fibră pe trupul lui. Un minut fără sfârşit. Două minute. 
Christine nu mai dădea semne de viaţă. Atunci Olivier se 


aplecă deasupra ei, îi atinse cu degetele gura umflată. 
— Tâlharule! Spuse Christine în mijlocul unui oftat. 


Exact în aceeaşi secundă, Anne, în altă cameră, termina 
de ajustat de mântuială o bluză de postav neagră, scurtă şi 
strânsă în talie peste un corset roşu fără ornamente. Apoi, 
cu un gest dezordonat, îşi încheie fusta de amazoană, îşi 
legă, fără o privire în oglindă, un fular de mătase albă în 
jurul gâtului şi închise fereastra care rămăsese deschisă 
toată noaptea. Un corb traversă cerul de la răsărit la apus 
în timp ce cântau primii cocoşi. Anne se închină şi 
îngenunche pentru a-i adresa lui Cristos rugăciunea pe care 
o învățase maica Cyprienne la mănăstirea ursulinelor: 

„Sfinte Isuse, fereşte-mă de desfrâu şi de trândăvia care 
corupe virtutea! Îngăduie-mi să Te iubesc şi să trăiesc 
alături de Tine. Eu sunt neputincioasă dar ard de dorinţa de 
a mă înălța în slujba gloriei Tale, ca să se facă voia Ta”. 

Annei îi plăcea această rugăciune pe care maica Cy- 
prienne părea s-o fi compus pentru ea, cu un an înainte de 
prima ei comuniune. O recita, în fiecare dimineaţă, la 
picioarele patului şi întotdeauna tremura puţin în clipa când 
spunea: „Eu sunt neputincioasă”, căci această umilinţă îi 
sfâşia amorul propriu, dar apoi simţea o bucurie curată. 
Astăzi, clătină din cap cu hotărâre, după ce-i ceruse 
Domnului îngăduinţa să-l iubească şi să trăiască alături de 
el, şi adăugă dintr-o răsuflare: 

— Dă-mi puterea şi hotărârea unui bărbat. 

Se ridică într-un elan, îşi stăpâni tremurul mâinilor 
trăgându-şi ciorapii de bumbac şi se îndreptă spre scară 
fără zgomot. Pantofii cu tocuri joase lunecau ca nişte pa- 
puci pe parchetul zgrunţuros, dar o tresărire de nerăbdare îi 
străbătea, din când în când, trupul nestăpânit. Alergă pe 
scara în spirală sărind o treaptă din două şi menţinându-şi 
echilibrul, lăsând să zboare pe perete mâna stângă 
deschisă. Împinse uşa întredeschisă, traversă curtea şi se 
îndreptă spre fermă. 

O ceaţă confuză ieşea din pământ şi acoperea cu lână 
viţa galbenă, iar deasupra muntelui întunericul parcă era 


sorbit de o băltoacă de cer fără culoare. O cucuvea suită în 
vârful unui păr îşi luă zborul umed şi se prăbuşi într-un 
stejar, cu un zgomot de pâslă. Anne îşi aruncă părul pe 
spate şi grăbi pasul. În faţa fermei, în dreptul puţului, îl 
întâlni pe François, fiul lui Sauvari, care scotea apă. 
François aşeză cu grijă găleata plină pe marginea puţului, o 
salută pe fată şi o privi fără să clintească, cu un aer 
satisfăcut. Ochii lui negri străluceau pe pielea arămie. Dar 
Anne nu se lăsa înşelată. Ştia de la Mathilde că Frangois nu 
mai mânca, nu mai dormea de la moartea tatălui său. Acest 
calm puţin arogant ascundea o adâncă amărăciune. 

— Îmi face plăcere să te văd, François, spuse ea pe un 
ton afectuos. Nu l-ai întâlnit din întâmplare pe bunicul? 

— Ba da, domnişoară. S-a dus în văgăună să desfunde 
izvorul. Dacă mergeţi repede, puteţi să-l ajungeţi, dar m-ar 
mira. 

— Cum aşa? 

— Domnul baron e iute de picior şi are un suflu ca nimeni 
altul. 

Anne zâmbi. Această reflecţie îi plăcea. De când fusese 
rănit la Fontenoy, baronul nu putea urca cea mai mică 
pantă fără un efort dureros, uşor de sesizat. Respirația îi 
devenea şuierătoare şi obrajii violeţi, dar François nu fă- 
cuse niciodată asemenea constatări sumbre. Prestigiul 
bătrânului gentilom îl orbea fără temei. 

Anne îi mulţumi lui François şi se răsuci pe călcâie într-o 
mişcare largă de fustă. „Stofa asta, îşi spuse ea cu bună 
dispoziţie, e sensibilă la vânt ca o frunză de arțar. Mâine o 
să-mi pun plumb în tiv.” Era cu atât mai mult supărată pe 
fustă cu cât François trecea drept un băiat drăguţ. Poteca 
nu urca destul de repede după placul ei şi se încolăcea la 
dreapta şi la stânga în loc să depăşească fără înconjur 
măslinii şi stejarii aliniaţi ca nişte vânători la bătaie; apoi 
traversă nişte tufe de ienupăr pentru a sări în mijlocul 
arbuştilor de merişor care înălţau făclii înalte, ruginite, spre 
cerul de tul. Anne alunecă, aşeză un genunchi în pământ şi 
se ridică cu o mişcare de coapse fără să se oprească. 
Crengile îi biciuiau obrajii, îi agăţau corsajul cu ghearele lor 


sau i se înfăşurau în jurul gleznelor, iar această rezistenţă a 
lucrurilor îi dădea un sentiment de luptă şi de plăcere. 
Nările dilatate de efort se deschideau la miresmele 
pământului pe care aerul aspru al dimineţii îl spăla cu apă 
rece. 

În vârful colinei, zări văgăuna scobită în pământul roşu şi 
se opri să-şi tragă răsuflarea. Un vultur plana deasupra 
muntelui într-o lumină verde care se acoperea de aur la 
marginea cedrilor. Anne îşi duse mâna la piept şi scoase un 
lung suspin: „Cât e de fericit! gândi ea privind pasărea. Oh! 
de ce şi-a desfăcut tata degetele?” 

Scutură din cap şi alergă până la defileu. Stânci mari de 
granit aidoma unor capucini făceau de strajă de-a lungul 
potecii, urmate de coloane imense de pământ cu fisuri de 
sânge. În aer plutea un miros de sulf şi de praf de puşcă, 
deosebit de mirosurile înţepătoare ale cimbrişorului pe care 
umiditatea nopţii le ţinea încă la suprafaţa pământului. 
Deodată, Anne auzi paşi deasupra capului ei. Se înfioră şi 
regretă că nu-şi luase pumnalul dar se stăpâni să nu fugă. 
Ideea de a-l vedea pe roşcovan şi pe complicii săi îi provocă 
o teamă îngrozitoare. Ridică o piatră tăioasă şi stătu 
nemişcată în mijlocul potecii, cu ochii pironiţi pe zidul de 
calcar. Zgomotul părea să vină de la o falie mascată de o 
proeminenţă de pământ şi era însoţită acum de nişte 
foşnete, şi Anne, venindu-şi în fire, îl considera prea subtil 
ca să fie provocat de o fiinţă omenească. In clipa aceea zări 
coada unui şoarece de pădure care se fofila într-o scobitură 
de stâncă. Un şoarece de pădure! Aruncă piatra cu ciudă, 
îşi reproşă că nu este decât o fetiţă şi îşi reluă drumul, cu 
obrajii îmbujoraţi. Coloanele de argilă se îndepărtară în faţa 
unei pajişti presărate cu scaieţi, şi poteca lunecă într-o 
vâlcea roditoare. 

— Bunicul ar trebui să fie pe-aici, spuse Anne printre 
dinţi. 

Ajunse la izvorul în faţa căruia era o băltoacă de noroi. 
Apa limpede clocotea peste muşchi, respingând o masă 
lichidă plină de lut. Pe marginile adânciturii se vedea urma 
unei mâini. „A muncit bine, îşi spuse Anne. Argila asta se 


surpă întruna; apoi se duce la Sivergues în loc să curgă 
spre Chanflorin. Dar unde o fi oare?” 

O luă pe cărarea care se pierdea într-un tufiş de pini 
negri cu ramurile răsucite, se aplecă să desprindă un mă- 
răcine ce i se agăţase de ciorap şi se pomeni nas în nas cu 
baronul. 

— la te uită! spuse el fără vreo plăcere vădită. 

— Te căutam, spuse Anne gâfâind. 

Sentimentul de a-i displace îi accelera bătăile inimii, îi 
venea s-o ia la fugă. 

— De ce? întrebă el. 

— Nu ştiu. 

Baronul lăsă capul în jos, apoi ochii i se opriră cu o 
expresie de tandreţe puţin obosită pe chipul înflăcărat ai 
fetei. 

— Stai jos, spuse el arătând o stâncă acoperită cu lichen, 
în timp ce stătea în picioare, cu spatele rezemat de un 
copac. 

Anne se supuse fără tragere de inimă. Cuvintele defilau 
în mintea ei dar nu putea reţine niciunul. Observă că buzele 
baronului erau albastre şi că transpira uşor, cu toată 
răcoarea umedă a aerului. „Se oboseşte fără rost, gândi ea, 
ca mine. Dar la el, e mai grav.” 

— L-am întâlnit pe François, spuse ea fără să gândească. 
Ştii ce mi-a spus? 

— Cum aş putea să ştiu? 

— Domnul baron e iute de picior şi are un suflu ca nimeni 
altul. 

O umbră de zâmbet trecu peste buzele încreţite ale 
bătrânului. 

— Ca să-mi spui asta ai venit până aici? 

— Nu. 

Baronul adună de pe jos un con de brad şi îi strivi solzii 
între degete. 

— Mai bine aş tăcea, spuse Anne cu un efort. Totuşi, 
trebuie să ştii: durerea dumitale este şi a mea. 

O umbră întunecată trecu prin ochii baronului. Lăsă conul 
să-i cadă la picioare. 


— Mulţumesc, spuse el; dar asta nu schimbă nimic. 

Anne simţi că-i tremură umerii, iar un tumult de gânduri 
îi umplu gura ca un şuvoi de sânge: să se prefacă într-un 
bărbat, să lupte, să ţină în mână capul tăiat al roşcovanului. 
Printre crengi, o gaiţă îşi luă zborul, într-o îmbulzeală de 
pene şi de ramuri lovite. 

— Bunicule, exclamă ea, trebuie să mă explic. Mi-e cu 
neputinţă să trăiesc fără să mă răzbun. Şi îţi cer voie să 
acţionez. 

— Să acţionezi? 

— Să încerc ceva cu puterile mele, ceva neînsemnat... Nu 
pot să mă resemnez. Nu-ţi bate joc de mine! 

— Nu-mi bat joc de tine. 

Voi să zâmbească părinteşte dar nu putea. Nici Anne nu 
zâmbea. Lumina dimineţii purtată de copaci îi îndulcea 
chipul încordat şi dădea o expresie de tinereţe triumfală 
gurii ei încăpăţânate. Baronul îşi opri privirea pe această 
gură, în timp ce sângele zvâcnea în bătrânele lui artere: 

— Te iubesc tare mult, spuse el cu glas scăzut. 


Christine îşi privea bărbatul dormind şi se gândea la 
hotărârea pe care o luase: să-l părăsească. Cavalerul 
d'Urtis va veni s-o caute, chiar aici, cu binecuvântarea 
socrului şi asentimentul soţului. Pretextele nu lipseau: mai 
întâi, că profită de trăsură; apoi, că trebuie să rezolve o 
afacere de succesiune la Aix; în fine, ca să-l ducă de nas pe 
domnul Guvernator. Desigur, lucrurile vor fi lăsate să 
tărăgăneze urmând să trimită la Chanflorin scrisori 
încâlcite. Şi o să aibă casă deschisă, fără piedici şi 
supraveghere. Nici o legătură! Doar aventuri şi intrigi care 
să facă geloasă şi pe o doamnă de companie. Frumosul 
cavaler va servi de momeală. 

Olivier dormea, cu gura întredeschisă, iar Christine îl 
privea cu dispreţ. Deci venise ceasul. Omul acesta nu mai 
conta. Nu mai rămânea nimic din acele obişnuinţe, din ob- 
sesiile fizice care coboară o femeie de spirit la condiţia de 
sclavă. Era liberă. O bucurie surdă, puţin amară, o co- 
pleşea. În aceste condiţii putea să-şi permită să-i fie milă de 


el. Un lux, în definitiv. Pe vremuri, lunganul ăsta o 
satisfăcuse din plin. Buzele acestea de carton îi 
incendiaseră pielea. Christine îşi amintea cu oarecare 
nelinişte de incoerenţa primelor lor mângâieri, de pornirile 
lui militare. Şi de acea supunere răbdătoare, acea ascultare 
tacită pe care o obținuse de la el. Era încântător în 
înfrângerea lui, cu zâmbetul acela neghiob şi privirea 
lacomă. Dar oricum: erau douăzeci de ani! Douăzeci de ani 
în acelaşi pat cu excepţia câtorva nopţi! Să te trezeşti timp 
de douăzeci de ani în faţa acestei guri deschise, să auzi 
aceeaşi respiraţie şi aceleaşi reflecţii timp de douăzeci de 
ani! Ce anomalie! De acum înainte, fiecare îşi va urma dru- 
mul său. Insă fără despărţire! Totul se va face binişor, fără 
explicaţii. O călătorie la Aix şi întoarcerea amânată, veşnic 
amânată, iar când Olivier, în disperare de cauză, va veni s-o 
caute, n-o va găsi. li va scrie; o scrisoare prietenească, la 
trecut. 

Olivier îşi deschidea pumnul pe piept ca un băieţaş care 
doarme din tot trupul. Christine zâmbi. „A slăbit, îşi spuse 
ea cu o strângere de inimă. Şi, ce idee să se îmbolnăvească 
din cauza acelui duel nemaipomenit. Are să creadă că îl 
părăsesc din cauza asta. E supărător.” 

Christine era foarte îngrijorată din pricina asta. Nu putea 
suporta ca Olivier să se înşele cu privire la motivele 
despărțirii lor. Işi bătea joc de această istorie de spadă, cât 
şi de simbolurile aferente. Reputația unui gentilom, în acest 
sfârşit de secol, depindea de alţi factori, slavă Domnului! 
De pildă, de înţelegerea sa, de independenţa de caracter şi 
de spirit, de curajul în comportare şi în concepţii. In loc să 
lustruiască nişte principii ruginite, aristocrația trebuia să 
îmbrace straie noi şi să stea în frunte. Stingherit în cizmele 
tatălui său, Olivier privea înapoi, căutând să recupereze nu 
ştiu ce medalie pe care n-o merita de fel, şi de care, azi, 
toată lumea îşi bătea joc. Christine ar fi vrut să evite orice 
neînțelegere în legătură cu această călătorie. Dar hotărâse 
să plece fără nici o explicaţie. Imprejurările se înlănţuiau 
prost. In aceste condiţii, cum să procedeze? Să-şi amâne 
plecarea cu câteva zile? Cerule! Nici o dimineaţă în plus! 


Olivier nu înţelesese nimic. Ea nu scotea o vorbă de şapte 
zile, şi mojicul nu se mira deloc. Ce! Era firească tăcerea 
asta? Era normală resemnarea asta? Când nişte monştri 
fuseseră gata să-i strângă de gât şi amenințau să revină în 
orice clipă? Nicio reacţie din partea lui: de exemplu să se fi 
dus să-l caute pe guvernator, să-l implore să pună capăt 
acestui exil. Acum exista un motiv temeinic: nesiguranța. 
Nu! Olivier lâncezea aşteptând, făcut ghemotoc la 
picioarele tatălui său. Trebuia să fii prost ca să-ţi închipui că 
o femeie adevărată avea să rămână o săptămână mai mult 
în această vizuină. 

Christine, cufundată în gândurile ei, zgârie cearşafurile 
cu furie. 

„Trebuie să mă scol, gândi ea, ca să fiu gata la începutul 
după-amiezii. Mă va conduce Beaupré.” Hotărâse să plece 
la Apt ca să-l întâlnească pe cavaler şi să se înţeleagă cu el. 
„La întoarcere, îşi spuse, aş putea să mă opresc la 
Rocsaliere şi să-l salut pe marchizul de Bermond.” Ardea 
să-l revadă pe frumosul indiferent şi să-i anunţe plecarea în 
mare taină. Perspectiva de a surprinde un fior de ciudă la 
acest donjon îi trezea o poftă nemăsurată. 

— Haide! spuse ea, dând la o parte cearşafurile. 

Olivier deschise ochii şi  mormăi nişte cuvinte 
ininteligibile, cu gura moale şi privirea fără viaţă. 

— lartă-mă! murmură Christine cu blândeţe, te-am trezit. 

— Nu... 

— Cât ţi-e de somn, dragul meu! reluă ea mângâindu-i 
tâmplele. Poţi să mă asculţi? 

— Desigur. 

— Uite ce e! Nu mai putem întârzia. Trebuie să mă duc la 
Aix pentru afacerea aceea de succesiune. Voi profita de 
ocazie ca să-i solicit guvernatorului iertarea ta. Ce părere 
ai? 

Olivier încruntă din sprâncene şi păru a chibzui cu efort. 
Christine plimbă un deget uşor peste buzele bărbatului ei: 

— Îmi placi, în dimineaţa asta, spuse ea. 

Apoi adăugă pe un ton glumet: 

— Ei, ce părere ai? 


— Dacă trebuie, spuse Olivier, morocănos. 


CAPITOLUL VI 


Jean-Baptiste de Boyery, marchiz de Bermond, senior de 
Vachere şi de Saint-Croix-ă-Lauze, prim-consul al oraşului 
Apt, era, în pofida titlurilor sale, a ţinutei majestuoase şi a 
norocului în dragoste, omul cel mai puţin arogant de pe 
pământ. Îşi trata prietenii cu bunătate, duşmanii cu 
indiferenţă şi pe ceilalţi cu bonomie; nu căuta niciodată să 
seducă o nevastă şi era întotdeauna puţin mâhnit că pune 
coarne unui soţ, dar nu ştia să oprească mersul 
evenimentelor nici să se opună unor inevitabile concursuri 
de împrejurări. Doamnele acestea îşi petreceau existenţa 
leşinând. Stima, admira, dorea toate femeile, cu condiţia să 
fie puţin drăguţe, dar nu iubea decât pe una, cea mai 
legată de casă: pe soţia lui. Apoi, îşi adora fiicele care îl 
înconjurau cu atenţii continue şi nepoatele care visau încă 
de pe acum să-l seducă sărindu-i pe genunchi: „Soarta 
mea, spunea el pe un ton de amărăciune irezistibilă, este 
să trăiesc înconjurat de zâne. Numai moartea mă va 
descătuşa de Venus. Şi nici asta nu e sigur.” 

În duminica aceea de octombrie, la sfârşitul după-amiezii, 
când Christine de Sagne sosi pe neaşteptate la Rocsaliere şi 
îi anunţă plecarea la Aix, cu tot felul de subiînţelesuri, se 
bucură sincer pentru Olivier care nu avea să mai poarte 
coarne din pricina lui. Dar, cum era bun şi cunoştea 
vanitatea amantei sale, afişă pe loc un aer descumpănit. 
Christine se însenină. Un strop de aur se prelinse în privirea 
ei verde-apoasă: 

— E trist, într-adevăr, spuse ea cu o voce armonioasă. 
lată-ne despărțiți, dragul meu. 

— Din păcate! răspunse marchizul plecându-şi privirea. 


Spunând acestea, cotrobăia prin capul zbârlit al lui Drac, 
grifonul lui vandean. Îl adora pe acest câine care cunoştea 
becaţa, ghicea rața sălbatecă şi înţelegea iepurele. In 
definitiv, restul era mai puţin important; dar nu trebuia nici 
spus, nici arătat. 

— Aşa deci, pleci, reluă el, după ce căutase mult timp un 
cuvânt de adăugat. _ 

Laconismul acesta o încântă pe Christine. „In sfârşit, 
gândi ea, iată-l dezorientat; şi ca să nu-şi piardă cumpătul, 
tot pipăie câinele ăsta care seamănă cu un sac de ciulini. 
Oh! cât sunt de fericită! Donjonul dă semne de oboseală.” 

Donjonul era neliniştit că ziua era pe sfârşite. Era ceasul 
când se plimba călare, şi Faraud, armăsarul de Camargue, 
nu suporta inexactitudinea; îi adresa, în felul lui, reproşuri 
cavalerului, adoptând o cadență neregulată care îi strica 
plăcerea şi ţinea loc de lecţie. 

Christine zâmbi domol pentru a-şi consuma victoria: 

— Lasă, spuse ea, ai noroc. Îţi rămâne o soţie bună. 

Nici nu ştia ce adevăr spusese. Dar marchizul strâmbă 
din nas. Nu-i plăcea să audă vorbindu-se despre nevasta lui 
când se trecea de la una la alta. Descreieratele astea 
amestecau totul. 

Christine primi această strâmbătură ca pe o comoară, o 
închise în memoria ei cu o jubilare de anticar, iar când, la 
picioarele scării mari de piatră, marchizul se înclină ca să-i 
sărute mâna, cea mai experimentată dintre amante, cea 
mai puţin naivă dintre îndrăgostite se felicită că a înfipt o 
săgeată în inima unui bărbat nepăsător. 


O lună mai târziu, în lunea de Saint-Charlemagne, pe la 
ora zece dimineaţa, marchizul de Bermond, prim-consul, 
respectând ca întotdeauna convenienţele, se anunţă, prin 
uşierul primăriei, la adjunctul său, cel de al doilea consul. 
Maynier îl primi cu amabilitate în biroul lui: 

— Sunteţi primul consultant, spuse el râzând, şi este un 
mare privilegiu pe care mi-l faceţi. 

— Dragul meu, răspunse marchizul punându-şi bastonul 
şi tricornul pe un vraf de dosare, am venit să vă ţin 


tovărăşie fără niciun motiv. 

Maynier se cam îndoia ca marchizul să fi venit fără motiv, 
dar politeţea subtilă a gentilomului îl impresiona. „Este 
totuşi un capital să fii de familie bună, gândi el. Cum să 
refuzi încrederea unor asemenea oameni? Noi, burghezii, 
care vrem să prefacem societatea, va trebui să luăm lecţii 
de tact.” 

Şi pentru a-i da un răgaz ilustrului său vizitator, vorbi 
despre ploaia care cădea cu găleata începând din ajun şi 
despre râul Calavon care ameninţa să-i inunde domeniul de 
la Planet. 

— Ei bine! exclamă marchizul. Aveţi irigaţia dorită de 
dumneavoastră! 

Maynier gustă butada şi profită de ocazie: 

— Fiindcă veni vorba, domnule prim-consul, ce părere 
aveţi despre proiectul meu? Mi-aţi citit raportul? 

Marchizul îşi mângâie galonul de aur al tricornului de pe 
vraful de dosare, zâmbi cu o jenă încântătoare şi răspunse: 

— Vă promit să studiez spre folosul meu acest proiect şi 
să vă spun părerea mea... în curând. În curând, domnule 
sceptic. 

— Sunt încântat. Romanii au colectat apele, au construit 
canale şi, cincisprezece secole mai târziu... 

—  Cincisprezece secole mai târziu, a apărut rutina, 
delăsarea, prostia administrativă. Aveţi dreptate, iar cuple- 
tul dumneavoastră despre romani a devenit şi al meu, după 
ce l-am ascultat. Dar finanţele, dragul meu! Astăzi, noi nu 
mai avem sclavi ca să muncească în locul nostru şi să ne 
umple vistieriile cu bani. 

Aceste reflecţii glumeţe atraseră o sumedenie de replici 
în mintea lui Maynier, care avea idei serioase despre 
repartiţia muncii şi concepţii revoluţionare în materie de 
finanţe, dar se mulţumi să răspundă: 

— Suntem de acord, numai că, iată un fapt curios: banii 
curg puhoi, banii circulă. Sume considerabile sunt înghiţite 
în sălile de joc; dar prezentaţi un proiect, propuneţi o 
reformă, şi vi se va răspunde că sunt goale casieriile şi că 
Franţa este săracă. De fiecare dată când se ridică o 


dificultate, în loc să se caute să fie rezolvată, se grăbesc să 
agite sperietoarea financiară. De fapt, această sperietoare 
este o pernă moale pe care se odihnesc administratorii 
noştri. O socotesc răspunzătoare pentru marasmul nostru 
economic. 

Marchizul îl aprobă pe Maynier şi admise că are clar- 
viziune şi o anumită ingeniozitate în exprimare. Maynier 
înţelese că interlocutorul lui se amuza. Deploră o dată mai 
mult această atitudine. „Este o comportare foarte neobiş- 
nuită, gândi el, să vrei să te menţii la suprafaţa lucrurilor. 
Omul acesta iubeşte ordinea şi munca; nu se făleşte cu 
defectele rasei lui: indolenţa, nepăsarea şi uşurătatea. Dar 
afacerile serioase îl plictisesc. Este imposibil să urmăreşti 
cu el un raţionament politic. Găseşte firesc să ocupe un 
scaun la adunarea provinciilor, să reprezinte oraşul, să 
devină, o dată pe an, «Domnul Deputat», şi nu acordă 
acestui fapt mai multă importanţă decât obligaţiilor sale 
mondene, în timp ce eu nu visez decât la asta. lată unde 
stă nedreptatea. Destinele ţării ar trebui să revină unor 
cetăţeni pe care dragostea de bunul comun îi mistuie şi îi 
scoate din fire.” 

Aceste reflecţii intime îi treceau prin gând lui Maynier, în 
timp ce marchizul începuse din nou să vorbească despre 
ploaie, jucându-se cu bastonul pe care şi-l luase pe 
genunchi. 

— De fapt, spuse el pe un ton detaşat dar cu o expresie 
atentă, am primit o cerere foarte ciudată de la prietenul 
nostru comun: cavalerul d'Urtis. 

Maynier ciuli urechea. „lată-ne ajunşi la subiect”, gândi 
el. 

— Închipuiţi-vă, reluă marchizul, că îmi cere să intervin 
pe lângă Domnul de Bournissac, pentru afacerea aceea de 
la Chanflorin. Consideră că nu se întreprinde nimic şi că 
locotenentul nostru de la jandarmeria călare se pierde în 
hârţogărie. Ancheta bate pasul pe loc, după părerea lui, 
pentru bunul motiv că nu a început nicio urmărire. Aşa 
încât eu, primconsul, să mă duc să-l sâcâi pe comandantul 
general al jandarmeriei călare din Provence şi să-l sfătuiesc 


să învioreze zelul locotenentului său. E jenant. Domnul de 
Bournissac se numără printre prietenii mei, dar 
locotenentul nu este adversarul meu din pricina acestei 
istorii. Ce credeţi despre asta? 

Maynier cădea din nori. Intervenţia cavalerului d'urtis îl 
uimea peste măsură. Cavalerul locuia la Aix, având legături 
cu Christine de Sagne, după aparenţe. Nu era deloc 
momentul să atragă atenţia asupra lui, să trezească 
contacte, să reaprindă amintiri. li afecta, oare, afacerea 
aceea de la Chanflorin? Nu pierduse decât zece livre, cel 
mult. 

— Nimic, răspunse el. Nimic pentru moment. Mărturisesc 
că nu reuşesc să discern motivele cavalerului. 

— Nici eu. Băgaţi de seamă, acţionează şi în numele 
Doamnei de Sagne, pe care tâlharii au ofensat-o grav. 

— Dar e absurd! exclamă Maynier. Niciunul nu a ridicat 
mâna asupra ei, pot să jur. Cavalerul se dezonorează 
răspândind asemenea baliverne. 

Lovea cu palma într-o servietă din şevro lustruit, marcată 
cu stema oraşului, şi obrajii de pământ ars i se îmbujorau. 
Marchizul, puţin jignit de această exaltare, scutură neglijent 
de praf creasta tricornului şi răspunse cu puţină iritare în 
glas: 

— Cavalerul nu are nici un amestec în aceste baliverne, 
dar care este mijlocul de a opri zvonurile care denaturează 
faptele? Baronul de Sagne se străduieşte să cufunde 
această afacere în întuneric. In loc să ajute justiţia, să 
susţină eforturile jandarmeriei, el îi descurajează pe 
anchetatori prin laconismul său, prin reaua sa voinţă, iar 
ceilalţi martori urmează acest exemplu. Locotenentul s-a 
resemnat... puţin cam repede după pofta unora. Este 
acuzat că vrea să claseze afacerea la instigarea baronului. 
Cât despre mine, aş fi încântat să fie aşa. Dar toţi aceşti 
magistrați lipsiţi de ocupaţie pe care Domnul de Maupeou i- 
a împrăştiat la noi la ţară se fac că nu pricep. Neputând să 
ancheteze, să argumenteze şi să judece, ei flecăresc, trag 
concluzii, îi înnebunesc până şi pe oamenii de rând şi cer un 
rezultat. O femeie nesatisfăcută nu procedează altfel. Zău, 


povestea asta mă plictiseşte de moarte, iar cavalerul 
d'Urtis este foarte deplasat că vrea să mă amestece în ea. 

— Ceea ce înţeleg şi mai puţin este atitudinea baronului. 
Acest spirit de disimulare nu-i aparţine. Un om care împarte 
adevărurile cu amândouă mâinile, aruncă chiar unele 
cumplite în capul notabililor... să-i fie teamă oare de ce 
spune lumea? Ar fi o comportare nouă, zău. Se invocă în 
acest sens nişte motive abracadabrante. Judecaţi şi 
dumneavoastră; Olivier, fiul lui, se spune că l-ar fi înfruntat 
pe şeful tâlharilor. Un duel între un gentilom de neam şi un 
hoţ din cel mai rău soi. De la Mandrin, contemporanii noştri 
au prins gust pentru această născocire: calicimea 
cavalerească. Fiecare brodează pe îndelete pe tema 
acestor confruntări imaginare în care  gentilomul, 
bineînţeles, este întotdeauna învins. Jérôme de Sagne ar 
face bine să arunce puţină lumină peste această afacere, 
altfel, trăncănelile vor ajunge la delir. 

Aceste reflecţii neaşteptate erau gata să-l amuze pe 
Maynier dacă interesul pe care îl avea ascultându-le n-ar fi 
trezit în sufletul lui o vie emoție. Aşadar minciuna, o dată 
mai mult, o lua înaintea adevărului, şi marchizul considera 
drept născociri nişte fapte autentice pentru a întâmpina cu 
gravitate nişte poveşti himerice cum era violul Christinei; 
mai mult, se ferea să-l socotească pe Maynier ca martor, şi 
această manieră elegantă de a-i reproşa că tace, acuzându- 
| pe baron, nu era lipsită de haz. Dar cel de al doilea consul 
nu avea timp să se bucure filozofic de aceste constatări. 
Descoperise subit mobilurile cavalerului: acest libertin voia 
să ruineze reputaţia lui Olivier ca să-şi asigure ascendentul 
asupra Christinei. Când Olivier va apărea ca un laş în faţa 
lumii, Christine nu va risca să nu-l considere ca atare. Aşa 
era femeieşte. Cerând o anchetă suplimentară, cavalerul îl 
contracara pe baron care avea grijă să ascundă 
împrejurările faimosului duel. 

— Am să vorbesc cu Domnul de Sagne, spuse Maynier. 

— Sunteţi amabilitatea însăşi şi providenţa mea. Acest 
baron de Chanflorin mă intimidează. Este amabil, vorbeşte 
curgător, e prietenos, dar am întotdeauna sentimentul, în 


prezenţa lui, că am făcut o prostie. Când răsare în faţa 
mea, parcă am opt ani. Recunoaşteţi că această cifră nu se 
potriveşte deloc cu cele nouăzeci de livre ale mele. 

După care, primul-consul îşi luă tricornul, îşi săltă 
bastonul în mână şi îşi luă rămas bun de la adjunctul său cu 
o simplitate regească. 

Maynier se apropie de fereastră pentru a se gândi la 
hotărârea pe care o luase fără judecată: să vorbească cu 
baronul. Şi cum să atace problema? Ce pretext să invoce? 
Cererea cavalerului? Cam jenant, când se cunoaşte esca- 
pada mai mult sau mai puţin deghizată a Christinei. May- 
nier avea oroare de aluzii şi de bârfeli. „Este adevărat, îşi 
spuse, că baronul are ceva care intimidează. Nu poţi şovăi 
în faţa lui. Tovărăşia lui este o bucurie, dar te înfiori la 
gândul să nu-i lezezi viaţa particulară. Maynier îşi scărpină 
sprâncenele cu circumspecţie. La urma urmelor, această 
hotărâre era binevenită. Nu mai putea amâna multă vreme 
o vizită la Chanflorin şi pretextul era bun: intervenţia 
inoportună a cavalerului. Baronul îşi va da seama cu 
uşurinţă că i se ia partea şi i se menajează susceptibilităţile. 

Maynier măsura încăperea în lung şi în lat cu un pas 
energic. „Nici o amânare, hotărî el. Voi pleca la Chanflorin 
la începutul după-amiezii.” Îl convocă pe Margaillan, 
grefierul, şi îl întrebă dacă mai erau alţi consultanţi. 

— Maestrul Roulin, răspunse Margaillan. 

Maynier strâmbă din nas. Maestrul Roulin, notar în piaţa 
Carmes, venea la el pentru o afacere încâlcită; vânduse 
municipalităţii terenul cimitirului nou şi nu era de acord cu 
calculul dobânzilor, căci i se plătise în tranşe eşalonate, 
timp de patru ani. Maynier ştia că vulpoiul bătrân, căruia 
nu-i păsa dacă dreptatea e sau nu de partea lui, are un 
singur gând: să intenteze un proces. În general, aceste 
procese erau dinainte câştigate, căci administraţia muni- 
cipală se apăra prost sau nu se apăra deloc. Maynier urmă- 
rea un ţel opus: să evite comunităţii nişte şicane care îi 
grevau bugetul. Utiliza în acest scop tot felul de argumente 
diplomatice şi cominatorii, lăsându-i reclamantului să 
înţeleagă că în prezent oraşul luptă pas cu pas. 


— Sunt grăbit, spuse el. Cu atât mai rău. Spune-i să intre! 

Un ceas mai târziu, Maestrul Roulin accepta principiul 
unei soluţionări prin bună înţelegere. Îndată după aceea, 
Maynier găsi un pretext administrativ ca să-l concedieze, îşi 
amână consultaţiile pentru a doua zi, părăsi primăria şi se 
îndreptă spre locuinţa sa din strada Camargue. Se duse la 
bucătăreasă, în pas forţat, şi o imploră, pe un ton de 
nerăbdare tiranică, să improvizeze o masă, încălzind orice. 
Spunând acestea, o împungea în fese cu degetul arătător. 
Doamna Jaume, deşi flatată, răspunse foarte competent că 
acest stimulent întârzia desfăşurarea accelerată a 
operațiunilor. Văduvă de şapte ani, această doamnă cam 
coaptă avea simțul conservării. Era lipsită de grație dar 
prezenta, la întrebuințare, nişte sâni confortabili şi degaja 
un farmec odihnitor. Incapabil să stea locului, Maynier 
cobori să aştepte în prăvălie. Tasseron, preparatorul, 
strivea într-o piuliţă de bronz nişte cepe de viorele uscate în 
etuvă. Gesturile lui mărunte, ochii înfundaţi în orbite şi 
maxilarul superior care înainta ca o loitre îi dădeau o 
înfăţişare de şoarece. Părea că ronţăie mereu ceva, în timp 
ce pisălogul lui imita zgomotul rozătoarelor. 

— Nu uita să treci praful prin sita de mătase, spuse 
Maynier. Noblat îl prescrie bolnavilor săi ca diuretic, în timp 
ce Buchet îl recomandă ca expectorant. Au dreptate 
amândoi. Din moment ce folosesc serviciile noastre, medicii 
au întotdeauna dreptate. Este un principiu fundamental, 
Tasseron. Un bun farmacist trebuie să i se conformeze cu 
scrupulozitate. 

— Jupân Buchet, spuse Tasseron cu o voce nazală, mi-a 
comandat alifie împotriva  chelbei... pentru doamna 
Margaillan. 

— Nevasta grefierului? Ce tot spui acolo? Chelbe pe 
această frumoasă plantă? 

— Doar pe băiatul ei. A luat boala de la şcoala de călu- 
gări. Doamna Margaillan e furioasă împotriva călugărilor 
care adună pe toţi coate-goale, fii de păduchioşi, şi îi pun în 
aceeaşi bancă cu copiii noştri. Eu o înţeleg. 

Jupân Tasseron avea cultul claselor sociale. Maynier, care 


îl avea pe cel al dreptăţii, răspunse: 

— Cei săraci dau şi ei ce au. Asta face o medie cu sifilisul 
pe care atâtea servitoare îl iau de la stăpânii lor. 

Apoi adăugă pe un ton mai ridicat: 

— Pentru alifie, iei o piuliţă de sticlă, bineînţeles. Nu 
vreau niciun singur cocoloş. Făina de grâu cârnău face 
unele cocoloaşe minuscule în oţet. Apoi: sita de păr de cal; 
să nu greşeşti! Şi mai ales fii cu băgare de seamă să nu pui 
răşina înainte să dea în fiert, altfel prepari o oală cu clei. 

Şi, după aceste directive debitate cu o alură militară, 
Maynier îl lăsă pe Tasseron cu piuliţa lui şi se îndreptă din 
nou spre bucătărie unde îl aştepta o farfurie fumegândă. 
Mâncă frigându-se şi tună şi fulgeră, între două înghiţituri, 
împotriva doamnei Jaume care, chiar grăbită fiind, făcea 
întotdeauna în aşa fel încât să aducă mâncărurile la 
incandescenţă. Apoi, aruncând şervetul pe masă ca pe o 
ghiulea: 

— Dă-mi un sfat, Berthe. Să-l înham pe Chausson sau să-l 
încalec? 

— Depinde de călătorie, domnule, răspunse doamna 
Jaume pe un ton de consilier juridic. 

— Mă duc la Chanflorin. Dar n-am chef să-l înham. Nu! 
Prefer să călăresc pe Chausson. 

Berthe, vexată în amorul ei propriu de femeie şi de 
arbitru, recunoscu după această trăsătură vanitatea băr- 
baţilor care nu ştiu niciodată să se hotărască singuri şi se 
prefac că nu au nevoie de nimeni. 

— Cu ploaia asta, spuse ea cu răceală, ar fi o prostie. Mă 
rog, dacă Domnul ţine să ajungă ud... 

— Ai dreptate, Berthe; dar trăsura asta scârţâie ca o 
moară de pietriş. Dealtfel, ploaia conteneşte. In cinci 
minute, are să fie frumos. Ce spui? 

— Nimic, domnule. Vă ascult. 

— Da, ştiu; ploaia se înteţeşte. Dar am chef să-l încalec 
pe Chausson. Am să ajung bucuros muiat. 

— Bine, domnule. Să vă pregătesc hainele de vară? 

— Berthe, mă enervezi. Du-te şi caută-mi pălăria mare de 
fetru şi mantaua de postav prin care nu trece apa. De ce 


râzi? 

— O să vă puneţi pălăria aia de fetru? 

— Da, Berthe. Îmi dă o înfăţişare de ciupercă dar am s-o 
pun. Şi nu uita cizmele! 

— Care, domnule? 

— Cele roşcate. Pentru Dumnezeu, nu mai râde aşa! 

Maynier se aşeză pe un colţ de fotoliu, îşi smulse ca nişte 
cruste pantofii cu catarame, îi aruncă pe jos şi se ridică 
dintr-un salt pentru a verifica în oglindă dacă cravata e bine 
aranjată şi dacă este curată. „Hotărât lucru, gândi el, de 
fiecare dată când mă duc la Chanflorin, toaleta îmi pune 
probleme”. 

— Ce-i cu cizmele alea? strigă el venind din nou să se 
aşeze. 

— lată-le! spuse Berthe gâfâind. Domnul este foarte 
agitat astăzi. 

— Te înşeli. Eu sunt calm şi tu eşti un amor. 

Un fulger trecu prin privirea puţin ternă a Berthei, care 
clătină din cap cu tandrete şi luă piciorul stăpânului ei ca pe 
un obiect fragil şi sacru: 

— Nu mişcaţi, spuse ea. Ce idee să încălţaţi ustensilele 
astea de război! 

— Doar mă duc la nişte soldaţi. 

O ciupi de mijloc. Ea îl respinse cu un gest sec. 

— Ce s-a întâmplat, drăguţa mea? 

— Nimic, domnule; sunteţi grăbit şi nu am chef să vă 
întârzii plecarea. 

— Ai dreptate, spuse el încercând s-o îmbrăţişeze, dar ea 
se desprinse şi se îndepărtă în grabă. 

Apoi, cum o pornise pe scară cu pulpanele zburând şi 
trosnind din cizme, îl urmări alergând şi strigă: 

— Fiţi cuminte! Aşteptaţi să stea ploaia. 

Echipat ca un contrabandist, Maynier îl scoase pe 
Chausson din grajd şi încăleca pe o ploaie torențială. Calul 
îşi scutură coama cu un aer surprins îşi întoarse spre 
călăreț o privire întrebătoare. 

— Porneşte! spuse Maynier. Nu sunt nebun. 

Picăturile se zdrobeau de pălăria lui cu un zgomot de 


grindină. „De fapt, gândi el, nu sunt în toate minţile. În zori, 
nimeni nu era mai chibzuit ca mine. M-am aşezat la masă în 
sala de consiliu ca un notar. De unde vine schimbarea 
asta .” 

Trase de hăţuri şi Chausson o porni la trap. Maynier se 
propti în şa. Apa îi şiroia pe manta, curgea pe şa ca într-un 
jgheab şi venea să-i inunde pantalonii de mătase. 
Umezeala asta care îl pătrundea până în intimitatea lui îl 
făcu să se agite, să bombăne, să tremure şi să râdă. Dă-o 
încolo de umezeală! Esenţialul era să aibă picioarele us- 
cate, şi cizmele astea cu carâmbi îl apărau până la ge- 
nunchi. Cât despre pălăria de fetru, era o adevărată um- 
brelă! Din nefericire, pe margini se forma o perdea lichidă 
care, împinsă de vânt, i se spărgea pe nas şi îi prefăcea 
cravata în burete. 

„E curios, îşi spuse Maynier, de fiecare dată când pornesc 
la drum spre Chanflorin mi se evaporă creierul.” 

Cerul se confunda cu pământul, iar plantele, îndestulate 
de umezeală, îşi plecau capul cu o tristeţe ipocrită. Maynier 
constata acest fapt cu bună dispoziţie. Mirosul apei, al 
câmpiei saturate făcea să-l cuprindă o tandreţe activă. 
Strânse genunchii pe coapsele calului şi scutură zăbala fără 
să vrea. Chausson o luă la galop. 

— Măi nătărăule! spuse Maynier pe un ton vesel. 

Dar nătărăul se opri curând, cu ochii ieşiţi din orbite şi 
nările fumegânde. 

— Nerodule! strigă Maynier. 

Chausson ridică capul la această insultă dar şi pentru a-şi 
da la o parte motul plin de apă care îl orbea. Maynier îl lovi 
uşor: 

— Fă tot ce poţi şi e de ajuns, spuse el. 

Apoi reluă, flecărind, ca să-şi ţină de cald: 

— Doar noi doi ne iubim, nu-i aşa? 

Ploaia se domolea iar urzeala cerului se lumina sub un 
bumbac alburiu. Un vânt capricios făcea să sară stropii în 
aer. Cădeau fără metodă, la întâmplare; şi, deodată, apăru 
o rază de soare care respingea aburi blonzi. Maynier începu 
să fredoneze, dar cântecul îi tulbura emoția. Tăcu. Ploaia 


încetă. Maynier simţea apa clipocind între şa şi pantaloni 
dar nu îndrăznea să se mişte. Un sentiment grav, 
necunoscut, îi umplea inima. „Când mă gândesc, îşi spuse, 
că de o lună n-am dorit s-o văd nicio singură dată. Cum mă 
va întâmpina oare? Dar, mai întâi, să scăpăm de asta!” 

Işi scoase pălăria, care şiroia de apă, şi o agăţă de şiret 
de oblâncul şeii. Apoi, îşi înfoie părul cu un gest cochet. O 
baltă albastră înghiţea pe cer smocuri de nori care se 
topeau ca sarea cenuşie. Soarele bine spălat aprindea 
frunze, arginta pietre, şi întreaga câmpie fumega. „Mi-ar 
plăcea s-o întâlnesc pe cal, gândi Maynier. Haide! Să fim 
serioşi! Doar am venit până aici să vorbesc cu bunicul.” 

Chausson intră sub ulmi pe unde drumul se adâncea 
urcând, dar nu mai forma o galerie boltită. Frunzele 
căzuseră în straturi şi luceau pe pământ în noroiul în care 
copitele se înfundau cu un zgomot de maxilar. Unele mai 
tremurau încă în vârful crengilor ca nişte stropi de rugină. 
Acum, Maynier era puţin neliniştit. Se temea că va răni 
susceptibilitatea baronului şi nu va reuşi să se înţeleagă cu 
el. Prea mulţi ani, prea multe amintiri, prea multe concepţii 
îi despărţeau. Îl considera pe bătrânul gentilom drept un 
spirit clarvăzător, deschis unor idei generoase, ca şi unor 
cutezanţe, dar îl ştia reţinut de nişte pereţi invizibili: con- 
ştiinţă ridicată, îndrăgostită de libertate, dar care mai era 
guvernată de un anume cod. Pentru Maynier, nu era deloc 
blamabil să-şi piardă rangul şi prima manşă în faţa unui 
adversar mai bine pregătit. Esenţialul era să învingă: să-şi 
ia revanşa, şi încă una frumoasă, iar pentru asta, să 
mobilizeze toate mijloacele fără a se zgârci în alegerea lor. 
Un burghez avea mândria lui. Reprimarea tâlhăriei nu 
depindea de consideraţii teoretice, nici de sentimente 
personale. Un om al progresului trebuia să se mulţumească 
cu fapte, chiar dacă ele lăsau o impresie de irealitate şi de 
anacronism, relativ, ca evenimentele care marcaseră 
atentatul de la întâi octombrie. Excesele tâlharilor, purtarea 
lor ciudată, capricioasa lor neobrăzare se explicau perfect 
luând în considerare delăsarea poliţiei, neputinţa unei 
administrații perimate şi curiosul fel de a gândi al clasei 


privilegiate care glumea cu anarhia. 

În vârful colinei, soarele îi învălui pe Maynier şi pe 
Chausson, care răspândeau, uscându-se, acelaşi miros de 
animal. Nori purtaţi de vânt se agăţau de coastele munţilor 
Lure, acoperite cu zăpadă proaspătă. Suspendat ca un cuib 
de viespii deasupra râului Calavon, satul Saint-Martin-de- 
Castillon, la o leghe distanţă, părea că poate fi atins cu 
mâna. Săgeata bisericii arunca reflexe de sabie. Chausson 
încetini pasul şi Maynier îl felicită: 

— Tu înţelegi totul, spuse el. 

În faţa marelui stejar, în apropierea castelului, închise 
ochii. „Acum, sunt sigur că o întâlnesc, gândi el; da, simt; 
acolo, pe drum, va apărea, cu chipul ei sever. Dealtfel, o 
aud, Doamne! nu visez. O aud mergând. Pasul acela uşor îl 
recunosc...” 

Era Olivier. Înainta cu paşi mici, cu un aer nehotărât, cu 
degetele preocupate să rupă o frunză de alun smulsă pe 
drum. Maynier încercă o emoție neplăcută găsindu-l acolo 
când, din toată fiinţa lui şi fără motiv, o aştepta pe Anne, 
Olivier părăsi brusc drumul, de parcă voia să-l evite pe 
Maynier şi s-o ia spre hăţişuri, apoi se răzgândi şi făcu 
stânga-mprejur. Maynier sări jos de pe cal şi îl salută. Oli- 
vier îi ură bun venit pe un ton distrat. Ochii lui aveau o 
expresie de plictiseală depărtată. 

— Ce mai face domnul baron? întrebă Maynier. 

— Îşi petrece zilele la fermă; dar la ora asta puteţi să-l 
găsiţi la castel. 

Maynier avea sentimentul că Olivier aştepta plecarea lui 
cu nerăbdare; dar nu găsea nici un pretext politicos pentru 
a-şi lua rămas bun: 

— N-am reuşit să evit ploaia, spuse el pe un ton vesel 
care suna fals. 

— Da, văd, răspunse Olivier, gândindu-se în mod vădit la 
altceva. 

Şi Maynier, care şiroia din cap până în picioare, se simţi 
jignit în amorul lui propriu de om muiat. 

— Vă stric plimbarea, spuse el apropiindu-se de 
Chausson pentru a încheia discuţia. 


Olivier ridică ochii spre cer cu un aer care însemna: 
„Poate că da, şi ce importanţă are, la urma urmelor!” dar, 
imediat, dându-şi seama de impoliteţea lui: 

— lertaţi-mă, spuse el cu un zâmbet trist şi sincer care 
tulbură inima lui Maynier. 

Farmacistul ar fi vrut să-i răspundă cu căldură, să facă 
cel puţin un gest, de exemplu să întindă mâna, dar Olivier îi 
întoarse spatele şi se îndepărtă cu un pas hotărât. 

— Vezi, prietene, viaţa nu e simplă, spuse Maynier 
adresându-se lui Chausson. 

In preajma castelului, adăugă: 

— Viaţa nu e simplă când o refuzi. 


CAPITOLUL VII 


Baronul de Sagne nu acorda niciodată prea multă atenţie 
propriei sale suferinţe, dar de treizeci şi trei de zile îl 
frământau aceleaşi gânduri, îi însoțeau gesturile şi 
cuvintele, îi obsedau visele noaptea. Nu făcea nimic ca să 
le îndepărteze, nici ca să le reţină. Îi intrau în cap şi în piept 
la fel de uşor ca aerul, purtate de imagini care îl dureau; 
simţea o durere la plămânul stâng de parcă rana de la 
Fontenoy se redeschidea lângă inimă. Era mai întâi chipul 
lui Olivier acoperit de sudoare, apoi mâna jilavă, 
încheietura mâinii slăbită şi spada care se clătina, care 
bascula încetişor în gol. Restul nu mai conta, de exemplu 
lovitura aceea de teatru: tâlharii care picau din cer în plină 
petrecere cu muzică de ghitară, sau povestea aceea 
ţărănească cu banii, sau chiar uciderea lui Sauvari. Totul se 
anula în faţa spadei care se clătina, minutul de coşmar în 
care roşcovanul rânjea cu superioritate. Poate atitudinea lui 
incalificabilă, mai mult decât slăbiciunea lui Olivier, rodea 
conştiinţa baronului. Asasin diletant, borfaş fără spirit de 


continuitate, te puteai gândi că nu va reuşi niciodată s- 
atingă culmile răului, doar dacă..., doar dacă nu era 
diavolul în persoană şi nu savura o răzbunare studiată. Se 
arătase mărinimos: cea mai cumplită ruşine pe care un 
monstru şi un porc ca el putea să i-o facă unui om de 
condiţie. Şi indolenţa lui după aceea, disprețul pentru micile 
detalii, dezinvoltura lui? Ce putere nefastă îi inspirase 
caricatura unor trăsături aristocratice? Puteai să juri că 
acest bădăran îşi bătea joc de o lume şi o ridiculiza. Il 
omorâse pe Sauvari fără pasiune, pentru a da un exemplu 
şi a arăta că el era şeful. Apoi banii nu-l mai interesaseră: 
„Se face târziu şi bătrânul mă scoate din sărite”. Baronul 
răspundea, cuprins de un val de furie interioară: „Am să te 
scot eu din sărite, cu lovituri de frigare, ca pe un purcel de 
lapte!” La fel ca Anne, i se părea de neconceput să trăiască 
fără să se răzbune. Se gândea să organizeze o expediţie de 
pedeapsă, în afara legalităţii. Concursul zgomotos al 
jandarmeriei călare nu-i convenea. Armata aceasta, de 
cizme, de pelerine şi de panglici a cărei muzică trecea de la 
cârâit la fanfare ar fi deşteptat orice vânat din ţinut. Şi apoi 
nu se ştergea o insultă zdrobind adversarul prin forţă 
numerică. Nu! Se va mulţumi cu o echipă de vânătoare. Dar 
Olivier ce aştepta ca să se manifeste, ca să arate că e 
bărbat? Trăia închis în năuceala lui, apărat de lumea 
exterioară prin incapacitatea lui de a voi şi de a acţiona. 
Baronul era cuprins de disperare necitind pe acest chip 
prost îmbătrânit decât expresii fugare şi sentimente 
nedesluşite. De fapt, Olivier nu ştia ce să facă sub privirea 
tatălui său. Din bunătate, din respect filial adoptase mai 
degrabă această atitudine în loc să cedeze dezgustului 
subit şi violent de viaţă care îl ispitea să se izoleze, să plece 
imediat. Suferea că e despărţit de Christine şi cu atât mai 
mult simțind că o iubeşte profund. După douăzeci de ani de 
căsătorie, descoperirea acestei evidențe esențiale îi 
zdruncina concepţia despre echilibru şi îi defecta resorturile 
intime. Crezuse pe când era lângă ea că poate trăi fără 
sentiment. Neavând faţă de ea nici prietenie, nici stimă, 
gândea că nu se supune decât legilor plăcerii. Uita 


docilitatea pe care o obținea de la el, slăbiciunea aceea 
improvizată pentru ea şi admiraţia puţin neghioabă pe care 
o consacra toaletelor ei, pretențiilor intelectuale sau 
libertăţilor ei de limbaj. Căutând aventura lângă o altă 
femeie, nu se mira că e grăbit să termine înainte de a fi 
început. Se ştia observat de Christine care îi urmărea 
nebuniile cu un interes lacom; apoi, se arăta şi mai înfocată 
cu el, dovadă că adulterul, aici, servea amorul legitim. 
Acum când plecase şi îşi amâna întoarcerea sub pretexte 
echivoce, Olivier măsura dimensiunea ataşamentului său. 
Acest exerciţiu steril îi altera judecata şi îi inspira un fel de 
fatalism ametitor: „Aşa deci, nevasta mea mă plimbă în 
zgardă ca pe un căţeluş. O să mă plimbe aşa până la 
moarte.” 

Deodată, ideea de a fi înlăturat, despărţit de ea definitiv 
îi sfâşia inima. Se grăbea să-i scrie o scrisoare insistentă, 
imperativă, pe care apoi o rupea, socotind-o nedemnă 
pentru un gentilom din vremea sa. Deseori, era tentat să se 
ducă la Aix, să sosească pe neaşteptate în strada Mazarine, 
dar perspectiva de a o găsi pe Christine împreună cu cineva 
şi de-a apărea în postura clasică a soţului gelos îl 
înspăimânta: „Ei bine! prietene, i-ar spune ea cu un zâmbet 
subtil, anchetezi?” Ar trebui să adopte o atitudine degajată: 
să răspundă printr-un discurs cinic şi să-l provoace pe 
amant pe un ton de glumă. Era greu. Putea de asemenea 
să-şi iasă din fire, să-şi pună în valoare drepturile şi s-o 
readucă pe infidelă ca pe un colet la căminul conjugal. 
Olivier nu era de acord cu asta. Acest procedeu care l-ar fi 
uşurat rănea buna lui educaţie. Un om de condiţie nu trata 
dragostea ca un geambaş. Atunci, în aceste împrejurări, ce 
să facă? Să aştepte, să spere. Christine se va întoarce în 
cele din urmă, nu-i aşa? Olivier îşi punea în fiecare zi, în 
fiecare minut, întrebarea cu o îngrijorare crescândă. Toată 
lumea afirma că în pragul vârstei de patruzeci de ani, anii 
trec mai repede, iar Christine caută să se ameţească, 
înnebunită de spectrul decrepitudinii. Chanflorin era mai 
mult un pretext decât un motiv. Se temea să se îngroape 
aici când capitalul ei de seducţie ameninţa să se 


volatilizeze. Olivier o cunoştea prea bine pentru a neglija 
importanţa forţelor care îi uneau. Ştia că în ciuda acestei 
libertăţi de moravuri pe care o afişa, a independenţei de 
caracter din care îşi făcea un titlu de glorie, putea cu greu 
să se lipsească de el. Dar mai ştia că era vanitoasă până la 
a-şi nimici propria fericire şi că ideea de a îmbătrâni în faţa 
unui bărbat, fără alt martor în afară de el, de a se ofili, de a 
pierde din vigoare pentru a se agăța în cele din urmă de el 
o frământa ca o otravă lentă. O vedea în vis luându-şi zece 
amanți pentru a cădea în cele din urmă sub dominaţia unui 
partener fără privire, fără chip, care avea s-o conducă până 
la mormânt, din libertinaj în libertinaj şi din dizgrație în 
dizgrație. Silueta iubită se chircea, devenea mică de tot 
pentru a intra într-o ladă de lemn. La acest presentiment se 
adăuga o ipoteză de nesuportat: Christine îl părăsea din 
cauza spadei căreia îi dăduse drumul să cadă. Il condamna 
fără drept de apel, îl abandona remuşcărilor lui flasce, îl 
acuza că nu este un bărbat. El care sacrificase totul pentru 
ea, începând cu dragostea pentru bunul Dumnezeu; 
dragoste fără margini care îl ţinea treaz după ora stingerii, 
lângă calul său prieten; se ruga: alegea întotdeauna o 
piatră aspră ca să îngenuncheze, şi această mortificare 
permitea fiecărui cuvânt să intre în trup. Atunci, mâinile lui 
erau uscate, modelate pentru a cuprinde; împreunarea lor îi 
dădea o încredere fără margini, căci voinţa lui de om 
simplu trecea prin voinţa lui Crist. Astăzi acest har murise. 
Tot zeflemisindu-l, Christine stricase totul, atentă să 
urmeze moda guvernată de spiritele puternice, şi el nu 
reacţionase, îmbrobodit, sufocat de această societate inac- 
tivă care excita până la perversiune prozelitismul apostazie. 
Şi acum, viaţa nu mai avea nici un atom de sens: să 
trăiască fără credinţă şi fără demnitate, despărţit de 
Christine şi lipsit de nepăsare. În faţa lui Olivier se des- 
chidea o poartă care dădea într-o prăpastie: să termine 
odată! Dar privirea baronului nu-i părăsea gândul, urmărea 
toate mişcările lui de disperare. „Măcar, tată, lasă-mă! 
implora el în gând. Se întâmplă pur şi simplu că mă înec, 
dar nimeni nu poate să mă ajute.” Baronul nu asculta acest 


apel deznădăjduit. Nu bănuia gradul de suferinţă a fiului 
său, incapabil să conceapă un sentiment ambigu la aproa- 
pele său. Această resemnare de vestală, acest gust inert 
pentru iremediabil îi revoltau natura îndrăgostită de luptă. 
Olivier nu tremura în faţa morţii când roşcovanul îl dezar- 
mase, ci slăbea în faţa vieţii. Forţa lui de bărbat şi spada îi 
curgeau ca nisipul printre degetele desfăcute: abandonare, 
renunțare. Oare tara aceasta avea o origine? De la mama 
lui, Olivier nu primise decât sânge curat. Angélique era cea 
mai blândă dintre fiinţe, dar se arăta fermă în hotărârile ei, 
autoritară faţă de spiritele şovăielnice şi fără ezitări în faţa 
virtuţii. Nu puteai avea faţă de ea nici cea mai mică 
bănuială. „Dar eu? se întreba baronul. Moartea Angelique-ăi 
mi-a lăsat inima secătuită, iar rana aceea de război care m- 
a îndepărtat pentru totdeauna de meseria armelor m-a 
condamnat la sensibilitate. l-am dat bune învățături lui 
Olivier; este neîndoielnic. La zece ani, ştia să aibă o ţinută 
corectă pe cal şi în faţa unei doamne. ÎI încurajam să tacă 
într-o adunare pentru a asculta mai bine şi a-şi da apoi 
părerea. II  îndemnam întotdeauna să-şi asume 
răspunderile, evitând să se studieze amănunţit şi să se 
înduioşeze de sine, dar poate că îl înconjuram, fără să-mi 
dau seama, cu prea multă atenţie. Nu e nimic mai potrivit 
decât un aer dulceag pentru a strica fructele. Sau sângele 
meu nu era ireproşabil: lichid roz.” 

Această ultimă explicaţie nu reţinea atenţia baronului, ci 
îl neliniştea ca o insectă care se deplasează fără încetare şi 
a cărei înţepătură poate fi veninoasă. Acuza atunci 
moravurile contemporane: stăpânii nu mai aveau legături 
cu pământul. Ba da. Oamenii aceştia creşteau, se înmul- 
teau, se întindeau ca nişte flori de seră, departe de copaci, 
departe de cai, şi seva lor nu era decât apă. Apoi, totul 
ruginea în contact cu spiritul. Erau zdruncinate cu ajutorul 
sarcasmelor edificiile cele mai stabile şi înalta societate se 
deghiza atât de bine, amesteca atâtea farduri şi măşti în 
poftele sale, încât vanitatea suna mai bine decât 
străvechea onoare. Dar aceste plângeri îndreptate împo- 
triva societăţii îl lăsau pe baron nesatisfăcut. Este o îngă- 


duinţă laşă faţă de tine însuţi să faci vinovate vremurile de 
mediocritatea unui fiu! Un om care renunţase la orice 
personalitate în faţa opiniei nu era nevinovat. Dar baronul 
credea în virtuțile satului şi ale pământului natal. Pentru 
prima oară după douăzeci de ani, Olivier era despărţit de 
Christine, la adăpost de contaminare. Mirosul câmpiilor, 
vântul acestor munţi sănătoşi îi vor da o rațiune de a trăi şi 
de a se afirma. S-ar putea juca de-a conspiratorii cu el: o 
afacere organizată în mare taină, ca o goană de braconieri. 
Pânda, atacul, împărţirea măruntaielor la câini: roşcovanul 
împărţit între câini. Baronul zâmbea, cu dinţii strânşi, 
acestei imagini sângeroase, dar în adâncul exaltării lui 
barbare se ascundea un gând viclean: această nobilă 
escapadă i se părea o aventură copilărească, desuetă. Lui, 
care era revoltat de scepticismul şi ironia societăţilor de- 
cadente, i se revela acest mister nedrept care face ca într-o 
bună dimineaţă principiile cele mai statornice să pară 
învechite şi ca decorul lor care se scălda în viaţa roşie să se 
acopere cu o pulbere fină. 


Când Maynier ajunse călare în curtea castelului. baronul, 
aşezat în faţa căminului din salon, se gândea la Olivier care 
pornise să hoinărească după-masă: „Agitaţie fără scop”, 
murmură el. În aceeaşi clipă auzi răsunând copitele lui 
Chausson pe pavajul curţii, se întoarse pe scaun şi îl zări, în 
cadrul ferestrei, pe Maynier care descăleca. Prima lui 
reacţie a fost să zâmbească şi să se repeadă înaintea 
vizitatorului, dar un sentiment de jenă bănuitoare îl opri din 
elanul său. Ce voia de la ei? Ce spera să pună la cale? De 
ce să i tulbure singurătatea, după o lună de tăcere? 
Impinse uşa încet, înaintă spre Maynier, cu paşi măsuraţi, şi 
îl salută pe un ton convenţional de surpriză. Acesta se 
scuză că a aşteptat atâta vreme ca să-i facă o vizită, dar nu 
voia să rişte să fie inoportun. 

— Un risc foarte imaginar, spuse baronul introducându-l 
pe Maynier în salon. Dar sunteţi complet ud. Aşezaţi-vă 
lângă foc. Aţi luat masa? 

— Desigur. 


— Şi calul dumneavoastră a mâncat? 

— Fără îndoială. 

— Puțin ovăz n-are să-i strice. Îl duc eu la grajd. 
Aşteptaţi-mă! 

Maynier profită de singurătate ca să stea cu burta la 
flacără, apoi cu spatele, ridicându-şi pulpanele hainei. 
Căldura pătrundea prin pantalonii umezi şi îi dădea un 
sentiment de confort şi de optimism calm. Auzi un trosnet 
uşor în spatele lui, dar hotărî să nu-i dea atenţie. Se simţea 
prea bine aşa. „Dacă baronul, gândi el, mă surprinde în 
această postură stranie, nu va putea decât să râdă de mine 
şi atmosfera se va dezgheţa.” Un nou trosnet îl făcu să 
tresară. Se întoarse. 

Era Anne. 

— Sunteţi binevenit, spuse ea. 

Roşi, se îndepărtă de foc cu un aer vinovat, arătă că 
tocmai călărise prin ploaie, fără să asculte sfaturile bu- 
cătăresei, că nu era neplăcut să fii muiat şi că simţeai, apoi, 
când te uscai, o plăcere nespusă. Se grăbea să vorbească, 
întocmai ca un copil ce se teme că va fi întrerupt. Anne îl 
asculta cu gravitate. 

— De fapt, spuse ea, aţi intrat ca să vă uscați. 

— Nicidecum! protestă el. Cum puteţi gândi aşa ceva? M- 
a primit domnul baron. În clipa asta îi dă ovăz lui Chausson. 

Lui Maynier i se păru că citeşte puţină răutate în ochii 
liniştiţi ai fetei. Ea zâmbi din vârful buzelor. 

— Chausson? E un nume drăguţ. 

— | se potriveşte greoiului ăstuia cu care mă împac bine. 
Suntem din aceeaşi rasă. 

Zâmbetul păru să ezite pe gura proaspătă care se voia 
insensibilă şi triumfă deodată cu o strălucire care-l făcu pe 
Maynier să se întoarcă spre ea. 

— Aşadar, aţi înfruntat ploaia? 

Părea să-i fie recunoscătoare pentru asta. Farmacistul 
răspunse prosteşte: 

— Da. Doream prea mult să vin aici. 

Zâmbetul dispăru, în timp ce privirea răutăcioasă îşi 
schimbă expresia, punea o întrebare serioasă întâlnind-o pe 


cea a lui Maynier: „Ce fel de om sunteţi oare? Sunteţi 
îndrăzneţ sau doar amabil?” 

Baronul intră în cameră cu un braţ de curpeni pe care îi 
aruncă în foc. 

— Domnul Maynier este ud, spuse Anne, dar nu în- 
drăzneşte să se apropie de cămin. 

Baronul împinse nişte scaune în faţa vetrei, îl invită pe 
Maynier să ia loc, îi oferi un pahar de rachiu şi îl întrebă 
noutăţi despre treburile lui. Maynier răspunse că totul 
merge bine, fără să insiste prea mult. Ştia că era considerat 
în ţinut ca un „om aferat”, şi această reputaţie îi displăcea. 
În plus, tonul baronului îl irita puţin. Bătrânul gentilom 
părea că se adresează unui negustor. 

— Şi domeniul dumneavoastră de la Planet? întrebă 
baronul. Sper că nu l-au inundat apele Calavon-ului. 

Maynier îi admira perspicacitatea. Tonul bătrânului nu-l 
mai irita. 

— La ora asta, nu cred, spuse el. Dar am fost îngrijorat. 

— Şi planul dumneavoastră comunal de irigație? 

— Primul-consul studiază proiectul. Mai exact, îşi propune 
să-l studieze. 

— Accept prevestirea, dragă prietene. Va trebui, totuşi, 
să vă înarmaţi cu răbdare, căci domnul de Bermond are 
multe subiecte de studiu în ţinut. Venus îi supune, în fiecare 
zi, noi rapoarte. 

— Lumii îi place să exagereze. Marchizul este mai puţin 
împrăştiat decât se crede. Îl stimez mult. 

— Dar eu! Face parte dintre oamenii a căror companie 
mă apasă, căci încă nu am găsit cu ei un subiect de 
conversaţie. Dar totul este posibil. 

— Îi plac caii şi vă sfătuiesc ca pe viitor să exploataţi 
acest filon, când veţi avea o discuţie cu el. Dar de fapt m-a 
însărcinat cu un comision pentru dumneavoastră... cu o 
intervenţie, dacă preferaţi. 

Fruntea baronului se posomori. 

— Da, continuă Maynier, cavalerul d'Urtis solicită o 
anchetă suplimentară în legătură cu atentatul de la Chan- 
florin. 


— De ce se amestecă? exclamă baronul. 

Apoi adăugă, cu dinţii strânşi: 

— Încă un frumos adept al nurorii mele! 

În momentul acela, păru că-şi aminteşte de prezenţa 
Annei şi, cu o privire insistentă, o invită pe fată să se 
retragă, iar ea se conformă cu discreţie. 

— De ce se amestecă? repetă baronul cu o voce aspră. 
Îmi vorbeaţi de domnul de Bermond. 

Maynier îi expuse cererea cavalerului: acesta solicita 
intervenţia marchizului pe lângă domnul de Bournissac. 

— Comandantul general? exclamă baronul. Atunci, 
suntem pierduţi. Are să ne trimită un întreg escadron care 
va trebui hrănit şi cazat, locotenenţi, ofiţeri de poliţie, ata- 
şaţi şi spioni, unii mai mărginiţi decât alţii, care ne vor călca 
în picioare semănăturile, ne vor murdări cu noroi podelele 
şi ne vor împuia capul cu întrebări. Dacă l-aş avea pe 
cavaler între patru pereţi... Dar să nu anticipăm. Vorbiţi-mi 
despre acel comision cu care v-a însărcinat marchizul. 

„N-are să meargă prea uşor”, gândi Maynier. 

— lată, spuse el. Mai întâi, vă reamintesc că primul- 
consul nu poate interveni în afacere decât cu titlu amical, 
fie ca să vă ajute, fie pentru a-i face un serviciu cavalerului 
d'Urtis. Criminalistica nu ţine de resortul lui. Nu vă este 
necunoscut faptul că gurile vorbesc şi că bârfelile cele mai 
fanteziste... 

— Nu ştiu nimic, i-o reteză baronul. Nu ştiu şi nu-mi pasă. 
Daţi-mi mai bine acel faimos sfat. 

— Cât sunteţi de grăbit! răspunse Maynier zâmbind cu o 
oarecare răceală. 

Crezu că recunoaşte un accent autoritar în ceea ce nu 
era de fapt, la interlocutorul său, decât o vioiciune de ton. li 
plăcea, ca oricărui burghez, să fie în contact cu nobilimea, 
dar acest exerciţiu îi trezea susceptibilitatea. 

— Nu am obiceiul, reluă el, să mă pierd în perifraze. 
Bârfelile îmi sunt tot atât de indiferente ca şi dumnea- 
voastră. Totuşi, trebuie să recunosc că ele influenţează asu- 
pra judecății anchetatorilor, în lipsa unor mărturii suficiente. 
În fine, faimosul sfat se rezumă la aceasta: făceţi-vă 


depoziţia, altfel... 

— S-ar zice, o ameninţare. 

— Este o rugăminte. Altfel, domnii aceia de la jan- 
darmeria călare şi de la parlament se vor orienta pe o pistă 
falsă şi vor trage nişte concluzii care vă vor dăuna. 

— Ei drăcie! exclamă baronul. Nu sunt singurul martor în 
cauză. Depoziţia dumneavoastră valorează cât şi a mea. Nu 
ştiu de ce mai aşteptaţi! 

— După dumneavoastră, răspunse Maynier cu gravitate. 
Este o politeţe pe care v-o datorez. Eram invitatul 
dumneavoastră în seara aceea. 

Expresia baronului se schimbă. Chipul i se însufleţi într- 
un fel de imobilitate colorată. Orice reţinere dispăru din 
privirea sa, care îşi regăsi căldura comunicativă. 

— Vă mulţumesc, spuse el cu emoție. Apoi adăugă pe un 
ton de zeflemisire docilă: 

— Atunci, după părerea dumneavoastră, trebuie să mă 
duc să mă spovedesc în faţa acestor domni. După părerea 
dumneavoastră, care sunt punctele litigioase? 

„Să începem cu ce este mai uşor”, gândi Maynier. 

— Mai întâi, spuse el, adevărul în legătură cu doamna de 
Sagne. Lumea se complace să repete că virtutea ei... 

— Nu mai spuneţi nimic! Am înţeles. Nora mea nu 
cunoaşte decât două feluri de oameni: cei care mor de 
dragoste pentru ea şi cei care vor s-o violeze. Asta ţine de 
vârsta ei. 

Maynier nu putu să nu râdă şi îl felicită pe baron pentru 
calităţile sale intuitive. 

— Familia este o bună şcoală de observaţie, reluă acesta 
din urmă. Ca să revenim la Christine, nu mă supăr că 
trebuie să mă explic. Necazul, vedeţi dumneavoastră, este 
că tare o bănuiesc că se compromite cu cavalerul. Poliţaii 
noştri vor profita de aceasta ca să scotocească prin 
unghere şi să comită indiscreţii. Reprezentanţii ordinei pu- 
blice urmăresc mai ales viaţa particulară. 

— Apoi, spuse Maynier, sunt toate versiunile acelea 
fanteziste despre duel. 

Baronul se ridică brusc, atât de brusc încât îi căzu 


scaunul. 

— Să schimbăm conversaţia, vreţi? spuse el privind 
peretele. 

Făcu trei paşi spre mijlocul camerei, se opri, se îndreptă 
spre uşă şi reveni lângă Maynier, ridicând scaunul în drum. 

— lată! reluă el pe un ton de entuziasm puţin firesc, am 
să vă arăt ferestrele de la bucătărie; le-am reparat. Am 
păstrat ca dovezi cele două scânduri groase care au smuls 
cercevelele ferestrelor. Când mă gândesc că mojicii ăia n- 
au descoperit banii ascunşi, sunt destul de mândru de 
mine... La ce vă gândiţi? 

Maynier nu răspunse. Baronul îl privi insistent cu un 
surâs amar. 

— Haide! spuse el. Să vorbim despre duelul acela! Mi-e 
silă să mă întorc la trecut, să mă vâr până în gât în 
confidenţe şi sentimente pătimaşe, dar... dumneavoastră 
sunteţi un prieten. 

Pronunţă acest ultim cuvânt pe un ton de pudoare virilă 
care nu era lipsit de nobleţe. „Hotărât lucru, gândi Maynier, 
omul acesta are prea multă autoritate asupra mea. Aş face 
orice pentru el.” O bucurie puternică îi mâna gândurile. 

— Ce se spune despre Olivier? întrebă baronul. 

— Nimic precis. Că s-a luptat cu roşcovanul... fără 
succes. Dar mulţi nu cred aşa ceva, marchizul de Bermond, 
în special. 

— Atunci, este inutil să tragem concluzii. 

— Dar mai curând sau mai târziu, se va afla adevărul. 
După părerea mea, ar fi mai bine să prevenim nişte con- 
cluzii defavorabile. 

— Care? 

— Se va spune că vă sperie adevărul... că vă este ruşine 
de el. Oamenii sunt meschini şi adevărata nobleţe îi 
indispune. Ruşinea aceasta îi va distra. 

— Bună remarcă. 

Baronul nu-l slăbea pe Maynier din ochi: 

— Mulţumesc, spuse el cu simplitate. Îmi voi face de- 
poziţia. 

Ridică o surcea de lemn calcinat care căzuse pe podea şi 


o aruncă în foc. 

— Mai rămâne să vă explic, reluă el, motivele tăcerii 
mele... 

Se exprima greu, oprindu-se la fiecare cuvânt. Maynier îl 
rugă să se oprească aici: nu-l tortura curiozitatea. Bănuia, 
desigur, că baronul avea motivele lui, dar le aproba 
dinainte. 

Bătrânul îi mulţumi din ochi şi continuă: 

— Sentimentul meu de ruşine este insensibil la cel al 
opiniei publice. Puțin mă interesează rumoarea publică şi 
tribunalul ei. Am păstrat tăcerea ca să-i permit fiului meu 
să-şi vină în fire. 

— Aţi stat de vorbă cu el? 

— Nu! Olivier nu mai este un copil. 

— De unde ştiţi? Este greu să ai vârsta judecății 
cumpănite în faţa tatălui tău. 

— Ce născocire! spuse baronul clătinând din cap. 

Reluă cu o voce aspră: 

— Aşadar, dumneavoastră consideraţi că aş avea să-i 
dau explicaţii? 

— Fără îndoială. Şi să-i faceţi propuneri. 

— Pentru Dumnezeu! Să-i propun ce? 

— Puterea dumneavoastră de înţelegere. E greu să faci 
primul pas. Nimeni în lumea asta nu vrea să se hotărască s- 
o facă şi societatea noastră se prăbuşeşte. Neînţelegerile 
se acumulează şi se instalează dezordinea. 

Maynier vorbise dintr-o răsuflare, cu vehemenţă. Se opri, 
mirat, cu respiraţia tăiată de această stranie digresiune. Ce 
treabă avea în această poveste de familie viitorul 
societăţilor pe cale să se prăbuşească? 

— Adevărat? exclamă baronul pe un ton aproape vesel. 

Luă sticla de rachiu cu un gest plin de energie, umplu 
două pahare din care unul dădu pe dinafară, îl oferi pe 
acesta lui Maynier şi închină. 

— Pentru prietenia noastră! Dar să nu rămânem aici, 
vreţi? Drojdia bătrână e mai bună în curte. Deci societatea 
noastră se prăbuşeşte. la te uită! 

Îşi stăpâni un râs maliţios şi îl luă pe Maynier de braţ. 


— Bătrânii şovăie întotdeauna înainte de a face primul 
pas. Le e frică să nu alunece. Această cugetare, desigur, nu 
mă priveşte. Doar sunt un băieţandru, nu-i aşa? 

— Bineînţeles, răspunse Maynier. 

Cei doi bărbaţi o întâlniră pe Anne pe peronul scării. Avea 
în mâna dreaptă un buchet de ruje de toamnă iar în mâna 
stângă un coş încărcat cu mere. Faţa îi era mai puţin severă 
ca de obicei, buzele mai roşii. O frunză uscată îi rămăsese 
agăţată în păr şi o şuviţă îi cădea pe frunte. Maynier 
înţelese că o aşteptase fără să-şi dea seama. Un val de 
sânge îi năvăli în obraji. „Asta e norocul meu, gândi el, 
pesemne că semăn cu un beţiv.” 

Baronul o mângâie pe nepoata sa pe păr şi alese un măr 
din coş. 

— Tu ai întotdeauna idei bune, spuse el. Dar acest fruct 
este prea perfect, prea fraged pentru un corb de soiul meu. 
Poftim, Maynier, vi-l dau dumneavoastră! 

Anne îşi observa bunicul cu o atenţie stupefiată: „Ce s-a 
întâmplat? se întrebă ea. Ai spune că e un om fericit”. Se 
uită la Maynier care, pentru a-şi alunga emoția, duse mărul 
la gură. | se păru că fructul făcea un zgomot înspăimântător 
trosnind în dinţi. 

— Anne, spuse baronul glumind, ce spui de Maynier? Poţi 
avea încredere în el? 

— Ce întrebare! spuse Anne plecându-şi ochii. 

Apropie buchetul de obraji şi zâmbi florilor liliachii. 


Mai târziu, seara, după plecarea lui Maynier, baronul îl 
întâlni pe Olivier în drum spre fermă. 

— Te căutam, spuse el cu afecţiune. 

— Şi eu, răspunse Olivier cu o voce sacadată. Tată, 
trebuie să plec la Aix. Nu mă întreba nimic! Am să plec 
mâine. 

Baronul, surprins, jignit, se îndepărtă fără să răspundă. 
Olivier îl strigă: 

— Tată, aveai ceva să-mi spui? 

— La rândul tău, nu mă întreba nimic! răspunse baronul 
pe un ton de gheaţă. 


CAPITOLUL VIII 


Bzteau ceasurile unsprezece la biserica aşezământului 
Saint-Jean. Tunetul războinic al clopotelor alunga porumbeii 
pe străzile pavate din cartierul Mazarin. La marginea 
olanelor romane, cerul spălat de ultima ploaie lua tonuri de 
levănţică. Soarele scălda faţada palatului de Lauze cu 
pilaştrii săi corintieni, în care piatra de Bibemus evoca un 
aliaj de aur şi de culoarea frunzei veştede. Ferestrele care 
dădeau spre grădină erau deschise, în afară de două: cea a 
odăii de oaspeţi de la etajul doi şi cea a Christinei, de la 
etajul inferior. Christine începea să se trezească, în fundul 
unui pat de modă turcească, sub falduri de dantelă şi de 
saten tivit cu broderie de Beauvais. Zguduit de clopote, 
geamul cenuşiu tremura în toate ochiurile ferestrelor, iar 
soarele, străbătând prin jaluzele, lunecând peste perdelele 
de catifea, ricoşând pe oglindă, forma o pată blondă pe 
pernă. Christine clătina din cap, cu ochii închişi, cu un aer 
încăpățânat, şi se întreba, printr-o ceaţă de imagini şi de 
gânduri, ce voiau de la ea aşa de dimineaţă. Nu era sigură 
dacă a părăsit de tot castelul Chanflorin şi se temea de 
zâmbetul sarcastic al baronului când avea să coboare la 
parter pentru micul dejun. Dar lumina îi irita pleoapele şi 
gonea ultimele ezitări ale visului. S-a terminat cu 
Chanflorin! Se afla în strada Mazarine, în casa ei, fără soţ 
nici socru, liberă ca un păstrăv în curentul râului Durance. 
Se va scula când va socoti nimerit, cu condiţia să nu-i fie 
prea poftă de dulceaţa aceea de migdale şi de chitră pe 
care Gertrude, camerista, i-o aducea de la hangiu în foi de 
plăcintă caldă. lată! Acum nu se mai gândea decât la 
plăcinta asta blestemată. Imposibil să închidă ochii, să-şi 
piardă din nou cunoştinţa, totuşi, trebuia să mai doarmă 


dacă ţinea ca la sfârşitul zilei să plimbe un chip de femeie- 
floare prin saloanele palatului de Valbelle şi în faţa unei săli 
pline de prietene necruțătoare. Partea incomodă a 
dragostei era că cerea pentru refacere mult somn. Bărbaţii 
scăpau ieftin. Oboselile nocturne, în loc să-i boţească, le 
dădeau o expresie interesantă, în timp ce femeile trebuiau 
să-şi petreacă ore întregi în faţa unei oglinzi ca să-şi 
îngrijească cearcănele. Apoi, sub cremă şi pudră, pielea nu 
mai îndrăznea să se mişte şi ţi-era frică, la prima ocheadă, 
să nu-ţi cadă tencuiala. 

Christine dădu la o parte, apoi trase cu un gest incoerent 
cuvertura din dantelă de Puy şi lăsă braţul să-i cadă în 
spaţiul dintre perete şi pat, oftând: „Sunt sigură că acum 
doarme, desfrânatul ăsta, îşi spuse ea cu puţină enervare. 
La vârsta lui, n-ar trebui să se menajeze.” 

Cavalerul d'Urtis într-adevăr dormea, dar Christine era 
nedreaptă cu el. Nu căuta să se menajeze şi, ca toţi bărbaţii 
tineri, considera somnul ca o cantitate neglijabilă, ceea ce 
nu-l împiedica nicidecum, dealtfel, să doarmă cu plăcere. 
Ea îl dădea afară în zori: „Haide, prietene, îi spunea pe un 
ton fără replică, e timpul să te odihneşti”. Şi cavalerul se 
ducea la etajul de sus, în camera aceea pe care Beaupre o 
botezase recent: „Camera musafirilor de inimă”, în timp ce 
Christine se grăbea să ocupe, cu mâinile şi picioarele 
desfăcute, toată lăţimea patului de modă turcească. 
Cavalerul, la rândul lui, nu era supărat că rămâne singur. Îi 
plăcea să respire propriul său miros, înainte să adoarmă, şi 
se simţea bine când nu auzea decât o respiraţie ritmată: a 
lui. Totuşi nu putea să nu-i fie puţin ciudă văzându-se astfel 
concediat. „Doamna nu mai are nevoie de serviciile mele, 
gândea el. Ce autoritate! Doamna are un ton care i se 
potriveşte locotenentului de la hergheliile Maiestăţii Sale.” 
Dar se ferea să opună cea mai mică rezistenţă, şi asta 
pentru mai multe motive: mai întâi, pentru că Christine nu 
trebuia contrazisă niciodată dacă ţineai să ai o zi bună; 
apoi, pentru că supunându-se fără reticenţe dovedea o 
oarecare detaşare indispensabilă ascendentului pe care un 
amant distins râvnea să-l aibă asupra iubitei sale. În mintea 


lui, legătura lor nu depăşise stadiul primei manşe pe care 
accepta s-o piardă cu filozofie - o filozofie puţin crispată -, 
rezervându-se s-o câştige pe cea de-a doua, singura care 
conta. Cavalerul avea douăzeci şi trei de ani. Christine, în 
ciuda şiretlicurilor şi a arsenalului ei de cochetă, în cele din 
urmă avea să cedeze teren. Imposibil să te întinereşti la 
nesfârşit. Va trebui, într-o bună seară, să cedeze în faţa 
evidenţei şi să ia, la lumina lumânărilor, un rol cores- 
punzător cu situaţia ei. Atunci, el va fi acolo, ca un balsam, 
cu cei treisprezece ani ai săi mai puţin. Va zbura în ajutorul 
frumuseţii rănite, o va copleşi cu onoruri, cu iluzii şi cu 
atenţii... o va aduce la discreţia lui. Să corupi mama, s-o 
zdrobeşti, ca să te căsătoreşti cu fiica. Era simplu, era 
limpede ca aritmetica. Prea multe datorii apăsau pe capul 
frumosului cavaler. Familia de Sagne avea resurse 
frumoase, ca să nu mai punem la socoteală averea 
considerabilă a acestor magistrați de Lauze, foşti negustori 
de postav, pe care avea s-o moştenească Anne. La 
momentul potrivit, ar trebui să-i facă curte tatălui, să-i bage 
în cap ideea că nu a căutat niciodată să-i fure nevasta, în 
ciuda aparenţelor şi în pofida calomniilor. Olivier nu va cere 
decât să se lase convins. Era atât de bun. O adevărată oaie. 
Cât despre a o seduce pe fată, nici vorbă. Anne era foarte 
aprigă. Se va mulţumi s-o îmbuneze: să-i joace, pe un ton 
hazliu, scena  libertinului pocăit, să pună frumuşel pe 
socoteala lui câteva glume deocheate, să se declare sătul 
de toate păcatele pe care nu va neglija să le expună 
amănunţit şi să-i propună tinerei fecioare o iubire însetată 
de tandreţe, de prietenie. In fine, după ce va fi obţinut 
consimţământul părinţilor, îşi va permite luxul să smulgă 
adeziunea pasivă a moştenitoarei; şi asta numai ca să-l 
umilească pe bunic, pe nătărăul acela bătrân amorezat de 
supliciul mustrărilor de cuget. Un grăunte de nisip strica 
totuşi optimismul bine uns al cavalerului: ataşamentul 
inexplicabil al Christinei pentru Olivier. Nu vorbea niciodată 
despre soţul ei decât pe un ton de glumă, dar tonul acesta 
nu era indiferent. Descopereai în el un fel de însufleţire 
inconştientă, de blândeţe complice. Alaltăieri, chiar îi luase 


apărarea - culmea inconsecvenţei - la o reflecţie fără 
importanţă a cavalerului. Discuţia începuse totuşi bine. 
Pierduseră amândoi, fiecare la rândul lui, o sumă rotunjoară 
la cărţi, într-un elegant tripou ţinut de un favorit al ducelui 
de Villars. 

— Dragostea ne poartă ghinion, spusese cavalerul. 
Altădată, să trimiţi după bărbatul tău să vină să aleagă 
cărţile. _ 

— Viperă! răspunse Christine râzând. In materie de cărți, 
eşti un valet de pică. 

— Devotat până la viciu damei sale de inimă. 

Christine apreciase insolenţa acestei replici şi pusese 
mâna pe coapsa cavalerului; dar acesta, prinzând curaj, 
crezuse nimerit să adauge: 

— Cât priveşte regele de caro, rivalul meu legitim, tot 
caută o vorbă de duh.? 

Privirea Christinei devenise foarte dură. 

— Află, prietene, răspunsese ea cu o voce şuierătoare, că 
Olivier e perfect în stare să o găsească. Nu am o mare 
afecţiune pentru soţul meu, aşa cum o dovedesc 
expunându-mă cu tine, dar nu voi mai suporta să aud că e 
batjocorit. Este un bărbat. În ochii mei, face mai mult decât 
altul... 

Deci, cavalerul dormea la etajul de sus şi Christine se 
trezise de-a binelea când două bătăi în uşă alungară ca o 
furtună şi ultimele neguri din mintea ei. 

— Da, gemu ea frecându-se la ochi. Ce este? 

— Doamnă, este conaşul, se auzi vocea lui Beaupré. 

— Domnul d'Urtis? Câtă ceremonie! 

— Nu, doamnă, domnul de Sagne. 

— Soţul meu? exclamă Christine aşezându-se pe pat cu 
un aer furios. Haide, intră, Beaupré! Intră odată! 

— Uşa e zăvorâtă, doamnă. 

Christine sări pe podea şi îi deschise lui Beaupre, fără să 
stea să-şi aranjeze pieptănătura, să-şi pună halatul de casă 
şi să-şi încalţe papucii. 


? Joc de cuvinte în original: pique = valet (damă) de pică şi suliță; pointe 
= suliță şi glumă. 


— Unde este? 

Beaupré puse un deget la gură, închise uşa cu precauţie 
şi răspunse: 

— Jos, doamnă; în vestibul. 

— Ce face? 

— Nimic, doamnă. Umblă de colo-colo... Vă aşteaptă. 

— l-ai spus că sunt aici! 

— Din păcate, doamnă! N-am putut să mă hotărăsc să 
mint. Intrând în grădină, a remarcat fereastra dum- 
neavoastră închisă: „Doamna încă doarme, a spus. N-o 
trezi. Am s-o aştept cât va fi nevoie”. M-am gândit că e mai 
bine să vă previn. 

— Bineînţeles. Să vedem ce trebuie să fac mai urgent. 
Sfătuieşte-mă. 

Beaupre aruncă o privire discretă la cămaşa întredes- 
chisă a Christinei şi răspunse cu o voce umedă: 

— Mai întâi, să-l înştiinţaţi pe cavaler, să-i daţi timpul să 
se eclipseze fără să lase urme. Apoi, să-i transmiteţi 
domnului că suferiţi de nişte dureri groaznice de cap şi că 
doriţi să-l vedeţi imediat. 

— Imediat? Dar de ce? 

— Pentru a împrăştia bănuielile. Dacă doamna ar dori să 
mă asculte, l-ar primi pe domnul pe loc. 

— Pe loc? Ţi-ai pierdut minţile? Şi pe cavaler, în aceste 
condiţii, cum să-l previn? 

— Aş putea să mă ocup eu de asta. 

— E o idee, murmură Christine punând cu inocenţă mâna 
pe mâna lui Beaupré. 

Un fulger traversă ochii tulburi ai servitorului, în timp ce 
două pete roz i se întindeau pe obraji. 

— Şi ce să-i spun domnului d'urtis, doamnă? întrebă el. 

— Că ne vom întâlni în rue Bellegarde la serata contelui 
de Valbelle unde trebuia să mă însoţească... Unde te duci? 

— Să-l anunţ pe domnul că doamna îl pofteşte. Apoi am 
să mă duc la cavaler. 

— Fără tărăboi, nu-i aşa? 

— Doar mă cunoaşteţi, doamnă. 

Şi Beaupre părăsi camera dând impresia că alunecă. 


Christine se aşeză, cu picioarele goale, în faţa oglinzii, îşi 
plimbă un pieptene de fildeş prin părul încâlcit şi luă un 
borcan cu cremă. Inutil! gândi ea punând borcanul la loc. 
Inutil, pentru că sunt suferindă. Mai bine să-i ofer acestui 
musafir nepoftit o mască fără prospeţime. 

Degetele culeseră maşinal un puf din cutia de pudră. 

— Nu, şopti ea aruncând puful. E prea mult lux pentru un 
soţ. 

Dar părea că regretă şi se aşeză în pat fără tragere de 
inimă. „La urma urmelor, gândi ea înfăşurându-se zgribulită 
în cearşafuri, mă cunoaşte; m-a surprins mai bine de o mie 
de ori în neglijeu, cu toate ridurile la vedere. Ce treabă are 
aici? Nici o scrisoare de trei săptămâni. Şi eu i-am scris de 
trei ori. Ar merita... la să vedem, ce atitudine să iau? Să-i 
reproşez tăcerea, asta e! Apoi, să-l poftesc să plece cât mai 
repede.” 

Christine lăsă mâinile să-i cadă pe cuvertură: Nu, nu şi 
nu! Nu-l va urma. Dealtfel, cavalerul îi plăcea. Era tânăr. Nu 
puteai, hotărât lucru, să accepţi să îmbătrâneşti decât 
lângă un bărbat tânăr. 

O bătaie uşoară în uşă o făcu să tresară. 

— Intră! spuse ea cu o voce slabă. 

Olivier înaintă cu un pas, căutându-şi nevasta în pen- 
umbră, cu un aer tulburat. 

„Ce mutră tâmpă are!” gândi Christine cu înfrigurare. 
Olivier se repezi spre ea, cu braţele întinse, dar ea îl opri cu 
un gest: 

— Ah, dragul meu! gemu ea. Dacă ai ştii... 

— Ce anume? bâigui el. 

— Ce îndur, de azi-dimineaţă. 

— Ah! spuse el, pe un ton descumpănit, lăsând braţele 
să-i cadă. 

Christine îi văzu privirea nenorocită, gura de copil 
dezamăgit, şi închise ochii. O emoție dureroasă îi strânse 
inima. Sub cearşafuri, simţi cum trupul îi devine călduţ, 
jilav. Ce sensibilitate de nesuportat! Nu! Nu va ceda un pas. 
Soarta ei nu era să se topească ca un grăunte de zahăr în 
ceai. Nu dădeai înapoi pe drumul libertăţii. 


— Deci, eşti suferindă, spuse el, punând o mână pe 
cuvertură. 

Ea privi mâna ale cărei degete se crispau, alergau de 
colo-colo pe dantelă. Dorea s-o vadă apropiindu-se. In 
aceeaşi clipă, capul lui Olivier căzu ca un paravan, şi 
Christine simţi o răsuflare caldă care îi căuta buzele. 

— Nu! spuse ea gâfâind. 

E| se opri cu timiditate, fără să creadă totuşi că e refuzat. 

— Nu! reluă ea cu violenţă. Miroşi a cal. 

Incapabilă să mai adauge un cuvânt, uimită, îngheţată de 
vorbele ei, se aştepta să fie pălmuită. Dar el se îndepărtă 
de pat fără un gest, la fel de ţeapăn ca un bun soldat, şi 
această demnitate emoţionantă o amuză pe Christine. 

— Dragul meu, spuse ea cu o voce blândă, nu te supăra! 
Nu ştiu ce vorbesc. Numai durerea e de vină pentru toanele 
mele. 

Olivier nu răspunse. Nici o expresie nu tulbură imobi- 
litatea trăsăturilor sale. 

— Haide, reluă Christine, sărută-mă! 

— Mulţumesc. Nu e nicio grabă. 

Măsură camera cu un pas hotărât, trecu de două ori prin 
faţa ferestrei şi sfârşi prin a trage perdeaua: 

— Puţină lumină; se poate? 

— Ochii mei! gemu Christine ducând mâna la frunte. 

— Sunt dezolat, dar mă grăbesc. Mi-e greu să-ţi vorbesc 
pe întuneric. Poţi să mă asculţi? 

— Mai târziu, te rog. Mi-e capul zdrobit. 

— E treabă de o secundă. Doar o întrebare: ce proiecte 
ai? 

Christine nu-i cunoştea aceste atitudini autoritare, nici 
această răceală care îl făcea să semene cu tatăl său. Se 
simţi umilită, dar în acelaşi timp parcă sedusă. 

— Proiectele mele? Ce vrei să spui? Nu eşti lămurit.? Ţi- 
am trimis trei scrisori. Apropo, pentru asta aş putea să-ţi 
cer eu socoteală. 

Şi îi reproşa îndelung că nu i-a răspuns. Era inadmisibil 
să-ţi laşi nevasta fără veşti. Şi cât despre a veni s-o caute la 
Aix, era curată nebunie. Dacă ar afla domnul de 


Rochechouart, ce s-ar întâmpla cu indulgenţa lui? Ar putea 
la fel de bine să revină asupra clemenţei sale, într-un acces 
de mânie, şi să ceară aplicarea hotărârii dictate de 
cancelar: domiciliu forţat într-o fortăreață. 

Olivier ridică din umeri. 

— Vorbeşti prea mult pentru o persoană suferindă, spuse 
el; şi ocoleşti întrebarea mea. Haide, răspunde-mi! Ce ai de 
gând să faci? 

— Dar bine, dragul meu, să rezolv afacerea aceea de 
succesiune şi să solicit iertarea ta pe lângă guvernator. Am 
şi pus nişte jaloane. Suntem în termenii cei mai buni, 
domnul de Nolte şi cu mine. De fapt, îl cunoşti pe domnul 
de Nolte? 

— Nu. 

— Foarte rău. E prieten intim cu domnul de Villars. Prin 
intermediul lui, sper să reuşesc. Chiar ieri, am jucat cărţi în 
saloanele lui. 

— Deci, nu ai de gând să te întorci acasă? 

— Unde, dragul meu? 

— La Chanflorin. 

— La Chanflorin? Ce idee! Şi cum am să scot la capăt 
afacerile noastre, din văgăuna aia? 

— Vorbeai de o săptămână. Este a treia pe care o petreci 
aici. 

— Eram optimistă. O afacere nu se descurcă în două zile 
şi nici nu poţi să intri în vorbă cu domnul guvernator pe 
stradă. 

Olivier clătină din cap cu un zâmbet amar. Nu credea 
deloc în explicaţiile Christinei dar nu era absolut convins de 
reaua ei credinţă; nu îndeajuns ca să se înfurie. O oboseală 
imensă puse stăpânire pe el. 

— Ei bine? spuse el, în aceste condiţii... 

Privirile lor se întâlniră. Christine îşi întoarse privirea. 
Inima îi bătea să-i spargă pieptul. Înţelese că trăia acum o 
clipă hotărâtoare şi se revoltă împotriva acestei impresii. 
Nu, era vorba despre un incident fără consecinţe, banal ca 
atâtea altele, în această lume de uzură şi de pradă. Auzi 
trosnind degetele bărbatului ei şi simţi, fără a găsi de 


cuviinţă să-l privească, că şovăie, cu faţa descompusă de 
suferinţă. Nu, zarurile erau aruncate. Imposibil să le mai ia 
înapoi. Dacă Olivier se îneca, atâta pagubă! Atâta pagubă 
pentru el! Atâta pagubă pentru ea! 

— În aceste condiţii, spuse ea cu o voce limpede, 
stăpânindu-si sub cearşafuri agitația mâinilor, nu-ţi mai 
rămâne decât să te întorci la Chanflorin. Cu cât mai curând, 
cu atât mai bine; ce mai, aici poţi fi recunoscut. Gândeşte- 
te la asta. Îţi mulţumesc, totuşi, că ai venit să mă vezi. A 
fost drăguţ din partea ta. 

O privi cu un aer mai mult consternat decât indignat, îi 
întoarse spatele, se îndreptă spre uşă cu un pas mecanic şi 
ieşi. 

„Numai de nu l-ar întâlni pe cavaler pe scară!” gândi 
Christine strivindu-şi faţa în pernă. 

Olivier nu întâlni pe nimeni. Tocurile lui răsunau pe 
treptele de piatră ca nişte copite, şi acest zgomot îi aduse 
aminte de Flambard pe care îl dusese în grajd, la sosire. Se 
bucură să-l regăsească. Să fugă mâncând pământul, 
oriunde! Să părăsească oraşul acesta blestemat! Dar, ajuns 
în grădină, uită să se ducă la grajd. Salcia plângătoare îşi 
scuturase frunzele în apa neagră a bazinului, între două 
sirene de piatră cu coada acoperită de muşchi. Aici, 
Christine, într-o seară, îl sărutase cu pasiune. Nu avea nici 
şaptesprezece ani, îl numea stăpânul ei, regele ei, şi părea 
gata să moară pentru el. Olivier trecu zidul împrejmuitor, 
pe sub blazonul sculptat al familiei de Lauze şi, renunțând 
la cal, cobori strada Saint-Michel. Pe drum, întâlni un 
zdrenţăros care îi ceru de pomană. Omul întindea un ciot 
înfăşurat în cârpe murdare. Olivier, distrat, privi ciotul fără 
să înţeleagă; apoi scotoci în pungă şi îi dădu un ludovic. 

— Fiți binecuvântat, monseniore! spuse cerşetorul. O 
fericire veşnică pentru înălţimea voastră şi copiii dum- 
neavoastră. 

— O fericire veşnică! murmură Olivier. 

Îşi reluă mersul de automat, se ciocni pe drum de un 
câine negru care scotocea într-un coş cu coji de legume, o 
luă pe strada Saint-Lazare şi ajunse, fără să vrea, la Cours. 


O mulţime elegantă se înghesuia, la umbra ulmilor tineri, 
pe aleile pavate cu pietre de mare. Soarele traversa 
ramurile pe jumătate desfrunzite şi lăsa pete rotunde pe 
pământ. Fete tinere cu faţa sulemenită ca o prăjitură de 
cofetărie şi corsajul prins într-o bluză înflorată treceau încet 
prin faţa băieţilor aşezaţi pe bănci. Zâmbeau fără a întoarce 
capul. Pe vremuri, Olivier, în aceeaşi situaţie, pândise acest 
zâmbet. Prietenul său Bertrand de Chaume, locotenent la 
acelaşi regiment de husari, îl dusese la Aix. Îşi plimbaseră 
uniformele prin tot oraşul, fericiţi că sunt tineri şi că atrag 
atenţia asupra lor, băuseră vin roze într-o tavernă, 
intonaseră cântece deocheate şi terminaseră ziua în braţele 
unor curtezane cu gesturi materne. Ce simplă era viaţa pe 
atunci! Adormeai ca un prunc pe pământul bătătorit, pe o 
scândură sau într-o plapumă de puf, ca să te trezeşti în zori 
scuturat de un camarad care râdea zgomotos. Apoi, ce 
mândrie să-ţi îmbraci dolmanul, să distribui aurul şi arama 
pe nişte stofe strălucitoare. Amintirile acestea defilau ca 
nişte miniaturi în mintea lui Olivier, în timp ce o frază cădea 
la intervale regulate ca picătura ce scapă dintr-un robinet 
prost închis: „Îţi mulţumesc totuşi că ai venit. A fost drăguţ 
din partea ta.” Drăguţ! Picătura răsuna pe creier. lubit, 
apreciat, viteaz ca Lancelot, te pomeneai laş, într-o bună 
dimineaţă, cu sabia la pământ şi nevasta în patul altuia. 
Amuzant! Olivier se resemna să zâmbească mergând şi 
trecătorii întorceau capul după el. 

Ajunse în partea de jos a promenadei şi se opri în faţa 
fântânii cu cai de mare. Deasupra carului lui Neptun, cioplit 
în formă de cochilie, apa se ridica la înălţimea ulmilor şi, 
împinsă de briză, se spărgea de coroana lor pentru a 
arunca în soare evantaie irizate. Recădea în ploaie peste 
bidiviii de piatră cu nările dilatate şi mici picături fine 
vagabondau prin aer întâlnind faţa lui Olivier. Se opri multă 
vreme lângă bazin, cu mintea goală, şi deodată îşi aduse 
aminte că trebuie să se întoarcă la Chanflorin. „La urma 
urmelor, îşi spuse el cu o convingere artificială, nu s-a 
întâmplat nimic. Christine are nevoie de linişte ca să-şi 
ducă demersurile la bun sfârşit. lar eu risc să stric totul cu 


pripeala mea. Comportarea ei e logică. Tăcerea mea 
epistolară a  jignit-o. Acum, se explică foarte bine 
indiferența ei faţă de mine. Singurul mijloc ca să mă facă să 
plec este să mă înfurie, şi asta ca să mă scutească de nişte 
imprudenţe nefaste. Tot ce face e numai pentru binele 
meu. Nu, nu s-a întâmplat nimic. Viitorul se anunţă 
promiţător.” 

Dar nu credea nimic din toate astea. Un ansamblu de 
emoţii oculte îl făcea să simtă, în absenţa oricărei analize, 
că viitorul între Christine şi el era definitiv compromis, îşi 
udă mâna în apa bazinului şi o plimbă pe frunte. Chiar în 
clipa aceea, cineva îi atinse umărul: 

— lertaţi-mă! Nu sunteţi domnul de Sagne? 

Olivier se întoarse şi văzu un ofiţer de la jandarmeria 
călare în mare ţinută: 

— El însuşi, răspunse. 

— Cum aşa! M-am schimbat la faţă? Chaume, hai! 
Bertrand de Chaume! 

Olivier îi întinse mâna. Nu! Bertrand de Chaume nu se 
schimbase. Experienţa militară nu-l îmbătrânise defel, şi 
nicidecum nu-l cuminţise. Îşi umfla torsul ca altădată, 
înzorzonat cu galoane şi fireturi, încins, aurit, trosnind din 
toate încheieturile sub cerul albastru. 

— Sunt fericit că te revăd, spuse el, şi că te tutuiesc din 
nou. 

— Şi eu, răspunse Olivier pe un ton dezacordat. 

Bertrand de Chaume izbucni în râs, acelaşi râs de odi- 
nioară, aceeaşi explozie de bunătate vorace. 

— Eşti ciudat, spuse el. Vorbeşti ca un om pierdut. 

Îl luă pe Olivier de braţ: 

— Să nu stăm pe marginea acestei fântâni. Apa nu ne- 
ajută la nimic, ştii bine. Vrei să iei masa cu mine? 

— Nu mi-e foame. 

— Dacă numai ăsta e motivul! O să bem! 

Olivier se lăsă dus fără să opună rezistenţă la L'Epi d'or, 
un han renumit, la doi paşi de poarta Augustins. Bertrand îi 
povesti că este căsătorit şi că are patru copii: doi fii şi două 
fiice. Locuia la Orléans, dar venea să se instaleze la Digne, 


scârbit de pacea care dura de cincisprezece ani. 

— Armata, fără război, devine o băcănie. Am cerut un 
post în jandarmeria călare ca să mă mai dezmorţesc puţin. 
Nu e mare aventură dar, pândind ocazia, există prilej de 
exerciţiu; m-au numit la început la comenduirea generală 
sub ordinele domnului de Bournissac, care m-a considerat 
întotdeauna ca pe adjunctul său. Dar ştii repulsia mea faţă 
de hârţoage şi de conţopişti. Am cerut să fiu trimis la un 
punct de frontieră. Am fost numit la Digne, capitala de 
reşedinţă, unde soţia mea are ceva avere. Spune-mi 
domnule comandant, vrei? 

Şi Bertrand de Chaume îi întinsă râzând lui Olivier un 
pahar mare de vin de Palette pe care hangiul îl adusese 
într-un ulcioraş de Varages. Olivier îşi goli distrat paharul şi 
gustă, din vârful buzelor, dintr-un pateu de sturz, îşi privea 
prietenul înfulecând îmbucături mari în timp ce vorbea şi se 
întreba cum putea cineva să fie atât de lacom, atât de 
vorbăreţ şi atât de vesel în acelaşi timp. 

— Dar tu? întrebă Bertrand. Cum o duci? 

Olivier schiţă un gest care arăta că e stingherit şi răs- 
punse că nimic nu era mai puţin interesant decât existenţa 
sa: trăia retras în casa lui de la ţară, magistrat exilat de 
cancelar. 

— Magistrat? exclamă Bertrand. Într-adevăr, nu ştiam 
asta. Tu, magistrat? Cât e de straniu! 

Îl privea cu insistenţă având un aer neîncrezător şi 
surprins. 

— Ei Doamne! Ce e straniu în asta? întrebă Olivier. 

— Totul. Aceşti oameni ne dispreţuiesc. 

— Nu înţeleg nimic. Pe cine dispreţuiesc? 

— Pe noi... târâie-sabie. 

— Dar, în sfârşit... eu sunt magistrat. 

— Din întâmplare. Nu te supăra! Îi cunosc eu pe 
nesuferiţii ăştia. Au părerea lor despre toate: finanţe, 
agricultură, armata terestră, marina, curtea şi regele. Ştii 
că eu nu am obiceiul să-mi deghizez sentimentele. De 
aceea, n-am s-o iau pe ocolite: aprob hotărârea domnului 
de Maupeou. 


Insolenţele lui Bertrand de Chaume erau celebre la 
regiment. | se atribuiau tot felul de insulte la adresa 
contelui de Belle-Isle, generalul său, insulte debitate cu 
atâta candoare încât victima nu acţionase cu asprime. 
Olivier clătină din cap cu un aer absent. Nu avea inima să 
se amărască, nici să ironizeze tactul interlocutorului său, iar 
politica dusă de cancelarul Maupeou nu-l mai privea. 

— Visezi, constată Bertrand, şi nu mănânci. Regimul ăsta 
nu-ţi aduce nimic. Îţi dau un sfat bun: vino iar să lucrezi cu 
mine! Mergem pe frontieră să întindem capcane tâlharilor. 

Olivier respiră zgomotos. 

— Greşeşti că faci, pe scârbitul, reluă Bertrand. E o 
vânătoare frumoasă. Vânat dificil care merită să stârnească 
patimi. lată! leri se vorbea în birourile comenduirii de o 
afacere curioasă. Un oarecare Esteve, în fruntea unei bande 
de zece sau cincisprezece pehlivani, nu mai mulţi, ar fi 
atacat un castel, nu mai ştiu din ce parte. Afacerea a fost 
muşamalizată, dar cred că domnul de Bournissac are 
intenţia s-o ia din nou în mână. La ce te gândeşti? 

Olivier se gândea la roşcovan şi privea drept în faţa lui cu 
o expresie de sfidare. Ce ispită să-l asculte pe Bertrand, să 
îmbrace ţinuta împodobită cu fireturi şi să galopeze pe 
drumuri înarmat până în dinţi! Să încolţească duşmanul 
lângă un zid, să scoată sabia din teacă... Dar vai! Sabia îi 
scăpa în ultimul moment; cădea în iarbă. Olivier închise 
ochii. 

— Ce ai? întrebă Bertrand cu o voce schimbată. Eşti 
bolnav? 

Îl privea cu compasiune. Această atenţie îl emoţionă pe 
Olivier.  Simţi dorința să-i povestească totul, să se 
destăinuie cum nu făcuse niciodată în viaţă; dar bărbatul 
acesta puternic nu l-ar înţelege decât pe jumătate, l-ar 
acuza că se lasă pradă unor himere şi l-ar bate pe umăr: 

— Nu! răspunse el pe un ton aspru. 

Şi goli, unul după altul, două pahare mari cu vin. 

— Într-un ceas bun! spuse Bertrand. Haide! la o bucată 
din iepurele ăsta cu ciuperci!... Scuză-mă puţin, vrei? 

Se ridică brusc şi ieşi din han. Prin fereastră, Olivier îl 


văzu traversând strada şi oprindu-se în faţa unei trăsuri 
care staţiona lângă poarta Augustins. În aceeaşi clipă, auzi 
în spatele lui un râs ascuţit. Intoarse discret capul. O 
doamnă foarte împopoţonată, stând la masă împreună cu 
trei bărbaţi care în mod vizibil băuseră prea mult, asculta, 
cu capul dat pe spate, cuvintele unui nobil cu perucă 
pudrată. Olivier desluşi cuvintele: „noroc în dragoste” şi 
„coarne rămuroase”. Trase inconştient cu urechea şi 
deodată tresări: vorbeau despre Christine şi despre 
cavalerul d'Urtis. Vorbeau despre el. 

— Ştiu de la cavaler, spunea peruca pudrată... o afacere 
de succesiune... iertarea lui în faţa guvernatorului... 
frumoasa ar fi în stare să-l facă să creadă orice. Se mai 
povesteşte şi altceva: o aventură foarte hazlie, zău; de 
necrezut la drept vorbind; dar cavalerul, pe care l-am 
întrebat, n-a dezminţit-o. Se spune că nişte tâlhari - da, 
doamnă, nişte tâlhari - l-ar fi atacat pe socru în vizuina lui, 
într-o seară când dădea o petrecere. În loc să se supună, 
bătrânul s-a supărat. O provocare la duel pe care şeful 
tâlharilor a acceptat-o. Vedeţi dumneavoastră, această 
trăsătură nu mă surprinde decât pe jumătate. Mi s-a spus 
că există printre aceşti pungaşi adevărate temperamente 
de artist. Dar fiul, mormolocul nostru, a vrut să se joace de- 
a Cidul. Acum, afacerea începe să aibă un haz irezistibil. 
Ascultaţi-mă cu atenţie... 

Incapabil să asculte mai departe, Olivier se ridică, goli 
jumătate din pungă pe masă şi ieşi, cu paşi grăbiţi, dând 
peste Bertrand care se înapoia. 

— Cât eşti de nerăbdător! spuse acesta. Nu am obiceiul 
să-mi fac prietenii să aştepte; dar, ce vrei! Era vorba de o 
femeie. 

— Trebuie să plec. 

— Haide, zău! Nu eşti serios... Dar ce ai? Eşti foarte palid. 

— Trebuie să plec. 

— Ah nu! Nu acum! Nu în starea asta! spuse Bertrand 
străduindu-se să-l reţină de braţ. 

— Te rog! răspunse Olivier pe un ton aproape ame- 
ninţător. 


Îşi desprinse braţul şi plecă, fără a întoarce capul. Merse 
de-a lungul zidurilor de apărare pentru a ajunge la palatul 
de Lauze să-şi ia calul, dar depăşi strada Mazarine, o luă pe 
o scurtătură la întâmplare şi se trezi în piaţa Saint-Michel, 
în faţa fântânii Quatre Dauphins. Un porumbel se aşezase 
în vârful obeliscului, pe floarea de crin. Olivier înconjură 
bazinul şi porumbelul îşi luă zborul. O pană nehotărâtă căzu 
în apă, după ce schiţase în aer o mişcare de balansier. 
Olivier urcă strada Cardinale până în piaţa Commanderie şi 
se opri în faţa bisericii Saint-Jean, sub un castan. O lumină 
delicată impregna piatra şi  preschimba în geme 
ornamentele în formă de floare ale portalului gotic. Şi 
deodată clopotul se urni dând drumul în faţa lui unui cârd 
de ciori care zgâriară cerul cu un zgomot de cearşaf. O 
bătaie; două bătăi care răsunară în inima lui Olivier. Lăsă 
capul în jos, ca pentru a se feri de o ploaie de grindină, 
intră în biserică, trecu prin faţa mormântului lui Alphonse 
de Barcelone şi se întoarse brusc. Un om se ascundea în 
spatele stâlpilor. Era statuia lui Raimond Berenger, în 
picioare pe sarcofag şi ţinând trandafirul de aur. Olivier îi 
privi cu nelinişte. 

— Cât de fericiţi sunt aceşti oameni! murmură el. 

Făcu calea-ntoarsă, înaintă în capela Saint-Louis d'Anjou 
şi îngenunche pe dale, departe de bănci şi covoare. 

— Doamne, spuse el, iartă-mă că am păcătuit şi că mai 
păcătuiesc! Aş vrea să rămân alături de tine, dar simt că o 
putere nefastă mă respinge. Nu merit să fiu ajutat, nici să 
fiu iertat de păcate; dar nu-l părăsi pe tatăl meu! Cruţă-l de 
suferinţe nedrepte! Şi apăr-o pe fiica mea care este curată! 
Şi apăr-o pe mama ei care nu este curată! 

Olivier se ridică, cu buzele tremurânde, părăsi biserica şi 
ajunse în strada Mazarine. În grădina palatului De Lauze, îl 
întâlni pe Beaupre care îi spuse: 

— Doamna a ieşit. 

— Credeam că e suferindă. 

— Întocmai. A venit doctorul s-o ia cu lectica lui şi s-o 
conducă la terme. A comandat o baie specială. Nu se va 
întoarce decât seara târziu. 


De fapt Christine, după plecarea lui Olivier, remarcând, 
nu fără îngrijorare, că Flambard se afla tot în grajd şi, 
preocupată înainte de toate să evite o nouă întâlnire cu 
soţul ei, preferase să se refugieze la Marguerite de 
Curbans, prietena ei, aşteptând să se ducă în strada 
Bellegarde, la serata contelui de Valbelle. 

— Bine! spuse Olivier. Încălzeşte-mi nişte ceară! Am de 
scris. 

— Unde să vă aduc ceara? 

— În cabinetul meu de lucru. 

Olivier îl dădu la o parte din drum pe Beaupre, urcă la 
primul etaj şi se închise în cabinetul său. Se aşeză în faţa 
unui secretar scund, apropie trusa de scris din faianţă de 
Montpellier şi luă două foi de hârtie dintr-un sertar. Pe 
prima, scrise şase rânduri; pe a doua, patru. Îndoi prima 
foaie şi scrise pe dos numele tatălui său; pe a doua, numele 
soţiei. Apoi, privi cele două scrisori, le întoarse ca pe nişte 
cărţi de joc şi îşi făcu semnul crucii. 

Beaupré aduse ceara clocotindă pe un recipient de 
încălzit: 

— Perfect, spuse Olivier. Acum, ce mai aştepţi? 

— Scrisorile, domnule, ca să le sigilez. 

— Am să le sigilez eu. Lasă-mă! Vreau să nu fiu deranjat 
până la noapte. 

Beaupre părăsi încăperea cu inima îndoită. Olivier zăvori 
deîndată uşa, sigilă scrisorile şi le aşeză la vedere deasupra 
căminului. Apoi căută în buzunarul hainei, scoase un pistol, 
îl încărcă şi îl puse cu hotărâre pe secretar: 

— Nu, spuse el. 

Se apropie de fereastră, o deschise, îl zări pe Beaupré 
care îl observa din grădină şi găsi că lumina zilei era fru- 
moasă. Se revăzu cocoţat pe umerii tatălui său, în parcul de 
la Chanflorin, închise fereastra şi trase perdelele. O rază 
palidă se culcă pe podea şi se stinse, urcând de-a lungul 
peretelui, lângă un medalion de aur. Acest medalion 
conţinea o buclă de păr de-a Christinei, tăiată în ziua 
căsătoriei. Olivier îl privi cu o atenţie dispreţuitoare şi îl 
duse la buze. Apoi înaintă în mijlocul camerei, îşi scoase 


cravata, îşi descheie vesta, deschise cămaşa şi trase spada. 

— De data asta, spuse el, n-o să-mi mai scapi din mână. 

Întoarse vârful spre inimă, strângând plăselele cu toate 
puterile, la capătul braţului, în timp ce cu mâna stângă se 
sprijinea pe măciulie. 

„Mă pierd în faţa lui Dumnezeu, gândi el, dar mă 
răscumpăr puţin în faţa oamenilor. Slabă consolare. Haide!” 

Lama pătrunse adânc, şi Olivier căzu în genunchi. „Am 
ratat! îşi spuse el. Ce ruşine!” Dar, în aceeaşi clipă, 
moartea îl eliberă. 

Şase ore mai târziu, Christine de Sagne, însoţită de 
Marguerite de Curbans şi de soţul acesteia, îşi făcea in- 
trarea la palatul de Valbelle. Cavalerul d'Urtis o aştepta în 
curte, sub galerie. Înaintă spre ea, în lumina candelabrelor, 
şi îi lăudă toaleta; apoi, după ce îi salută pe doamna şi pe 
domnul de Curbans găsi un pretext pentru a-şi trage iubita 
deoparte şi o întrebă dacă Olivier plecase. 

— Nu ştiu nimic, spuse ea, şi puţin îmi pasă. Dacă vine 
până aici, cu atât mai rău! sau cu atât mai bine! 

— Nu e o soluţie, se grăbi să-i atragă atenţia cavalerul. 

— Ţi-e frică, prietene, spuse Christine pe un ton bat- 
jocoritor. 

— Frică de scandal, da. 

— Bineînţeles. Dar nu-ţi fie teamă! Olivier mă iubeşte 
prea mult ca să încerce ceva împotriva dorinţei mele. 
Haide, vino, îngeraşul meu! Eşti frumos ca un zeu păgân. 

Cavalerul îi sărută mâna. Urcară împreună scara cea 
mare decorată cu ornamente de ghips, prin faţa unui şir de 
lachei în ţinută de gală care purtau sfeşnice, şi îşi făcură o 
intrare remarcată în saloanele de la primul etaj. 

— O pereche la modă, şopti cineva. 

Bărbaţii o găseau pe Christine „picantă” şi îi zâmbeau. 
Femeile, mai rezervate, se extaziau în faţa machiajului ei: 
„Un miracol, spuneau ele, cu condiţia să nu-l zgârii, dar 
curtezanul ei nu este feroce”, şi aruncau o ocheadă 
cavalerului care răspundea cu o privire ascultătoare. 
Frumuseţea lui, discretă de obicei, se etala cu insolenţă. 
Era îmbrăcat într-o haină de catifea acoperită cu broderii 


ale căror ape adăugau un freamăt mişcărilor. Vesta din 
saten alb cu nasturi de ametist cădea fără o cută pe 
pantalonul asortat la haină. Un şnur de argint prindea 
dantela manşetelor, iar deasupra cravatei cu tonuri de 
fildeş, chipul lui, instalat ca un porțelan de Saxa, sorbea 
lumina lustrelor. 

Contele de Valbelle se desprinse dintr-un grup animat ca 
să-i întimpine pe noii-sosiţi. Acest mare senior se bucura în 
Provence de un imens prestigiu. Calitățile sale sporeau 
admiraţia: frumos, bogat, inteligent, proteja artele şi pe 
artişti cu discernământ. După ce se remarcase la jocul 
războiului prin temeritatea lui care îi aducea titlul de o sută 
de ori meritat de mareşal, îşi consacra geniul militar 
dragostei în castelele sale de la Tourves, Meyrargues şi 
Baumelles. În anturajul său, virtutea era sever proscrisă. Îşi 
făcea o glorie din a fi inconstant şi un principiu educativ din 
a nu avea vreun principiu. Dar Cupidon se răzbuna. La 
patruzeci şi trei de ani, acest bărbat de fier suferea de 
amețeli. O anchiloză subtilă îi sâcâia trupul şi mintea, îi 
plăcea să se înconjoare de cupluri nelegitime şi se amuza 
să le dezbine pentru a forma altele noi, şi mai nelegitime. 
Acest capriciu ţinea de manie. 

O copleşi pe Christine cu atenţii şi elogii, îi slăvi 
farmecele în termeni spirituali şi îi reproşa că nu vine 
niciodată la Tourves când dădea spectacole de teatru. 

— Pentru că, domnule conte, m-am căsătorit cu soţul 
meu, răspunse ea. 

Şi lui nu-i place teatrul. De ce nu-l instruiți dum- 
neavoastră, doamnă? La orice vârstă, înveţi să joci. Are să 
vă spună domnişoara Clairon. Este aici. A părăsit Parisul 
pentru noi. 

Şi contele i-o prezentă pe marea tragediană, care era o 
femeie mică de statură, cu un zâmbet amabil dar cu un nas 
ascuţit. 

— Vom avea plăcerea să vă ascultăm astă-seară? întrebă 
Christine. 

— Oh nu! Doamne fereşte! răspunse domnişoara Clairon 
cu o voce gravă cu inflexiuni de violă, oamenii aceştia au 


venit să se distreze. Ar fi decepţionaţi. 

— Nu te mai gândeşti să te distrezi când te farmecă 
Orfeu. Spiritele noastre animale se vor culca la picioarele 
dumneavoastră. 

Apoi, întorcându-se spre cavaler: 

— Vă preţuiesc din auzite, spuse el. Un filozof prieten cu 
domnul d'Alembert mi-a vorbit despre dumneavoastră. 

— În termeni filozofici, fără îndoială. 

— Fără îndoială, răspunse zâmbind contele de Valbelle. 

Şi se îndepărtă ca să-i întâmpine pe marchizul şi mar- 
chiza de Gallifet. Dar se întoarse aproape imediat să-i facă 
curte Christinei, adresând în acelaşi timp cuvinte amabile 
cavalerului pe un ton de glumă complice; apoi îl prezentă 
pe Bertrand de Chaume, care se plictisea în mod vizibil şi 
păşea zgomotos parcă pentru a se răzbuna. Bertrand 
aprecie cu o privire limpede farmecele sofisticate ale 
Christinei şi îi împărtăşi, fără ocolişuri, prietenia care îl lega 
de soţul ei: 

— L-am întâlnit chiar azi dimineaţă lângă „caii de mare”, 
după ce l-am pierdut din vedere timp de douăzeci de ani. 
Recunoaşteţi că soarta este caraghioasă. Am luat chiar şi 
masa împreună la L'Epi d'or. 

Contele îl privi pe de Chaume cu circumspecţie şi se 
întrebă dacă proceda cu bună-ştiinţă făcând o gafă atât de 
monumentală. În orice caz, incidentul era pe gustul său. 

— Îmi place mult prietenul nostru de Chaume, spuse el 
punând un deget pe cravata distratului. Taie cu sabia în 
viaţă. _ 

— Ce? exclamă cavalerul. Domnul de Sagne este aici? Il 
credeam retras în munţi. 

— Da, răspunse Christine. Dar ingratul nu vine, aici. 
Pleacă înapoi. 

Şi întorcându-se spre domnişoara Clairon: 

— Bărbaţii, domnişoară, nu respectă lacrimile. 

— Acesta este adevărul, răspunse domnişoara Clairon. 
De aceea am oroare de comedie, pe când tragedia mă con- 
solează. 

Contele anunţă din grup în grup că divertismentele 


aveau să înceapă. Un cântăreţ corpolent, îmbrăcat după 
moda antică şi având pe cap un panaş, apăru pe un balcon 
decorat cu portocali în ghivece. Interpretă o elegie de 
Campra şi vocea lui patetică făcu să tremure nişte pahare 
subţiri de cristal pe o masă destinată lichiorurilor. Apoi o 
păstoriţă cântă Amorul este un copil  înşelător, 
acompaniindu-se la harfă. Inainte de a începe, îşi pusese pe 
genunchi un ciomag ciobănesc împodobit cu panglici. 

După aceea, se produse domnişoara Clairon şi declamă 
două fragmente destul de scurte din /figenia în Taurida de 
Saurin. Lumea o aclamă. Bărbaţii oftau zgomotos, ceea ce o 
indispunea pe Christine. Nu-i plăcuseră niciodată actrițele. 

Domnul de Valbelle se duse în balcon, lângă triumfă- 
toare, şi o imploră „să mai dea ceva”. Ea cedă rugăminţilor, 
cu o jenă bine studiată, şi interpretă monologul Amenaidei 
din Tancred de Voltaire. Accentele-i dureroase treziră în 
asistenţă un murmur de melancolie. Bărbaţii spuneau vorbe 
duioase iar femeile îşi ştergeau lacrimi imaginare. În sfârşit, 
o orchestră formată din douăzeci de muzicanți cu viori, 
tobe, fluiere şi oboaie puse stăpânire pe balcon într-un ritm 
insolit de muzică orientală. Un cuplu de dansatori îmbrăcaţi 
după moda persană cobori în salturi mici scara ce ducea de 
la balcon la primul etaj. Bărbatul purta o tichie ascuţită, 
cămaşă cu ciucuri şi pantaloni auriţi. Partenera lui, 
acoperită cu un văl, se încolăcea într-un val de tul. 
Dansatorul oferi tichia doamnelor în timp ce partenera lui 
îşi aruncă vălul domnilor. Orchestra atacă primele note ale 
unui rigodon şi cei doi artişti zvâcniră pe loc cu graţie. 
Impetuozitatea lor smulse strigăte spectatorilor care 
încercară să-i imite: la început zece, apoi treizeci, patruzeci 
de perechi, strânse şi înghesuite, ridicau în cadență 
genunchii şi pe parchetul marchetat pantofii de bal 
trosneau ca boabele sub piatra de moară. Contele de 
Valbelle dansa cu Christine şi îi debita mii de galanterii: 

— Veniţi o dată la Tourves să-mi faceţi o surpriză, ca o 
zână! 

— Cunosc o zână vigilentă care nu ar gusta această 
surpriză. 


— Soţia mea? Ea îmi iartă tot ce străluceşte. 

— Nu, doamna de Croze. Ea trece drept regina dum- 
neavoastră, şi fratele ei, preşedintele de Charleval, se 
plânge de aceasta primului venit... ca să se laude mai bine. 

— Preşedintele acesta mi se pare foarte prost. lar sora lui 
nu este regină în castelul meu; doar o prinţesă. 

Christine râdea. Se simţea frumoasă, admirată, invidiată, 
şi se gândea cu puţină îngrijorare că această situaţie nu 
putea să dureze. Se temea că va epuiza în această seară 
ultimele ei farmece, ultima ei strălucire, dar îşi arunca 
forţele în luptă fără să gândească, cu gura lacomă şi mintea 
înfierbântată. O licărire puţin stranie dădea ochilor ei verzi 
o inteligenţă, o profunzime tragică pe care nu o aveau 
înainte. Perlele tremurau pe rochia de şaten galben şi 
săreau între sâni, în ritmul dansului, în timp ce degetele cu 
unghii ascuţite, electrizate de muzică, loveau nervos tactul 
în aer, deasupra mânecilor cu dantelă. La sfârşitul dansului, 
se serviră răcoritoare pe nişte platouri. Cavalerul se apropie 
de Christine în timp ce doi lachei se îndreptau spre conte cu 
un aer stânjenit. Contele îi ascultă cu nerăbdare şi se 
întoarse lângă Christine: 

— Doamnă, spuse el, vă cheamă cineva la intrare. 

— La naiba, pisălogul! răspunse Christine zâmbind. 

Intinse paharul cavalerului cu un gest calm, prea calm, şi 
îi urmă pe cei doi lachei fără a se grăbi. Cavalerul o privi 
lunecând printre perechi şi dispărând ca o figurantă la 
marginea scării principale; apoi o invită pe Marguerite de 
Curbans la menuet. Era îngrijorat. La ora asta, cine putea s- 
o cheme pe Christine? Marguerite de Curbans, puţin 
tulburată de expresia severă a cavalerului, îi atrase atenţia 
că menuetul nu e un exerciţiu de levit. Această reflecţie îl 
amuză. Se lansă într-un discurs galant ca să-şi alunge 
teama. Marguerite scotea suspine ironice şi îi sorbea 
cuvintele. Şi-ar fi vândut şi sufletul ca să i-l smulgă 
Christinei. 

Deodată se auzi un freamăt înăbuşit care se propaga de 
la o pereche la alta şi părea că vine de la intrare. Cavalerul 
îşi croi drum printre grupurile vesele şi ajunse la scară cu 


paşi grăbiţi. Christine se afla întinsă pe trepte, cu capul 
sprijinit pe coapsa lui Beaupre, care se aşezase ca s-o 
susţină. li şi înconjuraseră vreo zece persoane. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă cavalerul. 

— A murit domnul de Sagne, spuse Beaupre. Doamnei i 
s-a făcut rău. 

Christine ţinea pe piept un bilet desfăcut. Cavalerul se 
aplecă pentru a-şi îmbărbăta iubita şi pentru a citi în acelaşi 
timp biletul. Descifra aceste rânduri: 


Adio, Doamnă, m-am hotărât să sfârșesc cu o viață care mă 
oboseşte şi care te incomodează. 

Doresc să fiu înmormântat la Chanflorin. Este ultimul meu 
capriciu şi poate primul. 

Soțul tău care te părăseşte, neputând să te urmeze. 


Olivier 


Cavalerul închise biletul în mâinile Christinei. Ea deschise 
ochii. Buzele fardate i se umflară: 

— Olivier, şopti ea, Olivier, te iubesc. 

Cavalerul o privi uluit: era urâtă. 

— Te iubesc, repetă Christine pe un ton rugător. 


CAPITOLUL IX 


— Ce înseamnă Dumnezeu? răcni Guilhen. 

Pacha, cui i se adresa această întrebare, dilată nările în 
loc de răspuns şi îşi scutură smocul mătăsos. Îl trecu un fior 
de la cap la coadă, absorbind toată încordarea picioarelor. 

— Tremură, mieluşelule! reluă Guilhen cu o voce blândă. 
Tremură cu condiţia să nu te mişti! 

Şi îi aplică potcoava roşie pe copită. Un fum înecăcios 
ţâşni în nasul lui François, care ţinea piciorul calului îndoit 


pe genunchiul său. Pacha ridică capul pufăind şi baronul îi 
dădu o palmă peste bot. 

— Ce înseamnă Dumnezeu? repetă Guilhen pe un ton 
ameninţător. 

Şi înfipse o caia în copită cu o singură lovitură de ciocan. 

— Răbdare, drăguţule, spuse el o să fii încălţat ca 
nevasta grefierului. 

François râdea, cu capul aplecat, oscilând sub greutatea 
piciorului calului: „Dobitocul, spunea el vorbind de Guilhen, 
o să mă facă să cad”. Baronul îi şi propusese tânărului să-l 
înlocuiască, dar acesta nici nu voia să audă, sub pretext că 
munca îi plăcea, iar bătrânul gentilom se întrista că nu face 
nimic. Se învârtea în jurul lui Pacha, îl scărpina pe frunte, îi 
atingea buzele înfierbântate sau îi mângâia cu o mână 
expertă grumazul electrizat. Calul îşi bulbuca ochii de 
catifea neagră şi îl privea pieziş cu un aer îngrijorat: 

— Stai frumos! reluă Guilhen tăind în copita arsă cu un 
cuţit cizmăresc. Mai am să-ţi curăţ unghiile, să le tai în 
formă de inimă. 

Guilhen, copil găsit, fusese luat de călugări la vârsta de 
cinci ani, după ce cunoscuse mizeria azilului. Nu păstra 
decât amintiri frumoase despre felul cum se purtaseră cu 
el, dar rămăsese obsedat de principiile lor educative: „Ce 
înseamnă Dumnezeu?” întreba bunul părinte pironindu-l pe 
discipol cu o privire justiţiară, iar discipolul uluit răspundea 
printr-o  bâiguială. Astăzi rolurile erau răsturnate, iar 
Guilhen făcea pe educatorul în faţa cailor. Departe de a-l 
scandaliza, pe baron îl amuza acest procedeu. La Guilhen 
nu era decât puţină răutate, spre deosebire de domnii aceia 
din saloane care se tăvălesc în necredinţă ca să-i distreze 
pe oamenii de rând. 

— Gata! s-a terminat, spuse baronul mângâind botul lui 
Pacha. 

Luă animalul de căpăstru ca să-l facă să umble, dar 
acesta se ambala, tresărea de nerăbdare la fiecare pas. 

— S-a terminat, repetă baronul. 

Şi întorcându-se spre François: 

— Du-te şi adu-mi şaua! Am chef să-l încalec. 


François se supuse alergând şi îl înşeuă pe Pacha cu 
îndemânare. Baronul remarcă emoția tânărului în clipa 
când să încheie chinga: 

— ie îţi revine cinstea! spuse el. 

Francois roşi, crezând să îşi bătea joc de el. 

— Ei bine! Ce aştepţi? reluă baronul. Încalecă! Eu îl ţin. 

Francois se înroşi şi mai tare. Îşi privi stăpânul cu o 
expresie de bucurie şovăielnică. 

— Adevărat, domnule baron? 

— Este un ordin. 

François sări în spatele lui Pacha, care-şi lăsă capul în jos 
sforăind, rostogoli nişte ochi sălbatici şi dansă pe cele patru 
potcoave. „Nu m-am gândit, îşi spuse baronul. Animalul 
este surescitat.” Dădu drumul frâului cu regret. Pacha porni 
într-o goană, traversă curtea într-un foc continuu de copite 
şi o luă pe drum în mare viteză. Baronul îl văzu pe François 
încovoindu-se, frângându-se în două pe şa şi regretă că l-a 
încurajat în această aventură, dar în aceeaşi clipă călăreţul 
îşi redresa bustul cu autoritate, cu umerii destinşi. „Şi eu, 
gândi baronul, care mă acuzam de imprudenţă în privinţa 
lui! Ce prostie! Cu înţelepciunea, descurajezi curajul. Nu 
viaţa omenească este sacră, ci calităţile ei.” 

— Micuţul îmi face poftă, spuse Guilhen. 

Baronul îi aruncă o privire zeflemitoare, şi Guilhen 
rectifică: 

— Îmi face poftă de la distanţă. 

Dar François se întorcea cu hăţurile slobode, cu capul 
drept în bătaia vântului care-i ciufulea părul. In faţa cas- 
telului puse calul la trap, intră în curte la pas, şi baronul 
opri animalul în drum. 

— Bravo! spuse el. 

François sări de pe cal. Fericirea şi mândria îi dădeau un 
aer sever. Baronul îl atinse de două ori pe umăr. 

— E bine, spuse el. Poţi să-l duci la grajd. Nu-l mai 
încalec. 

— De ce? întrebă băiatul. 

— Îmi ajunge că te-am văzut pe tine, răspunse baronul 
zâmbind. 


Se răsuci pe călcâie şi o luă spre fermă. Mistralul sufla 
peste pământul roşcat, printre vii, smulgând ultimele frunze 
de culoarea cenuşei pentru a le rostogoli în aerul tăios. 
Cerul, de un albastru îngheţat, trosnea la trecerea corbilor 
care îl străbăteau într-un zbor agitat. Baronul mergea cu 
paşi mari, cu mintea plină de presimţiri fericite. Această 
stare bună de spirit dura din ajun; mai precis, de la 
plecarea lui Olivier. După o noapte albă, îl văzuse coborând 
în grajd, în zori. La ora aceea, era furios împotriva lui, îl 
acuza că este o jucărie fără vlagă în mâinile Christinei. Dar 
Olivier îl auzise umblând şi venise în întâmpinarea lui: 

— Ţineam să-mi iau rămas bun, tată, înainte de a porni la 
drum. 

— Desigur, Olivier, este o idee bună, răspunsese baronul 
foarte emoţionat. 

L-au înşăuat împreună pe Flambard; apoi Olivier spusese, 
cu un picior în scara şeii: 

— Îţi cer iertare, tată. 

— Poftim? Aiurezi, băiete. N-am nimic să-ţi reproşez. 

— Totuşi, îţi cer iertare, spusese Olivier clătinând din cap. 

Şi baronul îl sărutase. De atunci, era satisfăcut. Olivier 
merita încrederea lui, şi călătoria asta la Aix era binevenită. 
„Când mă gândesc, îşi spunea bătrânul, că eram gata să 
mă supăr pe el pentru patru cuvinte: «Nu mă întreba 
nimic!» Patru cuvinte totuşi foarte clare. Nu voia să-şi 
schimbe hotărârea şi se temea să nu se lase înduplecat. 
Maynier are dreptate: îl intimidez pe băiatul ăsta; grija mea 
pentru el îl înfrânează. Degeaba stau deoparte, mă feresc 
de întrebări şi confidenţe, în taină conştiinţa mea îl 
pândeşte, îl supraveghează. Trebuie să fie umilitor pentru 
un om în toată firea! Ah! dacă aş avea o nevastă! In doi, 
mintea lucrează mai puţin. Schimbi nişte impresii puţin 
limitate şi e foarte odihnitor pentru fiecare.” 

În faţa hambarului, o întâlni. pe Mathilde care ducea 
două găleți cu lapte şi o felicită pentru François care că- 
lărea bine: 

— Sunt mulţumit de asta, spuse el. Dă-mi şi mie o 
căldare! 


— Oh! nu se poate, domnule Baron! Asta e treaba mea. 

— Dă-mi-o, îţi spun! Mi-e dor s-o văd pe Perlette. François 
spune că se simte mai bine. 

— Ceva mai bine. Sunt speranţe, domnule. 

Fermiera şi bătrânul gentilom îşi aşezară fiecare găleata 
pe masa năclăită din bucătărie. Un fum albăstrui care 
mirosea a untură râncedă şi a pădure ieşea dintr-o oală 
agăţată de cârligul de deasupra vetrei şi se răspândea în 
încăperea joasă şi înecată în obscuritate. 

— Vă place întunericul după câte văd, spuse baronul 
întorcându-şi privirea spre fereastra cu obloanele trase. 

— E mai degrabă pentru că nu ne plac muştele. Jivinele 
astea murdare intră chiar şi în supă. Domnul baron are să 
guste, nu-i aşa, rachiul meu de ienupăr. 

— Nu, Mathilde, îţi mulţumesc. Nu la ora asta. 

— Doar o picătură. 

— Nu, mulţumesc. 

Văzu că era dezamăgită. Ba îl privea chiar cu un aer 
descumpănit, cu faţa încordată. Inţelese că suferinţa dez- 
echilibrase această fire robustă. Pielea ei, atât de fragedă 
altădată, forma acum nişte încreţituri vineţii. 

— Fie, o picătură! spuse el. 

— Aşa e bine. 

Mathilde umplu un păhărel ceţos, după ce-l şterse de 
şorţ. Baronul îl goli dintr-o sorbitură şi găsi băutura 
excelentă. _ 

— Da, spuse el, sunt foarte mulţumit de François. Il 
iubesc aproape tot atât de mult ca pe sărmanul Sauvari. 

Mathilde întoarse capul şi începu să plângă. Lacrimile 
curgeau fără efort din pleoapele ei umflate. 

— Haide, vino! spuse baronul încetişor. Du-mă la 
Perlette! 

Fermiera îşi frecă ochii cu pumnii, apoi cu o cârpă care se 
afla pe un scaun. Baronul băgă de seamă cum arunca apoi 
cârpa pe un alt scaun. „Era mai îngrijită altădată, gândi el. 
Lasă! Împreună cu François o s-o scoatem din starea asta.” 

— O să vă murdăriţi de noroi, spuse Mathilde. Dar o să 
trecem prin bucătărie. 


Deschise o uşă joasă în fundul odăii care dădea spre o 
scară lunecoasă. Treptele care se îngustau lăsând un spaţiu 
strâmt păreau să coboare în fundul unui put. 

Baronul o urmă cu hotărâre în întuneric. Zeama de 
bălegar, ca o gură lacomă, îi reţinea cizmele la fiecare pas. 

— Aşteptaţi-mă aici! spuse Mathilde. 

Împinse cu umărul cele două canaturi ale uşii de intrare, 
făcând să cadă în afară scândura care le ţinea închise. O 
lumină difuză pătrundea pe sub bolți, între stâlpi, aprinzând 
în trecere reflexe blonde în staule. 

— Ce pivniţă! spuse baronul. Pentru vin, ar fi minunat. 

Se aplecă deasupra vacii bolnave şi îi pipăi pântecele. 
Animalul întoarse spre el botul umed şi suflă încetişor. 

— Fată dragă! spuse el. Dar ce murdară eşti! 

— Pentru că, interveni Mathilde cu vioiciune, nu putem 
deloc s-o ţesălăm. Nu se mai scoală. 

— Desigur. Dar trebuie ajutată. Cu François o să reuşiţi s- 
o puneţi pe picioare. Aşa, ai să poţi să-i schimbi aşternutul 
de paie. 

— Ce chin! spuse Mathilde cu o voce plângăreaţă. 

— Haide! Haide! exclamă baronul pe un ton aproape 
jovial. O femeie ca tine! Aprigă la treabă şi care face să-i 
meargă casa strună! Ce-ar spune sărmanul tău soţ dacă te- 
ar auzi văicărindu-te? Înainte de-a pleca, îţi dau un sfat: 
deschide uşa mai des. Animalele nu sunt butoaie. Au 
nevoie de lumină. 

— Se spune totuşi că se odihnesc mai bine în întuneric. 

— Se spun mai ales prostii. Fă ce-ţi spun eu! deschide 
uşa mai des. La revedere, frumoaso! Ingrijeşte-l bine pe 
François! 

Şi baronul, foarte bucuros că iese din nou la soare, plecă, 
peste câmpuri, să-şi vadă migdalii. Vântul sufla în rafale 
printre crengile care se izbeau unele de altele cu un zgomot 
de ciur. Nori de praf răzuiau pământul roşcat, ducând cu ei 
spre cer vreascuri. Baronul îşi îndesă pălăria până la 
sprâncene şi o prinse sub bărbie cu un şiret. Se opri la 
picioarele unui copac ros de omizi, puse degetele în rana 
trunchiului şi rupse două crengi uscate. „E de vârsta mea, 


îşi spuse; dar ce importanţă are! Eu am un fiu.” Și 
întorcându-se spre câmpie, îşi îmbrăţişă domeniul cu 
privirea: „lubesc acest pământ, continuă el. El m-a purtat 
pe calul meu. El îl poartă pe Olivier. Toate aceste pete, 
toate aceste ondulaţii, pâraiele şi plantele de-aici s-au 
adunat ca să ocrotească numele de Sagne.” 

Lumina tremura la apropierea pământului sub cristalul 
aerului. Cea mai mică piatră, cel mai mic fir de iarbă, se 
detaşa într-o rază. Decupaţi într-un vitraliu violet, munţii 
Lagarde şi Simiane opreau orizontul pe o friză cu ondulaţii 
perfecte. Spectacolul acesta înflăcăra optimismul baronului: 
toate se vor aranja. Această călătorie la Aix prevestea 
lucruri bune. Olivier avea să rezolve definitiv situaţia dintre 
el şi Christine. O despărţire, fără îndoială. Se putea cere 
anularea căsătoriei la Roma. Christine se va preta la toate 
combinaţiile. Olivier se va recăsători cu o fată de familie 
bună. Va semăna cu Angélique, cu părul greu, răspândit pe 
patul ei de lăuză, şi lângă ea, sub valuri de dantelă, prinde 
glas noul-născut: un mic mascul încăpățânat pe care îl va 
duce mai târziu cu el în păduri, care va învăţa să iubească 
caii, să dibuie păsările, şi se va cocoţa pe umerii bunicului 
scoțând strigăte de victorie. 

Un iepure zburlit ieşi dintr-o tufă de rozmarin pentru a 
intra într-una de ienupăr, cu un aer contrariat. „E ciudat, 
gândi baronul, animalelor nu le place să fie scuturate de 
vânt. Ca şi nouă. Şi totuşi viaţa nu este altceva decât o 
busculadă. Am şaizeci şi nouă de ani; şaizeci şi nouă de 
trepte care devin din ce în ce mai alunecoase, la coborâre. 
La început, mă opream multă vreme la fiecare. Nimic nu 
mă grăbea. Acum, mă rostogolesc pe scară. Ai jura că mă 
împinge cineva. Dar, în realitate, trupul meu coboară. 
Sufletul rămâne acolo sus, pe primele trepte, cu memoria 
foarte proaspătă. lată, de exemplu când îl văd pe François 
călărind, mi se pare că am şaisprezece ani şi că genunchii 
nu mi-au trosnit niciodată. Îmi place băieţandrul ăsta. Are 
caracter şi stofă, în felul lui. Astăzi, literaţii, care îşi 
închipuie că au idei originale şi se înduioşează în cor de 
soarta ţăranilor, dispreţuiesc cazurile particulare. Nu i-a 


interesat niciodată un om bine definit. Nu sunt seduşi decât 
de marile mulţimi şi de doctrine. Pentru ei, a reforma 
societatea înseamnă mal întâi să reconstruieşti o lume de 
cerneală, de verbalism şi de hârtie în care ei să ocupe 
centrul. Dar să intre într-un grajd? Niciodată. Să cerceteze o 
vacă bolnavă? La ce bun! Există întotdeauna un specialist 
pentru muncile concrete. lar cât despre a-i oferi o 
perspectivă unui tânăr om de rând, refuză în numele masei 
pe care nu vor s-o lezeze. Frumos pretext de carton! Se 
alege întotdeauna soluţia teoretică. Să ne ferească 
Dumnezeu de tirania guralivilor şi a scribilor! 

Se pot exprima cu nedreptate nişte cugetări foarte 
drepte. Când o idee dezvoltată de aproapele nostru ne 
îngrijorează, se găsesc în mod spontan argumente judi- 
cioase pentru a o infirma invocând atitudinea factice a 
adversarului. Baronul insista fără nici un calcul asupra 
tarelor literaţilor ca să evite să se aplece asupra temeiului 
tezelor lor şi să se ferească de sămânţa pe care acestea o 
depuneau peste tot. Regăsea, fără voia lui, intransigenţa 
atavică a soldatului în faţa togei, refuzând să audă vor- 
bindu-se despre progresele gândirii, ca şi despre libertăţile 
pe care ea le cucerise pentru binele omului şi al civilizaţiei. 
Se gândea la François, bineînţeles, când vorbea despre un 
tânăr om de rând, după ce dăduse ca exemplu vaca şi 
grajdul; dar Francois, la fel ca vaca sau grajdul, făcea parte 
din avutul său. Fireşte, nu intrau consideraţii egoiste în 
generozitatea lui. Ridicarea socială pe care o rezerva 
băiatului îl va costa desigur foarte scump, mai scump, în 
orice caz, decât beneficiile pe care le putea aştepta de la 
el. Numai că iniţiativa era a lui, iar dreptatea, aici, depindea 
de o opţiune. Opţiunea împotriva dreptului! Baronul scotea, 
aici, marele strigăt al aristocrației. 

„Da, am şaizeci şi nouă de ani, reluă el în sinea lui. 
Totuşi, în ciuda experienţei mele de soldat, de soţ, de 
castelan ursuz, creierul meu bate întotdeauna câmpii şi 
inima ţopăie ca un ştrengar. Viitorul mă inspiră. M-am 
îndoit de fiul meu. Am greşit. Indoiala exasperează slă- 
biciunea persoanelor pe care le iubim. Şi, apoi, vremurile s- 


au schimbat. Indulgenţa se infiltrează peste tot, vlăguieşte 
totul.  Slăbiciunile sunt epidemice. Nu ai dreptul să 
condamni o victimă de moment a contagiunii. Maynier are 
dreptate: trebuie să faci primul pas.” Baronul rupse un 
vreasc între degete şi zâmbi. Merse până la capătul 
câmpului şi traversă un gard viu de măceş ca să vadă trei 
pruni zburliţi. „Da, îşi zise plimbându-şi degetele peste 
scoarţa copacilor, Maynier are dreptate. Societatea noastră 
nu se simte bine. Bunele principii sunt apărate de oameni 
cu suflul scurt iar cele rele de avocaţi de geniu. Ne vor lăsa 
să clocim în ura şi în nostalgia noastră. Să faci primul pas, 
asta e! Bătrâneţea începe odată cu nemişcarea. Trebuie să 
mergem spre oameni tineri, oameni ca Maynier... şi să le 
întindem mâna. Acesta e viitorul.” 

Luă o piatră de pe jos şi o aruncă maşina în faţa lui. Căzu 
într-un alun din care ţâşni o mierlă. Pasărea zbură furioasă 
împotriva mistralului şi dispăru sub nişte mărăcini albaştri, 
lângă un zid dărâmat. 

— Lumea trăieşte, spuse baronul cu o voce slabă, dar 
trebuie să arunci cu pietre în ea. 

Simţi o bucurie aproape îngrijorătoare, o încredere atât 
de deplină în destinul său încât i se puse un nod în gât. 
„Când se va întoarce, oare? gândi el. Poate mâine; sau 
chiar astă-seară. Înainte de căderea nopţii, ar fi foarte bine. 
Sunt nerăbdător să fac cu el proiecte, planuri. Se spune că 
tâlharii noştri au atacat doi negustori lângă Sainte-Croix-ă- 
Lauze. Un rotar din Gignac i-a văzut pe drumul spre 
Vacheres. Pesemne că se ascund prin părţile astea. Ah! 
micul meu Olivier, ai să vezi cum încolţim noi fiara. Tot 
părul şi chiar pielea o să i-o întindem pe ferestrele noastre 
ca pe un steag.” 

O luă pe drumul spre castel cu un pas grăbit, lucru de 
mirare. La intrarea în curte, piciorul său dădu de o basma 
neagră. Era un corb acoperit de praf pe care o vulpe, fără 
îndoială, îl târâse până acolo. Se aplecă să-l dea la o parte, 
la adăpostul privirilor, dar pasărea deschise ciocul şi lăsă să 
cadă pe mâna bătrânului o picătură de sânge negricios. 
Baronul nu era superstiţios, dar acest incident îl impresionă 


puţin. Aruncă corbul într-o gaură şi-o astupă cu o piatră. 
Apoi trecu zidul împrejmuitor şi întâlni în curte un cal şarg 
pe care nu-l văzuse niciodată. 

— Ei, asta-i! murmură el. 

Privi animalul cu un aer ostil, sări cele trei trepte ale 
peronului şi împinse atât de tare uşa salonului încât 
aceasta tremură în ţâţâni. Mai întâi, nu zări decât o rochie 
întinsă pe un fotoliu, apoi un cap cu părul despletit 
abandonat pe rochie, între genunchi. Un fulger străluci în 
întuneric şi capul se dădu pe spate, urcă deasupra 
fotoliului. Un chip cu ochii larg deschişi înaintă spre baron 
ca pentru a-l absorbi, o faţă complet albă care ezită, la 
câţiva centimetri de a lui, şi se prăvăli puţin mai jos, între 
umăr şi bărbie. 

— Doamne, apără-ne! spuse baronul. Fetiţa mea, ce s-a 
întâmplat? 

Anne se îndepărtă încetişor de pieptul bătrânului, des- 
chise gura într-o strâmbătură mută, şi privirea ei îl arătă pe 
Beaupré care stătea deoparte, cu chipul răvăşit. 

— Domnule baron, spuse el, fiul dumneavoastră... 

intinse gentilomului un plic sigilat. Acesta luă plicul, 
rupse sigiliul cu o mişcare bruscă, şi citi: 


lertare, tată, că te părăsesc în felul acesta. Răul este inevitabil 
fără a fi pentru aceasta necesar. 

Crede-mă că te-am iubit, cu toate că nu am ştiut să fiu demn 
de tine. 

Ai grijă de Anne, spre care îmi îndrept gândul în ceasul acesta. 
Peste o clipă mă voi gândi la dumneata. 


Olivier 


Bătrânul împături cu răceală scrisoarea care foşni între 
degetele sale, închise ochii, îi redeschise şi privi drept în 
faţă între perete şi Beaupré. Buzele îi erau cenușii, 

— Lumea asta şi-a pierdut minţile, spuse el cu o voce 
slabă. 

Despături încet scrisoarea şi o reciti, iar faţa conges- 
tionată se aplecă greoi deasupra rândurilor. După un minut 


fără sfârşit, ridică capul, împături scrisoarea fără să o 
privească, o strecură într-un buzunar al vestei şi înaintă 
spre Beaupré: un pas, doi paşi trosniră în tăcere ca nişte 
oase sfărâmate. 

— Vorbeşte! spuse el. 

— lată! răspunse Beaupre înecându-se. Domnul de Sagne 
a sosit pe la orele unsprezece. 

— Unde? întrebă baronul pe un ton de nerăbdare mi- 
litărească. 

— În strada Mazarine. leri dimineaţă pe la orele un- 
sprezece. A vrut s-o vadă pe doamna. Doamna dormea. 

La aceste cuvinte, baronul lăsă să-i scape un soi de râs 
care semăna cu un sughiţ. Gura crispată peste dinţii ieşiţi în 
afară exprima o ură insuportabilă. 

— Continuă! spuse el. Doamna dormea... 

— Domnul n-a vrut s-o trezească. Totuşi, am considerat 
că e mai bine s-o anunţ. Doamna suferea de dureri 
groaznice de cap, dar a cerut totuşi să-l primească pe 
domnul imediat. A stat cu ea cam un sfert de oră. Nu, mai 
degrabă o jumătate de oră. 

— N-are importanţă. Pe urmă... 

— Pe urmă, a plecat în oraş... pe jos. 

Beaupré îşi şterse fruntea umedă cu manşetele. Bărbia 
de prelat îi zvâcnea. 

— S-a înapoiat în cursul după-amiezii, continuă el. 
Doamna ieşise. A cerut ceară roşie pentru sigilat pe care i- 
am adus-o în cabinetul său. Am văzut în clipa aceea că 
scrisese două scrisori. 

— Două scrisori? 

— Da. Cealaltă era pentru doamna. M-a concediat sub 
pretext că voia să mai scrie. În acel moment, m-am neli- 
niştit, fără să ştiu de ce. M-am dus în grădină şi am văzut 
că domnul trăgea perdeaua la fereastră. Gestul acesta mi 
s-a părut ciudat; dar m-am gândit că domnul s-a hotărât să- 
şi facă siesta, înainte de a relua corespondenţa. La căderea 
nopţii, m-am dus să bat la uşa cabinetului, fără să obţin 
răspuns. Mi-am zis că domnul încă mai doarme. Pe la ora 
zece seara, foarte alarmat, m-am întors în faţa uşii 


cabinetului. Am bătut. Nici un răspuns. Uşa era zăvorâtă. 
Atunci l-am chemat pe Gauvert, valetul de la bucătărie, şi 
am forţat uşa. L-am găsit pe domnul lungit pe jos... Asta e! 

Baronul făcu un pas înainte. Ochii lui deveniseră negri şi 
mici. li cufundă în pupilele tulburi ale lui Beaupre. 

— Lungit cum? întrebă el. 

— Bunicule! imploră Anne. 

Baronul se repezi spre ea şi îi luă capul în mâini. 

— lertare, scumpa mea, spuse el. Dar trebuie să ştiu. Am 
să te conduc în camera ta. 

— Nu! răspunse Anne: Trebuie să ştiu şi eu; darnu mă 
părăsi! 

Degetele ei strânseră convulsiv mâna bătrânului, apoi 
alunecară înăuntrul ei, nerăbdătoare să fie închise, strânse 
până la durere. 

— Lungit cum? repetă baronul. 

— Pe spate. 

— Mort în ce fel? Haide, vorbeşte! 

— Dacă mă lăsaţi... De sabie. Lama i-a străpuns pieptul şi 
a intrat în burtă. A murit cu amândouă mâinile pe mâner. 

Baronul simţi cum unghiile fetei îi intră în palmă, îi zgărie 
pielea. Intări strânsoarea ca atunci când vrei să linişteşti o 
mică jivină sufocând-o puţin. 

— Trebuie să fi fost tare nefericit, şopti el. 

Sunetul vocii sale îl surprinse. Nu se aştepta să 
gândească cu voce tare şi strâmbă din nas înăbuşindu-şi o 
tresărire. 

— Şi doamna? reluă el aruncând o privire de gheaţă lui 
Beaupré. Ce făcea în timpul acesta? 

— M-am dus s-o anunţ la palatul de Valbelle. Domnul 
conte dădea o serată. Aflând vestea, i s-a făcut rău. 

— Ce idee să te culci aşa de târziu, când te doare capul. 

Baronul socoti imediat ironia lui deplasată, dar nu se căi 
deloc. Dispreţul faţă de uzanţe convenea violenţei emoţiilor 
sale. 

— Doamna este foarte abătută, replică Beaupre. Veţi 
putea constata chiar dumneavoastră. Va fi aici într-o oră 
sau două. 


— Cum? strigă bătrânul. 

— Însoţeşte corpul domnului. A cerut în scrisoarea lui să 
fie înmormântat la Chanflorin. Eu am venit să vă pregătesc 
pentru această sosire. 

— Ai procedat bine. Mulţumesc Beaupré... Anne, vino cu 
mine! 

Baronul luă fata de braţ, o conduse în camera ei şi în- 
chise uşa cu grijă. Ea se apropie de fereastra deschisă dar 
nu putu să suporte transparenţa cerului nici spectacolul 
muntelui inundat de lumină. 

— Doamne! spuse ea. E prea greu. 

Închise pleoapele, şi baronul o strânse la piept. 

— Plângi, dacă vrei, spuse el. 

— La ce bun! răspunse ea deschizând nişte ochi fără 
culoare. 

Îi mângâie tâmplele îndelung, fără să vorbească; dar 
chipul Annei se alungea, buzele îşi schimbau forma, deve- 
neau gura lui Olivier, şi repetau fără încetare: „Totuşi îţi cer 
iertare”. Sabia care nu ştia decât să cadă îi străpunsese 
inima. Baronul îşi împreună mâinile. 

— Trebuie să facem ceva, spuse Anne. 

— Fără nicio îndoială, răspunse el scrâşnind din dinţi. 


Christine sosi mult mai târziu decât se aşteptau, spre 
sfârşitul după-amiezii, precedată de o rafală de vânt care 
sparse un olan. În clipa în care baronul se apleca în curte să 
adune cioburile, auzi zgomotul unei trăsuri. Era o şaretă 
neagră pe roţi înalte, acoperită cu un coviltir în formă de 
scufie. Calul care o trăgea era tot negru. Cu toate că îl 
zărea de departe, baronul consideră că acest animal era 
ipocrit. Îl cuprinse un fel de iritare amestecată cu nelinişte 
şi simţi cum îi îngheaţă inima. 

Christine îl văzu cum se apropie încet şi îi întinde mâna 
ca s-o ajute să coboare din şaretă: o mână de lemn uscat 
care îi făcu rău. Nu se gândea, în clipa aceea, decât să-i 
cadă în braţe, dar el o sărută pe amândoi obrajii fără să o 
privească. 

— Aţi călătorit bine? întrebă el privindu-l pe furiş pe 


vizitiu, cu un aer bănuitor. 

— Ce importanţă are! răspunse ea cu jumătate de glas. 

Purta pe cap o eşarfă neagră cu ochiuri strălucitoare 
printre care i se vedea faţa nepudrată, luminată de nişte 
ochi vrednici de milă. Pielea cu vinişoare îi trăgea buza de 
jos şi atârna în jurul bărbiei. Îi aruncă o privire distrată şi 
găsi că are tenul fraged ca de obicei. „Fără îndoială că 
doamna a vărsat câteva lacrimi pentru public, gândi el; 
după aceea, a dormit bine.” 

— Mereu curajoasă, după câte văd, spuse el pe un ton de 
indiferenţă intolerabilă. 

Christine era frântă de oboseală, zdrobită de durere, şi 
nu se aştepta deloc să fie înţeleasă. Totuşi, atitudinea ba- 
ronului o revoltă, deschizându-i în suflet răni nenumărate: 

— Vă rog! spuse ea. 

Lacrimi de indignare i se rostogoliră pe obraji; le şterse 
cu dosul palmei ca o fetiţă; dar baronul nu se mai gândea la 
ea. Zărise sicriul. Anne îl urma pe bătrân de parcă era 
umbra lui. 

— Ei bine, fata mea! Nu mă săruţi? spuse Christine cu o 
voce gâtuită. 

— Ba da! răspunse Anne punându-i buzele reci pe 
tâmplă. 

Simti degetele Christinei tresărind în jurul gâtului ei şi se 
miră. În aceeaşi clipă o cuprinse o emoție neobişnuită: 
dorinţa de a respinge şi de a atrage în acelaşi timp acest 
corp de femeie care se lăsa pradă unor manifestări de 
sensibilitate după ce arsese, toată viaţa, departe de 
sentimente. 

— Ai suportat bine această călătorie, mamă? întrebă ea. 

Întrebarea, pusă în mod inconştient, suna ca o îmbiere, 
ca o interogaţie mută despre secretele inimii. Dar Christine 
nu-şi dădu seama. „Bunicului îi slăbesc puterile”, gândi ea 
cu amărăciune. 

— Desigur! răspunse ea desprinzându-se din îmbrăţişare 
ca nu demult, când se temea să nu-şi strice machiajul. 

Anne gândi că mama ei nu se va schimba niciodată şi se 
întoarse, stăpânindu-şi disprețul. 


În acest timp, vizitiul care nu era altul decât Gauvert, 
valetul de la bucătărie, îl ajuta pe Beaupre să dea jos si- 
criul, sub supravegherea activă a baronului. Cei trei bărbaţi 
urcară treptele peronului în grup compact, apoi scara ce 
ducea la primul etaj pentru a-şi depune povara pe pat, în 
camera lui Olivier. Capacul, bineînţeles, nu era înşurubat. 

— Să-l desfac? întrebă Gauvert. 

— Nu! răspunse baronul cu o voce joasă. Sau, mai bine, 
da! Dar grăbeşte-te! 

Gauvert îşi strecură degetele sub capac, şi se auzi un fel 
de zgomot de dop care se învârte în gâtul unei sticle. 
Scândura odată desprinsă se ridică asemeni unui oblon, 
interceptând lumina, cât ai ofta, şi baronul se aşeză în 
genunchi. 

— Plecaţi! spuse el... Ba nu! rămâneţi! O să mă ajutaţi 
să-l scot din cutia asta. Dar, pentru Dumnezeu, grăbiţi-vă! 

Se ridică, băgă mâinile în coşciug şi apucă cadavrul de 
gât. Beaupre îl luă de picioare, în timp ce Gauvert trăgea la 
o parte sicriul. 

Când sosi Anne, urmată de Christine, Olivier, încălţat cu 
cizme şi cu sabia alături, odihnea în mijlocul patului. Faţa îi 
era mai subţire ca altădată, cu muchii tăioase pe care 
pielea se învineţea. Buzele şi pleoapele închise nu ex- 
primau, în somnul veşnic, decât o linişte ironică. Ai fi spus 
că acest om indulgent aşteptase moartea ca să-şi bată joc 
de societate. 

Baronul îşi împreună mâinile şi îngenunche. Ceilalţi îl 
imitară, adunându-se în jurul patului. Dar bătrânul nu se 
ruga. Repeta în gând cu o viteză istovitoare: „Trebuie să fi 
fost tare nefericit.” Alte fraze se suprapuneau: „Totuşi, îţi 
cer iertare... Totuşi, îţi cer iertare... Mai ales nu mă 
întreba... Trebuie să faci primul pas.” 

— N-am făcut nimic, spuse baronul, ridicându-se. 

Remarcă, deodată, că era ascultat, şi lăsă capul în jos cu 
o rigiditate convulsivă, privind cu îndărătnicie cizmele lui 
Olivier, ca să uite chipul iubit, să nu-l atingă, să nu se 
înduioşeze în public. Singur. Un minut singur cu el! Această 
favoare îi va fi refuzată. „N-am făcut primul pas, gândea el. 


El a venit la mine: „Înainte de a porni la drum, tată, ţineam 
să-mi iau rămas bun”. Olivier, am nevoie de tine. lată ce 
trebuia să-i spun. Dar m-am oprit... ca bătrânii, ca să nu 
alunec. Şi această femeie! Această femeie aici!” 

Christine, îmbrăcată într-o rochie cenuşie, cu eşarfa 
neagră pe cap, semăna cu o femeie fără trecut, cu o bigotă 
care îşi pierde vremea în genunchi prin biserici; dar baronul 
o vedea tot acoperită de flori şi de panglici, cu faţa roză 
plecată pe umărul cavalerului d'Urtis. | se părea chiar că o 
aude râzând atunci când ofta. Christine îl privea pe Olivier 
şi constata cu disperare că acesta îşi pierduse expresia de 
naivitate. Buzele de soldat lipsite de răutate nu se mai 
adresau decât publicului; un zâmbet imperceptibil le 
schimba conturul, un zâmbet la modă care sfâşia inima 
Christinei în timp ce nişte cuvinte cu un scris mare lângă o 
bucată de ceară sângerie dansau în capul ei ca nişte muşte: 
„Soţul tău care te părăseşte, neputând să te urmeze”. S-o 
urmeze! Dragul de el, totuşi încercase. Christine îşi amintea 
de bunăvoința lui, de voioşia aceea silită pe care ştia s-o 
păstreze nopţi întregi în lumina lumânărilor şi de aventurile 
nefireşti în care se arunca din pură complezenţă. Fără 
judecată, fără scuză, acest nătâng îşi iubea soţia. Acum, 
lumea era goală, pământul găunos. Toate gesturile şi 
râsetele sunau fals. 

Anne se ruga. 

— Doamne, murmura ea într-o răsuflare, fie-ţi milă de el, 
pentru suferinţele prin care a trecut! Şi nu-l îndepărta de 
dreptatea ta chiar dacă a greşit faţă de ea... 

O frământa o amintire anodină: într-o zi, la Aix, în camera 
din strada Mazarine, simţise în timp ce dormea chipul lui 
Olivier aplecat deasupra ei şi se trezise fără să deschidă 
ochii. Il observase printre pleoape. Surâdea tandru, cu 
puţină îngrijorare. Apoi Anne văzuse o mână apropiindu-se 
de obrazul ei şi, fără să-l atingă, cum schiţa o mângâiere pe 
furiş. De ce nu reţinuse mâna într-a ei? Timiditate: 
lâncezeală a inimii. Să nu facă o mişcare în cochilia ei, cu 
braţele închise peste lipsa ei de pasiune. Astăzi îi era ruşine 
şi o durea. Se cufunda în rugăciune fără ca totuşi să 


remarce că bunicul lua adesea locul tatălui în gândul ei. 
Cerea Domnului să-l ocrotească pe Olivier de parcă ar fi 
fost un viu şi bătrân gentilom, şi ar mai fi putut să vegheze 
asupra ei. 

Se lăsa noaptea. Guilhen aprinse două sfeşnice, dar ba- 
ronul nu dori decât unul. Îl aşezară pe o masă de lemn pe 
care o traseră spre capul patului. O lumină blondă căzu pe 
fruntea lui Olivier, al cărui nas se alungi în timp ce buzele 
schiţau, în lumina schimbătoare, un fel de hotărâre fragilă. 
Christine îşi înăbuşi un sughiţ. Baronul îi aruncă o privire 
dojenitoare, se apropie de fiul său şi trase sabia din teacă. 
Lama ţâşni cu un zgomot sinistru. Baronul o culcă pe 
pieptul lui Olivier şi încrucişă mâinile cadavrului pe mâner. 
Apoi se apropie de fereastră, o deschise şi privi stelele. 
Erau cu miile, şi toate străluceau cu cruzime, chiar şi cele 
mai mici. Se zdrobeau în ochii lui ca să-l facă să plângă. 


CAPITOLUL X 


Ploua fără întrerupere de zece zile. Vântul de la răsărit 
sufla pe sub porţile castelului şi arunca pe geamuri picături 
care se spărgeau cu un zgomot de piatră. Christine, 
aşezată în faţa focului aproape stins, nu îndrăznea să mai 
pună lemne în cămin. Nici nu mai îndrăznea să se ducă la 
ea în odaie şi să găsească sub cearşafuri şi cuverturi 
căldura necesară echilibrului ei. Se temea să nu întâlnească 
zâmbetul dispreţuitor al baronului şi îşi impunea un fel de 
imobilitate, de prezenţă grea în inima casei. Pradă cu totul 
durerii care o copleşea, simţea nevoia patetică să se 
chinuie. După în- mormântarea lui Olivier, în loc să se 
întoarcă la Aix, luase dintr-o dată hotărârea să rămână la 
Chanflorin pentru o perioadă nedeterminată şi ducea, de- 
atunci, o viaţă de pustnică între fiica ei, care nu-şi descleşta 


buzele, şi socrul care se uita la pereţi. Dar nu-şi cântărise 
bine forţele. Orele se eternizau în aceste încăperi umede, şi 
trupul îi era străbătut de fiori de nerăbdare. Uneori, ardea 
să se smulgă din acest pustiu pe care îl alesese în mod 
inexplicabil, să ia drumul spre Aix ca o nebună şi să-şi uite 
suferinţa alături de cavaler; dar Olivier înainta cu braţele 
deschise: „Miroşi a cal”, spunea ea, şi braţele se retrăgeau. 
Atunci privirea Christinei se stingea. Se ghemuia în fotoliu, 
îşi strângea şalul pe umeri şi tremura. O cuprindea o stare 
de deprimare, un sentiment de singurătate iremediabilă. 
Atunci parcă dorea să se distrugă ca să se răzbune pe ea 
însăşi. Mai bine să putrezească pe loc şi fără să ridice nici 
un deget, dacă inima tot îi era putrezită. Voia să fie bol- 
navă, să se urâţească sub ridurile şi petele febrei, să devină 
foarte curând o biată bătrânică. Olivier s-ar distra în 
mormântul lui la spectacolul acestei decăderi, şi asta ar fi 
fost o consolare. g 

Dar foarte curând, nerăbdarea învingea. In sufletul ei, 
suferinţa vorbea graiul capriciului şi al revoltei. Nu, hotărât 
lucru, penitenţa nu era o soluţie. Mai degrabă să-şi pună 
capăt zilelor decât să accepte moartea aceasta sub cenuşă. 
Christine vedea viitorul îngustându-se ca o capcană întinsă 
de un păianjen uriaş, dar nu putea să se resemneze şi visa 
să acţioneze energic, să înfrunte spectrul devorant. Nu, nu 
va pleca ochii în jos, nu va intra ca o oarbă, ca o victimă 
supusă, în decrepitudine. „Mi-a trecut tinereţea, gândea ea, 
iar soarele nu mai străluceşte pentru mine; dar viaţa merge 
înainte. Voi merge şi eu prin întuneric. La urma urmelor, 
cine mă împiedică să fiu ceea ce sunt, să mor de plăcere ca 
un animal?” 

Vântul vuia în cămin şi fulgi de cenuşă zburau peste 
jeratecul fumegând. „În ce zi suntem? se întrebă Christine. 
la să vedem, bărbatul meu a murit la 5 noiembrie. L-am 
îngropat pe 9. Mă aflu aici de o săptămână. Nu, mult mai 
mult. Dar e absurd! Miercuri 21 noiembrie!” 

Această precizare o năuci. Au şi trecut două săptămâni şi 
o zi! Timpul fugea ca nisipul, în aceste temnițe subterane. 
Şi, ce idee să-l concedieze pe Beaupre sub pretext că 


prezenţa lui părea să-i displacă baronului! Cu atâtea 
scrupule şi delicateţe, ajungeai să te sufoci. Şi cum să facă 
acum să plece dacă avea chef? Cu ce trăsură ar călători? 
De-ar fi numai asta! Baronul şi-ar pune grajdurile la 
dispoziţia ei. De-abia aşteaptă să scape de ea. 

Christine scoase din corsaj o batistă de dantelă, o trecu 
peste buze, o muşcă şi o mototoli între degete. „Şi dacă aş 
rămâne, îşi spuse ea, dacă m-aş instala în această vizuină, 
pentru totdeauna, numai ca să-l fac să turbeze?” Dar un 
zâmbet îi înflori pe buze, un zâmbet amar şi dezamăgit. La 
ce bun? Bătrânul îşi bătea joc de ea. Ea nu exista pentru el. 

Un tăciune trosni sub cenuşă, deschise un ochi roşu şi îl 
închise la loc. Christine ridică din umeri: „Are dreptate, 
gândi ea. Cât despre mine, n-am decât să nu-i dau 
atenţie... Dar de ce oare mă detestă?” 

De la moartea lui Olivier, avea un sentiment ciudat faţă 
de baron: un fel de emoție agresivă, de susceptibilitate 
filială. Nu putea să-l vadă sau să se gândească la el fără a 
se amări şi a se complace în ură, dar îi tresărea inima la 
apropierea lui. Ar fi vrut să aibă o explicaţie cu el, să-l 
copleşească cu sarcasme şi reproşuri, dar era adânc 
mâhnită în sufletul ei că nu ştiuse să-i câştige stima. O 
tortura indiferența de gheaţă a bătrânului gentilom. Găsea 
că seamănă cu Olivier pe patul de moarte, că buzele lui 
crispate o condamnă fără drept de apel. 

— De ce mă detestă? repetă ea printre dinţi. Nu ştie 
nimic despre mine. 

Dorea să fie ascultată, înţeleasă, iertată, dar un val de 
mânie îi tulbura mintea. lertată! Ce impostură! Atâta timp 
cât dura memoria, iertarea nu era decât o prefăcătorie. În 
numele cărui principiu să se umilească? Şi ce însemnau 
aceste contorsiuni înlăcrimate? Îl iubea pe Olivier în felul ei 
şi îi făcuse rău. Cine era de vină? „A cui e vina, îşi spuse ea, 
dacă sângele meu fierbe pe când al celorlalţi cloceşte? 
Parcă îi văd venind pe aceşti cenzori cinstiţi cu faţa ca de 
ostie: «Biata mea copilă, recunoaşte-ţi păcatul în faţa 
Domnului». Ce măşti!” 

Auzi vocea muzicală a primului său duhovnic. De fiecare 


dată când vorbea despre diavol cobora glasul, şuierând 
prima literă a numelui blestemat, iar acest procedeu teatral 
nu-i inspira Christinei niciun respect. Avea zece ani şi râdea 
pe sub mustăţi. În liniştea capelei ursulinelor, diavolul 
devenea un spiriduş plin de spirit. Şi-l închipuia cum pune 
mormoloci în fundul agheasmatarelor sau păianjeni în sânul 
maicii Gabrielle. Altfel, atmosfera mănăstirii degaja o 
plictiseală de mormânt. Acasă, regăsea o impresie 
asemănătoare atunci când consilierul de Lauze se lansa în 
predici austere cu o naturaleţe de operă. „Fiica mea, 
spunea el adesea, nu există nicio punte între bine şi rău. 
Odată ajuns într-o parte, este cu neputinţă să treci dincolo.” 
Această punte o intriga pe micuța Christine, pe care 
simbolurile o lăsau indiferentă. Intr-o zi, răspunsese pe 
negândite: „Dar, tată, dacă alergi repede şi nu te vede 
nimeni, trebuie să poţi trece dincolo. - Niciodată!” replicase 
consilierul coborând braţul. Mâna lui agăţase în trecere o 
garoafă care se scălda într-un vas de Sevres. Vasul s-a 
spart şi Christine nu-şi putuse stăpâni râsul. Ca pedeapsă 
fusese închisă într-o cameră întunecată unde descoperise o 
carte stranie tot scotocind pretutindeni. Vedeai în ea, pe 
nişte gravuri în stampă, păstoriţe cu sânii goi şi călugăriţe 
cu fustele ridicate. Această carte era plină de cuvinte de 
neînțeles care îţi strângeau inima. Christine o devorase, cu 
gura întredeschisă. La ultima pagină găsise un bilet 
adresat: „Cerbişorului meu” şi semnat: „Căprioara ta caldă 
încă”. Christine se gândise că trebuie să fie vorba de un joc 
de societate. Foarte adesea, adulţii se comportau ca nişte 
puşti. Le plăcea să spună ghicitori şi îşi petreceau vremea 
schimbând petece de hârtie cu un aer misterios. Tatăl ei, 
de exemplu, le primea, pe sub masă, de la doamna de 
Courtine. Lăsa să-i cadă tabachera, în momentul acela, şi 
se apleca să strângă totul de pe jos. Dar expresia 
„căprioară caldă încă” o sâcâise pe Christine. In cele din 
urmă stabilise o legătură ascunsă între căprioare şi 
călugărițele cu fustele ridicate. Ce zi! Inima i se topea 
privind gravurile şi o durea limba. Nici astăzi n-o uitase şi 
încă mai simţea o emoție ciudată. Işi mai aducea aminte de 


Hyacinthe, prietena ei de la mănăstire, care, în timpul 
plimbărilor, îi explicase ce e dragostea. Hyacinthe o ciupea 
de vârful degetelor, insistând asupra anumitor detalii, iar 
Christine îşi simţea sfârcurile sânilor întărindu-se ca nişte 
spini. După aceea privise pe furiş bărbaţii şi îi detestase. 
Treceau pe lângă ea cu un aer inocent, dar nu trebuia să te 
încrezi în ei. Nişte vânători! Hyacinthe o tot spunea cu mare 
plăcere. Christine ura picioarele lor ţepene şi toate unghiu- 
rile acelea pe care le deplasau mergând. O dată, Hyacinthe 
o sărutase râzând pe gură, şi Christine începuse să plângă. 
Nu avea chef să se joace şi îi strângea mâna prietenei pe 
inima ei, o reţinea zgăriind-o. 

O rafală de vânt deschise fereastra şi vântul năvăli în 
cameră ca marea într-o corabie sfărâmată. Christine şovăi 
mai mult de un minut înainte să se scoale. Furtuna aceasta 
îi dădea un sentiment de renunțare care nu era lipsit de 
farmec. Inchise încet fereastra şi două picături i se striviră 
pe ochi; una dintre ele se rostogoli până la buze şi se opri. 
Christine tresări. Contactul acesta îi amintea de Olivier 
când îl sărutase pe patul de moarte. „Dragul de el, gândi 
ea, îi era frig.” Se întoarse cu paşi mărunți să se aşeze şi se 
cuibări în fotoliu. „Şi înmormântarea asta, reluă ea, ce 
corvoadă!” Revăzu norii care semănau cu nişte gheme de 
zăpadă lunecând pe cerul luminos, cortegiul în vârful colinei 
şi sutana preotului Magnan biciuită de vânt. Jean-Baptiste 
de Bermond domina peisajul ca un cal de tracţiune, flancat 
de nevasta lui care semăna cu o boccea: Nathalie. Maynier 
nu se deranjase. Ciudat! In schimb, Bertrand de Chaume 
era acolo. Mergea în spatele baronului şi vorbea despre 
Olivier cu discreţia unei tobe. Baronul se prefăcea că e 
singurul care îl aude şi se întorcea, din când în când, să-i 
mulţumească din ochi; să-i mulţumească pentru că 
debitează o serie de anecdote fără interes: amintiri de 
bivuac, povestiri cazone. În gura lui, Olivier devenea un fel 
de soldăţoi, de marionetă îndrăgostită de eghileţii săi. Ce 
minciună! Christine oftă de indignare. Aveau de gând să 
profite de moartea bărbatului ei ca s-o înveţe să-l 
cunoască? Ce ştiau despre Olivier, aceşti cazarmagii? 


Înţeleseseră ei vreodată ceva din dragoste? Virilitatea 
supremă nu purcede din nicio victorie militară. Ce ştiau ei? 
Olivier nu se temea de înfrângere, istovit de plăcere ca o 
femeie. Pe lângă el, toţi bărbaţii, amanți sau soţi, nu erau 
decât nişte ucenici. „Da, dragul meu, îşi spuse Christine cu 
lacrimi de mânie, tu eşti cel mai tare. Ceilalţi se cred 
masculi cu mâinile lor închise, pe când ale tale se deschid, 
şi în felul acesta mă păstrezi.” Se trânti o uşă. Christine tre- 
sări brusc şi întoarse capul. Baronul intrase în cameră. O 
salută cu o mişcare a capului care însemna: „Ne-am mai 
văzut azi dimineaţă, nu-i aşa?” Dar ea se ridică şi îi tăie 
calea: 

— Aş dori să vă vorbesc. 

El se încruntă şi răspunse pe un ton hotărât: 

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. 

O rugă să ia loc, dar ea nu se mişcă. 

— lată, spuse ea. Am de gând să mă întorc la Aix. Ce 
părere aveţi? 

O privi fără să răspundă, cu un aer absent. 

— Ce părere aveţi? repetă ea. 

— Întrebarea dumneavoastră mă surprinde, răspunse el 
cu o răceală măsurată. Avem fiecare conştiinţa noastră. A 
dumneavoastră, în această treabă, nu are ce face cu a 
mea. 

— Aparent. De fapt, mă preocupă părerea dumnea- 
voastră. E destul de firesc. Nu sunteţi tatăl lui Olivier? 

Baronul ridică privirea în faţa acestui atac direct. Era 
prima oară când nora lui angaja cu el o conversaţie 
serioasă. „Unde o să ajungem? gândi el. Nu prea departe, 
fără îndoială. Făzăniţa îşi ascute ciocul înainte de a începe 
din nou flecăreala.” 

— Eram tatăl lui Olivier, rectifică el. 

Christine clătină din cap. 

— Nu mă ascultați, spuse ea roşind. Căutaţi doar cuvinte 
ca să mă faceţi să tac. Nu e drept. 

Baronul nu putu să-şi stăpânească o reacţie de surpriză. 
Chipul său îşi schimbă complet expresia. O privi pe 
Christine îndelung şi cu insistenţă, ca şi cum descoperea un 


adversar în locul unui obiect. 

— Vorbiţi! Vă ascult, spuse el. 

— lată! reluă ea cu o voce afectată. Am impresia că locul 
meu nu este aici. Ce mă sfătuiţi? 

— Aveţi dreptate, locul dumneavoastră nu este aici. 

Schimbară o privire plină de ură. 

— Nu uitaţi, spuse ea, că Anne este fiica mea. Aş putea 
foarte bine s-o iau cu mine. 

— Aşa este. 

Baronul zâmbea. Pupilele înfundate în pielea cartonată 
aveau o strălucire feroce. Christine îşi întoarse privirea. O 
cuprinse o oboseală imensă. „Lumea mă detestă, şi bărbaţii 
sunt răi.” 

—  Liniştiţi-vă, spuse ea. Anne vă iubeşte. Va rămâne 
lângă dumneavoastră. Nenorocirea altora nu mă satisface. 

Baronul îşi întoarse şi el privirea. Adversarul era doar de 
sex opus. Era de aşteptat să-şi schimbe sentimentele în 
privinţa lui; să şi le schimbe mereu. Ce complicaţie! 

— În aceste condiţii, reluă Christine cu aroganță, aş dori 
să plec cât mai curând posibil. Sunt o femeie lipsită de 
virtute, pe care calităţile dumneavoastră o scot din răbdări. 
De abia aştept să regăsesc plăcerile acelea artificiale pe 
care le dispreţuiţi. 

Această sfidare neaşteptată îl exasperă pe baron. 

— Sunt avar cu disprețul meu, spuse el. Il păstrez pentru 
marile ocazii. 

Christine se prefăcu că nu înţelege. 

— Aş vrea să plec mâine. Vedeţi vreun inconvenient în 
asta? 

— Niciunul, doamnă. Voi da ordinele necesare. Va fi o 
chestiune de onoare pentru noi să vă slujim bine. 

— Vă mulţumesc. 

Christine se ridică. 

— Mă urâţi, nu-i aşa? 

Buza de jos îi tremura. Baronul îşi încleştă fălcile. 

— Sentimentele mele faţă de dumneavoastră nu con- 
tează, spuse el înaintând cu un pas. 

Şi, fără un gest sau un cuvânt, îi întoarse spatele şi ieşi. 


Christine îşi împreună mâinile. Îi era frig. Şalul îi căzu pe 
jos. Se aplecă să-l ridice, dar i se înfăşură în jurul picioarelor 
şi se împiedică. Acest accident o făcu să plângă. „Sunt 
bătrână”, îşi spuse aruncând o privire piezişă spre fereastra 
al cărei geam, în întuneric, era ca o oglindă. În aceeaşi 
clipă, înălţă capul, îşi arcui mijlocul şi traversă salonul cu un 
pas hotărât. „Puţină demnitate, reluă ea în gând, şi destul 
cu văicărelile! Dacă l-aş asculta pe bătrânul ăsta, aş ajunge 
să-mi fie ruşine de mine. Ruşine? Şi de ce mă rog? Fiecare 
cu conştiinţa lui; el a spus-o. Hai s-o găsim pe Anne! Am 
nevoie să ştiu ce e în sufletul ei.” 

Urcă la primul etaj, se opri în faţa camerei fiicei ei şi bătu 
la uşă. Nu răspunse nimeni. Intră înăuntru şi se aşeză. „E 
ciudat, gândi ea, eram convinsă că e aici. Dar se auziră paşi 
pe scară. Anne avu o tresărire văzându-şi mama. Ţinea în 
mână o carte groasă şi era gata s-o scape jos. 

— Unde ai găsit-o? întrebă Christine. 

— În pod, mamă. 

Christine întinse mâna ca să ia volumul. Preocupată 
înainte de toate să destindă atmosfera, simulă o curiozitate 
veselă. Dar se vedea că Anne este stingherită întinse cartea 
cu o mână reticentă. Christine o deschise la prima pagină, 
dând impresia că o interesează titlul: Mareşalul perfect de 
Solleysel, manual destinat ofiţerilor de cavalerie. 

— Bunicul mi-a dat-o, spuse Anne. 

Christine zâmbi: 

— Frumos cadou, ce să zic! Dar ce-o să faci cu ea, îngerul 
meu? Ai s-o citeşti? 

— Am şi citit-o de două ori, răspunse Anne pe un ton de 
sfidare. 

Christine gândi că fiica ei era tânără şi se înduioşă cu 
amărăciune: vremea de iubit era pe sfârşite. Mâine va 
trebui să cedeze locul acestor gâsculiţe; să se retragă din 
joc când ştia atâtea lucruri despre slăbiciunea bărbaţilor şi 
despre geografia secretă a amorului. Ce nedreptate! 

— De două ori! repetă ea cu amabilitate. 

— Da, mamă; bunicul, mă cunoaşte, replică Anne, 
furioasă. 


Această ostilitate puerilă o amuză pe Christine dar îi răni 
amorul propriu: 

— Te cunoaşte ca un bunic ofiţer de cavalerie. Nu e de 
ajuns, spuse ea pe un ton de maternitate perfidă. 

Anne păli. 

— Pentru mine. e suficient. 

Christine venise la fiica ei cu intenţia nemărturisită de a 
se apropia de ea, de a improviza nişte legături: 

— Haide, nu te supăra! spuse ea ca să se răscumpere. ŞI 
eu îl admir mult pe bunicul. 

Anne îşi plecă ochii cu un aer încăpățânat şi Christine o 
luă de mână. 

— M-am hotărât să mă întorc la Aix. Vrei să vii cu mine? 

Anne nu răspunse. 

— Vrei să vii cu mine? repetă Christine. Sau preferi să 
rămâi aici? 

Un zâmbet fragil îi încremeni pe buze în timp ce mâna 
Annei se contracta în a ei. 

— Bine, spuse Christine. Linişteşte-te, voi pleca singură. 

Respinse cu blândeţe degetele fetei, o mângâie pe bărbie 
cu un gest şovăitor care se voia batjocoritor şi ieşi, cu 
zâmbetul pe buze. 

Anne privi multă vreme uşa întredeschisă. Nu îndrăznea 
să se mişte şi aştepta s-o vadă întorcându-se. Aproape că 
dorea acest lucru, temându-se în acelaşi timp. O durea 
inima. „Ce se întâmplă? se întrebă ea. Ar trebui să fiu 
fericită. Pericolul a trecut. Am obţinut ceea ce doream: să 
rămân la Chanflorin, să trăiesc lângă bunicul. Avem 
probleme grave de dezbătut împreună, să făurim proiecte, 
să stabilim un plan de luptă. Am să-i împărtăşesc sugestiile 
mele. Va vedea că nu sunt o fetiţă... Dar ce am?” 

Se aşeză pe pat şi simţi un fel de arsură pe bărbie! 

— Îşi bate joc de mine, spuse ea cu glas scăzut. Mama nu 
iubeşte pe nimeni. Noroc că bunicul e aici. 

O cuprinse un sentiment de  nelinişte. De la 
înmormântarea lui Olivier, baronului nu părea că-i mai pasă 
de ea. Îşi petrecea zilele meditând pe domeniile lui sau 
discutând cu Frangois. 


— Îşi bate joc de mine, repetă fata, ştergându-şi, cu o 
mişcare furioasă, bărbia în flăcări. 


Christine era gata de drum, a doua zi, în zori. Pentru 
prima oară în viaţa ei, nu făcu pe nimeni să aştepte şi 
baronul rămase mirat. Uită chiar s-o felicite, atât de mare îi 
era surpriza. Se gătise puţin, de circumstanţă, şi arunca 
priviri trufaşe în jurul ei, dar pleoapele îi erau umflate. 
Baronul îi sărută mâna cu efuziune. 

— Doamnă, spuse el cu o sinceritate bine jucată, va 
trebui să vă întoarceţi curând. Doresc acest lucru. 

Christine zâmbi, fără a avea timp să se prefacă. Genele îi 
sclipeau. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

Baronul zâmbi şi el, arătându-şi un colţ, şi cei doi 
adversari ireductibili schimbară o privire care nu era 
indiferentă. Christine se întoarse spre Anne şi o luă în braţe 
fără s-o strângă: p 

— La revedere, fata mea cea mare. lţi doresc să fii 
fericită! Restul nu contează. 

Anne ar fi vrut să răspundă, dar i se uscase gâtul. Gura, 
în loc să i se deschidă, se încreţi într-o tresărire şi Christine 
urcă în trăsură. Guilhen pocni din bici, şi Flambard, care nu 
era obişnuit să fie înhămat, scutură hulubele dansând. 
Osiile trosniră. Guilhen slăbi strânsoarea frâului şi trăsura 
se urni din loc. Christine scoase capul pe geamul portierei 
dar îl retrase deîndată pentru a-şi şterge lacrimile. Acum, 
era singură. În mijlocul familiei, te enervai, te plictiseai, dar 
nu te simţeai niciodată singur. 

Scoase o mână pe geam şi o agită în aerul rece. „Poate 
mă vor chema înapoi, îşi spuse ea”. Dar roţile se învârteau 
scârţâind şi nimeni nu alerga pe drum. Christine nu-şi mai 
flutură mâna, o aşeză cu violenţă pe scaun şi privi cu un 
aer ameninţător norii agăţaţi de coastele muntelui: „La 
naiba, familia! Şi trăiască singurătatea!” Avea să trăiască în 
sfârşit, să se distreze liberă până la moarte. 

Anne şi baronul urmăriră multă vreme trăsura cu 
privirea, fără să schimbe un cuvânt. O gaie se rotea pe 


cerul liliachiu şi scotea, din când în când, un țipăt pă- 
trunzător. Soarele străbătea zdrenţe de ceaţă şi arunca 
focuri intermitente peste băltoacele de apă şi scoarţele 
lucitoare ale copacilor spălate de ultima furtună. Baronul o 
porni primul la drum. 

— Acum, spuse el, situaţia este clară. 

Înainta spre castel cu un aer distrat. Anne mergea foarte 
aproape în spatele lui. Ardea de dorinţa să stea de vorbă cu 
el şi pregătea tot felul de fraze pe care le uita imediat. Dar, 
ajuns în curte, el făcu stânga-mprejur: 

— Te duci în camera ta, nu-i aşa? Eu o iau spre fermă. 

Anne se duse să se închidă în camera ei, cu moartea în 
suflet, iar baronul, satisfăcut că a rămas singur, se 
îndepărtă cu paşi mari. Dar, aproape de fermă, o luă pe 
cărarea muntelui şi se opri pe culmea primei coline, la 
adăpostul stejarilor. Privind spre câmpie, îl zărea pe 
François care repara un zid de piatră necioplită sub livada 
de migdali. „Aveam intenţia să-i vorbesc, gândi el, dar 
trebuie să mă mai gândesc. Situaţia se complică.” 

Îşi încheie haina până la guler şi se aşeză pe o piatră 
plată, cu genunchii ridicaţi. „Da, îşi spuse, de acum înainte, 
iată-mă legat. Micuța asta îmi cade în spinare tocmai când 
vreau să pornesc în căutarea tâlharilor. Acum am o misiune 
de suflet, şi este o piedică în poziţia mea.” 

Luă o piatră de pe jos şi o strânse în mână cu putere. 
Simţea nevoia să strângă în pumn tot felul de obiecte 
pentru a lua o hotărâre şi să stea în plină natură ca să 
judece limpede. „Ei! continuă el în gând, o să încercăm să 
le împăcăm pe toate. De fapt, nu mă deranjează să 
cumulez responsabilităţile. Guilhen va păzi castelul în lipsa 
mea şi va avea grijă de fată.” 

O imagine fericită apăru în mintea lui, în care de 
cincisprezece zile sălăşluiau numai preocupări sumbre: se 
înapoia de la vânătoare, rupt de oboseală, plin de praf, şi 
nepoata lui întindea braţele spre el; nişte braţe fragede 
care miroseau a migdale. Dar această imagine de pace 
cedă locul unei nelinişti precise: Oare Anne va fi 
înţelegătoare? Se va resemna oare văzând că bărbaţii ac- 


ţionează fără ea, şi putea oare s-o trimită să-şi vadă de 
gătelile ei fără să-i rănească virtutea? Dar dacă i-ar rezerva 
o participare secundară, un mic rol? Nu! Fata nu se va 
mulţumi cu atât şi riscul era prea mare. La prima alertă, o 
s-o ducă la mama ei. 

„Şi totuşi o iubesc, gândi baronul. Numai ea mă leagă de 
viaţă. În vinele noastre curge acelaşi sânge şi sunt tentat s- 
o înrolez: un scutier cu fustă, de ce nu? Ba nu! Ce nebunie! 
să fim prudenţi până la manie! L-am lăsat să moară pe fiul 
meu, e de-ajuns”. Şi baronul îşi aminti cu nelinişte de 
discuţia avută cu abatele de Corvelle, canonic la Apt. 
Christine, verişoara lui, îl chemase la Chanflorin, cu două 
zile înainte de înmormântare. Acest ecleziast rafinat nu-l 
înţelesese pe baron, care îi vorbea fără menajamente 
despre sinucidere. 

— Să raţionăm, domnule! spuse el, potrivindu-şi 
dicţiunea. Fiul dumneavoastră, crescut în sentimente creş- 
tineşti, n-a putut să atenteze la viaţa lui. Numai boala este 
de vină pentru acest gest nelegiuit. Căci nu mai era în 
deplinele lui facultăţi mintale. 

— Asta-i bună, exclamase baronul cu naivitate, dar uitaţi 
de scrisoarea lui? Nu mai încape îndoială. 

— O scrisoare nu dovedeşte nimic. Şi adesea nebunia 
atinge luciditatea. 

Şi, cum baronul, puţin năucit de durere, insista să-i 
împărtăşească preotului scrupulele sale, acesta răspunsese 
iritat: 

— În fine, domnule, Biserica iartă. Vreţi să fiţi mai puţin 
indulgent? 

Şi acest preot blajin amintise, fără nici o tranziţie, rolul 
eminent jucat de Olivier de Sagne în Parlament. Nu se 
cădea să sacrifici memoria unui bărbat de elită unor pudori 
de conştiinţă. Defunctul era un bun creştin. Nimeni nu 
trebuia să se îndoiască de asta. 

Baronul înţelesese în cele din urmă că abatele de 
Corvelle, aflat în fruntea unei facţiuni duşmane iezuiţilor şi 
raliată jansenismului din spirit de şicană, fără o adevărată 
convingere religioasă, nu dorea decât un lucru: să-şi 


servească partidul, verişoara, iar pentru rest închidea ochii. 
Îl cuprinsese atunci un fel de confuzie amestecată cu 
repulsie. În felul acesta, printr-o piruetă, era escamotat cel 
mai îngrijorător dintre cazurile de conştiinţă. lată cum îşi 
făcea bunul păstor socotelile şi cum răspundea de turma sa 
în faţa Domnului. Salvarea lui Olivier, a sa, cea a unei 
familii complice la o impostură atârnau mult mai puţin 
decât vanitatea unei verişoare sau strălucirea unei coterii. 
Baronul, care veghea corpul lui Olivier de două zile şi două 
nopţi, nu mai înţelegea limbajul diplomaţiei şi se răzvrătea 
în faţa jocului clasic al discreditărilor. La marginea 
prăpastiei în care căzuse fiul său, era însetat de adevăruri 
imaculate. Îi mulţumise cu integritate canonicului de 
Corvelle, fără a declina în mod explicit serviciile sale, şi se 
dusese lângă preotul din Auribeau. 

Abatele Magnan îl ascultase cu un aer sever, strângându- 
şi pumnii mari şi roşii pe o sutană roasă. Apoi repetase de 
trei ori la intervale egale: 

— E foarte grav. 

Şi ritmul acesta apăsător îl impresionase pe baron. 

— Un păcat fără iertare, continuase abatele. luda s-a 
spânzurat pentru că era luda. 

— Olivier trebuie să fi fost foarte nefericit. 

— Nu asta-i adevărata cauză. î 

Preotul clătină din capul său rotund. Intreaga lui fiinţă 
pământească exprima o certitudine încăpăţânată. 

— Adevărata cauză era în sufletul lui care îşi pierduse 
credinţa. 

— Nu! replicase baronul cu o voce schimbată. Simbolurile 
vă fac să uitaţi omul. 

Dar indignarea lui era lipsită de convingere lăuntrică. 

— Nu mă preocupă decât omul în faţa lui Dumnezeu. Fiul 
dumneavoastră se îndepărtase de EI... ca şi dum- 
neavoastră, domnule baron. 

Şi bătrânul, care nu se temea niciodată de infern, tre- 
murase puţin. Bunul preot îl sfida cu privirea, cu capul vârât 
între umeri şi bărbia adunată pe gât ca un boar care 
înfierează o vită. Obrajii prost bărbieriţi şi ridurile cu porii 


dilataţi păreau animate de o mişcare vibratorie. Adăugase 
cu o voce înăbuşită pe care baronul nu i-o cunoştea: 

— Îmi iau răspunderea să-l înmormântez. E un mare 
păcat. Vom da amândoi socoteală în faţa Domnului. 

— În aceste condiţii, mă opun, răspunsese baronul foarte 
emoţionat; o să-l îngropăm fără slujbă. 

— Nu! Ţăranii dumneavoastră care sunt enoriaşii mei nu 
ar înţelege asta. lar eu vă iubesc prea mult ca să suport 
una ca asta. 

Amintindu-şi aceste cuvinte, baronul simţi că i se 
umezesc ochii. „Desigur, îşi spuse, Olivier nu şi-ar fi pus 
capăt zilelor dacă şi-ar fi păstrat credinţa, dar, pentru că a 
pierdut-o, să-şi fi rătăcit oare puterea şi curajul de a trăi? 
Asta este întrebarea.” 

Auzi un zgomot uşor în spatele lui şi întoarse capul. Un 
şoarece de pădure, pe jumătate îngropat în pământ, 
strângea în bot un şarpe mic care se răsucea. Privirea lui 
înveselită urmărea cu interes inelele de sticlă pe care le 
arunca reptila. „Din păcate, gândi baronul, nu iubesc decât 
viaţa. E de ajuns să văd un şoarece ca să mă distrez. 
Degeaba mă rog ore în şir, în genunchi, pe pietre, sau cu 
faţa la pământ, nimic nu tresare în mine.” 

Se întrebă, cu puţină îngrijorare, dacă fusese întotdeauna 
aşa. Cum reacţiona când era copil? Voi să-şi reamintească 
primele emoţii de creştin în faţa sfintei jertfe a liturghiei şi 
nu întâlni decât amintiri profane: uimire în faţa gesturilor şi 
culorilor, adeziune muzicală la incantaţii. Istoria sfântă îl 
impresionase, la fel cum îl impresionase mai târziu istoria 
Franţei şi campaniile din Turenne, dar misterele religiei pe 
care nu le contestase niciodată vorbeau imaginaţiei lui într- 
un grai de neînțeles. lubea riturile şi le respecta la fel ca 
atâtea tradiţii a căror respectare trebuia să aducă în viaţa 
de toate zilele un anumit echilibru şi se ridica împotriva 
liberilor-cugetători al căror ateism, după el, nu era decât un 
alibi: „Oamenii aceştia, spunea el, au alte mobiluri. Işi 
folosesc impietatea în scopuri politice sau pentru a-şi sa- 
tisface nişte aspirații josnice; de exemplu: să distrugă.” 

Vocea aspră a abatelui Magnan veni din nou să-l 


tortureze: „Adevărata cauză era în sufletul lui care îşi 
pierduse credinţa”. Hotărât lucru, aceşti jansenişti - şi 
abatele Magnan figura printre janseniştii convinşi - nu 
dădeau două parale pe suferinţa omenească. Nu concepeau 
altă explicaţie în afară de credinţă, supunându-se unor 
concepţii arbitrare de segregaţie: un suflet simplu sau 
înflăcărat pe care Dumnezeu îl părăsise, nu mai exista 
pentru ei. „Căci, în sfârşit, îşi spuse baronul, fiul meu avea 
desigur un scop, un ideal”; dar fantoma lui Olivier îl privea 
cu un zâmbet batjocoritor. Bătrânul gentilom îşi trosni 
degetele, le răsuci maşinal şi se întrebă dacă indiferenta lui 
faţă de religie nu-l contaminase pe Olivier. Băiatul acesta 
nu-i semăna; conştiinţa lui neliniştită avea nevoie să fie 
susţinută de o forţă exterioară ca pentru a se sprijini pe 
nişte adevăruri transcendente. Poate că avea nevoie deo 
atmosferă de pasiune şi de misticism ca să se desfăşoare? 
Baronul se şi considera vinovat dar, în cele din urmă, 
dorinţa de penitenţă îl indignă: la naiba cu pocăinţa! N-o să 
se apuce să amestece toate cărţile şi să se acuze de păcate 
himerice pentru a-l dezvinovăţi pe Olivier. El alesese să 
moară aşa cum o iei la fugă. Se eschivase în faţa 
responsabilităţilor lui de om. Cum puteai să abdici în felul 
acesta? Baronul nu concepea alt imperativ decât lupta în 
faţa adversarului. În durerea de nesuportat şi mila 
nemăsurată de care era cuprins, sinuciderea lui Olivier îl 
dezgusta ca o înfrângere acceptată. „Un om de neam 
rezistă până la capăt, gândi el. Adevăraţii aristocrați sunt 
cei care rezistă sau mor de o ghiulea de tun; iar bunele 
maniere nu servesc decât pentru a preîntâmpina 
epuizarea.” 

Urca în el o dorinţă de acţiune, de răzbunare, pentru a 
compensa deruta fiului său. Acum, situaţia nu mai suporta 
amânare. Putea, fără înconjur, să ia iniţiativa, fără să-şi 
facă scrupule în privinţa lui Olivier. Christine părăsise şi ea 
partida, iar baronul, preocupat s-o ignoreze total, să se 
opună universului pe cale să se prăbuşească în care ea era 
floarea, nu visa decât cavalcade, arme albe şi pistoale, dar, 
de data aceasta, fără vreun gând ascuns. Caracterul 


copilăresc şi desuet al acestor proiecte epice îi plăcea. 
Trebuia să te păzeşti de scepticismul contemporan ca de 
rugină. La originea marilor impulsuri sentimentale şi de 
gândire, puerilitatea ocupa mai mult loc decât ironia, şi 
entuziasmul naiv înlocuia inteligenţa. lar când privea acest 
discernământ de croitor între actual şi desuet, era de ajuns 
să te înalţi puţin ca să te desprinzi de el. O conştiinţă 
demnă de acest nume nu ţinea seama de idolii opiniei. Da, 
era timpul să organizeze o expediţie solidă. Împrejurările 
erau favorabile. Pe tâlhari locuitorii din Vacheres şi Gignac îi 
zăreau mereu. După o carieră glorios începută, păreau că 
se opriseră şi nu comiteau, dacă se prezenta ocazia, decât 
furturi fără importanţă, iar inactivitatea lor relativă trezea în 
cel mai înalt grad atenţia baronului. Dobândise aproape 
certitudinea că  roşcovanul şi banda lui aveau o 
ascunzătoare sigură într-un triunghi delimitat de satele 
Vacheres, Viens şi Gignac. François juca pe lângă baron 
rolul de informator acreditat. Cu multă abilitate şi discreţie 
îi trăgea de limbă pe ţăranii cu care era prieten sau pe 
fermierii din Saint-Martin-de-Castillon care treceau prin 
Auribeau. Baronul avea încredere deplină în el; ca şi în 
Bernard de Chaume pe care îl cunoscuse în ziua funeraliilor. 
Revedea şi azi crucea purtată de abatele Magnan, crupa lui 
Flambard, înhămat la carul cu coviltir negru, chiparoşii care 
se legănau sub nori şi cârdul acela de sturzi care se rotea în 
loc pe cerul posomorât. Şi, în spatele lui, Bertrand de 
Chaume vorbea. Vocea lui de fagot răsuna deasupra 
cortegiului şi deasupra câmpurilor. Spunea anecdote simple 
pe care bătrânul le asculta, cu un nod în gât. Christine 
întorcea capul cu un aer ofensat, făcând semn ofițerului din 
jandarmeria călare să coboare tonul. El se sinchisea de asta 
ca de cizmele lui şi baronului îi plăcea. Mai târziu, 
încheiaseră o alianţă, pe ocolite. Bertrand de Chaume, în 
calitate de comandant al jandarmeriei din Digne, putea să-l 
ajute, să intre în vederile lui, adică să neutralizeze ancheta 
oficială, să împiedice orice publicitate, în loc să folosească 
metodele zornăitoare ale jandarmeriei de tradiţie. Or, 
oraşul Apt cădea tocmai în competenţa teritorială a oraşului 


Digne. Hotărât lucru, pionii se aliniau de minune. 

„Şi Maynier? gândi deodată baronul. Aş vrea să ştiu 
părerea lui. Oare s-o fi făcut bine?” 

Maynier îl trimisese pe Suret la înmormântare, ca să se 
scuze. Era deznădâăjduit că nu putea veni, dar nu era de 
glumit cu o febră bilioasă ce nu-l slăbea deloc. Baronul 
hotărî să-l viziteze neîntârziat, a doua zi cel mai târziu. Va 
pleca dis-de-dimineaţă şi îl va găsi în pat. De ce nu? 

Un nor rotund interceptă soarele, urmat de o ploaie de 
plumb alunecos în azurul pâclos, şi boabe de grindină 
fanteziste începură să cadă peste tufişuri cu un zgomot de 
toporişcă. Baronul se aplecă să-l vadă pe Frangois. Tânărul 
continua să repare zidul fără să-i pese de aversă; apoi îşi 
şterse obrazul cu mâneca, îşi scoase cămaşa, o puse la 
adăpost sub pietre şi îşi continuă treaba, gol până la brâu. 
„Are dreptate, îşi spuse bătrânul, e o alarmă falsă. Din când 
în când, cerul se distrează să-i înşele pe burghezi, dar 
ţăranii nu se lasă înşelaţi.” Într-adevăr, grindina încetă. 
Stropii de ploaie seceraţi de vânt dispărură deasupra 
câmpiei. Tunetul bubui ca să facă impresie, dar fitilul era 
muiat. Un stol de pui de potârniche ţâşni dintr-un desiş ca o 
lovitură de carabină, trecu pe deasupra capului baronului 
cu un zgomot ameţitor de aripi şi dispăru într-o umbră 
roşcată. Bătrânul gentilom fluieră de două ori ca să-l cheme 
pe François care agită braţul în semn că a înţeles, îşi trase 
cămaşa, şi o luă pe cărarea muntelui. Baronul îi ieşi înainte. 

— Băiatul meu, spuse el, vreau să stau de vorbă cu tine. 

Tânărul îl privi fără să răspundă, cu o expresie de atenţie 
lacomă. 

— Mă gândesc adesea la tatăl tău, spuse baronul. 

— Ştiu asta. 

— Şi mai ştii că la vânătoare mă întorc întotdeauna pe 
urmele vânatului. 

— Da, domnule baron. 

— Atunci, ascultă! Ai să pleci în recunoaştere şi ai să te 
instalezi la Vacheres, ca să vinzi grâu. Vei locui în sat. Am 
să-ţi dau eu bani. Nu e nevoie să se ştie de unde vii. Dacă 
te întreabă cineva - şi desigur are să te întrebe - inventezi 


o regiune pe care o cunoşti bine. 

— Tour-d'Aigues; am lucrat acolo. 

— Tour-d'Aigues, e perfect. La Vacheres, fii prudent! 
Contez pe tine ca să dezlegi limbile şi am încredere în 
îndemânarea ta, dar trebuie să ai răbdare. Dacă grăbim 
lucrurile, nemulţumim norocul. Fereşte-te, de asemenea, să 
pari prea isteţ, prea dezgheţat, fără să faci totuşi pe 
prostul. În fine, pe cât posibil, să treci neobservat! Asasinii 
tatălui tău nu te-au văzut niciodată, dar nu uita că şeful lor 
e inteligent. Fără îndoială că au un prieten în sat. Şi acum, 
când vrei să pleci? 

— Când credeţi dumneavoastră. Cu cât mai curând, cu 
atât mai bine. 

— Asta este şi părerea mea. Atunci, mâine dimineaţă, la 
prima oră. Am să-ţi dau banii, o puşcă de vânătoare şi două 
pistoale. La întoarcere, dacă îţi mai rămân bani, ai să mi-i 
dai înapoi; dar ai să păstrezi puşca şi pistoalele. Nu-mi 
mulţumi! Am nevoie de un om călit. lei calul de la fermă. 
Pentru moment, mama ta şi Guilhen n-au nevoie de el şi, în 
orice caz, o să li-l împrumut pe Flambard. Incarci grânele, 
încă din seara asta, în căruţa care nu scârţâie. E cea mai 
uşor de mânat. N-are rost s-o umpli. Nu ţin să-mi lipsească 
făina, în iarna asta. Asta-i tot! La revedere, băiete dragă! 

Se despărţiră în faţa migdalilor. François plecă demn, cu 
paşi măsuraţi, dar, la cotitura potecii, crezându-se la 
adăpostul privirilor, începu să alerge, neputând să se 
stăpânească, să ţină adunate laolaltă încordarea picioarelor 
şi mândria inimii. Baronul înţelese şi zâmbi. 

— Viitorul e cam nebun, şopti el. 

Soarele, ferit de nori, îi arămea faţa. 


CAPITOLUL XI 


Balthazar Maynier nu fusese niciodată bolnav. Considera 
sănătatea ca pe un bun de familie şi găsea foarte firesc să 
beneficieze de favorurile sale. De aceea, când în dimineaţa 
aceea de 6 noiembrie, după ce vomitase, a fost nevoit să 
se bage în pat şi să adune pături peste el, încercă un 
sentiment muşcător de nedreptate şi de umilinţă. Tremura 
din cap până în picioare sub patru straturi de lână şi vedea 
pereţii camerei legănându-se şi dispărând într-o lumină 
verde-albăstruie. 

„Trebuie să fie o indispoziţie trecătoare, îşi spuse el. Să 
aşteptăm cu răbdare câteva minute şi situaţia se va lim- 
pezi.” Dar minutelor le plăcea să-şi încetinească ritmul în 
hula care scutura patul ca pe o cochilie, iar situaţia, departe 
de a se limpezi, se acoperea de smoală. După frisoane 
urmase o senzaţie de presiune la nivelul hipocondrului 
drept, întreruptă, la intervale regulate, de spasme care se- 
mănau cu nişte muşcături. Maynier hotărî să se scoale ca 
să înfrunte răul dar de îndată ce se ridicase pe pernă, un 
cutremur de pământ îl luă drept epicentru: nişte mase in- 
forme târau cu ele camera făcută bucățele în timp ce po- 
deaua se desprindea şi se scufunda. Farmacistul se trezi 
culcat, cu capul băgat sub cearşaf. Tremura mai tare ca 
oricând, clănţănea din dinţi şi transpira. 

In jurul orei nouă, Berthe intră în cameră cu o mătură şi 
se miră de dezordinea care domnea în pat: „Ce naiba a vrut 
să pună la cale cu toate păturile astea? Bineînţeles că a 
pierdut ceva. In privinţa asta, toţi bărbaţii seamănă între ei: 
împrăştie.” 

Deodată, auzi un zgomot ciudat: „Un şoarece! îşi spuse 
ea cu groază, un animal dedesubt!” şi trase de cearşaf ca 
de o funie. Strigătul pe care îl scoase zărindu-şi stăpânul 
răsună peste zece camere, urcă pe scară ca o rachetă, 
ajunse până la mansardă şi ţâşni prin lucarne pentru a 
curge şiroaie pe acoperiş. Maynier o privea cu ochii dilataţi, 
gura deschisă şi faţa de culoarea unui pantof uzat. „Ciumă! 
gândi ea ridicând braţele spre cer, ciumă sau holeră! A şi 
murit, nu încape nici o îndoială.” Dar defunctul o făcu 
neghioabă, cu o voce sugrumată. 


— Ah! strigă ea cu recunoştinţă. Mi-a fost aşa de frică. 
Credeam... 

— Nu, nu încă! răspunse Maynier. 

Apoi adăugă, scrâşnind din dinţi: 

— Încearcă să descurci puţin toate astea! Şi du-te să 
cauţi un medic! 

— Pe care, domnule? Pe Noblat sau pe Buchet? 

Această întrebare punea o problemă greu de rezolvat 
pentru un farmacist. Noblat şi Buchet îi trimiteau fiecare un 
număr sensibil de clienţi. Era greu să soliciţi îngrijirile unuia 
fără a-ţi atrage nemulţumirile celuilalt. In calitate de 
comerciant, Maynier îl prefera pe Noblat, care nu se 
zgârcea la numărul medicamentelor prescrise şi ale cărui 
reţete erau înnegrite de atâta scris. Dar, ca bolnav, în- 
crederea lui se îndrepta spre Buchet, care ezita întotdeauna 
înainte de a lua vreo hotărâre terapeutică, ezitare care 
permitea uneori bolnavului să se vindece. 

— Buchet! hotărî el, după ce oftă. Dar du-te şi caută-l 
imediat! Ai să aranjezi păturile mai târziu. 

Berthe ascultă cu docilitate, nu fără a descurca şi a în- 
tinde pe îndelete păturile pe pat. Maynier recunoscu în 
acest detaliu că era femeie. Privi cum descreşte, la orizon- 
tul camerei, fundul ei mare legănat şi o auzi forfotind pe 
scară. Frisoanele încetaseră, dar transpira şi mai tare, şi 
coastele îi erau străbătute de dureri fulgerătoare la inter- 
vale din ce în ce mai scurte. 

„Ce-oi fi înghiţit? se întrebă el. Ce carne stricată, ce 
ciuperci m-au otrăvit aşa?” Incercă să ridice capul spri- 
jinindu-se pe coate, dar cutremurul începu din nou şi capul 
îi căzu. Lunecă cu totul într-un puț în care ideile negre 
fermentau sub o fiertură tulbure. 

Buchet sosi pe la ora zece şi îl examină cu multă atenţie. 
Îi ceru să scoată limba şi o palpă ca să aprecieze elas- 
ticitatea ţesuturilor, îi întoarse pleoapele ca să studieze 
umorile şi îi frământă îndelung burta. Bolnavul îşi muşca 
buzele ca să nu ţipe şi jupân Buchet se mira: „E ciudat, 
repeta el, n-aveţi aerul că suferiţi”. La sfârşit, Maynier, scos 
din răbdări, strigă că acest exerciţiu de brutar îl făcea să 


îndure martiriul, iar omul de ştiinţă scoase un oftat de 
uşurare: 

— Perfect! spuse el. Este exact ce gândeam. 

Apoi adăugă, frecându-şi mâinile: 

— Totul e în ordine, dragă domnule. Nu văd nimic 
anormal. 

„Omul ăsta îşi bate joc de mine, gândi Maynier. Mă 
găseşte întins ca un sac spart şi nu vede în asta nimic 
anormal. Trebuia să-l chem pe Noblat.” 

— Aţi descoperit? întrebă el. 

În loc să răspundă, medicul îşi puse pe nas nişte ochelari 
rotunzi şi studie cu o grijă meticuloasă dantura şi gingiile 
pacientului: 

— Fluctuant! Congestiv dar fluctuant! murmură el cu un 
aer de cunoscător. 

— Aţi descoperit? repetă Maynier. Care-i numele răului 
meu? 

— O febră continuă bilioasă, răspunse Buchet pe un ton 
distrat. 

„Curiozitatea mea are aerul să-l surprindă, gândi far- 
macistul. E totuşi fenomenal. Încă nu sunt într-un borcan.” 
Nu-l mai recunoştea pe Buchet. De obicei, medicul îl aborda 
cu o politeţe puţin ştearsă, aproape timidă. lar astăzi, ce 
însemnau aceste aere de superioritate şi această bonomie 
condescendentă? 

— E grav? întrebă el. 

— Nu. Nu tocmai. Cu condiţia să vă îngrijiţi energic. Va 
trebui să urmaţi tratamentul cu exactitate. Orice neglijenţă 
poate întârzia vindecarea sau poate să-i fie fatală. 

Maynier voi să pună câteva întrebări despre această 
boală de care nu auzise, dar fiecare cuvânt îl costa nişte 
eforturi dureroase, şi limba, stânjenită de dorinţa de a vo- 
mita, nu-l asculta. Buchet profită de aceasta făcându-l să 
remarce că un bolnav în starea lui nu trebuie să vorbească 
şi nu are nici o nevoie să-şi frământe creierii. Medicul se 
afla acolo ca să-l ajute. De acum înainte, medicul gândea 
pentru el. Şi, pe nepusă masă, cu spontaneitatea aceea 
derutantă a savanților, goli un coş întreg de explicaţii în 


capul lui Maynier: febra continuă bilioasă provine 
concomitent de la o bilă în efervescenţă în primele căi şi de 
la acreala caldă a sângelui. Cursul bolii variază după 
cantitatea şi calitatea fermenţilor care se află în primele căi 
şi după cum sângele se înfierbântă mai mult sau mai puţin 
sub efectul căldurii, al densităţii sau al acidității. Nu trebuie 
confundată cu febra putridă; şi totuşi... 

Şi jupân Buchet, mândru să-şi etaleze erudiţia în faţa 
unui farmacist culcat, demonstră că cele două afecţiuni 
care se deosebeau în ceea ce priveşte simptomele secun- 
dare erau asemănătoare ca fond şi aveau o origine 
comună. În sprijinul acestei teorii, cită numeroase exemple 
practice în care confratele său Noblat juca aproape 
întotdeauna rolul unui om simpatic şi bine intenţionat, dar 
cu totul erau asemănătoare ca fond şi aveau o origine 
comună, signifiant pe plan profesional. 

— Acum, ca să revenim la cazul care ne interesează, 
spuse el pe un ton glumeţ, al cărui umor Maynier nu-l 
aprecie deloc, eu nu sunt de părere să începem prin a vă 
lua sânge. Medicina evoluează, şi este un monument de 
prostie să urmezi orbeşte metodele străvechi. Am senti- 
mentul că luarea de sânge nu vindecă decât bolnavii care 
duc o viaţă grea. 

Şi jupân Buchet începu să râdă. Maynier nu-l imită, era 
foarte ocupat cu furia intestinelor lui şi se întreba, 
stăpânindu-şi strâmbăturile, cum puteai perora atâta vreme 
şi atât de nestânjenit cu aşa de multe viscere în corp. ÎI 
privea pe medic printre lacrimile de sudoare, şi găsea că 
are o mină înfloritoare. Spectacolul acesta nu era decent. 
Or, dimpotrivă, Buchet nu era sănătos deloc. Tuşea tot 
timpul, suferea de ameteli, de aciditate, greutate la stomac 
şi reumatisme, dar detesta să se îngrijească. Nevestei sale, 
care îi reproşa această purtare, îi răspundea: „Mi-ajung 
bolnavii mei”. Faţa scofâlcită, cu tâmple vineţii, încadrată 
de păr cărunt, era devorată de nişte ochi extrem de mobili, 
de un negru profund. Un nas mic de dihor cu marginile 
umede dădea fizionomiei lui un aer batjocoritor. Era greu, 
în prezenţa lui, să rămâi indiferent. 


— Nu, reluă el, nu vom începe prin a vă lua sânge. În 
primul rând trebuie să vă uşurăm stomacul. Apoi vom 
evacua vintrele. Trebuie să împiedicăm ca fermenţii din 
primele căi să se infiltreze în sânge; mă urmăriţi? Pentru 
stomac, nu vă dau decât un vomitiv. Dar, în cazul acesta, 
permiteţi să dozez eu prepararea. De obicei, puneţi patru 
boabe, nu-i aşa, la douăsprezece uncii de apă de râu. După 
părerea mea, nu trebuie mai mult de trei boabe. In loc să 
împărţiţi amestecul în trei părţi egale, ca de obicei, 
împărţiţi-l în patru, vă rog... luate din sfert în sfert de oră. 
Dozele trebuie eşalonate cât mai mult posibil pentru a 
obţine o mai bună asimilare a medicamentelor. Asta este 
teoria mea. 

Şi jupân Buchet, electrizat de vitalitatea memoriei sale, 
fixă apoi proporţiile poţiunii purgative majore. Aici, din nou, 
schimbă toate cifrele, nevoind să se hotărască a folosi 
cantităţi tradiţionale. Crescu doza de senă, dar reduse 
sarea Glauber, siropul de verigariu şi pulberea laxativă. ŞI 
această preocupare pentru originalitate îl irită foarte tare 
pe Maynier, care îşi cunoştea bine meseria şi nu putea din 
nefericire să se apere, în starea de ruină fizică şi de 
marasm intelectual în care se afla. 

Apoi, jupân Buchet reclamă prezenţa Berthei şi cea a lui 
Tasseron,  preparatorul, cărora le dădu instrucţiuni. 
Recomandă bolnavului să aibă răbdare, să nu fie îngrijorat, 
să aibă încredere în natură şi în medicul său, îi pipăi puţin 
gâtul, ridicând ochii la cer, şi îşi luă rămas bun de la el, pe 
un ton de jubilare dinamică. 

Aşa începu calvarul lui Maynier. Şi încă, în primele zile, 
situaţia părea suportabilă. Sleirea care a urmat surprizei şi 
influenţei bolii asupra unui corp nepregătit avu efectul unui 
narcotic. Dar în curând repaosul forţat inspiră nişte forţe 
rele farmacistului nostru, care se dovedi bolnavul cel mai 
pretenţios, şi cel mai insuportabil din lume. Natura lui 
activă avea oroare de imobilitate, iar contactul permanent 
cu cearşafurile îi incendia pielea. Se plângea că putrezeşte 
în acest giulgiu şi cerea fără încetare aer la picioare. 
Berthe, care primise de la jupân Buchet ordine contrarii, nu 


mai ştia ce să facă. 

— Bunul meu stăpân, spunea ea, nu trebuie să vă 
descoperiţi. 

Şi Maynier tuna şi fulgera, o făcea bătrână ramolită şi, ca 
s-o pedepsească, se prefăcea că se scoală din pat. Ea se 
repezea ca să-l împiedice şi se luptau, corp la corp, ea 
tulburată, el desfigurat de ură. 

Nişte mâncărimi provocate de tranzitul anormal al bilei îi 
congestionau mâinile şi degetele de la picioare; el le 
scărpina prosteşte cu unghiile, făcând să-i dea sângele, şi 
pretindea că cearşafurile sunt de vină, căci Berthe, după 
părerea lui, nu ştiuse niciodată să facă patul. O punea să-l 
cheme pe Tasseron la căpătâiul lui de aproape zece ori pe 
zi, cerea să verifice el însuşi unele preparări şi era îngrijorat 
de mersul prăvăliei, pisându-l pe funcţionar cu întrebări, 
abrutizându-l cu reproşuri şi sfaturi. Reclama prezenţa 
aproape constantă a lui Suret, mai întâi ca să-l 
bărbierească - operaţie care îi epuiza pe amândoi -, apoi ca 
să schimbe mobilele din loc, în sfârşit ca să fie informat. Il 
trimitea în fiecare zi pe bărbierul-factotum în turneu de 
inspecţie la fabrica de lumânări, la primărie, pe domeniile 
de la Planet şi Grangette. Suret trebuia să facă, la 
înapoiere, o dare de seamă sugestivă. Nenorocitul nu avea 
de cele mai multe ori nimic nou să-i semnaleze şi îşi storcea 
creierii pentru a scoate o observaţie originală pe care 
Maynier, în mod obişnuit, o declara stupidă. 

Dar faţă de Berthe, farmacistul se arăta cel mai odios. Nu 
putea s-o vadă intrând în cameră fără să bombăne, uitând 
că o chemase şi că nu era în stare să se lipsească de ea. 
Folosea toate pretextele ca să cârtească. O acuza pe biata 
fiinţă că nu aude bine, că nu înţelege nimic, că este 
stângace, încăpăţânată, că se mişcă greu şi - culmea 
nedreptăţii - că nu are răbdare. Refuza poţiunile pe care i le 
aducea, compresele pe care le propunea, curajoasă, cu o 
mână jilavă, ca în cele din urmă, când ea era sfârşită, să 
accepte totul. Blândeţea, devotamentul Berthei, vocea ei 
maternă îl iritau în cel mai înalt grad. „Nu sunt un bebeluş!” 
răcnea el, ştiind bine că se comporta ca atare şi această 


evidenţă îl umilea. Ai fi zis că toţi atomii lui de judecată 
fuseseră descompuşi de acid. 

Totuşi, această stare de lucruri înceta brusc odată cu 
apariţia lui Buchet. Bolnavul se liniştea, îl asculta pe medic 
cu modestie şi supunere, formula nişte observaţii timide 
sau punea întrebări care semănau cu nişte rugăminţi: 
„Când am să pot să mă scol din pat întreba el; sau: „Nu 
credeţi că o jumătate de clapon mi-ar face bine?” Şi Buchet 
răspundea: „O să vedem”, pe un ton vesel. Apoi râdea de 
mutra amărâtă a farmacistului şi de culoarea lui ca ceara. 
Maynier nu se supăra niciodată. Se prefăcea chiar că 
zâmbeşte, strâmbând din nas. Dar, după plecarea 
medicului, exploda: Destul cu supa chioară, limonada şi 
zeama de lămâie! lar cât despre infuzia din cremă de 
tartru, nici nu mai voia să audă, nici măcar să-i suporte 
mirosul, cu riscul de a azvârli ceştile în tavan. Berthe să 
bage bine de seamă. Gata cu compresele, prafurile şi 
pilulele! Gata cu laxativele, vomitivele sau licorile ipocrite! 
Un clapon, ori nimic! Un clapon şi un clondir! Buchet ăsta 
nu era bun să îngrijească decât netoţii. Ce idee să-l chem! 

Totuşi, când Berthe sau Suret îi propuneau stăpânului lor 
să-l aducă pe Noblat, Maynier răspundea pe un ton fără 
replică: 

— Nu! Am început cu el. Vreau să se simtă răspunzător. 

De fapt, Buchet îi câştigase încrederea. Farmacistul nu 
aştepta vindecarea decât de la el. 

Zece zile mai târziu, când febra scăzu, când durerile 
încetară, când indispoziţiile deveniră suportabile şi când 
începu să mănânce cu îngăduinţa de a se scula din pat un 
sfert de oră pe zi, Maynier îşi regăsi personalitatea de 
altădată. Chipul său părăsi tonurile de gutuie ofilită pentru 
a-şi relua culoarea sănătoasă de cărămidă. Gura îşi regăsi 
prospeţimea şi supleţea, iar în ochii larg deschişi străluci 
indulgenţa. 

Într-o bună dimineaţă, o chemă pe Berthe cu o voce 
blândă şi îi spuse: 

— Îmi dau seama că m-am purtat foarte rău. 

— Oh! Cât despre asta, ce să mai vorbim, domnule! 


răspunse ea cu un oftat adânc. 

— Nu sunt obişnuit să fiu bolnav, reluă el pe un ton amar. 
Inactivitatea parcă mă face nebun. 

— Nebun. Cuvântul nu e exagerat. 

— Mi-e cam ruşine. Trebuie să mă ierţi. 

O privea cu atâta candoare încât ea-şi întoarse capul ca 
să-şi şteargă două lacrimi. „Ah! bărbaţii ăştia! Promiţi să te 
răzbuni, şi uite-i că te iau la sentiment. O buză de copil şi 
nişte ochi de căprioară. Cât suntem de proaste, Doamne!” 

— Domnul se simte mai bine, spuse ea. Asta e 
principalul. 

— Berthe, sărută-mă! 

— Nu, domnule. 

— Berthe! reluă el, îngrijorat pentru forța lui, pe un ton 
rugător. 

Ea i se aruncă în braţe, tremurând de emoție şi de in- 
dignare. El încercă o mare plăcere simțind cum zvâcneşte 
această carne pietroasă lângă obrazul său, şi îşi strecură 
mâna în corsajul fierbinte. 

— Nu! spuse ea, oprindu-l. Nu sunteţi destul de întremat. 

Şi se smulse din îmbrăţişare, fericită că îl lasă 
nesatisfăcut şi că are un avantaj asupra lui. 

El rămase singur, întins în patul acela mare, foarte 
necăjit dar zâmbitor. Era atât de bine să fii în conva- 
lescenţă, să simţi sângele proaspăt cum îşi face drum sub 
piele, îţi vorbeşte la ureche. Fără să mai punem la soco- 
teală că era vreme frumoasă: cerul întins ca o batistă 
albastră în cadrul ferestrei. Era ceasul opt. Peste o oră, va 
putea să se scoale şi să se aşeze pe un scaun în salon, cu 
încuviințarea de a scoate nasul afară pe la amiază şi de a 
face câţiva paşi pe stradă, sub supravegherea lui Suret. Il 
autorizase Buchet. Mâine, avea să-l înhame pe Chausson. 
Se va duce până la Planet, de ce nu? Să-l chelfănească 
frumuşel pe şopârla aia de Domard. Poimâine va merge la 
Grangette, se va duce în vie cu Mathieu, va sta la soare şi 
va bea o sticlă de vin alb, spumos. Hotărât lucru, viaţa era 
un lucru straşnic. Era de ajuns să fii bolnav şi să te 
însănătoşeşti ca să-ţi dai seama de asta. După aceea, 


existenţa făcea cât un paradis. 

Berthe îi aduse două felii de pâine cu unt, pe o tavă, cu o 
cană de cafea şi jeleu de coacăze care tremura într-un 
borcan. Duse cu lăcomie o tartină la gură regretând că n-a 
început cu jeleul şi se grăbi să înghită o gură de cafea. 
Hrana îi producea, topindu-se, o fericire imensă. 

— Nu aşa repede! spuse Berthe, cu o voce înduioşată. O 
să vă înecaţi. Pentru la prânz v-am pregătit o surpriză. 

— Pot să ştiu? 

— Nu. 

— Berthe, n-ai dreptul să mă chinuieşti. Mă apucă din 
nou febra când mi se ascunde ceva. Un cotlet de berbec? 

— Da, un cotlet de berbec. 

— Mare? 

— Nu, mic. 

Şi Berthe se îndreptă spre bucătărie cu un pas hotărât; 
Maynier curăţă borcanul de jeleu cu linguriţa, apoi îl linse 
plescăind. Cafeaua îi aprindea în stomac un foc vesel. „Un 
cotlet, îşi spuse, cu fiori de dorinţă; apoi, vinul lui Mathieu 
cu aromă de zmeură. Dar nu trebuie să adorm pe masă. 
Avem alte griji.” Şi Maynier îşi întocmi programul de 
activitate: mai întâi, să ia din nou în mână fabrica, să 
verifice toate conturile împreună cu Delmas, să refacă 
provizia de materiale, să transmită comenzi la Marsilia, să 
revizuiască utilajul şi să facă o vizită prietenească 
personalului; după aceea, să-l perpelească pe jeratec pe 
Dromard şi, după importanţa neglijenţelor sau a fraudelor, 
să-l certe zdravăn; în sfârşit şi mai ales, să se afişeze la 
primărie, să se arate mai prietenos, mai întreprinzător ca 
niciodată; să aducă din nou pe tapet proiectul acela de 
irigație, vorbind în jurul său şi în special adversarilor 
marchizului de Bermond ca să creeze un climat de 
emulaţie. Trebuia să pregătească alegerile de sfârşit de an; 
să contribuie oficial la campania în favoarea marchizului, să 
se mulţumească cu postul de adjunct, dar să-l facă să simtă 
că nutreşte alte ambiţii. Într-un cuvânt, să-l oblige pe acest 
scump om; şi poate peste doi ani, peste doi ani îl vom 
vedea pe Balthazar Maynier, nepot de tăietor de lemne, 


ocupând primul loc. 

Farmacistul îşi lăsă capul pe pernă, cu gura întredeschisă 
şi ochii pierduţi într-un vis: prim-consul! Stăpânul oraşului! 
Atunci să-l vezi roşindu-se, învineţindu-se şi umflându-se în 
pene. Ba nu! El nu urmărea satisfacţiile orgoliului şi ale 
ambiţiei. Titlul acesta de prim-consul i-ar permite accesul la 
adunarea provinciilor. Deputat, reprezentând colectivitatea. 
Va putea atunci să se expună cu elita provinciei: oamenii 
aceia de rând care pregăteau noua societate. Să aibă în 
sfârşit ocazia de a se dărui cu totul, de a-şi pune toate 
calităţile, toate forţele în slujba naţiunii... mai degrabă 
decât să mucezească în uitare, sub constrângerea rutinei şi 
a instituţiilor prăfuite, împiedicat de prejudecăţi arhaice sau 
revoltat de privilegii pe care înşişi aristocrații le 
recunoşteau ca nedrepte. Deputat la adunare! 

Şi Maynier se vedea instalat în capela Penitenţilor ce- 
nuşii, la Lambesc, alături de Pascalis sau de Charles- 
Francois Bouche. În faţa lui, Guvernatorul tronând într-un 
fotoliu acoperit cu un covor roşu, căpitanul gărzilor aşezat 
pe treapta estradei, încadrat de intendent şi de Monseniorul 
Arhiepiscop de Aix. Ce glorie! Dar ce conta gloria. Esenţialul 
era să cunoască tribuni ca Bouche sau Pascalis: să 
primească lumina, să se familiarizeze cu noile concepţii, să- 
şi alimenteze propria îndrăzneală. Viitorul nu se afla în 
opulenţă, nici în reuşita egoistă, ci în acţiunea publică. 
Maynier nu voia să ajungă ca Jean Aillaud, medic la 
Lourmarin, care strânsese o avere considerabilă vânzând 
prafuri purgative, cumpărase sau îşi construise patru 
castele - Montjustin, Vitrolles, Le Castellet, Entrechaux - ca 
să-şi sfârşească zilele la Aix, înconjurat de paraziți, între 
pereţii unui palat somptuos. Nu! Maynier îşi bătea joc de 
cuceririle şi de distincţiile private. Nu avea ambiţii decât 
pentru colectivitate. 

Aşeză tava pe măsuţa de noapte, adună câteva firimituri 
de pâine de pe cearşafuri şi le mâncă, fără a părăsi 
fereastra din ochi. Era atât de frumos afară. Sub cerul de un 
albastru pastel se vedea un acoperiş năpădit de licheni, iar 
olanele parcă erau de carne. Maynier simţea cum i se bat 


încetişor pleoapele. Ce sensibilitate ciudată! Încercă să-şi 
reia firul meditaţiilor politice, dar dorinţa de a se scula, de a 
părăsi odaia aceea, de a merge pe câmp îl făcu să-şi 
schimbe gândurile. Să meargă drept înainte, pe coasta 
dealului, fără ţintă. Fără ţintă? Deodată, o zări, în capătul 
drumului. Venea în întâmpinarea lui, cu chipul impenetrabil, 
oferind soarelui tot metalul din părul ei. 

— Anne, şopti el, 

Imposibil să lupte, să se apere în patul acesta. Explodase 
o pungă de tandreţe. Acum, îl ducea curentul. Omul de 
acţiune, viitorul deputat se înecă în sentiment. 

— Anne, viaţa mea, spuse el. 

Şi fata apăru în faţa căminului în timp ce el îşi expunea 
spatele la foc. Nicio şansă! Destinul îl condamna în farsă în 
timp ce el visa aventuri glorioase. Dar atâta pagubă! Va 
lupta cu mijloacele de la bord: talie mediocră şi ten 
cărămiziu. Dealtfel, ea zâmbise. Ce amintire! „Nimeni pe 
lume, gândi el, nu are buze aşa de dulci. Şi dinţii aceia mici 
care îţi muşcă inima? Pesemne că sunt îndrăgostit 
nebuneşte.” 

Scoase un oftat lung şi mângâie cearşafurile cu vârful 
degetelor. Revăzu sala boltită a castelului, înainte de focul 
de curpen, înainte de primele lumânări, în lumina roşietică 
a ferestrelor care dădeau spre asfinţit, auzi vocea baronului 
vorbind despre atentatul de la Sisteron, apoi propria lui 
voce: „Eu fac parte din categoria oilor”. „Nu!” răspunsese 
baronul. „Nu!” repetase Anne. Ce ecou frumos! Şi Maynier 
visă să i se devoteze, să înfrunte mii de tâlhari. În primul 
rând trebuia s-o vadă mai des, şi să-l servească pe bunic. În 
privinţa asta, cum să evoce moartea lui Olivier? Se vorbea 
despre un accident, dar era vorba desigur despre o 
sinucidere. Totul lăsa asta de presupus, începând cu 
laconismul agresiv al familiei. Ce soartă ciudată a avut şi 
Olivier! Magistrat fără convingere, soţ fără convingere, tată 
de familie fără convingere, ţinând morţiş la condiţia lui de 
gentilom dar sensibil, ca toţi aristocrații din generaţia sa, la 
părerile care puneau la îndoială această condiţie. Cum 
puteai să te îndepărtezi astfel de certitudinile cele mai 


intime, de sentimentele cele mai spontane şi cum să încerci 
să te sinucizi, când viaţa te apucă din toate părţile? Şi care 
erau sentimentele fiicei lui în această privinţă? Ruşine sau 
milă? Maynier se înduioşă: „Este foarte singură, gândi el, cu 
tot curajul ei, mândria şi pasiunea aceea exclusivă pe care 
i-o închină bunicului. Trebuie ocrotită.”. 

Diferenţa de vârstă nu era un obstacol. Ar putea să se 
arate ca un prieten, sub înfăţişarea unui tutore, şi baronul 
ar fi sedus. Dar cum să simulezi prietenia când dragostea îţi 
tulbură minţile, când te înflăcărezi la cel mai mic cuvânt, la 
cel mai mic gest? Haide! Destul cu nebuniile! Anne se va 
căsători cu un om de neamul ei, dezinvolt după plac, care 
va face dragoste cu spirit şi se va plictisi cu distincţie. 
Maynier scrâşni din dinţi: „Într-adevăr, îşi spuse, sunt foarte 
puternice prejudecățile sângelui. Ce avantaj să aparţii unei 
familii de viţă veche! Şi ce victorie să împreunezi vlăstarele 
între ele, în loc să întinereşti seva! Am în vine un bun 
remediu ca să vindec o întreagă generaţie de candidaţi la 
sinucidere.” 

Se auzi un zgomot de voci pe scară, apoi un pas apăsat 
pe care Maynier îl luă drept cel al marchizului de Bermond. 
„Bună treabă! îşi zise el. Am să-l atac cu privire la proiectul 
meu de irigație.” 

Uşa se deschise larg, şi baronul de Sagne înaintă, cu 
amândouă mâinile întinse, introdus de Berthe care se 
retrase: 

— La ora asta în pat! glumi el. Ce ruşine, prietene, şi ce 
păcat! 

— Călău cel ce se distrează să întoarcă cuțitul în rană! 
răspunse Maynier, cu o voce gâtuită de surpriză. 

Această vizită neaşteptată îi producea o mare bucurie. 
Voi s-o exprime dar se împletici în fraze prost construite, şi 
baronul se bucură. 

— Dragul meu, spuse el, odihna vă alterează spiritul. 

Apoi adăugă pe un ton de afecţiune morocănoasă: 

— Nu are importanţă. Sunt mulţumit că vă revăd. 

Lui Maynier îi venea greu să-şi ascundă uimirea. Se 
aştepta să-l vadă pe baron abătut, zdrobit de moartea fiului 


său, dar ochii bătrânului scânteiau de răutate. Să fi fost 
indiferent? gândi Maynier. Dar surprinse în privirea 
gentilomului un soi de sfidare, de voinţă încordată care 
dovedea suferinţe prost înăbuşite. 

— Ei, reluă baronul, să vorbim despre sănătatea dum- 
neavoastră! Ce naiba vi s-a întâmplat? 

Maynier îşi povesti cu sobrietate necazurile. Solicitudinea 
bătrânului îl cam stânjenea. Işi aducea aminte de capriciile 
lui de copil răsfăţat, de răfuielile cu Berthe în pat, de lipsa 
totală de înţelepciune şi de stoicism de care dăduse dovadă 
în timpul bolii, şi nu putea să nu simtă o oarecare jenă în 
faţa acestui om fără slăbiciuni. Îşi exprimă apoi regretele că 
n-a putut veni la înmormântarea lui Olivier şi voi să-şi 
prezinte condoleanţele, dar se lăsă în voia unor declaraţii 
impulsive: moartea lui Olivier îl uluise, şi acest cuvânt 
repetat cu înfrigurare, avea toate accentele reprobării. Nu 
te puteai înşela deloc asupra naturii sentimentelor lui 
Maynier: sinuciderea, ca principiu, îl indigna, îi făcea 
oroare. 

Chipul baronului se posomori. Maynier, tulburat, măsură 
necuviinţa propriei lui sincerităţi. „Parcă mi-am pierdut 
capul, gândi el. Şi doar îmi propusesem să-l cuceresc.” 

— Îl stimam mult pe fiul dumneavoastră, spuse el, dornic 
să obţină iertarea. 

În aceeaşi clipă, gândea: „Te arunci în gura lupului, 
nerodule!” Dar baronul îi întinse mâna: 

— Mulţumesc! spuse el. Sunteţi un prieten. 

Şi ochii lui se opriră cu gravitate pe chipul farmacistului. 
Maynier îi strânse mâna bătrânului cu putere. Il cuprinse o 
bucurie adâncă, care îl ridica deasupra orgoliului, a 
speculațiilor egoiste şi a tuturor calculelor. „Puţine lucruri 
ne despart”, îşi spuse el, visând să se sacrifice. Foarte 
emoţionat la rândul său şi preocupat să curme so- 
lemnitatea acestor efuziuni, baronul îşi schimbă atitudinea 
şi expresia: 

— Ştiţi ce uneltesc, ce-am pus la cale? întrebă el cu un 
entuziasm copilăresc. 

Se aşeză cu vioiciune pe marginea patului, făcând să se 


lase salteaua sub greutatea lui: 

— Un corp de armată auxiliar, reluă el. Soldaţi costumaţi 
în vânători. Şi suntem pe punctul de a scoate vânatul din 
bârlog. 

— Câţi vânători? 

— Şase. Dar în curând vom avea informatori peste tot. 

— Ciudat. 

— Ciudat? De ce? 

— Nu, nimic. Era o reflecţie maşinală, răspunse Maynier 
pe un ton stingherit. 

Regreta că vorbise fără judecată. 

— Mă interesează în mod deosebit reflecţiile maşinale, 
reluă baronul pe un ton agresiv. 

— Ei bine! spuse Maynier, incapabil să-şi deghizeze 
sentimentele, vă mărturisesc deschis că procedeele dum- 
neavoastră mă deconcertează. De ce naiba să te ţii departe 
de legalitate? Există servicii oficiale, după câte ştiu. 
Dispreţuindu-le, se pare că ignoraţi statul, regele. Aţi con- 
damnat prea des în faţa mea spiritul de frondă, ca astăzi să 
tac. Nu fac decât să reiau argumentele dumneavoastră. 

— Dar ce ştii dumneata despre jandarmeria călare? 
exclamă baronul pe un ton vehement. Te-ai gândit vreo 
secundă la şansele ei de succes în faţa unor borfaşi care se 
furişează prin tufişuri şi se confundă cu stâncile? Ţi-i 
închipui pe brigadierii noştri, pe sub-brigadierii şi pe arcaşii 
noştri, în hainele lor strânse pe corp din postav albastru cu 
manşete roşii, cu aur, argint şi panglici peste tot? Îi vezi în 
hăţişuri surprinzând în galop vulpile noastre? Ei nu cunosc 
decât linia dreaptă şi drumul mare. O să-i chemăm, nu-i 
aşa, când totul se va sfârşi. 

— E un punct de vedere, replică Maynier, pe jumătate 
convins. Dar, în aceste condiţii, de ce să refuzaţi să aveţi 
toate şansele de partea dumneavoastră? De ce să vă 
mulţumiţi cu o mână de oameni? 

— Pentru că trebuie manevrat cu discreţie. În situaţia 
asta, numărul compromite succesul; şi eu vreau oameni 
siguri. 

— Să nu aveţi încredere în ţărani. Mandrin n-avea nişte 


aliaţi mai buni. 

— Ce poveste! Ţăranii îi dispreţuiesc pe aventurieri. 
Semenii mei, gentilomii, orbiţi de prosteasca lor ranchiună 
faţă de perceptori, l-au susţinut pe Mandrin. Când spun 
semenii mei, este un fel de a vorbi, căci eu nu am nimic 
comun cu aceste creiere smintite care seamănă revolta 
împotriva impozitului şi se extaziază în faţa inteligenţei 
tâlharilor. Bineînţeles, ţăranii au aplaudat. Erau să se ridice 
împotriva unei păreri împărtăşită atât de sus? Nu. Dar îi 
cunosc eu bine. În taină, au condamnat dezordinea. 

— Aveţi dreptate, recunoscu Maynier zâmbind. 

Omul acesta, gândea el, judecă cu îndrăzneală. 

— Nu-i aşa? spuse baronul, foarte bucuros că a fost 
aprobat. 

Spunând acestea, gândea: Maynier ăsta e un om 
priceput. E o plăcere să stai de vorbă cu el. Ceilalţi con- 
fundă totul: ideile, moda şi cuvintele! Numai el ascultă. 
Numai el răspunde la întrebările care i se pun.” 

— De fapt, spuse el pe un ton glumeţ, ce-ar fi să veniţi cu 
noi? 

Întrebarea merita gândire, dar, în cadrul ferestrei, cerul 
era într-adevăr prea albastru şi aerul circula cu prea multă 
căldură comunicativă în cameră, ca să-ţi mai pierzi vremea 
să cântăreşti pentru şi contra; iar Maynier, slăbit de boală şi 
ameţit de convalescenţă, nu mai era chiar în toate minţile. 
Răspunse dintr-o răsuflare: 

— Tocmai asta voiam să vă rog şi eu. 

Şi, văzând că baronul zâmbeşte, adăugă precipitat: 
„Vorbesc serios”, ştiind în aceeaşi clipă că spunea o 
enormă prostie; dar această prostie avea farmec. Era 
satisfăcut că pune capăt unor obiceiuri monotone de 
înţelepciune şi că ia, fără judecată, o hotărâre care nu se 
potrivea cu persoana lui: farmacist-spadasin, această 
imagine grotescă îl distra. 

— Perfect! replică baronul. Vă aştept. Contez pe dum- 
neavoastră. Încercaţi să vă puneţi pe picioare! 

— E o treabă de opt zile. 

— Dar munca, responsabilităţile dumneavoastră? 


— E o responsabilitate să-ţi iei revanşa. 

— Ei drăcie! exclamă baronul lovind cuvertura. Ideea 
asta mi se potriveşte ca o mănuşă. Am să vă învăţ să 
întindeţi o capcană. 

Maynier doar atâta aştepta. Era din ce în ce mai puţin 
rezonabil şi se felicita pentru asta. Entuziasmul acesta epic 
căruia îi recunoştea infantilismul îi flata vanitatea de 
cvadragenar. Era capabil să gândească şi să acţioneze ca 
un bărbat tânăr: douăzeci de ani, vârsta la care trebuia să 
se însoare cu Anne, s-o iubească cu insolenţă. Proiectelor 
războinice ca şi tablourilor de vânătoare li se alătura un 
cortegiu de imagini duioase care i se perindau prin minte şi 
făceau ca sângele să-i umble mai repede prin vine. Radia 
de fericire pe patul său. Baronul era aproape la fel de roşu 
ca şi el. Îşi expuse metodele şi planul de luptă, evocând pe 
ocolite ancheta lui François şi alianţa lui Bertrand de 
Chaume. 

Maynier îl asculta cu atenţie, dar urechile îi ţiuiau. Privea 
cu o emotie de frate chipul dăltuit al bătrânului, înconjurat 
de cer şi de olane. Soarele se spărgea pe fereastră, vărsa 
pe perdea medalii de aur şi făcea să danseze silueta Annei, 
transparentă între umbră şi petele de lumină. 

— Pe curând! spuse baronul. ingrijiţi-vă! 

Maynier îl privi îndepărtându-se, dispărând. Scoase un 
adânc oftat şi închise ochii. Silueta se desprinse de la 
fereastră, lunecă repede spre pat, căpătă consistenţă 
înaintând. Vedea acum pupilele cu reflexe dure şi buzele 
puţin depărtate. 

— Rămâi cu mine! murmură el. 


CAPITOLUL XII 


Luna se plimba printre vârfurile crengilor. Niciun nor, nicio 


scamă nu tulbura conturul munţilor de sticlă neagră ridicaţi 
spre cerul translucid. François, călare pe Flambard, 
călăuzea mica trupă. Frunzele veştede înăbuşeau pasul 
cailor, în timp ce noaptea rece şi liniştea pădurilor 
absorbeau zăngănitul scărilor de şa. François era sigur pe 
el: îl va conduce pe stăpânul său la ţintă, fără piedici, 
sfidând capcanele întunericului şi ale emoţiei. In vântul 
şovăielnic care mirosea a zăpadă, freamăte şi sclipiri de 
săbii treceau peste cedri. François era sigur pe el, dar 
această siguranţă avea nevoie să fie întreţinută. De aceea, 
zdruncinat zdravăn pe cal, relua itinerariul în memorie, 
oprindu-se la fiecare amănunt, la fiecare tufiş, începând cu 
grajdul lui moş Antelme unde aveau să lase caii şi până la 
ferma Moine. Şi dacă poteca se încurca, în ultimul moment? 
Dacă confunda două trasee şi se îndrepta spre sud? 
Imposibil! Lucrurile îi erau prea bine întipărite în minte. În 
primul rând, niciodată să nu te îndoieşti de tine şi să ţii 
capul bine aşezat sub lună, evitând să-ţi pui întrebări; de 
nu, curajul se fărâmiţa. 

Din când în când, François mângâia mânerul pistoalelor 
de la brâu, încărcătorul, cocoşul sau ţeava pentru a gusta 
contactul fierului care îi dădea o plăcere nervoasă. In 
sfârşit, avea arme! Arme care erau ale lui! De o săptămână 
nu înceta să le dichisească, să le îmbibe cu ulei, să le 
demonteze, să le ascută pietrele, să îndese şi să scoată 
fuituiala, ba chiar să le vorbească. li plăcea să strângă încet 
mânerul în palmă şi să-l simtă că se dăruie, iar seara, la 
Vacheres, în odaia lui de la han, exersa să ochească şi 
împuşca nişte tâlhari imaginari. Odaia semăna mai degrabă 
cu un grajd, cu un pat de paie ca o iesle şi fereastra 
întunecată de pânze de păianjeni, dar în ochii lui François 
era frumoasă ca aventura. Toţi locuitorii satului îl 
considerau un mic proprietar agricol de la Tour-d'Aygues. 
Vânduse grâul în cantităţi mici, rezistând la tocmeli, pentru 
a-l ceda în cele din urmă sub preţul lui. Bună tactică! 
Nimeni nu suspecta un băiat atât de naiv. La început, 
totuşi, limbile nu se dezlegau uşor. Oamenii nu erau deloc 
grăbiţi să atragă atenţia jandarmeriei călare pe care ar fi 


trebuit apoi s-o găzduiască şi care ar fi făcut în aşa fel să 
jefuiască hambarele şi să compromită recoltele, ca să nu 
mai vorbim de fete. Toată lumea auzise vorbind despre 
tâlhari, dar nimeni nu ştia nimic precis. François îşi 
stăpânea furia şi glumea ca să-i păcălească. Gaubert, 
ciobanul de la castelul Bermond, fusese primul care îl 
îndrumase pe drumul cel bun: 

— Micuţule, nu trebuie să mai spui la alţii, dar să ştii că 
sunt pe aici: mai sus de Colombier, sau, dimpotrivă, 
coborând spre Saint-Croix. 

François îl ascultase cu un aer sceptic, ca şi cum 
anecdota îl amuza fără să-l intereseze prea mult, şi Gau- 
bert, jignit în vanitatea lui de povestitor la clacă, îşi golise 
sertarele: dovezi, trăncăneli, şi nenumărate detalii pe care 
le inventa în timp ce vorbea. Aceste revelații îl conduseseră 
pe François pe pantele de la Grand Jone, la nord-vest de 
Vacheres. Acolo îl întâlnise pe moş Antelme, în mijlocul 
turmei. Antelme avea o barbă gălbuie şi nişte oase care îi 
ieşeau ca nişte ghimpi pe spate. Trăind în tovărăşia 
caprelor, sfârşise prin a le semăna şi nu şovăia să le 
vorbească. În schimb, un om putea să scoată cu greu două 
vorbe de la el. Francois reuşise, totuşi, cu răbdare şi 
vicleşuguri. 

— Bine! mormăise Antelme, în timp ce un jet de salivă i 
se oprea în barbă. Am să-ţi arăt. 

Şi François îl urmase în fundul unui defileu strâmt, pe 
nişte poteci pline de muşchi şi de noroi. Traversaseră apoi 
nişte desişuri de ienupăr, apoi întinderi de nisip presărate 
cu ciulini, ca să ajungă la un platou închis de nişte 
denivelări bruşte de pământ şi dominat de stejari albi. 

— Ferma Moine, spusese Antelme. Caută pe aici! 

Şi François, cu inima bătând, se îndreptase singur spre 
culmile acoperite cu stejari ca să descopere ferma în fundul 
unui platou. Se apropiase târându-se prin şisturile aurite, pe 
sub aluni pe jumătate putreziţi, şi zărise un bărbat încălţat 
cu cizme care înşăua un cal în ţarcul de oi. Apoi omul 
încălecase pe animal şi dispăruseră amândoi în spatele unei 
stânci. François se înapoiase a doua zi, în zori, şi în zilele 


următoare, aventurându-se de fiecare dată mai departe şi 
schimbând itinerariile. Cunoştea acum desenul cocioabei, 
piatră cu piatră: două ferestre la faţadă, la înălţimea unui 
stat de om, uşa de la intrare apărată de un zid dărâmat, la 
umbra unui tei trăsnit, şi în spate, pe jumătate astupată de 
mărăcini, o ieşire care dădea spre ţarcul de oi. François nu-i 
văzuse niciodată pe tâlhari, dar îl auzise pe Guilhen vorbind 
cu prisosinţă despre ei, şi baronul, pe de altă parte, îi 
dăduse indicaţii precise care i se întipăriseră în imagini în 
minte. Astfel, într-o seară îl recunoscuse pe Gobi, cu capul 
înfăşurat într-un fular, stând în faţa porţii de la fermă între 
doi complici dintre care unul semăna ca două picături de 
apă cu roşcovanul. Umbra teilor agitaţi de vânt îi tulbura 
vederea lui François care nu putea să înainteze descoperit. 
Timp de o săptămână, studiase terenul cu o atenţie 
pătimaşă, ajungând chiar să petreacă două nopţi sub cerul 
liber, ghemuit pe pământul gras sub un pâlc de arini umezi, 
ca să fie sigur că tâlharii dorm la fermă. Cel mai greu era 
apoi să ajungă la Vacheres pentru a porni din nou câteva 
ore mai târziu pe colină, fără să trezească bănuieli. Puteau 
să-l ia drept un braconier şi să-l urmărească. Dar se 
întorcea întotdeauna din escapadele lui cu o provizie de 
ierburi de leac şi de ciuperci şi pretindea că lucrează pentru 
un farmacist din Apt care-i dădea un preţ bun. Aceste 
plimbări în vântul aspru de noiembrie, prin desişurile 
mărăcinoase, îi aprindeau obrajii. Oamenii îl socoteau 
fericit. Femeile, sensibile la strălucirea ochilor lui, la relieful 
juvenil al gurii sub un nas de băiat drăguţ, îi dădeau deseori 
pe drum câte un fruct, o bucată de brânză, când nu-l 
răsplăteau cu o privire copleşitoare. 

Da, François se descurcase bine. Nu merita decât fe- 
licitări. Dar cum avea să se comporte în clipa hotărâtoare? 
Baronul îl obligase să promită că nu va interveni. Trebuia să 
se mulţumească să stea la pândă. Dar erau mai multe feluri 
de a sta la pândă, fără ca prin asta să-ţi calci făgăduielile. 
Puteai, de exemplu, să stai cu ochii în patru şi să te arunci 
înainte la cea mai mică alertă; sau dacă roşcovanul trecea 
prin apropiere, François, bine plasat, îşi descărca pistoalele 


asupra lui. Avea să ţintească la cap. Dar atenţie! Prea multă 
imaginaţie putea să-i poarte ghinion. Adolescentul îl asculta 
pe baron care călărea în spatele lui şi credea că-l aude 
vorbind lui Pacha: „E mulţumit, îşi spunea, să mă păzească 
Dumnezeu de indulgenţa lui! Vreau să fiu un bărbat în ochii 
săi”. 

Luna aluneca, se furişa printre ramurile desfrunzite. Se 
auzeau bătăi de aripi, trosnituri de scoarță şi uneori, țâşnit 
din inima pădurii, sughiţul unui animal în călduri. Sforăia un 
cal sau se spărgea o piatră sub potcoava unei copite. 
François avea dreptate. Baronul era mulțumit. Adierile 
prevestitoare ale iernii îi aduceau pe faţă toate parfumurile 
îngheţate ale muntelui, şi sub pielea încreţită făceau să-i 
curgă sângele ca în ziua primului cal. Primul lui cal se 
numea Drapeau, iar Jérôme nu împlinise zece ani. Animalul 
îi studia reacţiile, fiind gata să se descotorosească fără 
întârziere de un amator. In clipa în care era gata să cadă cu 
capul înainte, dintr-o oprire perfidă, simţise genunchii 
copilului lipiţi de crupe, acceptase bucuros acest reproş 
mut, ghicise că era iubit şi trupul lui se înfocase de la cap la 
coadă. 

Baronul regăsea aceleaşi comori când îl încăleca pe 
Pacha: armonie. A iubi, a comanda, a sluji: un singur verb. 
Literaţii nu erau de această părere, dar literaţii nu erau 
fericiţi. Fii calm, Pacha! Înainte de revărsatul zorilor vom 
vedea dacă degetele bătrânului colonel de Sagne mai au 
agilitate. Agilitate? Cum să aibă! Încheieturile trosneau, 
plămânul digera prost bucata de fier, dar inima era bună. 
Să îmbătrâneşti, gândea baronul, nu este o înfrângere 
decât pentru cochete. Voi fi gata când mă va chema 
Dumnezeu. Până atunci... 

Până atunci, noaptea era frumoasă şi viaţa merita 
osteneala să fie trăită, cu condiţia s-o pui în primejdie. 
Prima lui campanie după Fontenoy. Bucuriile căminului, 
plăcerile agriculturii dădeau un preţ războiului căruia pacea 
îi ridica valoarea. Ce vin ameţitor, războiul! Inima dârdâia în 
colivia ei sau rămânea încremenită ca o rufă muiată; dar, 
deodată, vedeai cavalerii desfăşurându-se în linie dreaptă 


sub soare; sau, mai exact, nu vedeai nimic; se ridicau 
strigăte din toate părţile şi calul ţi se arcuia sub pinteni. 
Atunci, sabia spinteca aerul şuierând, ameninţa norii şi urlai 
ca la vânătoare. Inainte! La atac! Desigur, acest exerciţiu 
nu avea nici un rezultat, dar după luptă, nu invidiai pe 
nimeni. 

Astăzi, petrecerea promitea. Demonul ăsta de François 
pregătise terenul ca un zeu. Ce păcat că n-am un nepot! 
Să-l învăţ plăcerile secrete ale virtuţii: să reziste. Virtutea 
nu dă două parale pe integritatea sterilă şi pe micile 
păcate. Dar să ţii piept furtunii, să rezişti! Da, ce păcat că 
n-am un nepot! Cu fetele, totul se pierde: numele, ca şi 
moştenirea principiilor şi a educaţiei. Căsătoria le absoarbe, 
le distilează în conştiinţa soţului. În timp ce un băiat... 

Deodată, François întoarse capul şi baronul înţelese că 
visând la un băiat se gândea la el. Schiţă un semn din cap 
şi zâmbi în întuneric, cu sufletul puţin tulburat. Cum! Copilul 
ăsta de ţăran? Dar o imagine fugară, aproape o idee, Îi 
trecu prin minte, supărându-l puţin: cea a bunicului său, 
Raymond Daniel, care păzea oile înainte să se 
îmbogăţească din creşterea cailor, înainte să aprovizioneze 
armatele regale şi să fie înnobilat de Ludovic al XII-lea. 
„Trebuie să cedezi în faţa evidenţei, îşi spuse, François are 
sânge nobil în el. Dacă aş afla dintr-o scorneală că este fiul 
lui Olivier, i-aş găsi toate calităţile. Maynier are dreptate. 
Este tot atât de inconsistent să-ţi faci iluzii despre un titlu 
ca şi despre un costum, dar nu este echitabil să 
dispreţuieşti titlurile când sunt bine purtate. Găsesc că 
prietenul nostru e foarte dezumflat astăzi. Să fie oare laş? 
Şi eu, ce idee să-l târăsc în aventura asta! Mi s-a părut atât 
de entuziast la el în pat când îi împărtăşeam proiectele 
mele belicoase. Şi eu care nu m-am gândit: un om atât de 
diferit, obsedat de teoriile economice, un burghez. Şi foarte 
legat de condiţia lui. Aici, îl aprob. Întâlneşti astăzi prea 
mulţi burghezi care roşesc pentru starea lor socială şi prea 
mulţi gentilomi care se scuză că sunt de viţă nobilă. Lui 
Maynier nu-i plac fandoselile. Este prea mult angajat în 
realitate. Această lipsă de nuanţe şi de uşurătate mă 


indispune uneori, dar încerc în acelaşi timp un sentiment 
foarte neobişnuit: echilibru, încredere în viitor, de parcă el 
ar fi exemplul cel bun, şi eu aş fi fratele lui mai mic. Şi apoi, 
noi doi avem un punct comun: mania să le vorbim cailor 
noştri, să le împărtăşim necazurile. Este un amănunt care 
are greutatea lui. Dar de ce avea un aer atât de contrariat 
când am plecat de la Chanflorin? Mi s-a părut că uită să-şi 
ia rămas bun de la Anne. Şi ea mi s-a părut ciudată. Stranie 
fată! Aş minţi oare dacă aş spune că privirea ei mă 
intimidează? Mă tem de efuziuni. Mi-e frică să nu mă înec în 
ele. Cu caii, este permis; nu-i aşa, monseniore?” Şi baronul 
întinse braţele şi mângâie încetişor fălcile roibului pătat. 

O bufniţă străbătu aerul rece ca un ghemotoc de bum- 
bac, atingând uşor în trecere urechile lui Flambard care 
făcu un salt într-o parte, François chemă animalul la ordin 
cu o lovitură de călcâi fără menajamente şi întoarse capul 
spre baron ca pentru a se scuza. Din nou, bătrânul gentilom 
îi făcu un mic gest amical. „Fiu de ţăran, copilul ăsta are 
sânge de neam în el, reluă în gând. Curios sistem şi 
ereditatea! Vezi născându-se într-o zi calităţi imprevizibile: 
un mugure albastru pe un trunchi murdar de pământ... sau 
invers. Trebuie într-adevăr ca pădurea să se primenească. 
Sunt mulţumit de serviciile lui, încât aproape că mă simt 
fără nici o grijă, la hotarul nepăsării. Nici că putea să-şi 
îndeplinească misiunea cu mai multă îndemânare. Aşadar, 
dacă am înţeles bine, ocolim Vacheres şi lăsăm caii. După 
aceea, avem un ceas de mers. Aproape de fermă, ne 
târâm, ne postăm: Maynier, în mijloc, cu mine; La Buée în 
dreapta mea, Crassol în stânga mea, Mousse şi Boudot în 
faţă, de cealaltă parte a zidurilor, şi François, pe drum. 
Aşteptăm ziua ca să nu tragem la nimereală. Clar de lună 
sau noapte întunecoasă, în stânele astea nu se vede nimic. 
La prima rază de lumină, un fluierat. Eu imit destul de bine 
mierla. Intru singur pe uşa de lângă tei. Maynier mă 
aşteaptă pe trepte şi supraveghează împrejurimile. Nu ţin 
să-l expun. Crassol escaladează fereastra din stânga şi sare 
înăuntru, dar nu se arată. La Bu6e, acelaşi exerciţiu cu 
fereastra din dreapta. Mousse se aşează în ambuscadă în 


mărăciniş, lângă ieşirea care dă spre ţarc, în timp ce 
Boudot păzeşte intrarea în ţarc. La prima alertă, trag. Apoi, 
foc de voie! Totuşi, mi-ar plăcea să închei cu un număr de 
spadă. Doamne, apără-l pe roşcovan! Păstrează-i carnea 
neatinsă pentru frigarea mea!” 

Baronul surâse la această rugăciune barbară. De obicei, 
înainte de luptă, disprețul şi cruzimea nu intrau în furia lui 
de a învinge. Dar roşcovanul îl umilise, îl rănise profund prin 
Olivier, cât şi prin Sauvari. Copil fiind, Sauvari era tovarăşul 
de joacă al lui Olivier. Cei doi copii dibuiau coţofene, 
prindeau şerpi sau cârtiţe şi se luau la trântă pe pajişte ca 
să-şi încerce puterea. De obicei, Sauvari era în avantaj, dar 
se lăsa învins la sfârşit ca să nu-l amărască pe Olivier. lar 
roşcovanul îl asasinase cu sânge rece, fără motiv sau ca să 
se distreze. „Am să-l spintec”, se jură baronul. Voi să 
urmărească acest gând, să urmărească lama în burta 
asasinului, dar îi era cu neputinţă să mai alunge imaginea 
lui Olivier copil. Ştrengarul se agăța de cizmele lui, voia să i 
se suie în spate. Avea părul buclat şi o privire încăpăţânată 
care îi dădea atâta bucurie, atâta speranţă tatălui său; dar 
privirea i se întuneca; riduri dezamăgite îi îngreunau 
pleoapele şi iată că omuleţul avea patruzeci de ani. Pe 
frunte îi şiroiau picături de sudoare, îi inundau gâtul, îi 
năclăiau degetele. Sabia aluneca, cădea, apoi se culca 
peste el, în sicriu. 

Baronul închise ochii, cu sufletul sfâşiat, dar Pacha înălţă 
capul pufăind, şi baronul îl lovi uşor cu palma pe grumaz. 

— Ai dreptate, spuse el cu o voce slabă. Să nu ne mai 
gândim la asta! 

Drumul urca mereu şi copacii se îndepărtau în întuneric, 
se retrăgeau în faţa cerului şi a stelelor. Până şi tufişurile se 
turteau la pământ, şi se vedeau licărind sub lună pietre 
mari ascuţite. Vântul, pe care pădurea nu-l mai stăpânea, 
strivea pământul ca pe o frunză uscată. Deodată, se 
contură o stâncă ascuţită, urmată de o creastă 
transparentă care părea scăldată în apă. Ajungeau în vârful 
coastei. Vântul se înteţi şi uscăturile începură să lovească 
burţile cailor. 


— Vacheres, la stânga dumneavoastră! spuse baronul 
întorcându-se spre Maynier. 

— A! perfect! răspunse acesta fără să privească. 

— Fereastra luminată, este brutarul. 

— Perfect! repetă Maynier cu o voce dogită. 

„Prietenului nostru îi e frică”, gândi baronul. Bătrânul 
gentilom se înşela. În clipa aceea lui Maynier puţin îi păsa 
de pericol şi de această aventură excentrică în care se 
angajase. Viaţa nu mai avea nici un farmec pentru el iar 
gândul morții îl lăsa indiferent. Anne îi dispreţuia dragostea. 
Stătea aşezată în faţa căminului din salon, în timp ce 
bunicul ei se agita prin curte punând la punct ultimele 
pregătiri de plecare. Stătea singură, cu dorinţa evidentă de 
a fi singură. Părea tulburată. Şi el, ce nevoie avea să intre? 

— Regretăm cu toţii, domnişoară, că plecăm fără dum- 
neavoastră. 

Ea îşi plecase ochii fără să răspundă, mototolindu-şi 
corsajul cu o mână, în timp ce cealaltă rămăsese suspen- 
dată, parcă întinsă. Un gest neînsemnat pe care îl luase 
drept un semn, drept o invitaţie. 

— Eu, mai ales, adăugase el. 

De ce îl privise chiar în clipa aceea? Ochii ei întunecaţi 
deveniseră şterşi, cu nişte puncte strălucitoare care îşi 
schimbau încet locul. Simplu efect al curiozităţii, fără 
îndoială. Sângele zvâcnea în pieptul lui Maynier. Conştient 
de furtună, voise să glumească: 

— Am visat întotdeauna să călăresc alături de dum- 
neavoastră. 

Dar vocea lui era gravă, puţin răguşită. Anne totuşi 
zâmbise; un zâmbet mai puţin natural decât de obicei, dar 
mai accentuat, cu nişte încordări de nelinişte care parcă 
voiau să-l desființeze. Maynier a vrut atunci să-şi împiedice 
braţele să înainteze, să se deschidă, le încordase cu 
întreaga lui voinţă, şi, în acest efort, faţa i se înfierbântase, 
buzele erau uscate şi limba necugetată. Cuvintele 
scăpaseră fără comandă: o iubea; îşi pierdea minţile din 
pricina asta. Anne se ridicase, cu obrajii în flăcări, fruntea 
brăzdată de o cută, şi spusese pe un ton istovit: 


— Vă rog. Nu astăzi. 

Apoi adăugase cu o voce mai blândă şi o privire plină de 
milă: 

— Îmi sunteţi foarte drag, domnule. Nu-mi răpiți stima şi 
prietenia pe care vi le port! 

Ce cădere! Acum, lui Maynier dragostea i se părea fără 
sens, viaţa absurdă, clarul de lună stupid iar satul Vacheres 
lipsit de importanţă. Totuşi era foarte drăguţ satul acesta, 
cu zidurile lui decupate în umbre chinezeşti, casele croite 
dintr-o mătase violet şi cu luminiţa lui de brutar. Ulmi tineri 
mărgineau drumul alături de pini hirsuţi care îşi încrucişau 
ramurile într-un freamăt de ace. Maynier nu le dădea nicio 
atenţie. Nu remarca nimic, nu auzea nimic. Nici salturile în 
lături ale lui Chausson nu-l scoteau din preocupările lui. 

— La dreapta dumneavoastră, castelul de Bermond, 
spuse baronul oprindu-l discret pe Pacha ca să călărească 
alături de Maynier. Consulul nostru poate se află aici. 

— Poate. 

Un con de brad căzu la picioarele lui Pacha şi se rostogoli 
în şanţ. 

— Ştiţi că avem noroc? reluă baronul pe un ton vesel. 
Vântul acesta care mătură noaptea ne favorizează. 
Exersându-ţi vederea, distingi o mulţime de lucruri. Vom 
putea să recunoaştem locurile de la distanţă, înainte de-a 
ne aşeza la posturi. După aceea, Doamne ajută! Un sfat 
bun, totuşi: dacă nu sunteţi siguri pe ţintă, nu trageţi. N-aş 
vrea să fiu luat drept Roşcovanul şi să gust din gloanţele 
dumneavoastră. Nepoata mea nu v-ar ierta niciodată acest 
mic dar. 

Maynier tresări. Ah! de ce nu se rostogolea şi el în şanţ 
ca acel con de brad! In loc să se joace de-a războiul, sub 
conducerea acestui fanfaron. Ce căuta el în escapada asta? 
Acum, ce-l mai interesa Roşcovanul, ferma Moine şi toţi 
tâlharii de pe pământ! 

— Anne mă îngrijorează, adăugă baronul. Nu ştiu să aibă 
vreo dragoste trecătoare. E o răspundere să măriţi o copilă 
care nu are chef de aşa ceva. 

Maynier nu răspunse. 


— Care e părerea dumneavoastră? întrebă baronul. 

— Da, e o răspundere, admise Maynier cu o voce stinsă. 

— Vedeţi dumneavoastră, reluă baronul pe care laco- 
nismul prietenului său începuse să-l îngrijoreze, 
îmbătrânind, nu poţi să nu fii tulburat de tinereţe. Este un 
miracol atât de trecător şi atât de înşelător. Am să vă măr- 
turisesc ceva care mă face puţin ridicol: nepoata mea este 
o comoară pentru mine. N-aş vrea să mă las orbit de blazon 
în momentul în care va trebui să-i aleg un soţ. Mă 
înţelegeţi, nu-i aşa? Înainte de toate, aş vrea să cunosc 
omul, să-l cunosc bine şi să-l pun la încercare. Indulgenţa 
bătrânilor este o scornire. Înaintând în vârstă, devenim mai 
exigenţi în timp ce oboseala şi indiferența ne dau un aer de 
bunătate. Băgaţi bine de seamă ce vă spun, dragă prietene, 
eu nu sunt un bătrân. Dar poate vă plictisesc cu poveştile 
mele de familie. 

— Dimpotrivă, spuse Maynier... 

Cugetările baronului îi rodeau inima. Aşa vasăzică, 
patriarhul îl lua drept martor, la mii de leghe de a bănui că 
acest confident putea să fie actor. Cine era atât de nebun 
ca să ia în consideraţie candidatura unui farmacist în acest 
concurs de particule de nobleţe? Bună lecţie! Data viitoare, 
Maynier va sta în prăvălia lui în loc să umble cu aceşti 
târâie sabie. 

„Nu, într-adevăr, îşi spuse baronul pe care tăcerea ursuză 
a tovarăşului său începuse serios să-l neliniştească, n-ar fi 
trebuit niciodată să-l iau cu noi. E vădit că regretă prima 
reacţie. Dar poate e vorba de o emoție trecătoare?” 

— Când mă gândesc, reluă el cu vioiciune, că domnul de 
Bermond doarme atât de aproape de noi. De fapt, n-ar face 
notă discordantă în căprăria noastră. Mi-aţi spus că îi plac 
caii, nu-i aşa? 

— E nebun după ei. 

— Înţelept om! Dar dumneavoastră? 

— Ce să zic, îl iubesc pe Chausson. Insă ceilalţi cai mă 
lasă indiferent. 

Baronul scoase un oftat de uşurare: „M-am înşelat, gândi 
el; un soldat care răspunde pe un ton dur n-ar fi în stare să 


tremure de frică. Are necazuri, asta-i tot.” 

— Sunteţi omul care nu poate iubi decât un singur cal. 
Veţi fi omul care nu va iubi decât o singură femeie, spuse el 
râzând. 

Maynier nu putu să nu surâdă, cu toată amărăciunea lui. 
Buna dispoziţie a bătrânului îl molipsea. 

— Sunt mulţumit că v-am antrenat în această aventură, 
spuse baronul. Nu vă puteţi închipui ce plăcere îmi face să 
vă văd călărind în bătaia lunii alături de mine... Dar mi se 
pare că schimbăm direcţia, dacă nu mă înşel. François ne 
duce în iad. 

Părăsiseră într-adevăr drumul ca s-o ia pe o cărare 
proastă, tăiată într-un pământ pietros şi care cobora în 
pantă repede spre nişte profunzimi greu de delimitat. Că- 
lăreţii, preocupaţi să-şi păstreze echilibrul, îşi aruncau 
bustul înapoi şi întindeau scările de la şa. Din când în când, 
o copită aluneca sau un bot prost înfrânat se lovea deo 
coadă care îl izgonea. Baronul, impasibil pe calul său, se 
amuza să-i lase frâul liber dându-i lui Pacha dovadă de 
încredere şi îşi trecea în gând echipa în revistă: Crassol, 
cam încurcă-lume şi fără iniţiativă, dar avea şapte ani de 
serviciu pe vasele regelui, sentimentul datoriei şi îi plăcea 
să rişte. Mousse, un braconier viclean, prudent din fire, dar 
neşovăind să-şi pună viaţa în pericol pentru bani. Cu o bună 
supraveghere, se putea conta pe el. Boudot, încăpățânat, 
închis, în stare să compromită totul prin impulsivitatea lui, 
dar având un curaj de leu. În fine, La Buée! Acesta era un 
fenomen, cu ochii lui bulbucaţi şi aerul acela de parcă ieşea 
dintr-un vis sau dintr-o putină. Dezarmant, datorită 
indolenţei şi neatenţiei lui, dar manifestându-se în marile 
ocazii. Faimos, pentru a fi adormit în timpul bătăliei de la 
Sondres-Hausen şi pentru a fi făcut trei prizonieri trezindu- 
se în mijlocul infanteriştilor duşmani. 

Luna dispăru brusc în spatele unei coline nestăpânite 
care se prăvălea pe cărare formând un mal abrupt, iar 
panta stâncoasă se sfărâma în faţa unui stejar uscat care 
străjuia un câmp de migdali. La capătul câmpului, printre 
ramurile care se războiau în vânt, se zărea un zid alburiu. 


— Am ajuns prea devreme, spuse François. 

În faţa stânii, cobori de pe cal şi adăugă: 

— leslele sunt pline, dar nu e chip de găsit ovăz. Moş 
Antelme mi-a dat nişte fin. 

— E război, răspunse baronul râzând. 

Sări de pe şa ca un tânăr, îl îndepărtă pe Pacha cu un 
gest de mângâiere şi intră în stână, urmat de François. 

— Nu se vede chiar deloc, în conacul tău, spuse el. 

— Aşteptaţi! răspunse François, Am lăsat aici alaltăieri un 
opaiţ. Aveţi un amnar? Al meu nu e bun. 

— Nu! Dar prietenul Mousse trebuie să aibă aşa ceva. 

— Întocmai, domnule baron, răspunse Mousse, flatat în 
amorul lui propriu de om prevăzător. 

Scoase din buzunarul pantalonilor un amnar de puşcă, îl 
scăpară şi iasca se aprinse. O lumină roşcată urcă sub 
chipul osos al lui Mousse şi făcu să-i danseze profilul de 
pasăre răpitoare cu privirea piezişă. François luă amnarul, îl 
plimbă pe pereţi cu o nerăbdare nestăpânită, găsi opaițul şi 
îl aprinse. În bezna adâncă ce mirosea a paie şi a bălegar, 
lumina se întinse ca o pată de untdelemn pe pietrele 
presărate cu cruste verzi, pe grătarele de iesle prăfuite şi 
grinzile pline de funingine. Baronul recomandă oamenilor 
lui să lege solid caii în faţa ieslelor: 

— Au toată noaptea ca să se refacă. Pe când noi, doar un 
sfert de oră. Crassol, ai misiunea să ne pui masa. 

Crassol împărţi fiecăruia pâine şi şuncă pe care le tăia cu 
un pumnal. Sprâncenele ţepoase îi dădeau o expresie 
mărginită, dezminţită de o privire inteligentă. Boudot, cu 
capul băgat între umeri şi boneta trasă pe ochi, înfuleca 
înghițind aer. Aceste maniere se potriveau cu mâinile lui de 
măcelar, dar erau în discordanţă cu faţa lui frumoasă cu 
trăsături regulate. Baronul scoase dopul de la un burduf din 
piele de ţap şi La Buée exclamă cu o voce somnoroasă: 

— Îmi place zgomotul ăsta. 

— ie îţi revine cinstea. 

La Buce duse burduful la gură fără să se lase rugat. 
Mărul lui Adam îi umbla în sus şi în jos pe gâtul musculos, şi 
ceilalţi bombăneau de nerăbdare împingându-l cu cotul. 


Baronul îi privea cu un aer înduioşat: „Îmi plac flăcăii ăştia, 
gândi el. Ai jura că i-am ales pentru mutrele lor caraghioase 
şi pentru pofta de mâncare şi de băutură. De fapt, m-a 
sedus filozofia lor... că tot e la modă cuvântul”. Işi aducea 
aminte că văzuse defilând la Chambord suita lui Maurice de 
Saxa - nişte oameni de aramă pe nişte cai sălbateci - şi 
această evocare îi dădea un fel de mânarie corijată de o 
notă de umor: baronul de Sagne şi garda sa de ceremonie. 

Vinul foarte rece avea un gust de cremene. Maynier, 
care, pradă deznădejdii, înghiţise şunca şi pâinea fără să le 
dea importanţă, recunoscu că vinul merita puţină atenţie. 
„Sunt foarte nefericit”, gândi el lingându-se pe buze după o 
înghiţitură interminabilă. 

— Domnul este cunoscător, spuse La Buee. 

— Când sunt în apele mele, răspunse Maynier. 

Nu mai regreta că venise. Tovărăşia acestor soldaţi îl 
distrăgea puţin de la nenorocirile lui, şi această masă 
nocturnă în jurul unui opaiţ, într-un grajd de munte, nu era 
lipsită de farmec. 

— La drum, prieteni! spuse baronul. 

Părăsiră caii nu fără regret, şi îl urmară pe François 
printr-un lan de ovăz sălbatec. Era o senzaţie stranie pentru 
nişte călăreţi obişnuiţi să domine priveliştea, să se afle în 
mijlocul spicelor care le biciuiau cizmele, la bunul plac al 
cioturilor sau bolovanilor ce nu se vedeau. Mica trupă 
ajunse în coloană în fundul defileului strâmt unde moş 
Antelme îl condusese pe François cu o săptămână în urmă. 

Maynier îşi croia drum prin muşchiul noroios, credincios 
unor gânduri întunecate, dar mersul pe un teren accidentat 
dădea ritm amărăciunii lui. „Am vrut să am luna de pe cer, 
gândea el, şi m-am acoperit de ridicol. Locul meu este în 
şanţ cu valeţii pe care îi concediezi.” Până atunci, evita cu 
grijă să facă un pas greşit, şi degetele lui se prindeau de 
bulgării lipicioşi cu o furie străbătută de plăceri tactile. 
Deodată, o stâncă i se fărâmiţă în mână în timp ce 
pământul îi fugea de sub picioare. Căzu în genunchi, îşi 
stăpâni o înjurătură, se ridică şi se gândi la Berthe care îi 
recomandase în ajun să nu facă vreo imprudenţă: „Partida 


asta de vânătoare nu-mi spune nimic bun. Dacă domnul ar 
vrea să mă asculte, ar face bine să stea la căldură.” Ce fată 
de treabă! Cu fundul ei mare făcea o avere. Maynier îşi 
propuse să fie mult mai tandru cu Berthe: „Ar trebui 
întotdeauna să fim recunoscători faţă de cel care ne 
iubeşte, îşi spuse, în loc să suspinăm pe sub ferestrele 
acestor gâsculiţe care ne dispreţuiesc. Dar dragostea este 
un foc de mărăcini care îţi mistuie mai întâi capul. Judeci 
prin fum. A trebuit să trec de patruzeci de ani ca să cunosc 
această infirmitate. Până atunci mă apăram bine 
întotdeauna. Afecţiune, elanuri, dar mintea întreagă. 
Therese, soţia mea, nici ea nu se prezenta mai rău. Eram 
familia cea mai unită, cea mai reuşită din oraş.” Uita, 
fireşte, să evoce acele scurte scene în cursul cărora se 
dovedea odios; când Therese îi servea cafeaua prea caldă, 
de exemplu, sau când nu-şi găsea catarama de la pantof. 

Odată trecută văgăuna, cei şapte vânători străbătură 
desişurile de ienupăr şi întinderile de nisip presărate cu 
ciulini pe care François le cunoştea bine. Vântul muşca 
feţele şi părea că împrăştie stelele suflând. La fiecare pas, 
lui Maynier i se părea că aude vocea plină de milă a Annei: 
„Vă rog. Nu astăzi!” Scrâşnea din dinţi, dar un sânge 
năvalnic îi curgea prin vine. Mergând, luptând cu vântul 
puternic, simţea o plăcere care sporea necontenit. Ajunseră 
în curând la platoul pe care cerul îl răzuia cu sticla lui 
groasă, apoi în vârful culmii printre stejarii zbârliţi. François 
se opri şi arătă cu degetul în întuneric: 

— De aici, trebuie să vedeţi ferma. O vedeţi, nu-i aşa? 

Nimeni nu răspunse. 

François dădea explicaţii şi repere pentru ca fiecare să-i 
urmărească bine direcţia degetului. Boudot afirmă primul 
că distinge ceva. Apoi Mousse identifică teiul şi ţarcul de oi. 
Crassol crezu apoi că zăreşte o fereastră, iar baronul 
recunoscu vag forma unui acoperiş. Tot holbându-se, 
Maynier îşi fixă alegerea pe o pată cenuşie. Cât despre La 
Buée, acesta se mulţumi să-i aprobe pe ceilalţi, fără să 
privească. 

— Să ne apropiem, spuse François. 


Departe de a-l ameţi, importanţa lui îl umplea de mo- 
destie. Simţindu-se la înălţimea împrejurărilor, le considera 
favorabile şi le închina un fel de recunoştinţă. 

Baronul recomandă oamenilor săi să facă cât mai puţin 
zgomot cu putinţă, să evite crengile uscate şi să fie cu ochii 
în patru. Îşi croiră drum printre stejari, printre ferigi uscate, 
pe un strat de frunze putrezite: 

— Atenţie! spuse François printre dinţi. Urmează o pantă. 

Şi se aşeză în mijlocul ferigilor alunecând pe fund. Ceilalţi 
îl imitară, în afară de La Buée care preferă să se culce de-a 
dreptul pe spate. 

Se opriră pe un dâmb acoperit de muşchi printre sorbi şi 
mesteceni pitici. 

— Am ajuns, şopti François. lată, priviţi! 

Şi dădu la o parte în faţa lui crengile unui sorb. 

Ferma Moine se afla acolo, la mai puţin de o sută cinci- 
zeci de paşi. Se desluşeau clar cele două ferestre de pe fa- 
ţadă şi teiul lovit de furtună, asemeni unui scaiete zdrobit. 
La stânga, acoperişul se prăbuşea pe un zid în ruină, în 
spate, se vedea profilul tufelor de mărăcini care stăvileau 
intrarea în ţarc ale căror rădăcini erau cufundate într-o 
beznă adâncă. 

Baronul îşi adună oamenii. 

— E momentul să ne despărţim, spuse el cu glas scăzut. 
Fiecare va trece la postul său. Vânătoare bună şi Doamne- 
ajută! 

Mica trupă se răspândi prin desişuri pe sub crengile 
desfrunzite. Maynier îl urmă pe baron cu o strângere de 
inimă. „Să fie oare o presimţire?” se întrebă el. Nicidecum. 
Era doar surescitat de toate aceste consemnuri şoptite. Un 
om disperat nu se teme de pericol. Totuşi, tresărea călcând 
pe vreascuri, la cel mai mic trosnet. Baronul mergea prea 
repede şi ce zgomot făcea cu cizmele lui mari! La ce se mai 
ostenise să le dea celorlalţi atâtea sfaturi de prudenţă. 
Acum, se târa pe burtă. Să se târască şi el? Maynier şovăia. 
Bineînţeles. li făcea semn. Ce gimnastică! Te târai ca un 
rănit cu ierburi în nas. 

Baronul se opri la cincisprezece paşi de fermă, într-un 


tufiş. Maynier îl ajunse din urmă. Tufe de ilex! Nu puteai să 
respiri fără să te înţepi. Baronul se întoarse ca să râdă în 
tăcere. Într-adevăr, aveai de ce râde! Lui Maynier nu-i era 
frică, nu; dar toate aceste procedee îl iritau. Era atât de 
uşor să rezolvi afacerea asta cu trei brigăzi de jandarmerie: 
dădeai foc la vizuină şi trăgeai după plac. Dar nu! Trebuia 
să-şi pună pielea în primejdie, ca să intre în joc. Capriciu de 
aristocrat. Maynier, cu coatele strivite pe pământ, văzu că-i 
tremură mâinile. „Nu-i nimic, îşi spuse, am o poziţie 
proastă.” Întinse braţele, proptindu-se în genunchi. Vai! 
mâinile continuau să tremure. In clipa aceea, baronul făcu 
un gest autoritar cu degetul. „Cum! gândi Maynier, furios, a 
venit şi rândul meu să fac zgomot. Incă o somaţie de genul 
ăsta şi rup o creangă sau strig.” Baronul mesteca un fir de 
iarbă cu desfătare şi îşi freca nasul, din când în când, cu un 
aer satisfăcut. Semăna în întuneric cu un jgheab în formă 
de animal fantastic. Maynier îl privea cu ostilitate. Nu mai 
îndrăznea să se mişte şi îl dureau genunchii. Urechile, 
exasperate de zgârieturile ilexului, amplificau sunetele cele 
mai neînsemnate. Auzea din toate părţile pământul 
trosnind şi bătăile inimii îl nelinişteau. Deodată, tresări. ÎI 
atingea cineva. Era baronul, fir-ar să fie, îi făcea semn cu 
vârful degetului. De ce nu stătea în colţul lui! 

— Întotdeauna asta e clipa cea mai grea, şopti bătrânul. 

Ce voia să insinueze? Că nu era liniştit? Se înşela. 
Niciodată Maynier nu simţise atâta încredere în sine. Dar nu 
aproba tactica baronului, asta era! Şi apoi, putea să aleagă 
alt loc de pândă decât coşul ăsta cu spini. 

— Te deprinzi şi cu asta, răspunse el cu o voce im- 
perceptibilă, dar pe un ton hotărât. 

Din nou, baronul râse pe tăcute. Maynier socoti că 
această veselie era lipsită de bun-simţ; dar mâinile nu-i mai 
tremurau. Remarcă acest detaliu cu o plăcere neobişnuită 
şi înţelese că fusese mort de frică. „Nu s-a terminat, îşi 
spuse, dar mă simt mai bine.” Scoase un oftat de uşurare şi 
privi cerul printre frunzele de ilex. Vântul făcea stelele praf 
şi pulbere, le arunca din belşug în orizontul de cristal. Un 
parfum de zăpadă şi de lapte plutea prin ierburile uscate. 


Unde călduţe lângă pământul îngheţat mureau pe buzele lui 
Maynier: „Anne!” chemă el cu gura închisă. „Nu astăzi, vă 
rog!” răspunse fata. Dar de ce se apleca deasupra lui? „Nu 
astăzi!” repetă ea cu un zâmbet nehotărât, în timp ce 
privirea îi şovăia între două expresii. „Nimic nu e pierdut, 
gândi Maynier. Trebuie numai să ai răbdare.” 

Baronul se juca cu o bucăţică de lemn, făcând-o să sară, 
să-i ţâşnească printre degete ca o mică săgeată. Maynier, 
pe care ultima reverie amoroasă îl făcea optimist, îl privi cu 
emoție: într-adevăr, omul acesta avea curaj. Nu puteai să 
nu-l iubeşti. 

— Mulţumesc, spuse el printre dinţi. 

„De ce mulţumesc? se întrebă în aceeaşi clipă. Mi-am 
pierdut cumpătul? Şi ce are să gândească despre mine?” 

— Cu drept de revanşă, şopti baronul fără ironie. 

Maynier zâmbi. Acum era plin de bărbăţie şi visa să se 
poarte ca un viteaz: să-l salveze pe baron şi să se întoarcă 
la Chanflorin plin de sânge, plin de glorie. Două mâini albe 
îi vor pansa rănile. 

Luna dispăruse şi umbra creştea pe pământ, printre 
ramuri. Totuşi noaptea se risipea; stelele păreau să co- 
boare, să se dizolve în fundul unei ape liliachii. O pasăre 
grea de rouă traversă cerul deasupra fermei. Atunci, apăru 
în locul acela o băltoacă de cretă şi întunericul din jurul 
ramurilor lăsă să se întrezărească formele. 

— Peste câteva minute, şopti baronul. 

Maynier îşi duse instinctiv mâna la pistoale. Exersase în 
ajun să tragă în nişte vase de porțelan şi nu nimerise 
niciodată ţinta. Avea de ce să fie puţin îngrijorat. Aş! no- 
rocul compensa neîndemânarea iar întâmplarea hotăra cele 
mai mari fapte eroice. Aceste consideraţii favorabile nu-l 
scutiră de o oarecare crispare a degetelor. 

O lumină alburie urca în spatele fermei, ale cărei ferestre 
sparte semănau cu nişte lucarne din zidurile de cetate. 
Maynier se ridică timid pe genunchi, preocupat de aceste 
ferestruici. Îşi închipuia că de cealaltă parte pândeau nişte 
priviri atente şi flinte lucitoare. „Uite că iar începe! îşi 
spuse. Puţină hotărâre!” 


Baronul întoarse capul şi îi făcu un mic semn prietenesc, 
dar chipul îi era sever. În aceeaşi clipă, fluieră: o notă 
scurtă apoi un tril! Semnalul! Maynier se ridică, fără să-şi 
dea seama. llexul trosni deasupra capului său cu un zgomot 
înspăimântător. Acum, baronul alerga. Ajunse la tei, se opri 
în prag, la adăpostul zidului dărâmat. Dar ce însemna 
gestul acesta? Nu, Maynier nu voia să stea deoparte! II va 
urma pe baron. Din nou, gestul. Maynier se ghemui în 
spatele unui tufiş ca să se supună, dar, de îndată ce 
bătrânul dispăru în casă, nu putut să se hotărască să 
rămână inactiv. Nemişcat, tremura. Avea nevoie să se 
încălzească. Din trei salturi, ajunse la tei, îşi scoase cele 
două pistoale de la brâu şi le strânse convulsiv în mâini ca 
să le împiedice să danseze. Apoi intră în fermă. intuneric 
beznă. Ce nebunie să atace la ora asta! Un zgomot de nisip 
strivit. Cineva mergea în faţa lui: baronul! Maynier îl ajunse 
din urmă. O mână autoritară îl împinse la perete. Ţinea să-l 
facă atent că nu ascultase. Dar de ce să-l împingă atât de 
tare la perete, cu riscul să-l turtească ca un calcan. Şi ce 
voia de la el? Să-l înveţe modul exemplar de a păstra o 
poziţie? Foarte bine! La ordinele dumneavoastră, domnule 
Baron! Sudoarea îi scălda faţa lui Maynier, cu tot contactul 
pietrei îngheţate la ceafă şi a salpetrului umed care îi cădea 
între cămaşă şi gât. În fiecare clipă credea că aude 
zăngănitul unei arme. Ochii i se obişnuiau cu întunericul şi 
desluşea acum silueta baronului care se îndepărta; dar iată- 
| că urma silueta! Imposibil să rămână la postul său! 
Baronul se întoarse spre el cu un aer plictisit. In aceeaşi 
clipă văzu mişcând ceva sau pe cineva la capătul 
coridorului. Voi să fugă şi se aruncă înainte, beat de 
spaimă, îmbrâncindu-l pe baron şi descărcându-şi pistoalele 
într-o flacără roşcată. | se părea că ferma exploda. lar acest 
miros de praf de puşcă îl sufoca. Tuşi, îşi şterse buzele şi îşi 
dădu seama că era pe jos. Hotărî să profite o clipă de 
poziţia sa lungită ca să-şi tragă răsuflarea şi să pună puţină 
ordine în îmbrăcămintea care îl împiedica să respire, dar, în 
clipa în care să-şi descheie cămaşa, simţi o durere ciudată, 
istovitoare, şi constată că stofa era udă. „Unde s-o fi dus 


baronul?” se întrebă el. 

Baronul era foarte ocupat. Detunăturile îi dezlănţuiseră 
patimile războinice şi, de atunci, toate gândurile, toate 
sentimentele i se reduceau la mişcări. Nici măcar nu bă- 
gase de seamă manevra inconştientă a lui Maynier care îl 
îmbrâncise şi se repezise în faţa lui. Descărcase şi el arma 
asupra unei umbre fugitive când începu să-l apese tăcerea. 
Nimeni în faţa lui. Nimeni nici de cealaltă parte a peretelui 
despărțitor. Acum, oamenii lui aveau să tragă, să le 
ţintuiască pe lepădăturile acelea de prag. Dar ce aşteptau, 
ei drăcie? Pur şi simplu să iasă vulpile. Vânatul stătea închis 
în cameră. Hotărât lucru, aveau de furcă. Baronul se 
întoarse înapoi atingând în treacăt pereţii. Nimic! Cele două 
încăperi păreau goale. Totuşi, un om, doi oameni cel puţin 
trăseseră asupra lui. Trei împuşcături. Oamenii aceştia doar 
nu se mistuiseră. Se îndreptă spre uşa din spate cu paşi 
mari, luând-o, de data aceasta, prin mijlocul coridorului. 
Înainte de a ieşi îl strigă încet pe Mousse. Mousse ţâşni din 
mărăciniş, cu pistoalele îndreptate spre uşă: 

— N-am văzut nimic, spuse el. Nici măcar un şobolan. 
Cine a tras? 

Baronul nu răspunse; apoi apăru ţeava unei puşti de 
vânătoare în spatele unei grămezi de pietre. Boudot auzise 
împuşcăturile dar nu remarcase nimic suspect. Se întreba 
unde îşi ţineau tâlharii caii. 

— Du-te înapoi la postul tău! spuse baronul. 

Dădu ocol fermei şi fluieră printre dinţi ca să-i avertizeze 
pe Crassol şi pe La Buée că se apropie. Nici ei nu văzuseră 
nimic. 

— Probabil că n-au ieşit, spuse Crassol. 

— Probabil! răspunse baronul scrâşnind din dinţi. 

Intră în fermă în pas de atac, fără să-şi ia nici cea mai 
mică precauţie. Îl cuprindea o furie de nestăpânit: să gă- 
sească cu orice preţ animalele astea puturoase care îl aler- 
gau ca pe un pudel; dacă nu, avea să le dărâme bârlogul 
piatră cu piatră. Acum se vedea. Pereţii aveau să vor- 
bească, să împrăştie orice magie. Baronul fu cât pe-aci să 
se împiedice de Maynier pe coridor, dar nu se miră deloc 


că-l vede culcat. „Ce amator! îşi spuse el. L-a doborât 
frica.” Trecu prin faţa lui parcă tras de un mecanism, şi se 
năpusti în bucătărie: taburete răsturnate, o masă, o bancă 
de lemn, o cratiţă. Nimic altceva! Cenuşă în vatră. Rece? 
Nu, caldă! Acum, cealaltă încăpere: un aşternut de paie 
proaspete şi nişte pături uşoare de lână; într-un cuvânt, 
dormitorul. Agăţată de perete, o pălărie de fetru ciuruită de 
găuri. Baronul dădu jos pălăria, o lovi cu piciorul şi scoase o 
înjurătură. Apoi se îndreptă din nou spre bucătărie şi se opri 
să-şi şteargă fruntea. „Şi Maynier? gândi el. Uitasem de el. 
De ce stă aşa culcat?” Se apropie de farmacist: 

— S-a sfârşit, îi spuse el pe un ton exasperat. Puteţi sa vă 
ridicaţi. Am fost traşi pe sfoară. 

Maynier nu răspunse. 

— Vă spun că s-a sfârşit, repetă baronul orbit în con- 
tinuare de neastâmpărul războinic. 

Maynier gemu slab. 

— Cerule! murmură baronul. 

Furia îi dispăruse. Incepu să-şi aducă aminte, să în- 
ţeleagă. Buzele îi tremurau de îngrijorare şi de prietenie. 


CAPITOLUL XIII 


Anne era deznădăjduită văzând cum descreşte această zi 
de decembrie şi nu se mai sfârşeşte deloc. Orele, minutele 
pe care le umplea vântul se scurgeau pe câmpia viorie 
orbită încă de lumina amiezii. Morişca de vânt de pe 
acoperişul castelului scotea, din când în când, un țipăt 
acidulat a cărui monotonie traversa zidurile, se infiltra 
peste tot. Guilhen, cu faţa îmbujorată, arbora un zâmbet 
larg şi umbla de colo-colo din bucătărie în salon, din salon 
la primul etaj şi de la primul etaj în pod. Se simţea că voia 
din toată inima să aducă puţină însufleţire în casă, dar 


aceste eforturi caritabile, departe de a o alina pe Anne, 
abia îi sporeau neliniştea. Nu dormise toată noaptea, 
aşteptând ziua cu încăpățânare, cu conştiinţa frământată, 
mistuită de aceleaşi gânduri. In zori, coborâse în bucătărie, 
şi Guilhen îi dăduse o cafea. La ora aceea, avea un singur 
gând: să meargă peste câmpii, peste păduri; dar această 
idee şovăise în aerul rece, la ieşirea din curte. Se înapoiase 
în bucătărie sub privirile puţin surprinse ale lui Guilhen, 
stătuse în salon până la ora prânzului, apoi se închisese în 
camera ei. Aşezată acum în faţa ferestrei, privea cu o 
nerăbdare plină de nelinişte cum se lasă noaptea. Plecaţi 
de două zile, călăreţii nu se întorseseră. Nu trebuiau să se 
întoarcă azi la amiază? Fără îndoială că îşi sărbătoreau 
victoria la castelul din Vacheres, fără să le pese de 
amărăciunea şi îngrijorarea unei fetiţe. La căderea nopţii, 
fetiţele trebuiau să-şi facă rugăciunea şi să se urce cuminţi 
în pat. Anne respira şuierător lângă geam: organizaseră 
treaba asta fără s-o consulte şi o preveniseră în ultimul 
moment din necesitate, sau din milă. Acest bunic venerat 
pe care îl iubea cu o dragoste exclusivă n-avea nici o 
consideraţie faţă de ea. Îşi păstra secretele pentru Francois 
Maynier, în timp ce ea se plictisea aşteptând. Oh! ce şi-ar 
mai fi dorit pacea mănăstirii şi severitatea maicii 
Cyprienne! Regulamentul care punea trupul la încercare 
proscria singurătatea, iar grija de a fi pe placul lui 
Dumnezeu îi ţinea de urât; şi dacă, pentru un motiv 
oarecare, îşi pierdea curajul, maica Cyprienne se afla lângă 
ea: „Invaţă, fiica mea, spunea ea, să nu te îndoieşti decât 
de tine însăţi şi în primul rând de cuvintele meşteşugite şi 
savante pe care ţi le inspiră orgoliul, căci ele nu formează 
caracterul. Şi fereşte-te ca de ciumă de indulgenţa pe care 
ai vrea să ţi-o acorzi ţie însuţi”. Maica Cyprienne părea să 
rezerve această morală jansenistă celei mai bune eleve ale 
ei. Se arăta mai puţin exigentă şi mai prozaică faţă de 
celelalte pensionare, ştiind că se aflau acolo numai pentru a 
se feri de ispita şi de corupţia masculină, aşteptând 
căsătoria, capital virginal plasat de părinţi. Înainte de a se 
călugări, maica Cyprienne cunoscuse lumea, plăcerile şi 


vanităţile ei. Obârşia ei nobilă îi deschidea toate saloanele 
unde, sub pretext că se distrează, se îmbogăţise spiritual în 
contact cu minţile cele mai strălucite şi mai cultivate din 
regat. Apoi, într-o bună zi, aceste minţi o obosiseră ca şi 
jocul de cuvinte, meschinăria pasiunilor şi răutatea 
oamenilor inteligenţi. Îl găsise pe Dumnezeu fără să 
cerşească uitarea, fără să caute un refugiu, imediat după 
aceea, din dorinţa severă şi triumfătoare de a lupta pentru 
el. Anne îşi aducea aminte de ochii ei limpezi, cenuşii ca 
marea, pe un chip de măr zbârcit, de membrele ei scurte şi 
gesturile distinse, de vocea ei de gasconă cu inflexiuni 
melodioase care le legăna pentru a lovi mai bine la 
momentul potrivit. Era un spectacol s-o vezi mergând pe 
culoare cu un pas hotărât, foarte aparte. Şi ce siguranţă îţi 
dădea! Lângă ea, toate negurile, toate gândurile 
şovăielnice se  risipeau. Cuvintele mari nu se mai 
confundau, nu-şi mai amestecau strălucirile false cu 
poleiala crăpată într-o grămadă de cenuşă, semănau cu 
nişte sentimente, şi binele se deosebea de rău aşa cum se 
deosebeşte creta pe negrul tablei: „Domnul te va ajuta, 
spunea ea, dacă stai dreaptă şi, pentru a ajunge acolo, este 
de ajuns să ştii să-L iubeşti. lubeşte-L fără efort, aşa cum 
respiri; dar iubeşte-L mai mult prin fapte! Eu nu ţin 
neapărat să fac din tine o călugăriţă. Vei cunoaşte în 
curând lumea care va ridica în faţa ta obstacole invizibile şi 
capcane pe care nimeni nu poate să le bănuiască. E uşor să 
eviţi păcatele care se văd, să domoleşti revolta cărnii, de 
exemplu, să înăbuşi în tine demonii invidiei, ai orgoliului 
sau ai cupidităţii. Dificultatea începe cu capcanele spiritului: 
zâmbetele fără bucurie, ironia plină de rea-voinţă şi 
toleranța generată de oboseală. Oamenii vor voi să-ţi facă 
educaţia, să te înveţe să-ţi baţi joc de scrupulele tale, aşa 
cum te joci cu frazele şi cu sentimentele, şi să te îndemne 
să-ţi potriveşti comportarea după cea a personajelor de 
vază care, la adăpostul strălucirii, se plictisesc. Nu le imita! 
Filozofia lor despre cutezanţă ascunde o singurătate fără 
margini şi aparenta lor libertate o servitute fără remediu”. 
Anne nu putea uita aceste cuvinte. Ele erau legate de 


conştiinţa ei ca nişte cicatrice fericite, întipărite în amintire 
de la primele emoţii senzuale. Fără îndoială că ele îi 
întăriseră nespus de mult părerile preconcepute despre 
pudoare şi intransigenţa de gândire şi o ajutaseră, desigur, 
în această măsură, să se înstrăineze de Christine care îşi 
bătea joc pe faţă de morală. Mama şi fiica nu fuseseră, se 
ştie, niciodată legate. Când copilul întindea braţele spre 
tânără femeie, aceasta era întotdeauna preocupată de un 
detaliu de machiaj sau de dantelă. Anne crescuse fără 
afecţiune, ca un animal de lux cu care vrei doar să te joci. 
Prima întâlnire cu baronul, bunicul ei, o uluise. Simţise că 
acest om nu făcea parte din aceeaşi lume cu părinţii ei, de 
aceea dedusese că el venea dintr-o ţară îndepărtată, tot 
atât de deosebită de strada Mazarine cum era vulturul faţă 
de găină, şi această ţară o atrăsese în taină. A doua 
întâlnire o tulburase adânc. Bătrânul avea aceeaşi privire, 
aceeaşi siguranţă în voce ca maica Cyprienne şi părea că 
spune aceleaşi lucruri; dar el era mult mai tânăr, mai 
pasionat, şi cuvintele lui dovedeau o viaţă mai liberă. ŞI 
apoi, era bărbat. Se acoperise de glorie şi purta spadă. 
Anne avea o slăbiciune pentru eroismul fizic, pe care îl 
prefera aventurii spirituale. Evocarea unei acţiuni strălucite 
îi înfierbânta imaginaţia şi îi tulbura carnea neprihănită. În 
sfârşit, baronul o privea ca pe un om mare, îi punea 
întrebări şi părea să guste o plăcere deosebit de mare 
ascultând-o. Comportarea lui se schimbase mult de atunci. 
Anne se revolta, acum, împotriva acestei schimbări şi 
gândea ca o îndrăgostită decepţionată, pierzând simţul 
măsurii şi al realităţilor: în numele cărui principiu o neglija, 
o dispreţuia? O trata ca pe o fetiţă, ca pe un bibelou fragil, 
ca pe o păpuşă care nu se gândea decât la găteli. Nu vreau 
fuste printre cai! Din fericire, nu toată lumea era de această 
părere. 

— Din fericire! murmură ea roşind, şi buzele întâlniră 
geamul îngheţat. 

La acest contact, se înfioră ca la amintirea scenei care o 
pusese faţă în faţă cu Maynier cu două zile în urmă. O 
situaţie de nesuportat pentru o fată care avea simţul dis- 


tanţelor şi al ridicolului! Cum să opreşti delirul unui om cu 
judecată? Să-l fi încurajat ea fără să vrea? Era atât de 
descumpănită, atât de singură în clipa aceea! Bunicul o 
părăsise. Nici un cuvânt de explicaţie ca să-i împărtăşească 
taina, doar două sărutări mecanice pe obraji şi o mică 
predică despre răbdare. Plecarea lui coincisese cu sosirea 
lui Maynier, care făcuse trei paşi în faţa ei fără să o 
privească şi îi spusese dintr-o dată întorcând capul: 

— Vom regreta cu toţii, domnişoară, că plecăm fără 
dumneavoastră. 

Această declaraţie o emoţionase, acest ton brusc şi mai 
mult. Maynier adăugase după o secundă de ezitare: 

— Mai ales eu. 

Ce se petrecuse în momentul acela? Ea întorsese ochii, 
fără să-i lase totuşi în jos ca o mironosiţă; dar pleoapele o 
dureau. Ştia că nu trebuie să-l privească. De ce totuşi a 
făcut-o? Sângele invadase faţa lui Maynier, îi dilatase 
pupilele, imprimase gurii nişte mişcări nestabile, dar 
această dezordine nu era dizgraţioasă: 

— Am visat întotdeauna, spusese el, să călăresc alături 
de dumneavoastră. 

Şi vocea lui groasă de bărbat avea nişte intonaţii copi- 
lăreşti. Cum să nu te înduioşezi când aveai vârsta să fii 
mamă şi simţeai că eşti părăsită? Ea nu răspunsese, dar 
poate că zâmbise? Şi iată că situaţia luase de-a dreptul o 
întorsătură proastă. Maynier îşi pierduse orice reţinere, 
orice bun-simţ: „De dumneavoastră depinde liniştea mea, 
echilibrul meu, încrederea în viitor de care eram mândru. 
Viaţa mi se spulberă. Vă iubesc.” Vorbea pe un ton repezit, 
cu o voce răguşită, din care străbătea din când în când o 
notă clară. Ochii lui aveau o strălucire febrilă. Ce demenţă! 
Şi ce nenorocire să dea tocmai de fiinţa pe care o stima cel 
mai mult şi de care se temea cel mai mult - cvadragenarul 
cu faţa cărămizie! Dar nu asta era problema. Nici baronul 
nu avea o piele ca alabastrul. Anne se lipsea de bună voie 
de paloarea aceea atât de căutată pe un chip bărbătesc. 
Fizic, Maynier nu-i displăcea deloc. Chipul lui fără armonie 
nu era lipsit de eleganţă: gura cu un contur distins şi bărbia 


bine tăiată, fără să mai socotim privirea dreaptă. Dar era de 
altă rasă, asta era. Anne se mulțumea cu această 
concluzie; altfel, nu găsea nimic vulgar în atitudinile lui. 
Avea un fel hotărât de a merge, de a se aşeza sau dea 
saluta oamenii, care era plin de farmec. Dar poate că era 
lipsit de uşurătate în actele cotidiene? Il vedeai atent, 
sârguincios, grăbit să reuşească, cântărindu-şi cuvintele, 
puţin decepţionat de prea mult echilibru şi sănătate. Anne 
avea alt ideal masculin: un cavaler care să semene cu 
baronul ca ţinută şi expresie, dar mult mai înalt şi cu talia 
mai zveltă. Dar vai! era de ajuns să contemple în minte 
acest portret fictiv ca el să se degradeze. Privirea îşi 
pierdea din energie în timp ce bărbia se rotunjea iar gura, 
de prea multă indulgență, exprima un fel de oboseală, de 
dezgust feminin... şi în cele din urmă Anne îl redescoperea 
pe cavalerul d'Urtis. Acest libertin pe care îl dispreţuia 
sincer îi neliniştea simţurile. Nu degeaba era fiica Christinei. 
Ochii unduioşi ai cavalerului, buzele ostenite şi zâmbetul 
echivoc îi inspirau o dorinţă de experienţă vinovată. Nu 
avea o conştiinţă clară a acestor emoţii impure şi o con- 
damna pe Christine în numele moralei în vreme ce în 
propria ei inimă se aprindea o rivalitate surdă. Dar era 
destul de lucidă ca să remarce tulburarea pe care i-o trezea 
cavalerul. Se supăra fără ca totuşi să se alarmeze peste 
măsură. Aşa cum spunea maica Cyprienne, era de ajuns, în 
această privinţă, să te menţii pe linia verticală, cu două 
uncii de plumb în creier; esenţialul era să nu te 
îndrăgosteşti de pofta nemăsurată şi s-o situezi la ade- 
văratul ei nivel. Totul se reducea apoi la o problemă de 
disciplină. Lucrurile se complicau mult mai mult când intra 
în joc sentimentul. Dar, din fericire, Anne nu-l iubea pe 
cavaler. Nici un bărbat, în afară de bunicul ei, nu-i reţinuse 
până atunci atenţia. 

— Niciunul, spuse ea printre dinţi. 

Dar auzi din nou vocea sugrumată a lui Maynier, purtată 
de un suflu puternic: „De dumneavoastră depinde liniştea 
mea, echilibrul meu, încrederea în viitor de care eram 
mândru. Viaţa mi se spulberă”. Ce aer suferind avea! Dar 


suferea cu atâta pasiune! Pentru o fată nevinovată, era o 
reprezentaţie deplasată dar nu lipsită de interes. „Ce speră 
oare? se întrebă ea. Nu poate fi vorba de o alianţă între 
familiile noastre.” 

O cuprinse atunci un sentiment de uimire care o 
stânjenea: uitase oare ranchiuna, tristeţea şi îngrijorarea 
cea mai firească? Această uşurinţă de caracter nu era în 
firea ei. O furase amintirea lui Maynier. De ce? 

Deschise fereastra, înclină capul în aerul serii care 
mirosea a râu. O licărire cenuşie întârzia deasupra mun- 
telui, dar câmpurile erau negre. Ulmii tineri din curte urcau 
spre cerul rece, ca nişte spectre, culegând în trecere 
primele stele între ramurile lor. Vântul dădea semne de 
oboseală. Il auzeai uneori oftând sau trăgându-şi răsuflarea 
la suprafaţa pământului. Un câine lătră în grădină în spatele 
fermei. Anne închise fereastra cu bruscheţe. „Acum, gândi 
ea, trebuiau să fi sosit”, şi neliniştea îi strânse inima, o 
pătrunse până la oase. Expediția asta era o nebunie. Numai 
şapte oameni când pentru aşa ceva era nevoie de treizeci: 
„Poţi să stai liniştită, spusese baronul. Nu ne aşteaptă nici o 
primejdie, doar poate un guturai. Pehlivanii noştri nu vor 
avea timp să mişte în vizuina lor. Prinşi ca nişte şobolani.” 
Ca nişte şobolani! Era greu de închipuit când îi văzuseşi o 
dată: Roşcovanul cu expresia lui de cruzime liniştită, râsul 
lui feroce şi certitudinea absolută de a învinge care i se 
putea citi în privire; îi cruţase din dispreţ. Anne se înfioră 
amintindu-şi de scena aceea atroce: picăturile de sudoare 
care se rostogoleau pe faţa descompusă a tatălui ei, pe 
gura întredeschisă. De atunci, aerul parcă era otrăvit la 
Chanflorin. Un miros jilav se infiltra peste tot. 

Anne îşi înăbuşi o tresărire de furie: „Bunicul a făcut bine 
că a organizat această expediţie, îşi spuse ea. Dar şi-a 
cântărit oare toate şansele? E atât de îndrăzneţ şi de 
sincer. Nu se cuvine să joci cinstit cu acest câine. Trebuie 
să-l iei prin surprindere, să-l execuţi pe la spate, să-i 
zdrobeşti capul cu o piatră.” 

Işi împreună mâinile, le scutură cu spaimă: 

— Bunicule drag, murmură ea, fii laş măcar o dată! 


Loveşte-l pe la spate! 

Şi deodată ideea că stă închisă în aceasta odaie îi deveni 
insuportabilă. Nu va mai rămâne nici un minut acolo. 

— Guilhen! strigă ea pe scară. 

— Da, domnişoară! răspunse el venind în fugă cu 
respiraţia tăiată. 

Ea roşi, de ruşine că şi-a pierdut stăpânirea, sângele 
rece. 

— Nimic, spuse. Nu e nimic. 

Apoi adăugă pe un ton calm: 

— Sunt îngrijorată. Trebuiau să fie aici. 

Servitorul zâmbi, dar privirea lui nu era răutăcioasă 

— Întotdeauna suntem îngrijoraţi când aşteptăm. Veniţi 
să staţi în salon. Am aprins focul. 

„Caută să mă liniştească, gândi ea. L-a instruit bunicul. 
La urma urmelor, e un om cumsecade, la fel de bun ca 
bietul Sauvari.” 

— Excelentă idee! spuse ea. Numai că, vreau să stai cu 
mine! 

Dar abia se aşezase, că îi fu greu să suporte starea 
plăcută care o învăluia. Era prea nedrept, când bunicul 
poate era întins în iarbă cu o pată roşie pe vestă. 

Lăsă capul în jos, închise ochii şi strânse din toate pu- 
terile braţele fotoliului; apoi, întorcându-se spre Guilhen cu 
vioiciune: 

— Ce bine m-am distrat ziua trecută, când îl potcoveai pe 
Pacha. Exerciţiul acesta îţi dă elocvenţă. 

— Aşa e firea mea şi caii au nevoie să fie distraţi... Dar ce 
aveţi, domnişoară? 

Anne se ridicase, cu gura întredeschisă: 

— Aud ceva. 

Se repezi spre uşă, ca o furie, şi o deschise ca o furtună. 
Un zgomot surd de tobă străbătu noaptea: 

— Un cal! spuse ea. El este. 

— Sunt doi, spuse Guilhen. 

— Dumnezeule! strigă ea repezindu-se înaintea lor. 
Alergă cât o ţineau picioarele, cu capul pe spate şi braţele 
înainte. Călăreţii vorbeau între ei. El era. Auzea vocea mult 


iubită. lar celălalt? Poate că era François. Da, François. Mai 
repede, haide! Anne nu-şi auzea inima bătând, nici aerul 
şuierându-i în piept, nici vântul biciuindu-i părul. Când simţi 
caii în faţa ei, strigă: 

— Bunicule! 

Voi să adauge râzând: „Nu mă strivi!”, dar îşi pierdu 
răsuflarea. Dealtfel, el coborâse de pe cal şi o şi strângea în 
braţe. 

— În sfârşit! spuse ea înăbuşindu-şi un hohot de plâns. 

O îmbrăţişă îndelung şi îi mângâie tâmplele moi fără să 
scoată un cuvânt. 

Mâinile, obrajii, gura îi erau îngheţate. 

— Vino repede să te încălzeşti! spuse Anne. 

| se strânse inima când văzu chipul drag la lumina 
sfeşnicelor: era pământiu sub nişte cute cenuşii, iar ochii, 
de obicei atât de strălucitori, aveau o lumină tulbure. Două 
riduri amare îi coborau colţurile buzelor învineţite şi uscate. 
Anne înţelese că bătrânul era la capătul puterilor. Insistă 
să-l facă să se aşeze în faţa căminului. 

— Am socotelile mele, spuse el. Dar tu ocupă-te de 
François. lar tu, Guilhen, toarnă-ne de băut! 

Se oprea la fiecare cuvânt ca să-şi tragă răsuflarea. 
Anne, ar fi dorit să-l înconjoare cu atenţii şi să înceapă prin 
a-i şterge faţa. Dorinţe himerice. Atenţiile materne nu se 
potriveau cu persoana bătrânului soldat. 

— Nucţi pierde capul! reluă el cu un zâmbet sarcastic. Am 
mai văzut eu şi altele. 

Şi goli dintr-o înghiţitură paharul pe care i-l întinsese 
Guilhen. 

— Pentru victoria noastră! spuse el după ce tuşise. 

Îşi încrucişă picioarele în faţa focului, îşi sprijini ceafa de 
spătarul fotoliului şi privi, cu un aer impresionat, unghiul 
format de perete şi plafon. Apoi, schiţând cu vârful 
degetelor un gest dezamăgit: 

— Viaţa e caraghioasă, spuse el. 

Anne nu îndrăznea să-l întrebe nimic şi asculta foarte 
atentă vorbele lui, cu o nelinişte răbdătoare: 

— Ei bine! François, spuse el. Povesteşte! Triumful nostru 


merită o frumoasă povestire. 

— E adevărat, domnişoară, răspunse François cu timi- 
ditate, că norocul nu a fost de partea noastră. 

Un râs tăios sfâşie buzele baronului: 

— Am atacat nişte fantome. Fantomele nu sunt in- 
ofensive. 

Vocea i se schimbă. 

— Maynier e rănit. 

— Grav? întreba Anne. 

— Nu se ştie. Mă tem că glontele i-a străbătut plămânul. 

— Unde l-aţi lăsat? 

— La castelul Bermond, lângă Vacheres. Am avut noroc: 
marchizul era acolo în loc să-şi piardă vremea la Rocsaliere, 
ca de obicei. N-am rămas prea mult acolo; îţi închipui. Ce să 
vezi, Imbert se afla la Apt. Ştii despre cine vorbesc, nu-i 
aşa? 

— Nu, nu ştiu. 

— Imbert, chirurgul Domnului duce de Orleans. Un savant 
cu care oraşul nostru se mândreşte. Mândrie fără niciun 
câştig căci acest copil celebru nu-şi poate exersa arta decât 
la Versailles sau la Paris. Dar să lăsăm asta! A promis că se 
duce chiar astăzi la Vacheres, să-l examineze pe prietenul 
nostru şi, dacă este nevoie să-l transporte la Apt... Mai 
toarnă un pahar, Guilhen! Aşa! Mulţumesc... Maynier mi-a 
salvat viaţa. Dacă i s-ar întâmpla o nenorocire, nu mi-aş 
ierta-o niciodată. 

Anne părea că nu auzise. Parcă toată atenţia îi era 
absorbită de un nasture din corsaj care nu se ţinea decât 
într-o aţă. Maynier fusese la înălţime. Ce veste stranie! Şi 
de ce stranie? Nu pusese niciodată la îndoială calităţile lui. 
Cum să n-ai încredere în privirea aceea voluntară, atât de 
pătrunzătoare şi atât de caldă? Dar nu trebuia să se lase 
cuprinsă de sensibilitate, altfel... Cu atât mai mult cu cât 
bunicul n-o slăbea din ochi. Ce nevoie avea s-o privească 
atât de insistent? La urma urmelor, eroismul acestui bărbat 
n-o privea. Dar cine vorbea de eroism? Bunicul exagera, 
desigur. Se lăsa întotdeauna în umbră în faţa prietenilor săi. 

Anne simţi că îi tremură buza. Un val de sânge îi îm- 


bujora obrajii: 

— Ce aştepţi, bunicule? întrebă ea deodată. 

— Nu aştept nimic, răspunse el pe un ton de surpriză 
întristată. Dă-mi răgazul să mă explic, vrei? 

— Te rog să mă ierţi. Orele acestea de nesiguranţă m-au 
pus la încercare. 

— Înţeleg, admise baronul pe un ton sever. 

Răzui cu vârful cuţitului de vânătoare o pată de noroi de 
pe pantaloni, tuşi şi reluă: 

— Am atacat ferma în zori, aşa cum era prevăzut. 
Maynier trebuia să rămână postat la douăzeci de paşi, dar îl 
văd că mă urmează. Îi fac semn să se întoarcă. Nu mă 
ascultă, mă urmăreşte pas cu pas, intră cu mine. Mă întorc, 
îl împing la perete, fără menajamente, ca să nu se mai 
expună şi înaintez, convins acum că n-o să se mai 
clintească din loc. Focul de artificii începe: trei descărcături 
de armă în acelaşi timp; un interval neînsemnat între prima 
detunătură şi celelalte două. Mă reped înainte fără să mă 
sinchisesc de Maynier care se aruncase în faţa mea, care 
făcuse un salt ca să primească glontele în locul meu; dar pe 
moment n-am observat nimic. Mă năpustesc pe coridor şi 
trag într-o umbră... dar prea târziu ca s-o nimeresc; sunt 
sigur de asta chiar în clipa în care glontele porneşte. Apoi, 
linişte. Aştept puţin, şi între timp explorez pereţii. Înaintez. 
Mereu linişte. O încăpere la dreapta: nimeni! altă încăpere: 
nimeni! Totul în întuneric, bineînţeles; un întuneric atât de 
dens că nu deosebeai partea de sus a vetrei decât de la doi 
paşi. Mă înfurii puţin, ezit, şi mă hotărăsc să ies afară. Nici 
ceilalţi nu văzuseră nimic. De data asta încep să-mi pierd 
sângele rece. Intru din nou, şi dau peste Maynier lungit la 
pământ... rănit. Strig. Soseşte întreaga echipă cu arsenal cu 
tot. Dar acum, s-a terminat turnirul. Trebuia să-l trans- 
portăm pe prietenul nostru şi nu era lucru uşor, nu-i aşa 
François? 

— Da, spuse François. Noroc că Mousse era cu noi. 
Trebuie să recunoaştem că are idei. 

François ţinea ochii pironiţi pe baron, sperând că bătrânul 
va relua firul povestirii. 


— Ce-a făcut? întrebă Anne. 

— Răspunde! spuse baronul. Aşa am să pot şi eu să 
răsuflu. 

Francois nu îndrăznea s-o privească în faţă pe Anne, 
frumuseţea ei îl tulbura iar emoția care i se vedea lucind în 
priviri îl învăluia într-un fel de spaimă. 

— Un scaun, domnişoară, răspunse el pe un ton aspru. 
Avea în buzunare o garnitură întreagă de sfori. 

— Da, reluă baronul, Mousse nu e un sfânt, dar ar fi greu 
de găsit un băiat mai dezgheţat ca el în comitatul nostru. In 
doi timpi şi trei mişcări, a construit scaunul cu crengi pe 
care le tăia şi i le aducea fiecare din noi. Aşa am putut să-l 
transportăm pe Maynier până la coliba lui moş Antelme 
unde ne aşteptau caii. L-am instalat apoi pe spatele lui 
Chausson, pe care François îl ducea de căpăstru. La drum 
spre Vacheres! Ne-am oprit la castelul Bermond. Cunogşti 
urmarea. Mor de sete, Guilhen! 

Baronul goli paharul şi se şterse la gură tuşind. 

— Dar cine a tras? întrebă Anne. 

— Un duh. Dealtfel, n-a tras decât o singură dată. Apoi 
Maynier şi-a descărcat pistoalele. Când l-am găsit întins pe 
jos în coridor, nu le dăduse drumul din mână. E un viteaz. 
Uitam un amănunt: Crassol, Boudot şi La Buée n-au mai 
venit cu noi la Vacheres. S-au întors la ferma Moine, la 
ordinul meu, ca să ancheteze. La vârsta mea, nu înghiţi 
poveştile cu fantome. 

Baronul îşi schimbă expresia feţei, se întoarse spre 
Guilhen şi exclamă pe un ton vesel: 

— Destul cu vorba! Băiatul ăsta, spuse arătându-l pe 
Francois, are nevoie de alimente mai concrete. Te-ai gândit 
la cina noastră? 

— Thereson mi-a vorbit de o pulpă de berbec şi de o 
pasăre umplută. 

— Mai pune şi două plăcinte. François este invitatul meu. 
François, sper că nepoata mea nu te intimidează. 

— Nu, deloc! răspunse François roşind. 

— Perfect! Aşa stând lucrurile, să trecem la masă! 

Baronul nu încetă să glumească tot timpul mesei, dar nu 


mânca decât cu vârful buzelor şi ochii săi trădau o adâncă 
amărăciune. Preocupat să destindă atmosfera, relua pe 
frânturi şi pe un ton de farsă relatarea peripeţiilor lor 
matinale, evitând cu grijă să vorbească despre Maynier. 
Anne se străduia să zâmbească pentru a intra în joc, dar 
sarcasmele baronului îi făceau rău. Ce importanţă avea 
reuşita sau eşecul expediției! Bunicul avea un aer de om 
înfrânt, de bătrân, şi acest dezastru o făcea să sufere cum- 
plit. Aşadar, totul se prăbuşea: destinul îşi bătea joc de 
virtute. Timpul îmbătrânea curajul, aproba nestatornicia, 
frivolitatea, proiectele insignifiante ale Christinei şi ale 
cavalerului. Mai rămânea bunul Maynier, ca o scândură 
solidă deasupra prăpastiei, o punte întinsă spre viitor. Ba 
nu! Scândura se rupsese. Maynier era grav rănit. Avea să 
moară. 

Baronul se întorcea întruna spre François şi părea că se 
simte onorat să-l îmbie: „Haide, mănâncă! Haide, bea!” 
repeta el cu o autoritate afectuoasă. Observase că 
adolescentul evita să-şi pună pe faţa de masă albă mâinile 
bătătorite cu unghii rupte şi că-şi lăsa capul în jos, stin- 
gherit, când lua o furculiţă sau un cuţit de argint. Şi bă- 
trânul aristocrat suferea cu o emoție stranie de 
stinghereala tânărului, şi îi era şi lui ruşine, fără să ştie de 
ce. De aceea, se arăta familiar cu el, neşovăind să-l trateze 
ca pe nepotul său; şi François, care nu era obişnuit să bea 
atâta vin, uită până la urmă de mâini, de unghii şi de 
furculiţă, şi găsi că viaţa era veselă. Râdea acum fără 
reţinere în timp ce baronul evoca plin de umor lupta lui cu 
umbrele, şi râsul acesta care descoperea nişte dinţi ascuţiţi 
îl tulbura pe bătrânul gentilom. „Inocenţa este oţelită, 
gândea el. La ora asta, Maynier poate e în agonie.” Il 
copleşea sentimentul propriei sale responsabilităţi: se 
purtase ca un descreierat, îşi târâse prietenul în această 
aventură deplasată, în acest joc al hazardului, îl condusese 
la moarte dintr-un capriciu de copil. 

După desert, ceru lichior de coacăze negre, apoi, văzând 
că François băuse prea mult: 

— Se face târziu, Anne, ar fi bine să te duci să te culci. Și 


tu la fel, François. 

Annei nu-i era somn. Ar mai fi vrut să rămână în salon, 
împreună cu bunicul ei, în faţa focului: să-şi regăsească 
încrederea schimbând câteva cuvinte fără importanţă. Avea 
atâta nevoie să creadă în adevăruri de nezdruncinat, să se 
liniştească. Dar sfaturile baronului nu se discutau. Urcă 
scara de piatră fără a întoarce capul, dreaptă în fusta ei 
fără nicio cută, şi se aruncă pe pat cu faţa în jos, cu mintea 
înfierbântată. François se îndreptă spre fermă cu un pas 
şovăielnic. Guilhen, după ce se învărtise prin bucătărie ca 
să se facă util pe lângă Therâson şi ca s-o mângâie, îşi luă 
rămas bun de la baron. Bătrânul, satisfăcut că a rămas 
singur, se aşeză greoi lângă cămin, fascinat de dansul 
flăcărilor şi de pofta lor inexorabilă: le veneau de hac 
buştenilor celor mai îndărătnici, deghizându-şi muşcăturile 
sub culori cu ape lucitoare: aurul milei şi verdele speranţei. 
Aşa era şi tinereţea. Ardea de entuziasm şi de pasiune 
pentru a devora mai bine. Nimic nu rezista îmbrăţişărilor ei. 
Trebuia să-i cedezi locul şi să nu laşi decât puţină cenuşă în 
loc de amintire. 

Baronul clătină din cap cu amărăciune: „Vorbărie goală! 
îşi spuse. Confund tinereţea cu timpul. El mă roade şi mă 
distruge. Dar de ce se dovedeşte nerăbdător să ridiculizeze 
tot ceea ce eu am respectat întotdeauna? Să fie oare o 
consecinţă a vremurilor noastre fără temelie? Lumea care 
m-a văzut născându-mă să se fi schimbat, iar trecutul să fie 
oare depăşit în aşa măsură încât cavalerii noştri să nu se 
mai poată exprima decât prin pantomimă şi farsă?” 

Un tăciune trosni sub muşcăturile unei flăcări şi două 
scântei căzură la picioarele baronului care le privi cum se 
sting. Se gândea la râsul lui François, cu inima frământată 
de presimţiri nesăbuite. Această generozitate putea să se 
întoarcă într-o zi împotriva lui, să-l muşte. În cine să mai 
aibă încredere când tradiţiile erau abolite? Nici măcar în 
nepoata lui. Nu! Nici măcar în acest înger de supunere. 

O a treia scânteie căzu pe podea atât de aproape de 
bătrân încât acesta o strivi cu cizma, fără să-şi părăsească 
scaunul. „De ce a roşit? se întrebă el. Avea un aer distrat, 


absent, când vorbeam despre Maynier, şi apoi dintr-o dată 
această emoție, această nerăbdare: «Ce aştepţi, bunicule?» 
Nu mai era nepoata mea... ci o femeie cu interese de 
femeie. Viaţa este ciudată. Te agăţi de nişte iluzii şi fiecare 
minut le ucide.” 

Deodată i se păru că aude paşi în curte. Bineînţeles! 
Venea cineva la castel, urca treptele peronului, bătea dis- 
cret în uşa de la intrare. Baronul se ridică în silă, pe nişte 
picioare înţepenite. „La ora asta, îşi spuse, nu poate fi de- 
cât Guilhen. Dobitocul o fi uitat ceva.” 

Era Boudot. 

— Domnule baron, spuse el cu o voce înceată, m-am 
gândit că se cade să vă înştiinţez. 

— Haide, intră odată! Ce să mă înştiinţezi? 

— lată! Am găsit un om acolo. 

Boudot avea mintea cam înceată şi se exprima cam greu. 
Stătea să-şi aleagă cuvintele, chiar şi pe cele mai neîn- 
semnate, şi să răsufle între ele, în felul ţăranilor normanzi. 
Avea, în plus, supărătorul obicei să-şi întrebe din priviri 
interlocutorul la sfârşitul fiecărei fraze, nefiind în stare să 
continue fără o încurajare. 

— Găsit cum? întrebă baronul. Explică-te! 

— La o sută de paşi de ferma Moine, pe stânga, cum 
mergi spre Valsaintes, aţi băgat de seamă că e o grămadă 
de pietre, nu-i aşa? 

— Nu! Putin îmi pasă! Vorbeşte-mi despre omul acela! 

— Lângă grămada de pietre, am zărit nişte cizme; restul 
era ascuns într-un desiş. La Buée l-a văzut primul. Nimic nu- 
i scapă. 

— Grăbeşte-te! Şi omul? 

— Mort. Un glonte în piept. î 

— Haide, dă-i drumul! Cum era mortul? Inalt? Slab? 
Cocoşat? 

— Mai degrabă înalt. Destul de puternic. 

— Ochii? Părul? Trezeşte-te, băiatule! 

— Ochii? Albi. Ştiţi, morţii... Părul mi s-a părut blond... 
cam roşu. 

Baronul fu gata să strige şi îl apucă pe Boudot de braţ: 


— Atenţie! spuse cu o voce înăbușită. Blond sau roşu? E 
foarte important. 

Boudot încruntă din sprâncene şi îşi muşcă buzele cu un 
aer perplex: 

— Mai degrabă roşu, răspunse el după un mare efort. 

— Purta o haină de piele? 

— Cu nasturi de corn, da. Mi-aduc aminte. 

Baronul închise ochii, parcă să-şi liniştească bătăile 
inimii. Nu mai era nici o îndoială: Roşcovanul murise. 

— Mulţumesc Boudot! Ce-aţi făcut cu leşul? 

— L-am dus la fermă din cauza vulpilor. Numai că, la 
fermă... 

— La fermă, ce s-a întâmplat? Ce-aţi găsit? 

— O pivniţă. 

— O pivniţă! Unde naiba? 

— Sub masa din bucătărie. La Buée a ridicat o scândură 
care dădea pe o scară. 

— Şi scara? 

— Intr-o groapă plină cu provizii: vin, făină şi două 
butoaie cu pulbere de puşcă. După părerea mea, bandiții, 
văzându-se descoperiţi, s-au ascuns acolo. Unul dintre ei, 
înainte de-a se băga la adăpost, a vrut să facă pe şmeche- 
rul. A tras în domnul Maynier iar domnul baron a băgat un 
glonte în el. 

— Te înşeli. Prietenul nostru Maynier a băgat un glonte în 
el. Inainte de-a muri, caraghiosul s-a târât până în pivniţă şi 
a aşteptat plecarea noastră ca să fugă cu ceilalţi. Dar, slavă 
Domnului, n-a ajuns prea departe. Mulţumesc Boudot! E o 
veste bună. Acum, poţi să te duci acasă. Sunt mulţumit de 
serviciile tale. 

Baronul închise uşa cea grea după Boudot şi după o 
adiere îngheţată a nopţii care mirosea a fier ruginit. Puse o 
buturugă pe foc, apropie scaunul de paie de cămin şi se 
aşeză, cu spatele încovoiat şi pumnii pe genunchi. Era prea 
obosit, prea preocupat ca să se hotărască imediat să se 
ducă la culcare. Putea oare să adoarmă înainte de a-şi pune 
în ordine, de a-şi linişti toate sentimentele nelămurite, toate 
ideile ascunse care îl asaltau? Aşadar, Roşcovanul murise. 


Bestia din Gevaudon încetase să mai facă rău. Ce veste 
bună! Bună, şi totuşi baronul nu era satisfăcut de acest 
deznodământ lipsit de strălucire. Roşcovanul, pe care îl 
luaseră drept Atila, părăsea scena ca un pungaş meschin, 
un biet nenorocit. Anecdota înmormânta tragedia. 

Flăcările care ţâşneau din cărbunii aprinşi alergau pe 
buturuga nouă făcând să trosnească scoarţa, şi baronul 
asista la acest spectacol ca la o luptă: într-o cameră înaltă 
din castelul Vacheres, Maynier se lupta disperat cu moar- 
tea. Răsuflarea îi devenea din ce în ce mai scurtă, din ce în 
ce mai grea. Puterea lui încăpăţânată se stingea. Baronul 
suferea cumplit că nu putea să-l ajute. Avea să se întoarcă 
mâine la căpătâiul lui, dar altceva? Poate să se roage. Să 
găsească iertarea aceea. In acelaşi timp, se gândea confuz 
la François, la mâinile lui negre cu unghii rupte care 
trebuiau curățate, lustruite. Tânărul nu ştia să citească, 
muncea din greu, de la vârsta de zece ani. Alţii cheltuiau 
atâţia bani, atâtea avantaje şi atâta educaţie ca să se 
plictisească. 

Acum, flăcările înfăşurau într-o gangă de aur buturuga ce 
nu mai avea scoarță şi se lăsa mistuită cu un zgomot de 
catifea. Baronul puse mâna pe vătrai şi înteţi focul. „Haide! 
îşi spuse. Gândurile astea nu sunt demne de un soldat. Sunt 
Jérôme de Sagne, fost colonel de dragoni în armata regelui. 
Mi s-a întâmplat să fac prostii dar niciodată o laşitate. 
Mâine, am să mă duc la Vacheres să aflu veşti despre 
rănitul nostru. În trecere, am să mă opresc să salut 
rămăşiţele pământeşti ale Roşcovanului. Este politeţea 
vânătorului faţă de lup.” 

Şi a doua zi, înainte de revărsatul zorilor, baronul plecă la 
drum, călare. Vântul nu mai sufla, dar câmpul era acoperit 
de brumă. 

— Vezi tu, Pacha, spuse bătrânul tremurând, oboseala 
este o nălucă. 


CAPITOLUL XIV 


Nathalie de Bermond nu avea nici una dintre calităţile pe 
care spiritele romanţioase le aşteaptă în general de la o 
marchiză. Nu era nici trufaşă, nici spirituală, nici manierată, 
ignora capriciile, n-o interesa vânătoarea şi nu se înconjura 
de pudeli tunşi, nu pricepea ce sunt intrigile, libertinajul şi 
blazoanele; cu atât mai puţin disputele religioase, ideile 
liberale şi teoriile economice. Avea o înfăţişare comună, cu 
obraji rotunzi, ochi limpezi fără adâncime, o gură de 
florăreasă şi două gropiţe lipsite de orice răutate. Trupul, 
pe cât de mărunţel pe atât de durduliu, exprima prin 
perniţe săltăreţe o oarecare candoare şi o sănătate bună. 
Nu era preocupată să slăbească, nici să fie palidă pentru a 
seduce bărbaţii, nu leşina niciodată, îşi bătea joc de farduri 
cât şi de parfumuri şi se îmbrăca cu aceeaşi lipsă de 
eleganţă ca şi nevasta vizitiului ei. Avea conştiinţa netedă 
ca mâinile ei cu degete scurte. Această simplitate, acest 
calm, acest echilibru care te duce la disperare trădau soţia 
satisfăcută din plin. Nathalie de Bermond îl iubea pe Jean- 
Baptiste, soţul ei. Jean-Baptiste o iubea pe Nathalie. Fără 
îndoială că, la întoarcerea de la nenumăratele vânători de 
unde venea spetit, după ce scosese un iepure din bârlog, 
omorâse un lup sau mulţumise vreo nouă amantă, acest 
seducător cinstit gusta lângă soţia lui o odihnă extrem de 
plăcută; iar această odihnă se îmbogăţea cu o impresie de 
dezrădăcinare mereu reînnoită care făcea din Nathalie o 
fiinţă unică, femeia vieţii sale. În timp ce femeile celelalte 
nu erau preocupate decât să placă, să reţină, să pretindă, 
nu încetau să se fandosească, să ofteze, să plângă, nu se 
gândeau decât să se împopoţoneze, să bârfească, să 
comploteze, ea îi oferea o bucurie liniştită, o tandrete fără 
fard şi o sfântă naivitate. Şi apoi Jean-Baptiste era bărbatul 
situaţiilor clare, al soluţiilor cu cărţile pe faţă. Nu admitea, 
nu concepea infidelitatea. O inimă, spunea el, nu se 
fărâmiţează. De aceea, n-o înşela niciodată pe Nathalie cu 


gândul. De aceea, nu visa niciodată o aventură. Aventurile 
cădeau peste el. Nu poţi fi vinovat că plouă. 

In dimineaţa aceea, marchizul se plimba în haină de 
catifea liliachie pe aleile parcului de la Rocsaliere. Chipul 
său viril purtat ca un ornament de preţ dădea semnele unei 
vii satisfacţii. larna, a cărei sosire timpurie fusese vestită de 
mistral, bătea în retragere iar toamna părea să se întoarcă. 
Era într-una din zilele acelea cu lumină reţinută în care 
soarele împrăştie ambră pe cerul aproape nemişcat. 
Dulceaţa aerului şi răcoarea discretă lăsau pe buze un gust 
de fruct, de floare, trezind o fericită nostalgie. Marchizul era 
mult prea sensibil ca să nu savureze aceste clipe. Totuşi, 
omul acela vesel era îngrijorat. Se gândea la adjunctul său 
municipal şi prietenul său pe care îl adusese în ajun de la 
Vacheres însoţit de jupân Imbert, chirurg distins şi plin de 
ifose. Imbert nu voise să se pronunţe asupra stării rănitului, 
răspunsese  monosilabic şi pe un ton de suficienţă 
obositoare la întrebările puse, ca să debiteze după aceea 
printre dinţi un cuplet care nu se putea auzi, ca şi cum nu 
putea conversa în mod inteligent decât cu el însuşi. S-ar fi 
spus că prima lui îndatorire era să producă un efect. Acest 
om ţinea fără îndoială să scoată în evidenţă caracterul 
excepţional al serviciilor sale subliniind prăpastia care îi 
despărţea pe locuitorii din Apt, compatrioţii săi, de un 
ilustru medic pe care şi-l disputa cea mai bogată clientelă 
de la Versailles sau din Paris. Ca să examineze bolnavul pe 
îndelete, ceruse prosoape, apă caldă, linişte şi lumină, 
insistând să se deschidă larg ferestrele, cu riscul de a-l face 
să îngheţe pe bietul Maynier, şi se plânsese fără 
menajament că era prea multă lume în cameră unde nu se 
adunaseră totuşi decât marchizul, marchiza, ginerele lor, 
trei dintre fiice şi doi servitori. Declarase în cele din urmă 
că extracția glontelui necesita o intervenţie delicată, căci 
părea să se manifeste un început de infecţie, că îi era 
imposibil să opereze fără asistenţa unor persoane 
competente, a unui material adecvat, şi a tot felul de 
medicaţii indispensabile care nu se puteau găsi decât într- 
un oraş, şi că, în aceste condiţii, rănitul trebuia transportat 


cu maximum de urgenţă la el acasă. Nathalie nu voise să-şi 
lase bărbatul să plece fără să-l însoţească: „Tu încaleci pe 
Faraud, spusese, iar eu voi avea grijă de prietenul nostru în 
trăsură”. Hortense, cea mai mare dintre fete, socotise că nu 
va fi de prisos să-l ferească pe Maynier de zdruncinături iar 
Renaud de Tallard, soţul ei, că era de datoria lui să urmeze 
cortegiul, pe cal. Trebuise, fireşte, s-o ia pe Odile, copila lor 
de trei ani, ale cărei farmece din ce în ce mai mari 
zăpăceau pe toată lumea. Marie-Therese şi Muriel, cele 
două fete mai mici ale marchizului, nu se înduraseră să-şi 
părăsească nepoata. Aceste domnişoare, amenințate şi una 
şi alta să rămână fete bătrâne, înconjurau copilul cu o 
dragoste nepotolită. In cele din urmă, două trăsuri pline să 
trosnească, cea a lui jupân Imbert şi cea a marchizului, 
escortate de doi cavaleri impozanţi - căci Renaud nu era 
decât cu trei degete mai scund decât socrul lui -, se 
urniseră cu greu din loc luând-o pe drumul spre Vacheres. 
Plecat în zori, convoiul ajunsese la Apt la începutul după- 
amiezii. 

In ziua aceea, Jean-Baptiste era foarte îngrijorat de 
soarta lui Maynier. Evoca în minte paloarea rănitului, vocea 
lui şuierătoare, privirea stinsă care se îndepărta, se detaşa 
pe nesimţite. Marchizul, pe care dinamismul şi im- 
petuozitatea adjunctului său îl indispuseseră deseori, era 
plin de amărăciune. „E de neconceput, gândea el, să ne pă- 
răsească atâta energie în persoana acestui om. Nu m-aş 
consola niciodată.” Marchizul, odată emoţionat, nu-şi pre- 
cupeţea sensibilitatea. Inima lui avară în dragoste - doar 
când nu era vorba de dragoste legitimă -, econoamă în 
materie de ambiţie, se dovedea în prietenie de o rară pro- 
digalitate. Avea puţini prieteni, deşi era extrem de sociabil, 
şi îi alegea cu multă rezervă, foarte mare prudenţă, lăsând 
timpul să hotărască. Dar, odată ce prima simpatie se 
confirmase, se întărise pentru a face loc stimei, apoi admi- 
raţiei, condamna orice rezervă, alunga orice prudenţă şi 
descoperea comori de afectivitate. În fine, de două zile, 
marchizul îl considera pe Maynier prietenul său. Acest 
burghez, acest om de rând pe care îl stima, apreciind sin- 


ceritatea şi inteligenţa lui, dar care îl enerva din mai multe 
motive, îndeosebi când propunea o reformă pe un ton de 
convingere zgomotoasă, câştigase în ochii lui noi 
dimensiuni. Sosirea farmacistului la castelul Vacheres, pe la 
zece dimineaţa, nu era o amintire care putea fi uitată. 
Vesta îi era plină de sânge. Îl duceau ca pe un războinic, 
sub garda baronului de Sagne care, înainte de orice, de- 
clarase: 

— Domnul Maynier mi-a salvat viaţa. Rana pe care o are 
îmi era destinată mie. Îndatorându-l, mă îndatoraţi pe mine, 
familia şi numele meu. 

Sudoarea şiroia pe faţa baronului, iar ţinuta lui era atât 
de mândră, vocea avea nişte accente atât de distinse încât 
marchizul, cavaler în suflet, se înfiorase: 

— Domnul Maynier, răspunsese el, va fi tratat ca fiul 
meu. Voi face imposibilul pentru el. 

Jean-Baptiste se ţinuse de cuvânt. Realizase imposibilul: 
o noapte fără să închidă ochii la căpătâiul bolnavului. 
Nathalie nu putuse să suporte gândul să-l lase să vegheze 
singur şi nu-l slăbise din ochi, aşteptându-se, dintr-un minut 
într-altul, la o prăbuşire brutală, el care adormea în fiecare 
seară ca un bloc compact ca să sforăie fără întrerupere 
toată noaptea. Marchizul îşi aducea aminte acum de 
vigilenta bănuitoare a nevestei sale ca de o manifestare 
absurdă. „Îşi închipuie întotdeauna că somnul mi-e absolut 
necesar. Pur şi simplu pentru că îmi ajunge o îmbrăţişare în 
fiecare seară. E oare atât de necesar în dragoste să te 
întreci pe tine? Un singur act executat cu pasiune face cât 
toate demonstrațiile la un loc. Pot foarte bine să petrec 
două nopţi albe consecutiv. Şi apoi, în primul rând, ce ştie 
ea despre somnul meu? Măcar dacă aş sforăi...” 

Jean-Baptiste ajunsese aici cu reflecţiile lui când se opri 
în faţa fântânii. Această fântână nou construită nu era 
complet terminată, iar marchizul se întreba dacă va fi 
vreodată; asta, din mai multe motive: mai întâi pentru că 
antreprenorul oprea bucuros un şantier pentru a deschide 
altul în altă parte; apoi, pentru că arhitectul, puţin 
credincios dorinţei clientului său, nu făcea decât după capul 


lui; în fine, pentru că însuşi marchizul cerea mereu în 
ultimul minut o modificare de detaliu. Se pasiona pentru 
construcţia acestui monument. Un faun sculptat de un elev 
al lui Chastel arunca din belşug apa într-o cochilie mare de 
melc marin de care Jean-Baptiste nu era mulţumit. 

— Vreau ceva mai simplu, îi spusese artistului. 

În schimb, era încântat de scara cu dublă revoluţie care 
înconjura şi domina frontonul. 

— lată, spunea el, concepţia mea despre armonie. 
Această sobrietate, această graţie în curbă care te îmbie să 
îmbrăţişezi piatra, s-o mângâi ca pe o femeie. 

Jean-Baptiste nu se priva de asta. Tot mângâia vasele 
decorative dominate de o flacără, care se înălţau semeţe în 
vârful scării, avusese ideea să le înlocuiască cu nişte coşuri 
cu fructe: mere, pere, struguri, sinonime ale abundenței, în 
timp ce flacăra cioplită în gresie şi ţâşnind din vas nu 
aducea cu nimic firesc. 

Din cochilia marină apa se scurgea într-un bazin 
dreptunghiular prin gura pietrificată a două broaşte culcate 
pe labe faţă în faţă. Animalele acestea aveau un aer fără 
pretenţii care îi plăcea marchizului. 

— Aici, spunea el, s-au respectat intenţiile mele. 

Marchizul nu-şi schimbă nici acum părerea. Găsi că 
broaştele aveau spirit în felul lor şi că între frunzele de arțar 
şi lumina difuză apa fremăta agreabil. Zâmbi apoi micului 
faun buhăit, fulgeră cu privirea cochilia marină şi tocmai se 
pregătea să urce scara cu dublă revoluţie când un zgomot 
neobişnuit îl făcu să se întoarcă. O trăsură cu ciucuri trasă 
de doi cai murgi trecuse grilajul parcului. Vehiculul, de un 
lux mai mult aparent decât real, se imobiliză scârţâind sub 
ferestrele palatului. Un tânăr senior îmbrăcat luxos cobori 
din trăsură şi întinse mâna unei doamne pe care în curând 
o văzu cum forfoteşte înăuntru, apoi cum coboară 
mărunţind strigăte mici. Doamna care zburda cu multă 
eleganţă printre mătăsuri părea mult mai în vârstă decât 
cavalerul ei, în ciuda exclamaţiilor juvenile. 

— Asta-i bună! murmură marchizul. Ce vor ăştia doi de la 
mine? 


Christine de Sagne şi cavalerul d'Urtis nu voiau nimic 
precis de la el. Cavalerul venise de la Apt ca să rezolve în 
cele mai bune condițiuni vânzarea unui mic domeniu pe 
care îl avea la porţile oraşului, pe drumul spre Rustrel. 
Christine ţinuse să-l însoţească, cu toate că prezenţa ei nu i 
se păru în niciun fel indispensabilă cavalerului. Poate că 
insistase cu prea multă elocvenţă să-l scutească de această 
corvoadă, căci ea descoperise în cele din urmă tot atâta 
farmec câte motive ca să întreprindă această lungă 
călătorie alături de el. Fără să fie prea bănuitoare şi fără să 
acorde prea multă importanţă fidelității lui, Christinei nu-i 
plăcea să fie neglijată; iar tânărul îi arăta în mod vizibil mai 
puţin interes de la moartea lui Olivier. O copleşea cu atenţii 
şi ceda întotdeauna, cu spiritul acela de supunere care 
trece drept o mărturie de dragoste în ochii femeilor 
mărginite. Dar Christine nu se lăsa înşelată. Ştia că această 
purtare provenea dintr-un calcul. Cavalerul n-avea decât un 
Scop: să se căsătorească cu ea pentru a-şi restabili bugetul. 
Ea se complăcea, din când în când, să-i ruineze speranţele 
ca să-l facă să sufere, fără ca totuşi niciodată să-l 
descurajeze complet, căci simţea că într-o bună zi tot va 
trebui să ajungă acolo. Obsesia că îmbătrâneşte o 
condamna să îmbătrânească mai repede, iar tovărăşia unei 
fiinţe tinere îi devenea necesară. Aşa cum o cochetă ofilită 
îşi alungă neliniştea cu farduri, la fel prezenţa cavalerului 
alături de ea îi inspira Christinei o încredere precară. „Atâta 
timp cât va rămâne în dreapta mea, îşi spunea, pot să mai 
fac faţă.” De aceea, îl etala prin saloane ca pe o firmă, 
neşovăind să-l trateze cu aroganță ca să-şi dovedească 
independenţa. Nu rata niciodată ocazia să-l facă să treacă 
drept bogat, ca să îndepărteze bănuielile răuvoitoare. 
Pentru a fi absolut sigură că atunci când nu era de faţă 
cavalerul nu ruina această născocire, îl şantajase: 

— Ştii, dragul meu, îi spusese ea, că averea mea există 
ca să-ţi alimenteze poznele, dar nu vreau în nici un chip să 
dau lumii impresia că te întreţin. Ai să te foloseşti de punga 
mea cu o condiţie: tăcerea... nici cea mai mică aluzie, m-ai 
înţeles? Cel mai simplu e să spui la toată lumea că eşti 


bogat. E vorba despre onoarea mea de femeie. E o plăcere 
pentru mine să te îndatorez; dar reputaţia mea nu trebuie 
să sufere. 

Cavalerul se stăpânea cu greu. Aceste subterfugii îl 
amuzau şi îl enervau în acelaşi timp; dar sumbra lor 
puerilitate îl încuraja în cele din urmă. „Slăbeşte, gândea el. 
Flacăra începe să fumege. Peste şase luni, am să-i tai 
mucul.” 

Până atunci, îşi juca rolul cu conştiinciozitate şi făcea pe 
Cresus-ul îndrăgostit cu banii Christinei când scena avea 
martori. Şi Christine se purta ca o femeie pe deplin 
satisfăcută, fără ca totuşi să se lase păcălită. Nu credea în 
supunerea cavalerului, în docilitatea lui prefăcută, aşa cum 
nu se lăsa înşelată de interesul propriilor ei vicleşuguri. Dar 
cum putea face altfel? Iluziile opreau spiritul pe panta 
disperării. Parodia întreținea un fel de ocupaţie, de rutină 
sentimentală şi, în clipele de mare oboseală, puteai s-o 
accepţi ca pe o realitate. Astfel Christine, o femeie lucidă, 
încerca să fugă de luciditate; dar, în fiecare moment, 
recunoştea zădărnicia eforturilor sale. Ştia că nimic nu 
putea să oprească deruta cărnii. Prevăzuse dezastrul de 
multă vreme, pândind în fiecare zi în oglindă apariţia 
ridurilor, studiind reacţiile lor secrete, manevrele lor ipo- 
crite. Spectrul bătrâneţii nu-i cruța decât pe cei naivi. De 
aceea, căuta să stârnească întruna gelozia cavalerului, fără 
prea multă convingere, incapabilă totuşi să renunţe la 
această obişnuinţă. Îşi înmulţea intrigile în jurul lui, îm- 
părţea ocheade, se compromitea după plac şi chiar se dă- 
ruia când complicele ei era un bărbat în stare să se laude 
cu aşa ceva, sau, supremă duplicitate, îl obliga pe cavaler 
să facă şi el la fel şi se plângea de fidelitatea lui plictisi- 
toare. 

Hotărând să-l însoţească la Apt, Christine îşi pusese în 
gând să-l pună faţă în faţă cu marchizul de Bermond. Voia 
să-l scoată din sărite, etalându-şi cu subiînţeles farmecele în 
faţa fostului ei amant. În acelaşi timp, parcă dorea să 
trezească spiritul de competiţie al marchizului. „Cavalerul e 
tânăr, îşi spunea ea; această juneţe îl va aţâţa pe frumosul 


nostru marchiz.” 

Dar în socotelile ei nu intrase Nathalie. De îndată ce Jean- 
Baptiste o recunoscu pe Christine de Sagne şi pe curtezanul 
ei, se duse repede în întâmpinarea lor şi se grăbi să-i 
conducă spre marchiză, ceea ce era o manieră elegantă de- 
a scăpa de ei. Nathalie îi primi cu o simplitate dezolantă. 
Imbrăcată într-o rochie insignifiantă, nu avu nici o privire 
pentru Christine, pentru drăgălaşele ei volănaşe şi pentru 
florile de dantelă care scoteau în evidenţă strălucirea faiului 
şi a taftalei. Costumul cavalerului - postavul acela de 
culoarea căprioarei cu butoniere de aur, care costa şi ochii 
din cap - nu-i trezi mai mult atenţia. Zâmbea, fără să 
ascundă nimic, acaparată de soţul ei pe care îl sorbea din 
ochi cu o expresie de admiraţie, de satisfacţie, de încredere 
placidă care devenea, în cele din urmă, o insultă pentru 
ceilalţi. 

Cât despre marchiz, răspundea adoraţiei nevestei lui 
printr-o supunere pioasă, aprobând, cu inima pe buze, toate 
neroziile pe care ea le arunca în conversaţie şi care o 
ucideau lent. Şi apoi acest cuplu insuportabil nu vorbea 
decât despre copiii lor: fete, şi iar fete, care aveau la rândul 
lor nepoate. Povesteau despre scânteierile de spirit ale 
acestor domnişoare, despre isprăvile lor în materie de bu- 
cătărie. Christine simţea că nu mai poate rezista. lar mar- 
chizul se întrecea să-i pună întrebări absurde: apropo de 
mistral, de exemplu, ca şi cum era important să tragă con- 
cluzii comparate asupra ravagiilor vântului. Nathalie salvă 
discuţia, cu totul inconştient: 

— Să nu uiţi, Jean-Baptiste, spuse ea, că trebuie să 
mergem în strada Canorgue, înainte de amiază. 

— N-am uitat nicio clipă, draga mea, răspunse marchizul. 

Şi întorcându-se spre Christine: 

— E vorba de domnul Maynier care este rănit. Chirurgul a 
trebuit să-l opereze azi dimineaţă. 

— Adevărat? E posibil? exclamă Christine cu o milă 
lacomă. Rănit! Dar în ce împrejurări? 

Şi marchizul îi povesti pe scurt aventura în cursul căreia 
farmacistul se remarcase. 


Christine nu-şi credea urechilor: Maynier, biscuitul acela, 
făcea pe muşchetarul. În acelaşi timp, simţea o emoție 
neobişnuită: Maynier îi reamintea o întreagă epocă; o epocă 
veche de trei săptămâni care, cu cinci minute înainte, i se 
părea îndepărtată, trecută, şi care se dovedea, acum, aşa 
cum fusese întotdeauna: actuală... arzătoare. Acel univers 
monastic de la Chanflorin, pe care îl evoca în ajun ca peo 
sperietoare ternă, o himeră, într-atât existenţa ei nouă şi 
liberă o rupeau de trecut - cel puţin aşa credea -, acel 
univers n-o părăsise. Şi amintirile năvăleau în sufletul ei: 
tâlharii, lupta lui Olivier... şi mai ales lumina aceea palidă la 
capul patului, când baronul încrucişase mâinile sărmanului 
ei soţ pe mânerul spadei. Lumina aceea austeră nu ardea 
decât pentru baron şi pentru Anne. Christinei nu i se 
dăduse voie să se apropie de ea, sa se încălzească. O 
alungaseră la casa ei. Casa ei! Lugubră ironie! 

Şi Christine îl privi pe cavalerul d'Urtis muşcându-şi 
buzele. 

— Ei bine! spuse ea în cele din urmă, cred că este de 
datoria noastră să vă însoţim. Nenorocirea acestui bun 
domn Maynier ne îndurerează mult. Suntem nerăbdători să 
aflăm cum a reuşit operaţia. Nu-i aşa, dragul meu? 

— Desigur, răspunse cavalerul cu o voce puţin 
contractată. Dar nu uitaţi că trebuie să merg la maestrul 
Roulin pentru vânzarea domeniului meu. 

— Nu uit. Numai că prietenia trece înaintea afacerilor. Cel 
puţin, la mine. 

Cavalerul aprobă cu un semn din cap, răgaz cât să-şi 
tragă răsuflarea, să-şi înăbuşe furia şi să-şi compună o 
expresie: 

— Sunteţi admirabilă, spuse el cu toate accentele sin- 
cerităţii. 

Fără să mai aştepte, Nathalie dădu ordin să se înhame 
caii, insistând ca soţul ei să stea în trăsură în loc să 
încalece pe Faraud. 

— Ştii bine, draga mea, spuse el, că n-aş putea niciodată 
să suport aşa ceva. Ar trebui să-mi tai picioarele şi să-mi 
retezi capul. 


— Ştiu, Jean-Baptiste, replică ea râzând; dar mi-ar face 
plăcere. 

Era prima oară când devenea capricioasă, şi marchizul se 
simţi puţin umilit. „Niciuna nu e ferită de contaminare”, 
gândi el cu puţină amărăciune; şi îşi privi nevasta cu 
circumspecţie. 

— Ei, glumeam şi eu, reluă Nathalie. Nu ţin să te văd 
ieşind diform din acest vehicul. Ajută-mă numai să urc! 

Marchizul îi luă mâinile, le mângâie cu o blândeţe sur- 
prinzătoare pentru un bărbat atât de corpolent, apoi înclină 
capul cu pasiune şi le sărută apăsat. 

— Eşti admirabilă, spuse el roşind, fără să pară că-şi 
aminteşte că aceste cuvinte fuseseră pronunţate cu câteva 
minute în urmă. 

Christine, care urmărise scena, îl privi insistent pe ca- 
valer cu o atenţie răutăcioasă. 

Trăsura condusă de Beaupre plecă cea dintâi. Marchiza o 
urmă, în trăsura ei de ţară, în timp ce marchizul, urcat pe 
Faraud, încheia cortegiul cu un aer semet. Christine, 
aşezată pe o pernă, privea cu încăpățânare peisajul prin 
geamul portierei. Se gândea la prima ei aventură cu Olivier. 
Doamne! cât era de prost. Dar cum ştia să iubească! 
Năvalnic, stângaci şi atât de generos în plăcere! Incapabil 
să înşele, să mintă. Şi atât de răbdător şi atât de bun! Şi 
tresăririle acelea de mândrie pe care le avea uneori! Dar 
era întotdeauna învins, dragul de el! „Şi eu, gândea Chris- 
tine, care n-am ştiut să profit de fericirea mea!” 

Cavalerul era foarte neliniştit de această vizită în strada 
Canorgue. Se temea să nu-l întâlnească pe baronul de 
Sagne la căpătâiul lui Maynier. Christine ar fi după aceea 
într-o dispoziţie groaznică. Măcar s-o fi gândit la asta? Dar 
bineînţeles! Putea oare să reziste la atracţia scandalului, la 
dorinţa bolnăvicioasă de a înfrunta lumea şi de a-l înfuria 
pe bătrânul fanfaron a cărui amintire o obseda? Ce 
duşmancă a tihnei! Şi ce mizerie e să fii ruinat! 

Cât despre marchiz, inima lui se revărsa de tandreţe 
pentru Nathalie. Era foarte plăcut să fii înţeles fără să fie 
nevoie să lupţi ca să-ţi salvezi bucuriile personale; aşa, de 


exemplu, astăzi, să încalece pe Faraud sub cerul de 
culoarea vinului de Alsacia pe care îl scălda, în vârful co- 
pacilor, o lumină portocalie. Marchizul, gurmand prin 
vocaţie, asocia plăcerile gurii cu emoţiile diafane. 

Cortegiul trecu poarta Saignon, o luă pe strada Biards şi 
ajunse în strada Canorgue traversând piaţa Poştei. Berthe îi 
întâmpină pe vizitatori trasă la faţă şi le recomandă să 
vorbească încet. 

— Se pare că a suportat bine operaţia, spuse ea stri- 
vindu-şi o lacrimă. Domnii medici mai sunt aici. Doriţi să le 
puneţi câteva întrebări? 

— Da, răspunse marchizul, şi aţi făcut bine că ne-aţi 
prevenit. 

Şi întorcându-se spre Christine: 

— Ce credeţi, doamnă? 

— Este înţelepciunea însăşi, spuse ea. 

Berthe îi introduse pe vizitatori într-un salon mare, 
decorat cu ornamente din ghips şi mobilat după gustul se- 
colului anterior. Trei bărbaţi aşezaţi în faţa căminului 
continuau o discuţie însufleţită. Unul dintre ei vorbea cu un 
ton de superioritate şi nu se putea abţine să nu lovească 
nervos cu degetele pe mobile, pe coapsele lui şi în aer. 
Marchizul îl recunoscu pe ilustrul Imbert. La dreapta 
chirurgului şi uşor retras stătea un tânăr cu pielea ciupită 
de vărsat care se mulțumea să aprobe. Al treilea personaj 
era Buchet. 

Imbert se ridică încet la sosirea vizitatorilor, salută pe 
îndelete toată lumea şi-l prezentă pe tânăr drept asistentul 
său: 

— Nu mă părăseşte niciodată, spuse el. 

Marchizul gândi că celebrul medic exagera. „Sau, atunci, 
aceşti doi savanţi duc o viaţă împotriva firii”, îşi spuse el. 

— Presupun, spuse Imbert, că aşteptaţi precizări asupra 
rezultatelor intervenţiei noastre. Operația se pare că a 
reuşit. În primul rând, am putut să extrag cu uşurinţă 
glontele care se localizase deasupra omoplatului stâng 
după ce a traversat plămânul într-o zonă care nu este 
vitală. A fost de ajuns să tai câteva tegumente, şi proiectilul 


a ieşit fără nici o dificultate. Apoi, şi aici era toată 
greutatea, a trebuit să golesc cavitatea care era plină cu 
sânge coagulat şi cu umori cenușii a căror masă ameninţa 
să sufoce bolnavul, apăsându-l. Fără să recurg la operarea 
empiemului, care epuizează pacientul, cu riscul de a-i 
compromite viaţa, m-am mulţumit să dilat rana cu o sondă 
găurită şi un bisturiu drept, apoi am scos lichidul cu o 
seringă curbă pe care profesorul meu Dionis, primul chirurg 
al Doamnelor Printese  moştenitoare, o denumea 
„puroielniţă”, n-am ştiut niciodată de ce. Domnul Maynier s- 
a simţit imediat uşurat. Răsuflarea lui parcă era mai 
normală, mai puţin şuierătoare, iar puterile, care azi 
dimineaţă mi se păruseră foarte scăzute, i-au revenit în 
întregime. Asistentul meu a închis apoi rana cu o mică feşă, 
fără să întâmpine nici o rezistenţă toracică. În concluzie, 
lucrurile s-au desfăşurat aşa cum am dorit şi credem că-l 
vom vindeca pe prietenul dumneavoastră. Subiectul 
dispune de o constituţie robustă şi nu are un temperament 
bilios. 

— lertare! interveni Buchet. Poate am uitat să vă 
semnalez că pacientul meu... 

— Nu, dragul meu, îmi aduc foarte bine aminte. Mi-aţi 
vorbit despre o febră continuă bilioasă. Dar asta nu în- 
seamnă nimic. Era vorba de un accident şi nu despre o 
stare, decise chirurgul. 

— Un accident care datează abia de două săptămâni, îl 
făcu să remarce Buchet. 

— Ce importanţă are timpul! replică sec Imbert. Cred că 
trebuie să fim mulţumiţi de acest accident. A purificat 
sângele subiectului nostru, i-a descongestionat ficatul şi i-a 
curăţat hipocondrele. 

— Desigur, aveţi dreptate, răspunse Buchet, care nu voia 
să-şi îndepărteze simpatia unui personaj atât de influent. 

Dar marele chirurg nu-l convinsese. „Oamenii ăştia nu 
ştiu decât să despice, să scoată, să curețe, să taie. Ţi-ar 
muta capul din loc numai ca să suprime durerea de care îşi 
bat joc şi răul care nu-i interesează. Tot ce doresc este să 
obţină un rezultat. Atâta pagubă dacă nu durează decât 


douăzeci şi patru de ore. După acest termen, dacă bolnavul 
moare, este din vina medicului. În fine, îl cunosc totuşi pe 
domnul Maynier. L-am îngrijit. Şi afirm că este un subiect 
bilios. Trebuie deci prevenită infecția umorilor”. 

În timp ce se desfăşura acest colocviu medical, Anne de 
Sagne şi baronul sosiseră în strada Canorgue şi cereau 
veşti de la Berthe despre prietenul lor. Berthe răspunsese 
că după părerea ei starea rănitului nu se îmbunătăţea, dar 
că după spusele acestor domni de la Paris operaţia reuşise, 
că domnul baron ar face bine să-l întrebe pe şeful lor, şi că 
tocmai dăduse acest sfat altor patru persoane care se aflau 
acum la el. Cunoştea perfect numele celor patru persoane 
dar nu voia să le spună, din sentimentul datoriei, ca să 
dovedească lipsă de curiozitate şi discreţie firească, aşa 
cum se cuvine unor servitori de casă mare. 

Baronul strâmbă din nas. Sociabil, când era în apele lui, 
fugea de lume când îl frământa o adâncă îngrijorare: 

— Nu, mulţumesc, spuse el. Îi vom vedea pe aceşti 
domni când vor fi mai puţin anturaţi. Condu-ne la stăpânul 
dumitale! 

Maynier dormea, cu nările strânse. O răsuflare uşoară îi 
ridica cu un zgomot de ceainic buza pe care se forma o 
picătură de sânge. Anne îl privi fără emoție, chiar cu puţină 
enervare: spectacolul sângelui, al morţii, n-o impresiona 
niciodată. Dacă existau femei care să se înduioşeze la 
căpătâiul unui rănit şi care să încerce la comandă nişte 
sentimente extravagante, Anne nu le semăna. Era sigură că 
va sta dreaptă, că va păstra distanţele şi un aer de 
sensibilitate naturală. O tulbura totuşi ceva, o tulbura infinit 
mai mult decât bănuia: faţa lui Maynier îşi pierduse 
culoarea cărămizie; era aproape albă, şi această culcare 
neaşteptată îi afecta profund trăsăturile: fruntea părea mai 
înaltă, mai degajată; bărbia, mai puţin pătrată; gura, mai 
senzuală, cu o expresie de amărăciune care îi sublinia 
distincţia. Tâmplele lunecau spre pomeţii ieşiţi în planuri 
lungi. Sprâncenele nu mai aveau aerul acela încăpățânat. 

Deodată, bolnavul deschise ochii şi păru s-o recunoască 
pe fată cu preţul unui efort al întregii fiinţe. Un fior străbătu 


obrajii supti, în timp ce un firicel de sânge i se prelingea 
printre buze. Pupilele dilatate de febră atinseră un grad de 
nemişcare pe care Anne nu putu să-l susţină. Voi să 
întoarcă capul, dar privirea îi era captată şi inima îi bătea 
atât de ciudat încât orice mişcare îi devenea odioasă. Două 
lacrimi îi ţâşniră din ochi. Atunci Maynier zâmbi cu gura lui 
însângerată, zâmbi căpătând culoare, cu o supremă 
abandonare. Anne smulse batista de dantelă pe care o 
purta în jurul gâtului, se aplecă deasupra rănitului şi îi 
şterse buzele; apoi, cu un gest nervos, aproape furios, făcu 
batista ghemotoc şi o ascunse într-o mânecă a bluzei. In 
aceeaşi clipă, uşa camerei se deschise, şi Berthe o lăsă să 
treacă pe Christine, cavalerul, marchiza şi marchizul. 
Văzându-şi nora, baronul de Sagne, puţin sufocat, nu putu 
să-şi înfrângă o uşoară reacţie de recul. Acest amănunt nu-i 
scăpă nicidecum Chiristinei, care stătea la pândă, cu 
mintea vag surescitată. Se aştepta oare să-l întâlnească pe 
baron la căpătâiul lui Maynier? Dacă se gândea bine, nu; 
dar poate că visase inconştient această confruntare şi o 
altfel de primire. Păli, încremeni în mijlocul dantelelor ca o 
păpuşă bătrână, având senzaţia că a fost lovită cu o piatră: 

— Domnule, spuse ea, sunt fericită că vă văd. 

— Este o fericire pe care o împărtăşesc, fiţi sigură de 
asta, doamnă, răspunse baronul cu o privire în care ura 
rivaliza cu politeţea cea mai desăvârşită. 


O oră mai târziu, Christine se afla închisă împreună cu 
cavalerul ei în trăsura care îi ducea la notar, de-a lungul 
străzilor pavate ale oraşului. Fredonând un cântec la modă 
şi reuşind să afişeze o mină veselă, nu aştepta decât o re- 
flecţie fără importanţă a iubitului ei ca să-şi verse necazul. 
Bineînţeles, cavalerul tăcea. În cele din urmă, scoasă din 
răbdări de atâta prudenţă şi intuiţie, simţi o nevoie impe- 
rioasă să-l facă să sufere, căută în minte cuvinte jignitoare 
dar nu găsi niciunul. Deodată, chipul i se îmbujoră: 

— Dragul meu, spuse ea pe un ton de amabilitate rece, 
n-am să mă căsătoresc niciodată cu tine. 

Cavalerul reuşi să se stăpânească. 


— Cu atât mai rău pentru mine, răspunse el cu un zâm- 
bet tulburător; dacă nu-mi retragi favorurile, voi continua 
să fiu cel mai fericit dintre oameni. 

Christine simţi că îşi pierde puterile. Înclină uşor capul 
fără să plece privirea, strânse pumnii sub banchetă şi reluă: 

— Nu sunt naivă şi te-am înţeles. Inutil, în aceste condiţii, 
să-ţi faci iluzii. N-am să mă căsătoresc cu tine niciodată. 

Buzele tăioase striviră ultimul cuvânt ca pe o frunză 
uscată. 


CAPITOLUL XV 


|Insănătoşirea lui Maynier făcu pe mulţi oameni fericiţi şi pe 
doi neliniştiţi în oraşul Apt. Mulţi fericiţi, căci împrejurările 
rănirii lui nu mai erau necunoscute nimănui, şi toată lumea 
avea pentru el o simpatie zgomotoasă a cărei exprimare 
dădea puţină emoție şi glorie fiecăruia. 

După moartea Roşcovanului, baronul de Sagne nu mai 
avea de ce să se opună indiscreţiilor jandarmeriei călare. 
Considera încheiate socotelile lui cu tâlharii şi expedițiile 
nocturne i se păreau de prisos. Restul bandei nu-l interesa - 
nişte personaje fără importanţă -, iar justiţia, ca principiu, 
cu atât mai puţin. Adresase o lungă misivă prietenului său 
Bertrand de Chaume, comandant al oraşului Digne, pentru 
a-i cere să deschidă o anchetă oficială şi să înceapă 
urmăririle. Misiva era precedată de o expunere minuțioasă 
a faptelor, în care rolul jucat de Maynier, pus în valoare cu 
inteligenţă, părea determinant. 

De atunci, oraşul era bătut în lung şi în lat de brigadieri, 
de ofiţeri de poliţie, de sub-brigadieri şi de arcaşi, 
împodobiţi cu azur, purpură şi aur, care pocneau din cizme, 
afişau un aer misterios, nu scoteau o vorbă în timpul zilei, 
dar îşi luau revanşa noaptea, bând zdravăn, făcând 


dragoste şi întreţinând în pieţe, sub pridvoare şi în fiecare 
casă o hărmălaie care te scotea din minţi. 

La originea acestei dezordini poetice, locuitorii din Apt 
nu-l vedeau decât pe Maynier, a cărui obârşie de rând lua, 
în această situaţie, formele unei distincţii. Erau lăsate în 
umbră iniţiativele baronului şi purtarea lui dictată de 
anumite norme. Era meseria lui să scoată spada sau să se 
joace de-a războiul, în timp ce isprava acestui nepot de 
tăietor de lemne flata amorul propriu colectiv. În ajunul 
Revoluţiei, poporul obosise să vadă dansând panaşul pe 
aceleaşi capete. De aceea, aplauda cu pasiune când acest 
simbol onorific îşi schimba tabăra... şi aristocrații dădeau 
semnalul aplauzelor. În mai puţin de o săptămână, far- 
macistul devenise celebru. Oameni care altădată îl priveau 
ca pe un bărbat obişnuit, îi descopereau calităţi nebănuite 
şi, dacă schimbaseră patru cuvinte cu el se declarau 
prietenii lui. Alţii care, geloşi pe averea lui, pe energia şi 
devotamentul său public, îl acuzau că speculează, că se 
zbate ca un curtier şi că se îmbogăţeşte pe seama casieriei 
municipale, îi  lăudau astăzi  dezinteresul, spiritul 
întreprinzător şi probitatea. Postul acesta de al doilea 
consul pe care atâţia burghezi invidioşi i-l reproşau, 
mergând până la a regreta că nu revine unui reprezentant 
al nobilimii, devenise acum prea mic pentru el, după 
părerea tuturor. Alegerile de sfârşit de an nu aduseseră 
vreo schimbare: Maynier rămânea adjunctul marchizului de 
Bermond; dar mulţi îl compătimeau, începând cu marchizul 
însuşi care repeta: „Omul acesta merita locul meu; dar nu 
este decât o partidă amânată”. In fine, nimeni nu părea a 
se mai îndoi că Balthazar Maynier, nepot de tăietor de 
lemne, va ocupa peste un an primul loc. 

Totuşi, în mijlocul satisfacţiei generale, erau două per- 
soane care mai mult se nelinişteau decât se bucurau. 
Aceste două persoane erau foarte apropiate farmacistului. 
Prima era medicul Buchet, a doua, bucătăreasa Berthe. 

De fapt, Buchet nu înţelegea deloc vindecarea lui 
Maynier: „Un subiect bilios, spunea el, nu se restabileşte în 
felul acesta, şi toţi chirurgii de pe pământ n-au să mă 


convingă de contrariu. Cauza? Unde este cauza?” Buchet 
era fără îndoială un medic adevărat, prea scrupulos ca să 
ajungă la notorietate, care pretinde calităţi de actor şi 
eforturi istovitoare de reprezentare. Îi plăcea mai mult să 
îngrijească bolnavii decât să-i cultive şi nu avea timp să se 
facă cunoscut prin călătorii la curte şi publicaţii continue. 
Avea însă defectul raţionaliştilor sinceri şi murea de o mie 
de ori de fiecare dată când exercitarea profesiei îl punea în 
prezenţa unei evidențe fără motiv. „În concluzie, gândi el, 
clientul meu nu mai avea decât un suflu de viaţă. Plămân 
traversat. Inceput de infecţie. Şi acest mare pontif ar vrea 
să mă facă să cred că el a rezolvat totul cu seringa şi 
bisturiul lui. Nu! S-a produs fără îndoială o reacţie umorală. 
Dar la ce nivel?” Şi Buchet, care nu credea în miracole, îşi 
pierdea liniştea. 

Nici Berthe nu era mulţumită: nu-şi mai recunoştea 
stăpânul care, bolnav şi culcat la pat, ar fi trebuit să se 
comporte în mod normal ca un băieţaş insuportabil, în loc 
să zâmbească neîncetat, aşa cum făcea, şi să asculte cel 
mai mic sfat cu o răbdare angelică, Zău, o purtare atât de 
puţin firească lăsa să se presupună o stare nesănătoasă, iar 
medicii nu aveau dreptul să se arate liniştiţi. 

Aşa stând lucrurile, Berthe şi Buchet se pierdeau în 
presupuneri. De fapt, se puteau invoca mai multe cauze 
pentru a explica vindecarea lui Maynier. În primul rând, 
rana era mai puţin gravă decât se credea. Nici un ţesut vital 
nu fusese rănit, iar plămânul, despre care se crezuse că 
fusese traversat de glonte dintr-o parte în alta, nu era 
decât atins uşor. Apoi, bolnavul avea o constituţie robustă. 
In sfârşit, un eveniment fără importanţă în sine îl 
transformase din punct de vedere moral: două lacrimi 
vărsate de Anne la căpătâiul lui. Se poate chiar afirma că, 
din ziua de pomină de când cu cele două lacrimi, Maynier 
se simţise din ce în ce mai bine, acceptând distrat poţiunile 
greţoase, tolerând emplastrul cu zâmbetul pe buze şi 
neacordând decât o atenţie trecătoare durerii. Nu exprima 
nicio dorinţă şi făcea cât mai puţină mişcare cu putinţă. Din 
când în când clătina din cap pe pernă şi ofta cu un aer 


tâmp, iar când Berthe îl întreba de ce oftează, răspundea 
invariabil: „Aşa. Pentru că mă simt bine”. Baronul mai 
venise de trei ori să-l vadă. A treia oară îl însoțea Anne. 
Când ridica ochii, Maynier era sigur că întâlneşte privirea 
fetei. Era ca şocul a două minerale magnetizate. Dar, fără 
îndoială, nu era vorba decât de nişte coincidenţe. Anne 
avea multă prietenie pentru el; nu era de ajuns? Şi Maynier, 
nebun de speranţă, renunţa la speranţele lui. Considera că 
destinul nu era serios în ceea ce-l priveşte, făcându-l să 
treacă drept un erou şi se străduia să demonstreze 
oamenilor că îl salvase pe baron fără să vrea, sub influenţa 
unei spaime neîntemeiate: „Numai că, iată, explica el, în loc 
să merg de-a-ndăratelea, am făcut un pas înainte”. Dar 
nimeni nu-l urmărea în acest raţionament. Preocuparea lui 
pentru adevăr lua înfăţişări de sfântă modestie iar gloria sa 
creştea din zi în zi: „Omul acesta e dintre ai noştri”, spunea 
baronul. Anne împărtăşea în mod vădit acest sentiment, 
dar convalescentul nu remarcase nimic. „E ciudat, gândea 
el, în timp ce-i expuneam baronului adevăratele motive ale 
reacției mele în legătură cu pistolul, ea nu se putea stăpâni 
să nu roşească. Fără îndoială că am decepţionat-o. Ce 
nenorocire! Şi ce infirmitate să nu ştii să minţi!” Dar 
această nenorocire, această infirmitate, îi dădeau culori în 
obraji şi totul îi făcea plăcere: liniştea, zgomotul, 
singurătatea, mişcările soarelui pe perdea, mirosul de 
carne friptă şi chiar şi, trezindu-l, tusea aceea seacă, fiindcă 
ceda pe zi ce trecea, se chircea ca o bătrânică. Berthe îi 
umplea inima de bucurie cu gesturile materne şi fundul ei 
măreț. Păcat că adoptase acest aer de compasiune 
interogativă, punându-l în situaţia unui bărbat ce a făcut o 
mare prostie de care nu mai reuşeşte să-şi aducă aminte. 
Vizitele zilnice ale lui Buchet îl încântau pe Maynier. Micul 
medic nu înceta să-l examineze, să-l chestioneze pe un ton 
îngrijorat sau să reia aceleaşi argumente, iar aceste încer- 
cări obositoare îl amuzau pe farmacist, sensibil la comicul 
repetiţiei. Îl simţea pe Buchet plin de viaţă, de sentimente 
şi de idei şi până la urmă îi plăcea şi expresia lui obsedată 
de temeri. „Încă un jansenist care nu se cunoaşte. Un 


jansenist este întotdeauna un om cinstit.” Aprecia de 
asemenea tovărăşia lui Tasseron, care vorbea printre dinţi 
ca un bătrân econom ce ronţăie pâine, şi cea a lui Suret, 
care venea să-l bărbierească în fiecare dimineaţă şi nu 
şovăia niciodată să-i bage săpun în nas. Sărmanul Suret! Îşi 
dădea atâta osteneală! Fiecare mişcare a briciului îl costa 
un oftat şi era emoţionant să-l auzi fornăind când ajungea 
la porțiunile mai grele. Şi marchizul de Bermond care venea 
în fiecare zi să afle veşti despre el, escortat de marchiză, o 
dată la două dăţi. Ce distracţie să-i vezi schimbând, 
giugiulindu-se,  dezmierdări şi atenţii! Şi Mathieu, şi 
Dromard, şi Margaillan, grefierul, a cărui primă calitate era 
că avea o nevastă drăguță care mirosea a făină pentru 
prăjituri, toată lumea era preocupată de sănătatea lui. Fără 
să mai punem la socoteală judecătorul, locotenentul de la 
jandarmeria călare, notarul şi chiar pe La Buée căzut din 
cer, într-o bună dimineaţă, care venise să-i aducă nişte 
sturzi. Da, niciodată oamenii nu se arătaseră atât de veseli, 
atât de generoşi, atât de indulgenţi. Niciodată împrejurările 
nu dăduseră dovadă de atâta supleţe iar fenomenele, de 
atâta blândeţe îngăduitoare. Balthazar Maynier vedea 
lumea după chipul şi asemănarea lui. Fericirea îl orbea. 

In ajunul Crăciunului, exact la 24 decembrie 1772, stătea 
în pat, tolănit între perne ca un mare vizir, şi savura cu 
înghiţituri mici o tartă de zmeură când deodată auzi pe 
coridor nişte paşi foarte cunoscuţi. „Nu e el, gândi, căci azi 
îl urmăreşte cineva pas cu pas şi de obicei vine singur. 
Trebuie să fie grefierul cu nevastă-sa. Da, cu siguranţă. Dar 
uite că mă înec cu bucata asta de tartă şi las să cadă 
jumătate din ea pe cuvertură. Puţină ordine, hai! Şi ţinută!” 

Anne de Sagne intră prima, urmată de baron: 

— Am fi dorit foarte mult, spuse acesta, să vă invităm să 
petreceţi ajunul cu noi, dar nu sunteţi în stare să alergaţi pe 
drumuri. Nimeni nu se îndoieşte că peste o săptămână veţi 
tropăi ca François şi îl veţi convinge pe Chausson că slănina 
e duşmanul calului. lată! Nepoata mea s-a gândit la 
dumneavoastră: pere zaharisite făcute de mâna ei albă! 

— M-a ajutat şi Théréson, spuse Anne încurcată întinzând 


convalescentului un coş de paie aurit. 

Maynier aşeză coşul pe genunchi şi contemplă aceste 
comori cu un aer concentrat. Niciun fel de bunătăţi, nicio 
fantezie nu-i făcea mai mare poftă decât fructele zaharisite, 
şi Berthe nu se gândea niciodată la asta; dar, acum, nu era 
vorba de poftă. Anne a cules aceste pere în cinstea lui, le-a 
ales cu mâna ei. Nu mai aparţineau burţii ci inimii. Emoţia 
biruia lăcomia. 

— Ei bine! ce aşteptaţi ca să gustaţi din ele? întrebă 
baronul. 

— Mai târziu. Când am să fiu singur, răspunse Maynier. 

Această reflecţie copilărească îl înveseli sincer pe baron. 
llaritatea bătrânului o cuprinse şi pe fată. Era prima oară 
când Maynier o vedea râzând, o auzea râzând: un galop 
limpede, puţin brutal, care răsuna îndelung. Valuri călduţe 
treceau peste faţa lui Maynier. Ea îl sfida; ar fi jurat că e 
aşa. Nici vorbă! Anne avea alte griji. El era cel care deforma 
realitatea, scos din minţi de atâta tinereţe: o copilă! O 
copilă pe care un soţ o va lua în braţe. Va strivi planta 
aceasta fragedă. 

— Am să vă dau o veste bună, spuse baronul. Prietenul 
nostru Bertrand de Chaume a capturat restul tâlharilor 
noştri sau trei lungani care seamănă foarte mult cu ei. Când 
spun „capturat”, este un fel de a vorbi. Doi sunt morţi. Al 
treilea are câteva gloanţe în corp, dar respiră. Un asediu în 
toată regula. Trei brigăzi ca să înconjoare o cocioabă pe 
jumătate dărâmată, între Mallemoisson şi Champtercier, la 
o leghe şi jumătate de Digne. Unul contra zece. Nu e prea 
glorios. Bertrand de Chaume are de gând să ne facă o vizită 
într-una din zilele astea. Nu vorbeşte decât de 
dumneavoastră în scrisoarea lui... Dar trebuie să lipsesc 
cam un sfert de oră. Domnii aceştia de la jandarmeria 
călare nu se pot lipsi de mine. În cincisprezece zile am 
semnat nu mai puţin de patru depoziţii. Când regatele se 
civilizează, oamenii se îngroapă în hârtii. Pe curând, 
prietene! Anne are să vă ţină tovărăşie. 

Maynier ar fi vrut să-l reţină pe baron, dar bătrânul 
gentilom plecase. Pe coridor se auzea descrescând zgo- 


motul paşilor lui grăbiţi. Şi uşa se închidea cu grijă. Maynier 
era într-o mare încurcătură. Râsul fetei aprinsese în cameră 
un foc care îi tulbura conştiinţa şi îi sugera numai nerozii. 
Ce să facă? S-o privească pe Anne? Cu neputinţă. Era în 
stare să roşească şi să se bâlbâie, ca să nu mai vorbim de 
gesturile nesăbuite care puteau să-i scape. Să întoarcă 
privirea, să plece ochii în jos? De neconceput! Să schimbe 
nişte banalităţi ca să câştige timp? Dezolant! Nu, mai 
degrabă să înceapă să tuşească, să tuşească fără 
întrerupere... 

— O să mă iertaţi vreodată? întrebă el. 

lreparabilul, Dumnezeule! Limba nu-l ascultase. Şi ce 
întrebare absurdă! Anne părea mai puţin speriată decât el... 
doar puţin îngrijorată. 

— Să vă iert? Nu înţeleg prea bine. 

— Ba da, nu ştiţi? În ziua aceea... înainte de-a pleca la 
Vacheres. Eram nebun. 

— O foarte mică nebunie. Dezordinea asta mare n-a ţinut 
nicio lună. Dar văd că v-aţi vindecat. 

Zâmbea cu un aer batjocoritor, fără să-l privească totuşi 
în faţă, şi mâna, aşezată neglijent pe marginea patului, i se 
contracta şi tresărea aproape imperceptibil. Frământarea 
lăuntrică a acestei mâini se transmitea cearşafurilor în care 
era înfăşurat Maynier şi lua pe nesimţite locul voinţei lui. 
Simţi că îşi pierde capul pentru a doua oară: 

— Nu! spuse el cu tărie. 

Anne îşi trase pieptul înapoi, cu buzele strânse. Cu ce 
drept îi vorbea pe tonul acesta? Dar acum surpriza luase 
locul mâniei. Sa fie oare violent? se întrebă ea. 

— Nu! reluă Maynier pe acelaşi ton. Nu sunt vindecat. 

Şi privirea lui era atât de explicită încât fata tresări. Cum 
să rezişti atracției necunoscutului? Părea că o iubeşte cu 
atâta certitudine, că o doreşte atât de tare. Un bărbat cu 
intenţii cinstite, timid şi sigur de el. Stângăcia lui mergea 
drept la ţintă în timp ce dezinvoltura se irosea în intrigi, în 
madrigale. Nu-şi cântărea cuvintele, nu-şi studia gesturile şi 
vocea şi nu se temea de ridicol. Un om dintr-o bucată. Câţi 
ani să aibă? Se strâmbă ca un băieţaş. 


Strâmbătura asta o înduioşă, înăbuşi toate scrupulele 
care se treziseră în ea. „Doar puţină prietenie, îşi spuse, 
puţină milă. Nu poţi să fii crud cu un rănit.” Dar nu putea 
să-şi ia ochii de la el. În clipa aceea nu semăna cu nimeni. 
Chipul cu trăsături aspre devenise frumos. În jurul bărbiei îi 
tremurau nişte muşchi mici care dădeau buzelor o expresie 
de energie fără margini. Strâmbătura asta era o invenţie a 
Annei. De fapt, Maynier zâmbea cu încredere, o încredere 
pe care fata n-o văzuse niciodată pe buzele bunicului ei. Se 
temea de propria ei emotivitate, de ce e mai rău, şi totuşi 
era liniştită, departe de principiile rigide care o susţinuseră 
întotdeauna. Inima, pătrunsă de sentimente nedesluşite, nu 
mai avea nevoie de idei pure. Nu bănuise niciodată că 
poate să existe atâta hotărâre în ochii unui bărbat şi se 
îmbăta de compasiune când se aprindea în ea dorinţa 
odihnitoare să i se supună. Cât era de înduioşător, în patul 
acesta, cu o şuviţă zbârlită pe frunte! Se gândea să-l 
consoleze, să-l mângâie ca pe un copil, şi visa, inconştient, 
să-i cedeze. 


O lună mai târziu, François, care avea permisiunea să 
vâneze pe pământurile baronului, înarmat cu o puşcă pe 
care i-o dăduse stăpânul său şi care data din războiul de 
devoluţie din 1667, descoperi urma unui iepure în zăpada 
proaspătă, pe pantele Luberon-ului. După un ceas de mers, 
întâlni un lup foarte ameţit care venea spre el, şi îl omori pe 
loc. Animalul era bine făcut şi cântărea cel puţin optzeci de 
livre. François, care nu se mai gândea la iepurele lui şi era 
mulţumit că va lua recompensa, urcă lupul în spinare, nu 
dorea altceva decât să ajungă la fermă pe drumul cel mai 
scurt. În timp ce căuta fără rezultat o spărtură printre tufele 
de merişor acoperite cu zăpadă, ajunse la o stâncă ce se 
ridica deasupra desişurilor şi zări pe câmpie o siluetă 
nemişcată. „Să fie o sperietoare? se întrebă el; dar atunci 
ce caută în apropierea castelului? Şi dacă este un om, cum 
poate sta fără să se mişte pe un asemenea frig?” Dar 
silueta se deplasă câţiva paşi, apoi făcu calea-ntoarsă ca să 
se oprească din nou. Francois, care, de la escapada de la 


Vacheres, nu mai visa decât urmăriri nebuneşti şi vedea 
tâlhari peste tot, hotărî, cu toate că lupul atârna greu, s-o ia 
drept spre străin. După zece minute, spre marea lui 
surpriză, îl recunoscu pe baronul de Sagne. Primul lui gând 
fu să se ducă la el şi să-i arate lupul, dar după ce chibzui, 
se temu să nu-l supere şi se îndepărtă făcând un lung ocol. 

Soarele, asemeni unui ciob de sticlă, arunca pe colinele 
albe scântei îngheţate. Nicio pasăre, niciun nor nu tulbura 
cerul decolorat. Din când în când, se auzea zgomotul 
înăbuşit al unui boţ de zăpadă ce cădea de pe o creangă. 
Insensibil la frigul care îi întuneca faţa, baronul de Sagne îşi 
privea cizmele sau scruta orizontul cu un aer absent, şi în 
sufletul lui se îngrămădeau idei trunchiate, frânturi de 
amintiri: Maynier călărind greoi alături de el; Maynier 
triumfând în discuţie; Maynier traversând saloanele 
castelului Bourgogne cu un pas încăpățânat. Prima lor 
întâlnire; primele lui cuvinte: „Există idei care îmbătrânesc, 
domnule, în afara oricărei mişcări”. Frumoasă prietenie! Nu- 
i despărţea nici o prejudecată, cu toată diferenţa de vârstă 
şi de condiţie socială; dar nu trebuia să-şi facă iluzii. Avea 
să rămână singur pe mal cu amintirile lui. Anne de Sagne... 
Anne de Maynier. 

Baronul îşi stăpâni un hohot de râs şi începu să meargă. 
Paşii lui scârţâiau în zăpadă. Aşadar, gândi el, jocurile sunt 
făcute. Numele de Sagne s-a pierdut. 

Se opri, îşi privi cizmele acoperite cu cristale sclipitoare. 
Atâtea reflexe, atâtea licăriri pe pământ şi atât de puţine în 
inima unui bătrân! Anne venise să-l caute, cam de vreun 
ceas. 

— Bunicule, cred că îţi pare bine dacă accept. 

Işi bătea joc de el? Il lua drept un moşneag orb? 

— Bunicule, omul acesta mă iubeşte. Nu pot să suport 
să-l văd suferind. Este o datorie. 

O datorie de familie. Anne se căsătorea cu bărbatul care 
îi salvase strămoşul. Era un gest nobil. 

Baronul lovi cu cizma în zăpadă, făcu trei paşi în direcţia 
castelului şi se opri din nou: 

— E altceva, spuse el. 


Sunetul vocii îl tulbură. lată, îşi spuse, vorbesc cu voce 
tare; şi privirea nepoatei se întoarse iar să-l tortureze: o 
privire de femeie. Mândria prostească de a fi cucerită, 
îmblânzită şi de a aboli în sine fecioara incoruptibilă! Şi nu 
zici că adăugase: _ 

— Şi apoi, ştie foarte bine ce vrea. lţi dă siguranţă. 

Siguranţă! Curios cuvânt! O îndrăgostită nu se exprima în 
felul acesta. Bătrânul gentilom avea sentimentul că e 
părăsit: Anne îşi schimba pământul şi numele, 
entuziasmată, învinsă de profilul încăpățânat al lui Maynier, 
de această rasă nouă căreia îi reuşea totul. Balthazar 
Maynier avea noroc. Evenimentele îl aprobau şi vremurile 
lucrau pentru el. 

Un corb străbătu cerul cu un foşnet de stofă. Baronul se 
înfioră, privi soarele şi închise ochii. Virgule sângerii i se 
aprinseră sub pleoape. 

— Ce comedie! murmură el. 

În ajun, Maynier venise să-i vorbească despre dragostea 
lui, şi baronul nu făcuse nimic, nu spusese nimic care să-l 
descurajeze. Dimpotrivă. Zâmbea cu indulgență, chiar cu 
nepăsare, în timp ce i se sfâşia inima. 

— Dragul meu, răspunsese, mi-am dorit întotdeauna un 
ginere ca dumneata. 

Minciună! Un singur bărbat era demn să se însoare cu 
Anne, dar era căsătorit: Bertrand de Chaume. Cu pieptul lui 
larg, vocea de tobă, picioare aşa cum le plac cailor şi felul 
acela de-a încrucişa privirea, ca o spadă. Ce importanţă 
aveau numele şi calităţile! Sângele nu trebuia tulburat. 
Numai că, iată! Toată lumea se căsătorea indiferent unde, 
indiferent cum, ca să-şi plătească datoriile, să-şi 
răscumpere o ipotecă, să cumpere o trăsură sau să joace 
cărţi. Aristocraţii? Creşteau ca ciupercile pe culoarele 
justiţiei, în sertarele negustorilor sau casele de bani ale 
oamenilor de finanţe. Fără să uităm geambaşii... 

Baronul lăsă capul în jos şi îşi plimbă degetele peste 
bărbie: „Geambaş!” La fel ca Raymond Daniel, bunicul său. 

Un nor lăptos se opri în faţa soarelui, şi zăpada se făcu 
cenuşie. Baronul simţi deodată că îl pătrunde frigul. „De ce 


am minţit? se întrebă el. Ţin mult la Maynier, dar de ce am 
minţit? Din complezenţă? Din oboseală? Da, din oboseală. 
Am obosit să ne tot arătăm colții. Atunci, iertăm totul; 
întindem obrazul. Nu mai îndrăznim să apărăm o cauză. Nu 
mai ştim să murim... sau poate îmbătrânesc. Balthazar are 
noroc. Destinul surâde oamenilor noi; pe când ceilalţi, 
baronii bătrânei generaţii, îşi văd cele mai bune intenţii 
întorcându-se împotriva lor. Şi asta durează... din timpul 
regenței.” 

Jérôme de Sagne mergea acum cu un pas iute, fără să 
reuşească să se încălzească. Din când în când, o durere 
surdă îi fulgera capul şi îi strivea muşchii gâtului. Respira cu 
greutate, cu nările strânse, gura deschisă, şi răsuflarea lui 
albă urca spre cerul stins. „Am îmbătrânit mult, gândi el, de 
azi dimineaţă. lată-mă în miezul iernii.” 

Un strigăt străbătu aerul nemişcat, apoi un al doilea. 
Baronul se întoarse într-o tresărire şi zări la celălalt capăt al 
câmpiei, în faţa castelului, două puncte negre care veneau 
spre el şi se confundau uneori. „Dar aleargă, n-am ce zice! 
îşi spuse el. Ea, mai zic. Dar el, la vârsta lui, cu rana încă 
deschisă, ce nerozie!” 

Nerozia asta îi smulse lacrimi. Strigă şi el, agită braţele, 
şi în clipa aceea norul lunecă din faţa soarelui ca şi cum 
gestul l-ar fi măturat. Din nou dansară scântei pe colinele 
albe. 

— Viaţa o ia de la început, spuse baronul zâmbind. 
Oamenii de soiul meu nu mor. 


Toulon, 29 aprilie 1970