Ann Radcliffe — Misterele din Udolpho vol.2

gatâ în 73 
À 3 
. 


Serie nov? 


ann radcliffe 
misterele din udolpho 
xx 
ROMANUL GOTIC ENGLEZ 
TRADUCERE DE CRISTINA VONGHIZAS 
CARTEA A II-A 


CAPITOLUL 1 

Am să vă spun în ce loc să pânditi, 

Și să cunoaşteţi clipa potrivită 
Căci totul trebuie-mplinit ta noapte. 

SHAKESPEARE — Macbeth 

A doua zi, Emily rămase surprinsă auzind că Annette ştia 
că doamna Montoni era ţinută închisă în camera de 
deasupra portalului, şi că aflase de vizita ei plănuită acolo 
în cursul serii. Nu-i venea să creadă că un lucru, pe care 
Barnardine îi ceruse ei atât de stăruitor să-i ţină ascuns, ' 
i-l împărtăşise singur unei fiinţe atât de vorbăreţe ca 
Annette; dar' acesta părea să fie adevărul: o însărcinase 
acum cu un mesaj privitor la întrevederea plănuită. Îi cerea 
lui Emily să-l întâlnească pe terasă, neînsoţită de nimeni, cu 
puţin după miezul nopţii, când el o va duce în locul 
făgăduit; Emily şovăia însă să-i dea ascultare, căci mii 'de 
temeri vagi îi năpădiră mintea, aceleaşi temeri care o 
chinuiseră în noaptea trecută, ea negtiind dacă să țină- 
seama de de sau să le înlăture. Se gândi de multe ori că 
poate Barnardine o înşelase, în cele ce-i destăinuise despre 
doamna Montoni, şi că poate era de fapt uciga- şul ei; şi că 
urmase porunca lui Montoni, pentru a o atrage în vreun 
plan disperat al acestuia. Bănuiala cumplită că doamna 
Montoni nu mai era în viaţă venea astfel însoţită de una şi 
mai înfricoşătoare, cu privire la ea însăşi. Dacă uciderea 
mătuşii ei fusese săvârşită doar din ură, fără legătură cu 
vreun profit, ceea ce nu părea să stea la baza actelor lui 
Montoni, țelul său nu va fi atins decât atunci când va fi 
moartă şi nepoata ei, Montoni ştiind că urma să-i revină ei 
averea soţiei sale. Emily îşi aminti cum o înştiinţase că 


proprietăţile în litigiu din 

Franţa îi vor reveni ei, dacă doamna Montoni ar fi murit fără 
să le încredinţeze soţului ei; şi stăruința îndârjită a mătuşii 
ei făcea să. Fie foarte probabil ca până la urmă ea să le fi 
păstrat. În această clipă, amintindu-şi de atitudinea lui 
Barnardine din seara trecută, fu convinsă acum de ceea ce 
atunci i se păruse doar, şi anume că exprima un triumf plin 
de răutate. Se înfioră la gândul acesta, care îi confirma 
temerile, şi se hotărî să nu se ducă la întâlnirea de pe 
terasă. Dar curând după aceea, bănuielile acestea i se 
părură exagerări lipsite de noimă ale unei minţi temătoare 
şi istovite, neputând să-l creadă pe Montoni în stare de 
atâta perversitate încât să ia cu bună ştiinţă viaţa soţiei şi 
nepoatei sale. Se mustră pentru a-şi fi lăsat imaginaţia 
romantică s-o împingă atât de departe de graniţele 
posibilului şi luă hotărârea de a se strădui să şi-o ţină în 
frâu, căci. Altminteri va ajunge în-pragul nebuniei. Cu 
toate acestea, şovăia în faţa gândului de a se întâlni cu 
Barnardine pe terasă la miezul nopţii; şi totuşi dorinţa de a 
scăpa de groaznica nesiguranţă cu privire la soarta mătuşii 
ei, de a o vedeai şi de a-i alina; suferinţele, o menținea în 
nehotărăre. 

— Dar cum e cu putinţă, Annette, să pot ajunge pe terasă 
la ora aceea târzie? întrebă, ea, regăsindu-şi cumpătul; 
străjile mă vor opri. Şi signor Montoni va fi pe dată anunţat. 

— Oh, ma'mselle! totul a fost bine plănuit, răspunse 
Annette. Mi-a spus Bernardine. Mi-a dat cheia asta; 
şi nri-a spus că ea descuie uşa de la capătul coridorului cu 
bolți care dă la capătul fortăreței dinspre -răsărit, aşa că no 
să trebuiască să treceţi pe lângă niciunul din oamenii de 
strajă. Mi-a mai cerut să vă spun şi că de data asta v-a 
cerut să veniţi pe terasă, ca să vă ducă la locul dorit, 
nemaifiind astfel nevoie 'ă deschidă uşile mari ale holului, 
care scârţâie atât de tare 

Emily se mai linişti puţin auzind această lămurire dată lui 
Annette „care părea să fie sinceră. 

— Dar de ce trebuie să vin singură, Annette? 


întrebă; ea. 

— Păi, tocmai asta l-am întrebat şi eu, ma'mselle. 
l-am zis: „De ce tânăra mea stăpână să vină singură? 
O să vin şi eu cu ea, neapărat. Ce rău pot face eu?“ Darel; i 
zis: „Nu... nu, să faci cum îţi spun“, pe tonul lui ursuz. „Ba 
să ştii, i-am zis eu, că mi-au fost încredințate şi mie taine 
tot atât de mari ca aceasta şi ştiu să păstrez un secret." 
Dar el tot nu voia să spună decât „Nu... nu.“ 
„Atunci, i-am zis, ca să ai încredere în mine, am să-ți 
destăinuiesc un mare secret, care mi-a fost spus acum o 
lună şi despre care nu mi-a ieişt până acum nicio vorbă de 
pe buze — aşa că nu are rost să-ţi fie teamă să-mi spui.“ 
Dar totul a fost zadarnic. Atunci, ma'mselle, am mers până 
într-acolo încât i-am oferit un frumos ţechin nou-nouţ, pe 
care Ludovico mi l-a dat ca amintire şi de care nu m-aş fi 
despărţit pentru nimic în lume; 
dar şi asta a fost în zadar! Ce pricină ar putea avea? Dar eu 
ştiu, coniţă, pe cine vă duceţi să vedeţi. 

— Barnardine ţi-a spus cumva şi asta? 

— El! Nu, ma'mselle, nici gând de a şa ceva. 

Emily stărui să afle cine îi spusese;dar Annette îi dovedi 
că ştie să păstreze o taină. 

în tot restul zilei, Emily îşi frământă mintea cu tot felul de 
îndoieli şi temeri, nehotărâtă dacă să se întâlnească cu 
Barnardine pe fortificaţii şi să se lase condusă de el cine 
ştie unde. Gândurile pline de compasiune pentru mătuşa ei 
şi neliniştea în privinţa ei însăşi îi schimbau 


pe rând hotărârea, aşa că noaptea cobori fără ca ea să fi 
decis ce o să facă. Auzi ornicul castelului bătând ora 
unsprezece, apoi douăsprezece, şi încă mai şovăia. Totuşi, 
venise timpul să ia o hotărâre: şi atunci grija pentru mătuşa 
ei îi birui toate temerile; rugând-o pe Annette s-o 
însoţească până la uşa de afară a galeriei boltite şi s-o 
aştepte acolo până se va întoarce, ieşi din camera ei. 
Castelul era cufundat în linişte; sala*cea mare, unde se 
petrecuse de curând o dispută îngrozitoare, îi trimitea acum 


doar ecoul înăbuşit al paşilor celor două siluete care se f 
urişau cu teamă printre coloane; singura lumină venea de 
la lumânarea pe care o duceau cu de. Emily, înşelată de 
umbrele lungi ale coloanelor şi de licăririle ce jucau printre 
de, se oprea adesea, părându-i-se că zăreşte pe cineva 
mişcându-se în întunericul îndepărtat; 
şi în timp ce trecea pe lângă coloane, se temea să-şi 
întoarcă ochii spre de, aşteptându-se aproape să vadă o 
siluetă desprinzându-se din umbra lor cuprinzătoare. 
Ajunse la galeria boltită fără să se fi oprit din drum, dar 
descuie uşa de afară cu o mână tremurândă; şi poruncindu- 
i Annettei să nu plece de acolo şi s-o lase puţin 
întredeschisă, ca s-o audă dacă va striga, îi lăsă luminarea, 
pe care nu îndrăznea s-o ia cu ea, din cauza străjilor; 
şi, singură, păşi pe terasa întunecoasă. Era atâta linişte, 
încât se temu ca nu cumva paşii ei uşori să fie auziţi de 
străjile din depărtare; înaintă cu grijă spre locul unde se 
întâlnise în, seara trecută cu Barnardine, căutând să prindă 
orice zgomot şi cercetând cu privirea prin întuneric ca să-l 
zărească. In cele din urmă tresări, auzind un glas gros în 
apropiere, şi se opri, nefâind sigură dacă era el; dar glasul 
se auzi din nou, şi atunci recunoscu timbrul cavernos al lui 
Barnardine, care venise la timpul stabilit şi stătea la locul 
convenit, rezemat de zidul fortificaţiei. 
O mustră că nu venise mai devreme şi îi spuse că o aştepta 
de aproape o jumătate de oră; Emily nu-i răspunse nimic, şi 
atunci el îi ceru să-l urmeze, şi o porni spre uşa prin care 
intrase el pe terasă. 

în timp ce o descuia, ea îşi întoarse privirea spre uşa prin 
care venise şi, zărind raza luminării strecurându-se printr-o 
deschizătură îngustă, se încredinţă că 
Annette mai era încă acolo. Dar depărtarea era prea mare, 
şi Emily nu se simţi prea încurajată, mai cu seamă după ce 
părăsi terasa; şi pe când Barnardine descuia uşa, 
înfăţişarea lugubră a coridorului care îi apăru la lumina unei 
torţe arzând pe podea, o făcu să tremure de teamă; 
refuză să mai meargă singură şi ceru să fie însoţită de 


Annette.  Barnardine se împotrivi însă cu hotărâre, 
adăugând tot felul de argumente iscusite, care să 
stârnească mila şi curiozitatea lui Emily faţă de soarta 
mătuşii ei, încât în cele din urmă se învoi să-l urmeze 
singură prin uşa aceea. 

Atunci Barnardine luă torţa şi o conduce de-a lungul 
coridorului, la capătul căruia descuie o altă uşă şi coborâră 
câteva trepte într-o capelă; când Barnardine ridică torta ca 
s-o lumineze, Emily îşi dădu seama că era în ruine; şi îşi 
aminti pe dată, cu teamă, ce-i povestise mai înainte 
Annette în această privinţă. Privi înspăimântată zidurile 
aproape fără acoperiş, înverzite de umezeală, şi ascuţişurile 
gotice ale ferestrelor, unde iedera şi viţa sălbatică luaseră 
de mult locul geamurilor şi se căţărau înfăşurându-se 
printre capitelurile sparte ale unor coloane care susţinuseră 
cândva tavanul. Barnardine se poticni pe podeaua crăpată, 
iar glasul lui, când slobozi brusc o sudalmă, răsună în ecouri 
cavernoase cu atât mai îngrozitor. Emily îşi simţi inima cât 
un purice; dar îl urmă mai departe, până când coti din ceea 
ce fusese încăperea principală a capelei. 

— În jos pe treptele astea, doamnă, zise Barnardine, şi 
începu să coboare o scară ce părea să ducă în pivniţă. 

Emily se opri însă în capul scării şi întrebă cu glas 
tremurat încotro o conducea. 

— Spre portal, vorbi Barnardine. 

— Nu putem, merge prin capelă la portal? întrebă 

Emily. 

— Nu,. Signora, căci pe acolo dăm în curtea interioară, şi 
uşă aceea nu vreau s-o -destui. Pe aici însă ajungem îndată 
în curtea exterioară... 

Emily mai şovăia încă; se temea să meargă mai departe, 
dar în acelaşi timp nu voia să-l înfurie pe Barnardine dacă 
refuza să continue drumul. 

— Haide, doamnă, zise omul, care aproape ajunsese în 
josul scării, grăbiţi-vă puţin; nu pot să aştept aici’ 
toată noaptea. 

— Încotro duc treptele acestea? întrebă Emily, încă 


şovăitoare. 

— Spre portal, repetă Barnardine pe un ton ţâfnos; 
dar să ştiţi că nu mai aştept. 

Spunând acestea, porni mai departe cu torţa. lar Emily, 
temându-se să nu-i provoace şi mai mult mânia dacă mai 
zăbovea, îl urmă fără tragere de inimă. La -capătul 
treptelor, o luară printr-un coridor măginind pivnițele, din 
ale căror ziduri picura apa, iar din pricina aerului umed, 
torţa ardea atât de slab, încât Emily se aştepta în fiecare 
clipă s-o vadă stingindu-se; şi Barnardine abia îşi găsea 
drumul. Cu cât înaintau, aerul era tot mai umed, iar 
Barnardine, de teamă ca toi ta să nu se stingă, se opri o 
clipă să-i potrivească flacăra. Cât timp rămase rezemat de 
nişte porţi de fier de pe coridor, Emily văzu la lumina 
flăcării pââpâmde bolțile pivniţelor şi, chiar lângă ea, 
grămezi de pământ ce' păreau să înconjoare un mormânt 
deschis. Un astfel de lucru într-ur. Asemenea loc ar fi 
tulburat-o oricând; dar acum o izbi o bruscă presimţire, că 
acesta era mormântul nefericitei ei mătuşi şi că făţarnicul 
Barnardine o ducea şi pe ea spre pierzanie. Locul întunecos 
şi înspăimântător în careo adusese părea să îndreptăţească 
acest gând; era un loc potrivit pentru crimă, un lăcaş al 
morţii, unde putea fi săvârşită o faptă înspăimântătoare, 
fără a ămâne vreo urmă vizibila. Emil 
era atât de copleșită de spaimă, încât o clipă nu ştiu ce arl 
putea să facă. Apoi îşi zise că zadarnic ar încerca să scape 
de Barnardine luând-o la fugă, deoarece drumul lung şi 
ocolit pe care îl străbătuse îl va ajuta pe el, care cunoştea 
toate cotiturile, s-o ajungă din urmă, în vreme ce 
slăbiciunea ei nu-i va îngădui să alerge repede prea multă 
vreme. Totodată, se temea să-l mânie dezvăluindu-şi 
bănuielile, ceea ce n-ar fi întârziat să se întâmple dacă ar fi 
refuzat să-l urmeze mai departe; şi cum era de pe acum în 
puterea lui „se hotărî să meargă mai departe, înăbuşindu- 
şi, pe cât era cu putinţă, temerile şi să-l urmeze în tăcere 
până unde avea de gând s-o ducă. Palidă de groază şi 
nelinişte, îl aştepta acum pe Barnardine să potrivească 


torţa; şi cum privirea îi alunecă din nou spre groapă, nu se 
putu împiedica să nu-l întrebe pentru cine era pregătită. El 
îşi întoarse privirea de la torţă şi o privi drept în ochi, fără a 
spune o vorbă. Emily repetă cu glas slab întrebarea; dar 
omul, ridicând torţa, nu scoase un cuvânt şi porni mai 
departe. Ea îl urmă, tremurând, până la al doilea şir de 
trepte, şi după ce le urcară, pătrunseră printr-o uşă în 
prima curte a castelului. In timp ce o străbăteau, lumina 
torţei dezvăluia zidurile înalte şi negre din jurul lor, pe 
vârful cărora crescuseră tot felul de ierburi şi tufişuri înalte, 
din puţinul pământ pripăşit printre pietrele măcinate de 
vreme; contraforturile impunătoare, având ici şi colo printre 
de zăbrele înguste, care îngăduiau aerului să circule prin 
curte; porţile masive de fier care dădeau spre castel „ale 
cărui turle se iveau pe deasupra; 

şi, de partea cealaltă, uriaşele turnuri şi arcada portalului. 
În acest decor. Barnardine, înalt şi voinic, cu torţa în mână 
forma o imagine de neuitat. Omul era îmbrăcat într-o 
manta neagră, foarte lungă de sub care abia se zăreau un 
fel de ghete scunde, mai degrabă nişte sandale legate de 
picior, şi doar vârful unui paloş lat, pe care de obicei îl purta 
atârnat de o curea prinsă la umăr. Pe cap 


avea o bonetă mare de catifea, aducând oarecum cu un 
turban, având într-o parte o pană scurta; trăsăturile 
chipului trădau vigoare, iar cutele ce-i brăzdau faţa 
dovedeau viclenie, întunecată de o permanentă 
nemulţumire. 

ax» 

Vederea curții, totuşi, o mai însufleţi pe Emily care, în 
timp ce o străbătea spre portal, începu să spere că nu era 
vorba decât de propriile ei temeri, şi nu de o trădare a lui 
Barnardine. Privi cu îngrijorare în sus, la prima fereastră 
care se ivi deasupra arcadei semeţe a grilajului; 
dar era întunecată. Il întrebă dacă acolo era camera în care 
se afla închisă doamna Montoni; dar vorbise încet şi, după 
cât se pare, Barnardine nu auzi întrebarea, căci nu-i dădu 


niciun răspuns; îndată după aceea intrară prin uşa laterală 
a porţii, ajungând la picioarele unei scări înguste, care urca 
în spirală spre unul din turnuri. 

— Sus, la capătul scării, zace signora, zise Bernardine. 

— Zace! repetă Emily cu glas stins, începând să urce. 

— Zace în camera de sus, încheie Barnardine. 

în timp ce urcau, vântul, strecurându-se prin crăpăturile 
înguste ale zidului, făcu să pâlpâie torţa, care aruncă o 
lumină mai puternică pe chipul întunecat şi sepulcral al lui 
Barnardine, dezvăluind totodată pustietatea locului — 
zidurile zgrunţuroase de piatră, scara în spirală, înnegrită 
de vreme şi o armură străveche, cu vizor de fier, atârnată 
de perete, părând a fi un trofeu luat într-o bătălie de 
demult. 

Ajunseră pe un palier, şi atunci Barnardine îi zise: 

— Puteţi aştepta aici, doamnă, până mă duc sus şi-i spun 
signorei că aţi venit; şi spunând acestea, vâri cheia în uşa 
unei încăperi. 

— Nu-i nevoie, se grăbi să spună Emily; mătuşa mea se 
va bucura să mă vadă. 

— Nu sunt prea sigur, i-o întoarse Barnardine şi, arătând 
spre încăperea pe care o deschisese, urmă intraţi aici, 
doamnă, până mă duc eu sus. 

Emily, surprinsă şi destul de speriată, nu îndrăzni să-l mai 
contrazică; dar, văzându-l că pleca luând torţa, îi spuse să 
nu o lase pe întuneric. El se uită împrejur şi, văzând un 
sfeşnic pe trepte, îl aprinse şi i-l dădu lui 
Emily, care intră în cameră, o încăpere veche şi destul de 
mare, iar el închise uşa. Ascultând neliniştită paşii ce se 
îndepărtau, i se păru că el cobora, în loc să urce, treptele. 
Dar rafalele de vânt, şuierând în jurul portalului, n-o lăsau 
să audă desluşit vreun zgomot. Totuşi, rămase să asculte 
şi, neauzind sunet de paşi în odaia de deasupra, unde c'l îi 
spusese că s-ar afla doamna Montoni, neliniştea îi spori, 
deşi se gândi că grosimea podelei din această clădire solidă 
împiedica orice sunet să ajungă până la ea, de deasupra. In 
clipa următoare, când vântul se oprise, desluşi paşii lui 


Barnardine coborând în curte şi i se păru că-i aude chiar şi 
glasul; dar o nouă rafală de vânt acoperi orice alte sunete; 
Emily, ca să se încredinţeze de ceea ce auzise, se îndreptă 
spre uşă, dar încercând s-o deschidă, îşi dădu seama că era 
încuiată. Toate spaimele îngrozitoare care o chinuiseră mai 
înainte se năpustiră acum cu o forţă îndoită asupră-i; nu le 
mai vedea Ga exagerările unei firi slabe, ci păreau s-o 
avertizeze asupra sorții ce-o aştepta. Nu se mai îndoia 
acum că doamna 

Montoni fusese ucisă, poate chiar în odaia aceasta; sau că 
ea însăşi fusese adusă aici cu acelaşi scop. Infăţişarea, 
purtarea şi vorbele lui Bernardine, când se referise la 
mătuşa ei, îi întăreau cele mai cumplite temeri. Câteva 
clipe nu izbuti să se gândească la niciun mijloc care ar 
putea-o ajuta să scape. Asculta încordată, dar nu auzi paşi 
nici pe trepte, şi nici în odaia de deasupra; i se păru, totuşi, 
că desluşeşte din nou glasul lui Barnardine, răsunând jos, şi 
se apropie de o fereastră zăbrelită ce dădea spre curte, ca 
să se încredinţeze. Aici auzi limpede 


glasul lui răguşit între rafalele vântului care bătea, dar se 
pierdu din nou atât de repede, încât nu putu prinde 
înţelesul vorbelor; apoi zări lumina unei torţe, părând să 
iasă din portalul de dedesubt, care licări în curte; şi umbra 
prelungă a unui bărbat, stând sub arcadă, apăru pe dalele 
curţii. Era o umbră atât de lungă, încât Emily îşi zise că era 
a lui Barnardine; dar alte glasuri groase, purtate de vânt, o 
convinseră curând că nu era singur şi că însoţitorul său nu 
părea a fi un om predispus la îndurare. 

Când îşi reveni din groaza pricinuită de situaţia în care se 
afla, ridică lumina ca să vadă dacă exista vreo altă ieşire 
din odaie ca să poată scăpa. Era o încăpere spațioasă, cu 
pereţii îmbrăcaţi în lemn brut de stejar, fără nicio fereastră 
în afară de cea. Zăbrelită de lângă care se îndepărtase şi 
fără nicio altă uşă în afară de cea prin care intrase. Lumina 
slabă a luminării nu-i îngăduia să o vadă, în toată întinderea 
ei; nu zări nicio mobilă, în afară doar de un scaun de fier 


fixat în mijlocul odăii, deasupra căruia atârna din tavan, 
prins de un lanţ, un inel de fier. După ce le cercetă ci, leva 
clipe cu uimire şi groază, observă apoi pe jos nişte bare de 
fier, de care era vădit că se prindeau picioarele, iar pe 
braţele scaunului se vedeau inele din acelaşi metal. Tot 
examinându-le. 

nu putu să nu-şi dea seama că erau instrumente de tortură; 
îşi spuse că vreun biet nenorocit fusese cândva legat în 
scaun şi lăsat acolo să moară de foame. Gândul o 
îngheţădar în clipa următoare o fulgeră dureros ideea că 
poate chiar mătuşa ei fusese una din victime şi că 

. Ea însăşi ar putea să devină următoarea! Simţi o durere 
ascuţită, de parcă ar fi izbit-o ceva în moalele capului, şi 
abia mai putu să ţină sfeşnicul; şi, căutând în jur un 
reazem, se aşeză fără să-şi dea seama chiar pe scaunul de 
fier; dar, când înţelese unde se aşezase, sări din el îngrozită 
şi se repezi într-un colţ îndepărtat al odăii. 

Aici căută din nou ceva pe care să se aşeze, dar nu văzu 
decât o draperie neagră, coborând din tavan până în 
podea, de-a lungul unui întreg perete al camerei. Deşi se 
simţea sfârşită, înfăţişarea draperiei o izbi şi se opri s-o 
cerceteze cu uimire şi teamă. 

Părea, să ascundă o firidă a încăperii; Emily ar fi vrut, şi 
totuşi se. Temea „să ridice draperia şi să descopere ce. 
Acoperea; de două ori se opri., amintindu-şi de cumplitul 
spectacol pe care mâna ei cutezătoare îl dezvăluise într-o 
încăpere a castelului, până când, spunând u-şi că ascundea 
probabil cadavrul mătuşii ei ucise, o apucă într-o clipă de 
disperare şi o ti'ase deoparte. În dosul ei apăru într-adevăr 
un cadavru,. Intins pe un fel de banchetă scundă, înroşită 
de sânge omenesc, ca şi podeaua de sub ea. Trăsăturile, 
strâmbate de moarte, erau sinistre şi oribile; pe faţă se 
vedeau mai multe răni livide. Emily, aplecându-se peste 
cadavru» încercă să-l cerceteze cu ochii lacomi, disperaţi; 
dar în clipa următoare, sfeşnicul îi scăpă din mână şi ea se 
prăbuşi în nesimţire la picioarele banchetei. 

Când îşi reveni în simtire, se pomeni înconjurată de o 


mulţime de oameni, printre care şi Barnardine, care o 
ridicară de jos şi apoi o purtară pe braţe de-a lungul 
camerei. Auzea tot ce se petrecea, dar sfârşeala ce-o 
cuprinsese nu-i îngăduia să scoată un cuvânt. Să se mişte şi 
nici măcar să simtă teamă. O duseră în jos» pe scara pe 
care urcase, şi când ajunseră în faţa arcadei se opriră; 

unul dintre oameni, luind torţa de la Barnardine. Deschise o 
uşă mai mică, tăiată în poarta cea mare; odată afară în 
drum, lumina torţei lăsă să se vadă o ceată de bărbaţi 
călare! Fie că aerul proaspăt o învioră „fie că ceea ce vedea 
acum îi trezi spaima, căci. Emily îşi regăsi glasul şi făcu o 
sforţare zadarnică de a scăpa din mâinile bandiţilor care o 
ţineau. 

între timp, Barnardine ceru răstit să i se dea torţa, glasuri 
îndepărtate îi  răspunseră dar în aceeaşi clipă o lumină 
ţâşni peste curtea castelului. Barnardine răcni din nou după 
torţă, şi oamenii o trecură în grabă pe Emily prin portiţă. La 
o mică depărtare, în umbra zidurilor castelului, ea văzu 
cum omul care luase lumina de la Barnardine o întindea 
altuia, care se căznea să schimbe şaua de pe cal; în jurul lui 
se adunaseră mai mulţi călăreţi, pe ale căror trăsături aspre 
căzu din plin lumina torţei; în timp ce pământul plin de 
hârtoape de sub ei, zidurile de alături, cu smocurile de 
iarbă crescute pe creste, şi turnul crenelat, cu orologiu, de 
deasupra apăreau în lumina roşcată a torţei, fortificațiile 
mai îndepărtate şi pădurile de jos rămâneau cufundate în 
beznă. 

— Pentru ce mai pierdeţi timpul aici? răcni Barnardine şi 
începu să ocărască, apropiindu-se de călăreţi. Grăbiţi-vă! 
Grăbiţi-vă! 

— Şaua e gata într-o clipă, spuse omul care o lega şi pe 
care Barnardine îl ocări iarăşi că-şi pierduse până acum 
vremea; iar Emily, care striga cu glas slab după ajutor, fu 
purtată în mare grabă spre cai; bandiții continuară să se 
certe, nehotărându-se pe care s-o aşeze, cel destinat ei 
nefiind încă gata. In acel moment, pe porţile cele mari 
ţâşniră mai multe lumini, şi ea auzi îndată glasul ascuţit al 


Annettei, acoperindu-le pe ale altor câtorva persoane ce se 
apropiau. În aceeaşi clipă îl zări pe Montoni şi Cavigni, 
urmaţi de câţiva inşi care păreau şi ei bandiți; dar Emily nu 
se mai uita acum. La ei cu spaimă, ci cu speranţă; nu mai 
tremura la gândul primejdiilor ce-o puteau pândi în castel, 
de unde până mai adineauri dorise cu atâta disperare să 
scape. Primejdiile care o amenințau din afară nu-i lăsau loc 
pentru nicio altă spaimă. 

între cele două cete se iscă o scurtă luptă şi curând se 
văzu că oamenii lui Montoni izbândiseră; bandiții călare, 
dându-şi seama că erau mai puţini şi nefiind, după rit se 
pare, prea interesaţi în treaba pe care o făptuiau, o porniră 
în galop, în timp ce Barnardine fugise destul de departe ca 
să se piardă în întuneric. Emily fu dusă înapoi în castel; în 
timp ce străbătea din nou curţile, amintirea celor văzute în 
odaia de lângi portal îi reveni în minte în toată grozăvia; şi 
când, curând după aceea, auzi poarta cum era zăvorită, 
închizând-o din nou între zidurile castelului, se înfioră şi, 
aproape uitând de primejdia din care scăpase, se gândi că 
dincolo de acele zidurile nu se afla nimic mai preţios decât 
iiberatatea şi pacea. 

Montoni îi porunci lui Emily să-l aştepte în salonul 
lambrisat cu lemn de cedru, unde veni şi el îndată şi îi 
porunci cu glas sever să-i spună ce se întâmplase. Cu toate 
că îl privea cu groază, socotindu-l ucigaşul mătuşii ei, şi 
abia mai ştia ce răspundea la întrebările lui stăruitoare, 
vorbele ei şi felul de a fi îl convinseră că nu luase parte de 
bună voie la ultima întâmplare; şi când apărură slujitorii, 
cărora le poruncise să vină ca să-i poată întreba despre 
cele petrecute şi să-i descopere pe complici, îi spuse lui 
Emily că poate să se retragă. 

Trecu o bună bucată de vreme până când Emily putu, 
limpezindu-şi gândurile învolburate, să-şi amintească unele 
din întâmplările prin care trecuse. Apoi, din nou, îşi aminti 
de cadavrul ascuns după draperia din camera portalului şi 
scoase un geamăt care o înspăimântă pe 
Annette, cu atât mai mult cu cât Emily se feri să-i 


potolească curiozitatea; căci se temea să-i încredinţeze o 
taină atât de teribilă, ca nu cumva, datorită vreunei vorbe 
scăpate, să-şi atragă răzbunarea imediată a lui Montoni. 

Silită astfel să păstreze în gând întreaga grozăvie a tainei 
care o apăsa, mintea păru să i se clatine sub această 
povară atât de grea. Se uita adesea cu o privire ciudată şi 
rătăcită la Annette şi, când aceasta îi vorbea, fie că nu o 
auzea, fie răspundea fără noimă. Urmau lungi răstimpuri de 
apatie; Annette vorbea mereu, dar glasul acesteia nu părea 
să ajungă până la auzul mult frământatei Emily, care şedea 
tăcută, cu ochii ţintă, scoțând doar din când în când câte un 
suspin adânc, dar fără a putea plânge. 

Inspăimântată de starea ei, Annette se duse în cele din 
urmă să-l înştiinţeze pe Montoni, care tocmai dăduse 


drumul slujitorilor fără să fi descoperit ceva în legătură 
cu faptele cercetate. Aflând de la Annette în ce stare se 
găsea Emily, se grăbi s-o urmeze în camera acesteia. 

Auzind glasul lui Montoni, Emily îşi întoarse privirea şi 'o 
licărire de recunoaştere păru să-i treacă prin ochi; 
căci se ridică îndată de pe scaun şi se îndreptă încet spre 
un colţ îndepărtat al încăperii. El îi vorbi cu: un glas ceva * 
mai blând. Deosebit de felul aspru obişnuit, dar Emily se 
uita la el cu un aer pe jumătate curios şi pe jumătate 
speriat, spunând „da“ la orice ar fi întrebat-o. In mintea ei 
părea să nu fi rămâs nicio altă impresie în afară de frică. 

Annette nu-i putu da nicio lămurire în legătură cu această 
stare; şi Montoni, după ce îhcercă câtăva vreme s-o facă pe 
Emily să vorbească, se retrase, dar îi porunci 
Annettei să rămână cu ea peste noapte şi să-l înştiinţeze a 
doua zi dimineaţa cum se simţea. 

După plecarea lui, Emily se apropie şi întrebă cine venise 
s-o tulbure. Annette îi spuse că fusese s-ignor — 
signor Montoni, Emily repetă de câteva ori numele, ca şi 
cum nu şi-ar fi amintit; apoi, cu un geamăt brusc, recăzu în 
apatie. 

Annette o conduse cu oarecare greutate spre pat. Pe 


care 
Emily îl cercetă, cu o privire neliniştită şi înspăimântată, 
înainte de a se întinde pe el; şi apoi. Părând nespus de 
tulburată şi înfiorată, făcu un gest spre Annette,. Care, şi 
mai înspăimântată acum, se grăbi spre uşă, să cheme încă 
o slujnică şi să-i ceară să rămână peste noapte cu de; dar 
Emily, crezând că pleacă, o strigă şi, cu glas rugător, îi cent 
să n-o părăsească şi ea, 

— Căci de când a murit tatăl meu „adăugă suspinând, 
toată lumea mă părăseşte. 

— Tatăl dumneavoastră, ma'mselâe! exclamă Annette: 
dar el a murit înainte ca dumneavoastră să mă cunoaşteţi 
pe mine. 

— Aşa-i, într-adevăr! se învoi Emily; şi lacrimile 
începură'să-i curgă. 

Plânse multă vreme în tăcere; după care se linişti şi 
somnul o cuprinse, căci Annette dăduse dovadă de multă 
înţelepciune şi n-o întrerupsese din plâns. Fata aceasta, pe 
cât de simplă, pe atât de iubitoare, îşi birui acum temerile 
de a rămâne singură în cameră cu stăpâna ei şi o veghe 
Emily toată noaptea. 

CAPITOLELE II—IV 

CAPITOLUL V 

A doua zi, Emily încearcă să vorbească cu Montoni, dar 
acesta amână întrevederea. În miez de noapte, ea aude 
nişte gemete slabe şi apoi zăreşte o siluetă care se opreşte 
sub fereastra camerei ei. 

După încă două zile, în care Emily îşi întăreşte bănuielile 
că Montoni devenise un fel de căpitan de condottieri, 
acesta acceptă s-o primească şi să stea de vorbă cu ea. 
Află astfel că mătuşa ei nu era moartă, ci doar bolnavă şi 
închisă într-un turn al castelului. Emily îl înduplecă pe 
Montoni s-o readucă în vechea ei odaie, dar în noaptea 
aceea doamna Montoni moare în braţele lui Emily. 

Bătut-a miezul nopții; ascultă-al morții clopot 
Sunându-şi rar bătaia; auzi sonorul dangăt? 

Se-opreşte acum; şi iarăşi porneşte să răsune 


Purtind pe-aripi de vânt chemarea-i gravă. 

MASON 

Când Montoni află despre moartea soţiei sale şi înţelese 

că ea murise fără să-i dea semnătura de care avea atâta 
nevoie pentru a-şi pune în aplicare planurile, niciun 
sentiment de cuviinţă nu-l mai putu împiedica să-şi exprime 
indignarea. Emily avu grijă să nu se afle în prezenţa lui şi 
stătu de veghe două zile şi două nopţi, cu mici întreruperi, 
lângă trupul neînsufleţit al mătuşii ei. 
Profund impresionată de soarta nefericită a acestei femei, 
uită de toate greşelile ei, de felul nedrept şi autoritar cum 
se purtase cu ea; amintindu-şi doar de suferinţele îndurate, 
se gândi la mătuşa ei cu milă şi duioşie. Uneori, totuşi, nu 
se putea împiedica să nu mediteze la strania orbire a 
mătuşii ei de a se căsători cu Montoni, împrejurare ce-i 
fusese fatală şi care o amestecase şi pe ea însăşi într-un şir 
încurcat de nenorociri, din care nu vedea niciun mijloc de 
scăpare. Dar privea acum această împrejurare mai mult cu 
tristeţe decât cu mânie, mai mult deplângând-o decât 
reproşându-i-o mătuşii ei. 

Emily nu fu tulburată în atitudinea ei pioasă de Montoni, 
care evita nu numai camera unde fuseseră depuse 
rămăşiţele pământeşti ale soţiei sale, ci şi acea parte a 
castelului din apropierea ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se 
molipsească de moarte. Părea să nu se fi dat nicio 
dispoziţie în legătură cu înmormântarea, şi Emily începu să 
se teamă că memoria doamnei Montoni va primi o nouă 
jignire; dar temerile îi fură risipite în seara celei de-a doua 
zile, când Annette o înştiinţa că Înmormântarea urma să 
aibă loc în noaptea aceea. Ştia că Montoni nu va asista; şi 
Emily se gândea cu durere că rămăşiţele pământeşti ale 
nefericitei mătuşi vor trece în mormânt, nepetrecute de 
rude sau prieteni, cu ceremonialul cuvenit; 
meât se hotărî ca niciun considerent să n-o împiedice să-şi 
îndeplinească această îndatorire. Dacă n-ar fi luat 
hotărârea, ar fi pregetat poate să însoţească rămăşiţele ei 
pământeşti până în cripta rece, spre care urmau s-o poarte 


nişte inşi cu o înfăţişare aducând mai degrabă a ucigaşi; 

şi încă la ceasul din miez de noapte, tăcut şi singuratic, pe 
care Montoni îl alesese, ca să încredinţeze, dacă seputea, 
uitării trupul fără viaţă al unei femei, pe care purtarea lui, în 
cel mai bun caz aspră, o trimisese în mormânt. 

Cutremurată de groază şi durere, Emily pregăti, ajutată 
de Annette, trupul pentru înmormântare; după ce îl 
înfăşurară şi îl acoperită cu un linţoliu, rămaseră de veghe 
lângă el până după miezul nopţii, când auziră apropiindu-se 
paşii acelora ce urmau să-l ducă la mormânt. Cu greu îşi 
putu stăpâni Emily emoția când uşa camerei fu dată de 
perete şi chipurile întunecate ale acelor oameni se zăriră la 
lumina torţelor; şi doi dintre ei, fără o vorbă, ridicară 
moarta pe umeri, în timp ce al treilea o luă înainte cu torţa 
şi ooborâră cu toţii spre mormânt, undeva în cripta cea mai 
de jos a capelei din interiorul castelului., 

Trebuiră să străbată două curţi interioare, către aripa de 
răsărit a castelului, care, lipită de capelă, era de asemenea 
ruinată; dar liniştea şi întunericul din aceste curţi nu o mai 
impresionau acum pe Emily, frământată de gânduri mai 
triste; aproape că nici nu auzi ţipătul înăbuşit şi lugrubu al 
bufniței, cuibărită printre crenelurile acoperite de iederă ale 
ruinelor, şi nici hu zări liliacul râlfiindu-i tăcut prin faţă. Dar 
când, după ce pătrunseră în capelă şi trecură printre 
coloanele năruite ale stranelor, oamenii se opriră în capul 
unor trepte ce coborau spre o uşă scundă şi boltită, iar 
tovarăşul lor se duse s-o deschidă. Ea zări nedesluşit 
dincolo un abis de întuneric şi vă/u -trupul neînsufleţit al 
mătuşii ei dus în jos pe aceste 
În) (*-, i.sr pe omul cu înfăţişare de tâlhar stând cu torţa în 
mâna pentru a-i primi — atunci 'tot curajul îi pieri, co~ 
pieşit de durere şi. Spaimă. Se întoarse să se sprijine de 
Annette, care era îngheţată şi tremura la fel ca şi ea-; 
şi zăbovi atât de mult în capul scării, încât lumina torţei 
Hi-abia mai pâlpâia pe coloanele capelei, iar oamenii 
aproape că nu se mai zăreau. Atunci, întunericul din jurul ci 
trezindu-i alte spaime, iar simţământul datoriei domini ndu-i 


împotrivirea, cobori în criptă, pe urmele ecoului trezit de 
paşii oamenilor şi ale razei palide ce răzbătea prin beznă, 
până când scârţâitul ascuţit al unei uşi îndepărtate, 
deschisă pentru a primi moarta, o înspăimântă din nou. 

O clipă se opri, dar imediat îşi continuă drumul şi văzu 
printre arcade, la oarecare distanţă, cum aşezau jos corpul 
neînsufleţit, la marginea unei gropi deschise, unde se aflau, 
şi alţi câţiva oameni de-ai lui Montoni, împreună cu un 
preot, pe care nu-l observă până nu începu slujba de 
înmormântare; atunci, ridicându-şi ochii din pământ, zări 
figura venerabilă a călugărului şi îi auzi glasul domol, 
solemn şi în acelaşi timp mişcător, psalmodiind slujba 
morţilor. În clipa când coborâră trupul în mormânt, doar 
penelul negru al unui Domenichino ar fi izbutit, poate, 


să zugrăvească această scenă. Trăsăturile crude şi 
îmbrăcămintea neîngrijită a acelor condottieri, care se 
aplecau cu 
torţele spre groapa ce primea trupul neînsufleţit, con- 
Vrastau cu figura venerabilă a călugărului în straie lungi şi 
negre, cu gluga dată pe spate de pe faţa-i palidă, pe care 
pâlpâiturile torţei scoteau la iveală expresia de durere 
îndulcită de compasiune şi câteva şuviţe de păr cărunt 
atârnându-i pe tâmple. Alături de el se afla silueta mai 
gingaşă a lui Emily, care se sprijinea de Annette, ţinându-şi 
capul pe jumătate întors într-o parte, acoperit de un văl 
subţire; iar chipul ei blind şi frumos trăda o durere atât de 
solemnă, încât nu mai lăsa loc lacrimilor, în timp ce privea 
cum este coborâtă prea timpuriu în pâmânt ultima ei rudă 
şi prietenă. Licăririle de lumină printre bolțile criptei, unde, 
ici şi colo, pământul proaspăt săpat arăta că şi alţi morţi 
mai fuseseră de curând îngropaţi, ca şi bezna ce se 
aşternea mai departe — toate acestea erau de ajuns să 
aducă în imaginaţia privitorului scene şi mai îngrozitoare 
decât aceea de la mormântul nefericitei şi năpăstuitei 
doamne Montoni. 

Când slujba luă sfârşit, călugărul o privi pe Emily cu 


multă uimire şi luare-aminte, de parcă ar fi vrut să-i 
vorbească, dar se stăpâni din pricina acelor condottieri, 
care o luaseră acum înainte şi se distrau cu glume pe 
seama ordinului său religios; bătrânul călugăr le îndura în 
tăcere, dornic să ajungă cu bine la schitul său, pe când 
Emily le asculta cu teamă, ba chiar cu groază. Când 
ajunseră în curte, călugărul o binecuvântă şi, după ce o 
privi lung, cu nespusă milă, se întoarse spre portal, unde-l 
aştepta unul dintre oameni cu o torţă; în timp ce Annette, 
aprinzând o altă torţă, o conduse pe Emily spre odaia ei. 
înfăţişarea călugărului şi privirea lui plină de milă şi 
duioşie, treziră interesul lui Emily; e drept că la rugămintea 
ei stăruitoare se învoise Montoni să cheme un preot care să 
îndeplinească ultimele ritualuri pentru soţia lui ce se 
săvârşise din viaţă, dar Emily nu ştia nimic despre acest 
preot, în afară de ce-i spuse Annette, şi anume că aparţinea 
unei mănăstiri din munţi, la câteva mile depărtare. Starețul, 
care-l privea pe Montoni şi pe oamenii lui nu numai cu 
aversiune dar şi cu spaimă, nu vrusese probabil să-l mânie 
refuzându-i cererea, şi da aceea poruncise unui călugăr să 
oficieze la înmormântare; 
iar acesta, din bunătate creştinească, îşi stăpânise 
aversiunea de a intra între sadurile unui asemenea castel, 
dornic să îndeplinească ceea ce socotea de datoria sa; şi, 
capela fiind construită pe pământ sfinţit, nu se împotrivise 
să fie îngropate în criptă rămăşiţele pământeşti ale 
nefericitei doamne Montoni. 

Trecură câteva zile, pe care Emily le petrecu într-o izolare 
totală, chinuită atât de spaimă pentru soarta ei, cil, şi de 
durere pentru aceea cars plecase dintre cei vii. 
în cele din urmă, se hotărî să încerce din nou să-l convingă 
pe Montoni s-o lase să se întoarcă în Franţa. Pentru ce 
scopuri ţinea el s-o reţină, aproape că nici nu îndrăznea să- 
şi închipuie; dar era neîndoielnic că aceasta îi era vrerea, şi 
hotărârea cu care se împotrivise mai înainte la plecarea ei îi 
dădea prea puţine speranţe că acum s-ar 
. Învoi. Numai groaza pe care i-o inspira prezenţa lui o făcu 


să amine zi de zi abordarea subiectului; în cele din urmă, o 
trezi din starea aceasta de pasivitate chiar un mesaj din 
partea lui, cerându-i să vină la el la o anumită oră. Emily 
începu să spere că poate va renunţa, acum când mătuşa ei 
nu mai trăia, la autoritatea pe care şi-o atribuise abuziv 
asupra ei; dar amintindu-şi că proprietăţile, care stârniseră 
atâtea dispute, erau acum ale ei, se temu că Montoni va 
folosi cine ştie ce stratagemă pentru a le dobândi şi că o va 
ţine prizonieră până va reuşi. Gândul acesta, în loc s-o 
demoralizeze, îi trezi toate forţele latente ale curajului; 

iar averea, la care ar fi renunţat de bună voie pentru a 
dobândi linişte pentru mătuşa ei, acum cu preţul nici unei 
suferinţe nu mai voia să i-o lase lui Montoni. Era hotărâtă să 
păstreze aceste proprietăţi şi de dragul lui 

Valancourt, căci de urmau să le ofere bunăstarea cu care 
să asigure viaţa lor lipsită de griji în viitor. Planurile acestea 
o înduioşară şi se gândi cu emoție la clipa plăcută când, cu 
generozitate drăgăstoasă, îi va putea spune lui 
Valancourt că îi aparţineau lui. Văzu în închipuire zâmbetul 
luminând chipul lui — privirea drăgăstoasă exprimându-i 
bucuria şi multumirea; şi în această clipă fu încrediţată că 
va putea înfrunta orice suferinţe pe care i le-ar putea 
pregăti spiritul diabolic al lui Montoni. Amintindu-şi pentru 
prima dată de la moartea mătuşii ei, de actele ce atestau 
dreptul ei de proprietate, se hotărî să le caute de îndată ce 
întrevederea cu Montoni va lua sfârşit. 

Cu aceste hotărâri în minte, se duse să-l întâlnească la 
ora stabilită şi aşteptă să vadă care-i erau intenţiile, înainte 
de a-şi. Reînnoi cererea. In încăpere se mai afla Orsini, 
precum şi un alt ofiţer, şi stăteau lângă o masă acoperită cu 
hârtii, pe care se părea că Montoni le examinează. 

— Am trimis după tine, Emily, zise el, ridicând capul, ea 
să fii martoră într-o tranzacţie pe care o închei cu prietenul 
meu Orsino. Tot ceea ce ţi se cere este doar să-ţi pui 
semnătura pe acest document. 

După care ridică o hărtie, citi mormăind câteva rânduri 
şi, punându-i-o pe masă în faţă, îi oferi o pană de scris. Eă o 


luă şi era gata să-şi aştearnă iscălitura — când într-o 
străfulgerare îi trecu prin minte planul lui Montoni; se 
înfioră, lăsă pana să-i cadă, şi declară că nu va semna ceva 
ce nu citise. Montoni se prefăcu a râde de pretenţiile ei şi, 
luând iar hârtia în mână, se prefăcu a-i citi ce scria acolo; 
dar Emily, care mai tremura încă la gândul primejdiei prin 
care trecuse, surprinsă de propria ei credulitate, care 
fusese, pe punctul s-o 'trădeze, refuză cu hotărâre să 
semneze oricefel de document. Montoni se mai prefăcu o 
vreme că râde de refuzul ei; dar când îşi dădu seama, din 
stăruința ei neclintită, că Emily îi înţelesese planurile, îşi 
schimbă atitudinea şi îi ceru să-l urmeze în odaia alăturată. 
Acolo îi spuse că dorise să-i scutească pe amândoi de o 
ceartă inutilă, într-o chestiune în care acţiunea lui era şi 
dreaptă, şi legală; şi de aceea se străduise s-o convingă, 
mai degrabă, decât s-o silească să-şi facă datoria faţă de el. 

— Eu, ca soţ al răposatei doamne Montoni, adăugă el, 
moştenesc tot ceea ce poseda ea; proprietăţile, pe care ea 
mi le-a. Refuzat cât era în viaţă, nu-mi mai pot fi tăgăduite; 
pentru fericirea ta, ar fi bine să nu te laşi amăgită de acea 
afirmaţie prostească pe care ţi-a făcut-o în prezenţa mea — 
că aceste proprietăţi vor fi ale tale, dacă va muri fără să mi 
le lase mie. Ştia încă de atunci că nu avea nici. O putere să 
mi le conteste după moartea ei; şi cred că ai destulă 
judecată ca să nu mă mânii formulând asupra lor pretenţii 
nejustificate. Nu e în obiceiul meu să fiu. Linguşitor. Şi de 
aceea vei înţelege că e sinceră lauda pe care ţi-o uduc când 
îţi spun că judecata ta e deasupra celei a femeilor în 
general; şi că nu ai niciunul din cursurile care marchează 
adesea caracterul femeiesc — cum ar fi avariţia şi dorinţa 
de putere, împingându-le adesea pe femei în postura de a 
contrazice şi a sicii, atunci când nu pol sa cucerească. Dacă 
eşti aşa cum te cunosc eu, ştiu că priveşti cu dispreţ 
suveran aceste cusururi obişnuite ale femeilor. 

Montoni se întrerupse, iar Emily rămase tăcută, în 
aşteptare; căci îi ştia prea bine viclenia, pentru a-şi închipui 
că ar recurge la asemenea linguşeli dacă nu i-ar sluji 


interesele sale; şi cu toate că nu pomenise de vanitate 
printre slăbiciunile femeilor, Cra limpede că o socotea 
predominantă, din moment ce sacrificase vanităţii ei firea şi 
inteligenţa tuturor femeilor. 

— Aşa stând lucrurile, urmă Montoni, nu pot crede că te 
vei împotrivi acolo unde nu poţi cuceri; sau că vei dori să 
cucereşti, ori să râvneşti la vreun bun, când nu ai dreptul 
de partea ta. Socot că se cuvine, totuşi, să-ţi fac cunoscute 
amândouă situaţiile ce ar decurge din hotărârea 


ta. Dacă adopţi o atitudine justă în această problemă, ţi 
se va îngădui în scurtă vreme să te întorci în Franţa; 
dar, dacă faci greşeala de a te lăsa amăgită de spusele 
răposatei mele soţii, vei rămâne prizoniera mea până când 
te vei convinge de greşeala pe care o săvârşeşti. 

Emily îi răspunse cu glas calm: 

— Nu sunt atât de ignorantă, signor, asupra legilor în 
această chestiune, încât să mă las amăgită de spusele 
oricui. Legea, în cazul de care e vorba, îmi acordă mie 
proprietăţile, şi n-am. Să-mi anulez drepturile cu propria 
mea mână. 

— Se pare că m-am înşelat în privinţa ta, replică 
Montoni cu asprime. Vorbeşti cu cutezanţă şi cu înfumurare 
despre un subiect pe care nu-l înţelegi. Încă o dată îţi spun, 
sunt gata să-ţi iert rătăcirea din ignoranță; slăbiciunea 
minţii femeieşti de care, se pare, nu eşti scutită, face 
necesară oarecare îngăduinţă: dar dacă stărui în această 
rătăcire — vei avea toate motivele să te temi de dreptatea 
mea. 

— De dreptatea dumneavoastră, signor, răspunse 
Emily, n-am de ce mă teme — n-am decât de nădăjduit din 
partea ei. 

Montoni se uită te ea cu mânie, părând să cugete ce să-i 
răspundă. 

— Văd că dai dovadă de o minte destul de slabă, reluă el, 
dacă acorzi crezare acelor afirmaţii fără rost de care am 
pomenit! îmi pare rău pentru tine; în ceea ce mă priveşte, 


nu are nicio însemnătate. Credulitatea ta nu te va pedepsi 
decât pe tine: şi trebuie să te compătimesc pentru mintea 
ta slabă, întrucât îţi va pricinui toate suferinţele pe care mă 
sileşti să ţi le pregătesc. 

— Poate că veţi vedea, signor, zise Emily cu o demnitate 
plină de linişte, că tăria minţii mele este pe măsura 
dreptăţii cauzei mele; şi că ştiu să îndur cu curaj, atunci 
când este vorba să mă împotrivesc opresiunii. 

— Vorbeşti ca o eroină, zise Montoni cu dispreţ vom 
vedea dacă vei putea să şi suferi ca ea. 

Emily nu mai scoase niciun cuvânt, şi el ieşi din odaie. 

Amintindu-şi că se împotrivise cu atâta tărie numai de 
dragul lui Valancourt, ea zâmbi acum mulţumită, fără a-i 
păsa de suferinţele cu care era ameninţată; se grăbi spre 
ascunzătoarea în care mătuşa ei ţinea actele privitoare la 
proprietăţi şi le găsi, precum îi destăinuise aceasta; şi, 
deoarece nu cunoştea un loc mai bun unde să le ascundă, 
le puse la loc fără să le cerceteze, de teamă de a nu fi 
descoperită în timp ce le răsfoia. 

Se întoarse iarăşi în singurătatea camerei ei, şi începu să 
depene în gând ultima discuţie cu Montoni, gândindu-se ce 
suferinţe o aşteptau din partea lui, pentru împotrivirea ei. 
Dar puterea lui nu-i mai părea atât de teribilă ca mai 
înainte. Simţea în inimă o sacră mulţumire, la gândul că se. 
putea împotrivi cu tărie nedreptăţilor, fiind chiar mândră să 
sufere în tăcere răul, într-o cauză care apăra şi interesele 
lui Valancourt. Pentru prima dată îşi simţi pe deplin 
superioritatea asupra lui Montoni, dispreţuindu-i autoritatea 
de care, până acum, se temuse. 

Ctim şedea aşa pe gânduri, auzi nişte hohote de râs de 
pe terasă şi, ducându-se la fereastră, văzu, cu nespusă 
uimire, trei doamne îmbrăcate în rochii venețiene de gală 
trecând împreună cu mai mulţi domni. Surprinsă, rămase la 
fereastră, riseând chiar să fie observată, până când grupul 
trecu dedesubtul ferestrei; şi atunci, când una dintre 
străine privi în sus, ea desluşi trăsăturile signorei Livona; 
era chiar signora ale cărei maniere o înaintaseră atât de 


mult a doua zi după sosirea la Veneţia, şi pe care o 
cunoscuse atunci la mâsa lui Montoni. Descoperirea îi 
pricinui o mare bucurie, dar şi oarecare îndoială; 

căci era o bucurie şi o mângâiere să ştii că cineva cu o fire 
atât de amabilă cum părea signora Livona se afla în 
apropiere; şi totuşi era uimitor să se afle la castel, în 
împrejurările de faţă; iar după veselia pe care o arăta, 


Emily fu cuprinsă de o bănuială dureroasă în legătură cu 
caracterul acestei doamne. Dar era un gând atât de 
nepotrivit cu manierele fascinante ale signorei Livona şi i se 
păru atât de departe de realitate când îşi aminti cum se 
purtase ea atunci, încât îl izgoni aproape imediat din minte. 

Când apăru Annette, o întrebă totuşi cine erau a'cei 
străini iar aceasta era tot atât de ahtiată să-i povestească, 
pe cât era Emily de dornică să afle. 

— Tocmai au sosit, ma'mselle, zise Anette, împreună cu 
doi domni din Veneţia, şi m-am bucurat că văd din nou 
chipuri binevoitoare şi prietenoase. Dar de ce-or fi venit? 
Trebuie să-şi fi ieşit de-a binelea din minţi ca să vină de 
bunăvoie într-un loc ca ăsta! Şi totuşi, au venit nesilite după 
cum se veselesc, de asta sunt încredinţată. 

— Poate că au fost luate prizoniere? zise Emily. 

— Prizoniere! exclamă Annette; nu, ma'mselle, câtuşi de 
puţin, căci îmi amintesc foarte bine de una din de de la 
Veneţia. A venit de două sau de trei ori la signor, ştiţi, 
ma'mselle şi se spunea, dar eu n-am crezut o vorbă, că 
signor o plăcea mai mult decât s-ar fi cuvenit. „Atunci de 
ce, am zis eu, s-o aducă la stăpâna mea?“ „Asta aşa e“, mi- 
a răspuns Ludovico; dar avea aerul că ştie mai multe. 

Emily o rugă pe Annette să încerce să afle cine erau 
acele doamne, precum şi orice altceva despre de; apoi 
schimbă vorba, şi începu să-şi amintească de îndepărtata 
Franţă. 

— Ah, ma'mselle! n-o s-o mai vedem niciodată! zise 
Annette, aproape cu lacrimi în ochi. Am credinţa că o să 
rămân pentru totdeauna departe de'ea. 

Emily încercă s-oaline şi s-o îmbărbăteze cu o speranţă în 
care nici ea nu prea credea. 

— Cum... cum aţi putut, ma'mselle, să părăsiţi Franţa şi 
pe monsieur Valancourt? zise Annette suspimnd. Eu... 
eu sunt sigură că, dacă l-aş fi avut pe Ludovico în Franţa, n- 
aş fi plecat niciodată de acolo. 

— Atunci de ce te plângi că ai plecat din Franţa? o 
întrebă Emily, încercând să zâmbească; căci, de-ai fi rămas 


acolo, nu l-ai fi întâlnit pe Ludovico! 

— Ah, ma'mselle! singurul lucru pe care-l doresc este să 
scap din castelul ăsta îngrozitor, să vă slujesc în Franţa, şi 
nu mi-ar mai păsa de nimic! 

— Îţi mulţumesc, buna mea Annette, pentru grija ta plină 
de afecţiune. Va veni o vreme, nădăjduiesc, când îţi vei 
aminti cu plăcere că ţi-ai exprinjiat această dorinţă. 

Annette plecă la treburile ei, iar Emily căută să-şi 

izgonească grijile alinându-si sufletul cu imaginile unui 
volum de poezii. In curând însă trebui să recunoască 
dominaţia, cu neputinţă de înlăturat, a împrejurărilor 
asupra gustului şi minţii; şi că ai nevoie de tihna spiritutlui, 
ca să fii simţitor chiar şi la plăcerile abstracte ale 
intelectului pur. Entuziasmul geniului, cu toate scenele pe 
care le zugrăvea, îi părea acum rece şi searbăd. Meditând 
asupra cărţii din faţa ei, exclamă fără să vrea: „Sunt oare 
acestea pasajele care mi-au aprins de atâtea ori imaginaţia, 
făcându-mă să mă înfior de plăcere? în ce consta farmecul? 
— Era în mintea mea, sau în imaginaţia poetului? 
Cred că în amândouă“, îşi spuse ea, oprindu-se. „Dar focul 
din sufletul poetului este zadarnic, dacă în mintea citi-, 
torului corzile simţirii nu sunt acordate cu ale sale, 
indiferent de gradul puterii sale de înţelegere." 

Emily ar fi continuat eu acest şir de gânduri, pentru căo 
scutea de reflexii mai dureroase; dar îşi dădu seama din 
nou că gândurile nu pot fi întotdeauna controlate prin 
voinţă, iar ale ei se întorceau mereu larpropria-i situaţie. 

Seara, nevrând să se aventureze într-o plimbare până la 
fortificaţii, unde s-ar fi expus privirilor impertinente ale 
tovarăşilor lui Montoni. Se mulţumi să facă vreo câţiva paşi 
prin galeria care trecea pe lângă camera ei; dar ajungând la 
capătul ei, desluşi în depărtare zgomot de veselie şi râs. 
Dar nu era veselia cumpătată a unor oameni voioşi, do 
izbucnire sălbatică de dezmâăţ; şi părea să 


vină din acea parte a castelului unde se afla de obicei 
Montoni. Asemenea veselie în aceste momente, când 


mătuşa ei nu murise decât de câteva zile, o izbiră şi o 
impresionară la culme, oricât ar fi fost de conforme cu 
purtarea lui 

Montoni din ultima vreme. 

Ascultând mai departe, i se păru că distinge şi glasuri de 
femei în hohotele de râs, şi aceasta îi întări bănuielile cele 
mai rele cu privire la caracterul signorei Livona şi al 
însoţitoarelor ei. Era limpede că nu fuseseră aduse aici cu 
sila; şi Emily se gândi că era singură în aceste pustietăţi 
izolate din Apenini, înconjurată de bărbaţi pe care nu-i 
socotea decât nişte ticăloşi, împreună cu însoţitoarele lor, 
în mijlocul unor scene de desfrâu din faţa cărora sufletul ei 
se dădea înapoi cu dezgust. Şi în acest moment, când 
scenele din prezent şi din viitor i se înfăţişau închipuirii, 
imaginea lui Valancourt îşi slăbi influenţa asupra ei, şi 
spaima îi zdruncină hotărârea. Crezu că înţelege întreaga 
grozăvie a răzbunării pe care i-o pregătea Montoni şi se 
înfioră în faţa mâniei lui nemiloase. Aproape că se hotări să 
renunţe de îndată la proprietăţile în litigiu, dacă i-ar cere-o 
din neu, numai să-şi poată redobândi siguranţa şi 
libertatea; dar imediat, amintirea lui Valancourt i se 
strecură iarăşi în inimă, lăsând-o frământată de îndoieli. 

Continuă să se plimbe prin galerie până când înserarea 
îşi ai'uncă umbra melancolică prin ferestrele cu vitralii şi 
întunecă şi mai mult pereţii lambrisaţi cu lemn de stejar din 
jurul ei; pe când capătul îndepărtat al coridorului era atât 
de cufundat în întuneric, încât se desluşea doar datorită 
licăririi de lumină ce se strecura prin fereastră. 

3 — Misterele din Udolpho, voi. II 

32 

De-a lungul sălilor boltite şi al coridoarelor de dedesubt 
răsuna din când în când, destul de slab, ecoul hohotelor de 
râs, ajungând până în acest colţ îndepărtat al castelului; iar 
după ce se stingea, liniştea care urma îi părea şi mai 
lugubră. Totuşi, nevrând încă să se întoarcă în odaia ei 
izolată, unde Annette încă nu venise, Emily continuă să se 
plimbe prin galerie. Trecând pe lângă uşa camerei unde 


îndrăznise cândva să ridice vălul ce-i descoperise un 
spectacol atât de înfricoşător, încât după aceea îşi amintea 
întotdeauna de el cu o groază de nedescris, această 
amintire îi reveni brusc. Şi aduse cu ea gânduri mai teribile 
decât cele pricinuite de purtarea lui Montoni din ultima 
vreme; şi grăbindu-se să plece din galerie cât mai avea 
puterea s-o facă, auzi deodată nişte paşi în urma ei. Putea 
să fie ai Annettei; dar întorcând cu teamă capul să se uite, 
văzu prin întuneric o siluetă înaltă ce se apropia, şi . Unci 
toate grozăviile din camera aceea îi năvăliră în minte. In 
clipa următoare se pomeni prinsă de braţe şi auzi un glas 
profund murmurându-i tot felul de cuvinte la ureche. 

Când avu destulă putere să vorbească, ori chiar să 
desluşească vorbele, întrebă cine o oprise din drum. 

Eu sunt, răspunse glasul; de ce te-ai speriat atât de tare? 

Emily privi chipul celui care vorbea; dar lumina slabă 
care venea prin fereastra înaltă din capătul galeriei nu-i 
îngădui să-i deosebească trăsăturile. 

— Oricine ai fi, zise Emily cu glas tremurat, pentru 
numele lui Dumnezeu, dă-mi drumul! 

— Încântătoarea mea Emily, grăi bărbatul, de ce vrei să 
te închizi în acest colţ izolat, când jos e atâta veselie? 

Vino cu mine în salonul îmbrăcat în lemn de cedru, unde vei 
fi podoaba cea mai fermecătoare a petrecerii; să ştii că n-ai 
să regreţi. 

Emily nu vru să-i răspundă nimic şi se zbătu să scape din 
strânsoarea lui. 

— Făgăduieşte-mi că ai să vii, urmă el, şi îţi dau imediat 
drumul; dar mai întâi trebuie să-mi dăruieşti o răsplată 
pentru că-ţi dau drumul. 

— Cine eşti dumneata? întrebă Emily pe un ton în care se 
amesteca spaima şi indignarea, continuând să se zbată, ca 
să scape; cine eşti dumneata, care ai cruzimea să mă 
insulţi astfel? 

— De ce zici că sunt crud? întrebă necunoscutul: 
vreau să te scot din singurătatea tristă în care stai şi să te 
duc jos la o petrecere veselă. Nu mă cunoşti? 


Emily îşi aminti acum vag că era unul dintre ofiţerii care 
se aflau eu Montoni, când se dusese la el în dimineaţa 
acestei zile. 

— Îţi mulţumesc pentru intenţia dumitale plină de 
amabilitate, răspunse ea, părând să nu-l înţeleagă, dar nu 
doresc nimic altceva decât să-mi dai drumul. 

— Fermecătoare Emily! stărui el, renunţă la acest 
capriciu prostesc care te ţine în singurătate şi vino cu mine 
la petrecere şi o să pui în umbră frumuseţile de acolo; 
singură numai tu meriţi să fii iubită de mine. 

încercă să-i sărute mâna; dar imboldul puternic al 
indignării îi dădu puterea de a se smuci, şi fugi spre camera 
ei. Închise uşa înainte ca el s-o ajungă; după ce o zăvori, se 
prăbuşi pe un scaun, copleşită de spaimă şi de efortul 
făcut; îi auzi glasul şi încercările de a deschide uşa, dar 
rămase pe scaun, neavând puterea de a se ridica, în cele 
din urmă îl auzi îndepărtându-se şi rămase multă vreme cu 
urechea la pândă; se simţi oarecum uşurată când nu mai 
auzi niciun zgomot, dar deodată îşi aminti de uşa ce dădea 
spre scara de serviciu, pe unde ar putea să intre la ea, căci 
se  încuia numai din afară. Atunci se apucă s-o 
înţepenească, aşa cum făcuse şi altă dată. Avea acum 
impresia limpede că Montoni îşi şi pusese în aplicare planul 
de răzbunare, retrăgându-i protecţia, şi regretă nesăbuinţa 
cu care înfruntase puterea unui astfel de om, | 
se părea acum că-i va fi cu neputinţă să-şi păstreze 
proprietăţile; şi pentru a-şi păstra viaţa, poate chiar 
onoarea, se hotărî. Dacă va scăpa din grozăviile acestei 
nopţi, să renunţe a doua zi la orice pretenţie asupra 
proprietăţilor, cu condiţia ca Monotoni s-o lase să plece din 
Udolpho. 

După ce luă această hotărâre, mintea i se mai linişti, deşi 
mai asculta cu înfiorare şi tresărea adesea la tot felul de 
sunete închipuite ce i se păreau că vin dinspre scară. 

Stătu astfel pe întuneric câteva ore, în care timp Annette 
tot nu-şi făcu apariţia, şi atunci începu să aibă temeri 
serioase în privinţa ei; dar, neîndrăznind să se aventureze 


jos în castel, trebui să rămână în nesiguranţă, tot 
întrebându-se ce s-o fi întâmplat cu Annette că întârzia să 
vină. 

Din când în când se furişa la uşa dinspre scară, ca să 
asculte dacă nu se apropiau paşii cuiva, dar niciun zgomot 
nu o mai sperie; hotărându-se să vegheze toată noaptea, 
se întinse puţin pe patul întunecat şi trist, scăldând perna 
cu lacrimi nevinovate. Se gândi la părinţii ei morţi, şi apoi la 
Valancourt care era atât de departe, chemându-i adesea; şi 
liniştea adâncă ce domnea acum se potrivea cu gândurile 
triste ce-o frământau. 

Pe când stătea astfel, urechea ei prinse deodată notele 
unei muzici îndepărtate, pe care o ascultă cu luare aminte; 
şi în curând îşi dădu seama că era chiar instrumentul pe 
care-l mai auzise şi înainte, la miezul nopţii; se ridică atunci 
şi se îndreptă cu paşi uşori spre fereastră, unde sunetele 
păreau să se înalțe dintr-o încăpere aflată dedesubt. 

După câteva clipe melodia duioasă fu însoţită de un glas 
atât de înflăcărat, încât era cu neputinţă să crezi că 
exprima doar o tristeţe închipuită. | se părea că mai auzise 
cândva aceste accente duioase, cu totul deosebite; dar 
dacă nu era doar închipuire, trebuia să fie, în cel mai bun 
caz, o amintire foarte vagă. Amintirea aceasta i se furişă în 
suflet, în mijlocul frământărilor ce-o torturau, ca o muzică 
cerească, alinând-o şi dându-i curaj: „Plăcută ca adierea 
primăverii, care suspină la urechea vânătoruhu când se 
trezeşte din vise frumoase, auzind muzica înginată de 
duhurile dealurilor.“ 1 

Dar cum ar putea fi descrisă emoția ei, atunci când auzi, 
interpretată cu gustul şi simplitatea celui mai sincer 


sâmţământ, una din ariile populare din provincia ei 
natală, pe care o ascultase de atâtea ori cu încântare în 
copilărie şi pe care o auzise de atâtea ori repetată de tatăl 
ei! La auzul acestui binecunoscut cântec, pe care nu-l mai 


1 Ossian. 


ascultase până acum decât în ţara ei natală, simţi cum i se 
topeşte inima, iar amintirile vremurilor trecute o năpădiră. 
Priveliştile plăcute, liniştite din Gasconia, blândeţeaşi 
bunătatea părinţilor ei, savoarea şi simplitatea vieţii din 
trecut — toate îi reveniră în minte, formând o imagine atât 
de dulce şi de luminoasă. În contrast atât de izbitor cu 
scenele, personajele şi primejdiile care o înconjurau acum, 
încât gândul nu mai putu zăbovi asupra trecutului şi reveni 
la suferinţele care o torturau acum. 

începu să suspine şi să plângă în hohote; nu mai putea 
asculta melodia care de atâtea ori o fermecase şi o liniştise, 
şi se retrase de la fereastră într-un colţ îndepărtat al 
camerei. Dar şi de acolo muzica se mai auzea; 
apoi ritmul se schimbă, şi melodia următoare o atrase iar la 
fereastră — era aceeaşi melodie pe care o auzise de mult în 
cabana de pescuit din Gasconia. Datorită, poate, şi 
misterului care însoţise atunci această melodie, îi lăsase o 
impresie atât de profundă în amintire, încât n-o mai uitase 
niciodată pe de-a întregul de atunci; iar felul cum era. 
Cântată acum o convinse, oricât de stranie putea să pară 
împrejurarea, că era aceeaşi voce pe care o auzise atunci. 
Surpriza făcu loc curând altor sentimente; un gând îi 
fulgeră prin minte, scoțând la iveală alte nădejdi care îi 
redeşteptară curajul. Totuşi, speranţele acestea erau atât 
de noi, de neaşteptate, de uimitoare, încât nu îndrăzni să le 
dea crezare, dar nici nu se putu hotărî să le izgonească. Se 
aşeză lângă fereastră, ţinându-şi răsuflarea, copleşită pe 
rând de speranţă şi de teamă. Curând se ridică, se aplecă 
pe fereastră, ca să poată prinde un sunet mai apropiat, 
ascultă, nevenindu-i să creadă, şi şopti încet numele lui 
Valancourt, iar apoi se aşeză din nou pe scaun. 
Da, credea acum că Valancourt era aproape de ea, şi îi 
reveniră în minte împrejurările care o încredinţară că glasul 
pe care-l auzise era al lui. Işi aminti ce-i spusese el de mai 
multe ori, şi anume că obişnuia adeseori să vină înainte de 
a o cunoaşte la cabana de pescuit, unde ea îi ascultase mai 
înainte glasul şi cântecul şi unde văzuse scrise cu creionul 


sonete închinate ei; tot acolo îl şi cunoscuse într-un mod 
atât de neaşteptat. Toate acestea o făceau să creadă, ba 
chiar să aibă certitudinea, că el era muzicantul care o 
încântase mai înainte şi autorul versurilor care exprimau 
admiraţia sa atât de tandră; căci, cine altul ar putea fi? în 
momentul acela, nu putuse să-şi închipuie cine era autorul; 
dar după ce îl cunoscuse pe 

Valancourt şi el îi spusese că venea adesea la cabana de 
pescuit, se convinsese că el era autorul sonetelor. 

Când aceste gânduri îi trecură prin minte, bucuria, teama 
şi duioşia îi năpădiră inima; se rezemă iar de fereastră, ca 
să prindă melodia ce-i putea întări ori spulbera speranţele, 
deşi nu-şi amintea să-l fi auzit vreodată cântând din voce. 
Dar iată că, pe neaşteptate, glasul şi instrumentul tăcură. 

Se gândi o clipă dacă să se încumete să-i vorbească. 

Dar neîndrăznind să-i pomenească numele, căci nu era 
sigură că era el, şi totuşi prea dornică să afle adevărul, nu 
avu inima să lase să-i scape prilejul şi întrebă, strigă de la 
fereastră: „Cântecul acesta e din Gasconia?“ Aşteptarea-i 
înfrigurată nu fu răsplătită prin niciun răspuns; 

totul rămase tăcut. Nerăbdarea sporindu-i odată cu teama, 
repetă întrebarea; iar iarăşi nu se auzi niciun sunet, în afară 
de suspinul vântului printre crenelurile de deasupra; şi 
atunci Emily încercă să se mângâie cu gândul că străinul, 
oricine ar fi fost, se retrăsese înainte ca ea să fi strigat, 
până unde nu mai putea răzbi glasul ei, pe care, era 
convinsă, dacă Valancourt l-ar fi auzit şi l-ar fi recunoscut, i- 
ar fi răspuns imediat. Apoi se gândi că era poate vorba de 
prudenţă, şi nu doar de îndepărtarea întâmplătoare de la 
fereastră, care-l silise să tacă. Pe dată, această 
presupunere îi schimbă brusc nădejdea şi bucuria în spaimă 
şi durere; căci, dacă Valancourt se afla în castel, era foarte 
probabil prizonier, luat împreună cu câţiva compatrioți de-ai 
săi, dintre cei ce luptau în momentul acela în războaiele cu 
ltalia; sau poate fusese prins când încercase să ajungă 
până la ea. Chiar dacă îi recunoscuse glasul, poate că se 
temuse, în aceste împrejurări, să-i răspundă, căci era 


neîndoielnic închis şi păzit. 

Lucrul pe care-l nădăjduise mai înainte din tot sufletul, 
acum îi pricinuia spaimă — spaimă de a afla că Valancourt 
se afla în apropierea ei; şi, deşi ar fi dorit să scape de 
teama pentru siguranţa lui, în sinea ei speranţa de a-l 
vedea curând se lupta cu această teamă. 

Rămase ascultând la fereastră până când văzduhul 
începu să se răcorească, iar la răsărit, vârful înalt al 
muntelui prinse să licărească în lumina zorilor*; atunci, 
doborâtă de nelinişte, se întinse în pat. Dar îi fu cu 
neputinţă să adoarmă; căci bucuria, dragostea, îndoiala şi 
teama o tulburară toată noaptea. Acum se ridica din pat şi 
deschidea fereastra să asculte; acum se plimba prin odaie 
cu paşi nerăbdători, ca până la urmă să se întoarcă 
descumpănită în pat. Niciodată orele nu părură să se 
târască atât de greu ca cele din noaptea aceasta de 
neastâmpăr; şi tot timpul nădăjduia că Annette îşi va face 
apariţia şi va pune capăt acestei aşteptări chinuitoare. 

CAPITOLUL VI 

în dimineaţa următoare, Annette o înştiinţează pe 
Emily că Montoni împreună cu prietenii săi au chefuit toată 
noaptea. Ea mai află şi că în castel ar exista câţiva 
prizonieri, ţinuţi pentru a se obţine preţul de răscumpărare, 
şi Emily nutreşte speranţa că s-ar putea ca şi 
Valancourt să se afle printre ei. 

Castelul este pe punctul de a fi asediat de inamicii lui 
Montoni, şi acesta hotărăşte s-o trimită pe Emily, sub paza 
lui Bertrand şi Ugo, doi slujitori credincioşi, la căsuţa unui 
om de încredere de-al lui, un ţăran din Toscana, unde ajung 
cu bine după o zi şi o noapte de drum, 

CAPITOLUL VII 

Nimic în jur decât prilej de tihnă, 

Dumbrăvi şi paj işti adormite-n soare, 

Cu flori ce moţăie în adierea lină, 

Plină de maci, cu maluri înverzite, 

Cu iarba necălcată de animale. 

Nenumărate pârâiaşe clipocesc 


Purtându-şi grabnic licăritul apei, 
Bolborosind prin soarele poienii, 

Dar frământarea lor e doar un murmur, 

THOMSON 

Dimineaţa, când Emily deschise fereastra, rămase uimită 
de minunăţia priveliştii din jur. Căsuţa era aproape ascunsă 
printre arborii din pădure, în cea mai mare parte castani, 
precum şi câţiva chiparoşi, zade şi. 
sicomori. Pe sub ramurile umbroase ce se întindeau mult, 
se zăreau spre miazănoapte şi răsărit Apeninii împăduriţi, 
ridicându-se ca într-un amfiteatru maiestuos, nu întunecaţi 
de coroanele pinilor, cum fusese obişnuită să-i vadă, ci cu 
virfuriie semeţe încoronate de păduri bătrâne de castani, 
stejari şi platani, aurite acum de culorile bogate ale 
toamnei; pădurile acestea coborau apoi până jos în vale, ca 
o hlamidă întreruptă doar arareori de câte un colţ îndrăzneţ 
de stâncă ce ieşea în -afară şi reflecta razele piezişe. La 
poalele munţilor se întindeau viile ce înconjurau câte o vilă 
graţioasă a nobililor toscani, apoi, mai jos, se vedeau pante 
acoperite cu crânguri de măslini, duzi, portocali şi lămăi. 
Câmpia ce se întindea apoi mai departe îşi învăluia belşugul 
roadelor într-un joc de, culori ce se topeau armonios sub 
soarele Italiei. 
Strugurii, cu ciorchinii roşii izbucnind dintre frunzele ruginii, 
atârnau în ghirlande bogate de pe ramurile smochinilor şi 
cireşilor, în timp ce păşunile pline de prospeţime cum 
rareori mai văzuse Emily, se înşirau pe malurile unui pârâu; 
coborând din munţi, pârâul şerpuia de-a lungul întregii 
privelişti, pe care o oglindea, până spre un golf la mare. 
Acolo, departe spre apus, marea se unea cu cerul, într-o 
nuanţă de un purpuriu plin de dulceaţă; puteai ghici unde 
se termina marea şi unde începea cerul doar când trecea 
câte o corabie, şi o rază de soare îi lumina pânzele, undeva 
la marginea zării. 

Căsuţa, pe care pădurea o apăra de razele prea 
puternice ale soarelui, fiind mângâiată doar de lumina 
înserării, era acoperită în întregime de viţă de vie, şi de 


ramurile smochinilor; iar florile de iasomie erau mai mari şi 
mai parfumate decât văzuse vreodată Emily până atunci. 
Ciorchinii strugurilor copţi atârnau chiar lângă ferestruica 
odăii ei. Pajiştea ce se întindea pe sub copaci era presărată 
cu nenumărate flori sălbatice şi tot felul de ierburi aromate, 
iar pe malul celălalt al pârâului, care răspândea răcoare pe 
sub copacii umbroşi, creşteau lămâi şi portocali,. Care deşi 
se înălţau în faţa ferestrei ei, nu-i îngrădeau perspectiva, ci 
mai degrabă, prin verdele lor întunecat, îi sporeau efectul; 
şi Emily văzu acest loc ca un umbrar înmiresmat, 
transmiţându-i pe nesimţite, prin farmecul lui, ceva din 
propria-i seninătate. 

În curând o chemă să-şi ia gustarea de dimineaţă fiica 
ţăranului, o fată de vreo şaptesprezece ani, cu înfăţişare 
plăcută; după cum observă Emily cu bucurie, fata părea'să 
aibă o fire deschisă şi bună, deşi pe chipurile celorlalţi din 
casă se citeau, mai mult sau mai puţin, cele mai rele 
metehne — cruzime, ferocitate, viclenie şi făţărnicie — mai 
eu seamă pe chipul ţăranului şi al soţiei sale. Tânăra 
Maddelina vorbea puţin, dar tot ce spunea o făcea cu glas 
blând şi cu un aer de modestie şi: bunăvoință care o cuceri 
pe Emily. Gustarea o luă împreună cu Dorina, la o masă 
separată, în timp ce Ugo şi Bertrand mâncau şuncă de 
Toscana şi beau vin, împreună cu gazda lor, în faţa uşii; şi 
când terminară de mâneat, Ugo se ridică în grabă, cetind să 
i se aducă pe dată catârul. Emily află astfel că Ugo urma să 
se întoarcă la Udolpho, în timp ce Bertrand rămânea în 
căsuţă, fapt care, deşi nu o surprinse, o întristă. 

După plecarea lui Ugo, Emily ar fi vrut tare mult să se 
preumble prin pădurea învecinată; dar când i se spuse că 
nu avea voie să se îndepărteze de casă fară a fi însoţită de 
Bertrand, se retrase în odaia ei. Acolo, când ochii i se 
îndreptară spre Apeninii falnici, îşi aminti ce teribilă 
înfăţişare aveau şi prin ce grozăvii trecuse ea în seara 
trecută, mai ales când Bertrand se trădase că nu este decât 
un. Ucigaş; şi aceste amintiri îi treziră nenumărate imagini, 
şi întrucât de o ajutau să nu se mai gândească la starea ei 


de acum, stărui o vreme asupra lor şi apoi ie potrivi în 
versurile ce urmează, mulţumită de a fi descoperit un 
mijloc nevinovat prin care să-şi amăgească o oră de 
nefericire. 

PELERINUL 

îseet, peste-Apeiiini, ca trudă, 

Un pelerin străbate drumul, 

Să ducă la Fecioara din Loretta 
Modest prinos al: sărăciei sale. 

Pa TArf de muate-amurgul rece moare, 

lar valea, jos, adoarme-a întuneric; 

Asan şi cea din urmă rază a zilei 
Se nge-mcet spre-apusul melancolic. 

Deasupra capului oftează pinii 
Când adierea nopţii-i tafioară; 

Piriul, jos.. În van loveşte stinea. 

Pe culme pelerinul se opreşte. 

Apoi spre vale-şi mână grabnic paşii, Căci vede parcă 
crucea unui pustnic 
La care să-şi găsească adăpostul în peşteră, lângă un foc 
de vreascuri» 

Pe pat de frunze, sa adoarmă-n tihnă. 

Nefericitul! se îaşală-amarnic! 

Tilharul după stâncă îi pândeşte; 

Nici luna nu vrea să-i arunce umbra 
Pe drum, ca să salveze pelerinul. 

Mergând aşa, cânta un imn de seară, 

Un imn prin care îşi afla odihna. 

Sălbatic hoţul se repede-asupră-i! 

Scăldat în sânge. Moare pelerinul. 

Dar sufletul său blând nu-ncearcă ura, 

Ci, pentru ucigaş. Inalţă-o rugă! 

Preferind singurătatea odăii tovărăşiei celorlalţi, 
Emily luă prânzul sus. Şi Maddelina fu lăsată să. Servească: 
iar din vorbele ei simple află că ţăranul şi nevasta lui 
stăteau de multă vreme în această casă, ' pe care le-o 
cumpărase Montoni ca răsplată pentru un serviciu făcut cu 


mulţi ani în urmă de Marco, cu care 
Cari o, intendentul de la castel, era într-un fel rudă. 

— Atât de mulţi ani, signora sunt de alunei, adăugă 
Maddelina, încât eu nici nu ştiu când s-a întâmplat; dar şi iu 
că lata i-a făcut lui signor un mare bine. Căci mama îi 
spunea adesea că i s-a dat prea puţin, doar această căsuţă, 
din ce-ar fi trebuit să capete, 

Emily ascultă eu amărăciune cele spuse, căci păreau să 
dezvăluie lucruri înfricoşătoare despre caracterul lui 
Marco — despre ce serviciu ar putea fi vorba, astfel 
răsplătit de Montoni, decât unul criminal; şi, dacă aşa 


stăteau lucrurile, ea avea destule motive să creadă că îi 
fusese încredinţată în vederea unor scopuri sinistre. 

— N-ai auzit vreodată câţi ani au trecut, o întrebă 
Emily, care se gindea la dispariţia signorei Laurentini de la 
Udolpho, de când tatăl tău i-a făcut serviciul. De care ai 
pomenit? 

— Era cu puţin timp înainte de a veni. Să stea în casa 
asta, signora, răspunse Maddelina, şi cred că a fost cam 
acum optsprezece ani. 

Era aproape în vremea când se spune că a dispărut 
signora Laurentini; şi Emily îşi spuse că Marco îşi adusese 
aportul la acea întâmplare misterioasă şi, poate, chiar 
fusese amestecat într-o crimă! Gândul acesta îngrozitor o 
cufundă într-o stare de meditaţie atât de profundă, încât 
nici nu văzu când Maddelina ieşi din odaie; rămase multă 
vreme fără să-şi dea seama de nimic din jurul ei. In cele din 
urmă îşi găsi uşurarea în lacrimi; după ce se lăsă în voia lor, 
se linişti puţin şi încetă să mai tremure la gândul unor 
nenorociri ce s-ar putea nici să nu vină; şi, cu multă 
hotărâre, căută să-şi întoarcă gândurile de la propria-i 
nefericire. Amintindu-şi de cele câtevi cărţi pe care, deşi 
plecase în mare grabă de la Udolpho, izbutise să le vâre 
între puţinele ei lucruşoare, se aşeză cu o carte în mână 
lângă fereastră; şi privirea îi rătăcea adesea de la rândurile 
de pe pagină spre priveliştea plăcută de afară, şi treptat 


frumuseţea din jur îi domoli sufletul, învăluindu-l într-o 
blândă melancolie. 

Rămase singură până seara şi urmări cum soarele cobora 
pe cer în amurg, cu întregu-i alai de lumini şi umbre de pe 
munţi, strălucind pe marea îndepărtată şi pe pânzele 
corăbiilor şi coborând apoi în valuri. Atunci, în ceasul de 
taină al înserării, gândurile ei ogoite se întoarseră spre 
Valancourt; îşi aminti iarăşi de toate amănuntele legate de 
muzica auzită în miez de noapte, fiind tot mai convinsă că 
bănuiala ei era îndreptăţită şi că sărmanul era ţinut 
prizonier la castel; şi fiind acum încredinţată că glasul lui îl 
auzise atunci, gândul 
i se întoarse la sinistrul castel cu un sentiment de durere şi, 
în aceste clipe, chiar cu părere de rău. 

înviorată de aerul răcoros şi înmiresmat, cu sufletul 
domolit într-o stare de blândă melancolie, la care contribuia 
şi murmurul liniştit al pârâului de jos şi freamătul uşor al. 
Pădurii din jur, rămase la fereastră mult timp după apusul 
soarelui, privind cum valea se cufunda în întuneric, până 
când nu se mai văzu decât conturul măreț al munţilor din 
apropiere, aruncându-şi umbrele asupra zării. In curând 
însă răsări luna, şi lumina ei învălui priveliştea, îmblânzind- 
o, la fel cum timpul aşternându-se asupra scenelor vieţii din 
trecut, îndulceşte aspectele mai aspre şi aruncă peste tot 
umbra estompată a contemplării îndepărtate. Scenele din 
La Vallee din primii ani ai vieţii, când era ocrotităşi iubită de 
părinţi, pe care la rândul ei îi iubea, îi apăreau de o 
frumuseţe înduioşătoare, ca şi imaginea din faţa ei, şi îi 
trezeau comparații dureroase. 

Nevrând să. Dea iarăşi peste comportarea necioplită a 
soţiei ţăranului, renunţă la cină şi rămase în odaia ei, 
deplângându-şi soarta deznădăjduită şi plină de primejdii; 
tot gândindu-se la ea, i se spulberară şi ultimele rămăşiţe 
de curaj; şi ajunse astfel într-o asemenea deprimare, încât 
ar fi fost bucuroasă să i se ia povara grea a vieţii care o 
apăsa de atâta vreme şi se rugă cerului să o cheme lângă 
părinţii ei. 


Istovită de plâns, în cele din urmă se culcă pe pat şi 
adormi; dar fu curând trezită de o bătaie în uşă şi, tresărind 
înspăimântată, auzi un glas care o chema. În închipuirea ei 
speriată îi apăru imaginea lui Bertrand cu un pumnal în 
mână, aşa că nu cuteză să deschidă sau să răspundă; 
ascultă nefăcând niciun zgomot, dar cum glasul, îi tot 
repeta numele în şoaptă, ea întrebă cine este. 

— Eu sunt, signora, răspunse glasul, pe care acum îl 
recunoscu a fi al Maddelinei; vă rog să deschideţi uşa — nu 
vă fie teamă, eu sunt. 

— Şi ce te aduce atât de târziu, Maddelina? întrebă 
Emily, lăsând-o să intre. 

— Sst! signora, pentru Dumnezeu, sst! Dacă sân- 

1 pm auzite, n-or să mă ierte niciodată. Tata, mama ’ şi 
Bertrand s-au dus cu toţii la culcare, urmă Maddelina, 
mehizând încetişor uşa pe dinăuntru şi înaintând în odaie; 
iar eu v-am adus ceva pentru cină, căci n-aţi îmbucat nimic. 
lată nişte struguri, câteva smochine şi o jumătate de cană 
cu vin. 

Emily îi mulţumi, dar îşi exprimă teama că bunătatea ei 
ar putea s-o minie pe Dorina, când va vedea lipsa fructelor. 

— Aşa că, ia-le înapoi, Maddelina, adăugă Emily; 
mai curând mă voi lipsi de de, decât să ştiu că fapta ta 
bună ar putea să-ţi adună neajunsuri din partea mamei 
tale. 

— Oh, signora, nu-i nicio primejdie despre partea asta', 
răspunse Maddelina; mama n-o să vadă că lipsesc nişte 
fructe, căci le-am pus deoparte din propria mea oină. O să 
mă simt tare nefericită dacă refuzaţi să le luaţi, signora. 

Emily era atât de mişcată de bunătatea pe care i-o arăta 
fata, încât câtăvi vreme nu putu scoate o vorbă; 
şi Maddelina o privi în tăcere, până când, înțelegând greşit 
pricina emoţiei ei, zise: 

— Să nu mai plângeţi, signora! E adevărat, mama e 
uneori puţin cam supărăcioasă, dar îi trece repede — 
aşa că nu mai puneţi totul la inimă. De multe ori mă 
ocărăşte şi pe mine; dar m-am obişnuit şi rabd; şi după 


asta, dacă pot să mă duc în pădure şi să cânt, uit repede 
totul. 

Emily, zâmbind printre lacrimi, îi spuse Maddelinei că era 
o fată bună, şi apoi primi bunătăţile aduse, Tare ar fi vrut să 
afle dacă Bertrand şi Dorina vorbiseră ceva despre Montoni, 
ori despre ce-o aştepta pe ea, în prezenţa Maddelinei; dar i 
se părea îi rit să silească nevi-, novata copilă la o faptă atât 
de mârşavă încât să trădeze nişte vorbe tainice schimbate 
între părinţii ei. Când fata se pregătea să plece, Emily o 
rugă să vină la ea ori de câte ori va putea fără s-o supere 
pe mama ei; şi Maddelina, după ce-i făgădui că aşa va face, 
se furişă înapoi spre camera ei. 

Trecură astfel câteva zile, în răstimpul cărora" Emily 
rămase în odaia ei, bucurându-se doar de tovărăşia 
Maddelinei. A cărei înfăţişare şi a cărei purtare blândă o 
linişteau mai mult decât orice întâmplare de multe luni 
încoace. Începuse să-i placă odaia ei umbroasă şi 
atrăgătoare, simțind înăuntru acel simţământ de securitate 
pe care-l purtăm de obicei căminului nostru. Şi în vremea 
asta, nemaifiind tulburată de alte împrejurări neplăcute sau 
spăimântătoare, îşi regăsi şi ea liniştea, puţind astfel să-şi 
petreacă orele citind: printre cărţile ei găsi. Şi schiţele 
neterminate ale unor privelişti, câteva foi albe de hârtie, 
precum şi instrumentele de desen; 
şi putu astfel să se delecteze fixind pe hârtie câteva colţuri 
mai frumoase ale ținutului ce se întindea în faţa ferestrei, 
combinmdu-le în scene cărora închipuirea şi gustul ei le 
atribuiau o ultimă graţie. In aceste schiţe, ea introducea şi 
diferite grupuri ce se potriveau cu priveliştea. Pe care o 
însufleţeau, şi adesea izbutea să înfăţişeze, cu limpezime, 
câte o povestire simplă şi mişcătoare; şi, cu o lacrimă 
lunecâncâu-i peste suferinţele zugrăvite de imaginaţie, uita, 
o clipă, de suferinţele ei adevărate. Astfel îşi amăgea cu 
inocenţă ceasurile grele de nefericire şi, cu răbdare şi 
blândeţe, aştepta ce-i va aduce ziua de mâine. 

într-o seară frumoasă, urmând unei zile înăbuşitoare, 
Emily se hotări să iasă la plimbare, deşi ştia că Bertrand o 


va însoţi, şi, împreună cu Maddelina, părăsi căsuţa, urmată 
de Bertrand, care o lăsa să-şi aleagă singură drumul. Era 
răcoare şi linişte, şi Emily nu se putea stăpâni să admire cu 
încântare ţinutul din jur. Cât de minunat i se părea şi 
albastrul luminos al văzduhului înalt care, pălind spre 
marginea zării, se topea încet în amurgul auriu! Nu mai 
puţin minunate erau nuanțele variate şi coloritul cald al 
Apeninilor, în timp ce soarele ce apunea îşi arunca flăcările 
peste marginile lor zimţuite Emily urmă cursul pmului, pe 
sub umbrele ce întunecau malul înverzit. Pe malul celălalt, 
păşunile erau însufleţite de cirezi de vite cu frumoasele lor 
spinări sidefii; mai departe se vedeau crânguri de lămâi şi 
portocali, cu ramurile încărcate de roade, atât de multe 
încât se luau aproape la întrecere cu frunzele, îşi continuă 
drumul spre mare, care oglindea lumina caldă a amurgului, 
în timp ce stâncile care se ridicau de pe faleză primeau 
scânteierile ultimelor raze. Valea se termina la dreapta 
printr-un promontoriu înalt, cu vârful atârnând deasupra 
valurilor, pe care se înălţau ruinele unui turn care slujea 
acum de far; crenelurile lui năruite, ca şi aripile întinse ale 
unei păsări ce se rotea în jurul lui, erau încă luminate de 
razele piezişe ale soarelui, deşi discul portocaliu coborâse 
acum sub fnarginea zării, în timp ce temelia ruinei, stânca 
pe care era aşezată şi valurile de la picioarele ei erau 
învăluite în primele umbre ale înserării. 

Ajungând. Lângă promontoriu, Emily admiră cu uimire 
stâncile grandioase de-a lungul ţărmurilor pustii, unele 
acoperite de pâlcuri de pini, iar altele arătându-şi râpele 
golaşe de piatră cenuşie, ici-colo acoperite cu mirt şi alte 
ierburi înmiresmate. Marea dormea într-o linişte deplină; 
valurile se spărgeau de țărm într-un murmur stins, 
încreţindu-se în unduiri line, în timp ce faţa ei oglindea cu 
blândeţe splendoarea apusului trandafiriu. 

Şi în timp ce privea marea, Emily se gândea la Franţa şi 
la vremurile din trecut, dorind, oh! dorind atât de arzător şi 
de zadarnic! ca valurile ei s-o ducă spre îndepărtatul ţinut 
natal! 


„Ah! corabia aceea, îşi zise ea, corabia ce lunecă atât de 

maiestos, cu pânzele întinse reflectate în apă, poate că se 
îndreaptă spre Franţa! Fericită — fericită corabie!“ O 
urmări, profund mişcată, până când înserarea cenuşie 
întunecă depărtările şi i-o ascunse privirii. Valurile ce se 
izbeau de țărm la picioarele ei într-un murmur melancolic o 
înduioşară până la lacrimi; 
era singurul zgomot care întrerupea tăcerea, până când, 
furişându-se parcă pe ţărmul şerpuit, un cor de glasuri se 
înălţă în văzduh. Emily stătu o clipă locului, vrând să audă 
mai bine, dar îi era teamă să nu fie zărită; şi pentru prima 
dată se uită îndărăt după Bertrand, căutând ocrotire, şi-l 
văzu urmând-o la o mică depărtare, împreună cu încă 
cineva. Liniştindu-se, ea făcu vreo câţiva paşi spre locul de 
unde se auzeau cântecele, părând să se înalțe din dosul 
unui promontoriu înalt ce înainta de-a curmezişul țărmului. 
Muzica se opri o clipă, şi apoi glasul unei femei începu un 
fel de melopee. 
Emily grăbi pasul şi, ocolind stânca, văzu, în golful larg ce 
se deschidea mai încolo, împădurit de la malul apei până în 
vârful falezei, două cete de ţărani; unii stăteau aşezaţi în 
umbră, iar ceilalţi la marginea apei, în picioare, în jurul fetei 
care cânta şi care ţinea în mână o cunună de flori, 
pregătindu-se parcă s-o arunce în valuri. 

Emily, ascultând uimită, cu  luare-aminte,  desluşi 
următoarea invocare, rostită în limba atât de pură şi 
elegantă a celor din Toscana şi acompaniată de câteva 
instrumente* pastorale. 

O, nimfă! ce pluteşti pe unda verde, 

Când doanne-adânc Neptun sub dar de luna în leagănul 
cântărilor duioase, 

Ridică-te din peştera-ţi de perle! 

Căci înserarea îşi aruncă umbra 
Şi în curând va răsări şi luna, 

Lucind pe-aceste ţărmuri ale mării 
Şi-nvăluind văzduhul în tăcere, 

Atunci înalţă-ţi glasul peste Unde 


Şi furişază-te pe ţărmul tainic, 

Fă s-amuţească briza, şi-n tăcere 
Trezeşte vraja blândă-a scoicii taie. 

Ecoul coastei dulce să-ţi răspundă, 

Tristeţea inimii duios s-aline 
Şi-n zâmbei să-i arate viitorul. 

Din peştera-ţi de perle, ie ridică 

(Corul) Te ridică! 

(Glasuri răzlețe) Te ridică! 

După ce glasurile tinere din jurul ei repetară ultimele 
cuvinte, ghirlanda de flori fu aruncată în valuri» 
iar corul, ajungând treptat doar să îngâne melodia, se 
stinse în tăcere, 

— Ce poate să însemne asta, Maddelina? întrebă 
Emily, trezindu-se din vraja în care o cufundase muzica. 

— E ajunul unei sărbători, signora, răspunse Maddelina, 
şi ţăranii se desfată cu tot felul de jocuri. 

— Dar era vorba de o nimfă a mării, zise Emily, 

Cum de-au ajuns oamenii aceştia să se gândească la o 
nimfă a mării? 

— Oh, signora, răspunse Maddelina, înțelegând greşit* 
uimirea lui Emily, nimeni nu crede într-adevăr în astfel de 
eresuri, dar în cântecele noastre bătrâneşti e vorba de de, 
şi la petreceri le cântăm, şi uneori aruncăm cununi de flori 
în mare. 

Emily fusese învățată din copilărie să venereze Florenţa, 
ca un adevărat sălaş al literaturii şi artelor frumoase; dar că 
înclinarea către clasicism ajungea până şi la oamenii de la 
ţară îi provocă uimire şi admiraţie, înfăţişarea pastorală a 
tinerelor fete îi atrase apoi atenţia. Erau îmbrăcate într-o” 
fustă foarte scurtă şi largă, de un verde auriu, cu o bluză de 
mătase albă; mânecile largi erau prinse la umeri cu panglici 
şi buchete de flori. Părul, căzându-le în inele pe ceafă, era 
şi el împodobit cu flori sau cu câte o pălăriuţă de pai, 
aşezată puţin pe spate şi pe o parte, de sub care chipurile 
lor apăreau pline de o veselie sprinţară. După ce cântecul 
se isprăvi, câteva fete se apropiară de Emily şi, poftind-o să 


vină în mijlocul lor, îi oferiră, ei şi Maddelinei — pe care o 
cunoşteau — struguri şi smochine. 

Emily le mulţumi pentru bunăvoința lor, încântată de 
blândeţea şi graţia purtărilor, care păreau foarte fireşti; iar 
când Bertrand, curând după aceea, se apropie şi îi aminti 
că trebuie să plece degrabă, uii ţăran, cu o sticlă în mână, îl 
îmbie să bea; o ispită la care Bertrand rareori putea să 
reziste. 

— Las-o pe domnişoara să se alăture dansului, prietene, 
zise ţăranul, iar noi între timp o să golim sticla asta; văd că 
tocmai începe dansul. Haide, băieţi, daţi-i drumul la 
tamburine şi. Flaute! 

Muzica se porni veselă; ţăranii mai tineri formară o horă, 
la care Emily s-ar fi alăturat cu dragă inimă, dacă starea ei 
sufletească ar fi fost tot atât de veselă. 

Maddelina însă se porni să joace de îndată; şi Emily, privind 
cu plăcere şi bunăvoință la grupul acela fericit, uită o clipă 
de necazurile ei. Dar gândurile triste îi re- 


veniră în minte, în timp ce şedea puţin mai la o parte, 
ascultând muzica dulce, pe care adierea mării o purta pe 
aripile ei, şi privind cum luna îşi furişa lumina tremurătoare 
peste valuri şi pe crestele împădurite ale copacilor ce se 
înălţau pe aceste ţărmuri toscane. 

Bertrand fusese atât de încântat de prima sticlă, încât 
începu şi pe a doua, şi abia într-un târziu Emily, nu fără 
oarecare teamă, o porni înapoi spre căsuţă. 

\ După seara aceea, îşi făcu obiceiul să se plimbe mereu 
cu Maddelina, dar niciodată neînsoţită şi de Bertrand; 
încetul cu încetul, îşi găsi pacea sufletească, atât cât îi 
îngăduiau împrejurările în care se afla. Liniştea în care trăia 
acum îi sporea nădejdile că nu fusese trimisă aici cu cine 
ştie ce scopuri funeste; şi dacă n-ar fi crezut că Valancourt 
se afla poate şi el la Udolpho, i-ar fi plăcut să rămână în 
căsuţa din pădure până când 
i s-ar fi ivit prilejul să se întoarcă în ţara-i natală. Era însă 
mai nedumerită ca oricând în privinţa motivului care îl 


determinase pe Montoni s-o trimită în Toscana, căci nu 
credea că o făcuse din grijă pentru siguranţa ei. 

Trecuse o bună bucată de vreme de la sosirea ei în 
căsuţă, când îşi aminti că, în graba plecării de la Udolpho, 
uitase actele pe care i le încredinţase răposata ei mătuşă, 
privitoare la proprietăţile din Languedoc; dar, deşi acest 
lucru îi pricinui multă nelinişte, nutrea nădejdea că nu vor 
putea fi găsite de Montoni în cotlonul unde fuseseră 
ascunse. 

CAPITOLUL VIII 

Printr-o scrisoare anonimă. Montoni îl denunţă pe contele 
Morano că unelteşte împotriva statului şi izbuteşte astfel să 
provoace arestarea acestuia. Intre timp, asediatorii 
castelului Udolpho se retrag, şi Montoni porunceşte ca 
Emily să fie adusă din nou la castel. 

Cedând insistențelor şi amenințărilor lui Montoni, 

Emily semnează în cele din urmă actul prin care renunţă la 
toate bunurile moştenite de la mătuşa ei, în favoarea lui, în 
schimbul făgăduielii de a o elibera şi de a o trimite imediat 
înapoi în Franţa. Montoni însă îşi calcă făgăduiala, 
spunându-i că o va trimite mai târziu, după ce va intra în 
posesia proprietăţilor. 

în seara aceleiaşi zile, ea aude pe unul din prizonieri 
cântând un vechi cântec francez, şi îşi închipuie că ar putea 
fi vorba de Valancourt. 

CAPITOLUL IX 

În țara cea tristă şi rece-a Laponiei, 

De luni de zile-ngropată-n zăpezi, 

Cinci soarele intră-n a Hacului zodie 
Și vântul spre nord se retrage în peşteri; 

Vin munţi se pornesc năvalnic spre vale 
Torente, şi iarba-nverzeşte pe dealuri, 
Copacii dau frunză, câmpiile flori, 

Pâraiele limpezi sclipesc printre văi; 

În inimi tresaltă bucuria, iubirea, 

BEATTTE A 

Zilele următore Emily le petrecu In nesiguranţă, căei 


Ludovico nu putu afla de la ostaşi decât că exista un 
prizonier In încăperea pe eai-e ea i-o descrisese şi că era un 
francez prins într-o încăierare, împreună cu un grup de 
compatrioți de-ai săi. Intre timp, Emily scăpase de 
persecuțiile lui Bertolini şi Verezzi, închizându-se în camera 
ei, de unde ieşea numai uneori, pe seară, când se încumeta 
să se plimbe pe coridorul alăturat. Montoni părea să-şi 
respecte ultima făgăduială, deşi pe prima şi-o încălcase; 
căci doar datorită protecţiei lui se bucura ea de liniştea de 
acum; şi de un lucru era ea sigură, şi anume, că nu voia să 
plece din castel până nu va dobândi o certitudine în privinţa 
lui Valancourt; şi aşteptarea nu-i cerea niciun sacrificiu, 
deoarece încă nu se. Ivise un prilej de a putea evada. 

In a patra zi, Ludovico o înştiinţă că s-ar putea să-l vadă 
pe prizonier, întrucât în noaptea următoare avea să fie de 
strajă un ostaş pe care el îl cunoştea bine. Şi, într-adevăr, 
nu fu înşelat în aşteptări; căci, prefăcându-se că vrea să-i 
ducă o cană cu apă, intră. In închisoare, deşi din prudenţă 
nu-i. Mărturisi strajei adevăratul motiv al vizitei, fiind astfel 
silit să schimbe doar câteva vorbe cu prizonierul. 

Emily aştepta în odaia ei să fie înştiinţată ce aflase, căci 
Ludovico făgăduise s-o însoţească seara pe Annette pe 
coridor; unde, după câteva ceasuri numărate cu nerăbdare, 
sosi. Emily, după ce îngână numele lui Valancourt, nu mai 
putu scoate nicio vorbă, rămânând într-o aşteptare 
înfrigurată. 

— Cavalerul n-a vrut să-şi. Dezvăluie numele, signora, 
vorbi Ludovico; dar când i. l-am spus pe-al dumneavoastră, 
a părut copleşit de bucurie, deşi n-a fost atât de mirat pe 
cât mă aşteptam. 

— Aşadar, îşi aminteşte de mine? exclamă ea. 

— Oh! e neîndoielnic domnul Valancourt, zise 
Annette, privind, nerăbdătoare spre Ludovico; acesta îi 
înţelese privirea şi se adresă lui Emily: 

— Da, doamnă, cavalerul îşi aminteşte de 
dumneavoastră şi sunt încredinţat că vă stimează mult, 
după cum mi-am îngăduit să-i spun că şi dumneavoastră îl 


stimaţi. 

Atunci m-a întrebat cum de-aţi aflat că e la castel şi dacă 
dumneavoastră m-aţi trimis să stau de vorbă cu el. 

La prima întrebare n-am ştiut să-i răspund, dar la a doua i- 
am răspuns; şi atunci a părut din nou bucuros. 

Era atât de bucuros, încât mi-a fost teamă că se va trăda 
faţă de straja de la uşă. 

— Dar cum arată,. Ludovico? îl întrerupse Emily; 
nu pare trist şi bolnav de atâta stat în temniţă? 

— Păi, cât despre tristeţe, n-am văzut nici urmă de aşa 
ceva, doamnă; în momentele petrecute cu el, mi s-a părut 
în cea mai bună dispoziţie în care am văzut vreodată pe 
cineva, chipul îi era tot o mare bucurie, aşa că de-ar fi să 
judec după asta, se simţea foarte bine; 
dar nu l-am întrebat. 

— Nu mi-a trimis nicio vorbă? întrebă Emily. 

— Ba da, signora, şi v-a mai trimis încă ceva, răspunse 
Ludovico, căutându-se prin buzunare. Nădăjduiesc că nu l- 
am pierdut! adăugă el. Cavalerul, zicea că v-ar fi scris, 
doamnă, dacă ar fi avut pană şi cerneală, şi că v-ar fi trimis 
o scrisoare foarte lungă, dar tocmai atunci straja a intrat 
înăuntru — noroc însă că a apucat să-mi dea asta mai 
înainte. 

Şi Ludovico scoase din sân o miniatură, pe care 
Emily o luă cu mâna tremurătoare; era portretul ei, al lui 
Emily — portretul pe care mama ei îl pierduse în chip atât 
de ciudat la cabana de pescuit din La Vallee. 

Lacrimi de bucurie şi dragoste îi umplură ochii, în timp ce 
Ludovico urmă: 

— Spune-i stăpânei tale, a zis cavalerul în vreme ce-mi 
dădea portretul, că imaginea m-a întovărăşit şi a fost 
singura mea mângâiere în vremurile de restrişte, 

Spune-i că am ţinut portretul ei la inimă, şi că i-l trimit ca 
semn al unei afecţiuni care nu se va stinge niciodată; 

că, de n-ar fi să i-l dăruiesc ei, nu m-aş despărţi de el 
pentru tot aurul din lume; şi că acum mă despart numai cu 
speranţa că-l voi căpăta curând din mâna ei. Spune-i... 


Tocmai atunci, signora, straja a intrat şi cavalerul n-a mai 
spus nimic; dar-mai îninte mă rugase să pun la cale. O 
întrevedere cu dumneavoastră; şi când i-am spus că nu 
prea credeam să pot convinge straja să mă ajute, mi-a 
răspuns că s-ar putea să nu fie atât de greu pe cât îmi 
închipuiam; şi m-a rugat să-i aduc răspunsul 
dumneavoastră, făgăduind să spună mai multe atunci. 
Cred, doamnă, că asta e tot. 

— Vai, Ludovico, cum aş putea să te răsplătesc pentru 
râvna ta? se căină Emily; mai cu seamă că acum nici nu am 
mijloacele s-o fac. Când o să-l poţi vedea din nou pe 
cavaler? 

— Nu prea ştiu nici eu, signora, răspunse el. Depinde de 
cine o să fie de strajă; şi numai vreo doi dintre ei sunt 
oameni cărora le-aş putea cere îngăduinţa să intru în 
închisoare. 

— Nu-i nevoie să-ţi mai spun, Ludovico, urmă 
Emily, că ţin să-l vezi pe cavaler cât mai curând; şi când o 
să-l vezi, să-i spui că am primit portretul şi că simţămintele 
mele sunt cele pe care le doreşte. Spune-i că am suferit 
mult şi încă mai sufăr. 

Se opri. 

— Dar nu trebuie să-i spun că vreţi să-l vedeţi, doamnă? 
întrebă Ludovico. 

— Sigur că vreau, răspunse Emily. 

— Dar unde, signora, şi când? 

— Depinde de împrejurări, răspunse Emily; locul şi ora 
vor fi stabilite potrivit prilejurilor ce se vor ivi pentru el. 

— Cât priveşte locul, ma'mselle, se amestecă şi 
Annette, nu există alt loc în castel mai ferit decât coridorul 
ăsta unde o să-l putem vedea, să ştiţi; iar cât despre timp 
— cel mai bine ar fi atunci când dorm toţi signorii, dacă 
asta se întâmplă vreodată! 

— Poţi să-i spui toate acestea cavalerului, Ludovico, 
întrerupse Emily limbul ia Annettei; şi lasă-l pe el să, 
hotărască. Spune-i că inima mi-e neschimbată. Dar, mai 
presus de toate, caută să vorbeşti cu el cât mai curând cu 


putinţă; şi, Ludovico, cred că nu mai e nevoie să-ţi spun cu 
câtă nerăbdare am să te aştept. 

După ce-i ură noapte bună, Ludovico cobori scara; 
iar Emily se duse să se culce, dar nu să şi doarmă, căci 
acum bucuria o ţinea tot atât de trează pe cât o ţinuse 
înainte întristarea. Montoni şi castelul său nu-i mai apăreau 
ca imaginea înfricoşătoare a unui vrăjitor, şi ea rătăcea din 
nou printr-o lume de fericire nepieritoare: 

„„Când, în plină vară 
Prin eodri-ndepărtaţi, sub dar de lună, 

Ori peste creasta argintie-a unui val, 

Se întrupează zâne diafane. 

Trecu o săptămână până când Ludovico izbuti să intre 
iarăşi în închisoare; căci până atunci străjile fuseseră tot 
oameni în care nu putea avea încredere, temându-se să nu 
le trezească bănuiala dacă le-ar fi cerut să-l vadă pe 
prizonier. În răstimp o încuuoştiinţă pe Emily despre tot 
felul de grozăvii ce se petreceau la castel: încăierări, certuri 
şi beţii mai crunte ca oricând; şi din câteva spuse ale lui, ea 
se îndoia acum nu numai că Montoni ar avea de gând 
yreodată s-o elibereze, dar se temea chiar că urzea 
anumite planuri în privinţa ei — la fel cum se temuse mai 
înainte. Numele ei era adesea pomenit în discuţiile dintre 
Bertolini şi Verezzi, şi află că în aceste împrejurări ei nu se 
prea înțelegeau. Montoni pierduse mari sume de bani la 
Verezzi, aşa încât exista cumplita posibilitate ca el să i-o 
dea pe ea, în schimbul datoriei; dar întrucât ea nu avea de 
unde să ştie că mai înainte el încurajase şi speranţele lui 
Bertolini în privinţa ei, după un serviciu însemnat ce-i 
făcuse acesta, nu înţelegea aceste certuri dintre Bertolini şi 
Verezzi. Pricina lor nu părea să aibă, totuşi, prea mare 
importanţă căci ea era încredinţată că dezastrul se apropia 
sub multe forme şi îl ruga tot mai fierbinte pe Ludovico să 
plănuiască o evadare şi să se străduiască să-l vadă din nou 
pe prizonier. 

În cele din urmă, Ludovico o înştiinţa că-l vizitase iar pe 
cavaler, care-l îndemnase să se încreadă în paznicul 


închisorii, de la care mai avusese câteva dovezi de 
bunăvoință şi care făgăduise să-l lase iarăşi înăuntru timp 
de jumătate de oră în seara următoare, când Montoni şi 
tovarăşii săi vor chefui. 

— A fost binevoitor, fireşte, adăugă Ludovico; dar 
Sebastian ştie că nu riscă nimic dându-i drumul, căci 
cavalerul ar trebui să fie într-adevăr tare iscusit să poată 
trece dincolo de gratiile şi porţile ferecate ale castelului. 
Dar cavalerul mi-a cerut, signora, să vă rog să-i îngăduiţi să 
vă vadă în noaptea asta, măcar 6 clipă, căci nu mai poate 
trăi ştiindu-vă sub acelaşi acoperiş şi neputând să vă 
privească chipul. Ceasul, a zis el, nu poate să 'vi-l spună 
întocmai, întrucât va fi hotărât de împrejurări după cum aţi 
spus şi dumneavoastră, signora); iar locul a zis să-l 
statorniciţi singură, cunoscând mai bine unde nu ar fi cu 
primejdie. 

Emily era acum atât de tulburată de perspectiva 
apropiată de a-l întâlni pe Valancourt, încât o bună bucată 
de timp nu putu să-i dea nici un răspuns lui Ludovico sau să 
se gândească la un loc de întâlnire; când izbuti să cugete, 
tot nu văzu vreunul mai ferit de primejdie decât coridorul 
de lângă odaia ei. Pe care era silită să n-o părăsească de 
teama de a nu întâlni pe vreunul din oaspeţii lui Montoni în 
drum spre camerele lor; şi lăsă deoparte opreliştile ridicate 
de buna-cuviinţă, acum când era vorba de o primejdie 
serioasă. Rămase de aceea statornicit că va întâlni 
cavalerul pe coridor, la acea oră din noapte pe care 
Ludovico, făgăduind că va sta de veghe, o va socoti cea 
mai ferită. lar Emily, cum e uşor de închipuit, se lăsă pradă, 
în răstimp, unui tumult de speranţă şi bucurie, de nelinişte 
şi nerăbdare. Niciodată de când se afla la castel nu privise 
cu mai multă încântare ca în seara aceasta soarele 
apunând pe după munţi, amurgul şi înserarea învăluind 
natura. Număra bătăile orologiului şi asculta paşii străjilor 
când se schimba. Garda, bucurându-se că a mai trecut încă 
o oră. 

„Oh, Valancourt! îşi spunea ea, după tot ce«am suferit, 


după îndelungata noastră despărţire, când credeam că 


n-am să te mai văd niciodată — ne întâlnim totuşi din 
nou! Oh, după atâtea suferinţe, nelinişti şi spaime îndurate, 
să nu mă las copleşită acum de bucurie, !“ În aceste 
momente nu putea să simtă nici măcar părere de rău sau 
tristeţe pentru chestiunile obişnuite — chiar şi gândul că 
renunţase la proprietăţile ce ar fi asigurat bunăstarea ei şi 
lui Valancourt pentru tot restul vieţii nu arunca decât o 
umbră trecătoare asupra stării ei' de încântare. Gândul la 
Valancourt, speranţa că îl va vedea atât de curând îi 
umplea inima. 

În cele din urmă orologiul bătu miezul nopţii; Emily 
deschise uşa, să asculte dacă nu se auzea vreun zgomot 
prin castel, şi nu-i ajunse la ureche decât larmă şi râsete 
îndepărtate, undeva la capătul galeriei. Işi spuse că 
Montoni şi oaspeţii săi petreceau. „Cheful o să ţină toată 
noaptea, se gândi ea; şi Valancourt va fi în curând aici.“ 
închise la loc cu grijă uşa şi începu să măsoare odaia cu 
paşi nerăbdători, ducându-se mereu la fereastră, ca să 
pândească sunetul lăutei; dar totul era cufundat în tăcere. 
Frământarea îi creştea din ce în ce mai mult; în cele din 
urmă nu mai putu să stea în picioare şi se aşeză lângă 
fereastră. Annette, pe care o ţinea lângă ea, sporovăia ca 
de obicei; dar Emily aproape că nici n-o auzea ce spune; în 
sfârşit, se ridică în picioare la fereastră şi desluşi cum o 
mână pricepută atingea coardele lăutei şi apoi răsună 
glasul, pe care-l auzise şi mai înainte. 

Vibrând în de dragostea şi dorul, 

Insuflă-n inimi doar simţiri duioase; 

Din când în când, o strună gravă, sacră, 

Răsună ca un imn cântat de îngeri! 

Emily plânse, cuprinsă de bucurie şi dragoste; iar când 
strunele tăcură, socoti că era un semnal, înştiinţând-o că 
Valancourt se pregătea să părăsească închisoarea. Curând 
după aceea auzi paşi pe coridor; erau paşii sprinteni ai 
speranţei; deschizând uşa odăii, ea înaintă pentru a-l 


întâmpina pe Valancourt, dar în clipa următoarse se prăbuşi 
în braţele unui străin. Glasul lui — înfăţişarea lui o 
convinseră într-o clipă că nu era 

Valancourt, şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Revenindu-şi, se văzu sprijinită de străin, care o privea cu 
nespusă duioşie şi nelinişte. Ea nu izbutea să scoată o 
vorbă sau să-l întrebe ceva; nu puse întrebări, ci izbucni în 
lacrimi, desprinzându-se din braţele lui; 
atunci pe chipul lui se citi surpriza şi dezamăgirea, şi el se 
întoarse spre Ludovico, de parcă i-ar fi cerut o lămurire. Şi 
de îndată lămurirea, pe care Ludovico nu i-o putea da, i-o 
dădu Annette. 

— Oh, domnule! zise ea, cu glasul întretăiat de suspine; 
oh, domnule, nu eşti dumneata cavalerul. Noi îl aşteptam 
pe domnul Valancourt, dar după cât se pare, nu eşti acela! 
Oh, Ludovico! cum de-ai putut să ne înşeli astfel? Sărmana 
mea stăpână nu-şi va reveni niciodată! 

Necunoscutul, care acum părea foarte tulburat, încercă 
să spună ceva, dar nu reuşi să scoată o vorbă; şi apoi, 
lovindu-se cu palma peste frunte, de parcă l-ar fi copleșit 
deznădejdea, o porni spre celălalt capăt al coridorului. 

Deodată, ' Annette îşi şterse lacrimile şi i se adresă lui 
Ludovico: 

— Dar poate că, la urma urmei, este un alt. Cavaler. 
lar cavalerul Valancourt poate că se mai află acolo jos. 

Emily înălţă capul. 

— Nu, replică Ludovico, domnul Valancourt n-a fost 
niciodată acolo jos, dacă acest gentilom nu e el. Dacă aţi fi 
avut amabilitatea, i se adresă Ludovico străinului, să-mi 
spuneţi numele dumneavoastră, greşeala ar fi putut să fie 
evitată. 

— Foarte adevărat, se învoi, străinul, vorbind într-o 
italienească stricată; dar era de cea mai mare importanţă 
pentru mine ca numele meu să nu fie aflat de 

Montoni. — Doamnă, adăugă el, adresându-i-se lui Emily 
pe franţuzeşte, vă rog să-mi îngăduiţi să-mi cer iertare 
pentru suferinţa pe care v-am pricinuit-o şi să vă 


destăinuiesc numai dumneavoastră numele meu şi 
împrejurările care au dus la această eroare. Sunt francez; 
— sunt un compatriot al dumneavoastră; — şi acum ne 
întâlnim în ţară străină, 

Emily încercă să-şi vină în fire; şovăia însă dacă să-i 
îndeplinească rugămintea. In cele din urmă, poruncindu-i lui 
Ludovico să aştepte pe scară şi reţinând-o cu ea pe 
Annette, îi declară necunoscutului că Annette înţelegea 
prea puţin italieneşte şi îl rugă să spună ce are de spus în 
această limbă. Drept care se retraseră mai departe pe 
coridor, şi el începu să vorbească după ce suspină adânc: 

— Dumneavoastră, doamnă, nu sunteţi o străină pentru 
mine, deşi, din nefericire, eu rămân un necunoscut pentru 
dumneavoastră. Numele meu este Du Pont; sunt francez, 
din Gasconia, v provincia dumneavoastră natală, vă admir 
de multă vreme şi — de ce m-aş preface? — 
vă iubesc de multă vreme. Se întrerupse o clipă, dar după 
aceea continuă: Familia mea, doamnă, probabil că vă este 
cunoscută, căci locuiam la câteva leghe de 
La Vallee şi am avut uneori fericirea de a vă întâlni în 
vizitele făcute prin vecini. N-am să vă supăr repetându-vă 
cât de mult mă gândeam. La dumneavoastră; cât de mult 
îmi plăcea să rătăcesc prin locurile pe unde vă plimbaţi; de 
câte ori am. Vizitat cabana de pescuit unde vă plăcea să 
mergeţi şi cât am deplâns împrejurările care mi-au interzis 
pe atunci să vă dezvălui afecțiunea mea. 

N-am să vă explic cum am cedat ispitei şi am intrat în 
stăpânirea unei comori nepreţuite pentru mine; a unei 
comori pe care i-am încredinţat-o acum câteva zile 
mesagerului dumneavoastră, cu speranţe foarte diferite de 
cele de acum. N-am să vă povestesc nimic despre aceste 
împrejurări, căci ştiu că nu-mi vor fi de niciun folos; 

vă cer doar iertare şi vă rog să-mi înapoiaţi portretul pe 
care cu atâta nechibzuinţă vi l-am dat. Generozitatea 
dumneavoastră va ierta acest furt şi îmi veţi înapoia 
portretul. Nelegiuirea mea mi-i fost pedeapsă; căci portretul 
pe care l-am furat mi-a întreţinut o pasiune care va 


continua să-mi fie chinul. 

Emily îl întrerupse: 

— Domnule, cred că pot lăsa pe seama integrităţii 
dumneavoastră să hotărâți dacă, după tot ce a reieşit în 
privinţa domnului Valancourt, ar trebui să vă înapoiez 
portretul. Veţi recunoaşte, cred, că n-ar fi vorba de 
generozitate; şi îmi îngăduiţi să adaug că ar însemna să-mi. 
Fac mie însămi o nedreptate. Trebuie să mă socotesc 
onorată de buna dumneavoastră părere, dar — şi aici ea 
şovăi — eroarea din această seară mă scuteşte să spun mai 
mult. 

— Ba nu, doamnă — vai. Nu! exclamă străinul: şi, după 
un lung răstimp, urmă: Dar va trebui să-mi îngăduiţi să vă 
arăt dezinteresarea, dacă nu dragostea mea, şi să acceptaţi 
serviciile pe care vi le ofer. Şi totuşi, vai! ce servicii vă pot 
oferi? Sunt şi eu prizonier, şi sufăr ca şi dumneavoastră. 
Dar ori cât de dragă mi-ar fi libertatea, n-aş căuta-o nici cu 
jumătate din riscurile pe care le-aş înfrunta pentru a vă 
elibera pe dumneavoastră din această vizuină a răului. 
Acceptaţi serviciile pe care vi le oferă un prieten; nu-mi 
refuzaţi răsplata de a fi încercat, cel puţin, să merit 
mulţumirile dumneavoastră. 

— Le meritaţi încă de pe acum, domnule, zise 
Emily: dorinţa dumneavoastră merită cele mai calde 
mulţumiri. Dar mă veţi scuza dacă vă reamintesc de 
primejdiile la care vă expuneţi prelungind această 
întrevedere. Va fi o mare mângâiere pentru mine să-mi 
(amintesc, indiferent dacă încercările dumneavoastră 
prieteneşti de a mă elibera vor izbândi sau nu. Că am 


un compatriot care doreşte cu atâta generozitate să mă 
ocrotească. 

Domnul Du Pont îi luă mâna, pe care ea abia dacii 
încercă să şi-o retragă, şi o duse respectuos la buze. 

— Permiteţi-mi să-mi exprim 'şi dorinţa cea mai fierbinte 
pentru fericirea dumneavoastră, zise el, şi să mă socot 
norocos că nutresc o afecţiune, chiar dacă nu o pot cuceri 


pe a dumneavoastră. 

Dar pe când rostea aceste cuvinte, Emily auzi zgomot 
dinspre odaia ei şi, întorcându-se, văzu uşa de la scară 
cleschizându-se şi un bărbat năvălind pe coridor. 

— Te învăţ eu s-o cucereşti, răcni el, înaintând pe coridor; 
şi, scoțând un pumnal, se repezi spre Du Pont, care era 
neînarmat; dar făcând un pas înapoi, acesta evită lovitura şi 
apoi sări asupra lui Verezzi, smulgându-i pumnalul. În timp 
ce se luptau, Emily, urmată de 
Annette, o luă la fugă pe coridor, strigând după Ludovico. 
care dispăruse de pe scară; şi pe când înainta, 
înspăimântată şi neştiind ce să facă, un zgomot îndepărtat 
părând să se înalțe din holul de dedesubt, îi aminti de 
primejdia ce o ameninţa; trimiţând-o înainte pe Annette în 
căutarea lui Ludovico, se întoarse atunci în locul unde 
Du Pont şi Verezzi se luptau pe viaţă şi pe moarte. 

Acolo se hotăra propria ei soartă, precum şi soarta lui 
Du Pont; şi neţinând seama de împrejurarea de acum. 

5 — Misterele din Udolpho, voi. II 

„ea dorea totuşi izbânda lui oricum, chiar dacă nu l-ar fi 
detestat pe Verezzi şi nu s-ar fi temut de el. Se prăbuşi pe 
un scaun, implorându-i să înceteze lupta, când în cele din 
urmă Du Pont îl trânti la pământ pe Verezzi. 
care rămase acolo, ameţit de violenţa căzăturii; şi atunci 
Emily îl rugă pe Du Pont să fugă din odaie, înainte de a 
apărea Montoni 'sau oamenii săi. Dar el nu se învoi să plece 
şi s-o lase fără apărare; şi în timp ce Emily, înspăimântată 
acum mai mult pentru el decât pentru sine, urma să-l 
conjure, auziră paşi urcând pe scara secretă. 

— Oh, sunteţi pierdut! strigă ea; vin oamenii lui 
Montoni! 

Du Pont nu răspunse nimic, mulţumindu-se s-o sprijine pe 
Emily, pe când, cu un aer ferm şi hotărât, îi aştepta să 
apară. In clipa următoare, însă, pe palier apăru singur 
Ludovico. Cercetând cu o privire grăbită odaia, zise: 

— Urmaţi-mă, dacă ţineţi la viaţă; nu avem nicio clipă d 
pierdut 


Emily îl întrebă ce se întâmplase şi înctro trebuiau să 
meargă. 

— Nu pot să vă spun acum, signora, răspunse Ludovico. 
Dar fugiţi! fugiţi repede! 

îl urmă de îndată, urmată de domnul Du Pont, pe scară în 
jos şi apoi printr-un coridor boltit, când deodată îşi aminti 
de Annette şi întrebă de ea. 

— Ne. Aşteaptă puţin mai încolo, signora, zise Ludovico, 
aproape gâfâind de atâta grabă. Porţile au fost deschise 
acum câteva clipe, pentru nişte oaspeţi care tocmai au 
sosit din munţi; mi-e teamă însă că vor fi închise înainte de 
a putea ajunge noi la de! Prin uşa asta, signora, adăugă 
Ludovico, coborând lumânarea; aveţi grijă, sunt două trepte 
aici. 

Emily îl urmă, tremurând şi mai tare după ce înţelese că 
evadarea din castel depindea de clipa de faţă; în timp ce 
Du Pont o sprijinea şi se străduia, pe cât putea, s-o 
îmbărbăteze. 

— Vorbiţi mai încet, signor, îl preveni Ludovico; în 
coridoarele astea vocile răsună prin tot castelul. 

— Ai grijă de lumânare, strigă Emily; mergi atât de 
repede încât o să se stingă. 

Ludovico deschise acum altă uşă, unde dădură peste 
Annette; şi coborâră apoi cu toţii câteva trepte, până într- 
un coridor care, spuse Ludovico, înconjura curtea interioară 
a castelului şi dădea apoi în curtea exterioară. 

Pe când înaintau, Emily se simţi speriată de o larmă ne- 


desluşită, dar totuşi destul de răsunătoare, ce părea să 
vină din curtea interioară. 

— Să ştiţi, signora, o. Lămuri Ludovico, că singura 
noastră nădejde e tocmai această larmă; în timp ce oamenii 
lui signor au grijă de oaspeţii proaspăt sosiți, poate că vom 
izbuti să trecem neobservaţi pe poartă. Dar, s, st! 
adăugă el, când se apropiară de uşiţa ce dădea în curtea 
exterioară; cred că ar fi bine să rămâneţi aici o clipă, până 
mă duc să văd dacă porţile sunt deschise şi dacă e drumul 


liber. Şi să stingeţi lumânarea, signor, dacă o să mă auziţi 
vorbind, urmă Ludovico, înmânându-i lui Du Pont 
lumânarea. Şi să nu faceţi niciun zgomot. 

Spunând acestea, păşi în curte şi ei închiseră uşiţa, 
ascultând cu îngrijorare paşii lui îndepărtându-se. Dar nu se 
auzea niciun glas din curtea exterioară pe unde înainta, cu 
toate că din curtea interioară se înălța zvon necontenit de 
glasuri. 

— In curând vom fi dincolo de ziduri, vorbi în şoaptă 
Du Pont către Emily; încă puţin, doamnă, şi totul va fi bine. 

Dar în clipa aceea îl auziră pe Ludovico vorbind cu glas 
tare, precum şi vocea altui bărbat răspunzându-i, şi Du 
Pont stinse imediat lumânarea. 

— Ah! e prea târziu! exclamă Emily. Ce se va alege de 
noi? 

Ascultară din nou, şi atunci îşi dădură seama că Ludovico 
vorbea cu o strajă; dar glasurile lor fură auzite, şi de cățelul 
favorit al lui Emily, care o urmase din camera ei şi care 
acum începu să latre. 

— Câinele are să'ne trădeze! zise Du Pont; am să încerc 
să-l ţin. 

— Mi-e teamă că ne-a şi trădat! răspunse Emily. 

Du Pont totuşi îl prinse; şi ascultând ce se mai întâmpla 
afară, îl auziră pe Ludovico spunând: 

— Păzesc eu porţile între timp. 

— Aşteaptă puţin, îi răspunse straja, şi n-o să mai ai 
bătaie de cap; caii or să fie. Duşi în grajdurile de afară, şi 
apoi porţile vor fi închise, şi atunci am să-mi pot părăsi 
postul. 

— Nu-i nicio bătaie de cap. Prietene, zise Ludovico; 
ai să-mi faci şi tu un bine, altă dată. Du-te. Hai du-te şi adu 
vinul; altfel, toţi pierde-vară ăştia care tocmai au sosit n-o 
să ne lase nimic. 

Straja şovăia, dar apoi strigă către oamenii din curtea 
cealaltă de ce nu trimit caii afară, ca să poată fi închise 
porţile; dar ei erau prea ocupați ca să ţină seama de el, 
chiar dacă-i auziseră glasul. 


— Vai, vai! exclamă Ludovico, ştiu ei ce fac: şi-l împart 
între ei. Dacă aştepţi până or să scoată caii, ei or să bea tot 
vinul. Eu mi-am luat partea; dar dacă nu-ţi pasă de-a ta, nu 
văd de ce n-aş lua-o tot eu. 

— Stai, stai; ce atâta zor, strigă straja; ai grijă o clipă, că 
mă întorc îndată. 

— Nu te grăbi, îi zise Ludovico cu nepăsare; am mai stat; 
eu de strajă. Dar ai putea să-mi laşi puşca ta, căci dacă ar fi 
atacat castelul, ştii, aş putea apăra intrarea ca un erou, 

— la-o, prietene, i-o oferi straja; iată, ţine-o — a trecut 
prin multe, dar nu cred că poate face mare lucru pentru 
apărarea castelului. Am să-ţi povestesc lucruri grozave 
despre puşca asta. 

— Mai bine mi le povesteşti după ce bei vinul, zise 
Ludovico. Lată-i că încep să iasă din curte. 

— Mă duc să bem vinul, zise straja, pornind grăbit. 

Mă întorc îndată. 

— Nu te grăbi, n-am nicr un zor, răspunse Ludovico şi o şi 
porni în grabă, când deodată straja se întoarse. 

— Încotro aşa grăbit, prietene — încotro aşa grăbit? 
zise acesta din urmă. Cum! aşa stai de pază? După cum 
văd7 trebuie să rămân la post. 

— Bine că te-ai întors, se porni să turuie Ludovico, fiindcă 
altfel veneam după tine; voiam să te previn, dacă vrei să 
bei vin de Toscana, să te duci la Sebastian. Căci el il 
împarte; vinul pe care-l are Frederico nu face doi bani. 

Dar după câte văd, n-o să capeţi de niciunul, căci iată-i că 
ies cu toţii. 

— Pe legea mea, aşa-i, zise straja, şi o luă din nou la 
goană. 

Ludovico, acum liber, se grăbi spre uşa coridorului, unde 
Emily tremura de emoție, aşteptându-l să încheie cu bine* 
discuţia aceasta atât de lungă; când le spuse că drumul era 
slobod, îl urmară spre porţi fără să mai zăbovească o clipă; 
Ludovico avu grijă să pună mâna între timp pe doi cai care 
se răzleţiseră din cea de-a doua curte şi păşteau firele rare 
de iarbă ce creşteau printre pietrele curţii interioare. 


Trecură neobservaţi prin temutele porţi şi o apucară pe 
drumul ce şerpuia prin pădure; Emily, domnul Du Pont şi 
Anette o porniseră pe jos, în timp ce Ludovico încălecase pe 
un cal şi-l ducea de căpăstru pe celălalt. Când îi ajunse din 
urmă, se opriră până când Emily şi Annette se urcară pe 
spinarea cailor, împreună cu cei doi protectori ai lor; 
după care, cu Ludovico în frunte, o porniră pe cât de repede 
le îngăduia drumul povârnit, călăuzindu-se doar după 
lumina slabă a lunii ce abia răsărise. 

Emily era atât de uimită de neaşteptata lor evadare, 
încât abia îi venea să creadă că nu visează; şi totuşi, se 
îndoia foarte că aventura se va termina cu bine — îndoială 
care părea destul de îndreptăţită; căci înainte de a ieşi din 
pădure, auziră strigăte purtate de vânt, iar când pădurea se 
termină, văzură numeroase luminiţe mişcându-se în jurul 
castelului ce se înălța deasupra. Du Pont dădu bice: 
calului şi izbuti, cu oarecare greutate, să-l mâne mai 
repede. 

"i'3 

— Ah! sărmanul cal, murmură Ludovico; e destul de 
obosit, fiindcă a umblat toată ziua. Dar, signor, acum 
trebuie să gonim; căci iată, luminile au pornit pe urmeit 
noastre. 

Şi Ludovico dădu şi el bice calului său, astfel că amândoi 
caii porniră în plin galop; când priviră din nou înapoi, 
luminile erau atât de departe încât abia se mai zăreau, iar 
glasurile amuţiseră. Atunci călătorii îşi domoliră goana; 
şi, sfătuindu-se încotro să se îndrepte, hotărâră să coboare 
în Toscana şi să încerce să ajungă pe malul Mediteranei, de 
unde se vor putea îmbarca spre Franţa. Du Pont avea de 
gând. S-o însoţească până acolo pe Emily, dacă va afla că 
regimentul cu care venise în ltalia se întorsese în ţara sa 
natală. 

Erau acum pe drumul pe care Emily îl străbătuse cu 
Ugo şi Bertrand; dar Ludovico, singurul dintre ei care 
cunoştea trecătorile din munţi, spuse că puţin mai departe 
se făcea un drum care-i va duce mai repede în Toscana; şi 


că la câteva leghe depărtare vor da peste un târg unde vor 
putea face rost de cele trebuincioase călătoriei. 

— Nădăjduiesc însă, adăugă el, că nu vom da peste 
niscaiva bande răzlețe de tâlhari; ştiu că vreo câteva au 
trecut graniţa. În orice caz, am puşca şi mă voi folosi de ea 
dacă ne vom întâlni cu vreunul dintre briganzi. Aveţi vreo 
armă, signor? 

— Da, răspunse Du Pont; am pumnalul ticălosului care a 
vrut să mă înjunghie. Dar hai mai bine să ne bucurăm că 
am scăpat din Udolpho şi nu să ne frământăm cu gândul la 
primejdii care s-ar putea să nu vină niciodată. 

Luna se ridicase acum deasupra pădurilor de pe coastele 
văii înguste prin care treceau, şi le lumina destul de bine 
drumul, ca să poată ocoli bolovanii şi pietroaiele de pe 
potecă. Mergeau acum agale, într-o tăcere deplină, căci nu 
îşi reveniseră cu totul din uluiala pricinuită de evadarea lor 
neaşteptată. Emily, îndeosebi, era cufundată într-un fel de 
calmă reverie, pe care frumuseţea tihnită a priveliştii 
înconjurătoare şi freamătul uşor al adierii nocturne prin 
frunzişul de deasupra nu i-o întrerupeau. Se gândea cu 


speranţă la Valancourt şi la Franţa; ' şi poate că S-ar Ti 
gândit şi cu bucurie, dacă întâmplările din prima parte a 
nopţii nu i-ar fi hărțuit prea mult gândurile, neîngâduindu-i 
un simţământ atât de plin de vioiciune. Pe de altă parte, 
Emily constituia singura preocupare a gândurilor 
melancolice ale lui Du Pont; totuşi, alături de deprimarea 
sa, pricinuită de dezamăgirea suferită, simţea şi o dulce 
încântare având-o lângă el pe Emily, deşi nu schimbau nicio 
vorbă. Annette se gândea la această minunată fugă, la 
agitația ce domnea acum la castel şi ce furioşi erau Montoni 
şi oamenii săi, descoperindu-le evadarea; se gândea şi la 
ţara ei natală, unde nădăjduia să se întoarcă; şi, de 
asemenea, la căsătoria cu Ludovico, nemaivăzind nicio 
piedică în calea ei, căci sărăcia nu o socotea o piedică. Cât 
despre 
Ludovico, era bucuros că o salvase pe Annette a sa şi pe 


signora Emily din primejdiile care le înconjuraseră; se 
gândea că scăpase şi el din mijlocul unor oameni ale căror 
purtări îi făceau de multă vreme silă; la libertatea pe care i- 
o dăruise domnului Du Pont; la perspectiva de a trăi fericit 
alături de fiinţa iubită; şi, nu în ultimul rând, la dibăcia cu 
care înşelase straja şi dirijase întreaga acţiune. 

Astfel, fiecare cu gândurile sale, mai trecu încă o oră, 
răstimp în care nu se auzi decât, din când în când, câte o 
întrebare a lui Du Pont asupra drumului, sau câte o remarcă 
făcută de Annette în legătură cu ceea ce se zărea 
nedesluşit în întuneric. În cele din urmă, nişte lumini licăriră 
pe coasta muntelui, şi Ludovico îşi exprimă convingerea că 
era târgul de care le vorbise; în timp ce tovarăşii săi de 
drum, mulţumiţi de această asigurare, se cufundară din nou 
în tăcere, Annette fu primă care o întrerupse: 

— Dumnezeule! exclamă ea, dar ce-o să ne facem de 
bani, în cursul călătoriei? După câte ştiu, nici eu şi nici 
stăpâna mea nu avem niciun bănuţ; signor Montoni a avut 
grijă de asta! 

Vorbele acestea pricinuiră mare îngrijorare, căci şi 
Du Pont fusese prădat de aproape toţi banii pe care-i avea 
când fusese luat prizonier; ce-i rămăsese îi dăduse strajei 
ca să-l lase din când în când să iasă din odaia în care era 
închis; iar Ludovico, care de o vreme nu mai căpătase nimic 
din simbria ce i se cuvenea, abia avea atâţia bani cât să 
poată cumpăra ceva de mâncare în primul oraş unde vor 
ajunge. 

Strâmtorarea îi descurajă foarte tare, căci însemna să 
rămână în munţi; or, chiar şi într-un orăşel nu se puteau 
socoti în siguranţă, scăpaţi de Montoni. Totuşi, călătorii nu 
aveau altă cale decât să meargă mai departe şi să înfrunte 
viitorul; şi îşi urmară drumul prin pustietăţi sălbatice şi văi 
întunecoase, unde prin ramurile copacilor doar când şi când 
mai răzbătea câte o rază de lună; pustietăţi atât de izolate, 
încât îţi venea să crezi că picior de om nu călcase pe acolo. 
Chiar şi cărarea pe care mergeau întărea această impresie; 
iarba înaltă şi tot felul de tufişuri încâlcite arătau cât de rar 


călca prin acele locuri picior de călător. 

în cele din urmă, în depărtare sp auzi dangătul unei 
tălăngi şi curând după aceea behăit de oi; îşi dădură seama 
atunci că se aflau aproape de o locuinţă omenească; căci 
luminile socotite de Ludovico de a arăta apropierea unui 
oraş fuseseră de mult ascunse de munţi. Invioraţi de 
speranţă, grăbiră pasul prin trecătoarea îngustă în care se 
aflau şi curând ajunseră într-una din acele păşuni din 
Apenini care aduc cu o scenă din Arcadia, frumuseţea şi 
simplitatea ei formând un contrast plin de gingăşie cu 
măreţia munţilor înzăpeziţi ce se înalţă deasupra. 

Zorii zilei care licăreau acum la marginea zării le 
jngăduiră să întrevadă, la o mică depărtare, pe culmea unui 
deal ce părea să privească „pe sub pleoapele întredeschise 
ale zorilor”, orăşelul pe care îl căutau, unde în curând şi 
ajunseră. Nu fără greutate găsiră o casă care să le ofere 
adăpost pentru ei şi pentru cai. Emily n-ar fi vrut să rămână 
mai mult decât era nevoie ca să îmbuce ceva. 


înfăţişarea ei stârni oarecare uimire; era fără pălărie, căci 
înainte de a părăsi castelul nu avusese timp să-şi ia decât 
un voal; şi din nou regretă lipsa banilor, fără de care îi era 
cu neputinţă să obţină acest obiect de îmbrăcăminte atât 
de trebuincios. 

Ludovico,  scotocind în pungă, găsi conţinutul ei 
neîndestulător chiar şi pentru o simplă gustare; şi atunci 
Du Pont se încumetă să-i mărturisească stăpânului casei cu 
o înfăţişare de om simplu şi cinstit, care era situaţia lor 
adevărată „rugându-l să-i ajute să-şi urmeze călătoria şi 
omul făgăduisă-i ajute pe cât putea, după ce află că 
fuseseră prizonierii lui Montoni, pe care avea destule 
motive să-l. Urască „şi că evadaseră de la. Castelul lui. Dar 
deşi se învoi să le dea cai odihniţi, care să-i ducă până în 
oraşul următor, era prea sărac ca să-i împrumute eu bani.. 
Şi îşi deplângeau iarăşi sărăcia, când Ludovico „care dusese 
caii obosiţi în şopronul ce le slujea de grajd, intră în odaie 
aproape scos din minţi de o bucurie pe care în curând o 
împărtăşiră şi ceilalţi. Dând la o parteşaua de pe unul din 
cai, găsise sub ea o pungă cu bani; neîndoielnic, era prada 
unuia dintre condottieri, revenit dintr-o expediţie de jaf 
tocmai înainte de plecarea lor din castel; calul 
„îndepărtându-se de stăpânul său când acesta îşi vedea de 
băutură, dusese cu el punga pe care tâlharul o socotea 
răsplata faptei sale. 

Numărând banii, Du Pont găsi că erau mai mult decât 
îndestulători pentru a-i duce pe toţi în Franţa; şi se hotărî s- 
o însoţească pe Emily, indiferent ce va afla de soarta 
regimentului său căci deşi avea încredere în cinstea lui 
Ludovico, atât cât îl cunoştea, nu putea îndura totuşi 
gândul de a o lăsa în grija lui pe toată durata călătoriei; şi 
poate că nu avea nici destulă voinţă pfentru a-şi refuza 
primejdioasa plăcere de a se afla în preajma ei. 

Se sfătui acum cu ei asupra portului spre care să se 
îndrepte; Ludovico cunoscând mai bine ţinutul, spuse că 
Livorno era cel mai apropiat port de oarecare însemnătate; 

şi Du Pont îl socotea, de asemenea, cel mai potrivit, din 


toată Italia, pentru planul lor, căci de acolo plecau 
necontenit corăbii sub toate pavilioanele. Se hotărâră 
aşadar s-o pornească într-acolo. 

După ce Emily îşi cumpără o pălărioară de pai, din acelea 
cum purtau ţărăncile din Toscana, şi alte. Câteva m.; ci 
lucruri trebuincioase călătoriei, şi după ce îşi schimbară caii 
obosiţi cu alţii în stare să-i ducă mai departe, porniră iarăşi 
la drum. La ceasul când soarele se înălța deasupra 
munţilor; şi după ce străbătură timp de câteva ceasuri 
regiunea aceea romantică, începură să coboare în valea 
râului 
Arno. Emily putu să admire aici toate frumuseţile peisajului 
silvan şi pastoral laolaltă,. Împodobit cu vilele elegante ale 
nobililor florentini şi desfăşurând în faţa ochilor tot felul de 
ogoare şi livezi.. Cât de vii erau culorile arbuştilor ce 
acopereau coastele şi ale pădurilor ce se întindeau pe 
pantele munţilor! Şi mai cu seamă cât de minunat apărea 
conturul Apeninilor, văluriţi, îmblânziţi acum faţă de 
sălbăticia din regiunile interioare! în depărtare, spre răsărit, 
Emily desluşi Florenţa, cu turlele ce se înălţau în zarea 
însorită şi cu câmpia luxuriantă întinzându-se până la 
poalele Apeninilor, presărată cu grădini şi vile magnifice, 
sau cu crânguri de lămâi şi portocali, cu vii, lanuri de grâu 
şi plantaţii de măslini şi duzi; în timp ce, spre apus, valea se 
deschidea spre ţărmul Mediteranei, atât de îndepărtată, 
încât nu putea fi decât bănuită, prin linia albăstruie ce 
mărginea zarea şi prin uşoara abureală ce se ridica din 
valuri în văzduhul de deasupra. 

Cu câtă bucurie salută Emily valurile ce-aveau s-o poarte 
îndărăt spre ţara ei natală, a cărei amintire îi pricinui, 
totuşi, o strângere de inimă; căci nu mai avea acolo un 
cămin care s-o primească, rude care să-i ureze bun venit, ci 
se ducea, ca un pelerin rătăcit, să plângă pe jalnicul loc 
unde cel care era părintele ei zăcea îngropat. 

Şi nu se putu înveseli nici când se gândi cât timp va mai 
trece, poate, până va izbuti să-l vadă pe Valancourt, care 


putea să fie cu regimentul său în cine ştie ce parte 
îndepărtată a Franţei, şi că, atunci când se vor întâlni, vor 
sta să deplângă ticăloşia pe care Montoni izbutise s-o ducă 
la capăt; şi totuşi, simţea o plăcere nespusă la gândul de a 
fi iarăşi în aceeaşi ţară cu Valancourt, chiar dacă nu va 
putea să-l vadă. 

Se făcuse acum amiază, şi zăpuşeala îi sili pe călători să 

caute un adăpost la umbră, unde să se poată odihni citeya 
ore; iar tufişurile din jur, pline de struguri sălbatici, smeură 
şi smochine, le făgăduiau o gustare reconfortantă. 
Curând după aceea, lăsară drumul şi pătrunseră într-un 
crâng unde frunzişul des oprea razele soarelui şi unde un 
izvor  ţâşnind din stâncă, răcorea aerul; după ce 
descălecară şi lăsară caii să pască. Annette şi Ludovico se 
duseră să culeagă fructe din desişul înconjurător, de unde 
se întoarseră în curând cu mâinile pline. Călătorii, aşezaţi în 
umbra crângului de pini şi chiparoşi, pe o pajişte presărată 
cu flori înmiresmate, cum Emily nu mai văzuse niciodată, 
nici chiar în Pirinei, îşi luară masa frugală şi admirară cu o 
nouă încântare, pe sub umbra deasă a pinilor uriaşi, 
priveliştea însorită ce se întindea până la malul mării. 

Treptat, Emily şi Du Pont se pierdură în gânduri şi 
rămaseră tăcuţi; dar Annette era plină de veselie şi gura 
nu-i mai tăcea; Ludovico era şi el vesel, fără a uita însă 
distanţa respectuoasă ce se cuvenea însoţitorilor săi. După 
ce isprăviră masa, Du Pont o sfătui pe Emily să caute puţină 
odihnă în orele acestea de zăpuşeală şi, îndemnându-i şi pe 
slujitori să facă la fel, zise că el va sta de veghe între timp; 
dar Ludovico se oferi să-l scutească de această grijă; şi câtă 
vreme Emily şi Annette. Obosite de călătorie, se vor odihni, 
el va sta de strajă cu puşca sa. 

Când Emily, întremată de somn, se trezi, îl găsi pe străjer 
dormind dus, iar pe Du Pont treaz, însă pierdut în gânduri 
triste. Cum soarele era încă prea sus pentru a le îngădui să- 
şi continue călătoria şi cum se cuvenea să-l lase pe 
Ludovico, după toată truda şi grijile de care avuses8 
parte, să-şi termine somnul, Emily se folosi de prilej ca să-l 


întrebe pe Du Pont prin ce întâmplare fusese lua* 

prizonier de Montoni; iar el, încântat de interesul pe cai a» 
i-l arăta şi de prilejul de a-i vorbi despre sine, se grăbi să-i 
împlinească rugămintea. 

— Am venit în Italia, doamnă, zise Du Pont, în slujba 
patriei mele. Într-o încăierare din munţi, trupa noastră, 
angajată într-o luptă cu bandele lui Montoni, a fost înfrântă, 
iar eu, împreună cu câţiva camarazi ai mei, am fost luat 
prizonier. Când mi s-a adus la cunoştinţă al cui prizonier 
eram, numele de Montoni m-a izbit; căci mi-am amintit că 
doamna Cheron, mătuşa dumneavoastră, se căsătorise cu 
un italian cu acest nume şi că dumneavoastră i-aţi însoţit în 
Italia. Totuşi, abia după câtăva vreme mi-am dat seama că 
era unul şi acelaşi Montoni şi că vă aflaţi, doamnă, sub 
acelaşi acoperiş cu mine. N-am să vă plictisesc descriindu- 
vă emoția mea la această descoperire, mulţumită unei 
străji; era un om căruia îi câştigasem bunăvoința şi îmi 
acorda multe favoruri; dar cel la care ţineam foarte mult 
era destul de primejdios pentru el, şi stăruia în refuzul de a 
vă transmite o scrisoare, sau măcar ştire despre situaţia 
mea; căci se temea să nu fie descoperit şi pedepsit de 
Montoni. Totuşi, mi-a îngăduit să vă văd de mai multe ori. 
Păreţi uimită, doamnă, dar am să mă explic. Sănătatea şi 
moralul mi-erau zdruncinate din lipsă de aer şi mişcare; şi 
până la urmă, fie din milă, fie din lăcomie de bani, straja 
mi-a îngăduit să mă plimb pe terasă. 

Emily asculta acum cu atenţie încordată povestirea lui 
Du Pont, care continuă: 

— Acordindu-mi această favoare, ştia că nu trebuia să se 
teamă că aş putea evada din castel, care era păzit straşnic, 
iar terasa cea mai apropiată se înălța deasupra unei 
prăpăstii adânci. Mi-a mai arătat, urmă Du Pont, o uşă 
mascată de lemnul de cedru al încăperii în care eram 
închis, şi pe care m-a învăţat cum s-o deschid; uşa aceea, 


dând într-un coridor tăiat în grosimea zidului care se 
întindea până hăt departe de-a lungul castelului, se 


deschidea în cele din urmă într-un ungher întunecos al 
fortificaţiei dinspre răsărit. După aceea, am aflat că există 
multe asemenea culoare ascunse în zidurile enorme ale 
castelului, făcute fără îndoială, pentru a putea scăpa din 
castel în timp de război. Pe această cale, în miez de noapte, 
iri-am furişat adesea pe terasă, unde călcam cu cea mai 
mare grijă, ca nu cumva paşii să-mi fie auziţi de străjile ce 
păzeau locurile mai îndepărtate; iar acest capăt al 
castelului, fiind apărat de ziduri înalte, nu era păzit de 
nimeni. 

Intr -una din aceste plimbări nocturne, am zărit lumină la o 
fereastră ce domina fortificația; după cum am observat 
imediat, era chiar deasupra odăii în care eram ţinut închis. 
M-am gândit că poate dumneavoastră stăteaţi în acea 
încăpere; şi, în speranţa de a vă vedea, m-am aşezat în faţa 
ferestrei. 

Emily, amintindu-şi de umbra ce apăruse mai înainte pe 
terasă, pricinuindu-i atâta spaimă, exclamă: 

— Deci, dumneavoastră aţi fost, domnule Du Pont, cel 
care m-aţi făcut să mă sperii atât de prosteşte! în vremea 
aceea eram atât de slăbită de suferinţă îndelungată, încât 
mă înspăimânta orice. 

Du Pont, după ce îşi exprimă părerea de rău că o 
speriase, adăugă: 

— Cum  şedeam pe zidul din faţa ferestrei 
dumneavoastră, gândul la situaţia tristă în care vă aflaţi, şi 
în care mă aflam şi eu, m-a făcut fără voie să scot din 
coardele lăutei sunete jalnice, care v-au atras, îmi închipui, 
la fereastră. Şi aşa am văzut o fiinţă despre care mi-am 
închipuit că eraţi dumne'avoastră. Oh! n-am să vă destăinui 
emoția pe care am simţit-o în clipa aceea; doream să 
vorbesc, dar prudenţa m-a împiedicat să spun un cuvânt, 
până când paşii Strajei ce se apropia m-au silit să părăsesc 
locul. 

A mai trecut câtva timp până am avut un alt prilej de a ieşi 
să mă plimb, căci nu puteam părăsi temniţa decât atunci 
când îi venea rândul să mă păzească omul cu care mă 


înţelesesem. Între timp, m-am încredinţat, din câteva vorbe 
spuse de el, că odaia dumneavoastră era aceea de 
deasupra mea; şi când am avut din nou prilejul să ies, am 
revenit în faţa ferestrei dumneavoastră, unde v-am zărit din 
nou, dar fără a îndrăzni să vă vorbesc. V-am făcut un semn 
cu mâna, dar atunci aţi dispărut brusc; şi, uitând de orice 
prudenţă, am dat iarăşi glas durerii din sufletul meu; aţi 
apărut din nou — aţi vorbit — v-am auzit timbrul atât de 
cunoscut al glasului! şi în clipa aceea cred că prudenţa m- 
ar fi părăsit din nou, dacă n-aş fi auzit paşii unei străji ce se 
apropia; m-am grăbit să părăsesc locul, dar omul apucase 
să mă vadă. S-a luat după mine pe terasă şi era gata să mă 
ajungă din urmă, aşa încât am fost silit să folosesc un 
şiretlic, destul de caraghios, ca să scap. 
Auzisem că mulţi dintre aceşti oameni sunt tare 
superstiţioşi şi atunci am scos un sunet ciudat, în speranţa 
că urmăritorul meu îl va lua drept ceva supranatural şi nu 
mă va mai urmări. Din fericire pentru mine, am reuşit; 
omul, se pare, suferea de epilepsie, şi spaima pe care i-o 
pricinuisem îi declanşă o criză, aşa încât am putut să-mi 
asigur retragerea. Întrucât mi-am dat seama din ce 
primejdie scăpasem, şi cum apariţia mea a dus la întărirea 
pazei în rândul străjilor, n-am mai avut după aceea prilejul 
să mă mai plimb pe terasă; dar în tăcerea nopţii, mă 
amăgeam adesea cu vechea lăută, dăruită de o strajă, la 
care mă acompaniam uneori cu glasul, trebuie să recunosc 
că în speranţa de a mă face auzit de dumneavoastră. Dar 
abia cu câteva seri în urmă speranţa mi-a fost împlinită; mi 
s-a părut că aud un glas purtat de vânt, care mă chema; 
dar chiar şi atunci, m-am temut să răspund, ca nu cumva 
să mă audă straja ce mă păzea la uşa temniţei. Am avut 
oare dreptate, doamnă, în această împrejurare — 
dumneavoastră aţi fost aceea care a vorbit? 

— Da, zise Emily, scăpându-i un oftat; aţi avut dreptate. 

Du Pont, dându-şi seama că-i trezise simţămintele 
dureroase cu această întrebare, schimbă vorba. 

— Intr-una din plimbările mele prin culoarul ascuns de 


care v-am pomenit, am auzit o discuţie neobişnuită, zise el. 

— În culoarul ascuns! repetă Emily, uimită. 

— Da, am auzit-o în culoarul acela ascuns, urmă Du 
Pont, dar provenea dintr-o încăpere mărginită de zidul prin 
care trecea culoarul, iar zidul era acolo mai subţire şi 
oarecum năruit, încât am putut auzi limpede fiecare cuvânt 
rostit în cealaltă parte. Din întâmplare, Montoni şi tovarăşii 
săi erau adunaţi în odaie, şi Montoni a început să le spună 
povestea neobişnuită a fostei stăpâne a castelului. A 
pomenit, într-adevăr, de împrejurări uimitoare, şi dacă erau 
adevărate, numai conştiinţa lui putea să ştie; 
mă tem însă că minţea. Dar dumneavoastră, doamnă, aţi 
auzit fără îndoială această relatare, pe care el anume a 
făcut-o cunoscută, privind soarta stranie a acelei doamne. 

— IDa, domnule,  adeveri Emily; dar văd că 
dumneavoastră o puneţi la îndoială. 

— O puneam la îndoială înainte de perioada de care 
vorbesc, răspunse Du Pont; dar unele împrejurări, pomenite 
de Montoni, au contribuit în mare parte să-mi trezească 
bănuielile. Relatarea pe care am auzit-o atunci aproape m-a 
convins că era un ucigaş.  Tremuram pentru 
dumneavoastră; cu atât mai mult, cu cât îi auzisem pe 
tovarăşii săi pomenindu-vă numele într-un fel care dovedea 
că siguranţa vă era ameninţată; ştiind însă că oamenii cei 
mai ticăloşi sunt adesea şi cei mai superstiţioşi, m-am 
hotărât să încerc a le trezi conştiinţa şi a-i împiedica de la 
săvârşirea nelegiuirii de care mă temeam. Aseultând 
spusele 
lui Montoni, am căutat, în părţile cele mai însemnate ale 
relatării sale, să-mi alătur glasul, repetând ultimele cuvinte 
pe un ton schimbat, cavernos. 

— Dar nu vă era teamă că s-ar putea să fiţi descoperit? ’ 
întrebă Emily. 

— Nu-mi era teamă, o încredința Du Pont; ştiam că, dacă 
Montoni ar fi bănuit de existenţa acestui culoar secret, nu 
m-ar fi închis în încăperea în care dădea culoarul. 

Mai ştiam şi din alte izvoare că îl ignora. Câtăva vreme 


părură să nu-mi audă glasul;. Dar până la urmă au fost atât 
de speriaţi, încât au părăsit încăperea.; şi auzindu-l pe 
Montoni cum le poruncea slujitorilor să cerceteze odaia 
mea, m-am întors în temniţă, care se afla foarte departe de 
acest capăt al culoarului. 

— Îmi amintesc foarte bine că am auzit despre discuţia 
de care pomeniţi, zise Emily; glasul acela i-a înspăimântat 
de moarte pe oamenii lui Montoni, şi trebuie să recunosc că 
eram destul de slăbită ca s-o împărtăşesc şi eu. 

Domnul Du Pont şi Emily vorbiră în felul acesta mai 
departe despre Montoni, şi apoi despre Franţa şi despre 
amănuntele călătoriei lor. Emily îi destăinui că avea de 
gând să se retragă la o mănăstire din Languedoc, unde 
fusese cândva primită cu multă bunătate şi de unde îi va 
scrie rudei sale, domnul Quesnel, înştiinţându-l unde se 
găsea. Se gândea să rămână acolo şi să aştepte până când 
La Vallee va reintra în stăpânirea ei şi nădăjduia să aibă un 
venit destul de mare, ca să se poată întoarce să trăiască 
acolo. Du Pont îi spuse acum că proprietăţile de care 
Montoni încercase s-o jefuiască nu erau definitiv pierdute şi 
o felicită din nou că scăpase din ghearele lui Montoni, 
neavând el nicio îndoială că intenţiona s-o sechestreze pe 
viaţă. Posibilitatea de a recăpăta proprietăţile mătuşii ei, 
pentru ea şi Valancourt, îi umplu inima de o bucurie cum nu 
mai cunoscuse de multe luni; dar se strădui s-o ascundă de 
domnul Du Pont, ca să nu-i trezească amintiri chinuitoare 
despre rivalul său. 

Continuară să stea de vorbă până când soarele începu să 
se lase spre asfinţit, când Du Pont îl trezi pe Ludovico şi 
porniră îndată la drum. Coborând treptat pe pantele tot mai 
joase ale văii, ajunseră pe malul râului Arno şi îşi urmară 
drumul, pe o distanţă de multe mile, pe malurile lui 
acoperite de păşuni, încintaţi de priveliştea din jur şi de 
farmecul valurilor pline de armonie. In depărtare se auzea 
cântecul vesel al ţăranilor în mijlocul viilor şi se zăreau 
razele soarelui ce apunea poleind cu aur valurile râului; 
amurgul se lăsă în cele din urmă, învăluind în purpură 


munţii, care se cufundară apoi în noapte. Şi iată că 
luccio'la, licuriciul din Toscana, începu să scânteieze prin 
frunziş, în timp ce greierele îşi trimitea ţârâitu-i subţire, mai 
răsunător decât în miezul zilei, alegând acest ceas când 
cărăbuşul, cu un sunet mai puţin strident, sună 

Din goarna-i mică, răguşită, 

De câte ori se-nalţă seara pe cărare, 

In calea pelerinului nepăsător *. 

Călătorii trecură cu bacutrâul Arno, la lumina lunii; 
şi aflând că până la Pisa nu mai erau decât câteva mile în 
josul râului, ar fi vrut să-şi continue drumul într-acolo cu o 
barcă; dar cum nu găsiră niciuna, se îndreptară călare, pe 
caii obosiţi, spre oraşul ce se zărea. Cu cât se apropiau, 
valea se lărgea într-o câmpie presărată cu vii, lanuri de 
grâu, livezi de măslini şi duzi; dar se făcu târziu când 
ajunseră la porţile oraşului, şi Emily rămase surprinsă 
auzind forfotă şi acorduri muzicale şi văzând străzile 
mişunând de cete vesele; îşi putea închipui aproape că se 
afla la Veneţia; numai că lipsea marea sub dar de lună, 
lipseau gondolele pe valuri, lipseau palatele lui' Palladio, 
care să-i vrăjească imaginaţia şi s-o transforme într-o 
poveste cu zâne. Râul Arno străbătea oraşul, dar peste 
apele lui nu picura muzică din balcoane; se auzeau doar 
glasurile agitate ale marinarilor de la bordul corăbiilor ce 
tocmai sosiseră din Mediterana; scârţâitul jalnic al ancorei 
şi fluierul ascuţit al -şefului de echipaj; — sunete care, 
'âncetincet, se cufundară în tăcere. Ele îi amintiră însă lui 
Du 

1 Collins. 

Pont să întrebe de vreo corabie care urma să plece în 
curând din acest port spre Franţa, scutindu-i astfel să se 
mai ducă la Livorno. De aceea, de îndată ce Emily ajunse îa 
han, el se grăbi spre chei, unde întrebă în dreapta şi în 
stânga; dar, cu toate străduinţele lui şi ale lui Ludovico, nu 
aflară de nicio corabie care pleca spre Franţa, aşa că se 
înapoiară la han. Acolo Du Pont încercă să afle veşti despre 
regimentul său, dar nu căpătă nicio lămurire în această 


privinţă. Drumeţii se retraseră curând la culcare să-şi 
refacă puterile după oboseala zilei, şi a doua zi se treziră 
devreme; şi fără a mai zăbovi să admire monumentele 
oraşului sau celebrul său turn înclinat, îşi urmară călătoria, 
profitând de orele mai răcoroase. Era un ţinut nespus de 
frumos, plin de vii, grâne şi măslini; Apeninii nu mai 
apăreau privirii  înfricoşători, şi nici măcar măreţi, 
domolindu-se în peisajul silvan şi pastoral; iar Emily, în timp 
ce coborau pe pantele line, privi cu încântare spre portul 
Livorno, cu golful său larg plin de corăbii şi încununat de 
dealuri minunate. Intrând în oraş, nu mică îi fu mirarea 
când văzu că străzile erau înţesate cu oameni în straiele 
tuturor neamurilor; o scenă ce-i amintea de un bal mascat 
la Veneţia, ca acela la care asistase în timpul carnavalului. 
Dar aici era zarvă fără veselie şi zgomot în loc de muzică; în 
timp ce eleganţă nu găseai decât în siluetele unduitoare ale 
dealurilor din împrejurimi. 

îndată după sosirea lor, domnul Du Pont cobori pe chei, 
unde văzu mai multe corăbii franceze şi află că una din de 
urma să pornească în câteva zile spre Marsilia; de unde vor 
putea găsi cu uşurinţă o altă corabie, care să-i treacă peste 
golful Lyon, către Narbonne, pe coastă, la câteva leghe 
doar de oraşul ce adăpostea mănăstirea unde dorea 
Emily să se retragă. Aşadar, se învoi imediat cu căpitanul 
corăbiei să-i ducă până în Marsilia, şi Emily se bucură să 
audă că plecarea spre Franţa era asigurată. Scăpase acum 
de spaima că-i urmărea Montoni; şi nădejdea de a-şi reve- 


dea în curând pământul natal — pământul pe care se afla 
Valancourt — îi trezi în suflet o veselie cum nu mai simţise 
dinainte de moartea tatălui ei. Tot aici, la Livorno, Du Pont 
află că regimentul său se îmbarcase pentru Franţa; 
împrejurare care îi pricinui o mare mulţumire, căci putea 
acum s-o însoţească pe Emily cu sufletul liniştit, fără să se 
teamă de supărarea comandantului. În timpul acestor zile, 
el avu grijă să nu o tulbure amintindu-i de pasiunea sa; 
iar ea, dacă nu putea să-l iubească, se văzu constrânsă să-l 


stimeze şi să-l compătimească. Du Pont căuta s-o 
înveselească  arătându-i împrejurimile oraşului; şi se 
plimbau adesea împreună pe ţărmul mării şi pe cheiurile pe 
care se îmbulzeau mulțimile; acolo Emily asistă de multe ori 
la sosirea şi plecarea unor corăbii, luând parte la bucuria 
întâlnirii dintre prieteni şi uneori vărsând câte o lacrimă de 
compasiune pentru tristeţea celor ce se despărţeau. 

CAPITOLUL X 

Oh! bucuria 
Unui gând ce se-nfiripă-n minte 

Şi colorează cald închipuirea 

De neştiute lucruri, toate noi, 

Și toate minunate! 

Mistere 

să ne întoarcem acum puţin în Languedoc, amintindu-ne 
de contele de Villefort, nobilul care moştenise o proprietate 
a marchizului de Villeroi, aflată lâng'ă mănăstirea St. Claire. 
Se cuvine să menţionăm că acest castel era nelocuit pe 
vremea când St. Aubert şi fiica sa trăiau în vecinătate, şi St 
Aubert a fost foarte afectat descoperând că se afla atât de 
aproape de Château-le-Blanc, un loc despre care bătrânul 
La Voisin făcuse mai târziu unele aluzii ce treziseră 
curiozitatea lui Emily. 

Era la începutul anului 1584, anul în care murise 
St. Aubert, când Francis Beauveau, conte de Villefort, a 
intrat în stăpânirea clădirilor şi a întinsului domeniu numit 
Château-le-Blanc, situat în provincia Languedoc, pe ţărmul 
Mediteranei. Această moşie, care timp de câteva secole 
aparținuse familiei sale, îi revenea acum la moartea vărului 
său, marchizul de Villeroi, care fusese în ultima vreme un 
om cu purtări rezervate şi cu o fire austeră; îm- 


prejurare care, împreună cu îndatoririle sale ce-l chemau 
adesea pe cimpul de luptă, împiedicase orice legături mai 
strânse cu vărul său, contele de Villefort. Mulţi ani nu 
ştiuseră aproape nimic unul de celălalt, şi contele aflase 
despre moartea lui, care se petrecuse într-o regiune 


îndepărtată a Franţe, şi primise documentele ce-l îndrituiau 
să stăpânească domeniul Château-le-Blanc, dar abia în anul 
următor se hotări să se ducă să-şi vadă proprietatea, având 
de gând să-şi petreacă toamna acolo. Imagini de la 
Châteaule-Blanc îi veneau adesea în minte, pline de 
farmecul pe care o imaginaţie bogată îl dă amintirilor din 
tinereţe; căci cu mulţi ani în urmă, când trăia încă 
marchiza, şi la o vârstă când mintea este deosebit de 
simţitoare la impresii de bucurie şi plăcere, vizitase acele 
locuri; şi cu toate că urmase apoi o lungă perioadă de 
zbucium şi frământari în mijlocul treburilor publice, care 
adesea degradează inima şi viciază gustul, nu încetase să- 
şi amintească cu emoție de priveliştile umbroase şi pline de 
măreție din Languedoc. 

Timp de mulți ani, castelul fusese părăsit de răposatul 
marchiz; locuit doar de un bătrân intendent cu soţia sa, 
fusese lăsat să cadă în ruină. Şi dacă acum contele dorea 
să petreacă lunile de toamnă în Languedoc, o făcea ca să 
supravegheze repararea castelului, astfel încât să poată 
locui acolo în condiţii bune; şi nici protestele nici lacrimile 
contesei, căci putea să plângă când voia, nu i-au cilintit 
hotărârea. Ea se pregăti deci să-i asculte porunca pe care 
nu o putuse înfrânge, renunțând la reuniunile vesele de la 
Paris — unde frumuseţea ei nu avea rival, câştigând 
admiraţia la care spiritul nu prea avea pretenţii — pentru 
baldachinul umbros al pădurilor, măreţia solitară a munţilor 
şi solemnitatea săjilor gotice şi a galeriilor nesfârsite prin 
care nu răsunau decât paşii câte unui servitor sau 
clinchetul ritmic al ornicului cel mare — străvechiul orologiu 
din sala de jos. Căutând să-şi alunge aceste triste gânduri, 
ea şi le alina amintindu-şi de veselia culesului viilor pe 
cimpiile din Languedoc; dar vai! nicio siluetă vaporoasă nu 
va ţopăi pe vesela melodie a dansurilor pariziene, iar 
serbările rustice ale ţăranilor nu puteau oferi satisfacţie 
unei inimi în care până şi sentimentele obişnuite de 
bunăvoință căzuseră de mult sub corupţia ludului. 

Contele avea un fiu şi o fiică, copii dintr-o căsătorie 


anterioară, pe care hotări să-i ia cu el în sudul Franţei; 
Henri, care împlinise douăzeci de ani, se înrolase în slujba 
Franţei; şi Blanche, care nu împlinise încă optsprezece ani, 
stătuse până atunci într-o mănăstire, trimisă acolo imediat 
după cea de-a doua căsătorie a tatălui ei. Ideea aceasta o 
avusese actuala contesă, care nu avea nici destulă 
pricepere şi nici înclinaţie pentru a supraveghea educaţia 
fiicei sale vitrege; şi teama de a se vedea întrecută în 
frumuseţe o împinsese mai apoi la orice artificiu prin care 
să-l determine pe conte să prelungească recluziunea fiicei 
sale; iar acum, jignită de moarte, înţelese că el nu va mai 
ceda în această privinţă; totuşi se mângâie oarecum la 
gândul că, deşi Blanche va părăsi mănăstirea, retragerea la 
tară îi va feri o vreme frumuseţea de ochii lumii. 

în dimineaţa când începu călătoria, poştalionul se opri la 
mănăstire, din ordinul contelui, ca s-o ia pe Blanche; şi 
inima tinerei fete începu să bată mai tare, bucuroasă de 
noutatea şi libertatea care i se deschideau în faţă. Cu câţ se 
apropia momentul plecării, nerăbdarea ei sporea; şi ultima 
noapte, în timpul căreia ea numără bătăile orni~ 
celor, i se păru cea mai lungă din câte petrecuse vreodată, 
în cele din urmă se iviră zorii; sună clopoţelul de dimineaţă; 
auzi călugărițele coborând din chiliile lor şi sări din patul în 
care. Se frământase, ca să salute ziua când va scăpa de 
austeritatea schitului, intrând într-o lume de plăceri 
zâmbitoare şi de amabilităţi binecuvântate într-o lume 
unde, domnea doar plăcerea şi bunătatea! Când sună 
clopotul de la poarta cea mare şi imediat se auziră roţile 
trăsurii, ea alergă, palpitând toată, la gratiile ferestrei, o 
porni într-un dans aerian de-a lungul galeriei şi întâlni o 
călugăriţă trimisă de stareță s-o cheme. În clipa următoare 
era în salonul de primire, în faţa contesei, care 
i se păru acum un înger ce avea s-o călăuzească spre 
fericire. Dar sentimentele contesei nu puteau să fie la 
unison cu cele ale Blanchei, care nu păruse niciodată mai 
încintătoare ca în această clipă, când chipul ei, însufleţit de 
surâsul luminos al bucuriei, strălucea de frumuseţea fericirii 


nevinovate. 

După ce stătu de vorbă câteva minute cu stareţa, 
contesa se ridică să plece. Aceasta-era clipa pe care 
Blanche o aşteptase cu atâta nerăbdare, culmea de pe care 
privea în jos spre ţara de basm a fericirii, înfăţişându-i-se 
înaintea ochilor toată vraja ei; — mai putea, oare, vărsa 
lacrimi de părere de rău? Şi totuşi, putea. Se întoarse cu 
faţa schimbată, plină de mâhnire, spre tinerele ei 
însoţitoare, care veniseră să-i ureze drum bun, şi plânse! 
Chiar şi de la maica stareță, impunătoare şi solemnă, îşi luă 
rămas-bun cu o tristeţe pe care cu o oră mai înainte nu 
crezuse că putea s-o simtă; era o tristeţe uşor de înţeles, 
căci ne despărţim greu, chiar şi de lucrurile neplăcute, 
atunci când ştim că despărţirea e definitivă. 

Sărutindu-le încă o dată pe sărmanele călugăriţe, Blanche o 
urmă pe contesă cu ochii în lacrimi din locurile acelea pe 
care se aşteptase să le părăsească cu zâmbetul pe buze. 


Dar prezenţa tatălui ei şi priveliştile care i se înfăţişară 
privirilor îi absorbiră în curând atenţia, risipind umbra pe 
care regretul plin de duioşie i-o aruncase pe suflet. 
Neascultând vorbele schimbate de contesă cu o 
domnişoară Bearn, prietena ei, Blanche şedea, pierdută 
într-o plăcută reverie, privind norii ce pluteau lin pe 
întinderea azurie, ba acoperind soarele şi aruncându-şi 
umbrele peste priveliştea îndepărtată, ba dezvăluindu-i 
întreaga strălucire. Călătoria îi pricinuia o încântare fără 
margini, căci în fiece clipă alte scene ale naturii i se 
deschideau în faţa ochilor, iar fantezia ei aduna mereu alte 
imagini plăcute şi frumoase. 

Abia în seara celei de-a şaptea zile le apăru călătorilor în 
faţa ochilor Château-le-Blanc, a cărui frumuseţe romantică 
impresionă puternic imaginaţia Blanchei; privea cu uimire 
măreţia sublimă a Pirineilor, care în cursul zilei se zăriseră 
undeva departe, şi acum se înălţau doar la câteva leghe, cu 
stâncile lor sălbatice şi prăpăstiile adânci, pe care norii 
înserării, plutind în jur, ba îi dezvăluiau, ba îi acopereau. 


Ultimele raze ale soarelui ce apunea le tiveau crestele 
înzăpezite cu purpură, trimițând în părţile mai joase alte 
culori, în timp ce nuanțele vineţii ce umpleau văgăunele 
umbroase contrastau în modul cel mai viu cu strălucirea 
luminii. Câmpiile din Languedoc, cu viile încărcate de frunze 
ruginii şi cu livezile de duzi, migdali şi măslini, se întindeau 
până departe, spre miazănoapte şi răsărit. Spre miazăzi se 
zărea Mediterana, limpede ca cristalul şi albastră ca cerul 
pe care-l oglindea, purtând pe ea corăbii, şi pânzele lor albe 
prindeau razele soarelui şi însufleţeau priveliştea. Pe un 
promontoriu semeţ, scăldat de apele Mediteranei, se înălța 
castelul tatălui ei, aproape ascuns vederii de pădurile de 
pini, până spre câmpie într-o parte; în timp ce în cealaltă, 
se întinde până hăt departe de-a lungul țărmului. 

Pe măsură ce se apropiau, trăsăturile gotice ale acestui 
castel străvechi apărură pe rând — mai întâi un turn 
crenelat înălțându-se deasupra copacilor — apo-i arcul frânt 
al unei porţi uriaşe ascunse în dosul lor; Blanche aproape 
că se închipuia apropiindu-se ale. Un castel ca cele din 
poveştile de odinioară, cu cavaleri privind de pe creneluri în 
jos la vreun viteaz, care, într-o armură neagră, vine, 
împreună cu tovarăşii săi, să o salveze pe frumoasa 
domniţă pe care o iubeşte, asuprită de rivalul său; 
legende din acelea pe care le citise o dată sau de două ori 
în biblioteca mănăstirii, unde pe lângă alte multe lucruri se 
aflau şi aceste relicve ale literaturii romantice. 

Trăsurile se opriră în faţa unei porţi prin care se intra pe 
domeniul castelului, dar care acum era încuiată; 

clopotul cel mare, slujind odinioară să anunţe sosirea 
străinilor, fiind de multă vreme căzut din lăcaşul său, un 
slujitor se căţăra peste o porţiune a zidului, ca să-i 
înştiinţeze pe cei dinăuntru de sosirea stăpânului lor. 

Blanche, rezemată de fereastra trăsurii, se lăsă în voia 
simţămintelor blânde şi duioase pe care i le trezea 
priveliştea din jur. Soarele dispăruse acum şi înserarea 
începea să întunece munţii; în timp ce marea îndepărtată, 
reflectând amurgul roşiatic, apărea ca o linie de lumină 


mărginind zarea. Briza aducea cu ea murmurul uşor al 
valurilor spărgându-se de țărm. Şi din când în când se 
auzea în depărtare bătaia melancolică a vâsâelor. Se lăsase 
astfel în voia reveriei, în vreme ce toţi ceilalţi erau 
preocupaţi, fiecare, de gândurile lui. Contesa, amintindu-şi 
cu părere de rău de petrecerile vesele pe care le lăsase la 
Paris, privea fără chef ceea ce îi păreau a fi păduri 
mohorâte şi pustietăţi dezolante ale acestor locuri; şi 
neavând nicio poftă să stea închisă într-un vechi castel, era 
gata să-i fie lehamite de orice. Sentimentele lui Henri erau 
oarecum asemănătoare cu cele ale contesei; oftă trist când 
se gândi la deliciile capitalei şi la o doamnă care, după cum 
îşi închipuia el, îi aprinsese inima şi cave, în orice caz, îi 
fascinase imaginaţia; pentru el, însă, regiunea din jur şi 
felul de viaţă în care intra aveau cel puţin farmecul noutăţi, 
iar regretul era îndulcit de speranţele pline de bucurie ale 
tinereţii. 

Porţile fiind în cele din urmă descuiate, trăsura o porni 
încet pe sub castanii rămuroşi care aproape opreau 
ultimele raze de lumină ale zilei; înaintau pe ceea ce fusese 
cândva un drum, dar care acum, acoperit de o vegetaţie 
luxuriantă,. Nu putea fi decât ghicit, după copacii ce-l 
mărgineau de fiecare parte, şi care şerpuia aproape 
jumătate de leghe prin pădure, înainte de a ajunge la 
castel. Era aceeaşi alee pe unde trecuseră cândva St. 
Aubert şi Emily, când veniseră pe aici, în speranţa că vor 
găsi o casă care să-i găzduiască pentru noapte, şi de unde 
plecaseră pe dată, speriaţi de pustietatea locului şi de 
prezenţa unui om despre care vizitiul îşi închipuise că era 
un tâlhar. 

— Ce loc sinistru! exclamă contesa, când trăsura 
pătrunse în adâncul pădurii. Negreşit, domnule „n-ai de 
gând să ne petrecem toată toamna în locurile acestea 
sălbatice! Ar fi trebuit să fi luat cu noi o cupă cu apa uitării, 
ca amintirea întâmplărilor mai plăcute să nu sporească cel 
puţin dezolarea naturală a scenelor de aici. 

— Imprejurările mi-o impun, doamnă, zise contele; 


locurile acestea sălbatice au fost locuite de strămoşii mei. 

Trăsura se opri acum la castel, şi în uşa sălii celei mari 
apăru bătrânul intendent, împreună cu servitorii parizieni 
trimişi dinainte să pregătească încăperile pentru a-şi primi 
stăpânul. Blanche îşi dădu seama acum că nu tot castelul 
era construit în stil gotic, ci că avea adăugiri mai recente; 
totuşi, sala mare şi întunecoasă în care pătrunse acum era 
în întregime gotică; pe pereţi atârnau tapiserii somptuoase, 
cu scene din vechi epopei provensale, deşi acum era prea 
întuneric ca. Să le poată distinge bine. O imensă fereastră 
gotică tăiată în zidul din sud, unde se încolăceau clematite 
şi ruguri de măceş, lăsa privirea să treacă peste plantele 
umbroase spre o pajişte înclinată, şi mai departe, spre 
coroanele copacilor unei păduri întunecoase, căţărată pe 
muchea promontoriului. Dincolo de ea se zăreau apele 
Mediteranei, ce se întindeau până departe spre miazăzi şi 
răsărit, pierzându-se în zarea nemărginită; în timp ce spre 
nord-est se  învecinau cu țărmurile luxuriante din 
Languedoc şi 
Provența, bogate în păduri şi presărate eu vii şi păşuni în 
pantă; iar spre sud-vest, cu Pirmeii maiestuoşi, pe care 
acum privirea abia mai putea să-i, desluşească.. 

Blanche străbătu sala cea mare şi se opri o clipă să 
admire minunata privelişte, pe care umbra înserării o 
întuneca, dar nu o ascundea eu totul. Dar fu repede trezită 
din reveria în care o adusese această scenă, căci 


contesa, nemulțumită de tot ce o înconjura şi 
nerăbdătoare să ia o gustare-şi să se odihnească, porni în 
grabă mai departe; ajunseră astfel într-un salon mare, 
căruia lambriurile din lemn de cedru, ferestrele înguste şi 
ascuţite şi plafonul întunecat din lemn de chiparos sculptat 
îi dădeau o înfăţişare nespus de mohorâtă, şi se vedea că 
scaunele şi canapelele de catifea verde, acum spălăcită, 
mărginite cu auriu, şi el acum şters, fuseseră cândva 
destinate s-o mai înveselească. 

în timp ce contesa întreba când le va fi servită 6 


gustare, contele, însoţit de fiul său, se duse să cerceteze o 
altă parte a castelului; şi Blanche rămase, fără prea multă 
plăcere, să asiste la nemulţumirea şi proasta dispoziţie a 
mamei ei vitrege. 

— De cât timp stai în acest loc pustiu? o întrebă contesa 
pe bătrâna menajeră, care veni să-şi prezinte omagiile. 

— Or să fie douăzeci de ani, înălţimea voastră, de 
praznicul sfântului Jerome. 

— Şi cum de-ai trăit aici atât de mult, aproape singură? 
După câte ştiu, castelul a stat câţiva ani închis? 

— Da, doamnă, mai mulţi ani, după ce răposatul stăpân, 
marchizul, a plecat la război; dar sunt douăzeci de ani de 
când eu şi cu bărbatul meu am intrat în serviciul domnului 
conte. E grozav de mare castelul, şi în ultima vreme a fost 
atât de părăsit, încât ne pierdeam în el, aşa că după câtva 
timp ne-am dus să stăm într-o căsuţă la marginea pădurii, 
lângă nişte arendaşi, şi veneam aici doar din când în când, 
să îngrijim de castel. Când stăpânul meu s-a întors în Franţa 
din război, nu i-au mai plăcut locurile astea şi n-a mai venit 
niciodată să stea aici, aşa că a fost mulţumit să rămânem 
noi în căsuţă. Vai — 
vai! cât de tare s-a schimbat castelul faţă de ce era odată! 
Şi ce mult îi plăcea răposatei mele stăpâne să stea aici! îmi 
aduc aminte ca acum de ziua când a venit mireasă, şi ce 
frumos era aici! Acum, că a fost lăsat în paragină atâta 
amar de vreme, s-a cam dărăpănat! 

Ehei, n-o să mai apuc zile frumoase ca acelea. 

Văzând-o pe contesă oarecum jignită de nesăbuinţa cu 
care îşi arătase regretul pentru vremurile de altădată, 
bătrâna Dorothee adăugă: 

— Dar acum castelul va fi iarăşi locuit, şi iarăşi va fi mare 
veselie; fiindcă tot aurul din lume nu m-ar putea sili să stau 
aici singură. 

— N-avea grijă, că asta n-o să se întâmple, zise contesa, 
nemulțumită că tăcerea ei nu izbutise să curme vorbăria 
bătrânei ţărănci. 

La apariţia soţului ei, o trimise din salon, şi contele 


începu să povestească pe dată că vizitase o parte a 
castelului şi că găsise trebuincioase reparaţii considerabile 
şi chiar unele modificări, înainte de a deveni un loc plăcut. 

— Îmi pare rău să aud asta, domnule, spuse contesa. 

— De ce, doamnă? 

— Pentru că acest loc nu merită osteneală; şi chiar de-ar 
fi în paradis, tot ar fi de nesuferit la o asemenea depărtare 
de Paris. 

Contele nu răspunse nimic, dar se îndreptă spre o 
fereastră. 

— Există ferestre, domnule, dar prin de nu pătrunde nici 
distracţie, nici lumină; de nu fac decât să arate o privelişte 
sălbatică. 

— Nu înţeleg, doamnă, zise contele, ce înţelegi prin 
privelişte sălbatică. Oare câmpiile acestea, pădurile 
acestea, sau întinderea aceea frumoasă de apă merită 
acest nume? 

— Munţii cu siguranță merită, domnule, răspunse 
contesa, arătând spre Pirinei; iar castelul acesta, deşi nu e 
o operă a naturii, este, cel puţin după gustul meu, o operă 
de artă sălbatică. 

Contele se făcu roşu ia faţă. 

— Acest castel, doamnă, a fost ridicat de strămoşii mei, 
zise el; şi dă-mi voie să-ţi spun că observaţiile dumitale de 
acum nu trădează nici gust şi nici maniere. 

Blanche, surprinsă de acest schimb de cuvinte care 
părea să se transforme într-o ceartă serioasă, se ridică să 
plece din odaie, când apăru camerista mamei ei, iar 
contesa, poruncind să fie condusă imediat în odaia ei, se 
retrase însoţită de domnişoara Bearn. 

întrucât nu era încă întuneric deplin, Blanche profită de 
acest prilej ca să cerceteze şi alte locuri; ieşind din salon, 
trecu din hol într-o galerie largă, cu pereţii decoraţi cu 
pilaştri de marmură, care sprijineau un acoperiş în arcadă, 
lucrat tot în mozaic. Printr-o fereastră îndepărtată, care 
părea să fie la capătul galeriei, se zăreau norii purpurii ai 
înserării; iar amănuntele priveliştii, peste care cobora 


înserarea, nu mai apăreau desluşit, ci se topeau unul într- 
altul, până la capătul zării, învăluite într-un cenuşiu plin de 
tristeţe. 

Galeria se deschidea într-o sală, iar fereastra pe care o 
zărise printr-o uşă deschisă era chiar a sălii aceleia; 
dar cum întunericul se lăsa tot mai repede, ea nu avu decât 
o imagine imperfectă a acestei încăperi, care părea 
magnifică şi cu o arhitectură modernă, deşi fusese lăsată să 
se degradeze, ori nu fusese niciodată terminată cum se 
cuvine. Avea multe ferestre, foarte mari, care coborau până 
jos, îngăduindu-r o vedere amplă şi pe care 
Blanche o găsea foarte frumoasă; rămase câtăva vreme 
cercetând  obscuritatea  cenuşie a acestei privelişti 
nocturne, populând-o în imaginaţie cu păduri şi munţi, văi 
şi râuri; simţămintele ei înălţătoare fiind mai curând 
ajutate, decât întrerupte, de lătratul îndepărtat al unui 
câine şi de briza ce adia prin frunzişul tufişurilor. Când şi 
când, printre copacii din pădure, se zărea o clipă lumâna 
unei case; şi în cele din urmă se auzi, departe, clopotul de 
seară al unei mănăstiri, stingându-se în văzduh. Când se 
scutură de. Aceste gânduri şi părăsi scenele de încântare 
tesute în închipuire, întunericul şi tăcerea salonului o cam 
înspăimântară; căută degrabă uşa galeriei şi, urmând o 
bună bucată de timp acest pasaj întunecos, ajunse într-o 
sală, dar una cu totul diferită de cea pe care-o văzuse mai 
înainte. La lumina nedesluşită ce pătrundea printr-un portic 
deschis, înţelese doar că încăperea avea o arhitectură 
foarte graţioasă şi diafană, şi că era pardosită cu marmură 
albă, iar coloane de asemenea de marmură sprijineau 
tavanul în arcade, în stil maur. Cât timp Blanche rămase pe 
treptele porticului, luna răsări deasupra mării şi dezvălui 
treptat, în lumina ei palidă, minunata privelişte ce se 
întindea în faţa ei: o pajişte, acum neîngrijită şi năpădită de 
pălării, cobora spre pădurea care, înconjurând aproape cu 
totul castelul, se întindea până la o mare distanţă pe 
coastele de sud ale promontoriului, ajungând apoi la ţărmul 
mării. Dincolo de păduri, spre miazănoapte, se zărea o fâşie 


lungă a câmpiilor din Languedoc; iar spre răsărit îi apăru 
peisajul pe care-l văzuse mai înainte nelămurit, cu turlele 
unei mănăstiri, luminate de razele lunii, înălțându-se peste 
crânguri întunecoase. 

Umbrele nedesluşite care învăluiau priveliştea, valurile 
unduind în bătaia lunii şi murmurul lor uşor, izbindu-se 
ritmic de țărm — toate acestea înflăcărară gândurile 
Blanchei, neobişnuită cu asemenea privelişti. 

„Trăiesc de atâta timp pe lume; îşi zise ea, şi niciodată n- 
am admirat atâta frumuseţe — niciodată n-am încercat o 
asemenea desfătare! Orice ţărancă de pe domeniul tatălui 
meu a cunoscut încă din copilărie toate înfăţişările naturii, a 
colindat în voie prin sălbăticia ei romantică; în timp ce eu 
am fost ţinută într-o mănăstire, departe de aceste imagini 
frumoase, destinate să încânte ochii şi să trezească inimile. 
Cum pot bieţii călugări şi sărmanele călugăriţe să simtă 
întreaga fervoare a credinţei, dacă n-au văzut niciodată 
soarele răsărind sau 


spunând? Niciodată până în seara asta n-am ştiut ce este 
adevărata credinţă; căci niciodată n-am văzut soarele 
coborând sub întinderile vaste ale pământului. Şi mâine, 
pentru prima dată în viaţă, am să-l văd răsărind. Oh, cine 
oare simte nevoie să trăiască la Paris, să privească zidurile 
înnegrite şi străzile murdare când, aici la ţară, poate 
contempla cerul albastru şi pământul înverzit!“ 

Acest monolog plin de înflăcărare îi fu întrerupt de un 
foşnet din sală; şi cum singurătatea locului îi sporea teama, 
i se păru că zăreşte ceva mişcându-se printre coloane. O 
clipă, rămase neclintită, uitându-se ţintă, dar apoi, ruşinată 
de asemenea temeri fără rost, îşi adună curajul şi întrebă 
cine este. 

— Oh, tânăra mea stăpână, dumneavoastră eraţi? 
grăi bătrâna menajeră, care venise să închidă ferestrele. 

Dar felul cum rostise aceste cuvinte, mai mult în şoaptă, 
o nedumeri pe Blanche, care zise: 

— Pari speriată, Dorothee, ce s-a întâmplat? 


— Nu, nu speriată, ma'mselle, răspunse Dorothee, 
şovăind şi încercând să pară liniştită; dar sunt bătrână şi — 
tresar la orice. lar cum Blanche zâmbi la vorbele ei, bătrâna 
urmă: Sunt bucuroasă că domnul conte a venit să stea 
iarăşi la castel, ma'mselle, căci de mulţi ani e cam pustiu şi 
trist pe-aici; acum locul va arăta din nou cum arăta pe 
vremea când trăia sărmana mea stăpână. 

Blanche o întrebă de cât timp murise marchiza. 

— Vai, stăpână, începu Dorothee, atât de mult, încât am 
încetat să mai număr anii! Castelul, zic eu, de atunci a 
rămas ca un loc cernit; şi sunt încredinţată că şi vasalii 
stăpânului meu simt la fel. Dar v-aţi rătăcit, ma'mselle — 
să vă conduc în cealaltă parte a castelului? 

Blanche vru să afle de câtă vreme fusese construită acea 
latură a edificiului. 

— Indată după căsătoria stăpânului, domnişoară, 
răspunse Dorothee. Castelul era şi aşa destul de mare, şi 
fără această adăugire, căci multe încăperi din vechea 
clădire rămâneau chiar şi atunci nefolosite, iar stăpânul 
meu trăia ca un adevărat prinț; dar socotea că vechea 
locuinţă e cam mohorâtă, şi aşa şi este! 

Blanche îi ceru acum s-o conducă în partea locuită a 
castelului; dar cum coridoarele erau cufundate în întuneric, 
Dorothee o conduse pe afară, pe marginea peluzei, până în 
cealaltă parte a castelului, unde, deschizând o uşă ce 
dădea în holul cel mare, o întâlniră pe domnişoara Bearn. 

— Unde-ai stat atâta timp? o întrebă ea. incepusem să 
cred că ţi s-a întâmplat vreo aventură minunată şi că 
uriaşul din castelul acesta vrăjit, ori fantoma care fără 
îndoială că-l bântuie, te-a dus printr-o trapă într-o galerie 
subterană, de unde n-o să te mai poţi întoarce. 

— Nu, răspunse Blanche râzând; dar se pare că-ţi plac 
atât de mult aventurile, încât te las pe dumneata să 
le trăieşti. 

— Ei bine, mi-ar plăcea să le trăiesc, însă numai dacă aş 
fi apoi lăsată să le povestesc. 

— Scumpă domnişoară Bearn, zise Henri, întâlnind*o în 


uşa salonului, nicio fantomă din zilele noastre n-ar fi atât de 
înspăimântătoare încât să-ţi impună tăcerea. 

Fantomele noastre sunt prea manierate ca să condamne o 
femeie la un purgatoriu mai aspru decât al lor, oricare ar fi 
el. 

Domnişoara Bearn răspunse doar printr-un hohot de râs; 
şi cum contele tocmai intra în odaie, se servi cina, în timpul 
căreia el vorbi prea puţin, părând să fie cu gândurile în altă 
parte şi făcând de câteva ori observaţia că locul se 
schimbase mult de când îl văzuse ultima dată. 

— Mulţi ani au trecut de atunci, zise el; şi deşi, în linii 
mari, priveliştea nu s-a schimbat, îmi trezeşte senzaţii cu 
totul diferite de cele din trecut. 

— Oare toate aceste scene pe care le v «dem, întrebă 
Blanche, ti-au părut vreodată mai frumoase decât acum? 
Mie mi se pare că e cu neputinţă. 

Contele, privind-o cu un zâmbet melancolic, zise: 

— Cândva erau pentru mine tot atât de frumoase cum 
sunt pentru tine acum; priveliştea nu s-a schimbat, doar 
timpul m-a schimbat pe mine; căci imaginaţia, care dă viaţă 
culorilor din natură, mi se Ofileşte treptat! Dacă după ani şi 
ani, draga mea Blanche, vei revedea aceste locuri, poate îţi 
vei aminti şi de simţămintele tatălui tău, şi le vei înţelege. 

Blanche, impresionată de vorbele lui, rămase tăcută; 
şi gândinduse că peste ani şi ani cel care vorbise acum nu 
va mai fi, ochii ei, plecaţi în jos, se umplură de lacrimi. 
Întinse mâna spre tatăl ei, care, zâmbind drăgăstos, se 
ridică de pe scaun şi se apropie de o fereastră, ca să-şi 
ascundă emoția. 

Oboseala zilei fusese însă foarte mare, şi cu toţii se 
despărţiră devreme; când Blanche se retrase, printr-o 
galerie lungă de stejar, spre odaia ei, pereţii înalţi, 
ferestrele lungi cu înfăţişare vetustă şi, ca urmare, aerul 
acela trist, nu o împăcară cu izolarea în această veche 
clădire. Mobila era şi ea veche; aşternutul de pe pat era de 
damasc albastru, mărginit cu dantelă aurie decolorată, şi 
spătarul patxilui se ridica asemenea unui baldachin, de 


unde coborau draperii ca ale corturilor reprezentate uneori 
în vechi tablouri şi semănând, de fapt, foarte mult cu cele 
de pe tapiseria decolorată cu care era îmbrăcată odaia. 
Pentru Blanche, fiecare obiect de aici era subiect de - 
curiozitate; şi,. Luând lumânarea din mâna cameristei, 

pentru a cerceta tapiseria, îşi dădu seama că 
reprezenta scene din războiul trioan, deşi țesătura 
decolorată deforma puţin întâmplările. 

începu să râdă când văzu cât de fără noimă păreau 
toate, până când îşi aminti că mâinile care ţesuseră 
tapiseria, ca şi poetul ale cărui gânduri înflăcărate eleîncerc 
aseră să le exprime, erau ţărână, şi atunci prin minte îi 
trecură gânduri triste şi aproape că îi veni să plângă. 

După ce-i dădu cameristei poruncă s-o trezească înainte 
de răsăritul soarelui, o lăsă să plece; şi apoi, pentru a-şi 
risipi tristeţea cu care gândurile de dinainte îi învăluiseri 
sufletul, deschise una din ferestrele înalte şi se simţi pe 
dată înviorată de înfăţişarea naturii.. Pământul întunecat, 
văzduhul, marea — totul era. Neclintit. Pe seninul adânc al 
cerului pluteau lin câţiva nori subţiri, şi printre ei stelele ba 
păreau să tremure, ba îşi trimiteau strălucirea şi mai pură. 
Gândurile Blanchei se înălţară fără voie spre ziditorul 
ceresc al tuturor acestor lucruri sublime pe care le 
contempla, şir şopti o rugă mai plină de evlavie decât 
rostise vreodată sub acoperişul boltit al mănăstirii. Rămase 
la fereastră pâna când miezul nopţii îşi întinse umbrele 
peste întreaga natură. Atunci se duse să se culce pe pat şi, 
„cu gânduri fericite la ziua de mâine“, se lăsă învăluită de. 
Somnul lin care le e dat numai celor sănătoşi şi nevinovaţi. 

CAPITOLELE XI — XII 

CAPITOLUL XIII 

În urma unei furtuni pe mare, corabia pe care se 
'aflau Emily, Du Pont, Annette şi Ludovico eşuează în golful 
de lângă  Château-le-Blanc. Contele De Villefort îi 
găzduieşte cu multă prietenie şi descoperă că el şi Du 
Pont sunt vechi cunoştinţe. Emily vrea să se retragă la 
mănăstirea din apropiere, dar Blanche se ataşează de ea şi 


o invită să-şi prelungească şederea ia castel. 

Emily îşi dă seama în curând că acesta era castelul pe 
lângă care trecuse mai demult, după moartea tatălui ei. 
Bătrâna servitoare, Dorothee, îi mărturiseşte că muzica ce 
se aude uneori în miez de noapte a început să se audă cu 
mulţi ani în urmă, după moartea fostei ei stăpâne. 

După câteva zile, Emily se retrage la mănăstirea din 
vecinătatea castelului.- 

Când talazul ce-atârnă parcă din nori, 

Umflat de furtună, de corabie se sparge, 
Albă-i puntea de spumă; vântul, puternic. 
Urlă pe catarge şi şuieră prin pânze; 
Istoviți, marinarii îngheatq de spaimă; 
lar moartea-i pândeşte de pe fiece val. 

HOMER 

Intre timp, Blanche, lăsată mereu singură, tânjea după 
tovărăşia noii sale prietene, dornică să se desfete împreună 
cu ea de frumoasele privelişti din împrejurimi. Nu avea 
acum pe nimeni în faţa căruia să-şi poată exprima 
admiraţia şi căruia să-i comunice bucuriile; niciun ochi care 
să scânteieze la zâmbetul ei, niciun chip care să reflecte 
fericirea ei; deveni nepăsătoare, îngândurată. Contele, 
dându-şi seama de nemulţumirea ei, îi făcu bucuros pe plac 
şi îi reaminti lui Emily că făgăduise să-i viziteze. 

Numai că tăcerea lui Valancourt, prelungită acum cu mult 
peste timpul cât i-ar fi trebuit unei scrisori să ajungă de la 
Estuviere, o apăsa pe Emily; frământată de grijă, nu mai 
dorea să vadă pe nimeni, astfel încât tare ar fi amânat 
invitaţia până când sufletul ei îşi va găsi liniştea. Totuşi, 
deoarece contele şi ai lui stăruiau ca ea să vină, şi 
deoarece 


împrejurările ce-o făceau să dorească singurătatea nu 
puneau fi explicate, refuzul ei ar fi părut un capriciu, şi nu 
putea să-l prelungească fără a-şi ofensa prietenii a căror 
stimă o preţuia. De aceea, în cele din urmă Emily veni 
pentru a doua oară la Château-le-Blanc. Aici, atitudinea 


prietenoasă a contelui de Villefort o încurajă să-i relateze 
despre situaţia proprietăţilor lăsate de răposata ei mătuşă, 
cerându-i sfatul asupra mijloacelor de a le redobândi. 
Contele era încredinţat că legea va hotări în favoarea ei; şi, 
sfătuind-o să recurgă la justiţie, se oferi, în primul rând, să-i 
scrie unui om al legii din Avignon, pe a cărui opinie socotea 
că se putea bizui. Bunăvoinţa lui fu primită cu multă 
recunoştinţă de Emily; şi, alinată de amabilitatea ce 
i se arăta zilnic, s-ar fi simţit din nou fericită, dacă ar fi avut 
ştire că Valancourt era sănătos şi nutrea pentru ea aceleaşi 
simţăminte. Se afla acum de peste o săptămână la castel, 
şi tot nu primise vreo veste de la el; şi, ştiind că, dacă el nu 
se găsea la reşedinţa fratelui său, cu greu i-ar fi ajuns 
scrisoarea ei, nu se putea stăpâni să nu fie cuprinsă de 
îndoieli şi temeri care îi tulburau liniştea. Se gândea mereu 
la tot ce s-ar fi putut întâmpla de când ea fusese pentru 
prima dată dusă la Udolpho; şi gândurile îi erau uneori atât 
de copleşite de teama că Valancourt nu mai era în viaţă, 
sau că nu se mai gândea la ea, încât îi era greu să îndure 
chiar şi tovărăşia Blanchei; şi atunci şedea ore întregi, 
singură în odaia ei, când îndatoririle mondene i-o îngăduiau 
fără a părea lipsită de curtoazie. 

într-unul din aceste ceasuri de singurătate, deschise o 
cutie cu câteva scrisori de la Valancourt, împreună cu 
câteva desene făcute de ea în timpul şederii în Toscana; 
acestea din urmă nu o mai interesau; dar în scrisori căuta 
acum, lăsându-se pradă melancoliei, duioşia care o 
mângâiase de atâtea ori, făcând-o să uite o clipă 
depărtarea ce-o separa de autorul lor. Acum, însă, scrisorile 
avură alt efect: afecțiunea exprimată în de o impresionă 
atât de tare încât, gândindu-se că poate timpul şi absenţa o 
spulberase şi fiind copleşită până şi de vederea scrisului 
care îi readuse atâtea amintiri dureroase, nu izbuti s-o 
termine nici pe prima pe care o deschisese; şedea dusă pe 
gânduri, cu obrazul rezemat de braţ şi cu ochii scăldaţi în 
lacrimi, când bătrâna Dorothee intră în odaie s-o anunţe că 
masa va fi servită cu o oră mai devreme decât de obicei. 


Emily tresări când o văzu şi strânse în grabă scrisorile, dar 
nu mai înainte ca Dorothee să-i fi văzut tulburarea şi ochii 
înlăcrimaţi. 

— Ah, ma'mselle! vorbi ea, sunteţi atât de tânără şi aveţi 
totuşi o pricină de întristare!? 

Emily încercă să zâmbească, dar nu fu în stare să scoată 
o vorbă. 

— Vai, domnişoară! când o să ajungeţi de vârsta mea, n- 
o să mai plângeţi pentru orice fleac; — căci nu-mi vine să 
cred că aveţi pricină adevărată de întristare! 

— Nu, Dorothee; nimic important, răspunse Emily. 

Dorothee, aplecându-se să ridice ceva ce căzuse jos 
dintre hârtii, exclamă deodată: 

— Sfântă Fecioară! ce văd? 

Şi apoi, tremurând toată, se aşeză pe un scaun lângă 
masă. 

— Ce-ai văzut? o întrebă Emily uitându-se în jur, speriată 
de felul de a fi al femeii. 

— E chiar ea! zise Dorothee; chiar ea! întocmai cum 
arăta înainte de a muri! 

Emily, şi mai neliniştită, crezu că biata bătrână vorbea 
aiurea; o imploră totuşi să-i explice despre ce era vorba. 

— Chipul acesta! zise ea; unde l-aţi găsit doamnă? — 

E eiiar binecuvântata mea stfujână! 

Şi aşeză pe masă miniatura pe care Emily o găsise 
demult printre hârtiile pe care tatăl ei o rugase să le 
distrugă şi peste care îl văzuse cândva vărsând lacrimi 
pline de duioşie şi afecţiune; şi amintindu-şi cum purtarea 
lui de atunci o nedumerise, fu cuprinsă de o asemenea 
emoție „încât se stăpâni să pună întrebări la care se temea 
să capete răspuns; nu putu decât s-o întrebe dacă imaginea 
din portret semăna cu răposata marchiză. 

— Oh, ma'mselle! zise aceasta, cum vă închipuiţi că mi-a 
sărit inima în clipa când am văzut-o, dacă n-ar fi fost leit 
imaginea stăpânei mele? Ah! adăugă ea ridicând miniatura, 
sunt ochii ei albaştri — atât de frumoşi de blânzi! şi privirea 
ei cum am văzut-o adesea, când rămânea pe gânduri; şi 


apoi lacrimile i se furişau.pe obraji — dar nu se plângea 
niciodată! Privirea asta a ei, atât de blândă şi resemnată, 
îmi rupea inima şi mă făcea s-o iubesc atât de tare! 

— Dorothee, zise Emily cu glas solemn, aş vrea să ştiu, 
pricina durerii ei — mai mult, poate, decât îţi pot închipui; 
şi te rog să-mi îndeplineşti rugămintea, căci nU e doar' 
curiozitate obişnuită. 

Spunând acestea, Emily îşi amintea de hârtiile printre 
care fusese găsită miniatura, fiind aproape sigură că o 
priveau pe marchiza de Villeroi; dar odată'cu bănuiala, se 
întrebă dacă se cuvenea să cerceteze mai departe mţr-o 
chestiune ce s-ar putea dovedi aceeaşi cu împrejurarea pe 
care tatăl ei se străduise cu atâta grijă să i-o ascundă. 
Curiozitatea ei în legătură cu marchiza, oricât de mare ar fi 
fost, probabil că şi-ar fi înăbuşit-o, cum făcuse mai înainte. 
Când zărise fără voie câteva cuvinte teribile în hârtiile 
tatălui ei, ce î se întipăriseră în memorie, dacă ar fi fost 
încredinţată că povestea acestei doamne avea legătură cu 
hârtiile acelea, sau dacă amănuntele, pe care probabil că le 
va povesti Dorothee, erau cuprinse în porunca dată de tatăl 
ei. Ceea ce era cunoscut de bătrâna menajeră nu putea fi o 
taină pentru multe" alte persoane; şi deoarece păyea 
îndoielnic ca St. Aubert să încerce să-i ascundă ceea ce ea 
putea afla prin mijloace obişnuite, trase în cele din urmă 
concluzia că, dacă hârtiile aveau legătură cu povestea 
marchizei, nu împrejurările pe care le putea dezvălui 
Dorothee erau acelea pe care el le socotise atât de 
importante, încât să dorească a le ascunde; de aceea, ea 
nu mai şovăi în încercările de a-şi domoli curiozitatea. 

— Ah, ma'mselle! zise Dorothee, e o poveste tare tristă şi 
nu poate fi spusă acum; — dar ce zic eu? — n-am s-o spun 
niciodată. Au trecut mulţi ani de când s-a întâmplat; 
şi nu mi-a plăcut niciodată să flecăresc despre marchiză — 
doar cu bărbatul meu mai vorbeam. El trăia la castel pe 
atunci, ca şi mine, şi ştia de la mine o mulţime de 
amănunte pe care nu le bănuia nimeni; căci am stat lângă 
stăpână mea cât a bolit ea înainte a se prăpădi şi am văzut 


şi am auzit cât şi stăpânul, ba chiar mai multe. A fost o 
sfântă! câte a mai îndurat! Când a murit, am crezut că mor 
şi eu odată cu ea. 

— Dorothee, o întrerupse Emily, tot ce-mi vei spune, poţi 
să fii sigură că nu voi dezvălui niciodată. Îţi repet, am pricini 
serioase să aflu anumite amănunte despre ea şi mă log să 
nu pomenesc niciun cuvânt din ce vei socoti că trebuie să 
rămână o taină. 

Dorothee păru suprinsă de seriozitatea cu care vorbea 
Emily şi, după ce o privi câteva clipe în tăcere, începu: 

— Domnişoară! înfăţişarea pe care o aveţi vă susţine 
rugămintea — semănaţi atât de mult cu scumpa mea 
stăpână, încât parcă o văd aievea în faţa ochilor; de-aţi fi 
fiica ei, şi nu mi-aţi aminti mai mult de ea! Dar masa va fi în 
curând gata; n-ar fi mai bine să coborâţi? 

— Întâi să-mi făgăduieşti că-mi vei îndeplini dorinţa, îi 
aminti Emily. 

— Dar eu zic că ar trebui mai întâi, ma'mselle, să-mi 
destăinuiţi cum de-a ajuns portretul acesta în mâinile 
dumneavoastră; şi de asemenea, ce pricină aveţi să aflaţi 
povestea stăpânei mele? 

— Oh, nu, Dorothee, răspunse Emily, conştientă că nu 
putea face aşa ceva; am şi eu pricinile mele să păstrez 
tăcerea asupra acestor lucruri, cel puţin până voi afla mai 
mult; dar, ţine seama, nu-ţi făgăduiesc că voi vorbi despre 
de. Să nu crezi, aşadar, că după ce îmi vei îndestula 
curiozitatea, la rândul meu o voi mulţumi pe a ta. Ceea ce 
socot că se cuvine să ascund nu mă priveşte numai pe 
mine, căci altminteri n-aş pregeta atâta să dezvălui. Aşa că 
încrede-te în onoarea mea, şi numai ea să te îndemne să- 
mi dezvălui ceea ce-ţi cer. 

— Ei bine, doamnă! vorbi Dorothee după o lungă tăcere, 
în timpul căreia o cercetă cu privirea pe Emily, văd că ţineţi 
atât de mult — şi portretul acesta, şi chipul dumneavoastră, 
mă, fac să cred că sunteţi îndreptăţită să aflaţi — 
încât am să mă încred în dumneavoastră şi am să vă spun 
lucruri pe care nu le-am spus nimănui, în afară de bărbatul 


meu, deşi mai sunt oameni care le bănuiau. Am să vă 
povestesc şi cum a murit stăpână mea, şi câteva din 
bănuielile mele; dar mai întâi să-mi făgăduiţi, pe toţi 
sfinţii... 

Emily, întrerupând-o, îi făgădui solemn să nu dezvăluie 
niciodată, fără învoirea lui Dorothee, ceea ce îi va 
încredința. 

— Dar iată, ma'mselle, că sună clopotul pentru masă, 
zise Dorothee; trebuie să plec.) 

— Când am să te mai văd? o întrebă Emily. 

Dorothee rămase puţin pe gânduri şi apoi răspunse: 

— Păi, doamnă, s-ar putea să trezesc bănuieli, dacă stau 
atâta timp în odaia dumneavoastră; şi mi-ar părea rău; aşa 
că am să vin atunci când socotesc că n-o să mă vadă 
nimeni. Peste zi nu prea am timp liber, iar eu am multe de 
povestit; aşa că, dacă vreţi, am să vin după ce se culcă toţi 
ai casei. 

— Îmi convine de minune, zise Emily; atunci, să nu uiţi, 
diseară... 

— Oh, bine că mi-am amintit, o întrerupse Dorothee. 

Mă tem că nto să pot veni diseară, doamnă; căci va fi 
serbarea culesului viilor şi o să se facă târziu până când 
slujitorii or să se ducă la culcare; căci odată pornit dansul, 
oamenii or s-o tot ţină aşa, în răcoarea nopţii, până 
dimineaţa. Cel puţin, aşa era pe vremea mea. 

— Ah! e serbarea culesului? zise Emily, oftând adânc; 
căci îşi amintise că tocmai în seara acestei serbări, cu un an 
în urmă, St. Aubert şi cu ea sosiseră lângă Château-le- 
Blanc; tăcu o clipă, copleşită de această bruscă amintire, şi 
apoi, revenindu-şi, adăugă: Dar serbarea se va ţine în 
pădure, în aer liber; aşa că nu va fi nevoie să iei parte şi o 
să poţi veni la mine cu uşurinţă. 

Dorothee îi răspunse că se obişnuise să ia parte şi ea la 
serbarea culesului şi că n-ar fi vrut să lipsească nici de data 
asta. 

— Dar dacă pot să scap, doamnă, am să vin, îi făgădui 
ea. 


Emily se grăbi apoi spre sufragerie, unde contele se 
purtă cu acea curtoazie proprie adevăratei demnități, pe 
care rareori o împărtăşea şi contesa, deşi cu Emily făcea o 
excepţie faţă de atitudinea obişnuită. Dar dacă ea păstra 
prea puţine din virtuțile decorative, cultiva alte calităţi 
socotite se pare de contesă nepreţuite: renunțând la graţia 
modestiei, ştia în schimb de minune cum să folosească 
privirea arogantă. În purtările ei exista prea puţin din 
blândeţea stăpânită care dă atâta farmec unei femei; dar 
se pricepea uneori să se prefacă atât de plină de vioiciune, 
încât triumfa asupra oricărei persoane din preajmă. La ţară, 
totuşi, umbla de obicei cu o înfăţişare de moliciune distinsă, 
fiind aproape gata să leşine când favorita ei îi citea vreo 
povestire mai tristă; dar nu-şi schimba câtuşi de puţin 
înfăţişarea când vreo făptură vie în suferinţă îi cerşea mila, 
şi inima nu-i tresărea de dorinţa de a dărui alinare. Era 
străină de cea mai nobilă bogăţie a sufletului omenesc — 
bunăvoința ei nu a trezit niciodată un surâs pe chipul 
suferinţei. 

Pe seară, contele împreună cu toată familia sa, în afară 
de contesă şi de domnişoara Bearn, se duseră în pădure să 
asiste la serbarea ţăranilor. Locul ales era o poiană, unde 
copacii se dădeau în lături, încercuind cu un zid înalt 
luminişul pe care-l umbreau. Printre ramurile lor, 


fusese atârnată viţă încărcată cu ciorchini de struguri 
copti, în ghirlande pitoreşti; sub de se înşirau mese pline cu 
tot felul de fructe, vin, brânză şi alte bucate ţărăneşti, şi 
scaune pentru conte şi familia sa. La o mică depărtare 
fuseseră puse laviţe pentru ţăranii mai bătrâni, deşi mulţi 
dintre ei se băgau în joc, căci imediat după apusul soarelui 
începu dansul; şi iată o mulţime de bărbaţi de şaizeci de ani 
dănţuind cu tot focul şi cu mare voioşie, ca cei de 
şaisprezece. 

Muzicanţii, care se aşezaseră pe iarbă la rădăcina unui 
copac, păreau să fie tot mai însufleţiţi de sunetul propriilor 
lor instrumente, mai cu seamă flaute şi un soi de ghitare 


lungi. În spatele lor stătea în picioare un băietan cu o 
tamburină, jucând pe loc, iar din când în când, scuturând cu 
mare veselie tamburina, se băga în joc printre ceilalţi 
dansatori; şi mişcările lui caraghioase stârneau hohote de 
râs, scoțând parcă şi mai mult în evidenţă spiritul rustic al 
scenei. 

Contele era încântat de veselia oamenilor, la care 
dărnicia sa contribuise într-o mare măsură; cât despre 
Blanche, intră şi ea în joc, împreună cu un tânăr gentilom 
care făcea parte dintre invitaţii tatălui ei. Du Pont o invită şi 
el pe Emily; dar prea îi era trist sufletul ca să poată lua 
parte la această serbare, care îi amintea de cea din anul 
trecut, când tatăl ei trăia, şi de toate întâmplările triste ce 
au urmat. 

Copleşită de amintiri, Emily părăsi în cele din urmă 
poiana şi porni încet prin pădure; sunetele înăbuşite ale 
muzicii, plutind în depărtare, îi alinară treptat gândurile 
triste. Luna arunca o lumină blândă printre ramurile 
copacilor; aerul era înmiresmat şi răcoros; iar Emily, dusă 
pe gânduri, păşea mai departe fără să ştie încotro, până 
când îşi dădu seama că sunetele se stinseră de mult în 
depărtare şi că o tăcere înfricoşătoare se aşternuse în jur, 
în afară de câte o privighetoare, care uneori amăgea 
tăcerea cu 

Triluri dulci, pe ochii-nchişi ai zilei. 

în cele din urmă, se pomeni chiar pe aleea pe care, în 
seara când sosise împreună cu tatăl ei, Michael încercase s- 
o străbată, pentru a găsi un adăpost, şi care era tot atât de 
neîngrijită şi pustie ca şi atunci; căci contele fusese prea 
absorbit de alte reparaţii, pentru a mai porunci să se curețe 
şi această alee; şi drumul era plin de hârtoape, iar ramurile 
încâlcite ale copacilor astupau vederea. 

Cum stătea astfel şi se uita în jur, amintindu-şi de 
emoţiile pe care le încercase cândva aici, i se redeşteptă în 
minte imaginea acelei făpturi ce se furişase printre copaci 
şi nU 
răspunsese chemărilor repetate ale lui Michael; şi imţt ceva 


din teama care o cuprinsese atunci, căci nu era' greu de 
crezut că această pădure adâncă adăpostea uneori tâl 

hari; de aceea, se întoarse şi o porni în grabă spre poiana 
unde îi lăsase pe dansatori, când deodată auzi nişte paşi 
apropiindu-se pe alee; îşi dădu seama că era încă departe 
de ţăranii din poiană, căci nu le auzea glasurile şi nici 
sunetul muzicii, şi grăbi pasul; dar cei ce o urmăreau 
păreau s-o ajungă repede din urmă; în cele din urmă, 
desluşi glasul lui Henri, şi încetini pasul până când acesta 
se apropie. El rămase tare mirat s-o întâlnească atât de 
departe de ceilalţi; şi când ea spuse că lumina dulce a lunii 
o ademenise mai departe decât avusese de gând să 
meargă, o exclamaţie izbucni de pe buzele însoţitorului lui 
Henri, şi lui Emily i se păru că-l aude pe Valancourt vorbind! 
Era într-adevăr el! şi întâlnirea se petrecu astfel cum nu e 
greu de închipuit, între două fiinţe care ţineau atât de mult 
unul la altul şi care fuseseră atâta vreme despărțite. 

În desfătarea acestor clipe, Emily uită de toate 
suferinţele din trecut; iar Valancourt părea să fi uitat că mai 
există altcineva pe lume în afară de Emily; în timp ce 
Henri privea scena în tăcere şi cu multă uimire. 

Valancourt îi puse o mie de întrebări despre ea şi despre 
Montoni, la, care nu era vreme de dat răspuns; dar ea află 
că scrisoarea ei fusese trimisă la Paris, în timp ce el era în 
drum spre Gasconia; unde, în cele din urmă, află de sosirea 
ei în Franţa; şi o porni imediat spre Languedoc. Ajunsese 
prea târziu la mănăstirea de unde îi trimisese ea scrisoarea, 
căci spre marea lui dezamăgire, porţile se închiseseră 
pentru noapte; şi socotind că nu o va putea vedea pe Emily 
până a doua zi, se întorcea spre micul han unde trăsese, ' 
cu gândul de a-i scrie, când se întâlnise cu Henri, cu care 
fusese bun prieten la Paris şi care îl condusese la ea, deşi 
se resemnase în sinea sa că nu o va vedea până a doua zi. 

Emily, împreună cu Valancourt şi Henri, se întoarse acum 
în poiană; unde Henri îl prezentă pe Valancourt contelui; şi 
Emily avu impresia că acesta nu îl primi cu amabilitatea sa 
obişnuită, deşi se părea că nu sunt străini unul de celălalt. 


Valancourt fu poftit, totuşi, să li se alăture la distracţiile din 
seara aceea; şi după ce prezentă contelui omagiile sale, în 
timp ce dansatorii îşi continuau petrecerea, el se aşeză 
lângă Emily şi putură să stea de vorbă în voie. Luminile 
atârnate printre crengile copacilor sub care şedeau îi 
îngăduiau lui Emily să vadă mai bine chipul pe care de 
atâtea ori încercase să şi-l amintească în lipsă, şi îşi dădu 
seama cu părere de rău că era puţin diferit de cel pe care îl 
văzuse ultima dată. Avea în el aceeaşi sclipire a inteligenţei 
şi acelaşi foc; dar pierduse mult din’ 

simplitatea şi ceva din bunăvoința sinceră care îl 
caracterizau de obicei. Rămânea, totuşi, un chip interesant; 
dar 

Emily crezu că observă, uneori, cum neliniştea îi contracta 
trăsăturile şi tristeţea i le împietrea şi alteori cădea într-o 
stare de reverie, din care părea imediăt dornic să fugă, 
izgonind cine ştie ce gând; în timp ce alteori, când îşi 
aţintea ochii spre Emily, un soi de groază părea să-i 
copleşească brusc trăsăturile. In ceea ce o privea pe ea, 
însă, 

Valancourt observa aceeaşi bunătate şi aceeaşi frumuseţe 
simplă care îl încântaseră de când o cunoscuse. Culoarea 
din obraji mai pălise puţin, dar îi rămăsese întreaga 
dulceaţă; şi devenise mai atrăgătoare ca oricând, datorită 
expresiei uşoare de melancolie care i se aşternea uneori pe 
chip, luptându-se cu surâsul. 

O rugă să-i povestească împrejurările mai importante 
care se petrecuseră după ce plecase din Franţa; şi fu 
cuprins pe rând de sentimente de milă şi indignare când 
auzi cât suferise ea din pricina ticăloşiei lui Montoni. De mai 
multe ori, amintind de purtarea lui, dar mai curând având 
grijă să atenueze decât să-i exagereze vina, îl vedea de- 

— Odată că sare de pe locul lui şi face câţiva paşi, de parcă 
s-ar fi învinuit sau ar fi fost copleşit de resentimente. In cele 
câteva cuvinte pe care el i le adresă, vorbi doar de 
suferinţele ei; şi nu dădu deloc atenţie împrejurărilor, pe 
care Emily avu grijă să le facă cât mai desluşite, în care 


pierduse proprietăţile doamnei Montoni şi ce puţine şanse 
avea să le redobândească. In cele din urmă, Valancourt 
căzu pe gânduri; dar apoi păru să fie cuprins de un chin 
lăuntric; şi se îndepărtă iarăşi de lângă ea. Când se 
întoarse, ea îşi dădu seama că era pşlid şi cu ochii în lacrimi 
şi îl rugă drăgăstos să se liniştească. 

— Suferințele mele au trecut acum, zise ea, căci am 
scăpat de tirania lui Montoni; şi te văd sănătos — lasă-mă 
de asemenea să te văd fericit. 

Valancourt era mai frământat ca oricând. 

— Nu sunt demn de tine, Emily, zise el până la urmă. 

Nu sunt demn de tine. 

Emily. Rămase mai impresionată de felul cum rostise el 
aceste cuvinte, decât de înţelesul lor. Işi pironi asupra lui 
privirea, îndurerată şi întrebătoare. 

— Nu te uita aşa la mine, urmă el, întorcând capul şi 
strângând-o demână. Nu pot să îndur privirea ta. 

— Aş fi vrut să te întreb, vorbi Emily pe un ton blând dar 

care-i trăda neliniştea, ce vor să spună vorbele tale, dar 
văd că întrebarea te-ar tulbura prea tare acum. Să vorbim 
despre altceva. Mâine, poate, ai să te mai linişteşti. 
Acum, priveşte pădurea în lumina lunii şi turnurile care se 
desluşesc în depărtare. Pe vremuri îţi plăcea să admiri 
priveliştile frumoase ale naturii; şi te-am auzit adesea 
spunând că darul celor nefericiţi de a găsi mângâiere în 
priveliştile sublime, pe care nu ni le pot interzice nici 
oprimarea şi nici sărăcia, este binecuvântarea inocenților. 

Valancourt păru profund impresionat. 

— Da, spuse el, aveam cândva gustul plăcerilor 
nevinovate şi alese — aveam cândva o inimă neprihănită! 
Apoi, oprindu-se o clipă, adăugă: Ţii minte călătoria pe care 
am făcut-o împreună în Pirinei? 

— Crezi că o pot uita? exclamă Emily. 

— Eu aş vrea să pot! răspunse el; — a fost cea mai 
fericită perioadă din viaţa mea; pe atunci iubeam, cu 
entuziasm, tot ceea ce era într-adevăr măreț şi bun. 

Trecură câteva clipe până când Emily putu să-şi înăbuşe 


lacrimile şi să-şi stăpânească emoția. 

— Dacă tu vrei să uiţi călătoria aceea, zise ea, ar trebui 

să vreau şi eu negreşit s-o uit. Se opri, şi apoi adăugă: 
Mă faci să mă simt tare nenorocită; dar nu e timpul să 
întreb mai mult. Şi totuşi, cum aş putea să cred, chiar şi 
numai o clipă, că eşti mai puţin demn de stima mea decât 
înainte? Am destulă încredere în sinceritatea ta ca să cred 
că, atunci când am să-ţi cer o explicaţie, o să mi-o dai. 

— Da, grăi Valancourt; da, Emily; nu mi-am pierdut încă 
sinceritatea. Dacă aş fi pierdut-o, aş fi ştiut să-mi disimulez 
sentimentele când am aflat despre suferinţele tale 

— Despre virtuțile tale; pe când eu... dar n-am să spun 
mai mult. Nu aveam de gând să spun nici atât — m-am 
pomenit fără voie învinuindu-mă. Spune-mi, Emily, că n-o 
să uiţi călătoria aceea — că nu vrei s-o uiţi — şi voi fi liniştit. 
N-aş vrea să pierd această amintire pentru nimic în lume. 

— Cum spui acum una, şi pe urmă alta! zise Emily; 
dar mi-e teamă că am putea fi auziţi. Să ştii că amintirea 
mea va depinde de a ta: mă voi strădui so uit sau să mi-c 
amintesc, după cum vei face tu. Şi-acum, să mergem să- 
regăsim pe conte. 

p~ 

110 

1 — Spune-mi mai întâi, zise Valancourt, că mă ierți, 
pentru că te-am făcut o clipă să te simți nenorocită în seara 
aceasta, şi că tot ai să mă mai iubeşti. 

— Te iert din toată inima, îi răspunse Emily. lar dacă voi 
continua sau nu să te iubesc, asta o ştii singur mai bine, 
căci îţi dai seama dacă meriţi stima mea. Deocamdată, cred 
că o meriţi. Nu e nevoie să-ţi spun, adăugă ea observându-i 
întristarea, cât m-ar durea să cred altfel... —Tânăra aceasta 
care se apropie este fiica contelui. 

Valancourt şi Emily se duseră acum lângă Blanche şi în 
curând tot grupul, căci li se alăturase contele, fiul său şi 
cavalerul Du Pont, se aşeză la un ospăț, sub frunzişul plăcut 
al arborilor. La o altă masă, şedeau câţiva dintre arendaşii 
mai venerabili ai contelui. Era o masă sărbătorească — 


pentru toţi, în afară de Valancourt şi Emily. 

Când contele se retrase la castel, nu-l pofti şi pe Valancourt 
să-i însoţească, aşa că acesta îşi luă rămas bun de la Emily 
şi se îndreptă spre hanul său solitar. La. Rândul ei, se 
retrase şi ea curând în odaie, unde rămase să chibzu iască, 
neliniştită şi îngrijorată, la atitudinea lui şi la felul cum se 
purtase contele cu el. Era atât de -îngândurată, încât uită 
de Dorothee şi de întâlnirea lor, până spre dimineaţă; 

când, dându-şi seama că bătrâna nu va mai veni, îşi îngădui 
câteva ceasuri de odihnă. 

A doua zi, se întâlni întâmplător cu contele. Într-una din 
plimbările lui, şi începură să vorbească despre serbarea din 
seara trecută, discuţie care le oferi prilejul să pomenească 
despre Valancourt. 

— Este un tânăr talentat, zise contele; l-ai cunoscut 
dinainte, după câte văd? lar când Emily adeveri, el urmă: 
Mi-a fost prezentatja Paris şi mi-a plăcut foarte mult la 
prima noastră întâlnire. 

Se opri, iar Emily prinse să tremure, între dorinţa de a 
afla mai multe şi teama de a nu-i arăta contelui cât de 
interesată este de acest subiect. 

— Aş putea să te întreb, zise el în cele din urmă, de când 
îl cunoşti pe domnul Valancourt? 

— Îmi permiteţi să aflu şi eu pricina acestei întrebări, 
domnule? zise ea; şi atunci vă voi răspunde imediat. 

— Fireşte, zise contele; şi e un lucru drept. Am să-ţi spun. 
Nu pot să nu constat că domnul Valancourt te admiră. 
Bineînţeles, lucrul nu are nimic extraordinar: oricine te vede 
nu poate să facă altfel. Să nu crezi că acestea sunt doar 
laude obişnuite’: vorbesc sincer. De ceea ce mă tem, însă, 
este că-l socoteşti un admirator privilegiat! 

— De ce vă temeţi de asta, domnule? îl întrebă Emily, 
căutând să-şi ascundă emotia. 

— Pentru că, răspunse contele, nu-l socotesc demn de 
favoarea dumitale. 

Emily, profund răscolită; îl rugă să-i explice mai lămurit. 

— Am să-ţi explic, zise el, dacă ai să mă crezi că nimic 


altceva decât interesul puternic pentru binele dumitale m-a 
putut îndemna la această afirmaţie. 

— Se cuvine s-o cred, domnule, replică Emily. 

— Dar hai să ne aşezăm sub copacii aceştia, continuă 
contele, văzându-i paloarea chipului. lată o bancă — stai şi 
odihneşte-te. Se aşezară, şi contele urmă: Multe tinere fete, 
în situaţia dumitale, ar putea socoti purtarea mea cu 
această ocazie, şi cunoscându-te de atâta puţină vreme, 
mai degrabă insolentă, decât prietenoasă. Dar din câte am 
observat, studiindu-ţi firea şi inteligenţa, nu mă tem că vei 
lua această atitudine. Cunoştinţa noastră este de scurtă 
durată, dar destul de lungă ca să te stimez şi să simt un viu 
interes pentru fericirea dumitale. Meriţi să fii foarte fericită, 
şi sunt încredinţat e. A vei fi. 

Emily oftă uşor şi se înclină, mulţumindu-i. După o scurtă 
pauză, contele urmă: 

— Sunt într-o situaţie neplăcută; dar întrucât îţi Vreau 
binele, prilejul de a-ţi fi de folos mă face să nu ţin seama de 
considerente mai neînsemnate. Vrei să-mi povesteşti cum |- 
ai cunoscut pe cavalerul Valancourt, dacă subiectul nu e 
prea dureros? 

Emily îi povesti' pe scurt întâmplarea, relatându-i că se 
cunoscuseră în prezenţa tatălui ei; şi apoi îl rugă stăruitor 
să nu şovăie în a-i împărtăşi ceea ce ştia; contele îşi dădu 
seama de emoția intensă cu care se lupta ea şi, privind-o 
cu compasiune şi  duioşie, se întrebă cum să-i 
comuniceceea ce avea de spus fără s-o îndurereze prea 
tare. 

— Cavalerul Valancourt şi cu fiul meu, zise el, s-au 
cunoscut în casa unui camarad ofiţer, unde l-am cunoscut şi 
eu, şi l-am invitat la mine ori de câte ori i-ar fi fost voia. 

Nu ştiam pe atunci că se împrietenise cu o ceată de 
pierdevară, o ruşine a speciei umane, care trăiau din jafuri 
şi îşi petreceau viaţa într-un desfrâu neîncetat. Întrucât 
cunoşteam pe câţiva dintre membrii familiei cavalerului 
care trăiau la Paris, îmi închipuisem că era o garanţie 
suficientă pentru a-l primi în casa mea. Dar văd că nu te 


simţi bine; 

— Mai degrabă aş renunţa la acest subiect. 

— Nu, domnule, zise Emily; vă rog să continuaţi. Sunt 
doar profund întristată. 

— Doar! sublinie contele, cu înţeles. În orice caz, am să 
continui. Curând am aflat că părtaşii lui la viaţa de 
stricăciune îl târâseră spre mari cheltuieli şi că el nu avea 
nici puterea şi nici intenţia să se despartă de ei. Pierdea 
mari sume de bani la masa de joc; a prins patima jocului; 
şi s-a ruinat. l-am căutat prietenii, şi le-am vorbit cu 
blândeţe despre această situaţie, şi ei mi-au destăinuit că l- 
au dojenit până. S-au săturat. Mai târziu am aflat că, ţinând 
seama de talentele lui la jocurile de noroc, care îl făceau să 
câştige când nu dădea peste vreun trişor iscusit, banda 
aceea l-a iniţiat în tainele îndeletnicirilor lor, dându-i şi o 
parte din profiturile lor. 

— Cu neputinţă! exclamă Emily; dar, iertaţi-mă, domnule, 
nu ştiu ce spun; puneţi-o pe seama tulburării mele. Nu pot, 
nu pot crede că aţi fost corect informat. 

Neîndoielnic, cavalerul are duşmani care l-au ponegrit. 

— Aş fi fericit să pot crede astfel, răspunse contele; 
dar nu pot. Nimic, în afară de certitudine şi de grija pentru 
binele dumitale, n-ar fi putut să mă îndemne la relatarea 
unor lucruri atât de neplăcute. 

Emily tăcu. Îşi aduse aminte de ceea ce îi spusese 
Valancourt în seara trecută, dezvăluind mustrările lui de 
conştiinţă şi părând să adeverească istorisirea contelui. 
Totuşi, nu avea destulă tărie să accepte această 
convingere; inima îi era sfâşiată de chinuri doar la simpla 
bănuială a vinovăţiei lui şi nu putea îndura s-a creadă. 

După o lungă tăcere, contele spuse: 

— Îmi dau seama că nu eşti convinsă şi te înţeleg. E 
nevoie să aduc o dovadă în sprijinul celor afirmate; idar n-o 
pot face, fără a primejdui pe cineva care mi-e foarte drag. 

— Care e primejdia de care vă temeţi, domnule? zise 
Emily. Dacă îmi este în putere să o împiedic, vă puteţi 
încrede fără grijă în onoarea mea. 


— Pe onoarea dumitale ştiu că mă pot bizui, zise contele; 
dar mă pot oare încrede în tăria dumitale? Crezi că poţi 
rezista stăruitelor unui admirator privilegiat când pledează 
distrus în faţa cuiva care-i răpeşte fericirea? 

— Nu voi fi expusă unei astfel de ispite, domnule, zise 
Emily cu o mândrie plină de modestie; căci nu pot să-l mai 
socot privilegiat pe cineva pe care fiu-l mai stimez, îmi dau, 
totuşi, din toată inima, cuvântul. 

Lacrimile însă nu prea se potriveau cu prima afirmaţie; 
şi ea simţea că doar trecerea timpului şi strădanii mari vor 
putea şterge o afecţiune ce se formase pe temelia stimei 
virtuoase şi crescuse ajutată de obişnuinţă şi greutăţi. 

— Mă voi încrede'atunci în dumneata, zise contele; 
căci convingerea este neapărat trebuincioasă pentru 
liniştea dumitale viitoare, şi nu poate; fi dobândită, după 
câte văd, fără această încredere. Fiul meu a văzut de multe 
ori, cu propriii săi ochi, cât de greşită era purtarea 
cavalerului; 

Şi era foarte aproape să fie târât şi el în greşeală. A fost de 
fapt, împins să săvârşească multe fapte nesocotite, dar l- 
am salvat de la vinovăţie şi ruină. Judecă deci, domnişoară 
St. Aubert, dacă un tată, care era pe cale de a-şi pierde 
singurul fiu din pricina pildei cavalerului, nu are, din 
convingere, motiv să-i prevină pe cei pe care-i sti- 

— Mează, ca să nu-şi încredinţeze fericirea pe asemenea 
mâini. L-am văzut eu însumi pe cavaler luând parte la jocuri 
de noroc pe mize mari, alături de oameni de care aproape 
mă înfioram când îi priveam. Şi dacă tot te mai îndoieşti, 
poţi să-l întrebi pe fiul meu. 

— Nu mă pot îndoi de ceea ce aţi văzut cu ochii 
dumneavoastră, replică Emily, copleşită de durere; sau de 
afirmaţiile pe care le faceţi. Dar poate că Valancourt a fost 
doar târât într-o nesăbuinţă trecătoare, care nu se va mai 
repeta niciodată. Dacă aţi fi cunoscut cât de corecte erau 
principiile lui mai înainte, aţi înţelege cât de greu îmi vine 
să cred acum că m-am înşelat. 

— Din păcate, observă contele, ne este greu să credem 


ceea ce ne face să ne simţim nefericiţi. Dar n-am să te 
amăgesc cu linguşeli şi speranţe false. Ştim cu toţii cât de 
tare poate subjuga viciul jocurilor de noroc şi cât de greu 
poţi să scapi de această obişnuinţă. Cavalerul ar putea, 
eventual, să-şi revină pentru un timp; dar va recădea 
curând în rătăcire — căci teamă mi-e nu numai că lanţurile 
obişnuinţei vor fi mai puternice, dar şi că moralul său e 
depravat. Şi — de ce ţi-aş ascunde că jocul nu este singurul 
său viciu? — cavalerul pare să aibă înclinare pentru orice 
plăcere vicioasă. 

Contele şovăi şi se opri, în timp ce Emily se străduia să-şi 
ţină firea, aşteptând cu şi mai mare tulburare ceea ce avea 
să urmeze. Tăcerea se prelungi, în timpul căreia contele 
păru să se frământe foarte tare. În cele din urmă spuse: 

— Ar fi doar o dovadă de cruzime din partea mea să am 
delicateţea de a păstra tăcerea — aşa că am să te înştiinţez 
că nesăbuinţa cavalerului l-a adus de două ori în închisorile 
Parisului; de unde a fost eliberat în cele din urmă, după 
cum mi s-a spus dintr-un izvor pe care nu-l pun la îndoială, 
de către o binecunoscută contesă din Paris, cu care 
continua să stea împreună atunci când am plecat eu din 
Paris. 

Şi iarăşi se opri; dar uitându-se la Emily, o văzu 
schimbată la faţă, gata să cadă de pe bancă. O prinse la 
timp, dar ea îşi pierduse cunoştinţa, şi contele începu să 
strige după ajutor. Se aflau însă prea departe pentru a fi 
auziţi de slujitorii de la castel, iar lui îi era teamă s-o lase 
singură şi să se ducă după ajutor, dar nu ştia cum l-ar 
putea obţine altminteri; până când, zări o fântână în 
apropiere; o rezemă atunci pe Emily de copacul sub care 
şezuse şi se duse după apă. larăşi se găsi în încurcătură, 
căci nu avea nimic prin preajmă în care să-i aducă apă; dar 
în timp ce se uita la ea tot mai îngrijorat, i se păru că 
începea să revină la viaţă. 

Trecu mult însă până să-şi revină cu totul, şi atunci se 
pomeni sprijinită — nu de conte — ci de însuşi Valancourt, 
care o privea cu teamă şi îngrijorare şi care îi vorbi cu 


glasul tremurând de nelinişte. La auzul glasului său atât de 
binecunoscut, ea ridică ochii; dar îi închise imediat şi iarăşi 
îşi pierdu cunoştinţa. 

Contele, cu o privire întrucâtva severă, îi făcu semn să se 
retragă; dar cavalerul nu făcea decât să ofteze adânc şi să 
rostească numele lui Emily, ducându-i iar apă la buze. 

Când contele îşi repetă gestul, însoţindu-l şi de cuvinte, 
Valancourt îi răspunse cu o privire de adâncă indignare, 
refuzând s-o părăsească pe Emily până când nu-şi va 
reveni, sau s-o lase, măcar o clipă, în grija altuia. Imediat 
însă conştiinţa păru -să-l înştiinţeze asupra discuţiei ce 
avusese loc între conte şi Emily, şi privirea îl fulgeră cu 
indignare;'dar, repede înăbușită, ea fu urmată de expresia 
unui chin profund, la vederea căruia contele îl privi mai 
degrabă cu milă decât cu ostilitate, iar Emily, revenindu-şi, 
rămase atât de impresionată, încât izbucni în lacrimi; dar şi 
le înăbuşi repede şi, străduindu-se să-şi ascundă starea de 
slăbiciune, se ridică, îi mulţumi contelui şi lui Henri, 

* care intrase în grădină împreună cu Valancourt, pentru 
grija pe care i-o arătaseră şi o porni spre castel fără să-l ia 
în seamă pe Valancourt; care, cu inima strânsă văzându-i 
purtarea, exclamă cu glas slab: 

— Doamne! curii de-am meritat aşa ceva? Ce s-o fi spus 
oare despre mine încât să provoace această schimbare? 

Emily, fără să răspundă, dar cu o emoție crescândă, grăbi 
pasul. 

— Ce te-a tulburat astfel, Emily? zise el, continuând să 
meargă alături de ea. Stai câteva clipe de vorbă cu mine, te 
implor; mă faci să mă simt tare nenorocit! 

Cu toate că aceste vorbe fură rostite cu glas scăzut, 
contele le auzi şi îi răspunse imediat că domnişoara 
St. Aubert nu se simţea în stare în momentul acela să 
poarte o conversaţie, dar că îi făgăduia că ea îl va primi pe 
domnul Valancourt a doua zi, dacă se va simţi mai bine, 

Valancourt se făcu roşu la faţă; îl privi cu aroganță pe 
conte, şi apoi pe Emily cu o expresie întâi de uimire, apoi 
de durere şi în fine implorând-o, din ochi, şi ea îl înţelese şi 


nu-i putu rezista; de aceea, spuse încet: 

— Mâine am să mă simt mai bine şi, dacă vrei să ac- 

Cepţi permisiunea domnului conte, am să te primesc 
atunci. 

— Să mă primeşti! exclamă Valancourt, aruncând 
contelui o privire în care se amesteca trufia cu indignarea; 
dar apoi, părând să-şi vină în fire, adăugă: Dar am să vin, 
doamnă; am să accept permisiunea domnului conte. 

Când ajunseră la uşa castelului, el şovăi o clipă, căci 
indignarea îi trecuse; şi apoi, cu o privire de duioşie şi 
durere atât de elocventă, încât îi frânse inima lui Emily, îşi 
luă rămas bun şi, înclinându-se uşor spre conte, dispăru. 

Emily se retrase în odaia ei, cu inima mai grea decât o 
simţise vreodată până atunci. Se strădui să-şi amintească 
tot ce-i spusese contele, să chibzuiască în ce măsură 
puteau fi adevărate faptele de care el era convins şi să 
hotărască asupra atitudinii ei viitoare faţă de Valancourt, 
Dar când încercă să se gândească, mintea refuză să i se 
mai supună, şi nu putu. Face altceva decât să-şi simtă 
nefericirea. O clipă crezu chiar că Valancourt nu era acelaşi 
cu omul pe care-l 
iubise cu atâta duioşie — încât doar gândindu-se la el 
izbutise să reziste în vremurile de restrişte, mângâindu-se 
cu speranţa unor zile mai fericite — ci un om de nimic, 
depravat, pe care trebuia să se obişnuiască a-l privi cu dis- 
Pret — dacă nu-l va putea uita. Apoi, neputând îndura un 
asemenea gând, îl respinse, căci nu-l putea crede capabil 
de o purtare ca cea pe care o descrisese contele; îşi zise că 
el îi fusese descrii nefavorabil de vreun duşmah viclean; şi 
în unele momente punea la îndoială chiar şi integritatea 
contelui, bănuindu-l de cine ştie ce motive egoiste care-l 
împingea s-o despartă de Valancourt. Dar rătăcirea aceasta 
nu dură decât o clipă; despre caracterul contelui îl auzise 
vorbind pe Du Pont şi multe alte persoane, şi avusese şi ea 
prilejul să-l observe, şi astfel judecata o ajută să alunge 
această bănuială. Chiar dacă n-ar fi avut încredere în conte, 
părea să nu existe niciun motiv care să-l determine la o 


purtare atât de perfidă şi de crudă. Şi gândindu-se mai 
bine, i se spulberă şi speranţa că Valancourt îi fusese doar 
descris contelui în aceste culori negre — deoarece contele îi 
destăinuise că vorbea în primul rând din propriile sale 
observaţii şi din experienţa fiului său. 

Aşadar, trebuia să se despartă de Valancourt, pentru 
totdeauna! — căci ce fericire sau tihnă ar putea ea aştepta 
de la un om ale cărui gusturi degenerează în înclinații 
josnice şi căruia viciul îi devenise obişnuinţă? un om pe 
care nu mai putea să-l stimeze, deşi amintirea felului său 
de a fi de odinioară şi obişnuinţa îndelungată de a-l iubi o 
vor împiedica multă vreme să-l dispreţuiască! 

„O, Valancourt! ar fi vrut să exclame, după ce am fost 
despărțiți atâta vreme, ne revedem doar pentru a fi 
nenorociţi! — doar pentru a ne despărţi pentru totdeauna!“ 

în tot tumultul din sufletul ei, cât de bine îşi amintea de 

aparenta candoare şi simplitate a purtării lui din seara 
trecută; şi, dacă ar fi îndrăznit să se încreadă în inima ei. 
atitudinea lui i-ar fi trezit mari speranţe. Totuşi, nu se putea 
hotărî să-l alunge pentru totdeauna, înainte de a avea şi 
alte dovezi despre purtările sale nevrednice; dai nu vedea 
cum ar fi cu putinţă să le obţină — în împrejurarea că 
existau într-adevăr şi dovezi în favoarea lui. 
Asupra unui lucru însă trebuia să se hotărască; şi era 
aproape decisă să se călăuzească, în părerea pe care şi-o 
va face, numai după felul cum va primi Valancourt aluziile 
ei cu privire la purtarea lui din ultimul timp. 

Astfel trecură orele până la masa de prânz; când Emily, 
luptând împotriva durerii ce-i sfâşia inima, îşi şterse 
lacrimile şi cobori alături de ceilalţi la masă; în timpul căreia 
contele o trată cu cele mai gingaşe atenţii, pe când contesa 
şi domnişoara Bearn. După ce se uitară o clipă surprinse la 
înfăţişarea ei abătută, începură ca de obicei să flecărească; 
iar Blanche o întrebă din ochi pe prietena ei, care nu putu 
decât să-i răspundă cu un surâs trist. 

După prânz, Emily se retrase cât putu mai repede, 
urmată de Blanche: şi când aceasta o întrebă stăruitor ce 


se întâmplase, nu fu în stare să-i răspundă şi o rugă s-o 
cruţe şi să nu mai insiste în privinţa motivului deprimării ei. 
ii venea greu acum să stea de vorbă despre orice, încât 
până la urmă renunţă; iar Blanche o lăsă în pace, 
îndurându-se de suferinţa pe care vedea că nu-i stă în 
putinţă s-o aline, în sinea ei, Emily se hotărâse ca, într-o zi 
sau două, să se întoarcă la mănăstire; căci în starea de 
spirit în care se afla acum, îi era greu să suporte tovărăşia 
oricui, mai cu seamă a contesei şi a domnişoarei Bearn. In 
singurătatea mănăstirii, susţinută şi de bunătatea stareţei, 
nădăjduia sătşi regăsească liniştea sufletească, puţind să 
primească astfel resemnată ceea ce, vedea ea limpede 
acum. Se va întâmpla în curând. 

Dacă l-ar fi pierdut pe Valancourt prin moarte, sau dacă l- 
ar fi văzut căsâtorindu-se cu o altă femeie, se gândi ea, i-ar 
fi pricinuit mai puţină durere decât convingerea ticăloşiei 
lui, care-l va duce la pierzanie, răpindu-i până şi imaginea 
pe care de atâta timp şi-o făurise în inima ei. Aceste 
gânduri dureroase îi fură întrerupte o clipă de un bilet pe 
care i-l trimisese Valancourt, scris într-o evidentă tulburare 
sufletească, prin care o ruga să-i permită s-o vadă în seara 
aceea, şi nu în dimineaţa următoare — dar rugămintea lui îi 
pricinui o frământare atât de mare, încât nu fu în stare să-i 
răspundă. Ar fi vrut să-l vadă, ca să sfârşească cu starea ei 
de nesiguranţă, dar se temea de întâlnire; şi neputând să 
hotărască singură, în cele din urmă îi ceru o întrevedere de 
câteva clipe contelui în bibliotecă; 
unde îi înmână biletul şi îi ceru sfatul. După ce-l citi, contele 
o sfătui că, dacă se simţea destul de bine ca să suporte 
întrevederea, ar fi mai bine să aibă loc în seara aceea, 
întrucât le-ar aduce uşurare amândurora. 

— Afecţiunea lui pentru dumneata nu poate fi pusă la 
îndoială, adăugă contele; pare atât de abătut, iar 
dumneata, buna mea prietenă, eştiatât de mâhnită — încât 
cu cât mai repede se lămuresc lucrurile, cu atât mai bine. 

Emily îi răspunse aşadar lui Valancourt că îl va primi; 
şi apoi făcu apel la toată tăria şi calmul ei ca să îndure 


scena ce se apropia — o scenă atât de dureros diferită de 
aceea la care se aşteptase! 

CARTEA A IV-A 

CAPITOLELE | — Il 

În întrevederea pe care ti are cu Valancourt, Emily îi 
comunică hotărârea ei de a se despărţi definitiv de el, 
hotărâre pe care acesta, cu toată disperarea şi remuşcările 
lui, nu poate să i-o zdruncine. A doua zi ei se mai întâlnesc 
încă o dată şi îşi iau un ultim rămas bun. 

CAPITOLUL III 

Dar nu-i lucru firesc, nici sunet 
Știut pe-acest pământ... 

SHAKESPEARE — Furtuna 

Ne întoarcem acum la Montoni, a eăruffurie şi a cărui 
dezamăgire se risipiră curând în preocupări mai actuale 
decât cele pricinuite de nefericita Emily. Prădăciunile sale 
depăşind limitele obişnuite, şi atingând proporţii pe care 
nici şovăiala senatului de negustori al Veneţiei de atunci şi 
nici speranţa că vor primi ajutorul lui nu le îngăduia să 
închidă ochii asupra lor — s-a luat hotărârea să i se ia 
puterea şi în acelaşi timp să i se dea pedeapsa pentru 
fărădelegile săvârşite. În timp ce trupele destul de 
numeroase aşteptau ordinul să pornească spre Udolpho, un 
tânăr ofiţer, îndemnat în parte de resentimentul pentru cine 
ştie ce prejudiciu adus de Montoni şi în parte de speranţa 
de a se distinge, ceru o întrevedere cu dregătorul care 
conducea această acţiune. li arătă acestuia că, prin poziţia 
sa; castelul Udolpho era prea puternic pentru a fi cucerit 
prin luptă deschisă, decât după operaţii deosebit de 
anevoioase; că Montoni îşi dovedise în ultimul timp 
priceperea de a adăuga la întărirea fortificațiilor toate 
avantajele unui comandant destoinic; că trupe atât de 
numeroase ca cele destinate expediției nu se puteau 
apropia de Udolpho fără ştirea lui; şi că nu era spre cinstea 
republicii să folosească o parte atât de mare din forţele ei 
regulate, timp de o perioadă atât de lungă cât va dura 
asediul castelului Udolpho, pentru a ataca o mână de 


bandiți. Scopul expediției, socotea el, ar putea fi atins mult 
mai sigur şi mai repede îmbinând şiretenia cu forţa. Exista 
posibilitatea de a da peste Montoni, împreună cu banda sa, 
în afara-zidurilor castelului şi de a-i ataca atunci; sau 
puteau să se apropie de fortăreață cu fereală, aşa cum se 
mişcă cetele mai mici şi să profite fie de trădarea, fie de 
neglijenţa  vreunuia din bandă, năpustindu-se pe 
neaşteptate asupra tuturor, chiar în castelul Udolpho. 

Sfatul a fost ascultat cu seriozitate, şi ofiţerul care îl 
dăduse primi comanda trupelor pe care le ceruse în acest 
scop. Primele lui eforturi se mărginiă deci la pregătirea 
uneltirilor. Aşteptă în apropiere de Udolpho până când îşi 
asigură sprijinul unor condottieri, dintre care niciunul nu 
şovăia la gândul de a-l pedepsi pe tiranicul lor stăpân şi de 
a-şi asigura iertarea din partea senatului republicii. Află de 
asemenea numărul trupelor lui Montoni, care sporise mult 
după ultimele succese repurtate, în curând, planul fu 
închegat. 

Api-opiindu-se cu oamenii săi şi primind parola şi alte 
forme de sprijin de la prietenii pe care şi-i făcuseră în 
castel, izbuti pe de o parte să-l surprindă cu o ceată de 
ostaşi pe Montoni şi ofiţeri săi chiar în încăperile lor, iar pe 
de altă parte să cucerească cu alţi oameni întreaga 
garnizoană, după o luptă destul de uşoară. Printre cei 
capturați împreună cu Montoni se afla şi Orsino, ucigaşul, 
care i se alăturase de când venise prima dată la 
Udolpho; locul unde se ascundea acesta fusese dezvăluit 
senatului de către contele Morano, după încercarea lui 
nereuşită de a o elibera de acolo pe Emily. De fapt, scopul 
expediției fusese în parte de a-l prinde pe Orsino, întrucât 

y; 

123 

ucisese un membru al senatului; şi succesul ei îi mulţumi 
într-alât pe senatori, încât Morano fu imediat eliberat, cu 
toate bănuielile politice pe care Montoni, prin învinuiri 
secrete, le stârnise împotriva lui. Fapta de arme fusese 
săvârşită atât de repede şi de uşor încât nu atrase 


curiozitatea şi nici măcar, nu-şi găsi loc în vreunul din 
documentele publicate ale epocii; astfel încât Emily, / care 
rămăsese în Languedoc, nu află nimic despre înfrângerea şi 
totala umilire a fostului ei prigonitor.» 

Toată fiinţa ei era acum preocupată de frământări pe 

care niciun efort de voinţă nu fusese în stare să le 
potolească. lar contele de Villefort, care încercase din toată 
inima să i le aline prin tot felul de atenţii, o lăsa uneori în 
singurătatea pe care şi-o dorea; alteori o ducea la petreceri 
în casele unor prieteni şi o ferea cât putea mai mult de 
întrebările iscoditoare şi de mustrările contesei. 
O invita adesea la plimbări împreună cu el şi fiica sa, în 
timpul cărora purta numai discuţii potrivite cu gustul ei, 
fără a avea aerul că o face dinadins, străduindu-se astfel 
să-i abată treptat gândurile de la amărăciunea care o 
chinuia şi să-i trezească alte preocupări. Emily, care vedea 
în el prietenul şi ocrotitorul luminat al tinereţii ei, începu 
curând să nutrească pentru conte afecțiunea tandră a unei 
fiice, iar pentru ti-năra ei prietenă Blanche, a cărei bunătate 
şi simplitate compensa lipsa unor calităţi mai strălucite, să 
aibă simţăminte de soră. 

Avea să mai treacă multă vreme până când îşi va abate 
destul gândurile de la Valancourt, pentru a asculta 
povestirea făgăduită de bătrâna Dorothee, care-i trezise 
cândva atât de tare curiozitatea; dar, în cele din urmă, 
Dorothee îi aduse aminte şi Emily o rugă să vină în noaptea 
aceea în odaia ei. 

Dar mintea îi era atât de prinsă de alte gânduri, încât 
curiozitatea îi slăbi; şi bătaia în uşă a lui Dorothee, îndată 
după miezul nopţii, o surprinse de parcă n-ar fi aşteptat-o. 

— lată-mă, în sfârşit, domnişoară, zise ea; mă întreb de 
ce mi-or fi tremurând atât de tare bătrânele mele picioare 
în noaptea asta. De vreo două ori era să cad jos. 

Emily o aşeză pe un scaun şi o lăsă să-şi vină în fire 
înainte de a începe să-i spună povestea care o adusese 
acolo. 

— Vai! zise Dorothee, cred că gândul ăsta m-a tulburat 


atât. Venind încoace, am trecut şi pe lângă odaia în care a 
murit scumpa mea stăpână; şi era atâta tăcere şi beznă în 
jurul meu, încât aproape mi s-a părut c-o văd, aşa cum era 
ea pe patul de moarte. 

Emily îşi trase un scaun lângă Dorothee, care urmă: 

— Sunt aproape douăzeci de ani de când doamna 
marchiză a venit ca mireasă la castel. Oh! îmi aduc aminte 
ca acum cum arăta când a intrat în sala cea mare, unde 
noi, slujitorii, stăteam adunaţi ca să-i urăm bun venit; şi ce 
fericit părea domnul marchiz! Ah! cine-ai fi crezut atunci? — 
Dar, cum spuneam, ma'mselle, mi s-a părut că marchiza, 
cu tot aerul ei dulce, nu părea fericită în sinea ei; asta i-am 
şi spus bărbatului meu, şi el zicea că e doar o închipuire. 
Aşa că n-am mai scos un cuvânt, dar am luat aminte. 
Doamna marchiză ' avea pe atunci vârsta dumneavoastră 
şi, după cum mi se pare, chiar semăna foarte mult. Ei, şi 
domnul marchiz ţinea pe atunci casa deschisă şi dădea 
petreceri cum nu s-a mai văzut, şi era atâta veselie, cum n- 
a mai fost niciodată de-atunci la castel. Eu eram mai tânără 
pe vremea aceea, ma'mselle, decât acum, şi eram cea mai 
veselă dintre toţi. 
îmi aduc aminte cum am dansat odată cu Philip, 
majordomul, şi aveam o rochie, trandafirie cu panglici 
galbene şi o bonetă, nu ca cele care se poartă acum, ci 
foarte plisată şi cu panglicuţe de jur împrejur. Imi şedea 
într-adevăr foarte bine: — domnul marchiz mi-a şi spus-o. 
Ah! pe atunci era un om atât de bun — cine ar fi crezut că 
el... 

— Dar marchiza,. Dorothee, zise Emily; îmi vorteai 
despre. Ea. 

— Oh, da, despre doamna marchiză; mi se părea că nu, 
era prea fericită în sinea ei; şi odată, curând după 
căsătorie, am surprins-o plângând în odaia ei; dar când m-a 
văzut, şi-a şters ochii şi s-a prefăcut că zâmbeşte. 

N-am îndrăznit atunci s-o întreb ce se întâmplase'; dar a 
doua oară când am văzut-o plângând, am întrebat-o, şi am 
văzut că nu i-a plăcut — aşa că n-am mai zis nimic. 


Am aflat, mai târziu cum stăteau lucrurile. Tatăl ei, se pare, 
o silise să se mărite cu domnul marchiz pentru banii lui; dar 
exista un alt nobil, sau un cavaler, pe care ea îl plăcea şi 
care o iubea foarte mult; şi ea se tot frământa pentru că îl 
pierduse, aşa cred; dar nu mi-a spus-o niciodată. Stăpână 
mea încerca mereu să-şi ascundă lacri- 

U mile, în faţa marchizului; şi nu o dată am văzut-o, după 
ce stătuse tare mâhnită, cum faţa îi devenea liniştită şi 
dulce când intra el în odaie! Dar stăpânului i se năzărea 
deodată, şi atunci se întuneca şi parcă-l rodea ceva, şi 
uneori era foarte pornit împotriva stăpânei mele. Asta o 
mâhnea tare mult, după cum vedeam, fiindcă ea nu s-ar fi 
plâns pentru nimic în lume; şi încerca cu atâta blândeţe să-i 
facă pe plac şi să-i descreţească fruntea, încât mi se rupea 
inima. Dar el era om aprig şi uneori o cam repezea; şi 
atunci, când vedea că totul e zadarnic, buna mea stăpână 
se ducea în odaia ei şi plângea! — o auzeam din 
anticameră, sărmana de ea! dar rareori mă încumetam să 
mă duc la ea. Îmi ziceam uneori că stăpânul era gelos. 
Fireşte, stăpână mea era foarte admirată, dar avea sufletul 
prea curat ca să merite să fie. Bănuită. 

Printre atâţia şi atâţia cavaleri care veneau pe la castel, era 
unul pe care întotdeauna l-am socotit potrivit pentru 
stăpână mea; era nespus de curtenitor şi foarte inimos; 

şi părea să aibă atâta gingăşie în tot ce făcea sau spunea, 
îmi dădeam seama că, de câte ori era de faţă, marchizul 
părea mai întunecat şi stăpână mea mai gânditoare; şi mi-a 
intrat în cap că acesta era cavalerul cu care ar fi trebuit să 
se căsătorească, dar n-am putut afla cu siguranţă. 

— Care era numele cavalerului, Dorothee? întrebă 
Emily. 

— Oh, asta n-am să v-o destăinuiesc, ma'mselle, căci s-ar 
putea să ne ajungă o mare năpastă. Am auzit odată de la 
cineva, care între timp a murit, că marchiza nu era după 
lege soţia marchizului, fiindcă se căsătorise mai înainte în 
taină cu gentilomul la care ţinea atât de mult, şi i-a fost 
teamă să-i mărturisească tatălui ei, care era un om cu 


inima de piatră; dar nu cred că e adevărat şi pot să vă spun 
că n-am dat niciodată crezare vorbelor ăstora. 

După cum vă spuneam, marchizul umbla tot timpul 
întunecat când cavalerul de care vorbeam era la castel; 

şi până la urmă, tare nefericită era stăpână mea din pricina 
purtării lui aspre. Cu vremea, el n-a mai chemat oaspeţi la 
castel şi a silit-o să trăiască aproape fără. Niciun suflet de 
om lângă ea. Eu eram singura ei slujitoare şi vedeam cât 
suferă; dar nu se plângea niciodată. După ce a trecut aşa 
aproape un an, stăpână mea s-a îmbolnăvit, şi am crezut că 
din pricina supărării îndelungate — dar vai L 

mă tem că era ceva mult mai rău. 

— Mai rău, Dorothee"? se minună Emily. Este oare cu 
putinţă? 

— Mă tem că da, domnişoară; au fost lucruri ciudate. 

Dar am să spun doar ce: s-a întâmplat. Domnul marchiz... 

— Ssst, Dorothee, ce sunete sunt astea? întrebă 
Emily. 

Dorothee se schimbă la faţă; şi pe când amândouă 
tăcură ca să asculte, auziră în liniştea nopţii o muzică de o 
neobişnuită dulceaţă. 

— Sunt sigură că am mai auzit glasul acesta! zise în cele 
din urmă Emily. 
| — Eu l-am auzit adesea şi La aceeaşi oră, vorbi 
Dorothee cu glas solemn; şi dacă duhurile cântă — atunci 
nu mă îndoiesc că este muzica unuia dintre dun! 

Pe măsură ce sunetele se auzeau mai aproape, Emily le 
recunoscu, fiind aceleaşi pe care le auzise la moartea 
tatălui ei; şi fie din pricină că-i aminteau de acel eveniment 
trist, fie că o cuprinse o spaimă superstiţioasă, oricum se 
simţi atât de impresionată, încât aproape că-şi pierdu 
cunoştinţa. 

— Cred că v-am mai spus, domnişoară, urmă Dorothee, 
că prima dată când am auzit muzica asta a fost curând 
după moartea stăpi, nei mele. Ce bine îmi amintesc de 
noaptea aceea! 

— la aminte! începe iar! zise Emily; să deschidem 


fereastra şi să ascultăm. 

O  deschiseră; dar sunetele se pierdură treptat în 
depărtare, şi totul rămase din nou învăluit în tăcere; 
de parcă le-ar fi absorbit pădurea; şi coroanele copacilor se 
desluşeau pe cerul senin, în timp ce restul priveliştii era 
învăluit de întunericul nopţii, îngăduind totuşi ochiului să 
zărească vag câte ceva în grădina de dedesubt. 

Emily se rezemă de fereastră, privind cu spaimă şi 
nelinişte la bezna de dedesubt, şi apoi la bolta senină de 
deasupra, luminată doar de stele, iar Dorothee, cu glas 
scăzut, îşi depănă mai departe povestea. 

— Aşa cum ziceam, ma'mselle, îmi aduc bine aminte 
când am auzit prima dată muzica asta. Era într-o noapte, ia 
puţină vreme după moartea stăpânei mele, şi rămăsesem 
trează mai târziu ca de obicei; şi nu ştiu cum s-a făcut, dar. 
Mă gândisem mult la biata mea stăpână şi la noaptea de 
jale când se prăpădise. Castelul era cufundat în tăcere, şi, 
cum odaia în care mă aflam era destul de departe de 
ceilalţi slujitori şi mă tot gândisem numai la lucruri triste, 
tare abătută mai eram, şi măsimţeam singură şi părăsită, şi 
trăgeam întruna eu urechea doăr-doar oi auzi vreun sunet 
în castel; căci după cum bine ştiţi, 

m 
ma'mselle, când îi auzi pe alţii mişcându-se prin jur, parcă 
nu mai ţi-e aşa de frică. Dar toţi slujitorii se culcaseră, şi eu 
stăteam şi mă tot gândeam, până când mi s-a făcut frică şi 
să mă uit în jur prin odaie, şi chipul sărmanei mele stăpâne 
îmi venea mereu în minte, cum am văzut-o pe patul de 
moarte; şi de câteva ori mi s-a părut chiar că o văd în faţa 
mea — când deodată am auzit muzica aceea dulce! Părea 
să vină chiar de sub fereastra mea, şi n-am să uit niciodată 
ce-am simţit. Nu aveam putere să mă mişc de pe scaun. Şi- 
apoi, mi s-a părut că era chiar glasul scumpei mele 
stăpâne, şi mi-au dat lacrimile. O 
auzisem adesea cântând pe când mai trăia, şi avea un glas 
cu adevărat frumos; mă năpădise de multe ori plânsul 
auzind-o, când şedea în câte o seară în balcon şi cânta la 


lăută şi din voce cântece atât de triste — oh! că-ţi mergeau 
la inimă! Ascultam în anticameră câte o oră întreagă; 
uneori, vara, şedea şi cânta cu fereastra deschisă, până se 
întuneca de-a binelea; şi când intram s-o închid, părea că 
nici nu-şi dă seama cât de târziu se făcuse. Dar cum 
spuneam, domnişoară, urmă Dorothee, când am auzit 
prima dată cântecul pe care l-am auzit noi acum, am crezut 
că e glasul răposatei mele stăpâne, şi tot aşa m-am gândit 
ori de câte ori l-am auzit de atunci încoace. Uneori nu se 
mai auzea câteva luni la rând, dar apoi revenea iarăşi. 

— Mi se pare lucru de mirare, vorbi Emily, că nimeni nu a 
descoperit încă cine cântă. 

— Vai, ma'mselle, de-ar fi fost glas de pământean, ar fi 
fost de mult descoperit, dar cine poate avea curajul să 
urmărească un duh? Şi chiar dacă avea curajul, la ce bun? 
— căci duhurile, cum ştiţi, domn io sară, pot lua orice 
formă, sau nicio formă; pot fi când aici, când în cu totul altă 
partQ! 

— Te rog să-mi spui mai departe povestea marchizei, 
zise Emily; şi spune-mi cum a murit. 

9 — Misterele din Udolpho. Voi. II 

— Aşa o să fac, domnişoară, zise Dorothee, dar n-ar fi 
mai bine să plecăm de lângă fereastră? 

— Aerul de afară mă răcoreşte, răspunse Emily; 
şi îmi place să aud vântul furişându-se printre copaci şi să 
mă uit la priveliştea asta învăluită în întuneric. Vorbeai 
despre domnul marchiz, când ne-a întrerupt muzica. 

— Da, şi cum vă spuneam, domnul marchiz devenea pe 
zi ce trece mai posomorit.; şi stăpână mea era tot mai 
bolnavă, până când într-o noapte i-a fost rău de tot. Am fost 
chemată, şi când am ajuns la căpătâiul ei, m-am speriat 
văzând-o cunj. Arăta — era atât de schimbată! Mi-a aruncat 
o privire jalnică şi mi-a spus să-l chem din nou pe marchiz, 
căci încă nu venise, şi să-i spun că voia ceva anume să-i 
vorbească. În cele din urmă a venit şi el; 
părea, într-adevăr, foarte mâhnit s-o vadă. Aşa, dar n-a 
scos un cu vânt. Stăpână mea i-a spus că se simţea pe 


moarte şi că dorea să-i vorbească între patru ochi; şi 
atunci am ieşit din odaie, dar n-am să uit niciodată privirea 
lui când am ieşit. Când m-am întors, m-am încumetat să-l 
rog pe stăpânul meu să trimită după un doctor, bănuind că 
în durerea lui uitase să cheme unul; dar stăpână mea a, zis 
că era prea târziu. lar stăpânul, departe de a gândi la fel-ca 
ca, părea să nu fie prea îngrijorat de suferinţa ei — până 
când biata de ea a fost apucată de dureri cumplite! Oh, n- 
am să uit niciodată cum mai ţipa! Atunci stăpânul a trimis 
un 0111 călare după doctor şi nu-şi mai găsea locul, 
umblând prin odaie şi prin tot castelul, cuprins de 
deznădejde; iar eu stăteam lângă scumpa mea stăpână şi 
făceam tot ce puteam ca să-i mai alin suferinţele. Uneori se 
mai liniştea puţin; şi într-unul din aceste momente a trimis 
din nou după domnul marchiz; când el a venit, am vrut să 
ies din odaie, dar ea mi-a spus să n-o părăsesc. Oh S n-am 
să uit niciodată ce-a urmat — abia dacă pot îndura să mă 
gândesc. Stăpânul parcă se mai liniştise puţin, căci stăpână 
se purta cu atâta bunătate şi avea atâta grijă să-l mângâie, 
încât dacă avusese la început o bănuială, acum era 
încredinţat că greşise. Şi părea copleşit la gândul că. Se 
purtase rău cu ea, ceea ce o mişcă atât de mult încât îşi 
pierdu cunoştinţa. 

Atunci l-am scos din odaie; şi s-a dus în bibliotecă, unde s-a 
trântit pe jos şi a rămas acolo, nevrând să mai audă de 
nimic. Când stăpână mea şi-a revenit, a întrebat de el; 

dar apoi a spus că n-ar putea răbda să-l vadă suferind şi ne- 
a cerut s-o lăsăm să moară în linişte. A murit î 

braţele mele, ma'mselle, şi s-a stins liniştit, 'Ca un copil, 
căci durerile cele mari trecuseră. 

Dorothee se întrerupse şi începu să plângă, şi Emily 
plânse odată cu ea; căci era nespus de mişcată de 
bunătatea răposatei marchize şi de răbdarea işlină de 
blândeţe cu care îndurase totul. 

— Când a venit doctorul, reluă Dorothee, — vai! 

a fost prea târziu — a părut foarte mirat s-o vadă, căci 
curând după moarte toată faţa i s-a înnegrit de te apuca 


groaza văzând-o. După ce i-a trimis pe slu jitori afară din 
odaie, mi-a pus câteva întrebări ciudate despre marchiza 
voia mai ales să ştie cum se îmbolnăvise; şi l-am văzut cum 
clătina din cap la răspunsurile mele şi părea gata să spună 
mai mult. L-am înţeles foarte bine, dar am păstrat totul în 
sinea mea şi nu i-am povestit decât bărbatului meu, care 
mi-a poruncit să-mi ţin gura. Câţiva slujitori au bănuit şi ei 
ceva, la fel ca şi mine, şi zvonuri ciudate au început să 
umble prin vecinătate, dar nimeni n-a îndrăznit să spună cu 
glas tare. Când stăpânul a aflat că stăpână s-a stins, s-a 
încuiat în odaie şi n-a vrut să mai vadă pe nimeni, în afară 
de doctor, care rămânea cu el uneori câte un. Ceas întreg; 
şi după aceea doctorul n-a mai vorbit niciodată cu mine 
despre marchiză. Când a fost îngropată în cimitirul 
mănăstirii, care nu e prea departe de-aiei (dacă ar fi lună, 
aţi putea vedea turlele de aici, ma'mselle), toţi vasalii 
stăpânului meu au venit la înmormântare; şi nu găseai pe 
nimeni care să n-aibă ochii înlăcrimaţi, căci mult bine le 
făcuse ea săracilor. Şi n-am mai văzut niciodată pe cineva 
atât de trist cum era domnul marchiz după aceea, şi erau 
zile când avea asemenea izbucniri de furie, că ziceam cu 
toţii că-şi pierduse minţile. 

N-a mai stat mult la castel, ci a plecat la regimentul lui; n-a 
trecut mult şi toţi slujitorii de la castel, în afară de bărbatul 
meu şi de mine. Au primit înştiinţare să plece, căci stăpânul 
se ducea la război. Nu l-am mai văzut de 

®tunei; căci nu mai vrea pentru nimic în lume să se 
întoarcă la castel, cu toate că e un loc atât de frumos; şi n-a 
mai isprăvit odăile acelea frumoase pe care a pus să le 
clădească în aripa de apus; şi castelul a fost, ca să spun 
aşa, închis de atunci, până la sosirea domnului conte. 

— Moartea marchizei mi se pare într-adevăr cu totul 
neobişnuită, zise Emily, care era dornică să afle mai mult 
decât îndrăznea să mărturisească. 

— Da, domnişoară, adeveri Dorothee, a fost neobişnuită. 
V-am spus tot ce-am văzut, şi vă puteţi închipui singură 
ceea ce cred. Nu pot spune mai mult, pentru că nu vreau să 


răspândesc zvonuri care ar putea să-l supere pe domnul 
conte. 

— Ai foarte multă dreptate, zise Emily. Dar, unde a murit 
marchizul? 

— În nordul Franţei, după câte cred, ma'mselle, răspunse 
Dorothee. Tare bucuroasă am fost când am auzit că vine 
domnul conte, să stea aici, fiindcă a fost pustiu şi trist în 
ultimii ani la castel; şi se auzeau atâtea zgomote ciudate 
după moartea stăpânei mele, încât bărbatul meu şi cu mine 
l-am părăsit şi ne-am dus să stăm într-o căsuţă din 
apropiere. Şi acum, că v-am spus toată povestea asta tristă 
şi tot ce cred eu despre ea, să nu uitaţi ce mi-aţi făgăduit, 
că n-o să pomeniţi nimic despre ea. 

— Aşa e cum spui, zise Emily; şi am să-mi ţin făgăduiala, 
Dorothee. Am ascultat cu luare-aminte tot ce mi-ai spus şi 
să ştii că mă interesează mai mult decât îţi închipui. Aş 
vrea doar să te pot convinge să-mi spui numele cavalerului 
pe care-l socoteai atât de demn de marchiză. 

Dar Dorothee nu putu să fie înduplecată, şi apoi începu 
iarăşi să-i spună lui Emily cât de mult semăna cu răposata 
marchiză. 

— Mai există un tablou al ei, adăugă ea, atârnat într-o 
odaie din aripa care a fost închisă. A fost pictat, după cum 
am auzit, înainte de a se mărita, şi seamănă mult mai mult 
cu dumneavoastră decât miniatura. 

Când Emily se arătă tare dornică să vadă tabloul, 
Dorothee răspunse că nu avea încuviinţare să. Deschidă 
acele încăperi; dar atunci Emily îi aminti că mai deunăzi 
Contele spusese, că va da poruncă să fie deschise; lucrul 
acesta o puse pe. Gânduri pe Dorothee, şi apoi îi mărturisi 
că îi va veni mai uşor dacă va intra în acele încăperi 
împreună cu Emily; şi în cele din urmă îi făgădui să-i arate 
tabloul. 

Noaptea era prea înaintată şi Emily era prea tulburată de 
relatarea întâmplărilor ce se petrecuseră în acele încăperi, 
pentru a le mai vizita atunci; dar îi ceru lui 
Dorothee să vină iarăşi în noaptea următoare, când nu le va 


vedea nimeni, şi să meargă împreună acolo. Pe lângă 
dorinţa de a cerceta portretul, se simţea tare curioasă să 
vadă camera în care murise marchiza şi despre care 
Dorothee îi spusese că era întocmai, cu patul şi mobilierul, 
ca în ziua când marchiza fusese dusă la groapă. Gravitatea 
simţămintelor pe care i le trezea gândul de a vedea locurile 
acelea se potrivea cu starea ei de deprimare datorită 
dezamăgirii suferite. Lucrurile vesele mai curând îi sporeau 
decât îi înlăturau deprimarea; dar poate că se lăsa prea 
mult pradă tendinţelor ei melancolice şi îşi deplângea cu 
nesăbuinţă nenorocul, pe care nicio virtute de-a ei n-ar fi 
ajutat-o să-l evite, deşi niciun efort de voinţă nu o putea 
face să privească cu detaşare currt se distruge acela pe 
care cândva îl stimase şi îl iubise. 

Dorothee îi făgădui să vină în noaptea următoare cu 
cheile camerelor; şi apoi îi ură noapte bună şi plecă. 
Emily rămase, totuşi, la fereastră, meditând la soarta tristă 
a marchizei şi aşteptând, înfiorată, să răsune din nou 
muzica aceea. Dar liniştea nopţii rămase netulburată, în 
afară doar de şoaptele pădurii legănate de vânt, şi apoi de 
clopotul îndepărtat al mănăstirii, bătând ora unu. 
Atunci se retrase de la fereastră; şi cum şedea pe marginea 
patului, lăsându-se în voia tristelor ei visări în singurătatea 
acestei ore prielnice, liniştea fu deodată întreruptă, dar nu 
de un cântec, ci de sunete cu totul neobişnuite, care 
păreau, să vină fie din odaia alăturată, fie dintr-una de 
dedesubt. Cumplita nenorocire care-i fusese povestită, 
împreună cu împrejurările misterioase despre care se 
spunea că se petrecuseră după. Aceea la castel, o 
impresionaseră atât de tare, încât o clipă fu pradă 
slăbiciunii superstiţioase. Sunetele, totuşi, nu reveniră; 
şi ea se culcă, pentru a uita în somn nefericita poveste pe 
care o auzise. 

CAPITOLUL IV 

E ceasul din noapte târzie 

In care se cască morminte, 

Și duhuri, ce parcă învie, 


Păşesc pe aleile sfinte. 

SHAKESPEARE — Visul unei nopți de vară în noaptea 

următoare, cam pe la aceeaşi oră, Dorothee veni la Emily în 
odaie cu cheile de la încăperile ce fuseseră ale răposatei 
marchize. Acestea se înşirau de-a lungul laturii de nord a 
castelului, făcând parte din vechea clădire; şi cum. Odaia 
lui Emily se afla spre miazăzi, au fost nevoite să străbată o 
mare parte a castelului, trecând pe lângă camerele mai 
multor membri ai familiaj; şi 
Dorothee se ferea să fie observată, căci ar fi putut trezi 
curiozitatea lor şi s-ar fi iscat zvonuri, ceea ce nu ar fi fost 
pe placul contelui. li ceru de aceea lui Emily să mai aştepte 
jumătate de oră înainte de a porni, ca să fie sigură să 
slujitorii se duseseră la culcare. Era aproape ora unu când 
castelul se cufundă în sfârşit în tăcere şi 
Dorothee socoti că puteau să pornească. În răstimp, ea 
păru tot mai tulburată -de întâmplările din trecut de care-şi 
amintea, şi gândul de a intra din nou în încăperile unde se 
petrecuseră şi unde nu mai fusese de atâţia ani o 
impresiona. Emily era şi ea cuprinsă de nelinişte; dar avea 
mai degrabă o senzaţie de gravitate şi mai puţină teamă, în 
cele din urmă se scuturară de tăcerea în care le 
cufundaseră gândurile şi aşteptarea şi părăsiră odaia. La 
început, 
Dorothee era aceea care ducea lumânarea, dar mâna îi 
tremura atât de tare, de slăbiciunea vârstei şi de spaimă, 
încât Emily i-o luă din mână şi-i dădu braţul să-şi sprijine de 
el paşii şubrezi. 

Fură nevoite să coboare scara cea mare şi, după ce 
străbătură o mare parte a castelului, urcară altă scară, care 
ducea spre încăperile căutate. Păşiră cu grijă de-a lungul 
galeriei deschise ce înconjura sala cea mare, în care 
dădeau camerele contelui, contesei şi domnişoarei 
Blanche; şi de acolo, coborând pe scara principală, trecură 
chiar prin sala cea mare. O luară apoi prin sala slujitorilor, 
unde câţiva tăciuni de la focul ce fusese aprins mai licăreau 
încă în cămin şi unde masa pe care cinaseră avea în jur o 


mulţime de scaune ce le împiedicau drumul, şi ajunseră la 
picioarele scării din dos. Aici bătrâna 
Dorothee se opri şi se uită în jur. 

— Hai să tragem cu urechea, zise ea, dacă nu se aude 
nimic; ma'mselle, nu auziţi vreun glas? 

— Nimic, zise Emily; şi nu cred că cineva mai e treaz în 
castel, în afară de noi. 

— Aveţi dreptate, ma'mselle, zise Dorothee, dar n-am 
mai fost pe-aici atât de târziu şi, după câte ştiu, temerile 
nu-mi sunt neîntemeiate. 

— Dar ce anume ştii? vru să afle Emily. 

— Oh, ma'mselle, n-avem timp de vorbă acum; mai bine 
să ne grăbim. Uşa aceea, din stingă, este cea pe care 
trebuie s-o deschidem. 


îşi urmară drumul şi, după ce ajunseră în capul scării, 
Dorothee vâri cheia în broască. 

— Ah, se văită ea, căznindu-se s-o răsucească, au trecut 
atâţia ani de când n-a mai fost deschisă, încât mi-e teamă 
că e înţepenită. 

Emily avu mai mult noroc, şi iată-le intrând într-o 
încăpere spațioasă, care părea foarte veche. 

— Vai! exclamă Dorothee intrând, ultima dată când am 
trecut prin uşa asta — urmam trupul neînsufleţit al stăpânei 
mele! 

Emily, impresionată de spusele ei şi de înfăţişarea 
întunecoasă şi solemnă a încăperii, rămase tăcută; 
străbătură un lung şir de camere, până ajunseră într-una 
mai mare decât celelalte, bogată în vestigii ale unei măreţii 
apuse. 

— Să ne odihnim o clipă, domnişoară, vorbi Dorothee cu 
glas stins, căci acum o să intrăm în odaia în care a murit 
stăpână mea! Uşa aceea dă într-acolo. Ah, ma'mselle, de ce 
m-ati îndemnat să vin? 

Emily trase unul din fotoliile uriaşe cu care era mobilată 
încăperea şi o rugă pe Dorothee să se aşeze şi să-şi vină în 
fire. 


— Cât de bine îmi aduce în minte locul acesta toate 
întâmplările de atunci! zise Dorothee. Parcă ieri s-au 
petrecut toate acele nenorociri! 

— Ascultă! ce zgomot se aude? o întrerupse Emily. 

Dorothee aproape că sări de pe fotoliu şi începu să se 
uite în jurul odăii, ascultând amândouă cu mare 
luareaminte; dar, cum totul rămase tăcut, bătrâna se apucă 
iarăşi să depene amintirile sale triste: 

— Salonul acesta, ma'mselle, ex-a pe vremea stăpânei 
mele cea mai frumoasă încăpere din tot castelul, şi totul 
era aici rânduit după gustul ei. Toate mobilele astea măreţe 
— dar acum nu puteţi vedea aproape nimic din pricina 
prafului, şi lumina e atât de slabă — ah! cum mai era 
luminată odaia asta pe vremea când trăia stăpână mea! 
Toate mobilele astea minunate au fost aduse de la 
Paris şi au fost făcute după modelul celor de la palatul 

Luvru de acolo, în afară de oglinzile acelea mari, care au 
fost aduse dintr-o ţară străină, ca şi tapiseria aceea fără 
seamăn de frumoasă. Cum i s-au mai şters culorile de când 
am văzut-o ultima dată! 

— După câte am înţeles, toate astea se întâmplau acum 
douăzeci de ani, zise Emily. 

— Cam. Aşa, domnişoară, adeveri Dorothee, ani pe care 
nu i-am uitat, dar tot răstimpul de atunci şi până acum a 
trecut ca o clipă. Tapiseria aceea îi fermeca pe toţi; 
ea înfăţişează povestirile din nu ştiu ce carte vestită, dar i- 
am uitat numele. 

Emily se rid ică să cerceteze figurile din tapiserie şi 
descoperi, datorită versurilor scrise în limba provensală, 
cusute sub fiecare scenă, că înfăţişau întâmplări din câteva 
dintre cele mai vestite şi mai vechi romane cavalereşti. 

Acum, după ce-şi mai venise în fire, Dorothee se ridică şi 
descuie uşa care dădea spre odaia răposatei marchize, şi 
Emily pătrunse într-o cameră înaltă, în care atârnau de jur 
împrejur draperii întunecate, şi atât de spațioasă încât 
lumânarea, pe care o ţinu ridicată nu-i putea lumina toată 
întinderea; iar Dorothee, după ce intră, se lăsă să cadă într- 


un scaun şi, suspinând adânc, abia cuteza să privească în 
jur la scena ce-i trezea amintiri atât de dureroase. Mai trecu 
câtăva vreme, şi Emily putu să zărească în penumbră patul 
pe care se spunea că murise marchiza. Apoi, înaintând spre 
celălalt capăt al odăii, descoperi baldachinul înalt, acoperit 
cu damasc de un verde închis, cu perdele coborând până la 
podea; 

aveau forma unui cort şi erau pe jumătate trase, aşa cum 
fuseseră lăsate cu douăzeci de ani în urmă; şi peste pat era 
aruncată o cuvertură, ca un linţoliu de catifea neagră, care 
atârna până la podea; Ţinând lumânarea deasupra, 

Emily se înfioră şi privi printre perdelele întunecate, 
aşteptându-se aproape să vadă un chip omenesc; şi 
decdată, amintindu-şi de groaza pe oare o simţise când o 
descoperise pe doamna Montoni muribundă în turnul din 
Udolpho, curajul o păsări; tocmai se întorcea de la pat, 
când Dorothee, care ajunsese lângă el, exclamă: 

— Sfântă Fecioară î mi se pare o-o văd pe stăpână mea 
întinsă pe linţoliu — aşa cum am văzut-o ultima dată! 

Emily, pe care vorbele bătrânei o speriară, se uită’ 
din nou fără voie printre perdele, dar nu văzu decât linţoliul 
negru; în vremea asta Dorothee se sprijinea de marginea 
patului, domolindu-şi emoția cu lacrimi îmbelşugate. 

— Ah! vorbi ea după ce plânse puţin, aici am stat în 
noaptea cumplită, ţinând mâna stăpânei mele, ascultându-i 
ultimele cuvinte, şi urmărindu-i toată suferinţa — aici a 
murit în braţele mele! 

— Nu te lăsa. Pradă amintirilor dureroase, zise Emily; 
hai să mergem. Arată-mi tabloul despre care mi-ai pomenit, 
dacă crezi că poţi îndura să-l vezi, 

— Este atârnat în alcov, zise Dorothee, ridicândue şi 
îndreptându-se spre o uşiţă de la capul patului, pe care o 
deschise; şi Emily o urmă cu lumânarea în alcovul răposatei 
marchize. 

— lată-l colo, ma'mselle, grăi Dorothee, arătând spre 
portretul unei femei; este chiar ea! întocmai cum arăta 
când a venit prima dată la castel. Vedeţi, era ca o floare 


îmbobocită atunci, aşa cum sunteţi dumneavoastră acum 

— Şi să se prăpădească atât de repede! 

Pe când Dorothee vorbea. Emily se apucă să cerceteze 
cu atenţie tabloul; găsi că avea o mare asemănare cu 
miniatura, deşi expresia feţei era oarecum diferită, dar i se 
păru că observă întrucâtva aerul melancolic din miniatură. 

— Vă rog, ma'mselle, staţi lângă tablou, ca să vă privesc 
pe amândouă. O rugă Dorothee. 

Şi, după ce dorinţa îi fu îndeplinită, se arătă uimită de 
marea asemănare dintre de. Emily, la rândul ei, privindu-l, 
se gândi că văzuse cândva o persoană care semăna cu cea 
din tablou, dar nu-şi putu aduce aminte cine era. 

în alcov se găseau multe mărturii ale fostei marchize: 

o rochie de casă şi câteva piese de îmbrăcăminte erau 
risipite pe scaune, ca şi cum tocmai le-ar fi dezbrăcat'. 

Pe jos era o pereche de papuci negri de satin; şi pe măsuţa 
de toaletă, o pereche de mănuşi şi un văl negru, lung, dar 
când Emily îl luă să-l vadă mai bine, i se destrămă în mână 
de vechi ce era. 

— Ah! exclamă Dorothee, văzând vălul, stăpână mea l-a 
aşezat cu mâna ei acolo; de atunci n-a mai fost mişcat din 
loc! 

Emily, înfiorată, îl lăsă pe dată să cadă la loc. 

— Ce bine îmi aduc aminte când şi l-a scos, urmă 
Dorothee; era în seara dinainte de a se prăpădi; tocmai se 
întorsese dintr-o mică plimbare în grădină, pe care am 
îndemn-a t-o 5-0 facă, şi părea puţin mai înviorată. l-am 
spus că arăta mai bine şi îmi amintesc de zâmbetul istovit 
ce i-a apărut pe faţă; dar, vai! nu-şi închipuia, şi nici eu, că 
va muri în noaptea aceea. 

Dorothee începu din nou să plângă, luând vălul, îl puse 
deodată peste Emily, care se înfioră toată când se pomeni 
înfăşurată în el; îi ajungea până la călcâie şi pe când se 
străduia să-l scoată, Dorothee o rugă să-l mai lase o clipă. 

Mi-am zis, adăugă ea, că aşa o să semănaţi taţe mult cu 
scumpa mea stăpână; — fie ca viaţa dumneavoastră, 
ma'mselle, să fie mai fericită decât a ei! 


Emily, după ce-şi Scoase vălul, îl aşeză la loc pe măsuţa 
de toaletă şi se apucă să cerceteze odăiţa, unde fiecare 
obiect pe care îşi punea ochii părea să-i vorbească de 
marchiză. Într-un mare bovindou cu vitralii se afla o măsuţă 
cu un crucifix de argint şi o carte de rugăciuni deschisă; şi 
Emily îşi aminti cu emoție de obiceiul ei, de care-i pomenise 
Dorothee, de a cânta la lăută lângă fereastră, când deodată 
văzu chiar lăuta aşezată pe un colţ al mesei, ca şi cum ar fi 
fost pusă acolo într-o doară de mâna care de atâtea ori o 
însufleţise. 

— Ce loc trist şi părăsit e acum! oftă Dorothee; după ce 
scumpa mea stăpână a murit, n-am mai fost în stare să 
rânduiesc alcovul, şi nici camera; iar stăpânul meu n-a mai 
intrat niciodată în aceste odăi; aşa că au rămas întocmai 
cum au fost în ziua când au luat-o pe stăpână mea s-o ducă 
la groapă. 

Pe când Dorothee vorbea, Emily nu-şi lua ochii de la 
lăută: era o lăută spaniolă, neobişnuit de mare; şi apoi. 
cu o mână care şovăia, o apucă şi îşi trecu degetele peste 
strune. Erau dezacordate, dar instrumentul scoase totuşi un 
sunet grav şi prelung. Dorothee tresări auzind sunetul 
binecunoscut şi, văzând lăuta în mâna lui Emily, zise: 

— Tare mai ţinea doamna marchiză la lăuta asta! 
îmi amintesc când a cântat ultima dată la ea — era în 
noaptea când a murit. Venisem ca de obicei s-o dezbrac; şi, 
când am intrat în odaia de culcare, am auzit din aleov 
sunetele atât de dulci şi, văzând-o pe stăpână mea 
cântând, aşezată acolo, m-am apropiat uşor de uşă, care 
era întredeschisă, ca să ascult; căci deşi tristă, tare mai era 
duioasă muzica! O vedeam acolo, cu lăuta în mână, privind 
în sus; lacrimile i se prelingeau pe obraji, iar cântecul era 
un imn de seară, atât de dulce şi atât de solemn! Glasul 
parcă îi tremura; şi apoi se oprea o clipă, îşi ştergea 
lacrimile şi începea din nou, tot mai încet. Oh! am ascultat- 
o de multe ori pe stăpână mea, dar niciodată n-am auzit 
ceva atât de duios ca acel cântec; abia mă puteam stăpâni 
să nu plâng. Cred că mai înainte îşi citise rugăciunile, căci 


cartea de rugăciuni era deschisă pe masă lângă ea — da, 
uite-o că e tot a-colo, deschisă! Hai să plecăm de aici, 
ma'mselle, vă rog. Adăugă 

Dorothee, căci e un loc care îmi rupe inima. 

După ce se întoarseră în camera de culcare, Emily ţinu să 
mai arfince o privire pe pat; şi când ajunseră în capătul 
celălalt, lângă uşa deschisă ce dădea spre salon, 

Emily, în licărirea slabă a luminării, păru să vadă ceva 
furişându-se în colțul’ mai întunecat al odăii. Fusese tare 
impresionată de tot ce văzuse în jur, căci altminteri 
împrejurarea, fie ea reală sau imaginară, n-ar fi afectat-o în 
asemenea măsură; se strădui să ascundă de 

Dorothee emoția ce-o încerca, dar femeia îşi dădu seama 
că se schimbase la faţă şi o întrebă dacă nu cumva se 
simţea rău. 

— Hai să mergem, vorbi Emily cu glas slab; aerul din 
aceste odăi e nesănătos. 

Dar când încercă să plece, numai gândul de a trece prin 
încăperea unde apăruse năluca făcu ca spaima să-i 
sporească; şi, prea slăbită ca să se mai poată ţine pe 
picioare, se aşeză pe marginea patului. 

Dorothee, închipuindu-şi că o mişcase trista poveste şi 
nenorocirea care se întâmplase în acest loc, căuta s-o 
îmbărbăteze; şi apoi, aşezându-se lângă ea pe pat, se 
apucă să-i destăinuie şi alte amănunte, fără să-şi dea 
seama că ar putea astfel să-i sporească emoția, preocupată 
doar de întâmplare. 

— Cu puţin înainte de a se prăpădi stăpână, zise ea, când 
durerile i se mai potoliseră, m-a chemat, la ea; a întins 
mâna spre mine şi m-am aşezat chiar aici — aici unde 
draperia cade pe pat. Ce bine mi-aduc aminte de privirea ei 
din clipa aceea — moartea era în ochii ei! — 
parc-aş vedea-o acum. Acolo zăcea, ma'mselle — cu faţa 
pe' perna de colo! Cuvertura asta neagră nu era atunci pe 
pat; a fost pusă după moartea ei, iar ea a fost aşezată 
deasupra. 

Emily se întoarse să privească printre draperiile 


întunecate, ca şi cum ar fi putut să-i vadă chipul. Marginea 
pernei albe abia se zărea pe linţoliul cel negru; dar, când 
ochii i se îndreptară spre linţoliu, i se păru că-l vede 
mişcându-se. Fără să poată scoate o vorbă, o apucă de braţ 
pe Dorothee care, surprinsă de gestul ei şi de privirea 
îngrozită, îşi întoarse ochii de la Emily spre pat; 

şi într-adevăr, în clipa următoare, văzu şi ea linţoliul 
ridicându-se şi căzând din nou la loc. 

Emily se ridică vrând să fugă, dar Dorothee rămase 
ţintuită locului, cu privirea aţintită pe-pat; în cele din urmă 
spuse: 

— E doar vântul care-l mişcă, ma'mselle! Am lăsat toate 
uşile deschise; uite cum pâlpâie şi lumânarea — e doar 
vântul. 

Dar abia rostise aceste cuvinte, când linţoliul se mişcă 
mai mult ca înainte; şi Emily, oarecum ruşinată de spaimele 
ei, se întoarse spre pat, vrând să se convingă că doar 
vântul era pricina spaimei, când, în timp ce privea printre 
draperii, linţoliul se mişcă din nou şi, în clipa următoare, o 
figură omenească. Se ivi de sub el. 

Ţipând de groază, o luară ainândouă la fugă şi ieşiră din 
odaie cât de repede le duceau picioarele tremurânde, 
lăsând deschise toate uşile odăilor prin care treceau. 

Când ajunseră în capul scării, Dorothee deschise uşa unei' 
odăi unde dormeau câteva slujnice şi se prăbuşi pe pat cu 
răsuflarea tăiată: iar Emily, nemaiştiind ce face, nu izbutea 
aproape deloc să-şi ascundă pricina spaimei în faţa 
slujnicelor uimite. Şi deşi Dorothee, când putu să 
vorbească, încercă să-şi râdă de propria-i spaimă, iar 

Emily îi urmă pilda, slujnicele se molipsiră repede de 
spaima lor, şi nici în ruptul capului nu putură să fie convinse 
să mai rămână peste noapte într-o odaie de lângă acele 
încăperi de groază, 

După ce Dorothee o conduse pe Emily în odaia ei, 
începură amândouă să discute, ceva mai liniştite, despre 
strania întâmplare la care asistaseră; Emily aproape că s-ar 
fi îndoit de simţurile ei, dacă Dorothee nu i-ar fi adeverit 


cele văzute. Acum îj povesti şi de ceea ce văzuse în camera 
exterioară şi o întrebă dacă era sigură că nicio uşă nu 
fusese lăsată descuiată, pe unde cineva 

— Din afară ar fi putut pătrunde înăuntru. Dorothee îi 
răspunse că ţinea tot timpul cheile tuturor încăperilor la ea; 
şi când îşi făcuse rondul prin castel, ca de obicei, ca să 
vadă dacă totul era în ordine, încercase şi aceste uşi 
împreună cu celelalte, şi le găsise încuiate. De aceea, era 
cu neputinţă, adăugă ea, ca cineva să fi putut intră în odăi; 
şi chiar dacă ar fi intrat, ea nu credea că se putuse culca şi 
dormi într-un loc atât de rece şi de singuratic. 

Emily socoti atunci că cineva le pândise când se 
îndreptaseră într-acolo şi, din joacă, le urmărise prin odăi 
cu gândul să le sperie; şi în timp ce de erau în alcov, 
avusese prilejul să se vâre în pat. 

Dorothee adeveri că s-ar fi putut întâmpla aşa, dar apoi 
îşi aminti că, intrând în odaie, răsucise cheia uşii de afară, 
ca să împiedice pe oricine din familie să-şi dea seama unde 
se duseseră; în felul acesta, negreşit nicio altă persoană, în 
afară de de, nu se putea afla îa cameră; şi se apucă să 
susţină că figura fantomatică pe care o văzuse nu avea 
nimic omenesc, ci era o apariţie înspăimântătoare. 

Emily era nespus de impresionată. De orice natură ar fi 

fost apariția pe care o văzuse, omenească sau 
supranaturală, soarta răposatei marchize era o realitate 
neîndoielnică; şi această întâmplare neobişnuită, petrecută 
chiar în locul suferințelor ei, o tulbură profund pe Emily; 
o năpădi o spaimă superstiţioasă, căreia i-ar fi rezistat după 
descoperirea înşelăciunilor de la Udolpho, dacă n-ar fi aflat 
de nefericita poveste spusă de Dorothee. Şi chiar o conjură 
solemn să ascundă întâmplarea din noaptea aceasta şi să 
nu dea însemnătate spaimei pe care şi-o trădase mai 
înainte, aşa încât contele să nu fie sâcâit de zvonuri, care 
neîndoielnic vor stârni nelinişte şi nedumerire printre ai 
casei. 

— Timpul, adăugă ea, poate că va lămuri toate aceste 
mistere; până atunci, să aşteptăm în tăcere. 


Dorothee se învoi cu dragă inimă. Dar îşi aminti deodată 
că lăsase deschise toate uşile odăilor din aripa de nord; şi 
nu avea curajul să se întoarcă singură ca s-o încuie cel 
puţin pe cea exterioară. Emily, făcând un efort, îşi stăpâni 
frica şi se oferi s-o însoţească până la piciorul scării din 
spate, şi s-o aştepte acolo până când Dorothee va urca; iar 
aceasta, prinzând astfel curaj, consimţi să meargă. Aşa că 
părăsiră amndouă odaia lui Emily. 

Niciun zgomot nu tulbura liniştea cât trecură prin săli şi 
galerii; dar ajungând la piciorul scării din spate, curajul o 
părăsi iar pe Dorothee. Totuşi, după ce se opriră o clipă să 
asculte, şi nu auziră niciun zgomot de sus, femeia urcă 
scara, lăsând-o pe Emily jos; abia dacă-şi aruncă ochii în 
prima cameră, încuie uşa care închidea întregul şir de odăi 
şi se întoarse la Emily. 

Pe când păşea prin coridorul care ducea spre sala cea 
mare, se auzi un fel de vaiet, care părea să vină chiar din 
sală, şi amândouă se opriră să asculte, cuprinse de o noua 
nelinişte; dar Emily desluşi îndată glasul Annettei, pe care o 
găsi străbătând sala, cu încă o slujnică; Annette era atât de 
înspăimântată de zvonul pe care celelalte slujnice îl 
răspândiseră, încât, socotind că nu putea să se afle în 
siguranţă decât lângă stăpână ei, se grăbea să se refugieze 
în camera acesteia. Emily încercă să râdă şi să-i alunge 
spaima, dar în zadar; şi, înduioşată de temerile ei, se învoi 
s-o lase peste noapte în odaia ei. 

CAPITOLUL V 

CAPITOLUL VI 

Ljua castel soseşte un grup de oaspeţi, printre care şi 
baronul St. Foix, un vechi” prieten al contelui, împreună cu 
fiul său, cavalerul St, Foix, pretendent la mâna lui 
Blanche. Printre servitori se răspândeşte zvonul că în castel 
ar bântui fantome, şi Ludovico se hotărăşte să risipească 
temerile acestea, rugându-l pe conte să-i îngăduie să-şi 
petreacă o noapte stând de veghe singur în încăperile din 
aripa de nord, de unde se auzeau uneori sunete ciudate. 

Voi, zei ai liniştii şi-ai somnului adânc! 


Ce-ati luat în blândă stăpânire-acest castel 
Și toată pacea ce domneşte împrejur, lertaţi-mi pana 
şovăielnică ce-ncearcă 
Să cânte ce n-a fost nicicând cântat de oameni, 

THOMSON 

Contele dădu poruncă să fie deschise încăperile din aripa 
de nord şi pregătite pentru a-l primi pe Ludovico; 
dar Dorothee, amintindu-şi ce văzuse de curând acolo, se 
temu să-i dea ascultare; şi cum niciuna dintre celelalte 
slujnice nu se încumeta să meargă într-acolo, odăile 
rămaseră închise până în momentul când Ludovico urma să 
se retragă acolo pentru noapte, oră pe care toţi ai casei o 
aşteptau cu nerăbdare. 

După cină, Ludovico, chemat de conte, veni în cabinetul 
acestuia, unde rămaseră împreună aproape jumătate de 
oră; şi când plecă de acolo, contele îi dădu o sabie. 

— Sabia asta a slujit până acum în încăierări ale 
muritorilor, zise contele pe un ton glumeţ; tu o vei. Folosi 
cu cinste, fără îndoială, într-una spirituală. Mâine să nu mai 
aud că a mai rămas vreo fantomă în castel. 

Ludovico o primi cu o plecăciune respectuoasă. 

— Porunca vi se va îndeplini, domnule conte, zise el; 
mă voi sili ca, după această noapte, nicio stafie să nu mai 
tulbure pacea castelului. 

Se întoarseră apoi în sufragerie, unde oaspeţii contelui 
aşteptau să-i însoţească, pe el şi pe Ludovico, până la uşa 
încăperilor din aripa de nord; Dorothee fu chemată să 
aducă cheile, şi i le înmână lui Ludovico, care porni apoi în 
frunte, urmat de cei mai mulţi dintre cei ce se aflau la 
castel. Când ajunseră la scara din spate, câteva slujnice se 
retraseră, neînvoindu-se să meargă mai departe; ceilalţi 
însă îl urmară până în capul scării, unde palierul cel larg le 
îngădui să se strângă în jurul său; Ludovico vâri atunci 
cheia în broască, fiind urmărit din priviri cu o curiozitate 
atât de mare, de parcă ar fi îndeplinit un ritual magic. 

Ludovico, neobişnuit cu broasca, nu izbutea să 
răsucească cheia; Dorothee, care rămăsese mult în urmă, 


fu chemată să se apropie şi, luând cheia, descuie imediat 
uşa şi o deschise încet; dar, după ce aruncă o privire fugară 
prin odaia întunecoasă, scoase un țipăt şi se dădu înapoi. 
Auzind acest semnal de alarmă, cei mai mulţi din ceată se 
repeziră în jos pe scară; contele, Henri şi Ludovico, lăsaţi 
singuri să continue cercetările, intrară în odaie — 

Ludovico cu sabia trasă, căci se grăbise s-o scoată din 
teacă; contele cu lumânarea în mână; şi Henri cu un coşuleţ 
cu merinde pentru curajosul ce urma să înfrunte taina 
încăperii. 

După ce aruncară în grabă o privire prin prima odaie, 
unde nimic nu părea să îndrituiască sperietura, trecură în 
cea de-a doua; şi văzând şi acolo totul în bună rânduială, 
intrară în a treia încăpere, cu un pas mai domolit. Contele 
avu acum răgazul să zâmbească de felul cum fusese luat' 
prin surprindere şi îl întrebă pe Ludovico în care odaie 
hotărâse să-şi petreacă noaptea. 

— Mai sunt câteva camere, în afară de acestea, 
excelenţă, zise Ludovico, arătând spre o uşă; şi într-una din 
de se pare că se află un pat. Am să-mi petrec noaptea 
acolo; şi când obosesc cu veghea, pot să mă întind puţin. 

— Bine, zise contele; acum, hai să mergem. După cum 
vezi, în odăile acestea nu e nimic altceva în afară de ziduri 
mucegăite şi mobile hodorogite. Am fost atât de prins cu 
alte treburi de când am venit la castel, încât nu m-am uitat 
prin de până acum. [ine minte. Ludovico, să-i spui mâine 
lui Dorothee să deschidă ferestrele acestea. 

Draperiile de damasc sunt zdrenţuite. Am să pun să fie date 
jos şi mobilele acestea vechi îndepărtate. 

— Dragă tată, zise Henri, iată un fotoliu cu aurării atât de 
masive, de parcă e unul din scaunele de ceremonie de la 
Luvru. 

— Da, adeveri contele, oprindu-se o clipă să-l cerceteze, 
e o poveste cu scaunul acesta, dar n-am timp acum s-o 
spun — să mergem mai departe. Încăperile acestea sunt 
mai vaste decât îmi închipuiam; de mulţi ani n-am mai fost 
pe-aici. Dar unde-i dormitorul de care vorbeai, 


Ludovico? — acestea nu sunt decât anticamere la salonul 
cel mare. Mi le amintesc în toată splendoarea lor. 

— Mi s-a spus, domnule conte, răspunse Ludovico, că 
patul se află într-o odaie care dă în salon, şi cu el se 
termână aceste încăp. Eri. 

— Oh, iată şi salonul, zise contele, pe când intrau în 
încăperea spațioasă în care se odihniseră Emily şi 
Dorothee. 

Rămase aici o clipă, cercetând relicvele măreției. De 
altădată — tapiseria somptuoasă, canapelele lungi şi 
scunde îmbrăcate în catifea, cu lemnăria bogat sculptată şi 
aurită, podeaua încrustată cu pătrăţele mici de marmură 
fină şi acoperită în mijloc cu o piesă de tapiserie foarte 
bogată, ferestrele cu vitralii şi marile oglinzi venețiene, de o 
mărime şi calitate neîntâlnite pe vremea aceea în Franţa, 
care reflectau din toate părţile spaţioasa încăpere. Cândva 
de reflectaseră şi scene vesele şi strălucitoare, căci aceasta 
fusese sala de gală a castelului şi aici marchiza îşi ţinuse 


reuniunile care făceau parte din petrecerile ei de nuntă. 
Dacă bagheta unui magician ar fi putut readuce mulțimile 
dispărute — numeroşi dintre participanţi dispăruseră chiar 
de pe faţa pământului — care trecuseră cândva pe 
dinaintea acestor oglinzi lucioase, ce imagine diferită faţă 
de cea de azi ar fi, Infăţişat! Acum, în loc de străluciri de 
lumini orbitoare şi mulţimi elegante şi aferate, de reflectau 
doar razele unei lumânări pâlpâitoare, pe care contele o 
ţinea în sus şi care abia izbutea să arate imaginea a trei 
siluete solitare cercetând încăperea şi pereţii înalţi şi 
întunecoşi din jurul lor. 

— Ah! exclamă contele către Henri, trezindu-se din 
reverie, cât de mult s-a schimbat scena aceasta de când 
am văzut-o ultima dată! Pe atunci eram tânăr; şi marchiza 
era în viaţă, în plină înflorire; şi mai erau mulţi alţii, care azi 
nu mai sunt! Acolo se afla orchestra; iar aici noi dănţuiam 
într-o viitoare plină de vioiciune — încât până şi zidurile 
răsunau de atâta dans! Acum de trimit doar ecoul unui glas 


slăbit — şi chiar şi acesta nu peste mult timp nu se va mai 
auzi! Fiule, ţine minte că am fost cândva tânăr ca şi tine, şi 
că vei dispărea şi tu ca şi înaintaşii tăi — 

ca cei care, când cântau şi dansau în această încăpere 
cândva veselă, uitau că anii sunt făcuţi din clipe şi că 
fiecare pas pe care-l făceau îi ducea tot mai aproape de 
mormânt. Dar asemenea cugetări sunt zadarnice, aş spune 
aproape dăunătoare, dacă nu ne învaţă să ne pregătim 
pentru veşnicie; căci altminteri nu fac decât să ne întunece 
fericirea prezentă, fără să ne călăuzească spre una viitoare. 
Dar destul cu asta — să mergem mai departe. 

Ludovico deschise acum uşa dormitorului, iar contele, 
intrând. Fu izbit de înfăţişarea funebră a draperiilor de 
culoare închisă. Se apropie de pat cu o emoție gravă şi, 
văzându-l acoperit cu linţoliul de catifea neagră, se opri. 

— Ce poate să însemne asta? întrebă el. 

— Am auzit, domnule conte, vorbi Ludovico, stind la 
picioarele patului şi privind printre draperiile baldachinului, 
că doamna marchiză de Villeroi a murit în camera asta şi că 
a rămas aici până a fost dusă în mormânt; poate că de 
asta, signor, a rămas linţoliul aici. 

Contele nu răspunse nimic, dar rămase câteva clipe 
cufundat în gânduri „vădit tulburat. Apoi,. Întorcându-se 
„ Spre Ludovico, îl întrebă cu un aer grav dacă tot se mai 
încumeta să rămână acolo peste noapte. 

— Dacă ai vreo îndoială, adăugă contele, nu te sfii să 
mărturiseşti; am să te dezleg de făgăduiala făcută şi n-o să 
fii în primejdie de a fi luat în zeflemea de ceilalţi slujitori. 

Ludovico tăcea: mândria şi ceva foarte asemănător cu 
teama păreau că se luptă în sufletul său. Totuşi, mândria 
învinse până la urmă; roşi, şi şovăiala i se risipi. 

— Nu, domnule conte, zise el, am să duc la bun sfârşit 
ceea ce am început; vă sunt recunoscător pentru grija ce 
mi-o arătaţi. Am să aprind focul în cămin şi, cu bunătăţile 
din co. uleţ, cred că am să mă simt bine. 

— Fie cum spui, zise contele; dar cum ai să amăgeşti 
oboseala nopţii, dacă n-ai să dormi? 


— Când o să mă -simt obosit, domnule conte „răspunse 
Ludovico, n-o să-mi fie teamă să adorm; între timp, amo 
carte cu care să-mi trec vremea. 

— Prea bine, zise contele; nădăjduiesc să nu te tulbure 
nimic; dar dacă peste noapte ai pricină de alarmă, vino în 
odaia mea. Am prea multă încredere în bunul simţ şi curajul 
tău ca să cred că te vei speria din nimic, sau că te vei lăsa 
năpădit de închipuiri din cauza întunericului din cameră sau 
a singurătăţii ei. Mâine o să-ţi mulţumesc pentru a fi 
îndeplinit această însărcinare importantă; 
odăile acestea vor fi atunci deschise, şi oamenii mei se vor 
lămuri, că au făcut o greşeală. Noapte bună, Ludovico; 
aştept să te văd mâine dimineaţă devreme, şi adu-ţi aminte 
ce ţi-am spus. 

— Aşa voi face, domnule conte; noapte bună excelenţei 
voastre; — îngăduiţi-mi să vă conduc cu lumina. 

Şi, într-adevăr, lumină contelui şi lui Henri drumul prin 
camere până la uşa exterioară. Pe palier se afla o luminare, 
lăsată de unul dintre slujitorii care o luaseră la fugă 
înspăimântați; Henri, luând-o în mână, îi ură din nou noapte 
bună lui Ludovico, iar acesta îi întoarse respectuos urarea, 
după care închise uşa în urma lor şi o încuie. 

Apoi, retrăgându-se în dormitor, cercetă cu de-amănuntul 
odăile prin care trecea, cu mai multă grijă 'decât o făcuse 
mai înainte, căci se temea ca nu cumva unul din oameni să 
se fi ascuns acolo, ca să-l sperie la noapte. Dar nu era 
nimeni, în afară de el, în aceste odăi; şi, lăsând deschise 
uşile prin care trecea, intră iar în salonul cel mare, care îl 
cam înspăimântă datorită imensităţii şi întunecimii tăcute. 
O clipă rămase în loc, uitându-se îndărăt prin lungul şir de 
odăi prin care trecuse; 

şi pe când se întorcea, văzu o lumină şi propriul său chip 
care se răsfrângea într-una din oglinzile cele mari, şi 
tresări. Pe luciul ei întunecat mai zări nedesluşit şi alte 
obiecte; dar nu se opri să le cerceteze, ci se întoarse în 
grabă în dormitor; se apucă să se uite cu luare-aminte 
peste tot şi văzând "uşa ce da în alcov, o deschise. Totul 


era liniştit înăuntru. Privind în jur, ochii îi fură atraşi de 
portretul răposatei marchize, şi rămase multă vreme cu 
privirea aţintită asupra tabloului, cuprins de oarecare 
uimire; şi apoi, după ce mai cercetă odăiţa, se întoarse în 
dormitor, unde aprinse focul în cămin; flăcările strălucitoare 
îl mai îmbărbătară, căci întunericul şi tăcerea întreruptă 
doar de rafalele de vânt îi cam slăbiseră curajul. Işi trase 
lângă foc o măsuţă şi un scaun, luă o sticlă de vin şi ceva 
de îmbucat din coşuleţ şi se ospătă. 
După ce termină de mâncat, aşeză sabia pe masă şi, cum 
nu îi era somn, scoase din buzunar cartea despre care 
vorbise — nişte vechi poveşti provensale. După ce mai 
aţâţă focul ca să ardă mai bine, potrivi flacăra luminării şi 
îşi trase scaunul lângă cămin, începu să’ citească, şi atenţia 
îi fu curând absorbită cu totul de întâmplările din carte. 
Intre timp, contele se întorsese în sufragerie, unde se 
adunaseră toţi acei care-l însoţiseră în'aripa de nord, când 
o auziseră pe Dorothee ţipând; şi începură să-i pună acum 
tot felul de întrebări despre încăperile cu pricina. Contele îi 
cam luă peste picior pe oaspeţii săi că fugiseră în mare 
grabă şi că se lăsau stăpâniţi de o teamă superstiţioasă; 
Vi aceasta duse la întrebarea: oare după ce a părăsit trupul, 
îi mai este îngăduit vreodată spiritului să se întoarcă pe 
pământ; şi dacă da, este oare cu putinţă ca spiritele să 
devină vizibile ochilor? Baronul fu de părere că prima 
întrebare era probabilă şi cea de-a doua posibilă; şi se 
strădui să justifice această părere, citind surse respectabile, 
atât din antichitate cât şi din vremuri mai apropiate. 
Contele, însă, avea în mod hotărât o părere contrară; de 
aici, se iscă o lungă discuţie, în care obişnuitele argumente 
asupra acestui subiect fură prezentate de ambele părţi cu 
dibăcie, şi discutate cu sinceritate, dar fără ca vreunul din 
ei să-l convingă pe celălalt. Discuţia aceasta produse efecte 
variate asupra auditoriului. Astfel, deşi contele se arăta 
mult superior baronului în ceea ce priveşte argumentaţia, 
avea mult mai puţini adepţi; căci tendinţa atât de firească 
minţii omeneşti de a fi atrasă de tot ceea ce ar putea să-i 


extindă facultăţile spre perceperea lucrurilor uimitoare şi 
miraculoase, îi împingea pe cei mai mulţi din cei de faţă de 
partea baronului; şi deşi multe din argumentele contelui 
erau de. Netăgăduit, oponenții săi credeau că aceasta se 
datora lipsei lor de cunoştinţe într-un domeniu atât de 
abstract, mai degrabă decât inexistenţei unor argumente 
care să le doboare pe ale lui. 

Blanche asculta cu luare aminte, palidă şi speriată, până 
când privirea zeflemitoare a tatălui ei o făcu să roşească, şi 
atunci căută să nu se gândească la poveştile superstiţioase 
auzite la mănăstire. În acelaşi timp, Emily urmărise cu 
adâncă atenţie discuţia asupra acestui subiect, care i se 
părea foarte interesant; iar când îşi aminti de apariţia ce i 
se arătase în odaia răposatei marchize, o trecură fiori de 
spaimă. De mai multe ori a fost pe punctul să pomenească 
ceea ce văzuse; dar teama de a nu-l supăra pe conte şi de 
a nu fi luată în zeflemea, b făcu să se stăpânească; aştepta 
cu nerăbdare rezultatul faptei cutezătoare a lui Ludovico, 
hotărâtă ca în viitor tăcerea ei să depindă de acest rezultat. 

Când oaspeţii se retraseră pentru a se odihni; şi contele 
se duse să se pregătească şi el de culcare, amintirea 
locurilor pustii pe care le vizitase în propriul său castel îl 
cufundă într-o profundă reverie, dar în cele din urmă o 
muzică îl trezi din îngândurarea lui. 

— Ce muzică se aude? îl întrebă pe valetul său. Cine 
cântă la ora asta târzie? 

Slujitorul nu răspunse nimic; contele continuă să asculte, 
şi apoi adăugă: 

— Văd că nu-i un muzician obişnuit; atinge instrumentul 
cu multă gingăşie — cine e, Pierre? 

— Domnule conte, începu omul, şovăitor. 

— Cine cântă la acest instrument? repetă contele. 

— Cum, înălţimea voastră nu ştie? zise valetul. 

— Ce vrei să spui? se întoarse spre el contele, cu o 
înfăţişare severă. 

— Nimic, domnule conte, n-am vrut să spun nimic, 
răspunse, omul cu supunere în glas — numai că... muzica 


asta... se aude adesea la castel când bate miezul nopţii, şi 
credeam că înălţimea voastră a mai auzit-o şi altă dată. 

— Muzică ce se aude la castel când bate miezul nopţii i 
Sărmane om S — şi poate că se şi dansează după muzica 
asta, aşa-i? 

— Cine cântă, nu cântă în castel,. Aşa cred, domnule 
conte; sunetele vin din pădure, se spune, deşi par atât de 
aproape; — dar, la urma urmei, duhurile pot face orice. 

— Ah, sărmanul de tine! zise contele, văd că eşti la fel de 
nătărău ca şi ceilalţi; mâine ai să-ţi dai seama ce vorbe 
lipsite de noimă spui. Dar ascultă! — ce voce-i asta? 

— Oh, domnule conte! aceasta-i vocea pe care o auzim 
adesea odată cu muzica. 

— Adesea! exclamă contele. Cât de adesea, mă rog? 

E o voce foarte frumoasă. 

— Păi, domnule conte, ca să spun drept, eu n-am auzit-o 
mai mult de două sau trei ori; dar cei care trăiesc aici mai 
de mult, au auzit-o destul de des. 

— Ce modulație frumoasă! exclamă contele, continuând 
să asculte — şi acum, ce dulce se stinge cadenţa. 

Cu siguranţă că nu-i un muritor de rând! 

— Tocmai aşa se şi spune, domnule conte, zise valetul; 
se spune că nu-i cântată de un muritor; şi dacă ar fi să-mi 
destăinui gândul. , 

Linişte! îi porunci contele, şi rămase să asculte până 
când melodia se stinse. Foarte ciudat! adăugă apoi, 
întorcându-se de la fereastră. Inchide ferestrele, Pierre. 

Pierre se supuse, şi curând după aceea contele îl trimise 
afară din odaie; dar muzica îi sărui mult timp în minte, 
vibrând îndelung ân ânchipuire, cu tonurile-i dulci şi 
melodioase, în timp ce gândurile îi erau cuprinse de uimire 
şi nedumerire, 

:;ssiiîs:]Ji 

CAPITOLUL VII 

Din plin te bucură de somnul dulce; 

Tu n-ai vedenii, nici închipuiri, 

Cum au în minte cei munciti de griji; 


Ve-aceea dormi atât de-adinc. 

SHAKESPEARE — /u/iu Cezar 

Contele, care dormise puţin în cursul nopţii, se trezi 
devreme şi, dornic să stea de vorbă cu Ludovico, se grăbi 
să ajungă în aripa de nord; dar uşa care dădea într-acolo 
fiind încuiată în seara trecută, se văzu nevoit să bată cu 
putere pentru a i se deschide. Dar nici bătaia şi nici glasul 
său nu păreau să fie auzite; ţinând seama de depărtarea de 
la uşă până în dormitor, şi de faptul că Ludovico, obosit de 
veghe, fusese după cât se pare furat de un somn adânc, 
contele nu fu surprins neprimind niciun răspuns; şi plecând 
de la uşă, cobori să se preumble prin parc. 

Era o dimineaţă cenuşie de toamnă. Soarele, răsărind 
peste Proventa, îşi trimitea lumina palidă, căci razele îşi 
croiau cu greu drum prin negura ce se ridica din mare, 
plutind peste vârfurile copacilor al căror frunziş avea acum 
culorile gingaşe ale toamnei. Furtuna trecuse, dar valurile 
tot se mai învolburau, cu creste lungi, înspumate, în timp 
ce nicio adiere nu clintea pânzele corăbiilor de lângă țărm 
ce ridicau ancora să plece în larg. Liniştea melancolică a 
acestei ore era pe placul contelui, care îşi urmă drumul prin 
pădure, adâncit în gânduri. 

Emily se trezi şi ea devreme şi îşi făcu plimbarea 
obişnuită pe marginea promontoriului ce se înălța deasupra 
Mediteranei. Nu era preocupată acum de întâmplările de la 
castel, căci gândurile ei se îndreptau spre Valancourt; 
pe care încă nu ajunsese să-l privească cu nepăsare, deşi 
judecata o mustra mereu pentru afecțiunea ce-i stăruia încă 
în inimă, după ce stima faţă de el se risipise. În amintire îi 
stăruia mereu privirea lui când se despărţiseră şi glasul său 
cum răsunase când îşi luase ultimul rămas bun; şi cum prin 
cine ştie ce asociaţie îi veni iarăşi în gând, cu o forţă 
deosebită, această împrejurare, vărsă lacrimi amare, 
tulburată de amintiri. 

Când ajunse la foişor, se aşeză pe treptele în ruină, 
urmărind cu o tristă descurajare valurile, pe jumătate 
ascunse de pâclă, cum se rostogoleau spre țărm, 


împrăştiind stropii uşori în jurul stâncilor de jos. Murmurul 
lor surd şi păcla tot mai groasă ce urca în rotocoale pe 
faleză dădeau întregii scene o solemnitate în armonie cu 
starea ei sufletească; şi rămase aşa, pierdută în amintiri, 
până când acestea deveniră prea dureroase, şi atunci se 
ridică şi părăsi locurile. Trecând pe lângă portita ce dădea 
spre foişor, văzu nişte litere gravate pe piatra intrării 
dosnice, şi se opri să le examineze; şi cu toate că păreau să 
fi fost zgăriate grosolan cu un briceag, caracterele îi erau 
familiare. In cele din urmă, recunoscând scrisul lui 
Valancourt, citi cu emoție următoarele stihuri, intitulate: 

EPAVA 

E noapte-adâncă! Pe-acest mal pustiu, 

Sub zidul foişorului înalt, 

Cu tainice-arătări gonind drumeţii, 

Mă odihnesc; şi văd jos, în adâncuri, 

Ca printre nori, lumina rece-a lunii 
Lucind pe valuri. Nevăzut, şi vântul 
Cu forţă misterioasă umflă unda, 

Şi mânios mugeşte jos talazul. 

În liniştea dintre rafale-aud 
Un glas de duhuri îngânând încet, 

Şi-adesea, printre nori, le văd şi chipul. 

Dar vai! ce strigăt trist aduce vântul, 

Şi-n depărtări ce pânză de corabie 
Se-apleacă? — Se stinge-acum chemarea! 

Ah! marinari sărmani! — lumina zilei 
Nicicând de-acum n-o veţi vedea pe lume! 

Aceste versuri dovedeau că Valancourt venise în turnul 
foişorului; că fusese aici, după cât se pare, chiar în no'aptea 
trecută, întrucât era asemenea celei zugrăvite în versuri, şi 
că părăsise de curând clădirea, căci abia de puţin timp se 
luminase, şi pe întuneric ar fi fost cu neputinţă să sape 
aceste litere. Aşa încâtse putea să fie încă prin grădină. 

Pe când gândurile acestea îi treceau repede prin minte, 
de stârneau o mulţime de simţăminte contradictorii, care 
aproape o copleşiră pe Emily. Dar primul ei imbold o sfătui 


să-l ocolească, aşa că se îndepărtă de turn şi se întoarse cu 
paşi grăbiţi spre castel. În drum, îşi aminti de muzica pe 
care o auzise mai înainte de lângă turn şi de silueta care 
apăruse acolo; şi era atât de tulburată, încât înclină să 
creadă că atunci îl auzise şi îl văzuse pe Valancourt; dar 
alte amănunte de care Îşi aminti o convinseră în curând că 
se înşela. Ajungând într-un colţ al pădurii cu copaci mai 
deşi, zări un om, carş mergea încet prin umbră, la oarecare 
depărtare; şi, cu gândul la Valancourt, tresări şi se opri, 
închipuindu-şi că ei'a el. Omul se apropia acum cu paşi 
repezi; şi înainte de a putea să-l evite, acesta îi vorbi, şi 
atunci îşi dădu seama că era contele, care se arătă 
oarecum surprins s-o găsească plimbându-se atât de 
devreme, şi chiar o zeflemisi puţin pentru singurătatea pe 
care o căuta. Dar dându-şi seama curând că era vorba de o 
situaţie care reclama îngrijorare şi nu ironie, îşi schimbă 
atitudinea şi o dojeni cu afecţiune că se lăsa astfel pradă 
regretelor zadarnice; iar ea, deşi recunoştea că avea drep* 
tate în tot ce-i spunea, nu-şi putu reţine lacrimile, şi contele 
schimbă de îndată vorba. Arătându-se uimit că nu primise 
încă răspuns de la prietenul său, avocatul din 

Avignon, în legătură cu proprietăţile răposatei doamne 
Montoni, se strădui cu un zel prietenos să o înveselească pe 
Emily, vorbindu-i de speranţele de a-şi dştiga dreptul 
asupra lor; dar vai! ea simţea că proprietăţile acelea ar 
putea contribui prea puţin acum la o viaţă care pe 
Valancourt nu-l mai atrăgea. 

Când reveniră la castel. Emily se retrase în camera ei, iar 
contele de Villefort se duse la uşa ce dădea spre aripa de 
nord. Aceasta era tot încuiată; dar acum, fiind hotărât să-l 
trezească pe Ludovico, începu să strige mai tare decât 
înainte; dar nu-i răspunse decât o tăcere totală; iar contele, 
văzând că toate sforţările de a se face auzit rămâneau 
zadarnice, în cele din urmă începu să se teamă să nu i se fi 
întâmplat ceva lui Ludovico. Pe care spaima de vreo nălucă 
să nu-l fi făcut să-şi piardă simţurile. Aşa că plecă de lângă 
uşă, gândindu-se să cheme slujitorii s-o deschidă cu forţa, 


mai cu seamă că auzea pe unii dintre ei mişcându-se prin 
odăile de jos ale castelului. 

La întrebările contelui, dacă îl văzuseră sau îl auziseră pe 
Ludovico, ei răspunseră. Înfricoşaţi, că nimeni nu se 
încumetase, din seara trecută, în aripa de nord a castelului. 

— Înseamnă că doarme buştean, zise contele; şi se află 
la asemenea depărtare de uşa exterioară, care este 
încuiată, încât ca să putem intra acolo, va fi nevoie s-o 
forţăm. Aduceţi nişte unelte şi urmaţi-mă. 

Oamenii rămaseră însă tăcuţi şi descumpăniţi; abia când 
se adunară toţi slujitorii castelului, poruncile contelui fură 
îndeplinite. Între timp, Dorothee îşi aminti de o uşă 


care dădea într-o galerie ce ducea de la scara principală 
la ultima anticameră a salonului; dacă s-ar fi încercat 
deschiderea ei, s-ar fi ajuns astfel mult mai aproape de 
dormitor, şi Ludovico ar fi putut fi trezit cu uşurinţă. 
Aşa încât contele se îndreptă într-acolo; dar strigătele sale 
la această uşă se dovediră tot atât de zadarnice ca şi la uşa 
mai îndepărtată. Îngrijorat cu adevărat de soarta lui 
Ludovico, contele era pe cale să izbească el însuşi cu 
unealta adusă în uşă, când privirea îi căzu pe neobişnuita 
lucrătură a acestei uşi şi se opri înainte de a lovi. La prima 
vedere, părea să fie de abanos, atât de neagră şi de densă 
îi era fibra şi atât de mare luciul; dar se dovedi a fi doar din 
lemn de zadă, din aceea care creştea în Provența, pe atunci 
faimoasă pentru pădurile ei de zadă. Culoarea minunată, şi 
luciul, şi lucrătura plină de gingăşie a uşii îl hotărâră pe 
conte să o cruţe, şi se întoarse iarăşi la uşa ce dădea spre 
scara din spate; şi după ce o sparseră, contele pătrunse în 
prima anticameră, urmat de Henri şi câţiva dintre slujitorii 
mai curajoşi, ceilalţi aşteptând pe scări şi pe palier să vadă 
ce se va întâmpla. 

Liniştea domnea în camerele prin care trecu contele; 
şi, când ajunse în salon, îl strigă cu glas tare pe Ludovico; 
după care, neprimind niciun răspuns, deschise uşa 
dormitorului şi intră înăuntru. 


Tăcerea adâncă adeveri temerile sale în legătură cu 
Ludovico, căci nu se auzea nici măcar răsuflarea unui om 
adormit; şi obloanele fiind închise, încăperea era prea 
întunecoasă ca să se poată desluşi ceva. 

Contele îi ceru unui slujitor să le deschidă, şi acesta, 
străbătând odaia ca să-i îndeplinească porunca, se 
împiedică de ceva şi căzu pe podea; strigătul său pricinui 
atâta spaimă printre cei câţiva slujitori ce se încumetaseră 
să intre în odaie, încât o luară cu toţii la goană, iar contele 
şi Henri rămaseră singuri. 

j — Misterele din Udolpho, voi. IX 

Atunci Henri străbătu odaia şi, deschizând oblonul unei 
ferestre, văzu că slujitorul se împiedicase de un scaun de 
lângă cămin, pe care şezuse Ludovico; — dar Ludovico 
însuşi nu mai era aşezat acolo, şi nici nu putea fi văzut 
nicăieri, în lumina destul de slabă ce pătrundea în încăpere. 
Contele, acum serios îngrijorat, deschise alte obloane, ca să 
poată cerceta mai bine; dar Ludovico nu era de găsit 
nicăieri, şi el rămase câteva clipe descumpănit, abia 
venindu-i să-şi creadă ochilor, până când, aruncându-şi 
privirea spre pat, făcu câţiva paşi într-acolo, să vadă dacă 
nu cumva era acolo adormit. Dar nu era nimeni în pat; 
contele intră apoi în alcov, unde totul rămăsese ca în seara 
trecută, dar Ludovico nu era nici acolo! 

Contele se strădui să-şi reţină uimirea, gândindu-se că 
Ludovico ar fi putut părăsi camerele în timpul nopţii, 
îngrozit de pustietatea şi izolarea lor, ca şi de zvonurile ce-i 
ajunsesei'ă la urechi. Dar, dacă s-ar fi întâmplat aşa, omul 
ar fi căutat în mod firesc să se alăture celorlalţi; însă 
slujitorii se jurau cu toţii că nu-l văzuseră; iar uşa odăii care 
dădea în afară fusese găsită încuiată, cu cheia pe 
dinăuntru. Era limpede deci că nu putuse ieşi pe acolo; şi, 
la o cercetare atentă, toate uşile acelor încăperi care 
comunicau în afară au fost găsite zăvorite şi încuiate, cu 
cheile în broască, pe dinăuntru. Contele se gândi atunci că 
Ludovico plecase pe fereastră, şi le cercetă şi pe acestea; 
dar cele care se deschideau destul ca să poată trece prin 


de un trup de om aveau drugi de fier sau obloane, şi nu se 
găsi nicio urmă care să arate că cineva încercase să treacă 
prin de; şi nici nu se putea crede că Ludovico ar fi riscat să- 
şi frângă gâtul sărind de la o fereastră, când putea ieşi 
liniştit pe uşă. 

Uluiala contelui nu cunoştea margini; dar se mai întoarse 
o dată să cerceteze camera, unde nu se vedea nimic lăsat 
în neorânduială, în afară de scaunul răsturnat, lângă care 
se afla o măsuţă; pe aceasta mai era sabia lui 
Ludovico, lumânarea, cartea pe care o citise şi puţin vin 
rămas în sticlă. La piciorul mesei se vedea coşuleţul cu 
ceva merinde şi câteva lemne. 

Henri şi slujitorul îşi arătau pe faţă uimirea; şi deşi 
contele nu zicea nimic, era o gravitate în purtarea sa care 
spunea multe. Părea că Ludovico părăsise aceste odăi prin 
vreun coridor secret, căci contele nu putea crede că era 
vorba de vreo forţă supranaturală; totuşi, dacă exista un 
asemenea coridor, rămânea de neînțeles de ce să fi ieşit pe 
acolo; şi la fel de surprinzător era că nu se găsea nicio 
urmă a trecerii lui, în odăi totul rămăsese în bună 
orânduială, de parcă ar fi ieşit pe uşă, în felul cel mai 
obişnuit. 

Contele însuşi se alătură celor care îndepărtau draperiile 
atârnate în dormitor, salon şi una dintre anticamere, pentru 
a căuta vreo uşă ascunsă în dosul lor; dar, după 
6 cercetare amănunţită, nu se găsi niciuna, în cele din 
urmă, contele părăsi încăperile, încuind' uşa ultimei 
anticamere şi luând cheia la el, în buzunar. Dădu apoi 
poruncă să se facă cercetări pentru găsirea lui Ludovico, nu 
numai irv castel, dar şi prin împrejurimi; şi retrăgându-se 
împreună cu Henri în cabinetul său, stătură de vorbă multă 
vreme; care să fi fost subiectul discuţiei lor nu se ştie, dar 
din clipa aceea Henri îşi pierdu mult din voioşie, purtându- 
se deosebit de grav şi rezervat ori de câte ori venea vorba, 
cu uimire şi teamă, de subiectul care tulbura acum întreaga 
familie a contelui. 

Dispariţia lui Ludovico păru să întărească convingerile 


anterioare ale baronului Saint Foix cu privire la posibilitatea 
apariţiilor, deşi era greu să se descopere legătura dintre 
cele două subiecte, sau să se explice aeest lucru altfel 
decât presupunând că misterul dispariţiei lui Ludovico, 
producând spaimă şi trezind curiozitate, făcea minţile mai 
sensibile şi mai uşor de influenţat de superstiții, în general. 
Este însă lucru sigur că de atunci baronul şi adepţii săi 
deveniră mai fanatici în credinţa lor decât înainte, iar 
groaza slujitorilor de la castel era atât de mare, încât mulţi 
dintre ei îl părăsiră imediat, ceilalţi rămânând doar până 
când aveau să fie găsiţi alţii să-i înlocuiască 

Cercetările cele mai amănunțite făcute pentru găsirea lui 
Ludovico se dovediră zadarnice; şi după câteva zile de 
căutări neobosite, sărmana Annette se lăsă copleşită de 
disperare, iar ceilalţi rămaseră nespus de impresionați şi 
uluiţi. 

Emily, pe care soarta nefericită a răposatei marchize, 
precum şi legătura misterioară ce părea să existe între ea 
şi St. Aubert o mişcase profund, fu nemaipomenit de 
tulburată de această întâmplare neobişnuită; o îngrijora 
foarte tare şi soarta lui Ludovic, a cărui cinste şi a cărui 
credinţă meritau atât stima cât şi recunoştinţa ei. Se 
gândea tot mai mult să se întoarcă la mănăstire, unde să-şi 
găsească alinarea; dar de câte ori aducea vorba o vedea 
întristându-se cu adevărat pe Blanche, iar contele, pentru 
care simţea aproape dragostea respectuoasă şi admiraţia 
unei fiice, îndepărtă cu blândeţe această posibilitate. În 
cele din urmă, ea îi pomeni cu consimţământul lui 
Dorothee, de apariţia pe care o zăriseră în camera 
răposatei marchize, în orice alt moment, contele ar fi 
zâmbit auzind asemenea poveste, socotind că era doar 
plăsmuită în imaginaţia bolnavă a povestitorului; dar acum 
o ascultă pe Emily cu seriozitate; şi, când ea sfârşi, îi ceru 
să-i făgăduiască pe dată că va păstra totul sub tăcere. 

— Oricare ar fi pricina şi înţelesul acestor întâmplări 
neobişnuite, adăugă contele, numai timpul, singur, le va 
putea lămuri. Am să privesc cu multă luare-aminte la tot ce 


se petrece în castel, şi am să fac tot ce este cu putinţă 
pentru a descoperi ce s-a întâmplat cu Ludovico. Intre timp, 
trebuie să fim cu mare băgare de seamă şi să păstrăm 
tăcerea. Am să veghez eu însumi într-o noapte în camerele 
acelea din aripa de nord; dar despre aceasta nu vom spune 
nimic până în noaptea când am de gând s-o tac. 

Apoi contele o chemă pe Dorothee şi îi ceru şi ei să 
păstreze tăcerea cu privire la ceea ce văzuse sau avea să 
mai vadă de o natură neobişnuită; şi bătrâna slujnică îi 
povesti acum amănuntele morţii marchizei de Villeroi, 
dintre care pe unele el părea să le cunoască de mai înainte, 
în timp ce de altele se vedea limpede că era surprins şi 
neliniştit. După ce ascultă ce-i povesti Dorothee, contele se 
retrase în cabinetul său de lucru, unde rămase câteva 
ceasuri în singurătate; când apăru din nou, gravitatea 
purtării lui o surprinse şi o alarmă pe Emily, care îşi păstră 
însă pentru sine gândurile. 

în săptămâna ce urmă după dispariţia lui Ludovico, toţi 
oaspeţii contelui îşi luară rămas bun, în afară de baron, de 
fiul său, domnul Saint Foix, şi de Emily; aceasta din urmă se 
văzu curând pusă în încurcătură şi deprimată de sosirea 
unui alt oaspete, domnul Du Pont, care îi întări hotărârea de 
a se retrage cât mai degrabă la mănăstire. 

Încântarea care se citea pe chipul lui când dădu cu ochii de 
Emily dovedea că nutrea pentru ea aceeaşi pasiune 
arzătoare care îl făcuse mai înainte să plece de la Château- 
le- 

Blanc. Fu primit cu rezervă de Emily şi cu plăcere de conte, 
care îi adresă un zâmbet ce părea să pledeze în favoarea 
lui; şi văzând fâstâceala ei, el păru plin de nădejde pentru 
prietenul său. 

Dar domnul Du Pont, cu o mai mare pătrundere, păru să-i 
înţeleagă atitudinea, şi chipul îşi pierdu repede vioiciunea, 
cuprins de melancolie şi descurajare. 

A doua zi, totuşi, el căută un prilej pentru a-i declara cu 
ce scop venise şi a-şi reînnoi atenţiile curtenitoare; 
declaraţie primită cu destulă îngrijorare de Emily, care 


căută să-i aline suferinţa de a fi respins a doua oară, 
âsigurându-l de stima şi prietenia ei; dar văzând în ce stare 
îl lăsase, se grăbi să-i arate o compasiune plină de 
afecţiune. Îşi dădea acum seama, mai mult decât oricând, 
că nu mai putea rămâne la castel, aşa încât îl căută imediat 
pe conte şi îl înştiinţă de intenţia ei de a se întoarce la 
mănăstire. 

— Scumpa mea Emily, zise acesta, observ cu multă 
îngrijorare iluzia pe care o încurajezi — o iluzie firească la 
cei tineri şi simţitori. Inima dumitale a primit o grea 
lovitură; eşti încredinţată că nu-ţi vei reveni niciodată pe 
de-a întregul; şi vrei să-ţi încurajezi această convingere, 
până când te vei obişnui cu suferinţa; iar această 
obişnuinţă îţi va subjuga voinţa şi va face ca părerile pe 
care le vei avea să fie pline de regret şi de tristeţe. 
Îngăduie-mi să-ţi. 
răpesc această iluzie şi să te trezesc arătându-ţi primejr di 
a în care te afli. 

Emily zâmbi trist. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, stimate domn, zise ea, şi sunt 
pregătită să vă răspund. Simt că în inima mea nu va mai fi 
vreodată loc pentru o altă afecţiune; şi că nu-şi va găsi 
niciodată liniştea — dacă mi-aş îngădui să mă ataşez din 
nou de cineva. 

— Ştiu că simţi toate acestea, vorbi contele; şi mai ştiu 
că timpul va vindeca toate acestea, dacă nu te vei 
complăcea să le păstrezi în singurătate şi, iartă-mă, într-o 
romantică înduioşare — atunci, într-adevăr, timpul nu va 
face decât să întărească obişnuinţa. Sunt în mod deosebit 
îndreptăţit să vorbesc despre acest subiect şi să-ţi înţeleg 
suferinţele, adăugă contele cu un aer solemn, căci am 
cunoscut ce înseamnă să iubeşti şi să plângi fiinţa iubită. 
Da, urmă el, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi, am 
suferit! — dar timpurile acelea au trecut — au trecut de 
mult! — şi pot să mă gândesc acum la de fără emoție. 

— Stimate domn, grăi Emily cu sfială, oare ce înseamnă 
aceste lacrimi? — mă tem că de vorbesc o altă limbă şi că 


pledează în favoarea mea. 

— Sunt lacrimi de slăbiciune, căci sunt zadarnice, 
răspunse contele, ştergându-şi-le; şi aş vrea să te înalţi şi 
să fii mai presus de asemenea slăbiciune. Dar de sunt doar 
urmele slabe ale unei dureri care, dacă n-ar fi fost înăbuşită 
printr-un efort neîncetat, m-ar fi dus pe marginea nebuniei! 
Gândeşte-te deci, dacă n-am motiv. E să te previn să nu te 
laşi dusă de îngăduinţă, care poate avea urmări atât de 
cumplite şi care cu siguranţă, dacă nu vei lupta împotriva 
ei, va întuneca anii care altfel ar putea fi 


fericiţi. Domnul Du Pont este un om simţitor şi plin de 
gentileţe, care te iubeşte de multă vreme; familia şi averea 
sa sunt ireproşabile, După tot ce am spus, nu mai este 
nevoie să adaug că m-aş bucura să te ştiu fericită şi că 
domnul Du Pont poate să te facă. Nu plânge, Emily, 
continuă contele, luând-o de mână, căci fericirea îţi este 
. Hărăzită. 

Tăcu o clipă, şi apoi adăugă cu glasul ceva mai ferm: 

— Nu vreau să te străduieşti peste măsură să-ți 
stăpâneşti simţămintele; tot ce-ţi cer deocamdată este să 
nu-ţi laşi gândurile să se întoarcă spre trecut; străduieşte-te 
să fii preocupată de lucruri prezente; să cauţi să-ţi spui că 
este cu putinţă să mai fii fericită; şi să te gândeşti uneori cu 
îngăduinţă la sărmanul domn Du Pont. Şi să nu-l osândeşti 
la deznădejdea din care, draga mea Emily, încerc să te scot 
acum pe tine. 

— Oh! dragă domnule conte, zise Emily, în timp ce 
lacrimile continuau să-i curgă din ochi, nu e bine ca 
bunăvoința şi dorinţele dumneavoastră să-l amăgească pe 
domnul Du Pont cu speranţa că-i voi putea accepta 
vreodată mâna. După câte îmi cunosc eu inima, aceasta nu 
se va întâmpla niciodată; dar voi da ascultare îndrumărilor 
dumneavoastră în toate celelalte privinţe şi mă, voi feri să 
. Adopt o părere contrară. 

— Lasă în. Seama mea să-ţi înţeleg inima, răspunse 
contele cu un uşor zâmbet. Dacă îmi faci cinstea să te laşi 


călăuzită de mine în alte privinţe, am să-ţi iert neîncrederea 
în ceea ce priveşte viitoarea dumitale atitudine faţă de 
domnul Du Pont. N-am să stărui nici chiar să rămâi la 
castel, mai mult decât îţi e voia; dar deşi mă stăpânesc 
acum ca să nu mă opun la retragerea dumitale la 
mănăstire, am să-ţi amintesc că prietenia îţi impune să nu 
ne uiţi în viitor şi să ne vizitezi, 

Lacrimi de recunoştinţă se amestecară cu cele de 
duioase păreri de rău, în timp ce Emily îi mulțumea contelui 
pentru numeroasele dovezi de prietenie pe care i le 
dăduse; îi făgădui că îi va urma sfaturile în toate privinţele, 
în afară de una singură; şi îl încredinţă de plăcerea cu care 
va accepta, cândva în viitor, invitaţia contesei şi a lui — 
dacă domnul Du Pont nu va fi la castel. 

Contele zâmbi auzindu-i condiţia. 

— Fie şi aşa, se învoi el; dar cum mănăstirea e atât'de 
aproape de castel, fiica mea şi cu mine te vom vizita 
adesea; şi dacă, uneori, vom îndrăzni să aducem cu noi 
încă un vizitator — ne'vei ierta? 

Emily rămase însă abătută şi nu spuse nimic. 

— Ei bine, reluă contele, n-am să mai reiau discuţia 
. Şi trebuie să-ţi cer iertare pentru că am stăruit atât de 
mult. Te rog însă să mă crezi că am fost îndemnat doar de 
grija sinceră pentru fericirea dumitale şi aceea a bunului. 
Meu prieten, domnul Du Pont. 

După ce se despărţi de conte, Emily se duse să comunice 
intenţia ei de a pleca şi contesei, care îşi exprimă politicos 
regretul; după care, trimise o scrisoare maicii stareţe, 
înştiinţând-o că se întoarce la mănăstire; şi chiar în seara 
zilei următoare plecă într-acolo. Domnul Du Pont îşi arătă 
marea părere de rău şi o conduse la plecare, iai' 
contele se strădui să-l mângâie cu speranţa că Emily îl va 
privi cândva cu ochi mai binevoitori. 

Emily se simţea mulţumită să se afle din nou în refugiul 
liniştit al mănăstirii, unde avu parte iarăşi de toată 
bunătatea maternă a stareţei şi de atenţiile călugăriţelor, 
care se purtau cu ea ca nişte surori. Ajunsese până la de 


vestea ultimei întâmplări neobişnuite de la castel; şi după 
cină, în seara sosirii lui Emily, se discută doar despre asta 
în salonul mănăstirii, unde i se cerură amănunte despre 
acea neasemuită faptă. Emily vorbi cu multă rezervă 
despre acest subiect şi povesti scurt câteva împrejurări în 
legătură cu Ludovico; dar după părerea aproape a tuturor 
călugăriţelor, dispariţia nu putea fi explicată decât prin 
mijloace supranaturale. 

— De atâta timp se crede că e bântuit castelul, zise o 
călugăriţă cu numele de sora Frances, încât am rămas 
uimită când am auzit de curajul contelui de a locui în el. 
Fostul stăpân al castelului, mă tem, a avut anumite păcate 
de ispăşit. Să nădăjduim că virtuțile actualului stăpân. Îl vor 
scăpa de pedeapsa datorată greşelilor săvârşite de, cel de 
dinainte, dacă, într-adevăr, a fost un mare nelegiuit. 

— Dar de ce fărădelege a fost bănuit? întrebă o 
domnişoară pe nume Feydeau, care stătea în pensiune la 
mănăstire. 

— Să ne rugăm pentru sufletul său! zise o altă călugăriţă, 
care stătuse până acum tăcută şi ascultase cu luareaminte. 
Dacă a fost un om nelegiuit, pedeapsa primită pe lumea 
aceasta i-a fost de ajuns. 

Rostise aceste cuvinte cu un amestec de înflăcărare şi 
gravitate care o izbi nespus de mult pe Emily; dar 
domnişoara Feydeau îşi repetă întrebarea, fără să ia în 
seamă ardoarea plină de gravitate a călugăriţei. 

— N-aş putea spune care a fost nelegiuirea, răspunse 
sora Frances; dar am auzit multe zvonuri neobişnuite 
despre răposatul marchiz de Villeroi; printre altele, se zice 
că la scurtă vreme după moartea soţiei sale, a plecat de la 
Château-le-Blanc şi nu s-a mai întors niciodată. Nu eram 
aici pe vremea aceea, aşa încât nu pot vorbi decât din 
auzite; şi au trecut atâţia ani de când a murit marchiza, 
încât puţine călugăriţe de aici pot spune mai mult. 

— Ba eu pot, grăi călugăriţa care vorbise mai înainte şi 
căreia i se spunea sora Agnes. 

— Inseamnă că dumneata, zise mademoiselle Feydeau, 


cunoşti după cât se pare anumite împrejurări, care îţi 
îngăduie să judeci dacă a'fost sau nu un nelegiuit şi ce 
fărădelege anume a săvârşit. 

— Da, adeveri călugăriţa. Dar cine oare s-ar încumeta să- 
mi cerceteze gândurile — şi cine s-ar încumeta să-mi 
smulgă părerea? Singurul lui judecător e Dumnezeu,. Şi la 
acest judecător s-a dus el. 

Emily se uită surprinsă la sora Frances, care-i întoarse o 
privire plină de înţeles. 

— N-am făcut decât să-ţi cer părerea, zise cu blândeţe 
domnişoara Feydeau; dacă subiectul este neplăcut pentru 
dumneata, atunci renunţ. 

— Neplăcut î repetă călugăriţa cu glas apăsat. Vorbim 
într-o doară; nu cântărim cuvintele pe care le folosim; 
neplăcut este un cuvânt prea slab. Mă duc să mă rog. 

Zicând acestea, se ridică de pe scaun şi, oftând adânc, 
părăsi încăperea. 

— Ce poate să însemne asta? întrebă Emily, după 
plecarea ei. 

— Nu înseamnă nimic neobişnuit, îi răspunse sora 
Frances; se poartă adesea aşa. Dar nu e nicio noimă în tot 
ce spune. Mintea i-e uneori rătăcită. N-ai mai văzut-o 
niciodată astfel? 

— Niciodată, zise Emily. Uneori, într-adevăr, mi s-a părut 
că zăresc în privirile ei tristeţea smintelii, dar în vorbele ei 
n-am găsit niciodată lipsă de noimă. Biata de ea, am să mă 
rog pentru ea! 

— Rugăciunile tale, fiica mea, se vor uni cu ale noastre, 
zise maica stareță; căci are nevoie de de. 

— Maică stareță, vorbi domnişoara Feydeau, ce credeţi 
despre răposatul marchiz? Întâmplările ciudate ce s-au 
petrecut la castel mi-au trezit în asemenea măsură 
curiozitatea, încât rog să-mi fie iertată întrebarea. Care era 
nelegiuirea pe care a săvârşit-o şi despre ce pedeapsă 
vorbea sora Agnes? 

— Trebuie să ne arătăm prevăzători când ne spunem 
părerea, zise stareţa cu un aer de rezervă şi gravitate — 


trebuie să ne arătăm prevăzători când ne spunem părerea 
într-o problemă atât de gingaşă. Eu nu m-aş încumeta să 
afirm că răposatul marchiz a fost un nelegiuit, sau să 
vorbesc despre fărădelegea de care era bănuit; cât despre 
pedeapsa de care a pomenit sora Agnes, nu ştiu să fi suferit 
vreuna. Probabil că se gândea la pedeapsa grea pe care ţi-o 
poate da o conştiinţă încărcată. Feriţi-vă, copilele mele, de 
a suferi o asemenea pedeapsă — este o adevărată caznă! 
Pe răposata marchiză am cunoscut-o bine; era o pildă vie 
pentru oricine, ba chiar şi sfântul nostru ordin n-ar roşi să-i 
copieze virtuțile. Sfânta noastră mănăstire i-a primit 
rămăşiţele pământeşti; iar sufletul i s-a înălţat, nu mă 
îndoiesc, la ceruri! 

Pe când stareţa rostea aceste cuvinte, se auzi ultima 
bătaie a clopotului de vecernie, şi ea se ridică. 

— Să mergem, copilele mele, zise ea, şi să ne rugăm 
pentru cei păcătoşi; să mergem şi să ne mărturisim 
păcatele, şi să ne străduim să ne purificăm sufletele, ca să 
ajungem în cer, unde s-a dus şi ea! 

Emily, impresionată de solemnitatea acestui îndemn, îşi 
aminti de tatăl ei. 

\ 

— Cerul unde s-a dus şi e! adăugă ea în şoaptă, 
înăbuşindu-şi un suspin şi pornind în urma stareţei şi a 
călugăriţelor spre capelă. 

CAPITOLUL VIII 

Dintr-o scrisoare primită de la domnul Quesnel, Emily află 
că Montoni a murit în închisoare la Veneţia şi deci că 
proprietăţile pe care acesta i le luase prin înşelăciune îi 
reveneau din nou ei în mod firesc. 

Contele de Villefort, contrariat de dispariţia lui Ludovico, 
se hotărăşte să stea de veghe el însuşi, împreună cu fiul 
său, în aripa de nord a castelului, pentru a risipi zvonurile 
superstiţioase şi a-l înfrunta pe eventualul răufăcător care 
le întreținea. 

CAPITOLUL IX 

Şi gândului glas să nu dai. 


SHAKESPEARE — Hamlet 

Baronul Saint Foix, pe care grija pentru prietenul său îl 
ţinuse treaz, se sculă devreme, ca să afle ce se întâmplase 
în timpul nopţii; şi când trecu pe lângă cabinetul de lucru al 
contelui, auzi. Paşi înăuntru şi bătu la uşă, care îi fu 
deschisă chiar de prietenul său. Bucurându-se să-l vadă 
sănătos şi curios să afle ce se. Petrecuse în timpul nopţii, 
nu observă la început gravitatea neobişnuită care se 
întipărise pe trăsăturile contelui, şi abia după primele 
răspunsuri rezervate ale acestuia îşi dădu seama. Contele, 
zâmbind, se strădui să trateze cu uşurinţă subiectul 
curiozităţii lui; 
dar baronul rămânea serios şi continua să-l întrebe cu atâta 
stăruinţă, încât contele, redevenind grav, vorbi: 

— Te rog, prietene, să nu mai stărui asupra acestui 
subiect; şi o să-ţi mai cer încă să păstrezi de acum înainte 
tăcerea asupra oricărui fapt care ţi se va părea neobişnuit 
în comportarea mea viitoare. Nu preget să-ţi spun că sunt 
necăjit şi că veghea mea de azi-noapte nu m-a ajutat să-l 
descopăr pe Ludovico; cât despre întâmplările din cursul 
nopţii, trebuie să-mi ierţi rezerva. 

— Dar unde-i Henri? întrebă baronul, surprins şi 
dezamăgit de acest refuz. 

— Se simte bine şi e în odaia lui, răspunse contele. 

Şi te rog să nu-l întrebi nimic în legătură cu acest subiect, 
căci îmi cunoşti dorinţa. 

— Fireşte, se învoi baronul, oarecum mâhnit, dacă asta te 
supără; dar cred, prietene, că ai putea să te bizui pe 
discreţia mea şi să renunţi la această rezervă neobişnuită. 
În orice caz, îngăduie-mi să cred că ai pricină să fii de acord 
cu teoria mea şi că nu o mai priveşti cu atâta neîncredere 
ca mai înainte. 

— Să nu mai vorbim despre asta, zise contele; dar fii 
încredinţat că nu o împrejurare obişnuită m-a silit la tăcere 
faţă de un prieten pe care-l socotesc astfel de aproape 
treizeci de ani; şi rezerva mea de acum să nu te facă să pui 
la îndoială stima, sinceritatea sau prietenia mea. 


— Nu mă îndoiesc de niciuna, zise baronul, deşi va trebui 
să-mi îngădui să-mi exprim nedumerirea pentru această 
tăcere. 

— Faţă de mine îţi îngădui, replică contele; dar te rog 
stăruitor să te stăpâneşti de a o aduce la cunoştinţă alor 
mei şi de a le vorbi de orice altceva neobişnuit ai observa în 
purtarea mea faţă de ei. 

Baronul îi făgădui de îndată; şi, după ce mai discutară 
câtăva vreme despre tot felul de lucruri, coborâră la micul 
dejun; contele se arătă plin de voioşie faţă de ai săi, ocolind 
sau luând în zeflemea întrebările şi, cu un aer de veselie 
neobişnuită, îi încredinţă pe toţi că nu există pricină de 
teamă în privinţa odăilor din aripa de nord, ţinând seama că 
el şi Henri se putuseră întoarce nevătămaţi de acolo. 

Totuşi, Henri izbuti mai greu să-şi ascundă emoţiile. 
Expresia de spaimă nu i se ştersese cu totul de pe chip; 
tăcea tot timpul şi rămânea dus pe gânduri; şi când încercă 
să râdă de întrebările îngrijorate ale domnişoarei Bearn, nu 
izbuti defel. 

Seara, după cum făgăduise, contele veni la mănăstire, şi 
Emily rămase surprinsă când îl auzi vorbind de încăpe- 


rile din aripa de nord pe un ton de zeflemea şi de 

rezervă. 
Despre ceea ce se Întâmplase acolo nu-i pomeni însă nimic; 
şi când ea îndrăzni să-i aducă aminte că-i făgăduise să-i 
spună la ce rezultat ajunseseră cercetările şi să-l întrebe 
dacă se găsise vreo dovadă că încăperile acelea erau 
bântuite de stafii, el păru o clipă s-o privească cu gravitate, 
dai' parcă venindu-şi repede în fire, zâmbi şi spuse: 

— Scumpa mea Emily, n-o lăsa pe maica stareță să te 
înveţe cu astfel de fantasmagorii; ar fi în stare să-ţi spună 
că se poate găsi o fantomă în orice odaie întunecoasă. Dar 
crede-mă, adăugă el cu un oftat aclânc, cel ce a murit nu 
apare pentru orice fleac, ca să-i înspăimânte sau să-i 
uimească pe fricoşi. — Se ântrerupse, căzu puţin pe 
gânduri şi apoi adăugă: — Să nu mai vorbim despre asta. 


Curând după aceea. Îşi luă rămas bun; mai târziu, când 
Emily se alătură câtorva călugăriţe, rămase uimită dându-şi 
seama că ştiau despre împrejurarea pe care ea se ferise cu 
grijă să le-o împărtăşească şi se arătau pline de admiraţie 
pentru curajul contelui de a fi petrecut o noapte în odaia de 
unde dispăruse Ludovico; căci Emily nu ţinuse seama de 
iuţeala cu care se răspândeşte o poveste uimitoare. 
Călugăriţele aflaseră ce se petrecuse de la ţăranii care 
aduceau fructe la mănăstire şi care, de când dispăruse 
Ludovico, priveau cu întreaga luare-aminte tot ce se 
întâmpla la castel. 

Acum ea asculta în tăcere diferitele păreri ale 
călugăriţelor în legătură cu purtarea contelui şi înţelese că 
unele o osândeau, socotind-o nesăbuită şi înfumurată, căci, 
ziceau de, cine se amesteca în faptele unui spirit hain 
trebuia să se teamă de răzbunarea lui. 

După părerea surorii Frances, contele dăduse dovadă de 
curajul unui om plin de virtute. Ştiindu-se fără vreo vină 
care să stârnească mânia unui spirit bun, de vrăjile 
spiritelor rele nu se temea, căci putea cere ocrotire de îa 
Cel ce-i înfrânează pe păcătoşi şi îi apără pe neprihăniţi. 

— Cei care au pe suflet o vină nu pot cere ocrotire, zise 
sora Agnes. Contele ar trebui să-şi cerceteze temeinic 
purtarea, ca să nu piardă ocrotirea! Căci cine oare se poate 
încumeta să se socoată neprihănit? — când neprihănirea pe 
pământ e greu de găsit. Şi totuşi cât de departe se întind 
hotarele păcatului şi cât de adânc putem cădea în el! 

Oh 

Spunând aceste cuvinte, călugăriţa oftă din greu. Uimind- 
o nespus pe Emily; şi ridicând privirea, ea văzu că ochii 
surorii Agnes erau aţintiţi spre ea; după care călugăriţa se 
ridică, îi luă mâna, o privi câteva clipe cu seriozitate în faţă 
şi apoi zise: 

— Eşti tânără — şi eşti nevinovată! Vreau să spun, nu 
eşti împovărată încă de niciun păcat mai mare! — Dar în 
inimă îţi clocotesc patimi, — adevăraţi scorpioni: acum sunt 
adormiţi — fereşte-te să-i trezeşti! — te vor înţepa, de 


moarte! 

Emily, impresionată de aceste vorbe şi de felul solemn în 
care fuseseră rostite, nu-şi putu reţine lacrimile. 

— Ah! Va să zică, aşa e? exclamă sora Agnes, cu 
trăsăturile mai blânde atât de tânără şi atât de nefericită! 
Suntem surori, deci. Cu adevărat. Dar nu există un 
legământ al bunătăţii între vinovaţi, adăugă ea. In timp ce 
în ochi îi apărea din nou acea expresie neîndurătoare; nu 
există nici bunătate — nici pace, nici speranţă! Le-am 
cunoscut cândva — ochii mei mai puteau să plângă — dar 
acum îmi ard; căci sufletul mi-e neclintit şi neînfricat! — nu 
mă mai jeluiesc! 

— Mai bine să ne pocăim şi să ne rugăm, zise o altă 
călugăriţă. Am învăţat că rugăciunile şi pocăinţa ne aduc 
mântuirea. Speranţa este hărăzită tuturor celor care se 
pocăiesc! 

— Care se pocăiesc şi se întorc spre dreapta credinţă, 
adăugă sora Frances. 

— Tuturor, în afară de mine! grăi solemn sora Agnes şi 
după o pauză adăugă; Capul îmi arde; cred că nu mă simt 
bine. Oh! de-aş putea să-mi şterg din minte tot ce a fost 
cândva — chipurile care se ridică, întocmai ca nişte furii, ca 
să mă chinuiască! — le văd când dorm, şi le văd şi când 
sunt trează; se află în faţa ochilor şi acum — şi acum! 

Rămase locului încremenită de groază, cu privirea 
încordată rotindu-se încet în jurul odăii, ca şi cum ar -fi 
urmărit ceva. Una dintre călugăriţe o luă cu blândeţe de 
mână, vrând s-o scoată afară din odaie. Sora Agnes se Ik 
nişti; îşi trecu cealaltă mână peste ochi, privi din nou şi, cu 
un suspin adânc, zise: 

— S-au dus — s-au dus! Am fierbinţeală, nu ştiu ce spun. 
Mă simt adesea aşa, dar îmi trece; în curând o să mă simt 
mai bine... Nu cumva s-a auzit clopotul de vecernie? 

— Nu, răspunse Frances, slujba de vecernie s-a terminat. 
Margaret o să te conducă în chilia dumitale. 

— Că bine zici, se învoi sora Agnes, am să mă simt mai 
bine acolo.. Noapte bună, dragele mele surori, să mă 


pomeniţi, în rugăciunile voastre. 

După plecarea lor, Frances, văzând cât de impresionată 
rămăsese Emily, zise: 

— TNu te speria, sora Agnes are mereu asemenea 
tulburări, deşi în ultimul timp n-am mai văzut-o atât de 
tulburată; de obicei este doar melancolică. Simţeam de 
câteva zile că o să izbucnească; dar singurătatea şi 
tratamentul obişnuit o vor ajuta să-şi revină. 

— Dar cu câtă judecată vorbea la început! remarcă 
Emily; ideile i se înşiruiau în perfectă ordine. 

— Da, adeveri călugăriţa, asta nu-i ceva nou; ba, uneori, 
am auzit-o spunând nu numai vorbe chibzuite, dar şi pline 
de tâlc, ca apoi, după o clipă, să o vezi din nou cu mintea 
rătăcită. 

— Conştiinţa pare să-i fie chinuită de ceva, zise Emily; 
n-aţi aflat ce împrejurare anume a adus-o în starea asta 
jalnică? 

— Ba am aflat, spuse călugăriţa, dar apoi nu mai adăugă 
nimic; şi doar când Emily îşi repetă întrebarea, vorbi cu glas 
scăzut, privind plină de înţeles către celelalte călugăriţe: Nu 
pot să-ţi povestesc acum; dar dacă crezi că merită 
osteneala, vino la noapte în chilia mea, când toată lumea 
se odihneşte, şi vei afla mai multe; dar să nu uiţi că trebuie 
să mergem la rugăciunile de la miezul nopţii, aşa că vino fie 
înainte, fie după miezul nopţii. 

Emily îi făgădui că aşa va face; şi întrucât apăru imediat 
stareţa, nu mai vorbiră despre nefericita călugăriţă. 

Cât despre conte, întorcându-se acasă îl găsise pe 
domnul Du Pont într-unul din momentele de deznădejde în 
care îl aducea adesea afecțiunea ce i-o purta lui Emily şi 
care dura de prea multă vreme ca să poată fi stăpânită cu 
uşurinţă, învingând chiar şi împotrivirea prietenilor lui. 
Domnul Du Pont o văzuse pentru prima dată pe Emily în 
Gasconia, pe vremea când trăia încă tatăl lui; acesta 
descoperi slăbiciunea fiului său faţă de domnişoara St. 
Aubert şi, cum averea ei era mult mai mică, îl oprise pe fiul 
său să-şi declare dragostea, sau măcar să se mai 


gândească la ea. Cât timp trăise tatăl lui, Du Pont 
respectase prima poruncă, dar socotise cu neputinţă să se 
supună celei de-a doua şi îşi alinase uneori pasiunea 
vizitând locurile pe unde îi plăcea ei să se plimbe; printre 
acestea era şi cabana de pescuit unde, de câteva ori, îi 
dedicase stihuri, ascunzându-şi însă numele, ca să-şi ţină 
astfel făgăduiala făcută tatălui său. Tot acolo cântase Du 
Pont aria aceea patetică pe care ea o ascultase cu atâta 
uimire şi admiraţie; şi tot acolo găsise el miniatura care de 
atunci îi hrănise pasiunea, atât de fatală pentru pacea 
inimii sale. În timpul expediției în Italia, tatăl lui murise; 

dar libertatea şi-o dobândise într-un moment când nu putea 
profita de ea, căci aceea care o făcea nepreţuită nu se mai 
afla pe aproape. S-a văzut mai înainte prin ce întâmplare o 
descoperise el pe Emily şi o ajutase să scape din locul unde 
era întemniţată, precum şi prin ce speranţe zadarnice 

Îşi încurajase el iubirea, ea şi eforturile infructuoase pe 
care le făcuse de atunci ca să şi-o domine. 

Cât despre conte, cu un zel prietenos, încă se mai 
străduia să-I  consoleze,  arătându-i că răbdarea, 
perseverenţa şi prudenţa îl vor ajuta în cele din urmă să 
dobândească fericirea şi pe Emily. 

— Timpul, zicea el, va înlătura tristeţea pe care i-a lăsat- 
o în suflet dezamăgirea, şi ea va începe să-ţi vadă meritele. 
Serviciile pe care i le-ai făcut i-au şi trezit recunoştinţa, iar 
suferinţele pe care le înduri — mila; 
crede-mă, prietene, într-o inimă atât de simţitoare ca a ei, 
recunoştinţa şi mila vor duce la iubire. Când gândurile 
i se vor fi scuturat de dezamăgirea de acum, va accepta cu 
dragă inimă omagiile unei fiinţe ca dumneata. 

Du Pont ofta asculţind aceste cuvinte; şi încercând să 
spere că prietenul său avea dreptate, primi cu dragă inimă 
invitaţia de a-şi prelungi şederea la castel. 

Acum însă vom părăsi castelul, şi ne vom îndrepta 
atenţia spre mănăstirea St. Claire. După ce călugărițele se 
retraseră să se odihnească, Emily se furişă spreîntâlni rea 
ei cu sora Frances, pe care o găsi în chilia ei; călugăriţa se 


ruga îngenuncheată în faţa unei măsuţe, pe care se afla 
icoana, iar deasupra o lumânare ce abia lumina încăperea. 
Când uşa se deschise, sora Frances se întoarse şi îi făcu 
semn să intre; şi Emily. După ce intră, se aşeză în tăcere pe 
salteaua de paie a călugăriţei, aşteptând-o să-şi termine 
rugăciunea. În curând călugăriţa se ridică din genunchi şi 
luă lumânarea, aşezând-o pe măsuţă; şi atunci Emily văzu 
acolo o ţeastă omenească şi câteva oase aşezate lângă o 
clepsidră; dar sora Frances, fără să bage de seamă emoția 
ei. Sje aşeză pe saltea lângă ea şi spuse: 

— Ai venit la timp, soră, minată de curiozitate; dar nu vei 
auzi nimic deosebit în povestea sărmanei Agnes i m-am 
ferit să vorbesc despre ea în prezenţa surorilor mele laice, 
numai pentru că n-am vrut să fac cunoscut păcatul eL 

— Socot că-i o adevărată favoare încrederea pe care mi-o 
arăţi, zise Emily, şi te asigur că voi şti să fiu demnă de ea. 

— Sora Agnes, reluă călugăriţa, provine dintr-o familie 
nobilă, după cum poate că ţi-ai dat seama şi singură după 
înfăţişarea ei plină de demnitate; dar n-am să le dezonorez 
familia dezvăluindu-ţi numele ei. Dragostea a fost aceea 
care a dus la păcat şi la nebunie. Era iubită de un gentilom 
cu o situaţie mai modestă; şi tatăl ei, după cum am auzit, 
hărăzind-o unui nobil pe care ea nu îl putea suferi, patima 
nestăpânită a dus-o la pieire. Uitând de răspunderile la care 
o sileau virtutea şi datoria, a încălcat legământul căsătoriei; 
dar vina i-a fost în curând descoperită, şi ar fi căzut pradă 
răzbunării soţului ei, dacă tatăl ei n-ar fi izbutit s-o scoată 
de sub autoritatea lui. Prin ce mijloace a făcut-o, n-am 
putut afla; dar a ascuns-o în această mănăstire, şi mai 
târziu a convins-o să se călugărească, lăsând să se ştie în 
afară că ea murise; 
şi tatăl, ca să-şi salveze fiica, a întărit aceste zvonuri; ba 
chiar, prin tot felul de mijloace, l-a convins pe soţul ei că ea 
căzuse victimă  geloziei lui. Pari surprinsă, adăugă 
călugărița, observând expresia de pe chipul lui Emily; 
recunosc că povestea este neobişnuită, dar cred că nu este 
nemaiîntâlnită. 


— Te rog, povesteşte mai departe, o rugă Emily, căci mă 
interesează. 

— Cam asta e toată povestea, zise călugăriţa; o să mai 
adaug doar că zbuciumul ei îndelungat între dragoste, 
remuşcare şi sentimentul îndatoririlor pe care le avea 
intrând în ordinul nostru călugăresc i-a tulburat, în cele din 
urmă judecata. O vreme, trecea mereu de la deznădejde la 
melancolie; apoi a căzut într-o tristeţe adâncă, neîncetată, 
rareori întreruptă de câte un acces de rătăcire, pentru ca în 
ultimul timp rătăcirile acestea să fie tot mai dese, 

Emily rămase nespus de tulburată de povestea 
călugăriţei, mai ales că unele părţi îi aminteau de soarta 
marchizei de Villeroi, silită şi ea de tatăl ei să-şi părăsească 
iubitul pentru un soţ nobil, ales de el; dar, din ceea ce îi 
povestise Dorothee, nu avea motiv de a bănui că marchiza 
se temuse de răzbunarea unui soţ, gelos, nici nu se îndoi o 
clipă de nevinovăția ei. Dar tot compătimind-o pe biata 
călugăriţă, Emily nu se putu împiedica să nu verse câteva 
lacrimi şi pentru nefericirea marchizei'; şi când reîncepură 
să discute despre sora Agnes, o întrebă pe Frances dacă şi- 
o amintea pe când era tânără şi dacă fusese frumoasă pe 
vremea aceea. 

— Nu eram aici atunci când s-a călugărit, răspunse 

Frances; toate acestea s-au petrecut atât de mult, încât 
puţine dintre călugărițele de azi, cred, au fost martore la 
acea ceremonie; ba nici chiar maica stareță nu se afla pe 
atunci la conducerea mănăstirii; dar îmi pot aminti de sora 
Agnes pe când mai era încă o femeie foarte frumoasă. 
Are şi acum înfăţişarea aceea mândră prin care se 
deosebeşte întotdeauna, dar frumuteţea, după cum vezi, i 
s-a dus; nu se pdate vedea nici măcar o urmă din 
drăgălăşenia care îi însufleţea cândva trăsăturile. 

— Lucru ciudat, vorbi Emily, dar în unele clipe chipul ei 
mi. Se pare cunoscut! Ai să crezi că mă las dusă de 
închipuire; şi cred şi eu la fel, căci e neîndoielnic că n-am 
văzut-o niciodată pe sora Agnes până am venit aici; după 
cât se pare, am văzut pe cineva cu care seamănă foarte 


mult, deşi nici de asta nu-mi amintesc. 

— Ai fost impresionată de tristeţea adâncă de pe chipul 
ei, zise Frances, şi asta probabil că ţi-a aprins imaginaţia; 
şi drept să-ţi spun, mie mi se pare că văd o asemănare 
între dumneata şi Agnes, la fel cum ţi se pare şi dumitale că 
ai văzuţ-o altundeva în afara mănăstirii, locul în care se 
adăposteşte ea de aproape tot atâţia ani câţi ai dumneata. 

— De necrezut! exclamă Emily. 

— Da, adeveri Frances; şi de ce te surprinde acest lucru? 

Emily păru să nu ia în seamă întrebarea, ci rămase 
câteva clipe dusă pe gânduri, ca apoi să spună: 

— Cam prin aceeaşi vreme a murit şi marchiza 
Villeroi. 

— Aceasta e o remarcă ciudată, zise Frances. 

Emily, trezită din reverie, zâmbi şi schimbă vorba; 
dar curând se întoarse la subiectul nefericitei călugăriţe şi 
rămase în chilia surorii Frances până când auzi clopotul 
care chema la rugăciunea de la miezul nopţii; atunci îşi 
ceru iertare pentru că nu o lăsase să se odihnească până la 
acea oră târzie şi părăsiră împreună chilia. Emily se 
întoarse în odaia ei, iar călugăriţa, în mână cu o luminare ce 
pâlpâia, se îndreptă spre capelă. 

Trecură mai multe zile, în timpul cărora Emily nu-l 
văzu nici pe conte şi nici pe altcineva din familia lui; 
şi când, în cele din urmă, acesta îşi făcu apariţia, ea îşi 
dădu seama că avea un aer foarte tulburat şi îşi arătă 
îngrijorarea. 

— Mă simt hărțuit, răspunse el la întrebările ei neliniştite, 
şi am de gând să-mi schimb pentru câtăva vreme 
reşedinţa, lucru care cred că-mi va aduce din nou liniştea 
sufletească. Fiica mea şi cu mine îl vom însoţi pe baronul 
Saint Foix la castelul său. Acesta se află într-o vale a 
Pirineilor care se deschide spre Gasconia, şi m-am gândit, 
Emily, că atunci când ai să porneşti spre La Vallee, am 
putea să mergem o parte din drum împreună; ar fi o 
plăcere pentru mine să te conduc spre casă. 

Emily îi mulţumi contelui pentru grija sa prietenească, 


dar din păcate trebuia să se ducă mai întâi la 
Toulouse, astfel încât nu-i putea primi invitaţia. 

— Dar când veţi fi la reşedinţa baronului Saint Foix, 
adăuga ea, vă veţi afla doar la o mică depărtare de La 
Vallee şi, nădăjduiesc, domnule conte, că nu veţi părăsi 
ţinutul fără să-mi faceţi o vizită; nu mai este nevoie să vă 
spun cu câtă plăcere vă voi primi, pe dumneavoastră 
Şi pe Blanche. 

— Nu mă îndoiesc, răspunse contele, şi nu vom şovăi, 
nici eu şi nici Blanche, să-ţi facem o vizită dacă îţi vei 
termina treburile şi te vei afla la La Vallee cam în perioada 
când vom fi noi pe acolo. 

Când Emily îşi exprimă speranţa de a o vedea şipe 
contesă, fu bucuroasă în sinea ei să afle că această 
doamnă se ducea, însoţită de domnişoara Bearn, într-o 
vizită de câteva săptămâni la o familie din Languedoc-ul de 
jos. 

După ce mai discutară puţin despre proiectata călătorie a 
contelui şi despre pregătirea călătoriei lui Emily, contele îşi 
luă rămas bun. Şi nu trecură multe zile, când o a doua 
scrisoare din partea domnului Quesnel o informă pe Emily 
că el se afla la Toulouse, că La Vallee era liberă şi că o 
sfătuia să pornească spre Toulouse, unde o aştepta să vină 
degrabă, deoarece propriile lui afaceri îl constrângeau să se 
întoarcă în Gasconia. Emily nu şovăi să-i dea ascultare; şi, 
după ce îşi luă un călduros rămas bun de la familia contelui, 
din care domnul Du Pont era încă socotit a face parte, şi de 
la prietenele ei din mănăstire, o porni spre Toulouse 
însoţită de nefericita Annette şi escortată de un slujitor 
credincios al contelui. 

CAPITOLELE X—XI 

La Toulouse, în fostul castel al doamnei Montoni, care 
acum îi revenise ei, Emily rămâne o bucată de timp, 
evocând momentele fericite pe care le petrecuse aici cu 
Valancourt. Într-o seară, plimbându-se prin grădină, i se 
pare că-l zăreşte pentru o clipă printre copaci, iar după o 
săptărnână, Annette îi povesteşte că în seara precedentă 


grădinarul văzuse un necunoscut dând târcoale prin parc şi 
trăsese cu puşca în el, după care acesţa dispăruse. Probabil 
însă că fusese rănit, căci rămăseseră câteva urme de 
sânge. Emily este înspăimântată în sinea ei, gândidu-se că 
poate necunoscutul era Valancourt, şi acum poate că era 
mort. 

După câteva zile, pleacă spre La Vallee, casa ei 
părintească, unde urmează să primească vizita contelui 
Villefort împreună cu fiica sa Blanche. Acolo o găseşte pe 
bătrâna slujnică a tatălui ei, Theresa, şi află că cel care s-a 
îngrijit de soarta şi bunăstarea ei este tocmai Valancourt. 

CAPITOLUL XII 

„Lumina scade, corbul 
Tircoale dă pădurii-nşelătoare; 

Orice făptură-a zilei stă s-adoarmă, 

lar fiara neagră-a nopții-şi cată prada. 

SHAKESPEARE — Macbeth în răstimp, contele de Villefort 
şi Blanche petrecuseră două săptămâni plăcute la castelul 
Saint Foix, împreună cu baronul şi baroneasa, făcând dese 
plimbări prin munţi şi bucurându-se de sălbăticia romantică 
a peisajului din 
Pirinei. Contele îşi luă cu părere de rău rămas bun de la 
vechii săi prieteni, nădăjduind însă că în curând vor face 
parte din aceeaşi familie; căci se hotărâse ca domnului 
Saint Foix, care acum îi însoțea în Gasconia, să-i fie dată 
mâna lui Blanche când vor sosi la Château-le-Blanc. 
Deoarece drumul de la reşedinţa baronului până în La 
Vallee străbătea câteva dintre cele mai sălbatice locuri din 
Pirinei, pe unde nu trecuse niciodată vreo trăsură, contele 
tocmi catâri pentru el şi ai săi, precum şi două călăuze — 
doi bărbaţi vornici înarmaţi până în dinţi, care cunoşteau 
toate trecătorile din munţi şi se lăudau că niciun tufiş şi 
nicio râpă din drum nu le erau necunoscute, că puteau 

Spune numele tuturor piscurilor mai înalte din lanţul 
munţilor, că ştiau fiecare pădure ce se întindea de-a lungul 
văilor înguste, cele mai bune vaduri ale torenţilor pe unde 
urmau să treacă şi cât aveau de străbătut până la fiecare 


cabană de păstor sau vânător pe lângă care şerpuia drumul 
— pentru acestea din urmă ei neavând nevoie de prea 
mare ţinere de minte, căci prea puţine cabane erau 
răspândite prin aceste pustietăţi. 

Contele părăsi castelul Saint Foix dis-de-dimineaţă, cu 
gândul să mâie peste noapte la un mic han din munţi, cam 
la jumătatea drumului spre La Vallee, despre care îi 
vorbiseră călăuzele; şi cum nu se opreau acolo decât 
catârgiii din Spania venind spre Franţa, fireşte că nu le 
putea oferi decât o găzduire sărăcăcioasă; dar contele nu 
avea de ales, căci era singurul han din drum. 

După o zi în care avuseseră parte de privelişti admirabile 
şi de mare oboseală, călătorii se pomeniră, pe înserat, într- 
o vale împădurită, înconjurată din toate părţile de culmi 
povârnite. Străbătuseră multe leghe fără să zărească nicio 
casă de om şi nu auziseră decât, când şi când, din 
depărtare, dangătul jalnic al unor turme de oi; dar iată că 
răsună deodată o muzică veselă şi în curând zăriră, într-un 
adăpost înverzit între stânci, o ceată de munteni prinşi în 
joc, Contele, care nu putea privi niciodată cu nepăsare fie 
că era vorba de fericirea sau de nenorocirea altora, se opri 
să se bucure de această scenă plină de prospeţime. Avea în 
faţă ţărani francezi şi spanioli, din cătunul din apropiere; 
câţiva dintre ei jucau cu mare foc un dans vioi, femeile cu 
castaniete în mâini, după o melodie cântată la lăută şi 
tamburină, ca apoi, de la acest dans francez sprinţar, 
muzica să se domolească într-o mişcare mai lentă, iar două 
dintre ţărănci dansară o pavană spaniolă. 

Contele, asemănând scena din faţa lui cu distracţiile pe 
care le văzuse la Paris, unde prostul gust sulemenea 
trăsăturile şi, încercând zadarnic să înlocuiască strălucirea 
naturii, ascundea doar farmecul vieţii însufleţite, unde 
prefăcătoria schimonosea adesea înfăţişarea, iar viciul 
pervertea manierele — suspină la gândul că grațiile fireşti 
Şi plăcerile nevinovate înfloreau în pustietăţi sălbatice, 
vestejindu-se în îmbulzeala din societatea rafinată. Dar 
umbrele ce se lungeau tot mai mult le reamintiră călătorilor 


că nu aveau timp de pierdut; părăsind ceata veselă de 
dansatori, îşi continuară drumul spre micul han care avea 
să. Le ofere adăpost pentru la noapte. 

Razele în amurg poleiau acum pădurile de pini şi castani, 
ce îmbrăcau coastele munţilor şi făceau să strălucească 
crestele înzăpezite. Dar curând ultimele raze se stinseră, şi 
priveliştea,  învăluită în umbrele înserării, căpătă o 
înfăţişare mai înfricoşătoare. Acolo unde văzuseră torentul, 
nu se mai auzea decât apa prăvălindu-se; acolo unde 
stâncile se sumeţiseră în forme şi atitudini diferite, acum 
apărea doar pata întunecată a munţilor; şi privirea nu mai 
putea străbate valea care jos, jos de tot, îşi deschidea 
abisul înfricoşător. O licărire slabă mai zăbovea încă pe 
vârfurile cele mai înalte ale piscurilor, dominând tihna 
adâncă a serii şi părând să sporească liniştea 
impresionantă a ceasului. 

Blanche privea în tăcere această scenă şi asculta cu 
încântare foşnetul pinilor ce se înşiruiau, întunecaţi, pe 
crestele munţilor; din când în când răsuna în văzduh 
chemarea caprei nfegre, printre stânci în aer. Dar 
încântarea ei se prefăcu în nelinişte când, odată cu 
întunericul tot mai des, privirea i se oprea asupra prăpăstiei 
ce mărginea drumul, părându-i-se că zăreşte în obscuritate 
tot felul de primejdii fără nume; şi îl întrebă pe tatăl ei cât 
mai era până la han şi dacă drumul nu era de temut la 
această oră târzie. Prima întrebare, contele o puse şi el 
călăuzelor, care îi dădură un răspuns îndoielnic, adăugând 
că, după ce se va mai întuneca, ar fi mai prudent să se 
odihnească până va răsări luna. 

— Nici acum nu cred că e prudent să ne continuăm 
drumul, spuse contele. 

Dar cum călăuzele. Îl asigurară că. Nu era nicio primejdie, 
îşi continuară drumul. Blanche, căreia îi veni inima la loc 
auzind vorbele lor, se lăsă din nou cuprinsă de gânduri 
plăcute, urmărind amurgul ce îşi întindea mantia-i colorată 
peste păduri şi munţi, şi ascundea privirii amănuntele 
priveliştii, până când nu mai rămase decât conturul 


reliefului. Roua nopţii se aşternu, şi fiecare floare sălbatică 
şi ierburile mirositoare ce înfloreau printre stânci îi 
răspândiră dulceaţa; şi după ce albina sălbatică îşi căută 
culcuşul printre flori şi se stinse şi zumzetul gâzelor ce 
plutiseră vesele pe razele de soare, se auzi din depărtare şi 
murmurul izvoarelor, acoperit până atunci de alte zgomote. 
Doar liliecii, dintre toate vieţuitoarele păreau să se fi trezit;. 
Şi. Văzându-i cum zboară deasupra drumului tăcut pe care 
mergea, Blanche îşi aminti de versurile pe care i le dăduse 
Emily; 

CĂTRE LILIAC 

Fugind de om şi de lumina zilei, 

Te-nvălui printre turle şi ruine, 

Sau prin umbroase văi şi văgăuni, 

În care lumi de vrajă-şi tes misterul, 

Şi unde groaza stă la pândă prin unghere. 

Dar, în tăcerea ceasului de seară, 

Când. Floarea-şi pleacă fruntea să se culce, 

Tu zborul ţi-l porneşti prin întuneric, 

Rizând de cel ce vrea s. A te-urmărească, 

Cotind întruna; mlădios şi sprinten. 

Tai calea trecătorului romantic, 

Ce calcă pe poteci mustind de rouă, 

Din Indii ai venit, cu carul verii; 

lubită ţi-este noaptea, iar steaua, călăuză | 

Pentru o imaginaţie aprinsă, formele vagi ce plutesc 
ascunse de întuneric incintă mai mult decât scenele 
limpezi, dezvăluite de lumina soarelui. In timp ce 
închipuirea hoi- 


măreşte astfel peste privelişti în parte făurite de ea, 
mintea e cuprinsă de o dulce mulţumire, şi 

Transformă totul în simţiri gingaşe, 

Şi lacrimi curg din ochi, de fericire. 

Vuietul îndepărtat al unui torent, susurul brizei printre 
copaci, sau un glas omenesc răsunând departe sunt lucruri 
care înalţă într-un mod surprinzător o stare de spirit şi aşa 


înflăcărată. Tânărul Saint Foix, înfierbântat de o imaginaţie 
aprinsă şi simţitor la izbucnirile de entuziasm, întrerupea 
uneori tăcerea pe care o păstrau ceilalţi, arătându-i lui 
Blanche cele mai izbitoare înfăţişări ale amurgului asupra 
peisajului; iar Blanche, căreia temerile îi erau astfel 
alungate de iubitul ei, se lăsă purtată de înclinații atât de 
asemănătoare cu ale lui, şi începură să vorbească pe un ton 
scăzut şi stăpânit, mai degrabă în spiritul” 

liniştii inspirate de amurg şi de peisaj, decât de teamă de a 
nu fi auziţi. Şi, cum inima era astfel predispusă la tandrete, 
Saint Foix găsi prilejul să adauge, pe lângă admiraţia faţă 
de ţinut, şi câte o aluzie la afecțiunea lui; 

şi continuă să-i voi'bească, şi Blanche să-l asculte, până ce 
munţii, pădurile şi iluziile fermecate ale amurgului fură cu 
totui uitate. 

Umbrelor înserării le luă în curând locul întunericul nopţii, 
pe care îl precedară negurile care, adunându-se cu iuţeală 
în jurul munţilor, se rostogoleau întunecate pe pantele lor. 
Călăuzele stăruiră din nou să se oprească cu toţii până 
când avea să răsară luna, adăugând că s-ar putea să se 
apropie furtuna. Pe când cercetau în jur, căutând un loc 
unde s-ar fi putut adăposti, zăriră prin umbrele serii o pată 
mai întunecată pe vârful unei stânci, puţin mai la. 
vale, şi îşi ziseră că ar putea fi cabana unui vânător sau a 
unui păstor; aşa încât o porniră cu mare grijă într-acolo. 
Străduinţa nu le fu însă răsplătită, nici temerile liniştite; 
căci, ajungând lângă stânca pe care o zăriseră, văzură că 
era o cruce uriaşa, arătând că locul fusese pângărit de 
crime. 

întunericul nu le îngăduia să citească înscripţia de pe 
cruce; dar călăuzele ştiau că exista o cruce ridicată în 
amintirea unui conte de Beliard, ucis de o ceată de tâlhari 
ce-şi făceau veacul prin acea parte a Pirineilor cu câţiva ani 
înainte; şi mărimea neobişnuită a crucii părea să 
îndreptăţească presupunerea că fusese ridicată pentru a 
cinsti amintirea unei persoane de rang înalt. Blanche se 
cutremură auzind amănuntele cumplite ale  soarbei 


contelui, căci o călăuză, se apucase să le povestească pe 
un ton scăzut şi reţinut, de parcă propria sa voce l-ar fi 
înspăimântat. Pe când zăboveau lângă cruce, ascultându-i 
povestirea, un fulger brăzda cerul, tunetul bubui în 
depărtare, iar călării, alarmaţi acum, părăsiră această 
scenă izolată a groazei, în căutartea unui adăpost. 

Ajungând iarăşi pe drum, călăuzele se străduiră, în timp 
ce îşi continuau drumul, să stârnească interesul contelui cu 
diferite povestiri despre jafuri, şi chiar şi crime, săvârşite în 
locurile pe unde trebuiau neapărat să treacă, neuitând să 
amintească de curajul lor neînfricat şi de oamenii pe care-i 
salvaseră într-un mod miraculos. Şeful călăuzelor, sau, mai 
degrabă, acela dintre ei care era cel mai înarmat, smulgând 
unul dintre cele patru pistoale pe care le avea la brâu, se 
jură că împuşcase cu el trei tâlhari numai în cursul acelui 
an. Scoase apoi un cuţit cu prăsele de o mărime 
neobişnuită şi tocmai se pregătea să le povestească în ce 
fel ucisese tâlharii cu ajutorul lui, când Saint 
Foix îl întrerupse, întrucât văzuse cât de îngrozită era 
Blanche. Intre timp contele, care râdea pe ascuns de 
povestirile înfricoşătoare şi de lăudăroşenia fără măsură a 
omului, se hotărî să îi cânte în strună şi, şoptindu-i lui 
Blanche planul său, se apucă să povestească tot felul de; 
isprăvi de-ale sale, care le întreceau cu mult pe cele 
relatate de călăuză. 

Şi izbutea să zugrăvească atât de adevărat acele 
împrejurări uimitoare, încât curajul călăuzelor slăbi şi îşi 
continuară în tăcere drumul multă vreme după ce contele 
încetase să mai vorbească. Limbuţia principalului erou fiind 
astfel redusă la tăcere, privirea şi auzul părură să i se 
ascută, şi acum asculta, foarte neliniştit, tunetul care 
bubuia din când în când; de asemenea, se oprea adesea, 
atunci când vântul ce se stârnise se năpustea printre pini. 
Dar când încremeni în faţa unui pilc de arbori de plută ce le 
apărură în faţă şi scoase un pistol, înainte de a se învrednici 
să îi înfrunte pe tâlharii care ar.fi putut sta la pândă în dosul 
copacilor, contele nu se mai putu stăpâni şi izbucni în râs. 


Ajungând în cele din urmă într-un loc adăpostit întrucâtva 
de nişte stânci înalte şi de o pădure de zadă, ce se ridica 
deasupra unei prăpăstii aflate în stânga lor, iar călăuzele 
neştiind la ce depărtare era hanul, călătorii se hotărâră să 
se odihnească acolo până la răsăritul lunii, sau până când 
furtuna se va mai domoli. Blanche, readusă lat clipa 
prezentă, privi îngrozită întunericul ce îi înconjura; 
dar, dându-i mâna lui Saint Foix, descălecă, şi întregul grup 
intră într-un fel de grotă, dacă se putea numi astfel, fiind de 
fapt doar o adâncitură între nişte stânci ce se arcuiau 
amenințătoare. După ce scăpărară o lumină, aprinseră un 
foc şi flăcările îi înveseliră şi chiar le aduseră puţină 
mângâiere, căci, cu toate că ziua fusese călduroasă, aerul 
nopţii era rece în această regiune muntoasă; şi tot focul 
avea să-i împiedice să se apropie pe lupii ce mişunau prin 
acele locuri sălbatice. 

Merindele luate fură aşezate pe o ieşitură a stâncii, şi 
contele împreună cu tot grupul se ospătară cu o cină care, 
într-un loc nu atât de sălbatic, cu siguranţă că nu li s-ar fi 
părut atât de grozavă. După ce cinară, Saint Foix, 
nerăbdător să vadă răsărind -luna, o luă de-a lungul 
prăpastiei, până ajunse într-un loc îndreptat spre răsărit; 
dar totul mai era cufundat în întuneric, iar liniştea nopţii n-o 
destrăma decât foşnetul pădurii fremătând undeva 
dedesubt, sau tunetul îndepărtat şi, din când în când, 
glasurile nedesluşiteale grupului de care se îndepărtase. 
Privea, mişcat de priveliştea sublimă formele lungi ale 
norilor albicioşi, ce pluteau în zonele mai înalte şi cele 
mijlocii ale văzduhului,. Şi fulgerele care izbucneau din ei, 
uneori’ tăcute şi alteori urmate de bubuiturile neaşteptate 
ale tunetului, repetate de ecouri tot mai slabe în munţi. In 
timp ce tot cerul împreună cu abisul peste care se boltea, i 
se înfăţişau într-o fulgerare de o clipă. Focul pe care-l 
aprinseseră în peşteră lumina întrucâtva bezna din jur, 
aruncând câte un licăr pe stâncile din faţă şi pe vârfurile 
pinilor ce atârnau daesupra stâncilor de dedesubt, în timp 
ce în adâncituri întunericul se aduna tot mai ameninţător, 


Saint Foix se opri să privească tabloul pe care-l formă 
grupul din grotă: silueta elegantă a lui Blanche, în contrast 
plăcut cu figura impunătoare a contelui, care se aşezase 
lângă ea pe o bucată de stâncă. Făcând împreună o 
impresie şi mai profundă în comparaţie cu vestmintele 
groteşti şi cu trăsăturile aspre ale călăuzelor şi celorlalţi 
însoțitori, din fundalul scenei. Focul îi lumină de asemenea 
într-un fel interesant; arunca o strălucire puternică, dar 
destul de palidă, pe siluetele din jur, şi sclipea pe armele lor 
lucitoare: în timp ce pe frunzişul unei zade uriaşe ce îşi 
întindea umbra pe stânca de deasupra, lăsa o pată roşie, 
întunecată, care se pierdea imperceptibil în bezna nopţii. 

în timp ce Saint Foix contempla această scenă, luna 
răsări, mare şi galbenă, deasupra piscurilor de la răsărit, 
printre norii zdrenţuiţi; înfăţişa privirilor, într-o lumină 
difuză, grandoarea cerului, negurile ce se rostogoleau până 
în mijlocul prăpastiei de dedesubt şi conturul nedesluşit al. 
munţilor, 

Cumplită bucurie, să priveşti, 

Ca un naufragiat pe-un țărm pustiu, 

Neţărmurita mare fremătând 
De valuri, ce-orizontul îl cuprind! 

Menestrelul 

Din această romantică visare, îl treziră glasurile 
călăuzelor, care îl strigau repetându-i întruna numele, ce 
răsuna din stâncă în stâncă, până când părură să-l cheme o 
sută de voci; şi se grăbi să liniştească spaimele contelui şi 
ale lui 
Blanche, întorcându-se degrabă în peşteră. Dar furtuna 
părea totuşi că se apropie, aşa că nu îşi părăsiră adăpostul; 
iar contele, care se aşezase între Blanche şi Saint Foix, se 
strădui să abată temerile fiicei sale, prin discuţii legate de 
istoria naturală a locurilor pe unde călătoreau. Vorbi despre 
substanţele minerale şi fosile găsite în adâncurile acestor 
munţi — filoane de marmură şi granit în care abundau, 
straturi de cochilii descoperite aproape de vârf, la mii de 
stânjeni deasupra nivelului mării şi la mare depărtare de 


ţărmul ei actual; — de înspăimântătoareâe abisuri şi 
caverne aflate dedesubtul stâncilor, de formele ciudate ale 
munţilor şi de diferitele fenomene ce par să fi întipărit 
asupra lumii istoria potopului. De la ştiinţele naturale, trecu 
la evenimente şi situaţii legate de istoria 
Pirineilor; numi câteva dintre cele măi remarcabile fortărețe 
ridicate de Franţa şi Spania în trecătorile din munţi; 
şi povesti pe scurt câteva asedii şi conflicte celebre din 
vremurile de demult, când Ambiţia vârâse pentru prima 
dată spaima în Singurătate, alungând-o din aceste cotloane 
ascunse, făcând ca munţii care răsunaseră până atunci 
doar de vuietul torentului să se cutremure de zăngănitul 
armelor, şi când primii paşi” ai omului prin vizuinile ei sacre 
lăsaseră urme de sânge! 

3 — Misterele din Udolpho, voi. II 

în timp ce Blanche urmărea cu luare-aminte povestirea, 
în care întâmplările trăiau de două ori mai însufleţite, şi se 
lăsa copleşită de o emoție solemnă, zicându-şi că se află 
chiar în locurile pângărite cândva de acele evenimente, 
reveria îi fu brusc întreruptă de un sunet adus de vânt. Era 
lătratul îndepărtat al unui dine de pază. Călătorii ascultară 
plini de speranţă şi, cum vântul se înteţea, îşi ziseră că 
sunetul nu vena de la mare depărtare; călăuzele nu se mai 
îndoiau acum că era un câinede la hanul pe care îl căutau, 
şi atunci contele hotărî să-şi continue cu toţii drumul. Prin 
spărturile norilor, luna lumina împrejurimile, deşi destul de 
nesigur; şi călătorii, luându-se după lătratul câinelui, o 
porniră pe marginea prăpastiei; 
unul dintre oameni mergea în frunte cu o torţă, ce se lua la 
întrecere cu lumina lunii; din păcate, călăuzele, care 
crezuseră că vor ajunge la han curând după apusul 
soarelui, nu luaseră mai multe torţe. Păstrând o tăcere 
prudentă, înaintau ascultând lătratul câinelui, care nu se 
auzea decât din când în când şi care, după un timp, incetă 
cu totul. Călăuzele se străduiră să păstreze direcţia de unde 
se auzise sunetul, dar curând nu se auzi de. Cât vuietul 
puternic al unui torent şi, după puţin timp, ajunseră în faţa 


unei genuni înspăimântătoare, ce părea să nu mai îngăduie 
niciun pas înainte. Blanche cobori de pe catâr, ca şi contele 
şi Saint Foix, în timp ce călăuzele păşeau pe creastă, în 
căutarea unei punți oricât de rudimentare, care le-ar fi 
îngăduit să treacă în partea cealaltă; după o vreme, însă, 
mărturisiră ceea ce contele începuse să bănuiască, şi 
anume că începuseră să aibă îndoieli în privinţa drumului, 
ba chiar erau siguri acum că s-au rătăcit. 

La o mică depărtare, dădură peste un pin uriaş căzut 
peste genune, care unea cele două părţi; trunchiul fusese 
doborit după cât se pare de vreun vânător, ca să poată 
vâna' mai lesne' capre negre ori lupi, dar trecerea era 
destul de rudimentară, şi plină de primejdie. In afară de 
călăuze, se înfiorară cu toţii la gândul de a trece peste o 
asemenea punte, fără niciun parapet; alunecarea ar fi 
însemnat moartea. Cu toate acestea, călăuzele se pregătiră 
să treacă cu catârii dincolo, în timp ce Blanche stătea tre- 


murând pe margine, ascultând vâjâitul torentului ce se 
prăvălea de pe stâncile încununate cu pini de deasupra, 
până în genunile adânci, unde valurile înspumate luceau în 
lumina lunii. Bieţii catâri porniră pe puntea atât de 
primejdioasă eu o prudenţă instinctivă, fără să se teamă de 
vuietul cascadei, sau să se lase înşelaţi de umbrele 
frunzişului  ameninţător ce cădeau de-a  curmezişul 
drumului. Şi iată cum singura lor torţă, de prea puţin folos 
până atunci, deveni o comoară nepreţuită; speriată, 
codindu-se, dar încercând să-şi adune tot curajul şi tăria de 
caracter, 

Blanche o porni şi ea, păşind după Saint Foix, susţinută de 
braţul tatălui ei şi privind ţintă lumina roşcată a torţei, până 
când ajunseră la adăpostul stâncii din faţa lor. 

Acum, pe măsură ce înaintau, piscurile se apropiau, 
formând o trecătoare îngustă, la poalele căreia vuia 
torentul peste care tocmai trecuseră. Dar le veni inima la 
loc căci auziră lătratul unui câine, care după cât se pare 
păzea turmele de pe munte, apărându-le de lupii ce dădeau 


năvală noaptea. Lătratul se auzea mult mai aproape decât 
înainte şi, tot bucurându-se că vor ajunge curând într-un loc 
unde să se poată odihni, zăriră într-adevăr o lumină licărind 
în depărtare. Lumina licărea mult mai sus decât drumul pe 
care mergeau ei, şi dispărea şi apărea mereu, ca şi când 
ramurile unduitoare ale copacilor ba i-ar fi împidiecat, ba ar 
fi lăsat lumina să răzbată până la ei. 

Călăuzele dădură glas, strigând tare, dar nu le răspunse 
nicio voce omenească; şi, după o vreme, ca să-şi anunţe 
prezenţa într-un mod mai eficace, traseră un foc de' armă. 
Ascultară cuprinşi de o aşteptare plină de nelinişte, dar nu 
auziră decât focul de armă cum stârnea ecouri printre 
stânci, stingându-se treptat, fără ca liniştea ce se mstăpâni 
să fie curmată de vreun glas omenesc. Totuşi, lumina pe 
care o zăriseră mai înainte se vedea acum bine şi, curând, 
se auziră chiar glasuri nedesluşite aduse de vânt; dar cum 
călăuzele îşi repetară chemarea, vocile încetară brusc şi 
lumina dispăru. 

Sărmana Blanche aproape că nu mai putea îndura 
apăsarea neliniştii, a oboselii şi temerilor, iar datorita 
eforturilor unite ale contelui şi ale lui Saint Foix, de-abia 
izbutea să nu-şi piardă de tot curajul. Tot înaintând ei aşa 
pe drum, zăriră în vârful unei stânci de deasupra lor o pată 
mai întunecată; şi când razele luminoase ale lunii căzură 
asupra ei, se dovedi a fi un turn de pază. Ţinând seama de 
aşezarea sa şi de alte împrejurări, contele nu se mai îndoia 
că. Era chiar un turn de pază şi. Încredinţat că acolo licărise 
lumina, căută să-şi încurajeze fiica cu făgăduiala unui 
adăpost unde se vor putea odihni, căci deşi nu era decât un 
turn de pază ruinat, nu vor dormi sub cerul liber. 

— În Pirinei au fost înălțate numeroase asemenea turnuri 
de pază, spuse contele, străduindu-se. Să-i abată atenţia 
fiicei sale de la temerile care o nelinişteau. După cum ştii, 
de aici se vestea apropierea duşmanului prin focuri aprinse 
în vârful turnului. Uneori, asemenea semnale au fost 
transmise din post în post, de-a lungul unei graniţe de sute 
de leghe. Apoi, dacă e nevoie, apar din fortărețe şi păduri 


armate, care stătuseră la pândă, şi se grăbesc să apere, 
poate, o trecătoare importantă; sa caţără pe culmea 
munţilor şi atacă duşmanul surprins care se află în valea de 
dedesubt, aruncând bucăţi de stâncă, revărsând asupră-i 
moartea şi înfrângerea. Vechile forturi şi turnuri de pază ce 
domină trecătorile mai importante din Pirinei sunt păstrate 
cu grijă; dar unele dintre cele aflate în locuri mai puţin 
însemnate au fost lăsate să cadă în ruină; şi acum adesea 
stau în de vânători sau păstori, care, după o zi de trudă, se 
retrag acolo şi, împreună cu câinii lor credincioşi, uită, 
lângă un foc vesel, de oboseala vânătorii sau de grija de a- 
şi aduna turmele rătăcitoare, găsind astfel adăpost de 
furtuna noptti. 

— Dar oare întotdeauna sunt locuite d «oameni paşnici? 
întrebă Blanche, 

— Nu, răspunse contele, uneori se refugiază acolo 
Contrabandişti francezi sau spanioli, care trec peste munţi 
cu tot felul de lucruri din ţările lor; sunt mulţi asemenea 
contrabandişti, şi împotriva lor se trimit uneori potere mari 
din armata regelui. Dar în faţa hotărârii disperate a acestor 
aventurieri, care, ştiind că odată prinşi, vor ispăşi 
fărădelegile lor printr-o moarte plină de cruzime, se strâng 
în cete mari şi umblă înarmaţi până-n dinţi, adesea soldaţii 
îşi pierd curajul. Contrabandiştii doresc să fie în 
Siguranţă şi nu atacă niciodată, dacă pot să evite lupta; 
cât despre ostaşi, ei ştiu că în aceste ciocniri primejdia e 
sigură, iar gloria aproape de neatins, aşa că nu ţin nici ei să 
pornească lupta; de aceea, ciocnirile sunt foarte rare; 
dar atunci când izbucnesc, nu se termină decât după lupte 
disperate şi sângeroase. Nu prea eşti atentă, Blanche, 
adăugă contele, te-am obosit cu un subiect plicticos; dar 
iată acolo, în lumina lunii, clădirea pe care o căutăm; şi 
avem noroc că am ajuns aici, căci furtuna stă gata să 
izbucnească. 

Ridicând privirea, Blanche văzu că se aflau la poalele 
stâncii în vârful căreia se înălța clădirea, numai că acum nu 
se mai zărea nicio lumină; şi de câtăva vreme încetase şi 


lătratul câinelui, iar călăuzele se cam îndoiau că ajunseseră 
într-adevăr lângă turnul pe care-l căutau. De la depărtarea 
unde se aflau ei, şi cum luna se ascundea mereu printre 
nori, părea să fie ceva mai mare decât un simplu turn de 
pază; dar părea să fie foarte greu să urci până acolo, iar pe 
povârnişul abrupt nu părea să şerpuiască vreo cărare. 

În timp ce călăuzele începură să cerceteze povârnişul 
stâncii cu ajutorul torţei, contele, care rămăsese la poalele 
ei, în umbra pădurii, împreună cu Blanche şi cu Saint Foix, 
începu să discute în fel şi chip, ca să treacă timpul mai 
repede; dar cum neliniştea părea să o copleşească pe 
Blanche, el îl luă deoparte pe Saint Foix şi se sfătui cu el 
dacă ar fi prudent, în cazul când găseau o cărare, să se 
încumete a intra într-o clădire care putea adăposti nişte 
tâlhari. Îşi făcură socoteala că ceata lor nu era prea mică şi 
că mulţi dintre ei erau înarmaţi; şi, după ce se gândiră şi la 
primejdiile pe care le-ar întâmpina petrecându-şi noaptea 
sub cerul liber, unde se putea dezlănţui oricând furtuna, nu 
mai avură nicio îndoială că trebuie să ceară găzduire în 
clădirea din vârful stâncii, fără a ţine seama de ce fel de 
oameni erau acolo; dar întunericul şi tăcerea de moarte din 
jurul turnului nu păreau a arăta că era locuit. 

Se auziră strigând ceva călăuzele, şi, după câteva 
minute, se întoarse un slujitor al contelui cu vestea că 
găsiseră o cărare; aşa că se grăbiră imediat cu toţii să se 
alăture călăuzelor şi începură să urce pe o potecă 
şerpuitoare tăiată în stâncă, printre hăţişurile unei păduri 
pitice; după multă trudă şi oarecare primejdie, ajunseră în 
vârf, unde în faţa ochilor le apărură, mai multe turnuri 
ruinate, înconjurate de ziduri groase, peste care ici-colo 
cădea lumina lunii. În jur totul era cufundat în tăcere; 
locurile păreau părăsite, dar contele rămase prevăzător. 

— Păşiţi cu grijă, spuse el cu glas coborât, până când 
aflăm ce fel de clădire e asta. 

Făcură câţiva paşi în mare linişte şi se opriră în faţa unei 
porţi uriaşe care părea înfricoşătoare chiar şi în ruină şi, 
după ce şovăiră o clipă, intrară în curte, dar se opriră din 


nou în capătul unei terase carese întindea până spre buza 
unei prăpăstii. Deasupra se î rial ţa Clădirea principală, şi 
acum se vădea bine că nu era turn de pază, ci una dintre 
acele vechi fortărețe care se năruise odată cu trecerea 
anilor nefiind nici reparată vreodată. Cu toate acestea, mai 
existau părţi care păreau să fi rămas întregi. Clădirea era 
durată din piatră cenuşie, în stilul gotic saxon atât de greoi, 
cu imense turnuri rotunde, cu contraforturi trainice, iar 
arcada uşii celei mari, ce părea să dea în holul clădirii era 
rotunjită, ca şi aceea a ferestrei de deasupra. Măreţia ce 
trebuie să fi caracterizat clădirea 


când se înălța mândră, era acum considerabil sporită de 
parapetele năruite, de zidurile pe jumătate dărâmate şi de 
dărâmăturile împrăştiate peste tot, acum tăcute şi peste 
care crescuse iarba. In mijlocul acestei curţi, se înălța ceea 
ce mai rămăsese dintr-un stejar uriaş, ce părea să fi crescut 
şi năruit odată cu clădirea; şi puteai crede că o mai apără 
încă, ameninţător, cu cele câteva ramuri golaşe şi acoperite 
cu muşchi care îi mai rămăseseră în vârful trunchiului 
imens, care arăta cât de uriaş fusese copacul în vremurile 
trecute. Era limpede că fortăreaţa fusese cândva foarte 
puternică şi, aşa cum se înălța în vârful unei stânci şi 
deasupra unei viroage adin-ci, dominase împrejurimile, fiind 
de nepreţuit atât pentru a ataca, cât şi pentru a rezista; şi 
tot cercetând-o, contele se minuna că, deşi foarte veche, 
fusese lăsată să cadă în ruină şi fu copleşit de tristeţe 
văzând-o pustie şi părăsită. Cuprins de emoție, crezu totuşi 
că aude glasuri. Îndepărtate răzbătând prin liniştea din 
fortăreață şi îi cercetă din nou faţada cu o privire 
scrutătoare, dar nu zări nicio lumină. 
Se hotărî atunci să înconjoare fortul, până la aripa 
îndepărtată de unde credea că se auziseră glasuri, şi să 
caute dacă nu se zărea vreo lumină, înainte de a se hotări 
să bată în poartă. Păşi deci pe terasă, unde pe zidurile 
groase se mai vedeau rămăşiţele unor turnuri, dar nu 
apucă să facă decât vreo câţiva paşi, căci îl opri lătratul 


puternic al unui dine dinăuntru, şi contele se gândi că era 
tot acelaşi dine al cărui lătrat îi adusese pe călători într- 
acolo’. Încredinţat acum că fortăreaţa era locuită, contele 
se întoarse ca să se sfătuiască din nou cu Saint Foix dacă 
să ceară găzduire, căci sălbăticia locului îi zdruncinase 
întru-câtva prima hotărâre; dac, şi de data asta trebui să 
ţină seama de motivele care îl convinseseră şi mai înainte, 
întărite şi de descoperirea câinelui ce păzea fortul, ca şi de 
tăcerea în care era cufundat. Drept care îi porunci unuia 
dintre slujitori să bată în poartă, şi acesta tocmai se apropia 
de poartă ca să bată în ea, când. Apăru o lumină printre 
erenelurile unuia dintre turnuri, contele începu să strige 
tare, dar neprimind răspuns, se îndreptă el însuşi spre 
poartă şi lovi în ea cu un baston cu vârful de fier, în care se 
sprijinise când urcase pe povârniş. Când ecourile stârnite 
de loviturile date încetară, singurul sunet care se auzi fu din 
nou lătratul — numai că acum nu mai lătra doar un singur 
câine. Contele se dădu câţiva paşi înapoi, încercând să 
vadă dacă mai era lumină în turn şi, înțelegând că 
dispăruse, se întoarse la poartă; şi tocmai ridicase bastonul 
ca să bată din nou, când i se păru iarăşi că aude murmur de 
voci înăuntru şi se opri să asculte. Bănuiala i se adeveri, dar 
vocile erau prea îndepărtate pentru a se auzi altfel decât ca 
un murmur, aşa încât contele izbi cu toată puterea cu 
bastonul în poartă; urmarea fu că aproape imediat se lăsă o 
tăcere profundă. Era limpede că oamenii dinăuntru auziseră 
bătaia în poartă, dar că erau foarte prevăzători când 
trebuiau să lase nişte străini să intre, lucru care făcu o 
impresie favorabilă asupra contelui. 

— Sunt fie vânători, fie păstori, spuse el; ca şi noi, se 
pare că au căutat un adăpost pentru noapte în dosul 
acestor ziduri şi se tem să lase nişte străini, pentru că se 
tem să nu fie cumva tâlhari. Voi încerca să le risipesc 
temerile. 

Spunând acestea, strigă: 

— Suntem prieteni şi cerem adăpost pentru noapte. 

Peste câteva clipe, înăuntru se auziră nişte paşi 


apropiindu-se, şi apoi o voce întrebă: 

— Cine-i acolo? 

— Prieteni, repetă contele; deschideţi poarta şi veţi afla 
mai mult. 

Se auzi atunci trăgându-se zăvoare groase, şi în poartă 
apăru un bărbat, înarmat cu o suliță de vânătoare. 

— Ce vreţi la ceasul ăsta târziu? întrebă el. 

Contele făcu un semn către însoțitorii săi şi apoi 
răspunse că nu voia decât să afle care era drumul spre 
casa cea mai apropiată. 

— Atât de puţin cunoaşteţi aceşti munţi, spuse omul 
„încât nu ştiţi că nu e nicio casă pe o distanţă de m.ai multe 
leghe? Nu vă pot arăta drumul; trebuie să-l căutaţi singuri 
— e lună. 

Spunând acestea, era gata să închidă poarta şi contele 
se întorsese, pe jumătate dezamăgit şi pe jumătate speriat, 
când se auzi o altă voce deasupra lor şi, ridicându-şi 
privirea, văzu o lumină şi chipul unui om după zăbrelele 
portalului. 

— Stai, prietene; ia spune, ai rătăcit drumul? spuse 
vocea; bănuiesc că sunteţi vânători, ca şi noi: cobor la voi 
pe dată. 

Vocea se stinse şi lumina dispăru. Blanche se speriase la 
apariţia omului care deschisese poarta şi îşi implora acum 
tatăl să părăsească degrabă locurile; dar contele cercetase 
sulița din mâna vânătorului, iar vorbele auzite în turn îl 
încurajaseră, şi se hotări să aştepte şi să vadă ce se va 
întâmpla. In curând poarta fu deschisă şi apărură mai mulţi 
oameni îmbrăcaţi ca vânători; auziseră de sus vorbele 
schimbate şi, după ce îl ascultară un tip pe conte, îi spuseră 
că e binevenit şi că poate rămâne peste noapte acolo. Apoi 
îl îndemnară foarte curtenitor să intre şi să împartă cu ei 
cina, căci tocmai erau pe. Cale să mănânce. 

Contele, care îi cercetase cu mare grijă în timp ce vorbeau, 
rămase prevăzător şi oarecum bănuitor; dar era de 
asemenea nespus de ostenit şi se gândea cu teamă la 
furtuna care se apropia, ca şi la drumul în bezna nopţii prin 


coclaurile  prăpăstioase ale munţilor; pe lângă toate 
acestea, avea oarecare încredere în puterea şi numărul 
oamenilor ce-l însoțeau, drept care, după ce mai chibzui 
puţin, se hotărî să primească invitaţia. Luând această 
hotărâre, îşi chemă slujitorii, care cercetaseră de jur 
împrejur turnul, iar unii dintre ei chiar ascultaseră în tăcere 
discuţia purtată, şi acum îşi urmară stăpânul, pe fiica lui şi 
pe Saint Foix în fortăreață. Străinii îi conduseră într-o sală 
mare, d'estul de dărăpănată, cu o masă mare la mijloc, 
luminată în parte de un foc aprins la unul din capetele ei, în 
jurul căruia stăteau patru oameni în haine de vânătoare iar 
lângă ei dormeau mai mulţi câini; pe foc fierbea o ciozvârtă 
de carne. Când contele se apropie, oamenii se ridicară în 
picioare, iar crinii dădură şi ei să se ridice, uitându-se fioros 
la străini; dar auzind vocile stăpânilor lor, rămaseră pe 
locurile lor. 

Blanche cerceta cu privirea sala întunecoasă, atât de 
întinsă; apoi se uită la oameni şi la tatăl ei, care, 
surâzându-i vesel, se adresă vânătorilor: 

— E într-adevăr un cămin primitor, iar focul îţi încălzeşte 
şi inima după ce ai rătăcit atâta prin locuri sălbatice. Văd 
că-s tare obosiţi câinii — cum v-a fost norocul? 

— Ca de obicei, răspunse unul dintre oamenii care 
şezuseră în sală; omorâm vânatul de la prima împuşcătură. 

— Oamenii aceştia sunt vânători ca şi noi, vorbi unul 
dintre cei care îi aduseseră înăuntru, arătând spre conte şi 
însoțitorii săi; s-au rătăcit, şi le-am spus că e destul loc în 
fort pentru noi toţi. 

— Foarte adevărat, foarte adevărat, zise celălalt. Aţi avut 
noroc la vânătoare, fraţilor? Că noi am împuşcat două capre 
negre, şi, zic eu, e destul de bine. 

— Faci o greşeală, prietene, vorbi contele; noi nu suntem 
vânători, ci călători; dar, dacă ne primiţi şi pe noi la o masă 
vânătoarească, vom fi foarte bucuroşi şi vă vom răsplăti 
cum se cuvine. 

— Atunci, aşază-te jos, frate, spuse unul dintre ei. 

Hei, Jacques, înteţeşte focul, iedul o să fie gata îndată; 


şi adu un scaun pentru domnişoara. Ma'mselle, vreţi să 
gustaţi din rachiul nostru? E un rachiu adevărat de 
Barcelona, şi cel mai limpede care a curs vreodată dintr-un 
butoiaş. 

Blanche surâse sfioasă şi se pregătea să refuze, dar tatăl 
ei i-o luă înainte şi apucă el însuşi, cu un aer vesel, cupa 
oferită fiicei lui; iar domnul Saint Foix, care stătea lângă ea, 
îi strânse mâna şi căută să o îmbărbăteze cu privirea; dar 
ea nu-şi putea deslipi ochii de la un om care stătea tăcut 
lângă-foc, privindu-l ţintă pe Saint Foix. 

— Duceţi o viaţă grozavă pe-aici, spuse contele. Viaţa de 
vânători e plăcută şi sănătoasă; şi dulce e odihna după o 
astfel de trudă. 

— Da, răspunse unul dintre oamenii din fort; viaţa 
noastră e destul de plăcută. Ns petrecem aici doar vara şi 
lunile de toamnă; iarna locurile sunt tare pustii iar torentele 
coboară umflate de pe înălţimi şi împiedică vânătoarea. 

— E o viaţă liberă şi plină de bucurii, urmă contele; 
grozav mi-ar plăcea să-mi petrec o lună în felul ăsta. 

— Şi avem şi la ce folosi armele, spuse unul dintre cei ce 
stăteau în spatele contelui; se găsesc pe aici o mulţime de 
păsări cu carne bună, căci se hrănesc cu cimbrişor şi cu 
ierburile care cresc în văi. Acum, că mă gândesc mai bine, 
în galeria de piatră atârnă două păsări vânate; 

Jacques, du-te şi adu-le, să le gătim. 

Contele îi întrebă apoi în ce fel se desfăşoară vânătoarea 
printre stâncile şi prăpăstiile din acele locuri pustii, şi 
tocmai i se relata un amănunt mai deosebit, când se auzi 
un sunet de corn la poartă. Blanche privi cu sfială la tatăl 
ei, care continua să discute despre vânătoare, dar pe chip î 
se întipărise oarecare nelinişte şi îşi întorcea adesea 
privirea spre acea parte a sălii care era mai aproape de 
poartă. Cornul sună din nou, urmat de o chemare 
puternică. 

— Sunt câţiva dintre tovarăşii noştri, care se întorc după 
o zi trudnică pe coclauri, vorbi unul dintre oameni, 
îndreptându-se alene spre poartă; şi, după câteva clipe, 


apărură doi bărbaţi cu puşca pe umăr şi pistoale la 
cingătoare. 

— Ce mai faceţi, flăcăi? Ce mai faceţi? spuseră aceştia, 
apropiindu-se. 

— Ce noroc aţi avut? le-o întoarseră tovarăşii lor; 
aţi adus ceva de mâncare? Că altceva nu căpătaţi, 

— Hei! Pe cine naiba aţi adus aici? sună o întrebare într-o 
spaniolă stâlcită, când văzură grupul contelui, Sunt din 
Franţa sau din Spania? Unde i-aţi întâlnit? 

— Ei ni s-au alăturat nouă şi e o întâlnire plăcută, 
răspunse tare tovarăşul lui, într-o franţuzească deştul de 
corectă. Cavalerul acesta şi ceata lui s-au rătăcit şi ne-au 
cerut să-i adăpostim o noapte în fort. 

Oamenii nu spuseră nimic; aruncară jos un fel de raniţă şi 
scoaseră dinăuntru câteva păsări vânate. Sacul răsună 
'greu când căzu pe podea, iar privirea contelui, prinzând o 
strălucire de metal, se apucă să cerceteze cu mai multă 
luare-aminte pe omul care ţinea raniţa. Era un bărbat înalt 
şi voinic, cu o expresie aspră pe chip, şi avea părul negru, 
tăiat scurt, ce i se încreţea pe ceafă. 

În locul hainelor de vânător, purta o uniformă militară 
ponosită; în picioarele mari avea sandale cu şireturi, iar de 
la brâu în jos nişte pantaloni până la genunchi. Pe cap avea 
o şapcă de piele, cu o formă ce aducea cu un vechi coif 
roman; dar sprâncenele lui încruntate te duceau cu gândul 
mai degrabă la barbarii care au cucerit Roma, decât la 
ostaşii romani. După o vreme, contele îşi întoarse privirile 
de la el, rămâriând tăcut şi gânditor, până când, ridicând 
iarăşi ochii, văzu că un bărbat, stând într-un colţ mai 
întunecat al sălii, nu-şi lua ochii de la Saint Foix, care stătea 
de vorbă cu Blanche şi nu-şi dădea seama de inimic; curând 
însă, contele îl văzu pe acelaşi ins cercetându-l cu mare 
atenţie chiar pe el însuşi, peste umărul celui îmbrăcat cu 
haină ostăşească. Când ochii contelui îi întâlniră pe ai săi, 
îşi întoarse repede privirea; contele se simţea tot mai 
neliniştit, dar se temu să nu se trădeze prin expresia 
chipului şi, străduindu-se să surâdă, începu să vorbească cu 


Blanche într-o doară despre lucruri obişnuite. Când se uită 
din nou în jur, observă că soldatul şi tovarăşul său 
dispăruseră. 

Omul numit Jacques se întoarse aeum din galeria de 
piatră. 

— Am aprins focul acolo, spuse el, şi păsările sunt 
jumulite; o să punem şi masa în galerie, căci e mai cald ca 
aici. 

Tovarăşii săi se arătară gata să se mute acolo şi îi poftiră 
pe oaspeţi să îi urmeze în galerie; Blanche, abătută, rămase 
locului, iar Saint Foix privi spre conte, care spuse că preferă 
căldura facului lângă care stătea. 

Vânătorii lăudară însă căldura din cealaltă încăpere şi 
stăruiră cu atâta amabilitate să treacă dincolo, încât 
contele, pe jumătate şovăind, pe jumătate temându-se să 
nu-şi trădeze îndoielile, se învoi. Coridoarele lungi şi ruinate 
prin care trecură îl deprimară, dar tunetul care bubuia cu 
putere afară îl convinse că era periculos să părăsească 
adăpostul; aşa că se stăpâni să-i provoace pe cei care îl 
conduceau arătându-le că nu avea încredere în ei. Vânătorii 
deschideau drumul cu un felinar; contele şi Saint Foix, 
vrând să se facă plăcuţi gazdelor prin dovezi de prietenie, 
duceau fiecare câte un scaun, iar Blanche îi urma cu paşi 
şovăitori. Pe când mergea aşa, rochia i se agăţă de un cuţ, 
din. Perete şi ea se opri, străduindu-se să 'o desprindă; nici 
contele, şi nici Saint Foix, discutând aprins, nu-şi dădură 
seama că ea se oprise şi îşi urmară călăuza pe după un cot 
al coridorului, iar Blanche rămase în urmă pe întuneric. 
Tunetul îi împiedică să-i audă chemarea, dar, desprinzându- 
şi rochia, ea îi urmă. Degrabă pe drumul pe care credea că 
îl luaseră. O lumină lucind în depărtare îi întări convingerea, 
aşa că îşi continuă drumul până la o uşă deschisă de unde 
venea lumina, crezând că încăperea era chiar galeria de 
piatră despre care vorbiseră oamenii. 

Auzind glasuri înăuntru, se opri la câţiva paşi de uşă, ca să 
fie sigură că nu se înşală, şi de acolo, la lumina unui felinar 
care atârna din tavan, văzu patru bărbaţi aşezaţi în jurul 


unei mese, aplecaţi deasupra, ei, părând să se sfătuiască. 
Îşi dădu seama că unul dintre ei era cel pe care îl văzuse 
privindu-l ţintă pe Saint Foix; şi care vorbea acum cu 
aprindere, deşi cu glas coborât; dar când unul dintre 
tovarăşii lui păru să îl contrazică, începură să vorbească pe 
un ton mai ridicat şi mai aspru. Blanche, alarmată că nici 
tatăl ei şi nici Saint Foix nu se aflau în încăpere şi îngrozită 
de înfăţişarea sălbatică a acestor oameni, tocmai se 
întorcea grăbită, vrând să caute galeria, când îl auzi pe unul 
dintre ei spunând: 

— Hai să nu ne mai certăm. Cine vorbeşte de primejdie? 
Urmaţi-mi sfatul şi nu o să fie niciuna — puneţi mâna pe ei, 
şi ceilalţi vor fi o pradă uşoară. 

Blanche, izbită de aceste vorbe, se opri o clipă ca să 
audă mai mult. 

— Nu e nimic de luat de la ceilalţi, spuse unul dintre 
oameni; eu nu sunt pentru vărsare de sânge când se poate 
şi altfel — omorâţi-i doar pe cei doi, şi treaba e făcută; 
ceilalţi n-au decât să plece. 

— Aşa crezi? exclamă primul tâlhar, şi scoase o înjurătură 
înspăimântătoarte. Cum! ca să spună apoi în ce fel i-am 
aranjat pe stăpânii lor şi să trimită trupele regelui să ne 
tragă pe roată!? întotdeauna ai dat sfaturi grozave — pun 
prinsoare că nimeni dintre noi n-a uitat încă ajunul Sf. Toma 
de anul trecut. 

Lui Blanche i se strânse inima de groază. Primul ei gând a 
fost să fugă de lângă uşă; dar, când încercă să se mişte, 
tremura atât de tare, că, după ce făcu câţiva paşi, 
clătinându-se, spre un colţ mai întunecat al coridorului, fu 
silită să stea locului şi să asculte vorbele cumplite ale celor 
despre care nu se mai putea îndoi că erau tâlhari. In clipa 
următoare auzi aceste vorbe: 

— De ce nu le-am face de petrecanie la toţi '? 

— Pun rămăşag că vieţile noastre fac cât ale lor, 
răspunse tovarăşul lui. Dacă nu-i omorâm, o să ne spânzure 
ei pe noi; aşa că mai bine să moară ei, decât să ne 
spânzure pe noi. 


— Mai bine, mai bine, strigară ceilalţi. 

— Când omori pe cineva, e un mod promiţător să scapi 
de spânzurătoarte! spuse primul tâlhar. Cu toate astea, 
mulţi inşi cinstiţi şi-au vârât capul în ştreang în felul ăsta. 

Câteva clipe se lăsă tăcerea, şi cu toţii părură să 
chibzuiască. 

— Fir-ar să fie, exclamă deodată cu nerăbdare unul 
dintre hoţi; tovarăşii noştri ar fi trebuit să fie acum aici; or 
să vină cu vechea poveste, şi fără nicio pradă — 
dacă erau aici, treaba noastră ar fi fost simplă şi uşoară. 
Văd că n-o să fim în stare să facem nimic în noaptea asta, 
căci suntem mai puţini decât oamenii ăştia, iar dimineaţa or 
să vrea să plece, şi cum crezi că-i putem opri fără să 
folosim forţa? 

— M-am gândit la un' plan care o să meargă, spuse unul 
dintre ei; dacă putem să le facem de petrecanie pe tăcute 
celor doi cavaleri, o să fie uşor să-i biruim pe ceilalţi. 

— E un plan grozav, zău aşa, spuse un altul rânjind 
dispreţuitor. Dacă pot să rod zidul închisorii, o să fiu liber! 
— Cum putem să le facem de petrecanie pe tăcute? 

— Cu otravă, răspunseră tovarăşii săi. 

— Bine zis! O să meargă, se învoi al doilea tâlhar. 

O să se chinuie mult până o să moară, şi o să mă răzbun 
şi eu în felul ăsta. Baronii ar trebui să se teamă de 
răzbunarea noastră! 

— L-am recunoscut pe fiu din clipa când l-am văzut, 
spuse omul pe care Blanche îl văzuse privindu-l ţintă pe 
Saint-Foix, dar nu cred că el mă cunoaşte; cât despre tatăl 
lui, aproape că l-am uitat. 

— Poţi să spui ce vrei, intră în vorbă al treilea tâlhar, dar 
nu cred că el e baronul; îl ştiu cât îl ştiţi şi voi, căci am fost 
unul dintre cei care l-au atacat, împreună cu bravii noştri 
flăcăi care au avut apoi de suferit. 

— Şi n-am fost şi eu? se răsti primul tâlhar. Vă spun că el 
e baronul; dar ce contează dacă e sau nu? — important e 
să nu lăsăm toată prada să ne scape din mâini. Nu se 
întâmplă prea des să avem asemenea noroc. Când ne 


riscăm mereu viaţa ca să trecem prin contrabandă câteva 
kilograme de tutun înşelându-i pe vameşii regelui, gata să 
ne frângem gâtul prin prăpăstii ca să vânăm ceva să ne 
astâmpărăm foamea jefuind din când în când câte un alt 
contrabandist sau câte un călător rătăcit, alegându-ne doar 
cu atât cât să avem pentru praful de puşcă pe care-l irosim 
trăgând asupra lor —să lăsăm o asemenea pleaşcă să ne 
scape? Păi. Zic că ăştia au destul asupra lor cât să ne ţină... 

— Eu n-aş vrea să le facem de petrecanie, se băgă în 
vorbă al treilea hoţ; mai bine să profităm de pe urma lor. 
Numai că. Dacă ăsta ziceţi voi că e baronul, aş vrea să mă 
mai uit o dată bine la el, în amintirea bravilor noştri 
camarazi pe care i-a trimis la spânzurătoare. 

— Bine, bine, n-ai decât să te uiţi cât vrei, zise primul 
tâlhar; dar îţi spun că baronul e mai înalt de statură. 

— Lăsaţi acum vorbăria, se răsti al doilea tâlhar; ei, ce 

facem, îi lăsăm să plece au ba? Dacă mai stăm mult aici, or 
să priceapă despre ce-i vorba şi or s-o şteargă. 
Oricine ar fi oamenii ştia sunt bogaţi, căci altfel de ce ar 
avea atâţia slujitori? Aţi văzut inelul pe care îl avea pe 
deget? ăla de-i ziceţi voi că e baronul? — Ei, era un 
diamant; dar acum sunt sigur că nu-l mai are: m-a văzut 
chiorându-mă la ei, şi l-a scos. 

— Da, şi mai e şi medalionul ia gâtul fetei; l-aţi văzut? 

Ea nu şi l-a scos, zise primul tâlhar, îi atârnă încă la gât: 
dacă n-ar fi sclipit aşa, nici nu l-aş fi văzut, cum era 

. Aproape ascuns în cutele rochiei: şi ăla are diamante, şi 
trebuie să fie grozave, dacă sunt puse în jurul unui 
medalion atât de mare. 

— Dar cum să ducem la capăt treaba o întrebă al doilea 
ticălos; hai să vorbim despre asta. Nu mi-e teamă mie că 
nu e pradă destulă, dar cum să punem mâna pe ea? 

— Da, da, se alăturară tovarăşii săi, să ne sfătuim cum să 
facem, că nu avem timp de pierdut. 

— Eu sunt tot pentru otravă, zise cel de-al treilea. Dar 
gândiţi-vă că sunt cam mulţi; vreo nouă sau zece, şi încă 
bine înarmaţi. Când am văzut atâţia la poartă, nici n-am 


vrut să-i las să intre, ştiţi bine, cum n-aţi vrut nici voi. 

— Credeam că s-ar putea să fie duşmani de-ai noştri, îl 
lămuri cel de-al doilea; nu că mi-ar fi păsat că erau mulţi la 
număr. 

— Dar acum trebuie să-ţi pese, i-o întoarse tovarășul său, 
căci altfel va fi rău de tine. Noi nu suntem decât şase, şi 
cum am putea să-i răzbim pe toţi zece cu forţa? Vă spun că 
cel mai bine e să le dăm la câţiva otravă, şi cu ceilalţi ne 
răfuim noi pe urmă. 

M-am gândit'la o cale mai bună, zise celălalt, nerăbdător; 
trăgeţi-vă mai aproape. 

Blanche, care ascultase discuţia dintre ei cu o groază de 
nedescris, nu mai putu prinde vorbele lor, căci tâlharii 
începuseră acum să şuşotească; dar însufleţită de speranţa 
că i-ar putea salva pe prietenii ei de la moarte, dacă putea 
ajunge repede la ei, prinse puteri şi o porni în căutarea 
galeriei. Dar cum spaima şi întunericul păţeau să se 
unească împotriva ei, după ce făcu câţiva paşi lumina slabă 
ce se strecura din odaie nu mai putu birui bezna şi, 
împiedicându-se de o treaptă de pe coridor, căzu jos. 

Zgomotul îi sperie pe tâlhari, care tăcură pe dată şi apoi 
se repeziră pe coridor, să vadă dacă nu cumva cineva 
auzise uneltirile lor. Blanche îi văzu apropiindu-se, mută de 
groază în faţa privirilor lor sălbatice şi lacome; dar, înainte 
de a se putea ridica, o descoperiră şi puseră mâna pe ea, 
târând-o spre camera de unde ieşiseră şi ameninţând-o că 
o păţeşte dacă nu încetează cu ţipetele. 

După ce ajunseră în odaie, începură să se sfătuiască ce 
să facă cu ea. 

— Să vedem mai întâi ce-a auzit, zise şeful tâlharilor. 

De cât timp erai pe coridor, domniţă, şi ce treabă aveai 
aici? 

— Mai întâi să punem mâna pe medalion, zise unul dintre 
ei, apropiindu-se de Blanche, care tremura ca o frunză. 
Frumoasă domniţă, cu voia dumitale, medalionul ăsta e al 
meu; hai, dă-mi-l, că altfel îl iau singur. 

Blanche, implormdu-l s-o cruţe, îi dădu imediat miniatura, 


în timp ce un alt tâlhar o întreba cu asprime ce auzise din 
discuţia lor; şi înțelegând din fâstâceala şi spaima ei ceea 
ce limba nu îndrăznea să exprime, bandiții se uitară cu 
înţeles unul la celălalt, şi doi dintre ei se retraseră într-un 
colţ mai îndepărtat al încăperii, ca să se sfătuiască. 

— Astea-s diamante, pe legea mea! exclamă omul, după 
ce examină miniatura. Şi mai e şi un portret foarte drăguţ, 
zău aşa; un cavaler tânăr şi chipeş, aşa cum ai vrea să vezi 
într-o zi de vară. Va să zică, ăsta-i bărbatul dumitale, 
domniţă, căci el e cavalerul cu care stăteai până mai 
adineauri. 

Blanche, moartă de spaimă, îl imploră să aibă milă de ea 
şi, întinzându-i punga, îi făgădui să nu spună nimic din ce 
se întâmplase, dacă o va lăsa să se înapoieze la ai săi. 

Omul rânji batjocoritor şi se pregătea să-i răspundă, când 
atenţia îi fu atrasă de un zgomot îndepărtat; şi, în timp ce 
asculta cu luare-aminte, o strânse mai tare pe Blanche de 
braţ, de parcă i-ar fi fost teamă că o să-i scape, şi ea ţipă 
din nou după ajutor. 

Zgomotele se auzeau tot mai aproape, şi tâlharii se 
grăbiră să vină din celălalt colţ al odăii. 

— Am fost descoperiţi, strigară ei; dar să ascultăm o 
clipă, poate că nu sunt decât tovarăşii noştri care vin din 
munţi. Şi dacă e aşa, treaba e ca şi făcută; hai să ascultăm! 

O împuşcătură ce răsună în depărtare îi adeveri o clipă 
bănuiala, dar imediat zgomotele răsunară tot mai aproape; 

se auzea acum zăngănit de săbii, ca şi glasuri răstite şi 
gemete surde, venind de pe aleea din afara încăperii. In 
timp ce tâlharii îşi pregăteau armele, se auziră strigaţi de 
câţiva dintre tovarăşii lor din depărtare, şi apoi un corn 
răsună ascuţit, în afara fortăreței, semnal pe care se pare 
că îl înţeleseră foarte bine; căci trei dintre ei, lăsând-o pe 
Blanche în grija celui de al patrulea, se repeziră imediat 
afară din încăpere, în timp ce Blanche, tremurând toată, 
cuprinsă de slăbiciune, se ruga să i se dea drumul, auzi în 
mijlocul vacarmului glasul lui Saint Foix, şi abia scoase un 
strigăt, când uşa odăii se deschise şi el apăru, desfigurat de 


răni din care curgea sângele, şi urmărit de câţiva tâlhari. 
Blanche nu mai văzu şi nu mai auzi nimic; totul se învârti în 
jurul ei, ochii 
i se împăienjeniră şi căzu în nesimţire în braţele banditului 
care o ţinuse. 

Când îşi reveni, îşi dădu seama, la lumina slabă care 
pâlpâia în jurul ei, că se afla în aceeaşi cameră, dar nici 
contele nici Saint Foix şi nici altcineva nu se zărea; şi ea 
rămase câtva timp nemişcată, într-o stare de amorţeală. 
Dar pe măsură ce-i reveneau imaginile înspăimântătoare de 
mai înainte, se strădui să se ridice, ca să-şi caute prietenii, 
când un geamăt surd, nu prea departe de ea, îi aminti de 
Saint Foix şi de starea în care îl văzuse intrând în odaie; 
şi atunci îşi dădu silinţa să se ridice de jos şi înaintă 
îngrozită spre locul de unde auzise geamătul; pe jos zăcea 
un trup omenesc şi la lumina slabă a unei lumânări ce 
pâlpâia, recunoscu faţa palidă şi desfigurată a lui Saint 
Foix. Se poate lesne închipui ce groază a copleşit-o în clipa 
aceea. 

El tăcea, cu ochii pe jumătate închişi; pe mâna pe care ea j- 
o strângea cu deznădejde, se vedea sânge închegat. In 
timp ce îi repeta zadarnic numele şi striga după ajutor, se 
auziră paşi, şi în cameră intră cineva — dar îşi dădu seama 
că nu era tatăl ei, contele; spre marea ei uimire, când îl 
imploră să-i dea primele îngrijiri lui Saint Foix, văzu că era 
Ludovico! Făfă să piardă timp ca s-o recunoască, el începu 
să lege imediat rănile cavalerului şi, înțelegând că leşinase 
fiindcă pierduse mult sânge, alergă după apă; dar abia 
ieşise de câteva clipe, când Blanche auzi alţi paşi 
apropiindu-se şi simţi că era gata să-şi piardă minţile de 
frica bandiţilor; dar la lumina unei torţe care licări pe pereţi, 
văzu că cel care se apropia era chiar contele de Villefort; 
avea chipul îngrijorat, răsufla din greu şi o striga întruna pe 
fiica sa. Auzindu-i glasul, Blanche se ridică şi alergă în 
braţele lui, iar el, lăsând să-i cadă din mână spada 
însângerată, o strânse la piept într-o efuziune de 
recunoştinţă şi bucurie; după care se grăbi să se intereseze 


de starea lui 

Saint Foix, care începuse să dea semne de viaţă. Ludovico 
se întoarse curând cu apa şi rachiu; apa i-o duse la buze, iar 
cu rachiu se apucă să-l frece la tâmple şi pe mâini; în cele 
din urmă, Blanche îl văzu deschizând ochii, şi apoi îl auzi 
întrebând de ea; dar bucuria îi fu de scurtă durată şi o 
cuprinse o nouă nelinişte, căci Ludovico spuse că trebuie 
să-l ducă imediat pe domnul Saint Foix de acolo, adăugând: 

— Tâlharii de afară, domnule conte, erau aşteptaţi de o 
oră; şi dacă mai întârziem, ne vor găsi cu siguranţă. Sunetul 
acela ascuţit de corn, o ştiu ei prea bine, e un semnal dat 
de tovarăşii lor aflaţi în mare primejdie şi se audejn munţi 
la multe leghe depărtare. Ştiu cazuri când s-au. Intors la 
chemarea lui chiar şi de la Pied de Melicant. Oare stă 
cineva de pază la poarta cea mare, domnule conte? 

— Nimeni, răspunse contele. Dar toţi. Oamenii mei sunt 
acum răspândiţi, nici nu ştiu pe unde. Du-te, Ludovico, 
adună-i şi vezi dacă nu se aude şi tropăitul catărilor. 

Ludovico ieşi în grabă, iar contele se sfătui cum să-l 
transporte pe Saint Foix, care n-ar fi putut îndura să fie 
zguduit pe spinarea unui catâr, chiar dacă ar fi avut destulă 
putere ca să se ţină în şa. 

Pe când contele îi spunea că tâlharii, pe care îi găsiseră 
în fortăreață, fuseseră închişi în turn, Blanche văzu că şi el 
era rănit şi că mâna stângă îi atârna ţeapănă; dar el zâmbi 
de neliniştea ei, asigurând-o că nu era decât o zgârietură. 

Apărură îndată şi slujitorii contelui, în afară de doi care 
rămaseră de pază la poartă, şi curând după aceea se 
înfăţişă şi Ludovico. 

— Mi se pare e aud catârii apropiindu-se în vale, domnule 
conte, 'zise el, dar torentul vuieşte atât de tare că nu sunt 
sigur; oricum, am adus ceva cu care să-l putem căra pe 
domnul cavaler, adăugă el, arătând o piele de urs prinsă de 
două prăjini — după cât se pare folosite de tâlhari ca să 
aducă acasă pe vreunul de-al lor dacă se întâmplă să fie 
rănit în luptă., 

Ludovico o întinse pe jos şi, punând peste ea câteva piei 


de capră, făcu un fel de pat, în care îl culcară pe cavaler, 
care începuse să-şi revină destul de mult. Călăuzele ridicară 
pe umeri prăjinile şi o porniră, păşind cu dibăcie pe drumul 
povârnit, astfel -încât targa nu era deloc zdruncinată. 
Câţiva dintre slujitorii contelui erau şi ei răniţi — 

dar foarte uşor şi, după ce îşi legară rănile, porniră către 
poarta cea mare. Când trecură prin sală, din depărtare se 
auzi larmă, şi JBlanche rămase îngrozită. 

— Sunt doar ticăloşii din turn, o linişti Ludovico. 

— Numai să nu spargă uşa, zise contele. 

— Nu, domnule conte, răspunse Ludovico, fiindcă uşa e 
de fier; n-avem de ce ne teme din partea lor; dar o să trec 
mai întâi eu şi o să mă uit de pe metereze. 

II urmară cu toţii în grabă, şi îşi găsiră catării păscând în 
faţa porţilor; ascultară cu mare grijă, dar nu auziră niciun 
zgomot, în afară de vuietul torentului de dedesubt şi de 
adierea brizei matinale suspinând printre ramurile stejarului 
bătrân din curte; şi fură bucuroşi zărind primele mijiri ale 
zorilor pe crestele munţilor. După ce încălecară pe catâri, 
Ludovico se oferi să-i călăuzească el şi îi duse până în vale 
pe un drum mai uşor decât cel pe unde urcaseră mai 
înainte. — Trebuie să ocolim valea spre răsărit, domnule 
conte, zise el, ca să nu dăm peste tâlhari; pe acolo au 
plecat azidimineaţă. 

În curând, drumeţii ieşiră din vale şi se pomeniră într-o 
vâlcea care se întindea spre miazănoapte şi apus. Lumina 
dimineţii se aşternea peste munţi şi dezvăluia treptat 
dâmburile înverzite de la poalele munţilor, unde creşteau în 
voie arbori de plută şi stejari veşnic verzi. Norii de furtună 
se împrăştiaseră şi lăsaseră cerul senin, aşa că Blanche se 
simţi însufleţită de verdeață, înviorată de ultima ploaie, 
îndată răsări şi soarele, şi razele lui făceau să sclipească 
stâncile ude, cu tufişurile din vârful lor şi povârnişurile 
acoperite de iarbă. La capătul văii se învălătuceau ceţurile, 
dar vântul le împinse din faţa drumeţilor, iar razele soarelui 
le siliră să urce spre vârful munţilor. Străbătută cam o 
leghe, când S aint Foix începu să se plângă de o mare 


slăbiciune, şi se opriră cu toţii să-i dea ceva răcoritor şi să 
lase oamenii care-l purtau să se mai odihnească. Ludovico 
luase din fortăreață câteva sticle de vin vechi spaniol, care 
acum se dovedi un „foarte bun întăritor nu numai pentru 
Saint Foix ci şi pentru ceilalţi. Din grup; lui Saint Foix nu-i 
aduse însă decât o uşurare trecătoare, căci fierbinţeala 
începu să-i crească şi nu mai izbuti să-şi stăpânească 
durerile ce-l chinuiau; abia aştepta să se vadă ajuns la 
hanul unde plănuiseră în ajun să-şi petreacă noaptea. 

în timp ce se odihneau la umbra pinilor înalţi, contele îi 
ceru lui Ludovico să-l lămurească pe scurt cum dispăruse 
din încăperea din aripa de nord, cum ajunsese în mâinile 
. Tâlharilor şi cum izbutise atâtde bine să-l ajute pe el şi pe 
ai lui, căci neîndoielnic lui i se datora eliberarea lor din 
mâinile tâlharilor. Ludovico tocmai se pregătea să-i facă pe, 
voie, când auziră răsunând pe neaşteptate o împuşcătură, 
de pe cărarea pe care veniseră, şi se ridicară îngrijoraţi, 
pornind degrabă la drum. 

CAPITOLUL XIII 

Ah, cum Vademeneşte soarta 
Pe căi bătute de furtuni, 

Și-nchide bucuriei poarta | 

BEATTIE 

în vremea asta Emily se gândea mereu, plină de 
nelinişte, la soarta lui Valancourt; dar Theresa, găsind în 
sfârşit pe cineva căreia să-i destăinuie misiunea ei pe lângă 
intendent, o înştiinţa că mesagerul avea să se întoarcă a 
doua zi; şi Emily îi făgădui să se ducă ea până la căsuţă, 
Teresa fiind prea şubredă ca să poată veni. 

Spre seară, Emily porni deci singură spre căsuţă, înfiorată 
de o tristă presimţire cu privire la Valancourt, impresionată, 
poate, şi de întunericul ce se lăsa. Era o seară cenuşie de 
toamnă târzie; neguri se târau ici-colo pe munţi, şi un vânt 


rece, făcând să foşnească pădurea de fagi. li presăra 
cărarea cu ultimele frunze îngălbenite, care se învârtejeau 
purtate de vânt şi, prevestind apropierea iernii, îi aduceau 


pustiu în suflet, părând să-i vestească moartea lui 


Valancourt. Gândul acesta era atât de puternic, încât de 
mai multe ori era gata să se întoarcă acasă, neputând 
înfrunta o certitudine pe care o presimţea dar, luptându-se 

— Eu sentimentele acestea, izbuti să şi le stăpânească şi 
îşi continuă drumul. 

Şi cum mergea aşa tristă mai departe, urmărind 
învolburarea norilor pe cer şi rândunelele purtate de vânt, 
ba dispărând pe după norii de furtună, ba ieşind o clipă ca 
să se rotească în văzduhul mai liniştit, i păru că suferinţele 
şi încercările vieţii ei din ultimul timp erau oglindite în 
aceste imagini trecătoare — tot astfel fusese şi ea azvârlită 
în ultimul an pe marea furtunoasă a nefericirii, bucurându- 
se doar de scurte răgazuri de tihnă, dacă amânarea 
nenorocirilor poate fi numită tihnă. Şi acum, când scăpase 
din atâtea primejdii, când se eliberase de cei care o 
năpăstuiau şi când se pomenise stăpână unei mari averi, 
acum, când ar 
— Fi putut pe bună dreptate să se aştepte la fericire, vedea 
că este tot atât de departe de ea ca şi înainte. S-ar fi 
învinuit de slăbiciune şi nerecunoştinţă, lăsându-se astfel 
copleşită de o singură nenorocire, fără a ţine seama de 
atâtea şi atâtea daruri cu care fusese înzestrată, dacă 
această nenorocire ar fi afectat-o doar pe ea; dar plângând 
din pricina lui Valancourt pe când fusese în viaţă, lacrimi de 
compasiune i se amestecaseră cu cele de regret; şi căinând 
o fiinţă omenească decăzută până la viciu, şi deci până la 
calvarul suferinţei, raţiunea şi omenia îi storceau lacrimile, 
iar tăria nu o învățase încă să le despartă de cele ale 
dragostei; 
totuşi, în clipa de faţă, ceea ce o apăsa nu era certitudinea 
vinovâăţiei, lui, ci teama că murise (moarte la care se pare 
că şi ea, deşi fără voie, contribuise într-o oarecare măsură). 
Această teamă creştea pe măsură ce se apropia clipa când 
i se va adeveri bănuiala; şi când zări căsuţa Theresei, era, 
atât de tulburată şi cu hotărârea zdruncinată de şovăială, 
încât nu se simţi în stare să meargă mai departe şi se aşeză 
pe o bancă de lângă drum; stând acolo, i se păru că vântul 


care gemea printre ramurile înalte de deasupra îi aducea o 
jelanie îndepărtată, şi chiar când rafalele se opreau, îşi 
închipuia că aude vaiete slabe, înăbușite. Ascultând cu mai 
multă luare-aminte, se convinse că nu era decât închipuire; 
dar înserarea care se aşternea peste tot o îndemnă să se 
ridice şi, cu paşi şovăielnici, se îndreptă iarăşi spre căsuţă. 

Prin fereastră zări pâlpâind flăcările vesele ale focului ce 
ardea în cămin, iar Theresa, care o văzuse apropiindu-se, îi 
deschise uşa şi o întâmpină. 

— E o seară răcoroasă, domnişoară, zise ea; şi cum se 
apropie şi furtuna, m-am gândit că n-ar strica puţin foc. 
Aşezaţi-vă pe scaunul acesta, de lângă cămin. 

Emily, mulţumindu-i pentru grija pe care i-o arăta, se 
aşeză; apoi, privind-o drept în faţa luminată de flăcări, fu 
izbită de expresia ei şi, neputând scoate o vorbă, se rezemă 
de spătar cu o înfăţişare atât de îndurerată, încât 
Thei'esa pricepu ce o frământă, dar rămase tăcută. 

— Ah! exclamă în cele din urmă Emily, văd că nu trebuie 
să te mai întreb ce-ai aflat, căci tăcerea şi privirea explică 
totul; — înseamnă că el este mort! 

— Vai! scumpă domnişoară, vorbi Theresa, în timp ce 
ochii i se umpleau de lacrimi, lumea asta e formată numai 
din suferinţe! Bogaţii îşi au şi ei partea lor, ca şi oamenii 
sărmani! Dar trebuie să ne străduim cu toţii să ne îndurăm 
soarta. 

— E mort, deci! o întrerupse Emily. Valancourt e mort! 

— Vai! mă tem că da, răspunse Theresa. 

— Te temi! zise Emily, doar te temi? 

— Vai! da, domnişoară, mă tem că e mort! Nici 
intendentul şi nici altcineva din familia Epourville n-a auzit 
nimic despre el de când a plecat din Languedoc; contele e 
tare mâhnit din pricina lui, fiindcă avea întotdeauna grijă să 
trimită veşti despre el, şi acum n-a mai primit niciun rând 
de când a plecat din Languedoc. Trebuia să se întoarcă de 
trei săptămâni, dar nici n-a venit şi nici n-a scris nimic, şi le 
e teamă că i s-a întâmplat o nenorocire. Vai! cine-ar fi 
crezut că o să ajung să plâng la moartea lui! Sunt bătrână, 


şi puteam să mor fără să-i pese nimănui de mine, pe când 
el... 

Cuprinsă de slăbiciune, Emily ceru puţină apă, iar 
Theresa, speriată de glasul cu care vorbise, se grăbi să-i 
dea îngrijiri şi, în timp ce-i ducea apa la buze, continuă: 

— Scumpă domnişoară, nu puneţi totul la inimă", 
cavalerul ar putea să fie totuşi viu şi sănătos; să nu ne 
pierdem nădejdea! 

— Oh, nu! eu nu mai pot nădăjdui nimic, zise Emily; 
cunosc unele împrejurări care nu-mi lasă nicio nădejde. 
Mi-am mai revenit acum şi pot să ascult ce ai de zis. Spune- 
mi, te rog, mai amănunţit tot ce ştii. 

— Aşteptaţi puţin până vă simţiţi mai bine, domnişoară, 
căci arătaţi tare rău! 

— Oh, nu, Theresa, spune-mi totul, cât mai am puterea 
să ascult, zise Emily. Spune-mi totul, te rog din suflet! 

— Bine, am să vă spun; dar intendentul nu mi-a povestit 
prea multe, căci Richard zicea că nu-i venea să vorbească 
despre domnul Valancourt, şi tot ce-a aflat a fost de la 
Gabriel, unul dintre slujitori, care zice că a auzit de la 
valetul domnului conte. 

— Ce-a auzit? întrebă Emily. 

— Păi, Richard nu prea are ţinere de minte şi nu-şi 
aminteşte nici pe jumătate şi, dacă nu i-aş fi pus o mulţime 
de întrebări, n-aş fi aflat mai nimic. Dar el zice că Gabriel 
zicea că el şi toţi ceilalţi slujitori erau tare necăjiţi din 
pricina domnului Valancourt, fiindcă era un gentilom atât 
de bun, că toţi îl iubeau, de parcă le-ar fi fost frate — şi 
acum, când te gândeşti ce s-a ales din el! Că tare mai era 

Cumsecade cu toţi şi, dacă vreunul dintre ei greşea, 
domnul Valancourt era primul care-l ruga pe domnul conte 
să-l ierte. Şi-apoi, dacă vreo familie de oameni sărmani era 
în nevoie, domnul Valancourt se grăbea primul să le vină în 
ajutor, deşi alţii, mai apropiaţi, ar fi avut mai multe mijloace 
s-o facă. Şi-apoi, zicea Gabriel, era atât de bine- 

voitor cu toată lumea şi, deşi avea o înfăţişare atât de 

Tnândră, niciodată nu poruncea şi nu striga la cei din jur, 


cum fac de obicei cavalerii nobili, dar oamenii nu-l 
respectau mai puţin din pricina asta. „Ba, zicea Gabriel, 
tocmai pentru asta îl respectam mai mult şi am fi alergat cu 
toţii să-i dăm ascultare, doar la o vorbă de-a lui, mai 
degrabă decât altora care ne tot sâcâiau întruna ce avem 
de făcut; da, şi ne feream mai mult să nu-l supărăm pe el, 
decât pe cei care se răsteau la noi.“ 

Emily, care nu mai socotea primejdios să asculte laude 
adresate lui Valancourt, nu încercă s-o întrerupă pe 
Theresa, ci rămase atentă la vorbele ei, deşi durerea 
aproape o copleşise. 

— Domnul conte, urmă Theresa, tare se mai frământă din 
pricina domnului Valancourt, mai cu seamă că, după cât se 
spune, a fost cam aspru cu el în ultima vreme. Gabriel zice 
că a auzit de la valetul domnului conte că domnul 
Valancourt s-a purtat destul de nesăbuit la Paris şi a 
cheltuit o mulţime de bani, mult mai mult decât i-ar fi fost 
pe plac domnului conte, căci el nu-i cheltuitor ca domnul 
Valancourt, care a apucat-o pe căi greşite. Ba, după cât se 
pare, din pricina asta domnul Valancourt a şi fost vârât la 
închisoare la Paris, şi domnul conte, zice Gabriel, nici n-a 
vrut să-l scoată de acolo, zicând că merită să sufere; şi 
când bătrânul Gregoire, majordomul, a auzit de toate astea, 
şi-a cumpărat un baston cu care să meargă până la 
Paris ca să-l vadă pe tânărul domnişor; dar îndată după 
aceea am auzit că domnul Valancourt avea să se întoarcă 
acasă. O, ce bucurie. A fost pe noi în ziua când a venit! 
Numai că era tare schimbat, şi domnul conte se purta 
nepăsător cu el, şi domnul 'Valancourt era foarte trist. 
Curând după aceea a plecat iarăşi în Languedoc, şi de 
atunci n-am mai auzit nimic despre el. 

Theresa se opri din povestit şi Emily, suspinând din greu, 
rămase cu ochii aţintiţi în pământ, fără să scoată o vorbă. 
După o lungă tăcere, a îmrebă pe Theresa ce mai aflase. 

— Dar de ce aş mai întreba? adăugă ea; ceea ce mi-ai 
spus până acum îmi ajunge. O, Valancourt! ai plecat — 
te-ai dus pe vecie; şi eu... eu te-am ucis! 


Aceste, vorbe, împreună cu expresia de deznădejde de 
pe chipul ei, o speriară foarte pe Theresa, care începu să se 
teamă că veştile pe care le auzise o impresionaseră prea 
tare şi îi zdruncinaseră mintea. 

— Dragă domnişoară, liniştiţi-vă, se rugă ea; şi nu mai 
spuneţi asemenea vorbe îngrozitoare. Cum să-l fi ucis pe 
domnul Valancourt— vai de mine! 

Emily nu răspunse decât printr-un suspin adânc. 

— Dragă domnişoară, mi se frânge inima să vă văd aşa, 
urmă Theresa; nu mai staţi cu ochii în pământ, atât de 
palidă şi de tristă; mă sperii de moarte când vă văd aşa. 

— Emily continua să tacă, părând să nu audă nimic din 
spusele ei. — Şi-apoi, domnişoară, adăugă Theresa, n-avem 
de unde să ştim că domnul Valancourt nu e în viaţă şi 
fericit. 

La auzul numelui său, Emily ridică ochii şi îi aţinti, într-o 
privire rătăcită, asupra Theresei, ca şi cum ar fi înîncercat 
să înţeleagă ce-i spunea. 

— Da, scumpă domnişoară, reluă Theresa, înțelegând. U- 
1 greşit expresia, domnul Valancourt ar putea fi în viaţă şi 
fericit. 

La repetarea acestor vorbe, Emily le pătrunse înţelesul 
dar, în loc să aibă urmarea dorită, părură doar să-i 
sporească suferinţa. Se ridică îndată de pe scaun şi începu 
să meargă de colo-colo prin odăiţă cu paşi repezi, oftând 
mereu, frângându-şi mâinile şi frământându-se. 

Văzând-o în starea asta, Theresa cu o afecţiune simplă 
dar sinceră, se străduia s-o liniştească; puse apoi mai multe 
lemne pe foc şi îl înteţi până când se aprinse mai bine, 
curăţă vatra, aşeză scaunul pe care şezuse Emily mai 
aproape de foc şi apoi scoase dintr-un dulap o sticlă de vin. 

— E o seară vijelioasă, domnişoară, zise ea, şi vântul e 
rece — haideţi, veniţi mai aproape de foc şi beţi un pahar 
de vin; o să vă facă bine, cum mi-a făcut şi mie de multe 
ori, căci nu-i vin obişnuit; e vin tare de Languedoc, şi ultima 
din cele şase sticle pe care mi le-a trimis domnul 
Valancourt în seara când a plecat din Gasconia spre Paris. 


De atunci, l-am tot folosit ca întăritor şi nu beau niciodată 
fără să mă gândesc la el şi la vorbele bune pe care mi le-a 
spus când mi-a dat sticlele de vin. „Theresa, mi-a zis, acum 
nu mai eşti foarte tânără şi trebuie să bei din când în când 
câte un pahar de vin bun. Am să-ţi trimit câteva sticle şi, 
când o să bei din de, să-ţi aminteşti de mine, prietenul tâu.“ 
Da, chiar acestea au fost vorbele lui: „de mine, prietenul 
tău:! ! 

Emily continua să păşească prin odaie, fără să pară a 
auzi vorbele Theresei, care continuă: 

— Şi mi-am amintit de el, mereu, sărăcuţul! — căci el mi- 
a dăruit căsuţa asta, ca să am un adăpost, şi vinul ăsta, ca 
să mă întărească. Ah! şi acum e în rai, împreună cu 
binecuvântatul meu stăpân, ca un adevărat sfânt! 

Glasul Theresei se frânse; începu să plângă şi aşeză jos 
sticla, nefiind în stare să toarne vinul. Durerea ei. Păru s-o 
trezească pe Emily din propria-i suferinţă, şi se îndreptă 
spre bătrână, dar apoi se opri locului şi, privind-o o clipă, se 
întoarse copleşită de gândul că cel pe care îl jelea Theresa 
era Valancourt. 

Reîncepu să păşească prin odaie, când deodată răsună, 
acoperind şuierul vântului, sunetul dulce al unui oboi, atât 
de duios încât Emily, impresionată, se opri o clipă să 
asculte; sunetele line, purtate de vânt şi pierzându-se apoi 
în câte o rafală, se tânguiau cu o dulceaţă care-i merse la 
inimă, încât îi dădură lacrimile, 

— Păi, vorbi Theresa, ştergându-se la ochi, e Richard, fiul 
vecinului, care cântă din oboi; şi ce jalnic e să auzim tocmai 
acum o muzică atât de duioasă. — Emily continua să 
plângă, fără să-i răspundă. — Băiatul cântă adesea serile la 
oboi, adăugă Theresa, şi uneori tinerii dansează după 
muzica asta. Dar, vă rog, scumpă domnişoară! nu mai 
plângeţi atâta; luaţi mai bine un pahar din vinul ăsta, urmă 
ea, turnând puţin într-o cupă şi întinzându-i lui Emily, care o 
luă fără tragere de inimă. 

— Gustajţi-l, de dragul domnului  Valancciffirt, zise 
Theresa, când Emily duse paharul la buze, căci el mi l-a dat, 


după cum ştiţi. 

Mâna lui Emily tremură atât de tare, încât vărsă vinul 
când duse cupa la gură, 

— De dragul cui? — cine ţi-a dat vinul? vorbi ea cu glas 
şovăitor. 

— Domnul Valancourt, domnişoară. Ştiam că o să vă facă 
plăcere. E ultima sticlă ce mi-a mai rămas, 

Emily puse cupa cu vin pe masă şi izbucni în plâns; 
Theresa, dezamăgită şi  neliniştită, se  strădui s-o 
liniştească* 
dar ea făcu doar un semn cu mâna, rugind-o s-o lase 
singură, şi începu să plângă şi mai tare. 

Theresa vru să iasă, dar o bătaie în uşă o împiedică, şi 
tocmai se pregătea să deschidă, când Emily o opri, 
cerându-i să nu lase pe nimeni să intre; pe urmă îşi aminti 
că poruncise unui slujitor să vină şi s-o însoţească spre 
casa, zise că nu putea fi decât Philippe şi se grăbi să-şi 
şteargă lacrimile, în timp ce Theresa deschidea uşa. 

Glasul de afară o făcu pe Emily să asculte cu atenţie, îşi 
întoarse ochii spre uşă, unde îndată apăru un bărbat şi, la 
lumina mai vie a flăcărilor din cămin, îşi dădu seama că era 
— Valancourt! 

Văzându-l, Emily sări în picioare, începu să tremure şi, 
prăbuşindu-se pe scaun, îşi pierdu cunoştinţa, 

Acum ţipă şi Theresa, şi Valancourt înţelese că îl 
recunoscuse, deşi în prima clipă vederea ei slabă şi 
întunericul din odaie o  împiedicaseră să-i distingă 
trăsăturile; dar imediat atenţia lui fu atrasă de aceea pe 
care o văzu prăbuşindu-se jos de pe scaunul de lângă foc; 
şi, alergând să-i vină în ajutor — văzu cu uimire că o 
sprijinea pe'Emily! 

Emoţiile felurite, care-l copleşiră la o întâlnire atât' de 
neaşteptată cu Emily, de care crezuse că se despărţise 
pentru totdeauna şi pe care o vedea palidă şi neînsufleţită 
în braţele lui — ar putea fi imaginate, dar nu puteau fi 
atunci exprimate, şi nici acum descrise; ca şi senzațiile 
încercate de Emily când, în cele din urmă, deschizând ochii 


şi privind în sus, îl văzu iarăşi pe Valancourt. În ochii lui plini 
de nelinişte apăru într-o clipă o expresie de bucurie şi 
dragoste, când îi întâlni privirea şi îşi dădu seama că îşi 
revenea. Dar urmărind-o cum revine la viaţă, el nu putea 
decât să exclame, „Emily!“ — în timp ce ea îşi întorcea 
privirea şi încerca să-şi tragă mâna; dar, în aceste clipe 
care urmară chinurilor îndurate la gândul că el murise, uită 
de orice vină care mai înainte îi trezise indignarea şi, 
văzându-l doar aşa cum îi apăruse la început când îi 
câştigase afecțiunea, nu simţi decât dragoste şi bucurie. 
Dar, vai! totul nu dură decât câteva clipe scurte; amintirile 
se năpustiră, ca un nor ameninţător, şi, întunecându-i 
imaginea amăgitoare din suflet, în faţă îi apăru iarăşi 
Valancourt cel decăzut — Valancourt cel nedemn de stima 
şi dragostea pe care i le dăruise cândva; tremurând toată, 
îşi trase mâna şi întoarse capul, pentru a-şi ascunde 
durerea, în timp ce el, şi mai stânjenit şi tulburat, rămase 
tăcut. 

Simţind ceea ce-şi datora sieşi, îşi stăpâni lacrimile şi 
izbuti curând să-şi reţină sentimentele de bucurie, 
amestecată cu tristeţe, care se luptau în inima ei; în cele 
din urmă se ridică şi, mulţumindu-i pentru sprijinul pe care 
i-l dăduse, îi spuse Theresei noapte bună. In timp ce se 
pregătea de plecare, Valancourt, care păru că se trezeşte 
dintr-un vis, o imploră, cu un glas vrednic de milă, să-i 
acorde cîteva clipe de atenţie. Propria ei inimă pleda şi ea 
tot atât de stăruitor, dar Emily avu destulă tărie să reziste 
amândurora, ca şi rugăminţilor zgomotoase ale Theresei de 
a nu se încumeta să plece singură pe întuneric, către casă; 
deschisese uşa, ca să iasă, când răpăitul ploii şi vijelia de 
afară o siliră să ţină seama de rugăminţile ei. 

Tăcută şi stânjenită, se întoarse lângă foc, în timp ce 
Valancourt, tot mai tulburat, măsura cu paşi mari odaia, ca 
şi cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu îndrăznea; cât 
despre Theresa, îşi exprima fără rezerve bucuria şi uimirea 
de a-l revedea. 

— Bunul meu domn, începu ea, în viaţa mea n-am fost 


atât de uluită şi de bucuroasă. Tare mai eram mâhnite 
înainte de venirea dumneavoastră, căci socoteam că v-aţi 
prăpădit şi tocmai vorbeam despre asta şi ne jeluiam, când 
aţi bătut la uşă. Tânără mea stăpână, aici de faţă, plângea 
de i se rupea inima... 

Emily se uită cu multă nemulţumire la Theresa dar, 
înainte de a putea spune ceva, Valancourt, nemaifiind în 
stare să-şi ascundă emoția pe care i-o pricinuiseră 
dezvăluirile nesocotite ale Theresei, exclamă: 

— O, iubita mea Emily! tot îţi mai sunt drag! E adevărat 
că m-ai onorat cu un gând — cu o lacrimă? O, cerule! plângi 
— plângi şi acum! 

— Theresa. Domnule, vorbi Emily cu un aer rezervat şi 
încercând să-şi şteargă lacrimile, are motive să-şi 
amintească cu recunoştinţă de dumneata şi era îngrijorată 
pentru că în ultima vreme nu mai auzise nimic despre 
soarta dumitale. Îngăduie-mi să-ţi mulţumesc pentru 
bunătatea pe care i-ai arătat-o şi să-ţi spun că, deoarece 
acum sunt eu aici. Nu trebuie să-ţi mai fie îndatorată. 

— Emily. Zise Valancourt, nemaiputându-se stăpâni, în 
felul acesta îl întâmpini pe cel căruia cândva ai avut de 
girtd să-i acorzi mâna — în felul acesta îl întâmpini pe cel 
care te-a iubit şi a suferit pentru tine? — Dar oare ce spun 
eu? lartă-mă, iartă-mă, domnişoară St. Aubert, nu ştiu ce 
vorbesc. Nu mai am niciun drept la sentimentele dumitale 
— am pierdut orice drept la stima şi dragostea dumitale. 
Da! nu pot uita că am avut cândva parte de dragostea 
dumitale, dar gândul că am pierdut-o este pentru mine cea 
mai cumplită suferinţă. Suferinţă — dar ce spun eu! — nu 
este decât un cuvânt prea blând. 

— Vai de mine! se repezi Theresa, împiedicând-o pe 
Emily să răspundă; de ce spuneţi că aţi pierdut dragostea 
ei? Păi, scumpa mea stăpână vă iubeşte şi acum, mai mult 
decât pe oricine în lumea asta, deşi încearcă s-o 
tăgăduiască. 

— E îngrozitor! exclamă Emily; Theresa, nu ştii ce 
vorbeşti. Domnule, dacă îmi respecţi liniştea, te rog să nu- 


mi prelungeşti această suferinţă. 

— Respect prea mult liniştea dumitale, ca s-o curm cu 
bună ştiinţă, îi răspunse Valancourt, în pieptul căruia 
mândria se lupta cu dragostea; şi n-am s-o mai tulbur cu 
prezenţa mea. Voiam să-ţi cer câteva clipe de bunăvoință 
deşi nu ştiu la ce bun. Ai încetat să mă mai stimezi, şi dacă 
ţi-aş povesti suferinţele mele n-aş face decât să mă 
înjosesc şi mai mult, fără să-ţi trezesc sniei măcar mila. Şi 
totuşi am fost, oh, Emily! sunt, de fapt, foarte nenorocit! 
adăugă 
Valancourt, cu un glas care din solemn deveni îndurerat. 

— Misterele din Udolpho, voi. N 

— Cum! scumpul meu stăpân vrea să plece pe ploaia 
asta! începu să se vaite Theresa. Nu, n-o să se mişte un pas 
de-aici. Vai! vai! cum mă doare inima să văd cum nobilii 
dau cu piciorul fericirii! Păi, dacă aţi fi oameni din popor, 
asta nu s-ar întâmpla niciodată! vorbiţi aici că unul nu-i 
vrednic de celălalt şi că nu vă pasă unuia de altul, când ştiu 
eu bine că în toată provincia nu există nimeni cu o inimă 
atât de bună ca a domniilor voastre şi nici care să se 
iubească atât, dacă e să spunem adevărul! 

Emily, nespus de ofensată, se ridică de pe scaun. 

— Trebuie să plec, zise ea, căci furtuna s-a oprit, 

— Stai, Emily, stai, domnişoară St. Aubert! o rugă 
Valancourt, adunându-şi tot curajul; n-am să te mai supăr 
cu prezenţa mea. lartă-mă că nu ţi-am dat ascultare mai 
devreme; şi, dacă poţi, gândeşte-te, uneori cu milă la 
cineva care, pierzându-te, a pierdut speranţa de a mai avea 
pace vreodată. Fii fericită, Emily, oricât de nenorocit aş 
rămâne, fii fericită, aşa cum ţi-o doresc din toată inima! 

La ultimele cuvinte, vocea i se frânse' şi chipul i se 
schimbă când, cu nespusă duioşie şi durere, o privi o clipă, 
şi apoi ieşi din casă. 

— Vai de mine şi de mine! strigă Theresa, urmându-l 
până la uşă. Domnule Valancourt! cum mai plouă! Să-l 
goniţi pe o noapte ca asta! Păi, o să se prăpădească, nu 


alta; şi abia adineauri îl plângeaţi, domnişoară, crezând că 
era mort. Dar după câte văd, tinerele domnişoare îşi 
schimbă părerea într-o clipă! 

Emily nu-i răspunse, fiindcă nici nu auzise ce-i spunea, ci, 
pierdută în gânduri triste, rămase pe scaunul de lângă foc, 
cu ochii aţintiţi în gol şi cu imaginea lui Valancourt în faţă. 

— Domnul Valancourt e tare schimbat, domnişoară, urmă 
Theresa; a slăbit de nu-l mai recunoaşteţi; şi e atât de trist, 
şi aţi văzut că îşi ţine şi braţul într-o eşarfă. 

La aceste vorbe, Emily ridică privirea, căci nu-i văzuse 
braţul în eşarfă; nu se mai îndoia că Valancourt fusese rănit 
de împuşcătura grădinarului ei din Toulouse; această 
convingere îi redeşteptă mila faţă de el, şi se condamnă că 
îl lăsase să plece din casă pe furtună. 

Curând după aceea sosiră slujitorii cu trăsura, şi Emily, 
după ce o mustră pe Theresa pentru vorbele necugetate 
spuse lui Valancourt şi îi porunci să nu le mai repete 
niciodată, se înapoie acasă, gânditoare şi nemângâiată. 

Cât despre Valancourt, se întorsese la micul han din sat, 
unde trăsese doar eu puţină vreme înainte de vizita lui în 
căsuţa Theresei; venea de la Toulouse, în drum spre 
castelul contelui de Duvaraey, unde nu mai fusese de când 
îşi luase rămas bun de la Emily la Château-le-Blanc: şi 
rămăsese în vecinătate multă vreme, neputând găsi în el 
destulă tărie ca să părăsească un loc în care se afla cea 
mai dragă fiinţă a inimii lui. Erau momente când durerea şi 
deznădejdea îl împingeau să i se înfăţişeze din nou lui Emily 
şi, neţinând seama de împrejurările potrivnice, să-şi 
reînnoiască stăruinţele. Mândria, totuşi, şi căldura dragostei 
lui, care nu puteau îndura gândul s-o facă părtaşă la 
nenorocirile lui, triumfară în cele din urmă asupra pasiunii; 
renunţă deci la intenţia lui disperată şi părăsi Château-le- 
Blanc. Dar gândurile îi reveneau mereu şi. Mereu la scenele 
care fuseseră martore la începuturile dragostei lui şi, în 
drum spre Gasconia, se opri la Toulouse; când sosi Emily 
acolo, se ascunse, dar îşi dădu frâu liber tristeţii rătăcind 
prin grădinile pe unde petrecuse cândva cu ea ceasuri atât 


de fericite; şi îşi amintea adesea, cu un regret zadarnic, de 
seara dinaintea plecării ei în Italia, când se întâlniseră pe 
neaşteptate pe terasă; şi se străduia să-şi amintească 
fiecare vorbă şi gest care îl încântaseră atunci, 
argumentele pe care le folosise ca s-o convingă să nu plece 
în călătorie, şi căldura ultimului lor. Rămas bun. Asemenea 
triste aduceri aminte îl năpădiseră atunci când Emily 
apăruse pe neaşteptate în faţa lui pe aceeaşi terasă, în 
seara de după sosirea ei la Toulouse. Cu greu se poate 
imagina emoția lui, întâlnind-o astfel; dar îşi înăbuşi primele 
imbolduri ale dragostei şi rămase ascuns, după care părăsi 
brusc grădina. 

Totuşi, imaginea ei îl urmărea tot timpul; se simţi mai 
nefericit decât înainte, şi singura alinare era de a se 
întoarce acolo în tăcerea nopţii; de a merge pe cărările pe 
unde credea că păşise ea In timpul zilei; şi de a pândi în 
jurul casei în care se odihnea ea. Intr-urna din aceste 
plimbări pline de jale, se alesese el din partea grădinarului, 
care îl socotise tâlhar, cu o împuşcătură în braţ, care îl 
reţinuse până în ultimul timp la Toulouse, sub îngrijirea 
unui chirurg. Rămăsese acolo, fără să-i pese de sine sau de 
prietenii săi, a căror purtare nesimţitoare îl convinsese că 
priveau cu nepăsare soarta lui, şi nu-i înştiinţase în ce 
situaţie se afla; şi acum, fiind destul de întremat ca să 
poată călători, trecuse pe la La Vallee, în drum spre 
Estuviere, reşedinţa contelui. In parte ca să afle veşti 
despre Emily şi să se găsească iarăşi în apropierea ei, în 
parte vrând să ştie ce mai era cu sărmana Theresa care, 
după câte bănuia el, fusese lipsită de leafa ei, chiar şi aşa 
puţină, câtă era, şi se grăbise s-o caute în căsuţa ei, tocmai 
când Emily se întâmplase să fie acolo. 

Intâlnirea aceasta neaşteptată, care îi dovedise atât 
dragostea ei cât şi tăria hotărârii ei îi reînnoi toată 
deznădejdea sfâşietoare pe care o simţise la despărţire, şi 
pe care, oricâte eforturi ar fi făcut, nu izbutea s-o înăbuşe. 
Chipul, privirea ei, glasul ei melodios — toate îi stăruiau în 
minte, cu tot atâta putere ca în vremea când se aflase în 


prezenţa ei, gonindu-i din inimă orice alt sentiment în afară 
de iubire şi deznădejde. 

Seara târziu, se întoarse la căsuţa Theresei, ca s-o 
asculte vorbindu-i despre Emily şi să stea ân locul ân care 
stătuse ea. Bucuria pe care o simţi şi căreia îi dădu glas 
bătrâna slujnică credincioasă se schimbă repede în tristeţe 
când îi văzu privirea rătăcită şi disperată, şi apoi jalea 
adâncă ce i se aşternu pe faţă. 

După ce ascultă multă vreme tot ce-i povesti Theresa 
despre Emily, îi dădu aproape toţi banii pe care-i avea 
asupra lui, deşi ea nu voia să-i primească, încredinţându-l 
că stăpână ei îi dădea mai mult chiar decât era nevoie; 
şi-apoi, scoțând din deget un inel scump, Valancourt i-l 
dădu, rugând-o să-l înmâneze lui Emily, pe care o îfriplora, 
ca o ultimă favoare, să-l păstreze de dragul lui, '1 uneori, 


cârd avea să se uite la el, să-şi amintească de nefericitul 
care i-l dăruise. 

Pe Theresa o podidiră lacrimile când luă inelul, dar mai 
degrabă din compasiune decât având presimţirea vreunei 
nenorociri; şi înainte de a putea să-i spună ceva, Valancourt 
plecă brusc. Alergă după el laiaşă, strigându-l şi 
implorându-l să se întoarcă; dar nu primi niciun răspuns, şi 
nu-l mai zări. 

CAPITOLUL XIV 

Chemaţi-i pe cel ce n-a dus la liman 
Povestea cu-ndrăzneţul Cambuscan. 

MIL.TON — // Penseroso în dimineaţa următoare, pe când 

Emily şedea în salonul de lângă bibliotecă, gândindu-se la 
scena din seara trecută, 
Annette se năpusti în odaie şi, fără o vorbă, se'lăsă să cadă, 
gâfâind, pe un scaun. Abia după câtva timp izbuti să-i 
răspundă lui Emily, care o întrebă stăruitor ce-i pricinuise o 
asemenea tulburare, dar nu putu decât să repete: 

— l-am văzut fantoma, domnişoară, i-am văzut fantoma! 

— Despre cine vorbeşti? întrebă Emily cu nelinişte în 
glas. 


— Venea din hol, domnişoară, continuă Annette, în timp 
ce eu mă îndreptam spre salon. 

— Despre cine vorbeşti? repetă Emily. Cine venea din 
hol? 

— Şi era îmbrăcat aşa cum l-am văzut de atâtea ori, 
adăugă Annette. Ah! cine ar fi crezut... 

La capătul răbdării, Emily începu s-o certe pentru 
închipuirile ei fără rost, când o slujnică intră în odaie şi o 
înştiinţă că un gentilom străin dorea să vorbească cu ea. 

Numaidecât Emily se gândi că străinul era Valancourt şi îi 
trimise vorbă că era ocupată şi nu putea să primească" 
pe nimeni. 

Dar după ce duse mesajul, slujnica se întoarse cu un alt 
mesaj din partea străinului, care îşi reînnoia cererea, 
adăugând că avea ceva important de comunicat; iar 
Annette, care stătuse până atunci tăcută şi puţin buimăcită 
„sări deodată în sus, strigând: „E Ludovico! E Ludovico!“ şi 
fugi afară din odaie. Emily o rugă pe slujnică să se ducă 
după ea şi, dacă străinul era într-adevăr Ludovico, să-l 
poftească în salon. 

După câteva clipe, Ludovico îşi făcu într-adevăr apariţia, 
însoţit de Annette care, uitând de bucurie orice regulă de 
bună cuviinţă faţă de stăpână ei, câtăva vreme nu se auzi 
nimeni altul în afară de ea. Emily îşi arătă uimirea şi 
satisfacția de a-l vedea pe Ludovico nevătămat, şi emoția 
din prima clipă spori, când el îi inmână scrisori de la contele 
de Villefort şi de la Blanche. Meunoştiinţând-o despre ult 
ana păţanie; îi scriau că se aflau la un han d în Pirinei, siliţi 
să nu se mişte de acolo din pricina rănilor domnului 
Saint |? oix şi a stării în care se găsea Blanche; şi Blanche 
adăuga că tocmai sosise baronul Saint Foix ca să-l ia pe fiul 
său' şi să-l ducă să fie îngrijit la castelul lor unde avea să 
rămână până se va însănătoşi pe deplin de rănile primite, şi 
apoi se vor întoarce cm toţii în Languedoc. Dar că tatăl ei şi 
cu ea urmau să sosească la La Vallee chiar a doua zi. Mai 
departe, Blanche o poftea pe Emily să ia parte la nunta ei. 
Care avea să aibă loc în curând. Şi o rugă să se 


pregătească să plece împreună cu ei, peste câteva zile, la 
Château-le-Blanc. Cât despre peripeţiile de care avusese 
parte Ludravico. Acesta i le va povesti chiar el; 

şi Emily, deşi foarte curioasă să afle eram dispăruse din 
încăperea aflată în aripa de nord, cu multă răbdare îşi 
înfrână curiozitatea până i se va da ceva să îmbuce şi va 
sta de vorbă cu Annette, a cărei bucurie, văzândwi-l viu şi 
nevătămat, nu putea fi mai mare nici dacă l-ar fi văzut 
înviind din morţi. 

în vremea asta, Emily mai citi o dată scrisorile de la 
prietenii ei, ale căror dovezi de stimă şi bunătate erau o 
adevărată mângâiere, atât de trebuincioasă pentru inima 
ei, căci ultima ei întrevedere îi trezise puternice simţăminte 
de tristeţe şi regret. 

Invitaţia la Château-le-Blanc fusese făcută cu atâta 
amabilitate stăruitoare de către conte şi fiica sa, la care se 
adăugase şi un mesaj din partea contesei, iar prilejul era 
atât de important pentru prietena ei, încât Emily nu putu să 
nu o primească; şi deşi dorea să rămână în locurile tihnite şi 
retrase ale regiunii ei natale, chiar dacă nu şi-ar fi dat 
seama că nu se cuvenea să rămână acolo singură, cât timp 
Valancourt se afla prin apropiere. Îşi mai zise de asemenea 
că schimbarea de decor şi vederea prietenilor ei vor putea 
s-o ajute, mai mult decât izolarea, să-şi regăsească liniştea. 

Când în sfârşit Ludovico apăru din nou, ea îi ceru să-i 
povestească ce se întâmplase în aripa de nord a castelului 
şi să-i spună prin ce mijloace se însoţise cu tâlharii în 
mijlocul cărora îl găsise contele. 

El se supuse imediat, iar Annette, care nu avusese încă 
răgazul să-l descoase asupra peripeţiilor prin care trecuse, 
se pregăti să asculte, cu o expresie plină de curiozitate; ba. 
chiar îndrăzni să-i amintească stăpânei ei că nu crezuse în 
fantomele din castelul din Udolpho, pe când ea dăduse 
dovadă de deşteptăciune crezând în de; la care Emily, 
roşind la amintirea credulităţii ei de mai târziu, spuse că, 
dacă păţania lui Ludovico ar putea îndreptăţi superstiţia 
Annettei, atunci el n-ar mai fi putut să fie de faţă ca s-o 


povestească. 

Ludovico îi zâmbi Annettei şi făcu o plecăciune spre 
Emily, iar apoi se apucă să povestească după cum 
urmează: 

— Vă amintiţi, domnişoară, că în noaptea când am stat în 
camera din aripa de nord, stăpânul meu, contele, şi dom- 


nul Henri m-au însoţit acolo; şi că, atâta timp cât au 
rămas acolo, nu s-a petrecut nimic care să-mi stârnească 
neliniştea. După ce-au plecat, am aprins focul în dormitor, 
dar nefiindu-mi somn, m-am aşezat lângă cămin cu o carte 
pe care o adusesem cu mine ca să-mi treacă timpul. 
Mărturisesc că mă uitam din când în când în jurul odăii cu 
oarecare teamă... 

— Sau cu ceva care semăna a teamă, îl întrerupse 
Annette; şi mai pot adăuga că, dacă e să spunem adevărul, 
tremurai din cap până în picioare. 

— Nici chiar aşa, i-o întoarse Ludovico zâmbind; dar de 
câteva ori, când vântul şuiera în jurul castelului şi făcea să 
zăngăne ferestrele dărăpănate, mi s-a părut că aud 
zgomote ciudate şi, de vreo două ori, chiar m-am ridicat şi 
am privit în jurul meu; dar nu se zărea nimic, în afară de 
chipurile întunecate de pe tapiserii, care păreau că se 
încruntă la mine, când le priveam. Stăteam aşa de vreo oră, 
urmă Ludovico', când iar mi s-a părut că aud un zgomot şi 
m-am uitat imediat în jur, ca să văd de unde venea; 
dar, cum nu am descoperit nimic, am început iarăşi să - 
citesc şi, când am terminat povestirea pe care o 
începusem, mi s-a făcut somn şi am adormit. Dar am fost 
trezit curând de zgomotul pe care îl auzisem mai înainte, şi 
care părea să vină din acea parte a încăperii, unde se afla 
patul; şi atunci, fie că mă înrâurise povestirea pe care o 
citisem, fie că mă luasem după zvonurile ciudate care se 
şopteau despre acele încăperi, nu ştiu, dar, când m-am 
uitat din nou spre pat, mi s-a părut că văd faţa unui om 
printre draperiile întunecate. 

La auzul acestor cuvinte, Emily se înfioră, plină de 


nelinişte, amintindu-şi de ceea ce văzuse ea însăşi acolo, 
împreună cu Dorothee.. 

— Mărturisesc, domnişoară, că în clipa aceea curajul m-a 
părăsit, continuă Ludovico z dar cum zgomotul pe care-l 
auzisem se repetă, am încetat să mă mai uit spre pat; 
am auzit atunci limpede cum se răsucea o cheie în broască, 
dar ceea ce mă nedumerea cel mai mult, era că nu vedeam 
nicio uşă de unde ar fi putut veni zgomotul. În clipa 
urfnătoare, totuşi, draperia de lângă pat s-a ridicat încet, şi 
din dosul ei a apărut un ins pătrunzând printr-o uşiţă în 
perete. S-a oprit o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se întoarcă, 
ţinând capul aplecat sub draperia care-i ascundea partea 
de sus a feţei, în afară de. Ochii ce se încruntau de sub 
tapiserie, pe care o ţinea cu mâna; şi apoi, ridicând-o mai 
mult, am văzut şi chipul altui om în spate, uitându-se peste 
umărul lui. Nu ştiu cum s-a făcut, dar deşi sabia era pe 
masă în faţa mea, n-am avut puterea s-o apuc, ci am rămas 
nemişcat, urmărindu-i cu privirea, cu ochii pe jumătate 
închişi, ca şi cum aş fi fost adormit. Cred că aşa şi-au 
închipuit şi ei, căci îi auzeam şuşotind ce să fâcă, şi au 
rămas aşa preţ de un minut; dar iată că mi s-a părut că văd 
şi alte chipuri iţindu-se în întunericul de după uşă, şi că aud 
şoapte mai însufleţite. 

— Mi se pare uimitor că era acolo o uşă, zise Emily, 
fiindcă, după câte am înţeles, contele a pus să se dea lao 
parte draperia şi au fost cercetaţi pereţii, bănuindu-se că ar 
fi putut ascunde o trecere pe unde ai putut dispărea. 

— Mie nu mi se pare lucru neobişnuit, domnişoară, vorbi 
Ludovico, că uşa a putut trece neobservată; ştiţi era tăiată 
într-un colţ, de parcă ar fi fost parte din zidul exterior; şi 
chiar dacă domnul conte nu l-a trecut cu vederea, ar fi 
putut zice că e zadarnic să caute o uşă acolo unde niciun 
coridor nu putea duce afară; numai că, de data asta, 
coridorul era tăiat chiar în zid. — Dar, să mă întorc la 
oamenii pe care-i zăream nedesluşit după uşă şi care nu m- 
au lăsat prea multă vreme neştiutor asupra ceea ce aveau 
de gând. S-au repezit cu toţii în odaie şi m-au înconjurat, 


dar înainte izbutisem să pun şi eu mâna pe sabie, ca să mă 
apăr. Numai că, ce poate face un singur om, când se reped 
la el patru tâlhari? M-au dezarmat într-o clipă şi, după ce 
mi-au legat mâinile şi mi-au pus un căluş în gură, m-au 
împins prin uşiţa ascunsă; iar sabia mi-au lăsat-o 


pe masă, ca să aibă, după cum spuneau ei, cu ce să se 
lupte cu fantomele cei ce vor veni dimineaţa să mă caute. 
Apoi m-au purtat printr-o mulţime de coridoare înguste, 
după cât se pare tăiate toate în zid, căci nu le mai văzusem 
până atunci, şi apoi pe şiruri întregi-de scări, până am ajuns 
în beciurile de sub castel; 'şi apoi, împingând o uşă de 
piatră, pe care n-aş fi putut-o deosebi niciodată de zidul de 
lângă ea, am ieşit într-un coridor lung şi, după ce'am mers 
cât am mers, am coborât. Alte scări tăiate în stâncă tare, 
până când printr-o deschizătură am ajuns într-o peşteră. Şi, 
străbătând noi peştera pe un drum cotit şi şerpuit, am ajuns 
la gura ei şi m-am pomenit pe ţărmul mării, la picioarele 
falezei pe care se înalţă castelul. O barcă aştepta acolo, şi 
tâlharii s-au urcat în ea silindu-mă să-i urmez; în curând am 
ajuns la o mică corabie ancorată, unde au apărut alţi 
oameni şi, după ce m-au luat la bord, au urcat şi doi dintre 
tâlharii care mă prinseseră, iar ceilalţi doi au vâslit înapoi 
spre țărm, în timp ce noi ridicam pânzele. Aveam să aflu 
peste puţină vreme ce însemnau toate acestea şi ce căutau 
oamenii aceia la castel. Am acostat la 
Kousillon şi, după ce am aşteptat câteva zile lângă țărm, au 
venit câţiva dintre tovarăşii lor din munţi şi m-au luat cu ei 
la fort, unde ăm rămas până în ziua când a sosit pe 
neaşteptate domnul conte; vezi bine, îşi luaseră toate 
măsurile ca să nu pot fugi, căci mă legaseră la ochi pe 
drumul până acolo şi, chiar dacă nu m-ar fi legat, nu cred 
că aş fi putut găsi drumul spre vreun oraş, prin locurile 
acelea sălbatice pe care le străbătuserăm. După ce am 
ajuns la fort, am fost păzit ca un prizonier, şi nu ieşeam 
niciodată fără să mă însoţească doi sau trei tâlhari, şi eram 
atât de sătul de viaţă, încât adesea mă gândeam să-mi pun 


capăt zilelor. 

— Păi, dacă te lăsau să vorbeşti, nu se mai putu stăpâni 
Annette, şi nu ţi-au mai pus căluş în gură după ce te-au 
scos din castel, nu văd ce pricină aveai să fii atât de sătul 
de viaţă; ca să nu mai vorbim că puteai nădăjdui să mă 
revezi într-o zi. 

Ludovico zâmbi, şi Emily de asemenea, şi apoi îl întrebă 
de ce oare il luaseră oamenii aceia cu ei.. 

— Am aflat în curând, o lămuri Ludovico; ştiţi, erau pirati, 
care de mulţi ani îşi ascundeau prada în beciurile castelului, 
căci se afla aproape de țărm şi asta le venea foarte la 
îndemână. Ca să nu se facă cercetări, răspândiseră zvonul 
că în castel bântuiau fantomele şi, după ce găsiseră drumul 
secret spre încăperile din aripa de nord, care rămăseseră. 
Incuiate după moartea marchizei, treaba mergea foarte 
uşor. Ingrijitoarea şi bărbatul ei, singurii care mai stăteau 
de câţiva ani la castel, se speriată atât de tare de 
zgomotele ciudate.pe care le auzeau noaptea, încât nu mai 
vrură pentru nimic în lume să rămână acolo; 
curând s-a răspândit zvonul că bântuiau fantomele la 
castel, şi în tot ţinutul s-a crezut cu uşurinţă acest lucru, zic 
eu, pentru că, după câte se spunea, răposata marchiză 
avusese o moarte ciudată, şi domnul marchiz nu s-a mai 
întors după aceea acolo. 

— Dar de ce, întrebă Emily, piraţii nu se mulţumeau cu 
peştera — de ce au socotit de cuviinţă să-şi ascundă prada 
în beciurile castelului? 

— Peştera, domnişoară, răspunse Ludovico, era deschisă, 
că putea nimeri oricine acolo, şi comorile lor n-ar fi rămas 
multă vreme nedescoperite, pe când în beciurile castelului 
erau în siguranţă atâta vreme cât oamenii credeau că sunt 
bântuite de fantome. Va să zică, aduceau ei îp ,„ 
miez de noapte prada pe care o capturau pe mare şi o 
ţineau acolo până izbuteau s-o vândă cu profit. Piraţii 
aceştia erau în legătură cu contrabandiştii şi tâlharii 
spanioli ce-şi fac veacul prin văgăunile Pirineilor şi se - 
ocupă cu tot felul de negoţuri, cum nici prin minte nu ţi-ar 


trece; şi am rămas cu ceata asta de tâlhari până când a 
sosit domnul conte. N-am să uit niciodată ce-am simţit când 
l-am văzut — nu credeam că o să mai scape cu viaţă! dar - 
ştiam 


că, dacă mă trădam, tâlharii or să afle cine este şi or să 
ne omoare pe toţi, ca să nu se descopere taina lor de la 
castel. 

De aceea, m-am ţinut departe de domnul conte, dar 
urmăream toate mişcările tâlharilor, şi-mi ziceam că dacă 
foloseau violenţa împotriva lui sau a familiei sale, o să mă 
arăt cine sunt şi o să lupt pentru vieţile noastre. Curând 
după aceea, i-am auzit pe câţiva dintre ei punând la cale un 
plan diabolic, cum să-i omoare şi să-i jefuiască pe toţi, şi 
am izbutit să vorbesc cu unul dintre slujitorii domnului 
conte, destăinuindu-i ce se plănuia, şi ne-am sfătuit ce 
trebuia făcut; între timp, domnul conte, alarmat de absenţa 
domnişoarei Blanche, i-a întrebat unde era, şi cânfl tâlharii 
începură să dea din colţ în colţ, domnul conte şi domnul 
Saint Foix s-au înfuriat, aşa că mi-am zis că venise timpul 
să dezvălui toată uneltirea şi, repezindu-mă în odaie, am 
strigat: „Trădare! domnule conte, apăraţi-vă!” Domnia sa şi 
cavalerul şi-au tras îndată spadele şi ne-am luptat din greu, 
dar în cele din urmă am biruit, după cum, domnişoară, nu 
sel poate să nu fi aflat de la domnul conte. 

— Au fost, cu adevărat, peripeții neobişnuite, zise 
Emily, şi meriţi toată lauda, Ludovico, pentru prevederea şi 
curajul tău. Mai sunt însă unele împrejurări care privesc 
încăperile din aripa de nord, asupra cărora am nelămuriri— 
poate că vei putea să mi le explici. l-ai auzit pe tâlhari 
povestind lucruri neobişnuite despre acele încăperi ? 

— Nu, domnişoară, răspunse Ludovico, nu i-am auzit 
niciodată vorbind despre încăperile acelea, decât ca să-şi 
bată joc de naivitatea bătrânei îngrijitoare, care odată a 
fost cât p-aci să-l şi prindă pe unul dintre pirați; asta a fost 
după sosirea contelui la castel, zicea el, şi râdea de se 
prăpădea când povestea festa pe care i-a jucat-o. 


Emily simţi cum i se aprind obrajii, şi îl rugă pe Ludovico 
să explice mai în amănunţime. 

— Păi, domnişoară, zise el, în timp ce omul acela se afla 
într-o noapte în dormitor, a auzit pe cineva păşind în odaia 
alăturată şi, nemaiavând vreme să tragă draperia şi să 
descuie uşiţa secretă, s-a ascuns în pat. A stat acolo câtva 
timp, tot atât de speriat, zic eu... 

— Ca şi tine, îl întrerupse Annette, când ai avut cutezanţa 
să stai de veghe singur. 

— Da, zise Ludovico, tot atât de speriat ca şi alţii din 
pricina lui; şi-apoi, îngrijitoarea şi încă cineva s-au apropiat 
de pat, iar el, temându-se că or să cerceteze patul, şi-a zis 
că singura lui scăpare era să le sperie; aşa încât a ridicat 
cuvertura, şi nu numai atât, dar şi-a scos şi capul deasupra, 
şi atunci au fugit amândouă, zicea el, de parcă îl văzuseră 
pe diavol, aşa că a putut după aceea să iasă din odaie 
nedescoperit. 

Emily nu se putu stăpâni să nu zâmbească auzind 
explicaţia adevărată a întâmplării care o speriase lăsând-o 
pradă superstiţiilor şi se miră că putuse să fie atât de 
îngrozită, dar îşi spuse că, atunci când mintea e copleşită 
de superstiții, orice fleacuri o impresionează cu forţa unei 
convingeri. Totuşi, îşi mai aminti cu spaimă şi de muzica 
misterioasă pe care o auzise, în miez de noapte, lângă 
Châteaule-Blanc, şi îl întrebă pe Ludovico dacă ştia ce 
putea să însemne; dar el nu ştia. 

— Tot ce pot să vă spun. Domnişoară, adăugă el, e că nu 
trebuie pusă pe seama piraţilor, căci i-am auzit râzând de 
ea şi spunând că, după cât se pare, şi dracul era în cârdăşie 
cu ei. 

— Da, pot să jur că el era, zise Annette, bucuroasă că 
avusese dreptate; am fost tot timpul sigură că dracul şi 
ajutoarele lui îşi făceau mendrele în odăile acelea din aripa 
de nord şi acuma vedeţi, domnişoară, că aşa e. 

Nu se poate tăgădui că dracii îşi făceau mendrele în 
partea aceea a castelului, îi făcu pe plac Emily, zâmbind. 
Dar mă mir, Ludovico, că piraţii îi dădeau înainte cu 


planurile lor chiar şi după venirea contelui; la ce se 
aşteptau, decât să fie descoperiţi? 

— Am pricină să cred, domnişoară „răspunse Ludovico, 
că nu aveau de gând să rămână mai mult decât era nevoie 
până îşi vor fi cărat proviziile aflate în beciurile castelului; 
şi se pare că asta au tot făcut după ce a sosit contele; dar, 
cum nu aveau decât puţine ceasuri în timpul nopţii ca să 
facă treaba şi îi mai aşteptau între timp şi alte treburi, 
beciurile fuseseră doar pe jumătate golite când au pus 
mâna pe mine. S-au bucurat grozav că m-au răpit, căci asta 
întărea zvonurile şi superstiţiile în legătură eu încăperile din 
aripa de nord; ştiţi, ei aveau grijă să lase totul aşa cum 
găseau, ca să înşele cât mai bine oamenii, şi adesea, în 
felul lor batjocoritor, râdeau de uimirea celor de la castel 
după dispariţia mea, şi tocmai ca să nu am putinţa să scap 
şi să le trădez secretul, m-au dus la o depărtare atât de 
mare. Din vremea aceea ei socoteau castelul aproape al 
lor; dar am aflat din nişte vorbe care le-au scăpat că, deşi la 
început aveau mare grijă să nu-şi trădeze prezenţa, o dată 
au fost cât p-aci să fie descoperiţi. Se duseseră, ei într-o 
noapte, ca de obicei, în camerele din aripa de nord, ca să 
facă zgomotele acelea care îi înspăimântau pe slujitori, şi 
tocmai când se pregăteau să descuie uşa secretă „au auzit 
glasuri în dormitor. Domnul conte mi-a povestit după aceea 
că, împreună cu domnul Henri, se afla atunci în odaie şi că 
au auzit nişte vaiete neobişnuite, scoase ca de obicei de 
pirați, că să răspândească groaza j şi domnul conte a 
mărturisit că a fost atunci mai mult decât surprins; dar, 
liniştea familiei sale cerea să nu se observe nimic, a trecut 
sub tăcere întâmplarea şi i-a impus să nu spună nimic şi 
fiului său. 

Emily,  arointindu-şi de schimbarea observată în 
atitudinea contelui, după noaptea când stătuse de veghe în 
aripa de nord, înţelese acum pricina; şi, după ce mai puse 
câteva întrebări în legătură cu acea straniel întâmplare, îl 
lăsă pe Ludovico să plece şi se duse să dea porunci ca să se 
facă pregătirile trebuincioase pentru găzduirea prietenilor 


ei în ziua următoare. 

Seara, Theresa, neputincioasă cum era, veni totuşi să-i 
aducă inelul pe care i-l încredinţase Valancourt; şi când i-l 
oferi, Emily se simţi tare tulburată, căci îşi aduse aminte 
cum îl văzuse adesea în degetul lui în zile mai fericâte. Nu-i 
făcu însă deloc plăcere că Theresa îl primise, şi ea refuză cu 
hotărâre să-l accepte, deşi dacă s-ar fi lăsat convinsă l-ar fi 
purtat cu o plăcere plină de melancolie. 

Theresa o imploră, îi reproşă îndărătnicia şi apoi îi descrise 
tristeţea lui Valancourt când îi dăduse inelul, repetându-i 
vorbele pe care o rugase să i le transmită; şi Emily nu putu 
să ascundă tristeţea pe care i-o pricinui toată povestea şi 
izbucni în plâns, rămânând după aceea pierdută în gânduri. 

— Vai, scumpa mea domnişoară! se jelui Theresa, cum 
de aţi ajuns aici? Vă cunosc încă de cât eraţi o copiliţă, şi se 
poate spune că vă iubesc ca şi cum aţi fi copilul meu, şi 
tare mult doresc să fiţi fericită. Pe domnul 
Valancourt, fireşte, nu-l cunosc de atâta vreme, dar tot am 
pricină să-mi fie drag ca propriul meu fiu. Ştiu cât de mult 
ţineţi unul la altul, şi atunci de ce toate aceste plânsete şi 
vaiete? 

Emily îi făcu semn cu mâna să tacă, dar Theresa, 
neţinând seama, urmă: 

— Şi ce bine vă potriviţi la fire şi în toate alea, şi, dacă v- 
ati căsătorij aţi fi perechea' cea mai potrivită din tot ţinutul 
— şi atunci, ce vă împiedică să vă căsătoriţi? Mă doare 
inima să văd cum -dau unii cu piciorul la fericire şi apoi 
plâng şi se jeluiesc, ca şi cum n-ar fi din vina lor, de parcă 
ar simţi mai multă plăcere să se jeluie şi să plângă, decât 
să fie mulţumiţi. Învățătura, fireşte, e lucru bun, dar dacă 
nu-i învaţă pe oameni decât atât, mai bine te lipseşti de ea; 
dacă i-ar învăţa să fie mai fericiţi, aş mai zice, atunci ar fi 
pe lângă învăţătură şi înţelepciune. 

Vârsta şi anii îndelungaţi de când o slujea îi dădeau 
Theresei dreptul să vorbească aşa, dar Emily căută să-i 
stăvilească vorbăria; şi deşi simţea că spusele ei erau în 


parte adevărate, nu vru să-i explice ce anume o făcea să 
se poarte astfel cu Valancourt. Aşa că îi spuse doar 
Theresei că n-ar mai vrea să audă vorbindu-se de acest 
subiect; că avea motive să se poarte aşa, negăsind însă de 
cuviinţă să le dezvăluie şi că inelul trebuie să i-l restituie, 
asigurând-o că nu se cuvenea să-l primească; şi în acelaşi 
timp, o opri pe Theresa să mai vină cu vreun mesaj din 
partea lui 
Valancourt, dacă ţinea la prețuirea şi la bunăvoința ei. 
Theresa rămase tare mâhnită şi mai încercă o dată, nu prea 
convinsă, să-i trezească interesul pentru Valancourt, dar 
nemulţumirea de pe chipul lui Emily o sili în cele din urmă 
să renunţe, şi plecă nedumerită şi întristată. 

Pentru a mai izgoni puţin amintirile dureroase care o 
năpădeau, Emily începu să facă pregătiri pentru călătoria în 
Languedoc; şi în timp ce Annette, care o ajuta, vorbea plină 
de bucurie şi dragoste de întoarcerea cu bine a lui 
Ludovico, Emily se gândea cum ar putea să le fie de folos în 
fericirea lor; şi se hotărî, dacă simţămintele lui erau tot atât 
de neschimbate ca şi ale nevinovatei şi cinstitei 
Annette, să le dea o dotă şi un colţişor de pe domeniul ei, 
unde să se stabilească. Aceste gânduri o făcură să-şi aducă 
aminte de domeniul strămoşesc al tatălui ei, pe care 
situaţia averii lui îl silise mai înainte să-l cedeze domnului 
Quesnel şi pe care tare mult ar fi vrut ea să-l 
redobândească, neputând uita cum se plângea St. Aubert 
că principalele domenii ale strămoşilor săi trecuseră în 
mâinile altei familii, deşi acolo se născuse el şi de de se 
legau amintirile copilăriei. La moşia din Toulouse, ea nu 
ţinea în mod deosebit şi ar fi vrut chiar să o vândă, ca să 
poată cumpăra domeniile strămoşeşti, dacă domnul 
Quesnel putea fi înduplecat să le cedeze; şi întrucât el 
vorbea mult că se gândeşte să trăiască în Italia, planul ei s- 
ar fi putut înfăptui. 

CAPITOLUL XV 

După câteva zile, Emily pleacă împreună cu contele de 
Villefort şi cu Blanche la Château-le-Blanc, unde se află şi 


contesa, Henri şi domnul Du Pont. Vizitând mănăstirea din 
apropiere, Emily află că sora Agnes este pe moarte şi se 
hotărăşte să se ducă a doua zi s-o vadă. 

CAPITOLUL XVI 

Boli nefireşti 
Nasc fapte nefireşti; gândul bolnav 
Se spovedeşte-n taină pernei surde, l-ar trebui duhovnic, şi 
nu doctor. 

SHAKESPEAKE — Macbeth 

În seara următoare, văzând turlele mănăstirii care se 
înălţau prin pădurea umbroasă, Emily îşi aminti de 
călugăriţa a cărei stare o impresionase atât de mult; şi, 
dornică să ştie cum se mai simţea, precum şi să revadă pe 
câteva din fostele ei prietene, îşi prelungi împreună cu 
Blanche plimbarea până la mănăstire. La poartă se afla o 
trăsură, care, ţinând seama de înfăţişarea obosită a cailor, 
părea tocmai să fi sosit; dar o linişte neobişnuită domnea în 
curtea şi chiliile pe lângă care trecură Emily şi Blanche în 
drum spre sala cea mare; o călugăriţă, trecând spre scară o 
lămuri pe Emily că sora Agnes, deşi mai era încă în viaţă şi 
cu simţurile lucide, se credea că nu va mai apufca ziua de 
mâine. În salon dădură peste câteva dintre pensionarele 
mănăstirii, care se bucurară s-o vadă pe Emily şi îi 
povestiră tot felul de întâmplări ce avuseseră loc la 
mănăstire după plecarea ei, şi ea le ascultă cu luare- 
aminte, căci erau legate de fiinţe care îi. Fuseseră dragi. In 
timp ce stăteau astfel de vorbă, intră stareţa, care se arătă 
bucuroasă s-o vadă pe Emily; dar 
/ atitudinea ei era neobişnuit de gravă, şi chipul abătut. 

— Sălaşul nostru, zise ea, după ce isprăviră cu saluturile 
obişnuite, este cu adevărat un sălaş de jale — o fiică îşi 
plăteşte acum tributul ce se cuvine firii. Ai auzit, poate, că 
fiica noastră Agnes nu mai are mult de trăit? 

Emily se arătă sincer mâhnită. 

— Aici moartea ne învaţă o mare şi cumplită lecţie, urmă 
stareţa; s-o învăţăm şi să n-o uităm niciodată; 
să fim astfel pregătite pentru schimbarea care ne aşteaptă 


pe toţi! Eşti tânără, şi-ţi stă în putere să-ţi dobândeşti 
„pacea mai presus de orice înţelegerel4 — pacea 
conştiinţei. Dobândeşte-o din tinereţe, ca să te mângâie la 
bătrîneţe; căci zadarnice, vai! şi lipsite de har sunt faptele 
bune de la sfârşitul vieţii, dacă cele de la început au fost cu 
păcat! j 

Emily era gata să-i răspundă că faptele bune, după cum 
nădăjduia ea, nu sunt niciodată zadarnice; dar ţinu seama 
că stareţa era cea care vorbea şi păstră tăcerea. 

— Ultimele zile ale surorii Agnes, urmă stareţa, au fost 
exemplare; fie ca de să răscumpere greşelile ei de mai 
înainte! Suferințele ei de acum sunt, din păcate, mari să 
nădăjduim că de îi vor aduce pacea! Am lăsat-o cu 
confesorul ei şi cu un gentilom pe care dorea de mult să-l 
vadă şi care tocmai a sosit de la Paris. Nădăjduiesc că vor 
putea să-i aducă mângâierea după care sufletul ei a tânjit 
atât. 

Emily îşi alătură cu ardoare şi urările ei. 

— În timpul bolii, ţi-a pomenit de câteva ori numele, reluă 
stareţa; poate că i-ar face bine să te vadă; după ce vor 
pleca vizitatorii, vom merge în odaia ei, dacă nu crezi că 
vederea ei te va întrista prea mult. Dar, de fapt, trebuie să 
ne obişnuim cu astfel de împrejurări, oricât de dureroase ar 
fi, căci sunt binevenite pentru suflet şi ne pregătesc pentru 
ceea ce ne este sortit fiecăruia să îndurăm. 

Emily se întristă, amintindu-şi la vorbele stareţei de 
ceasurile pline de suferinţă când murise tatăl ei iubit, şi îşi 
dori încă o dată să plângă pe locul unde fuseseră 
înmormântate rămăşiţele lui pământeşti. După ce stareţa 
tăcu, revăzu în minte numeroase amănunte dinaintea 
morţii lui — emoția de care fusese cuprins când îşi dăduse 
seama că se afla în apropiere de Château-le-Blanc, — 
rugămintea lui de a fi îngropat într-un anumit loc din 
biserica acestei mănăstiri — şi însărcinarea solemnă pe 
care i-o dăduse ei de a distruge anumite hărtii, fără să le 
cerceteze conţinutul. Işi mai aminti şi de acele cuvinte 
misterioase, teribile, pe care îi căzuseră ochii fără voie; 


şi deşi acum, ca ori de câte ori îşi amintea de de, îi trezeau 
o mare şi dureroasă curiozitate, tânjind să afle deplinul lor 
înţeles şi motivele poruncii tatălui ei, se simţea mângâiată 
că îi dăduse ascultare şi nu-i încălcase porunca. 

Stareţa nu mai spuse nimic, părând prea tulburată de 
dureroasa împrejurare, pentru a mai dori să stea de vorbă, 
iar Emily şi Blanche păstrară şi de tăcerea, când gândurile 
în care se cufundaseră le fură risipite, de intrarea unui 
străin, domnul Bonnac, care tocmai ieşise din camera 
surorii Agnes. Părea foarte răvăşit, dar. Emily avu impresia 
că înfăţişarea sa trăda mai degrabă sentimente îngrozite 
decât îndurerate. O chemă pe stareță într-un colţ mai 
îndepărtat al sălii şi stătu câtăva vreme de vorbă cu ea; 
stareţa părea să-l asculte cu luare-aminte, iar el părea să-i 
vorbească cu precauţie şi cu un mare interes. După ce 
termină, se înclină în tăcere către celelalte. Persoane aflate 
de faţă şi părăsi odaia. Îndată după aceea, stareţa o chemă 
pe Emily să meargă. În camera surorii Agnes, şi ea se învoi, 
deşi parcă n-o trăgea inima, iar Blanche rămase' jos cu 
celelalte pensionare ale mănăstirii. / 

Din camera surorii Agnes tocmai ieşea confesorul, şi când 
la apropierea lor îşi înălţă fruntea, Emily îl recunoscu: era 
acelaşi preot care îl asistase pe tatăl ei pe patul de moarte; 
dar el trecu mai departe fără a părea s-o vadă, şi de intrară 
în odaie, unde, pe o saltea, zăcea sora Agnes, vegheată de 
o călugăriţă. Faţa ei era atât de schimbată, încât Emily n-ar 
fi recunoscut-o dacă n-ar fi ştiut cine este; de o paloare 
cadaverică, avea pe faţă întipărită groaza; ochii tulburi, 
adânciţi în orbite, erau aţintiţi asupra unui crucifix pe care-l 
ţinea pe piept; şi era atât de cufundată în gândurile ei, 
încât nici nu-şi dădu seama că stareţa şi Emily intraseră în 
odaie, până nu fură chiar lângă ea. Atunci, întorcându-şi 
privirea înceţoşată, o aţinti cu o groază nespusă spre Emily; 
şi scoțând un țipăt, exclamă: 

— Ah! viziunea asta mă urmăreşte şi în ceasul morţii! 

Emily se dădu un pas înapoi, înspăimântată, uitându-se 
întrebător la stareță, care-i făcu semn să nu se sperie; şi se 


adresă liniştită surorii Agnes: 

— Fiica mea, am adus-o pe do'mnişoara St. Aubert; 
credeam că te bucuri s-o vezi. 

Agnes nu răspunse nimic; dar continuând s-o privească 
pe Emily cu ochii rătăciţi, exclamă: 

— E chiar ea! Oh! fascinația aceasta din ochii ei m-a dus 

la pieire! Ce mai vrei? — Ce-ai venit să-mi ceri? — Vrei 
răzbunare? — în curând se va împlini — 
s-a şi împlinit. Câţi ani au trecut de când nu te-am văzut! 
Crima mea parcă a fost ieri. — Şi totuşi am îmbătrânit sub 
povara ei; în timp ce tu eşti tânără şi înfloritoare — 
înfloritoare ca atunci când m-ai silit să săvârşese fapta 
aceea îngrozitoare! Oh! dacă aş putea s-o uit! — dar, la ce 
bun? — fapta e săvârşită! 

Emily, zguduită, ar fi vrut să părăsească odaia; dar 
stareţa, luând-o de mână, căută s-o îmbărbăteze şi o rugă 
să mai stea câteva clipe, până se va linişti şi Agnes, pe care 
încerca acum s-o mângâie. Dar aceasta, părând să nu o ia 
în seamă, rămase cu ochii aţintiţi spre Emily şi începu iar să 
spună: 

— La ce-au slujit anii de rugăciuni şi căinţă? Ei nu-mi pot 
spăla păcatul de a fi săvârşit o crimă! — Da, o crimă! Unde- 
i el— unde-i el? — Uită-te acolo — 
acolo — vezi cum se furişează în odaie! De ce vii să mă mai 
chinui acum? urmă Agnes, cu ochii stinşi aţintiţi în gol; de 
ce n-am fost pedepsită mai înainte? — 

Oh, nu te încrunta atât de tare! Ah! iăt-o din nou! De cete 
uiţi cu atâta milă la mine — şi mai şi zâmbeşti? 
Zâmbeşti? Ce geamăt a fost ăsta? 

Şi Agnes se prăbuşi ea moartă, iar Emily, nemaiputând să 
se ţină pe picioare, se rezemă de pat, în timp ce stareţa şi 
călugăriţa de la căpăta îi dădeau muribundei îngrijirile 
obişnuite. 

— Nu vorbi! zise stareţa, când Emily se pregăti să spună 
ceva; delirul a trecut; în curând îşi va reveni. 

A mai fost în starea asta, fiica mea? 
— Da, acum câteva săptămâni, îi răspunse călugăriţa; 


dar a tulburat-o foarte prezenţa gentilomului, pe care ţinea 
atât de mult să-l vadă. 

— Da, zise stareţa, neîndoielnic că asta a surescitat-o 
până la delir. Când se va simţi mai bine, o să plecăm ca s-o 
lăsăm să se odihnească. 

Emily consimţi cu dragă inimă; dar, deşi nu era de prea 
mare ajutor, n-ar fi vrut să părăsească odaia cât timp putea 
fi nevoie de ea. 

Când Agnes îşi reveni în simţiri, îşi aţinti din nou ochii 
spre Emily; acum însă privirea rătăcită dispăruse, fă când 
loc unei tristeţi adânci. Trecură câteva clipe până când avu 
destulă putere ca să vorbească, şi apoi zise cu glas slab: 

— Asemănarea e uimitoare! — fără îndoială că nu se 
poate să fie o simplă închipuire. Te impor spune-mi, adăugă 
ea, vorbind către Emily, deşi numele ţi-e St. Aubert, nu 
cumva eşti fiica marchizei:? 

— A cărei marchize? se arătă Emily uimită; căci îşi 
închipuise, după înfăţişarea liniştită a surorii Agnes, că îşi 
redobândise judecata. 

Stareţa îi aruncă o privire plină de înţeles, dar Emily 
repetă întrebarea. 

— A cărei marchize? exclamă Agnes; dar nu cunosc decât 
una — marchiza de Villeroi. 

Emily îşi aminti acum de tulburarea răposatului ei tată 
când auzise pomenindu-se numele acestei doamne şi de 
rugămintea lui de a fi aşezat lângă mormântul familiei 
Villeroi; şi, dornică să dezlege taina, o rugă pe sora Agnes 
să-i explice ce vrusese să spună. Stareţa, ar fi vrut acum s- 
o ducă pe Emily afară din odaie, dar ea era cuprinsă de o 
vie curiozitate şi îşi repetă rugămintea. 

— Adu-mi caseta aceea, soră, zise Agnes; am să ţi-o arăt 
pe marchiză; deşi n-ai nevoie decât să te uiţi în oglindă, ca 
s-o vezi; nu mă îndoiesc că eşti fiica ei; 
asemenea asemănare izbitoare nu există decât între rude 
apropiate. 

Călugăriţa aduse caseta; şi Agnes, după ce-i arătă cum s- 
o descuie, îi ceru să scoată din ea o miniatură, la fel cu 


aceea pe care o găsise printre hârtiile tatălui ei. 

Agnes întinse mâna şi o luă, privind-o câteva clipe în 
tăcere; şi apoi, cu o înfăţişare deznădăjduită, îşi ridică ochii 
spre cer, rugându-se tăcută. După ee termină, îi dădu 
miniatura lui Emily. 

— Păstreaz-o, zise ea; ţi-o dăruiesc, căci cred că ţi se 
cuvine. Mi-am dat seama de mult de asemănarea dintre 
voi; dar niciodată, până astăzzi, nu m-a izbit atât de 
puternic! Stai, soră, nu lua caseta — mai este acolo un 
portret pe care vreau să-l arăt. 

Văzând-o pe Emily cum tremura de nerăbdare, stareţa 
iarăşi ar fi vrut s-o ducă afară de acolo. 

— Agnes mai are încă mintea rătăcită „zise ea; vezi cum 
vorbeşte fără noimă. Când e în starea asta, spune vrute şi 
nevrute şi nu se dă înapoi, după cum ai văzut, să se 
învinuiască de cele mai groaznice crime. 

Emily avea însă impresia că desluşeşte ceva mai mult 
decât rătăcire în vorbele fără noimă ale surorii Agnes; 
iar pomenirea marchizei şi portretul acesteia o interesară 
atât de mult, încât se hotărî să mai dobândească şi alte 
lămuriri, dacă se putea, în această privinţă. 

Călugăriţa îi dădu iarăşi caseta; şi după ce Agries îi arătă 
un sertăraş secret, scoase de acolo o altă miniatură. 

— lată, zise Agnes întinzându-i-o -lui Emily, învaţă cel 
puţin o lecţie de vanitate; uită-te bine la acest portret şi 
vezi dacă poţi descoperi vreo asemănare între ce am fost şi 
ce sunt. 

O Emily luă cu nerăbdare miniatura, dar abia îşi aruncă 
ochii asupra ei, că era gata s-o scape din mâinile 
tremurătoare — era chiar portretul signorei Laurentini, 
copia aceluia pe care-l văzuse în castelul din Udolpho — 
castelana care dispăruse într-un fel atât de misterios, 
bănuindu-se că Montoni pusese să fie ucisă. 

— De ce te uiţi atât de încruntată la mine? zise 
Agnes, înțelegând greşit tulburarea care o cuprinsese pe 
Emily; 

— Am mai văzut chipul acesta, zise în cele din urmă 


Emily; ţi-a semănat oare cândva? 

— Eşti îndreptăţită să pui această întrebare, răspunse 
sora Agnes, dar cândva era socotit de o asemănare 
izbitoare. Uită-te bine la faţa mea şi vezi ce-a făcut din 
mine păcatul. Pe atunci eram nevinovată; patimile 
pâcstoase din adâncul meu erau adormite. Soră! — adăugă 
ea pe un glas solemn, întinzând mâna rece şi umedă spre 
Emily, care se înfioră 'la atingerea ei — soră! fereşte-te de 
prima izbucnire a patimilor; fereşte-te de ea! Năvala 
patimilor, dacă n-o curmi pe loc, te copleşeşte 

— Forţa lor nu mai poate fi stăpânită — şi ne duce unde 
nici nu gândim — ne duce poate şi la săvârşirea unor 
crâme, pe care ani întregi de rugăciuni şi pocăință nu le 
mai pot ispăşi! Atât de mare poate fi forţa unei patimi, încât 
cuprinde totul în jur şi îţi împietreşte inima faţă de orice alt 
simţământ. Ne stăpâneşte ca un demon, ne face să ne 
purtăm ca un demon, uitând ce e mila şi conştiinţa. Şi când 
îşi împlineşte scopul, tot ca un'demon ne lasă să fim 
chinuite de acele simţăminte pe care puterea lui ni le-a 
scos pentru o vreme din inimă — nu le-a nimicit de tot — 
chinuiţi de compasiune, remuşcare şi conştiinţă. Apoi, ne 
trezim ca dintr-un vis şi vedem o lume nouă în jurul nostru 
— o privim cu uimire şi groază — dar fapta a fost săvârşită; 
nici toate forţele cerului şi ale pământului n-o mai pot 
întoarce la loc — şi spectrul conştiinţei nu ne dă pace! Ce 
preţ mai au bogăţiile — măreţia —* chiar şi sănătatea, pe 
lângă luxul unei conştiinţe curate, pe lângă sănătatea 
sufletului! Şi, ce însemnătate pot avea suferinţele sărăciei, 
dezamăgirii, disperării, pe lângă chinul unei conştiinţe 
încărcate! Oh! 
cât de multă vreme a trecut de când am cunoscut acest 
lux! Credeam că suferisem chinurile cele mai cumplite ce-i 
pot fi date omului în dragoste, gelozie şi deznădejde — dar 
ce chinuri erau asemuite cu mustrările de conştiinţă 
îndurate mai târziu. Am gustat şi din ceea ce se numeşte 
dulceaţa răzbunării — dar a fost trecătoare, s-a stins chiar 
odată cu cel ce-a pricinuit-o. la aminte, soră, că patimile 


sunt seminţe atât ale viciilor, cât şi ale virtuţilor, din care 
pot răsări şi unele şi altele, după cum le hrăneşti. Vai de cei 
care n-au învăţat cum să le în-— 

frâneze! 

— Oh! nefericita de ea! oftă stareţa; văd că nu înţelege 
învăţătura Domnului! 

'Emily o asculta pe Agnes într-o tăcere respectuoasă, 
continuând să privească miniatura şi încredinţându-se că 
într-adevăr semăna foarte mult cu portretul de la 
Udolpho. 

— Chipul acesta mi-e cunoscut, zise ea, dornică să afle 
de la călugăriţă mai multe lămuriri, dar temându-se să-i 
dezvăluie pe neaşteptate că avea cunoştinţă de castelul din 
Udolpho. 

— Te. Înşeli, vorbi Agnes; cu siguranţă că n-ai mai văzut 
niciodată acest portret. 

— Nu pe acesta, răspunse Emily, dar am-văzut unul 
foarte asemănător. 

— Cu neputinţă, zise Agnes, pe care noi o putem numi de 
acum înainte doamna Laurentini. 

— Era în castelul din Udolpho, continuă Emily, privind-o 
stăruitor. 

— Din Udolpho? exclamă Laurentini; Udolpho din 
Italia? 

— Chiar acolo, răspunse Emily. 

— Atunci mă cunoşti, zise Laurentini, şi eşti fiica 
marchizei. 

Emily rămase destul de uimită de această afirmație 
neaşteptată. 

— Sunt fiica răposatului domn St. Aubert, zise ea; 
şi doamna despre care îmi vorbeşti mi-e cu totul 
necunoscută. 

— Cel puțin aşa crezi, afirmă doamna Laurentini. 

Emily o întrebă ce pricină putea avea ca să creadă altfel. 

— Aerul de familie pe care-l ai de la ea, zise călugăriţa. 
Marchiza, se ştie, ținea la un gentilom din Gasconia, atunci 
când a primit să se mărite cu marchizul, la porunca tatălui 


ei. Ce soartă nenorocită a avut biata femeie! 

Emily, amintindu-şi de puternica emoție a lui St. Aubert 
când se pomenise de marchiză, ar fi fost acum mai mult 
decât surprinsă, dacă n-ar fi avut o încredere totală în 
integritatea tatălui ei; aşa însă, nu putea crede nicio clipă în 
ceea ce insinua doamna Laurentini; totuşi, o interesa foarte 
mult ceea ce afirma, aşa că o rugă să explice spusele el. 

— Nu mă sili să vorbesc despre asta, zise călugăriţa, că 
pentru mine e ceva cumplit! De-aş putea să mi-l 
şterg din amintire! 

Oftă din. Greu şi, după o clipă, o întrebă pe Emily cum de 
izbutise să--i descopere numele. 

— După portretul aflat în castelul din Udolpho, cu care 
această miniatură seamănă izbitor, răspunse Emily. 

— Inseamnă că ai fost la Udolpho! zise călugăriţa cu o 
mare emoție. Vai! ce amintiri îmi retrăiesc în minte — 
scene de fericire — de suferinţă şi de groază! 

în clipa aceea, Emily îşi aminti de acel lucru cumplit pe 
care-l văzuse într-o cameră a acelui castel; şi se îrifioră 
uitându-se la călugăriţă — şi amintindu-şi de vorbele ei, că 
„ani de rugăciuni şi căinţă nu pot spăla păcatul de a fi 
săvârşit. O crimă-'. Işi dădea seama acum că toate acestea 
aveau o altă cauză decât delirul. Cuprinsă de o groază care 
aproape că o făcu să-şi piardă cunoştinţa, începu să creadă 
că avea în faţă o ucigaşă. Intreaga atitudine a călugăriţei 
părea să-i adeverească această bănuială; totuşi, neputindu- 
se descurca printre atâtea nedumeriri şi neştiind cum să 
pună întrebările care s-o ducă la cunoaşterea adevărului, 
nu putu decât să le sugereze prin frânturi de fraze. 

— Plecarea dumitale neaşteptată de la Udolpho... 
începu ea. 

Doamna Laurentini gemu. 

— Zvonurile care s-au răspândit apoi, urmă Emily, 
camera din aripa de apus... vălul negru... obiectul pe care îl 
ascunde!... Când sunt săvirşite crime... 

Călugăriţa scoase un țipăt. 

— Cum! iarăşi? strigă ea, sforţându-se să se ridice, în 


timp ce ochii îngroziţi păreau să urmărească ceva în jurul 
odăii.. lat-o că iese din mormânt... Ce! Sânge... şi iarăşi 
sânge!...' N-a curs sânge... nu poţi să spui aşa ceva!... Nu, 
nu zâmbi... nu zâmbi cu. Atâta milă! 

Rostind ultimele cuvinte, ea fu cuprinsă de spasme; 
şi \Emily, nemaiputând îndura grozăvia acestei scene, ieşi 
în grabă şi rugă câteva călguăriţe să se ducă s-o ajute pe 
stareță. 

, Blanche şi pensionarele mănăstirii care se aflau în salon 
o înconjurară pe Emily şi, neliniştite de înfăţişarea ei 
speriată, îi puseră nenumărate întrebări, la care ea evită să 
răspundă, spunând doar că, după câte se părea, sora Agnes 
era pe moarte. Ele o socotiră o explicaţie suficientă a 
spaimei ei şi apoi oferiră ceva s-o mai întărească; simţindu- 
se mai înviorată, dar încă destul de tulburată de bănuieli 
cumplite şi frământată de îndoile trezite de unele vorbe ale 
călugăriţei, Emily nu era în stare să întreţină o conversaţie, 
şi ar fi părăsit ijj. Imediat mănăstirea dacă n-ar fi dorit să 
ştie dacă doamna 
Laurentini va supravieţui ultimei crize. După ce aşteptă 
câtva timp, i se aduse la cunoştinţă că spasmele încetaseră 
şi că biata de ea părea să-şi revină; Emily şi Blanche se 
pregăteau să plece, când apăru stareţa şi, luând-o pe 
Emily deoparte, îi spuse că are ceva important să-i 
comunice, dar cum se făcuse prea târziu n-o mai reţinea şi 
o ruga să revină a doua zi. 

Emily îi făgădui să vină şi, luându-şi rămas bun, se 
îndreptă cu Blanche spre castel; dar întunericul adânc din 
pădure o sperie pe Blanche, care se plânse că se făcuse 
atât de târziu; căci deşi le însoțea o slujnică, liniştea din jur 
şi bezna erau  înfricoşătoare; Emily era însă prea 
preocupată de grozăvia scenei la care asistase, pentru a 
mai fi impresionată de întuneric, altfel decât să-i întreţină 
trista reverie în care se cufundase; totuşi, în cele din urmă, 
Blanche o trezi din visare, arătându-i la oarecare depărtare, 
pe cărarea întunecoasă, două umbre ce se apropiau. Era cu 
neputinţă să le ocolească fără a se afunda în pădure, unde 


oricum ar fi fost cu uşurinţă urmărite; dar toate temerile li 
se risipiră când Emily desluşi glasul domnului Du Pont, şi 
apoi îşi dădu seama că însoţitorul lui era gentilomul pe 
care-l văzuse la mănăstire, fiind amândoi prinşi într-o 
discuţie atât de aprinsă, încât nu observară imediat 
apropierea lor. Când Du Pont li se alătură, străinul îşi luă 
rămas bun; şi ei îşi continuară drumul spre castel, unde 
contele, auzind de domnul 

Bonnac, spuse că-l cunoştea; şi după ce află cu ce prilej 
trist venise în Languedoc şi că era găzduit la un mic han din 
sat, îl rugă pe domnul Du Pontsă-l poftească la castel. 

Domnul Du Pont fu încântat să se ducă după el şi după 
ce-i înlătură rezervele de a accepta invitaţia, o porniră spre 
castel, unde amabilitatea contelui şi vioiciunea fiului său 
izbutiră să risipească tristeţea ce-l copleşea pe străin. 
Domnul Bonnac, care era notar în slujba Franţei, părea să 
aibă vreo cincizeci de ani; era un bărbat de statură înaltă şi 
impunătoare, cu maniere alese, şi avea ceva deosebit de 
interesant în înfăţişarea sa; căci peste trăsăturile care în 
tinereţe trebuie să fi fost extrem de atrăgătoare, se 
aşternuse o tristeţe care părea mai curând a fi urmarea 
unei îndelungate  nefericiri, decât a firii sau a 
temperamentului său. 

Conversaţia pe care o întreţinu la cină se vedea a fi din 
politeţe, şi erau intervale când, neputându-şi înfrâna 
sentimentele care-l deprimau, recădea în tăcere, cu 
gândurile departe, din care. Contele îl trezea uneori într-un 
fel atât de delicat şi binevoitor, încât Emily, observându-l, îl 
asemuia aproape cu răposatul ei tată. 

Mesenii se despărţiră devreme; şi apoi, în singurătatea 
odăii ei, Emily retrăi din nou scenele la care asistase, cu o 
vigoare teribilă. Faptul că în călugăriţa muribundă o 
descoperise pe signora Laurentini, care nu fusese ucisă de 
Montoni, ci era, după cât se pare, ea însăşi vinovată de cine 
ştie ce crimă cumplită, o îngrozea şi o surprindea nespus; 
dar nu o interesaseră mai puţin, deşi într-un fel deosebit, 
nici aluziile călugăriţei la căsă- 


toria marchizei de Villeroi, ca şi întrebările puse lui 
Emily cu privire la obârşia ei. 

Povestea pe care o spusese sora Frances mai înainte 
despre Agnes părea acum a fi neadervărată; dar Emily nu-şi 
putea explica pentru care motiv fusese născocită — 
decât doar pentru a ascunde mai bine adevărul. Interesul 
cel mai mare i-l stârnea acea parte a povestirii despre 
marchiza Villeroi care era legată de viaţa tatălui ei; 
căci era limpede că exista o legătură între ei, dovedită de 
durerea lui St. Aubert când auzise numele ei, de 
rugămintea lui de a fi înmormântat lângă ea şi de portretul 
ei, găsit printre hârtiile lui. Uneori. Emily se gândea că el 
era, poate, bărbatul pe care se spunea că-l iubise marchiza, 
când fusese silită să se mărite cu marchizul de Villeroi; dar 
nu putea crede nicio clipă că după aceea el mai nutrise o 
pasiune pentru, ea, Hârtiile pe care îi ceruse pe un ton atât 
de solemn să le nimicească, îşi închipuia acum că aveau 
legătură cu acea împrejurare şi dorea mai mult ca oricând. 
Să ştie pentru cel, socotise necesară această măsură; şi 
dacă ar fi avut mai puţină încredere în principiile tatălui ei, 
ar fi crezut că exista în naşterea ei o taină dezonorantă 
pentru părinţii, ei, şi pe care acele hârtii ar fi putut să o 
dezvăluie. 

Aproape toată noaptea mintea îi fu frământată de 
gânduri ca acestea; şi când, în cele din urmă, se cufundă 
într-un fel de somnolenţă, îi apăru ca o vedenie imaginea 
călugăriţei muribunde şi se trezi la fel de îngrozită ca mai 
înainte. 

în dimineaţa următoare era prea abătută ca să se ducă la 
întâlnirea cu stareţa, şi înainte de sfârşitul zilei află că sora 
Agnes îşi dăduse obştescul sfârşit. Domnul 
Bonnac păru foarte îngrijorat când auzi această veste; 
dar Emily îşi dădu seama că nu era atât de afectat ca în 
seara trecută, când ieşise din odaia călugăriţei, moartea ei 
părându-i-se probabil mai puţin teribilă decât confesiunea 
la care fusese chemat să asiste. Oricum ar fi fost, se 


mângâiase poate într-o oarecare măsură descoperând, că-i 
fusese lăsată şi lui o moştenire, căci avea o familie 
numeroasă şi nesocotinţa unora din ei îi adusese mari 
necazuri, ba chiar şi grozăvia închisorii; şi de fapt chiar 
supărarea pricinuită de viaţa destrăbălată a fiului său 
favorit, împreună cu grijile băneşti şi nenorocirile ce le-au 
urmat, îi dăduseră înfăţişarea aceea abătută care trezise 
interesul lui Emily. 

Şi acum domnul Bonnac se apucă să povestească 
prietenului său, domnul Du Pont, amănunte ale suferințelor 
prin care trecuse; se văzu astfel că fusese închis câteva luni 
într-una din închisorile Parisului, cu puţine speranţe de a fi 
eliberat şi fără mângâierea de a o putea vedea pe soţia sa, 
aflată la ţară, străduindu-se în zadar să dobândească ajutor 
de la prieteni. Când, în cele din urmă, soţia lui avu voie să-l 
viziteze, o impresionă atât de tare înfăţişarea lui schimbată 
datorită îndelungatei întemniţări şi suferințelor îndurate, 
încât se îmbolnăvi grav, fiind chiar în primejdie să-şi piardă 
viaţa. 

— Situaţia noastră i-a mişcat pe cei care au avut prilejul 
să fie de faţă, continuă domnul Bonnac; şi un prieten 
generos, care se afla la închisoare în acelaşi timp cu mine, 
şi-a folosit după aceea prima clipă de libertate pentru a 
obţine şi eliberarea mea. A izbutit; datoria grea care mă 
apăsa a fost achitată; şi când am vrut să-mi exprim 
recunoştinţa, binefăcătorul meu a dispărut şi nu l-am mai 
putut găsi. Am motive să cred că a căzut victimă propriei 
sale generozităţi şi că a fost iarăşi vârât în închisoarea din 
care mă eliberase pe mine; oricum, toate căutările mele au 
rămas zadarnice. Bunul şi nefericitul Valancourt! 

— Valancourt! evelamă Du Pont, Din ce familie? 

— Din familia Valancourt, care sunt şi conți Duvarney, 
răspunse domnul Bonnac. 

Cu greu se poate închipui emoția domnului Du Pont, când 
descoperi că generosul binefăcător al prietenului său nu era 
altul decât rivalul său în dragoste; dar, trecând peste 
primele clipe de uimire, îi risipi temerile domnului Bonnac, 


făcându-i cunoscut că Valancourt era liber şi că fusese chiar 
de curând în Languedoc; după care, îndemnat de 
afecțiunea sa pentru Emily, începu să-i pună întrebări în 
legătură cu conduita rivalului său pe când se afla la Paris, 
despre care domnul Bonnac părea să fie bine informat. 
Răspunsurie primite îl convinseseră că Valancourt fusese 
zugrăvit greşit; şi oricât de dureros i-ar fi fost sacrificiul, îşi 
jură să n-o mai urmărească pe Emily cu stăruinţele sale, 
lăsând locul unui iubit care, după cum se vedea acum, nu 
era nevrednic de stima cu care îl onora ea. 

Discuţia cu domnul Bonnac dezvălui că, la scurt timp 
după ce sosise la Paris, Valancourt căzuse în capcanele pe 
care i le întinsese viciul şi că timpul îi era împărţit mai cu 
seamă între petrecerile unei fermecătoare marchize şi 
jocurile de noroc la care camarazii săi ofiţeri nu se dădeau 
în lături să-l atragă, fie din invidie, fie din lăcomie. In aceste 
jocuri pierduse mari sume de bani, tot încercând să 
reeâştige pagubele mai mici; şi la aceste pierderi’ fuseseră 
adesea martori contele de Villeroi şi 
Henri. In cele din urmă resursele lui fuseseră vlăguite; 
şi contele, fratele său, înfuriat de purtarea sa, nu-i mai 
trimise, mijloacele băneşti necesare" acestui fel -de viaţă; 
şi Valancourt, din pricina datoriilor făcute, fusese azvârlit la 
închisoare, unde fratele său îl lăsă să zacă, nădăjduind că 
pedeapsa va aduce o schimbare a purtărilor greşite, care 
nu deveniseră încă obişnuinţă. 

17 — Misterele din Udolplio, voi. 11 

în singurătatea închisorii, Valancourt avu tot răgazul să 
chibzuiască asupra conduitei sale şi să regrete; tot aici, 
imaginea lui Emily, care în viitoarea oraşului pălise, dar nu 
îi dispăruse din inimă, reînvie cu tot farmecul ei de inocenţă 
şi frumuseţe, parcă reproşându-i că îşi jertfise fericirea şi îşi 
irosise aptitudinile cupreocup ări pe care mai înainte, în 
nobleţea-i sufletească, le-ar. 

fi socotit pe cât de lipsite de gust pe atât de degradante. 
Dar deşi se lăsase ademenit de pasiuni, inima nu îi era 
desfrânată, şi nici obişnuinţa nu-l ferecase cu lanţuri care 


să atârne greu asupra conştiinţei sale; şi, cum avea încă 
voinţa necesară pentru a rupe lanţurile, în cele din urmă se. 
Scutură din încătuşarea viciului, dar cu eforturi mari şi cu 
grele suferinţe. 

După ce fratele său îl eliberă din închisoare, unde fusese 
martor la întâlnirea mişcătoare dintre domnul Bonnac, pe 
care-l cunoştea de mai multă vreme, şi soţia lui, felul cum 
îşi folosi prima clipă de libertate constitui o pildă izbitoare a 
omeniei, dar şi a nesăbuinţei sale; căci cu aproape toţi banii 
primiţi, de ja fratele său, se duse la o casă de joc şi îi jucă 
pe toţi, ca o ultimă şansă de a-l putea elibera pe prietenul 
său şi a-l reda familiei. 

Norocul îi surâse; dar pe când aştepta rezultatul jocului, îşi 
jură solemn să nu mai fie niciodată sclavul viciului 
distrugător şi fascinant al jocurilor de noroc. 

Redându-l familiei fericite pe venerabilul domn Bonnac, 
eroul nostru a plecat de îndată de la Paris la Estuviere; 
şi în bucuria de a-i fi făcut fericiţi pe cei aflaţi în suferinţă, a 
uitat pentru moment de propriile sale necazuri. Curând, 
însă, trebui să-şi aducă aminte că îşi risipise averea fără de 
care nu mai putea spera să se poată căsători cu Emily; 
iar viaţa, fără ea, i se părea de nesuportat; căci blândeţea, 
gingăşia şi candoarea inimii ei făceau, dacă se poate spune, 
ca frumuseţea să-i pară şi mai încântătoare decât înainte. 
Experienţa îl învățase să preţuiască pe deplin însuşirile ei; 
mai înainte doar le admirase, dar prin contrast cu 
caracterele pe care le întâlnise în lume, acum ajunsese să 
le adore; şi aceste gândui'i, sporindu-i chinurile remuşcării 
şi ale regretului, îl cufundaseră în adânca deprimare ce nu-l 
părăsise nici în prezenţa lui Emily, de care nu se mai 
socotea vrednic. Valancourt nu ajunsese niciodată la 
josnicia de a se fi îndatorat băneşte la marchiza de 
Chamfort, sau alte doamne intrigante, după cum fusese 


informat contele de Villefort, sau de a se fi amestecat în 
urzelile necinstite ale cartoforilor; acestea erau doar 
scorneli scandaloase, care adesea se amestecă cu adevărul 


împotriva celor năpăstuiţi. Contele de Villefort le primise 
din izvoare de care nu avea motive să se îndoiască şi pe 
care comportarea imprudentă, observată chiar de el la 
Valancourt, îl ajutase să-i dea crezare. Şi întrucât Eniily nu îi 
spusese cavalerului de ce: greşeli era învinuit, el nu 
avusese prilejul de a le infirma; şi când îi mărturisise singur 
că se socoteşte nedemn de stima ei, nici nu bănuia că în 
felul acesta îi confirmă cele mai îngrozitoare calomnii. 
Confuzia fusese reciprocă şi rămăsese astfel până când 
domnul Bonnac îi dezvălui lui Du Pont adevărul despre 
comportarea generosului, dar imprudentului său prieten; 
iar Du Pont, însufleţit de simţul dreptăţii, se hotărî nu numai 
să-i spună contelui totul, dar şi să renunţe la orice speranţă 
de a o mai cuceri pe Emily. Un asemenea sacrificiu al 
dragostei lui merita o răsplată nobilă, şi domnul 

Bonnac, dacă n-ar fi putut uita pe binevoitotul Valacourt, 
tare mult ar fi dorit ca Emily să-l accepte pe cinstitul Du 
Pont. 

Când contele fu înştiinţat de greşeala pe care o 
săvârşise, se simţi extrem de tulburat la gândul urmărilor 
credulităţii sale; şi din relatarea domnului Bonnac despre 
situaţia prietenului său, pe când se afla la Paris, înţelese că 
Valancourt căzuse în capcana unor tineri desfrâhaţi, cu care 
meseria lui de ostaş mai degrabă îl silise să se asocieze, 
decât înclinarea către viciu; şi, încântat de omenia şi nobila, 
deşi nesăbuita, generozitate de care dăduse dovadă în 
purtarea sa faţă de domnul Bonnac, îi iertă greşelile 
vremelnice ce-i dezonorase tinereţea, repunându-l în înalta 
stimă cu care îl privise când îl cunoscuse la început. Dar 
cum ultima compensație pe care i-o putea da acum lui 
Valancourt era de a-i oferi prilejul să-şi explice conduita 
faţă de Emily, îi trimise imediat o scrisoare în care îi cerea 
iertare pentru răul pe care i-l făcuse fără voie, şi îl poftea la 
Château-le-Blanc. Din delicateţe sufletească, nu o înştiinţă 
pe Emily de această scrisoare şi de tot ceea ce aflase 
despre Valancourt, ca să nu-i dea pricină de frământare 
până la sosirea lui; şi această precauţie o scuti de o 


tulburare şi mai adâncă decât îşi închipuia contele, căci el 
nu cunoştea starea de disperare a lui Valancourt, pe care 
purtarea lui din ultima vreme o 'trădase. 

CAPITOLUL XVII 

Dar de-astă dată 
Primim aici şi-osmaa: noi doar dăm 
Îndemnul sângeros, ce-apoi se-abatc 
Pe cel ce l-a scornit; căci judecata 
Ne duce cupa cu licoarea otrăvită 
La buze, 

SHAKESPEARK — Macbeih 

Unele împrejurări de o natură cu totul deosebită abătură 
acum gândurile lui Emily de la propriile ei necazuri, 
trezindu-i noi emoţii care o făceau să treacă de la uimire la 
groază. 

La câteva zile după moartea signorei-» Laurentini, 
testamentul ei fu deschis la mănăstire, în prezenţa maicilor 
şi a domnului Bonnac, cu care prilej se făcu cunoscut că o 
treime din averea ei o lăsase celei mai apropiate rude în 
viaţă a răposatei marchize de Villeroi şi că acea persoană 
era Emily. 

Stareţa cunoştea de multă vreme taina familiei lut 
Emily; dar la cererea clară a lui St. Aubert pe care călugărul 
ce-l îngrijise pe patul de moarte îl cunoştea, fiica lui nu 
trebuia să afle de legătura ei de rudenie cu marchiza. 
Numai că unele vorbe scăpate de signora Laurentini în 
timpul ultimei ei întrevederi cu Emily, precum şi 
mărturisirea cu totul neobişnuită pe care o făcuse în ceasul 
morţii, o hotărâse pe stareță să stea de vorbă cu tânără ei 
prietenă asupra subiectului pe care mai înainte nu se 
încumetase să-l discute; în acest scop îi ceruse s-o viziteze 
în dimineaţa ce urmase întrevederii ei cu călugăriţa. 

Cum a doua zi Emily nu se simţise prea bine, discuţia nu 
avusese loc; dar acum, după ce testamentul fusese 
deschis, Emily fu chemată la mănăstire, şi veni imediat, 
aflând astfel o serie de circumstanţe care o impresionară 
puternic. Însă cum în povestirea stareţei lipsesc multe 


amănunte asupra cărora cititorul ar vrea să fie informat, şi 
cum povestirea călugăriţei are o legătură directă cu soarta 
marchizei de Villeroi, vom lăsa deoparte conversaţia 
purtată în salonul mănăstirii şi vom introduce în relatarea 
noastră o scurtă istorie a signorei Laurentini din Udolpho, 
care a fost copil unic la părinţi şi. Moştenitoarea străvechii 
familii Udolpho din republica Veneţiei. Primul mare nenoroc 
al vieţii ei, care a dus la toate suferinţele de mai târziu, a 
fost că părinţii ei, care ar fi trebuit să-i înăbuşe pasiunile 
prea puternice şi s-o înveţe cum să şi le stăpânească, le-au 
întreţinut din fragedă copilărie printr-o prea mare 
îngăduinţă. Dar ei îşi încurajau astfel şi propriile lor 
slăbiciuni, purtarea lor nefiind urmarea unei bunătăţi 
raţionale; şi când îngăduiau ori condamnau ardoarea fiicei 
lor, nu făceau decât să-şi satisfacă propriile lor pasiuni. 
Astfel încât, fie îi arătau o slăbiciune îngăduitoare, fie o 
mustrau fără măsură; firea ei era îndârjită de vehemenţa 
lor, în loc să fie corijată de înţelepciunea lor; şi împotrivirile 
lor deveneau prilej de luptă pentru a obţine victoria, în care 
duioşia firească a părinţilor şi îndatoririle afectuoase ale 
copilei erau deopotrivă uitate; 

dar cum dragostea părinţilor îi făcea până la urmă să-şi uite 
resentimentele, era lăsată să creadă că ea învinsese, şi 
firea ei pătimaşă era tot mai nestăpânită, cu fiecare efort 
făcut pentru a o înfrâna. 

Moartea tatălui şi a mamei ei, care a avut loc în acelaşi 
an, a lăsat-o de capul ei, în situaţia primejdioasă creată de 
tinereţea şi frumuseţea ei. li plăcea să aibă societate în 
jurul ei, dorea să fie admirată, deşi dispreţuia părerea 
celorlalţi despre ea, când era potrivnică înclinațiilor ei; avea 
un spirit vioi şi sclipitor şi stăpânea arta de a fascina. 
Purtarea ei era întocmai cum era de aşteptat, ţinând seama 
de slăbiciunea principiilor şi de forţa pasiunilor ei. 

Printre numeroşii admiratori ai tinerei moştenitoare se 
afla şi răposatul marchiz de Villeroi care, în călătoria sa prin 
ltalia, a văzut-o la Veneţia, unde îşi avea obişnuita 
reşedinţă, şi a devenit adoratorul ei pasionat. Captivată şi 


ea de înfăţişarea şi purtarea marchizului, care era în 
vremea aceea unul dintre cei mai distinşi nobili de la curtea 
Franţei, ea îşi ascunse cu atâta măiestrie trăsăturile 
primejdioase ale firii şi cusururile purtării ei din ultima 
vreme, încât el o ceru în căsătorie. 

înainte de nuntă, signora Laurentini se retrase la castelul 

din Udolpho, undeo urmă în curând şi marchizul; dar 
renunțând la buna cuviinţă pe care, plină de prefăcătorie, o 
arătase în ultimul timp, purtarea ei îl făcu să-şi dea seama 
de prăpastia pe mărginea căreia se afla. 
Făcând cercetări mai atente decât găsise necesar la 
început, se convinsese că se înşelase asupra caracterului 
ei; şi astfel ea, pe care şi-o alesese să-i fie soţie, îi deveni în 
scurtă vreme ibovnică. 

După ce petrecu câteva săptămâni la Udolpho, marchizul 
se văzu chemat pe neaşteptate în Franţa şi plecă fără 
tragere de inimă, căci era încă fascinant de farmecele ei, 
deşi, sub diferite pretexte, am în ase căsătoria; dar, ca s-o 
împace cu despărţirea, îi făcu repetate făgăduieli că se va 
întoarce pentru încheierea căsătoriei, imediat ce treburile 
urgente pentru care era chemat în Franţa i-o vor îngădui. 

Oarecum liniştită de asigurările lui, îl lăsă să plece; şi 
curând după aceea sosi la Udolpho Montoni, care-i era rudă 
şi care îşi reînnoi atenţiile stăruitoare refuzate de ea mai 
înainte; atenţii pe care le respinse şi acum. Gândurile ei 
erau îndreptate neîncetat spre marchizul de Villeroi, şi 
suferea toate chinurile unei dragoste pătimaşe, sporite de 
singurătatea în care se izolase; căci pierduse acum gustul 
pentru plăcerile vieţii în societate şi ale distracţiilor 
uşuratice. Se lăsă în voia dorului care o chinuia, şi suspina 
şi plângea privind un mic portret al marchizului; 
de asemenea se ducea să revadă locurile care fuseseră 
martore ale fericirii lor; şi îşi revărsa prea-plinul inimii în 
scrisori pe care i le trimitea lui; şi număra săptămânile, 
zilele, care mai rămâneau până în ziua când el îi făgăduise 
că avea să se întoarcă. Dar ziua aceasta trecu fără să i-l 
aducă înapoi; săptămâni la rând trecură apoi într-o 


aşteptare grea, insuportabilă. În acest timp, imaginaţia ei, 
preocupată neîncetat de o singură idee, o luă razna; şi 
inima fiind dăruită toată unei singure fiinţe, începu să 
urască viaţa, când îşi închipui că pierduse fiinţa la care 
ţinea. 

Trecură astfel câteva luni, în timpul cărora nu auzi nimic 

despre marchizul de Villeroi; şi zilele îi erau marcate ba de 
frenezia pasiunii, ba de deprimarea deznădejdei. 
Nu mai primi pe nimeni, şi uneori rămânea săptămâni în şir 
în odaia ei, nevrând să stea de vorbă cu altcineva, în afară 
de slujnica ei fayorită; începea scrisori pe care le lăsa 
neterminate, le recitea mereu pe cele pe care le primise de 
la marchiz, vărsând lacrimi deasupra portretului lui şi 
vorbindu-i, ceasuri în şir, mustrându-l, reproşându-i şi 
mâng'âindu-l, rând pe rând. 

în cele din urmă ajunse până la ea vestea că marchizul 
se căsătorise în Franţa; şi după ce suferi toate chinurile 
iubirii, geloziei şi exasperării, luă hotărârea disperată de a 
pleca pe ascuns în ţara lui şi, dacă ştirea era adevărată, de 
a se răzbuna cumplit. Îi împărtăşi doar slujnicei ei favorite 
planul călătoriei şi îi ceru să vină cu ea. După ce îşi adună 
bijuteriile, care, provenind din mai multe ramuri ale familiei 
ei, aveau o valoare imensă, şi toţi banii, care se ridicau de 
asemenea la o sumă foarte mare, puse totul într-un cufăr, 
care a fost trimis pe ascuns într-un oraş apropiat; în acel 
oraş se duse şi signora Laurentini, însoţită de slujnică, şi de 
acolo plecară pe ascuns la Livor no, de unde se îmbarcară 
pentru Franţa, 

Când ajunse în Languedoc, află că marchizul de Villeroi 
era cu adevărat căsătorit de câteva luni, şi disperarea 
aproape o făcu să-şi piardă minţile; plănui de mai multe ori 
la rând, şi tot de atâtea ori îl abandonă, planul de a-l 
ucide pe marchiz şi pe soţia lui şi apoi să-şi ia viaţa. În cele 
din urmă, izbuti să-i iasă în cale, pregătindu-se să-l 
învinuiască pentru purtarea lui şi să se înjunghie apoi, chiar 
în faţa lui; dar când îl văzu din nou pe cel ce nu-i părăsise o 
clipă gândurile, afecțiunea i se trezi iar, şi resentimentul 


cedă iubirii; şovăi în hotărârea ei; tremură sub tumultul 
emoţiilor care îi năpădeau inima şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Marchizul nu rămase nesimţitor la frumuseţea şi la 
emoția ei; toată violenţa iubirii lui de la început izbucni, căci 
pasiunea îi fusese dominată de prudenţă, şi nu stinsă de 
nepăsare; şi deoarece onoarea familiei lui nu i-ar fi permis 
să se căsătorească cu ea, se străduise să-şi. lnăbuşe 
iubirea; şi până atunci izbutise, astfel încât îşi alesese de 
soţie pe actuala marchiză, pe care la început o iubise cu o 
afecţiune calmă şi cuminte. Dar. Virtuţiile pline de blândeţe 
ale acestei femei plăcute nu-l recompensau pentru 
indiferența ei, care ieşea la iveală, oricât s-ar fi străduit ea 
s-o ascundă; şi tocmai când el începuse a bănui că 
afecțiunea ei era dăruită altuia, signora Laurentini ajunse în 
Languedoc. Această italiancă isteaţă observă curând că îşi 
redobândise puterea asupra lui; şi, liniştită de descoperirea 
făcută, se hotări să trăiască, folosindu-şi toate farmecele 
pentru -a obţine consimţământul lui la fapta diabolică, pe 
care o socotea necesară pentru a-şi asigura fericirea. 

îşi duse pianul la îndeplinire cu multă ipocrizie şi o 
perseverenţă răbdătoare; şi, după ce înstrăină cu totul 
simţămintele marchizului pentru soţia sa, a cărei bunătate 
şi blândeţe încetară de a-i mai place în contrast cu 
farmecele italience! ea se apucă să-i trezească în suflet 
gelozia orgoliului, căci nu mai putea fi vorbă de aceea a 
dragostei, şi chiar îi indică şi pe cel căruia, afirma ea, 
marchiza îşi sacrificase onoarea; mai înainte, însă, signora 
Laurentini îi smulsese făgăduiala solemnă de a nu se 
răzbuna pe rivalul său. Aceasta era o parte importantă a 
planului ei; căci ştia că dacă dorinţa de răzbunare era 
înăbuşită faţă de unul, ea va arde cu şi mai multă forţă 
împotriva celuilalt, şi astfel poate îl va hotărî să o ajute în 
fapta cumplită de a înlătura singura piedică ce îl oprea s-o 
ia pe ea de soţie. 

Nevinovata marchiză îşi dădu seama între timp cu multă 
durere de schimbarea din atitudinea soţului ei. Era rezervat 
şi îngândurat în prezenţa ei; se purta cu ea aspru, şi uneori 


chiar grosolan; şi o lăsa, ceasuri de-a rândul, să plângă din 
cauza înverşunării lui, chinuită de gândul cum să-i recâştige 
afecțiunea. Purtarea lui o întrista cu atât mai mult cu cât, 
din porunca tatălui ei, îi acceptase mâna, deşi afecțiunea ei 
se îndrepta spre altul, a cărui fire plină de blândeţe, avea 
ea motive să creadă, i-ar fi! asigurat fericirea. Acest 
amănunt îl descoperise signora Laurentini curând după 
sosirea ei în Franţa şi se folosise din plin de el în planurile ei 
ce-l priveau pe marchiz; şi îi aduse asemenea dovezi 
despre infidelitatea soţiei sale, încât în furia oarbă a 
mândriei rănite, el consimţi s-o ucidă pe soţia sa. | se dădu 
o otravă oare lucra încet, şi ea căzu victimă geloziei şi 
vicleniei signorei Laurentini, ca şi slăbiciunii vinovate a 
soţului ei. 

Dar clipa triumfului după care tânjise signora Laurentini, 
clipa pe care o aşteptase să-şi împlinească toate dorinţele 
ei, se dovedi a fi doar începutul unei suferinţe de care nu 
mai scăpă până în ceasul morţii. 

' Dorinţa de răzbunare, care în parte o îndemnase la 
săvârşirea acestei fapte cumplite, se stinse chiar în clipa 
când îşi găsi împlinirea şi o lăsă pradă chinurilor pricinuite 
de milă şi de remuşcări zadarnice, care i-ar fi otrăvit 
probabil toţi anii pe care se aştepta să-i petreacă alături de 
marchizul de Villeroi, dacă speranţele ei de a se căsători cu 
el s-ar fi realizat. Dar şi el, la rândul lui, găsi că momentul 
răzbunării se transformă într-unul al remuşcării, ca şi în ură 
faţă de părtaşa sa la crimă; convingerea lui că procedase 
drept se spulberase; şi fu uimit şi înspăimântat, dându-şi 
seama că nu rămânea nicio dovodă a infidelităţii soţiei sale, 
acum după ce suferise pedeapsa vinovâăţiei. Chiar când i se 
aduse la cunoştinţă că ea era pe moarte, avu deodată, fără 
să ştie cum, convingerea că era nevinovată; şi nici 
asigurarea ei solemnă pe patul de moarte nu-l convinse mai 
puternic că purtarea ei fusese ireproşabilă. 

In prima clipă îngrozitoare de remuşcări şi deznădejde, se 
simţi înclinat să se denunțe pe sine şi pe femeia care-l 
împinsese în abisul crimei, lăsându-se în seama justiţiei; 


dar după ce paroxismul suferinţei trecu, îşi schimbă 
intenţiile. Totuşi, pe Signora Laurentini nu o mai văzu decât 
o singură dată după aceea, şi doar pentru a o blestema că-l 
instigase la crimă şi a o înştiinţa că îi cruţă viaţa numai 
dacă-şi va petrece restul vieţii în rugăciuni şi pocăință. 
Copleşită de dezamăgire şi văzând că nu are parte decât de 
disprețul şi repulsia bărbatului de dragul căruia nu se 
dăduse înapoi de la a-şi mânji conştiinţa cu sânge omenesc, 
şi tulburată de grozăvia crimei zadarnice pe care o 
săvârşise, renunţă la această lume şi se retrase în 
mănăstirea St. Claire, victimă teribilă a patimii sale 
nestăvilite. 

Marchizul, imediat după moartea soţiei sale, părăsi 
Château-le-Blanc, unde nu se mai întoarse niciodată, şi 
încercă să uite crima de care se făcuse vinovat în viitoarea 
războaielor, sau a vieţii de plăceri a capitalei. Dar zadarnice 
îi fură eforturile; era apăsat de o tristeţe fără leac, pe care 
cei mai buni prieteni ai săi nu şi-o puteau explica; şi în cele 
din urmă se stinse, chinuit desuferi nţe aproape egale cu 
cele pe care avea să le îndure signora Laurentini. Medicul 
care o văzuse murind pe nefericita marchiză îşi dăduse 
seama că era ceva ciudat în înfăţişarea ei, dar fusese mituit 
să tacă; şi cum bănuielile câtorva slujitori nu duseseră 
decât la şoapte, cazul nu mai fu cercetat. Nu se ştie în ce 
măsură aceste zvonuri au ajuns la urechile 
tatălui/marchizei, şi chiar dacă au ajuns, greutatea de a 
obţine dovezi l-a împiedicat să-l urmărească în justiţie pe 
marchizul de Villeroi; dar moartea ei a fost deplânsă 
profund de o parte a familiei ei, şi mai cu seamă de fratele 
ei, domnul St. Aubert; căci acesta era gradul de rudenie 
dintre tatăl lui Emily şi marchiză; şi e neîndoielnic că el a 
bănuit cauza morţii ei. Multe scrisori au fost schimbate între 
el şi marchiz, după moartea iubitei sale surori al căror 
conţinut nu ne este cunoscut, dar există pricină să credem 
că aveau legătură cu cauza morţii ei; şi acestea erau 
hârtiile, împreună cu câteva dintre scrisorile marchizei, în 
care ea îi destăinuia fratelui ei motivele nefericirii ei, pe 


care St. Aubert îi ceruse atât de solemn fiicei sale să le 
distrugă. Se pare că tocmai grija pentru liniştea ei 
sufletească îl împinsese la asta: ca ea să nu afle trista 
poveste la care făceau de aluzie. Atât de mare a fost 
durerea lui la moartea timpurie a surorii sale iubite, a cărei 
nefericită căsătorie îi trezise de la început mila plină de 
duioşie, încât nu putea să audă pronunţându-i-se numele, şi 
nici el însuşi nu putea să-l pomenească după moartea ei, 
decât doar doamnei St. Aubert. Ferindu-se să trezească în 
Emily o prea mare sensibilitate, el ascunsese cu atâta grijă 
povestea şi numele ei, încât ea nici nu ştiuse până acum 
despre rudenia ei cu marchiza de Villeroi; tot din acelaşi 
motiv îi impusese el tăcere şi-singurei sale surori în viaţă, 
doamnei Cheron, care îi respectase cu stricteţe cererea. 

Şi când îl văzuse Emily plângând pe St. Aubert în ajunul 
plecării ei din La Vallee, tocmai recitea câteva dintre 
ultimele scrisori patetice ale marchizei, şi portretul ei îl 
mângâia cu atâta drag. Moartea ei cumplită ar putea 
explica emoția pe care şi-o trădase el auzindu-i numele 
pomenit de La Voisin, ca şi rugămintea de a fi îngr. Opat 
lângă mormântul familiei Villeroi, unde se aflau şi 
rămăşiţele ei pământeşti, dar nu şi cele ale soţului ei, care 
fusese îngropat acolo unde murise, în nordul Franţei. 

Confesorul care-i uşurase ultimele sale clipe lui St. 
Aubert, îşi amintise că era fratele răposatei marchize, iar 
St. Aubert, din dragoste pentru Emily, îl conjurase să 
tăinuiască acest fapt şi s-o roage acelaşi lucru şi pe stareță, 
în grija căreia i-o încredința în mod deosebit pe fiica sa; 
rugăminte care fusese întocmai respectată. 

Signora Laurentini, la sosirea ei în Franţa, ascunsese eu 
grijă numele şi familia din care făcea parte şi, pentru a 
ascunde mai bine adevărata ei. Situaţie, răspindise chiar 
ea, când intrase la mănăstire, povestea falsă pe care o 
crezuse sora Frances; şi s-ar putea ca stareţa, care nu 
conducea încă mănăstirea atunci când. Intrase novice 
signora 
Laurentini, să nu fi cunoscut nici ea adevărul. Dar 


remuşcăril'e profunde care începură s-o chinuiască. 
Impreună cu suferinţele paăiunii dezamăgite, căci încă îl 
mai iubea pe marchiz, îi tulburaseră mintea; şi după ce 
trecu prima criză a disperării, o tristeţe grea şi apatică o 
copleşi, rareori întreruptă de accese de nebunie, până 
ajunse în clipa morţii. Ani de zile, singura ei desfătare 
fusese să se plimbe prin pădurea de lângă mănăstire, în 
ceasurile pustii ale nopţii, şi să cânte din lăută, la care 
uneori se adăugau şi sunetele melodioase ale vocii ei, dând 
glas celor mai grave şi mai trişte arii din ţara ei natală, 
modulate cu toată simţirea puternică din inimă. Medicul 
care o îngrijise îi ceru stareţei să-i îngăduie acest capriciu, 
ca singurul mijloc de a-i potoli fanteziile bolnăvicioase; aşa 
încât era lăsată să se plimba în orele singuratice ale nopţii, 
însoţită doar de slujnica ce o urmase din Italia; dar cum 
îngăduinţa aceasta era împotriva canoanelor mănăstirii, era 
ţinută în mare taină; şi astfel muzica misterioasă căreia îi 
dădea glas, alăturată de alte împrejurări, dusese la zvonul 
că nu numai castelul, ci şi împrejurimile sale erau bântuite 
de fantome. 

La puţină vreme după ce intrase în acel sfânt lăcaş, şi 
înainte de a da dovadă de vreun semn de tulburare a 
minţii, ea făcu un testament, în care, după ce lăsa un legat 
considerabil mănăstirii, îşi împărțea restul averii, între care 
şi bijuterii foarte preţioase, între soţia domnului Bonnac, 
italiancă şi rudă cu ea, şi cea mai apropiată rubedenie în 
viaţă a răposatei marchize de Villeroi. Cum Emily St. 

Aubert era nu numai cea mai apropiată, dar singura 
rubedenie a marchizei, moştenirea îi revenea ei, şi astfel ea 
înţelese întregul mister.al conduitei tatălui ei. 

Asemănarea dintre Emily şi nefericita ei mătuşă nu 
trecuse neobservată de signora Laurentini, şi asta şi explica 
purtarea ei neobişnuită şi chiar şi neliniştea ei: dar abia în 
ceasul morţii, când conştiinţa vinovată o făcea s-o vadă 
mereu pe marchiză, această asemănare o tulbură mai mult 
ca oricând şi în rătăcirea ei nu o mai vedea doar semănând 
cu aceea căreia îi luase viaţa, ci ca pe însăşi marchiza. Și 


când îşi venise în simţiri şi afirmase deodată că Emily era 
fiica marchizei de Villeroi, se pare că aşa chiar îşi închipuia; 
căci, ştiind că rivala ei, când se căsătorise cu marchizul, 
ţinea la un alt bărbat, nu ezitase să creadă că nefericita de 
ea se lăsase, ca şi ea însăşi, dezonorată de o patimă 
neînfrânati. 

Se cuvine-să amintim că într-o încăpere din Udolpho 
atârna un văl negru, a cărui ciudăţenie trezise curiozitatea 
lui Emily; ridicând vălul, i-a apărut în faţă ceva care a 
umplut-o de groază; căci, în locul tabloului la care st? 
aştepta, a găsit în acea nişă din perete, un cadavru de o 
paloare sepulcrală, întins cât era de lung, şi îmbrăcat în 
veşmintele mortuare. Grozăvia spectacolului era sporită de 
faptul că faţa părea în parte putrezită şi mâncată de viermi, 
care apăreau şi pe obraz, şi pe mâini. La un asemenea 
lucru, e uşor de crezut că nimeni nu poate să privească de 
două ori. Emily, se. Cuvine să amintim, lăsase vălul să cadă 
după ce aruncase o singură privire, şi spaima o împiedicase 
să mai repete experienţa cumplită pe care o avusese. Dacă 
ar fi îndrăznit să se mai uite o dată, oroarea şi spaima i s-ar 
fi risipit pe dată, căci şi-ar fi dat seama că nu era o figură 
omenească, ci una de ceară. 

Povestea ei este oarecum neobişnuită, deşi nu fără 
precedent în. Analele cumplitelor rigori pe care superstiţia 
monahală le impunea uneori oamenilor. Un membru al 
familiei Udolpho, aducând o jignire prerogativelor 
bisericeşti, fusese osândit la penitenţa de a contempla, 
timp de câteva ore pe zi, o figură de ceară, făcută să 
semene cu un trup omenesc în starea în care ajunge după 
moarte. 

Această penitenţă, aducându-i mereu sub ochi condiţia în 
care va ajunge el însuşi, fusese destinată să pedepsească 
trufia marchizului de Udolpho, care mâniase peste măsură 
biserica catolică; şi el nu numai că respectase cu sfinţenie 
această penitenţă, prin care credea că va dobândi iertarea 
păcatelor, dar o trecuse ca o clauză în testament, 
pretinzând urmaşilor săi să păstreze figura de ceară, sub 


pedeapsa de a pierde parte din domeniul familiei în 
favoarea bisericii, pentru a profita şi ei de lecţia de umilinţă 
pe care o cuprindea. De aceea, figura de ceară fusese 
lăsată în nişa ei din peretele încăperii, deşi urmaşii săi s-au 
sustras de la respectarea penitenţei ce-i fusese dată 
înaintaşului lor. 

Această figură de ceară părea atât de îngrozitor de 
adevărată, încât nu e de mirare că Emily crezuse că era un 
cadavru; şi după ce auzise povestea neobişnuită a 
dispariţiei castelanei, şi cunoscând şi caracterul lui Montoni, 
crezuse pe dată că era trupul signorei Laurentini, pe care 
Montoni o ucisese. 

împrejurarea în care îl descoperise la început o uimise şi 
o nedumerise nespus de mult; dar grija cu care au fost mai 
apoi încuiate uşile încăperii în care se afla o făcuse să 
creadă că Montoni, neîndrăznind să împărtăşească nimănui 
taina morții fostei  castelane, lăsase rămăşiţele «i 
pământeşti să putrezească în acea cameră întunecoasă. 
Totuşi prezenţa vălului, ca şi faptul că uşile fuseseră lăsate 
descuiate chiar şi numai câteva clipe, îi pricinuiseră multă 
uimire şi oarecari îndoieli, dar nu îndeajuns ca să înlăture 
bănuielile ei în legătură cu vinovăția lui Montoni; şi teama 
de răzbunarea lui cumplită fusese aceea care îi pecetluise 
buzele, aşa că nu destăinuise nimănui ce văzuse în camera 
din aripa de apus. 

Acum, descoperind că marchiza de Villeroi fusese sora 
domnului St. Aubert, Emily era cuprinsă de sentimente 
diferite; dar, cu toată tristeţea pricinuită de moartea ei 
timpurie, scăpase de neliniştea şi îngrijorarea ce-o apăsau 
după afirmaţia nesăbuită a signorei Laurentini ce punea la 
îndoială împrejurările naşterii ei şi onoarea părintească. 
Avea atâta încredere în principiile lui St. Aubert, încât nu-l 
putea bănui de fapte necinstite; şi îi era cu neputinţă să 
creadă că era fiica alteia decât a aceleia pe care 
întotdeauna o socotise şi o iubise ca pe o mamă. Totuşi, 
asemănarea pe care i se tot spusese că o avea cu răposata 
marchiză, atitudinea bătrânei  îngrijitoareDorothee, 


afirmaţia signorei Laurentini şi misteriosul ataşament pe 
care descoperise că-l avea St. Aubert pentru marchiză, îi 
treziră îndoieli în privinţa legăturii dintre ei, şi. Rațiunea nu 
le putuse nici înlătura, nici confirma. De toate aceste 
bănuieli, în orice caz, scăpase acum, şi amănuntele purtării 
tatălui ei îi apăreau pe deplin explicate; dar îşi simţea inima 
apăsată, gândindu-se la soarta tristă a bietei marchize şi la 
lecţia teribilă pe care o cuprindea povestea 


călugăriţei, a cărei patimă neînfrânată o dusese treptat 
chiar la săvârşirea unei. Crime; şi-se gândi că, dacă cineva 
i-ar fi prezis în tinereţe signorei Laurentini ce-o aştepta, s-ar 
fi dat înapoi îngrozită şi ar fi exclamat că aşa ceva nu era 
cu putinţă! — o crimă de care ani întregi de căinţă şi de cea 
mai severă penitenţă nu fuseseră în-stare să-i uşureze 
conştiinţa. 

CAPITOLUL XVIII 

Noi lacrimi l-au curs pe-obraji, ca picuri de neclar 
Pe crinul rupt ce stă să se-ofilească. 

SHAKESPEARE — Titus Andronicus 

După ultimele dezvăluiri, Emily ajunse să fie tratată la 
castel de conte şi de familia lui ca făcând parte din casa de 
Villeroi, şi primi, dacă este cu putinţă, şi mai multe dovezi 
de caldă prietenie decât până acum. 

Contele de Villefort era tare uimit că nu primea răspuns 
la scrisoarea pe care i-o adresase lui Valancourt la 
Estuviere, dar, în acelaşi timp, îi părea bine că se arătase 
prevăzător neîmpărtăşindu-i lui Emily ceea ce aflase, astfel 
încât era doar el singur îngrijorat; deşi, când o vedea 
copleşită în continuare de efectul vechii sale erori, avea 
nevoie de întreaga sa hotărâre ca să nu-i spună adevărul, 
care ar fi liniştit-o imediat. Apropiata nuntă a fiicei sale 
Blanche îi distrăgea acum atenţia de la acest subiect de 
nelinişte; căci toţi la castel erau preocupaţi de pregătirile 
pentru acest eveniment, şi aşteptau din zi în zi sosirea 
domnului Saint Foix. Emily se străduia zadarnic să ia parte 
la bucuria din jur, căci era deprimată de ultimele întâmplări 


şi de neliniştea pentru soarta lui Valancourt, 
r 


căci aflase în ce stare se afla când îi trimisese inelul. Era 
acum încredinţată că el era pradă unei crunte disperări; 
şi când se gândea la ce l-ar fi putut împinge deznădejdea, 
inima i se strângea de spaimă şi durere. Nesiguranţa pentru 
soarta lui, care după părerea ei avea să dureze până când 
ea se va întoarce la La Vallee, i se părea de neîndurat; şi în 
astfel de momente, nu putea nici măcar să ascundă 
îngrijorarea care îi rodea inima; adesea îi părăsea brusc pe 
cei împreună cu care se găsea, şi încerca să-şi găsească 
liniştea în singurătatea adâncă a pădurii de la ţărmul mării. 
Aici murmurul valurilor înspumate care se spărgeau 
dedesubt şi foşnetul surd al vântului printre ramurile din jur 
se armonizau cu gândurile ei; se aşeza pe câte o stâncă, 
sau pe treptele căzute. In ruină ale foişorului unde-i plăcea 
cel mai mult să stea, urmărind culorile schimbătoare ale 
norilor în amurg şi întunericul lăsându-se peste mare, până 
când crestele albe ale valurilor, izbindu-se de țărm, abia se 
mai puteau deosebi; pe apele întunecate. 
Versurile săpate de Valancourt în piatra acestui foişor, ea le 
repeta adesea cu o tristă însufleţire, după care şi străduia 
să-şi înăbuşe amintirile şi durerea pe care i-o provocau, 
căutând să se. Gândească la subiecte mai indiferente. 

într-o seară, rătăcind cu lăuta spre. Acest loc favorit, 
intră în turnul ruinat şi urcă o scară în spirală, ce ducea la o 
cămăruţă mai puţin dărăpănată decât restul clădirii, şi de 
unde admirase adesea larga perspectivă a mării şi a 
pământului de dedesubt. Soarele apunea acum pe acele 
creste ale Pirineilor ce despart provincia Languedoc de 
Roussillon; şi aşezându-se în faţa unei ferestruici zăbrelite, 
care, la fel ca şi. Vârfurile copacilor de jos şi valurile de 
dedesubt, strălucea de razele purpurii ale amurgului, atinse 
coardele lăutei într-un acord grav, şi apoi prinse să 
acompanieze cu glasul una din ariile simple şi mişcătoare 
pe care, în vremuri mai fericite, Valancourt le asculta 


adesea cu încântare, însoţind-o cu următoarele versuri: 

Tu duh al iubirii, al tristeţii — salut! 

Solemnul tău glas de departe l-aud, 

Plutind pe a serii-adiere molcomă; 

Te salut, cu-aste lacrimi de jale şi dor. 

Oh! la ceasul de tihnă şi linişte-al serii, 

Când ziua-şi închide geana-n tăcere, 

Trezeşte-ţi. Lăuta, cu vraja ei dulce 

Să cheme la ea Fantezia s-asculte; 

Să dea chip şi glas la romantice gânduri 
Ce deapănă ochiul visător de poet, 

Când pe malul umbros al pârâului tainic îşi şopteşte 
iubitei cu-ardoare suspinul. 

O, duh singuratic! cântarea ta dulce 

Mi-arată în noapte lăcaşul tău sfânt, 

Sub bolți de biserici în raza de lună, în care fantome 
cântarea-şi răsună! 

Aud al lor bocet uşor cum se-nalţă! 

Apoi, cum coboară de-odată-n tăcere, 

Pe când, de la schit, din chilii se strecoară 

Alaiuri de umbre plutind pe-ntuneric! 

Du-mă-n pădurea înaltă de pini în care cărarea în beznă 
se pierde, 

Şi luna cu licărul palid şi rece 

Zadarnic prin frunze, lumina şi-o cerne. 

Du-mă pe falnice creste de. Munte, 

Unde jos, departe, în umbra adâncă, 

Se-aşterne pădurea, câmpia, cătunul, 

Şi clopotul trist al vecerniei sună, 

Sau du-mă s-aud plescăitul de vâsle 

Ce liniştea nopţii-ntrerupe în vale. 

Şerpuind lângă țărm căutându-şi cărarea 

Spre corabia ce-aşteaptă departe-n ocean: 

Pe maluri pietroase, spălate de mare, 

Ce valuri puternice bat ne-neetat, 

Cu stânci înnegrite, ieşite din ape, 

Pe care le mătură vântul de toamnă. 


Acolo, te-opreşte-n târziu ceas de noapte 
Şi-ascultă vuind a furtunii, suflare; 

Şi prinde fugarele raze de lună 

Pe marea-nspumată şi pânza din zare. 

Tihna plină de dulceaţă a priveliştii de dedesubt, unde 
briza de seară încreţea uşor faţa apei, ori umfla pânza 
corăbiei în care se prindea ultima rază de soare, şi unde, 
din când în când, bătaia vâslelor tulbura tremurul uşor al 
mării, se îmbină cu melodia duioasă a lăutei ei, pentru a-i 
domoli gândurile într-o blândă reverie; şi ea continuă să 
dea glas eântecelor melancolice ale vremurilor trecute, 
până când amintirile trezite fură prea puternice pentru 
inima ei, lacrimile începură să-i picure peste lăuta peste 
care stătea aplecată, glasul i se frânse, şi se văzu silită să 
se oprească. 

Deşi soarele coborâse acum în spatele munţilor, şi chiar 
şi lumina răsfrântă se stingea încet pe crestele cele mai 
înalte, Emily nu părăsi foişorul, ci se lăsă în voia 
mgândurării ei visătoare, până când un zgomot de paşi la 
mică depărtare o făcusă tresară; şi, uitându-se printre 
zăbrelele ferestruicii, văzu un bărbat plimbându-se în jurul 
turnului; crezu însă că era domnul Bonnac şi se lăsă iarăşi 
pradă reveriei pe care paşii lui o întrerupseseră, După câtva 
timp, atinse din nou coardele lăutei şi începu să cânte aria 
ei favorită; dar un nou zgomot de paşi o tulbură şi, oprindu- 
se să asculte, auzi pe cineva urcând scara foişorului. 
Întunericul din acest ceas al înserării o făcu să simtă 
oarecare teamă, care altfel poate că nu ar fi cuprins-o, 
socotind că doar cu câteva momente mai înainte îl văzuse 
trecând pe domnul Bonnac. Pașii erau repezi şi sprinteni, şi 
în clipa următoare uşa odăiţei se deschise, lăsând să intre 
un bărbat ale cărui trăsături erau învăluite în întunericul 
înserării, dar al cărui glas nu putea fi ascuns, căci era glasul 
lui Valancourt! La auzul lui, care întotdeauna o emoţiona 
profund, ea tresări de spaimă, uimire. Şi bucurie reţinută; 
văzându-l că se apropie de ea, se prăbuşi pe scaun, 
copleşită de emoţii felurite care se înfruntau în sufletul ei, 


aproape insensibilă la glasul acela ale cărui chemări 
stăruitoare şi tremurate păreau că încearcă s-o readucă în 
simţiri. Valancourt, 

Stând în picioare lângă Emily, regreta nerăbdarea 
nesăbuită care-l făcuse să vină astfel şi s-o ia prin 
surprindere. Căci, sosind la castel, fusese prea nerăbdător 
să mai aştepte întoarcerea contelui, care, după cum i se 
spusese, se afla prin parcul castelului, şi pornise în 
căutarea lui — 

când, trecând pe lângă foişor, auzise glasul lui Emily, şi 
urcase imediat. 

Trecu destulă vreme până când Emily îşi veni în fire; 
dar, neputând uita trecutul, îi respinse atenţiile printr-o 
atitudine rezervată şi îl întrebă, cu aerul cel mai nemulţumit 
pe care putea să-l arboreze în aceste prime clipe după 
apariţia lui, cu ce prilej, venise la castel. 

— Ah, Emily! exclamă Valancourt, privirea aceasta, 
vorbele acestea — vai! înseamnă că nu pot nădăjdui nimic 
— dacă ai încetat să mă mai stimezi, ai încetat şi să mă mai 
iubeşti! 

— Foarte adevărat, domnule, răspunse Emily, străduindu- 
se să-şi stăpânească tremurul glasului; şi dacă mi-ai fi 
prețuit stima, nu mi-ai mai fi dat acest nou prilej de 
stânjeneală. 

Chipul lui Valancourt se schimbă brusc, de la o expresie 
de îndoială şi frământare la surprindere şi consternare; 
tăcu câteva clipe, şi apoi zise: 

— Mi se spusese că pot nădăjdui la o primire cu totul 
diferită! Deci e adevărat, Emily, că am pierdut pentru 
totdeauna prețuirea ta? Să cred oare că, deşi aş putea câş- 
tiga iar stima ta — afecțiunea n-o voi mai putea dobândi? 

O fi plănuit oare contele cruzimea aceasta, care acum mă 
chinuie ca o a doua moarte? 

Tonul cu care rosti acestea o nelinişti pe Emily, tot atât 
cât o surprinseră spusele lui, şi îl rugă, tremurând de 
nerăbdare, să se explice. 

— Mai este oare nevoie de o explicaţie? zise Valancourt; 


nu ştii cu cită cruzime a fost răstălmăcită purtarea mea? Că 
faptele de care m-ai crezut cândva vinovat (şi, oh, Emily! 
cum ai putut să mă cobori atât de jos în opinia ta, chiar şi 
pentru o singură clipă?) — aceste fapte îmi fac tot atâta silă 
şi oroare ca şi ţie? Oare nu ai aflat că contele de Villefort a 
descoperit calomniile care mi-au răpit tot ce aveam mai 
scump pe acest pământ şi că m-a chemat aici la castel, ca 
să te lămuresc asupra conduitei mele anterioare? Oh, e cu 
neputinţă să nu ai cunoştinţă de toate acestea, şi iarăşi mă 
chinui cu speranţe zadarnice! 

Tăcerea lui Emily îi confirmă această presupunere; 
căci întunericul adânc nu-i îngăduia bietului Valancourt să 
distingă uimirea ce se lupta cu bucuria pe chipul ei. 

O clipă ea nu fu în stare să scoată o vorbă; apoi suspină 
adânc, părând să găsească în el oarecare uşurare, şi spuse: 

— Valancourt! până în clipa asta nu am avut cunoştinţă 
de ceea ce îmi spui-; emoția pe care o încerc acum trebuie 
să te încredinţeze că spun adevărul; şi că, deşi am încetat 
să te stimez, n-am izbutit pe de-a întregul să te uit. 

— Clipa aceasta! şopti Valancourt cu glas coborât, 
sprijinindu-se ca să nu cadă pe marginea ferestrei — clipa 
aceasta. Imi aduce o convingere care mă copleşeşte! — 
aşadar, îţi mai sunt drag — încă îţi mai sunt drag, iubita 
mea Emily! 

— Mai e nevoie să ţi-o spun? răspunse ea; mai e nevoie 
să-ţi declar că acestea sunt primeie clipe de bucurie pe 
care le-am cunoscut de la plecarea ta şi că de mă 
răsplătesc pentru toată durerea pe care am suferit-o de 
atunci? 

Valancourt oftă adânc, neînstare să spună ceva; dar când 
duse la buze mâna ei, lacrimile ce-i căzură pe ea vorbiră 
mai grăitor decât orice cuvinte. 

Emily, mai liniştită, îi propuse să se întoarcă amândoi la 
castel; şi atunci, pentru prima dată, îşi aminti că, invitindu-l 
pe Valancourt, contele îi ceruse să-şi explice conduita, şi că 
încă nu primise nicio explicaţie. Dar în timp, ce se gândea 
astfel, inima ei nu o lăsa să se îndoiască nicio clipă de 


virtuțile lui: privirea, glasul, gesturile lui, toate exprimau 
sinceritatea plină de nobleţe care îi atrăseseră şi în trecut 
atenţia; şi din nou se lăsă copleşită de 

o bucurie mai puternică decât simţise vreodată. 

Nici Emily şi nici Valancourt. Nu-şi dădură seama cum au 
ajuns la castel, până unde parcă îi purtase o zână prin vraja 
ei, căci nu-şi aminteau nimic; şi abia când ajunseră în sala 
cea mare, îşi amintiră că mai existau şi alţi oameni pe lume 
în afară de ei doi. 

Sosi apoi şi contele, surprins, şi cu o bunăvoință plină de 
bucurie, îi ură bun-venit lui Valancourt şi îi ceru iertare 
pentru nedreptatea pe care i-o făcuse; curând acestui grup 
fericit i se alătură şi domnul Bonnac, care împreună cu 
Valancourt fură foarte bucuroşi să se regăsească. 

După ce se terminară primele felicitări, şi bucuria 
generală se mai domoli puţin, contele se retrase împreună 
cu Valancourt în bibliotecă, unde avu loc între ei o lungă 
discuţie, în care acesta din urmă se justifică atât de dar, 
pentru acele aspecte nelegiuite din conduita sa care 
1se imputau, şi atât de sincer îşi mărturisi şi deplânse 
faptele. Nesăbuite pe care le săvârşise, încât contele nu se 
mai ândoi că speranţele îi erau întemeiate; şi întrucât 
desluşi atâtea vârtuţi nobile la Valancourt şi înţelese că 
experienţa il ânvăţase să deteste nebuniile pe care mai 
ânaânte le privise doar cu îngăduinţă, îşi întări convingerea 
că îşi va trăi viaţa cu demnitatea unui om ânţelept şi bun, şi 
că putea să-i încredinţeze fericirea viitoare a lui Emily’ 

St. Aubert, pentru care avea simţămintele unui părinte. 
După aceasta îi vorbi şi ei, într-o scurtă conversaţie, după 
plecarea lui Valancourt. În timp ce Emily asculta ce sprijin îi 
adusese Valancourt domnului Bonnac, ochii i se umplură de 
lacrimi de bucurie; şi apoi spusele contelui de Villefort âi 
risipiră orice ândoială asupra conduitei lui, trecute şi 
viitoare, şi îi acordă din nou, fără teamă, toată stima şi 
afecțiunea pe care i le dăruise la început. 

Când veniră cu toţii la cină, contesa şi Blanche îl 
întâmpinară pe Valancourt cu sincere felicitări; iar Blanche 


se bucură atât de tare s-o vadă pe Emily iarăşi fericită, 
încât pe moment uită că domnul Saint Foix încă nu sosise la 
castel, deşi il aşteptau de câteva ceasuri; dar simpatia ei 
atât de generoasă se văzu în curând răsplătită, prin apariţia 
lui. Era acum în ântregime întremat de pe urma rănilor 
primite cu prilejul primejdioasei călătorii în Pirinei; 

şi amintirea acelor zile nu făcu decât să le sporească 
sentimentul fericirii lor prezente. Urmară alte urări de bine, 
şi în jurul cinei se aflau acum numai chipuri zâmbitoare de 
fericire, dar de o fericire care avea la. Fiecare un caracter 
diferit. Blanche zâmbea deschis şi vesel, pe când 

Emily, duios şi gânditor; zâmbetul lui Valancourt era, pe 
rând, extatic, duios şi vesel; cel al domnului Saint Foix era 
plin de voioşie; iar -al contelui, pe când îi privea pe toţi cei 
din jurul său, exprima satisfacția calmă a bunăvoinţei; în 
timp ce trăsăturile contesei, ale lui Henri şi ale domnului 
Bonnac dezvăluiau mai puţină însufleţire. Bietul domn Du 
Pont nu putea, prin prezenţa lui, să arunce o umbră de 
regret asupra celor prezenţi, căci după ce descoperise că 
Valancourt nu era nedemn de stima lui 

Emily, se hotărâse cu toată seriozitatea să-şi înăbuşe 
iubirea fără speranţă şi plecase imediat de ia Château-le- 
Blanc — un gest pe care acum Emily îl ânţelese şi îl răsplăti 
cu admiraţia şi compasiunea ei. 

Contele şi oaspeţii săi rămaseră împreună până la o oră 
târzâe, neputând rezista tentaţiilor unei societăţi vesele şi 
bucuriilor prieteniei. Când Annette auzi de sosirea lui 
Valancourt, Ludovico abia o putu ţine să nu se ducă şi ea 
să-şi arate bucuria, şi spunea sus şi tare că nu se mai 
bucurase atât de tare de ceva, din momentul când îl găsise 
pe Ludovico. 

CAPITOLUL XIX 

Rostu'-acum mi-l împlinesc 
Pot să zbor, sau să gonesc 
lute până-n cap de ţară, 

Vnde bolâa-n jos coboară; 

Și de-aco, lo, să mă-ntorn 


Până sus, pe-al lunii corn. 

MILTON — Comus 

Căsătoriile celor două tinere, Blanche şi Emily, au fost 
oficiate în aceeaşi zi, cu tot fastul nobiliar, la Château-le- 
Blanc. Ceremoniile au avut loc în marea sală a castelului, 
care cu acest prilej a fost împodobită cu o tapiserie nouă, 
nespus de frumoasă, zugrăvind faptele de arme ale lui 
Carol cel Mare' şi ale celor doisprezece pairi ai săi: într-un 
loc se puteau vedea sarazinii, cu căştile lor îngrozitoare, 
înaintând în luptă; în altul se arătau ceremoniile stranii şi 
isprăvile miraculoase ale vrăjitorului Jarl în faţa împăratului. 
Somptuoasele stindarde ale familiei Villeroi, care zăcuseră 
multă vreme acoperite de praf, au fost din nou arborate şi 
fluturau deasupra arcurilor gotice ale ferestrelor cu vitralii; 
şi muzica răsuna în toate ungherele, prin fiecare galerie şi 
colonadă a vastului castel. 

Când Annette privi de pe culoar în jos spre sala cea 
mare, cu arcadele şi ferestrele pline de lumini strălucitoare, 
şi văzu rochiile minunate ale dansatoarelor, livrelele 
scumpe ale slujitorilor, baldachinele de catifea purpurie şi 
aurie, şi auzi acordurile vesele plutind pe sub bolta 
acoperişului, aproape că se crezu într-un palat fermecat, şi 
se jură că nu mai văzuse un loc care s-o vrăjească atât de 
mult, de pe vremea poveştilor cu zâne; ba, nici chiar 
zânele, în petrecerile pe care le dădeau noaptea în această 
străveche sală, n-ar fi putut împlini ceva mai minunat; 
pe când bătrâna Dorothee, privind această scenă, oftă 
şizise că acum castelul arăta aşa cum era în vremea' 
tinereţii ei. 

După ce se bucurară câteva zile de serbările de la 
Château-le-Blanc, Valancourt şi Emily îşi luară rămas bun 
de la prietenii lor şi o porniră spre La Vallee, unde 
credincioasa Theresa îi primi cu o bucurie neprefăcută; aici 
pădurile umbroase le trezeau mii de amintiri duioase şi 
drăgăstoase; şi în timp ce rătăceau împreună prin locurile 
în care îşi duseseră atâta vreme veacul domnul şi doamna 
St. Aubert, şi Emily îi arăta cu dragoste melancolică 


ungherele lor preferate, simţea că fericirea ei de acum ar fi 
primit întreaga lor binecuvântare, dacă ar mai fi fost în 
viaţă. 

Valancourt o conduse la platanul de pe terasă, unde se 
încumetase pentru prima dată să-i declare dragostea sa; 
amintirea chinurilor prin care trecuse atunci şi evocarea 
tuturor primejdiilor şi nenorocirilor pe care le întâmpinaseră 
fiecare dintre ei, în răstimpul care trecuse de la ultima oară 
când şezuseră sub ramurile lui cuprinzătoare, le exaltă 
fericirea de acum; şi, în acest loc, sfinţit prin amintirea lui 
St. Aubert, îşi jurară solemn să facă totul ca să-şi merite 
fericirea — încercând să fie la fel de binevoitori ca şi el, 
neuitând că cu cât te înalţi mai sus ai îndatoriri mai mari, şi 
oferindu-le semenilor lor, odată cu sprijinul pe care bogăţia 
îl datorează celor năpăstuiţi, exemplul unei vieţi pline de 
recunoştinţă şi mulţumire faţă de Cel-de-Sus, închinată de 
asemenea grijii şi dragostei pentru creaturile sale. 

Curând după întoarcerea lor la La Vallee, fratele lui 
Valancourt veni să-i ureze fericire în căsătorie şi să-i 
prezinte lui Emily omagiile sale; şi se arătă atât de încântat 
de soţia fratelui său, ca şi de perspectiva fericirii pe care 
această căsătorie părea să i-o aducă lui Valancourt, încât îi 
cedă imediat o parte din bogatul său domeniu, care Urma 
să-i revină în întregime la moartea' sa, întrucât nu avea 
urmaşi. 

Proprietăţile din Toulouse fură vândute, şi Emily cumpără 
de la domnul Quesnel vechiul domeniu al tatălui ei, unde, 
după ce-i dădu o dotă. Ca să se poată, mărita, o angajă pe 
Annette intendentă, şi pe Ludovico administrator; dar cum 
Valancourt, la fel ca şi ea, prefera locurile umbroase din La 
Vallee fastului de la Epourville, o păstrară ca reşedinţă, 
petreeând totuşi câteva luni pe an şi în locul natal al lui St. 
Aubert, în semn de respect plin de duioşie pentru memoria 
lui. 

Cât despre moştenirea ce-i fusese lăsată de signora 
Laurentini, Emily îl rugă pe Valancourt să-i îngăduie să i-o 
cedeze domnului  Bonnac; şi  Valancourt, auzindu-i 


rugămintea, simţi întreaga valoare a omagiului pe care-l 
cuprindea. Castelul din Udolpho îi reveni de asemenea 
soţiei domnului Bonnac, căci era singura urmaşă în viaţă a 
acelei familii; şi. Astfel bogăţia îi readuse domnului Bonnac 
pacea în suflet şi bunăstarea în familie. 

Oh! ce plăcut este să vorbeşti despre fericirea ce-i 
copleşi pe Valancourt şi pe Emily; să povesteşti cum, după 
ce au suferit sub oprimarea celor răi şi sub disprețul celor 
slabi, au fost în sfârşit redaţi unul altuia 
— Locuriloriubite din ţara lor natală — celei mai tihnite 
mulţumiri a acesteivieţi, aceea de a aspira la desăvârşire 
morală şi de a tinde spre împlinire spirituală — plăcerilor 
unei societăţi cultivate şi împlinirii faptelor bune, care le 
însufleţise întotdeauna inimile; în timp ce La 
Vallee adăpostea din nou omenia. Inţelepciunea şi 
binecuvântarea casnică! 

Oh î cât de folositor ar fi. Să fi arătat că, deşi cei răi pot 
uneori să pricinuiască. Suferinţe fără număr celor buni* 
puterea lor este trecătoare şi pedeapsa neîndoielnică; şi că 
nevinovăția, deşi oprimată de nedreptate, va izbuti, 
sprijinită de răbdare, să triumfe în cele din urmă asupra 
nenorocirilor! 

lar dacă mâna nevolnică ce a aşternut pe hârtie această 
povestire a izbutit, prin scenele înfăţişate, să aducă puţină 
mângâiere celui îndurerat, sau prin morala sa l-a învăţat 
cum s-o rabde — atunci strădania, oricât de umilă, nu. A 
fost zadarnică şi nici scriitorul mi a rămas nerăsplătit