Ann Radcliffe — Misterele din Udolpho vol.1

Ann Radcliffe 
Misterele din Udolpho 
x 


ROMANUL GOTIC ENGLEZ 
TRADUCERE DE CRISTINA VONGHIZAS 
EDIŢIE, PREFAŢĂ şi TABEL CRONOLOGIC DE 

DAN GRIGORESCU 


PREFAȚA 

La aproape două sute de ani de când şi-a încheiat cariera 
literară, Ann Radeliffe (n. Ward) nu determină încă 
formularea unei judecăţi critice unitare a celor care îi 
comentează opera. 


Scrierilor ei, care — la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi. 
Vreme îndelungată după aceea — au fost printre cele mai 
populare ale epocii, li se consacră astăzi rare analize 


menite să explice imensul interes al cititorilor: ele sunt 
menţionate doar printre alte dovezi ale unei mentalități ce 
se modifică repede sub. Impulsul unor cauze complexe. 

Câteodată se spune despre ea că a fost „scriitorul care a 
adus în Anglia fascinația romantismului” 1 şi că „era firesc 
ca talentul ei să producă un ecou atât de larg printre 
contemporani “t. 

In acelaşi timp, însă, se foloseşte un cuvânt rostit cândva 
de 
Walter Scott (care. Reflecta, o admiraţii autentică faţă de o 
întemeietoare de tradiţie) şi se afirmă că „singura ei 
calitate e suspansuladăugându-se, cu o maliţie neascunsă: 
„după ce şi-a 
«suspendat» cititorul, ea îl lasă să cactă şi să se-izbească 
foarte rău'?. 

A NN HADCL /FFE 

The Mysteries of Udolpho 
Dent, London. 
Everyman's Library 

Totuşi, cu toate deosebirile dintre punctele de vedere ale 
comentatorilor, se acceptă aproape unanim iconcluzia că 
romanele ei anunţă, intr-un chip poate mai clar decât 
acelea ale unor scriitori mai importanţi, cu o tehnică 
narativă mai sigură şi cu un stil mai precis, schimbările 


1. Malcolm Ware, Sub/imity in the Novels of Ann Radcliffe 
(Sublimul în romanele lui Ann Radcliffe), Uppsala, 1963, p. 106. 
2 George Sampson, The Concise Cambridge History of English 


Literature (Scurta istorie a literaturii engleze editată de Univer- 
sitatea Cambridge), Cambridge, 1970, p. 507. 


semnificative ale gustului literar. În orice caz, se admite că, 
dintre romanele „gotice“ ale vremii, cele scrise de Ann 
Radelifffe demonstrează o înţelegere mai cuprinzătoare a 
raporturilor dintre fabulos şi real, dintre noile cerinţe ale 
genului şi îndepărtatele modele. Viziunea ei nu poate fi 
judecată, fireşte, în afara unor tendinţe şi a unor standarde 
ale compoziţiei literare şi nici nu are cum să reziste unei 
comparații cu capodoperele romantismului din anii care vor 
urma; se cuvine, însă, să observăm că generaţia lui 
Coleridge şi chiar aceea mai tânără a lui Byron o, citeau, 
descoperindu-l încă virtuţi ce se potriveau propriilor 
concepţii artistice. Ceea ce li se pare cititorilor moderni că e 
o simplă înclinare spre exotism şi spre un pitoresc straniu, 
era pe vremea scriitoarei — şi câteva decenii ale epocii 
următoare — semnul unor valori aproape general 
recunoscute de public; ne e, cu siguranţă, foarte greu să 
apreciem astăzi, pornind numai de la paginile romanelor ei, 
însemnătatea pe care a avut-o Ann Radcimfe în definirea 
unei lumi foarte noi pe atunci. 

Un comentator din jurul lui 1815 "nu ezita să o numească 
„un Shakespeare al scriitorilor de romane ale fanteziei" şi 
să-i compare cărţile cu tablourile unora dintre cei mai 
preţuiţi pictori din vremea mai veche — Salvator Rosa şi 
Claude Lorrain K lar un critic cu puterea de discernământ a 
lui William Hazlitt, amendând prea entuziastele aprecieri 
ale contemporanului, său, recunoaşte că, deşi „descrierile 
sale, vagi şi prolixe, nu au nimic din Salvator şi Claude ,„, 
există în literatura ei o fascinaţie care leagă lumea 
pasiunilor de lumea necunoscutului”, că „în această operă 
se găseşte întreaga poezie a ideilo'rr şi a romanului 
cavaleresc de aventuri, tot ceea ce se lasă desluşit eu greu, 
tot ceea ce e vizionar „tot ceea ce 

» 

1 Nathan Drake, în Moulion's Library of Literary Criticism 
(Biblioteca de critică literară a lui Moulton), II, New York, 
1967, p. 570. 

nu poate fi desenat cu ajutorul fanteziei" K Când Hazlitt 


scria aceste rânduri, nicio scriere semnată de Ann Radelute 
nu mai apăruse de mai Mae de douăzeci. De ani, răstimp In 
care a «<ninitirea. Romanelor «i s-sar fi putut şterge, 
umbrită de operele. Generației mai tinere, indiscutabil mai 
valoroase, mărturisind o preocupare mai consecventă 
pentru relevarea funcţiei evocatoare a cuvâr. Tu’. Ui. 

Dar, oricui parcurge istoria romanului englez i se 
înfăţişează un fapt foarte semnificativ: din 1797, când Ann 
Rademiefe şi-a publicat ultima carte, /ta/ianul/, până în 
1.814, data la -care apărea 
Mânie şi prejudecată de. Jame Austen i (Walter Soatt -va 
debuta în roman,cu Wa-verley, abia peste un an), nu poate 
fi.menţionată nicio operă de preză care să fi supravieţuit 
timpului, aşa cum s-a întâruplat. Cu romanele autoarei 
Misterelor din U doi pito — sau cel puţin cu câteva dintre 
ele. 

Ann Ward s-a născut în 17-64 la Londra, în casa unei 
familii înstărite. Era nepoata favorită a lui T.homas Bentley, 
o personalitate marcantă în viaţa artistică a Londrei, 
proprietar al unei fabrici de porţelanuri ca» e introducea în 
Anglia rafinate ornamente,. Cuprinzând intr-o sinteză 
îndrăzneață pentru.. Acea vreme sugestia artei orientale, a 
ceramicii franceze şi a sobrei tradiţii britanice din epoca 
Renaşterii. Aici „în casa uniefoiului ei, Ann va cunoaşte 
câţiva artişti şi. Colecţionari de artă — categorie socială 
nouă, a cărei. Influență în stabilirea criteriilor gustului 
public era tot mai mare. Imaginaţia ei vizuală se va forma 
în această ambianţă în care modelele cele mai inespeetate 
erau Salvator Rosa, 

Claude Lorrain şi imitatorii lor englezi. În grupul lui Thomas 
Bentley se citeau. Cu mare desfătare versurile tai Thomson, 
Gray, 

Couinsi, învăluite într-un aer plin de mister, însemnările de 
călătorie ale lui William Gilpin „abundând în descrieri 
fantastice ale unor privelişti în care fiecare arbore, fiecare 
plantă îşi păstrează o „fizionomie” proprie în necontenitele 
schimbări ale naturii neîmblânzite de om. 


Lumea aceasta îndepărtată şi tainică i se descoperea, 
evident, printr-un intermediar livresc; cu toate acestea, ea 
a privit-o cu 


o mai adâneă  înfiorare decât oricare dintre 
contemporanii săi şi nu s-a mărginit, ca discipolii lui Mark 
Akenside şi ai celor doi 
Warton, să caute în natură obiecte care să-l impresioneze, 
prin asocierea cu lucrurile cunoscute de el în civilizaţia 
urbană, pe omul secolului al XVIII-lea. Literatura pe care o 
cunoscuse în adolescenţă a fost un îndemn la o 
contemplare sinceră a peisajului: „culoarea şi lumina o 
emoţionau prin impactul lor direct asupra simţurilor ei, la 
fel ca şi sunetele şi muzica naturii; ea a încercat să-şi 
convertească reacţiile sufleteşti într-o metodă, cea mai 
plină de forţă şi mai lucid controlată, aceea a compoziţiei 
precis organizate” * Caracterizare ce se verifică de-a lungul 
întregii evoluţii a operei sale. 

S-ar putea, aşa cum s-a sugerat, ca descrierile din 
romanele sale să fi derivat încă din picturile atât de 
admirate în cercul lui 
Bentley; dar. În 1794 (anul publicării Misterelor din 
Udolpho), o călătorie prin Olanda, Germania şi nordul 
Angliei — pe care o va relata în cartea tipărită în anul 
următor — se vede limpede că sensibilitatea ei era 
receptivă la priveliştile naturii, că percepea detaliile ca pe 
nişte elemente, legate între ele, ale unui spaţiu larg deschis 
spre mister şi spre sublim, aşa cum îl înțelegeau cei care îi 
citiseră pe Edmund Burke. Notaţiile nu sunt dictate de 
senzațiile prilejuite de surpriza unei întâlniri cu 
necunoscutul; ci, aşa cum mărturisea ea însăşi, de 
„dorinţa” ţie a înfăţişa tabloul adevărat al firii" şi erau 
cenzurate de „conştiinţa că o asemenea descriere nu e cu 
putinţă decât cu ajutorul creionului şi al pensulei", aceste.. 


3 Vezi R. D. Havens, „Ann Raaciliffe's Nature Descriptions" 
(Descrierile de natură ale lui A.R.). în Modern Language Notes, 
an LXVI (1951), pp. 82—124. 


Două puteri potrivnice se întâlnesc'* şi rezultatul e o 
descriere în care acuitatea observaţiei o depăşeşte cu mult 
pe aceea a altor cărţi de călătorie de pe atunci, atente la 
ceea ce oferă privirii, dar nu şi la sensul ascuns al lucrurilor 
observate. 

Când s-au folosit frecvent, în primii ani ai secolului 
următor, cuvintele „pitoresc” şi „romantic” s-au aplicat 
adesea la descrierile ei care erau înţelese ca o proiecţie a 
unui peisaj real, şi nu ca una a fanteziei. Urmările întâlnirii 
ei cu peisajul munţilor din Germania vor putea fi observate 
în romanul scris în acea perioadă. Misterele din Udolpho; 
conturul priveliştilor de aici ar vrea să-l sugereze pe acela 
al Apeninilor, dar el rămâne un fundal al unei lumi reale, 
transferat dintr-o altă ţară, aşa cum procedau şi pictorii 
vremii 
Când aşezau un subiect mitologic într-un cadru peisagistic 
familiar. 

Dealtminteri, scriitoarea caută să dea imaginilor celor 
mai neobişnuite o înfăţişare pe care omul secolului al XVIII- 
lea să o poată accepta ca plauzibilă. Nutrită, la ideile unei 
epoci raţionaliste, Ann Radeliffe refuza să admită existenţa 
supranaturalului; 
cu excepţia unei singure cărţi — romanul Caston de 
Dlondeville, publicat postum —, misterul se explică în cele 
din urmă şi se reduce doar la o iluzie. Secretele naturii, 
ascunse minţii omeneşti, se dezvăluie, nu raţiunii, e 
adevărat, ci imaginaţiei; „suspansul” 
despre care vorbea Walter Scott e rezolvat când acţiunea 
romanului ajunge la deznodământ: el e un procedeu literar, 
asemănător aceluia din romanele polițiste de mai târziu, şi 
nu o mărturie a credinţei în forţele de dincolo de natură. 

Ann Radeliffe respingea superstiţiile, nu urma decât 
chemarea straniilor întâmplări care incitau spiritul, a 
lucrurilor ce păreau inexplicabile, dar încerca o adevărată 
desfătare de a le explica în concluzia cărţilor ei. S-ar putea 
spune că, dincolo de legitima dorinţă de a obţine succesul 
la cititorii atraşi de neobişnuit, ea făcea din romanele sale 


un mijloc de a-şi pune la încercare propria capacitate de a 
manipula misterele, de a le conduce la o dezlegare 
raţională. Fragmentele intrigilor întunecate se adună lent 
laolaltă într-un desen coerent; coridoarele subterane, uşile 
secrete, pumnalele ruginite, zvonurile muzicii ce coboară, 
pline de mister, învăluind încăperile fastuoase sunt piese de 
recuzită ale unei drame a cărei concluzie coincide aproape 
întotdeauna, cu dezlegarea tuturor tainelor ce au creat 
tensiunea de pe parcursul intrigii. 

Cititorul veacului al XVIII-lea accepta convențiile genului; 
ele ne apar astăzi, desigur, fragile şi neconvingătoare. În 
acelaşi timp. Însă, nu se poate nega intuiţia artistică a unei 
scriitoare care, sondând teritoriile cele mai -nesigure, 
conduce acţiunea de-a lungul unor 'drumuri pe.care 
cititorul îşi păstrează nealterat interesul faţă 'de lucrurile 
înfăţişate lui de personajele romanului. Intriga poate să ni 
se pară artificială, dar cărţile ei conţin o atmosferă 
specifică, sugestivă, fele transmit simţământul -straniu că 
nu numai spectaculoasele privelişti, ci şi evenimentele — 
înconjurate, aşa cum sunt, de un aer misterios — aparţin 
unei realităţi prea complexe pentru a ni se revela direct, 
dar la fel de cognoscibile ca şi aceea pe care o descoperim 
necontenit în preajma noastră. „Un asemenea simţămân't, 
care e cu adevărat o mare inovaţie în literatura engleză, nu 
implică neapărat credinţa în supranatural. Aspectul familiar 
al lucrurilor a dobândit acum un colorit misterios, un sens 
vag al schimbărilor amenințătoare care provoacă o emoție 
nervoasă a Cititorului; acesta e aşa-numitul -fior din 
romanele doamnei Radeliffe, secretul marelui ei succes 
printre contemporani. Hici astăzi fascinația lui nu şi-a 
pierdut puterea magică” * 


Emoţia aceasta nu înseamnă spaimă şi nici nu trebuie 
confundată cu efectele melodramei: ea poate dobândi chiar 
o anume nobleţe. Decorul exotic, episoadele neaşteptate, 
misterul care le înconjoară, personajele pictate în contraste 
puternice de umbră şi de lumină, — e adevărat,de multe ori 
convenţionale —, numeroasele coincidenţe alcătuiesc 
elementele unei tehnici narative pe cai'e romantismul o va 
dezvolta în perioada următoare a literaturii engleze. E 
adevărat că „Wordsorth sau 'Coleridge nu vor recurge, în 
subtilele lor asocieri ale realităţii cotidiene cu lumea celor 
mai intense. Emoţii, la exemplul -propus de Ann Radeliffe?; 
dar poezia lor nu ar fi avut cum să capete substanţă într-un 
spaţiu cultural lipsit de această -dimensiune căreia ei i-au 
dat o mai mare profunaime, conferindu-i un puternic suport 
filosofic. 

Afinitatea dintre romanele scrise de Ann Radeliffe şi 
poezia generaţiei mai tinere (de fapt, ea se născuse cu 
numai şase ani înaintea lui Wordsworth şi cu opt înaintea 
lui Coleridge) e pusă 

1 Louis Cazamian, op. Cât., pp. 940—1. 

2 Idem, p. 941. 

îţi ; * primul rmd: de sentimentul cemun al naturii care, în 
opera autoarei Castelului din Udolpho, se traducea printr-un 
afe-- 
vărat cult al descrierii peisagistice. Poemele sale (care vor fi 
adunate în volum în 1834. La unsprezece ani după moartea 
ei) nu fuseseră încă uitate la sfârşitul secolului trecut şi 
erau evocate ca un exemplu de „delicateţe şi de simţ al 
culorii” *. D'ar nu încape nicr o îndoială că, dacă ar fi fost 
numai autoarea unor poeme, orreftă delicateţe şi simţ al 
culorii ar releva ele, Ann Radeliffe ar fi fost, cel mult, 
menţionată în lunga listă a poeţilor care; la cumpăna 
secolelor al XVIll-lea şi al XIX-lea, ilustrau o semnificativă 
schimbare a perspectivei lirice. Descrierile de natură din 
romanele ei sunt cu mult mai caracteristice pentru noile 


4 Louis Cazamian, op. cit., p. 941. 


forme pe care le lua sensibilitatea poetică a vremii; 
diversitatea imaginilor, profunzimea coloristică, 
fermecătoarea sinceritate a extazului au îngăduit afirmaţia 
potrivit căreia „romanul englez nua avut, depe vremea ei, 
nimic care să fiegalat acest talent” 2. 

Multe dintre peisajele romanelor sale sunt plasate în 
locuri pe care scriitoarea nu le-a văzut niciodată: în centrul 
Franţei, în Pirinei, în Apenini, la Veneţia, în Italia dte Sud; 
dar ea le creează din fragmentele notelor sale de călătorie 
pe care le reinterpretează, le modifică sau, pur şi simplu, 
inventează privelişti întemeiate pe legile unui exotism ce va 
fi însuşit şi de poeţii generaţiilor romantice. Peisajul rural 
englez din secolul a-l XIX-lea va beneficia într-olargă 
măsură de această pildă a  intuiţiei care asociază 
prospeţimea observației şi copleşitorul sentiment al 
sublimului. 

Ann Radeliffe nu e, totuşi. Înzestrată cu talentul de 

portretist. 
Limitele romanelor ei: în această privinţă erau observate 
încă din vremea în care ea se bucura de netăgăduita 
admiraţie a cititorilor şi a criticii, „Aproape toate eroinele 
sale seamănă între ele... Aa ochi albaştri, şi păr castaniu, 
«forma aeriană a unei nimfe»-,. Tuturor le place să 
privească soarele apunând, să surprindă reflexele violete 


ale  inserări, strălucirea sau splendoarea pală a 
orizontului în amurg'*5. Personajele ei aparţin unor 
categorii foarte clar delimitate: fete inocente şi sensibile, 
urgisite de nobili sceleraţi; 
slujitori bătrâni, înţelepţi şi credincioşi; aristocrați sărăciţi 
(adesea în împrejurări tragice); bandiți. Dar unele dintre ele 
— ele pildă 
Schedoni din /ta/ianul — au pregătit ivirea eroului byronian, 
făptură titanică al cărei portret e construit pe o singură 


5] John Dunlop, The History of Fietion (Istoria prozei artis- 
tice), 1814, citat £n Moultons hibrary of Literary Criticism, M, 
p. 570. 


dimensiune, ' 

puternic  reliefată,  dominâţid întregul spaţiu epic. 
Contribuţia esenţială a scriitoarei la consolidarea unei 
tradiţii a romanului englez e transformarea sentimentului 
de spaimă, nutrit până atunci de necunoscute ameninţări, 
într-o componentă dramatică a misterului ce se va lumina 
brusc în finalul povestirii. 

Există, fără îndoială, o „formulă Radeliffe” a romanului 
gotic, o convenţie narativă reluată aproape în toate cărţile 
scrise de această fondatoare de tradiţie: o eroină urgisită 
alergând să se salveze printre (sau întemniţată în) castele, 
temnițe, păduri adânci, grote şi ajungând, în cele din urmă, 
la o încheiere fericită a aventurilor sale. Povestea din 
pădure (1791), Misterele din Udolpho 
(1794), I/talianul (1797), cele mai bune romane ale sale, 
sunt variâtiuni pe această temă. Dar fiecare roman adaugă 
un element nou în fuziunea dintre invenţie şi informaţie, 
principala problemă a romanului istoric şi a celui plasat într- 
un decor exotic. 

Scriitoarea reconstruia aceste decoruri topind laolaltă 
amintirile de călătorie şi sugestiile preluate din picturile şi 
gravurile vremii; exegeţii operei el au relevat leluf în care 
ea a asociat impresiile unei excursii în Scoţia, unde — 
împreună cu soţul ei — 

a văzut ruinele înfricoşătoare ale unor castele medievale, 
cu imaginile halucinante ale lui Piranesi. „Inteligența 
modernă a doamnei 

Radeliffe nu s-a contaminat de la superstiții şi ocultism: ea 
a creat o invenţie raţională, putere capricioasă şi 
triumfătoare “3, 

Romanele ei reflectă tendinţa romantică de evadare din 
realitatea străbătută de grave tensiuni într-o. Lume în care 
suferinţele, în loc să indice limite tragice, ale. Existenţei, 
devin stimuli ai imaginaţiei” 1. 

Din această perspectivă Misterele din Udolpho reprezintă 
un moment important, nu. Numai pentru biografia literară a 
autoarei lui, ci şi pentru evoluţia romanului gotic, în 


ansamblul său. 

Castelul e, în structura genului, un topos dintre cele mai 
semnificative: el e locul unde se concentrează secretele 
tuturor participanților la acţiune, unde  pândesc, 
nedesluşite, amenințările cele mai crunte. Cel din Udolpho 
e un adevărat „centru al întunericului deasupra lui plutesc 
umbrele unei lumi infernale. Ale unei lumi anarhice, 
dominate de o putere tiranică; aici, judecata raţională e 
pusă în primejdie de sentimentele opuse ale protagoniştilor, 
spaima eroinei şi ostilitatea agresivă a lui. Montoni. 
Misterele sunt legate mai curând de personaje decât de 
peisaj. 

E un univers separat de ordinea socială visată de 

raționalismul politic al secolului al XVIII-lea, de idealurile lui 
de „Ordine, pace, onoare şi frumuseţe”. Cu toate că Ann 
Radeliffe se referă indirect la ele, creând un cadru de, 
armonie domestică în jurul acţiunii ce se desfăşoară în 
castelul blestemat aflat sub puterea scelerată a lui Montoni. 
Acţiunea începe în paşnicul domeniu al familiei St. Aubert, 
pe malurile Garonei, evoluează spre terifiantele mistere ce 
constituie miezul însuşi al intrigii romaneşti şi se încheie 
într-un nou tablou de. Un calm copleşitor: generaţiilor 
viitoare le sunt menite aceeaşi linişte, aceeaşi bucuroasă 
contopire cu natura care ordonează şi viaţa celor mai 
vârstnici, la începutul cărții. Sensibilitatea gustului 
pitorescului, specifice secolului al 
XVIII-lea, sunt atribuite unei epoci cu două sute de ani mai 
vechi. 
Convenţie frecvent pusă în practică de literatura romantică, 
nu numai pentru că perspectiva istorică îngăduia folosirea 
din plin a coloritului exotic, ci şi pentru că romanul 
medieval dispunea de legi mai solide decât acelea ce 
guvernau structurile narative măi noi, de pildă cele ale 
romanului sentimentalist sau ale romanului alegoric. 

1 Coral Ann Howells, hove, Mystery and Misery 
(Dragoste, mister şi suferinţă), Londra, 1978, p.' 29, 

Liniştea bucolică e ameninţată de presiunea unor forţe 


venite dintr-un alt univers moral şi social. În Misterele din 
Udolpho se recurge la un procedeu ce va deveni 
caracteristic pentru arsenalul romanului gotic: eroina e 
smulsă din atmosfera aceasta paşnică în care se simţea în 
deplină siguranţă şi supusă unor încercări ce ameninţă să-i 
dezintegreze însăşi identitatea (dar, potrivit aceleiaşi 
convenţii, până în cele din urmă, ea le va supravieţui). 
Romanciera e înzestrată cu un simţ al construcţiei narative 
care o face să nu îşi pună eroina brusc în contact cu 
universul unde o aşteaptă puterile adverse ce îi vor 
nimicirea: prima ei întâlnire cu lumea din afară e o călătorie 
în care şi-a însoţit tatăl, prin Pirinei şi Languedoc. 

Un al doilea moment al acestei schimbări e întâlnirea cu 

tînărul Valancourt, eveniment ce dă vieţii sufleteşti a 
eroinei un accent dramatic necunoscut în lumea în care 
trăise ea până atunci. 
Dar schimbarea cea mai drastică se produce după moartea 
bătrânului domn St. Aubert: Emily, încă minoră, e pusă sub 
tutela mătuşii sale, doamna Cheron, femeie aspră şi 
despotică. La scurt timp „doamna Cheron se mărită cu 
Montoni,. Un aventurier italian, întrupare a „spiritului 
demonic ", personaj care constituie în dialectica romanului 
gotic, principiul opus purității reprezentate de eroină. El e 
acela care o desparte brutal de pacea din La Vallee şi de 
Valancourt, ducând-o cu el în Italia, unde Emily şi mătuşa ei 
trăiesc într-o adevărată temniţă, în singuraticul castel 
Udolpho, într-o regiune izolată a Apeninilor. 

în jurul acestei construcţii ciudate, amenințătoare, se 
centrează întreaga acţiune a romanului: aici îi e dat eroinei 
să cunoască toate spaimele — reale sau imaginare — care 
îi deosebesc atât de tragic existenţa de aceea a eroinelor 
din romanele sentimentale ale perioadei anterioare. 
Evadarea din această lume, o chestiune de morală, 
înseamnă nemijlocita izbândă a binelui. Dar întoarcerii ei la 
viaţa guvernată de principiile ordinii şi ale frumuseţii 
paşnice i se împotrivesc câteva împrejurări care prelungesc 
„Suspansul “: întâlnirea cu o călugăriţă muribundă, 


torturată de conştiinţa păcatului săvârşit cândva, o gravă 
criză a iubirii dintre 

Emily şi Valancourt, ameninţindu-i fericirea, la fel cum 
atmosfera din Udolpho îi ameninţase sănătatea sufletească. 
În final, se înţelege, toaţe se vor rezolva în chip fericit: 
Montoni moare (în împrejurări misterioase), castelul din 
Udolpho îşi pierde puterile malefice, Emily şi Valancourt se 
întorc la La Vallee unde îşi trăiesc bucuria unei vieţi liniştite. 
Schema narativă a romanului demonstrează cât de mult se 
apropie cartea de modelul literaturii sentimentaliste. 
Diferenţa esenţială, aceea care dă specificitate genului, e 
introducerea unei lumi enigmatice, ' ale cărei legături cu 
universul cotidian sunt fragile şi necaracteristice: Ann 
Radeliffe creează un peisaj deliberat imaginar, peisajul unei 
Franţe şi al unei Italii ornate cu castele stranii. Udolpho e 
văzut ca într-un coşmar, anticipând cu o jumătate de secol 
atmosfera ce înconjoară domeniul domnului Rochester din 
Jane Eyre (al cărei decor poartă semnele vizibile ale 
influenţei goticului). Castelele şi personajele care le 
locuiesc sunt adevărate abstracţiuni, care privesc realitatea 
cu emoţii estetice stranii: un critic al vremii, Archibald 
Alison, numea, în 1790, acest tip de reacţii ale sensibilităţii 
— „emoţii ale gustului”. 

Totul e filtrat prin imaginaţia scriitoarei care „lucrează 
asupra peisajului ca o lumina de clar de lună, transâormând 
contururile clare ale realităţii în obscure forme romantice” ”. 
Ann Radeliffe voia să creeze un stimul al imaginaţiei 
scriitorului eliberat de rigidele principii ale secolului 
luminilor; un negativ, cum avea să-l numească ea însăşi 
într-un eseu (de fapt, pagini disparate din manuscrisele ei, 
adunate laolaltă de un editor). Eseul, publicat în 
1816, în paginile lui „New Monthly Magazine”, se intitula 
Despre supranatural în poezie: „Obscurul sau neclarul e 
doar un negativ care dă libertate imaginaţiei să acţioneze 
asupra puţinelor semne pe care i le revelează adevărul”$. 


6 Cf. Malcolm Ware, op. cit., p. 111. 


o asemenea concepţie e foarte apropiată de aceea a 
„obscurului bine cumpănit” din Tratatul despre Sublim al lui 
Edmund Burke. 

Dealtfel, asemănarea dintre înțelesurile atribuite sublimului 
de 

Ann Radeliffe şi cele ale lui Burke au fost observate şi nu 
încape 


niciun tal de îndoială că scrierile ei au fost construite într- 
un cadru articulat de teoriile estetice ale epocii. Tehnica ei 
literară e mai complexă decât au lăsat să se înţeleagă mulţi 
dintre comentatori, chiar şi dintre cei mai recenți. Pe de o 
parte, ea acţionează prin procedee care s-ar putea numai 
„externe” — descrierea personajelor, a situaţiilor, a 
peisajelor: aşa incit cititorul reacţionează la întâlnirea cu 
imaginile concrete din paginile scrierilor ei în acelaşi chip în 
care reacţionează când contemplă tablourile unei expoziţii. 
Pe de altă parte, ea introduce propria versiune a unui 
monolog interior indirect, relevând acţiunea reciprocă a 
inteligenţei raţionale şi a emoţiilor într-un proces îndeajuns 
de complicat de consemnare a experienţei existenţiale şi 
sensibile a. Personajului: 
cititorul e obligat să participe cu întreaga sa imaginaţie şi 
să o concentreze asupra unui punct de vedere sugerat de 
scriitoare. De cele mai multe ori însă, Ann Radeliffe 
combină cele două procedee, astfel încât peisajul sau 
evenimentele acţionează asupra emotivităţii cititorului, 
refiectând, în acelaşi timp, sentimentele personajelor 
implicate în acţiune, permiţând scriitoarei să intervină, ia 
rândul ei, în comentariu. Romanciera se mişcă, astfel, de ta 
un 
„punct de vedere” la altul, căiăuzindu-şi cititorul, 
stimulându-i interesul, modelându-i atitudinea faţă de cele 
narate, păstrând, însă, cu multă grijă, iluzia libertăţii 
depline a imaginaţiei. 

Varietatea şi subtilitatea acestei tehnici narative pot fi 
observate mai ales în descrierile de peisaj — şi încă şi mai 


limpede, în cele ale arhitecturii. Descrierea castelului din 
Udolpho e, din această perspectivă, tipică; ea cuprinde un 
pasaj foarte lung, dar 

Walter Scott nu va ezita să o citeze în întregime în 
Memoriile sale, justficându-se astfel: „e un exemplu atât de 
frumos al talentului doamnei Radeliffe, încât nu şovăim să o 
includem aici'*/. 

Şi e adevărat că zidurile privite în lumina misterioasă a 
amurgului care se lasă şi peste văile sălbatice ale 
Apeninilor creează un efect puternic, anunțând tainicele 
întâmplări ce se vor petrece în umbra acestei clădiri ce 
veghează, singuratică şi întunecată, deasupra pădurilor 
pline de un ameninţător mister. 

Drumul însuşi care conduce la castel, prin valea ce se 
cufundă în întuneric şi iasă privirii doar silueta aspră a 
turnurilor, e o sugestie a labirintului. Dealtminteri, în 
romanele gotice, drumurile urcă întotdeauna pieptiş, în 
serpentine periculoase; spaţiul e închis de data aceasta 
limitat de întunericul care se adună în vale, desfiinţând, 
parcă, orice referire la o altă lunie decât aceea a castelului 
care va deveni temniţa înspăimântătoare a eroinei. 

Nicio aluzie la vreo fiinţă omenească: drumul, munţii, 
soarele seăpătând şi, fireşte, castelul sunt singurele 
realităţi pe care le descoperă Emily. Lucrurile par a avea o 
existenţă proprie, determinând-o pe aceea a oamenilor 
care vin în contact cu ele: aici nu se descoperă un simplu 
efect descriptiv, ci o condiţie fundamentală a experienţei 
eroinei romanului gotic, pusă intr-un anume cadru specific. 

Descrierea castelului nu e, însă, atât de exactă încât să 
anuleze eforturile imaginaţiei de a reconstitui detaliile 
acestei clădiri blestemate. Walter Scott va comenta: 
„Castelul pune la îndemână un nobil subiect; dar, dacă şase 
artişti ar încerca să-l întrupeze pe pânză, ar realiza probabil 
şase picturi cu totul diferite, între ele, fiecare la fel de 
îndreptăţită de descrierea din carte” '. Şi adevărul e că, 


7 Cf. Coral Ann Howells. op. cit., p. 33. 


între 1797 şi 1799, la expoziţiile Academiei Regale au fost 
prezentate trei picturi, semănând prea puţin între ele.2. 
Explicaţia mi se pare simplă: ea trebuie căutată în 
interacţiunea dintre elementul vizual şi reacţia emoţională 
produsă de el. Descrierea e, la Ann Radeliffe, aceea a unei 
reacţii subiective ia vederea castelului, mai curând decât o 
observare directă a lui. Potrivit distincţiei făcute de Burke 
între pictură — „artă a imitaţiei “ — şi poezie, — „artă a 
emoţiei” —, romanciera nu avea cum să năzuiască la 
realizarea unei copii precise a obiectului evocat de ea. 

încă şi mai concludentă e scena înmormântării doamnei 
Montoni. Scena e sumbră, se încadrează pe deplin în 
atmosfera 

1 Cf. Idem, p. 38. 

3 Vezi S. H. Monk, The Sublime: A Study of Criticai Thea — 
ri.es în XVUlth C-enturyEngland -(Sublimul,. Studiu-asupra 
teoriilor critice din Anglia seeoiului al XVIII-lea), Ann 
Arbor, .1980, p. 201; nu se comunică numele artiştilor. 

apăsătoare a întregii cărţi. Dar Ann Radeliffe nu foloseşte 
prilejul pentru a glosa pe marginea acestei întâmplări: 
niciun comentariu de natură morală sau religioasă nu 
tulbură unitatea descrntivă a episodului. Doar schiţa unui 
gest de reconciliere a omului cu ideea inevitabilei morţi 
care face parte din ordinea firească a lucrurilor. Moartea nu 
e, desigur, ignorată ca izvor al sentimentelor de spaimă: 
nici nu ar fi putut să fie altfel într-o epocă în care Burke o 
numea „rege al terorii”, iar terna cimitirelor introdusese un 
vocabular poetic menit să producă groază, să evoce acest 
fenomen care unea „misterul, întunericul şi necunoscutul”, 
însă acest frison, care e un frison al secolului, nu cuprinde 
acea oroare fizică pe care romanul Că/ugărul al lui M. G. 
Lewis (publicat la doi ani' după Misterele din Udolpho) o va 
aşeza în centrul întregii acţiuni. Ann Radeliffe nu 
nesocoteşte acest aspect al morţii: imaginea teribilă a 
cadavrelor însângerate de la Udolpho constituie o dovadă. 
Dar sentimentul produs de această privelişte e mai curând 
unul de repulsie. E şi concluzia eseului ei Despre 


supranatural: „Teroarea şi oroarea sunt opuse: prima 
cuprinde sufletul şi îi trezeşte facultăţile la un înalt nivel al 
vieţii; cealaltă contractă, îngheaţă şi aproape le anihilează. 
Nici Shakespeare, nici Milton... nici domnul Burke nu 
privesc vreodată ororile ca pe un izvor al sublimului, dar 
sunt cu toţii de acord că teroarea e un asemenea izvor. Și 
unde rezidă marea deosebire dintre teroare şi oroare decât 
în nesiguranța şi obscuritatea care o întovărăşesc pe cea 
dintâi în respectul ei faţă de răul de care se teme? “ 1. 

Ea surprinde scena înmormântării, ritualul întunecat şi 
misterios, costumaţia sumbră a participanţilor, decorul — 
tipic gotic cu bolți şi morminte. Momentul e, prin definiţie, 
pictural: şi menţionarea numelui lui Domenichino trădează 
dorinţa de a fixa episodul într-un tablou. (Sealtminteri, la o 
cercetare mai atentă, dispunerea personajelor în grupuri 
contrastante duce cu gândul tot la acest reprezentant al 
şcolii bologneze care, împreună cu 
Guido Reni, era pe atunci cel mai cunoscut publicului 
englez dintre toţi artiştii italieni ai secolului al XVII-lea). Ann 
Radeliffe oferă, în felul acesta, un model vizual al vinei 
scene care, de la 
Lewis până la Shelley şi, apoi, până la poezia lui Rossetti, în 
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, va fi reluat adesea. 

încă un element important al artei narative din Misterele 
din 
XJdolpho: capacitatea de a crea o atmosferă emoţională în 
jurul personajelor. E adevărat că aceasta dizolvă de multe 
ori personalitatea eroilor, că însăşi coerenţa portretului are 
de suferit. Dar, asemenea eroinelor lui Richardson şi Jane 
Austen, Emily e obligată să facă faţă unor încercări — în 
esenţă de factură socială şi morală — pe care nu le poate 
înfrunta decât condusă de propriile-i sentimente. E 
prizoniera unui tiran; orfană, despărțită cu sila de bărbatul 
pe care îl iubeşte (dar care se iveşte rar, asemenea unei 
umbre aproape nedesluşite, în amintirea ei), ea rămâne 
singură, victimă a încercărilor lui Montoni de a-i fura 
moştenirea. Temă obişnuită în romanele sentimentaliste, 


dar care capătă o intensitate teribilă datorită identităţii 

unchiului scelerat: el, un brigand, castelul său — o 

fortăreață a bandiţilor. Ticăloşia răpitorilor de zestre din 

cărţile sentimentaliste se transformă aici în crimă, în 
înţelesul cel mai exact al cuvântului. 

E, deci, natural ca întreaga atmosferă să capete un 
tragism aproape halucinant: ameninţarea e concretă, nu e 
proiecția unei exacerbări a sentimentelor, provocată de 
spaimă. 

între limitele convenției goticului, Ann Radeliffe a creat 
un model narativ mult mai complex decât ar părea la prima 
vedere. 

Recunoscând că, sub pojghiţa strălucitoare a vieţii ordonate 

şi raţionale, se ascund pericolele „misterului”, ale 

sensibilităţii excesive, ea a deschis prozei secolului următor 

o perspectivă despre care, într-o definiţie foarte potrivită, 

autorul B/idului deşertăciunilor va spune că „a dus spre 

orizontul cel mai adânc al naturii: 

acela al lumii lăuntrice a omului”. 

DAN GRIGORESCU 
1764 Oliver Goldsmith — Călătorul; O istorie a Anglieiîn 

scrisorile unui nobil către fiul său; Horatio 

Walpole — Castelul din Otranto, primul „roman gotic” 

englezesc. 

Winckelmann — /storia artei la cei vechi (Germ.); Voltaire 
— Dicţionar filosofic (Fr.). 

9 iulie — la Londra se naşte Ann Ward, fiica unui 
negustor înstărit. 

1765 Thomăs Percy — Relicve de veche poezie engleză; 
Samuel Johnson publică opera dramatică a lui 
Shakespeare. 

1766 Goldsmith — Vicarul din Wakefield. 

1766 W. J. Mickle — Sir Martyn, poem în maniera lui 
Spenser. 

Lessing — Dramaturgia de la Hamburg (Germ.). 

1768 Laurence Sterne — Voiaj sentimental prin Franța şi 
Italia; James Boswell — Rel/atare despre Corsica; 


Grav — Poeme; începe publicarea Povestirilor de 
călătorie ale căpitanului James Cook; Walpole — 
Misterioasa mamă (tragedie). 


Lessing — Laocoon (Germ.). 

Războiul ruso-turc, 

1769 Doamna Montagu (Elizabeth Robinson) publică Eseul şi 
geniul lui Shakcspeare, replică la atacul! 
antishakespearian al lui Voltaire. 

1770 Goldsmith — Satul părăsit. 

O'Holbach — Sistemul naturii (Fr.). 

Cook debarcă în Australia. 

1171 Franklin începe să-şi redaetele. Autobiografia 
(Ama-.),. 

Parlamentull englez stabileşte că exprimarea în presă a 

opiniilor nu constituie o crimă şi nu poate fi pedepsită. 

1772 William Mason începe publicarea amplului' poem 
Grădina englezească (încheiată în 1782). 

Freneau şi Brackenridge — Gloria Americii (Amer.). 

Primai împărţire a Poloniei. 

1773 Macpherson — Poemele lui Ossian. 

Goethe — Goetz von B'erlichingen (Germ.). 

Atacuri ale coloniştilor” americani împotriva navelor 
engleze din porturile Noii Anglii şi la Philadelphia. 

1774 James Beattie — Menestrelul. 

Goethe — Suferințele tinărului W.erther (Germ.), în 
America se proclamă Declaratia Drepturilor, primele ciocniri 
între colonişti şi armatele engleze. Tratatulrusoturc de la 
Kuciuk-Kainargi. 

1775 Mason editează opera lui Gray. 

Alfieri — Cleopatra (|I:); Beaumarchais — Bărbierul din 
Sevilla (Fr.); Trumbull — M'Fingal (Amer.). 

1776 Adam Smith — Cercetare asupra naturii şi cauzelor 
bogăției națiunilor, Paine — Bunul simt. 

Freneau — Frumusețile din Santa Cruz (Amer.). 

Independenţa coloniilor americane. 
1777R. B. Sheridan — Scoala bârfelilor; Clara Reeve — 


Campionul virtuții, povestire getică. 

Generalul englez  Burgoyme  capitulează în faţa. 
Comandantului 
. Armatei americane din statul New York. 

1778 Povestirile de la Canterbury ale lud Chaucer sunt 
editate de Thomas Tyrwhitt. 

Franţa recunoaşte independenţa statelor americane. 

17,79 — Freneau — Casa noptii (Amer.); Monti — 
încercări poetice (It,). 
1780John Smith — Antichităţi. Gaeiice. 

Wieland — Oberon (Germ.); Şincai şi Micu — Elementa 
linguae daco-romanae (Rom.). 

în întreaga Anglie izbucnesc răscoale ale protestanților. 
1781George Crabbe — Bib/ioteca.; Johnson — Vietile 

poeților;; Thomas Warton — istoria poeziei engleze de ia 

sfârşitul secolului al XI-lea până la începutul celui de-al 

XVIII-lea. 

Rousseau — Confesiuni (Fr.) Kant — Critica rațiunii pure 
(Germ,). 

Capitularea generalului englez Cornwallis în fata armatei 
comandate de Washington şi Lafayette încheie războiul din 
coloniile americane. 
1782William Cowper — Poeme; Anna Seward — Louisa 

(roman în versuri). 

Laclos — Legături particulare (Fr.); Alfieri — Saul (It ,,). 
1783Crabbe — Satul. 

Webster — Carte de ortografie (An» ar.). 

Tratatul de la Paris: Anglia. Recunoaşte independenţa 
Sla- 


telor Unite ale Americii pe teritoriul cuprins între Atlantic, 

Marile Lacuri, Mississippi şi Florida. 

1784  — Schiller — /ntrigă şi iubire; Herder — Idei despre 
filosofici istoriei umanității (Germ.); Beaumarchais'— 
Nunta lui Figaro (Fr.); Parini — Căderea (It.). 

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan în Transilvania. 

1785 Wiliam Cowper— îndatorirea. 


Kant — Metafizica moravurilor (Germ.). 

1786Robert Bums — Poeme mai cu seamă în dialect 
scoțian; John Moore — Zeluco (roman antisclavagisl); 
William Beckford — Povestea ca/ifului Vathek 
(traducere engleză, publicată fără încuviințarea 
autorului, a textului francez scris de el în 1782, la vârsta 
de 22 ani). 

Freneau — Poeme (Amer.); Monti — Aristodemo (|t.). 

Englezii pătrund în Malaya. 

1787George Colman cel Tânăr — /nkle şi Yarico. 

Bernardin de Saint-Pierre — Paul et Virginie (Fr.); 

Goethe — Egmont; Iphigenia în Taurida; Schiller — Don 

Cartos (Germ. ). 

Ann Ward se căsătoreşte cu William Radeliffe, editor şi 
proprietar al revistei săptămânale The English 

Chronicle. 

1788 Apare postum Odă asupra superstițiilor populare din 
Munţii Scoției de William Collins; Charlotte Smith — 
Ethelinde sau orfanul din castel. 

Sainl Simon — Memorii (ediţie prescurtată) (Fr.). 

Englezii încheie tratate cu Prusia şi cu Ţările de Jos. 
1789Ann Radeliffe — Castelele din Athlin şi Dunbayne, 

William Blake — Cânteee/e inocenţei,; Cartea lui 

Thel; William Gilpin — Însemnări din ținuturile muntoase 

ale Scoției; John Moore — Zeluco. 

George al Ill-lea dă primele semne de dezechilibru 
mintal. 

Pitt, prim-ministru al Angliei. 

Revoluţia franceză. 

1790 Ann Radeliffe — Poveste siciliană. 

Frank Sayers — Schițe dramatice din mitologia nordică; 

Blake — Nunta cerului cu iadul; Edmund 

Burke — Reflecţii asupra Revoluţiei franceze; James Bruce 

— Călătorii; joseph Turner —  /storia anglo-saxonilor; 

Archibald Alison — Eseu despre gust; John Hawkesworth — 

Călătorii pentru aflarea izvoarelor Nilului. 

1790—1832 — Goethe — Faust (Germ.). 


Alfieri termină publicarea celor 19 tragedii ale sale (It.). 
1791 Ann Radeliffe — Povestea din pădure. 

Robert Bums publică poemul Tam O'Shanter în antologia 
Antiquities of Scotland; Joseph Ritson — 

Vechi poezii populare; George Ellis — Exemple ale vechilor 
poeți englezi, Paine — Drepturile omului; 
Charlotte Smith — Celestina; Elizabeth Inchbald — 

O poveste simplă. 

Apar traducerea //iadei şi a Odiseei semnate de 
Cowper. 

Primul număr al revistei.. The Observer“. 

Răscoale ale partizanilor revoluției franceze la 
Birmingham, 

1792 Blake — Cântul libertăţii; Samuel Rogers — Plăcerile 
amintirii; Charlotte Smith — Desmond, 

Thomas Holeroft — Anna St. Ives; Arthur Young — 

Călătorii în Franța; William Bligh — Călătorie pe vasul 

„Bounty“ în mările Sudului; Gilpin — Eseuri despre 

frumusetea pitorească. 

Proclamarea Republicii Franceze. Armatele coalizate ale 
monarhiilor europene invadează Franţa. 
1793Blake — America; Viziunea fiicelor. MMmului; 

Porțile paradisului; William Wordsworth — O plimbare în 

faptul serii; William Godwin — Justiția politică; Young — 

Exemplul Franţei; Charlotte 

Smith — Vechiul conac. 

Tratat de alianţă anglo-rus îndreptat împotriva Franţei 
republicane. Anglia declară război Franţei: flota îranceză 
învinsă la Aboukir. 

1794 Ann Radeliffe — Misterele din Udolpho. 

Blake — Cântecele inocenței şi ale experienței; Europa; 
Cartea lui Tjrizen,; S. T. Coleridge şi Robert 
Southey — Căderea lui Robespierre; Payne 
Knight — Priveliştea; Ritson — Cântece scoțiene; 

Paine — Epoca rațiunii; Uvedale Price — Eseu despre 
pitoresc; Godwin — Caleb Williams; Holcroft — Hugh Trevor; 
Charlotte Smith — Surghiunitul. 


1795 Ann Radeliffe — Călătorie prin Olanda şi în ținuturile de 
vest ale Germaniei. 
Blake — Cartea lui Los; Cartea lui Ahania; 
W. S. Landor — Poeme; Lewis Abrosio sau Călugărul, 
Charlotte Smith — P/imbări la țară; Montalbert; Paine — 
Primele principii ale guvernării. 
în Franţa se instaurează Directoratul. Generalul Bonaparte 
în Italia. 
1796 Coleridge — Odă anului care pleacă; Southey — 
loana d'Arc; William Cobbett — Viața şi aventurile lui 
Peter Porcupine; Fanny Burney — Camilla; 
Maria Edgeworth — Ajutorul părirvteliii; Charlotte 
Smith — Marchmont. 
Apare revista.. The Watchman." editată de Coleridge. 
Goethe — Wilhelm Meister (Germ.); Foscolo — Veneției 
(It.) „ 
Anglia declară război Spaniei. 
1797Ann Radeliffe — /talianul. 
Southey — Poeme; Scrisori din Spania şi Portugalia; Lewis 
— Strigoiul din castel (dramă); John 
Wrolcot — Privelişti pitoreşti cu aluzii poetice. 
Godwin editează revista „The Enquirer”; apare rerevista 
conservatoare „The Anti-Jacobin“. 
Holderlin — Moartea lui Empedocle, Goethe — Hermann 
şi Dorothea (Germ.). 
Răscoale ale marinarilor din porturile engleze. Izbucneşte 
o criză financiară: Banca Angliei îşi suspendă plăţile. 
1798Wordsworth şi Coleridge — Balade lirice; Edgeworth — 
Educație practică; Gilpin — Observații pitoreşti asupra 
Vestului Angliei; Malthus — Principiile populației; Charles 
Lamb — Rosamund Gray. 
Răscoale antiengleze în Irlanda. Bonaparte în Egipt. 
1799Lewis — Povestiri de groază; Southey şi Coleridge 
publică în ziarul „The Morning Post“ satira în versuri 
Giridurile diavolului, Sharon Turner — Istoria 
Angliei până la cucerirea normandă, Mungo Park — 
Călătorii în interiorul Africii; Godwin — St. Leon. 


Holderlin — Hyperion; Sehlege! — Lueinda (Germ.). 

Bonaparte — prim-consul. 
1800W ordsworth şi Coleridge publică o nouă ediţie a 

Baladelor lirice, însoţită de o prefaţă ce cuprinde 

principiile literare ale mişcării romantice; Edgeworth — 

Castelul Rackrent. 

Doamna de. Stael — Despre literatură (Fr.), ;. Budai- 
Deleanu — 

Țiganiada (Rom.). 
la fiinţă Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. 

1801 Southey —  Thet/aba: James Hogg — Pastorale 
scoțiene; Lewis Povestiri miraculoase Ebenezer 
Elliott — Plimbare intr-o zi de primăvară; Edgeworth — 
Povestiri morale; Belinda; Amelia Opie — 

Tatăl şi fiica. 

CHateaubriahd —* Atala (Fr.); Alfieri — Tetralogia poli-. 
tică“; Manzoni — Triumful libertății (|t.). 

Pitt demisionează din cauza refuzului regelui' de’ a 
acorda emanciparea catolicilor. Englezii capturează flota 
daneză. 

1802 Walter Scott —  Cânt-eeele menestrelilor de la 
fruntariile Scoției; Robert Bloomfield — Povestiri rurale. 
Apar „Edinburgh Review” (revistă conservatoare) 

Şi,. Weekiy Political Register“ (radicală). 

Foscolo — /acopo Ortis (It.); Novalis — Heinrich von 
Ofterdingen (Germ.). 

Prin tratatul de la Amiens, Anglia retrocedează Franţei 
teritoriile ocupate în războiul început în 1793. Parlamentul 
englez votează o „lege de apărare a copiilor care lucrează 
în fabrici 
1803 Jeremy Bentham — Pledoarie pentru constituție; y 

Campbell — Poeme; Erasmus Darwin — Templul 

Naturii; Godwin — Viaţa lui Chaucer; Buraey — 

Istoria descoperirilor din mările Sudului; Southey traduce 

Amadis de Galia. 

Izbucneşte din nou războiul cu Franţa. 

1804 Blake — Ierusalim; Milion; T. L. Peacock — Călugării de 


la St. Mark; Gilpin — Ţărmul mării în 

Hampshire, Sussex şi Kent; Holeroft — Călătorie de la 

Hamburg; Ecigeworth — Povestiri populare; 

Griselda modernă; Lewis — Brigandul din Venetia; Opie 

— Adeline Mowbray; Wolcot — Frumusețile poeziei 

engleze. 

Schiller — Wilhelm Tell (Germ.). 

Pitt e din nou prim-ministru. Napoleon se încoronează 
împărat al Franţei. Dizolvarea Sfântului Imperiu Roman. 
1805Scott — Balada ultimului menestrel / Wordsworth — 

Preludiu; Southey — Madoc; Robert Anderson — 

Balade în dialect cumbian; Campbell — Poeme; 

Richard Payne Knighl — Principiile gustului, 

Godwin — Fleetwood; Sidney Owenson (lady Morgan) — 

Călugărița de la St. Dominick, Holeroft — 

Memoriile lui Brian Perdue. 

Anglia, Austria şi Rusia formează,. Cea de-a doua 
coaliţie" 
antifranceză. Flota franco-spaniolă nimicită la Trafalgar. 
Napoleon victorios la Austerlitz. 

1806 Scott — Balade şi poezii lirice; N. S. Landor — 
Simonidea; Holeroft — Povestiri în versuri; Thomas 
Moore — Epistole, ode şi alte poeme; Peacock — 
Palmyra; Opie — Simple povestiri; Edgeworth — 
Leonora; Anne Grant — Scrisori din munti; 

Owenson — Fetița irlandeză. 

Bătălia de la Jena. 
1807Wordsworth — Poeme, George Crabbe — Poeme; 

Hogg — Bardul de pe munte; Byron — Ceasuri de 

lenevie; Moore — Melodii irlandeze; Charles Robert 

Maturin — Fatala răzbunare; Godwin — Faulkner; 

Charles şi Mary Lamb — Povestiri după Shakespeare. 

Barlow — Columbiada (Amer.): Hegel — Fenomenologia 
spiritului (Germ.); Staei — Corinne (Fr.). 

Comerţul cu sclavi e abolit în Anglia. Tratatul de la Tilsit: 
Prusia renunţă la teritoriile de la răsărit de Elba. Franţa 
ocupă Spania şi Portugalia. 


1808 Scott — Marmion; Lewis — Povestiri romantice; 

Maturin — Băiatul din Irlanda; Southey — traducerea 

Cidului. 

Krîlov — Fabule (Rus.); Washington Irving — Sa/imagundi 
(Amer.). 

Răscoalele antifranceze' ale spaniolilor. Joseph Bonaparte 
intră în Madrid ca rege al Spaniei. Lupte anglo-franceze pe 
teritoriul Spaniei. 

1809 Byron — Barzi englezi şi recenzenti scoțieni; Thomas 
Campbell — Gertrude din Wyoming; Godwin — 

Eseu despre morminte; Edgeworth — Povestiri din viața 

mondenă. 

Primul număr din „The Quarterly Review“. 

Irving — /storia New Yorkului (Amer.). 

Se încheie pace între Franţa şi Austria. 

1810 Scott — Doamna lacului, Southey — Blestemul lui 
Kehama; Crabbe — Târguşorul; Hogg — Menestrelul din 
pădure; Shelley — Poezie originală de Victor şi Cazire; 
Peacock — Spiritul Tamisei; Anne 
Maria Porter — Căpeteniile scoțiene. 

Stael — Despre Germania (Fr.). 

1811 Scott — Viziunea lui Don Roderick; Shelley — 
Necesitatea ateismului; Bloomfield — Țărmurile riului 
Wye; Lewis — Timour tătarul; Mary 
Brunton — Stăpânirea de sine. 

La Motte-Fouque — Ondine (Germ.). 

Boala lui George al III-lea devine nevindecabilă; prinţul de 
Wales îşi asumă, regența. Se declanşează răscoalele 
„sfărâmătorilor de maşini 
1812 Crabbe — Povestiri în versuri; William Combe — 

Călătoriei doctorului Syntax în căutarea pitorescului, 

James Montgomery — Lumea de dinainte de potop; 

Byron — Childe Harold (cânturile | şi II); Peacock — 


Filosofia melancoliei; Shelley — Manifest către poporul 
irlandez; Maturin — Căpetenia de bandiți milesieni; Opie — 
Caprici. 


Fraţii, Grimm — Poveşti (Germ.). 


Primul-ministru Perceval e asasinat. Ilzbucneşte războiul 
anglo-american. Campania lui Napoleon în Rusia: în 
octombrie începe catastrofala retragere a armatelor 
franceze. 
1813Scott — Nunta din Trierman; Coleridge — Remuşcare, 

tragedie, Hogg — Priveghiul reginei; Byron — 

Mireasa din Abydos; Ghiaurul; Shelley — Crăiasa 

Mab; Jane Austen — Mânarie şi prejudecată; 

Opie — Povestiri din viața adevărată. 

Anglia, Rusia şi Prusia (cărora li se alătură curând şi 
Austria) 
formează o nouă coaliţie antinapoleoniană. Francezii învinşi 
la Leipzig. 

1814 Wordsworth — Excursia; Southey — Roderick, ultimul 
dintre goți; Byron — Corsarul; Lara; Odă lui Napoleon; 
Coleridge — Eseu despre artele frumoase; Scott — Eseu 
despre instituția cavaleriei şi despre romanul cavaleresc; 
Waverley; Austen — 

Mansfield Park; Ssmuel Rogers — Jacqueline; 

Owenson — O'Donnel; Henry Francis Cary publică 

traducerea integrală a Divinei Comedii. 

Chamisso — Peter Schlemihl (Germ.). 

Trupele aliate cuceresc Parisul. Abdicarea lui Napoleon. 
Congresul de la Viena. Prin tratatul de la Gand se încheie 
războiul anglo-american. 

1815 Scott — Stăpânul insulelor; Câmpul de la Waterloo; 
Guy Mannering; Hogg — Pelerinii soarelui; William Lisle 
Bowles — Misionarul din Anzi; Byron — 

Melodii ebraice; Wordsworth — Ciula albă din 

Rylstone. 

Paul-Louis Courier — Pamflete (Fr.). 

Napoleon se întoarce pe neaşteptate din exilul de pe 
Insula 
Elba. După o domnie de o sută de zile, e învins la Waterloo. 
Exilul pe Si'ârtţa Igiena. 
1816Byron — Cin tul al 111-lea din Cliilde /larola; Prizonierul 

din Chillon; Shelley — Alastor mu duhul singurătăţii; 


Peacock — /iead/ong Hali; Leigh 

Hunt — Povestea -de la Rimini; Coleridge — Christabel; 
Hanul Knbla; Chinurile somnului; Hogg — 

Oglindă poetică; Maturin — Bertram. 

E.T.A. L-lofi'inan — Elixirul diavolului (Germ.); Benjamin 
Constant — Adolphe (Fr.). 

Abolirea impozitului pe venituri sporeşte dificultăţile 
financiare ale guvernului englez şi obligă păturile sărace să 
suporte povara datoriilor țarii. 
1817Scott — Harold'neânfricatul; Byron — Jduirea lui 

Tasso; Manfred; Coleridge — Frunze sibilinice; 

Zăpolya; Biographia Literaria; John Keats — 

Poeme; Moore —1 Lalla Rookh; Godwin — Mandeville; 
Mary Shelley — Frankenstein; Peacock — 

Melincourt; Edgeworth — Harrington; Ormond; 

Maturin — Manuel; Southey — Wat Tyler; William 

Hazlitt — Personajele pieselor lui Shakespeare; 

David Ricarclo — Principii ale economiei politice. 

Primul număr al lui „Blackwood's Magazine” 

Arnim — Paznicii coroanei (Germ.); Bryant — Thanatopsis 
(Amer.). 

1818 Shelley — Răscoala Islamului; Keats — Endymion; 
Byron — Beppo; Ebenezer Elliott — Noaptea; 
Peacock — Mănăstirea coşmarelor; Leigh Hunt — 
Frunzişuri; Scott — Rob Roy; Owenson — Florence 
Macarthy. 

1819 Byron — Mazeppa; Shelley — Rosalind şi Helen; 
Cenci; Odă vântulid de apus; Keats — Ode; 

Wordsworth — Peter Bel; Crabbe — Povestiri e la 

castel, Elizabeth Barrett — Bătălia de la Maratlion; Hogg 

— Relicve din Scotia; Maturin — Fredolfa. 

Schopenhauer — Lumea ca voință şi reprezentare 
(Germ,); 

Chenier — Opere (Fr.); Leopardi — /nfinitul (1t.). 

La Manchester, pe eâmpul St. Peter, o demonstraţie a 
muncitorilor e reprimată de poliţie şi de armată: 11 morţi şi 
peste 400 de răniți („Peterloo”). Guvernul emite legi care 


limitează libertăţile individuale. 

1 1820 Scott — Poeme felurite; Ivanhoe; Shelley — 
Prometeu descătuşat; Unei ciocârlii; Keats — Lamia, 
Isabella, Ajunul Sfintei Agnes şi alte poeme; Hyperion; 
Hogg — Povestirile unei seri de iarnă; Maturin— Melmoth 
rătăcitorul; john Clare — Poeme; 

Hazlitt — Pre/egeri despre literatura dramatică în 

. Epoca Elizabethei. 

Lamartine — Primele meditații (Fr.); Manzoni — Contele 
de Carmagnola (It), 

Prințul regent al Angliei devine rege sub numele de 

George al IV-lea. 

1821 Sunt publicate, în volumul al X-lea din „Ballantyne's 
Library“ romanele scrise până atunci de Ann Radcliffe; 
ediţia e prefațată de Walter Scott. 

Southey scrie O viziune a Judecății de apoi, Byron — 

Profetia lui Dante; Cain; Sardanapal; Marino 

Faliero; Cei doi Foscari; Shelley — Epipsychidâon; 

Adonais (odă funebră la moartea lui Keats); întru apărarea 

poeziei, Scott — Kenilworth; fhomas de 

Quincey — Confesiunile unui fumător de opiu; 


John Clare — Menestrelul satului; james Mill— Elemente de 
economie politică. 
XXXHI 


Manzoni — Logoanicii (It.) 
Mişcarearevoluţionară a lui Tudor Vladimirescu. 
Cresc divergenţele dintre guvernul englez (care susţine 
că 
Sfânta Alianţa nu are dreptul să intervină în afacerile 
interne ale altor ţări) şi aliaţii săi europeni. 
1822 Byron — O viziune a Judecății de apoi, Shelley — 
Elada; Scott — Poezie din romanele autorului lui 
„Waverley“; Piratul; Peacock — Maid Marian. 
Puşkin — Evgheni Oneghin (Rus.); Vigny — Poeme (Fr.). 
La Congresul de la Verona, Anglia refuză să sprijine 
hotărârea Sfintei Alianțe de a interveni în Spania, unde 


izbucniseră mişcări revoluţionare. 
1823 Scott — Quentin Durward; Moore — lubirile îngerilor; 

Fabule pentru Sfânta Alianță; Byron — 

Insula; Werner. 

Stendhal — Raeine şi Shakespeare (Fr.); Fenimore 
Cooper 
— Pilotul; Pionierii (Amer.). 

La 7 februarie, la Londra, moare Ann Radeliffe. 

x 

* x 

1826 Romanul Gaston de Blondeville de Ann Radeliffe, 
nepublicat în timpul vieţii autoarei, este editat de 
Thomas Talfourd. 

x 

* x 

1834 Sunt publicate în volume versurile scrise de Ann 
Radeliffe. 

D.G. 

CARTEA | 

CAPITOLUL | 

„„„Casa i limanul 
De dragoste, de pace şi-mplinire, 
Unde. Părinţi, copii, prieteni buni 
Și rude dragi trăiesc în fericire. 

THOMSON 

Pe încântătoarele maluri ale fluviului Garonne, în 
Gasconia, se înăla, în anul 1584, castelul domnului St. 
Aubert. De la ferestrele castelului se zăreau peisajele idilice 
ale Guyennei şi Gasconiei, ce se întindeau de-a lungul 
fluviului, cu culorile vii ale pădurilor luxuriante, ale viței de 
vie şi ale plantațiilor de măslini. La sud, priveliştea era. 
Mărginită de maiestuogşii Pirinei, ale căror piscuri învăluite 
de nori, sau ivindu-se în forme impresionante, întrezărite şi 
apoi dispărând din nou, pe măsură ce pâăclele rare se 
vălătuceau prin dreptul lor, erau când golaşe, strălucind în 
văzduhul albăstriu, când întunecate de pădurile mohorâte 
de pini, ce se întindeau spre poale. 


Genurile înfricoşătoare contrastau cu verdele desfătător al 
păşunilor şi pădurilor de la marginea lor, unde, printre 
turme, cirezi şi căsuțe modeste, ochiul se. Odihnea cu 
plăcere, după ce se căţărase pe vârfurile de deasupra. 
Către nord şi către răsărit, câmpiile din Guyenne şi Lan- 


guedoc se pierdeau în negura depărtărilor; la apus, 
Gasconia era mărginită de apele golfului Biscaya. 

Tare îi mai plăcea domnului St. Aubert să hoinărească, 
împreună cu soţia şi fiica sa, de-a lungul țărmului Garonnei 
şi să asculte muzica valurilor! Cunoscuse şi alte aspecte ale 
vieţii, în afară de simplitatea idilică, căci trăise în mijlocul 
lumii pline de veselie şi agitaţie; dar imaginea încântătoare 
despre omenire, pe care şi-o făurise în fragedă tinereţe, 
fusese prea dureros modificată de experienţă. Cu toate 
acestea, "n mijlocul priveliştilor schimbătoare ale vieţii, îşi 
păstrase principiile  nezdruncinate, iar bunăvoința 
nealterată; şi se retrăsese din mijlocul mulțimilor „mai mult 
cu compasiune decât cu supărarel', îndreptându-se către 
simplitatea naturii, către plăcerile curate ale literaturii şi 
către exercitarea virtuţiilor casnice. 

Era descendentul ramurii secundare a unei familii ilustre, 
şi pentru viitorul lui se presupusese că va împlini lipsa unei 
bunăstări moştenite fie printr-o strălucită alianță 
matrimonială, fie printr-o reuşită în afacerile publice. 
Dar'St. Aubert avea un simţ prea ales al onoarei, pentru 
8 înfăptui cea de-a doua speranță, şi prea puţină ambiţie 
pentru a sacrifica ceea ce numea el fericire, doar ca să 
dobândească bunăstarea. După moartea tatălui său, se. 
căsători cu o tânără foarte plăcută, egală cu el prin 
naştere., dat’ nu superioară lui ca avere. Largheţea sau 
extravaganţele regretatului domn St. Aubert îi încâlciseră 
atât de mult afacerile, încât fiul. Său se văzu nevoit să 
renunţe la o parte din domeniul familiei şi, Ta câţiva ani 
după, căsătorie, i-o vinciu domnului Quesnel. Fratele soţiei 
sale, şi se retrase pe o mică moşie clin Gasconia, unde'âşi 
împărțea preocupările între fericirea  conjugală şi 


îndatoririle de părinte, pe de o parte, şi comorile 
cunoaşterii' şi luminile minţii, pe de altă parte. 

încă din copilărie se simţise legat de aceste locuri. 

Venise adesea aici pe când era copil, iar impresiile plăcute 
lăsate de bunăvoința simplă a ţăranului vârstnic ce jjisi iject 
ctcesi ioc, unae roacieie şi smântâna nu se isprăveau 
niciodată, nu fuseseră şterse de împrejurările ulterioare. 
Păşunile înverzite, pe care alergase adesea cu bucuria celui 
sănătos şi cu libertatea tinereţii — pădurile, în a căror 
umbră înviorătoare se lăsase pentru prima oară în voia 
gândurilor melancolice ce deveniseră mai apoi o trăsătură 
trainică a firii sale — sălbăticia potecilor de munte, râul, în 
undele căruia înotase, şi cimpiile din depărtări, ce păreau 
să n-aibă hotar ca şi speranţele lui timpurii, nu îi reveneau 
în memorie lui St. Aubert decât însoţite de simţăminte de 
înflăcărare şi regret. În cele din urmă, plecă din mijlocul 
oamenilor şi se retrase în acest. Loc, pentru a-şi împlini 
dorinţele pe care le nutrea de mai mulţi ani de zile. 

Clădirea, aşa cum o găsise, nu era decât o reşedinţă de 
vară ce putea prezenta interes în ochii unui străin prin 
simplitatea ei elegantă sau prin frumuseţea peisajului din 
jur; şi fuseseră necesare destule îmbunătăţiri pentru a o 
transforma într-o locuinţă familială confortabilă. St. Aubert 
simţea un soi de afecţiune pentru fiecare parte a clădirii, 
aşa cum şi-o amintea din vremea tinereţii sale, şi nu ar fi 
răbdat să se urnească, din loc nici măcar o piatră, astfel 
încât noua clădire, adaptată la stilul celei vechi, forma 
împreună cu aceasta o singură reşedinţă, simplă şi 
elegantă. Gustul doamnei 
St. Aubert se remarca în aranjarea interiorului, unde 
mobilierul avea acelaşi caracter de simplitate sobră, ca şi în 
puţinele ornamente ale odăilor, caracteristice pentru cei ce 
le locuiau. 

Biblioteca ocupa partea dinspre apus a castelului şi 
cuprindea o colecţie formată din cele mai valoroase cărţi în 
limbi vechi şi moderne, încăperea dădea spre o pădurice, 
înălţată pe un povârniş ce cobora lin către râu, şi copacii 


înalţi aruncau asupra ei o umbră melancolică plăcută, în 
timp ce, de la ferestre, se putea zări, dincolo de ramurile 
bogate, peisajul viu şi luxuriant ce se întindea către apus, 
dominat în partea stângă de prăpăstiile abrupte ale 
Pirineilor. In vecinătatea bibliotecii se găsea o seră, plină cu 
plante rare nespus de frumoase; căci una dintre 
preocupările lui St. Aubert era studiul botanicii, şi îşi 
petrecea adesea câte o zi întreagă pe munţii din jur, ce 
puteau oferi unei minţi de naturalist o bogată desfătare, 
îndeletnicindu-se cu ştiinţa sa preferată. In aceste mici 
plimbări, era însoţit uneori de către doamna St. Aubert şi, 
adesea, de fiica sa; atunci, ducând un coşuleţ de răchită 
pentru plante şi un altul plin cu gustări reci, pe care nu le-ar 
fi putut găsi în căsuţa unui păstor, hoinăreau în mijlocul 
celor mai romantice şi mai minunate peisaje, fără să-şi 
îngăduie să se lase abătuţi de la munca lor rodnică de 
farmecul vlăstarelor umile ale naturii. Când osteneau să 
rătăcească printre piscuri greu accesibile pentru oricine în 
afară de entuziaşti, şi unde vegetaţia nu mai păstra alte 
urme de paşi în afară de cele lăsate de caprele negre, 
căutau unul dintre acele cotloane verzi care împodobesc 
atât de frumos aceşti munţi şi, la umbra semeţei zade sau a 
cedrilor, se bucurau de hrana simplă, împrospătată de apa 
rece a unui izvor ce şerpuia prin iarbă, şi de mireasma 
florilor sălbatice şi a plantelor aromate ce creşteau pe 
marginea stâncilor şi împânzeau iarba. 

In vecinătatea părţii de răsărit a serei şi dând către 
câmpiile Languedocului se afla o încăpere, pe care Emily o 
numea a ei şi în care se găseau cărţile, desenele şi 
instrumentele ei muzicale, precum şi câteva dintre păsările 
şi plantele ei preferate. Aici se ocupa ea de obicei cu artele 
frumoase, pe care le deprindea numai pentru că se 
potriveau cu gusturile ei şi în care înzestrarea-i înnăscută, 
împreună cu învăţămintele domnului şi doamnei St. Aubert, 
o făcuseră să dobândească o pricepere timpurie. Ferestrele 
acestei încăperi erau nespus de plăcute; coborau până la 
podea şi, cum dădeau înspre mica peluză ce înconjura casa, 


privirea putea străbate, printre  pilcurile de migdaii, 
palmieri, frasini înfloriţi şi mirt, până la întinderile din 
depărtare pe unde curgea fluviul Garonne. 

Ţăranii din aceste locuri fermecătoare puteau fi adesea 
văzuţi serile, după terminarea zilei de muncă, dansând în 
grupuri pe malul râului. Melodiile lor vesele, paşii dezinvolţi, 
figurile pline de frenezie ale dansurilor lor, ca şi modul 
elegant şi capricios în care fetele îşi aranjau costumele 
simple, dădeau acestor scene un caracter intr-adevăr 
franțuzesc. 

Partea din faţă a castelului, care, fiind îndreptată spre 
sud, dădea înspre munţii grandioşi, era alcătuită dintr-un 
hol rustic şi din două saloane minunate. Etajul, căci 
reşedinţa nu avea decât un etaj, cuprindea dormitoarele, în 
afară de o odaie cu balcon, în care se servea de obicei 
micul dejun. 

Pe terenul din jur, St. Aubert făcuse unele amenajări 
pline de bun gust; cu toate acestea, ataşamentul său faţă 
de lucrurile pe care şi le amintea din copilărie era atât de 
mare, încât uneori  sacrificase gustul în favoarea 
sentimentului. Se înălţau acolo două zade bătrâne, care 
umbreau clădirea şi stricau perspectiva; dar St. Aubert 
afirmase uneori că se socoteşte a fi destul de slab pentru a 
plânge dacă ar fi doborâte. Puse să se sădească lângă 
aceste zade un mic pâlc de fagi, pini şi frasini de munte. Pe 
o terasă înaltă, rânduită pe o ridicătură pe malul fluviului 
„plantă  portocali, lămăi şi palmieri, ale căror fructe 
umpleau aerul răcoros al serilor cu o mireasmă plăcută. Pe 
lângă aceştia, se mai găseau tot felul de arbuşti din alte 
specii. Pe această terasă, în umbra deasă a unui platan, ce 
îşi întindea coroana maiestuoasă înspre râu, îi plăcea lui St. 
Aubert să-şi petreacă serile frumoase de vară, împreună cu 
soţia şi copiii săi, urmărind, de sub frunzişul platanului, 
ultimele raze ale soarelui, splendoarea calmă a luminii ce 
pălea peste priveliştea din depărtare, până când umbrele 
amurgului topeau diferitele înfăţişări într-o singură nuanţă 
de un cenuşiu închis. Aici îi plăcea să citească şi să dis- 


cute cu doamna St. Aubert, sau să se joace cu copiii, 
lăsându-se în voia acelor sentimente dragi ce însoțesc 
întotdeauna viaţa simplă şi natura. Afirmase adesea, cu 
lacrimi de bucurie tremurându-i între pleoape, că aceste 
clipe sunt cu mult mai minunate decât cele petrecute în 
mijlocul scenelor pline de strălucire şi tumult după care 
tânjesc oamenii. Inima îi era plină; nu nutrea, lucru atât de 
rar, nicio năzuinţă către o fericire mai mare decât aceea pe 
care o simţea. Conştiinţa faptului că ceea ce făcea era bine 
împrumuta felului său de-a fi o seninătate pe care nimic 
altceva nu i-ar fi putut-o da unui om cu o conştiinţă morală 
ca a sa şi care îl făcea să înţeleagă mai bine darurile 
bunecuvântate de care avea parte. 

Noaptea ce se cobora nu îl izgonea de sub platanul său 
preferat. Îi plăcea liniştea ceasului când se sting şi ultimele 
raze de lumină; când stelele tremură una câte una în eter şi 
se reflectă în oglinda întunecată a apelor — 'acel' ceas 
care, mai mult decât toate celelalte, îţi umple mintea cu o 
simţire meditativă şi o înalţă adesea către o contemplare 
sublimă. Mai rămânea în acel loc şi după ce luna îşi revărsa 
razele blânde asupra frunzişului, iar cina idilică, alcătuită 

Din smântână şi fructe, îi era adesea întinsă tot sub 
platan. 

Atunci, în liniştea nopţii, privighetoarea îşi înălța trilurile, 
răspândind farmecul şi trezind melancolia. 

Fericirea în care trăia de când se retrăsese în acest loc îi 
fu curmată pentru prima dată de moartea celor doi fii ai săi. 
Îi pierdu la vârsta când naivitatea copilărească este cea 
. Mai fermecătoare; şi, cu toate că, din consideraţie pentru 
durerea doamnei St, Aubert, căută să nu şi-o exprime pe a 
sa şi izbuti să o rabde aşa cum îşi propusese, cu filosofie, în 
realitate * nu avea vreo filosofie care să-l poată împăca cu 
astfel de pierderi. Singurul copil care îi mai rămăsese era o 
fiică; şi în timp ce urmărea cu o dragoste plină de grijă cum 
i. Se dezvoltă caracterul copilăresc, încerca, cu o străduinţă 
statornică, să-i îndrepte acele trăsături ale firii care ar fi 


putut-o împiedica mai târziu să cunoască fericirea. 
Descoperise încă de timpuriu la ea o minte neobişnuit de 
plină de sensibilitate, sentimente puternice şi nerăbdare în 
a-şi manifesta bunăvoința; 

dar, pe lângă aceste trăsături, se putea observa şi o 
sensibilitate prea puternică pentru a-şi îngădui o linişte de 
durată: Pe măsură ce creştea, această sensibilitate învălui 
în meditaţie starea ei de spirit şi în blândeţe felul ei de-a fi, 
ceea ce dădea un farmec în plus frumuseţii ei şi stârnea 
interesul persoanelor eu o dispoziţie asemănătoare. Dar 

St. Aubert avea prea mult bun simţ, ca să prefere farmecul 
unei calităţi; şi avea destulă putere, pentru a-şi da seama 
că acest farmec este prea primejdios celui dăruit cu el, ca 
să fie socotit binecuvântare. De aceea, se strădui să-i 
întărească tot timpul caracterul: să-i formeze deprinderea 
stăpânirii de sine; s-o înveţe să nu asculte de primul impuls 
sentimental şi să se obişnuiască să cerceteze nepărtinitor 
dezamăgirile ce i se pricinuiau uneori. 

Pe măsură ce o învăţa să se împotrivească primelor 
impresii şi să dobândească acea demnitate statornică a 
spiritului, care e singurul lucru ce poate ţine piept 
pasiunilor şi ne poate înălța, pe cât se poate, deasupra 
împrejurărilor, primi şi o lecţie de tărie sufletească; căci era 
deseori silit să asiste, părând nepăsător, la lacrimile şi 
zbuciumul pe care, din spirit de prevedere, le provoca. 

Ca înfăţişare, Emily semăna cu mama ei; avea aceeaşi 
simetrie plină de eleganţă a formelor, aceleaşi trăsături 
delicate şi aceiaşi ochi albaştri, plini de o calmă blândeţe. 
Dar, oricât de fermecătoare ar fi fost făptura ei, diferitele 
expresii ale chipului ei'au acelea care, pe măsură ce 
discuţiile îi trezeau cele mai frumoase sentimente ale firii, o 
făceau să împrăştie în jur o graţie atât de captivanta: 

Acele gingaşe sclipiri ce-n ochi îi licăresc 
Şi, molipsindu-i pe ceilalţi, în jur se risipesc. 

St. Aubert îi cultivă spiritul cu grijă şi luare-aminte, 

O ajută să-şi formeze o privire de ansamblu asupra 
ştiinţelor şi să capete o cunoaştere exactă a celei mai alese 


literaturi în toate aspectele ei. O învăţă limba latină şi 
engleză, în primul rând pentru ca -să poată înţelege 
caracterul sublim al. Operelor marilor poeţi. Incă din cop. 
llări-e, ea îşi descoperi înclinaţie pentru operele de geniu; 
iar 

St. Aubert, atât din principiu, «ât şi din predispoziţie, 
încuraja orice mijloc nevinovat de a dobândi fericirea. 

— O minte bine instruită, spunea el, este cel mai bun 
mijloc de apărare pentru a nu te molipsi de prostie şi viciu. 
Mintea fără nicio ocupaţie caută neîncetat ceva care să o 
ajute şi e gata să se cufunde în greşeală, numai ca să scape 
de apatia pasivităţii. Umple-o cu idei, dă-i deprinderea 
plăcerii de a gândi; iar ispitele lumii exterioare vor fi 
zădărnicite de satisfacţiile produse de lumea interioară. 
Gindirea şi educaţia sunt la fel de trebuincioase atât fericirii 
vieţii de la ţară cât şi celei de la -oraş; în primul caz, 
împiedică apariţia neliniştii pricinuite de indolenţă şi 
îngăduie o plăcere sublimă, prin crearea gustului de frumos 
şi de măreț; în al doilea caz, micşorează nevoia, şi deci şi 
interesul, pentru risipă. 

Una dintre plăcerile cele mai timpurii ale lui Emily era să 
hoinărească în mijlocul naturii; nu căuta peisajele blânde şi 
pline de culoare; îi plăceau mai mult plimbările prin 
pădurile sălbatice de la poalele munţilor; şi încă şi mai mult 
cotloanele copleşitoare din munţi, unde liniştea şi măreţia 
singurătăţii îi stâmeau un fior sacru în inimă şi îi înălţau 
spiritul către stăpânitorul cerului şi al pământului. Zăbovea 
adesea singură prin astfel '-de locuri, pierdută într-o vrajă 
plină -de melancolie, până când ultimele sclipiri ale zilei se 
stingeau la apus; până când dangătul singuratic al vreunei 
tălăngi sau lătratul îndepărtat al vreunui cline de pază 
rămâneau singurele sunete ce întrerupeau liniştea serii. 
Atunci, întunecimea pădurii, foşnetul răzleţ al frunzelor în 
vânt, zborul liliacului în amurg şi luminile tremurate ale 
căsuţelor îi puneau mintea la treabă şi o conduceau spre 
entuziasm şi poezie. 

Plimbarea care-i plăcea cel mai mult îi purta paşii către o 


cabană de pescuit, care îi aparţinea lui St. Aubert şi care se 
găsea într-o vale împădurită, la marginea unui râuleţ ce 
cobora din Pirinei şi, după ce spumega printre stânci, 
şerpuia liniştit pe sub. Umbrele pe care le oglindea. 
Deasupra pădurilor care adumbreau această vale se ridicau 
piscurile semeţe ale Pirineilor, care se avântau adesea 
deasupra poienilor mai joase. Uneori se vedea doar câte o 
stâncă sfărâmată, înconjurată de tufişuri sălbatice; 
sau cabana vreunui păstor, cocoţată pe un pisc, umbrită de 
chiparoşi. Intunecaţi sau de frasini unduitori. Ca un luminiş 
în mijlocul pădurilor aclânci, poiana se deschidea către 
priveliştile din depărtare, unde păşunile bogate şi 
povârnişurile acoperite cu vii ale Gaseoniei coborau spre 
câmpie; iar acolo, pe malurile şerpuitoare ale Garonnei, 
crângurile-, cătunele şi căsuţele — cu contururile voalate de 
depărtări se împleteau într-o singură nuanţă, plină de 
strălucire şi armonie. 

Şi acest, loc era unul dintre refugiile, preferate: ale lui 
St. Aubert, care se adăpostea adesea aici de arşiţa amiezii, 
împreună cu soţia, fiica şi cărţile sale; ori venea la ceasul, 
blând al serii, pentru a întâmpina amurgul liniştit sa-u 
pentru a asculta cântecul privighetorii. Uneori lua cu el şi 
câte un instrument muzical, stârnind cu acordurile blânde 
ale oboiului său ecouri feerice; şi, adesea, vocea lui Emily 
îşi trăgea dulceata din valurile pe deasupra cărora plutea. 

în timpul unei asemenea plimbări, ea descoperi în 

această cabană versurile care urmează, scrise cu creionul 
pe o porţiune a lambriului.: 

SONET 

Hai, pană, scrie despre tot aleanul, 

Hai, spune-i zmei din pădurea verde, 

Când pasul ei uşor pe-alei se pierde, 

De toată suferinţa lui, sărmanul! 

Hai, zugrăveşte-i ochii de lumină, 

Blândeţea de pe faţa-i. Visătoare, 

Fugarul zâmbet, grațiile sprinţare — 

Portretul după care el suspină; 


Rosteşte tot ce inima te-mpingfe Dar nu tot ce-n tristeţe 
se ascunde! 

Ce-ades în floarea gingaşă pătrunde 
Otrava ce scânteia vieţii-o stinge! 

Privind făptura aceasta îngerească, 

N-ai crede c-ar putea să te-amăgească! 

Versurile nu erau dedicate nimănui; ceea ce o îndritui pe 
Emily să creadă că nu îi erau adresate ei, deşi nu încăpea 
îndoială că ea era nimfa acelor locuri. După ce se gând! la 
toate cunoştinţele din cercul ei restrâns, fără a izbuti să afle 
cui ar putea fi adresate, fu silită să rămână în nesiguranţă; 
o nesiguranţă care ar fi putut deveni supărătoare pentru o 
minte mai inactivă decât a ei. Nu avea destul timp liber ca 
să dea importanţă acestei împrejurări. Neînsemnată la 
început, dacă ar fi stăruit asupra ei necontenit. Uşoara 
vanitate pe care i-o pricinuise (căci nesiguranța ce nu-i 
îngăduia să creadă că ea inspirase sonetul nu-i îngăduia 
nici să nu creadă acest lucru) se risipi, iar întâmplarea îi fu 
alungată din minte de cărţi, studiu şi îndeletnicirile pline de 
milostenie. 

Curind după aceasta, o copleşiră grijile din pricina unei 
şubreziri a sănătăţii tatălui ei, care se în bolnăvi de friguri; 
şi. Cu toate că nu erau socotite dintre cele primejdioase, îl 
vlăguiră foarte tare. Doamna St. Aubert şi Emily îl îngrijiră 
cu statornică -abnegaţie; dar se întrema foarte anevoie şi, 
pe măsură ce îşi recâştiga sănătatea, soţia lui părea să şi-o 
piardă. 

li 

Primul loc unde se duse, după ce se simți destul de bine 
ca să iasă la aer, a fost cabana sa preferată de pescuit. 
Trimiseră dinainte un coş cu merinde, cărți şi lăuta lui 

Emily; nu avea trebuinţă de instrumente de pescuit, căci 
nu găsea plăcere în a chinui sau a nimici vreo vietate. 

După ce se desfăta vreo oră cu plăcerile botanicii, li se 
aşternu masa. Recunoştinţa pentru că putea veni din nou în 
acest loc dădea un gust mai plăcut mâncării; şi fericirea 
familială zâmbi din nou în aceste locuri. Domnul 


St. Aubert discută cu o voioşie ieşită din comun; fiecare 
lucru îi trezea senzaţii agreabile. Bucuria înviorătoare 
pricinuită de primele clipe în mijlocul naturii, dupăsuferi 
nţele bolii şi după obligaţia de a sta închis în cameră, se 
ridică mai presus de orice închipuire sau descriere a celor 
sănătoşi. Pădurile şi păşunile înverzite, iarba presărată cu 
flori, albastrul cerului, aerul înmiresmat, susurul izvorului 
limpede şi chiar şi băzâitul găzelor din umbră, toate par să 
readucă sufletul la viaţă, făcând ca simpla existenţă să 
pară o fericire. 

Doamna ŞI. Aubert, însufleţită de voioşia ei şi de 
însănătoşirea lui, nu se mai gândi la semnele de-şubrezire a 
sănătăţii ei din ultima vreme; şi,. În timp ce hoinărea pe 
cărările acestei văi romantice, stând de vorbă cu el şi cu 
fiica ei. Privea adesea de la unul la celălalt cu o duioşie ce. 
îi aducea lacrimi în ochi. St. Aubert observă de mai multe; 
ori acest lucru şi o dojeni cu blândeţe pentru emoția ce o 
încerca: dar ea doar zâmbea, îi strângea de mână, pe el şi 
pe Emily, şi lacrimile îi curgeau şi mai tare. Bucuria caldă 
ce-l cuprinse era atât de puternică, încât deveni aproape 
dureroasă; cu chipul d intr-o dată serios, nu putu să nu 
ofteze, zicându-şi în sinea lui:.. Poate că. Imi voi aminti 
eândva de aceste clipe ca de o culme a fericirii.’ 
şi le voi regreta fără speranţă. Dar nu văd de ce să nu mă 
bucur de ele. Din pricina unor zadarnice prevestiri; se 
cuvine să nădâăjduiesc că nu voi ajunge să jelesc pierderea 
celor care îmi sunt mai dragi decât propria mea viaţă.“ 

Pentru a-şi potoli, sau poate pentru a se lăsa în voia 
acestei stări de spirit melancolic, o rugă pe Emily să seducă 
şi. Să ia lăuta pe care ştia să o atingă cu o simţire 


atât de dulce. Dar când ea se apropie de cabana de 
pescuit, auzi uimită sunetele lăutei, mânuită cu multă 
pricepere, într-o melodie tânguitoare, ale cărei tonuri alese 
îi fermecară atenţia. Ascultă, într-o linişte profundă, 
temându-se să se mişte din loc, pentru a nu pierde vreo 
notă sau a nu-l tulbura pe cântăreţ. Totul în jur era liniştit, 


şi nu apărea nimeni; ea continuă să asculte, sfiiciunea 
învingându-i surpriza şi plăcerea; o sfiiciune sporită de 
amintirea versurilor scrise cu creionul, pe care le văzuse, şi 
şovăia dacă să înainteze sau să se întoarcă. 

în timp ce şovăia, muzica încetă; şi atunci Emily, după ce 
se codi încă o clipă, îşi recăpătă curajul şi înaintă spre 
cabana de pescuit; intră cu paşi şovăielnici, dar o găsi 
pustie! Lăuta zăcea pe masă; totul părea să fie la locul său, 
şi ea era gata să creadă că auzise un alt instrument, când 
îşi aminti deodată că, la plecarea din cabană cu domnul şi 
doamna St. Aubert, lăsase lăuta lângă fereastră. Se simţi 
speriată, fără să ştie însă din ce pricină; 
amurgul melancolic şi pacea profundă a locului, întreruptă 
doar de tremurul uşor al frunzelor, îi sporiră neliniştea 
ciudată; ar fi vrut să părăsească pe dată cabana, dar îşi 
dădu seama că o cuprinde ameţeala, şi se aşeză. În timp ce 
se străduia să-şi recapete puterile, privirea îi căzu pe 
versurile scrise pe lambriu; tresări, de parcă ar fi văzut un 
străin; dar, izbutind să-şi înfrângă tremurul din suflet, se 
ridică şi se duse la fereastră. Văzu atunci că versurilor vechi 
le fuseseră adăugate altele, în care apărea numele ei. 

Deşi nu se mai putea îndoi că îi erau adresate, rămânea 
la fel de neştiutoare ca şi înainte în privinţa persoanei care 
le scrisese. In timp ce tot chibzuia la strania întâmplare, 
crezu că aude paşi afară şi, cuprinsă din nou de teamă, îşi 
luă lăuta şi fugi în mare grabă. Îi găsi pe domnul şi pe 
doamna St. Aubert pe o cărăruie ce şerpuia de-a lungul văii. 

Curând ajunseră pe un pisc înverzit umbrit de palmieri, 
care domina văile şi cî mp iile Gasconiei, şi se aşezară pe 
iarbă; iar în timp ce privirile le rătăceau peste priveliştea 
nespus de frumoasă şi respirau mireasma dulce a florilor şi 
plantelor răspândite prin iarbă, Emily cântă din lăută şi din 
voce câteva dintre melodiile lor preferate „cu acea gingăşie 
a interpretării în care era atât de desăvârşită. 

Muzica şi discuţiile îi reţinură în acest colţ plin de farmec 
până când ultimele raze ale soarelui se stinseră pe câmpie; 
până când pânzele albe ale corăbiilor ce lunecau la poalele 


munţilor, unde şerpuia fluviul Garonne, abia se mai zăreau, 
iar amurgul învălui priveliştea. Era un amurg plin de 
melancolie, dar nu lipsit de armonie. St. 

Aubert, împreună cu ai lui, se ridică şi părăsi cu părere de 
rău acel loc; vai! doamna St. Aubert nu ştia că îl părăseşte 
pentru totdeauna. 

Când ajunseră la cabană, doamna St. Aubert descoperi 
că-i lipseşte brăţara îşi aminti că şi-o scosese de la mână 
după ce mâncaseră şi că o lăsase pe masă, înainte de a 
pleca să se plimbe. După o îndelungată căutare, în care 
Emily se străcvii s-o găsească, trebui să se resemneze că o 
pierduse. Preţuia brăţara şi pentru că avea prinsă de ea o 
miniatură a fiicei ei, socotită de o izbitoare asemănare, care 
fusese pictată doar cu câteva luni înainte. Când Emily se 
încredinţă că brăţara dispăruse cu adevărat, rămase tare 
încurcată şi îngândurată. Işi dăduse seama că în lipsa ei 
cineva străin fusese în cabană, după locul schimbat al 
lăutei şi după versurile adăugate cu creionul: iar după 
înţelesul acestor versuri, nu părea de necrezut ca poetul, 
cântăreţul şi hoţul să fie unul şi acelaşi. Dar, deşi muzica 
auzită, versurile văzute şi miniatura dispărută constituiau 
împrejurări ieşite din comun, simţi o puternică reţinere în a 
le pomeni; hotărându-se în acelaşi timp în sinea ei să nu 
mai vină niciodată la cabana de pescuit fără domnul sau 
doamna St. Aubert. 

La întoarcerea la castel, cu toţii erau gânditori: Emily 
medita la incidentul ce tocmai avusese loc; St. Aubert 
reflecta, cu o mulţumire calmă, la fericirea de care se 
bucura; iar doamna St. Aubert se întreba, întrucâtva 
neliniştită şi uimită, cum se pierduse miniatura ce o înfăţişa 
pe fiica ei. Pe când se apropiau de casă, observară o 
agitaţie neobişnuită în împrejurimi; se auzeau limpede 
diferite glasuri, slujitori şi cai treceau printre copaci şi, în 
sfârşit, răsună huruitul unei trăsuri trecxnd în goană. Când 
putură vedea faţada castelului, zăriră un landou, cu caii în 
spume, pe mica pajişte din faţă. St. Aubert recunoscu 
livrelele cumnatului său şi, în salon, îi găsi intr-adevăr pe 


domnul şi doamna Quesnel. Părăsiseră Parisul de câteva 
zile şi se îndreptau spre domeniul lor, aflat doar la zece 
leghe de 

La Vallee, pe care domnul Quesnel îl cumpărase cu mai 
mulţi ani în urmă de la St. Aubert. Acest domn era singurul 
frate al doamnei St. Aubert: dar, cum la legătura de rudenie 
nu se adăugase şi o afinitate de caracter, relaţiile dintre ei 
nu fuseseră prea strânse. Domnul Quesnel era preocupat 
numai cu viaţa mondenă; scopul său fusese să eâştige în 
importanţă; măreţia forma obiectul gustului său; iar prin 
felul său de a fi, la care se adăuga şi o bună cunoaştere a 
oamenilor, dobândise aproape tot ceea ce dorea. Pentru un 
om cu o astfel de lire, nu e surprinzător faptul că nu preţuia 
însuşirile lui St. Aubert; sau că gusturile simple, naturaleţea 
şi dorinţele moderate ale acestuia le socotea dovezi ale 
unei minţi slabe şi ale. Unor vederi înguste. Căsătoria 
surorii sale eu St. Aubert îi rănise ambiția, căci plănuise ca 
prin mijlocirea legăturii ei matrimoniale să poată dobândi 
importanţa pe care şi-o dorea atât de mult; şi existaseră 
câteva propuneri, din partea unor persoane ale căror rang 
şi avere îi, mulţumeau dorinţele cele mai fierbinţi. Dar sora 
lui, care în acea vreme primea şi atenţiile lui St. Aubert, 
înţelesese, sau crezuse; că înţelege, că fericirea şi. Fastul 
nu sunt unul. Şi acelaşi lucru, şi, nu şovăise să renunţe la 
cel de-al doilea, pentru a obţine pe prima. Indiferent dacă 
domnul Quesnel credea sau nu că sunt acelaşi lucru, el ar fi 
sacrificat bucuros liniştea surorii lui, pentru, a-şi satisface 
ambiția: şi, la căsătoria ei cu St. Aubert, îşi exprimase în 
faţa ei disprețul pentru atitudinea nepăsătoare cu care ea 
nesocotea relaţiile sus-puse. Doamna St. Aubert, deşi nu îi 
dezvălui soţului ei această insultă, rămase, poate pentru 
prima, dată, cu un resentiment în suflet; şi, deşi respectul 
pentru propria ei demnitate, ca şi anumite raţiuni de 
prudenţă, o reţinuseră să-şi exprime resentimentul, de 
atunci în purtarea ei faţă de domnul Quesnel apăru o 
uşoară rezervă, pe care el o înţelegea şi o împărtăşea. 

Domnul Quesnel nu urmă exemplul surorii lui în ceea. 


ce priveşte propria lui căsătorie. Soţia lui era italiancă şi 
moştenitoarea unui titlu; iar prin fire şi educaţie, era o 
femeie înfumurată şi uşuratică. 

Acum hotărâseră să-şi petreacă noaptea la familia 
St. Aubert; şi, cum castelul nu era destul de mare pentru a-i 
adăposti şi pe servitorii lor, aceştia fuseseră trimişi în satul 
învecinat. După ce se isprăviră salutările şi aranjamentele 
pentru noapte, domnul Quesnel începu să se fălească cu 
noutăţile şi relaţiile sale; iar St. Aubert, care trăia izolat de 
prea multă vreme pentru ca aceste subiecte de conversaţie 
să-l mai intereseze prin noutatea lor, asculta cu o răbdare 
şi o atenţie pe care oaspetele său le luă drept uimire umilă. 
Intr-adevăr, domnul Quesnel le descrisese cele câteva 
petreceri, pe care vremurile tulburi le îngăduiau, de la 
curtea lui Henric IIl. Cu amănunte care îi compensau 
întrucâtva ostentaţia; dar, când ajunse să vorbească despre 
firea ducelui de Joyeuse, despre un tratat secret ştiut de el, 
care se negocia cu Poarta, şi despre modul cum era primit 
Henric de Navarra, domnul 
St. Aubert îşi recăpătă destul din experienţa trecută pentru 
a se încredința că oaspetele său nu putea aparţine decât 
unei categorii inferioare de politicieni, şi că tocmai 
importanţa subiectelor discutate arăta că nu putea face 
parte 


din categoria (căreia pretindea că-i aparţine. Părerile 
expuse de domnul Quesnel erau de aşa natură, încât St. 
Aubert se abţinea să răspundă, ştiind că oaspetele său nu 
avea nici inimă să simtă, nici discernământ să înţeleagă ce 
este drept. 

între timp, doamna Quesnel îşi exprima faţă de doamna 
St. Aubert uimirea că îndură viaţa în acest colţ izolat de 
lume, cum îl numea ea. Şi îi descria, probabil din dorinţa de 
a-i stârni invidia, spendoarea balurilor, banchetelor şi 
procesiunilor care tocmai avuseseră loc la curte, cu prilejul 
nunţii ducelui de Joyeuse cu Margareta de Lorena, sora 
reginei. Tot atât de amănunţit îi descria splendorile pe care 


le văzuse, ca şi pe cele de la care fusese exclusă; 

iar imaginaţia vie a lui Emily exagera, în timp ce asculta cu 
curiozitatea arzătoare a tinerilor, scenele despre care 
auzea; iar doamna St. Aubert, privindu-şi soţul şi fiica, 
simţea, în timp ce 0 lacrimă i se furişa în ochi, că, deşi 
măreţia poate împodobi fericirea, numai virtutea o poate 
întemeia. 

— Se împlinesc doisprezece ani, St. Aubert, spuse 
domnul Quesnel, de când am cumpărat domeniul dumitale. 

— Cam aşa ceva, răspunse St. Aubert, reţinându-şi un 
suspin. 

— Au trecut aproape cinci ani de când n-am mai fost pe 
acolo, urmă Quesnel; căci Parisul şi împrejurimile sale sunt 
singurele locuri din lume în care se poate trăi; 
şi sunt atât de vârât în politică, şi am atâtea treburi 
grabnice de hotărât, încât mi-e greu să plec de acolo, chiar 
şi pentru o lună sau două. 

Cum St. Aubert... rămânea tăcut, domnul Quesnel 
continuă: 

— M-am întrebat uneori cum se poate ca dumneata, care 
ai trăit în capitală şi ai fost obişnuit cu societatea, să poţi 
supravieţui în altă pai'te; mai ales într-un ţinut atât de 
pustiu ca acesta, unde nu ai nici ce auzi, nici ce vedea, şi 
unde, mai pe scurt, de-abia îţi poţi da seama că trăieşti. 

— Trăiesc pentru familie. Şi pentru mine, spuse St. 
Aubert; acum mă mulţumesc să ştiu ce e fericirea, — 
cândva ştiam ce e viaţa. 

— M-am gândit să cheltuiesc treizeci sau patruzeci de mii 
de livre pe tot felul de îmbunătăţiri, spuse domnul 
Quesnel, părând să mi observe vorbele lui St. Aubert; 
căci plănuiesc ca, în vara viitoare, să-mi poftesc aici 
prietenii, pe ducele de Durefort şi pe marchizul Ramont, ca 
să petreacă o lună sau două la mine. 

La. Întrebarea lui St. Aubert care ar fi aceste 
îmbunătăţiri, răspunse că ar trebui să dărâme întreaga 
aripă de răsărit a castelului şi, în locul ei, să clădească nişte 
grajduri. 


— Apoi voi construi, spuse el, o sufragerie, un salon, o 
sală de serviciu şi un număr de odăi pentru servitori; 
căci, în clipa de faţă, nu am loc nici pentru a treia parte din 
oamenii mei. 

— Oamenii tatălui meu aveau loc, spuse St. Aubert, 
îndurerat de aceste schimbări pe care le va suferi vechea 
casă, şi nu erau puţini. 

— Vederile noastre sunt mai largi decât cele de atunci, 
spuse domnul Quesnel; felul de viaţă care pe atunci era 
considerat destul de bun nu ar mai putea fi îndurat astăzi. 

Până şi cumpănitul St. Aubert se înroşi la aceste cuvinte, 
dar furia sa cedă curând locul dispreţului. 

— Pe terenul din jurul castelului sunt prea mulţi copaci; 
am de gând să tai câţiva dintre ei. 

— Să tai copacii! spuse St. Aubert. 

— Fireşte; de ce nu? Copacii aceştia împiedică 
priveliştea. E acolo un castan care îşi întinde ramurile pe 
toată faţada sudică a castelului şi care e atât de bătrân, 
încât se spune că în scorbura lui încape o duzină de 
oameni. 

Chiar şi în entuziasmul dumitale, de-abia ai putea susţine 
că un astfel de copac, uscat şi bătrân, ar mai putea fi 
folositor sau frumos. 

— Doamne, exclamă St. Aubert, dar nu-mi închipui că ai 
să distrugi acel castan plin de "nobleţe, care înfloreşte de 
veacuri, şi e mândria domeniului! Era un copac falnic încă 
pe vremea când s-a construit castelul acesta. 

De câte ori m-am căţărat, în copilărie, printre ramurile lui 
groase şi m-am adăpostit în frunzişul lui, în timp ce ploaia 
răpăia în jur, fără să mă ude vreo picătură 1 De câte ori am 
stat cu o carte în mână, uneori citind, alteori privind printre 
ramuri la priveliştea ce se întindea până hât-departe şi la 
soarele care apunea, până ce se lăsa seara, aducând înapoi 
păsările la cuiburile lor micuţe din mijlocul frunzişului! De 
câte ori — dar, scuză-mă, adăugă St, Aubert, amintindu-și 
că vorbeşte cu un om care nu îi poate nici înţelege, nici 
aproba simţămintele, vorbesc despre timpuri şi simţăminte 


tot atât de învechite ca şi gustul care ar cruța venerabilul 
copac. 

— Va fi negreşit doborât, stărui domnul Quesnel; cred că 
voi planta nişte plopi de Lombardia printre pilcurile de 
castani care vor rămâne în jurul castelului; doamnei 
Quesnel îi plac plopii şi mi-a povestit ce frumos împodobesc 
plopii o vilă a unchiului ei, care se găseşte în apropiere de 
Veneţia. 

— Nu mă îndoiesc că, pe malurile Brentei, vorbi St, 
Aubert, unde silueta lor avântată se îmbină cu cele ale 
pinilor şi chiparoşilor şi unde unduiesc deasupra unor 
porticuri şi colonade delicate şi elegante, nu mă îndoiesc, 
zic, că împodobesc priveliştea: dar printre giganţii pădurii, 
şi în preajma unui castel gotic greoi... 

— Bine, domnul meu, spuse domnul Quesnel. Nu mă voi 
certa cu dumneata. Ar trebui să revii la Paris, pentru ca 
ideile noastre să se poată potrivi cât ele cât. Dar ă-propos 
de Veneţia; mă gândeam să mă duc acolo în vara viitoare.; 
s-ar putea să fie cu putinţă să intru în stăpânirea vilei 
despre care v-am vorbit, şi care, mi s-a spus că este cât se 
poate de incitatoare. În acest: caz, o să. Amân amenajările 
de aici cu încă un an, şi ş-ar putea să fiu ispitit să rămân o 
vreme în Italia. 

Emily rămase oarecum uimită auzindu-l că ar putea fi 
ispitit să rămână în străinătate, după ce le destăinuise că 
prezenţa lui la Paris era atât de necesară, încât de-abia 
reuşea să lipsească de acolo o lună sau două; dar St. 
Aubert înţelese prea bine că domnul Quesnel îşi dădea doar 
importanţă, pentru a se mai mira; iar posibilitatea de a 
amâna amenajările proiectate îl făcu să spere că ele nu vor 
fi duse niciodată la îndeplinire. 

înainte de a se despărţi pentru a se duce la culcare, 
domnul Quesnel îşi exprimă dorinţa de a sta de vorbă între 
patru ochi cu St. Aubert şi se retraseră într-o altă încăpere, 
unde rămaseră mai multă vreme. Subiectul conversaţiei 
rămase necunoscut; dar, oricare ar fi fost, St. 

Aubert păru foarte tulburat când se întoarse la cină, şi o 


umbră de mâhnire îi întuneca din când în când chipul, 
îngrijorând-o pe doamna St. Aubert. Când rămaseră singuri, 
ea se simţi îndemnată să-l întrebe ce se petrecuse, dar 
delicateţea ce caracterizase întotdeauna comportamentul 
lui o reţinu: îşi spuse că, dacă St. Aubert dorea să-i 
împărtăşească obiectul preocupării lui, nu va aştepta să-i 
pună ea întrebări. 

A doua zi, înainte de a pleca, domnul Quesnel avu oa 
doua întrevedere cu St. Aubert. 

Oaspeţii, după ce luară o gustare la castel, porniră pe 
răcoare spre Epourville, poftindu-i stăruitor, pe el şi pe 
doamna St. Aubert, să vină pe la ei, mai curând din 
vanitatea de a-şi arăta grandoarea, decât din dorinţa de a- 
şi mulţumi prietenii. 

Emily reveni îneântată la libertatea pe care prezenţa 
oaspeţilor o îngrădise, la cărţi, la plimbări şi la conversațiile 
pline de spirit ale domnului şi doamnei St. Aubert, care 
păreau să se bucure în aceeaşi măsură că scăpaseră de 
îngrădirile impuse de aroganță şi frivolitate. 


Doamna St. Aubert le ceru s-o ierte că nu poate lua parte 
la obişnuita lor plimbare de seară, plângându-se că nu se 
simte prea bine, şi St. Aubert şi Emily ieşiră împreună. 

Aleseră un drum care urca spre munţi, gândindu-se să 
treacă şi pe la câţiva bătrâni, pe care St. Aubert, deşi cu un 
venit foarte modest, reuşea să-i ajute, ceea' ce domnul 
Quesnel, care avea venituri foarte mari, probabil că nu şi-ar 
fi putut îngădui. 

După ce le împărţi bătrânilor obişnuita binefacere, 
ascultând răbdător plângerile unora dintre ei. Remediind 
nedreptăţile făcute altora şi domolind nemulţumirile 
tuturor, cu priviri pline de simpatie şi cu un zâmbet 
binevoitor, St. Aubert porni înapoi spre casă prin pădure 

„unde 

La căderea serii spiriduşii dau năvală 
Ca-n felurite jocuri şi ospețe să-şi petreacă 
Noaptea de vară, cum spun poveştile din sat. 

THOMSON 

— M-a fermecat întotdeauna amurgul în mijlocul pădurii, 
spuse St. Aubert, al cărui cuget era pătruns acum de 
sentimentul de linişte blândă, rezultat din conştiinţa de a fi 
făcut un act de binefacere, având astfel dispoziţia de a găsi 
plăcere în orice obiect din jur. Îmi amintesc că, în tinereţe, 
amurgul, dacă mă prindea în pădure, îmi trezea mii de 
închipuiri de basm şi imagini romantice; şimărturis esc că 
nu sunt nici acum cu totul nesimţitor la nobila înflăcărare 
care stârneşte visele poetului: pot zăbovi, cu paşi solemni, 
în umbra deasă, pot privi cu un ochi impresionat către 
întunecimea din depărtare şi pot asculta cu o plăcere plină 
de emoție murmurul tainic al pădurii. 

— O, tată dragă, exclamă Emily, în timp ce în ochi îi 
apăreau lacrimi, câţ de bine înfăţişezi ceea ce am simţit şi 
eu adesea, crezând că nimeni în afară de mine nu a mai 
simţit vreodată X Ascultă! Un foşnet grăbit peste vârfurile 
copacilor — acum se stinge — cât de solemnă e liniştea ce 
se aşterne apoi! Acum adierea creşte din nou. Parcă e 
vocea vreunei fiinţe supranaturale — vocea duhului 


pădurilor, care le veghează în timpul nopţii. Ah! dar ce 
lumină e aceea? Uite că a dispărut. Şi acum sclipeşte din 
nou, lângă rădăcina castanului aceluia mare: priveşte, tată! 

— Eşti o admiratoare atât de mare a naturii, spuse St. 
Aubert, şi îi cunoşti atât de puţin fenomenele, încit să nu 
ştii că este un licurici? Dar vino, adaugă el vesel, mai fă 
câţiva paşi şi poate că o să vedem nişte zâne; apar adesea 
împreună. Licuriciul le dă lumină, iar în schimb, ele îl 
vrăjesc cu muzică şi dans. 

St. Aubert rămase tăcut până când ajunseră la castel, 
unde soţia sa se retrăsese în camera ei. Slăbiciunea şi 
deprimarea care o copleşiseră în ultima vreme, şi pe care le 
izgonise prin efortul cerut de sosirea oaspeţilor, reapărură 
mai puternice. În ziua următoare, se iviră senine de 
fierbinţeală, şi St. Aubert, trimițând după ajutorul 
medicului, află că tulburările erau de aceeaşi natură ca şi 
febra de care suferise şi el nu cu multă vreme în urmă. Intr- 
adevăr, ea se molipsise în timp ce îl îngrijea şi, cu o 
constituţie prea slabă, nu respinsese boala pe loc; aceasta 
îi rămăsese în singe, dând naştere slăbiciunii pronunţate de 
care se plângea. St. Aubert, îngrijorat peste măsură de 
starea sănătăţii soţiei sale, îl reţinu pe medie la ei acasă. Işi 
aminti de sentimentele şi gânduriie care îi întunecaseră o 
clipă mintea ultima dată. Când fusese la cabana de pescuit, 
în tovărăşia doamnei St. Aubert, şi recunoscu acum că erau 
după cât se pare presimţiri că boala va fi fatală. Dar reuşi 
să ascundă acest gind, atât ei, cât şi fiicei sale; acesteia se 
strădui să-i însufleţească speranţa că stăruinţele ei 
constante nu vor fi zadarnice. 

Medicul, întrebat de St. Aubert ce credea despre boală, 


răspunse că ea depindea de împrejurări pe care nu le 
putea preciza. Doamna St. Aubert părea să aibă o părere 
mai precisă: dar numai privirea ei o lăsa să se înţeleagă. 
Şi-o ţintuia adesea asupra prietenilor îngrijoraţi, cu o 
expresie plină de milă şi duioşie, ca şi când ar fi cunoscut 
dinainte durerea care îi aştepta, părând să spună că doar 


de dragul lor şi al Suferinţei lor mai regreta viaţa. În a 
şaptea zi, boala ajunse într-un punct crucial. Medicul avea 
acum o înfăţişare mai gravă, pe care ea o observă şi, 
profitând de un moment când membrii familiei părăsiră 
odaia ei, spuse că-şi dădea seama că moartea îi era 
aproape. 

— Nu încercaţi să mă amăgiţi, îi ceru ea; simt că nu mai 
am mult de trăit. Sunt pregătită; mă pregătesc, sper, de 
multă vreme. Cum nu mai am mult de trăit, nu vă lăsaţi 
pradă unei compasiuni greşit înţelese, care să vă 
determine’ să-mi consolaţi familia cu speranţe false. Dacă o 
veţi face, jalea lor va fi cu atât mai mare când se va 
întâmpla ceea ce e inevitabil; mă voi strădui, prin exemplul 
meu, să le arăt ce e resemnarea. 

Medicul fu mişcat; îi făgădui că îi va urma sfatul şi îi 
spuse destul de brusc lui St, Aubert că nu mai e nicio 
speranţă. Acesta nu era destul de filosof pentru a-şi putea 
reţine sentimentele la auzul veştii: dar, din consideraţie 
pentru durerea sporită pe care i-ar fi provocat-o soţiei sale, 
dacă ea i-ar fi observat suferinţa, izbuti, după o vreme, să 
se stăpânească. In prezenţa ei. La început, vestea o copleşi 
pe Emily; apoi, amăgindu-se cu puterea dorințelor ei, în 
minte îi încolţi speranţa că mama ei totuşi se va însănătoşi, 
speranţă de care se agăţă cu încăpățânare aproape până în 
ultima clipă. 

Boala îşi urmă cursul, iar doamna St. Aubert acceptă 
suferinţa cu răbdare şi cu supunere. Pacea sufletească cu 
care îşi aştepta moartea îşi avea obârşia în privirea 
retrospectivă asupra vieţii ei, care fusesedominată, în 
măsura în care slăbiciunea omului, o îngăduie, de conştiinţa 
de a se fi aflat întotdeauna pe drumul mântuirii şi de 
speranţa într-o lume mai bună. Dar cucernicia ei nu îi 
. Putea alina întru totul suferinţa despărțirii de cei ce-i erau 
atât de dragi. In aceste ultime ceasuri, vorbi mult cu 
St. Aubert şi cu Emilv despre viaţa viitoare şi alte subiecte 
legate de religie. Resemnarea pe care o arăta, speranţa 
neşovăitoare că se va întâlni într-o lume viitoare cu 


prietenii pe care îi lăsa în urmă, cât şi sforţarea pe care se 
vedea uneori că o face, pentru a-şi ascunde durerea 
pricinuită de această despărţire temporară, îl îndurerau 
adesea pe St. Aubert într-o măsură atât de mare, încât. Se 
vedea nevoit să părăsească încăperea. După ce se lăsa un 
timp pradă lacrimilor, şi le ştergea şi se întorcea în cameră, 
căutând să se stăpânească, ceea ce nu făcea decât să-i 
sporească durerea. 

Niciodată nu simţise mai mult Emily însemnătatea 
învățăturilor de a-şi stăpâni simţămintele ca în aceste clipe, 
şi niciodată nu reuşise atât de bine să le pună în aplicare, 
Dar când totul se termină, se prăbuşi brusc sub povara 
suferinţei, şi atunci îşi dădu seama că numai speranţa şi 
curajul o susţinuseră până atunci. O bucată de vreme. St. 
Aubert fu el însuşi prea nemângâiat, pentru a-i putea dărui 
puţină mângâiere fiicei sale. 

CAPITOLUL i 

Pot spune o poveste, din care orice vorbă lima ti-o 
frânge. 

SHAKESPEARE 

Doamna St. Aubert fu mmormântată la biserica din satul 
vecin; soţul şi fiica ei o petrecură pe ultimul drum, urmaţi 
de un şir lung de ţărani, care o jeleau sincer pe această 
femeie minunată. 

După ce se înapoie de la înmormântare, St. Aubert se 
închise în camera sa. Când ieşi de acolo, chipul îi era senin, 
dar palid de suferinţa. Porunci să se adune întreaga suflare 
a castelului. Numai Emily nu apăru; copleşită de scena la 
care tocmai asistase, se retrăsese în odaia ei să-şi plângă 
durerea. St. Aubert o urmă: îi luă mâna în tăcere, în timp ce 
din ochii ei lacrimile se revărsau; şi trecură câteva clipe 
până ce el reuşi să-şi controleze vocea, ca să poată vorbi. 
Spuse cu glas tremurat: 

— Dragă Emily, "mă duc să mă rog împreună cu toţi ai 
casei; vino şi tu. Trebuie să cerem sprijin din cer. Unde în 
altă parte l-am putea căuta — unde în altă parte l-am putea 
găsi? 


Emily îşi înăbuşi lacrimile şi, îl urmă pe tatăl ei în salon 
unde servitorii se şi adunaseră; St. Aubert citi, cu glas 
scăzut şi grav, slujba de seară, adăugind o rugăciune şi 
pentru sufletul celei ce îi părăsise. In acest timp, vocea îi 
tremură adesea, lacrimile îi picurară pe cartea de rugăciuni 
şi în cele din urmă se opri. Dar sentimentele sublime de 
pură evlavie îi înălţară treptat gândurile deasupra acestei 
lumi şi, în cele din urmă, aduseră mângâiere în sufletul său. 

După ce slujba luă sfârşit şi servitorii se retraseră, o 
sărută pe Emily cu duioşie şi îi spuse: 

— M-am străduit încă de când erai un copil să-ți 
statornicesc în suflet datoria stăpânirii de sine; ţi-am arătat 
câtă însemnătate are ea în viaţă, nu numai fiindcă ne 
fereşte de atâtea ispite primejdioase care ne pot abate de 
la onestitate şi virtute, dar şi fiindcă îngrădeşte indulgenţa, 
socotită virtute, dar care, dincolo de un anumit punct, e un 
cusur, căci urmările ei sunt dăunătoare. Orice exces e 
dăunător; până şi durerea, justificată la origine, devine o 
patimă egoistă şi nedreaptă, dacă te laşi în voia ei în 
detrimentul datoriei — prin datorie înţeleg atât datoria faţă 
de noi înşine, cât şi faţă de ceilalţi. O durere excesivă, 
îngăduită prea multă vreme, moleşeşte mintea şi aproape 
că îi răpeşte capacitatea de a lua parte vreodată la 
diferitele bucurii nevinovate desemnate a fi razele de soare 
ale vieţii noastre. Draga mea Emily, să-ţi aminteşti şi să pui 
în aplicare învăţămintele pe care ţi le-am dat adesea, şi pe 
care propria ta experienţă ţi-a dovedit că sunt înțelepte. 
Durerea ta nu foloseşte la nimic. 

Nu lua spusele mele drept o observaţie banală, ci reţine-ţi 
aşadar suferinţa cu ajutorul raţiunii. Nu vreau să-ţi distrug 
sentimentele, copila mea, vreau doar să te învăţ să ţi le 
stăpâneşti; căci, oricare ar fi relele care îşi au izvorul într-o 
inimă prea simţitoare, de la una nesimţitoare nu te poţi 
aştepta la nimic; pe de altă parte, acesta e un viciu — un 
viciu a cărui Sluţenie nu e îndulcită şi de ale cărui uşurăi'i 
nu se poate mângâia nimic. Imi cunoşti durerea şi eşti 
încredinţată, aşadar, că vorbele-mi nu sunt rostite cu 


uşurinţă, ca cele care, în asemenea prilejuri, sunt repetate 
atât de des incit nimicesc până şi izvoarele unei emoţii 
sincere, sau etalează doar ostentaţia egoistă a unei false 
filosofii. li voi arăta deci fiicei mele că pot să-mi pun 
sfaturile în aplicare. Ti-am spus toate acestea pentru că nu 
rabd să te vaci irosindu-te printr-o suferinţă fără rost, în 
lipsa rezistenţei pe care o dă raţiuneaşi nu ţi le-am spus 
până acum deoarece există un răgaz de timp când 
gândirea trebuie să se plece în faţa firii: acesta a trecut: şi 
un altul, în care o prea mare indulgență, dacă intră în 
obicei, copleşeşte atât de tare mlădierea spiritului, încât 
devine aproape cu neputinţă să-l mai stăpâneşti; 

acesta va urma. Tu, dragă Emily, vei arăta că vrei să eviţi 
acest lucru. 

Emily îi zâmbi printre lacrimi tatălui ei. 

— Dragă tată, spuse ea, şi vocea îi tremură; ar fi vrut să 
adauge: „O să mă dovedesc demnă de a fi fiica dumitale'1; 
dar o copleşi un amestec de recunoştinţă şi durere. St. 
Aubert o lăsă să plângă, fără a o întrerupe, şi apoi începu 
să discute subiecte mai obişnuite. 

Prima persoană care veni să îi exprime domnului 
St. Aubert simpatia sa fu un oarecare domn Barreaux, un 
om auster şi în aparenţă nu prea sensibil. Înclinaţia pentru 
botanică îi făcuse să se cunoască, întrucât se întâlniseră 
adesea în timpul plimbărilor în munţi. Domnul 
Barreaux se retrăsese din societate şi, intr-un fel, aproape 
dintre oameni, pentru a trăi într-un castel plăcut de la 
marginea pădurii, în apropiere de La Vallee. Fusese şi el 
dezamăgit de oameni; dar nu simţea milă pentru ei şi nu îi 
deplângea, ca St. Aubert; simţea mai curând indignare faţă 
de viciile lor, decât compasiune pentru slăbiciunile lor. 

St. Aubert rămase întrucâtva surprins de venirea lui; 
căci, deşi îl poftise adesea stăruitor la castel, acesta nu 
primise până acum niciodată invitaţia; iar acum venise fără 
vreo formalitate sau reţinere şi intrase în salon ca un vechi 
prieten. Nenorocirea lui St. Aubert părea că îi înmuiase 
toată asprimea şi prejudecățile din suflet; 


nefericirea lui părea să fie singurul lucru la care se gândea, 
îşi exprimă compătimirea mai degrabă prin comportare 
decât prin cuvinte: vorbi puţin despre pricina durerii lor; dar 
grija atentă cu care se purtă cu ei, cât şi accentele vocii şi 
privirea mângâietoare cu care însoţi vorbele, veneau din 
inimă şi le mergeau la inimă. 

în această perioadă de deprimare, St. Aubert primi şi 
vizita doamnei Cheron, singura lui soră în viaţă, care 
rămăsese de câţiva ani văduvă'şi locuia acum pe domeniul 
ei de lângă Toulouse; legăturile dintre ei nu fuseseră prea 
strânse. Doamna Cheron nu ducea lipsă de vorbe pentru a- 
şi exprima condoleanţele; nu cunoştea farmecul privirii care 
vorbeşte pe loc sufletului, şi nici intonaţia care mângâie 
inima ca un balsam: doar îşi încredința fratele că îl 
compătimeşte sincer, lăudă virtuțile fostei lui soţii, şi apoi îi 
oferi ceea ce socotea a fi mângâiere. Emily plânse fără 
încetare cât timp le vorbi doamna Cheron; St. 
Aubert rămase liniştit, îi ascultă cuvintele în tăcere şi apoi 
îndreptă discuţia spre un alt făgaş. 

La despărţire, doamna Cheron stărui ca atât fratele, cât 
şi nepoata ei, să-i facă o vizită cât de curând. 

— Vederea altor locuri o să vă mai schimbe gi. Ndurile, 
spuse ea, şi nu e bine să dai frâu liber durerii. 

Desigur că St. Aubert recunoştea adevărul acestor vorbe; 
dar, în acelaşi timp, simţi o împotrivire, mai mare. 
ca oricând să părăsească locul pe care fericirea din trecut il 
făcuse să-i devină sfânt. Prezenţa soţiei sale purificase totul 
în jur şi, cu. Fiecare zi ce trecea, pe măsură ce suferinţa se 
mai domolea, ea se alătura farmecului plin de gingăşie ce.-. 
Lega de casă. 

Mai erau însă şi invitaţii cărora trebuia să li se supună, 
dintre care făcea parte şi vizita la cumnatul său, domnul. 
Quesnel. Treburi importante cereau sa nu o mai amine 


şi, din dorinţa de a risipi puţin deprimarea fiicei sale, o 
luă cu sine la Epourville. 
Când intrară cu trăsura în pădurea din vecinătatea 


domeniului său părintesc, St. Aubert zări iarăşi, printre 
castanii ce mărgineau drumul, turnurile de pe laturile 
castelului. Suspină la gândul a tot ceea ce se petrecuse de 
când fusese acolo ultima dată şi îşi spuse că era acum 
proprietatea unui om care nici nu ţinea la castel, nici nu 
punea preţ pe el. In cele din urmă, ajunse pe drumul ai 
cărui copaci semeţi îl încântaseră adesea în copilărie şi a 
căror umbră plină dq, melancolie se potrivea âcum atât de 
bine cu starea-i sufletească. Fiecare amănunt al clădirii, ce 
se înălța cu o măreție greoaie, îi apăru pe rând printre 
ramurile copacilor — turnul mare, poarta cu arcadă prin 
care se pătrundea în reşedinţă, podul basculant şi şanţul 
secat care înconjura toate acestea. 

Huruitul roţilor de trăsură aduse o ceată de slujitori la 
poarta principală, unde St. Aubert cobori şi apoi o conduse 
pe Emily în holul gotic, din care lipseau acum armele şi 
stindardele străvechi ale familiei. Acestea fuseseră mutate 
din loc, iar lambriurile de stejar şi grinzile de pe tavan, 
vopsite în alb. Chiar şi masa cea. Mare din fundul holului, 
de unde stăpânul casei îşi arăta ospitalitatea şi de unde 
răsunaseră atât de des hohote de râs şi cântece de veselie, 
fusese mutată acum din loc; până 
şi băncile care pe vremuri se înşirau de jur împrejurul hol 
ului lipseau. Pe zidurile greoaie atârnau podoabe frivole, şi 
fiecare obiect dovedea lipsa de gust şi sentimentele 
corupte ale actualului, proprietar. 

Un servitor parizian cu o înfăţişare veselă îl conduse pe 
St. Aubert într-un salon unde se aflau domnul şi doamna 
Quesnel, care îl întâmpinară cu o politeţe plină de semeţie 
şi care, după ce rostiră câteva condoleanţe formale, părură 
să uite că avuseseră vreodată o soră. 

Emily simţi cum i se umplu ochii de lacrimi, dar 
indignarea o făcu să şi le stăpâneas-că. St. Aubert, calm şi 
stăpmit, îşi păstră demnitatea fără să-şi dea importanţă; 
iar Quesnel se simţi, oarecum descumpănit de prezenţa 
acestuia, fără să îşi poată da seama din ce pricină. 

După o discuţie generală, St. Aubert. Îşi exprimă dorinţa 


de a sta de vorbă între patru ochi cu domnul 

Quesnel; iar Emily, rămânând cu doamna Quesnel, află 
curând că mai multe persoane erau poftite să ia masa la 
castel şi fu silită să audă că nimic din ceea ce era 
iremediabil şi de domeniul trecutului nu trebuie să 
împiedice o petrecere în prezent. 

Aflând că urmau să sosească oaspeţi, St. Aubert simţi un 
amestec de dezgust şi indignare faţă de lipsa de sentiment 
a lui Quesnel şi declară că va pleca imediat înapoi acasă. 
Dar i se aduse la cunoştinţă că fusese invitată şi doamna 
Cheron; şi, privind-o pe Emily şi gândindu-se că ar putea 
veni vremea când ostilitatea unchiului ei i-ar putea dăuna, 
se hotărî să nu o provoace chiar el, printr-o comportare ce 
ar putea fi socotită nepotrivită chiar de persoane ce dădeau 
acum dovadă de atât de puţină bună cuviinţă. 

Printre oaspeţii adunaţi în jurul mesei se găseau şi doi 
italieni, dintre care unul se numea Montoni şi era o rudă 
îndepărtată a doamnei Quesnel; era un bărbat cam de 
patruzeci de ani, neobişnuit de chipeş, cu trăsături 
bărbăteşti şi expresive, dar denotând în primul rând 
semeţia unuia obişnuit să. Ordone şi iuţeala în luarea 
hotărârilor. 

Signor Cavigni, prietenul său, părea de. Vreo treizeci de 
ani — nu avea atâta demnitate, dar îl egala în privinţa 
puterii de pătrundere şi îl întrecea în manierele insinuante. 

Emily se simţi impresionată de salutul cu care Îl 
întâmpină doamna Cheron pe tatăl ei: 

— Frate: dragă, spuse ea, mă îngrijorează faptul că arăţi 
atât de rău; te rog să te îngrijeşti! 

St. Aubert răspunse cu un surâs melancolic că se simte 
ca de obicei; dar. Plină de temeri, Emily îşi închipui acum că 
tatăl ei arată mai rău decât în realitate. 

Dacă nu ar fi avut o povară pe suflet, Emily ar fi fost 
distrată de noile personaje şi de conversaţia variată din 
timpul mesei, care i se păru de o splendoare cum nu prea 
mai văzuse. Dintre oaspeţi, signor Montoni venisede curând 
din Italia şi povesti despre tulburările care aveau loc acolo; 


vorbi cu căldură despre diferenţele dintre partide şi 
deplânse apoi urmările probabile ale răzmeriţelor. Prietenul 
lui vorbi tot atât de pătimaş despre politica ţării sale; lăudă 
ocârmuirea şi prosperitatea 

Veneţiei şi îi preamări superioritatea neîndoielnică faţă de 
toate celelalte state din Italia. Îşi îndreptă apoi atenţia spre 
doamne şi vorbi cu aceeaşi elocvenţă despre moda de la 
Paris, despre opera franţuzească şi manierele franţuzeşti; şi 
în acest ultim subiect nu uită să sublinieze şi cât este de 
agreabil gustul franzuţesc. Linguşirea păru să nu fie 
observată ele către cei cărora le era adresată, cu toate că 
efectul acesteia, o atenţie docilă, nu scăpă observaţiei sale. 
Când izbutea să nu fie copleşit de stăruinţele celorlalte 
doamne, el i se adresa din când în când lui Emily: dar ea nu 
cunoştea moda de la Paris şi nu ştia nimic despre operele 
din Paris; iar modestia ei, lipsa de afectare şi purtarea 
simplă formau un contrast vizibil cu cel al celorlalte 
doamne. 

După masă, St. Aubert se duse afară din încăpere, ca să 
mai privească încă o dată bătrânul castan pe care 
Quesnel se gândea să-L doboare. Stând în umbra copacului 
şi privind în sus printre ramurile încă stufoase, şi zărind ici 
şi colo câte un petec de cer albastru, preocupările şi 
întâmplările din tinereţe îi reveniră pe dată în minte, 
împreună cu chipurile şi firile unor prieteni — de mult duşi. 
Pe lumea cealaltă; şi se simţi atunci aproape o fiinţă 
'solitară, neavând-o decât pe Emily către care să îşi 
îndrepte sufletul. 

Rămase pierdut în amintirea unor vremi pe care gân* 
durile i le aduceau în minte, până când şirul lor ajunse la 
scena morţii soţiei sale, şi atunci plecă din acel loc, pentru 
a o uita, clacă ar fi fost cu putinţă, în mijlocul celorlalţi. 

St. Aubert comandă trăsura la o oră timpurie şi, pe 
drumul spre casă, Emily îşi dădu seama că tatăl ei era mai 
tăcut şi mai trist ca de obicei; dar socoti că era urmarea 
vizitei într-un loc care îi evoca prea puternic timpuri 
trecute, nebănuind măcar că ar avea vreo pricină de 


supărare pe care i-o ascundea. 

Intrând în castel, ea se simţi mai abătută ca oricând, 
căcitmai mult ca oricând îi lipsea draga ei mamă, care, la 
fiecare întoarcere aqgasă, obişnuia să o întâmpine cu 
surâsuri şi căldură; acum, totul era tăcut şi părăsit. 

Dar timpul reuşeşte acolo unde raţiunea şi sforţările par 
a da greş. Săptămânile trecură una după alta, şi fiecare din 
ele luă câte puţin din înverşunarea nefericirii ei, până când 
durerea se îndulci şi se prefăcu în tandreţea pe care inimile 
simţitoare o preţuiesc socotind-o sfântă. 

Cât priveşte însă sănătatea lui St. Aubert, aceasta se 
înrăutăţi văzând cu ochii; deşi Emily, care stătea tot timpul 
lângă el, fu aproape ultima care îşi dădu seama. 

Făptura lui nu îşi revenise încă după ultimul atac de febră, 
iar lovitura dată de moartea doamnei St. Aubert dusese la 
slăbiciunea lui de acum. Doctorul îi prescrise să 
călătorească; căci era lucru vădit că supărarea îi 
influenţase starea nervilor, şi aşa slăbiţi de boala de care 
suferise; şi se putea ca o schimbare dedecor, care să îi 
distreze mintea, să ajute la liniştirea lor. 

Vreme de câteva zile, Emily se îndeletnici cu pregătirile 
necesare pentru a-l însoţi; iar el, cu strădaniile de a micşora 
cheltuielile casei pe durata călătoriei lor — ceea ce îl 
determină. În cele din urmă, să renunţe la servitori. 

Emily se opunea doar arareori dorințelor tatălui ei, prin 
întrebări sau proteste, căci altfel l-ar fi întrebat acum de ce 
nu ia cu el un servitor, lămurindu-l că starea sănătăţii lui i-o 
impunea neapărat. Dar, în ajunul plecării, când află că îi 
concediase pe Jacques, Francis şi Mary şi că o păstrase 
doar pe Theresa, bătrâna menajeră, rămase foarte 
surprinsă şi îndrăzni să-l întrebe pentru ce procedase astfel. 

— Pentru a micşora cheltuielile, draga mea, răspunse el, 
căci plecăm într-o călătorie costisitoare. 

Medicul îi recomandase aerul din Languedoc şi Provence; 
aşa că St. Aubert hotărî să călătorească fără grabă de-a 
lungul țărmului Mediteranei, către Provenee. 

În seara dinaintea plecării, se retraseră devreme în 


camerele lor; dar Emily mai avea de strâns câteva că*ţi şi 
alte diferite lucruri, aşa încât nu termină înainte de miezul 
nopţii, când îşi aminti că nişte ustensile pentru desen, pe 
cart avea de gând să le ia cu ea, rămăseseră în salonul de 
jos. Ducându-se după ele, trecu prin faţa camerei tatălui ei 
şi, văzând uşa întredeschisă, îşi zise că probabil se afla în 
birou. — căci, de la moartea doamnei St. Aubert, îşi făcuse 
obiceiul, când nu putea adormi, să se ducă acolo pentru a 
se linişti. Când ajunse jos, aruncă o privire în biroul lui, dar 
nu-l văzu acolo; şi. Neprimind răspuns, intră încet ca să se 
convingă dacă era înăuntru. 

Camera era cufundată în întuneric, dar se zărea puţină 

lumină. Printr-o uşă cu geam care dădea în cabinetul de 
toaletă. Emily socoti că era în cabinetul de toaletă şi, uimită 
că mai era treaz la o oră atât de târzie, se temu că nu se 
simte bine şi era gata să-l strige; dar, zicându-şi că apariţia 
ei neaşteptată la această oră l-ar putea speria, lăsă 
luminarea pe" coridor şi se apropie tiptil de uşă. 
Privind prin geam, îl văzu aşezat la o măsuţă, cu nişte hirtii 
în faţă, pe care le citea cu profundă atenţie şi cu interes, 
suspinând adesea şi. Lăşând lacrimile să-i curgă pe obraji. 
Emily, care se apropiase de uşă împinsă de grijă şi 
neliniştită de starea, sănătăţii lui, fu reţinută acum de un 
amestec de curiozitate şi tandreţe. Nu putea fi martoră la 
durerea lui, fără a dori să-i afle cauza; aşa că rămase 
privindu-l în tăcere, încredinţată că hârtiile acelea erau 
scrisori de la mama ei. La scurt timp, el îngenunche şi, cu o 
expresie gravă pe care i-o văzuse rar pe chip, dar având şi” 
un aer rătăcit, care i se păru că aducea mai curând a 
spaimă decât a orice altceva, se rugă în tăcere multă 
vreme. 

Când se ridică, chipul lui avea o paloare de moarte. 

Emily se grăbi să se retragă; dar văzându-l că se apropie 
iarăşi de hârtiile de pe măsuţă, se gândi să mai rămână. 

El luă din mijlocul lor o casetă, şi scoase din ea un portret în 
miniatură. Lumina căzu pe portret, luminându-l 

puternic, şi Emily văzu că înfăţişează o femeie, dar care nu 


era mama ei. 

St. Aubert îl privi îndelung, cu seriozitate şi tandreţe, îl 
duse la buze, apoi la inimă, şi un suspit nestăpânit îi scăpă 
de pe buze. Emily de-abia putea crede că ceea ce vede e 
real. Nu ştiuse vreodată până acum că tatăl ei avea un 
portret al vreunei alte femei, decât a.1 mamei ei, şi cu. Atât 
mai puţin că avea unul pe care era limpede că punea atâta 
preţ; dar, cu cât îl privea, încercând să vadă dacă nu îi 
seamănă doamnei St. Aubert, Emily se convinse pe deplin 
că era al unei alte persoane. 

După o vreme, St. Aubert puse miniatura la loc în casetă; 
şi Emily, amintindu-şi că se amesteca în durerile lui 
personale, se retrase încetişor din odaie. 

T 

CAPITOLELE UI—/V £ 

St. Aubert şi Emily pornesc cu trăsura într-o călătorie 
spre Languedoc. Spre seară, pe când se gândeau îngrijoraţi 
uncie vor găsi un adăpost ca să-şi petreacă noaptea, 
întâlnesc un tânăr vânător, numit Valancourt, care îi 
călăuzeşte spre un cătun şi le oferă propria sa cabană de 
vânătoare. St. Aubert află cu surprindere că acesta este un 
tânăr nobil şi cultivat şi îşi dă în curând seama că se uită cu 
ochi de îndrăgostit la Emily. 

A doua zi, după ce se despart şi merg o bucată de drum, 
St. Aubert, crezând că trăsura este urmărită de banditi, 
trage cu arma şi îl răneşte din greşeală pe Valancourt, care 
pornise în urma lor în speranţa de a o mai întâlni pe Emily. 
După ce rămân câteva zile în Beaujeu, pentru ca tânărul să- 
şi vindece rana, pornesc cu toţii spre provincia Roussillon şi 
ajimg în oraşul Arles, unde înnoptează, urmând ca a doua zi 
St. Aubert să-şi urmeze călătoria spre Languedoc, iar 
Valancourt să se întoarcă acasă. 

CAPITOLUL VI 

Nu-mi pasă, Fortuna, ce-mi refuzi; 

Nu poți să-mi iei tot farmecul naturii, 


8 Unele capitole ale cărţii fiind prezentate de noi în rezumat, 
textele respective au fost incluse între paranteze drepte (n.t.). 


Nu poți. Să-nchizi ferestrele spre cer, 

Prin care-Aurora îşi arată chipul; 

Nu poti să-mpiedici paşii mei să umble 
Prin codri şi câmpii, pe la izvoare, 

Ca liniştea în suflet să-mi coboare. 

Rațiunea, imaginaţia şi virtutea, 

Nimeni nu poate să mi le răpească. 

THOMSON 

În dimineaţa următoare, Valancourt luă gustarea de 

dimineaţă împreună cu St. Aubert şi Emily, care arătau 
amândoi ca şi când nu prea s-ar fi odihnit în noaptea aceea. 
Slăbiciunea lăsată de boală stăruia încă la St. 
Aubert, şi Emily. Plină de temeri, avea impresia că boala 
pune din ce în ce mai mult stăpânire pe el. Cu o dragoste 
plină de grijă, care nu-i părăsea o clipă chipul, ea îi cerceta 
tot timpul înfăţişarea. 

încă de când făcuseră cunoştinţă, Valancourt le spusese 
numele său şi din ce familie face parte. Lui St. Aubert îi 
erau amândouă cunoscute, căci domeniile familiei, ce se 
aflau acum în posesia unui frate mai mare al lui 

Valancourt, se întindeau la mai puţin de douăzeci de mile 
de La Vallee; iar el îl întâlnise uneori pe fratele lui mai mare 
în timpul unor vizite în vecinătate. Toate aceste împrejurări 
îl făcuseră să îl întâmpine cu multă bunăvoință pe actualul 
lui tovarăş de drum; căci, deşi înfăţişarea şi purtarea lui îi 
erau de ajuns lui St. Aubert ca să-l primească în rândul 
cunoştinţelor sale, el obişnuind să se încreadă în ceea ce 
vedea cu proprii săi ochi pe chipurile din jur, nu ar fi socotit 
însă că este suficient pentru a-l prezenta fiicei sale. 

— Gustarea aceasta de dimineaţă se desfăşură aproape 
tot atât de tăcută ca şi cina din seaia trecută; dar meditaţia 
le fu în cele din urmă întreruptă de huruitultrăsur ii cu care 
urmau să plece St. Aubert şi Emily. Valan- 
court se ridică de pe scaun şi se apropie de fereastră; 
trăsura venise intr-adevăr, şi el se întoarse tăcut la locul 
iui’. Sosise clipa despărțirii. St. Aubert îi declară atunci lui 
Valancourt că nădăjduieşte că nu va trece vreodată pe 


lângă La Vallee. Fără să-i onoreze cu o vizită; iar 

Valancourt, mulţumindu-i cu înflăcărare, îl încredința că nu 
va face niciodată aşa ceva; şi, în timp ce o spunea, privea 
cu'sfială către Emily, care încercă să-şi alunge cu un surâs 
gravitatea ce-o stăpânea. Mai schimbară câteva fraze, după 
care St. Aubert se îndreptă spre trăsură, urmat în tăcere de 
Emily şi de Valancourt. Acesta din urmă zăbovi o vreme în 
uşă, după ce ei îşi ocupară locurile, fără ca vreunul să aibă 
inima să spună „la revedere“. În cele din urmă, St. Aubert 


pronunţă tristele vorbe, Emily i le adresă şi ea lui 
Valancourt, care le întoarse cu un surâs abătut, şi trăsura 
porni. 


Călătorii rămaseră o vreme într-o stare de meditaţie 
tăcută, deloc dezagreabilă, dar până la urmă St. Aubert o 
întrerupse, spunând: 

— Tânărul acesta promite mult; au trecut mulţi ani de 
când nu mi-a mai plăcut cineva atât de mult, după trecerea 
unei perioade atât de scurte de la cunoaşterea 

m 
lui. Îmi readuce în minte zilele tinereţii me. E, cmd totul era 
nou şi încântător! 

St. Aubert oftă şi se cufundă din nou în visare; şi, când 
Emily privi înapoi, îl văzu pe Valancourt în uşa micului han, 
urmărindu-i cu privirea. O văzu şi el, şi îi făcu semne cu 
mina; şi «a îşi flutură batista, până când dispăru din vedere 
la cotitura drumului. 

— Îmi amintesc de vremea când eram cam de vârsta lui, 
reluă St, Aubert; pe atunci gândeam şi simţeam la fel ca el. 
Lumea mi se deschidea în faţă, iar acum... se apropie de 
sfârşit. 

— Dragă tată, nu te lăsa în voia unor gânduri atât de 
sumbre, spuse Emily cu voce tremurătoare. Nădăjduiesc că 
mai ai mulţi, mulţi ani de trăit — de dragul dumitale — de 
dragul meu. 

— Ah, Emily! răspunse St. Aubert, de dragul tău! 

Ei bine — sper să fie aşa cum spui. 
îşi şterse o lacrimă care i se prelingea pe obraz, se 


strădui să zâmbeaseă şi spuse cu glas vesel 

— Există ceva în ardoarea şi nevinovăția tinereţii care nu 
poate să nu placă unui bătrân, dacă simţămintele lui nu au 
fost în întregime distruse de lumea din jur. E 
îmbucurător şi înviorător, la fel. Ca însănătoşirea unui 
bolnav; mintea lui împrumută ceva din spiritul acestui 
anotimp, iar ochii i se luminează de un soare vremelnic. 
Valancourt e pentru mine această primăvară. 

Emily, care strângea afectuos mâna tatălui ei, nu. 
ascultase niciodată cu atâta plăcere nişte laude'aduse de 
el; nu, nici chiar atunci când i le aducea ei. 

Călătoriră mai departe, printre vii, păduri şi păşuni, 
îneântaţi de frumuseţea romantică a priveliştii, mărginită 
într-o parte de măreţia Pirineâlor şi, în cealaltă, de mare; 
şi, la începutul după-amiezii, ajunseră în oraşul Collioure, 
situat pe malul Mediteranei. Prânzâră aici şi se odihniră 
până când vremea se mai răcori puţin, apoi urmară drumul 
de-a lungul țărmului — ţărmul acela încântător care 


se întinde până în Languedoc. Emily priv-ea cu 
înflăcărare la întinderea mării, care îşi schimba înfăţişarea 
după cum cădea lumina sau umbra, şi la țărmurile ei 
împădurite, îmblinzite de culorile toamnei. 

St, Aubert era nerăbdător să ajungă la Perpignan, unde 
aştepta nişte scrisori de la domnul Quesnel; şi doar graba 
de a primi aceste scrisori îi hotărâse să plece din 
Collioure, căci sănătatea lui slăbită cerea odihnă imediată. 
După ce călătoriră câteva mile, adormi; iar Emily, care 
luase în trăsură două, trei cărţi când plecaseră din La 
Vallee. Avu acum răgazul să le răsfoiască. Căută una din 
care citise Valancourt în ziua precedentă; nădăjduia să aibă 
plăcerea de a regăsi o pagină pe care se opriseră de curând 
ochii unui prieten drag, de a stărui asupra pasajelor pe care 
acesta le admirase şi de a le lăsa să îi vorbească pe limba 
minţii lui, readucându-i-l aproape. Căută cartea, dar nu 
izbuti să o găsească; în locul ei, dădu peste un volum cu 
poeziile lui Petrarca; volumul îi aparţinea lui Valancourt, 


după cum arăta şi numele scris pe el, şi îi citise adesea câte 
un pasaj, cu patetismul ce caracteriza sentimentele 
autorului. Emily şovăia să creadă ceea ce ar fi sărit în ochi 
aproape oricui altcuiva, şi anume că îi lăsase intenţionat 
această carte în locul celei pe care o pierduse, şi că 
dragostea fusese aceea care îl îndemnase să facă schimbul; 
dar, deschizând-o cu o plăcere plină de nerăbdare şi 
observând însemnările cu creionul făcute de el la anumite 
pasaje'pe care i le citise cu voce tare, şi la altele care 
descriau sentimente atât de gingaşe, încât nu îndrăznise să 
le încredinţeze glasului său, în cele din urmă ajunse să se 
convingă. Timp de câteva clipe, fu conştientă doar de faptul 
că e iubită; apoi amintirea tonului sau expresiei cu care 
recitise el acele sonete, şi a sufletului care vorbea prin 
mijlocirea lor, îi reveni în memorie şi ea suspină gândindu- 
se ia afecțiunea lui. 

Ajunseră la Perpignan curând după apusul soarelui, iar 
St. Aubert, aşa cum se aşteptase, găsi nişte scrisori de xa 
domnul Quesnel; dar conţinutul lor îl atectă atât de vizibil şi 
de dureros, încât Emily se sperie şi îl rugă stăruitor, pe cât 
îi  îngăduia  delicateţea, să-i  împărtăşească motivul 
îngrijorării; dar el îi răspunse doar prin lacrimile ce-i 
umpleau ochii şi începu imediat să discute despre alte 
subiecte. Emily se văzu nevoită să renunţe la subiectul care 
o preocupase cel mai mult şi, foarte îngrijorată de 
comportarea tatălui ei, petrecu o noapte de nesomn, 
copleşită de nelinişte. 

Dimineaţa, îşi continuară călătoria de-a lungul coastei, 
spre Leueate, un alt oraş pe ţărmul Mediteranei, situat la 
graniţa dintre Languedoc şi Roussillon. Pe drum, 

Emilv reveni la subiectul din seara trecută şi păru atât de 
profund mâhnită de tăcerea şi deprimarea lui St. 
Aubert, încât el renunţă la rezerva lui. 

— — Nu doream, draga mea Emily, spuse el, să-ţi întunec 
plăcerea acestor privelişti şi, de aceea, aveam de gând să-ţi 
ascund, pentru moment, anumite împrejurări pe care tot va 
trebui să le afli până la urmă. Dar neliniştea ta a biruit 


asupra planurilor mele, şi cred că această nelinişte te 
chinuie cel puţin tot atât pe cât te vor chinui faptele pe care 
trebuie să ţi le spun. Vizita domnului Quesnel s-a dovedit a- 
mi aduce mare năpastă; mi-a dat o veste, pe care acum mi- 
a confirmat-o. Poate că ai auzit vorbindu-se de un oarecare 
domn Motteville din Paris, dar n-ai ştiut că cea mai mare 
parte, a averii mele era investită în mâinile lui. Aveam 
multă încredere în el, şi mai vreau încă să cred că nue cu 
totul nedemn de stima mea. Mai multe împrejurări au dus 
la ruina lui, şi — a mea împreună cu alui. 

St. Aubert tăcu, pentru ă-şi ascunde emoția. 

— Scrisorile pe care tocmai le-am primit de la domnul 
Quesnel, reluă el străduindu-se să vorbească cu glas ferm, 
mi-au adus altele, de la Motteville, care. Adeveresc toate 
temerile mele. 

— Va trebui, aşadar, să părăsim La Vallee? întrebă 
Emily, după o lungă pauză. 

— Nu e încă sigur, răspunse St. Aubert; depinde de 
înţelegerea pe care o va putea face Motteville cu creditorii 
săi. Ştii că venitul meu nu a fost niciodată prea mare, iar 
acum se va micşora şi mai tare! Cel mai mult sufăr din 
pricina ta, Emily... pentru tine, copila mea. 

Vocea îi tremură la ultimele vorbe; Emily îi surise printre 
lacrimi cu duioşie, apoi, sforţându-se să-şi biruie emoția, 
spuse: 

— Dragă tată, te rog să nu suferi din pricina mea, sau a 
dumitale; mai putem fi fericiţi — dacă ne rămâne La 
Vallee, nu se poate să nu fim fericiţi. Vom păstra doar un 
slujitor, şi. Nici n-o să-ţi dai seama că ni s-a redus venitul. 
Linişteşte-te, dragă tată; nu vom simţi lipsa bogăției pe 
care alţii pun atâta preţ, pentru că n-am avut niciodată 
înclinaţie spre aşa ceva; iar strâmtorarea nu ne va lipsi de 
unele, plăceri. Nu ne poate răpi afecțiunea pe care o avem 
unul pentru celălalt, nici nu ne poate face să ne schimbăm 
părerea pe care o avem despre noi înşine, sau pe care o au 
cei: a căror părere ar trebui să punem preţ. 

St. Aubert îşi ascunse faţa în batistă, nefiind în stare să 


vorbească; dar Emily continuă să pledeze, subliniind 
adevărurile pe care chiar tatăl ei i le întipărise în minte. 

— Mai mult decât atât, dragă tată. Sărăcia nu ne poate 
lipsi de plăcerile spiritului. Nu te poate lipsi pe dumneata de 
mângâierea de a-mi da pildă de tărie de caracter şi 
mărinimie; nici pe mine de bucuria de a-mi mângâia 
părintele iubitor. Nu ne poate umbri gustul pentru tot ce e 
măreț şi frumos, nici. Nu ne poate lipsi de mijloacele de a-l 
admira; căci tot ce vedem în natură — acel spectacol 
sublim, infinit superior tuturor bogățiilor artificiale! este 
îndrituit să-i desfete atât pe săraci, cât şi pe bogaţi. Aşa că, 
de ce oare ne putem plânge, atâta vreme cât nu ne lipsesc 
cele trebuincioase? Plăcerile pe care nu le putem cumpăra 
cu bani ne vor fi totuşi dăruite. Ne rămân deci bogăţiile 
sublime ale naturii, şi le pierdem doar pe cele trecătoare 
ale artei. 

St. Aubert nu era în stare să-i răspundă o strânse pe 
Fmily la pieptul său, şi îşi uniră lacrimile, dar — nu erau 
lacrimi de tristeţe! În faţa acestui grai al inimii, oricare altul 
ar fi fost neînsemnat, astfel încât rămaseră eâtâva vreme 
tăcuţi. Apoi. St. Aubert îşi recăpătă însuşirea de a sta de 
vorbă ca mai înainte: căci. Clacă mintea lui nu îşi regăsise 
liniştea firească, cel puţin avea această aparenţă. 

Ajunseră devreme în romanticul oraş Leucate, dar St. 
Aubert se simţea slăbit, astfel încât hotărâră să rămână 
peste noapte acolo. Seara, el îşi dădu silinţa să se plimbe 
împreună cu fiica sa, pentru a privi împrejurimile: lacul 
Leucate. Mediterana, o parte din Roussillon. Cu munţii 
Pirinei. Şi. O mare întindere din luxurianta provincie 
Languedoc, cu viile-i ruginii, unde strugurii copţi erau acum 
culeşi de ţărani. St, Aubert. Şi Emily văzură cetele harnice 
ale culegătorilor, le auziră cântecul vioi. Purtat de vânt, şi 
se gâncliră eu o plăcere evidentă la călătoria din ziua 
următoare prin această regiune plină de voioşie. Tatăl se 
gândea să mai colinde o vreme de-a lungul țărmului mării: 
ar fi vrut întrucâtva, să se întoârcă imediat acasă, dar îl 
reţinea dorinţa de a nu-i curma fiicei sale plăcerea pe care 


i-o făcea călătoria şi de a încerca urmările binefăcătoare ale 
aerului de. Mare asupra propriei sale slăbiciuni. 

A de.ua zi îşi reîncepură deci călătoria prin Languedoc, 

de-a lungul țărmului Mediteranei; cu Pirineii drept magnific 
fundal al priveliştilor, cu marea în dreapta, iar în stingă cu 
câmpii întinse, contopindu-se cu zarea albastră. 
St. Aubert era fermecat, şi. Stătu mult de vorbă cu Emily, 
deşi veselia lui era uneori artificială, iar alteori i se aşternea 
pe chip o umbră de melancolie, trădându-i starea de spirit. 
Dar tristeţea era iute gonită de. Surâsul lui Emily; 

Car*' «'n"/Va deşi avea inima strinsă, căci vedea că 
necazurile chinuiau mintea şi trupul slăbit al tatălui ei. 

Se însera când ajunseră într-un sătuc din regiunea 
muntoasă a Languedocului, uncie plănuiseră să-şi petreacă 
noaptea, dar nu găsiră unde să poposească, deoarece şi 


aici se culegeau viile, astfel încât se văzură siliţi să plece 
spre popasul următor. Slăbiciunea pricinuită de boală ca şi 
oboseala drumului lăsaseră urme în înfăţişarea lui St. 
Aubert, arătând că are nevoie de odihnă imediată, iar 
înserarea se lăsa tot mai mult; dar neputându-se face 
nimic, el îi porunci lui Michael să meargă mai departe. 

— Câmpiile bogate ale Languedocului, cu întreaga 
splendoare a viilor, cu veselia sărbătorii culesului, atât de 
caracteristic franţuzească nu îi mai trezeau nicio plăcere lui 
St. Aubert, a cărui stare era într-un jalnic contrast cu 
veselia şi frumuseţea plină de prospeţime din jur. In timp ce 
îşi plimba privirea apatică pe deasupra acestor scene, se 
gândea că, probabil, ochii i se vor închide curând pentru 
totdeauna în faţa acestei luvni. 

„Munţii aceştia sublimi din depărtare, îşi spuse el în sinea 
lui privind lanţul Pirineilor ce se întindea spre apus, 
câmpiile luxuriante, bolta albastră, lumina veselă a zilei — 
toate acestea ochii mei nu le vor mai vedea! Cântecul 
ţăranilor, bucuria glasului omenesc — nu vor mai suna 
pentru mine!“ 

Privirea pătrunzătoare a lui Emily părea să descifreze ce 


se petrecea în mintea tatălui ei, şi şi-o aţinti pe chipul lui cu 
o expresie atât de plină de duioasă compasiune, încât el 
uită de toate regretele de moment, păstrând doar gândui 
că va trebui să îşi lase fiica fără nicio ocrotire. Gândul îi 
transformă regretul în suferinţă; suspină adânc şi rămase 
tăcut, în timp ce ea, părând să-i înţeleagă suspinul, îi 
strânse mâna cu afecţiune, şi apoi privi pe fereastră, spre 
a-şi ascunde lacrimile. Soarele îşi arunca ultimele raze aurii 
deasupra undelor Mediteranei, iar umbra amurgului începu 
să se aştearnă repede asupra priveliştii, până când şi 
ultima rază melancolică se stinse la orizont, marcând 
punctul în care soarele apusese în înceţoşarea serii de 
toamnă. O briză răcoroasă începu atunci să bată dinspre 
țărm, şi Emily deschise ferestruica; dar aerul, înviorător 
pentru oamenii sănătoşi, era prea rece pentru cineva 
bolnav, şi St. Aubert îşi exprimă dorinţa ca fereastra să fie 
închisă. Era limpede că starea i se agravase şi el era mai 
nerăbdător ca oricând să încheie călătoria din acea zi, şi îl 
opri pe catârgiu, întrebându-l cât mai aveau până la 
popasul următor. Acesta răspunse: 

— Nouă mile. 

— Nu mă simt în stare să rabd atât de mult, spuse St. 
Aubert; întreabă pe drum dacă există pe aici vreo casă în 
care ne-am putea petrece noaptea. 

Se lăsă pe spate în trăsură, şi Michael, învârtind din bici, 
porni iar în galop, până când St. Aubert, care aproape îşi 
pierduse cunoştinţa, îi strigă să oprească. Emily privi 
neliniştită pe fereastră şi, zărind puţin mai departe un ţăran 
care venea pe drum, îl aşteptară până se apropie şi îl 
întrebară dacă nu se află prin împrejurimi vreo casă unde 
să poată rămâne peste noapte nişte călători. Acesta 
răspunse că nu ştie să fie vreuna. 

— E un castel în mijlocul pădurii, în dreapta, adăugă el, 
dar cred că nu primesc pe nimeni, şi n-aş şti să vă arăt 
drumul, întrucât sunt aproape străin de aceste locuri. 

St. Aubert voia să-i mai pună câteva întrebări despre acel 
castel, dar pe neaşteptate omul plecă mai departe. 


După ce chibzui puţin, îi ceru lui Michael să intre încet în 
pădure. Întunericul creştea acum cu fiecare clipă, şi era tot 
mai greu să se distingă drumul. Curând după aceea, mai 
întâlniră un ţăran. 

— Care e drumul spre castelul din pădure? strigă Michael 
către el. 

— Castelul din pădure! exclamă ţăranul. Vrei să spui 
castelul cu turn, de acolo? 

— Nu ştiu de care turn vorbeşti, spuse Michael. Te întreb 
de clădirea aceea albă, care se zăreşte în depărtare, printre 
copaci. 

— Da, acela e turnul; dar cine sunteţi, de vă duceti într- 
acolo? se minună omul. 

St. Aubert, auzind ciudata întrebareşi dându-şi seama că 
fusese pusă pe un ton neobişnuit, privi afară din trăsură. 

— Suntem nişte călători, spuse el, în căutarea unei case 
unde să ne petrecem noaptea; se afla vreuna pe aici? 

— Nu, domnule, doar dacă aveţi cumva de gând să vă 
încercaţi norocul la castel, răspunse ţăranul”, arătmd înspre 
pădure. Dar nu v-aş sfătui să vă duceţi intr-acolo, 

— Al cui este castelul? 

— Nu prea ştiu nici eu; domnule. 

— Inseamnă că nu e locuit? 

— Ba da, elocuit; cred că de intendent şi de menajeră. 

Auzind acestea, St. Aubert hotărî să se îndrepte spre 
castel, riscând să nu fie primit să rămină peste noapte; îl 
rugă deci pe ţăran să-i arate drumul lui Michael, 
făgăduindu-i să-l răsplătească pentru osteneală. Omul 
rămase o clipă tăcut, dar apoi mărturisi că are alte treburi; 
le spuse însă că nu se puteau rătăci, dacă o luau pe drumul 
din dreapta, şi le arătă direcţia. St. Aubert începu să spună 
ceva, dar ţăranul îi ură noapte bună şi plecă mai departe. 

Trăsura se îndreptă deci pe acel drum; dădură de o 
poartă şi, după ce Michael cobori şi o deschise, porniră 
printre două rânduri de stejari şi castani bătrini, ale căror 
ramuri se uneau deasupra lor, formindo boltă măreaţă. 
Drumul părea atât de mohorât şi de pustiu, în tăcerea lui 


însingurată, încât Emily aproape că se cutremură în timp ce 
treceauşi, aminti ndu-şi de felul cum pomenise ţăranul 
despre castel, dădu un înţeles plin de taină vorbelor sale, 
aşa cum n u se gândise când le auzise.: încercă totuşi să îşi 
înfrângă temerile, zicându-şi că puteau să fie urmarea unei 
imaginaţii melancolice, întrucât starea tatălui ei, împreună 
cu propria ei situație, o făcuseră deosebit de 
impresionabilă. 

îşi continuară încet drumul, căci întunericul era acum 
aproape complet, ceea ce, împreună cu drumul povârnit şi 
rădăcinile copacilor bătrâni răsucindu-se pe alocuri pe 
cărare, îi silea să înainteze cu grijă. Deodată. Michael opri 
trăsura; şi, ci ud St. Aubert privi pe fereastră, ca să afle ce 
se întâmplase, zări o siluetă îndepărtată care înainta pe 
drum spre ei. Întunericul nu îi îngăduia să distingă cine era, 
dar îl rugă pe Michael să meargă mai departe. 

— Pare un loc ciudat şi sălbatic, spuse Michael; nu e nicio 
casă pe aici. Nu crede înălţimea voastră că mai bine ne-am 
întoarce înapoi? 

_ — Mai mergi puţin şi. Dacă tot nu vedem nicio casă, ne. 
Intoarcem pe unde am venit, răspunse St. Aubert. 

Michael porni iar. Fără prea multă tragere de inimă; 
mergea atât de încet, încât St. Aubert privi din nou pe 
fereastră, pentru a-l grăbi, când zări iarăşi, aceeaşi siluetă. 
Aceasta îl făcu să se înfioare întrucâtva: probabil că 
întunecimea locului îl făcea mai temător decât de obicei; 
oricum, îl opri pe Michael şi îl rugă să vorbească e. U omul 
de pe drum. 

— Vă rog. Înălţimea voastră, s-ar putea să fie vreun 
tâlhar, spuse Michael. 

— Nu mi-ar plăcea să fie astfel, răspunse St. Aubert, 
neputindu-şi reţine un zâmbet în faţa naivităţii lui. Aşa că 
no vom întoarce la drumul mare, căci nu prea văd cum am 
putea găsi pe aici ceea ce căutăm. 

Michael întoarse într-o clipă şi o şi luase plin de râvnă 
înapoi, când auziră răsunând un glas printre copacii din 
stânga. Nu avea un ton de comandă sau de suferinţă, ci 


suna profund şi dogii, aproape neomenesc. Omul dădu bici 
catârilor, şi aceştia prinseră să alerge cât puteau de 
repede, neţinând seamă de întuneric, de drumul povârnit 
sau de vieţile lor, şi nu se opriră decât ia poarta care dădea 
în drumul mare. 

— Mă simt foarte rău, spuse St. Aubert. Luând mâna fiicei 
sale. 

— Înseamnă că starea dumitale s-a înrăutățit, spuse 
Emily, foarte speriată de înfăţişarea lui; s-a înrăutățit, şi 


pe aici nu e nimeni care să-ţi poată fi de vreun ajutor. 
Doamne, Dumnezeule! ce-i de făcut? 

El îşi sprijini capul pe umărul ei, în timp ce ea se străduia 
să îl susţină cu braţul, iar Michael primi din nou poruncă să 
oprească. Când huruitul roţilor încetă, auziră o melodie; 
pentru Emily, aceasta răsună ca glasul 
Sperantei. 

— Oh! e o casă prin apropiere! spuse ea; s-ar putea să 
primim curând un ajutor. 

Ascultă cu atenţie; sunetele veneau de departe şi păreau 
să izvorească dintr-o parte mai izolată a pădurii ce 
mărginea drumul; privind către locul de unde se auzeau, 
zări, în lumina slabă a lunii, ceva care aducea cu un castel. 
Dar era greu de ajuns până acolo; St. Aubert se simțea prea 
rău pentru a putea îndura zdruncinăturile trăsurii; 

Michael nu îşi putea lăsa catării singuri; iar Emily, care încă 
îşi mai sprijinea tatăl, se temea să îl lase singur, şi se 
temea şi să se aventureze doar ea atât de departe, neştiind 
către ce sau către cine. Cu toate acestea, trebuia luată 
imediat o hotărâre; drept care, St. Aubert îi spuse lui 
Michael să continue încet drumul; dar nu merseră prea mult 
şi el îşi pierdu cunoştinţa; trăsura fu din nou 

Oprită. St. Aubert zăcea fără suflare. 

— Dragă, dragă tată, strigă Emily, înnebunită de durere, 
speriată că tatăl ei era pe moarte, spune ceva, măcar o 
vorbă, ca să-ţi aud glasul! 

Dar nu primi niciun răspuns. Îngrozită peste măsură, îl 


rugă pe Michael să aducă puţină apă din râuleţul care 
curgea de-a lungul drumului; şi, după ce omul îi aduse în 
pălărie nişte apă, stropi cu mâini tremurânde chipul tatălui 
ei. Care. Luminat acum de razele lunii, părea să poarte 
pecetea morţii. Toate spaimele privind persoana ei se 
risipiră acum în faţa unei temeri mai puternice şi, lăsându-l 
pe St. Aubert în grija lui Michael care nu voia să se 
îndepărteze de catâri, ea cobori din trăsură şi plecă în 
căutarea castelului pe care îl zărea în depărtare. Era o 
noapte liniştită cu lună, şi melodia, care mai răsuna încă în 
aer, îi conducea paşii; aşa că părăsi drumul, şi o apucă peo 
cărare întunecoasă, care intra în pădure. O 

vreme, mintea îi fu prea plină de neliniştea şi teama pentru 
tatăl ei, pentru a se gândi la ea însăşi, până când bezna din 
ce în ce mai adâncă, întrucât frunzişul de deasupra oprea 
cu totul lumina lunii, şi sălbăticia locului 

ii reaminti în ce situaţie primejdioasă se afla. Melodia nu se 
mai auzea, astfel încât nu se putea călăuzi decât după 
noroc. Se opri o clipă, îngrozită şi dezorientată, dar grija 
pentru starea tatălui ei înăbuşi orice gând în ceea ce o 
privea, şi porni din nou. Cărarea dispărea în pădure, dar în 
zadar privi în jur să zărească vreo casă sau vreo fiinţă 
omenească, şi tot în zadar încercă să audă vreun sunet 
după care să se călăuzească. lşi continuă totuşi grăbită 
drumul, fără să ştie încotro merge, ocolind ascunzişurile 
pădurii şi încercând să rămână la marginea lor, până când 
zări deodată un soi de drum rudimentar, pornind dintr-un 
loc luminat de lună. Sălbăticia acestui drum îi aminti de cel 
care ducea la castelul cu turn, şi înclină, să creadă că locul 
aparţinea aceluiaşi domeniu i 

i că ducea probabil în acelaşi loc. In timp ce şovăia dacă să- 
| urmeze sau nu, îi ajunseră la ureche mai multe glasuri 
într-o izbucnire de veselie. Nu părea un râs plin de bucurie, 
ci un hohot dezlănţuit; înlemni, înfricoşată. În timp ce 
stătea pe loc, auzi o voce îndepărtată chemând din direcţia 
de unde venise şi, încredinţată că era vocea lui 

Michael. Primul ei gând fu s-o pornească înapoi; dar, 


chibzuind puţin, îşi schimbă intenţia; încredinţată că numai 
o situaţie disperată l-ar putea face pe Michael să îşi lase 
catâării, şi temându-se că tatăl ei e acum pe moarte, porni în 
goană înainte, cu slaba speranţă de a găsi un ajutor la 
oamenii din pădure. Inima îi bătea cu teamă dar şi 
încrezătoare în timp ce se apropia de locul de unde se 
auziseră vocile, şi tresărea întruna, când paşii 


îi clinteau frunzele moarte. Sunetele o călăuziră spre 
poieniţa luminată de lună, pe care o zărise mai devreme; 
ss opri la o mică depărtare şi văzu, printre trunchiurile 
«opacilor, o pajişte netedă acoperită cu iarbă verde, 
înconjurată de pădure, iar în mijlocul ei, o ceată de oameni. 
Când se apropie, îşi dădu seama, după îmbrăcămintea lor, 
că erau ţărani; şi zări şi câteva case, risipite la marginea 
pădurii care se întindea măreaţă până în acel loc. In timp ce 
privea şi se străduia să îşi înăbuşe temerile care o ţineau în 
loc, dintr-o căsuţă ieşiră mai multe tinere fete; muzica se 
porni brusc, şi începu dansul. Era muzica veselă ce însoțea 
culesul viilor j Aceeaşi pe care o auzise mai devreme 
plutind în văzduh. Inima ei, înspăimântată şi îngrijorată 
pentru tatăl ei, nu simţi contrastul dintre această scenă 
plină de veselie şi propria ei nefericire; porni repede înainte 
şi se îndreptă către un grup de ţărani mai în vârstă, aşezaţi 
în uşa un şi case; şi, după ce le explică situaţia în care se 
afla, le ceru ajutorul. Câţiva dintre ei se ridicară în grabă şi, 
oferindu-se să facă tot ce le stă în putinţă, o urmară cât 
putură de repede; şi Emily parcă îşi luă zborul spre drum. 

Când ajunse lângă trăsură, îl găsi pe St. Aubert care îşi 
recăpătase cunoştinţa. Când. Işi revenise, auzind de la 
Michael că fiica, lui plecase, neliniştea pentru ea îl făcuse 
să uite de propria lui persoană, şi îl trimisese pe acesta în 
căutarea ei. Zăcea acum lipsit de vlagă şi ştiind că nu era în 
stare să călătorească mai departe, începu iarăşi să se. 
Intereseze de vreun han sau de castelul din pădure. 

— Nu puteţi fi găzduit la castel, domnule, spuse un ţăran 
venerabil care o urmase pe Emily prin pădure, de abia dacă 


se poate spune că e locuit; dar, dacă îmi veţi cinsti casa cu 
prezenţa dumneavoastră, veţi fi binevenit în cel mai bun 
pat pe care il avem. 

St. Aubert era şi el francez; drept care nu rămase 
surprins de această politeţe a ţăranului francez; dar, bolnav 
cum era, simţi valoarea invitaţiei sporită de împrejurările în 
care fusese făcută. Era un om. Cu maniere prea delicate 
pentru a se scuza, sau pentru a se preface că şovăie să-i 
primească ospitalitatea, astfel încât o acceptă pe loc, cu 
aceeaşi sinceritate cu care îi fusese oferită. 

Trăsura o porni din nou, încet; Michael îi urma pe ţărani, 

pe cărarea pe care tocmai o părăsise Emily, până la poiana 
luminată de lună. Starea lui St. Aubert se îmbunătăţise mult 
ca urmare a politeţii bătrânului ţăran şi gândindu-se la 
apropiata perspectivă a odihnei, aşa încât privea cu o 
blândă mulţumire la priveliştea luminată de lună şi la 
pădurea din jur, a cărei splendoare răzbătea ici şi colo, în 
câte un luminiş, în care se putea zări o casă sau un pârâu 
înspumat. Ascultă, fără vreun simţământ de tristeţe, 
sunetele vesele ale ghitarei şi tamburinei; şi, deşi îi dădură 
lacrimile când văzu dansul dezinvolt al ţăranilor, acestea nu 
erau doar lacrimi pline de un trist regret. 
Nu acelaşi lucru se petrecea şi cu Emily; neliniştea plină de 
teamă pentru tatăl ei se transformase acum într-o 
melancolie duioasă, pe care fiecare 'semn de bucurie nu 
făcea, prin comparaţie, decât să o adâncească. 

Dansul încetă la apropierea trăsurii, care însemna ceva 
cu. Totul neobişnuit în mijlocul acestor păduri, izolate; şi 
ţăranii se adunară în jurul ei, plini de o curiozitate 
nestăpânită. Aflând că aducea un străin bolnav, mai multe 
tinere fete o luară ia fugă peste pajişte şi se, întoarseră cu 
vin şi coşuleţe cu struguri, pe care le oferiră călătorilor, 
fiecare lăudându-şi cu amabilitate ofranda, în cele din 
urmă, trăsura se opri lângă o casă mai îngrijită, iar 
venerabilul ţăran ce-i călăuzise până acolo, după ce îl ajută 
pe St. Aubert să coboare, îi conduse, pe el şi. Pe Emily, într- 
o cămăruţă luminată doar de razele lunii, care se strecurau 


prin fereastra deschisă. St. Aubert, bucurându-se că se va 
odihni, se aşeză într-un scaun, iar simţurile îi fură înviorate 
de adierea răcoroasă şi îmbălsămată care 


unduia uşor caprifoiul, purtându-i mireasma dulce 
înăuntru. Gazda sa, care se numea La Voisin, părăsi 
încăperea, dar se reîntoarse curând cu fructa, smântână şi 
toate bunătăţile pe care le avea în casă; după ce i le puse 
în faţă, cu un zâmbet de ospitalitate neprefăcută, se retrase 
în spatele scaunului pe care şedea oaspetele. St. Aubert 
stărui să se aşeze şi el la masă şi, după ce fructele îi mai 
potoliră uscăciunea gurii şi se simţi mai înviorat, începu să 
discute cu gazda sa; ţăranul îi dădu câteva amănunte 
despre sine şi familia sa, pline de interes şi spuse din inimă, 
schiţând un tablou al blândei bunăvoinţe şi bunătăţii 
familiei sale. Emily stătea lângă tatăl ei şi îl ţinea de mână; 
ascultându-l pe bătrân, inima i se umplea de simpatia plină 
de afecţiune pe care o răspândea acesta, şi o podidiră 
lacrimile la gândul dureros că moartea îi va răpi poate în 
curând darul cel mai de preţ pe care îl avea. Lumina blândă 
a lunii din acea seară de toamnă şi sunetele îndepărtate ale 
melodiei, care căpătau acum o tonalitate tânguioasă, îi 
sporeau tristeţea din suflet. 

Bătrânul continua să vorbească despre familia sa, iar 
St. Aubert rămânea tăcut. 

— Am doar o fată în viaţă, spunea La Voisin; s-a măritat 
şi o duce bine, şi ea e totul pentru mine. Când mi-a murit 
nevasta, adăugă cu un suspin, am venit să stau' cu Agnes 
şi cu ai ei; are mai mulţi copii, care dansează cu toţii pe 
pajiştea de colo, veseli ca nişte lăcuste — şi să dea Domnul” 
să rămână cât mai multă vreme aşa! Nădăjduiesc să mor în 
mijlocul lor, domnule. Sunt bătrân acum, şi nu cred să mai 
trăiesc mult, dar simţi o oarecare mângâiere când mori 
înconjurat de copiii tăi. 

— Bunul meu prieten, Spuse St. Aubert cu un tremur în 
glas, sper să mai. Trăieşti ani mulţi în mijlocul lor. 

— Ah, domnule! la vârsta mea nu mai'pot nădăjdui asta! 


răspunse bătrânul; şi după o pauză urmă: Nici nu mi-aş mai 
dori, căci după ce o să mor, nădăjduiesc să ajung în ceruri, 
unde s-a dus şi nevasta mea mai înainte. 

Uneori aproape că pot să mi-o închipui, în nopţile liniştite 
cu lună, păşind prin locurile astea umbroase pe care le 
iubea atâta. Dumneavoastră, domnule, credeţi că o să mai 
putem să ne întoarcem pe pământ, după ce ne părăsim 
trupul? 

Emily nu îşi mâi putu înăbuşi chinul din inimă; lacrimile îi 
curgeau şiroaie pe mâna tatălui ei, pe care tot o mai ţinea. 
El făcu un efort ca să poată vorbi şi, în cele din urmă, spuse 
cu voce scăzută: 

— Sper că vom fi lăsaţi să privim măcar pe pământ, la cei 
pe care i-am lăsat acolo, dar nu pot decât să sper. 

Viaţa de apoi este ascunsă privirii noastre, iar credinţa şi 
speranţa ne sunt singurele călăuze în această privinţă. 

Nu suntem opriţi să credem că duhurile fără trup veghează 
asupra celor pe care i-au iubit, dar putem spera cu 
nevinovăție la acest lucru. Este o speranţă la care nu voi 
renunţa niciodată, continuă el, ştergând lacrimile fiicei sale, 
căci îmi va îndulci clipele amare ale morţii! 

Lacrimile i se prelingeau încet pe obraji; La Voisin 
plângea şi el, şi o vreme se aşternu tăcerea. Apoi, La 
Voisin, reluând subiectul, spuse: 

— Dar credeţi, domnule, că, pe lumea cealaltă, îi vom 
reîntâlni pe cei pe care i-am iubit în lumea asta? Nu pot să 
nu cred că îi vom reîntâlni. 

— Atunci crede, răspunse St. Aubert, căci chinurile 
despărțirii ar fi într-adevăr cumplite, dacă am crede că e 
penti-u totdeauna. Curaj, draga mea Emily, ne vom întâlni 
din nou! 

Şi el îşi înălţă ochii spre ceruri, iar o rază de. Lună, 
luminându-i chipul, dezvălui liniştea şi resemnarea care se 
aşterneau peste trăsăturile îndurerate. 

La Voisin îşi dădu seama că împinsese discuţia prea 
departe, şi schimbă vorba: 

rStăm în întuneric, am uitat să aprind lumina. 


— Nu, spuse St. Aubert, îmi' place lumina lunii. Stai jos, 
bunule prieten. Emily, draga mea, mă simt mai bine decât 
m-am simţit toată ziua; aerul de aici mă înviorează. Pot să 
mă bucur de ceasul acesta liniştit şi de muzica ce pluteşte 
atât de dulce în depărtare. Vreau să te văd zâmbind. Oare 
cine atinge corzile ghitarei cu atâta pricepere? sunt oare 
două instrumente, sau se aude şi un ecou? 

— Imi închipui că e un ecou, domnule. Ghitara asta se 
aude adesea în timpul nopţii, când e linişte deplină, dar 
nimeni nu ştie cine cântă, şi uneori e însoţită de o voce atât 
de dulce şi de tristă, încât aproape ai putea crede că 
pădurea e bântuită. 

— Nu mă îndoiesc că e bântuită, spuse St. Aubert cu un 
surâs, dar cred că de fiinţe vii. 

— Am auzit-o uneori la miezul nopţii, când nu puteam 
dormi, vorbi mai departe La Voisin, părând a nu lua în 
seamă întreruperea; răsuna aproape sub fereastra mea, şi 
nu am mai auzit vreodată o muzică la fel ca asta. Mă făcea 
adesea să mă gândesc la sărmana mea nevastă, până îmi 
dădeau lacrimile. Uneori m-am dus la fereastră, doar oi 
vedea pe cineva, dar de îndată ce deschideam geamul se 
înstăpânea liniştea şi nu zăream pe nimeni; şi am tot 
ascultat vocea aceea cântând, până m-am înspăimântat, că 
până şi tremurul frunzelor mişcate de vânt mă făcea să 
tresar. Se spune că prevesteşte adesea moartea cuiva, dar 
eu am auzit-o în toţi anii ăştia şi. In pofida ei. Mi-am dus 
viaţa mai departe. 

Emily. Deşi zâmbea la auzul unei. Superstiţii atât de 
naive, nu reuşi, în starea ei de spirit de acum, să, i se 
împotrivească întru totul. 

— Bine, bunule prieten, spuse St. Aubert, dar nimeni nu a 
avut curajul să meargă pe urmele sunetelor? Dacă ar fi 
făcut-o, nu mă îndoiesc că ar fi descoperit cine cânta. 

— Ba da, domnule, oamenii au mers o vreme prin pădure 
pe urmele ei, dar muzica se abătea mereu, şi f părea la fel 
de îndepărtată, iar în cele din urmă, oamenilor le-a fost 
teamă să nu li se întâmple vreo nenorocire, şi nu s-au dus 


mai departe. Dar arareori am auzit sunetele astea atât de 
devreme. De obicei apar pe la miezul nopţii, când steaua 
aia strălucitoare care se iveşte deasupra turnuleţului de 
colo coboară peste pădurea din. Stânga. 

— Care turnuleţ? întrebă repede St. Aubert. Nu văd 
niciunul. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar nu se poate să nu-l 
vedeţi, căci luna îl luminează din plin; — deasupra drumului 
de colo, la mare depărtare; castelul de care ţine turnul e 
ascuns printre copaci. 

— Da, dragă tată, spuse şi Emily, arătând cu degetul în 
depărtare, nu vezi ceva sclipind deasupra pădurii 
întunecate? E o giruetă, cred, luminată de razele lunii. * 

— A, da, înţeleg ce vrei să spui; şi. Al cui este castelul? 

— Era al marchizului de Villeroi, răspunse La Voisin, 


apăsat. 

— Ah! exclamă St. Aubert suspinând adânc. Ne aflăm 
deci foarte aproape de Le-Blanc! — Părea foarte agitat, 
hietul om. 


— Cândva era reşedinţa la care ţinea cel mai mult 
marchizul, urmă La Voisin, dar a căpătat o mare silă pentru 
locul ăsta şi n-a mai venit pe aici de mulţi ani. Am auzit de 
curând că a murit, şi că a încăput pe alte mâini. 

St. Aubert, care rămăsese adâncit în gânduri, fu 
dezmeticit de aceste ultime cuvinte. 

— A murit! exclamă el. Doamne, Dumnezeule! Când a 
murit? 

— Se spune că ar fi murit acum i vreo cinci săptămâni, 
răspunse La Voisin. L-aţi cunoscut pe marchiz, domnule? 

— Extraordinar! spuse St. Aubert, neluând în seamă 
întrebarea. 

— De ce, dragă tată? întrebă Emily, cu curiozitate 
amestecată cu sfială. 

St. Aubert nu îi răspunse însă, cufundându-se din nou în 
visare; şi, după câteva clipe, când păru că îşi revine, întrebă 
cine îi moştenise domeniile. 

— Am uitat ce titlu are, domnule, spuse La Voisin; dai 


înălţimea sa stă mai mult la Paris; n-am auzit că ar veni 
încoace. 

— Aşadar, castelul e încă închis, nu? 

— Păi, nu chiar aşa domnule; bătrâna menajeră, 
împreună cu bărbatul ei, intendentul, îl au în grijă; dar, de 
obicei, stau într-o căsuţă din apropiere. 

— Bănuiesc că e un castel spaţios, spuse Emily, şi îmi 
închipui că e cam pustiu, dacă stau acolo doar două 
persoane. 

— Destul de pustiu, domnişoară, adeveri La Voisin. Şi n- 
aş petrece o noapte la castel nici de dragul întregii moşii. 

— Ce-ai spus? întrebă St. Aubert, trezindu-se din nou la 
realitate. 

Pe când bătrânul ţăran repeta ultima frază, St. Aubert 
lăsă să-i scape un geamăt; după care, nevrând ca geamătul 
să fie luat în seamă, îl întrebă repede pe La Voisin de câtă 
vreme locuieşte pe acele meleaguri. 

— Aproape din copilărie, domnule, răspunse gazda. 

— Înseamnă că ţi-o aminteşti' pe marchiză, nu? spune 
St. Aubert, cu glasul schimbat. 

— Ah, domnule! — şi încă foarte bine. Mulţi de pe-aici îşi 
amintesc de ea. 

— Da, glăsui St. Aubert-;. Şi mă număr şi eu printre 
aceştia. 

— Vai, domnulelinseamnă că vă amintiţi de o foarte 
frumoasă şi desăvârşită doamnă Merita o soartă mai bună. 

Ochii lui St. Aubert se umpluseră de lacrimi. 

— Destul, spuse el, cu o voce aproape înăbuşită de 
violenţa emoţiilor — destul, prietene. 

Emily, deşi foarte uimită de atitudinea tatălui ei, se 
stăpâni şi nu îşi exprimă sentimentele punând vreo 
întrebare. La Voisin se apucă să-şi ceară scuze, dar St. 

Aubert îl întrerupse: 

— Nu-i nicio nevoie să îţi ceri scuze, spuse el. Hai să 
vorbim de altceva. Spuneai ceva despre muzica pe care am 
auzit-o mai devreme. 

— Spuneam, domnule — dar ascultați! — se aude iar; 


ascultați vocea asta! 

Tăcură cu toţii. 

Şi iată, un sunet dulce şi solemn 
Se-naiţă, ca o undă de parfum 
Prin aer; până şi Tăcerea, 

Luată prin surprindere, ar dori. 

să-şi lepede fiinţa şi să fie 
Clintită astfel. 

MILTON 

După câteva clipe, vocea pieri în văzduh, iar instrumentul 
pe care îl auziseră mai devreme răsună tot mai încet. St. 
Aubert îşi dădu seama că acesta scotea un sunet mult mai. 
Plin şi mai melodios decât o ghitară, şi mai dulce decât cel 
al unei lăute. Continuară să, asculte, dar sunetele nu mai 
reveniră. 

— Ciudat! spuse St. Aubert, întrerupând după o vreme 
tăcerea. 

— Foarte ciudat, spuse Emily. 

— Intr-adevăr, li se alătură La Voisin, după care rămaseră 
din nou tăcuţi. 

După mai multă vreme, La Voisin începu să vorbească:. 

— Sunt vreo optsprezece ani de când am auzit pentru 
prima dată muzica. Asta; îmi amintesc că era o noapte 
frumoasă de vară, foarte asemănătoare cu cea'de azi. Dar 
era 6 oră mai târzie, şi mă aflam singur în pădure. Îmi mai 
amintesc că sufletul îmi era plin de jale, căci unul 


din băieţi îmi era tare bolnav, şi ne temeam că o să-l 
pierdem. Vegheasem toată seara la căpătâiul lui, în timp ce 
maieă-sa se odihnea; stătuse trează lângă el noaptea de 
dinainte. li vegheasem, şi ieşisem să iau puţin aer curăţ, 
căci ziua fusese foarte înăbuşitoare. Pe când mergeam 
gânditor prin pădure, am auzit în depărtare muzica, şi am 
crezut că e Claude care cântă din fluier stând în faţa casei, 
aşa cum făcea adesea în serile frumoase. Dar, c-înd am 
ajuns într-un loc unde copacii se răreau (n-o s-o uit 
niciodată!) şi m-am oprit să privesc steaua polară, care 


scânteia sus pe bolta cerului, am auzit deodată nişte 
sunete! — nici nu pot să le descriu. Erau ca o muzică 
îngerească, şi am privit din nou în sus, aproape aşteptându- 
mă să văd îngeri pe cer. Când m-am întors acasă, am 
povestit ce am auzit, dar au râs cu toţii de mine şi au zis că 
trebuie să fi fost niscaiva păstori care cântau din fluier, şi n- 
am reuşit să-i încredinţez că era cum ziceam eu. Cu toate 
astea, câteva nopţi mai târziu, şi nevasta mea a auzit 
aceleaşi sunete, şi a rămas tot atât de uimită ca şi mine; 
părintele Denis a speriat-o însă rău, spunându-i că muzica 
prevestea moartea copilului şi că adesea se aude muzică îri 
casele în care cineva e pe moarte. 

Auzind de acestea, Emily simţi o groază superstiţioasă, 
necunoscută ei până atunci, şi de-abia reuşi să îşi ascundă 
frământarea în faţa tatălui ei. 

— Dar băiatul a trăit, domnule, în ciuda celor spuse de 
părintele Denis. 

— Părintele Denis! repetă St. Aubert, care ascultase 
. „povestea de demult” cu o atenţie plină de răbdare. Ne 
aflăm aşadar în apropierea unei mănăstiri? 

— Da, domnule; mănăstirea St. Clair se află la o 
depărtare nu prea mare, pe malul mării. 

— Ah! exclamă St! Aubert, ca şi când şi-ar fi amintit 
brusc de ceva, mănăstirea St. Clair! 

Emily observă cum chipul i se înnegurează de suferinţă, 
în care se amesteca şi oarecare groază; privea cu o 
expresie fixă şi, aşa cum stătea. In lumina aâb-argintie a 
lunii, părea una din statuile de marmură ala unui 
monument ce pare să se aplece, cu o mihnire 
deznădăjduită, peste cenuşa celor morţi, înfăţişată 

„„în lumina pală 
Pe care luna o strecoară prin virtralii. 

Emigranții 

— Dar, dragă tată, vorbi Emily, încercând să-i risipească 
gândurile negre, uiţi că ai nevoie de odihnă. Dacă gazda 
noastră atât de binevoitoare mă va scuza, îţi voi pregăti 
patul, căci ştiu cum îţi place să fie aşternut. 


St. Aubert, trezindu-se la realitate şi zâmbindu-i cu 
afecţiune, îşi arătă dorinţa ca ea să nu se obosească şi mai 
tare; iar La Voisin, al cărui interes pentru propria sa 
povestire, îl făcuse pe moment să uite de respectul pentru 
oaspetele său, se ridică acum de pe scaun. Şi. Rugându-l 
să-l scuze că nu o chemase pe Agnes de pe pajişte, părăsi 
grăbit încăperea. 

Se întoarse după câteva clipe, însoţit de fiica sa. O 
femeie tânără cu chip plăcut; iar Emily află de la ea ce nici 
nu bănuise: şi anume că, pentru a-i găzdui pe ei, o parte'a 
familiei lui La Voisin urma să doarmă în altă parte; ea 
regretă această situaţie, dar Agnes, prin răspunsul pe care 
i-l dădu. Dovedi pe deplin că moştenise cel puţin o parte 
din ospitalitatea curtenitoare a tatălui ei. Rămase deci ca 
vreo câţiva copii şi Michael să doarmă în casa vecină. 

— Dacă mâine mă voi simţi mai bine. Draga mea, spuse 
St. Aubert când Emily reveni lângă ele, vreau să pornim 
devreme, ca să ne putem odihni la amiază când e arşiţă; şi 
aş vrea să ne întoarcem acasă. Având în vedere actuala 
stare a sănătăţii şi a moralului meu, nu mă pot gândi cu. 
Plăcere la o călătorie mai lungă, şi sunt şi foarte nerăbdător 
să ajung în La Vallee. 

Emily, deşi dorea şi ea să se întoarcă, fu mâhnită de 
dorinţa neaşteptată a tatălui ei, care, credea ea, nu 
dovedea altceva decât că se simţea mai rău decât voia să 
recunoască. St. Aubert se retrase să se odihnească, şi Emily 
se duse şi ea în odăiţa ei, dar nu putu să-şi găsească 
imediat odihna. Gândurile i se întoarseră la discuţia de mai 
înainte, despre starea duhurilor după moarte; în acele clipe, 
era un subiect care o afecta în mod deosebit, deoarece 
avea toate motivele să creadă că iubitul ei tată se va 
număra în curând printre acele duhuri. Se aplecă 
gânditoare pe  ferestruica deschisă şi, cufundată în 
meditaţie, îşi îndreptă ochii spre ceruri; boita albastră, fără 
nori. Era împânzita de stele — nişte lumi. Poate, aparţinând 
spiritelor, necuprinse în lumea muritorilor. In timp oe 
privirile îi rătăceau prin eterul nemărginit, gândurile i se 


înălţară. Ca şi mai înainte, către sublimul divinității şi către 
contemplarea lumii de apoi. Şirul gândurilor nu îi fu 
întrerupt de nicio notă stridentă a acestei lumi; dansul 
vesel încetase, şi toţi ţăranii se duseseră pe la casele lor. 
Văzduhul era liniştit, de-abia câte o adiere trecea pe 
deasupra pădurii şi. Din când în când, tăcerea era 
întreruptă doar de sunetul îndepărtat al vreunei tălăngi sau 
de cel al unei ferestre care se închide. După o vreme, nu se 
mai auzi nici acest semn al prezenţei omeneşti. Simţindu-se 
înălţată şi învăluită în pace, în timp ce ochii i se umezeau 
adesea de lacrimile unei evlavii sublime şi ale unei înfiorări 
solemne, rămase lângă fereastră până când întunericul 
miezului de noapte se aşternu peste pământ, iar steaua pe 
care o arătase La Voisin cobori dincolo de pădure. Atunci îşi 
aminti ea de spusele lui despre stea, şi de muzica 
misterioasă; şi, pe când mai zăbovea la fereastră, pe 
jumătate sperând, pe jumătate temându-se că muzica va 
reîncepe, îşi aminti de emoția năvalnică a tatălui ei când i 
se pomenise de moartea marchizului Villeroi şi de soarta 
marchizei; şi tare ar fi vrut să afle pricina de demult a 
acestei emoţii. Surprinderea şi curiozitatea îi erau cu atât 
mai mari, cu cât nu îşi amintea să-l fi auzit vreodată 
pomenind numele de Villeroi. 

Cu toate acestea, nicio muzică nu întrerupse liniştea 
nopţii, iar Emily, dându-şi seama cât de târzie era ora, îşi 
simţi toată oboseala şi îşi aminti că trebuie să se scoale 
dimineaţa devreme; aşa că plecă de lângă fereastră, spre a 
se odihni. 

CAPITOLUL VII 

„„„Să-şi deplângă soarta, 

Toţi cei ce se târăsc prin bezna aceasta, 

Dar sufletele mai pot înfrunta mormintul, 

Și pot zimbi la cei cuprinşi de jale. 

Dar oare Primăvara nu se va mai întoarce? 

Și soarele s-a dus în veci să se-odihnească?... 

Curând pe cer va răsări lumină nouă, 

ȘI Primăvara va înviora natura, 


Trezind la viaţă cringul şi cimpia. 

BEATTIE 

Cerind să fie deşteptată dimineaţa devreme, Emily nu se 
trezi prea înviorată după somn, căci o bântuiseră vise 
tulburătoare, răpindu-i binecuvântarea odihnei, care îi se 
cuvine celor nefericiţi. Dar, când deschise fereastra, când 
privi pădurea ce strălucea în lumina soarelui de dimineaţă 
şi când respiră aerul curat, sufletul ei se mai alină. 
Priveliştea răspândea acea prospeţime încurajatoare ce 
pare să împrăştie însăşi' esenţa sănătăţii, şi îi ajungeau la 
ureche numai sunete dulci şi pitoreşti, dacă se poate spune 
astfel — clopotele de utrenie ale unei mănăstiri din 
depărtare, murmurul uşor al valurilor mării, ciripitul 
păsărilor şi, mugetul îndepărtat al cirezilor pe care le zărea 
apropiindu-se Încet, printre  trunchiurile copacilor. 
Impresionatăde imaginile din jur. Se lăsă învăluită de 
calmul meditativ pe care i-l inspirau; şi. Pe când stătea la 
fereastră şi îl aştepta pe St. Aubert să coboare, ca să ia 
gustarea de dimineaţă, gândurile i se orânduiiă în 
următoarele stihuri: 

PRIMUL CEAS AL DIMINEȚII 

Ce dulce-i să priveşti umbra pădurii, 

Când primii zori, vestind lumina zilei, 

Coboară prin poiene adormite, 

Pălind apoi sub rază dimineţii! 

Când florile, ce-au plâns în timpul nopţii, înalţă capul 
lăcrimat de rouă, 

Se-ntind şi se desfată spre lumină, înmiresmând 
văzduhul răcoros. 

Ce proaspătă-i adierea care poartă 

Parfum de flori şi ciripit de păsări 1 
Zumzet de-albitie prin frunziş de codru! 

Cântec de pădurar şi muget de cirezi! 

Şi vârful nins al munţilor sclipeşte, 

Zărit printre copaci, în depărtare, 

Şi. Mai departe încă, marea-ntinsă, 

Cu pânze albe licărind în soare. 


Dar în zadar trec umbrele pădurii, 

Cântări de mai plutind pe-aripi de vint. 

Luciride raze-n roua dimineţii, 

Când inima bolnavă tot tânjeşte! 

Oh, ceas înmiresmat! redă-i. Speranţa 
Că va rămâae-n viaţă al ei părinte | 

Emily auzi apoi o mişcare în casă şi, imediat după aceea, 
vocea lui Michael, bombănindu-şi catârii în timp ce-i mina 
afară dinţr-un şopron din apropiere. Când ieşi din odaie, îl 
văzu pe tatăl ei. Care se trezise, stând lângă uşă: părea să- 
şi fi revenit după somn tot atât de puţin ca şi ea. Emily îl 
conduse pe scări în jos în odaia în care cinaseră cu o seară 
înainte, unde găsiră o gustare pregătită, în timp ce La 
Voisin şi fiica acestuia îi aşteptau să le spună bună 
dimineaţa. 

— Vă pizmuiesc pentru casa voastră, bunii mei prieteni, 
le spuse St. Aubert de cum îi văzu; e atât de plăcută, de 
liniştită şi de îngrijită; iar aerul pe care. Îl respiri aici — ei 
bine, dacă ceva îţi poate reda sănătatea pierdută, apoi e cu 
siguranţă aerul de aici. 

La Voisin se înclină cu graţie, şi răspunse cu galanteria 
obişnuită francezilor: 

— Casa noastră poate fi pizmuită, domnule, căci 
împreună cu domnişoara aţi onorat-o cu prezenţa 
dumneavoastră. 

1 Misterele din Udolpho, vol.) 

La aceste cuvinte măgulitoare, St. Aubert îi zâmbi 
prietenos şi se aşeză la masă, unde fuseseră puse fructe, 
smântână, brânză proaspătă, unt şi cafea. Emily, care îl 
privea cu luare-aminte pe tatăl ei, ştiind acum că era foarte 
bolnav, încercă să îl convingă să amâne plecarea pentru 
după-âmiază; dar el părea foarte nerăbdător să ajungă 
acasă şi îşi arătă în repetate rânduri această nerăbdare, cu 
o înfocare neobişnuită la el. Îi mărturisi că se simţea la fel 
de bine ca în ultima vreme şi că ar indura mai uşor 
greutăţile călătoriei în timpul orelor răcoroase ale dimineţii 
decât mai târziu. Dar, pe când stătea de vorbă cu 


venerabila lor gazdă şi îi mulțumea pentru primirea atât de 
binevoitoare, Emily îl văzu că se schimbă 

la faţă şi, înainte de a putea ajunge lângă el, se lăsă, 
hfârşit, pe speteaza scaunului. După câteva clipe. Işi reveni 
din slăbiciunea bruscă ce-l năpădise, dar se simţea atât de 
vlăguit, încât nu se vedea în stare să pornească la drum; şi, 
după ce stătu o vreme încercând să-şi înfrângă slăbiciunea, 
rugă să fie ajutat să-urce scările şi să se culce în pat. 
Rugămintea lui redeşteptă toate temerile ce o stăpâniseră 
pe Emily cu o seară înainte; dar, deşi de-abia reuşea să se 
ţină ea însăşi pe picioare, din cauza spaimei neaşteptate pe 
care o avusese, căută să-i ascundă tatălui ei temerile 
proprii şi, susţinându-l cu un braţ tremurător, îl ajută să 
ajungă în cameră. 

După ce fu culcat în pat, St. Aubert îşi exprimă dorinţa ca 
Emily, care plângea în oclaia ei, să fie chemată lângă el; iar 
când o văzu, făcu semn cu mâna celorlalţi aâ’ părăsească 
încăperea. Rămaşi singuri, întinse mina spre ea şi îşi aţinti 
privirea pe chipul ei, cu o expresie atât de plină de tandreţe 
şi suferinţă. Încât Emily îşi pierdu tăria sufletească şi 
izbucni în plâns neogoit. St. Aubert încercă să lupte să 
rămână tare, dar nu era în stare să scoată un cuvânt; nu 
putu decât să o strângă de mână, oprindu-şi lacrimile care 
îi împânzeau privirea. După o vreme, reuşi să îşi controleze 
vocea 

— Copila mea dragă, spuse el, încercând să zâmbească 
în ciuda suferinţei, draga mea Emily! 

Şi se opri din nou. Îşi ridică ochii spre ceruri, ca într-o 
rugăciune, şi apoi. Pe un ton mai ferm şi cu o privire în care 
la duioşia tatălui se adăuga solemnitatea acestei clipe 
sfinte, spuse 

— Copila mea dragă, aş vrea să îndulcesc adevărul 
dureros pe care trebuie să ţi-l spun, dar nu stăpânesc acest 
meşteşug. Vai! Aş vrea să ţi-l ascund în aceste clipe, dar ar 
fi o cruzime să te înşel. Nu peste multă vreme ne vom 
despărţi; se cuvine să vorbim despre ce ne aşteaptă, astfel 
ca gândurile şi rugăciunile să ne pregătească să o îndurăm. 


Vocea îi tremură, iar Emily, care tot mai plângea, îi apăsă 
mâna pe inima ei, suspinând, dar nu reuşi să îşi ridice 
privirile. 

m 

— Să nu irosim aceste clipe, spuse St. Aubert. Veni ndu-şi 
iar în fire; am multe de spus. Trebuie să-ţi împărtăşesc o 
împrejurare cu urmări grave şi să capăt de la tine o 
promisiune solemnă; după asta voi fi mai 
liniştit. Ai observat, draga mea. Cât sunt de nerăbdător să 
ajung acasă, dar nu îmi cunoşti toate motivele. Ascultă ce 
am să-ţi spun. — Dar. Nu! înainte de a spune mai mult, 
făgăduieşte-mi un lucru, o făgăduială făcută tatălui tău pe 
patul de moartei 

St. Aubert se opri; Emily, izbită de ultimele lui. Cuvinte. 
De parcă atunci i se înfăţişase pentru prima oară primejdia 
imediată, îşi ridică ochii; lacrimile încetară să-i mai curgă; 
şi. Privindu-l timp de o clipă cu o suferinţă de nedescris, fu 
apucată de un uşor tremur şi se prăbuşi fără cunoştinţă pe 
scaun. Strigătele lui St. Aubert îi aduseră în odaie pe. La 
Voisin şi pe fiica acestuia; 
arnindoi se străduiră, pe cât puteau, să o readucă la viată, 
dar multă vreme nu izbutiră. Când îşi reveni. In cele din 
urmă. St. Aubert era al îi de sfârşit datorită scenei la care 
asistase, încât se scurse destul de mult timp până se simţi 
în putere ca să poată vorbi; întrucâtva mai însufleţit, căci 
Emily îi dăduse un întăritor: şi, după ce rămaseră din nou 
singuri, el căută s-o liniştească şi să-i ofere cită alinare 
putea în acele clipe. Ea i se aruncă în braţe şi plânse cu 
capul pe umărul lui: suferinţa o făcea să nu audă vorbele 
lui. Încât St. Aubert încetă să-i mai ofere mângâierea, pe 
care nici el însuşi nu o putea simţi în acea clipă, şi îşi 
amestecă în tăcere lacrimile cu ăie ei. După o vreme, 
trezindu-se în ea simţământul datoriei, încercă să îl cruţe 
pe tatăl ei şi să-i ascundă propria ei suferinţă: şi. 
Desfăcându-se clin îmbrăţişare, îşi şterse lacrimile şi îi 
spuse câteva vorbe de mângâiere. 

— Draga mea Emily, începu atunci St. Aubert, copila mea 


dragă, trebuie să ne ridicăm privirile plini de umilinţă şi 
încredere către acel spirit care ne-a apărat şi ne-a adus 
mângâiere în toate primejdiile şi nenorocirile pe care le-am 
avut; sub a cărui privire s-a desfăşurat întreaga noastră 
viaţă; nu ne va părăsi, cum nu ne părăseşte nici acum; simt 
în inimă mângâierea pe care mi-o dă. Copila mea, te las în 
grija lui; şi, deşi voi părăsi această lume, mă voi afla totuşi 
lângă el. Nu, nu mai plânge, Emily. Nu e nimic nou, nimic 
uimitor în a muri, căci ştim cu toţii că ne naştern pentru a 
muri. Dacă mi s-ar fi lăsat acum viaţa, ar fi fost în firea 
lucrurilor să o părăsesc peste câţiva ani; aş fi avut parte de 
tot ce însoţeşte o vârstă înaintată, adică de boli, privaţiuni 
şi supărări; şi apoi ar fi urmat moartea, şi ar îi trebuit să 
plângi atunci lacrimile de acum. Copila mea, mai bine 
bucură-te că scap de aceste suferinţe şi că mi-e sortit să 
mor cu mintea întreagă, şi că ştiu preţui, mângâierile pe 
care ţi le dau credinţa şi resemnarea. 

St. Aubert se opri, căci vorbele îl obosiseră. Emily se 
strădui iarăşi să pară liniştită; şi, ca răspuns ia vorbele lui, 
încercă să îi aducă alinare făcându-l să creadă că nu 
vorbise în zadar. 

După ce se odihni o vreme. St, Aubert urmă: 

— Lasă-mă să revin la un subiect foarte drag inimii mele. 
Spuneam că aş vrea să-mi faci o făgăduială solemnă; fă-mi- 
o acum, înainte de a-ţi explica împrejurarea de căpetenie 
de care e legată; mai sunt şi altele, dar, pentru liniştea ta, 
va trebui să nu le cunoşti. Promite-mi, deci, că îmi vei urma 
întru totul porunca. 

Emily, impresionată de solemnitatea şi gravitatea 
atitudinii lui, îşi şterse lacrimile care începuseră iarăşi să-i 
curgă, în ciuda străduinţelor de a le reţine; şi, cu o*privire 
grăitoare aţintită asupra tatălui ei, se legă prin jurămritt să 
facă orice îi va cere el, înfiorându-se, fără să ştie din ce 
cauză. 

El continuă: ”, 

— Te cunosc prea bine, Emily, ca să cred că ai fi în stare 
să calci o făgăduială, cu atât mai puţin una făcută în 


împrejurări atât de solemne; asigurarea ta mă lieişteşte, iar 
respectarea ei este de cea mai mare însemnătate pentru 
tihna ta viitoare. Ascultă, deci, ce am să-ţi spun. 

Cabinetul de lângă camera mea din La Vallee are în podea 
o scândură ce se poate scoate. O vei recunoaşte după un 
nod mare în lemn: e a doua scândură de la lambriul din faţa 
uşii. Cam la un pas de la capătul ei, mai spre fereastră, vei 
vedea o linie de-a curmezişul ei, ca şi când scândură ar fi 
fost îmbinată acolo. Să-ţi spun acum în ce fel se deschide: 
Apasă cu piciorul pe linia aceea, iar capătul scândurii se va 
lăsa în jos şi o vei putea face să lunece cu uşurinţă 
dedesubtul celeilalte. Sub ea, vei vedea o scobitură. 

St. Aubert se opri să-şi tragă răsuflarea, iar Emily rămase 
nemişcată, cu atenţia absorbită. 

— Inţelegi aceste indicaţii, draga mea? întrebă el. 

, Emily, deşi de-abia putea vorbi, îl încredinţă că înţelege. 

— Atunci, când te vei întoarce acasă, urmă el suspinând 
adine... 

Când îi pomeni de întoarcerea acasă, închipuirea ei fu 
năpădită de toate împrejurările triste ce urmau să 
însoţească această întoarcere; se lăsă pradă unui acces de 
durere, şi însuşi St. Aubert, mişcat până dincolo de tăria pe 
care» căuta să se bizuie. Işi amestecă lacrimile împreună 
cu ea. Işi reveni după câteva clipe. 

— Copila mea dragă, o rugă el, linişteşte-te. Nu vei 
rămâne singură după moartea mea — te las doar în grija 
Providenţei care pe mine nu m-a părăsit niciodată până 
acum’. Nu mă îndurera arătându-mi cât de mult suferi; 
mai degrabă învaţă-mă, prin exemplul tău, să mi-o suport 
pe a mea. 

Se opri din nou, iar Emily, cu cât se străduia mai tare să 
îşi stăpânească emoția, cu atât îi era mai greu să o facă. 

St. Aubert, care vorbea acum cu mare greutate, reveni 
asupra subiectului: 

— Cabinetul acela, draga mea, — du-te acolo cum ajungi 
acasă; şi, sub scândură pe care ţi-am descris-o, vei găsi un 
pachet de hârtii scrise. Fii atentă acum, căci făgăduiala pe 


care mi-ai făcut-o e legată cu osebire de ceea ce îţi voi 
porunci. Trebuie să arzi aceste hârtii — şi îşi poruncesc în 
mod solemn, fără să le cercetezi. 

Timp de o clipă, uimirea lui Emily îi învinse durerea şi ea 
se încumetă să întrebe de ce trebuie să facă acest lucru. St. 
Aubert îi răspunse că, dacă ar fi fost îndreptăţit să îi explice 
motivele, nu ar fi fost nevoie să îi ceară să facă acea 
făgăduială. 

— E de ajuns pentru tine, draga mea, să înţelegi pe de-a- 
ntregul cât de important este să mă asculţi în împrejurarea 
aceasta. Şi St. Aubert continuă: Sub scândură vei găsi vreo 
două sute de ludovici de aur, într-o pungă de mătase; 
ascunzătoarea a fost făcută tocmai pentru a oferi siguranţă 
banilor din castel, într-o vreme când ţinutul era bântuit de 
armate, care profitau de frământările de atunci şi se 
transformau în bande de tâlhari. Şi mai am încă o 
făgăduială să-ţi cer, şi anume — că niciodată. În orice 
împrejurare te vei găsi, nu vei vinde castelul. 

St. Aubert îi porunci chiar ca, atunci când se va căsători, 
să prevadă în contract ca acesta să rămână întotdeauna în 
posesiunea ei. Apoi îi explică situaţia mai amănunţit decât 
o făcuse până atunci, adăugind: 

— Cei două sute de ludovici, împreună cu banii pe care îi 
am asupra mea, sunt toţi banii pe care ţi-i pot lăsa. Ţi-am 
spus în ce situaţie mă aflu cu domnul Motteville din Paris. 
Ah, copila mea! Te las în sărăcie — dar nu chiar nevoiaşă, 
adăugă după o lungă pauză. 

Emily nu îi putu răspunde niciun cuvânt la cele spuse; 
îngehunche lângă pat şi îşi îngropă faţa în cuvertură. 
Scăldând în lacrimi mâna pe care i-o ţinea. 

După ce-i destăinuise toate acestea, St. Aubert păru mult 
mai în largul său; dar, vlăguit, de efortul de a fi 


vorbit atâta, se cufundă într-un fel de somn, iar Emily 
rămase să-l vegheze şi să plânga la căpătâiul lui, până când 
o bătaie uşoară în uşă o făcu să se dezmeticească. 
Era La Voisin, care venise să le spună că adusese un 


duhovnic de la mănăstirea vecină, pentru a-i aduce sprijinul 
de pe urmă. Emily nu îngădui ca tatăl ei. Să fie tulburat 
acum, dai' îşi exprimă dorinţa ca preotul să nu părăsească 
locuinţa. Când St, Aubert se trezi, nu înţelese unde se afla, 
şi trecură câteva clipe până să i se limpezească mintea ca 
să-şi dea seama că lângă el se afla Emily. Işi mişcă atunci 
buzele şi întinse mâna; iar ea, după ce-i luă mâna, se 
prăbuşi în scaun, copleşită, văzind pe chipul lui pecetea 
morţii. După câteva momente, el îşi recăpătă glasul, şi 
Emily îl întrebă dacă clorea să-l primească pe duhovnic; el 
răspunse afirmai iv; şi, când acesta apăru, ea se retrase. 
Cei doi rămaseră singuri mai mult de jumătate de oră. ŞI 
cinci Emily fu chemată înăuntru, văzu că tatăl ei era mai 
tulburat decât atunci când îl lăsase; 

privi la preot cu oarecare mâhnire, crezând că era din vina 
lui; dar acesta îi aruncă doar o uitătură blajină şi tristă, şi se 
retrase. 

St. Aubert spuse cu o voce tremurătoare că ar dori ca 
Emily să se roage împreună cu el; şi întrebă dacă şi La 
Voisin ar vrea să li. Se alăture. Bătrânul veni. Împreună cu 
fiica _lui:. Plingeau amândoi. Şi, împreună cu Emily, 
îngenuncheară în jurul patului, în timp ce duhovnicul începu 
să citească cu glas solemn slujba pentru muribunzi. St. 
Aubert avea o expresie senină, părând că se alăturase cu 
fervoare rugăciunii... În timp ce printre pleoapele închise i 
se furişa câte o lacrimă; cât despre 
Emily. Plângea cu suspine, întrerupând de mai multe ori 
slujba. 

La sfârşit, după miruirea de pe urmă. Călugărul se 
retrase. Atunci. St. Aubert îi făcu semn lui La Voisin să se 
apropie. Îi dădu mâna şi rămase o vreme tăcut. 

Pe urmă, spuse cu voce tremurânadă: 

— Bunule prieten, ne cunoaştem de puţin timp, dar ţi-a 
fost de ajuns pentru a mă înconjura cu multă grijă şi 
bunăvoință. Nu mă îndoiesc că vei arăta aceeaşi 
bunăvoință şi fiicei, mele, după ce voi muri; va avea nevoie 
de ea. Ţi-o las în grijă pentru cele câteva zile pe care le va 


mai petrece aici. Nu e nevoie să spun mai mult — ştii ce 
simte un tată, căci ai şi dumneata copii; m-aş simţi într- 
adevăr nemângâiat, dacă nu aş avea atâta încredere în 
dumneata... 

St. Aubert se opri, şi La Voisin îl încredinţă, iar lacrimile îi 
dovedeau, sinceritatea, că va face tot ce îi stă în putinţă ca 
să-i aline durerea şi că, dacă St. Aubert îşi exprimă această 
dorinţă, ar putea chiar să o însoţească până în Gasconia. 
Propunerea făcută de La Voisin îl bucură într-atât pe St. 
Aubert, încât de-abia găsi cuvinte pentru a-şi reda 
simţămintele stârnite de bunăvoința lui, sau pentru a-i 
spune că acceptă. Scena care urmă între St. Aubert şi Emily 
îl îndureră atât de tare pe 
La Voisin, încât părăsi încăperea, şi ea râmase din nou 
singură cu tatăl ei; acesta părea că se stinge cu 
repeziciune, fără însă ca simţurile să-i slăbească; vorbea cu 
glas limpede şi, din când în când, se folosi de aceste ultime 
clipe cumplite pentru a-i da fiicei sale sfaturi şi îndrumri 
pentru viitor. Poate că niciodată nu gândise mai chibzuit şi 
nu se exprimase mai limpede ca acum. 

— Mai presus de orice, draga mea Emily, spuse el» 
nu te lăsa stăpânită de mândria de a nutri sentimente 
frumoase, ceea ce este greşeala romantică a firilor 
prietenoase. Cei care au într-adevăr simţire ar trebui să 
înveţe de timpuriu că e o însușire primejdioasă, care atrage 
după sine prea multă nefericire; în trecerea noastră prin 
această lume, clipele de nefericire sunt mult mai 
numeroase decât cele plăcute, şi întrucât mă tem că răul 
este mai puternic decât binele, devenim victimele propriilor 
noastre simţăminte, dacă nu izbutim să le 


controlăm într-o oarecare măsură. Ştiu că vei spune 
(căci eşti tânără, Emily), ştiu că vei spune că preferi uneori 
să suferi, decât să renunţi la sentimentul curat de fericire; 
dar, după ce vicisitudinile îţi vor hărţui multă vreme 
sufletul, vei fi mulţumită să te odihneşti, şi te vei lecui 
atunci de această iluzie. Vei vedea că fantoma fericirii 


capătă atunci substanţă; căci fericirea apare în clipele de 
linişte, nu de tumult. Ea are o natură temperată, egală, şi 
nu poate supravieţui într-un suflet prea simţitor la 
schimbările de fiecare clipă, mai mult decât în altul care e 
cu totul lipsit de simţire. Vezi, draga mea, deşi vreau să te 
păzesc de primejdia de a fi prea simţitoare, nu pledez nici 
pentru nepăsare. La vârsta ta, aş fi spus că aceasta e mai 
odioasă decât toate greşelile firilor simţitoare, şi încă mai 
afirm acest lucru. E un adevărat viciu, pentru că 
pricinuieşte răul; cu toate acestea, nu face mai mult rău 
decât o simţire prost contpolată, fiindcă, aplicând aceeaşi 
regulă, şi ea poate fi numită viciu; dar răul pricinuit de 
prima are urmări mai generale... Mă simt tare slăbit, spuse 
cu voce abia şoptită St. Aubert, şi te-am obosit şi pe tine, 
Emilv; dar, întrucât e un subiect de mare însemnătate 
pentru liniştea ta viitoare, doresc să mă fac perfect înţeles. 

Emily îl încredința că sfatul lui este extrem de preţios 
pentru ea şi că nu îi va uita vreodată, şi nici nu va înceta să 
se străduiască să ţină seama de el. St. Aubert îi zâmbi 
afectuos şi trist. 

— lţi repet, spuse el, n-aş vrea să te învăţ să devii 
nesimţitoare, nici dacă aş putea; aş vrea doar să te previn 
asupra primejdiilor unei firi prea simţitoare şi să îţi arăt cum 
le poţi ocoli. Draga mea, te conjur, fereşte-te de amăgirea 
de sine, care a fost fatală liniştii atâtor persoane; fereşte-te 
să te făleşti cu noblețea simţirilor alese; 
dacă vei ceda în faţa acestei vanităţi, vei pierde fericirea 
pentru totdeauna. Nu uita niciodată că puterea pe care ţi-o 
dă tăria de caracter e mult mai prețioasă decât atracţia 
sensibilităţii. Dar nu confunda totuşi tăria de caracter cu 
nepăsarea; nepăsarea nu poate cunoaşte virtutea. Şi nu 
uita, de asemenea, că o faptă de binefacere, o singură 
faptă într-adevăr folositoare, valorează cât toate 
sentimentele abstracte din lume. Sentimentul devine un 
păcat, nu o calitate, dacă nu ne determină să facem bine. 
Avarul care se socoate respectabil numai pentru că e 
bogat, confundând astfel mijloacele de a făptui binele cu 


fapta propriu-zisă, nu e mai de condamnat decât cel care, 
având simţăminte frumoase, nu ie dă viaţă printr-o faptă 
bună. 

Poate că ai întâlnit şi tu oameni plini de simţire şi însufleţiţi 
de simţăminte alese, dar care, surzi la glasul virtuţii, îi 
ocolesc pe nenorociţi; şi, cum e dureros să le contempli 
suferinţele, nu se străduiesc să-i ajute. Cât de condamnabil 
e acest soi de omenie, care se poate mulţumi să 
compătimească, atunci când ar putea să aline! 

După aceea, St. Aubert îi vorbi despre doamna Cheron, 
sora lui. 

— AŞ vrea să-ţi vorbesc acum despre un subiect care te 
priveşte îndeaproape şi are legătură cu bunăstarea ta, 
adăugă el. Ştii că, în ultimii ani, relaţiile dintre noi nu au 
fost prea strânse; dar, cum este singura ta rudă de parte 
femeiască, am crezut de cuviinţă să te las în grija ei. Cum 
vei vedea Ş în testamentul meu, până la majorat şi, după. 
Aceea, îi recomand să te păstreze sub ocrotirea ei. Nu e 
chiar cea mai potrivită persoană căreia i-aş fi încredinţat-o 
pe Emily a mea, dar nu t.. N avut de ales, şi cred că, în 
general, este — o femeie cumsecade. Nu trebuie să-ţi 
recomand, draga mea, să te străduieşti să-i câştigi 
bunăvoința: o vei face de dragul celui care a dorit adesea 
să o facă pentru tine. 

Emily îl încredinţă că îi va îndeplini cu evlavie toate 
dorinţele, pe cât îi va sta în putinţă. 

— Vai! adăugă ea cu un glas întretăiat de suspine, în 
curând, asta e tot ce îmi va mai rămâne; aproape singura 
mea mângăiere va fi să-ţi îndeplinesc dorinţele. 

St, Aubert îşi ridică tăcut privirea spre chipul ei, ca şi 
când ar fi vrut să-i vorbească; dar ochii i se îngreuiară şi i 
se înceţoşară, şi iarăşi îşi pierdu cunoştinţa pentru o vreme. 
Emily simţi cum privirea lui îi sfâşiase inima. 

— Tată drag! exclamă ea, şi apoi, stăpânindu-se, îi 
strânse mai tare mâna şi îşi ascunse chipul în batistă. Nu 
i se vedeau lacrimile, dar St. Aubert îi auzea suspinele 
nestăpânite. După ce îşi mai reveni, el urmă, cu glas tot 


mai încet: 

— O, copila mea, fie ca mângâierea mea să devinţa şi a 
ta. Mor în pace; căci ştiu că mă întorc la pieptul 
Tatălui ceresc, care va fi şi Tatăl tău după ce voi muri. 

Să ai întotdeauna încredere în el, draga mea, şi te va 
sprijini în aceste clipe, aşa cum mă sprijină şi pe mine. 

Emily nu putea decât să asculte şi să plângă; dar marea 
lui seninătate, împreună cu credinţa şi speranţa de care 
dădea dovadă, îi potoliră întrucâtva durerea. Cu toate 
acestea, de câte ori privea chipul lui vlăguit şi vedea cum 
umbra morţii îşi punea pecetea asupră-i — îi vedea privirea 
rătăcită, aplecată încă asupra ei, şi pleoapele grele 
lăsându-se peste ochi, îşi simţea inima atât de zbuciumată, 
gata să se răzvrătească, încât numai o virtute filială ca a ei 
o putea ajuta să se stăpânească. 

El dori să o mai binecuvânteze încă o dată. 

— Unde eşti, draga mea? spuse el, întinzând mâinile. 

Emily se dusese la fereastră, pentru a-şi ascunde puţin 
suferinţa; înţelese acum că vederea lui slăbise. 

După ce St. Aubert îi dădu binecuvântarea, cu ultimul efort 
al vieţii ce se. Stingea, se prăbuşi înapoi pe pernă. 

Ea îl sărută pe frunte; umbra morţii îşi întindea aripa şi, 
pierzându-şi o clipă tăria de spirit, el îşi amestecă lacrimile 
cu ale ei. Apoi îşi ridică ochii, cu o privire plină de grijă 
părintească, dar ea dispăru pe dată, şi el nu mai scoase 
niciun euvânt. 

St. Aubert mai rămase în viaţă până pe îa ora trei după- 
amiază, când, stingându-se cu încetul, se slirşi fără a se 
zbate sau măcar a scoate un suspin. 

La Voisin şi fiica lui o scoaseră afară clin încăpere pe 
Emily, încercând în fel şi chip să o mângâie puţin. Bătrânul 
rămase să plângă împreună cu ea, în timp ce Agnes, prea 
stăruitoare, căuta să-i abată gândurile de la durerea ce o 
copleşea, 

CAPITOLELE Viii—XI! 

CAPITOLUL XIII 

Zdrobită de durere după moartea tatălui ei, Emily 


porneşte în călătoria de întoarcere spre La Vallee, însoţită 
de o slujnică trimisă de doamna Cheron, sub tutela căreia 
fusese lăsată de tatăl ei. Acolo, după o vreme, 

Emily primeşte o scrisoare de la doamna Cheron. Prin care 
o chema să vină la Toulouse, amintindu-i că fratele ei i-o 
încredinţase pentru a-i desăvârşi educaţia. 

Emily, amintindu-şi de făgăduiala făcută tatălui ei, arde 
toate hârtiile din cabinetul lui, dar păstrează o miniatură, în 
care recunoaşte chipul marchizei de Villeroi. 

Valancourt o vizitează la castel şi cei doi tineri îşi 
mărturisesc dragostea. Idila lor este tulburată de sosirea 
doamnei Cheron, care o ia pe Emily la Toulouse, 
interzicându-i să primească scrisori de la Valancourt. Dar în 
curând îşi schimbă atitudinea, aflând că tânărul este de 
familie foarte bună şi viitor moştenitor ai doamnei 
Clairval, şi îl acceptă ca pretendent la mâna tinerei fete. 

Când un păstor din insule venit, 

Departe dus pe tristul continent 
(Fie că e din simplă-nchipuire, 

Ori poate că ființe nevăzute 
Se-arată limpezi simțurilor noastre), 

Zăreşte sus pe deal sau jos în vale, 

Când luna în ocean îşi moaie cornul, 

Mulţimi de oameni ce se mişcă-ntruna, 

Apoi, de-odată, totul se topeşte în văzduh. 

THOMSON — Castelul trânclăviei 

După o vreme, zgârcenia doamnei Cheron cedă în faţa 
vanităţii ei. Câteva fastuoase petreceri date de doamna 
Clairval, împreună cu faptul că toată lumea o adula, o 
făcură să devină mai nerăbdătoare decât înainte de a 
realiza o alianţă care să o înalțe în proprii ei ochi şi în cei ai 
lumii. Propuse aşadar nişte clauze în contractul marital şi 
grăbirea căsătoriei nepoatei ei şi se oferi să o înzestreze pe 
Emily, cu condiţia ca şi doamna Clairval să respecte 
aceleaşi clauze în privinţa nepotului său. 

Doamna Clairval ascultă propunerea şi, socotind-o pe . 
Emily moştenitoarea averii mătuşii ei, o acceptă. In tot 


acest timp, Emily nu ştia nimic despre tranzacţie, până 


cina doamna Cheron o anunţă să se pregătească de 

nuntă, care va avea loc fără întârziere.; atunci, uimită şi cu 
totul neînstare să-şi. Explice această acţiune, pe care 
Valancourt.. Nu o solicitase (căci el nu ştia ce se petrecuse 
între cele două doamne mai în vârstă şi nu îndrăznea să 
spere într-un asemenea noroc), ea se opuse cu hotărâre. 
Cu toate acestea, doamna Cheron, care nu suferea, acum, 
ca şi mai înainte, nicio împotrivire, îşi urmărea planurile 
unei căsătorii în grabă cu tot atâta vehemenţă cu câtă se 
opusese mai înainte posibilităţii, oricât de îndepărtate, care 
ar fi putut duce la căşătorie; iar temerile lui Emily se risipiră 
când îl văzu din nou pe Valancourt, care ştia acum de 
fericirea ce îi fusese hărăzită şi venise să obţină şi o 
asigurare din parte ei. 

în timp ce aveau loc pregătirile de nuntă, Montoni deveni 
curtezanul recunoscut al doamnei Cheron; şi, deşi doamna 
Clairval rămase foarte nemulțumită când află despre 
viitoarea lor unire, şi ar fi dorit să o împiedice pe cea a lui 
Valancourt cu Emily, conştiinţa îi spunea că nu avea dreptul 
să le tulbure liniştea; şi deşi era o femeie cu vederi 
moderne, se pricepea mult mai puţin decât prietena ei în 
arta de a dobândi satisfacţie de pe urma distincţiei şi a 
admiraţiei, decât de pe urma propriei conştiinţe. 

Emily îşi dădea seama cu nelinişte că Montoni căpăta, tot 
mai multă influenţă asupra doamnei Cheron şi că venea pe 
la ea din ce în ce mai des; iar părerea pe care o avea - 
despre -el îi fu confirmată de cea a lui Valancourt, care îşi. 
Arătase întotdeauna aversiunea faţă de el. Intr-o dimineaţă, 
pe când se afla în pavilion, bucurându-se de dulcea 
prospeţime a. Primăverii, ce-şi aşternuse culorile asupra 
priveliştii, şi îl asculta pe Valancourt citindu-i, dar tot mai 
adesea iăsind cartea din mână pentru a sta de vorbă eu ea, 
fu chemată în mare grabă de doamna 
Cheronşi, de cum intră în budoarul mătuşii, rămase 
«lihnită, văzând deprimarea de pe chipul; acesteia, în 


contrast eu rochia ei atât de luxoasă, 

— Aa. Nepoată! — începu, doamna Cheron. Şi se opri, 
părând’ încurcată. — Am, trimis să techeme... eu... voiam 
să-ţi vorbesc: am nişte noutăţisă-ţi spun. Din clipa aceasta 
trebuie să-l consideri pe signor Montoni drept unchiul tău — 
ne-am căsătorit azii dimineaţă. 

Uimită — nu atât de căsătorie, cât de împrejurările 
secrete în care avusese loc şi de tulburarea cu care i-o 
anunţa, Emily îşi zise, după 1111 timp, că toată această, 
taină se datora mai curând, dorinţei lui Montoni. Decât 
mătuşii ei, care încerca să o convingă de contrariu, drept 
care adăugă: 

— li dai seamă că am vrut să evit zarva: dar acum, după 
ce ceremonia a avut loc, iau mai are rost: şi vreau să-i 
anunţ pe slujitori că trebuie să-l socotească, pe signor 
Montoni stăpânul lor. 

Emily făcu o vagă încercare ele a o felicita pentru 
această căsătorie, care ei i se părea imprudentă, 

— Dar îmi voi celebra acum căsătoria eu oarecare fast, 

continuă doamna Montoni, Şi pentru a face economie de 
timp, mă voi folosi de pregătirile care s-au făcut pentru 
nunta ta, care, după cât se pare. Se va. Amina o vreme. 
Cu prilejul petrecerii, aş vrea să porţi toaletele care au fost 
pregătite pentru nunta la. Vreau de asemenea să îi 
comunici domnului Valancourt că mi -arei schimbat numele, 
tar el o va înştiinţa pe doamna Clairval. Peste câteva zile. 
Am de gând să dau o petrecere mart. la. Care vreau sări 
invit şi pe ei. 

Emily era atât de uimită şi preocupată de vestea aflată, 
încât de-abia îi răspunse câte ceva doamnei Montoni; 
dar, la dorinţa acesteia, se duse să-t înştiinţezi? pe 
Valancourt. Când auzi despre această, nuntă pripită, nu 
uimirea fu emoția lui cea mai; puternică., şi, daad află că 
din această pricină era amânată eăsătomt W, şi că: 
pregătirile de la castel în cinstea, nunţii lor vor fi degradate 


prin petrecerea dată în cinstea căsătoriei doamnei 


Montoni. Simţi că îl cuprinde atât suferinţa cât şi 
indignarea. 

Nu reuşi să le ascundă ochiului atent al lui Emily, care în 
zadar se strădui să-i risipească aceste emoţii profunde şi să 
râdă de gândurile întunecate care îl asaltau; iar când, în 
cele din urmă, îşi luă rămas bun, se arătă atât de plin de 
tandreţe şi gravitate, încât ea se simţi nespus de mâhnită; 
vărsă chiar şi câteva lacrimi după ce el dispăru la capătul 
terasei, deşi nu ştia prea bine pentru care pricină. 

Din acel moment, Montoni puse stăpânire pe castel; 
şi începu să poruncească tuturor celor care îl locuiau, cu 
uşurinţa unuia ce-l socoteşte de multă vreme ca 
aparţinându-i. Prietenul său, Cavigni, care îi fusese foarte 
(folositor prin atenţiile şi linguşelile faţă de doamna 
Cheron — foarte încântată de ele, dar care îl revoltau prea 
adesea pe Montoni — primi o încăpere la castel, şi o 
ascultare din partea slujitorilor egală cu stăpânul casei. 

După câteva zile, doamna Montoni, aşa cum făgăduise, 
dădu o. Petrecere fastuoasă cu foarte mulţi invitaţi, printre 
care şi Valancourt; dar la care doamna Clairval se scuză că 
nu poate participa. Programul petrecerii cuprindea un 
concert, un bal şi un supeu. Valancourt era, fireşte, 
partenerul lui Emily şi, deşi privind încăperile împodobite nu 
putu să nu-şi spună că fuseseră sortite altor petreceri decât 
celor de acum, se strădui să-şi înăbuşe gândurile.zicindu-şi 
că în curând li se va da destinaţia iniţială. Toată seara 
doamna Montoni dansă, râse şi vortr fără oprire; pe când 
Montoni, tăcut, rezervat şi întrucâtva arogant, păru plictisit 
de petrecere, cât şi de societatea frivolă adunată cu acest 
prilej. 

Aceasta fu prima-şi ultima petrecere dată în cinstea 
nunţii lor. Montoni, având o fire severă şi o semeţie 
mohorâtă, nu se prea bucura de astfel de petreceri: clar era 
extrem de doritor să le încurajeze. Socotea că arareori 
putea întâlni în mijlocul unei societăţi pe cineva cu o ţinută, 
ca a lui, şi încă şi mai rar pe vreunul cu o minte mai aleasă; 
la astfel de petrecere, sau în cadrul relaţiilor ce puteau 


apare de pe urma lor, avantajul trebuia să fie de partea lui; 
şi, cunoscând atât de bine ţelurile sgoiste pentru care vine 
lumea la petreceri, nu avea nimic împotrivă să-şi măsoare 
talentele de disimulare cu cele ale vreunui alt pretendent la 
distincţie şi înşelătorie. 

Soţia lui, însă, care atunci când era vorba de interesele 
ei, avea uneori mai mult discernământ decât vanitate, 
începu să simtă inferioritatea ei în comparaţie cu alte femei 
în ceea ce priveşte atracţia personală, ceea ce, împreună 
cu gelozia care era firesc să urmeze acestei descoperiri, se 
împotrivi grabei lui de a lua parte la toate petrecerile ce i se 
puteau oferi la Toulouse. Până în clipa când, după 
presupunerea ei, nu o ameninţa pierderea afecțiunii unui 
soţ, nu avusese niciun motiv să descopere sau să i se 
impună acest adevăr nedorit; dar acum, când aflarea 
adevărului îi influenţa tactica, se împotrivi cu mai multă 
hotărâre înclinaţiei soţului ei spre viaţă în societate, 
încredinţată că el era într-adevăr primit atât de bine de 
către societatea feminină a locului, pe cât se fălise pe 
vremea când o curtase. 

Se scurseseră doar câteva săptămâni de la căsătorie, 
când doamna Montoni o înştiinţa, pe Emily că soţul ei 
intenţionează să se întoarcă în Italia de îndată ce vor fi gata 
pregătirile necesare unei călătorii atât de lungi. 

— Mergem la Veneţia, spuse ea, unde signor Montoni are 
un frumos palat, şi, de acolo, la domeniul lui din 
Toscana. De ce pari atât de gravă, copila mea? — Tu, care 
iubeşti atât de mult o ţară romantică şi priveliştile 
frumoase, vei rămâne fără îndoială încântată de această 
călătorie. 

— Inseamnă că voi lua şi eu parte, doamnă? întrebă 
Emily, nâspus de uimită şi de tulburată. 

— Fireşte, îi răspunse mătuşa ei; cum ţi-ai închipui că te- 
am putea lăsa aici? înţeleg însă că te gândeşti la, cavaler; 
cred că nu a aflat încă despre călătorie, dar. Va, al'la în 
curând. Signor Montoni, s-a dus să o înştiinţeze pe doamna 
Clairval despre călătoria noastră; îi va face cunoscut cu 


acest prilej că logodna plănuită între familiile noastre nu 
trebuie să mai fie luată în consideraţie de acum înainte. 

Felul nepăsător în care doamna Montoni o înştiinţa pe 
nepoata ei că trebuie să se despartă, poate pentru 
totdeauna. De omul cu careera pe cale de a se uni pe viaţă 
spori disperarea pe care trebuie să o fi simţit ea. Oricum, la 
auzul acestei veşti. Când se văzu în stare să vorbească, 
întrebă care era pricina schimbării neaşteptate a 
simţăminte or mătuşii ei pentru Valancourt: dar singurul 
răspuns pe care îi primi fu acela că signor Montoni nu 
încuviinţa unirea lor. Socotind-o mult inferioară celor la care 
era firesc să se aştepte Emily. 

— Las acum toată această chestiune în mâinile lui, 
adăugă doamna Montoni; dar trebuie să-ţi spun că domnul 
Valancourt nu a fost niciodată favoritul meu şi că m-am 
lăsat convinsă, căci altfel nu mi-aş fi dat niciodată 
eonsimţământul pentru această căsătorie. Am fost destul 
de slabă — uneori sunt atât de nesăbuită! — încât mă 

— Las influenţată ele emoţiile altora; şi astfel judecata, 
mea, mai înţeleaptă, a cedat în faţa nefericirii tale. Dar 
signor 
Montoni mi-a arătat, şi pe bună dreptate, că ar fi o prostie, 
şi nu va trebui să mă dojenească a doua oară. 

Hotărârea mea e luată: trebuie să te supui acelora care ştiu 
să te îndrume mai bine decât o poţi face singură — 
trebuie să asculţi de sfatul lor. 

Tare ar fi uimit-o pe Emily afirmaţiile din acest discurs 
elocvent, dacă mintea ei nu ar fi fost atât de copleşită ele 
lovitura primită, încât de-abia auzi câte un cuvânt din cele 
care îi fuseseră adresate. Oricare ar' fi fost slăbiciunile 
doamnei Montoni, ar fi putut evita să se Invinuiaseă de 
compasiune şi înţelegere faţă de simţămintele celorlalţi, şi 
mai cu seamă, faţă de cele ale lui 
Emily. Aceeaşi ambiţie care o împinsese să caute o alianţă 
cu familia doamnei Clairval o determina acum să dea 
înapoi, căci căsătoria ei cu Montoni îi mărise propria 
importanţă şi, odată cu ea, şi proiectele pentru nepoata ei. 


în acest timp, Emily se simţea prea mâhnită pentru a se 
împotrivi sau a implora bunăvoință; şi când, după o vreme, 
încercă intr-adevăr să dea glas rugăminţilor, emoția îi îneca 
vocea, şi se retrase în camera ei, ca să chibzuiască, dacă ar 
fi putut: ehibzui în starea în care se afla, la împrejurările 
atât de neaşteptate şi copleşitoare. 

Trecu foarte multă vreme până să-şi revină de ajuns ca să 
poată reflecta; iar, când o făcu, gândurile îi erau negre şi 
chiar pătrunse de deznădejde. Işi dădea seama că Montoni 
căuta să hotărască soarta ei pentru propria lui mărire, şi îi 
trecu prin minte că prietenul acestuia, 

Cavigni, era omul care îl interesa. Perspectiva plecării în 
ltalia i se păru şi mai, sumbră când se gândi la situaţia 
tulbure din acea ţară, pe atunci sfâşiată de mari frământări, 
fiecare stat, cât de mic, războindu-se cu vecinii săi, şi chiar 
şi, fiecare castel puţind fi atacat de cotropitori. 

Se gândi la persoana în a cărei grijă imediată urma să fie 
încredinţată şi la distanţa imensă care va urma să o 
despartă de Valancourt; şi, aducându-şi aminte de el, toate 
celelalte imagini îi dispărură din minte, iar gândurile îi fură 
copleşite de suferinţă. 

Petrecu câteva ceasuri în această stare de tulburare şi, 
când fu chemată la masă, ceru îngăduinţa de a rămâne în 
camera ei; dar doamna Montoni era singură şi cererea îi fu 
refuzată. Emily şi mătuşa ei vorbiră puţin în timpul mesei; 
prima cufundată în durerea ei, cealaltă absorbită de 
dezamăgirea pricinuită de neaşteptata absenţă a lui 
Montoni; căci nu era doar atinsă în vanitatea ei de a fi 
neglijată, ci îşi simţea şi gelozia stârnită de ceea ce socotea 
„a fi o obligaţie misterioasă. După ce masa fu strânsă şi ele 
rămaseră singure, Emily aduse din nou vorba despre 
Valancourt; dar mătuşa ei, căreia mila nu-i înmuiase inima 
şi care nici nu simţea vreo remuşcare, se mânie văzând că 
cineva se putea împotrivi voinţei ei, punând în acelaşi timp 
la îndoială autoritatea lui Montoni, în ciuda faptului că Emily 
o făcuse cu blândeţea ce-i era caracteristică; aşa că, după o 
discuţie lungă şi chinuitoare, Em, ily se retrase înlăcrimată 


în odaia ei. 

Im timp ce trecea prin hol, pe uşa principală intră cineva; 
aruncând o privire într-acolo, şi părându-i-se că era 
Montoni, se grăbi să treacă mai departe, când auzi vocea 
binecunoscută a lui Valancourt. 

— Emily, oh, Emily a mea! strigă el, cu vocea tremurând 
de nerăbdare. 

+ Ea se întoarse şi, pe când el se apropia, se sperie de 
expresia de pe chipul lui şi de disperarea nestăpânită pe 
care o vădea. 

— Cu ochii plini de lacrimi, Emily! o să-ţi vorbesc, spuse 
el; am multe să-ţi spun; du-mă undeva, unde să pulem sta 
de vorbă. Dar tremuri — nu te simţi bine! 

Lasă-mă să te conduc spre un scaun. 

Văzând -o uşă deschisă către una dintre încăperi, o 
apucă în mare grabă de mână pentru a o conduce într- 
acolo: dar ea căută să şi-o retragă, şi spuse, cu un surâs 
lipsit de vlagă: 

— Mă simt mai bine; dacă doreşti să o vezi pe mătuşa 
mea, o găseşti în salon. 

— Cu tine, trebuie să vorbesc, Emily a mea, răspunse 
Valancourt. Oh. Doamne! am ajuns în această situaţie? 

Eşti cu adevărat gata să renunţi la mine? Dar acesta nu e 
locul potrivit — putem fi auziţi. Te implor ; mi acorzi puţină 
luare-aminte, chiar şi timp de câteva minute. 

— După ce vei discuta cu mătuşa mea, spuse Emily. 

— Sunt şi aşa destul de nefericit, exclamă Valancourt; 
te rog nu-mi spori suferinţa prin această atitudine rece — 
prin acest refuz plin de cruzime. 

Deznădejdea cu care spuse aceste cuvinte o mişcă 
aproape până la lacrimi; dar stărui în refuzul de a-l 
asculta ce are de spus, înainte de a sta de vorbă cu 
doamna Montoni. 

— Unde e s6ţul ei, unde e Montoni? spuse Valancourt, pe 
un ton schimbat. Cu el trebuie să stau de vorbă. 

Emily, îngrozită de urmările la care putea duce 
indignarea din privirea lui, îl încredinţă tremurând că 


Montoni nu era acasă, şi î.l imploră să caute să îşi 
potolească  resentimentul. Auzindu-i vocea tremurată, 
privirea lui se înmuie pe loc, trecând de la mânie la 
gingăşie. 

— Văd că nu te simţi bine, Emily, spuse el. Or să ne 
distrugă pe amândoi î lartă-mă că am îndrăznit să mă 
îndoiesc de afecțiunea ta, 

Emily nu se mai împotrivi când el o conduse într-un salon 

alăturat; felul cum vorbise despre Montoni o făcuse să se 
teamă pentru siguranţa lui, incât acum nu dorea altceva 
decât să împiedice urmările pornirii lui îndreptăţite. 
El îi ascultă rugăminţile cu atenţie, dar le răspunse doar 
prin priviri pline de deznădejde şi tandreţe, âscunzmdu-şi 
pe cât putea înverşunarea faţă de Montoni. Astfel incât să îi 
aline temerile ce-o chinuiau. Dar ea îşi dădea seama că el 
căuta să-şi ascundă pornirea şi, cum liniştea lui prefăcută 
nu reuşi decât să o sperie şi mai tare. Îi arătă în cele din 
urmă lipsa de chibzuinţă de a-i impune lui Montoni o 
întrevedere sau de a lua vreo măsură care să facă 
despărţirea lor iremediabilă. Valancourt cedă în faţa acestor 
mustrări, iar rugăminţile ei emoţionante îl făcură să' 
promită că nu va încerca să îndrepte prin violenţă răul făcut 
de Montoni, orieât ar stărui acesta din urmă în planurile lui 
de a-i despărţi. 

— De dragul meu, îl imploră Emily; gândeşte-te cât aş 
suferi şi nu te răzbuna în acest fel! 

— T De dragul tău, Emily, răspunse Valancourt cu ochii 
înlăcrimaţi de tandrete şi suferinţă, privind-o lung. 

Da — da — mă voi supune. Dar. Deşi ţi-am făgăduit 
solemn, nu te aştepta să mă plec supus în faţa autorităţii lui 
Montoni; dacă aş fi în stare de aşa ceva. Nu aş mai fi demn 
de tine. Şi totuşi, o, Emily! oare pentru eâtă vreme mă va 
osândi să trăiesc fără să te văd — câtă vreme s-ar putea să 
treacă până când. Vă veţi întoarce în Franţa! 

Emily se strădui să-l liniştească. Încredinţându-l!' de 
afecțiunea ei neclintită şi arătându-i că nu va trece decât 
ceva mai mu.lt de un an. Şi ea va deveni propria ei stăpână 


în relaţia cu mătuşa ei, de a cărei tutelă va scăpa la 
majorat: toate acestea îl mângâiau prea puţin pe 
Valancourt. Care se gândea că atunci Emily se va găsi în 
Italia, şi va depinde de nişte oameni a căror dominație 
asupra ei nu va înceta odată cu drepturile lor în această 
privinţă: dar încercă să pară mingâiat. Oarecum liniştită de 
făgăduiala obţinută şi de aparenta lui stăpânire de sine, 
Emily se pregătea să iasă din odaie, când apăru chiar 
mătuşa ei. Aceasta îi aruncă nepoatei o privire plină de 
reproş, ceea ce o sili. Să se retragă de îndată, şi lui 
Valancourt una care exprima neplăcere plină de aroganță. 

— Nu m-aş fi aşteptat la o astfel de comportare din 
partea dumneavoastră, domnule, spuse ea: nu m-aş fi 
aşteptat să vă găsesc în casa mea, după ce aţi fost 
înştiinţat că vizitele dumneavoastră aici nu mai sunt bine 
văzute; şi, cu atât mai puţin, să căutaţi o întrevedere pe 
ascuns cu nepoata mea. Pe care ea să v-o acorde, 

Valancourt, înțelegând că trebuia s-o dezvinovăţească pe 
Emily de a fi avut o asemenea intenţie, o lămuri că scopul 
vizitei sale fusese ele a cere o întrevedere cu 
Montoni, după care trecu imediat la subiectul ce-l interesa, 
cu o sobrietate impusă mai degrabă de faptul că doamna 
Montoni era femeie, decât că era o persoană onorabilă. 

Ca răspuns la spusele lui nu primi decât dojeni severe; ea 
încercă din nou. Să-i motiveze că judecata i se plecase în 
faţa a ceea ce ea numea compasiune, şi adăugă că era atât 
de conştientă de nesăbuinţa consimţământului pe care i-l 
dăduse, încât, pentru a preîntâmpina posibilitatea repetării 
acestei situaţii, lăsase toată problema în seama lui signor 
Montoni. 

Totuşi, în cele din urmă, elocvenţa plină de simţire a lui 
Valancourt o făcu să înţeleagă întrucâtva ce nedemnă 
fusese comportarea ei, fădnd-o să se ruşineze, dar nu şi să 
aibă remuşcări: începu să-l urască pe Valancourt, care îi 
trezise acest sentiment dureros; şi, pe măsură ce devenea 
mai nemulțumită de sine, îi creştea şi. Aversiunea faţă de 
el. Indârjirea ei sporea şi datorită faptului că, deşi vorbele şi 


manierele lui potolite nu o învinuiau, o făceau să se 
învinuiască singură, fără speranţa că acest portret odios ar 
oglindi doar prejudecata lui, şi neavând nici posibilitatea ele 
a-şi exprima resentimentul violent pe care îl resimțea. După 
o vreme, furia ei sporise atât dî mult, încât Valancourt 
socoti mai potrivit să plece, căci altfel şi-ar fi pierdut stima 
pentru sine dându-i vreun răspuns nestăpânit. Rămase deci 
încredinţat că nu avea ce nădăjdui din partea doamnei 
Montoni, căci la ce fel de milă sau dreptate s-ar fi putut 
aştepta din partea unei persoane care simţea durerea 
vinovăţiei, ' neînsoţită însă de umilinţa remuşcării? 

Era tot atât de deznădăjduit şi în legătură cu Montoni, 
întrucât era limpede că planul de a-i despărţi venea din 
partea acestuia, şi nu vedea cum acesta va renunţa la 
părerile sale din cauza unor rugăminţi sau mustrări, pe care 
după cât se pare le prevăzuse şi era pregătit să le înfrunte. 
Totuşi, amintindu-şi de promisiunea făcută lui 
Emily şi gândindu-se mai mult la iubirea lui decât cum să-şi 
apere poziţia, Valancourt avea grijă să nu facă 
„nimic din ceea ce l-ar fi putut întărită zadarnic pe 
Montoni; drept care, îi scrise nu pentru a-i cere o in- 


trevedere, ci pentru a-l ruga să i-o acorde şi, după aceea 
se strădui să aştepte cu calm răspunsul acestuia. 

Doamna Clairval nu se amestecă deloc în această 
împrejurare. Când aprobase căsătoria lui Valancourt, o 
făcuse încredinţată că Emily urma să moştenească averea 
doamnei Montoni; iar când aceasta se căsătorise, îşi dăduse 
seama de greşeala făcută; şi dacă atunci conştiinţa o 
împiedicase să ia vreo măsură, ca să împiedice căsătoria lui 
Valancourt, bunăvoința ei nu era destul de activă pentru a 
o îndemna acum să facă vreun pas spre a o susţine. 
Dimpotrivă, se bucura în taină că Valancourt scăpase de o 
logodnă pe care ea o socotea, în ceea ce priveşte averea, 
inferioară meritelor lui, la fel cum 
Montoni gândea că această alianţă era umilitoare pentru 
frumuseţea lui Emily: şi, deşi rănită în mândria ei de a 


vedea respins un membru al familiei ei, refuza să îşi arate 
resentimentul în all mod decât păstrând tăcerea. 

Montoni. În răspunsul adresat lui Valancourt, arăta că, 
deoarece o întrevedere nu putea nici să înlăture obiecțiile 
unuia, şi nici să înăbuşe dorinţele celuilalt, nu ar duce decât 
la o altercaţie inutilă între ei doi. Drept care, socotea 
potrivit să refuze. 

Ţinând seama de tactica sugerată de Emily şi de 
promisiunea făcută. Valancourt îşi reţinu impulsul care îl 
mâna spre casa lui Montoni, pentru a pretinde ceea ce îi 
fusese refuzat când folosise rugăminţi. Nu făcu decât să 
repete solicitarea unei întrevederi, înşirând toate 
argumentele pe care i le oferea situaţia în care se afla. 
Astfel trecură zilele, în proteste, pe de o parte, şi refuz 
neclintit, pe de alta; căci, fie din teamă sau ruşine, fie din 
ura ce decurge din primele două, Montoni îl evita pe omul 
pe care îl rănise, rămânând neclintit în refuzul său: şi nici 
nu se înduioşa în faţa suferinței ce răzbătea din scrisorile lui 
Valancourt, nici nu simţea vreo căinţă în faţa protestelor vii 
ale acestuia pentru nedreptatea pe care i-o făeea 
După o vreme, scrisorile lui Valancourt începură să se 
întoarcă nedesfăcute, şi atunci, în primele clipe de 
disperare, el uită toate promisiunile făcute lui Emily, în 
afară de cea solemnă de a evita violenţa, şi se îndreptă 
grăbit spre castelul lui Montoni, hotărât să recurgă la orice 
mijloace pentru a-l vedea. Montoni refuză să îl primească, 
iar când Valancourt întrebă apoi de doamna Montoni, sau 
de domnişoara St. Aubert, se văzu oprit de slujitori să intre. 
Nevrând să ajungă la o dispută cu slujitorii, în cele din urmă 
el plecă şi, ajuns acasă, într-o stare în care simţea că-şi 
pierde minţile, îi scrise lui Emily despre tot ce se petrecuse, 
dând frâu liber deznădejdii din suflet; şi întrucât nu putea 
spera să o vadă prea curând, o imploră să îi acorde o 
întrevedere fără ştirea lui Montoni. La puţin timp după ce i- 
o trimise, pornirea plină de mânie i se mai domoli şi îşi 
dădu seama de greşeala pe care o făcuse, căci 
Emily va fi şi mai nefericită odată cu accentuarea propriei 


lui suferinţe, şi simţi că ar da orice pe lume pentru a-şi 
recăpăta scrisoarea. Emily fu totuşi scutită de durerea pe 
care probabil că i-ar fi pricinuit-o, datorită atitudinii 
bănuitoare a doamnei Montoni, care poruncise să-i fie 
aduse ei toate scrisorile adresate nepoatei ei; şi după ce 

o citi şi răbdă să ia cunoştinţă de referirile lui Valancourt la 
Montoni, o lăsă pradă flăcărilor. 

Intre timp. Montoni, tot mai nerăbdător să părăsească 
Franţa, dădea porunci necontenite slujitorilor să grăbească 
pregătirile în vederea călătoriei, zorindu-i pe cei cu care îşi 
trata afacerile particulare: Păstră o tăcere neclintită în 
privinţa scrisorilor lui  Valancourt care, pierzându-şi 
speranţa într-o îndreptare a situaţiei, şi înfrânându-şi 
ardoarea care îl făcuse să îi încalce voia, solicita doar 
privilegiul de a i se permite să-şi ia rămas bun de la Emily. 
Dar când tânărul nostru află că ea urma într-adevăr să 
plece peste câteva zile şi că se hotărâse ca el să nu o mai 
vadă până atunci, uitând orice prudenţă, îndrăzni, într-o a 
doua scrisoare adresată lui Emily, să-i propună o căsătorie 
secretă. Dar cum şi această scrisoare ajunse tot în mâinile 
doamnei Montoni, sosi şi ultima zi pe care o mai petrecea 
Emily în Toulouse, fără ca Valancourt să primească măcar 
un rând care să-i aline suferinţa, fără să aibă aparenţa că i 
se va acorda permisiunea unei întrevederi, pentru a-şi lua 
rămas bun. 

în timpul acestei perioade de chinuitoare nesiguranţă 
pentru Valancourt, Emily se afla cufundată în acel soi de 
apatie care îţi copleşeşte uneori mintea în faţa unei 
nenorociri neaşteptate şi iremediabile. Nutrind pentru el o 
dragoste pună de cea mai tandră afecţiune, şi fiind de mai 
multă vreme obişnuită să-l socotească viitor prieten şi 
tovarăş de viaţă, nu-şi putea închipui fericirea fără el. 

Cât de mare îi era, aşadar, suferinţa, vâzându-se despărțită 
astfel de Valancourt, poate pentru totdeauna, şi având 
convingerea că urmau să fie azvâriliţi în părţi diferite ale 
lumii, unde nu prea aveau cum să afle veşti unul despre 
celălalt; şi toate acestea pentru a se supune voinţei unui 


străin, căci Montoni era un străin pentru ea, şi unei 
persoane care doar cu puţin timp în urmă fusese 
nerăbdătoare să le grăbească nunta! în zadar se străduia 
să-şi înăbuşe durerea şi să se resemneze în faţa unei 
împrejurări pe care nu o putea înlătura. Tăcerea lui 
Valancourt îi pricinuia mai curând suferinţă decât uimire, 
căci o atribuia adevăratului ei motiv; dar când sosi şi ultima 
zi dinaintea plecării din Toulouse, şi ea nu aflase încă nimic 
despre vreo permisiune de a-şi lua rămas bun de la el. 
Durerea îi înăbuşi orice alte considerente care o făcuseră să 
şovăie în a aduce vorba despre el, şi o întrebă pe doamna 
Montoni dacă şi această ultimă mângâiere îi fusese 
refuzată. Mătuşa ei o înştiinţă că a. Şa era,. Adăugind că, 
după purtarea nesăbuită a lui Valancourt faţă de ea în 
timpul ultimei întrevederi şi după scrisorile cu care Îl 
persecutase pe signor Montoni, nu o va mai putea obţine 
prin nicio rugăminte. 

— Dacă domnul Valancourt ar fi nădăjduit să capete 

această favoarea, spuse ea, ar fi trebuit să se comporte în 
cu totul alt mod; ar fi trebuit să aştepte răbdător până când 
ar fi aflat dacă suntem dispuşi să i-o acordăm, şi nu să vină 
să mă învinuiască pe mine că nu consider de cuviinţă să îi 
acord mâna nepoatei mele — şi apoi să îl tulbure întruna pe 
signor Montoni, pentru că nu crede de cuviinţă să se ia la 
ceartă din pricina unei chestiuni atât de copilăreşti. A avut 
tot timpul o atitudine extrem de îngâmfată şi de 
impertinentă, şi aş dori să nu i se mai pomenească 
vreodată numele: se cuvine să treci peste aceste supărări 
şi toane prosteşti şi să te porţi ca toţi ceilalţi, fără o figură 
jalnică, de parcă ai sta tot timpul să plângi. 
Căci, cu toate că nu spui nimic, nu îţi poţi ascunde suferinţa 
în faţa puterii mele de pătrundere. Îmi dau seama că şi 
acum eşti gata să plângi. Cu toate că te cert pentru asta; 
da. Chiar şi acum, în ciuda poruncii mele. 

Emily, care se întorsese pentru a-şi ascunde lacrimile, 
ieşi din încăpere pentru a se lăsa în voia lor; şi petrecu 
restul zilei într-un chin atât de cumplit, cum probabil că nu 


mai simţise vreodată. După ce se retrase în odaia ei să se 
culce, rămase pe scaunul pe care se aşezase de cum 
intrase, cufundată în durerea ce o copleşea, multă vreme 
după ce toţi ai casei, cu excepţia ei, se cufundaseră în 
somnul odihnitor. Nu putea scăpa d teama că se despărţise 
de Valancourt pentru totdeauna: teamă care nu izvora doar 
din împrejurări previzibile, pălind îndreptăţită de călătoria 
atâta de lungă pe care urma să o înceapă, de nesiguranța 
în legătură cu data întoarcerii şi de toate opreliştile ce i se 
impuseseră, dar se bizuia şi pe o impresie, socotită de ea 
presentiment, că se despărţea de Valancourt pentru 
totdeauna. Dar cât de înspăimântătoare devenea, în 
închipuirea ei. Şi distanţa care urma să-i despartă unul de 
celălalt — Alpii. Acele bariere de netrecut! se vor ridica 
între ei, şi ţinuturi întregi se vor întinde între locurile unde 
avea să trăiască fiecare din ei! Sa traiască în provincii 
învecinate, sau chiar şi în aceesşi ţară. Fără să se vadă, ar 
fi însemnat fericirea, în comparaţie cu această distanţă 
înspăimântătoare. 

După o vreme, tot frământându-se din pricina gândurilor 
stârnite de situaţia în care se găsea, şi având şi 
convingerea că îl văzuse pe Valancourt pentru ultima oară, 
se simţi foarte slăbită; şi, cătând în jur după ceva ce ar 
putea-o întrema, ochii îi căzură asupra ferestrelor, şi abia 
reuşi să deschidă una dintre ele, care era mai aproape de 
locul unde stătea. Aerul o învioră, iar lumina blândă a lunii 
revărsându-se asupra ulmilor ce mărgineau aleea lungă din 
faţa ferestrei o mai alină întrucâtva, şi se hotărî să iasă 
puţin la aer, pentru a-şi linişti durerea ce-i apăsa tâmplele. 
Totul era tăcut în castel; şi, după ce cobori scara principală 
până în hol, se duse la ieşirea ce ducea în grădină; descuie 
uşa, încet şi neauzită de nimeni — credea ea — şi porni pe 
alee. Emily înainta cu paşi când grăbiţi, când şovăielnici, 
deoarece umbrele dintre copaci o făceau să creadă că vede 
pe cineva mişcându-se în depărtare, şi se temu să nu fie 
vreo iscoadă a doamnei Montoni. Cu toate acestea, dorinţa 
ei de a mai vedea o dată pavilionul în care petrecuse atâtea 


ceasuri fericite împreună cu Valancourt şi de unde 
admirase, alături de el, priveliştea ce se întindea spre 
Languedoc şi Gasconia ei natală. li birui temerile că putea fi 
urmărită, şi îşi continuă drumul spre terasa ce forma 
porţiunea mai ridicată a grădinii, dominând partea mai 
joasă, şi comunicând cu aceasta printr-un şir de trepte de 
marmură, ia capătul aleii. 

Când ajunse în faţa treptelor, se opri o clipă şi privi în jur, 
căci se depărtase cam mult de castel, şi liniştea şi 
întunecimea din acea oră a nopţii îi sporeau teama. Dar 
nezărind nimic care să-i îndeptăţească temerile, urcă pe 
terasă, de unde putea zări în lumina lunii cărarea, lungă şi 
destul de largă, care se termina în faţa pavilionului; 
razele argintii luminau frunzişul copacilor înalţi şi al 
arbuştilor care mărgineau cărarea în partea dreaptă, cât şi 
vârfurile stufoase ale arborilor din partea stângă, aflate la 
nivelul parapetului ce îl despărţea de grădina de dedesubt, 
Cum depărtarea de castel îi întreținea teama, se opri să 
asculte; noaptea era atât de liniştită, încât putea auzi orice 
zgomot, dar nu auzi decât cântecul dulce şi tânguios al 
privighetorii şi tremurul uşor al frunzelor; 
astfel încât îşi continuă drumul spre pavilion; când ajunse 
acolo, întunericul nu reuşi să-i înfrâneze emotia stârnită de 
priveliştea unei scene atât de bine cunoscute. Grilajul era 
deschis şi, dincolo de arcada lui acoperită cu verdeață, se 
zărea, în lumina lunii, peisajul, umbrit şi neclar: păduricile şi 
câmpiile apărând treptat, nedesluşite, în faţa ochilor, munţii 
îndepărtați ceva mai luminaţi şi râul din apropiere, 
oglindind razele lunii în undele tremurătoare. 

Pe când se apropia de grilaj, amănuntele acestei scene 
i se înfăţişau doar în măsura în care i-l aduceau mai 
puternic în minte pe Valancourt. 

— Ah! exclamă ea, suspinând adânc şi lăsându-se să 
cadă pe un scaun de lângă fereastră. De câte ori am stat 
împreună în acest loc — admirând adesea priveliştea! 
Nicicând, nicicând nu-l vom mai privi împreună — nicicând 
— nicicând, poate, nu ne vom mai uita unul la celălalt! 


Deodată, suspinele îi fură curmate de groază — o voce 
răsună în apropiere, în pavilion; ea scoase un țipăt — 
apoi vocea se auzi din nou şi ea recunoscu glasul bine ştiut 
al lui Valancourt. Era într-adevăr Valancourt, şi o ţinea în 
braţe! Timp de câteva clipe, emoția îi împiedică pe 
arnândoi să scoată vreun cuvânt. 

— Emily! spuse în cele din urmă Valancourt, ţinându-i 
mâna într-ale sale. Emily! şi rămase din nou tăcut, dar tonul 
cu care îi rostise numele exprima toată afecțiunea şi 
durerea lui. 

— Oh, iubita mea Emily! reluă el, după o lungă tăcere. 
lată că te mai văd încă o dată, şi-ţi mai aud încă o dată 
vocea! Am bântuit prin aceste locuri — prin aceste grădini, 
timp de multe, multe nopţi, cu slaba, foarte slaba speranţă 
de a te vedea. Era singura şansă pe care o mai aveam, şi 
mulţumesc cerului! în cele din urmă am izbutit — nu sunt 
osândit la o deznădejde totală i 

Emily spuse ceva, fără să ştie prea bine ce anume, 
despre afecțiunea ei nestrămutată, şi se strădui să-i 
liniştească tulbuarea de care era cuprins; dar, o vreme,. 
Valancourt nu reuşi decât să îşi exprime într-un mod 
incoerent emoţiile; abia după ce-şi mai reveni întrucâtva, 
spuse: 

— Am venit aici curând după apusul soarelui şi, de 
atunci, am tot pândit grădinile şi pavilionul; fiindcă, deşi 
renunţasem la orice speranţă de a te mai vedea „nu m-am 
putut hotărî să mă despart de locurile acestea aflate atât 
de aproape de tine, şi cred că aş fi zăbovit în preajma 
castelului până în zori. Oh, cât de greu au trecut clipele, şi 
totuşi cât de pline de emoţii, căci uneori credeam că aud 
zgomot depaşi şi îmi închipuiam că eşti tu, pentru ca apoi 
— să nu fie decât o tăcere mohorâtă şi lipsită de viaţă! 

Dar când ai deschis uşa pavilionului, şi deşi întunericul mă 
împiedica să fiu sigur că e dragostea mea — inima a 
început să-mi bată atât de tai e, şi speranţele erau atât de 
amestecate cu temeri, încât nu am putut scoate un cuvânt. 
În clipa când ţi-am auzit vocea întristată, îndoielile mi-au 


dispărut, dar nu şi temerile, până când ai pomenit de mine; 
atunci, înlăturând neliniştea de a nu te speria cu emoția 
mea din cale afară de puternică, n-am mai putut rămâne 
tăcut. Oh, Emily! în aceste clipe bucuria se luptă atât de 
tare cu durerea, încât inima de-abia le mai poate îndura! 

Inima lui Emily recunoştea adevărul acestei afirmaţii; 
bucuria pricinuită de întâlnirea cu Valancourt, chiar îr clipa 
când se tânguia că nu se vor mai vedea poate niciodată, se 
transformă curând în durere, pe măsură ce începu să se 
gândească şi viitorul i se înfăţişă dinainte. Se strădui să îşi 
recapete demnitatea calmă ce îi era trebuincioasă pentru a 
o ajuta să îndure această ultimă întrevedere, stare la care 
lui Valancourt îi era cu neputinţă să ajungă, căci prea 
marea, lui bucurie se prefăcu repede într-o suferinţă de 
nedescris; vorbind cu patimă. li înfăţişă groaza cu care 
privea despărţirea lor şi deznădejdea la gindul că s-ar putea 
să nu se mai întilnească niciodată. Emily plângea tăcută în 
timp ce îl asculta, şi apoi, încercând sa îşi stăpinească 
propria nefericire şi să o aline pe a lui, îi expuse toate 
împrejurările dădătoare de speranţă. Dar temerile lui erau 
atât de mari. Încât desluşi imediat minciunile binevoitoare 
pe care ea se străduia să i le impună atât lui, cât şi ei 
însăşi, ca şi speranţele invocate, care raţiunii lui îi apăreau 
doar ca nişte iluzii. 

— Pleci de lângă mine, spuse el. Spre o ţară îndepărtată. 
Oh, cât de îndepărtată! — spre cunoştinţe noi, prieteni noi, 
admiratori noi. Împreună cu oameni care vor încerca să te 
facă să mă uiţi şi să statorniceşti legături noi! Ştiind toate 
acestea, cum să nu îmi dau seama că nu te vei mai 
întoarce niciodată la mine — că nu vei putea fi niciodată a 
mea! 

Vocea îi fu înăbuşită de suspine. 

— Crezi, aşadar. Incepu Emily. Că durerea care mă face 
să sufăr provine dintr-un interes de moment lipsit de temei; 
crezi că. , 

— Suferi! o întrerupse Valancourt deci. Şuieri pentru 
mine! Oh, Emily "'— cât de dulci — cât de amare sunt 


aceste cuvinte: ce mângâiere, ee chin îmi pricinuiesc! 

Nu trebuia să mă îndoiesc de statornicia afecțiunii tale; 

şi, totuşi, dragostea adevărată e inconsecventă, oricând 
gata de bănuieli chiar şi iraționale; cerând mereu noi dovezi 
din partea celuilalt; şi, de aceea, simt cum îmi creşte 

. Inima. Insufleţit de o nouă convingere, ori de câte ori 
îmi 
' spui că îţi sunt drag: şi. Dornic să mi-o spui, cad pradă 
îndoielii şi, prea ades, chiar deznădejdii. Apoi, părând să-şi 
vină în fire, Valancourt exclamă: Dar ce ticălos pot fi, să te 
chinui astfel, şi încă în asemenea clipe! Eu, care ar trebui să 
îţi aduc sprijin şi mângâiere! 

Acest gând umplu inima lui Valancourt de tandreţe; 
dar, căzând iarăşi pradă deznădejdii, nu se mai gândi decât 
la propriile sale simţăminte şi deplânse din nou cruda 
despărţire, pe un ton şi cu vorbe atât de pătimaşe, încât 
Emily nu mai putu să lupte împotriva propriei ei dureri, şi 
nici să o aline pe a lui. Valancourt, împărţit între 
sentimentele de dragoste şi milă, îşi pierdu puterea, şi 
aproape că şi dorinţa de a-şi stăpâni tulburarea; şi, când îşi 
stăvilea suspinele răscolitoare, ba îi ştergea lacrimile cu 
sărutări, pentru ca pe dată să îi spună cu cruzime că s-ar 
putea să nu mai plângă niciodată pentru el „ba încerca să 
vorbească mai liniştit, dar nu reuşea decât să exclame: 

— Oh, Emily — mi se rupe inima! — nu pot — nu pot să 
te las! Acum — când îţi privesc chipul, acum, când te ţin în 
braţe! Peste puţin timp, toate acestea vor părea un vis.. Voi 
privi, fără a te putea vedea; voi încerca să-mi amintesc 
trăsăturile tale — şi imaginea lor îmi va pieri din minte; — 
să-ţi aud vocea, dar amintirea va rămâne tăcută! — Nu pot, 
nu pot să te las! De ce trebuie ca fericirea întregii noastre 
vieţi să fie în mâinile unor oameni care nu au niciun drept 
să o curme şi, în afară de a mi -te încredința, nu mai au 
nicio putere de a contribui la ea? Oh, Emily! aibi curajul să 
te încrezi în propria ta inimă, aibi curajul să fii a mea pentru 
totdeauna! 

Vocea începu să-i tremure, şi tăcu; Emily nu-şi mai 


stăpânea plânsul şi rămase şi ea tăcută când Valancourt îi 
propuse o căsătorie imediată: în dimineaţa următoare să 
părăsească devreme casa doamnei Montoni şi să meargă 
cu el la biserica Augustinilor, unde vor fi aşteptaţi de un 
preot şi cununaţi. 

Tăcerea cu care ea îi asculta această propunere, dictată 
de dragoste şi disperare şi făcută într-un moment când 
părea puţin probabil ca ea să se opună, — când inima ei era 
înmuiată de durerea unei despărţiri ce putea fi definitivă, şi 
când raţiunea îi era întunecată de dragoste şi groază —, îl 
încuraja să spere că nu va fi refuzat. 

— Spune ceva, iubita mea Emily! spuse Valancourt cu 
înflăcărare. Vreau să-ţi aud vocea, vreau să te aud cum îmi 
hotărăşti soarta. 

Ea nu spuse nimic; avea obrajii reci, iar simţurile păreau 
să o părăsească, dar nu îşi pierdu cunoştinţa. În 
închipuirea-i înspăimântată, Valancourt crezu că e pe 
moarte; îi strigă numele, ba chiar se ridică să se ducă la 
castel după ajutor, şi apoi, amintindu-şi în ce situaţie se 
găsea ea, se temu să plece, se temu s-o lase o clipă 
singură. 

După câteva clipe, ea suspină adânc şi începu să îşi 
revină. Conflictul între dragoste şi datoria pe care o avea 
faţă de sora tatălui ei; împotrivirea la gândul unei căsătorii 
secrete, teama de a ieşi în lume stingherită, astfel încât 
până la urmă să aducă celui iubit nefericire şi căinţă, — 
toateaceste considerente erau prea puternice pentru o 
minte şi aşa slăbită de durere, şi judecata ei nu mai avea 
pe moment puterea de a hotărî. Dar datoria, împreună cu 
bunul simţ, în ciuda conflictului atât de viu, triumfară în 
cele din urmă asupra afecțiunii şi a tristului presentiment. 
Mâl presus de orice, o îngrozea gândul de a-l implica pe 
Valancourt în greşeală şi regrete zadarnice care — 
înţelegea ea, sau credea că înţelege — erau urmarea 
sigură, a unei căsătorii făcute în situaţia în'care se aflau ei 
acum; şi poate că acţionă cu o tărie de caracter care era 
mai mult decât femeiască, atunci când hotărî mai curând să 


îndure o nenorocire actuală, decât să provoace una 
viitoare. 

Cu o sinceritate care dovedea câtă stimă şi dragoste 
nutrea pentru Valancourt, şi care îl făcu să o iubească, dacă 
era posibil, şi mai mult, îi spuse toate motivele pentru care 
îi respingea propunerea. Pe cele care priveau bunăstarea 
lui viitoare, el le respinse pe loc, sau, mai curând, le 
contrazise; dar ele îi stârniră gânduri pline de tandreţe 
pentru Emily, ascunse sub frenezia pasiunii şi a disperării; 
iar dragostea, care îl determinase doar cu puţin timp fil — 
Misterele din Udolpho, voi. | 

T 

în urmă să îi propună o căsătorie secretă imediată, acum 
îl făcu să renunţe la un asemenea proiect. Triumful acesta 
era însă aproape prea mult pentru inima lui; de dragul lui 
Emily, se strădui să îşi înăbuşe durerea, dar nu îşi putu 
reprima deznădejdea cumplită. 

— Oh, Emily! spuse el, trebuie să te părăsesc — trebuie 
să te părăsesc, şi ştiu că este pentru totdeauna. 

Vorbele îi fură din nou întrerupte de suspine nestăpânite, 
şi plânseră amândoi în tăcere, până când Emily, amintindu- 
şi că erau în primejdie de a fi descoperiţi şi că nu se 
cuvenea să prelungească o întrevedere ce ar fi putut-o 
expune unui blam. Îşi adună întreaga tărie -de caracter şi 
îşi luă un ultim rămas-bun. 

— Mai stai! o rugă Valancourt. Te implor să mai stai, căci 
am multe să-ţi spun. Tulburarea din sufletul meu m-a 
împiedicat până acum să vorbesc şi de altceva, în afară de 
subiectul acesta care îl umple în întregime; 
m-am stăpânit să-ţi pomenesc de o îndoială de mare 
importanţă, în parte ca să nu pară că ţi-o spun doar cu 
scopul prea puţin generos de a te speria, încât să fii de 
acord cu cererea mea în căsătorie de acum. 

Emily, foarte tulburată, nu îl părăsi pe Valancourt, dar îl 
conduse afară din pavilion şi, în timp ce se plimbau pe 
terasă, el continuă astfel: 

— Acest Montoni — am auzit unele insinuări ciudate 


despre el. Eşti sigură că e înrudit cu doamna Quesnel şi că 
averea lui e într-adevăr aşa cum pare? 

— Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de aceste lucruri, 
răspunse Emily, alarmată. Fireşte, în legătură cu primul 
aspect, nu pot avea nicio îndoială; dar, în privinţa celuilalt, 
nU am niciun mijloc de a o aprecia, aşa că te implor să-mi 
spui tot ce ai auzit, 

— Bineînţeles că o să-ţi spun; dar informaţiile sunt foarte 
incomplete şi nesatisfăcătoare. Le-am aflat întâmplâtor de 
la un italian, care vorbea cu cineva despre acest 

Montoni. Discutau despre căsătoria lui; italianul a spus 
că, dacă despre el este vorba, pare puţin probabil să o facă 
fericită pe doamna Cheron. Şi a urmat să vorbească despre 
el în termeni care trădau antipatie, şi apoi a făcut anumite 
aluzii la caracterul său care mi-au stârnit curiozitatea, şi am 
îndrăznit să îi pun unele întrebări. Răspunsurile lui au fost 
rezervate, dar, după ce a şovăit un timp, a recunoscut că, 
aflându-se în străinătate, a înţeles că Montoni e un om cu 
un caracter violent şi că averea îi este într-o situaţie 
disperată. A spus ceva despre un castel al lui Montoni, 
situat undeva în Apenini, şi despre nişte împrejurări stranii, 
demne de a fi pomenite, privind modul, lui de viaţă de 
dinainte. Am stăruit să-mi dea mai multe amănunte, dar 
cred că în comportarea mea am lăsat să se vadă interesul 
profund pe care i-l purtam, ceea ce l-a alarmat; căci nicio 
rugăminte nu l-a mai putut convinge să-mi explice la ce fel 
de împrejurări făcuse aluzie, sau să mai pomenească ceva 
despre Montoni. l-am spus atunci că, dacă Montoni posedă 
un castel în Apenini, se poate deduce din asta că e de 
familie bună şi, de asemenea, că nu se potriveşte cu zvonul 
că şi-ar fi pierdut complet averea. A clătinat din cap, părând 
că ar avea multe de spus, dar nu mi-a răspuns nimic. 
Speranţa de a afla amănunte mai satisfăcătoare şi mai 
clare m-a determinat să rămân mai multă vreme în 
compania lui, şi am reluat în repetate rânduri subiectul, dar 
italianul a rămas discret, spunând că lucrurile despre care 
pomenise le ştia doar din auzite, că adesea astfel de 


zvonuri iau naştere dintr-o ranchiună personală şi că nu se 
prea poate pune bază pe ele. Am renunţat să mai stărui 
asupra acestui subiect, deoarece era vădit că se temea de 
urmările vorbelor ce-i scăpaseră, şi m-am văzut silit să 
rămân în nesiguranţă, într-un punct în care aceasta e 
aproape de nesuportat. Gândeşte-te, Emily, cât sufăr, 
văzându-te că pleci într-o ţară străină, în puterea unui om 
cu un caracter atât de îndoielnic ca acest Montoni! Dar nu 
vreau 


să te înspăimânt zadarnic; s-ar putea, cum zicea italianul 
la început, ca acesta să nu fie acelaşi Montoni la care se 
referea el. Şi totuşi, gândeşte-te bine, Emily, înainte de a te 
hotări să te laşi în grija lui. Oh! nu mă mai pot bizui pe ce 
spun — căci altfel ar trebui să renunţ la toate motivele 
care, cu atât de puţin timp în urmă, m-au făcut să-mi 
spulber speranţa că vei fi imediat a mea. 
| Valancourt începu să se plimbe pe terasă cu paşi grăbiţi. 
In timp ce Emily rămase sprijinită de balustradă, cufundată 
adânc în gânduri. Ceea ce aflase de curând o alarmase 
poate mai mult decât era firesc, şi stârnise iarăşi conflictul 
dintre interese contradictorii. Montoni nu-i  plăcuse 
niciodată. Îi observase adesea focul şi forţa privirilor, 
expresia de triumf şi semeţie, violenţa plină de îndrăzneală 
şi atenţia mohorâtă atunci când vreun prilej, oricât de 
neînsemnat, îi stârnea simţăminte latente; şi dăduse 
întotdeauna înapoi în faţa expresiei obişnuite a chipului 
său. In urma acestor observaţii, înclina cu atât mai mult să 
creadă că tocmai la acest Montoni se refereau aluziile pline 
de suspiciune ale italianului. Gândul de a rămâne cu totul în 
puterea lui, într-o ţară străină, o înspăimânta; dar nu numai 
groaza o îndemna să se căsătorească imediat cu 
Valancourt: iubirea plină de cea mai mare gingăşie îşi 
pledase şi până acum cauza, dar nu reuşise să-i înfrângă 
ideea pe care o avea în privinţa datoriei sale, părerile ei 
dezinteresate despre Valancourt şi delicateţea ei care o 
făcea să se revolte în faţa unei căsătorii secrete. Nu era de 


aşteptat ca o spaimă nedefinită să fie mai puternică decât 
influenţa unită a iubirii şi a suferinţei. Dar îşi adună toată 
energia pe care o avea, şi se văzu că mai era nevoie de 
încă o luptă. 

în ceea ce îl privea pe Valancourt, a cărui imaginaţie era 
acum receptivă la orice emoție; ale cărui temeri pentru 
Emily luaseră amploare la simpla lor menționare, şi 
deveneau cu fiecare clipă mai puternice, pe măsură ce 
chibzuia asupra lor — în ceea ce îl privea pe Valancourt, îi 
era cu neputinţă să-şi dobândească pentru a două oară 
stăpânirea de sine. Credea că vede cât se poate de 
limpede, şi iubirea îi întărea teama, că această călătorie în 
Italia îi va aduce lui Emily nefericire; se hotărî deci să 
stăruie în a i se opune şi în a o implora să-l aleagă pe el 
protector legal. 

— Emily! vorbi el cu o seriozitate solemnă, nu e 
momentul potrivit pentru a face distincţii pline de scrupule, 
pentru a cântări situaţiile nesigure şi relativ neînsemnate 
— Care ne-ar putea afecta în viitor. Acum îmi dau seama, 
mult mai limpede decât înainte, la ce primejdii mari te vei 
expune în compania unui om cu caracterul lui Montoni. 
Aluziile sumbre ale italianului spun multe, dar nu mai mult 
decât impresia pe care mi-am făcut-o singur despre firea lui 
Montoni, care i se oglindeşte chiar şi pe chip. 

Am impresia că, în clipa de faţă, văd întipărite pe chipul lui 
toate acele împrejurări insinuate. El este italianul de care 
mă tem, şi te implor, atât de dragul tău, cât şi al meu, să 
împiedici relele pe care mă cutremur să le prevăd. 

; Oh, Emily! lasă ca iubirea mea şi braţele mele să te apere 
de ele — acordă-mi dreptul să te ocrotesc! 

Emily suspină doar, în timp ce Valancourt continua să 
protesteze şi să implore cu toată energia pe care i-o 
inspirau iubirea şi teama. Dar, pe măsură ce imaginaţia lui 
amplifica relele posibile care o aşteptau, vălul de pe mintea 
ei începu să se risipească, şi îi îngădui să distingă 
exagerările ce întunecau raţiunea lui. Se gândi că nu exista 
nicio dovadă că Montoni era persoana la care se referise 


străinul; şi chiar dacă era vorba despre el, italianul ştia doar 
din auzite despre firea lui şi despre averea pierdută; 

şi că, deşi expresia de pe chipul lui Montoni părea să 
confirme o parte din zvonuri, nu prin aceste împrejurări se 
putea justifica o convingere fără rezerve. Poate că toate 
aceste consideraţii nu i-ar fi venit atât de limpede în minte 
în clipa aceea, dacă temerile lui Valancourt nu i-ar fi 
înfăţişat exagerări atât de vădite ale primejdiei în care se 
afla, făcând-o să nu aibă încredere în erorile provenite din 
pasiune, Dar, în timp ce se străduia cu toată blândeţea de 
care era în stare să îl convingă de erorile pe care le făcea, îl 
împinse într-o nouă greşeală. Glasul şi chipul lui căpătară o 
expresie de neagră disperare. 

— Emily! spuse el, această, această clipă este cea mai 
plină de amărăciune de până acum. Nu mă iubeşti — nu mă 
poţi iubi! Ti-ar fi fost cu neputinţă să judeci cu atâta 
răceală, cu atâta prudenţă, dacă m-ai fi iubit. Eu, eu sunt 
cel sfâşiat de durere la gândul despărțirii, şi al nenorocirilor 
ce te pot aştepta în urma despărțirii noastre; m-aş expune 
oricărei primejdii ca să împiedic acest lucru — ca să te 
salvez. Nu! Nu, Emily — nu cred că mă iubeşti, 

— Avem prea puţin timp acum ca să-l pierdem cu 
exclamaţii sau afirmaţii, spuse Emily, străduindu-se să-şi 
ascundă emoția; dacă nu ţi-ai dat încă seama cât de drag 
îmi eşti şi îmi vei fi întotdeauna, asigurările mele nu te vor 
putea convinge. 

Ultimele cuvinte fură rostite pe un ton tremurat, şi 
lacrimile începură să-i curgă grăbite. Aceste cuvinte şi 
lacrimi îl convinseră pe loc şi, încă o dată, pe Valancourt de 
dragostea ei, Nu reuşi decât să exclame; 

— Emily! Emily! şi începu să plângă, apăsându-şi buzele 
pe mâna ei şi udând-o cu lacrimi; dar ea, după câteva cfipe, 
învinse iarăşi suferinţa căreia îi căzuse pradă, şi spuse: 

— Trebuie să plec; e târziu, şi mi s-ar putea descoperi 
lipsa la castel, Gândeşte-te la mine — iubeşte-mă — atunci 
când voi fi departe; gândul acesta va fi o mângâiere pentru 
mine î 


— Să mă gândesc la tine! — să te iubesc! exclamă 
Valancourt. 

— Încearcă să-ţi înfrânezi aceste porniri nestăpânite, 
spuse Emily; încearcă, de dragul meu. 

— De dragul tău! 

— Da, de dragul meu, întări Emily cu voce tremurată. 

Nu te pot lăsa în starea asta! 

— Atunci nu mă lăsa! spuse repede Valancourt. De ce 
trebuie să ne despărţim, sau să ne despărţim pentru mai 
multă vreme decât până mâine? 

— Sunt, da, sunt nedreaptă în aceste clipe, vorbi Emily; 
mi se rupe inima, dar nu voi putea consimţi vreodată la 
această căsătorie pripită şi imprudentă! 

— Draga mea Emily, dacă am putea avea mai mult timp, 
nu ar fi nevoie să fie atât de pripită; trebuie să ne supunem 
însă împrejurărilor. 

— Într-adevăr, trebuie! Ţi-am destăinuit tot ce simt în 
inima mea. Curajul mi s-a spulberat. Ai fost de âcord cu 
tăria obiecţiilor mele, până în clipa când tandreţea ţi-a 
deşteptat nişte temeri vagi, care ne-au produs o suferinţă 
inutilă. Cruţă-mă! nu mă sili să repet motivele pe care le- 
am invocat. 

— Să te cruţ! exclamă Valancourt. Da, sunt un ticălos — 
un mare ticălos, căci m-am gândit doar la mine! — 

Eu! care ar fi trebuit să dovedesc un curaj bărbătesc, care 
ar fi trebuit să-ţi fiu sprijin, eu! ţi-am mărit suferinţa, printr- 
o purtare copilărească! lartă-mă, Emily! 

gândeşte-te la confuzia din mintea mea, acum, când 
trebuie să mă despart de tot ce mi-e drag — şi iartă-mă! 
După ce vei jsleca, îmi voi aminti cu amară remuşcare cât 
te-am făcut să suferi, şi în zadar voi mai dori să te pot 
vedea, chiar şi pentru o clipă, pentru a-ţi alina durerea. 

Lacrimile îl siliră din nou să se întrerupă, şi Emily plânse 
împreună cu el, 

— Mă voi dovedi mai demn de iubirea ta, spuse 
Valancourt după o vreme; n-am să mai prelungesc aceste 
clipe. 


Emily a mea — draga mea Emi'ly! să nu mă uiţi niciodată! 
Cine ştie când ne vom mai întâlni din nou! Te las în grija 
Cerului. — Oh, Doamne! — Oh, Doamne! apăr-o şi 
binecuvânteaz-o! 

Apăsă mâna ei pe inima lui. Emily îi căzu la piept aproape 
fără simţire, dar nici nu plânse, nici nu scoase vreun 
cuvânt. Valancourt, care îşi stăpânea acum durerea, 
încercă să o mângâie şi să o liniştească, dar ea nu 
răspundea în niciun fel la vorbele lui; şi doar câte un suspin 
care îi scăpa din când în când dovedea că nu era leşinată. 

Sprijinind-o, el o ajută să meargă încet spre castel, 
plângând şi vorbindu-i; dar ea nu îi răspundea decât cu 
suspine, până în clipa când ajunseră în faţa porţii de la 
capătul aleii, unde ea păru să îşi recapete cunoştinţa şi, 
privind în jur, îşi dădu seama cât de aproape erau de castel. 

— Aici trebuie să ne despărţim, spuse ea, oprindu-se în 
loc. De ce să -mai prelungim aceste clipe? învaţă-mă să-mi 
redobândesc curajul pierdut. 

Valancourt se strădui să pară liniştit. 

— La revedere, dragostea mea! spuse el, cu o gingăşie 
solemnă — ai încredere în mine că ne vom întâlni din nou 
— unul cu altul — pentru a nu ne mai despărţi niciodată! 

Vocea îi tremură, dar, stăpânindu-se, continuă pe un ton 
mai ferm: 

— Nu ştii cât voi suferi până voi primi veşti de la tine’; n- 
am să las să-mi scape niciun prilej de a trimite spre tine 
scrisorile mele, deşi tremur când mă gândesc cât de puţine 
vor fi aceste prilejuri. Şi ai încredere în mine, dragostea 
mea: de dragul tău, am să încerc să suport cu curaj absenţa 
ta. Oh, cât de puţin ţi-am dovedit-o astă-seară! 

— La revedere! spuse Emily cu voce slabă. După ce vei 
pleca, o să-mi vină în minte atâtea lucruri pe care trebuia 
să fi le fi spus. 

— Şi mie, atâtea — atâtea lucruri! zise şi Valancourt; 
nu s-a întâmplat niciodată până acum să ne despărţim, fără 
să-mi amintesc imediat de vreo întrebare, sau rugăminte, 
sau împrejurare legată de dragostea mea de care aş fi vrut 


neapărat să-ţi pomenesc, şi să nu mă simt nefericit pentru 
că nu mai puteam să o fac. Oh, Emily! chipul acesta, pe 
care îl privesc acum — peste o clipă va pieri din faţa ochilor 
mei, şi nicio sforţare a imaginaţiei nu mă va putea ajuta să 
mi-l amintesc întocmai. Oh! ce diferenţă uriaşă între o clipă 
şi alta! Acum, sunt împreună cu tine, te pot privi! apoi, totul 
se va preface într-un pustiu mohorât — şi voi ajunge un 
pribeag, izgonit din singurul cămin pe care îl am! 

Valancourt o strânse din nou la piept şi o ţinu acolo în 
tăcere, plângând. Lacrimile liniştiră din nou gândurile 
chinuite. Îşi luară din nou rămas bun unul de la celălalt, 
zăboviră o clipă, şi apoi se despărţiră. Valancourt păru că 
se smulge cu forţa din acel loc; păşi grăbit pe alee, iar 
Emily, luând-o încet spre castel, îi auzi paşii îndepărtându- 
se. Ascultă sunetele din ce în ce mai slabe, până când nu 
mai rămase decât liniştea dezolantă a nopţii; se îndreptă 
atunci grăbită spre camera ei, pentru a-şi căuta odihna, 
care, vai! fusese izgonită de nefericirea ei. 

CARTEA A II-A 


CAPITOLELE î—H 

Călătoria spre Italia începe plină de presentimente negre 
pentru Emily, a cărei inimă sângerează de dorul lui 
Valancourt. Drumurile prăpăstioase peste munţi îi amintesc 
tot timpul de. Călătoria pe care o făcuse în Pirinei împreună 
cu tatăl ei, când îl cunoscuse şi începuse să-l iubească pe 
Valancourt. Singura ei prietenă şi confidentă, 
slujnica Annette, încearcă să-i insufle curaj şi speranţă în 
viitor. Traversarea Alpilor şi drumurile obositoare iau sfârşit 
şi călătorii ajung în fine la Veneţia. În palatul lui 
Montoni. 

CAPITOLUL III 

E-un bun observator, şi vede clar 
În miezul faptelor: nu-i place teatrul, muzică n-ascultă; 

Zâmbeşte rar, şi-o face-n aşa fel, 

De parcă s-ar disprețul pe sine 
Că poate să zâmbească de ceva. 


Oameni ca el nu sunt în largul lor, 

Când îl privesc pe unul mai presus de ei. 

' k SHAKESPEARE — uliu Cezar 

Montoni şi tovarăşul său nu se întoarseră acasă decât 
multă vreme după ce soarele răsări deasupra Mării 
Adriatice. Grupurile vesele care dansaseră toată' noaptea 
de-a lungul colonadei din piaţa San Marco se împrăştiară 
înainte de răsăritul soarelui. Montoni avusese altceva de 
făcut; sufletul său era prea puţin înclinat către plăceri 
uşoare. Găsea bucurie în forţa pasiunilor; greutăţile şi 
furtunile vieţii, care distrug fericirea altora, îi incitau şi îi 
întăreau toate capacităţile mintale şi îi dădeau cele mai 
mari bucurii pe care le putea simţi un om cu firea lui. 
Dacă nu avea ceva care să-l preocupe profund, viaţa nu 
i se părea altceva decât un somn; şi, atunci când îi lipseau 
țeluri cu adevărat interesante, le înlocuia cu unele 
artificiale, până când obişnuinţa le făcea să se transforme şi 
încetau să mai fie ireale. Din această categorie făcea parte 
şi obiceiul jocurilor de noroc; se apucase de ele, la început, 
pentru a scăpa de lâncezeala inactivităţii,. Dar după aceea 
ajunsese să joace cu o pasiune plină de ardoare. Cu 
această ocupaţie îşi petrecuse noaptea, împreună cu 
Cavigni şi cu un grup de tineri ce aveau mai mulţi bani 
decât titluri, şi mai mult viciu şi decât bani şi decât titluri. 
Montoni îi dispreţuia pe cei mai mulţi dintre ei pentru lipsa 
lor de înzestrare, mai curând decât pentru înclinațiile lor 
vicioase, şi se întovărăşea cu ei numai pentru a-i folosi ca 
instrumente ale ţelurilor lui. Cu toate acestea, unii dintre ei 
aveau o îndemânare superioară, iar pe câţiva Montoni îi 
admitea chiar în intimitatea sa, dar şi faţă de a'ceştia 
păstra totuşi un aer sigur de sine şi trufaş, care impunea 
supunerea celor mai slabi şi mai timizi, şi stârnea ura 
aprigă a firilor mai tari. Avea, desigur, duşmani mulţi şi 
înverşunaţi; dar ranchiuna şi ura lor îi dovedea cât este de 
puternic; şi, cum puterea era ţinta lui principală, se bucura 
mai mult de această ură, decât dacă ar fi fost stimai. 
Dispreţuia un sentiment atât de potolit ca stima, şi s-ar fi 


disprețuit şi pe sine dacă s-ar fi crezut în stare să fie flatat 
de stima oamenilor. 

Printre puţinii pe care îi socotea deosebiți, erau signorii 
Bertolini, Qrsino şi Verezzi. Primul era o fire înclinată spre 
veselie, cu pasiuni puternice, uşuratic şi de o nemărginită 
extravaganţă, dar generos, curajos şi încrezător. 

Orsino era rezervat şi trufaş; iubea puterea mai mult decât 
ostentaţia; avea o fire crudă şi bănuitoare; se socotea 
repede jignit şi se răzbuna necruţător; viclean şi de 
nepătruns când era vorba de vreo şiretenie, răbdător şi 
neobosit când trebuia să-şi pună în aplicare planurile. Îşi 
stăpânea de minune trăsăturile şi patimile, care erau prea 
puţine, în afară de trufie, răzbunare şi zgârcenie; şi, pentru 
a şi le satisface, nu existau prea multe considerente care să 
îl poată reţine, sau obstacole care să ţină piept stratageme- 


lor sale. Acesta era principalul favorit al lui Montoni, 
Verezzi avea unele însuşiri, o imaginaţie aprinsă, şi era 
sclavul patimilor schimbătoare. Era vesel, senzual şi 
îndrăzneţ; cu toate acestea, îi lipsea atât perseverenţa cât 
şi adevăratul curaj, şi era egoist şi meschin în tot ceea ce 
făcea. Ager în uneltiri şi optimist în speranţele de reuşită, 
era primul care să ia iniţiativa, dar şi să abandoneze, nu 
numai propriile sale planuri, dar şi pe cele ale altora. Semet 
şi impetuos, nu suferea nici, o subordonare; 
cu toate acestea, cei care îi cunoşteau firea şi îi urmăreau 
patimile schimbătoare, îl puteau dirija ca pe un copil, 

Aceştia erau prietenii pe care îi prezentă Montoni familiei 
sglş, poftindu-i la masă a doua zi după ce ajunseră la 
Veneţia. Din grup mai făcea parte un nobil veheţian, 
contele Morano, precum şi signora Livona, pe care' Montoni 
o prezentă soţiei sale drept o doamnă cu calităţi deosebite; 
făcându-le o vizită în cursul dimineţii pentru a-i ura 
doamnei Montoni bun venit la Veneţia, fusese invitată şi ea 
la masă. 

Doamna Montoni primi salutul signorilor cu destul de 
puţină bunăvoință. Nu-i plăceau, pentru că erau prietenii 


soţului ei; chiar îi detesta, convinsă că contribuiseră la lipsa 
lui de acasă până la o oră atât de târzie, în dimineaţa 
trecută; şi îi invidia, deoarece, conştientă” de propria ei 
lipsă de influenţă, era încredinţată că, soţul ei prefera 
societatea lor, mai curând decât pe a ei. Rangul contelui 
Morano o determină să îi acorde o consideraţie pe care o 
refuză celorlalți. Rezerva trufaşă din expresia şi 
comportamentul ei, împreună cu extravaganţa ostentativă 
a rochiei, căci nu adoptase încă moda venețiană, 
contrastau izbitor cu frumseţea'. Modestia, dulceaţa şi 
simplitatea lui 

Emily, care cerceta, mai curând cu grijă decât cu plăcere, 
grupul din jur. Frumuseţea şi manierele fermecătoare ale 
signorei Livona îi câştigară totuşi fără voie respectul; iar 
dulceaţa glasului ei şi aerul de bunătate şi blândeţe treziră 
la Emily acea afecţiune şi simpatie care stătuseră atâta 
vreme adormite. 

Când se lăsă răcoarea serii, grupul se îmbarcă în gondola 
lui Montaţii şi o porniră spre mare. Strălucirea roşiatică a 
amurgului mai zăbovea încă pe valuri şi dăinuia înspre 
apus, unde razele melancolice păreau să se stingă încet, în 
timp ce. Pe albastrul întunecat al cerului, stelele începeau 
să licărească. Emily se lăsase cuprinsă de o emoție plină de 
tristeţe şi dulceaţă. Suprafaţa lină a mării pe care pluteau, 
imaginile pe care le reflecta — un alt cer şi stele 
tremurătoare sub ape, împreună cu contururile nedesluşite 
ale turnurilor şi porticurilor — conspirau cu pacea acelei 
ore, întreruptă doar de cate o undă ce încreţea apa sau de 
notele unei muzici îndepărtate, ca să-i înalțe emoția până la 
entuziasm. În timp ce asculta plescăitul uşor al vâslelor şi 
melodia îndepărtată adusă de adierea vântului, gândurile i 
se întoarseră înduioşate la amintirea lui St, Aubert şi a lui 
Valancourt, şi ochii i se umplură de lacrimi. Razele lunii, 
strălucind mai tare pe măsură ce întunericul creştea. li 
învăluiră într-o lumină argintie chipul, acoperit în parte de 
un voal negru subţire, radiind o blândeţe unică. Avea 
conturul unei Madone şi sensibilitatea unei Magdalene; iar 


ochii, gânditori, îndreptaţi în sus, cu lacrima care îi 
strălucea pe obraz, confirmau expresia trăsăturilor. 

Ultimul acord al muzicii din depărtare se stinse acum în 
văzduh, căci gondola ajunsese departe, în largul mării, şi 
grupul hotărî să-şi aibă muzica proprie. Contele Morano, 
care stătea lângă Emily şi care o privea de câtăva vreme în 
tăcere, luă o lăută şi atinse corzile cu degete ce păreau a fi 
armonia însăşi, în timp ce se acompania cu vocea-i 
frumoasă de tenor, cântând un rondel plin de o duioasă 
tristeţe. 

După ce termină, întinse suspinând lăuta spre Emily, 
care, pentru a nu părea că face nazuri, începu imediat să 
cânte. Cântă un cântecel plin de melancolie, una dintre 
melodiile populare ale provinciei ei natale, cu o simplitate şi 
un patos pline de farmec. Dar binecunoscuta melodie îi 
aduse atât de intens în minte scenele şi persoanele în 
mijlocul cărora o auzise adesea, încât se simţi copleşită, 
vocea îi tremură şi se opri — iar corzile lăutei fură atinse de 
o mână nesigură; până când, ruşinându-se de emoţiile pe 
care şi le trădase, trecu brusc la un cântee atât de plin de 
veselie 
„ Şi vioiciune, încât notele păreau a răsuna aproape în paşi 
de dans. Bravissivio! izbucni imediat de pe buzele ascul-. 
tătorilor încântați, şi se văzu silită să repete melodia. 
Printre laudele care urmară, cele ale contelui nu fură 
printre cele mai puţin zgomotoase; şi încă nu se 
terminaseră, când Emily dădu instrumentul signorei Livona, 
care îşi însoţi melodia cu o voce de un adevărat bun gust 
italienesc. 

După aceea, contele, Emily, Cavigni şi signora Livona 
cântară canzonette, acompaniaţi de două lăute şi de încă 
vreo câteva instrumente. Uneori, instrumentele amuţeau 
brusc, iar vocile scădeau de la cea mai deplină intensitate a 
armoniei până la un murmur şoptit; apoi, după o pauză 
solemnă, se ridicau treptat, instrumentele se alăturau rând 
pe rând, până când întregul cor se avânta cu tărie spre 
ceruri! 


între timp, Montoni, căruia i se cam urâse de atâtea 
armonii, se gândea cum să scape de ceata aceasta, sau 
cum să se retragă, împreună cu cei care ar dori să joace, la 
un cazinou. În timpul unei întreruperi a rmjzieii, le propuse 
să se reîntoarcă la ţărm/ propunere susţinută cu înfocare de 
Orsino, dar la care contele, împreună cu ceilalţi domni, se 
opuseră cu tot atâta aprindere. 

Montoni încă se mai gândea ce scuze ar putea găsi 
pentru a părăsi compania contelui, căci numai faţă de 
acesta socotea el că trebuie să se scuze, şi cum ar putea 
ajunge la mal, când nişte gondolieri dintr-o barcă goală ce 
se întorceau în Veneţia îi strigară pe oamenii lui. 

Fără să-şi mai dea osteneala să se scuze, Montoni profită 
de prilej şi, lăsând doamnele în grija prietenilor săi, plecă 
împreună cu Orsino; Emily îi regretă pentru prima oară 
plecarea, socotind că prezenţa lui constituia o protecţie, cu 
toate că nu îşi dădea seama de ce artrebui să-i fie teamă. 
El cobori în faţă la San Marco şi se îndreptă grăbit spre un 
cazinou, dispărând curând în mijlocul unei mulţimi de 
jucători. 

între timp, cum contele trimisese în taină un slujitor cu 
barca cu care plecase Montoni pentru a-i aduce propria sa 
gondolă şi pe muzicanți, Emily, fără a şti nimic de planul lui, 
auzi deodată glasurile voioase ale gondolierilor apropiinati- 
se; îi văzu aşezaţi la pupa bărcii, şi zări razele lunii 
oglindindu-se tremurătoare pe undele ce luau fiinţă pe 
urma  vâslelor. Curând după aceea, auzi sunetul 
instrumentelor, şi apoi văzduhul se umplu de o adevărată 
simfonie, iar când bărcile se întâlniră, gondolierii se strigară 
unii pe alţii. Contele le dădu atunci lămuririle cuvenite, şi 
trecură cu toţii în gondola lui, care era împodobită cu cel 
mai ales gust. 

în timp ce se delectau cu fructe şi îngheţată, orchestra, 
urmându-i la oarecare distanţă în cealaltă barcă, cânta 
melodiile cele mai duioase şi mai încântătoare; iar contele, 
care se aşezase din~ nou lângă Emily, se întrecea în tot 
felul de amabilităţi; din când în când, pe un ton scăzut dar 


pătimaş, îşimărturisea admiraţia în fraze măgulitoare, pe 
care ea nu putea să nu le înţeleagă. Căutând să le evite, 
Emily începu să discute cu signora Livona, arătându-se 
întrucâtva rezervată faţă de conte; dar, deşi plină de 
demnitate, o făcu cu gingăşie, încercând să scape astfel de 
insistenţele lui: contele nu vedea, nu auzea şi nu vorbea cu 
nimeni altcineva decât cu Emily; Cavigni îi arunca din când 
în când o privire în care nu-şi putea ascunde nemulţumirea, 
iar Emily era tot mai stânjenită. Acum nu mai dorea nimic 
altceva decât să se întoarcă în Veneţia, dar era aproape 
miezul nopţii când gondolele se apropiară de piaţa San 
Marco, care răsuna de veselie şi cântec. 

Rumoarea intensă în care sunetele se amestecau se 
auzea peste ape până la o mare depărtare şi, dacă razele 
strălucitoare ale lunii nu ar fi luminat oraşul, cu terasele şi 
turnurile sale, un străin aproape că ar fi putut crede în 
minunile legendare ale regatului din fundul mării al lui 
Neptun şi că murmurul se ridică de sub ape. 

Debarcară în piaţa San Marco, unde veselia de sub 
colonade şi frumuseţea nopţii o făcură pe doamna Montoni 
să se supună bucuroasă rugăminţilor contelui de a face o 
plimbare, după care să cineze, împreună cu ceilalţi din 
grup, la reşedinţa lui. Dacă ceva ar fi putut împrăştia 
stânjeneala ce o cuprinsese pe Emily aceasta er măreţia, 
veselia şi noutatea scenei din jur, înfrumuseţată de palatele 
lui Palladio şi plină de cete de oameni mascaţi. 

După o vreme, se îndreptară spre reşedinţa lui. Care era 
împodobită cu un gust desăvârşit, şi unde fusese pregătit 
un ospăț strălucit. Aici rezerva lui Emily îl făcu pe conte să 
îşi dea seama că era în interesul său să câştige mai întâi 
bunăvoința doamnei Montoni, ceea ce părea să nu fie prea 
greu, judecind după amabilitatea pe care i-o 
— Arătase -şi până alunei. Drept care el trecu o parte din 
atenţiile acordate lui Emily asupra mătuşii ei, care se simţi 
prea flatată de această onoare pentru a-şi ascunde 
plăcerea; şi, înainte ca petrecerea să ia sfârşit, îşi câştigase 
pe de-a întregul stima doamnei Montoni. De câte ori 


i se adresa, expresia ei prea puţin binevoitoare se 
preschimba într-un surâs, şi se învoia cu toate propunerile 
lui. Contele o invită să-şi ia cafeaua în după amiaza 
următoare, împreună cu tot grupul, în loja lui de la operă, şi 
Emily auzind cum invitaţia fusese acceptată, începu să se 
frământe cum ar putea să se scuze faţă de doamna 

Montoni ca să nu o însoţească. 

Gondola fu chemată să-i aducă acasă la o oră foarte 
târzie, şi tare se mai minună Emily când, părăsind 
reşedinţa. Zări soarele ce răsărea deasupra Adriaticii, pe 
când piaţa San Marco mai era încă plină de lume. Pleoapele 
îi erau de multă vreme îngreunate de somn, dar briza 
proaspătă a mării o trezi, şi ar fi părăsit cu regret locul, 
dacă nu ar fi fost de faţă contele, îndeplinindu-şi datoria, pe 
care şi-o impusese singur, de a le conduce până acasă. 
Acolo aflară că Montoni nu se întorsese încă; 
iar soţia lui, retrăgându-se nemulțumită în camera ei, o 
scuti astfel pe Emily de oboseala de a-i mai ţine tovărăşie. 

Montoni ajunse acasă târziu în cursul dimineţii, foarte 
mohorât, deoarece pierduse o sumă considerabilă la joc, şi, 
înainte de a se retrage să se odihnească, avu o discuţie 
confidențială cu Cavigni; iar purtarea acestuia din ziua 
următoare păru să arate că subiectul nu îi făcuse plăcere. 

Seara, doamna Montoni, care păstrase toată ziua o 

tăcere posacă faţă de soţul ei, primi vizita câtorva doamne 
din Veneţia, ale căror maniere pline de amabilitate o 
îneântară în mod deosebit pe Emily. Aceste doamne se 
purtau cu multă naturaleţe şi bunăvoință faţă de străini, de 
parcă ar fi fost prieteni buni de ani de zile; iar conversaţia 
lor era plină de duioşie, sentimentală şi veselă. 
Doamna Montoni, cu toate că nu găsea acest gen de 
conversaţie pe gustul ei, şi al cărei fel de a fi dur şi egoist 
făcea uneori un contrast grotesc cu rafinamentul lor 
excesiv, nu putu rămâne cu totul insensibilă la farmecul 
manierelor lor. 

In timpul unei pauze în conversaţie, o doamnă căreia 
i se spunea signora Herminia începu să cânte, 


acompaniindu-se la lăută, cu atâta veselie şi voioşie de 
parcă ar fi fost singură. Vocea ei avea o tonalitate 
neobişnuit de bogată şi o mare expresivitate; cu toate 
acestea, părea să nu-şi dea deloc seama de posibilităţile ei 
şi nu dorea decât să-şi exteriorizeze simţămintele, 
cântându-şi bucuria din inimă; 

stătea cu vălul pe jumătate ridicat, ţinând lăuta cu graţie, 
sub frunzişul şi florile răspândite peste tot, ale câtorva 
plante ce creşteau din hârdaie, împletindu-se printre 
zăbrelele unuia din grilajele de la fereastra salonului. Emily, 
retrăgându-se într-un colţ, făcu o schiţă a signorei 
Herminia, împreună cu scena din jur; izbuti să creeze un 
tablou foarte interesant, care, deşi probabil că nu ar fi 
rezistat criticii, avea destulă personalitate şi gust pentru a 
trezi atât imaginaţia cât şi simţirea. După ce îl termină, i-l 
oferi frumoasei doamne, aceasta rămânând încântată atât 
de dar, cât şi de sentimentul pe care îl exprima, şi o asigură 
pe Emily, cu un surâs de o fermecătoare dulceaţă, că îl va 
păstra ca pe o dovadă a prieteniei ei. 

Seara, Cavigni se alătură doamnelor, dar Montoni avea 
alte treburi; şi se urcară. larăşi în gondolă pentru a merge 
în piaţa San Marco, unde găsiră parcă aceleaşi grupuri 
vesele din noaptea trecută. Briza răcoroasă, marea ca 
oglinda, susurul blând al valurilor şi murmurul încă şi mai 
duios al muzicii în depărtare; porticurile şi acadele semeţe 
şi cetele vesele hoinărind pe sub ele; toate acestea, 
împreună cu fiecare amănunt şi aspect al scenei, o 
încântau şi o fermecau pe Emily, care nu mai era hărţuită 
de atenţiile insinuate ale contelui Morano. Dar când privi 
marea argintată de razele lunii, unduind de-a lungul 
zidurilor pieţei San Marco şi, zăbovind o clipă pe aceste 
ziduri, prinse cântecul duios şi melancolic al unui gondolier 
ce-şi aştepta stăpânul într-o barcă dedesubt, mintea ei 
induâoşată se întoarse la amintirea căminului ei, a 
prietenilor şi a tot ce îi era drag în locurile natale. 

După ce se plimbară o vreme, se aşezară în faţa unui 
cazinou şi, în timp ce Cavigni îi servea cu cafea şi 


îngheţată, contele Morano li se alătură. O căută din ochi pe 
Emily, cu o privire plină de nerăbdătoare încântare, iar 
aceasta, amintindu-şi de toate atenţiile cu care o copleşise 
cu o seară înainte, se văzu silită, ca şi mai înainte, să se 
retragă din faţa asiduităţii lui într-o rezervă plină de sfială, 
în afară doar de momentele când stătea de vorbă cu 
signora Herminia şi cu alte doamne din grup. 

Era aproape miezul nopţii când se duseră la Operă, care 
pe Emily nu o fermecă peste măsură, deoarece, amintindu- 
şi de scena pe care abia o părăsise, simţi cât de puţin se 
apropie întreaga splendoare a artei de măreţia naturii. 
Inima nu îi tresărea, iar din ochi nu îi ţâşneau lacrimi de 
admiraţie, ca atunci când privise întinderea vastă a mării şi 
«grandoarea cerului, şi când ascultase susurul valurilor şi 
melodiile ce-şi amestecau din când în când murmurul cu 
răsuflarea mării. Amintindu-şi de toate acestea, scena pe 
care o avea în faţa ochilor îşi pierdu din însemnătate. 

După seara aceasta, care trecu fără nicio întâmplare 
deosebită, Emily rămase dornică să poată scăpa de 
atenţiile contelui; şi, cum gândurile noastre se îndreaptă 
adesea spre persoane cu firile opuse, astfel şi Emily, atunci 
când îl privea pe contele Morano, îşi amintea de Valancourt, 
şi de fiecare dată amintirea lui era urmată de un suspin. 

Trecură câteva săptămâni de vizite obişnuite, timp în 
care nu se întâmplă nimic deosebit. Emily se desfăta cu 
manierele şi scenele din jur, atât de diferite de cele din 
Franţa, numai că la aceste scene contele Morano reuşea să 
ia parte mai des decât şi-ar fi dorit ea. Poate că şi 
Emily i-ar fi admirat manierele, prezenţa şi înzestrările, pe 
care i le admira toată lumea, dacă inima nu i-ar fi fost 
legată de Valancourt, şi dacă el n-ar fi urmărit-o atât de 
stăruitor'cu atenţiile sale insinuante, oferindu-i astfel 
prilejul de a-i descoperi unele trăsături de caracter care o 
predispuseră împotriva calităţilor pe care le-ar fi putut 
avea. 

Curând după sosirea la Veneţia, Montoni primi o misivă 

De la domnul Quesnel, în care acesta îi menţiona că 


unchiul soţiei sale murise, în vila sa de pe malul Brentei, şi 
ca urmare, el, domnul Quesnel, trebuia să se grăbească să 
ia în posesie acest domeniu, împreună cu alte lucruri care îi 
fuseseră lăsate prin testament. Acest unchi era fratele 
mamei decedate a doamnei Quesnelmontoni se înrudea 


cu ea prin tatăl său, şi, cu toate că nu ar fi putut nici să 
pretindă, nici să se aştepte la ceva din aceste proprietăţi, 
doar cu greu izbuti să-şi ascundă pizma stirnită de 
scrisoarea domnului Quesnel, 

Emily remarcase cu îngrijorare că. De când plecaseră din 
Franţa, Montoni nici măcar nu se mai prefăcea a fi amabil 
faţă de mătuşa ei şi că, dacă la început se arătase doar 
nepăsător, acum o întimpina cu o permanentă proastă 
dispoziţie şi răceală. Nu îşi închipuise niciodată că 
slăbiciunile mătuşii ei ar fi putut scăpa discernământului 
lui Montoni, sau că spiritul ori înfăţişarea ei ar fi meritat 
atenţia lui. Din această pricină şi rămăsese atât de uimită 
de această căsătorie; dar, cum el era acela care făcuse 
alegerea, Emily nu bănuise că. Işi va arata atât de deschis 
desconsiderarea. Dar Montoni, care fusese ispitit de 
aparenta bunăstare a doamnei Cheron, era acum puternic 
dezamăgit de relativa ei strâmtorare şi extrem de pornit 
împotriva ei, pentru înşelăciunea folosită ca să-i ascundă 
adevărata situaţie până în clipa când aceasta nu mai fusese 
necesară. Fusese înşelat într-o împrejurare în care 
intenţiona să fie el cel care înşeală; fusese păcălit de 
viclenia mai mare a. Unei femei căreia îi dispreţuia 
inteligenţa şi căreia îi sacrificase mândria şi libertatea, fără 
ca în schimb să scape de ruina care îl ameninţa. Doamna 
Montoni avusese grijă să treacă pe numele său cea mai 
mare parte din bunurile ei: restul, deşi cu totul 
neîndestulător' atât pentru aşteptările, cât şi pentru 
trebuinţele soţului ei, fusese transformat, de către acesta în 
bani sunători, pe cat-e-i luaseră cu ei la Veneţia, pentru a 
izbuti să mai înşele o vreme lumea şi pentru a face un ultim 
efort de a-şi recâştiga averea pierdută. 


Zvonurile pe care le auzise Valancourt în legătură cu 
firea şi starea materială a lui Montoni erau mai mult decât 
adevărate; dar numai timpul şi împrejurările mai puteau da 
acum în vileag situaţiile la care se refereau zvonurile, drept 
care le vom lăsa în seama timpului şi a împrejurărilor. 

Doamna Montoni nu era în stare să îndure smerită 
jignirile, sau să le rabde cu demnitate: mândria ei 
exasperată se manifestă cu toată violenţa şi sarcasmul unei 
fiinţe limitate, ori prea puţin iscusite. Nu dorea să 
recunoască, nici chiar faţă de sine, că provocase disprețul 
prin însăşi ipocrizia ei şi stăruia, din slăbiciune, în 
convingerea că numai ea era demnă de compătimire şi 
numai Montoni trebuia condamnat; căci, cum fusese 
insuficient înzestrată de la natură cu înţelegerea obligaţiilor 
morale, îşi dădea arareori seama de forţa lor, atunci când 
nu erau încălcate faţă de ea: vanitatea îi fusese grav lovită 
atunci când descoperise disprețul lui Montoni; mai rămânea 
doar să fie blamat atunci când se va descoperi situaţia lui 
materială. 

Vila lui din Veneţia, deşi felul cum era mobilată dezvăluia 
o parte din adevăr persoanelor nepărtinitoare, nu le dădea 
niciun indiciu celor orbiţi de hotărârea de a crede ceea ce 
doreau să creadă. Doamna  Montoni,  văzându-se 
posesoarea unui palat la Veneţia şi a unui castel în Apenini, 
încă se mai credea doar cu puţin sub rangul unei prinţese.- 
Intr-adevăr, Montoni spunea uneori că trebuia să plece 
pentru câteva săptămâni la castelul din Udolpho, pentru a 
vedea în ce condiţie se află şi pentru a primi nişte arenzi.; 
căci se părea că nu mai fusese pe acolo de doi ani şi că, în 
tot acest'timp, castelul nu fusese locuit decât de un bătrân 
slujitor, căruia el îi spunea intendent. 

Emily se gândea la această călătorie cu plăcere; căci nu 
se aştepta doar să-şi împrospăteze minteă, ci şi să se 
elibereze de asiduitatea stăruitoare a contelui Morano. De 
asemenea, acolo ar Ei avut răgaz să se gândească la 
Valancourt şi să se lase pradă melancoliei pe care i-o 
stârnea imaginea lui şi amintirea scenelor din La Vallee, 


întotdeauna însoţite de memoria părinţilor ei. Acele scene 
pline de desăvârşire îi erau mai dragi şi îi mângâiau sufletul 
mai mult decât toată splendoarea petrecerilor pline d2 

veselie de aici; erau ca un talisman care izgonea otrava 
nenorocirilor de acum şi îi întreținea speranţele în zile mai 
bune: acele scene îi păreau un frumos peisaj luminat de 
soare, zărit printre stânei întunecate şi colţuroase. 

Dar contele Morano nu se mărgini multă vreme să o 
urmărească în tăcere cu atenţiile lui; îşi declară pasiunea în 
faţa lui Emily şi ceru mâna ei de la Montoni, carq îl încurajă, 
deşi Emily îl respinsese; şi avându-l pe Montoni prieten, şi 
plin de o vanitate care izbutea să-l amăgească, contele nu 
îşi pierdu încrederea în succes. Emily rămase uimită şi 
profund surprinsă de stăruința lui, după ce îi explicase 
sentimentele ei cu o sinceritate care nu îi îngăduia să le 
înţeleagă greşit. 

El îşi petrecea acum cea mai mare parte din timp în casa 
lui Montoni, luând masa acolo aproape în fiecare zi şi 
însoţindu-le, pe doamna Montoni şi pe Emily, oriunde se 
duceau; şi toate acestea fără a ţine seama de rezerva 
necontenită a lui Emily, deşi mătuşa ei părea tot atât de 
doritoare ca şi Montoni să încurajeze această căsătorie, 
nelipsindu-se niciodată de prezenţa ei la întrunirile unde 
urma să fie prezent contele. 

Montoni nu mai pomenea acum deloc de plănuita 
călătorie în Apenini, pe care Emily o aştepta cu nerăbdare; 
şi rareori mai stătea pe acasă, în afara clipelor când venea 
contele, sau signor Orsino, căci între el şi Cavigni părea să 
se fi instaurat o răceală, cu toate că acesta continua să 
stea în casa lui, Montoni rămânea adesea închis, ore în şir, 
împreună cu Orsino şi, oricare ar fi fost chestiunea 
dezbătută, ea părea să fie importantă, deoarece Montoni îi 
sacrifica deseori pasiunea sa preferată pentru jocurile de 
noroc şi rămânea acasă toată noaptea. Se mai observa de 
asemenea şi ceva tainic, ca niciodată până acum, în vizitele 
lui Orsino, trezind în mintea lui Emily nu numai uimire, ci şi 
o oarecare spaimă, căci descoperise fără voie la el multe 


trăsături de caracter pe care acesta se străduia să şi le 
ascundă. După aceste vizite, Montoni rămânea adesea mai 
îngândurat ca de obicei; uneori, meditaţia lui profundă îl 
făcea în întregime absent faţă de ceea ce se petrecea în jur 
şi îi întuneca chipul, încât arăta groaznic de mohorât; 
alteori, ochii lui păreau aproape să arunce flăcări, şi parcă 
toată energia ce clocotea în el fusese stârnită pentru vreun 
proiect măreț. Emily remarca cu mare interes aceste dovezi 
vădite ale gândurilor lui şi se înfiora întrucâtva, ştiindu-se în 
întregime în puterea lui, dar se stăpânea să facă până şi o 
aluzie la temerile sau observaţiile ei în faţa doamnei 
Montoni, care, în acele clipe, nu izbutea să vadă nimic la 
soţul ei, în afară de duritatea lui obişnuită. 

O a doua scrisoare a domnului Quesnel anunţă sosirea 
lui, împreună cu doamna Quesnel, la vila Miarenti; 
menţiona mai multe împrejurări legate de norocul pe care îl 
avusese în privinţa afacerii care îl aducea în ltalia; şi 
încheia invitându-i stăruitor pe Montoni, soţia sa şi nepoata 
lui la noul său domeniu. 

Cam în aceeaşi perioadă, Emily primi o scrisoare care o 
interesă mai mult, alinându-i pentru o vreme tulburarea din 
inimă. Valancourt, în speranţa că ea se mai afla încă la 
Veneţia, încredinţase poştei obişnuite o scrisoare, în care îi 
trimitea vestea despre starea sănătăţii lui şi o încredința de 
afecțiunea sa constantă şi plină de grijă. După plecarea ei, 
mai zăbovise o vreme la Toulouse, gustând plăcerea 
melancolică de a se plimba prin locurile py unde obişnuia 
să o vadă pe ea, şi apoi se dusese la castelul fratelui său, 
aflat în apropiere de La Valle. După ce îi vorbi de toate 
acestea, adăuga: „Dacă datoria de a mă prezenta la 
regimentul meu nu m-ar fi silit să plec, nu ştiu când aş fi 
avut destulă tărie ca să părăsesc locul pe care amintirea ta 
mă face să îl îndrăgesc. Numai apropierea de La 
Vallee m-a reţinut atâta vreme la Estuviere: adeseori plec 
călare dis-de-dimineaţă intr-acolo, pentru a putea hoinări în 
voie toată ziua prin locurile ce-au fost cânciva căminul tău, 
şi pe unde obişnuiam să te văd şi să te aud. 


Am reînoit cunoştinţa cu buna şi bătrâna Theresa, care s-a 
bucurat să mă vadă, pentru a putea vorbi despre tine: nu e 
nevoie să-ţi spun cât de tare m-a legat de ea această 
împrejurare, sau cu câtă înfocare o ascult depânând 
subiectul ei preferat. Vei ghici motivul principal care m-a 
determinat să mă înfăţişez Theresei: într-adevăr, nu e altul 
decât să pot fi primit în castelul şi în grădinile unde cu atât 
de puţin timp în urmă se afla Emily a mea; hoinăresc deci 
pe acolo şi te revăd în amintire în fiecare ioc; 

dar cel mai mult îmi place să stau sub ramurile stufoase ale 
platanului tău preferat, acolo unde, Emily, am stat cândva 
împreună; acolo unde am îndrăznit să-ţi spun pentru prima 
dată că te iubesc. Oh, Emily! amintirea acelor clipe mă 
copleşeşte — rămân pierdut în visare — mă străduiesc să te 
văd printre lacrimile care-mi înceţoşează privirea, în 
paradisul liniştii şi inocenţei, aşa cum mi-ai apărut atunci; 
să aud din nou inflexiunile glasului care îmi înfiora atunci 
inima de duioşie şi speranţă. Mă sprijin de zidul terasei, de 
unde urmăream împreună undele repezi ale Garonnei 
curgând dedesubt, pe când îţi zugrăveam peisajul sălbatic 
de la izvoarele ei, dar mă gândeam numai la tine. Oh, 
Emily! oare acele clipe au pierit pentru totdeauna — nu vor 
mai reveni niciodată?“ 

In altă parte scria: „Ai văzut că scrisoarea mea poartă 
date diferite şi, dacă te uiţi la prima dintre ele, îţi vei da 
seama că am început s-o scriu curând după plecarea ta din 
Franţa. Să-ţi scriu ţie era, într-adevăr, singura activitate 
care îmi alunga puţin melancolia şi mă ajuta să îndur 
absenţa ta. Sau, mai curând, părea să desființeze absenţa 
ta; căci atunci când stăteam de vorbă cu tine pe hârtie şi îţi 
împărtăşeam toate simţămintele şi emoţiile din inima mea, 
păreai aproape prezentă. Aceasta era uneori singura mea 
mângâiere, şi am. Amânat trimiterea scrisorii doar pentru a 
mi-o mai prelungi, cu toate că cele scrise nu au, fireşte, 
niciun rost, până nu ajung la tine. Ori de câte ori eram mai 
deprimat decât de obicei, îţi împărtăşeam ţie mâhnirea din 
inima mea, şi găseam întotdeauna consolare; şi, ori de câte 


ori vreo împrejurare mă interesa şi îmi lumina., sufletul cu o 
rază de bucurie, mă grăbeam şi ţi-o împărtăşesc, astfel 
încât mulţumirea părea să se răsfringă încă o dată asupră- 
mi. Aşadar, această scrisoare e un fel de tablou al vieţii şi 
gindurilor mele din ultima lună; şi deşi mi s-a părut a fi 
foarte plină de interes în timp ce o scriam, şi îndrăznesc să 
sper ca. 'centru acelaşi motiv nu îţi va rămâne nici ţie 
indiferentă, altera li s-ar părea plină de lucruri lipsite de 
însemnătate. Aşa se întâmplă întotdeauna când încercăm 
să descriem emoţiile mai gingaşe ale inimii, căci sunt prea 
gingaşe pentru a fi desluşite şi pot fi doar trăite; de aceea 
un observator indiferent le trece cu vederea, în timp ce 
acela care e interesat simte că orice descriere e imperfectă 
şi inutilă, puţind doar dovedi sinceritatea celui care scrie şi 
alinându-i suferinţa. Îmi vei ierta-acest egocentrism — căci 
sunt îndrăgostit. 

Tocmai am aflat despre o împrejurare care îmi nimiceşte 
cu totul feericul paradis de îneântare imaginară şi care mă 
va împăca cu nevoia de a mă reîntoarce la regiment, căci 
nu mai pot hoinări printre umbrele îndrăgite, unde mă 
obişnuisem să te întâlnesc în gând. — La Vallee a fost 
închiriată! Am motive să cred. Din cele spuse azi dimineaţă 
de Theresa, că tu nu ai cunoştinţă de acest lucru şi, de 
aceea, te înştiinţez. Biata Theresa vărsa lacrimi când zicea 
că nu va mai fi în slujba îndrăgitei ei stăpâne şi va 'trebui să 
plece din castelul unde avusese parte de atâţia ani fericiţi; 
şi adăuga că toate acestea se petreceau fără ca ea să 
primească măcar o scrisoare de la domnişoara, care să mai 
îndulcească vestea; dar că totul nu era decât isprava 
domnului Quesnel, şi că tu nici măcar nu ai cunoştinţă de 
ce se întimplă. 

Theresa mi-a mai adăugat că a primit o scrisoare de la 
domnul Quesnel, comunicându-i că a închiriat castelul 


şi că, serviciile ei nemaifiind necesare, trebuie să 
părăsească locul în ziua în care va sosi noul locatar. 
Theresa fusese surprinsă de vizita domnului Quesnel, cu 


o bucată de vreme înainte de primirea scrisorii; era însoţit 
de un străin, care cercetase locurile cu multă curiozitate. “ 

Spre sfârşitul scrisorii, datat la o săptămână după aceea, 
Valancourt adăuga: „Am primit o convocare de la regiment 
şi plec fără părere de rău, deoarece am fost oprit să 
mai calc în locurile atât de dragi inimii mele. Am călătorit 
azi dimineaţă spre La Vallee şi am aflat că noul locatar a şi 
sosit, iar Theresa a plecat. Nu ţi-aş comunica toate acestea 
într-un mod atât de familiar, dacă nu aş avea convingerea 
că nu ai fost înştiinţată despre închirierea căminului tău; de 
dragul tău, m-am străduit să aflu câte ceva despre 
reputaţia şi averea chiriaşului tău, dar fără succes. Se 
spune că e un domn, şi asta e tot ce am putut afla. Pe când 
hoinăream de jur împrejur, locul mi-a părut mai apăsat de 
tristeţe ca niciodată. Doream fierbinte să mai fi putut intra 
o dată în parc, să-mi mai pot lua încă o dată bun-rămas de 
la platanul tău preferat şi să mă mai gândesc iar la tine 
stând în umbra lui: dar m-am stăpânit, ca să nu stârnesc 
curiozitatea unor persoane străine: totuşi, cabana de 
pescuit din pădure îmi era încă deschisă; m-am dus şi 
' am petrecut acolo un ceas, de care nu îmi pot aminti fără 
emoție. Oh, Emily! sunt încredinţat că nu ne-am despărţit 
pentru totdeauna — sunt încredinţat că vom trăi unul 
pentru celălalt!“ 

Scrisoarea aduse multe lacrimi în ochii lui Emily; 
lacrimi de duioşie şi bucurie la vestea că Valancourt o- 
ducea bine şi că timpul şi absenţa nu îi şterseseră din inimă 
amintirea ei. Existau în scrisoare pasaje care o emoţionară 
în mod deosebit, ca cele în care îi descria vizitele la 
La Vallee şi sentimentele de duiosă afecţiune trezite de 
acele locuri. Şi trebui să treacă multă vreme ca gândurile ei 
să-l părăsească pe Valancourt în suficientă măsură pentru 
a-şi da seama de ceea ce o înştiinţa el despre schimbările 
din La Vallee. Faptul că domnul Quesnel închiriase 
domeniul fără măcar să o consulte în această privinţă o 
uimea şi o revolta în acelaşi timp, mai ales. 
fiindcă dovedea completa autoritate pe care el se credea 


îndreptăţit să o exercite asupra treburilor ei. E adevărat că 
el îi propusese, înainte de a părăsi Franţa, să închirieze 
castelul cât va lipsi şi că ea nu avusese nicio obiecţie 
privind această prevedere avantajoasă; dar faptul de a lăsa 
ceea ce fusese vila tatălui ei la cheremul unor străini şi de a 
o lipsi pe ea de un cămin sigur, dacă vreo împrejurare 
vitregă ar sili-o să caute un refugiu acolo, erau motive care, 
chiar şi atunci, o determinaseră Să se opună cu hotărâre 
acestei măsuri. De asemenea, tatăl ei îi ceruse să-i promită 
solemn pe patul de moarte că nu se va despărţi niciodată 
de La Vallee; şi considera că era oarecum o încălcare a 
promisiunii, dacă lăsase să fie închiriat. Dar acum era 
limpede că domnul Quesnel nesocotise aceste obiecţii, cum 
tot limpede era ce puţină însemnătate acorda el oricăror 
piedici în calea avantajului bănesc. De asemenea, se părea 
că nici măcar nu binevoise să îl înştiinţeze pe 

Montoni asupra măsurii luate, deoarece nu vedea de ce 
Montoni i-ar fi ascuns acest lucru, dacă l-ar fi cunoscut: 
toate astea îi displăceau şi o uimeau în egală măsură; dar 
principalele pricini ale tulburării ei erau înstrăinarea 
temporară a domeniului La Vallee şi îndepărtarea bătrânei 
şi credincioasei slujnice a tatălui ei. 

— Biată Theresa, oftă Emily, nu ai pus prea mult 
deoparte câtă vreme ai muncit, căci ai fost întotdeauna 

— Inimoasă cu cei sărmani şi ai crezut că o să mori în 
slujba familiei unde ţi-ai petrecut anii cei mai buni. Biată 
Theresa! — te trezeşti pe drumuri la bătrâneţe, ca să îţi 
câştigi pâinea! 

Emily plângea amar în timp ce gândurile acestea îi 
treceau prin minte şi se hotări să vadă ce se putea'face 
pentru Theresa, şi să-i vorbească limpede domnului 
Quesnel despre acest subiect; dar tare se temea că în inima 
lui nepăsătoare nu se aflau sentimente decât pentru sine 
însuşi. Se hotărî de asemenea să afle dacă acesta 
pomenise ceva despre treburile ei în scrisorile către 
Montoni; prilejul se ivi în curând căci Montoni îi trimise 
vorbă să vină în biroul lui. Nu se îndoia că scopul 


întrevederii era. De a-i aduce la cunoştinţă acea parte din 
scrisoarea domnului 

Quesnel care se referea la tranzacţiile în legătură cu La 
Vallee, şi se supuse imediat. Montoni era singur. 

— Tocmai i-am scris domnului Quesnel, începu prin a-i 
spune, ca răspuns la scrisoarea primită de la el acum 
câteva zile, şi doresc să îţi vorbesc despre un subiect care 
ocupă o parte din ea. 

— Şi eu doream să vă vorbesc despre acest subiect, 
domnule, spuse Emily. 

— Fără îndoială că e un subiect care prezintă un oarecare 
interes pentru tine, replică Montoni, şi bănuiesc că îl vezi în 
aceeaşi lumină ca şi mine; într-adevăr, nici nu s-ar putea 
altfel. Cred că vei fi de acord cu mine că orice obiecţie 
bazată pe sentimente, după cum i se spune, ar trebui să 
cedeze în faţa unui avantaj solid. 

— Admiţând aceasta, domnule, răspunse cu modestie 
Emily, cele de omenie ar trebui fireşte respectate. Dar mă 
tem că acum e prea târziu să discutăm despre acest plan şi 
regret că nu-mi mai stă în putere să-l resping 

— E prea târziu, adeveri Montoni, dar, cu toate acestea, 
mă bucur să te văd supunându-te în faţa raţiunii şi a 
necesităţii, fără să încerci a te văicări zadarnic. Apreciez 
extrem de mult această comportare, poate cu atât mai 
mult cu cât dovedeşte o tărie de spirit rar întâlnită printre 
femei. După ce vei îmbătrâni, te vei gândi cu recunoştinţă 
ia prietenii care te-au ajutat să scapi de iluziile romantice 
asupra sentimentelor şi vei înţelege că nu sunt decât 

\ 

capcanele copilăriei, care ar trebui învinse din clipa când 
nu mai ai nevoie de dădacă. Nu am pecetluit încă 
scrisoarea, astfel încât poţi să adaugi câteva rânduri în cars 
să-ţi înştiinţezi unchiul că te învoieşti. Îl vei vedea în 
curând, căci mă gândeam să vă iau cu mine, peste câteva 
zile, pe tine şi pe doamna Montoni, la Miarenti, unde veţi 
putea dezbate această problemă. 

Emily scrise pe dosul paginii următoarele: 


„Este zadarnic să mai protestez acum, domnule, 
împotriva situaţiei în legătură cu care signor Montoni m-a 
înştiințat că v-a scris. Aş fi dorit, cel puțin, ca afacerea să se 
fi încheiat cu mai puțină grabă, astfel încât să-mi fi putut 
înfrânge unele prejudecăți, cum le numeşte signor 
Montoni, pe care le mai am încă în suflet. Dar înirucât 
lucrurile stau altfel, mă supun. Fiind vorba de chibzuinţă, 
desigur că nu poate exista nicio obiecție; dar, cu toate că 
mă supun, mai am încă multe de spus despre unele 
aspecte ale acestei chestiuni, lucru pe care îl voi face 
atunci când voi avea onoarea să vă văd. Până atunci, vă 
rog stăruitor să aveți grijă de Theresa, de dragul, * 

Nepoatei dumneavoastră iubitoare, 

EMILY ST. AUBERT." 

Montoni zâmbi sarcastic când citi ce scrisese Emily, dar 
nu făcu nicio obiecție; şi ea se retrase în odaia ei, unde se 
aşeză să-i scrie o scrisoare lui Valancourt, povestindu-i 
amănunţit călătoria şi sosirea la Veneţia şi zugrăvindu-i 
câteva dintre priveliştile cele mai izbitoare la trecerea peste 
Alpi; sentimentele cu care privise pentru prima oară Italia; 
manierele şi firea oamenilor din jurul ei şi câteva amănunte 
despre comportarea lui Montoni, 

Dar evită să pomenească măcar despre contele Morano şi 
cu atât mai puţin despre declaraţia pe care i-o făcuse, căci 
ştia bine cât de uşor tremură de spaimă adevărata dra- 


goste şi cât de trează îi e gelozia în faţa oricăror 
împrejurări ce-i pot afecta interesul; şi evită cu grijă să îi 
jdeb lui Valancourt până şi cel mai vag motiv de a crede că 
are un rival. 

în ziua următoare, contele Morano prinzi din nou la 
Montoni. Avea o dispoziţie neobişnuit de veselă, şi Emily 
crezu că distinge o oarecare exuberanţă în felul de. A i se 
adresa, cum nu mai văzuse la el până. Atunci. Se strădui 
să-i curme această tendinţă, printr-o comportare şi mai 
rezervată decât de obicei, dar politeţea ei plină de răceală 
părea acum să-l încurajeze, mai degrabă decât să-l 


deprime. Părea să caute prilejul de a-i vorbi între patru 
ochi, şi chiar i-o solicită de mai multe ori; dar de fiecare 
dată Emily îi răspunse că nu dorea să asculte nişte vorbe 
pe care n-ar fi vrut să le repete în faţa tuturor. 

— Misterele din Udolpho, voi. | 

Seara, doamna Montoni ieşi în largul mării împreună cu. 
Invitaţii săi, şi, când contele o conduse pe Emily spre 
zendaletto-ul său, îi luă mâna şi o duse la buze, 
mulţumindu-i pentru bunăvoința pe care i-o arătase. Emily, 
nespus de surprinsă şi neplăcut impresionată, îşi retrase 
repede mâna şi îşi zise până la urmă că el vorbise ironic; 
dar, când cobori treptele terasei şi îşi dădu seama, după 
livreaua gondolierilor, că zenaa/etto-ul de dedesubt era al 
contelui şi că ceilalţi invitaţi plecau în celelalte gondole, se 
hotărî să nu îngăduie o conversaţie partieualră şi, luându-și 
rămas bun de la el, se întoarse la portic. Contele o urmă 
protestând şi rugând-o, iar Montoni, care tocmai ieşea, făcu 
rugăminţile lui inutile, căci, fără a scoate un euvânt, o 
apucă de mână şi o conduse la zenaaletto. Emily nu rămase 
tăcută; îl imploră în şoaptă pe Montoni să înţeleagă cât este 
de nepotrivită această situaţie şi să o cruţe de umilinţa de a 
o îndura; cu' toate acestea, el rămase neînduplecat. 

— Capriciul acesta e de netolerat, spuse el, şi nu trebuie 
răbdat: nu e vorba despre nicio situaţie nepotrivită. 

în clipa aceea, antipatia lui Emily faţă de contele 
Morano se prefăcu în aversiune. Faptul că el 'o urmărea 
astfel cu înverşunare, sigur de sine, deşi ea îi respinsese 
atenţiile asidue, şi faptul că socotea neîndoielnic lipsită de 
importanţă părerea ei despre el, atâta vreme cât pretenţiile 
lui erau sprijinite de Montoni, adăugau şi un sentiment de 
indignare la aversiunea pe care o simţea pentru el. O mai 
linişti întrucâtva împrejurarea că Montoni urma să vină cu 
ei, acesta aşezându-se de o parte, iar Morano de cealaltă 
parte a ei. Tăcură câteva clipe, în timp ce gondolierii îşi 
pregăteau vâslele, iar Emily tremura gândindu-se la 
discuţia ce ar fi putut urma. După o vreme, căpătă destul 
curaj pentru a sparge ea însăşi această tăcere, nădăjduind 


astfel să-l împiedice pe Morano să-şi depene vorbele 
frumoase, iar pe Montoni să o dojenească. 

Făcu o remarcă lipsită de însemnătate, la care acesta din 
urmă îi răspunse scurt şi nepoliticos; dar Morano urmă 
imediat cu o observaţie generală, pe care reuşi să o 
termine printr-un compliment; şi, deşi. Emily trecu peste 
ele fără a zâmbi măcar, aceasta nu îl descurajă. 

— Am fost nerăbdător, spuse el, adresându-se lui 
Emily, să-mi exprim recunoştinţa; să-ţi mulţumesc pentru 
amabilitatea de care ai dat dovadă; dar trebuie să-i 
mulţumesc şi lui signor Montoni, care' mi-a îngăduit să fac 
acest lucru. 

Emily îl privi pe conte cu o expresie în care uimirea se 
amesteca cu nemulţumirea. 

— Pentru ce cauţi, urmă el, să micşorezi încântarea 
acestei clipe cu aerul acesta de rezervă plină de cruzime? 
Pentru ce vrei să mă azvârili iar în deznădejdea îndoielii, 
silindu-ţi ochii să contrazică bunătatea ultimei declaraţii? 
Nu te poţi îndoi de sinceritatea şi ardoarea pasiunii mele; 
aşa că nu e nevoie, fermecătoare Emily! cu siguranţă că nu 
e nevoie să-ţi mai deghizezi sentimentele. 

— Dacă le-am deghizat vreodată, domnule, spuse 
Emily, care îşi venise în fire, sunt încredinţată că nu mai e 
nevoie să o fac acum. Am nădăjduit, domnule, că mă veţi 
scuti de a le mai aminti; dar, cum nu mi-o îngăduiţi, 
ascultaţi-mă când vă declar, pentru ultima oară, că 
stăruința dumneavoastră v-a făcut să pierdeţi până şi 
respectul pe care înclinam să cred că îl meritati. 

— Uluitor! exclamă  Montoni: asta întrece chiar şi 
aşteptările mele, deşi până acum am apreciat cum se 
cuvine capriciile femeilor! Dar bagă de seamă, domnişoară 
Emily, că eu nu sint un îndrăgostit, cum e contele Morano, 
şi nu vreau să devin jucăria capriciilor tale. Această ofertă 
de înrudire ar onora orice familie; a ta, după cum îţi 
aminteşti, nu e nobilă; ai înfruntat multă vreme dojenile 
mele. Dar acum îmi e onoarea în joc, şi nu-ţi vei bate joc de 
ea. — Vei confirma declaraţia pe care ai transmis-o contelui 


prin intermediul meu. 

— Cu siguranţă că m-aţi inţeles greşit, domnule, spuse 
Emily; răspunsul meu în această privinţă a fost mereu 
acelaşi; nu e corect din partea dumneavoastră să mă 
învinuiți de capriciu. Dacă aţi binevoit să fiţi mijlocitorul 
meu, este o cinste pe care nu am solicitat-o. L-am 
încredinţat eu însămi de fiecare dată pe contele Morano, ca 
şi pe dumneavoastră, domnule, că nu voi putea accepta 
niciodată cinstea pe care mi-o face, şi acum repet această 
declaraţie. 

Contele privi cu o expresie surprinsă. Şi întrebătoare 
către Montoni, al cărui chip reflecta de asemenea uimirea, 
dar o uimire amestecată cu indignare. 

— lată şi amăgire, pe lângă capriciu! spuse acesta din 
urmă. Iţi vei tăgădui oare propriile vorbe, doamnă? 

— O asemenea întrebare nu merită răspuns, domnule, 
spuse Emily, roşind; dacă vă veţi gândi mai bine, veţi 
regreta că aţi pus-o, 

— Nu ocoli subiectul, replică Montoni, pe un ton din ce în 
ce mai vehement. lţi vei tăgădui oare propriile vorbe; vei 
tăgădui că ai recunoscut, doar cu câteva ceasuri în urmă, 
că e prea târziu pentru a reveni asupra obligaţiilor tale/ şi 
că accepţi mâna contelui? 

— Voi tăgădui toate acestea, căci niciun cuvânt de-al 
meu nu a lăsat vreodată să se înţeleagă aşa ceva. 

— Uluitor! Vei tăgădui oare că i-ai scris domnului 
Quesnel, unchiul tău? Dacă o faci, răspunsul tău scris va fi 
mărturie împotriva ta. Ce mai poţi spune acum? 
continuă Montoni, observând tăcerea şi aerul încurcat al lui 
Emily. 

— Abia acum îmi dau seama, domnule, că faceţi o foarte 
mare greşeală şi că şi. Eu am greşit în aceeaşi măsură. 

Te rog, fără ipocrizie; vorbeşte deschis şi sincer, dacă se 
poate. 

— Întotdeauna am fost astfel, domnule; şi nu-mi pot face 
vreun merit din asta, căci nu am nimic de ascuns. 

— Asta ce mai e, signor? strigă Morano, tremurând de 


emoție. 

— Nu încerca să înţelegi, conte, replică Montoni, căci 
viclenuiile inimii femeieşti sunt de nepătruns. Acum, 
doamnă, explicația ta. 

— Scuzaţi-mă, domnule, dar mă voi stăpâni să vă dau 
vreo explicaţie, până când veţi binevoi să îmi acordati 
încrederea; orice afirmaţie nu mă poate expune acuin decât 
la jigniri. l- 

— Te implor, explică! spuse Morano. 

— Bine, bine, replică Montoni, îţi acord încredere; să 
auzim explicaţia. 

— Voi ajunge la ea punând meli întâi o întrebare. 

— Câte doreşti, spuse Montoni, dispreţuitor. 

— Care era, aşadar, subiectul scrisorii dumneavoastră 
către domnul Quesnel? 

— Fireşte, acelaşi cu subiectul notiţei tale către el, Ai 
făcut bine că ai apelat la încrederea mea, înainte de a pune 
această întrebare. 

— Trebuie să vă rog să fiţi mai explicit, domnule; 
care era subiectul? 

— Care putea fi, decât nobila ofertă a contelui Morano? 
replică Montoni. 

— Atunci, domnule, ne-am înţeles greşit unul pe celălalt, 
replică Emily. 

— Vrei să spui că ne-am înţeles greşit unul pe celălalt, 
reluă Montoni, şi în discuţia care a precedat scrierea acelei 
notițe? Trebuie să fiu drept cu tine şi să recunosc că eşti 
foarte ingenioasă în arta înţelegerii greşite. 

Emily încercă să-şi reţină lacrimile care ţâşneau din ochi 
şi să răspundă cu fermitatea cuvenită: 

— Îngăduiţi-mi, domnule, să mă explic pe de-a-ntregul, 
ori o să rămân tăcută. 

— Ne putem lipsi acum de explicaţia ta; e uşor de ghicit. 
Dacă însă contele Morano mai crede că e necesară, îi voi 
furniza eu una cinstită — ţi-ai schimbat, intenţia de la 
ultima noastră discuţie încoace; şi, dacă poate avea destulă 
răbdare şi umilinţă să. Aştepte până mâine, probabil că o 


va găsi din nou schimbată: dar, cum eu nu am nici 
răbdarea şi nici umilinţa pe care le aştepţi din partea unui 
îndrăgostit, te previn că vei suporta efectele nemulțumirii 
mele! 

— Montoni, te pripeşti prea tare, spuse contele, care 
ascultase schimbul da vorbe cu mare îngrijorare şi 
nerăbdare; — signora, te implor să-mi oferi propriadumitale 
explicaţie a acestei chestiuni! 

— Signor Montoni a spus pe bună dreptate, replică 
Emily, că acum nu mai e necesară nicio explicaţie; după 
cele petrecute, nu-mi pot îngădui să mai ofer vreuna, îmi 
este suficient, şi vă este şi dumneavoastră, domnule, să 
repet ultima declaraţie; sper că trebuie să o repet pentru 
ultima oară — nu voi putea accepta niciodată cinstea 
acestei căsătorii. 

— Fermecătoare Emily! exclamă contele pe un ton 
pătimaş, nu lăsa ca resentimentul să te împingă la 
nedreptate; nu mă face să sufăr pentru jignirea eiusă de 
Montoni! — Retrage... 

— Jignirea! îl întrerupse Montoni. — Conte, limbajul 
acesta e ridicol, supunerea copilărească! — Vorbeşte ca un 
bărbat, nu ca sclavul unei femei tiranice. 

— Nu mă năuci, signor; lasă-mă să-mi pledez singur 
cauza; dumneata te-ai dovedit până acum incapabil să o 
faci. 

— Orice discuţie pe această temă, domnule, spuse 
Emily, e mai mult decât zadarnică, deoarece nu ne poate 
pricinui decât suferinţă amândurora: dacă vreţi să-mi faceţi 
plăcere, nu o continuaţi. 

— Mi-e cu neputinţă, doamnă, să renunţ atât de uşor la 
obiectul unei pasiuni care formează încântarea şi chinul 
vieţii mele. — Trebuie să continui să te iubesc — să continui 
să te urmăresc cu ardoarea mea neogoită; — 
când te vei convinge de tăria şi statornicia pasiunii mele, 
inima ţi se va înduioşa de milă şi căinţă. 

— Aceasta este oare generozitate, domnule? Aşa se 
poartă oare un bărbat? Oare puteţi merita sau obţine 


respectul pe care îl solicitaţi, continuând astfel o persecuție 
de care nu am acum niciun mijloc să scap? 

O rază de lună, căzând pe chipul lui Morano, îi dezvălui 
emoţiile profunde din suflet; şi, aruncând o privire spre 
Montoni,” descoperi resentimentul sumbru pe care-l 
exprima trăsăturile sale. 

— Cerule, e prea mult! exclamă brusc contele; signor 
Montoni, mă tratezi cu cruzime; dumitale am să-ţi cer 
explicaţia. 

— Mie, domnule! o vei avea, murmură Montoni; dacă 
judecata îţi este într-adevăr atât de întunecată de pasiune, 
încât să facă trebuincioasă o explicaţie. In ceea ce te 
priveşte, doamnă, va trebui să afli că nu îţi poţi bate joc de 
un om de onoare, deşi s-ar putea, fără nicio primejdie să 
tratezi pe un bâiețanaru ca pe o păpuşă. 

Sarcasmul acesta stârni mândria lui  Morano; 
resentimentul său față de indiferența lui Emily fiind 
spulberat de indignarea pricinuită de insolenţa lui Montoni, 
se hotărî să-l jignească luându-i ei apărarea. 

— Nici acest lucru, spuse el, răspunzând ultimelor vorbe 
ale lui Montoni. Nici acest lucru nu va trece neobservat, Te 
poftesc să afli. Domnule, că ai de luptat cu un duşman mai 
puternic decât o femeie: o voi apăra pe signora Şi Aubert 
de ameninţarea resentimentului dumitale. M-ai indus în 
eroare, şi acum vrei să răzbuni vederile dumitale înşelate 
asupra unei nevinovate. 

— Indus în eroare! ripostă iute  Montoni; oare 
comportarea mea — cuvântul meu — şi se opri câteva 
clipe, părând că se străduieşte să-şi înfrâneze pornirea care 
i se citea în priviri; după care adăugă, pe un ton potolit: 
conte Morano. Acesta este un limbaj cu care nu sunt 
obişnuit: e o purtare de băieţandru înflăcărat — aşa că trec 
peste ele eu dispreţ. 

— Cu dispreţ, signor? 

— Respectul pe care mi-l datorez mie însumi, replică 
Montoni. Mă sileşte să discut mai pe larg cu dumneata 
unele aspecte ale subiectului în chestiune. Intoarce-te cu 


mine la Veneţia, şi voi binevoi să te conving de greşeala pe 
care o faci. 

— Vei binevoi, domnule! dar eu nu voi binevoi să 
— Se discute astfel cu mine. 

Montoni zâmbi dispreţuitor; iar Emily, îngrozită acum de 
urmările celor văzute şi auzite, nu mai putu rămâne tăcută. 
Aşa că lămuri întreaga chestiune pe care ea o înţelesese 
greşit de la. Montoni în dimineaţa aceea, declarând că îşi 
închipuise că el o întreba despre La Vallee, şi încheie cu 
rugămintea ca el să-i scrie de îndată domnului 
Quesnel, pentru a îndrepta greşeala. 

Montoni însă mai era, sau se prefăcea că este. 
Neîncrezător iar contele Morano rămânea descumpănit şi 
nu ştia ce să înţeleagă. Dar aseultând-o, le mai trecu 
resentimentul, drept care le scăzu şi patima. Montoni ar fi 
vrut ca, la porunca lui Morano, slujitorii să vâslească înapoi 
spre 
Veneţia, pentru a putea avea cu el o discuţie în particular; 
iar Morano, liniştit întrucâtva de vocea şi atitudinea lui mai 
stăpinite, şi dornic să cerceteze cât de mari erau greutăţile 
ce se iviseră, se supuse. 

' Emily, înseninată la gândul că va scăpa de prezenţa lor, 
folosi acele clipe străduindu-se, cu multă grijă, să împiedice 
o ceartă fatală între cei care o persecutaseră şi o jigniseră 
cu puţin timp în urmă. 

îşi veni în fire când auzi din nou cântece şi râsete 
răsunând pe marele canal şi, după o vreme, ajunse din nou 
între pieţele sale grandioase. Zenaaletto-ul se opri în faţa 
casei lui'Montoni, şi contele o conduse imediat în hol, unde 
Montoni îl luă de braţ şi îi spuse ceva cu glas scăzut, la care 
Morano sărută mâna pe care o ţinea, în ciuda efortului lui 
Emily de a şi-o elibera şi, urându-i bună seara pe un ton şi 
cu o expresie pe care ea nu le putea înţelege greşit, se 
întoarse la zendaletto-ul său, împreună cu 
Montoni. 

Ajunsă în camera ei, Emily începu să ehibzuiaseă cu 
profundă nelinişte la întreaga comportare nedreaptă şi 


tiranică a lui Montoni, la stăruința neînfricată a lui 

Morano şi la propria ei situaţie disperată, departe de 
prieteni şi de ţară. În zadar se bizuia pe Valancourt, pe care 
meseria armelor îl ţinea într-o ţară îndepărtată, să o apere; 
dar se mângâia la gândul că, cel puţin, exista cineva pe 
lume pe care ar înduioşa-o nenorocirile ei, şi care ar dori cu 
înflăcărare să o elibereze. Se hotărî totuşi să nu-l 
îndurereze fără rost mărturisindu-i ce motive avea să 
regrete că nu ţinuse-seama de părerea lui, mai apropiată 
de adevăr, asupra lui Montoni; motive care nu o puteau 
totuşi face să regrete  delicateţea şi afecțiunea 
dezinteresată care o făcuseră să respingă propunerea lui 
de a sa căsători în secret. Privea apropiata întrevedere 


cu unchiul ei cu oarecare speranţă, căci era hotărâtă să-i 
înfăţişeze situaţia ei nefericită şi să-l roage. Să-i îngăduie să 
se întoarcă în Franţa împreună cu el şi cu doamna 
Quesnel. Apoi, amintindu-şi deodată că draga ei La Vallee, 
singurul cămin pe care-l avea, nu mai era în stăpânirea ei, 
ochii i se umplură iarăşi de lacrimi, temându-e că nu se 
putea aştepta la prea multă îndurare din partea unui om ca 
domnul Quesnel, care. Fusese în stare să dispună de La 
Vallee fără măcar s-o consulte şi să pună pe drumuri o 
slujnică bătrână şi credincioasă, care nu avea alt sprijin sau 
ocrotire. Dar, cu toate că ştia bine că nici ea nu mai avea 
un cămin în Franţa şi doar puţini, foarte puţini prieteni, se 
hotări să se întoarcă, dacă era cu putinţă, astfel incit să 
scape de dominaţia lui Montoni, a cărui comportare mult 
prea tiranică faţă de ea, şi, în general, felul său de a fi cu 
toată lumea o îngrozeau pe drept cuvânt. Nu dorea câtuşi 
de puţin să stea împreună cu unchiul ei, domnul Quesnel, 
deoarece modul cum se purtase, acesta faţă de tatăl ei, şi 
faţă de ea însăşi, nu putea decât să o convingă că, dacă s- 
ar refugia la el, n-ar face decât să schimbe un tiran cu altul; 
şi nu avea nici intenţia să accepte propunerea lui 
Valancourt de a se căsători' imediat, cu toate că în felul 
acesta ar fi avut un protector legal şi generos; căci 


principalele motive care îi influenţaseră mai înainte 
atitudinea continuau să existe, în vreme ce altele, care ar fi 
justificat pasul, dispăreau acum; iar interesele lui, gloria lui 
îi erau în orice împrejurare prea dragi pentru a consimţi la 
unirea lor care, în această perioadă timpurie, le-ar f ring a 
probabil vieţile la amândoi. Oricum, ar mai exista un 
adăpost sigur şi potrivit pentru ea în Franţa: ştia că se 
putea duce la mănăstirea unde i se arătase cândva atâta 
bunătate şi către care se îndreptau cu gravitate şi emoție 
simţămintele ei, căci acolo se aflau îngropate rămăşiţele 
pământeşti ale tatălui ei: Putea rămâne la mănăstire în- 
siguranţă şi tihnă până se va încheia perioada cât avea să 
fie închiriată La Vallee ; 

sau până când domnul Motteville îşi va pune afacerile în 
ordine, dându-i astfel putinţa să judece ce îi rămânea din 
avere, pentru a-şi. Putea da seama dacă ar fi un lucru 
chibzuit să locuiască acolo. 

Avea multe îndoieli în legătură cu atitudinea lui Montoni 
atunci când îi scria domnului Quesnel; chiar dacă la început 
înţelesese greşit subiectul în chestiune, Emily bănuia, şi 
încă foarte tare, că perseverase cu bună ştiinţă în greşeala 
sa, urmărind s-o silească să Se supună voinţei lui, şi anume 
să se căsătorească cu contele Morano. Indiferent dacă era 
sau nu aşa, Emily ţinea extrem de mult să-i explice 
domnului Quesnel totul şi aştepta apropiata lui vizită cu, un 
amestec de nerăbdare, speranţă şi teamă. 

în ziua următoare, doamna Montoni, aflându-se singură 
cu Emily, aduse vorba despre contele Morano şi îşi exprimă 
uimirea că ea nu li se alăturase în plimbarea pe apă în 
seara trecută, plecând brusc înapoi la Veneţia. 

Emily îi povesti atunci cele întâm plate, îşi exprimă 
îngrijorarea şi în legătură cu neînţelegerea ivită între ea şi 
Montoni, şi o rugă să-l îndemna pe soţul ei să-i ceară 
contelui să n-o mai urmărească cu asiduităţile lui; 

dar îşi dădu repede seama că doamna Montoni nu ignora 
discuţia ce avusese loc. 

— Nu trebuie să te aştepţi să-ţi încurajez, spuse mătuşa 


ei, aceste idei. Mi-am mai exprimat şi altă dată părerea 
asupra acestui subiect şi cred că signor Montoni are 
dreptate cerându-ţi, prin orice mijloace, consimţământul. 
Dacă tinerii nu îşi văd singuri propriul lor interes şi i se 
împotrivesc cu încăpățânare, atunci, e o mare 
binecuvântare să aibă prieteni care să ţină piept prostiei 
lor. Oare ce drepturi crezi că ai putea avea la o partidă ca 
cea care ţi se oferă acum? 

— Niciuna, doamnă, răspunse Emily; şi, de aceea, lăsați- 
mă cel puţin să fiu fericită în umilinţa mea. 

— Nu, nepoată, nu se poate spune că nu ai destulă 
mândrie; bietul meu frate, tatăl tău, avea şi el partea lui de 
mândrie; cu toate că, trebuie să adaug, averea lui nu i-o 
justifica’. 

Emily, stânjenită întrucâtva de indignarea pe care 
această aluzie răuvoitoare la tatăl ei i-o stârnise şi de 
greutatea de a da un răspuns pe cât de cumpătat, pe atât 
de mustrător, şovăi câteva clipe, atât de tulburată încât 
mătuşa ei -se simţi pe deplin mulţumită. Dar, în cele din 
urmă, spuse: 

— Mândria tatălui meu, doamnă, avea un ţel plin de 
nobleţe — fericirea care, ştia el prea bine, poate izvori 
numai din bunătate, cunoaştere şi milă. Întrucât ea nu a 
constat niciodată în superioritatea lui în ceea ce priveşte 
averea, faţă de alte persoane, nu a fost nici umilită de 
inferioritatea lui în această privinţă faţă de alţii. Nu i-a 
disprețuit niciodată pe cei nefericiţi din pricina sărăciei şi a 
unei soarte prea aspre; * uneori îi dispreţuia pe cei care, 
deşiaveau pricină să fie fericiţi, erau nefericiţi din vanitate, 
ignoranță şi cruzime. Aş socoti că e o mare cinste să pot 
ajunge la o astfel de mândrie. 

— Nu am. Pretenţia de a înţelege aceste sentimente 
pretenţioase, nepoată; ai singură această cinste. Te voi 
învăţa însă puţin bun simţ, şi nu vreau să fii atât de 
înţeleaptă încât să dispreţuieşti fericirea. 

— Aceasta într-adevăr nu ar fi înţelepciune, ci 
nesăbuinţă, spuse Emily, căci Inţelepciunea nu se poate 


raândri cu o împlinire mai mare decât fericirea; dar trebuie 
să recunoaşteţi, doamnă că ideile noastre despre fericire 
pot fi diferite. Nu mă pot îndoi că doriţi să fiu fericită, dar 
mă tem că vă înşelaţi asupra mijloacelor care m-ar face 
fericită. 

— Nu mă pot lăuda că am primit o educaţie savantă, 
nepoată, ca cea pe care tatăl tău a crezut de cuviinţă să ți- 
o dea ţie, şi, de aceea, nu pretind să înţeleg toate vorbele 
frumoase despre fericire. Trebuie să mă mulţumesc doar că 
înţeleg bunul simţ; şi ar fi fost o fericire pentru tine şi 
pentru tatăl tău dacă l-ar fi inclus în educaţia ta. 

Emily era prea contrariată de aceste opinii care atingeau 
memoria tatălui ei, pentru a le dispreţui după cum meritau. 
"Doamna Montoni era pe cale de a mai spune ceva. Dar 
Emily părăsi încăperea şi se retrase în. Camera ei, unde 
puţina stăpânire de sine de care fusese în stare cedă în faţa 
durerii şi tulburării. Lăsând-o pradă lacrimilor. Ori în ce fel 
îşi cerceta situaţia, nu vedea decât noi nefericiri. Putea 

adăuga acum la descoperirea, care tocmai 

ii -sărise în ochi, că Montoni era un om de nimic, şi aceea 
a vanităţii, lipsite de milă a mătuşii ei, căreia era în stare 
să-i sacrifice fericirea ei: a insolenţei şi vicleniei eu care, în 
timp ce plănuia sacrificiul, îşi lăuda afecțiunea, sau îşi 
insulta victima; şi a invidiei veninoase care. Nedânctu-se 
înapoi să-i ponegrească tatăl, nu s-ar fi sfiit s-o 
ponegrească şi pe ea. 

În timpul celor câteva zile care trecură între această 
discuţie şi plecarea la Miarenti, Montoni nu i se adresă 
direct lui Emily nici măcar o singură dată. Expresia lui îi 
dovedea destul de grăitor ciuda; dar faptul că evita să 
emai discute subiectul care o prindjpuise o uimea peste 
măsură, şi nu mai puţin o nedumerea că, timp de trei zile, 
Montoni nici nu primi vizita contelui Morano, nici nu-i 
pomeni numele. Se gândi la mai multe posibilităţi. 

Uneori se temea că disputa dintre ei fusese reînnoită şi că 
se sfirşise în mocl fatal pentru conte. Alteori înclina să 

— Spere că, sătul, ori 'dezgustat de consecvenţa cu care 


îi respinsese atenţiile, renunţase la ea; iar alteori il 
suspecta că recursese la vreo stratagemă, că se stăpânea 
să-i viziteze şi că îl convinsese şi pe Montoni să nu-i 
pomenească nu- 

' mele, aşteptându-se ca recunoştinţa şi generozitatea să 
triumfe asupra ei, astfel încât să-şi dea consimţămmtul, 
ceea ce nu izbutise cerându-i-l din iubire. 

Şi astfel timpul trecea, în presupuneri zadarnice, în 
speranţă urmată de teamă, până în ziua când Montoni 
urma să pornească spre vila Miarenti, zi când, la fel ca şi în 
zilele dinainte, contele nici nu veni şi nici nu i se pomeni 
numele. 

Cum Montoni hotărâse să nu plece din Veneţia decât pe 
seară, pentru a evita căldurile şi a prinde briza răcoroasă a 
nopţii, se îmbarcă, împreună cu toţi ai lui într-o barcă mare 
şi o porni pe Brenta cam cu un ceas înainte de apusul 
soarelui. Emily stătea singură lângă pupă şi, pe măsură ce 
barca înainta încet, urmărea oraşul vesel şi măreț 
pierzându-se în urmă, până când palatele părură să se 
scufunde în valurile din depărtare, în timp ce turnurile şi 
cupolele mai semeţe, luminate de ultimele raze ale 
amurgului, apăreau în zare ca nişte nori îndepărtați, 
asemenea celor din ţinuturile de miază noapte ce zăbovesc 
adesea la apus şi prind ultimele raze ale serilor de vară. 
Curând însă, chiar şi turnurile deveniră nedesluşite, şi le 
pierdu din vedere; dar rămase totuşi cu privirea aţintită 
asupra imensităţii cerului senin şi a mării amenințătoare, 
ascultând cu o venerație plină de încântare vuietul 
valurilor, în timp ce, privind în partea cealaltă, spre ţărmul 
Adriaticei, mult prea departe ca să-l poată zări, începu să 
viseze la Grecia; şi cum gândul îi zbură la mii de lucruri ale 
antichităţii clasice, simţi acea desfătare plină de melancolie 
ce te cuprinde când revezi scenele întâmplărilor da demult 
şi compari tăcerea şi pustietatea de acum cu grandoarea şi 
animația lor. Imaginaţia îi aduse în minte scene din Iliada în 
culori vii — scene ce fuseseră eândva cuib de eroi — acum 
pustii şi în ruine; darstrăluc ind încă, pe strunele poetului, în 


toată splendoarea lor tinerească. 

Pe când se apropiau de ţărmul Italiei, Emily începu să 
distingă contururile bogate şi culorile variate ale peisajului 
— dealuri purpurii, crânguri de portocali, pini şi chiparoşi, 
umbrind vile minunate, şi oraşe ce se ridicau printre vii şi 
plantaţii. Fluviul Brenta, vărsându-şi apele largi în mare, le 
apăru acum în faţa ochilor; şi când ajunseră la gurile lui, 
barca se opri şi fură înhămaţi caii ca să o remorcheze în 
susul râului. Când toate fură terminate, Emily aruncă o 
ultimă privire asupra Mării Adriatice şi a velei neclare 

„„„Ce se iveşte-acum 
Din undele albastre; 

iar barca alunecă încet între malurile povârnite, verzi şi 
luxuriante ale râului. Măreţia vilelor ridicate de Palladio, ce 
împodobesc malurile, era sporită de razele apusului, care 
creau contraste puternice de lumină şi umbră pe porticuri şi 
pe arcadele lungi, dând o strălucire discretă grădinilor de 
portocali şi pilcurilor înalte de pini şi chiparoşi ce se înălţau 
deasupra clădirilor. Mireasma portocalilor, a mirtului în 
floare şi a altor plante înmiresmate îmbălsămau aerul, şi 
adesea dinspre aceste refugii umbrite se auzea sunet de 
muzică spărgând o clipă liniştea şi cufundându-se iarăşi în 
tăcere. 

Soarele cobori apoi dincolo de orizont, amurgul se lăsă 
pes'te întreaga privelişte, iar Emily, învăluită într-o linişte 
melancolică, rămase uitându-se cum contururile se 
pierdeau treptat în întuneric. Îşi aminti numeroasele seri 
fericite când privise împreună cu St. Aubert umbrele 
amurgului furişându-se paste scene tot atât de frumoase ca 
aceasta, în grădinile din La Vallee; şi o lacrimă i se prelinse, 
amintindu-şi de tatăl ei. Era cuprinsă de tristeţe datorită 
acelui ceas al zilei, murmurului uşor al apei în jurul bărcii şi 
aerului nemişcat, ce nu se clintea decât atunci când purta 
sunetele muzicii din depărtare: 

— Ce altă pricină ar fi avut oare în acele clipe să aibă 
deodată presimţiri atât de negre în legătură cu afecțiunea 
ce-o unea de Valancourt, deşi primise de curând scri- 


sorile lui, alungându-i pentru o vreme toate neliniştile? 
Sufletul ei chinuit simţea, nu ştia nici ea de ce, că se 
despărţise de el pentru totdeauna şi că nu va mai străbate 
niciodată înapoi ţinuturile care o despărţeau de el. Se 
gândea cu aversiune la contele Morano, de parcă el ar fi 
fost. Cauza acestei situaţii; dar, avea în plus convingerea, 
dacă se poate numi astfel ceva ce nu se sprijinea pe. Nicio 
dovadă şi nu putea fi nici explicat că nu-l va mai vedea 
niciodată pe Valancourt. Şi deşi ştia că nici stăruinţele lui 
Morano, nici ordinele lui Montoni nu aveau vreo putere 
legală care să o silească să se supună, îi privea pe amândoi 
cu o teamă superstiţioasă, de parcă ar fi simţit că vor 
învinge până la urmă. 

Pierdută în această reverie melancolică în care se 
pomenea adesea cu ochii plini de lacrimi, Emily fu în cele 
din urmă trezită. De Montoni; şi îl urmă în cabină, unde îi 
aşteptau aperitive-şi unde o găsi pe mătuşa ei singură. 
Doamna Montoni era foarte pornită, se pare de pe urma 
unei discuţii cu soţul ei, care o privea acum cu un fel de 
dispreţ ursuz, şi amândoi păstrară o vreme o tăcere plină 
de aroganță. In cele din urmă Montoni îi vorbi lui Emily, 
aducând vorba de domnul Quesnel: 

— Nu cred că vei tăgădui mai departe că aveai 
cunoştinţă de subiectul scrisorii mele către dânsul? 

— Am nădăjduit, domnule, că nu va mai trebui să 
tăgăduiesc acest lucru, spuse Emily. Am nădăjduit, din 
tăcerea dumneavoastră, că v-aţi convins de eroarea pe 
care aţi făcut-o. 

— Atunci ai nădăjduit ceva imposibil, replică Montoni. Aş 
fi avut tot atiţia sorţi de izbândă să găsesc sinceritate şi 
consecventă’ în comportamentuul cuiva care face parte din 
tagma femeiască,. Cum ai fi avut tu să mă convingi că am 
greşit în această chestiune. 

Emily roşi şi. Rămase tăcută"; acum îşi dădea cât se 
poate de limpede seama că nădăjduise ceva imposibil, căci, 
acolo unde nu exista greşeală, nu putea urma nici câinţă; şi 


era limpede că purtarealui Montoni nu fusese urmarea unei 
greşeli, ci a unui plan bine gândii. 

Dorind să scape de discuţiei', caro. Era în aceeaşi măsură 
şi dureroasă şi umilitoare pentru ea. Se. Intoarse curând pe 
punte şi îşi reluă locul lângă pupă, fără; să se teamă de frig, 
căci nu se ridicau aburi de pe apă, iar văzduhul era uscat şi 
nemişcat aici, cel puţin, bunăvoința naturii îi dăruia calmul 
pe care Montoni. l-1 răpise oriunde: altundeva. Trecuse de 
miezul nopţii. Stelele licăreau slab, dar lumina lor ajungea 
să. Contureze, țărmurile întunecate şi: suprafaţa cenușie: a 
râului'; până când luna. Se ridică deasupra unui pâlc de 
palmieri înalţi şi îşi împrăştie strălucirea blândă asupra 
sccnei. Barca luneca uşor mai departe: în tăcerea acelui 
ceas, Emily auzea din când în când glasul solitar al 
barcagiilor care îndemnau, caii la edec; în timp ce. Dintr-un 
colţ mai îndepărtat al bărcii, cu un cântec melancolic, 

„„„marinarul mângâia, 

Sub luciul pal al lunii, valul nopţii. 

în vremea asta. Emily se gândea cum o vor primi 
domnul: şi doamna Quesnel; ehibzuia ce trebuia să le 
spună despre La Vallee; şi apoi, încercând să scape de 
gânduri prea apăsătoare, se apucă să ghicească, după 
conturul neclart, peisajul’ ce se: odihnea în lumina lunii. 

Pe când imaginaţia îi rătăcea astfel, zări în. Depărtare o 
clădire iv. Indu-se printre copacii luminaţi de lună şi, când 
barca se apropie, auzi glasuri şi în scurt timp distinse 
porticul impunător al unei vale, umbrită de pilcuri de pini şi 
sicomori; şi îşi aminti că era aceeaşi vilă care. 

îi fusese arătată mai demult ca aparţinând unei rude a 
doamnei Quesnel. 

Barca se opri în faţa unor trepte de marmură care legau 
malul de o pajişte. Apărură lumini între coloanele din 
spatele porticului. Montoni îşi trimise slujitorul 


înainte, şi apoi debarcă împreună cu ai săi. Îi găsiră pe 
domnul şi doamna Quesnel împreună cu câţiva prieteni, 
aşezaţi pe canapele în portic, foucurmdu-se de briza 


răcoroasă a nopţii şi mâncând fructe şi îngheţată, în timp 
ce câţiva dintre slujitorii lor, aflaţi, la mică depărtare pe 
malul râului, cântau o serenadă. Emily era acum obişnuită 
cu modul de viaţă din această ţară călduroasă şi nu se miră 
să-i găsească pe domnul şi doamna Quesnel în portic, la 
ora două din noapte.. 

După ce fură schimbate saluturile obişnuite, se aşezară şi 
ei în portic şi slujitorii le aduseră gustări din încăperea de 
alături, unde fusese întinsă masa. Când se mai domoli 
zarva întâlnirii şi Emily îşi. Reveni din agitația pe care i-o 
provocase, fu impresionată de frumuseţea fără seamăn a 
acestei săli, care se potrivea atât de perfect cu splendorile 
anotimpului. Era de marmură albă, iar acoperişul, 
înălțându-se într-o cupolă deschisă, era susţinut de coloane 
tot de marmură. La cele două capete ale încăperii se 
vedeau două porticuri deschise, şi astfel clin această sală 
privirea putea rătăci asupra întregii privelişti, asupra 
grădinilor şi râului; în mijloc, o fântână arteziană 
împrospăta mereu aerul, făcând să se simtă şi mai tare 
mireasma portocolilor din împrejurimi, în timp ce susurul 
apei era nespus de plăcut şi liniştitor. De coloane erau 
atârnate opaițe etrusce, răspândind o lumină strălucitoare 
în lăuntrul sălii, în timp ce porticurile, mai îndepărtate, erau 
învăluite în lumina blândă a lunii. 

Domnul Quesnel îl luase deoparte pe Montoni şi, îi vorbea 
despre afacerile sale, cu obişnuitul său aer important; se 
lăuda cu noile sale achiziţii, şi apoi se prefăcu a deplânge 
unele dezamăgiri pe care le încercase Montoni în ultima 
vreme. Acesta însă, care din mândrie, cel puţin, dispreţuia 
o asemenea îngâmfare şi care detectase pe loc, cu 
diseernământ, sub mila prefăcută, răutatea şi lipsa de 
simţire a lui Quesnel, îl ascultă cufundat într-o tăcere plină 
de desconsiderare, până când acesta aduse vorba despre 
nepoata lui, şi atunci părăsiră amândoi porticul şi se duseră 
să se plimbe prin grădini. 

Emily rămase însă lângă doamna Quesnel, care vorbea 
despre Franţa (căci până şi numele ţării ei natale îi era 


drag), găsind oarecare plăcere să privească la cineva care 
fusese de curând acolo. Şi cum în acea ţară se găsea şi 
Valancourt, Emily asculta vorbele nădăjduind întrucâtva că 
va fi şi el pomenit. Doamna Quesnel,. Care, atunci când se 
afla în Franţa, vorbea cu extaz despre Italia, acum, când se 
afla în Italia, vorbea la fel de încântată despre 

Franţa şi se străduia să stârnească uimirea şi invidia celor 
ce-o ascultau povestind despre locuri pe care ei nu 
avuseseră fericirea de a le vedea. Aceste descrieri făceau 
impresie nu numai asupra lor, ci chiar şi a ei însăşi, căci nu 
socotise niciodată că o plăcere prezentă are tot atâta 
valoare cât şi una trecută; şi astfel clima fermecătoare, 
livezile înmiresmate de portocali şi toate minunăţiile care o 
înconjurau rămâneau neobservate, în timp ce imaginaţia îi 
rătăcea prin locurile îndepărtate ale unei ţări mai 
friguroase. 

în zadar aşteptă Emily să audă numele lui Valancourt. 
Doamna Montoni vorbi, la rândul ei, despre desfătările 
Veneţiei şi despre nerăbdarea eu care aştepta vizita la 
frumosul castel al lui Montoni din Apenini; această din urmă 
remarcă, cel puţin, fiind doar o simplă răfuială, dintr-o 
fanfaronadă, întrucât Emily ştia prea bine că mătuşa ei nu 
preţuieşte câtuşi de puţin grandoarea izolată, mai cu 
seamă aceea făgăduită de castelul din 
Udolpho. Astfel discuţia continua şi, pe cât îngăduia 
politeţea, se  înţepau  lăudându-şi fiecare ceea ce-i 
aparţinea, stând pe canapelele din portic şi având în jur 
minuni atât ale naturii cât şi ale artei, care ar fi inspirat 
orice suflet cinstit la bunătate şi orice imaginaţie la 
încântare plină de vrajă. 

Curând după aceea, zorile mijiră la răsărit, iar culorile 
pale ale dimineţii, cu fiece clipa mai luminoase, înfăţişară 
frumoasele pante ale munţilor italieni şi peisajele 
strălucitoare ce se întindeau la picioarele lor. Apoi, razele 
soarelui, izbucnind din spatele dealurilor, poleiră priveliştea 
cu un auriu ca şofranul, atât de odihnitor pentru ochiul 
privitorului. Imprejurimile nu mai erau învăluite într-o 


licărire slabă, ci se înfăţişau în toată strălucirea culorilor. În 
afară doar de liniile mai îndepărtate, vagi, învăluite 

— In pâcla depărtării; şi dulceaţa priveliştii sporea în ochii 
lui Emily din pricina ver-delui întunecat al pinilor şi 
chiparoşilor, care formau un fel de arcadă deasupra, râului. 

O mulţime de ţărani, trecând cu bărcile în drum spre 
pieţele din Veneţia, formau acum un tablou viu pe 
Brenta. Multe bărci aveau un fel de coviltire pictate, care îi 
fereau pe oameni de razele soarelui: şi toată 
«ceasta procesiune, cu grămezile de fructe şi flori din bărci 
şi cu simplitatea vădind atâta bun gust a ţărănoilor tinere 
ce păzeau aceste bogății rustice, era plină deveselie şi 
culoare. Bărcile înaintau repede pe firul apei, vâslele erau 
cufundate ritmic în apă, ţăranii care stăteau întinşi sub 
coviltirul bărcuţei cântau în cor, sau vreo fată. Aşezată 
lângă încărcătura de fructe şi flori, ciupea coardele câte 
unui instrument țărănesc — şi toate acestea sporeau 
animația şi veselia-scenei. 

După ce Montoni şi domnul Quesnel se alăturară 
doamelor, părăsiră cu toţii porticul şi se îndreptară spre 
grădini, care ei'au atât de minunate încât Emily uită curând 
de gândurile ei dureroase. Trunchiurile maiestuoase şi 
frunzişul îmbelşugat al chiparoşilor, de o perfecţiune cum 
nu mai văzuse vreodată: «ringuri de -cedri, lămâi şi 
portocali, pilcuri de pini şi plopi, luxurianţii castani şi 
platanii orientali, îşi aşterneau umbra fastuoasă asupra 
acestor grădini; în timp ce bolțile de mirt înflorit şi, tot felul 
de arbuşti de mirodenii îşi uneau mireasma cu cea a florilor, 
ale căror culori vii şi variate scânteiau într-un contrast 
puternic cu umbra «ringurilor. Văzduhui era împrospătat de 
răcoarea pâraielor, cărora li se îngăduise să rătăcească prin 
cotloanele înverzite, finind seama mai degrabă de cerinţele 
gustului decât ale modei. 

Emily rămânea adesea în urma celorlalţi, pentru a 
admira' mai bine peisajul, a descoperi o altă perspectivă 
sau a se bucura de o licărire de lumină printre ramurilel 
întunecate din prim plan; — piscurile ascuţite ale munţilor, 


mărginite cu purpură, povârnite şi abrupte spre vârf, dar 
pornind lin la vale; şi valea largă, cu contururisălbatic e; 
apoi crângurile înalte de chiparoşi, pini şi plopi, pe alocuri 
înfrumuseţate de câte o vilă căzută în ruină, ale cărei 
coloane năruite apăreau printre’ ramurile unui pin, ce 
păreau că se apleacă peste prăbuşirea lor. 

în alte colţuri ale grădinii, priveliştea se schimba cu totul, 
şi în locul delicatei frumuseți solitare a peisajului apăreau 
contururile aglomerate şi coloritul variat al clădirilor. 

Soarele se suia acum tot mai repede pe cer, şi întreaga 
ceată părăsi grădinile, retrăgându-se să se odihnească. 

CAPITOLUL IV 

CAPITOLUL V 

Domnul Quesnel caută s-o convingă pe Emily să accepte 
propunerea de căsătorie cu contele Morano. 
ţinând seama şi de faptul că. După ce va vinde La Vallee, 
va rămâne cu un venit foarte mic. La aceasta se adaugă 
stăruinţele şi. Ameninţările lui Montoni şi ale doamnei 
Montoni. 

f 

Tărie sumbră! cu gind umil şi-nfiorat, 

Ajută-mă ca taine vechi s-ascult, 

Pe care barzii le-au cântat demult, 

Și ca blestemul meu să nu-i găsească, 

Fă ca povestea să se-adevereasc.a. 

COLLINS — Odă fricii 

Din somnul în care se cufundase în cele din urmă. 

Emily fu deşteptată de o bătaie grăbită în uşa camerei. 
Tresări speriată, căci se gândi imediat la Montoni şi la 
contele Morano; dar, după ce ascultă o vreme în tăcere şi 
recunoscu vocea Annettei, se ridică şi deschise uşa. 

— Ce te aduce aici atât de devreme? o întrebă Emily, 
tremurând toată. 

— Eft'agă ma'mselle, vorbi Annette, când vă văd atât de 
palidă, mă cuprinde spaima. E mare zarvă jos, dedesubtul 
scărilor; toţi slujitorii aleargă încoace şi încolo, şi niciunul 
destul de repede! E o zarvă care s-a iscat din senin, şi 


nimeni nu ştie din ce pricină! 

— Cine mai e jos, în afară de slujitori? spuse Emily. 
Annette, te rog nu face glume cu mine! 

— Pentru nimic în lume, ma'mselle, n-aş face giume 
pentru nimic în lume! Dar nu poţi să nu-ţi spui părerea, 


iar signor e atât de agitat, cura nu l-am mai văzut 
niciodată; şi m-a trimis să vă spun, să fiţi gata imediat. 

— Doamne, Dumnezeule, ajută-mă! exclamă Emily, 
aproape leşinată de frică. Aşadar, contele Morano este jos! 
— Nu, ma'mselle, nu e jos, după câte ştiu eu, răspunse 
Annette, atâta doar că Exce//enza sa m-a trimis să vă-cer să 
fiţi gata imediat să părăsiţi Veneţia, căci gondolele vor 
trage în câteva minute la scările canalului: dar trebuie să 
mă grăbesc înapoi, la doamna, care nu mai ştie pe ce lume 

e de atâta grabă. 

— Explică-mi, Annette, explică-mi înainte de a pleca ce 
înseamnă toate astea, spuse Emily, atât de copleşită de 
uimire şi de licărirea unei speranţe, încât de abia putea 
vorbi. 

— Nu. Ma'mselle. E peste puterile mele. Tot ce ştiu e că 
signor de abia a ajuns acasă, foarte posomorit, şi a pus 
imediat să ne scoale din pat şi ne-a poruncit să plecăm 
imediat din Veneţia cu toţii. 

— Vine şi contele Morano împreună cu signor? 
întrebă Emily; şi încotro plecăm? 

— Nu ştiu nimic, zău; dar l-am auzit pe Ludovico zicând 
că, după ce ajungem pe terra-ferma ', mergem la castelul 
lui signor clin nişte munţi, despre care vorbea. 

— Apeninii! exclamă Emily eu emoție în glas. Oh î atunci 
nu prea mai. Am ce nădâăjdui! 

— Ăsta e locul, ma'mselle. Dar în veseliţi-vă şi nu puneţi 
atâta la inimă, şi gândiţi-vă cât de puţin timp aveţi ca să vă 
pregătiţi şi cât de nerăbdător e signor. Doamne sfinte! aud 
vislele pe canal: uite că se apropie, şi acum se lovesc de 
treptele de jos; nu poate fi decât gondola. 

Annette ieşi în graba din odaie iar Emily începu să se 


pregătească pentru această plecare neaşteptată, mingi 
indu-se cu gândul că o schimbare a situaţiei ei nu putea 
1Ţărm, uscat [it,). 

fi în niciun caz în mai rău. Abia îşi vârfse cărţile şi hainele 
în cufărul de voiaj când, fiind chemată pentru a doua oară, 
cobori în odaia mătuşii ei, unde îl găsi pe 
Montoni, mustrând-o nerăbdător pe soţia sa pentru 
întârziere. Îndată după aceea el ieşi să mai dea nişte 
porunci oamenilor săi, şi Emily întrebă atunci care era 
pricina acestei călătorii zorite; dar mătuşa ei ştia tot atât de 
puţin ca şi ea şi nu părea să o tragă nici pe ea inima la 
această călătorie. 

în cele din urmă, înteaga familie se îmbarcă, dar nici 
contele Morano şi nici Cavigni nu făceau parte din grup. 
înviorată puţin de această descoperire, Emily se simţi, când 
gondolierii îşi înfipseră vislele în/apă şi se îndepărtară de 
treptele porticului, ca un condamnat căruia i se acordă o 
scurtă amânare a pedepsei. Inima începu să-i bată mai 
uşurată după ce ieşiră din canal în larg, şi se simţi şi mai 
liniştită după ce trecură de zidurile de la 
San Marco, fără să se fi oprit să-l ia pe contele Morano. 

Zorii începeau acum să mijească la orizont şi să lumineze 
țărmurile Adriaticei. Emily nu se încumetă să-i pună vreo 
întrebare lui Montoni, care rămase câtăva vreme într-o 
tăcere mohorită, şi apoi se înfăşură în pelerină, ca şi cum ar 
fi vrut să doarmă; doamna Montoni făcu acelaşi lucru, dar 
Emily, care nu putea să adoarmă, împinse un colţ al 
perdelei gondolei şi privi afară, pe mare. Zorii luminau 
acum vârfurile muntoase de la Friuli; dar la poalele munţilor 
şi pe valurile care se rostogoleau până la picioarele lor, 
domnea întunericul. Emily, într-o stare de reverie 
melancolică, privi cum lumina zorilor se întindea tot mai 
mult peste mare, dezvăluind treptat 
Veneţia cu insuliţele ei, precum şi țărmurile Italiei, de-a 
lungul cărora se zăreau mişcându-se corăbii cu pânze 
triunghiulare. 

La această oră a dimineţii, gondolierii erau adesea 


strigaţi cu glas tare de ţăranii ce se duceau la piaţă, şi în 
curând laguna Veneţiei se umplu de nenumărate bărci 
venind dinspre uscat cu tot felul de bucate. Emily aruncă o 
ultimă privire către splendoarea Veneţiei; dar gândurile îi 
rătăceau spre întâmplările ce-o aşteptau în locurile spre 
care se îndrepta, tot cântărind pricinile acestei călătorii 
neaşteptate. Gândindu-se puţin mai liniştită, îşi spuse că 
Montoni o duoea probabil în castelul său izolat, pentru că, 
acolo îşi închipuia că putea încerca cu mai mulţi sorţi de 
izbândă s-o înspăimânte, silind-o să-i dea ascultare; 

sau că, dacă în pustietăţile acelea sumbre tot nu vă izbuti, 
ar putea avea loc căsătoria ei forţată cu contele, celebrată 
cu discreţia necesară pentru reputaţia lui Montoni. Puţinul 
curaj care-i revenise în acest răgaz începu acum să se 
spulbere, şi când Emily atinse ţărmul, deprimarea o 
cuprinsese din nou. 

Montoni nu porni pe râul Brenta în sus, ci îşi continuă 
drumul cu trăsurile, de-a, curmezişul regiunii, către Apenini; 
şi cât dură drumul, atitudinea lui faţă de Emily fu atât de 
severă, încât numai şi aceasta ar fi fost de ajuns să-i 
adeverească  bănuielile, dacă mai era nevoie să le 
adeverească.  Simţurile ei rămâneau acum oarbe la 
frumuseţea regiunii prin care călătorea. Uneori îi venea să 
zâmbească de naivitatea Annettei, care flecărea tot timpul 
legându-se de ce vedea, şi uneori să suspine când o 
privelişte de o deosebită frumuseţe i-l aducea în minte pe 
Valancourt — deşi rareori el lipsea din gândurile ei, şi nici 
pu mai nădăjduia să audă de el în pustietăţile spre care se 
îndrepta. 

în cele din urmă drumul începu să urce spre Apenini. 

El şerpuia prin întinsele păduri de pini care acopereau pe 
vremea aceea munţii şi care închideau orice perspectivă, în 
afară de crestele profilate deasupra lor; ici-colo câte un 
luminiş în pădurea întunecoasă, îngăduia o clipă ochiului să 
zărească regiunea din vale. Umbra adâncă a pădurii, 
liniştea neîntreruptă decât de briza ce foşnea prin copaci, 
genunile înfricoşătoare care se zăreau uneori — toate 


acestea Umpleau sufletul lui Emily de teamă; 

vedea în jurul ei doar imagini de o măreție sumbră, de un 
sublim înspăimântător; iar alte imagini, la fel de sumbre, la 
fel de teribile, îi licăreau în imaginaţie. Mergea fără să ştie 
unde şi se găsea în puterea unui om care o făcuse până 
acum să sufere mult; spre a se căsători, poate, cu un 
bărbat care nu se bucura nici de afecțiunea şi nici de stima 
ei; sau spre a îndura, fără a nădăjdui vreun ajutor, 
— Orice pedeapsă pe care răzbunarea, şi încă o răzbunare 
italienească, i-ar putea-o dicta. Cu cât căuta mai mult să 
ghicească pricina călătoriei, cu atât era mai încredinţată că 
se urmărea căsătoria ei cu contele Morano, cu discreţia pe 
care împotrivirea ei hotărâtă o făcuse necesară, dacă nu 
siguranţei lui Montoni, cel puţin reputației lui. Pustietăţile 
prin care treceau şi faima sinistră a castelului, despre care 
auzise zvonuri misterioase, îi inspirau teamă şi deznădejde; 
şi deşi sufletul îi era năpădit de dezolare, mai reacţiona 
încă la impresiile noi ce-i veneau din jur — căci altfel de ce 
s-ar fi înfiorat ea oare gândindu-se la acel castel singuratic? 

în timp ce călătorii urcau prin pădurile de pini. 
Povârnişurile se ridicau tot mai înalte, munţii. Păreau să se 
înmulțească, şi ceea ce erau crestele unuia se dovedeau a 
fi doar poalele altuia. În cele din urmă ajunseră pe un mic 
platou, unde vizitiii se opriră să-şi odihnească catârii; la 
picioarele lor se deschidea o privelişte atât de întinsă şi de 
măreaţă, încât doamna Montoni nu izbuti să-şi stăpinească 
o exclamaţie de admiraţie. O clipă şi Emily îşi uită tristeţea 
în faţa imensităţii naturii. Dincolo de amfiteatrul de stânci 
de sub ei, cu creste tot atât de numeroase ca valurile mării, 
şi cu poalele acoperite de păduri — se întindea campagna 
italiană, în care oraşele, râurile şi pădurile şi toate ogoarele 
cultivate se amestecau într-un colorit vesel. Adriatica 
mărginea orizontul, în care Padul şi Brenta, după ce 
şerpuiau pe întreaga întindere a ținutului, îşi vărsau undele 
fertile. Emily privi multă vreme splendorile lumii lăsate în 
urmă, a cărei măreție părea. Să 
i se înfăţişeze numai pentru a-i spori regretul că o părăsea; 


pentru ea, numai Valancourt se afla în acea lume; 
numai spre el se întorcea inima ei; şi numai pentru el îi 
curgeau lacrimile amare. 

îndepărtându-se de această privelişte sublimă, călătorii 
îşi urmară urcuşul printre pini, până când intrară într-o 
trecătoare îngustă; acum orice perspectivă spre depărtări 
le era închisă, şi nuvedeau decât stânci, ce se înălţau 
amenințătoare deasupra drumului, şi nicio urmă de oameni 
sau chiar de vegetaţie, decât ici şi colo câte un trunchi de 
stejaî cu ramuri golaşe, care aproape atârna de stânca în 
care îşi prinsese rădăcinile puternice. Trecătoarea, care 
avea să-i ducă în inima Apenmilor, se deschidea în cele din 
urmă la lumină, arătându-le călătorilor noştri un alt şir lung 
de munţi, la fel de. Sălbatici ca cei prin care trecuseră. 
Păduri întinse de pini se aşterneau la'poalele, lor şi 
încoronau râpele ce coborau până în vale, în timp ce 
deasupra, învolburările de neguri opreau razele soarelui, 
învăluind crestele într-un joc magic de lumini şi umbre. 
Peisajul părea că se schimbă neîncetat, luând înfăţişări noi 
pe măsură ce drumul, şerpuind mereu, îl aducea în faţa 
ochilor ba dintr-o parte, ba din alta; în timp ce ceața 
nestatornică ba le ascundea un colţ mai fermecător, ba îl 
lumina în culori neasemuite, mărind încântarea ochiului. 

Deşi văile adânci dintre munţi erau acoperite în cea mai 
mare parte de păduri de pini, uneori apărea brusc câte o 
deschidere numai de stânci golaşe, cu o cascadă 
repezindu-se din vârf printre colţuri de stânci, până când 
apele, atingând fundul, spumegau cu furie tunătoare; 
alteori scene pastorale îşi etalau „deliciile verzi“ prin văi 
înguste, zâmbind printre grozăviile din jur. Apărea astfel 
câte un tablou încântător de pace, cu turme de capre şi oi 
păscând la umbra pădurilor de alături şi cu o cabană de 
păstori ridicată pe malul unui pârâu limpede. 

Oricâtde sălbatice şi romantice ar fi fost aceste scene, nu 
aveau înfăţişarea sublimă a celor din Alpii care străjuiesc 
intrarea în Italia. Emily se simţea adesea exaltată, dar 
rareori o încercau emoţiile de teamă de nedescris pe care 


le avusese când trecuse Alpii. 

Spre sfârşitul zilei, coborâră într-o vale adâncă. Munţii, 
povârnişurile lor repezi ce păreau inaccesibile, îi înconjurau 
aproape din toate părţile. Spre răsărit se deschidea o 
perspectivă ce le îngăduia să vadă Apeninii în toată 
grozăvia lor; şiruri lungi de creste, încălecându-se unele 
deasupra celorlalte, cu muchiile îmbrăcate în păduri de pini, 
înfăţişau un tablou de o măreție mai impresionantă decât 
tot ce văzuse Emily până atunci. Soarele tocmai apunea în 
dosul crestei pe care o cofooriseră. Şi umbra ei prelungă se 
întindea de-a curmezişul văii; dar razele piezişe, ţâşnind 
printr-o deschizătură de stânci, polei.au cu o lumină aurie 
vârfurile copacilor ce creşteau 
pe povârnişul din. Faţă şi dădeau o strălucire nemaivăzută 
turnurilor şi crenelurilor unui castel, ale cărui metereze 
imense se întindeau pe buza unei prăpăstii de deasupra. 
Măreţia acestor ziduri învăpăiate era accentuată de umbra 
contrastantă care învăluia valea de la picioarele lor. 

— Acolo, zise Montoni, rostind primele cuvinte de 
ceasuri-întregi, este Udolpho. 

Emily privi eu spaimă şi tristeţe spre acel castel, 
înțelegând acum că era al lui Montoni; cu toate că era 
luminat de soarele ce apunea, măreţia sumbră a înfăţişării 
lui şi zidurile roase de piatră cenuşie îl făceau să pară 
lugubru în măreţia "lui. În timp ce-l privea, lumina se stinse 
pe ziduri, lăsându-l învăluit într-un purpuriu mohorât, care 
se întuneca din ce în ce mai mult, pe măsură ce negura 
subţire se aşternea peste tot muntele, şi doar crenelurile de 
sus mai erau scăldate în lumină. Dar curând lumina se 
şterse şi de pe ele, şi întregul edificiu se înfăşură în haina 
solemnă a înserării. Tăcut, singuratic şi măreț, părea să 
domnească peste întregul ţinut, sfidând pe toţi 


cei ce îndrăzneau să-i încalce domeniul solitar. Odată cu 
înserarea, cu întunericul ce se lăsa, înfăţişarea îi devenea şi 
mai teribilă; Emily continuă să-l privească, până când nu se 
mai zăriră decât turnurile înălțându-se deasupra copacilor, 


pe sub umbra cărora trăsurile începură în curând să urce. 

Aceşti codri deşi şi întunecoşi, întinzându-se 'până hăt- 
departe, îi treziră în minte imagini înfricoşătoare, şi se 
aştepta parcă să vadă tâlhari apărând de după trunchiurile 
copacilor. In cele din urmă, trăsurile ieşiră pe un teren 
stâncos acoperit de tufişuri, şi în curând ajunseră la porţile 
castelului, unde clopotul de la intrare răsună grav, pentru a 
le anunţa sosirea, sporind emoţiile şi temerile ce o 
năpădiseră pe Emily. In timp ce aşteptau să vină un slujitor 
dinăuntru ca să le deschidă porţile, ea cercetă tulburată 
castelul; dar întunericul se lăsase peste tot şi nu-i îngăduia 
să desluşească decât foarte vag conturul, cu zidurile 
masive ale fortificațiilor, şi să înţeleagă că era foarte mare, 
străvechi şi mohorât. Cele câteva părţi pe care le văzu, îi 
permiteau să judece cât de impunător şi de. Intins era. 
Poarta din faţa ei, pe unde se pătrundea în curţile 
dinăuntru, era de dimensiuni uriaşe, străjuită de două 
turnuri rotunde încoronate cu turle ieşite în afară, 
prevăzute cu creneluri, unde, în loc de flamuri, fluturau 
acum buruieni lungi şi tot felul de plante sălbaticee, care 
prinseseră rădăcini printre pietrele măcinate, părând să 
suspine, în bătaia vântului, de pustietatea ce domnea în 
jurul lor. Turnurile erau unite printr-o curtină, având şi ea 
deschizături şi creneluri, sub care se zărea arcada arcuită a 
Unui uriaş grilaj aşezat deasupra porţilor; iar de aici, 
zidurile fortificațiilor se întindeau până la alte turnuri ce se 
înălţau deasupra prăpăstiilor şi linia lor frântă, profilată pe a 
vagă licărire a cerului la apus, vorbea despre ravagiile 
războiului. Dincolo de acestea, totul se pierdea în 
întunericul serii. 

Tot privind înfricoşată această şcenă, Emily auzi deodată 
paşi în dosul porţilor şi apoi zăvoarele fură trase; 
şi pe dată apăru un bătrân slujitor din castel şi trase într-o 
parte şi în alta uriaşele canaturi ale porţii, pentru ca 
stăpânul său să poată intra. Când roţile trăsurii se 
rostogoliră greoi pe sub grilaj, Emily simţi cum i se strânge 
inima şi i se păru că intră într-o închisoare; curtea 


întunecoasă în care pătrunseră avu darul să-i întărească 
impresia; şi închipuirea ei, mereu trează la ceea ce o 
înconjura, plăsmuia şi mai multe spaime decât ar putea 
justifica raţiunea. 

Printr-o altă poartă intrară în a doua curte, năpădită de 
iarbă, chiar mai neîngrijită decât prima; şi privindu-i în 
obscuritate paragina — zidurile înalte acoperite de iederă, 
muşchi şi măselariţă şi turnurile crenelate înălțându-se 
deasupra — Emily simţi sum o năpădesc gânduri despre 
suferinţe îndelungate şi crime. Una din acele convingeri 
neaşteptate şi inexplicabile, care, pun stăpânire uneori 
până şi pe minţile cele mai tari, o umplu de groază. 
Sentimentul acesta nu slăbi nici după ce intră într-o uriaşă 
sală gotică, cufundată în obscuritatea înserării, pe care o 
lumină ce licărea mai departe, printr-un şir lung de arcade, 
o făcea şi mai impresionantă. Când un slujitor aduse lumina 
mai aproape, câteva raze căzură pe cocoanele şi pe bolțile 
arcuite, formând un puternic contrast cu umbrele lor care 
se întindeau pe pardoseală şi pe pereţi. 

Călătoria lui Montoni fusese atât de neaşteptată încât 
oamenii lui nu avuseseră timp să facă şi alte pregătiri 
pentru primirea sa, în afară de ceea ce se putuse încropi în 
scurtul răgaz scurs de la sosirea slujitorului trimis înainte de 
la Veneţia; aceasta şi explica, în oarecare măsură, 
atmosfera de extremă dezolare care domnea pretutindeni. 

Slujitorul care venise să lumineze drumul lui Montoni se 
înclină în tăcere, fără ca pe chip să-i apară vreun semn de 
bucurie. Montoni răspunse la salut printr-un uşor gest al 
mâinii şi trecu mai departe: iar soţia lui, urmându-l şi 
uitându-se în jur cu uimire şi cu o nemulţumire pe care, de 
teamă, nici n-o arăta, şi Emily, cercetând cu uimire şi sfială 
mărimea şi grandoarea sălii, se apropiară de o scară de 
marmură. Arcadele se deschideau aici într-o boltă înaltă, şi 
din centrul ei atârna un candelabru cu trei braţe, pe care un 
slujitor se grăbi să-l aprindă; atunci putură să vadă 
ornamentele bogate ale plafonului, un coridor ce ducea 
spre mai multe încăperi de sus şi un vitraliu pornind de la 


pardoseală până la plafon. 

Trecând pe lângă piciorul scării şi străbătând apoi o 
anticameră, pătrunseră într-o încăpere spațioasă, cu pereţii 
îmbrăcaţi în lemn negru de zadă, aflată din abundență pe 
munții., din jur, care abia dacă se distingeau în întuneric. 

— Adu mai multă lumină, porunci Montoni, intrând. 

Slujitorul puse jos sfeşnicul şi se pregătea să-i 
îndeplinească porunca; dar doamna Montoni se văită că 
aerul nopţii din acel ţinut muntos era rece şi că ar fi bine să 
se facă focul, şi atunci Montonijdorunci să se aducă lemne. 

În timp ce el se plimba prin odaie îngândurat, iar doamna 

Montoni se aşezase în tăcere pe o canapea din celălalt 
capăt al odăii, aşteptând întoarcerea slujitorului, 
Emily fu izbită de aspectul neobişnuit de solemn şi părăsit 
al încăperii, aşa cum îi apărea acum, la licărirea unei 
singure luminări, pusă lângă o mare oglindă venețiană care 
reflecta vag odaia, cu silueta înaltă a lui Montoni trecând 
încet de-a lungul ei, cu braţele încrucişate şi chipul umbrit 
de pana ce-i flutura la pălărie. 

De la contemplarea acestei scene, gândul îi zbură spre 
suferinţele care o aşteptau aici, până când amintirea lui 
Valancourt — de departe, de unde se afla! — i se strecură 
în inimă şi temerile i se prefăcură în tristeţe. Scoase un 
suspin greu; şi, încercând să-şi ascundă lacrimile, se 
îndreptă spre una din ferestrele înalte care dădeau spre 
metereze, sub care se întindeau pădurile pe unde trecuseră 
în drumul spre castel. Dar umbra nopţii se aşternuse adine 
peste munţi, şi nu se mai zărea decât un contur vag 
La orizont, căci o fâşie roşiatică mai licărea spre-apus; 
valea dintre ei era însă cufundată în beznă. 

Scena din încăpere, spre care Emily se întoarse când auzi 
uşa deschizându-se, era aproape la fel de întunecoasă, 
Bătrânul slujitor care îi întâmpinase la poartă intră acum, 
îndoit sub povara unor crengi de pin, în tiiâip ce doi dintre 
servitorii venețieni ai lui Montoni îl urmau cu lumini. 

— Bun venit excelentei voastre la castel, zise bătrânul, 
ridicându-se din faţa căminului, unde aşezase lemnele; a 


rămas multă vreme nelocuit; rog să ne fie cu iertare signor, 
dar am fost înştiinţat în ultima clipă. Sunt aproape doi ani, 
la apropiatul praznic al lui San Marco, de când excelența 
voastră n-a mai fost pe-aici, 

— Ai o bună tinere de minte, moş Carlo, zise Montoni; 
cam aşa este; şi cum ai dus-o în tot acest timp? 

— Vai şi amar de mine, domnule, foarte greu: vântul rece 
care suflă iarna prin castel aproape că m-a dat gata; 
şi m-am gândit uneori s-o rog pe excelența voastră să mă 
lase să plec din munţi şi să cobor la şes. Dar nu ştiu cum se 
face — îmi vine tare greu să părăsesc zidurile astea bătrâne 
între care am trăit atâta vreme.’ 

— Şi, cum stau lucrurile la castel, după ce-am plecat eu? 
întrebă Montoni. 

— Păi, ca de obicei, signor; numai că e nevoie de unele 
reparaţii. Păi, e tumul dinspre nord — câteva* metereze s- 
au. Prăbugşit, şi au fost cât pe-aci într-o zi s-o lovească în 
cap pe biata navastă-mea (Dumnezeu s-o ierte!). Excelenţa 
voastră trebuie să ştie că... _ 

— Bine, bine, dar spune mai departe de reparaţii. Il 
întrerupse Montoni. 

— Da, reparaţiile, zise Carlo. O parte.; din acoperişul sălii 
celei mari a căzut, şi fiecare vânt care suflă în munţi a 
trecut prin el iarna trecută, şuierând prin tot castelul» 
de nu te puteai încălzi, ori şi unde te-ai fi dus. Nevastă- 


mea şi cu mine ne pitulam tremurând lângă un foc 
zdravăn, într-un colţ din sala cea mică, gata să murim de 
frig, şi... 

— Dar acum nu mai e nevoie de reparaţii, zise Montoni, 
pierzându-şi răbdarea. 

— Oh, Doamne! ba da, excelența voastră — 
zidul'meterezelor s-a prăbuşit în trei locuri; apoi, scările 
care duc la galeria dinspre apus au fost lăsate de atâta 
vreme în paragină, încât e primejdie mare să calci pe ele; şi 
coridorul care duce la marea sală îmbrăcată în lemn de 
stejar, ăl de e cocoţat deasupra meterezelor dinspre 


miazănoapte 

— Într-o noapte iarna trecută m-am încumetat să mă duc 
acolo singur şi, excelența voastră... 

— Bine, bine, destul cu astea, zise Montoni în grabă; 

o să stăm de vorbă mai pe larg mâine. 

Focul fusese acum aprins; Carlo mătură în faţa căminului, 
aşeză scaune, şterse praful de pe o masă mare de 
marmură, aflată alături, şi apoi ieşi din odaie. 

Montoni, soţia sa şi Emily se aşezară în jurul focului. 
Doamna Montoni făcu vreo câteva încercări să lege o 
conversaţie, dar răspunsurile lui  monocănoase o 
descurajară, pe când Emily se străduia să prindă curaj ca 
să-i vorbească. În cele din urmă, cu glas tremurat, zise: 

— Aş” putea să vă întreb, domnule, care. E pricina acestei 
călătorii neaşteptate? 

Urmă o lungă tăcere, şi apoi ea găsi destul curaj ca să 
repete întrebarea. 

— N-am. Obiceiul să răspund la astfel de întrebări, zise 
Montoni, şi nici ţie nu-ţi stă bine să le pui; timpul le va 
lămuri pe toate; dar aş vrea să nu mai fiu hărțuit cu tot felul 
de fleacuri şi te sfătuiesc să te retragi în camera ta şi să 
cauţi să te porţi cu mai multă j u decala. In loc să te laşi 
pradă imaginaţiei şi unor emoţii nefiresec de mari, care, ca 
să le numim cât mai blând, nu sunt decât slăbiciuni. 

13 — Mistrele din Udolpho, vol.l 

Emily se ridică să se retragă. 

— Noapte bună, doamnă, i se adresă ea mătuşii ei, cu un 
calm care nu izbutea totuşi să-i ascundă tulburarea. 

— Noapte bună, draga mea, zise doamna Montoni, cu un 
glas blând pe care nepoata ei nu-l mai auzise la ea; şi 
această duioşie neaşteptată âi aduse lacrimi în ochi. 

După ce îi făcu o plecăciune lui Montoni, porni spre uşă. 

— Dar nu ştii drumul spre odaia ta, zise mătuşa ei. 

Montoni il chemă pe slujitorul care aştepta în anticameră 
şi îi porunci s-o cheme pe camerista doamnei 
Montoni; cu care, după câteva minute, Emily se retrase. 

— Ştii care e odaia mea? o întrebă ea pe Annette, în timp 


ce străbăteau sala. 

— Da, cred că da, ma'mselle; dar tare întortocheat mai e 
castelul ăsta! M-am şi rătăcit prin el. Trebuie să ajungem la 
camera dublă de deasupra fortificaţiei dinspre miazăzi, şi 
până acolo se urcă pe această scară. Odaia stăpânei este în 
celălalt capăt al castelului. 

Emily urcă scara de marmură şi ajunse pe coridor, unde 
Annette reîneepu să sporovăiască: 

— Ce loc pustiu şi sălbatic, domnişoară! Mi-ar fi frică să 
locuiesc aici. De câte ori nu mi-am dorit să fiu din nou în 
Franţa! Nici nu m-am gândit, când am plecat cu stăpâna 
mea să văd lumea, că am să ajung să stau închisă într-un 
loc ca ăsta. Dacă ştiam asta, n-aş fi plecat niciodată din 
ţara mea! Luaţi-o pe aici, ma'mselle, pe după colţ. Aproape 
că încep să cred iar în uriaşi şi de-alde astea, căci mi se 
pare un adevărat castel de uriaşi; cred că într-o noapte am 
să văd şi zâne ţopăind prin sala cea mare, care pare mai 
curând o biserică, cu coloanele ei uriaşe, nu altceva. 

— Da, zise Emily zâmbind, bucuroasă că scăpa de 
gânduri mai serioase, dacă o să ne furişăm pe coridor la 
miezul nopţii şi o să ne uităm jos în sală, neîndoielnic că o 
s-o vedem luminată de mii de lumini, şi zânele prinse în 
horă veselă, la sunetele unei muzici minunate; căci în astfel 
de locuri, ştii, vin ele să petreacă. Dar mă tem, Annette, că 
n-ai să poţi îndura să vezi asemenea privelişte: 

şi, de îndată ce îţi vor auzi glasul, totul va dispărea într-o 
clipă. 

— Oh! dacă îmi veţi ţine tovărăşie, ma'mselle ăm să vin 
pe coridor chiar în noaptea asta şi vă făgăduiesc să-mi ţin 
gura; nu va fi vina mea dacă totul va dispărea. Dar credeţi 
că vor veni? 

— Nu pot să ţi-o făgăduiesc neîndoios, dar pot să-ţi spun 
că nu va fi vina ta dacă vraja se va risipi. 

— Bine, ma'mselle, nici nu doream mai mult; dar nu mi-e 
teamă atât de zâne, cât de fantome; şi sa spune că sunt o 
mulţime prin castel; şi m-aş speria de moarte, dacă aş 
vedea vreuna. Dar, sst, ma'mselle, păşiţi mai încet! De 


câteva ori mi s-a părut că trece cineva pe lângă mine. 

— E caraghios ce spui! exclamă Emily; nu trebuie să te 
laşi cuprinsă de asemenea închipuiri. 

— Oh, domnişoară! nu sunt închipuiri, după câte ştiu; 
Benedetto spune că galeriile şi sălile astea întunecoase 
sunt tocmai potrivite pentru fantome; şi am credinţa că, 
dacă aş trăi mult timp aici, m-aş preface şi eu în fantomă! 

— Nădăjduiesc, zise Emily, că te vei păzi să nu audă 
signor Montoni că eşti atât de fricoasă, fiindcă s-ar supăra 
foarte tare. 

— Însemnă că ştiţi, ma'mselle, totul despre fantome! 
se porni iarăşi Annette. Nu, nu, lăsaţi că mă pricep şi eu la 
lucrurile astea; deşi, dacă stăpânul poate dormi adânc, 
nimeni altul din castel nu are dreptul să stea treaz, de asta 
sunt sigură. 

Emily nu păru să ia în seamă spusele ei. 

— Încoace pe coridor, ma'mselle; ăla duce spre o scară 
din dos. Oh! dacă văd ceva, am să-mi ies din minţi de frică! 

„ — Nu cred că ar fi cu putinţă, zise Emily zâmbind ţi 
continuând să meargă prin corrdorul cotit, care se 
deschidea în altă galerie. 

Atunci Annette, dându-şi seama că greşise drumul, tot 
flecărind despre fantome şi zâne, începu să rătăcească prin 
alte coridoare şi galerii, până când în cele din urmă, 
înfricoşată de întortocherile şi pustietatea lor, strigă după 
ajutor j dar ajunseseră prea departe şi nu mai puteau fi 
auzite de ceilalţi slujitori, aflaţi în cealaltă parte a 
castelului; Emily deschise uşa unei camere în stingă lor. 

— Oh, nu intraţi acolo, ma'mselle, zise Annette, aşa o să 
vă rătăciţi şi mai mult. 

— Adu încoace lumina, zise Emily, poate că găsim drumul 
luând-o prin odăile astea. 

Annette rămase la uşă, şovăind, cu luminarea ridicată, ea 
să se vadă mai bine, dar lumina slabă nu ajungea nici până 
la jumătatea camerei. 

— De ce şovăi? întrebă Emily; lasă-mă să văd încotro dă 
odaia asta. 


Annette înainta fără tragere de inimă. Odaia dădea spre 
un şir de încăperi spaţioase, cu aspect străvechi; 
unele erau îmbrăcate cu tapiserii, iar altele cu lemn de 
cedru şi de zadă neagră. Puținele mobile păreau să fie atât 
de vechi ca şi încăperile, dar păstrau un aer de măreție, 
deşi acoperite de praf şi şubrezite de umezeală şi de 
trecerea anilor. 

— Ce reci sunt odăile astea, ma'mselle! zise Annette; 
nimeni n-a mai stat în ele de foarte multă vreme, după cum 
se spune. Să plecăm de-aici. 

— Poate că dau spre scara cea mare, zise Emily mergând 
mai departe, până când ajunse într-o cameră cu pereţii 
acoperiţi cu tablouri şi luă luminarea să vadă mai bine 
portretul unui ostaş călare, pe câmpul de luptă. 

Ostaşul îşi repezea sulița spre un om întins sub picioarele 
calului, care ridicase o mină, de parcă ar fi cerut 


îndurare. Dar ostaşul, cu viziera ridicată, îl privea cu ochi 
răzbunători, şi înfăţişarea ca şi expresia lui o izbiră pe 
Emily, căci i se părea că seamănă cu Montoni. Se înfioră şi 
întoarse spatele tabloului. Trecând cu lumina în grabă prin 
faţa altor tablouri, ajunse la unul acoperit cu un văl de 
mătase neagră. Ciudăţenia faptului o izbi, şi se opri în faţa 
tabloului, vrând să tragă vălul şi să vadă ce anume era 
ascuns cu atâta grijă, dar îi lipsi curajul. 

— Sfântă Fecioară! ce poate să însemne asta? exclamă 
Annette. Cu siguranţă că ăsta-i tabloul despre care mi s-a 
spus la Veneţia. 

— Ce tablou? zise Emily. 

— Păi, un tablou... un tablou, răspunse Annette cu glas 
şovăitor, dar n-am înţeles prea bine despre ce era vorba. 

— Dă la o parte vălul, Annette. 

— Cum! eu, ma'mselle?... Pentru nimic în lume! 

Şi Emily, întorcându-se, o văzu pe Annette albă la faţă. 

— Dar, ia spune, ce-ai auzit despre acest tablou că te-a 
înspăimântat atât, draga mea? o întrebă ea. 

— Nimic, ma'mselle; n-am auzit nimic. Dar haide să ieşim 


de-aici. 

— leşim, n-avea grijă, numai că mai întâi vreau să 
cercetez tabloul; ţine luminarea, Annette, cât ridic eu vălul. 

Annette luă luminarea, dar o porni imediat mai departe, 
fără să ţină seama că Emily îi poruncea să stea pe loc; până 
la urmă, nevrând să rămână singură în întuneric, Emily o 
urmă şi părăsi odaia. 

— Ce s-a întâmplat, Annette? o luă la rost când o ajunse 
din urmă; ce-ai auzit despre tablou, de te face să nu asculţi 
când îţi cer să stai? 

— Nu ştiu ce să vă spun, ma'mselle, răspunse Annette, şi 
nu ştiu nimic nici despre tablou; doar că am auzit că e ceva 
îngrozitor legat de el — şi că de atunci a fost acoperit cu 
negru — şi că nimeni nu s-a mai uitat la el de foarte mulţi 
ani — şi că este ceva în legătură cu stăpânul castelului, 
înainte ca signor Montoni să fi intrat în stăpânirea lui şi... 

— Bine, Annette, zise Emily zâmbind, văd că e aşa cum 
spui — că nu ştii nimic despre tablou. 

— Nu, nimic, ma'mselle, zău, fiindcă m-au pus să 
făgăduiesc că n-o să spun niciodată; dar... 

— Bine, zise Emily, văzând-o cum dă o luptă între dorinţa 
de a dezvălui o taină şi teama de consecinţe, n-am să te 
mai întreb nimic... 

— Nu, chiar vă rog, domnişoară, să nu mă întrebaţi. 

— Ca nu cumva să spui totul, o întrerupse Emily. 

Annette roşi şi Emily îi zâmbi, şi ajunseră la capătul 
acestui şir de încăperi, pomenindu-se, tare nedumerite, din 
nou în capul scării de marmură, unde Annette o lăsă pe 
Emily, şi se duse să cheme pe una din slujnicele de la 
castel, ca să le arate unde e camera pe care o căutau. 

în lipsa ei, gândurile lui Emily se îndreptară iarăşi spre 
tablou; nevrând să silească o slujnică să-şi calce cuvântul, 
nu continuase cu cercetările în această direcţie, ca şi în 
legătură cu unele zvonuri alarmante ce-i scăpaseră 
Annettei despre  Montoni, cu toate că îi treziseră 
curiozitatea şi. Îşi dăduse seama că Annette ar fi răspuns cu 
uşurinţă la întrebările ei. În orice caz, acum ar fi vrut să se 


întoarcă singură în încăperea tablourilor şi să-l examineze 
pe cel acoperit cu vălul negru; dar singurătatea din jur la 
această oră şi tăcerea deprimantă care domnea acolo o 
făcură să renunţe, mai ales că misterul care'ânvăluia acest 
tablou îi trezise oarecare teamă. Era hotărâtă, totuşi, ca îa 
lumina zilei, când curajul i se va redeştepta, să se ducă 
acolo şi să ridice vălul. Pe când se apleca de pe coridor 
peste scară şi cerceta cu privirea, rămase din nou uimită de 
zidurile uriaşe şi groase, acum ruinate, şi de coloanele 
solide de marmură, înălțându-se din sala cea mare şi 
sprijinind tavanul. 

Curând apăru o slujnică împreună cu Annette şi o 
conduseră pe Emily în odaia ei, aflată într-o aripă 
îndepărtată a castelului, chiar la capătul coridorului de 
unde se deschidea şirul de încăperi prin care se rătăciseră. 
Atât de izolată era această odaie în care urma să stea, 
încât Emily îi ceru Annettei să nu plece imediat de lângă ea; 
iar umezeala dinăuntru o îngheţa mai mult decât frica. li 
ceru Caterinei, slujnica de la castel, să aducă nişte lemne şi 
să aprindă focul. 

— Vai, doamnă, dar sunt ani de zile de când nu s-a mai 
făcut focul aici, zice Caterina. 

— Nu-i nevoie să ne lămureşti, draga mea, se amestecă 
imediat Annette; fiecare odaie din castel parcă ar fi un puț. 
Mă întreb cum de puteţi să trăiţi aici; în ceea ce mă 
priveşte, aş vrea să fiu iar la Veneţia. 

Emily îi făcu semn Caterinei să se ducă după lemne. 

— Tare aş vrea să ştiu, domnişoară, zise Annette, de cei 
se spune camera dublă. 

lar Emily se apucă s-o cerceteze în tăcere; văzu că era 
înaltă şi spațioasă, ca şi celelalte odăi pe care le văzuse şi, 
ca multe dintre ele, avea pereţii căptuşiţi cu lemn negru de 
zadă. Patul şi celelalte mobile, foarte vechi, aveau un fel de 
măreție sumbră, ca dealtfel totul la castel. 

Una din ferestrele înalte, pe care o deschise, dădea spre n 
fortificaţie, dar altceva nu mai izbuti să vadă. Căci totul era 
cufundat în întuneric. 


Faţă de Annette, Emily încercă să-şi păstreze curajul şi 

să-şi reţină lacrimile care îi tot veneau în ochi. Ar fi vrut să 
întrebe când urma să vină la castel contele Morano; dar se 
stăpâni, ' căci nu-i plăcea să pună întrebări zadarnice şi să 
discute treburi ale familiei cu o slujnică. 
Anette însă era absorbită de alte gânduri: de felul ei, se 
dădea în vânt după lucruri neobişnuite şi auzise de o 
intâmplare ân legătură cu castelul, care âi mulțumea din 
plin această înclinare. Dar cum i se poruncise să nu 
pomenească de ea şi cum dorinţa de a o dezvălui era atât 
de puternică, ân fiece clipă era gata să destăinuie ceea ce 
ştia; pentru ea era o adevărată pedeapsă să fie silită să 
tăinuiască o intâmplare atât de stranie; dar ştia că Montoni 
putea să-i dea o pedeapsă şi mai grea, dacă nu se supunea 
poruncii, şi se temea de mândria lui. 

Caterina aduse repede lemne, şi flacăra vie a focului 
risipi o vreme întunericul din cameră. Dar cum Annette era 
chemată de stăpina ei, Emily rămase din nou singuri cu 
gândurile ei. Nu se obişnuise încă cu purtările aspre ale lui 
Montoni şi era aproape la fel de impresionată ca atunci 
când le observase prima dată. Duioşia şi afecțiunea cu care 
fusese înconjurată până la moartea părinţilor ei o făcuseră 
deosebit de simţitoare la orice fel de răutate, şi nici măcar 
frica nu o putea face să rabde o asemenea răsturnare a 
situaţiei. 

Ca să-şi mai uite de gândurile acestea apăsătoare, ea se 
ridică şi începu să cerceteze iarăşi încăperea şi mobilierul, 
Dând ocol odăii, trecu pe lângă o uşă care 'nu era bine 
închisă; şi înțelegând că nu era uşa prin care intrase, luă 
lumânarea şi căută să vadă incotro ducea. 

O deschise şi, făcând un pas ânainte, era cât p-aci să cadă 
pe o scară îngustă şi abruptă, ce cobora în spirală, între 
două ziduri de piatră. Ar fi vrut să ştie unde ducea scara, 
mai ales că pornea chiar din odaia ei; dar în starea în care 
se afla, nu prea avea destul curaj s-o pornescă singură pe 
întuneric. De aceea, închizând uşa, încercă s-o zăvorască; 
dar când se uită mai bine; văzu că nu era niciun zăvor pe 


dinăuntru, deşi erau două pe partea cealaltă. Îndreptă într- 
o oarecare măsură lucrurile aşezând un scaun greu ân faţa 
uşii; dar era tare neliniştită gândindu-se să doarmă singură 
în odaia izolată, cu o uşă dând spre un colţ necunoscut al 
castelului şi neputând fi încuiată. Îi trecu prin minte s-o 
roage pe mătuşa ei s-o lase pe Annette cu ea toată 
noaptea; dar se temu să nu 

i se spună că erau mofturi copilăreşti; şi nici nu ţinea ca 
Annette, şi aşa destul de speriată, să aibă şi alte pricini de 
nelinişte. 

Gândurile acestea negre îi fură curând întrerupte de 
zgomot de paşi pe coridor, şi tare se mai bucură văzând-o 
pe Annette că intră cu o cină trimisă de doamna 
Montoni. Cu cina pusă pe o măsuţă lângă foc, o rugă pe' 
Annette să rămână cu ea şi să cineze împreună; după ce 
terminară masa frugală, Annette, încurajată de bunătatea 
ei, se apucă să înteţească focul, îşi trase scaunul lângă 
cămin, mai aproape de Emily, şi zise: 

— Aţi auzit vreodată, ma'mselle, de întimplarea ciudată 
prin care signor a devenit stăpânul acestui castel? 

— Ce poveste minunată mai ai acum de povestit? 
zise Emily, ascunzându-şi curiozitatea pe care i-o stârniseră 
şi ei zvonurile misterioase auzite mai înainte în legătură cu 
acest subiect. 

— Am aflat totul, ma'mselle, începu Annette, aruncând o 

privire în jurul odăii şi trăgându-se mai aproape de Emily; 
Benedetto mi-a spus-o în timpul călătoriei; 
mi-a zis: „Annette, ştii ce-i cu castelul ăsta unde mergem?“ 
„Nu, am zis eu, domnule Benedetto, spune-mi, te rog, ce 
ştii?“ Dar, ma'mselle, trebuie să păstraţi taina, fiindcă altfel 
nu v-aş spune pentru nimic în lume; am făgăduit să nu 
povestesc niciodată nimănui şi se zice că signor a poruncit 
să nu se vorbească despre asta. 

— Dacă. Ai făgăduit să păstrezi taina, o întărită Emily, 
faci bine să nu pomeneşti de ea. 

Annette se opri o clipă, dar apoi zise: 

— Oh, dar dumneavoastră, ma'mselle, pot să vă spun 


fără grijă, ştiu asta. 

Emily zâmbi şi o încredinţă: 

— Pot, negreşit, s-o păstrez la fel de bine ca şi tine, 
Annette. 

Annette se arătă, foarte mulţumită de făgăduiala aceasta 
şi urmă: 

— Castelul ăsta, trebuie să ştiţi, ma'mselle, e tare vechi 
şi foarte bine întărit, şi se spune că a ţinut piept la multe 
asedii. Dar n-a fost dintotdeauna al lui signor 
Montoni, şi nici al tatălui său; dar, nu ştiu ce lege hotăra că 
o să treacă în stăpânirea lui, dacă stăpâna murea 
nemăritată. 

— Care stăpână? întrebă Emily. 

— N-am ajuns încă la asta, răspunse Annette; tocmai 
despre ea vreau să vă povestesc, ma'mselle; dar, cum 
spuneam, castelana trăia la castel, şi totul era foarte măreț 
în jurul ei, după cum vă puteţi închipui, ma'mselle. Signor 
venea adesea pe la castel şi o vizita, şi era îndrăgostit de 
ea, şi a cerut-o în căsătorie; erau ei oarecum rude, dar n- 
avea însemnătate. Dar ea iubea pe altul şi nu-l vroia pe 
signor, şi asta l-a mâniat foarte tare, după cum se spune; şi 
ştiţi, ma'mselle şidumneavoastră ce cumplit este când se 
mânie. Poate că ea l-a văzut furios, şi de aceea nu l-a vrut. 
Dar, cum spuneam, ea era de multă vreme foarte tristă şi 
nefericită, şi... 

Sfântă Fecioară! ce zgomot e ăsta? N-aţi auzit un zgomot, 
ma'mselle? 

— N-a fost decât vântul, o linişti Emily; dar isprăveşte-ţi 
povestirea. 

— După cum spuneam — oh, unde rămăsesem? — 
după cum spuneam, era de multă vreme foarte tristă şi 
nefericită şi îşi luase obiceiul să se plimbe pe terasă, acolo, 
pe sub ferestre, singură, şi plângea! ti-ar fi mers la inimă s- 
o auzi. Vreau să spun — nu la inimă, ci te-ar fi făcut şi pe 
tine să plângi cu ea, aşa zic oamenii. 

— Bine, Annette, dar spune-mi miezul povestirii. 

— Totul la timpul său, domnişoară. Toate astea le-am 


auzit mai înainte, la Veneţia, dar ceea ce urmează n-am 
auzit decât astăzi. Întâmplarea s-a petrecut cu foarte mulţi 
ani în urmă. Când signor Montoni era tânăr. Castelana — i 
se spunea signora Laurentini — era foarte frumoasă, dar 
uneori o apucau nişte furii cumplite, la 


fel ca pe signor. Când a văzut că nu poate s-o convingă 
să se mărite cu el — ce credeţi că face signor? Pleacă de la 
castel şi nu se mai întoarce multă vreme! Dar pentru ea era 
totuna; era la fel de nefericită şi când era acolo şi când nu 
era, până când într-o seară... Doamne sfinte! ma'mselle, 
exclamă Annette, ia uitaţi-vă la luminare, vedeţi ce flacără 
albastră are! ’ 

Şi cercetă cu privirea înfricoşată colţurile odăii. 

— Ţine-ţi firea, Annette, o mustră Emily. De ce te laşi 
pradă acestor închipuiri? Te rog, spune-mi sfârşitul 
povestirii, căci sunt tare ostenită. 

Uitându-se într-una la luminarea care pâlpâia, Annette 
urmă cu glas mai şoptit: 

— Era într-o seară, după cum se spune, spre sfârşitul 
anului, cred că pe la mijlocul lui septembrie sau începutul 
lui octombrie; ba nu, putea să fie şi în noiembrie, căci şi 
atunci e tot pe la sfârşitul anului; dar nu pot să spun sigur, 
căci nu mi s-a spus sigur. In orice caz, era spre sfârşitul 
anului, când castelana a ieşit din castel şi s-a dus să se 
preumble prin pădurea din împrejurimi, cum făcuse de 
multe ori. Singură, însoţită doar de cameristă. Vântul bătea 
rece şi împrăştia frunzele copacilor, şi şuiera jalnic printre 
castanii bătrâni şi înalţi pe lângă care am trecut, ma'mselle, 
când am venit la castel — ştiţi, 

Benedetto mi-a arătat castanii în timp ce-mi povestea. 

Cum vă spuneam, vânţul bătea rece. Şi camerista tot 
încercas-o convingă să se întoarcă; dar în zadar, căci îi 
plăcea tare mult să se preumble seara prin pădure, şi dacă 
frunzele cădeau în jurul ei, cu atât mai bine. Ei, şi a fost 
văzută intrând în pădure, pe urmă a venit noaptea, dar ea 
nu s-a întors”; a bătut ora zece, unsprezece, douăsprezece, 


şi nici urmă de stăpâna castelului! Slujitorii şi-au zis că i s-o 
fi întâmplat ceva şi au pornit s-o caute. 

Au căutat-o toată noaptea, dar n-au putut s-o găsească, 
sau să dea măcar de vreo urmă de-a ei. Şi din ziua aceea, 
ma'mselle, nu s-a mai auzit de ea. 

— E adevărat ce-mi spui, Annette? întrebă Emily cu multă 
uimire. 

— Adevărat, domnişoară! zise Annette cu o privire 
îngrozită; da, e adevărat, zău. Dar se spune, adăugă ea 
coborând glasul, se spune că de atunci stăpâna castelului a 
fost văzută de mai multe ori plimbându-se prin pădure în 
jurul castelului, la vreme de noapte; câţiva slujitori, dintre 
cei care au mai rămas aici câtăva vreme, zic că ar fi văzut- 
O; şi au mai zărit-o, după aceea, câţiva vasali care s-au 
întâmplat să rămână peste noapte la castel. Carlo, bătrânul 
intendent, se pare că ar putea spune multe dacă ar vrea! 

— Cum îţi iei vorba înapoi, Annette! zise Emily; mai întâi 
spui că nu s-a mai auzit nimic despre ea, şi apoi că a fost 
văzută! 

— Dar mi s-a spus că toate astea sunt o mare taină, 
urmă Annette, fără a lua în seamă observaţia; şi sunt 
încredinţată, domnişoară, că nu ne vreţi răul, mie sau lui 
Benedetto, şi n-o să spuneţi mai departe. 

Cum Emily rămânea tăcută, Annette stărui, repetând 
ultimele cuvinte. 

— N-ai de ce să te temi că o să duc vorbele mai departe, 
o linişti Emily; şi te sfătuiesc, buna mea Annette, să-ţi ţii şi 
tu gura şi să nu mai pomeneşti nimănui ce mi-ai spus. După 
cum ştii şi tu, signor Montoni s-ar putea supăra dacă aude 
că trăncăneşti; dar spune-mi, nu s-au făcut cercetări când a 
dispărut stăpâna castelului? 

— Oh, o grămadă, ma'mselle, zău aşa, mai cu seamă că 
signor a venit imediat cu pretenţii să intre în stăpânirea. 
Castelului, el fiind moştenitorul cel mai apropiat; 
şi au zis, vreau să spun judecătorii, sau senatorii, sau cam 
aşa ceva, au zis că nu putea să-l ia în stăpânire până nu vor 
trece nu ştiu câţi ani; numai atunci, dacă tot nu va fi găsită 


castelana, o vor socoti ca şi moartă şi numai atunci castelul 
o să fie al lui; şi aşa s-a şi întâmplat. 


Dar povestea s-a răspândit, ca şi multe alte zvonuri atât 
de ciudate, ma'mselle, că nici n-am să le spun. 

— Asta e şi mai curios, Annette, vorbi Emily zâmbind şi 
trezindu-se din visare. Dar când signora Laurentini a fost 
văzută după aceea la castel, nimeni n-a încercat să 
vorbească cu ea? 

— Să vorbească... să vorbească cu ea! strigă Annette, cu 
o privire îngrozită; nu, sigur că nu! 

— Şi de ce nu? o zgândări Emily, dornică să audă mai 
multe. 

— Sfântă Fecioară! să vorbească cu o fantomă! 

— Dar ce pricină aveau oamenii să creadă că era 
fantomă, dacă nu s-au apropiat să-i vorbească! 

— Oh, ma'mselle, n-am de unde să ştiu. Cum puteţi să 
mă întrebaţi aşa ceva? Ce e sigur, e că nimeni n-a văzut-o 
vreodată intrând sau ieşind din castel; şi când o vedeau, 
era ba într-un loc, ba în cu totul altă parte a castelului; şi, 
apoi, nu vorbea niciodată, şi dacă era vie, ce făcea în castel 
fără să scoată o vorbă? De atunci, prin unele încăperi ale 
castelului nimeni n-a mai avut curajul să intre, zice-se, 
tocmai din pricina asta. 

— Cum, doar pentru că nu vorbea? încercă Emily să 
glumească, ca să-şi alunge teama ce începea să pună 
stăpânire pe ea. 

— Nu, ma'mselle, nu, răspunse Annette cam supărată; 
oamenii au văzut ceva în încăperile acelea. Se mai spune 
că într-o veche capelă, lipită de aripa de apus a castelului, 
în miez de noapte se aud nişte gemete! — te înfiori numai 
când te gândeşti la ele; — şi tot felul de lucruri ciudate se 
mai văd acolo... 

— Te rog, Annette, termină cu lucrurile astea fără noimă, 
zise Emily. 

— Fără noimă, ma'mselle? Oh, dar am să vă spun atunci 
o întâmplare, pe care am auzit-o de la Caterina. 

Era într-o noapte rece de iarnă, când Caterina (ea venea 
des pe atunci la castel, îmi spunea, ca să le ţină de urât 
bătrânului Carlo şi nevestei lui, şi aşa a şi rămas în slujba 


lui signor, că a pus bătrânul o vorbă pentru ea) — 

Caterina şedea cu ei în sala cea mică. Şi deodată Carlo a 
zis: „Ar fi bine să coacem câteva smochine, din alea puse în 
cămară, dar e tare departe până acolo şi mi-e greu să le 
aduc; poate te duci tu, Caterina, zice el, că eşti tânără şi 
sprintenă; adu câteva, focul e tocmai bun ca să le coacem; 
se află în colţul cutare din cămară, zice el, la capătul 
galeriei dinspre nord; uite, ia luminarea şi ai grijă, când urci 
pe scara cea mare, ca vântul ce suflă prin acoperiş să nu ti- 
o stingă'1. Şi Caterina a luat luminarea... Sst! ma'mselle, 
acum sunt sigură că am auzit un zgomot. 

Emily, care se molipsise acum de spaima Annettei, 
ascultă cu atenţie; dar peste tot era linişte, şi Annette 
povesti mai departe: 

— Caterina s-a dus în galeria dinspre nord, adică în 
galeria aceea mare pe unde am trecut şi noi, domnişoară, 
înainte de a ajunge pe coridorul ăsta. Cum mergea ea cu 
luminarea în mână, fără să se gândească la nimic... 

Uite, iarăşi! strigă Annette pe neaşteptate, am auzit iarăşi! 
N-a fost închipuire, ma'mselle! 

— Sst! zise şi Emily, tremurând toată. 

Ascultară, rămânând nemişcate, şi deodată se auzi un 
ciocănit uşor în perete, care se repetă de mai multe ori. 
Annette. Scoase un țipăt, în timp ce uşa camerei se 
deschidea încet... Era însă Caterina, care venise să-i spună 
Annettei că o chema stăpâna ei. Emily, deşi văzuse că nu 
era decât slujnica, nu izbuti să-şi stăpânească imediat 
spaima; iar Annette, pe jumătate râzând şi pe jumătate 
plângând, o certă pe Caterina că le speriase atât de tare; 
şi apoi, îi era teamă ca nu cumva Caterina să fi auzit cele 
ce povestise. Emily, adânc impresionată de toată povestea 
spusă de Annette, tare n-ar fi vrut să rămână singură, aşa 
speriată cum era; dar nevrând s-o supere pe doamna 
Montoni şi nici să-şi trădeze slăbiciunea, se 


strădui să-şi domine frica şi îi îngădui Annettei să se 
retragă. Când rămase singură, gândurile îi reveniră la 


povestea stranie a signorei Laurentini, şi apoi la propria ei 
situaţie stranie, în munţii aceştia sălbatici şi izolaţi dintr-o 
tară străină, în castelul şi în puterea unui om pentru care 
doar cu câteva luni în urmă fusese o necunoscută; 

a unui om ce-şi întindea asupra ei o autoritate 
neîndreptăţită, având un caracter ce-i stârnea acum o 
spaimă justificată de temerile altora. Ştia că Montoni putea 
născoci, pune la cale şi îndeplini orice fel de proiect, şi tare 
îi era teamă că, având o inimă atât de puţin simţitoare, nu 
se dădea înapoi de la săvârşirea oricărei fapte pe care 
interesele lui i-ar cere-o. Emily îşi dăduse seama de multă 
vreme de nefericirea doamnei Montoni şi fusese nu o dată 
martoră la atitudinea dură, dispreţuitoare a soţului ei faţă 
de ea. La toate acestea, care-i dădeau pricini îndreptăţite 
de nelinişte, se adăugau acum mii de temeri neştiute, care 
există numai într-o imaginaţie bogată şi care sfidează chiar 
şi judecata şi analiza. 

Emily îşi aminti tot ce-i povestise Valancourt despre 
Montoni, în ajunul plecării ei din Languedoc, şi tot ce-i 
spusese ca s-o convingă să nu se aventureze în această 
călătorie. Temerile lui i s-au părut adesea profetice — 
lar acum părea că se confirmă întru totul. Cu imaginea lui 
Valancourt în inimă, simţea acum un regret zadarnic; 
dar judecata îi aduse curând o consolare care, deşi slabă /a 
început, căpăta vigoare pe măsură ce se gândea mai 
temeinic. Şi se bucura că, oricare vor fi suferinţele ei. 
făcuse bine că nu-l atrăsese şi pe el în nenorocire; orici tă 
tristeţe îi rezerva viitorul, nu avea nimic ce să-şi reproşeze. 

Deprimarea ei era sporită de şuieratul lugubru al vântului 
pe coridoare şi în jurul castelului. Focul vesel din cămin se 
stinsese de mult, şi ea stătea acum cu ochii aţintiţi la 
jăratecul ce murea, până când o rafală puternică de vânt 
trecu pe coridor, zgâlţâind uşile şi ferestrele şi speriind-o de 
moarte: răbufnirea vântului fusese atât de violentă, încât 
mişcă scaunul aşezat să ţină loc de zăvor, şi uşa ce ducea 
la scara ascunsă se deschise pe jumătate. Curiozitatea şi 
teama i se treziră din nou. Luă luminarea şi se duse în 


capul scării, unde rămase şovăind dacă să cohoare sau nu; 
dar liniştea profundă şi bezna de pe scară o umplură de 
teamă; şi hotărându-se 'să cerceteze mai degrabă la lumina 
zilei, închise uşa şi o înţepeni mai bine. 

Apoi se culcă, lăsând luminarea aprinsă pe masă; dar 
filfâitul ei slabj în loc să-i risipească frica, o sporea; 
căci, la pâlpâitul nesigur al flăcării, i se părea că vede 
forme plutind peste perdele şi lunecând în ungherele 
întunecoase ale camerei. Orologiul castelului bătu ora unu, 
înainte ca somnul să-i coboare genele peste ochi. 

CAPITOLUL VI 

Socot de vină ochii mei slăbiţi 
Că formă dau acestei arătări. 

Iat-o că vine! 

SHAKESPEARE — uliu Cezar 

După ce Montoni nu se învoi să-i dea o altă cameră, 
Emily se hotărî să îndure răbdătoare răul pe care nu-l 
putea evita; pentru a face ca odaia să pară mai plăcută, îşi 
despachetă cărţile, desfătarea ei din zile mai fericite şi 
izvorul de alinare din ceasurile de tristeţe moderată; 
căci erau ceasuri când nici cărţile nu o mai alinau; când 
geniul, gustul şi înflăcărarea celor mai desăvârşiţi scriitori 
nu-i mai evocau nimic. 

După ce îşi rândui mica bibliotecă pe un cufăr înalt, care 
făcea parte din mobilierul camerei, îşi scoase şi sculele de 
desen; era acum destul de liniştită ca să-i placă gândul de a 
schiţa  priveliştile măreţe ce se întindeau dincolo de 
ferestrele ei; dar deodată îşi înfrână această plăcere, 
amintindu-şi cât de des avusese intenţia de a se destinde în 
acest fel, şi cum de fiecare dată o împiedicase câte o nouă 
împrejurare nefericită. 

„Cum pot să mă las amăgită de speranţă, îşi zise ea, şi, 
numai pentru că contele Morano n-a sosit încă, să mă simt 
o clipă fericită? Vai! ce însemnătate are dacă e aici azi sau 
mâine, din moment ce tot vine? — şi m-aş înşela amarnic 
crezând că nu va veni. “ 

Pentru a-şi abate, totuşi, gândurile de la cauzele 


nefericirii ei, încercă să citească; dar nu izbutea să-şi fixeze 
luarea-aminte asupra paginii, şi în cele din urmă lăsă 
deoparte cartea şi se hotărî să cerceteze încăperile 
dimprejur. Fantezia ei găsea prilej de încântare la vederea 
unei măreţii atât de străvechi, şi un sentiment de teamă şi 
tristeţe i se furişă în suflet în timp ce trecea prin odăile 
întunecoase şi pustii, unde se pare că de mulţi ani nu mai 
călcase picior de om, şi îşi aminti de povestea stranie a 
fostei stăpâne a castelului. Şi imediat îşi aminti şi de tabloul 
acoperit cu un văl negru, care-i trezise curiozitatea în seara 
trecută, şi se hotări să se ducă să-l vadă. 
Trecând prin încăperile care duceau într-acolo, se simţi cam 
neliniştită;. Exista o legătură între tablou şi fosta stăpână a 
castelului, iar vorbele spuse de Annette, ca şi împrejurările 
în care fusese acoperit cu văl tabloul îi dădeau o notă de 
mister care o înspăimânta. Dar o asemenea spaimă, care te 
chinuie şi îţi frământă mintea, făcând-o să se aştepte la 
orice, este de-a dreptul teribilă şi te sileşte, printr-un soi de 
fascinaţie, să cauţi chiar lucrul de care pari sa te temi. 
Emily merse mai departe cu paşi şovăielnici; se opri o 
clipă la uşă, înainte de a o deschide, şi apoi intră iute în 
cameră, îndreptându-se spre tablou; încadrat într-o ramă 
de o mărime neobişnuită, el atârna într-o parte destul de 
întunecoasă a odăii. Emily se opri iarăşi, şi apoi, cu o mână 
nesigură, ridică vălul; dar în aceeaşi clipă îl lăsă să cadă iar 
— căci ceea ce ascundea vălul nu era un tablou; şi înainte 
de a fi în stare să fugă din odaie, căzu în nesimţire pe jos. 
Când îşi reveni în simţuri, amintindu-şi de ceea ce 
văzuse, aproape că o cuprinse din nou leşinul. Abia avu 
putere să iasă şi să ajungă în odaia ei; şi când se văzu 
acolo, îi lipsi curajul să rămână singură. Groaza o stăpinea, 
izgonind o vreme orice gând al nenorocirilor trecute şi chie. 
Şi teama de cele viitoare; se aşeză lângă fereastră, pentru 
că de acolo putea auzi glasuri, deşi îndepărtate, de pe 
terasă, şi putea să vadă şi oameni trecând; şi toate 
acestea, oricât de neînsemnate, erau lucruri care o ajutau 
să-şi recapete curajul. După ce îşi mai reveni, se gâncli 


dacă n-ar trebui să-i povestească doamnei Montoni ce 
văzuse; se simţea întru totul îndreptăţită să procedeze 
astfel, şi-apoi nădăjduia, într-o mică măsură, că va; găsi 
puţină uşurare, vorbind altcuiva de imaginea care stăruia în 
gândurile ei, copleşindu-le. Dar îşi dădea seama de urmările 
teribile pe care le-ar putea avea această mărturisire; şi, 
temându-se de indiscreţia mătuşii ei, până la urmă se 
hotărî să se înarmeze cu tăria de a păstra o tăcere absolută 
în această privinţă. Curând după aceea trecură pe sub 
fereastră Montoni şi Verezzi, vorbind cu însufleţire, şi 
glasurile lor o reconfortară. Apoi domnii 

Bertolini şi Cavigni se alăturară celor de pe terasă; şi 

Emily, bănuind că doamna Montoni rămăsese singură, se 
duse s-o caute; căci sufletul ei răscolit abia mai putea 
îndura singurătatea odăii şi vecinătatea încăperii în care 
primise un şoc atât de mare. 

O găsi pe mătuşa ei în iatacul ei, pregătindu-se pentru 
dejun. Figura palidă şi înspăimântată a fetei o alarmă şi pe 
doamna Montoni; dar Emily avu destulă tărie să păstreze 
tăcerea asupra întâmplării care o cutremurase şi care era 
gata să-i 'izbucnească de pe buze. Rămase în odaia mătuşii 
ei până când amândouă coborâră la dejun. 

Acolo îi întâlni pe gentilomii veniţi mai târziu, care se arătau 
neobişnuit de gravi, iar gândurile păreau să le fie absorbite 
de cine ştie ce grijă profundă ce nu le dădea răgazul să 
acorde prea multă atenţie lui Emily sau doamnei Montoni. 
Vorbeau puţin, şi Montoni şi mai puţin. 

Emily, privindu-l acum, se înfioră. Grozăvia văzută în acea 
încăpere îi năpădi sufletul. De mai multe ori culoarea îi pieri 
din obraji; şi se temea să nu i se facă rău, trădându-şi astfel 
emoţiile şi trebuind să părăsească odaia; dar hotărârea 
luată întări trupul cuprins de slăbiciune; se sili să participe 
la conversaţie, şi chiar să pară veselă. 

Montoni era neîndoielnic pradă unei mari supărări, şi 
probabil că un spirit mai slab sau o inimă mai simţitoare s- 
ar fi frământat; la el, însă, după duritatea înfăţişării, 
supărarea părea doar să-i canalizeze facultăţile spre 


energie şi dârzenie. 

Masa se desfăşură într-o atmosferă de stinghereală 
Vi aproape într-o deplină tăcere. Dezolarea castelului părea 
să-l fi molipsit chiar şi pe veselul Cavigni; iar în această 
dezolare se amesteca şi o înverşunare cum ea nu i-o mai 
văzuse. Nu se pomeni nimic despre contele Morano, şi 
discuţiile, puţine câte se înfiripară, se învârtiri mai ales în 
jurul războaielor ce se purtau pe atunci între statele 
italiene, al forţei armatelor venețiene şi al însuşirilor 
generalilor lor. 

După dejun, când slujitorii se retraseră, Emily află că 
nobilul cavaler care îşi atrăsese răzbunarea lui Orsino 
murise, în urma rănilor primite, şi că se porniseră cercetări 
amănunțite pentru a-l găsi pe ucigaş. Vestea păru să-l 
tulbure pe Mo» toni, care rămase o vţ-eme pe gânduri şi 
apoi întrebă unde se ascunsese Orsino. Oaspeţii săi, care cu 
toţii, în afară de Cavigni, nu ştiau că însuşi 
Montoni îl ajutase să fugă din Veneţia, răspunseră că fugise 
în timpul nopţii, în mare grabă şi taină, şi că nici tovarăşii 
săi cei mai apropiaţi nu ştiau încotro. Montoni se condamnă 
în sinea lui pentru întrebarea pe care o pusese, căci 
gândindu-se bine, era limpede că un om atât de bănuitor ca 
Orsino n-ar fi încredinţat nici unuia dintre cei de faţă 
secretul locului unde se ascundea. Dar cum socotea că era 
îndrituit să i se acorde întreaga încredere, nu se îndoia că 
va auzi în curând despre Orsino. 

Curând după ce se strânse masa, Emily se retrase 
împreună cu doamna Montoni, lăsându-i pe cavaleri cu 
discuţiile lor tainice; dar nu înainte ca figura încruntată a lui 
Montoni s-o fi avertizat pe soţia sa că e timpul să-i lase 
singuri. Doamna Montoni trecu din sala cea mare pe 
metereze, plimbându-se câtva timp în tăcere, pe care 
Emily nu o întrerupse, căci şi gândurile ei erau absorbite de 
tot felul de probleme. Avu nevoie de toată hotărârea pentru 
a se stăpâni şi a nu-i împărtăşi doamnei Montoni teribilul 
subiect care încă o făcea să se cutremure de groază; de 
câteva ori era gata să-i povestească, chiar şi numai pentru 


a găsi o uşurare de o clipă; dar se ştia în puterea lui 
Montoni şi, gândindu-se că indiscreţia mătuşii ei le-ar putea 
fi fatală amândurora, socoti că mai degrabă îndura un rău 
mai mic acum, decât să se expună unuia mai mare, în 
viitor. Şi o presimţire ciudată nu-i dădu pace în această zi — 
părea că soarta ei se află aici, legată prin fire nevăzute de 
acest castel. 

„Să nu-mi grăbesc singură soarta, îşi zise ea; căci orice 
mi-ar rezerva ea, cel puţin să nu trebuiască să mi-o 
reproşez singură.” 

Privind zidurile impunătoare ale castelului, le vedea în 
închipuirea ei plină de jale ca o închisoare; tresări apoi la 
gândul cât de departe se afla de ţara ei natală, de căsuţa ei 
liniştită şi de singurul ei prieten — cât de îndepărtată era 
speranţa ei de fericire, cât de slabă era perspectiva de a-l 
vedea din nou! Şi totuşi, gândul la 
Valancourt şi încrederea în dragostea lui statornică 
fuseseră până acum singurele ei mângâieri, şi se strădui să 
le păstreze. Câteva lacrimi de durere îi mijiră în ochi, dar îşi 
întoarse privirea ca să le ascundă. 

Mai târziu, stând rezemată de zidul meterezelor, văzu la 
oarecare depărtare câţiva ţărani privind o spărtură în zid, în 
faţa căreia se afla un morman de pietre, de parcă voiau să 
repare zidul; se mai vedea şi un vechi tun ruginit, ce părea 
să fi căzut de pe postamentul său de deasupra. Doamna 
Montoni se opri să vorbească cu oamenii şi îi întrebă ce 
voiau să facă. 

— Să reparăm fortificațiile, înălţimea voastră, zise unul 
dintre oameni. 

Doamna Montoni rămase puţin surprinsă că soţul ei 
socotea necesar să facă reparaţii, mai cu seamă că el nu 
vorbise niciodată despre castel ca despre un loc unde avea 
de gând să stea mai multă vreme; dar trecu mai departe, 
spre o arcadă înaltă care ducea de la fortificația din partea 
de miazăzi spre cea de la răsărit; într-o parte se sprijinea de 
castel, iar în cealaltă avea un mic turn de pază, de unde se 
vedea întreaga vale adâncă de dedesubt. 


Când se apropie de arcadă, văzu departe în spatele ei, 
şerpuind pe versantul împădurit al unui munte îndepărtat, o 
lungă coloană de călăreţi şi pedestraşi; ghici că erau ostaşi 
doar după strălucirea lăncilor şi a altor arme, căci 
depărtarea nu-i îngăduia să vadă cum erau îmbrăcaţi. In 
timp ce privea, avangarda ieşi din pădure în vale; dar 
coloana continua să păşească pe vârful îndepărtat al 
muntelui, într-o succesiune nesfârşită; în faţă, însă, 
uniformele militare începură să se desluşească, iar 
comandanții, care mergeau în frunte şi păreau să dirijeze 
prin. Gesturi marşul celor ce-i urmau, înaintară în cele din 
urmă până foarte aproape de castel. 

Un asemenea spectacol, în aceste ţinuturi singuratice, o 
surprinse, şi o nelinişti pe doamna Montoni, care grăbi 
pasul spre nişte ţărani ocupați să înalțe bastioane în faţa 
fortificaţiei de la miazăzi, unde prăpastia era mai puţin 
povârnită decât în alte părţi. Oamenii nu putură însă să-i 
dea nicio lămurire la întrebările ei, dar, curioşi şi ei, priviră 
cu uimire lunga cavalcadă. Atunci doamna Montoni, 
socotind că se cuvine să înştiinţeze ce se petrece, o trimise 
pe Emily să-l anunţe pe Montoni că dorea să-i 


vorbească; misiune pe care nepoata ei nu o aproba, căci 
se temea de mânia pe care ştia că i-o va provoca; dar se 
supuse fără o vorbă. 

Apropiindu-se de încăperea în care se afla Montoni 
împreună cu oaspeţii săi, îi auzi sfădindu-se foarte tare; 
se opri o clipă, tremurând la gândul că intrarea ei îi va 
scoate din sărite. Dar iată că vocile tăcură o clipă, şi atunci 
se încumetă să deschidă uşa; văzând că Montoni se 
întorsese spre ea zorit şi se uita fără să spună nimic, îi 
comunică mesajul. 

— Spune-i doamnei Montoni că sunt ocupat, zise el. 

Atunci Emily socoti de cuviinţă să-i pomenească de 
pricina neliniştii ei. Montoni şi tovarăşii lui se ridicară pe 
dată şi se repeziră la ferestre; dar cum de acolo nu se 
vedeau trupele, se îndreptară până la urmă spre metereze, 


unde Cavigni îşi dădu cu părerea că era vorba de o legiune 
de condottieri în drum spre Modena. 

O parte a cavaleriei se răspândise de-a lungul văii, şi o 
alta şerpuia prin munţi către nord, în timp ce unele trupe 
zăboveau încă pe povârnişul împădurit, unde se zăriseră 
pentru prima dată, astfel încât lungimea nesfârşită a 
procesiunii părea să arate prezenţa unei întregi armate. 

În timp ce Montoni şi ceilalţi îi urmăreau înaintarea, auziră 
răsun înd în vale sunete de trompete şi apoi altele 
răspunzându-le de pe înălţimi. Emily ascultă cu emoție 
notele ascuţite care răsunau în munţi, reverberându-se, iar 
Montoni începu să le explice semnalele, pe care se părea că 
le cunoaşte foarte bine, şi care nu aveau niciun înţeles 
duşmănos. Îmbrăcămintea trupelor şi armele pe care le 
purtau, adeveriră bănuiala lui Cavigni, şi 

Montoni avu mulţumirea să-i vadă trecând, fără măcar să 
se oprească şi să privească spre castelul său. Totuşi, nu 
plecă de pe metereze până când coloana nu se pierdu în 
depărtare, la poalele munţilor, şi până când ultimul murmur 
al trompetei se stinse pe aripile vântului. Cavigni şi Verezzi 
erau tare însufleţiţi privind acest spectacol, căci se părea că 
le stârnise tot focul temperamentului; 

Montoni se întoarse însă în castel, tăcut şi gânditor. 

iiemily nu îşi revenise încă deajuns de pe urma 
întâmplării ce o zguduise, ca să îndure singurătatea 
camerei ti, aşa încât mai rămase pe metereze; căci doamna 
Montoni nu o poftise în iatacul ei, în care se retrăsese 
deprimată; iar Emily, după ultima peripeţie, pierduse orice 
e hef de a mai cerceta ungherele întunecoase şi 
misterioase ale castelului. De aceea, meterezele erau 
aproape singurul ei refugiu; şi rămase acolo până când 
umbra cenuşie a înserării se aşternu peste întreaga fire. 

Cavalerii cinară singuri, şi, cum doamna Montoni 
continua; să rămână în odaia ei, Emily trecu pe la ea înainte 
de. A se retrage. O găsi pe mătuşa ei plângând şi foarte 
tulburată. Duioşia firească a lui Emily era atât de 
mângâietoare, încât rareori nu izbutea să aducă alinare 


unei fiinţe mâhnite; dar inima doamnei Montoni era 
sfâşiată, şi chiar şi cele mai blânde intonaţii ale glasului 
nepoatei ei rămâneau zadarnice. Cu delicateţea ei 
obişnuită, Emily se prefăcu a nu observa tristeţea mătuşii 
ei; dar fără voie purtările ei aveau o blândeţe şi chipul un 
aer îngrijorat pe care doamna Montoni le observă jignită, 
căci mila. Nepoatei o socotea o insultă adusă mândriei ei, şi 
o îndepărtă cât de curând îi îngădui buna cuviinţă. Emilv nu 
îndrăzni să-i destănuie că tare greu îi venea să rămână în 
camera ei întunecoasă; îi ceru însă îngăduinţa ca 

Annette să rămână cu ea până se va duce la culcare; şi 
îngăduinţa îi fu acordată cam în silă. Dar cum Annette se 
afla în acel moment împreună cu ceilalţi slujitori, 

Emily se retrase singură. 

Cu paşi uşori şi repezi trecu prin galeriile lungi, pe unde 
licărirea slabă a luminării din mână nu făcea decât să 
mărească bezna din jur, iar aerul care se strecura peste tot 
ameninţa să o stingă. Tăcerea adâncă ce domnea în 
această parte a castelului o umplea de spaimă; din când în 
când auzea câte un hohot de râs răsunând în vreun 


colţ îndepărtat al castelului, unde se aflau adunaţi 
slujitorii; dar se pierdea îndată, rămânând apoi doar 
tăcerea neclintită. Când trecu pe lângă şirul de odăi pe care 
le cercetase dimineaţa, aruncă o privire înfricoşată spre 
uşă, şi aproape i se păru că aude murmure în interior, dar 
nu se opri nicio clipă să se încredinţeze. 

După ce ajunse în odaia ei, unde nu ardea focul în cămin 
ca să risipească întunericul, se aşeză cu o carte în mină să-i 
mai treacă vremea, până avea să vină Annette să aprindă 
focul. Continuă să citească până când luminarea aproape 
se stinse; dar Annette tot nu apărea, şi singurătatea şi 
întunericul din cameră începură s-o neliniştească, mai ales 
că se ştia aproape de locul cumplit unde fusese dimineaţa. 
Inchipuiri lugubre şi fantastice îi veneau în minte. Se uită cu 
teamă la uşa ce dădea spre scară; o cercetă cu grijă şi văzu 
că era închisă. Nemaiputând să-şi stăpânească neliniştea 


pe care o simţea la gândul că va dormi din nou în odaia 
aceasta atât de izolată şi plină de primejdii, unde se părea 
că intrase cineva în noaptea trecută, se chinuia 
nerăbdătoare să o vadă pe 

Annette, pe care o rugase să afle dacă într-adevăr fusese 
cineva. Dorea să-i mai pună întrebări şi în legătură cu ceea 
ce îi îngrozise atâta sufletul şi despre care în seara trecută 
Annette părea să ştie ceva, deşi vorbele ei erau foarte 
departe de adevăr, şi Emily era încredinţată că fusese cu 
bună ştiinţă amăgită de alţii; mai presus de orice, era 
surprinsă că uşa încăperii aceleia era lăsată neîncuiată. O 
asemenea nepăsare era aproape de necrezut. 

Dar acum luminarea era gata să se stingă; licăririle slabe 
de lumină pe care le mai arunca pe pereţi trezeau toate 
spaimele imaginaţiei, aşa încât se ridică să-şi găsească 
drumul spre partea locuită a castelului, înainte de a se 
stinge de tot. 

Când deschise uşa camerei, auzi glasuri îndepărtate, şi 
curând după aceea văzu o lumină ivindu-se în celălalt capăt 
al coridorului şi pe Annette apropiindu-se împreună cu o 
altă slujnică. 

— Mă bucur că ai venit, zise Emily; de ce-ai stat atât de 
mult? Te rog, aprinde imediat focul. 

— Stăpâna mea a avut nevoie de mine, ma'mselle, 
răspunse Anette, încurcată; mă duc să aduc lemne. 

— Nu, zise Caterina, asta e treaba mea. 

Şi părăsi într-o' clipă odaia. Annette ar fi vrut s-o urmeze, 
dar fiind chemată înapoi, se apucă să vorbească cu glas 
tare şi să râdă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu se aştearnă 
tăcerea. 

Caterina se întoarse în curând cu lemnele; şi apoi, după 
ce flăcările vesele însufleţiră din nou încăperea şi Caterina 
plecă, Emily o întrebă pe Annette dacă cercetase ceea ceo 


rugase. 
— Da, ma'mselle, zise Annette, dar niciun suflet de om 
nu ştie nimic. Bătrânul Carlo — l-am pândit cu grijă, căci se 


spune că ştie lucruri ciudate — bătrânul Carlo arăta 


la faţă într-un fel cum n-aş şti să vă spun; m-a întrebat de 
nenumărate ori dacă puteam să jur că uşa fusese 
descuiată. „Doamne, am zis, cum te văd şi mă vezi !“ Cât 
despre mine, domnişoară, tare mă mai minunez, aş putea 
spune, şi mai curând aş dormi pe tunul cel mare de pe 
capătul fortificaţiei dinspre răsărit, decât în odaia asta. 

— Şi ce ai tu împotriva tunului aceluia, mai mult decât 
împotriva altuia? o întrebă Emily, zâmbind; chiar şi cel mai 
bun tun, şi tot ar fi un pat cam tare. 

— Da, ma'mselle, oricare ar fi un pat tare, fireşte; 
dar se spune că în miez de noapte au văzut ceva lângă 
tunul cel mare, de parcă l-ar fi păzit. 

— Ah, draga mea Annette, oamenii care spun asemenea 
poveşti sunt fericiţi să există fiinţe ca tine să-i asculte, căci 
bag de seamă că îi crezi pe toţi. 

— Dragă ma'mselle! o să vă arăt tunul acela — îl puteţi 
vedea chiar de-aici, de la fereastră! 

— Bine, zise Emily, dar asta nu dovedeşte că îl păzeşte o 
arătare. 

— Cum! chiar dacă vă arăt tunul? Scumpă domnişoară, 
dumneavoastră nu credeţi nimic. 

— Nimic din ce-mi spui, decât dacă o să văd cu ochii mei, 
zise Emily. 

— Bine, domnişoară, dar o să vedeţi, numai să vă uitaţi 
acum pe fereastră. 

Emily nu se putu stăpâni să nu râdă, şi Annette se uită la 
ea mirată. Cunoscându-i înclinația de a da crezare la tot ce 
era miraculos, Emily nu vru să-i pomenească despre ceea 
ce o preocupa, de teamă să nu o înspăimânte; şi începu să 
vorbească despre un subiect mai vesel — întrecerile cu 
bărcile de la Veneţia. 

— Ah, ma'mselle, cursele acelea de bărci, zise Annette, şi 
nopţile senine cu lună sunt tot ce-i mai frumos la Veneţia! 
Luna e acolo mai luminoasă ca oriunde în altă parte; şi 
apoi, să ascultați, o muzică dulce, ca aceea pe care o cânta 
adesea Ludovico pe sub grilajul porticului dinspre apus! 
să ştiţi, ma'msele, că Ludovico mi-a spus despre tabloul pe 


dare aţi vrut să-l vedeţi astă-noapte şi... 

— Care tablou? păru nedumerită Emily, vrând ca 
Annette să-i destăinuie ce ştia. 

,7— Oh, tabloul acela cumplit, cu vălul negru deasupra. 

— Înseamnă că nu l-ai văzut? întrebă Emily. 

— Cine. Eu? Nu, ma'mselle, niciodată. Dar azi dimineaţă 
urmă Annette coborând glasul şi aruncând o privire în jur, 
azi dimineaţă, când se luminase bine de ziuă, ştiţi am simţit 
nevoia să-l văd, că auzisem atâtea lucruri ciudate despre 
el, şi m-am dus până la uşă, şi aş fi deschis-o, dacă n-at fi 
fost încuiată. 

Emily, străduindu-se să-şi ascundă uimirea pe care i-o 
pricinuise mărturisirea fetei, o întrebă la ce oră se dusese la 
uşă şi află că aproape imediat după ce fusese şi ea acolo. 

Mai întrebă şi alte lucruri şi se încredinţă că Annette, şi 
după cât se părea şi cel care îi povestise, nu cunoştea 
adevărul înfricoşător, deşi în povestea Annettei ceva foarte 
apropiat de adevăr se amesteca din când în când cu 
neadevărul. Emily începu acum să se teamă că prezenţa ei 
în camera aceea fusese observată, ţinând seama de faptul 
că imediat după plecarea ei uşa fusese încuiată; şi era 
speriată ca nu cumva să atragă răzbunarea lui Montoni. 
Tare ar mai fi vrut să ştie de unde pornise povestea 
născocită care îi fusese împărtăşită Annettei şi ce scop se 
urmărise cu asta; căci Montoni nu putea să dorească 
altceva decât să se păstreze desăvârşită tăcere. Dar simţi 
că subiectul era prea cumplit pentru această oră târzie şi 
căută să nu se mai gândească la el; începu să stea de 
vorbă cu 
Annette, a cărei conversaţie, simplă cum era, o prefera 
liniştii ce însoțea o singurătate totală. 

Rămaseră astfel până aproape de miezul nopţii, dar nu 
fără ca Annette să lase de înţeles, nu o dată, că ar dori să 
plece. Jarul aproape se stinsese; şi Emily auzi, în depărtare, 
pocnetul uşilor de la sala cea mare, care se închideau 
pentru noapte. Se pregăti aşadar de culcare, dar parcă tot 
n-ar fi vrut ca Annette s-o părăsească. In acel moment 


răsună clopotul cel mare de la poarta castelului. Rămaseră 
să asculte cu teamă şi, după un lung răstimp de tăcere, 
clopotul se auzi iar. Curând după aceea zgomotul de roţi de 
trăsură răzbătu din curte. Emily căzu aproape leşinată pe 
scaun. 

— E contele, zise ea. 

— Cum, la ora asta din noapte, ma'msele? se miră 
Annette. Nu, dragă domnişoară. De fapt, dacă stai să te 
gândeşti, e o oră neobişnuită pentru oricine să sosească! 

— Te rog, Annette, nu mai pierde vremea, zise Emily cu 
glas chinuit. Du-te te rog, du-te să vezi cine este. 

Annette plecă din odaie, luând cu ea şi luminarea şi 
lăsând-o pe Emily în întunericul care, cu câteva clipe mai 
devreme ar fi înspăimântat-o, dar pe care acum nici nu-l 


luă în seamă. Asculta şi aştepta cu sufletul la gură; se 
auzeau zgomote îndepărtate, dar Annette nu se întorcea. 

În cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi încercă să găsească 
drumul spre coridor; dar trecu mult până să ajungă la uşa 
camerei şi, după ce o deschise, bezna de afară o făcu să 
stea locului. Acum se auzeau glasuri; Emily crezu chiar, că îl 
desluşeşte pe acela al contelui Morano, şi apoi vocea lui 
Montoni. Curând după aceea auzi paşi apropiindu-se; apoi o 
rază de lumină străbătu întunericul, şi Annette apăru, iar 
Emily îi ieşi în întâmpinare. 

— Da, ma'msele, zise ea, aţi avut dreptate, este contele, 
fără nicio putinţă de îndoială. 

— El el exclamă Emily, ridicându-şi ochii spre cer şi 
sprijinindu-se de braţul Annettei. 

— Doamne! dragă domnişoară, ce vă mai frământaţi, şi 
ce palidă v-aţi făcut! Aşteptaţi, că în curând o să auzim mai 
multe. 

— Intr-adevăr! zise Emily, îndreptându-se cât putu mai 
repede spre odaia ei. Nu mă simt bine, vreau puţin aer. 

Annette deschise o fereastră şi aduse apă. Senzaţia de 
leşin îi trecu lui Emily, dar o rugă pe Annette să nu plece 
până nu va primi înştiinţare de la Montoni. 


— Dragă ma'mselle! dar n-o să vă mai tulbure la ora asta 
din noapte; păi, o fi crezând chiar că dormiţi. 

— Atunci, rămâi cu mine până adorm, zise Emily, uşurată 
pe moment de convingerea Annettei; aşa trebuia să fie, dar 
spaima o împiedicase să se gândească singură la acest 
lucru. 

Annette, deşi fără prea multă tragere de inimă, se învoi 
să rămână, şi Emily se simţi acum destul de liniştită ca să-i 
pună câteva întrebări; printre altele, dacă il văzuse pe 
conte. 

— Da, domnişoară, l-am văzut coborând din trăsură; 
ştiţi, de aici m-am dus la grilajul turnului dinspre 
miazănoapte, de unde se vede în curtea interioară. Acolo 
era trăsura contelui, şi contele în ea, aşteptând la poarta 
cea mare — că'ci portarul tocmai se dusese la culcare — 
împreună cu câţiva oameni călări; totul se vedea bine la 
lumina torţelor pe care le purtau. 

Emily aproape că zâmbi ascultând-o. 

— Când uşa s-a deschis, contele a zis ceva ce n-am 
înţeles, şi apoi s-a dat jos, împreună cu încă un gentilom; 
eram încredinţată că stăpânul se culcase şi m-am dus în 
iatacul stăpânei mele, să văd ce pot să aflu. Dar în drum m- 
am întâlnit cu Ludovico, şi el mi-a spus că stăpânul era 
treaz, sfătuindu-se cu intendentul său şi cu ceilalţi domni în 
odaia din capătul galeriei de la miazănoapte; şi 
Ludovico şi-a pus degetul pe buze, ca şi cum ar fi spus: 

„Se petrec mai multe lucruri decât crezi tu, Annette, dar 
trebuie să-ţi ţii gura.” Aşa că mi-am ţinut gura, ma'mselle, 
şi am venit de îndată să vă spun. 

Emily o întrebă dacă ştia cine era cavalerul ce-l însoțea 
pe conte şi cum îi primise Montoni; dar Annette nu ştiu să-i 
spună. 

— Când l-am întâlnit, adăugă ea, Ludovico tocmai se 
ducea să-l cheme pe valetul lui signor Montoni, ca să-l 
anunţe că au sosit. 

Emily rămase câtăva vreme pe gânduri; apoi neliniştea ei 
spori atât de mult, încât o rugă pe Annette să se ducă în 


sala slujitorilor, unde putea să afle dacă într-adevăr contele 
avea de gând să rămână la castel. 

— Da, domnişoară, se învoi Annette, bucuroasă; dar cum 
am să găsesc drumul, dacă las lumina aici? 

Emily se oferi să-i lumineze ea drumul; şi ieşiră 

amândouă din odaie. Când ajunseră în capul scării celei 
mari, 
Emily se gândi că ar putea fi văzută de conte; şi pentru a 
ocoli sala cea mare, Annette o duse prin nişte coridoare 
lăturalnice spre o scară din dos, care dădea drept în sala 
slujitorilor. 

La întoarcere, Emily începu să se teamă că ar putea 
iarăşi să se rătăcească prin cotloanele castelului şi să vadă 


iarăşi cine ştie ce lucru îngrozitor; şi deşi nenumăratele 
cotituri o ameţiseră, se temea să deschidă vreuna din 
numeroasele uşi pe care le întilnea. În timp ce înainta 
prevăzătoare, i se păru că aude un zgomot slab la o 
depărtare nu prea mare şi, după ce se opri o clipă, îl auzi 
din nou, mai desluşit. În dreapta coridorului se aflau câteva 
uşi. 
Mai făcu câţiva paşi şi ascultă. Când ajunse la a doua uşă, 
auzi dinăuntru un glas tânguitor, pe care continuă să-l 
asculte, temându-se să deschidă uşa şi în acelaşi timp 
nevrând să plece de acolo. Cineva suspina şi plângea în 
hohote, lăsând să răzbată accentele sfâşietoare ale unui 
suflet chinuit. Emily rămase împietrită, privind cu spaimă la 
întunericul care o înconjura. Suspinele continuau. Mila 
începu acum să fie mai puternică decât spaima; poate că ar 
putea să-i aducă a alinare fiinţei care suferea, cel puţin 
exprimându-şi compasiunea, aşa încât puse mâna pe 
clanţă, în timp ce mai şovăia încă, i se păru că recunoaşte 
glasul, oricât de schimbat ar fi fost de accentele de 
suferinţă. 
După ce aşeză luminarea pe coridor, deschise încetişor uşa, 
dincolo de care totul era cufundat în întuneric, în afară de o 
geană de lumină dintr-o încăpere alăturată; 


păşi uşor înăuntru. Înainte de a ajunge însă la camera 
alăturată, o zări pe doamna Montoni, rezemată de măsuţa 
de toaletă şi plângând, cu batista la ochi. 

Pe scaun, lângă foc, era aşezat cineva, dar ea nu putu 
distinge cine era. Omul acela vorbea din când în când cu 
glas atât de scăzut, încât Emily nu putea desluşi ce spune; 
dar avu impresia că, la vorbele lui, doamna Montoni 
începea să plângă şi mai tare; şi era prea tulburată ca s-o 
observe pe Emily; iar aceasta, deşi dornică să ştie ce-i 
pricinuise mătuşii ei -atâta suferinţă, şi cine era bărbatul 
admis la o oră atât de târzie în iatacul ei, nu vru să mai 
adauge la suferinţele prin care trecea emoția de a fi 
surprinsă, sau să profite de situaţie ascultând o convorbire 
particulară. De aceea se retrase încet, şi după ce mai rătăci 
puţin, găsi drumul spre odaia ei, unde grijile pentru soarta 
ei îi alungară nedumerirea şi îngrijorarea în legătură cu 
doamna Montoni. 

Annette reveni fără să aducă vreo veste importantă: 
căci slujitorii, printre care fusese, fie că nu ştiau nimic, fie 
că se prefăceau că nu ştiu nimic despre şederea contelui la 
castel. Vorbeau doar de greutăţile călătoriei pe drumul 
povârnit pe care veniseră şi de numeroasele primejdii prin 
care trecuseră şi îşi arătau mirarea că stăpânul lor se 
încumetase să le înfrunte pe timp de noapte; şi 
recunoşteau că torţele nu slujiseră decât să le arate 
pustietăţile' munţilor. Annette, văzând că nu poate dobândi 
nicio informaţie, îi lăsă sfădindu-se şi cerând mai multe 
lemne pe foc şi mai multă mâncare pe masă. 

— Şi acum, ma'mselle, adăugă ea, mi-e atât de somn — 
nu pot să cred că, dacă v-ar fi fost tot atât de somn ca şi 
mie, mi-aţi cere să mai stau cu dumneavoastră. 

Emily îşi dădu seama că era, într-adevăr, o cruzime să-i 
ceară aşa ceva; aşteptase destul fără a primi vreo chemare 
din partea lui Montoni, încât părea că nu mai avea de gând 
s-o tulbure la asemenea oră târzie, şi se hotări s-o lase pe 
Annette să plece. Dar când se mai uită o dată în jurul 
camerei întunecoase şi îşi aminti de anumite lucruri, teama 


puse iarăşi stăpânire pe ea şi şovăi. 

— Era o cruzime din partea mea, Annette să-ţi cer să stai 
până o să adorm, zise ea; căci tare mi-e teamă că va trece 
multă vreme până mă va cuprinde somnul. 

— Sunt sigură că va trece multă vreme, ma'mselle, se 
învoi Annette. 

— Dar până să pleci, spuse Emily, vreau să te întreb dacă 
signor Montoni s-a despărţit de contele Morano când ai 
plecat din sală? 

— Oh, nu, domnişoară, erau împreună, numai ei doi. 

— Ai mai fost în odaia mătuşii mele, de când ai plecat de- 
a ici? 

— Mu, ma'mselle; am încercat uşa când am trecut pe- 
acolo, dar era încuiată; aşa că mi-am zis că stăpâna mea s- 
a culcat. 

— Atunci cine o fi fost adineauri cu stăpâna ta? se 
minună Emily, uitând în nedumerirea ei de prudenţa 
obişnuită. 

— Nimeni, cred, domnişoară, răspunse Annette'; n-a fost 
nimeni cu ea, aşa zic, de când v-am părăsit. 

15 — Mistrele din Udolpho, vol.l 

Emily nu se mai gândi la acest subiect; şi după ce se mai 
căzni să-şi înfrângă temerile imaginare, izbuti să şi le 
domine şi o lăsă pe Annette să se ducă la culcare. Apoi 
rămase chibzuind asupra vieţii ei şi a doamnei Montoni. 
până când dădu cu ochii de miniatura pe care o găsise 
după moartea tatălui ei, printre hârtiile pe care îi poruncise 
să le distrugă. Era aşezată pe masa din faţa ei, printre 
câteva desene risipite, pe care le scosese cu câteva ore 
mai devreme dintr-o cutie. Vederea miniaturii îi trezi multe 
gânduri ciudate; dar blândeţea melancolică a chipului îi 
alină până la urmă neliniştea provocată de aceste gânduri. 
Figura de pe miniatură semăna cu tatăl ei; 
şi tot gândindu-se cu drag la el, i se păru că semănau chiar 
foarte mult. Dar tihna sufletului îi fu tulburată curând, căci 
îşi aminti de cuvintele din hârtiile pe care le găsise 
împreună cu acest portret şi care îi pricinuiseră atâta teamă 


şi îndoieli. În cele din urmă se trezi din reveri; -. 

adâncă în care o cufundase această amintire; dar când se 
ridică să se dezbrace, tăcerea şi singurătatea în care fusese 
lăsată la acest ceas din noapte, căci acum nu se mai auzea 
nici măcar un sunet îndepărtat, se adăugară impresiei 
lăsate de subiectul la care tocmai se gândise, şi se simţi 
înspăimântată,. Vorbele Annettei în legătură cu această 
cameră, oricât de naive ar fi fost, reuşiseră s-o 
impresioneze şi ele, căci urmau unei întâmplări 
înspăimântătoare la care asistase chiar ea şi care se 
petrecuse într-o cameră aproape alăturată de a ei. 

Uşa de la scara secretă constituia şi ea o pricină serioasă 
de nelinişte; şi, din cauza fricii, începu să creadă că scara 
ducea în odaia de care, chiar şi numai amintindu-şi, se 
înfiora. Hotărâtă să nu se dezbrace, se întinse să doarmă 
îmbrăcată, avându-l pe Manchon, câinele răposatului ei 
tată, pe care-l socotea un fel de paznic, la picioarele 
patului. 

Puțin mai liniştită, încercă să nu -se mai gândească la 
nimic; dar închipuirea nu-i dădea pace, zăbovind asupra 
lucrurilor care o interesau, şi auzi orologiul castelului 
bătând ora două înainte de a închide ochii. 

Din somnul agitat în care căzuse, o trezi în curând un 
zgomot ce părea să vină chiar din odaia ei; înspăimântată, 
ascultă cu urechile ciulite, dar tăcerea care domnea o făcu 
să creadă că se speriase în vis, şi îşi culcă iarăşi capul pe 
pernă. 

Dar tresări iar căci zgomotul se repetă; părea să vină din 
acea parte a odăi de unde pornea scara secretă, şi într-o. 
străfulgerare ea îşi aduse aminte că uşa fusese încuiată, în 
noaptea trecută, de o mână necunoscută. Nu putea uita nici 
bănuiala că scara ducea în locul care o îngrozise atât de 
tare. Inima îi îngheţă de spaimă. Ridicându-se pe jumătate 
din pat, şi dând uşurel perdeaua la o parte, se uită la uşa ce 
dădea spre scară; dar lumina de pe cămin era prea slabă, şi 
ungherele mai îndepărtate se pierdeau în întuneric. Totuşi 
zgomotul continua, şi acum era încredinţată că venea de la 


uşă. Parcă cineva trăgea nişte zăvoare ruginite; câteva 
clipe înceta, ca apoi să înceapă iar, mai uşor, ca şi cum cel 
ce se afla acolo s-ar fi temut să nu fie descoperit. In timp ce 
Emily îşi ţinea ochii aţintiţi asupra uşii, o văzu mişcându-se 
şi deschizându-se încet, şi o umbră se strecură în odaie, dar 
întunericul era atât de adânc, încât nu putu să-şi dea 
seama cine era. Aproape leşinată de spaimă, avu totuşi 
destulă tărie să-şi înăbuşe ţipătul care era gata să-i scape 
de pe buze, şi lăsând perdeaua să cadă la lac, urmări în 
tăcere mişcările siluetei misterioase pe care o 


vedea. Părea să lunece prin întunericul din partea 
cealaltă a odăii, apoi se opri şi, când se apropie de cămin, 
Emily observă, în lumină, silueta unui bărbat. Îi evoca ceva, 
şi asta aproape că îi risipi şi ultimele rămăşiţe slabe de 
curaj; continuă, totuşi, să urmărească cu ochii silueta, care 
rămase câtva timp nemişcată; dar apoi, apropiindu-se 
încet, se opri la picioarele patului, şi perdelele fiind puţin 
desfăcute, Emily putu s-o vadă mai bine; numai că groaza o 
împiedica acum să distingă ceva şi chiar să scoată un 
sunet. 

După ce rămase acolo o clipă, silueta se retrase spre 
cămin, unde luă luminarea, se uită câteva clipe cu atenţie 
în odaie, şi apoi înaintă iar spre pat. In această clipă lumina 
trezi câinele care dormea la picioarele patului, şi el începu 
să latre, ba chiar, sărind jos, se repezi la străin; 
în aceeaşi clipă, acesta' lovi câinele cu spada şi, repezindu- 
se spre pat, Emily îl descoperi pe... contele Morano! 

îl privi mută de spaimă; iar el, aruncându-se în genunchi 
lângă pat, o imploră să nu se teamă de nimic; şi, după ce 
aruncă spada, vru să-i ia mâna, dar Emily îşi regăsi forţele 
care o părăsiseră de spaimă şi sări jos din pat în rochia pe 
care negreşit un fel de teamă profetică o avertizase să n-o 
dezbrace în noaptea aceasta. 

Morano se ridică şi veni după ea până la uşa prin care 
intrase şi o prinse de mână chiar când ea atingea capul 
scării, dar nu înainte ca Emily să descopere, la licărirea unei 


lumini, un alt bărbat care stătea la jumătatea scării. 

Scoase un țipăt deznădăjduit şi, crezând că însuşi Montoni o 
dăduse pe mâna lui, nu văzu, într-adevăr, cum va mai 
putea să scape. 

Contele, care o ţinea încă de mână, o conduse înapoi în 
odaie. 

— De ce toată spaima asta? zise el cu glas tremurat. 
Ascultă-me, Emily, n-am venit să te sperii; nu, pe legea 
mea! Te iubesc prea mult — prea mult pentru propria mea 
linişte. 

Emily se uită la el, cu teamă şi îndoială. 

— Atunci, lăsaţi-mă, domnule, zise ea, lăsaţi-mă imediat. 

— Ascultă-mă, Emily, reluă Morano. Ascultă-mă! lubesc, 
şi sunt disperat — da — disperat. Cum pot să te privesc, 
ştiind poate că o fac pentru ultima dată, şi să nu sufăr toate 
chinurile disperării? Dar nu va fi aşa; vei fi a mea, în ciuda 
lui Montoni şi a ticăloşiei lui. 

— În ciuda lui Montoni! exclamă Emily cu înfocare; 
ce-mi aud urechile? 

— Află că Montoni e un ticălos, exclamă Morano 
impetuos. Un ticălos care vroia să te vândă dragostei 
mele... 
care... 

— Şi e mai puţin ticălos cel care m-ar fi cumpărat? 
îl întrebă Emily, fixând asupră-i o privire încărcată de 
dispreţ calm. Părăsiţi imediat odaia, domnule, urmă cu un 
glas tremjrând între bucurie şi teamă, sau o să chem toată 
casa, şi atunci răzbunarea lui signor Montoni' v-ar putea 
impune ceea ce în zadar am implorat eu de la mila lui. 

Dar Emily ştia că se afla prea departe pentru a fi auzită 
de cei care puteau s-o apere. 

— Să nu aştepţi niciodată, nimic de la mila lui, zise 
Morano; a profitat de mine în chip mârşav, şi răzbunarea 
mea are să-l urmărească. lar pentru tine, Emily, pentru tine 
a urzit alte planuri, făi'ă nicio îndoială mai noi şi mai 
profitabile decât ultimele. 

Raza de speranţă pe care i-o treziseră primele cuvinte 


ale contelui, aproape că se stinse acum auzind ultimele lui 
cuvinte; şi el, văzând că faţa lui Emily îi trăda stările 
sufleteşti, încercă să profite de descoperirea făcută. 

— Dar nu trebuie să pierd timpul, zise el; n-am venit să-l 
învinuiesc pe Montoni. Am venit să cerşesc, să pledez... 

în faţa lui Emily; să-i spun cât sufăr, s-o rog să mă scape 
de deznădejde, şi pe ea de la pieire. Emily! uneltirile lui 
Montoni sunt de nepătruns, dar, te previn, sunt cumplite; 
când e minat de interese sau de ambiţie, nu se dă înapoi, 
de la minic. Pot oare să te iubesc, şi să te părăsesc în 
puterea lui? Fugi, aşadar, fugi din această temniţă 
întunecoasă, împreună cu un îndrăgostit care te adoră’! Am 
plătit unui slujitor al castelului, ca să-mi deschidă porţile, şi 
până în zori vei fi departe, pe drumul spre Veneţia. 

Emily, zguduită şi copleşită — mai ales în momentul când 
începuse să nădăjduiască în zile mai bune — vedea acum 
pretutindeni în jurul ei numai nenorocire. Nemaifiind în 
stare să răspundă, şi aproape chiar să şi gândească, se 
aruncă într-un scaun, palidă şi cu răsuflarea tăiată. Că 
Montoni o vânduse mai înainte lui Morano, lucru era cu 
putinţă; că nu se mai învoia acum la această căsătorie, 
lucru era vădit din atitudinea de acum a contelui; şi era 
rroape sigur că numai un plan în care avea interese mai 
puternice îl făcuse pe un om egoist ca Montoni să renunţe 
la planul de mai înainte, pe care până atunci îlurmări se cu 
atâta stăruinţă. Gândurile acestea, ce o copleşiră auzind 
aluziile lui Morano, pe care acum nu mai şovăia să-l creadă, 
o făcură să tremure înfiorându-se la gândul noilor 
nenorociri şi persecuții ce-o aşteptau, după cât se pare, la 
castelul Udolpho, recunoscu fără voia ei că aproape singura 
şansă de a scăpa de ele era de a primi protecţia acestui 
om, acceptând astfel rele mai sigure şi nu mai puţin 
cumplite — la care nu putea să se gândească nici măcar o 
singură clipă. 

Tăcerea ei, deşi pricinuită de frământări, încurajă 
speranţele Lui Morano, care îi pândea chipul cu nerăbdare; 
îl luă din nou mâna, pe care ea şi-G trăsese şi, ducându-şi-o 


la inimă, o imploră iarăşi să se hotărască imediat. 

— Fiecare clipă pierdută ne primejduieşte plecarea, zise 
el; aceste câteva clipe pierdute îi pot da lui Montoni 
posibilitatea de a ne ajunge din urmă. 

— Vă implor, domnule, tăceţi, zise Emily cu glas slab. 
Sunt într-adevăr foarte nefericită, şi nefericită trebuie să 
rămân. Lăsaţi-mă — vă implor, lăsaţi-mă să-mi îndur soarta. 

— Niciodată! strigă contele cu tărie; mai bine mor! 

Dar iartă-mi violenţa! gândul de a te pierde mă scoate din 
minţi. Nu se poate să nu-ţi dai seama de caracterul lui 
Montoni; poate că nu cunoşti planurile lui — cu siguranţă că 
nu, căci altfel n-ai şovăi între dragostea mea şi puterealui. 

— Nici nu şovăi, zise Emily. 

— Atunci, să mergem, zise Morano, sărutându-i cu 
înflăcărare mâna şi ridicându-se; trăsura mea aşteaptă sub 
zidurile castelului. 

— M-aţi înţeles greşit, domnule, zise Emily. Îngăduiţi-mi 
să vă mulţumesc pentru interesul pe care mi-l 
purtaţi şi lăsaţi-mă să hotărăsc singură ce trebuie să fac. 
Voi rămâne sub protecţia lui signor Montoni. 

— Sub protecţia lui! exclamă Morano semeţ — sub 
protecția lui! Emily, de ce te laşi astfel înşelată? Ti-am spus 
la ce trebuie să te aştepţi de la protecția lui. 

— Să mă iertaţi, domnule, dacă în acest caz mă îndoiesc 
auzind simple afirmaţii şi, pentru a fi convinsă, am nevoie 
de ceva care să semene a dovezi. 

— Nu am nici timpul şi nici mijloacele să aduc acum 
dovezi, replică contele. 

— Şi nici eu, domnule, n-am înclinaţie să le ascult, chiar 
dacă le-aţi aduce. 

— Îţi baţi joc de răbdarea fi de. Suferinţa mea, continuă 
Morano. Oare căsătoria cu un bărbat care te adoră ţi se 
pare atât de îngrozitoare, încât să preferi toate. 
Nenorocirile la care te poate osândi Montoni în această 
temniţă izolată? Bănuiesc că vreun mizerabil a furat 
afecțiunea care mi se cuvenea mie, căci altfel n-ai stărui cu 
atâta 


îndărătnicie în a refuza o ofertă care te-ar pune la 
adăpost de orice persecuții. 

Morano se plimba prin odaie cu paşi repezi şi cu un aer 
răvăşit. 

— Aceste vorbe, conte Morano, îmi dovedesc din plin că 
afecțiunea mea nu vi se cuvine, zise Emily cu. Blândeţe; şi 
această purtare îmi arată că nu voi fi la adăpost de 
persecuții, cât timp voi fi în puterea dumneavoastră 
Dacă vreţi să-mi schimb părerea, încetaţi de a mă 
persecuta prin prezenţa dumneavoastră. Dacă îmi refuzaţi 
rugămintea, mă veţi sili să vă expun ranchiunii lui signor 
Montoni. 

— Da, să vină, strigă Morano furios, şi să înfrunte el 
indignarea mea! Să îndrăznească să mai dea ochii cu omul 
pe care l-a jignit cu atâta insolenţă; primejdia o să-l înveţe 
ce este morala, şi răzbunarea, ce este dreptatea — 
să vină, şi spada mea o va primi în inimă. 

înverşunarea cu care rostise aceste cuvinte îi pricinui lui 
Emily o nouă spaimă; se ridică de pe scaun, dar tremura 
atât de tare încât trebui să se aşeze la loc; v (orbele îi 
muriră pe buze, şi uitându-se cu părere de rău la uşa 
dinspre coridor, care era încuiată, îşi dădu seama că îi era 
cu neputinţă să părăsească odaia mai înainte ca Morano să 
prindă de veste şi s-o împiedice. 

Fără să-i observe tulburarea, el continua să măsoare în 
lung şi-n lat odaia, cuprins de o mare frământare. Chipul 
întunecat îi exprima întreaga furie a geloziei şi a răzbunării; 
şi cineva care îl văzuse cu un zâmbet de inefabilă tandreţe, 
n-ar fi crezut că este acelaşi. 

— Conte Morano, " zise în cele din urmă Emily, 
regăsindu-şi glasul, stăpâniţi-vă, vă rog, aceste ieşiri şi 
ascultați de glasul raţiunii, dacă nu de cel al milei. V-aţi ales 
greşit obiectul, atât al dragostei cât şi al urii 
dumneavoastră. 

Nicioidată K.-aş fi putut răspunde la dragostea cu care mă 
onoraţi, şi fireşte că n-am încurajat-o niciodată; şi nici 


signor Montoni nu v-a jignit, căci ar fi trebuit să ştiţi că el nu 
are niciun drept să dispună de mâna mea, chiar dacă ar 
avea vreodată puterea s-o facă. Părăsiţi deci, aşadar, 
castelul, cât mai puteţi s-o faceţi în siguranţă. Veţi scăpa 
astfel de urmările cumplite ale unei răzbunări nejustificate 
şi de remuşcarea de a-mi fi prelungit aceste clipe de 
suferinţă. 

— Pentru siguranţa mea, sau pentru cea a lui Montoni te 
nelinişteşti atâta? întrebă Morano cu răceală, intorcânclu-se 
spre ea cu un aer sarcastic. 

— Pentru amândoi, răspunse Emily cu glas tremurat. 

— Răzbunare nejustificată! strigă contele revenind la 
accentele pătimaşe de mai înainte. Cine, privind acest chip, 
îşi poate închipui o pedeapsă potrivită pentru răul pe care 
mi l-a făcut? Da, voi părăsi castelul; dar nu singur. Destul 
cu gluma! Dacă rugăminţi-le şi suferinţele mele nu au 
folosit, forţa o va face. Am oameni în slujba mea, care te 
vor duce până la trăsură. Ţipetele nu-ţi vor folosi la nimic; 
nu pot fi auzite din acest colţ îndepărtat al castelului; de 
aceea, supune-te în tăcere şi vino cu mine. 

Era o poruncă zadarnică în acel moment; căci Emily ştia 
prea bine că strigătele nu-i vor folosi la nimic; spaima li 
răvăşi în asemenea măsură gândurile, încât nu mai ştia 
cum să-l roage pe Morano, ci rămase, mută şi tremurând, 
pe scaun, până când el înaintă s-o ridice; atunci ea sări 
singură în picioare şi, cu un gest de împotrivire şi cu o 
expresie de seninătate forţată, zise: 

— Conte Morano, sunt acum în puterea dumneavoastră; 
dar se cuvine să ştiţi că nu în felul acesta veţi câştiga stima 
mea, pe care se pare că sunteţi atât de dornic s-o 
dobândiţi, şi că vă aşteaptă în viitor povara remuşcărilor, 
de care nu veţi scăpa niciodată, nenorocind o orfană care e 
singură pe lume. Oare inima vă este, într-aclevăr, atât de 
împietrită, încât să puteţi privi fără emoție la suferinţele la 
care mă veţi condamna 7 

Emily fu întreruptă de mâărâitul câinelui, care se apropie 
din nou, venind de lângă pat; iar Morano, după ce se uită la 


uşa dinspre scară şi, văzând că nu apare nimeni, strigă: 
„Cesario!“, zise: 

— Emily, de ce mă sileşti să adopt această atitudine? 

Ce mult aş vrea să te pot convinge, nu să te silesc, să 
devii soţia mea! Dar, pe legea mea! n-o să-l las pe Montoni 
să te vândă altuia. Dar iată că un gând mă frământă, încât 
îmi vine să-mi pierd minţile. Nu ştiu ce nume să-i dau. E 

lipsit de noimă... nu se poate. Şi totuşi, tremuri... păleşti! 

Asta el Aşa e; îl... îl... iubeşti pe Montoni! strigă Morano, 
apucând-o pe Emily de încheietura mâinii şi bătând din 
picior. 

Fără voie, o expresie de uluire apăru pe faţa ei. 

— Dacă într-adevăr aţi crezut astfel, zise ea, n-aveţi 
decât să credeţi mai departe. 

— Înfăţişarea şi vorbele tale o adeveresc, exclamă 
Morano furios. Nu, nu, nu, Montoni râvnea la mai mult 
decât la aur. Dar nu va apuca să triumfe asupra mea! Chiar 
în clipa asta... 

îl întrerupse însă lătratul puternic al câinelui. 

— Opriţi-vă, conte Morano, zise Emily, înspăimântată de 
vorbele lui şi de furia ce i se ghicea în privire, am să vă 
scutesc de această eroare. Dintre toţi oamenii din lume, 
signor Montoni nu vă este rivalul: dar dacă voi vedea că 
alte mijloace se vor dovedi zadarnice, voi încerca cu 
strigătele mele să trezesc slujitorii lui ca să-mi vină în 
ajutor. 

— O afirmaţie, răspunse Morano, pe care într-un moment 
ca acesta nu mă pot bizui. Cum aş putea să mă îndoiesc, 
chiar şi o clipă, că poate să se uite la tine şi să nu înceapă a 
te iubi? Dar prima mea grijă trebuie să fie să te scot din 
acest castel. Cesario! hei, Cesario! 

La uşa dinspre scară apăruse un om, şi alţi paşi se 
auzeau urcând. Emily scoase un țipăt puternic, pe când 
Morano o purta prin cameră, şi în aceeaşi clipă răsună un 
zgomot la uşa care dădea spre coridor. Contele se opri o 
clipă, ca şi cum ar fi şovăit între iubire şi dorinţa de 
răzbunare; în clipa aceea uşa se deschise, şi Montoni, 


urmat de bătrânul intendent şi de alţi câţiva inşi, năvăli în 
odaie. 

— Trage spada! strigă Montoni către conte. 

Acesta nu aşteptă să fie poftit a doua oară, ci lăsând-o pe 
Emily în mâinile oamenilor săi care apărură de pe seară, se 
răsuci spre el plin de înverşunare. 

— În inimă te străpung, ticălosule! zise el, repezindu-se 
cu spada spre Montoni, care pară lovitura, şi apoi se 
năpusti iarăşi asupră-i; în timp ce câţiva dintre cei ce-l 
urmaseră se străduiau să-i despartă, iar alţii o eliberară pe 
Emily din mâinile slujitorilor lui Morano. 

— Oare pentru asta, conte Morano, vorbi Montoni pe un 
ton rece şi sarcastic, te-am primit eu sub acoperişul meu şi 
ţi-am îngăduit, deşi te-ai declarat duşmanul meu făţiş, să 
rămâi sub adăpostul lui peste noapte? Oare n-ai urmărit 
decât să-mi răsplăteşti ospitalitatea prin trădare diabolică şi 
să-mi răpeşti nepoata? 

— Cine vorbeşte de trădare? zise Morano cu o 
vehemenţă pe care nu şi-o mai reţinea: să-i vedem atunci 
chipul senin, plin de nevinovăție! Montoni, eşti un ticălos! 
Dacă există vreo trădare, apoi numai tu eşti cel ce a 
săvârşit-o. 

Dar ce spun eu dacă? M-ai înşelat cu o josnicie neînchipuită 
şi m-ai jignit în mod ireparabil! Oare de ce-mi bat gura? 
Vino, laşule, şi primeşte-ţi răsplata din mâinile mele! 

— Eu laş? strigă Montoni, smulgându-se dintre cei care-l 
ţineau şi repezindu-se la conte. 

Şi amândoi se buluciră spre coridor, unde continuară să 
se hipte atât de disperat, încât niciunul dintre cei de 


faţă nu îndrăzni să se apropie, căci Montoni jura că 
primul ce se va amesteca va cădea sub spada sa. 

Gelozia şi răzbunarea îl umpleau de furie pe Morano, pe 
când îndemânarea superioară şi reținerea lui Montoni îi 
îngăduiră să-şi atingă şi să-şi rănească adversarul, pe care 
slujitorii săi încercau acum să-l ţină în loc; dar Morano se 
zbatea cu îndârjire şi, deşi rănit, continua să lupte.. Părea 


să nu simtă durere şi nici să nu-şi dea seama că pierdea 
sânge, însufleţit doar de tăria patimii sale. Montoni, 
dimpotrivă, continua lupta cu o cutezanţă aprigă, dar 
prudentă; vârful spadei lui Morano îl înţepă în braţ; dar, 
aproape în aceeaşi clipă, el pară şi îl răni grav, 
dezarmându-l. Contele căzu pe spate în braţele slujitorului 
său, în timp ce Montoni ridica spada asupră-i, aşteptând să 
fie rugat să-i cruţe viaţa. Morano, însă, chinuit de durerea 
pricinuită de rană, abia putu să răspundă printr-un gest şi 
prin câteva cuvinte abia articulate că nu voia — şi îşi pierdu 
cunoştinţa. Montoni tocmai se pregătea să-şi înfigă spada 
în pieptul celui ce zăcea în nesimţire, dar braţul îi fu oprit 
de Cavigni. Se lăsă oprit fără prea multă împotrivire; dar 
chipul i se întunecă, privindu-l pe adversarul căzut şi 
porunci să fie dus imediat afară din castel, 

Ehiily, care nu avusese voie să părăsească odaia în 
timpul  încăierării, ieşi acum pe coridor şi, plină de 
bunăvoință şi omenie firească, îl imploră pe Montoni să 
îngăduie ca Morano să primească la castel ajutorul pe care 
îl cerea starea lui. Dar Montoni, care nu ştia ce-i mila, părea 
dornic de răzbunare şi, cu o cruzime monstruoasă, porunci 
din rtou ca duşmanul învins să fie scos din castel, în jştarea 
în care se afla, deşi în. Jurul castelului nu era decât pădure 
şi nicio căsuţă izolată unde să se poată adăposti noaptea. 

Văzând că slujitorii contelui nu voiau să-l mişte până 
când nu-şi va veni în simţiri, Montoni rămase nehotărât, 
Cavigni, se apucă să protesteze iar Emily, nesocotind ame- 
1 (IV i;;:'i=;qr*fe 

200 

ninţările lui Montoni, îi dădu puţină apă lui Morano şi îi 
îndrumă pe slujitori cum să-i lege rănile. In cele din urmă 
Montoni, pe care începuse să-l doară rana pe care o 
primise, se retrase să şi-o îngrijească. 

Încet-încet, contele îşi reveni şi primul lucru pe care îl 
văzu când deschise ochii fu Emily, aplecată asupra lui cu o 
faţă îngrijorată. Se uită la ea cu o privire chinuită. 

— Am meritat asta, zise el, dar nu din partea lui Montoni. 


De la tine, Emily, aş fi meritat să-mi primesc pedeapsa, şi 
când colo nu am parte decât de milă! — Se opri, căci 
vorbise cu greutate. După o clipă reluă: — Mă văd silit să 
renunţ la tine, dar nu şi la Montoni. lartă-mi suferinţele pe 
care ţi le-am pricinuit până acum! Cât! despre acel ticălos 
— infamia lui nu va rămâne nepedepsită. 

Luaţi-mă de aici, zise el slujitorilor săi. Nu sunt în stare să 
pornesc în călătorie, aşa că va trebui să mă duceţi până la 
casa cea mai apropiată; căci nu vreau să-mi petrec noaptea 
sub acoperişul lui, deşi s-ar putea să-mi dau sufletul 
plecând de aici. 

Cesario fu de părere ca, înainte de a-l mişca din loc pe 
stăpânul său, să se ducă şi să caute unde ar putea fi primit; 
dar Morano era nerăbdător să plece; chinul sufletesc părea 
să-i fie chiar şi mai mare decât durerea pricinuită de răni; 
respinse cu dispreţ oferta lui Cavigni de a-l ruga pe Montoni 
să-i îngăduie a-şi petrece noaptea la castel. Cesario se 
pregătea să plece şi să aducă trăsura la poarta cea mare, 
dar contele îl opri. 

— N-o să pot îndura să fiu zguduit de trăsură, zise el; mai 
cheamă câţiva dintre oamenii mei, şi să mă purtaţi pe 
braţe. 

Până la urmă însă Morano ascultă de glasul raţiunii şi se 
învoi ca Cesario să caute mai întâi o casă care să-l 
primească. Emily îşi venise în fire şi tocmai se pregătea să 
se retragă de pe coridor, când primi un mesaj de la Montoni 
în care îi poruncea să facă întocmai; de asemenea, contele, 
dacă nu plecase încă, trebuia să părăsească imediat 
castelul. Indignarea fulgeră în ochii lui Morano şi îi aprinse 
obrajii. 

— Spune-i lui Montoni, zise el, că am să plec atunci când 
are să-mi convină; să părăsesc castelul, pe care 
îndrăzneşte să-l numească al lui, ca şi cum ar fi un cuib de 
vipere, şi că are să mai audă de mine. Spune-i că n-am să 
las ca o alt crimă să-i apese conştiinţa, dacă am să pot. 

— Conte Morano! ştii oare ce vorbeşti? zise Cavigni. 

— Da, signor, ştiu bine ce vorbesc, şi el va înţelege ce- 


am vrut să spun. De data asta conştiinţa lui îl va ajuta să 
înţeleagă. 

— Conte Morano, intră în vorbă şi Verezzi, care până 
„ acum îl observase în tăcere, văd că îndrăzneşti să-mi 
insulţi încă o dată prietenul, aşa încât îţi voi înfige spada 
asta în piept. 

— Ar fi o faptă vrednică de prietenul unui ticălos! zise 
Morano şi, clocotind de indignare, se ridică din braţele 
slujitorilor săi. 

Dar puterile îl părăsiră după o clipă, şi căzu din nou, sleit 
de efort. Oamenii lui Montoni îl ţineau în vremea asta pe 
Verezzi, care părea gata să-şi îndeplinească ameninţarea şi 
Cavigni, care nu era atât de decăzut încât să încurajeze 
ticăloşia plină de laşitate a lui Verezzi, se strădui să-l scoată 
de pe coridor. Emily, pe care compătimirea o reţinuse până 
acum, se pregătea, înspăimântată, să plece şi ea, când 
glasul rugător al lui Morano o opri, şi cu un gest vădind o. 
Mare slăbiciune îi făcu semn să se apropie de el. Ea înaintă 
cu paşi nesiguri, dar sfârşeala care se citea pe trăsăturile 
lui îi trezi iar mila şi îi îndepărtă iar teama. 

— Plec de aici pentru totdeauna, zise el.; poate că n-am 
să te mai văd niciodată. Aş vrea să duc cu mine iertarea ta, 
Emily; ba, îheă ceva — aş vrea să duc şi urările tale de 
bine. 

— Atunci, aveţi iertarea mea, zise Emily, şi urările mele 
sincere de însănătoşire. 

— Numai de însănătoşire? zise Morano cu un suspin. 

— Şi de fericire, adăugă Emily. 

— Poate că ar trebui să mă mulţumesc cu atât, reluă el; 
în niciun caz, nu merit mai mult; dar aş vrea să-ţi cer, 
Emily, ca uneori să te gândeşti la mine şi, uitând jignirea pe 
care ţi-am adus-o, să-ţi aminteşti doar de pasiunea care a 
prilejuit-o. Aş vrea să-ţi cer, vai! lucruri imposibile: aş vrea 
să-ţi cer să mă iubeşti! În clipa asta, când sunt pe punctul 
să mă despart de tine, poate pentru totdeauna, nici nu mai 
ştiu ce-i cu mine. Emily, îţi doresc să nu cunoşti chinurile 
unei pasiuni ca a mea! Dar ce spun? Oh, de-ai putea simţi o 


asemenea pasiune pentru mine! 

Emily părea nerăbdătoare să plece. 

— Vă  implor, conte, să vă gândiţi la siguranța 
dumneavoastră,. Zise ea, şi să nu mai zăboviţi aici. Tremur' 
la gândul urmărilor furiei lui signor Verezzi şi ale mâniei lui 
Montoni, dacă va afla că mai sunteţi încă aici. 

Chipul lui Morano se acoperi de o roşeaţă trecătoare, 
ochii îi scânteiară, dar păru că se străduieşte să-şi domine 
emoția şi răspunse cu glas liniştit: 

— Fiindcă te interesează siguranţa mea, am să ţin seama 
şi am să plec. Dar înainte de a pleca, Vreau să te aud din 
nou spunând că-mi doreşti numai binele, zise el, fixând 
asupra ei o privire serioasă şi tristă. 

Emily îşi repetă urările. El îi luă mâna, pe care ea nici 
numai încearcă să şi-o retragă „şi o duse la buze. 

— Rămas bun, conte Morano! zise Emily. 

Se întorse să plece, când un al doilea mesaj sosi de la 
Montoni, şi ea îl conjură din nou pe Morano, dacă ţinea 


la viaţa lui, să părăsească imediat castelul. El o privi în 
tăcere, cu un aer deznădăjduit. Dar ea nu mai avea timp să 
stăruie în rugăminţile ei pline de compătimire şi, 
neîndrăznind să nesocotească a doua poruncă a lui 
Montoni, părăsi coridorul pentru a răspunde chemării lui. 

Montoni se afla în salonul de cedru de lângă sala cea 
mare, întins pe o canapea, chinuit de rana primită; dar 
ascunzându-şi durerile cum puţini alţii ar fi putut s-o facă. 
Pe chipul lui, sever dar calm se vedea furia întunecată a 
răzbunării, dar niciun semn de durere; într-adevăr, 
dispreţuise întotdeauna durerea fizică şi nu ţinuse seama 
decât de energiile puternice şi teribile ale sufletului. Il 
îngrijeau bătrânul Carlo şi signor Bertolini, dar doamna 
Montoni nu era lângă el. 

Tremurând, Emily se apropie şi primi mustrările lui 
aspre de. A nu fi ascultat de prima sa chemare; şi înţelese 
că rămânerea ei pe coridor el o atribuise unui motiv care 
nici măcar nu-i trecuse prin mintea ei neprefăcută. 


— lată un exemplu de capriciu feminin, zise el, pe care ar 
fi trebuit să-l prevăd. Contele Morano, ale cărui atenţii le-ai 
respins atâta timp cât erau încurajate de mine, se pare 

„Că. Se bucură de favorurile tale de când ai aflat că l-am 
îndepărtat. 

Emily se arătă surprinsă. 

— Nu vă înţeleg, domnule, zise ea; cred că nu vreţi să 
spuneţi că intenţia contelui de a intra în camera dublă s-a 
bizuit pe aprobarea mea? 

— La asta nu am nimic de răspuns, zise Montoni; dar 
neîndoielnic există un motiv neobişnuit care te-a făcut să-i 
pledezi cu atâta căldură cauza şi care te-a reţinut atâta 
timp lângă el, nesocotindu-mi porunca vădită — lângă un 
om pe care până acum l-ai ocolit cu grijă în toate’ 
împrejurările. 

— Mă tem, domnule, că a fost un motiv cu totul 
neobişnuit cel, care im-a reţinut,aise, Emily liniştită/;: căei 
în ultimul timp am început să cred că mila este neobişnuită. 
Dar cum puteam eu, sau dumneavoastră, domnule, să 
avem sub ochii noştri starea jalnică a contelui Morano, fără 
să dorim s-o alinăm? 

— La  capriciu adaugi şi ipocrizie, zise  Montoni 
încruntându-se, şi mai încerci să fii şi ironică; dar înainte de 
a te apuca să îndrepţi moravurile altora, ar trebui să înveţi 
să practici virtuțile trebuincioase unei femei — sinceiitatea, 
consecvenţa purtărilor şi supunerea. 

Emily care se străduise întotdeauna să se călăuzească 
după cele mai corecte legi şi a cărei minte era simţitoare 
nu numai la tot ce este drept în morală, dar şi la orice 
trăsătură frumoasă a caracterului feminin, se simţi zguduită 
la aceste cuvinte; totuşi, în clipa următoare, inima îi fu 
copleşită de conştiinţa faptului că merita laude în loc de 
mustări şi păstră o tăcere mândră. Montoni, care-i cunoştea 
gingăşia sufletească, ştia cât de puternic va simţi ea 
mustrarea lui; dar fiind străin de bogăţia valorii pe care ţj-o 
dă conştiinţa, nu bănuia tăria acelui simţământ, care acum 
îi respingea ironia. Intorcându-se spre un slujitor care 


tocmai intrase în odaie, el îl întrebă dacă Morano părăsise 
castelul. Omul răspunse că slujitorii lui îl duceau pe o targă 
spre o casă învecinată. Montoni păru oarecum uşurat aflând 
această veste; şi când Ludovico apăru după câteva minute 
şi-l înştiinţă că Morano plecase, îi îngădui în sfârşit lui Emily 
să se retragă în odaia ei. 

Bucuroasă, Emily plecă de lângă el; dar gândul de a 
petrece restul nopţii într-o încăpere în care prin uşa dinspre 
scară putea intra oricine o speria acum mai mult ca 
oricând; aşa că se hotărî să se ducă în odaia doamnei 
Montoni şi s-o roage să-i îngăduie Annettei să stea cu ea. 

Ajungând la galeria cea mare, auzi glasuri sfădindu-se 
parcă; se opri, neliniştită, dar desluşi îndată câteva. Vorbe 
rostite de Cavigni şi de Verezzi şi se îndreptă spre ei, 
sperând să-i împace. Erau singuri. Faţa lui Verezzi era încă 
roşie de mânie; şi cum ceea ce pricinuise mânia nu se mai 
afla acum în faţa lui, părea că vrea să-şi treacă indignarea 
asupra lui Cavigni, care mai degrabă îl dojenea decât se 
certa cu el. 

Verezzi stăruia să-l înştiinţeze de îndată pe Montoni că 
Morano îl insultase şi, mai cu seamă, că îl acuzase de 
crimă. 

— Nu trebuie să iei în seamă, zise Cavigni, vorbele unui 
om la mânie; nu trebuie să fie judecate serios. Dacă stărui 
în hotărârea ta, urmările pot fi fatale pentru amândoi. Avem 
acum lucruri mai însemnate de săvârşit, decât o răzbunare 
măruntă. 

Emily se alătură stăruinţelor lui Cavigni, şi în cele din 
urmă izbutiră să-l convingă pe Verezzi să se retragă, fără să 
mai treacă pe la Montoni. 

Incercând uaa odăii mătuşii sale, o găsi încuiată. După 
câteva clipe însă îi fu deschisă chiar de doamna Montoni. 

Se cuvine să fie amintit aici că Emily intrase în taină, cu 
câteva ore mai înainte, în dormitorul mătuşii ei printr-o uşă 
care dădea într-un coridor dosnic. După aerul liniştit al 
doamnei Montoni, Emily bănui că nu aflase încă ce i se 
întâmplase soţului ei, şi se pregătea s-o înşiinţeze cu cât 


mai multă grijă, când mătuşa ei o întrerupse mărturisindu-i 
că avea cunoştinţă de tot ce se petrecuse. 

Emily ştia, fireşte, că mătuşa -ei nu prea avea motive să-l 
iubească pe Montoni, dar n-ar fi crezut-o în stare de atâta 
nepăsare faţă de el, ca aceea pe care o observă acum. 
După ce i se îngădui s-o ia pe Annette, ca să doarmă cu ea 
în cameră, se retrase imediat într-acolo. 

O dâră de sânge se mai zărea pe coridorul ce ducea spre 
odaia ei; iar pe locul unde contele şi Montoni se luptaseră, 
podeaua era peste tot pătată. Emily se înfioră şi se sprijini 
de Annette în timp ce trecea. Când ajunse în odaia ei, se 
hotări pe dată, deoarece uşa ce da spre scară fusese lăsată 
deschisă, şi fiind şi Annette acum cu ea, să cerceteze. 
liicotro ducea — împrejurare legată acum strâns de propria 
ei siguranţă. Drept urmare, Annette, curioasă şi înfricoşată 
în acelaşi timp, propuse să coboare scările; 
dar apropiindu-se de uşă, văzură că acum era încuiată pe 
din afară; aşa că se apucară să o asigure şi pe dinăuntru, 
punând în faţa ei toate mobilele grele pe care le putură urni 
din loc. În sfirşit, Emily se culcă în pat, iar Annette rămase 
pe un scaun lângă cămin, în care mai rămăseseră câţiva 
tăciuni. 

CAPITOLUL Vn 

Uşoare adieri, ce parcă nume-ngână 
Peste nisipuri, țărmuri şi pustietăți. 

MILTON 

„» rte «CoooaBooBa- 

Seara, Montoni stătu până târziu, chefuind cu oaspeţii săi 
în odaia îmbrăcată în lemn de cedru. lzbânda sa, de curând 
dobândită, asupra contelui Morano, sau poate vreo altă 
împrejurare, sporea neîndoielnic starea sa de voioşie 
neobişnuită. Îşi umplea mereu cupa, dând frâu liber veseliei 
şi limbuţiei. Însufleţirea lui Cavigni, dimpotrivă, era 
oarecum umbrită de nelinişte. Îl supraveghea cu luare- 
aminte pe Verezzi, pe care doar cu greu îl împiedicase până 
acum să-l aţâţe pe Montoni împotriva lui Morano 
pomenindu-i de ultimele cuvinte sarcastice ale acestuia. 


Unul din cei de faţă aminti cu multă încântare de 
întâmplarea din seara trecută. Ochii lui Verezzi scânteiară. 
Pomenind de  numelelui Morano nu putură să nu 
amintească şi de Emily, pe care cu toţii se întrecură în a o 
lăuda, în afară de Montoni care rămase tăcut şi care apoi 
schimbă vorba. 

După ce slujitorii se retraseră, Montoni şi prieteni, ! săi 
avură o conversaţie tainică, cu unele izbucniri irascibile ale 
lui Verezzi, dar în care Montoni îşi arătă superioritatea prin 
privirile şi gesturile hotărâte care însoțeau întotdeauna 
forţa gândirii sale, şi căreia cei mai mulţi dintre prietenii săi 
se supuneau, ca în faţa unei forţe pe care nu aveau dreptul 
s-o conteste, deşi fiecare dintre ei avea foarte mare grijă 
să-şi sublinieze propria sa valoare. În toiul conversaţiei, 
unul dintre ei pomeni iar, cu nesocotinţă, de numele lui 
Morano; şi Verezzi, mai încălzit acum de băutură, nu mai 
tinu seama de privirile pline de înţeles ale lui Cavigni şi 
aminti în mod vag de cele petrecute în noaptea trecută. 
Montoni nu păru totuşi să înţeleagă la ce se referea, căci 
rămase în continuare tăcut, în scaun, fără a-şi trăda vreo 
emoție; atunci mânia lui Verezzi crescu, în faţa aparentei 
insensibilităţi a lui Montoni, şi în cele din urmă îi spuse în 
faţă ceea ce îi scăpase lui Morano, şi anume că acest castel 
nu-i aparţine legal şi că n-ar trebui să-şi mai încarce 
conştiinţa cu încă o crimă. 

— Sunt oare insultat la propria mea masă şi chiar de 
prietenii mei? glăsui Montoni, pălind de furie. De ce mi se 
repetă vorbele acelui smintit? — Verezzi, care se aşteptase 
ca indignarea lui Montoni să se reverse împotriva lui 
Morano, iar el să primească mulţumiri, se uită surprins la 
Cavigni, care părea încântat de ce păţise acesta. — Puteţi fi 
atât de slabi de. Înger, încât să daţi crezare spuselor unui 
smintit? Sau, ceea ce este acelaşi lucru, minciunilor unui 
om ros de spiritul răzbunării? Dar văd că a reuşit de minune 
şi că aţi crezut tot ce v-a spus. 

— Signor, zise Verezzi, noi credem numai ceea ce ştim... 

— Cum! îl întrerupse Montoni cu asprime; aduceţi dovezi. 


— Noi credem numai ce ştim, repetă Verezzi; şi nu ştim 
nimic din ceea ce susţine Morano. 

Montoni păru să-şi vină în fire. 

— Mă cam pripesc, prieteni, zise el, când e vorba de 
onoarea mea; nimeni nu poate s-o pună la îndoială 
nepedepsit — şi înţeleg că voi n-aţi vrut. S-o puneţi la 
îndoială. Vorbele nesăbuite ale lui Morano nu merită să fie 
ţinute minte, şi nu merită să pricinuiască indignarea mea. 
Verezzi, închin paharul în cinstea primei dumitale fapte 
vitejeşti. 

— În cinstea primei dumitale fapte vitejeşti, repetară cu 
toţii în cor. 

— Nobile signor, răspunse Verezzi, bucuros că scăpase 
de mânia lui Montoni, îţi doresc din toată inima să-ţi îmbraci 
castelul în aur. 

— Ridicaţi cu toţii cupa, strigă Montoni.. 

— Să bem pentru signora St. Aubert, zise Cavigni; 

— Cu voia domniilor voastre, să bem mai întâi pentru 
stăpâna castelului, zise Bertolini. 

Montoni rămase tăcut. 

— Pentru stăpâna castelului, închinară oaspeţii. 

Şi Montoni încuviinţă, cu un gest al capului. 

— Tare mult mă uimeşte, signor, începu Bertolini, că ai 
lăsat atâta. Timp în părăsire castelul; este o construcţie 
grandioasă. 

— E foarte potrivit pentru ţelurile noastre, răspunse 
Montoni, şi estte într-adevăr o construcţie grandioasă. Nu 
ştiţi, se pare, prin ce întâmplare neferictă a ajuns să fie al 
meu. 

— A fost o norocoasă întâmplare nefericită, în orice caz, 
signor, vorbi Bertolini, zâmbind; aş vrea să am şi eu parte 
de asemenea noroc. 

Montoni îl privi cu gravitate. 

— Dacă veţi asculta la cele ce o să vă spun, reluă el, o să 
auziţi povestea. 

Chipurile lui Bertolini şi. Verezzi exprimau mai mult decât 
curiozitate; numai Cavigni nu părea curios, deoarece auzise 


probabil mai înainte povestea. 

— Sunt aproape douăzeci de ani, vorbi Montoni, de când 
castelul a intrat în posesia mea. L-am moştenit prin 
descendență femeiască."'Stăpâna lui, fosta castelană, îmi 
era doar rudă îndepărtată; eu sunt ultimul vlăstar al familiei 
ei. Era frumoasă şi bogată; o admiram cu multă stăruinţă, 
dar inima ei era dată altuia, aşa că m-a respins. Probabil, 
însă, că şi pe ea o respinsese acela, oricine o fi fost, căreia 
îi acordase favorurile, căci o tristeţe adâncă puse tot mai 
mult stăpânire pe ea; şi am pricină să cred că şi-a pus 
capăt vieţii. În vremea când s-a petrecut acel fapt nu eram 
la castel; dar au existat împrejurări ciudate şi misterioase 
ale acelei întâmplări, aşa că am să le repet. 

— Repetă-le! rosti un glas. 

Montoni tăcu; oaspeţii se uitară unul la altul, vrând să 
ştie cine vorbise; dar singurul lucru pe care-l aflară a fost că 
toţi îşi puneau aceeaşi întrebare. În cele din urmă, Montoni 
îşi regăsi stăpânirea de sine. 

— Cineva ne ascultă discuţia, zise el; o vom isprăvi altă 
daţă. Să bem. 

Cavalerii cercetară cu privirea odaia goală. 

— Aici nu-i nimeni în afară de noi, zise Verezzi; 
rogu-te, signor, continuă. 

— Aţi auzit şi voi ceva? întrebă Montoni. 

— Am auzit, zise Bertolini, 

— Poate fi doar o închipuire, zise Verezzi, uitându-se din 
nou în jur. Nu e nimeni aici, în afară de noi; şi sunetul pe 
care mi s-a părut că-l aud părea să răsune înlăuntrul odăii. 
Rogu-te, signor, mergi mai departe. 

Montoni aşteptă o clipă, şi apoi urmă cu glas mai scăzut, 
în timp ce cavalerii se apropiau de el, ca să audă mai bine. 

— Trebuie să ştiţi, signori, că de vreo câteva luni doamna 
Laurentini arăta semne de deprimare, sau mai bine zis de 
rătăcire a minţii. Starea ei sufletească se schimba mereu; 
uneori era cufundată într-o mâhnire 


liniştită, iar alteori, după cum mi s-a spus, se purta ca o 


persoană ce-şi ieşise din minţi. Într-o noapte din luna 
octombrie, după ce îşi revenise dintr-una din aceste crize 
violente şi căzuse iar în apatie, se retrase singură în odaia 
ei, neîngăduind să o stingherească cineva. Era odaia din 
capătul coridorului, signori, unde a avut loc aseară 
încăierarea. Din clipa aceea, n-a mai fost văzută. 

— Cum! n-a mai fost văzută? se miră Bertolini; oare nu i 
s-a găsit trupul în cameră? 

— Rămăşiţele ei n-au mai fost găsite? strigară laolaltă 
toţi ceilalţi. 

— Niciodată! răspunse Montoni. 

— Atunci, de ce s-a crezut că şi-a pus capăt zilelor? 
întrebă Bertolini. 

— Da, de ce oare? stărui şi Verezzi. Cum de rămăşiţele ei 
pământeşti nu s-au mai găsit? Dacă şi-a pus capăt zilelor, 
nu putea să se şi îngroape singură. 

Montoni se uită indignat la Verezzi, care se grăbi să-şi 
ceară scuze. 

— lartă-mă, signor, zise el; am uitat când am vorbit 
despre ea cu atâta uşurinţă, că fosta stăpână a castelului 
era ruda dumitale. 

Montoni primi scuzele. 

— Dar signor ne-ar îndatora dacă ne-ar explica ce pricină 
l-a făcut să creadă că stăpâna castelului şi-a pus capăt 
zilelor. 

— Am să explic mai târziu, zise Montoni; deocamdată am 
să vă povestesc un lucru cât se poate de neobişnuit. 

Totul trebuie să rămână însă între noi, signori Ascultaţi, 
aşadar, ce am să vă spun. 

„Ascultaţi!“ zise un glas. 

Tăcură iarăşi cu toţii, iar Montoni se schimbă la faţă. 

— Asta nu mai e o părere, o simplă închipuire, zise 
Cavigni în cela (lin urmă, întrerupând tăcerea adâncă ee se 
aşternuse. 

— Nu, zise Bertolini; acum am auzit şi eu. Şi totuşi, nu-i 
nimeni în odaie în afară de noi! 

— Este un lucru cu totul neobişnuit, vorbi Montoni, 


ridicându-se brusc. Nu se mai poate îndura; trebuie să fie o 
înşelătorie, o farsă; am să aflu eu ce înseamnă. 

Toţi mesenii se ridicară de pe scaune în mare 
neorânduială. 

— Ciudat lucru! grăi Bertolini. În odaie nu există niciun 
străin. Dacă este o farsă, signor, ai face bine să-l 
pedepseşti cu severitate pe cel care a pus-o la cale. 

* O farsă! ce altceva poate fi? zise şi Cavigni, silindu-se 
să râdă. 

Fură chemaţi pe dată slujitorii, şi încăperea fu cercetată, 
dar nu se găsi nimeni. Uimirea şi nedumerirea celor de faţă 
spori. Montoni era şi el tulburat. 

— Să părăsim odaia, zise el, ca şi tema conversaţiei 
noastre; este prea solemnă. 

Oaspeţii se pregăteau şi ei să părăsească odaia; dar 
povestea începută le trezise curiozitatea, şi îl rugară pe 
Montoni să treacă cu toţii în altă cameră şi să le-o termine; 
nicio rugăminte, însă, nu-l putu convinge. Cu toate 
sforţările lui de a părea liniştit, se vedea că era foarte 
tulburat. 

— Dar bine, signor, strigă Verezzi batjocoritor, doar nu 
eşti superstiţios; dumneata, care de atâtea ori ai râs de 
credulitatea altora? 

— Nu sunt superstiţios, replică Montoni, privindu-l cu 
asprime şi iritare, şi totuşi dispreţuiesc prostiile care se 
spun mereu împotriva superstiţiilor. Am să cercetez cum se 
cilvine întâmplarea asta. 

Apoi ieşi din odaie; şi oaspeţii săi, urându-şi noapte bună, 
se retraseră fiecare în camerele lor. 

CAPITOLUL VIII 

Valancourt se îndreaptă cu batalionul său spre Paris şi, 
dacă la început se arată dezgustat de petrecerile şi viaţa 
uşuratică de acolo, mai târziu e atras de camarazii săi în 
cercurile la modă şi mai cu seamă în societatea frumoasei 
contese Lacleur. Tânăr şi lipsit de experienţa moravurilor 
din capitală, Valancourt se lasă târât într-o viaţă de plăceri, 
lux şi jocurile de noroc. 


CAPITOLUL IX 

Şi chipul unei mari ticăloşii ti licăreşte-n ochi; fata- 
ncruntată — 

Oglinda unei inimi frământate. 

SHAKESPEARE — Regele loan 

Părăsind scenele vesele ale Parisului, să revenim în 
întunecaţii Apenini, de unde Emily îşi îndrepta încă 
gândurile credincioase spre Valancourt. Era singura ei 
speranţă şi îşi amintea amănunţit de fiecare dată când o 
asigurase şi-i dăduse dovada afecțiunii lui; citea şi recitea 
scrisorile pe care le primise de la el; cântărea cu. Multă 
nelinişte forţa fiecărui cuvânt prin care el îşi exprima 
ataşamentul; şi îşi ştergea lacrimile, încrezătoare în 
sinceritatea lui. 

între timp Montoni făcuse cercetări amănunțite în 
legătură cu întâmplarea stranie care îl neliniştise, fără să 
obţină însă vreo lămurire, şi în cele din urmă se văzu silit s- 
o explice în felul cel mai convenabil", şi anume că fusese o 
farsă răutăcioasă a unuia dintre slujitorii săi. Neînţelegerile 
cu doamna Montoni din pricina proprietăţilor ei erau acum 
mai dese ca oricând; el o închise chiar în odaia ei şi nu se 
dădu înapoi s-o amenințe cu pedepse şi mai mari, dacă va 
stărui în refuzul ei. 

Dacă şi-ar Îi ascultat judecata, doamna Montoni ar fi fost 

şi mai încurcată în alegerea conduitei pe care s-o adopte. 
Exista primejdia de a-l irita, printr-o împotrivire 
neîntreruptă, pe un om aşa cum se dovedise a fi Montoni, şi 
în puterea căruia se încredinţase cu totul; dar nu. Putea să 
nu aibă în vedere ce mare importanţă pentru bunăstarea ei 
avea să-şi păstreze acele proprietăţi, care îi vor permite să 
ducă o viaţă independentă de Montoni, dacă va scăpa 
vreodată de sub autoritatea lui nemijlocită. 
Dar ea se lăsa condusă de o călăuză mai hotărâtă decât 
raţiunea — dorul de răzbunare, care o îndemna să 
răspundă violenței cu violenţă, şi  încăpăţânării cu 
încăpăţânate. 

Silită să rămână în singurătatea odăii ei, era acum 


nevoită să caute compania celei pe care în ultima vreme o 
respinsese; căci Emily era singura fiinţă, în afară de 
Annette, cu care i se îngăduia să stea de vorbă. 

îngrijorată din tot sufletul de starea mătuşii ei, Emily 
căuta de aceea s-o îndemne, când nu putea s-o convingă, şi 
se străduia prin orice mijloc blând să-i arate cât de tare îl 
înfuria pe Montoni împotrivirea ei neînduplecată. Şi mândria 
mătuşii se muia uneori la glasul liniştitor al nepoatei, şi în 
unele momente privea chiar cu bunăvoință atenţiile ei 
afectuoase. 

Scenele şi certurile teribile la care Emily era silită adesea 
să fie martoră o deprimau mai mult decât orice altceva i se 
întâmplase de când plecase din Toulouse. Blândeţea şi 
bunătatea părinţilor ei, împreună cu amintirea fericirii ei de 
atunci, i se furişau adesea în suflet, ca viziunile unei lumi 
mai bune; în timp ce fiinţele şi faptele pe care le avea acum 
în faţa ochilor o înspăimântau şi o surprindeau. Nu şi-ar fi 
închipuit vreodată că pasiuni atât de nestăpânite, de tot 
felul, ca cele pe care le vedea la 
Montoni, puteau să sălăşluiască într-un singur om; dar ceea 
ce o surprindea cel hiăi mult era că, în momentele ğiii 
hotărâtoare, putea să-şi orienteze aceste pasiuni, oricât de 
sălbatice ar fi fost, spre a-i servi interesele, şi în general 
putea să-şi ascundă pe chip ceea ce îi clocotea în suflet; 
numai că ea îl văzuse prea adesea, când el nu socotise 
necesar să-şi ascundă firea, pentru a se mai lăsa înşelată. 

Viaţa de acum i se părea un coşmar ieşit dintr-o 
imaginaţie bolnavă, sau ca una din acele închipuiri 
înfricoşătoare cu care se desfată uneori geniul nestăpânit al 
poeţilor. 

Gândurile nu-i aduceau decât păreri de rău, iar aşteptarea 
spaime. De câte ori nu-şi dorea să „fure aripa ciocârliei şi să 
zboare iute ca vântul“, să se bucure din nou de tihna din 
Languedoc! 

întreba mereu cum o mai ducea cu sănătatea contele 
Morano; dar Annette nu aflase decât veşti nesigure, cum că 
ar fi în primejdie şi că medicul nu credea că va părăsi viu 


casa în care fusese adăpostit; şi Emily se gândea cu regret 

că, fără voia ei, ar putea fi pricina morţii contelui; 

iar Annette, care îi observa emoția, o interpretă în felul ei. 
în curând se întâmplă însă ceva care abătu cu totul 

atenţia Annettei de la acest subiect şi îi trezi uimirea şi 

curiozitatea, care erau atât de fireşti la ea. Intrând într-o zi 

la 

Emily în odaie, cu un aer plin de importanţă zise: 

— Ce poate să însemne asta, ma'mselle? De m-aş vedea 

odată cu bine în Languedoc, nu mă mai prinde nimeni să 
mă ia într-o călătorie! Credeam că e grozav, zău aşa, să 
merg în străinătate şi să văd lucruri noi! 
Nici nu-mi trecea prin minte că o să ajung să fiu încuiată 
într-un castel, în hăurile munţilor ăstora înfricoşători, şi 
poate chiar să fiu omorâtă sau, ceea ce-i acelaşi lucru, să 
mă trezesc cu beregata tăiată! 

— Ce înseamnă asta, Annette? o întrebă Emily, nespus 
de uimită. 

— Da, ma'mselle, poate că vă miră; şi poate că n-o să mă 
credeţi, până n-o să vă ucidă şi pe dumneavoastră- 

217 

N-aţi vrut să credeţi când v-am spus de fantomă, deşi v- 
am arătat chiar locul pe unde avea obiceiul să apară! 

Nu vreţi: să credeţi nimic, ma'mselle. 

— Nu, până când nu vorbeşti cu noimă, Annette; pentru 
Dumnezeu, explică ce-ai vrut să spui. Ziceai ceva de omor! 

— Vai, ma'mselle, mi-e teamă că or să vină să ne omoare 
pe toţi; dar ce rost are să vă tot spun? — tot nu mă credeţi. 

Emily îi porunci din nou să-i destăinuie ceea ce văzuse 
sau auzise. 

— Oh, am văzut destul, domnişoară, şi am auzit prea 
multe, după cum poate s-o dovedească şi Ludovico. 
Sărmanul! or să-l omoare şi pe el! Nici prin gând nu-mi 
trecea, când îmi cânta serenade dulci pe sub fereastră la 
Veneţia... 

Văzând că Emily părea nerăbdătoare şi nemulțumită, 
Annette zise: 


— Ei bine,. Ma'mselle, cum spuneam, pregătirile ce se fac 
la castel, şi oamenii ăştia cu înfăţişare ciudată care vin în 
fiecare. Zi, şi cruzimea cu care signor o tratează pe stăpâna 
mea, şi purtările lui ciudate — toate astea, după cum i-am 
spus. Şi lui Ludovico, nu pot să ducă la nimic bun. lar el mi- 
a cerut să-mi ţin gura. „Să ştii, i-am zis eu, că signor s-a 
schimbat mult, Ludovico, în castelul ăsta groaznic, faţă de 
cum era în Franţa; acolo era atât de vesel:! Njmeni nu se 
purta mai curtenitor cu stăpâna mea, pe atunci; şi mai 
zâmbea uneori şi câte unei slujnice, şi o tachina *cu destulă 
bunăvoință. Îmi amintesc ce mi-a spus odată, când ieşeam 
din'odaia stăpânii mele...“ 

— Lasă acum ce-a spus signor, o întrerupse Emily; ci 
povesteşte-mi, imediat, ce anume te-a înspăimântat atât. 

— Da. Ma'msele, reluă Annette, tot aşa spune şi 

Ludovic; zice: „Lasă acum ce ţi-a spus signor.” Aşa că i- 
am spus ce cred eu despre signor. „S-a schimbat atât de 
mult, i-am zis, şi este acum atât de semet şi de autoritar, şi 
atât de morocănos cu stăpâna mea; şi când te întâlneşti cu 
el, aproape că nici nu se uită la tine, decât ca să se 
încrunte.” „Cu atât mai bine, zice Ludovico, cu atât mai 
bine.“ Şi, să vă spun drept, ma'mselle, am socotit că asta-i 
o răutate din partea lui Ludovico; dar am continuat.. „Şi 
apoi, am zis, stă mereu încruntat; şi dacă cineva îi 
vorbeşte, parcă nici nu aude; şi apoi stă toată noaptea la 
sfat cu alţi signori — până mult după miezul nopţii, la 
taclale!“ 
„Ah, zice Ludovico, dar nu ştii despre ce vorbesc.” „Nu „zic 
eu, dar pot bănui — vorbesc, despre tânăra mea stăpână.“ 
La care, Ludovico izbucneşte în râs; aşa încât m-am 
supărat, fiindcă nu-mi place ca cineva să râdă de mine ori 
de dumneavoastră, 1 ma'mselle; şi m-am întors să plec, dar 
el m-a oprit. „Nu te supăra, Annette, zice, dar n-am putut 
să nu râd“; şi apoi a râs din nou. „Cum! zice el, crezi că 
signorii stau noapte de noapte la taclale despre 
domnişoara? Nu, nu, altceva e la mijloc. Şi reparaţiile alea 
de la castel, şi pregătirile din jurul meterezelor — 


astea nu sunt în legătură cu nicio domnişoară.'1 „Păi, zic 
eu, doar nu crezi că signor, stăpânul meu are de gând să 
pornească la război?“ „Să pornească la război? se 
minunează Ludovico. Cum, poate cu munţii şi cu pădurile 
„căci, după cum văd, aici nu-i ţipenie de om cu care să te 


lupţi.“ 
„Atunci, ce. Inseamnă pregătirile astea? zic eu; doar nimeni 
n-are de gând să vină şi să-i ia stăpânului castelul!“ „Şi- 


apoi, vin zilnic o mulţime de inşi cu înfăţişare de bandiți la 
castel, zice Ludovico, fără să-mi răspundă la întrebare, şi 
signor îi primeşte pe toţi, şi stă de vorbă cu ei, 

. Şi rămân cu toţii pe-aproâpe! Pe legea mea! unii dintre 
ei au nişte mutre de ucigaşi, cum n-am mai văzut. *4 L-am. 
întrebat atunci pe Ludovico, dacă după părerea lui vin să-i 
ia stăpânului castelul; şi el mi-a răspuns că nu crede, dar că 
nu este sigur. „Apoi, ieri, zice el (dar asta nu trebuie s-o mai 
spuneţi nimănui, ma'mselle) — ieri, o ceată de oameni din 
ăştia au venit şi şi-au lăsat caii în grajdurile castelului, unde 
se pare că or să şi rămână, căci signor a poruncit să li se 
dea din cel mai bun nutreţ; oamenii însă stau, cei mai mulţi 
dintre ei, în casele învecinate.” Aşa că am venit, ma'mselle, 
să vă spun toate astea, căci în viaţa mea n-am auzit lucru 
mai ciudat. Şi, ia spuneţi, pentru ce să fi venit oamenii ăştia 
cu mutre de tâlhari, dacă nu să ne omoare? Şi signor ştie 
asta, căci altfel de ce s-ar purta atât de bine cu ei? Şi de ce 
tot întăreşte castelul, şi stă atâta vreme la sfat cu ceilalţi 
signori, şi pare atât de îngrijorat? 

— Şi asta-i tot ce ai de spus, Annette? o întrebă Emily. 
N-ai mai auzit nimic altceva care să te sperie? 

— Nimic altceva, ma'mselle! zise Annette; păi, nu-i 
destul? 

— Destul pentru răbdarea mea, Annette, dar nu destul că 
să mă convingă că vom fi omorâţi cu toţii, deşi recunosc că 
ce mi-ai spus poate să aţâţe curiozitatea oricui. 

Se reţinu să-şi arate temerile, căci nu voia să sporească 
spaima nestăpânită a Annettei; dar ceea ce se petrecea 
acum la castel o uimea şi o neliniştea. Annette, după ce îşi 


spusese povestea, părăsi camera, în căutarea altor pricini 
de uimire. 

Seara, Emily rămăsese împreună cu doamna Montoni 
vreo câteva ceasuri pline de melancolie şi se pregătea 
acum să se culce, când auzi deodată, îngrozită, o bătaie 
ciudată şi puternică în uşa camerei, şi apoi ceva greu 
căzând peste ea, gata s-o deschidă. Se apropie de uşă şi 
întrebă cine era acolo şi, neprimind răspuns, îşi repetă 
întrebarea; dar o tăcere înfiorată fu singurul răspuns. 
Neştiind ce să mai creadă în această împrejurare, se gândi 
că vreunul dintre străinii de curând sosiți la castel 
descoperise odaia ei şi venise cU intenţia — pe care 
înfăţişarea lor o făcea posibilă — s-o jefuiască, sau poate s- 
o omoare. În clipa în care admise că aşa ceva se putea 
întâmpla, teroarea luă locul convingerii, şi amintindu-şi cât 
de izolată era de ceilalţi, spaima o copleşi. Se uită la uşa ce 
dădea spre scară, aşteptându-se s-o vadă deschizându-se; 
asculta într-o tăcere înfricoşată, aşteptând să se repete 
zgomotul, până când începu să creadă că de acolo venise, 
şi atunci îşi zise că va izbuti poate să scape prin cealaltă 
uşă. Se îndreptă aşadar spre uşa ce dădea în galerie dar, 
temându-se s-o deschidă, ca nu cumva s-o pândească 
cineva de afară, se opri, cu ochii ţintă însă spre uşa de la 
scară. Cum stătea astfel, auzi o uşoară răsuflare lângă ea şi 
înţelese că de cealaltă parte a uşii încuiate se afla cineva. 
Disperată, căută alte zăvoare, dar nu mai găsi niciunul cu 
care să se încuie. 

Acum, răsuflarea se auzea desluşit, şi, privind în jurul 
odăii mari şi pustii, se gândi cât de izolată este, şi spaima o 
năpădi iar. Şovăind dacă să strige după ajutor, îşi dădu 
seama, uimită, că peste tot domnea tăcerea; şi curajul i-ar 
fi revenit, dacă n-ar fi auzit în continuare răsuflarea uşoară 
din dosul uşii; însemna că oricine ar fi fost acolo, nu plecase 
încă. 

în cele din urmă, roasă de nelinişte, se hotărî să strige şi 
să ceară ajutor de la fereastră; şi tocmai se îndrepta spre 
ea când, fie că spaima o făcea să aibă halucinaţii, fie că 


auzea cu adevărat ceva, nişte paşi răsunară pe scara 
secretă; şi aşteptându-se să vadă cum uşa se deschide, îşi 
uită celelalte spaime şi fugi spre coridor. Voia să scape pe 
aici, dar deschizând uşa, se împiedică, gata să cadă, de 
cineva care zăcea în prag. Groaza o făcu să ţipe, şi ar fi 
trecut mai departe, dar picioarele tremurătoare n-o mai 
ţineau; iar în clipa când se rezemă de peretele galeriei, 
privirea îi căzu pe figura de la picioarele ei şi îşi dădu 
seama că era Annette. Frica făcu loc de îndată surprinderii. 
In zadar îi vorbi sărmanei fete, care zăcea jos 


în nesimţire; aşa că, uitând de propria ei slăbiciune, se 
grăbi să-i'dea ajutor. 

Când Annette îşi reveni, intră cu ajutorul lui Emily în 
cameră; dar biata de ea nu era în stare să scoată un cuvânt 
şi se uita în jurul ei, de parcă ar fi urmărit cu privirea pe 
cineva. Emily căută s-o linştească, având grijă deocamdată 
să nu-i pună nicio întrebare; dar cum Annette nu putea sta 
prea mult timp fără să sporovăiască, începu să-i explice, în 
fraze întretăiate şi în felul ei obositor, pricina tulburării. Îi 
destăinui, cu o convingere atât de neclintită, încât aproape 
că zdruncină îndoielile lui 
Emily, că văzuse o apariţie în timp ce trecea pe coridor spre 
odaia ei. 

— Mai auzisem eu şi înainte poveşti ciudate despre odaia 
aceea, zise Annette; dar fiindcă era atât de aproape de a 
dumneavoastră, ma'mselle, n-am vrut să vi le spun. 
ca să nu vă înfricoşez. Tot mereu ziceau slujitorii că era 
bântuită de fantome, şi din pricina asta o ţineau închisă; 
ba chiar un întreg şir de camere de aici e încuiat. Tremuram 
ori de câte ori treceam prin faţa odăii aceleia, şi trebuie să 
spun că uneori mi s-a părut chiar că aud zgomote ciudate 
dinăuntru. Dar, cum ziceam, tocmai treceam pe coridor şi 
nici nu mă gândeam la asta, şi nici măcar la glasul straniu 
pe care signor 15 l-au auzit aseară, când deodată apare o 
lumină mare şi. Uitându-mă îndărăt, văd o făptură înaltă 
(am văzut-o, ma'msele, tot atât de limpede cum vă văd 


acum, o făptură înaltă lunecând (oh, nici nu pot să vă spun 
cum!) în odaia care stă mereu încuiată. Şi nimeni n-are 
cheia ei în afară de signor, şi apoi uşa s-a închis la loc. 

— Atunci, fără îndoială că era signor, zise Emily. 

— Oh, nu, ma'mselle, nu putea fi el; fiindcă l-am lăsat 
certându-se cu stăpâna mea în iatacul ei. 

17 Misterele din Udolpho, voi. | 

222 

— Tare sunt ciudate poveştile tale, Annette, zise 
Emu'ly; abia azi dimineaţă m-ai înspăimântat cu primejiia 
ce mă ameninţă că voi fi omorâtă; şi acum vrei să mă 
convingi că ai văzut o stafie! Prea multe poveşti uimitoare, 
una după alta. 

— Prea bine, ma'mselle, n-am să mai spun nimic; dar 
dacă nu eram atât. De îngrozită, nu mi-aş fi pierdut 
cunoştinţa. Fugisem cât am putut de repede ca să ajung la 
uşa dumneavoastră; dar lucrul cel mai rău era că nu 
puteam să strig; atunci mi-a trecut prin cap gândul că se 
petrece ceva ciudat cu mine, şi am căzut jos. 

— Era oare odaia aceea unde e atârnat vălul negru? 
întrebă Emily. 

— Oh. Nu! ma'mselle, era una de alături. Şi-acum ce să 
fac ca să ajung în camera mea? N-aş mai ieşi pe coridor 
pentru nimic în lume! 

Emily, care era şi acum destul de înfricoşată şi se gândea 
cu teamă să rămână singură peste noapte, îi spuse să 
doarmă cu ea. 

— Oh, nu, ma'mselle, răspunse Annette, n-aş dormi în 
odaia asta nici pentru o mie de ţechini. 

Obosită şi descumpănită, Emily îi luă mai întâi în râs 
temerile, deşi le împărtăşea şi ea, şi apoi încercă să i le 
liniştească; dar nu izbuti, şi fata stărui tot timpul că ceea ce 
văzuse era un lucru nefiresc. Abia după ce Emily îşi mai 
veni în fire, îşi aminti de paşii pe care-i auzise pe scară — şi 
asta o făcu să stăruie ca Annette să petreacă noaptea 
împreună cu ea, ceea ce până la urmă şi izbuti, datorită şi 
faptului că Annettei îi era frică să mai iasă pe coridor. 


A doua zi dis-de-dimineaţă, când Emily străbătu saâa 
spre metereze, auzi în curte mare zarvă şi tropăit de cai. 
Larma neobişnuită îi aţâţă curiozitatea; şi în loc să se ducă 
pe metereze, se îndreptă spre o fereastră mai înaltă, de 
unde putu să vadă, jos în curte, o ceată destul de mare de 
călăreţi, îmbrăcaţi într-o uniformă ciudată şi înarmaţi până 
în dinţi. Purtau un fel de jachetă scurtă, negru cu roşu, iar 
câţiva dintre ei aveau şi o pelerină neagră, care le acoperea 
tot trupul şi atârna până la scările şeilor. 

Când una din aceste pelerine se desfăcu puţin, Emily. Putu 
să vadă că dedesubt, la cingătoarea călăreţului erau vârâte 
pumnale de diferite mărimi. Atunci observă că tot astfel 
erau înarmaţi şi mulţi dintre călăreţii fără pelerine, dintre 
care unii purtau şi sulițe sau lănci. Pe cap aveau. Caschete 
italieneşti, şi la unele din ele fâlfâiau pene negre, 

Fie că aceste caschete dădeau feţelor un aer fioros, fie că 
feţele aveau în mod obişnuit acest aspect, dar Emily îşi 
spuse că nu mai văzuse niciodată până atunci o adunătură 
de chipuri atât de sălbatice şi de înspăimânătoare. Tot 
uitându-se, aproape că se închipui înconjurată de aceşti 
bandiți; şi prin minte îi fulgeră un gând — că Montoni era 
căpitanul cetei aceleia şi că locul lor de întâlnire era chiar 
castelul. Bănuiala aceasta stranie şi îngrozitoare nu dură 
decât o clipă; şi totuşi raţiunea nu-i putea oferi o altă 
explicaţie, mai demnă de crezare, mai ales după ce 
descoperi în mijlocul lor pe străinii pe care-i observase mai 
înainte cu atâta nelinişte şi care se distingeau acum prin 
penele lor negre. 

în timp ce se uita la ei, din castel ieşiră Cavigni, Verezzi şi 
Bertolini, îmbrăcaţi ca şi ceilalţi, doar că aveau la pălărie 
pene negre şi roşii, iar armele li se deosebeau de ale 
celorlalţi. Când se urcară pe cai, Emily fu izbită de bucuria 
şi încântarea ce se citea pe faţa lui Verezzi, în timp ce 
Cavigni, deşi vesel, avea o umbră de melancolie pe chip; şi 
în timp ce îşi strunea cu îndemânare calul, silueta lui 
graţioasă şi autoritară, care trăda maiestatea unui erou, 
ieşea în evidenţă. Tot observându-l, Emily se gândi că 


semăna oarecum cu Valancourt, prin firea lui şi prin 
demnitatea ţinutei; dar căută în zadar înfăţişarea nobilă şi 
binevoitoare, agerimea de spirit care se citea pe trăsăturile 
acestuia din urmă. 

Nădăjduind, nici ea nu ştia de ce. Că Montoni va însoţi 
ceata de călăreţi, îl văzu apărând la uşa spre sala cea 
mare, dar neechipat. După ce îi cercetă cu grijă pe călăreţi, 
stătu de vorbă câteva clipe cu cavalerii şi le ură drum bun; 
ceata făcu înconjurul curţii şi, condusă de 
Verezzi, ieşi pe sub portic; Montoni îi urmă până la poartă şi 
îi urmări câtva timp cu privirea. Apoi Emily se retrase de la 
fereastră şi, încredinţată că nu o va stingheri nimeni, se 
duse să se piimbe pe metereze, de unde văzu în curând 
ceata călăreţilor îndreptându-se prin munţi spre apus, 
apărând şi dispărând în pădure, până când depărtarea le 
amestecă chipurile, îi adună la un loc şi nu se mai zări 
decât o pată neagră pe înălţimi. 

Emily observă acum că niciunul dintre oamenii care 
munceau pe metereze nu se mai zărea şi că repararea 
fortificațiilor fusese terminată. În timp ce se plimba mai 
departe gânditoare, auzi paşi îndepărtați şi, ridicând ochii, 
văzu mai mulţi oameni pândind sub zidurile castelului; 
şi aceştia nu păreau dintre cei care munciseră la repararea 
zidurilor, ci arătau la fel ca cei din ceata ce abia plecase. 
Tot întrebându-se unde o fi Annette, căci ar fi putut poate s- 
o lămurească ce se petrecea, şi zicându-şi că doamna 
Montoni probabil se trezise, se duse în odaia ei, unde îi 
povesti ce văzuse; dar doamna Montoni fie nu voia, fie nu 
putea să-i dea nicio lămurire. Reţinerea lui Montoni faţă de 
soţia lui în această privinţă era probabil lucru obişnuit; dar 
Emily văzu în această împrejurare ceva misterios, care se 
răsfrângea asupra întregii întâmplări, părind să sugereze că 
planurile lui erau primejdioase, dacă nu chiar pline de 
ticăloşie. 

Annette veni şi ea în curând şi, ca de obicei, se arătă 
neliniştită; la întrebările stăruitoare ale stăpânei ei, care-i 
ceru să-i povestească ce se mai spunea printre slujitori, ea 


răspunse: 

— Ah, doamnă î nimeni nu ştie ce se petrece, în afară de 
bătrânul Carlo; el ştie destule, dar aş putea spune că eo 
fire tot atât de închisă ca şi stăpânul său. Unii spun că 
signor se pregăteşte să izgonească duşmanul, cum se zice; 
dar unde-i duşmanul? lar alţii spun că se duce să pună 
mâna pe castelul cuiva; dar după părerea mea, are destul 
loc şi într-al lui, ca să mai aibă nevoie să pună mâna pe al 
altuia: şi sunt încredinţată că mi-ar fi mai pe placul inimii 
dacă ar fi mai multă lume care să-l umple. 

— Ah! mă tem că dorinţa o să ţi se împlinească în 
curând, o asigură doamna Montoni. 

— Nu, doamnă, nu mă gândeam la oameni cu înfăţişare 
de tâlhari. Vreau să spun, oameni galanţi, isteţi, veseli, ca 
Ludovic, care are mereu câte o istorioară plină de haz care 
să te facă să râzi. Chiar ieri mi-a spus o poveste atât de 
năzdrăvană! Şi acum mai îmi vine să râd — 
zicea că... 

— Bine, bine, ne putem lipsi. De poveste, o întrerupse 
stăpâna ei. 

— Ah! urmă Annette, el vede mult mai departe decât 
alţii! înţelege toate planurile lui signor, fără să i se spună 
nimic. 

— Cum asta? se interesă doamna Montoni. 

— Păi, el zice... dar m-a pus să-i făgăduiesc să nu spun la 
nimeni, şi n-aş vrea să-l supăr pentru nimic în lume. 

— Ce anume te-a pus să făgăduieşti că n-o să spui? 

o întrebă stăpâna ei cu glas sever. Stărui să-mi mărturiseşti 
imediat — ce te-a pus să făgăduieşti? 

— Oh, doamnă, strigă Annette, n-aş spune nici dacă ştiu 
că mor! 

— Stărui să-mi spui chiar în clipa asta, zise doamna 
Montoni. 

— Oh dragă doamnă! n-aş spune nici pentru o sută de 
ţechini! Doar nu vreţi să-mi calc legămmtul, doamnă! 
exclamă Annette. 

— Nu vreau să mai aştept nicio clipă, vorbi hotărât 


doamna Montoni. 

Annette însă tăcea, 

— Signor va fi înştiinţat de îndată despre acest lucru, 
urmă stăpâna ei; o să te facă el să dezvălui tot. 

— Ludovico este cel care a descoperit, zise Annette; 
dar fie-vă milă, doamnă, nu-i spuneţi lui signor, şi veţi afla 
îndată. 

Doamna Montoni făgădui să nu-i spună. 

— Ei bine, atunci, doamnă, ce, mai, Ludovico zice că 
signor, stăpânul meu este... este... adică el crede numai, şi 
oricine este liber, ştiţi să creadă... că signor, stăpânul meu, 
este... este... 

— Este ce? se arătă stăpâna ei nerăbdătoare. 

— Că signor, stăpânul meu, are de gând să fie... un mare 
tâlhar... adică... are de gând să jefuiască... să fie (dar nu 
prea înţeleg ce vrea să zică)... să fie un... căpitan de... 
tâlhari... 

— Ţi-ai pierdut minţile, Annette? o repezi doamna 
Montoni. Sau încerci să mă păcăleşti. Spune-mi, chiar 
acum, ce ţi-a spus cu adevărat Ludovico; şi fără ocolişuri — 
chiar acum... 

— Nu, doamnă, strigă Annette, dacă asta-i tot cu ce m- 
aleg pentru că am spus secretul... 

Stăpâna ei continuă astfel să stăruie, şi Annette să 
protesteze, până când apăru însuşi Montoni, care îi spuse 
slujnicei să părăsească odaia; ceea ce ea şi făcu pe dată, 
tremurând ca nu cumva să se afle ce spusese. Emily vru şi 
ea să se retragă, clar mătuşa ei îi ceru să rămână; şi 
întrucât asistase de atâtea ori la certurile lor, Montoni nu se 
mai ferea de ea. 

— Insist să mi se spună acum, signor, ce înseamnă toate 
acestea, zise soţia sa; ce înseamnă toţi aceşti oameni 
înarmaţi despre care aflu că se învârt peste tot? — 

Montoni îi răspunse doar printr-o privire dispreţuitoare; 

iar Emily îi şopti ceva. — N-are importanţă, zise mătuşa 
ei; vreau să ştiu; şi mai vreau să ştiu de ce a fost fortificat 
castelul. 


— Haide, haide, zise Montoni, alte treburi m-au dus aici. 
să lăsăm gluma. Am nevoie imediat de ceea ce ţi-am cerut 
— trebuie să-mi cedezi proprietăţile acelea, fără altă 
discuţie; că de nu, am să găsesc eu un mijloc... 

— Nu le voi ceda niciodată, îl întrerupse doamna 
Montoni; ele n-au să te ajute să-ţi duci la îndeplinire 
planurile monstruoase; dar care sunt acestea? Vreau să 
aflu. Te aştepţi să fie atacat castelul? Te aştepţi să apară 
duşmani? 

Am să fiu închisă aici şi am să mor în asediu? 

— Semnează actul, zise Montoni, şi vei afla mai mult. 

— Ce duşmani pot să vină? continuă soţia sa. Ai intrat în 
slujba statului? Am să rămân închisă aici, să mor? 

— Asta s-ar putea în timpi zise Montoni, dacă nu faci ce-ţi 
cer; căci, orice s-ar întâmpla, până atunci n-ai să părăseşti 
castelul. 

Doamna Montoni izbucni în plâns, dar se opri brusc, căci 
îi trecu prin minte că afirmaţiile soţului ei erau doar un 
şiretlic folosit pentru a-i smulge consimţământul. li 
împărtăşi bănuiala ei, şi apoi îi mai spuse că nu avea țeluri 
onorabile de a-şi sluji ţara, şi că îl suspecta de a fi devenit 
căpitan de bandiți, pentru a se alătura inamicilor 
Veneţiei la jefuirea şi pustiirea regiunilor înconjurătoare. 

Montoni se uită o clipă la ea, cu o înfăţişare aspră, 
cumplită; Emily tremura; iar soţia lui înţelese acum că 
mersese prea departe. 

— Chiar în seara'asta, zise el, vei fi dusă în turnul de 
răsărit; acolo, poate, ai să înţelegi ce primejdios este să 
jigneşti un om care are puteri nelimitate asupra ta. 

Emily căzu la picioarele lui, implorându-l cu lacrimi în 
ochi s-o ierte pe mătuşa ei; iar aceasta şedea tremurând de 
teamă şi indignare, ba fiind gata să-l blesteme, bă să se 
alăture rugăminţilor lui Emily. Montoni, însă, întrerupse 
curând aceste insistenţe printr-o înjurătură teribilă şi se 
smulse de lângă Emily, lăsându-şi pelerina în mâna ei; iar 
biata fată căzu jos, izbindu-se de podea şi rănindu-se la 
frunte. Montoni părăsi însă odaia fără măcar să caute s-o 


ridice, iar Emily, auzind-o gemând pe doamna 

Montoni, care zăcea pe scaun, fără să-şi fi pierdut 
cunoştinţa, se grăbi să-i vină în ajutor; mătuşa ei avea însă 
ochii daţi peste cap şi trăsăturile schimonosite. 

După ce-i vorbi, fără să primească vreun răspuns, îi 

aduse apă şi îi sprijini capul în timp ce i-o ducea la buze; 
dar convulsiile erau tot mai mari şi atunci se hotărî să 
cheme ajutoare. Trecând prin sala cea mare, în căutarea 
Annettei, îl întâlni pe Montoni, pe care îl înştiinţă de cele 
întâmplate, rugându-l să se întoarcă şi s-o linşitească pe 
mătuşa ei; dar el îi întoarse spatele fără o vorbă şi, cu o 
privire indiferentă, ieşi pe metereze. În cele din urmă, 
Emily dădu peste bătrânul Carlo şi Annette, şi porniră cu 
toţii în mare grabă spre iatacul doamnei Montoni, care 
căzuse pe jos şi zăcea scuturată de convulsii. După ce o 
duseră pe braţe în camera alăturată şi o aşezară pe pat, 
avură nevoie de toată puterea lor ca s-o ţină; Annette 
tremura şi suspina, iar bătrânul Carlo o privea tăcut, plin de 
compătimire-; ţinând strâns cu mâinile lui slabe mâinile 
stăpânei sale, îşi întoarse ochii spre Emily, şi exclamă: 

— Doamne sfinte! signora, ce s-a întâmplat? 

Emily se uită calmă la el, şi-i văzu ochii întrebători aţintiţi 
asupră-i; iar Annette, ridicând privirea, scoase un țipăt; căci 
Emily avea faţa plină de sânge, şi sângele îi picura şi acum 
încet de pe frunte; fusese însă atât de absorbită de ceea ce 
se petrecea cu mătuşa ei încât nu simţise nicio durere. Işi 
şterse acum cu batista faţa şi, cu toate că o cuprinse 
slăbiciunea, continuă s-o vegheze pe doamna Montoni; 
încet-încet, convulsiile se mai potoliră, până când încetară 
cu totul, lăsând-o într-o stare de ameţeala. 

— Mătuşa mea trebuie să stea liniştită, zise Emily. 

Du-te, bunule Carlo: dacă vom mai avea nevoie de ajutorul 
dumitale, am să trimit să te caute. Între timp, dacă ai 
prilejul, vorbeşte-i stăpânului cu bunătate despre stăpâna 
dumitale. 

— Vai! exclamă Carlo, prea multe lucruri am văzut! 

Am prea puţină tregere pe lângă signor. Dar, dragă 


domnişoară, vă rog să vă îngrijiţi; v-aţi lovit rău şi nu arătaţi 
prea bine. 

— Îţi mulţumesc, prietene, pentru grija ce mi-o porţi, zise 
Emily, zâmbindu-i cu bunăvoință; rana e un fleac, o simplă 
lovitură când am căzut. 

Carlo clătină din cap şi ieşi din odaie, iar Emily şi’ 
Annette rămaseră s-o vegheze pe doamna Montoni. 

— l-a spus oare stăpâna mea lui signor ce-a zis Ludovico, 
ma'mselle? întrebă Annette în şoaptă. 

Dar Emily îi linişti temerile în această privinţă. 

— Ştiam eu unde or să ducă certurile astea, urmă 
Annete; cred că signor a bătut-o pe stăpâna mea. 

— Nu, nu, Annette, te înşeli; nu ş-a întâmplat nimic 
neobişnuit. 

— Păi, aici se întâmplă atâtea lucruri neobişnuite, 
ma'mselle, încât nu mai înseamnă nimic. Trebuie să vă 
spun că au mai venit la castel o mulţime de oameni care 
arată ca nişte tâlhari. 

— Taci, Annete, o s-o tulburi pe mătuşa mea; o să vorbim 
despre asta mai târziu. 

Continuară să vegheze în tăcere, până când doamna 
Montoni scoase un uşor suspin, şi Emilv o luă de mână, 
vorbindu-i liniştitor; dar ea privea cu ochi rătăciţi, şi trecu 
multă vreme până când o recunoscu pe nepoata ei. 

Când scoase primele cuvinte, întrebă de Montoni; la care 

Emily o rugă stăruitor să rămână liniştită şi să-şi revină în 
simţiri, adăugind că, dacă dorea să i se transmită un mesaj, 
i-l va duce chiar ea. 

— Nu, zise mătuşa ei cu glas slab, nu — n-am nimic nou 
să-i spun. Stăruie şi. Mai departe să fiu mutată din camera 
mea? 

Emily îi răspunse că el nu mai spusese nimic, în afară de 
cele auzite de doamna Montoni; şi apoi încercă să-i abată 
atenţia spre alt subiect; dar mătuşa ei nu părea să asculte, 
rămânând cu gândurile ei. După ce o văzu mai întremată, 
Emily o lăsă în grija Annettei, şi se duse să-l caute pe 
Montoni; îl găsi departe, pe metereze, stând de vorbă cu o 


ceată de oameni dintre aceia de care-i spusese 
Annette. Stăteau în jurul lui, cu înfăţişarea lor aprigă dar 
vădind supuere, iar el continuă să le vorbească cu gravitate 
arătând spre ziduri, aşa încât nu o observă pe Emily; ea 
rămase la oarecare depărtare, aşteplând ca el să termine, 
şi avu vreme să observe fără voie un om cu o înfăţişare şi 
mai sălbatică decât tovarăşii săi, care stătea rezemat de 
lance şi privea peste umerii unui camarad spre Montoni, 
ascultând vorbzele lui cu un aer de neobişnuită seriozitate. 
Părea un om de condiţie umilă; dar, prin aspectul său, nu 
părea să recunoască superioritatea lui Montoni, cum făceau 
ceilalţi; şi uneori pe faţa lui apărea chiar un aer de 
autoritate, pe care ţinuta hotărâtă a stăpânului său nu-l 
putea reprima. Câteva cuvinte ale lui Montoni veniră 
purtate de vânt; şi, în timp ce oamenii se despărţeau, ea îl 
auzi spunând: 

— In seara asta „deci, începeţi straja la apusul soarelui. 

— La apusul soarelui, signor, răspunseră câţiva oameni, 
şi se îndepărtară. 

Emily se apropie de Montoni, care încercă s-o ocolească; 
dar cu toate că ea îşi dădu seama, ayu curajul să 


meargă înainte. Se strădui să pledeze, din nou în 
favoarea mătuşii sale, descrise suferinţele ei şi îi arătă 
primejdia de a o expune într-o odaie rece în starea în care 
se găsea., 

— Suferă din cauza propriei ei sminteli, zise Montoni, şi 
nu merită milă; ea ştie cum poate evita pe viitor aceste 
suferinţe — dacă va fi mutată în turn, va fi din vina ei. 
Spune-i să-mi dea ascultare, să semneze hârtiile despre 
care ai auzit, şi renunţ la asta. 

Când Emily se încumetă să-l mai roage încă, Montoni o 
întrerupse cu severitate şi o mustră că se amestecă în 
treburile lui, dar în cele din urmă se înduplecă să nu o mute 
pe doamna Montoni chiar în noaptea asta, ci o va mai lăsa 
o noapte ca să chibzuiască dacă vrea să cedeze 
proprietăţile ei, sau să fie întemniţată în turnul de răsărit al 


castelului. 

— Unde va avea parte, încheie el, de o pedeapsă la care 
nici nu se aşteaptă. 

Emily se grăbi atunci s-o înştiinţeze pe mătuşa ei de 
scurtul răgaz obţinut şi de alternativa care o aştepta; la 
care aceasta din urmă nu dădu niciun răspuns, ci păru doar 
să chibzuiască; Emily, ţinând seama de marea ei slăbiciune, 
încercă să-i vorbească de lucruri mai puţin importante; şi 
deşi străduinţele ei fură zadarnice, şi doamna Montoni se 
arătă arţăgoasă, până la urmă hotărârea ei păru să mai 
slăbească, şi Emily o îndemnă să se supună cererii lui 
Montoni, fiind unicul mijloc de scăpare. 

— Tu nici nu ştii ce mă sfătuieşti să fac, zice mătuşa ei. 
Nu înţelegi că aceste proprietăţi îţi vor reveni ţie după 
moartea mea, dacă refuz să i le cedez? 

— Nu ştiam, doamnă, răspunse Emily, dar asta nu mă 
împiedică să vă sfătuiesc să adoptați conduita pe care o 
cere nu numai liniştea, dar mă tem şi că siguranţa 
dumneavoastră; şi vă implor să nu lăsaţi ca un lucru atât de 
mărunt să vă reţină chiar şi o clipă să le cedaţi. 

— Eşti oare sinceră, nepoată? 

— Este cu putinţă să vă îndoiţi, doamnă? 

Mătuşa ei păru mişcată. 

— Nu eşti nedemnă de aceste proprietăţi, nepoată, şi aş 
vrea să le păstrez de dragul tău, căci dai dovadă de o 
virtute la care nu mă aşteptam. 

— Cum de am meritat o asemenea dojană, doamnă? 
se arătă Emily întristată. 

— Dojană! se miră doamna Montoni; când eu voiam să-ţi 
laud virtutea. 

— Vai! virtutea nu are de ce să se arate aici, răspunse 
Emily, căci nu există nicio tentaţie care s-o pună la 
încercare. 

— Dar domnul Valancourt... începu mătuşa ei. 

— Oh, doamnă! o întrerupse Emily, bănuind ce avea de 
gând să spună. Nu vreau să mă gândesc la acest subiect; 
şi nu ţin să-mi întinez gândul cu o dorinţă atât de 


interesată. 

După care începu să vorbească de altceva, şi rămase cu 
doamna Montoni până când se retrase în odaia ei, să se 
culce. 

La această oră castelul era cu desăvârşire liniştit şi toţi 
cei ce se aflau la castel păreau să se fi culcat, în afara ei. 
Trecând de-a lungul galeriilor largi şi pustii, întunecoase şi 
tăcute, se simţi singură şi părăsită şi o încercă teama 

— De ce anume, nici ea nu ştia; dar când ajunse pe 
coridor şi îşi aminti întâmplarea din noaptea trecută, o 
cuprinse spaima; îi era teamă să nu i se întâmple şi ei cei 
se întâmplase Annettei, căci, fie că era ceva real sau 
imaginar, ar avea acelaşi efect asupra minţii ei slăbite. Nu 
ştia prea bine despre ce cameră anume vorbise Annette, 
dar bănuia că era una dintre cele prin faţa cărora urma să 
treacă în drum spre a ei; şi, aruncând priviri înfricoşate spre 
întunericul din faţa ei, păşi uşor, cu precauţie mai departe; 
când, ajungând în dreptul unei uşi, auzi un zgomot slab 
dinăuntru, şi atunci se opri şovăind; în clipa aceea groaza o 
încremeni, şi rămase locului, nemaiputând să facă un pas. 
Pe urmă i se păru că dinăuntru se aude un glas omenesc, şi 
se mai linişti puţin; dar în clipa următoare uşa se deschise, 
şi o persoană pe care o bănui a fi 
Montoni îşi făcu apariţia, dar într-o clipă se dădu înapoi şi 
închise uşa; Emily zărise însă, la lumina care ardea în 
cameră, că înăutntru mai era cineva, şezând lângă foc, într- 
o atitudine abătută. Spaima i se risipi, dar îi luă loctil 
uimirea, trezită de atitudinea misterioasă a lui Montoni, ca 
şi de descoperirea unei persoane pe care el o vizita astfel în 
miez de noapte, într-o odaie care stătuse multă vreme 
încuiată şi despre care se povesteau atâtea lucruri stranii. 

Tot şovăind astfel, între dorinţa nestăpânită de a urmări 
mişcările lui Montoni şi teama de a-l mânia, dacă şi-ar fi dat 
seama că e urmărit, uşa se deschise din nou cu grijă, dar fu 
închisă tot atât de repede ca şi mai înainte. 

Emily se îndreptă atunci tiptil spre camera ei, care era cu 
două uşi mai departe, şi, după ce lăsă acolo luminarea, se 


întoarse şi se piti într-un colţ întunecat al coridorului, ca să 
pândească şi să vadă ce avea să facă persoana aceea 
întrevăzută şi să se încredinţeze dacă era într-adevăr 
Montoni. 

După ce aşteptă liniştită câteva minute, cu ochii aţintiţi 
asupra uşii, aceasta se deschise din nou şi apăru aceeaşi 
persoană, şi acum se în credinţă că era Montoni. El se uită 
cu grijă în jur, fără s-o vadă însă, şi apoi ieşi din odaie, 
închise uşa şi porni pe coridor. Curând după aceea, 

Emily auzi uşa încuindu-se pe dinăuntru, şi atunci se 
retrase în odaia ei, întrebându-se ce putea să însemne ceea 
ce văzuse. 

Se făcuse miezul nopţii. Când închise fereastra, auzi paşi 
pe terasa de dedesubt şi zări prin întuneric, destul de 
nedesluşit, câţiva oameni trecând pe sub fereastră. Apoi 
auzi zăngămt de arme şi în clipa următoare răsună parola; 
şi amintindu-şi de porunca dată de Montoni şi de ora din 
noapte, înţelese c-ă oamenii aceia schimbau pentru prima 
dată garda la castel. După ce ascultă până ce totul se 
linişti» se duse la culcare. 

CAPITOLUL XII 

CAPITOLELE X—XI 

Montoni dă o petrecere în cinstea oaspeţilor la castel, 

chemându-le să asiste şi pe doamna Montoni şi Emiây. 
Ducând lagură cupa de cristal plină cu vin, cupa se sfărâmă 
în mâna lui, fiind astfel făcută încât să se spargă dacă vinul 
e otrăvit. Montoni o acuză pe soţia lui de a fi încercat să-l 
otrăvească şi o închide în turn. Montoni bănuieşte existenţa 
unui complot şi în cursul unei lupte care izbucneşte la 
castel e grav rănit Ludovico, logodnicul Annettei. 
Zilele trec pentru Emily pline de îngrijorare în legătură cu 
soarta mătuşii ei închise în turn, singura ei mângâiere 
aducându-i-o o muzică stranie care răsună uneori în castel 
la miezul nopţii. 

Atunci, voi îngeri binecumnt-ați, 

Răbdare-mi dați; la ceasul potrivit, 
Desfaceți răul ce-i tesut aici 


Pe îndelete. 

SHAKESPEARE — Măsură pentru măsură 

Dimineaţa, Annette intră în mare grabă în odaia lui 
Emily. 

— Oh, ma'mselle! zise ea cu răsuflarea tăiată, de-aţi şti 
ce veşti vă aduc! Am aflat cine-i prizonierul — dar nici 
măcar nu e prizonier; — ştiţi, omul despre care v-am spus 
că e închis în odaie. Puteam să cred că e cu adevărat o 
stafie! 

— Cine e prizonierul? întrebă Emily, în timp ce gândul ii 
revenea la întâmplarea din noaptea trecută. 

— Vă înşelaţi, doamnă, zise Annette; nici măcar nu-i 
prizonier. 

— Atunci, cine-i persoana? 

— Oh, Doamne, începu Annette, ce surprinsă am fost; 
l-am întâlnit chiar acum, pe fortificațiile de colo, de jos. 

În viaţa mea n-am fost mai uluită! Ah, ma'mselle! ciudat loc 
mai e şi ăsta! De-aş sta aici şi o sută de ani, tot nu 


m-aş putea obişnui. Dar, cum spuneam, l-am întâlnit 
adineauri pe fortificaţii, când nici nu mă gândeam să dau 
de el. 

— Să ştii că nu mai suport, zise Emily; te rog, Annette, 
nu-mi mai pune răbdarea la încercare. 

— Nu, ma'mselle, dar trebuie să ghiciţi — ghiciţi cine 
este; e cineva pe care-l cunoaşteţi foarte bine. 

— Nu pot să ghicesc, zise Emily, pierzându-şi răbdarea. 

— Nu, ma'mselle, dar am să vă spun ceva care osăvă 
ajute să ghiciţi. E un signor înalt, cu o faţă prelungă, cu 
mersul semeţ şi care poartă o pană înaltă la pălărie; şi care 
adesea priveşte în pământ când cineva îi vorbeşte; 
şi care pare să se uite la oameni pe sub sprâncenele negre 
încruntate; L-aţi văzut de multe ori la Veneţia, ma'mselle. 
Acolo nu se despărţea deloc de signor. Şi, dacă stau să mă 
gândesc, nu înţeleg de ce i-o fi teamă în castelul ăsta vechi 
şi singuratic, de s-a închis în el. Acum însă iată că a ieşit, 
căci l-am întâlnit chiar adineauri pe fortificaţii. M-am înfiorat 


când l-am văzut, nici eu nu ştiu de ce, da’ întotdeauna mi-a 
fost frică de el; mi-am zis că nu trebuie să-şi dea seama de 
asta; aşa că m-am dus până la el şi i-am făcut o plecăciune 
adâncă: „Bine aţi venit îa castel, 

Signor Orsini “, i-am zis. 

— Oh, va să zică. Era signor Orsini S zise Emily. 

— Da, ma'mselle, chiar signor Orsini; el a pricinuit 
moartea acelui gentilom din Veneţia, şi de atunci se tot 
ascunde din loc în loc, după cum. Am auzit. 

— Dumnezeule! exclamă Emily, revenindu-şi din surpriza 
produsă de această veste; deci, e/a venit la Udolpho? 

Face bine că încearcă să se ascundă. 

— Da, ma'mselle; dar de-ar fi numai asta, e atât de 
pustiu locul, că nu văd de ce s-ar mai închide într-o odaie să 
se ascundă. Cine să vină aici să-l caute? Sunt sigură că ar fi 
ultimul loc de pe lume unde să-l caut. 

— Asta cam aşa este, zise Emily, care ar fi putut crede 
acum că Orsini cântase muzica pe care ea o auzise în 
noaptea trecută, dacă n-ar fi ştiut că nu avea nici gust şi 
nici* talent pentru această artă; şi cu toate că nu voia să 
sporească uimirea Annettei pomenindu-i de întâmplare, o 
întrebă totuşi dacă cineva de la castel cânta la vreun 
instrument muzical. 

— Oh, da, ma'mselle; mai întâi, Benedetto dntă minunat 
la toba mare; şi-apoi, mai este Launcelot, trompetistul; ba 
nu, mai e şi Ludovico, ştie şi el să cm te la trompetă, dar 
acum e bolnav. Imi amintesc că, odată... 

Emily o întrerupse: 

— N-ai mai auzit altă muzică de când ai venit la castel? 
De pildă, azi noapte? 

— Da' ce, dumneavoastră aţi auzit ceva azi noapte, 
ma'mselle? 

Emily îi ocoli întrebarea, repetând-o pe a ei.. 

— Nu, răspunse Annette; n-am auzit nicio muzică aici, în 
afară doar de tobe şi trompetă; iar noaptea trecută, n-am 
făcut altceva decât să visez fantoma răposatei mele 
stăpâne. 


— Fantoma răposatei tale stăpâne, repetă Emily cu glas 
tremurat. Aşadar, ai auzit ceva! Povesteşte-mi, povesteşte- 
mi totul, Annette, te implor; povesteşte-mi imediat, oricât 
ar fi de cumplit. 

— Nu, ma'mselle, partea cea mai. Cumplită o ştiţi şi 
dumneavoastră. 

— Nu ştiu nimic, stărui Emily. 

— Ba da, ştiţi, ma'msele; ştiţi că nimeni n-a mai auzit 
despre ea; aşa că e limpede că s-a dus, la fel ca şi prima 
stăpână a castelului — fără ca nimeni să afle nimic. 

Emily îşi. Rezemă capul în palmă şi rămase un timp 
tăcută; apoi. Rugind-o pe Annette s-o lase singură, aceasta 
părăsi odaia. 

Spusele Annettei îi reînviaseră bănuielile cumplite în 
legătură cu soarta doamnei Montoni; se hotărî să mai facă 
o sforţare pentru a se lămuri în această privinţă, 
adresându-i-se iar lui Montoni. 

După dteva ore Annette se întoarse şi îi spuse că portarul 
castelului ţinea tare mult să-i vorbească, având ceva 
important să-i destăinuiaseă. În ultima vreme Emily fusese 
atât de neliniştită, încât orice nouă împrejurare o speria, iar 
această înştiinţare din partea portarului, după ce-i trecu 
surpriza, o făcu să întrevadă vreo primejdie — ci; 
atât mai mult cu cât o izbise nu o dată înfăţişarea ursuză a 
acestui om. Şovăia acum dacă să stea de vorbă cu el sau 
nu, întrebându-se dacă nu cumva era doar un pretext ca s- 
o atragă în vreo primejdie; dar chibzuind mai mult, înlătură 
acest gând şi roşi de temerile ei neîntemeiate. 

— Am să vorbesc cu el, Annette, consimţi ea; porunceşte- 
i să vină imediat pe coridor. 

Annette plecă şi se întoarse curând. 

— Barnardine nu îndrăzneşte, ma'mselle, să vină pe 
coridor, zise ea, ca nu cumva să fie văzut atât de departe 
de postul său; şi nici măcar nu îndrăzneşte să părăsească 
acum poarta. Dar dacă aţi voi să vă duceţi până la el, la 
poartă, luând-o pe nişte alei ocolite, de care mi-a vorbit, 
fără să treceţi prin curte, o să aflaţi lucruri care o să vă 


umple de uimire. Dar să nu treceţi prin curte, ca nu cumva 
să vă vadă signor. 

Emily nu consimţi însă nici la aceste alei lăturalnice, şi 
nici la cealaltă parte a cererii, şi refuză cu hotărâre să se 
ducă. 

— Spune-i, zise ea, că dacă are ceva important să-mi 
comunice, îl voi asculţa pe coridor, oricând va avea prilejul 
să vină acolo. 

Annette plecă să ducă acest mesaj şi lipsi mai multă 
vreme. Când se întoarse, îi spuse: 

— Nu se poate aşa, ma'mselle. Barnardine s-a gândit, în 
tot acest timp, ce-i de făcut. Ar însemna să-şi piardă slujba, 
dacă şi-ar părăsi postul acum. Dar dacă aţi veni până la 
fortificația de la răsărit, pe înserate, ar încerca să se 
furişeze şi să vă spună ce are de spus. 

Emily, surprinsă şi neliniştită de taina în care acest om 
ţinea să se înconjoare, şovăia dacă să se ducă la întâlnire — 
dar, zicându-şi că s-ar putea s-o prevină de vreo primejdie 
serioasă, se hotări să se ducă. 

— Imediat după apusul soarelui, zise ea, am să fiu la 
capătul fortificaţiei dinspre răsărit. Dar atunci ştiu că începe 
straja, adăugă ea amintindu-şi, şi cum va putea trece 
Barnardine neobservat? 

— Tocmai asta i-am spus şi eu, ma'mselle. Şi mi-a 
răspuns că are cheia porţii de la capătul fortificaţiei, care 
duce spre curţi, şi ar putea-o lua pe acolo; iar cât despre 
străji, niciuna nu stă la capătul acela al terasei „locul fiind 
destul de bine apărat de zidurile înalte ale castelului şi de 
turnul de răsărit. Şi a mai adăugat că străjile de la celălalt 
capăt sunt prea departe pentru a-l zări, dacă e destul de 
întuneric. 

— Ei bine, zise Emity, trebuie să aud ce are să-mi spună; 
dar te rog să mergi şi tu cu mine în seara asta pe terasă. 

— Spunea că ar trebui să fie destul de întuneric, 
ma'mselle, repetă Annette, din cauza străjilor. 

Emily mai chibzui puţin şi apoi declară că va fi pe terasă 
la o oră după apusul soarelui. 


— Şi mai spune-i lui Barnardine, adăugă ea, să nu 
întârzie; căci s-ar putea să fiu şi eu văzută de signor 
Montoni. Dar unde-i el? Aş vrea să-i vorbesc. 

— E în odaia cu pereţii din lemn de cedru, coniţă, şi stă 
de vorbă cu ceilalţi domni. Are de gând să le ofere astăzi un 
fel de masă, ca un fel de despăgubire pentru ce s-a 
petrecut în ultimul timp, zic eu; la bucătărie se fac pregătiri 
mari. 

Emily întreabă apoi dacă Montoni mai aştepta şi alţi 
oaspeţi; Annette îi răspunse că nu avea cunoştinţă. 

— Sărmanul Ludovico! adăugă ea. S-ar bucura la fel ca 
toţi ceilalţi, dacă ar fi sănătos. Dar poate că o să se facă 
bine; contele Morano a fost rănit tot atât de grav ca şi el, şi 
s-a făcut bine şi s-a întors la Veneţia. 

— Adevărat? exclamă Emily. De unde ştii? 

— Am auzit aseară, ma'mselle; dar am uitat să vă spun. 

Emily mai puse câteva întrebări; apoi. După ce-i porunci 
să vadă când Montoni va fi singur, s-o anunţe, Annette 
plecă să-l înştiinţeze pe Barnardine. 

Totuşi, Montoni rămase toată ziua ocupat, încât Emily nu 
avu prilejul să stea de vorbă cu el şi să-şi liniştească 
îngrijorarea cu privire la soarta mătuşii ei. Anette îşi 
petrecu ziua pândindu-l, şi îngrijindu-l de asemenea pe 
Ludovico, âjutată de Caterina; astfel încât Emily rămase 
mai mult singură. Gândurile îi zăboveau mereu asupra 
mesajului portarului, încercând să ghicească despre ce era 
vorba. Uneori îşi închipuia că avea vreo legătură cu soarta 
doamnei Montoni; alteori, că se referea la vreo primejdie 
care o pândea pe ea însăşi. Taina de care se înconjura 
Barnardine o făcea să încline spre această din urmă 
alternativă. 

Pe măsură ce se apropia ora întâlnirii, nerăbdarea ei 
sporea. În cele din urmă, soarele apuse. Auzi paşii străjilor 
trecând spre posturile lor şi o aşteptă pe Annette, ca s-o 
însoţească pe terasă. Aceasta apăru curând şi coborâră 
împreună. Când Emily îşi exprimă temerea că s-ar putea să 
întâlnească pe Montoni sau pe vreunul din oaspeţii săi, 


Annette o linişti: 

— Oh! să n-aveţi nicio teamă în această privinţă, 
ma'mselle; acum s-au pus pe benchetuit, şi Barnardine ştie 
acest lucru. 

Ajunseră pe prima terasă, unde străjile întrebară cine 
era; după ce Emily le răspunse, îşi urmară drumul spre 
fortăreaţa dinspre răsărit, la intrarea căreia fură din nou 
oprite; după ce răspunseră din nou, putură să treacă mai 
departe. Emily se temea să rămână la cheremul străjilor la 
această oră târzie; nerăbdătoare să pună capăt acestei 
situaţii, porni grăbită în căutarea lui Barnardine. Dar omul 
nu venise încă. Emily se rezemă gânditoare de zidul 
fortăreței, aşteptându-l. Umbra înserării se aşternea adânc 
pe lucrurile înconjurătoare, topind laolaltă contururile văii, 
ale munţilor şi ale pădurii; copacii înalţi, legănaţi de adierea 
serii, ofereau singurele sunete care întrerupeau liniştea — 
în afară de un murmur îndepărtat de glasuri, ce se auzea 
dinspre castel. 

— Ce glasuri sunt acelea? întrebă Emily, ascultând 
înfricoşată. 

— E doar stăpânul şi oaspeţii lui care chefuiesc, răspunse 
Annette. 

. „Doamne sfinte! gândi Emily, cum de poate omul acesta 
să fie atât de vesel, când a adus atâta nefericire altei fiinţe? 
— dacă, într-adevăr, mătuşa mea îşi mai poate îndura 
nefericirea! Oh! ori câte suferinţe aş îndura, fie ca inima 
mea să nu se împietrească în faţa suferințelor altora!“ 

Privi în sus, cu o senzaţie de teamă la turnul de răsărit, la 
picioarele căruia se afla acum. O lumină licări printre 
gratiile încăperii de jos, dar camera de sus rămânea 
întunecată. Zări îndată pe cineva mişcându-se cu o lumină 
prin odaia de jos; dar această lumină nu-i reînvie speranţele 
cu privire la doamna Montoni, pe care zadarnic o căutase în 
încăperea aceea, plină doar de echipamente ostăşeşti. 
Totuşi, Emily se hotărî să încerce uşa de afară a turnului, 
după plecarea lui Barnardine; şi, dacă era descuiată, să mai 
facă o încercare — poate că o va descoperi totuşi pe 


mătuşa ei. 

Clipele treceau, dar Barnardine tot nu apărea. Emily, 
neliniştită, şovăia dacă să-l mai aştepte. Ar fi trimis-o pe 
Annette la poartă ca să-l zorească, dar se temea să rămână 
singură, căci se lăsase aproape complet întunericul, 


şi o dâră ruginie, dăinuind încă spre apus, era singurul 
vestigiu al zilei ce se stinsese. Totuşi, curiozitatea stârnită 
de vorbele lui Barnardine birui asupra celorlalte temeri şi o 
făcu să rămână pe loc. 

în timp ce se tot întreba, împreună cu Armette, ce oare ÎI 
făcuse să nu vină, auziră o cheie răsucindu-se în broasca 
uşii de lângă ele şi văzură îndată un om înaintând spre ele. 
Era chiar Barnardine, pe care Emily îl întrebă pe dată ce 
anume avea să-i comunice şi îi porunci să-i spună degrabă: 

— Fiindcă aerul serii m-a îngheţat, zise ea. 

— Trebuie s-o îndepărtați pe slujnică, doamnă zise omul 
cu un glas al cărui timbru adine o impresionă. Ceea ce am 
de spus este numai pentru urechile dumneavoastră. 

Emily, după o scurtă şovăire, îi porunci lui Annette să se 
îndepărteze puţin. 

— Ei şi acum, prietene, ce ai de spus? 

Omul rămase o clipă pe gânduri şi apoi vorbi: 

— Un lucru care m-ar costa slujba, cel puţin, dacă ar 
ajunge la urechile stăpânului. Trebuie să-mi făgăduiţi, 
doamnă, că n-o să pomeniţi niciodată, pentru nimic în 
lume, vreo vorbă despre asta. Mi-a fost încredinţată 
această taină; şi dacă s-ar şti că am trădat-o, s-ar putea să 
plătesc cu viaţa. Dar nu vreau să vă văd cum vă chinuiti, 
doamnă; 
şi m-am hotărât să vă spun. 

Se opri. Emily îi mulţumi, încredinţându-l că se poate 
bizui pe cuvântul ei. Apoi îl rugă să-i destănuiască în grabă 
despre ce e vorba. 

— Annette ne-a înştiinţat cât de nefericită sunteţi în 
legătură cu signora Montoni şi cât de mult aţi vrea să ştiţi 
ce s-a întâmplat cu ea. 


— Foarte adevărat, zise Emily cu înfocare. Ai putea să-mi 
dai vreo ştire? Te rog din suflet să-mi spui adevărul, oricât 
ar fi de cumplit, şi îşi rezemă braţul, tremurând, de perete. 

— Vă pot spune, zise Barnardine, şi apoi se opri. 

Emily simţea că nu mai avea putere să stăruie în 
rugăminţile ei. 

— Vă pot spune, repetă Barnardine, dar... 

— Dar ce? exclamă Emily, regăsindu-şi stăpânirea de 
sine. 

— Aici sunt, ma'mselle, zise Annette, care, auzind tonul 
înfocat al lui Emily, alergase spre ei. 

— Îndepărtează-te! o repezi Barnardine cu glas aspru. 
Nu-i nevoie de tine. 

Şi cum Emily nu spunea nimic, Annette se supuse. 

— Vă pot spune, repetă portarul, dar nu ştiu cum. 

Aţi fost atât de îndurerată... 

— Sunt pregătită pentru orice, prietene, zise Emily cu 
glas ferm şi solemn. Pot răbda mai bine orice certitudine, 
decât această nesiguranţă. 

— Ei bine, signora, dacă aşa stau lucrurile, veţi afla. 

Ştiţi, îmi închipui că stăpânul şi doamna aveau uneori 
obiceiul să se certe. Nu-i treaba mea să caut să aflu de ce; 
dar cred că ştiţi că aşa se întâmpla. 

— Da, zise Emily; spune mai departe. 

— Se pare că în ultimul timp signor era foarte pornit 
împotriva ei. Eu vedeam şi auzeam totul — mult mai mult 
decât şi-ar putea închipui cineva; dar nu era treaba mea, 
aşa că nu spuneam nimic. Acum câteva zile, signor a trimis 
după mine. „Barnardine, mi-a spus, eşti un om cinstit. Cred 
că pot să am încredere în tine.“ L-am încredinţat că poate 
să aibă. „Atunci, mi-a zis el, după câte îmi amintesc, am 
acum o treabă la care vreau să mă ajuţi.” 

Apoi mi-a spus ce aveam de făcut; dar că trebuia să nu 
spun nimănui nimic — era ceva ce o privea doar pe signora. 

— Oh, cerule! exclamă Emily; şi ce-ai făcut? 

Barnardine şovăi şi rămase tăcut. 

— Ge demon a putut să-l îndemne pe el sau pe 


dumneata la o asemenea faptă? strigă Emily, îngheţată de 
groază şi abia stăpânindu-se să nu-şi piardă cunoştinţa, 

— A fost într-adevăr un demon, zise Barnardine pe un ton 
sumbru. 

Rămaseră amândoi tăcuţi; Emily nu mai avea curajul să 
întrebe nimic, iar Barnardine se părea că se codeşte să 
vorbească mai mult. În cele din urmă el continuă: 

— N-are rost să ne mai gândim la ce-a fost. Signor s-a 
arătat destul de crud. Dar ţinea să i se dea ascultare. 

Ce rost avea să mă împotrivesc? Ar fi găsit pe alţii, care să 
nu ştie ce-i omenia. 

— Aşadar, i-ai luat viaţa! zise Emily cu glas surd, ca 
pentru sine. Stau de vorbă cu un ucigaş! 

Barnardine rămase tăcut, în vreme ce Emily se întorcea. 
Grăbindu-se să părăsească acele locuri. 

— Staţi, doamnă! zise el. Aveţi dreptate să gândiţi astfel 
— dacă mă credeţi în stare de o asemenea faptă. 

— Dacă eşti nevinovat, spune-mi degrabă, vorbi Emily cu 
glas stins; căci simt că nu mai am putere să te ascult multă 
vreme. 

— Nu o să vă mai spun nimic, zise el, îndepărtându-se. 

Emily abia avu puterea să-l roage să rămână pe loc şi 
apoi o chemă pe Annette, de braţul căreia se sprijini, 
pornind amândouă spre fortăreață, până când auziră paşi în 
urma lor. Era tot Barnardine. 

— Îndepărtaţi fata, zise el. Şi am să vă mai destăinuiesc 
un lucru. 

— Nu va pleca de lângă mine, zise Emily; poate să audă 
şi ea ce ai de spus. 

— Aşa credeţi, doamnă? zise el. Atunci nu veţi mai afla 
nimic. 

Şi spunând acestea, se îndepărtă încet. Dar dorinţa lui 
Emily de a afla adevărul îi domină resentimentul şi teama 
pe care i le trezea purtarea acestui om, aşa că îi porunci să 
se oprească şi o rugă pe Annette să se îndepărteze puţin. 

— Signora este în viaţă, zise omul. Se află însă sub paza 
mea. Excelenţa sa a înehis-o în odaia de deasupra porţilor 


celor mari ale castelului şi mi-a dat-o în grijă. 
Aveam de gând să vă spun că o puteţi vedea, dar acum... 

Emily, căreia aceste vorbe îi uşuraseră povara chinului 
insuportabil din inimă, îl rugă pe Barnardine s-o ierte şi s-o 
lase să-şi vadă mătuşa. 

El se învoi mai uşor decât s-ar fi aşteptat ea. Îi făgădui 
că, dacă va veni în seara următoare la poarta din spate a 
castelului, după ce signor se va retrage la culcare, s-ar 
putea să o vadă pe doamna Montoni. 

Cu toată recunoştinţa ei pentru această favoare, i se 
păru că atitudinea lui trăda un triumf plin de răutate când 
pronunţă ultimele cuvinte; dar în clipa următoare izgoni 
acest gând şi, după ce-i mulţumi iarăşi şi îl rugă să aibă 
milă de mătuşa ei, îl încredinţă că-l va răsplăti cum se 
cuvine. Făgădui, de asemenea, să nu întârzie, îi ură noapte 
bună şi se întoarse, neobservată denimeni, în odaia ei. 
Trecu multă vreme până când i se domoli tumultul bucuriei 
pricinuite de vestea neaşteptată dată de Barnardine şi putu 
să gândească cu limpezime la adevăratele primejdii care o 
pândeau încă pe doamna Montoni şi pe ea însăşi. 

Incercând să-şi liniştească îngrijorarea, îşi dădu totuşi 
seama că mătuşa ei era prizoniera unui om care o putea 
sacrifica minat de răzbunare sau de avariţie; iar după ce se 
gândi mai bine la înfăţişarea sălbatică a celui căruia îi 
fusese încredinţată paza doamnei Montoni, condamnarea ei 
i se păru pecetluită — căci pe figura lui Barnardine se putea 
vedea amprenta unui ucigaş;, uitându-te la el, înţelegeai că 
nu exista nicio faptă, oricât de nelegiuită, pe care să nu 
poată fi convins s-o săvârşească. Aceste gânduri 

— li aduseră iar în minte glasul lui atunci când îi făgăduise 
să-i. Indeplinească dorinţa de a o vedea pe prizonieră. 
Chibzui îndelung la aceasta, cu nelinişte şi îndoială. Şovăia 
ehâar dacă să se încreadă în el şi să-l intâlnească la acea a 
urzie pe care el o rânduise; şi la un moment dat, o clipă 
doar, îi trecu prin minte că doamna Montoni fusese ucisă şi 
că ticălosul fusese pus s-o ademenească într-un loc pustiu, 
unde şi viaţa ei urma să fie sacrificată pentru avariţia lui 


Montoni, care apoi ar putea revendica în nişte domeniile 
contestate din Languedoc. Gândul că o asemenea uneltire 
era cu totul lipsită de noimă îi alungă închipuirea, dar nu şi 
îndoielile şi temerile pe care'i le trezise amintirea atitudinii 
lui Barnardine. Gândurile i se îndreptară în cele din urmă 
spre alte subiecte; şi, pe măsură ce. Seara înainta, îşi aduse 
aminte cu uimire de muzica pe care o auzise în noaptea 
trecută, şi aşteptă acum, nespus de curioasă, s-o audă din 
nou. 

Până l'a o oră târzie se auziră zgomotele îndepărtate ale 
petrecerii lui Montoni şi a tovarăşilor săi — discuţii aprinse, 
râsete desfrânate şi cântece în cor, făcând să răsune 
încăperile castelului. În cele din urmă porţile grele ale 
castelului fură închise pentru noapte, şi zgomotele se 
stinseră, aşterrţ, îndu-se o tăcere întreruptă doar de paşii 
înăbuşiţi ai celor ce treceau pe coridoare îndreptându-se 
spre camerele lor îndepărtate. Emily, socotind că sosise ora 
când auzise muzica în seara trecută, o îndepărtă pe 
Annette şi deschise uşurel fereastra, aşteptând s-o audă din 
nou. Luna, care luminase atunci când auzise muzica, încă 
nu răsărise; dar, cu o teamă superstiţioasă, îşi aţinti ochii 
spre acea parte a cerului de unde urma să răsară, 
aşteptându-se ca, atunci când se va ivi, să audă şi muzica, 
în cele din urmă luna se ivi, cu o lucire senină, pe deasupra 
turnurilor de răsărit ale castelului. Inima îi bătu zărind-o; 
abia avu curajul să rămână la fereastră, ca nu cumva 
muzica să-i sporească spaima şi să-i înăbuşe puţina tărie 
ce-i mai rămăsese. Orologiul bătu îndată ora unu; ştiind că 
era cam vremea când se auzise muzica, se aşeză într-un 
scaun lângă fereastră, străduindu-se să-şi adune curajul; 
dar neliniştea aşteptării o tulbura. Cu toate acestea, totul 
rămase cufundat în tăcere; auzi doar pasul singuratic al 
unei străji şi freamătul lin al pădurii de jos. Se plecă din nou 
pe fereastră, privi iarăşi luna, vrând parcă să se convingă 
că se ridicase deasupra turnurilor. 

* m» H 

Astfel trecu timpul, în aşteptare şi cu gânduri grave 


— Dar niciun sunet nu se făcu auzit; şi, după ce rămase la 
fereastră până când zorile palide începură să tivească 
crestele munţilor, furişându-se peste umbrele, nopţii, Emily 
înţelese că nu va mai auzi nimic şi se duse cu părere de rău 
la culcare. 

1 William Hazlitt, Selected Essays (Eseuri alese), Londra, 
1930, p, 176 (citatul este extras dintr-un text scris în 1818). 

' W. L. Renwick, English Literature, 1789—1815, Oxford. 
1963, p 81. 

1 William Minto, The Literature of the Georgian Era 
(Literatura epocii georgiene), 1894, în Malcolm Ware, op. 
Cât. „p, 76, 

2 W.L. Renwiek, op, cât., p. 87, 

1 Coral Ann Howells, op. Cât., p. 31. 

3 — Misterele din Tjdolpho, vosS.l