Tucker Malarkey — Reinvierea

THRILLER 
LEDA 


TUCKER MALARKEY 


„Reinvierea va fi cu. siguranță comparată cu 
Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown... 
— The Seattle Times 


TUCKER MALARKEY 


REÎNVIEREA 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză și note 
MIRELLA ACSENIE 


TUCKER MALARKEY RESURRECTION 
EDITURA LEDA 
GRUPUL EDITORIAL CORINT 


2009 


PENTRU BUNICA MEA, 
călugărita Mary Monica 


Si d, AA 


TETIERE. 


* Ierusalim 


n 
EGIPTUL DE JOS N UEZ 
iza _ E 
Cairo 


Oxyrhynchus « 


EGIPTUL DE SUS 
Nag Hammadi 


Oaza Kharga 


NOTA AUTOAREI 


Fascinaţia mea pentru evangheliile de la Nag Hammadi s-a 
născut atunci când am citit o relatare despre descoperirea 
întâmplătoare în 1945 a mai bine de cincizeci de texte antice pe 
papirusuri. Al Doilea Război Mondial tocmai se încheiase, iar 
dovada unui Dumnezeu al creştinătăţii era aproape inexistentă. 
A fost un adevărat miracol că în luna decembrie a acelui an 
cuvintele pierdute ale unor apostoli consideraţi neînsemnaţi au 
fost scoase la lumină de către un beduin, în tăcerea deşertului 
egiptean. 

Reapariţia unor evanghelii la fel de autentice ca cele din Noul 
Testament ar fi trebuit să reprezinte un moment epocal, care să 
atragă atenţia tuturor şi să fie celebrat cu mult fast. In schimb, 
foarte puţină lume a reacţionat. Textele înseşi au căzut în 
anonimat, rămânând timp de mulţi ani nedeschise şi netraduse. 
Au trecut mai multe decenii până să fie accesibile cercetătorilor, 
şi încă şi mai multe până să devină subiectul principal al 
discuţiilor teologice. Şi acum, în 2005, când scriu această carte, 
publicul larg nu ştie aproape nimic despre existenţa lor şi 
despre lumina pe care o aruncă ele asupra istoriei prea puţin 
cunoscute a creştinismului. 

Reinvierea este un roman bazat pe evenimente reale. Gemma 
Bastian şi familia Lazar sunt propriile mele creaţii, dar multe 
dintre celelalte personaje au existat cu adevărat. Felul în care 
le-am înfăţişat aici este însă imaginar. Materialul istoric, 
arheologic şi biblic este real, la fel ca şi citatele şi fragmentele 
din evanghelii. 

Atunci când cuvintele acestor evanghelii pierdute vor ajunge la 
voi peste oceane, deşerturi şi chiar peste timp, e posibil să 
găsiţi în ele reînvierea unei poveşti care a fost mult timp 
ascunsă - povestea unei mari credinţe. 


De veti împărtăşi ce aveti în voi, 
ce aveti în voi vă va salva. 
De nu veți împărtăşi ce aveti în voi, 
ce nu veți împărtăşi vă va pierde. 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


PARTEA ÎNTÂI 


CAPITOLUL UNU 


Londra, 1947 


Gemma Bastian pleca, fără tragere de inimă, de la spital într-o 
permisie de două zile, când un stol de vrăbii o făcu să-şi ridice 
privirile din pământ. Ochii ei urmăriră păsările care săgetau 
cerul, şi întârziară pe soarele palid ce apunea. Deşi îi era frig, 
merse încet prin East End, luând-o pe un drum necunoscut care 
i-ar fi putut întârzia întoarcerea într-un apartament pustiu, dar 
plin de obiecte care nu erau ale ei, dulapurile cu fantome ale 
trecutului în care nu putea sălăşlui, dar de care nici nu se putea 
lipsi. Asemenea lucruri nu se aruncă. Se dau celor nevoiaşi, sau 
se vând la magazinele de mâna a doua. Dar ea nu putea 
suporta posibilitatea reîncarnării lor, nu voia ca rochia galbenă a 
mamei să treacă într-o zi pe lângă ea pe stradă. 

Aruncă o privire scurtă către o casă de cărămidă năruită, unde 
în partea lovită de bombe apăruseră schele. Gemma continuase 
să ignore hotărâtă slabele încercări ale oraşului de a se reface. 
Aici, în East End, era o luptă fără sfârşit. Una dintre marile 
cruzimi ale războiului era că bombele trimise de Luftwaffe 
provocaseră cele mai mari distrugeri în cea mai săracă parte a 
Londrei. Acum, pe când se lăsa înserarea, oamenii se întorceau 
de la slujbele lor acasă, în cartierele lor demolate, şi aprindeau 
luminile. lar asta continua să o surprindă. In timpul camuflajului, 
o pâlpâire de chihlimbar însemnase foc, nu căldura unui cămin 
în care arde o lampă. Ochii Gemmei trecură de la o fereastră la 
alta. Pentru unii oameni, viaţa mersese mai departe. 

Intră în apartamentul ei şi se îndreptă alene, în penumbră, 
către camera de oaspeţi. Strângându-şi mai bine jacheta în jurul 
ei, rămase în faţa dulapului în care se aflau hainele mamei ei. 
Pe podea era o cutie cu ciorapii ei, cu câteva pachete încă 
nedesfăcute. Poartă-i, o îndemnase tatăl ei. Nu ţi-i mai desena 
pe picior. E prea frig pentru aşa ceva. Dar Gemma uitase 
senzaţia pe care ţi-o dădea un ciorap. La fel ca majoritatea 
femeilor din Londra, învățase să tragă o linie foarte dreaptă în 


partea din spate a gambei. Îngenunche pe podea şi deschise 
cutia,  ridicându-i cu un deget capacul. Trei pachete 
nedesfăcute. Se duse cu unul dintre ele pe pat şi rupse 
celofanul. Rămase mult timp cu ciorapul întins în poală, cu 
mâinile aşezate uşor pe țesătura transparentă. Fără să se 
gândească de ce, şi-i puse, îngăduindu-şi senzaţia de confort pe 
piele, amintindu-şi sentimentul de protecție moale, de 
înfăşurare. 

Era de-abia ora şase. Se întinse pe pat, cu braţele desfăcute în 
lături, rigide. In acea zi pierduse un pacient. Şi moartea se 
schimba, revenind la o proporţie normală care, în mod ciudat, 
durea mai mult. O făcea să se întoarcă la început, când moartea 
de-abia îşi pornise cavalcada, când mai puteai încă să simţi 
ceva. Percepea aceeaşi schimbare şi la ceilalţi oameni de la 
spital.  leşeau dintr-un fel de şoc colectiv, asemenea 
supravieţuitorilor unei epave care sălta pe o mare mai calmă, 
privindu-se cu adevărat poate pentru prima oară dincolo de 
urgenţa gâfâită a unui posibil înec, dincolo de supraviețuirea 
fizică ce devenise singurul lor scop elementar. Acum, în 
saloanele spitalului, simţea priviri încărcate de întrebări: Cine 
erai tu înainte? Cine eram noi toţi? Încotro mergem acum? 

Gemma îşi ridică braţele şi-şi încleştă în aer mâinile atât de 
bine spălate, şi-şi forţă degetele să se desfacă. Mergem înainte, 
îşi spuse ea. O bătaie de vâslă şi apoi alta, departe de scena 
distrugerii. Către uscat, către ceva care nu a cedat. Il dorea şi în 
acelaşi timp se temea de el. Se gândea că odată ce ajungea în 
cele din urmă pe pământul solid epuizarea o va copleşi. Nu va 
mai fi în stare să stea în picioare. lar sub această frică, o alta. 
Spre deosebire de casele care erau refăcute cu ajutorul 
cărămizilor, nu părea posibil ca locul pârjolit dinlăuntrul ei să se 
vindece. 

Se gândi din nou la scrisorile pe care le primise cu o 
săptămână în urmă, cele două plicuri pe care le purta acum cu 
ea, amândouă trimise de tatăl ei din Egipt. Păstrase mult timp 
cuvintele senine în adâncul ei, folosindu-le asemeni unei arme 
împotriva cenuşiului uniform şi dens al Londrei. Prima scrisoare 
o făcuse să râdă cu voce tare. Aproape că putea simţi emoția 
tatălui ei. Scria că făcuse o descoperire neaşteptată, o 


descoperire de care spiritul ei rebel ar fi încântat. În plus, asta îi 
va aduce şi ceva bani. Suficienţi cât să cumpere o casă şi să o 
cheme pe Gemma în Egipt ca să ducă o viaţă în condiţii 
decente. 


Nu-ţi face griji, scria el, totul e perfect legal. Motivul pentru 
care sunt implicați şi banii e că nimănui nu-i place schimbarea, 
şi mai ales vechilor şi venerabilelor instituții religioase. Oamenii 
vor da, vor plăti, vor sacrifica aproape orice pentru a o 
împiedica. Dar asta e o schimbare ce va fi benefică pentru toti, 
o schimbare pe care eu am sperat-o toată viața. Cred că am 
redescoperit un Dumnezeu în care chiar şi tu vei crede. 


Poate că era posibil, îşi spuse ea. Dacă cineva putea reînvia un 
Dumnezeu care murise de sute de ori, acesta era tatăl ei. 

Celălalt plic conţinuse o bucată de hârtie groasă, ciudată, 
acoperită cu litere pe care nu le recunoştea şi care păreau o 
scriitură veche. Pe plic fusese trecut un alt nume înaintea 
numelui ei, dar apoi fusese şters. Putea să desluşească 
„Anthony Lazar”. David Lazar era numele celui mai bun prieten 
al tatălui ei din Egipt. Dar nu cunoştea niciun Anthony. Oricum, 
nu-i păsa prea mult că nu înţelegea ce reprezintă bucata asta 
de hârtie. Tatăl ei îi va explica mai târziu. Îndrăznea să spere că 
o va face în Egipt. 

Adormise, când se auzi soneria. 

De cealaltă parte a uşii se afla un bărbat înalt. Prin vizor, 
Gemma îi vedea doar maxilarul ras. Vocea i se auzea puternică 
şi adâncă prin uşă. 

— Numele meu este Bernard Westerly, spuse el. Am venit să 
discutăm despre tatăl dumitale, Charles Bastian. 

Gemma deschise uşa, dar lăsă lanţul de siguranţă pus. 

— ÎI ştiu de la muzeu, adăugă bărbatul. 

— Îl cunoaşteţi din Egipt? întrebă Gemma. 

Închise uşa şi scoase lanţul de siguranţă. Bărbatul privi în jos 
către ea în timp ce pătrundea în holul micuţ în care ocupa deja 
prea mult loc cu paltonul lui voluminos. 

— Îi cunosc activitatea, spuse el. 

Bernard Westerly îşi scotea mănuşile şi cerceta din ochi 


apartamentul, ca pe un teritoriu nou cucerit. Nu făcu niciun 
efort pentru ca ea să se simtă în largul său. Gemma se strecură 
pe lângă el, hotărâtă să nu-i ofere o ceaşcă de ceai. 

— Am venit să te întreb dacă ai primit vreo veste de la el. 

— Ce fel de veste? 

— Orice. 

Gemma se întoarse şi intră în sufragerie. Rămase în picioare 
lângă fereastră. Deasupra coşurilor şi a acoperişurilor cenuşii 
văzu arcuirea argintie a lunii noi. 

— Ce veste aş fi putut să primesc? întrebă ea. 

— Ştii ceva despre noul lui proiect? spuse Westerly. 

Gemma clătină uşor din cap. 

— Eu sunt infirmieră, răspunse ea pe un ton egal, nu arheolog. 

El începu să se uite prin apartament. Gemma se întoarse şi îl 
urmări, străduindu-se să nu-şi ducă mâna la scrisorile din 
buzunar. 

— Căutaţi ceva? 

Westerly se oprise în faţa bibliotecii. 

— Cărţile astea sunt ale dumitale? întrebă el. 

— Da. 

— Atunci eşti o infirmieră care vorbeşte multe limbi străine, 
remarcă el. La fel ca şi tatăl dumitale. 

Gemma tăcu. 

— Deci nu ţi-a trimis nimic deosebit? Ceva legat de ceea ce 
face în prezent? 

— De ce mi-ar trimite? 

Omul zâmbi şi ridică din umeri. 

— Poate ca protecţie. 

— Protecţie faţă de cine? 

El o privi cu o expresie care semăna a amuzament, dar nu 
răspunse. 

— Nu, spuse ea, îndreptându-se către uşă. N-am primit nimic 
deosebit. 

El o privi cu atenţie, apoi zâmbi, brusc uşurat. 

— Sunt doar probleme ale muzeului, înţelegi. Nimic pentru 
care să te îngrijorezi. Imi pare rău că te-am deranjat. 

x x 


Abia mai târziu îi reveni în minte acel detaliu. Bărbatul îşi 


scosese pălăria, fără să-şi descheie paltonul. Dar îşi aplecase 
silueta înaltă pentru a se uita la cărţile ei. Şi acum Gemma îşi 
amintea — un lucru care pentru o clipă i se păruse ciudat. Pe 
sub gulerul închis cu nasturi al paltonului i se păruse că vede 
banda albă, rigidă, a unui guler de preot. 

În timpul nopţii se trezi de două ori, simțind cum începe 
familiarul şi înspăimântătorul proces de a-şi imagina tot ce e 
mai rău. 

x x 

Telegrama nu venise în dimineaţa următoare, ci în a treia 
dimineaţă. Când o deschise, Gemma se rezemă de perete, 
simțind că nu mai poate să respire. 

Erau câteva propoziţii scurte... într-o engleză nemilos de 
stricată. Gemma se duse împleticindu-se în baie şi se lăsă în 
genunchi şi vomă. După aceea îşi lipi obrazul de plăcile reci de 
faianţă. Când deschise în cele din urmă ochii, îşi aţinti privirea 
asupra unei plăci pe care erau pictaţi nişte trandafiri, până când 
nu mai văzu decât o pată mare de sânge. Rămase acolo până 
când se înseră, până când tot ce fusese delicat şi fragil 
înlăuntrul ei era acum strivit. 

Când se termină totul, se ridică şi-şi privi imaginea cenuşie din 
oglindă. Tatăl ei murise. Fusese găsit în biroul lui. Telegrama 
spunea că inima îi cedase. Vor fi trimişi nişte bani în contul ei de 
la bancă. Trebuia să-i folosească pentru a ajunge la casa lui 
David Lazar din Cairo. 

x x 

Profesorul Anthony Lazar urcase la Gebel-al-Tayr după-amiaza 
târziu. Prea târziu, îl avertizase asistentul lui, Zira. Dar voise să 
vadă ceva înainte ca soarele să apună. Uneori era ceva foarte 
important pentru profesor. Zira citea graba pe faţa lui, simţea 
tensiunea în tăcerea sa. Acum se uita cum patronul lui îşi 
prindea la brâu o lanternă şi începe să urce panta asemenea 
unei capre. 

Profesorul Anthony fusese agitat încă de când sosiseră, de la 
plecarea bruscă a mai vârstnicului său prieten Charles Bastian 
din ultimul lor sit din Egiptul de Sus. Era o prietenie neobişnuită. 
Zira nu-l văzuse niciodată pe Anthony atât de pasionat de 
conversaţie, nu asistase niciodată la miracolul ca Anthony să 


vorbească neîntrerupt timp de aproape o oră. Ar fi putut să fie 
tată şi fiu. Apoi Bastian plecase, se părea, în mijlocul unei 
discuţii. Anthony nu era încântat de felul în care prietenul lui 
dispăruse, lăsând doar un bilet scris în grabă pe care el îl găsise 
prins de cortul lui. 

Când şi-au făcut aprovizionarea în Cairo, s-au gândit că poate îl 
întâlnesc. Dar Bastian nu fusese în Cairo. Au aşteptat cât de 
mult au putut, pentru că ceva din felul în care dispăruse 
prietenul lui îl îngrijora pe Anthony. În cele din urmă, n-au mai 
avut ce face şi s-au întors în tabăra lor din Kharga. Curând, el şi 
Zira plecau din nou zile întregi, cufundându-se în tăcerea 
Deşertului de Vest. 

Zira se ghemui pe vine şi-l aşteptă pe Anthony să se întoarcă. 
Se întuneca, în felul acela brusc din deşert, şi deşi patronul lui 
crescuse la marginea Saharei, să umbli în întuneric printre 
pietrele nesigure şi pe pantele din Gebel-al-Tayr era periculos, 
chiar şi pentru un om agil. 

Îşi începuseră ziua aşa cum şi-o şi terminau, cutreierând 
neliniştiţi ruine pe care amândoi le ştiau bine. In dimineaţa 
aceea vizitaseră Templul lui Hibis, un templu păgân care fusese 
construit de creştini în secolul al patrulea. Apoi se duseseră la 
Necropolă, un alt sit păgân. Nisipul şi vântul scoseseră la lumină 
un număr aproape egal de temple, capele şi necropole păgâne 
şi creştine. „Deşertul nu face deosebiri, slavă Cerului”, spusese 
Anthony. „El îi păstrează pe toţi zeii.” 

În cele din urmă, Anthony voise să vadă Peştera Mariei, aflată 
în vârful lui Gebel al-Tayr, muntele cu păsări. Pereţii ei erau 
acoperiţi cu vechi desene, dintre care unul cu Fecioara şi 
Pruncul. Se spunea că lisus şi mama Lui se opriseră aici după ce 
scăpaseră de Masacrul Inocenţilor. 

Zira ridică privirile către Gebel al-Tayr şi-şi aprinse o ţigară, 
pentru iluzia căldurii. Nu mâncase nimic toată ziua şi foamea îl 
făcea să se simtă înfrigurat. Încercă să se concentreze asupra 
altor lucruri. Se gândi la familia lui din Cairo şi la bani şi la ce să 
facă de mâncare pentru cină. Deasupra lui, pe coama dealului, 
apăruse silueta unui bărbat. Zira nu ştia de cât timp se afla 
acolo. Stătea nemişcat. Zira se ridică şi îşi stinse pe jos ţigara. 
Patronul lui se putea mişca la fel de repede şi de tăcut ca o 


pisică. Era ceva neobişnuit pentru fiul unui englez. Anthony se 
simţea ca acasă în deşert, spre deosebire de ceilalţi europeni 
care stăteau strânşi în Cairo ca un stol de păsări stinghere ce 
nu-şi găsesc locul. De fapt, de ce toţi oamenii ăştia hotărâseră 
să locuiască în deşert era un mister pentru Zira. 

Poate că, la fel ca şi profesorul Anthony, devenea şi el puţin 
ciudat. Existau momente, în tăcerea violacee a serilor în deşert, 
când Zira era conştient că spiritul lui devenea mai profund. 
Viaţa pe care o ducea aici, la marginea neantului, era obscură, 
dar pe el îl mulțumea. Poate că tocmai la marginea neantului 
începea adevăratul înţeles. Tot ce fusese odată cunoscut era 
acum uitat, spunea Anthony. Nu trebuia decât redescoperit. 
Scos din pământ. 

Zira uitase de foame. Îşi aprinse lanterna pentru a semnaliza în 
întuneric unde se afla, şi se lăsă din nou pe vine. Anthony o să 
vină când o să fie gata. 

Mai târziu, când stăteau lângă foc, în cercul de lumină apăru în 
tăcere un băiat cu pieptul gol, pe un cal. Avea o scrisoare în 
mână. Anthony luă plicul mototolit şi murdar şi-i făcu semn 
băiatului să stea jos. Băiatul cobori de pe spinarea goală a 
calului şi Zira îi dădu nişte pâine şi fu. Avea ochii imenşi, 
luminoşi. Anthony observă că îi lipsea degetul mare de la o 
mână. Îi turnă o ceaşcă de ceai, în care puse două linguri de 
miere. 

Anthony citi scrisoarea, ţinând-o aplecată către lumina focului. 
Apoi o împături şi rămase mai departe aşezat, fără să spună 
nimic. Băiatul îşi bău ceaiul în tăcere. Când îşi puse jos ceaşca 
goală, Anthony băgă mâna în buzunar şi scoase o monedă, apoi 
privi cum băiatul şi calul lui dispar din nou în noapte. Cu ochii 
pironiţi în întunericul unde fusese băiatul, spuse liniştit: 

— Zira, tu şi cu mine am pierdut un prieten. 

Ochii lui Zira se aţintiră asupra chipului lui Anthony. 

— Charles Bastian a murit. 

Zira îşi făcu repede cruce. Aşteptă până ce din foc nu mai 
rămaseră decât tăciuni, apoi se aplecă în faţă şi îi aţăţă. In 
1 Ful medames — mâncare tradiţională egipteană, făcută din boabe de năut 


parţial sau complet pasate, cu ulei de măsline, uneori şi usturoi, ceapă şi 
pătrunjel. 


lumina mai puternică cercetă faţa lui Anthony, citind pe ea ca 
un oracol. Îşi strânse mai bine burnuzul în jurul lui şi aşteptă. 

— O să ne întoarcem la Cairo, spuse în cele din urmă Anthony. 
Oricum, se apropie khamsinul. Poate că anul acesta o să 
scăpăm să mai fim îngropaţi în nisip. 


CAPITOLUL DOI 


Căutați şi nu vă opriți din căutare până ce veti găsi. 
Când veti găsi, vă veti tulbura. 

Când vă veti tulbura, vă veti minuna 

şi veți domni peste Totul. 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


Gemma deschise ochii. Deşertul venea către ea, în vreme ce 
avionul cădea printr-un cer care avea doar două culori. 
Părăseau albastrul pentru un cafeniu implacabil şi neospitalier. 
Cum o să pot exista într-o asemenea culoare? se gândi ea. Aş 
putea fi strivită între cer şi nisip ca o frunză, ca o insectă. 
Închise din nou ochii, pentru a nu mai vedea lumina deşertului, 
cu mâinile încleştate pe genunchi, în vreme ce avionul ateriza, 
legănându-se, în Cairo. 

La fel ca un uriaş cadran solar, avionul se răsuci şi rulă către 
ceva ce putea fi un aeroport: o clădire mică şi joasă de culoarea 
nisipului, culoarea tuturor lucrurilor din Egipt. Gemma îşi duse 
mâna la păr, îşi prinse pălăria pe pipăite, îşi privi buzele într-o 
oglinjoară pătată şi le coloră în roşu. 

Uşa avionului se deschise şi se fixară şi treptele. Vedea vântul 
care ciufulea părul pilotului, aşa cum stătea el în poziţie de 
drepţi în fâşia de lumină. Işi puse mănuşile şi se pregăti. O să fie 
foarte cald, îşi spuse. O să fie praf. Acum îl putea vedea, ca o 
peliculă. Păstrează în minte această clipă, îşi spuse ea. 
Păstrează în minte imaginea lumii aşa cum arăta înainte. 

In timpul războiului, când se părea că fiecare fărâmă de putere 
fusese stoarsă din ea, Gemma învățase un truc. În jurul golului 
din ea ridicase o faţadă a încrederii, masca unei femei care nu 
se teme de durere sau de moarte, care nu poate fi păcălită şi de 
care nu se poate profita. O femeie care nu mai are nimic de 
pierdut. Işi puse acum această mască, asemenea unei armuri, şi 
căută în memorie cuvintele pe care le învățase singură în limba 
aceasta ciudată. Când urcă într-un taxi, se strădui să le 


rostească plină de convingere: 

— Du-mă în Garden City?. Am două lire englezeşti, atât. 

Şoferul zâmbi şi o privi în oglinda retrovizoare. 

— Ne-ai învăţat limba. 

Gemma clătină din cap şi se uită pe fereastră. 

— Tu ai învăţat-o pe a mea. 

— E mai bine să cunoşti limba stăpânitorilor, spuse el. Atunci ai 
o şansă de libertate. 

— Cred că aşa e înţelept. 

— Te duci la profesorul David Lazar. 

Gemma se aplecă înainte. 

— De unde ştii? 

— Pentru că mi-a spus să te caut. 

— Ce drăguţ din partea lui. 

— E un om drăguţ. 

— Nu ştiu. Nu-l cunosc. 

— O să-ţi placă. Ţi-a plătit drumul până în Garden City. 

Gemma se uită afară pe geamul singurului vehicul motorizat 
de pe o stradă ticsită de măgari şi vânzători la tarabe. Țara ta 
mi-a omorât tatăl, Îşi încleştă mâinile pe geantă şi încheieturile 
degetelor i se albiră, acuzatoare. Femeile treceau cu coşuri 
mari, ţinute în echilibru pe cap, în care duceau legume, usturoi, 
ouă. Ochii Gemmei alunecară peste ele, întâlnind pentru o clipă 
privirea unei femei a cărei faţă, cu excepţia ochilor dispreţuitori, 
era acoperită cu o pânză neagră. Obosită, Gemma îşi spuse: Nu 
aşa voiam să vin aici. Îşi rezemă capul pe spate, pe pielea 
uzată. Deasupra ei, cerul nu mai era atât de dureros de 
albastru. Era mai degrabă ca cerurile pe care le cunoscuse ea. 
Avea nevoie de o noapte de somn liniştit. 

Ca un protest la această nevoie a ei de odihnă, din înaltul unui 
minaret veni prima chemare la rugăciunea de seară. Gemma se 
uită speriată către cer în vreme ce alte strigăte îi urmară 
primului, şi oraşul se umplu de melodii aspre, distonante, îşi 
amintea acum. Tatăl ei le numise „mieunatul îngerilor”. Pentru 
urechea occidentală era greu să distingă ceva dumnezeiesc în 
tânguiala lipsită de orice armonie. Gemmei i se părea mai 


2 Cetatea-Grădină (în Ib. Engleză), cartier rezidenţial luxos din Cairo. 


degrabă o chemare la luptă decât un îndemn la rugăciune. Se 
înfioră. Soarele apunea şi aerul se răcise şi se întunecase brusc, 
ca şi cum cineva ar fi pus un dop peste oraş. Taxiul ajunsese 
într-un cartier plin de verdeață, cu case mari, dar Gemma nu 
mai putea vedea prea multe. Îşi strânse mai bine jacheta în jurul 
ei şi-şi mişcă degetele de la picioare în pantofi. Era pregătită 
pentru sfârşitul călătoriei. 
x x 

Gemma lăsă valiza jos şi ridică privirea către casa lui Lazar. 
Era ceea ce s-ar putea numi o casă somptuoasă, solidă, dar într- 
un fel elegant, cu coloane de marmură la intrare şi balcoane la 
ambele niveluri. Bătu la intrare, care avea forma unei găuri de 
cheie. Când uşa se deschise, lumina se revărsă afară, dar nu o 
ajunse pe Gemma acolo unde stătea. Profilat pe lumina 
puternică din hol, se afla un bărbat tânăr, sprijinit într-un 
baston. Gemma văzu un păr castaniu bine pieptănat şi un chip 
surprinzător de frumos, nedumerit pentru moment în faţa 
întunericului de afară. Gemma aşteptă, prelungind clipa de 
tăcere detaşată pentru a-l putea studia pe acest bărbat care îi 
era total necunoscut. Avea o faţă tânără, dar ridată. Nu era prea 
sigură de combinația care o modelase: durerea sau 
compasiunea, politeţea sau empatia. Sub toate acestea, la 
temelie, se afla disperarea. Asta Gemma putea vedea limpede. 
Ea cunoştea această faţă; o înţelegea. Inima ei se frânse şi se 
deschise în faţa acestei imagini neaşteptate. Războiul o urmase 
pretutindeni, chiar şi aici. Păşi în lumina din prag. 

La fel ca un animal învăţat să se teamă, bărbatul se dădu 
înapoi. Acum se aflau amândoi la distanţa potrivită pentru a se 
simţi în siguranţă şi pentru a se uita unul la celălalt, ceea ce 
făcură într-o tăcere concentrată, o tăcere care n-ar fi existat 
înainte de război. El se răsuci în lumină şi ea văzu arsura de pe 
partea feţei care fusese în umbră. Se ridica de sub gulerul 
cămăşii la fel ca un lujer de viţă, ramificându-se în dreptul 
maxilarului în două degete furioase: unul ajungea la pometele 
obrazului, celălalt se arcuia în colţul gurii ca un iatagan, ca ceva 
care l-ar putea spinteca. Desfigurarea era cu atât mai 
surprinzătoare din cauza frumuseţii feţei. Oare fusese aproape 
perfectă? Ochii lui erau aţintiţi asupra ei, şi când îi întâlni 


privirea, Gemma îşi spuse: Rana e proaspătă; el încă nu ştie 
cum arată rana. Eu sunt o oglindă. 

— Gemma Bastian, rosti bărbatul. Am văzut poze cu tine. 

— Acesta e avantajul tău. 

Gemma întinse mâna, închizând cu îndrăzneală spaţiul dintre 
ei, ca şi cum îi era uşor să cunoască un alt soldat rănit. In fond, 
ea era cea neînfrântă, cea care nu plecase să cunoască 
războiul, ci rămăsese acasă să îl aştepte şi apoi se luptase cu el 
cu toate armele pe care ştiuse să le folosească. 

El îi luă mâna în palma lui răcoroasă şi o strânse uşor înainte 
de a-i da drumul. 

— Eu sunt Michael Lazar, spuse el. 

— Michael, repetă ea. 

Nu Anthony. 

— David Lazar e tatăl meu. Acum nu e acasă, îmi pare rău. Dar 
te aşteptam. Intră, te rog. 

Vocea lui era blândă, educată şi plăcută şi nu se potrivea cu 
acel chip; nu se potrivea nici cu ochii. Se dădu într-o parte când 
ea trecu cu bagajele pe lângă el, pătrunzând în tăcerea plină de 
ecouri din vestibulul spaţios. 

— Îmi pare rău pentru tatăl tău. 

— Mulţumesc. 

— Şi ai venit tocmai de la Londra, spuse el, încercând să 
schiţeze un zâmbet. Sunt sigur că ai vrea să bei ceva. 

Gemma încuviinţă din cap, dar Michael Lazar nu se mişcă. 
Rămase acolo, cu privirea aţintită asupra pantofilor ei. 

Gemma îşi lăsă din nou bagajele jos. 

— Aş putea să-mi pun lucrurile undeva? întrebă ea. 

— Da, sigur. lartă-mă. Michael Lazar îşi mută greutatea pe 
baston. Purtarea mea e mai mult decât grosolană. Cred că ţi-au 
pregătit camera roşie. 

— Roşie. Gemma zâmbi. Minunat. Crezi că aş putea primi un 
pahar cu apă? Pe urmă o să mă spăl puţin şi o să cobor aici să 
beau ceva. 

— Minunat, repetă el, dar tot nu se mişcă. 

Gemma ridică privirea către scara arcuită. 

— Ce casă frumoasă. 

— Aşa e. 


— Stai aici de mult? 

— Am crescut aici, în mare parte. Acum sunt doar un musafir. 
La fel ca tine. 

Se întoarse către scări şi le privi. 

Brusc, ea înţelese. Îşi luă de jos bagajele şi începu să urce 
scările. Spuse peste umăr: 

— Zi-mi doar pe unde să o iau. 

El o privi cu recunoştinţă. 

— La stânga, a treia uşă pe dreapta. Te aştept cu apa şi cu ce- 
o să mai vrei în living — şi arătă direcţia cu bastonul. Nu te 
grăbi. 

Camera roşie era ca un balsam. Ochii ei sorbiră culorile 
intense, covoarele bogat ornamentate. Închise uşa în urma ei şi 
rămase rezemată de ea. Camera era, la fel ca şi casa, 
somptuoasă. Patul era înalt. De tavan atârna o plasă pentru 
țânțari, căzând în falduri peste colţurile patului, înfăşurându-l ca 
un linţoliu. Îşi dori brusc să se afle înăuntrul moliciunii lui 
delicate, în spatele unei bariere transparente, pur şi simplu să 
zacă un timp ascunsă de lume. 

Traversă încăperea până la draperiile de catifea care încadrau 
ferestrele ce dădeau pe balcon şi rămase înfăşurată între ele. Pe 
cerul încă pătat de culoare se profila conturul limpede al 
oraşului. Apoi, în depărtare, văzu formele masive de la Giza, o 
piramidă în spatele alteia. Se uită lung, fără să înţeleagă, la 
formele care se pierdeau în noapte. Nu-şi imaginase până acum 
urieşenia lor, deşi tatăl ei îi arătase nişte fotografii, chiar le 
descrisese dimensiunile. Deschise uşa balconului şi ieşi afară. 

Aplecându-se peste balustradă, văzu că ceea ce parfuma aerul 
era iasomia. Se căţăra pe un spalier pe pereţii casei, învăluind-o 
în flori albe dulce-mirositoare. Undeva, în grădina de jos, se afla 
o fântână, de unde se auzea cântecul delicat al apei. Respiră 
adânc, umplându-şi pe deplin plămânii cu aerul uscat. Deci asta 
era, se gândi ea. Asta era vraja. 

Reveni în cameră şi trase draperiile. Aprinse lampa de pe birou 
şi cercetă cu privirea noul ei domeniu. Asta e camera în care o 
să dorm, îşi spuse. Pereţii care mă vor împrejmui în vreme ce o 
să caut o cale de a îngropa cenuşa tatălui meu. 

Jos, în birou, Michael Lazar aprindea focul. Se aplecă mai mult 


ca să sufle în surcele. Gemma rămase în cadrul uşii, gândindu- 
se: 

Ce curaj să se apropie atât de mult, aproape să sărute fiara 
care încercase să îl devoreze. Deşi covorul gros îi înăbuşi paşii 
când pătrunse în încăpere, Michael înălţă capul. 

— E surprinzător, nu? spuse el, suflând din nou peste grămada 
de surcele. Totuşi, acesta este deşertul. Dar nopţile pot fi foarte 
reci. 

— Da, am observat. 

Michael se ridică şi se întoarse către ea. 

— Te-ai schimbat. 

Gemma se uită la rochia ei. 

— Da, m-am schimbat. 

— Uite-ţi apa şi aici se află aproape orice fel de băutură 
cunoscută. Imi pare rău că nu sunt decât eu acasă. Ştiu că ai o 
problemă urgentă de rezolvat cu tatăl meu. 

— Urgentă? Gemma zâmbi repede. De fapt, nu cred că e 
urgentă. Din câte ştiu eu, morţii rămân morţi de-a pururi. Aş 
vrea nişte sherry, dacă ai. Se aşeză într-unul din fotoliile 
acoperite cu creton care flancau căminul, apoi spuse: Ai fost în 
război. 

Michael schiţă un zâmbet lipsit de veselie în vreme ce 
şchiopăta sprijinit în baston ca să-i aducă sherry-ul şi întrebă: 

— Ce te face să spui asta? 

Ea ridică privirea spre el. 

— Şi eu am fost. 

— WACS, nu? li duceai pe cei ca mine în ambulanţă? 

— De fapt, am fost infirmieră. 

— În Londra? 

— Da. 

— Aşadar, ai fost bombardată într-o veselie. 

Gemma sorbi din paharul ei şi spuse: 

— Da. 

— Ei, deci ne-am distrat cu toţii, comentă Michael. 

Duse la gură un pahar mare cu whisky şi înghiţi jumătate din 


3 Women’s Army Corps, corpul auxiliar feminin al trupelor americane de 
uscat. 


conţinutul lui; pe la colţul ars al gurii se scurse puţin pe cămaşă, 
ceea ce-l făcu să înjure. Rămase în picioare lângă ea, cu o 
privire furioasă. Furia asta era bruscă. Gemma o putea simţi ca 
pe-un zid de fierbinţeală. Se ridică şi ea şi se apropie de 
bibliotecă. Războiul se încheiase; rănile lui nu o priveau pe ea. 
Se uită la cărţile lui David Lazar şi pretinse că fiul lui nu se afla 
acolo. Dacă se lăsa în genunchi putea vedea titlurile mai bine. 
Cunoştea o parte din cărţile acestea din biblioteca tatălui ei. 
Durerea recunoaşterii veni pe neaşteptate. Işi duse mâna la 
gură şi îşi muşcă încheieturile degetelor. Era ca şi cum i-ar fi 
văzut pantofii pe polita de jos a dulapului sau i-ar fi mirosit 
cămăşile pe care deja se silise să le dea. 

Îl simţea pe Michael privind-o. În cele din urmă, se întoarse 
către el. 

— Nu e nimic în Anglia care să te pregătească pentru locul 
ăsta, nu? spuse ea. 

— Dacă mă-ntrebi pe mine, locul nostru, al britanicilor, e pe 
insula noastră nenorocită. Îşi goli paharul şi îl aşeză pe poliţa 
căminului. L-am cunoscut pe tatăl tău. Mi-a plăcut. 

Gemma îşi luă paharul cu sherry şi se întoarse la fotoliul ei. Nu 
era pregătită încă să vorbească despre tatăl ei cu omul acesta. 

— Ce s-a-ntâmplat cu piciorul tău? întrebă ea. 

Michael îşi lovi gamba cu bastonul, şi se auzi zgomotul sec al 
lemnului pe lemn. 

— Se pare că l-am pierdut. Dar acum am unul nou, de fapt, 
chiar azi l-am primit. Nu-i nici pe jumătate aşa rău, doar pe 
jumătate din lemn. 

Ea îl privi lung din cealaltă parte a încăperii. Atât veselia lui 
forţată cât şi amărăciunea erau nişte parodii. Erau nişte 
paravane. Omul însuşi nu se vedea nicăieri; iar ea nu avea 
energia sau interesul de a-l căuta. Se întoarse la foc şi la 
paharul ei. Michael îşi umplu din nou paharul şi se aşeză pe 
scaunul de lângă ea. Rămaseră mult timp în tăcere. Camera era 
caldă şi tihnită, iar limbile de foc ce dansau în cămin le atrăgeau 
privirile asemenea unei scene de teatru. 

— Adevărul e, spuse în cele din urmă Michael, că nici nu mai 
ştiu când am avut ultima conversaţie adevărată. Familia nu se 
pune la socoteală aici. Pe vremuri, eram chiar bun la genul ăsta 


de lucruri. Poate eram chiar fermecător. lar acum, uite, eşti aici 
de mai puţin de-o oră şi deja fugi de mine. Se uită la ea şi 
aproape zâmbi. În asemenea clipe disparate îmi dau seama cât 
de mult m-am schimbat. Ştiu că sună prostesc, dar n-am mai 
fost în prezenţa unei fete drăguţe şi inteligente de foarte multă 
vreme. Îmi pare rău că am fost nepoliticos. Îmi pare rău că te- 
am făcut să fugi. Ar trebui să se termine vremea de fugă. 

— Depinde de ce fugi. 

— În cazul ăsta, de soldaţi răniţi. Unii drăguţi. 

— Am suferit destul de mult din cauza unor soldaţi răniţi 
drăguţi. 

— Serios? îmi pare rău. 

— Să nu-ți pară. 

— În numele camarazilor mei, îţi cer scuze pentru toate 
supărările. 

— Habar n-ai pentru ce-ţi ceri scuze. 

— Ştiu că soldaţii pot fi grosolani. 

Gemma nu spuse nimic. El o privi, apoi îşi întoarse ochii către 
foc. Ea îl simţi cum se retrage, cum se strecoară înapoi în 
bârlogul din care se aventurase afară. Minutele se scurgeau. 
Gemma simţea cum se măreşte distanţa dintre ei. Era absurd. 
Războiul se terminase. Se aplecă spre el şi-şi aşeză pentru o 
clipa mâna peste a lui. Era un gest ce se voia de alinare, ca o 
punte peste prăpastia tot mai mare a izolării. Dar Michael îi 
strânse degetele, împletindu-şi mâna cu a ei. Brusc, Gemma se 
afla din nou în ambulanţă, lângă un bărbat spintecat, 
sângerând. Strânsoarea lui Michael o înfioră, străbătând-o 
asemenea unui şoc electric. Totul îi reveni în minte. Nici nu avea 
nevoie să-i vadă ochii; în acest schimb tăcut îl înţelese perfect. 
Războiul nu se terminase, cel puţin nu aici. 

Deodată, în vestibul răsună ecoul aspru al unui râset, şi 
Gemma îşi dădu seama că întreruperea pe care o aşteptase şi o 
dorise acum nu mai era bine-venită. Ea şi Michael creaseră o 
camaraderie fragilă şi ea nu voia să o pună în primejdie, nici 
măcar în faţa unui râset. 

— Asta trebuie să fie tatăl meu, spuse Michael, lăsându-i mâna 
şi apucându-şi bastonul, gata să se ridice. 

Pe când se îndreptau către uşă, ea vru să-l ia din nou de mână, 


simțind instinctiv că fiecare dintre ei avea nevoie de protecţia 
celuilalt. Merse alături de el, potrivindu-şi paşii cu ai lui. 

Gemma se gândi că prezenţa ei fusese cea care îi făcuse să 
tacă pe cei doi din hol, dar ochii lor erau aţintiţi asupra lui 
Michael. Erau în haine elegante, îmbujoraţi la faţă de aerul 
nopţii. Gemma îl studie pe bărbatul care trebuia să fie David 
Lazar. Spre deosebire de tatăl ei calm, cerebral, bărbatul acesta 
era agitat, cu o exuberanţă plină de tensiune. Prima impresie a 
Gemmei era că încerca să ascundă o mare pierdere. 

— Dumnezeule mare! exclamă el, uitându-se la Michael. Apoi 
râse. la uite! Poţi să mergi! 

Femeia de lângă el era brunetă şi minionă, şi îmbrăcată în mai 
multe straturi de mătase verde pal. Nimic, nici măcar un fir de 
păr, nu era deranjat. Îşi ţinea mâinile strânse, într-un gest 
chibzuit care exprima un echilibru perfect între mulţumire şi 
bucurie. 

— E minunat, spuse ea. Cum te simţi? 

— De parcă aş avea un băț drept picior, spuse Michael. Nu e 
un mijloc de transport comod. 

— Nu încă, spuse tatăl lui, apoi se întoarse către Gemma. 
Gemma, fii bine-venită. Ne bucurăm că eşti aici. Dar mi-aş fi 
dorit să fi fost în alte împrejurări, mai plăcute. 

Deşi David Lazar era foarte diferit de tatăl ei, exista totuşi o 
asemănare de netăgăduit. Gemma încercă, dar nu reuşi, să 
identifice exact ce era, ignorând gândul dureros că tatăl ei 
petrecuse o mare parte a vieţii lui în alte locuri, cu alţi oameni 
decât ea. 

Stătea acolo în faţa lui şi nu ştia ce să-i spună omului pe care-l 
simţea deopotrivă ca pe o veche cunoştinţă şi cineva cu 
desăvârşire necunoscut. În cele din urmă, întinse mâna, 
întrebându-se dacă n-ar trebui cumva să îl şi îmbrăţişeze pe cel 
mai apropiat prieten al tatălui ei. El îi cuprinse mâna într-o 
strângere puternică şi caldă. 

— Mă bucur să te cunosc, spuse el. Tatăl tău avea dreptate. 
Eşti foarte frumoasă. Ea e soţia mea, Nailah. 

Nailah nu ezită. Făcu un pas înainte şi o îmbrăţişă pe Gemma. 
Gemma îşi lăsă capul pe umărul femeii şi închise ochii, lipindu-şi 
de mătase obrazul. Mirosea a portocale. Pentru o clipă, Gemma 


simţi un dor nespus de mama ei. Braţele lui Nailah se strânseră 
mai tare în jurul ei când o simţi cum începe să tremure uşor. 
Trecuse foarte mult timp de când o mai ţinuse cineva în braţe. 
Nailah o mângâie pe păr. 

— Sărăcuţa de tine, spuse ea. 

— Îmi pare atât de rău, spuse Gemma, desfăcându-se din 
îmbrăţişare şi trăgându-se înapoi. Nu ştiu ce m-a apucat. 

— Eu ştiu, spuse David Lazar, întinzându-i o batistă. Probabil 
că simţeai de mult nevoia să faci asta. Vino, hai să mâncăm 
ceva şi o să te amuz cu poveşti din vremuri trecute. 

Nailah îi zâmbea lui Michael. 

— Zău, nici nu-mi vine să cred cât de bine mergi! 

Veselia ei era caldă şi molipsitoare, dar Michael părea 
insensibil. 

— Merit o medalie, nu crezi? spuse el. Oare au medalii pentru 
şchiopi? 

— O să facem noi una, răspunse tatăl lui. O să topim câteva 
dintre colierele lui Nailah şi o să le turnăm într-o formă. O să-ţi 
facem o medalie frumoasă pentru curaj şi pierdere şi — slavă 
Domnului! — supravieţuire. 

Ochii lui Michael se aţintiră asupra podelei. 

— Fiul meu e un erou, continuă David. Doborât într-un Spitfire, 
dar rămas în viaţă ca să-şi spună povestea. 

Michael nu reuşea să zâmbească. Stăteau toţi patru în 
vestibul, iar legătura dintre ei era suficient de vagă pentru a nu 
putea înainta într-un tot. Gemma îşi dădu seama că veselia, 
chiar forţată, era mai bună decât această paralizie fragilă. Ochii 
lui Nailah se întoarseră către Michael. David îi privea pe 
amândoi, cufundat brusc în melancolie. Michael se retrăsese 
complet. Nu mai rămăsese nimic din bărbatul pe care îl 
întrezărise Gemma lângă foc. Acum el îi evita privirea, stânjenit. 

— Am fost la muzeu, spuse David. Ar fi trebuit să fie şi el acolo 
în seara asta. Tatăl tău ar fi trebuit să fie acolo. 

Gemma vru să vorbească, dar ezită. De data aceasta, impulsul 
de a alina nu-şi avea locul. De data aceasta, ea era cea care 
avea nevoie de alinare. 

— Ei bine, eu sunt moartă de foame, spuse Nailah. Niciodată 
nu primeşti destul de mâncare la evenimentele astea. 


Vocea ei detaşată, melodioasă, se voia liniştitoare. Dar în acest 
moment nimic nu era cum trebuia pentru aceşti oameni. 

— Da, spuse David, uitându-se absent la foc. Acum plătesc 
pentru asta, cufundându-mă în amintiri. Inecându-mă poate. 

— Haide, îi îndemnă Nailah. Haideţi să mâncăm. 

Îi conduse pe toţi în siguranţa sufrageriei. Stăpânirea de sine şi 
versatilitatea ei plină de graţie o făcură pe Gemma să-şi spună 
că Nailah era mai în vârstă decât părea. Accentul ei era greu de 
stabilit. Parţial britanic şi parţial egiptean, bănui Gemma, deşi 
ochii erau mai deschişi la culoare decât cei ai femeilor pe care 
le văzuse pe stradă. Gemma o urmări cu privirea, aşteptându-l 
pe Michael, care acum mergea şchiopătând vizibil, cu trăsăturile 
contorsionate din când în când de câte o grimasă de durere. 

— A fost un omagiu adus lui Mariette, explică Nailah pe când 
intrau în sufragerie. Fondatorul Muzeului Egiptului. David a 
vorbit despre primii ani ai muzeului. 

— A părut ciudat fără tatăl tău. Stai lângă mine, Gemma, nu 
mai aud aşa de bine ca pe vremuri. 

Nailah se aplecă şi aprinse cu un chibrit lung două lumânări 
ivorii pe jumătate arse. Între ele se afla un vas de cristal 
scânteietor plin cu rodii şi mandarine. Pe marginea bolului 
tremurau triunghiuri de culoare asemeni razelor unui far. 

— Tatei nu-i plăcea să vorbească despre Mariette, spuse 
Gemma. Nu cred că îl plăcea. 

— E de înţeles, îi răspunse David râzând, conducând-o, cu 
mâini mari şi calde, către scaunul de lângă el. Mariette a fost 
lipsit de scrupule, ambițios şi viclean, continuă el. In mod ironic, 
a fost şi responsabil pentru păstrarea celor mai frumoase 
antichităţi ale acestei ţări. 

Masa din sufragerie fusese aşezată pentru trei persoane. David 
se instală în capul mesei, în vreme ce Michael dădu încet ocol 
camerei pentru a se aşeza în faţa Gemmei, unde nu se afla 
niciun tacâm. 

Pe când Nailah îşi întindea un şervet pe genunchi, un bărbat 
înalt, cu un aer distins, îmbrăcat într-o robă albă şi scufie, 
pătrunse fără zgomot în încăpere printr-o uşă batantă. Ochii lui 
evaluară situaţia de la masă, stăruind mai mult asupra Gemmei 
şi oprindu-se pe masa goală din faţa lui Michael. 


— Amad, spuse David, ea e Gemma Bastian, fiica lui Charles. 
Amad îşi înclină capul. 

— Domnişoară Bastian, mă simt onorat. 

— Pe Amad îl ştiu aproape de tot atâta timp cât şi pe tatăl tău. 
Amad începu să aşeze farfurii în faţa lui Michael. 

— Amad este un membru al noii familii a tatălui meu, spuse 
Michael, rezemându-se de spătarul scaunului. Familia numărul 
doi. 

Gemma ezită puţin, apoi întrebă: 

— Şi cine este Anthony? 

După o clipă de tăcere, David spuse: 

— Celălalt fiu al meu. 

— Unde e? 

— O întrebare pusă adeseori în această casă, comentă pe un 
ton sec Michael. Anthony ar vrea să ne înveţe că secretul 
popularității stă în absenţă. 

— Anthony e în Deşertul de Vest, spuse David. La o distanţă de 
câteva zile. l-am trimis o scrisoare în care îi spuneam de tatăl 
tău. Au fost colegi — şi prieteni. Îmi imaginez că se află în drum 
spre Cairo, pentru comemorarea pe care ţi-o doreşti. 

Gemma lăsă ochii în jos. Pe marginea farfuriei din faţa ei erau 
pictate fructe foarte mici, foarte englezeşti. Mere şi gutui şi 
zmeură. 

— Poate că încă nu a venit momentul pentru asta, remarcă pe 
un ton calm Nailah. 

Gemma rămase cu privirea aţintită asupra fructelor micuţe. 

— Spune-mi mai multe despre Mariette, zise ea. 

După o scurtă tăcere, Nailah spuse: 

— Amad l-a cunoscut pe Mariette, nu-i aşa, Amad? 

— Da, răspunse Amad. A fost primul francez pe care l-am 
întâlnit. 

— Nici tu nu l-ai plăcut mai mult decât tatăl Gemmei, spuse 
David. 

— Era un francez foarte... francez. Şi se mişca repede, ca un 
iepure. 

David râse. 

— Mariette era un adevărat derviş când trebuia să pună mâna 
pe antichităţi. Nimeni nu avea degete mai iuți decât ale lui. 


— Odată l-am văzut râzând, spuse Amad. Şi în clipa aceea a 
părut aproape uman. 

Amad aşeză în faţa Gemmei un bol cu o salată colorată. Ea 
închise ochii şi adulmecă. 

— Usturoi, spuse. Şi încă ceva. 

— Coriandru, spuse Amad. Şi mentă. 

— Ai grijă la bucăţile verzi mai întunecate, o avertiză Michael. 
Sunt de ardei iute. lar dacă te gândeşti cum o să miroşi pe 
urmă, poţi s-o dai deoparte. 

— Ştiu că nu e ceva foarte britanic, dar îmi place grozav 
usturoiul, spuse Gemma. Mama îl punea adesea în mâncare. 

— Am avut o dată plăcerea să gust din mâncarea făcută de ea, 
spuse David. Pe vremea când locuiaţi lângă Hyde Park. Tu erai 
doar o făptură mititică şi cu păr cânepiu. 

— Deci ne-am cunoscut. 

— O să încerc să nu mă simt jignit că nu-ţi aduci aminte, zâmbi 
David. Fiona era o femeie minunată. 

Michael bău jumătate din paharul lui de vin. 

— Mama ta a fost părăsită în Anglia în vreme ce soţul ei a 
plecat în Egipt să dezgroape comori ascunse? 

— Michael, îl avertiză tatăl lui. 

Michael îl privi în ochi pe tatăl său şi adăugă: 

— Ca a mea? 

— Nu, spuse calmă Gemma. Ar fi putut să vină şi ea. 

— Deci chiar a fost invitată? 

— Cred că tata ar fi fost încântat. 

— Dar oricum, el s-a mutat aici. Fără ea. La fel ca tatăl meu. 

— Nu, spuse Gemma, privind printre lumânări pentru a sfida 
insolenţa întunecată de pe chipul lui Michael. S-a mutat aici 
după ce ea a fost omorâtă în Blitz. 

In jurul mesei se lăsă tăcerea. Gemma îşi puse jos furculiţa. 

— Imi pare rău, spuse. Am fost deplasată. 

— Nu, spuse Michael, ai fost sinceră. 

— Gemma dragă, spuse Nailah. Prin câte ai trecut! 

— Da. Ei, spuse Gemma, am descoperit că oamenii se pot 
adapta la orice. Problemele apar cu adevărat atunci când 
lucrurile se întorc la normal. 

Michael ridică paharul către ea. 


— Orice ar fi acest normal. 

Gemma îi întâlni din nou privirea peste masă. 

— Probabil că ne ridicăm la înălţimi neştiute atunci când 
trebuie să o facem, nu? spuse ea. Apoi ne întoarcem la eurile 
noastre din vreme de pace. Dar nimic nu mai e la fel. 

— Războiul este îngrozitor de zăpăcitor, spuse David. 

— Mie mi s-a părut destul de necomplicat, spuse Michael. 

— Claritatea războiului, spuse gânditor tatăl lui, este falsă. 

— Chiar aşa? făcu Michael. 

— Cea mai periculoasă consecinţă a războiului este aparenta 
lui simplitate. El reduce conflictele, oamenii şi ţările la 
elementele lor cele mai rudimentare, te face să crezi că există 
un bun şi un rău clar definite. Dar lucrurile nu stau aşa. 
Supersimplificarea este principalul motiv pentru care intrăm în 
războaie. 

— Asta este o opinie de la distanţă? întrebă Michael. Pentru că, 
din câte ştiu eu, nu te-ai apropiat niciodată de un război. 

— Tot ce vreau să spun este că lumea e mai complicată decât 
o împărţire tranşantă între bun şi rău. Când începi să înţelegi că 
circumstanţele pot explica cele mai multe lucruri, începe să-ţi 
fie mai greu să judeci — mai greu încă să ucizi. 

— Ştiu milioane de oameni care n-ar fi de acord cu tine. Dacă 
ar mai fi în viaţă, ar susţine că răul există şi e bine mersi. 

— Răul este absenţa binelui, rosti David. Nu e o forţă de sine 
stătătoare. 

— Explică tu asta locuitorilor din Hiroshima, replică Michael. 
Sau din Dachau. 

Amad intră cu o supieră albă de porțelan. Timp de o clipă, 
pacea domni în încăpere. 

— Amad face cea mai bună supă cu curry din Cairo, spuse 
Nailah. Gemma, trebuie să ne spui cum te putem ajuta cât stai 
aici. 

Era în ţinuta lui Nailah o moliciune care o făcea să pară uşor 
deconcertată. Se potrivea cu frumuseţea ei aproape 
impresionistă, o frumuseţe prea graţioasă pentru a copleşi. 
Gemma urmări conturul părului ei frumos, ondulat, machiajul 
abia vizibil, rochia de mătase care nu era atât culoare, cât 
sugestia unei culori. Graţia simfonică a lui Nailah era o forţă 


căreia nu-i păsa dacă era luată drept altceva. 

O făcea pe Gemma să se simtă colţuroasă şi stângace. Deveni 
conştientă de rochia ei simplă şi de părul ei tuns într-un fel 
banal. Avea senzaţia că până şi în sclipirea lumânărilor culorile 
de pe faţa ei erau prea strălucitoare, rujul prea roşu, ochii prea 
albaştri. | se părea că e un colaj, din bucăţi lipite laolaltă. 

Işi cobori privirea către mâini şi îşi dădu seama că nu-i pasă. 
Era o imagine care reflecta exact cum se simţea: sfărâmată, 
adunată bucată cu bucată, ţinută întreagă cu lipici vechi. 

— Va trebui să mă ocup de lucrurile tatei, spuse ea. Cred că va 
trebui să mă duceţi la apartamentul lui. 

— De fapt, era doar o cameră, spuse David. Şi a renunţat la ea 
cu ceva timp în urmă, fără niciun cuvânt, aşa cum făcea de 
obicei. Am trecut o dată pe acolo şi camera fusese închiriată 
altcuiva. 

— Şi atunci unde stătea? 

— Pe vremuri stătea aici. Mă tem că nu ştiu unde a locuit în 
ultima vreme. A lipsit aşa de mult timp, încât mi-am închipuit că 
îşi dusese lucrurile în biroul lui şi dormea acolo când venea în 
Cairo. 

— Atunci o să mă duc prima dată la biroul lui. Oricum trebuie 
să mă uit prin toate hârtiile lui. 

— O să ai ceva de lucru, spuse David. Scrisul lui e mai cumplit 
decât al meu. Obişnuia să-mi lase bileţele care arătau ca şi cum 
dăduse nişte cerneală unui porumbel şi îl pusese să umble pe 
coala de hârtie. Şi pe urmă se supăra când nu veneam să ne 
întâlnim la prânz. 

— Nu-ţi face griji, spuse Gemma. Înţeleg aproape tot. 

— Ei, spuse Nailah, nu te grăbi. Rămâi cu noi cât vrei sau cât 
trebuie să stai aici. 

— Absolut, spuse David. Asta va fi casa ta în Cairo. Nici să nu 
te gândeşti să te duci în altă parte. 

Gemma zâmbi şi întinse mâna către paharul cu vin. Nu era 
obişnuită să stea în casa altcuiva. 

— Aşadar, spuse ea, Mariette a fost un francez foarte francez. 

David râse. 

— Ne întoarcem la Mariette? întrebă el. 

— AŞ vrea să aflu mai multe. 


— Păi, să vedem. 

David gustă din supă, pierdut în gânduri. Chiar şi lăsaţi în jos, 
ochii îi dominau trăsăturile feţei. Erau mari şi expresivi, iar 
amintirea trezea în ei o sclipire care fusese tot timpul acolo, dar 
amorţită. Gemma îi studia chipul cu interes. La un moment dat, 
el înţelesese exact care erau cerinţele pentru a fi eroul 
principal. Gemma putea vedea pe chipul rănit al fiului său că 
luminile rampei erau ceva obişnuit pentru tatăl lui. 

— Ar trebui să mă întorc la secolul al paisprezecelea, începu el, 
când o cărticică perfidă numită Cartea Perlelor îngropate şi-a 
făcut apariţia prin Egipt. Într-un fel, era primul ghid despre 
Egipt. Vorbea despre morminte şi comori şi unde se găsesc 
îngropate  antichităţile. Volumaşul ăsta periculos a fost 
responsabil pentru cea mai mare parte din jefuirea Egiptului 
antic. De fapt, jafurile nu deveniseră încă ilegale. A fost nevoie 
de câteva sute de ani ca să apară o lege împotriva lor şi apoi 
multe decenii ca să fie aplicată. Aici s-a dovedit Mariette de 
folos. A creat un loc unde să fie puse toate aceste obiecte. 

— Propriile lui prăzi, îmi imaginez, spuse Gemma. Sau cel puţin 
aşa am auzit. 

— După cum am mai spus, nu avea scrupule. Acum avem 
negustori de antichităţi cu care negociem. 

— Tata le zicea hoţi, spuse Gemma. 

— Aici ai grijă ce vorbeşti, o avertiză Michael. Te bucuri de 
prăzile unei ilustre cariere de jefuire. 

— Oh, Michael. 

Oftatul lui Nailah era uşor ca briza. 

Castroanele de supă au fost adunate şi mesenii se serviră 
dintr-un platou cu creveţi la grătar şi cuşcuş. 

— Pentru unii este o realitate de nesuportat faptul că într-o 
ţară care şi-a pierdut cea mai mare parte din istoria ei antică, 
europenii fără niciun pic de graţie — şi în unele cazuri fără 
niciun Dumnezeu — sunt cei care contribuie cel mai mult la 
recuperarea ei, spuse David. Noi suntem cei care am închis în 
siguranţă, în spatele uşilor încuiate ale Muzeului Egiptean, 
statui, mumii, sarcofage, urne, măşti, bijuterii, aur, argint, şi 
chiar obeliscuri. Michael îţi va spune că nu totul e încă bine 
organizat. 


— Asta e spus cu îngăduinţă. 

— Undeva în acel haos vei găsi şi biroul tatălui tău. 

— Te duc eu, dacă vrei, se oferi Michael. Şi poate că acum 
auzim câte ceva şi despre Anglia. Veşti din imperiu. 

— Da, spuse David, încruntându-se către fiul său. M-a luat 
valul. lartă-mă dacă te-am plictisit. 

— Nu, nu m-ai plictisit, răspunse Gemma. E fascinant. Aş 
prefera să vorbesc despre Egipt. Oricum, sunt prea obosită ca 
să vă ofer ceva nici pe jumătate atât de interesant. 

— Deja ai dovedit că nu e aşa, spuse Michael. 

Gemma îşi împături şervetul şi-l aşeză pe masă. 

— Tatăl meu mi-a trimis ceva, spuse ea calmă. Dar pe plic era 
un alt nume deasupra numelui meu. Al fiului tău Anthony. 
Gemma băgă mâna în buzunar. Problema e că nu ştiu ce 
reprezintă. 

David îşi puse ochelarii şi se uită la adresa de pe plic. 

— Ai zice că totuşi putea să fi găsit un alt plic, nu? 

— Îţi dai seama ce e înăuntru? Eu cred că e un papirus. 

David scoase hârtia din plic şi o ridică în faţa ochilor. 

— Hmm, făcu el. 

— Ce? 

— În primul rând, ăsta nu e un papirus vechi. David aşeză 
hârtia în dreptul luminii. Literele sunt copte. 

— De ce sunt atât de multe spaţii între ele? Nu par să fie 
cuvinte. 

— Nu sunt. Şi nu-mi dau seama de ce. Nu era nicio explicaţie? 

— Niciuna. 

— Poate că era doar o amintire. 

— Din câte îl cunosc eu pe tata, nu cred. 

— Aşadar, ai un mic mister de rezolvat. Dacă vrei, aş putea să 
o arăt cuiva. 

— E-n regulă, spuse Gemma şi întinse mâna. 

David puse la loc hârtia în plic şi i-l dădu înapoi. 

— Întâmplător, Anthony, cel care apare pe plic lângă tine, este 
cel ce te va putea ajuta. Dacă tatăl tău l-a pregătit, aşa cum mă 
aştept s-o fi făcut, el va reuşi să înţeleagă ceva. 

— Cum adică l-a pregătit? In ce fel? 

— Uneori cred că l-a pregătit să caute ceea ce nu trebuia 


neapărat să se găsească acolo. 

Gemma văzu cum faţa lui David capătă o expresie de 
oboseală, lipsită de veselie. 

— Charles avea o imaginaţie uluitoare, adăugă el. 

Ea făcu un efort să-şi păstreze tonul detaşat. 

— Îl faci să pară total neştiinţific. 

— Poate că termenul corect e „neortodox”. 

— Inţeleg că nu erai de acord. 

— Uneori. Alteori dădea rezultate remarcabile. 

— Deci nu erai deosebit de încântat de prietenia fiului tău cu 
tatăl meu — de pregătirea lui. 

Pentru o clipă, David nu răspunse. De dincolo de masă, 
Michael râse aspru. 

— Nu credeam că e posibil, spuse el, ca Anthony să 
dezamăgească. 

— Nu e vorba că sunt dezamăgit, spuse David, uitându-se la 
Gemma. Poate doar că aş fi vrut să-l văd mai mult. În ultimii ani, 
ăsta a fost privilegiul lui Charles. 

— Vezi tu, când s-a încheiat războiul, în locul lui Anthony am 
venit eu, spuse Michael. Modelul inferior. 

— Oh, Michael. 

David îşi flutură mâna prin aer într-un gest obosit. 

Înainte ca tăcerea să învăluie masa, Gemma îşi trase scaunul 
în spate şi spuse: 

— Ei, cred că oboseala zilei m-a doborât în sfârşit. 

— Şi eu sunt obosit, spuse Michael. Hai să mergem şontăc- 
şontâc sus şi să ne prăbuşim în paturile noastre, ce zici, 
Gemma? 

Gemma nu voia să meargă nicăieri şontâc-şontâc cu Michael. 
Din clipa în care tatăl lui intrase în casă, ea simţise că Michael o 
forţase într-un fel să aleagă între ei doi. La un moment dat, în 
timpul conversaţiei de la cină, loialitatea Gemmei se mutase 
către David. 

În capul scărilor, Michael îi atinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să 
o recâştige. 

— Mă bucur că ai venit. Mi-a făcut bine să văd un alt chip. Sper 
că o să mă laşi să-ţi arăt o parte din Cairo. 

— Cred că o să fiu destul de ocupată. 


— Eşti supărată pe mine. 

Gemma se întoarse către el. 

— Te porţi urât cu tatăl tău. Mi-e greu să văd asta. Mai ales 
acum. 

— Crezi că sunt nepoliticos. 

— Cred că eşti crud. 

— Nu-l cunoşti. 

— Nici pe tine nu te cunosc. 

Gemma se răsuci către uşa camerei sale. 

— Hai să o luăm mâine de la început, ce zici? Nu mă şterge 
încă de pe lista ta. 

— Nu te-am şters de pe lista mea. Sunt doar obosită. 

— Somn uşor, atunci, Gemma. Mai dă-mi o şansă mâine- 
dimineaţă. 

Gemma închise uşa în urma ei şi îmbrăţişă cu privirea, uşurată, 
culorile încăperii. Se aşeză pe o latură a patului ei princiar, cu 
picioarele atârnându-i fără să atingă podeaua. Prea ameţită ca 
să-şi despacheteze bagajul, ascultă zgomotele casei Lazar. 
Felinarul arunca pe pereţi umbre tremurătoare. Undeva se 
făcea curent. Işi aşeză palmele pe cuvertura fină de muselină. 
Nu avea de fapt niciun drept să fie supărată pe Michael. Acum 
că sosise aici, starea ei de tulburare nu mai era ţinută sub 
control. Agitaţia călătoriei n-o mai putea proteja. Tamponul 
mişcării fizice dispăruse, aşa cum şi tatăl ei dispăruse — aşa 
cum trupul şi chipul şi vocea lui dispăruseră, aşa cum până şi 
camera lui dispăruse. Ea nu se putea întinde în patul în care 
dormise el, sau să stea la masa unde îşi băuse el ceaiul, sau să 
se uite pe fereastra pe care privise şi el afară. Nu exista nicio 
alinare, nimic care să facă totul mai real. 

Gemma rămase nemişcată şi încercă să audă şi altceva în 
afară de propria ei respiraţie. Sentimentul de izolare era 
profund, nemărginit. 

Se întoarse pe burtă şi-şi plimbă uşor mâna peste broderia pe 
care o simţea sub degete ca pe o scriere Braille. Distingea vag 
buchete de trandafiri. Flori englezeşti. Oare dormise vreodată 
tatăl ei aici? Işi aşeză obrazul pe ele. Nu ştia de cât timp se afla 
acolo, când auzi foşnetul palmierilor în grădină; vântul se 
împingea în sticla subţire a ferestrei. 


În cele din urmă, îşi scoase hainele şi rămase în furou sub 
plasa pentru țânțari, îndurerată, dar plutind în siguranţă în 
palida corabie care era patul ei. Nici măcar nu avea energia de 
a se îngrozi la gândul zilelor care o aşteptau. Când închise în 
sfârşit ochii, somnul veni aproape în aceeaşi clipă. 


CAPITOLUL TREI 


Toma le-a zis: 

„Dacă v-aş spune unul dintre lucrurile pe care El mi le- 
a spus, 

Ati lua de jos pietre şi le-aţi arunca în mine.” 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


Anthony Lazar se legăna uşor odată cu mişcările vălurite ale 
cămilei. Deşertul pârjolit din faţa lui era acoperit de cupola de 
porțelan albastru a cerului, în care se vedea o singură spărtură 
— un fuior de nori. Aşa era acolo vremea. Incepea cu un acord, 
apoi o pauză. Pe urmă venea simfonia bubuitoare. Incercă să nu 
se gândească la Charles Bastian. Pentru că nu ştia aproape 
nimic despre împrejurările morţii lui, asta nu-i folosea la nimic. 

Pe când îşi aţintea ochii asupra unui punct oarecare dinaintea 
sa, alte gânduri veniră şi se duseră. Nu stărui prea mult asupra 
nici unuia. Îşi spuse fugitiv că plecase foarte târziu, că aveau 
mult de mers, că vânturile veneau devreme în acel an şi era 
posibil să-i prindă pe drum. Uneori i se părea că le aude 
înteţindu-se în urma lor. Dar nu se întoarse să privească înapoi. 
Mai fuseseră prinşi de vânturi. Nu-l ajuta cu nimic să se uite. 

În deşert nu era loc pentru teamă. Sau pentru nerăbdare. 
Niciuna nu te ducea în altă parte decât unde erai deja. 
Odinioară fusese greu să îndepărteze tentaţia acestor clarificări, 
să se prăbuşească în abisul pe care îl ofereau ele odată cu 
speranţa scăpării. Nu era scăpare, ci nebunie. Să vrei altceva 
decât ceea ce te-a lipsit de viaţă. Asta era o lecţie pe care o 
învățase bine în deşert, de la oameni care trăiseră cu peste o 
mie de ani în urmă. Realizările lui profesionale, ştia prea bine, 
erau rezultatul lipsit de efort al unei discipline mai profunde pe 
care o învățase de la această mână de oameni ciudati, 
singuratici, primii eremiţi ai lumii. El îşi dedicase viaţa înţelegerii 
lor şi traducerii din coptă a stihurilor lor concise, pline de 
înţelesuri adânci. 


În ultimul timp fusese mai des la Cairo, căci, cu ajutorul lui 
Charles Bastian, contribuise la adunarea banilor pentru crearea 
unui muzeu copt în Cairo. Fusese o adevărată provocare să 
adune bani pentru o perioadă atât de tăcută din istorie, o 
perioadă care nu se putea lăuda nici cu aur, nici cu monumente, 
şi nici cu morminte pline cu comori uluitoare. O perioadă lipsită 
de splendoare vizibilă. 

Splendoarea fusese arena tatălui său, şi fusese ascunsă şi apoi 
descoperită, şi acum prăzile Egiptului faraonic străluceau în cele 
mai frumoase muzee şi palate din lumea occidentală. Cea mai 
mare parte a Egiptului fusese furată. 

Tatăl lui nu înţelesese schimbarea direcţiei în căutările 
arheologice ale prietenului său. Anthony înţelegea. 

x x 


Prietenia lor începuse la Oxyrhynchus, în Egiptul de Sus. 
Anthony traducea nişte scrieri scoase la lumină în situl unei 
mănăstiri creştine care nu mai fusese locuită din secolul al 
treisprezecelea. La câteva mile depărtare, Bastian îndepărta 
strat cu strat nisipul care acoperea grămezile de ruine de la 
Oxyrhynchus. Maldărele de rămăşiţe ale oraşului păstraseră în 
tăcere comori de pe vremea lui Hristos. Bastian lucra cu o 
concentrare care îl făcea pe Anthony să se întrebe dacă ştia 
exact ceea ce căuta. Odată îl întrebase. Bastian răspunsese 
coborându-şi ochii la adăpostul pălăriei lui cu boruri mari şi 
cufundându-se în tăcere. 

Anthony, simțindu-se la fel bine în tăcere ca şi în prezenţa 
bărbatului mai în vârstă, vorbi mai liber decât o făcuse 
vreodată, povestindu-i cum urmărea drumurile rătăcitoare ale 
unei mâini de oameni sfinţi, care, în secolul al patrulea, 
porniseră din cetăţi în teritorii necunoscute, croindu-şi cu greu 
drumul prin nisipurile sterpe, inflexibile ale deşertului pentru a 
găsi un Dumnezeu ce le fusese furat. 

Când şi-a descris pentru prima oară eremiţii, ochii lui Bastian 
se aprinseseră, interesaţi. 

„Spune-mi”, întrebase el, „de unde ştii de ce au plecat?” 

„Pentru că bărbaţii care s-au declarat a fi Părinţii noii Biserici 
le-au spus că exista un singur Dumnezeu şi o singură cale de a- 
L găsi — prin Biserica lor. Şi pentru că ei credeau că existau mai 


multe căi şi nu doar una, au fost înfieraţi ca eretici.” 

Bastian fusese încântat. 

„Mă bucur atât de mult că ştii lucrurile astea. Aşa de puţini 
oameni le ştiu.” 

„De multe ori mă gândesc la asta. Imaginează-ţi cum e să te 
trezeşti într-o bună zi şi să ţi se spună că nu mai poţi venera 
ceea ce ai venerat toată viaţa.” 

Bastian rămăsese mult timp tăcut, cu privirea aţintită în foc. 
Într-un final vorbi: 

„Ce-ai zice dacă ţi-aş spune că nu numai eremiţii tăi şi-au 
pierdut Dumnezeul?” 

„Ce vrei să spui?” 

„Vreau să spun că odată au existat mai mult de treizeci de 
evanghelii iubite de popor care circulau pe acest teritoriu, scrise 
de apostoli care au fost de mult daţi uitării. Când numai patru 
dintre ele au fost alese pentru Noul Testament, Părinţii Bisericii 
au poruncit ca celelalte să fie distruse. Până şi citirea lor a 
devenit o crimă ce trebuia pedepsită cu moartea. Şi-acum te 
întreb eu, ce era în cărţile alea de stârnea atâta teamă?” 
Bastian nu aşteptase un răspuns. „Imaginează-ţi o creştinătate 
care s-a pierdut înainte să o putem cunoaşte, o creştinătate 
care celebra înţelepciunea tuturor textelor sacre, a tuturor 
religiilor, care preţuia femeile şi care credea că Dumnezeu 
există înlăuntrul nostru al tuturor, că nu era nevoie de meditații, 
de preoţi sau de rabini. Că fiecare dintre noi Îl putea găsi singur 
pe Dumnezeu, fără a avea nevoie de o Biserică. Asta este 
creştinătatea care pentru noi este pierdută — pentru asta exista 
teamă.” 

Bastian se întorsese în spate ca să privească stelele. Anthony 
îşi amintea că nu-i mai putuse vedea chipul. Când se răsuci la 
loc către foc, se uită la Anthony cu o fervoare pe care tânărul nu 
o mai văzuse niciodată. 

„Pot să-ţi arăt o dovadă scrisă.” 

„Ar fi nevoie de multe dovezi.” 

„Ţi-aş da evanghelii, suficiente pentru un alt Nou Testament.” 

Anthony se uita la bărbatul mai în vârstă aflat de partea 
cealaltă a focului şi nu-şi dădea seama dacă vedea inspiraţie 
divină sau nebunie. 


„Tu ştii de ce ne aflăm amândoi aici, în acest loc anume?” 
întrebă Bastian. „Pentru că aici a fost locul unor mănăstiri, al 
unor oameni sfinţi. Ştii ce cred eu? Cred că aceşti oameni sfinţi 
au iubit aceste evanghelii. Cred că atunci când evangheliile au 
fost interzise, ei le-au ascuns.” 

„De ce?” 

„Pentru că aşa aş fi făcut eu.” 

Rămaseră târziu în noapte vorbind despre fragmentele care 
fuseseră găsite de-a lungul anilor. Existaseră multe copii ale 
evangheliilor, majoritatea scrise în coptă. Unele dintre ele 
supravieţuiseră. Când şi când, o evanghelie întreagă apărea în 
vreo prăvălie cu antichităţi, pentru a dispărea imediat într-o 
colecţie particulară. 

„Dar nu înţelegi, ele aparţin tuturor!” spuse Bastian. „Dacă ar 
fi fost incluse în Biblie în loc să fie aruncate într-o grămadă de 
gunoaie, aceste relatări ale poveştii lui lisus ar fi schimbat 
cursul istoriei.” Bastian puse pe foc o creangă şi urmări explozia 
măruntă de scântei. „Cu cât descopăr mai multe, cu atât devin 
mai furios.” 

Câteva luni mai târziu, după multe asemenea discuţii, Anthony 
află că Bastian fusese odinioară la un seminar catolic. 

„Era în Anglia şi eu eram tânăr”, explică Bastian. „Şi adevărul 
era important. Nu mi se oferea adevărul. În casa Domnului, nu 
mi se oferea adevărul. N-am avut încotro, a trebuit să plec.” 

„Mai eşti creştin?” 

„Sunt cel mai vechi creştin. Sunt creştinul uitat. Apostolii mei 
au fost îngropaţi.” 

Anthony ajunse să ştie multe despre aceşti apostoli pierduţi, 
pe care Bastian îi numea gnostici. Se arătă de acord, la fel ca şi 
prietenul lui, că Dumnezeu exista înlăuntrul fiecăruia, că drumul 
către El era prin intermediul înţelepciunii autocunoaşterii, prin 
gnoză. Bastian punea în cuvinte o credinţă despre care Anthony 
nu vorbise niciodată, care se înstăpânise în cugetul lui încet dar 
hotărât, în pacea Deşertului de Vest. In timp, începu să simtă că 
el şi Bastian purtau împreună războaiele lor personale pentru 
acea scânteie de divinitate care se află închisă în adâncul 
fiecăruia. 

Apoi Bastian făcu prima lui mare descoperire la Oxyrhynchus. 


Era doar o bucată mică de papirus, dar prin ea Anthony putu 
arunca o privire către acea lume pe care i-o descrisese Bastian. 
Era un fragment, un lucru frumos. Bastian îşi dădu repede 
seama că era din Evanghelia după Toma, o scriptură pierdută. O 
ţinea în mână, în tăcere, copleșit. 

„Asta, prietene”, spuse el, „ar putea să schimbe totul.” 

„Să schimbe ce, mai exact?” întrebă Anthony. 

În loc să răspundă, Bastian îi întinse fragmentul. Cea mai mare 
parte a scrisului se ştersese complet de pe papirusul îngălbenit, 
dar ici şi colo literele se vedeau surprinzător de clar. Scrisul copt 
era rotunjit şi elegant, aşternut de un scrib care trăise în urmă 
cu aproape două mii de ani. Bastian îşi trecu degetul peste 
scrisul care se putea descifra şi citi. 


n 
EPE E TL FE 


eeaSeseseeeesee0000 intrat, 
ans eeeee Să... Cei ce....... 
s..VOI........ Ca... Por...” 


„O să găsesc textul complet”, spuse Bastian, îndepărtându-se, 
şi adăugă peste umăr: „Şi când o voi face, apostolul va reînvia.” 

Tonul lui Bastian fusese ceea ce îl făcuse pe Anthony să-l 
creadă. Studiind fragmentul, Anthony înţelese pentru prima 
dată ce încerca să facă prietenul tatălui său. Înţelese de ce 
aştepta, pândind asemenea unui uliu. Bastian petrecuse ani în 
şir adunând fragmentele unei poveşti pe care într-o bună zi 
avea de gând să o ofere lumii. O poveste care ar putea, aşa 
cum spusese Bastian, să schimbe totul. 

Curând, Anthony începu să simtă şi el nerăbdarea lui Bastian. 
Se oferi să îl ajute în căutările lui. Dar bătrânul îl refuză şi la 
scurt timp Anthony simţi cum prietenul lui se îndepărtează. 
Incetă să mai discute despre ceea ce făcea. Când Anthony îl 
întrebă de ce, Bastian răspunse: 

„Pentru că este un material care te pune în pericol, Anthony. Şi 
tu eşti încă tânăr. Tac pentru că eşti prietenul meu.” 

Apoi veni ziua în care Anthony se trezi de dimineaţă şi 
descoperi că Bastian şi însoţitorul său, Bashir, plecaseră. 
Bastian lăsase un bilet prins de cortul lui Anthony. Îmi pare rău 


că plec pe neaşteptate, dar nu ştim niciodată când ne va chema 
Dumnezeu. Ne întâlnim în Cairo. 
x x 

Când îşi termină traducerile, Anthony plecă din Oxyrhynchus 
către ruinele din Oaza Kharga, oprindu-se puţin în Cairo pentru 
nişte provizii şi ca să-şi vadă părinţii. Prima lui întrebare fusese 
despre Charles Bastian. Intrebarea îi provocă tatălui său o 
stânjeneală deja familiară. Nu, nu îl văzuseră. Apoi, când 
Anthony se aşeză la masa de prânz, David Lazar începu să se 
plângă, aşa cum făcea de obicei, că îşi pierduse fiul în favoarea 
deşertului. Mama lui nu spuse nimic. După ce terminară de 
mâncat, ea stătu cu Anthony în grădină, în vreme ce umbrele 
treceau peste chipul lui, şi aşteptă ca fiul ei să-şi deschidă inima 
către ea. 

In după-amiaza aceea, îşi luară ceaiul la umbra curmalilor. Ea 
lucra la broderia ei, pe când el trăgea linii în pietriş cu o 
creangă. Când el ignoră prăjitura lui Amad timp de un sfert de 
ceas, ea îşi puse jos broderia. 

„Anthony”, spuse. 

„Invăţ”, începu el. 

„Spune-mi.” 

„Invăţ că istoria este spusă de învingători. De aceea nu este 
contestată. Dar fiecare poveste este o poveste spusă de om. 
Chiar şi poveştile despre Dumnezeu.” 

Anthony rupse creanga în două. Apoi rupse jumătăţile în 
sferturi. Apoi aruncă toate bucăţile în tufişuri. Nailah îşi reluă 
brodatul. 

Anthony spuse cu blândeţe: 

„Nu-ţi face griji pentru mine, mamă.” 

Acul lui Nailah se opri. 

„Vreau să-mi spui ce ai găsit”, zise ea. 

„Nu pot. Nu e descoperirea mea.” 

„Atunci nu poţi să-mi spui să nu-mi fac griji.” 

În acea seară, ea îl găsi din nou în grădină, în lumina tot mai 
pală a amurgului, aplecat peste Noul Testament. 

„Spune-mi”, zise ea, luându-i volumul de pe genunchi şi 
ţinându-l cu amândouă mâinile, ca pe o cărămidă, „de ce citeşti 
mereu cartea asta?” 


Anthony nu răspunse. Ridică o floare ce căzuse din hibiscus şi 
i-o puse în poală. 

„Unii o consideră importantă”, spuse şi zâmbi, pentru că 
mama lui îşi crease propria religie hibridă care ignora cu 
hotărâre textele scrise. „Dacă vrei, pot să ţi-o împrumut.” 

„Vreau să ştiu ce ai făcut, Anthony.” 

„Ce-am făcut?” repetă el absent. „Am ascultat cuvintele unui 
prieten. Un prieten care mi-a spus o poveste diferită despre 
creştinism.” Lovi uşor Biblia. „Nu povestea care e spusă aici. Ar 
putea să găsească dovezi. Până atunci nu ştiu dacă e nebun sau 
în toate minţile.” 

Ea mai degrabă îl privea cu atenţie decât îl asculta. 

„Ţi-e frică.” 

EI îi luă mâna într-a lui, dar nu se uită la ea. 

„Eşti în pericol?” insistă ea. 

„Nu. Deşi am sentimentul” — aici Anthony făcu o scurtă pauză 
— „că prietenul meu ar putea fi.” 

„Charles?” Ea îşi trase mâna. „Teama pe care încerci să o 
ascunzi îmi umple încet inima.” 

„Nu, mamă. Aceasta este vremea curajului. Istoria se poate 
schimba în faţa ochilor noştri. Trebuie să fim pregătiţi să privim 
schimbarea.” 

Acum, Anthony se gândea că mama lui, cu intuiţia ei 
deosebită, înţelesese înaintea lui. Ea simţise pericolul. Dar el nu 
fusese pregătit. 

Anthony trase de frâul cămilei şi îl aşteptă pe Zira, care 
moţăise legănat pe spatele cămilei lui. Aproape ajunseseră. 

Câteodată, viaţa lui între Cairo şi deşert părea un dans 
obositor între profan şi sacru, între material şi spiritual. Apoi, din 
când în când, în călătoriile între cele două lumi, ca aceasta de 
acum, simţea acea rară şi sălbatică învolburare care amesteca 
cele două părţi separate într-una singură. Şi timp de o clipă 
nemăsurată, totul era lipsit de efort şi frumos. Deşertul şi oraşul 
Cairo apăreau alături în acelaşi tablou extraordinar. In acele 
momente, se gândea că ajungea mai aproape de ceea ce 
Părinţii din deşert identificaseră drept Dumnezeu. Dintre toţi 
cunoscuţii lui, singura persoană despre care ştia că înţelegea 
asta era Charles Bastian. 


Anthony şi Zira încetiniră, căci se apropiau de vârful dunei al- 
Takir. Cairo se vedea în depărtare, învăluit într-o ceaţă roşiatică. 
Giza tremura în aerul încins. De aici părea o cetate construită de 
un copil, care, dintr-un capriciu, înlocuise formele pătrate cu 
triunghiuri. 

Vântul se înteţea. Anthony îşi acoperi faţa cu basmaua. Se 
întrebă unde murise Charles Bastian şi cum. Spera că fusese 
pregătit, că ultimul lui simţământ nu fusese frica. 

x x 

Anthony nu se duse acasă în Kit Kat, unde casa lui barcă se 
legăna, amarată la malul Nilului. În schimb, se duse în partea de 
est din Cairo, în Oraşul Morților. Rămase la intrarea în 
Mormântul Califilor. Cu jacheta fluturându-i în vântul uscat, privi 
îndelung acoperişurile care adăposteau cimitirul inimaginabil de 
dedesubt şi căută spiritul prietenului său. 

Pe drumul de întoarcere prin oraş, trecând pe lângă moscheile 
şi palatele din Ed Darb şi El Muski, îşi îngădui sentimentul de dor 
după cetatea pe care o părăsise, vârtejul de căldură şi culoare, 
şi întotdeauna, în colbul ce acoperea pietrele tocite ale oraşului 
precum praful de talc, prezenţa lui Dumnezeu. Când minaretele 
se tânguiră pentru rugăciunea de după-amiază, Anthony se 
rezemă de un canat de uşă şi privi cum valurile de bărbaţi se 
îndreptau către moschei asemenea unor afluenţi către râul- 
mamă, şi-şi aminti prea bine sentimentul confuz de apartenenţă 
şi de izolare când aceşti oameni plecau pentru a se închina unui 
Dumnezeu pe care el nu îl cunoştea prin naştere. 

Anthony se opri să bea o cafea la terasa unei cafenele, de 
unde putea privi strada în vreme ce răsfoia un ziar. Din ceea ce 
citea îşi dădea seama că oraşul se schimba mai repede decât ar 
fi crezut el. Puse ziarul pe masă şi observă un grup de bărbaţi 
care stăteau în capătul îndepărtat al cafenelei. In fragmentele 
de discuţie care ajungeau până la el, auzea în vocile lor o 
nemulţumire care, asemenea unei febre, creştea tot mai mult. 

O oră mai târziu, se afla nu la el acasă, ci în faţa Muzeului 
Egiptului, locul în care fusese găsit trupul lui Charles Bastian. In 
loc să intre, se aşeză pe o bancă şi privi oamenii care veneau şi 
plecau. Într-un târziu, refuzând să mai gândească, se ridică şi se 
apropie cu paşi mari şi iuți de intrarea muzeului. Înăuntru era 


nefiresc de rece şi de întunecat. Anthony îşi simţea cămaşa udă, 
simţea căldura pierdută a după-amiezii. O porni de-a lungul 
coridorului gol, încetinind când ajunse în dreptul biroului lui 
Bastian. Se opri doar cât să-şi lipească pentru o clipă mâna de o 
uşă care pentru el nu fusese niciodată încuiată. 

Rămase în pragul propriului său birou, care părea de nelocuit. 
Nu mai avea niciun sentiment pentru ceea ce se afla aici. 
Lumina din tavan era stinsă. O aprinse şi o stinse de câteva ori, 
absent, în umbrele de un albastru fumuriu. În cele din urmă, se 
apropie de birou şi aprinse lampa de acolo. Stătu o clipă 
rezemat de birou, apoi se aşeză pe scaun, dându-şi seama că 
nu avea de gând să rămână în Cairo mai mult decât era obligat 
s-o facă. Acum nu mai exista nimic pentru el aici. 

Tocmai îşi terminase de verificat corespondenţa când se auzi 
un ciocănit la uşă. Când văzu cine era, se ridică. Togo Mina, 
directorul noului Muzeu Copt, nu venea prea des în vizită. 
Anthony îl întâlnise numai de câteva ori şi observase doar că 
Mina avea o faţă deschisă, inteligentă, şi mişcările repezi şi 
precise ale unui om mărunţel. 

— Lazar, spuse el, trebuie să discutăm. 

Mina se aşeză pe un scaun şi se cufundă într-o stare de 
aşteptare nervoasă. Işi puse servieta diplomat pe genunchi şi îşi 
frecă mâinile, în vreme ce ochii lui căprui vioi cercetau 
încăperea. 

— După cum ştii, Cairo este un oraş al zvonurilor, începu el. 
Unele dintre ele ajung până la mine. Am auzit vorbindu-se 
despre o descoperire, o descoperire atât de uriaşă încât în 
primul moment am refuzat să o accept. Un zvon nu înseamnă 
nimic. Dar pe urmă au apărut şi mai multe zvonuri, iar acum se 
pare că ne aflăm în faţa a poate celei mai importante 
descoperiri arheologice a mileniului. Mă tem că, în scepticismul 
meu, am pierdut un timp preţios. 

Anthony aşteptă, în vreme ce Mina îşi schimbă poziţia în 
scaunul de lemn incomod. E vorba de Bastian, îşi spuse 
Anthony. E vorba de descoperirea lui Bastian. 

— II ştiai pe Charles Bastian, spuse Mina, ca şi cum Anthony 
vorbise cu glas tare. 

— Am fost colegi. 


— Aţi fost prieteni, spuse Mina. 

Anthony aşteptă, până când celălalt bărbat se încruntă. 

— Nu sunt obişnuit să orbecăi prin beznă într-un muzeu pe 
care se presupune că îl conduc. Se pare că vorbim despre 
evangheliile pierdute. Care au dispărut în secolul al patrulea. 
Cred că Charles Bastian le-a văzut. 

Anthony îl privi impasibil pe Mina. 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că, omule, a fost chiar acolo! Acum două luni a fost 
în sudul Egiptului, lângă Luxor. Într-un loc numit Nag Hammadi, 
unde se presupune că au fost găsite evangheliile astea. Mina îşi 
deschise servieta şi scoase un dosar. A luat trei cămile pentru 
trei săptămâni. Şi-a plătit bine căpitanul de felucă. A mâncat 
ieftin. A mai plătit pe cineva din Nag Hammadi, un domn Bashir. 
Mina ridică privirea către Anthony. Haide, omule, n-avem timp! 

— Ce vrei de la mine? 

— Stephan Sutton de la British Museum a murit lângă Nag 
Hammadi acum câteva luni. Un soi de alunecare de stânci. O 
coincidenţă ciudată, nu crezi? 

Anthony înălţă din umeri. 

— Se mai întâmplă. 

Mina se ridică brusc de pe scaun. 

— Mi se pare foarte ciudat că poţi să fii atât de indiferent faţă 
de viitorul muzeului la a cărui creare tu însuţi şi prietenul tău 
Bastian aţi contribuit. 

Ochii lui Anthony îi întâlniră pe ai lui Mina. 

— Au zis că a fost inima. E adevărat? 

Mina îşi întoarse privirea. 

— Deoarece creştinătatea ar putea fi zguduită de această 
descoperire, există mai multe persoane implicate în această 
căutare. Desigur, nimeni nu vrea să stea de vorbă cu mine. Şi 
pe bună dreptate. Dacă aceste evanghelii există cu adevărat, şi 
dacă aflu că vreun fragment din ele este scos din ţară, am de 
gând să declanşez imediat o acţiune juridică. O să fac orice 
pentru a împiedica ieşirea lor din Egipt. Cred că exact acum, în 
momentul în care discutăm asta, unele dintre ele se află în 
Cairo — şi e posibil să se afle aici de multe luni. S-ar putea să fie 
deja în proprietate privată, ceea ce ar fi o batjocură. 


— De unde ştii că sunt în Cairo? 

— Pentru că oamenii care le căutau în Nag Hammadi se află 
acum aici. Pentru că prietenul tău a murit aici, în Cairo. 

— Bănuiesc că ai căutat prin biroul lui. 

— Şi n-am găsit nimic. Vrei să mă ajuţi? 

Anthony ezită. 

— Am de lucru în Kharga. 

— Kharga poate să mai aştepte. 

Anthony se uită la tavan. 

— Am nevoie de ceva timp. 

— Ascultă, Lazar, nu avem timp. Ştiu că tu şi Bastian aţi fost 
prieteni, şi mai ştiu că preferi să lucrezi singur. lţi cer să faci 
ceva ce probabil nu ţi-e foarte uşor. 

Anthony îl privi lung în ochi pe Mina. 

— Bine, spuse el. Spune-mi ce ştii. 

Mina se aşeză la loc pe scaun. 

— Uite ce se vorbeşte. Se pare că un tâlhar din deşert a pus 
mâna pe mai multe dintre manuscrisele astea — bănuiesc că 
undeva prin Nag Hammadi, sau prin împrejurimile lui. Următorul 
pas ar fi să le vândă cuiva din Cairo. Odată ce ajung aici, 
scoaterea lor din ţară e foarte uşoară. Nu pot îngădui să se 
întâmple asta. Tu ai crescut aici, Lazar. Ai multe legături, prin 
tatăl tău. Vezi dacă poţi afla ceva înainte să fie scoase din Egipt, 
între timp, o să trimit un om la Nag Hammadi să văd ce poate 
afla. 

— Aş vrea să merg eu. 

— Ştiu că ai vrea, dar am nevoie de tine aici. Mina se ridică de 
pe scaun cu un aer ferm. Mă bucur să am acordul tău, deşi fără 
tragere de inimă. 

— Ai un stil de a negocia demn de invidiat. 

— De-asta şi sunt director. Acum, tu cunoşti afacerea asta 
suficient de bine ca să acţionezi cu grijă. Mina se opri la uşă. Şi 
mai e şi fata aia Bastian. 

— Fata Bastian? 

— Fiica lui. Tocmai a sosit în Cairo şi cu siguranţă o să 
cotrobăie curând prin biroul lui. Asta nu mă face să mă simt în 
largul meu. Tatăl ei lucra la un material foarte delicat şi a fost 
găsit mort. Eu nu cred în coincidenţe, oricum nu aici în Egipt. Fă 


tot ce poţi s-o grăbeşti şi s-o scoţi cât mai repede din Cairo. 

Anthony schiţă încet un zâmbet de neîncredere. 

— Cum aş putea face asta? 

— Cu presiune fină. N-ar trebui să fie prea greu. Stă în casa 
tatălui tău. 

— Mina, protestă Anthony, am deja prea multe pe cap. 

— Bine, bine. Deocamdată mă simt uşurat să te am alături ca 
aliat. Sunt un om cu instincte bune. Cred că pot să am încredere 
în tine. 

Anthony înclină capul într-un gest uşor de încuviinţare. 

— Nu ştiu dacă ar trebui. Nu ştiu dacă vrei ajutorul unui om 
care l-a cunoscut pe Bastian atât de bine ca mine, care nu crede 
că e posibil ca el să fi avut probleme cu inima. 

Mina îl privi lung pe Anthony şi reveni în cameră. 

— Dacă urmează să fim o echipă, poate că ar trebui să-mi spui 
mai multe despre ceea ce făcea prietenul tău Bastian. Asta, 
bineînţeles, doar dacă ţi se pare posibil să ai încredere în mine. 

Anthony rămase tăcut. 

— Încerci să protejezi pe cineva? întrebă Mina, apropiindu-se şi 
mai mult. Pe tine, poate? 

Anthony ridică privirea. 

— ÎI protejez pe Bastian, răspunse el simplu. 

— Bastian e mort. 

— Şi mă tem de ceea ce va face lumea cu numele lui. Eu 
însumi l-am insultat crezându-l nebun. 

Se opri. 

— Munca lui era controversată, spuse Mina. 

Anthony îşi lipi vârfurile degetelor şi îşi dădu seama că nu 
putea împiedica răspândirea supoziţiilor lui Bastian. Tot ce 
putea face acum era să enunţe propria lui înţelegere, atât de 
greu dobândită. Se uită la Mina, care se străduia să pară 
răbdător. 

— Bastian susţinea că o întreagă ramură a creştinătăţii a fost 
îngropată. În cuvintele lui, creştinătatea a fost despărțită, 
precum un bărbat de o femeie, şi vom purta războaie şi vom 
produce distrugeri şi vom fi incapabili să ne înţelegem pe noi 
înşine sau pe Dumnezeu dacă nu va deveni din nou întreagă. 

Mina îl asculta cu ochii mari. 


— Mai e şi altceva? 

Anthony se uită pe lângă el către perete, şi privirea lui rătăci 
pe întinderea unei hărţi a Deşertului de Vest. Schiţă un zâmbet 
şi se lăsă pe spate în scaun, apoi vorbi cu ochii aţintiţi asupra 
celuilalt bărbat. 

— Bastian credea că toate suferinţele de astăzi ale creştinătăţii 
aveau să fie vindecate de aceste învățături ascunse. Căuta 
textele pentru a dovedi asta. Odată a spus că avea să găsească 
suficiente dovezi pentru a face un alt Nou Testament. A spus că 
va aduce la lumină apostoli uitaţi, apostoli care vor reînvia o 
veche religie — şi pe adevăratul lisus. Anthony trase adânc aer 
în piept. Nebun sau nu, dacă această descoperire este ceea ce 
cred eu că e, pot să înţeleg de ce acum e mort. 

Mina rămase nemişcat pe scaunul pe care se aşezase. Apoi se 
ridică încet. 

— Cum afli ceva, vino imediat la mine. 

— O să fac ce pot. ` 

— Bine. Pentru că nu suntem singurii interesați. Inainte să iasă 
din încăpere, Mina se mai întoarse o dată şi spuse: înţelegi, asta 
e o cursă. O cursă pe viaţă şi pe moarte. 

x x 


După ce Mina plecă, Anthony rămase mult timp în biroul lui, 
cufundat în gânduri. Se întorsese doar de o zi şi deja în jurul lui 
se ţesea o pânză de păianjen. După un timp îşi adună lucrurile 
şi se pregăti să se întoarcă acasă, întrebându-se dacă trebuia şi 
el să alerge în cursa asta. Va face tot ce putea ca să-l ajute pe 
Mina. Dar acesta fusese fieful lui Bastian — şi deja muriseră 
oameni. Lumea lui se afla departe de aici, departe de cursa 
sângeroasă. 

O călătorie la Nag Hammadi ar fi fost cel mai bun lucru pentru 
toată lumea, îşi spuse el pe când îşi încuia biroul. Nu se gândea 
numai la propria sa linişte. Anthony îşi văzuse fratele doar o 
dată de când acesta se întorsese din război. Michael fusese 
slab, fără putere, şi plin de venin. Esenţa distilată a tot ce era 
mai rău în fiinţa sa. Anthony fusese primul asupra căruia îşi 
vărsase amarul şi furia durerii. Amputarea fusese o consecinţă 
regretabilă. Să stea departe de Cairo era cel mai generos dar pe 
care Anthony i-l putea oferi fratelui său. Michael, aşa cum era 


de aşteptat, hotărâse să înţeleagă totul dinadins greşit, şi 
adăuga lungile absenţe ale fratelui său pe lista sa de păcate. 
Singurul lucru pe care Anthony îl putea face era să se 
străduiască să nu amestece în dragostea pentru fratele său 
sentimentul de milă, pe care Michael îl putea adulmeca precum 
un câine şi îl ura chiar mai mult decât îşi ura acum această viaţă 
detestabilă. O viaţă la care odinioară ţinuse cu mândrie şi o 
anumită glorie, de parcă i-ar fi spus fratelui său: Chiar şi după 
ce mi-ai luat totul, am supravieţuit. 

Mina nu ştia ce-i cerea. Să meargă în casa familiei sale era o 
pedeapsă, o încercare pe care nu era sigur, în acest moment, că 
o putea îndura cu eleganţă. 


CAPITOLUL PATRU 


lisus a spus: „lar voi, 

stati de veghe în fața lumii. 

Înarmaţți-vă cu mare tărie... 

căci necazul pe care îl aşteptaţi va veni.” 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


Gemma şi Michael plecară de acasă în lumina strălucitoare a 
dimineţii târzii. Distanţa care apăruse între ei cu o seară în urmă 
părea să fi fost ştearsă de strălucirea zilei. Michael o găsi în 
bucătărie bând cafea şi răsfoind ziarul englezesc din urmă cu o 
săptămână. Părea aproape fericit. O anunţă că avea de gând să- 
i arate fluviul vieţii. 

— Înainte să se facă al naibii de cald, adăugă el. Şi, când ea nu 
răspunse decât cu un zâmbet scurt, mai spuse: M-ar ajuta dacă 
ai veni. Nu sunt foarte sigur pe piciorul ăsta al meu. 

Gemma ridică privirea către el, ca şi cum i-ar fi măsurat 
nevoia. 

— Te duc la muzeu, se oferi el. 

Ea puse ziarul jos. 

— Stai să-mi iau pălăria. 

x x 

Merseră de-a lungul unor străzi înguste, mărginite de copaci, 
umbrite de ramurile lor arcuite. Trotuarele aveau pe margine 
tufe frumos tunse, presărate cu flori. Aerul dimineţii era răcoros 
şi oribil de umed. Pe când înaintau, Michael arăta către diverse 
ambasade şi reşedinţe deosebite. Gemma asculta, mai atentă la 
mersul lui, care era prea rapid pentru cineva cu un picior nou. 
Ştia că picioarele de lemn erau tari, şi apăsau pe încheieturi 
precum un piston. Îşi păstră pasul agale, oprindu-se când şi 
când să se uite la case şi flori, conştientă că el deja începea să 
simtă efortul; fruntea lui era umedă şi pe obrajii pământii 
apăruseră pete de un roşu aprins. 

— Într-o zi o să te duc în Citadelă, spuse el, cel mai înalt punct 


din Cairo. De acolo, mica noastră Cetate-Grădină arată ca un 
biet petic de verdeață. 

— Cu siguranţă e mult mai drăguţ de-atât. 

— Nu şi de acolo. Ceea ce este, de fapt, e un monument 
închinat hotărârii britanice. Şi refuzului de-a accepta. Nu ai 
impresia că eşti într-un deşert aici, nu? 

— Nu, mă simt mai degrabă în Anglia. 

— Exact. În secolul al nouăsprezecelea, pe fiecare centimetru 
din acest cartier de elită s-a sădit câte o plantă. Apoi solul a fost 
îmbibat cu atâta apă încât s-a transformat într-o adevărată seră. 
Aşa cum se şi intenţionase, mica enclavă a încolţit şi a început 
să arate aproape ca acasă. Bănuiesc că trebuia să le 
amintească de marea lor insulă — poate mai degrabă să le ia 
gândul de la acea nebunie care îi făcuse să vină să locuiască în 
deşert. 

— De unde aduc apa? 

— O fură din Nil. Problema e că atunci când îşi părăsesc oaza, 
găsesc tot deşertul. Deşertul va fi mereu acolo. Locuitorii 
Cetăţii-Grădină sunt la fel de rarefiaţi şi de condamnaţi la 
dispariţie precum florile dintr-o seră. Ştiu bine asta, pentru că 
într-o perioadă scurtă de timp am devenit unul dintre ei. 

— Vino, îl îndemnă Gemma. Hai să ieşim din seră. 

Către vest, Cetatea-Grădină era mărginită de NII, şi în această 
direcţie o porniseră iniţial Michael şi Gemma. Când ajunseră la 
fluviu, Michael părea epuizat. leşiseră din răcoarea Cetății- 
Grădină şi pătrunseseră în fierbintele şi trepidantul Cairo. Oraşul 
părea să vibreze asemenea unor chimvale în jurul capului 
Gemmei pe când înaintau pe o stradă plină cu măgari şi cămile. 
Fâşii groase de lumină prăfoasă se ridicau în jurul lor pe când 
razele soarelui se strecurau printre stinghiile jaluzelelor, printre 
acoperişuri şi spaţiile înguste dintre clădiri. Deasupra lor, 
cotcodăceau zgomotos găini cocoţate pe ferestrele caselor 
deschise spre soare. Femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în robe, purtând 
coşuri şi boccele, îşi făceau loc cu coatele prin mulţimea de 
vânzători de stradă care îşi ridicau corturile pline de mărfuri. 
Gemma tuşi, înecată cu un nor de praf ridicat de o turmă 
zgomotoasă de capre negre. 

— Incerc să te sperii, spuse Michael, întinzându-i o batistă, ca 


să nu mai trebuiască să mai facem o dată asta. 

Ea clătină din cap şi îi făcu semn că nu are nevoie de batistă. 

— E-n regulă. 

— Uite fluviul. 

O conduse către o bancă pe Sharia Comiche EI-NII. Fluviul 
leneş, lipsit de culoare, curgea încet pe lângă ei, iar pânzele 
feluncilor fluturau în dimineaţa fără vânt. Pe malul celălalt, două 
femei îşi storceau rufele spălate, răsucind cearşafuri lungi pe 
care le ţineau fiecare de un capăt. Un bărbat şi un băiat stăteau 
desculți în apa puţin adâncă şi aruncau o plasă de pescuit. 
Deasupra lor, palmierii înalţi se mişcau uşor într-o briză pe care 
Gemma nu o simţea. Era supărător de transpirată şi inexplicabil 
de murdară, dar zâmbi de sub pălăria ei. 

— Cred că e frumos. 

— Deci nu mi-a ieşit şmecheria. 

— Crede-mă, eram pregătită să nu-mi placă, dar îmi place, îmi 
place toată viaţa asta. E atât de interesantă. 

— N-ai decât să rămâi cu ea. Eu prefer oricând bătrâna şi 
umeda Anglie. 

Gemma îşi suflecă mânecile bluzei şi întrebă: 

— O să te întorci? 

— Unde? 

— În ţara ta. Viaţa trebuie să meargă mai departe, aşa mi s-a 
spus. Gemma îşi ridică faţa către soare şi închise ochii. Ai mai 
văzut aşa un soare? 

Michael se plecă spre ea şi o sărută repede pe buze. Gemma 
deschise speriată ochii şi-şi duse mâna la gură. 

— Asta pentru ce a fost? 

— Arătai aşa de drăguță. 

— Dar nu poţi să săruţi pe cineva doar pentru că arată drăguţ. 
Pur şi simplu nu poţi să faci asta. 

— Îmi place să fiu cu tine. 

Gemma clătină din cap. Michael se ridică fără să se sprijine în 
baston, îşi băgă o mână în buzunar şi zornăi câteva monede. Se 
uită la ea cu o privire jalnică pe când ea îi întindea bastonul. 

— Ai dreptate, spuse şi se îndepărtă de bancă. 

Gemma îl lăsă un timp, apoi îl urmă şi îl ajunse repede din 
urmă. 


— Hai să uităm totul, da? spuse ea. 

— Pe vremuri ştiam ce trebuie făcut şi ce nu, spuse Michael. 
Acum, fără să mă străduiesc prea tare, stric totul. 

Se traseră într-o parte pentru a lăsa să treacă un bărbat grăbit, 
care trăgea după el un măgar încăpățânat, încărcat cu baloturi. 

— N-ai stricat nimic. 

— Te-am supărat. 

— M-ai luat pe neaşteptate. Nu-i acelaşi lucru. 

El o strânse de mână şi o trase în faţa lui. Ochii lui îi cercetară 
ochii cu o intensitate tăcută. Pentru o clipă, ea se simţi 
fermecată de dulceaţa de copil a feţei lui. Simţea că se uită la 
fantoma bărbatului care se bucurase de viaţă înainte de război. 

— Vezi tu, spuse el, luându-i mâna şi ducând-o la cicatricea de 
pe buza lui, nu ştiam dacă pot săruta cu asta. 

Gemma închise ochii în faţa chipului lui frumos, distrus. Apoi se 
ridică pe vârfuri şi îşi lipi gura de a lui. Buzele lui erau moi şi o 
ţinură mai mult decât voise ea. Gemma se lăsă la loc pe tălpi, 
coborând cu o oarecare uşurare de la înălţimea lui. 

— Nu cred că o să ai vreo problemă, remarcă. 

El o prinsese de mână. 

— Gemma, spuse. 

Gemma zâmbi, luându-şi un aer profesional de infirmieră. 

— Hai să mergem, da? 

Îşi reluară plimbarea. El moştenise mult din farmecul tatălui 
său, îşi spuse ea; farmecul ăsta zăcea sub cochilia lui amară ca 
un rezervor de apă adânc şi răcoros. Nici nu era de mirare că 
riscase un sărut. Probabil că niciodată nu fusese refuzat de vreo 
femeie. 

— Am ajuns, spuse Michael, arătând către o clădire de 
marmură  rozalie cu coloane şi o grămadă de palmieri 
miniaturali la intrare. Pe partea cealaltă a pieţii se află o 
cafenea. O să-mi cumpăr un ziar şi o să mă instalez acolo. Nu te 
grăbi. 

— Arunc doar o privire. Nu te superi? 

— Sigur că nu. 

Gemma nu intră în marea sală cu exponate a muzeului. Urmă 
instrucţiunile lui David şi cobori la cel mai de jos nivel, către 
biroul tatălui ei, folosind cheia pe care i-o dăduse David ca să 


deschidă uşa. Fusese cheia tatălui ei. La început, păru să nu se 
potrivească. Gemma înjură şi o învârti până când în cele din 
urmă se răsuci în broască. Apoi uşa însăşi păru că se umflase; 
trebui s-o împingă cu umărul. 

Încremeni când văzu că înăuntru era deja cineva. Un bărbat 
între două vârste, aflat în faţa fişierului tatălui ei, ridică privirea 
către ea. O şuviţă subţire de păr roşcat fusese pieptănată peste 
un creştet altfel chel. Rămaseră uitându-se unul la altul. 

— Acesta e biroul lui Charles Bastian? întrebă Gemma. 

Bărbatul continua să se uite la ea fără să răspundă. Ochii lui 
erau deschişi la culoare şi o priveau într-un fel vag, apos. 

— Este biroul lui? întrebă ea pe un ton ferm. 

— Şi dumneata cine eşti? 

— Fiica lui. 

Gemma văzu cum un zâmbet adânceşte ridurile din jurul 
ochilor lui şi faţa rotundă arboră o aparentă căldură — chiar 
familiaritate. 

— Da, spuse bărbatul. Văd asemănarea. 

Accentul lui era britanic şi cultivat. 

— Vă cunosc? 

— Nu ne-am întâlnit niciodată. Sunt o cunoştinţă a tatălui 
dumitale. 

— Aş putea să ştiu ce căutaţi în fişierul lui? 

— Arunc doar o privire rapidă, spuse el, apoi zâmbind scurt: 
Treburi de-ale muzeului. 

— Ce înseamnă asta mai exact? 

— Înseamnă că nu ar trebui să te intereseze. 

— Tot ce are legătură cu tatăl meu mă interesează. 

— Tatăl dumitale a avut de-a face cu materiale care nu-i 
aparţineau. Nu cred că asta te interesează. 

— Materialele acestea vă aparţin dumneavoastră? întrebă 
Gemma. 

Pentru o clipă, aerul de siguranţă al bărbatului dispăru. 

— Cred că ar trebui să plecaţi, spuse Gemma. 

Bărbatul îşi luă haina de pe scaun, mişcându-se cu o 
încetineală detaşată. 

— Dacă aş fi în locul dumitale, mi-aş termina treburile aici cât 
mai repede, spuse el. S-ar putea să nu fie cel mai sigur loc. 


Gemma ţinu uşa larg deschisă şi rămase lângă perete, cu ochii 
aţintiţi asupra lui. 

— Dacă vreţi să-mi spuneţi cum vă numiţi şi unde vă pot găsi, 
aş putea lua legătura cu dumneavoastră dacă găsesc ceva 
important. 

— Ascultă-mi doar sfatul şi închide biroul ăsta cât de repede 
poţi. 

Gemma întinse mâna. 

— Dacă nu vreţi să anunţ paznicii, cred că ar fi mai bine să-mi 
daţi cheia de care v-aţi folosit. 

Rămase nemişcată, în vreme ce el aşeza cheia în palma ei 
deschisă. 

— lartă-mă, spuse el încet, ar fi trebuit să-ţi ofer condoleanţele 
mele. Inainte ca ea să-şi poată trage mâna, el i-o strânse cu 
degetele lui reci şi umede şi adăugă: | se va simţi lipsa. 

Cuprinsă de un fior îngheţat, Gemma încuie uşa în urma lui şi 
băgă ambele chei în buzunar. Se sprijini de uşă şi respiră încet, 
încercând să îndepărteze teama ce i se năştea în suflet. Acesta 
era cel de-al doilea bărbat care căuta ceva ce avusese tatăl ei. 
Stătu acolo, rezemată de uşă, până când teama pieri, înlocuită 
de iritare. Oamenii ăştia deranjau, se băgau între ea şi tatăl ei, 
n-o lăsau să fie singură cu el. Rămase nemişcată, până când îl 
putu simţi din nou. 

Biroul tatălui ei era mic, cu tavanul înalt. Părea neobişnuit de 
ordonat pentru felul lui de a fi, dar probabil că lucrurile fuseseră 
rânduite de poliţie sau de cei de la muzeu. Ocoli scaunul mare 
de piele, scaunul în care fusese găsit. Rămase la distanţă de el, 
învârtindu-se prin spaţiul restrâns, aruncând câte o privire la 
teancurile de materiale. Nu atinse nimic. Printre hărţile de pe 
perete se afla o imagine întunecată care, după cum presupuse 
Gemma, reprezenta Fecioara cu Pruncul. Tatăl ei, fost 
seminarist, opus în mod categoric iconografiei religioase, îşi 
împodobise biroul cu imaginea Fecioarei. Niciodată nu agăţase 
pe pereţi altceva în afară de hărţi. 

Gemma se întoarse cu spatele la imagine. Agenda lui de 
întâlniri stătea pe birou ca un memento. O deschise şi privi viaţa 
pe care o dusese tatăl ei, săgețile care legau zilele şi 
săptămânile de călătorie, notițele criptice pentru timpul 


petrecut în Cairo. Câteva zile în care călărea la Grajdurile Giza. 
Puse un deget pe inițialele A.D. — p.m., care apăreau timp de 
aproape o lună înainte de moartea lui. Apoi Decesul — post- 
mortem, se gândi. Apărea o întâlnire cu un director de bancă şi 
cartea de vizită a unui agent imobiliar băgată într-o broşură cu o 
casă de vânzare. Studie schiţa unei case frumoase, detaliile 
proprietăţii. Exista grădină, o livadă mică. Oare asta era casa în 
care trebuiau să locuiască ei doi? Ţinând în mână cartea de 
vizită, se întinse către telefon şi formă numărul agentului 
imobiliar. 

— Sun în numele lui Charles Bastian, spuse ea când un 
oarecare domn Ascomb răspunse. 

— Bastian? Omul era uşor agitat. Trebuia să ne întâlnim în 
urmă cu câteva săptămâni. Acum casa s-a vândut. N-am avut 
cum să iau legătura cu el, înţelegeţi? 

— Înţeleg, spuse Gemma. Deci voia să cumpere casa? 

— Completasem deja toate formularele. Cine sunteţi, secretara 
lui? 

— Nu. Dar îmi cer scuze în numele lui. 

— Spuneţi-i să mă sune dacă mai vrea o casă. 

— Mulţumesc. 

Gemma puse receptorul la loc. Frunzări agenda până la sfârşit. 
Nimic. Dar în faţă, băgat între primele pagini, găsi un articol de 
ziar, îndoit în patru. Era o poveste despre un bărbat care pierise 
într-o alunecare de stânci, un arheolog britanic. Fusese găsit în 
Egiptul de Sud, în apropierea unui loc numit Nag Hammadi. 
Stephen Sutton. Gemma îşi notă numele şi locul, rostind cu 
voce tare silabele nefamiliare. Copie adresa băncii şi adăugă 
dedesubt A4.D.—p.m. 

Într-un sfârşit, se aşeză pe scaun şi se roti, lăsându-şi privirea 
să alunece peste întreaga încăpere. Işi luă poziţia pe care 
presupuse că o avusese el şi îşi lăsă capul pe birou. Cum a 
putut să moară aici? Avea nevoie de detalii; trebuia să stea de 
vorbă cu David Lazar, cu cineva care ştia ce se petrecuse. In 
momentul ăsta nu putea crede că tatăl ei, care nici măcar nu 
răcea prea des, pur şi simplu se aşezase într-o bună zi pe 
scaunul din biroul lui şi murise. Faptul că găsise pe cineva 
răscolind prin fişierul lui o făcea să creadă şi mai puţin asta. 


Îşi dădu seama că nu obținuse numele bărbatului cu păr 
roşcat. Ce s-a întâmplat cu tine? Închise ochii şi îşi rugă în gând 
tatăl să-i vorbească. 

O clipă mai târziu, îşi înălţă capul şi se uită din nou la imaginea 
Fecioarei de pe perete. Se ridică şi se apropie de rama mâncată 
de timp. Apoi o dădu jos pentru a vedea inscripţia de pe spate. 
Isis şi Horus (secolul al doilea), Zeița Fecioară şi Pruncul. 
Aşadar, nu era Fecioara Maria. Dar asemănarea era 
tulburătoare, până la poziţia pruncului şi felul în care îl ţinea 
mama lui. Puse la loc rama şi se apropie de rafturile cu cărţi, 
scoase cel mai concis volum despre mitologia egipteană şi îl 
băgă în geantă. 

x x 

— Trebuie să merg la bancă, îi spuse lui Michael când îl găsi la 
cafeneaua lui. Banca Egiptului. E departe? 

El îşi împături ziarul şi îşi termină berea. Gemma observă că îi 
revenise cât de cât culoarea în obraji. Michael arătă în partea 
cealaltă a pieţei. 

— E acolo. 

— Nu te superi? 

— Sigur că nu. Doar suntem aici, nu? Sper să primeşti veşti 
bune. 

Banca avea la intrare coloane ivorii şi hibiscus. Înăuntru, 
pardoseala şi pereţii de marmură cu vinişoare o făceau să pară 
îngrozitor de goală. Gemma ajunse imediat pe un scaun, în faţa 
directorului al cărui nume figura în agenda tatălui ei. 

Acum el o privea cu blândeţe, ignorând ţârâitul telefonului de 
pe biroul lui. Gemma încercă să-i vadă ochii în spatele lentilelor 
bifocale, pe când se apleca spre ea, cu o mână întinsă. Brusc, 
simţi că-i vine să plângă. 

— Tatăl meu era Charles Bastian, reuşi ea să spună. Cred că 
are un cont aici. i 

— Domnişoară Bastian. Imi pare atât de rău. 

Gemma rămase cu privirea aţintită asupra biroului. 

— Am venit să mă ocup de treburile lui. Ştiu că trebuia să se 
întâlnească cu dumneavoastră în săptămâna dinaintea morții 
lui. 

— Şi chiar ne-am întâlnit. Era în curs de cumpărare a unei 


case. Am stabilit un transfer de fonduri. Doar că, în ziua 
transferului, contul tatălui dumitale era aproape gol. Nici nu mai 
e nevoie să spun că n-am mai primit nicio veste de la el, şi prin 
urmare nu am putut realiza achiziţia. 

— De unde veneau banii, ştiţi cumva? Unde s-au dus? 

— Nu ştiu. Era foarte sigur că se vor găsi acolo în ziua 
transferului. 

— A mai spus ceva? Ceva legat de asta? 

— Mă tem că discuţia noastră a fost scurtă. 

Gemma rămase tăcută. În jurul ei nu auzea voci, ci doar 
şoapte. Banca i se părea asemenea unui cavou. Simţi nevoia să 
iasă afară. 

— Dacă vă mai aduceţi aminte de ceva, orice, vă rog să luaţi 
legătura cu mine. Mă găsiţi la numărul acesta de telefon. 

— Sigur, bineînţeles, domnişoară Bastian. O să mă anunţaţi ce 
vreţi să fac cu suma rămasă? 

— Cred că îmi puteţi elibera un cec. 

x x 

— Veşti bune? întrebă Michael când ea se întoarse. 

Tocmai îşi termina cea de-a doua bere şi părea aproape 
binedispus. 

— Tatăl meu era sărac. Asta nu prea e o veste bună. 

— Oh, Doamne. 

— Ca să fiu sinceră, aş fi fost şocată să găsesc bani. 

Michael lăsă câteva bancnote pe masă şi îşi reluară plimbarea. 

— Era cineva în biroul lui de la muzeu, spuse ea. Un bărbat. Nu 
mi-a spus cum îl cheamă. Căuta ceva. Nu mi-a plăcut deloc. 

— Toţi tipii ăia de la muzeu sunt îngrozitor de lipsiţi de 
scrupule şi într-o competiţie acerbă. Aşa zice tatăl meu. 

— Nu cred că era de la muzeu. Dar avea o cheie. 

Michael îi aruncă o privire. 

— Te-a speriat. 

— Puțin. 

— Ei, erai în biroul tatălui tău, în locul unde a murit. Nu te 
aşteptai să vezi pe nimeni acolo. A fost un şoc. E de înţeles. 

Gemma se uită peste umăr în spate pe când se îndepărtau de 
muzeu. 

— Ei bine, pământul continuă să se învârtească, îi comunică 


Michael. Ştirea zilei e că Israelul a creat ceva numit Sherut Avir, 
o mică forţă aeriană care ar trebui să-l apere de arabii mari şi 
răi. Se pare că Egiptul va avea un nou război. Dacă mă lasă să 
pilotez pentru el, chiar m-aş putea gândi să devin un afurisit de 
egiptean. 

Gemma încercă să asculte, cu privirea aţintită înaintea ei pe 
stradă, pe când îşi croiau drum printre grămezile de tutun 
aromat şi şirurile de tuburi de sticlă pentru narghilele. Incepu să 
facă socoteli, urmărind absentă privirile trecătorilor oprindu-se 
— cu fascinaţie, dar şi repulsie — pe chipul distrus al lui 
Michael. Strada se îngustă şi deveni o alee. Michael se văzu silit 
să meargă în urma ei. Ea încetini dinadins pasul, prefăcându-se 
interesată de stofele şi ţesăturile care atârnau deasupra lor pe 
sfori întinse. Se ridică pe vârfuri pentru a cerceta desenele 
geometrice complicate şi scenele în care egiptenii antici 
comunicau cu zei cu coame, colţi şi aripi. Apoi atinse mâneca lui 
Michael. 

— Poate că ai nevoie să munceşti, spuse ea. O slujbă. 

— Nu există nimic pentru mine aici. 

— Nu fi caraghios. Eşti un tânăr educat şi inteligent. 

— Am fost pilot. 

— Înainte să fii pilot, ai fost altceva. 

— Nu, răspunse Michael, n-am fost nimic. 

Ea se întoarse către el. 

— Ai fost, insistă. 

El se lăsă greu pe baston. 

— Nu-mi aduc aminte. Nici măcar nu sunt convins că are vreo 
importanţă, sau că-mi pasă în vreun fel. 

Se uita peste umărul Gemmei. Ea îi urmări privirea. Se aflau la 
intersecţia a două bulevarde largi. 

— Unde suntem? îl întrebă. 

— Foarte aproape de Grand Hotel, spuse Michael, arătând cu 
mâna. Unde putem să bem ceva şi să ne răcorim. 

— Bine. Atunci hai să mergem. 

La vederea hotelului, se simţiră amândoi uşuraţi. Michael 
deveni brusc vorbăreţ. 

— E un loc cu o reputaţie proastă, hotelul ăsta Grand, construit 
în 1860 pentru a marca deschiderea Canalului Suez. Dar de 


fapt, Ishmail l-a construit pentru împărăteasa Eugenie“. Voia să 
o impresioneze. 

— Arată ca un palat. 

— Mda, sigur, se pare că în cazurile astea bărbaţii sunt în stare 
de orice. 

Intrară într-un restaurant în aer liber înconjurat de o grădină şi 
de un labirint de alei pietruite. Clienţii hotelului se plimbau pe 
sub umbrele de soare sau se aşezau pe bănci lângă iazurile 
umplute cu crapi în care apa bolborosea şi vălurea când peştii 
se luptau pentru bucățele invizibile de mâncare. Un mattre 
d'hôtel îi conduse la o masă într-un colţ umbros, unde soarele 
era filtrat prin umbrelele mari de pânză şi frunzele curmalilor 
care se aplecau în vânt. Michael comandă julepuri cu mentă. 
Căldura zilei şi plimbarea o mai calmaseră pe Gemma. Işi 
rezemă capul de spătarul scaunului de răchită, bucuroasă să fie 
într-un loc frumos cu cineva care putea, chiar şi pentru scurt 
timp, să o ducă departe de propria ei viaţă. 

Când băuturile lor sosiră, ea scoase din geantă cartea tatălui ei 
despre mitologie. 

— Ce ştii despre zeiţa Isis? îl întrebă pe Michael. 

— Mă mândresc cu faptul că nu ştiu aproape nimic despre ţara 
tatălui meu. 

— Ce absurd. 

Michael zâmbi. 

— Ei bine, s-ar putea să pierzi multe. Ascultă aici, citi Gemma, 
Isis s-a căsătorit cu zeul Osiris, care a fost omorât de rivali 
invidioşi, printre care şi zeul Set, care l-a închis într-un coşciug 
şi l-a aruncat în mare. Copleşită de durere, Isis a recuperat 
sicriul şi a jurat să-l îngroape pe cel iubit aşa cum se cuvenea. 
Când Set a găsit sicriul pe care Isis îl scosese din mare şi îl 
ascunsese pe malul Nilului, el l-a deschis şi l-a omorât din nou 
pe Osiris, de data asta tăindu-l în paisprezece bucăţi, pe care le- 
a aruncat în apă pentru crocodili. Cu ajutorul a şapte scorpioni, 
Isis a căutat trupul lui Osiris, punând laolaltă bucăţile pe care le- 
a găsit pentru a-l reîntregi şi, în cele din urmă, pentru a-l aduce 


+ Eugenie de Montijo (1826-1920), împărăteasă a Franţei, soţia lui Napoleon 
al III-lea. 


din nou la viaţă. Osiris a fost prima mumie a Egiptului. Gemma 
tăcu o clipă, apoi continuă: E şi un post-scriptum interesant. Isis 
şi scorpionii ei au găsit toate bucăţile, în afară de penisul lui 
Osiris — şi astfel Isis l-a conceput într-un fel magic pe fiul ei 
Horus. Prin acest act, Isis a căpătat statutul de Mamă Fecioară 
şi timp de mii de ani a întrupat cea mai mare putere a femeii, 
capacitatea de a da viaţă din ceea ce e lipsit de viaţă. 

— Ce povestioară sordidă! 

— Tatăl meu are pe perete o litografie cu Isis. 

— Tatăl tău avea gusturi sordide. 

Gemma puse jos cartea. 

— Ce ştii tu despre gusturile lui? 

Michael râse. 

— S-a împrietenit cu fratele meu, de pildă. 

— Fratele tău e sordid? 

— Fratele meu nu e ceea ce ai putea numi o companie plăcută. 
Cine ştie ce au făcut acolo în deşert, unde pe mile întregi nu 
găseşti o femeie. S-ar putea ca sordidul ăsta să fi fost doar 
începutul. 

Gemma îşi aţinti privirea în iazul cu crapi. 

— Îmi place că nu mă tratezi ca pe-o păpuşă de porțelan. 

— Păi e limpede că eşti făcută dintr-un material mai dur. 

Gemma îşi lăsă gândurile să rătăcească. Ascultând pe 
jumătate o altă conversaţie, auzi un cuvânt pe care îl recunoscu 
vag, un cuvânt care o interesa. Se gândi pentru o clipă, încercă 
să îl urmărească, să vadă dacă era un loc sau un nume sau doar 
un simplu cuvânt. Orice ar fi fost, dispăruse. Işi dădu seama că 
era obosită. 

Îşi îndreptă spatele şi se întoarse către Michael. 

— Aş vrea să aflu ce s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— În război. 

Michael clătină din cap. 

— Tatăl tău mi-a spus că ai pilotat un Spitfire. Am văzut o dată 
unul. Avea nişte cercuri roşii pictate pe coadă. Arătau ca nişte 
ţinte. Atunci m-am întrebat de ce ar fi pictat cineva nişte ţinte 
pe avioane. 

— Ca să ne putem recunoaşte. Nu voiam să distrugem un 


avion care nu trebuia distrus. 

— Ah, asta pare ceva înţelept. 

Michael râse. 

— Deci de ce atâta tam-tam cu avioanele astea Spitfire? 

— Tam-tamul e pentru că sunt nişte avioane remarcabile, în 
timpul războiului, prima lor formă originală a tot fost 
îmbunătăţită. De la primul motor, Merlin, s-a ajuns la Griffon, cel 
mai puternic motor făcut până acum. Putea să fie adaptat la 
altitudini mari sau mici — putea să fie adaptat pentru un climat 
tropical, sau pentru un portavion. Era un avion extraordinar. 

Gemma asculta, răsucind între degete o crenguţă de mentă. 
Pentru o clipă se gândi la litografia cu zeiţa fecioară şi pruncul ei 
din biroul tatălui său. Era cu adevărat foarte ciudat. Un ospătar 
aduse un bol cu alune sărate. Mai cerură două julepuri. 

— Deci zbori acolo într-un grup? Cum se numeşte, escadron? 
lartă-mi ignoranţa, dar am avut de-a face cu piloţi numai după 
ce au coborât din cer. 

— Da, se numeşte escadron. Şi da, adeseori zbori în formaţie 
cu alte avioane. Dar uneori zbori singur. Depinde de misiune. 
Dacă eşti într-o misiune individuală, ai de obicei un însoțitor, un 
tip care zboară în urma ta. Michael zâmbi. Eu am avut un 
însoțitor bun. 

— Şi un însoțitor zboară în aripa ta? 

— Îţi apără spatele. E un înger păzitor. Al meu a fost Frank 
Sturgeon. Un pilot grozav. Aveam semnele noastre cu mâna. 
Existau semnele oficiale. Dar noi le aveam pe ale noastre. 
Încălcăm regulile. 

— Chiar vă puteţi vedea mâinile acolo sus? 

— Puteam. Dar Frank şi cu mine eram altfel decât ceilalţi piloţi. 

— Eraţi mai buni. 

— Mai buni sau mai îndrăzneţi, nu ştiu. Până la urmă, 
priceperea noastră nu ne-a ajutat prea mult, nu? Acum mă 
gândesc că ar fi trebuit să-mi găsesc o slujbă într-un birou, ca 
prietenul meu Timothy. Atunci am crezut că e un laş când a 
cerut-o, dar avea nevastă şi copil mic. A zis că nu vrea să rişte. 
Avea responsabilităţi. Nu ca mine. Eu am fost idiotul. Aveam 
capul plin de vise de glorie. Voiam să fiu cel mai bun. 

— Se pare că ai fost. 


— Nu e bun pentru război felul ăsta de a gândi. E pentru sport 
şi şcoală. 

— Ba eu cred că exact ăsta e felul în care trebuie să gândeşti 
într-un război. 

— Nue. 

— De ce? 

— Pentru că — Michael crănţăni nişte gheaţă în gură — nu eşti 
doar tu acolo. 

Inainte să-şi termine cel de-al doilea julep, Michael comandă 
încă unul. Gemma ceru ceai şi studie pe furiş cicatricea lui 
Michael. Era o fâşie netedă de piele care se arcuia ca o 
semilună către gură. 

— Mi-e dor de el, spuse Michael. De război. 

Mesele din jurul lor începură să se umple cu alţi europeni. 

— Toţi sunt aşa de frumos îmbrăcaţi, comentă Gemma. 

— O, da, Cairo e plin de glamour. Trăiesc cu toţii într-o 
fantezie, expatriaţii ăştia. Mă obosesc. 

Gemma îşi puse un cub de zahăr în ceai. 

— N-o să te ajute cu nimic dacă te izolezi, spuse ea. 

— N-o să mă ajute să ce? întrebă Michael cu patimă. 

Gemma ridică din sprâncene. 

— Să te întorci înapoi în lume. Să laşi în urmă războiul. 

Michael se rezemă de spătarul scaunului, cu buzele strânse 
într-o linie plină de amărăciune. 

— Nu cred că mă izolez. Doar că n-am prea multe în comun cu 
oamenii ăştia. 

— Mie mi-a trebuit un timp ca să înţeleg că nu sunt singură. 
Atât de mulţi oameni au pierdut atât de mult. 

— Nu şi oamenii ăştia. 

— Asta n-ai cum s-o ştii. 

— Gemma, ai începu să-mi ţii predici. 

— Îmi pare rău. 

— Nu-mi ţine predici. E enervant. 

— Nu mă pot abţine. Am băut două julepuri cu mentă. Asta ştiu 
să fac. 

— Ce, mai exact? 

Ea tăcu pentru o clipă. 

— Să aduc oamenii înapoi la viaţă. 


— E puţin cam târziu pentru asta. 

— Oare? Nu văd un leş. Văd un bărbat care şi-a pierdut un 
picior. 

— Cu piciorul ai dreptate. Michael schiţă un zâmbet. De partea 
cu bărbatul nu sunt prea sigur. 

Rămase cu privirea aţintită înainte. În profil, ea îi vedea doar 
jumătatea perfectă a feţei, pometele înalt şi linia mânară a 
maxilarului, sprânceana lungă, ce se subţia frumos la capăt. 

— Poate că m-ai putea ajuta aici, spuse el. 

Ea închise ochii pentru a-şi aminti cealaltă jumătate a feţei lui. 

— Poate că aş putea. 

El vorbi fără să se uite la ea. 

— Spune-mi, cu tot ceea ce ai pierdut, te consideri norocoasă? 

— Nu, răspunse ea repede. Apoi se corectă: Da. 

— Ei, atunci stai mai bine decât mine. Eu încă mă bălăcesc în 
autocompătimire, cum vezi. 

— E nevoie de timp. 

Michael se uită la ceas. 

— Tu ţi-ai pierdut tatăl doar acum câteva săptămâni şi deja te 
simţi norocoasă. Aş zice să te mişti repede. 

Gemma împinse deoparte ceaiul din faţa ei. Brusc se simţi 
singură sub umbrela lor de soare, părăsită pe o insulă a 
amintirilor şi pierderilor. 

— Cred că acum aş vrea să plecăm, spuse ea. Chemăm un taxi 
pentru tine? 

— A fost urât din partea mea. Îmi pare rău, Gemma. Eu mi-am 
pierdut un picior. Tu ţi-ai pierdut familia. Mă simt josnic. 
Înţelegi? 

Gemma ridică mâna pentru a-l opri. 

— Hai să nu mai vorbim despre asta. Te rog. 

— Frank a murit, spuse repede Michael. L-am abandonat. M- 
am dus după un german. Nici măcar nu m-am uitat să văd dacă 
e acolo. 

— Se întâmplă, spuse Gemma pe un ton plat. Milioane de 
oameni au murit în război. Sunt sigură că cei mai mulţi au 
prieteni care au rămas în viaţă şi se simt la fel ca tine. 

EI îi luă mâna şi-şi apăsă buzele pe ea. 

— Eşti foarte frumoasă. Dar nu pari să o ştii. Spre deosebire de 


multe fete. 

— Tatăl meu spunea să nu-ți pese cum arăţi, pentru că într-o 
bună zi totul se duce dracului. 

Michael zâmbi. 

— Pentru unii dintre noi mai repede decât pentru alţii. 

Gemma îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. 

— Hai să mergem la piaţă. 

— La piaţă? El îşi ridică ochii mijiţi către ea. Asta e partea 
islamică a oraşului. 

— Ştiu. 

— E posibil să nu fie prea plăcut. 

— Nu-mi pasă. 

— Bine atunci. La piaţă. 

— Putem să luăm un taxi? 

— Nu, ai vrut să te plimbi, aşa că o să mergem pe jos. 

— Eşti sigur că poţi? 

— Vrei să vezi oraşul, şi oraşul se vede la pas. 

x x 


Faptul că era uşor ametit nu-l făcu pe Michael mai sprinten. În 
schimb îl făcu vorbăreţ. Mergea şchiopătând nesigur pe stradă, 
ridicându-şi bastonul pentru a-şi întări cuvintele, în vreme ce 
comenta ritos situaţia actuală a Egiptului, ascunzându-şi eficient 
disconfortul fizic sub emfază. 

— Poate că n-ai observat, dar în ţara asta e un talmeş-balmeş. 
Şi-au ales un rege care le cheltuieşte toţi banii. Se pare că 
băştinaşii au început să se agite. E posibil ca regele Faruk să nu 
reziste prea mult. Dacă vrei părerea mea, eu nu cred că 
autoguvernarea a fost cea mai bună idee pentru ţara asta. Nu s- 
au descurcat prea bine. Şi pe urmă, sunt obişnuiţi să li se spună 
ce să facă. Au fost sub invazie, sub ocupaţie şi sub dominație de 
mii de ani. Timp de trei sute de ani au fost conduşi de o armată 
de sclavi turci. Ultima dată când au fost în stare să se conducă 
singuri a fost înainte de Hristos. Te asigur că britanicii nu sunt 
cel mai rău lucru care li s-a întâmplat. 

— Asta sună înspăimântător de imperialist. 

— Ei, bine, eu vin din imperiu. Noi suntem cei care au construit 
drumurile pe care mergi tu acum, şi sistemele de comunicare ce 
îngăduie acestui oraş să funcţioneze. 


— Şi canalul care aproape că i-a dus la faliment. 

— Canalul ăla afurisit. 

Michael împunse aerul cu bastonul şi se dezechilibră. Gemma îl 
ajută cu blândeţe. Când se rezemă de ea, îi simţi căldura şi forţa 
trupului. Simţi atracţia fizică. Nu ştia încă în ce fel să înţeleagă 
această chimie dintre ei. Erau ca două corăbii care pluteau în 
paralel peste bancuri şi praguri de nisip, uneori privind fiecare 
doar către cursul ei, alteori simțindu-se în siguranţă suficient de 
mult pentru a se uita una la cealaltă. 

— Oare nu a fost mai degrabă în interesul naţional al Angliei să 
se construiască acest canal? întrebă Gemma. 

— Ce ştii tu despre asta, articolele pe care le-ai citit în vreun 
ziar liberal? 

— Ceea ce ştiu am aflat de la tatăl meu, spuse ea. 

— Care avea opiniile lui liberale. 

— Era solidar cu poporul egiptean. 

— Era englez, în primul şi-n ultimul rând, declară Michael. Şi 
creştin, sau cel puţin aşa a fost la început. Nu ştiu cum a sfârşit. 
Din câte-am auzit, s-a aventurat în zone mai întunecate. 

Gemma se opri în loc. 

— Ce zone mai întunecate? 

— Habar n-am. Mă tem că asta nu-i decât bârfă, periculos de 
lipsită de temei. 

— Nu mă stârni, Michael. 

— Tot ce ştiu e că, după spusele tatălui meu, tatăl tău se 
schimbase. 

Îşi reluară mersul. 

— Cred că Egiptul l-a schimbat într-adevăr pe tata, admise 
Gemma. Nu ştiu dacă e vorba aici şi de zone mai întunecate. 

— De multe ori copiii ştiu foarte puţine despre părinţii lor. Asta 
o pot afirma din experienţa personală. 

— Nu, tata vorbea mult cu mine. 

— Adică îţi spunea cum să gândeşti. 

— M-a educat! Şi întotdeauna am avut propriile mele opinii. 

— O adevărată femeie modernă. Am auzit eu de genul ăsta al 
tău. 

Gemma se simţi la fel de dezgustată după cum simţise 
atracţie. 


— Nici tu nu-mi placi la fel de mult atunci când eşti 
condescendent faţă de mine, spuse ea. 

— O să-mi aduc aminte de asta înainte să încerc să te mai 
sărut. 

— După cum te porţi, n-o să te apropii suficient de mult. 

Michael o cuprinse cu braţul pe după talie şi o trase către el. 

In aceeaşi clipă, Gemma simţi o mână care i se strecoară în 
buzunar. Strânse stofa jachetei, prinzând mâna. 

Se trase de lângă Michael, apucând strâns mâna unui băiat pe 
a cărui faţă se vedeau deopotrivă teama şi disprețul. 

— Vrei ceva? întrebă ea. 

Băiatul clătină din cap, şi sprâncenele îi ascundeau ochii. 

— Puteai să ceri, spuse Gemma. 

— Nu te înţelege, spuse Michael. 

— Mă înţelege. 

Michael râse. 

Gemma puse o monedă în mâna băiatului şi îi dădu drumul. EI 
se îndepărtă în fugă, dispărând în spatele unei tarabe cu 
usturoi. Işi continuară drumul. Aerul devenise fierbinte. Norii se 
înălţaseră şi ardeau într-un cer cenuşiu. Gemma nu-şi dădea 
seama cât de sus erau, sau dacă erau într-adevăr nori. 

— N-am nevoie de protecţia ta, spuse ea. 

— Văd. 

— Mă descurc singură de ceva timp. 

— Trebuie să fie obositor. 

Ea îl privi pieziş. 

— Vrei să fii ironic? 

— Deloc. 

Gemma se opri din mers. Un cerşetor fără picioare şi cu ochii 
atinşi de cataractă întinse o palmă cafenie goală. 

— Sunt obosită, spuse Gemma. 

Michael se uită la ceas. 

— Ascultă, am putea să renunţăm la piaţă azi. O lăsăm pe altă 
dată? 

— O lăsăm. 

— Nu te superi dacă mergem acasă? 

Gemma se uită la el, să vadă cu ce bărbat vorbea. Nu era 
niciunul dintre cei doi Michaeli. Chipul lui era cenuşiu, ca de 


ceară, dar transpira. Îl făcuse să se forţeze prea mult. 

— Acasă pare o idee perfectă, spuse Gemma şi ridică mâna 
către maşinile care treceau pe stradă. 

— N-o face pentru mine. Ba nu, se corectă el, fă-o pentru mine. 

Un taxi încetini şi opri lângă ei. 

După ce se aşezară pe bancheta din spate, cu bastonul între 
ei, Michael păru să-şi revină. 

— E lipsit de înţelepciune să te întreb dacă eşti creştină? spuse 
el. 

Gemma zâmbi şi se uită afară pe geam. 

— Sunt la un interviu pentru o slujbă? comentă ea. 

— Eram doar curios. 

— Cred că sunt, teoretic. 

— Te duci la biserică? 

— Mă duceam, cu mama, deşi nu ştiu cât de credincioasă era. 
Se dădea în vânt după acţiuni de caritate. Gemma pianotă uşor 
pe geam. Asta e un fel sigur în care o femeie poate fi de ajutor. 
In vreme ce bărbaţii sunt pontifii lumii, pe care o conduc şi îi 
decid soarta, femeile pot coace prăjituri. 

— Eşti puţin cam aspră. 

— Oare? Religia este diferită pentru femei, asta-i tot. Ştiai că, 
deoarece sunt necăsătorită, în evidenţele Bisericii Anglicane 
figurez ca „celibatară”? Am descoperit asta când am făcut 
cerere pentru paşaport. Asta sunt eu pentru ei. Nu infirmieră, 
sau fiică, sau prietenă sau o persoană utilă, ci o celibatară. ŞI 
nu, nu mă mai duc la biserică. Războiul m-a vindecat de acest 
obicei. In cazul în care te întrebi cumva, asta n-are nicio 
legătură cu tatăl meu şi zonele lui mai întunecate. 

— N-aş fi spus asta. 

— Da, bine. 

Gemma îşi îndreptă atenţia către stradă şi încercă să reţină 
câteva repere, ca să se poată întoarce în această parte a 
oraşului singură. 

x x 

Când ajunseră înapoi la casa familiei Lazar, Michael se duse 
direct în camera lui să se odihnească, trecând fără niciun 
cuvânt pe lângă tatăl lui pe scări. David îl urmări cu privirea, 
apoi se uită în ochii Gemmei. Chipul lui îşi pierduse căldura şi 


candoarea din seara precedentă. Părea mai bătrân, şi fără nicio 
îndoială trist. 

— Nu vrei să bei nişte ceai cu mine? întrebă el. 

— Cu mare plăcere. Lasă-mă doar să mă spăl şi să mă aranjez 
puţin. Nici măcar nu mi-am desfăcut bagajele. 

— Nicio grabă, draga mea. Te aştept în grădină. 

Gemma urcă în camera ei şi rezistă tentaţiei de a se prăbuşi 
pe pat, ca să se cufunde în uitarea stârnită de julepul de mentă. 
Era mai interesată să stea de vorbă cu David Lazar. Adunase 
multe întrebări pentru el. 

Se spălă pe faţă şi pe picioare de praf şi îşi puse o rochie 
curată. Nu-şi luase destule haine. Nici nu avea destule haine. 
Oricum, nu pentru cantitatea uriaşă de transpiraţie şi praf pe 
care le adunai aici doar umblând pe străzi. Îşi agăţă în dulap 
cele câteva fuste şi bluze şi două rochii, încercând să 
netezească țesătura şifonată. Se uită lung la veşmintele fără 
viaţă, fără să poată să-şi imagineze cum arăta în lucruri care o 
identificau în mod clar ca femeie. O infirmieră era diferită de o 
femeie: o uniformă nu era o rochie. Se ridică pe vârfuri în faţa 
oglinzii micuţe pentru a vedea mai jos de linia decolteului. 
Rochia era drăguță — asta era funcţia ei. Nu-i simţea 
drăgălăşenia. 

Îl găsi pe David Lazar aşezat în grădină, ascuns în spatele unui 
ziar. Când aduse un scaun lângă el, îşi împături ziarul şi-şi aşeză 
mâna pe spătarul scaunului ei. 

— Deci, spuse el, cum ţi se pare Cairo? 

— E ciudat de fermecător. 

— Sunt de acord cu tine. A fost Michael un ghid bun? 

Gemma îşi întoarse faţa către soare. 

— Am avut o zi plăcută, spuse ea. 

— Mă bucur că te-a dus prin oraş. În ultimul timp n-a fost prea 
activ. 

— E de înţeles, nu? 

— Sigur. Încep să mă îngrijorez doar când rămâne toată ziua în 
pat. 

— Ei, cred că acum e cu adevărat obosit. Am mers mult pe jos. 

— Zău? Bun. 

— Sincer, se descurcă foarte bine cu proteza. 


David îşi scoase pipa şi o umplu cu tutun. 

— Lui Michael nu-i place prea mult aici. Uneori am impresia că 
e furios chiar pe ţară. Işi aprinse pipa şi pufăi până când tutunul 
deveni stacojiu. Când m-am însurat cu Nailah, a preferat să 
rămână în Anglia cu mama lui. A fost obligat să vină aici când a 
murit ea. Acum se simte prins în cursă. Cred că în ochii lui sunt 
deopotrivă un ucigaş şi un temnicer. 

Gemma îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită la el. 

— Uneori e mai bine să te gândeşti la tot ce-i mai urât. Aşa nu 
ţi se frânge prea rău inima. 

El zâmbi. 

— Fiecare are felul lui de a supravieţui. Cei care au 
supravieţuit l-au învăţat. Probabil că şi tu ai făcut-o. 

— Nu ştiu, răspunse Gemma, forţându-se să râdă. Oare 
supraviețuiesc? 

— Fată dragă. 

Amad apăru şi aduse o masă între ei, pe care aşeză un serviciu 
de ceai. Se întoarse cu un platou cu pita prăjită şi hummus şi 
un bol cu măsline negre. Lumina pătrundea prin crăpăturile din 
gardul înalt, vărgându-i roba albă cu soarele intens al după- 
amiezii. 

— Mulţumesc, Amad, spuse David. Sper că n-ai nimic împotriva 
unui ceai cu o gustare. 

— Amad nu e musulman, spuse Gemma, uitându-se după el. 
Nu-i aşa? 

— E creştin copt. Foarte credincios. David sorbi din ceai. Amad 
l-a plăcut foarte mult pe tatăl tău. A venit cu noi la toate 
săpăturile. Când i-a murit soţia, a hotărât să rămână în serviciul 
meu atunci când am venit la universitate. M-am certat cu el; e 
deosebit de capabil. Dar a spus că viaţa domestică i se 
potriveşte foarte bine; îi place liniştea, iar munca nu e grea. Aşa 
că a devenit la fel de indispensabil aici şi la biroul meu cum era 
şi pe şantier. David zâmbi. Şi este şi un bun prieten. 

— Copţii vorbesc copta? 

— Unii. Unii ştiu doar să citească. Limba e la fel de veche ca şi 


> Lipie specifică Orientului Mijlociu, care se poate deschide într-o parte 
pentru a fi umplută cu diverse amestecuri. 


religia. Multe dintre vechile texte au ajuns la noi în coptă. 

— Şi Amad vorbeşte copta? 

— Amad vorbeşte multe limbi. 

— Şi tu? 

— Nu. Hieroglifele sunt limita realizărilor mele lingvistice. Tatăl 
tău avea un talent deosebit pentru limbi. 

Susurul fântânii umplu tăcerea. Gemma urmări un grup de mici 
insecte care intrau şi ieşeau din lumină. 

— Cenuşa lui e la mine, Gemma. Tu trebuie să hotărăşti ce vrei 
să faci cu ea. Bineînţeles, poţi s-o duci în Anglia, dacă vrei. 

— Nu sunt pregătită să mă gândesc la asta. Nu încă. 

— Nu trebuie să te grăbeşti. Voiam doar să ştii ce am făcut. 

Ea îşi întoarse scaunul pentru a-l privi în faţă. 

— Înainte să discutăm despre cenuşă, trebuie să ştiu ce s-a- 
ntâmplat. Trebuie să înţeleg cum cineva ca tatăl meu pur şi 
simplu moare. 

David îşi masă tâmplele. 

— Mă tem că nu ştiu cu mult mai mult decât tine. După cum ai 
aflat, se crede că a fost vorba de inimă. 

— L-au găsit în biroul lui? Stând pur şi simplu acolo? 

— Mă tem că da. 

— Era acolo de mult timp? 

— Asta e problema. Fusese acolo de ceva timp. De aceea a 
fost greu să se determine cauza morţii. 

— S-a făcut o autopsie? 

David a zâmbit trist. 

— Suntem în Egipt, Gemma. 

— Înţelegi de ce nu sunt mulţumită cu acest răspuns? 

— Sigur că înţeleg. 

— Era un om sănătos. 

— Ştiu că era. 

— De unde ştiu eu că cenuşa e a lui? 

— Oh, Doamne. Am inelul lui, dacă asta te ajută cu ceva. 
Gemma se rezemă de spătarul scaunului. 

— Îmi pare rău că n-aţi mai aşteptat. 

— A fost vorba de... îmi pare rău, Gemma. N-am avut încotro. 

— Asta face să-mi fie şi mai greu să accept că a murit. 

— Înţeleg prea bine. 


Ea întinse mâna către geantă. 

— Nu ştiu dacă ai aflat, dar obținuse nişte bani. Mi-a scris 
despre asta. Şi acum se pare că banii au dispărut. Avea de gând 
să cumpere o casă. 

Îi întinse lui David desenul agentului imobiliar. 

— Deci de-asta a renunţat la camera lui. 

— Inţelegi acum de ce sunt intrigată. Şi asta nu e tot. Azi era 
un bărbat în biroul lui. Scotocea după ceva. Am fost prea 
surprinsă ca să reuşesc să-i aflu numele. În mod clar nu avea ce 
căuta acolo. 

Fruntea lui David se încruntă uşor. 

— Asta e puţin neliniştitor. 

— Omul ăsta a spus că tatăl meu avea ceva care nu Îi 
aparţinea. Ştii despre ce-ar putea fi vorba? 

David se gândi puţin. 

— Sincer, nu. Habar n-am. 

Gemma apăsă cu vârful pantofului în pământul de sub stratul 
subţire de pietriş. 

— Ştii la ce lucra? 

— Oh, Charles lucra la mai multe proiecte odată. 

— Deci nu ştii. 

— Ştiu câte ceva. Fusese rugat să scrie despre masca lui 
Tutankamon. Îşi trecea în revistă notițele de la acele săpături şi 
le punea în ordine pentru a fi publicate. 

Ea întrebă neîncrezătoare: 

— Scria o carte despre regele Tut? 

— Aduna material. 

— Atunci ce căuta în Egiptul de Sus? 

— Trebuie să-l întrebi pe Anthony când vine. A fost cu el acolo 
la un sit lângă o mănăstire unde săpa Anthony. Mă tem că l-am 
pierdut pe Charles în faţa creştinismului timpuriu. Sunt mulţi ani 
de când a trecut la perioada de după Hristos. Cred că de vină a 
fost seminarul. L-am lăsat prea mult timp acolo. David zâmbi 
strâmb. Dar chiar şi aşa, mintea tatălui tău era unică. Nu era la 
fel ca noi ceilalţi, încântat să scoată la lumină lucruri. El era mai 
interesat de ceea ce însemnau lucrurile alea. Mă tem că acum 
stai de vorbă cu un om mai puţin complicat. Oricum, de Anthony 
ai tu nevoie. Birourile lor erau alăturate. Cred că vorbeau mult. 


— Mai avea şi alţi prieteni? 

— Sigur, deşi cred că, în general, erau doar simple relaţii 
sociale. Charles era un om retras. 

David aprinse un alt chibrit şi-l apropie de pipă. 

— Şi Stephan Sutton? întrebă Gemma. 

— Ce-i cu el? 

— A apărut un articol despre moartea lui. Tata l-a păstrat. 

— Sutton lucra pentru British Museum. Era şi arheolog. 

— Tata îl cunoştea? 

— Probabil. Lumea arheologiei e mică. 

— E ciudat că arheologii mor cu toţii atât de brusc. 

— Eu am decis să cred că cele două întâmplări tragice sunt 
doar o coincidenţă, pentru că nu ştiu nimic care să-mi arate 
contrariul. Sutton a avut un accident. Se întâmplă. Probabil că 
inima tatălui tău nu a fost atât de puternică pe cât se credea. 

— Stephan Sutton a fost găsit sub o grămadă de pietre. 

— Alunecările de stânci sunt ceva obişnuit în munţi. 

— Eu nu ştiam nimic despre problemele cu inima ale tatălui 
meu. 

— Nici eu. Dar aşa a considerat doctorul care a constatat 
decesul, oricât de rapidă a fost constatarea. 

Gemma îşi lăsă capul pe spate şi privi cerul. Norii prindeau 
formă, unindu-se precum nişte continente de mult dispărute. 

— Fiul tău Anthony a fost în război? 

David ridică din sprâncene. 

— Adevărul e că nu. N-a fost nevoie. Teoretic, nu e cetăţean 
britanic. 

Fumul din pipa lui David deveni mai gros şi se transformă într- 
un norişor de furtună deasupra capului său. Gemma îl urmări 
cum se ridică şi se destramă. 

— Ultimul lucru pe care mi l-a scris tatăl meu, spuse ea, a fost 
că în curând va avea bani să-mi trimită, destui cât să stau aici 
un timp. Voia în sfârşit să-mi arate ţara asta. Gemma se gândi 
la femeia cu copil din litografie. În biroul lui avea o imagine 
înrămată a lui Isis şi Horus, spuse. Poate că e o prostie să cred 
că e important, dar întotdeauna a respins zgomotos din viaţa lui 
iconografia religioasă. „O altă formă de propovăduire”, spunea. 

— Da, era împotriva Bisericii, spuse David tăios. Chiar aşa. 


— Dar nu împotriva lui Dumnezeu. Doar dacă îl găseşti tu 
însuţi poţi avea o relaţie cu El. Să laşi pe altcineva să-ţi spună 
ce şi cum şi de ce să crezi duce la fanatism. 

— Mă tem că acum vorbeşti exact ca el. 

Gemma îşi muşcă buza. 

— Avea pe cineva aici? 

— Cineva? 

— O femeie. 

David râse. 

— Din câte ştiu eu, nu. 

— Mi-ai spune dacă ar fi avut? 

— Eşti o fată ciudată, Gemma. 

— Nu, zău, trebuie să înţelegi cât de puţine lucruri ştiu despre 
viaţa lui în Egipt. Acum, că nu mai e, vreau cel puţin să ştiu ce-a 
făcut. Dacă a iubit pe cineva, aş vrea să ştiu şi asta. Aş mai vrea 
să ştiu cum ar fi putut face rost de suficienţi bani ca să mă 
aducă să trăiesc aici. 

— Mă tem că asta nu pot să-ţi spun. Nu ştiu. Aici suntem cu 
toţii pierduţi în propriile noastre labirinturi. Charles şi eu am 
mers de multe ori pe acelaşi drum, dar de ceva vreme păşeam 
în direcţii diferite. David se aplecă în faţă pentru a se uita în 
ochii ei. Foarte mult timp, Gemma, a fost cel mai bun prieten al 
meu. Mi-e îngrozitor de dor de el. Mi-e dor de umorul şi de 
inteligenţa lui. Avea un simţ de observaţie atât de fin, instincte 
atât de bune. Asta contează mult aici. Uneori mă gândeam că 
era călăuzit de divinitate în felul în care găsea lucrurile. În felul 
în care înţelegea lucrurile. A fost un om minunat. Ai tot dreptul 
să suferi şi să fii furioasă şi să vrei să ştii mai mult. E în firea 
lucrurilor. Aşa cum am mai spus, o să te ajut cum pot. Sunt 
convins că Anthony — când şi dacă va veni — o să te poată 
ajuta şi el. 

O clipă de tăcere. 

— Michael a spus că el crede că tata s-a aventurat în zone 
întunecate. Ce crezi că a vrut să spună? 

— Lui Michael îi place să stârnească lumea. Nu-i da atenţie, 
mai ales când bea. 

David îşi puse palma streaşină la ochi pentru a se uita la un 
avion care trecea deasupra lor. Gemma îşi dădu seama că 


întrebările ei începuseră să-l obosească. 

— Un Mustang, spuse el, cu o vioiciune bruscă. Când Michael a 
intrat în RAF, le-am învăţat toate numele. 

Gemma urmări avionul dispărând în spatele florilor dese, 
ciclamen, ale unei uriaşe bougainvillea. 

— Michael vorbeşte foarte rar despre fratele lui. Nu sunt 
apropiaţi? 

David aruncă o privire către casă. 

— Au fost. Amândoi sunt nişte tineri deosebiți. Dar orice 
părinte are tendinţa de a-şi vedea progeniturile deosebite. 
Uneori cere prea mult de la ele. Clătină din cap, ca pentru a-şi 
limpezi mintea. Intrăm? Mi se pare puţin cam rece. 

Gemma nu se ridică. 

— O să-i împrăştiem cenuşa aici, în Egipt, spuse ea. Aici a fost 
casa lui. 


CAPITOLUL CINCI 


Anthony rămase treaz jumătate de noapte ca să termine un 
articol pe care promisese să-l scrie pentru un jurnal arheologic 
britanic. Era un rezumat despre Kharga şi munca lui de acolo. 
Zona era puţin cunoscută lumii arheologice, şi mult mai puţin 
publicului larg. Kharga — explică el pe scurt — nu fusese doar 
un sit monastic antic, ci şi un loc unde primii conducători 
creştini erau exilați atunci când concepţiile lor intrau în conflict 
cu doctrina noii Biserici. Acest exil în Deşertul de Vest fusese 
gândit ca o pedeapsă, dar Kharga devenise un refugiu de pace 
şi meditaţie; devenise un loc al eliberării. 

Anthony scrise despre cele mai recente săpături ale sale, într- 
un sit aflat la zece kilometri depărtare — necropola creştină de 
la Al-Bagawat, care conţinea 263 de capele din cărămizi de lut 
cu picturi murale copte. Necropola, păstrată în stare foarte bună 
datorită climei uscate, era departe de a fi o ruină. Te mai puteai 
încă plimba pe sub tavanele sale de lut, mai puteai rătăci 
printre arcele şi coloanele ei. Anthony descrise Capela Păcii şi 
imaginile cu Adam şi Eva şi Arca lui Noe de pe domul ei. Lucră 
atât cât îi îngădui răbdarea, simțind că produsul finit era 
potrivit, dar nu transcendent — ceea ce era cu adevărat un 
eşec, căci Kharga însăşi era pentru el transcendentă, 
neaparţinând nici unei ere sau culturi. Deşert şi oază, gazdă 
pentru vii şi morţi deopotrivă, iar cei morţi erau o prezenţă 
blândă care încă mai vieţuia, cel puţin pentru el. 

Voia să-i spună lui Bastian ce văzuse în ultima lui călătorie la 
Kharga. Voia să împartă cu el fenomenul trăirii unui moment în 
timp când multe religii au ocupat acelaşi pământ, momentul 
când ideea creştină de Dumnezeu prinsese formă şi se 
închegase, iar alte idei despre Dumnezeu fuseseră abandonate 
forţat. Ar fi vrut să-l ducă pe Bastian la Capela Păcii, pe panta 
de vest a necropolei, şi să-i arate pereţii acoperiţi cu mărturii în 
coptă, greacă, arabă. Grafitti antice care înregistrau faptul unic, 
important: Noi am fost aici. Dumnezeii noştri au fost aici. Sfinţii 
egipteni Paul şi Tecla erau pictaţi alături de numele Adam, Eva, 


Avram, Isaac. Pereţii înregistrau miturile şi poveştile ce se 
întindeau pe patru sute de ani. 

După ce dormi câteva ore, Anthony făcu un duş, se bărbieri, şi- 
şi făcu nişte cafea. Apoi stătu o oră întreagă pe balconul lui, în 
faţa Nilului, în mod deliberat negândindu-se la nimic. Marele 
fluviu verde-albăstrui îl liniştea aşa cum o făcuse întotdeauna, 
volburile lui care se ridicau şi dispăreau, apoi se iveau iarăşi din 
adâncuri. Când Anthony se ridică de pe scaunul lui din balcon, 
se simţi odihnit, aşa cum rareori era după somn. 

Îşi petrecu restul dimineţii desfăcându-şi bagajele şi aranjându- 
şi rufele. leşi apoi din Kit Kat cu geanta de pânză pe umăr şi se 
îndreptă către piaţă pentru a-şi reaproviziona bucătăria. 

Era deja amiază când se întoarse acasă, şi scoase din debara 
cutiile cu fişe de la Oxyrhynchus. Trase afară un dosar pe care 
scria Bastian. 

Întinse pe pat notițele din dosar şi rămase în picioare lângă 
ele, vrând să vadă de la distanţă lucrurile pe care le scrisese 
atunci când fusese împreună cu Bastian la Oxyrhynchus. Fusese 
o perioadă de învățături profunde şi în acelaşi timp de şoc 
profund. Nu toate lucrurile pe care i le spusese Bastian fuseseră 
înregistrate imediat; unele erau deviate şi pierdute temporar. 
Dar, într-un moment sau altul, Anthony notase aproape totul. 

Acum, privirea lui trecu peste ceea ce preaiubitul dascăl 
gnostic al lui Bastian, Monoimus, scrisese în secolul al doilea: 


Renunţă să-L mai cauţi pe Dumnezeu şi creaţia şi alte 
lucruri de felul acesta. Caută-L luându-te pe tine însuţi 
drept punct de plecare. Află cine este cel din lăuntrul tău 
pentru care toate sunt ale lui, şi care spune: „Dumnezeul 
meu, mintea mea, gândul meu, sufletul meu, trupul meu.” 
Află care este izvorul mâhnirii, bucuriei, iubirii, urii... Dacă 
vei cerceta cu grijă toate acestea, atunci Il vei afla 
înlăuntrul tău. 


Aceasta era esenţa muncii lui Bastian şi credinţa lui 
fundamentală. Asta voia în mod deosebit să-l facă pe Anthony 
să înţeleagă — Dumnezeu este înlăuntrul fiecăruia dintre noi. 
Anthony se întrebă acum dacă eforturile lui Bastian de a-l educa 
fuseseră doar din prietenie sau din ceva mai mult. Oare 


Anthony era singura persoană care ştiuse până unde mergeau 
teoriile lui Bastian? Îl făcuse el oare pe Anthony un păzitor al 
unor învățături care altfel s-ar pierde? Îşi anticipase în vreun fel 
moartea? Şi, în sfârşit, ce ar fi vrut el să facă Anthony acum? 
Anthony ştia răspunsul: Orice putea ca să găsească evangheliile 
şi să le ducă undeva în siguranţă, unde, la un moment dat, 
publicul ar putea avea acces la ele. Dar marea teorie a lui 
Bastian? Creştinismul despărţit de către Părinţii Bisericii şi 
amputat pentru mai bine de un mileniu. lar acum exista o şansă 
pentru ca această credinţă mutilată să fie întregită cu 
jumătatea ei pierdută, de înseşi evangheliile pe care Părinţii 
Bisericii le interziseseră, evangheliile pierdute de la Nag 
Hammadi. Era o muncă de o viaţă. Dar fusese viaţa lui Bastian. 
Anthony fusese martor, atâta tot. Fusese martor la o poveste 
fantastică, o poveste pe care nu era convins că o crede. In acest 
moment, tot ce putea face era să îi aducă un omagiu lui Bastian 
amintindu-şi viziunea lui. Dar s-ar putea ca viziunea să 
trebuiască să moară odată cu vizionarul. 

Şi apoi mai era şi fiica vizionarului, faţă de care Anthony se 
simţea ciudat de lipsit de curiozitate. Singurul copil al lui Bastian 
trăise departe de Egipt şi n-ar putea să înţeleagă munca lui de 
aici — sau pericolul pe care l-a atras asupra sa. Anthony va face 
aşa cum îl rugase Mina şi o va sfătui să părăsească ţara în care 
murise tatăl ei, şi asta cât de curând posibil. Era un loc al 
frământărilor sociale şi al credințelor străine şi al prafului. Un loc 
aflat departe de tihna şi verdeaţa Londrei. Nici nu-şi imagina că 
va fi greu să o convingă. 


CAPITOLUL ŞASE 


Gemma îşi petrecu după-amiaza cu cartea tatălui ei despre 
mitologia egipteană, şi termină capitolul închinat zeiţei Isis, al 
cărei cult era atât de popular şi de răspândit, încât, în loc să 
dispară alături de ceilalţi zei şi zeițe egiptene, rămăsese viu 
pentru a fi preluat atât de greci cât şi de romani. Se pare că 
„Mama Vieţii” şi „Vrăjitoarea Morţii” încă mai erau venerate în 
secolul al douăzecilea, cu temple care ajungeau în nord până la 
Paris. Şi când creştinismul a câştigat un punct de sprijin în 
secolul al patrulea, cei care i se închinau lui Isis au întemeiat 
primele culte ale Madonei pentru a păstra zeiţa vie. Influenţa ei 
era vizibilă în icoanele creştine ale Fecioarei Maria cu Pruncul. 

Gemma îşi notă câte ceva şi închise cartea. Tatăl ei, odinioară 
un creştin pios, avea acum o zeiţă antică pe perete. Schimbase 
o fecioară cu o alta. Gemma nu ştia ce putea să însemne asta. 
Nici nu-şi dădea seama de ce pierdea timp să citească despre 
ea. Problema era că tatăl ei nu făcea niciodată nimic fără un 
motiv. Chiar şi când atârna o pictură pe perete. 

x x 


În seara aceea, în curtea familiei Lazar răsună muzica. Gemma 
se opri în pragul uşii şi îl văzu pe Amad aşezat turceşte pe 
plăcile de gresie pictate. Se uita acum la un alt bărbat care 
cunoscuse o latură a tatălui ei pe care ea nuo ştia. In spatele lui 
era o fântână în care apa curgea dintr-un delfin albastru. 
Firişoare aurii încrustate sclipeau între plăcile turcoaz când 
soarele le atingea. Pe genunchii lui Amad se afla un instrument 
cu coarde care semăna oarecum cu o lăută. Stătea cu ochii 
închişi, în vreme ce degetele lui alunecau de-a lungul gâtului 
instrumentului, stârnind o melodie ciudată, vagă. Gemma 
înaintă tăcută şi se aşeză pe bordura curţii, sub un lămâi mic. 
Plăcile de sub ea erau netede; răceala lor de piatră pătrunse 
repede prin rochia ei subţire. După ce mai cântă un timp, Amad 
îi făcu semn să se apropie. 

— Te rog, spuse el. Vino lângă mine. 

— Ce e asta? întrebă Gemma. 


— Se numeşte oud. 

Instrumentul strălucea cu intarsiile sale de sidef. 

— E frumos. 

— Se spune că a fost inventat de Lamak, un urmaş direct al lui 
Cain. Când fiul lui Lamak a murit, el i-a atârnat leşul într-un 
copac. Pe măsură ce se usca, începea să semene cu un 
instrument. Instrumentul ăsta a devenit un oud. 

— Un oud, spuse Gemma, rostind cuvântul ca să vadă cum 
sună. Acasă eu cânt la pian. 

— Un instrument destul de mare. 

— Da, râse Gemma. E greu să-l iei cu tine la drum. 

— Îţi place muzica? 

— Foarte mult. 

— Şi ce fel de cântece îţi plac? 

Gemma tăcu o clipă. 

— Nu cred că le ştii. 

— S-ar putea să fii surprinsă. Tatăl tău m-a învăţat multe 
cântece. 

— Zău? 

— Şi eu l-am învăţat câteva. 

— Poţi să mă înveţi şi pe mine? 

— Dacă poţi să înveţi. 

— Cred că pot. 

Amad  ciupi oudul şi-şi plimbă degetul către capul 
instrumentului, mişcându-l uşor pentru a face cozile să suspine. 

— Îmi aduci aminte de tatăl tău. Un om întotdeauna capabil să 
înveţe. Dacă ai moştenit asta de la el, atunci ţi-a dat un 
adevărat dar. 

Gemma stătea cu mâinile în poală. 

— Îţi mulţumesc pentru cuvintele astea. Apoi, după o clipă: Pot 
să te întreb ceva? 

— Sigur. 

— În ce fel sunt copţii diferiţi de ceilalţi creştini? 

— Creştinismul nostru este dintre cele mai vechi, şi ne-a fost 
adus de Sfântul Marcu. 

— Nu ştiu nimic despre Sfântul Marcu. 

Amad zâmbi. 

— El şi-a adus învăţăturile în Egipt cam la vreo zece ani după 


moartea lui lisus. Dar au existat multe profeţii despre credinţa 
creştină din Egipt. În Vechiul Testament, Isaia spune: „În 
vremea aceea fi un altar pentru Domnul în ţara Egiptului.”$ 
Amad îşi puse jos oud-ul. Şi Domnul a spus: „Am chemat pe Fiul 
Meu din Egipt.” 

— Dar Egiptul este o ţară musulmană. 

— Profetul Islamului a avut o nevastă egipteană, singura 
nevastă care i-a dăruit un copil. „Când vei cuceri Egiptul”, i-a 
spus el, „fii bun cu copţii, căci ei sunt protejaţii tăi, neamul şi 
rubedenia ta.” Şi aşa suntem aici în siguranţă, deşi trebuie să 
plătim o taxă, gezya, care ne dă calitatea de Ahl Zemma, sau 
protejaţi. 

Rămaseră un timp tăcuţi. 

— Îmi pare rău, spuse Gemma. Nu voiam să te opresc din 
cântat. 

Degetele lui Amad se întoarseră la corzile oud-ului. 

— Muzica pe care o cântăm cu oud-ul este diferită de ceea ce 
ştii tu. Voi sunteţi obişnuiţi cu armonia. În muzica noastră, 
armonia aşa cum o înţelegi tu nu există. Dacă asta aştepţi, vei fi 
dezamăgită. În schimb, voi aveţi melodie şi ritm. Ouatul este şi 
un instrument cu un sistem imprecis de notare. Nu are tastele 
unei chitare. Noi, muzicienii, auzim notele într-un fel diferit. 
Acelaşi cântec poate suna altfel cu aceeaşi partitură. 

— Deci nu poţi să înveţi singur. 

— Nu, de fapt nimeni n-ar trebui să cânte după note dacă nu a 
auzit mai întâi melodia. Nici nu ştii cât de prost poate cineva citi 
notele. 

— Aşadar o să mă înveţi, măcar puţin? 

— Aproape în fiecare seară, înainte de cină, stau aici cu oua-ul 
meu. M-aş bucura să fii lângă mine. 

— Mulţumesc, Amad. 

El rămase cu mâinile pe strune. 

— Îmi pare rău că ţi-ai pierdut tatăl. 

Apoi începu să cânte. 

Gemma se uită în jur prin curte. Era un loc mic şi liniştit, doar 


ê Isaia, 19:19. 
7 Matei, 2:15. 


cu susurul fântânii care spărgea tăcerea şi cu un pătrat de cer 
deasupra capului. 

— Când ai lucrat ultima oară cu el? 

— Cred că sunt vreo zece ani. Amad cântă o melodie scurtă, 
care o înfioră pe Gemma. In Valea Regilor, adăugă el. 

— Ai copii, Amad? 

— Am un fiu, Zira. Lucrează cu Anthony. Au devenit o echipă, 
aşa cum erau odinioară taţii lor. 

— Ştiu că tatăl meu lucra la ceva atunci când a murit. Nu ştii 
ce era, nu? Poate că Zira a pomenit de ceva? 

— Zira lucrează pentru un om pentru care deşertul înseamnă 
acasă. In timp, a devenit tăcut. Deşi ne face plăcere să fim 
împreună, nu vorbim prea mult. 

— Sper să-i cunosc pe amândoi într-o bună zi. 

— Sunt convins că o să-i cunoşti. Anthony o să vină de îndată 
ce află. II plăcea mult pe tatăl tău. La fel ca şi mine. 

x x 

Când cobori la cină, Michael părea să fie deja beat. Vorbea 
uşor neclar şi avea o privire sticloasă, rătăcită. Nu încercă să 
participe la conversaţia uşoară din timpul primelor feluri, în 
schimb zâmbi şi chicoti singur, la nişte glume doar de el ştiute. 
Când sosi felul principal, deja aţipise. Nailah şi David vorbeau 
lângă el, ignorând sforăitul lui uşor. Când capul lui Michael căzu 
într-o parte, Gemma se ridică. 

— N-are nimic, spuse calmă Nailah. 

— Michael? Gemma îşi ridică vocea. Vrei să te întinzi în pat? 

Ochii lui Michael se deschiseră şi rătăciră alene prin încăpere, 
căutând-o pe Gemma. 

— Am mers prea mult pe jos, spuse el. Chiar cred că trebuie să 
mă întind puţin. 

Se ridică şi se împiedică, aruncând bastonul de lângă el. 
Bastonul se rostogoli pe podea şi se lovi de perete. 

Gemma îi văzu pe David şi Nailah privindu-se. Dintr-un motiv 
oarecare, niciunul nu se mişcă şi nici nu vorbi. Gemma îşi 
împinse scaunul în spate şi ridică de jos bastonul. 

— Vino, îi spuse lui Michael. Te ajut eu să mergi sus. 

— Grozav. Refuză bastonul pe care i-l întindea ea, şi îşi ridică 
palma, roşie şi plină de băşici. Va trebui să bandajăm asta. 


Nailah se ridică. 

— Gemma, ne putem ocupa noi de asta. 

— Sunt  infirmieră, îi spuse Gemma. Bandajele sunt 
specialitatea mea. 

— Eşti sigură? întrebă Nailah. 

— Sigur. 

— Mulţumesc, fată dragă, spuse David. 

Păreau amândoi uşuraţi că preluase ea problema. Imediat 
Gemmei îi păru rău pentru bărbatul acesta, fiul lor, care 
devenise o povară pentru familia lui. Ridică într-o mână 
bastonul lui Michael şi cu celălalt braţ îl prinse de mijloc. Se 
opriră la picioarele scării ca ea să-şi potrivească mai bine mâna. 
El se apucă strâns de umărul ei. 

— Fratele meu vine acasă, murmură el. 

Îşi începură urcuşul chinuitor. El nu părea să-şi dea seama cât 
de mult se lăsa pe Gemma, care se căznea să-i sprijine aproape 
toată greutatea. 

— Da, zise ea urcând o nouă treaptă. Mi-a spus tatăl tău. 

— Frăţiorul meu, Anthony. Vine pe-aici din când în când, ca să 
nu uităm cum arată. 

— Abia aştept să vorbesc cu el despre tata. 

— Da, erau destul de tihniţi, închişi ca nişte şoareci în birourile 
lor minuscule. Dumnezeu ştie cum puteau să-şi petreacă atâta 
timp acolo. Fără ferestre, praf peste tot. 

— De ce nu sunteţi mai apropiaţi, tu şi fratele tău? 

— E greu să fii apropiat de Anthony. 

— De ce? 

— Nu prea ştiu. Poate pentru că avem mame diferite. Frăţiorul 
e pe jumate egiptean. Michael se apucă de balustradă, ca să nu- 
şi piardă echilibrul. S-a născut cu nisip în cap. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Nu asculta tot ce vorbesc. Mă simt mai rău decât 
dacă mi-ar curge nisip prin creier. 

Se opriră să se odihnească în capul scărilor. 

— Ce-ţi curge prin creier, Michael? 

Tăietura de sabie a cicatricei din colţul gurii tresări într-o 
umbră de zâmbet. 

— Tu, Gemma. 


— Bine. 

Gemma îl conduse către camera ei. Michael şchiopătă până 
într-un colţ şi se prăbuşi pe canapea, de unde o urmări cu ochii 
pe jumătate închişi. Până să îşi ia Gemma alcoolul şi nişte tifon, 
el deja aţipise din nou. Ea se aşeză lângă el pe canapea şi îi 
atinse mâna. Michael tresări, dar nu se trezi. Dormea profund. 
Ea se aplecă spre urechea lui. 

— Michael, şopti. 

El o privi cu ochi mijiţi, indolenţi. 

— Gemma, murmură. Ce naiba făceai cu instrumentul ăla 
îngrozitor? 

Ea rămase o clipă pe gânduri, apoi zâmbi. 

— Oud-ul lui Amad? 

— Vezi, până şi numele sună groaznic. Din cauza lui am avut 
un coşmar. 

— Invăţ cum se mânuieşte. E atât de diferit de orice muzică pe 
care am auzit-o până acum. Acasă cânt la pian. Dar cât sunt 
aici, m-am gândit că ar fi drăguţ să învăţ să cânt la oud. 

— Te rog, nu. O să-ţi cumpăr un pian. 

Gemma îi tamponă palma cu alcool. Michael tresări şi-şi 
întoarse capul. 

— Imi pare rău, dar nu durează mult, spuse ea. 

Desfăcu capacul unui tub cu antibiotic şi aplică gelul pe 
băşicile sparte. 

— E mai bine, spuse Michael. 

— O să-ţi pun un bandaj subţire şi larg, ca să se aerisească 
rănile. Dar va trebui să te foloseşti un timp de cealaltă mână. 

— Nu e suficient de puternică. 

— O să devină. La fel de repede pe cât ai făcut băşicile astea, 
o să se întărească. 


— Asta-i foarte încurajator. Îi zâmbi. Pot să dorm aici la 
noapte? 

Ea râse. 

— Nu. Nu poţi. 


— Dacă m-aş însura cu tine, m-ai lăsa să dorm pe canapeaua 
ta. 

— Soții, dacă îmi aduc eu bine aminte, împart patul conjugal. 

— Asta mi-ar plăcea şi mai mult, spuse el şi o privi în ochi până 


când ea roşi. 

Ea îl respinse cu un râset. 

— Nici nu-ţi poţi închipui ce propuneri primeşte o infirmieră. 

— A fost un război lung, purtat în singurătate, spuse el. 

— Din păcate, sunt călită. 

— Poate că ar trebui să iau asta drept o provocare. 

Gemma îl luă de mâna nebandajată. 

— Cred că am avut parte amândoi de suficiente provocări. 
Haide, să te duc în patul tău. 

Îl ajută să ajungă în camera lui şi să se lungească pe pat, şi îi 
scoase singurul pantof. 

— Aşa. Vrei să-ţi scot şi piciorul? 

— Nu, lasă-l. Dar mai stai cu mine puţin. 

— Bine. 

— În ultimii ani, ai avut pe cineva alături, sau ai fost la fel de 
singură ca şi mine? 

— Am avut, oarecum. Infirmierele au întotdeauna. 

— Gemma? 

— Da? 

— Ţi-ai oferit trupul superb vreunui soldat rănit? 

Gemma rămase tăcută. Apoi îşi întoarse privirea. 

— Ai făcut-o? insistă Michael. 

Ea îşi puse degetele peste gura lui. El le sărută şi îi ţinu mâna 
lipită de obrazul lui. Ea nu-l privi. ` 

— Şi eu Încerc să mă ascund de război, spuse el. Incerc să mă 
ascund, dar tot reuşeşte să mă găsească. Stai întinsă lângă 
mine o clipă. Vreau să-ți spun o poveste. 

Gemma se uită lung la el. Înainte să-l poată refuza, Michael 
stărui: 

— Te rog, e important. 

Fără să spună nimic, ea se întinse alături de el şi priviră 
amândoi baldachinul patului. A 

— Era acolo un francez bătrân. Incerca să mă ajute. Mă 
prăbuşisem cu avionul pe câmpul lui. Piciorul mi-era distrus. 
Aveam senzaţia că luasem cu totul foc. Nu mai puteam gândi 
cum trebuie. Mi-a spus ceva în franceză. Apăruse pe 
neaşteptate. Mă luase prin surprindere. Mi-am scos puşca şi ela 
început să strige, cu mâinile ridicate. Făcea al naibii de mult 


zgomot. Nu împuşti pe cineva doar ca să-l faci să tacă. Dar asta 
am făcut eu atunci. 

Gemma tăcea. Se întoarse şi privi profilul lui Michael, 
jumătatea feţei care era un câmp de luptă, plin de cicatrice, al 
durerii. 

— Acum îl tot văd, spuse el. Fluturându-şi mâinile. Era bătrân, 
la fel de bătrân ca tatăl meu. Era într-o cămaşă albă de noapte. 

Rămase tăcut un timp. Apoi Gemma se aplecă deasupra lui şi 
sărută pielea netedă, cu marginile uşor înălțate, a obrazului ars. 

— Nu trebuie să ţii lucrurile astea închise în tine. Nu fac decât 
să te roadă pe dinăuntru. 

Se ridică din pat şi rămase în picioare la capătul lui. 

— Mulţumesc, Gemma. Mulţumesc pentru ziua asta. Pentru 
discuţie, pentru provocare. A meritat fiecare băşică. 

x x 

Întoarsă în camera ei, Gemma se apropie prin întuneric de 
draperie şi se înfăşură în moliciunea ei groasă. Căldura şi 
luminile pale ale oraşului făceau noaptea transparentă. Nu 
putea fi infirmiera lui Michael. Inima ei tânjea cu prea multă 
disperare după un cămin ca să accepte acest rol, unul în care se 
pierdea uşor. Nu de asta venise. Venise ca să ofere odihnă 
morţilor, înainte de dragoste, trebuia să existe pace, o pace pe 
care încă nu-şi putea imagina că o va găsi în această ţară. 


CAPITOLUL ŞAPTE 


Eu sunt ştiinţa căutării mele, 

Ceea ce găsesc cei ce mă caută, 
Siguranța celor ce întreabă despre mine, 
Puterea puterilor... 


Evanghelia Tunetului, 
de la Nag Hammadi 


În dimineaţa următoare, Gemma îl rugă pe Michael să o ducă 
din nou la muzeu imediat ce termină micul dejun. El ridică 
privirea spre ea şi o imploră cu ochii injectaţi. 

— Haide, o să-ţi facă bine să ieşi, insistă ea. Eşti bolnav? 

— N-am dormit prea mult. Se pare că asta e o altă trăsătură a 
minunatei mele vieţi noi. 

— Atunci o să iau un taxi. 

— lar eu o să am grijă de casă. 

La uşă, Gemma se întoarse către el. 

— Incearcă să ieşi din casă, Michael. 

— Pentru asta am nevoie de infirmiera mea. 

— Nu fi caraghios. 

El zâmbi obosit şi o ameninţă cu degetul. 

— Te necăjeam. 

x x 

Pe când Gemma străbătea oraşul în taxi, îşi aminti de bărbatul 
cu păr roşcat. Poate că ăsta era un alt motiv pentru care îşi 
dorise tovărăşia lui Michael. Era deconcertant: nu simţise de 
mulţi ani nevoia unui bărbat alături. Dar asta era o altă ţară. Îşi 
îndreptă spatele pe bancheta taxiului şi se concentră asupra 
străzilor, încercând să le reţină. Era întotdeauna bine să ştii mai 
multe, spunea tatăl ei. Şi asta o deranja în legătură cu Bernard 
Westerly şi intrusul cu păr roşu: nu o lăsau să ştie mai multe. 
Mai rău, păreau să se priceapă să nu răspundă la întrebări, ca şi 
cum fuseseră instruiți să fie vagi, să fie ambigui. 

Muzeul apăru în faţa lor şi Gemma căută câteva bancnote în 
geantă. Dar ce-i putea face omul cu păr roşu? Dacă îl vedea din 


nou, n-o să-l lase să se strecoare de-acolo. Începu să-şi 
dorească să fie acolo. Ar fi mulţumită, îşi dădu ea seama, să 
aibă cu cine să se confrunte. 

Intră în biroul tatălui ei cu o îndârjire pregătită de luptă care 
păru să se lovească de pereţii încăperii goale. Rămase în 
picioare, în tăcere, privind obiectele din jurul ei pentru a vedea 
dacă fusese ceva mutat din loc sau luat. Totul arăta 
neschimbat. 

Ochii i se îndreptară către litografie. O ridică din agăţătoare şi 
o aşeză pe biroul tatălui ei. După un timp o întoarse. Mai târziu 
nu-şi putuse aminti ce o făcuse să desfacă rama. 

Între litografie şi cartonul din spate era un dosar, fixat în 
adâncitura ramei. Îl trase uşor şi îl deschise. În faţa ei apăru 
imaginea unei femei ţinând piciorul pe un leu. În josul imaginii 
era un număr de pagină. Fusese ruptă dintr-o carte. Femeia 
purta numele de Inanna. În spatele ei era o altă pagină ruptă, şi 
o altă femeie, dar aceasta se împreuna cu un bărbat pe un soi 
de altar. Imaginea purta titlul „Preoteasa Entu”. In spatele 
acesteia mai era o pagină, cu o femeie sub care scria: „Iştar din 
Babilon... o prostituată miloasă sunt eu.” Călărea pe spinarea 
unui leu, cu sânii şi pântecul goale. 

Gemmei i se tăie răsuflarea când văzu imaginea unei femei cu 
patru braţe şi un instrument cu coarde. Era tânără, cu pielea 
întunecată, şi frumoasă. „Saraswati, stăpâna celor 64 de arte 
dintre care arta iubirii este considerată a fi prima şi cea mai 
importantă...” 

O altă pereche, un bărbat şi o femeie în veşminte ceremoniale, 
înlănţuiţi în ceea ce părea a fi un templu. Pe feţele lor se citea 
extazul. „Kama Sutra; cele 64 de arte, India.” 

Gemma ajunse la ultima pagină, unde un bărbat şi o femeie cu 
trăsături asiatice îşi înlănţuiseră membrele într-un cerc. Gurile 
lor erau încleştate pe organul genital al celuilalt. „Intensificarea 
Yin-ului şi Yang-ului duce la viaţă eternă”, scria sub imagine. 

Gemma închise dosarul şi îl împinse deoparte. Poate că dosarul 
aparţinea altcuiva, cineva care avusese înainte şi litografia. Fără 
tragere de inimă, îl deschise din nou şi se uită la colontitlurile 
paginilor rupte. Le notă şi apoi se duse la rafturile cu cărţi. Nu-i 
luă prea mult să descopere cartea. Se aşeză pe scaunul de 


piele, pe care îl trase departe de birou, departe de dosar şi de 
carte. Oare aceasta era zona întunecată a tatălui ei? Apropie din 
nou scaunul şi-şi lăsă capul pe braţ. Se uită la încăpere dintr-o 
parte. 

Am venit să te îngrop, îşi spuse ea. Dar pe urmă trebuie să aflu 
ce făceai aici. 

x x 

În după-amiaza aceea, îi spuse lui David că se hotărâse pentru 
o ceremonie scurtă şi simplă la Giza, către seară, când soarele 
cobora între Piramida lui Kefren şi Marea Piramidă. 

— Asta sună ca o fotografie, spuse David. 

— A fost. Prima imagine a Egiptului pe care am văzut-o. 

— E foarte potrivit. Cine vrei să fie acolo? 

— Familia ta şi oricine îl ştia suficient de bine cât să-i pese că a 
murit. 

David tăcu o clipă. 

— Vrei un preot care să spună câteva cuvinte? 

— Nu, răspunse Gemma. Işi prinsese părul aşa cum îl purtase 
atunci când era la spital şi asta îi dădea sentimentul că deţine 
controlul. Nimeni din Biserică. O să spun eu ceva. Mi-ar plăcea 
să rosteşti şi tu câteva cuvinte. 

— M-aş bucura mult. Şi o să fac o listă cu oameni. Ştii, vărul lui 
Nailah are nişte grajduri la Giza. 

— Grajdurile Giza? 

— Da. 

— Cred că tata a călărit acolo. 

— Ştiu sigur că a făcut-o. Au nişte cai arabi minunaţi. Şi sunt 
convins că ne vor ajuta cu transportul. Ai nevoie de un animal 
cu patru picioare ca să ajungi în acele locuri. 

x x 


Gemma insistă să viziteze Grajdurile Giza neînsoţită. Îi asigură 
pe Lazari că vrea să fie singură. Tatăl ei transformase caii arabi 
din Egipt într-un adevărat mit. Se îndrăgostise de ei când 
ajunsese prima oară în Egipt, şi declarase că erau mai frumoşi 
decât cele mai multe femei, şi cu siguranţă mai uşor de 
stăpânit. Asta era o glumă, pentru că îi plăceau femeile dificile. 
Considera că era un semn de sănătate. „într-o bună zi, femeile 
au să recâştige pământul”, îi spuse Gemmei. „Va fi o zi fericită 


pentru noi toţi.” 

Şi imaginile ascunse ale cuplurilor goale ce se împreunau? 
Cum se potrivea asta? Cum îndrăznea el să o lase să găsească 
aşa ceva, fără să fie în preajmă pentru a-i da o explicaţie? 

În vreme ce străbătea oraşul, Gemma îşi dădu seama că 
trebuia să existe o explicaţie. Işi cunoscuse bine tatăl. El nu 
avusese o viaţă secretă, perversă. Ca şi cum ar fi vrut să 
depăşească orice obiecţie, începu să meargă mai repede. Cât 
pe-aci să o ia pe un drum greşit, trebui să se oprească şi să se 
uite în jur ca să-şi dea seama unde se afla. Pe partea cealaltă a 
străzii era o moschee. Se opri în faţa unei case cu trei niveluri şi 
uşi sculptate. Întinse mâna şi atinse lemnul, urmând adâncitura 
rotunjită a ceea ce trebuia să fie o literă arabă. Ridică privirea şi 
recunoscu turla unei biserici pe care o ştia. Continuă să meargă, 
dar mai încet, înregistrând detaliile caselor pe lângă care 
trecea, o pisică ce ţâşnise brusc dintr-o alee ascunsă, asprimea 
pietrelor de sub picioarele ei. După-amiaza devenea mai 
răcoroasă, lumina soarelui se topea în chihlimbariu. Mai erau 
câteva ore de lumină. Nu avea de ce să se grăbească. O să 
încerce să se bucure de aceste momente. 

Cairo era un loc diferit fără Michael, care se mişca, purtat de o 
nelinişte claustrofobă, între restaurantele europene. Gemma 
putea tolera lipsa lui de curiozitate. Dar stările lui de spirit 
schimbătoare, care erau pe cât de bruşte pe atât de 
disproporţionate, o uluiau. Inţelegea că avea o suferinţă psihică, 
iar disconfortul lui fizic era evident. Dar dispoziţiile lui 
întunecate, nihiliste, care coborau asupra lui precum un ciocan 
pe nicovală, erau ceva ce văzuse doar la oamenii pe moarte, la 
oamenii care ştiau că fuseseră înfrânți în propriile lor războaie. 

x x 


Gemma intră în Grajdurile Giza în tăcere şi rămase privind un 
bărbat care arunca fân cu furca unor cai albi aşezaţi în 
semicerc. Sub animalele imaculate luceau bălți de apă şi din 
grebenele lor se ridicau aburi. Se uită dincolo de om şi de caii lui 
la un şir lung de grajduri; erau cel puţin treizeci de boxe. Din ele 
ieşeau câteva capete albe cu gâturile întinse, urmărind-o cu 
urechile ascuţite înclinate în faţă. 

Nu mai era nimeni la grajduri în afară de omul acesta. Acum el 


se propti în furcă şi îşi şterse fruntea cu mâneca. Părea obosit, 
la capătul unei zile de muncă. În clipa în care ochii lui o 
descoperiră, ridică din sprâncene. 

— Eşti tăcută pentru un european. 

— Nu voiam să te deranjez. 

— Un alt lucru neobişnuit pentru un european. Ştii, te-am 
simţit înainte să te văd. 

— Eşti Mohammad? 

— Sunt Umar, partenerul lui Mohammad. 

— L-ai cunoscut pe tatăl meu, Charles Bastian? 

— L-am cunoscut. Venea aici să călărească. 

— Singur? 

— Uneori. Umar îşi înfipse furca într-un balot de fân. Uneori cu 
David Lazar, deşi e mult de când i-am văzut aici împreună. 
Ultimele dăţi a venit cu o femeie. 

— Cine era, ştii cumva? 

— Doamna Dattari. O italiancă. Cum spuneţi voi englezii, o 
ţinută în şa excepţională. 

Umar zâmbi, arătându-şi dinţii albi şi regulaţi, şi Gemma se 
întrebă dacă familia lui era bogată. 

— Îi ştii numele mic? 

— Da. Angela. 

A.D., îşi spuse Gemma. 

— Ştii cum aş putea să o găsesc? 

— Cred că s-a întors în Italia. Dar are o casă aici. 

— Unde? 

— În Garden City, parcă pe strada Ismail Pasha. 

— Înţeleg, spuse ea, surprinsă că un proprietar de grajduri îi 
cunoştea adresa. Umar, e prea târziu pentru o plimbare călare? 

— Depinde unde vrei să mergi şi dacă ştii să călăreşti. 

— Acolo, spuse Gemma, arătând cu mâna. Şi da, ştiu să 
călăresc. 

— Nu e prea târziu să te duci până la piramide. 

— Stau la Nailah, verişoara lui Mohammad, spuse Gemma. Ea 
m-a trimis aici. 

— Atunci plimbarea e gratis. Umar îşi şterse mâinile pe o 
cârpă. Ai noroc. Noi avem cei mai buni cai din Cairo. 

— Sunt toţi foarte frumoşi. N-am călărit niciodată un cal arab. 


— Vino, spuse el. O să-ţi dau o iapă blândă. 

Umar o conduse la şirul de boxe. Pe când păşea în urma lui, 
privindu-i mersul uşor, Gemmei i se păru manifestarea umană a 
animalelor mândre care se uitau la ea. Era la fel de drept, la fel 
de plin de energie latentă. 

— O să vezi, spuse el. Caii arabi sunt altfel decât ceilalţi. Te 
pot purta printr-un deşert cu dragoni, dar în acelaşi timp pot să 
se teamă de propria lor umbră. 

— Îmi place asta, spuse Gemma. Înţeleg asta. 

El deschise uşa uneia dintre boxele cele mai îndepărtate. Calul 
căruia îi puse frâul îşi vâri botul în pieptul lui. El înşeuă şi puse 
frâul unui al doilea cal, şi amândoi caii dădură din cap 
nerăbdători. 

— Nu au ieşit azi afară. Vor să alerge. 

— Bun. Şi eu vreau să alerg, spuse Gemma. 

Umar zâmbi şi îşi împleti degetele într-o treaptă pentru a o 
ajuta să urce. 

— Numele ei e Yoolyo, luna în care s-a născut. Şi poate, ca şi 
tine, a venit pe lume cu dorinţa de a alerga. Mă aştepţi? 

Calul Gemmei deja o pornise în trap către intrarea în grajduri. 
Abia aştepta. Acum străbăteau în goană deşertul. Yoolyo avea 
un pas lin, iute. Se călărea uşor şi practic nici nu avea nevoie să 
fie condusă. Părea pur şi simplu să ştie încotro se îndreptau. 
Gemma doar stătea pe spatele iepei în vreme ce calul alerga 
peste nisipul tare către piramide. Gemma simţi cum lacrimile îi 
alunecau pe obraji. Nu era sigură dacă erau din cauza vântului 
care îi intra în ochi sau a durerii care o prinsese în haosul 
mişcării. Nu voia să se oprească. Nu se uită înapoi către Umar. 
Se aplecă în faţă şi atinse gâtul iepei. 

— Yoolyo, spuse ea, eşti aproape îndeajuns de rapidă. 

Umar călărea la câteva lungimi de cal în spatele ei. Când 
fluieră, Gemma trase de frâu şi o făcu pe Yoolyo să se oprească, 
fără chef. 

— Nu ne lăsa aici, spuse el. Sahara e mare. 

Gemma îşi întoarse calul pentru a privi soarele care cobora 
printre piramide. 

— Încă puţin, spuse ea. 

Umar o urmă la trap. Când în cele din urmă ea se opri, o purtă 


la pas pe Yoolyo într-un cerc larg, cercetând solul şi distanţele 
până la turişti şi piramide. 

— Acum ne putem întoarce, spuse ea. 

Umar nu întrebă nimic. În vreme ce calul lui se răsuci agitat şi 
se cabră înapoi, ochii lui întunecaţi se aţintiră asupra chipului 
Gemmei, şi apoi alunecară în jos pe trupul ei cu o privire leneşă 
şi senzuală. Gemma îi întâlni privirea şi i-o susţinu sfidătoare. 
Apoi, când îşi dădu seama că în căutătura aceea nu era nicio 
urmă de jignire, începu să îl studieze la fel cum se simţea şi ea 
studiată, observând atât virilitate, cât şi feminitate în el, în 
arcuirea inteligentă a ochilor. Ochii aceştia o priveau cercetător, 
dar fără să o insulte. Nimeni nu o mai privise vreodată aşa. 

Mai târziu, la grajduri, Gemma se spălă pe mâini la cişmeaua 
de afară. Tocmai îşi ştergea faţa cu o batistă udă, când Umar 
veni în spatele ei. Îl simţea acolo. Nu se mişcă atunci când el îi 
atinse fugar ceafa cu dosul degetelor. 

— Asta e cea mai frumoasă parte la un cal şi, cred eu, la unele 
femei. 

Atingerea lui o imobiliză. Era atingerea unei siguranţe de sine 
supreme, atingerea unui bărbat care ştia fără nicio îndoială că 
unele lucruri de pe pământ erau ale lui. Şi îşi spuse: n-am mai 
fost niciodată atinsă aşa. Fusese atinsă pe furiş, la beţie, cu 
nepricepere; fusese pipăită, şi chiar mai rău. 

El spuse cu blândeţe: 

— Am descoperit că femeile europene sunt la fel de sperioase 
ca şi caii arabi. Doar un simplu gând le poate face s-o rupă la 
fugă. 

Gemma ignoră valul de căldură care o străbătea şi îi întâlni 
privirea. 

— Locul ăla din deşert, spuse ea. Acolo vreau să împrăştii 
cenuşa tatălui meu. 

— Înţeleg. 

— Tatăl meu şi Angela Dattari, erau...? 

Gemma se opri. 

Umar îşi cobori genele dese. 

— Un mare poet persan a spus: „Toate fărâmele de materie 
din lume sunt îndrăgostite şi în căutarea celui iubit.” Poate chiar 
şi tu, domnişoară Bastian. 


Stătură acolo, în amurgul tăcut. O parte din ea voia să rămână 
în această lume a lui, unde se puteau spune asemenea lucruri. 
În clipa următoare soarele dispăru şi ea îşi trase jacheta pe 
umeri. Îşi aminti că nu înţelegea cele mai elementare lucruri 
despre el şi ţara lui. 

— Poţi să asiguri transportul pentru douăzeci de persoane 
miercuri? 

— Cu plăcere. 

Ea tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Când l-ai văzut ultima dată pe tatăl meu? 

— Oh, e ceva vreme. Credeam că a plecat din Cairo. 

Gemma scoase un teanc de bancnote din buzunarul jachetei. 

— Nu ştiu dacă e de-ajuns. 

— Nu-ţi face probleme, poţi să plăteşti restul mai târziu. 

Ea îşi întoarse privirea către locul unde fuseseră. 

— N-am să uit după-amiaza asta. 

— Sigur că n-ai s-o uiţi, zâmbi Umar. Te-ai urcat pe primul tău 
cal arab. 

x x 

Întoarsă la casa Lazar, Gemma îl găsi pe David în biroul lui, 
moţăind într-un fotoliu. Când zgomotul uşii îl trezi, îi făcu semn 
Gemmei să ia loc. 

— Cine e Angela Dattari? 

— Angela Dattari? David clipi. E o italiancă, locuieşte aici în 
Cairo. Ne-am cunoscut la un eveniment social. De ce? 

— Petrecea mult timp cu tatăl meu. 

— Nu ştiam asta. 

— Aş vrea să aflu ce s-a întâmplat între tine şi tata. Nu-mi 
spune versiunea plăcută, spune-mi adevărul. 

David se îndreptă de spate, se întinse după ceai, şi se strâmbă 
când văzu că se răcise. Apoi se lăsă pe spate şi închise ochii. 

— Adevărul este că tatăl tău a pătruns în nişte teritorii pe care 
eu le-am considerat neplăcute. 

— Neplăcute. 

— Supărătoare. 

— Explică-mi, te rog. El e mort. N-ai de ce să mă protejezi. 

— Din cauza seminarului. David ezită. Ştia atât de bine 
scripturile. Poate prea bine. Cred că de aceea a făcut legătura. 


— Ce legătură? 

— Ei, asta e o întrebare foarte bună. Sincer, eu nu cred că 
există vreuna. Dar, după cum ştii, părerile noastre erau opuse. 
David îşi flutură mâna în aer ca şi cum nu ar fi fost de acord cu 
sine însuşi. A început cu Evanghelia după loan. Tatăl tău avea 
dreptate că loan dă o altă ordine a lucrurilor. David tăcu o clipă, 
apoi continuă. El vorbeşte despre evenimente pe care alţii nu le 
pomenesc. Nici Matei, nici Marcu, nici Luca. 

— Ce lucruri? Despre ce vorbeşti? 

— Vorbesc despre evangheliile din Noul Testament. Vorbesc 
despre Biblie. Doar loan a vorbit despre felul în care lisus a 
transformat apa în vin la nunta din Canaan — sau despre 
învierea lui Lazăr. Doar loan a vorbit despre lucrurile astea. 
Tatăl tău era obsedat de această inconsecvenţă. Se gândea tot 
timpul la ea. 

— Asta e motivul pentru care nu vă înţelegeaţi? 

— Nu. Noi nu ne înţelegeam pentru că loan era doar începutul, 
pentru că tatăl tău nu putea lăsa lucrurile aşa cum erau. David 
stătea cu privirile aţintite, ca în transă, asupra podelei. In casa 
Tatălui Meu sunt multe locaşuri. loan, 14:2. Aceste cuvinte, mi-a 
spus tatăl tău, vin direct din Cartea egipteană a morților. Tatăl 
tău făcea o legătură. Crea o teorie. 

— O teorie, repetă Gemma. 

— O teorie conform căreia cultul creştinismului a împrumutat 
considerabil din religia egipteană. Tatăl tău credea asta în parte 
pentru că lisus, deşi era evreu, fusese crescut în Egipt, unde 
fugise Sfânta Familie după Masacrul Inocenţilor. 

— Şi? 

— El credea că religia egipteană a avut o mare influenţă 
asupra lui lisus — că a învăţat multe din magia ei. 

— Cum adică magie? 

— Egiptenii aveau o grămadă de şmecherii pe care le foloseau 
ca să dovedească existenţa zeilor lor. 

— Ca de pildă? 

David ignoră întrebarea. 

— Tatăl tău credea că această informaţie fusese ascunsă de 
Părinţii Bisericii. Era convins că era un soi de acoperire. 

— Acoperire pentru ce? 


— Pentru a ascunde ce fel de om fusese de fapt lisus. Doar 
atât am fost dispus să ascult. Dar asta a fost cu mulţi ani în 
urmă. lată deci, astea sunt nişte informaţii mai mult decât 
suficiente. 

Gemma absorbi asta în tăcere. Se gândi la dosarul din spatele 
litografiei. 

— Şi asta-i tot? 

— A fost suficient. 

— Tatăl meu avea multe teorii. 

— Teoria asta a mers prea departe. 

Gemma îşi aminti de o discuţie pe care o avusese odată cu 
tatăl ei despre motivul pentru care părăsise seminarul. El 
spusese: „Imaginează-ţi că întemeietorului Bisericii Romano- 
Catolice nu-i plăceau femeile. Nu-i plăceau deloc. Cum mai 
puteam rămâne? Viaţa mea se sprijină pe forţa femeilor.” 

Tatăl ei părăsise lumea patriarhală, a celibatului, pentru Egipt, 
un tărâm antic al zeiţelor. Începuse să sape istoria, scoțând la 
lumină faraoni şi regine şi, îndeosebi, femeile puternice din 
spatele litografiei, femei despre care David Lazar probabil că 
nici nu auzise. În ce scop? Pentru a compensa o anumită lipsă? 
Pentru a dovedi ceva? Ce anume? Se întoarse către David. 

— Şi atunci ai rupt legăturile? 

— Nu am rupt legăturile. Gemma, trebuie să înţelegi. Credinţa 
personală aproape predatează conştiinţa noastră. Uneori nu 
ştim de ce credem, sau chiar că într-adevăr credem. Până când 
vine cineva ca tatăl tău şi răstoarnă cerul şi pământul şi tot ce 
se află între ele cu fundul în sus. Mă tot gândeam: Doamne, 
asta e blasfemie — sau chiar mai rău. Apoi am încetat să mai 
vorbim. Sincer, eu mă bucur. Acea tăcere ne-a menţinut 
prietenia. 

— Deci când a încetat să mai vorbească cu tine, a început să 
vorbească cu fiul tău? 

— Cred că era ceva firesc. Drumurile lor se întretăiau mai des. 
Dar nu ştiu ce şi-au împărtăşit. Uneori asta mă îngrijora; 
Anthony a fost crescut ca un bun creştin. 

— Şi eu am fost crescută la fel. Şi tatăl meu m-a învăţat să 
cred în Dumnezeu. Nu cred că era eretic. 

David îi evită privirea fermă. Îşi ridică ceaşca de ceai, apoi o 


puse jos strâmb. Ceaşca se clătină zgomotos pe marginea 
ridicată a farfurioarei. 

— După părerea mea, spuse el, el punea la îndoială 
neîndoiosul. 

— Există aşa ceva? 

— Absolut. 

— Dacă l-a supărat pe cel mai bun prieten al său, mă întreb pe 
câţi alţi oameni trebuie să-i fi supărat tatăl meu. 

— Chiar crezi că oamenii vor să audă altceva decât au fost 
învăţaţi în copilărie? 

— Nu ştiu ce vor „oamenii”. Gemma se ridică. Tu ştii? 

— Oamenii — şi David zâmbi — nu sunt interesaţi de 
asemenea provocări, crede-mă. 

Gemma reuşi să-i zâmbească şi ea. 

— Cred că ai fi foarte surprins dacă te-aş crede. 

O porni către scări. 

— Speranţa înfloreşte veşnic, strigă David după ea. Dar te rog, 
nu-ţi bate capul cu asta. Aceste controverse academice sunt 
ceva obişnuit — şi totul a rămas în trecut acum. N-ar trebui să-ţi 
întunece amintirea. 

— Eu nu am nicio amintire despre tatăl meu în Egipt, spuse ea. 
Asta e problema. 

x x 


La etaj, în camera ei, Gemma scrise repede o scrisoare. 


Stimată doamnă Dattari, 

Numele meu este Gemma Bastian. Charles Bastian a fost 
tatăl meu. Cred că l-aţi cunoscut. Nu ştiu dacă vi s-a 
comunicat în Italia că a murit, dar m-am gândit că ar trebui 
să aflaţi. Adresa de mai jos este cea unde mă voi afla în 
următoarea lună, în cazul în care se întâmplă să vă 
întoarceţi în Cairo şi vreţi să ne cunoaştem. 

A dumneavoastră, 

Gemma Bastian 


x x 


La cină, Gemma îşi ascunse urmele de stânjeneală de după 
discuţia de după-amiază sub o purtare impecabilă, pe când îl 
privea pe patriarhul familiei bând prea mult şi începând să 


peroreze. În acea după-amiază văzuse în David Lazar ceva ce 
văzuse la bărbaţii aflaţi în război, un soi de teamă ranchiunoasă. 
Tatăl ei ameninţase ceva aflat în adâncul fiinţei lui David. Chiar 
dacă David nu era poate un om rău, Gemma îşi dădea seama că 
nu se putea încrede în el. Îşi îndreptă atenţia către Michael, în 
care avea oarecum încredere — din câte ştia ea, el nu mai avea 
de ce să se teamă, ce să piardă şi nici de ce să mintă. 
x x 

A doua zi de dimineaţă, se ridică din pat înainte de răsăritul 
soarelui şi se înfăşură în draperiile ei. Desfăcu o hartă a oraşului 
şi privi cum cerul îşi pierdea pigmentul şi căpăta o tentă alburie, 
frumoasă şi delicată, ridicând privirea chiar în clipa în care 
soarele, sclipind asemeni unei arme, o destrăma fără milă. 

Se îmbrăcă şi străbătu în tăcere casa, apoi ieşi afară. Învăluită 
în aerul rece al dimineţii, se îndreptă către strada Ismail Pasha, 
aflată în cealaltă parte a Oraşului-Grădină. Casa Angelei Dattari 
era mare şi albă, cu toate obloanele trase. Era mai departe de 
stradă, şi arăta ca o corabie bătută de vânturi şi ploi. Părea 
părăsită. Gemma sună totuşi şi rămase rezemată cu spatele de 
uşă. Grădina era frumoasă şi bine îngrijită. Angela Dattari avea 
probabil o echipă de grădinari. Gemma dădu drumul plicului în 
cutia de scrisori şi ocoli casa, oprindu-se la o fântână secată. În 
mijlocul ei, o femeie goală de marmură îşi arcuia spatele şi, cu 
nişte mâini fin dăltuite, dădea drumul unui porumbel către 
înalturi. Gemma se uită mult timp la sculptură, în cele din urmă 
acceptând femeia cu porumbel ca pe un substitut al Angelei 
Dattari. Inainte să plece, îi adresă în tăcere o întrebare femeii: 
Ce ai insemnat tu pentru el? 


CAPITOLUL OPT 


Unde este începutul, acolo va fi şi sfârşitul. 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


Se pregăteau să împrăştie cenuşa lui Charles Bastian în locul 
pe care îl găsise Gemma la Giza. David şi Nailah luaseră 
legătura cu oamenii care credeau ei că ar vrea să se afle acolo. 
Michael se oferise să se ocupe de mâncarea şi băutura pentru 
masa de acasă. lar în camera ei, Gemma răsfoia exemplarul lui 
Lazar al Noului Testament şi exemplarul tatălui ei din Cartea 
egipteană a morților. 

Nimeni nu remarcă faptul că Anthony nu venise încă, dar se 
părea că însăşi casa era în aşteptare. 

x x 


În ziua dinaintea ceremoniei, Nailah o ajută pe Gemma să îşi 
modifice pantalonii negri, care nu îi mai erau buni. Nu-i mai 
purtase de mulţi ani. Gemma intrase în panică, pe de o parte 
pentru că altceva potrivit nu avea, şi pe de alta pentru că, la fel 
ca orice altceva, trupul ei se schimbase. Nailah o urcase pe un 
taburet în faţa unei oglinzi înalte şi, cu ace în gură, îi strâmtă cu 
pricepere talia. După probă, Gemma se întinse pe pat şi urmări 
degetele agile ale lui Nailah mânuind aţa fină. Această femeie 
iute, vibrantă, iridescentă era coloana vertebrală a familiei 
Lazar. Ceea ce nu putea să înţeleagă Gemma era cum niciodată 
nu trăda nicio urmă de nerăbdare faţă de fiul ei vitreg, adeseori 
indolent, sau faţă de soţul ei distrat. Gemma îşi spuse că se 
bucura probabil de o companie feminină, poate pentru că doar o 
altă femeie ar putea aprecia efortul interior pentru o asemenea 
armonie exterioară. Ea însăşi se simţea incapabilă de cea mai 
mică armonie. Nu credea nici măcar că ar putea reuşi singurul 
lucru care o adusese în Egipt, ziua pentru care, pe când se 
apropia, simţea că nu are puterea necesară. 

Până la urmă, nu a fost atât de greu. Pur şi simplu îl invocă pe 
tatăl ei aşa cum îşi amintea că fusese şi îl lăsă pe el să o 


îndrume. Pe drumul către Giza, ea i se adresă în gând: Această 
formalitate e pentru cenuşa ta. Eu vreau să fac ceva mai mult 
pentru omul care ai fost. O să aflu ce s-a întâmplat, chiar dacă 
asta va insemna să nu înțeleg cum ţi-ai trăit viața. 

În afară de familia Lazar, mai veniseră la Grajdurile Giza, către 
apus, şi un grup de colegi şi prieteni. Gemma se învârti printre 
ei, prezentându-se şi primind condoleanţe. În tot acest timp, îl 
căută cu privirea pe bărbatul cu păr roşcat, care, după câte se 
părea, nu era nici măcar o simplă cunoştinţă. 

Umar nu era acolo. Mohammad îi conduse pe invitaţi să-şi 
aleagă animalul preferat, cal sau cămilă. În ţara asta fiecare 
învăţa cum să călărească astfel de animale. 

Merseră într-un şir şerpuitor către piramide. Profilate pe un cer 
de un albastru uniform, piramidele aveau o culoare cremoasă, 
surprinzătoare. Pe măsură ce se apropiau de ele, geometria lor 
devenea colţuroasă. Gemma se uită fascinată la invitaţii ei, 
gândindu-se cât de mici erau cu toţii, cât de neînsemnate erau 
furiile lor secrete. Patima şi credinţa şi Dumnezeu erau nişte 
proiecte care să-i ţină ocupați în timp ce treceau printr-un peisaj 
în care erau puţin mai mari decât insectele. Furnici, cu zeii lor 
furnici. 

In depărtare, putea zări ţăruşul de care era legată o eşarfă 
albă ce flutura în vânt. Umar marcase locul ales. Aerul nu era 
atât de limpede cum fusese la primul lor drum. Avea mai multă 
culoare de la soarele după-amiezii, care îl făcea să pară mai 
dens, ca şi cum ei respirau însuşi deşertul. 

Se auziră murmure vesele în vreme ce invitaţii descălecau, şi 
Gemma avu senzaţia bizară că se adunau pentru un picnic. 
Aşteptă ca Mohammad să ducă mai departe animalele, apoi 
ridică o mână pentru a cere tăcere în micul grup. 

— Tatăl meu mi-a trimis o fotografie în care se afla aproape în 
acelaşi loc. Soarele apunea între două piramide şi el stătea aici, 
în faţa acestor monumente uluitoare, şi părea pe deplin în largul 
lui. Şi fericit. De aceea, întotdeauna când m-am gândit la el, aici 
l-am văzut. lubea acest loc, aşa cum mulţi dintre voi ştiţi. Îşi 
iubea munca de aici. 

Gemma îşi plimbă privirea peste chipurile curioase care o 
ascultau. Oare aceşti oameni îl cunoscuseră? l-ar fi numit el 


prieteni? 

— A pierdut mult în viaţă, continuă ea. Dar Egiptul îl vindeca. 
Simţeam asta din scrisorile lui. Imi pare rău că nu voi putea să o 
văd în ochii lui. Dar mă bucur să ştiu că a avut atât de mulţi 
prieteni, şi că atât de mulţi dintre voi aţi putut să vă luaţi 
rămas-bun de la el. Vă mulţumesc pentru că aţi venit astăzi. 
Gemma desfăcu o foaie de hârtie şi citi. „Slavă ţie, oh, tu, Domn 
al strălucirii, Stăpân al Templului, Prinţ al nopţii şi al 
întunericului adânc. Am venit către tine. Strălucesc, sunt pur. 
Mâinile mele te cuprind, soarta ta este cea a strămoşilor tăi. 
Dăruieşte-mi gura cu care să vorbesc. Călăuzeşte-mi inima în 
anotimpul ei de flacără şi noapte.” Gemma ridică privirea şi 
spuse: Un citat din Cartea egipteană a morților. 

Mica adunare rămase tăcută. David Lazar îşi drese glasul şi 
făcu un pas înainte, demn, ca întotdeauna. Purta o cravată lată, 
roşu sângeriu, şi un costum negru de în. Işi scoase pălăria de 
paie şi o ţinu la spate. 

— Charles Bastian a fost cel mai bun prieten al meu timp de 
mulţi ani. A fost un om căruia îi vom simţi cu toţii lipsa. Mie o 
să-mi lipsească tovărăşia lui şi capacitatea lui de a vedea atât 
de mult. Uneori eram şocat atunci când citeam relatarea lui 
despre nişte săpături sau o călătorie în care fusesem împreună. 
Imi aducea aminte cât de important este să ai prieteni care văd 
lucrurile în mod diferit de tine, sau care pur şi simplu văd mai 
mult. David se uită la Gemma. Pe când săpam la mormântul lui 
Tutankhamon, mi-aduc aminte de un vas uluitor. Era făcut din 
alabastru, absolut simplu şi pe afară şi pe dinăuntru. Dar avea o 
splendoare şi ceva misterios în el. Orice alt obiect era acoperit 
cu ornamente detaliate; faptul că acest vas era pur şi simplu 
ceea ce arăta a fi nici nu părea posibil. Charles a fost cel care a 
sugerat să-l luminăm din interior. Am rămas cu toţii fără cuvinte 
când Amad a aşezat o lumânare în vas şi a apărut o pictură 
complicată a lui Tutankhamon şi a soţiei lui. Era imaginea cea 
mai delicată, cea mai frumoasă, cu detalii şi culori pe care nici 
nu vi le puteţi imagina. Nici până astăzi n-am putut să înţeleg 
cum fusese făcută. Dintre toate lucrurile pe care le-am găsit, 
acesta a fost cel mai frumos. De multe ori mă gândesc la el. Am 
fost norocos să-l cunosc pe Charles. Şi mai norocos să-l pot 


numi prietenul meu. 

Era deopotrivă o explicaţie şi o scuză. Gemma dădu din cap 
către David, drept încuviinţare, când el reveni în mijlocul 
grupului, şi-i făcu un semn lui Amad, care păşi în faţă cu oud-ul 
lui. Amad alese o melodie obsedantă, care nu oferea deloc 
alinare. Cântecul ciudat se încheie cu o notă aparent arbitrară, 
fără finalitate. Când termină, Amad îşi înclină capul în faţa 
Gemmei, care se îndepărtă de grup, purtând în mâini vasul de 
cositor care conţinea cenuşa tatălui ei. Deşi mică, urna era 
deosebit de grea şi rece la atingere. Gemma merse până când 
nu mai auzi vocile din spatele ei şi apoi se întoarse către soare 
şi scoase capacul urnei. Primul strat de cenuşă se ridică precum 
praful de talc. Încet, vărsă şi restul şi privi cum vântul prinde 
norul argintiu şi îl ridică spre cer. Gemma se răsuci în semicerc, 
urmărind cu privirea viforul sclipitor, din ce în ce mai lat, cum se 
dispersează şi apoi dispare. Revenind cu privirea pe pământ, 
ochii ei se opriră pe două siluete pe care nu le observase 
înainte. Stăteau oarecum la distanţă de ceilalţi. Gemma cercetă 
un chip pe care nu-l mai văzuse până atunci, un bărbat cu 
pielea arsă de soare. Se uită distrată la ochii lui de culoare 
deschisă, ochi surprinzători, şi la hainele lui mototolite. Lângă el 
se afla un bărbat cu o robă albă şi o tichie. Un copt. Vântul îi 
flutura roba, şi pentru o clipă acesta deveni singurul sunet care 
se distingea în după-amiază. 

Michael venea către ea, mergând fără efort. O cuprinse cu 
braţul pe după umăr şi o conduse înapoi la ceilalţi, ca şi cum ea 
era invalida şi nu el. Nu-l mai văzuse niciodată mişcându-se cu 
atâta uşurinţă. Gemma se concentră asupra nisipului de sub 
picioarele ei, recunoscând în gestul lui atât afirmarea 
proprietăţii cât şi faptul că străinul acela acoperit de praf 
trebuie să fie fratele lui Michael, Anthony. 

x x 

Anthony Lazar stătea rezemat de peretele casei tatălui său, un 
punct de tăcere, nemişcat şi părând să nu vadă ce se afla în 
jurul lui. Îmbrăcat acum în alb şi cafeniu imaculat, era o citadelă 
de calm ce se ridica deasupra unei mări de întuneric şi tristeţe. 
O privi pe Gemma apropiindu-se. 

— Tu trebuie să fii Anthony. 


— Şi tu eşti Gemma, eleva lui Amad la oud. Se pare că i-ai 
fermecat chiar şi pe membrii adoptați ai familiei mele. 

— Mă tem că e exact invers. 

— Fratele meu pare fericit. 

Anthony îşi întoarse ochii către ea şi în ei Gemma o văzu pe 
mama lui, Nailah. 

— L-ai cunoscut pe tatăl meu, spuse ea, schimbând subiectul. 

— A fost prietenul meu. 

Gemma aşteptă, dar el nu continuă. Nici nu-i oferi 
condoleanţe. Rămase doar acolo, privind-o cu minunaţii lui ochi 
verzi. Ea studie unghiurile feţei lui fără defecte, şi pentru a doua 
oară de când sosise în Cairo simţi că se afla în prezenţa unui 
străin. Dar el nu era nici european şi nici egiptean. Tăcerea lui 
nu era nepoliteţe. Era altceva, ceva ce deocamdată nu era 
pregătită să identifice. 

— leri am fost acasă la Angela Dattari, spuse ea. Dar se pare 
că s-a întors în Italia. 

— Nu ştiu cine e. 

— Atunci poate că nu erai atât de apropiat de tatăl meu pe cât 
crezi. 

Ochii lui Anthony o priveau. 

— Ce vrei să spui? 

— Nimic. Se pare doar că tatăl meu avea secrete. Gemma luă 
un pahar cu vin de pe o tavă de lângă ei. Aş vrea să vorbesc cu 
tine despre munca lui. 

— Ce-i cu munca lui? 

— Tatăl tău a zis că s-ar putea să ştii ce a făcut în ultimele luni. 
A zis că poţi să citeşti în coptă. 

Anthony sorbi din paharul lui cu whisky şi o privi. 

— Citeşti în coptă, nu? spuse Gemma. 

— Da. 

— Ei bine, de curând tata mi-a trimis ceva. Aş vrea să-i arunci 
o privire. În principal pentru că numele tău era pe el înaintea 
numelui meu. 

— Numele meu? 

— Da, pe plic. E un fel de fragment de papirus. 

Anthony părea să studieze desenul covorului. 

— Nu te deranjează să te uiţi la el, nu? întrebă ea. 


El nu răspunse. Acum se uita la cineva peste umărul ei. Ea 
încercă din răsputeri să nu se întoarcă să vadă cine era. 
Eforturile ei de a comunica păreau excesive. 

În cele din urmă, el îşi întoarse atenţia către ea. 

— Nu, spuse, nu mă deranjează. 

Ea îşi îndreptă spatele pentru a îndepărta senzaţia că se 
împiedicase şi căzuse în faţa lui, şi că, în loc să o ajute să se 
ridice, el studia cum căzuse şi de ce. 

Se eliberă şi se îndepărtă de el, bucuroasă de prezenţa 
celorlalţi şi de conversaţia uşoară. Restul încăperii era o oază de 
tihnă. Alunecă printre invitaţi asemenea unui fuior de fum, fără 
să stea prea mult într-un loc. Când şi când, ochii ei se întorceau 
către perete, de unde Anthony Lazar nu se mişcase. Uneori 
devenea conştientă că o privea. La început se simţi stânjenită. 
Nu-şi dădea seama dacă se simţea jignită sau flatată. Obraijii i 
se încinseră. Conversaţiile pe care încerca să le poarte se 
pierdeau, cu aripile frânte. g 

Gemma îngădui să i se umple din nou paharul, iar şi iar. işi 
dădea seama că râdea prea tare, că îşi pierdea graţia. In cele 
din urmă, se întoarse către el şi îi înfruntă privirea cu curajul 
celui ameţit. Până la urmă, cine era el? Un om care nu ştia cum 
să poarte o conversaţie, un om cu nisip în creier. Un om care, 
spre deosebire de fratele lui şi tatăl ei şi aproape orice alt 
bărbat pe care îl cunoştea, nu fusese atins de război. 

x x 

La ora şase, Nailah îşi conduse familia şi pe Gemma departe de 
petrecere, în living. Acesta era un semnal pentru ceilalţi invitaţi 
să plece. 

Gemma era ameţită şi veselă, căci sarcina de care îi fusese 
groază era îndeplinită. Tatăl ei se lăsase purtat de vânt şi se 
afla acum pretutindeni, chiar şi deasupra acestei case. Se gândi 
că el ar fi vrut asta. 

În living se tachină cu Michael, ignorându-l în mod deliberat pe 
fratele lui. Pe măsură ce devenea tot mai beată, se simţea din 
ce în ce mai puţin capabilă de a interacţiona cu Anthony Lazar. 
În Michael găsea un adăpost. El disecă nemilos invitaţii la 
petrecere, reproducând fragmente idioate de conversaţie pe 
care fusese silit să le îndure. 


— Nici nu ţi-ai fi dat seama că era o ocazie tristă, spuse el. În 
Cairo funeraliile sunt doar o altă petrecere. Unii dintre oamenii 
ăia nici n-au fost la Giza. Probabil că habar n-au cine era tatăl 
tău. 

— Michael, spuse Nailah, Gemma a avut o zi grea. 

Dar Gemma râdea. 

Anthony îşi scosese jacheta şi-şi desfăcuse primul nasture de 
la cămaşă. El şi fratele lui se mişcau unul pe lângă celălalt, 
fiecare în permanenţă conştient de celălalt. Abia când paharele 
se umplură din nou cei doi vorbiră. 

— Aşadar, Anthony, cum e în Kharga? Ai cunoscut vreo fată 
drăguță? Apoi Michael continuă: Deşi niciuna nu-i la fel de 
drăguță ca Gemma. 

— Sunt convins că ai dreptate. 

— Drăguţă e cea mai mare jignire, protestă Gemma. 

— lartă-mă, spuse Michael. E groaznică. 

— E încântătoare, spuse Nailah, ridicându-se. 

leşi din cameră să discute despre cină cu Amad. Se lăsă 
tăcerea. Gemma bău din paharul ei. Apoi se întoarse către 
Anthony. 

— Am citit azi în ziar despre tulburările civile de aici. Nu cred 
că înţeleg. O să fie un fel de revoltă? 

— S-ar putea ca Anthony să nu fie în stare să-ţi explice, 
remarcă Michael. Fiindcă-i un om al deşertului. Cum ţi-am spus, 
e Farouk ăla. Cheltuieşte banii poporului. 

— Cred că e puţin mai complicat decât atât, îl contrazise calm 
fratele lui. 

David Lazar intră, cu obrajii îmbujoraţi de vin, cu ochii 
strălucind după ce fermecase atâţia oameni. De când se 
terminase comemorarea din deşert, se cufundase în baia de 
mulţime, trecând de la un invitat la altul, străpungându-i 
asemenea unei raze de lumină. 

— Gemma, spuse el, cum te simţi? 

— Discutăm politică, răspunse Gemma. La cererea mea. Poate 
îmi poţi tu explica ce se întâmplă în Cairo. 

— Dar cu toate amănuntele, interveni Michael. 

— Poate că e momentul unei scurte lecţii despre istoria 
Egiptului, sugeră David. 


— Te rog, nu, protestă Michael. 

— De ce nu? întrebă Anthony. Mă îndoiesc că Gemma ar avea 
ceva împotrivă. 

— Sigur că nu, spuse ea. 

— Pentru că e politicoasă, spuse Michael. 

— Pentru că mă interesează. 

— O să mă limitez la Canalul Suez, spuse David, traversând 
încăperea către bar. Ce zici? 

— Da, te rog, canalul. Michael face apoplexie când aude de el. 

— Minciuni! tună Michael. 

David îşi turnă un pahar. 

— Problema cu canalul este că a fost al naibii de scump. Până 
la urmă Egiptul a avut nevoie de un fond internaţional care să îl 
susţină. După cum poate ştii, britanicii au creat unul pentru el. 
Ismail, care guverna Egiptul la acea vreme, a primit patruzeci şi 
patru la sută din acţiuni. Şase ani mai târziu, s-a văzut silit să le 
vândă unor contribuabili britanici. Apoi, confruntat cu 
falimentul, a trebuit mai mult sau mai puţin să accepte să fie 
ajutat de consorțiul franco-britanic să-şi gestioneze finanţele. 

— Egiptenii nu se descurcă cu banii, remarcă Michael. Asta e 
limpede. 

— În 1882, continuă David, britanicii au trimis forţe armate 
pentru a linişti mişcările din Alexandria. Acesta a fost începutul 
ocupaţiei britanice. 

— Influenţei, îl corectă Michael. 

— Să trecem la Primul Război Mondial, când, mulţumită unor 
tâlhari ca mine şi ca tatăl tău, egiptenii au început să devină 
conştienţi de istoria pe care au pierdut-o. Au primit înapoi o 
parte din identitatea lor. A apărut un naționalism nou găsit. Aşa 
că e de înţeles cum de au început să fie nemulţumiţi de 
prezenţa britanică. 

— Tatăl meu, salvatorul naţiunilor, spuse Michael. 

— Termină, Michael, spuse Gemma. 

Michael ridică din sprâncene şi luă o înghiţitură de whisky. Dar 
rămase tăcut. Anthony îi privea pe amândoi cu o expresie pe 
care Gemma încă nu o putea desluşi. 

— Cam în aceeaşi vreme, reluă David, britanicii au transformat 
Egiptul într-un protectorat pe deplin dezvoltat, pentru a putea 


face faţă amenințărilor din partea Germaniei şi Turciei, în 1919, 
regele Egiptului a încercat să obţină independenţa faţă de 
britanici. O oarecare independenţă a fost acordată în 1922. Dar 
apărarea militară a ţării şi canalul au ajuns în mâinile 
britanicilor. 

— Asta nu a fost independenţă, insistă calm Anthony. 

— Unii cred asta, aprobă David. 

— Continuă, te rog, spuse Gemma. 

— În 1936, Egiptul şi Marea Britanie au semnat un tratat prin 
care forţelor britanice li se permitea să-şi poarte campania din 
Africa de Nord. Acum doi ani, statele arabe s-au reunit la Cairo 
şi au înfiinţat Liga Arabă, care trebuia să creeze un front unit 
pentru urmărirea intereselor lumii arabe. E suficient să spun că 
britanicii nu au fost invitaţi să li se alăture. Între timp, 
extravaganţele regelui Farouk au creat probleme. El se 
confruntă acum cu ceea ce s-ar putea numi contestarea 
conducerii. 

— Egiptenii sunt pregătiţi să conducă ei înşişi, spuse Anthony. 

— Nu sunt pregătiţi încă de când faraonii domneau aici, spuse 
Michael. Mă îndoiesc că-şi amintesc cum se face asta. 

— Deci Farouk e aliat cu britanicii? 

— E sprijinit de ei, ca un copil răsfăţat cu părinţii aflaţi departe. 

— Ce crezi că o să se întâmple? 

Nailah intră, zâmbind ca o zeiţă binevoitoare, transferând 
dintr-odată asupra ei atenţia întregii încăperi. 

— Cred că e timpul pentru cină, spuse David. Nailah nu 
îngăduie să se vorbească despre politică la masă. Aşa că o să 
continuăm mai târziu, da, Gemma? 

La desert, Gemma vorbi în sfârşit cu Anthony. Deşi era aşezat 
lângă ea, nu-şi adresaseră încă niciun cuvânt. Acum ea se uită 
la el, amintindu-şi că avea nevoie de ajutorul lui. 

— Înţeleg că ai un birou la muzeu. 

— Da, la câteva camere depărtare de cel al tatălui tău. 

— Amad spune că ai lucrat cu el într-un loc pe care nici nu mi-l 
amintesc şi nici nu pot să-l pronunţ. 

Anthony ezită. 

— La un moment dat am săpat în Oxyrhynchus. 

— Asta e. Ce nume ciudat. Pare o denumire în greacă pentru 


un mamifer din Africa. 

— E un morman de resturi, spuse scurt Anthony. 

— Ce distracţie, spuse tăios Gemma, deconcertată de concizia 
lui. Chiar trebuie să te rog pentru detalii? 

— O să-ţi spun cu plăcere tot ce vrei să ştii. 

— Nu ştiu cu ce să încep întrebările despre un morman de 
resturi cu un nume imposibil de pronunţat. 

— Atunci, altă dată. 

— Nu, insistă Gemma. Acum. 

— Bine. A fost odată ca niciodată, o splendidă cetate. La 
răsărit, era mărginită de faleze. La apus, drumul ducea către 
deşert şi rutele caravanelor de cămile către Oaze şi către Libia. 
De jur împrejur se aflau mici ferme şi livezi, irigate de 
revărsările anuale — iar între ele şi oraş, un cerc de gropi de 
gunoi, unde se adunau resturile. Locul era ideal pentru 
păstrarea acestor resturi: nisipul mişcător a acoperit aceste 
grămezi într-o zonă a Egiptului din fericire lipsită de ploi. 

Acum Gemma se concentra. Povestea despre aceste grămezi 
de gunoi de demult trezise un lirism neaşteptat în Anthony. Luă 
o ceaşcă de cafea de la Amad şi începu să soarbă repede din 
ea. 

— În 1898, doi cercetători de la Oxford au publicat primul 
volum despre descoperirile lor din această grămadă de resturi. 

— Ce-au găsit? 

Restul mesenilor erau tăcuţi. Michael căscă zgomotos. 

— Mă simt epuizat, spuse el. Cred că o să mă retrag în living. 
Gemma, vrei să vii şi tu? 

— Da, sigur. Într-un minut, spuse ea şi se întoarse iar către 
Anthony. Ce-au găsit? 

— Vechi scrisori private, liste de cumpărături, notițe zilnice. 

Gemma se încruntă. 

— Când am fost prima dată în biroul tatălui meu, era un bărbat 
acolo, scotocind prin lucrurile lui. Mi-a zis că tata avea ceva care 
nu îi aparţinea. Se aplecă spre Anthony. Ce crezi, erau nişte 
notițe zilnice? 

Anthony îi întâlni privirea cu un calm absolut. 

— Habar n-am. 

— Ştiu că tata a descoperit ceva important. Vreau să ştiu ce. 


— Asta ar putea fi o curiozitate lipsită de înţelepciune. 

— De ce? 

— Pentru că el nu mai e. Apropierea de munca lui nu-l va 
aduce înapoi. 

— Urma să cumpere o casă. Dar ştii, contul lui era aproape gol. 
De unde crezi că urmau să vină banii? Unde crezi că s-au dus? 

— Nu ştiu nimic despre aranjamentele financiare ale tatălui 
tău. 

— Dar vorbea cu tine mai mult decât cu oricine. 

— Doar despre unele lucruri. Ascultă, Gemma, exista un motiv 
pentru care tatăl tău nu vorbea despre ceea ce făcea. 

— E limpede. 

— Ştiu că nu e ceea ce vrei tu să auzi, dar eu nu m-aş 
amesteca în asta. 

— În ce? 

Anthony rămase tăcut. 

Gemma continuă: 

— Poate că ar trebui să-ţi spun că la Londra am fost vizitată de 
cineva care voia să ştie dacă îmi trimisese ceva neobişnuit de la 
Cairo. Cred că era un om al Bisericii. 

— Ce i-ai spus? 

— Că am primit un plic pe care erau trecute numele tău şi al 
meu? Nu, nu i-am spus nimic. Dar nu pot să nu mă amestec în 
asta. Ce sugestie prostească. 

Anthony îşi încrucişă mâinile în poală. 

— Aş vrea să văd ce ţi-a trimis tatăl tău. 

— O să mă ajuţi? 

— Nu cred că ai auzit ce-am spus. El n-ar fi vrut să te amesteci 
în treburile lui. 

Gemma se încruntă. 

— Ce eşti tu, reprezentantul lui? 

— Sigur că nu. Încerc doar să fac ceea ce cred că ar fi vrut. 

— Ei bine, e prea târziu. Deja ştiu că cel puţin una dintre 
teoriile lui a făcut ca prietenia dintre el şi tatăl tău să se 
răcească. lisus a crescut aici în Egipt! Cine ştia? Câte alte teorii 
supărătoare au mai existat? Urmări pe chipul lui efectul 
cuvintelor ei şi spuse: Aşadar, vezi că nu poţi scăpa aşa uşor de 
mine. Din living, Michael strigă: 


— Gemma, cântă melodia noastră! 

Anthony o conduse pe Gemma către living. În hol, ea şopti cu 
vehemenţă: 

— Am dreptul să ştiu ce i s-a întâmplat. 

— Eu nu ştiu ce i s-a întâmplat. 

— Atunci trebuie să-mi spui tot ce ştii. Există prea multe 
întrebări fără răspuns. De ce, de pildă, şi-ar fi închipuit că 
Biserica a încercat odinioară o muşamalizare? 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Tatăl tău. 

— O să vorbim mâine. Acum, te rog, du-te şi dansează cu 
fratele meu. 

Michael deschisese uşile de sticlă care dădeau spre grădină. 
Aerul nopţii era răcoros şi proaspăt, iar parfumul de iasomie se 
amesteca alene cu fumul lemnului din cămin. Gemma îi zâmbi. 
Michael deschise gramofonul şi aşeză acul pe placă. Incepu să 
cânte „Noapte şi zi”8. El se întoarse către ea şi făcu o plecăciune 
adâncă. 

— Doamnă, îmi acordaţi acest dans? 

Gemma se uită peste umărul lui la Anthony. 

— Ce dor mi-era să dansez. 

— Îngăduie-mi atunci. Îi luă mâna. Şi pe vremuri călcam uneori 
pe degete delicate, doar că acum n-o să simt când o fac. Să-mi 
spui, te rog, dacă-ţi strivesc piciorul. 

— Nu-mi pasă dacă o faci, nu în seara asta. 

x x 

Anthony îi privi din uşă cum ieşiră învârtindu-se în grădină, cu 
Michael punctul stabil în jurul căruia se rotea Gemma. Nu se 
aşteptase ca trăsăturile tatălui ei să pară frumoase la o femeie, 
şi nu se aşteptase ca ea să fie de o vârstă cu el. Dintr-un motiv 
oarecare şi-o imaginase ca pe un copil, ca pe fetiţa prietenului 
său. 

Anthony pătrunse în încăpere. Faptul că Gemma urmărea 
teoriile tatălui ei nu constituia neapărat o problemă. Putea să o 
facă multe luni de zile şi tot să nu ştie mai nimic despre cea mai 


3 Night and Day, cântec scris în 1932 de Cole Porter; a cunoscut multe 
interpretări, printre care ale lui Frank Sinatra, Ella Fitzgerald şi U2. 


periculoasă muncă a lui. Pentru că ea nu avea la dispoziţie luni 
de zile, nu exista niciun motiv pentru care el să nu-i 
împărtăşească unele dintre primele idei şi concluzii ale lui 
Bastian. Aşa era drept. Dar îşi dădea seama pentru ce trebuia 
să nu-i spună despre cea mai mare dintre toate teoriile tatălui 
ei, teoria din care toate celelalte erau nişte simple fire, o teorie 
pe care Anthony nu putea nici să o evalueze şi nici să o apere. 
Dacă Gemma ar fi fiica lui, n-ar vrea să aibă nicio legătură cu 
această teorie. Căci se părea că avusese deja două întâlniri 
neplăcute din cauza ei. 

O auzea fredonând, pe când lumina prindea poalele rochiei ei, 
amintindu-i de singurul spectacol de balet pe care-l văzuse 
vreodată. Pe fundalul muzicii, auzea sunetul nefamiliar al râsului 
fratelui său. Cei doi intrau şi ieşeau din lumina împestriţată. 
Oprindu-se cu un aer teatral în faţa uşii, fratele lui o sărută uşor 
pe Gemma pe când ea revenea dintr-o piruetă. În reacţia ei 
erau atât uimire, cât şi plăcere. Anthony îşi părăsi locul de unde 
vedea atât de multe, îşi luă jacheta şi ieşi în tăcere din cameră. 


CAPITOLUL NOUĂ 


Dacă femeia şi bărbatul nu s-ar fi despreunat, 
ei n-ar cunoaşte moartea. 


Evanghelia după Filip, 
de la Nag Hammadi 


În dimineaţa următoare, Michael nu apăru la micul dejun. 
Gemma aşteptă până la zece, bând cafea, citind ziarul 
englezesc şi gândindu-se la impenetrabilul Anthony şi la 
lucrurile pe care el nu voia să i le spună. Se uită afară la lumina 
tremurătoare a dimineţii din grădină. Un trandafir se lovea uşor 
de fereastră, un trandafir de o frumuseţe uluitoare; nu mai 
văzuse niciodată o asemenea combinaţie de culori, un roz pal 
care se pierdea în galbenul care îl tivea. Părea pictat. Gemma 
se jucă cu linguriţa şi se întrebă din nou ce ar putea reprezenta 
pentru David Lazar o „zonă întunecată”. 

Către unsprezece, lumina de afară fusese deja împlinită de 
căldură; tufele înflorite şi trandafirii îşi accentuau culoarea. 
Gemma renunţă să-l mai aştepte pe Michael şi porni în căutarea 
cuiva care să-i spună cum să ajungă la muzeu. O găsi pe Nailah 
în sufragerie, aranjând în mijlocul mesei un platou cu fructe; de 
data asta erau struguri şi smochine. Chiar şi în haine obişnuite, 
femeia era elegantă. Pantalonii ei negri largi erau strânşi în 
talie; bluza roşie era stropită cu mănunchiuri de flori albe. Oare 
cum, se întrebă Gemma, scăpase de soarta ascunderii sub 
hidjab, destinată aproape fiecărei femei egiptene? Căsătorindu- 
se cu un european? Gemma îşi dădu seama că Nailah îşi 
încheiase explicaţiile, şi că ea însăşi se holba. 

— L-ai cunoscut bine pe tatăl meu? 

Nailah zâmbi. 

— Destul cât să-mi lipsească. 

— Dar se pare că a plecat din casa asta cu mult înainte să 
moară. Tot nu înţeleg ce s-a întâmplat între el şi David. 

Nailah se întoarse către platoul cu fructe. 

— S-au certat. Asta fac de obicei bărbaţii. Nu ştiu cum să se 


împace. David a fost încăpățânat — iar tatăl tău era un om cu 
principii. 

Gemma văzu cum degetele îngrijite ale lui Nailah se opresc pe 
marginea platoului, apoi se mişcă uşor pentru a aranja mai bine 
o smochină. Era o natură moartă perfectă. 

— David nu e un om cu principii? 

— Ba da. Dar e convins că nu e. Michael îl acuză că nu a 
cunoscut războiul. Dar în el se poartă un război, un război mic, 
dar violent. 

— Antichităţile, continuă Gemma. Michael l-a acuzat de jaf. 

— Toată lumea a jefuit. Toată lumea, în afară de tatăl tău. 

Cele două femei rămaseră tăcute. 

— În credinţa cărui zeu ai fost crescută, Nailah? 

— Am fost crescută cu bani. Nailah se încruntă. Nu era nevoie 
de un zeu. 

— Antichităţi? 

— Ce altceva? Nailah îşi muşcă uşor buza. Câteodată regret 
spiritul întreprinzător al tatălui meu. Mi-a dat multe daruri, dar 
nu mi-a dat darul credinţei. Credinţa poate trece dintr-o 
generaţie în alta timp de multe secole şi apoi, dintr-odată, să se 
frângă. Pentru unii e mai puternică decât moartea. In familia 
noastră a fost ca un şir de persoane şi evenimente. 

— Şi în familia asta? 

— În familia asta, Dumnezeu îşi schimbă forma. Rămâi mai 
mult timp cu noi şi ai să-L vezi cum vine şi pleacă. 

Pe când Gemma ieşea din cameră, Nailah strigă după ea. 

— De sâmbătă într-o săptămână o să fie o petrecere minunată, 
un bal anual. Sper că vii. 

Gemma se întoarse. 

— Da, sigur. 

Nailah îşi lipi palmele pentru o clipă. 

— Michael va fi aşa de bucuros. 

x x 

În vreme ce mergea pe jos către muzeu, Gemma se uită la 
femeile pe lângă care trecea, fetele care o priveau în ochi şi 
femeile acoperite care, după un moment intens de cercetare, îşi 
întorceau căutătura. De ce? se întrebă Gemma. De dezgust? De 
ruşine? Ce se întâmpla cu ele pe drumul către maturitate? Când 


erau învăţate să se ascundă? Deveni conştientă de propriul ei 
trup şi de felul în care, spre deosebire de veşmintele femeilor 
egiptene, hainele ei îi conturau formele. Erau luminoase şi 
colorate şi total lipsite de mister. Era conştientă de picioarele ei 
goale, simţea aerul şi soarele pe piele. Era un context ciudat 
pentru a i se aduce aminte de feminitatea ei esenţială, dar îşi 
dădu seama că era recunoscătoare. Nu era un trup prea rău; 
făcuse ceea ce-i ceruse ea, mai mult sau mai puţin fără să 
protesteze. Supravieţuise unui război. Şi, îşi spuse ea acum, 
fusese prea mult timp uitat, exilat într-un colţ al minţii pe care 
arareori îl vizita. După atâţia ani în care îngrijise bărbaţi răniţi şi 
singuri, îşi pierduse orice simţământ al sexualităţii ei. Ca 
infirmieră, nu-şi putea permite să se gândească la astfel de 
lucruri; bieţii soldaţi erau suficient de chinuiţi. Trebuia să aibă 
grijă să nu-i încurajeze. 

Se gândi din nou la imaginile pe care le adunase tatăl ei. 
llustraţiile sugestive ale actului sexual o şocaseră, dar nu erau 
indecente. Şocul venea mai degrabă din faptul că reprezentările 
împreunării păreau să fie socotite sacre. 

Mergea de-a lungul străzii Sharia Qasr el-Aini, şi frânturi de 
amintiri îi reveneau în minte. Poate că era timpul să le îngăduie 
să revină. O legătură cu un tânăr căpitan care îşi pierduse o 
mână în explozia unei grenade. Crezuse că ar putea fi iubire. 
Sau poate chiar mai mult. Infecția era foarte gravă; ciotul rămas 
era distrus, o masă de oase şi tendoane şi carne arsă. 
Săptămâni la rând, Gemma văzu cum doctorii continuau să taie 
din braţul cangrenat; văzu rugăminţile tăcute din ochii 
soldatului, privi până când nu mai rămăsese nimic. li află 
numele, îi citea atunci când durerea îl trezea din somn, stătea 
tăcută lângă el în vreme ce infecția i se răspândea în sânge. In 
ultima săptămână de viaţă, ochii căpitanului erau înceţoşaţi de 
morfină şi de înţelegerea lipsită de durere pe care i-o îngăduia 
drogul. Pe măsură ce simţea cum timpul i se scurge, începu să 
vorbească cu ea. Ea deveni confesorul lui, familia lui, lumea pe 
care o părăsea. Îi spuse că nu îşi dăruise niciodată inima unei 
femeii; îi spuse că îşi putea imagina cum ar fi să iubească. Ea Îi 
tinu mâna într-a ei când el vorbi de căsătorie. Râseră amândoi. 
Apoi el îşi întoarse capul şi plânse. Ceva mai simplu atunci, 


sugeră el. Într-o noapte ar putea să tragă perdelele şi să-şi 
unească trupurile. Promise să nu facă zgomot. 

Gemma îi auzea vocea înmuiată de morfină, îi vedea ochii 
verzi-albăstrui sticloşi, chinuiţi, degetele lungi care i le 
mângâiau pe ale ei cu o forţă surprinzătoare. Simţea din nou 
tremurul furişat al propriei ei dorinţe adânc îngropate. Ce rău ar 
face? se întrebă. Poate ar fi un dar pentru amândoi. Nu era 
vremea pentru o falsă moralitate. Nu era vremea pentru 
refuzuri. 

Aşa că într-o noapte se atinseră cu degete tremurătoare şi 
lăsară departe în spatele lor lumea şi războiul ei. Era aproape o 
soluţie. Îşi aminti acum cât de blânzi fuseseră unul cu altul, cum 
ceva fragil şi vibrant a fost trezit la viaţă. Ceva de care ea 
uitase. 

Era atât de minunat cu căpitanul ei încât era conştientă că va 
exista un preţ de plătit. Nu ştiuse cât de mare. Ar fi trebuit să 
ştie. Ar fi trebuit să ştie că nu existau secrete în salon, că totul 
se auzea, chiar şi uşoara vibraţie a aripilor unui fluture de 
noapte izbindu-se de un felinar, că în tăcerea de suferinţă şi 
moarte, toate urechile erau încordate pentru a auzi viaţa. 

Soră Bastian, te-ai dat. 

Prima acuzaţie a fost strigată de un soldat tânăr care se simţea 
trădat. Şi alţii se simţiră la fel. O puseră cu spatele la zid. De ce 
nu noi? Noi s-ar putea să trăim. 

Tocmai de-asta, spuse ea. Acum lăsaţi-mă în pace. Se răsti la 
ei şi întinse cearşafurile pentru noul-sosit care aştepta patul 
căpitanului ei. 

Dar nu o lăsaseră în pace. Într-o noapte, după două sticle de 
whisky şi o partidă zgomotoasă de cărţi, doi dintre ei o 
înghesuiră într-o magazie cu rufe şi îi puseră la gât un briceag. 
Nu ţipa; nu suntem ucigaşi. 

Se uitase la becul de deasupra. Dacă încerca acum, îşi putea 
aminti numele lor, dar nu şi feţele. Memoria ei îi transformase în 
ceva teatral, în actori pe o scenă. 

Primul încercase să fie blând, dar excitaţia îl făcu violent, 
împinse şi nu reuşi să intre în ea. Îşi aminti acum de umezeala 
de pe coapsă. Al doilea plânsese, scăpase briceagul din mână şi 
o implorase să-l ierte. 


Îi iertă, pentru că era mai uşor aşa. Atunci se gândise că ei 
aveau nevoie de iertare mai mult decât avea ea nevoie de furia 
ei. La ce o ajuta furia? Lucruri mult mai rele se întâmplau în 
fiecare zi. În fiecare zi. 

x x 

Căută în buzunar cheia de la biroul tatălui ei şi încercă să se 
întoarcă la căpitanul ei. După ce făcuseră dragoste, pe chipul lui 
strălucise sfidarea, ochii îi erau plini de înţeles. Nu rostise prea 
multe cuvinte: ea vindecase ceva în el. Nu se mai temea de 
moarte. 

Se aşeză în scaunul tatălui ei şi îşi puse mâinile pe birou. 
Mâinile acestea au vindecat, se gândi. De ce nu pot să le iubesc 
mai mult? 

Se întoarse către un teanc de periodice de arheologie şi începu 
să le frunzărească. Căută un stilou să-şi noteze ceva după ce 
citi un articol despre acea grămadă de resturi care purta un 
nume imposibil de pronunţat, Oxyrhynchus. Apoi, fără să se 
gândească, scoase cartea din care tatăl ei rupsese imaginile. 
Volumul se numea: Sex şi mitologie. Transformarea divină. 
Deschise la pagina unde fusese Inanna şi începu să citească. 


Sumerienii, a căror cultură datează din 5000 î.H., au fost 
primii oameni culţi. Dintre toate zeitățile, cea mai venerată 
a fost Inanna, zeiţa dragostei şi a procreării. Influenţa ei a 
durat mai mult decât cea a oricărui alt zeu sau zeiţă. 
Inanna s-a bucurat deschis de propria-i sexualitate. Din 
tăblițe de lut şi fragmente de text, aflăm, de pildă, că atunci 
când se rezema de măr, „vulva ei era minunată privirii”. lar 
despre soţul ei, păstorul Dumuzi, Inanna spune: 


Mi-a modelat pântecul cu mâinile lui frumoase, 
Păstorul Dumuzi mi-a umplut poala cu lapte 

şi smântână, 

Mi-a mângâiat părul pubian, 

Mi-a udat uterul. 

Și-a aşezat mâinile pe vulva mea sacră. 

M-a mângâiat în pat. 


Dintre toate zeitățile, cea mai venerată a fost Inanna, scrise 
Gemma, gândindu-se la Isis şi cum în culturile sumeriană şi 


egipteană zeitățile femei erau cele mai puternice şi mai 
durabile. 


Ca reprezentantă a zeiţei, preoteasa, prin unirea sexuală 
cu regele, îi dăruia puterea ei divină, făcându-l astfel demn 
pentru a domni... Ea deţinea puterea supremă. 


Gemma închise cartea şi scoase Enciclopedia catolică, împinsă 
în uitare la capătul îndepărtat al raftului. Căută la femeie, şi citi 
la început despre definiţia lui Aristotel a femeii ca un bărbat 
incomplet sau mutilat. Apoi articolul din enciclopedie continua: 
„Sexul feminin este din unele puncte de vedere inferior sexului 
masculin, atât în privinţa trupului cât şi al sufletului. În 1 
Corinteni (11:7) se spune: «Bărbatul este chipul şi slava lui 
Dumnezeu, pe când femeia este slava bărbatului.» Bărbatul 
este aşezat de către Creator în această poziţie de conducător, 
aşa cum o dovedeşte întreaga sa alcătuire fizică şi intelectuală.” 

Ce siguri erau, se gândi Gemma. Cât de neclintit de siguri. 

Privirea i se îndreptă către o observaţie a lui Herodot conform 
căreia egiptenii erau neobişnuit de respectuoşi faţă de femei — 
mai mult decât orice naţiune din secolul al cincilea. Datorită 
zeiţei lor, îşi spuse Gemma. 

In spatele ei se auzi o bătaie uşoară în uşă. Gemma închise 
cartea şi o acoperi cu o alta. 

— Intră, strigă. 

— Cum te descurci? întrebă Anthony. 

Gemma se răsuci cu faţa spre el. 

— Sunt doar la început. 

— Mă tem că deocamdată nu te pot ajuta. Anthony îşi puse 
geanta pe umăr. Am o întâlnire, dar vino mai târziu în biroul 
meu. Aş vrea să arunc o privire la fragmentul de papirus pe care 
ţi l-a trimis tatăl tău. 

Gemma aşteptă o oră. În acest timp, puse la locul ei cartea pe 
care o citise şi pe care o ascunsese. Apoi o scoase din nou de pe 
raft şi reciti textul despre Inanna, zeiţa sumeriană. „Vulva mea 
sacră”, scria acolo. 

Puse iar cartea la loc şi răsfoi câteva periodice cu colţurile 
îndoite. Se uită peste articolele însemnate şi apoi rămase un 


timp pe gândiri, meditând la ceea ce citise. Apoi se forţă să 
frunzărească teancurile de hârtii care se găseau peste tot prin 
birou. Găsi materiale mai vechi, de pe vremea când tatăl ei 
lucra cu David Lazar. Poate că David avea dreptate şi el aduna 
material pentru o carte despre regele Tutankhamon, pentru că 
nu găsi nimic recent. Dar nu credea asta. Muşcându-şi buza, se 
duse într-un colţ şi deschise un fişier şi trecu prin dosare. Se 
uită un timp la vechile situaţii financiare, chitanţe şi cereri 
pentru excavări şi deplasări pe care le făcuse pentru muzeu, 
amintindu-şi de unele dintre ele din scrisori pe care i le 
trimisese el. Apoi nu mai avu unde să se ducă, decât înapoi pe 
scaunul lui. Pentru că pe birou nu mai exista nimic, nu avea 
cum să-şi dea seama ce făcea în momentul în care murise. Era 
o altă jignire care se adăuga incinerării lui. Ca şi cum cineva 
voise să şteargă orice urmă pe care o lăsase el pe pământ. Nu 
exista nimeni, nimeni în afară de ea, care să vrea să-l aducă 
înapoi. 

Brusc, ceva o făcu să întindă mâna sub birou şi să pipăie. Sub 
marginea tăbliei era butonul unui sertar. Trase de el, dar la fel 
ca şi la biroul lui de acasă, era încuiat. Căută arcul ascuns şi 
când îl găsi îl apăsă. Sertarul se deschise. In faţa ei, într-un 
teanc mic, se aflau jurnalele lui. Luă unul, apoi altul, mai întâi 
mirosindu-le şi lipindu-şi de obraji pielea netedă în care erau 
îmbrăcate. | le arătase deja, pentru a-i da o idee despre viaţa lui 
în Egipt. Îi arătase schiţe, flori presate. Acum le răsfoi repede. 

O privire fugară îi dezvălui coloanele înguste, familiare, de 
notițe. Pe margine, scrise pe diagonală, erau schiţe şi citate. 
Între câteva foi albe stăteau presate frunze şi flori. Deschise mai 
larg jurnalul, desfăcând cotorul. Înăuntru erau grăunţe de nisip. 
Le scutură şi le adună în poală. Apoi începu să dea paginile, una 
câte una, simțindu-se mai aproape de tatăl ei, după multe luni. 

Se uită la cel mai recent jurnal al lui şi căută ultima notiţă. Era 
un singur rând, scris neglijent în mijlocul paginii: /ntre Isis şi 
Maria e dovada femeii pierdute. 

Ce însemna asta? Vorbea despre femeile din paginile rupte? Ce 
femeie era pierdută? 

Unul dintre jurnale nu-l putea citi. Părea să fie cel mai vechi. Pe 
paginile sale, presărate cu fraze de neînțeles dintr-o altă limbă 


şi în culori diferite, era mâzgăleala tatălui ei, pe care nu putea 
întotdeauna să o descifreze. Era o mâzgăleală diferită de cea pe 
care învățase să o desluşească, o versiune mai tânără poate. 
Simţi din nou frustrare când prezenţa tatălui ei se ridică în aer şi 
dispăru, lăsând-o iarăşi singură cu cineva pe care nu era sigură 
că îl cunoştea. 

Lângă jurnale era un exemplar din Noul Testament, pe care, 
împreună cu jurnalele, Gemma îl strecură în geanta ei. 

x x 

Uşa biroului lui Anthony era întredeschisă, dar încăperea era 
goală. Se vedeau semne ale unei prezenţe recente — o cană de 
ceai, un sandvici mâncat pe jumătate. Gemma se uită lung la 
farfuria plină cu firimituri, încercând, dar fără să reuşească, să 
şi-l imagineze pe princiarul Anthony mâncând un lucru atât de 
comun. Ridică bucata de pâine ca să vadă ce era înăuntru. 
Brânză. Prezenţa unui sandvici cu brânză îl făcea într-un fel pe 
Anthony să pară mai uman, o persoană cu care ea ar putea 
vorbi. 

Mai rămase puţin, nedorind să se întoarcă la propria ei sarcină 
imposibilă. Când ieşi din biroul lui Anthony, el apăru de după un 
colţ. Ca pentru a se apăra, ea ridică plicul pe care i-l trimisese 
tatăl ei. 

— Am adus asta. 

— Da, intră, te rog. lartă dezordinea. Noi, cercetătorii copţi, 
suntem doar temporar aici. 

Gemma intră din nou în birou şi rămase stângace în picioare în 
timp ce el golea un scaun pentru ea. Remarcă şi apoi respinse 
repede frumuseţea feţei lui perfecte, dându-şi seama că se 
simţea mai în largul ei cu diformităţile decât cu o mască 
frumoasă pe care nu putea citi nimic. 

— Deci, începu ea, în Oxyrhynchus, au găsit şi o chestie 
numită „Învățăturile lui lisus”? O bucată de papirus care 
corespundea perioadei când toate materialele, cu excepţia celor 
patru alese care constituie astăzi Noul Testament, au fost 
considerate eretice şi în cea mai mare parte distruse? 

Anthony tăcu o clipă înainte să-i întâlnească privirea. 

— Da, aşa cred. 

— Aşa crezi. Gemma îl privi lung. Biblia a fost epurată. 


Bănuiesc că n-ar trebui să fiu surprinsă. N-a căzut cu adevărat 
din ceruri. 

— Pot să te întreb ce-ai citit? 

— Periodice pe care le-a păstrat tatăl meu. 

Anthony aproape zâmbi. 

— Ce-ar fi să aduc nişte ceai? 

— Vrei să vin cu tine? 

— Nu-i nevoie. Nu durează mult. Lapte? Zahăr? 

— Nimic, mulţumesc. 

Anthony se îndreptă către bufet, oarecum uluit de progresul pe 
care-l făcuse ea peste noapte. Era ca şi cum tatăl ei îi vorbea 
din mormânt. Nu avea de gând să se lase îndepărtată, asta era 
limpede. Anthony decise că nu mai putea scăpa, trebuia să 
discute cu ea, dar cu mare grijă. 

Când se întoarse cu ceaiul, ea începu să vorbească de îndată 
ce el intră pe uşă. 

— Deci, continuă ea, aceste evanghelii au fost excluse şi 
aruncate. 

— Lucrurile nu au stat atât de simplu. Au existat sute de copii; 
erau la fel ca bestsellerurile, la fel de populare şi de răspândite. 
Distrugerea lor a fost ca o operaţiune militară. 

— Pare exagerat. 

— Cred că a fost un proces destul de violent. 

— Ce anume, mai exact, le făcea eretice? 

Anthony ridică din umeri. 

— Trebuie să fi contrazis ceva ce noua Biserică spunea, sau 
voia ca oamenii să creadă. 

— Asta pare ceva ce l-ar fi interesat pe tatăl meu. Spune-mi, 
cum ar privi Biserica apariţia unor astfel de fragmente acum? 

Anthony se uită la ea atent, dar nu răspunse. 

— La asta lucraţi voi împreună, ghici ea, nu-i aşa? 

— Nu lucram împreună. Lucram fiecare separat. Aria mea de 
cercetare este destul de diferită. 

— Bun. Dar tot vreau să ştiu tot. 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— Zău? spuse ea, întorcându-se pentru a se uita la o hartă. 
Deci ce-ai făcut în Kharga? 

— Am săpat locuinţele celor mai vechi comunităţi creştine. 


— Unde se află Deşertul de Vest, mai exact, în afară de faptul 
că e în vest? 

— La trei zile de mers cu cămilele, dacă vremea te-ajută. 

Ea se plimbă prin birou, uitându-se la cărţi şi ilustraţii. La fel ca 
şi tatăl ei, Anthony nu atârnase decât hărţi pe pereţi. 

— Dar în deşert nu plouă. 

— Sunt vânturi. 

— Vânturi, repetă ea veselă. 

— Herodot povesteşte că în 525 î.H. Regele persan Cambise al 
II-lea a trimis cincizeci de mii de oameni în deşert, pe lângă 
Kharga. N-au mai fost niciodată văzuţi. Da, vânturi. 

Gemma se răsuci cu spatele la el şi se uită la peretele cu hărţi. 
Anthony continuă: 

— Acelaşi rege l-a omorât pe fratele lui din invidie, gândindu- 
se că fratele lui reprezenta o ameninţare la propria lui putere 
absolută. 

Gemma nu se întoarse. 

— Deci uneori vii la Cairo? 

— În mod regulat. Construim un muzeu copt. Până cânde 
gata, suntem găzduiţi aici. 

— Aşadar, creştinii ăştia vechi locuiau în deşert. Nu erau locuri 
mai comode unde să trăiască? 

— Orice loc ar fi fost mai comod. Dar asta şi era problema. 

— Voiau să sufere. 

— Unii dintre ei fuseseră alungaţi. Unii dintre ei voiau să fie 
singuri. 

— Interesant. 

— Zău? Nu cred că e interesant pentru altcineva în afară de 
mine — şi de tatăl tău. 

Gemma se aşeză în sfârşit pe marginea unui scaun. 

— Tatăl meu putea să-mi stârnească uşor curiozitatea pentru 
absolut orice. Dar probabil că ştiai asta despre el. 

El se uită la ea. 

— Da, cred că ştiam. 

Ochii lui erau de un verde deosebit, meditativ. Gemmei i se 
păreau distanţi, evaluatori. Dar în anumite momente în ei 
sclipea altceva. După ce-l mai privi câteva clipe, decise că 
purtarea lui Anthony era dinadins distantă, răceala obţinută cu 


efort. Simţea nevoia să-l scuture, să-i spună că ridicase pâinea 
de pe sandviciul lui şi văzuse că era numai brânză — că până la 
urmă îl va descoperi. În schimb îi întinse plicul şi îi urmări ochii 
cum trec repede peste fragmentul de papirus. Apoi Anthony i-l 
dădu înapoi şi începu să-şi strângă lucrurile pentru plecare. 

— Unde te duci? 

— La piaţă. l-am spus mamei că o să-i cumpăr mirodenii. 

— Şi fragmentul? 

—E un fragment din Evanghelia după Toma. O copie a 
originalului pe care tatăl tău l-a găsit la Oxyrhynchus. 

— E un fragment dintr-o evanghelie pierdută? 

— O copie. Da. Evanghelia după Toma. 

— Cine e Toma? 

— A fost un apostol. 

— Mi-e ruşine să recunosc că nu ştiu nimic despre el. 

— Tu şi majoritatea oamenilor. 

— Şi restul evangheliei? 

— Din câte ştiu eu, nu există decât fragmente. 

Gemma se uită lung la papirus. 

— De ce mi l-a trimis? 

— Nu ştiu. Nu ştiu nici de ce la început a vrut să mi-l trimită 
mie. 

— Ai spus că evangheliile astea au fost scoase în afara legii 
pentru că ar fi putut contrazice Biserica. În ce fel? 

— Acum îmi ceri o dizertaţie. Asta e domeniul tatălui tău, nu al 
meu. Eu studiez eremiţi, nu apostoli. 

— De ce fugi? 

— Pentru că e mai târziu decât credeam. 

Anthony se îndreptă către uşă. 

Gemma se ridică. 

— Pot să vin cu tine? 

Anthony ridică din umeri. 

— Dacă nu te deranjează să mergi pe jos. 

— Nu, îmi place mersul pe jos. 

— Nu e un moment prea bun pentru a străbate oraşul. 

— Nu mă deranjează. 

x x 


Când ieşiră pe uşa muzeului, simţiră cum îi loveşte un soare 


care îşi atinsese puterea deplină, dureroasă. Pe jumătate orbită 
de lumină, Gemma îşi trase borul pălăriei peste ochi şi spuse: 

— Dacă ai încerca să ghiceşti, de ce crezi că mi-a trimis tata 
fragmentul de papirus? 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să ai vreo idee. 

El începu să coboare treptele muzeului. 

— Să-ţi povestesc despre Cairo? înainte ca ea să-i poată 
răspunde, continuă: Uite ceva interesant. Se opri în faţa unei 
ferestre mari acoperită cu un grilaj complicat sculptat, cu ceea 
ce arăta a jgheab de apă acolo unde ar fi trebuit să fie pervazul. 
Un sabi/, sau fântână, explică el. Era ţinut plin cu apă proaspătă. 
De grilaj erau prinse ceşti de aramă pentru ca trecătorii însetaţi 
să poată bea. Despoţii războinici şi nobilii bogaţi adeseori 
construiau câte un sabi/ pentru a atrage de partea lor populaţia 
şi bunăvoința zeului lor. Arătă către etajul de deasupra sabil- 
ului, unde se vedea o terasă mică, deschisă brizei. Terasa aia a 
fost făcută pentru învăţarea Coranului. Se numeşte kuttab. 
Mahomed s-a arătat mulţumit de combinaţia de sabil şi kuttab. 

Gemma nu comentă, ci îl lăsă să continue cu descrierea 
oraşului care era în mod limpede căminul lui. Cuvintele lui 
străpungeau aerul dinaintea ei şi în acest fel îi aminteau de tatăl 
ei, care adunase în el, cu atâta uşurinţă, cantităţi uriaşe, 
umplute de lumină, de învăţătură. 

Pătrunseră în alt cartier, de data aceasta plin de străduţe şi 
alei lăturalnice. 

— Acesta este oraşul fatimid, spuse Anthony. Cândva, capitala 
imperială a Egiptului. Mai există încă rămăşiţe, palate şi 
moschei ascunse. Acolo este madrassa şi mausoleul sultanului 
Qalawun, construit în secolul treisprezece. Trei sute de 
prizonieri cruciați l-au ridicat, în doar treisprezece luni. 

— Putem intra? 

— Ne putem uita, dar nu putem intra. 

Mausoleul era o clădire octogonală cu coloane, unele dintre ele 
pilaştri masivi de granit. Zidurile erau acoperite cu mozaicuri 
geometrice detaliate în culori vii şi cu scris arab. 

— Scrie „Allah”, şopti Anthony. 

De peste tot părea să strălucească aurul, aprins de razele de 


culoare pură ce cădeau din sutele de ferestre cu vitralii. Era 
foarte uşor să crezi că Dumnezeu locuia într-un astfel de loc. O 
făcu pe Gemma să se gândească la tatăl ei şi la Dumnezeul pe 
care el îl căutase aproape toată viaţa. Oare L-ar fi simţit aici, în 
acest loc? Oare Anthony îl simţea? Aveau ei doi aceeaşi 
divinitate? Gemma se uită la cuvintele aurite şi la aerul plin de 
culori care vălureau şi se desfăceau, şi nu găsi nimic să-i spună 
acestui om care afirma că îl cunoscuse bine pe tatăl ei. 

Merseră mai departe, dar curând Anthony se opri din nou, de 
data asta arătând către o locuinţă destul de banală. 

— Palatul lui Qasr Beshtak, un crai notoriu care a reuşit să se 
însoare cu fiica sultanului şi apoi a fost omorât de mameluci, 
pentru că erau nişte oameni violenţi şi invidioşi şi nu suportau 
să vadă bogăţiile altora. 

Gemma se opri în faţa unei faţade cu panouri de blocuri de 
marmură de diferite culori, aranjate într-un soi de puzzle. 

— Se numeşte „îngemănare”, spuse Anthony. E o tehnică 
decorativă. 

— Imi place cuvântul, spuse ea. Mi-ar plăcea să găsesc şi un 
alt fel de a-l folosi. 

— In inima ei se îngemănau dragostea şi dorinţa şi durerea. 

Gemma se opri şi îl privi. 

— E frumos. Întâmplător e şi adevărat. 

— Ai crezut că vorbeam de tine? 

Gemma se întoarse şi o porni mai departe. 

— Vorbeam de soţia lui Beshtak, fiica sultanului. A fost distrusă 
de moartea violentă a soţului ei. 

Un stol de păsări se lăsă din cer asemenea unui covoraş, 
speriate de o demonstraţie a unor protestanți care strigau, 
înaintând ca un râu leneş de-a lungul străzii. 

— Ce spun? întrebă Gemma. 

— Spun: „Egiptul pentru egipteni.” 

— Cred că eşti de acord. 

— Cred că pare destul de drept. 

— Crezi că Farouk va fi alungat? 

— Probabil. 

— E chiar atât de îngrozitor? 

— Faţă de alţi conducători egipteni, nu. De exemplu Al-Hakim, 


al treilea calif fatimid, care a venit la putere la unsprezece ani. 
Când oamenii au refuzat să înlocuiască numele lui Mahomed cu 
numele lui în rugăciunea de vineri, le-a dat foc la case. Şi ura 
femeile. A interzis fabricarea pantofilor pentru femei ca să fie 
forţate să nu iasă din casă. Anthony se uită la ceas. Trebuie să 
ne grăbim. E aproape ora rugăciunii. 

Anthony merse mai repede; Gemma alerga când şi când 
pentru a ţine pasul cu el. Ruta era de neînțeles. Anthony 
rămânea mereu înaintea ei cu puţin. Ea îl urma ca un câine 
vagabond, ca o femeie musulmană. Cotiră şi dădură o mulţime 
de colţuri, şi curând ea nu mai ştiu unde se află, plină de 
sudoare. Se întrebă dacă o zăpăcea în mod deliberat. Peste 
umăr, el îi strigă: 

— Ţi-e foame? 

— Dacă asta înseamnă să stau jos, da. 

| se păru că îl aude râzând. 

O conduse la un mic restaurant, şi imediat ce se aşeză în faţa 
ei, se transformă subit. Îşi înăspri trăsăturile şi se distanţă de 
ea. Ochii lui îşi pierdură lumina, deveniră terni, fără mesaj şi 
fără înţeles. Povestitorul dispăruse. Dispăruse deţinătorul de 
informaţii care o amuzase în ultima oră. Puntea către tatăl ei 
era ruptă. Gemma îşi scoase pălăria în timp ce el comanda 
pentru amândoi. 

— Eşti foarte sigur de gusturile mele, spuse ea. 

— Am comandat lucruri pe care sunt convins că le-ai gustat 
deja. 

— Putem vorbi despre fragment? 

— Nu prea avem ce să vorbim, nu? 

— Nu te cred. 

— Nu trebuie să mă crezi. 

Gemma îşi propti bărbia în palmă, refuzând să încerce să facă 
conversaţie, refuzând să-i dea lui un avantaj enervându-se şi 
bolborosind ca o idioată. 

— Aish, spuse el, ridicând o bucată de pita. Pâine. 

Gemma îl imită şi arătă către unt. 

— Zibda. 

Pe masă apărură două pahare cu ceai de mentă şi un bol mic 
cu măsline. 


— Zeitun, spuse el. Îşi băgă degetul până la fundul bolului şi 
apoi îl ridică în aer. Zeit. 

— Ulei, spuse ea. 

— Da. 

Apoi rămase tăcut, cu ochii în jos. Ea râse enervant. 

— Asta-i singura conversaţie de care eşti în stare? 

El o privi ca şi cum era un copac sau un cal, ceva de la care nu 
se aştepta să audă cuvinte rostite. In cele din urmă, spuse: 

— Păreai să fii genul de om căruia îi place să ştie cum se 
numesc lucrurile. 

Ea îşi băgă o măslină în gură şi se uită afară în stradă, hotărâtă 
să nu-şi piardă calmul. Avea să joace jocul lui şi să se înfăşoare 
în tăcere. El nu era singurul în stare să se mişte prin lume într- 
un cocon. Îşi încleştă fălcile. Minutele treceau. Alte sunete 
umpleau tăcerea. Afară în stradă, doi bărbaţi se certau, în 
bucătărie, mâncarea se prăjea în ulei. Se auzeau vag undele 
statice ale unui radio. O muscă i se învârtea în jurul capului, 
ateriză în trecere pe obrazul ei. O lovi şi înjură. 

— Servesc bere aici? 

— Musulmanii nu au obiceiul să bea alcool. 

— Eşti musulman? 

— Nu. 

— Ei bine, oraşul ăsta musulman pare să fie îmbibat cu alcool. 

— Doar localurile europene. 

— Şi casa ta. 

— Nu a mea. 

— Te disociezi de familia ta? 

— Nu, o corectă el. Eu locuiesc pe fluviu. 

Ea îşi goli paharul cu apă. 

— Unde pe fluviu? 

— Nu cred că tu cunoşti suficient de bine fluviul ca să-ţi explic. 

— Aşa deci? 

— Aşa deci. 

Ea mai luă o măslină. 

— Eşti altfel decât tatăl şi fratele tău. 

— Da. 

— Ei se pricep la conversaţie. 

Anthony zâmbi. 


— Se spune că abatele Agatho a umblat timp de trei ani cu o 
piatră în gură până când a învăţat să tacă. 

— Minunat, spuse ea şi se forţă să zâmbească. Bănuiesc că el 
e eroul tău. 

— Pentru că a încercat să fie un om obişnuit, da. 

— Cu o piatră în gură timp de trei ani? Asta nu-i deloc ceva 
obişnuit. 

— Unul dintre cele mai grele lucruri din lume e să fii un om 
obişnuit. 

— Bănuiesc că tu crezi că eşti obişnuit. 

— Încerc. 

— Ei bine, nu prea-ţi iese. 

— Va trebui să mă străduiesc mai mult. 

— Nu cred că a fi un om obişnuit ar trebui să implice atâta 
efort. 

— Aşadar, înţelegi care e provocarea. 

Ea râse şi continuă să râdă. Se simţea bine făcând un zgomot. 
Anthony ridică în tăcere din sprâncene. Sosi mâncarea. Ea nu 
ştia cum se numeau lucrurile din farfuria ei şi el nu se oferi să îi 
spună. Îl imită, mâncând cu mâinile, adunând seminţe şi sos cu 
bucăţi rotunde de lipie cafenie. Anthony se concentra cu totul 
asupra mâncării. Era ca şi cum ea ar fi mâncat alături de un 
animal domestic. Gemma decise că ar trebui să folosească 
timpul pentru a se gândi la altceva. Recapitulă în minte ceea ce 
văzuse în biroul tatălui ei şi îşi simţi obrajii încinşi. 

— De ce nu vrei să vorbeşti cu mine? întrebă în cele din urmă. 

Anthony arătă către masă şi farfuriile cu mâncare dintre ei. 

— Nu vreau? 

— A fost prietenul tău. Mă gândesc că ai putea să vrei să mă 
ajuţi. 

— Ca prieten al lui, am responsabilitatea de a face ceea ce ar fi 
făcut şi el. El nu ţi-a vorbit de munca lui, aşa că nu cred că ar 
trebui să o fac nici eu. 

Ea îi ignoră refuzul. 

— Hai să începem cu Evanghelia după loan. Am citit-o. De fapt, 
am recitit toate evangheliile. Şi înţeleg de ce era atât de 
interesat de loan. loan era diferit de ceilalţi, nu-i aşa? 

Anthony se lăsă pe spate şi o privi cu atenţie. 


— A existat ceva în munca tatălui meu care punea sub semnul 
întrebării Biblia? Are vreo legătură cu aceste evanghelii 
pierdute? 

Anthony îşi luă ceaşca cu ceai şi o ţinu cu amândouă mâinile. 

— E complicat. 

— Avem timp. 

Ochii lui urmăreau rotirea domoală a ventilatorului din tavan. 

— O să-ţi spun doar atât. Tatăl tău considera că Noul 
Testament nu e o sursă sigură de informaţii. Avea dreptate. 
Evangheliile nu cad întotdeauna de acord în unele privinţe. 
Uneori se contrazic în mod flagrant. De fapt, scepticismul este 
normal şi sănătos dacă te gândeşti că nimeni n-a fost în stare să 
stabilească exact când, unde şi de către cine au fost scrise 
cărţile. 

— Dar tatăl meu a fost mai mult decât sceptic. 

Anthony îşi împinse scaunul înapoi. Apoi, pentru prima oară de 
când se aşezaseră la masă, se uită la Gemma. 

— E timpul să mergem la piaţă. 

— Nu am terminat, spuse Gemma, urmându-l către uşă. 

— Nu, îmi imaginez că nu. 

— De ce să aibă tatăl meu o imagine cu lsis şi Horus pe 
peretele lui? N-a suportat niciodată iconografia religioasă. 

Anthony se opri înainte să iasă în stradă. 

— Dacă ar trebui să ghicesc, aş zice că e simbolic. 

— În ce fel? 

— A apărut de curând o şcoală de gândire conform căreia 
creştinismul nu a fost unic, aşa cum ar crede unii. Mitul lui Isis, 
foarte răspândit în vremea lui lisus, are similarități remarcabile 
cu povestea din Evanghelii. Naşterea Fecioarei, omorârea, 
învierea — înălţarea la cer. Principala diferenţă este că ciclul 
egiptean constituie o alegorie, iar povestea din Evanghelii este 
considerată de mulţi ca un fapt istoric. 

Pe când îşi croiau drum pe un trotuar aglomerat, Gemma 
rămase în urmă. Anthony o aşteptă. Gemma îi atinse braţul. 

— Continuă. 

— Nu numai în Egipt au existat mituri asemănătoare cu cel 
creştin, spuse el. Cea mai populară religie din Imperiul Roman în 
vremea răspândirii creştinismului se baza pe Mithra, un zeu 


considerat fiul Soarelui, trimis pe Pământ pentru a salva 
omenirea. Cu două secole înainte de lisus, mitul lui Mithra 
afirma că se născuse la 25 decembrie într-o peşteră şi că la 
naşterea lui au fost prezenţi nişte păstori. El s-a sacrificat şi a 
avut o ultimă cină cu doisprezece dintre cei mai credincioşi 
apropiaţi, pe care Mithra i-a invitat să-i mănânce trupul şi să-i 
bea sângele. A fost îngropat într-un mormânt şi după trei zile a 
înviat. 

— Vorbeşti serios? 

— Foarte serios. Apoi a existat cultul grec al lui Dionysos, un 
alt mit în care un bărbat născut dintr-o virgină a murit ca un 
martir şi a devenit zeu. Teza e că creştinismul a preluat 
elemente din alte mituri populare în acea perioadă. Deoarece 
povestea era familiară oamenilor, a fost cu atât mai uşor să fie 
acceptată. Ideea e că oamenii, şi nu Dumnezeu, au creat 
creştinismul. Aşa cum ai spus tu, nu a căzut din ceruri. 

— De ce nu ştie asta toată lumea? 

— Pentru că istoria este povestită de învingători. Orice altceva 
dispare. Faraonii, de pildă, au îndepărtat din piatră numele celor 
care domniseră înaintea lor şi le-au distrus templele şi statuile. 
Aceasta era cea mai mare teamă a oricărui domnitor, căci ştiau 
că dacă nu mai era nimic care să le amintească oamenilor de 
existenţa lor, aveau să fie uitaţi. Nu numai uitaţi, şterşi cu totul 
din memorie, ca şi cum nici n-ar fi existat. Ceea ce l-a supărat 
cel mai tare pe tatăl tău era ascunderea adevărului. Când 
deţinem adevărul, avem o şansă să înţelegem. Prin înţelegere 
putem ajunge la libertate. Când adevărul este ascuns, suferim 
cu toţii. Suntem cu toţii mutilaţi. Asta mi-a spus odată în deşert, 
şi eu n-am uitat niciodată. 

x x 

Când intrară în bazarul de mirodenii, mulțumea deveni mai 
compactă. Anthony o prinse de mână şi o trase după el, 
mergând printre corturile cu saci de pânză groasă plini cu 
şofran şi limonit şi praf de indigo. Atunci ea încetă să mai 
gândească şi pentru o clipă se simţi fericită. O fată, nu o femeie, 
condusă de altcineva. 

Ochii ei alunecară peste mulțimile de oameni şi se opriră pe o 
faţă mai deschisă la culoare. În spatele lor, mai departe, se afla 


bărbatul palid, cu păr roşcat. Acum purta pălărie. Fără să vrea, 
ea îl strânse mai tare de mână pe Anthony. În vreme ce privea 
în spate, golul lăsat în urma lor se umplu, apoi faţa şi pălăria 
dispărură. 

— Ce e? întrebă Anthony. 

— Bărbatul pe care l-am văzut în biroul tatălui meu. Era puţin 
mai departe. 

— Eşti sigură? 

— E englez, cu păr roşu. Gemma se uită la Anthony. Cine e? 
Ştii? 

— Nu ştiu. Tatăl tău mi-a spus odată că avea impresia că e 
urmărit. Dar ştii că în ultimele luni a renunţat să mai vorbească 
despre lucrurile astea cu mine. Se întoarse cu spatele şi 
adăugă: Nu-l mai văzusem de ceva vreme. 

— V-aţi certat? 

— Nu, nu. 

— Pur şi simplu a dispărut? 

— Nu cred că era ceva personal. 

— Te-ai gândit că a găsit ceva. 

— Asta şi facem noi, arheologii. 

— Bărbatul din biroul lui a insistat că tata avea ceva care nu-i 
aparţinea. A furat ceva, Anthony? 

— Asta nu e un verb folosit în meseria noastră. A găsi e cu 
totul altceva. 

Ea îl strânse de mână pentru a-l face să se oprească. 

— Vrei să mă ajuţi? 

— Cum? 

— Să mă ajuţi să aflu ce s-a întâmplat cu el. Să mă ajuţi să aflu 
ce a descoperit! Tu nu vrei să ştii? Poate că pentru asta a şi 
murit. 

Văzu un licăr în ochii lui. Vocea lui Anthony cobori. 

— Tocmai pentru că tatăl tău e mort nu vreau să te implic mai 
mult în povestea asta. 

— Nici măcar nu mă cunoşti. Cum poate să-ţi pese atât de mult 
de siguranţa mea? 

Anthony se întoarse şi porni mai departe. 

Ea îl urmă, detaşată. Merseră mai bine de o oră în tăcere şi se 
întoarseră la casa Lazar către sfârşitul după-amiezii. Era 


suficient pentru Gemma. Era pregătită să zacă pe patul ei până 
când fiinţa ei sufocată avea să se elibereze de căldura şi praful 
şi discuţia avută, care o înfăşurau acum. La uşa de la intrare, 
Anthony făcu un pas în spate şi o lăsă pe Gemma să o ia înainte 
în vestibul. Când ea se întoarse la picioarele scării, el dispăruse. 
Se târî în sus pe scări, numărând treptele pe când urca. In capul 
scărilor aruncă o privire către uşa lui Michael înainte să se 
îndrepte către a ei şi să o închidă hotărâtă în urma sa. 

Ferestrele înalte străluceau de lumină. Dincolo de copacii din 
Garden City se aflau umbrele aurii scăldate în soarele după- 
amiezii, brutal şi constant la această oră a zilei. Soarele părea 
să nu arunce nicio umbră care să ajute la determinarea formelor 
şi a distanțelor. Şi plutind deasupra a tot, o ceaţă moale, 
impenetrabilă. Piramidele şi minaretele moscheilor arătau de 
parcă fuseseră zugrăvite cu aceeaşi pensulă. Păreau să fie 
departe, pierdute sub o patină care nu va dispărea niciodată. 

Gemma plecă de la fereastră şi se întinse în pat, cu ochii în 
tavan. Tatăl ei o chemase pentru că descoperise ceva ce îi 
schimbase viaţa, ceva care îi redase credinţa — şi ar putea să i- 
o redea şi pe a ei. Urmau să înceapă un nou capitol al vieţii, într- 
o nouă ţară, împreună. Pentru războiul care nu se mai sfârşea, 
pentru singurătatea şi pierderile neţărmurite, aproape că fusese 
un sfârşit fericit. 

Nu putea să renunţe la el. 

Se întoarse pe o parte şi studie desenul brocartului de pe 
canapea. Exista posibilitatea ca ea să nu poată afla niciodată de 
ce murise tatăl ei, sau ce îi ocupa gândurile atunci când viaţa lui 
luase sfârşit, şi asta o făcu să se simtă disperată. Nu putea lăsa 
să se întâmple aşa ceva. În schimb, se gândi la lucruri practice: 
problema banilor era un lucru bun cu care să înceapă. Nu voia 
să stea prea mult la familia Lazar, dar un hotel i-ar fi terminat 
repede fondurile. Pentru moment nu avea încotro. La un 
moment dat, se va pune întrebarea ce va face după ce va 
elibera biroul tatălui ei. Să se întoarcă la Londra? Perspectiva îi 
strânse inima. 

Nu te mai plânge, îşi zise. 

„Trebuie să fim ca nişte arhitecţi”, îi spusese tatăl ei. „Trebuie 
să ne construim propria fericire.” 


Asta fusese în anul în care jumătate din casa lor fusese 
distrusă. Se mutaseră într-un alt apartament, şi stăteau unul 
lângă altul lângă pianul pe care îl târâseră după ei. Doar câteva 
dintre clape mai cântau. Tatăl ei tocmai se întorsese din Egipt. li 
vorbi despre munca lui la muzeu şi despre unele dintre locurile 
în care fusese, locuri care ei i se păreau ireale. Mai târziu nu 
putuse nici să le vizualizeze, nici să-şi amintească de numele 
lor. Poate, se gândi acum, unul dintre ele se numea 
Oxyrhynchus. Conform ritualului lor, ea îi povestise despre 
munca ei la spital şi apoi, pe un ton plat, îi înşiră o listă cu 
oameni care muriseră. În cele din urmă, veni o altă listă, de 
data asta cu povestioare amuzante pe care le reţinuse special 
pentru el, străduindu-se să-l facă să râdă. li spuse despre 
prietena lor Poppy Collins, care transformase toate hainele 
soţului ei pe măsura ei; stătuse trează toată noaptea în vreme 
ce el petrecea în oraş, modificându-le pentru a i se potrivi ei. 
Oricum nu existau haine de cumpărat, şi ar trebui să aibă şi ea 
nişte compensaţii, nu? Sau despre soldaţii care făceau curte 
fetelor londoneze şi se împreunau cu o pasiune disperată în 
grămezile de moloz din East End, fără să vadă puştii care se 
furişau prin spatele lor şi le furau pantalonii din vine. Lipsurile 
erau peste tot. Aparent, cu cât erau mai puţine lucruri 
disponibile, cu atât mai amuzantă devenea viaţa. Dar de fapt nu 
mai rămăsese nimic, şi nu era deloc amuzant. Oamenii râdeau 
pentru că se învăţaseră să o facă. 

Gemma îşi aminti apoi că păruse imposibil ca războiul să se 
termine. Oamenii nici măcar nu se gândeau la asta. Dar tatăl ei 
era, ca întotdeauna, de neclintit. 

„Chiar şi într-o astfel de lume”, spunea el, „ne putem clădi 
vieţile pe care ni le dorim.” 

„Cu ce?” întrebă Gemma. „Cu şrapnele?” 

„În Egipt, beduinii ţes corturi din păr de capră. Felahii fac case 
din pământ. Noi o să folosim ceea ce ne dă Dumnezeu.” Ea se 
uită surprinsă la el. 

„Dumnezeu?” repetă. „Nu cred că te-am auzit vreodată 
pomenindu-l numele.” 

„Nu-ţi face griji. Nu vorbesc despre un tip cu barba albă aflat 
sus printre nori. Cuvântul e doar o noţiune abstractă.” „L-ai 


găsit pe Dumnezeu în Egipt?” 

„Hai să zicem că am văzut semne ale lui Dumnezeu. Mai multe 
decât sunt aici.” 

„Ce fel de Dumnezeu?” 

„Un Dumnezeu diferit de cel despre care am aflat când eram 
mic. Un Dumnezeu pe care l-aş putea accepta. Sper că într-o zi 
o să ţi-l prezint. Pregătesc lucrul ăsta.” 

„in Egipt?” 

„in Egipt.” 

„Promite-mi. Pe urmă o să-ţi promit şi eu că o să mă străduiesc 
să-mi clădesc fericirea.” 

El răsese atunci, apoi o trăsese lângă el. 

„Am avut noroc cu tine, Gemma.” 

Acum, Gemma se cuprinse strâns cu braţele şi se întoarse pe o 
parte. Nu te plânge, îşi spuse. Fă ceva. Încearcă să-ţi clădeşti 
fericirea. Du-te şi caută-l pe Dumnezeul tatălui tău. 

x x 

În dimineaţa următoare, Gemma se trezi înainte de ivirea 
zorilor. Urmări cum răsare soarele, despicând noaptea 
asemenea unui fruct. Scrise câteva cuvinte pe o hârtie şi o lăsă 
pe masa din bucătărie, vrând să scape din casă înainte de a 
vorbi cu cineva, înainte ca mintea ei, liniştită acum, să poată fi 
tulburată de conversaţia sâcâitoare a familiei Lazar. 

Se îndepărtă repede de casă, simțind un mic fior de bucurie al 
libertăţii. Aerul dimineţii era minunat de proaspăt, şi când 
ajunse la colţul străzii, Gemma se opri ca să-l respire mai adânc. 
Nu se auzea niciun sunet omenesc. Rezidenţii bogaţi din Garden 
City nu aveau niciun motiv să se trezească în zori. Gemma îşi 
scoase puloverul şi şi-l puse pe braţ. În aceeaşi stare de pace 
interioară, de calm, umblase de multe ori pe străzile din Londra, 
înainte de tura ei de la spital, când nemişcarea dimineţii păstra 
o limpezime dată de noapte şi de depărtarea somnului — când 
uneori, timp de câteva minute, ea percepea o uşoară armonie 
care ar fi putut exista odată, sau încă mai exista, dar 
dedesubtul tuturor celorlalte lucruri, ca o melodie nesigură 
acoperită de timpane. Prin ea trecea, vălurind uşor, amintirea 
fragilă a felului în care fuseseră toate înainte de război. Apoi, pe 
când păşea în dimineaţa care încă mai era doar a ei, această 


amintire şi durerea pe care o aducea fură îndepărtate şi 
înlocuite de o imagine neclară a felului în care ar putea fi din 
nou lucrurile. 

Când ajunse la casa Angelei Dattari, rămase în loc, uitându-se 
lung la dormitoarele cu balcon, asemeni unui îndrăgostit. 
Vopseaua palidă se cojea în pete ca de lepră. Cineva care îşi 
permitea o asemenea casă îşi putea permite să o întreţină. 
Poate că Angela Dattari nu se mai întorcea niciodată aici. 
Gemma intră în grădină. Femeia de marmură părea mai 
însufleţită în lumina subţire a dimineţii. Gemma îi dădu ocol, 
cercetându-i curbele şi unghiurile trupului. Apoi se aşeză pe 
ghizdul bazinului, întrebându-se ce femeie putuse poza în 
această postură pentru artist. 

În apropiere, o uşă se închise. Gemma îşi îndreptă spatele. Un 
bărbat mărunţel, în vârstă, apăru de după colţul casei cu o 
greblă în mână. Nu o văzu pe Gemma, nu se uita decât la 
cărarea plină cu frunze de dinaintea lui, ca şi cum ar fi calculat 
numărul exact de mişcări necesare pentru curăţarea ei. 

Gemma îl urmări cum trece pe lângă ea şi îşi drese glasul. Nu 
voia să îl sperie. 

— Bună dimineaţa. 

Omul strânse mai bine grebla în mână şi se întoarse. 

— Tu cine eşti? 

— Sunt o prietenă a Angelei Dattari. 

— Nu te cunosc. 

— Numele meu este Gemma Bastian. Cred că Angela Dattari l- 
a cunoscut pe tatăl meu. 

— Ea nu e aici. 

— Ştiu. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Mă plimbam. Îmi pare rău că am intrat fără să cer voie. E o 
grădină atât de frumoasă. Atâta linişte. Dumneata eşti 
grădinarul? 

— Eu am grijă de casă când doamna Dattari e plecată. Şi de 
grădină, da. 

— Ştii cumva când se întoarce? O aştept. 

— Cred că o să ţi se facă foame dacă aştepţi aici. 

— Când se întoarce? 


— A zis trei săptămâni. Dar de multe ori se răzgândeşte. 

— De ce a plecat? 

— Pentru că asta face din când în când. 

— ÎI ştii pe tatăl meu, Charles Bastian? 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

— Vrei să-i laşi un mesaj doamnei Dattari? 

— l-am scris deja o scrisoare. Am pus-o în cutia de scrisori. 

— Un loc foarte bun pentru o scrisoare. Acum, te rog să mă 
scuzi. 

Gemma mai rămase un timp acolo, într-o revoltă tăcută. 
Considera că are tot dreptul să se afle aici. Un grădinar nu ar 
avea cum să ştie detaliile vieţii personale ale celui pentru care 
lucrează, nu trebuia neapărat să îl cunoască pe tatăl ei. Înainte 
să plece, Gemma se apropie din nou de om. 

— Ai văzut pe cineva venind în vizită în ultimele săptămâni 
când doamna Dattari a fost aici? 

— Eu sunt aici toată ziua. Doamna Dattari e o persoană 
retrasă. N-am văzut pe nimeni. 

— Şi noaptea? 

— Noaptea dorm. 

Gemma plecă din grădină. A.D. — p.m. Oare tatăl ei venea 
noaptea? Asta însemna notita? Până acum, era singura 
explicaţie care avea vreun sens. De ce noaptea? Era Angela 
Dattari un secret? O vizitase timp de mai bine de trei săptămâni 
la rând. Apoi murise. 

lar acum, Angela Dattari plecase şi ea. Gemma mai aruncă o 
ultimă privire formei graţioase a statuii care îşi trimitea 
porumbelul în cele patru vânturi, şi o porni înapoi către casa 
Lazar. 


CAPITOLUL ZECE 


Eu îmi dezvălui tainele acelora 
ce sunt vrednici de tainele Mele. 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


Togo Mina icni scurt. Pe coridor, în faţa biroului său, zăcea 
prăbuşit un tânăr. Braţele lui subţiri erau goale şi pătate de praf. 
Mina se aplecă şi atinse fruntea băiatului. Părea să doarmă. Il 
scutură cu blândeţe de umăr până când băiatul se trezi din ceea 
ce părea un somn provocat de un drog. Când băiatul îşi scoase 
mâinile din tunică, Mina văzu că nu fusese drogat. Mâinile lui 
erau roşii de sânge. 

— Cine ţi-a făcut asta, Ali? 

Băiatul privi în gol şi, în vreme ce Mina încerca să-l ridice în 
picioare, şopti ceva aproape nedesluşit. 

— Pate? repetă Mina. Asta ai spus? Trebuie să te duc în biroul 
meu ca să chem o ambulanţă. 

Băiatul protestă scuturând din cap şi-şi roti ochii, ca şi cum ar 
fi arătat ceva în spatele lui. 

— Pate, spuse din nou. 

Mina îi sfâşie tunica pentru a-i opri sângerarea. Căută pe 
pipăite rana şi descoperi că bustul băiatului era deja înfăşurat în 
fâşii de pânză. Îşi plimbă palma de-a lungul lor până în spate, şi 
simţi un obiect dreptunghiular prins acolo. Spate. Mina pipăi 
pielea netedă a cărţii. Dumnezeule mare, îşi spuse el. 

Anthony se afla în bibliotecă atunci când a fost chemat de 
urgenţă. Intră în biroul lui Mina şi se opri brusc. In fotoliul lui 
Mina, o formă umană zăcea sub o tunică murdară şi plină de 
sânge. 

— E mort, anunţă Mina. A ajuns aici cu o rană de cuţit. Pentru 
că a furat, aşa a zis. Cred că a încercat să fure asta. 

Mina îi întinse cartea legată în piele. 

Anthony aruncă o privire spre carte şi se duse la băiat. Puse 
mâna pe fruntea băiatului. 


— Îl cunosc pe băiatul ăsta. 

— Face uneori comisioane pentru muzeu. E o barbarie. 

— L-ai trimis să facă ceva, Mina? 

— l-am spus despre texte, da. l-am spus că o să fie o 
recompensă pentru orice informaţii care ne-ar conduce la ele. 

— Înţeleg. Anthony acoperi faţa băiatului. Ţi-a mai spus şi 
altceva? 

— N-a fost în stare. Doamne fereşte dacă ăştia sunt oamenii cu 
care avem de-a face. 

— Nu ştim cu cine avem de-a face. E posibil ca textele să fi 
fost furate de o bandă de puşti — şi e posibil să se fi luptat între 
ei. 

— Cartea asta era legată la spatele lui. N-ar fi putut să şi-o 
lege singur acolo. Nici nu putea ajunge la ea, cu rana aia. 

— Deci cineva l-a trimis aici aşa. Asta transmite un anume 
mesaj. Anthony îl acoperi pe băiat şi îşi întoarse atenţia către 
carte. E ceea ce cred eu că este? 

Mina i-o întinse. 

— Sunt convins că e de la Nag Hammadi. Avem noroc. 
Egiptologul francez Jean Doresse se află în Cairo. Poate să o 
autentifice. l-am telefonat lui Doresse la hotel. Vreau să vină 
imediat la muzeu. 

— Ne uităm puţin? 

Mina aşeză cartea pe biroul lui şi o deschise cu grijă. Când făcu 
asta, între cei doi se lăsă o tăcere atât de profundă, încât şi 
aerul tulburat al morţii din acea cameră se linişti. Bastian îi 
descrisese adeseori lui Anthony fenomenul acesta, experienţa 
tactilă de a vedea o comoară atât de veche, de a o atinge cu 
propriile mâini. 

Mina întoarse pagina şi văzură un plic mic şi alb. Era adresat 
lui Togo Mina. Mina îl desfăcu şi citi: 


O carte neînsemnată, 

dar muzeul ar trebui să aibă ceva. 
Mai ales dacă e atât de disperat 
încât trimite băieți la furat. 


— Nu l-am trimis la furat, pentru numele lui Dumnezeu! strigă 
Mina. Cine ar face aşa ceva? 


Anthony ridică o mână, cerând tăcere. Nu voia să mai discute 
această problemă cu agitatul Mina. Se concentră asupra cărţii, 
urmărind cu degetele literele copte. 

— Se numeşte Exegeza Sufletului. 

Mina se aplecă peste text. 

— Nici n-am ştiut că există o asemenea scriere. Poţi s-o citeşti? 

— O să dureze. 

— Atunci, te rog, începe, da, Lazar? 

Anthony se duse la masa din colţ pe care se afla o carafă de 
cristal şi nişte pahare şi-i turnă nişte whisky. 

— Încearcă să te linişteşti, Mina. 

Anthony petrecu următoarele două ore traducând începutul 
textului. Când termină, îşi ridică ochelarii pe frunte şi se uită la 
Mina, care, în timp ce aştepta, rezolvase ridicarea din birou a 
trupului băiatului şi băuse paharul de whisky şi două ceşti de 
ceai. 

— Spune-mi, zise Mina. 

Anthony ridică traducerea. 

— Spune aşa: 


Vechii înţelepţi i-au dat suflării, adică sufletului, un nume 
feminin. Cu adevărat este ea feminină şi în natura ei. Ea are 
chiar şi pântecul ei. Atâta timp cât a fost singură cu tatăl, a 
fost virgină şi androgină informă. Dar când a coborât într-un 
trup şi s-a trezit la această viaţă, atunci a căzut în mâinile 
multor furi. Şi creaturile neruşinate au trecut-o de la una la 
alta şi au... Unii s-au folosit de ea cu forța, în vreme ce altii 
au făcut-o desfătânad-o cu un dar. Pe scurt, au pângărit-o, şi 
ea [...] virginitatea. 


Bărbaţii rămaseră un timp tăcuţi. Apoi Mina întinse mâna şi luă 
pagina cu traducerea, vorbind încetişor: 

— Suflarea, adică sufletul, este feminină şi pură şi asexuată, 
dar când este pusă într-un trup de femeie pe acest pământ, 
este sedusă şi pângărită. 

— În siguranţă numai cu tatăl. Virginală, androgină. 

— Pentru mine, asta nu e o carte neînsemnată. Ce sunt ele, 
Lazar? Ce sunt aceste cărţi? 

— Poate că sunt o extensie a creştinismului pe care îl ştim noi. 


Sau poate o versiune diferită a lui. 

— Doar la pasajul ăsta te poţi gândi o viaţă întreagă. Mina 
începu să lovească podeaua cu vârful pantofului. Poate că 
persoana care a scris biletul ăsta a omorât băiatul doar pentru 
a-l împiedică să spună de unde a luat cartea. Mina aruncă 
biletul în coşul de gunoi. Nu ştiu dacă să fiu furios sau 
recunoscător. 

— Amândouă. E un dar, doar să vez; cartea. 

— Ce n-aş face pentru evangheliile pe care le bănuim că ar 
exista, evangheliile din care am văzut doar fragmente! Aş face 
orice. 

— Evangheliile a ceea ce Bastian numea cercul interior de 
apostoli. 

Mina ridică privirea. 

— Ce cerc interior? 

— El credea că existau două niveluri de învățături ale lui lisus, 
unul pentru adepţii obişnuiţi şi unul pentru cercul interior de 
discipoli, bărbaţi şi femei care păreau să aibă o cunoaştere mai 
intimă şi o înţelegere mai profundă a învățăturilor lui lisus. Ale 
lor erau evangheliile care au fost interzise. 

Mina se lăsă să cadă pe un scaun. 

— Există o mulţime de întrebări. 

— Într-adevăr. 

— Ce vedeau şi ce înțelegeau cei din acest cerc interior? Cât 
de diferiţi erau ei şi cu cât mai mulţi faţă de fraţii lor din Noul 
Testament? De ce erau cuvintele lor atât de incendiare — şi 
credinţa lor atât de periculoasă? 

— Dacă Bastian ar fi aici, ţi-ar putea spune. 

x x 


Când Anthony reveni în biroul lui, gândurile i se întoarseră la 
băiat. Era a treia moarte care putea fi pusă în legătură cu 
evangheliile, dar, spre deosebire de cele ale lui Sutton şi 
Bastian, această moarte fusese ostentativă şi crudă. Băiatul era 
o fiinţă nevinovată. Anthony îşi adună lucrurile şi simţi cum îi 
creşte mânia. Câte morţi vor mai fi? În mod ciudat, el nu se 
temea. Mergând pe jos spre casă, simţi că focul aprins de 
Charles Bastian fusese reaprins. La fel ca şi Mina, Anthony voia 
aceste cărţi; le voia pentru oameni. Voia ca şi alţii să simtă ceea 


ce simţise el în această după-amiază, străpungerea lâncezeilii, 
spargerea învelişului tare al cinismului. Voia să sfâşie toate 
cerurile false în favoarea celui pe care şi-l închipuia acum, în 
care femeile şi bărbaţii erau înlănţuiţi, şi unii şi alţii parte a ceva 
mai măreț. Când începu să se simtă copleşit de tulburare, îşi 
aminti ceva ce îi spusese odată Bastian: Cel mai greu lucru în 
viaţă e să vrei ceva. 

Ajuns acasă, Anthony îşi turnă un pahar de vin. Dacă era să fie 
sincer cu el însuşi, ar trebui să admită că mai erau şi alte lucruri 
pe care începuse să le vrea. Lumea lui se schimba, şi el 
înţelegea doar pe jumătate în ce fel. 


CAPITOLUL UNSPREZECE 


Petru le-a zis: „Să ne părăsească Maria, 
femeile nu sunt vrednice de viață.“ 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


În camera ei, Gemma citea ceva de-a dreptul uluitor într-una 
din cărţile de istorie ale tatălui ei: Creştinilor le-a luat foarte 
mult timp să se pună de acord asupra a ceea ce trebuia să fie 
creştinismul. lar religia nu se născuse la Roma, aşa cum 
presupusese ea. Când apostolii se răspândiseră în lume, Petru a 
mers la Roma, iar ceilalţi în alte părţi — Tadeu s-a dus în 
Armenia, Pavel în Grecia. Prima comunitate care şi-a spus 
creştină a fost în Siria. lacov Dreptul, fratele lui lisus, pe care 
mulţi l-au considerat conducătorul creştinătăţii, a rămas cu 
evreii în Palestina. Toate aceste locuri au fost în egală măsură 
centre ale creştinismului. 

Doar după convertirea Imperiului Roman, când Constantin a 
consfințit creştinismul ca religie de stat, ramura romană s-a 
declarat ramura oficială a creştinismului, iar filiaţia la Petru 
singura cu credibilitate oficială. Aşa-numita desposyni a lui lisus, 
sau rudele lui de sânge, nu a fost luată în consideraţie. 

Gemma nu se gândise că lisus avea rude. Desposyni a lui erau 
evreii care luptaseră împotriva romanilor în trei războaie pentru 
afirmaţia că propriul lor fiu, lisus, era Mesia. Ei credeau că el nu 
îndeplinise profeția. Nu adusese pacea în lume, şi nicio 
cunoaştere universală a lui Dumnezeu. Nu-i adusese pe toţi 
evreii înapoi în Israel. 

Apoi înseşi textele evangheliilor fuseseră alese, editate şi 
epurate în primele două secole ale erei creştine. Diverşi teologi 
şi Părinţi ai Bisericii au recunoscut existenţa unor încercări de a 
le rescrie şi compila. Clement din Alexandria a dezvăluit în 
secolul al doilea că existau două versiuni ale Evangheliei lui 
Marcu. Una a fost eliminată deoarece conţinea pasaje „sexuale” 
nepotrivite pentru public. 


La sfârşitul secolului al doilea, un om a pecetluit soarta Noului 
Testament. Episcopul lrineu de Lyon a declarat pentru prima 
oară că patru evanghelii erau dogme. Nicăieri nu mai fusese 
menţionat acest lucru. Evangheliile nu fuseseră clasificate până 
atunci: toate erau considerate la fel de autentice, la fel de 
valoroase. 

Gemma scrise: Episcopul Irineu a codificat în mod efectiv 
creştinismul — şi a făcut-o singur. Dar rămase brusc uimită în 
faţa afirmației lui. 


Ereticii se laudă că au mai multe evanghelii decât există 
cu adevărat. Dar ei nu au nicio evanghelie care să nu fie 
plină de blasfemii. In realitate, există doar patru evanghelii 
autentice. 

Şi acest lucru este în mod limpede adevărat, pentru că 
sunt patru colţuri ale universului şi patru vânturi principale, 
şi prin urmare nu pot fi decât patru evanghelii. 


Când cele patru cărţi alese au devenit dogme, toate celelalte 
au trebuit să fie distruse — şi toate ramurile competitoare ale 
creştinismului au fost scoase în afara legii, persecutate. lar 
cultele lui Mithra, Isis şi Dionysos au fost considerate păgâne. 

x x 


Gemma se spălă pe faţă şi se aşeză la birou cu exemplarul 
tatălui ei din Noul Testament. Căută pasajele pe care le citise şi 
le recitise deja în Biblia familiei Lazar, şi văzu că tatăl ei făcuse 
nişte notițe abia vizibile pe marginea paginii. 

La versiunea lui loan despre nunta din Canaan, unde lisus a 
făcut primul lui miracol, transformând apa în vin, pe margine 
erau scrise cuvintele: A cui nuntă? A lui lisus? 

Gemma se holbă la cuvinte. Oare înnebunise tatăl ei? 

Frunzări mai departe până la versiunea lui loan despre învierea 
lui Lazăr. Tatăl ei scrisese: 


Versiunile lui Marcu şi Luca au omis-o — singurul motiv 
pentru care povestea lui Lazăr apare în Biblie e că loan e 
prea puternic pentru a fi cenzurat. 

Motive pentru a-i cenzura pe ceilalţi: 

LAZĂR = FRATELE MARIEI DIN BETANIA 

MARIA DIN BETANIA = MARIA MAGDALENA (Biserica o 


confirmă.) 


Aşadar, îşi spuse Gemma, Lazăr era fratele Mariei Magdalena. 
De ce ar fi ăsta un motiv pentru a omite povestea lui Lazăr din 
Marcu şi Luca — doar pentru a evita menţionarea numelui ei? În 
partea de jos a paginii o însemnare cu stiloul: 


MARIA MAGDALENA = PREOTEASĂ CARE UNGE CU MIR 
(Vezi Luca 7:36-50, loan 12:1-8, Marcu 14:3-9, Matei 26:6-13.) 


Gemma rupse o bucată de hârtie din carneţelul ei şi marcă 
secţiunile. Descoperi că toate se refereau la acelaşi moment: 
ungerea cu mir a picioarelor lui lisus. 

Dar versiunile difereau. 

Versiunea lui Luca descria o femeie — „păcătoasă din cetate” 
— care a venit nepoftită la masa lor cu Mântuitorul şi i-a uns cu 
mir picioarele, apoi i le-a uscat cu părul ei. 

Marcu şi Matei descriu aceeaşi scenă şi spun că s-a petrecut în 
Betania. Niciunul nu dă numele femeii. 

loan e explicit: Ungerea cu mir s-a petrecut în Betania, în casa 
lui Lazăr, a Mariei şi a Martei. Maria a fost cea care făcut 
ungerea. 

Aşadar, îşi spuse Gemma, doar loan a avut suficient curaj ca s- 
o numească pe Maria Magdalena şi oraşul în care locuia — şi să 
spună o poveste despre fratele ei, Lazăr. loan, pentru că el era 
prea puternic pentru a fi cenzurat. Pentru că nu se temea de 
ea? 

Dădu pagina şi găsi o altă însemnare ciudată: Hristos vine din 
grecescul christos, care înseamnă „cel uns cu mir”. 

Persoana care l-a „christ-izat” pe lisus a fost o femeie. 

Dedesubt era scris: Preoteasa care unge cu mir devine 
păcătoasă fără nume; ucenica devine târfă care se pocăieşte. 
Femeile marginalizate în Noul Testament. Femeile eliminate. 
Dovada e la celelalte. 

Celelalte? 

Gemma închise cartea. Celelalte evanghelii? 

Apoi închise ochii. Dorea cu disperare tovărăşia tatălui ei, 
dorea mintea lui. El i-ar fi lămurit pe deplin totul; ea era 
convinsă că pentru el totul fusese limpede. 


Dar era singură, şi bâjbâia, şi avea capul plin de informaţii pe 
care ştia că nu le poate discuta cu bărbaţii din familia Lazar: 
unul îl înfierase pe tatăl ei ca „blasfemator”, un altul ca 
pătrunzând în „zone întunecate” periculoase, iar al treilea părea 
să nu vrea să vorbească deloc despre el. 

În ciuda tuturor acestor lucruri, se simţea ciudat de exaltată de 
imaginea acestei femei puternice. Şi, mai mult, simţea 
admiraţie pentru tatăl ei. 

Dacă el ar fi fost acolo, i-ar fi spus să nu mai gândească. Prea 
multă gândire ar putea distruge gândurile, spusese el. 

x x 


La ora ceaiului, Michael o găsi pe Gemma în living, citind una 
dintre cărţile tatălui ei. El se aplecă să vadă coperta. 

— Studiezi în noul teritoriu, nu? 

— Ştiai că trupul Marelui Sfinx a fost dezgropat în întregime 
abia în 1858? Până atunci fusese doar un cap. Prietenul tatălui 
tău, Mariette, l-a scos la lumină din nisip. Nici măcar nu ştiau că 
era un leu. 

— Cine naiba ştie ce e chestia aia? Probabil că e felul în care 
şi-a imaginat vreunui faraon nebun cum arată un câine de pază. 

Gemma studie fotografia. 

— E la fel de uriaş pe cât pare? 

— Da, aş zice că poate fi considerat mare. 

Gemma închise cartea şi ridică privirea spre el. 

— Aş vrea să-l văd. 

Michael râse. 

— Sigur că vrei. 

— Mă duci? 

— La un moment dat, înainte de Crăciun. Lasă-mă să mai 
capăt putere. 

— Hai să mergem acum. 

Michael zâmbi. 

— Ştii, chiar eşti reconfortantă. 

Gemma se uită la ceasul de pe poliţa căminului. 

— Putem pleca acum şi să ne întoarcem înainte de cină. 

Michael se răsuci pe bastonul lui şi se îndreptă către dulapul cu 
băuturi. 

— Mai întâi, un strop sau două pentru întărire. Nu mergem pe 


jos, să ştii. 

— Sigur că nu. 

— Şi o sticlă de vin pentru apus. Fără discuţii. Face parte din 
înţelegere. 

— lau eu paharele. 

x x 

Când dădu prima oară cu ochii de Sfinx, Gemma se simţi 
ameţită. Dimensiunile fiarei trezeau în ea dorinţa de a striga de 
încântare şi apoi s-o ia la fugă, o făceau să vrea să cunoască 
zeul care inspirase o asemenea creaţie. Era o nebunie, o 
splendidă nebunie. Gemma nu era nici măcar cât o singură 
gheară. Se repezi către statuie. 

— Fiinţele umane sunt uluitoare, strigă ea înapoi către Michael. 
Nu crezi? Imaginează-ţi, să realizeze aşa ceva! Pentru ce e? Ce 
face? 

— Vino-napoi, scorpie zăpăcită, spuse el râzând. 

Se aşezară pe un dâmb şi Michael deschise sticla de vin. 

— Nu-mi vine să cred, spuse el. Afurisitul de Sfinx te-a 
înveselit. 

— Da, m-a înveselit. Dar am avut o zi bună. 

— Zău? Povesteşte-mi şi mie. 

— În unele zile lucrurile au logică. Chiar şi lucrurile cele mai 
cumplite. 

— Am auzit că Anthony te-a dus în iubitul tău Cairo islamic. 

— Aşa a făcut. 

— Şi cum merge munca în biroul tatălui tău? Anthony te ajută? 

— Într-un fel. Dar hai să nu vorbim despre asta, nu aici. 

— În regulă. Atâta timp cât nu începi să-l preferi pe fratele meu 
propriei mele persoane, putem discuta despre ce vrei tu. 

Gemma luă paharul de vin pe care el i-l întindea. 

— Prima dată am venit aici cu mult timp în urmă, spuse 
Michael. De fapt, a fost singura dată până acum. 

— Dar e atât de minunat, cum ai putut rezista? 

— Ascultă, copilule. Aveam zece ani. Tatăl meu m-a adus chiar 
în locul ăsta. Asta a fost înainte ca eu... înainte ca noi... să ştim 
că el avea două vieţi. 

— Cum adică? 

— Foarte simplu, avea o dublură a noastră, ca o imagine în 


oglindă, aici în Egipt. O altă femeie, un alt fiu. În acea zi mi-a 
făcut cunoştinţă cu fratele meu vitreg. De fapt, nu departe de 
locul în care stăm acum. „El e Anthony”, a spus tatăl meu. 
„Poate că într-o bună zi veţi fi prieteni.” Nu ştiam de ce spunea 
asta sau cine era Anthony. Era mai mic decât mine, cu nişte 
ochi mari. Mi-aduc aminte cât de ciudat mi s-a părut că stătea 
atât de aproape de tatăl meu. Cine se credea el? Nu avea 
propriul lui tată? Pe vremea aia îmi iubeam foarte mult tatăl. 
Era... Ei, ai văzut şi tu acea parte din el. Uneori era mai mult 
magician decât tată. Mă lua de la şcoală şi mă aducea aici. 
Mergeam pe cămile! Îţi poţi imagina, un băieţel englez luat în 
mijlocul trimestrului de la internatul privat pentru a călări o 
cămilă în Sahara! În ziua în care l-am cunoscut pe Anthony, am 
ştiut că ceva se schimbase. Atunci n-am înţeles, dar curând a 
devenit clar. Tatăl meu nu mai voia să se prefacă. Nu mai era al 
meu, nu mai era al mamei mele. Sfârşitul trist al tristei poveşti 
este că din acea zi gândul de a mă întoarce aici mă 
îngreţoşează. 

— Nu te condamn. 

Michael arătă către Marea Piramidă. 

— Pe vremuri urcam până în vârf. 

— Tu? Gemma îşi puse mâna streaşină la ochi şi se uită în sus. 
Nu pot să-mi închipui. 

— Ba da, ai putea. Să nu iubeşti niciodată pe cineva pentru că 
ţi-e milă de el, Gemma, spuse Michael. E o cruzime. Am avut o 
iubită odată care mi-a spus asta. Era foarte săracă. Şi avea 
dreptate, chiar mi-era milă de ea. 

— Contează cum ajungi la iubire? Nu e de-ajuns că iubirea e 
acolo? 

— Chiar crezi asta? 

— Ce cred eu e că nu ştii niciodată cât timp mai ai. 

Gemma clătină din cap când el vru să-i mai toarne vin. Soarele 
apunea, şi o tentă indigo pătrundea în marginile albastre ale 
cerului. Aerul începuse deja să se răcorească. 

— În noaptea când a murit mama, spuse ea, am alergat afară 
către adăpost. Tata stătea în curtea din faţă şi se uita la un foc 
de pe partea cealaltă a străzii. Era ca un somnambul. Când am 
întors privirea înapoi către casă, am văzut că o întreagă latură a 


ei dispăruse. Dormitorul lor nu mai era. El lucrase jos, în biroul 
lui. Şi eu, şi el ne aflasem în cealaltă parte a casei. Am mers 
amândoi prin noapte. Am mers până în zori. Nu părea să mai 
conteze dacă mai cădeau bombe, sau dacă eram loviți de ele. 
Mi-aduc aminte cum mă gândeam că am putea să o găsim, pe 
undeva pe-acolo. Am mers prin ruinele vieților altor oameni — 
fotografii rupte, scări care nu mai duceau nicăieri. Asta vedeam 
de multe săptămâni. Înainte, mi-aduc aminte, de fiecare dată 
când treceam pe lângă locul unde căzuse o bombă, mă simţeam 
norocoasă. Aveam sentimentul că nouă nu ni se va întâmpla 
asta. E ridicol, dar mă gândeam că, deoarece noi eram nişte 
oameni buni, care se iubesc unii pe alţii, vom fi apăraţi în vreun 
fel. 

— Dumnezeule, Gemma. Prin ce iad ai trecut. 

Umărul ei i-l atinse pe al lui. 

— Ştii cum a fost. Moartea a devenit la fel ca toate lucrurile cu 
care ne-am obişnuit şi la care ne-am hotărât să nu ne gândim. 
La fel cum ne făceam paltoane din păturile de lână sau cum 
purtam cu noi afurisitele alea de măşti de gaz. Mi-aduc aminte 
când au început să apară genţile cu fund dublu, în care să fie 
băgate măştile. Şi m-am gândit atunci, ce chestie inteligentă! 

Michael o cuprinse cu un braţ şi o trase mai aproape. Gemma 
îşi lăsă capul pe umărul lui. Era plăcut să fie ţinută în brațe. li 
făcea bine să vorbească. 

— Lucram la spitalul St Anthony. În unele nopţi, trebuia să aleg 
a cui mână trebuia să o strâng. Vezi tu, întotdeauna ştiau când 
aveau să moară; te implorau din ochi să vii lângă ei. Părea că le 
era mai frică să fie singuri decât de moartea în sine. Uneori mă 
simţeam mai aproape de oamenii ăştia decât de oricine 
altcineva; era ca şi cum sufletele lor se năpusteau afară pentru 
o ultimă îmbrăţişare. Mama mea nu a murit aşa. Pentru ea nu a 
fost timp. Mă doare când mă gândesc la asta. Unde am fost eu? 
De ce nu eram cu ea? De ce nu era ea cu noi? 

— Nu e vina ta, iubito. Luftwaffe trimitea bombe asupra 
voastră. 

Gemma clătină din cap. 

— Ea era altfel decât tata. Era prostuţă. Şi frumoasă. Şi o 
pianistă strălucită, pasională. Îi plăcea să cânte cât o ţinea gura 


cântece la modă. Reţinea o melodie după ce o auzea o singură 
dată la radio. Ne ducea să dansăm. Tata o adora. Gemma îşi 
apăsă dosul palmei peste ochi. Mult timp nu am înţeles relaţia 
lor. Ea părea să aparţină altei lumi decât el, o lume care într-un 
fel nu era foarte reală, era un loc mai luminos. Dar odată i-am 
auzit vorbind, şi el îi spunea la ce lucra. O întreba ce-ar trebui să 
facă, în felul în care întreabă un copil. Nu ştiusem cât de 
deşteaptă era, sau cât de mult îi respecta el judecata. Vezi tu, 
ea nu avea nevoie să o dovedească nimănui. 

— Pare să semene cu tine. 

— Nu, eu nu am graţia ei. Eu sunt un bondar stângaci şi 
zgomotos. 

— Cred că-mi plac bondarii. 

Gemma se întoarse către el. 

— Chiar îţi plac? 

— Foarte mult. Am încercat să sărut unul o dată. Asta a fost o 
greşeală. 

Gemma atinse uşor cu buzele obrazul lui Michael. 

— Noi, bondarii, putem reacţiona exagerat. 

— O să ţin minte asta. 

La orizont, acolo unde fusese soarele, se vedea o strălucire 
pală, o tentă delicată care era strivită de greutatea întunericului 
de deasupra. Gemma îşi trase genunchii la piept şi-şi lăsă faţa 
pe ei. Vocea ei era înăbușită. 

— Ai avut dreptate cu soldatul. Era un căpitan în salonul meu. 

— Continuă, spuse Michael după o clipă de tăcere. 

— Era pe moarte. Cred că ne-am îndrăgostit. 

— Nu-mi spune, ai făcut sex cu un muribund. 

Gemma nu răspunse. Michael râse încet, neîncrezător. 

— Ce-a făcut ca să te convingă? 

— Iţi spun asta pentru că vreau să ştii că nu eşti singurul care 
a făcut lucruri care par total nepotrivite. 

— Zău, Gemma, să te culci cu un soldat muribund! 

Gemma se trase mai departe de el. 

— Imi pare rău că ţi-am spus. 

— Ei, asta e, probabil că iluziile nu durează prea mult. S-a dus 
Gemma cea inocentă. 

— Ce e ea acum? O târfă? 


— Nu mă plâng. Crede-mă. Poate că, într-o bună zi, o să-mi 
faci şi mie o favoare — sau trebuie să fiu pe moarte? 

Gemma se ridică şi se îndepărtă. Opri primul taxi pe care îl 
văzu, lăsându-l pe Michael să se descurce singur. 

x x 

În seara aceea mâncă în camera ei, bând aproape toată carafa 
cu vin pe care o adusese Amad şi adunând în jurul ei toate 
pernele pentru a putea mânca şi citi confortabil. Nu avea de 
gând să-şi potolească sentimentele de furie şi de umilinţă faţă 
de Michael — şi faţă de ea însăşi —, nu în seara asta. In seara 
asta le va îngădui să o sfâşie cu totul. Oricum nu era întreagă. 
Nu era nici măcar din două jumătăţi. Era distrusă, dar nu ca o 
pânză sfâşiată, ci ca sticla spartă. Nu voia să-şi ocupe trupul, 
era prea ascuţit. Nici azi şi nici mâine; abia când va deveni mai 
moale. Inima i se împietrise, o bucată rotundă de rocă ce atârna 
greu în pieptul ei. Mă tragi în jos, îi spuse. Aş vrea să pot trăi 
fără tine. 

x x 

Michael ciocăni încet înainte să deschidă uşor uşa şi să fluture 
un şervet alb. 

— Vrei să auzi termenii capitulării mele? 

— Nu ştiu, ne-am certat? Mie mi s-a părut că judeci, la fel ca 
Dumnezeu. 

— La fel ca un dobitoc. 

Intră în cameră. Pielea lui devenise din nou cenușie. 

— M-am gândit la asta. M-am gândit toată seara. Ajutat de 
nişte whisky. Am ajuns la o înţelegere a purtării mele. 

— Cât de modern! 

— Cred că sunt gelos pe căpitanul tău. Aş fi vrut să fiu în locul 
lui. Dar eu n-am murit. Am rămas în viaţă — vocea îi tremură în 
vreme ce-şi ridica piciorul de lemn — şi asta m-a făcut oarecum 
un monstru. 

Gemma marcă pagina la care era şi puse cartea jos. 

— Nu-i ceea ce văd eu. 

— Da, ştiu asta despre tine. Se apropie cu paşi nesiguri de pat. 
Scoase din buzunar o cutiuţă de catifea. II am de multă vreme, 
spuse el. Nu credeam că o să i-l dau cuiva. Acum sunt foarte 
sigur că ţie îţi aparţine. Deschise cutiuţa şi scoase un lănţişor şi 


un medalion de aur, în formă de inimă. A fost al mamei, spuse. 
Ea te-ar fi crezut nemaipomenită. Mi-ar fi zis să nu stric totul. 
Aşa că iată-mă aici, încercând să nu stric totul. 

Michael tremura, ca şi cum chiar şi farmecul lui era o greutate 
pe care nu o putea duce. Se chinui să desfacă închizătoarea şi 
tinu lanţul în faţa Gemmei. Inimioara era încrustată cu rubine şi 
diamante micuţe. Ea atinse uşor medalionul şi clătină din cap. 

— E prea frumos. 

— la-l. 

Ea îl privi în ochi pentru a-l calma. 

— Nu e nevoie, Michael. 

Se uită lung la ea, tăcut, cu chipul mai degrabă sfâşiat decât 
ars, cu medalionul legănându-i-se între degete. In cele din 
urmă, puse la loc lanţul în cutiuţă. 

— Crezi, Gemma — şovăi — crezi că l-ai putea ajuta pe 
monstrul ăsta să iubească din nou? 

— Cred, răspunse ea încet, că sunt lucruri pe care cu toţii 
trebuie să le învăţăm din nou. 

El se aşeză pe marginea patului şi îi căută mâna. Ea îl apucă 
de mână strâns, pentru a linişti tulburarea, chiar dacă numai de 
o clipă, a inimii sale. 


CAPITOLUL DOISPREZECE 


Fariseii şi scribii au luat cheile cunoaşterii 

şi le-au ascuns. Ei n-au intrat, 

dar nici nu i-au lăsat să intre pe cei ce-au încercat s-o 
facă. 

Ci voi fiţi înţelepţi ca şerpii şi inocenți ca porumbeii. 


Evanghelia după Toma, 
de la Nag Hammadi 


Pentru că numeroasele sale vizite la magazinele şi colecţionarii 
de antichităţi autorizaţi din Cairo nu dăduseră niciun rezultat, 
Anthony se pregăti să pătrundă în lumea subterană, plină de 
umbre, a negustorilor de antichităţi mai puţin scrupuloşi. Aceste 
personaje dezgustătoare nu-i erau cu totul necunoscute; 
frecventaseră casa familiei sale atunci când tatăl lui Anthony 
înota în obiecte de artă — dintre care o parte, mulţumită 
acestor personaje, nu mai ajunseseră la muzeu. Unul anume îi 
rămăsese întipărit în amintire. Phocion Tano era cel mai 
fermecător, cel mai lipsit de scrupule şi de departe cel mai de 
succes dintre toţi. Anthony îşi aduse aminte cum râsese 
nepăsător şi rupsese în două un artefact de fildeş când el şi 
tatăl lui Anthony ajunseseră într-un impas. Recunoscu stilul lui 
Tano atât în băiatul comisionar rănit, cât şi în pachetul prins de 
spatele băiatului. Băiatul era o avertizare. Textul şi nota erau un 
gest de respect pentru oamenii de la muzeu cu care colaborase 
cu succes în trecut, oameni pe care nu-şi permitea să-i piardă. 
Oameni ca David Lazar, iar acum, poate, fiul său. 

Faptul că Zira auzise nişte zvonuri cum că Tano ar fi fost în 
Nag Hammadi îl convinse şi mai mult pe Anthony de implicarea 
negustorului de antichităţi. Stephan Sutton murise acolo — într- 
un loc strategic şi într-un moment crucial. In acea seară, 
Anthony urcă într-un taxi către Giza, simțind că timpul era 
foarte scurt. Gemma Bastian avansa rapid. Deşi poate nu se 
uita în direcţia corectă, nu se putea şti încotro avea să se 
întoarcă în curând. 


Lui Phocion Tano îi plăcea să lâncezească într-unul sau altul 
din multele baruri şi restaurante din imensul şi elegantul hotel 
Oberai, în apropiere de Giza. Odinioară un palat de vânătoare 
somptuos, Oberai era pe placul lui Tano, care avea gusturi 
extravagante şi un program neregulat. Oberai satisfăcea toate 
gusturile clienţilor săi, care puteau aranja aproape orice la orice 
oră, în orice condiţii de discreţie. 

In acea seară, Anthony îl găsi pe Tano într-un colţ al 
restaurantului Khan El Khalil, stând ca Ali Baba, la lumina 
lumânărilor, luând cu pita dintr-un castron de baba ghanoush?. 
Un tub de sticlă se ridica asemeni unui minaret lângă un bol mic 
de sheesha!. Aşezată în faţa lui era o tânără cu păr lung care 
putea să-i fie fiică, dacă n-ar fi fost vorba de Phocion Tano. Când 
Tano îl văzu pe Anthony apropiindu-se, îi făcu fetei semn să 
plece şi trase un scaun pentru Anthony. 

— Te-ai îngrăşat, remarcă Anthony. 

— Îmi permit, răspunse Tano, dând peste cap paharul cu vin. 

— Îți poţi permite orice se găseşte pe piaţa neagră. 

— Amabilităţile nu sunt genul tău, nu? 

— Hai să rămânem la bani. 

Tano îl cercetă pe Anthony peste masă. 

— Ce face tatăl tău? 

— Îmbătrâneşte. 

— Mi-e dor de zilele de demult, când lumea era a noastră. 

— Pentru a fura. 

— Pentru a lua! Tano făcu un semn imperios să i se mai aducă 
vin. Deci, un om care, din câte ştiu eu, nu a cumpărat niciodată 
vrea să vorbească despre bani? 

— Vreau să vorbesc despre banii tăi. Sau, mai precis, despre 
bani care ar putea în curând să fie ai tăi. 

— Şi brusc asta îţi atrage atenţie? Te gândeşti să-ţi schimbi 
meseria? Nu te condamn. 

— Cărţile găsite la Nag Hammadi, Tano. 

Tano se scarpină în cap. 

— Da, am auzit de ele. 


” Salată de vinete. 
10 Narghilea. 


— Locul lor e aici, în Egipt. 

— Nu te ştiam să te implici, spuse gânditor Tano. 

— Nu, ai dreptate. Până acum doar am privit. Dar lumea s-a 
schimbat. 

— Oare? 

— Textele alea nu trebuie să ajungă în mâinile unor 
colecționari. Aparţin poporului egiptean. 

— Acum vorbeşti în numele poporului? Tano râse. Nici măcar 
pentru tine nu prea te-am auzit vorbind. 

Anthony rămase tăcut. Îşi simţea oboseala. Tano turnă două 
pahare dintr-o sticlă nouă de vin. 

— Nu semeni deloc cu tatăl tău. El dezvăluie totul, asemenea 
unui far luminos. Niciodată n-a fost în stare să păstreze un 
secret. Fereşte-te de un om care nu are suficient loc înăuntrul 
lui pentru a ţine în el un secret. Şi mai fereşte-te şi de cel care 
ţine prea multe, care are probabil prea mult spaţiu interior, 
căruia îi place să se mişte uşor deasupra lumii. Asta nu e un om 
căruia îi place să dicteze moralitatea, aşa cum încerci tu acum 
să faci. 

— Dar nici nu e un pion. 

— Spune-mi, atunci, care e miza ta? Ce contează atât de mult 
pentru un om ca tine? Răzbunarea? Îmi închipui că eşti mai 
presus de aşa ceva. O femeie? lartă-mă, dar nu-mi pari a fi un 
tip pasional. 

— E incredibil că ştii ceva, ţinând seama de aversiunea ta de a 
asculta. 

— Nu trebuie să ascult, eu știu. 

— Atunci nu-i nevoie să-ţi spun. 

Tano îşi băgă în gură o dolma”. 

— Nu suporţi să fii văzut cu adevărat, nu-i aşa, Lazar? 

— Depinde de cine. 

— Şi eu, care mă bucuram de mlădiţele fragile ale unei noi 
prietenii! 

Anthony se foi pe scaun. Restaurantul era aproape gol. Un 
picolo se învârtea într-un colţ îndepărtat, pe lângă tacâmuri şi 


11 Fruct sau legumă, de obicei o frunză de viţă sau de varză, umplută cu 
came tocată sau orez şi mirodenii, şi gătită. 


pahare de apă. 

— Moartea prematură a lui Stephen Sutton, spuse calm 
Anthony, ar putea necesita o investigaţie oficială. 

Tano ridică ambele mâini. 

— Ei, stai puţin. 

— Şi mesagerul tău. Ai milă de cei tineri, Tano. 

— Nu mi-e milă de nimeni. Ce vrei, Lazar? 

Anthony se uită în sus, la tavanul pictat. 

— Şi pe urmă e Charles Bastian. 

— Acum chiar exagerezi. 

Anthony se aplecă în faţă. 

— Ceea ce vreau e să se termine cu moartea. lar cărţile 
aparţin Egiptului, Tano. 

Tano îl privi grav. Apoi râse. 

— Dacă erai a doua venire a lui Hristos — dacă erai Mesia 
însuşi, nu, cred că nici atunci nu ţi-aş putea face pe plac. 
Regret. 

Începu să muşte dintr-un kebab. 

— Muzeul va avea sprijinul guvernului pentru a contesta orice 
vânzare în afara ţării. 

— Guvernul! Ha! 

— Pune-mă la încercare. 

— Blufezi. 

— Pune-mă la încercare, repetă Anthony. 

— O să risc cu guvernul egiptean. Dacă suflu peste el, s-ar 
dezintegra. Ca un artefact! Ca ceva care ar trebui să stea în 
spatele unei vitrine de sticlă! 

— Muzeul e pregătit să facă o ofertă. 

Tano pufni dispreţuitor. 

— Cât? 

— Nu putem negocia până când nu am dovada că deţii textele 
de la Nag Hammadi. 

— N-am făcut-o deja? 

— Exegeza putea fi o descoperire izolată. 

— Ştii că nu a fost. 

— Da? Câte sunt? 

Tano se lăsă pe spate şi se frecă pe pântecul bombat. 

— Mai mult decât suficiente. De fapt, o mică bibliotecă. Privi 


chipul lui Anthony. Ştii să-ţi păstrezi o expresie indiferentă. Sunt 
convins că ţi-e de folos. Trecu o felie de pita prin vasul cu 
hummus. Dar nu aici. Faptul că poţi negocia cât de cât cu un 
guvern în pragul colapsului este surprinzător. Nu pot să spun că 
mă simt ameninţat. 

— Ar trebui să te simţi. Te ştiu de multă vreme. Spre deosebire 
de tine, eu am ascultat şi am privit. Până acum, nu m-a 
interesat cine avea mâinile pătate de sânge. 

— Mâini pătate de sânge? Niciodată. Tano se aplecă în faţă şi 
zâmbi, iar plombele lui de aur sclipiră. Uiţi că eu sunt jucătorul 
aici, Lazar, nu pionul. 

Se lăsă pe spate şi împinse deoparte farfuria. 

— Oamenii preferă că nu aibă de-a face cu criminalii, Tano, nici 
măcar în afacerea cu antichităţi. 

— Hai să terminăm cu amenințările astea, da? Tano îşi şterse 
barba cu un şervet. O să-ţi mărturisesc ceva. Descoperirea asta 
mă fascinează. Ştii de ce? Pentru că mi se oferă la fel de mulţi 
bani ca să o fac să dispară. Ce zici de chestia asta? 

— Cine îţi oferă? 

— Ăsta e lucrul cel mai surprinzător. Nu mă presa, Lazar. Dacă 
pui câinii pe mine, mai ales terierul ăla de Togo Mina, nu faci 
decât să-mi uşurezi alegerea. Ce-mi pasă mie de poporul 
egiptean? Aşa că hai să păstrăm asta între noi doi. Fără 
cabotinism, fără salvarea lumii. Doar doi oameni maturi care 
negociază. Care joacă o partidă de şah. Tano ridică o mână 
înspre chelner. Cred că următoarea mişcare îţi aparţine. 

— Sunt convins că undeva, în spatele acestei faţade hedoniste, 
îţi pasă unde o să ajungi după moarte, Tano. Cred că ai o 
ezitare cât se poate de firească atunci când e vorba de a face să 
„dispară” texte sacre. După ce o să-mi dai o dovadă a acestei 
biblioteci, o să ai următoarea mea mişcare. 

x x 

Anthony îşi croi drum înapoi către intrarea în Oberai. Se hotărî 
să meargă pe jos în loc să ia un taxi. Noaptea era fără lună şi 
caldă şi stelele străpungeau cerul, dând o lumină pâlpâitoare 
dar constantă. Îşi băgă mâinile adânc în buzunare şi-şi ţinu 
privirea aţintită pe drumul pustiu din faţa lui. li era dor de 
deşert, îi lipseau spaţiul şi timpul şi nesfârşita posibilitate de a 


gândi. Distanţa pe care o păstrase faţă de propria sa viaţă 
dispăruse. Acum era băgat în ea, până-n gât. 

Aşa cum bănuise, Exegeza venise de la Tano. lar Tano se 
tulburase la auzul numelui lui Stephen Sutton; pe chipul lui 
trecuse o umbră de nelinişte. Acuzaţia îi dăduse într-adevăr lui 
Anthony un oarecare avantaj. Dar, dacă nu cumva Anthony se 
înşela, menţionarea lui Charles Bastian nu îl impresionase pe 
Tano. Acum Anthony se gândi că dacă prietenul său nu murise 
de moarte bună, atunci altcineva era probabil implicat. 


CAPITOLUL TREISPREZECE 


Există puteri care nu vor ca noi să fim mântuiti. 
Ele acționează doar pentru ele însele. 


Evanghelia după Filip, 
de la Nag Hammadi 


În dimineaţa următoare, Gemma se duse la biroul lui Anthony 
de la muzeu. El arătă către scaunul gol. Gemma se aşeză şi 
începu să pianoteze uşor cu degetele pe braţul scaunului. 

— l-am găsit jurnalele. 

Anthony ridică din sprâncene, dar nu spuse nimic. 

— Le ţinea într-un sertar ascuns, la fel cu unul pe care îl are 
acasă. Gemma îşi încrucişă gleznele şi privi modelul plăcilor de 
gresie de pe pardoseală. Într-unul din ele a făcut o listă. A scris: 
Dovezi despre existenţa unui alt Dumnezeu, şi apoi a înşirat 
ceea ce para fi nişte date. 

Anthony aşteptă. În cele din urmă, ea ridică privirea spre el. 

— In Londra, mi-a spus odată că a descoperit un Dumnezeu pe 
care l-ar putea accepta. A zis că, într-o bună zi, avea să mi-l 
prezinte. Gemma se aplecă în faţă. Cred că urma o pistă. 

Anthony se rezemă de spătar. 

— Ce pistă? 

— O pistă a unor texte vechi. Datele sunt descoperiri ale unor 
scrieri sacre. Au apărut în cele mai ciudate locuri. 

— Cum de ştii asta? 

— Pentru că voi vorbiţi despre lucrurile astea în jurnalele 
voastre de arheologie — şi tatăl meu a păstrat numerele 
respective. A făcut rost chiar şi de copia unui articol dintr-un 
jurnal vechi de o sută de ani. În 1773, s-a găsit una într-o 
librărie din Londra. Era relatarea unui dialog între lisus şi 
discipolii lui. Apoi, la jumătatea secolului nouăsprezece, un 
scoţian a cumpărat una lângă Teba. Gemma se uită pe lista de 
date. Manuscrisul a fost publicat abia în 1892 — tot relatarea 
unor discuţii între lisus şi discipolii săi, un grup care în mod clar 
includea atât bărbaţi, cât şi femei. În sfârşit, în 1896, un 


egiptolog german care ştia despre descoperirile astea a 
cumpărat în Cairo un manuscris care conţinea alte patru texte 
care acum se află la Berlin. Acestea s-au dovedit a fi chiar 
evanghelii. Gemma deschise jurnalul pe care-l ţinea în poală. 
Berlin, repetă ea. 

Întoarse prima pagină ca să i-o arate lui Anthony. Conţinea 
doar acest cuvânt scris cu litere mici, clare. 

— Berlin este singurul cuvânt pe care l-am putut citi. Restul e 
într-un soi de limbă aiurită. 

Anthony îşi frecă ochii. Era mult prea deşteaptă. Şi găsise ceva 
despre care el nu ştia nimic. O privi. Stătea ca o pasăre 
pregătită să se avânte în zbor. 

— Avea vreo legătură tatăl tău cu Berlinul? o întrebă. 

— Tot ce ştiu e că a petrecut ceva timp acolo în tinereţe. Asta 
după ce a renunţat la seminar. Trebuie să fi avut vreo douăzeci 
şi trei de ani. 

Anthony închise ochii. 

— Asta înseamnă foarte aproape de 1896. 

— Da. Mă întreb dacă l-a cunoscut pe Carl Schmidt, neamţul 
care a cumpărat cele patru evanghelii. 

— Interesantă idee. Anthony se uită la ceas. Trebuie să mă 
întorc la treaba mea. Ne vedem la cină? 

— Şi 19457? 

— Nu ştiu anul ăsta la ce se referă. Eram amândoi la 
Oxyrhynchus. Dar nu au fost descoperiri majore. 

— Aş vrea să ştiu de ce s-a chinuit să scrie într-un fel de cod. E 
greu să mi-l imaginez atât de secretos — sau atât de temător. 
Gemma se ridică. Deşi am citit despre episcopul lrineu de Lyon, 
care pare destul de înspăimântător. În apărarea noii sale 
Biserici, a scris cinci volume intitulate Despre depistarea şi 
combaterea aşa-numitelor gnoze. Am râs când am citit prima 
oară asta, dar ştii, cine îşi dedică viaţa distrugerii scrierilor 
sacre? Un fanatic, ar fi zis tatăl meu. Un fanatic speriat. 

Când Gemma ajunse la uşă, Anthony spuse: 

— lrineu ducea un război. Nu avea încotro. In acea vreme, 
aceste „aşa-numite gnoze” îşi croiseră deja drum din Galia până 
la Roma, Grecia şi Asia Mică, cu iuţeala fulgerului. Oamenii le 
citeau cu lăcomie. Exista pericolul ca el să-şi piardă controlul 


asupra Bisericii sale abia născute. 

Gemma se întoarse şi se aşeză la loc. 

— E vorba despre control, nu-i aşa? Potenţiala pierdere a 
controlului asupra unei lumi şi a unei ordini pe care oamenii au 
creat-o în numele lui Dumnezeu. 

— Noua Biserică. 

— Noua Biserică, repetă ea. Mulţumesc că mi-ai spus asta. 
Oricum, motivul pentru care am venit este să-ţi spun că eu cred 
că tatăl meu a descoperit ceva în şirul de texte. 

— Da? 

Anthony îşi puse ochelarii şi întinse mâna după stilou. 

Ea se aplecă înainte, cuprinzându-şi genunchii cu braţele. 
Plăcile de pardoseală nu păreau să fie aranjate într-un desen 
anume. Ochii ei urmăriră liniile haotice şi pentru o clipă nu se 
gândi la nimic. 

— Fii sincer, spuse în cele din urmă. Nu eşti convins că 
moartea lui a fost naturală. 

Anthony ezită. 

— N-am nevoie să fiu sigur. Nici tu n-ar trebui să ai. S-a dus, şi 
ceea ce avem noi de făcut e să îi onorăm amintirea evocându-i 
spiritul, de care ne va fi amândurora dor. 

Gemma ridică privirea. 

— De ce n-ai fost în război? 

— Pentru că nu sunt soldat. 

— Nu se învaţă cum să fii soldat? 

— Unii oameni se nasc aşa. 

— Oameni ca fratele tău. 

— Da. Fratele meu a fost un soldat grozav. 

— Ştiu că a fost. 

Gemma se ridică. Doar când, ajunsă la uşă, se uită înapoi, văzu 
imaginea unei femei pe plăcile pardoselii. 

— Cine e? 

— De fapt, e Isis. 

— Da, acum o văd. Ce ciudat că împodobeşte şi biroul tău. 

— Nu, nu e, dacă ne gândim că noi facem ceea ce făcea şi ea 
— aducem din nou la viaţă pe cei morţi. 

x x 


Gemma se întoarse în biroul tatălui ei şi scoase din geanta ei 


agenda lui cu adrese. Carneţelul era atât de ferfeniţit încât 
unele pagini erau desprinse. Pe când îl frunzărea către litera S, 
o bucată de hârtie galbenă căzu dintre file pe jos. Gemma îi 
aruncă o privire înainte să o bage la loc în carnet. Era un soi de 
chitanţă, deşi din scrisul mâzgălit era imposibil de înţeles pentru 
ce. Dar tipărit clar în partea de sus a paginii, era numele A/bert 
Eid: Negustor de antichităţi. Urma şi o adresă. Gemma împături 
chitanţa şi o băgă în buzunar. Apoi, ţinând degetul pe numele 
din agendă, copie adresa lui Carl Schmidt. 
Înainte să plece, făcu o ciornă pentru o scrisoare scurtă. 


Pentru Carl Schmidt: 

Numele meu este Gemma Bastian. Tatăl meu a fost 
Charles Bastian. L-aţi cunoscut? Aş vrea să ştiu dacă v-a 
vizitat vreodată în Berlin şi a citit manuscrisele pe care le- 
aţi cumpărat în Egipt. Ce erau ele? A fost vreuna care l-a 
interesat în mod special? Asta, desigur, trebuie să se fi 
întâmplat cu mult timp în urmă. Vă rog să-mi spuneţi tot 
ceea ce ştiţi — el e mort acum şi vreau să aflu cât de multe 
posibil despre viaţa lui. (Vă rog să mă iertaţi dacă mă înşel 
cumva şi nu l-aţi cunoscut — îmi cer scuze pentru timpul pe 
care vi l-am răpit.) 

A dumneavoastră, 

Gemma Bastian 


În seara aceea, Gemma cobori târziu la cină. Avusese nevoie 
de ceva timp ca să se calmeze după ce descoperise că cineva 
umblase prin însemnările şi cărţile din camera ei. Avusese grijă 
să le lase într-o ordine exactă. Fuseseră puse la loc aproape la 
fel, dar acum hârtiile aliniate milimetric erau puţin sucite şi 
două cărţi erau aşezate în ordine inversă. Cineva fusese acolo. Il 
găsi pe Amad în bucătărie. 

— Nu mi-ai făcut ordine prin cameră azi, nu? 

— Nu. 

— A fost cineva azi aici? 

Amad tăcu o clipă, apoi: 

— În afară de membrii familiei, nu. 

— Care membri ai familiei? 

Amad se întoarse la mâncarea pe care o pregătea. 


— Nailah? David? spuse ea. Au intrat în camera mea? 

— David, dar precis venea la tine. 

Ea privi lung spatele lui Amad, hotărând să nu spună că era 
imposibil ca David să fi venit la ea. Nu fusese toată ziua în 
camera ei. 

x x 

Intrarea ei în sufragerie nu întrerupse o discuţie care era 
surprinzător de animată. Poate că era aşa pentru că Anthony se 
afla acolo. 

Ea se aplecă spre David şi întrebă calmă: 

— A venit cineva în vizită azi? 

— De ce întrebi? spuse David. 

— Pentru că eu cred că cineva a fost în camera mea. S-a 
umblat prin hârtiile mele. 

David îşi ridică paharul cu vin. 

— A dispărut ceva? 

— Din câte am văzut, nu. 

— Ei, atunci care e problema? David îşi ţinu paharul ridicat şi 
luă o înghiţitură. Tocmai vorbeam despre război, spuse el, 
schimbând subiectul. Se pare că e inevitabilă o invazie arabă. 

— E destul de ciudat, spuse Nailah, să stabileşti o dată fixă 
pentru un război. 

Gemma decise repede să refuze posibilitatea ca gazda ei să-i fi 
invadat intimitatea. 

— Cum adică, îl întrebă ea, o dată fixă pentru un război? 

— Pe 14 mai, Israelul va deveni stat. Războiul ar trebui să 
înceapă pe 15. Israelul şi-a organizat o forţă aeriană, spuse 
Michael. A adunat o amestecătură de piloţi: evrei, gentili, chiar 
foşti nazişti. Aşa am auzit. 

— Nu pot să cred, spuse Nailah. Foşti nazişti? 

— Pot să-ţi spun din proprie experienţă că ştiu să piloteze. 
Michael clătină din cap. Uneori chiar mi-e dor de ticăloşii ăia, 
murmură el. 

Gemma îşi lăsă capul într-o parte ca să-l poată vedea pe 
Michael pe după lumânări. Îşi dădea seama din vocea lui că 
băuse mai mult vin decât trebuia. Din nou, impulsul ei a fost să-l 
aducă înapoi în prezent. 

— Cum era, îl întrebă, să fii acolo sus, împotriva nemților? 


El nu o certă pentru că fusese atât de directă. Îşi aprinse o 
ţigară şi vorbi liniştit, ca şi cum ei doi ar fi fost singuri în 
încăpere. 

— Erau zile bune şi zile proaste. Trase adânc din ţigară. 
Imaginează-ţi cum e să te simţi mai viu decât te-ai simţit 
vreodată — şi atât de aproape de moarte încât practic să-i poţi 
mirosi răsuflarea. Uneori era cel mai grozav sentiment pe care-l 
cunoscusem vreodată. Alteori era înspăimântător. 

— E al naibii de incredibil ce-aţi putut face voi băieţi acolo sus, 
spuse David. Cum a zis Churchill? Că aţi întors cursul războiului 
mondial. 

Michael se lăsă pe spate şi suflă fumul. 

— Tată, spuse, refrenul ăsta a început să se banalizeze. 

Amad intră şi începu să adune farfuriile. 

— E greu pentru cei care nu au luptat, încercă Anthony, să 
găsească un fel de a le mulţumi celor care au făcut-o. 

— Cum poţi să mulţumeşti cuiva care îşi dă viaţa? întrebă 
Michael. Nici n-aş şti cu ce să încep. 

— Tu eşti încă aici, spuse Anthony pe un ton liniştit. 

— E corect? De fiecare dată când aud elicele unui avion mă 
simt ca într-un fel de viaţă de după, o viaţă de iad. Işi stinse 
ţigara. Am fost cel mai bun din escadronul nostru, dar acum 
asta nu mai înseamnă nimic. Câteodată cred că deja mi-am trăit 
cele mai bune momente ale vieţii. 

— Vor mai fi, spuse Anthony. 

— Oare? Michael se lăsă pe spate şi îl studie pe fratele său. Tu 
întotdeauna ai făcut ceea ce se cuvenea, nu-i aşa, Anthony? 
Chiar şi faptul că te-ai ţinut departe de război, ceea ce eu am 
considerat criminal. Dar uită-te la tine şi uită-te la mine. A fost 
ceea ce trebuia să faci. 

— Nu a fost războiul meu. 

— A fost un afurisit de război mondial! Tu nu mai eşti în lumea 
asta? 

— Ba da, răspunse Anthony, sunt. 

— Ceea ce vreau să ştiu e cum este să fii atât de bun şi curat. 
Te simţi vreodată chinuit de distanţa pe care o păstrezi faţă de 
noi ceilalţi? Chiar nu vrei niciodată să strici treaba? 

— Termină, Michael, îl avertiză tatăl lui. 


— Îmi pare rău, nu pot. Vezi tu, când ai noştri au câştigat 
războiul, eu mi-am pierdut duşmanul. Am luptat toţi anii ăştia şi 
dintr-odată — puf! — diavolii au dispărut. Aşa că tu eşti acum 
duşmanul, frăţioare, aşa cum erai pe vremuri. Să nu-mi spui că 
nu înţelegi. 

— Înţeleg. 

— Al dracului de ruşinos. 

— Pe mine cred că o să vă rog să mă scuzaţi, spuse Gemma, 
ridicându-se. 

x x 

leşi în grădină şi rămase în capătul ei îndepărtat cu o ţigară, 
suflând furioasă norişori albi în noapte. Nu ştia cât timp trecuse 
înainte ca Michael să rostească în spatele ei: 

— lar m-am purtat urât. 

Gemma suflă fumul. 

— Aşa numeşti tu ce-ai făcut? 

— Orice ar fi, se pare că tu o stârneşti în mine. Vino aici, te 
rog. Trebuie să te farmec din nou. 

Gemma nu se întoarse. Ridică privirea către trilioanele de stele 
de deasupra ei. Era un univers uriaş, dar bărbaţii se închideau în 
cutiuţe minuscule, fără ferestre. Ea nu voia să trăiască într-o 
cutie. 

— N-am de gând să rămân în urmă, spuse ea, arătând către 
pământ. N-am de gând să mă opresc aici. 

Îl auzi apropiindu-se, târşâindu-şi piciorul aşa cum făcea de 
obicei când bea prea mult. 

— Asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că, dacă vrei să mă cunoşti, va trebui să-ţi vii în 
fire. Gemma se întoarse. Pentru că purtarea ta e puerilă. 

— Dragă Gemma. El zâmbi în întuneric. Ştii, ăsta e cel mai 
ciudat lucru. Cred că am nevoie de tine. 

Gemma nu spuse nimic. 

— Era un tip în escadronul nostru, continuă el. Foarte curajos. 
Niciodată nu se fofila, ca unii dintre noi. În cele din urmă, a fost 
lovit. Carlinga era în flăcări. Era obligat să sară. Ceea ce nu ştia 
era că şi paraşuta lui luase foc. L-am urmărit cum a căzut în 
mare, ca un chibrit în care sufli brusc. 

Rămaseră acolo în tăcere. 


— Vino aici, vrei? 

— Mă simt foarte bine unde sunt. 

El mai făcu un pas. Ea îi simţea căldura trupului. Dar tot nu se 
întoarse. 

— Churchill a zis: „Niciodată pe câmpul conflictelor umane nu 
a fost atât de mult datorat de atât de mulţi unor atât de puţini”, 
spuse el. 

— Simţi că ţi se datorează ceva? 

— Da, câteodată cred că ar trebui să capăt şi eu ceva din toate 
astea. 

— Crezi că ar trebui să mă capeţi pe mine? 

— Umblă vorba că tu ai fost deja căpătată. 

Gemma se crispă şi se întoarse când Michael o apucă de 
încheietura mâinii şi o strânse cu putere. 

— N-ar fi trebuit să spun asta, zise el. 

Gemma încercă să-şi tragă braţul, dar el era prea puternic. 

— Dă-mi drumul, Michael. 

— Am pierdut prea multe, înţelegi? Nu pot să te las să dispari. 

— Dă-mi drumul. 

— Dacă mă ascuţi. Pentru numele lui Dumnezeu, am nevoie să 
mă asculti. 

Gemma îşi lăsă braţul moale şi-şi întoarse faţa către noapte. 

— Mai târziu în război au pus aparatele astea de filmat pe 
mitralierele noastre, spuse el. Înregistrau doar atunci când 
trăgeam. Ne-au arătat filmele. Într-o luptă aeriană fusesem 
convinşi că am doborât trei nemți. Două dintre avioane erau ale 
noastre. Am devenit descurajaţi, paralizaţi. Nu ne-au mai arătat 
filmele. Nu conta cât de incompetenţi sau de nebuni eram, 
atâta vreme cât ne puteam întoarce în avion. De şase sau şapte 
ori pe zi, în fiecare zi. Într-o zi eu am avut liber şi am rămas la 
sol. Am băut până n-am mai ştiut de mine. Toţi băieţii au murit. 
Absolut toţi. Eu sunt încă aici, plin ochi cu fantome. 

— Nu eşti singurul, Michael. 

— Promite-mi atunci. Spune-mi că n-o să te pierd şi pe tine. 

— Să-ţi promit? întrebă ea, neîncrezătoare. Eşti la fel de 
manipulator ca şi un copil. 

El o trase cu brutalitate lângă el şi începu să o sărute pe gât. 
Când ea încercă să îl împingă deoparte, o apucă răutăcios de 


păr. 

— E chiar atât de greu să săruţi un infirm? 

— Nu-i vorba de asta, şi tu ştii, spuse ea calmă. Mă doare. 

— Te scârbesc. 

Îi dădu drumul brusc, împingând-o cu atâta violenţă încât ea 
căzu. 

Dinspre casă, Anthony îşi drese vocea. 

— Totul e în regulă acolo? 

— Aveam o discuţie personală, strigă Michael. 

— Şi se pare că Gemma a căzut. 

Anthony se apropie repede de ea şi îi întinse mâna. 

— Ce galant e frăţiorul meu, spuse Michael. Aş putea şi eu să 
leşin. M-ai căra în braţe până în camera mea? 

— Nu. Dar te-aş ajuta să mergi. Cred că patul e o idee bună 
pentru toţi. Noapte bună, Gemma. 

— Da, noapte bună, Gemma. Michael căscă. N-am avut o seară 
prea veselă, iubito. Îmi pare rău. 

x x 

Gemma rămase în grădină şi se cufundă în gândurile ei, 
departe de Lazari. Când Anthony se întoarse, ea era undeva 
departe. Rămaseră aşezaţi unul lângă altul, în tăcere, cu 
spectrul lui Michael, colţuros, înghesuit între ei. 

— Eşti bine? întrebă el. 

— Da, sigur. 

— E irascibil. 

— Ăsta e cuvântul? 

— Ştiu că uneori e greu să-ţi dai seama, dar e foarte 
îndrăgostit de tine. 

Gemma îşi cuprinse trupul cu braţele şi împinse gândul despre 
Michael din mintea ei, aşa cum o barcă se împinge departe de 
un debarcader. 

— Mai vreau să vorbesc cu tine despre ceva, spuse ea. Mă tem 
că e vorba de munca tatălui meu. 

— Spune. 

— E o însemnare pe care a făcut-o în exemplarul lui din Noul 
Testament. 

— Ce însemnare? 

— În Romani 16:7, Pavel se referă la o femeie apostol, „cu 


vază între apostoli”. Numele ei era lunia. Am aflat că toţi Părinţii 
greci şi romani ai Bisericii dinaintea anului 1000 au recunoscut 
că lunia era femeie. După aceea s-a întâmplat ceva. Numele ei 
a fost schimbat în lunias, un nume de bărbat. Şi apoi a venit 
negarea deplină că acest apostol „de vază” a fost vreodată 
femeie!?. Gemma se uită cu coada ochiului la Anthony, încep să 
văd câte ceva. Poate că asta e ceea ce a văzut şi tata. Şovăi. 
Ştiu că nu-ţi place să vorbeşti despre lucrurile astea. 

— Te ascult. 

— Timp de mii de ani, femeile au avut puterea. Peste tot în 
lume — şi nu doar în căminul lor, ci şi în societate şi mitologie şi 
religie. Pentru orice zeu exista o zeiţă, pentru orice preot o 
preoteasă. 

— Şi? 

— În creştinism ea dispare. Dar i-am găsit urmele, Anthony, în 
Noul Testament. E ca şi cum s-ar ascunde între pagini. N-au 
putut s-o scoată cu totul. Spui că tatăl meu căuta ceea ce 
dispăruse. Eu cred că despre asta e vorba. Cred că femeia 
dispăruse şi asta căuta el. 

— Ai construit o teorie. 

— Să o luăm de exemplu pe Maria Magdalena, pe care o 
urmărea fără nicio îndoială în Scriptură. În afară de Fecioara 
Maria, singura femeie din Biblie care nu e sora sau mama sau 
nevasta cuiva — care e pur şi simplu ea însăşi — e Maria 
Magdalena. E limpede că ea e cineva important, şi apropiată de 
lisus. Dar de ce nu se vorbeşte mai mult despre ea, de ce e 
pomenită doar atunci când se întâmplă să fie prezentă? De ce 
Luca, Matei sau Marcu nu îi rostesc numele? 

— Există o altă teorie conform căreia prostituatele nu erau 
demne să se scrie despre ele. 

— Eu cred că, la fel ca şi lunia, ea a fost scoasă din evanghelii. 
Nu a fost scoasă şi din loan pentru că Părinţii Bisericii nu au 
avut curajul. Dar ştii, am citit că la sfârşitul celui de-al doilea 


12 În prezent, este unanim acceptat faptul că Sf. lunia a fost femeie, deşi nu 
s-a numărat printre cei doisprezece apostoli numiţi de lisus, fiind probabil 
unul de mai mică importanţă; dar ea a fost prima femeie al cărei nume este 
menţionat în Scripturi în rândul apostolilor (cf. Eldon J. Epp, Junia: The First 
Woman Apostle, Augsburg Fortress Publishers, 2005). 


secol, un nucleu de Părinţi ai Bisericii Romane doreau 
excluderea Evangheliei după loan. Pentru că spunea prea mult. 
Eu cred că Maria reprezenta mai mult decât am fost lăsaţi să 
credem. Mult mai mult. 

— Eşti fiica tatălui tău, fără nicio îndoială. 

— Uneori, spuse Gemma încet, mă gândesc cât de singură 
trebuie să se fi simţit. 

Intrară în casă împreună. Casa era tăcută; toate luminile 
fuseseră stinse, cu excepţia candelabrului din vestibul. Gemma 
îi deschise uşa. 

— Nu plec încă, spuse Anthony. 

— Atunci, noapte bună. Mulţumesc că m-ai ascultat. 

— Noapte bună, Gemma. 

x x 

Anthony rămase multă vreme privind cum focul din căminul 
tatălui său se stinge şi apoi moare cu totul. Când se iviră zorii 
cenuşii, îşi dădu seama că nu putea juca rolul de poliţist cu 
Gemma. Era prea hotărâtă — şi ţinea prea puţin la propria ei 
viaţă. Dacă n-ar fi fost fiica prietenului său, s-ar fi bucurat să o 
aibă de partea lui. Problema va fi să o ţină departe de Tano, 
departe de Nag Hammadi. Departe de oamenii şi de locurile 
care ar putea să-i facă rău. Dacă nu reuşea, trebuia măcar să 
ajungă el acolo înaintea ei. Îşi dădea seama că nu voia să i se 
întâmple nimic rău Gemmei; nu numai pentru că era fiica lui 
Bastian, ci pentru că Bastian trăia înăuntrul ei. Era la fel de 
deşteaptă şi de nesocotită şi de singură cum fusese şi el. Şi, la 
fel ca şi el, avea periculosul dar al viziunii. 

Pe drumul spre casă, recunoscu în sinea lui că riscase cu Tano. 
Omul era abil. L-ar putea înfrânge pe Anthony. Era posibil ca 
Anthony să-şi fi ratat deja şansa. 

Când ajunse în Kit Kat, se întinse în pat şi aşteptă să se facă 
dimineaţă. După un timp aţipi, gândindu-se la Charles Bastian, 
la Gemma şi la fragmentul ei de papirus. Când deschise din nou 
ochii, era ora zece. O idee îl trezise, smulgându-l dintr-un vis 
despre deşert. Oare fusese şi Bastian în visul lui? Îşi aruncă 
nişte apă pe faţă şi se îndreptă spre muzeu. Nu conta că nu-şi 
mai amintea visul. Ideea era acolo. Era ceva ce îi scăpase, ceva 
ce Bastian voise ca el să vadă. Singura problemă era că avea 


nevoie de cooperarea Gemmei. Avea nevoie de fragmentul ei de 
papirus. Pentru asta avea să plătească un preţ; va trebui să 
răspundă la inevitabilele ei întrebări. Va trebui să-i spună mai 
mult din adevăr. 


PARTEA A DOUA 


CAPITOLUL PAISPREZECE 


Anthony o găsi pe Gemma întinsă pe podeaua biroului tatălui 
ei şi citind, cu capul rezemat pe un teanc de cărţi. Se aşeză şi el 
şi se uită la ea. Ridică în faţa ei o bucată de hârtie atât de 
veche, încât nici nu semăna a hârtie. _ 

— Ce material remarcabil, papirusul, spuse el. Incă nu se ştie 
cu precizie cum era făcut. 

— Am citit că „biblie” vine de la grecescul biblos, care 
înseamnă „papirus”. 

Gemma întinse mâna şi luă papirusul. Lumina din tavan cădea 
prin hârtia groasă, făcând-o să lucească. 

— E frumos, spuse ea. 

— Când eram la Oxyrhynchus, tatăl tău mi-a arătat o 
şmecherie. Egiptenii se dădeau în vânt după magie. El a ţinut 
neapărat să înveţe câteva dintre trucurile lor — doar ca să vadă 
dacă îi ies şi lui, a spus. Acum cred că motivele lui erau altele. 

— Pentru că era convins că lisus era un magician din Egipt? 

Anthony o privi lung. 

— Adevărul e că există foarte puţine informaţii, dacă nu chiar 
deloc, despre lisus înainte să apară în Galileea ca adult. Se 
menţionează în Biblie că, spre deosebire de discipolii lui, nu 
avea un accent local. lar tatăl tău credea că el învățase magia 
în Egipt, unde scamatorii erau nenumărați şi unde religia şi 
magia erau una şi aceeaşi, şi astfel a reuşit să facă... trucuri. 
Apă în vin, sculatul din morţi. La vremea aceea erau mai mulţi 
vrăjitori bine-cunoscuţi care făceau asemenea lucruri. 

— Faptul că se gândea la o asemenea posibilitate l-a făcut pe 
tatăl meu un eretic? 

— Pentru unii, poate. Nu şi pentru mine. Oricum, nu era 
singurul în această şcoală de gândire, Gemma. Talmudul, cea 
mai veche carte a adevărului evreiesc, afirmă neîndoios că lisus 
a venit din Egipt — şi motivul pentru care a fost arestat a fost 
vrăjitoria. 

— Asta înseamnă că era un impostor? 

— Asta înseamnă că e posibil ca adevăratele miracole pe care 


le-a înfăptuit să fi fost lăuntrice. 

Gemma rămase tăcută şi Anthony continuă: 

— Gândeşte-te la posibilitatea ca miracolele lui să trăiască în 
cuvintele apostolilor pe care trebuie să le descoperim. 

— Şi le vom descoperi, Anthony? 

Anthony nu răspunse. În schimb, îşi şterse ochelarii cu batista. 

— Ai la tine fragmentul? 

Ea îl scoase din geantă, dar nu i-l întinse. 

— De ce mă ajuţi? 

— Ne ajut pe amândoi. 

Gemma îi studia chipul în vreme ce el vorbea. 

— Mă gândesc că s-ar putea să fi folosit una din şmecheriile lui 
cu fragmentul ăsta. Cred că plicul mi-a fost mie adresat mai 
întâi pentru că tatăl tău s-a gândit că o să-mi aduc aminte de el. 
Ceea ce n-a ştiut a fost cât de mult mi-a trebuit ca să-mi 
amintesc. Anthony întinse mâna. În traducere literele astea 
sună cam aşa: 


n 
PAREA EEA O d A 


eaSoeeseeeeses000. intrat, 
seo eeeee Să... Cei ce....... 
s..VOI........ Ca... Por...” 


— E-n regulă dacă îl ud? 

— Cred că da. Sigur. 

Anthony îşi înmuie batista într-un pahar cu apă şi o apăsă pe 
papirus. Literele care lipseau şi care începeau să formeze acum 
cuvinte erau abia vizibile la început. 

— Ce spune? 


— lisus a zis: „Fariseii şi scribii au luat cheile cunoaşterii şi 
le-au ascuns. Ei n-au intrat, dar nici nu i-au lăsat să intre pe 
cei ce-au încercat s-o facă. Ci voi fiţi înţelepţi ca şerpii şi 
inocenți ca porumbeii.” 


— Şi vei primi cheile cunoaşterii, spuse Gemma. 
— Dacă eşti înţelept şi inocent. 
— E posibil să fii şi una şi alta? 


— Cred că tu eşti un exemplu în acest sens. 

Gemma se gândi. 

— Inocentă cum? 

— Inocentă în faţa primejdiei, pentru început. 

— Nu sunt deloc inocentă în faţa primejdiei. Am trăit cu 
primejdia mulţi ani. Se poate supravieţui primejdiei. 

— Ceea ce, de fapt, nu e foarte înţelept. 

— Bine, bine. Gemma îşi flutură mâna prin aer. Ştiu. Acum, ce 
înseamnă şmecheria asta cu fragmentul? 

— Tatăl tău a completat literele şi cuvintele care lipseau din 
fragment cu mâna lui, luând textul din Evanghelia după Toma. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Înseamnă că a văzut un exemplar neepurat din Evanghelia 
după Toma, pe care unii îl consideră a se număra printre cei mai 
apropiaţi discipoli ai lui lisus. 

— De ce au fost excluşi din Noul Testament cei mai apropiaţi 
discipoli ai lui lisus? 

— Gândeşte-te. Toma a fost numit fratele geamăn al lui lisus. 

— Dar fratele lui lisus era lacov. 

— Aşa e, continuă încet Anthony. Se mai spune că lisus l-a 
numit pe Toma egalul său. _ 

— Geamăn, egal. Gemma tăcu o clipă, apoi continuă: Inţeleg. 
Nu prea se potriveşte cu Fiul lui Dumnezeu. 

— Exact. Dar nimeni nu a văzut vreodată o Evanghelie după 
Toma completă. Există o mulţime de fragmente sugestive, dar 
nimeni nu poate demonstra această afirmaţie, că lisus a avut un 
discipol pe care l-a considerat egalul său. 

— Nimeni — cu excepţia poate a tatălui meu. 

— Poate. Un aspect interesant e că Toma era unul dintre cele 
mai populare texte în perioada în care episcopul Irineu a hotărât 
să-l excludă. 

— Ce putere incredibilă a avut omul ăla! 

— lrineu chiar a rescris istoria puţin, susţinând că Marcu şi 
Luca au fost martori, ceea nu e adevărat. 

— Asta nu înseamnă, pur şi simplu, minciună? 

— Aşa ia naştere o poveste. Irineu şi Părinţii Bisericii luptau 
împotriva unor ramuri competitoare ale creştinismului, şi 
încercau să vină cu cea mai bună formă. Prin urmare, era 


important ca evangheliile să cadă de acord în privinţa a cine era 
lisus şi ce se întâmplase în viaţa lui — şi care erau învăţăturile 
lui. Evangheliile sinoptice ale lui Matei, Marcu şi Luca oferă o 
versiune relativ consecventă a vieţii şi faptelor lui lisus. Cazul lui 
loan e mai complicat. Dar, în general, evangheliile din Noul 
Testament sunt poveşti complementare. 

— lar Toma ar fi pus totul în pericol, spuse Gemma. 

— Toma ar fi distrus totul. 

Gemma lovi uşor cu creionul în masă. 

— De ce mi-a trimis mie fragmentul? 

— O scrisoare trimisă în Anglia trecea neobservată. 

— Dar, de fapt, era pentru tine. Doar tu puteai descifra 
mesajul. 

— Da. 

— Deci eu am fost curierul? 

— Probabil. 

— Teoria asta e valabilă doar dacă ştia că urma să moară, 
spuse Gemma. Cum altfel puteam să vin aici şi să ţi-l arăt? 

— Poate că a trimis fragmentul ca o asigurare că, dacă se 
întâmpla ceva rău, cineva o să ştie că a găsit ceea ce căuta, că 
a realizat ceva. 

— Nu cineva. Tu şi cu mine. 

Anthony se uită lung la fragment, în tăcere. 

— Te-ai gândit cumva că poate ar fi vrut să mă ajuţi? întrebă 
Gemma. 

— Cu ce să te ajut? 

— Să mă ajuţi să descopăr pentru ce a murit. 

— Nu şi dacă asta ar însemna să-ţi pui viaţa în pericol, nu. Sunt 
convins că tu ştii deja ce cred eu în acest sens. 

Gemma luă papirusul. Prin umezeala hârtiei văzu ceva scris pe 
partea cealaltă. Îl întoarse. 

Anthony o privea. 

— Ce-i? 

— A scris ceva pe partea cealaltă. 

În clipa următoare era lângă ea. Erau patru cuvinte scurte 
scrise într-o limbă pe care Gemma nu o cunoştea. 

— Ştii ce înseamnă? 

Anthony ţinu papirusul mai aproape şi, nu pentru prima oară, o 


minţi. 

— Nu. 

— Fir-ar să fie! Sunt prea multe lucruri pe care nu le pot citi! 
Se uită la ceas şi începu să-şi adune lucrurile; trebuia să se 
întâlnească cu Amad. Cum ar arăta evangheliile astea? spuse. 

— De ce întrebi? 

— Fiindcă sunt curioasă. Şi dacă găsesc una? 

— Sper că o să-mi spui. 

— Ar trebui să o recunosc mai întâi. 

— Asta n-ar fi prea greu — n-ai mai văzut niciodată ceva 
asemănător. Sunt nişte cărţi foarte frumoase, legate în piele, 
începu Anthony, privind-o atent pe Gemma. Cam aşa de mari, 
scrise pe ambele părţi ale paginii. Cu un scris ca ăsta — şi ridică 
fragmentul de papirus. Cum am spus, dacă o să dai vreodată 
peste o astfel de carte, sper că o să-mi spui. 

— Sigur că o să-ţi spun. Şi pe urmă ce-o să faci? 

— Orice aş face, ar fi pentru binele tău. 

— Nu înţeleg de ce pari să ştii atât de multe despre binele 
meu, spuse Gemma, aplecându-se să-şi ia geanta. 

— Pentru binele tău, continui să te sfătuiesc să nu te amesteci. 

— Sunt foarte curioasă, sfatul tău vine pentru că sunt femeie? 

— Nu ştiu. Poate. 

— Crezi că sunt o femeie fără minte, îndurerată, care are de 
gând să meargă înainte orbeşte şi să se lase omorâtă. 

— Mi-a trecut prin cap asta. 

— Şi nu vrei să se întâmple în tura ta. 

— Nu. 

— Îmi place că eşti sincer. N-ai încredere în mine. Poate că nu 
ai încredere în sexul feminin. 

— N-am prea multă experienţă cu sexul feminin. 

— N-ai făcut cercetări în Kharga? 

— Nu. 

Gemma îl privi lung. 

— Şi-atunci, cum rămâne cu noi? 

Anthony îşi înclină uşor capul. 

— Rămâne ca eu să continui să am grijă de tine. 

x x 


Când Gemma ieşi din muzeu era ora rugăciunii. Minaretele se 


jeluiau. În mijlocul Pieţii Tahrir, bărbaţii îşi aşezau covoraşele de 
rugăciune şi îngenuncheau cu faţa spre Mecca. Pe Gemma o 
emoţionă această prosternare în mijlocul străzii. Oamenii ăştia 
se rugau unui Dumnezeu căruia nu-i păsa unde se rugau, ci 
doar că se rugau. 

Şi Dumnezeul tatălui ei? 

Gemma porni încet mai departe. Străfulgerările pe care le 
prindea o entuziasmau, dar o şi speriau. Câştiga teren faţă de 
tatăl ei, trecând rapid peste anii pe care el îi petrecuse stabilind 
ceea ce se pierduse — peste mult mai mulţii ani petrecuţi în 
procesul de recuperare. Distanţa dintre ei doi se micşora. 

Se îndepărtă de muzeu. Avea un nume, Albert Eid. Avea o 
adresă. Dar avea alte lucruri de făcut mai întâi. Traversă Piaţa 
Tahrir şi se îndreptă către Nil. Vederea apei o linişti imediat. Îşi 
dădu seama că avea nevoie de deplinătatea solitudinii mai mult 
decât avea nevoie de ajutorul oricui. Solitudinea, deşi 
obositoare, îi era familiară. O învățase de la tatăl ei. 

Mergând cu pas vioi de-a lungul Nilului către casa Lazar, ştia 
că nu-şi pierduse deloc instinctul de soldat. Işi amintea prea 
bine cum era să fii în ofensivă, să păşeşti neauzit în preajma 
inamicului. Să trăieşti fără teamă sub un cer din care cad 
bombe. 

Când Gemma ajunse la casa Lazar, simţea că îşi adunase 
forţele lui Isis, o zeiţă ce nu putea fi distrusă, prinsă în plăcile de 
gresie, suficient de puternică pentru a fi călcată în picioare în 
fiecare zi de către muritori. 

Amad era în grădină, tăind arpagic. Dădu din cap în chip de 
salut când Gemma se aşeză lângă el şi-şi ridică faţa spre soare. 

— Amad, începu ea, cunoşti pe cineva care m-ar putea ajuta 
făcându-mi nişte comisioane, diverse lucruri mărunte? O să-l 
plătesc, bineînţeles. 

— Ştiu mulţi băieţi. 

— Unul cu şcoala străzii, care vorbeşte ceva engleză. 

— Asta reduce posibilităţile. Probabil că, în final, va fi o rudă 
de-a mea. 

— Bun. Atunci ştiu că pot avea încredere în el. 

— Cât de curând? 

— Curând. 


— O să-ţi găsesc pe cineva până mâine. 

— Mulţumesc. Gemma se întoarse. Ne vedem după-amiază 
pentru lecţia mea? 

— Dacă mai ai timp, spuse Amad. 

— O să am timp, atâta vreme cât sunt aici. Nu e vorba numai 
de muzică, Amad. 

— Foarte bine atunci. Ne vedem la patru. Amad se ridică şi 
băgă mâna în buzunar. Deşi nu cred că e nevoie, am asta 
pentru tine, spuse, şi îi întinse o cheie de la camera ei. Uşa se 
încuie pe dinafară. Poate că simpla ei prezenţă o să te facă să 
te simţi mai liniştită. 


CAPITOLUL CINCISPREZECE 


Înainte să se întoarcă la teancul de hârtii de pe biroul lui, 
Anthony notă pe o hârtie cele patru cuvinte pe care Bastian le 
scrisese pe spatele fragmentului. Încerca să ignore faptul că nu- 
| tulburau numai percepțiile Gemmei, ci şi întreaga ei fiinţă. Era 
greu să se întoarcă la lista lui, din ce în ce mai mare, cu lucruri 
pe care le avea de făcut, nu numai pentru Mina, ci şi pentru 
propria lui muncă, aproape uitată. In cele din urmă, lăsă teancul 
de hârtii şi lista şi se duse în biroul lui Mina ca să-i spună ce 
aflase. 

— Aşadar, Charles Bastian a văzut Evanghelia după Toma, 
spuse Mina. Ştiam eu. 

— Ceea ce mă intrigă e că pe spatele fragmentului a scris 
altceva. O listă de nume — scrise în aramaică, dintre toate 
limbile! Lista e: Toma, Filip, Maria şi, în mod ciudat, Tunetul. 

— E posibil să fie doar nişte însemnări? 

— Nu cred. Nu era stilul lui. Pentru că aramaica este limba în 
care vorbeau lisus şi apostolii, o să trag concluzia fantezistă că 
asta e o listă cu cărţile pe care Bastian le-a ales pentru 
Testamentul său. Patru pentru a ilustra cele patru principii de 
bază ale gnosticilor — cele mai importante doctrine pe care le 
considera pierdute. E doar o supoziţie. 

— Dar una bazată pe informaţii. 

— Lista ar putea să ne spună şi ce să ne aşteptăm să găsim, 
dacă ajungem vreodată la aceste texte. Anthony arătă cu 
degetul către ultimul nume de pe listă. Ceea ce mă 
nedumereşte este „Tunetul”. Nu e un nume, nu e nici măcar un 
loc. E un substantiv — un sunet, un fenomen al naturii. Dacă n- 
ar fi el, aş spune cu hotărâre că aceste nume sunt cărţi pe care 
le-a citit şi le-a evaluat şi le-a considerat demne pentru un alt 
Nou Testament, al său. Patru noi apostoli în locul celor patru 
vechi. 

— Asta se apropie de nebunie. Mina îşi cuprinse capul în mâini. 
Hai să presupunem că Toma, Filip şi Maria — şi chiar acest 
Tunet — există. Cum le găsim? 


— Îți propun să mă laşi pe mine să cercetez. Nu ies în evidenţă 
ca tine. Nu vrem să atragem atenţia asupra eforturilor noastre; 
există şi aşa destulă competiţie. Omul tău trebuie să se întoarcă 
dintr-o zi într-alta de la Nag Hammadi. O să primim cât de 
repede informaţii de la el. Sunt convins că ceva va ieşi curând la 
iveală. 

— Să sperăm că nu vom afla că am ajuns prea târziu. 

— Să sperăm. 

Anthony se întoarse în biroul lui. Nu avea nicio îndoială că 
instinctul lui fusese corect de a nu spune nimic despre Phocion 
Tano. Mina era prea nervos — iar Tano prea iritabil. Cei doi erau 
asemenea unor elemente chimice instabile care nu trebuiau 
combinate. 


CAPITOLUL ȘAISPREZECE 


În ziua următoare, Gemma îşi puse o rochie sobră, cu un guler 
care se închidea cu un nasture. Incălţată cu cei mai comozi 
pantofi pe care îi avea, străbătu oraşul, în vreme ce repeta în 
gând ceea ce voia să-i spună lui Albert Eid, negustor de 
antichităţi. 

„Unii oameni îi numesc pur şi simplu hoţi”, îi spusese tatăl ei. 
„Şi mulţi dintre ei şi sunt. Hoţi care se îmbogăţesc jefuind o ţară 
neputincioasă să-şi apere propriile comori.” 

Mergea pe trotuar, cu ochii aţintiţi înaintea ei. Când uşa unei 
prăvălii se deschise brusc către stradă, se opri. În imaginea 
reflectată de sticlă se vedeau oameni în spatele ei. Unul, cu 
pielea mai deschisă decât ceilalţi, îi atrase atenţia. Era 
urmăritorul ei cu păr roşcat. La vederea lui nu se simţi 
deconcertată ca mai înainte, căci acum şi el era urmărit. 

Când ajunse la magazinul lui Eid, Gemma se uită în spate şi îi 
zări atât pe bărbat, cât şi pe băiatul lui Amad, Farrah, care îl 
urmărea pe roşcat. Când puse mâna pe clanţa uşii magazinului, 
bărbatul traversă pe partea cealaltă a străzii. Băiatul mergea 
agale, cu mâinile în buzunar, privindu-şi pantofii. Se postă în 
apropiere de bărbatul cu ochi pali şi, rezemat de o uşă, îşi rulă o 
ţigară. 

Când Gemma intră în magazinul lui Eid, nenumărați clopoței 
mici cât un degetar sunară deasupra uşii. Era întuneric înăuntru, 
şi înghesuit, şi mirosea a mucegai şi ceară de mobilă. Sub o 
vitrină lungă de sticlă se aflau înşirate statui: zei şi animale şi 
faraoni. Un şir de scarabei erau aşezaţi după mărime, în ordine 
descrescătoare. Gemma se aplecă să-i cerceteze şi-şi dădu 
seama că se pricepea la fel de bine să distingă ce era adevărat 
de fals ca şi cel mai ignorant dintre turişti. În spatele vitrinei era 
un omuleţ cu un monoclu care strălucea asemeni unei monede. 

— Dumneata eşti Albert Eid? 

— Eu sunt. 

— Aş vrea să ştiu dacă ai avut cumva tranzacţii cu Charles 
Bastian de la Muzeul Egiptului. 


— Şi dumneata eşti fiica lui? 

— Da. 

— Văd asemănarea. 

— Deci l-ai cunoscut. 

— Din unele puncte de vedere, Cairo e un oraş mic. La ce fel 
de tranzacţii te refereai? 

— Ţi-a adus vreodată ceva? 

— E posibil să o fi făcut, la un moment dat. 

— Nu-ţi aduci aminte? 

— Eu fac tranzacţii cu mulţi oameni. Şi mă întâlnesc cu mulţi la 
ocazii sociale. 

— Dar sunt convinsă că nu poţi face meseria asta dacă n-ai o 
memorie bună, spuse Gemma zâmbind. 

— Cu ce te pot ajuta, domnişoară Bastian? 

— Am o chitanţă de la magazinul dumitale. Din 2 noiembrie. 
Ce ţi-a adus? 

Eid întinse mâna către chitanţă şi-şi potrivi din nou monoclul. 

— Trebuie să verific în registre. 

— Bine, acceptă Gemma. O să aştept. 

— Mă tem că nu le ţin aici la magazin. Va trebui să revii în altă 
zi. 

Gemma îl studie pe Eid, până când acesta îşi drese glasul. 

— Ştii că a murit, spuse ea. 

Omuleţul clipi mărunt. 

— Am citit în ziar. 

Monoclul lui prinse lumina, îngăduindu-i Gemmei să-i vadă 
doar ochiul stâng. 

— Acum te rog să mă scuzi, spuse el şi dispăru. 

Gemma aşteptă până când un alt bărbat se ivi. Era de două ori 
cât Eid şi avea jumătate din vârsta lui. Pielea lui avea culoarea 
cafelei, iar faţa îi era plină de cicatrice. 

— Unde e domnul Eid? întrebă Gemma. 

— Mă tem că a trebuit să plece. 

— Nu pot să cred! Gemma lovi cu palma tejgheaua de sticlă 
dintre ei. Patronul tău e un laş. Şi probabil un hoţ. 

Omul zâmbi încet. 

— Ăsta e unul dintre cele mai blânde lucruri pe care le-am 
auzit despre el. 


Gemma se răsuci şi ieşi din magazin. Clopoţeii scoaseră un 
clinchet batjocoritor în urma ei. Când ajunse în stradă, se opri. 
Urmăritorul ei dispăruse. După ce îşi numără banii din portofel, 
scoase jumătate din ei şi se întoarse în magazinul lui Eid, 
deschizând hotărâtă uşa şi îndreptându-se cu paşi mari către 
locul unde înlocuitorul lui Eid lustruia demonstrativ nişte figurine 
miniaturale reprezentând pisici. Statuile  micuţe arătau 
caraghios în mâinile lui mari, cărnoase. Gemma puse pe tejghea 
micul teanc de bancnote. 

— Mă ajuţi? 

— Nu ştiu. Omul aruncă o privire în spate. Slujbele sunt puţine 
în Cairo. 

— Răspunde-mi la o întrebare. Spune doar da sau nu, continuă 
ea înainte ca el să poată refuza. Există aici o carte groasă, în 
piele, cu foi de papirus? Ar trebui să fie acoperite cu scris în 
coptă, ca ăsta — şi îi arătă fragmentul ei. 

Omul lui Eid puse jos statueta de pisică şi se uită la ea. 

— Câte întrebări? 

— Trei. 

— Atunci, da. 

Gemma trase aer adânc în piept. 

— Omul care a adus-o era englez? 

— Nu. 

— Şi omul care a venit să o ia? Era englez? 

— Aici nu e nici da, nici nu. Nu a venit nimeni. 

— Încă una, te rog. Gemma scoase chitanţa. Asta e chitanta 
pentru carte? 

Omul ridică din umeri. 

— Ţi-am dat cât de mult am putut. 

— lar eu nu am decât slujba asta. 

— Clipeşte dacă asta e chitanţa. 

Omul flutură din gene ca o fetişcană şi Gemma îi zâmbi. 

— Mulţumesc, spuse. 

Câteva străzi mai departe, Gemma opri la un stand de ziare. O 
clipă mai târziu, Farrah apăru lângă ea. Schimbară câteva 
cuvinte, cu faţa întoarsă către ziarele în nenumărate limbi. Un 
avion băzâi pe deasupra lor. Gemma ridică privirea gânditoare, 
în vreme ce băga o bancnotă în mâna lui Farrah. Apoi se 


întoarse să caute un taxi. 

Urmăritorul ei locuia într-o zonă a oraşului pe care Gemma nu 
o cunoştea. Ajunsă în faţa hotelului cu etaje retrase, văzu că are 
o înclinare ciudată. Înăuntru, holul era curat, dar sărăcăcios. Pe 
pereţi erau agăţate afişe decolorate din locuri îndepărtate, 
locuri care odinioară îi fuseseră apropiate Gemmei. Se vedeau 
schiori în Austria, un pod peste Sena, chiar şi Westminster 
Abbey. Din hol se ajungea într-un mic restaurant în care un grup 
de clienţi englezi îşi luau ceaiul de după-amiază. Un tânăr o 
privea din spatele tejghelei de la recepţie, unde păzea cu un aer 
trist un perete pe care atârnau o mulţime de chei. Nu era nici 
vesel şi nici serviabil. A fost nevoie de un zâmbet şi o descriere 
sumară a „prietenului” ei pentru a afla un număr de cameră. 

Gemma nu vru să recunoască teama care se învolbura 
înăuntrul ei pe când urca scările către etajul al doilea. Merse de- 
a lungul holului mochetat, cu paşi neauziţi, imateriali. Se opri în 
faţa camerei cu numărul 30 şi bătu scurt, cu putere. O clipă mai 
târziu, omul cu păr roşcat stătea în prag, clipind mărunt. 

— Domnişoară Bastian, spuse el şi se dădu într-o parte ca s-o 
lase să intre în cameră. Era în cămaşă. Se întoarse către dulap 
şi şi-o încheie. Să comand nişte ceai? întrebă. 

Gemma îi ocoli privirea şi trecu pe lângă el. 

— Nu vreau ceai. Se aşeză pe un scaun într-un colţ şi îşi ţinu 
geanta în poală. În biroul tatălui meu, nu am aflat cum te 
cheamă. 

— Numele meu e Roberto Denton. 

— Eşti italian sau englez? 

— Pe jumătate italian, dar numai după sânge. Am crescut în 
Anglia. 

— Te-am observat azi, în faţa unui magazin de antichităţi. 

— Da? 

— Da. Pentru a omagia cariera tatălui meu, m-am dus să-mi 
cumpăr o broşă egipteană. Ţi-a făcut plăcere să mă urmăreşti? 

Denton se înroşi uşor. Gemmei i se făcu oarecum milă de el. 

— Domnule Denton, de ce te interesează atât de mult tot ce 
fac eu? 

— Tatăl dumitale mă interesa. 

— Şi ceva ce credeai că are el, aşa ai spus la muzeu. Ceva ce 


nu îi aparţinea. 

Denton aduse celălalt scaun din încăpere în mijlocul camerei, 
aşezându-l între Gemma şi uşă. Gemma îşi întoarse ochii de la 
poziţia amenințătoare a scaunului lui la lumina slabă care 
pătrundea pe singura fereastră, pătrată. Coborându-şi privirea, 
văzu faţa rotundă a lui Denton suspendată în aer asemenea 
unei luni. 

— Ceva ce nu îi aparţinea numai lui, ar fi trebuit să spun, 
replică el. Aşa-numitele evanghelii pierdute. Sunt convins că ştii 
la ce mă refer. Cuvintele sacre aparţin întregii lumi, nu crezi? 

— Şi lumea te-a însărcinat pe dumneata să le recuperezi? 

Denton îşi căută îndelung poziţia pe scaun, aşezându-şi un 
picior peste celălalt. Gemma îl privi mai atent. Degetele lui 
groase stăteau nemişcate, placide, dar unghiile erau roase până 
în carne. 

— Cum ţi se pare Cairo? întrebă ea. 

— Mi se pare foarte cald. 

— Ai pielea foarte albă. Ar trebui să porţi pălărie. 

După o clipă, el zâmbi. 

— Deci ziceai că tatăl meu voia evangheliile pentru el însuşi. 

— Sugeram doar că e posibil să fi căzut pradă unei tentaţii 
obişnuite. Poate că voia să le vândă pentru profit. Era şi el om. 

— Asta e o crimă care se pedepseşte cu moartea? întrebă 
repede Gemma. . 

— Sigur că nu. Intr-o lume de o moralitate pervertită, astfel de 
crime au devenit banale. 

— Eu nu văd nicio dovadă că tatăl meu ar fi comis o crimă. lar 
moralitatea tatălui meu nu era pervertită. 

Denton râse uşor. 

— Pentru că a fost cândva seminarist? 

— Spune-mi, domnule Denton, unde v-aţi cunoscut? 

— În Anglia. Cu mulţi ani în urmă. Cred că la o conferinţă. Tatăl 
dumitale şi cu mine ne-am împărtăşit opinii despre religie. De-a 
lungul anilor, am purtat o corespondenţă. 

— Eşti un om al Bisericii? 

Denton ezită, apoi zâmbi. 

— Sunt ceea ce ai putea numi o punte. 

— Nu ştiu ce înseamnă asta. 


— Tatăl dumitale voia să-mi arate aceste evanghelii. 

— De ce? 

— Era un mare intelectual. Îi plăcea să-şi demonstreze teoriile. 

— Ce teorie voia să demonstreze pentru dumneata? 

Denton îşi feri privirea. Gemma aşteptă. În cameră aerul era 
îmbâcsit şi încins. Deasupra patului îngust atârna o cruce de 
lemn. Ea se întrebă dacă Denton o agăţase acolo. Ochii lui se 
întoarseră încet către Gemma. 

— Dacă vrei să ştii, îmi făceam griji pentru el. 

— Zău? De ce? 

— Pentru că ideile lui erau periculoase. 

— Periculoase pentru cine? 

Denton nu se grăbi şi îşi alese cu grijă cuvintele. 

— Pentru o lume în care oamenii pot fi uşor derutaţi. 

— Şi dumneata, domnule Denton, erai derutat de ideile tatălui 
meu? 

Denton zâmbi şi Gemma văzu că îi lipseau doi dinţi pe o parte. 

— Eşti creştină, domnişoară Bastian? 

— E relevant? 

Privirea lui Denton trecu pe lângă ea, aţintindu-se asupra 
peretelui, şi trăsăturile lui părură să se îndepărteze una de alta. 
Păru brusc fragmentat, pierdut. Ei i se făcu deodată milă de el, 
şi se mustră pentru asta. Denton nu era neapărat duşmanul ei 
— la fel cum Eid nu era duşmanul ei. Oamenii aceştia nu voiau 
să o distrugă. Ea pur şi simplu stătea între ei şi lucrurile pe care 
şi le doreau. 

Toţi dorim să fim găsiţi, îşi spuse Gemma. Se aplecă în faţă. 

— Îl admirai, nu-i aşa? 

Denton o privi cu un aer indiferent, ca şi cum ea se afla mult 
mai departe decât în realitate. 

— Tatăl dumitale era incredibil de... îndrăzneţ. 

— Îndrăzneţ, repetă ea. 

Denton ezită. 

— Era la fel ca Moise, stând pe munte, împungând cerul cu 
sabia. 

Gemma îl privi lung. 

— Împungând ce? 

— Nedreptatea percepută, spuse el calm. Ceva în genul ăsta. 


Gemma îşi păstră tonul neutru. 

— Vrei să spui că pentru asta Dumnezeu l-a omorât? 

— Vreau să spun că tatăl dumitale susţinea că nimic în lumea 
lui Dumnezeu nu e aşa cum ni s-a spus că ar fi. Până şi lisus 
însuşi era un om diferit. Da, tatăl dumitale era îndrăzneţ. Unii ar 
zice nesocotit. 

Gemma aşteptă o clipă, apoi întrebă: 

— Ce înţelegi prin „lumea lui Dumnezeu”? 

— Biserica Lui, cartea Lui. 

— Biblia? 

— Da. 

— Am aflat cum a fost alcătuită Biblia — e o poveste foarte 
bizară. O ştii? 

Vocea Gemmei era blândă, detaşată. Vorbi mai departe. 

— Un om pe nume Marcion din Sinop, un om de care nu am 
auzit niciodată, un om ciudat, lipsit de importanţă, a aruncat o 
mulţime de bani în Biserică şi le-a spus preoţilor că el considera 
că Dumnezeul evreu era diferit de cel creştin, şi a adunat 
câteva evanghelii într-o carte pentru a-l onora pe cel din urmă. 
În final, a fost respins de Biserică şi înfierat ca eretic. Cartea lui 
a avut însă o soartă diferită. După sute de ani de dezbateri, 
Irineu şi Părinţii Bisericii au decis să păstreze selecţia lui. 

— lrineu a fost un om cu un caracter deosebit de nobil. 

— Dar e ciudat, nu crezi, domnule Denton, ca Dumnezeu să 
lucreze în feluri atât de ocolite, acceptând evangheliile alese de 
un om care a fost în cele din urmă alungat din Biserica lui. Te 
face să te întrebi dacă Dumnezeu chiar a fost implicat în asta. 
Te face să te întrebi dacă Biserica nu este, de fapt, doar o 
instituţie alcătuită din oameni. 

— Domnişoară Bastian, ştii prea multe şi prea puţine. 

— Poate. Dar învăţ repede. 

Denton îşi duse la gură o batistă şi tuşi cu putere. 

— Eşti bolnav? 

— Praf, spuse Denton. 

— Oricum, continuă Gemma, nu am găsit niciun indiciu că tatăl 
meu s-ar fi aflat în posesia vreunei evanghelii, şi te asigur că am 
căutat. Aşa că poate vei înceta urmărirea. 

Denton îşi luă batista de la gură. 


— Sper că înţelegi, Miss Bastian, nevoia de a apăra turma. 

— Nu, nu sunt convinsă că înţeleg. Şi sper că asta nu mă va 
omori. Işi netezi jacheta. Când te întorci în Anglia? Sunt sigură 
că acolo sunt o mulţime de oi care au nevoie de rugăciunile 
dumitale. 

— După ce o să văd câteva privelişti. 

— Şi o să te revăd? 

— Poate. Dar treaba mea e aproape încheiată. Curând voi fi 
oficial în vacanţă. 

— Care e treaba dumitale? 

Denton vorbi cu o bruscă iritare: 

— Ţi-am spus, nu? N-ai ascultat? 

— Mi-ai spus ce credeai, cum cuvintele sacre aparţin lumii. Dar 
nu mi-ai spus cine te-a trimis. 

— Un mirean nu poate înţelege. Zâmbetul lui Denton se ivi 
deodată, mult prea larg. N-ar trebui ca un singur om să deţină 
controlul asupra unui astfel de material. Înţelegi asta, nu? 

— Eşti foarte vag, domnule Denton. Şi istoria e plină de 
asemenea oameni. Unde am fi fără bietul Marcion? Sau prea 
iubitul dumitale Irineu? 

Denton se ridică. 

— Mi-a făcut plăcere mica noastră conversaţie, domnişoară 
Bastian. 

Gemma îşi luă geanta, cu ochii la uşă. 

— Oricum, să urmăreşti oamenii e ceva sinistru. Pe viitor, ai 
putea, pur şi simplu, să întrebi ce vrei să ştii. 

— Dar n-ai fi avut un răspuns. La fel ca şi mine, şi dumneata 
cauţi. 

— Şi la fel ca şi dumneata, încep să cred că nu există nimic de 
găsit. Bună ziua, domnule Denton. 

Gemma aruncă o privire către noptieră, unde se afla un 
exemplar ferfeniţit din Noul Testament. Pe el stătea încolăcit un 
şirag de mătănii. Ochii lui Denton îi urmăriseră privirea. 

— Cunoşti un bărbat pe nume Bernard Westerly? întrebă 
Gemma. 

Denton clipi, ca şi cum nu auzise întrebarea. Se uita din nou pe 
lângă ea, cu chipul schimonosit într-o nedumerire lăuntrică. 

— Domnule Denton? 


— Tatăl dumitale, începu el, apoi şovăi. 

— Da? îl îndemnă ea. 

— Nu mai era nimeni ca el. Denton scutură din cap, ca pentru 
a se trezi. Rămâi cu bine, domnişoară Bastian. Să ajungi în 
siguranţă acasă. 

Gemma ajunse la uşă şi se întoarse. 

— Am spus eu că plec acasă? 

Ultima expresie pe care o văzu pe chipul lui Denton era prima 
pe care o putea citi limpede. Omului îi era în mod clar frică — fie 
de ea, fie de o noţiune abstractă de Dumnezeu. 

x x 

Gemma se întoarse la casa Lazar prin partea islamică a 
oraşului, cumpărându-şi pe drum un batic pentru că se săturase 
să se holbeze toată lumea la ea; se săturase să fie atât de uşor 
de urmărit. Pe când se îndepărta de Denton, gândurile ei 
deveniră mai lucide. Murind, tatăl ei deschisese nu numai o 
istorie secretă a femeilor, ci şi o lume enigmatică a bărbaţilor. 
Gemma nu ştia cum să meargă mai departe, după ce reguli să 
se poarte cu oameni precum Roberto Denton sau chiar David 
Lazar. Străbătu labirintul de străduţe înguste şi, în vreme ce îşi 
croia drum prin haosul strălucitor al oraşului, îşi dădu seama că 
în această nouă lume ea nu avea niciun rol. Nu era nici fiică, nici 
infirmieră. Nu avea niciun rost să intre în panică. În schimb, 
realiză că era incitată, într-un mod detaşat. Nu ştiu ce va ieşi 
din asta, îşi spuse. Nu ştiu cum se va termina. 

x x 

Mâncă un prânz întârziat în bucătărie, iar când trecu pe lângă 
Michael pe scări, se prefăcu obosită. De fapt, se simţea 
înviorată de frica lui Denton. El ştia despre evangheliile 
pierdute. El ştia că tatăl ei demonstra ceva. /isus însuşi era un 
om diferit. 

Devenea din ce în ce mai credibil. Asupra acestui aspect 
trebuia să se concentreze. Trebuia să stabilească în ce fel era 
lisus diferit — şi de ce acest lucru era periculos. Gemma se 
gândi la femeile care rămăseseră în mintea ei de când văzuse 
litografia lui Isis. Se aşeză şi închise ochii şi dezvoltă teoria. 

Dacă lisus era de fapt egiptean, atunci venea de pe pământul 
lui Isis, şi dintr-o cultură care preţuia femeile, sau cel puţin le 


accepta ca zeități; el nu le-ar fi exclus din învăţăturile lui — sau 
din viaţa lui, în special dacă celibatul fusese considerat un 
păcat. Rolul Mariei ar avea mai mult sens, mai ales dacă lisus 
venea dintr-o ţară unde sexul era considerat sacru. E posibil ca 
ea să fi deţinut acea putere de necontestat de a deschide 
poarta către divin? În orice caz, principalul rol al Mariei nu era 
unul pe care părinţii Bisericii ar fi vrut să-l popularizeze, nu într- 
o perioadă când culturile zeiţelor erau suprimate cu vehemenţă. 
Dintr-un motiv oarecare, femeile reprezentau o ameninţare prea 
mare pentru noua religie. Dosarul din spatele litografiei era o 
ilustrare în plus a puterii lor de-a lungul istoriei, o putere care s- 
a oprit brusc odată cu apariţia creştinismului. In detrimentul 
lumii, îşi spuse Gemma. 

Se ridică şi îngenunche lângă pat, scoțând de sub el o carte 
mare, foarte veche. Se aşeză lângă fereastră şi o deschise, 
apăsând pe cotor pentru ca paginile ondulate să prindă mai 
bine lumina. Cartea pocni într-un mod periculos. O luase pe 
ascuns de la biblioteca muzeului. In faţa ei, în cea mai literară 
engleză, era o descriere a felului în care erau scrise literele 
copte. Le urmări contururile cu degetul, încercând să le înveţe, 
în speranţa că ar putea să o ajute să descifreze primul şi cel mai 
de neînțeles jurnal al tatălui ei. In vreme ce făcea asta, Gemma 
recapitulă evenimentele care îşi închipuia că se petrecuseră cu 
Albert Eid. Cineva, un curier sau un mesager, îi adusese un 
manuscris, fie pentru a-l evalua, fie pentru a-l autentifica. Eid 
scrisese o chitanţă şi se uitase la carte. Intre timp, chitanţa i-a 
fost dată tatălui său, care trebuia să ia cartea înapoi, probabil 
pentru muzeu. Dar Eid deja stabilise că acea carte era cu 
adevărat autentică şi potenţial extrem de valoroasă. Eid nu 
înapoiase niciodată cartea. Gemma se gândi deodată la 
fragmentul de la Oxyrhynchus. Cartea aflată în posesia lui Eid 
era Evanghelia după Toma; asta încerca oare să spună 
fragmentul? 

Nu avea nicio logică. Dacă manuscrisul era la Eid, atunci tatăl 
ei nu avea nimic pentru care meritase să fie omorât. 

Cu excepţia, poate a „argumentului” său, îşi spuse ea, pe care 
îl susţinuse în faţa a cel puţin unei persoane. Gemma lovi uşor 
pagina cu creionul. De ce ar şi-ar fi susţinut argumentul în faţa 


lui Denton? De dragul dialogului? O discuţie cu o persoană care 
reprezenta vechea lui viaţă, Biserica pe care o părăsise? Poate 
că tatăl ei încercase o convertire. 

Gemma se uită lung la literele copte şi apoi se întoarse la 
jurnalul tatălui ei. Încercă să depăşească iritarea pe care i-o 
provocau însemnările şi coloanele pe care încă nu le putea 
descifra. Dar pe măsură ce le privea, îşi dădu seama că putea 
distinge un tipar; existau regularităţi şi repetiţii ritmice. Dar tot 
nu ştia ce anume le dictase. 

Apoi scoase Transformarea divină, cartea care o şocase 
îngrozitor la început. Începea să înţeleagă de ce o păstrase tatăl 
ei. Începea să o considere relevantă. 

La fel ca două fire, cartea tatălui ei despre transformarea 
divină şi Noul Testament începeau să se împletească. Era o 
țesătură subţire, misterioasă, dar Gemma devenea din ce în ce 
mai sigură că imaginea avea să fie completată de textele 
pentru care tatăl ei îşi petrecuse viaţa săpând. 

El găsise ceva în Egiptul de Sus care îi redase credinţa în 
Dumnezeu, poate în umanitatea însăşi. 

lar domnul Denton, omul lui Dumnezeu, dorea ceea ce găsise 
tatăl ei. _ 

Cineva ciocăni la uşă şi inima i se opri pentru o clipă. Inchise 
cartea şi o împinse sub o pernă. Michael stătea în prag şi 
zâmbea tulburător şi ţinea în mână un bilet, asemenea unui 
fanion în miniatură. 

— Uite, nu l-ai văzut când ai venit — când te-ai furişat ca un 
agent secret, aş putea adăuga. E un bilet de la Nailah. Să-ţi 
aducă aminte de bal. 

— Oh, nu! Am uitat cu desăvârşire. 

— Aşa e. Michael traversă camera şi se aşeză pe canapea. 
Merg dacă mergi şi tu. 

— Nu pot să merg la genul ăsta de petrecere. 

— Dacă spui asta fiindcă n-ai cu ce să te îmbraci, te ajută 
Nailah. Are mai multe haine decât regina. O să-i placă să te 
aranjeze, sunt convins. 

— Pur şi simplu n-am dispoziţia necesară. 

— Mai eşti supărată pe mine? 

— Nu. Dar asta doar pentru că nu mă gândesc la tine. 


— Mă enervez. Când beau e mai rău. 

— Ştiu. 

— Nu-mi cere să renunţ la băutură. Nu încă. 

— Încearcă doar să fii civilizat atunci când bei. Dacă nu poţi fi 
civilizat, atunci pur şi simplu taci din gură. Altfel îi târăşti pe toţi 
în jos odată cu tine. Eşti o companie groaznică. 

Michael îşi tinu bastonul în faţa lui cu ambele mâini şi se uită la 
Gemma pe deasupra măciuliei. 

— Uite cum stă treaba: pot să trec printr-o zi întreagă, uneori 
chiar şi o seară, fiind civilizat. Dar sunt momente când 
bunăvoința mea se termină. Când nu-mi mai pasă ce se 
întâmplă. 

— E limpede asta. 

— Gemma, dulcea şi sincera Gemma. Nu-mi plac prea multe 
persoane în perioada asta. Dar pe tine te plac. A devenit foarte 
important pentru mine ca şi tu să mă placi. Ce-ai zice dacă ţi-aş 
spune că o să mă străduiesc cât pot? 

— Aş zice că ăsta ar fi un început. 

— Poate că amândoi avem nevoie de o petrecere. Chiar e 
posibil să ne simţim bine. Ca să fiu sincer, nu cred că ai de ales. 
Asta face parte din obligaţiile unui musafir. 

— Chiar aşa? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te duci la închisoare. Vino, 
Nailah e în camera ei şi te aşteaptă să-ţi alegi ceva. Doar dacă, 
bineînţeles, nu ai vreo rochie uluitoare bine ascunsă. 

— Ştii bine că n-am. La uşă, Gemma se opri. Poţi să fii chiar 
dulce când vrei. 

Michael îşi îndreptă bastonul către ea şi închise un ochi, ca şi 
cum o privea printr-o cătare. 

— Vreau. 

x x 

— Ei bine, spuse Nailah când Gemma intră în camera ei, te-am 
prins la timp. Vino, trebuie să alegi. 

O conduse pe Gemma către parada bogată de culori şi ţesături 
din dulapul ei. Erau străluciri şi sclipiri de mărgele şi paiete, şi, 
agăţate deasupra, o grămadă de pene. 

— N-am purtat niciodată o boa, spuse Gemma. 

— Atunci trebuie să porţi diseară. Nu există nimic mai moale 


ca o boa. 

Gemma îşi întoarse privirea de la şirul ameţitor de culori. 

— Vrei să-mi faci o mare favoare şi să alegi tu pentru mine? 

Nailah îşi trecu mâinile moi peste rochii şi se opri la jumătatea 
şirului, la o rochie galbenă de şifon cu straturi subţiri suprapuse. 
O scoase şi o ridică. Rochia se mişca şi aluneca precum apa. 
Decolteul în V şi poalele erau acoperite cu mărgele minuscule 
de cristal care reflectau lumina. 

— O să-ţi fie puţin cam scurtă, dar asta a început de curând să 
fie moda. 

Gemma luă țesătura delicată între degete. 

— Nu pot să port rochia asta. O s-o stric. 3 

— Şi ce dacă o s-o strici? Ideea e să te distrezi. Inainte să te 
îmbraci, trebuie să ne ocupăm şi de restul. 

Nailah părea să înţeleagă că pe Gemma nu o deranja să fie 
dădăcită. Dimpotrivă, se simţea bine în prezenţa celeilalte 
femei, şi nu protestă atunci când Nailah o aşeză pe un otoman 
şi începu să-i perie cu putere părul. O văzu prinzându-i-l în ace 
într-un coc la ceafa. Apoi îi oferi Gemmei trusa ei de machiaj, 
care era plină de pătrăţele şi cercuri pastel de cosmetice pe 
care Gemma nu le mai văzuse de mulţi ani. Nailah privi în 
oglindă cum Gemma se pudrează repede cu o pensulă moale 
care părea din păr de samur şi îşi dă cu fard de obraji. Era un 
ritual intim pe care îşi dădu seama că îl împărţise doar cu mama 
ei. Nailah alese o nuanţă de ruj care era mai blândă şi mai 
trandafirie decât ce ar fi ales Gemma singură. 

Nailah o duse în faţa oglinzii înalte şi rămase în spatele ei. 

— Vezi, spuse ea, nu-i nimic rău să fii femeie. 

Gemma se uită lung la imaginea ei din oglindă. 

— Nu ştiu dacă pot să fac asta, spuse. La un moment dat în 
viaţa mea, poate. Dar a trecut atâta timp de atunci. 

Nailah trase afară două şuviţe din cocul Gemmei. 

— Nu crezi că poate e vremea să te simţi bine? Or să fie mulţi 
tineri acolo. Acum, hai să căutăm şi nişte pantofi. 

— O să fie şi Anthony? 

— Mă tem că el evită asemenea evenimente. Timp de mulţi 
ani, am încercat să-l conving să participe. Câteva sezoane mi-a 
făcut pe plac, dar părea atât de nefericit încât l-am lăsat să 


plece acasă mai devreme. Cred că s-a simţit uşurat când nu i- 
am mai cerut să meargă. Acum eşti gata. Hai, du-te. Cobor şi eu 
imediat. 

Michael se holbă la Gemma când ea cobori scările. 

— Am rămas fără cuvinte, spuse el. 

— Te rog, vorbeşte. Altfel n-o să mai recunosc pe niciunul 
dintre noi. 

El îi oferi braţul. 

— Vei fi mâncată de vie în seara asta. 

— Aş prefera să rămân întreagă. 

— Atunci stai lângă mine. 

— Cu dragă inimă, dacă nu mă faci să plec. 

x x 

Era o lume pe care crezuse că o pierduse. În pardoseala de 
marmură a hotelului Shepherd se reflectau strălucitoare 
candelabrele cu trei rânduri de lumini. Ventilatoare de lemn 
mişcau alene aerul, agitând frunzele palmierilor dinăuntru care 
făceau ca şirul de săli uriaşe să pară o oază civilizată. Gemma 
auzea orchestra cântând. Voia să închidă ochii şi doar să 
asculte; nu mai auzise de mulţi ani o orchestră adevărată. Când 
intrară în sala de bal, zâmbi fără să vrea. Pe ring valsau cel 
puţin douăzeci de perechi; vârtejul de bărbaţi în alb şi negru 
răsucea nori ceţoşi de culoare. Prin faţa ei treceau buchete de 
alb şi roz şi argintiu, şi imediat îşi dori să fie printre ele. Il urmă 
pe Michael la o masă şi ştiu că era imposibil. Asta nu mai era 
domeniul ei. Era o lume de după pentru supraviețuitori, un 
Avalon” pentru cei neatinşi. Se simţi ca o impostoare, cu inima 
frântă; ar fi vrut să fie cu cinci ani mai tânără; ar fi vrut să 
dispară. 

— N-o să te fac să te simţi prost invitându-te la dans, spuse 
Michael, făcând semn să i se aducă şampanie. 

— Bun. Prefer să stau jos. 

— În incarnarea mea anterioară, făceam o figură destul de 
reuşită. 

Gemma sorbi din şampanie, ţinând paharul suficient de 


'3 În mitologia celtă, o insulă paradisiacă în mările Apusului, locul unde a fost 
îngropat regele Arthur. 


aproape cât să simtă bulele pe piele. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

— Femeile pe care le-am sedus cu agilitatea mea sunt prea 
multe pentru a fi numărate. 

Gemma râse. Stătea cât de dreaptă putea. În rochia fină ca o 
pânză de păianjen, se simţea aproape goală. Ingână uşor, în 
ritmul muzicii. 

— Acum sunt la fel de timid ca o căprioară. 

— Te rog. 

Michael făcu un gest larg, ca un dirijor, către dansatori, 

— Să-i lăsăm să ne servească drept desfătare vizuală, ceva pe 
care să ne odihnim ochii în timp ce bem liniștiți şampanie, care 
e foarte bună, nu crezi? 

Gemma zâmbi şi ridică paharul. 

— Pentru petrecerile altora. 

începu o nouă melodie, un pas de deux plăcut. Piciorul 
Gemmei ţinea ritmul. 

— Uită-te la tine, spuse Michael. Nu poţi să stai locului. 

— „Mici minciuni nevinovate.” 14 

— Ar trebui să angajez pe cineva să te învârtească de câteva 
ori. 

— N-aş zice nu. 

— Nu, dacă mă gândesc mai bine, îmi place să te am aici. 

Ca pe o proprietate, îşi spuse Gemma. Sorbi din şampanie. 
Gândurile ei rătăciră. Voia să împărtăşească cuiva ceea ce afla. 
Voia să-i împărtăşească lui Michael. Puse jos paharul. 

— Ştiai că în Babilon prostituatele nu numai că erau 
respectate, dar erau sacre? Erau şi bogate, şi aveau pământ. 

— Unul dintre lucrurile care îmi plac la tine e că niciodată nu 
ştii ce are să iasă din gura aia drăguță ata. 

— Asta pentru că actul sexual era văzut ca o transformare, mai 
ales pentru bărbaţi. Transferul de putere îi făcea potriviţi pentru 
a conduce. Dar venea de la femei. 

— De la prostituate? 

— În unele culturi, sexul a fost cândva sacru. În timp s-a 
14 Little White Lies, şlagăr scris de Walter Donaldson, înregistrat şi publicat în 


1930. Printre cei care l-au interpretat de-a lungul anilor s-au numărat Ella 
Fitzgerald, Count Basie, Benny Goodman şi Frank Sinatra. 


degradat — aşa cum s-a văzut din tonul tău când ai rostit 
„prostituate”. Ştiai că celibatul era considerat un păcat în 
vremea lui lisus? Geza Vermes!” a comparat „abstinenţa 
deliberată de la procreare” în secolul al doilea cu uciderea. 
Pavel a spus că era „mai bine să te însori decât să arzi”. Deci 
care ar fi şansele ca lisus să fi fost celibatar? Nu se ştie să fi 
predicat celibatul. Eu cred că e ceva ce au introdus Părinţii 
Bisericii, gândindu-se că ar putea fi folositor. 

— Folositor pentru ce? 

— Să ţină femeile la locul lor. Să le ţină departe de putere. 

— Asta cred că e o idee grozavă. Nu se poate ca o mână de 
târfe să conducă lumea, nu? 

Gemma întoarse privirea. 

Michael o strânse de mână. 

— Te necăjesc, iubito. incearcă să nu iei lucrurile astea prea în 
serios. 

Existau momente când ea îşi spunea că Michael are dreptate, 
când tot ce îşi dorea era detaşarea necesară pentru a se 
îndrăgosti. 

— Michael — Gemma se aplecă în faţă — vii cu mine în Egiptul 
de Sus? 

— De ce? 

— Pentru că vreau să-l văd. 

— Şi ce, spune-mi te rog, ai vrea să vezi? 

— Oxyrhynchus. 

— Grămada aia oribilă de resturi unde a săpat tatăl tău? 

— Vino cu mine. Te rog. 

— Asta ar fi o idee proastă şi nebunească. 

— Ţi-ar face bine să ieşi din Cairo, argumentă ea. 

— Ca să-mi fie şi mai cald şi să mă enervez şi mai tare. 

— O să mergem pe fluviu. Va fi interesant. 

— Fluviul nu mă interesează absolut deloc. E plin de țânțari 
care răspândesc malaria şi de crocodili înfometați. Aş prefera să 
împart patul cu o companie mai plăcută. 

— Bine. Atunci o să mă duc singură. 

15 Géza Vermes (n. 1924), erudit şi specialist în istoria religiilor, o autoritate 


recunoscută în ceea ce priveşte Manuscrisele de la Marea Moartă, şi viaţa şi 
religia lui lisus. 


— Nu fi caraghioasă. 

— Asta aş fi? 

— Da, spuse el afabil, fluturându-şi o mână în aer. N-ai putea 
să te descurci. 

— Nu ţi-am cerut să vii ca să mă aperi, ţi-am cerut să vii ca să- 
mi ţii companie. Dar nu-i nimic, cred că prefer să mă duc 
singură. 

Michael zâmbi. 

— Cred că am descoperit cum să te enervez. Doar să insinuez 
că e ceva ce nu poţi face singură, şi — bum! — focuri de artificii. 

— Mă bucur că eşti aşa de încântat. 

Privirea ei rătăci în cealaltă parte a sălii şi întâlni ceva ce o 
făcu să zâmbească. Michael se întoarse să se uite. 

— Dumnezeule mare! exclamă el. Ce-avem aici? 

Anthony se îndrepta către masa lor. 

— Repede, încă mai putem scăpa dacă plecăm acum. 

— Nu. Aş vrea să rămân. 

— Şi să te plictiseşti de moarte cu eremitul nostru din deşert? 

— Poate. 

— Ei, nu poţi să nu mai bâţâi din picior? Mă enervează. 

— Nu pot să mă abţin. Din cauza muzicii. 

Anthony stătea în picioare lângă masa lor. 

— Bună, Michael, Gemma. 

— Anthony, sunt uluit. Ce Dumnezeu faci aici? 

Anthony stătea cu mâinile la spate. Arăta elegant şi, 
surprinzător, în largul lui. 

— Aveam chef să dansez. Gemma, îmi faci onoarea? 

— Anthony dansează. Michael râse. Acum asta chiar va fi o 
seară de neuitat. 

x x 

Gemma îl lăsă pe Michael la masă cu un vag sentiment de 
trădare. Îl părăsea pentru a face ceva ce el nu putea să facă. O 
clipă mai târziu, sentimentul dispăruse. Muzica începu şi o 
străbătu asemenea unui clopot lovit; vibră adânc. Fiecare 
părticică din ea cânta. 

Anthony o conduse pe Gemma ferm, învârtind-o cu uşurinţă. 
Ea nici nu-şi dădea seama că era condusă. Se mişcau împreună, 
cu ochii lui aţintiţi în ochii ei. Ea se uită peste umărul lui şi 


murmură cuvintele unui cântec pe care îl ştia pe dinafară. Ți-am 
adus violete pentru haina ta de blană, şi era aprilie în acel 
decembrie, zăpada se cernea uşor pe flori... 

— Drăguţă rochie. 

— Ea mamei tale. 

— Are gusturi bune. 

— Aşadar, spuse Gemma, la un moment dat în viaţă ai învăţat 
să dansezi. 

— Am câteva talente pe care le-am neglijat. Nu te-am mai 
văzut la muzeu. 

— Am făcut alte lucruri. 

— Ce alte lucruri? 

— Propriile mele săpături. 

— Ah. Şi ce-ai scos la lumină? 

— Oh, una, alta. 

Anthony îi strânse mâna şi îşi lăsă capul către urechea ei. 

— Nu-i suficient, Gemma. 

— O să-ţi spun atunci când o să fie ceva de spus. 

— Spune-mi înainte. 

Gemma se întoarse şi îi zâmbi repede lui Michael, care îi 
privea. 

— In momentul ăsta, mi se pare că toată lumea ascunde câte 
ceva. Mă simt ca într-un spectacol de umbre. 

— Chiar eşti. Renunţă. N-ai nimic de câştigat. 

— Atâtea lucruri au nevoie de energia ta, Anthony. Nu trebuie 
să-ţi baţi capul să ai grijă de mine. 

— Eşti generoasă. 

— Nu trebui să-ţi baţi capul pentru că n-am de gând să renunţ. 
N-o să fac decât să te epuizez. 

— Am vorbit cu Togo Mina. Mă tem că ţi-a dat o dată-limită. 

— Pentru ce? 

— Să eliberezi biroul tatălui tău. 

Pe când se roteau în tăcere, Gemma luă o expresie de 
nepătruns, un truc pe care tatăl ei nu putea să îl sufere. 

— Cât mai am? întrebă. 

— Incă o săptămână. Au nevoie de spaţiu, înţelegi. 

— Inţeleg. 

— Ce cauţi, Gemma? 


— Ce căutăm cu toţii? Ce cauţi tu aici, la o petrecere pe care 
se ştie că n-o poţi suferi? 

Anthony o strânse mai tare de mijloc şi o trase mai aproape de 
el. 

— Atunci fă-mi o favoare, îi spuse el la ureche. 

— Poate. 

— Spune-mi ce găseşti, oricât de neînsemnat ar fi. 

— O să mă gândesc la asta dacă îmi dai un motiv bun. 

— Pentru că deja am pierdut un prieten. Slăbi strânsoarea şi îşi 
apăsă uşor degetul mare în palma ei. Spune-mi, cum e Michael? 

— Beat într-un fel plin de veselie, după cum vezi şi tu. N-am 
reuşit să-l salvez de el însuşi. 

— Te înşeli. Incepe să revină la viaţă. 

— De unde ştii? Nu te vezi niciodată cu el. 

— E în ochii lui. 

— De ce nu vă vedeţi niciodată? 

— Pentru că e mai bine aşa. 

— Pentru că e încă furios pe tatăl lui? 

Anthony îşi lăsă în jos privirea către ea. 

— Pentru că a pierdut suficient de mult. 

x x 

Michael îşi termină şampania, privindu-i pe Gemma şi Anthony 
care rămaseră pe ring pentru un alt cântec şi apoi încă un altul. 
„La răsărit de soare”! şi apoi, foarte potrivit, „Mandy, 
hotărăşte-te odată”!/. Se crispă când tatăl său se apropie de 
masă pentru a-şi arăta părerea de rău enervantă pentru fiul 
şchiop. 

— Te distrezi? 

— Dacă mă distrez? Mă simt ca un bătrân care se uită la nişte 
copii cum se joacă. 

— Ah, Michael. David Lazar se aşeză. Ai primit o lovitură 
cumplită. 


16 Fast of the Sun (and West of the Moon), şlagăr scris de Brooks Bowman în 
1934, interpretat de mulţi cântăreţi de jazz, printre care Louis Armstrong, 
Ella Fitzgerald, Frank Sinatra şi Max von Sydow. 

" Mandy, Make Up Your Mind, cântec din 1924, de Geo. W. Meyer şi Arthur 
Johnston, versuri de Grant Clarke şi Roy Turk, din repertoriul lui Louis 
Armstrong, printre alţii. 


— Aş vrea să termini cu frazele astea dramatice. 

— Încerc să vorbesc cu tine, Michael. Nu mai ştiu cum s-o fac. 

— Problema e că fiul tău a dispărut şi tu nu eşti în stare să 
înţelegi bărbatul care i-a luat locul. 

David întinse mâna peste masă. 

— Ajută-mă, atunci. 

Michael se uită la mâna întinsă, dar îşi ridică doar paharul de 
şampanie. 

— E inutil. 

David îşi trase scaunul mai aproape şi îl apucă pe fiul său de 
umăr. 

— Spune-mi ce-a fost mai rău, îl îndemnă el. Cel mai cumplit 
moment. 

— În mijlocul fericirii şi bogăției ăsteia? 

— Nu dau doi bani pe toate astea. 

— Şampania s-a terminat. Mai bine te-ai duce şi m-ai salva de 
mila a o sută de priviri. 

David plecă la bar. Când se întoarse cu o altă sticlă de 
şampanie, Michael se uită furios la fratele lui şi la Gemma şi 
începu atacul. 

— Mă asculţi? Am toată atenţia ta? 

— Da. 

Michael râse şi ridică paharul către tatăl său. 

— Dar atenţia ta a fost întotdeauna împărţită, nu? 

— Vrei să plec sau ne continuăm discuţia? 

— Neapărat o continuăm. E aşa de distractiv să discuţi despre 
asta. Închipuie-ţi, tată, dacă poţi, cum e să urci într-un avion 
care poate foarte bine să-ţi devină sicriu — în fiecare zi. Stai 
acolo, când totul înăuntrul tău îţi spune să fugi. Stai şi rămâi în 
faţa morţii, zi după zi, şi nu protestezi; te prefaci că e o slujbă 
ca oricare alta, deşi de multe ori prietenii tăi nu se mai întorc de 
la muncă. 

David Lazar îşi privi fiul dând peste cap paharul de şampanie şi 
turnându-şi mecanic un altul. 

— Asta se numeşte bravură, spuse el. 

— Se numeşte nebunie. Lumea o înfrumuseţează făcând-o să 
arate ca altceva, ceva drăguţ, să arate ca ceva pentru care 
oamenii te vor iubi. 


— Tu eşti iubit pentru asta, Michael. 

— Oare? Păcat că n-o simt. Nu ţi se spune că odată cu teama ţi 
se iau şi sentimentele. Nu ţi se spune că, deşi trupul tău poate 
supravieţui, inima ţi se împietreşte, devine o bucată de granit. 

— Asta, cred eu, e natura războiului. 

— E trădare. Ceea ce ne desparte pe tine şi pe mine, tată, este 
experienţa  obedienţei extreme. Voința unui soldat este 
încovoiată până ce se rupe. Numai atunci devine folositor. Cred 
că obedienţa mi-a distrus capacitatea de a gândi. Şi m-a făcut 
furios. 

— Asta s-ar putea să fie morfina, sugeră David. 

Michael mai termină un pahar de şampanie. Apoi se uită la 
tatăl lui ca şi cum ar fi fost o fotografie neclară a unei persoane 
pe care o cunoscuse poate cândva. 

— Ştii că ni s-a spus să doborâm avioane de salvare? Afurisita 
de Cruce Roşie: bang, bang în rezervor. Omoară îngerii. Dar nu 
spune nimic — oamenii n-or să-nţeleagă. Ei bine, nici noi n-am 
înţeles. Dar comandantul nostru a spus că ele erau o 
ameninţare, iar noi eram băieţi buni. Aşa că ştii ce-am făcut? In 
mintea mea am desenat svastici pe aripile lor mari şi greoaie şi 
am trimis îngerii în cer. Şi eu cu ce m-am ales? Unde o să mă 
duc după ce mor, tată? 

David îşi puse jos paharul şi se rezemă de spătar, în tăcere. 

x x 


Anthony şi Gemma se întoarseră de pe ringul de dans părând 
foarte veseli şi foarte tineri. Michael îi făcu semn fratelui său să 
se aşeze. 

— Spune-mi, frate. Cu ce te-ai ocupat în ultimele zile? Gemma 
s-a furişat încoace şi-ncolo ca un spion care ştie secretul 
Enigmei!*, iar tu ai rămas mult prea mult în Cairo. Vreau să ştiu 
ce se întâmplă. 

Anthony aruncă o privire către Gemma. 

— Sunt aici să ajut la crearea unui muzeu. Pentru că ştiu câte 
ceva despre ceea ce făcea tatăl ei, am ajutat-o pe Gemma să 


18 Aparat de decodificare a mesajelor secrete, apărut la începutul anilor 1920 
şi folosit de serviciile guvernamentale şi militare ale mai multor ţări, cel mai 
cunoscut fiind cel utilizat de nazişti înainte şi în timpul celui de Al Doilea 
Război Mondial. 


pună în ordine unele dintre lucrurile lui. 

— De exemplu. 

Anthony se uită din nou la Gemma, care ridică din umeri. 

— Charles Bastian era interesat de o colecţie de evanghelii 
care s-au pierdut în secolul al patrulea. 

— Cine le-a pierdut? 

— Noi toţi. 

— De ce să nu rămână pierdute? De exemplu. 

— Pe scurt, ele ar putea redefini concepţia noastră despre 
creştinism. 

— lisuse, Anthony. Nu poţi s-o laşi baltă? Biata Biserică 
însângerată. î 

— Biserica e într-adevăr pătată de sânge. Intotdeauna a fost. 
Ăsta e un aspect al problemei. 

— Şi o molipseşti şi pe biata Gemma. Devine subversivă cu 
mine. Michael se întoarse către tatăl lui. Nu-i adevărat că unii 
dintre noi protejează şi unii dintre noi distrug? întrebă el. Cum 
te simţi, tată, că ai zămislit câte unul din fiecare? 

— Singura distrugere pe care o văd aici e autodistrugerea. 

— Ei, mie îmi miroase a erezie, spuse Michael. Ar trebui să te 
pârăsc, frăţioare. Eşti un pericol pentru pacea mondială. 

— Pot să-ţi explic totul în detaliu, dacă vrei. 

— Nu vreau. 

— Bine. 

— Nu e nimic de neatins? Nu putem să avem nimic care să ne 
ofere siguranţă? Trebuie să te legi şi de Biserică? 

Gemma îl luă pe Michael de mână. 

— Hai să vorbim despre altceva, da? 

David se scuză şi plecă, şi curând se ridică şi Anthony. 

— Mulţumesc pentru dans, Gemma. Noapte bună, Michael. 

— Noapte bună, frate. Scuze că am fost o pacoste. Anthony 
zâmbi. 

— Tu nu eşti niciodată o pacoste. 

x x 

În taxi, în drum spre casă, Michael murmură: 

— Ar trebui să mergem la biserică, să începem să aşezăm 
temeliile, tu şi cu mine. 

— Cred că ultima oară când am intrat într-o biserică a fost la 


înmormântarea mamei. 

— Fată păgână. Michael căscă. Dar te vom salva. 

Gemma se uită pe fereastră. 

— Mi-aduc aminte cum a spus preotul, aşa cum spune 
întotdeauna: „Părinte al Domnului nostru lisus Hristos, 
mărturisim că am păcătuit cu gândul, cuvântul şi fapta”, şi cum 
pentru prima dată mi s-a părut greşit. L-am întrebat după 
aceea: Săptămâna asta am salvat nişte vieţi. Mi-am pierdut 
mama. Care e păcatul meu? El mi-a răspuns că toţi am păcătuit, 
că ne-am născut în păcat. L-am întrebat de ce, pentru că Eva a 
mâncat un măr? Şi mi-a spus că a-l urma pe Domnul nu 
înseamnă să pui întrebări, ci să ai credinţă. 

Aerul rece al nopţii pătrunse pe geamul deschis al maşinii şi 
Gemma îşi trase şalul pe umeri. 

— Problema e că nu mi-a dat niciun răspuns. Mi-a spus să nu 
întreb. Dar cred că sunt la fel ca tatăl meu. Simt nevoia să 
întreb. 

Se uită la Michael şi văzu că adormise. 

Când taxiul opri în faţa casei Lazar, Gemma îi şopti şoferului să 
o aştepte. După ce îl conduse pe Michael în camera lui, îşi 
schimbă repede hainele şi luă o pătură şi o trusă de toaletă, îşi 
scoase pantofii pentru a se putea furişa în vârful picioarelor 
înapoi la parter şi afară din casă. 

— Du-mă la muzeu, îi spuse şoferului. 

— Muzeul e închis, don'şoară. 

— Pentru mine nu e. 

Gemma se uită pe fereastră, încercând să-şi amintească 
numele paznicului. Dacă urma să nu mai aibă voie nici în biroul 
tatălui ei, îşi va petrece fiecare minut posibil în singurul loc pe 
care ştia în mod sigur că îl ocupase el. 


CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE 


A doua zi, Mina intră pe neaşteptate în biroul lui Anthony. Era 
prea supărat pentru a se aşeza. 

— Omul pe care l-am trimis la Nag Hammadi. Tocmai am aflat 
că a murit. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— O bucată de stâncă i-a spart capul. Bietul om trebuia doar 
să pună nişte întrebări, să vadă ce poate afla. Un tip isteţ, pe 
jumătate beduin, deci vorbea limba, se integrase bine. Credeam 
că poate afla nişte informaţii. De fapt, l-am trimis la moarte. 

— Îmi pare rău, Mina. 

— Am fost din nou să vorbesc cu Phocion Tano. Mă tem că mi- 
am ieşit din fire. Dar îi ştiu reputaţia. Imi dau seama că e 
capabil de violenţă. 

— Eu aş sta departe de Tano. 

Mina îşi drese glasul şi se aplecă să-şi lege şiretul pantofului. 

— Ştii ce-i mai trist? Că cine are textele astea probabil că nici 
n-are habar de valoarea lor. Doresse a autentificat textul aflat în 
posesia noastră. Ştii ce-a zis? A zis că descoperirea asta o să 
marcheze un moment de cotitură în studierea originilor 
creştinismului. A zis că istoria va trebui să fie rescrisă. 

— Aşa că e posibil ca ticăloşii ăştia nelegiuiţi să ştie că au o 
mare şansă de a se îmbogăţi. Există oameni care ar plăti oricât 
pentru a împiedica rescrierea istoriei. 

— Când te gândeşti că banii chiar intră în ecuaţie — că un 
astfel de material poate căpăta o valoare lumească! Dar nu-s 
chiar atât de prost, deşi sunt naiv. Brusc, Mina păru să se 
calmeze. Işi prinse mâinile la spate şi rămase cu privirea la 
ventilatorul din tavan. Cred că sunt urmărit, spuse el. 

— Cine te urmăreşte? 

— Un tip care nu iese cu nimic în evidenţă. Dar eu observ 
întotdeauna hainele şi cred că are o singură haină, zdrenţuită. 

— European? 

— Nu, pare egiptean. Cum am spus, pare un tip oarecare, cu 
excepţia hainei. Uite ce cred eu: există mai multe evanghelii. 


Sunt ca un stol de prepeliţe speriate. Odată ce ajung la noi, sunt 
în siguranţă. Dar încrucişarea spadelor între Nag Hammadi şi 
muzeu deja a adus moarte. Cum am văzut cu băiatul ăla, Ali. lar 
acum un alt nevinovat a pierit. Întrebarea mea e: cine mai este 
în cursă? 

— O să aflăm. Între timp, eu nu m-aş juca cu Tano. Şi-aşa 
avem destul griji. Mă tem că s-ar putea să ne aflăm în mijlocul 
unui mic război sfânt. 

Mina se întoarse către el. 

— Crezi că e implicată Biserica? 

— Gemma Bastian a fost vizitată în Londra de un tip despre 
care ea crede că ar fi un om al Bisericii — a întrebat-o despre 
munca tatălui ei. Aşa că nu, n-aş elimina posibilitatea asta. 

— Vorbeşti despre Biserica Catolică? 

— Nu ştiu. Sigur, cred că Biserica Catolică ar avea mult de 
pierdut dacă ar îngădui ca evangheliile astea să ajungă la 
publicul larg. Dacă ele circulă de atâta vreme, cum bănuim noi, 
aş fi surprins să nu se fi aflat de ele. 

— Dumnezeule mare. 

— E aceeaşi poveste dintotdeauna, Mina. Vechiul adevăr 
luptând cu noul adevăr. Apărătorii fiecăruia sunt gata să moară 
— ŞI, se pare, să ucidă. Chestia aici e că vechiul adevăr chiar 
este noul adevăr. 

Mina se încruntă. 

— Pari deosebit de calm în faţa perspectivei unui război sfânt. 

— Sunt fatalist. 

— Nu lăsa ca asta să te împiedice să lupţi în acest... război 
alături de mine. 

— Ce ciudat, recent i-am spus cuiva că nu m-am născut pentru 
a fi soldat. Dar poate că nu mă gândeam la războiul potrivit. 
Acum — spuse Anthony ridicându-se — aş vrea nişte ceai. 

Mina se ridică şi el. 

— In războiul ăsta luptăm pentru vieţile soldaţilor căzuţi, poate 
îngeri, spuse el. Sincer, evangheliile astea n-ar fi putut apărea 
într-un moment mai potrivit. 

— Mina, spuse Anthony când ajunseră la uşă, probabil că ne 
aşteaptă mai mult decât o simplă încăierare. 

— Da, prietene, ştiu. 


x x 


Anthony se îndreptă către bufet, întrebându-se nu ce ar putea 
să ştie oamenii Bisericii despre munca lui Bastian, ci cum. Când 
se întoarse la biroul lui, se opri în coridor. In faţa uşii lui stătea 
un băiat. Când Anthony se apropie, văzu că băiatul ţinea strâns 
la piept un pachet. Anthony îl privi din cap până-n picioare, 
mulţumit să vadă că e în viaţă şi întreg. li dădu o bancnotă şi 
luă pachetul, apoi încuie uşa biroului în urma lui. În pachet se 
aflau un alt pachet înfăşurat în hârtie şi o scrisoare. Era de la 
Phocion Tano. 


Prietenul tău Togo Mina a venit deja de două ori să mă 
vadă. Ştii părerea mea despre respectivul personaj. Nu-mi 
place felul lui de-a fi. El ameninţă la fel ca şi tine, dar, spre 
deosebire de tine, nu are cu ce să negocieze. Nu-l lăsa să 
devină enervant. Alăturat vei găsi următoarea mea 
mişcare, regina mea pentru pionul tău. Ceva care să te 
convingă să nu mă hărţuieşti. Am textele, multe texte; pur 
şi simplu, aştept să văd cine oferă mai mult. Bucură-te de 
ceea ce ţi-am trimis. E o dovadă a respectului meu pentru 
tine şi familia ta. Traducătorul meu mi-a spus că, deşi nu 
este o evanghelie majoră, ar putea declanşa o revoluţie. 
Pentru mine, cum nu poartă un nume, nu are nicio valoare. 


Anthony desfăcu pachetul cu mare grijă, încercând să nu strice 
ceea ce se afla înăuntru. Rămase uitându-se lung la textul din 
faţa lui, în cele din urmă întinzând mâna pentru a atinge 
paginile cu degetele sale. Apoi îşi scoase prânzul pe care şi-l 
adusese de acasă şi puse alături ceaiul, şi se pregăti pentru o 
lungă perioadă de lucru. Imediat ce începu să traducă ştiu că 
avea să uite de foame, de nevoia de somn. Nu mai conta cât 
urma să dureze. Ceea ce conta erau doar cuvintele de pe 
pagina dinaintea lui. Ceea ce conta era sentimentul că, făcând 
asta, era mai viu ca niciodată. 


CAPITOLUL OPTSPREZECE 


În dimineaţa aceea, Gemma se trezi cu hainele mototolite şi cu 
dureri în tot trupul după o noapte petrecută pe podeaua din 
biroul tatălui ei. Capul o durea de la prea multă şampanie. Se 
întinse pentru a-şi dezmorţi gâtul, copleşită pentru o clipă de 
amintirea dansului. Se ridică în capul oaselor şi lumea se mişcă 
periculos în jurul ei. Podeaua fusese rece. Lipsa de confort nu o 
deranja. Aşa îşi petrecuse şi tatăl ei multe nopţi, multe veghi. 
Asta era veghea ei acum. 

Se uită în sus la cameră din această nouă poziţie, gândindu-se 
că ar putea să vadă ceva ce încă nu văzuse. Încăperea părea 
mai mare şi mai mică deopotrivă. Se ridică în picioare şi camera 
îşi recăpătă proporţiile cunoscute. Singurul lucru de făcut era să 
continue cu descifrarea jurnalelor, pentru că era sigură că 
ajungea undeva. Işi netezi părul şi fusta şi se aventură afară din 
muzeu către cafeneaua aflată pe cealaltă latură a pieţei, pentru 
o ceaşcă de cafea şi un pateu. Avea nevoie de ceva întăritor 
înainte să se ocupe din nou de aiurelile din primul jurnal, înainte 
să treacă la următorul cuvânt pe care îl putea aproape desluşi. 
Problema era că aceste cuvinte nu aparţineau limbii copte, cel 
puţin nu total. Uneori, dacă se relaxa, reuşea să vadă că exista 
un tipar în rânduri. Dar apoi totul se răsturna, începuse să se 
concentreze asupra vocalelor doar pentru că, după ce cercetase 
sistematic, nu găsise niciuna. Absolut niciuna. Asta era prea 
ciudat ca să nu însemne ceva. 

x x 

În după-amiaza aceea, se întoarse la casa Lazar. Tocmai 
terminase să se spele când Amad ciocăni la uşa ei. In mâna lui 
era un plic cu un timbru străin. Ea recunoscu limba în care era 
scrisă adresa expeditorului. Era din Germania. Deschise plicul. 
Era o scrisoare de la Carl Schmidt, aşternută cu un scris 
tremurat. Gemma se aşeză pe pat şi o citi. 


Dragă Gemma Bastian, 
Deşi sunt un bătrân care a uitat multe lucruri, mi-l 
amintesc foarte bine pe tatăl dumitale. Imi amintesc de 


entuziasmul şi de tinereţea lui. Îmi amintesc că era prea 
tânăr pentru a fi la seminar. Dar ceea ce-mi amintesc cel 
mai bine este faţa lui atunci când a citit pentru prima oară 
Evanghelia după Maria Magdalena şi cât de grav a devenit. 
Îmi amintesc degetele sale, înnegrite de cerneală după cât 
scrisese în jurnalul lui. Mai târziu mi-a spus că ceea ce citise 
îi schimbase viaţa. Nu voia să se mai întoarcă la seminar. 
Asta m-a îngrijorat. Mă bucur că pot să-ţi spun toate astea 
pentru că întotdeauna m-am simţit într-un fel responsabil 
pentru hotărârea lui. Poate că existenţa ta mă absolvă. 
Sunt încântat să aflu că Charles a ajuns să aibă o familie. 
Inainte să plece din Berlin, mi-a spus că nu poate să facă 
parte dintr-o Biserică ce neagă o parte din ea însăşi. Era, 
credea el acum, o Biserică pe care oamenii au creat-o, şi nu 
Dumnezeu. Dumnezeu nu s-ar fi temut atât de tare de 
femei. Asta a spus, şi n-am să uit niciodată convingerea din 
vocea lui. Îmi pare rău să aflu că nu mai e, dar cât de 
minunat că are o fată care l-a iubit suficient de mult încât 
să vrea să-l cunoască. A fost un om bun. 
Cu afecţiune, 
Carl Schmidt 


Exista o evanghelie după Maria Magdalena. _ 

Gemma se ridică de pe pat şi se duse la fereastră. Inainte ca 
ea să se fi născut, tatăl ei citise Evanghelia după Maria 
Magdalena. Datorită celor citite, renunţase la seminar. Datorită 
celor citite, direcţia vieţii lui se schimbase. Se însurase. Avusese 
un copil. Deci Mariei Magdalena trebuia Gemma să-i 
mulţumească pentru existenţa ei? 

Tatăl ei nu ştiuse că exista o asemenea evanghelie, îşi spuse 
ea. El venise dintr-o lume căreia nici măcar nu-i plăcea să 
pronunţe numele Mariei. 

Fondatorului Bisericii Romano-Catolice nu-i plăceau femeile, 
nu-i plăceau deloc femeile. 

Jos, în grădină, Nailah tăia flori. Poate că privirea Gemmei o 
făcu să se întoarcă şi să se uite în sus. Femeile îşi făcură semn 
cu mâna. Gemma trase uşor de cordonul draperiei, dorindu-şi să 
fie ea cea care se mişca asemeni unei păsări colibri printre flori. 
Apoi se pregăti să atace din nou alfabetul copt, trăgând tomul 
mare şi muced către lumina ferestrei. 


x x 


În acea după-amiază, când Gemma trecu pe lângă uşa camerei 
lui Michael, auzi un zgomot puternic, nu bufnitura unui obiect, ci 
a unei persoane care cade. In cameră Michael înjură, apoi se 
lăsă tăcerea. Ea bătu încet şi îşi lipi urechea de uşă. 

— Michael, spuse, eşti bine? Aşteptă, apoi răsuci mânerul şi 
deschise uşor uşa. Michael? 

Nu-l vedea. Apoi îi zări piciorul. Michael era pe podea, cu 
braţele întinse în lături. Cămaşa zăcea grămadă lângă el. 
Piciorul de lemn era în cealaltă parte a camerei. 

Michael avea ochii închişi. Părea să doarmă. 

Gemma îngenunche lângă el. În mâna care era sub pat se afla 
o seringă goală. Fiola de morfină era pe noptieră, cu gâtul rupt. 

Fără să deschidă ochii, Michael zâmbi. 

— Gemma, spuse el, îţi simt parfumul. 

— Morfeu, spuse ea uşor. 

— Aşa se numeşte? Va trebui să-ţi cumpăr o sticluţă. 

— Morfeu, zeul grec al somnului. Tatăl morfinei. 

— E prietena mea. 

— Nu, nue. 

— Tu n-o cunoşti. 

— Oh, ba da. 

— Nu te speria, iubito. E doar ceva ce fac uneori, împotriva 
durerii. 

— Ai dureri? 

— Am avut. M-am înfuriat. Mi-am aruncat piciorul. Michael 
râse. Nu-s mulţi care pot să-şi arunce piciorul. 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Poţi să mă laşi să te privesc. 

— Vrei piciorul? 

— Aruncă-l pe foc. O bucată de lemn inutilă. 

— Hai să te ajut să te urci în pat. 

— Nu sunt în pat? 

— Eşti pe podea. 

— Ha! lătra el. Ce moale e podeaua. 

— Asta-i morfina. 

— O chestie minunată. 

— O chestie care creează dependenţă. 


Se aşeză mai bine, pregătindu-se să-l ridice. 

— Mă simt minunat aici. Michael întredeschise ochii. Îmi place 
grozav rochia asta. Îmi vine să te mănânc. 

Gemma se ridică în picioare. 

— Atunci te las. 

— Bine. Ne vedem la cocktailuri. 

Gemma se duse în camera ei şi se aşeză la birou. O clipă mai 
târziu, se lăsă să alunece pe podea. Rămase acolo până când 
lumina păli, până când nu mai putut desluşi desenul de pe 
covor. Ştia că Michael era cineva împreună cu care ar fi putut să 
fie; ar fi putut să meargă alături de el, să-i asculte poveştile, să 
fie fermecată de vocea şi purtarea lui curtenitoare. Şi ştia că l-ar 
fi putut ajuta. Ceea ce nu ştia era dacă l-ar fi putut ajuta să 
trăiască, sau l-ar fi putut ajuta să moară. 

Se auzi un ciocănit uşor în uşă şi David Lazar băgă capul 
înăuntru. 

— A venit o scrisoare pentru tatăl tău. După timbru, bănuiesc 
că e de la fratele lui din Australia. 

Gemma ridică privirea. 

— Nu ştie. 

— Te pot ajuta cu ceva? 

— Nu. Trebuie doar să mă aşez şi să scriu câteva scrisori. Am 
tot evitat asta. Tăcu o clipă, apoi spuse: Nu sunt foarte sigură ce 
să spun. 

David intră în cameră şi rămase lângă perete, asemenea unei 
santinele. 

— Cum adică? 

— Nu ştiu cum să frazez detaliile. Detaliile de genul: moartea 
lui a fost suspectă. 

— Sunt convins că asta nu e necesar. 

— Acum că nu mai e? Voi, cei din familia Lazar, sunteţi cu toţii 
de acord cu un singur lucru: E mort, cui îi mai pasă de ce? Ceea 
ce mi se pare ciudat e că atât tu cât şi Anthony v-aţi ales ca 
meserie studierea vieților oamenilor morţi. De ce e asta atât de 
diferit? 

— Nu ştiu, Gemma. Poate pentru că el făcea parte din lumea 
noastră. 

— Atunci poţi să-mi explici, din această lume a voastră, cum se 


face că într-o bună zi era convins că avea să aibă bani, o casă şi 
pe mine în ea — iara doua zi este găsit mort în urma unui stop 
cardiac, fără niciun ban în bancă? 

— Asta este Egiptul, Gemma. Regulile din Anglia nu sunt 
valabile aici. Se întâmplă lucruri pe care nu întotdeauna le 
înţelegi. 

— Nu e suficient, spuse Gemma. Apoi adăugă impulsiv: Mai 
ales din partea cuiva care nu era de acord cu ce făcea el. 

— Dragă Gemma, asta face parte din teritoriu. Suntem 
cercetători! Când am venit aici, am ieşit de pe hartă. Pentru a 
trăi în această ţară a trebuit să renunţăm cu toţii la vechile 
paradigme, supoziţii culturale — lucruri pe care credeam că le 
înţelegem. 

Gemma îl privi lung şi cercetător pe prietenul tatălui ei. Voia 
să-l creadă, dar nu putea. Spre surprinderea ei, şi a lui, începu 
să plângă. David se căută în buzunar după o batistă. 

— Sunt un musafir jalnic, spuse ea. 

— Cu siguranţă eşti mai mult decât un simplu musafir, spuse 
David cu blândeţe. Cred că i-ai cucerit inima fiului meu. li puse 
un braţ hotărât pe după umeri. Incearcă să te relaxezi, încearcă, 
măcar pentru o clipă, să scapi de toată greutatea lumii care te 
apasă. 

Gemma aproape că revărsă un nou torent de lacrimi, în timp 
ce David încercă să pună frâu torentului. 

— O să fie bine, spuse el încetişor. 

x x 

Înainte de ivirea zorilor, Gemma se trezi dintr-un vis despre 
Maria Magdalena. Stătea în faţa litografiei în care Maria era cu 
pruncul ei şi deodată Maria ieşi din imagine şi luă dimensiuni 
omeneşti. Aveau amândouă aceeaşi înălţime. Maria se învârti 
prin biroul tatălui ei la fel cum făcuse şi Gemma de atâtea ori. 
Luă o carte de pe raft şi se aşeză, făcându-i semn Gemmei să 
vină lângă ea. Gemmei îi trebui ceva timp pentru a-şi da seama 
că pruncul dispăruse. Se trezi înainte să poată să se întoarcă să 
se uite la litografie, pentru a vedea dacă era acolo copilul. Ji-ai 
părăsit copilul, voia să-i spună Mariei. Voia să o avertizeze: 
Găseşte copilul. Inainte să citeşti o carte, găseşte copilul. 

Dimineaţa era neobişnuit de înnorată, ceea ce o făcu pe 


Gemma să se gândească la Londra, şi la cât de total uitase de 
ea. Reuşise propria ei amputare, îndepărtând Londra asemenea 
unui vis urât. Işi luă în cameră cafeaua şi nişte pâine prăjită, şi 
se instală la birou cu nişte hârtie de scris şi un stilou. Prima 
scrisoare urma să fie către unchiul ei în Australia. Gemma nu-l 
cunoştea suficient de bine pentru a hotărî dacă să-i spună toată 
povestea, sau o versiune scurtă şi plăcută. Şi pentru că nu va 
avea cum să răspundă unor întrebări, decise că e mai bine să 
fie succintă. Scrise scrisoarea asemeni unui necrolog într-un 
ziar, cu câteva date personale care păreau inventate. El a murit 
într-un loc pe care îl iubea, făcând ceea ce îi plăcea mai mult. 
Se pare că a murit din cauze naturale. Până la urmă, toată 
scrisoarea suna ca o mare minciună. Nu avea nicio importanţă. 
Ea era doar mesagerul. Închise plicul şi lipi un şir de timbre 
egiptene deasupra adresei. Decise să nu treacă adresa 
expeditorului. În fond, Egiptul nu era căminul ei. 

Pentru a-şi limpezi gândurile, începu o scrisoare către prietena 
ei Lucy Bingham, o persoană căreia întotdeauna îi spusese 
adevărul. Lucy nu înţelegea eufemismele. Îi plăcea o poveste 
bună, cu miez. Când fuseseră mai mici, Gemma fusese suficient 
de lipsită de griji pentru a le inventa pentru Lucy. 

Războiul schimbase toate astea. Nimeni nu mai era lipsit de 
griji. lar Lucy pierduse legătura cu Gemma pe tot parcursul lui. 
La începutul războiului, îşi găsise un soldat american aşezat în 
siguranţă în spatele unui birou, şi îşi petrecuse următorii ani mai 
mult sau mai puţin neatentă la distrugerile din jurul ei. Totul 
părea aiurea pentru Gemma. Nu supravieţuiai unui război 
îndrăgostindu-te. Supravieţuiai păstrându-ţi capul pe umeri, 
evitând gesturile disperate. lar Lucy şi soldatul ei păreau 
disperaţi. Viteza cu care se aruncaseră unul către celălalt fusese 
îngrijorătoare. In mintea Gemmei, nimeni nu putea rămâne 
îmbrăţişat confortabil mult timp; asta devenea strangulare. În 
mod tulburător, ei rămăseseră îmbrăţişaţi şi, surprinzător, 
păreau destul de fericiţi. 

Deşi Lucy îndrăgostită nu avea prea mult de oferit ca prietenă, 
Gemma tot îi simţea lipsa. Era prima dintre multele pierderi. 
Stătea, atâta vreme cât suporta, şi o privea pe prietena ei 
petrecându-şi tot timpul liber în faţa unei oglinzi crăpate, 


fardându-se cu cosmetice pe care le găsise în ruinele din East 
End. Gemma nu era de acord cu micile ei infracţiuni de război, 
şi Lucy ştia asta. Se învârtea prin cameră, căutând lucruri 
drăguţe pe care le furase ca să le poarte pentru soldatul ei, 
atacând-o pe Gemma pentru că era prea corectă. Războiul nu 
era o vreme pentru corectitudine. „Şi atunci, cine o să 
folosească toate lucrurile astea minunate? Un buldozer?” 

Când Lucy rămase însărcinată, Gemma nu se mai duse în casa 
familiei Bingham. Tensiunea dintre Lucy şi părinţii ei era 
explozivă. Lumina se strecura palidă prin ferestrele camuflate, 
ca pentru a compensa nivelul decibelilor din voci. Ultima dată 
când Gemma fusese acolo, Lucy voma în baie şi ţipa la mama ei 
să o lase în pace. Mama ei ţipa la ea la fel de tare, spunându-i 
fiicei sale că îşi distrusese viaţa şi să iasă dracului afară din 
baie. 

Gemma îşi scoase din geantă micul ei calendar de buzunar şi 
numără săptămânile. Lucy trebuia deja să fi născut, iar soldatul 
ei american probabil că o luase de nevastă, sau tatăl lui Lucy îi 
zburase creierii. 


Dragă Lucy, 

Dacă am calculat corect, trebuie să ai deja un bebeluş. 
Sper că naşterea nu a fost prea chinuitoare şi că l-ai avut 
pe Gerald alături de tine ca să te ajute să treci peste ea cu 
bine. Eu sunt încă în Cairo şi mă ocup de lucrurile tatei. Mi-e 
greu să accept că nu mai e. Cred că o să realizez asta abia 
când o să fiu din nou acasă şi el n-o să se mai întoarcă din 
ultima lui călătorie în Egipt. 

Aici e incredibil, cred că ţi-ar plăcea. Există cămile pe 
străzi. Şi, fie că mă crezi sau nu, o mulţime de europeni 
eleganţi. Stau la nişte prieteni de-ai tatei, familia Lazar, 
care au fost foarte buni cu mine. Au doi fii, fraţi vitregi, cu 
care m-am împrietenit. Ai vrea probabil să ştii dacă îi plac. 
Ar trebui să fii aici să mă ajuţi. Mă întreb ce-ai crede despre 
ei, pe care l-ai alege. 

Sper că eşti bine, dragă Lucy. Aş vrea să am aici o fată cu 
care să vorbesc. O să trec să te văd când mă întorc la 
Londra, oricând va fi asta. 

Toată dragostea mea pentru tine şi familia ta, 

Gemma 


Gemma îşi închise stiloul şi cobori la parter. Casa era 
cufundată în tăcere. David lucra în biroul lui de la etaj, iar Nailah 
plecase undeva. Se duse alene până în bucătărie, adulmecând 
aroma bogată a mâncării făcute de Amad pentru cină. Nu putea 
identifica exact combinaţia de mirodenii, ce era iute şi ce era 
usturător şi ce era dulce. Dar peştele îl recunoştea. Părea biban. 
Ca întotdeauna, exista un vas cu apă şi un castron cu orez 
nefiert. Pe masa de lucru se aflau legume pentru un fel care 
începuse să-i placă: okra, conopidă, şi cartofi fierţi cu roşii şi 
veşnicul usturoi. 

Venise prea devreme pentru lecţia ei de oud, dar se simţea 
bine în bucătărie; singura persoană care o găsea aici era Amad, 
dar el nu punea niciodată întrebări. Se aşeză la masă şi se uită 
afară în grădină, unde azi soarele nu cădea pestriţ pe flori şi o 
briză uşoară mişca frunzele. Timpul se scurse; Gemma nu se 
mişcă. Stând acolo, începu să se simtă obosită, atât de obosită 
încât voi să-şi lase capul pe masa de lemn. Apoi oboseala trecu 
şi nu mai rămase decât nemişcarea bucătăriei. Deveni 
conştientă de propria ei răsuflare. O urmări ieşind şi intrând în 
trupul ei şi simţi cum micul său univers se rearanjează repede. 
Descoperirile tatălui rămâneau  stânjenitor înăuntrul ei; 
înţelegea de ce şi el le păstrase pentru sine. O apăsau acum, 
apăsau pe acea structură formidabilă pe care ea nu o pusese 
vreodată la îndoială, a cărei prezenţă nici nu o observase. Aşa 
cum spusese David Lazar, un sentiment al Dumnezeirii 
întotdeauna precede conştiinţa. Nu era obligată să-i placă o 
Biserică pentru care ea era doar o fată bătrână, şi care îşi 
murmura bâzâit condoleanţele în fraze-şablon, dar această 
Biserică era încă aici, în mod incontestabil, şi fusese de secole; 
era un părinte arhetipal împotriva căruia să blestemi. Acum 
apărea altceva; o simţea la periferia conştienţei ei, prinzând 
uşor viaţă. 

Vântul se înteţise afară, lovind frunzele sicomorului din grădina 
din spatele casei, alungând păsările de pe ramuri. Deşi cerul era 
senin, se simţea apropierea unei furtuni. Gemma închise ochii şi 
încercă să-şi închipuie ploaia. 

La ora stabilită, Gemma îl găsi pe Amad în curte. Ea învățase 


repede; acum putea cânta câteva melodii. Astăzi clătină din cap 
când Amad îi întinse instrumentul. 

— Azi aş prefera să stau şi să ascult. 

— Atunci îmi oferi un public. 

Amad cânta cu ochii închişi, şi degetele lui găseau corzile şi se 
mişcau încet de-a lungul gâtului oud-ului de parcă l-ar fi 
modelat. Prima melodie alunecă în meandre, ca în transă. 
Curând, Gemma închise şi ea ochii. Se afla printre frunzele 
sicomorului. De la acea înălţime îşi imagina că vede Nilul şi 
hotelurile pe care Michael le îndrăgea pentru barurile lor. Mai 
departe erau locurile unde o dusese Anthony: Moscheea Al- 
Azhar şi Moscheea lui Mohammad Ali. Dincolo de ele se găsea 
un loc pe care nu îl văzuse încă, dar pe care şi-l putea închipui 
din ceea ce citise: Oraşul Morților. La început, ideea o îngrozise; 
un cimitir subteran care, din lipsa spaţiului, se transformase 
într-un sat pentru cei vii, unde se jucau copii şi unde se reparau 
cauciucuri de maşini şi unde viaţa se desfăşura ca în orice altă 
parte. Asta, îi trecu prin minte Gemmei, prindea perfect esenţa 
oraşului Cairo. Cei abjecţi şi cei puri; mâna care acum îţi 
scotocea în buzunar după ceva monede în clipa următoare se 
ruga într-o moschee. Ar fi trebuit să-i scrie despre asta lui Lucy. 
Melodia lui Amad trecu pe neaşteptate la un ton major, şi 
Gemma urmări mintal notele, iar Cairo dispăru. Acum se afla din 
nou în avionul care o adusese în Egipt, zburând peste munţii de 
nisip ai deşertului. Ochii ei se deschiseră puţin, şi când îi închise 
din nou era undeva deasupra Londrei. Sub ea se vedeau 
distrugerile create de război, molozul şi stratul gros de foc ce 
ardea înăbuşit, muşcând din saltele şi canapele şi sertare de 
comodă, lăsând în urmă doar ceea ce nu putuse înghiţi, un 
cimitir cenuşiu de arcuri răsucite şi vinilin topit. 

De la înălţimea la care se afla, vedea ceea ce ar putea vedea 
Dumnezeu. Un oraş de cuburi răsturnate de către copii. Oare 
câte trupuri fuseseră îngropate sub acele cuburi? Trupul mamei 
ei — şi ale altor nenumărate mame. Aşa cum îşi spusese de 
multe ori, nu era singură. Începu să plutească departe de 
amintirea sfărâmăturilor. Nu mai era nimic acolo care ar fi 
putut-o răni. Ceea ce avusese de pierdut îi fusese deja luat; într- 
un fel, acum era în siguranţă. Auzi vocea blândă a lui Amad. 


— Haide, copilule, spuse el. Ajută-mă să pregătesc cina. 


CAPITOLUL NOUĂSPREZECE 


Tunetul 


În biroul lui, Anthony îşi odihni capul în mâini. Tradusese 
jumătate din textul pe care i-l trimisese Tano. li luase toată 
noaptea. Golindu-şi mintea de orice gând, Anthony îşi lăsă 
bărbia în piept şi se cufundă într-un somn fără vise. 

Când se trezi, era plină dimineaţă şi îşi simţea capul limpede. 
Poate, îşi spuse, n-o să se mai simtă atât de copleşit ca în orele 
nopţii. Ceea ce tradusese nu semăna cu nimic din ceea ce 
văzuse sau citise vreodată. Pagini de versuri rostite de o voce 
care avea atât autoritate cât şi înţelepciune, o voce care era 
oarecum divină în felul în care străbătea distanţa dintre 
exploatare şi putere, între pervertire şi virtute, între război şi 
pace. 


Eu sunt cea dintâi şi cea din urmă. 
Eu sunt cea onorată şi cea batjocorită. 
Eu sunt târfa şi preasfânta. 


Phocion Tano îi dăruise Tunetul. 

Anthony îşi termină ceaiul rece în vreme ce ochii îi fugeau 
peste versurile traduse din faţa lui, peste cuvintele care erau 
prea înțelepte pentru a fi trufaşe, şi totuşi îi vorbeau aşa de 
deschis şi cu o asemenea candoare, încât Anthony se simţea 
atât de apropiat de cel care le rostea. Simţea că vorbitorul 
putea să se afle în aceeaşi încăpere cu el. 

Tunet, intr-adevăr. Cuvintele bubuiau şi se spărgeau deasupra 
capului său. Era cel mai profund poem în proză pe care îl citise 
vreodată, rostit de cineva care nu aparţinea nici unei clase 
sociale şi nici unei ţări, un observator al omului şi universului 
său, şi al amărăciunii brutale a bărbatului şi femeii, şi a vieţii lor 
pe Pământ. 

Anthony nu-şi dădea seama dacă era copleşit de graţia şi 
înţelepciunea cuvintelor sau de faptul că vorbitorul era fără 
nicio îndoială — şi foarte limpede — femeie. 


O femeie care nu se temea şi nu se ruşina şi nu îşi cerea 
iertare pentru că urma, înainte de toate, chemarea limpede a 
spiritului. 

Era, decise Anthony, una dintre cele mai desăvârşite predici pe 
care le auzise vreodată. Îşi întinse muşchii încordaţi. Era 
epuizat. Era încântat. 

Se întrebă dacă Tano ştia ce făcuse. 

Închise ochii pentru o clipă. Tunetul era chiar acolo, lângă el. 


Când sunt slabă, nu mă părăsi 

şi nici nu te teme de puterea mea. 
De ce îmi disprețuieşti teama 

şi-mi blestemi trufia? 

Eu sunt femeie şi exist în orice teamă 
şi în forța mea atunci când tremur. 


Care e adevăratul tău nume? se întrebă Anthony. Este Tunet, 
sau doar aşa sună vorbele tale? 


„„„Poartă-mă din durere spre înțelegere 

„Şi vino la mine, tu care mă cunoşti. 

„„„Eu sunt pacea, pentru care s-a pornit războiul. 
Eu sunt venetica şi pământeana. 

Eu sunt materia şi cea fără de materie. 


El nu ştia cum ar arăta ea, această Tunet, cum ar suna vocea 
ei de femeie. In vidul imaginaţiei sale, Gemma era cea pe care o 
vedea, pe Gemma o auzea. 


„„„Eu sunt cea pe care ai cercetat-o şi mă disprețuieşti. 
Eu sunt cea neştiutoare de carte de la care înveți. 

Eu sunt cea pe care o disprețuieşti şi mă cercetezi. 

Eu sunt cea de care te ascunzi şi mi te înfățişezi. 


Anthony dădu deoparte traducerea şi-şi împinse scaunul în 
spate. Ajunsese să înţeleagă pe deplin nevoia pe care o simţea 
Charles Bastian şi riscurile pe care şi le asumase. Dacă ar exista 
acum în propria lui viaţă un scop suprem, acesta ar fi să 
recupereze celelalte evanghelii pe care prietenul său alesese să 
le accepte. 

Mergând încet către bufet după nişte ceai, îşi spuse că putea 


simţi tensiunea lui Charles Bastian — şi speranţa lui. Într-un 
moment în care omenirea se apropia de o altă criză de credinţă, 
şchiopătând şovăielnică înainte, cu inima îndurerată şi sufletul 
însângerat, nesigură de calea pe care a pornit — sau chiar dacă 
era cu adevărat nevoie să meargă înainte — aceste cărţi aveau 
puterea de a readuce viaţa şi direcţia. Ar putea face oamenii să- 
şi întoarcă privirile către ceruri şi să-şi simtă, chiar şi pentru o 
clipă, propria divinitate. 

Înţelegea că merita să mori pentru asta. 

Îşi sorbi ceaiul, gândindu-se la fratele său şi la Gemma şi la 
felul în care ei erau victime ale unei lumi care fusese rănită şi 
învățase la rândul ei să rănească. Se gândi la marea şi 
nevindecată rană a războiului. 

Despre care tu nu ştii nimic, şopti o voce înlăuntrul lui. 

Nu, recunoscu Anthony. 

Ar trebui să-ți fie milă de tine, continuă vocea, pentru că deşi 
ei au parte de durere, au parte şi de dragoste — iar tu nu ai 
niciuna, nici alta. Tu ai distanţa ta, şi iluzia puterii. 

Era adevărat. Şi la ce era bună distanţa când erai obligat să ai 
de-a face cu oamenii? 

Puterea lui putea foarte bine să fie o iluzie. Pacea deşertului 
era acum alungată de violenţă şi lăcomie, de un război purtat 
de oameni care credeau că îl pot controla pe Dumnezeu. lar 
acum intrase şi el în luptă. 

Era prea inteligent ca să fugă. Dincolo de sângele care era 
vărsat pentru evangheliile pierdute, dincolo de tulburarea şi 
nesiguranța care creşteau în el, i se întâmpla ceva important, 
ceva ce aşteptase. Ceva căruia nu-i dăduse încă un nume. Nu 
şi-ar fi închipuit că avea să vină în acest fel. 


CAPITOLUL DOUĂZECI 


Gemma îşi petrecu dimineaţa următoare la poştă, aşteptând la 
coadă în spatele unor bărbaţi care îi aruncau din când în când 
câte o privire peste umăr. Lumina soarelui cădea prin ferestrele, 
ca nişte plăci de ardezie, aşezate sus, şi se simţea mirosul 
trupurilor în mişcare. Strada trimitea înăuntru un nor subţire de 
praf. 

Avu nevoie de cea mai mare parte a dimineţii pentru a trimite 
scrisorile în care anunţa moartea tatălui ei. Le scrisese una 
după alta, neîngăduindu-şi alte gânduri. Nici despre tatăl ei, nici 
despre Michael, nici despre Anthony. Acţiunea aceasta o legase 
din nou de realitatea situaţiei sale. Era o orfană într-o ţară 
străină, cu suficienţi bani pentru aproximativ jumătate de an, 
dacă trăia modest. Dar de fapt, ce făcea aici? Timpul alocat se 
termina curând; nu putea să continue să scotocească într-un 
birou care curând va aparţine altcuiva. 

Mai târziu, în biroul tatălui ei, se simţi cuprinsă de îndoială. 
Presupunerile ei serviseră unui scop: îl păstraseră pe tatăl ei 
viu. Dar chiar dacă el dăduse peste cea mai incredibilă poveste 
pe care o cunoscuse istoria, nu se afla acolo pentru a o spune. 
Ea nici măcar nu ştia care era acea poveste. Ceea ce ştia fusese 
alcătuit din însemnări pe margini de pagină şi fragmente; nu 
dovedea absolut nimic. E posibil ca doar înţelegerea profundă şi 
forţa pe care le dobândise să fie tot ce avea să obţină dintr-o 
căutare care curând se va încheia. 

Şi nu ştia ce să facă mai departe. 

Se întoarse către cutiile şi grămezile de materiale pe care 
aproape le terminase de sortat. Materialul despre Tutankhamon 
va rămâne la muzeu pentru a fi într-o bună zi compilat, poate 
de către David Lazar. Ea o să păstreze cărţile şi jurnalele. Restul 
va fi probabil aruncat. Problema era că, deşi terminase cu biroul 
lui, ea nu era deloc gata să plece. Ar putea oricum să rămână în 
Cairo, să-şi găsească o slujbă şi un apartament. Dacă va fi un 
război, vor avea nevoie de infirmiere. Ultimul loc în care voia să 
se afle era Londra, propriul ei oraş al morţilor. Se aşeză în 


scaunul tatălui ei. Deci ce să facă acum? Să-şi ia un apartament 
în Cairo şi să aştepte un alt război? Să plece singură în Egiptul 
de Sus şi să umble prin nisip? 

Îşi imagină că Anthony va fi uşurat să o vadă plecând; 
niciodată nu se simţise cu adevărat în largul lui în preajma ei. Işi 
făcuse datoria de prieten al tatălui ei. Oricum, putea să-l 
elibereze de acea obligaţie. 

Şi pe urmă era Michael. O parte din ea îi voia suficient de mult 
tovărăşia încât să rişte această stare de sfărâmare a lui. De 
fapt, nici nu erau atât de diferiţi, potrivindu-se doar cu câteva 
asperităţi şi colţuri strâmbe. Michael cunoscuse războiul şi 
pierderea. Ea nu-şi imagina să împartă viaţa cu cineva care nu 
cunoscuse aceste lucruri, care nu căzuse într-un astfel de 
întuneric abisal. Era dependent de morfină, dar ea era 
infirmieră. Nu renunţase cu totul la posibilitatea ca ei doi să iasă 
la lumină împreună. 

Gemma împinse cu piciorul o cutie şi îşi răsuci scaunul cu faţa 
la uşă. Poate că cea mai importantă sarcină care o aştepta avea 
legătură cu întoarcerea alături de cei vii. Poate că motivul 
pentru care voia să stea în Egipt era să-şi deschidă din nou 
inima. 

Dar durea. De fiecare dată când se deschidea, inima ei o 
durea. 

Se răsuci la loc şi îşi propti picioarele pe cutie, frunzărind 
absentă prin paginile celui mai recent jurnal al tatălui ei, jurnalul 
căruia ea îi dedicase cel mai puţin timp. 

Reciti ultimele lui cuvinte, oprindu-se de data aceasta la 
propoziţia Între Isis şi Maria se află dovada femeii pierdute. 
Închise jurnalul şi se întoarse cu faţa către litografia lui Isis. 
Dovada. Se gândi la dosarul cu femei, se gândi la visul ei cu 
Maria. Imaginea îi dăduse atât de mult, dar nu îi dăduse dovada. 
Oare tatăl ei o spusese în sens concret? Luă din nou litografia 
de pe perete şi îndepărtă cu grijă cartonul din spate. Lipit de el 
era un strat subţire de hârtie pe care nu îl observase prima 
dată. Acum, desprinzându-l, văzu că era ceva lipit de carton. 
Luă o foarfecă şi desfăcu cu grijă. lnăuntru erau câteva foi de 
hârtie foarte subţiri, îndoite. Ochii ei cercetară o pagină cu un 
scris care în mod clar nu era al tatălui ei. Nu mai văzuse 


niciodată un asemenea scris, cu litere prelungi şi înghesuite, şi 
fără îndoială foarte vechi. Ochii ei se opriră pe un cuvânt pe 
care îl recunoscu pentru că era un nume. Un nume mai presus 
de orice îndoială. Asta, ştia, era coptă, şi avea şi vocale. Gemma 
scrise numele pe o bucată de hârtie, literă de literă: Maria 
Magaalena. 

Se năpusti către biroul lui Anthony, oprindu-se brusc la 
jumătatea drumului. În faţa uşii era un bărbat, rezemat de 
perete, care citea dintr-un dosar deschis. Ceva din postura lui o 
făcu pe Gemma să se gândească la un poliţist. El ridică privirea 
spre ea şi închise repede dosarul. Când Gemma se apropie, 
duse dosarul la spate. 

— Anthony e înăuntru? întrebă Gemma. 

— Mă tem că nu, răspunse el. Trebuie să fii Gemma Bastian. 
Eu sunt Togo Mina, directorul Muzeului Copt. 

Gemma strânse mâna întinsă. 

— Îţi place Cairo? 

— Nu e ca Londra, răspunse ea. Nu e ca niciun oraş. Se uită la 
dosarul de la spatele lui, pe care Mina părea de fapt să-l 
ascundă. Uneori aş vrea să plouă, spuse. 

Mina zâmbi. 

— Uneori chiar plouă. 

Anthony apăru pe coridor, ridică mâna în chip de salut şi se 
apropie cu paşi sprinteni. Ajunse lângă ei, şi urmă un moment 
de stânjeneală. Gemma îi văzu privirea descoperind dosarul de 
la spatele lui Mina. Aşa cum era de aşteptat, Anthony nu încercă 
să facă conversaţie. Cei doi bărbaţi păreau să nu ştie ce să facă. 
Gemma se uită de la unul la altul. 

— Intrăm? îl întrebă Anthony pe Mina. 

Mina încuviinţă din cap. 

— Nu te rețin decât un minut. 

După ce uşa se închise în spatele lor, Mina se aşeză şi oftă. 

— Văd că nu-i scapă nimic. Se uita ca un vultur la dosarul ăsta. 
Trebuia să mă port mai natural, dar a ieşit din biroul ăla atât de 
năvalnic. lar eu eram acolo, şi citeam despre ultimele săpături 
făcute de tatăl ei. 

— Ce-ai în dosar? 

— informări de la omul pe care l-am trimis la Nag Hammadi. 


Cineva s-a gândit să-i trimită lucrurile la Cairo. A vorbit cu un 
anume domn Bashir şi a aflat că în urmă cu trei luni un text 
legat în piele a fost trimis de la Nag Hammadi la Cairo pentru a 
fi autentificat. Mesagerul a fost vărul lui Bashir. Trebuia să ducă 
textul la Albert Eid, negustorul de antichităţi. 

— Deci pe Eid îl căutăm, nu pe Tano. 

— Da. Am urmărit pe cine nu trebuia. Cred că o să-i fac o vizită 
lui Eid. Dar nu singur, să fii sigur de asta. O să aduc poliţia — şi 
o să-l iau şi pe Doresse. Măcar să-l convingem pe Eid să îl arate 
unui expert. 

— Ca să ştim exact ce s-ar putea să nu avem niciodată. 

— Nu fi pesimist. 

— Nu există niciun motiv pentru care Eid să coopereze. Nu 
există niciun motiv pentru care ar trebui să punem vreodată 
mâna pe ceea ce are el. Pun pariu că într-o lună textul o să 
dispară, ajuns la un colecţionar particular. 

— Poţi să-mi faci o favoare şi să te prefaci mai optimist? 

Anthony îşi studie creionul. 

— Pot să încerc. 

— Bun, spuse Mina şi se ridică. Asta ar ajuta. 

x x 


Gemma rămase aşezată în scaunul tatălui ei, aşteptând să-l 
audă pe Togo Mina plecând. Apoi intră în biroul lui Anthony fără 
să bată la uşă. 

— Ce voia? 

— Planurile clădirii noului muzeu. Diverse lucruri mărunte. 

Ea zâmbi. 

— Deci eşti şi consultant în arhitectură? 

— Ai putea spune şi asta. 

Nu remarcă sarcasmul ei. 

— Eşti un tip plin de talente. Dar, dacă pot să spun aşa, 
directorul tău arăta la fel ca o pisică după ce-a mâncat canarul. 
Ei, oare de ce cred asta? 

— Nu ştiu. 

— Voi doi ascundeţi ceva. E limpede ca lumina zilei. 

— lar imaginaţia ta e foarte bogată. 

— Aşadar, spuse Gemma trântindu-se pe un scaun, suntem 
într-un punct mort. Din nou. 


Anthony îşi încrucişă braţele peste piept. 

— Asta e? 

— Dintr-o încăpățânare ciudată, tu nu vrei să-mi spui ce faci. 
Aş fi o idioată dacă m-aş arunca în gol. Aşa că pur şi simplu o să 
stăm aici. 

— Cum vrei, spuse Anthony. 

— Ceea ce mă enervează e că eu mă simt ca electrocutată de 
toate lucrurile astea, iar tu stai acolo nemişcat, ca o stană de 
piatră. 

— Electrocutată de care lucruri? 

Gemma clătină din cap. 

— Ai fi fost un spion bun. 

Anthony ridică mâinile într-un gest de cedare. Dar nu cedă 
nimic. Gemma se uită lung la el, folosindu-se de răbdarea pe 
care o învățase în timpul războiului. Îşi închipui pentru o clipă că 
se află într-un adăpost împotriva bombelor. Nu avea unde să se 
ducă, nu putea face nimic altceva, doar să aştepte. Incepu să 
numere în gând, aşa cum făceau cu bombele care cădeau la 
nesfârşit. În momentul următor, simţi în nări mirosul pământului 
îngheţat, şi răsuflarea familiei ei în aerul nopţii întunecate. ŞI 
văzu, în lumina palidă a lumânărilor, chipurile mamei şi tatălui 
ei. 

Anthony îi întrerupse transa. 

— Am ajuns la un armistițiu? Pentru că trebuie să mă întorc la 
munca mea. 

Gemma continuă să-l privească, acum cu o gravitate agresivă. 

— Ai noroc că sunt suficient de capabilă să mă port raţional cu 
cineva ca tine. Nu cred că-ţi dai seama cât de ciudat şi de dificil 
eşti. Ai fi fost un bun spion, dar nu cred că ai fi supravieţuit 
războiului. 

Anthony se uită la ea cu ochii mijiţi, ca şi cum nu putea s-o 
vadă clar. 

— De ce? 

— Pentru că n-ai fi ştiut cum să ceri ajutor. 

Anthony râse. 

— E chiar atât de rău? 

Gemma nu râse. 

— Mă gândeam să-ţi arăt ceva. Dar acum nu mai ştiu. 


— Ba ştii, Gemma. Ce e? 

— Mai întâi vreau o favoare. Trebuie să aflu mai multe despre 
alfabete. 

— Ce fel de alfabete? 

— Alfabete vechi. 

— Biblioteca muzeului are o secție foarte bună de lucrări de 
lingvistică. Sunt sigur că există materiale despre alfabete. 

— Problema e că în curând o să-mi pierd privilegiile aici. Poţi să 
aranjezi să mai lucrez aici încă o săptămână? 

— Dă-mi un motiv. 

Gemma scoase bucata de hârtie transparentă. 

— Uite-ţi motivul. 

Anthony îşi puse ochelarii. Ea îşi dădu seama după faţa lui, şi 
după nemişcarea cu care ţinea în mână hârtia, că nu o mai 
văzuse niciodată. Dură mult până o lăsă jos. 

— E o copie prin transparenţă, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Unde ai găsit asta? 

— A fost a tatălui meu, răspunse ea. Pot să descifrez un nume. 

Anthony îşi scoase ochelarii şi îşi frecă ochii. 

— Te-ai apucat să înveţi singură copta? 

— Puțin. Ce spune? 

— E din Evanghelia după Filip, ceva despre care doar am auzit 
că există. Anthony îşi puse iar ochelarii şi ţinu hârtia în faţa lui. 
Mai lasă-mă puţin. 

— Te las toată ziua. 

Patruzeci de minute mai târziu, Anthony ridică privirea. 

— Spune aşa: 


„„„însoțitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena. 

Dar Hristos a iubit-o pe ea mai mult decât pe toți ucenicii, 
şi o săruta adeseori pe gură. 

Ceilalţi ucenici s-au simțit jigniti... 

l-au zis: De ce o iubeşti pe ea mai mult decât pe noi toţi? 
Mântuitorul le-a răspuns şi le-a zis: 

De ce nu vă iubesc pe voi aşa cum o iubesc pe ea? 


Gemma rămase tăcută. Obrajii ei erau îmbujoraţi. 
— Acum nu mai am nicio îndoială că tatăl meu a fost omorât. 
întinse mâna după foaie. Anthony i-o dădu înapoi fură tragere 


de inimă. 

— Ce-ai de gând să faci cu asta? 

— Trebuie să-ţi spun? 

— Nu. 

— Bun. 

Rămase cu privirea aţintită în podea. 

— Gemma? 

— „De ce nu vă iubesc pe voi aşa cum o iubesc pe ea?” 
Gemma clătină din cap. Ştii, deşi îmi imaginam o astfel de 
relaţie între lisus şi Maria Magdalena, să văd dovada... mă face 
să mă simt, nu ştiu, tristă. Incredibil de tristă. 

Se întoarse cu spatele. Anthony se gândi că o să izbucnească 
în plâns. Vru să se ridice, vru să plece de pe scaunul lui pentru a 
o alina. Dar nu făcu decât să-i ofere, într-un gest ţeapăn, batista 
lui. Însă ea nu plângea, şi ignoră batista. 

— Cineva a scos-o de acolo, continuă ea. Marea lui iubire, şi ea 
aproape că nici nu există în povestea vieţii lui. Gemma se ridică. 
Filip e un semn. Un semn că nu trebuie să renunţ. 

— Nu credeam că era posibil aşa ceva. 

— Atunci eşti un om uşor de păcălit. 

— De obicei nu sunt. 

— Tu şi cu mine semănăm doar într-un fel, spuse ea. Suntem 
singuri. Dar în vreme ce eu am învăţat singurătatea, tu ţi-ai 
ales-o. Dacă aş avea de ales, viaţa mea ar fi altfel. Il privi în 
ochi, până când Anthony îşi întoarse capul. Mai sunt, spuse ea, 
scoțând celelalte foiţe. 

Anthony se uită la ele şi apoi la Gemma. 

— Dacă ai altceva de făcut, fă-o. Asta o să ia ceva timp. 

— Aştept. 

Anthony zâmbi. 

— N-ai încredere în mine. 

— Nu mi-ai dat vreun motiv să am. 

Dură trei ore. Gemma aţipi, şi se trezi speriată, fără să ştie 
unde se află. Se uită lung la spatele lui Anthony şi îşi aduse 
aminte. Cuvintele lui Filip răsunau în mintea ei pe când se aşeza 
mai bine pe scaun. Nimic nu va mai fi vreodată la fel. Speră 
pentru o clipă că dacă ea se schimba, şi lumea se va schimba 
odată cu ea. 


— Eşti bine? întrebă el fără să se întoarcă. 

— Da. 

— Nu mai am mult. ă 

Gemma aşteptă până când Anthony era gata să înceapă. In 
cele din urmă, el zise: 

— Versurile spun: 


Dacă femeia şi bărbatul nu s-ar fi despreunat, 

ei n-ar cunoaşte moartea. 

Hristos a venit să îndrepte despărțirea, petrecută la început, 
şi să-i unească pe cei doi şi să le dea viaţă 

lor, cei care au murit din despărțire. 

Acum, femeia şi bărbatul sunt de-o ființă în odaia 

cu pat, şi cei astfel uniţi nu se vor mai despreuna nicicând. 


— Vorbim aici despre unirea fizică propriu-zisă, nu? spuse 
Gemma. 

— În parte. 

— Ca metaforă sau concret? 

— Nu ştiu. Poate amândouă. 

— Nu contează. Ce mai e acolo? 


Lumea a devenit împărăția eternă, 

căci împărăția eternă este deplinătate pentru tine. 
Aceasta este calea: doar ție îti e dezvăluită, 

nu ascunsă în întuneric şi noapte, 

ci cuprinsă într-o desăvârşită zi şi sfântă lumină. 


— Asta suna la fel ca şi crezul tatălui meu: Dumnezeu îţi este 
revelat doar ţie. 
— Aşa e. Mai sunt două versuri scurte: 


Ignoranţa este maica tuturor relelor... 
Ignoranța va sfârşi în moarte. 


— Probabil că erau preferatele lui, spuse Gemma. Dar de ce să 
le lipească în spatele unei litografii a lui Isis? 

— Acolo le-ai găsit? 

— Da. 

— E clar că nu voia să le găsească nimeni. 

— De ce? 


— Pentru că avea nevoie de ele ca dovadă, pentru că... 
Anthony se opri. 

— Nu, spune mai departe, zise Gemma. 

Anthony închise ochii. 

— Cunoşti cuvântul „gnoză”? 

— L-am auzit. 

— Tatăl tău mi-a spus odată că se considera un gnostic, cineva 
care îl caută pe Dumnezeu prin înţelegere, prin cunoaştere. 
Cineva care, la fel ca şi Filip, ar crede că ignoranţa este maica 
tuturor relelor. 

— Continuă. 

— El a scos la lumină o ramură a creştinismului care era foarte 
activă în vremea lui Hristos. O ramură care mai târziu a fost 
îngropată. A numit-o ramura gnostică. Aşa cum am mai spus, el 
credea că lisus avea două niveluri de învățături: unul pentru 
discipolii obişnuiţi din rândul publicului, şi unul pentru un cerc 
interior de discipoli. lisus vorbea cercului interior altfel decât le 
vorbea celorlalţi; îi învăţa alte lucruri pe cei care îl alcătuiau. l-a 
învăţat să-l caute pe Dumnezeu prin înţelepciune. Eu cred că 
Toma, şi acum Filip, făceau parte din cercul interior, cercul 
gnostic. Cât despre apostolii din Noul Testament, oricine poate 
vedea — ei înţeleg mereu greşit cuvintele şi faptele lui lisus. Tot 
timpul pun întrebări: Ce cale să alegem? Când va veni 
împărăţia? Insistenţa lor de a interpreta cuvintele lui lisus ad 
litteram este aproape infantilă. 

— În vreme ce o interpretare gnostică, spuse Gemma, ar 
vedea aceste afirmaţii ca simbolice: Nu avem încotro să 
mergem; împărăţia este înlăuntru. Prin urmare, evangheliile 
Noului Testament nu provin de la cei mai apropiaţi discipoli ai 
lui lisus. . 

— Aşa credea tatăl tău. Incep să fiu de acord cu el. 

— De ce nu mi-ai spus până acum lucrurile astea? 

— Poate că nici eu nu le-am crezut. 

Gemma se uită furioasă la Anthony. Privirea lui gânditoare nu îi 
dezvăluia nimic din el. Era îngrozitor de enervant. 

— Şi Maria Magdalena? întrebă ea. Făcea parte din cercul 
interior? 

Anthony clătină din cap. 


— Eşti nemaipomenită. Ai mintea tatălui tău, cu un soi de 
iscusinţă interioară ce te ajută să treci de la o etapă la alta, 
sărind peste treptele dintre ele. 

— Tata numea asta geniul minţii de femeie. 

Gemma se ridică brusc. Culoarea îi revenise în obraji. Era la fel 
de puternică precum Tunetul, la fel de onestă şi de minunat de 
furioasă. 

— Cine ştie, spuse Anthony. S-ar putea să reuşim s-o aducem 
înapoi pe Maria. 

La uşă ea se întoarse. 

— Dacă o aduci înapoi, ad-o ca apostol. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU 


Anthony ştia că trebuia să-i spună lui Mina despre copiile pe 
care i le arătase Gemma. Dar rămase un timp în tăcere, 
încercând să evoce pacea de la ruinele din Kharga. Închise ochii, 
revăzând în minte praful care colora totul, pătrunzând în fiecare 
cută şi adâncitură a pielii şi ţesăturilor până la sfârşitul zilei; şi 
călătoria arzătoare şi plină de nisip de la ruinele din oaza 
Kharga la ruinele mănăstirii unde îşi petrecea dimineţile 
răcoroase, iar la prânz alinarea oazei şi verdeata ei luxuriantă, 
fără de care nu putea supravieţui, şi sentimentul pe care îl avea 
uneori că se afla pe o insulă într-o mare de nisip mişcător care, 
într-o bună zi, ar putea să nu îi îngăduie să o treacă. Dacă ar fi 
un om mai puternic, n-ar avea nevoie de oază. Ar trăi în marea 
de nisip. El nu era asemenea oamenilor pe care îi studia; nu era 
la fel de curajos sau de motivat. Lumea încă îl mai ţinea în loc, 
se gândi, în vreme ce îşi aduna lucrurile pentru a se duce în 
biroul lui Mina. Acum mai mult ca oricând. 

x x 

Togo Mina abia se vedea în spatele unui birou încărcat cu cărţi 
şi hârtii. Se aplecă din spatele unui teanc gata să cadă pentru a- 
| saluta pe Anthony. 

— Ce-ai aflat? 

— Gemma Bastian mi-a arătat nişte copii pe foiţă pe care le-a 
făcut tatăl ei. Par să fie din Evanghelia după Filip. 

— Filip? Mina sări în picioare. L-ai găsit pe Filip? 

— Nu ştiu dacă putem spune asta. Bastian l-a găsit. A făcut 
probabil copii după original. 

— Spune-mi, ştii ce spun? 

Anthony vorbi calm. 

— Un citat era despre dragostea lui lisus pentru Maria 
Magdalena — o dragoste mai mare decât cea pentru apostolii 
lui. „De ce nu vă iubesc pe voi aşa cum o iubesc pe ea?” — aşa 
i-a întrebat. 

Mina se ridică şi turnă whisky în două pahare. 

— Ceea ce avem aici, ceea ce am putea avea în final, este 


povestea pe care nu trebuia niciodată să o ştim pe deplin. 

— Eu am găsit şi Tunetul. L-aş descrie ca o evanghelie, deşi nu 
sunt sigur de ce fel. E un manifest al universului rostit de o 
femeie luminată. 

Ochii lui Mina se făcură mari. 

— Vreau să-l văd, ceru el. 

— Mai târziu. Acum nu avem timp pentru analize de text. 

— Cel puţin spune-mi unde Dumnezeu l-ai găsit. 

— Mi-a fost trimis anonim. E posibil să fi căzut din grămadă pe 
undeva şi să fi fost găsit de cineva care ştia unde trebuia să se 
afle. 

— Aiurea! Nu-mi spui tot. 

Anthony ridică o mână pentru a-l calma pe nervosul Mina. 

— Avem un fragment din Toma, versuri din Filip, textul 
Tunetului — a mai rămas Maria din lista de patru a lui Bastian. 
Cred că, atunci când o s-o găsim, o să avem o imagine completă 
a ceea ce voia Bastian să picteze. Cred că o parte din acea 
pictură o constituie stabilirea a cine era în realitate Maria. Cu 
siguranţă era consoarta lui lisus. Dar nu ne-am gândit că şi ea 
era apostol. Că s-ar putea să existe dovezi în acest sens. 

— Ştii ce ar însemna asta? 

— Ştiu doar ce înseamnă. Motivul pentru care femeile nu au 
fost hirotonite, şi nu au fost niciodată membre cu drepturi egale 
în Biserică, este că Biserica susţine că nu au existat apostoli 
femei. 

Mina îi întinse lui Anthony un pahar şi îl goli pe al său. 

— Mă chinui cu un ulcer, spuse el, băgând o tabletă într-un 
pahar cu apă. Eşti sigur de autenticitatea acestor texte? 

— Ceea ce mă convinge de autenticitatea lor este faptul că 
Bastian e mort. Întrebarea e de ce. Din câte ştim noi, el nu avea 
textele. 

— Vestea mea, spuse Mina, e că Eid are Evanghelia după 
Toma. Doresse a văzut-o. Nu numai că e autentică, dar el crede 
că este anterioară evangheliilor din Noul Testament. Crede că 
ar putea să fi fost o sursă pentru Matei sau Luca. 

— Remarcabil; asta bănuia şi Bastian. 

— Ei bine, Eid nu renunţă la nimic fără luptă. Deci va fi o luptă. 
Între timp, el îndreaptă atenţia către rivalul său, Tano. A 


menţionat un nume pe care l-am mai auzit. Dattari. O italiancă 
implicată cumva în toată nebunia asta. Aşa zice Eid. Dar sunt 
convins că e mai mult. Bastian trebuie să fi văzut textele în Nag 
Hammadi. A dat de urma lor acolo, înainte ca ele să ajungă în 
Cairo. Mina se prăbuşi pe canapea. Trebuie să trimitem pe 
altcineva la Nag Hammadi. Cineva trebuie să stea de vorbă cu 
domnul Bashir. Şi n-ar trebui să mai ignorăm prezenţa lui 
Stephan Sutton acolo. Ştim la ce lucra? Şi dacă mai sunt şi alte 
evanghelii de găsit? Poate că o să plec chiar eu. 

— O persoană cu funcţia ta ar atrage atenţia. N-ai ajunge nici 
la jumătatea drumului înainte să fii răpit. 

— Da, dar nici nu mă lasă inima să trimit pe altcineva, ştiind că 
ar putea să fie o condamnare la moarte. 

— Spune-mi, mai eşti urmărit? 

— Nu ştiu. Poate că e doar imaginaţia mea. Nu dorm prea bine. 
Cred că e acolo, şi-n clipa următoare a dispărut. Am impresia că 
ochii îmi joacă feste. 

Anthony tăcu o clipă. Apoi spuse: 

— Mă duc eu la Nag Hammadi. 

Mina sări în picioare. 

— Nu ştiu... nu ştiu. 

— Nu văd altă variantă. 

— Cu originea ta şi limbile pe care le ştii, ai avea cea mai bună 
şansă de a da de miezul lucrurilor. 

— Aşa e. 

— Ţi-aş fi pe veci recunoscător, Lazar. Cred că e singurul fel în 
care putem descoperi ce s-a întâmplat acolo — şi ce se întâmplă 
acum. Ai putea afla cu cine a vorbit Bastian, cine l-a ajutat. Mina 
începu să se învârtă furios prin încăpere, mişcându-şi braţele 
prin aer ca un dirijor. Tu vorbeşti dialectele, te-ai putea 
amesteca printre localnici. 

Anthony îşi privi mâinile. Se simţea obosit. 

— Şi Gemma Bastian? 

— Ce-i cu ea? 

— E implicată. 

— Convinge-o să se dez-implice. E ceva ce pur şi simplu nu 
putem risca. Gândeşte-te puţin: un tată şi o fiică, amândoi 
victime, amândoi având o legătură cu muzeul. Am părea 


vinovaţi. Nu e o situaţie în care vreau să mă aflu. 

— Inţeleg. Dar o s-o dez-implic pentru binele ei. 

— Orice motiv îţi convine, Lazar. 

— Aş prefera să nu mint. 

— Atunci nu spune nimic. 

— O altă minciună. 

— Atunci evit-o, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ştie de-ajuns 
cât să ne pună proiectul în pericol. 

— Nu-mi dau seama cât ştie. Cred că cel mai bine pentru mine 
e să plec cât de curând posibil. Am nevoie de câteva zile să mă 
ocup de alte treburi şi pe urmă o pornesc. 

— Ocupă-te de ce vrei, dar fă-o repede. Povestea asta poate fi 
mai importantă decât muzeul. Asta e materialul pentru care se 
construiesc muzeele. Cu voia Domnului, o să vedem 
evangheliile în al nostru. 

x x 

Anthony traversă oraşul, cu ochii pe trotuarul din faţa lui. Era 
pentru a doua oară când auzea numele de Dattari. Oare când 
fusese prima dată? îi trebui o clipă să-şi aducă aminte. Gemma 
fusese cea care îl rostise, la slujba comemorativă pentru tatăl 
ei. Menţionase că Angela Dattari se întorsese în Italia, ca şi cum 
Anthony ar fi ştiut cine era această femeie. Singurul motiv 
pentru care ea presupusese asta era că tatăl ei o cunoscuse. 

Anthony intră în casa familiei sale pe uşa din spate, care se 
deschidea direct în bucătărie. Amad nu era acolo. Fusese la 
cumpărături şi pe masă se vedeau două sacoşe de pânză, din 
care se revărsau legume şi fructe. Curând avea să se apuce să 
pregătească cina. Anthony îşi scoase din buzunar un şirag de 
mătănii şi se aşeză ca să-l aştepte pe Amad, trecându-şi 
mărgelele printre degete. 

Când Amad intră, îi aruncă o privire scurtă lui Anthony şi 
scoase din sertar un şorţ, pe care îl desfăcu. 

— Amad, spuse Anthony, ridicându-se. 

Incă nu se obişnuise să îl vadă pe Amad în chip de bucătar. 
Acesta era omul fără de care tatăl său nu ar fi perseverat. Era 
un om erudit, cunoscător a numeroase limbi, care timp de mai 
multe decenii oferise puntea pe care păşise tatăl lui în ţinuturi 
în care altfel nu ar fi putut pătrunde, sau pe care poate nici nu 


le-ar fi înţeles. 

Anthony făcuse o dată greşeala de a-l întreba pe Amad dacă 
această nouă poziţie domestică îl făcea să se simtă în vreun fel 
înjosit. Fusese suficient de îngâmfat pentru a sugera că ar putea 
avea idee cât valora bătrânul. 

Amad îl certase. „Am ajuns într-un moment al vieţii când 
doresc pace. Aici o am. Ceea ce fac e folositor şi e liniştit. Nu 
mă deranjează nimeni. Pot să mă gândesc la lucrurile pe care 
le-am văzut şi le-am cunoscut şi să mă bucur de viaţa mea 
lungă. Şi îmi pot imagina cum tu şi Zira faceţi lucrurile pe care 
le făceam eu.” 

Acum Amad îşi legă şorţul şi traversă bucătăria. Luă mâna lui 
Anthony şi o strânse între palmele lui, cercetând repede chipul 
bărbatului mai tânăr. 

— Ai nevoie de ceva. Spune-mi. 

Lui Amad nu puteai să-i spui decât adevărul. Acesta era 
motivul pentru care Anthony ţinea atât la el, cât şi la fiul lui. 

— Vreau să-ţi cer o favoare. Există nişte manuscrise care 
circulă prin Cairo, aceleaşi cărţi cu care a avut legătură şi 
Charles Bastian. 

— În momentul morţii lui. 

— Nu trebuie să-ţi mai spun să fii atent. 

— Pot să am grijă de mine, copilule. Amad se duse la masă şi 
răsturnă sacoşele de pânză, aranjându-le conţinutul, fără să se 
grăbească, în ordinea în care urmau să fie tăiate — usturoiul, 
apoi coriandrul, apoi roşiile. Vrei să ştii unde sunt? întrebă în 
cele din urmă. 

— Fie că le are Tano, fie că nu mai sunt în Cairo. 

Amad traversă bucătăria până în locul unde se aflau prinse 
cuţitele pe o bandă magnetică, toate meticulos curățate şi 
ascuţite. 

— Şi fata lui? E implicată? 

— Nu şi dacă pot s-o opresc. 

— E o elevă bună la oud. Are muzica în sânge. Uneori mă ajută 
în bucătărie. A început să-mi placă tovărăşia ei, la fel cum mă 
bucura compania tatălui ei. 

Anthony îl privi pe Amad cum curăţă şi taie mărunt trei căţei 
mari de usturoi. 


— Asta-mi place la mâncare. Nu creează probleme, spuse 
Amad. E 

Îşi şterse cuțitul cu o cârpă umedă şi îl puse jos. Îşi aşeză 
mâinile pe masa de lucru şi, în vreme ce părea să studieze fibra 
lemnului, chipul lui îşi pierdu orice expresie. Anthony recunoscu 
în tăcerea neaşteptată că Amad lua o hotărâre. Acesta era acel 
Amad pe care îl cunoştea mai bine, nu bucătarul, ci bătrânul 
care deţinea o înţelegere tăcută a celor mai multe lucruri, în 
cele din urmă, Amad ridică privirea către băiatul la creşterea 
căruia contribuise şi el, băiatul ajuns acum un bărbat care 
rareori cerea ceva. 

— O să fac tot ce pot. 

— Am un nume, spuse Anthony. O doamnă Angela Dattari. O 
italiancă, o colecţionară particulară. Numele ei continuă să 
apară. Ar putea fi un punct de pornire. 

Pleoapele lui Amad tresăriră uşor la auzul numelui. 

— O să fac tot ce pot, spuse el din nou. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI 


În acea după-amiază, Gemma citea în living, când terminând o 
pagină sau un paragraf, când distrasă de razele soarelui care se 
strecurau printre draperii, dând o viaţă inimaginabilă 
particulelor de praf. Notele şi copiile tatălui ei evocaseră 
aspecte romantice ale iubirii care acum se învârteau 
ademenitoare prin mintea ei, dispărând şi apărând din nou într- 
o lucire pâlpâitoare şi periculoasă de speranţă. 

Se trezi gândindu-se la Michael. Nu-l prea mai văzuse în 
ultimul timp. Încercând să asculte dacă se deschidea uşa, 
încercă să-şi calmeze nerăbdarea. Nu ştia prea bine de ce era 
nerăbdătoare. O parte din ea voia să plece imediat în locul în 
care lucrase tatăl ei, locul unde descoperise uluitoarele cuvinte 
ale apostolilor de care ea nu mai auzise până atunci. Ştia prea 
bine că era posibil să nu fie nimic de văzut acolo. Nu conta. Va 
lua cu ea traducerea cuvintelor lui Filip. Va lua fragmentul ei din 
Toma. Va lua jurnalele tatălui ei. Va căuta spiritul bărbaţilor care 
dispăruseră, aşa cum căutase femeile care se pierduseră. 

Motivul pentru care nu putea încă să plece era o femeie pe 
care stătea în puterea ei să o găsească. 

Fusese din nou la casa Angelei Dattari, şi grădinarul, acum 
insolent, uitându-se la Gemma ca şi cum ar fi fost ţicnită, îi 
confirmă că stăpâna lui revenea în oraş la sfârşitul săptămânii. 
Se tot întorcea la casa unei străine, aşteptând o femeie pe care 
poate că tatăl ei mort a iubit-o. În unele momente, simţea că 
grădinarul are dreptate, că era pe jumătate nebună. În alte 
momente, ştia că îl putea simţi pe tatăl ei în acest loc, aşa cum 
putea simţi omul care fusese trezindu-se la viaţă. Nu doar omul, 
se gândi ea, o întreagă filosofie, o filosofie construită în parte pe 
cuvintele apostolilor pierduţi şi în parte pe ceva ce ea încă nu 
putea citi. Gemma nu mai avea nicio îndoială că exista ceva în 
rândurile pe jumătate lizibile din paginile jurnalelor. Era 
convinsă acum că cele două culori ale cernelii şi scrisul 
schimbat reprezentau două notări făcute în momente diferite, 
una în trecut şi una în prezent. Dar ambele notări erau făcute 


conform aceleiaşi reguli ciudate: fără vocale şi un tipar vizual 
coerent care era prezent într-un rând şi dispărea în următorul. 
Ori era aşa, ori grădinarul avea dreptate şi ea îşi pierduse 
minţile. Scoase traducerile din Filip pe care le citise deja de 
multe ori. 


Lumea a devenit împărăția eternă, 

căci împărăția eternă este deplinătate pentru tine. 
Aceasta este calea: doar ție îti e dezvăluită, 

nu ascunsă în întuneric şi noapte, 

ci cuprinsă într-o desăvârşită zi şi sfântă lumină. 


Nu-şi dădea seama de ce asta o făcea să se simtă atât de 
fericită, sau de ce, după ce citea cuvintele lui Filip, se simţea 
pentru un timp eliberată de ceea ce îi sufoca viaţa. 

Puse jos copiile şi îşi ridică mâinile în banda de lumină, privind 
cum delicatul univers al prafului se aranjează în jurul degetelor 
ei. 


„„Însoţitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena... 
Dacă femeia şi bărbatul nu s-ar fi despreunat, 
ei n-ar cunoaşte moartea... 


Poate că iubirea era miezul problemei, îşi spuse ea. Poate că 
atunci când cunoşteai iubirea, restul devenea neînsemnat. Dacă 
nu aveai iubire, nu aveai nimic. 

lisus ştiuse asta. 

O cunoscuse cu Maria Magdalena. 

Oare şi tatăl ei o cunoscuse? Se gândi că da, împreună cu 
mama ei. Şi pe urmă? 

Oare ea avea să o cunoască vreodată? 

Se întrebă apoi: dacă tatăl ei cunoscuse dragostea, ar fi oare 
atât de important ca ea să-i găsească Dumnezeul? Dacă ar şti 
că el a fost fericit, n-ar fi de ajuns? Chiar n-ar fi? 

Hotărâse că Angela Dattari era singura persoană care o putea 
ajuta să găsească răspunsul la aceste întrebări. 

Trecu apoi de la primele alfabete din istoria omenirii la un ghid 
turistic despre Egiptul de Sus. Studie capitolul despre Luxor, o 
destinaţie turistică importantă, cea mai apropiată de 
Oxyrhynchus. Se uita cu ochi mijiţi la fotografii decolorate de 


vreme, când Michael se prăbuşi pe uşa de la intrare. Şoferul de 
taxi care îl sprijinise stătea în prag, cu fruntea strălucind de 
sudoare, aşteptându-şi plata. Gemma alergă sus pe scări să ia 
nişte bani. Când cobori, Michael zăcea întins în mijlocul holului, 
iar şoferul de taxi fuma rezemat în cadrul uşii. Un singur picior 
al lui Michael se vedea. Ea îl plăti pe şofer şi se aşeză lângă 
Michael. 

— Bună, zise el. Cum merg treburile la muzeu? 

— Adevărul e că bine. 

— Petreci al naibii de mult timp acolo. 

— Ştiu. 

— Dacă ai intrat în zonele mai întunecate, nu vreau să aud 
nimic despre asta. 

— Fără zone întunecate. De fapt, chiar opusul lor. 

— Aşa te vreau, spuse ironic Michael. Doar dulceaţă şi lumină. 

— Michael, spuse ea, ce s-a întâmplat cu celălalt picior? 

— Trebuia să ştiu. Niciodată nu m-am descurcat prea bine la 
curse. 

Michael stătea cu privirea aţintită în tavan. Gemma se întinse 
alături şi se uită împreună cu el la şirurile sclipitoare de 
cristaluri din candelabrul de deasupra. 

— La Windsor un porc de neamt se lăuda cu abilitatea lui de 
ţintaş. Probabil că am spus eu ceva să-l enervez. Am zis că 
nemţii n-ar putea lovi nici măcar o rață împăiată cu o bazooka, 
de-asta au pierdut ei războiul. Michael râse. Asta l-a scos din 
minţi. Dar pentru că era neamt, bineînţeles, nu putea să treacă 
peste asta. Trebuia să-şi demonstreze talentul. Lăudăroşenia lui 
a fost de nesuportat. „Trage în asta”, i-am zis eu în cele din 
urmă, şi mi-am întins piciorul ca pe o riglă. Şi a tras. A crăpat 
piciorul în două. N-a fost unul dintre cele mai bune momente ale 
mele. Era un mocofan tembel şi un nenorocit, dar mă tem că el 
a fost cel victorios. 

— Şi unde e piciorul acum? 

— L-am aruncat afară pe fereastra taxiului. Mi-a adus destule 
necazuri. De la început a avut ceva cu mine. 

— Va trebui să-ţi luăm un altul. 

— Nu. Cred că vreau o schimbare, şi o să fiu ceea ce sunt. Un 
vierme. 


— Deci ai de gând să petreci toată ziua aici în hol? 

— Nu, o să mă târăsc imediat în sus pe scări. 

Gemma se ridică în genunchi. 

— Ştii, Michael, în spital am văzut picioare false mai bune ca al 
tău. Păreau mai funcţionale, unele chiar arătau ca nişte picioare 
adevărate. Dacă îţi găsim o proteză care să te ajute mai bine, 
cred că ai fi mai mulţumit să o porţi. Ce zici? 

— Zic că aia era Londra. 

— Şi ăsta e Cairo, un enorm centru cultural de istorie şi 
învăţătură şi nu chiar atât de departe de Londra cu avionul. 

Michael căscă. 

— E timpul să merg sus. Fără ajutor de data asta, Gemma. Va 
trebui să te uiţi cum mă târăsc. La jumătatea scărilor, se opri să 
se odihnească şi se uită în jos către ea. Dacă poţi, adu-mi 
pachetul de pe masa de acolo. Vărul meu Sam mi-a trimis nişte 
cărţi din lumea civilizată. O să am nevoie de o poveste bună. 

x x 

Înainte de cină, Gemma cobori din camera ei şi rămase în 
grădină urmărind plutoanele de nori care mărşăluiau pe cer. 
Sus, deasupra ei, soldaţii imperiali ce se ondulau erau aripi 
pestriţe ca de fazani de nori cirrus deja pătaţi cu trandafiriul 
soarelui care apunea. Intr-o dezordine totală, ici şi colo se 
vedeau fâşii late de nori groşi, puşi parcă din greşeală pe pânză. 
Gemma stătea aşezată sub franjurii palmierilor şi cu degetele 
mâinii drepte pianota în aer o melodie simplă de Bach. Un soi 
de vultur se rotea deasupra ei şi ea punea pe muzică rotirile lui 
avântate. Un avion mic trecu pe cer, prinzând lumina pe aripile 
lui galbene, şi ea se gândi la Michael şi de câtă nevoie avea el 
să se întoarcă din nou acolo sus. Cu foarte puţin efort, îşi spuse, 
aş putea face ceva ca să-l ajut înainte să plec. M-am gândit prea 
mult doar la mine. Ar trebui să mă străduiesc mai mult să-mi 
deschid inima, îşi spuse. Ar trebui să încerc să iubesc. 

x x 

A doua zi de dimineaţă, Gemma îi aduse lui Michael cafeaua şi 
pâinea prăjită şi îi suportă tăcerea îmbufnată, de care era doar 
pe jumătate conştient. Apoi se îndreptă către biblioteca 
medicală a Universităţii din Cairo. O făcea atât pentru ea, cât şi 
pentru Michael, pentru a scăpa de entropia inactivităţii lui. 


Străzile erau tăcute — era vremea rugăciunii de amiază. La 
jumătatea drumului către universitate, plăti taxiul şi decise să 
meargă mai departe pe jos. Ea şi oraşul acesta străin 
ajunseseră să se accepte unul pe altul. Bandele de copii păreau 
să ştie că era inabordabilă, cu buzunarele goale, şi descoperi că 
era posibil să ignore privirile lungi ale bărbaţilor egipteni. 
Învăţase să meargă ca şi cum se afla de prea multă vreme în 
ţara asta pentru a-i mai păsa ce credeau ei. In mintea ei, 
Anthony era cel pe care îl imita, cu privirea lui ferită şi capul 
plecat. Voia să fie în stare să străbată o mulţime compactă aşa 
cum făcea el, mişcându-se ca un peşte prin râu. 

Femeia din spatele biroului de informaţii de la bibliotecă îşi bea 
ceaiul. Avea o revistă în faţă. Gemma se uită la fotografia de pe 
copertă. Era norul umflat ca o ciupercă al bombei atomice 
trimise asupra Hiroshimei. Gemma rămase cu mâinile pe 
tejghea, fără să spună nimic. Nu se gândise suficient de mult la 
sfârşitul apocaliptic al războiului. Ea, cu mintea şi trupul ei 
sănătoase, era preocupată de lucruri mai mărunte. Michael se 
gândise la el, ţinându-şi cu forţa mintea deschisă pentru a lăsa 
să pătrundă în ea toate imaginile ororii. Citea toate ziarele şi 
revistele, se holba în tăcere, mult timp, la fotografii. Dar ea, o 
infirmieră, nu putea înţelege. Acum, pusă în faţa norului ca o 
ciupercă, se simţi obtuză şi inertă. Ce ştia ea despre război? Se 
ascunsese, simțindu-se protejată de superioritatea ei de 
infirmieră, închipuindu-şi că putea vindeca oamenii reparându-le 
trupul. De fapt, nu ştia nimic despre rănile lui Michael. Cum 
putea să se enerveze — sau şi mai rău, să-şi piardă răbdarea cu 
el? 

Îşi forţă mâna să atingă clopoţelul de pe tejghea şi femeia din 
spatele revistei ridică privirea. Deşi avea pielea întunecată, 
purta un şirag de perle şi era rujată şi Gemma bănui că vorbea 
engleza. 

— Caut informaţii despre proteze. Cărţi, articole, reviste, orice 
aveţi. 

Când femeia nu îi răspunse imediat, Gemma se gândi că se 
înşelase. Fusese la fel de încrezută ca un expatriat din Cairo 
care, deşi trăia din bogăţiile unei ţări sărace, îi trata cu 
superioritate pe oamenii ei şi se aştepta ca ei să vorbească 


limba lui. Dar când femeia puse jos revista, Gemma îşi dădu 
seama că o înţelesese foarte bine. Norul fusese cel care o 
distrăsese. 

Bibliotecara îi dădu mai mult decât suficiente informaţii. Cărţi 
de istorie vechi, ferfeniţite de timp, cu pagini subţiri, şi texte 
medicale legate în coperţi noi, scârţâitoare. Gemma alese cinci 
cărţi şi un teanc mic de periodice. Le aranjă în jurul său la 
capătul unei mese lungi de lemn şi începu să ia notițe în 
carneţelul ei. 

x x 

Pentru că Michael refuză să coboare la cină în acea seară, 
Gemma îi duse mâncarea în cameră, pe o tavă. El o privi 
posomorât pe deasupra uneia dintre noile lui cărţi. 

— Trebuie să fie o poveste bună, spuse ea. 

— E perfectă. Un alcoolic furios care trăieşte sub un vulcan 
într-o ţară uitată de Dumnezeu şi bea în neştire. Simt că mi-am 
găsit un prieten. 

Gemma îi aşeză tava în poală şi îşi trase un scaun lângă pat. 

— Am fost la biblioteca medicală. 

Michael îşi ridică farfuria şi mirosi mâncarea. 

— Eşti o mică infirmieră nebună. 

— O să te bucuri să afli că cea mai veche atelă cunoscută a 
fost descoperită chiar aici în Egipt, cu aproape patru mii de ani 
în urmă. 

— Nu zăul! 

— În India, Rig Veda descrie cum o războinică, regina Vishpla, 
şi-a pierdut un picior în luptă. | s-a dat o proteză de fier şi s-a 
întors în bătălie. 

Michael îşi prinse şervetul la guler şi trase tava mai aproape. 

— Ce n-aş da pentru o farfurie de cârnaţi cu piure, spuse el. 
Aici, jumătate din timp nici nu ştiu ce mănânc. 

— Există chiar şi zei amputaţi, continuă Gemma. Zeul jaguar 
peruvian, Ai Apec, şi-a pierdut braţul deasupra cotului. lar zeului 
aztec al creaţiei, Tezcatlitpoca, i s-a amputat laba piciorului 
drept. Zeul celt New Hah avea braţul drept amputat. 

— Ce grup ilustru. Ar trebui să ne întâlnim cu toţii odată. 

— Şi uite o poveste care cred că o să-ţi placă: în mitologia 
greacă, Pelops, nepotul lui Zeus, a fost omorât şi gătit de către 


tatăl lui, Tantal, care l-a servit zeilor pentru a vedea dacă îşi dau 
seama de diferenţa dintre carnea de om şi cea de animal. 

— Ce civilizat. Ce parte au mâncat întâi? 

— Demeter a mâncat umărul lui Pelops. A fost atât de 
îngrozită, încât l-a adus din nou la viaţă şi i-a dăruit o proteză 
frumoasă din fildeş. 

— Biata zeiţă. 

— Milioane de războinici şi de cavaleri şi de regi şi-au pierdut 
membrele — şi mai rău decât tine, căci au fost băgaţi în ulei 
fierbinte sau au fost arşi cu fierul roşu. 

Michael strâmbă din nas şi ridică în aer o furculiţă plină cu 
orez. 

— Soră, încerc să mănânc. 

— Ideea e că tu eşti mai norocos decât toţi amputaţii ăştia. 
Ştiinţa a progresat. Gemma se aplecă înainte în scaunul ei. 
Chiar anul trecut au inventat o proteză nouă în America. 
Folosesc un soi de ciorap care se fixează strâns. Ar trebui să se 
mişte aproape ca un picior adevărat. Şi se îndoaie. M-am 
interesat de unde putem face rost de unul şi ce doctor ar putea 
să ţi-l monteze. Există un doctor în Londra care s-a pregătit în 
America şi s-a specializat în proteze pentru coapsă. Cred că ar 
trebui să te duci. 

Michael puse jos furculiţa şi luă o înghiţitură zdravănă de vin. 

— Vii la Londra cu mine? 

— Dacă vin s-ar putea să nu mă mai întorc niciodată. 

— Atunci hai să mergem, şi să nu ne mai întoarcem niciodată. 

— Nu pot, încă nu. Du-te tu. Nu e un drum prea lung. 
Gândeşte-te ce bine o să te simţi. N-o să mai şchiopătezi. N-o să 
mai cazi. S-ar putea chiar să fii în stare să pilotezi. 

Michael ridică privirea. Pentru prima dată după multe zile, ochii 
lui nu mai erau lipsiţi de viaţă. 

x x 

În seara aceea, tatăl şi fiul citeau în living. Se scurse o oră cu 
încercări de conversaţie, abordări blânde şi retrageri ale 
bărbatului în vârstă. Fiul său tolera o apropiere fizică rară, o 
coexistenţă temporară care îl emoţiona pe tată la fel de mult ca 
o îmbrăţişare — şi poate chiar mai mult, pentru că aici era vorba 
de Michael. Era fiul său, talentat, trădat, rănit. Michael, pe de 


altă parte, ştia că cerea prezenţa tatălui său prin simplul fapt că 
nu-l alunga. Deşi cuvintele lui nu erau amabile, David îşi dădea 
seama că Michael nu voia ca el să plece. Apoi, dintr-odată, totul 
se termină. Ochii lui Michael deveniră duri şi el puse cartea jos. 

— Eşti îngrozit, nu-i aşa? 

— Ce-ai spus? 

— Eşti chinuit de vină. Asta mă împiedică să te iert; vina ta e 
mai puternică decât dragostea pe care ai putea-o simţi pentru 
mine. 

David îl privi lung pe fiul său, în lumina focului. 

— E vorba aici despre cum te vezi, continuă Michael. Despre 
cum se reflectă imaginea mea asupra ta. Nu poţi suporta faptul 
că ai dat greş. Eu sunt dovada, şi tu n-o poţi suporta. 

— Dacă în tine s-ar reflecta cu adevărat imaginea mea, atunci 
aş fi fericit. Eşti un bărbat deosebit. 

Michael se uită lung la el. 

— De ce? Pentru că am fost norocos să supraviețuiesc? 

David îşi închise cartea. 

— Crezi că într-o bună zi vei putea vorbi fără ranchiună? 

— Ce-am putea avea noi doi să ne spunem? Tot ce avem în 
comun e o femeie moartă. 

David îşi închise ochii. 

— Da, continuă fiul lui. E ca un cerc al infernului, nu-i aşa? Nu 
poţi să ieşi din el atâta vreme cât sunt eu în viaţă. Ori de câte 
ori mă vezi, eşti din nou în el, rotindu-te întruna. 

— Nu-mi pasă de propriul meu cerc al infernului. De-al tău îmi 
pasă. 

— Nu trebuie să-ţi pese, spuse încet Michael. 

— N-am încotro. Eşti fiul meu. 

Michael zâmbi atât de luminos, încât zâmbetul nu putea fi real. 
Dar David speră că era. 

— Se pare totuşi că mă descurc de minune. O să capăt piciorul 
ăsta nou şi foarte şic şi o fată drăguță care mă ajută să învăţ 
cum să mă folosesc de el. 

— Îţi place Gemma. 

— Cred că e evident. 

— Şi mie îmi place. Mă bucur că a venit, pentru noi toţi. David 
îşi puse cartea pe masa de lângă scaunul lui şi se ridică. Ei, eu 


am plecat. 

Michael nu spuse nimic până când tatăl lui ajunse la uşă. 

— Anthony vorbeşte despre ea? întrebă el. 

David se întoarse. 

— Nu cu mine. Dar eu nu par să fiu genul de tată care inspiră 
confidenţe. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI 


Gemma dormi prost în acea noapte şi apăru la micul dejun 
târziu şi simțindu-se uşor ameţită. Amad făcu un gest discret 
către cămaşa ei, care era încheiată la nasturi aiurea. Când ea 
era pe sfârşite, el se opri în faţa ei. 

— E o scrisoare pentru tine în hol, de la Banca Egiptului. 

— Mulţumesc, Amad. Unde sunt ceilalţi? 

— Au ieşit. 

Gemma se duse repede în vestibul şi se aşeză pe scări să 
citească scrisoarea. 


Stimată domnişoară Bastian, 

Am dat întâmplător peste nişte însemnări în dosarul 
tatălui dumitale şi am descoperit că transferul de bani pe 
care îl aştepta trebuia să vină de la Banca Angliei. Garant 
era British Museum. 

Nu ştiu dacă asta înseamnă ceva, dar mi-am adus aminte 
că m-ai rugat să te informez dacă mai aflu ceva despre 
situaţia financiară a tatălui dumitale. Vei găsi mai jos 
numerele de telefon şi persoanele de contact de la bancă şi 
muzeu. Sper că aceste informaţii îţi vor fi de folos. 

Al dumitale, 

Sadir 


Gemma intră în birou lui David şi se uită lung la telefon. O să-i 
spună mai târziu despre costul convorbirii internaţionale. Ceru 
numărul şi curând se auzi ţârâitul specific englezesc. Pentru o 
clipă, simţi că îi e dor de casă. 

— Există un domn Huffington acolo? întrebă ea. 

Bătu nerăbdătoare din picior până când domnul Huffington 
veni la telefon. 

— Domnule Huffington, începu ea, cred că tatăl meu, Charles 
Bastian, era implicat într-un soi de afacere cu dumneavoastră. 
Acum câteva luni aştepta un transfer de bani de la Banca 
Angliei, garantat de British Museum. Numele dumneavoastră 
era menţionat în cont. 

— Doar pentru Anglia. Omul nostru Stephan Sutton era în 


Cairo. 

— Stephan Sutton a murit. 

— Da, într-adevăr. 

Gândurile ei se învârteau nebuneşte. 

— Tatăl meu vindea ceva muzeului? 

— Nu sunt autorizat să discut despre achiziţiile noastre. 

— Dar nu aţi achiziţionat nimic, cel puţin de la el. 

— Nu? 

— Asta doar dacă n-a fost plătit pentru ce v-a dat. Şi amândoi 
bărbaţii implicaţi sunt acum morţi. 

Huffington nu spuse nimic. Gemma îl auzea răsfoind nişte 
hârtii. 

— Atunci poate că de asta ar trebui să se ocupe poliţia, zise el 
în cele din urmă. 

— Ştiţi ce aranjament aveau tatăl meu şi Stephan Sutton? 

— După cum am spus, nu sunt autorizat să intru în detalii. 

— E posibil ca tatăl meu să fi murit pentru această achiziţie a 
dumneavoastră, aşa că puteţi măcar să-mi spuneţi ce s-a 
întâmplat. 

— Tot ce pot să vă spun e că muzeul era interesat să 
achiziţioneze ceva, iar în ajunul achiziţionării ne-am pierdut 
omul. Din câte ştim, ceea ce ne interesează este încă disponibil, 
aşa că înţelegeţi de ce trebuie să fim discreţi. Asta e tot ce sunt 
dispus să vă spun. Îmi pare rău pentru tatăl dumneavoastră. 

Şi domnul Huffington de la British Museum închise telefonul. 

Gemma puse jos receptorul şi rămase cu ochii la fibra lustruită 
a biroului de tec. Stephan Sutton şi tatăl ei negociau ceva. Erau 
în negocieri în momentul în care Stephen Sutton murise. Unde 
fusese tatăl ei atunci când Sutton a fost îngropat de viu sub 
stânci? Oare îl omorâse cineva pentru că voia să ajute la 
achiziţionarea de către British Museum a evangheliilor pierdute? 

De ce British Museum? Deschise absentă sertarul biroului şi se 
pregătea să invadeze intimitatea lui David când auzi pe cineva 
în hol. Luă repede un ghid de călătorie de pe un raft. Când ieşi 
din birou, Michael stătea lângă uşă, uitându-se la 
corespondenţa primită. 

— Bună, spuse el, ridicând privirea. Ce ciudat să te găsesc aici. 

— Michael, spuse ea, băgându-şi cartea sub braţ, unde ai fost? 


— Ei, ici şi colea. 

— Nu cred că te-am văzut prea mult săptămâna asta. 

— M-am ocupat de un mic proiect personal. li făcu cu ochiul şi 
întrebă: Eşti geloasă? 

— Îngrozitor. 

— Ce-ai acolo, un ghid de călătorie? 

— Am găsit unul în biroul tatălui tău; are nişte fotografii 
minunate. Tot n-am renunţat la călătoria mea în sud. 

— Bravo. Michael zâmbi uşor. Pacientul tău trândav a stat de 
vorbă cu doctorul din Londra. 

— Specialistul în proteze? L-ai sunat? 

— Nu mai suport nenorocitul ăsta de înlocuitor din lemn. Mă 
omoară ceva mai repede decât aş vrea eu să mor. 

Gemma se uită încruntată în jos la picior. 

— Înlocuitoarele astea de multe ori nu se potrivesc. 

— Ce potriveală! Asta îmi face piciorul terci. Cred că deja am o 
mică infecţie. Aşa că am vorbit cu un doctor de aici din Cairo, un 
alt specialist. M-a sfătuit să sun direct la Londra; era convins că 
tipul ăsta Henderson o să accepte să se ocupe de mine. Cred că 
are o slăbiciune pentru eroii de război. Aşa că m-am gândit că 
merită încercat. Şi a meritat. Mă primeşte. 

— Michael, e minunat. 

— Mulţumesc, Gemma, pentru că te-ai interesat. 

Gemma cercetă faţa lui Michael, căutând ironia care de data 
asta nu se vedea acolo. Părea cu adevărat mulţumit. Pentru o 
clipă, ea uită de propriile ei probleme şi pur şi simplu se bucură 
pentru el. 

— Când te duci? îl întrebă. 

— Doctorul pleacă în America săptămâna viitoare. Vreau să mă 
văd cu el înainte. Mi-am rezervat un loc la cursa de joi pentru 
Londra. 

— Zău? 

— O să lipsesc doar câteva zile. Mă întorc înainte să apuci să-ţi 
fie dor de mine. 

O trase cu blândeţe lângă el şi o sărută pe creştetul capului. 
Gândurile Gemmei se întoarseră la tatăl ei şi la Stephan Sutton, 
îşi punea acum supărătoarea întrebare dacă nu cumva Denton 
avusese dreptate; poate că tatăl ei intenţionase să vândă 


evangheliile pentru un câştig personal. Dar oare erau ele în 
siguranţă la British Museum? Poate că asta era problema. Poate 
că oameni ca Denton nu voiau ca publicul larg să afle de ele. Un 
muzeu ar fi cel mai sigur loc în care ar putea fi arătate 
publicului. 

— Vită-te la tine, spuse Michael. Eşti atât de preocupată. O 
apucă într-o îmbrăţişare strânsă şi o ridică de jos. Ştii, ai avut 
dreptate. Cu un picior ca ăsta, mi-au spus, aş putea să zbor din 
nou. 

— E minunat, spuse Gemma şi râse, cucerită din nou de 
entuziasmul lui. 

— Când mă gândesc că aş putea avea o aparenţă de viaţă, 
spuse el, învârtind-o într-un cerc. Nu poţi să ştii cum e. 

O lăsă jos şi se uită la ea pentru o clipă înainte de a o săruta 
repede pe gură. 

— Pari departe de aici. 

Gemma îşi puse capul pe umărul lui. 

— Sunt doar foarte fericită pentru tine. 

După ce Michael se duse sus în camera lui, Gemma se întoarse 
în biroul lui David. Fără să se gândească, deschise sertarul 
mesei. Văzu un carnet de cecuri, o cutie cu stilouri, un teanc de 
hârtie de scris de buzunar, şi un carneţel cu foi dictando. Scoase 
carneţelul şi îl deschise, privind absentă la început la cuvântul 
scris acolo. Bastian. Dedesubt era un fel de jurnal, cu locuri şi 
date. Îl studie repede. Era o consemnare a mişcărilor tatălui ei 
în ultimii cinci ani. Erau mai multe luni petrecute în Dendera şi 
apoi în Luxor; o serie de drumuri la Oxyrhynchus, între aceste 
călătorii erau perioadele petrecute în Cairo, în casa familiei 
Lazar. Lângă aceste însemnări erau scurte notițe. Gemma le 
studie. Era o listă de cărţi, şi o parte le ştia din birou lui — 
Enciclopedia catolică; Irineu: o viaţă; Mitologia păgână; Isis şi 
Sfânta Treime egipteană; Cartea egipteană a morților. David 
Lazar îşi notase tot ce citea tatăl ei. De ce? 

Apoi era o adresă a tatălui ei din Cairo şi o notiţă că se mutase, 
iar după asta nu mai apărea nicio carte. Tatăl ei renunţase să 
mai stea în casa Lazar. Oare ştiuse că era spionat? 

Privirea i se întoarse la Oxyrhynchus, unde, pe margine, era 
primul dintr-o serie de A-uri încercuite. A-ul apărea uneori în 


Cairo, uneori în Egiptul de Sus. 

Intoarse paginile, trecând cu privirea peste date pe măsură ce 
se apropia de prezent. Erau mai puţine notițe, perioadele 
departe de Cairo mai lungi. Ajunse la ultima însemnare. Cairo, 
octombrie 1947. Apoi nimic. Dar mai erau A-uri. Era unul în 
Cairo şi apoi unul cu o săgeată îndreptată către Kharga. 

Notă datele şi se lăsă pe spate. A era Anthony, înainte să-şi 
dea seama ce face, întoarse încă o filă. | se tăie răsuflarea când 
văzu ce scria în partea de sus a paginii şi o altă listă, mai scurtă. 
Numele scris sus era G. Bastian. lar cărţile — Alfabetul copt, 
Transformarea divină, Noul Testament, Cartea egipteană a 
morților. lar pe margine era un A încercuit cu o linie apăsată. 
Intoarse toate paginile până la sfârşit. Toate erau goale, cu 
excepţia ultimei, unde era un număr de telefon din Londra. Fără 
să ezite, Gemma ridică receptorul. 

O voce de femeie răspunse şi rosti cu o voce aspră: 

— Biroul părintelui Westerly. 

Gemma închise telefonul. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU 


Când Nailah îl întrebă, David îi spuse că în acest an hotărâse 
să renunţe la petrecerea de ziua lui. Se simţea prea bătrân ca 
să se prefacă fericit. 

— Sunt foarte obosit, se lamentă el. 

— Îţi plângi singur de milă. 

— Poate. Chestia asta cu îmbătrânirea e groaznică. Ai să vezi 
tu. 

Zâmbetul lui Nailah era senin. 

În ziua dinaintea aniversării sale, David îl găsi pe Amad în 
bucătărie. Se aşezară la masă şi băură ceai de măr. 

— Asta îmi aduce aminte de timpurile de demult, zâmbi David. 
Te mai gândeşti câteodată la ele? 

— De multe ori. 

— Ţi-aduci aminte de dimineţi? Aerul îngheţat din zori — 
mirosul focului şi al cafelei pe care întotdeauna reuşeai s-o faci 
înainte să mă trezesc eu. Câteodată mă întrebam când mai 
dormeai. Chiar dormeai? 

— Foarte uşor. 

— Pentru că nu beai. O să trăieşti mai mult decât mine, cu cel 
puţin zece ani. Ce crezi, Amad, am început să mă ramolesc? Nu 
pot să-mi aduc aminte când am intrat prima oară în mormântul 
lui Tut. În ce an a fost? 

— 29 noiembrie 1922. 

— Fir-ar să fie! 

— Prietene, eşti bogat şi sănătos şi ai o nevastă bună şi doi fii 
în putere. Ai trăit o viaţă plină. Încă un an pe pământul ăsta ar 
trebuit sărbătorit. 

— Chiar aşa, Amad, spuse David. 

Dar, în vreme ce îşi termina ceaiul, ochii i se umplură de 
lacrimi. 

— Dacă te pierzi în amintiri, nimeni nu se va bucura de 
compania ta. 

— La naiba. David îşi scoase o batistă şi-şi suflă nasul. 
Câteodată mă copleşesc. 


— Înfrânge-le. Fii luptătorul de odinioară. 

— N-am fost niciodată un luptător. 

— Toţi suntem nişte luptători, prietene. 

David se uită peste masă la Amad. 

— Poate că totuşi ar trebui să avem o mică petrecere. Am 
putea vorbi cu tipul ăla de la Shepherd să o organizeze, dacă e 
disponibil. 

— Eu sunt disponibil. 

— La naiba, Amad, n-o să munceşti. O să fii invitatul meu! Vino 
cu cine vrei tu. O să trimit un curier cu invitaţiile — o să le scriu 
chiar eu. O să avem o petrecere veselă, caraghioasă, ca în zilele 
de demult. Am de gând să mă simt bine, fir-ar să fie! 

x x 

Cam douăzeci de persoane au fost disponibile de pe o zi pe 
alta, cei mai mulţi colegi din trecut. Pe invitaţii era scris să se 
îmbrace cu lucruri care le plăceau în mod deosebit şi pe care nu 
le-ar fi purtat niciodată în public. Cei mai mulţi urmaseră 
instrucţiunile şi-şi puseseră haine care erau caraghios de 
indecente sau îngrozitor de penibile. David era încântat. El era 
îmbrăcat în smoching, cu un papion cu picouri galbene şi roz, şi 
îşi prinsese o floare la ureche. Nailah avea o bluză roz şi 
pantaloni largi, şi o pălărie cu pene lila care se arcuiau deasupra 
capului. Gemma, într-o rochie pe care i-o dăduse Nailah, avea 
nevoie de ajutor pentru a cobori scările. 

„Tu, draga mea”, îi spusese Nailah, „o să porţi ceva în care eu 
nu mai încap. În seara asta o să te transformăm într-o sirenă.” 
Gemma se strecurase într-o rochie neagră cu mărgele care îi 
strângea trupul până la glezne şi ar fi făcut orice sirenă să se 
ducă la fundul mării. Cântărea cu siguranţă zece kile. „E-n 
regulă dacă nu pot să păşesc?” 

„Când eşti într-o rochie ca asta, or să vină oamenii la tine. Vrei 
ceva nostim pentru cap?” 

„De ce nu?” Gemma alungase din minte orice gând la David 
Lazar. Povestea asta va trebui să mai aştepte. Între timp, erau 
alte lucruri pentru care să se bucure, suficient cât să treacă uşor 
de această seară. Michael era binedispus şi curând pleca la 
Londra. Angela Dattari trebuia să se întoarcă în Cairo a doua zi. 
Până la sfârşitul săptămânii, Gemma însăşi avea să plece în 


Egiptul de Sus. Curând va vedea locul unde muncise tatăl ei, 
locul unde partenerul lui, Sutton, murise. Curând va părăsi casa 
Lazar. 

Nailah prinse în ace pe capul Gemmei o pălărie strâmtă în 
formă de clopot. Era făcută din pene negre care îi atingeau uşor 
obrajii şi maxilarul, încadrându-i chipul ca o floare întunecată. 

— Perfectă, declară Nailah. 

— Eşti sigură că n-o să ajung la balamuc dacă mă vede lumea 
aşa? 

— Atâta vreme cât nu ieşi din casă. 

— Michael s-a întors? 

— A sunat şi a vorbit cu Amad. Nu vine în seara asta. 

— Nu vine? De ce? 

— Cred că avea alte planuri, spuse Nailah, îndepărtându-se. 

Gemma se privi în oglindă şi îşi aranjă iritată penele acelei 
ridicole pălării. 

Anthony sosi îmbrăcat în haine obişnuite, susţinând că nu avea 
nimic extravagant. Tatăl lui, care era extrem de binedispus, îl 
târî la dulapul lui şi îi puse pe cap o şapcă de aviator. Anthony 
şi-o scoase imediat. 

— Asta e a lui Michael, spuse el. 

— Nu, e a mea. Poart-o, dacă nu vrei să-l jigneşti pe tatăl tău 
de ziua lui. Oricum, Michael nu vine. 

— Îmi pare rău. 

David îşi strânse fiul de mână. 

— Ştiu că-ţi pare. 

leşiră în hol, unde tocmai sosiseră câţiva invitaţi. Printre ei se 
remarca o brunetă spectaculoasă, împodobită cu coliere care 
începeau de la gât şi se revărsau până la talie. 

— Cine e? întrebă Anthony. 

— Superba Angela Dattari. 

— Nu ştiam că sunteţi prieteni. 

— De fapt, nici nu suntem. Nu mai ştiam că am invitat-o. Dar 
ce surpriză plăcută, nu? 

În spatele Angelei Dattari se afla un bărbat mai tânăr şi foarte 
frumos, îmbrăcat în frac şi cu o pălărie cu pene lungi pe o parte. 
David râse. 

— N-am mai văzut aşa ceva de foarte mulţi ani. 


— Ce? 

— Pălăria Cavaleriei uşoare australiene. Au fost aici în ultimul 
război; au umplut oraşul ca o turmă de maimuțe. Oh, dar erau 
încântători, gonind cu cămilele pe străzi, apărând onoarea 
prostituatelor pe care le găsiseră. Aproape tot timpul beţi, 
aproape tot timpul fericiţi. După ce-au plecat, le-am simţit lipsa. 

David nu lăsa muzica să se oprească, alegând cântece după 
care se putea dansa şi înşfăcând-o pe Nailah la fiecare două-trei 
melodii pentru a o învârti prin încăpere. Anthony stătea lângă 
Amad şi se uita la tatăl lui, pe care nu-l mai văzuse de multe 
luni atât de vesel. Făcu un semn cu capul către femeia cu 
coliere. 

— Tu ai invitat-o, Amad? 

— Pe doamna Dattari? Da. M-am gândit că ar fi un musafir 
plăcut. Colecţionează obiecte de artă, printre altele. E o 
prietenă apropiată a lui Phocion Tano. 

Anthony se uită la Amad. Chipul bătrânului era impenetrabil. 
Amad adăugă: 

— Se pare că ai dreptate — doamna Dattari este paravanul lui. 

— Ea are evangheliile? 

— Aşa am auzit. 

Anthony o privi pe italiancă şi pe tânărul oacheş de lângă ea. 

— Cine e însoţitorul ei? 

— E Umar. Partenerul vărului tău Mohammad de la Grajdurile 
Giza. El e motivul pentru care a venit în seara asta doamna 
Dattari. Şi el a venit pentru că voia să o vadă din nou pe 
musafira noastră, domnişoara Gemma Bastian. 

— Gemma? 

— Da. 

— Ai spus, să o vadă din nou? 

— Aşa am spus. 

Amad se îndepărtă, în vreme ce Anthony îl urmărea pe Umar 
apropiindu-se de Gemma, surprinsă şi neobişnuit de roşie la 
faţă, şi părând gata să cadă din cauza rochiei. Ea râse şi luă 
braţul oferit de bărbatul pe care în mod clar îl mai întâlnise şi se 
lăsă condusă în siguranţă pe o canapea. 

Gemma nu îl observă pe Anthony rotindu-se în jurul ei ca o 
pasăre de pradă. Era cufundată în discuţia cu Umar. Acum îi 


accepta calmă atenţia. Era minunat să flirteze, să fie flatată şi 
tratată asemenea unui obiect preţios. Se bucura de iluzia de a fi 
irezistibilă, de a fi o femeie al cărei drept obţinut prin naştere 
era să primească doar complimente — o femeie frumoasă şi 
misterioasă ca Nailah, nu doar o fată drăguță care putea lega 
un bandaj acceptabil şi putea face o injecție cu o mână sigură. 

După câteva minute de plezanterii, Umar îşi aşeză mâna peste 
cea a Gemmei. 

— Şi ce mai faci, domnişoară Bastian? întrebă el. 

— Gemma, te rog. 

— Gemma. Speram să te mai văd la grajduri. 

— Am mai venit o dată. Nu erai acolo. 

— Ştiu. Ai venit să arunci cenuşa tatălui tău. 

Ochii Gemmei se opriră pe femeia mai vârstnică şi elegantă 
care vorbea cu Anthony în faţa ferestrelor ce dădeau spre 
grădină. 

— E frumoasă. E iubita ta? 

Umar râse uşor. 

— Am ajuns să-mi placă felul direct al femeilor de pe 
continentul tău, dar cred că nu este locul aici pentru o 
asemenea discuţie. Spune-mi — îşi întoarse către ea privirea 
întunecată şi fierbinte — ai mai călărit vreun alt cal arab? 

— Din păcate, nu. 

— N-am uitat cum arătai pe Yoolyo. 

Gemma îşi termină paharul şi se uită din nou la prietena lui 
Umar. 

— Vino din nou într-o zi, o rugă încet Umar. 

Gemma îi întâlni privirea şi simţi cum îi ard din nou obrajii. 
Lăsă ochii în jos. 

— Poate că o să vin, spuse. 

Umar îi strânse mâna. 

— Bun. De-asta sunt aici. Acum iartă-mă, trebuie să mă întorc 
la prietena mea. 

Gemma cercetă încăperea, căutând pe cineva cu care să 
vorbească. Brusc, se simţi stângace şi caraghioasă în costumul 
ei. Nu-i va fi uşor să se ridice de pe canapea. Işi dădu seama că 
îi lipsea Michael. El n-ar fi îngăduit un asemenea flirt. El n-ar fi 
lăsat-o să se simtă atât de expusă. 


Acum, pe când stătea captivă pe canapea, îl văzu pe Umar 
apropiindu-se cu însoţitoarea lui pentru a le face cunoştinţă. Nu 
mai avea timp să scape, aşa că zâmbi şi aşteptă, încercând să 
pară în largul ei într-o rochie în care nu putea nici măcar să 
respire. 

— Eşti fiica lui Charles Bastian? 

— Da. Gemma întinse mâna. L-aţi cunoscut? 

Femeia o privi cu atenţie pe Gemma, ca şi cum ar fi căutat în 
trăsăturile ei chipul lui. 

— Mi-ai trimis o scrisoare, spuse ea. 

Gemma se prinse de braţul canapelei şi se ridică în picioare. 

— Doamna Dattari? 

— Poţi să-mi spui Angela. 

— Îmi pare rău, nu ştiam că v-aţi întors în Cairo. Voiam să vă 
Cunosc. 

— Ai gura tatălui tău. 

Vocea femeii tremura uşor. Gemmei i se păru că stă să 
izbucnească în plâns. Doamna Dattari se clătină şi Umar o 
prinse de braţ. 

— Mergem? o întrebă. 

Femeia aproape căzu peste însoţitorul ei, care o ţinu şi zâmbi 
impecabil. Gemma îşi dădu seama că era beată. 

— Pot să vă vizitez mâine? 

— De-abia am venit. Trebuie să-mi laşi ceva timp ca să... să-mi 
deschid din nou uşile. Nu mă simt foarte bine. 

Angela Dattari îşi aşeză mâna pe mâna Gemmei şi închise 
pentru o clipă ochii. Gemma se uită la mâna ei, prelungă, rece şi 
încărcată cu bijuterii. Când doamna Dattari deschise ochii, păru 
să se trezească dintr-un somn lung. Ochii ei erau ambră 
compactă, în mod ciudat lipsită de orice altă culoare. 

— Cât timp rămâi în Cairo? întrebă ea. 

— Nu ştiu. 

— Poate o să găseşti un temei ca să rămâi pentru totdeauna. 
Doamna Dattari îşi luă mâna şi o acoperi cu o mănuşă neagră. 
Eu am găsit. 

— S-ar putea să mă duc în sud. 

— La Luxor? 

— Şi în alte locuri. 


— Poate că o să-ţi placă aşa cum îi plăcea tatălui tău. Pentru 
mine a fost puţin cam... prea arzător. Fă-mi o vizită când te 
întorci. O să luăm ceaiul împreună. Tatălui tău îi plăcea foarte 
mult ceaiul. 

— Vă rog — Gemma se apropie de femeie — lăsaţi-mă să vin 
mâine. Nu stau mult. 

— Mâine e imposibil. 

— Am atâtea întrebări. Vă rog. 

— Nu ştiu ce ai putea să mă întrebi. 

Gemma şopti: 

— „Dacă femeia şi bărbatul nu s-ar fi despreunat, ei n-ar 
cunoaşte moartea...” 

Când se dădu înapoi, văzu că intuise corect. 

— Cât de mult semeni cu tatăl tău, spuse doamna Dattari. Nu 
poţi să fii abătută, nici pentru o zi, nici pentru o clipă. 

— Aştept de multe săptămâni. 

— Eşti la fel de puternică precum a fost el? 

— Am trecut printr-un război. 

— Bine, atunci. Va trebui să fii puternică. Foarte bine, Gemma 
Bastian, vino la mine acasă mâine-dimineaţă. 

Gemma îi urmări plecând. Ţi-a arătat tatăl meu Dumnezeul lui? 
voia să întrebe. Ai înlocuit tu femeia pe care a pierdut-o? Abia 
când Anthony îi atinse braţul, observă că stătea lângă ea. 

— Te distrezi? întrebă el. 

— Femeia aia l-a cunoscut pe tatăl meu, spuse Gemma. 

— Da, mi-aduc aminte că i-ai pomenit numele. 

— Dar tu n-o cunoşti. 

— Doar după nume. 

Brusc, Gemma se simţi obosită. Avea impresia că, fiind 
îmbrăcată în rochia de sirenă, nu-i ajungea la creier suficient 
aer. Se întoarse către Anthony: 

— Cred că acum trebuie să mă duc sus. Spune-i tatălui tău la 
mulţi ani, da? Nu cred că aş reuşi să-mi fac o ieşire elegantă. 

Anthony o urmări cum urcă încet pe scări şi se întrebă ce îi 
spusese Angelei Dattari. Chiar şi din celălalt capăt al camerei, 
văzuse tulburarea de pe chipul femeii. 

x x 


Gemma nu se culcă. Rămase întinsă în pat, ascultând 


zgomotele petrecerii de la parter. Când şi ultimul invitat plecă, 
ea se ridică şi se duse la fereastră. David era în grădină, fumând 
din pipă, aşa cum Gemma ştia că va face. Îşi puse papucii şi 
cobori. 

— David, strigă ea încetişor. 

El se întoarse. 

— Gemma. Nu te-ai culcat. 

— Nu pot să dorm, spuse ea. 

— Nici eu. 

Gemma îşi trase un scaun lângă al lui. 

— Este ceasul nălucirilor. 

El schiţă un zâmbet. 

— Da. 

— Trebuie să vorbesc cu tine despre ceva ce am văzut în biroul 
tău. 

David o privi atent. 

— Îmi pare rău, continuă Gemma. Ţi-am folosit telefonul. Am 
văzut carneţelul din sertar. Îi raportai toate mişcările tatălui 
meu unui bărbat pe nume Westerly? Când David rămase privind 
înainte fără să răspundă, ea continuă: A venit la mine acasă la 
Londra. Tu l-ai trimis? 

— Bineînţeles că nu. 

— Era un om al Bisericii, nu? 

— Nu orice biserică. Biserica tatălui tău. 

— Ce căuta? 

David strânse pipa între dinţi şi aprinse un chibrit. 

— l-am spus despre scrisorile pe care ţi le-a trimis tatăl tău. 

— Cum de ştiai despre ele? 

— Charles a rugat-o pe Nailah să le pună la poştă şi ea le-a 
trimis de aici. 

Gemma îşi strânse mai bine halatul în jurul ei. 

— De ce trebuia să-i spui asta? 

— Pentru că era ceva ce am acceptat să fac. 

— Pentru Westerly? 

David încuviinţă uşor din cap. 

Gemmei nu-i venea să creadă. 

— De ce? 

— M-a contactat cu mulţi ani în urmă, când Charles a început 


să cerceteze începuturile creştinismului. Mi-a scris o scrisoare în 
care mă întreba dacă puteam să-l ţin la curent cu mişcările lui 
Charles, să-i spun ce făcea Charles, ce cărţi citea. De fapt, 
lucruri mărunte. Totul părea destul de inofensiv. Biserica pe 
care tatăl tău a părăsit-o era îngrijorată pentru el. Nu voia să-l 
piardă cu totul din vedere. Continua să spere că, într-o bună zi, 
el o să se întoarcă. 

— Ai crezut asta? 

— Era vorba de un reprezentant al Bisericii Catolice, Gemma. 

— Aşa că ai început să-l spionezi, fără să-l întrebi nimic? 

— Nu, a durat ceva vreme până când am acceptat. Abia când 
eu însumi am devenit îngrijorat pentru direcţia în care o luase 
Charles, am hotărât să fac ce mi-a cerut Westerly. 

— Când a început să spună că lisus era un magician din Egipt. 

— Da. 

— Pentru ce erai îngrijorat, pentru sufletul lui? 

— Da, ăsta este adevărul. 

— Aşa că ai început să faci rapoarte despre el. 

— Pentru oameni care susțineau că le pasă de el, care îi 
cunoşteau trecutul spiritual. Cu lucrurile în care se băga tatăl 
tău, nici nu părea o idee prea proastă. Eu, cel puţin, nu 
înţelegeam nimic. 

Gemma stătea privind în noapte. 

— Nu e posibil să fi fost şi un alt motiv? 

— Care? 

— Tatăl meu ţi-a luat ceva. Ţi-a luat pe cineva. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Vorbesc despre Anthony. Poate că voiai să-l pedepseşti. Să-l 
demaşti ca periculos sau impostor pentru a-ţi lua înapoi fiul. 

David tăcu mult timp. 

— Dacă e aşa, atunci am dat greş. 

— Ţi-a cerut Westerly să mă urmăreşti şi pe mine? 

David nu răspunse. 

— Munca tatălui meu şi nu drumul lui spiritual îl interesa pe 
Westerly. Cu siguranţă, ştii asta. Acum că e mort, ei tot nu 
renunţă, nu-i aşa? 

El îşi duse din nou pipa la gură. 

— Am decis să nu mă gândesc la asta. 


Gemma urmări fumul care se ridica în aerul nopţii. 

— Am aflat atât de multe lucruri surprinzătoare despre Biserica 
noastră, spuse ea. 

David îi aruncă o privire prudentă. 

— Ştiai că atunci când Hristos a fost condamnat la moarte de 
către romani, apostolul Petru a fost chemat ca martor? 

David răspunse închizând pe jumătate ochii şi ea continuă. 

— În loc să depună mărturie pentru nevinovăția Mântuitorului, 
Petru se leapădă de trei ori de El. Wu-L cunosc!?. Chiar şi 
Biserica lui recunoaşte că avea o fire nehotărâtă. lisus însuşi i-a 
spus că Satana îl dorea, că l-ar putea cerne ca grâul?0. Aceasta 
este stânca pe care e construită Biserica noastră. 

David se uita fix la pământul dinaintea lui. 

— Eu nu sunt un om rău, Gemma. 

— E clar că sistemul e relativ. Tatăl meu e mort şi tu trăieşti. 
Părinţii Bisericii i-au făcut pe toţi apostolii infailibili şi mai presus 
de păcat. Petru, nehotărâtul prinţ al apostolilor, a devenit sfânt. 
Se pare că regulile nu se aplică în mod egal pentru toţi. Nu-i de 
mirare că sentimentul moralității se pierde. 

— Ai grijă, Gemma. 

— N-am niciun motiv să am grijă. 

— Nu lăsa furia să te domine. 

— De ce, asta ţi s-a întâmplat ţie? 

— Ce mi s-a întâmplat mie — aici David făcu o pauză — nu a 
fost atât de demn precum furia. 

Gemma îl privi în tăcere. 

— Îţi ispăşeşti pedeapsa, nu-i aşa? 

— N-am ignorat cu desăvârşire judecata. 

— Mă bucur pentru tine. 

— Povestea asta cu tatăl tău. Te rog, nu-i spune nimic lui 
Anthony. E posibil să nu înţeleagă la fel de bine ca şi tine. 

— Ce crezi tu că înţeleg? 

— Firea omenească, spuse David. Cum o cale dreaptă poate fi 
abătută de către viaţă. 

— Şi poate fi făcută din nou dreaptă, dacă există voinţă. 


19 Luca, 22:57 
20 Luca, 22:31. 


— voinţa slăbeşte. Se uită în ochii ei cu o privire îndurerată. Te 
rog din nou. Ai milă de un om bătrân. Nu-mi lua singurul fiu pe 
care îl mai am. 

— Nu vreau să iau nimic de la tine. Gemma se ridică. Şi o să te 
rog nici tu să nu mai iei nimic de la mine, nici măcar titlul unei 
cărţi. 

— Ai cuvântul meu. David îi întinse mâna. Poate că, într-o zi, 
îmi vei accepta scuzele. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI 


În dimineaţa următoare, cerul era festonat cu panglici groase 
de nori. Soarele trecea prin ele şi pălea, ca într-o eclipsă. 
Înfrigurată, Gemma păstră pe ea puloverul până la casa Angelei 
Dattari. 

Se gândea la discuţia pe care o avusese cu David. Nu era 
vorba aici de Dumnezeu, medită ea, era vorba de dragoste. Eşti 
atras către persoanele care te învaţă ceva, îşi spuse. Oamenii 
care te învaţă te eliberează; îi iubeşti aşa cum nu mai iubeşti pe 
nimeni. Aşa îşi pierduse David fiul. 

În faţa tatălui ei. 

Se apropie de casa Angelei Dattari absentă şi nepregătită 
pentru ceea ce o aştepta. Se opri la intrarea pe aleea din faţa 
casei. Era plină de maşini, unele cu însemnele oficiale ale 
Muzeului Egiptean, altele cu cele ale poliţiei. Anthony era acolo, 
şi Togo Mina, şi câţiva bărbaţi pe care ea nu-i cunoştea, şi patru 
poliţişti. Gemma se apropie de Anthony. 

— Ce se întâmplă? 

Anthony o conduse în grădină. 

— Am ajuns prea târziu. 

— Prea târziu pentru ce? 

— Cărţile nu se mai află la Angela Dattari. Au fost vândute unui 
cumpărător particular. Altcineva ne-a luat-o înainte. Anthony se 
uită la ea. Nu ştiai. Eram convins că ai ghicit. 

— Tatăl meu a vizitat-o în fiecare seară timp de trei săptămâni 
înainte să moară. Ştiam că ea avea ceva ce el îşi dorea. In final, 
n-am fost sigură. M-am gândit că poate erau iubiţi. 

— Mă tem că n-a fost nimic romantic. Angela Dattari este ceea 
ce se numeşte paravan. A fost aşa şi în trecut, pentru Phocion 
Tano. Guvernul nu se poate atinge de lucrurile aflate în posesia 
unor particulari. Dacă se crede că un artefact este deţinut de o 
persoană privată, guvernul trebuie să stea deoparte, ceea ce Îi 
dă negustorului suficient timp pentru a-l găsi pe cel care oferă 
mai mult. Am venit în această dimineaţă pregătiţi să facem o 
ofertă, dar Tano s-a hotărât. Nici măcar n-a vrut să ne audă 


oferta. Cineva i-a dat ceva ce îşi doreşte foarte mult. 

Ochii Gemmei se îndreptară către casă. 

— Deci Angela Dattari trecuse drept deținătoarea evangheliilor 
pierdute. 

— Nu putem confirma exact ceea ce s-a aflat în posesia ei, dar 
da. 

— E ilegal? 

— Aşa merg lucrurile aici. 

Gemma se întoarse şi se uită după Angela Dattari. 

— Ai adus poliţia? 

— Eram pregătiţi să facem presiuni. 

— Cred că ai speriat-o de moarte. 

— Nu cred. 

— Unde e? 

— Înăuntru. 

— Vreau să vorbesc cu ea. Nu cred că se simte bine. 

x x 

Angela Dattari stătea întinsă pe o canapea. Un tip imens, care 
abia încăpea în costumul lui, era aşezat lângă ea pe un scaun, 
fumând un trabuc. Sprâncenele i se ridicară la vederea 
Gemmei. In cameră era o tăcere grea, creată de covoarele 
groase şi mobila frumoasă. 

— E bolnavă? întrebă Gemma. 

— A luat o hotărâre importantă, spuse afabil bărbatul. Probabil 
că asta a epuizat-o. 

— Cred că am terminat, domnule Tano, nu? spuse Angela 
Dattari. 

— Nu total. 

— Vreau să vorbesc puţin cu domnişoara Bastian între patru 
ochi. Gemma, ia loc, te rog. Angela Dattari arătă către scaunul 
de pe care se ridicase Tano. E o oră prea matinală pentru o 
asemenea agitaţie. 

Gemma îl urmări pe Tano părăsind încăperea şi apoi se aşeză. 

— Ce hotărâre? 

— N-are legătură cu cealaltă problemă. 

Doamna Dattari închise ochii. 

— Vrei să-ţi aduc ceva? 

Femeia zâmbi slab. 


— Mi-aduc aminte acum, eşti infirmieră. Nu, mulţumesc. N-am 
dormit prea bine. Am dureri de cap. Doctorul mi-a dat doar 
analgezice. În plus, am ochii deja iritaţi de la praful de aici. Nu 
ştiu cum l-am suportat atâta vreme; doar când plec de aici îmi 
aduc aminte cât de supărător este. Uneori, singura soluţie e să 
ţin ochii închişi. lartă-mă că nu mă uit la tine atunci când 
vorbim. 

Gemma îi studie chipul prelung, patrician. Gene lungi protejau 
ochii chihlimbarii îndureraţi. 

— Ai avut evangheliile de la Nag Hammadi. Aşa l-ai cunoscut 
pe tatăl meu. 

— Da. 

— Acţionezi ca un paravan pentru omul acela, Tano. 

— Nu mă aprobi. Doamna Dattari zâmbi ca pentru sine. Nici 
eu. Dar sunt văduvă. Soţul meu a murit şi a lăsat în urmă atât 
datorii, cât şi duşmani. Făcând aceste favoruri ocazionale, 
beneficiez de o oarecare protecţie într-o ţară unde nu te poţi 
descurca fără ea, nu ca femeie, nu când eşti singură. 

— Şi tatăl meu? 

— Tatăl tău a descoperit că evangheliile erau aici, le-a 
adulmecat asemeni unui copoi. A fost insistent, la fel ca şi tine. 
Trebuia să le vadă — şi nu doar să le vadă, să le înveţe. 
Aranjamentul meu cu Tano nu îngăduia aşa ceva. Charles, tatăl 
tău, a jurat că nu va spune nimic nimănui. In cele din urmă, am 
cedat. A venit în fiecare seară, la adăpostul întunericului. Casa 
mea a devenit biblioteca lui. Aşa l-am cunoscut. 

— Şi aţi devenit... prieteni? 

— Prieteni, da. 

Angela Dattari căscă şi îşi aranjă perna de sub cap. Părea să se 
lase cuprinsă de somn. Gemma rămase pe scaun şi aşteptă. 
Angela Dattari zâmbi, ca în vis. 

— Mi-a spus odată că eu eram Tunetul lui. Asta mi-a spus 
odată. 

Phocion Tano intră din nou în cameră şi se apropie cu paşi mari 
de canapeaua unde stătea întinsă doamna Dattari. Rămase în 
faţa ei asemeni unui munte, cu părul lui negru lucind. 

— Avem o afacere de încheiat, spuse el. 

— Da, ştiu. Mai lasă-mă o clipă, spuse Angela Dattari. La 


revedere, Gemma. 

Tano se duse la fereastră şi îşi aprinse din nou trabucul. 
Gemma se aplecă spre femeia de pe canapea. 

— AŞ vrea să mai vorbim. 

Pleoapele închise tresăriră şi ochii chihlimbarii se deschiseră. 

— Nu ţi-am răspuns la toate întrebările? 

— Trebuie să mai fie şi alte lucruri de spus. 

— Nu mai e nimic. Nu pot să-l aduc înapoi pentru tine, Gemma. 
Am fost aruncaţi amândoi într-o mare învolburată, tatăl tău şi cu 
mine. Asta-i tot. Ne-am întâlnit datorită afacerilor. L-am 
cunoscut doar pentru o clipă. Doamna Dattari se ridică de pe 
perne. Oricum, adăugă ea, n-o să rămân în Egipt. 

— De ce? 

— Ca şi tine, am pierdut totul. Îşi apăsă uşor degetele pe ochi. 
Pastilele astea chiar sunt zăpăcitoare. Deşi trebuie să recunosc 
că nu e un sentiment pe de-a-ntregul neplăcut. Mi-e greu să 
urmăresc tot ce se întâmplă. 

Trecu pe lângă Tano şi o porni în sus pe scări. Gemma observă 
că era desculţă. 

— Spune-le oamenilor ăstora să plece, da, Tano? strigă peste 
umăr. 

x x 

Afară, Anthony şedea pe scări. Una după alta, maşinile ieşeau 
de pe alee. Gemma se aşeză alături. El o privi. 

— Pari dezamăgită, spuse. 

— Mă aşteptam la mai mult. Nu ştiu de ce. Tatăl meu a spus 
odată că iubirea romantică era ceva abstract, la fel ca şi 
Dumnezeu, un ideal creat în secolul al unsprezecelea de către 
trubaduri, o ceată de poeţi itineranţi care trăiau în pădure cu 
lăutele lor şi scriau versuri de dragoste pentru femei pe care nu 
le văzuseră niciodată. Ca şi ei, eram sedusă de idee. Realitatea 
este oarecum diferită. 

— Îmi pare rău. 

— Nu contează. Gemma îşi puse pălăria. Aşadar, evangheliile 
au dispărut. Şi asta-i tot. 

— Există posibilitatea să reapară la un moment dat, dar 
probabil că nu în Egipt. Mă tem că am ratat şansa de a le păstra 
aici. 


— E ceva ce nu ţi-am spus. Mai există cel puţin o evanghelie 
aici. Albert Eid o are în magazinul lui de antichităţi. Tatăl meu 
avea chitanţa. 

Anthony împinse pietrişul cu vârful pantofului. 

— Ştiu despre ea. Şi muzeul ştie. A fost autentificată ca 
Evanghelia după Toma. 

Gemma îl privi lung. 

— Crezi că discreţia ta îţi face cinste? 

— Ei bine, acum ţi-am spus. Nu există niciun motiv pentru a 
mai avea secrete. Marea cursă s-a încheiat. 

— Eu n-am fost niciodată într-o cursă — şi pentru mine nu s-a 
încheiat. O să mă duc la Eid. 

— N-ai ce să faci acolo, Gemma, doar să te cerţi şi mai mult cu 
el. 

— Oricum mă duc. 

Pe când ieşeau de pe alee, Gemma aruncă o ultimă privire în 
spate către casa Angelei Dattari. 

— Lasă-mă să vin cu tine, spuse Anthony. 

— De ce, te temi că aş putea găsi ceva ce tu n-ai reuşit să 
găseşti? 

— Pentru că nu ştii niciodată ce se poate întâmpla. 

— lau prânzul cu fratele tău. Pleacă la Londra, ştiai? 

— Am auzit. 

— Ne putem întâlni pe urmă la muzeu — să zicem la trei. 

x x 

Înainte să se despartă, Gemma spuse: 

— Angela Dattari a zis că tatăl meu o numise Tunetul lui. 

— Tunetul lui, repetă Anthony, întorcându-şi privirea. 

— La ce te gândeşti? întrebă ea. 

— Mă gândesc că sunt atâtea lucruri pe care s-ar putea să nu 
le înţelegem niciodată. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞASE 


Gemma şi Michael străbăteau oraşul în maşină. Printre case, 
Gemma vedea Moscheea de Alabastru cu cele trei rânduri de 
domuri albe strălucitoare şi turnurile ascuţite ca nişte ace care 
străpungeau cerul. Îl studia pe Michael, atunci când el nu o 
privea. Voia să ia imaginea lui cu ea în Egiptul de Sus. Voia să o 
sădească înlăuntrul ei ca pe-o mlădiţă, ca să vadă cum va 
creşte. 

În buzunar avea hârtiile împăturite cu scrisul lui Anthony. Purta 
mereu cu ea versurile pe care le găsise tatăl ei, şi adeseori îi 
veneau în minte. Erau ca nişte tovarăşi muţi, geme pe care le 
purta în buzunar. Deveniseră un izvor secret de forţă. Se întrebă 
dacă la fel fuseseră şi pentru tatăl ei. 

Afară, pe străzi, trupele britanice care patrulaseră atât de 
riguros nu se mai vedeau nicăieri. Şiruri de bărbaţi îşi întindeau 
covoraşele de rugăciune pe trotuare şi străzi. 

— Michael, spuse ea, unde e poliţia? 

— Au fost trimişi de-aici. În regiunea Canalului Suez, aşa am 
auzit. 

— De ce? Sunt probleme acolo? 

— Nu. Egiptenii, pur şi simplu, nu-i mai vor aici. Sindicatele au 
intrat în grevă. S-a terminat războiul, spun ei. Ceea ce s-ar 
putea să nu realizeze e că un altul e pe cale de a începe. 

Maşina se târa înainte. Vremea rugăciunii se încheie şi strada 
se umplu cu bărbaţi ieşiţi dintr-o moschee din apropiere. 
Michael transpirase. Îşi rezemă capul de fereastră şi închise 
ochii. Şoferul încetini pentru a lăsa să treacă o altă coloană de 
demonstranți. Gemma întoarse capul şi se uită absentă la o 
femeie într-o robă cu flori roşii decolorate. Vorbea cu un 
vânzător de stradă a cărui tarabă era încărcată cu ouă ce îşi 
păstrau echilibrul în chip miraculos. 

Luau prânzul cu un prieten al lui Michael la un hotel la care 
Michael nu o dusese niciodată. El îi spuse că hotelul fusese 
înainte o baie turcească pentru familiile regale din Cairo. 
Gemma nu cunoscuse încă niciun prieten de-al lui Michael. Era 


însă dispusă să îl însoţească la orice eveniment care l-ar putea 
face să revină la viaţă. 

— Doar ca să ştii, spuse Michael, la Windsor nu e nimic 
pretenţios. E ceva mai ponosit decât celelalte locuri pe care le- 
ai văzut, dar au un bar foarte bun. Era un loc în care soldaţii se 
mai relaxau puţin. Au şi un pian — poate vrei să cânţi. 

— Nu cred. 

Michael fusese tăios cu ea în acea dimineaţă. Răstindu-se când 
avea impresia că ea nu-l ascultă. Euforia lui prezentă nu făcea 
decât s-o îmblânzească; nu ştia cât avea să dureze. 

x x 

Când intrară în barul hotelului, ea ştiu imediat că asta nu era 
deloc o întâlnire pentru prânz. Bărbatul cu care se presupunea 
că urmau să ia prânzul se uită la ei cu nişte ochi injectaţi care 
nu desluşeau nimic. El trăia aici, la bar, îşi spuse Gemma, şi-şi 
primea cunoştinţele la masa personală. Acum, la o oră relativ 
timpurie, faţa lui avea expresia absentă a unui drogat. 

Gemma rămase aşezată, într-o stare de amorţeală, pe când cei 
doi bărbaţi făceau toate gesturile stânjenitor de false ale 
prieteniei. Când văzu cum nişte bani şi un plic trec dintr-o mână 
într-alta, renunţă să mai asculte şi încercă să-şi amintească 
melodia unui cântec pe care îl învățase recent la oud-ul lui 
Amad. 

Nu auzi cum conversaţia îşi schimbă tonul. Nu părea să se işte 
o ceartă. Cei doi bărbaţi zâmbeau; ea îi privi cum se mişcă 
asemenea unor actori dintr-un film mut. Dar apoi Michael 
deschise plicul şi văzu că era gol. Se ridică pe jumătate şi îşi 
repezi pumnul către celălalt bărbat. Omul se sculă în picioare 
clătinându-se, beat mort. În clipa următoare, nu ştia cum, 
Michael se afla în spatele ei şi ea se întoarse să se uite la el, 
când primi o lovitură peste gură. Işi pierdu aproape echilibrul, 
paralizată de durere. Bărbatul care o lovise căzu jos, ca şi cum 
fusese şi el lovit. Michael râse cu cruzime. Gemma se uită peste 
umărul lui şi, pentru o clipă, nu se mai afla în barul ponosit, ci 
undeva deasupra lui. 

Michael ridică scaunele căzute pe jos. De departe, îl auzi 
cerându-i scuze barmanului. Abia când se uită la Gemma şi văzu 
sângele care îi picurase pe bluză, se albi la faţă. 


— Gemma, Dumnezeule. 

Ea îşi atinse cu grijă buza spartă. Barmanul era lângă ea, cu un 
şervet. 

— Urâtă treabă, don'şoară. Îmi pare rău că aţi fost lovită. 
Aveam de gând să-l arunc afară pe degeneratul ăsta. Asta e 
ultima figură pe care mi-o mai face. 

— Ticălos nenorocit! 

Michael îl lovi pe omul căzut pe jos, în stomac, cu noul lui 
picior de lemn. Nu se auzi niciun sunet de pe podea. 

— E leşinat, Michael, spuse Gemma. Lasă-l. 

x x 

Maşina aştepta afară. Michael se grăbi cât putu să îi deschidă 
uşa Gemmei. 

— lubito, îmi pare atât de rău. Arată groaznic. 

— Buzele sângerează destul de des. 

— Nu voiam să te implic într-o dispută. 

— Nu? 

Michael se încruntă. 

— Dacă m-ai luat pentru protecţie, ţi-a ieşit. 

— La dracu’. 

Michael îi spuse şoferului să îi ducă într-un cartier de care 
Gemma nu mai auzise până atunci. Îşi ţinu şervetul la buză şi se 
uită pe fereastră. 

— Durează între treizeci şi şase şi şaptezeci şi două de ore, 
spuse ea, pentru ca simptomele lipsei de morfină să ajungă la 
punctul culminat. 

— Da, nu mai am. 

— Asta mă întristează. 

— Nu-ţi face griji, iubito. E doar o problemă temporară. 

— E dependenţă de droguri. 

— Spune-i cum vrei. 

— O să te omoare. 

— Ei, atunci e păcat, pentru că nu prea mai e nimic altceva 
care să mă facă să mă simt bine. 

— Ai vrea să renunţi? 

— Aş vrea, dar nu în clipa asta. Mă simt prea al naibii de 
groaznic. 

— Dacă ai suporta câteva zile în care să te simţi al naibii de 


groaznic, te-ai putea elibera de ea. 

— Şi o oră e prea mult. 

— Aş putea să te ajut. 

— Probabil că te-aş strânge de gât. 

— Ar ajuta dacă ţi-aş spune că aş fi foarte fericită? Că te-aş 
admira mai mult decât o pot spune în cuvinte? 

— N-am nevoie de admiraţia ta. Dar aş vrea să fii fericită. De 
ce nu te gândeşti şi la alte moduri în care pot să te fac fericită? 
Când ea nu răspunse, el îi luă mâna şi i-o întoarse. Degetele lui 
îi trasară liniile din palmă. Ştii ce simţi? întrebă el. Simţi că eşti 
ţinut în palma lui Dumnezeu. Nu doar că totul e aşa cum ar 
trebui să fie, dar e frumos — şi nu există durere, nu există deloc 
durere. 

Taxiul se opri în faţa unei case dintr-un cartier jalnic. Afară era 
un vânzător de cărbuni într-o robă de un albastru prăfuit, 
înconjurat de munţi de cărbune. Se sprijini în lopată şi îl privi pe 
Michael coborând din taxi. 

— Mă întorc într-o clipă, spuse Michael. 

Rămasă în taxi, Gemma vru să-i spună şoferului să plece. 
Michael putea veni şi singur acasă. Nu voia să participe la 
dezintegrarea lui. Dacă îi păsa cât de cât de Michael, nu avea să 
facă totul atât de simplu pentru el. Işi aminti însă că era o 
musafiră în casa lui, că el avea un temperament îngrozitor — că 
era posibil să fie îndrăgostit de ea. Uneori era şi ea pe jumătate 
îndrăgostită de el. 

Tatăl ei ar fi întrebat-o pur şi simplu: „Spune-mi cum e, 
Gemma.” Şi ea îi răspunse în minte că aproape îl iubea pe acest 
bărbat din care nu mai rămăsese decât un ciob, ca un corn al 
lunii în descreştere. lar în umbre, vedea uneori forma care 
fusese odinioară acolo, întregul care într-o bună zi ar putea 
exista din nou. Îşi rezemă capul de scaun. 

Când Michael se întoarse, era cu totul transformat. Trăsăturile 
lui nu mai erau crispate şi un zâmbet îi juca pe buze, dându-i un 
aer de tinereţe nepăsătoare. Urcă în taxi şi se întinse să o 
îmbrăţişeze pe Gemma. Ea îl ţinu deoparte, cu un braţ rigid. 

— Lasă-mă la muzeu, te rog. 

— lar munceşti? se plânse Michael. 

Gemma continuă să privească pe fereastră. Se părea că, într-o 


singură zi, totul fusese distrus. Evangheliile pe care tatăl său le 
căutase ani de zile dispăruseră. Angela Dattari era o femeie de 
afaceri, doar pe jumătate trează, pe care nu o interesa să o 
cunoască pe Gemma. Cel mai apropiat prieten al tatălui său îl 
trădase, iar Michael, primul lui născut, era dependent de 
morfină, în palma lui Dumnezeu. Şi ea era singură. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI ŞAPTE 


Anthony o aştepta pe Gemma la intrarea în muzeu. Ochii lui se 
opriră pentru o clipă pe buza ei spartă. 

— Mergem? 

O porniră la pas. Când ajunseră la Sharia El-Tahrir, Anthony 
întrebă: 

— Cum a fost prânzul? 

— Minunat. 

— Serios? 

— Te rog, hai să nu vorbim. 

— Vrei să luăm un taxi? 

— Nu. Vreau să merg pe jos. 

Lângă palatul El-Abdi, trecură pe lângă un miting politic pentru 
Fraţii Musulmani. Un bărbat în uniformă stătea pe o estradă şi 
ţinea o cuvântare înflăcărată. Gemma încetini pasul. 

— Ce spune? 

— Face recrutări. Coaliția arabă se pregăteşte să invadeze 
Israelul. Au nevoie de soldaţi. 

— Poate că un alt război va îndrepta lucrurile. 

— Eu cred că ar trebui să părăseşti Egiptul înainte să înceapă. 
N-ai să fii în siguranţă. 

— O să rămân atât cât trebuie. 

— Chiar şi în timpul unui război? 

— Eu cunosc războiul mai bine ca orice. 

Un stol de porumbei cobori în faţa mulţimii care scanda. 
Oamenii ţineau pancarte în arabă, scrise cu vopsea roşie care 
părea sânge. 

— Mă tem că zilele lui Farouk sunt numărate, spuse Anthony. 

— Şi ale familiei tale? 

— Îmi închipui că vor supravieţui cu toţii. 

— Pentru că mama ta e egipteană? 

— Pentru că tatăl meu nu ar părăsi niciodată ţara asta. 

— Şi fratele tău? 

Anthony îi aruncă o privire. 

— Poate că el ar prefera Anglia. 


— Sigur că ar prefera. Dar depinde de tatăl tău. 

— Îmi dau seama. 

— Nu ştiu dacă îţi dai, chiar nu ştiu. 

Anthony se opri când ajunseră aproape în faţa magazinului lui 
Eid. Gemma se întoarse. El îşi ţinea mâinile în buzunare şi 
privea fix trotuarul. Ridică privirea câtre ea. 

— Mă gândesc că războiul ajunge să devină un obicei; că 
acelora care au fost într-unul le e greu să nu lupte, chiar şi când 
războiul s-a încheiat. 

— lar pentru tine, e întotdeauna o vreme de pace. 

Anthony se uita la asfaltul trotuarului. 

— Întotdeauna există puţină pace într-un război. Cred că şi 
opusul este adevărat. 

Ochii lui se întoarseră către faţa Gemmei, trecând repede 
peste buza ei. 

— Îmi pare rău, Gemma. 

— Să nu-ţi fie. Intrăm? 

Uşa se deschise şi un bărbat vru să treacă repede pe lângă ei. 
Gemma i se puse în drum. 

— Domnule Denton, spuse ea. 

— Domnişoară Bastian, ce plăcere să te văd. 

Denton îşi atinse uşor pălăria şi, ocolind-o cu abilitate pe 
Gemma, dispăru. 

— Cine era? întrebă Anthony. 

— Roberto Denton, bărbatul pe care l-am găsit în biroul tatălui 
meu. Cel care m-a urmărit. 

— Deci ştii cum îl cheamă. 

— Am vorbit cu el. 

— Ai multe secrete, domnişoară Bastian. 

— Nu mai multe ca tine, profesore Lazar. 

Anthony se uită în direcţia în care plecase Denton. 

— Ce crezi că făcea aici? 

— M-a mai urmărit o dată până aici. Cred că vrea evangheliile 
alea la fel de mult ca şi noi. 

Anthony deschise uşa magazinului. 

— Prietenul nostru Eid o să ştie ceva. 

La început, nici nu-l văzură pe Eid. Stătea pe un taburet la 
capătul tejghelei, aplecat peste un registru. Părea că îşi face 


socotelile. 

— A fost o lună bună, Eid? întrebă Anthony. 

Eid ridică privirea şi clipi. 

— Potrivită. Tu cine eşti? 

— Anthony Lazar. 

— Ah, fiii şi fiicele marilor bărbaţi îşi unesc forţele pentru a 
căuta dreptatea. 

— Nu dreptatea, spuse Anthony. Doar ceva care i-a aparţinut 
lui Charles Bastian. 

— A aparţine e un concept complex în Egipt. Sunt convins că 
aţi remarcat asta. Ce, de pildă, îi aparţine Franţei? Şi Marii 
Britanii? Oare cele mai măreţe artefacte ale Egiptului aparţin 
pieţelor lor publice şi vitrinelor din muzeele lor? Vă întreb, cum 
ar putea ceva care a fost creat cu mii de ani în urmă să aparţină 
cuiva care trăieşte azi? 

— Aici nu e vorba de un artefact oarecare. Valoarea sa e mai 
presus de bani. 

— Apropo de bani, ar trebui să-ţi mulţumesc că l-ai trimis pe 
Doresse să autentifice mica mea comoară. Asta i-a crescut 
considerabil valoarea. 

— Şi ai de gând să o dai celui care oferă mai mult, la fel ca pe- 
o proprietate personală? 

Pe faţa lui Eid se lăţi un zâmbet. 

— Groaznic, nu? 

— Gândeşte pentru o clipă dincolo de profit, Eid. 

— Profitul e cel mai important lucru la care mă pot gândi. Dacă 
asta e tot ce-aţi venit să-mi spuneţi, o să vă rog să plecaţi. 

— lar eu o să te rog să rămâi deschis pentru negocieri. 

— Cu maimuţele de la muzeu? Eid râse şi se ridică. Şi acum vă 
rog să mă scuzaţi, aştept un client. 

— Nu uita, spuse Gemma făcând un pas înainte, că indiferent 
în ce zeu crezi, s-ar putea să te vadă. 

— Zeul în care cred eu e zeul comerţului, şi sunt convins că e 
foarte mulţumit de mine. Şi acum, vă doresc o zi bună. 

Gemma nu se mişcă. 

— Cine era omul care a plecat când intram noi? 


— Ăla, drăguţii mei, e cel care a oferit cel mai mult până acum. 
x x 


Gemma se îndepărtă repede de magazin, lăsându-l pe Anthony 
să o urmeze. La colţul străzii, se întoarse şi aşteptă. 

— Eu i-am deschis calea lui Denton, spuse Gemma. 

Se uită cu atenţie în lungul unei străzi, apoi a celeilalte. Nu 
vedea nicăieri strălucirea roşcată a părului lui Denton. 

— Nu putem face nimic cu Eid? întrebă ea. 

— Din păcate, Egiptul nu are infrastructura juridică a Angliei. În 
situaţia actuală, nu prea avem nicio soluţie. 

— Deci s-a terminat. Toma n-o să ajungă niciodată la noi. 

— Ca să fiu sincer, nici n-am crezut vreodată că o să ajungă. 

In sinea ei, Gemma protestă. Dar nu voia să-şi arate furia în 
faţa lui Anthony. Nu l-ar impresiona cu nimic. Merseră mai 
departe, înapoi către muzeu. Făcuseră deja jumătate din drum. 
Pe Gemma începea să o doară buza. Voia să fie singură. Voia să 
facă pace cu familia Lazar şi apoi să pună o oarecare distanţă 
între ei. Structura lor era tot mai colţuroasă şi mai fragilă şi nu 
voia să fie prinsă înăuntrul ei. Atinse mâna lui Anthony. 

— Mulţumesc că ai venit cu mine. 

— Cu plăcere. 

— Imi pare rău că am fost nepoliticoasă. 

— N-ai fost chiar nepoliticoasă. 

— Ba da. Şi n-o meriţi. Atunci, la revedere. 

— Unde vrei să te duci? 

— Vreau doar să merg puţin pe jos şi să mă gândesc. 

— Te văd mâine? 

— Mâine, da. 

După ce străbătu jumătate de stradă, Gemma se întoarse să 
se uite după Anthony. Văzu clar în mulţime umerii lui laţi şi 
mersul detaşat, dar numai pentru o clipă. Când Anthony 
dispăru, Gemma luă un taxi către piramide. O porni către Marea 
Piramidă, oprindu-se pentru a privi siluetele a doi bărbaţi care 
coborau din vârful ei. Chiar şi de la distanţa unde se afla îi 
auzea, iar râsul lor de clarion răsuna limpede pe când coborau 
în tandem de pe superbul monument. 

Pentru că îi era frică de înălţimi, Gemma începu să escaladeze 
piramida lui Khufu fără să şi-o propună în mod conştient. Voia 
doar să se înalțe puţin, să vadă ce se afla — dacă se afla ceva 
— dincolo de Cairo. Dar când începu să urce, străduindu-se 


către următorul nivel superior, ştiu că nu avea să se oprească. 

Oboseala simțită după urcarea primelor pietre o însufleţi, 
începu să uite de propria ei viaţă. Blocurile de piatră erau aspre 
şi inegale; treptele erau înalte. Faptul că păreau gândite pentru 
picioarele unui bărbat nu o făcu decât să se străduiască mai 
mult. 

Nu credea cu adevărat că putea ajunge până în vârf, dar odată 
ce îşi stabili ritmul, urcuşul deveni uşor. Trecu de ceea ce socoti 
că era mijlocul piramidei fără să privească în jos. Era un 
exerciţiu simplu şi înspăimântător, care ştia din instinct că o va 
întări. 

Când se opri, o cuprinse ameţeala. Sus bătea vântul. Se 
concentra asupra propriilor mâini şi se lăsă pe vine înainte de a 
privi în jos. Distanţa la care se afla lumea de sub ea o făcu să 
simtă în palme furnicături de frică. Apoi le simţi umezeala şi se 
rugă să treacă. Odată, când era mică, rămăsese blocată, 
paralizată, pe peretele unui munte, incapabilă să meargă mai 
departe pe drumul îngust. Tatăl ei se întorsese să o convingă să 
se desprindă din acel loc. Dar ea nu voia, nu putea să se mişte. 
Au stat cu toţii şi au aşteptat. Când ajunsese prea obosită ca să 
mai reziste, îl lăsase pe tatăl ei să o ia de mână şi să o conducă 
pe cărarea abruptă. 

Acum era într-o situaţie mult mai grea. Se afla mult mai sus, o 
cădere de aici ar fi însemnat moartea, şi nu era nimeni cu ea 
care s-o convingă să coboare. Curând o să se întunece şi n-o să 
mai vadă nimic. În loc să cadă, ce-ar fi să sară, să se arunce 
către cerul auriu şi gol? În acea libertate imposibil de cunoscut, 
se gândi ea, ar putea exista o clipă de bucurie pură. 

Nu. Trebuia să se ridice, să-şi închipuie că pământul se 
întindea sub picioarele ei, că tot ce se afla sub ea era un ocean 
în care putea înota. Îşi imagină că nu era singură în ocean, că 
mai erau şi alte femei, femei muritoare ca Lucy şi Angela Dattari 
— Şi zeițe precum Isis şi Inanna — toate plutind pe aceeaşi mare 
învolburată. lar cea care puse stăpânire pe mintea Gemmei, pe 
când se forţa să se ridice, era Maria Magdalena, pe jumătate 
muritoare, pe jumătate zeiţă. ` 

Pentru o clipă, se temu că vântul va fi prea puternic. In vreme 
ce se ridica în genunchi, începu să fredoneze încet o melodie pe 


care o auzise cântată de orchestră la bal. Repetă primele două 
versuri pentru că nu-l ştia pe al treilea. Apoi cântecul se încheie 
şi veni momentul să se ridice în picioare. Dar ea făcuse deja 
lucruri mult mai grele. 

Mai târziu avea să se întrebe cum de nu auzise avionul venind, 
dar era sigură că nu existase un băzâit de elice, nici zgomotul 
îndepărtat al motorului. Părea să se îndrepte direct către ea. 
Când avionul trecu mai departe, putu vedea faţa celui care îl 
pilota. Era un avion militar, deşi nu desluşi niciun însemn al ţării 
de origine. Ea îşi ridică mâna în chip de salut şi se întoarse când 
avionul trecu, acum asurzitor şi periculos de aproape. Pentru o 
clipă, i se păru că îl priveşte în ochi pe pilot. Il urmări cum se 
îndepărtează, apoi îl văzu făcând un luping şi întorcându-se. 
Profilat pe cer, îl văzu deblocându-şi uşa. Era la fel ca uşile de la 
Spitfire. Când trecu pe deasupra capului ei, ceva ţâşni pe uşă. 

O minge albă. O urmări, cât pe ce să-şi piardă echilibrul. O 
fâşie lungă de material se desfăcu şi pluti purtată de vânt. 
Gemma o văzu coborând sub ea, oprindu-se pe pietrele de la 
jumătatea drumului în jos. O eşarfă. Pentru o clipă, Gemma 
jubilă. N-o să cadă, nu astăzi. 

Începu să coboare fără să se gândească şi fără să ezite, cu 
privirea aţintită asupra fâşiei de alb de dedesubt. Când ajunse 
lângă eşarfă, se opri să se uite după avion. Cerul era gol. Stele 
străpungeau partea întunecată a cupolei de deasupra ei. 
Lumina pierea, dar Gemma nu mai simţea nevoia să ajungă 
repede pe pământ. Se aşeză şi-şi trecu eşarfa printre degete. 
Era de mătase, cu franjuri la capete. O duse la obraz. Mirosea 
vag a colonie. Şi-o prinse în jurul gâtului şi vântul îi ridică în 
spate capetele, făcând-o pe Gemma să simtă că era legată de 
ceva înaripat. 

Intră în casa Lazar cu eşarfa la gât. Michael ieşi din living. Era 
roşu la faţă şi avea părul ciufulit. Dormise. Se holbă la picioarele 
ei. 

— Îţi curge sânge, spuse. 

Gemma se uită la gleznele ei. Nu observase zgârieturile. 

— Aia arată ca o eşarfă de aviator, spuse el. 

Nu se apropie, ci rămase la o distanţă stingheră. Pentru un 
moment, părură doi străini. 


Ea ridică eşarfa. 

— Zău? 

— De unde o ai? 

— Am găsit-o, spuse Gemma, dându-şi seama că, după tot ce 
se petrecuse în acea zi, îi era uşor să mintă. 

— Ai găsit-o? Unde? La gâtul unui pilot? 

— Mă plimbam pe la piramide şi am găsit-o căzută chiar acolo. 
E drăguță, nu crezi? 

— E o eşarfă bărbătească. 

— Ei bine, mie-mi place. 

— Ce făceai la piramide? 

— Mă plimbam. 

— lartă-mă, dar în starea mea actuală mi-e greu să înţeleg 
plăcerea de a te plimba. Dar dacă mă chinui suficient, cred că 
pot să-mi aduc aminte câte ceva. 

— Ai avut o zi bună? 

— Oribilă. Mi-a fost dor de tine. Am aşteptat cu răbdare primul 
pahar al serii. Vrei să întâmpini sfârşitul zilei alături de mine? 

Gemma alergă în sus pe scări ca să-şi schimbe hainele. Nici 
măcar Michael nu putea să o întristeze. Datorită pilotului, 
eșarfei; datorită fricii pe care şi-o învinsese. 

Îşi perie apăsat părul şi îşi cercetă faţa în oglindă. În afară de 
buza spartă, văzu cu surprindere că arăta absolut neschimbată. 

Michael o aştepta în living. Focul fusese aprins după-amiază şi 
încălzea încăperea cu cărbunii lui roşietici. Gemma îşi turnă 
ceva de băut şi se aşeză lângă Michael în faţa flăcărilor joase, 
care jucau în cămin. El se întoarse ca să o poată privi. 

— Buza ta arată mai bine. 

— Zău? 

— Şi îmi place nuanţa asta de albastru. 

Gemma se uită lung la foc. 

Michael îşi puse mâna pe braţul fotoliului ei. 

— Nici nu pot să-ţi spun ce rău îmi pare pentru după-amiaza 
asta. A fost un spectacol groaznic, de neiertat. 

— Da, mă rog. Mi-ar plăcea să spun că lucrurile astea se 
întâmplă, dar nu sunt convinsă că ar trebui să se întâmple. 

— Crezi că îmi pasă mai mult de doctoria mea. 

— Prin natura ei. 


— Te înşeli. 

— Oare? 

— Pentru că te cunosc. Cum te-aş putea cunoaşte dacă nu m- 
aş fi străduit — dacă nu ai însemna atât de mult pentru mine? 

Gemma se întoarse către el. 

— Ce ştii tu despre mine, Michael? 

— Ştiu că îţi place să bei gin tonic, dar nu cu prea multă 
gheaţă. Nu-ţi plac băuturile prea reci pentru că ai un dinte 
sensibil la rece. Ştiu că, uneori, tot îţi mai desenezi pe picior o 
dungă de ciorap cu tuşul de ochi, nu pentru că nu ai ciorapi, ci 
pentru că îţi place senzaţia asta pe piciorul gol. Ştiu că eşti 
stânjenită de frumuseţea ta, dar eşti conştientă de existenţa ei, 
pentru că ştii cum să-ţi eviţi propria imagine în oglindă. Ştiu că 
eşti tristă şi poate că ai fost întotdeauna, pentru că ridurile de 
pe faţa ta nu s-au putut forma într-un singur an — şi, deşi acele 
riduri sunt abia vizibile, pot să-mi dau seama cum o să arâţi 
când o să ai cincizeci de ani. E o faţă pe care aş putea-o iubi o 
viaţă întreagă. 

Gemma îşi întoarse privirea către foc. 

— Nu ştiu cum o faci. 

— Cum fac, ce? 

— E ca un robinet pe care îl deschizi. Dar care poate fi închis la 
fel de repede. Asta face să-mi fie greu să te ascult. 

— Cred că ceea ce face să-ţi fie greu e teama ta de a iubi. Ei 
bine, aşa sunt şi eu. Sunt primul care recunosc că nu sunt 
perfect. O luă de mână. Aş putea muri încercând să fiu suficient 
de bun pentru tine. 

— Nu vreau să mori pentru mine, Michael. Nu vreau un erou. 

— Şi dacă nu ştiu cum să fiu altceva? 

x x 

Rămaseră tăcuţi până când Amad îi chemă la cină. 

— Ai prefera să-i mint pe tatăl tău şi pe Nailah în legătură cu 
ce s-a întâmplat cu buza mea? 

— Dacă ţi-e indiferent. 

— Nu-mi pasă. O să le spun că m-am lovit de un perete. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI OPT 


În dimineaţa următoare, Michael plecă şi casa se cufundă într- 
o linişte stingheră. Trecu o zi, şi încă una. Gemma sorta 
materiale şi le punea în cutii în biroul tatălui ei şi îşi petrecea 
după-amiezile în biblioteca muzeului, evitând atmosfera 
tensionată din casa Lazar. Preocupat de iminentul război, David 
citea ziarele şi revistele, străduindu-se să găsească cele mai 
recente ediţii prin incursiuni zilnice în cele mai bune hoteluri din 
oraş. Nailah era ocupată cu o mulţime de evenimente sociale, 
căci Cairo european se azvârlise într-o activitate frenetică. 
Venea un război. Viaţa, aşa cum o ştiau ei, s-ar putea curând să 
le fie luată. 

Gemma mânca de cele mai multe ori la bucătărie, cu Amad, 
amândoi mulţumiţi că nu trebuiau să facă conversaţie. In 
tăcerea dintre cuvinte, ea se pregătea mintal să părăsească 
oraşul. Nu mai era nicio îndoială că timpul ei la muzeu şi în casa 
familiei Lazar se apropia de sfârşit. Cairo nu avea să fie noul ei 
cămin, aşa cum voise tatăl ei. Nu fără el. Fără el, locul ei era în 
Londra. 

Michael era plecat de trei zile când Gemma închise ultima 
dintre cutiile din biroul tatălui ei şi încuie uşa în urma sa. Fără 
să-şi îngăduie să se gândească la ceea ce făcuse, urcă în 
bibliotecă pentru a termina ultima dintre cărţile despre alfabete. 
Una dintre puţinele ei alinări era în muncă, şi chiar şi aceea lua 
sfârşit. 

Citise alternativ despre alfabete şi din Enciclopedia catolică, o 
carte care continua să o fascineze şi să-i stârnească repulsie în 
acelaşi timp. Işi copiase cele mai şocante pasaje, majoritatea 
din articolul despre gnostici şi literatura gnostică, pe care autorii 
enciclopediei o descriau ca „un uluitor strigăt bombastic” cu „o 
valoare intrinsecă infimă, sau chiar lipsit total de valoare”. Fără 
să dea vreun citat, ei caracterizau Evanghelia după Toma ca 
„Vulgară şi prostească”. Uneori, patosul era atât de transparent, 
încât Gemmei îi venea să râdă. Asta se presupunea că eo 
enciclopedie, o lucrare de referinţă, nu o tribună de idei. Aşa 


cum spunea şi Anthony, protestul vehement împotriva 
gnosticilor era o dovadă a forţei lor — şi a amenințării pe care o 
reprezentau. Ea copie ultimele rânduri în carnetul ei: 


„Pe măsură ce creştinismul s-a întărit în Imperiul Roman, 
gnosticismul s-a întins precum o ciupercă la rădăcinile lui, 
pretinzând a fi adevăratul creştinism. Atât de buruienoasă 
era creşterea lui otrăvită, încât primii Părinţi şi-au dedicat 
energia pentru a-l smulge din rădăcini.” 


Gemma închise enciclopedia. Poate că, într-o bună zi, va 
deveni limpede pentru marele public că totuşi creştinismul a 
fost creat de oameni care au trăit multe sute de ani după lisus; 
că lisus însuşi ar putea să nu recunoască religia creată în 
numele Lui; că acum, în casa catolică a Domnului, femeile nu 
erau bine-venite ca egale sau ca propovăduitoare ale învăţăturii 
Lui; că toate celelalte credinţe erau considerate nedepline; că 
noţiunea odinioară absurdă a unei Biserici unice era acum 
adevăr adevărat. Gemmei i se părea fizic dureros să se 
gândească la asta. 

Se întoarse la alfabete şi la tabelele comparative pe care le 
studia. Dar astăzi o dureau ochii de la şirurile de litere şi 
simboluri. Făcu în schimb ceea ce îşi închipui că ar fi făcut tatăl 
ei şi citi despre istoria alfabetelor, începând cu cel copt, care 
părea atât de important în această ţară. 

Află că acest cuvânt, copt, îşi avea originea în grecescul 
aiguptios, care însemna „egiptean”. Termenul a fost prescurtat 
în guptios, apoi tradus în arabă ca gopt. Tradus în egipteană, a 
devenit coptos. Scrierea coptă înlocuise hieroglifele care 
reprezentaseră limba Egiptului timp de trei mii de ani. 

Alfabetul copt nu era original; fusese adoptat aproape în 
întregime după alfabetul grecesc. Dar în limba greacă erau 
sunete care nu existau în egipteană, aşa că aceste litere inutile 
au fost folosite pentru a reprezenta cifre. Apoi copţii au adăugat 
cinci litere pe care le-au luat dintr-o altă scriere, numită 
„demotică”, şi care le-a dat reprezentări ale unor sunete 
inexistente în greacă. 

Era ca o cuvertură din multe petice, îşi spuse Gemma. Zâmbi. 
Tatălui ei îi plăcuse probabil acest material. Intotdeauna 


avusese o adevărată pasiune pentru enigmistică. Când dezlegi 
un careu de cuvinte încrucişate, spunea el, uiţi de timp, ceea ce 
este întotdeauna o măsură a fericirii. 

Gemma continuă. Spre deosebire de cele trei scrieri egiptene 
de dinainte, scrierea coptă avea şi consoane, şi vocale. Una 
dintre cele mai vechi şi mai importante scrieri, cea folosită de 
greci pentru a-şi crea alfabetul, era numită feniciană. 

Feniciană, scrise Gemma în carneţel. 

Apoi se opri şi reciti paragraful. Scrierea feniciană părea să fie 
baza pentru toate celelalte alfabete. Era punctul de plecare, 
temelia, originalul. Gemma îşi notă. Scrierea feniciană avea 
litere doar pentru consoane. Fără vocale. 

Se ridică pe un genunchi şi îşi roti ochii în jur, temându-se că 
entuziasmul ei era vizibil. Dar nimeni nu se uita la ea. Îşi lăsă 
capul în jos şi privi din nou lung la pagina din faţa ei. Apoi, 
lăsând un semn că locul era ocupat, se repezi înapoi la biroul 
tatălui ei, la puţinele cărţi pe care nu le împachetase. Câteva 
minute mai târziu era din nou în bibliotecă, cu jurnalul lui din 
Berlin. 

Pentru o clipă, crezu că va reuşi să citească rândurile pe care 
el le scrisese, că totul va fi limpede. Dar nu era. Tot mai lipsea 
ceva. Mai era o piesă din puzzle pe care nu o găsise încă. 

Deschise din nou cartea despre alfabete şi mai citi vreo zece 
pagini înainte să simtă că aţipeşte. Avea nevoie de nişte cafea, 
în loc de asta, îşi mişcă picioarele şi se întinse şi se uită din nou 
la paragraful din carte care o adormise. Era despre direcţia 
scrierii şi despre cum se schimbase în timp, de la dreapta spre 
stânga, la stânga spre dreapta, şi aşa mai departe. Şi apoi, citi 
ea, deveni ceva numit „boustrophedon”. 

Boustrophedon, murmură Gemma. Ce cuvânt deosebit. Era 
stilul folosit în greaca veche, când direcţia scrierii se schimba la 
fiecare rând. La început Gemma nu înţelese. Apoi citi că 
traducerea ad litteram a cuvântului era „întoarcerea boului”; 
însemna citirea şi scrierea în felul în care un bou ară câmpul, 
întorcându-se la capătul rândului. Deveni şi mai confuz. Cu 
acest sistem, orientarea literelor depindea de direcţia scrierii, 
aşa că, în vreme ce un rând era lizibil, următorul putea părea o 
aiureală. De fapt, îşi spuse Gemma, fiecare al doilea rând ar 


trebui citit în oglindă. 

Se uită la jurnalul tatălui ei şi încremeni. Apoi îşi luă creionul şi 
începu să transcrie cuvintele unui paragraf. li luă mai bine de o 
oră. După ce termină, rămase privindu-l lung. Brusc, i se făcu 
frică să mai continue. Pătrundea în teritoriul în care păşise tatăl 
ei. Îşi dădu seama că nu voia să facă asta singură. Se duse 
înapoi în biroul lui şi îşi băgă în geantă ultimul lui jurnal, o copie 
a alfabetului fenician, şi câteva pagini albe şi creioane, încuie 
uşa în urma ei, ieşi din muzeu şi o porni pe străduţele înguste 
către fluviu. 


CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI NOUĂ 


Anthony locuia într-o zonă ce purta numele de Kit Kat. Amad îi 
spuse Gemmei că se afla lângă un loc numit Imbaba. Era 
nerăbdătoare; nu voi să-l aştepte pe nepotul lui ca s-o conducă. 
Amad îi mai spuse că, dacă se rătăcea, cuvântul în arabă era 
awwamat, casă-barcă. 

Erau mai degrabă case decât bărci, case cu grădini şi balcoane 
care se legănau uşor pe apă. Gemma simţi imediată că intrase 
într-un refugiu; nu mai auzea oraşul şi nici nu-i mai simţea 
praful aici. Tot ce vedea era întinderea calmă de apă din faţa ei 
şi celălalt mal îndepărtat tivit cu palmieri. 

La adresa la care locuia Anthony găsi un portar, un om care 
putea avea treizeci sau cincizeci de ani. Stătea pe un scaun de 
lemn. Lângă el, pe jos, era o colivie cu un papagal de un verde 
strălucitor. Omul îi dădea păsării bucățele de fructe. Când 
papagalul o văzu pe Gemma, îşi lăsă capul într-o parte şi spuse 
ceva într-o altă limbă. Omul ridică privirea. 

— ÎI caut pe Anthony Lazar. 

— Nu-i acasă. 

— Sunt o prietenă, spuse Gemma. Nu pot să-l aştept puţin? 

Omul ridică din umeri şi Gemma trecu pe lângă el. 

— Dacă vrei ceai, spuse omul, uşa e deschisă. 

x x 


Se aşeză pe balconul casei-bărci a lui Anthony şi privi cum un 
pescar îşi ridica din apă plasa. După-amiaza era pe sfârşite, dar 
soarele ardea încă puternic. Gemma îşi trase borul pălăriei 
peste ochi şi se uită cu ochi mijiţi la apa lucitoare. O felucă îşi 
schimba leneşă cursul în susul râului, manevrată de un căpitan 
ce stătea întins, cu o pipă între dinţi. Gemma simţea cum 
soarele o arde pe braţe. 

Când, în cele din urmă, căută adăpostul casei-bărci, rămase un 
timp în uşa balconului. Casa lui Anthony era plină de lumină. 
Gemma se plimbă prin ea încet. Puţinătatea obiectelor nu o 
surprinse. O canapea şi două scaune, un covor de sisal. Intr-un 
colţ era un birou cu hârtie de scris şi un tampon de sugativă. 


Gemma se aşeză la birou şi luă stiloul. Apăsă peniţa pe colţul 
unei foi albe de hârtie şi reuşi să facă un punct cu cerneala 
rămasă pe peniță. In sertar erau o cutie cu chibrituri şi un 
compas de alamă. Aprinse un chibrit şi apoi suflă în el şi îl 
stinse. Se întoarse şi privi încăperea, şi decise că era ca o schiţă 
de cameră; avea toate părţile componente, dar niciun 
ornament, nimic care s-o facă prea îmbietoare. In schimb, era 
plină de linişte. 

Se ridică de la birou pentru a cerceta mai multe fotografii 
înrămate aflate pe poliţa căminului. Era o fotografie cu Anthony 
alături de tatăl şi fratele lui. O alta cu o Nailah zâmbitoare, într-o 
rochie de vară, sub o umbrelă de soare. In spatele lor era o a 
treia cu Michael lângă avionul lui, îmbrăcat în uniforma de pilot. 
Gemma tinu fotografia mai aproape. Chiar şi într-o poză, 
Michael era uluitor de frumos; încrederea şi farmecul lui erau 
copleşitoare. 

Gemma se duse în bucătărie şi umplu cu apă un pahar verde 
ca marea, şi îl bău, apoi îl umplu din nou şi îl bău şi pe acesta, 
pentru că umblase mult prin căldură. Bucătăria era ordonată şi 
plină cu coşuri cu fructe şi legume. Se rezemă de dulap şi îşi 
trecu privirea peste rafturi. Erau borcane cu cereale, curmale şi 
miere. Aşadar, Anthony gătea acasă, îşi spuse ea. Sau poate îi 
gătea cineva. Poate avea o femeie. 

Aruncă o privire în dormitor. La fel ca şi restul casei, nu păreau 
să existe locuri în care să ascundă ceva, nu erau sertare sau 
dulapuri încuiate. In nişa deschisă în care se aflau hainele lui se 
vedeau doar câteva cămăşi şi perechi de pantaloni largi. Sub 
ele, pe podea, erau o pereche de ghete pline de praf şi o 
pereche de pantofi de seară. Gemma recunoscu costumul pe 
care-l purtase în ziua când îl cunoscuse. lar într-un capăt atârna 
un smoching cu numele tatălui lui cusut sub etichetă. Gemma 
îşi apropie de faţă mâneca unei cămăşi. Nu mirosea a nimic. 
Doar a curat. 

Işi dădu seama că era de prea mult timp acolo. Şi, la un anumit 
nivel al conştiinţei ei, ştia că nu se cuvenea să se uite prin 
lucrurile lui Anthony. Dar, în loc să se pregătească să plece, se 
aşeză pe marginea patului. Era făcut şi acoperit cu o cuvertură 
albă. Nilul curgea asemenea unui bulevard larg. Gemma se 


întinse pe burtă şi îl privi. Ce minunat, îşi spuse ea, să ai un 
fluviu pe sub fereastra ta. Întinse mâna după cartea de pe 
noptieră. Se numea Verba Seniorum şi era scrisă în latină. Ea 
nu-şi amintea destulă latină cât să citească din carte. O puse jos 
şi-şi aşeză capul pe pernă pentru a privi fluviul ce tremura în 
lumină. 

x x 

Anthony se întoarse în amurg. Ebo, portarul, îi spuse despre 
femeia venită în vizită, dar dură până când Anthony o găsi. Se 
duse înapoi la Ebo să îl întrebe dacă ea nu plecase. Ştia că Ebo 
mai moţăia uneori. Atunci Anthony se gândi să se uite şi în 
dormitor. Gemma dormea, cu braţul întins într-o parte, cu părul 
împrăştiat pe pernă. El se aşeză pe un scaun într-un colţ şi 
aşteptă. Lumina dispăruse aproape cu totul. Ochii lui o priviră 
îndelung, apoi se îndreptară către NII, pe care trecea o felucă, 
având agăţat de catarg un lampion de pânză. 

Când ea se trezi şi îl văzu, niciunul nu spuse nimic. Era 
întuneric. Nu-l vedea bine. Se gândi să se scuze, dar nu o făcu. 
În cele din urmă, el se aplecă în faţă. 

— Vrei nişte ceai de măr? 

Ea căscă. 

— Da, mulţumesc. 

— Bănuiesc că ai ceva să-mi spui. 

— Câteva lucruri. 

— Atunci ce-ar fi să pregătesc ceva să mâncăm? Asta dacă nu 
ai alte planuri. 

— N-am, nu în seara asta. 

— Michael e la Londra. 

— Da. 

— Se pare că ai avut un efect însufleţitor. 

— O să vedem curând cu ce rezultat. Se întoarce peste două 
zile. 

Anthony se duse în bucătărie şi Gemma îl urmă. De pe un raft 
din living, luă o carte scrisă de tatăl lui. 

— Tatăl tău ţi-a deschis un asemenea drum, spuse ea. N-ai fost 
deloc tentat să-l urmezi? 

Anthony tăia felii de pita şi le aranja în jurul unui castron cu un 
sos necunoscut. 


— Eu o să beau vin, spuse el. Preferi şi tu nişte vin? 

— Cred că da. 

Anthony turnă vin în două pahare. 

— Nu s-a pus problema. Pe mine nu mă pasionează faraonii. 

— Cum se poate asta? Atâta aur şi mister! 

— Nu mi se par deloc misterioşi. Le era frică să moară şi-şi 
petreceau toată viaţa preocupaţi de frica asta. Fiecare templu şi 
monument pe care l-au înălţat era construit pentru a o 
îndepărta; fiecare zeu pe care îl venerau trebuia să o 
domolească. Din unele puncte de vedere, e o cultură simplistă. 
Poate că aurul trebuia să compenseze un sistem de credinţă 
bazat numai pe frică. 

— Aşadar, spuse Gemma sorbind din vin, ţie nu ţi-e frică de 
moarte? 

— Nu mă gândesc la ea. O să se întâmple într-o zi. Până 
atunci, prefer să-mi petrec timpul gândindu-mă la altceva. 

— Ca de pildă? 

Anthony zâmbi. 

— Te aperi cu întrebări, spuse el. 

Ea îl privi peste paharul cu vin şi apoi luă o bucată de pita. O 
tinu în faţă ca şi cum ar fi fost un ciob de sticlă, înainte să o 
înmoaie în castron. 

— Şi asta ce e? 

— Baba ghanoush. E cu vinete. 

Gemma muşcă, mestecă şi înghiţi, apoi vorbi. 

— Tatăl meu a scris o parte din primul lui jurnal într-un cod. Se 
aplecă spre geanta ei şi scoase carnetul. Ceea ce a făcut a fost 
să scoată vocalele şi să facă să se citească textul de la stânga 
la dreapta, apoi de la dreapta la stânga. 

— Ce spui? 

— Alfabetul fenician are litere doar pentru consoane. El l-a 
folosit ca model. De exemplu, litera feniciană a/eph, care 
reprezenta o pauză glotală, a devenit litera grecească a/pha. 
Dar asta nu e decât jumătate din ce-a făcut. Pe urmă am 
descoperit aşa-numitul  boustrophedon, care înseamnă ad 
litteram „întoarcerea boului”, felul în care se întoarce un bou 
care a ajuns cu aratul unui câmp la capătul rândului. Incepi din 
dreapta paginii şi scrii către stânga, apoi, când ajungi la capătul 


rândului, schimbi direcţia şi începi să scrii către dreapta. 

— Deci ţi-a fost de folos biblioteca. 

— Acum problema e că eu nu citesc în coptă, iar şmecheria cu 
scrierea boului e că merge încet, pentru că fiecare al doilea 
rând pare scris înapoi. 

— Îmi ceri să te ajut? 

Gemma îşi bău vinul. 

— Da, îţi cer să mă ajuţi. Ai o oglindă mai mică? 

x x 


Anthony împinse paharele şi farfuriile într-o parte a mesei şi 
aşteptă în timp ce Gemma marcă ceea ce credea ea că e 
începutul. Apoi stătură unul lângă altul, cu jurnalul deschis şi 
paginile de copii pe care le făcuse Gemma. Anthony aşeză 
alături pagina ei cu codul şi scrise încet cu creionul deasupra 
textului în coptă, urmând instrucţiunile ei cu vocalele şi 
„întoarcerile boului”. Gemma ţinea o oglindă lângă rânduri, 
pentru a le putea vedea în sens invers. 

x x 

— Începe aşa: În această evanghelie nu există miracole, nici 
profeții, nici sfârşitul lumii, nici moarte pentru păcatele cuiva, 
nici reinviere. Sunt doar cuvintele lui lisus. Şi lisus promite: cine 
descoperă ceea ce înseamnă aceste cuvinte, nu va cunoaşte 
moartea. Anthony se opri şi se uită la Gemma peste ochelari. 
Eşti pregătită pentru asta? 

— Sunt mai mult decât pregătită. 

— Spune: Aceasta este Evanghelia după Toma, fratele geamăn 
al lui Yeshua. 

Gemma se întoarse către el. 

— E Toma? 

— Tatăl tău scrie: Spune în Evanghelia după Toma, lisus a zis: 
Cel ce va bea din gura Mea va deveni asemenea Mie. Eu însumi 
voi deveni el. Anthony se opri din nou. El recunoaşte 
posibilitatea unui frate geamăn spiritual. 

Gemma citi cu voce tare, în timp ce Anthony traducea 
rândurile următorului paragraf. 


lisus a zis către Toma: 
Eu nu sunt învățătorul tău, 


Căci tu ai băut, 

tu te-ai îmbătat din izvorul învolburat 
pe care Eu l-am revărsat asupra ta... 
Cel ce va bea din gura Mea 

va deveni asemenea Mie: 

Eu însumi voi deveni el, 

iar lucrurile ce sunt ascunse 

îi vor fi descoperite. 


Gemma se lăsă pe spate. Îşi dădu seama că îşi ţinuse 
răsuflarea. 

— lisus spune că fratele lui geamăn este Toma. 

Degetul lui Anthony trecu la următoarele câteva rânduri. 

— Aici, e numit „Yeshua”. Yeshua a zis: 


Binecuvântaţi fiţi voi, cei ce sunteţi singuri şi aleşi, 
Căci voi veți afla Impărăția. 

Voi din ea ați venit 

şi în ea vă veți întoarce iară. 


Căutați şi nu vă opriţi din căutare până ce nu veți găsi. 
Când veti găsi, vă veți tulbura. 

Când vă veti tulbura, 

Vă veți minuna, şi veți domni peste Totul. 


Gemma întinse mâna după paharul ei cu vin şi rămase un 
minut pe gânduri. 

— Este diferenţa între ce i-ai spune unui copil şi ce i-ai spune 
unui adult. Unui copil i-ai spune: Haide, haide, totul va fi bine — 
să ai doar credință. Unui adult, îi spune: Ai grijă, adevărul poate 
fi tulburător. Oare aşa îi vorbea cercului său interior? 

Anthony ridică o mână şi continuă să citească. 

— lisus a zis: 


-Împărăția este înlăuntrul vostru... 

Când veţi ajunge să vă cunoaşteţi pe voi înşivă, 
atunci veți fi cunoscuți, şi veți înțelege 

că voi sunteți 

fiii tatălui celui viu. 

Dar de nu vă veţi cunoaşte pe voi înşivă, 

veți trăi în sărăcie... 


Ridică privirea. 

— Aici se află o ameninţare. Nu ai nevoie de o biserică pentru 
a-L găsi pe Dumnezeu. Nu ai nevoie de un preot sau de un rabin 
— împărăţia este înlăuntrul tău. 

Gemma îşi apăsă mâna pe piept. Anthony o privi o clipă, apoi 
se întoarse la text. 


Ya zis: 
Eu îmi dezvălui tainele acelora 
ce sunt vrednici de tainele Mele. 


Gemma ridică mâna. 
— Numai cei care înţeleg vor auzi cuvintele. 
— Şi ascultă aici, spuse Anthony, acum însufleţit. 


Toma le-a zis: 
De vă voi spune unul dintre lucrurile pe care El mi le-a 


spus, 
veți lua de jos pietre şi le veţi arunca în mine, 
şi focul va ieşi din pietre şi vă va pârjoli. 


— Deci Toma ştia că apropierea atât de mare de lisus îl punea 
în pericol. Faptul că înţelegea mai mult decât ceilalţi era riscant. 
Câtă invidie printre discipolii ăştia! 

Anthony se uita la pasajul următor. 


Ya Zis: 

lar voi, staţi de veghe în faţa lumii. 

Inarmaţi-vă cu mare tărie, 

altfel tâlharii or să găsească o cale să ajungă la voi, 
căci necazul pe care îl aşteptaţi va veni. 


Gemma rămase tăcută, întrebându-se dacă şi tatăl ei stătuse 
de veghe în faţa lumii, dacă aşteptase necazul care venise. 

— Acum ajungem la o cerneală mai veche şi un scris uşor 
diferit. 

Creionul lui Anthony începu să zgârie hârtia pe când începea 
să aştearnă noua traducere. Anthony ridică privirea. 

— Asta nu e din Toma. 

Gemma se aplecă înainte. 


— E Maria Magdalena, nu-i aşa? 

— De ce crezi asta? 

— Evanghelia ei e cea pe care a văzut-o tata la Berlin. Avea 
doar douăzeci şi trei de ani. Cred că atunci a scris asta. 

— Ei bine, spuse Anthony, uitându-se lung la rânduri, asta pare 
să fie versiunea ei referitoare la Răstignirea pe Cruce. Cred că e 
o relatare a ultimelor cuvinte ale lui lisus. 

În următoarea oră, rândurile apărură, unul câte unul. 


Cine are urechi de auzit, să audă... 

Cine are minte de înţeles, să înțeleagă... 

Toţi cei ce-l caută II vor găsi... 

Nu luați nicio hotărâre dincolo de cele 

ce vi le-am îngăduit, şi nu daţi nicio lege precum 
judecătorii, ca să nu fiți voi înşivă siliți de ea. 
După ce a zis acestea, El a plecat. 


Anthony se lăsă pe spate în scaun şi îşi trecu mâna prin păr. 
Părea să sufere. 

— Dacă ăsta a fost ultimul lui sfat pentru discipolii lui, spuse 
Gemma, cu siguranţă nu prea l-au urmat, nu? 

— Creând o Biserică dominatoare, plină de reguli şi legi? 
Condiţionând accesul la Dumnezeu cu omagiu şi supuşenie, şi 
dacă nu asta, atunci pur şi simplu cu monede reci? Aş zice că 
nu. 

— Nu ştiam că eşti atât de furios pe Biserică. 

— Nici eu nu ştiam. Anthony bău jumătate de pahar cu vin. 
Următorul capitol e lung. Poate că vrei să mai dormi puţin. 

— Nu, să te urmăresc. 

Anthony îi citi apoi fiecare paragraf tradus. Dură mai bine de 
două ore ca să ajungă la sfârşit. 

— Pasajul ăsta pare să înceapă după ce lisus a murit pe cruce. 


Ucenicii erau întristaţi. Au plâns mult, zicând: Cum să 
mergem la gentili şi să le vestim evanghelia împărăției 
Fiului Omului? Dacă pe El nu l-au cruțat, cum ne vor cruța 
pe noi? 

Atunci Maria s-a ridicat în picioare, i-a salutat pe toți, şi le- 
a zis fraților ei: Nu plângeți şi nu fiti trişti şi nu şovăiţi, căci 
harul Lui va fi întotdeauna cu voi şi vă va ocroti. Ci mai 


degrabă să lăudăm măreția Lui, căci El ne-a învăţat şi ne-a 
făcut Oameni. 

Când Maria a rostit lucrurile acestea, ea a întors inimile lor 
către Bine, şi ei au început să vorbească despre cuvintele 
Mântuitorului. 

Petru i-a zis Mariei: Soră, noi ştim că Mântuitorul te-a iubit 
mai mult decât pe toate celelalte femei. 

Spune-ne vorbele Mântuitorului pe care ţi le aminteşti şi 
pe care tu le cunoşti, dar pe care noi nu le cunoaştem, şi 
nici nu le-am auzit. 

Maria a răspuns şi le-a zis: Ceea ce vouă vă este ascuns, 
eu vă voi spune. 

Și a început să le vorbească în aceste cuvinte: 

Eu, spuse ea, eu l-am văzut pe Domnul într-o viziune şi l- 
am spus: Doamne, te-am văzut astăzi într-o viziune. El mi-a 
răspuns şi mi-a zis: 

Binecuvântată eşti tu, care nu tremuri la vederea Mea. 
Căci acolo unde este mintea, acolo este comoara. 

Eu l-am spus: 

Doamne, cel care vede viziunea, cum o vede, prin suflet 
sau prin duh? 

Mântuitorul a răspuns şi a zis: El nu vede nici prin suflet şi 
nici prin duh, ci mintea care este între cele două, ea este 
cea care vede viziunea, şi ea este... 


— Spune că aici lipsesc nişte pagini, exclamă Anthony. O clipă 
mai târziu continuă: 


Petru a răspuns şi a vorbit despre aceleaşi lucruri. 

EI i-a întrebat pe ucenici despre Mântuitorul: Oare într- 
adevăr a vorbit El în taină cu o femeie şi nu deschis nouă? 
Să ne întoarcem oare către ea şi să o ascultăm cu toţii? 
Oare a ales-o El pe ea şi nu pe noi? 

Atunci Maria a plâns şi i-a zis lui Petru: Fratele meu Petru, 
ce crezi tu oare? Crezi că eu am plăsmuit aceste lucruri în 
inima mea, sau că spun minciuni despre Mântuitorul? 

Levi a vorbit şi a zis către Petru: Petru, tu întotdeauna ai 
avut o fire aprinsă. Acum te văd luptând împotriva acestei 
femei ca împotriva unor vrăjmaşi. Dar dacă Mântuitorul a 
făcut-o vrednică, cine eşti tu să o respingi? Cu siguranță 
Mântuitorul o cunoaşte prea bine. De aceea a iubit-o pe ea 


mai mult decât pe noi. Mai degrabă să fim ruşinaţi şi să 
devenim în ființă oameni desăvârşiţi, şi să se despărțim aşa 
cum ne-a poruncit-o EI, şi să mărturisim Evanghelia, fără a 
da hotărâri şi legi altele decât ceea ce a zis Mântuitorul. 

Și după ce au auzit acestea, au plecat să binevestească şi 
să propovăduiască. 


— Tatăl tău a notat ceva. Dovada că Maria a fost primul 
discipol care a primit o însărcinare apostolică directă de la lisus, 
fiind trimisă să ducă vestea Învierii Lui la ceilalţi discipoli. 
Biserica timpurie a numit-o Apostola Apostolorum, sau 
„Apostolul Apostolilor”. 

— Nu ştiam asta, spuse Gemma. 

— Pentru că cine ascultă ce zice Biserica timpurie? De fapt, 
cine ştie şi că a existat una? Continuă aşa: /n aceste evanghelii, 
statutul Mariei este afirmat limpede. Ea urma imediat după lisus 
— ea, şi nu Petru, era cea de-a doua persoană aleasă de lisus 
pentru a conduce. Biserica formată de discipolii lui Petru a decis 
să o înfățişeze pe Maria Magdalena ca pe o păcătoasă fără 
nume, o târfă ce se căieşte. 

Gemma puse o mână pe pagină pentru a-l opri. Anthony se 
lăsă pe spate şi-şi turnă vinul rămas în sticlă, în vreme ce ea îşi 
trecea degetele peste cuvintele scrise. El se uită la pasajele pe 
care le traduseseră. 

— In ultimul material, tatăl tău sare de colo-colo. 

Gemma nu spuse nimic. Apoi: 

— Poate că nu a avut prea mult timp pentru noul text. Poate că 
a copiat doar pasajele de care avea nevoie. 

— Nevoie pentru ce? 

— Nu contează. Ai terminat? 

— Aproape. Anthony continuă: 


Ya spus: 
Am stat în mijlocul lumii, 
şi le-am apărut în ființă. 


I-am găsit pe toți beti, 
dar pe niciunul din ei însetat. 


Yeshua a spus: 


Dacă cel care cunoaşte totul are o lipsă, 
atunci este pe de-a-ntregul nedeplin. 


Yeshua a spus: 
Voi nimici această casă 
şi nimeni nu va mai putea să o ridice din nou... 


Yeshua a spus: 
Am aruncat foc pe pământ 
şi iată, îl veghez până îşi porneşte vâlvătaia. 


— Aici sună ca un om furios, spuse Gemma. Şi dezamăgit. Ştii, 
nu îl vezi niciodată pe lisus furios sau dezamăgit. Dar cum ar fi 
putut să nu fie aşa? S-au îndoit de El, L-au trădat şi L-au omorât. 
Minunea e că a mai fost în stare să iubească. Gemma puse jos 
oglinda şi rămase un timp cu ochii închişi. Tu pari să fi ştiut 
întotdeauna ceea ce simţi. 

— Cred că asta e pe cale să se schimbe. 

— Cum? 

Anthony luă oglinda şi o ţinu între dinţi. 

— Penultimul vers: 


Ya spus: 

Aţi cunoscut începutul, şi acum căutați sfârşitul? 
Unde este începutul, acolo va fi şi sfârşitul. 
Binecuvântați voi cei ce vă aflați la început. 

Voi veți cunoaşte sfârşitul, dar nu veţi gusta moartea. 


— Mi-ar plăcea să mă aflu la început, spuse Gemma, 
deschizând ochii. Ai dreptate cu săritul de la una la alta. Se pare 
că aranjează versurile într-o anume ordine. Tipul ăla perfid 
Denton mi-a spus că voia să demonstreze că nimic din cartea 
Domnului nu e aşa cum pare. Poate că ăsta e argumentul de 
care avea nevoie pentru a o dovedi. Se întoarse către Anthony. 
Unde s-ar duce cu un asemenea argument? Vaticanul, Haga, 
London Times — British Museum. 

Îşi lăsă capul pe masă, dintr-odată mult prea obosită pentru a 
mai asculta. Dar Anthony insistă cu ultimele versuri. 


EI le zise: 
Voi cercetaţi fața cerului şi a pământului, 


dar nu ați înţeles cine este cel ce stă 
înaintea voastră. 
Și nici vremea aceasta nu ştiţi să o pricepeți. 


Anthony ridică privirea. Ochii lui erau întunecaţi, pupilele 
dilatate. 

— Dacă vorbeşti despre dovezi, cuvintele acestea condamnă. 
Nu numai că susţin teoria tatălui tău despre cercul interior, dar 
arată şi că lisus este exasperat de adepţii săi obişnuiţi. 

Ea se uită la ceas şi începu să-şi adune lucrurile. 

— E aproape miezul nopţii. În ultimul lui jurnal, tata a făcut 
nişte schiţe pentru un loc din munţi. Un loc la baza unei stânci 
cu pietre ce se desprind şi un bolovan cu o lopată sprijinită de 
el. Gemma întinse mâna după jurnal şi arătă către două cuvinte 
scrise apăsat. Nag Hammadi. Acolo mă duc. 

— Pentru că a desenat locul? 

— Pentru că Stephen Sutton a făcut o înţelegere cu tatăl meu, 
răspunse ea. Şi a făcut-o în Nag Hammadi. Tatăl meu urma să 
vândă ceva către British Museum. Ceva ce găsise în Nag 
Hammadi. Stephen Sutton era persoana de contact. 

— De unde ştii? 

— Pentru că am vorbit cu British Museum. 

Anthony o privi uluit. 

Zâmbetul Gemmei era încordat. 

— Asta mă face suficient de inteligentă pentru a afla ceea ce 
voi toţi, marii bărbaţi, aţi făcut acolo în deşert? Am dreptul să 
aud adevărul pe care tu încă îl mai ţii ascuns? 

El clătina din cap, în acea negare universală pe care ea 
ajunsese să nu o poată suferi. 

— Nu s-a terminat, spuse Gemma. Aşa că nu mai da din cap. 

— Ar trebui să se termine. 

— Ascultă-mă bine, spuse Gemma. Nu ştiu pentru ce a murit 
mama mea, sau pentru ce au murit milioane de oameni în 
război. Dar tatăl meu a murit pentru un motiv. A murit căutând 
un Dumnezeu, şi fiecare pas care mă duce mai aproape de acel 
Dumnezeu mă întăreşte. Dar tot n-am ajuns suficient de 
aproape. N-am văzut Nag Hammadi — şi trebuie să-l văd. Poate 
că ceea ce negociau el şi Stephen Sutton se mai află acolo. 


Acum hai să fim civilizaţi şi să nu ne mai certăm. Când o să 
terminăm cu asta, ne putem despărţi într-un fel decent. 
Anthony se aşeză şi îşi cuprinse paharul între palme. Gemma 
se întoarse la jurnal şi căută o altă pagină. 
— Am tradus ceva singură. 


De veți împărtăşi ce aveti în voi, 
ce aveți în voi vă va salva. 

De nu veti împărtăşi ce aveți în voi, 
ce nu veţi împărtăşi vă va pierde. 


Gemma închise carnetul cu un gest hotărât. 

— Poate că ăsta e un sfat de care ar trebui amândoi să ţinem 
cont. 

Anthony se ridică şi începu să măsoare cu paşi mari încăperea. 
Gemma îşi împăturea copiile ei după traducere şi le băga din 
nou în jurnal. El se opri brusc şi privi cum dispar hârtiile. 

— Mai am o singură întrebare, spuse Gemma, întorcându-se la 
jurnal. Poţi să-mi spui cine sau ce e Bashir? Cuvântul apare iar şi 
iar în jurnalele lui. 

— Bashir a lucrat pentru tatăl tău. 

— În Nag Hammadi? 

— Peste tot. 

— Vreau să vorbesc cu el. 

— E beduin; n-ai să poţi. 

Gemma se uită la Anthony. 

— Atunci vino cu mine. Să traduci. 

Anthony îşi întoarse privirea. 

— Cred că rolul de tovarăş de călătorie îi aparţine fratelui meu. 

Asta o amuţi pentru o clipă. 

— N-o să meargă. 

— Bun. Rămâi aici cu el. Oricât ar fi asta de incitant, Gemma, 
curând ai să te întorci la viaţa ta. Ar fi bine să te asiguri că ai 
una. 

— Pe cine încerci să protejezi, pe mine sau pe fratele tău? 

— Pe amândoi, aproape strigă Anthony. 

Gemma se uită lung la farfuria cu mâncare pe care o 
împinseseră la marginea mesei. Stătu mult timp fără să spună 
nimic. În cele din urmă, zise: 


— Tu eşti mai puternic decât el. De aceea îl protejezi. 

Anthony se aşeză din nou la masă şi îşi întinse picioarele. 

Lăsându-şi bărbia în piept, părea gata să adoarmă. Apoi ridică 
privirea către ea. 

— Michael are nevoie de tine. 

— Da. 

— Asta faci de multă vreme, ai grijă de oameni. De oameni 
răniţi. , 

— Asta nu-i tot ce fac, Anthony. Asta nu e un destin. 

— Încerc doar să înţeleg. 

— Să înţelegi, ce? 

— Cum e pentru tine. 

— Îmi pare rău că e atât de greu, spuse ea. 

Anthony îşi uni palmele, lipindu-şi vârfurile degetelor, şi nu 
răspunse. 

— Crezi că tu şi cu mine nu am avut experienţele potrivite 
pentru a ne înţelege unul pe celălalt, continuă Gemma. Michael 
şi cu mine ne aflăm în aceeaşi barcă de salvare, aşa crezi, nu? 

— Rămâi aici cu el, Gemma. 

Ea se ridică pentru a pleca. Anthony nu încercă să o oprească. 
O ajută să-şi pună jacheta şi o conduse în stradă, unde opri 
pentru ea un taxi. Înainte să urce în maşină, ea spuse: 

— Tu n-ai fost în război, Anthony. Nu ştii cum a fost. Unii dintre 
noi nu sunt la fel de întregi ca înainte. 

— Tu eşti întreagă, Gemma. Tu te-ai născut întreagă. Mă 
îndoiesc că ceva ar putea să-ţi ia asta. r 

Anthony plăti şoferului şi apoi închise uşa taxiului. Işi aşeză 
palma pe fereastra de lângă Gemma. lnăuntrul taxiului, ea se 
uită la mâna lui şi rezistă impulsului de a-şi lipi palma de a lui. 
Înainte să se răzgândească, el bătu în capotă, făcându-i semn 
şoferului să plece. Taxiul se îndepărtă. Ea îşi întinse mâinile pe 
genunchi şi se uită afară la strada ce se întindea de-a lungul 
fluviului, fără să vadă nimic. 

x x 

Anthony se întoarse în bucătărie. Pe masa cu cina lor 
nemâncată se afla o bucată de hârtie îndoită. Se aşeză şi o 
desfăcu. Era o traducere chinuită, în scrisul Gemmei, pe care ea 
nu i-o arătase. Îi luase ceva vreme şi greşise de multe ori; erau 


rânduri tăiate, cuvinte adăugate deasupra. Scria aşa: 


Yeshua a spus: 

Când veti face din doi unul, 

Și când veţi face ce este înăuntru la fel cu ce este în afară, 
Și ce este în afară la fel cu ce este înăuntru, 

Și ce este sus la fel cu ce este jos, 

Și când veţi face bărbatul şi femeia într-o singură ființă, 
Astfel încât bărbatul nu va mai fi bărbat şi nici femeia 
femeie, 

Când veţi pune un ochi în locul unui ochi, 

O mână în locul unei mâini, 

Un picior în locul unui picior, 

Un chip în locul unui chip, 

Atunci veţi intra în Impărăție. 


CAPITOLUL TREIZECI 


Gemma se întoarse într-o casă tăcută. Amad era în bucătărie. 

— David şi Nailah au ieşit, anunţă el. Michael s-a întors. A 
reuşit să vină mai devreme. 

— Unde e? 

— Sus. 

— Cum se simte? 

— Dezamăgit că nu te-a găsit acasă. 

Gemma urcă scările câte două odată. Îl găsi pe Michael lungit 
pe podeaua din camera lui. Când o văzu pe Gemma, întinse 
spre ea o mână tremurătoare. 

— Nu pot să prind afurisitul ăsta de picior nou. 

Ea se aşeză pe podea şi îl cuprinse în braţe. Lângă el era o 
fiolă spartă de morfină. 

— Unde ai fost? întrebă Michael. 

Gemma îşi alungă un fior de vină; nu făcuse nimic rău. 

— Cu Anthony. 

— Nu te condamn că-l alegi pe el. 

— Nu aleg pe nimeni, spuse Gemma. Trebuia să vorbesc cu el 
despre ceva ce am găsit în biroul tatălui meu. 

— Sexul e mult mai uşor cu un bărbat cu două picioare. 

— Nu fi vulgar. 

— Dacă mă placi cât de cât, ajută-mă să-mi bag otrava asta în 
mână. 

— Spune-mi despre călătoria ta, îi ceru ea. 

El stătea cu gâtul întins ca s-o poată vedea mai bine. 

— Te rog, o imploră. 

Aproape plângea de frustrare. 

Gemma făcuse asta de sute de ori. Rupse gâtul unei fiole şi 
umplu o seringă, refuzând să se gândească cine era pacientul. 
Se gândi la el doar ca la un om pe moarte şi îi înfipse acul în 
braţ. 

Michael îşi puse capul în poala ei, cu trupul moale. Gemma îl 
mângâie absentă pe frunte şi îi cercetă noul picior. Era ceva 
tulburător în forma şi culoarea lui; trebuia să arate ca un picior 


adevărat. După o vreme, Michael ridică mâna şi îi atinse părul, 
răsucind visător o şuviţă între degete. 

— De ce e părul unei femei atât de moale? 

Gemma zâmbi. 

— Şi dacă ţi-aş spune că vreau să mă însor cu tine? 

— De ce ai vrea să faci asta? 

— Pentru că pot să vorbesc cu tine. Pentru că poţi să-mi dai 
otrava mea. 

— Michael, nu ţi-aş da otrava. Te-aş convinge să renunţi la ea. 

El pretinse că nu o auzise. 

— Restul va veni în timp. Dacă o pornim la drum, ar trebui să 
ajungem undeva. O să fie frumos. Vii cu mine? 

Gemma îşi întoarse privirea. El nu era cu ea. Era în palma lui 
Dumnezeu. 

— Am putea avea copii, spuse el pe un ton rugător. Până la 
urmă, amintirile urâte or să fie alungate. 

Ea îi lipi capul de pieptul ei şi îl linişti ca pe un copil. Michael se 
agăța de ea ca şi cum o mare furioasă voia să-l smulgă de 
acolo. 

— Când m-am prăbuşit în Franţa, spuse el răguşit. Bătrânul, 
fermierul. Era nevinovat. Am omorât un om nevinovat. 

— Fuseseşi doborât cu avionul, Michael. 

— Pentru prima oară am omorât pe pământ. N-a fost război, a 
fost crimă. 

— Erai rănit şi probabil pe jumătate orbit de arsuri. 

— Dar l-am văzut, pe bătrânul ăsta în cămaşă de noapte. Nu 
avea nicio legătură cu războiul, şi eu ştiam asta. 

— Eraţi amândoi speriaţi. 

— Nu, n-a fost asta. Michael o apucă strâns de braţ. Pentru o 
clipă, l-am văzut pe tatăl meu. 

Se auzi o bătaie în uşă care îi făcu pe amândoi să tresară. Uşa 
se deschise şi în prag era Anthony. Nu intră în cameră. 

— Îmi pare rău, spuse el. Nu ştiam unde eraţi. Gemma, ai uitat 
ceva la mine acasă. O să-l las jos în hol. 

Michael spuse: 

— Tu ar trebui să fii primul care află. Tocmai am cerut-o de 
soţie. 

— Da? Anthony ridică surprins din sprâncene. Felicitări, spuse 


el pe un ton liniştit. Atunci, vă las. 

Gemma nu ridică privirea când Anthony închise uşa în urma 
lui. Nu ştia ce anume — prezenţa lui sau absenţa lui — o făcuse 
să-şi simtă brusc trupul îngheţat. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI UNU 


Togo Mina era nervos. Părea să nu-şi fi schimbat hainele de 
câteva zile. Peste tot în biroul lui se vedeau ceşti goale de ceai 
şi rămăşiţe uscate de sanaviciuri. El şi Jean Doresse lucraseră la 
Exegeză. Antony intră şi rămase tăcut lângă uşă, aşteptând ca 
Mina să termine. 

— Lazar. Mina ridică privirea. N-o să-ţi vină să crezi ce uluitor e 
materialul ăsta. 

— Ba poate că da. Gemma Bastian a făcut o descoperire. Tatăl 
ei şi-a scris ultimul jurnal codificat. Gemma l-a descifrat. El a 
transcris cuvintele lui Yeshua aşa cum au fost auzite de Toma. 

Mina se prăbuşi în scaunul lui. 

— Nu pot să cred. 

— Da, e de-a dreptul incredibil. 

— Spune-mi mai mult. 

Anthony cită: 


De veți împărtăşi ce aveti în voi, 

ce aveți în voi vă va salva. 

De nu veti împărtăşi ce aveți în voi, 
ce nu veti împărtăşi vă va pierde. 


Se uită la Mina şi continuă: 

— Bastian a scris că în această evanghelie după Toma nu 
există miracole, nici profeţii, nici sfârşitul lumii, nici moarte 
pentru păcatele comise, nici reînviere. Sunt pur şi simplu 
cuvintele lui lisus. 

— Ce uluitor. 

— lisus promite: „Cel ce va găsi tâlcul acestor spuse nu va 
gusta moartea.” Par aproape nişte ghicitori, versetele astea. 
Sunt de o altă calitate faţă de evangheliile din Noul Testament. 
lisus însuşi e diferit; seamănă mai mult cu un înţelept, cu un 
gnostic. 

— Ai transcrierile? 

— Nu. Cred că Gemma Bastian consideră că sunt proprietatea 
ei. E clar că Charles Bastian a văzut Evanghelia după Toma 


înainte să ajungă la Eid. A copiat versurile în grabă, ca şi cum 
era singura dată când le va avea în faţă. Anthony tăcu o clipă, 
apoi continuă: Ceea ce mi se pare mie interesant e ce pasaje 
anume a ales Bastian. Gemma a remarcat că părea să fi alcătuit 
un soi de argumentare. 

Mina se încruntă. 

— Tu ce crezi? 

— Că acesta e primul motiv plauzibil pentru o crimă. Gemma 
Bastian a aflat că Stephen Sutton şi tatăl ei aranjau vânzarea 
textelor către British Museum. Cred că negociau vânzarea 
Evangheliei după Toma; cred că vânzarea era felul în care avea 
să-şi facă publică argumentarea. 

— British Museum! Dacă aş fi ştiut asta, eu aş fi încercat să-l 
omor. 

— Trebuie să plec la Nag Hammadi, spuse Anthony. Trebuie să 
vorbesc cu Bashir. Undeva între Nag Hammadi şi Cairo se află 
ceva care ne va spune ce s-a întâmplat, ceva care ne va spune 
ce să facem cu ceea ce Bastian a lăsat în urma lui. 

Anthony se ridică. 

— Lazar. 

Vocea bărbatului mai bătrân tremură, răguşită. Părea că nu e 
în stare să vorbească. 

— Te simţi bine, Mina? 

Mină clătină din cap în tăcere. 

— Dormi mai bine? 

— Nu dorm, nu, reuşi să spună Mina. Îşi puse mâna pe umărul 
lui Anthony. Ai, te rog, grijă de tine. 

— Ascultă, încearcă să nu-ţi faci griji. 

— Nu vreau să te pierd, Lazar. 

— N-ai să mă pierzi. 

— Bun atunci. Mina îl bătu uşor pe braţ. Mulţumesc pentru tot. 

Anthony plecă spre Kit Kat, gândindu-se că fusese un rămas- 
bun care nu-i plăcea prea tare. 


CAPITOLUL TREIZECI Şi DOI 


Gemma stătea întinsă în pat şi urmărea cum umbrele 
franjurate ale palmierilor se încrucişau pe tavan asemenea unor 
săbii. Încerca să scrie în minte o scrisoare către prietena ei 
Lucy. Dacă îi putea explica lui Lucy în ce situaţie se afla, o putea 
înţelege ea însăşi mai bine. După ce se întorcea din Egiptul de 
Sus, avea să lase în urmă familia care o primise în casa ei. Se va 
întoarce la Londra. Inima chinuită a lui Michael şi distanţa 
chinuitoare pe care o păstra fratele lui se vor şterge până la 
urmă din amintire. Nu va fi obligată să-l înţeleagă pe niciunul 
dintre ei. Nu va trebui să se convingă singură să iubească. 

Dragostea va veni în timp. 

Sau nu. 

Se aşeză la birou şi lovi uşor peniţa stiloului în vreme ce-şi 
căuta cuvintele. Incepu să scrie, simțind că aşteptase deja prea 
mult. Când termină, îşi aprinse lampa şi deschise şifonierul. 
Incepu să scoată sistematic hainele de pe umeraşe. 

Adormi înconjurată de hainele ei împăturite. 

x x 

— Ce se petrece în mintea aia alunecoasă a ta? întrebă 
Michael a doua zi de dimineaţă. Reuşise să-şi fixeze noul picior 
şi tocmai trimitea o minge de golf de-a lungul coridorului. 
Plănuieşti ceva? 

— Sigur că da. Asta fac femeile. 

— Unde ai dispărut după cină? 

— Eram obosită. Am adormit îmbrăcată şi nu m-am trezit până 
dimineaţă. 

— Sper că nu aviatorul ăla te-a obosit. Nu trebuie să flirtezi cu 
mai mult de un aviator odată. E o idee general acceptată. Altfel 
devin ciudoşi şi periculoşi. Vino, avem cafea şi pâine prăjită la 
micul dejun. 

x x 

Gemma îşi bău cafeaua privindu-l pe Michael cum citea ziarul. 

— Dumnezeule mare! exclamă el. La Cambridge se vor primi 
femei! 


— Bun! 

— Asta o să schimbe lucrurile. Îndoi ziarul şi îl duse mai 
aproape de ochi. Ai auzit de tipul ăsta Chuck Yeager? 

— Nu. 

— E un pilot american. Se pare că a zburat pe un Brell-X-1 mai 
repede decât viteza sunetului. Şi a făcut-o la o altitudine şi o 
direcţie constantă. Incredibil! Bravo lui. Du-te acolo unde n-a 
ajuns niciun om. Într-o bună zi, o să fac şi eu la fel. Primul pilot 
schilod care câştigă o luptă aeriană. 

— Războiul s-a terminat, Michael. 

Michael zâmbi şi-şi acoperi faţa cu ziarul. 

— Asta-i doar un zvon. 

Gemma Îşi puse jos ceaşca de cafea şi se adresă ziarului: 

— Ce s-ar întâmpla dacă ai avea — aici şovăi puţin — o criză şi 
eu n-aş fi aici? Mai e cineva care te poate ajuta? 

Michael lăsă jos ziarul. 

— O criză, iubito? 

— Ştii ce vreau să spun. 

— Ah, chestia aia. Întotdeauna infirmieră. De fapt, am un 
buton care sună. Amad răspunde. Michael şopti: Deşi e puţin 
cam ţeapăn. 

— Dar l-ai chema. 

— Crede-mă, iubito, poftele mele nu vor rămâne nesatisfăcute. 
Cel puţin unele anume. 

Gemma se ridică. 

— Unde pleci? 

— La muzeu, minţi ea. 

— Sunt gelos pe locul ăla. Te vede mult mai mult decât mine. 

Ea se aplecă şi-l sărută pe un obraz, apoi pe celălalt. Michael îi 
cuprinse cu mâinile faţa şi-şi apăsă buzele pe ale ei. Ea se trase 
în spate. 

— Atunci, pe curând, spuse. 

x x 

Gemma minţi din nou în scrisoarea pe care le-o lăsă Lazarilor, 
spunându-le că angajase pe cineva care s-o ducă în Egiptul de 
Sus, că mai mergeau şi alţi europeni, că grupul pleca imediat 
aşa că nu mai avusese timp să-şi ia la revedere. Era cât pe-aci 
să plece fără să-şi ia rămas-bun de la Amad, pentru că ştia că 


pe el nu-l putea minţi. ÎI găsi în grădină, tăind nişte plante 
aromatice. El se uită la ţinuta ei de călătorie, pantalonii şi 
jacheta în care sosise în Egipt. 

— Pleci? 

— Nu de tot. Doaro mică excursie. 

— Spre Sud, îmi imaginez. 

— Trebuie să-l văd. 

— Înţeleg. Tatălui tău îi plăcea acolo. Ai pe cineva cu care să 
călătoreşti? 

Gemma ezită. 

— M-am gândit că o să găsesc un ghid la hotelul Shepherd. Am 
auzit că sunt oameni de nădejde. 

— Unii dintre ei. Dacă vrei să aştepţi o oră, pot să te însoțesc. 

— Nu-i nevoie. Am început să mă descurc de minune singură 
prin Cairo. Chiar îmi place provocarea. 

— Foarte bine. Ai grijă. Alege-ţi ghidul cu înţelepciune. 

— Mulţumesc pentru tot, Amad. Cred că atunci când am să 
plec din Egipt, o să iau un oud cu mine. 

— Dacă încep să-ţi cioplesc unul acum, poate că va fi gata 
când te întorci. 

Gemma făcu un pas înainte şi îl îmbrăţişă pe bătrân. 

— Ai fost foarte bun cu mine. 

El îi luă mâna şi şi-o duse scurt la frunte. 

— A fost uşor. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI TREI 


Anthony se opri la biroul lui Charles Bastian şi îl găsi încuiat. 
Aşteptă nerăbdător în propriul lui birou, cu uşa întredeschisă, 
pândind toată dimineaţa paşii Gemmei. Ca niciodată, gândurile 
lui se blocaseră complet. Pe măsură ce dimineaţa se scurgea, se 
simţea cuprins de nelinişte, în pragul panicii. 

Togo Mina fusese găsit mort. Vestea nu fusese făcută publică 
încă. Avea să fie o anchetă, dar concluzia preliminară era că 
moartea fusese naturală, în patul de acasă. 

Anthony aşteptă până la prânz. În cele din urmă, îşi strânse 
lucrurile şi plecă, oprind un taxi care să îl ducă acasă la tatăl lui. 

O strigă pe Gemma în clipa în care intră în casă. 

— Prea târziu, frate, replică Michael din living. Păsărică a 
zburat. 

Flutură o scrisoare când fratele lui intră. Anthony o citi repede, 
apoi i-o dădu înapoi. 

— Când a plecat? 

— Cine ştie? Eu tocmai m-am trezit. 

— Mai e cineva pe aici? 

— Regret, frate. Seulement moi. Michael îşi lăsă capul într-o 
parte şi se uită cu ochi mijiţi la Anthony. Ce-ai de gând să faci? 

— Nu cunoaşte ţara asta. 

— E foarte descurcăreaţă. Sau n-ai observat? 

— Tu nu ştii în ce s-a băgat. N-ar trebui să călătorească 
singură. 

— Deci ce propui? 

— Să mă duc după ea. 

— Nu-mi spune că o să faci pe eroul. Mi-e greață. 

— Eu aş numi-o politeţe elementară. Asta dacă nu vrei tu să te 
duci. 

— Aş putea, poate mâine. Dar acum am o durere de cap 
năucitoare. Nu mi-am mâncat prânzul. 

— Dar ţi-ai luat doza. 

— Da, ce să fac, mi-am pierdut drăguţa de infirmieră. Veştile 
proaste au nevoie de doctorii. 


Anthony se uită la el şi îl privi un timp în ochi. 

— E hotărârea ta. 

— Du-te, du-te. Michael îi făcu semn cu mâna fratelui său să 
plece. Adu-mi înapoi domniţa. 

Anthony îl găsi pe Amad în bucătărie. 

— Spune-mi ce ştii. 

Amad îşi ridică sprâncenele într-o tăcere demnă. 

— Ţi-a spus Gemma că pleacă într-o călătorie? 

— Mi-a spus, da. 

— Şi tu ce i-ai spus? 

— l-am spus să aleagă cu grijă dintre ghizii de la Shepherd. M- 
am oferit să o însoțesc, dar e foarte independentă, după cum 
ştii. 

x x 

Anthony alergă pe străzile din Garden City până când găsi un 
taxi. Sentimentul că Gemma era în pericol devenea cu fiecare 
clipă tot mai puternic. Nu înţelegea ce se întâmplase cu Mina. 
Mina, un bărbat relativ tânăr, n-ar fi trebuit să moară în somn. 
Şi totuşi, Anthony nu-şi putea închipui de ce ar fi vrut cineva să 
îl omoare, nu acum. Oare discutase Mina cu cineva posibilitatea 
ca Bastian să fi susţinut un nou creştinism? Creştinismul rescris 
— completat cu un alt Nou Testament? Ar putea fi un motiv 
pentru o crimă, mai ales dacă Mina s-ar fi lăudat cu dovezi — 
dovezi despre care foarte puţini ştiau, dovezi care ar dispărea 
atunci când şi ei ar dispărea. 

Dar cu cine ar fi putut să vorbească? 

Taxiul încetini din cauza unor lucrări stradale, iar Anthony se 
întinse în faţă ca să vadă cum înaintau şi lovi frustrat spatele 
scaunului din faţă. Gemma, îşi dădu seama, ar fi un spin mult 
mai ascuţit decât Mina în coasta oricui era interesat să distrugă 
munca tatălui ei, mai ales când singurul ei scop era să o 
readucă la viaţă. 

Nu numai că Gemma ştia prea multe, dar se îndrepta voioasă 
către sursa violenţei. Când în faţa lor apăru hotelul Shepherd, 
Anthony aruncă pe scaunul din faţă câteva bancnote. leşi din 
taxi înainte ca acesta să se oprească. 

x x 


Află repede detaliile, atâtea câte erau de aflat. Un ghid 


experimentat povesti amuzat că englezoaica se grăbea. 
Angajase un ghid, singurul care fusese dispus să plece în acea 
zi. 

— Un şarlatan, fără îndoială, spuse Anthony. 

Cei de la Shepherd nu-l cunoşteau pe om; nu era dintre ghizii 
obişnuiţi. Un băiat de la grajduri îşi aduse aminte că plecaseră 
pe cămile. 

— Pe cămile? spuse Anthony, neîncrezător. La Luxor? 

Trecu repede prin marile săli ale hotelului şi ajunse la recepţie, 
unde mâzgăli un bilet. În faţa hotelului, găsi un băiat şi îi dădu 
câteva monede. 

— Du-i asta lui Gabbar. Are o felucă ancorată la Maadi, numită 
Ibis. Ştii zona? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Spune-i că ne întâlnim la cheul lui în după-amiaza asta. 
Repede, ai înţeles? 


PARTEA A TREIA 


CAPITOLUL TREIZECI şi PATRU 


Anthony o ajunse pe Gemma la marginea oraşului, unde casele 
lăsau locul salcâmilor ţepoşi care împungeau cerul lipsit de nori. 
Era cocoţată pe spinarea unei cămile slăbănoage. Cu capul şi 
faţa înfăşurate într-o eşarfă, nu i se vedeau decât ochii, care 
scăpărau de ceea ce putea fi mânie. Privirea lui Anthony îl 
măsură repede pe ghidul ei. Cobori de pe cal şi rămase în faţa 
ei, forțând cămila să îngenuncheze. Animalul îşi îndoi picioarele 
din faţă alene şi se prăbuşi la pământ, aruncând-o pe Gemma în 
faţă, apoi în spate. 

— Ce faci? întrebă ea supărată. 

— Dă-te jos, spuse Anthony. Cine ştie unde te ducea omul 
ăsta. 

Tânărul pe care îl angajase Gemma vorbea suficientă engleză 
pentru a fi un impostor convingător, şi un timp continuă cu 
îndrăzneală farsa. Anthony îl reduse la tăcere adresându-i-se 
fluent în limba lui nativă. Pe chipul ghidului se văzu un amestec 
de nedumerire, ruşine şi furie, când decise pur şi simplu să se 
apere. Gemma făcu un pas înainte, încercând să intervină, dar 
ghidul refuză să o privească. 

— Banii pe care ţi i-a dat, spuse Anthony. 

Ghidul  scuipă şi  lătră o comandă către  cămilele 
îngenuncheate. 

— Banii, repetă Anthony. Şi o să-ţi uit chipul. 

Cu spatele întors către ei, ghidul scotoci între cutele burnuzului 
său. Aruncă pe jos un teanc de bancnote umede. Fără să se 
întoarcă, legă cămilele una de cealaltă şi urcă din nou pe cea 
mai zdravănă dintre ele. Gemma îl urmări cum o porneşte 
înapoi, încet, pe drumul pe care veniseră. 

— Nu ştiu dacă te-ai uitat pe vreo hartă, spuse Anthony, dar 
Luxorul e în sud. 

Îi luă de jos geanta şi o legă de şaua calului său. 

— Deci sunt o proastă. 

Anthony nu răspunse. Urcă pe cal şi îi întinse mâna. 

— Bănuiesc că ar trebui să-ţi mulţumesc, spuse ea, lăsându-l 


să o tragă în spatele lui. Îl apucă de mijloc cât putu de uşor. Nu 
pe tine mă aşteptam să te văd. 

Calul se mişca suficient de încet pentru ca Gemma să-şi ia 
mâinile de pe mijlocul lui Anthony. Îşi încrucişă braţele şi se uită 
într-o parte, la peisaj. După un timp spuse: 

— Credeam că poate vine Michael. Işi muşcă obrazul pe 
interior. Cum e să ai în jurul tău numai proşti? 

Anthony se uită la ceas. Lăsaseră în urmă întinderile arate de 
boi ale felahilor şi acum coborau pe o cărare şerpuită către 
fluviu. Pietrele săreau către malul unde se afla amarată o felucă 
mare. Băiatul pe care îl trimisese Anthony aştepta acolo. 
Anthony îi mai dădu o bancnotă ca să ducă înapoi la hotel calul 
şi urcă pe felucă. Gemma rămase pe mal. 

— Ce facem? întrebă ea. 

— În deltă a izbucnit holera, aşa că trenurile au fost anulate. 
Pentru că nu avem un avion, cel mai rapid mod de a ajunge la 
Nag Hammadi este pe Nil. 

— Şi te-ai hotărât să mă duci acolo? 

Anthony îi făcu semn să urce pe barcă. 

— Există tovarăşi de drum şi mai răi, după cum ai aflat. 

— Nu ştiu dacă vreau să urc pe barca ta. 

Un bărbat apăru pe un drumeag ce ducea în susul râului. 

— Gemma, el e Gabbar. Am avut mare noroc să-l găsim pe 
Gabbar, de obicei nu e disponibil. Anthony se întoarse către 
Gabbar. Ai reuşit să iei ceva provizii? 

— Astă-seară ne descurcăm. Se întoarse către Gemma şi 
înclină uşor din cap. Simte-te, te rog, ca acasă. 

— Cât mă costă? întrebă Gemma. 

— Nimic, spuse Anthony. 

— Pur şi simplu mă duci până la Nag Hammadi? 

— Oricum mă duceam acolo. 

— De ce? 

— Togo Mina era convins că putem afla ceva dacă vorbesc cu 
omul tatălui tău, Bashir, şi poate dacă văd locul descoperirii. 

— Deci ne vom întâlni amândoi cu Bashir. 

— Dacă eşti de acord. 

Gemma îşi întoarse privirea. 

— Când? 


— Imediat ce ajungem la Nag Hammadi. l-am trimis vorbă că 
venim, aşa că ne aşteaptă. 

— Cât durează asta? 

— Cinci zile. 

— Atât de mult. 

— Prea mult? 

— N-am de ales, nu? 

Barca era joasă şi plată. Nu exista o cambuză propriu-zisă, dar 
într-o parte mai adâncită de la pupa bărcii era fixată o masă 
mare, înconjurată de perne. Pe una dintre ele stătea o găină 
mare şi roşie. Gemma îşi puse geanta acolo şi se duse la prova, 
unde Anthony şi Gabbar împingeau barca de la țărm cu prăjini 
de lemn. Îşi lăsă privirea să rătăcească peste peisajul care 
începu să alunece pe lângă ei, peste siluetele pale şi zvelte ale 
egretelor ascunse în stufăriş. Deasupra, ţărmul era abrupt şi se 
înălța brusc. Copiii alergau pe cărări, ţipând şi fluturându-şi 
braţele. Femeile învârteau cu bețe lungi în găleți cu rufe. O 
pereche de boi trăgea un plug. Soarele începea să coboare, 
aşternând pe apă o cărare portocalie arzătoare. Imaginea 
reflectată în apă a copacilor şi a cerului care îi înconjura era 
doar uşor vălurită. Pe când marginile oraşului Cairo începeau să 
rămână în urmă, în depărtare apărură munţii, profilaţi negru- 
albăstrui pe linia orizontului. 

Când Anthony veni şi se aşeză lângă ea, Gemma rămase cu 
ochii la pantofii lui plini de praf. 

— E frumos, spuse. 

El îi întinse un bol cu supă de linte. 

— Pe Nil, obişnuim bucătăria de campanie, îi explică, învățată 
de la beduini, care mănâncă doar ceea ce pot lua cu ei: orez, 
fasole, curmale. Sper că n-o să ţi se pară meniul prea limitat. 

Ea îşi ridică privirea către el. 

— Nu îmi doream un tovarăş, nu acum, la sfârşit. 

— Ştiu. Sper să ţi se pară barca suficient de mare. Cina e într-o 
oră. 

Supa era aromată cu chimion; boabele erau fierte exact atât 
cât trebuia. Gemma mâncă repede. Puse jos bolul gol şi se uită 
la ţărmul care dispărea, dorindu-şi să nu-i mai fie foame, 
dorindu-şi să poată evita atât cina, cât şi conversaţia. 


Aşa cum se dovedi, nimeni nu vorbi în timpul cinei. Ar fi trebuit 
să se aştepte la asta. În loc să se simtă uşurată pentru tăcere, 
era iritată, la fel ca atunci când se întâlniseră prima dată, că 
Anthony nici măcar nu încerca să o facă să se simtă în largul ei. 
Era foarte mulţumit să o lase să se frământe. Se uită furioasă la 
el în lumina care dispărea, întrebându-se dacă într-adevăr se 
frământa, în vreme ce mânca fuul şi pastă de bob cu pâine. 

— In seara asta o să guşti un desert minunat, spuse Anthony. 
Gabbar e un specialist în curmale. Unii numesc curmalele 
sufletul beduinului. 

Gemma se uită peste marginea bărcii la malurile fluviului, 
unde câţiva oameni se adunaseră în jurul unui foc. 

— Asta-i destul de trist, spuse ea. 

— Nu şi când ştii câte oferă ele. Din frunze se fac sandale, 
coşuri, frânghie, acoperişuri, chiar cărămizi. Lemnul copacilor dă 
cherestea, mobilă, combustibil pentru foc. Lucrătorii piramidelor 
erau plătiţi în curmale. Alături de apă, sunt singura monedă 
adevărată în deşert. 

— Sunt folosite şi pentru a îndulci vinul, spuse Gabbar. Pot să- 
ţi torn puţin? 

Desertul lui Gabbar era o turtă mică şi caldă de curmale 
înfăşurată într-o foaie subţire de aluat cu frişcă şi bucăţi de 
migdale deasupra. Amestecul de fructe dulci şi tari şi aluat 
pufos şi frişcă se topi în gura Gemmei. 

— Există o poveste despre fuga Sfintei Familii în Egipt, spuse 
Anthony. Au plecat fără mâncare, dar când au ajuns în Egipt, 
crângurile de curmali şi-au aplecat ramurile către losif şi Maria, 
pentru ca ei să poată culege fructele din vârful lor. 

Gabbar adună farfuriile şi aruncă o găleată legată cu o 
frânghie peste prova. Gemma îl ascultă fredonând o melodie în 
timp ce spăla vasele. Fluviul se lumină dintr-odată de la un vas 
de croazieră care trecu pe lângă ei, cu cabinele strălucitoare. Pe 
puntea superioară mare, ferestrele şi uşile de sticlă erau 
înflăcărate de culorile celor ce luau cina, aerul era plin de fumul 
lor, de conversațiile de cocktail şi de râsete. Şi apoi, la fel de 
brusc, zgomotul roţilor cu zbaturi şi vocile se stinseră în 
depărtare, înlocuite de clipocitul uşor şi singuratic al valurilor 
care se loveau de bordurile felucii şi ciudata muzică a lui Cole 


Porter cântată de instrumente egiptene, plutind înapoi peste 
apă ca un gând întârziat. Gemma se uită lung după vasul care 
dispărea. In altă viaţă, îşi spuse, aş fi putut fi pe barca aia. Dacă 
Michael ar fi venit, ar fi putut să danseze, să joace cărţi, să bea 
alene cocktailuri. Ar fi putut râde împreună cu nişte oameni 
străini. Când barca pieri după un cot al fluviului, în urma ei 
rămase o tăcere lungă, întunecată. 

Anthony aprinse un felinar. 

— Togo Mina e mort, spuse el liniştit. 

Gemma îl privi cu ochii mari. 

— Au zis că a murit în somn. Bănuiesc că e posibil. 

Anthony privi umbrele de pe chipul ei tulburat. Din geanta lui 
de pânză scoase o narghilea verde ca un pepene şi îi umplu 
bolul. O aprinse şi trase aerul. Apa bolborosi ca într-un mic 
cazan. Fumul de la tutunul aromat ajunse la Gemma. Ea ridică 
privirea când Anthony îi oferi tubul. 

— Sheesha, spuse el. E puţin altfel decât tutunul cu care eşti tu 
obişnuită. 

Gemma trase din tub şi pentru o clipă ameţeala îi înmuie frica. 
Tuşi. 

— Nu înţeleg. De ce arvrea cineva să-l omoare? 

— Ni s-au trimis două dintre evangheliile găsite la Nag 
Hammadi. Eu cred că Mina ştia că restul erau la Phocion Tano. E 
posibil să-şi fi forţat norocul. Tano e înclinat spre violenţă. Dar 
adevărul e că nu ştiu. Nu ştiu ce s-a întâmplat. 

— Tano v-a trimis două evanghelii? De ce? 

— Pentru că noi suntem Muzeul Copt. Pentru că Tano are un 
anume fel de onoare. 

— Ce evanghelii? 

— Una era numită Exegeza sufletului. Cealaltă era numită doar 
atât, Tunetul. 

— Tunetul, repetă Gemma. Cum i-a spus tatăl meu Angelei 
Dattari. 

— Da, mă rog, e o scriere remarcabilă. Ţi-am adus traducerea 
să o citeşti. 

— Zău? făcu Gemma. Ce amabil că te-ai gândit la mine. 

Anthony o privi în ochi. 

— Am încercat tot timpul să fiu amabil, Gemma. 


— Ştiu că ai încercat. Efortul tău reprezintă cel mai vizibil 
aspect al amabilităţii tale. 

— Efortul nu înseamnă amabilitate. 

— Nu. Gemma tăcu o clipă, apoi spuse: Pot să cred că faci 
ceva ce e foarte greu pentru tine; asta pot să cred. Dar n-am 
ştiut niciodată de ce. 

x x 

În spatele lor, Gabbar prindea un cearşaf de-a curmezişul 
bărcii, împărţind-o în două pentru a-i asigura Gemmei 
intimitatea, îi aduse un lighean de apă ca să se spele. Când ea 
termină, Anthony apăru cu un batic subţire. 

— Foloseşte asta împotriva ţânţarilor, spuse el. Desfăcu două 
salteluţe de-o parte şi de alta a punţii. Nu e foarte luxos, dar 
cearşafurile sunt curate. 

— E-n regulă. 

Gemma puse un felinar lângă ea şi se întinse pe burtă, cu 
traducerea Tunetului în faţa ei. Ochii începură să-i treacă 
repede peste versuri şi apoi îşi încetiniră ritmul. Se întoarse şi 
citi din nou, şi cuvintele se amestecară înăuntrul ei. Totul 
dispăru în jur, barca, fluviul, perdeaua de fluturi de noapte ce se 
roteau în jurul felinarului. 


Eu sunt cea dintâi şi cea din urmă. 

Eu sunt cea onorată şi cea batjocorită. 
Eu sunt târfa şi preasfânta. 

Eu sunt nevasta şi fecioara 

Eu sunt mama şi fiica... 

Eu am avut o nuntă măreaţă 

Şi nu mi-am găsit un soț. 

Eu sunt o moaşă şi nu am născut. 


Cuvintele o străpungeau adânc şi ascuţit ca nişte săgeți, dar ce 
simţea era dincolo de durere. Se simţea despuiată. Deşi stătea 
singură în întuneric, simţea că e la vedere, că fiecare rană pe 
care încercase să o ascundă era deschisă către aerul nopţii. 
Stinse felinarul şi-şi lăsă capul pe braţ. In ea urca un tremur, un 
val făcut în mod egal din speranţă şi disperare. Eu sunt o moaşă 
şi nu am născut. 

Eu sunt o vindecătoare ce nu va fi vindecată. 


Mult timp mai târziu, se uită la Anthony. Deveni conştientă de 
apropierea lor fizică. Lui Michael nu i-ar fi plăcut asta. Ar fi 
considerat că e o trădare, ar fi numit-o poate târfă. Se forţă să 
se întoarcă la fratele lui, la barca şi la fluviul şi la noaptea care îi 
legăna pe amândoi. Închise ochii pentru a nu mai vedea cerul 
inimaginabil de deasupra, şi curând neliniştea ei era înlocuită de 
o pace care se cobori înlăuntrul ei asemenea unei ţesături moi 
şi uzate. 

x x 

Dimineaţă, Gemma ridică privirea către cerul perfect senin. 
Păsările apăreau şi dispăreau în zbor. Întorcând capul, văzu 
vârfurile franjurate ale palmierilor, verdele acum intens. 
Lucrurile păreau mai bine conturate, mai bine definite. Închise 
ochii. Soarele crestă o culme şi aprinse dimineaţa ca o explozie 
de bombă. Işi puse un braţ peste faţă, încercând să oprească 
lumina. In întunericul din spatele pleoapelor, simţi că ceva era 
diferit. Se afla ceva în faţa ei acum, aproape un spaţiu fizic, 
ceva în care putea păşi — către care putea păşi. 

Mi-a spus că sunt Tunetul lui. 

Gabbar îi aduse o cană cu cafea fierbinte. Ea se ridică în capul 
oaselor şi privi găina care se plimba pe punte, şi se gândi la 
tatăl ei, se gândi la Angela Dattari. 

Anthony veni lângă ea şi aşeză o farfurie cu fructe între ei. 

— Ai reuşit să dormi? spuse. 

— Cine e ea? întrebă Gemma. Cine e Tunetul? 

— Trebuie să mărturisesc, începu el, că evanghelia asta mi-a 
pus la încercare limitele înţelegerii. Versurile astea par să fi 
venit de nicăieri — dar au venit de undeva, de la cineva. Şi eu 
nu ştiu nimic despre asta. Anthony începu să curețe coaja unei 
portocale, având grijă să nu rupă pielea fructului. N-a fost uşor 
să găsesc materiale despre femeile din această perioadă a 
istoriei. Am descoperit că atunci când creştinismul se 
statornicea, femeile ajunseseră într-o poziţie superioară în unele 
societăţi. In Egipt şi Asia Mică deţineau proprietăţi, făceau 
afaceri, aveau avere — uneori trăiau independente. Contractul 
nupţial se schimba — devenea un contract între doi parteneri 
egali. In Roma, fetele din aristocrație primeau educaţie alături 
de băieţi. Învăţau aceleaşi lucruri. Femeile erau profesori, 


conducători ai comunităţilor lor. Erau puternice, respectate. 
Cred că Tunetul era vocea acelor femei. Eu cred că atunci 
femeile vorbeau. Li se îngăduise; învăţaseră cum să o facă. 

— Şi apoi s-a întâmplat ceva. Au fost reduse la tăcere. 

— Tatăl tău a spus-o, dar eu nu ştiam cât de profund a fost 
acel eveniment, cât de violentă răsturnarea. El a avut dreptate; 
femeia a fost despărțită de bărbat. Jumătate din umanitate a 
fost ascunsă privirii. Anthony îi întinse Gemmei o felie de 
portocală. Cu cât recitesc mai mult din versurile Tunetu/ui, cu 
atât sunt mai sigur că bărbaţii sunt cei care au suferit pierderea. 

Gemma se uită lung la chipul lui Anthony şi apoi trebui să îşi 
întoarcă privirea. Intimitatea  Tunetului era aproape de 
nesuportat. Il lăsă acolo şi se duse la pupa bărcii, unde Gabbar 
dezlega parâmele care se încrucişau pe catarg. Vela se desfăcu 
şi vântul împinse barca. Gemma îşi lăsă gândurile să 
rătăcească. | se părea suficient să îl privească pe Gabbar, care 
se aşeză la loc şi cârmi cu piciorul, manevrând cu abilitate 
pânza imaculată de bumbac, atât de simplă încât părea făcută 
de un copil. 

Găina se lăsă pe perne şi se cuibări între ele. Gemma arătă 
spre pasăre. 

— O s-o mâncăm? 

— Nu în călătoria asta. 

— Atunci ar trebui să-i dăm un nume. 

Gabbar zâmbi. 

— Cum vrei tu. 

— O să-i spunem Hestia. Cred că avem nevoie de o zeiţă la 
bord. 

— O zeiţă găină? strigă Anthony de la prova, şi îşi dădu capul 
pe spate şi râse. 

x x 

Mai târziu vântul căzu. Când Anthony luă o vâslă, Gemma veni 
lângă el, suflecându-şi pantalonii şi lăsându-şi picioarele să 
atârne de pe punte. Simţea o oarecare satisfacţie, împingând 
aşa în spate fluviul. Uneori, la câte o mişcare, i se părea că 
trupul ei trage cu o energie de care nu se ştiuse în stare. La 
amiază, devenise prea cald ca să mai ţină pe cap o pălărie, şi 
soarele strălucitor cădea pe părul şi obrajii ei. Trecură pe lângă 


mici insule pline de verdeață şi golfuleţe unde se adăposteau 
feluci, cu căpitanii lor moţăind la umbra pânzelor. Dincolo de 
malurile fluviului se vedeau podişuri îndepărtate. Mai aproape, 
dealuri cafenii se înălţau asemenea unor pâini rotunde. Cineva 
cânta pe mal dintr-un fluier. Un şir de capre coborau în aval. 
Vântul se stârni şi Gemma puse jos vâsla. 

— Ai mers vreodată pe mare? îl întrebă pe Anthony. 

— Nu. 

— E cu totul altfel. Vântul poate fi foarte puternic; poţi să pierzi 
controlul asupra bărcii. 

— Asta se poate întâmpla şi aici. 

— Odată, traversam Marea Mânecii către Franţa. Nu e foarte 
departe, dar aşa părea. Cel mai plăcut dar şi cel mai rău e când 
nu mai vezi ţărmul. [i se pare că spaţiul gol e nesfârşit, 
întotdeauna m-am gândit că dacă moartea ar trăi pe pământ, 
într-un asemenea loc ar trăi. E cel mai apropiat lucru la care mă 
gândesc că ar semăna cu deşertul. 

— Nu eşti prea departe de adevăr, deşi, după un timp, senzaţia 
de moarte dispare. 

Gemma îşi băgă iar vâsla în apă. 

— Nu pot să nu mă gândesc tot timpul la Tunet. 

— Da, ştiu. 

Începem să ne cunoaştem, îşi spuse ea, Anthony şi cu mine. 
Am împărţit unul cu altul versetele, şi acum aceleaşi cuvinte 
trăiesc înlăuntrul nostru. Oare asta ce ne face să fim? se întrebă 
ea. 

x x 

La apusul soarelui, în acea seară, acostară pe o mică insulă. 
Gemma se instală în bucătăria improvizată a lui Gabbar. 

— Dă-mi ceva de făcut. 

— N-ai ce face. 

— Te rog, spuse ea. 

Gabbar o privi gânditor. 

— Poţi să tai legumele. 

Gemma tăie trei grămezi de legume şi ceru altceva de făcut. 

— Te afli pe fluviul vieţii, spuse Gabbar. Poate că ar trebui să 
te mulţumeşti doar să trăieşti. 

Gemma îşi îndreptă privirea către rotocoalele leneşe ale 


Nilului. 

— La fel ca şi găina ta, fără să ştiu când mi se apropie sfârşitul. 

Gabbar turnă nişte ceai de măr. 

— Du-te şi uită-te cum apune soarele. Ai să vezi că nu e 
niciodată la fel două seri la rând. 

Gemma îl ascultă ca un copil, şi se aşeză pe punte. Anthony 
apăru pe fâşia de țărm a insulei, unde coborâse ca să culeagă 
fructe. Gemma îl văzu cum intră din nou în apă, purtând o 
traistă de pânză încărcată de portocale. |lncepea să se 
obişnuiască cu structura trupului său deşirat, cu conturul bine 
definit al muşchilor şi oaselor lui. Frumuseţea feţei lui era ceva 
de care el nu era deloc conştient. În vreme ce se îndrepta către 
ea, Gemma îl studie aşa cum nu mai îndrăznise să o facă până 
atunci, cercetând intensitatea ochilor lui mari, cu pleoapele uşor 
coborâte. Ochi care de fapt s-ar putea să nu o judece, care ar 
putea doar să privească. 

x x 

Anthony urcă în barcă. 

— Spune-mi cum a fost, îi ceru ea, când Michael a venit prima 
oară să stea în Egipt. 

Anthony îşi puse jos traista şi se aşeză pe vine, cu privirea 
aţintită în frunzişul des al insulei din faţa lor. 

— Era ca un câine rănit. 

— Dar asta a fost înainte de război. 

— Da. Dar tot rănit era. Ne ura pe toţi. Sunt convins că el crede 
că tatăl nostru a omorât-o pe mama lui. Să fiu sincer, m-am 
bucurat să plec la Kharga. 

— De-asta ai început să petreci mai mult timp acolo? 

— În parte da, la început. Nu voiam să concurez cu Michael. Nu 
voiam să-i aduc aminte cu propria mea mamă că el şi-a pierdut- 
o pe a lui — sau că tatăl lui era şi tatăl meu. Până şi ţara era a 
mea. 

— Aţi fost vreodată prieteni? 

— Întotdeauna am crezut că suntem. După război, el a făcut ca 
asta să fie imposibil. 

— Am urât nenorocitul ăla de război. Nu ştiu dacă am spus 


asta vreodată. L-am urât din tot sufletul. 
x x 


Mai târziu, pe când pregăteau cina, Gabbar îi spuse Gemmei să 
ridice pernele din zona în care mâncau şi să caute rezerva de 
curmale. Gemma găsi curmalele. Găsi şi un oud. Nu era la fel de 
frumos sau la fel de bine cioplit ca al lui Amad, dar îl luă în 
mâini cu un sentiment de fericire. Îl rugă pe Gabbar să cânte la 
el după cină. 

Gabbar îi făcu plăcerea cu două cântece tradiţionale, pe care 
Gemma nu le mai auzise. Stilul lui era diferit de cel al lui Amad, 
mai precis şi mai liniar. 

— Cred că Gemma cântă şi ea puţin, spuse Anthony. 

Gabbar îi întinse instrumentul. Gemma râse, stânjenită. 

— Nu vreau să vă produc indigestie, spuse ea. 

— Nu-ţi face griji pentru noi. 

Cei doi bărbaţi îi priviră capul aplecat pe când studia corzile în 
întuneric. 

— Încearcă să închizi ochii, spuse Gabbar. 

Gemma ridică privirea. 

— Asta face profesorul meu. 

— Uşurează lucrurile. Te împiedică să gândeşti prea mult. 

Gemma zâmbi sfioasă şi înălţă capul către cer. Işi aşeză 
mâinile pe oud şi închise ochii. Degetele ei şovăiră la început, 
dar apoi îşi găsiră locul. Cânta bine. La sfârşitul melodiei, clătină 
din cap. 

— Cred că arăt ca o proastă. 

— Dimpotrivă, spuse Anthony. Arăţi ca un muzician. 

— Are har, spuse Gabbar. 

— Are mai multe haruri. 

Gemma zâmbi, bucuroasă că era întuneric. 

insistă să adune ea farfuriile după cină. Anthony îl trimise pe 
Gabbar la prova cu pipa şi oud-ul lui. Ingenunche lângă Gemma 
cu un şervet de vase. Ea îi întinse o farfurie udă. 

— Îţi mulţumesc că ai fost sincer despre Michael, spuse. 

— E mai uşor când există o distanţă între noi. 

— Da, văd asta. După o clipă de tăcere, Gemma spuse: Nu-ţi 
mai asumi responsabilitatea pentru el. 

Anthony luă farfuria de la ea şi o acoperi cu şervetul. 

— Nu total. 

Mai târziu, se întinseră pe saltelele lor sub un cer înstelat care 


Gemmei i se părea incredibil. Abia când se înfăşurară în pături 
vorbi. i 

— Mi-am adus aminte de ceva bun despre război. In timpul 
Blitzului, în timpul camuflajului, puteai să vezi noaptea stelele. 
Nu erau la fel de strălucitoare ca astea, dar erau mai multe 
decât văzusem înainte. 

— Mi s-a părut un mod barbar de a lupta. Să arunci bombe în 
toiul nopţii. 

— Mi-aduc aminte că, la început, au zis că până la Crăciun o să 
se termine. Întregul război frumos împachetat, la timp pentru 
sărbători. Am aşteptat săptămâni la rând ca să aud sirenele 
anunțând un raid. Mă tot gândeam: dacă nu începe curând, n-o 
să se termine curând. Băieţii de pe strada noastră nu mai 
puteau de nerăbdare. Voiau războiul. Toţi se jucau de-a soldaţii. 
Pe urmă a început. Şi părea că nu mai existase niciodată o altă 
viaţă. 

Un stârc de noapte scoase un țipăt şi-şi luă zborul. Gemma se 
ridică şi urmări deschiderea aripilor lui gri-albăstrui care băteau 
în lumina argintie. Pasărea plană tăcută în josul fluviului. 

— De ce nu te-ai măritat? întrebă Anthony. 

— Nu ştiu. Tăcu o clipă, apoi spuse: Pare absurd să te gândeşti 
la dragoste în timpul unui război. 

— Dar întotdeauna există un război, nu? 

Ochii ei cercetară cerul, căutând constelații. 

— A fost cineva. Dar a murit. După ce fiecare se cufundă în 
tăcerea lui, Gemma se adresă întunericului. Crezi că trebuie să 
ne amintim tot ce s-a întâmplat înainte? 

— Cred că suntem aici ca să învăţăm. Uneori cred că e bine, 
poate chiar mai bine, să uiţi. 

Gemma închise ochii şi se cufundă într-o odihnă ciudată, 
însufleţită. Nu ştia dacă dormea cu adevărat. Părea să fie pe 
deplin trează, şi totuşi în acelaşi timp plutind undeva deasupra 
trupului ei. Ar fi trebuit să se simtă înspăimântată, dar nu era. ÎI 
vedea şi pe Anthony, nu departe de ea, dormind adânc. 

x x 

În dimineaţa următoare, Gemma îşi bău cafeaua şi căzu într-un 
fel de transă la vederea unei panglici aurii de lumină pe apa 
albastră. O urmări cum dansează pe apă şi nu se gândi la nimic. 


Se simţea, dacă nu împăcată, cel puţin potolită înlăuntrul ei. 
După doar câteva zile, îşi simţea altfel trupul. Braţele o dureau 
de la vâslit. Pielea ei căpătase o culoare întunecată şi, pentru că 
renunţase să-şi mai pună pălăria, părul ei devenise mai deschis 
la culoare. Îi plăcea ideea de a fi schimbată fizic de această 
tară, de a părăsi protecţia frunzelor din Garden City. Când 
Anthony veni să-i ia cana de cafea, ridică privirea către el. 

— Am sentimentul că abia am ajuns aici. Ca atunci când mergi 
şi nu eşti cu adevărat conştient că mergi până când ajungi 
deodată în alt loc. Deodată m-am trezit aici. Nu ştiu prea bine 
unde am fost până acum. 

Anthony se ghemui pe vine. 

— Ai fost prea ocupată ca să ştii. 

Un ibis trecu prin apele puţin adânci de la țărm, şi vârfurile 
aripilor sale aproape că sculptară apa nemişcată. 

— Cum e să petreci atâta vreme într-un loc precum Kharga? 

— Pentru mine, e ceva normal. 

— O asemenea izolare pare chinuitoare. Şi-aşa suntem destul 
de singuri. 

— Dar eu nu sunt singur. 

— Şi cu cine eşti, acolo în mijlocul pustietăţii? 

— În special cu eremiţii din deşert. Oameni care au trăit cu 
mult timp în urmă. Oameni care au înţeles bine această 
contradicţie. 

— Oameni morţi. 

— Nu şi pentru mine. 

— Şi acum? 

— Acum sunt cu tine. 

x x 

Mai târziu, vântul se înteţi şi feluca despică valurile în amonte. 
Gemma privi malurile Nilului, întrebându-l pe Gabbar cum se 
numeau diferite păsări cu picioare lungi, care se bălăceau prin 
apă. Din când în când, se uita la Anthony care peticea vela de 
rezervă, împungând pânza cu un ac gros, cu mişcări rapide şi 
egale. Uneori, o făcea să se gândească la un băieţel. Se părea 
că nicio parte din el nu fusese încă trasă într-o direcţie greşită; 
nimic nu fusese încă rupt sau ars. Işi ţinea încă spatele drept, 
era încă puternic. Trupul lui era un vehicul care nu-l trădase 


încă. Nu ca fratele lui; nu ca bărbaţii pe care îi cunoscuse 
Gemma. 

Îşi dădu seama că Anthony nu cunoştea deloc trădarea. El trăia 
în trecut, un trecut unde trădarea nu exista. li trebuise ceva 
timp Gemmei ca să înţeleagă asta. La început crezuse că el 
respinge tovărăşia oamenilor incapabili să îşi ţină o piatră în 
gură, a oricui este suficient de slab pentru a avea nevoie de 
prezenţa liniştitoare a civilizaţiei. Dar se înşelase. El trăia 
departe de ceilalţi nu pentru că îi dispreţuia, sau pentru că se 
temea de ei. El trăia în deşert pentru că acela era locul în care 
învăţa cele mai multe lucruri. 

Acum, pe fluviu, părea uneori surprins de prezenţa unor 
oameni vii, oameni care vorbeau cu el, se ofereau să îl ajute. 
Părea tot timpul uimit de dorinţa ei de a găti, de a mânui o 
vâslă, de a strânge paturile, de a spăla. 

— Probabil că mă crezi nepricepută, îi spuse ea în cele din 
urmă. 

— Nu am călătorit niciodată cu o femeie. 

— Nu e asta. Pur şi simplu nu eşti obişnuit să fii cu oameni care 
nu lucrează pentru tine. 

Anthony se gândi la cuvintele ei. 

— Ai dreptate, spuse. 

x x 

În noaptea aceea, Gemma rămase la marginea somnului. Luna 
acoperea cu lumina ei constelaţiile mai palide, făcând cerul să 
pară mai degrabă un sătuc decât o mecca de puncte argintiii 
pâlpâitoare. Anthony era alături. Întotdeauna, aşa părea. Simţea 
răsuflarea lui, nenumăratele feluri de tăcere care se lăsau între 
ei. Uneori tăcerea era o discuţie. Uneori ardea mocnit de 
frustrare. Alteori era răcoroasă şi întunecată şi necontenită. 
Uneori era doar somn. 

Gemma se ridică. Undeva pe țărm se auzi un şuierat, o 
avertizare sau un semnal de alarmă. Din josul râului veni 
răspunsul, un strigăt ascuţit de pasăre. Anthony era deja ridicat 
din pat, ghemuit, ascultând. Se strădui să audă vocile şoptite. 

— Vânează, spuse el. Crocodili, poate. Pentru genţi şi pantofi. 
Se uită la Gemma. Nu dormi. 

— Nu. 


— Încearcă. Mâine avem o zi grea. 

Trecu pe lângă ea şi degetele lui îi atinseră uşor creştetul 
capului. Ea se întinse la loc în umbre şi începu să-i asculte din 
nou răsuflarea, rămânând trează până când o auzi devenind 
mai înceată şi cufundându-se în somn. 

x x 

Dimineaţa devreme, Gabbar legă feluca la mal. Simţind o 
schimbare în mişcările bărcii, Gemma se trezi şi-şi trase baticul 
de pe faţă. Anthony punea apă şi mâncare într-o traistă. 

— Unde suntem? întrebă Gemma. 

— Suntem în Daraw. Mergem să cumpărăm nişte cămile. 

Gemma se ridică în capul oaselor şi se uită în jur. 

— De unde? 

— De la târgul de cămile. Cel mai mare din Egipt. Nu se vede 
de aici, dar acolo, acolo departe, poţi să vezi praful. 

Gemma îşi trecu degetele prin păr. 

— Văd. 

— Ne apropiem de zona cu epidemia de holeră. E timpul să 
intrăm pe uscat. 

x x 

Pe când urcau pe dealul care îi despărţea de târgul de cămile, 
Anthony îi spuse că animalele şi conducătorii lor veneau şi de la 
treizeci de zile depărtare, din Sudan, pentru a le cumpăra şi 
vinde. Cămilele, spuse el, erau darul lui Allah pentru oamenii 
deşertului. 

— De ce? 

— Pentru că ele pot supravieţui aici. 

Ceea ce văzu Gemma era că aveau labe cu pernuţe care se 
întindeau în loc să se afunde în nisip. Işi puteau închide nările, 
împiedicând praful şi nisipul să intre. În nebunia şi praful din 
târgul în aer liber, cămilele se încăpăţânau să rămână calme. 

Anthony cumpără pentru Gemma un batic tradiţional, care să o 
apere de soare. 

— Şi să mă facă mai puţin vizibilă? 

— Şi asta. 

Gemma îşi înfăşură baticul în jurul capului şi cercetă cămila 
care urma să fie a ei. Era mai degrabă albă decât cafenie şi 
avea ochi enormi şi gene lungi ca ale unei fete. Animalul, o 


femelă, rumega zgomotos. Gemma cloncăni din limbă şi făcu un 
semn cu braţul, aşa cum o învățase Anthony. Cămila, care ar fi 
trebuit să îngenuncheze pentru ca Gemma să poată urca, îşi 
întoarse privirea. 
x x 

Anthony angajă un băiat care să aducă cele două cămile la Al- 
Qasr, unde aveau să părăsească fluviul în acea după-amiază. 
Gabbar urma să ajungă dincolo de Luxor şi să ia provizii. Apoi îi 
aştepta din nou în Al-Qasr peste cinci zile. 

Gemma se uită la Anthony. 

— Cinci zile? 

— Nu te poţi mişca prea repede în această parte a lumii. O 
privi cu atenţie. E în regulă? 

— Trebuie să fie, nu? 

— Ne putem întoarce. 

Ea îşi puse pentru o clipă mâna pe braţul lui când trecu pe 
lângă el ca să urce din nou în barcă. 

x x 

Absența lui Gabbar deveni evidentă atunci când făcură primul 
lor popas pe uscat. Gemma îi simţea lipsa, aşa cum simţea lipsa 
fluviului, a Hestiei şi a bărcii. Se aşeză pe o pătură pe nisip, în 
vreme ce Anthony cuprinse între palme o grămăjoară de hârtie 
şi de rămurele pentru a aprinde un foc. N-o lăsă pe ea să 
gătească. N-o lăsă nimic să facă. Ea se simţi recunoscătoare; 
ziua fusese lungă şi dogoritoare, iar mersul pe cămilă un 
exerciţiu ciudat şi dificil. Apăsă nisipul de sub pătură şi îl simţi 
mişcându-se sub mâinile ei. Poposiseră lângă un copac mort de 
mult, cu cioturile ca nişte oase linse de timp. Ochii ei cercetară 
împrejurimile, căutând o pată de culoare. Nu era loc aici pentru 
verdeață, nicio crăpătură suficient de adâncă pentru a ajunge la 
umezeala pământului; nici măcar o umbră nu întrerupea 
întinderea de piatră şi nisip. Închise ochii şi încercă să-şi 
amintească parcurile din Londra. Nu ştia ce spera să găsească 
în Nag Hammadi. Gândul de a ajunge în locul după care tânjise 
o umplea acum de durere. Deşi locul acesta era lipsit de orice 
confort, voia să rămână aici, să oprească alunecarea timpului. 
Nu voia să ajungă în Nag Hammadi doar ca să plece. Nu voia să 
se grăbească spre alte sfârşituri. 


ÎI urmări pe Anthony cum mestecă într-un vas cu cuşcuş 
deasupra focului, aruncând înăuntru mirodenii dintr-o cutie de 
tutun îndoită. El se uită la ea când se aşeză mai departe de foc. 
Curând, ochii ei îi întâlniră privirea. 

— Ce se întâmplă mâine? 

— Mergem la Nag Hammadi. 

— Şi după Nag Hammadi? 

— Ne întoarcem la Cairo. 

Gemma îşi lăsă capul într-o parte şi începu să deseneze cu 
degetul în nisip. 

— Ce-i? întrebă el. 

— Nu ştiu ce urmează după asta. 

Şuviţe de păr îi căzuseră peste faţa lăsată în jos. Vorbi încet. 

— Mă simt... între două lumi. 

Cu ochii la ea, Anthony aranjă lemnele din foc. 

— Un mare învăţător gnostic, Monoimus, a spus: „Renunţă să-L 
mai cauţi pe Dumnezeu şi creaţia şi alte lucruri de felul acesta. 
Caută-L luându-te pe tine însuţi drept punct de pornire. Află cine 
este cel din lăuntrul tău pentru care toate sunt ale lui, şi care 
spune «Dumnezeul meu, mintea mea, gândul meu, sufletul 
meu, trupul meu». Află care este izvorul mâhnirii, bucuriei, 
iubirii, urii... Dacă vei cerceta cu grijă toate acestea, atunci Îl vei 
afla înlăuntrul tău.” 

Gemma îi ceru să repete cuvintele lui Monoimus şi apoi se 
întoarse la desenul ei în nisip. 

— Poţi să-mi scrii asta pe o hârtie? 

— Cu plăcere. 

— Şi cum, întrebă ea, conform acestui sistem, poţi să găseşti şi 
pe altcineva? Sau asta nu se poate? 

— lubirea este esenţială, întotdeauna, chiar şi la eremiţii 
deşertului. Ei credeau că atunci când cineva iubeşte cu 
adevărat, eul moare pentru celălalt. 

— Atunci cum să continui să trăieşti? Cum poţi avea o relaţie 
dacă eul este mort? 

— Cred că înţelegerea vine numai prin experienţă. 

— Poate că strategia asta e bună numai pentru eremiţi. Poate 
că vorbesc despre iubirea pentru Dumnezeu. 

— Poate. Sau poate nu e nicio diferenţă. 


x x 

După cină, îşi întinseră saltelele lângă foc. Gemma îşi cuprinse 
genunchii cu braţele pe sub pătură, simțind răcoarea aerului din 
deşert. De partea cealaltă a focului, ochii lui Anthony erau deja 
închişi. 

— Eu cred că fratele tău te-a înţeles greşit, spuse ea încet. 

— Relaţia noastră e complexă. 

— El crede că nu eşti capabil să iubeşti. 

Anthony nu spuse nimic. 

— Aşa e? spuse Gemma. 

— Eu cred că am cunoscut iubirea, deşi e o iubire pe care 
fratele meu s-ar putea să nu o recunoască. 

— lubire pentru cine? 

Anthony rămase mult timp tăcut. 

— E greu să răspund. Să găsesc cuvintele potrivite. lubesc 
trecutul, spuse el încet. Stelele. Versurile frumoase. Imaginea 
Khargăi după trei zile petrecute în nisip — sau gustul apei, sau 
râsul lui Zira — sau graţia mamei mele. 

— Cred că Michael se referă la o femeie. 

— Da. Anthony zâmbi uşor. Ştiu. 

x x 

A doua zi, sosi un băiat pe care Anthony îl trimisese să aducă 
provizii şi apă. Ajunse în zori şi rămase aşezat pe cămila lui, cu 
bărbia împinsă înainte, aşteptându-i să se trezească. 

— Hanif o să vină cu noi la Nag Hammadi, explică Anthony. 
Cunoaşte bine zona asta. 

Mica lor caravană de cămile îşi urmă drumul prin terenul 
stâncos către Nag Hammadi pe o cărare abruptă şi niciodată 
dreaptă. In depărtare, marea creastă Jabal al-Tarif se înălța 
asemenea unui talaz, cu suprafaţa presărată cu adâncituri. In 
afară de zgomotul întâmplător al pietrelor desprinse de cămile, 
nu se auzea niciun sunet. Gâtul Gemmei era ud de transpiraţie. 
Işi ridică părul de la ceafă şi şi-l băgă sub pălărie. Se chinui să 
rămână trează. Mersul legănat al cămilei o adormea; capul îi 
căzu în faţă şi aţipi, pentru a se trezi când era cât pe-aci să-şi 
piardă echilibrul. Apoi Anthony nu se mai afla în spatele ei, ci 
lângă ea, cu mâna pe şaua ei. 

— Poţi să înveţi să dormi aşa, spuse el, dar mai întâi s-ar putea 


să cazi de câteva ori. 

Îi întinse un burduf cu apă încălzită şi ea bău atât cât să-şi 
umezească gâtul. Avea gust de noroi. 

— Nu cred că m-aş descurca, spuse ea. Să trăiesc aici. 

— Nu e decât prima zi, spuse Anthony. Apoi adăugă: 
Dragostea se cucereşte în timp. 

— Există o ţară în Nordul îndepărtat. Soarele nu răsare acolo 
timp de multe luni. E mai aproape de casa mea decât locul ăsta. 

— Ţi-ar fi dor de el, spuse el. Ţi-ar fi dor de soare. 

Ea îşi şterse cu mâneca praful de pe faţă. 

— Spune-mi, ce ştii despre Bashir? 

— E beduin, spuse Anthony. Era devotat tatălui tău. 

— Mi-aduc aminte că am auzit multe poveşti despre beduini în 
războiul împotriva lui Rommel. Par să fie destul de sălbatici. 

— Beduinii nu seamănă cu niciun alt popor. Ei nu sunt barbari, 
aşa cum cred unii europeni. 

— Tatăl meu mi-a spus că trăiesc în corturi. 

— Sunt nomazi, aşa că se mută dintr-un loc într-altul în funcţie 
de anotimp, apă şi nevoile tribului. Femeile ţes pânza pentru 
corturi din lâna caprelor negre şi a oilor. 

Gemma stătea cu ochii închişi. 

— Dar sunt nişte luptători. 

— Luptă atunci când sunt siliţi să o facă. Dar nu îi interesează 
dominaţia. Ei vor să îşi păstreze ceea ce e a lor, atât şi nimic 
mai mult. Sunt un popor liber. Am descoperit la ei mai multă 
nobleţe decât la unii dintre prinții pe care i-am cunoscut. 

— Ai cunoscut prinți, repetă Gemma. 

— Se pare că toată lumea vine în Egipt. Şi când ai un tată care 
deţine cheile comorii din vechiului regat, iei cina cu regii, cu 
capetele încoronate. Veneau acasă la noi pentru a învăţa unele 
lucruri. Eu eram doar un băieţel. Nimeni nu are grijă ce vorbeşte 
în faţa unui băieţel. Bănuiesc că acela a fost momentul în care 
respectul meu pentru cultura tatălui meu a început să dispară. 
Anthony îşi drese glasul. Când eram elev, a trebuit să învăţ pe 
de rost multe poezii. Unele din ele mi-au rămas în minte. Şi 
recită: 


Dacă-ntre Regi ţi-e firea neschimbată 


Ca şi-n mulțime — nu străin de ea; 
Amic sau nu, de nu pot să te-abată,; 
De toţi de-ți pasă, dar de nimeni prea...?! 


Dar de nimeni prea, îşi spuse Gemma. 

— Ai sărit peste început, spuse ea. 

— O ştii? 

— E o poezie care se învaţă în toate şcolile. 

— Deci noi doi învăţam aceeaşi poezie la mii de mile 
depărtare. 

— Diferenţa e că tu ţi-ai amintit-o. Poţi să reciţi şi celelalte 
versuri? 


Dacă visezi — dar nu-ţi faci visul astru; 
De poți să speri — dar nu-ți faci jindul țel; 
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul 
Mereu senin şi în acelaşi fel.” 


— Poate Kipling a fost cel de la care a pornit totul. Poate că el 
a fost primul tău eremit din deşert. Se uită la el şi zâmbi. Pun 
pariu că ai realizat toate lucrurile astea. Ar trebui să fii mândru. 

Merseră mai departe, şi Anthony rămase în urmă când poteca 
se îngustă. Gemma se trezi învăluită în ceața unui vis cu ochii 
deschişi, gândindu-se la posibilitatea ca Anthony să-şi fi 
modelat viaţa după o filosofie, după câteva versuri dintr-o 
poezie. Că motivul pentru care adeseori era atât de stângaci şi 
serios era că tovarăşii săi în viaţă nu fuseseră oameni, ci idei. 
Inţelegea de ce el şi tatăl ei fuseseră prieteni. Uneori simţea că 
ea şi Anthony deveniseră prieteni. Dar el nu semăna cu nici un 
alt prieten pe care îl cunoscuse ea. Nu încerca niciodată să îi 
dea asigurări. In lungile zile pe care le petrecuseră împreună, ea 
ajunsese să preţuiască asta. Crea între ei un spaţiu în care ea 
putea să respire şi să se mişte, în care nu putea niciodată să 
uite de sine. El nu era responsabil pentru ea, şi nici ea pentru el. 
Dar exista între ei o grijă. Cu Michael era exact opusul, el o 
făcea să simtă că se topea în el, că el nu putea trăi fără ea, că, 


21 Dacă de Rudyard Kipling, în traducerea lui George Pruteanu. 
2 Ibidem. 


în acelaşi timp, ea era îngrozitor şi dureros de singură. 
x x 

Când se apropiară de Nag Hammadi, Anthony veni lângă ea. 

— Spune-mi, o întrebă, ce speri să găseşti aici? 

— Eşti îngrijorat că aş putea să fiu dezamăgită. Nu mai fi. 
Aşteptările mele nu sunt responsabilitatea ta. 

Anthony o privi lung. 

— Voiam să-ţi amintesc că s-ar putea să nu fie un loc foarte 
sigur, dar îmi închipui că eşti conştientă de asta. 

Gemma rămase cu ochii îndreptaţi către cărarea de dinaintea 
ei, care se lărgea într-un drumeag. Intrau în zona de periferie 
din Nag Hammadi, pe lângă case din chirpici şi capre. Uneori se 
vedea în câte un prag un copil. Cerul căpătase o culoare roşie 
violentă şi pe strada îngustă mirosea a mâncare gătită. 

Hanif cobori de pe cămilă pentru a căuta pe cineva care îl ştia 
pe Bashir. Pe când urmau un localnic prin oraş, zbârnâitul brusc 
şi aspru al motorului unui avion rupse tăcerea. Priviră, cu 
capetele date pe spate, cum un biplan invadează cerul 
ciclamen, se roteşte şi apoi se întoarce către Luxor. 

Anthony atinse umărul Gemmei. 

— Nu ştiu cât vom putea să stăm aici. 

— De ce? Era în avion cineva pe care îl cunoşti? 

— Zbura direct peste Nag Hammadi. Ar trebui să presupunem 
că vor veni pe aici. 

Când ajunseră la cortul lui Bashir, culoarea cerului se stingea 
asemenea unei flăcări. Brusc începu să se întunece. Un bărbat 
mărunt, cu barbă, care stătea nemişcat în faţa cortului 
dreptunghiular, se ridică atunci când îi văzu pe Gemma şi 
Anthony. 

— Te-am aşteptat. Bashir întinse mâna către Gemma. Fii bine- 
venită în casa mea, beit sha'ar. 

Ridurile de pe fruntea lui Bashir începeau de la arcuirile 
sprâncenelor şi se întindeau în sus asemenea unor vălurele. 
Ochii lui, adânciţi în orbite, erau calzi, nasul la fel de ascuţit ca 
ciocul unui vultur. 

— Totul e pregătit pentru tine înăuntru, spuse el. 

Bashir o urmă în cort. Pardoseala era aşternută cu covoare şi 
perne cu desene colorate. Dintr-un foc pentru gătit se ridica 


fumul. Gemma se uită absentă la tăciuni. Bashir îi făcu semn să 
se aşeze pe o pernă mare. 

— Eşti obosită, spuse el. 

Gemma zâmbi. 

— Mă bucur să fiu aici. 

Vântul înfoie pereţii de pânză. Ea se simţi ca înăuntrul unui 
felinar. 

— Aici stătea tatăl meu, spuse. 

— Da. 

— Am dorit mult să te cunosc, Bashir. 

— Eu simt că deja te cunoşteam. Când tatăl tău vorbea despre 
tine şi când citea scrisorile tale, mi se părea că erai aici alături 
de noi. 

Gemma acceptă o ceaşcă de ceai. 

— Ştiu atât de puţine lucruri despre tine, spuse ea. Nici măcar 
nu ştiu când v-aţi cunoscut. 

Bashir clătină din cap. 

— S-a întâmplat cu ceva ani în urmă. 

— Unde? 

— Nu departe de aici. Poporul meu era pe drum; călătoriile 
noastre sezoniere. Nevasta mea era însărcinată. Nu se simţea 
bine, şi sorocul i-a venit prea devreme. A trebuit să părăsim 
caravana. Ea n-a mai trăit. 

— Şi copilul? 

— Am rămas în urmă ca să-i îngrop pe amândoi. Pe lângă noia 
trecut o mică expediţie. Singura persoană care s-a uitat la mine 
a fost tatăl tău. M-a ajutat să-mi îngrop familia şi apoi m-a luat 
cu el. Mi-a dat o slujbă. 

— Asta trebuie să fi fost în anul în care a murit mama mea. 

— Era ceva ce împărtăşeam amândoi. 

Bashir se duse la o măsuţă pe care se afla o singură fotografie 
înrămată. Aduse fotografia şi i-o arătă Gemmei. Era o imagine în 
sepia, prăfuită şi îndoită, a unui copil. Apropie de ochi 
fotografia. Copilul era chiar ea. 

— De ce ai tu asta? 

— Tatăl tău a întrebat dacă Bashir ar vrea să fie tatăl beduin al 
fiicei sale. Căci, a spus el, cu cât sunt mai mulţi oamenii care te 
păstrează în inima lor, cu atât mai bine. El era departe. Tu erai 


lipsită de apărare, fără o mamă alături. 

Gemma lăsă privirea în jos. 

— În spatele perdelei, spuse Bashir, se află apă pentru spălat. 
E un săpun şi un prosop. 

Gemma se spălă acolo ferită de alte priviri, zâmbind atunci 
când simţi apa pe piele. Îşi săpuni părul plin de praf şi încurcat 
şi-şi frecă bine pielea capului. Işi curăţă gleznele cafenii cu o 
cârpă aspră, îşi turnă apă pe spate. Apoi îşi puse veşminte 
curate şi se aşeză pe perne şi încercă să-şi descâlcească părul. 
În cort ardea tămâie, care se amesteca plăcut cu fumul de 
lemn. În tăciuni se încălzeau vase acoperite. Nu se gândi la 
nimic până când realiză că, pentru prima dată după multe zile, îi 
era foame. 

Anthony şi Bashir se întoarseră cu mai multe lemne pentru foc. 
Anthony se opri în loc când o văzu. 

x x 

Stăteau aşezaţi pe perne în jurul focului. Bashir puse în farfurii 
miel şi cuşcuş şi pâine unsă cuunt. 

Gemma îi imită pe Bashir şi Anthony, mâncând cu cele trei 
degete de la mâna dreaptă. 

— Nu mă aşteptam să vorbeşti englezeşte, spuse ea. 

— Tatăl tău m-a învăţat. 

— Şi l-ai cunoscut deja pe Anthony. 

— Desigur. 

— În Oxyrhynchus. 

— Da. Ţi-aduci aminte, Anthony, am plecat noaptea. 

— Mi-aduc aminte. 

— Atunci am primit vestea de la Nag Hammadi. Deşi am venit 
imediat, câteva dintre cărţi s-au pierdut. 

— Cum s-au pierdut? întrebă Gemma. 

— Mai întâi trebuie să-ţi spun cine le-a găsit. Pe urmă o să poţi 
înţelege mai bine cum s-au pierdut. Bashir le întinse un castron 
cu curmale. Ca să crească ceva în pământul ăsta stâncos, ai 
nevoie de sabakh, începu el. E un pământ moale şi mănos, care 
se găseşte la poalele lui Jabal al-Tarif. Mohammad Ali din clanul 
al-Samman a mers cu fratele lui pentru a aduna sabakh, aşa 
cum fac în fiecare an. Tatăl lor tocmai fusese omorât de un om 
din Al-Qasr. Asta a pornit o feudă sângeroasă. Fraţii tocmai îşi 


plănuiau răzbunarea pe când săpau pentru sabakh, când 
lopeţile lor au lovit ceva tare. Au săpat mai departe şi au găsit 
mai întâi un schelet de om. Pe urmă, au văzut un vas mare. 
Vasul era sigilat şi foarte vechi. Fraţii s-au speriat, gândindu-se 
că înăuntru s-ar putea afla un djin, un spirit rău. Dar putea fi şi 
aur. Aşa că Mohammad Ali şi-a ridicat sapa şi a spart vasul. Nu 
era aur. Erau cărţi. Mohammad Ali le-a dus acasă, în Al-Qasr, şi 
le-a lăsat acolo. Nimeni nu ştia ce erau; dacă aveau vreo 


valoare — dacă aduceau ghinion. Unele au fost folosite de 
mama lui Mohammad Ali ca să aprindă focul. 
— Le-a ars? 


— Ea nu ştie să citească. Pentru ea, cărţile astea nu însemnau 
nimic. Bashir îşi şterse degetele pe o cârpă. După ce fraţii au 
răzbunat moartea tatălui lor, mâncând inima omului care îl 
omorâse, a fost o anchetă. Poliţia a venit acasă la Mohammad 
Ali în fiecare zi ca să caute arme. Ca să le ştie în siguranţă, 
Mohammad a dat cărţile unui preot, Basiliyus 'Abd al-Masih. 
Fratele nevestei preotului, un profesor de istorie care ştia să 
citească în coptă, numit Raghib, a fost cel care şi-a dat seama 
că acele cărţi puteau avea o valoare. Atunci am ajuns noi acolo. 
Oamenii ăştia ne cunoşteau; mai fusesem acolo, în căutarea 
unor astfel de cărţi. Tatăl tău credea că scrierile astea fuseseră 
ascunse de călugării de la Sfântul Pahomie cu mulţi ani în urmă. 

— De ce ar fi crezut asta? 

— Călugării ţineau mult la ele, interveni Anthony. Şi fuseseră 
interzise de către Biserică. Asta era o altă teorie de-a tatălui 
tău. O altă teorie care s-a dovedit corectă. 

Gemma se uită lung la Anthony şi apoi se întoarse din nou 
către Bashir. 

— Aşadar, spuse ea, profesorul ăsta Raghib ştia ce erau 
cărţile? 

— Dar nu la fel de bine ca tatăl tău, răspunse Bashir. Au stat 
multe zile şi le-au cercetat. Pe urmă, tatăl tău a trimis după 
Stephen Sutton care se afla în Oxyrhynchus. Când Raghib l-a 
sfătuit pe Mohammad Ali să trimită una dintre cărţi la Cairo ca 
să afle cât valora pe piaţa neagră, Mohammad a ales cartea 
care îi plăcea cel mai mult tatălui tău. Tatăl tău i-a implorat să 
ia altă carte, dar Mohammad a refuzat. „E preferata ta; poate o 


să ne aducă noroc.” l-a îngăduit tatălui tău să ţină textul timp 
de trei zile, pentru a-l copia pe alte foi. Apoi Mohammad a 
trimis-o cu un mesager la Cairo. „Dacă au vreo valoare cărţile 
astea”, a spus Mohammad, „atunci asta o să fie darul meu 
pentru tine.” 

— Evanghelia după Toma, spuse Gemma. 

— Da, asta. Apoi a sosit Stephen Sutton, şi ei s-au înţeles cu 
Mohammad Ali să cumpere cărţile. Tatăl tău s-a întors la Cairo 
să recupereze Evanghelia după Toma. Stephen Sutton a rămas 
aici ca să ia cât de multe cărţi putea găsi. Tatăl tău mi-a spus să 
stau cu Sutton şi să-l ajut să vină la Cairo. Apoi s-a întâmplat 
ceva groaznic. Cărţile au fost furate. 

— De către cine? 

— De Bahij 'Ali, un criminal şi un proscris. Un om fără suflet. 
Bashir muşcă dintr-o curmală. Eram pe drum spre Cairo. A fost o 
alunecare de stânci. Stephen Sutton a murit. M-am gândit că a 
fost un accident, dar pe urmă a apărut Bahij 'Ali cu cuțitul lui. 
Am pierdut evangheliile. Le-am pierdut pe toate. 

— N-aveai ce face. Gemma se întoarse către Anthony. Nu cred 
că tatăl meu a ştiut despre Sutton până când n-a citit despre 
moartea lui în ziar. Cred că a fost o surpriză pentru el. 

— Bashir, spuse Anthony, ştii cum au ajuns cărţile la Phocion 
Tano? 

— Bahij 'Ali le-a dus la Cairo. Tano le-a cumpărat pe toate şi pe 
urmă a venit aici ca să mai caute şi altele. Bashir se ridică şi se 
duse în capătul îndepărtat al cortului. Intinse mâna şi desfăcu o 
cusătură interioară a cortului. Când Tano a venit, a căutat peste 
tot, în toate casele. l-a speriat pe oameni. Eu am făcut ce-am 
putut ca să protejez ceea ce a lăsat tatăl tău. Un dar de la 
Mohammad Ali. Veniţi. _ 

Anthony şi Gemma se ridicară şi se apropiară de Bashir. In 
lumina felinarului văzură scrisul şters de pe foile de papirus care 
fuseseră cusute în pânza cortului. 

— Toată lumea căuta cărţi, spuse Bashir. Aşa că pe asta am 
desfăcut-o. Coperta de piele e îngropată în ţărână sub rogojina 
pe care dorm. O să vedeţi traducerea pe care a făcut-o tatăl 
vostru pe spatele foilor de papirus. Se numeşte Dialogul 
Mântuitorului. 


Gemma se aşeză şi trecu repede peste traducere. Citi cu voce 
tare: 


Cel ce nu înțelege cum s-a ivit focul, de el va arde, căci nu 
îi cunoaşte obârşia. Cel ce nu înțelege mai întâi apa, acela 
nu ştie nimic... Cel ce nu înțelege cum a apărut vântul care 
suflă, va goni cu el. Cel ce nu înțelege cum a apărut trupul 
pe care îl poartă, va pieri cu el... Cel ce nu înțelege cum a 
venit nu va înțelege cum se va duce... 


Tăcu o clipă, apoi citi mai departe. 


Mântuitorul a spus: „Lumina trupului este mintea...” Mai 
mult decât toți ceilalţi discipoli, Maria Magdalena a înţeles 
cuvintele Lui. 


Dintr-o traistă de piele din spatele patului său, Bashir scoase 
două plicuri mari. 

— A mai lăsat şi astea. 

Pe fiecare plic era o adresă. Una era Seminarul Sf. loan din 
Surrey, Anglia, iar cealaltă British Museum. 

— Dar plicurile sunt goale. Ştii pentru ce sunt? întrebă Gemma. 

— Nu mi-a lăsat nicio instrucţiune. 

Gemma se uită la Anthony. 

— Nu sunt suficient de mari ca să încapă în ele cartea 
originală. Erau oare pentru traduceri? 

— Sau pentru ceva ce n-am văzut încă, spuse Anthony. 

— Acum e târziu, spuse Bashir. Şi aţi călătorit mult. 

Pe când sorbeau din ceai, Bashir făcu ordine şi mai puse lemne 
pe foc. 

— În noaptea asta o să dormi în cortul meu, domnişoară 
Gemma. Bărbaţii or să doarmă afară lângă foc. 

— Atunci o să dorm şi eu afară lângă foc, spuse Gemma. 

— Femeia are nevoie de adăpostul cortului, se împotrivi Bashir. 

— Dar femeia vrea să doarmă afară. S-a obişnuit deja cu asta. 
Vrea să vadă stelele. Te rog. Spune-i că e sigur, Anthony. 

Cei doi bărbaţi vorbiră repede între ei. Bashir nu era deloc 
mulţumit. 

— Spune că va trebui să trimită pe cineva să stea de pază. 
Spune că nu e sigur. 


— E absurd. 

— Poate că nu înţelegi cum e ospitalitatea beduinilor, spuse 
Anthony. Cât timp te afli aici, eşti sub protecţia lui Bashir. Chiar 
dacă doar îţi mănânci prânzul aici şi pe urmă pleci, timp de încă 
trei zile el va fi răspunzător pentru siguranţa ta. Cred că ar 
trebui să-ţi arăţi politeţea şi să dormi în cort. 

— Oh, bine. 

O clipă mai târziu, Gemma era afară. 

Anthony ridică privirea de la foc. 

— Vreau să mă uit mai întâi la cer, spuse ea. Doar o scurtă 
plimbare. 

— Bashir n-o să te lase să mergi singură. 

— Atunci, vino cu mine. 

Se îndepărtară de strălucirea portocalie a focului şi intrară în 
noaptea argintie. Vocea Gemmei era înăbușită. 

— Mi-ai spus că Bashir nu vorbeşte englezeşte. 

— Ca să te descurajez să vii. 

Ea se întoarse către el. 

— Mai sunt şi alte minciuni? Dacă da, aş vrea să le aflu acum. 

— Nu, nu mai sunt minciuni. 

— Doare. 

— Ştiu. 

— Nu m-au protejat. 

— Îmi pare rău, spuse Anthony, apoi adăugă: Nu mă aşteptam 
să te cunosc atât de bine. 

O duse înapoi la intrarea în cort, atingându-i fugar mâna 
înainte ca ea să plece. 

x x 

Dimineaţa era rece. Răsuflarea Gemmei prinse formă în faţa 
ei, o mică furtună de aer fierbinte. Podeaua era acoperită cu un 
desen pal de lumină care pătrundea prin urzeala cortului. II 
aşteptă pe Anthony înainte să se aşeze la masă. 

Cei trei mâncară pâine pe care Bashir o copsese în spuza 
focului. Asemenea unui magician, scoase la iveală un borcănel 
cu dulceaţă de căpşuni. 

— Asta îi plăcea tatălui tău să întindă pe pâine, spuse. 

Gemma zâmbi, acceptând darul. 

— După ce termini, o să te duc la Raghib, spuse el. Şi el abia 


aşteaptă să te cunoască. 

— Trebuie să plecăm atât de repede? 

— A sosit un avion, spuse Bashir. O caravană mică se îndreptă 
către Nag Hammadi. 

— Deci asta înseamnă că trebuie să ne grăbim? 

— Gândeşte-te, Gemma, spuse Anthony. Se întoarse către 
Bashir. Ai aflat cine vine? 

— Un singur european cu doi ghizi. 

Gemma se uită la Anthony. 

— Au spus cumva ce culoare are părul lui? întrebă ea. 

— Nu, n-au spus. 

Străbătură oraşul Al-Qasr în tăcere. Un ied ţopăi în urma lor, cu 
clopoţelul sunându-i la gât. Căldura deja înmuia pământul, acel 
pământ neroditor care avea nevoie de sabakh. 

x x 

Bashir îi conduse într-o căsuţă din cărămizi de lut. Pereţii ei 
erau crăpaţi de căldură, arşi până la un cafeniu-închis. Albastrul 
neatins al cerului era deja asaltat de soare; culoarea sângera 
din marginile lui pale. Singurul albastru imaculat era deasupra 
capetelor lor. 

Vestea sosirii lor ajunsese deja la Raghib, şi uşa se deschise 
înainte ca Bashir să bată. Cei doi bărbaţi zâmbiră. 

— El e Raghib, anunţă Bashir. Şi aceasta e fiica profesorului 
Bastian. Gemma. A venit din Anglia. 

Raghib avea o faţă rotundă, netulburată. Apucă mâna Gemmei 
şi o strânse cu căldură. 

— Fii bine-venită, fii bine-venită. 

— Raghib e un om cu educaţie, spuse Bashir cu mândrie. A 
fost la şcoală în Cairo. 

— Te rog, intră. Mă bucur că ai venit. Am păstrat ceva pentru 
tatăl tău. Râse. De fapt, casa mea a păstrat-o. 

Înăuntru, lumina era slabă. O lampă cu ulei ardea pe o masă 
de lucru. Dimineaţa pătrundea prin crăpăturile dintre cărămizi. 
Când ochii i se obişnuiră cu întunericul, Gemma văzu că Raghib 
întindea mâna deasupra biroului pentru a trage o cărămidă care 
fusese desprinsă din perete. Scoase un pachet şi îl aşeză pe 
birou. Înfăşurate în muşama groasă, erau nişte pagini acoperite 
cu scrisul tatălui ei. Degetele lui Raghib făcură flacăra lămpii 


mare. Desfăcu paginile şi le făcu semn Gemmei şi lui Anthony 
să se apropie. Rămaseră lângă el şi se uitară pe hârtii. 

— Pare o scrisoare, spuse Gemma. 

— O să vezi că există o copie a aceleiaşi scrisori sub ea, spuse 
Raghib. 

Scrisoarea spunea aşa: 


Către abatele Seminarului Sf. loan 

Scriu aceste rânduri nu numai pentru a rezolva o veche 
dispută, ci şi pentru a oferi o poveste. Dar, mai întâi, 
trebuie să ne întoarcem la începuturi. 

M-am întrebat de multe ori, de când am văzut pentru 
prima oară Evanghelia după Maria atunci când eram foarte 
tânăr, de când m-am contrazis cu superiorii mei de la Sf. 
loan şi mi s-a cerut să părăsesc seminarul — mi-am pus de 
multe ori această întrebare: Oare Dumnezeu l-a creat pe 
om, sau omul L-a creat pe Dumnezeu? Mi-am petrecut 
întreaga viaţă căutând un răspuns. Acum ştiu şi, la fel ca 
apostolul Toma, sunt tulburat. 

Dacă aş putea pune o singură întrebare la care să primesc 
răspuns, aceasta ar fi cum şi când au hotărât Părinţii 
Bisericii să facă din învierea lui lisus un fapt fizic, un fapt 
concret — cum de lumina strălucitoare a spiritului său pe 
care atât de mulţi au văzut-o a căpătat o formă omenească 
pe care numai doisprezece oameni au văzut-o, oameni care 
mai târziu au adus mărturie pentru umanitatea sa. Au spus, 
de fapt, că lisus era atât de viu, atât de fizic viu, încât a 
mâncat peşte fiert. Oamenii aceştia, aşa-numiţii martori, 
aveau să devină singurii moştenitori ai Credinței, şi cu 
mărturia lor au format cel mai exclusivist club de pe 
pământ. Curând, cel ce nu era de acord cu această 
interpretare ad litteram a Invierii era stigmatizat ca eretic. 

Dacă ar fi să spunem adevărul, ştim că Maria Magdalena a 
fost prima care l-a văzut pe Hristos înălțându-se — ea a fost 
cea care i-a chemat pe discipolii demoralizaţi şi gata să se 
împrăştie, şi i-a îndemnat să-l propovăduiască învăţăturile. 
Ea le-a împărtăşit viziunea sa celorlalţi discipoli. Petru mai 
ales a luat-o în râs şi s-a îndoit de vorbele ei. Dar, în acea 
seară, Petru a preluat viziunea afirmând-o ca fiind a lui. 
Maria nu putea să aibă singura legătură cu Mântuitorul. 
Curând, povestea a căpătat formă. Petru era cel care îl 


văzuse primul pe Hristosul înălţat din mormânt. Petru, care 
fusese desemnat de însuşi Hristos pentru a păstori turma. 

Intenţia mea nu este să arunc vreo umbră de îndoială 
asupra lui lisus — omul însuşi a fost un miracol — ci doar 
asupra oportunității poveştii despre înviere, a felului perfect 
în care se potrivea politicii vremii. Căci câţi alţii au văzut 
spiritul lui lisus înălțându-se? Nenumăraţi, printre ei şi 
supărătorii gnostici — Toma, pe care lisus îl numea fratele 
său geamăn, care se îndoia de caracterul fizic al întoarcerii 
lui lisus, dar niciodată de revenirea spiritului său. De ce nu 
era viabilă această reînviere simbolică? Pentru că ar fi 
deschis uşa pentru prea mulţi martori. Părinţii Bisericii n-ar 
mai fi reuşit să păstreze controlul. Ar fi fost siliţi să formeze 
o democraţie. 

Aceasta nu putea fi niciodată o posibilitate. Deşi 
exclusivitatea a fost întotdeauna cea mai puternică armă a 
Bisericii, eu sunt convins că nu asta voise lisus. Cât de 
repede a uitat Biserica ceea ce credea Mântuitorul ei, ceea 
ce învăţa pe alţii şi practica. 

Apoi au venit războaiele creştinismelor. Petru s-a dus la 
Roma. Când împăratul Constantin s-a convertit şi a 
proclamat creştinismul catolic drept singura credinţă 
adevărată, evreii din lerusalim au contestat autoritatea 
autoproclamată a Romei şi au pornit de trei ori la război 
pentru ea. De trei ori armata Romei a fost prea puternică, 
în cele din urmă, evreii au fost alungaţi din lerusalim. Apoi 
n-a mai rămas nimeni care să susţină care era creştinismul 
tradiţional. Soldaţii au răspuns probabil definitiv la acea 
întrebare. 

Dacă v-aş putea oferi un dar care să vă ajute să 
supravieţuiţi, v-aş da puterea Bisericii, în loc de rigiditate. 
Aş dezlega două noduri legate demult, noduri care n-ar fi 
trebuit niciodată legate, noduri care au devenit asemenea 
unor ganglioni deformaţi, blocând circulaţia, lăsând Biserica 
într-o stare fatală de izolare. Aş aduce din nou femeile în 
locul pe care li l-a dat lisus, un loc în religie, în propovăduire 
şi conducere. Ce invidie a trezit dragostea şi respectul Lui 
pentru femei în inimile imperfecte ale bărbaţilor — în 
evanghelia Pistis Sophia Maria mărturiseşte: „Petru mă face 
să şovăi: mă tem de el, pentru că urăşte spiţa femeiască.” 
Cât de lipsit de înţelepciune ca o asemenea personalitate 


să fondeze o religie. 

Apoi este acea falsă afirmaţie că există o singură cale 
către Dumnezeu, şi că Biserica voastră este singura care o 
deţine. Cum se poate ca din toate tradiţiile religioase din 
lume, doar una să fie autentică? Doar Dumnezeul vostru 
este Dumnezeu pentru cei care vin la Biserica pe care voi 
aţi înălţat-o? Este dragostea lor atât de condiţională? 
Respingerea de către voi a altor credinţe este un păcat al 
ignoranței care a dus la cruciade şi inchiziţii sângeroase, 
intoleranţă şi moarte, moarte, moarte, în numele lui 
Dumnezeu. 

Asta este ceea ce lisus ar fi consimţit? lisus, un om care 
niciodată nu s-a referit la sine ca fiul lui Dumnezeu? lisus, ai 
cărui discipoli apropiaţi credeau că există adevăr în toate 
religiile, că toate textele sacre ar trebui celebrate? lisus, 
care admira şi respecta femeile? 

lisus, care iubea. Care iubea. 

Veţi găsi toate acestea detaliate în evangheliile pe care 
strămoşii voştri au încercat să le distrugă, evanghelii care 
acum vor fi date înapoi oamenilor. Prin ele avem 
posibilitatea de a ierta şi de a îndrepta greşelile omeneşti 
ale trecutului — posibilitate pe care nu ezit să o numesc 
dăruită de Dumnezeu. Este o şansă de a recupera 
conţinutul şi spiritul originar al învățăturilor lui lisus. Citiţi 
aceste evanghelii şi găsiţi o şansă de a reconstrui o 
credinţă care ar putea fi un cămin pentru atâţia oameni. 
Găsiţi în reînvierea lor o reînviere pentru Biserica voastră 
muribundă. 


Lumina se revărsă de afară. Gemma se simţi înotând către 
suprafaţa apei dintr-un abis. Bashir spuse: 

— Avem un vizitator. L-am găsit afară, ascultând. 

Silueta din prag nu se vedea la început prea bine. Gemma se 
îndepărtă de masă când imaginea se clarifică. Recunoscu 
imediat vocea. 

Roberto Denton stătea zâmbind, în vreme ce ochii i se 
obişnuiau cu lumina slabă. 

— De fapt, am fost captivat. Cine n-ar fi? Tatăl dumitale era un 
scriitor excelent, continuă el. Putea convinge pe oricine de 
orice. Nu vezi în fiecare zi un asemenea talent. Era şi un 


conducător înnăscut. Oamenii îl urmau fără nicio ezitare. Ar fi 
fost periculos dacă ar fi fost posedat de forţe întunecate. Dar 
era bun. Pur şi simplu a rătăcit drumul. Denton întinse mâna. 
Cred că ai ceva ce îmi aparţine. 

Bashir făcu un pas în faţa Gemmei, protector. 

— E-n regulă, Bashir, spuse ea, uitându-se la scrisoarea de pe 
birou. Nu văd numele dumitale aici, domnule Denton. 

— Dar vezi numele comunităţii mele. 

— Sf. loan, spuse încet Gemma. 

Nu simţea nici iritare, nici surprindere. Era încă îmbătată de 
viziunea tatălui ei, protejată de frumuseţea unei lumi care ar fi 
putut să fie. Roberto Denton era neesenţial. 

— Acum voi lua ceea ce tatăl dumitale mi-a lăsat — ne-a lăsat. 

Ea îl privi lung. Pielea lui palidă lucea în căldura camerei 
sufocante. 

— Trebuie să cred că eşti reprezentantul oficial al Seminarului 
Sf. loan? 

— Mi-am petrecut mai bine de jumătate de viaţă acolo, şi 
prima parte a ei împreună cu tatăl dumitale. Cât de rău ne-a 
părut să-l pierdem! Prea puţini dintre cei ce aleg calea alături de 
Dumnezeu deţin o asemenea lumină. Măcar dacă ar fi folosit-o 
pentru a-şi lumina credinţa. 

— Ce ştii dumneata despre credinţa lui? întrebă Gemma. 

— La un moment dat, am fost foarte impresionat de ea. Mai 
târziu, din păcate, învăţătura a căpătat prioritate. 

— Şi asta a fost un păcat? 

— Gândeşte-te unde l-a dus. După perioada petrecută în 
seminar, tatăl tău, care dorea comunitate, a fost obligat la 
izolare. După ce a avut o mică familie, a ales să muncească 
departe de casă. Şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă 
singur într-o ţară străină. În izolare rătăcim calea, creând lumi 
cu totul noi pentru cele pe care le-am pierdut. Asta a făcut tatăl 
dumitale după ce ne-a părăsit — după ce te-a părăsit pe 
dumneata. 

Se lăsă tăcerea. Gemma îşi încleştă maxilarele. 

— Deci tatăl meu a fost un creator singuratic de fantezii? 

— A fost, poate, prea educat pentru un om atât de singur. 

— Nu cred că poate exista vreodată prea multă educaţie. Ce 


contează că era singur? 

— Noi suntem nişte creaturi sociale. Înţelegem lumea în 
funcţie de ceilalţi. Ne găsim calea împreună. 

— N-am văzut asta, din experienţa mea. 

Denton zâmbi. 

— Nu mă mir. 

Gemma ignoră comentariul. 

— Cine te-a trimis acum aici? întrebă ea direct. 

— Asta necesită mai degrabă o poveste — o poveste din 
cunoaşterea căreia dumneata, domnişoară Bastian, ai putea 
avea un folos. 

— Gemma? întrebă Anthony. 

— E-n regulă. 

Tatăl ei fusese cel care îi spusese să asculte. Lasã-/ să-ți arate 
cine e. || privi pe Denton cum se apropie de masă şi trage un 
scaun. Când ea refuză să se aşeze, se instală el. 

— După ce-a plecat de la noi, tatăl dumitale a menținut o 
corespondență cu seminarul. A păstrat legătura cu noi. Era, 
după cum ţi-am spus, un „intelectual”. Denton pronunţă caustic 
cuvântul. Deşi se pregătea pentru o viaţă închinată lui 
Dumnezeu, tatăl dumitale nu şi-a pierdut niciodată interesul 
pentru lume. Prin cercetarea săptămânală a ziarelor şi 
periodicelor, devenise informatorul nostru, reistorisind poveştile 
pe care le citise, spunându-ne toate ştirile din lume. Denton 
zâmbi, deschizându-se către mica congregaţie. Într-o zi a vorbit 
despre o descoperire, un text cumpărat în Egipt de către un 
erudit german. Articolul spunea că textul includea evanghelii 
originale — alte evanghelii decât cele pe care le cunoşteam pe 
dinafară. Una dintre ele susţinea a fi Evanghelia după Maria 
Magdalena. Denton le privi chipurile, uitându-se dincolo de ele, 
ca şi cum avea înaintea lui o audienţă mai largă. Din acea zi, au 
început întrebările. La fiecare lectură din Biblie cu scene cu lisus 
şi apostolii, tatăl tău ne întreba ce ar fi putut să fie scos. Oare 
Maria Magdalena fusese odată şi ea acolo? Oare prezenţa şi 
cuvintele ei fuseseră cu adevărat îndepărtate? Şi de ce?... Era 
irezistibil. O persoană cu adevărat carismatică. Mulţi dintre noi l- 
ar fi urmat şi prin foc. Dar a făcut ca totul să devină imposibil 
atunci când a prezentat problema superiorilor noştri, cerând 


permisiunea să plece la Berlin. Voia să vadă cu ochii lui 
evangheliile. Când nu i s-a dat voie, a plecat totuşi. Uşa Bisericii 
s-a închis pentru el. Şi nu avea să se mai deschidă niciodată. 
Dumnezeu ne pune la încercare, domnişoară Bastian, şi uneori 
dăm greş. Alegând cunoaşterea în locul credinţei, tatăl dumitale 
a dat greş. Şi-a pierdut întreaga lume. Denton se uită cu atenţie 
la Gemma în lumina slabă. Începi să înţelegi? Bietul om avea 
inima frântă. Era pierdut. 

Gemma îşi întoarse privirea. 

— Câţiva ani mai târziu, continuă Denton, am citit un articol pe 
care l-a publicat; s-a răspândit cu iuţeala focului prin tot 
seminarul. Denton  bătu din palme într-o celebrare 
batjocoritoare. Charles Bastian devenise arheolog. A continuat 
să ne trimită articole despre episoade pierdute din viaţa lui 
lisus. 

Dispăruseră, spunea el, pentru că oamenii le-au făcut să 
dispară. Dumnezeu nu avea nicio legătură cu asta. 

Anthony îl întrerupse. 

— Ai auzit destul, Gemma? 

— Nu, vreau să-l ascult până la capăt. 

Denton înclină capul către ea, în semn de mulţumire. 

— Am aflat mai târziu că plecase în Egipt. In fiecare an 
primeam scrisori. În cele din urmă, anul trecut, ne-a scris despre 
o mare descoperire, spunea că, în sfârşit, putea să-şi 
demonstreze teoria. O să ne-o prezinte mai întâi nouă, ordinul 
care l-a alungat. Se pare că înţelesesem greşit câteva lucruri. 
lisus ar fi vrut femeile în Biserica Lui, ar fi respectat şi alte 
credinţe, nu ar fi creat un sistem închis al puterii. Raportul final 
al tatălui tău urma să ne facă să înţelegem că marea carte a 
creştinismului trebuia să fie rescrisă. Evident, nu trebuia să ne 
gândim la asta ca la un lucru vătămător. Cărţile erau frumoase, 
spunea el. Voia să le împartă cu noi — şi apoi cu întreaga lume. 

— lar asta nu era acceptabil, spuse Gemma. Nu-i aşa, domnule 
Denton? 

Denton se uită la ea, cu o privire de cremene. 

— Dumneata ce crezi, domnişoară Bastian? 

— Eu cred că nu era. Cred că ai fost trimis să îl opreşti. Sau 
poate că te-ai oferit singur. 


— Am venit să recuperez ceea ce ne-a promis. 

— Scrisoarea asta — argumentele cu care îşi susţinea teoria. 

— Da. 

— Şi evangheliile pe care le-a găsit. 

— Evangheliile eretice trebuie să se afle sub protecţia Bisericii. 

— E foarte clar de ce crezi asta. 

Anthony îşi drese vocea, cu ochii la Gemma. Ea îi aruncă o 
privire, clătind uşor din cap drept răspuns. 

Următoarele cuvinte ale lui Denton au fost rostite cu o 
încetineală dureroasă. 

— Înţelegi că ar fi o cruzime să tulburi credinţa oamenilor în 
astfel de vremuri? 

— Cine eşti dumneata să judeci asta? 

— Oamenii au atât de puţină alinare. 

— Atunci alină-i cu un Dumnezeu mai adevărat. 

— Şi adevărul te va elibera? Denton râse. Nu-i aşa. Ultimul 
lucru pe care îl vor oamenii este provocarea adevărului. 

— Cum ajunge un om al Bisericii la această concluzie? 

— Eşti încă tânără. Cu timpul poate ai să înţelegi. 

— Ce-am să înţeleg? 

— Oamenii nu se pot conduce singuri. Au nevoie de ordine. Au 
nevoie de un tată. 

— Un papă? Un conducător doar cu numele, creat de oameni? 

— Eşti atee, aşa cum era şi el. Denton îşi duse batista la frunte. 
Şi predici la fel ca şi el. 

Gemma continuă: 

— Eu cred că ai venit şi pentru că voiai să te asiguri că tatăl 
meu nu avea dreptate. 

— Dar nu avea. Zâmbetul lui Denton era hotărât. Tatăl 
dumitale nu avea dreptate. Nu am lămurit totul? Eminentul, 
eruditul dumitale tată rătăcise calea. 

Gemma îl studie în tăcere pe bărbatul aflat în cealaltă parte a 
camerei. 

— Sau poate că a găsit-o, spuse ea încet. Poate că inima 
dumitale a fost cea frântă, domnule Denton. L-ai urmat aproape 
în foc, domnule Denton? 

Denton îşi aţinti privirea în podeaua de pământ. Când ridică 
ochii, un zâmbet straniu juca pe buzele lui. 


— Oricum, interveni Anthony, scrisoarea dumitale nu e singura 
scrisoare. 

Pe faţa lui Denton se văzu o tresărire aproape imperceptibilă. 

— Nu, adăugă Gemma. În cazul în care ai crezut că erai 
singurul care avea dreptul la declaraţia finală a tatălui meu. 

Denton se întoarse la birou şi îşi apropie şi scaunul. Lampa cu 
ulei arunca umbre pâlpâitoare pe paginile desfăcute. Ridică o 
scrisoare ca să o vadă pe cea de sub ea şi încuviinţă din cap. 

— Cunosc bine acest scris, spuse. 

Se aplecă să citească rândurile. Gemma se uită la Anthony. 

— Cred că ar trebui să pleci, spuse Anthony. Acum, domnule 
Denton. 

— O clipă doar. O, da, iată-l aici, la apogeul forţei sale 
intelectuale. Dacă v-aş putea oferi un dar care să vă ajute să 
supraviețuiţi... aş aduce din nou femeile în locul pe care li l-a 
dat lisus, un loc în religie, în propovăduire şi conducere. Ce 
invidie a trezit dragostea şi respectul Lui pentru femei în inimile 
imperfecte ale bărbaților... Ce trufie avea tatăl dumitale, 
domnişoară Bastian. 

Pe buzele lui Denton se vedea ceva între zâmbet şi grimasă 
când se întoarse cu spatele la birou, cu braţul drept întins pe 
jumătate, ca o aripă frântă. O privea pe Gemma când braţul lui 
trecu pe lângă lampa cu kerosen, răsturnând-o pe paginile 
deschise, unde se sparse. Ultima imagine pe care o avu Gemma 
înainte ca odaia să se cufunde în întuneric a fost chipul lui 
Denton zâmbind. 

Întunericul dură o clipă, apoi paginile şi muşamaua se 
aprinseră, explodând într-o văpaie arzătoare. Flăcările săriră pe 
jacheta lui Denton, căutând kerosenul care îl stropise, şi se 
întinseră pe trupul lui, urcând asemenea unei torţe către faţă. 
Ţipătul lui sparse tăcerea şi îi trezi la viaţă pe cei care îl priveau, 
paralizaţi. 

Imediat, Bashir îşi smulse roba şi o aruncă peste biroul în 
flăcări. O clipă mai târziu, Anthony trase covorul de pe podea şi 
îl trânti peste Denton, înfăşurându-l în fibrele fumegânde, în 
timp ce omul mai mărunt se lupta cu el. Odaia înăbuşitoare se 
umplu de mirosul de carne şi păr arse. 

— Deschideţi uşa, pentru numele lui Dumnezeu, strigă 


Anthony. 

Fascicolul de lumină care izbucni în casă o orbi pe Gemma. Nu 
vedea decât ce zăcea în calea razelor de soare, Roberto Denton 
înfăşurat în covor, mâinile lui Anthony ţinându-l la pământ, 
podeaua goală şi cenuşa de hârtie plutind în linişte către podea. 
Odaia era tăcută, cu excepţia gemetelor de durere ale lui 
Denton. 

Bashir scosese o sabie şi stătea în picioare deasupra lui 
Denton, ca un călău. Gemma ridică mâna pe când se apleca 
peste omul ars. 

— Jacheta lui e din fibre de nailon, spuse ea. S-a topit şi i s-a 
lipit de piele. Ai ceva medicamente? 

— O să-l tratezi pe animalul ăsta? întrebă Bashir. 

— Asta mi-e meseria. Se întoarse către Anthony. Vezi că în 
geanta mea e o mică trusă medicală. Am acolo unguent pentru 
arsuri şi tifon. Am şi morfină. O să aibă nevoie de ea. 

x x 

Gemma curăţă rănile lui Denton cu ceea ce lui Anthony i se 
păru gingăşie. După ce desprinse cu băgare de seamă hainele 
pe jumătate topite de pe pieptul lui şi se ocupă de arsurile mai 
uşoare, puse jos penseta, unguentul şi tifonul. 

— Eşti alergic la morfină? 

Denton clătină tăcut din cap. 

— O să-ţi fac o injecție care să-ţi mai calmeze durerea şi să-mi 
îngăduie să mă ocup de arsurile mai grave. 

x x 

Mai târziu, Anthony şi Gemma rămaseră afară în amurg. Aerul 
părea limpede şi catifelat după camera pârjolită, cu iz înţepător. 
Raghib se dusese acasă la sora lui. Bashir se instalase în faţa 
casei ca un înger răzbunător, doar după ce Gemma se rugase 
de el să o lase să rămână în casă cu Denton. 

— Nu-mi poate face niciun rău acum, îi spuse ea, adăugând: 
Asta ar fi vrut tatăl meu. 

— E un om aici, spuse Bashir, un vraci beduin. L-ar putea 
îngriji. 

— Mâine. În noaptea asta o să stau eu cu el. 

x x 


Denton se trezi în cursul nopţii plângând. Gemma îşi aşezase 


salteaua în cealaltă parte a odăii. Anthony dormea în faţa uşii. 
Ea îi ridică puţin capul lui Denton şi îi turnă nişte apă în gură. 
Arsurile erau pline de sânge, carne vie. Un ochi era umflat şi 
închis. 

— O să-ţi mai fac nişte morfină, spuse ea încet. Ca să te poţi 
odihni. 

Denton se holbă la ea cu singurul lui ochi care vedea, în vreme 
ce ea căuta în semiîntuneric un loc nears pe braţul lui unde să 
înfigă acul. Simţi cum trupul lui se relaxează şi îl întinse la loc. 
Nu ştia cât timp trecuse când el vorbi. 

— Am nevoie de un martor. 

Cuvintele erau aproape la fel de uşoare ca răsuflarea. 

— Nu acum. 

— Dumnezeu te-a ales pe tine, fiica omului care m-a adus aici. 

Ea se înfăşură mai bine în pătură şi se uită lung la el. 

— Dacă simţi vină, iartă-te singur. Eu n-o să uit cuvintele pe 
care le-a aşternut tatăl meu; le înţeleg prea bine. Ele sunt scrise 
înlăuntrul meu. Nu se vor pierde niciodată. 

Se îndepărtă de Denton şi se rezemă de perete. O furie bruscă 
o făcu să vrea să îl lipsească de o mărturisire. Dar Denton aţipi. 
Gemma închisese ochii, când el vorbi din nou. 

— Tatăl dumitale a făcut greşeala pe care o fac de obicei 
oamenii educați, spuse încet Denton. A uitat că oamenii sunt 
leneşi. Au nevoie să fie conduşi. 

— Poate că nu li s-a dat niciodată posibilitatea de a se conduce 
singuri. Nu li s-au dat niciodată instrumentele. Gemma întinse 
mâna către trusa ei medicală şi scoase o altă fiolă de morfină. Li 
s-a spus să înlocuiască gândirea cu credinţa. Un bun creştin nu 
pune întrebări. Un bun creştin acceptă ceea ce i se dă. Nu 
contează dacă înţelege sau nu. 

Denton îşi întinse uşurat braţul. Gemma aşteptă ca narcoticul 
să-şi facă efectul. Nu se întoarse la perete, ci rămase lângă 
Denton. Voia să-i vadă chipul. 

— Uite ce cred eu. Zidurile credinţei dumitale au fost zguduite 
de tatăl meu. De-asta te afli aici. Tatăl meu a născut îndoiala în 
dumneata. Te-a făcut să gândeşti. Deşi nu eşti învăţat să 
gândeşti, nu poţi îndepărta îndoiala. A început să te roadă. 

Îi trebui ceva timp lui Denton ca să-i răspundă. Când vorbi, 


cuvintele îi erau neclare. 

— Îndoiala e un păcat minor. Zâmbi vag. Păcatul tatălui 
dumitale a fost fundamental. A fost fatal. El a fost trufaş, încă 
de la început. Trebuia să le spună superiorilor lui, părinţii care l- 
au alungat, că el avea dreptate. A spus că sfânta carte a 
creştinismului va fi rescrisă. Denton vorbea tot mai repede, 
bolborosind. Au existat citate. 

— Din cărţile găsite la Nag Hammadi. 

— Da. 

— Dovezi pentru care merita să ucizi? 

Pumnul lui Denton lovi fără putere podeaua. 

— A fost naiv! 

— Cine l-a omorât? 

— Ce contează? Tatăl dumitale s-a ridicat împotriva unei forţe 
mai puternice decât el. 

— Şi împotriva cărei forţe te-ai ridicat dumneata? Eşti un 
prizonier ars care face mărturisiri cuiva fără nicio milă faţă de 
dumneata. 

— Dar dumneata ai milă, spuse Denton, zâmbind uşor. Se vede 
în ochii dumitale. 

— Ce vezi e scârbă. 

Gemma se ridică. 

— Nu pleca. 

— Ţi-am ascultat povestea. Nici măcar nu ai conştiinţa pentru 
a mărturisi. 

— Nu m-am oferit, spuse el, şi Gemma se întoarse. Am fost 
trimis pentru că îl cunoşteam. Ei s-au gândit că l-aş putea face 
să se răzgândească. S-au gândit că l-aş putea aduce înapoi. 

— Westerly, spuse Gemma. Westerly a fost cel care te-a trimis. 

— N-am fost la fel de curajos ca tatăl dumitale. Denton se 
crispă de durerea lacrimilor. Dar, până la urmă, l-am urmat în 
foc. N-a suferit, şopti el. 

Gemma încremeni. Apoi îngenunche lângă faţa lui arsă. 

— Ce-ai spus? 

— Am spus că tatăl dumitale nu a suferit. A spus că înţelege. 
Denton zâmbi slab. A spus că se bucură că sunt eu, cineva pe 
care îl cunoaşte. Cercul vieţii lui fusese închis. 

Gemma, abia respirând, rămase nemişcată. 


— Ce cerc? 

— Era adus înapoi la Dumnezeu. 

Trecu un lung moment de tăcere. 

— Al cui Dumnezeu? 

În cuvintele abia desluşite se simţea o notă de insistenţă. 

— Dumnezeul nostru. 

Ea rămase deasupra lui şi prin minte îi alergau diverse 
scenarii. Voia să-l apuce cu mâinile; voia să comită un act de 
violenţă. Dar tot ce a făcut a fost să se tragă înapoi. Denton se 
chinui să o vadă, cu singurul lui ochi încordat. Asta, îşi dădu ea 
seama, era ceea ce voia el. lertarea păcatelor, mântuirea. 
Altcineva care să pună capăt în locul lui. Işi luă trusa medicală, 
lăsând lângă el nişte unguent, trei fiole de morfină, o seringă. El 
o urmări cu ochiul deschis. Ea nu voia să-i dea ceea ce dorea. 
Nu voia să-l urască. 

— Unde e Biblia dumitale? 

— Am renunţat la ea. Denton îşi închise strâns ochii. Nu mai 
pot să-L simt. Nu mai pot să-L simt pe Dumnezeu. 

Înainte să plece, ea se forţă să se aplece deasupra lui şi, 
privindu-i fix faţa arsă şi vrednică de dispreţ, îi atinse fruntea cu 
buzele. lar în ureche îi şopti: 

— Asta ar fi făcut Maria. 


Capitolul treizeci şi cinci 


Afară, Anthony aştepta. Gemma îl privi scurt şi apoi se aşeză 
pe jos, cu genunchii îndoiţi la piept. Anthony se lăsă lângă ea. 

— Altcineva trebuie să-l îngrijească acum, spuse ea. 

— Cineva o s-o facă. 

— l-am lăsat destulă morfină cât să se omoare, spuse ea. Dar 
nu vreau să moară. Vreau să rămână singur cu gândurile lui. 

— Vino, spuse Anthony. Hai să plecăm de aici. 

— A spus că tatăl meu s-a întors de unde a plecat. A încercat 
să facă asta să sune frumos. Mă tem... mă tem că n-o să fiu 
niciodată destul de puternică pentru a-l ierta. 

— E prea curând pentru asta. 

Ea ridică privirea către el. 

— Dar vezi, nu e niciodată suficient timp. Oamenii sunt aici, şi 
în clipa următoare au dispărut. 
x x 
Când au ajuns înapoi acasă la Bashir, lucrurile lor fuseseră 
strânse şi genţile aşteptau în faţa cortului. Erau şi doi cai, cu 
capetele lăsate în jos de căldură. Soarele se afla la zenitul lui 
violent. Bashir ieşi din cort. Rămaseră acolo, în plin soare, pe 

pământul ars. 

— Totul este pregătit, spuse Bashir. Aveţi mâncare în coburi. 
Suficientă apă ca să ajungeţi cu bine la fântâna lbrim. 

— Ce se întâmplă? întrebă Gemma. 

— Am primit un mesaj de la Gabbar, spuse Anthony. Trebuie să 
plecăm imediat. Am făcut rost de cai de data asta. 

Gemma se uită la Bashir. 

— Nu sunt gata să plec. 

— N-avem de ales. Gabbar n-o să aştepte la infinit. 

— O să plec mai târziu. Bashir poate să-mi găsească un ghid. 

— Nu, Gemma. Anthony o privi în ochi. Plecăm împreună. 

Ea se întoarse către Bashir. 

— De-abia am ajuns. 

— E voia lui Dumnezeu. 

— O să mă întorc, îi spuse ea. O să fii aici? 


— O să fiu aici. 

— Atunci o să-ţi scriu. 

— Scrie-mi aşa cum i-ai scrie tatălui tău. 

— Mulţumesc, Bashir. Gemma ezită. Pentru că m-ai păstrat în 
inima ta. 

— Sper că suferinţele tale au luat sfârşit. Bashir îşi înclină 
capul. Mergi cu Dumnezeu, copilă. 

x x 

Drumul înapoi către râu a fost rapid şi greu, cu aerul ca o baie 
fierbinte. Orice discuţie era imposibilă. Gemma se simţea 
sufocată, părăsită. Fiecare milă o ducea mai departe de Bashir, 
mai departe de tatăl ei. Nu percepea nimic concret înaintea sa. 
Viitorul era la fel de subţire şi neclar ca un abur. 

Strânse mai tare frâul şi-şi lipi piciorul de cobur. Înăuntru 
simţea forma Dialogului Mântuitorului, singurul lucru pe care îl 
luase cu ea de la Nag Hammadi. Pierduse mult mai mult, lucruri 
preţioase care fuseseră ale ei doar pentru o singură zi. 
Scrisoarea tatălui ei, începuturile unei prietenii cu Bashir, 
tărâmul de la Nag Hammadi. 

Cel ce nu înțelege cum s-a ivit focul, de el va arde... 

Chipul înnegrit de foc al lui Denton pluti înaintea ei, suprapus 
peste peisajul pustiu. Nimeni nu va veni după el, îşi dădu ea 
seama. El nu va mai pleca niciodată din Nag Hammadi. Se 
concentra asupra spatelui lui Anthony şi a fâşiei întunecate de 
transpiraţie de pe cămaşa lui. Mâna lui dreaptă era înfăşurată în 
tifon, arsă de la îmbrăţişarea trupului arzând al lui Denton. 

Descălecară la fântâna lbrim ca să-şi adape caii. Anthony 
aruncă o găleată de piele în fântână şi o trase afară, cu apa 
revărsându-se, lăsând calul Gemmei să-şi bage botul în ea ca să 
bea. 

Gemma se lăsă pe vine şi-şi trase pălăria peste ochi. 

— Ce-a zis Gabbar? 

— E vorba mai degrabă de cuvintele pe care le-a folosit. Cred 
că s-a întâmplat ceva. 

— Ce s-ar mai putea întâmpla? 

Anthony udă o batistă şi îi dădu înapoi frâiele calului ei. 
Îngenunchind în faţa ei, îi scoase cu blândeţe pălăria şi îi trecu 
batista peste fruntea plină de praf. 


— Îmi pare rău că a trebuit să plecăm în felul ăsta, spuse el. 
Gemma închise ochii când simţi răceala pânzei. 
— Poate că e singurul fel de a pleca. 

x x 


Feluca lui Gabbar era legată la mal, în umbra unui curmal. El 
stătea rezemat de cârmă, moţăind. În timp ce Gemma se spăla 
în râu, Anthony dezlegă coburii şi îi aruncă în barcă. li luă 
jumătate de oră să se ocupe de cai. Când se întoarse, Gabbar 
aştepta la prova felucii. 

— Am venit imediat ce am aflat, spuse Gabbar. 

— Ce-ai aflat? 

— Cairo e bombardat. Războiul arabo-israelian a început acum 
două zile. 

— Israelienii bombardează Cairo? întrebă Gemma. 

— Mi s-a spus că au fost multe lucruri surprinzătoare. Se pare 
că forţa lor aeriană e mai puternică decât se credea. 

— Dumnezeule, murmură Anthony. E 

Gabbar dezlegă vela şi împinse barca din nou în curent. In 
vreme ce prora se rotea în vânt, privirea lui Anthony o întâlni pe 
cea a Gemmei. 

— Aşa deci, spuse ea încet. Un alt război. 

Călătoria înapoi a fost rapidă; vântul sufla constant dinspre 
sud. Anthony şi Gemma rămaseră la borduri diferite ale felucii, 
privind fiecare alt mal al fluviului. Din când în când, Gemma se 
uita la Anthony, dar el rămase cu spatele la ea, ferm. 

x x 

Văzură avioanele încă de la Helwan. Nori de fum se ridicau în 
tăcere din locurile unde cădeau bombele. Pe când se apropiau 
de Cairo, vedeau oamenii adunându-se pe maluri ca să arate cu 
mâna şi să privească. Copiii erau încântați. Adulții priveau 
uimiţi. Nimeni nu înţelegea primejdia care era ascunsă într-o 
astfel de tăcere. 

Târziu după-amiaza, Gemma stătea aşezată la prova, fără să 
fie în stare să se mişte. Ochii ei erau aţintiţi asupra orizontului. 
Anthony se lăsă pe un genunchi lângă ea. 

— Vino să mănânci ceva. 

— De ce nu auzim nimic? 

— Aşa călătoreşte uneori sunetul în deşert. E un fel de miraj al 


tăcerii. 

— Am urcat până în vârful Marii Piramide, îi spuse ea. În ziua în 
care am mers la magazinul lui Eid. Un avion a zburat deasupra 
mea, atât de aproape că l-am putut vedea pe pilot. Era un avion 
militar, dar nu mi-am dat seama. Trebuie să fi fost un zbor de 
recunoaştere. Am crezut... l-am luat drept altceva. O prevestire, 
poate. 

— Vino, stai jos. Mănâncă ceva. Cine ştie când o să mai putem 
mânca. 

Se aşezară unul în faţa celuilalt, şi privirile li se întâlneau din 
când în când. Avea să fie ultima lor masă pe barcă. Gabbar 
pregătise o salată de cereale cu castraveți şi roşii şi mentă. Nu 
aveau prea multe de spus. 

— Gabbar nu vrea să intre în oraş, îi spuse Anthony. O să ne 
descurcăm singuri de la Nilometru?5. Putem găsi o barcă-taxi 
care să ne ducă în nord. 

— Şi pe urmă? 

— Şi pe urmă o să te duc înapoi în casa familiei mele. 

— La Michael. 

— Da, la Michael. 

x x 

În oraş, nu se vedea nicio barcă-taxi. Vechile trepte ale 
Nilometrului erau pline de oameni. Gemma nu-şi putea da 
seama dacă urcau dinspre râu sau coborau către el. li văzu cum 
se împingeau, certându-se zgomotos, confuzi şi panicaţi. 

— E un haos, spuse Anthony. Trebuie să mergem către nord. 

O porniră pe jos, pe străzile lovite de bombe, şi Anthony 
întindea din când în când mâna în spate pentru a atinge mâna 
Gemmei, să se asigure că nu fusese luată de valul de oameni. 
Străzi întregi fuseseră închise. Poliţiştii se luptau cu baricadele 
şi locuitorii înnebuniţi care încercau să intre în casele lor 
distruse. Anthony se opri să discute cu unul dintre ei şi Gemma 
îl văzu pe poliţist gesticulând, şi mâinile lui deveniră pe rând 
avioane, bombe. Anthony se întoarse lângă ea şi o apucă de 


23 Construcţie în centrul căreia se află un pilon gradat care măsura odinioară 
nivelul Nilului în perioada revărsărilor. Se află la capătul sudic al insulei 
Rawda şi a fost ridicată în anul 861, din ordinul califului abbasid al- 
Mutawakkil. 


cot. 

— Nimeni nu ştie câţi au murit, îi spuse. Toate sistemele de 
comunicare au căzut. Marele oraş a devenit o insulă. 

Pătrunseră în vechiul cartier copt, unde erau coloane de fum 
negru şi nori sufocanţi de praf şi priveliştea terifiantă a 
oamenilor care alergau. Acum auzeau Clar avioanele. 
Bombardierele coborau în picaj, împrăştiindu-şi încărcătura 
letală ca nişte cadouri de Crăciun. Pentru o clipă, Gemma 
rămase încremenită de groază, cercetând cerul. 

— E atât de ciudat, spuse ea, să poţi să le vezi. 

Două avioane zburară în tandem peste capetele lor. Păreau să 
plece. Un aviator şi însoţitorul său, îşi spuse Gemma, ducându- 
se acasă. În spatele lor, zburând mai jos şi cu un scop mai clar, 
era un al treilea avion. Părea să se fi ivit din senin. Anthony o 
trase pe Gemma către intrarea unei case, la adăpost. 

Văzură bomba căzând în faţa bărbatului de pe cealaltă parte a 
străzii, care se uita pe fereastra casei lui. Chiar şi de la distanţă, 
Gemma îi văzu mirarea de pe chip. Anthony o trase la pământ şi 
o acoperi cu trupul lui. Clădirea de vizavi fulgeră albă şi apoi 
roşie. Un vânt sălbatic aruncă moloz şi sticlă pe celălalt trotuar. 
Anthony simţi cioburile pe spate. Incercă să acopere pielea 
expusă a Gemmei, braţele şi gambele şi faţa. Sub el, simţea 
cum trupul ei se zguduie uşor de plâns. Când totul se termină, 
se ridicară împreună, ea încă în braţele lui. Apoi se lipiră unul de 
altul, într-o singură fiinţă. Anthony o ţinu strâns, îmbrăţişându-i 
tot trupul, adăpostind-o în trupul lui, simțind fiecare parte a ei. 
Genunchiul ei îi lovea gamba, şoldul lui se arcuia în moliciunea 
abdomenului ei. Cuprinse cu mâna ceafa fragilă de sub batic, 
gâtul care susţinea acel cap puternic. Un gât atât de delicat 
pentru un cap atât de puternic. Era prima dată când observa 
asta. 

leşiră din intrând şi se îndepărtară repede de clădirea care 
ardea. Anthony îşi lipi buzele de părul Gemmei, ţinând-o strâns 
lângă el pe când străbăteau piaţa de lângă biserica Abu Sefein. 

Deodată apăru un alt avion, zburând chiar deasupra lor. Trupul 
Gemmei se încordă şi ea se zbătu să se desprindă de Anthony. 
Voia să fugă, dar el nu-i dădu drumul. Pe când traversau 
împreună piaţa, ea rămase cu ochii la avion, dar nu veni nici 


bombă. După ce trecu, avionul se întoarse şi apoi se năpusti în 
sus într-un unghi imposibil de ascuţit. Priviră în tăcere cum 
avionul urca tot mai sus, iar bâzâitul elicelor se auzea din ce în 
ce mai slab, pentru ca, în cele din urmă, să se oprească total. 
Avionul pluti asemenea unei cruci în cer înainte să revină, cu 
botul în jos, plonjând către pământ. Aşteptară să vadă focul şi 
fumul, dar avionul aterizase în mijlocul Nilului, fluviul vieţii. 

Gemma se întoarse către Anthony. 

— Ai văzut? 

Anthony părea şocat. Niciunul din ei nu spuse nimic. O porniră 
din nou prin oraş, şi el o ţinu strâns de mână. 

x x 

În tăcerea bruscă şi totală a casei Lazar, rămaseră unul lângă 
altul, ca şi cum erau legaţi fizic. Avură nevoie de un moment 
pentru a se separa, pentru a-şi da seama că o puteau face. Casa 
dădea o senzaţie de părăsire. Uşile şi ferestrele erau închise, 
aerul dinăuntru greu de mirosul florilor veştejite. Gemma alergă 
sus. Anthony îl găsi pe David în grădină, aşezat, cu o pătură pe 
picioare, dintr-odată devenit un om bătrân. 

— Tată, spuse Anthony, ce faci? 

— Privesc, spuse David. E un loc la fel de bun ca oricare altul. 

Gemma apăru cu răsuflarea tăiată. 

— Unde-s ceilalţi? 

— Nailah s-a dus la mama ei. Amad e cu Zira. lar fratele tău — 
David ridică privirea către Anthony — a regăsit cerul. 

— Cum adică? întrebă Anthony. 

— Zboară pentru duşman. Ar putea fi chiar acum acolo sus. 

Urmă o clipă de tăcere încremenită. Gemma nu-şi îngădui să 
se uite la Anthony. 

— Nu, îl contrazise ea. N-ar face asta. 

— Oh, nu ştiu. David oftă. Cred că bombardarea acestei ţări i- 
ar putea da o mare satisfacţie. 

— Cum poate pilota? întrebă Gemma. 

— Au modificat un avion special pentru el. Când israelienii au 
auzit despre medalia de merit a lui Michael, n-au mai pus nicio 
întrebare. S-au oferit să-i plătească transportul, şi el a plecat. 
De săptămâni întregi plănuieşte asta. 

In cele din urmă, Gemma se uită la Anthony, care nu spusese 


încă nimic. Deja începea să nu mai fie acolo — trăsăturile lui 
erau rigide, pielea albă, ca şi cum sângele i se scurgea din trup. 
Brusc, ea ştiu exact ceea ce avea să se întâmple, cum avea să 
se termine totul, şi privi ca şi cum asta nu avea nicio legătură 
cu ea. O părăsea, îi părăsea pe toţi. Anthony era deja la fel de 
departe ca şi fratele lui. Chiar şi mai departe. 

— Ar putea să zboare peste Cairo chiar acum, spuse David. 
Sherut Avir. Cred că au Spitfire-uri. Şi o mulţime de Harvard şi 
Mustang şi B-17. Când vorbea despre ele, Michael era ca un 
băieţel. Am auzit că opt avioane israelite au fost doborâte. 

— Deja? întrebă Anthony. 

— Deja. David se ridică. Acum Michael nu mă mai poate acuza 
că n-am fost niciodată aproape de război. 

După ce David plecă din grădină, Gemma şi Anthony nu se 
priviră. 

— El a fost, spuse Anthony. Deasupra Nilului. 

— N-ai cum să ştii. 

— Ştiu. 

Anthony ridică mâna pentru a opri protestele ei şi se uită în 
altă parte. 

— Îţi asumi responsabilitatea. 

Anthony îi aruncă o privire. 

— Te-a iubit. 

— Nu, spuse ea. Voia să-l ajut. 

— Atunci cred că nu-l cunoşti pe Michael. 

— Îl cunosc pe Michael. Trăia pentru alte lucruri. Eu am fost... o 
consolare. 

— Erai suficient de puternică pentru amândoi. 

Ochii lui Anthony se opriră pe petalele căzute de sub tufele de 
trandafiri. 

— Mi-a zis să te aduc înapoi la el, spuse. 

— Atunci ar fi trebuit să aştepte. 

El îşi ridică ochii către ea. 

— Poate că eu n-aş fi aşteptat. 

Gemma făcu un pas către el. Distanţa dintre ei era 
insuportabilă. 

— N-ai fi aşteptat? 

— Fiecare zi trebuie să fi părut o săptămână. 


— De ce? Pentru că ştia... credea că s-ar putea să fie ceva 
între noi? 

— Am fost prea mult plecaţi. 

— N-ai ascultat ce-a zis tatăl tău. Plănuia asta de multe 
săptămâni. 

Anthony arătă către cerul de deasupra Nilului. 

— Plănuia aşa ceva? Nu cred. Nu, aia a fost pentru noi. Gemma 
îi atinse mâna. 

— Nu face asta. 

— Nu fac nimic. Tu erai a lui. 

— Nu crezi asta. Tu nu gândeşti aşa. 

— Aşa gândea el — şi eu o ştiam. 

— Eu nu sunt o proprietate, un obiect. Nu poţi să mă dai unui 
om mort. 

El clătina din cap. 

— Nu lăsa moartea să învingă — nu după toate astea, spuse 
ea, apucându-l de mână. Ai fost aici cu mine. 

El se trase încet deoparte. 

— Dar nu pot fi cu tine acum. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI ŞASE 


Nu mai fusese singură de multe săptămâni. Nu mai fusese fără 
Anthony. Cu un sentiment de imaterialitate, Gemma rătăci prin 
casa pustie, chinuindu-se să-şi aducă aminte cum fusese 
înainte. Evocă veselia din vocea lui Michael, ritmul inegal al 
paşilor lui. li trebuiră câteva ore ca să-şi dea seama că nu putea 
suporta asta. 

leşi din casă şi o porni pe jos. Pentru că erau atâtea lucruri la 
care nu putea să se gândească, Roberto Denton era cel care îi 
umplea gândurile. Ingrozitoarea lui singurătate, Biblia pe care o 
abandonase. Işi îngădui să-şi imagineze că e mort, şi că ea era 
cea care îi dăduse unui om distrus al lui Dumnezeu mijloacele 
de a se omori. Il lăsase într-un iad viu. Acolo unde se afla el, nu 
va exista nimeni care să îl aşeze în odihna veşnică. Asta era, 
poate, cea mai cumplită pedeapsă. O viaţă care se sfârşea fără 
dragoste, fie ea omenească sau divină. 

Se îndreptă către Kit Kat, fără să-i mai pese de avioane. Nu ştia 
cum ajunsese la fluviu, doar că oraşul era plin de imagini lipsite 
de sunet. Merse într-o tăcere desăvârşită. 

Portarul şi papagalul lui plecaseră. Fluviul era plin de gunoaie, 
turbulent şi întunecat la culoare. Se opri şi privi un pantof de 
femeie care pluti pe lângă ea. 

Anthony era în camera lui, cu geanta de pânză pe jumătate 
plină. 

— Pleci. 

— Da. 

— În Kharga? 

El îşi îndesă lucrurile în geantă şi trase fermoarul. 

— Da. 

Ea se aşeză în faţa lui pentru a-i bloca drumul. 

— Nu vrei să mă asculţi? 

Anthony se opri, dar nu o privi în ochi. 

— Eşti la fel ca una dintre cetăţile tale moarte. Dar mi-ai 
îngăduit să te întrezăresc. Poate că ai făcut-o din greşeală. Dar 
eu nu pot să uit ce-am văzut. 


Anthony se întoarse şi se aşeză pe marginea patului. 

— Acum o oră a venit la noi acasă un om. Era de la poliţie. Nu 
departe de aici, a fost scos un trup din fluviu. Un pilot dintr-un 
avion cu bombe care nu au explodat. Era Michael. 

Ea îngenunche în faţa lui. 

— Îmi pare rău. 

El o privi lung, cercetând-o cu minunaţii lui ochi verzi, ochi care 
deja se uitau dincolo de ea. O sărută pe frunte. Ea vorbi de sub 
buzele lui: 

— Oamenii au devenit de nesuportat pentru tine. Eu am 
devenit de nesuportat. 

El nu o mai privi. 

— Eu am devenit de nesuportat pentru mine, spuse. 

— Dar îţi vei suporta eremiţii. 

— Ei mă vor suporta pe mine. 

— Eu te-aş suporta. 

— Nu-ţi cer s-o faci. 

— Încetează, spuse ea şi se trase în spate. Încetează să nu mai 
ceri nimic. 

Anthony schiţă un zâmbet. 

— Atunci am să cer totul. Îți cer să accepti deopotrivă 
dragostea mea şi plecarea mea. 

— Nu. 

Anthony vorbi cu blândeţe: 

— Am crezut că poţi înţelege. 

Gemma scutura din cap. Ochii îi erau plini de lacrimi. 

— Nu înţeleg. 

— Inchide ochii. Eşti suficient de puternică pentru a crede în 
ceea ce nu poţi vedea. Îi luă mâna şi o apăsă pe pieptul lui. Nu 
poţi să vezi dragostea mea. Dar ea există. Şi va exista în vreme 
ce voi face pace cu fratele meu. Nu pot s-o fac aici. Nu pot s-o 
fac alături de tine. 

Furia stăvili lacrimile Gemmei. 

— Cât va dura această pace? 

— Nu ştiu. 

Ea îşi strânse ochii închişi. 

— Va dura veşnic. 

Lacrimile i se rostogoliră pe obraji. 


— Nu poţi pleca. Încă te mai învăţ. 

— Mă ştii, spuse el, luându-i mâinile şi aşezându-le pe obrajii 
lui. Pe când degetele ei îi trasau conturul feţei, el îi sărută 
pleoapele închise, obrajii, buzele. Şi da, am fost aici cu tine, îi 
şopti la ureche. Am fost împreună. 

Gemma rămase pe doc, privind cum feluca lui Gabbar se 
îndepărtează în apa întunecată, învolburată, cu catargul arcuit 
pe cer asemenea braţului unui dansator. În spatele lui, cerul era 
strălucitor; Gemma nu putea vedea decât contururi. Capul şi 
silueta lui Anthony, nemişcate, erau întoarse către ea. 


CAPITOLUL TREIZECI Şi ŞAPTE 


A doua zi, Gemma se mută din casa Lazar şi-şi luă o cameră la 
hotelul Palace. Camera avea un balcon de pe care Gemma 
vedea piramidele şi marginea Saharei. Dar camera dădea spre 
est, departe de Kharga. 

Nu îşi despachetă lucrurile. Nu cobori din cameră la cină. 
Rămase acolo ascultând avioanele. Nu se feri, ci stătu la 
fereastra deschisă. 

După ce se lăsă întunericul, cobori la recepţie. 

— E posibil să plec din Cairo... Şovăi. E posibil să plec cu 
avionul de aici? 

— Sunt avioane care pleacă, da. 

— La Londra? 

— La două zile. Vreţi să văd dacă există locuri disponibile? 

— Vă rog. Dacă găsiţi vreunul, faceţi rezervarea. Nu contează 
când. Pot să plec şi mâine. 

— Mâine nu, nu sunt zboruri. 

— Atunci peste două zile. 

x x 

Dormi îmbrăcată, iar a doua zi, devreme, umblă amorţită prin 
oraşul pustiit, până la fluviu. Fluviul vieţii devenise fluviul morţii. 
l-i luase pe amândoi fraţii. Se uită în jur. Nu mai era nimeni prin 
preajmă. Un câine cenuşiu tigrat se târî din locul însorit în care 
stătea pentru a se aşeza lângă ea. li puse o mână pe capul 
murdar. Işi întoarse faţa către soarele ce răsărea şi deschise 
scrisoarea care îi fusese trimisă acasă la Lazari. Se uită în josul 
paginii şi văzu că era de la Angela Dattari. 


Dragă Gemma, 

Simt că nu mai avem timp. Războiul a venit din nou 
asupra noastră. Bombele cad în timp ce eu îţi scriu 
rândurile acestea; nu ştiu dacă mai pot supravieţui unui alt 
război. 

Când te-am cunoscut am ştiut că eşti la fel ca tatăl tău; 
eşti puternică şi inteligentă şi meriţi să ţi se spună 
adevărul. N-am fost sinceră cu tine. L-am iubit. Ne-am iubit. 
Cred că era fericit atunci când a murit. Am greşit că nu ti- 


am spus lucrurile astea. Ştiu că viaţa ta n-a fost prea 
uşoară. O să rămân în Cairo până la sfârşitul lunii, dacă vrei 
să stăm de vorbă. 

Ata, 

Angela Dattari 


Gemma îşi croi drum printr-un oraş plin de fantome, păşind 
nepăsătoare pe cioburi de sticlă şi aşchii de lemn. Nimeni nu se 
uita la ea. Poate că dispăruse împreună cu toţi cei pe care îi 
iubise. Poate că şi ea era acum o fantomă. Niciodată nu mai 
străbătuse oraşul atât de repede. 

În casa Angelei Dattari, luminile erau stinse, obloanele trase, 
ca şi cum însăşi casa jelea. Dinăuntru se auzi ecoul soneriei şi 
Gemma se întoarse ca să plece, convinsă că nu va veni nimeni. 
Când Angela Dattari deschise uşa, Gemmei i se tăie răsuflarea. 

— Mă bucur că ai venit. Angela Dattari era înfăşurată într-un 
şal pe care îl strângea în jurul ei. Nu vrei să intri? Pot să fac 
nişte ceai. 

— Da, te rog. 

Gemma se simţi cuprinsă de un val de uşurare, şi în acelaşi 
timp şi mai aproape de o disperare totală. 

Angela Dattari o conduse către un fotoliu confortabil din living, 
unde ardea focul. 

— Tremuri, spuse Angela Dattari. Desfăcu o pătură şi o 
înfăşură în jurul Gemmei. S-a întâmplat ceva? 

Gemma scutură din cap în tăcere. 

Angela Dattari se întoarse să se ocupe de foc, trimițând un roi 
de scântei în sus pe horn. 

— Când ai sunat, ascultam operă, spuse ea. Verdi. 

— Nu mă pricep la muzica de operă. 

— Nici tatăl tău nu se pricepea. L-am învăţat eu cum să o 
asculte. 

— Atunci, te rog, nu o opri. 

— Odihneşte-te şi eu o să aduc ceaiul. 

Muzica începu şi Gemma închise ochii. Nu putea fi atentă la ea. 
— E o poveste, spuse Angela Dattari, venind cu o tavă cu ceai. 
Imaginează-ţi Nordul. Imaginează-ţi ninsoarea căzând, lumina 
palidă a zilelor scurte de iarnă. Acum ascultă şi o să auzi vocile 


care îşi vorbesc — care ne vorbesc. Nu trebuie să înţelegi 
cuvintele. Ascultă emoția. Vocile strigă în izolarea lor, în spaţiu 
şi timp, ele întreabă: Sunt singur? Strigă să vadă dacă răspunde 
cineva. 

— E o poveste de dragoste. 

— Fiecare poveste e o poveste de dragoste. 

— Spune-mi despre povestea ta cu tatăl meu. 

Angela îşi turnă o ceaşcă de ceai şi se aşeză în faţa Gemmei, 
de cealaltă parte a focului. 

— La fel ca şi tine, a venit la uşa mea. El nu părea să vadă 
soneriile, aşa că a bătut în uşă ca un nebun. Cred că era puţin 
nebun. 

— De ce? 

— Pentru că eu aveam ceva ce îşi dorea mai mult decât viaţa. 
Pentru că nu suporta să se afle atât de aproape de lucrul căruia 
îşi dedicase munca de o viaţă. 

— Aveai evangheliile. 

— Bineînţeles că nu voiam să i le arăt. 

— Dar pe urmă ai făcut-o. Ai renunţat să îl mai protejezi pe 
Tano. 

— Pentru că găsisem ceva mai bun. 

Gemma sorbi din ceai şi simţi cum căldura îi coboară în trup. 
Se uită înjur. 

— Unde stătea când venea aici? 

— Se aşeza pe podea. Chiar acolo, în faţa focului, cu paginile 
împrăştiate în jurul lui. 

— Şi tu unde stăteai? 

— Unde stai tu acum. La început l-am urmărit pentru că nu 
aveam încredere în el. De ce-aş fi avut? Apoi a început să 
vorbească, să-mi spună ceea ce citea. Apoi a fost îngrozitor; m- 
am molipsit şi eu. Am început să mă gândesc la cărţi şi la ce 
ziceau ele. Aşteptam cu nerăbdare să vină. Mi-a spus cele mai 
uimitoare lucruri. O lungă poveste despre Grădina Raiului, 
istorisită din punctul de vedere al şarpelui! lţi poţi închipui? Ce 
nebunie! Dar era foarte frumos. Foarte poetic. lar tatăl tău era 
ca un băieţel, atât de vesel. M-a învăţat să citesc puţină coptă. 
M-am aşezat şi eu pe podea lângă el, ca o şcolăriţă prostuţă. 
Era atât de încântat că voiam să învăţ. Nu voia să mă lase în 


urmă, aşa zicea. Trebuia să fac această călătorie alături de el — 
fusesem aşezaţi unul în calea celuilalt dintr-un motiv anume. 
Avea superstiţiile lui în privinţa asta. Pe urmă am început să 
pregătesc cina pentru el. l-am dat unele lucruri ale lui Antonio 
pentru că hainele lui erau atât de uzate. Cumva, m-am 
îndrăgostit de el. A fost o mare surpriză. Angela amestecă 
absentă în ceai. Acum el nu mai e. 

— Şi tu pleci. 

— E vremea să mă duc acasă. 

— Nu e asta casa ta? 

— A fost. Acum vreau să trăiesc într-un loc mai aproape de 
apă, fără atât de mult praf. Un loc unde n-o să mai vină nimeni 
să-mi bată cu pumnul în uşă, cerându-mi să iubesc din nou. 

— Tatăl meu a iubit din nou, spuse încet Gemma. Te-a iubit pe 
tine. 

— Acum cred — Angela şovăi, cu ochii în podea — că n-am 
iubit decât o singură dată. 

— Nu ţi-ai iubit soţul. 

— Oh, Gemma. Angela tăcu o clipă, căutându-şi cuvintele. Nu 
ştiu dacă îţi poţi închipui singurătatea căsătoriei. Este atât de... 
neaşteptată. Pentru mine a fost o închisoare. Am crezut că soţul 
meu m-a închis acolo. Dar, când a murit, am rămas închisă. 
Eram prea slabă ca să plec. În starea asta — ruşinată, 
ascunzându-mă — m-a găsit tatăl tău. M-a luat de mână. Cu el 
am fost în stare să umblu din nou. 

Gemma se uită lung în ceaşca ei de ceai. 

— Nu pare drept ca să nu te cunosc. Nu pare cinstit. 

— Ce om îngrozitor ţi-a spus că viaţa e dreaptă? 

— Cred că a folosit cuvântul corect. 

— Asta e cu totul altceva. Asta poate dura mult. Dreptatea e 
pentru copii. 

Gemma o privi în ochi. 

— În final, dragostea ta a fost cel mai important lucru pentru 
el. Sunt sigură de asta. 

— Chiar eşti? Angela Dattari îşi întoarse privirea şi apoi îşi 
apropie de faţă eşarfa de mătase. Aştept să-mi spună el cum 
este asta corect, zise ea. 

Gemma puse jos ceaşca de ceai şi îşi trase pătura în jurul 


picioarelor. 

— Când ai ştiut că îl iubeşti? 

— Dacă ar fi să fiu sinceră, ar trebui să spun că a fost destul de 
curând, înainte chiar să-l văd. Felul în care a bătut la uşă. E 
ceva cu oamenii care cer imperios să intre. Pentru noi, cei aflaţi 
în casele încuiate, ei sunt singura noastră cale de salvare. 

Gemma îşi întoarse privirea de la Angela şi se uită lung la foc. 
Minute lungi se scurseră în tăcere. 

Când Angela vorbi din nou, Gemma îi ascultă vocea asemenea 
unei melodii. 

— Mi-a spus odată că nu izolarea era răspunsul. Trebuie să fim 
mai curajoşi de-atât, Angela, a spus. Dumnezeu există în spaţiul 
dintre noi, când întindem mâna unul către altul. Il găsim atunci 
când fiecare îl caută pe celălalt. Nu ştiu dacă eu cred în 
Dumnezeu, dar el m-a făcut să-mi doresc să fiu curajoasă. 

Gemma nu-şi întoarse privirea de la foc. 

— Tu eşti curajoasă, zise. 

Angela rămase cu ochii la Gemma în timp ce strângea ceştile 
de ceai. 

— Ce-o să faci acum? o întrebă. 

— Te rog, nu-ţi face griji pentru mine. 

— Dacă n-o fac eu, atunci cine? Nu mai e nimeni. 

Gemma se întoarse către ea. Nu putea vorbi. 

— Cunosc tristeţea asta, spuse Angela. 

Gemma clătină din cap, cu ochii plini de lacrimi. 

— Sunt doar obosită. 

— Odihneşte-te aici. Poate că în noaptea asta o să ne putem 
face griji una pentru cealaltă. 

x x 

Gemma nu simţi că adoarme, ci doar că se cufundă undeva 
departe de lume. Era o stare de plutire, lipsită de vise. Când se 
trezi, era singură. Pe masa de lângă ea se afla un bilet, iar la 
picioarele ei o valiză de piele. Fă ceea ce ar fi făcut el. Termină-i 
munca. 

Gemma deschise valiza şi ridică încet capacul. O felie de aer 
stătut ieşi din foile groase de papirus; se simţea mirosul de 
vechi. Întinse mâna şi atinse paginile pe care le atinsese şi tatăl 
ei. Apoi strânse valiza la piept şi plânse. 


Angela Dattari o privea din uşă. 

— Lui Tano i-a plăcut întotdeauna colecţia mea de bijuterii, 
spuse ea. 

Gemma ridică privirea. Îi trebui un timp ca să înţeleagă. 

— În ziua aceea ai cumpărat evangheliile cu bijuteriile tale? 

— Nu pare drept, nu-i aşa? Să schimbi nişte pietre pe 
Dumnezeu — şi pe dragoste. De departe eu am făcut cea mai 
bună afacere. Înainte să urce scările, se opri pentru o clipă. la- 
le, spuse ea cu blândeţe. La fel ca şi tatăl tău, au fost menite să 
fie ale mele doar pentru o clipă. A fost de-ajuns. 


CAPITOLUL TREIZECI Şi OPT 


Nailah o găsi pe Gemma în grădină, stând pe jos, cuprinzându- 
şi cu braţele picioarele. Se aşeză lângă ea. 

— Pleci, spuse Nailah. 

— Voiam să-ţi mulţumesc, pentru tot. 

— Îmi pare rău că David nu e aici. 

— Trebuie să-i spui cât de rău îmi pare. 

— O să-i fie dor de tine, spuse Nailah. Casa va fi atât de pustie. 

Deasupra lor, cerul era deocamdată gol, ziua ciudat de 
încremenită. 

— Anthony pleacă la Kharga, spuse Gemma. 

— Ştiu. 

— Pleacă pentru că se simte vinovat de moartea lui Michael. 

— Asta-i o prostie. Pleacă pentru că preferă deşertul. Nu putem 
să-l ţinem aici. 

Gemma se uită la Nailah. 

— Eu am vrut să-l ţin aici. 

Nailah o mângâie uşor pe păr. 

— Michael ţi-a lăsat o scrisoare. Am găsit-o în camera lui azi- 
dimineaţă. 


Draga mea Gemma, 

Tu eşti acolo undeva, nu ştiu unde. Ştiu că eşti în 
siguranţă pentru că Anthony a plecat după tine în galop 
precum afurisita de cavalerie. 

Mi-e dor de tine! Tu eşti singura persoană căreia vreau să- 
i spun — o să zbor din nou. O să zbor! Asta a schimbat 
totul. Acum, pentru prima oară după accident, mă simt eu 
însumi. i 

Tu ai fi furioasă; mi-am luat doctoria. lți scriu pe când 
cobor din palma lui Dumnezeu. Curând voi fi din nou pe 
pământul abject. Nimic nu rămâne, niciunul dintre lucrurile 
bune. Dragostea pe care am simţit-o cu o clipă în urmă deja 
a început să dispară. 

Acum cred că n-aş fi putut să te fac fericită. Un singur 
lucru mi-am dorit. Să termin războiul aşa cum ar fi trebuit 
terminat. Cu demnitate — nu cu ruşine. 


Vreau ca şi tu să fii liberă. Nu legată de meseria ta — nu 
obligată să aduci oamenii înapoi la viaţă. Nu legată de 
mine. 

Eu n-o să mă mai întorc. Nu şi de data asta. 

Cred că ultima dată când m-am simţit fericit a fost în cer. 

Ai fost foarte bună cu mine. Foarte îngăduitoare. Sper să 
ai viaţa pe care o meriţi. Zâmbesc, pentru că mă gândesc 
că acum frăţiorul meu va fi cel ce va avea grijă de tine. 
Băieţelul cu ochi mari. Băieţelul pe care am vrut să-l urăsc. 

Zâmbesc. 

Al tău, Michael. 


În noaptea aceea, Gemma a dormit cu evangheliile, dar nu le-a 
visat. Şi-a visat propria viaţă, şirul de evenimente care, după 
terminarea războiului, se uniseră ca nişte mărgele într-un şirag 
absurd. Acum nu mai rămăsese nimic, nimic de câştigat sau de 
pierdut. Nu mai era nimeni. În şirag era un vid, şi ea se afla în 
mijlocul lui. Un timp, Michael plutise între marginile lui, apoi 
Anthony. Era atâta linişte acum, în această sferă de tăcere. Cu 
ochii închişi, Gemma se mişcă înăuntrul ei şi o găsi solidă şi 
închisă etanş. Nicio uşă nu fusese lăsată deschisă, nicio mărgea 
nu rămăsese neînşirată. 

Nu izolarea e răspunsul, îi spusese tatăl ei Angelei Dattari. 

Pentru a ieşi din ea era nevoie de mai mult decât avea 
Gemma, mai mult decât puterea care îi rămăsese. |şi aşeză 
mâna pe teancul de cărţi legate. Le înfăşurase într-un cearşaf; 
arătau ca şi cum urmau să fie aşezate întru odihna eternă, să fie 
întoarse în pământul în care au trăit atâţia ani. 

Se trase deoparte de cărţi. N-or să mai fie niciodată îngropate. 
Or să fie văzute. Se ridică în capul oaselor. Nu trebuia să 
păşească afară din izolarea ei. Putea să iasă din ea cu forţă, 
spărgând-o asemenea sticlei. 

Pe urmă nu mai reuşi să doarmă. Rămase întinsă, cu cărţile 
învelite în linţoliul lor, imaginându-şi. Pe când stătea acolo, 
viitorul aproape că prinse formă. Vocea tatălui ei răsuna 
înlăuntrul ei, mânând-o ca pe un cal în galop. Ridică-te, ridică-te 
mereu. Putere pentru brațul care ține sabia! 

Nu. Clătină din cap către camera goală. Următorul lucru va 
cere un curaj pe care nu-l avusese încă. Dar deja în cele 


imaginate se petrecea mai mult decât se petrecuse. 

În vreme ce aştepta ca zorii să atingă draperiile, îşi spuse că 
nu era singura femeie singură. Maria Magdalena fusese singură, 
niciodată mai mult decât după moartea învățătorului ei, a 
dragostei ei. 

Nu era sfârşitul. După ce fusese martora morţii Lui chinuitoare, 
ea făcuse încă şi mai mult. li urmase pe cei ce părăsiseră locul 
suferinţei, cei care nu mai puteau îndura să se afle fizic în 
prejma trupului crucificat al Mântuitorului lor. Se dusese după ei 
şi îi adusese înapoi. 


CAPITOLUL TREIZECI ŞI NOUĂ 


Anthony îşi făcuse tabăra la marginea oazei, la Al-Bagawat. Era 
fără Zira, la multe mile depărtare de Kharga, la hotarele 
deşertului. Vânturile se porniseră. Curăţaseră deja un strat de 
praf de pe peretele de vest al Necropolei. Anthony găsise un 
nou desen. Nu ştia ce reprezenta. La început nu erau decât 
culori. 

Avusese vizitatori. La Kharga se aflase că se întorsese. 
Localnici care îl cunoşteau erau curioşi, se ofereau să lucreze 
pentru el. Nu puteau să creadă că un european putea să aibă 
grijă singur de el. Când Anthony refuză, îi aduseră mâncare şi 
băutură. Fructe, curmale, apă. 

În  dimineţile răcoroase, se concentra asupra picturii, 
apropiindu-se de ea ca de o meditaţie. Stătea înaintea ei cu 
pensulele sale, unele aspre, altele moi, şi începea procesul încet 
de descoperire a picturii. Nu încerca să ghicească ce 
reprezenta. Stătea aproape de ea pentru ca ochii lui să nu 
încerce să desluşească formele. Mai târziu, avea să se 
îndepărteze de ea. 

Noaptea, luna fusese enormă şi palidă. Dormea sporadic, 
adeseori se trezea ca s-o urmărească mişcându-se pe cer. 
Stătea întins acolo şi vorbea în tăcere cu fratele lui, spunând 
lucruri pe care nu i le spusese în viaţă. Uneori râsul batjocoritor 
al lui Michael îi răsuna în urechi, venind de nicăieri. Nu ascultase 
când fusese în viaţă, nu asculta nici acum. Şi totuşi, Anthony 
continua să-i vorbească. 

Gemma venea la el nechemată. Venea în vise, când nu putea 
să o alunge. Se trezea cu amintirea ochilor ei limpezi. Cu 
amintirea a ceea ce cunoscuse atingând-o. In plină lumină, o 
convingea să se întoarcă în întunericul din inima lui. 

x x 

Soarele tocmai apunea când văzu în depărtare micuța 
caravană ce se apropia dinspre est. Vânturile începuseră să 
bată mai tare. Cămilele pluteau către el într-o furtună de nisip. 
Călăreţii aveau forme nedesluşite, contopindu-se cu animalele 


care îi purtau în spate. Trei cămile, trei călăreţi. Păreau să vină 
direct către el. 

Rămase nemişcat în faţa cortului, cu ochii aţintiţi asupra celui 
mai mic dintre călăreţi. O porni către caravană, dar în clipa 
următoare aceasta începu să o cotească spre Kharga. Se înşela: 
nu veneau către el. Era o caravană de aprovizionare, în drum 
spre oraş. Şi totuşi continuă să meargă spre ea. Fusese prea 
mult timp singur. 

În cele din urmă, salută mirajul speranţei, şi se întoarse, 
uitându-se înapoi pentru o ultimă oară, ca să vadă dacă fusese 
cu adevărat reală. Se opri şi miji ochii, căci unul dintre călăreţi 
încetinise şi ridicase o mână. Porni din nou către caravană, de 
data asta mai repede. Pe când distanţa dintre ei se micşora, 
vântul ridică nisipul într-un nor. Ochii lui cercetători îl usturau. 
Apoi văzu. La călăreţul cu mâna ridicată, o şuviţă de păr 
scăpată din batic. Ochii lui se aţintiră asupra ei pe când flutura 
asemeni unei aripi prin praf şi norul de nisip. Îşi duse mâna la 
ochi, încercând să-i ferească de nisip. Gemma. 

Atunci ea dispăru. El se mişcă înainte orbeşte, şi avu impresia 
că vede din nou mâna ei ridicată în semn de protest. Rămase cu 
ochii aţintiţi asupra mâinii, luptându-se cu vântul. Brusc, ea era 
în faţa lui. El îi puse mâna pe gleznă şi ea se întinse în jos, 
aproape căzând de pe cămilă. El o prinse în braţe, o prinse cu 
uşurinţă. Ea se uita la el, cu ochii de care el îşi amintea. 
Rămaseră privindu-se pe când el o aşeză cu picioarele pe 
pământ şi o apucă de mână. 


EPILOG 


Albert Eid a adus pe furiş Codicele 1 în America în 1949, unde 
a încercat să-l vândă contra uriaşei sume de 22.000 de dolari. 
Când nu a reuşit, l-a dus în Belgia, unde l-a depus într-un seif. 
Un profesor olandez, Gilles Quispel, l-a convins pe psihanalistul 
elveţian Carl Jung să cumpere codicele. Jung era fascinat de 
mulţi ani de gnostici, şi disponibilitatea acestui nou material i-a 
îngădui ulterior să scrie mult despre gnosticism. În cele din 
urmă, codicele a fost cumpărat de către Jung şi adus la Zurich. 
In prezent este numit „Codicele Jung”. 

Cea mai mare parte a textelor s-a aflat timp de mulţi ani în 
posesia Mariei („Angelei”) Dattari. Cu ajutorul lui Phocion Tano, 
Dattari a avut numeroase tentative de a vinde şi de a scoate pe 
ascuns cărţile din Egipt, dar toate au eşuat. Când textele au fost 
în cele din urmă luate de guvernul egiptean la începutul anilor 
1950, Dattari a cerut pentru ele 100.000 de dolari. Nu a primit 
nimic. Colecţia a fost naţionalizată în 1952 şi astăzi poate fi 
văzută în Muzeul Copt din Cairo. 

In următorii douăzeci de ani, a avut loc o altă mare întrecere: 
cea dintre marii erudiţi ai lumii pentru a avea acces la codice. 
Dr. Pahor Labib, noul director al Muzeului Copt, a restricţionat 
mult accesul la texte. Doar câtorva persoane li s-a îngăduit să le 
vadă, şi ele au trebuit să jure că vor păstra secretul a ceea ce 
au văzut. Abia în anii 1970, o ediţie în facsimil a codicelor de la 
Nag Hammadi a devenit disponibilă pentru publicul larg. 

Călătoria evangheliilor de la Nag Hammadi a fost, încă de la 
început, presărată cu o serie de circumstanţe bizare. Unul după 
altul au apărut obstacolele, îngreunând drumul evangheliilor 
către recunoaştere. 


CRONOLOGIE 


1896 


Arheologii Bernard Grenfell şi Arthur Hunt descoperă primele 
fragmente de papirus în situl Oxyrhynchus din Egipt. 


Patru texte copte pe papirus, printre care şi Evanghelia după 
Maria Magdalena, sunt cumpărate în Egipt de profesorul german 
Carl Schmidt. 


1898 


Grenfell şi Hunt îşi publică primul volum cu descoperiri din 
fragmentele de la Oxyrhynchus. 


1923 


Arheologul britanic Howard Carter descoperă mormântul lui 
Tutankhamon în Valea Regilor, Egipt. 


1936 
Este semnat Tratatul anglo-egiptean. 
1940 Septembrie - 1941 Mai 


Zeci de mii de oameni mor şi mai bine de un milion de case 
sunt distruse în Blitzul londonez. 


1945 
lanuarie 


Sovieticii eliberează lagărul de la Auschwitz. 


Aprilie 

Hitler moare în buncărul lui din Berlin. 
Mai 

Aliaţii şi sovieticii înfrâng Germania. 
August 


Statele Unite lansează bombele atomice deasupra oraşelor 
Hiroshima şi Nagasaki. 


Noiembrie 
Începe procesul criminalilor de război de la Nurnberg. 
1945 Decembrie - 1946 lanuarie 


Textele de la Nag Hammadi sunt descoperite de către un ţăran 
beduin, Mohammad Ali. 


1945 - 1946 
În Cairo izbucnesc revoltele împotriva britanicilor. 
1947 


Într-o peşteră de lângă Marea Moartă, pe teritoriul Israelului de 
azi, nişte păstori de capre beduini descoperă Manuscrisele de la 
Marea Moartă. 


lunie 
Este lansat Planul Marshall pentru reconstrucţia Europei. 


August 


India şi Pakistanul îşi declară independenţa faţă de Marea 
Britanie. 


1948 


Evanghelia după Toma de la Nag Hammadi este confruntată cu 
cele trei fragmente greceşti găsite la Oxyrhynchus. 


Prim-ministrul egiptean Mahmoud Nugrashi Pasha este 
asasinat de un membru al Frăției Musulmane. 


Ianuarie 

Liderul indian Mahatma Gandhi este asasinat. 
Februarie 

Comuniştii preiau puterea în Cehoslovacia. 
lunie 


Sovieticii blochează accesul rutier şi pe cale ferată către Ber- 
linul de Vest (Blocada Berlinului); este creat Podul aerian al 
Berlinului. 


Mai 


la fiinţă statul Israel; începe primul război arabo-israelian. 
Partidul Naționalist din Africa de Sud câştigă alegerile şi 
introduce apartheidul. 


lulie 


Preşedintele american Harry Truman cere desegregarea 
forţelor armate ale Statelor Unite. 


1949 


În Egipt este format un nou guvern. 

Trupele britanice deschid focul asupra protestatarilor egipteni. 
Ianuarie 

Comuniştii chinezi câştigă războiul civil. 

Aprilie 

Este creată NATO. 

Septembrie 

Sovieticii fac teste pentru prima lor bombă atomică. 

3 lanuarie 1950 


Partidul naţionalist Al-Wafd al-Misri câştigă majoritatea; regele 
Farouk promite reforme sociale. 


1952 


Regele Farouk este îndepărtat printr-o lovitură de stat condusă 
de ofiţeri ai armatei, printre care şi Gamal Abdul Nasser şi 
Anwar Sadat. 


10 Mai 1952 
Jung achiziţionează codicele lui Albert Eid. 
1953 


Conflictele dintre egipteni şi trupele britanice în zona Canalului 
Suez escaladează. 


1955 


Walter Till, un erudit german, publică textele cumpărate în 
1896 de către Carl Schmidt. 


1956 


Ultimele trupe britanice părăsesc regiunea Canalului Suez şi 
Egiptul. 


Egiptul îşi declară independenţa faţă de Marea Britanie. 


PERSONAJE REALE 


Togo Mina: Directorul noului Muzeu Copt până la moartea sa în 
1949, la vârsta de patruzeci şi trei de ani. Dedicat şi hotărât, 
Mina a eşuat în mod repetat în încercările sale de a achiziţiona 
şi de a păstra în siguranţă scrierile descoperite la Nag 
Hammadi. 

Pahor Labib: L-a înlocuit pe Mina la conducerea Muzeului Copt 
în 1950. 

Albert Eid: Negustor belgian de antichităţi care a ajuns în 
posesia textelor descoperite la Nag Hammadi. Nu a avut niciun 
interes să coopereze cu Togo Mina sau guvernul egiptean; el 
urmărea să obţină un profit mai mare prin vânzarea textelor în 
altă parte. Deşi a fost avertizat de Mina să nu scoată 
manuscrisele din ţară, Eid le-a scos din Egipt în iarna anului 
1948, ducându-le mai întâi la New York, unde nu a reuşit să 
găsească un cumpărător, iar apoi în Belgia. Eid a murit în 1951, 
iar văduva lui, Simone, a vândut textele în anul următor 
psihanalistului Carl Jung. 

Phocion Tano: Negustor de antichităţi care susţinea că se 
ocupa de afacerile Mariei Dattari. 

jean Doresse: Tânăr licenţiat francez care se specializa în 
istoria şi literatura creştinismului timpuriu. El a fost probabil cel 
mai stăruitor în încercarea sa de a afla istoria textelor de la Nag 
Hammadi, detaliile căreia au fost complete abia în 1975. 

Angela Dattari: Numele ei adevărat era Maria; l-am schimbat 
pentru că portretul pe care i l-am făcut eu acestei femei 
misterioase a fost mai „angelic”. Maria Dattari a fost o văduvă 
italiană care a conspirat cu Phocion Tano pentru a obţine un 
preţ cât mai mare pentru texte; ea le-a fotografiat şi a trimis 
fotografiile în Franţa, unde au atras atenţia lui Jean Doresse. 
Doresse a venit în Egipt pentru a vedea colecţia şi s-a aliat cu 
Togo Mina, dar ei n-au putut face rost de banii necesari pentru a 
cumpăra textele (fondurile guvernului au dispărut după 
asasinarea prim-ministrului Nugrashi Pasha). Dattari a fost 


oprită la aeroportul din Cairo când a încercat să scoată textele 
din ţară pentru a i le dărui papei. Ofertele guvernului egiptean 
pentru cumpărarea manuscriselor au eşuat. In final, codicele au 
fost puse sub protecţia Departamentului Egiptean al 
Antichităţilor. În mod incredibil, timp de şapte ani colecţia a 
rămas închisă într-un geamantan în birourile departamentului 
înainte să fie declarată proprietate a naţiunii. 

Carl Schmidt: A cumpărat patru texte copte în Egipt în 1896. A 
depus un mare efort pentru traducerea şi tipărirea textelor, dar 
diverse incidente nefericite şi războaiele au împiedicat 
îndeplinirea dorinţei sale până în 1955. Schmidt murise însă, 
încredinţând proiectul unui coleg, Walter Till. 

Mohammad Ali: Beduin care a găsit textele îngropate pe când 
săpa la poalele muntelui Jabar al-Tarif. 

Raghib: Profesor de istorie în Nag Hammadi, care ştia să 
citească în coptă şi care şi-a dat seama de valoarea textelor 
găsite de Mohammad Ali. 

Sfântul Pahomie: Născut păgân, în secolul al patrulea d.H. Ela 
întemeiat în deşertul egiptean o mănăstire, ale cărei ruine se 
află la câteva mile de locul unde au fost descoperite 
evangheliile de la Nag Hammadi. 


Notă privind localizarea: Deşi textele au fost găsite lângă un 
oraş antic numit  Chenoboskia (lângă Hamrah Dum), 
descoperirea a fost legată de cel mai apropiat oraş cunoscut, 
Nag Hammadi. 


GLOSAR 


Alfabetul fenician: Alfabet format din douăzeci şi două de 
consoane şi nici o vocală, care a luat naştere din alfabetul 
proto-canaanit şi datează din jurul anului 1400 î.H. Alfabetul 
fenician este considerat baza pentru alfabetele moderne, 
printre care cele grec, latin, ebraic, chirilic şi arab. 

Apocrif: Ascuns sau secret; care nu este inclus în Noul 
Testament. Unele dintre textele de la Nag Hammadi sunt astfel 
catalogate. 

Biserica coptă: Una dintre cele mai vechi forme ale 
creştinătăţii. Creată în Egipt de către apostolul Marcu la 
jumătatea primului secol d.H. 

Codice: Culegere de texte vechi în manuscris, mai ales o 
lucrare clasică privind scripturile. 

Dogmă: Credinţă sau doctrină incontestabilă a unei religii sau 
a oricărui fel de organizare. În Biserica Catolică, dogma este 
adevărul revelat de Dumnezeu şi transmis apostolilor. 

Erezie: Opinie, doctrină sau filosofie considerată contrară 
învățăturilor Bisericii Catolice. 

Gnoză: Cunoaştere (din gr. gnosis). 

Isis şi Horus: Zeităţi egiptene — mamă, respectiv fiu — 
considerate de unii a fi precursorii personajelor creştine Maria şi 
lisus. 

Mithra: Iniţial o zeitate persană; considerat fiul lui Dumnezeu, 
conceput de o virgină şi născut pe 25 decembrie. Conform 
mitului, Dumnezeu l-a trimis pe fiul său pentru a apăra 
omenirea de rău. Mithraismul a pătruns în Europa după 
cuceririle lui Alexandru cel Mare şi s-a răspândit rapid în tot 
Imperiul Roman. 


DESPRE GNOSTICISM 


Mişcarea gnostică a cuprins numeroase forme de gândire 
religioasă în Imperiul Roman între secolele întâi î.H. şi al 
patrulea d.H. Gnosticii au existat cu mult înainte de Hristos şi 
erau răspândiţi în toată lumea. Gnosticii maniheeni se aflau în 
Europa, Africa de Nord şi China; gnosticii islamici erau în lumea 
musulmană; gnosticii mandaean în Iran şi Irak; iar catarii în 
Europa de Vest. Lor le corespundeau diferite tradiţii, scriitori, şi 
literatură gnostică (gnosticism valentinian, setian, mandaean, 
manichean, islamic şi catar). Nu toate textele de la Nag 
Hammadi sunt considerate „gnostice” per se. 

Principalul interes al gnosticilor era o dualitate între material, 
care era negat, şi spiritual, care se credea că poate fi atins prin 
gnoză, sau cunoaştere. Pentru gnostici, ignoranţa reprezenta cel 
mai mare păcat. Gândirea gnostică a fost declarată eretică de 
către Biserică. 


MULŢUMIRI 


În primul rând, trebuie să-i mulţumesc lui Elaine Pagels pentru 
că e o scriitoare atât de bine documentată şi de minunată. 
Cartea ei The Gnostic Gospels a fost cea care m-a inspirat în 
scrierea acestui volum. Sunt profund recunoscătoare pentru 
cartea ei, şi pentru faptul că ea însăşi există pe acest pământ, 
construind asemenea punți esenţiale ale cunoaşterii. Vreau de 
asemenea să îi mulţumesc lui John Dart, a cărui lucrare de 
cercetare a ajuns mai târziu la mine, dar s-a dovedit extrem de 
valoroasă. El mi-a oferit detalii a căror existenţă nu o 
cunoşteam şi nu aş fi putut altfel să le includ. Relatarea sa 
excelentă despre descoperirea de la Nag Hammadi şi urmările 
ei m-a ajutat să înţeleg mai bine ce s-a întâmplat în Cairo la 
sfârşitul anilor 1940. Mulţumesc de asemenea pentru 
minunatele traduceri din The Gnostic Bible, editată de Willis 
Barnstone şi Marvin Meyer, şi pentru realizările lui Bart Ehrman 
în Lost Scriptures. Scrierile lui Thomas Merton mi-au fost o 
minunată călăuză, mai ales The Desert Fathers. Am folosit mult 
The Nag Hammadi Library in English, ediţia revăzută de James 
M. Robinson, ca şi The Catholic Encyclopedia şi website-ul 
Bibliotecii Societăţii Gnostice 
(www.webcom.com/gnosis/library.html). 

Multe mulţumiri sincere primului meu editor, Cindy Spiegel, 
pentru că a vrut să publice această carte, şi celui de-al doilea 
editor, Jake Morrissey, pentru că a preluat-o cu atâta 
bunăvoință. li sunt recunoscătoare lui Ed Stackler pentru geniul 
său editorial şi incredibila sa pricepere în ale cărţilor. 

Mulţumesc de asemenea lui Thomas şi Nicole Newnham 
Malarkey şi prietenilor care au fost suficient de amabili să 
citească primele versiuni ale romanului şi să-mi ofere sugestii şi 
un ajutor nepreţuit: Ann Banchoff, Chris Boas şi Claire Ferrari, 
Julie Colhoun, Jinx Faulkner, Joanna Goodman, Alice Koehler, 
Vivian Prinsloo şi Lee Rahr. Mulţumesc şi Deidei Garcia care m-a 
ajutat să ţin totul în ordine pe frontul de acasă. Un mulţumesc 


special mamei mele, Brent Malarkey, care a ascultat această 
poveste încă de la început, şi lui Dan Geller şi Daynei Goldfine, 
ale căror căldură, creativitate şi prietenie mi-au oferit un sprijin 
temeinic. li mulţumesc de asemeni surorii mele, Sarah 
Malarkey, care, cu mintea ei ascuţită, cu spiritul şi simţul 
umorului, contribuie în mare măsură la echilibrul meu general. 

Mulţumesc pentru dragostea şi sprijinul lui Mark Becker şi ale 
tatălui său, răposatul David Becker — al cărui entuziasm pentru 
această carte s-a dovedit statornic. În multe feluri, această 
carte e pentru el. 

li sunt profund recunoscătoare Svetlanei Katz de la Janklow 
and Nesbit, care m-a ajutat în toate felurile posibile în procesul 
de scriere şi publicare. Nimeni nu m-a ajutat mai mult în acest 
fel de zi de zi. 

In sfârşit, un mulţumesc din toată inima agentului meu literar, 
Tina Bennett, pentru faptul că a fost singurul element constant 
în inconstanta lume editorială — şi pentru că m-a împins mereu 
tot mai sus. li sunt recunoscătoare pentru instinctul, viziunea şi 
perseverenţa ei constante. S-a dovedit un editor remarcabil şi 
un aliat fără egal.