John Fowles — Daniel Martin

John Fowles 


O capodoperă. Un tour de force pulsind de vitalitate şi rafinament 


Daily Telegraph 


Daniel Martin 


John Fowles 
Daniel Martin 


Traducere de 
Livia Deac şi Mariana Chiţoran 


POLIROM 


2004 


John Fowles s-a născut în 1926, la Leigh-on-Sea, o 
mică localitate din comitatul Essex. După ce a urmat 
cursurile Universităţii din Edinburgh, în 1950 a obţinut o 
diplomă în literaturile franceză şi germană la Oxford, unde 
i-a descoperit pe existenţialiştii francezi şi pe promotorii 
Noului Roman. A predat literatura franceză la New 
College, Oxford, a fost profesor de limba şi literatura 
engleză la Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul 
Anargyrios de pe insula grecească Spetsai (experienţă 
evocată în Magicianul), pentru ca, între 1954 şi 1963, să 
predea engleza la Colegiul St. Godric din Londra. John 
Fowles a dobîndit recunoaşterea internaţională o dată cu 
apariţia primului său roman, Colecţionarul (1963), al cărui 
succes de public i-a îngăduit să se dedice în întregime 
scrisului. A primit de îndată şi elogiile criticii, fiind 
considerat un scriitor cu o forţă imaginativă şi inovatoare 
excepţională, reputaţie pe care următoarele sale romane 
au confirmat-o: Magicianul (1966; ediţie revizuită în 1977), 
Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), 
Mantisa (1982), Omida (1985). Scriitor prolific, admirator 
al lui Thomas Hardy şi D.H. Lawrence şi deopotrivă al lui 
Joseph Conrad şi Thomas Pynchon, pasionat de ştiinţele 
naturii, istorie şi ocultism, şi autor în egală măsură de 
volume de eseuri (Aristos , 1964), nuvele (Turnul de abanos 
„ 1974), poezii, traduceri, prefețe, cronici literare şi 
comentarii la albume de artă fotografică, John Fowles 
trăieşte şi scrie în Lyme Regis, Dorset. „Nu mă interesează 
cîtuşi de puţin să fiu un scriitor faimos... Aş vrea doar să fiu 
un ins care a contribuit la perpetuarea enorm de dificilului 
meşteşug de a scrie romane“, declara Fowles în 1998, cu 
ocazia lansării celui mai recent volum de eseuri al său, 
Găuri de vierme. 

Daniel Martin, eroul romanului omonim al lui John 
Fowles, este un dramaturg convertit în scenarist la 
Hollywood, care începe să se îndoiască de propriile sale 
valori. Reîntors în Anglia pentru a-şi vizita un prieten 
bolnav, Daniel Martin e forţat să se confrunte cu trecutul 
său îngropat, sfîrşind prin a se redescoperi. Străbătut de o 
profundă înţelegere a naturii umane, Daniel Martin 


reprezintă o culme a creaţiei lui John Fowles. 


„Criza constă tocmai în 
faptul că ceea ce e vechi moare, 
iar noul nu se poate naşte; în 
acest interregn se dezvoltă o 
mare varietate de simptome 
morbide.“ 

Antonio Gramsci, Caiete 
din închisoare 


Recolta 


„Oare ce s-a întîmplat cu 
acest om? 

Toată după-amiaza (ieri, 
alaltăieri şi azi) a stat privind o 
flacără. 

Seara s-a năpustit pe scări la 
mine şi mi-a spus: 

— Trupul moare, apa se 
înnourează, sufletul ezită şi 
vintul uită, vesnic uită, dar 
flacăra rămîne aceeasi. 

Mi-a mai spus: 

— Stii că iubesc o femeie 
care a plecat poate către celălalt 
tărim; nu pentru asta par eu atit 
de pustiit. 

Încerc să merg înainte ca o 
flacără pentru că ea rămîne 
mereu aceeaşi. 

Apoi mi-a spus povestea 
vieții lui. “ 

George Seferis, Domnul 
Stratis Thalassinos descrie 
un om 


Vedere de ansamblu; sau tot restul este pustiire. 

Pe sub coasta de răsărit a văii înguste, pe un 
povirniş prea abrupt şi pietros pentru tăişul plugului, 
se întindea odată o pădure. Acum era ceva mai mult 
decît un hăţiş îngust de fagi. Cîmpul aluneca într-o 
pantă dulce dinspre zidul de copaci, spre vest, către 
poarta deschisă, şi mai departe înspre Fishacre Lane. 
Aici se aflau hainele de culoare închisă, rezemate de 
gard, peste damigeana de cidru şi bocceaua cu 
mîncarea de prînz, lîngă cele două coase folosite dis- 
de-dimineaţă în acea zi pentru a curăța fişia de gard 
viu încă umed de rouă. Griul era pe jumătate secerat. 
Lewis stătea cocoţat în partea din spate a secerătorii 
cîndva roşii; scormonea pietrele din marea de tulpini 
blonde ţinînd cu o mînă mînerul secerătorii, gata să 
ridice lamele. Captain nu mai avea nevoie de hăţuri 
după atiţia ani de trudă anevoioasă, mereu aceeaşi; 
lăsă în urmă o bucată de mirişte, îndreptîndu-se către 
spicele nesecerate. Doar cînd ajungeau la capătul 
lanului, Lewis, cu un îndemn blind, mîna bătrînul cal 
înapoi. Sally, iapa cea tînără, care ajutase acolo unde 
locul era mai costiş, sta priponită sub un porumbar, 
nu departe de poartă, şfichiuind întruna gardul cu 
coada. 

Volbura se ridica pe spicele de grîu; mănunchiuri 
de ciulini, maci roşii, iar mai jos panseluţe de cîmp şi 
ochi-albaştri-de-şopirliţă şi  roşiatice  pimpinee, 
buruieniş de tot soiul. Cîmpul se chema Vatra Veche, 
de la cuptorul care cocea pe vremuri pîinea cine ştie 
cărei gospodării. Cerul de deasupra se chema, 
anticipînd, California; un cer albastru, încremenit, de 
august. 

Pe cîmp se află patru siluete în afară de Lewis, 
cel de pe secerătoare. Domnul Luscombe: roşu la faţă, 
cu un rînjet strimb, un ochi zbanghiu pe după 


ochelarii cu ramă de metal, cămaşă peticită, fără 
guler, în dungi cenușii subţiri, cu manşetele roase, 
pantaloni de catifea cu agăţători la spate pentru 
bretele, susținuți şi de o curea lată de piele. Bill, fiul 
său mai mic, de nouăsprezece ani, voinic, cu un cap 
mai înalt decît toţi ceilalţi, cu şapcă şi braţe groase ca 
nişte jamboane. Un uriaş greoi, stîngaci la toate, 
numai la cîmp nu... să-l vezi cum coseşte, lama şi 
miînerul cotit ale coasei sînt jucării în mîinile lui. 
Mişcările largi, ritmul neobosit, forţa pură şi princiară 
a meşteşugului său. Bătrinul Sam, în pantaloni cu 
bretele, ghete şi ghetre, chipul dat uitării, dar nu şi 
mersul şchiopătat; tot în cămaşă fără guler, calota 
pălăriei de pai plesnită într-o parte („Să mai intre 
aerul şi p-acolo, nu?“) şi un smoc de panseluţe ofilite 
înfipte în panglica neagră. Şi, în sfîrşit, un băiat de 
vreo cincisprezece ani, venit să ajute, îmbrăcat total 
nepotrivit, pantaloni de bumbac, cămaşă vernil, 
pantofi de gimnastică uzati. 

Oamenii lucrează în două echipe, una într-o parte 
a cîmpului, cealaltă în partea opusă; clădesc clăi 
înaintînd din cele două direcţii. Apucă snopul cu mîna 
dreaptă pe deasupra legătorii, niciodată de legătoare, 
apoi înaintează spre următorul snop şi-l ridică tot aşa, 
cu mîna stingă, şi merg mai departe cu cei doi snopi la 
cea mai apropiată claie neterminată, o claie avînd 
patru perechi de snopi, plus încă unul la fiecare capăt, 
„să închidă poarta“; apoi se proţăpesc în faţa celorlalţi 
snopi sprijiniți unul de altul, îi ridică perechi-perechi 
în cîte o mînă şi-i înfing în mirişte cu spicele 
împreunate. Lui Queenie, care s-a oprit o clipă pe 
uliţă, lingă bicicleta ei, probabil că asta i se pare cel 
mai uşor lucru din lume. S-a întors de la casa 
parohială unde a făcut curat şi acum se uită prin 
poarta deschisă, doar de dragul de a privi. Din celălalt 


capăt al cîmpului, băiatul îi face semn cu mîna şi ea îi 
răspunde. Cînd se uită din nou, o clipă mai tîrziu, o 
vede tot acolo, vede pălăria bej, cu panglică albă de 
mătase, de care este prins în faţă un trandafir 
artificial, ponosit, rochia cafenie, decolorată şi 
bicicleta greoaie, veche, cu apărătoare de sîrmă la 
roata din spate, ca să nu-şi rupă fusta. 

Băiatul aşază primii snopi la baza unei alte clăi. 
Stau ce stau în picioare şi după aceea dau să se 
răstoarne; îi prinde înainte de a cădea, îi ridică şi îi 
pune mai bine. Bătrînul domn Luscombe, la vreo doi 
metri mai încolo, clădeşte cu mişcări sigure cele două 
legături ca pe o casă. Snopii aşezaţi de el nu se 
dărimă niciodată. Zîmbeşte într-o parte, lăsînd să i se 
vadă dinţii stricaţi, clipeşte din ochiul zbanghiu, sticla 
ochelarilor luceşte în bătaia soarelui. Miîini bronz- 
roşcat, ghete vechi, maronii. Băiatul se strimbă, apoi 
aduce  snopii şi îi reazemă de ceilalţi doi ai 
fermierului. Deja îl dor braţele, pentru că degetele nu- 
i sînt destul de puternice ca să ducă snopii prea 
departe. Pînă la clăile mai depărtate îi saltă sub braţ, 
deşi sînt plini de scaieţi. Dar îi place această durere - 
o durere a secerişului, parte a ritualului, ca şi senzaţia 
de oboseală a muşchilor a doua zi de dimineaţă şi 
somnul din acea noapte, care vine imediat, în care se 
cufundă adînc. 

Foşnetul miriştii, fişiitul snopilor clădiţi. Huruitul 
secerătorii, zăngănitul lamelor şi, deasupra lor, 
mişcarea braţelor morii de vînt. Vocea lui Lewis cînd 
ajunge la un capăt: hai, uşurel, Cap'n, ţuruc, dii, 
băiatule. Apoi un plescăit: plici, plici, şi din nou 
huruitul, zornăitul de lanţuri şi zăngănitul lamelor. 
Puful de scaieţi pluteşte, dus de vîntul cald, uşor peste 
cîmp, de la nord la sud, urcînd stele noi pe firmament. 

Astfel vor trudi toată ziua, clădind claie după 


claie de griu, sub cerul de azur imaculat. Cînd şi cînd, 
bătrinul Luscombe va rupe cîte un spic de pe lujer şi 
va freca boabele între palmele grele pentru a le 
dezghioca; îşi va face palma căuş şi va sufla pleava; va 
privi fix; va lua între dinţi cîte un bob, îl va sparge în 
două cu dinţii, germene cu gust de ţărină şi de praf, 
apoi îl va scuipa şi va vîri într-un buzunar al 
pantalonilor restul boabelor, ca să le dea seara la 
găini. De cîteva ori zgomotul secerătorii se va 
întrerupe brusc. Oamenii de la clăi se vor opri uitîndu- 
se la Lewis cum coboară din cabină ca să vadă ce s-a 
mai întîmplat: legătoarea de snopi s-a înţepenit. In 
spatele maşinii - un snop nelegat şi cutia de scule 
deschisă. Lewis, mecanicul familiei, este tăcut, 
brunet, timid, cu mult mai mic decît fratele său. Doi 
dintre oamenii de la clăi, cei mai apropiaţi, se vor 
îndrepta într-acolo pentru a strînge cu braţele griul 
nelegat; vor trece apoi pe sub snopul din braţe vreo 
trei fire rezistente de pai pe care le vor răsuci la 
capete într-un nod puternic, îl vor viri capetele firelor 
pe sub legătoare, ca să nu se desfacă; îl vor lăsa pe 
Lewis să meşterească la maşina de legat snopi, iar ei 
se vor îndrepta din nou înspre rîndurile neterminate. 
Tăcuţi, fiecare separat, păşind pe miriştea foşnitoare. 
La ora unu, domnul Luscombe va scoate din 
buzunar ceasul vechi, apoi va face o strigare în 
direcţia cîmpului şi va începe să-şi răsucească o 
ţigară. Pe rînd, oamenii asudaţi se vor aduna la gard, 
nu departe de hainele din dreptul porţii, Lewis 
ultimul, după ce îl va fi luat pe Captain de la clăi şi 
priponit la umbră, alături de Sally. Se va destupa 
damigeana cu cidru. Băiatul capătă prima înghiţitură, 
dintr-o cană de metal. Bill ridică damigeana de cinci 
litri şi o duce la gură. Bătrînul Sam rînjeşte. Băiatul 
simte cum alunecă poşirca verde şi acră pe gitul lui şi 


pe gitul lui Bill; băutura de anul trecut, desfătătoare 
ca umbra din livadă, după arşiţă şi pleavă. Lewis 
soarbe ceai rece dintr-un bidon cu miner de siîrmă. 

În planul îndepărtat, dincolo de lanurile încă 
nesecerate de griu: cei cinci bărbaţi se îndreaptă de-a 
lungul gardului dinspre drumeag, către umbra unui 
frasin. Bătrîinul Sam se opreşte să urineze pe 
marginea drumului. Unii se aşază, ceilalţi se întind la 
umbra copacului, în jurul feţei de masă albe cu 
marginile albastre; pe ea, un morman de piîini mari cît 
roata carului, cu coaja neagră, arsă; untul galben şi 
gros, şunca tăiată în felii mari cît farfuria, o farfurie 
de carne trandafirie cu grăsime albă, felia de pîine 
groasă de două degete; untul galben marmorat şi 
perlat de zer, fiecare porţie cît pentru o săptămînă. 

Na şi ţie, na şi ţie, zice domnul Luscombe 
împărțind merinde, dar unde-or fi merele alea? 

Mama a zis să le mîncăm pe toate, spune Bill. 

Frumoasele de Bath, cu pulpă fragedă şi galbenă 
ca de chihlimbar, coaja subţire, cu gust înţepător. 
Băiatul se gîndeşte că primăverile sînt ca o poezie, 
mai bune decit văduvele de Pelham, lovite şi 
înecăcioase. Dar cui îi pasă? Toţi şi-au înfipt dinţii în 
felia albă şi mare cît roata carului, pîine şi şuncă 
gustoasă, viaţa le stă înainte. 

După ce s-au ospătat, mai stau la o vorbă, mai 
beau un pic de cidru şi ronţăie mere. Lewis fumează 
ţigări Woodbines cu ochii la secerătoarea bătută de 
soare. Băiatul, întins pe spate, simte ţepii din mirişte, 
e uşor ameţit, scăldat de şuvoiul verde al vocilor cu 
accent de Devon, Devonul său şi Anglia sa, voci 
străvechi, grăbite, şerpuitoare, sfătuindu-se ce să 
pună la anul pe cîmpul de aici; apoi pe celelalte. O 
limbă atît de regională, atit de condensată fonetic, în 
care sunetele se întrepătrund, această limbă în mintea 


băiatului nu poate şi nu va putea fi despărțită de 
peisajul de aici cu viroagele, cu ogrăzile, iazurile şi 
hambarele sale. Se simte ruşinat şi intimidat de 
propriul limbaj educat. 

Peste sunetul vocilor se suprapune, venind din 
depărtare, de la opt, nouă kilometri, vaietul slab al 
unei sirene. 

Cred că-i din Torquay, zice Bill. 

Băiatul se ridică în capul oaselor pentru a scruta 
orizontul spre sud. Toţi tac. Vaietul sirenei se opreşte, 
cu o schimbare de ton. Un fazan ţipă bisilabic din 
pilcul de fagi de la capătul văii. Bill ridică energic un 
deget; nici nu l-a ridicat bine, că se aude o detunătură 
îndepărtată. Apoi o alta. Apoi, înăbuşit, sunetele de 
bas ale unui tun antiaerian. Trei secunde de linişte; 
apoi din nou tunul şi ţipătul fazanului. 

Iară i-au pălit din senin, zice domnul Luscombe. 

Dau şi p-ormă o iau la sănătoasa, întăreşte Bill. 

Oamenii ies din umbra frasinului, cu privirile 
îndreptate spre sud. Dar cerul este gol, albastru, în 
pace. Cu mîinile pavăză deasupra ochilor, caută o 
pată, o urmă, un fir de fum; nimic. Dar deodată se 
aude un motor, la început slab, apoi brusc mai tare, 
mai aproape, ţişnind puternic. Precauţi, cei cinci se 
întorc sub frasin. Toată lungimea văii e inundată de 
zgomotul  înnebunitor, de violența  maşinăriei 
dezlănţuite, ţipind în agonia unei spaime feroce. 
Băiatul, cu imaginaţia sa deja literară, ştie că se află 
la un pas de moarte. 

Apoi, timp de cîteva clipe care par să despice 
lumea în două, îl văd deasupra, la numai şaizeci de 
metri înălţime, zburînd deasupra capătului îndepărtat 
al lanului, un Heinkel cu două motoare, camuflat în 
negru şi verde-închis, cu cruce balcanică şi burtă 
albăstrie, zvelt, enorm şi real, ca războiul însuşi, 


stîrneşte groază şi fascinaţie. Înspăimîntaţi, porumbeii 
se împrăştie ţişnind dintre fagi, Sally se cabrează, la 
fel şi Captain, care-şi rupe funia cu un nechezat 
sălbatic. Se îndepărtează în galop şi apoi se potoleşte, 
într-un trap greoi de-a curmezişul cîmpului. Dar 
tăunele uriaş a dispărut, lăsînd în urmă un răget 
sălbatic. Domnul Luscombe începe să strige şi o ia la 
fugă aproape la fel de greoi ca şi calul. Hooo, aici, 
Captain, uşor, băiatule, uşor. Apoi fuge şi Bill, 
depăşindu-l din urmă pe tatăl său. Calul cel bătrîn se 
opreşte tremurînd la margine, acolo unde începe griul 
nesecerat. Se mai aude un nechezat. 

Băiatul se întoarce spre Lewis: 

L-am văzut pe pilot! 

Era de-al lor ori de-al nostru? întreabă bătrinul 
Sam. 

German! Era german! strigă băiatul. 

Lewis ridică un deget. De undeva dinspre nord, 
aud Heinkel-ul luînd-o spre vest. 

Dartmouth, spune Lewis liniştit. Zboară peste 
albia rîului. 

Parcă ceva din această cumplită descărcare a 
maşinăriei de război, iuţeala, lipsa ei de omenie, forţa 
ei, l-au impresionat; el asudă la fermă alături de 
miîrţoagele bătrine, scutit de armată pentru munca 
lui... vechea slăbiciune celtă pentru armurile romane. 
În mijlocul cîmpului, tatăl său îl linişteşte pe Captain 
şi-l îndreaptă încet înapoi către secerătoare. Bill se 
uită înspre ceilalţi trei oameni de lingă gard; apoi se 
face că trage cu puşca în urma Heinkel-ului, arătind 
spre un loc, sus pe deal, unde l-ar fi făcut să cadă. 
Pînă şi Lewis zîimbeşte. 

Dar în momentul următor, deşi au urechile 
ciulite, cînd intră în lan, nu se aude nici un sunet, nu 
mai este război, nu se mai aude ropotul de ciocane al 


antiaerienei, nici exploziile de la Totnes ori 
Dartmouth, nici avioane engleze pornite în urmărire. 
Doar cînd Lewis şfichiuieşte crupa lui Captain ca să-l 
pornească din nou şi cînd secerătorii se apleacă să 
adune primii snopi, din înaltul cerului se mai aude un 
sunet aspru, răguşit. Băiatul priveşte într-acolo. 
Foarte sus, patru puncte negre se rostogolesc, se 
joacă, se aruncă unul într-altul, zburînd înspre vest. 
Doi corbi şi puii lor; eterna voce somnoroasă a cerului, 
rizindu-şi de om. 

Mistere: cum de a auzit fazanul bombele înaintea 
oamenilor? Cine a trimis corbii şi avionul? 

Pîinea noastră cea de toate zilele: snopi şi clăi, 
după-amiaza pe sfirşite, umbra frasinilor lungindu-se 
pe mirişte. Inexorabil, secerătoarea doboară griul. 
Ţişneşte primul iepure, Lewis scoate un țipăt. Iepurele 
aleargă în zigzag printre snopii neproptiţi, sare peste 
unul, se ascunde într-o claie, Bill, fiind cel mai 
aproape, apucă o piatră şi pîndeşte. Dar iepurele a 
întins-o, o codiţă albă în mişcare, iar piatra zboară pe 
deasupra capului, fără să-l atingă. 

Puțin după ora trei, pe cîmp încep să se adune 
oameni, de parcă ar fi pîndit pînă în acel moment, 
ştiind exact cînd să apară. Vreo trei bătrîni, o tînără 
grasă cu un cărucior, un ţigan înalt cu un copoi care 
se ţine după călcîiele lui: saturnianul „Babe“, cu obraji 
scofilciţi, omul tenebrelor, spaima poliţiştilor, zice-se 
că ar distila rachiu de mere în Thorncombe Woods. 
Mai sînt copiii din cătunul Fishacre, vreo şapte sau 
opt, cinci băieţi şi două fetiţe mai mici şi încă una 
ceva mai mare, întorcîndu-se ţopăind de la şcoală. 
Poarta deschisă ca o gură înghite toţi oamenii de pe 
uliţă. Pe Queenie şi pe bătrina doamnă Hellyer, care 
trebuie să fi venit special pînă aici, şi pe mulţi alţii, 
mari şi mici. Vine apoi micuța doamnă Luscombe, cea 


cu sprincene negre, împovărată de coşurile cu 
merinde. Lîngă ea, o femeie cu înfăţişare blîndă, într-o 
rochie în alb şi cenuşiu, sobră şi demodată chiar şi 
pentru atunci, cu părul tuns băieţeşte... mătuşa 
băiatului care face clăi. Şi mai sînt şi alţii. 

Griul este acum strîns în şase ori şapte rînduri de 
snopi pe o întindere de vreo cincizeci de metri. Lewis 
strigă dintr-un colţ către cel mai apropiat dintre gură- 
cască: 

Aţi venit cu toţi neisprăviţii. 

Se adună toţi în jurul ultimei clăi: culegători, 
copii, bătrîni, Babe şi copoiul său negru, cu pete 
vineţii, cu o privire speriată de animal bătut, 
permanent încovoiat, nevrotic, hiperalert, cu ochi de 
Argus, nu se îndepărtează un pas de călciiele 
stăpinului. Cu gleznele umflate, cu copilul în braţe, 
tînăra urcă dealul; a lăsat căruciorul lîngă poartă. Unii 
au bîte, alţii au pietre. Un cerc de feţe atente, pîndind 
orice mişcare din dreptunghiul de griu; se dau ordine, 
cei bătrîni le ştiu pe toate, gravi şi precauţi. Nu te 
pripi, flăcăule, stai unde eşti. In chiar inima 
dreptunghiului, un tremur al spicelor, o unduire a 
lanului, ca un rîu liniştit la trecerea unui păstrăv. Un 
fazan ţişneşte cu mare tărăboi, păpuşă pestriță, cu 
resort, rostogolindu-se pe panta dealului şi apoi pe 
Fishacre Lane. Risete. O fetiţă scînceşte. Un iepuraş 
cît două palme iese dintr-o margine a lanului, se 
opreşte năucit şi o ia din nou la sănătoasa. Băiatul 
care ajutase la clăi priveşte totul de la vreo zece 
metri; zimbeşte cînd o ceată de copii nebunatici se 
năpustesc claie peste grămadă după micuțul animal, 
care o zbugheşte îndărăt, se opreşte, ţişneşte iar şi în 
sfîrşit îşi găseşte locul înapoi în lan. 

lan vezi să nu prăpădeşti griul, strigă domnul 
Luscombe cît poate de tare către cel mai vijelios din 


ceata de băieţi. Drac de copil. Din cealaltă parte a 
lanului, Lewis arată cu degetul şi fluieră ascuţit. De 
data aceasta este un iepure mare care fuge spre 
gardul dinspre uliţă, chiar prin dreptul ogarului. 
lepurele a ajuns în mijlocul cercului format din 
oameni, gonind printre pietre, printre bețe şi clăi. 
Ţiganul fluieră prelung, pe un ton scăzut. Cîinele se 
năpusteşte, cu toată forţa şi dibăcia sa mortală de 
ogar. Iepurele scapă în ultima clipă, schimbînd 
direcţia. Copoiul ţişneşte pe lîngă el, apoi se răsuceşte 
brusc, stîrnind un norişor roşiatic de praf pe mirişte. 
Toţi ochii sînt aţintiţi într-acolo; chiar şi Lewis s-a 
alăturat. De astă dată, cîinele nu face nici o greşeală. 
Apucă iepurele de grumaz; îl scutură violent. Ţiganul 
fluieră din nou şi cîinele aleargă spre stăpin şi se 
culcă la pămînt, cu iepurele zbătîndu-se între fălcile 
prelungi. '[iganul apucă iepurele de picioarele 
dinapoi, îl saltă în aer şi, cu mîna liberă, îi fringe gîtul 
dintr-o singură mişcare. Toţi ştiu cum a ajuns Babe să 
aibă un copoi. Este o glumă ştiută de tot satul, ca şi 
porecla sa. Se zice că Ucigă-l Toaca a venit în 
Thorncombe Woods într-o noapte şi i-a adus ogarul în 
semn de mulţumire pentru cîtă răchie vînduse 
yankeilor la cazarmă. Oamenii se uită la om şi la cîine 
ştiind că el nu se află acolo pentru că ar avea nevoie 
de iepuri; pentru asta are la dispoziţie nopţile cu lună 
plină şi cîmpul cit vezi cu ochii. Prezenţa lui este 
străveche, aproape divină, din vremea cînd oamenii 
erau vîinători, nu agricultori; el cinsteşte pămîntul la 
vremea secerişului. 

Lewis porneşte iar secerătoarea. lepurii sar la 
fiecare pas, mari şi mici, unii înspăimîntaţi, alţii 
curajoşi. Bătrinii se năpustesc, lovesc cu bastoanele, 
se poticnesc, cad pe brînci; tot aşa şi copiii. Hohote de 
ris, ţipete, înjurături, strigăte de triumf; fară nici un 


sunet, ogarul aleargă, coteşte, înhaţă fără milă. 
Ultimul snop. Un scîncet de durere ca de sugar, din 
lamele secerătorii. Fără să se oprească, Lewis face un 
semn în spate. Un iepure se tirăşte pe mirişte, cu 
picioarele dindărăt retezate. Băiatul care a ajutat la 
clăi vine în goană şi-l ridică: cioturile roşii. Din blana 
din spate cad cocoloaşe verzi de excremente. Un 
tremur convulsiv, încă un scîncet. Băiatul îi retează 
capul, o lovitură, două, trei, se întoarce şi, cu un gest 
nepăsător, aruncă trupul mort peste grămada 
celorlalte. Luciri din ochi de iepuroaice, mustăţi, 
urechi pufoase, codițe vătuite. Se apropie şi priveşte 
în jos la grămadă, să tot fie vreo douăzeci. Inima i se 
strînge la presentimentul că într-o zi, în mijlocul unui 
cîmp pustiu, o să plingă pentru tot ce s-a săvirşit 
acum. 

Îşi ridică privirea şi o vede pe mătuşa şi pe 
doamna Luscombe, singurele care nu au participat la 
masacru. Stau de vorbă lîngă faţa de masă întinsă pe 
mirişte, sub frasin, şi privesc. De lîngă ele urcă în 
rotocoale un fir de fum albăstrui; un ceainic negru 
vechi, sprijinit pe cîteva pietre. Şi cel din urmă iepure, 
cea mai sigură pradă, înconjurat de vinători, fuge 
printre picioarele bătrînului miop Sam şi-i întrece pe 
toţi băieţii care-l urmăresc. Ogarul vrea să-şi facă loc 
printre ei, îşi pierde echilibrul şi ţinta, în cele din 
urmă îşi acordă răstimpul unui scheunat de neputinţă, 
priveşte nedumerit împrejur, atiţia bipezi care strigă, 
dau din mîini, îndeamnă. Cînd vede codiţa dansîndu-i 
în faţă, o ia din nou la goană, dar iepurele a şi ajuns 
cu cîţiva metri înainte la gard. Ţiganul fluieră. Cîinele 
face un salt înapoi, cu coada între picioare. 

Urmează decernarea premiilor. Bătrinul 
Luscombe stă în picioare lîngă vînatul făcut grămadă; 
puţin încurcat, neobişnuit să joace rolul lui Solomon. 


Unul ţie, unul lui, unul mic pentru puşti, unul gras lui 
Babe, încă unul lui moş Sam. Şi şase pentru băiatul 
care a muncit la clăi. 

Du-i jos la frasin, Danny. 

Şi „Danny“, care preferă să i se spună Dan, 
coboară panta ca biblicul Nimrod, cu cîte trei iepuri în 
fiecare mînă, îndreptîndu-se spre locul unde se află 
ceaiul pregătit. 

Lîngă focul de găteje, stînd cu mîinile în şold, îi 
zimbeşte micuța doamnă Luscombe, cea cu sprincene 
ca două virgule. 

Tu i-ai prins pe toţi ăştia, Danny? 

Eu doi, unul nu contează. S-a prins între lame. 

Sărăcuţul, spune mătuşa. 

Politicos dar ferm, doamna Luscombe îi dă peste 
nas. 

Dacă n-ai avea gard de piatră în jurul grădinii, 
draga mea, n-ai mai plînge de mila Jor. 

Mătuşa îi zîimbeşte matern, în timp ce doamna 
Luscombe apucă iepurii, îi cîntăreşte, îi caută la 
pulpe, îi aprobă; alege o pereche bună. 

Asta-i cina ta, Danny. 

Vai, săru' mîna, doamna Luscombe. 

Chiar aşa? întreabă mătuşa. Ce ne-am fi făcut 
fără tine? 

Unde-i tata? întreabă băiatul. 

Pare-se că l-a chemat preotul din sat. Pentru 
portic. 

Băiatul dă din cap: îşi ascunde singurătatea, 
marele său secret oedipian, ajuns deja la răscrucea pe 
care orice fiu trebuie să o traverseze. 

Trebuie să terminăm clăile, spune el. 

Se întoarce pe cîmp, unde oamenii s-au reapucat 
de treabă, dar acum sînt mai mulţi, ca într-un 
Breughel. Copiii se întrec să tirască snopii mai 


aproape de oameni; chiar şi Babe s-a pus pe treabă în 
astea douăzeci de minute. 

Apoi iar sub frasin, ca la împărtăşanie, faţa de 
masă veche, ca o tablă de şah cu pătrate albe şi roz, 
pîinea, ulcica de două kilograme cu smîntînă, 
castroanele cu dulceaţă de zmeură şi coacăze negre, 
cănile albe ciobite, cele două ceainice, unul maroniu- 
închis cu dungi galbene, culoarea prăjiturii doldora de 
stafide, mai mari şi mai mici. Cea mai bună este 
smîntînă, crusta gălbuie îngropată în albul voluptuos. 
De cînd lumea şi pămîntul, nu a existat ceva mai bun; 
foamea de la vremea culesului, soarele, roata de copii 
gură-cască, mirosul de transpiraţie. Staul şi pajişte şi 
mireasmă dinspre Red Devons. Ambrozie, moarte, 
dulceaţă de zmeură. 

I-ai văzut, mamă? l-aţi văzut, do'n'şoară Martin? 
Toţi am fi pus mîna pe ei, zi şi tu, Danny. 

Mai tîrziu. 

Băiatul se află singur printre fagii cei mai înalţi 
de pe coasta de marnă, deasupra cîmpului cules, 
acum pustiu; unde vine în fiecare primăvară să 
găsească prima frăguţă, stranie plantă trecătoare cu 
patru petale şi miros de mosc. Şi acesta e un mister, 
emblema şi floarea sa preferată, din motive pe care nu 
le poate spune. Soarele departe, la apus, cum îi place 
lui mai mult. Razele luminează păşunile de pe cealaltă 
parte a văii, brazdele paralele, urme ale unui plug tras 
de boi acum cîteva secole; unde va trebui să se 
întoarcă în curînd cu sufletul copilului de atunci; o 
altă floare secretă a sa, micuța orhidee Spiranthes 
spiralis , cu miros de fagure, trebuie să fi înflorit la 
vremea asta acolo. Pentru că îi lipsesc atitea altele, se 
agaţă de tot ceea ce ştie; semne ale păsărilor, locuri 
unde cresc anumite plante, frînturi de latină şi folclor. 
Frunzele fagilor sînt translucide în lumina soarelui la 


apus. Un porumbel sălbatic gîngureşte, o ciocănitoare 
bate pe aproape. 

Cu spatele sprijinit de trunchiul unui fag, stăruie 
cu privirea, dincolo de frunziş, asupra cîmpului pustiu. 
Fără de trecut, fără de viitor, în afara timpurilor 
verbale, adăugind această zi grea de fiinţă, încă 
necopt, dar una cu acest pămînt; tocmai aceasta îl 
făcuse să se sperie într-atit. Nu se temea de moarte, 
de agonia cuţitelor secerătorii, de vaietul şi cioturile 
însîngerate... ci de posibilitatea de a muri, de a muri 
înainte ca griul celălalt să fie copt. 

Inchis în sine, inocent, deja în exil. 

Culcat, pe jumătate acoperit de frunze. Punctul 
de vedere al unei păsări ascunse. 

li caut în buzunar şi scot un briceag; înfig lama în 
pămîntul roşu, ca să-l curăţ de murdăria de la cei doi 
iepuri pe care i-a despicat; burta spintecată; ficatul, 
intestinele, duhoarea. Se ridică şi începe să-şi 
scrijelească inițialele pe fag. Face incizii adînci, 
desprinde scoarţa cenuşie, pînă la verdele mustind de 
sevă al trunchiului viu. Adio, copilărie, adio, vis. 

Gros-plan. 

D.H.M. 

Şi dedesubt: 21 aug. '42 


Jocuri 


— O scrii. 

— Nu. 

— Ba trebuie. 

El zîmbeşte în întuneric. 

— Nu există „trebuie“ atunci cînd scrii, Jenny. 
— Atunci poţi. 

El spune părinteşte: 

— La ora asta ar trebui să dormi. 


Stă însă mai departe nemişcat, în întunericul 
camerei, cu ochii ţintă pe fereastră, afară în noapte, 
peste palmieri, peste poinsetia, peste arbuştii de ricin, 
dincolo de grădină, spre centrul oraşului, cîmpia 
nesfirşită de lumină, sclipind ca bijuteriile ieftine. 
Alungă imaginea, ţinînd o vreme ochii închişi. 

— Fantomele astea de aici. Pînă la urmă te prind. 

— Eşti de un romantism desuet. 

— Vrei să spui că încă nu am fost văzut zăcînd 
beat mort, într-un colţ la comisariat. 

— Hai, Daniel. Fii serios! _ 

El tace. Linişte. O scăpărare a brichetei. În sticla 
geamului se reflectă o clipă imaginea feţei ei, părul 
lung, umbrele de chihlimbar ale canapelei. Albeaţă 
acolo unde chimonoul indigo stă desfăcut, nelegat. O 
imagine frumoasă; cu atit mai frumoasă cu cît nici o 
lentilă, nici o peliculă nu ar putea-o reda. Oglinzi. 
Camera cufundată în întuneric. Punctul roşu al ţigării, 
semn al nesupunerii, rămîne pe suprafaţa de sticlă, 
una cu albastrul îndepărtat, lac smălţuit cu semne 
cereşti din diamante şi granate. 

Ea murmură: 

— Fii un pic mai indulgent. 

În astfel de momente, are o senzaţie îngrozitoare 
de rău, dar adolescentul din el, care nu a murit, 
îndrăgeşte ceea ce vede chiar şi pentru a mia oară; 
contemplă emoţionat, infatuat, satisfăcut; 
dispreţuieşte tot ceea ce a cunoscut, a învăţat, a 
apreciat raţional. 

Se întoarce şi traversează camera, spre o masă 
de lîngă uşă, o imitație stil Biedermeier. 

Doreşti ceva de aici? 

— Doar pe tine. Simplu. Măcar o dată. 

El îşi toarnă apă în paharul cu whisky, îl gustă, 
mai toarnă; se întoarce. 


— Chiar ar trebui să te duc la culcare. E foarte 
tirziu. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, vino şi aşează-te. 
Îşi întoarce brusc faţa spre el, privindu-l fix peste 
speteaza canapelei, apoi spune: 

— Mă faci să joc teatru. 

— Nu am vrut. 

— Poate nu ştii, dar porţia din timpul zilei mi- 
ajunge. 

Se apropie şi se aşază lîngă ea, apoi se înclină şi 
soarbe din paharul cu whisky. 

— Cînd a început? 

El împarte conversațiile în două categorii: cînd 
vorbeşti şi cînd te asculţi pe tine însuţi vorbind. In 
ultima vreme, conversaţia lui prea făcuse parte din a 
doua. Narcisism: atunci cînd ajungi destul de în vîrstă 
ca să nu mai crezi în propria unicitate, te 
îndrăgosteşti de propria complexitate - ca şi cum 
straturi de minciuni ar putea înlocui iluzia crudă; sau 
sofismele eşecului, mirosul greu al succesului. 

— Astăzi după-amiază. Cînd tu îţi reciteai rolul. 
Am ieşit şi m-am învirtit prin studiouri. Toate 
platourile alea pustii. Un sentiment de... timp irosit. 
Efort. Nu ştiu, ceva. 

— Şi că trebuia să mă aştepţi. 

— Nu era vina ta. 

— Totuşi asta era? El face semn din cap că nu. 
Vedeta şi victima. 

— E doar vechea formulă. Mitul. 

— Ei tot mai cred în asta. 

— Trebuie să le dăm şi băştinaşilor o satisfacţie, 
Jenny. 

Cu un braţ îndoit pe speteaza canapelei, ea îi 
studiază profilul. 

— Uite, asta nu-mi place mie la Puţă. Se crede 


stăpîn pe situaţie, marele succes al zilei. De cîte ori te 
vede pe tine, mie-mi aruncă una din ocheadele alea. O 
privire din aia, retro. Într-o bună zi, o să-l întreb de ce 
poartă prezervative în ochi. 

— Asta o să facă scenele voastre mai savuroase. 

Jenny se ridică şi traversează camera în direcţia 
ferestrei, stinge ţigara într-o farfurioară de ceramică 
de lîngă telefon - da, joacă teatru - apoi, ca şi el mai 
înainte, priveşte afară, în noaptea artificială a 
infamului oraş. 

— Un lucru nu o să pricep niciodată la oraşul ăsta 
înfiorător. Cum au reuşit să-i interzică total 
naturaleţea. Se întoarce, se opreşte în faţa lui cu 
braţele încrucişate, îl priveşte de sus. Adică, de ce se 
tem cu toţii? De ce nu vor să accepte că avem dreptul 
la această mică doză de englezism... o, Dan. Se aşază, 
îl face să o cuprindă cu braţul, îi sărută podul palmei 
şi o aşază peste unul din sînii goi şi o ţine acolo. Şi, 
cum spuneai, te învirteai prin studiouri. Asta nu 
explică de ce... hai, spune. 

El rămîne cu privirea în gol. 

— Cred că era ceva legat de realitate. 
Imposibilitatea de a o surprinde.  Platourile, 
apartamentele montate. Filme de care nimeni nu-şi 
mai aduce aminte. Cum toate jocurile şi scenariile 
marilor regi ai ecranului... nu mai au nimic în comun 
cu prezentul tău. 

— Spune-mi cînd să-mi scot batista. 

Pufneşte uşor; îi stringe sînul cu blindeţe, apoi îşi 
retrage braţul. 

— Dovadă că am dreptate. 

— Cineva umblă după complimente. 

— N-am mişcat nici măcar un deget. 

— Tu nici măcar... şi o ştii foarte bine. 

— Doar după standardele locale. 


— Gogoşi. 

— Dragă, atunci cînd eşti... 

— Doamne, iar o luăm de la capăt. 

El tace un timp. 

— La virsta ta, eu mă uitam numai înainte. La a 
mea, tu... 

— Atunci, poate ai nevoie de ochelari. 

— Nu-i aşa. Dacă vrei să cunoşti valoarea 
sfărimăturilor de la țărm, întreabă ruinele. 

— „De ce atunci răul te încolţeşte? Hieronimo e 
nebun iarăşi.“ Stînd la o oarecare distanţă de el, îi 
zimbeşte ironic şi ridică un deget mustrător. Apoi 
continuă: 

— Ai uitat că ăsta-i versul următor. Nu? Să nu o 
faci pe literatul cu actrițele. Om fi noi gişte, dar 
oricînd putem să vă găsim o replică. 

— Pe scenă, nu şi în viaţă. 

Jenny se uită în jos. 

— Eşti execrabil în rolul ăsta. 

— Orgoliu pe invers. Dacă privesc în urmă la 
opera mea nemuritoare. 

— O, ho, ho. Deci nu sîntem Shakespeare. 

El spune în şoaptă: 

— Cred că ar trebui să plec. 

Il face să stea, să o cuprindă iar cu braţul, apoi îşi 
lipeşte faţa de umărul său. 

— Sînt o superficială. 

— Pe bună dreptate. 

Il sărută prin cămaşă; apoi îşi îngroapă fruntea la 
pieptul lui. 

— Ştiu că eşti la pămînt, pe undeva. Doar că nu 
pot să suport ideea că mai contribui şi eu la asta. 

O stringe mai tare. 

— Tu, însă, eşti unul dintre foarte puţinele lucruri 
care mă mai ridică puţin. 


— Dacă aş... 

— Doar am mai discutat asta. 

Ea îl apucă de mînă. 

— Spune-mi de azi după-amiază. Ce s-a întîmplat 
de fapt? 

— Eram în vechiul decor de la Camelot. M-a izbit 
pe neaşteptate. Cît de bine mi se potrivea. Trădarea 
miturilor. Ca şi cum aş fi fost iremediabil exilat din 
ceea ce ar fi trebuit să fiu. Sau să fac, adăugă el. 

— Şi ce-ar fi trebuit să faci? 

— Bună întrebare. 

— Încearcă. 

— Ceva în legătură cu artificialitatea mediului. 

— Şi? 

— Dacă aş putea vreodată spera să descriu asta, 
ar trebui să merg dincolo de teatru sau filme. Altfel ar 
însemna... o nouă trădare a realului. 

— Ce să descrii? 

— Dumnezeu ştie, Jenny. Poate povestea reală a 
ceea ce sînt eu de fapt? Un lucru dezgustător de 
solipsist. 

— Aşa m-ai convins cîndva că e toată arta. 

El aşteaptă, cu privirea rătăcindu-i în gol prin 
cameră. 

— Mi-am petrecut mai toată viaţa de om matur 
învăţind cum să folosesc cît mai puţine cuvinte, cum 
să comprim scenele. Cum să strecor sensul printre 
rînduri. Cum să creez alţi oameni. Intotdeauna alţi 
oameni. Face o pauză. Ca şi cum altcineva a pus 
stăpinire pe mine. Cu ani în urmă. 

— Cine altcineva? 

— Un fel de escroc. 

— Prostii. Nu-i nimic, continuă! 

O mîngiie pe tîmple. 

— E o opţiune atit de simplă. Scrii: Scenă de 


interior, plan mediu, o tînără şi un bărbat pe o 
canapea, noaptea. Apoi te retragi. Laşi pe altcineva să 
fie Jenny şi Dan. Altcineva le spune ce să facă. Sînt 
fotografiaţi. Persoana ta nu riscă nimic. Să nu mai 
existe nimeni altcineva. Doar tu. Se opreşte, o mîngiie 
uşor pe cap. Asta-i tot, Jenny. De fapt, nu vreau să mă 
apuc de altă meserie. Doar că m-am săturat de 
scenarii. 

— Şi de Hollywood. Şi de mine. 

— De tine, nu. 

— Ai vrea totuşi să poţi merge acasă. 

— Numai metaforic. 

— Deci iată-ne de unde am pornit. De la memorii. 

— Am inventat destui oameni de hîrtie, fără a mă 
include şi pe mine. Adaugă: Oricum, asta tot calomnie 
se numeşte. Nu am fost capabil să redau cinstit 
realitatea. 

— Atunci scrie un roman. El pufneşte. De ce nu? 

— Nu aş şti de unde să încep. 

— De aici. 

— Aiurea. 

Ea se îndepărtează puţin, se aşază în genunchi şi 
îl priveşte. 

— Vorbesc serios. 

El zimbeşte. 

— Despre delirurile unui individ la andropauză şi 
despre o starletă goală în Ţara lui Harold Robbins? 

Ea îşi strînge chimonoul. 

— E urit ce spui. Despre amindoi. 

— Sătul de sex şi încercînd să-şi amintească 
filozofia lui Aristotel, el a pus bazele teoriei... 

— Nu sînt starletă, sînt Jenny a ta. 

— Care continuă să fie prea îngăduitoare. 

— Bani ai, timp ai putea să-ţi faci. 

— Prea multe cadavre pe conştiinţă. 


— Adică? 

— Le-am tot scos maţele mortăciunilor ălora, 
tocmai ca să creez ceva viu. 

— Deci cunoşti riscurile. Nu văd ce ai avea de 
pierdut. 

— Lucrul cel mai important. 

— Care? 

— Limita aia la care trebuie să se oprească 
cizmarul. 

Jenny tace şi îl priveşte lung. 

— Apropo de ultimul scenariu? 

El face semn că nu. 

— Mă plictiseşte de moarte, dar ştiu să scriu un 
scenariu şi în somn. Ca un computer. 

Se ridică şi se apropie din nou de geam. Ea se 
răsuceşte pe canapea şi-l priveşte din spate. După o 
clipă, el continuă, cu o voce mai calmă: Atunci cînd 
fugi de ceva, Jenny, nu mai găseşti drumul de 
întoarcere. Asta voiam să spun. Încercarea... E doar o 
fantasmagorie. Încercarea de a te tîrî înapoi în 
pîntecele matern. De a da ceasul înapoi. Se întoarce 
spre ea şi zîimbeşte. Vorbim ca să nu adormim. 

— Eşti atit de defetist. Nu ar trebui decit să pui 
pe hîrtie exact ce-ai spus pînă acum. 

— E ultimul capitol. Ceea ce am devenit. 

Ea priveşte în jos; un scurt moment de tăcere; 
„sincopă de conversaţie“, cum se spune în jargon. 

— Bill a adus vorba despre tine ieri. De ce nu ai 
regizat niciodată. 

— Şi? 

— l-am spus ce mi-ai spus tu. 

— Şi ce-a zis? 

— Un lucru destul de deştept. Că a fi perfecţionist 
e adesea acelaşi lucru cu a fi speriat. 

— Drăguţ din partea lui. 


— N-are dreptate? 

El zimbeşte în întuneric, observînd expresia 
acuzatoare de pe chipul ei. 

— Nu ajungi nicăieri dacă mă faci fricos. 

Jenny aşteaptă o clipă, se ridică, se apropie de el, 
îl sărută repede pe gură; îl împinge făcîndu-l să se 
aşeze într-un fotoliu de lîngă fereastră; îngenunchează 
pe covor aşezîndu-şi braţele pe genunchii lui. De 
afară, dinspre cerul de deasupra oraşului, o lumină 
slabă. 

— Gîndeşte pozitiv. 

— Da, Jenny. 

— Străbunica mea, munteancă din Scoţia, era 
clarvăzătoare. 

— Mi-ai mai spus. 

— Asta e primul capitol. 

— Şi următorul? 

— Se va întîmpla ceva. Ca o fereastră care se 
deschide. Nu, ca o uşă. Ca o uşă în zid. 

Se lasă în genunchi, îşi încrucişează braţele pe 
piept, îşi muşcă buzele, joacă rolul sibilei. 

— Şi dincolo de ea? 

— Povestea ta. Adevărata poveste a vieţii tale. 

Zimbetul lui este obosit. 

— De cînd? 

— Din clipa cînd vei fi luat propria ta hotărire şi 
noi... vom fi plecat fiecare pe propriul său drum. 
Zimbetul lui se stinge. Poţi să reconstitui discuţia 
noastră? E foarte important. Să nu o uiţi. 

— Vreau să plec pentru că te iubesc. Ştii? 

— Răspunde-mi la întrebare. 

— Nu prea cred. 

— Atunci o să încerc să scriu pentru tine, o parte. 
Miine. Între filmări. Doar ideea de bază. 

— Inclusiv întrebarea mea? 


— Sau o versiune a ei, în orice caz. 

Se privesc. În cele din urmă, el spune calm: 

— Doamne, cît pot să urăsc generaţia asta a 
voastră! 

Ridicîndu-şi privirea spre el, zimbeşte ca un copil 
lăudat, atît de copleşită, încît, într-un final, lasă capul 
în jos. Dan întinde mîna şi o ciufuleşte, apoi dă să se 
ridice. Dar ea îl opreşte. 

— Stai puţin. Incă n-am terminat cu tine. 

— E o nebunie. Trebuie să dormi. 

Jenny se întoarce spre măsuţa cu telefonul; se 
aşază acolo în genunchi, aprinde veioza; trage pe 
covor cartea de telefon a Los Angeles-ului, se uită o 
clipă la copertă, apoi îi aruncă lui Dan o scurtă privire 
speculativă. Bărbatul se ridicase pe jumătate de pe 
canapea, părînd pe picior de plecare. 

— Jenny. 

Ea priveşte din nou în jos. 

— Ceva să sune a singuratic. Ceva lunecos. 

Apoi deschide cartea de telefon, se ghemuieşte ca 
să distingă literele imprimate mărunt. 

— Doamne, nu-i nici un nume englezesc aici. 

— Spune-mi şi mie ce faci. 

Dar ea tace. Brusc, deschide cartea mai spre 
sfîrşit, o răsfoieşte în fugă; se opreşte, îşi întinde gitul, 
găseşte ceva; zîimbeşte radios. 

— Evrica. Wolfe. 

— Wolf? 

— Cu „e“ la sfîrşit. Din nou urmăreşte cu degetul 
lista de nume. Aici. S. Nici nu se poate mai „cotit“ de- 
atit. Altadena Drive, pe unde naiba vine asta? 

— Dincolo de Pasadena. Şi dacă tu... 

— Taci. Stanley J. Nu merge. 

Inchide cartea, îl examinează ca un geambaş în 
faţa unui cal dubios şi sare brusc: 


— Simon. Îşi încrucişează braţele. Şi cum eşti 
foarte modest, poţi să renunti la J. 

El priveşte fix covorul. 

— De cînd n-ai mai luat bătaie? 

— Nu poţi să-ţi foloseşti numele în roman. Nu 
spune nimic. Pe cine crezi că ar atrage un personaj cu 
numele de Daniel Martin? 

Fiind amindoi obişnuiţi cu aluziile la trecut şi cu 
schimbările bruşte de direcţie ale discuţiei, el 
răspunde, pe un ton ceva mai blind: 

— Pe mine, uneori. 

Ea îşi încrucişează mîinile în poală, jucînd acum 
rolul inocenţei neajutorate. 

— Încearcă şi fata să-şi cîştige dreptul la o 
dedicație. 

El se ridică. 

— Dacă fata nu e în pat într-un minut, o să capete 
ce merită. O palmă peste obraz pentru că apare pe 
platou cu pungi sub ochi. 

Deodată, din spatele ei, telefonul începe să sune 
strident, făcîndu-i pe amîndoi să tresară. Jenny, tot în 
genunchi, întreabă, toată numai zîmbet: 

— Vorbesc eu sau vorbeşti tu cu domnul Wolfe? 

El se întoarce să plece. 

— Ar trebui să-l las să sune. O fi vreun nebun. 

Această remarcă a lui o face să-i rostească acum 
numele pe un ton serios, chiar cu o umbră de teamă. 
El stă pe loc, privindu-i spatele indigo, în timp ce ea se 
întoarce să ridice receptorul de fildeş. Aşteaptă cît ea 
răspunde cu o voce rece, impersonală. 

— Da, este aici, vi-l dau. 

Îi întinde receptorul, muşcîndu-şi buzele. 

— Internaţional. De acasă. Au dat legătura aici. 

— Cine e? 

— Telefonista nu mi-a spus. 


Respiră adînc şi se întoarce lîngă ea. Aproape că-i 
smulge receptorul din mînă. Ea se întoarce cu faţa 
spre fereastră. Işi confirmă numele şi este rugat să 
aştepte. Studiază profilul fetei. Ea, simțindu-se privită, 
îşi răsfiră părul cu un gest al miîinilor; ca şi cum abia 
s-ar fi trezit din somn. Nu-şi poate stăpîni un zîmbet. 

— Trebuie să nu mă înfurii. Pariez că e vreun 
timpit de ziarist de scandal în lipsă de subiect. 

— Sau străbunica mea din Scoţia. 

Insuportabil de englezoaică şi de bine dispusă, 
contemplă spaţiul infinit al Los Angeles-ului în miez de 
noapte. El se întinde, o apucă de braţ, o trage cu 
brutalitate spre sine şi încearcă să o sărute cu furie, 
dar ea ride prea tare. 

În ureche, zgomote din depărtare. 

Apoi o voce; şi, de necrezut, ca în romane, uşa 
din zid se deschide. 


Femeia dintre trestii 


Vîntul mişcă alene ramurile leneşe ale trestiilor, 
încreţind uşor apa rîului din vale. Spre apus, norii, 
plutind uşor pe cerul de vară, presară pete de umbră 
peste colinele împădurite, ca şi pe pajiştile ce se 
întind pînă la poalele lor. De-a lungul malului 
îndepărtat al Cherwell-ului, un tînăr student împinge 
cu prăjina o lotcă în susul rîului. În barcă, în faţa lui, 
stă aplecată o fată cu ochelari de soare. Degetele 
mîinii drepte îi atîrnă uşor în apă. El are douăzeci şi 
trei de ani şi studiază engleza; ea este cu doi ani mai 
tînără şi studiază franceza. El poartă pantaloni militari 
de doc şi o bluză de bumbac bleumarin; ea - o fustă 
tiroleză de pînză verde-închis, brodată bogat cu alb şi 
roşu; o bluză albă şi o băsmăluţă roşie. Pe jos, lîngă 
picioarele-i goale, se află un coş de papură, nişte 


sandale şi cîteva cărţi risipite. 

Băiatul ar putea trece drept un tînăr din ziua de 
azi; toată înfăţişarea lui, în afara părului tuns scurt, ar 
merge. Dar şi la vremea aceea fusta largă, ţărănească, 
a fetei, lungă pînă la jumătatea pulpei, mînecile scurte 
şi bufante ale bluzei păreau demodate; culorile prea 
ţipătoare, din dorinţa mult prea evidentă de nu fi luată 
drept o intelectuală sofisticată... puţin enervante, 
pentru că demonstraţia e inutilă. Pentru a folosi o 
expresie studenţească obişnuită pe vremea aceea, fata 
este foarte nubilă; posedă atit distincţie, cît şi sex- 
appeal, un soi de eleganţă caldă, de care este perfect 
conştientă, ce aproape aduce a indiferenţă. Sora ei 
mai tînără, de pildă, se îmbracă mult mai bine; nici 
moartă n-ar ieşi într-o fustă ţărănească ponosită. Dar 
fata din barcă îşi asumă riscuri mai mari, poate pentru 
că este logodită (deşi nu cu gondolierul de azi), poate 
pentru că este conştientă că poziţia, reputaţia ei, 
înlătură orice pericol de a fi considerată stîngace, 
vulgară sau afectată. Nu mai departe decît iarna 
trecută, în ciorapi de plasă şi robă studenţească, cu 
perucă roşcată, fusese ovaţionată de o sală arhiplină 
într-o scenetă. Dacă Rita i-ar studia pe marii clasici... 
numele de familie al Ritei fiind Hayworth. Şi succesul 
nu se datorase numai poantelor inteligente despre 
Aspasia, despre marile curtezane sau cupletului 
(compus de tînărul din barcă), punctul culminant al 
spectacolului: Seminariile sînt mai comode cînd mă- 
mbrac în neglijeu ; ci, în mod evident şi categoric, 
contribuise şi farmecul personal al interpretei. 

Fata are sprincene frumos arcuite, ochi căprui, 
foarte limpezi, care te privesc drept în faţă, 
armonizîndu-se cu părul aproape negru în anumite 
nuanţe de lumină; un nas clasic, o gură frumos 
conturată, veşnic surizătoare, chiar şi în somn; chiar 


şi acum, cînd îşi priveşte degetele mişcîndu-se în apă; 
ca şi cum şi-ar aminti mereu de ceva amuzant spus ei 
cu o oră înainte. Ea şi sora ei au o poreclă printre 
băieţi. Li se spune „Gemenele cereşti“, deşi nu sînt 
gemene, existînd între ele o diferenţă de un an ca 
vîrstă şi ca studii şi în multe alte privinţe. Pe cînd erau 
în primul an, respectiv al doilea, se îmbrăcau uneori la 
fel şi astfel se crease o impresie falsă. Acum s-a impus 
fiecare în felul său şi au hotărît să fie ele însele. 

Printre studenţii de la Oxford, păreau nişte fiinţe 
mai deosebite. Trăiseră multă vreme în străinătate, 
căci tatăl lor fusese ambasador. Murise în anul în care 
începuse războiul; iar mama lor se recăsătorise, un an 
mai tîrziu, cu un alt diplomat, american de data 
aceasta. Fetele locuiseră în Statele Unite cît durase 
războiul şi încă mai aveau ceva de americance în ele - 
o francheţe, un uşor accent (pe care mai tîrziu l-au 
pierdut), o anume libertate care lipsea altor studente 
englezoaice, crescute printre cartele de alimente, în 
urletul sirenelor. În plus, deşi nu făceau niciodată caz 
de asta, erau şi bogate. Părinţii lor englezi nu fuseseră 
săraci; iar despre tatăl lor vitreg american, deşi avea 
şi el copii din altă căsătorie, se spunea că e departe de 
fi sărac. Erau privilegiate din atitea puncte de vedere; 
şi faptul că mai erau şi frumoase, şi deştepte părea 
aproape nedrept. Nici una din ele nu avea prietene 
apropiate la universitate. 

Fata îşi ridică privirea spre băiatul care 
mînuieşte prăjina. 

— Oferta mea rămîne valabilă. 

— Îmi face plăcere. Sincer. Simt nevoia să fac 
puţină mişcare. De trei zile tocesc ca nebunu'. 

Împinge prăjina în apă, o ridică, o înfige mai în 
faţă pînă simte că a atins fundul rîului, aşteaptă pînă 
ce mişcarea înainte a bărcii o aduce în poziţie aproape 


verticală, o afundă din nou, corectează puţin direcţia 
bărcii. Se strimbă uşor spre fată. 

— Cred că am să pic. Am o presimţire. 

— Aşa zici tu mereu. Pun pariu că ieşi primul. 

— Locul întîi i-l las lui Anthony. 

— Îi e teamă la istoria antică. Crede că nu va lua 
decît minus 10. 

Priveşte doct peste ochelari, imitînd îngrijorarea 
tinărului. 

— Tucidide este punctul meu vulnerabil. 

Băiatul zimbeşte larg. Fata se întoarce şi priveşte 
în susul riului. O barcă cu patru studenţi coboară în 
aval; sînt în anul doi, o fată şi trei băieţi. Îi privesc pe 
cei doi din barca ce merge în sens invers. Unul dintre 
tineri se întoarce şi-i spune ceva fetei; şi toţi patru îi 
privesc din nou, indiferenți, aşa cum trecătorii care nu 
vor să se arate impresionați aruncă doar o privire 
fugară spre celebrităţile locale, stelele şi prinții din 
ultimul an. Cei doi care constituie centrul atenţiei nu 
le acordă nici o importanţă; sînt obişnuiţi. 

Cîteva sute de metri mai departe, tînărul lasă 
prăjina să plutească mai mult ca de obicei şi-şi şterge 
fruntea cu dosul miîinii. 

— Îmi cam ajunge, Jane. Şi mor de foame. Nu 
cred că e deschis la Victoria's. 

Fata se ridică şi-i vine în ajutor. 

— Hai să legăm barca aici. N-am nimic împotrivă. 

— E un canal puţin mai sus. Putem să mergem 
pînă acolo. Să fim mai la adăpost. 

— Bine. 

Într-o clipă zăresc canalul, un vechi canal de 
scurgere, perpendicular pe malul de est al rîului, 
şerpuind între două cîmpuri mărginite de sălcii. Aleea 
publică se află pe celălalt mal. La gura canalului se 
află o placă cu vopseaua scorojită: Proprietate 


particulară. Acostarea interzisă. Dar cînd ajung aici, 
descoperă o altă barcă trasă la mal. Doi studenţi 
citesc, tolăniţi la cîte un capăt al bărcii, cu o sticlă 
deschisă de şampanie aşezată între ei. Gîtul învelit în 
poleială galbenă al unei alte sticle se zăreşte în apa 
verde şi răcoroasă, agăţat de o sfoară, la pupa. Cel 
înalt, cu o claie de păr blond şi o faţă uşor 
congestionată, ridică ochii spre intruşi. Are o privire 
stranie, lipsită de expresie în ochii său gri-verzui. 

— Doamne, Dumnezeule. Jane, dragă. Daniel. 
Prietenii nu-ţi pot da niciodată pace? 

Daniel încetineşte plutirea bărcii, zimbeşte larg 
în jos, spre capul blond şi cartea din mînă. 

— Andrew, prefăcut nenorocit. Înveţi. 

— Ei, nu tocmai, băiete dragă. Afurisitul de 
babac. A pariat cu mine pe o sută de lire că n-am să 
trec. 

Jane zîmbeşte. 

— Ce pacoste pe capul tău. Bietul de tine! 

— De fapt, pînă la un anumit punct, materia e 
chiar fascinantă. Nu-i aşa, Mark? 

Celălalt student, un tip mai în vîrstă, îşi exprimă 
dezacordul printr-un mormăit. 

— Luaţi o gură de spumos. 

Jane zîmbeşte din nou. 

— Spre deosebire de tine, noi chiar am venit să 
învăţăm. 

— Cît de revoltător de conformişti puteţi să fiţi! 

Zimbesc. Daniel le face semn cu mîna şi visleşte 
mai departe. După ce s-au îndepărtat cu cîţiva metri, 
Jane îşi muşcă buzele de ciudă. 

— Acum va vorbi tot Oxfordul că e ceva între noi. 

— Fac pariu că nu scoate o vorbă. li e prea frică 
să nu se afle la Bullingdon că l-am prins tocind. 

— Săracul Andrew. 


— Bogatul Andrew. 

— M-am întrebat întotdeauna ce s-o fi petrecînd 
în căpşorul ăla al lui. 

— Nu-i chiar atît de prost pe cît pare. 

— Doar o mimează la perfecţie? 

Ride şi cîrmeşte barca printre frunzele imense, 
agăţătoare, ale nuferilor, peste covorul de joian 
înflorit. Vîntul scutură o ploaie de petale albe dintr-un 
porumbar de pe mal. Fata ridică un lujer de aglică şi-l 
tine deasupra apei; o ploaie de picături se prelinge pe 
lîngă barcă. Apoi îi dă drumul înapoi. 

— Aici nu-i bine? 

— E un fel de iaz puţin mai încolo. Sau, mai bine 
zis, era anul trecut. Veneam aici cu Nell. 

Pe deasupra ochelarilor de soare, fata se uită 
cercetător la băiat. El dă din umeri şi zîimbeşte. 

— Doar pentru puţină linişte şi o gură de aer 
proaspăt. 

— Cît de revoltător de pastoral din partea 
voastră! 

Băiatul ride afectat. O pitulice ciripeşte între 
trestii; barca ocoleşte primul paravan de papură. În 
spatele lui, o perdea şi mai deasă de trestii şi rogoz se 
întinde peste apă. 

— Fir-ar să fie. A crescut peste tot. Am să fac 
totuşi o încercare. 

Scufundă prăjina şi împinge cu toată puterea, 
îndreptind barca spre locul unde pare să fie un ochi 
mai mare de apă, printre rădăcinile care le taie calea. 
Fata scoate un țipăt slab cînd se lovesc de prima 
barieră verde şi, cu un gest de apărare, îşi acoperă 
faţa cu mîinile. Prova plată alunecă înainte vreo trei 
metri, apoi se izbeşte de ceva moale, se ridică puţin şi 
se opreşte. 

— Fir-ar...! 


Jane se întoarce şi se uită peste marginea bărcii. 
Şi atunci - pe cînd el se străduieşte să smulgă prăjina 
din mil - ea se întoarce brusc cu faţa spre el, cu gura 
deschisă, uluită, îngrozită. 

— Daniel! 

Îşi îngroapă faţa în mîÎini. 

— Jane? 

— Dă înapoi, dă înapoi. 

— Care-i treaba? 

Fata se ghemuieşte în colţul cel mai îndepărtat al 
bărcii, astupîndu-şi cu mîinile nasul şi gura. 

— Ah, se simte şi mirosul. Te rog, dă înapoi! 

Dar el dă drumul prăjinii, face un pas peste 
băncuţa de scînduri din barcă, se apleacă peste 
margine; şi vede. 

Chiar la suprafaţa apei, împins în jos de virful 
bărcii, fundul gol, alb-verzui, al unei fiinţe omeneşti. 
Mai încolo, între trestii, există un loc liber, unde 
probabil se află capul şi restul corpului. Partea de jos 
a picioarelor e în apă, acoperită de barcă. 

— Iisuse! 

— Cred că o să vărs. 

Băiatul se repede spre fată, îi împinge capul în 
faţă, pînă ce-i atinge genunchii; apoi se întoarce 
repede în partea din spate a bărcii, smulge frenetic 
prăjina din mil, aproape răsturnînd barca, o 
redresează şi începe s-o împingă înapoi. Barca ezită, 
apoi alunecă uşor, eliberată dintre trestii. Vede forma 
hidoasă, obscură, ridicîndu-se încet la suprafaţă. 

— Jane, ţi-e mai bine? 

Stă tot cu capul plecat, dar face încet semn că da. 
Băiatul face manevre stîngace pentru a întoarce 
barca, apoi o îndreaptă cu putere înapoi spre rîu, 
dincolo de prima barieră de trestii, apoi de-a lungul 
malului, fixînd-o bine cu prăjina. Îngenunchează lîngă 


fată. 

— Ţi-e mai bine? 

Face semn că da, apoi ridică încet capul şi, cu o 
mişcare ciudată, îşi scoate ochelarii de soare şi-l 
priveşte fix. 

— Vai, Dan. 

— Al naibii de oribil. 

— Era... 

— Ştiu. 

O clipă urmăresc unul pe faţa celuilalt 
neînţelegerea în faţa morţii; lumea lor, din dimineaţa 
aceea, e sfărimată. Băiatul îi stringe mîinile şi priveşte 
spre gura canalului. 

— Ar trebui să-i spun lui Andrew. 

— Da, sigur. Mă simt mai bine acum. 

O mai priveşte îngrijorat o clipă, apoi se ridică şi 
sare pe mal. O ia la fugă prin iarba înaltă spre rîu; o 
dată se întoarce şi se uită înapoi. Fata stă cu capul 
rezemat de genunchii îndoiţi, ca şi cum n-ar mai vrea 
să vadă nimic. 

— Andrew! Andrew! 

Cele două feţe printre frunzele sălciilor; băiatul e 
deasupra lor, pe mal. 

— Tocmai am dat peste un corp în apă. 

— Peste ce? 

— Un corp. Un cadavru. Cred că-i o femeie. 
Printre trestii. 

— Doamne, Dumnezeule. 

Studentul pe care-l cheamă Mark, cu cîţiva ani 
mai mare decît ceilalţi doi, bronzat, mustață, ochi 
limpezi cenuşii, despre care Daniel ştie doar că e unul 
dintre prietenii lui Andrew Randall, care are tot felul 
de prieteni dubioşi peste tot, se ridică în picioare şi 
păşeşte pe mal. 

— Eşti sigur? 


— Absolut. Am intrat chiar în el. Peste el. 

Andrew vine în spatele lor. 

— Unde-i Jane? 

— A rămas în barcă. N-are nimic. A avut doar un 
şoc. 

— Hai mai bine să vedem, spune Mark. 

— Stai aşa, băiete dragă. 

Andrew se întoarce la barcă, scotoceşte printr-o 
haină şi scoate o sticluţă plată din argint, cu toc de 
piele. Cei trei pornesc repede înapoi, de-a lungul 
malului. Jane îşi ridică privirea. Andrew se aşază lingă 
ea, destupînd sticla. 

— Bea un strop din asta, Jane. 

— Acum mi-e bine. 

— E un ordin. Hai, o sorbitură. 

Ia sticla, înghite, se îneacă puţin. Mark se uită la 
Daniel. 

— Hai să-mi arăţi unde e. 

— E o privelişte a naibii de oribilă. 

Privirea ochilor cenuşii nu şovăie. 

— Am debarcat la Anzio, bătrine. Ai văzut 
vreodată o oaie înecată de multă vreme? 

— Pentru Dumnezeu, ne-am trezit chiar peste... 

— Da. Bine. Hai să ne asigurăm. 

Daniel ezită, apoi îl urmează de-a lungul malului, 
spre locul unde păpurişul acoperă apa. 

— Cam pe-acolo. Arată cu mîna. Spre mijloc. 

Mark îşi aruncă pantofii din picioare şi coboară 
printre trestii, apoi face cu grijă un pas înainte. 
Piciorul i se înfundă. Pipăie cu tălpile căutînd un loc 
mai sigur mai încolo. Daniel se uită înapoi. Jane e 
acum în picioare, în iarba înaltă, privindu-i de la vreo 
patruzeci de metri. Andrew vine şi el, întinzîndu-i 
sticla. Daniel refuză. Trestiile se închid în urma lui 
Mark, ascunzîndu-l pe jumătate, în timp ce se afundă 


pînă la genunchi. Daniel priveşte fix o tufă de isop cu 
flori purpurii de pe mal. Două libelule strălucitoare, cu 
aripile muiate în cerneală, zboară pe deasupra florilor, 
apoi se îndepărtează. Undeva departe, în susul 
canalului, ţipă o potirniche. Acum nu mai poate vedea 
decît, din cînd în cînd, un crîmpei din cămaşa albastră 
a lui Mark printre tulpinile dese şi verzi care s-au 
închis în urma lui; pîriitul trestiilor călcate în picioare 
şi plescăitul apei. 

Lîngă el, Andrew şopteşte: 

— Fac pariu pe cinci lire că e vreo tirfă. O nouă 
ispravă a galanţilor noştri aliaţi americani. Mark? 

— Recepţionat. Am găsit. 

Dar Mark nu mai spune nimic. Pare să stea 
inexplicabil de mult ascuns acolo între trestii, tăcut; 
cite o trestie se apleacă uneori într-o parte. În cele din 
urmă, Mark se întoarce greoi, se caţără sus pe iarbă, 
ud pînă la briu, cu picioarele acoperite de mil negru şi 
un miros greu de apă stătută; iar în aer pluteşte ceva 
dulceag, hidos. 

Se strimbă spre ceilalţi doi, se uită înapoi spre 
locul unde se află Jane, vorbeşte în şoaptă: 

— E moartă de ceva timp. Un ciorap în jurul 
gîtului. Părul plin de viermi. 

Se apleacă, smulge o mînă de buruieni şi-şi 
şterge grosul milului de pe picioare. Continuă: 

— Ar trebui să dăm o fugă pînă la Victoria. Să 
anunţăm poliţia. 

— Ce ghinion! Tocmai începusem să bag cîte ceva 
la cap. De rumegat nu mai vorbesc. 

Daniel priveşte în jos, fără să guste gluma. Simte 
la cei doi un oarecare dispreţ faţă de el... boemul, 
estetul mic-burghez decadent. E ca şi cum i-ar fura 
propria descoperire. Dar el n-a debarcat la Anzio; de 
fapt, n-a avut parte de nimic măreț în cei doi ani pe 


care şi i-a irosit în armată. Se întorc la Jane. Mark 
preia comanda. 

— Voi doi ar fi mai bine să aşteptaţi aici pînă vin 
poliţaii. Şi, pentru Dumnezeu, nu lăsaţi pe nimeni să 
se apropie. Nu vor să se mai învirtă şi alţii pe aici. 
Hai, Andrew. 

Andrew îi zîmbeşte lui Daniel. 

— Îmi datorezi cinci lire, bătrîne. 

— N-am acceptat pariul. 

Şi lui Daniel i se aruncă o privire amuzată, 
străvechea atitudine zeflemistă a aristocratului. I se 
întinde sticla. 

— Sigur nu vrei o înghiţitură? Eşti cam palid la 
faţă. 

Daniel refuză cu o mişcare bruscă a capului. 
Andrew îi trimite o bezea lui Jane şi porneşte pe 
urmele prietenului său. 

Daniel bombăne: 

— Zău că-ţi lasă impresia că de fapt se distrează. 

— Cine-i celălalt? 

— Dracu” ştie. Vreun erou din timpul războiului. 

Jane trage aer în piept şi schiţează un zîmbet. 

— Ei, am intrat în gura lumii. 

— Îmi pare îngrozitor de rău, Jane. 

— A fost ideea mea. 

Mark întoarce capul şi le strigă ceva arătînd spre 
malul pe care se află. Daniel îi face semn cu mîna. 

— Du-te tu, Jane. Eu aduc barca. 

Cînd ajunge din nou la gura canalului, o găseşte 
stînd printre sălcii. La picioare e sticla nedeschisă de 
şampanie. Fata se strimbă la Daniel. 

— Darul de despărţire al fălosului sir Andrew. 

Privind înapoi, vede că cealaltă barcă făcuse deja 
vreo sută de metri, îndreptîndu-se spre malul opus ca 
să se ferească de curent. Acostează, apoi se urcă pe 


mal lîngă Jane, aprinzîndu-şi o ţigară. Se aşază 
amindoi cu faţa spre rîu, cu spatele la grozăvia ce se 
află la vreo sută de metri distanţă; privesc fix apa. O 
altă barcă coboară pe lingă malul opus, cinci-şase 
persoane, o fată visleşte stîngaci, un țipăt, risete, căci 
e gata-gata să scape prăjina. 

— A spus ce vîrstă avea femeia? 

— Nu. 

Fata se întinde şi îi ia ţigara din mînă, trage un 
fum şi i-o dă înapoi. 

Băiatul spune: 

— Cînd eram puşti şi ajutam la strinsul recoltei, 
în timpul războiului, s-a prins un iepure în lamele 
treierătorii. 

Dar nu continuă povestirea. Fata priveşte fix spre 
rîu. 

— Înţeleg ce vrei să spui. Ca în vise. 

— Acum, asta-i tot ce-mi amintesc din ziua aceea. 
Din toată vara aceea. 

Ea se reazemă de trunchiul unei sălcii, întoarsă 
puţin spre el, cu capul uşor dat pe spate. Şi-a lăsat 
ochelarii de soare în barcă. După o clipă închide ochii. 
Băiatul îi priveşte chipul, genele, gura, o observă pe 
fata cea serioasă ce se ascunde în spatele fetei prea 
îndrăzneţe uneori. Ea şopteşte: 

— Pe malurile rîului liniştit. 

— Da, ştiu. 

Între ei se lasă tăcerea. Alte două bărci trec în jos 
spre Oxford. Dinspre apus, norii se adună într-un 
munte abrupt, opac, aducător de ploaie, peste Cumnor 
Hills. Soarele dispare. Băiatul se uită în sus, pe cer. 

— Ţi-e frig? 

Fără să deschidă ochii, fata face semn din cap că 
nu. Peste capetele lor un imens bombardier american, 
supranumit „Fortăreaţa zburătoare“, uruie uşor, sub 


perdeaua de nori, în drum spre Brize Norton. Poate că 
Andrew are dreptate, ucigaşul se află în acest avion: e 
acolo sus, poartă o şapcă de baseball şi mestecă 
gumă, cu ochii pe tabloul de comandă. Avionul e la 
vreo trei kilometri depărtare, doar un punct pe cer, 
cînd fata vorbeşte din nou. 

— Poate că aşa e bine. Că l-am descoperit noi. 

Băiatul se întoarce spre ea şi vede că-l urmăreşte 
cu privirea. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar că... felul în care am trăit noi toţi în 
aceşti trei ani... Şi realitatea. 

— Au fost cei mai minunati ani din viaţa mea. 

— Şi dintr-a mea. 

— Am întîlnit-o pe Nell... şi pe tine. Şi pe 
Anthony. Priveşte în jos. Toate astea. 

— Dar a fost oare real? 

Băiatul se propteşte în cot, smulge un fir de iarbă 
şi-l muşcă uşor. 

— Credeam că tu şi Anthony sînteţi foarte reali. 

O clipă, fata nu spune nimic. 

— L-am răsfoit pe Rabelais aseară. Fais ce que 
voudras. 

— Şi de cînd e asta un păcat? 

— Poate că ce dorim noi nu e ceva ce există. Sau 
va putea exista vreodată. 

— Dar am făcut ce-am dorit. Cel puţin în parte. 

— În interiorul a ceva ce e... literar? Ca l/'Abbaie 
de Thélème. În care nimic nu este real. 

Băiatul arată cu degetul în spatele lor. 

— Dacă vrei să spui că aia de acolo e realitate... 
Îţi spun sincer, vreo curvă din Carfax, agăţată de 
vreun... 

— Ca iepurele tău din treierătoare? 

— Dar n-are nici o legătură cu noi. 


— Eşti sigur? 

— Bineînţeles că sînt. Zîmbeşte sec. Anthony ar fi 
profund şocat să te-audă vorbind astfel. 

— Poate că ăsta-i defectul lui Anthony. 

— Am să-i repet fiecare cuvînt pe care l-ai spus. 

Fata îi zîmbeşte, apoi se apleacă şi-şi reazemă 
fruntea de genunchii îndoiţi; vorbeşte cu faţa 
îngropată în fusta ţărănească. 

— Mi-e foarte teamă ca nu cumva aceştia să se 
dovedească a fi fost anii cei mai fericiţi din toată viaţa 
noastră. Pentru toţi patru. Pentru că am iubit, ne-am 
maturizat, ne-am distrat atît de bine. Nici o 
răspundere. Am jucat teatru. Ne-am jucat. 

— Dar ne-a fost totuşi bine. 

Acum îşi propteşte bărbia în palmă şi îl priveşte. 
Apoi, pe neaşteptate, se ridică, se îndreaptă spre 
sticla de şampanie şi o ridică apucînd-o de gîtul învelit 
în poleială. O aduce lîngă el, apoi, din nou fară veste, 
ridică braţul şi aruncă sticla în rîu. Apa plescăie, sticla 
se scufundă, e ridicată o clipă la suprafaţă, apoi se 
duce definitiv la fund. 

Băiatul o priveşte uimit. 

— De ce-ai făcut asta? 

Cu privirea aţintită spre rîu, spre locul unde s-a 
scufundat sticla, ea întreabă: 

— Dan, tu şi Nell o să vă căsătoriţi? 

Băiatul se uită la ea cu atenţie. 

— Ce-ţi veni să-mi pui întrebarea asta? 

Fata îngenunchează lingă el, ocolindu-i privirea. 

— Mă întrebam doar. 

— Nell ţi-a spus că nu? 

Clatină din cap în semn că nu. 

— Amiîndoi faceţi o taină din asta. 

— Îţi dai seama că, în afară de Nell, eşti singura 
fată cu care am ieşit singur de vreo optsprezece luni? 


O bătu uşor pe braţ. Hai, Jane, scumpo, pentru 
Dumnezeu... Oţi fi voi orfanele de peste ocean, dar nu- 
i nevoie s-o faci pe sora bătută în cap. Adică de ce 
naiba crezi că îmi caut ca un disperat o slujbă aici 
pentru la anul? 

Ea îi răspunde, cu un mic zîmbet în colţul gurii: 

— Scuză-mă. 

— Nell e de părere că absolvenţa şi căsătoria nu 
prea merg împreună. Şi asta-i şi părerea mea. Şi să te 
logodeşti cu toată pompa e... Se opreşte brusc şi-şi 
ascunde faţa în mîini. Of, Doamne! Ce gafă am făcut! 

— Chiar atît de vieux jeu ? 

— Of, Doamne! 

— Nu. Fii sincer. 

— Ştii foarte bine ce-am vrut să spun. 

— Că nu sîntem normale? 

— Sigur că nu. Doar că... Ei, tu nu eşti Nell. Şi eu 
nu sînt Anthony. Fata aprobă din cap. 

— Înţeleg. 

Băiatul se uită la ea, apoi se ridică. 

— Jane, de asta ai venit azi cu mine aici? 

— Într-un fel. 

— Prostuţo! 

— Mama cloşcă. 

— Anthony ştie? 

— A fost ideea lui. 

Chicoteşte amuzat în direcţia dealurilor. 

— M-am prins. Miine, cînd se întoarce, o s-o 
şteargă singur cu Nell. Adevărată conspirație. 

— Convertirea păgînilor. 

— Presupun că nu se poate abţine. Dar trebuie să 
spun că aveam o părere mai bună despre tine. 

Fata zimbeşte. Băiatul adaugă: 

— Mă întreb unde vor găsi şi ei un cadavru? 

— Prostule! 


După o scurtă tăcere, băiatul întreabă: 

— Şi dacă tot s-a ajuns la secrete... Tu ai într- 
adevăr de gînd să-l laşi să te convertească? 

— Încă nu m-am hotărît, Dan. 

— Ar fi trebuit să-l fi cunoscut pe taică-meu. Te-ar 
fi lecuit pe toată viaţa. 

— Trebuie să judecăm credinţa după oameni? 

— Eu tot mai sper că Anthony nu va reuşi. 

— De ce, mă rog? 

Dan priveşte dincolo de rîu, spre norii adunaţi la 
asfinţit. 

— Tu nu ştii ce înseamnă. Nici măcar Anthony. Să 
trăieşti în umbra bisericii. Te obligă să ascunzi atît de 
multe. Nu-ţi poţi închipui dacă n-ai trăit astfel. Atît de 
departe de realitate. Exact ce spuneai tu despre 
Oxford. Dar mult mai rău. Nici măcar distracţia. 

Priveşte peste rîu, spre colinele umbrite din 
depărtare, apoi continuă: 

— Aş putea deveni orice, dar creştin n-am să mai 
fiu cît voi trăi. 

— Expresia unui adevărat complex al lui Oedip. 

Privirile li se întîlnesc, îşi zimbesc, apoi amîndoi 
îşi lasă ochii în jos, cu acea acută conştiinţă de sine a 
tinerilor adulţi, sensibili la situaţii noi, la cunoştinţe 
noi, la noi conştiinţe; scufundaţi în interesul faţă de ei 
înşişi, orbi la orice afară doar de tentaculele noului 
moment. Băiatul se uită la ceas. 

— Ar fi trebuit să sosească deja. Mă duc să văd. 

Face cîţiva paşi pe cîmpul din spatele sălciilor, 
încercînd să vadă vreo siluetă înspre est. După cîteva 
minute, fata vine lîngă el, scrutînd şi ea zarea. 
Vorbeşte fără să-l privească. 

— Cred că Nell e o fată foarte norocoasă, Dan. 
Asta-i un alt lucru pe care voiam să ţi-l spun. 

— Nu-i mai norocoasă decît Anthony. 


Fata şopteşte: 

— Toţi norocoşii ăştia în viaţă! 

Şi, înainte ca el să poată înţelege sensul ironiei 
din vocea ei, fata vorbeşte pe un ton normal, arătînd 
cu mîna. 

— Uite acolo! 

La celălalt capăt al cîmpului, mai la sud decît se 
aşteptaseră, se zăresc cinci siluete ieşind dintre sălcii: 
două în uniformă, trei îmbrăcate civil. Cei doi în 
uniformă cară costume de cauciuc. Un altul duce o 
targă pliantă. Şi al patrulea poartă o cutie neagră, 
agăţată de umăr. Daniel le face semn şi unul dintre 
poliţişti ridică grav mîna în semn că l-a văzut. 

Privindu-i cum înaintează prin marea de mătasea- 
broaştei, băiatul întreabă: 

— De ce-ai aruncat sticla de şampanie în rîu? 

Îşi întoarce privirea spre fata care stă lîngă el. Ea 
îşi coboară ochii spre iarba de la picioarele lor. 

— Am simţit că aşa era bine. 

O cuprinde pe după umeri şi o sărută uşor pe 
timplă. Fata rămîne cu privirea aţintită în iarbă. 

— De ce-ai făcut asta? 

Băiatul zîmbeşte. 

— Din acelaşi motiv. 


O perspectivă obiectivă 


Nu asta am promis să scriu atunci, cu puţin 
înainte ca tu să fugi. E totuşi pură ficţiune. 
Bineînţeles. 

Despre domnul Wolfe. Nu despre tine. 

Era la Claridge's. Un apartament la etajul întîi, 
plin cu mobilă Ludovic al nu-ştiu-cîtelea. N-a fost rău, 
poate pentru că fiecare dintre cei trei îl anula pe 
celălalt şi, de data asta, dădeau cel puţin impresia că 


erau cu adevărat în căutarea unei actriţe, nu doar a 
unei posibile partide de sex. Mi-am dat seama că Dan 
era cam băut şi nu m-a impresionat deloc. Sau poate 
m-a dezamăgit. După citirea scenariului. N-a scos 
aproape nici un cuvînt, nici măcar cînd i-am fost 
prezentată. O mutră afanisită (era probabil beat, în 
mod normal nu-şi dă atitea aere în faţa unor oameni 
complet necunoscuţi). Toată conversaţia au susţinut-o 
Bill şi tipul acela, Gold. Am simţit că Dan vrea să se 
ţină deoparte. Atunci de ce mai venise? Cred că am 
gindit că e patetic, zău aşa. Ca un personaj din 
Hemingway. Sau ca bărbatul din Sub vulcan. Se vede 
că sînt un tip dur, şi înţelept, şi sensibil, şi viril, şi 
literar, şi neadaptat, şi mai presus de toate astea, 
pentru că sînt beat. 

Cumplit de demodat. 

La un moment dat, am menţionat faptul că am 
jucat într-una dintre piesele lui. O jucasem două 
săptămîni la Birmingham ca un fel de prolog al 
stagiunii, o minoră pretenţie de sinceritate înainte să 
înceapă porcăria. l-am spus cît de mult mi-a plăcut. 
De fapt nu prea îmi plăcuse cine ştie ce, e una dintre 
cele mai slabe piese ale lui (o ştiu acum, după ce le- 
am citit şi recitit pe toate), dar voiam să spun şi eu 
ceva. Ştiam că Dan nu are un cuvînt prea greu în 
luarea hotăritrii, că probabil se afla acolo mai mult din 
politeţe. Poate că mi-era deja puţin milă de el. 

Bine, a zis. 

A fost singurul moment cînd mi s-a părut 
interesant. A zis „bine“ ca şi cum ar fi spus: tirfuliţă 
proastă şi plină de ifose. Ca şi cum aş fi fost o 
gisculiţă din Chelsea. 

I-am spus, încercînd să-i reamintesc că eram cu 
mult peste nivelul obişnuit al studentelor de la teatru: 

Şi profesorul meu din Sussex e un admirator al 


dumneavoastră. (Mă rog, pomenise odată, în treacăt, 
numele lui Dan.) 

Îi privi pe furiş pe ceilalţi doi. 

Am impresia că fata asta ţine morţiş să capete 
rolul, a spus. 

S-au hlizit şi a trebuit să zîmbesc şi eu. La asta n- 
a zimbit, dar mi-a ocolit cu grijă privirea, ticălosul. 

Mai tîrziu mi-a spus odată: Ştii de ce mă chinui 
atît de mult să evit dialogurile? Pentru că mi-e silă de 
actori. Întotdeauna au existat la el aceste două 
lucruri. Nu era un autor dramatic, un dramaturg 
devenit scenarist. Tot ce făcea era să scrie dialoguri. 
Odată mi-a zis: Eu montez şi repar dialoguri. Altă 
dată: Cel puţin majoritatea actorilor de film nu învaţă 
niciodată să joace. Asta a fost greşeala mea în ziua 
aceea. 

Rezolvaseră celelalte două roluri - se pare că pe 
mine deja mă aleseseră. Era o simplă formalitate. A 
pretins că fusese beat mort în ziua aceea la 
Claridge's, nu doar uşor băut şi că nu-şi mai amintea 
nimic. Aşa că ar fi bine să nu încerce s-o mai întoarcă. 

Puțin peste înălţimea medie, cu tîmplele uşor 
argintii. Părul tuns mai degrabă după moda americană 
decît după cea britanică. Tipul funcţionarului de stat 
american în pas cu moda. Buclele zbirlite şi mustata 
mexicană a lui Bill îl făceau pe Dan să pară foarte 
demodat. Întotdeauna a avut acest uşor aer, fizic, 
seamănă cu Ducele de Windsor în tinereţe. O figură 
ursuz-timidă, dar un trup suplu. O gură frumoasă, cea 
mai reuşită trăsătură a sa. Ochii, prea ficşi şi spălăciţi, 
nu prea mi-au plăcut niciodată; în ciuda privirii uneori 
senzuale. Ca un soi de provocare, priveşte 
întotdeauna un pic în gol, distrat. Cînd se plictisea, o 
făcea conştient, ca şi cînd ar fi fost undeva departe, 
lucru pe care ţi l-ar fi dorit şi ţie. O impoliteţe care a 


ajuns să-mi placă, poate pentru că am învăţat s-o 
controlez. Dacă eu eram ţinta, ştiam cum să-l aduc 
înapoi cu o glumă. Şi era folositoare cînd ţinta era 
cineva care mă plictisea şi pe mine. Lucru care se 
întîmpla, evident, de cele mai multe ori. Faptul că pe 
doi oameni îi plictisesc aceleaşi lucruri e un motiv 
esenţial pentru care apare o legătură între ei. 

Am recitit acest ultim paragraf şi se concentrează 
prea mult pe reacţiile mele din timpul acelei prime 
întîlniri. L-am prezentat prea rece, prea static. Şi nu 
era deloc beţiv. Se mişca uşor, fizic, nu era deloc 
greoi. Uneori aş fi preferat să fie, părea să fi învăţat 
cum să nu fie greoi, cum să fie sprinten. Contrazicînd 
astfel propria-i părere despre interpretarea 
actoricească. Aşa că de obicei se prezenta într-o 
lumină puţin prea cizelată (asta cînd era în public). 
Genul omului de lume care a călătorit mult şi chestii 
de-astea. Pe de altă parte (după cum o ştie prea bine), 
nu-mi plac bărbaţii care nu ştiu să se descurce în 
hoteluri, restaurante, cu chelnerii - să facă faţă unei 
vieţi pline de succes, dacă asta ţi-e dată. Presupun că 
ştiinţa de a te descurca bine în astfel de situaţii 
implică, inevitabil, interpretarea unui rol. 

Un bărbat cu care dădea bine să fii văzută în 
lume, cum ar spune biroul de publicitate. 

Tot nu reuşesc să-i definesc esenţa. Ceva veşnic 
în trecere, niciodată pe de-a-ntregul lingă tine. La 
început am crezut că e virsta, dar era mai mult decît 
atît, nu erau numai momentele acelea cînd afişa figura 
tatălui sau a unchiului, ca atunci cînd a pomenit prima 
oară de căsătorie, sus, în Mojave. Cînd i-am explicat 
de ce nu, a reîntinerit pe loc. Absurd. Incurcase 
complet ordinea expresiilor feţei. Dacă m-ar fi cerut în 
căsătorie cu expresia tinără, totul ar fi fost poate 
altfel. Pe atunci mă îndrăgostisem de el (sau de ideea 


mea despre el), eram pe punctul de nu mai judeca la 
rece, ştiam că-mi va vorbi despre asta şi ştiam că 
răspunsul nu va fi rezultatul unei hotăriri prestabilite, 
dacă alegea momentul potrivit. Aş fi acţionat din 
instinct, în funcţie de timp, de loc şi de dispoziţie. 
Într-un scenariu n-ar fi ratat niciodată replica în halul 
ăsta. 

Nu numai în trecere. Introvertit. Foarte planificat 
şi concis, cum îi era şi scrisul. Ca un geamantan 
elegant din piele, încuiat cu grijă, în sala de aşteptare 
a unui aeroport, purtind o etichetă cu numele unei 
destinaţii foarte greu de descifrat. Şi dacă reuşeai 
într-un final să te apropii şi să citeşti, vedeai că e doar 
un nume şi un aeroport, dar nici unul, nici altul nu-ţi 
spunea nimic. La început, toate astea mi s-au părut 
foarte incitante. Că nu-l puteam descifra însemna că 
eram conştientă că nu va dura, că-şi va vedea de 
drumul lui. Îmi dădeam seama că era (nu numai în 
sens propriu) total divorţat. Fără cămin, mai tot 
timpul pe undeva pe la mijlocul Atlanticului - în ciuda 
modului în care se agăța de britanismul său prin 
accent şi expresii, un soi de paranteze ostentative în 
jurul americanismului şi al bizarului său patriotism de 
modă veche - ceea ce consideram eu uneori ca latura 
„Vizitaţi Marea Britanie“ a personalităţii lui, 
sporovăială cu bătrîni pitoreşti într-o cîrciumă de ţară 
cu bîrne de stejar pe tavan, sorbind liniştiţi din halba 
de bere (genul ăsta de viziune contrafăcută a ceea ce 
în realitate e de fapt un grup de oameni care la sfîrşit 
de săptămînă se îmbată cu votcă, în interiorul unor 
ziduri acoperite cu trofee metalice „made in Hong 
Kong“). Îmi cam băteam joc de el în privinţa asta, o 
pipiţă afurisită stil anii '70: dacă-i plăcea atît de mult 
acolo, ce căuta aici? 

Exista un punct asupra căruia nu eram de acord. 


Nu mi-a plăcut niciodată viaţa la ţară (Slavă 
Domnului, zice ea). L-a şocat faptul că n-am urit din 
prima Los Angeles-ul. Sau că nu vreau să mă întorc în 
plicticosul ăla de deşert Mojave. 

Şi Tsankawi. Sfinte Doamne. Dar nu pot să 
vorbesc despre asta acum. 

Îmi amintesc de ziua, pe la început, de fapt era 
noapte, cînd mi-a pomenit prima oară de casa de la 
ţară unde se retrăgea cînd era în Anglia. Cînd îmi 
vorbea despre peisajul din Devon, fauna, flora, 
copilăria lui - ca şi cînd de asta casa însemna atît de 
mult pentru el, eu înţelegeam de fapt altceva. Nu de 
casă în sine avea el nevoie, ci de un pretext pentru a 
vorbi despre ea. Rareori locuia acolo, era un simplu 
hobby, ceva achiziţionat în timp ce se ridica la situaţia 
la care a ajuns acum. Lucru pe care, bineînţeles, îl ştie 
- sau mai degrabă, fiind la fel de speriat că nu-şi 
înţelege propriile paradoxuri ca un bun şahist care-şi 
expune regina, crede că-l ştie. A spus-o odată, cînd 
vorbeam despre Cetăţeanul Kane (poate să mă 
corecteze dacă am înţeles eu greşit): că marea 
lovitură de maestru a fost acel ultim cuvînt, Rosebud, 
cum că cel mai cumplit act de corupţie al 
practicanţilor corupți ai unei arte corupte era ideea că 
puteai răscumpăra inocenţa. Ca un fel de donaţie a 
Mafiei făcută bisericii din localitate - ca şi cum asta 
te-ar salva dacă ar exista cu adevărat un Dumnezeu 
care ne-ar judeca. Şi nici nu i-am spus că nu puteam 
înţelege de ce trebuia să se simtă exclus dacă devenea 
obiectiv faţă de pseudoferma aia a lui. 

Dar nu-mi displăcea din cauza asta. Nu-şi dădea 
niciodată seama că nu devenea brusc urit cînd se 
arăta supus greşelii. 

Şi faptul că tatăl său fusese vicar (nu-mi dădusem 
încă seama că Biserica pustie conţinea elemente 


autobiografice). Am ris, pur şi simplu nu mi-a venit să 
cred. Şi nici n-am crezut pînă în ziua cînd am plecat 
cu maşina la Marineland şi am intrat într-un 
ambuteiaj, iar el a început să cînte imnuri bisericeşti. 
Ridiculizind tot creştinismul lor fără sens. Dar îşi 
amintea atît de multe. Ăsta a fost un alt moment cînd 
mi-a fost tare drag. Uneori era o companie foarte 
plăcută. 

Astfel, introvertirea lui era doar un simptom al 
incapacității sale de a se lega de ceva, cu atît mai mult 
de un loc de care nu era nevoit să se ataşeze, decît 
verbal şi numai după cîteva pahare de Dettol. N-am 
reuşit să pătrund acest secret. Să ajung să le dezleg 
pe cele reale, ca, de pildă, Caroline. Imi displăcea 
profund modul în care obişnuia să vorbească despre 
ea (înainte de a avea explicaţia cu el), cu implicaţii atât 
de dispreţuitoare, ca despre ceva lipsit de importanţă, 
ca şi cînd n-ar fi fost fiica lui, ci o secretară inutilă cu 
care se pricopsise în casă. Foarte bine, mamă-sa o 
răsfăţase şi o învățase să aprecieze valori pe care el le 
dispreţuia. Dar era limpede că de fapt se simţea pur şi 
simplu lezat, ofensat... şi nu numai pentru trecut şi 
pentru că o pierduse, ci şi pentru că se ataşase de 
mine, ideea incestului (dar el ce credea oare că era 
uneori pentru mine?), plăcîndu-i această situaţie şi 
totodată urînd-o. 

Apoi toată mizeria din spatele căsătoriei lui 
destrămate. Am renunţat să încerc s-o mai înţeleg şi 
pe asta. Şi celelalte femei din viaţa lui, răspunsurile 
lui evazive, de-a dreptul groteşti dacă deveneam prea 
curioasă. Ca şi cînd m-aş fi putut simţi ofensată, ca şi 
cînd un astfel de trecut l-a făcut vreodată pe vreun 
bărbat mai puţin atrăgător. N-ar trebui să-l compar cu 
un geamantan elegant din piele. De fapt e un pachet 
vechi, plesnit, budrugălit cu cincizeci de mii de noduri 


de sfoară. Scoţianca din mine se simte ultragiată. 

Toate acestea au fost rezumate în acea ultimă 
noapte (povestea cu clarviziunea era o prostie, dar, 
ciudat, Dan, am simţit într-adevăr că ceva avea să se 
întîmple cu noi). Cînd tu, adică el, mi-a vorbit despre 
bariere. Şi eu i-am spus că vrea să zică baricade. Sper 
că va reflecta adînc la toate astea, dacă va citi 
vreodată aceste rînduri. 

Îl ponegresc din ce în ce, dar toate astea de fapt 
ne apropie şi mai mult. Niciodată înainte nu mi-am dat 
seama atît de limpede că minţile „îmbătrînite“ pot fi şi 
minţi tinere în trupuri îmbătrinite. (Nu-i frumos, de 
fapt vreau să spun trupuri frumoase care nu mai sînt 
tinere.) Existau din ce în ce mai multe situaţii în care 
eu mă simţeam mai bătrină. Fram mai bătrină. Cînd a 
primit telefonul acela extraordinar, era ca un copil, un 
copil mic, un băieţaş speriat şi emoţionat care 
încearcă să-şi ascundă şi spaima, şi emoția 
prefăcîndu-se „matur“. Doamne, Dumnezeule, exista 
cineva acolo care avea sincer, cu adevărat, nevoie de 
el. S-a simţit descătuşat, mi-am dat imediat seama. 
Am fost foarte furioasă, dar nu m-am dat în vileag. Nu 
pentru că a hotărit să plece, doar pentru că a avut 
neruşinarea să mă folosească pe mine ca pretext. Nu 
ştiu de ce m-a frămîntat atîta gîndul că eu mă folosesc 
de el. Eu, cel puţin, am fost sinceră. 

Privesc în urmă şi, acum cînd văd tot ce se 
întîmplă, îmi dau seama că ceva în sensul ăsta era 
inevitabil. După ce am rupt-o cu Tim şi mi-am făcut de 
cap, plutea oarecum în aer. În cele din urmă, trebuia 
să fie cineva în genul lui Dan. Acesta a fost un element 
pe care l-am introdus de la bun început (deşi nu a fost 
calculat, vreau să spun că, de fapt, el m-a învăţat să 
fiu mai sinceră). Fusese necesar să se întîmple, 
existase un fel de inevitabilitate dialectică, prin 


urmare , într-o bună zi, trebuia să se transforme în 
altceva. Acest „prin urmare“ a existat mereu în jurul 
meu. Marcînd o punere în scenă, în ambele sensuri. 

Harold mi-a deschis ochii, pe vremea cînd eram 
la Birmingham. Mi-a spus: Toate marile actriţe sînt 
curve. Pentru că, pe lingă nevoia obişnuită de noi 
experienţe, avem şi datoria profesională de a 
experimenta. Eram conştientă de asta cu mult înainte 
să apară Dan. Eram foarte conştientă de asta cînd m- 
am despărţit de Timothy. Chiar şi în momentele cele 
mai rele, în toiul certurilor şi al ţipetelor, o micuță 
păpuşă-Jenny din creierul meu îşi lingea satisfăcută 
buzele pline de frişcă. Sincer vorbind, acel prim rol 
într-un film a fost plin de crema pe care o linsesem. 

La Los Angeles, Dan a venit să mă întîmpine la 
aeroport. Cu cucoana de la biroul publicitar al 
studioului şi fotograful ei şi cu trandafiri înveliţi în 
celofan. Mi-a spus că Bill nu putuse să vină, el îi ţinea 
numai locul. Ceea ce stricase totul. Oarecum. Dar nu 
era beat, era treaz şi chiar patern, o persoană diferită 
de cea de la Claridge's. Şi cînd, în cele din urmă, ne- 
am urcat în limuzină şi am pornit-o prin ţara cartofilor 
prăjiţi şi a hamburgerilor, mi-a descris prima lui 
sosire, cu ani în urmă, neîntîmpinat de nimeni. Se 
simţise complet străin şi pierdut. M-a văzut uitindu- 
mă la un imens panou de afişaj cu o absurdă 
toboşăriţă gigantică rotindu-se încet în virf. Mi-a zis: 
Aici trebuie să hotărăşti de la bun început un lucru - 
care din voi e real, tu sau Los Angeles-ul? Corect? 

Corect, am spus. 

Am transformat asta într-o mantra. A fost lucrul 
cel mai drăguţ şi cel mai preţios pe care mi l-a dat 
vreodată. „L.os Angeles“ înseamnă oriunde. 

Eram frîntă şi, cînd am ajuns la hotel, m-au 
expediat direct la culcare. Urma să am o zi liberă 


înainte de a intra în moara publicitară, probe şi tot 
restul. Făcuseră o listă de locuinţe, apartamente pe 
care să le văd. Am hotărit că un apartament ar fi ca şi 
cum aş sta în pensiune în turnee. O cană de cafea, o 
cutie de detergent, un ceainic de pus pe foc. Poate că 
de asta aş avea nevoie. Femeia de la biroul publicitar 
îşi făcuse planul să mă însoţească în aceste vizite, însă 
Dan s-a oferit să le combine cu o plimbare cu maşina 
pentru a-mi arăta oraşul. Cred că mi-a citit ceva pe 
figură, individa nu era deloc genul meu. Mă speria 
tipul ei de femeie independentă, de carieră, farmecul 
imaginii ei artificiale de păpuşă sexy. 

A venit să mă ia a doua zi dimineaţa, la zece. Nu 
putusem să dorm, toată noaptea mă sculasem şi mă 
uitasem pe fereastră. Deci asta e America şi acolo jos 
e Sunset Boulevard. Nouă zecimi din mine se aflau 
încă la Londra, în micuțul Belsize Park, care-mi plăcea 
atît. Mi-era teamă, mă bucuram că Dan va fi aici să se 
ocupe de mine toată dimineaţa. L-am găsit în holul 
hotelului bînd cafea şi citind ziarul londonez Times din 
ziua precedentă. li dădea curaj. Şi o clipă m-am 
simţit chiar entuziasmată, doar o turistă. Dar a fost 
prea mult, am văzut prea multe case, aşezate la 
distanţe foarte mari, şi am intrat din nou în panică, 
luînd hotărîri de moment în loc să fiu practică. El era 
răbdător şi neutru. Ca un agent imobiliar cu o clientă 
bogată, plictisit dar nearătînd-o. Şi atunci am început 
să mă gîndesc că de fapt mă studia în secret, 
încercînd să hotărască dacă eram cu adevărat 
potrivită pentru rol şi m-am simţit iritată că nu avea 
încă această siguranţă. Mai tîrziu mi-a spus că-i 
plăcuse faptul că fusesem „mofturoasă“. Fusese pur şi 
simplu curios din punct de vedere „antropologic“. Nu 
m-am gîndit deloc la el ca la un tip „la pat“. Ba nu. M- 
am gindit o dată, într-un dormitor oribil în care 


intraserăm amindoi. Am alungat imediat gîndul. A 
încercat să mă facă să mă răzgîndesc asupra locuinţei 
pe care în cele din urmă am luat-o. Dar m-a fascinat 
priveliştea. Îmi dădusem seama că nu voi găsi nici 
camere, nici mobilier în mijlocul cărora să-mi facă 
plăcere să trăiesc. Aşa că am închiriat priveliştea. Am 
luat dejunul la hotel. S-a oferit să mă mai plimbe un 
pic cu maşina, dar eu voiam să scap de el. M-am dus 
la culcare. 

În seara aceleiaşi zile, Bill s-a întors cu avionul de 
la New York şi, împreună cu soţia lui şi cu Dan, m-a 
invitat la cină în oraş. Urma să-l întîlnesc şi pe Steve, 
dar el n-a apărut, deşi ar fi trebuit să sosească cu 
acelaşi avion ca şi Bill. Care s-a pierdut în scuze. 
Steve, bineînţeles, era ocupat să se culce cu o femeie 
(după cum mi-a spus-o chiar el de cum ne-am văzut a 
doua zi după-amiază). A fost ca buchetul de la el 
însoţit de un bileţel (incîntat să lucrez cu tine - 
Steve), pe care l-am găsit aşteptîndu-mă cînd am sosit 
în apartamentul meu, cu toate florile de care probabil 
goliseră florăria. Din partea hotelului, de la Bill, de la 
tipul acela Gold, din partea studioului, dar nici unul de 
la Dan. Toate cartonaşele scrise de aceeaşi mînă. Cînd 
i-am mulţumit lui Steve pentru flori şi pentru bilet, a 
făcut un gest cu palmele, o mişcare tipică de actor 
prost. Nu înţelegea despre ce dracu' vorbesc. 

Dar la vremea aceea auzisem deja destule despre 
el. La cină, în prima seară, Bill şi Dan băuseră în cele 
din urmă destul pentru a deveni răutăcioşi şi ceva mai 
cinstiţi. Am aflat pentru prima oară că Steve nu fusese 
alesul lor iniţial - sforile le trăsese tipul acela, Gold. 

Steve are unele pile, a zis Bill. 

E o puţă, a spus Dan. 

Mă ocup eu de el, m-a asigurat Bill. Îl am la 
degetul mic. 


Şi atunci Dan mi-a zîmbit, făcîndu-mi uşor cu 
ochiul, parţial pentru modul cam grosolan în care se 
exprimase Bill, dar şi ca un semn de bunăvoință. Ceva 
tandru şi ironic deopotrivă, un soi de curent britanic 
între noi, în acel oribil restaurant de lux. O alianţă. Şi- 
mi transmitea că a hotărit să-i placă de mine şi că vom 
găsi o cale să-i ţinem piept lui Puţă. Ceea ce n-am 
reuşit, dar n-are importanţă. 

Apoi, zilele următoare: întîlnirea cu Puţă, 
tracasarea alegerii costumelor, groaznicele şedinţe de 
citire a scenariului, rescrierile, disputele, încercarea 
de a-l face pe P. să înţeleagă că nu doream să mă vîr 
chiar imediat în patul lui, oricum mersi pentru 
intenţie. O îngrozitoare seară oficială singură cu el şi 
pilele lui - despre care Dan ar spune că sînt 
interesante din punct de vedere antropologic, păreau 
toate atît de calculate, parte din imaginea lui despre 
sine, abundent asezonate cu opinii despre problema 
Vietnamului şi toate atitudinile politice acceptate. Am 
devenit foarte înţepată şi englezoaică în faţa clişeelor 
lui penibile. Ar fi făcut figură frumoasă ca disc-jockey 
sau gigolo. Partea groaznică era că încerca să fie un 
actor care gîndeşte. Și mascul irezistibil. La sfîrşit, l- 
am lăsat să mă sărute. Am pus capăt pipăitului înainte 
de a merge mai departe, tăindu-i orice poftă să mai 
încerce. 

Toate astea se petreceau pe fundalul (pentru 
mine) ciudat al întregii poveşti, turnarea unui film la 
Hollywood, ce Dumnezeu, poate că ar trebui să 
pornim o industrie aici. Ha, ha. Bineînţeles că ştiam 
că adevărata mea carieră (0, tu, taină de nepătruns) 
nu depindea prea mult de filmul ăsta, dacă depindea 
de ceva. Nu era nevoie să mă înveţe Dan asta. Dar am 
trecut printr-un fel de şoc cultural. Nu-i puteam spune 
lui P. ceea ce gindeam despre el, aşa cum aş fi făcut 


acasă. Trebuia să-l fac să vrea să mă ajute puţin, cu 
toate scenele alea erotice pe care le aveam de turnat. 
Şi apoi acea oribilă strălucire sintetică (nu uita că nu-i 
întîlnisem încă pe Abe şi pe Mildred) aşternută peste 
ceilalţi oameni din lumea asta, permanentele 
tranzacţii comerciale, birfe, aranjamente, ca sute de 
minuscule rotiţe dinţate din plastic în interiorul unui 
ceas care oricum nu va arăta niciodată ora exactă. 
Nimic nu părea să se oprească vreodată, întotdeauna 
trebuia să faci ceva, să pui la cale ceva, să spui ceva 
„profund“. Era ca o limbă străină pe care n-o puteam 
vorbi (nu e vorba de engleza americană, ci de jargonul 
folosit în cinematografie), dar pe care trebuia s-o 
ascult pentru că o puteam înţelege. Toate serile 
acelea plictisitoare cu oameni pe care nu doream să-i 
mai văd niciodată. Chiar mai groaznici decît 
plicticoasa publicitate. Senzaţia că eşti cufundat într-o 
falsă strălucire, în plastic, în propria-ţi importanţă 
meschină, mă făcea să duc dorul Angliei şi al 
oamenilor care-şi rezolvă problemele cu naturaleţe, şi 
nu după ultima frază la modă. Să tînjesc după ore care 
să se scurgă alene şi conversații care să se lege 
spontan şi lungi tăceri, cînd nici unul nu-l crede pe 
celălalt cu adevărat şi nici nu se aşteaptă să fie crezut, 
pentru că totul este un joc. Tot ce mi-ai spus mai tîrziu 
despre vechii şi actualii mînuitori ai limbii. Groaznicul 
spectacol publicitar al sforţărilor de a fi „profund“. 

Scuze. Asupra tuturor acestor lucruri, Dan mi-a 
atras atenţia. 

Ceea ce mă făcea să aştept cu nerăbdare - mai 
mult decît pe Dan - o seară în compania lui. Sugestiile 
sale, foarte nesigure, o seară între exilați englezi, 
numai noi doi. Ne îndepărtaserăm puţin unul de 
celălalt, după acea primă zi. Era pe aproape în timpul 
repetiţiilor şi am ajuns să-l admir din punct de vedere 


profesional. P. propunea veşnic replici „mai bune“ 
(mai scurte) sau chiar nici o replică pentru că putea 
sugera ideea prin vreun truc fantastic de subtil à Ja 
Brando (Iisuse), pe care nu reuşea niciodată să-l 
demonstreze, iar să-l explice nici pomeneală. Probabil 
că Bill şi Dan se înţeleseseră cum s-o scoată la capăt 
cu el. Bill părea aprobator şi interesat, iar Dan, în cele 
din urmă, îl torpila. Cred că aveau dreptate, era 
singura cale. Dar dura atît de mult. Şi P. a început să 
cîrtească împotriva lui Dan şi a întregului scenariu şi 
încerca să mă atragă şi pe mine de partea lui. Eu 
stăteam acolo tăcută în toată tevatura asta şi mă 
gindeam cît de simplu era tot procesul ăsta afurisit la 
noi acasă. 

Deci despre seara noastră. Ne-am dus cu maşina 
de partea cealaltă a colinei, la San Fernando Valley, 
într-un restaurant amărit rusesc, unde mîncarea sosea 
în porţii minuscule şi neapetisante, cu interminabile 
pauze şi nu era ce crezusem noi că am comandat, dar 
totuşi  delicioasă. M-am interesat discret despre 
trecutul lui. Am aflat că era divorţat, avea o fiică mai 
tinără cu doar trei ani decît mine şi pe aici trecerea 
strict oprită. M-am conformat. Dar cariera lui, piesele 
de teatru, de ce a încetat să mai scrie, filmele, 
America... a vorbit o mulţime şi eu am făcut acelaşi 
lucru şi el a ascultat cînd am început să-mi descarc 
toate impresiile mele naive despre California. Mi-am 
dat seama că ne aflam pe aceeaşi lungime de undă, 
fapt de care mă îndoisem pînă atunci. Cînd ne-am 
întors la mine, a intrat să bea un ultim pahar înainte 
de culcare. Zece minute mai tîrziu, m-a pupat pe 
obraz şi a plecat. Voiam să plece. Ceea ce nu 
înseamnă că nu fusese o seară plăcută şi o mare 
uşurare. 

A început turnarea, exterioarele şi ne-am văzut 


foarte rar atunci, îşi făcea uneori apariţia, începuse 
deja să lucreze la scenariul despre Kitchener. Dar a 
venit într-o zi în timp ce filmam la Malibu şi am stat de 
vorbă între secvenţe. Eram terminată, le trebuia atîta 
timp ca să aranjeze scenele şi Bill nu era niciodată 
mulţumit pînă nu trăgea vreo trei duble mai mult decit 
era nevoie. De obicei ceream să fiu dusă acasă imediat 
după filmare şi nu mai plecam nicăieri, mă culcam la 
unsprezece, uneori chiar şi la zece. O tînără actriţă 
model. Dar decît să mă îmbrac, să ies în oraş, să devin 
un obiect plin de sex-appeal şi înfiorător de plictisit... 
Am început să refuz toate invitaţiile. Din politeţe, am 
luat masa într-o seară cu Bill şi cu soţia lui, dar cred 
că a fost singura ieşire într-o săptămînă întreagă. 
Părea ciudat, dar îmi făcea plăcere să-mi gătesc 
lucrurile pe care i le notam Marthei pe o listă ca să mi 
le cumpere cînd venea să facă curat. Sau uneori mă 
opream cu maşina studioului şi intram la vreun 
magazin de produse dietetice sau de delicatese. 
Făceam un pic de bucătărie, mă uitam la programul 
insipid de la televizor. Citeam. Scriam acasă ca o 
şcolăriţă. Era vina lui Dan. Încercam prea mult să-i 
dovedesc că nu eu eram ireală, ci California. 

Unele din acestea (nu partea asta de la sfîrşit) m- 
am trezit povestindu-i-le lui Dan, între filmări la 
Malibu. Ne plimbăm încet, tîrşindu-ne picioarele prin 
valurile de la mal, ca un cuplu de excursionişti în 
vîrstă la Southend. Operatorul ne-a făcut o poză pe 
care am păstrat-o. Amîndoi priveam fix marea de la 
picioarele noastre. Probabil că încercam să-i spun că 
originea mea simplă,  anglo-scoţiană, era mai 
puternică decît această cultură străină. Şi, ca să fiu 
cinstită, nu, nu mă simţeam deloc singură. Da, sigur, îl 
voi suna dacă... şi deodată mi-am dat seama că de fapt 
mă simţeam singură. Atunci mi-am dat seama că ideea 


pe care mi-o făcusem, că locuinţa mea era ca o 
pensiune, nu era decît o iluzie. Atunci aş fi avut o 
colegă cu care să sporovăiesc şi căreia să-i plîng pe 
umăr. Acum adunam totul în mine, de aceea scriam 
atitea scrisori. Constituiau, de fapt, un interlocutor, 
cineva cu care să stau de vorbă, nimic altceva. 
Pusesem capăt vieţii frivole, mă simţeam perfect în 
rolul călugăriţei. 

Am spus: 

Am descoperit un magazin senzaţional cu 
produse dietetice. 

Mă privi cu coada ochiului. 

E o invitaţie, Jenny? 

De fapt nu fusese. Apoi deodată a devenit. 

În seara asta? Dacă promit să plec la zece? 

De îndată ce i-am spus da, mi-am dat seama că 
trebuia să iau o hotărire. Totul fusese foarte reţinut, 
natural, cu posibilităţi de retragere pentru amindoi. 
Dar ştiam că se va face o tentativă de verificare. M-am 
gîndit mult la asta, adică la un aspect în legătură cu 
Dan pe care nu l-am menţionat pînă acum - faptul că 
reprezenta un nume. Pe de altă parte, ştiind că, după 
cele mai înalte standarde, nu ajunsese chiar o 
celebritate, că piesele lui sînt destul de plate, că, după 
părerea oamenilor de teatru din generaţia mea, există 
alţi vreo doisprezece dramaturgi mult mai interesanti, 
mai „de-ai noştri“... şi Dan o ştie, deşi între noi 
subiectul a fost întotdeauna tabu. El presupune că îl 
dispreţuiesc ca dramaturg sau că, în cel mai bun caz, 
îl tolerez. Sau poate că am mers prea departe 
presupunînd că de fapt nici nu-i pasă. Apoi altceva: 
faptul că, din punctul (stupid) de vedere al frecvenţei 
cu care îţi apare numele în ziare, pînă acum îmi 
alesesem bărbaţi ale căror nume erau menţionate mai 
rar decît al meu. Îmi dădusem seama de cîtva timp că 


nu era corect. Ca şi cînd n-ar fi fost destul că le 
ofeream corpul meu frumos cu suflet cu tot, le mai 
aduceam în plus şi tăieturile din ziar. 

În parte, o făceam din vanitate. Oferindu-le 
privilegiul de a se culca cu Jenny McNeil în schimbul 
privilegiului ei de a-i dispreţui pentru a nu fi reuşit în 
carieră - cum mi-a trîntit-o odată Timothy. Şi m-am 
simţit ultragiată, eram atît de sigură că faptul că 
trăiam cu el dovedea că sînt o democrată, că nu mi se 
urcase la cap, că eram eu vedetă în devenire, însă 
eram cu picioarele pe pămînt. Dar o făceam şi din 
teamă, aproape ca teama unei fetiţe, că într-o zi am să 
mă trezesc şi că toate astea vor plesni ca nişte 
baloane de săpun, aşa că era mai înţelept să nu risc 
prea mult. Dar celălalt aspect era mult mai important. 
Intotdeauna m-am simţit mai sigură cînd exista ceva 
la iubiții mei pentru care să-i pot dispreţui. Nici măcar 
nu puteam spune că era ceva politic sau o atitudine 
justificabilă a unei membre a mişcării de emancipare 
a femeii. Era ceva mult mai profund, o mică teamă 
groaznic de egoistă de a fi provocată şi scoasă dintr- 
ale mele. Redusă la egalitate. 

M-am gîndit adesea la toate astea de cînd am 
sosit în California. Poate că pe Dan îl va şoca, dar 
adevărul e că asta a contat destul de mult. Nu era 
foarte cunoscut şi nici cineva pe care să-l admir din 
suflet ca scriitor. Era doar destul de cunoscut şi destul 
de apreciat - ceea ce însemna că tot mai puteam să-l 
dispreţuiesc puţin şi totuşi să am senzaţia că e 
departe de a fi o nonentitate. Poate că el cobora, în 
timp ce eu eram în ascensiune, dar, pentru moment, 
în privinţa succesului, şi a experienţei, şi a respectului 
profesional, şi toate celelalte, balanţa înclina puternic 
în favoarea lui. Singura favoare pe care i-o făceam era 
din punct de vedere fizic. 


Toate acestea par atit de calculate şi de 
meschine. În ziua aceea, la lucru, mă tot gîndeam şi 
mă răzgîndeam în legătură cu el (sau cu situația). Şi, 
cinstit vorbind , existau tot soiul de lucruri mai simple. 
Dorinţa de a-l cunoaşte mai bine, gindindu-mă cum îi 
voi da lui Puţă peste nas, un sentiment de exaltare 
emoţională şi sexuală. Presupun că am văzut în Dan 
un fel de provocare. Îmi amintesc că, înainte să vină, 
am făcut un duş şi m-am privit goală în oglindă. 
Aveam o senzaţie ciudată. Faptul că încă nu ştiam. 
Pînă atunci, întotdeauna ştiusem dinainte. 

Apoi dorind, mult mai tîrziu în seara aceea, după 
unsprezece, ca el să facă un gest. Mă descususe, mult 
mai bine decit încercasem eu s-o fac în seara 
petrecută în restaurantul rusesc. Cred că au dreptate 
catolicii, avem într-adevăr nevoie să ne spovedim 
regulat. Ca ciclul la femei. Scosese de la mine tot ce 
gindeam cu adevărat despre film, despre Bill, despre 
Puţă (în seara aceea am căzut de acord că era numele 
potrivit pentru Steve). Totul. Faptul că nu ştiam 
niciodată foarte bine ce vrea Bill sau ce improvizații 
noi i se năzărea lui P. să introducă în vreo scenă şi de 
ce Bill i le accepta atît de des. Dan a fost drăguţ: nu 
mi se permitea să văd primele probe, dar mă 
descurcam foarte bine. Chiar şi Gold, eternul pesimist, 
era impresionat. Dar ceea ce mi-a făcut cea mai mare 
plăcere a fost să aflu că lui Dan personal îi plăcea cum 
joc. 

Apoi, în cele din urmă, conversaţia lîncezi, ca şi 
cînd aş fi încercat să-l fac să înţeleagă că sosise timpul 
să plece, dar asta numai pentru că nu ştiam cum să-i 
spun că putea să rămînă. 

O pauză fantastică. Părea să nu se mai termine. 
Stătea lungit pe canapea, cu picioarele ridicate, cu 
ochii pironiţi în tavan. Eu stăteam pe covor lîngă locul 


în care se face focul (cuvîntul „cămin“ e prea frumos 
şi prea vechi pentru a denumi acel obiect), cu spatele 
rezemat de perete, privindu-mă atentă degetele de la 
picioare. Purtam o cămaşă - fără sutien - şi o fustă 
lungă. Nu eram fardată. El venise într-un blazer, cu un 
fular la git, o neglijenţă studiată, ca un elegant 
locuitor al Los Angeles-ului. Doar că-şi scosese 
blazerul. Purta o cămaşă bleu cu floricele. 

A spus: 

Dacă ăsta ar fi un scenariu, ar trebui să fac 
bărbatul să se ridice şi să plece. Sau fata să se ridice 
şi să vină. Irosim peliculă. 

Întoarse capul şi mă privi de pe canapea. Nu-mi 
plăcea modul sec în care prezentase situaţia. Nu 
zimbea şi n-am zîmbit nici eu. O clipă mai tirziu, îmi 
studiam iar degetele de la picioare. S-a ridicat, şi-a 
luat blazerul de pe scaun şi a ieşit. Fără o vorbă. Nici 
măcar noapte bună sau mulţumesc pentru masă. Uşa 
s-a închis şi eu am rămas şeziînd acolo. Perversă: 
putea să facă şi mai rău şi eu tot n-aş fi vrut să plece. 

Dar a plecat. Am auzit uşa de la intrare 
deschizîndu-se, apoi închizîndu-se cu zgomot. Linişte. 
Am alergat să... nu ştiu, să spun măcar ceva. Şi l-am 
găsit acolo, rezemat de uşă, înăuntru , cu ochii în 
podea. Vechiul truc. 

M-am întors în cameră şi a venit după mine, 
stingînd luminile. Îmi amintesc că m-a luat pe după 
umeri şi m-a sărutat pe ceafă. 

Dan, n-am mai luat pilula în ultima vreme. Asta-i 
tot, am spus. 

Nici o problemă. Dacă într-adevăr asta-i tot. 

I-am acoperit mîinile cu ale mele şi i-am spus: 

Nu voiam să pleci. 

A început să-mi descheie cămaşa, să mă 
dezbrace, fără să mă sărute din nou, după acea primă 


atingere. Apoi s-a dezbrăcat şi el, în timp ce eu, încă 
pe jumătate perversă, stăteam pur şi simplu aşteptind, 
privind afară spre şirul de lumini ce se întindea pînă 
la ocean, auzind zgomotul traficului jos în stradă: 
toate aceste gînduri ciudate, şovăielnice, nesigure, 
cînd ştii că asta e, un lucru nou, un om nou, unde e 
camera asta, cine sînt eu, cui îi pasă, de ce. 

A venit, m-a luat pe după umeri şi m-a dus spre 
canapea. Ne-am întins unul lîngă celălalt şi el şi-a 
plimbat mîna peste trupul meu, uitîndu-se la mine. 
Aproape de parcă s-ar fi gîndit că aş putea da înapoi. 
Ca şi cînd nu m-aş mai fi culcat cu nici un bărbat pînă 
atunci. 

A spus: 

Toată săptămîna am dorit să-ţi telefonez. 

Ai fi făcut bine, am răspuns. 

Atunci ne-am sărutat. Eu am fost simplă, pasivă, 
fără jocuri, l-am lăsat să facă ce-a vrut, reacţionind 
atît cît să-i arăt că doream să facă ce vrea - mai 
aveam încă un sentiment de incertitudine, nu eram 
sigură că de asta aveam nevoie de el, deşi nu-mi 
displăcea. Oricum, prima oară nimic nu vine de la 
sine, observi, compari, îţi aminteşti, aştepţi. În cele 
din urmă, am alunecat pe podea şi m-am gîndit la ziua 
de mîine. Cum voi da ochii cu el, după asta. Apoi la 
trupul lui. Cît de fericiţi sînt bărbaţii pentru că pentru 
ei totul este atit de simplu. 

N-am spus nimic. Un timp nici unul din noi n-a 
scos o vorbă. Stăteam întinşi acolo, aşa cum ieşi 
uneori de la un film şi nu vrei să discuţi despre el. M- 
am gindit cît de puţine ştiam despre el. Mă întrebam 
de cîte ori mai făcuse lucrurile astea. Circulau foarte 
puţine bîrfe despre el. Mă întrebam ce crede cu 
adevărat despre mine. Vîrsta lui, trecutul, vîrsta mea, 
trecutul meu. Rupse tăcerea. Întîi întinse mîna şi-mi 


desenă conturul buzelor. 

Jenny, în dialectul acestei provincii barbare, ceea 
ce am făcut eu acum se numeşte că mi-am tras-o cu o 
bucată bună. Singurul mod de a ucide acest argou 
este să calci regulile ritualului cu care este asociat. 
După regulă, ar trebui să-ţi mulţumesc pentru o 
partidă plăcută de sex, să mă îmbrac, să mă urc în 
maşină şi să plec acasă. Dar eu am de gînd să te duc 
în pat şi să dorm, chiar aşa, să dorm cu tine. Să te 
sărut dimineața. Să-ţi fac cafeaua cînd sună 
deşteptătorul. Mă înţelegi? Dacă miine îţi dai seama 
că totul a fost o greşeală, bine. Vreau numai să mă 
asigur că, în ceea ce priveşte clipa de faţă, ne 
comportăm ca doi europeni. Nu ca gorilele din ţara 
filmului. 

Stătea rezemat în cot, privindu-mă atent prin 
întuneric. Am zis: 

E deja mîine. Şi sînt încă aici. 

Mi-a sărutat mîna. j 

Foarte bine, atunci un ultim discurs. In viaţa mea 
am fost de destule ori îndrăgostit pentru a cunoaşte 
simptomele. In opoziție cu tipul „o femeie de-o seară“. 
Dar dragostea e o boală a generației mele. Nu a 
generaţiei tale. Nu mă aştept nicidecum să te 
molipseşti de la mine. 

E o rugăminte sau o previziune? 

Amîndouă. 

Şi asta a fost tot. Ne-am dus la culcare. N-am 
dormit. Există ceva în legătură cu propriul tău pat, 
faptul că acolo ţi-e locul. Şi felul în care m-a luat în 
braţe. Şi gîndul la ce spusese şi cum nu fusese nevoie 
s-o spună, era aproape o insultă, pentru că de fapt 
însemna că s-ar putea să nu fiu decît o femeie uşoară 
care îşi dorise doar o aventură de-o noapte şi mai 
însemna că eram prea tînără, prea superficială, prea 


1970 pentru a înţelege dragostea. În orice caz, era 
foarte convenţional. Dar mai dovedea şi că era mai 
puţin rece sau mai vulnerabil decît crezusem. Şi ceva 
răutăcios: Tăticu' mă doreşte. Toţi anii lui, femeile lui. 
Pînă cînd, deodată, am dorit cu adevărat să-i spun da 
şi m-am întors spre el să i-o spun. 

(Va urma. E 1.30, sînt nebună.) 


Uşa 


— Daniel? Nell la telefon. 

— Cine? 

— Soţia ta de pe vremuri. 

Braţul îi cade de pe umerii lui Jenny. 

— Caro? _ 

— E bine. O ezitare. Imi cer scuze pentru ora asta 
barbară. N-am putut calcula decalajul orar. 

— N-are importanţă. Nu m-am culcat încă. 

— Dan, îţi telefonez în legătură cu Anthony. 

— O, Doamne. S-a sfîrşit? 

— Nu, €... de fapt sînt cu Jane. La Oxford. Vrea să 
vorbească cu tine. El tace. Mai eşti acolo? 

— Mi-a pierit numai o clipă graiul. 

— Îţi explică ea. Ţi-o dau. 

Se uită la Jenny, apoi îşi duce mina liberă la 
timplă ca un pistol. O clipă ea se uită mirată la el, fară 
să ridă, apoi coboară privirea şi se întoarce spre 
mijlocul camerei. 

— Dan? 

— Jane. 

În vocea lui e un amestec straniu: căldură şi 
ofensă, dar mai ales uimire. O scurtă pauză pe fir. 

— Mă simt îngrozitor că te deranjez atit. Aşa, din 
senin. 

O pauză mai lungă. Apoi: 


— Mă auzi? 

— Doar că, din toate vocile de pe lume, atae 
ultima pe care... 

— Îmi pare rău. A fost drăguţ din partea ta să-mi 
transmiţi acel mesaj prin Caro. 

— Regret numai că a trebuit să treacă atîta timp. 

El aşteaptă o reacţie la vorbele sale; dar ea tace 
din nou. E prins ca într-o cursă între două trecuturi, 
unul imediat, încă prezent aici în cameră, şi altul 
foarte îndepărtat; între două lucruri de care se teme, 
emoție şi lipsă de rațiune. 

— Cum se simte? 

— Acum e la spital. Aici, la Oxford. 

— Groaznică nenorocire pentru voi toţi. 

— Ne-am învăţat s-o acceptăm. 

Din nou tăcere, el caută cu disperare un motiv 
pentru care toate astea i se aruncă lui în cîrcă. 

— E cumva vreun tratament aici de care vrei să... 

— Mă tem că s-a depăşit acest stadiu. Acum 
nimeni nu mai poate face nimic. O nouă pauză. Dan, 
am încercat toată săptămîna să-mi adun curajul să-ţi 
telefonez. Nu prea ştiu cum să-ţi spun, după toate cîte 
s-au întîmplat. Din nou o pauză, apoi se hotărăşte. 
Vrea să te vadă înainte să moară. 

— Să mă vadă! 

— Mă tem că da. Cu disperare. Adaugă: E foarte 
bolnav. Dar are mintea limpede. 

Se simte ca un om care păşeşte în gol. 

— Dar, Jane, am toată înţelegerea, vreau să zic, 
toate astea sînt atît de... 

Acum devine un om care-şi caută refugiul în 
tăcere. Vocea îi sună altfel, mai puţin doritoare să se 
eschiveze. 

— Voi aţi avut dreptate, pentru Dumnezeu. V-am 
iertat de mult pe amîndoi. Spune-i-o. Cînd vede că ea 


nu zice nimic, insistă: Despre asta-i vorba, nu? 

— Da... în parte. 

— Ştii doar. Din toată inima. V-am absolvit total. 
În ceea ce mă priveşte. 

— M-a rugat în mod special să-ţi spun că e vorba 
de... ceva neterminat. 

— Dar, draga mea, eu... vreau să zic... Nu poţi să- 
i spui? Poate să considere totul încheiat. 

— Dan, nu e un capriciu. Altfel nu te-aş deranja. 

Şi aşteaptă; aşa cum făcea întotdeauna, o dată ce 
se punea o întrebare, se formula o cerere. Insista mai 
mult prin tăcere decît prin cuvinte. 

— Pot să-i telefonez? 

Tăcere totală. 

— Alo?... Alo!.. 

Atunci se aude iarăşi prima voce, a lui Nell, 
voalată şi neutră. 

— Sînt eu iar. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Nimic... Nu poate vorbi pentru moment. 

— Nell, ce dracu' vor să fac? M-am oferit să 
telefonez la spital. 

— Mă tem că doreşte prezenţa ta fizică. 

— Dar de ce, pentru Dumnezeu? 

— Nici eu nu ştiu. Doar că pare să fie singura 
problemă care-l preocupă. 

— Înainte să plec am rugat-o pe Caro să-mi spună 
dacă pot să-i ajut cu ceva. 

— Ştiu. Presupun că e ceva legat de faptul că va 
muri. 

O simte că încearcă să găsească un motiv. 

— Am încercat să-i explicăm că-ţi vine foarte 
greu. Dar e obsedat de povestea asta. L-am văzut 
chiar ieri seară. Nu e vorba numai de Jane. 

— Nu înţeleg de ce n-am putut fi avertizat. 


— Jane l-a tot minţit. A rămas cu impresia că ea 
încearcă să ia legătura cu tine. Dar ea nu vrea să te 
amestece. Şi eu am picat acum în toate astea. Eu am 
obligat-o să acţioneze. Ne-am ciondănit aproape toată 
noaptea. Eu sînt de vină! 

— Cît timp îi mai dau? 

— Nu prea mult. Nu e vorba numai de moarte, ci 
de cît timp va mai putea vorbi coerent. Am înţeles de 
la Caro că ai terminat cu ultimul film. 

— Oarecum. Nu-i vorba de asta. 

— A, da. A apărut o fotografie a ei în Express , 
mai zilele trecute. Felicitări. 

— Ei, Doamne. 

Ea spune sec: 

— Dacă-ţi închipui că ne-a fost uşor mie şi lui 
Jane să privim... 

— Nu sînt complet lipsit de imaginaţie, Nell. 
Încetează, ce naiba. 

În vocea lui răzbate ceva rar: o francheţe brutală. 
Tăcere. Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit satisfăcută că 
vechea armă îşi dovedise din nou eficacitatea, Nell 
recurge din nou la simplitate. 

— Îmi pare rău. Nu e un şantaj. E numai o 
rugăminte fierbinte. 

— E o poveste atît de veche. 

— Nu şi pentru Anthony. Dar totul rămîne la 
latitudinea ta. 

El şovăie, calculează, priveşte în zare spre 
centrul Los Angeles-ului, la opt, nouă kilometri 
depărtare; se simte neobişnuit de speriat, ca şi cînd 
ceea ce se reflectă în geam este propria-i fantomă, 
care-l acuză; ca un filozof empirist ameninţat de ceva 
supranatural, deşi nu se gîndeşte la uşi, ci la trape, la 
întoarceri din libertate, la dezgroparea cadavrelor; la 
mai mult decît o singură moarte. 


— Jane mai e acolo? Pot să vorbesc cu ea? 

— Aşteptă... Da, bine. Poftim. 

— Dan, îmi pare rău. Sîntem amîndouă destul de 
obosite. 

— E-n regulă, Jane. Înţeleg. Acum ascultă. 
Întoarce-te cu mintea cu mii de ani în urmă. Îţi 
aminteşti de o zi cînd ai aruncat în rîu o sticlă de 
şampanie plină? Şi cînd te-am întrebat de ce ai făcut- 
o, ai spus, nu-mi pot aminti exact cuvintele, dar ceva 
de genul: Am simţit că aşa e bine. Îţi aminteşti? 

— Vag. 

— Atunci uită toţi anii de tăcere dintre noi. Toată 
supărarea. Trădarea. Şi mai acordă-mi încă o dată o 
judecată la fel de totală şi de inspirată. Ai simţi că e 
rău dacă nu aş veni? Tu vrei să vin? 

— N-am dreptul s-o spun, Dane. 

— N-ai avea, dacă nu te-aş întreba. Dar tocmai 
am făcut-o. Adăugă: Sînt între filmări. Aş fi venit 
oricum acasă, în curînd. 

Şi aşteaptă, vede deja, aşa cum i se întîmplă 
uneori la începutul unui nou scenariu, permutări, 
ramificații, deschideri ce pot fi exploatate. 

— Anthony ti-ar fi etern recunoscător. Dacă 
răspunsul meu nu-ţi sună prea stupid. 

— Şi tu? 

În cele din urmă, spune: 

— Te rog. Dacă e posibil. 

— Şi mai are foarte puţin timp? 

— Da. 

Hotărtirea i se impune, aproape chiar înainte de a- 
şi da seama că trebuie s-o ia şi se simte - imaginea e 
mai degrabă legată de o intuiţie decit de o experienţă 
personală - ca un surfer prins deodată pe o creastă de 
val şi aruncat înainte. E un moment de încordare a 
voinţei, ca şi cînd, ca şi surfer-ul, se aşteptase la aşa 


ceva; în acelaşi timp, un moment de abandonare... în 
care voinţa omului este imediat transferată valului. 

— În regulă. Telefonul ăsta te costă a avere, aşa 
că ascultă. Spune-i lui Anthony că vin. Transmite-i 
gîndurile mele bune. Şi mai dă-mi-o o clipă pe Nell, te 
TOg. 

— Uneori mă gindesc că, decit să fi aruncat 
sticla, mai bine mă aruncam eu. 

— Am să-ţi cer să te explici cînd ne vedem. 

Urmează o tăcere. Ultima. Apoi vocea ei: 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Dan. Ilartă-mă. 

Şi iarăşi vocea lui Nell. 

— Am să încerc să-mi iau bilet la avion mîine. Te 
rog, anunţ-o pe Caro că mă întorc, bine? 

— li telefonez chiar astă-seară. 

— Mersi. 

Şi închide, meschin, înainte ca ea să poată găsi 
tonul cu care să-şi exprime remuşcarea sau 
gratitudinea. Apoi priveşte fix cîmpia scăldată în 
lumină în noaptea californiană, văzind de fapt 
Oxfordul, o dimineaţă cenuşie de iarnă, la peste şapte 
mii de kilometri depărtare. De undeva de jos răzbate 
sunetul jalnic şi nevrotic al unei sirene de poliţie. Fără 
a întoarce capul: 

— Doar două degete, Jenny. Simplu, te rog. 

Rămîne cu ochii aţintiţi pe pahar, cînd ea i-l 
aduce în tăcere, apoi se uită în ochii ei zimbind 
strimb. 

— Lua-o-ar dracu' pe străbunica aia a ta. 

Ea îi susţine privirea, iscodindu-l: 

— Ce s-a întîmplat? 

— Fostul meu cumnat vrea să mă vadă. 

— Dar credeam... Cel care are cancer? 

Dă pe git jumătate din whisky. Priveşte în gol 
paharul. Se uită în sus la ea, apoi din nou în jos. 


— Pe vremuri, am fost foarte apropiaţi, Jenny. Nu 
ţi-am vorbit niciodată de timpurile alea. 

— Mi-ai spus că te-au excomunicat. 

El îi evită ochii, întorcîndu-şi din nou privirea 
spre oraşul întins. 

— A fost cel mai bun prieten al meu la Oxford. 
Eram... un fel de cvartet. Cele două surori, el şi eu. O 
priveşte neîncrezător, scrutîndu-i reacţiile. Fantome. 

— Dar... Lasă fraza neîncheiată. Te duci? 

— Se pare că nu mai are mult. 

Jenny îl priveşte fix şi în ochii ei se citesc două 
feluri de cinste rănită, una de copil şi alta de adult. 
Dacă o minte acum, se minte întrucîtva şi pe el. 

— E vorba de Caro, Jenny. A fost sfişiată între noi 
atîta vreme. Nu pot refuza ramura de măslin, acum că 
mi se întinde. 

— De ce vrea atît de mult să te vadă? 

— Dumnezeu ştie. 

— Dar trebuie să bănuieşti ceva. 

Suspină. 

— E de profesie filozof şi mai e şi catolic. Ei 
trăiesc într-o lume a lor. Se întinde şi o ia de mînă, dar 
priveşte din nou în noapte. Soţia lui e un om deosebit. 
Foarte... meticuloasă în ceea ce priveşte relaţiile 
personale. Foarte scrupuloasă. N-ar fi pus capăt atitor 
ani de tăcere fără să... Dar nu termină fraza. 

Ea îşi trage mîna şi se întoarce cu spatele. El o 
priveşte în timp ce îşi aprinde o ţigară lingă canapea. 

— De ce părea bine să arunci o sticlă de 
şampanie în rîu? 

— A fost odată modul ei de a sugera că am trăit 
cu toţii într-un paradis iluzoriu, la Oxford. Continuă un 
pic cam prea grăbit: E o poveste foarte complicată. 
Am să ţi-o spun altă dată. 

— Nu-i nevoie să începi să-ţi aperi teza. Am pus 


doar o întrebare. 

Dar îi evită privirea. 

— Poate că e mai bine aşa, spuse el. 

— Ii foarte mulţumesc. 

— Ne mai tragem sufletul. 

— Nu mi-am dat seama că de fapt sîntem într-o 
întrecere. la o scrumieră şi, fară să fie necesar, o 
goleşte într-un coş de hirtii. Nu te mai întorci? 

— Nu vor mai avea nevoie de tine decît maximum 
trei săptămîni. Cu puţin noroc. 

Ea tace. 

— Ei, asta să-mi fie învăţătură de minte să mai 
fac glume despre clarviziune. 

— Da. Toată faza asta a fost puţin cam ciudată. 

Il priveşte acuzator. 

— Mai cere-mi o dată să mă mărit cu tine. 

— Mă străduiesc să nu repet greşelile prosteşti. 

— Toată viaţa ta e o greşeală. Chiar tu mi-ai spus- 


— Un motiv în plus să nu te trag şi pe tine în ea. 

— N-aş fi acceptat. 

— Atunci? 

Ea se apleacă şi bate uşor o perniţă. 

— Mă gîndesc la asta. Destul de mult. Mult mai 
serios decît tine, cred. În ciuda vorbelor tale. 

— Atunci ar trebui să-ţi dai seama de ce nu va 
merge. 

— Ştiu că pare o greşeală. Tot ce spui. 

Continuă cu încăpăţinare să aranjeze pernele, 
apoi ia una şi îi inspectează atent o cusătură 
desfăcută. 

— Mă întreb numai dacă faptul că nu te vei mai 
ţine după mine, iar eu nu voi mai renunţa la orice 
pentru a-ţi cîrpi ciorapii n-ar putea fi de fapt un lucru 
bun. Poate cel mai bun care mi se poate întîmpla 


vreodată. Rolul nevestei nu mă atrage deloc. Mă 
gîndesc că mi-ai distrus singura... relaţie serioasă. Că 
asta îmi va distruge întotdeauna orice relaţie cu orice 
om normal de vîrsta mea. Încerc să fiu sinceră, spune 
ea. 

— În acest caz, e clar că lucrurile nu vor putea 
merge, Jenny. Componenta indispensabilă a unei 
astfel de căsătorii e un nucleu de nesinceritate. Nu 
cred că noi doi am reuşi aşa ceva. Pe termen lung. 

Lasă perna din mînă: 

— Nu pari să-ţi dai seama că am nevoie de tine. 
Din atîtea puncte de vedere. 

— Ai nevoie de cineva. 

Ea se îndepărtează de canapea şi se aşază într-un 
fotoliu, cu umerii căzuţi, cu capul plecat. 

— Încep deja să mă simt speriată. 

— Asta dovedeşte că nu sînt omul potrivit pentru 
tine. Şi nu voi fi niciodată. 

— Trebuie să iau o hotărire în legătură cu noul 
rol. 

— Cunoşti părerea mea. E un om bun. Va ridica 
scenariul. Ar trebui să accepți. 

— Şi să nu-ți mai fiu ţie o povară. Mi-ar plăcea să 
ştiu că mă aştepţi. Că eşti aici şi că mă aştepţi. 

— Te voi aştepta. Cît timp vrei tu. O ştii prea 
bine. Caută o compensație, apoi continuă: Şi poţi să te 
muţi în cabană. Abe şi Mildred vor fi încîntaţi. 

— Poate c-am s-o fac. Şi nu schimba subiectul. 

Trage din ţigară, dă fumul afară şi se uită la el. E 
tot lîngă telefon. 

— Observ că nu găseşti că eu sînt de fapt lucrul 
cel mai bun pe care ţi l-ar putea oferi viaţa. 

— Vorbeşti de parcă am pune la cale vreo afacere 
profitabilă. 

— Iar tu te ascunzi. Şi asta e şi mai rău. 


— Ce ascund? 

— Trecutul. 

— E încă prea dureros. Trecutul. 

— E un răspuns prostesc, evaziv şi necinstit. 

Foloseşte adjectivele ca pe nişte mici plesnituri 
de bici. El îşi întoarce privirea. 

— Aşa e cea mai mare parte a trecutului meu. 

— Doar atunci cînd îl pui în scenă, nu şi cel 
adevărat. 

El tace. Ea continuă: 

— Aşa e cea mai mare parte din trecutul oricui. 
Nu ştiu de ce găseşti că al tău e mai groaznic decît al 
altora. 

— N-am spus groaznic. Neispăşit. Se aşază pe 
canapea, în unghi drept cu scaunul ei. Nu e vorba deo 
statistică, Jenny. Şi nici măcar de istoria unui individ. 
Ci strict de măsura în care fiecare om este conştient. 
Ea nu-l ajută. El continuă: Te-am indus în eroare, azi 
după-amiază nu aveam tocmai un sentiment de gol. 
Mai degrabă opusul. Ca şi cînd aş fi mîncat prea mult. 
Un rest nedigerat. Ca un pietroi. 

Ea se uită atent la virful ţigării. 

— Ce anume ţi-a spus fosta ta soţie de te-a 
supărat atît? 

— Despre chestia aia din Express. N-a rezistat să 
nu mă împungă. 

Acum priveşte fix covorul. 

— Şi tu simţi acelaşi lucru? 

— Ce să simt? 

— Ură. Te-am auzit cînd ai spus. Toate astea sînt 
atît de vechi. 

— Oare peste douăzeci de ani şi ce se întîmplă 
acum va părea învechit? 

— Orice s-ar întîmplă, n-aş vrea să-ţi mai fac nici 
un rău. 


Îi evită privirea; el îi studiază o clipă chipul, 
copilul frustrat din ea, tînăra adultă geloasă; şi simte 
o puternică dorinţă s-o cuprindă în braţe, să topească 
gheaţa - dar o reprimă, îşi dă seama şi se felicită că o 
reprimă. Se uită în pahar la ce-a mai rămas din cele 
două degete de whisky. 

— Ne-am încurcat toate valorile. Ne-am aşteptat 
la prea mult. Am fost prea încrezători. Există o mare 
prăpastie în interiorul secolului XX. O barieră. E 
important dacă te-ai născut înainte de 1939 sau după. 
Lumea, timpul... a zburat. A sărit trei decade într-una 
singură. Noi, antediluvienii, am pierdut definitiv pasul, 
Jenny. Generaţia ta ştie totul despre aparenţe. Despre 
lucrurile vizibile. Despre felul în care arătau sau cum 
sunau anii '30 şi '40. Dar nu ştiţi cum era să-i trăieşti. 
Tot acest ridicol decor al inimii cu care ne-a lăsat 
împovăraţi. 

Ea tace un timp îndelungat. 

— N-ar fi mai bine să telefonezi la aeroport? 

— Jenny. 

— Nu e nici o prăpastie, Dan. E o baricadă pe 
care tu o ridici în mod deliberat. 

— Ca să ne apere pe amîndoi. 

Ea stinge ţigara. 

— Mă duc la culcare. 

Se ridică şi porneşte spre dormitor; dar se 
opreşte în uşă şi se uită înapoi spre el. 

— Te rog să observi cu cîtă meticulozitate şi 
scrupulozitate nu trîntesc uşa. 

Şi ajunsă în partea cealaltă, o lasă, cu ostentativă 
precizie, pe jumătate deschisă. Apoi se uită din nou la 
el. 

— În regulă, bătrîne? 

Dispare. El stă nemişcat cîteva minute, apoi îşi 
termină paharul de whisky. Pe urmă se îndreaptă spre 


locul unde şi-a lăsat haina, scoate din buzunar o 
agendă, pe care o răsfoieşte în timp ce se îndreaptă 
spre telefon. Formează un număr şi, aşteptînd să i se 
răspundă, priveşte fix uşa dormitorului - care, ca şi 
cealaltă uşă, ca realitatea însăşi, acea supremă 
ficţiune ambiguă a trecutului pus în scenă, pare să 
rămînă etern  nehotărită; invitaţie, interdicţie, 
acuzare, iertare; şi în perpetuă aşteptare... ca, în cele 
din urmă, cineva să simtă ce e bine. 


Consecințe 


Maşina poliției i-a lăsat la capătul lui North 
Oxford Road, unde locuia Dan. Cerul se înnorase 
complet şi începuse deja să picure. Păşeau repede 
printre cele două şiruri de case victoriene plicticos de 
solemne şi prea uzate ca să pară reale. Vintul 
smulsese cîteva frunze. Toamna se apropia tristă şi 
răutăcios de prematură. Nu rostiră aproape nici un 
cuvînt pînă nu ajunseră în camera lui Dan. 

Era cea mai bună cameră din casă, la etajul întîi, 
ferestrele dădeau spre grădina din spate; Dan o 
alesese şi din cauza proprietăresei, o marxistă din 
Woodstock Road care, reuşind să-şi includă numele pe 
lista celor care aveau dreptul să închirieze camere, 
îngăduia chiriaşilor ei studenţi libertăţi neobişnuite 
pentru vremea aceea. I se treceau cu vederea mesele 
frugale şi broşurile Partidului Comunist în schimbul 
privilegiului rar de a putea face ce pofteşti cu şi în 
intimitatea camerei tale. A lui Dan vădea un gust care 
în 1950 trecea drept avangardist. Avea ceva bani în 
afara bursei acordate de stat şi aveau să mai treacă 
vreo douăzeci de ani pînă cînd Art Nouveau să devină 
pretutindeni la modă. Mici fleacuri în acest stil încă 
mai puteau fi cumpărate cu un şiling sau doi din orice 


magazin cu mărunţişuri. 

Ce ar putea cineva deduce azi dintr-o fotografie a 
acestei camere? Interesul locatarului pentru teatru: 
pe pereţi, o colecţie de poze ale starurilor de comedie 
şi music-hall dinainte de 1914 (pe care o mai are pe 
undeva şi la care încă mai adaugă uneori cîte una), un 
teatru în miniatură, aşezat cam prea la vedere pe o 
măsuţă lingă fereastra dinspre grădină, deasupra 
şemineului, o schiţă originală de Gordon Craig (pe 
atunci proprietatea cu care se mîndrea cel mai mult şi 
pe care mai tîrziu a oferit-o prosteşte femeii cu care 
Nell îl acuzase de adulter în acţiunea de divorţ), un 
afiş înrămat care menţiona şi numele său (în calitate 
de colibretist al spectacolului de revistă din iarna 
trecută), cîteva măşti dintr-o reprezentaţie a Antigonei 
a lui Anouilh (care nu avea nimic de-a face cu stilul fin 
de siecle , prevestind deja un eclectism suspect). 
Interese academice: o bibliotecă cu texte din 
literatura engleză şi, pe perete, o caricatură 
înfăţişindu-l pe profesorul Tolkien călcat în picioare de 
un stahanovist rus purtind o pancartă; examinat de 
aproape, acesta se dovedea a fi un student purtind o 
proclamaţie cu litere runice: Jos anglo-saxona. 
Această caricatură va deveni extrem de valoroasă de 
cînd cu Stăpinul inelelor , dar, din nefericire, a fost 
arsă la numai trei săptămîni după momentul în care 
ne aflăm, mai precis, în ultima zi de şcoală a 
proprietarului, împreună cu abominabilul Beowulf şi 
cu o serie de alte antice instrumente tipărite de 
tortură - în chip de răzbunare pentru interogatoriul la 
care fusese atit de des supus şi pentru desele 
admonestări pe care fusese nevoit să le înghită la 
vremea lor. 

Familia şi viaţa personală: greu de spus, dar 
numărul redus al mărturiilor e grăitor în sine. Nu îmi 


amintesc să fi existat vreo fotografie de familie, deşi 
exista totuşi una, o poză neclară a unui vechi portal de 
piatră cu data ilizibilă pe fronton (dar el o ştia pe 
dinafară), 1647, care putea fi eventual inclusă în 
această categorie; şi, foarte probabil, mai erau expuse 
şi unele fotografii din diferite spectacole universitare 
la care Daniel colaborase; şi mai exista desigur una, 
cu marginile estompate, o fotografie a lui Nell într-o 
postură convenţională, pe masa folosită drept birou - 
în prezent încărcată cu cărţi, dovada unei panici de 
ultim moment. Dar impresia cea mai puternică pe care 
ţi-o lăsa această cameră era a unui narcisism împins 
la extrem (şi cumva de o lipsă de subtilitate penibilă), 
deoarece pe pereţi se aflau cel puţin cincisprezece 
oglinzi. Fuseseră, e drept, colecţionate pentru ramele 
lor Art Nouveau sau cel puţin aşa se pretindea; dar 
nici o altă cameră din Oxford nu ţi-ar fi putut oferi un 
acces atit de uşor la contemplarea propriului aspect 
fizic. Această mică slăbiciune fusese crunt satirizată 
(dacă n-am ţine seama de faptul că la Oxford orice fel 
de satiră este mai puţin crudă decît indiferența). În 
urmă cu un semestru, o revistă studenţească 
publicase o listă de „caractere“ în genul lui La 
Bruyere. Daniel fusese poreclit „domnul Specula 
Speculans“, care „sucombase în urma şocului suferit 
cînd se privise din greşeală într-o oglindă fără sticlă şi 
astfel descoperise adevărata înfăţişare a talentelor 
sale în locul minunatelor trăsături ale chipului său“. 
Nu trebuie să uităm că această încercare timidă 
de a crea un decor personal fusese făcută pe - sau din 
cauza - unui fundal de austeritate, de raţionalizare şi 
de conformism universal. Marea Britanie avea încă 
mentalitatea unei ţări asediate. La vremea aceea, un 
astfel de decor era o îndrăzneală. Persoanele invitate 
la petreceri într-un asemenea loc se simțeau onorate 


şi după aceea povesteau despre ele prietenilor mai 
puţin norocoşi. O picanterie în plus o constituia şi sus- 
mentionata proprietăreasă de la parter, care perora 
furibundă împotriva viperei pe care o luase la sînul ei, 
a decadenţei burgheze a fleacurilor neobişnuite pe 
care le avea în cameră şi a atitudinii lui faţă de viaţă 
în general - sau cel puţin aşa îi plăcea lui Dan să le 
spună oaspeţilor săi. De fapt, în ciuda excentricităţii 
sale, bătrîna „tovarăşă“ nu era deloc proastă şi-şi 
cunoştea tinerii şi potenţialul lor de a acţiona în 
favoarea cauzei sale cu mult mai bine decît şi-l 
cunoşteau ei înşişi. Nici unul dintre cei cu care Dan a 
împărţit această casă şi care, ca şi el, mai tirziu în 
viaţă, au ajuns la o oarecare notorietate nu a devenit 
comunist; dar, lucru şi mai remarcabil, nici 
conservator n-a devenit vreunul. 

Jane cunoştea camera prea bine ca să-i mai 
acorde vreo atenţie în după-amiaza aceea. Se duse la 
fereastră şi se uită jos în grădină. 

După o clipă, îşi scoase basmaua roşie şi-şi lăsă 
părul negru să-i cadă pe spate; dar rămase tot acolo, 
gînditoare, cu basmaua în mînă. 

— Vrei să bei ceva, Jane? 

Ea se întoarse şi-i zîmbi uşor. 

— Ceai? 

— Mă duc să umplu ceainicul. 

Cînd se întoarse din baie cu ceainicul plin de apă, 
o găsi în colţul unde îşi amenajase el o minusculă 
bucătărie. 

— N-am decît lapte praf. 

— Nu-i nimic. 

— Pot să şterpelesc nişte lapte proaspăt de la 
Nadia Constantinovna. 

— Nu-i nevoie. 

— Nu-i acasă. 


— Sincer. 

Şi veni spre el cu două ceşti, un ceainic de 
porțelan şi linguriţe şi se aşeză în genunchi lîngă 
cămin. El puse ceainicul pe micuța plită electrică pe 
care fierbea de obicei apa, apoi se duse în bucătărie şi 
se întoarse cu lapte praf, ceai, zahăr. Se aşeză jos pe 
covor, în faţa ei, şi o privi în timp ce ea punea frunzele 
negre în ceainic. 

— Vine şi Nell? 

Dan făcu semn din cap că nu. 

— Trebuie să-şi termine eseul pentru mîine. 

Ea dădu din cap. Simţi că nu avea chef să 
vorbească. Totuşi senzaţia de gol a casei pustii, în ziua 
şi la ora aceea, făcea ca tăcerea să i se pară mai 
stînjenitoare. 

— Să aprind focul? 

— Dacă vrei. 

Cînd apropie chibritul, gazul pocni uşor şi începu 
să ardă cu o flacără auriu-albăstrie; scîntei roşietice, 
incandescente. Apa din ceainic începu să fiarbă cu un 
susur molcom. Pentru Dan zgomotele creau un ecou 
interior, un fel de tors plăcut, în ciuda uşoarei lui 
nelinişti şi a tăcerii lui Jane. Mintea lui, care deja 
zămislea dialoguri, monstrul care pe atunci părea încă 
un dar ce-l umplea de veselie, începuse să repete 
cîteva posibile variante de a povesti cu haz cele 
întîmplate: accentul pompos semidoct al poliţiştilor, 
purtarea groaznic de blazată a lui Andrew, acel „Am 
debarcat la Anzio, bătrine“... şi apoi mai era încă 
ceva, nu numai trupul descoperit, fundul cenuşiu ca 
un drob necopt, viermii care i se spusese că-i colcăiau 
în păr (pe care Dan va pretinde că i-a văzut cu ochii 
lui) - dar şi faptul că fusese cu Jane, idolul anului ei, 
deja aproape celebră. 

Tot tineretul din Oxford ştia că într-o zi va deveni 


cu siguranţă celebră, cu frumuseţea şi cu talentul pe 
care-l avea (şi care se ridica mult peste întruchiparea 
Ritei Hayworth, aşa cum o dovedise fără putinţă de 
tăgadă modul în care o interpretase pe Vittoria din 
Diavolul alb). Şedea sprijinită în cot, lungită puţin 
într-o parte, cu privirea aţintită spre foc. În adîncul 
sufletului ei, nu era persoana plină de vioiciune, 
mobilitate, înzestrată cu un deosebit talent de a imita, 
aşa cum era pe scenă, ci aşa cum o dezvăluia expresia 
chipului ei în acel moment, un soi de interiorizare 
meditativă. În ea erau, de fapt, două persoane 
deosebite, îşi dăduse de mult seama că era mult mai 
complicată decît Nell; şi, contrar aparenţelor, asta o 
făcea persoana potrivită pentru Anthony care, din 
atitea puncte de vedere, reprezenta antiteza lor, a 
tuturor celorlalţi - savantul clasicist venit de la 
colegiul din Winchester, cu o minte ce dovedea 
înclinaţie spre analiză şi aforism rapid, pe cale de a 
deveni curind profesor universitar; serios, logic (în 
toate în afara credinţei religioase, care pe vremea 
aceea trecea drept o afectare asemănătoare cu 
colecţionarea ramelor de oglinzi stil Art Nouveau). 
Oxfordul era plin de tineri ca Mark, pe care războiul şi 
vederea morţii îi maturizaseră. Toată lumea cunoştea 
povestea cu iscoada supraveghetorului care îl luase de 
guler pe un student prins bînd într-o cîrciumă - pentru 
a descoperi că victima nu era altul decît colonelul a 
cărui ordonanţă fusese în timpul războiului. Dar 
maturitatea lui Anthony era de altă natură, părea să 
fie mult mai sigur de ceea ce reprezintă şi de ceea ce 
intenţiona să devină. Toţi îl invidiau pentru Jane, dar 
legătura lor părea nepotrivită doar celor care nu-i 
cunoşteau bine pe nici unul din ei. Dincolo de 
aparenţe, de fapt se completau uimitor unul pe altul. 
Aşa cum probabil ar fi spus-o şi la vremea aceea, 


deşi poate mai puţin concis, Dan era pur şi simplu 
îndrăgostit de Jane. De aceea se simţea atît de 
stînjenit. O ştia de cîteva luni, de cel puţin două 
semestre; şi se simţea prins în cursă. Viitoarea lui 
căsătorie cu sora ei era de mult sortită eşecului. Aici 
se potriveau cuvintele nemuritoare ale lui Webster: 
„straniile joncţiuni geometrice“ ale vieţii omeneşti. 
Sentimentul de vinovăţie pe care ar fi trebuit să-l aibă 
faţă de Nell îl avea mai degrabă faţă de Anthony, dar 
în acel moment era aproape inexistent sau oricum 
foarte redus, pentru că la vremea aceea Anthony îşi 
oferise o scurtă vacanţă la sfîrşit de săptămînă (într-o 
mănăstire din Gloucestershire în care se retrăsese), 
înainte de a intra în moara examenelor finale. 

Dan încă mai considera un privilegiu faptul că se 
înţelegea atît de bine cu Anthony - inexplicabil pentru 
că încă nu putea să priceapă ce văzuse la el acest 
strălucit produs al renumitului colegiu din 
Winchester. Era mult mai conştient de ceea ce 
cîştigase el personal din această prietenie - contactul 
cu o inteligență mult mai exigentă şi mai incisivă, un 
simţ mult mai sigur al valorilor exterioare şi 
interioare, ce nu se lăsa corupt de idei noi şi mode 
trecătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, se putea 
spune că la Oxford Anthony era la el acasă, în timp ce 
Dan era doar un simplu vizitator. Dacă ar fi să spunem 
adevărul, Dan învățase mai multe de la Anthony decît 
de la profesorii săi. Dar în prietenia lor exista totuşi o 
fisură: Dan nu reuşise niciodată să se dezbare de o 
profundă convingere, ascunsă cu grijă, că prietenul 
său îl domina prin superioritatea sa. 

Ca să fim cinstiţi faţă de Dan şi pentru acurateţea 
povestirii, trebuie să spunem că se bucura de atîta 
prestigiu printre studenţi - am putea spune chiar 
notorietate -, încît sentimentul său de inferioritate ar 


fi părut de neînțeles contemporanilor săi. Era într- 
adevăr mult mai cunoscut, poate chiar mai invidiat, 
decît Anthony; făcea parte dintre aceia care reuşesc 
să scape de academismul universitar, a căror 
reputaţie nu se limitează la succesul academic şi care, 
mai tîrziu, se vor distinge printre toţi cei care au 
aparţinut aceleiaşi generaţii de studenţi din Oxford, 
asupra cărora îşi vor lăsa o amprentă caracteristică. 
Dar, ca şi în cazul lui Jane, şi în el existau două 
persoane, deşi el era mai puţin pregătit sau mai puţin 
capabil s-o recunoască decît ea. Poate că numai 
sentimentele sale ascunse faţă de Anthony îl făceau 
să-şi dea seama de acest fapt; şi ceea ce simţea 
pentru Jane. Era chiar uneori puţin gelos pe condiţia 
ei de femeie tînără care, după părerea lui, îi permitea 
o atitudine mai naturală şi, în acelaşi timp, mai 
matură; ea putea să fie ironică sau afectuoasă în 
diverse feluri care lui nu-i erau la îndemînă. De fapt, 
în discuţii se coalizau deseori împotriva lui Anthony, 
luîndu-l cu blîndeţe peste picior dacă devenea prea 
ostentativ profesoral. Dar era o alianţă, se voiau doi 
experimentați oameni de teatru  combătind 
intelectualismul; şi această complicitate ascundea 
chiar faţă de ei înşişi adevăratele afinități existente 
între ei. 

Astfel, Dan contempla această aparentă dovadă, 
premiul pe care el nu-l obținuse - şi, pentru a 
complica şi mai mult lucrurile, premiul care i se părea 
că-i fusese întrucîtva furat, din moment ce el o 
cunoscuse pe Jane înaintea lui Anthony, chiar el îi 
prezentase unul altuia şi, pînă la această primă 
întîlnire a lor, stătuse retras numai pentru că fusese 
prea copleşit de ea. Acum se consola şi el cu această 
întîmplătoare intimitate, în liniştea plăcută a camerei, 
unde nu se auzea decît focul arzînd încet. Cerul parcă 


se întunecase şi mai mult, era neobişnuit de întunecat 
pentru o zi de miez de vară. Afară, ploaia se porni cu 
furie. Ceaiul fierbea şi Jane se aplecă şi îl dădu la o 
parte; apoi umplu ceainicul de porțelan. Pe cînd turna 
apa, îi puse întrebarea care-l ului: 

— Dan, te-ai culcat cu Nell? 

Stătea cu capul plecat, privind atent în jos. 

— O, draga mea... 

Rise uşor, şocat şi amuzat; de fapt, numai şocat. 
Fără să zîmbească, Jane puse cu grijă ceainicul jos 
lîngă cămin. Dan credea că avea totuşi o calitate: 
simţea imediat starea de spirit a celorlalţi; sesiza 
intonaţia, exprimarea, schimbarea imperceptibilă a 
expresiei gurii sau a ochilor; dar numai starea de 
spirit, nu şi intenţiile. 

Dan şopti: 

— Nell nu ţi-a...? 

— Surorile nu-şi împărtăşesc totdeauna astfel de 
lucruri. 

Puse cîte o linguriţă de lapte în fiecare ceaşcă. 

— Vrei să spui că da? 

— Am fi o excepţie? 

Bineînţeles că da, în vremurile acelea astfel de 
lucruri nu se întîmplau cu atîta uşurinţă; şi cei 
comparativ puţini care o făceau obişnuiau să păstreze 
cu grijă secretul. Dar Dan nu fusese niciodată genul 
care să-şi ascundă firea sofisticată cu greu dobîndită, 
şi nicidecum înnăscută. Sinceritatea trebuie şi ea 
înlocuită cu ceva. 

— Eu nu mă culc cu Anthony. 

Nu putea pricepe de ce ţinea să i-o spună. 
Cunoscînd concepţiile lui Anthony, nici n-ar fi putut 
crede altfel; el şi Nell căzuseră de acord asupra 
acestui lucru. 

— Principiile catolice? 


Îi întinse ceaşca, în care pluteau minuscule 
grăunţe de lapte nedizolvat. 

— Da. 

— Joacă un rol important în viaţa lui? 

— Da. 

— În ciuda tonului satiric şi a butadelor. 

Ea zimbi uşor, dar, pentru a doua oară în ziua 
aceea, părea să aibă ceva de reproşat lui Anthony. 
Obscure mişcări subterane, un mister dezvăluindu-se 
pe neaşteptate, primul scîrţiit slab al unei balamale. 
Luă o gură de ceai. 

— Nu sînt virgină, Dan. A existat altcineva. Cînd 
eram în anul întîi. Înainte să-l cunosc pe Anthony. 

O mărturisire care străpunse ceva ce pînă în clipa 
aceea rămăsese virgin între ei. 

— El ştie? 

Făcu o strîmbătură. 

— Tocmai de asta îţi spun. Fac un fel de repetiţie. 

— Doamne sfinte. 

— E atît de stupid. De ce nu i-oi fi spus de la 
început. Pe urmă mi s-a părut prea tîrziu. Acum mă 
simt ca prinsă în cursă. Nu pentru ce am făcut. Pentru 
că nu i-am spus nimic pînă acum. 

Îi oferi o ţigară, aprinse o bucăţică de hîrtie şi i-o 
aprinse, apoi o aprinse pe a lui. 

— Şi lui nu i-a trecut niciodată prin cap să te 
întrebe? 

— Pentru o persoană atît de inteligentă, e curios 
de încrezător, în privinţa oamenilor, consideră de la 
sine înţelese o mulţime de lucruri pe care nu le-ar 
accepta niciodată dacă ar fi vorba de o teorie a logicii 
sau de un silogism. Trase din ţigară. Cel puţin aşa am 
crezut multă vreme. 

— Şi acum? 

— Mă întreb dacă nu cumva îi e frică. Asta mă 


înspăimîntă ori de cîte ori încerc să-mi adun curajul 
să-i spun. 

— O dată şi o dată tot va trebui să-i spui. 

— Nu pot acum, chiar înaintea examenelor finale. 
Ar lua-o cu siguranţă drept... 

— Drept ce? 

Avea ochi atît de frumoşi, de adînci; uneori părea 
foarte tînără, ca în clipa aceea, cu privirea aţintită 
asupra focului, mai tînără decît Nell. 

— lezuitul din el cine ştie ce-ar deduce. 
Momentul e atit de nepotrivit. Poate că şi-ar închipui 
că încerc să-i spun altceva. 

— Eşti sigură că nu se gîndeşte la tine ca la un 
nou pas în necunoscut? 

Zimbi. 

— Acum că mi-o spui tu, presupun că reprezint o 
întruchipare a dezordinii. 

— Te presează cu povestea asta cu catolicismul? 

— Il cunoşti doar. Ridică din umeri. Nu e omul 
care să-mi impună o lege. Nu vorbeşte decît despre 
Gabriel Marcel şi ideea alegerii personale. Se 
frămîntă tot cum să nu hotărască el pentru mine. 

Se rezemă în cot, îndepărtindu-şi picioarele de 
dogoarea focului, dar continuind să privească 
flăcările. Apoi continuă: 

— Săptămîna asta am înţeles deodată ce vrea să 
spună Rabelais. Cum de fapt el e mult mai modern 
decît toată fauna din St Germain-des-Pres. Mult mai 
existențialist. Asta încercam să-ţi spun adineauri cînd 
eram la rîu. Cînd te gîndeşti cît de obsedată de 
abnegaţie a devenit Anglia. În afara micii lumi pe care 
ne-am creat-o aici. Am senzaţia că există ceva similar 
la Anthony în legătură cu latura sa religioasă. 
Gîndindu-se permanent la trecut, veşnic îngrijorat de 
viitor. Niciodată în stare să se bucure de momentul 


prezent. Şi la toate astea Rabelais le dă genial cu tifla. 
Există pasaje cînd ai... ai deodată senzaţia că ele 
singura persoană zdravănă la cap care a trăit 
vreodată. Se uită fix la ţigară. Am încercat să-i explic 
toate astea lui Anthony. 

— Şi n-a prea priceput? 

— Dimpotrivă. A înţeles tot. Afară de faptul că 
tocmai făcusem dragoste cu Rabelais. Spiritual 
vorbind. 

Dan îi zimbi. 

— Dar nu te-ai exprimat chiar în termenii ăştia. _ 

— Dar asta simţeam. Atît adulter, cît şi erezie. În 
special cînd m-a lăsat să înţeleg că, avînd o minte 
palidă de femeie, aş face mai bine să tac din gură. 

— Haide, haide. Nu face el aşa ceva. 

— Sigur că nu. Era chiar amuzant. Pentru că era 
atît de sigur că nu vorbeam serios. Începu să 
urmărească cu degetul desenul covorului uzat. 
Problema lui e că nu poate fi decît el însuşi. Tu şi cu 
mine putem fi altcineva. 

— Acum îl acuzi de lipsă de imaginaţie. Nu-i 
cinstit. 

— Nu lipsă de imaginaţie. Ci de posibilitatea de a 
o folosi creator. Niciodată nu va fi în stare să scrie 
piese. Romane. Nimic care să-i ceară să fie altcineva. 
Nici într-o mie de ani. 

Urmă un moment de tăcere; deodată Jane 
schimbă discuţia. 

— Mă întreb dacă Nell îl simpatizează sau nu. 

Reugşise să-l şocheze din nou. 

— Bineînţeles că-l place. O ştii şi tu. 

— Ea nu-şi dă seama că el nu-i de acord cu 
purtarea ei? 

Dan îi aruncă o privire fugară; dar fata stătea cu 
ochii aţintiţi asupra covorului. 


— Asta-i ceva nou şi pentru mine, Janey. 

Mincinosul: de mult o simţise şi se temuse. Şi 
începînd din acel moment, după-amiaza începu să 
dezvăluie fațete stranii, fisuri nebănuite, răsturnări de 
situaţie; adevărata dezordine. Aproape că-ţi făcea 
impresia că Jane vorbeşte cu maliţiozitate; hotărîrea 
de a-l forţa pe Dan să privească adevărul în faţă; şi în 
acelaşi timp o dezgolire, de vreme ce nu ezita să-i 
dezvăluie toate sentimentele pe care pînă atunci le 
ţinuse ascunse. 

— Încearcă să o ascundă. Chiar şi faţă de mine. 

— Dar, pentru Dumnezeu, ce-i reproşează lui 
Nell? 

— Presupun că bănuieşte că faceţi sex. Există 
ceva la mine pe care-l simte şi la ea şi care-i stiîrneşte 
teama. la destul de în serios felul ei de a o face pe 
femeia libertină. 

— Dar e numai o mască, în parte cel puţin. O ştie 
doar. 

— Bineînţeles. 

— Şi eu? Nici eu nu sînt cu nimic mai bun. 

— Nu, pe tine te acceptă. Tu eşti un copil al 
naturii. Dovada că e un om cu vederi largi. Se uită la 
el cu coada ochiului. Te şochează toate astea? 

— Cred că Anthony e total lipsit de autenticitate. 

— Dar în acelaşi timp ţine în mod autentic la voi 
amîndoi. 

— Mii de mulţumiri. 

— Şi se străduieşte să înţeleagă. 

— Bine, dar se contrazice. Nu poate să pretindă 
că ţine într-adevăr la Nell şi în acelaşi timp să-mi 
plîngă de milă că am picat în ghearele prostituatei din 
Babilon. 

— Se teme pentru tine. 

O privi uimit, dar ochii ei rămîneau aţintiţi asupra 


focului. Simţi din nou că nu putea ţine pasul cu ea. 

— Asta încercai să-mi spui cînd eram la rîu? Cînd 
m-ai întrebat dacă Nell şi cu mine vrem să ne 
căsătorim? 

— Ce vrei să zici? 

— După părerea ta şi cea imuabilă a lui Anthony, 
n-ar trebui? 

— Nu este ceva despre care să-mi permit să emit 
eu păreri imuabile. 

El tăcu, apoi pufni uşor, cu amărăciune: 

— Credeam că avem cel puţin aprobarea ta. 
Continuă: Atunci de ce-ai mai spus că Nell e 
norocoasă? 

— Pentru că aşa consider eu. Adăugă încet: Şi nu 
pot să-ţi spun părerea mea definitivă pentru că nu sînt 
capabilă să judec destul de impartial astfel de lucruri. 

Din nou încercă s-o forţeze să-l privească. 

— De ce nu? 

— Aşa. 

— Ei, hai! Spune-mi! 

Vocea îi deveni o şoaptă. 

— Pentru că sînt geloasă pe Nell. 

— Pentru că nu-şi face probleme să se culce cu 
un bărbat? 

— Asta ar fi numai invidie. Am spus că sînt 
geloasă. 

Abia peste vreo cîteva minute pricepu. Dar 
privirea ei fixată cu intensitate asupra covorului... El 
îşi privi picioarele întinse, stătea rezemat de peretele 
de lingă cămin; şi se simţi ca un om legat la ochi, 
împins spre o prăpastie. În tăcerea ce se lăsase, ea 
murmură: 

— Fais ce que voudras. 

— Lucrurile încep să se complice. 

— Poate că e o simplificare ce trebuia de mult 


făcută. 

— Dar tu şi Anthony, credeam... 

Se întoarse cu spatele, sprijinindu-se în celălalt 
cot. Dan rămase cu privirea aţintită pe spatele ei. 

— Toată vara, ori de cîte ori eram toţi patru 
împreună, nu te uitai niciodată la mine. Doar dacă nu 
aveai încotro. lar eu a trebuit să-mi impun să te 
privesc normal. 

Jane îşi plecă fruntea, ascunzîndu-şi chipul şi 
aşteptă. 

— Nu mi-am dat seama. 

— Că-mi ocoleai privirea? 

— Nu, că tu... 

— Nu bănuiai deloc? A 

— Doar... o dată sau de două ori. În seara aia, la 
Trout. 

— De ce credeai că te ţineam de mînă în felul ăla? 

Cînd se închisese cîrciuma, făcuseră o plimbare 
pînă la Rosamund's Bower. Nell şi Anthony o luaseră 
înainte. În întuneric, fusese foarte conştient de mîna 
ei într-a sa... dar nu se gîndise la gestul ei în felul 
ăsta. 

— Am crezut că o faci dintr-o dragoste de soră. 

— Toată seara aceea am urit-o pe Nell. Nu aveam 
nici un fel de sentimente de soră. 

Tăcură amâîndoi. Îi privi ceafa, conturul trupului. 
Ploaia se mai domolise, dar cerul era tot înnorat. 
Încet, începu să-i mărturisească totul, ca şi cum şi-ar 
fi smuls cuvintele cu cleştele. Dar, de fapt, începea să 
simtă o emoție delicioasă. 

— E o nebunie. Dar cred că sînt îndrăgostit de voi 
amîndouă. 

— Şi eu simt exact acelaşi lucru. 

— Doamne. Ce încurcătură. 

— E vina mea. Nu aveam de gînd să deschid 


discuţia, dar... 

— Chestia aia dintre trestii. 

— Probabil. 

— În ceea ce mă priveşte, e o poveste care 
durează de mult. Aveai atita succes... Nu ştiam cum să 
ajung în preajma ta. 

O nouă pauză. 

Ea spuse: 

— E ca gripa. O iei înainte de a putea face ceva s- 
o preîntimpini. 

— Doar că pentru gripă există tratamente simple. 

Ea aşteptă. Apoi, după o clipă, zise: 

— De obicei se tratează cu patul, nu? 

O pauză lungă. O şoaptă: 

— Jane? Ea stă ghemuită, sprijinită în cot. Nu 
cred că vorbeşti serios. 

Scutură din cap. 

— E atit de greu de explicat. Am senzaţia că, într- 
un fel, Anthony mă face să pierd ceva. Ceva ce tu şi 
Nell împărtăşiţi. Ceva la care trupul meu visează. 

— Rabelais? 

— Dorinţa de a fi sălbatică şi desfrînată, cred. 

„Sălbatic şi desfrînat“ era un clişeu studenţesc de 
pe vremea aceea, folosit întotdeauna cu ironie. 

— Dar ce spui tu... 

— Îl iubesc cu adevărat, Dan. Sună ciudat, dar o 
fac tocmai pentru că-l iubesc. Apoi adăugă: Pentru că 
vreau să-l iubesc. 

Se simţea din ce în ce mai stînjenit, şi totuşi nu se 
putu abţine să nu continue: 

— Pentru că vrei să ştii dacă poţi să-l iubeşti? 

Ea nu spuse nimic şi, cînd vorbi din nou, vocea îi 
era atît de şoptită, încît cu greu desluşi cuvintele. 

— Doar o dată. Un acte gratuit ? 

El îşi privea fix pantofii. 


— Şi mîine? 

— Dacă am şti exact ce facem. Că putem păstra 
totul... în afara timpului. Ca un exorcism. 

El îşi tinu respiraţia. 

— Exorcism pentru ce? 

— Pentru ceea ce trebuie să se întimple. Pentru 
ceea ce se va întîmpla negreşit. 

— Pentru că ştim că ne iubim? 

— Pentru că ştim că odată ne-am dorit. Şi că cel 
puţin am avut curajul s-o acceptăm deschis. 

Simţea crescînd în el atracţia faţă de ea; şi o 
dorinţă nebună de a nu i se opune, în ciuda vorbelor 
pe care le rosti: 

— Nu ştiu cum am mai putea vreodată să-i privim 
în faţă. 

— Pînă acum se pare că ne-am priceput destul de 
bine să ne ascundem. Chiar şi unul faţă de celălalt. 

El spuse: 

— Nu-i vorba de... 

Dar fraza îi rămase din nou neterminată. Se 
simţea paralizat, împietrit de grozăvia celor ce se 
petreceau, irezistibil atras de straniul situaţiei. 
Tăcerea devenise apăsătoare, iar ea nu făcea nici o 
mişcare. Dinspre grădina din spate se auzi prin ploaie 
sunetul unui oboi, cineva care făcea game, cu iuţeală 
şi pricepere. Apoi din nou linişte. 

Jane se ridică şi se întoarse spre el. Dan avea 
impresia că acum îl privea pentru prima oară. Ochii ei 
aveau ceva straniu de virginal în clipa aceea, ceva de 
şcolăriţă; o fată de şaptesprezece ani, speriată de ce 
făcuse femeia matură din ea; dar care arbora un suris 
ce nu anula, ci cumva contrabalansa inocenţa. Era 
poate un răspuns la ceva încă nesigur din expresia 
feţei băiatului, căci zimbetul avea şi o uşoară nuanţă 
de sfidare; sau de maliţiozitate, ca şi cînd fata n-ar fi 


vrut decît să-l pună la încercare. 

Persoana care studia la oboi începu să cînte 
Delius şi Jane îi întinse mîna peste covor, aproape 
ceremonios, un gest de mireasă medievală. 


Traversare 


Daniel era pe punctul de a pierde avionul, din 
cauza unui ambuteiaj. Era una din zilele acelea rare 
cînd cerul nu era acoperit de piclă, o splendidă 
dimineaţă de iarnă californiană. Şoferul taxiului, un 
polonez cărunt, înjura întruna autostrăzile în general 
şi autostrada San Diego în special, mult mai 
preocupat de starea drumului decît clientul său: un eu 
în voia sorții, aparatul de filmat al lui Isherwood, 
căruia nu-i displăcea ca, măcar de data asta, să se 
studieze pe sine, ca şi cînd ar fi fost o ficţiune, un 
personaj din scenariul altcuiva... germenele unei 
ipoteze, ca ideea cu „Simon Wolfe“ ce i se strecurase 
în minte în seara precedentă. Poate că vechea sa 
poreclă, domnul Specula Speculans, nu fusese tocmai 
îndreptăţită: căci dacă pasiunea pentru oglinzi poate 
constitui, prima fade , o dovadă prea concretă de 
narcisism, ea mai poate reprezenta, simbolic, şi o 
încercare de a se vedea fără complezenţă, cu ochii 
altuia - evitind persoana întîi pentru a deveni propria 
persoană a treia. 

Romanul nu era genul care să-l atragă pe Daniel 
(deşi această respingere se datora, cum o ştia prea 
bine, pe de o parte unei condiţionări meschine proprie 
meseriei sale, iar pe de altă parte presupoziţiei 
comode că trecuse de mult vremea cînd ar mai fi 
putut găsi în el, biet infirm astmatic, imaginaţia 
viguroasă, de cursă lungă, pe care o cerea genul). În 
mod simptomatic, avea o deosebită antipatie faţă de 


naraţiunea la persoana întîi; şi cu cît eul narativ se 
apropia mai mult de ceea ce s-ar fi putut deduce ca 
fiind eul autorului, cu atît mai antipatică îi devenea 
ideea. În realitate, obiectivitatea aparatului de filmat 
răspundea mult mai bine necesităţilor sale interioare 
profunde decît principiului fundamental estetic (cvasi- 
moral aproape) al bunului-gust care, pretindea el 
uneori, s-ar ascunde în spatele opțiunii sale artistice. 

În timp ce stătea în taxi, ascultînd distrat 
pledoaria şoferului, care se străduia să-l convingă că 
acum era cu adevărat american - America e o 
societate perfectă, societăţile perfecte nu au nici 
ambuteiaje, nici alte defecte şi atunci ce dracu' se 
întîmpla -, ideea care începea să prindă contur în 
mintea lui Dan în momentul acela era că poate dorinţa 
de a evita orice recapitulare onestă a vieţii sale nu era 
altceva decît teama de a fi judecat; şi că (sus-pomenita 
remarcă a lui Jenny în legătură cu perfecţionismul său 
îşi atinsese mult mai bine ţinta decît îşi închipuise ea) 
recunoştea în sinea lui că ceea ce dorea în secret se 
împletea strîns cu ceea ce, tot în secret, ura. Încercă 
chiar să-şi formuleze ideea în minte: „Am pierdut 
avionul (sau am fost pe punctul de a pierde avionul) 
din cauza aglomerației de pe autostrada San Diego“ - 
dar nu i-a plăcut deloc efectul şi nici cum suna. 

În cele din urmă începură să se tîrască încet, 
apropiindu-se de locul accidentului, zăriră şirul 
panourilor de protecţie, cauza formării coloanei de 
maşini şi a neputinței omului modern pe patru roţi. In 
felul său tipic britanic, Dan adăugă cu grijă, pe lista 
deja existentă, această nouă dovadă că era condamnat 
fără drept de apel să fie ceea ce era; cît de limpede i 
se arăta acum faptul că, în cazul foarte puţin probabil 
în care va încerca vreodată să scrie un roman, orice 
artificiu, fie chiar şi ideea absurdă a unui mitic Simon 


Wolfe, ar fi preferabil unei povestiri la persoana întîi. 


În dimineaţa aceea eram şi foarte obosit. Jenny 
mă mai ţinuse o oră. Plinsese, nu pentru prima oară 
de cînd ne cunoscuserăm, dar era prima oară cînd 
plîngea din cauza relaţiei noastre. 

Ideea pentru scenariul filmului în care ea avea 
rolul principal îmi venise la Hollywood, cu trei ani în 
urmă, în timp ce lucram la alt scenariu. Studioul îmi 
pusese la dispoziţie una dintre secretarele acelea care 
vin din Anglia şi lucrează ba ici, ba colo, plătindu-şi 
astfel un tur al Americii. Deşi nu era prea atrăgătoare, 
avea în schimb simţul umorului şi era bună de gură. În 
timpul pauzelor îmi plăcea s-o ascult povestindu-mi 
despre experiențele sale în diverse servicii şi 
aventurile romantice ratate pe care le avusese înainte 
de a lucra cu mine. De mult doream să scriu ceva 
despre diferenţele culturale uneori comice dintre 
englezi şi americani... aşa că Jenny era acum o 
guvernantă  englezoaică în casa unui milionar 
american dintr-unul din cartierele ultraelegante, 
luptind fără succes atît împotriva patronilor, cît şi 
împotriva prietenului ei din afara orelor de serviciu - 
rolul lui Steve Anderson. Jenny avea astfel 
posibilitatea de a interpreta un personaj destul de 
apropiat de ceea ce era în realitate. Steve era şi 
continua să fie un tînăr teribil de pisălog, dar rolul îi 
permitea şi lui să-şi folosească egocentrismul şi alte 
cîteva fixaţii reale din viaţa sa personală. Mă tem că 
regizorul şi scenaristul au provocat în mod deliberat, 
în afara platoului, o oarecare antipatie între cei doi 
protagonişti. Nu i-am spus-o lui Jenny, dar de fapt 
ajunsesem să-l respect pe Steve nu ca om, ci ca 
profesionist. Pe ecran, în proiecţiile de probă, aşa cum 
speraserăm şi noi, insularitatea ei reţinută se împletea 


destul de bine cu ceea ce numea el stilul său „voit 
natural“. Am minţit-o şi cînd i-am spus că nu ne 
gîndiserăm de la început la el pentru acest rol. 

Era o minciună convenţională, pentru că ne 
doream foarte mult o actriţă care să trăiască acut 
coşmarul californian nu doar în film, ci şi în realitate. 
Ştiam cît de perfid e locul acesta, cît de repede îl 
prinde pe străin în mreje şi-l face să se supună legilor 
sale, aşa că era foarte important ca, din acest punct 
de vedere, Jenny să fie „virgină“. Dar asta mai 
însemna şi că, pentru ea, filmul avea să fie o încercare 
mult mai grea decît îşi închipuia. Dacă mă 
comportasem ca un porc la Claridge's, o făcusem în 
parte şi din acest motiv; s-o avertizez că, indiferent de 
succesele pe care le avusese acasă, acum se lansa în 
cu totul alt gen de filme, într-o lume foarte diferită, în 
care se va simţi poate mult mai singură. Apoi m-am 
temut că s-ar putea să se simtă copleşită de reputaţia 
nemeritată, consideram eu, a lui Steve (şi să-i ajungă 
la urechi că era mult mai bine plătit decît ea). In acele 
zile de început o urmăream ca un vultur din motive 
pur profesionale... care, bineînţeles, au devenit curînd 
personale, deşi am apreciat-o şi mai mult pentru 
faptul că părea hotărită să nu-mi ceară sprijinul. Afişa 
un amestec de tact şi independenţă, două calităţi 
scoțiene ancestrale pe care le apreciam mult mai mult 
decît darul clarviziunii. 

Ca atîtea alte fete drăguţe şi deloc proaste care-şi 
aleseseră meseria asta, se afla într-o situaţie 
paradoxală: era condamnată din start să poarte 
povara propriei frumuseți. Poate că unor fete 
obişnuite nici prin cap nu le trece să se plingă că au 
de înfruntat o asemenea crucificare; dar ea totuşi 
există... iar imaginea de pe ecran a lui Jenny se 
conformează prea mult tuturor noţiunilor curente 


despre ceea ce se consideră atrăgător din punct de 
vedere sexual la o femeie. O anumită fragilitate, 
picioare lungi, o expresie deschisă şi vioaie a feţei cu 
trăsături regulate, buze fine şi ochi candizi... o fată 
încîntătoare, care va ajunge departe, spune aparatul 
de filmat, cineva cu care puteai şi să stai de vorbă, şi 
să faci dragoste; o prinţesă a secolului XX, capabilă să 
stirnească aproape aceleaşi vise ca şi prinţesele de 
altădată, care lîncezeau în castelele lor cu ziduri 
crenelate, bîntuind un alt ev, vrăjit de conceptul de 
intangibilitate. 

In Anglia fusese o vreme manechin şi ştia deci 
cum să se îmbrace ca să te dea gata, cum să 
proiecteze o imagine ideală, mici vanităţi cărora nu 
reuşea totdeauna să le reziste. Chiar şi cînd era 
obosită şi complet nefardată, nu reuşea să-şi piardă 
acel aer de distincţie uşor detaşată pe care o au 
femeile frumoase deosebit de fotogenice, acele 
Shrimpton şi Twiggy ale acestei lumi. Era, bineînţeles, 
conştientă de asta; şi avea un anume fel de a se 
strimba ca un clovn la mine ori de cîte ori îşi dădea 
seama că i-am surprins această poză. Îmi amintesc de 
o seară cînd ne duseserăm la o petrecere şi fusese de 
departe cea mai încîntătoare femeie din încăpere, 
chiar şi în fața unei  concurenţe strînse, 
cvasiprofesionale. I-am spus-o cînd am ajuns acasă. S- 
a dus direct în baie şi s-a demachiat. Cînd s-a întors, 
mi-a spus: „îţi interzic să mă placi pentru artificiile 
astea“. 

Această strădanie de a fi femeie după propriile 
reguli, şi nu întruchiparea unui ideal născocit de 
lumea masculilor misogini, o deformase şi din alt 
punct de vedere: răceala cu care se comporta faţă de 
bărbaţii care nu vedeau în ea decît aparențele 
fermecătoare era uneori dureros de stîngace şi, într- 


adevăr, la început m-a indus şi pe mine în eroare. 
Atitudinea asta distantă era foarte potrivită pentru 
rolul ei; dar în intimitate găseam că e o prostie - 
gazela speriată, care la cea mai mică alarmă o ia la 
goană. Deşi, în cele din urmă, reuşise totuşi să o 
ascundă destul de bine. Cealaltă faţetă a personalităţii 
ei, mai caldă şi mai puţin sigură de ea, o întrezărisem 
cu intermitențe doar la început. Nici unul dintre noi 
nu reuşeam să ne apropiem cu adevărat de ea şi era 
greu de spus dacă rezerva ei era autentică sau dacă 
era doar o poză, preocuparea de a menţine şi în 
anturajul ei cotidian situaţia personajului pe care îl 
interpreta pe ecran. 

Bill a fost acela care mi-a atras atenţia că era 
cam prea retrasă. La vremea aceea, ideea de a-i oferi 
un umăr de care să se sprijine încetase să mai fie 
exclusiv o obligaţie profesională sau un simplu gest de 
caritate, deşi conţinea şi un element de calcul... 
element care a dăinuit ca substanţă, deşi şi-a 
schimbat întrucîtva natura. La Los Angeles avea cu 
adevărat nevoie de mine sau de cineva ca mine; dar 
nu reieşea de nicăieri că ar avea nevoie de mine şi în 
altă parte. Asta nu înseamnă că nu simţeam o 
afecţiune foarte sinceră unul pentru celălalt. Aş fi 
putut să mă îndrăgostesc nebuneşte de ea şi să devin 
groaznic de posesiv; dar păcătuisem îndeajuns în 
direcţia asta cît să fiu pe deplin conştient că 
încercarea de a lupta permanent împotriva spiritului 
de independenţă al partenerei este cea mai sigură 
cale spre dezastru. Posesivitatea se confunda în 
mintea mea cu dorinţa de a o transforma şi-mi plăcea 
prea mult aşa cum era. Aşa cum „Cred în Dumnezeu“ 
este în general sinonim cu „Cred că nu trebuie să 
gîndesc“, tot astfel, prea adesea, „te iubesc“ devine 
un eufemism pentru „vreau să fii proprietatea mea“. 


Doream sincer s-o las pe Jenny în galeria publică a 
propriei sale libertăţi; şi, în acelaşi timp, eram 
îndrăgostit atît de trupul ei, cît şi de independenţa ei. 

Lacrimile ei nu erau doar lacrimi de copil 
răsfăţat, picături de glicerină, ci şi durere sinceră. Am 
cedat şantajului. Vom da uitării seara aceea, ca şi cînd 
nu s-ar fi întîmplat nimic. Jenny se va întoarce acasă 
de îndată ce va fi liberă. Era numai o despărţire 
temporară. O simplă repetiţie, a zis ea; iar eu n-am 
contrazis-o. 

Apoi m-am urcat în maşină şi am plecat la Bel-Air, 
un cartier în care un englez venit la Los Angeles nu-şi 
poate permite să locuiască - eu locuiam acolo doar 
prin amabilitatea unui vechi prieten. La începuturile 
carierei mele, un scenariu pe care-l făcusem pentru 
Columbia a fost respins de studio şi l-au adus pe Abe 
Nathan să mă ajute să-l rescriu. La vremea aceea se 
cam lăsase de meserie, dar le stătea la dispoziţie în 
momentele grele. Mă simţisem jignit şi eram pregătit 
să-l găsesc foarte antipatic. Dar nu toate hotărtrile 
luate de studiouri sînt tîmpite. Povestea scrisă de 
mine avea nevoie de „doctor“, iar mie îmi trebuia o 
lecţie; am fost cucerit de profesionalismul său şi mai 
ales de Abe însuşi - aşa cum am fost cucerit şi de soţia 
sa, Mildred, de îndată ce am cunoscut-o. Abe purta 
livreaua pe care bătrinul Hollywood o impunea 
sclavilor săi bine instruiți - fii cinic, lugubru, obscen, 
suspectează de tot ce e mai rău pe oricine şi orice. 
Dar eşua lamentabil în încercarea de a ascunde faptul 
că acest personaj era în mare măsură o simplă 
ilustrare a mimetismului mulerian (la o specie 
inofensivă pot apărea deseori caracteristicile 
exterioare ale unei specii periculoase); îndărătul 
împunsăturilor veninoase se ascundea o minte şireată, 
caritabilă, profund tolerantă. De atunci i-am dat să 


citească toate scenariile mele. Deşi reţetele din 
vremurile lui de glorie nu mai erau valabile în epoca 
noastră, avea un fler sigur şi detecta imediat punctele 
slabe din scenariile noi - şi nu numai din ele. 

El şi Mildred locuiesc în zona cea mai retrasă şi 
mai puţin elegantă din Bel-Air - „unde prepeliţa încă 
mai vorbeşte spanioleşte“. Casa lor nu este tipul de 
vilă opulentă pentru care e îndeobşte vestit acest 
cartier... n-are nici măcar piscină, deşi asta e de fapt 
un semn de snobism în sens invers. Are în schimb o 
grădină inundată de verdeață, presărată cu statui 
clasice total nepotrivite, decoruri din ghips ale unei 
epopei romane uitate, care au rezistat intemperiilor, şi 
mai e „cabana“ din virful colinei. Abe a construit-o 
singur ca să scrie în ea, dar de mult mi-a cedat-o mie 
ori de cîte ori vin la Los Angeles. Îi mai lipseşte cîte 
ceva din confortul oferit de un hotel, dar e năpădită de 
verdeață şi răsună de ciripitul păsărilor. Pot să stau 
acolo singur sau pot să cobor la ei. Los Angeles-ul nu- 
mi place şi detest din ce în ce mai mult sutele de 
suburbii vestite, aflate în căutarea unui oraş. Dar Abe, 
Mildred şi Cabana lor ar reuşi să facă şi iadul un loc 
suportabil. 

Mi-am făcut bagajele de cum am ajuns şi 
reuşisem să fur vreo patru ore de somn, cînd am fost 
trezit de vocea lui Jenny, care îmi telefona imediat ce 
o sunase centrala, s-o trezească la ora cerută. Era din 
nou ea însăşi; şi-a cerut scuze că fusese „o proastă“. 
Mi-a reconfirmat că avea nevoie de mine. Am adus în 
discuţie mutarea ei în Cabană. l-am mai spus că o voi 
suna din Anglia imediat ce voi putea. 

Am coborit colina spre casă. Abe se sculase deja 
şi mi-a oferit o ceaşcă de cafea în timp ce îi 
comunicam vestea. Bineînţeles că Jenny putea prelua 
Cabana dacă-i facea plăcere; oricum, el şi Mildred vor 


avea grijă să nu se simtă prea singură. Aveam 
motivele mele să mă bucur de dispoziţia sa 
prietenoasă. El şi Mildred reprezintă o formidabilă 
combinaţie de francheţe din New England şi bun-simţ 
evreiesc. Alături de ei, puţine secrete rămîn 
nedezvăluite. Trebuia ca Jenny să-i cunoască pe 
amindoi în lipsa mea, pentru a deveni temporar fiica 
lor adoptivă, încetînd să mai fie micuța mea prietenă 
englezoaică. Nutream speranţa că de îndată ce le va 
dezvălui modul în care înţelegeam eu legătura 
noastră, ei se vor declara de partea mea. Aveau multă 
simpatie pentru Jenny ca persoană, dar nu aprobau ca 
la vîrsta mea să mă leg de o fată „încă în faşă“”. De 
asemenea, îmi cunoşteau mult mai bine decît ea 
trecutul... şi slăbiciunile. 

Pe undeva, exista ideea că plecarea prezenta un 
dublu avantaj. Legătura noastră nu era viabilă decît în 
lumea de acolo, în care nimeni nu îmbătrineşte 
niciodată (mai ales dacă e vorba de oameni bogaţi, 
care au reuşit în viaţă) şi unde însoţirea cărnii ofilite 
cu una mai tînără şi mai proaspătă este un mod de 
viaţă acceptat. Cunoscusem acolo numeroase cupluri 
care-ţi lăsau impresia că sînt tată şi fiică. Genul ăsta 
de soţii nu mai erau toate prostituatele platinate, de 
mare clasă, de pe vremuri; cele mai multe păreau 
rezervate şi modeste, unele degajind chiar un soi de 
demnitate sau poate că nu era decit satisfacția de a fi 
ştiut să evite plictiseala de a fi tînăr şi lefter. In genul 
ăsta de căsătorii bărbaţii erau cei care mi se păreau 
mai ridicoli. Jenny era mult prea raţională, ţinea prea 
mult la libertăţile generaţiei sale, pentru a se lipsi 
vreodată de posibilităţile pe care i le oferea viitorul... 
oricît m-aş fi străduit eu s-o subminez. Avea, sau 
uneori pretindea faţă de mine că avea, un vag aer de 
blazare; că eu eram, aşa cum aprecia ea (prea tăios 


pentru a fi convingătoare), tot ce putea fi mai bun în 
viaţa ei. E o idee absurdă, pe care timpul o va 
spulbera. N-aveam nici un drept să încurajez o astfel 
de iluzie; şi nu, categoric, nu aveam chef să suport 
consecinţele şi reacţiile emoţionale ale unei tardive 
reveniri la realitate. 

Probabil că experienţa cu Nell, după un tipar 
freudian la care eram fără îndoială predispus, mă 
marcase astfel. Viaţa alături de o femeie mi s-a părut 
întotdeauna o situaţie artificială, de natură pseudo- 
dramatică; adică o sferă unde imaginaţia şi 
disimularea sînt la fel de importante ca realitatea şi 
cinstea. Am simţit întotdeauna nevoia să am secrete. 
O consemnez ca pe un fapt clinic, nu din vanitate. Am 
luat atitea hotărîri greşite, nu pot să le elimin din 
viaţa mea; tot ce pot face e să-mi ascund greşelile faţă 
de femeile care rămîn provizoriu alături de mine... 
teoretic, pare soluţia cea mai bună, în orice caz. Poate 
că, dacă am ajuns să ţin atît de mult la Abe şi Mildred, 
e numai pentru că ei reprezintă dovada clară a 
faptului că teoria mea e greşită şi că între oameni se 
pot realmente stabili relaţii mult mai sincere. Intr-o 
oarecare măsură, am definit trăsăturile caracteristice 
ale cetăţeanului britanic prin ceea ce lor le lipseşte, 
dar ştiu că la mine există. Intr-o zi i-am scandalizat 
argumentind că antisemitismul englez, ca şi 
antiamericanismul englez, se datorează, în cea mai 
mare parte, numai invidiei. Nu au apreciat acest mod 
de a explica un rău pur şi simplu printr-un complex al 
lipsurilor sau prin dificultatea de a evolua. Vai, 
sărmane scîrnăvii afurisite ce sînteţi, bombănea Abe, 
aţi fost lipsiţi de camerele de gazare... Dar nu asta era 
problema. 

Avionul a decolat. O clipă mai tîrziu, uitîndu-mă 
pe fereastră, puteam distinge Burbank şi acoperişurile 


platourilor de la Warner, unde Jenny probabil se 
pregătea chiar în acel moment pentru prima filmare a 
zilei. Atunci am avut un sentiment de vinovăţie, de 
tandreţe, am fost cuprins de dorinţa de a o proteja. 
Nu va fi niciodată o mare vedetă, aşa cum ar fi putut 
probabil deveni femeia de vîrstă mijlocie cu care 
vorbisem la telefon în seara precedentă şi ştiam că 
Jenny nu acceptase încă acest adevăr şi consecinţele 
sale: opţiunile limitate, compromisurile ce aveau să 
vină. 

Ne îndreptam spre est, luam altitudine, pe 
deasupra munţilor pustii din nordul Arizonei şi 
depresiunilor în miniatură ale Marelui Canion: 
plănuisem cu Jenny să traversăm continentul cu 
maşina de îndată ce va termina cu filmările. Dar asta 
era o experienţă pe care o abandonam fără regret, 
deoarece între noi mai exista încă o prăpastie, în afară 
de vîrstă. Viaţa pe care o dusesem în Los Angeles ne 
permisese s-o trecem cu vederea, s-o transformăm 
într-o altă depresiune miniaturală neînsemnată; dar 
într-un alt context, confruntati cu probleme concrete, 
ştiam că avea să reprezinte întotdeauna un obstacol 
de netrecut. Era vina mea, ţinusem din nou secret o 
parte din trecutul meu... deşi, de data asta, secretul 
nu era numai faţă de Jenny. 


Iniţial, Anthony şi cu mine am fost simple 
cunoştinţe - studenţi în acelaşi an, la acelaşi colegiu, 
urcînd aceeaşi scară spre camerele noastre. 

Prietenia noastră ulterioară s-a datorat 
„secretului“. Mă străduiam să-l îngrop sau să-l înăbuş, 
dar era prea legat de trecutul meu apropiat pentru a 
nu fi parţial descoperit. 

Ultimul semestru din 1948, spre sfîrşitul primului 
nostru an universitar: într-o zi m-am dus din 


întîmplare în camera lui. Omul de serviciu care ne 
servea pe amindoi ieşise la pensie şi adunam bani să-i 
facem un cadou. Pe biroul lui Anthony am văzut o 
floare într-un borcan de gem - o orhidee, Aceras 
antropophorum. Cîteva minute mai tirziu, am 
descoperit că aveam o pasiune comună, deşi în ce mă 
privea era mai degrabă o amintire, ecou al zilelor 
copilăriei mele. La el era ceva mult mai serios; aşa 
cum se întîmpla cu atitea alte lucruri din viaţa lui, la 
el o pasiune era fie metodică, perseverentă, fie 
inexistentă. Din punct de vedere ştiinţific, învăţasem 
la şcoală destulă botanică pentru a mă descurca cu 
vechiul exemplar din manualul lui Bentham şi Hooker 
pe care-l aveam acasă; şi, adolescent fiind, căzusem 
oarecum pradă teoriilor despre puterea mistică a 
orhideelor. Nu i-am dezvăluit nimic lui Anthony, 
ascunzîndu-i deci continentul misterios care fusese 
pentru mine natura, în anii adolescenţei. Îmi era deja 
ruşine şi mi-am dat seama că, între noi doi, expertul 
era el, fapt care nu m-a încurajat să-i dezvălui 
adevărul... nici atunci şi nici mai tîrziu. 

Întotdeauna am considerat că Anthony era şi se 
simţea deasupra noastră, a celorlalţi, tipul perfect al 
universitarului clasicist erudit. Se îmbrăca destul de 
convenţional şi, cînd traversa curtea interioară, avea 
mersul rapid, pasul studiat al omului care are o 
direcţie precisă în viaţă, un lucru pe care l-am 
considerat întotdeauna o afectare. Părea să aibă 
foarte puţini prieteni. Pe de altă parte (sînt nevoit să 
mă exprim în termeni destul de copilăreşti), nu purta 
ochelari, nici nu avea cocoaşă şi nici nu aparţinea 
acelei dezagreabile facţiuni: exaltaţii. Era puţin mai 
înalt decît mine, cu trăsături foarte regulate şi ochi 
uşor provocatori - deşi cred că asta se datora mai 
degrabă obiceiului său foarte neenglezesc de a te privi 


în faţă cînd ţi se adresa. Pe cînd vorbeam despre 
orhidee, am descoperit că privirea lui putea fi şi 
amuzată şi prietenoasă. Voia să ştie mai multe; unde 
botanizasem, cît de mult mă interesa acest subiect. 
Presupun că m-am simţim măgulit - acest tînăr 
aparent greu abordabil, considerat deja un strălucit 
profesor universitar în devenire, avea timp pentru 
mine. Odată, cîţiva ani mai tîrziu, cînd îl tachinam în 
legătură cu un articol din ziar care relata o chestiune 
cu nişte stigmate, care se petrecuse în Italia şi se 
dovedise a fi o şarlatanie bazată pe trucaje, Anthony 
mi-a spus: „Mă surprinde, Dane, că nu crezi în 
miracole. Nu printr-un miracol ne-am întîlnit?“ 

Curind după aceea, m-a dus într-o zi la 
Watlington; ziua aceea a fost urmată şi de altele şi a 
dus la o mai bună cunoaştere între noi. Dar, iniţial, 
bariera dintre noi a fost depăşită datorită orhideelor. 
Bariere mai existau; eram doi tineri foarte diferiţi, 
chiar şi în modul în care înţelegeam să ne trăim viaţa 
de studenţi. Eu scriam deja la cîteva reviste, îmi 
făcusem deja intrarea în lumea dramaturgiei 
universitare; afişam o personalitate frivolă (şi foarte 
falsă),  acordind minimum de atenţie studiilor. 
Cunoşteam o mulţime de oameni, pe care i-aş fi putut 
numi prieteni, dar erau toţi aidoma mie, veniţi la 
Oxford să-şi facă relaţii, să-şi dea aere şi să se 
distreze. Ceea ce ne lega nu era atit afecțiunea 
sinceră sau aceleaşi interese, cit dorinţa comună de 
exhibiţionism. Propria mea personalitate trecuse 
printr-o adevărată revoluţie faţă de adolescenţă şi 
chiar faţă de sosirea mea la Oxford, după satisfacerea 
stagiului militar. Respinsesem atitea. Mă scriam 
oarecum pe mine însumi, transformîndu-mă în 
personajul principal al unei piese, astfel încît nu eram 
numai personajul creat, protagonist şi actor totodată, 


ci şi spectatorul din fundul sălii, care admiră ceea ce a 
scris. Toţi ceilalţi „prieteni“ ai mei erau şi ei mai mult 
sau mai puţin pe scenă; spre deosebire de ei, Anthony 
şedea alături de mine în stal. 

In privinţa orhideelor, am adoptat punctul lui de 
vedere: trebuie să-ţi păstrezi astfel de pasiuni numai 
pentru tine şi puţinii prieteni care îţi împărtăşesc 
entuziasmul şi să nu-i plictiseşti cu asta pe cei 
indiferenți. Nu era deloc un iubitor al naturii, dar de 
asta nu mi-am dat seama decît mai tîrziu. Se 
întîmplase numai să fie un botanist de mîna întîi în ce 
priveşte florile de cîmp - tot aşa cum presupun că s-a 
dovedit a fi şi în activitatea lui ulterioară ca filozof. 
Dar n-am avut niciodată răbdarea (sau cunoştinţele 
necesare) să-i citesc cărţile. Cînd a devenit profesor 
universitar, a adoptat faţă de filozofie aceeaşi 
atitudine ca faţă de botanică: nu le vorbea niciodată 
despre ea neiniţiaţilor. Mult mai tîrziu am realizat un 
alt fapt deosebit de important: deşi eram foarte 
apropiaţi ca vîrstă, pentru mine era un fel de locţiitor 
de tată. La vremea aceea, ideea m-ar fi şocat şi ar fi 
ucis prietenia dintre noi, căci consideram că reuşisem 
să „ucid“ spiritul tatălui meu şi lumea lui învechită. 
Nu ştiu dacă Anthony şi-a dat seama de asta. Era cu 
siguranţă destul de perspicace, dar îl respingea pe 
Freud. Încerc să spun că prietenia lui mi-a fost 
benefică în sensul că a reînviat în conştiinţa mea, fie şi 
numai voalat şi cu intermitențe, un ins sau o dilemă 
nerezolvată pe care încercasem prosteşte s-o resping; 
dar mi-a fost şi nefastă în sensul că relaţia dintre noi 
s-a construit pe un teren minat. 

La vînătoarea noastră de orhidee, nu mă ridicam 
niciodată deasupra rolului de hăitaş - eu găseam 
vînatul, el îl împuşca. Marea mea plăcere era să 
descopăr orhidee rare - prima (şi din păcate ultima) 


mea Orhis simis în apropiere de Goring; o Orhis 
apifera solitară, sub un sorb scăldat în soare, la 
marginea unei păduri de fagi, la Chiltern Hills. 
Paradisul pentru el era o pajişte udă de rouă, 
acoperită de plicticoasele Dactylorhiza fuchsii. Aici 
număra, măsura, îşi nota gradul de hibridizare. Eu 
doream să descopăr florile, în timp ce el dorea să 
stabilească subspecii noi. Eu trăiam (fără s-o 
mărturisesc) momente poetice; el trăia în lucrările lui 
Druce şi Godfery, mari specialişti în orhidee sălbatice. 
Copilăria mea solitară mă forţase să-mi găsesc 
refugiul în natură ca într-un poem, un mit, o cataliză, 
singurul teatru pe care mi se permitea să-l cunosc. 
Era în cea mai mare parte emoție şi sublimare, dar 
dobîndise o aură specială, ceva misterios şi magic în 
sensul antropologic al cuvîntului. Ani de zile din viaţa 
mea de adult am făcut tot posibilul ca să uit, dar 
emoţiile din adolescenţă lasă o amprentă puternică. 
Chiar şi acum, nu e nevoie decît de foarte puţin, o 
pălărie înflorită lîngă un zid de beton, zborul unei 
păsări prin faţa ferestrei unei camere din centrul 
oraşului, pentru ca farmecul să mă cuprindă din nou; 
şi cînd mă simt eliberat de toate obligaţiile mele, 
vechiul eu revine la suprafaţă. Mă temeam să iau 
maşina şi să străbat America cu Jenny, pentru că 
ştiam că vom trece prin atitea locuri unde, dacă aş fi 
fost singur, m-aş fi oprit; nu aşa cum s-ar fi oprit un 
adevărat naturalist, deşi poate că aşa aş fi pretins, ci 
aşa cum ar fi făcut-o copilul de altădată, care-şi 
ascunsese amărăciunea într-un sat plin de verdeață 
din Devon. 

Această latură a personalităţii mele a fost 
complet anihilată la Oxford de prezenţa antiseptică a 
lui Anthony; indiferența sa la tot ce nu era observaţie 
ştiinţifică - nici nu o consideram atunci un defect - nu 


făcea decît să dovedească propria mea naivitate şi 
slăbiciune. Nevoia de a minţi pentru a ascunde toate 
astea a început cu el... dar şi cu Nell şi Jane. 

În anul întîi o cunoşteam prea puţin pe Jane; se 
vorbea deja despre ea, făcuse deja vilvă în cercul de 
artă dramatică al universităţii, pe cînd eu mă ştiam 
încă boboc. Pe vremea aceea, Nell nu apăruse încă. 
Într-o zi la Kemp, vrînd să fac pe grozavul faţă de 
Anthony, i-am prezentat-o. Jane se văita din cauza lui 
Descartes, avea de făcut nu ştiu ce eseu; Anthony a 
început să-i explice. Eu aveam un seminar, aşa că i-am 
lăsat, amuzat în sinea mea că două persoane pe care 
le credeam atît de deosebite şi-au putut găsi ceva în 
comun. Dragostea lor nu a apărut peste noapte. Cred 
că a invitat-o de vreo două ori în oraş înainte de 
sfîrşitul semestrului. În vacanţa mare n-au fost 
împreună, dar se pare că şi-au scris şi, pe la sfîrşitul 
anului calendaristic, formau deja un cuplu. Şi sosise 
Nell, premiul meu de consolare. Era mai drăguță decît 
Jane şi ardoarea ei sexuală era încă mascată de aerul 
rezervat al studentei din anul întîi. Găseam că ne 
potrivim foarte bine toţi patru. Cînd, în anul următor, 
mi s-a acordat accesul la goliciunea trupului lui Nell, a 
fost o desfătare şi m-a făcut să devin orb faţă de 
propriile mele sentimente. 

În timpul ultimelor două veri pe care le-am 
petrecut ca studenţi, fetele ne-au însoţit deseori în 
expedițiile noastre în căutare de orhidee; ne tachinau 
întotdeauna, fiecare în felul ei. N-aş vrea să las 
impresia că Anthony era lipsit de umor, doar că, în 
viaţa lui, totul era metodic compartimentat. Orice 
obsesie era considerată de prost gust. Rareori i se 
întîmpla să facă haz de propria persoană, dar îl 
distrau la culme ironiile fetelor. „Cred că am să fac 
iute o schiţă a acestei corole labiale“ devenise o 


glumă numai de noi înţeleasă. N-am fost niciodată 
prea sigur de ce era atît de amuzantă, dar de fiecare 
dată ne făcea să ne tăvălim de ris. O foloseam mai 
ales ca o armă faţă de ceilalţi, într-un fel, îl situa pe 
Anthony în afara grupului şi ascundea adevărul. 
Anume faptul că, în realitate, intrusul eram eu. Pentru 
fete, natura era numai o ocazie de a face lungi 
plimbări pe jos, de a organiza picnicuri odihnitoare, 
de a asculta cîntecul privighetorilor pe pajiştile din 
Otmoor, în timp ce eu şi Anthony botanizam; pentru el 
era ce înseamnă pentru unii dezlegarea cuvintelor 
încrucişate: evadarea în concret, după atitea idei 
abstracte. lar pentru mine reprezenta ceva definitiv 
pierdut. 

Cînd, mult mai tîrziu, după povestea cu divorţul şi 
vitriolul, am simţit că ajunsesem în cele din urmă să 
înţeleg ce se petrecea cu mine, soluţia mi s-a părut 
simplă. Trebuia să mă întorc la natură. Dar 
împlîntarea unor noi rădăcini într-un peisaj nou, după 
toate cîte se petrecuseră, era mult mai grea decît îmi 
închipuisem. Nici nu m-am instalat bine la ferma din 
Devon, că am şi început să mă plictisesc; m-am simţit 
singur, am descoperit că farmecul pe care îmi 
aminteam că-l trăisem odată se spulberase, că tot ce- 
mi rămăsese era o senzaţie de repetare, de 
monotonie. Nu reuşisem, bineînţeles, să înţeleg că 
farmecul din trecut se datora, în mare parte, 
frustrărilor pe care le suferisem la vremea aceea; 
acele frustrări fuseseră cu grijă înlăturate, iar 
farmecul dispăruse. Mi-am început existenţa 
peripatetică  lucrind tot mai des departe de 
Thorncombe. Numai desele perioade de exil 
transformau ferma într-un loc suportabil. 

Căzusem de asemenea în capcana unui alt mit 
mult mai fals, o dată cu primele succese în lumea 


filmului, care mi-au oferit ocazia ideală să-mi reiau 
vechea comportare, de pe vremea cînd eram la 
Oxford, şi să port din nou o mască, să mă creez ca 
personaj... să mă scriu din nou. M-am lăsat vrăjit de 
himera strălucitoare a carierei: fericirea consta în a 
avea mereu de lucru, în a fi mereu solicitat, nelegat de 
nici un loc anume, o viaţă petrecută în avioane şi în 
lungi convorbiri telefonice peste ocean, despre tot 
felul de fleacuri. Am devenit o treime american şi o 
treime evreu; ultima treime, cea britanică, era 
comprimată sau suprimată, după cum era cazul. Jenny 
are dreptate: cînd mă plictiseam în societate, o 
foloseam ca pe o armă şi o renegam cînd eram bine 
dispus; a degenerat treptat într-un rol de 
Cenuşăreasă. Această ultimă treime era ruşinos 
exploatată de celelalte două existente în mine. 

M-am gîndit chiar să scap de Thorncombe. Cînd 
mă întorceam după lungi infidelităţi, mă simţeam 
deprimat, urmărit peste tot de privirea aceea plină de 
reproş pe care o capătă grădinile şi clădirile 
abandonate. Vedeam cum a crescut vreun pom sau 
vreo tufă sădită de mine şi tînjeam după acea 
cunoaştere intimă a lumii mărunte din jurul meu pe 
care numai ţăranii o înţeleg. Atunci mă îndrăgosteam 
din nou de Thorncombe. Cu timpul, a început să nu 
mai conteze faptul că ştiam că peste două săptămîni 
aveam să fiu din nou cuprins de dorul de ducă. 
Thorncombe triumfa întotdeauna; eu eram cel care 
greşea. 

Poate că sînt pe punctul de a defini noţiunea de 
„englez“: să te simţi fericit în nefericirea ta în loc să 
iei măsuri ferme pentru a rezolva situaţia. Ne mîndrim 
cu geniul nostru pentru compromis, care nu e, în 
realitate, altceva decit refuzul de a face o alegere; 
ceea ce, la rîndul său, implică multă laşitate, apatie şi 


lene egoistă, dar - şi pe măsură ce îmbătrinesc îmi 
întăresc convingerea - este în acelaşi timp şi o funcţie 
a imaginarului nostru specific, a talentului nostru ca 
indivizi şi ca naţiune de a crea metafore; a capacităţii 
noastre de a construi ipoteze în legătură cu noi înşine, 
cu trecutul şi viitorul nostru, care conţin în ele 
aproape tot atita realitate ca şi întîmplările adevărate, 
adevăratele destine. Alte naţiuni se privesc în oglindă 
şi acceptă imaginea pe care o văd reflectată sau iau 
măsuri concrete pentru a o îmbunătăţi. Noi, englezii, 
proiectăm în oglindă o imagine ideală, onirică, iar 
discrepanţa dintre ea şi realitate ne produce o amară 
bucurie. Nimic nu ne deosebeşte mai mult de 
americani, nimic nu caracterizează mai bine modul 
diferit în care folosim o limbă comună; ei o folosesc ca 
pe o unealtă chiar şi atunci cînd se exprimă poetic, pe 
cînd noi îi sesizăm aspectele poetice chiar şi atunci 
cînd o folosim ca pe o unealtă; la fel şi incredibilele 
subtilităţi semantice ale intonaţiei englezilor din clasa 
de mijloc, cărora nu le corespunde la americani - 
chiar şi la intelectualii cei mai sofisticaţi - decît o 
gamă foarte săracă de nuanţe. 

Aceste două dialecte îmi apar ca două reacţii la 
aceeaşi aspirație: setea de libertate. Mitul american 
este liberul arbitru în accepțiunea sa primară. Omul 
se poate alege pe sine, îşi poate controla destinul; şi 
această presupunere absurd de optimistă domină 
regimul Statelor Unite într-atit, încît a devenit sursa 
tuturor nedreptăţilor sale sociale flagrante. Eşecul 
este considerat o greşeală de ordin moral, nu genetic. 
„Toţi oamenii se nasc egali“ se transformă în „Nici o 
societate respectabilă nu-i poate ajuta pe cei care nu 
reuşesc să rămînă egali“. Mitul pătrunde peste tot şi 
sfîrşeşte prin a deveni crezul celor vitregiţi de soartă, 
al celor care au cea mai mare nevoie să creadă în el. 


L-am observat pînă şi la cei mai inteligenţi liberali 
americani, oameni ca Abe şi Mildred, care aprobă 
deschis asigurările sociale, revendicările oamenilor de 
culoare, protejarea mediului înconjurător şi toate 
celelalte; dar ei tînjesc încă după celălalt vechi vis 
american, al unei libertăţi care îţi permite să tragi 
foloase de pe urma inferiorităţii altor popoare. De la 
bun început, pionierii au venit în America pentru a 
scăpa de două lucruri: tirania politică şi şansele 
limitate ale individului în lupta pentru existenţă. Şi nu 
şi-au dat niciodată seama că cele două obiective sînt 
incompatibile - că nedreptatea fundamentală, 
genetică, a existenţei este la fel de mare ca vechea 
nedreptate economică europeană. În ce priveşte acest 
ultim aspect, sistemul lor pleacă de la premisa că toţi 
oamenii sînt înzestrați în mod egal cu energie, talent 
şi noroc; şi abia acum îşi dau seama că nedreptatea 
are rădăcini mult mai adînci decît au crezut. 
Bineînţeles că acesta era şi punctul de vedere 
naiv al englezilor din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. 
Dar noi l-am abandonat de mult. Pentru noi 
nedreptatea şi inegalitatea sînt în firea lucrurilor, ca 
lacrimile lui Vergiliu, şi am extrapolat libertatea din 
întreaga realitate istorică. E ceva ce există numai în 
mintea noastră, o utopie în care ne retragem în secret 
din banalitatea cotidiană; aşa cum eu am trăit la 
Thorncombe mult mai mult în lumea minţii decît în 
lumea reală. lată ce explică extraordinara toleranţă a 
englezilor faţă de decăderea noastră ca naţiune, 
confuzia şi compromisul; conservatorismul nostru 
socializant şi socialismul nostru conservator. 
Societatea noastră şi situaţia ei actuală nu înseamnă 
nimic; nu reprezintă decît moartea lumii reale, nu cea 
a lumii noastre imaginare; şi de aceea am produs o 
limbă care semnifică mai mult decît spune de fapt, atit 


pe plan emoţional, cît şi imaginativ. La americani este 
invers: ei gindesc şi simt mult mai puţin decît 
obişnuiesc să exprime. În ambele cazuri, scopul este 
acelaşi: găsirea unui spaţiu al libertăţii. Cinicii auto- 
declaraţi pot trăi în Statele Unite; dar cei profunzi, 
adevărații chietişti, trăiesc în Marea Britanie. 

De fapt, încerc să mă disculp, nu să explic 
culturile. Atitudinea mea faţă de natură, de trecut, 
Thorncombe, trebuie să fie în parte produsul propriei 
mele istorii şi zestre genetice, dar se datorează şi 
faptului că sînt englez. 


Dar să pretind că fuga mea de Jenny şi de 
California, accesul de autocompătimire din noaptea 
trecută, reprezintă un soi de reacţie pozitivă (sau 
americană) la toate astea ar fi o minciună. Nu 
simţeam cu adevărat nevoia de a-mi examina sau 
recrea trecutul sub nici o formă; şi, bineînţeles, aici 
trişez. Nimeni nu poate gindi coerent fără un pretext 
mai puternic decît simplul fapt că are timp liber s-o 
facă. Ar fi absurd să luăm drept certitudine tot ce 
gîndea în ziua aceea pasagerul somnolent de la bordul 
avionului Boeing 707. El se afla de fapt blocat într-o 
simplă secvenţă de legătură, un traveling deasupra 
peisajului monoton, cu lanuri dreptunghiulare de griu 
din vestul mijlociu al Americii. 

Poate că unicul simptom al unei iminente 
schimbări în viaţa mea era unul negativ. După 
nenorocitul ăla de scenariu despre Kitchener, nu 
aveam nici un plan. Nu puteam scăpa de el, eram 
constrîns prin contract; dar, în cele treizeci de zile în 
care mă chinuisem cu el, atit omul, cît şi perioada 
istorică mă plictisiseră de moarte. Acum că fiica mea 
Caro îşi luase serviciu şi Nell se recăsătorise de mult, 
nu puteam să mai pretind că avusesem nevoie de bani, 


aşa că am fost nevoit să caut alt motiv; şi hotărisem că 
acesta era, în esenţă, nevoia de a-mi valida disprețul 
de sine, de a adăuga acea ultimă picătură care să 
reverse paharul deja prea plin. 

Imi amintesc cum, în vara pe care Anthony, Jane, 
Nell şi cu mine ne-am petrecut-o la Roma, am stat în 
faţa unui tablou comic în uriţenia lui, reprezentind un 
sfint autoflagelindu-se. Pînă şi Jane, care se convertise 
deja la catolicism, îl găsise ridicol - catolicism împins 
la extrem -, ceea ce i-a permis lui Anthony să ne 
explice principiul din spatele acestei manifestări: 
automortificarea este universal acceptată pentru că e 
absurdă şi necesară. Pe vremea aceea se bizuia mult 
pe absurd şi pe necesar şi, în privinţa asta, eu nu-l 
prea luam în serios, căci îmi perfecţionasem deja 
destul de bine arta de a nu căuta în viaţă nimic 
altceva decît plăcerea. Şi totuşi iată-mă acum, după 
mai bine de douăzeci de ani, autoflagelindu-mă cu 
Kitchener, un om care îmi plăcea tot mai puţin, pe 
măsură ce aflam mai multe lucruri despre el şi cu un 
proiect care avea să ridice formidabile dificultăţi 
tehnice. 

Nu-mi era permis, datorită costului imens, să 
filmez scufundarea vechiului crucişător, refuzîndu-mi- 
se deci şi singura scenă pe care mi-ar fi plăcut s-o 
scriu... bătrinul chefliu dispărînd pe vecie în valuri, 
dincolo de insulele Orkneys. 

Ce avea să mai urmeze după asta, nu ştiam. 
Pentru mine, avionul nu se îndrepta spre New York, în 
drum spre casă, ci zbura, pur şi simplu, într-un spaţiu 
gol. 


Umbrela 


„Ce-şi poate aminti o 


flacără?  Dacă-şi aminteşte o 
idee mai puţin decit e necesar, 
se stinge; dacă-şi aminteşte o 
idee mai mult decit e necesar, se 
stinge. De ne-ar putea învăţa pe 
noi, cît mai arde încă, să ne 
amintim corect.“ 
George Seferis, Om 


Mama a murit cu puţin înainte de a împlini eu 
patru ani şi nu mi-o pot aminti deloc; doar imaginea 
foarte ştearsă a unui pat în care se afla o faţă obosită, 
maronie - din cauza bolii care a ucis-o, maladia lui 
Addison. În problemele gospodăreşti, tata era teribil 
de incompetent şi una dintre cele două surori ale lui, 
cea necăsătorită, se mutase la noi cu mult înainte de 
moartea mamei. Faptul că eram fiu de preot mi-a fost 
de ajutor. Cît am fost copil, n-am avut nici o îndoială 
că faţa maronie „se înălţase la ceruri“. In această 
privinţă, cel puţin, am avut noroc că m-am născut în 
familia în care m-am născut, de patru generaţii 
slujitori ai bisericii anglicane. Aveam o „mamă- 
surogat“ care ar fi putut fi o perfectă călugăriţă 
anglicană, deosebit de credincioasă. Mătuşa Millie era 
inefabil preocupată de ideea de a face bine şi unul din 
puţinele lucruri pe care le regret amarnic (spre 
deosebire de cele pe care pur şi simplu le regret) este 
că n-am apreciat-o niciodată suficient, din acest punct 
de vedere. De cîte ori nu mi-am vărsat asupra ei tot 
focul pentru lucrurile pe care nu i le puteam reproşa 
tatălui meu. Cît am fost mic, mi se părea că e normal 
să facă tot ce făcea pentru noi; cînd am mai crescut, 
am început s-o dispreţuiesc din cauza aspectului ei 
şleampăt şi pentru simplitatea sa; la înmormiîntarea 
ei, acum zece ani, mi-au dat lacrimile şi poate că acest 
fapt mă va ajuta cît de cît în ziua Judecăţii de Apoi. 


Deşi n-aş merita-o. 

Pe tata nu mi-l pot aminti altfel decît bătrîn, 
aducînd mai degrabă a bunic decît a tată. 
Căsătorindu-se foarte tîrziu, cînd m-am născut eu, 
avea aproape cincizeci de ani, iar părul îi devenise 
aproape alb. Dacă ar trebui să descriu în cîteva 
cuvinte atitudinea lui faţă de mine, aş califica-o drept 
un soi de perplexitate distantă şi ironică. Judecind 
după fotografii, mama nu a fost o frumuseţe; cînd s-au 
căsătorit, avea treizeci de ani şi asupra ei plana un 
secret pe care n-am reuşit niciodată să-l descopăr. E 
cert că nu era vorba de un păcat, ci, dacă ar fi să mă 
iau după unele aluzii ale tatii, era mai degrabă vorba 
de pericolul unei posibile nebunii ereditare. Tata nu 
vorbea niciodată despre ea; mătuşa Millie o pomenea 
din cînd în cînd, în cuvinte frumoase (blîndeţea ei, 
respectul pe care l-a purtat tatii, talentul muzical), dar 
care te lăsau să presupui că ar fi existat şi defecte ce 
trebuiau trecute cu vederea. Unul dintre defecte era 
cu siguranţă obiîrşia ei. Fusese una din enoriaşele tatii 
din Shropshire, unde slujise înainte de venirea mea pe 
lume, şi părinţii ei fuseseră zarzavagii cu o situaţie 
bunicică - „comercianţi de alimente“ era termenul 
folosit de mătuşa Millie. Ca şi fiul ei, şi ea fusese copil 
unic. La moartea părinţilor, se pare că devenise deja 
una dintre domnişoarele bătrine ale satului; cu 
educaţie şi ceva avere, dar presupun că fusese trecută 
la categoria „fiică de negustor“. Cînta la orgă în 
biserica tatii. Nu-mi pot închipui ce s-a întîmplat - 
dacă, prin vreun procedeu rural inocent, mama îl 
atrăsese pe taică-meu în cursă sau dacă era vorba de 
două timidităţi sexuale împinse la extrem, cea a 
cărturarului şi cea a domnişoarei caste, care se 
refugiaseră una în braţele celeilalte. 

Mult mai tîrziu, prin anii '50, a sosit din senin o 


scrisoare de la o femeie care citise în ziar un interviu 
al meu şi care pretindea că este un fel de verişoară 
de-a doua. Scria mai mult despre ea, avea un magazin 
de îmbrăcăminte la Birmingham, dar îşi amintea de 
mama aşa cum era înainte de căsătorie, că se 
pricepea să coasă foarte frumos şi că avea un moşmon 
în grădină. Nici ea nu ştia de ce-şi aminteşte de 
moşmon, cuvînt pe care l-a scris greşit, de altfel. I-am 
răspuns politicos la scrisoare, dar într-o manieră care 
să descurajeze orice încercare de menţinere a 
corespondenţei. Cînd am cumpărat casa de la 
Thomcombe, am făcut rost de un moşmon şi l-am 
plantat în curte; dar peste doi ani s-a uscat. 

Tatăl meu: abia cînd am intrat la liceu mi-am dat 
seama cît de plictisitoare erau predicile pe care le 
ţinea. Faptul se datora parţial lipsei sale de umor şi 
parţial imposibilității de a se cobori cu predicile la 
nivelul ascultătorilor. Nu era cîtuşi de puţin religios 
sau vreun sfint, nici chiar după standardele modeste 
ale bisericii anglicane. Era mai degrabă un fel de 
teolog, dar interesat de teologie aşa cum se 
interesează un ofiţer de istoria regimentului său. Avea 
o colecţie interesantă de predici din secolul al XVII- 
lea; dar elocvenţa lor şi limbajul pitoresc al acelei 
epoci nu l-au însoţit niciodată în amvon. Jenat, mă 
făceam mic în strana parohială văzînd cum enoriaşii 
începeau să se foiască în timp ce el turuia la nesfîrşit, 
cu glasul său monoton. Cînd ţinea predica, avea un 
ton anume pe care băieţii mai obraznici din sat se 
pricepeau de minune să-l imite, mai ales cînd mă 
prindeau singur. Tata se încăpăţina s-o ţină cu predica 
pînă spre ora mesei sau a prinzişorului, cum i se 
spunea. De atunci i-am admirat întotdeauna pe cei 
care ştiu să vorbească concis, cu fraze scurte şi fără 
înflorituri. Din acest punct de vedere, ca şi din multe 


altele, m-a influenţat prin contrast. 

În primul meu semestru la Oxford, cu puţin 
înainte să moară, i-am trimis o ediţie nouă, îngrijită de 
Arber, a cărţii lui Hugh Latimer din 1549, Predici 
despre plugari , una dintre cele mai frumoase poeme 
în proză din istoria limbii engleze, nu numai din cea a 
bisericii anglicane. Mi-a mulţumit, dar n-a făcut nici 
un comentariu. Fusese un gest de blindă răzbunare 
din partea mea, dar cred că ela luat-o ca o dovadă că, 
în ciuda îndoielilor pe care le simţise la mine, 
sentimentele mele religioase ar putea totuşi 
supravieţui „capcanelor învăţămîntului superior“, o 
expresie pe care l-am auzit folosind-o o dată, în modul 
irelevant ce-l caracteriza, într-o predică dedicată 
uneia din ideile sale fixe de amvon: recrutarea de noi 
preoti. 

În afara unor referiri absolut accidentale, nu 
amintea nimic despre evenimentele curente în 
predicile sale pe care, fără nici o remuşcare, le 
concepea întotdeauna seci şi dezlinate. În timpul 
războiului, unul dintre epitropii săi mai cu carte a 
îndrăznit să-i sugereze că poate cîteva aluzii la 
evenimentele actuale ar putea fi binevenite; dar tata a 
rămas neclintit în convingerea lui că satul era sătul de 
cite citea în ziare sau auzea la radio în legătură cu 
războiul şi şi-a continuat neabătut vechiul drum. Altă 
dată, tot în timpul războiului, un pastor de culoare de 
la un regiment american cantonat în apropiere a venit 
să ţină o predică în faţa unei biserici arhipline - 
oameni veniţi nu din pietate, ci din curiozitatea de a 
vedea spectacolul pe care avea să-l ofere acest 
misterios cimpanzeu. Era o prezenţă agreabilă; avea 
un timbru plăcut şi ceva dintr-un pastor metodist în 
comportare; am rămas cu toţii înmărmuriţi, era atît de 
cald şi de elocvent. Toţi în afară de tatăl meu care, 


după slujbă, într-unul din rarele sale accese de 
meschinărie, l-a acuzat în particular că ar fi dat 
dovadă de „entuziasm excesiv“. Folosea, bineînţeles, 
expresia cu nuanţa peiorativă pe care i-o dau teologii; 
şi săptămîna următoare, ca să nu ne lase s-o luăm 
razna, şi-a mai lungit predica cu vreo cincisprezece 
minute, ţinînd-o întruna cu erezia ariană. 

De fapt, lucrul de care se temea în primul rînd, 
acum pot să-mi dau seama, era scoaterea la lumină a 
oricăror sentimente. Avea un mod bizar de a folosi 
cuvîntul „demonstraţie“, al cărui sens îl deforma sau îl 
lărgea pentru a include aici orice exteriorizare a 
furiei, suferinței, afirmarea oricărei convingeri 
ferme... orice emoție puternică, oricît de nevinovată şi 
de îndreptăţită ar fi fost. Orice predicator care ne 
vizita şi care dovedea puţin cam prea multă fervoare, 
orice persoană care nu ceda într-o dispută, chiar şi eu 
cînd eram pe nedrept învinuit de vreo păcătoşenie 
eram imediat puşi la punct... dacă bietul om s-ar bizui 
mai puţin pe capacitatea lui de demonstraţie; toată 
această demonstraţie nu rezolvă cu nimic problema 
acestei doamne; gata, Daniel, fără demonstraţii. Nu că 
s-ar fi aşteptat să tac dacă aş fi avut vreo scuză 
rezonabilă; îi făcea pur şi simplu rău să mă vadă 
manifestindu-mi temperamentul cu care mă înzestrase 
natura, în încercările mele de a mă dezvinovăţi. Cînd 
era vorba de mine, „a demonstra“ mai însemna şi alte 
lucruri: firea mea închisă, agitată, sau chiar şi simplul 
fapt că mă arătam plictisit. Avea o noţiune 
extraordinară, conform teoriei lui Platon, despre 
perfecțiunea sufletului omenesc, potrivit căreia toate 
manifestările pe care le considera „demonstraţii“ 
trebuiau evitate sau, oricum, total controlate. Mă 
îngrozesc cînd mă gîndesc cum trebuie să fi reacţionat 
la sensul politic, mai recent, al acestui verb sau 


substantiv. 

Cu toate acestea - sau, dacă ţinem seama că 
englezii sînt cum sînt, poate tocmai din cauza aceasta 
-, era considerat un paroh bun. Avea o răbdare 
îngerească pînă şi cu cea mai pisăloagă dintre fetele 
bătriîne din sat şi era cordial cu cei a căror conversaţie 
era cît de cît mai interesantă. Ca în multe alte sate din 
Devon, nici la noi nu exista un mare moşier; erau 
cîteva conace mai mari în împrejurimi, unde eram 
invitaţi, dar în satul nostru el era de facto şeful social 
şi simbolic al tribului; prezent la toate întrunirile, 
consultat în orice problemă. Consider că îşi îndeplinea 
destul de bine acest rol în care, în mod evident, 
credea, ceea ce dovedeşte că, de fapt, nu era cu 
adevărat religios. Mai presus de orice, credea în 
ordine; şi în locul oarecum privilegiat ce îi revenea în 
cadrul ordinii. Existau ţărani; existau fermieri şi 
negustori şi, în timpul războiului, o adunătură 
eterogenă de evacuaţi, oameni în vîrstă care stăteau 
cum puteau, cu chirie; şi existau oameni ca noi. Nu mi 
se permisese niciodată să mă îndoiesc cîtuşi de puţin 
(poate pentru că adevărul despre originea mamei 
mele ar fi putut da naştere la unele dubii) de faptul că 
noi reprezentam altă clasă socială. Dovada atîrna pe 
peretele din sufragerie; un portret în ulei al 
străbunicului meu, care fusese nici mai mult, nici mai 
puţin decît episcop. Ca să fiu cinstit, chiar dacă n-am 
considera căsătoria lui drept o dovadă suficientă, tata 
nu era snob. Chiar dacă ne situam undeva, într-un 
sertar plasat mai sus decît restul satului, nu ne era 
permis s-o arătăm. Nu se cuvenea să facem nici o 
diferenţă între cei pe care aveam datoria să-i vizităm 
pentru că tata era preotul lor şi ceilalţi, cei pe care îi 
vizitam pentru că ne făcea plăcere. 

În esenţă, era un exemplu subtil - mai degrabă 


decît clasic - al motivului pentru care armata şi clerul, 
crucea şi spada, apar atit de des ca faţa şi reversul 
aceleiaşi monede. Nu era un om sever, în ciuda lipsei 
de umor, ce se datora mai mult faptului că era distrat, 
aproape total absent, nu că ar fi condamnat veselia ca 
atare. Nimic în firea lui nu-l împingea să-i tiranizeze 
pe cei din casă. De fapt, se dovedise întotdeauna 
deosebit de răbdător în cazuri în care alţi taţi ar fi 
protestat cu emfază şi ar fi bătut cu pumnul în masă; 
şi sînt convins că n-o făcea numai pentru că eram 
unicul său copil şi pentru că nu aveam mamă. La 
paisprezece ani, cînd m-am mutat la internat, eram 
departe de a fi un înger şi totuşi nu m-a supus 
niciodată vreunei pedepse corporale. Era împotriva 
acestui sistem, chiar şi în şcoala din sat, deşi în cele 
din urmă m-a trimis într-un liceu unde tinerii erau 
bătuţi, cu monotonă regularitate, o dată la fiecare 
două săptămîni. Adevărata sa tiranie provenea din 
credinţa lui imuabilă în sistem, în cadrul social 
existent. Aşa cum un soldat nu discută ordinele 
primite, ierarhia gradelor şi toate cîte decurg din ea, 
tot aşa şi noi nu se cuvenea să discutăm nimic. Ni se 
permitea, la rigoare, să ne exprimăm discret unele 
obiecţii maliţioase în legătură cu atitudinea vreunui 
alt vicar de prin împrejurimi sau a vreunei persoane 
sus-puse de la cartierul general al clerului din Exeter, 
sau chiar a episcopului însuşi; dar nu i se permitea 
nimănui să nu le recunoască dreptul de a fi exact ceea 
ce erau. În timpul războiului, această atitudine părea, 
bineînţeles, în firea lucrurilor; orice evoluţie socială 
fusese paralizată şi acesta a fost motivul esenţial 
pentru care laburiştii au cîştigat primele alegeri de 
după aceea. Inconştient şi în pofida aversiunii sale 
extreme faţă de demonstraţie, tata trebuie să-l fi 
aprobat pe Hitler pentru că ştiuse să împiedice cu 


atita fermitate progresul. 

Am încercat să vorbesc despre toate astea în 
piesa în care el era personajul central, introducînd o 
paralelă încă valabilă, cred: că englezii transformă 
orice libertate (exceptind-o pe cea a imaginaţiei) într- 
un joc cu reguli fixe; un joc în care sînt permise toate 
libertăţile în afara celei de a încălca aceste reguli. Am 
impresia că anglo-saxonii de altădată au fost mult mai 
puternic dominați de ideea de tabu decît celții pe care 
i-au alungat din Anglia. Dacă romanii au adus 
civilizaţia, triburile germanice au adus codurile 
rituale, care au supravieţuit în capacitatea noastră 
hidoasă de a inventa jocuri potrivite pentru orice 
situaţie, în arta de a-ţi pierde timpul conform unor 
reguli elaborate de un necunoscut. Mi-au displăcut 
întotdeauna jocurile de echipă. Îmi displăceau şi cînd 
eram la şcoală, deşi, la vremea aceea, am crezut că 
repulsia mea se datora numai faptului că erau, în mod 
evident, emblematice pentru stratagemele sadice ale 
sistemului de impunere a unui comportament 
stereotip. Dar îmi dau seama acum că atitudinea mea 
nu era decît un alt mod în care tata, cu concepţia lui 
despre lume, mă condiţionase prin contrast. 

Trăiam foarte simplu, mai mult dintr-o modestie 
ecleziastică decît de nevoie. Salariul tatii (sau cele 
două salarii ale tatii, căci de parohia noastră mai 
aparţinea şi biserica unui cătun din apropiere) era 
destul de bun. În plus, tata mai avea o rentă de cîteva 
sute de lire pe an; mai erau şi banii pe care mi-i lăsase 
mama; chiar şi Millie avea un mic venit personal. Cînd 
mi-am dat seama, mai tîrziu în adolescenţă, că 
presupusa noastră sărăcie nu era de fapt decit curată 
zgîrcenie, asta mi s-a părut ipocrizie. Desigur, o mare 
parte se ducea pe opere de binefacere şi pentru 
întreţinerea celor două biserici; caritatea, contrar 


dictonului englezesc, la noi nu începea acasă; căci 
cadourile la aniversări, banii de buzunar şi celelalte 
erau oferite cu multă parcimonie. De atunci am 
aruncat întotdeauna cu banii în stînga şi în dreapta - 
încă un punct de adăugat la lista influențelor lui 
negative. 

Tata avea o singură pasiune, care-l făcea să fie 
simpatizat de săteni şi mai tîrziu şi de mine: mania 
grădinăritului. Deşi se tot uita după flori cînd se 
întîmpla să mergem la iarbă verde şi botaniza cu 
mine, nu-i prea plăceau, de fapt, plantele sălbatice şi 
natura. Făcea oarecare analogie între horticultură şi 
Dumnezeu care veghează peste lume; în natură, 
lucrurile se întîmplă fără ştirea ta, nu pot fi 
supravegheate şi dirijate. În schimb, îşi adora grădina 
şi sera. Acestea şi textele din secolul al XVII-lea, în 
căutarea cărora îi plăcea să scotocească pe la anticari, 
erau singurele sale slăbiciuni, iar în ce priveşte 
grădina, era aproape un păcat. Dacă nu-şi putea face 
cinstit rost de butaşi pentru vreun arbust rar, nu ezita 
să-i fure, cu un delicios amestec de detaşare plină de 
îndrăzneală şi de remuşcare prost ascunsă. Îşi lua 
întotdeauna umbrela, chiar şi în zilele în care nu era 
nici un semn de ploaie, ca să-şi ascundă în ea 
altoiurile şi răsadurile dobîndite ilegal. Era unul din 
puţinele lucruri în legătură cu care ne era îngăduit, 
mătuşii Millie şi mie, să-l tachinăm; şi care căpătă 
proporţii monstruoase într-o zi, cînd una din victimele 
sale s-a întîmplat să intre în grădina noastră şi să 
descopere altoiul unei plante deosebit de rare, 
provenite din grădina sa. De ruşine, tata a mers pînă 
acolo încît a minţit pentru a explica proveniența, iar 
noi nu l-am lăsat niciodată s-o uite. 

Toate amintirile mele mai afectuoase despre el 
sînt legate de prezenţa lui în seră, cu şorţul vechi, de 


un purpuriu şters episcopal, pe care-l purta la 
grădinărit. Uneori cînd era cald, îşi scotea gulerul alb 
al reverendei şi un străin neavizat îl putea lua drept 
grădinarul angajat de noi, pe care nu ni-l puteam de 
fapt permite. În adolescenţă mă plictisea partea asta a 
vieţii lui, preferind în timpul vacanţelor să citesc şi să 
colind împrejurimile, dar cînd eram mic îl ajutam la 
grădinărit, la curăţat uscăturile şi la cîte altele. 
Creştea în special garoafe şi primule; înainte de 
război se prezenta chiar la expoziţii şi a făcut parte 
din jurii pînă la sfîrşitul vieţii. Dacă în casa aceea s-a 
dus lipsă de umor şi de veselie, au existat în schimb 
întotdeauna flori, sentimentul că grădina noastră 
întinsă făcea parte din familie. 

Acum mi se pare absurd. Un puşti care dă năvală 
în casă la micul dejun: A înflorit Osmanthus! Şi 
Clematis armandii! Şi Trichodendronul! Pentru mine 
nu erau cuvinte în latină sau greacă. Erau fiinţe iubite 
şi foarte familiare, ca pisicile sau ctinii noştri. Aveam 
şi o grădină de zarzavat, împrejmuită cu un zid, dar pe 
tata nu-l interesau legumele. Renunţa la zgîrcenie şi 
permitea unui om să vină de două ori pe săptămînă să 
se ocupe de ele. Acolo, mîndria lui erau pomii 
fructiferi, merii şi perii, unii sădiţi de vreun alt 
locatar, la care tata mai adăugase cîţiva în plus, 
arborii bătrîni crescuţi într-o reţea de spaliere, cu 
tulpini  noduroase fixate cu  nuieluşe subțiri, 
sfărîmicioase ca bucăţile de cărbune. Presupun că mai 
e lume care cultivă /argonella şi Glou Morceau, 
bergamote şi mere creţeşti; şi parmeni aurii, şi 
ionatane, şi mere verzi, şi altele fără nume. Şi Diavolii 
Galbeni din pomul mătuşii Millie (numite astfel pentru 
că se stricau de cum le ducea în cămară) şi merele 
domneşti. Le ştiam pe toate, aşa cum alţi copii ştiau 
numele jucătorilor de crichet sau al echipelor de 


fotbal. 

li mai datorez şi un alt fel de poezie, la propriu de 
data asta, deşi, aşa cum se întîmplă cu multe dintre 
adevăratele daruri oferite copiilor de către părinţi, pe 
acesta nu l-am apreciat decît peste ani. Pe vremea 
cînd eram copil, îi plăcea - sau poate considera că e 
de datoria lui - să vină să-mi citească ceva, seara la 
culcare, dacă munca sa i-o permitea. Cînd am mai 
crescut (deşi nu eram destul de mare ca să înţeleg), 
îmi citea uneori cîte un pasaj mai simplu dintr-unul 
din textele sale din secolul al XVII-lea - presupun că o 
făcea mai mult pentru muzicalitatea limbii decît 
pentru conţinutul religios, deşi poate că sperase şi el 
să obţină ceva folosind metoda Coue. Uneori încerca 
să-mi explice doctrina ce stătea la baza unui pasaj sau 
altuia, în termeni pe care îi credea pe înţelesul unui 
puşti, aşa cum un părinte mai puţin sofisticat ar fi 
încercat să explice copilului adevărul istoric dintr-o 
poveste cu cowboy şi cu pieile-roşii. Aşa se explică 
faptul că am crescut cu ideea că în vechime avusese 
loc o bătălie teologică foarte confuză şi cu sentimentul 
clar că biserica fusese pe vremuri un loc mult mai 
palpitant. 

Acum îmi dau seama că întotdeauna şi-a dorit ca 
eu să fi fost mai mare; era ca şi cum ar fi ştiut că 
puştiul de nouă ani căruia obişnuia să-i citească, o 
dată ajuns tînărul de nouăsprezece ani, aşa cum îl visa 
în secret, n-ar mai fi luat parte la asemenea 
conversații; că-i voi scăpa printre degete. Dar nu 
vreau să-l prezint ca pe un om prea auster şi rupt de 
realitate. Rareori se întorcea din ieşirile lui ocazionale 
la Exeter, unde îşi găsea întotdeauna timp să stea o 
oră-două prin anticariate, fără să-mi aducă ceva: de 
obicei vreo poveste a unuia dintre scriitorii din 
copilăria lui, Henty sau Talbot Baines Reed, deşi eu aş 


fi preferat ultimul Biggles sau un Beano Annual, dar 
îmi făcea totuşi plăcere. 

Odată, în urma unei astfel de expediţii, mi-a adus 
o carte cu fabule. Preţul e încă trecut pe pagina albă 
de la sfîrşitul cărţii: un şiling şi şase peni. Cu 
siguranţă că se uitase prin ea, hotărise că limbajul e 
destul de simplu şi de edificator, iar ilustrațiile 
frumoase şi inofensive. La început, micile desene 
ciudate, în alb-negru, mi s-au părut teribil de 
neinteresante; la prima vedere, era un cadou meschin. 
De fapt erau un Bewick, antologia din 1820 a 
lucrărilor sale, adunate la un loc, în jurul Fabulelor lui 
Gay. Deşi atunci nu mi-am dat seama, acesta a fost 
primul meu contact cu un mare artist englez. La 
vremea aceea (aveam zece ani), am considerat cartea 
o ridicolă şi scandaloasă eroare din partea tatălui 
meu, căci răsfoind-o ca să mă uit la poze, am dat peste 
una pe care fără îndoială că n-o observase în 
anticariat: faimoasa gravură reprezentînd un doctor în 
teologie respingînd solicitările unui cerşetor cu un 
singur picior, în timp ce, în spatele lui, un cîine făcea 
pipi pe sutana sa - o mică povestire moralizatoare a 
cărei strălucită concizie aveam să mi-o amintesc toată 
copilăria... şi chiar şi după aceea. Apoi mai erau şi 
altele, scene scandaloase cu nişte doamne cu sînii goi. 
Am fost în special şocat - şi apoi fascinat - de cea 
intitulată Indolenţă şi lenevie : un tînăr dormind cu o 
oală de noapte sub pat şi lîngă pat două femei, una 
goală, cealaltă îmbrăcată, care păreau să discute ceva 
în timp ce-l priveau. Am fost tentat să-i arăt mătuşii 
Millie această imprudenţă grosolană, dar de teamă să 
nu cumva să mi-o confişte tata, m-am hotărît să nu 
spun nimic. 

Încă mai descopăr şi acum, de cîte ori mă uit la 
poze, ce mare artist a fost Bewick şi cît de 


esențialmente englez; dar, chiar şi aşa, copilul care 
eram îşi putuse da seama că artistul avea ceva 
personal şi intens care se armoniza cu propria sa fire. 
Cu vremea, puştiul a început să vadă un pic cu ochii 
lui Bewick, aşa cum mai tîrziu avea să privească prin 
ochii lui John Clare şi ai lui Palmer... şi ai lui Thoreau. 
Acest exemplar din Fabule alese , cu paginile îndoite 
pe la colţuri, este astăzi ultima carte de care m-aş 
despărţi vreodată. 

O surpriză asemănătoare aveam să am doi sau 
trei ani mai tîrziu, pe cînd mă aflam în chinurile 
primei pubertăţi. Disperat, într-o zi ploioasă, am scos 
o carte mai uzată de pe unul din rafturile de sus ale 
bibliotecii din biroul tatii. Era volumul întîi din 
Hesperidele lui Herrick; din pură întîmplare, în 
cădere, cartea s-a deschis la una dintre cele mai 
vulgare epigrame şi am văzut tipărit cuvîntul „pîrţ“, 
pe care pînă atunci îl considerasem un cuvînt folosit 
numai în glumele şcolăreşti, cînd elevii se află departe 
de urechile adulţilor. Sus, în camera mea, am început 
să citesc. Erau multe lucruri pe care nu le-am prea 
înţeles, dar amestecul de brutalitate şi erotism din 
fragmentele pe care le-am priceput a fost o revelaţie. 
În anii care au urmat aveam să iau de nenumărate ori 
pe furiş aceste două volume. Au avut o influenţă 
profundă - grija cu care în secret trebuia să le fur 
rearanjind cărţile pentru a nu se vedea spaţiul gol şi 
ascunzîndu-le apoi în camera mea... dar şi latura mai 
luminoasă a secretului, geniul lor liric şi puternica 
umanitate păgînă a autorului. Fosta lui parohie de la 
Dean Prior, pe care o detesta, era aproape de noi şi se 
putea uşor ajunge cu bicicleta. Am fost probabil unul 
dintre cei mai tineri discipoli care au stat vreodată în 
faţa epitafului său, deşi cred că nu era atit din 
gratitudine, cît pentru că pur şi simplu nu-mi venea să 


cred. Cum s-a putut ca un om cu aceeaşi vocaţie ca 
tatăl meu să poată scrie versuri atît de îndrăzneţe? 

Mai tîrziu, la Oxford, mi s-a cerut odată să scriu 
un eseu despre Herrick. N-am fost chiar atît de fraier 
încît să-i dau un caracter autobiografic povestind cum 
l-am descoperit, dar am reuşit să fac dintr-un poet 
minor un monument de înţelepciune umană, 
exponentul suprem al dragostei de viaţă - el a fost un 
Rabelais al meu, bineînţeles. „Foarte interesant, 
domnule Martin“, mi-a spus profesorul cînd am 
terminat de citit. „Şi acum, pentru săptămîna viitoare, 
vei binevoi poate să-mi scrii un eseu despre Herrick“. 
Ironia era îndreptăţită; dar cel care se exprimase 
astfel se mulţumise doar să-l citească pe Herrick... nu 
îl trăise. 

În general, tata aplica cenzura. O altă carte din 
care îmi citea la culcare era o antologie intitulată 
Baladele Shirburn. Numai după moartea lui, cînd m- 
am uitat prin bibliotecă, înainte ca cea mai mare parte 
din cărţi să fie trimise spre vînzare, am descoperit că 
Shirburn e mai mult decît o antologie de imnuri 
pioase; nu-mi aminteam să-mi fi citit altceva decît 
baladele religioase. La colegiu începusem deja să 
învăţ latina şi greaca şi tata citea versurile englezeşti 
cu accentul emfatic pe care-l deprinsese pe vremea 
cînd era la şcoală. Îi plăcea în mod special să recite 
baladele în metru trohaic, care îi satisfăceau gustul 
pentru scandare; uneori aveam parte de ele chiar şi la 
şcoala duminicală. Stătea în picioare în faţa noastră şi 
bătea măsura cu mîna, ca un dirijor, făcîndu-mă să 
mor de ruşine cînd vedeam cum ceilalţi copii încercau 
cu disperare să nu chicotească... cum putea să mă 
facă de rîs în aşa hal, cu sistemul lui tîmpit de a 
scanda poeme? Dar acum, cel puţin aşa cum le 
interpreta pentru mine seara, înainte de culcare, se 


înscriu printre amintirile mele plăcute despre el. 


„Tot ceea ce inima poate cuprinde, 

urechea poate auzi, ochiul poate 
vedea, 

toate acestea, şi chiar mai mult, le-am 
primit, 

bunule lisus, prin tine. 

Cer şi pămînt şi tot ce ele cuprind, 

viaţă, trup tu mi-ai dat. 

N-am oare motive să cînt Iisuse, 

pogoară-te asupra mea . 

Deşi lumea mă chinuie cu ademeniri, 

deşi carnea mă tulbură, 

deşi diavolul mă sfişie, 

refugiul meu e în tine.“ 


N-a fost să fie. Dar cred că dacă aş fi simţit 
vreodată vreo chemare, aceasta s-ar fi datorat mai 
mult acestei voci intime; succesiunea nesfirşită lung- 
scurt-lung, pauza cuvenită la fiecare cezură, acea 
blîndă legănare a unei credinţe primitive. Uneori 
adormeam ascultîndu-le; dar era un somn dintre cele 
mai plăcute. 


Pentru noi, anii '30 nu au fost ca pentru restul 
omenirii; nu au fost deloc sumbri pentru acest băieţel 
din casa parohială, ci plini de verdeață şi soare, în 
spatele zidurilor străvechi de piatră, ani liniştiţi, 
străbătuţi de sunetul clopotelor de vecernie; totul 
impregnat de mireasma finului cosit, departe de 
pericolele citadine. Singura umbră reală se afla 
dincolo de poarta metalică a cimitirului. Mormîntul 
mamei, pe care n-o cunoscusem; dar pînă şi acesta 
părea mai degrabă o umbră protectoare, veghind 
tăcută asupra mea. În fiecare toamnă îi plantam jur- 
împrejur două rînduri de primule, alternînd două 


specii, cele mai frumoase, cele roz şi ciuboţica- 
cucului, nu cele rezultate din încrucişarea cu alte flori, 
ci cele adevărate, plante tipice din East Anglia. Tata 
cunoştea un preot de acolo, care obişnuia să ne 
trimită seminţe. Spre sfîrşitul lui aprilie, mormîntul 
era întotdeauna un covor de tufe de liliac şi de flori 
galben-pal; duminica, după slujbă, oamenii coborau 
întotdeauna poteca să le admire. 

Veni războiul, iar pentru mine veni pubertatea şi 
un capitol mult mai sumbru; atît de sumbru, încît ani 
de zile am refuzat să mă gîndesc la acea perioadă. 
După un an petrecut la acel liceu particular, am 
început să am serioase îndoieli cu privire la religie. Se 
datorau numai parţial faptului că nu aveam curajul să 
suport batjocura şi glumele nemiloase făcute pe 
seama apartenenţei mele la biserica anglicană (căci 
nimic nu te face să-ţi doreşti mai mult să fii 
conformist, la fel ca toţi ceilalţi, ca un dormitor de 
puştani). Dar mai era şi plictiseala pe care ani de zile 
mi-o provocaseră, în secret, nesfirşitele serii de 
imnuri, rugăciuni, chete, psalmi, aceleaşi feţe, 
aceleaşi voci, aceeaşi dogmă şi aceeaşi rutină ce nu 
păreau să aibă vreo legătură cu realitatea. Toate 
acestea erau acum transpuse într-o lumină în care 
faptul că declari deschis că biserica te plictiseşte era 
un lucru necesar, de la sine înţeles, şi nicidecum ceva 
reprobabil. Poate că argumentele băieţilor în favoarea 
ateismului nu erau nici prea logice, nici prea 
convingătoare; dar pentru mine erau mult mai noi 
decît pentru ceilalţi (deşi chiar şi atunci mă pricepeam 
să n-o arăt pe faţă) şi mă fascinau. Tot aşa şi plăcerile 
sexuale; eu, venit din atmosfera total asexuală a casei 
parohiale, unde emoţiile de orice fel erau interzise, 
cădeam în mrejele lor ca Adam însuşi. Mă chinuiau 
pînă la agonie sentimente de culpabilitate şi ruşine, 


bineînţeles, iar masturbarea şi blasfemia se situau, în 
mintea mea, pe acelaşi plan. Orice înfruptare dintr- 
una ameninţa să atragă după sine pedeapsa 
tradiţională cerută de cealaltă... deschiderea cerului, 
ploaia de foc, anatema divină. Dar, bineînţeles, nu se 
întîmpla nimic. 

Mi-aduc aminte c-am discutat despre toate 
acestea cu Anthony, mult mai tîrziu, la Oxford. A 
zimbit şi a spus că a ajuns la concluzia că a fi 
credincios pentru că, oricum, păcatul săvîrşit nu a fost 
pedepsit este aproape la fel de rău ca a-ţi păstra 
credinţa numai pentru că ai certitudinea că dobîndeşti 
astfel graţia divină. În ce mă priveşte, n-am fost 
niciodată în pericol să comit păcatul capital. Eu am 
descoperit plăcerile lumeşti ale maliţiozităţii şi 
clevetirii; aveau în ele ceva onest după cincisprezece 
ani de refulări şi de caritate autoimpusă cînd venea 
vorba despre greşelile altora. Şi am devenit, într- 
adevăr, tare priceput în a dovedi că nu eram o victimă 
docilă a mediului din care proveneam; înjuram şi 
blestemam şi, după stingere, aveam un schimb de 
cuvinte scabroase cu cei mai pricepuţi dintre colegii 
mei. Am descoperit noi aspecte ale personalităţii 
mele; o inventivitate care se manifesta cel mai adesea 
în priceperea de a minţi, în a da replici prompte şi în a 
face pe extrovertitul. Imi doream să reuşesc în viaţă, 
cu o ferocitate greu de prevăzut cu ani în urmă şi 
pentru asta munceam din greu - deşi o făceam mai 
mult dintr-un sentiment de vină pentru atitea trădări 
înregistrate la activ. Aveam acasă colecţia clasicilor 
englezi şi eram mult mai citit decît cei mai mulţi 
dintre colegii mei. Şi am continuat să citesc mai mult 
ca ei tot timpul şcolii. Descoperirile mele (Samuel 
Butler, ce şoc şi ce bucurie!) au continuat să sape şi 
mai mult respectul faţă de tata şi de credinţa lui. 


Adevărata ruptură veni în urma unui eveniment 
pe care-l voi relata mai tirziu. Dar la şaptesprezece 
ani eram deja un ateu declarat; atît de convins, încît - 
deşi cu indiferenţă - îmi îndeplineam toate obligaţiile 
religioase numai cînd mă întorceam acasă, în vacanţă. 
Am continuat să merg la biserică şi chiar să primesc 
împărtăşania din mîinile tatălui meu pînă a murit, în 
1948, fără nici cea mai mică urmă de credinţă, 
adunînd alte şi alte păcate. Imi spuneam că faptul că-l 
trag pe sfoară pe tata era o atitudine de adult, deşi o 
făceam mai degrabă din condescendenţă... şi o fărimă 
de indulgență. Încă înainte să termin şcoala, se 
împăcase cu ideea că nu voi continua tradiţia familiei; 
şi, cel puţin de ochii lumii, a acceptat-o cu resemnare. 
Dar cred că tot mai nutrea în secret speranţa că într-o 
zi am să mă răzgîndesc şi n-am avut curajul să-i 
distrug această ultimă iluzie. 

Am reuşit chiar, oarecum, să mă împac cu 
proveniența mea rurală. Plecarea la liceu, care a 
însemnat o schimbare de decor şi de mentalități, ca să 
nu mai vorbesc despre estetismul crescînd al 
concepţiei mele despre viaţă, mi-au permis cel puţin 
să descopăr că viaţa la ţară avea farmecul ei, chiar 
dacă - vreme îndelungată - încă mai trebuia 
prezentată prietenilor ca pe un mare handicap. Pacea 
intensă şi delicioasă a vieţii rurale, liniştea casei 
parohiale, grădina sa frumoasă... chiar şi cele două 
biserici. Le puteam compara acum cu arhitectura 
victoriană a oribilei capele a liceului; şi am început să 
le văd prin ochii amatorilor de arhitectură din Devon: 
două remarcabile exemple de arhitectură 
bisericească; chiar şi fără vestitele lor catapetesme şi 
splendida pictură din secolul al XV-lea, înfăţişind 
şiruri de apostoli şi de foşti prelați, puteau sta cu 
cinste alături de orice altă biserică din ţară. Cea din 


spatele casei parohiale avea o turlă zveltă şi 
aerodinamică (comparaţia e de dată mai recentă), ca o 
rachetă spaţială fară capsulă. In interior, imensele 
ferestre în stil Tudor dădeau senzaţia de uşoară 
plutire; apoi, dincolo de ea, se afla cimitirul, cei doi 
ulmi şi tisa, iar în depărtare se zărea Dartmoor-ul. Tot 
aici se afla şi „diva“ mea religioasă preferată, care 
reuşise cumva să-şi dobîndească un loc în adunarea 
mult mai ortodoxă de pe catapeteasmă, imaginea 
păgiînă a Sibilei din Cuma. Tata le-o arăta întotdeauna 
vizitatorilor pentru a le dovedi ce vederi largi are şi 
pentru a-şi etala cunoştinţele, citind din Egloga a 
patra. 

Cealaltă biserică era mai mică, cu turla semănînd 
cu o bufniţă în lumina verzuie a asfinţitului ce învăluia 
vilceaua de mult părăsită. Mai existau încă toate 
stranele vechi şi înăuntru era atîta pace, ca în 
pîntecele matern, o linişte domestică şi un soi de 
dulce feminitate. Şi, deşi n-o mărturiseam, o preferam 
cu toţii celeilalte mult mai grandioase, de lîngă casă. 
Lucru curios, atrăgea întotdeauna o congregaţie 
numeroasă, deşi era destul de greu de ajuns la ea; 
chiar şi în timpul războiului oamenii de la celălalt 
capăt al comitatului veneau aici la slujbă. Cealaltă 
biserică era o nobilă şi grandioasă proză în piatră, dar 
aceasta era o poezie populară. N-am intenţia să fac 
acum o ierarhizare a locurilor sfinte, dar ştiu în care 
cimitir mi-ar plăcea să fiu înmormîntat... şi, din 
păcate, nu este cel în care sînt înmormîntaţi părinţii 
mei. 

Şi, în sfîrşit, mai era şi mătuşa Millie. 

Era o femeie scundă şi firavă, la care acum, 
privind în urmă, descopăr unele trăsături care o 
făceau să aducă de departe cu lesbienele lui Radclyffe 
Hali - poate numai pentru că avea întotdeauna părul 


tt 


tuns scurt, „à la garçonne şi purta invariabil o 
îmbrăcăminte „practică“ şi pantofi solizi cu toc jos, nu 
avea nici urmă de cochetărie feminină. Dar, de fapt, 
nimic nu putea fi mai puţin masculinizant decît aerul 
ei placid. Singurul ei viciu erau ţigările, care, alături 
de pieptănătura severă şi de ochelari, dădeau figurii ei 
un aer aparent „intelectual“, ca şi cum ar fi încercat 
să ascundă o a doua personalitate. 

În realitate, aşa cum am descoperit în 
adolescenţă, era destul de slabă de minte, incapabilă 
de alte lecturi în afară de Buna gospodină , de revista 
parohiei şi de ziarul local, pe care îl citea de la primul 
pînă la ultimul rînd în fiecare săptămînă. Dacă, cu 
oarecare temei, îl puteam învinui pe tata pentru 
modul nostru de viaţă - pe care îl alesese deliberat, 
căci avea cel puţin atîta inteligenţă cît să ţi-l poţi 
imagina făcînd o alegere -, pe mătuşa Millie mi-era 
imposibil s-o acuz. Singurul lucru la care se pricepea 
era să vadă numai binele la oricine şi în orice intra în 
sfera ei domestică. 

Chiar dacă tata ar fi fost comandantul unui lagăr 
de exterminare, ea ar fi mers pînă acolo încît ar fi 
înţeles necesitatea genocidului - dar nu din răutate... 
ci dintr-o totală lipsă de încredere în propria 
capacitate de a judeca. Adevărata ei religie nu era cea 
profesată de biserică, ci acest mod caritabil de a 
interpreta motivele celorlalţi, clevetirile şi tragediile 
din sat, cu o indulgență niciodată dezminţită. Avea o 
expresie pe care obişnuia s-o folosească în încheierea 
oricărei discuţii (în afară de cazul cînd era vorba de 
un dezastru iremediabil): Poate că tot răul e spre bine. 
Pînă şi tata îi arunca o privire indulgentă pe deasupra 
ochelarilor, în faţa unui asemenea exemplu de 
optimism. Odată, cînd eram numai noi doi şi îşi 
exprimase această părere în legătură cu o situaţie 


care i-ar fi părut oricui, chiar şi doctorului Pangloss, 
cît se poate de nefericită, am rîs de ea. Atunci mi-a 
spus cu blîndeţe: „Daniel, speranţa nu e un păcat“. 

O chinuiam îngrozitor, ca orice copil răsfăţat 
care-şi chinuie mama. Ar putea să-mi împărtăşească 
entuziasmul literar incipient, dacă s-ar strădui măcar 
puţin, ar putea să fie şi ea mai în pas cu vremea; o 
cană de cidru după o partidă de tenis nu era gaură în 
cer... biata femeie, eram atît de nedrept cu ea. N-am 
întîlnit în viaţa mea pe nimeni care să fi fost mai 
aproape de ideea de sfinţenie. Tipul de sfinţenie pe 
care Flaubert l-a descris atît de perfect în Un suflet 
curat. N-am citit această capodoperă decît după 
moartea mătuşii Millie; şi am recunoscut-o imediat, şi 
pe ea, şi aroganţa mea din trecut. Trăia cînd am 
divorţat de Nell. Locuia cu cealaltă mătuşă a mea, 
sora ei căsătorită din Cumberland. Mi-a trimis o 
scrisoare lungă şi dezlînată; încerca să înţeleagă ce se 
întîmplase, se străduia să nu mă învinuiască de nimic, 
dar, în mod semnificativ, nu încerca să pretindă că 
„poate tot răul era spre bine“, deşi sărmana bătrină 
încheia insistind să plec „într-una din colonii“, să 
„încep o viaţă nouă“. Eram la cîţiva ani-lumină de 
ceea ce putea ea înţelege... dar nu şi de ceea ce putea 
ierta. Puterea ei de a ierta nu avea limite în timp şi 
spaţiu. 


Dacă am dezavuat acest univers atita vreme, e 
pur şi simplu pentru că îl consideram monstruos şi 
anormal. Dar înţeleg acum că e numai o ilustrare 
extremă a unui caz general. Toţi contemporanii mei şi- 
au petrecut într-un fel copilăria în secolul al XIX-lea, 
căci secolul XX n-a început decît în 1945. lată de ce 
sîntem torturați de propria noastră viaţă, împinşi cu 
forţa într-una dintre cele mai lungi şi abrupte 


elongaţii culturale din istoria omenirii. Am senzaţia că 
între cel care eram înainte de cel de-al doilea război 
mondial şi cel care sînt acum s-au scurs patru secole, 
nu patru decenii. 

Şi ceea ce am fost odată este acum, într-un fel 
foarte special, rupt de prezent - redus la stadiul de 
obiect, de artificiu, de antichitate, de rememorare... 
ceva discontinuu şi fără legătură cu realitatea 
prezentului. Generaţia mea dorea să se scuture de un 
inutil sentiment de vinovăţie, de respectul exagerat, 
de dependența emoţională; dar procesul s-a 
transformat tot mai mult într-un soi de sterilizare. 
Era, poate, soluţia unei probleme, dar a creat alta. Ne- 
am eliberat de nevoia de a stabili relaţii care nu ne 
sînt indispensabile; dar sîntem în acelaşi timp 
împiedicaţi să le cultivăm pe cele de care avem 
nevoie. Toate trecuturile se vor întilni în prezent, un 
fundal uniform, o lume depăşită, redusă la aspectul şi 
dimensiunile unui banal tablou de familie. 
Rememorarea subminează realitatea evenimentelor 
evocate. 

Tirania ochiului, lacom după frontiere, aceasta 
este forma fundamentală de alienare a 
cinematografului; exista deja şi în teatru, deşi mai 
estompată totuşi, datorită diverselor interpretări şi 
multiplelor puneri în scenă ale aceluiaşi text. Dar, în 
cinematograf, orice posibilitate de alegere dispare, 
datorită decupajului impus de fiecare plan, al cărui 
unghi este imperios determinat; nu există posibilitatea 
de a face înconjurul imaginii, de a veni cu soluţii 
creative, nu e timp să gîndeşti tu însuţi. În chiar actul 
creării propriului trecut, cel al imaginii filmate şi al 
scenariului, filmul distruge trecutul din mintea 
spectatorului. 

Imaginile sînt distrugătoare prin natura lor, 


pentru că, oricît ar fi de palide şi de estompate, îşi 
pun amprenta pe adevăr, pe experienţele trăite în 
trecut; ca şi cum, în loc să contemplăm ruinele cu 
ochii unui arheolog, am încerca să le reconstruim ca 
nişte arhitecţi. Cuvîntul este cel mai imprecis dintre 
semne. Numai o epocă obsedată de ştiinţă e 
incapabilă să înţeleagă că această lipsă de precizie nu 
este un defect, ci, din contră, cea mai mare virtute a 
sa. Ceea ce încercam să-i spun lui Jenny la Hollywood 
e că mi-aş ucide trecutul dacă aş încerca să-l evoc pe 
ecran; şi, tocmai pentru că nu sînt în stare să-l evoc în 
cuvinte, pot doar să sper că voi putea deştepta 
amintirea unor experienţe similare în memoria şi 
sensibilităţile altora; tocmai de aceea trebuie să-l 
scriu. 


Coboram încet, lovind cu piciorul pietricelele de 
pe drumeagul ce ducea spre Fishacre; mătuşa Millie 
mă trimisese să-i spun Părintelui meu - care se dusese 
în vizită la maiorul Arbuthnot, cel care avea gută şi 
ceară în urechi - că a venit dulgherul de la Totnes să 
instaleze clopotul la loc în turn. Zi fierbinte de mai, 
gardul viu năpădit de insecte şi flori cît capul meu de 
mari, cu lujere lungi, muiate la rădăcină în praful 
cărămiziu al drumului; muşte, bondari, buburuze 
ruginii. Sfîrşit de după-amiază. Am rupt o tulpină de 
trifoi sălbatic, goală pe dinăuntru, mi-am făcut din ea 
un soi de pai prin care să suflu; săgețile mele 
veninoase din Amazonia, bucăţi de iarbă uscată, fac 
arabescuri prin aer, nu vor să zboare drept, proastele, 
e atit de cald şi aş fi vrut să mă joc în grădină înainte 
să-mi fac temele, pierdut în „casa“ mea, între ramurile 
fagului. O ciocîrlie de pădure cîntă în spatele gardului 
viu, undeva în depărtare, fluierînd trei silabe, sunet 
cristalin de clopoțel, un punct verde, miez de 


primăvară-vară, unul din acele sunete care se 
strecoară în inconştientul nostru şi ne urmăresc toată 
viaţa, deşi singurul lucru la care se gîndeşte puştiul 
de pe uliţă e cum se cheamă pasărea şi cît de deştept 
sînt că ştiu - numele, nu pasărea. Acum se aude 
zumzetul unui avion sus, în înaltul cerului, altfel decît 
al avioanelor Heinkel ce aveau să vină, iar eu mă 
opresc şi mă uit după el. Un Tiger Moth. Alt nume. 
Ştiu şi insecta care poartă cu adevărat acest nume 
(deşi încă nu ştiu că din opţiunea inconştientă pentru 
real îmi va veni salvarea); arctia caja , un fluture de 
noapte cu dungi în zigzag, alb cu ciocolatiu, negru cu 
portocaliu-roşcat. În fiecare an prindeam cîţiva în 
grădină. Avionul e mai interesant. Şi mă pricep la 
nume. Trag în el cu gloanţe de iarbă din tulpina goală 
ruptă din gardul viu. 

Apare tata, împingindu-şi bicicleta spre virful 
dealului, cu o fetiţă după el. Cobor în fugă spre ei, 
gesticuliînd, jucîndu-mi rolul de mesager. Fetiţa este 
bucălată, o cheamă Margaret, la şcoala duminicală i 
se spune „Saşia cu patru ochi“. Se uită cruciş şi 
poartă ochelari. Îi transmit tatălui meu mesajul şi el 
spune: „Vai de mine, ai dreptate“. Apoi: „Mulţumesc, 
Daniel“. Îmi dă umbrela să i-o duc. Margaret se 
holbează la mine. Spun: „Bună ziua“. Se uită la tata, 
apoi cruciş la mine şi zice: „Salt“. Urcă în sat să-şi 
vadă mătuşa. Urcăm toţi trei pe drumeag, tata la 
mijloc, eu la stinga, ducîndu-i umbrela, Margaret 
puţin mai în urmă, făcînd din cînd în cînd mişcări 
ciudate, smucite, ca să se ţină după noi. Eu am 
unsprezece ani, ea zece. Îmi place o fată de la şcoala 
duminicală, dar nu e Margaret. Nu-mi plac fetele, dar 
îmi place să stau lîngă fata aceea, încercînd să cînt 
mai tare decît ea. O cheamă Nancy. Ochii ei albaştri 
ca cerul de vară nu sînt saşii. Se uită drept la tine (şi 


ea are tot unsprezece ani) şi te simţi atît de pierdut, 
încît îţi ţii răsuflarea. La jocul ăsta, se pricepe mai 
bine ca oricine. 

Cîntecul ciocîrliei de pădure se aude din nou. Îi 
spun tatii. Se opreşte. „Da, aşa e.“ O întreabă pe 
Margaret dacă aude cîntecul frumoasei păsări. De 
data asta, luşează spre mine înainte de a se uita la 
tata. („Am avu’ acas’ la maica o pasăre şi dom’ Martin 
ne-a spus cum îi zice!“) Acum se mulţumeşte să 
aprobe grav din cap. Ţărăncuţă proastă şi adormită. 
Sînt furios pe ea pentru că acum tata o va lua pe ea pe 
bicicletă, nu pe mine. Şi, bineînţeles, cînd ajungem la 
drum drept, picioarele ei scurte şi groase atîrnă sub 
cea de-a doua şa fixată pe cadru. Se bălăbăne între 
braţele tatălui meu. Merge încet, dar eu sînt nevoit să 
alerg. Şi tîmpita asta de umbrelă. Sînt furios. Avem 
maşină, un Standard Flying-12 vechi, dar uneori 
prostul de tata ia nenorocita asta de rablă de 
bicicletă. E cu pardesiul lui bun de vară bej-deschis, 
cu pantalonii gri-închis, prinşi cu clame de biciclist la 
glezne, pălăria de pai cu panglică neagră, pe care nu 
i-o poate lua vintul, borul are o mică deschizătură în 
spate, prinsă cu un ac de siguranţă de un fel de şiret 
de ghete ce se prinde de un ochi al lanţului de la 
ceasul de buzunar trecut prin butoniera hainei. (Am 
fost cel puţin cruțat de ruşinea pe care au păţit-o 
copiii preotului din Little Hembury, vreo opt kilometri 
mai încolo. Tatăl lor a fost văzut pe bicicletă cu 
pantalonii suflecaţi pînă la genunchi şi cască colonială 
pe cap; a fost pîrît episcopului din cauza asta, ceea ce- 
i şi mai rău.) 

Traversăm drumul principal, apoi coborim iar 
poteca spre sat. Mă bosumflu, refuz să ţin pasul, tata 
şi Margaret dispar. Mă îngrozesc la gîndul că m-aş 
putea întîlni cu careva. Puştii de la ţară, cei mai răi 


dintre toţi, vor ride de mine cînd m-or vedea cărînd 
cortelul ăsta ridicol. Şi, ce e mai rău decît toate, fiind 
elev la liceul din satul vecin, sînt condamnat să port 
uniformă - pantaloni scurţi tîmpiţi, gri, cu curea de 
pînză în dungi alb cu roz, închisă cu o cataramă ca un 
cap de şarpe, ciorapi timpiţi, gri, tot cu dungi albe şi 
roz la capăt (Doamne, cît urăsc rozul şi cum îl voi uri 
toată viaţa); nişte pantofi tîmpiţi, negri, pe care 
trebuie să-i lustruiesc singur în fiecare dimineaţă. 
Tîmpiţi, tîmpiţi, timpiţi.  Fierb. Las nenorocita de 
umbrelă să se tirască şi o trag după mine, virful de 
fier zgîrie piatra macadamului. Dau colţul şi-l văd pe 
tata la poarta unei case construite de primărie, unde 
locuieşte moaşa, mătuşa lui Margaret. In timp ce 
vorbeşte, se uită înapoi după mine. Margaret stă pe 
jumătate ascunsă după umflata de mătuşă-sa. Aş vrea 
să fiu copilul oricui, numai al unui preot nu. Tata şi-a 
luat rămas-bun de la moaşă ridicîndu-şi pălăria, apoi 
se întoarce şi stă în mijlocul drumul să mă aştepte. 
Încerc să exprim cît pot de bine extenuarea din cauza 
căldurii şi exploatarea atroce a celor slabi. 

— Hai, bătrîne. 

Nu scot o vorbă. Mă examinează. lar demonstrez. 

Îmi spune: 

— Întîi doamnele, Daniel. Aşa-i regula. 

— Mi-e cald. 

— Vrei să te iau pe bicicletă? 

Dau din cap în semn că nu şi-i evit privirea. 
Făcînd aceasta, încalc o nouă regulă (n-am spus „Nu, 
mulţumesc“) şi el ştie că eu ştiu. 

— Atunci va trebui să mergi singur acasă. Mă 
aşteaptă omul. Nu spun nimic. Să iau umbrela? 

— O duc eu. 

Nu vreau să-i dau nimic; nici chiar obiectul ăsta 
pe care-l urăsc. 


— Foarte bine. 

Întinde mîna şi-mi ciufuleşte părul. Mă trag 
înapoi. S-ar putea să ne vadă cineva de la fereastra 
vreuneia din casele construite de primărie. Mă uit 
înjur. Atunci tata face ceva fără precedent. Face o 
glumă. 

— Am pierdut un fiu. Dar am găsit un gargui. 

Îl privesc cum se îndepărtează pe bicicletă. Apoi 
o iau şi eu spre casă pe un drum dosnic, purtîndu-mi 
nefericirea şi umbrela mare şi neagră în după-amiaza 
aceea minunată. 

Propriul meu Rosebud. 


Actul gratuit 


Băiatul de odinioară este bărbatul care coboară 
acum înspre New York, deasupra unui peisaj alb; 
zăpadă, începutul unei lumi în care iarna este ceva 
real. Dan îşi potriveşte ceasul după ora estului. 

Mă îndoiesc că scena din camera studentului de 
la Oxford, din 1950, mai pare acum credibilă; păcatul 
şi gravitatea lui. Rămîne totuşi cel mai groaznic 
episod din viaţa mea de libertin, în sensul etimologic, 
folosit de doctorul Johnson, al cuvîntului, şi cel mai 
straniu. Bănuiesc că trebuie să fi fost unul dintre cele 
mai groaznice chiar şi în accepțiunea obişnuită a 
cuvîntului. Nu-mi pot deloc aminti detalii în legătură 
cu actul în sine, ci doar că Jane nu era la fel de 
expertă ca sora ei. În legătura mea cu Nell, cochetam 
deja uşor cu perversitatea - sau ceea ce trecea drept 
perversitate pe atunci - şi dezvoltasem, tot punîndu-le 
în practică, un larg repertoriu de mîngiieri eficiente, 
ca să folosim termenii manualului de sexologie. Jane 
avea în schimb o naivitate fizică, o surprinzătoare 
inocenţă; de îndată ce corăbiile fură arse, deveni 


pasivă. Am intrat sub pătură şi am făcut dragoste şi 
nu cred că a durat prea mult. Momentele acelea mi-au 
rămas în minte mai degrabă din cauza sentimentului 
de intensă şi delicioasă culpabilitate; reprezentau o 
trădare; nu păreau posibile, şi totuşi existau, 
indisolubil legate de femeia dintre trestii; dar mi-au 
rămas în minte mai ales pentru că dovedeau că, o dată 
urmate aceste stranii  joncţiuni geometrice, 
întoarcerea la inocenţă era categoric imposibilă. 
Făcusem un pas alăturea de drumul bătătorit (în 
această primă perioadă de după război, cînd încă ne 
mai răsuna în urechi pasul cadenţat al trupelor, toată 
lumea era obsedată de dorinţa de a se mişca liber, 
păşind fiecare unde vrea), nu către întuneric, ci către 
unicitate; nimeni înaintea noastră nu se mai 
comportase astfel, asemenea emancipare nu se mai 
văzuse pînă acum şi nici asemenea arzătoare dorinţă 
de a încerca experienţe noi. Pentru noi, a reprezentat 
poate primul pas în secolul XX. 

Mă gîndesc la Jenny, la simplitatea şi la graţia ei 
naturală, felul în care-şi lasă hainele să alunece 
dezvăluindu-şi goliciunea, scufundîndu-se în plăcerea 
sexuală cu uşurinţa unei foci ce se scufundă în valuri. 
Importanţa ce se dădea pe atunci acestor lucruri, 
culpabilitatea, ignoranta... În ziua de azi Rabelais a 
triumfat asupra tuturor; şi totul a devenit mult mai 
banal. Nu mai există uniforme şi uniformitate de 
exorcizat; nici un ego de eliberat; nu mai există 
încordarea anilor lungi dintre pubertate şi momentul 
deplinei explorări a ceea ce aduce pubertatea. Fără 
îndoială că refulările noastre aveau şi o parte pozitivă; 
siliţi la atitea sublimări, vreme atît de îndelungată, am 
obţinut cel puţin rudimentele unei culturi autentice. 
Din punct de vedere al precocităţii sexuale şi al 
modului ei de exprimare, fizic şi lingvistic, Jane şi cu 


mine eram cu cinci ani mai tineri decît copiii noştri la 
aceeaşi vîrstă; dar, din multe alte puncte de vedere, 
eram cu cinci ani mai maturi decît ei. lată încă o 
prăpastie între noi şi generaţia lor. 

Faptul că acceptasem existenţialismul epocii, 
fiind de acord să ne dăruim unul altuia, era, desigur, 
un act reprobabil. Profanam legea scrisă a vieţii; 
încălcăm reguli; iar lui Dan i se deschidea apetitul 
pentru adulter, dorinţa de a seduce, de a accepta rolul 
lui Jane în ziua aceea. S-ar putea ca toate astea să 
pară un lucru bun, aşa cum o mare operă de artă 
poate fi bună şi imorală în acelaşi timp; un sacrificiu 
pe altarul individului; dar noi doi nu înţeleseserăm 
încă faptul că viaţa şi arta sînt două lucruri diferite. In 
realitate, în ziua aceea, Dan n-a înţeles ce se 
întîmplase; şi că, aşa cum fusese atras, tot aşa avea să 
fie şi respins. 

Rămaseră o vreme unul în braţele celuilalt, într-o 
stare prelungită de şoc, mai curind un Candide şi o 
Cunegonde decît doi tineri intelectuali emancipaţi, aşa 
cum se credeau. Apoi au stat o vreme întinşi unul 
lîngă altul, cu faţa în sus, ţinîndu-se de mînă, cu ochii 
pironiţi în tavan. 

— Acum ce-o să facem? întrebă Dan. 

Ea îl strînse uşor de mînă. 

— Nimic. 

— Dar nu puteam să... dar lăsă fraza neterminată. 

După un timp, Jane spuse: 

— Eu îl iubesc pe Anthony. Şi Nell te iubeşte pe 
tine. 

— Dar noi ne iubim. 

Îl strînse iar, încet, de mînă. 

— Am fi putut să ne iubim. 

— Nu putem să pretindem că nu s-a întîmplat 
nimic. 


— Trebuie. 

— Dar ar fi o minciună. Ar fi... 

— O paranteză. 

El tăcu. Dorea s-o privească, dar nu putea; nu-şi 
putea lua ochii de la tavan. 

— Va fi secretul nostru, zise ea. Ei nu trebuie să 
afle niciodată nimic. 

— E ca şi cum am trăi pe un butoi cu pulbere. 

— Tocmai de aceea a fost necesar să-l facem să 
explodeze. Eram îngrozită că Nell va observa. 

Atunci, pentru prima oară, avu sentimentul că ea 
se folosise de el. Dar uitase ce-i spusese chiar ea în 
după-amiaza aceea, cînd erau la rîu: despre viitorul 
prozaic, real, care îi aştepta. 

— Nu-i cinstit. 

Din nou tăcere. Apoi Jane zise: 

— Cînd ne-am întors aici, luasem deja un fel de 
hotărire. Că dacă ai să vrei, am să te las să te culci cu 
mine. Dar dacă acest lucru se va întîmpla, atunci mă 
voi mărita cu Anthony... şi voi deveni catolică. 

Atunci se uită la ea. 

—E o nebunie. Îşi căută cuvintele. După 
canoanele lor, tocmai ai comis un păcat capital. 

— Pe care va trebui să-l ispăşesc de acum încolo. 

Zimbea, dar avea o privire hotărtă şi Dan îşi 
dădu seama că n-o spusese în glumă. Apoi adăugă: 

— Şi tu la fel. 

— Toată viaţa? 

— Îmi dai o ţigară? 

Se întoarse şi se întinse după pachet, aprinse 
două şi-i întinse una ei. Jane se ridică puţin mai sus, 
ieşind de sub pătură, iar el o luă de după umeri. Fata 
îşi lipi obrazul de al lui. 

— Şi am hotărît că n-am să mă simt niciodată 
vinovată pentru ziua de azi. Niciodată. 


— Dar chiar tu ai spus că trebuie să facem 
penitenţă. 

— Scuză-mă, ştiu că pare ilogic. Nu mi-e ruşine 
că te-am dorit. Dar mi-ar fi ruşine dacă nu m-aş putea 
opri aici. Dacă dorinţa de a trăi cu tine ar deveni mai 
importantă decît faptul că le fac rău lui Nell şi lui 
Anthony. 

— Nici măcar nu ţi-a prea plăcut. 

— Ba da. A fost exact aşa cum mi-am imaginat. 

— O dată, de probă, n-a fost rău. 

Îşi lipi din nou obrazul de al lui, îşi lăsă palmele 
să lunece peste şoldurile lui, pe sub pătură, şi-l ciupi 
uşor. El ridică mîna şi-i cuprinse sînii mici, apoi îi 
întoarse încet faţa şi trupul spre el. Dar de-abia 
începuseră să se sărute - şi Dan abia începuse să 
simtă, deşi nu va fi sigur niciodată, că totul era încă 
posibil -, cînd auziră trîntindu-se uşa de la intrare. 
Dan încuiase uşa de la camera lui, totuşi rămaseră 
împietriţi, cu ochii ţintă la uşa din lemn, ca şi cum 
cineva ar fi putut trece prin ea, ca într-un desen 
animat. Lui Dan îi trăsni prin minte că s-ar putea să 
fie totuşi Nell; că va aştepta să se întoarcă văduva lui 
Lenin şi-o va ruga să-i descuie camera... 

Aşa de speriat nu mai fusese pînă atunci şi n-avea 
să mai fie niciodată: dar paşii erau prea grei şi prea 
iuți. S-au oprit totuşi în faţa uşii, cineva a ciocănit şi a 
încercat clanţa: apoi a renunţat şi a luat-o în sus pe 
scări. Din pat, cei doi auziră zgomotul paşilor 
traversînd tavanul. Era Barney Dillon, studentul care 
locuia la etaj. 

Jane se întoarse, îşi încolăci braţele în jurul 
gitului lui Dan şi-l sărută repede şi sălbatic; se trase 
înapoi şi-l privi o clipă drept în ochi. Deodată, o văzu 
jos din pat, îmbrăcîndu-se; se pomeni imitînd-o. 
Neteziră aşternutul, într-o tăcere febrilă. De sus se 


auzea radioul, ritmul estompat al muzicii; paşi. 
Amîndoi se simțeau uşuraţi - Dan, cel puţin -, dar 
erau încă puţin speriaţi. Ar fi putut fi Nell; şi ar mai 
putea încă să fie Nell. În acelaşi timp, el se simţea 
înfrint, înşelat, ca şi cînd această brutală întrerupere 
ar fi fost aranjată de Jane. Ea îşi peria părul, privindu- 
se atent într-una din oglinzi. Apoi îşi întinse mîinile şi i 
le luă pe ale lui. 

— Trebuie să plec. Dacă coboară? 

— Dar... 

— Dan. 

— N-am să fiu niciodată în stare s-o ascund. 

— Trebuie. 

— Sînt atitea lucruri pe care încă nu ni le-am 
spus. 

— Pe care nu ni le vom putea spune niciodată. Nu 
contează. 

Il sărută din nou; şi din nou tot ea fu cea care se 
îndepărtă prima. O clipă îşi îngropă faţa la pieptul lui. 
Apoi zise: 

— Te rog, vezi dacă nu e cineva. 

Descuie cu grijă uşa. Coboriră în virful 
picioarelor, Jane cu pantofii în mînă. Se încălţă jos, la 
uşa din faţă, în timp ce el cerceta strada. 

— E-n regulă. 

Dar ea ezită, apoi fără să se uite la el: 

— Am să mă văd mai tîrziu cu Nell. Căsuţa ei era 
la doi paşi de a lui Nell. Adăugă: Dacă nu cumva vrei 
să te duci tu. 

Dădu din cap în semn că nu, vrind de fapt să 
spună: „Nu ştiu cum poţi tu...“deşi îşi dădea seama 
totuşi că aşa trebuia să procedeze. Jane ridică ochii şi- 
l privi: 

— Dacă pot s-o fac acum este pentru că n-am 
putut s-o fac înainte. Mă înţelegi? 


Nu răspunse, încă mai încerca să înţeleagă. Dar, 
în cele din urmă, făcu semn că da. Ochii ei aveau o 
strălucire stranie, o privire aproape disperată, căutînd 
ceva ce el nu-i putea da. Se aplecă şi-l sărută brusc pe 
gură. În clipa următoare, se strecura deja repede în 
stradă. Dan închise uşa şi rămase un timp privind fix 
broasca, încercînd să-şi imagineze ce exclusese 
definitiv din viitorul său, ce pedeapsă s-ar cuveni 
acestei crime; mîna sa, ca şi cum nu i-ar fi aparţinut, 
învîrti cheia. 

Se întoarse sus, tot în vîrful picioarelor, şi se duse 
la baie. Cînd intră din nou în cameră, închise uşa cu 
zgomot, ca să se audă la etaj, în caz că Barney trăgea 
cu urechea. Totul aici i se părea complet schimbat, 
straniu; mai ales imaginea lui în oglinzi; deodată se 
simţi aproape vesel, ba chiar zîmbi de unul singur. La 
urma urmei, era fantastic, incredibil, de-a dreptul 
minunat; foarte avangardist şi matur; ba chiar s-ar 
putea spune că ăsta era felul lui Jane de a se exalta, 
de a privi intens şi dramatic viitorul. Intre ei se 
întîmplase ceva şi asta era esentialul; şi sentimentul 
de inferioritate, pe care în taină îl avusese 
întotdeauna faţă de Anthony se risipea în mod 
misterios, încetul cu încetul. Dan începuse din nou să 
se scrie. 

Cu atîta succes, încît peste vreo zece minute, ca 
şi cum s-ar fi supus unui prim test, găsi siguranţa de 
sine şi îndrăzneala să urce la Barney Dillon. 


Întoarceri 


Pe aeroportul Kennedy, aveam de aşteptat o oră 
avionul de Londra. Ar fi trebuit să-mi petrec o parte 
din timp sunîndu-l pe David Malevich, care ştiam că-i 
la New York, în legătură cu scenariul despre 


Kitchener. Dar mă simţeam prea ostenit, prea rupt de 
prezent. Aşa că mi-am oferit perspectiva unei noi 
convorbiri peste ocean, despre tot felul de fleacuri, şi 
m-am aşezat în barul sălii de aşteptare. Mă simţeam 
ca amatorul de surf care se lasă în voia valului, 
indiferent la ce se va întîmpla cît timp avea să mai 
dureze călătoria; ceva în mine dorea ca acest voiaj să 
nu se mai sfirşească niciodată. Jenny, în acea 
comparaţie pe care eu n-o citisem încă - şi pe care, de 
fapt, ea nici n-o scrisese încă - avea din nou dreptate. 
Mă simţeam cu adevărat ca o valiză acoperită de 
etichete ilizibile; totul era în siguranţă atîta vreme cît 
rămînea încuiată. Mi-am băut paharul de whisky şi, 
între două înghiţituri, am reuşit totuşi un lucru 
practic.  Neavind încredere în mamă-sa, i-am 
telegrafiat lui Caro s-o anunţ că sînt în drum spre 
casă. 

Caroline, cel puţin, devenise o greşeală mai puţin 
amenințătoare a vieţii mele, atît în sens geologic, cît şi 
în ceea ce privea autoînvinovăţirea. Ani de-a rîndul 
nici nu mi se păruse că e fiica mea - era mai degrabă 
un fel de cadou pe care i-l făcusem pe vremuri lui Nell 
şi pe care se vedea silită să mă lase să-l văd din cînd 
în cînd. Scurtele noastre întilniri erau înveninate de 
un soi de suspiciune greu disimulată. Nell o 
condiţionase pe Caro şi Caro nu putea vedea în mine 
decît pe tatăl care o părăsise; şi, în ceea ce mă privea, 
vedeam în copil prea mult din mamă. Îi semăna chiar 
şi la fizic, dar nu şi ca intelect - ceea ce nu era o 
consolare. Dacă nu avea limba ascuţită a lui Nell, nu 
avea nici vioiciunea ei intelectuală. Lumea de la ţară 
în care trăise după ce Nell se recăsătorise, lecţiile de 
călărie, pensionul nenorocit pentru proastele de bani 
gata unde fusese trimisă (alegerea lui Nell, pe banii 
mei)... nimic din toate astea nu fuseseră de natură s-o 


facă prea isteaţă. Pînă pe la optsprezece ani, am vrut, 
prea insistent poate, să-i inoculez ceva cultură, 
încercînd s-o fac cît de cît conştientă că demnitatea 
umană nu constă numai în concepţia rural- 
conservatoare despre viaţă. Dar părea opacă la tot ce- 
i spuneam sau pur şi simplu stînjenită. Apoi, în urmă 
cu doi ani, Nell şi cu mine a trebuit să ne hotărim s-o 
pregătim pentru o carieră. Nu exista nici o şansă să 
fie acceptată nici măcar de cea mai indulgentă dintre 
universităţi. In străinătate nu voia să plece. In cele din 
urmă, ne-am hotărit pentru un curs de secretare, 
organizat în Kensington, pentru sărmane fete bogate 
ca ea. 

Atunci am început să ne vedem mult mai des; şi, 
după o vreme, am descoperit sub masca prostuţei de 
bani gata o persoană pe care puteam s-o iubesc. 
Exista la ea dorinţa incipientă de independenţă, în 
care am recunoscut, nu fără oarecare suficienţă, 
propriile-mi gene în acţiune. Mi-am dat seama că avea 
o natură afectuoasă şi că atitudinea ei faţă de mine se 
schimbase. Am aflat mai multe despre Nell şi Andrew 
şi despre viaţa cocoloşită pe care o dusese la 
Compton, alături de ei. Nu era răutăcioasă şi nu 
spunea nimic rău, dar puteam citi printre rînduri. Era 
limpede că, de cînd era la Londra, deşi locuia într-un 
cămin conceput ca o închisoare, devenise conştientă 
că acasă i se cam spălase creierul; şi mai ales în 
legătură cu mine. Pe scurt, reuşisem, cu întîrziere, să 
stabilim o prea mult amînată legătură sufletească 
tată-fiică. Imi accepta tachinările, iar eu i le acceptam 
pe ale ei. Avea diverşi iubiţi, nu era nimic nesănătos în 
asta. Într-o zi aduse brusc în discuţie absurditatea 
întîlnirilor noastre de pe vremea cînd era mai mică - 
stînjeneala, plictiseala groaznică - şi am început să 
ridem,  amintindu-ne, rînd pe rînd, de atitea 


îngrozitoare  după-amieze sau  weekenduri. Era 
minunat: parcă vedeai cum se redresează o barcă gata 
să se scufunde şi-ţi dădeai seama că nu i s-a întîmplat 
nimic grav - că, într-un fel, chiar şi lunga perioadă cît 
fusese pe punctul de a se scufunda avusese părţile ei 
bune. 

In vara anului precedent absolvise cursul de 
secretare şi după vacanţă îşi luase o slujbă. Avusese 
de unde alege şi o luase pe cea în legătură cu care o 
sfătuisem eu... în redacţia unui ziar de duminică, să-i 
zicem Sunday Timeserver. Celelalte erau toate în City 
şi preferam să facă ceva cu implicaţii mai umaniste 
decît să se ocupe de fluctuațiile bursei şi să înveţe 
jargonul tranzacţiilor financiare. Nu avea nici un fel 
de aptitudini literare, dar mi se părea că viaţa - oricît 
de măruntă - în redacţia unui ziar mare o va plictisi 
mai puţin. Apăruse, la vremea aceea, şi un tînăr 
oarecum stabil. Ştiam că trăiau împreună şi că era 
posibil să se căsătorească într-o bună zi; aşa că 
problema era să-şi găsească o ocupaţie şi să-şi 
lărgească puţin experienţa de viaţă, dincolo de 
graniţele comitatului Gloucestershire şi ale cartierului 
Kensington. Işi dorea un apartament, dar i-am propus 
să-l preia pe al meu, cît stăteam eu în California. Era 
apartamentul din Notting Hill, în care Nell şi cu mine 
ne mutaserăm după absolvire, spre sfîrşitul căsătoriei 
noastre; demodat, dar spaţios şi cu un contract pe 99 
de ani. Părea stupid să nu profite de pe urma lui. 
Astfel, Caro s-a mutat la mine şi peste o lună, două am 
plecat eu. Nu-mi scria prea des, dar cînd o făcea se 
prefăcea agasată că nu reuşise să-şi găsească altă 
locuinţă: o prefăcătorie care mă durea. Scotea la 
iveală tot ce rămăsese încă artificial în relaţia dintre 
noi. La fel era şi cu banii, cu care era grijulie (o 
virtute pe care trebuie s-o fi deprins de la tatăl ei 


vitreg). Cînd a început să lucreze, a refuzat să mai 
primească alocaţia pe care i-o dădeam, venind cu tot 
soiul de motive întemeiate („averea“ pe care fusesem 
deja nevoit s-o cheltuiesc pentru educaţia ei etc.) şi 
mă simţeam frustrat. Jenny avea mare dreptate: mă 
preocupau mult mai mult aceste neînţelegeri minore 
în relaţiile dintre mine şi Caro, decît aspectele 
pozitive, pe care aveam tendinţa să le trec cu vederea. 

Gîndul că aveam s-o revăd în curînd îmi făcea 
sincer plăcere, deşi mă simţeam la fel de sincer 
vinovat că stătusem în America mult mai mult decît 
intenţionasem. Eram convins că şi Caro ştie de ce. 
Pomenisem despre Jenny o dată sau de două ori în 
scrisorile mele, dar nu-i vorbisem despre natura 
relaţiilor dintre noi. Dar acum probabil că-i ajunsese 
ceva la ureche şi mă aşteptam la o uşoară gelozie. De 
trei săptămîni nu-mi mai scrisese deloc. Pe de altă 
parte, acum era pe picioarele ei, într-o lume mult mai 
deschisă, şi speram ca vintul nefavorabil ce bătea 
dinspre Oxford şi mă purta spre casă, să ne apropie 
din nou. 

S-a anunţat plecarea avionului. M-am urcat şi m- 
am întins imediat pe trei locuri. Dar mi-am dat seama 
că, din fericire, nu avea să fie aglomerat - soseam la 2 
a.m., nu era ora de sosire a celor cu scaun la cap. 
Încercam să decid ce-mi doream mai mult: să mănînc 
sau să dorm. M-am hotărît să mă culc şi am aşteptat 
liniştit decolarea. 

Toată viaţa mea de adult am fost convins că nimic 
nu controlează destinele noastre în afara genelor şi a 
evenimentelor externe. Căile multiple prin care atîţia 
californieni încearcă să scape de cauzalitatea 
raţională - mania religioasă, nevoia de a urma un 
Gurdjev, un Uspenski, orice zănatic, cele cincizeci de 
mii de centre de terapie şi fermele unde se practica 


meditaţia, astrologia, mania cercetărilor 
parapsihologice şi mistica drogurilor... toate acestea 
nu mi-au provocat nimic altceva decit dispreţ şi 
hilaritate. Dar fusesem deja profund zguduit seara 
trecută; iar acum zeul coincidenţei hotărî să mă 
lovească înainte de a apuca să mă dezmeticesc. 

Un ultim pasager intră în avion. M-am uitat spre 
el, pe cînd trecea pe culoarul dintre scaune, iar el s-a 
uitat la mine. Se îngrăşase puţin, chelise, dar îşi 
păstrase acel zîmbet uşor dubios, uşor ironic. O 
fracțiune de secundă, pe figura lui se putu citi 
regretul că se uitase la mine. Şi de o parte şi de alta, 
numai surpriza a fost cu adevărat sinceră. 

Exclamă: „Doamne Dumnezeule“, apoi îşi trecu 
iute mîna peste faţă şi spuse ceea ce spusesem şi eu 
cu cîteva ore în urmă: „Fantome“. 

Şi mi-am dat în cele din urmă seama că ziua 
aceea de la Oxford nu voia să moară. 


La vremea aceea, erai mîndru să-l numeri printre 
cunoştinţele tale, în ciuda zîmbetului său ambiguu; 
permanent la pîndă, încercînd să găsească, asemenea 
unei lipitori, zona sensibilă expusă a interlocutorului. 
Dillon, spiritualul, clevetitorul, un stilp al lui Isis : în 
zilele acelea publicitatea era alfa şi omega, iar Barney 
era marele distribuitor. Era mai matur decît ceilalţi 
studenţi, deşi altfel decît Anthony; avea deja relaţii în 
Fleet Street, apărea deja la televizor, pe atunci ceva 
nou; fermecător cu necunoscuţii, ştia să mînuiască cu 
dibăcie arma  sarcasmului cînd era vorba de 
celebrităţi. Chiar de pe atunci adoptase în cronicile 
sale de teatru şi de film un ton categoric şi blazat, se 
pricepea să întocmească cu elaborată maliţiozitate 
cronica mondenă, iar în articolele lui mai serioase 
afişa deja un egocentrism patologic luat de cei din jur 


drept o onestitate de neclintit. În plus, mai era şi un 
mim foarte amuzant. 

Dan îl găsi întins pe pat. Barney era şi el student 
în ultimul an. Ridicînd privirea din carte, îi făcu cu 
ochiul lui Dan şi, cu tonul unui traficant versat, îl 
întrebă: 

— Dai cinci lire ca să-ţi aranjez un examen? 

Daniel rise mînzeşte; nu se lăsă: 

— Da’ tu nu vrei, şi încă pe gratis, în 
exclusivitate, o ştire trăsnet? Trufanda! 

— Nu-s de mine trufandalele, bătrine. Eu nu 
halesc decît conserve. 

— Vorbesc serios, Barney. Ceva fantastic... da 
fantastic. 

Dillon îl privi atent, apoi zîmbi precaut. 

— Dă-i drumu”. 

O săptămînă mai tirziu, în coloana lui mondenă 
apărea: 


Li 


„Detinem din sursă sigură 
informația că unul dintre viitorii noştri 
Ben Johnsoni a dat-o în bară urît de tot. 
Ce uşurare, ar putea zice unii (noi nu, 
ne e simpatic tipul). Se pare că din 
greşeală a scos-o la plimbare, pe un 
canal mai dosnic, pe una din „Gemenele 
cereşti“, dar nu pe cea care trebuia, 
cînd... În regulă, ați citit şi 
dumneavoastră ziarele. Dar de ce oare 
atîtea probleme? Numitul canal a văzut 
multe şi are o anume reputaţie, 
prieteni, în plus, numele unei oarecare 
Nell poate fi asociat cu el. Nefericita 
pereche pretinde că se afla acolo pentru 
a învăța în linişte. N-am mai întîlnit 


atita inocenţă de cînd cu fata aia care s- 
a dus să vadă Serviciu impecabil ca să- 
şi îmbunătăţească jocul de tenis. Cînd 
or să se înveţe odată minte şi 
comedianţii ăştia amatori?“ 


Nu tonul articolului l-a supărat pe Dan, ci 
prezentarea prea laconică. 


Şi acum, un sfert de veac mai tîrziu, eram în faţa 
lui şi-i strîngeam mîna. 

— Barney. O veşnicie. 

— De necrezut. Chiar ieri vorbeam despre tine. 

Clătina din cap cuprins de o tulburare pe care nu 
o putea comunica, dar pe care voia să ştiu că o simte. 
Avea o valiză diplomat şi un fulgarin pe braţ; purta un 
costum prea ostentativ „ultimul răcnet“, afişa o 
neglijenţă studiată, o cămaşă deschisă la git. 

Continuă: 

— Cu Caroline. Mi-a observat nedumerirea. La 
telefon. Nu ţi-a spus? 

— Ce să-mi spună? 

— Că acum e secretara mea. De trei săptămîni. 

— Dar credeam că ai plecat... 

O stewardesă se apropie şi-i zîmbi. Era clar că-l 
recunoscuse. 

— Ridicăm ancora. Vă rog să luaţi loc, domnule 
Dillon. 

— Iisuse. Al dracu’ să fiu dacă nu te reclam, îşi 
transferă zimbetul de la ea la mine. 

— Ştie că în avion sînt fricosul fricoşilor. Grozav 
că te văd, Dan. Stai să-mi pun undeva lucrurile şi-ţi 
explic. 

L-am urmărit îndreptîndu-se spre partea din faţă 
a avionului, unde a găsit un rînd cu locuri libere. 


Aceeaşi stewardesă se tot foia pe lîngă el şi au mai 
stat puţin la taifas. Dacă nu se culcase încă cu ea, era 
clar că voia să-i propună. De partea cealaltă a 
culoarului am observat un cuplu de englezi care îl 
recunoscuseră şi ei; probabil că-l văzuseră la 
televizor. 

După Oxford a urmat o perioadă în care ne-am tot 
întîlnit... dineuri ocazionale, petreceri, premiere. Eu 
scriam piese, el cronici. A scris frumos despre primele 
două piese ale mele şi, la scurtă vreme după aceea, 
într-o revistă literară, mi-a făcut o prezentare destul 
de călduroasă. Apoi o vreme a avut alte preocupări şi 
ne-am pierdut din vedere. Dar îşi reluase de ceva timp 
cronicile dramatice atunci cînd s-a jucat la Londra cea 
de-a cincea piesă a mea, cea pentru care mă 
inspirasem din căsnicia mea ratată. A desfiinţat-o 
complet. Trebuie să recunosc că m-a avertizat din 
timp că aveam să fiu făcut praf; cerîndu-şi într-un fel 
scuze pentru că trebuia să-şi facă datoria... şi piesa a 
avut cronici defavorabile şi în alte reviste. Nu m-a 
deranjat prea mult critica sa referitoare la partea 
tehnică, ştiam că piesa nu era reuşită; dar i-am purtat 
pică pentru că a folosit lucruri pe care le ştia despre 
viaţa mea particulară, pentru că a făcut referiri la 
„experienţa personală neasimilată“ şi tot restul. La 
vremea aceea, nu mi s-a părut important că avea 
dreptate; am simţit că fusese trădată, dacă nu o veche 
prietenie, cel puţin o relaţie între doi oameni care se 
cunosc destul de mult şi am hotărît să-l şterg de pe 
lista oamenilor cu care ţineam să mă văd. Prin natura 
preocupărilor noastre, care se suprapun oarecum, ne- 
am mai întîlnit din cînd în cînd. Făcuse şi cronici de 
filme şi din punctul ăsta de vedere nu mă puteam 
plînge că nu s-a purtat corect faţă de mine. 

Ceea ce îmi displăcuse întotdeauna la Barney nu 


era atit vreo trăsătură personală, cît mai degrabă 
faptul că era critic. Cel care creează nu-l poate iubi pe 
cel care critică. Există o diferenţă prea mare între 
cele două activităţi. Una este naştere, cealaltă 
chirurgie. Oricît ar fi de întemeiată critica, ea este 
întotdeauna făcută de cineva care suplineşte o lipsă - 
un eunuc - şi îndreptată împotriva cuiva care e un 
progenitor; e făcută de cineva care nu-şi asumă nici 
un risc la adresa cuiva care îndrăzneşte, care îşi pune 
în joc întreaga fiinţă. 

Nu-l puteam, în nici un caz, considera pe Barney 
ratat, în accepțiunea obişnuită; şi totuşi avea oarecum 
un aer de ratat - un aer pe care îl avea, de altfel, toată 
generaţia mea de la Oxford, Ken Ţynan şi alţii, din 
rindul cărora nu pot, bineînţeles, să mă exclud. Pe 
vremuri aspiraţiile noastre păreau să se îndrepte spre 
culmi mult mai înalte decît cele pe care le-am atins în 
prezent. Poate că ne supraapreciam, eram poate prea 
conştienţi de noi înşine şi de ceea ce se aştepta de la 
noi, prea speriaţi să nu părem aroganti; pentru ca 
apoi, în anii '50, să ne vedem izolaţi, depreciaţi 
datorită deplasării interesului spectatorilor spre tot ce 
era proletar şi  antiacademic; nu numai în 
dramaturgie, ci şi în roman. Formidabilul entuziasm al 
lui Tynan în legătură cu Priveşte înapoi cu minie era 
un fel de epitaf al speranţelor şi ambițiilor noastre - al 
tiparului impus de tradiţia şi cultura clasei de mijloc 
în care fusesem toţi încadraţi vrind-nevrind. Toate 
acestea ne-au redus la stadiul de observatori clonţoşi; 
ne-au îndemnat spre satiră; ne-au forţat să ne urcăm 
în primul vagon cultural sau profesional care a trecut 
prin dreptul nostru, umblînd după aurul prostului: 
succesul imediat. De aceea atît de mulţi au devenit 
ziarişti, critici, redactori la radio şi televiziune, 
producători şi regizori; speriaţi de trecutul lor şi de 


apartenenţa lor de clasă, nu şi-au revenit niciodată. 

În ultima decadă, Barney însuşi devenise tot mai 
mult o personalitate de televiziune şi, de ceva vreme, 
avea un talk-show la care participau diverşi invitaţi. 
Chiar îl urmărisem de vreo două ori. Mi se păruse 
prea preocupat de propria imagine; prea grăbit să dea 
replica în discuţia cu un comic reputat; îl întrerupea 
prea des pe un binecunoscut om politic. Aşa cum se 
întîmplă de obicei în această necruțătoare meserie, 
era prea preocupat de camera de luat vederi şi, în cele 
din urmă, începeai să te întrebi ce încearcă oare să 
ascundă, de ce nu putea fi el însuşi. Această emisiune 
a lui îi adusese destulă popularitate pe plan local, şi, 
evident, bani -, dar, urmărindu-l, n-am putut să nu îmi 
amintesc de vechiul Barney şi de cinismul său. Pe 
vremuri avusese aspirații mai înalte; şi, pe vremea 
cînd eram la Oxford, nu arătase niciodată faţă de 
celebrităţi această bunăvoință excesivă. Probabil mi- 
ar fi răspuns că acum se maturizase; că devenise, cu 
virsta, ceva mai îngăduitor... dar tăunii nu se 
maturizează, ci doar înţeapă şi mor. Nici n-am reuşit 
să urmăresc pînă la sfîrşit una dintre emisiunile sale. 
Furia cu care îi citisem pe vremuri cronica cedase 
locul unei insuportabile plictiseli în faţa scoicii goale 
ce părea să fi devenit acum; emblemă minoră a 
întregii noastre generaţii. 

Şi iată, scoica cea goală s-a aşezat lingă mine, 
apoi şi-a pus centura de siguranţă. Eram în emisie. 
Perechea din partea opusă continua să tragă cu ochiul 
spre noi. 

— Am comandat două pahare de whisky. De 
acord? 

— Perfect. Spune-mi de Caro. Credeam că ai 
plecat de la ziar. 

— Ei, ne-am certat şi ne-am împăcat. Ridică din 


umeri. Am acceptat doar o rubrică nouă. Ca să nu-mi 
ies din mînă. Zîmbi acru. Acum sînt al dracului de 
celebru. Îmi amintesc de vremea cînd eram fericit 
dacă mi se oferea un colţ de masă. Acum am birou şi 
secretară. 

— Şi face vreo treabă? 

— E minunată. S-a adaptat ca rața la apă. 

— Mă bucur. 

— Te poţi baza pe ea. Mă mai zgilţiie cînd e cazul. 
Mă învață chiar şi ortografia. Am zimbit. E 
senzaţională. Cinstit. 

Părea foarte dornic să fie amabil. Dar eu îmi 
puneam deja unele întrebări în legătură cu Caro. Deşi 
nu-mi aminteam să-i fi vorbit vreodată de Barney, 
poate că Nell o făcuse şi m-am întrebat o clipă dacă 
ştiuse sau măcar ghicise că nu putea să-mi facă 
plăcere ideea că ea lucra cu un astfel de om; să fie 
oare o mică răzbunare pentru trădarea mea cu Jenny? 
Infidelitatea mea? Avionul începuse să ruleze pe pistă. 
L-am întrebat ce-l adusese în America. 

— O poveste cu alegerile. Porcăriile obişnuite. Se 
strîimbă. Afurisită ţară. Mă ucide. Ăştia parcă nu se 
maturizează niciodată. Probabil că şi ţie îţi lasă 
aceeaşi impresie. 

— Uneori. 

— Ei, bineînţeles, pe coasta de vest... Dădu din 
umeri, apoi deveni şi el curios: Credeam că faci un 
scenariu acolo. 

— Mă întorc să-l văd pe Anthony Mallory. Caro nu 
ţi-a...? 

— Da, mi-a spus. Groaznic. Făcu o pauză, reluă: 
Credeam... Se întrerupse, apoi îmi zîmbi. Scuză-mă, 
nu-i treaba mea. 

Se gîndea, evident, la ceea ce probabil că-i 
spusese Caro: că Anthony şi cu mine nu ne-am mai 


văzut de ani de zile. I-am explicat situaţia şi un timp 
am discutat despre Anthony şi despre cancer. 

— Ei, va fi o surpriză plăcută şi pentru Caro. Ai o 
fată care te admiră tare mult. Ştiai? îşi duse mîna la 
nas. De fapt, Dan, pînă nu uit, să ştii că m-a rugat să 
te sun. Să-ţi transmit salutări de la ea şi să-ţi spun de 
noua slujbă. Am fost atît de ocupat şi de-abia azi m-am 
hotărît s-o şterg şi am avut atîtea pe cap... 

— E-n regulă. Am să-i explic eu. 

La capătul pistei, am aşteptat puţin înainte să ne 
ridicăm de la pămînt. Motoarele uruiau şi Barney tăcu 
un timp. Apoi pufni încet, amuzîndu-se de unul singur. 

— Iisuse, urăsc acest mijloc de locomoţie. 

— Îţi aminteşte că sîntem muritori? 

— Merită toate astea? Mă întreb. 

— Ei, haide. Am supravieţuit. 

— Bineînţeles. În cinci mii de pagini de ziar 
folosite doar la împachetat peştele cu cartofi prăjiţi. 

— Baţi cîmpii. 

Privi îngîndurat pe fereastra avionului. Apoi se 
strimbă şi ridică din umeri. 

— Cînd mă uit în urmă... 

— De pe culmile carierei tale? 

— Mare chestie! Avionul se puse din nou în 
mişcare. De fapt, am fost aici şi pentru o emisiune de 
televiziune. Le-a venit năstruşnica idee că aş putea fi 
un nou David Frost. Le-am spus că nu vreau să fiu nici 
măcar vechiul David Frost. Am zîmbit de 
circumstanţă. Sincer. Eu acum de fapt fug. Miine ar fi 
trebuit să iau masa cu unul dintre cei care ar fi dispuşi 
să subvenţioneze emisiunea. Ca să discutăm scenariul. 
Avionul decolase. Se uită peste capul meu, pe 
fereastră. Dacă se face emisiunea asta, moartea mi se 
trage. Acasă mă ucid blestematele alea de talk-show- 
uri săptămînale. 


— Mie mi s-a părut că te descurci foarte bine. 
Cînd te-am urmărit. 

— Cine mai deschide televizorul a doua oară? 

Am zîmbit din nou. Cel puţin era plăcut să fii din 
nou printre oameni care înțelegeau chiar şi lucrurile 
spuse numai pe jumătate. 

— Încearcă şi aici. N-ai prea multă concurenţă. 

Am privit în jos spre Manhattan, ale cărui zgirie- 
nori se profilau la orizont; cuiburi de termite. Îşi 
desfăcu centura de siguranţă. 

— Caroline mi-a spus că lucrezi la o epopee. 

— Nu tocmai. Ceva istoric. Kitchener. Un 
scenariu ratat din start. 

— Chiar aşa? 

— Rămîne între noi, Barney. 

— Bineînţeles, bătrîne. Simplă curiozitate. 

Stewardesa veni cu paharele de whisky. Barney îi 
adresă un zîmbet. Am vorbit o vreme despre industria 
cinematografică. Simţeam tot timpul că joacă un rol. 
Asculta, privindu-şi fix paharul, agitînd cuburile de 
gheaţă, purtîndu-se faţă de mine cu o deferenţă 
nenaturală; ca şi cum i-ar fi făcut mai degrabă plăcere 
să sporovăiască cu stewardesa. Apoi începu să 
vorbească din nou despre televiziune, caracterul ei 
efemer, „incredibila cantitate de rahat“ din propriile 
emisiuni. Era o traumă, un chin prin care trecusem şi 
eu cu mult timp în urmă - tirania audienței în masă, 
necesitatea de a suprima instinctul, educaţia, 
subtilitatea şi o grămadă de alte lucruri, o dată 
acceptat acest adevăr fundamental al condiţiei umane: 
că majoritatea oamenilor sînt nişte ignoranţi care vor 
să fie trataţi ca nişte imbecili şi mai şi plătesc pentru 
asta. Spectatorii sînt toţi nişte tolomaci, cum mi-a 
explicat odată un bătrin şi celebru regizor de la 
Hollywood, iar tolomacii urăsc materia cenuşie. Apoi 


Barney continuă să-mi vorbească despre grozăvia de a 
fi acum recunoscut peste tot pe unde se ducea; dar ar 
fi trebuit să se aştepte la asta de la început. Orice 
formă de artă, de la poemul cel mai profund şi pînă la 
cel mai porcos spectacol de striptease, este supusă 
aceleiaşi legi: din această clipă vei fi expus în faţa 
publicului şi vei suferi tot ceea ce implică acest lucru. 
Situaţia nu era lipsită de oarecare ironie amară, căci 
mă vedeam acum jucînd rolul lui Jenny; simţeam o 
oarecare simpatie faţă de Barney şi poate că şi el şi-a 
dat seama. Am mai băut un whisky şi el a ridicat 
paharul. 

— Ei, în sănătatea lui Caroline! Bău, apoi zise: 
Pare să fi supravieţuit destul de bine divorţului. 

— Printr-un miracol. A fost tare plăcut să ajung s- 
o cunosc în ultimii doi-trei ani. 

— Poate că nici n-ai pierdut prea mult. Vorbind 
dintr-o amară experienţă personală. 

— Am uitat că... 

— Trei băieţi. Cel mai mare nu vrea să vorbească 
cu mine, cel mijlociu nu poate şi cel mic vorbeşte. Ele 
cel pe care-l detest. 

O mai spusese şi altădată, fără îndoială la El 
Vino, cîrciuma de lingă redacţie. 

— Butada e bună, dar în realitate...? 

— De fapt, asta-i problema lui Margaret. Am 
optat pentru libertate. Şi eu, cînd eram ca ei, am 
simţit ceva foarte asemănător faţă de babacul meu. 
Nici nu se sinchisesc s-o ascundă. Probabil că în asta 
constă progresul. 

Am încercat să mi-o amintesc pe Margaret; o 
femeie micuță, care se străduia cît putea să zimbească 
întruna şi care nu vorbea decît întrebată; nu părea să- 
şi dorească niciodată să fie acolo unde se afla. Ea nu 
fusese la Oxford şi o cunoşteam foarte puţin. 


Barney se uită din nou pe fereastră. 

— Mai există şi şcolile. Să-şi bată capul alt 
nenorocit să crească monstruleţii ăştia. 

— Îmi pare rău. 

— E numai vina mea. N-am niciodată timp. Nici 
răbdare. 

Respiră adînc, mai luă o gură de whisky, apoi 
schimbă subiectul: 

— Te întorci de îndată ce...? 

— Nu, rămîn să-mi termin scenariul acasă. 

Îmi aruncă unul din zîmbetele sale de odinioară: 
iscoditor şi cu subînţeles. 

— Mai e şi acum „acasă“ pentru tine? 

— Anglia? Doamne, sigur. Am o mică fermă în 
Devon. 

— Mi-a spus Caroline. Tre’ să fie plăcut. 

Atunci am început să discutăm situaţia din Marea 
Britanie. Recunoscusem desigur simptome 
îngrijorătoare: îndoieli şi deziluzii, merele care se 
schimbă în fructe de ceară cînd vrei să le culegi, visuri 
care se spulberaseră. Dar eu nu i le-aş fi dezvăluit 
niciodată. Poţi să-ţi dezvălui slăbiciunile faţă de cei la 
care ţii, fără să aibă vreo consecinţă; dar nu poţi s-o 
faci faţă de cei pe care-i dispreţuieşti. Am conchis că 
nu voia să-i vorbesc lui Caro prea mult despre trecutul 
nostru comun. Şi el voia un raport favorabil: avea şi el 
probleme; dar nu le lua prea în serios. 

Se servea masa şi am profitat de asta ca să 
întrerup conversaţia. Nu-mi era foame, dar simţeam 
nevoia să dorm. lInsistă să luăm într-o zi masa 
împreună, de îndată ce mă întorceam la Londra. Am 
emis, politicos, sunetele necesare. Apoi m-am întins. 
Somnul veni, adînc şi fără vise; somnul celor damnati. 


Tarquinia 


Au avut o perioadă de aur. Anthony a aflat de un 
apartament liber la Roma şi şase săptămîni au stat 
acolo toţi patru, în vara de după ultimul lor an de 
studenţie. Cei trei absolvenţi îşi începuseră cariera. 
Anthony preda la Worcester şi Dan era asistent de 
regie la teatrul Playhouse din Oxford; pentru un 
salariu de mizerie, trăind de fapt din cele opt sute de 
lire pe an pe care le moştenise. Anthony şi Jane se 
căsătoriseră în decembrie, o lună după trecerea 
oficială a lui Jane la catolicism. Cînd au plecat la 
Roma, era însărcinată în luna a patra. Cununia lor 
fusese formală şi formidabilă, cu o întreagă panoplie 
de rubedenii. Dan fusese cavaler de onoare. La 
începutul lui ianuarie, se mutaseră într-o căsuţă din 
Wytham. Dan şi Nell făcuseră doar cununia civilă, 
imediat după ce Nell şi-a terminat examenele de 
absolvenţă, iar Roma avea să fie luna lor de miere. Cu 
un an înainte, Dan n-ar fi crezut că ar putea să 
accepte un asemenea aranjament. Dar multe se 
schimbaseră între timp. 

După acel acte gratuit , Dan n-ar fi vrut s-o mai 
vadă pe Jane cel puţin cîteva săptămîni. Dar chiar a 
doua zi după-amiază, pe cînd lucra în camera lui, ea 
apăru cu Anthony. Totul s-a întîmplat atît de repede, 
că n-a mai avut răgazul să se simtă stingherit; asta 
fusese, de fapt, şi intenţia ei. Numele lor, ei fiind cei 
ce descoperiseră cadavrul (al cărui ucigaş nu a fost 
găsit niciodată), apăruseră deja în ziarul de dimineaţă. 
Anthony părea amuzat de toată aventura şi voia să 
audă şi versiunea prietenului său. Dan a trebuit să se 
poarte normal cu el... aşa cum în ziua aceea trebuise 
să se poarte normal şi cu Nell. Ea ştia că îşi recapitula 
materia şi venise cu bicicleta doar pentru cîteva 
minute, imediat după micul dejun, în drum spre 


facultate. Nu-i fusese greu s-o amăgească; nu avea 
nici o bănuială, se simţea numai foarte şocată, era atît 
de groaznic, nemaipomenit, „micuțul lor canal idilic...“ 

Descoperi c-o putea privi pe Jane fără să se simtă 
stingherit. Simţea chiar o tardivă milă pentru Anthony 
şi află cît de uşor e să-i înşeli pe cei care au încredere 
în tine; şi începu să-şi găsească scuze. Nu fusese decit 
o comedie, o simplă nebunie care durase zece minute. 
Îşi găsea tot felul de circumstanţe atenuante, 
subevaluînd deja importanţa faptei, comparîndu-le 
chiar pe Jane şi Nell ca fizic, spunîndu-şi că de fapt o 
prefera pe Nell şi că nu era gelos. Dar atunci Anthony 
ieşi o clipă din cameră să se ducă la baie şi rămaseră 
singuri. Era o zi caldă, Jane stătea cocoţată pe 
pervazul ferestrei şi Dan era lungit pe pat. Nu şi-au 
vorbit, ocolindu-şi reciproc privirile şi, din spatele 
comediei, adevărul apăru din nou clar. Apoi deodată 
Jane sări jos de pe pervaz şi se apropie de pat. Dan se 
uită fix în ochii ei. 

Ea spuse încet: 

— Dacă s-ar fi întîmplat... 

— E-n regulă. 

— Nell? 

— Toate bune. A trecut pe aici de dimineață. 

Şi o privi insistent pînă cînd ea fu nevoită să se 
întoarcă. Se rezemă cu ambele mîini de consola 
căminului şi privi în jos spre focul aprins. 

— Eşti supărat pe mine? 

— Ţii minte cum se termină monologul ăla din 
Macbeth ? 

— Nu. 

— „Mi-aş pune-n joc şi viaţa de apoi.“ 

Deschise gura să spună ceva, apoi o închise. 
Urmă o pauză lungă. 

— Am avut o discuţie interesantă aseară cu Nell. 


Despre tine. 

— V-aţi comparat observaţiile? 

Înţelese sarcasmul, apoi spuse simplu: 

— Eşti supărat. 

Dan îşi puse mîinile sub cap şi îşi aţinti privirea în 
tavan. 

— Acum pari să regreţi ce s-a întîmplat. 

— Numai dacă îţi lasă ţie un gust amar. 

— Ei, şi ce-aţi hotărît, tu şi cu Nell? Sînt destul de 
bun pentru ea? 

L-au auzit pe Anthony afară, vocea lui; şi şi-au dat 
seama că trebuie să se fi întilnit cu persoana care 
ocupa camera din faţă. Fuseseră colegi la colegiul 
Winchester. O clipă, Jane nu spuse nimic. Apoi: 

— Dan, dacă mă opresc acum, încă mai pot fi 
fericită cu Anthony. Dacă ar continua... Şi Nell vrea să 
se mărite cu tine. Poate chiar mai mult decît îţi 
închipui. 

De acolo de unde stătea, cu faţa spre cămin, fata 
se întoarse şi îi aruncă o privire. 

— Într-un fel, noi doi vom fi întotdeauna mai 
apropiaţi unul de altul decît de ei. 

— E curată nebunie. 

Ea zîmbi, apoi continuă pe un ton mai grav: 

— Apropiaţi prin tot ce am abandonat de dragul 
lor. 

Uşa se deschise şi Anthony intră în cameră cu pas 
vioi. Jane se întoarse spre el: 

— Dragule, bietul băiat vrea să înveţe. Şi eu la 
fel. 

În clipa aceea o urî. Vocea îi sunase exact ca a lui 
Nell. Poate că circumstanţele justificau aerul senin şi 
perfect normal pe care-l afişa, dar amintea prea mult 
de virtuozitatea cu care se pricepea să joace teatru şi 
punea sub semnul întrebării ceea ce spusese înainte. 


Atunci personificase înţelepciunea, sacrificiul de sine, 
repetîndu-şi deja viitorul rol de catolică convertită. Şi 
totuşi, fapt straniu, simţea că, pe undeva, îl iubea cu 
adevărat, îl înţelegea mult mai bine decît sora ei şi îl 
dorea pe el mai mult decît pe Anthony. Ceea ce se 
întîmplase fusese ca o încercare de a se elibera de 
propria imagine... pentru a-şi crea alta, rabelaisiană; 
dar nu reuşise; din punct de vedere moral, i se cerea 
prea mult şi se vedea acum de două ori mai strîns 
legată de imaginea iniţială. 

Dar la vremea cînd au pornit spre Roma, toate 
astea trecuseră de mult. Poate că fusese o manevră a 
lui Jane, dar în orice caz nu aveau să mai fie singuri 
înainte de începerea examenelor. Apoi a venit vacanţa 
mare şi s-au despărţit. Fetele l-au luat pe Anthony în 
America să facă cunoştinţă cu mama şi cu tatăl lor 
vitreg. Dan fusese şi el invitat şi ar fi putut să se ducă, 
dar şi-a găsit destule pretexte ca să nu se ducă: nu 
voia să piardă slujba de la Playhouse; o neglijase pe 
mătuşa Millie, ştia că-şi va lua diploma cu notă mică, 
avea o idee pentru o piesă... toate ascundeau 
adevăratul motiv pentru care rămăsese neînduplecat 
la toate rugăminţile şi amenințările lui Nell. Incepuse 
deja să simtă că atmosfera dintre ei era otrăvită, vag 
incestuoasă; simţea un soi de claustrofobie iacobină şi 
ştia că o despărţire era indispensabilă. Într-o zi a avut 
doar cîteva clipe ocazia să discute problema cu Jane; 
şi ea a fost de acord că era poate mai bine ca el să nu 
vină. După o săptămînă a început să le ducă dorul. Se 
simţea încă o dată orfan, atît din punct de vedere 
sentimental, cît şi literar. Mătuşa Millie şi 
Cumberland-ul - unde locuia acum cu sora ei cea 
căsătorită, cealaltă mătuşă a lui Dan - nu-i aminteau 
decît de toate lucrurile pe care propria sa familie nu i 
le putea oferi. Lungile scrisori care începuseră să 


sosească de la Nell erau o compensație, deşi îl tachina 
vorbindu-i despre „întilniri“ şi „curtezani“ de la Cape 
Cod, unde îşi petreceau vacanţa. In taină se simţea 
jignit, dar la întoarcerea ei a uitat totul în mai puţin 
de zece minute, în mai puţin de zece secunde... Pe 
peronul gării de la Oxford, braţele ei l-au înlănţuit şi 
vocea ei maliţioasă i-a şoptit la ureche: Unde se află 
patul cel mai apropiat ? 

De atunci parcă avusese loc un mic miracol. 
Tacit, Jane şi Dan au evitat să mai rămînă singuri. 
Uneori, cînd ştiau că nu-i observă nimeni, el îi căuta 
privirea. Fata îi zîmbea cu blîndeţe şi-şi lăsa ochii în 
jos. Nu mai era nimic de spus, povestea se încheiase 
definitiv. Exista, evident, o legătură între această 
atitudine şi convertirea ei care modificase puţin 
relaţia dintre ei patru. Bineînţeles, despre convertirea 
lui Jane nu se discuta - se aplica acelaşi principiu ca şi 
în legătură cu vinătoarea de orhidee: discuţia avea loc 
numai între iniţiaţi. Dar, în iarna aceea, în Jane a 
murit ceva. Comportarea lui Jane din vara trecută îi 
apărea lui Dan din ce în ce mai mult ca uşor isterică; o 
fată hiper-cerebrală încercînd să joace un rol pe care 
nu şi-l dorea sau încercînd să transpună în viaţa reală 
un rol pe care îl jucase ocazional pe scenă, o vampă 
dintr-o parodie. 

La început suspectase că şi închiderea în ea 
însăşi era tot teatru, o supraidentificare cu noul ei rol. 
Trecerea la catolicism îi părea în continuare absurdă; 
nu putea înţelege nici în ruptul capului de ce fusese 
necesară. Nu  înţelesese niciodată latura asta 
religioasă a lui Anthony, deşi sigur că ar fi putut găsi o 
explicaţie pe plan intelectual. Poate că exista şi un 
element de gelozie sexuală, dar nu putea accepta la 
Jane această oarbă supunere faţă de ceea ce el 
considera a fi afectare, înşelare a încrederii... mai 


curînd un punct slab al lui Anthony, nicidecum o 
virtute. 

În privinţa aceasta, oricît ar părea de ciudat, cea 
mai surprinsă de toată povestea a fost Nell. Treptat a 
devenit tot mai limpede că propria ei natură avusese, 
complementar, nevoie de vechea personalitate 
exuberantă a lui Jane. Era aproape ca şi cum ar fi fost 
dusă de sora ei într-o fundătură şi lăsată acolo să-şi 
găsească singură o modalitate de ieşire, în iarna 
aceea jucă o vreme rolul copilului răsfăţat, în timp ce 
ei o făceau pe adulţii. I se plingea întruna lui Dan. Si-a 
luat iar toată seara mutra aia groaznică de madonă, 
de ce am devenit cu toţii atit de plicticoşi, sincer iţi 
spun, nici n-o mai recunosc ... Dar Nell deveni totuşi 
mai indulgentă, în special după ce a avut loc căsătoria 
şi tinăra pereche s-a mutat la Wytham. Dan era ocupat 
în fiecare seară la teatru şi Nell se ducea deseori pe la 
ei ca să fie cu Jane. Plecau să facă cumpărături, 
umblau după mobilă, lucruri de-astea; redeveniră 
apropiate, deşi intimitatea lor era mult mai discretă, 
ca la început, cînd Nell abia sosise la Oxford şi-şi 
dobîndiseră porecla de „Gemenele cereşti“. 
„Povestea“ asta cu trecerea la catolicism deveni un 
fapt acceptat şi fără prea mare importanţă. 

Apoi mai era prestigiul lui Anthony; locul întîi 
obţinut atît de strălucit la examenele finale, primirea 
călduroasă în rîndul filozofilor consacraţi, asigurarea 
că va căpăta un post de conferenţiar de îndată ce va 
dovedi că poate preda şi că se poate integra în grupul 
celorlalţi profesori. Toate astea nu l-au schimbat, ba 
chiar avea mai degrabă tendinţa de a evita tonul prea 
doctoral cînd era en familie. Dar satisfacția pe care i-o 
dădea noua sa poziţie, pe care nu prea reuşea s-o 
ascundă, i-a afectat pe ceilalţi trei. Hotărirea lui Jane 
părea un lucru înţelept sau oricum mai lesne de 


înţeles. Pe Dan, toate astea îl făceau puţin gelos, 
stîrnindu-i dorinţa de a reuşi. Nu invidia gloria 
academică a lui Anthony, dar tînjea după succes. O 
piesă pe care în decembrie o trimisese în secret unor 
agenţi literari din Londra îi fusese respinsă de toţi 
directorii de teatru care o citiseră. Acest eşec l-a 
marcat luni întregi. 

În sfîrşit, Nell se schimbase şi ea. Legătura lor nu 
avusese niciodată - sau aşa credea Dan - certitudinea 
înnăscută şi sinceritatea celei dintre Jane şi Anthony. 
Se înțelegeau, le plăcea să facă sex, să fie văzuţi 
împreună. Dar existase întotdeauna la Nell o umbră 
de superficialitate, de instabilitate şi de nerăbdare. li 
plăceau petrecerile vesele, oamenii amuzanţi, îi 
plăcea să flirteze; ceea ce Jane numise odată „să-i 
omori pe toţi cu o singură privire“. Făcuse 
întotdeauna mai mult uz de frumuseţea ei decît soră- 
sa, pentru a compensa ceva ce îi lipsea. Dar noua 
sobrietate a lui Jane începu s-o afecteze. Se apucă să 
lucreze serios şi deveni serioasă şi în alte aspecte 
neaşteptate: începu să se joace de-a gospodina în 
apartamentul din Beaumont Street în care se mutase 
Dan. Căsătoria deveni inevitabilă. In comparaţie cu 
vechiul ei fel de-a fi, deveni echivalentul feminin - 
oricare ar fi el - al expresiei „adorator supus“. Lui Dan 
îi făcea plăcere; şi cînd se află că Jane era însărcinată, 
orice gînduri ascunse sau nostalgii pe care le-ar mai fi 
putut avea dispărură. Nell îi fusese sortită şi o 
acceptă. 

Cînd veni primăvara, Dan scrisese cea de-a patra 
sau a cincea piesă, nu mai ştiu exact. De data aceasta 
însă, avusese atita minte să transpună în dramă o 
lume cunoscută, nu una ţesută de o imaginaţie 
insuficient experimentată; şi, în plus, mai avusese şi 
înţelepciunea de a cere un sfat. Printr-o fericită 


întîmplare, unul dintre actorii cei mai celebri şi mai 
cerebrali din Anglia veni la Playhouse. Dan şi-a luat 
inima în dinţi şi i-a arătat piesele lui; a fost sfătuit să 
rescrie cîteva scene şi să renunţe la vreo două. Mai 
apoi actorul binevoitor se erijă la Londra în zîna cea 
bună a piesei. Prin mai, Dan şi-a dat seama că făcuse 
primul şi cel mai important pas spre cariera de 
dramaturg profesionist, adică semnase primul 
contract. Biserica pustie îi ridică vertiginos moralul, 
chiar dacă nu şi contul în bancă; şi spulberă ultimele 
dubii ale lui Nell în legătură cu el. I se păru chiar că 
sesizase un uşor regret în comportamentul lui Jane, 
cînd a aflat vestea, şi nu se putu împiedica să nu se 
umfle în pene, în sinea lui, la acest gînd. Dar, una 
peste alta, a fost un an bun pentru ei toţi, promiţător, 
la o vîrstă cînd ceea ce faci tu pare mult mai 
important şi mai valoros decît ce fac alţii şi ni se pare 
mai bun ceea ce facem pentru noi înşine decît ceea ce 
oferim altora sau primim de la ei. 

Nici unul din noi nu mai fusese vreodată în Italia 
- totul era nou şi amuzant. Ne plăcea pînă şi căldura; 
adoram vechiul apartament dărăpănat dar aerisit, cu 
dale pe jos; lungile sieste şi vizitarea oraşului şi 
picnicurile în Campagna. Nu puteam să circulăm prea 
repede, căldura şi sarcina lui Jane nu ne permiteau. 
Uneori Nell şi cu mine plecam singuri, dar funcţionam 
mai bine în cvartet, aparent chiar mai bine ca înainte. 
Între mine şi Jane - şi bineînţeles că la Roma eram 
obligaţi uneori să răminem singuri - se instalase o 
tăcere absolută în legătură cu trecutul. Mi se părea că 
devenisem extrem de maturi, din moment ce puteam 
să ne prefacem atît de convingător că nu se întîmplase 
nimic, să discutăm amîndoi despre o pictură sau să ne 
ducem să tirguim la colţ ca doi prieteni vechi. Era 
puţin în extaz în faţa propriului trup, în timp ce 


Anthony făcuse, în legătură cu ea, un sindrom acut de 
„nevroza primului copil“, permanent preocupat de 
sănătatea ei; datorită acestei tendinţe de corcoleală, 
acestei slăbiciuni ridicole, ne devenise şi mai drag. 
Dacă noi rideam că face atita caz de starea ei, el, la 
rîndul lui, ne făcea să ridem de aspectul stupid al 
Romei catolice. Nici unul dintre ei nu-şi lua 
convingerile religioase foarte în serios. Nell şi cu mine 
îi tachinam în legătură cu slujba de duminică: în 
flecare duminică începeau să discute alegerea unei 
noi biserici (cu o grijă exagerată, ca să ne amuze), aşa 
cum doi gurmanzi caută un restaurant bun în ghidul 
Michelin. De obicei, în lipsa lor, noi ne celebram 
propria slujbă duminicală, făcînd dragoste goi, la 
soare, pe terasă. Ajunsesem la concluzia că 
deveniseră cam de modă veche, dar erau o companie 
foarte plăcută. 

Pentru noi patru, în vara aceea, adevărata biblie 
a fost Marea şi Sardinia . Roma imperială, eram de 
acord, era neînchipuit de vulgară. 

Singurele lucruri bune erau D.H. Lawrence şi 
etruscii. Căutam aşezările lor peste tot pe unde le 
puteam găsi. Făceam bineînţeles pe păginii şi pe 
eternii esteţi ai Oxfordului. 

Apogeul şi chintesenţa acelor săptămîni ocru- 
azurii a fost Tarquinia. Mormintele erau încă închise 
pentru public pe vremea aceea, dar Anthony folosi 
faţă de custode numele unuia dintre noii săi colegi 
mai în vîrstă de la universitate, cu care era prieten, şi 
ni s-a permis să le vizităm. Începea să se însereze cînd 
am terminat. A fost o experienţă memorabilă: în cazul 
meu, un soi de avatar al atâtor lucruri de care, copil 
fiind, avusesem parte în satul din Devon. Simţeam că 
mie îmi spun mai mult, deşi, în termeni ştiinţifici, 
Anthony ştia mai multe despre etrusci. Cred că a fost 


prima dată cînd am înţeles clar cît de neînsemnată 
este noţiunea de progres în artă: nimic nu va putea 
depăşi în veci farmecul şi frumuseţea Tarquiniei. O 
frumuseţe tristă, dar nobilă şi fascinantă. 

Ne-am întors în orăşel şi ne-am aşezat la taifas, 
bînd vin, şi am discutat ore întregi, aşa cum se face la 
virsta asta, despre ce simţisem, cît de emoţionant 
fusese totul, cît de... şi am hotărît brusc să ne oferim 
plăcerea de a ne petrece noapte acolo. Am încercat 
două sau trei hoteluri, dar erau pline de italieni în 
vacanţă. 

Într-un final, un chelner ne îndrumă spre o 
pensione la vreo patru kilometri mai încolo, pe malul 
mării, iar fetele şi cu mine am avut cîştig de cauză în 
faţa ezitărilor lui Anthony. Nu mai era decît o singură 
cameră liberă, dar avea două paturi duble şi am dat 
drumul taxiului hodorogit cu care veniserăm. Am 
zăbovit mult la masă şi am băut iar vin, afară, sub 
bolta de viţă. Era înăbuşitor de cald şi mai tîrziu, puţin 
ameţiţi, ne-am plimbat pe plajă, la malul mării liniştite 
şi impasibile. Apoi Jane şi Nell au hotărît că vor să 
înoate. Aşa că ne-am dezbrăcat, retrăgîndu-ne doi cîte 
doi, pe sexe, nu pe cupluri. Le-am văzut pe fete intrînd 
în apă, apoi amîndouă s-au întors şi ne-au strigat. 
Stăteau ţinîndu-se de mînă ca două nimfe, în noaptea 
înstelată. O clipă nu le-am putut deosebi, deşi Jane era 
cu trei-patru centimetri mai înaltă decît Nell. Mă 
gindeam: Anthony vede prima oară sînii lui Nell şi 
părul pubian. 

Ea spuse: 

— O, n-avem ce le face. Sînt timizi. 

S-au întors şi au continuat să se cufunde în apă. 
Plaja se prelungea în mare pe o distanţă destul de 
mare. Anthony şi cu mine le-am urmat, în faţa noastră, 
fetele erau în apă pînă la briu; apoi se scufundară în 


valuri, una din ele cu un uşor țipăt. Începură să 
înoate. Cîteva secunde mai tîrziu, Anthony şi cu mine 
începurăm să înotăm spre ele. Se opriseră undeva 
unde abia mai puteau atinge fundul, pentru că 
descoperiseră că marea era fosforescentă. Fiecare 
mişcare dădea naştere unei dire verzui strălucitoare. 
Stăteam în cerc, discutind fenomenul, bătînd uşor cu 
braţele apa liniştită. Apoi Jane întinse mîinile spre 
Anthony şi spre mine, iar Nell, la rîndul ei, ne apucă 
pe fiecare de mîna rămasă liberă şi făcurăm o roată. 
Era ridicol, copilăresc, ca şi cînd am fi pornit să 
dansăm în cerc coroana-e-rotundă. Cred că Nell a fost 
cea care ne împinse să ne rotim încet. Adîncimea la 
care ne aflam făcea orice mişcare imposibilă, în afara 
celor foarte lente. Patru capete fără trupuri; atingeri 
sub apă. La un moment dat am simţit piciorul gol al lui 
Jane atingîndu-mă, dar am ştiut că a fost din 
întîmplare. Îl vedeam pe Anthony zîmbind în faţa mea. 

Poate ne aflam încă sub farmecul frescelor 
minunate pe care le văzuserăm în după-amiaza aceea; 
poate că era dulcea nostalgie a vacanței care era pe 
sfîrşite; nu, era ceva mai adînc, o armonie misterioasă 
care, în ciuda goliciunii trupurilor noastre, nu avea 
nimic carnal. Am avut atunci unul din rarele momente 
de exaltare religioasă din viaţa mea. Diferenţa majoră 
dintre mine şi Anthony este că acolo, pentru cîteva 
clipe, m-am simţit inexplicabil de fericit; dar am văzut 
că el, omul presupus religios, rămăsese indiferent. 
Ceea ce făceam nu era pentru el decît un joc puţin 
penibil, o nebunie în miez de noapte. Sau aş mai putea 
s-o exprim şi altfel: el vedea în mine pe cumnatul care 
îi plăcea, eu vedeam în el fratele pe care îl iubeam. A 
fost un moment infinit şi totodată evanescent - o 
apropiere intensă şi totuşi la fel de puţin durabilă ca şi 
minusculele organisme fosforescente din apa ce ne 


înconjura. 

În anii care au urmat, am încercat adesea să 
introduc aceste momente în vreuna din lucrările mele 
- dar întotdeauna a trebuit să renunţ. Mi-a trebuit 
timp ca să descopăr că pînă şi ateii au nevoie să simtă 
cînd se comite o blasfemie. Sau o pierdere. Aşa cum 
dispăruseră etruscii, tot aşa avea să dispară şi alianţa 
noastră. N-aveam să mai fim niciodată împreună. 
Poate că şi asta am înţeles-o atunci. 


Petarda 


Una din stewardese m-a trezit, ne apropiam de 
Londra. M-am dus să mă spăl; mi-am dat din nou 
ceasul înainte. Cînd m-am întors, Barney stătea lîngă 
locul meu. 

— Margaret vine să mă aştepte la aeroport. Dacă 
vrei, putem să te ducem şi pe tine. 

Mi-ar fi plăcut să-l refuz, dar am fost meschin. La 
ora asta din noapte nici n-ar fi fost nevoie să-i invit la 
mine sus să bem ceva. Am coborit din avion şi am 
trecut împreună pe la controlul paşapoartelor; şi tot 
împreună ne-am aşteptat bagajele. Barney s-a dus 
după un cărucior tocmai la celălalt capăt al sălii de 
aşteptare. Aveam o senzaţie de irealitate, ca şi cum n- 
aş fi reuşit să mă trezesc dintr-un vis urit. Cînd s-a 
întors, zimbea. 

— Ori ai tu o fată minunată, ori am o secretară 
telepatică. 

Am întors capul şi m-am uitat dincolo de masa 
vameşilor. N-o puteam distinge pe Caro printre feţele 
ce se îngrămădeau la oarecare distanţă, dar Barney 
zise: 

— E cu Margaret. Cred că acum te duci cu 
maşina ei. 


O mînă ridicată mi-a făcut semn şi i-am răspuns. 
Îi spusesem în telegramă să se culce, să nu stea să mă 
aştepte şi nici vorbă nu fusese să pornească noaptea 
pe drum pînă la Heathrow. Banda rulantă pentru 
bagaje se puse încet în mişcare. Pentru mine, toate 
picau destul de prost; şi nu mă refer la valize. 

Soţia lui Barney rămăsese aceeaşi femeie ştearsă, 
mică de statură, cu o figură obosită şi trecută sub 
fard, cu un zîmbet convenţional lipit pe buze. Nu 
îmbătrînise frumos; dar, de fapt, întotdeauna mi se 
păruse bizară, provincială, în comparaţie cu Barney, 
care era tipul perfect al locuitorului unei mari 
metropole. Îmi aminteam vag de casa lor din Muswell 
Hill, un cartier destul de anost. Caro părea obişnuit de 
stingherită, fără îndoială pentru că nu-mi spusese 
nimic despre noua slujbă. Îi aruncă o privire lui 
Barney, apoi ne-am îmbrăţişat. Am privit-o sever 
ţinînd-o de umeri. 

— Aveam impresia c-am dat nişte ordine. 

— Acum sînt propriul meu stăpîn. 

Am îmbrăţişat-o din nou; şi-am auzit vocea lui 
Barney: 

— Nu-ţi face griji, Caroline. l-am dat referinţe 
minunate despre tine. 

— Mulţumesc, domnule Dillon. 

În tonul ei cam tăios, am simţit parcă o notă de 
ironie: ştia că Barney o ştersese acasă mai devreme 
decît ar fi trebuit. 

— Dan, o mai ştii pe Margaret? 

— Desigur. 

Am dat mîna, a urmat o scurtă conversaţie în 
patru despre faptul că Barney se întorsese mai 
devreme, întîlnirea noastră total întîmplătoare, lucruri 
banale... fleacuri. Cînd ne-am îndreptat spre ieşire, 
am luat-o înainte cu Margaret. O auzeam pe Caro 


spunîndu-i lui Barney ceva despre un interviu, dar n- 
am auzit răspunsul lui. Cînd ne-au ajuns din urmă, o 
ruga să nu-l sune a doua zi decît dacă era ceva care 
„ardea“. 

— Şi, pentru Dumnezeu, nu pomeni nimănui că 
m-am întors. 

— În regulă. 

Barney insistă din nou să luăm masa împreună 
într-una din zilele următoare. Am stat cu ei pînă s-au 
urcat în maşină, apoi am împins căruciorul cu bagaje 
pînă la locul unde Caro îşi parcase maşinuţa ei Mini. O 
priveam în timp ce descuia maşina: purta o haină 
lungă, pe care n-o mai văzusem. Expresia feţei era şi 
ea nouă. [inu uşa deschisă în timp ce aranjam 
geamantanele în spate. 

— Ştiu de ce ai venit. Mi-a spus mami ieri. 

— E la Oxford? 

— Prislea a făcut oreion, o formă destul de gravă. 
S-a întors la Compton pentru cîteva zile. 

Prislea era fratele ei vitreg de zece ani, fiul şi 
moştenitorul lui Andrew: adoptaseră un soi de argou 
de familie, mitfordian. M-am ridicat şi am privit-o. 

— Te miri c-am venit? 

Făcu din cap semn că da şi-şi cobori privirea. 

— Îmi pare tare rău pentru el, Caro. În ciuda 
vechilor poveşti de familie. 

— Ştiu, tati. 

Cînd rostea cuvintul „tati“, îţi lăsa, deseori, 
impresia că-l pune între ghilimele; de data asta 
ghilimelele erau evidente. Ocoli maşina şi descuie 
cealaltă portieră, apoi se urcă la volan, iar eu m-am 
ghemuit lîngă ea. 

— Pe vremuri am fost foarte apropiaţi. 

Privea drept înainte prin parbriz. În faţa noastră, 
maşina lui Dillon se urni din loc. 


— Mi se pare trist că a trebuit să se întimple ceva 
de genul ăsta ca să vă apropiaţi din nou. 

— Scumpa mea, dacă ai venit să-mi spui că 
membrii familiei din generaţia ta consideră că cei din 
generaţia mea s-au comportat ca nişte cretini... 

— Am venit pentru că te iubesc. Clar? 

M-am aplecat şi am sărutat-o pe obraz. Ea porni 
motorul. 

— Am sunat-o pe mătuşa Jane astă-seară. După 
ce-am primit telegrama ta. 

— Cum ţi s-a părut? 

Am pornit. Schimbă greşit viteza şi zgomotul o 
făcu să se strimbe. 

— Calmă şi stăpînă pe ea. Ca de obicei. Am vorbit 
mai mult despre mine. 

— Am să încerc să recuperez cîteva ore de somn 
şi pe urmă plec. 

— Da, i-am spus şi eu că probabil aşa vei face. 
Ezită o clipă. Îţi e foarte recunoscătoare. 

— Căutam un pretext să mă întorc acasă. Ţi-am 
simţit lipsa, pe acolo. 

Pe moment nu spuse nimic, deşi zîmbi uşor. Apoi: 

— E drăguță? 

Odată şi odată, tot trebuia să se întîmple şi m-am 
bucurat că a adus vorba atît de repede. 

— Da. Dar tot mi-a fost dor de tine. 

— Se spune că e foarte deşteaptă. 

După o scurtă pauză, am întrebat: 

— Te-a şocat? 

— Nu fi prost. Şi eu aş fi putut să mă 
îndrăgostesc de tine. 

— Acum e rîndul meu să fiu şocat. 

— Cînd eram la şcoală, le spuneam prietenelor 
mele apropiate ce tip distrugător eşti. 

— Ca bomba cu hidrogen? 


Zimbi. 

— Da. Ţi-aduci aminte cînd eram mică şi ne-am 
dus să vizităm amindoi „locurile ancestrale din 
Devon“, cum le spuneai tu. Atunci a fost prima dată 
cînd m-am gindit la tine şi la mami. Nu înţelegeam 
cum de a putut să se despartă de un om aşa de 
fermecător ca tine. Apoi adăugă: Asta a fost, 
bineînţeles, înainte să te cunosc mai bine. 

— Dacă n-ai fi aşa o scumpă... 

Continuă să ziîmbească, dar am simţit că în 
spatele zimbetului se ascundea ceva, ceva ce nu putea 
fi spus, ce trebuia disimulat sub formă de glumă. 
Acceleră ca să depăşească un camion. Ne îndreptam 
spre tunelul care duce la M 4. 

— Ce mai face Richard? 

— A, tocmai voiam să-ţi spun. Am terminat-o cu 
el. 

M-am uitat la ea, apoi am întors repede capul. 
Părea un pic cam prea preocupată de condus; dar apoi 
se strimbă şi ridică din umeri. Pe vremea cînd o 
pasiona călăria, m-am dus o dată s-o văd la o cursă cu 
obstacole. Stilul, ce-i drept, era departe de 
perfecţiune, dar, oricîte lipsuri ar fi avut în alte 
privinţe, ataca obstacolele direct şi cu curaj. 

— De cînd? 

— De vreo lună. De cînd ţi-am scris ultima oară. 

— Altcineva? 

— Doar... ridică din nou din umeri. 

— Bătrînul Richard, săracul. Îmi plăcea de el. 

— Nu, nu-ţi plăcea. Il considerai un bleg de la 
Eton, cu minte cît o nucă. 

Obiceiul de a mă contrazice astfel nu era ceva 
nou. Îl adoptase încă din perioada cînd mă apucasem 
să corectez cîte ceva din manierele ei de „fată de bani 
gata“; în felul acesta, îmi atrăgea atenţia că nu era 


chiar atît de proastă să nu-şi dea seama cînd eram 
sincer şi cînd ziceam ca ea ca să-i fac pe plac. 

Apoi adăugă: 

— Şi aveai dreptate. 

— Vrei să discutăm despre povestea asta? 

Am ieşit din tunel. Trăiam acea dislocare pe care 
o simţi după o călătorie lungă, cînd totul, chiar şi 
peisajele cele mai familiare, pare ireal; ca şi cum cea 
mai mare parte din tine ar fi rămas tot acolo de unde 
ai plecat. Iarna englezească, întunecată şi sumbră. 

— De fapt, totul s-a întîmplat la Compton. Ne-am 
dus să ne petrecem weekendul. Cred că faptul că i s-a 
aplicat tratamentul de viitor ginere m-a determinat s-o 
termin cu el. 

— Nu era vina lui. 

— În ciuda aparenţelor, e extraordinar de 
convenţional. Pe bune. S-a purtat groaznic, se 
complăcea de minune. Îl peria pe Andrew de parcă nu 
era în toate minţile. Pretindea că-l interesează 
cantitatea de lapte pe care o dau vacile, vînătoarea şi 
dracu' mai ştie ce. Mi-am dat deodată seama cît e de 
prefăcut. Nu numai cu astea. 

— Atunci ai dreptate să-l razi de pe listă. 

Nefericitul de Richard fusese, într-o oarecare 
măsură, echivalentul masculin al lui Caro; n-avusese 
cap pentru universitate. Familia lui deţinea o vestită 
editură londoneză, pe care mai tîrziu avea s-o conducă 
el, conform vechiului principiu englezesc potrivit 
căruia, din moment ce nu există nici o îndoială că 
aptitudinile naturale ale omului sînt moştenite, ce 
nevoie mai ai să le mai şi demonstrezi în practică. 
Culesese unele vederi vag de stînga, probabil de pe la 
amăriţii de subalterni, pe drept nemulţumiţi, cărora 
într-o bună zi avea să le devină patron - un patron 
total nepriceput - sau poate că nu voise decît să vadă 


ce efect au asupra mea păreri pe care la el acasă 
probabil că nu şi le putea exprima. 

— A fost atit de groaznic, n-ai idee. A avut tupeul 
să-mi spună că m-a corupt Fleet Street-ul. Intr-o zi 
cînd l-am repezit, mi-a spus: „Cam vulgar, fată dragă“. 
I-am aruncat cu o sticlă de gin în cap, am văzut roşu. 
Ce obrăznicie. Se întoarse spre mine. Şi nu mai ride. 

— A mai rămas ceva din apartament? 

— Eram la el. 

— Bun. Să n-arunci niciodată cu sticlele tale de 
gin. 

Îşi muşcă buzele. Urcam spre M 4. 

— Ai ştiut de la bun început. Puteai să-mi fi spus. 

— Cu antecedentele mele în privinţa alegerii 
partenerului ideal... 

— Oi mai fi învăţat şi tu cîte ceva. 

— Prea tirziu. 

Digeră observaţia mea. 

— Te însori cu ea? 

— O cheamă Jenny. Şi nu, nu mă însor. 

— N-am vrut să... 

— Ştiu că n-ai vrut. 

Schimb sec de replici; între noi fuseseră 
întotdeauna inerente. Ceva în ea se schimbase. Poate 
că era numai efectul normal pe care-l avusese asupra 
ei perioada de şase luni petrecută într-o lume nouă. 
Îmi făcea impresia că suferise unele lovituri în Fleet 
Street; şi că-şi construise un sistem de apărare, 
devenind mai dură şi răspunzînd şi ea la lovituri. N-aş 
spune că avea ceva „cam vulgar“; dar exista, într- 
adevăr, un ton tăios nou, un soi de trecere de la 
inocenţă la agresivitate. În urmă cu şase luni, i-ar fi 
fost imposibil să afirme rîzînd că s-ar fi putut 
îndrăgosti şi ea de mine; şi nici nu s-ar fi referit, oricît 
de voalat, la stupiditatea vechii generaţii. 


— Şi slujba? 

— O ador. Chiar şi momentele de curată nebunie. 

— Şi noul tău şef? 

— E amuzant să lucrezi cu el. Multă variaţie. Am 
impresia că-mi petrec jumătate din viaţă la telefon. 

— De ce nu mi-ai scris să-mi spui şi mie? 

— Mi-a fost cam teamă că vei... Ştiu că a scris o 
dată o cronică groaznică despre tine. 

— A scris şi altele bune. Şi ăsta nu-i un motiv. 

— Ştii tu, engleza mea groaznică... 

Simţeam că era cumva stingherită şi am încercat 
s-o liniştesc. 

— Nu-i nimic. Acum m-am întors. 

Dar părea în continuare preocupată de ideea că 
trebuie să se justifice pentru faptul că lucrează cu 
Barney. 

— De fapt, am obţinut slujba şi datorită ţie. l-am 
bătut ceva la maşină şi m-a întrebat cum mă cheamă. 
Apoi adăugă: Nu puteam să refuz. Ştii, e totuşi o 
promovare. 

— Bineînţeles. Mă bucur grozav pentru tine. 

După un timp zise: 

— Mami mi-a spus că nu ţi-a plăcut niciodată de 
el. 

— Asta a fost înainte de potop. 

— Aţi vorbit în avion? 

— Am schimbat cîteva cuvinte. Amintiri din 
trecut. Chestii de-astea. Despre tine. 

— De fapt te cam invidiază. 

— A făcut unele aluzii şi în sensul ăsta. 

— E adevărat, să ştii. „Te invidiază“ nu e tocmai 
expresia potrivită, dar zice că admiră aproape tot ce- 
ai făcut. 

— Şi nimic din ce-a făcut el? 

— Bravează, dar să ştii că de fapt e foarte nesigur 


pe el. N-am spus nimic. Aşa sînt toţi. Nici nu-ți 
închipui ce se mai autocompătimesc şi ce se mai pling 
toată ziua în capul bietelor secretare. Şi ce mai 
concurenţă. Sînt atît de meschini. Dacă lui A i se 
acordă o jumătate de coloană în plus faţă de B, sau C 
ia masa în tête-à-tête cu vreun mahăr, sau dacă lui Di 
se publică şi poza la începutul articolului... Dacă n-ar 
fi El Vino unde se duc să se birfească unii pe alţii, ar 
înnebuni. Bernard e mai bun ca mulţi alţii, să ştii. El 
cel puţin e-n stare să le mai ia şi în glumă. 

Barney semna întotdeauna cu numele întreg, 
Bernard, cînd publica ceva; dar, dacă adoptase 
prenumele întreg şi la birou, am dedus că acum ar fi 
preferat să-i spun şi eu tot Bernard. 

Caro continuă: 

— E absurd, dar e absolut la fel ca în sat la noi, la 
Compton. Toți spionează şi birfesc şi toată lumea ştie 
totul despre toată lumea. 

Eram încîntat să descopăr deodată la Caro 
această nouă autoritate şi obiectivitate apărute peste 
noapte. În trecut avusesem mare grijă ca nu cumva să 
se simtă sedusă de aspectele prestigioase ale 
activităţii mele - sau care sînt considerate astfel de 
marele public. Oricare ar fi fost genul de narcisism de 
care suferisem la Oxford, reuşisem să nu mă las 
contaminat de acea odioasă varietate de dragoste de 
sine atît de răspîndită în lumea filmului. Acasă, în 
biroul meu, aveam pereţii acoperiţi de rafturi cu cărţi 
şi numai o oglindă sau două; dar nu exista nici unul 
din acele obiecte care, în ultimă instanţă, nu sînt 
altceva decît nişte oglinzi mincinoase, cum ar fi 
premiile înrămate şi statuetele aurite, afişelele şi 
posterele publicitare; de asemenea, am ţinut-o pe 
Caro cît mai departe de numele celebre. Şi acum 
începeam să-mi dau seama că, de fapt, strădaniile 


mele nici nu fuseseră cu adevărat necesare. 

Am vorbit apoi despre familie, despre unchiul 
Anthony, ce va face Jane, copiii lor. Redevenea tot mai 
mult fiica de care mă despărţisem în vară. Am sosit 
acasă şi am urcat scările în spatele ei, cărîndu-mi 
geamantanele. Nu îmi era cituşi de puţin somn. 
Plăteam din nou tribut păcătoasei diferenţe de fus 
orar. Jenny era acum în apartamentul ei, la peste 
şapte mii de kilometri însoriţi depărtare, făcînd 
probabil un duş după filmarea din ziua aceea, avînd 
încă toată seara la dispoziţie; sau poate că acţionase 
rapid şi luase deja legătura cu Mildred. O vedeam 
adunîndu-şi lucrurile ca să se mute la Cabană; am 
simţit o puternică dorinţă să telefonez în California; 
dar am rezistat. Trebuia începută „înţărcarea“. 

Erau flori proaspete în salon, lingă cămin o sticlă 
de whisky neîncepută, apă minerală şi un pahar. Caro 
juca rolul fiicei îndatoritoare, aprinse focul electric şi 
se asigură că remarcasem toate aceste semne de bun- 
venit. 

Am sărutat-o. 

— Acum, gata, la culcare. Eşti de zece ori mai 
drăguță decît o merit. 

— La ce oră vrei micul dejun? 

— Tu la ce oră trebuie să fii la slujbă? 

— N-are importanţă. Dacă Bernard e oficial 
plecat, atîta vreme cît sînt acolo pe la prînz... 

— Cred că nu prea o să dorm. Trezeşte-mă şi pe 
mine cînd te scoli tu. 

— Ţi-am făcut patul. 

— Mulţumesc, Caro. Şi mulţumesc că ai venit să 
mă aştepţi. Acum, hai, fugi în pat. 

A plecat şi eu mi-am turnat un whisky, apoi am 
privit în jurul meu prin cameră. Pe una din canapele 
era o perniţă nouă. Dar altceva nimic - afară doar de 


un teanc de scrisori, pe care n-aveam de gind să le 
deschid pînă dimineaţă. Toate păreau exact aşa cum 
le lăsasem cu luni în urmă şi asta m-a dezamăgit. 
Sperasem că în lipsa mea Caro îşi va îngădui unele 
libertăţi, deşi ştiam că pentru ea „acasă“ va fi 
întotdeauna la Compton... Ce comparaţie putea fi 
între Versailles şi o casă ţărănească? 

Nu fusesem acolo decît o dată, înainte ca Nell să 
devină castelana acelor locuri. Andrew organizase un 
bal grozav cînd împlinise douăzeci şi unu de ani şi 
toată crema studenţimii de la Oxford descinsese la 
faţa locului - în maşini şi autobuze... un grup din 
perioada de la Bullingdon a vieţii sale coborise chiar 
dintr-un poştalion cu patru cai, avînd pe capră un 
vizitiu care suna din goarnă. Castelul de la Compton, 
Nine Acres (nouă acri fuseseră la origine, căci acum 
erau mai degrabă nouă mii de acri), nu se număra 
printre cele mai impunătoare, dar era destul de 
impresionant: grădinile şi parcul întins, camerele 
imense, spaţiile enorme şi eleganța sa erau departe de 
lumea cu care fusesem eu obişnuit. Chiar şi 
petrecerea aceea, care a durat de vineri pînă 
duminică, presupun că era un anacronism, o 
despărţire tacită de trecut, o ultimă sfidare pe care 
tatăl lui Andrew o arunca socialismului postbelic, 
prezentului. Trebuie să fi fost una dintre ultimele 
petreceri tradiţionale pline de fast - nu fusese numai 
balul, ci, în după-amiaza precedentă, pe pajiştea 
castelului, se organizaseră competiţii sportive. Tenis, 
crichet, crochet, călărie între castelani şi săteni; 
şampanie curgînd în valuri şi bucate suculente, o 
extravaganţă în acele timpuri, cînd totul era 
raţionalizat. O orchestră locală în uniforme purpurii, 
cu instrumentele lor lustruite, cînta la umbra unui fag 
imens; o pereche de pantaloni ridicaţi în chip de 


steag; şi Andrew beat mort. Pînă şi Anthony se 
distrase la petrecere, deşi la colegiu nu-l prea 
cunoscuse pe Andrew şi bineînţeles că ne aflam acolo 
mai ales datorită fetelor, deşi pe atunci Andrew nu 
părea să acorde vreuneia din ele vreo atenţie specială. 
La Oxford, viaţa lui sexuală fusese cam misterioasă. 
Era văzut cu fete şi se spunea că ar frecventa un 
bordel din Mayfair; dar era văzut mai mult la vînători 
şi prin  cîrciumi. Mai-mai să-l suspectăm că-i 
homosexual; şi îmi amintesc că Nell era sigură că „în 
pat nu face nici două parale“. 

Ştiam de la Caro că atit castelul, cît şi vechile 
façons de vivre dispăruseră o dată cu toate celelalte - 
că taxele de moştenire reduseseră drastic suprafaţa 
proprietăţii, că cea mai mare parte din parc fusese 
arată, că Nell trebuia să se descurce cu ajutorul unui 
cuplu de italieni şi cu o femeie din sat care venea cu 
ziua şi că nu înceta să se plingă. Dar aşa cum îl 
invidiasem pe Andrew pentru această lume dispărută 
pe care atunci o întrezărisem doar, tot aşa o mai 
invidiam încă pe Caro pentru ceea ce le mai rămăsese. 
Puteai desigur să condamni această lume din punct de 
vedere politic - nimic mai simplu. Dar asta îmi 
amintea de ce se întîmpla cu unele din poeziile lui 
Ezra Pound. Poţi să-i faci praf filozofia; dar versurile şi 
imaginile nu încetează să te obsedeze. 

Şedeam acolo, sorbind din băutură, tentat încă o 
dată s-o învinuiesc pe Nell de tot ce se întîmplase, 
gîndindu-mă la viitorul apropiat. Probabil că în curînd 
se va duce din nou la Oxford, să fie lingă Jane; şi dacă 
avea să aibă loc vreo împăcare, mă îndoiam că între 
noi doi va putea exista vreodată o împăcare sinceră. 
Chiar dacă, din punct de vedere tehnic şi legal, vina 
fusese a mea, pentru mine vinovata principală tot ea 
era. Fără îndoială că toate divorţurile nu fac decit să 


repete situaţia dintre Adam şi Eva. Facerea nu suflă o 
vorbă despre ce s-a întîmplat după ce au fost alungaţi 
din rai, decît că, în ce priveşte copiii, reuşiseră să 
aducă pe lume o victimă şi un asasin. lar în ce ne 
privea pe noi, relaţia gen Cain şi Abel se materializase 
în totala noastră incapacitate de a ierta. 

După divorţ, aproape trei ani, n-am vorbit cu 
Nell. Uneori o aducea pe Caro la Londra, dar de obicei 
mă duceam eu la Oxford pentru o zi. Schimbam cu 
răceală citeva banalităţi peste capul copilului, cînd o 
preluam, şi la fel şi după-amiaza cînd o predam. Atai 
tirziu, din motive de pură curtoazie, am fost dispus să 
stabilim relaţii mai cordiale, dar Nell mi-a tăiat net 
toate avansurile. Apoi, într-o zi, mi-a scris că vrea să 
ne întîlnim la Londra, fără Caro. Aveam ceva de 
discutat. Am presupus că era în legătură cu pensia 
alimentară. La vremea aceea, puteam să-mi permit să- 
i dau mai mult, deşi nu eram dispus să cedez fără 
luptă. Nell era foarte departe de a fi săracă şi ştia că 
eu ştiu asta. Ne-am întîlnit la dejun. Dar nu venise să- 
şi revendice livra mai grasă de carne, ci să-mi 
comunice că urma să se căsătorească cu Andrew. 

Prima mea reacţie a fost să-i repet stupefiat 
numele. Citisem că-i murise tatăl cam pe cînd eram 
noi în divorţ şi mi-am dat seama că moştenise titlul; 
dar tot mai aveam în minte imaginea tînărului chefliu 
condescendent, din tinerețea noastră comună, 
groaznic de afectat şi de pozeur, în largul său în rolul 
de lichea distinsă... ca să nu mai vorbesc că 
reprezentase chintesenţa a tot ceea ce dispreţuiam 
sau cel puţin pretindeam că dispreţuiesc. Singura 
virtute pe care i-o recunoşteam şi pentru care îl 
toleram era felul în care se pricepea să-şi exagereze 
viciile. Nell nu mi-a iertat această reacţie instinctivă la 
aflarea veştii şi, ca pedeapsă, nu mi-a spus aproape 


nimic despre împrejurările în care se întilniseră, afară 
doar că întîmplarea avusese loc la Oxford, cu şase luni 
în urmă. Şi acum „se întîmpla“ ca el să fie foarte 
îndrăgostit de ea - „oricît de incredibil ar părea“. Am 
observat că n-a spus că şi ea era foarte îndrăgostită 
de el. Replica ei consta mai mult în faptul că trebuia 
să se gindească la Caroline, care se pare că-l „adora“. 
Fuseseră cîteva zile la Compton. 

Am fost nevoit să accept situaţia, oricît eram de 
uimit; dar nu puteam înţelege de ce fusese nevoie să 
fiu anunţat personal, prin viu grai. Nell îmi ţinu o 
scurtă alocuţiune despre Caro, care era totuşi fiica 
mea şi că „s-ar putea“ ca viitorul ei să mă preocupe 
„oarecum“; că existau şi unele aranjamente financiare 
ce se cereau puse la punct. Nu m-am lăsat indus în 
eroare de această bruscă trecere de la tonul plin de 
aroganță la cel de discuţie rezonabilă şi am vaga 
bănuială că Nell spera oarecum că voi face o criză de 
furie şi voi încerca s-o împiedic - sau poate că 
Anthony şi Jane, deşi întrerupseseră deja orice 
legătură cu mine, erau chinuiţi de scrupule şi o 
convinseseră că trebuie să acţioneze astfel. Sînt 
absolut sigur că nu încerca nici un fel de manevră de 
reconciliere; părea mai curind că vrea să-mi 
demonstreze în ce situaţie îngrozitoare o pusesem... 
ceea ce era absurd. Andrew era bogat, avea o casă 
frumoasă, era baronet; şi nu-mi venea greu să cred că 
se îndrăgostise cu adevărat de Nell, căci avea, fără 
îndoială, de unde alege, dintre frumoasele păpuşi de 
măritat din lumea lui. Poate că nici ea nu ştia de ce 
venise. Era foarte emoţionată, lua prima hotărîre 
importantă din viaţa ei şi aş fi putut să fiu mai amabil. 

Şi astfel a devenit de drept lady Randall. De 
atunci nu am mai avut decît vreo două sau trei 
întilniri, mai mult decît scurte. La toate aceste 


întrevederi, în afară de una, Caro fusese şi ea de faţă, 
aşa că am făcut amîndoi uz de manierele noastre cele 
mai frumoase. Cealaltă întîlnire - cea mai recentă - 
avusese loc în lipsa lui Caro. În schimb, venise şi 
Andrew ca să discutăm viitorul lui Caro, acum că 
termina şcoala. Fusese aproape comic, căci, după un 
început distant (noi, bărbaţii, nu ne mai văzuserăm de 
la Oxford), Andrew şi cu mine am hotărît că, în ciuda 
barierelor reprezentate de modul nostru diferit de 
viaţă şi de convingerile politice ce ne situau în tabere 
opuse, amîndoi sîntem nişte tipi interesanţi şi chiar 
simpatici. Andrew se maturizase şi se potolise mult. 
Vechiului ţăran din mine îi plăcea moşierul viclean din 
el; cu plăcerea viciosului de altădată, care nu 
dispăruse complet, el putea încă să guste cancanurile 
din lumea artistică pe care i le-am servit. Ne-am 
amintit de vremea cînd eram la Oxford. Pe măsură ce 
întîlnirea noastră se apropia de sfîrşit, Nell devenea 
tot mai tăcută, iar eu şi Andrew, sub efectul 
alcoolului, tot mai euforici. Imi dădeam seama că i-ar 
fi făcut plăcere să mă invite la Compton; dar aşa ceva 
nu se putea întîmpla decît peste cadavrul lui Nell. Aşa 
că, atunci cînd, în cele din urmă, am ieşit de la 
Wheeler's şi ne-am despărţit foarte cordial, eram tare 
bucuros că acum nu eu, ci Andrew era soţul ei. 

Toate astea s-au întîmplat demult; şi stînd acolo 
în apartament, cu un alt pahar de whisky, gîndurile mi 
se întoarseră la Jenny. Doream să-i aud vocea; şi 
vocea ei să-mi amintească de un prezent mai simplu, 
mai puţin ameninţător. Poate că Nell avea dreptate, 
existase întotdeauna în apartamentul ăsta ceva 
sumbru, era un decor potrivit pentru luarea de decizii 
pripite şi nefericite. Priveam fix telefonul, ezitînd, gata 
să cedez. Cînd, deodată, prezentul palpabil apăru din 
nou în uşă: Caro, îmbrăcată într-un halat lung. Mi-am 


dat imediat seama că ceva nu era în regulă. O 
credeam în pat de cel puţin douăzeci de minute şi 
acum căpătase expresia unui copil neascultător, dar 
totodată gata să-ţi reproşeze ceva. 

— Nu pot să dorm. 

— Bea un whisky. 

Refuză din cap, dar intră totuşi în cameră. Se 
îndreptă spre una din ferestre, perdelele nu erau 
trase, şi privi în noapte. 

— Caro? 

Trei sau patru secunde tăcu. 

— Tati, am o relaţie cu Bernard. Se uita fix jos în 
stradă. Adăugă: Te rog să mă ierţi. Mai devreme n-am 
ştiut cum să ţi-o spun. 

A fost un şoc, dar n-am avut senzaţia că ar fi ceva 
incredibil; ce prostie că nu-mi dădusem seama singur. 
Îmi aruncaseră amîndoi cu praf în ochi, dar existaseră 
totuşi destule indicii. 

Şopti: 

— Te rog, spune ceva. 

— Dumnezeule, cum s-a întîmplat? 

Ridică din umeri, fără să se întoarcă: cum se 
întîmplă de obicei. Voiam s-o întreb ce dracu' văzuse 
la el. Mie mi se păruse că-şi arăta virsta, chiar mă 
felicitasem că eu nu arătam aşa de buhăit şi stacojiu 
la faţă, atît de trecut... 

— Nu ştiam că se întoarce şi el cu tine. Cînd am 
vorbit ultima oară cu el, a zis că mai stă două zile. 
Cînd am văzut-o pe... nevastă-sa, am vrut s-o iau la 
goană. Dar m-a văzut ea întii. 

— Nu ştie? 

Făcu semn că nu. 

— Cred că bănuieşte. Căsătoria lor şchiopătează 
de mult. 

— ÎI iubeşti? 


— Mi-e milă de el. Nu ştiu. 

— De asta nu mi-ai scris? 

Aprobă din cap şi o clipă mi s-a părut că o să 
înceapă să plîngă. M-am dus şi am luat un pahar, am 
turnat puţin whisky şi m-am apropiat de ea. 

— Hai, stai jos. 

S-a lăsat condusă spre canapea şi s-a aşezat lîngă 
mine. 

— Maică-cta ştie? 

— Nu. Aş... aş vrea să nu-i spui. Nu încă. 

Ne uitam amindoi la paharele pe care le ţineam 
în mînă. 

— Mie de ce-mi spui? 

— Pentru că mi-am petrecut cea mai mare parte 
din viaţă minţindu-te. Pentru că... dar ridică din nou 
din umeri. 

— Pari destul de nefericită din cauza asta. 

— Numai pentru că ştiu ce rău îţi face ţie. 

— Şi? 

— Şi că am întilnit-o pe nevastă-sa aşa, pe 
neaşteptate. Adăugă în şoaptă: Că s-a întors fără să-mi 
spună. 

— Doar nu-ţi închipui că tu eşti prima lui 
infidelitate? 

— Nu sînt complet tîmpită. 

— Deci ştii care-i situaţia. De Margaret nu se 
desparte. Dracu’ ştie de ce. Nu spuse nimic. De asta 
te-ai despărţit de Richard? 

Făcu semn că nu. 

— Nu. Relaţia noastră scîrţiia de luni de zile. 

— Dar de asta te-a angajat secretară? 

— Îmi fac destul de bine meseria. Oricît de 
incredibil ar părea. Se uită la mine. De ce-ţi vine să 
rîzi? 

— Pentru că, odată, maică-ta mi-a dat aceeaşi 


replică sarcastică nejustificată, dar în alt context. 

— Scuză-mă. 

— Draga mea, nu performanţele tale de secretară 
mă neliniştesc. 

— Ci faptul că e vorba de cineva pe care tu îl 
dispreţuieşti. 

Privea în jos spre covor. Am răspuns calm: 

— Nu-l dispreţuiesc pe el personal, Caro. Sau nu 
mai mult decît pe oricare din lumea lor. 

— În care m-ai sfătuit să intru. 

— Sînt vinovat. Dar am sperat că n-ai să te laşi 
amăgită. 

— Cum nu s-a lăsat nici Bernard, deşi tu pari să 
te îndoieşti. 

— Dar continuă să trăiască în acest mediu. 

— N-a fost la fel de norocos ca alţii. Afară de asta, 
mai are de întreţinut o soţie şi trei copii. 

— Da. E adevărat. 

Se încăpăţină să nu-şi ridice ochii spre mine; se 
repeta figura de la concursul de călărie, dar acum era 
ca un călăreț care uitase ce obstacol venea la rînd. 

— Spune-mi ce-ţi place la el? 

—E tare trist. Şi blind. Şi singur. Şi 
recunoscător. 

— Aşa e şi normal. 

După o pauză: 

— Şi pe urmă, cu el pot să vorbesc. 

— E un reproş? 

Făcu semn că nu, dar gestul nu era prea 
convingător. 

— Hai, spune tot. 

— Stăm de vorbă serios. 

— Despre ce? 

— Tot soiul de lucruri despre care nu pot discuta 
cu tine. Sau cu mami. 


— Ca de pildă? 

— Nu pari să înţelegi că cineva vă poate iubi pe 
amîndoi. În ciuda defectelor. Continuă, fără să-mi dea 
răgazul să răspund: Ştiu că poate fi o scorpie, ştiu că 
şi tu poţi să fii, fie numai pe jumătate, monstrul de 
egoism care crede ea că eşti. Nu-i vorba numai de voi 
doi. De toată familia. Aţi interzis şi aţi îngropat prea 
multe lucruri. 

— Doar ştii şi tu ce s-a întîmplat. 

— Nu-i vorba de trecut. Ci de ceea ce simt eu 
pentru voi doi. Acum. 

— Şi el ascultă. Făcu semn că da. E ceva serios? 
Nu răspunse nimic şi am încercat să glumesc: Dacă 
întrebarea nu-i prea de modă veche... 

— Se simte vinovat faţă de... soţia lui. 

Personal, mă îndoiam; sau bănuiam că asemenea 
vinovăţie ori decenţă era un pretext mult prea 
convenabil ca să fie total dezinteresat, cum îl prezenta 
ea. 

— Şi dacă într-o bună zi o să hotărască să nu se 
mai simtă vinovat? 

— Nu mi-am pierdut capul. Nu e nimic de genul 
ăsta. 

Tăcu. Am luat o gură de whisky; ea tot nu se 
atinsese de pahar. 

— Despre asta trebuia să-mi spună la telefon? 

— Am discutat amindoi. Ştia care va fi reacţia ta. 

— Tu ştiai? 

— La început nu. 

— Şi eu n-am dreptul să-ţi reproşez nimic, aşa-i? 

— N-are nici o legătură una cu alta. Absolut nici 
una. 

— Eşti sigură? 

— Tati, nu mi-e ruşine cu tine, eşti încă un bărbat 
atrăgător. Ştiu că nu poţi fi ca Andrew. 


— Asta ce mai e? 

— Ştiu că dispreţuieşti lumea lui. Dar să ştii că el 
e un tată mult mai bun decît ai putea fi tu vreodată. 
Adăugă: Poate pentru că e întotdeauna prezent. Şi e 
singurul care ştie cum s-o ia pe mami. 

După o scurtă tăcere, i-am spus: 

— Caro, pari convinsă că eu dispreţuiesc de fapt 
pe toată lumea. 

— Nu. Dar vrei ca toată lumea să gîndească şi să 
simtă ca tine. Continuă: Nu te învinuiesc. Probabil că 
ai dreptate în ce priveşte lumea din Fleet Street, dar... 
Dădu din nou din cap. 

Nu-mi dădeam seama dacă dădea vina pe meseria 
sau pe firea mea; nu era o acuzaţie nouă, deşi pînă 
acum reproşurile ei nu fuseseră niciodată discutate 
atît de deschis. Unica mea consolare era că în spatele 
lor s-ar putea, de fapt, ascunde o ultimă îndoială. 

— Vrei măcar să-mi promiţi că, atunci cînd te vei 
căsători, vei face mai mulţi copii? 

Se uită în ochii mei. 

— De ce spui asta? 

— Copiii singuri la părinţi sînt întotdeauna intens 
preocupaţi de ei înşişi. Dar, în acelaşi timp, nu-şi pot 
defel imagina că altcineva ar putea avea cu adevărat 
nevoie de ei. Nu e vorba numai de faptul că n-au 
niciodată timp pentru alţii. Problema e ceva mai 
complicată. 

— Mă refeream numai la munca ta. Reuşi să-şi 
smulgă un zîmbet trist. Oricum e prea tîrziu acum să 
te mai ţin eu în friu. 

— Cel puţin cu asta sîntem amîndoi de acord. 

Îmi întinse paharul. 

— Nu beau. 

L-am răsturnat în paharul meu. Se sculă şi se 
duse spre cămin, întorcîndu-se cu spatele la mine. 


— Eşti supărat că nu ţi-a spus nimic? 

— Îmi dau seama că-i venea greu. Aş fi vrut 
numai să nu-mi fi fluturat tot timpul pe sub nas că-i un 
biet ratat. Nu ştiu pe cine încearcă el să fraierească. 

— Credeam că ştii. Nici tu nu încetezi să... dar se 
opri aici. 

— Hai. E ora adevărurilor. 

— Nici tu nu prea faci mare caz de succesele tale 
profesionale. 

— Numai pentru că am văzut prea mulţi copii din 
lumea filmului picaţi într-o admiraţie total lipsită de 
orice spirit critic. 

— Abia acum, de curînd, mi-am dat seama cît de 
mult m-ai dus de nas. La mine la serviciu, o groază de 
lume consideră că am mare noroc că sînt fiica ta. 

— Asta-i o impresie falsă, creată de ziare. 

Rămase o vreme tăcută. 

— Bernard e mult mai convingător cînd se jeleşte. 
Oamenii îl atacă întruna. Pe tine nu te atacă nimeni. 

— Scumpo, toate astea dovedesc că am dreptate. 
Bărbaţii între două virste pot părea maturi şi 
atoateştiutori şi cum vrei tu. Dar cînd e vorba să-şi ia 
iubite de vîrsta ta sau a lui Jenny, uită de toate. In 
sinea lor sînt toţi nişte adolescenţi frustrati. Fugind 
speriaţi. Cuprinşi de panică. 

— Tu de ce eşti speriat? 

O spusese cu un curios amestec de timiditate şi 
agresivitate. Dar am fost mişcat, definea atit de precis 
prăpastia dintre noi. M-am gindit la nerăbdarea lui 
Jenny cînd îi ţineam un discurs similar. Chiar dacă 
luam în consideraţie diferenţa de trei ani, Jenny era o 
fată mult mai perspicace şi mai independentă; dar 
începusem să înţeleg oarecum ce poate împinge taţii 
şi fiicele la incest... nevoia aceasta de a separa 
lucrurile care nu se spun de cele ce se spun, de a 


instaura simplitatea în locul acestor penibile ocolişuri. 

— Despre asta vom mai vorbi într-o bună zi. Sau 
noapte. Se vedea pe faţa ei că se simţea frustrată. 
Caro, Jenny are multă experienţă. Şi-a construit un fel 
de carapace. Care ţie îţi lipseşte. Nu vreau să suferi. 
Să fii folosită. Asta-i tot. 

Ajunsesem, se pare, într-un impas. Caro habar n- 
avea de Freud sau de tragediile antice. Ţinînd seama 
de cultura ei limitată şi de pasiunea bolnavă a 
englezilor pentru televiziune, îmi puteam da seama că 
se simţea atrasă de Barney şi din cauza popularității 
de care se bucura în momentul de faţă. Într-un fel, 
făcea parte din familie; şi, aşa cum, pentru masele de 
telespectatori, ştia să-şi confecţioneze pe ecran figura 
unui intelectual liberal, masca de Pagliacci pe care în 
intimitate şi-o compunea pentru Caro era probabil la 
fel de convingătoare. Cu siguranţă că pentru el era o 
joacă de copil să pară fascinant şi în acelaşi timp 
vulnerabil în faţa unei fiinţe neştiutoare ca ea - care, 
pe deasupra, nu se simţea nici în largul ei şi care avea 
nevoie de cineva care s-o protejeze. Dacă propria mea 
conştiinţă era cît de cît mai curată, era numai pentru 
că scepticismul înnăscut al lui Jenny punea imediat 
capăt lacrimilor mele. 

— Ai să-i spui că ai vorbit cu mine? 

— Va trebui, nu? 

Din nou tăcere. Intre timp, eu îmi înăbuşeam 
întrebările imposibil de rostit: se pricepe să facă 
dragoste, l-ai adus aici, cine era la curent cu toată 
povestea... Era destul de frumuşică pentru ca simpla 
atracţie fizică... Dar în acele birouri existau cu 
siguranţă zeci de alte fete la fel de frumoase ca ea, 
care prezentau interes şi din alte puncte de vedere, în 
afara relaţiilor sexuale, cel puţin pentru un tip ca 
Barney. Eram din ce în ce mai furios; aproape că îmi 


venea să pun mina pe telefon şi să-i spun pe loc ce 
gindeam despre el. În cele din urmă, m-am ridicat şi 
m-am îndreptat iar spre sticla de whisky. Am vrut s-o 
iau pe Caro în braţe, dar nu mi s-a părut potrivit; aş fi 
trişat. 

— De ce mi-ai spus toate astea, Caro? 

Stătea cu ochii aţintiţi asupra fotoliului. Nu 
răspunse. 

— Ai fi putut continua în secret. 

— Fără să te plictisesc cu problemele mele. 

— Eşti nedreaptă. 

— Scuze. 

— Atunci spune-mi. Continua să tacă. Vrei să fac 
ceva anume? 

— Doar să mă înţelegi, cred. 

— Şi să-ţi dau binecuvîntarea? 

Se întoarse cu spatele. 

— De ce s-o fi îndrăgostit Jenny McNeil de tine? 

Atunci am simţit din plin explozia petardei. 

— „îndrăgostit“ nu-i tocmai cuvîntul potrivit. 

— Atunci spune tu care-i cuvîntul potrivit. 

— Ca să poţi apoi să mi-l arunci în faţă? Eram 
prea brutal şi am continuat repede: Era puţin 
descumpănită de viaţa de acolo. Se simţea singură. Şi 
avea destulă experienţă cu bărbaţi mai tineri. Care nu 
sînt toţi ca Richard, să ştii. 

— Imi dau seama. 

— Să ştii că nu sînt supărat. Dacă tu eşti fericită, 
Caro. 

— Am fost. Pînă azi. 

— Am să-mi revin. Acordă-mi puţină indulgență. 

Aprobă din cap, apoi se întoarse şi se aşeză pe 
braţul unui fotoliu. 

— Mai am şi altceva să-ţi spun. 

— Ce? 


— Toată după-amiaza am umblat după un 
apartament. Cred că am găsit unul pe care să mi-l pot 
permite. 

Atunci am vrut să mă înfurii pe ea. Tare aş fi vrut 
să fiu un evreu american sau un tată din clasa 
muncitoare, orice numai să nu mă simt prins în 
capcana asta dezgustătoare a englezului din clasa de 
mijloc, care nu trebuie să exteriorizeze nimic din ceea 
ce simte cu adevărat. Mi-am dat clar seama că ataca 
frontal şi cu curaj. 

— Eu am să plec la Thorncombe cît de curînd. 

— Oricum, e mai bine aşa. 

— Unde e? 

— Lîngă Parliament Hill. De fapt, în Kentish 
Town. 

— Un cartier destul de urit, nu? 

— E o casă drăguță. 

— În privinţa chiriei, te rog să mă laşi... 

— Nu. Am economisit mult. Locuind aici. 

Ne-am ciondănit puţin în privinţa asta, dar n-a 
cedat; şi mi-am dat seama că, de fapt, „Kentish Town“ 
era în parte ceva simbolic - nu-şi respingea numai 
tatăl. Dacă îmi aminteam bine, era înspre Muswell 
Hill, unde locuia Barney. Apartamentul urma să se 
elibereze peste cîteva săptămîni. Era mobilat, dar voia 
să „împrumute“ o masă şi cîteva fleacuri. Poate că 
voia doar să-mi ofere o mică şansă de a mă simţi util. 
Apoi se aşternu tăcerea. Erau prea puţine şi prea 
multe de spus. Se ridică în picioare şi atacă ultimul 
obstacol; veni şi se postă în faţa mea, se aplecă cu 
stîngăcie şi mă sărută pe obraz. Mă lăsă s-o string în 
braţe cîteva clipe. Apoi se întoarse şi ieşi din cameră. 

Stop cadru. 


Înainte şi înapoi 


Şase ore mai tîrziu, ora zece, o dimineaţă rece de 
iarnă londoneză, totul învăluit într-o ceaţă umedă. 
Reuşisem în cele din urmă că dorm puţin, deşi nu 
îndeajuns, cînd Caro ciocăni la uşă. Lungit în pat, 
simţeam că intru în cea de-a doua fază de 
dezorientare ce urmează după o călătorie lungă: nu 
plecasem nici o clipă din Londra, California era doar 
un vis. În noaptea aceea avusesem probabil 
coşmaruri, vise pline de anxietate, deşi nu-mi 
aminteam nimic, poate pentru că grijile reale m-au 
năpădit din nou, o dată cu lumina cenuşie a dimineţii - 
discuţia cu Caro, marea încercare ce mă aştepta la 
Oxford, apoi David Malevich, teancul de scrisori 
nedeschise,  contabilul,  dentistul... prea multă 
realitate. 

Caro mi-a fost de mare ajutor. Am fost tratat cu 
un mic dejun tradiţional, nici vorbă de absurdele 
obiceiuri continentale; mă privea uşor ironic de lîngă 
aragazul electric. Se străduia, mi-a spus, să se 
revanşeze pentru „aseară“ şi împăcarea a fost uşoară. 
Aşezată în faţa mea, îmi mai spuse, în timp ce 
mîncam, cîte ceva despre apartament, iar eu încercam 
să accept ideea ca pe un lucru normal: voia şi ea să 
stea pe propriile picioare, să trăiască şi ea ca alte fete. 
Numele lui Barney nu a mai apărut deloc în discuţie. 
Am întrebat-o despre Jane şi Anthony. În ultimii doi 
ani reuşisem să o fac să vorbească, dacă nu chiar 
deschis, cel puţin cu detaşare, despre Compton şi 
locatarii săi, dar nu şi despre rudele din Oxford. Ştiam 
cîte ceva din ce se întîmplase cu cei trei copii, verii lui 
Caro; dar nu-mi putusem face nici cea mai mică idee 
de felul cum evoluaseră lucrurile între Anthony şi 
Jane. Făcuse, e drept, aluzii la faptul că el o deruta 
puţin, uneori era atit de ironic şi de sec, că nu-ți 


puteai da întotdeauna seama dacă era serios sau 
glumea. Detectasem totuşi la ea o sinceră afecţiune 
pentru amîndoi. Simţise că o tratau întotdeauna ca pe 
propria lor fiică. Credea că mătuşa Jane „lăsase baltă“ 
povestea cu catolicismul, dar, oricum, era un subiect 
despre care nu se discuta. Mătuşa Jane era extrem de 
activă; făcea parte dintr-o mulţime de comitete şi 
chestii de-astea, mult mai practică decît mami; gătea 
excelent, fără îndoială că o să-mi placă şi casa lor. 
Unchiul Anthony era tot înnebunit după orhidee, avea 
şi una pe care o descoperise la Compton cu doi-trei 
ani în urmă, dar nu-şi amintea numele. 

Judecind după ce aflasem din toată trăncăneala 
lui Caro, aveam impresia că Jane se schimbase mai 
mult decît Anthony. Din cîte îmi aminteam, n-o 
preocupaseră niciodată treburile domestice şi îi era 
total indiferent ce mînca. Îmi venea la fel de greu s-o 
asociez în mintea mea cu comitete, instituite pentru 
cauze nobile şi cu persoane cu vederi de stînga - am 
dedus acest ultim detaliu dintr-o remarcă 
întîmplătoare a lui Caro despre Andrew: uneori, cînd 
se referea la Jane, Îi spunea: „mătuşa ta roşie“. Dar 
bineînțeles că lui Andrew chiar şi cea mai palidă 
nuanță de roz i s-ar fi părut roşie. Imaginea pe care 
mi-o creasem despre ea era a unei femei active, 
organizate, posedînd multă siguranță de sine, însuşiri 
care, în ochii lui Caro, contrastau favorabil cu 
temperamentul voluntar al maică-sii, care căuta să 
impună tuturor punctul ei de vedere. 

O porni spre slujbă puţin după ora unsprezece, 
însărcinîndu-mă cu tot felul de mesaje pentru cei de la 
Oxford. I-am promis c-o sun după-amiază şi că, de 
îndată ce mă întorc, vom petrece o seară întreagă 
împreună, numai noi doi. Ne-am pupat. Apoi am stat 
la fereastră urmărindu-i silueta zveltă, în timp ce 


traversa strada învăluită în ceaţă, îndreptîndu-se spre 
staţia de metrou. Se întoarse să-mi facă semn cu 
mîna, iar eu i-am răspuns. 

După aceea am intrat în odaia ei - cea pe care o 
avusese încă de copilă, deşi de atunci aranjamentul 
fusese schimbat de vreo două sau trei ori. Era destul 
de tristă, semăna oarecum cu apartamentul lui Jenny 
din Los Angeles; lipsită de personalitate, ceva 
temporar, puţin cam prea ordonat, ca şi cum tot ar 
mai locui la cămin. Nu existau haine înşirate, farduri, 
nici unul din fleacurile ce se pot vedea în camera unei 
studente de vîrsta ei. Nici o carte. Un tablou uzat şi 
neînrămat, pe care-l cumpăraserăm amîndoi de la o 
tarabă din Portobello Road, într-o sîmbătă dimineaţă, 
chiar înainte să plec în California, înfăţişind un biet 
cal de tracţiune. Erau cîteva poze de familie, făcute la 
Compton, înfipte în rama oglinzii de la toaletă şi am 
observat şi o poză a Cabanei lui Abe, pe care i-o 
trimisesem eu. Presupun că eram în căutarea unor 
dovezi evidente că Barney venise în acest 
apartament... sau scrisori, nici eu nu ştiu. Dar n-am 
deschis nici un sertar, în realitate, eu pe Caro o 
căutam. 

Poate că şi odaia ei de la Compton era la fel; 
cealaltă cameră a ei, pe care o ştiam, la Thorncombe, 
era tot aşa. Această tranzacţie, cumpărarea fermei din 
Devon, puteam s-o consider, cel puţin în ce o privea 
pe Caro, un eşec; un alt exemplu şi mai concludent în 
care explozia propriei mele petarde se întorsese 
împotriva mea. 

Venise o dată la mine de Paşti, pe la începutul 
anilor '60, pentru o săptămînă. Tocmai împlinise 
unsprezece ani şi nu mai petrecuserăm niciodată o 
perioadă atît de lungă împreună. Eram îngrijorat şi la 
fel cred că era şi ea. Am avut, la început, o zi foarte 


dificilă la Londra; şi apoi am ajuns, nu ştiu cum, să 
vorbim despre bunici. A avut deodată revelaţia că mai 
avea doi din partea mea pe care nu îi văzuse 
niciodată. I-am povestit cîte ceva despre viaţa mea la 
virsta ei şi am observat o scînteie de interes, o 
curiozitate nouă în relaţia dintre noi doi. Am 
abandonat pe loc programul la care mă gindisem vag 
pentru săptămînă noastră la Londra: muzee, filme şi 
piese pentru copii. I-am propus chiar atunci o excursie 
la Devon, acel măreț turneu al „locurilor ancestrale“. 
La început a fost uşor şocată, cu acea curioasă 
gravitate pe care o au uneori fetiţele, dar apoi a 
îmbrăţişat propunerea cu atîta entuziasm, că am fost 
furios pe mine că nu mă gîndisem s-o fac mai demult. 
De cînd murise tata, nu mai fusesem pe acolo decît o 
singură dată, cu vreo şase ani în urmă, împreună cu 
mătuşa Millie. Probabil că în subconştientul meu 
îndemnul existase de cîţiva ani. Dar acum căpătase 
brusc şi pentru mine aceeaşi atracţie pe care, evident, 
o avea pentru Caro. Pentru mine era de fapt un simplu 
amuzament; de mult mă detaşasem de locurile 
copilăriei mele sau cel puţin aşa consideram eu. În 
fiecare an trimiteam cinci lire preotului, pentru ca 
mormintele părinţilor mei să fie îngrijite; şi eram 
destul de nebun să cred că puteam da uitării locurile 
acelea, la un preţ atît de mic. 

Aşa că ne-am dus la biserică şi am stat lîngă 
mormintele bunicilor ei. Părea stînjenită şi tristă 
totodată... şi am făcut-o să ridă puţin povestindu-i 
despre predicile pe care fusesem nevoit să le ascult 
duminici de-a rîndul, apostolii şi ctitorii de pe 
catapeteasmă, Sibila din Cuma, toată absurditatea 
acestor lucruri. Totuşi, la cimitir, şi eu m-am simţit 
trist. Pentru prima oară în ani de zile, mi-am amintit 
de florile care pe vremuri acopereau în fiecare 


primăvară mormîntul mamei. 

Ne-am dus la casa parohială. Pe dinafară părea 
neschimbată; dar vechea grădină de legume 
dispăruse, ca şi toţi pomii fructiferi. Acum o nouă sală 
parohială şi o platformă gudronată îi luaseră locul. O 
clipă mi s-a părut o profanare, ca şi cum s-ar fi trecut 
cu buldozerul peste biserică. În jurul casei mai 
rămăsese ceva din vechea grădină, deşi era evident că 
încăpuse pe miîini cu mult mai puţin iscusite. Dar 
Osmanthus-ul încă mai înflorea, şi mirtul, şi 
Trichodendron-ul avea ramurile încărcate de boboci 
roşii... Şi mi-a făcut plăcere să-mi etalez, faţă de Caro 
şi de soţia actualului vicar, cunoştinţele de botanică. 

Ne rezervasem o cameră într-un hotel din 
Torquay, dar am hotărît să fac un mic ocol - de dragul 
meu, nu al lui Caro - pe la Thorncombe. Aşa am aflat 
că era de vînzare. Vechea fermă fusese deja golită şi 
am făcut fatala eroare să accept propunerea lui Caro 
de a o vizita. Spre surprinderea mea, deşi locuia într- 
un grandios castel de ţară, ferma i-a plăcut. Am fost 
mişcat... din motive necunoscute ei, deşi pe cînd 
umblam prin grădină, încercînd să privim pe ferestre, 
i-am povestit cîte ceva despre cei care locuiseră pe 
vremuri aici. l-ar fi plăcut ca eu să locuiesc într-o casă 
ca asta; ar fi putut avea un ponei; eu aş fi putut să 
merg din nou la biserică - făcusem deja un mare pas 
înainte în zilele acelea şi învăţa, timid, să mă ia peste 
picior - am ris şi am tachinat-o la rîndul meu cu 
blîndeţe, poate că am s-o cumpăr pentru ea. Amîndoi 
eram conştienţi că nu vorbeam serios, deşi aflasem 
întîmplător că nu-i plăcea să locuiască la Londra. La 
plecare, am observat pe tăbliţa de lemn din uliţă data 
licitaţiei. 

Seara, cînd am dus-o pe Caro la culcare, nu 
uitasem nimic din emoţiile puternice din ziua aceea. 


M-am aşezat în holul hotelului cu o carte în mînă, dar 
fără să citesc. Aşa cum se întîmplă cu toate locurile cu 
o puternică încărcătură emoţională pe care, adult 
fiind, le regăseşti pe harta copilăriei şi a adolescenţei, 
la care ne raportăm permanent tot restul vieţii, 
Thomcombe, revăzut după atiţia ani, fusese o 
dezamăgire. Îşi pierduse farmecul, misterul său plin 
de verdeață, magica-i atracţie; părea o casă banală şi 
mult mai mică; poate pentru că eram cu Caro şi 
pentru că entuziasmul ei inocent, dar puţin frivol, mi 
se părea că profanează ceva oarecum sacru. Mai erau, 
bineînţeles, şi alţi factori: şi eu mă plictisisem la 
Londra, călătoream de mai mult de un an. Începeam 
să simt nevoia unui loc unde să mă retrag, să mă 
odihnesc... Mă tenta. Dar vedeam şi dezavantajele şi 
eram silit să recunosc cinstit că, dacă eram un 
dezrădăcinat, era din propria-mi voinţă şi, în parte, 
din cauza carierei mele; era o prostie, aşa cum 
descoperisem cînd băusem o ceaşcă de ceai la casa 
parohială, să te întorci acolo unde lumea îşi aminteşte 
de tine şi unde, în ochii tuturor, continui să fii cel care 
ai fost altădată. La ora cînd m-am dus să mă culc, în 
cel de-al doilea pat al camerei noastre de hotel, 
renunţasem deja la idee. 

A doua zi ne-am reluat călătoria spre vest, dar am 
continuat să glumim între noi despre casa de la 
Thorncombe. Dacă ea şi-o dorea cu adevărat, va 
trebui s-o cumpăr, nu? lar ea se prefăcea că o vrea. 
Ştiam că nu era vorba numai de exprimarea unei 
dorinţe, ci că, de fapt, îşi încerca puterea asupra mea. 
l-am surprins o dată sau de două ori privirea 
insistentă şi ciudată şi s-a înroşit toată văzînd că o 
observasem; ştiam ce se ascunde în spatele acestei 
priviri. După întoarcerea la Londra, ea a plecat la 
Compton şi i-am simţit lipsa mai mult decît înainte. O 


revedeam stînd lîngă mine în cimitir, neştiind ce sens 
să dea celor douăsprezece lespezi acoperite de 
licheni; şi în ea mă vedeam pe mine. 

O săptămînă înainte de licitaţie, am luat trenul 
pînă la Newton Abbot, am închiriat un taxi, m-am dus 
la agenţii imobiliari şi apoi direct la Thorncombe. Era 
o după-amiază cenuşie şi, pe cînd mă aflam acolo, a 
început să plouă mărunt. Fantomele şterse, camerele 
pustii, în seara aceea am dormit la hotelul din 
Newton, aproape sigur că umblam după himere. Dar a 
doua zi soarele apăru strălucitor şi mi-am mai acordat 
o ultimă şansă. M-am plimbat prin livadă, am urcat 
pînă în vîrful colinei prin pădurea de fagi şi ceva din 
vechea vrajă mă învălui din nou. N-aveam nevoie de 
cei treizeci de acri de păşune aferentă casei, dar 
agentul mi-a spus că-i puteam vinde uşor mai tirziu 
sau eventual închiria. Casa necesita reparaţii 
costisitoare. Trebuia imediat dat jos un şir de coteţe 
hidoase din paiantă, precum şi un hambar în stil 
olandez care strica peisajul. Dar am început să 
întrezăresc deja cum putea fi transformată vechea 
fermă cu uşa ei minunată şi cele două hambare de 
piatră din spate. 

În cele din urmă, nu doar nostalgia romantică a 
fost cea care m-a determinat să scot banii; ci şi un soi 
de furie că ferma fusese lăsată să se ruineze într-atita 
şi să ajungă o paragină. Detectasem o notă 
apologetică pînă şi în vocea agentului imobiliar. Se 
vînduse deja prea mult pămînt ca proprietatea să mai 
prezinte interes pentru un fermier serios; iar casa se 
ruinase prea mult pentru a mai atrage cumpărători 
din alte părţi. Pînă una alta, edificiul principal avea 
aerul unui bătrîn cîine ciobănesc, şi comparaţia nu e 
întîmplătoare, căci îmi aminteam că un astfel de cîine 
păzea ferma în vara cînd întreaga mea fiinţă sălăşluise 


în această casă - un cîine galez pe nume True, care 
deţinea o poziţie importantă la fermă. Apoi mi-am 
spus că mă aflam pur şi simplu în faţa unui scenariu 
ce se cerea modificat, care necesita unele tăieturi şi 
retuşuri. Şi Caro: banii pe care îi cheltui acum vor să- 
ţi spună că te iubesc. 

Bineînţeles că a venit să-şi petreacă o parte din 
vacanțe la Thorncombe, şi-a adus şi prietenii şi chiar 
poneiul de la Compton; dar pubertatea şi pensionul 
elegant la care mergea denaturaseră în mod fatal 
inocenţa fetiţei de unsprezece ani. Intr-un mod destul 
de ciudat, mi s-a părut chiar că vechea fermă ne-a 
îndepărtat unul de altul. Simţeam că pentru ea 
Thorncombe era în cel mai bun caz o amuzantă căsuţă 
de ţară şi, în cazul cel mai rău, un loc plicticos, destul 
de „plebeu“ - termen preluat din vocabularul tatălui ei 
vitreg. De altfel, era clar că nici eu nu făceam prea 
mare caz de fermă. Caro nu s-a simţit niciodată efectiv 
legată de această casă şi, în afară de acel entuziasm la 
prima vedere, care n-a durat prea mult, dar datorită 
căruia am descoperit pentru prima oară în ea propria- 
mi fiică, n-am observat să se fi dat în vînt după acele 
locuri. Am petrecut mai mult timp acolo în anul 
premergător plecării mele în California, dar simţeam 
că venea cu mine din obligaţie. Ea nu se simţea acasă 
la Thorncombe. În lipsa mea, nu a trecut nici măcar o 
singură dată pe la fermă. 

După ce a absolvit cursul de secretare, m-am 
gîndit foarte serios s-o iau cu mine în California. Dar 
nu puteam uita eşecul pe care-l avusesem cu 
Thorncombe. Ştiam că simte nevoia de a sta pe 
propriile-i picioare şi de a-şi cîştiga singură existenţa 
(sau cel puţin de a pretinde că şi-o cîştigă) şi mă 
neliniştea gîndul că aş fi lăsat-o deseori singură într- 
un mediu cultural complet străin; pe vremea aceea, 


părea foarte ataşată de Richard şi - în ultimul rînd, 
dar deloc lipsit de importanţă - mai era Nell, care 
ştiam că va lupta cu disperare împotriva acestei idei. 
Decizia finală cuprindea şi o doză de egoism din 
partea mea: deşi nu prevăzusem apariţia lui Jenny, 
lupul singuratic din mine, care detesta orice povară, 
îşi imaginase o mulţime de situaţii în care prezenţa lui 
Caro l-ar fi încurcat. Dacă ea ar fi făcut o cît de mică 
aluzie că i-ar fi făcut plăcere să vină... dar n-a făcut-o. 

M-am întors în salon şi am privit un timp ceața de 
afară, încercînd să mă hotărăsc dacă să risc să plec la 
Oxford cu maşina sau dacă să iau trenul. După cîte 
spunea Caro, la buletinul meteorologic se anunţase 
ceaţă persistentă. Perspectiva întilnirii începea să mă 
apese. Nu îmi era greu să-mi imaginez ceea ce avea 
probabil să se întîmple, ce avea să se spună şi ce 
aveam să simţim cu toţii. Şi ca în atitea alte ocazii din 
viaţa mea, îmi puteam imagina multiple versiuni şi era 
aproape ca şi cum aş fi trăit evenimentul pînă la 
capăt, înainte de a fi confruntat cu realitatea lui 
limitată. Orice încercare de a scrie, mental, numai 
pentru tine, sau pe hîrtie, pentru public, nu este decît 
o încercare a scriitorului de a scăpa de un trecut şi un 
viitor dinainte determinate. Dar o imaginaţie 
hiperactivă este tot atît de dăunătoare in confruntarea 
cu viaţa, pe cît este de folositoare pentru creaţia 
artistică. Ştiam că nu voi spune replicile pe care le 
pregătisem deja; dar nu mă puteam opri să nu mi le 
repet. 

În cele din urmă, l-am forţat pe americanul din 
mine să-şi piardă răbdarea cu englezul introvertit şi 
am telefonat la Institutul de Meteorologie. Călătoriile 
cu maşina nu erau recomandabile; aşa că m-am 
interesat ce trenuri aveam. Apoi, fără să-mi mai acord 
timp de gindire, am format numărul de la Oxford pe 


care mi-l dăduse Caro. Îmi răspunse o voce de fată cu 
accent străin. Doamna Mallory nu era acasă. Dar cînd 
i-am spus cine sînt, a devenit mai amabilă. Doamna 
Mallory era la spital, dar spusese că s-ar putea să 
telefonez. Eram aşteptat, mi se pregătise camera. Am 
încercat să-i explic că intenţionam să mă duc la 
hotel... dar nu, nu, veţi locui aici. Tînăra domnişoară, 
sau poate engleza ei, era foarte autoritară în privinţa 
asta, aşa că i-am spus cu ce tren plec; şi că voi sosi 
acolo pe la şase. 


Ruperea tăcerii 


Am sosit devreme la gara Paddington şi m-am 
aşezat într-un compartiment de clasa întîi, gol la 
început, dar care pînă să plecăm s-a umplut. Expresia 
celor cinci feţe ascunse în spatele ziarelor de seară şi 
al revistelor mă făcu să devin în cele din urmă 
conştient că mă întorsesem în Anglia: acea izolare 
deliberată, acea ură faţă de ceilalţi, ca şi cînd am fi 
fost toţi stînjeniţi că sîntem nevoiţi să împărţim cu 
altcineva mijlocul nostru de transport, fie şi la clasa 
întîi. Cînd trenul s-a pus în mişcare, doamna în vîrstă 
din faţa mea a aruncat o privire spre fereastra 
întredeschisă. O clipă mai tîrziu, s-a uitat din nou. Am 
întrebat: 

— Doriţi s-o închid? 

— O, doar dacă... 

M-am ridicat, am închis fereastra şi am fost 
răsplătit cu o grimasă înţepenită, menită să exprime 
gratitudinea doamnei, şi cu două sau trei priviri 
dezaprobatoare aruncate pe furiş de ceilalţi pasageri 
de sex masculin. Comisesem păcatul capital, nu de a fi 
închis fereastra, ci de a fi deschis gura. Nu-i altă castă 
în lume care să fie atit de convinsă că în public marca 


bunei-cuviinţe şi a bunei creşteri e tăcerea; sau care, 
împingînd-o atît de departe, să creeze o asemenea 
impresie de omogenitate tribală... Purtam nişte haine 
pe care le cumpărasem în California, un pulover şi o 
haină sport, nu purtam costum şi cravată şi poate că 
văzuseră în mine un străin - un pericol, cineva care 
trebuia să fie învăţat să se poarte ca un englez. De 
fapt nu-i dezaprobam; am înregistrat faptul ca 
antropolog şi l-am înţeles ca englez. Obligaţia de a 
împărţi un spaţiu închis cu persoane cărora nu le-ai 
fost prezentat era un lucru foarte riscant: s-ar fi putut 
să fii oprit cu forţa şi silit să dai vreo informaţie 
despre tine însuţi. Poate era numai o chestiune de 
accent: groaza de a-ţi da în vileag, în cea mai scurtă 
frază, clasa socială din care provii, sau vreo 
neconcordanţă între voce şi îmbrăcăminte, între 
părerea emisă şi modul de articulare a vocalelor. 
Această tăcere englezească absolută, atît de 
normală, m-a deranjat mai mult ca de obicei. Nu părea 
deloc relaxată, ci aproape explozivă, o tăcere aproape 
ca un urlet; poate pentru că îmi amintea atît de bine 
de propriul meu trecut - şi cel al familiei în care urma 
să reintru. Analizasem cu mult înainte această teamă 
de a te expune, această pasiune onanistă pentru 
singurătate; o dată chiar am folosit-o cu succes într-o 
piesă; dar eram intrigat de faptul că persista. Işi 
continua  marşul neîntrerupt în pofida revoltei 
tineretului şi a revoluţiei sexuale: exista încă într-o 
societate care accepta multe şi în ciuda aerului à Ja 
page arborat de anumite cartiere ale Londrei. Trebuie 
să taci, să taci, să taci întruna. Bineînţeles că în 
compartimentul acesta nu eram altceva decit şase 
adulţi mic-burghezi care voiau să fie lăsaţi în pace. 
Dar transferarea acestui mutism în viaţa personală, 
folosirea lui cu scopul de a ucide toleranța şi 


încrederea, ca un „agapicid“, constituise motivul 
esenţial pentru care mi se destrămase căsnicia. In 
cele din urmă, ajunsesem să ne folosim tăcerile ca pe 
nişte pumnale. 


Dan şi Nell hotăriseră, poate şi ca o reacţie 
împotriva tendinței de perpetuare a altor cupluri 
căsătorite - să nu facă copii, cel puţin în primul an. 
Existau - sau ăsta era argumentul lor - motive 
economice. El trebuia să vadă cum avea să fie primită 
prima lui progenitură dramatică şi să dovedească 
tuturor că mai puteau urma şi altele. Amîndoi doreau 
să se mute la Londra. Nell n-ar fi avut nevoie să 
lucreze, dar la vremea aceea, dintre cele două surori, 
ea era cea care se identifica mai mult cu ideile, pe 
atunci încă neformulate, ale mişcării de emancipare a 
femeii. Desigur că era, în mare parte, doar o poză: 
amîndoi aveam venituri personale; de fapt, dacă le 
puneam laolaltă, nici unul dintre noi n-ar fi avut de 
fapt nevoie să lucreze. Dacă avusesem probleme 
financiare, şi atunci şi mai tîrziu, se datorau faptului 
că eram mînă-spartă. Dan, ca o reacţie împotriva 
modului în care fusese crescut şi la fel şi Nell. Nici 
unul, nici celălalt nu reuşise să facă decit tentative 
intermitente de a-şi reduce cheltuielile. 

Biserica pustie, piesa prin care încercasem să mă 
eliberez de fantoma tatălui meu, văzu lumina rampei. 
Criticile au fost bunicele, chiar bune, beneficiind puţin 
de tradiționala caritate acordată debutanţilor. La 
început nu a fost tocmai un succes de casă, dar mai 
tirziu s-a lansat. Lui Dan i se făcea acum, pentru 
prima oară, publicitate. Cred că ar fi trebuit încă de 
atunci să observe semnalul roşu: Nell reacţiona mult 
mai puternic decît el la cronicile făcute piesei, trecînd 
pe neaşteptate de la o stare de euforie la una 


depresivă. Considera orice laudă ca ceva natural şi lua 
toate criticile, multe justificate (dacă ai de gind să-l 
imiţi pe Ibsen, nu te mai încurci şi cu trucuri 
melodramatice), ca pe un afront personal... aproape 
ca şi cum critica s-ar fi referit la alegerea pe care o 
făcuse ea, căsătorindu-se cu dramaturgul. Într-o 
seară, la o petrecere - tocmai se mutaseră la Londra 
-, s-a purtat penibil de grosolan cu criticul dramatic 
de la New Statesman. Departe de a fi făcut piesei o 
cronică proastă, îşi exprima numai unele rezerve. Asta 
a provocat, cînd s-au întors acasă, primul mare 
scandal între Nell şi Dan. N-a durat mult, Nell a plins 
şi apoi au făcut dragoste. Dan a trebuit chiar s-o 
împiedice să scrie cronicarului o scrisoare de scuze a 
doua zi. La vremea aceea, a luat-o ca pe o criză de 
supraidentificare cu el. În realitate, a fost prima criză 
de gelozie provocată de succesul lui ca dramaturg. 
Ceea ce i-a adus, în ultimă instanţă, la Londra nu 
fusese numai modestul succes al piesei lui, ci sosirea 
neaşteptată a unei oferte de a scrie un scenariu de 
film. Dan a presupus că era recompensa talentului său 
de a scrie dialoguri realiste, pe care tocmai îl dovedise 
în teatru; un agent literar mai iscusit i-ar fi atras însă 
atenţia că fusese angajat numai pentru că pe el, ca 
debutant, îl puteau plăti mai puţin. Filmul se voia o 
ecranizare a unui roman prost, despre o poveste de 
dragoste din timpul războiului, care nu merita nici 
măcar să fie citit, cu atît mai puţin transpus pe ecran. 
Dar, la vremea aceea, Dan era naiv, credea că va reuşi 
să prezinte lucrurile dintr-un unghi nou, era convins 
că poate îmbunătăţi dialogul, iar banii, un fleac pe 
lîngă ce avea să primească mai tîrziu, l-au tentat. Şi, 
în plus, avea probleme cu noua piesă la care lucra. Nu 
pot să spun că la început a ezitat, dar l-a convins Nell. 
Celebrul producător britanic, total lipsit de talent, 


care cumpărase drepturile pentru carte l-a flatat aşa 
cum se obişnuieşte în cercurile astea şi amîndoi, 
foarte fericiţi, au luat-o de bună. La un moment dat 
ajunseseră să se ducă în fiecare seară să vadă alt film, 
încercînd să înveţe cîte ceva din fiecare şi, la 
întoarcere, hotărau să rupă în bucățele tot ce scrisese 
Dan pînă atunci. În aceeaşi perioadă, Dan citea o 
mulţime de lucrări clasice de cinematografie şi, ca 
atiţia alţii înaintea lui, făcuse şi el obişnuita pasiune 
pentru jargonul profesional, lansîndu-se în încercări 
prosteşti, de care toţi scenariştii buni din istoria 
filmului s-au ţinut departe, de a da în scris regizorului 
indicaţii precise. 

Curînd după aceea, Nell şi-a găsit o slujbă. Una 
din prietenele ei din facultate obținuse o slujbă 
minoră de redactor la aceiaşi editori care aveau să 
reapară mai tîrziu în viaţa mea, fiind tocmai slujba de 
care Caro îmi vorbise atît de des înainte de a se 
despărţi de Richard. Aveau nevoie de cineva care să 
citească manuscrise şi, la recomandarea prietenei ei, 
Nell a fost acceptată. I se plătea un salariu de mizerie, 
abia dacă acoperea banii pe care îi cheltuia pe 
îmbrăcăminte şi nu i se dădea nici o lucrare mai 
serioasă. Dar i se permitea să lucreze mai mult acasă, 
iar ea şi Dan erau încă destul de îndrăgostiţi unul de 
altul încît să considere acest aspect ca pe o 
compensație pentru exploatarea la care era supusă şi 
meschinăria patronilor. Băteau pe rînd la aceeaşi 
maşină de scris. Locuiau pe atunci într-un minuscul 
apartament pe care-l găsiseră în apropiere de 
Brompton Road, înainte ca sectorul SW 3 să devină 
cunoscut pentru aspectul său chic şi preţurile să fie 
exorbitante. 

A fost o iarnă destul de fericită. Jane a născut-o 
pe Rosamund fară probleme şi Dan şi Nell au fost 


naşii fetiţei. Se mai vedeau destul de des cu Anthony 
şi Jane, fie la Wytham, fie cînd veneau ei la Londra. Pe 
atunci Dan îşi dăduse seama că nici o ameliorare a 
dialogului nu putea ascunde stupiditatea intrigii 
scenariului, dar prima versiune pe care a trimis-o a 
fost acceptată cu mai mult entuziasm decît merita de 
fapt. 

Era un film tipic englezesc: pornit de la o idee 
proastă, turnat ieftin de la cap la coadă şi bazat pe 
convingerea destul de întemeiată că marele public 
britanic iubitor de filme era total lipsit de gust şi pe 
presupunerea neîntemeiată că singurul lucru care 
desparte Regatul Unit de Statele Unite este o 
întindere de apă. În roman, eroul fusese englez, dar 
„interese americane“ dictaseră, de la bun început, 
schimbarea naţionalităţii lui - deşi faptul că devenea 
american nu putea salva cele două ore de timpenii 
proiectate pe ecran. 

Lui Dan i-au trebuit cîţiva ani ca să-şi dea seama 
că eşecul total al Angliei de a-şi dezvolta o industrie 
cinematografică decentă - adică ceva mai bun decît 
un grupuleţ constipat de cineaşti serioşi - se 
datorează în parte flerului sigur al englezilor pentru 
regizorii cei mai proşti... sau noţiunii corolare că orice 
operator analfabet sau orice impostor care ştie să dea 
din gură se pricepe să prezinte realitatea vieţii mai 
bine ca oricine. Dan ar fi trebuit să tragă unele 
concluzii în urma colaborării cu acest prim regizor 
care, periind pe cine trebuie, reuşise să-şi croiască 
drum în măreaţa conspirație a mediocrităţii ce 
dominase industria cinematografică engleză în ultimii 
douăzeci şi cinci de ani. 

Dar toate astea devin vizibile doar acum, privind 
în urmă. Dan a scris o a doua variantă şi s-a lăsat 
prins în mrejele lumii de celuloid - ca un crab prost de 


o anemonă de mare. Se făceau chiar aluzii la un al 
doilea scenariu şi ideea unei piese începuse deja să 
prindă contur. După ce se chinuise atit cu scenariul, 
scrierea piesei îi făcea multă plăcere, aşa încît îşi 
întări convingerea că era profitabil, atît din punct de 
vedere creator, cît şi material, să îşi continue 
activitatea în ambele direcţii. Chiar şi Nell fusese într- 
un fel promovată - acum trecuse la corectură. Era de 
o meticulozitate şi o acuratețe rar întilnite la o femeie 
în ce priveşte punctuaţia şi ortografia, pe care Caro, 
din păcate, nu prea le-a moştenit. Cîţiva ani mai tirziu, 
îngrozitoarele ei greşeli de ortografie aveau să 
constituie unul dintre puţinele subiecte asupra cărora 
părinţii ei mai reuşeau să fie de acord. 

Dar încă de pe atunci - primăvara lui 1952 -, 
începuseră deja să apară unele note discordante. Dan 
trebuia să fie de faţă cînd se filmau interioarele - 
exterioarele erau foarte puţine, majoritatea scenelor 
se filmau în studioul de la Pinewood. Nell se plingea 
deja de viaţa „plată şi neinteresantă“ pe care o ducea, 
în comparaţie cu cea „palpitantă“ a lui Dan. El avea 
grijă s-o ia cu el la petreceri, la vizionări şi în alte 
locuri, de vreo două ori o dusese chiar şi la studio, dar 
vremea cînd lucraseră amîndoi cot-la-cot luase sfîrşit. 
Chiar înainte să înceapă filmările, Dan se ducea la 
biroul său din Wardour Street să facă unele schimbări 
sau corecturi pe care le necesita scenariul. I se 
dăduse acolo o cămăruţă nenorocită, dar acum Dan 
simţea că se poate concentra mai bine asupra 
scrisului cînd era departe de Nell. Poate că, în parte, 
îl stînjenea şi faptul că acasă ea citea tot ce scria el; 
chiar şi cînd lucra la o piesă, Nell stătea permanent la 
pîndă, vrînd să vadă fiecare scenă în clipa în care 
scotea foaia din maşina de scris. Asta începu să-l irite 
pe Dan. Dar era nedrept. Ea se străduia numai să se 


agaţe de existenţa lor comună. El lucra tot mai mult 
departe de casă şi aşa făcu şi ea; se ducea să 
corecteze şpalturile la editură şi se împrieteni cu 
ceilalţi colegi, în ciuda acestei situaţii, amindoi 
începuseră să simtă că minusculul lor apartament nu 
îi mai satisface. Cam pe atunci au încolţit primele ei 
tăceri aducătoare de furtună. Dan a început să vină 
acasă din ce în ce mai tîrziu. 

În stadiul acesta, aproape toată vina o purta Dan. 
Munca pe care o desfăşura Nell era obscură şi 
monotonă, în special pentru cineva care obținuse 
diploma la Oxford cu rezultate mult mai bune decît el. 
lar acum Dan făcea exact ceea ce dorise să facă (deşi 
poate că nu era tocmai ceea ce se potrivea cel mai 
bine cu talentul lui), în timp ce Nell se îngropase într- 
un morman de manuscrise de corectat. În plus, Dan 
căzuse pradă vulgarităţii şi strălucirii noii lumi în care 
se învirtea - în ciuda sarcasmului cu care o critica ori 
de cîte ori vorbea cu oameni ca Jane şi Anthony. 

Filmul comercial e ca un drog halucinogen: 
deformează viziunea tuturor celor ce lucrează la 
producerea lui. În spatele scenelor jucate în faţa 
publicului, se ascunde numai lupta pentru putere şi 
prestigiu, ceea ce reduce această industrie la o masă 
de pocher la care, pentru a supravieţui, fiecare jucător 
trebuie să devină un fel de trişor profesionist, un 
afacerist fără scrupule. Succesul este întotdeauna de 
partea celor care trişează şi (deşi Dan s-a străduit cît 
a putut) nimeni nu poate intra cu inocenţă în acest 
joc, aşa cum nu se poate intra cu inocenţă într-o casă 
pe frontispiciul căreia scrie mare cu neon: BORDEL. 
Faptul că patroanele, proxeneţii, damele şi gorilele 
poartă aici denumirea de staruri şi „distinşi“ regizori, 
celebri producători şi binecunoscuţi impresari, nu 
face decît să dovedească ce multe sînt de ascuns. 


În această formă, cinematograful nu poate fi o 
artă. Nici o artă nu poate prefera cu atîta consecvență 
escrocii în locul oamenilor cinstiţi, un Tartuffe unui 
om sincer,  mediocritatea în locul geniului, 
mercantilismul în locul tuturor principiilor estetice şi 
morale; nici o artă nu se poate baza pe cele mai 
josnice principii populiste, coborîndu-se la nivelul cel 
mai de jos: sentimentalismul ieftin. Într-o zi istoria va 
întreba de ce s-au făcut atît de puţine filme cu 
adevărat mature în cele două ţări unde existau cele 
mai mari posibilităţi; ce reacţie fatală a avut loc în 
căsătoria forţată dintre mentalitatea rasei evreieşti cu 
cea anglo-saxonă pentru a genera atita corupţie 
poleită şi atit de puţină substanţă reală; şi de ce 
dovada efectivă că cinematografia poate fi o artă, şi 
încă o artă foarte mare, a fost făcută, într-o proporţie 
atît de covîrşitoare, de ţări neanglofone. 

Dan a dovedit curînd că nu îl frămîntau astfel de 
întrebări. În timpul filmărilor, a înşelat-o pentru a 
doua oară pe Nell. Rolul principal feminin fusese dat 
unei fete al cărei chip şi ale cărei picioare stîrniseră 
deja interes printre ziariştii de scandal din Fleet 
Street. Mai tîrziu a plecat să lucreze în America şi a 
dobîndit o poreclă celebră: „British Open “. Deveni un 
teren pe care orice armăsar californian trebuia să 
joace măcar o dată. In studiourile de la Pinewood se 
zvonise chiar că se culca - între două filmări, după 
cum pretindea una din surse - cu interpretul rolului 
principal masculin, un american tomnatic introdus 
pentru a da filmului un caracter de coproducție. La 
început, Dan o consideră artificială şi proastă. Dar 
numai un producător fară minte şi un regizor sicofant, 
ca cei care lucrau la acest film, ar fi putut s-o 
distribuie în rolul unei tinere din înalta societate, 
ofiţer în forţele aeriene, sfişiată de emoţii şi îndoieli. 


După un timp, Dan o găsi mai curînd patetică, victimă 
a împrejurărilor, martiră a mediului în care trăia. Nu 
era numai vechea tristeţe resimţită în faţa unui trup 
care se vinde. Din cînd în cînd părea chiar că îşi dă 
oarecum seama cît de slabă era ca actriţă. Atunci 
încerca cu disperare să joace bine. De regulă asta 
înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Dar, în felul ei, avea 
totuşi spirit de echipă. Mai era şi prima femeie 
întilnită de Dan a cărei reputaţie era exclusiv bazată 
pe talentele ei sexuale. După vreo două săptămîni, 
începu să-şi dea seama că, din anumite motive, ea 
prefera mai degrabă compania lui decît a celorlalţi de 
pe platou. Trebuia să se supună tuturor exigenţelor 
agenţilor publicitari, iar Dan era foarte ocupat 
rescriind dialoguri, dar cînd erau liberi luaseră 
obiceiul să stea de vorbă. 

O cam lua peste picior; dar fără răutate, iar ea 
era prea proastă să îi răspundă cu aceeaşi monedă, 
dar îi făceau plăcere glumele care persiflau statutul ei 
de vedetă. Ii dădeau iluzia că nu îşi ia prea în serios 
gloria deşartă. 

Acest tip de actriţe - sau de non-actriţe, mai 
degrabă - caută întotdeauna cu disperare încurajările 
tuturor intelectualilor pe care îi au la îndemiînă; şi mai 
ştiu acum că, dacă cele mai abile dintre ele se 
străduiesc ca această atitudine a lor să treacă drept 
modestie, în realitate, ea face parte din personalitatea 
lor, aidoma sinilor mari... rochiei despicate pînă la 
stern sau bluzei cu un număr mai mică. Motivele lor 
nu sînt mai generoase decît ale lui Circe cînd l-a 
invitat pe Ulise la un pahar - sau decît ale Dalilei 
transformate în frizer. Nu că motivele lui Dan ar fi fost 
generoase; el căuta pur şi simplu - chiar dacă o făcea 
inconştient - o personificare a tot ceea ce simţea că-l 
fascinează în altă parte. 


O întilnise pe Nell, ştia că Dan e însurat şi îşi 
dăduse, desigur, seama că îl tulbura fizic. Ajunseseră 
la punctul în care el ştia că ea îi va ceda la prima 
tentativă. În ajunul unei zile cînd urma să fie liberă, l- 
a invitat să „treacă pe la ea“ dacă se întîmpla să iasă 
în oraş şi să aibă drum prin apropierea locuinţei ei din 
Curzon Street. Dan îi spuse că trebuie să se ducă la 
studio. „Păcat“, şoptise ea; şi privirea ei insistentă 
completase restul. 

Nu ştiu ce m-a împins: simpla dorinţă sexuală sau 
nevoia perversă de a-mi dovedi mie însumi că 
„succesul“ era bunul moral cel mai de preţ, nu simpla 
demnitate umană; sau poate o reacţie împotriva 
reproşurilor şi toanelor tot mai frecvente ale lui Nell; 
sau amintirea acelei fatale după-amieze cu Jane care 
dovedea că egoismul feroce putea să nu aibă 
întotdeauna consecinţe neplăcute... şi care continua 
să trezească în mine un ecou tandru, poetic şi secret - 
în timp ce Nell, dacă voia, ştia să fie aceeaşi fată 
drăguță pe care o regăseam cu plăcere seara cînd mă 
întorceam acasă. La vremea aceea, dădeam foarte 
mult vina pe acest din urmă motiv: Jane. 

Filmările erau pe sfirşite cînd s-a întîmplat. Dan 
nu se mai ducea la studio şi făcea ultimele retuşuri la 
Hambarul roşu. Nell plecase la birou să-şi corecteze 
şpalturile. Spre prînz, sună telefonul. Vocea aceea. 
Circe pretindea că are un scenariu pe care voia să-l 
citească Ulise, dacă era liber la prînz... Brusc, Dan 
descoperi că atit fringhiile, cît şi catargul erau 
imaginare. Se urcă într-un taxi, se duse la Curzon 
Street şi se culcă cu ea. Ca să fiu cinstit, nu plecase cu 
gîndul ăsta; dar imaginaţia lui de obicei atit de 
inventivă nu funcţionase de data aceasta. Uşa i-a fost 
deschisă de o femeie deja goală. Sigur că ar fi putut să 
îi întoarcă spatele şi să plece. Dar a rămas. Mulţi ani 


mai tîrziu, a reîntilnit-o din întîmplare, stătuse chiar 
vizavi de ea la un dineu de la Hollywood. Devenise şi 
mai bine cunoscută - sau rău cunoscută - pentru 
ambele meserii pe care le practica şi poate că a vrut 
să fie discretă; însă Dan a avut impresia că uitase 
complet că se culcase vreodată cu el. 

Nu s-a întîmplat decît o singură dată şi totul s-a 
petrecut în linişte, pe tăcute. S-a dovedit mai talentată 
în pat decît pe ecran. Pentru Dan, a fost o reeditare a 
experienţei cu Jane, deşi de data asta dialogul despre 
posibilitatea unei legături în viitor fusese redus la 
numai cîteva replici. El nu intenţiona să divorţeze, ea 
nu intenţiona să i-o ceară; aşa că nu exista nici o 
problemă. Spre surprinderea lui Dan, fata avea cu 
adevărat un scenariu care îi fusese propus. L-a luat cu 
el şi poate că ea se aşteptase să i-l restituie personal, 
solicitind plata pentru lectură. Dar el l-a discutat la 
telefon şi i l-a restituit prin poştă. De fapt n-a obiectat 
prea mult nici cînd el a pus capăt conversaţiilor lor, 
cel puţin celor despre sex. S-a comportat aşa cum şi 
era de fapt, în spatele pretențiilor ei de actriţă: o fată 
simplă şi fără complicaţii, satisfăcută de îndată ce 
carnea era pusă mai presus de spirit. 

N-aş vrea să trec prea uşor peste acest episod; 
cinismul a apărut mai tirziu. Dan a plecat din Curzon 
Street într-o stare de şoc; şi-mi aduc aminte că s-a 
simţit nenorocit toată după-amiaza. A rătăcit prin 
Hyde Park şi s-a pomenit, Dumnezeu ştie de ce, la 
Muzeul de Geologie; poate pentru că exponatele 
cărora le era dedicat nu erau exemplare umane. Apoi 
a stat o oră şi mai bine într-o cîrciumă, deşi îşi dădea 
seama că Nell va ajunge probabil acasă înaintea lui şi 
că va fi nevoit să inventeze un alibi. De fapt, a stat şi 
ea mai tîrziu la serviciu, să-şi termine un teanc de 
şpalturi, aşa că a avut destul timp să-şi adune 


gîndurile şi să-şi recompună masca. Îi era foarte clar 
că făcuse un lucru rău şi că nu trebuia să permită ca 
astfel de lucruri să se mai repete. Căci, bineînţeles, 
era cu totul altă situaţie decît prima oară cu Jane; 
existase între ei un sentiment profund de atracţie, 
recunoscut, deşi înăbuşit de amîndoi; şi se gîndea că 
trăiseră împreună un moment unic şi dificil. Văzut în 
retrospectivă, avea impresia că Jane se folosise de el, 
ca de o trambulină spre o viaţă mai înaltă, mai nobilă: 
cea pe care o trăia de fapt acum. 

De data aceasta, o făcuse cu o femeie uşoară, nu 
numai într-un decor de bordel, ci aşa cum se face într- 
un bordel; doar banii lipsiseră. Trecu prin fazele 
obişnuite: vinovăţie, apoi autojustificare - fusese atras 
în cursă de Nell, avea nevoie de libertate... ceea ce 
pentru el însemna, deşi îi venea greu s-o recunoască, 
libertatea de a-şi exploata succesul crescînd. Astfel, 
Nell deveni poliţa extrem de costisitoare pe care o 
plătise pentru a se asigura împotriva eşecului în viaţă, 
atît în cea sexuală, cît şi în cea profesională. Işi 
dăduse seama de mult că nu era indiferent femeilor, 
dar aventura din Curzon Street i s-a urcat la cap, după 
şocul iniţial. A hotărît că trebuie să fie foarte 
atrăgător - şi-l folosesc pe „trebuie“ atît în sens 
descriptiv, cît şi  prescriptiv Adoptă obiceiul 
dezgustător de a-şi încerca deliberat puterea 
farmecului personal. Bineînţeles, numai cînd se afla 
departe de ochii lui Nell. Îşi spunea că nu e decît un 
simplu joc, o mică răzbunare. 

Dar şi o mică recompensă, căci, în acelaşi timp, 
îşi dădea într-adevăr silinţa să se ocupe mai mult de 
Nell. În iulie a predat noului său agent literar 
versiunea finală a Hambarului roşu , a aşteptat prima 
reacţie (călduroasă şi entuziastă), apoi au plecat 
amindoi cu maşina în Franţa. Au coborit fără grabă 


spre sud în Provence, au lenevit vreo cîteva săptămîni 
pe acolo, apoi s-au întors tot pe îndelete spre casă. 
Totul a mers splendid încă de la început: vremea, 
mîncarea, satele, dragostea şi libertatea redescoperită 
de a discuta despre ei, despre faptul că în ultimele 
luni se cam îndepărtaseră unul de altul. De la 
Avignon, Dan telefonă la Londra: amîndoi directorii de 
teatru care citiseră piesa o voiau... În seara aceea, 
Nell şi Dan şi-au oferit cea mai costisitoare cină - 
pentru standardul lor de atunci -, cu care ocazie au 
luat şi alte hotăriri. Nell nu va mai lucra şi va deveni 
mamă. O dată întorşi acasă, vor cumpăra un 
apartament mai mare sau o casă mai mică. De fapt, 
întoarcerea a fost amînată, dincolo de cele trei 
săptămîni prevăzute iniţial, perioada de concediu 
acordată lui Neil. Expedie scrisoarea prin care îşi 
dădea demisia dintr-un mic port fermecător şi liniştit, 
încă neinvadat de mulţimea turiştilor, numit St 
Tropez. 

La un moment dat, în decursul acestei fericite 
luni, Dan ar fi putut, cred, destăinui aventura sa din 
Curzon Street. Dar, în adîncul sufletului, era îngrozit 
de felul cum ar putea fi primită mărturisirea; sau 
poate că dorea să-şi păstreze cu grijă secretele. In 
realitate, era mai degrabă o dovadă de egoism. Dar 
soarele îi  zămisli lui Nell un nou trup, 
anticoncepţionalele au fost abandonate, căldura 
accentua voluptatea... şi dacă mai trăgea pe furiş cu 
ochiul spre alte femei, o făcea fără invidie. Şi-au 
terminat banii (şi cei la care aveau dreptul, şi cei 
introduşi în Franţa ilegal) şi la întoarcere au trebuit să 
se mulţumească cu cîte o cameră ieftină şi picnicuri 
din ce în ce mai sărace; dar totul li se părea 
încîntător. Luni de zile după aceea au vorbit despre 
această călătorie ca despre adevărata lor lună de 


miere; şi nu numai pentru motivul că Nell rămăsese 
pentru prima oară însărcinată. Dar vacanţa mai 
dovedise că, din păcate, nu puteau fi fericiţi împreună 
(aşa cum fuseseră la Oxford) decît într-un mediu rupt 
de realitate. Dar la vremea aceea nici unul dintre ei 
nu şi-a dat seama de acest lucru. 

Fără să fie deosebit de originală, Hambarul roşu 
avea cel puţin meritul de a nu fi o piesă banală. Am 
avut probabil mare noroc la vremea aceea că nu 
aveam decît o idee foarte vagă despre ceea ce încerca 
să realizeze Brecht. Ideea am găsit-o din întîmplare, 
cînd mi-a căzut într-o zi în mînă o versiune modernă a 
procesului lui William Corder, ucigaşul Măriei Marten. 
Pînă atunci, pentru mine, piesa despre Maria Marten 
nu fusese decît prototipul perfect al grandilocvenţei 
cabotine. Dar mi-am dat seama imediat că vechea 
piesă victoriană putea fi transformată într-o 
interesantă dramă istorică. Mi-a trebuit destulă vreme 
să înţeleg că William era de fapt personajul central, 
nu Maria; şi am muncit din greu la dialog. Dar 
succesul piesei a fost un succes de echipă: a beneficiat 
de cea mai bună distribuţie a anului, cinci roluri mari 
şi importante şi cîteva roluri mai mici dar foarte bine 
interpretate. De la bun început, publicul a fost 
entuziasmat. 

Primul mare succes este ca un trup tînăr, un 
miracol pe care numai posesorul îl poate savura cu 
adevărat... şi, chiar şi el, numai pentru o perioadă 
limitată de timp. În orice caz, toată iarna care a 
urmat, Dan a plutit într-un soi de ceaţă euforică, pe 
care unele inconvenienţe minore nu au reuşit s-o 
risipească. Singura dezamăgire profesională care l-a 
afectat cu adevărat a fost faptul că piesa nu a putut fi 
pusă în scenă la New York. Dar la începutul anului a 
fost jucată în Suedia şi în Germania, în timp ce se 


duceau tratative şi cu alte cîteva ţări. Norii profilaţi la 
orizontul vieţii sale particulare nu i se păreau atunci 
prea îngrijorători. 

Deşi contractul pe 99 de ani pe baza căruia am 
cumpărat apartamentul din Notting Hill a fost poate 
cea mai bună afacere pe cont propriu din viaţa mea, 
de cum s-au mutat în el, Dan şi Nell au început să aibă 
unele dubii. Parţial, cauza era acea necesitate 
îngrozitoare de a te menţine în pas cu colegii din 
lumea teatrului. Au început să se întrebe dacă nu 
cumva fuseseră prea modeşti şi dacă nu se vînduseră 
la un preţ prea scăzut. Oamenii pe care începuseră să 
îi frecventeze acum trăiau în medii de o eleganţă 
indiscutabilă, mult peste posibilităţile lor, locuind cu 
toţii în case mult mai impresionante decît 
apartamentul lor. Văzuseră vile - în St John's Wood, în 
Islington, în Fulham, dar nici una nu rezistase 
comparaţiei cu casa din Wytham. Se scosese acolo la 
vînzare un mic pavilion şi o vreme se gîndiră să îl 
cumpere, dar găseau în acelaşi timp zeci de motive 
pentru a rezista tentaţiei. Acum, pentru prima oară în 
viaţa lui, Dan avea un contabil: ratele ce trebuiau 
plătite pentru contractul din Londra făceau imposibilă 
cumpărarea micului pavilion. Pînă la urmă a fost 
neapărată nevoie ca tot ce au cumpărat în noua 
locuinţă să fie luat de la Heal's şi astfel s-au adunat 
imense note de plată neachitate. Ceea ce mai tîrziu n- 
a împiedicat-o pe Nell să-i reproşeze adesea lui Dan că 
nu au cumpărat ceva ce şi-ar fi putut permite cu 
adevărat. 

Sarcina o făcuse nervoasă şi nu înceta să se 
plîngă de apartamentul care îi displăcea tot mai mult. 
Într-o zi era prea mare, a doua zi fusese „o nebunie“ 
că nu-şi dăduseră seama că o grădină pentru copil ar 
fi trebuit să fie elementul prioritar. li reproşa din ce în 


ce mai mult că o lăsa singură; din ce în ce mai des 
pomenea oftînd de „micuțul nostru apartament“. Nu-i 
plăcuse niciodată să gătească şi în ultima lună a 
sarcinii am luat masa în oraş aproape în fiecare seară. 
Începusem să îmi dau seama că era o modalitate de a 
evita scenele. Nu trebuie să exagerez, împărtăşea, în 
parte, euforia lui Dan în legătură cu piesa şi mai era şi 
copilul... cel mai adesea avea sentimentul că 
apartamentul reprezintă probabil o greşeală, dar nu 
de prea mare importanţă. Caro s-a născut pe 10 
aprilie şi o vreme toate celelalte probleme au fost date 
uitării. Dan terminase prima variantă a piesei 
următoare; şi chiar în săptămîna cînd a devenit tată a 
semnat şi contractul pentru al doilea scenariu de film. 

Cred că cele mai groaznice căsătorii sînt cele în 
care copilul este instrumentul care sparge gheaţa (sau 
este folosit ca un astfel de instrument). Caro se dovedi 
un copil dificil, făcu toate bolile pe care le fac sugarii 
şi o extenuă pe Nell, atît fizic, cît şi nervos. Consider 
că mi-am asumat şi eu partea mea de răspundere, căci 
pentru prima versiune a noii piese am lucrat tot 
timpul numai acasă. Dar, tacit, Caro deveni cumva ca 
şi apartamentul nostru: o idee bună la vremea ei, dar 
care, o dată pusă în practică, se dovedea prea adesea 
o greşeală. Apoi mai era şi o oarecare rivalitate între 
surori - Jane, din nou însărcinată, devenise mama- 
model şi Nell se simţea obligată să ţină pasul cu ea. 
Am încercat s-o conving să cedeze unul din cele două 
dormitoare pe care nu le foloseam cuiva care să-i ţină 
tovărăşie, unei bone străine sau chiar unei actriţe fără 
angajament. Dar Nell nu numai că nu făcea faţă, dar 
nici măcar nu voia să o recunoască; mai tîrziu a 
pretins că totul se datorase numai fricii de ce avea să 
se întîmple cînd avea să mă lase singur pentru a pleca 
la Wytham. 


Peste vară a plecat din ce în ce mai des la sora ei, 
în timp ce eu eram nevoit să stau tot mai mult departe 
de casă. Cu multă solicitudine, o conduceam pe ea şi 
copilul la gara Paddington; apoi mă întorceam puţin 
cam prea vesel la apartament şi la activitatea mea. De 
obicei sîmbăta următoare mă duceam s-o aduc acasă, 
dar perioadele mele de libertate căpătau tot mai mult 
aspectul unor vacanțe. Şi vizitele la Oxford deveniră 
tot mai frecvente. Poate că de acolo a venit, de fapt, 
tot răul: din legătura strînsă între ei trei şi copii la 
Oxford, din care Dan era acum parţial exclus - deşi, la 
vremea aceea, nu şi-a dat seama. 

Începînd din acel moment, m-am simţit mai puţin 
vinovat. Nell începea să se sufoce la Londra şi se 
plingea tot timpul de dezavantajele noului ei rol. 
Curînd lamentările ei deveniră şi mai groaznice decit 
vechile neajunsuri de care se plingea pe cînd lucra la 
editură, căci, aşa cum s-a întîmplat şi cu micuțul 
apartament, avea tendinţa să înfrumuseţeze trecutul; 
şi acum, cînd vorbea despre perioada cît lucrase la 
editură, se referea la ea ca la o carieră distrusă şi 
nicidecum ca la o muncă neinteresantă pe care o 
făcuse în lipsă de ceva mai bun, aşa cum considerase 
la vremea aceea; şi aşa cum ar fi redevenit imediat, cu 
acea lipsă de logică pe care o consider trăsătura cea 
mai neplăcută a sexului feminin, dacă i-aş fi sugerat 
soluţia simplă de a solicita foştilor săi patroni o muncă 
pe care să o poată face acasă. 

Curba descendentă implacabilă a acestui gen de 
situaţie, în special cînd cele două persoane implicate 
sînt înzestrate cu o doză mult prea mare de egoism 
intransigent, a devenit astăzi atit de familiară, încît nu 
cred că mai e cazul să îi descriu toate studiile. 
Asemenea schimbări în firea unui om şi în natura unei 
relaţii nu se anunţă cu surle şi tobe; se infiltrează 


încet lună de lună, uneori mascate sub forma unor 
împăcări, perioade de fericire, noi hotăriri. Aidoma 
formelor unei boli incurabile, ne dau răgazul să 
epuizăm toată gama explicaţiilor liniştitoare, înainte 
de a ne vedea constrînşi să privim adevărul în faţă. 

Cred că nimic nu a fost mai simptomatic pentru 
cancerul ascuns care ne rodea căsnicia decît 
atitudinea ostilă a lui Nell faţă de munca mea în 
domeniul cinematografiei. A început s-o critice în bloc. 
E drept că, în ce priveşte primul film, atacurile erau 
justificate. Criticii l-au făcut praf, deşi doi dintre ei - 
unul fiind Barney Dillon - au încercat să mă ajute cît 
de cît, făcînd, în denigrările lor, o excepţie pentru 
scenariu. Dar noul film promitea să fie mai bun şi îmi 
făcea plăcere să lucrez cu Tony. Nu era nici pe 
departe ceea ce se cheamă un regizor mare, dar nici 
slab nu era şi se dovedea mult mai bun decît 
predecesorul său. 

Subiectul se baza pe o idee a lui, o poveste 
polițistă cu implicaţii psihologice pe care iniţial am 
intitulat-o Intrusul , dar care a apărut mai tîrziu cu 
titlul Un chip la fereastră. Tony ştia ce vrea şi mă 
punea să lucrez în sensul ăsta, dar, în acelaşi timp, 
era gata să accepte şi alte sugestii. De la el am învăţat 
multe şi în ceea ce priveşte liniile de demarcaţie 
dintre domeniul lui şi al meu. Cînd mă întorceam 
acasă după ce lucrasem cu Tony, am observat că pe 
Nell o enerva entuziasmul meu şi am început să mi-l 
ascund... dar, chiar dacă nu o spunea deschis, se 
ghicea implicit părerea ei că mă vîndusem, că nu 
urmăream decît succesul rapid şi ieftina lumină a 
rampei. Numele lui Jane şi Anthony au fost menţionate 
într-o seară cînd s-a vorbit mai deschis. Nu puteau 
înţelege, sau cel puţin aşa spunea ea, de ce doream să 
mă amestec în acest „demi-monde“ corupt, de ce nu 


mă rezumam la piesele de teatru. Bineînţeles că mie 
nu-mi spuneau nimic în faţă, deşi simţeam cum creşte 
distanţa dintre noi, nu mai apreciam aceleaşi valori, 
nu mai vorbeam acelaşi vocabular. Cinematograful 
internaţionalizează; cu timpul am început să-i 
consider nişte provinciali obtuzi. Se încleştau două 
forme de încăpăţinare profundă; şi mă deranja cea de- 
a cincea coloană pe care Nell o forma acum în propria 
mea tabără. 

Într-o seară, trebuie să fi fost prin iulie sau 
august, cînd m-am întors acasă, am constatat că Nell 
şi Caro plecaseră la Wytham fără să mă anunţe. Ne 
certaserăm pînă tirziu în seara precedentă, iar 
dimineaţa, cînd am plecat eu la lucru, ea încă nu se 
sculase. La sfîrşitul săptămînii m-am dus şi le-am adus 
acasă. Poate că Anthony încă nu ştia nimic atunci, dar 
am citit în ochii lui Jane o întrebare şi un reproş. Cu 
siguranţă că Nell îi vorbise. Asta m-a înfuriat 
îngrozitor, deşi am reuşit să o ascund. 

La vremea aceea, începusem a doua versiune a 
scenariului. Pentru că surveniseră unele încurcături în 
programul unuia dintre actorii principali, filmul 
trebuia terminat cît mai repede. Mi s-a dat o cameră 
la biroul de producţie şi o secretară care lucra 
jumătate de zi. Andrea, tată englez, mamă poloneză, 
cu doi ani mai mare ca mine. Nu era deloc tipul de 
secretară umilă, ci, se afla deja pe cale să devină una 
dintre cele mai bune secretare de producţie de 
dincoace de Atlantic: aducea parcă a sergent-major, 
deşi era genul care recurgea la tact şi sînge rece 
acolo unde altele făceau pe grozavele şi se lăudau cit 
le ţinea gura. l-am apreciat imediat calităţile 
profesionale: era imposibil să nu admiri viteza şi 
acurateţea cu care dactilografia manuscrisele şi felul 
în care le comenta, sugerînd o reducere, atrăgindu-mi 


atenţia asupra unui punct slab. Nu mă atrăgea fizic, 
corpul ei era cam greoi şi avea în ea ceva din 
resemnarea uşor acuzatoare a fetelor care vor să-şi 
facă o carieră. Nu ştiam atunci că fusese măritată, 
căci rareori vorbea despre ea. Singura trăsătură slavă, 
sau cel puţin nebritanică, erau ochii. Erau foarte 
frumoşi, foarte direcţi, verde-jad. Totul s-a întîmplat 
încet, începînd mai curind ca un sentiment de 
uşurare. Era atîta contrast între senzaţia neplăcută pe 
care o aveam pentru că nu puteam şti niciodată cum 
avea să se sfirşească seara mea cu Nell şi plăcerea de 
a mă putea baza tot mai mult pe această camaraderie 
inteligentă şi folositoare, care dădea vieţii mele 
cotidiene oarecare sens şi echilibru. Mă însoțea 
uneori cînd mă duceam să-i arăt scenele noi lui Tony, 
care avea obiceiul să-şi prezinte propriile sugestii ca o 
mitralieră, mult mai repede decît puteam să le notez, 
şi mi-am dat seama că şi el avea aceeaşi impresie 
despre ea: profesionistă pînă în virful unghiilor, iar 
inteligenţa şi perspicacitatea ei erau de mare folos 
celor cu care lucra. 

Nu ne vedeam decît la serviciu. De obicei se 
ducea să-mi cumpere nişte sandviciuri, uneori o 
invitam să luăm prînzul într-unul din restaurantele 
ieftine din apropiere. Dar, în cele din urmă, am ajuns 
să aflu cîte ceva despre căsătoria ei ratată. Fusese 
măritată cu unul dintre polonezii refugiaţi în Anglia la 
începutul războiului, care devenise un as al aviaţiei. 
Pacea îl transformase într-un beţiv sadic şi, împreună 
cu alţi expatriaţi, se apucase de politică. Acum ea 
locuia cu mama ei, undeva în apropiere de Marble 
Arch. Abia mai tîrziu am aflat cît de monstruos se 
purtase cu ea în viaţa lor particulară, căci Andrea nu 
făcuse decît unele aluzii la necazurile ei. Era o femeie 
plină de umor şi mînuia cu uşurinţă tipul de glume 


cinice care, în general, se asociază cu cei ce lucrează 
în cinematografie, după cum mirosul de malţ îi 
învăluie pe cei care lucrează în fabricile de bere; dar 
îţi dădea impresia că la ea toate acestea căpătau o 
nuanţă defensivă. Căsătoria o rănise adînc. I-am simţit 
mult lipsa cînd unele probleme de producţie au 
necesitat prezenţa ei în altă parte. Am avut grijă să 
nu-i vorbesc lui Nell prea mult despre ea. S-au văzut o 
dată sau de două ori şi Nell n-o plăcuse, sau cel puţin 
aşa pretinsese; e limpede însă că nu era vorba de 
gelozie, ci de antipatia pe care o resimțea faţă de toţi 
cei care aveau legătură cu viaţa mea profesională. 
Cînd am început filmările, tot la Pinewood, a fost 
nevoie de cîteva modificări la scenariu. Se ştia că lui 
Tony nu-i place să lucreze înconjurat de spectatori 
care n-au nimic de făcut şi nu mă prea duceam pe 
platou. Andrea şi cu mine rămîneam deseori singuri în 
biroul de producţie. Am început să mă duc pe acolo şi 
cînd nu mai era absolut necesar. În industria 
cinematografică, zvonurile circulă mai repede decît în 
oricare altă lume artistică; şi zvonurile pretindeau că 
scenariul era bun, că lui Tony îi plăcea, că învăţam 
repede, că eram serios... Eram nespus de încîntat. 
Voiam să învăţ şi celelalte tehnici ale noii mele 
meserii. În secret, visam să devin eu însumi regizor. 
Cam pe la vremea aceea am avut de luat cîteva 
hotăriîri serioase în legătură cu viitorul meu şi Nell mă 
bombarda cu o mulţime de sfaturi nepractice. Se 
vorbea deja despre un nou scenariu. Nu era tocmai 
ceea ce se cheamă o dilemă. Ştiam (sau credeam că 
ştiu) că filmul nu va fi niciodată pentru mine ceva la 
fel de serios ca teatrul. Dar era distractiv şi aducea 
bani buni. Dacă aveam de spus ceva cu adevărat, 
personal şi „important“, nu aveam s-o fac decît în 
teatru. Noua piesă pe care intenţionam s-o scriu (şi 


care a apărut sub titlul Producţia) avea să dovedească 
limpede faptul că nu mă lăsasem ademenit de lumea 
filmului, de compromisurile, presiunile şi premisele 
sale false. Dar simţeam că nu eram încă pregătit s-o 
scriu; şi poate că mă speria puţin şi ideea de a nu 
insulta cumva găina care ouase scenariile de aur bine 
plătite. Era cert că trebuia să mai aştept, să mă 
detaşez puţin de viaţa de la studio, pentru a putea 
crea personaje pe care colegii mei din cinematografie 
să nu le poată recunoaşte. 

Dar, mai presus de toate, simţeam nevoia de a-i 
dovedi lui Nell că nu avea dreptate. Cînd am acceptat 
cel de-al treilea scenariu, nici o ceartă violentă nu a 
zguduit liniştea vieţii noastre domestice. Părea să se fi 
împăcat cu ideea că nu aveam să renunţ la cariera 
mea alternativă de scenarist şi că dacă nu era întru 
totul de acord cu ea, era totuşi de acord să accepte 
banii pe care mi-i aducea. Noul meu agent literar 
avusese grijă ca din punct de vedere financiar să nu 
mai fiu situat pe treapta cea mai de jos. O lăsam pe 
Nell să-şi satisfacă toate capriciile. Ştiam că cheltuiam 
prea mult, dar eram dispus să plătesc oricît pentru 
liniştea căminului meu. 

Şi deodată incidentul previzibil: într-o zi pe la 
prînz, la studio, Andrea părea uşor deprimată, Dan a 
întrebat-o ce s-a întîmplat şi ea i-a spus că era ziua ei, 
adăugind ceva în legătură cu zilele de naştere din 
copilărie... cum nu te maturizezi niciodată îndeajuns 
ca să le consideri zile obişnuite. Dan s-a repezit la bar 
şi a cumpărat o sticlă mică de şampanie. Andrea a ris 
şi au băut împreună. Apoi, la ora priînzului, Dan a 
anunţat tuturor că e ziua ei şi s-a băut iar şampanie... 
nimic neobişnuit. După aceea s-au întors numai ei doi 
în biroul de producţie. Sticla de şampanie goală se 
afla încă pe masă: ea s-a apropiat de el şi l-a sărutat. A 


fost un sărut în fugă, afectuos, pe obraz, nu pe gură, 
dar a existat o uşoară ezitare înainte de a-l îmbrăţişa, 
o aşteptare, o scurtă licărire a ochilor înainte de a se 
întoarce cu spatele să dea nişte telefoane. Dan a 
înţeles că în felul acesta voia să-i spună că toată 
camaraderia lor era doar o prefăcătorie. Asta a fost 
tot. Cineva a intrat în birou şi a doua zi totul a fost 
exact ca înainte. 

Apoi, cîteva seri mai tîrziu: Nell şi Dan tocmai se 
duseseră la culcare şi el a făcut unul din acele gesturi 
sugestive pe care toţi soţii şi toate soțiile au învăţat să 
le recunoască. A fost respins foarte tăios. 

A spus: „Scuză-mă“ cît a putut de amabil. Dar 
Nell a rămas ţeapănă ca o scîndură. După vreo 
cincisprezece secunde de nemişcare, s-a dat furioasă 
jos din pat şi şi-a aprins o ţigară; un alt gest 
preliminar pe care Dan ajunsese să-l recunoască prea 
bine. 

— Acum ce mai e? 

— Ştii al naibii de bine ce e. 

— Tocmai de asta te-am întrebat. 

Ura ceea ce numea ea „sarcasmul lui de film 
prost“. Nu a răspuns, a tras perdeaua deoparte şi a 
început să privească fix în noapte. 

— Nu înţeleg ce vrei de la viaţă. 

— Vreau să divorţez. 

El venise acasă mai tîrziu şi se grăbiseră să plece 
să ia masa cu nişte prieteni - mai exact, cu fata care îi 
făcuse rost lui Nell de fostul ei serviciu la editură şi cu 
soţul acesteia. Dan ştia că întîlnirea nu-i făcuse nici o 
plăcere lui Nell, că tot timpul o măcinase ceva şi crezu 
că de vină era fata cealaltă, cu sporovăială ei despre 
editură: un nou acces de invidie absurdă pentru o 
carieră pe care în realitate nu şi-o dorea înapoi. Dar 
iată că fusese altceva. 


— De ce? 

Aşteptă, dar ea nu răspunse. Deodată se sperie 
foarte tare, îi trecu prin minte că lui Jane îi venise 
ideea nebunească să... Întrebă din nou de ce, 

— Ştii foarte bine de ce. 

— Că te-am privat de o slujbă pe care ai urît-o cît 
timp ai lucrat? 

— Of, pentru Dumnezeu. Tăcere. Apoi continuă: 
Eşti un mincinos al dracului de bun, trebuie s-o 
recunosc. 

— Habar n-am la ce te referi. 

— La legătura pe care o ai cu vaca aia poloneză. 

A oftat aparent amuzat şi plin de dispreţ faţă de 
acuzaţia adusă, dar era, de fapt, un suspin de uşurare: 

— İn regulă. Hai, dă-i drumul. Sau scrisoarea era 
anonimă? 

— Deci recunoşti? 

— Nu recunosc absolut nimic. Doar că aş prefera 
să fii mai degrabă o vacă poloneză decît o căţea de 
englezoaică paranoică. 

— Da. Ştiu că ţi-ar plăcea. 

Dan se dădu jos din pat şi se apropie de ea, dar, 
înainte s-o atingă, ea se întoarse spre el. li putea 
vedea faţa în lumina felinarelor de jos. Privirea îi era 
speriată dar, în acelaşi timp, veninoasă - sau 
obsedată. Şi asta l-a oprit: senzaţia că în ea se 
petrecuse o tainică schimbare de personalitate, că el 
n-o mai cunoştea şi nu mai putea s-o înţeleagă. 

Spuse: 

— Nu e adevărat, Nell. 

— Fostul ei soţ mi-a telefonat azi după-amiază. Şi 
mi-a spus cîteva lucruri despre ea. Se pare că mergi 
pe o cărare bătătorită şi de alţi bărbaţi. Presupun c-o 
ştii. 

— Dar omul ăla e nebun. A fost deja nevoită să 


recurgă la o hotărire judecătorească pentru a-l 
împiedica s-o mai bată la cap pe mama ei. Toată 
lumea de la birou o ştie. 

Se uitau unul la altul, de la şase paşi distanţă. 

— Mie mi s-a părut foarte normal. 

— Ei, o să vedem ce spune legea. Am să-l dau în 
judecată pentru calomnie. 

— Mi-a spus că la Pinewood toată lumea ştie că... 

Dar în vocea ei se simţea acum o uşoară 
nesiguranţă. 

— Nell, pentru Dumnezeu, omul nu-i zdravăn. 
După cîte se pare a început s-o siciie pe maică-sa de 
anul trecut. E catolic, nu vrea să divorţeze, e... pentru 
Dumnezeu, cum poţi să crezi asemenea prostii? 

— Pentru că s-ar putea foarte bine să fie 
adevărat. 

Dan se întoarse şi-şi căută ţigările. Trebuie să fi 
fost foarte furios, pentru că îi venea să-i spună că avea 
dreptate şi să îi explice de ce. Dar ea se repezi din 
nou. 

— Te-a văzut săptămîna trecută intrînd în 
apartamentul ei. 

— Am dus-o acasă cu maşina. M-a invitat sus să-i 
cunosc mama. Am băut ceva şi asta a fost tot. O 
jumătate de oră. 

— De care ai uitat să-mi pomeneşti. 

— Îmi amintesc că în seara aceea erai prea 
preocupată de ororile maternității pentru a putea 
susţine o conversaţie normală. 

Nu reacţionă. 

— Obişnuieşti s-o conduci acasă cu maşina? 

— Pentru Dumnezeu, se ocupă de un întreg birou 
de producţie. De obicei e ultima care pleacă. Nu, n-o 
conduc. 

— Pari să ştii o mulţime de lucruri despre ea. 


— Şi am tot dreptul. E o secretară excelentă şi e 
un om drăguţ. Ea respiră adînc. Faptul că îi recunosc 
aceste calităţi nu e o infidelitate, Nell. 

Se întoarse din nou spre fereastră. Dan se aşeză 
pe marginea patului. 

— Presupun că-i povesteşti totul despre căţeaua 
aia de englezoaică paranoică cu care ai făcut greşeala 
să te însori. 

— E o remarcă atît de ieftină, că nici nu merită 
să-ţi răspund. 

Se lăsă tăcerea; era ca un turnir medieval. După 
fiecare lovitură, trebuia să se gîndească la noi 
modalităţi de atac. 

— Mă îndepărtezi total din viaţa ta. Nu mai ştiu 
nimic de tine. După-masă a telefonat Sidney. Sidney 
era noul agent literar al lui Dan. În legătură cu oferta 
făcută de americani. Nici nu ştiu în ce constă oferta 
făcută de americani. 

— E vorba de un nou scenariu. Nu s-a hotărît încă 
nimic. Şi nu te-am îndepărtat eu din viaţa mea. Te-ai 
îndepărtat singură. 

— Te transformi într-o persoană pe care nu o 
înţeleg. 

— Pentru că nu vrei să te maturizezi. Vrei ca totul 
să rămînă neschimbat. 

Pufni amar. 

— Evident. Pur şi simplu ador acest oribil 
apartament, care ne trebuia ca o gaură în cap şi în 
care stau închisă toată ziua în timp ce tu umbli şi... 

— Atunci hai să ne mutăm. Să ne luăm o casă. O 
studentă străină care să vadă de copil. O guvernantă. 
Ce vrei tu. 

— Numai să te las în pace. 

— Înţeleg. Ai vrea să las totul baltă ca tu să ai pe 
cineva cu care să te cerţi toată ziua. 


Nell coborise puţin vocea: 

— Nu ştiu de ce Anthony şi Jane pot avea o viaţă 
atit de afectuoasă şi civilizată şi noi... 

— Of, mai dă-i dracului pe Jane şi Anthony! Dar 
continuă ceva mai calm: Dacă e cineva care are o 
legătură amoroasă, aia eşti tu. Cu ei. 

— Mulţumesc. 

— Află că aşa e. Dacă voiai să te măriţi cu un 
universitar şi să trăieşti printre turle romantice, 
atunci de ce dracu... 

— Pentru că era altfel pe vremea aia. 

— Şi tu la fel. 

— Tu ai început. 

Şi tot aşa şi tot aşa. S-a terminat cu plins şi cu un 
nou şir de hotărtri. Dar nu erau de durată. Nell i-a 
telefonat prietenei ei şi şi-a reluat activitatea de lector 
la editură; dar curînd a început să se plictisească. Întii 
a hotărît să rămînem în apartament; apoi a urmat o 
scurtă fază de căutări de case, dar am descoperit că 
preţurile începuseră să crească; şi nici unul din noi nu 
era sigur că ne plăcea cu adevărat ceea ce ni se arăta. 
Începu din nou să-şi dorească o casă, undeva la ţară - 
acum ăsta devenise pentru ea lucrul cel mai 
important. Cînd era prost-dispusă, considera că 
Londra era de vină pentru toate cîte nu mergeau bine. 

Poate că cea mai mare ironie a constat în faptul 
că incidentul ne-a adus pe mine şi pe Andrea un pas 
mai aproape de ceea ce în cele din urmă s-a întîmplat. 
Mi s-a părut de datoria mea s-o avertizez în legătură 
cu ce făcea nenorocitul de Vladislav şi cumva nu m-am 
putut hotări să-i vorbesc la birou. A trebuit să aştept 
cîteva zile, dar apoi Nell, Caro şi cu mine am plecat la 
Wytham la sfîrşitul săptămînii şi Nell s-a hotărit să 
mai rămînă pînă miercuri - sau, mai bine zis, conform 
uneia din bunele hotăriri pe care le luasem recent, n-a 


vrut să mai rămînă, dar a cedat insistențelor mele. Aşa 
că, într-o seară, am invitat-o pe Andrea la masă - n-am 
indus-o în eroare, i-am spus că aveam ceva delicat de 
discutat. Presupun că a ghicit despre ce era vorba, 
deşi a fost indignată cînd a aflat, s-a scuzat, s-a oferit 
să se ducă să-i explice lui Nell... dar Nell mă pusese 
să-i promit că nu-i voi spune nimic Andreei, pe care o 
promovase destul de repede de la „vaca poloneză“ la 
gradul de „biata femeie“. 

În cele din urmă, acolo, la restaurantul chinezesc 
unde o invitasem, Andrea mi-a relatat întreaga 
poveste a căsătoriei ei. În timpul războiului fusese 
funcţionară civilă la Ministerul de Război şi 
cunoştinţele ei de poloneză au contribuit ca postul şi 
munca să-i fie remarcate. S-a îndrăgostit de Vladislav 
şi s-au căsătorit imediat; dezechilibrul lui mintal părea 
la vremea aceea ceva destul de obişnuit, în parte fiind 
rezultatul tensiunii la care era supus în timpul 
misiunilor periculoase şi a zvasticilor de sub carlinga 
avioanelor. Dar pacea şi pactul cu Stalin l-au făcut să 
devină antibritanic; mai ales că nu a reuşit să intre ca 
pilot în aviația comercială. Începuse deja să bea 
serios. Ea a îndurat şi acceptat toate protestele lui 
furioase în legătură cu situaţia polonezilor, a 
catolicilor, a expatriaţilor; şi, în plus, descoperise 
faptul că nu putea face copii... Această experienţă 
conjugală îi lăsase un sentiment de trist dispreţ 
pentru tot ce era polonez (în afară de mama sa) şi un 
permanent sentiment de vinovăţie faţă de beţivul cu 
care se măritase. Faptul că devenise ce era acum îi 
salvase viaţa sau cel puţin echilibrul mintal. Chiar şi 
atunci am simţit la ea o disperare mult mai profundă 
decit lăsa să se întrevadă carapacea cinică în care se 
închidea uneori la birou. Se simţea prinsă într-o 
capcană fără ieşire. De fapt ea era şi Nell, şi Dan în 


acelaşi timp: Nell, pentru că ducea o viaţă care nu-i 
satisfăcea întreaga personalitate; şi Dan, pentru că 
simţea că fusese  ademenită într-o căsătorie 
nepotrivită. Mi-a spus că avusese mai multe legături 
de cînd trăia despărțită de soţul ei, dar de fiecare dată 
fusese ca şi cum totul i se întîmpla „altei femei“. Una 
din aceste legături (am fost şocat cînd am aflat - nu că 
existase, ci că nu-mi dădusem seama) o avusese, cu un 
an în urmă, cu Tony. El era căsătorit, avea familie, 
totul fusese ţinut în mare secret. În meseria asta toţi 
bărbaţii sînt nişte porci, chiar şi cei mai drăguţi, zicea 
ea. 

Nu trebuia s-o fac pe Andrea să pară prea rece şi 
obiectivă în felul în care se judeca pe ea însăşi sau 
lipsită de farmec şi senzualitate. Era ceea ce francezii 
numesc une belle laide ; o persoană al cărei farmec ţi 
se dezvăluie cu încetul. Corpul, la prima vedere, părea 
lipsit de graţie, în special dacă o comparai cu 
puştoaicele de douăzeci de ani pe care producătorii le 
angajează să le facă din cînd în cînd cafele, să-şi 
bucure ochii şi să le măgulească vanitatea. Dar 
trăsăturile feţei erau izbitoare şi ochii absolut 
remarcabili, pe departe cei mai frumoşi ochi pe care i- 
am văzut vreodată. Aceasta era oarecum în avantajul 
ei, căci te făceau imediat să uiţi restul. Nu era o 
femeie uşor de ţinut la distanţă, avea în ea ceva de 
femme fatale , de care era perfect conştientă. Poate 
că puterea imediată pe care o avea asupra bărbaţilor 
era o compensație pentru atracţia pur fizică pe care o 
exercită femeile mai frumoase, în orice caz, ea era mai 
conştientă de acest magnetism decît bărbaţii care îi 
simțeau efectele. Apoi era şi mai mare decît mine - nu 
numai ca număr de ani -, poate că trupul ei avea ceva 
matern... Nu ştiu. 

La rîndul meu, în seara aceea, i-am spus cîte ceva 


despre căsnicia mea. Nu mă plingeam, am găsit chiar 
unele justificări pentru comportarea lui Nell - 
încercînd s-o conving pe Andrea mai mult decît eram 
eu însumi convins. Cred că la prima vedere seara 
aceea ar fi putut fi o confirmare a faptului că între noi 
orice altă relaţie decît cea care se stabileşte între doi 
colegi sau buni prieteni era exclusă. Cînd am condus-o 
acasă, am sărutat-o pe obraz şi am strins-o uşor de 
mînă; apoi m-am urcat în taxi şi am plecat. Mă 
vedeam culcîndu-mă cu ea, dar altfel decît în celelalte 
două cazuri precedente. Atît temperamentul ei, cît şi 
relaţiile noastre de serviciu făceau imposibilă o relaţie 
de scurtă durată. 

Cînd, în 1962, s-a sinucis, am fost deprimat 
săptămîni întregi. N-o mai văzusem de cîţiva ani şi 
numai după mult timp am reuşit să înţeleg de ce 
pierderea ei mă afectase atît de mult şi de ce aveam 
un sentiment de vinovăţie atit de puternic şi aparent 
nejustificat. Nici măcar nu am credinţa că dacă cei doi 
ani s-ar fi încheiat cu o căsătorie, nu cu refuzul 
reciproc de a schimba ceva în modul nostru de viaţă, 
Andrea nu şi-ar fi pus capăt vieţii. O cunoşteam destul 
de bine şi simţisem tendinţa depresivă a firii ei. 
Aveam mai degrabă sentimentul că ea avusese ultimul 
cuvînt în legătură cu vieţile noastre personale, cu 
profesiunea, cu epoca noastră. Pentru ea, Dumnezeu 
fusese doar un străin paranoic şi frustrat; şi noi toţi 
eram membrii acelui club prăpădit de veterani 
polonezi cu care îşi irosise el viaţa conducîndu-l în 
stare de ebrietate, undeva pe lingă Bayswater Road. 
Nu l-am întîlnit pe Vladislav niciodată, dar de cînd a 
murit Andrea, i-am regăsit permanent prezenţa în 
spatele oricărei scene în care se joacă marea iluzie. 

Oamenii din compartiment începură să se agite. 
Prin ceaţă, vedeam felinarele reflectîndu-se în apa 


neagră. Intram, prizonieri ai tăcerii noastre tipic 
englezeşti, în cel mai tipic englezesc dintre toate 
oraşele. Mama-Oxford, Venus-Minerva, loc bîntuit de 
stafii, unde se vorbesc sute de limbi; Verona lui 
Shakespeare şi Elsinorul fiecărui student, de la 
începutul tuturor timpurilor. Nu un oraş, ci un incest. 


Confruntarea 


Am recunoscut-o pe Jane imediat, încă de cînd mă 
aflam în mijlocul mulţimii, aşteptind să trec de 
controlorul de bilete. l-am făcut cu mîna şi mi-a 
răspuns cu un semn scurt; ca şi cum despărţirea 
noastră nu durase şaisprezece ani, ci numai cîteva 
zile. O femeie de patruzeci şi cinci de ani, într-o haină 
lungă de piele, garnisită cu blană la git şi la poale; cu 
capul gol, fără geantă, cu mîinile în buzunare; 
îmbătrînise foarte mult la faţă, dar păstrase ceva din 
vechea rezervă, ceva ca o aureolă care o deosebea de 
toţi cei din jur. Chiar dacă ar fi fost o persoană 
complet străină, pe care aş fi zărit-o din întîmplare, aş 
fi întors capul s-o mai privesc o dată. Un călător mai 
în vîrstă care ieşise înaintea mea îi vorbi cînd trecu pe 
lîngă ea. Am văzut-o zîmbind. Au schimbat cîteva 
cuvinte. Haina aceea de piele avea ceva uşor artificial, 
aproape ca un costum de scenă. Nu părea să fi 
încărunţit, probabil că-şi vopsea părul; era mai 
deschis decît mi-l aminteam, o nuanţă mai castanie; 
destul de lung, strîns lejer la spate într-un pieptene de 
argint. Îşi păstrase aerul vag spaniol, pe care-l 
asociasem întotdeauna cu imaginea ei. Dar arăta, în 
acelaşi timp, şi ca soţia distinsă a unui universitar, 
foarte la ea acasă în acest oraş. 

Cînd am ajuns în dreptul controlorului de bilete, 
ea tot mai vorbea cu celălalt pasager. Dar se scuză şi 


el îşi văzu de drum. Nu se mişcă, abia dacă schiţă un 
zîmbet pe cînd mă apropiam de ea. În ultima clipă, 
plecă ochii. Urmă un moment ciudat, cînd nici unul 
din noi nu a ştiut ce să facă. Ea era tot cu mîinile în 
buzunare. Apoi şi le scoase pe amîndouă şi le întinse 
spre mine. 

— Mi-am uitat replica. 

I-am strîns mîinile, apoi, destul de stînjenit, m-am 
aplecat şi am sărutat-o pe obraz. 

— Nu-i nevoie de nici o replică. 

Atunci mă privi în ochi; o urmă a vechii ironii - 
sau poate o întrebare, nu ştiam. 

— Nu te-ai schimbat. 

— Nici tu. Arăţi stupefiant. 

— „Stupefiată“ ar fi cuvîntul potrivit. 

Nu era fardată. De aproape, îşi arăta virsta. Erau 
riduri normale, lăsate de ani, la care se adăugau şi 
cele de oboseală. Simţeam că încearcă să-şi ascundă 
frica. Nu era deloc sigură de mine, cine eram, ce 
devenisem. Zîmbeam amindoi, aşa cum îşi zîimbesc 
străinii, uşor stingheriţi de propria lor stinghereală. 

— Maşina e afară. 

— În regulă. 

Se întoarse şi o porni spre ieşire, în noapte. 

— Îţi sînt... îţi sîntem atît de recunoscători, Dan, 
eu... 

— Mă întorceam oricum. Cinstit. 

Se uită în jos la pavajul ud şi făcu cu capul un 
gest de resemnată acceptare. Ne apropiam de locul 
unde îşi parcase maşina. Se întoarse spre mine. 

— Crezi că mai ai putere să-l vezi chiar în seara 
asta? 

— Bineînţeles. 

— M-am gîndit că poate ai vrea mai întîi să bei 
ceva. Ne putem opri la Randolph. 


— Minunat. Şi după aceea te invit la cină. 

— Am pregătit ceva acasă. Guvernanta străină... 

— Insist. 

Din nou o scurtă încleştare a voințelor; şi din nou 
cedă cu acelaşi gest concesiv din umeri. 

În timp ce străbăteam distanța scurtă pînă la 
hotelul Randolph, îmi prezentă clinic, aproape cu 
indiferență, starea sănătății lui Anthony. Ceea ce 
inițial fusese un cancer incipient al stomacului se 
generalizase; soluția paliativă a operaţiei eşuase. 
Supravieţuia, depăşind deja prognoza iniţială. Ne-am 
informat reciproc despre copiii ei, alte rude, Caro. N- 
am spus nimic de Barney. În timpul acestui schimb de 
banalităţi, nu simțeam nici un fel de tristeţe, ci mai 
curînd o fericire secretă; toate aceste locuri uitate - 
nu mai fusesem la Oxford de şaisprezece ani - şi totuşi 
neuitate - străzi, clădiri, femeia de lîngă mine care 
conducea maşina; dar exista un sentiment mult mai 
adînc, impresia că trecerea timpului, a vieții noastre 
personale şi-a schimbat cursul... clipe care au zburat 
şi cărora eşti bucuros că le-ai supraviețuit. Poate că 
prezenţa morţii are întotdeauna acest efect. Valori 
pierdute îşi recapătă sensul, faptul de a fi încă în viaţă 
devine norocul fundamental pe care fiecare zi 
obişnuită, plină de compromisuri, reuşeşte să te facă 
să-l uiţi. N 

Am găsit o masă la Randolph. Işi scoase haina cu 
aspect rusesc; un costum cu pantaloni, o bluză simplă 
crem, prinsă la gît cu o broşă mare cu agate. Părea 
mai înaltă şi mai subţire decît mi-o aminteam; poate 
era numai din cauza costumului. Am comandat pentru 
ea un Campari şi un whisky mare pentru mine. 
Chelnerul nici nu se îndepărtase bine, că am şi pus 
capăt banalităţilor. 

— În decursul anilor, am încercat să-mi imaginez 


deseori ziua de azi, Jane. Dar nu mi-am imaginat-o în 
felul acesta. Privirea îi rătăcea pe masa dintre noi. Am 
continuat: Totul s-a întîmplat numai din vina mea. 
Vreau ca măcar asta să fie clar între noi. 

Şopti: 

— Totul e din vina noastră. Ăsta e unul dintre 
puţinele puncte din religie asupra căruia Anthony şi 
cu mine încă mai sîntem de acord. 

— Nu mai eşti catolică? 

Zimbetul deveni mai natural. 

— Toate astea au fost demult. 

— Mi-am petrecut noaptea trecută încercînd să 
aflu cîte ceva de la Caro. 

Continuă să zimbească, deşi îşi plecă din nou 
privirile. 

— Am abandonat totul cu ani în urmă. 

— Şi Anthony? 

— A cerut ultima împărtăşanie. „Sacramentul 
bolnavilor“, cum îi spun ei. Sau cel puţin aşa cred. 
Probabil că şi-a dat seama cît de ciudat îmi suna toată 
explicaţia asta vagă. Corbii ăia încă îl mai vizitează, în 
orice caz. Apoi adăugă: În decursul anilor a devenit, 
între noi, un subiect tabu. Un teren privat 
indispensabil oricărei căsătorii decente, cum spun ei. 

Chelnerul ne aduse băuturile. Am observat acea 
dublă folosire a persoanei a treia plural, „ei“; şi mi-au 
trebuit cîteva clipe ca să pot renunţa la iluzia că 
mariajele invidiate trebuie să fie neapărat perfecte. 

— Şi copiii? 

— S-au luat după mama lor, cea fără de 
Dumnezeu. 

— Nu mi-am dat seama. 

Sorbi din Campari. Aşteptam să văd dacă va 
folosi prilejul pentru a închina în cinstea revederii 
noastre. Dar nu, nu avea să-mi dea nici o indicație, 


nici chiar printr-un gest banal, în legătură cu ceea ce 
simţea în adîncul sufletului. Eram descumpănit, poate 
pentru că venisem cu atitea idei preconcepute... sau 
poate că interpretasem greşit părerea lui Caro despre 
mătuşa ei. Mă aşteptasem la mai multă maturitate şi 
siguranţă de sine, dar şi la mai multă căldură. 
Veşnicul suris pe care-l asociasem întotdeauna cu 
imaginea ei părea să fi dispărut; la fel şi vechea ei 
vitalitate - magnetismul, poezia cu care reuşea 
întotdeauna să încarce pînă şi cele mai neînsemnate 
întilniri; o fluturare grăbită a miinii peste strada 
aglomerată, un zîmbet peste capetele celorlalţi la o 
petrecere. Începusem s-o bănuiesc că se controlează 
şi îmi era imposibil să ghicesc ce se ascunde sub 
această rezervă a ei. 

— Încep să cred că dacă religia poate încasa 
asemenea lovituri, e o dovadă că e totuşi solidă. 

— El s-a priceput întotdeauna să ceară chiar şi 
evenimentelor incompatibile o paradoxală confirmare 
a  certitudinilor lui. Apoi adăugă: Sau chiar 
adevărurilor incompatibile. 

— Absurditate dusă la extrem? 

— Cam aşa ceva. 

Făcea un efort evident să fie mai comunicativă. 
Continuă: 

— Nu pare deloc speriat. Aş zice chiar că e 
curajos. Şi a adoptat o atitudine filozofică. E foarte 
filozof pentru un profesor de filozofie. Cu toate 
acestea, se simte mult mai aproape de moarte decît de 
orice altceva. Pentru el, singurul dialog adevărat e 
dialogul cu ea. Apoi, cu o uşoară strimbătură: Sau cu 
adevărurile eterne. 

— E uşor de înţeles. 

— Desigur. Chacun à sa mort. 

— El a spus asta - sau tu? 


Zîmbi ambiguu. 

— Va muri ca un autentic produs al Oxfordului. 
Fără să-şi fi pierdut simţul ironiei. 

Căutam să văd ce ascundea acel zîmbet. 

— Imi face impresia că nu e singurul curajos. 

Ridică din umeri. 

— Nell crede că sînt foarte rece şi prozaică. 

I-am studiat din nou profilul; căuta cuvinte pe 
care să le poată înţelege un străin. 

— În ultimii ani, Nell a devenit groaznic de 
convenţională şi de reacționară, tipul Daily-Telegraph. 

— Aşa am dedus şi din ce spunea Caro. 

— O notabilitate a comitatului. Cred că l-am 
subestimat pe Andrew. 

— N-a fost niciodată atît de prost pe cît voia să ne 
facă să credem. 

— Mi-amintesc că asta a fost întotdeauna părerea 
ta. 

— E fericită cu el? 

Din nou zîmbetul fugar: ca şi cînd astfel de 
lucruri ar fi detalii fară importanţă. 

— Fericită atit cît i-o permite firea, cred. 

— Mă bucur. 

Dar Jane continua să-mi ocolească privirea. 
Amâîndoi urmăream un grup de studenţi din fundul 
sălii. In comparaţie cu extravaganţa lor, bietul nostru 
dandysm din anii '40 părea tare timid. Simţeam din ce 
în ce mai clar că Jane mă respingea; era distantă şi 
necomunicativă, ca şi cum ar fi vrut să mă facă să 
înţeleg că mă aflam aici împotriva voinţei ei. Aş fi 
preferat s-o văd adoptind faţă de mine manierele 
convenţionale pe care tocmai i le reproşa lui Nell. Am 
făcut o nouă încercare de a întinde o punte peste hăul 
dintre noi. 

— Jane, ce vrea de la mine? 


— Să rescrie puţin trecutul, desigur. 

— Adică? 

Ezită. 

— De ani de zile n-am mai vorbit despre tine, 
Dan. Şi nici despre trecut. Ştiu că doreşte neapărat să 
te vadă, dar niciodată... n-a vrut să spună niciodată de 
ce. Continuă, vorbind mai repede: Problema cu 
oamenii hipercivilizaţi e că stăpinesc la perfecţie 
tehnicile care le permit să ascundă adevărurile 
necivilizate. Tot ce ştiu e că a fost foarte amărit cînd 
am încercat să-i sugerez că nu avem dreptul să-ţi 
impunem aşa ceva. Adăugă: Asta, cel puţin, a fost... 
autentic. 

— Atunci sînt de partea lui. Consider că aveati 
acest drept. 

— Toate astea nu înseamnă că nu-ţi sînt foarte 
recunoscătoare că ai venit. 

O clipă, ochii lui Jane îşi recăpătară privirea de 
altădată; candoare, autoironie. 

— În momentul de faţă nu prea sînt într-o 
dispoziţie în care să pot vedea vreo speranţă sau vreo 
rațiune în ceva. Nu trebuie să iei în seamă ce spun. 

Ceea ce însemna, bineînţeles, că voia să se 
asigure că o iau în seamă: era din ce în ce mai ciudat; 
fosta relaţie de rudenie dintre noi era acum total 
inversată, aşa încît părea necesar să fie amintită în 
orice gest, în orice frază. Acum eram o persoană mult 
prea importantă şi prea celebră, părea ea să spună, ca 
să mai am timp pentru o persoană neînsemnată ca ea. 

— E şi normal, în asemenea situaţie. 

— Poate. 

Zimbetul ei era foarte artificial şi, brusc, trecu, 
fără nici o logică, la 0 nouă scuză: 

— Să nu uit. Nell m-a rugat să-ţi spun că-i pare 
rău de ce ţi-a spus la telefon. In legătură cu prietena 


ta, ea... 

— E vina mea că m-am enervat. Am muşcat din 
momeală. 

— Eu n-am văzut decît un singur film cu ea. Mi s- 
a părut foarte bună. 

— Cred că o să facă carieră. Dacă se fereşte de 
oameni ca mine. 

— Presupun că în privinţa asta are şi ea părerea 
ei. 

Am aruncat o privire studenţilor din fundul sălii. 

— Locul ei e la masa aceea, Jane. A greşit venind 
la masa mea. 

— Vrea să se mărite cu tine? 

Am clătinat din cap în semn că nu. 

— N-am făcut decit s-o îndrum în timpul primei 
sale experienţe hollywoodiene. Încercînd să amîn 
inevitabilul. 

— Adică? 

— Momentul în care va începe să creadă în lumea 
aceea. 

Zîmbi privind în jos, dar din nou în zîmbetul ei 
era puţin prea multă politeţe convenţională, ceea ce te 
făcea să crezi că mintea îi zburase în altă parte. Am 
văzut-o uitîndu-se pe furiş la ceas. 

— E timpul să plecăm? 

— Cred că acum au terminat ceea ce numesc ei 
masa de seară. 

— Şi a noastră? Unde mai mănîncă oamenii de 
aici în ziua de azi? 

Ne-am ciondănit din nou puţin în legătură cu 
asta; Nell adusese o pereche de fazani de la Compton 
cînd venise ultima oară la ea... Dar am convins-o să 
renunţe şi, în drum spre ieşire, am reţinut o masă la 
restaurantul italian pe care mi l-a recomandat, în timp 
ce ea telefona acasă s-o anunţe pe studenta care 


locuia la ei că luăm masa în oraş. Am propus să-mi iau 
o cameră la Randolph. Dar acum era rîndul ei să fie 
neînduplecată. Am pornit spre spital. 

lată o situaţie în care aparatul de filmat ar fi 
putut reda mai bine ochii întrebători, privirile care se 
evitau, o rezervă ascunsă de ambele părţi, 
stinghereală. Încă mai păstram imaginea lui Jane, o 
femeie de ceară modelată de Anthony şi de concepţiile 
lui despre viaţă; dar se părea că personalitatea tristei 
variante de vîrstă mijlocie a originalului se exprima 
prin unele manifestări de independenţă devenită 
aproape indiferenţă. Dar nu se potrivea nici cu ceea 
ce mă aşteptasem în urma discuţiei cu Caro; din nu 
ştiu ce motiv, acea latură a personalităţii ei nu voia să 
mi se arate. 

Ştiam că va trebui s-o redescopăr pe Jane, să caut 
calea ce mă va conduce spre ea şi că această cale 
avea să fie tare ocolită. Că aveam de străbătut 
întinderi de profund narcisism... şi cu interdicții foarte 
stricte. Ceea ce trebuia să regăsesc pentru a putea 
vorbi limbajul acestui oraş nu erau normele obişnuite 
de conversaţie ale burgheziei engleze, ci, folosind 
cuvintele lor evazive, frazele neterminate, arta lor de 
a oscila permanent între ceea ce se spune şi ceea ce 
nu se spune, trebuia să regăsesc limbajul unei caste. 
Trăisem prea mult timp în exil, într-o lume în care 
unicul „test“, unicul criteriu de judecată era gradul de 
pricepere al fiecăruia într-un anumit context, calitatea 
randamentului, la mii de ani-lumină de această 
minusculă societate care trăieşte esențialmente, în 
ciuda aparentelor sale orientări academice, conform 
noţiunii abstracte - şi adesea absurde - a necesităţii 
unor reguli de conduită personală şi a unor adevăruri 
personale bine determinate. 

În spatele aparentei deferenţe a lui Jane faţă de 


mine, simţisem şi o uşoară condescendenţă, de felul 
celei pe care intelectualii o au faţă de ţărani, 
căutîndu-le tot soiul de scuze pentru a le justifica 
ignoranţa. Mă făcea să simt că eram încă prea 
impregnat de mirosul neplăcut al lumii vulgare în care 
trăisem, că cel puţin unul din motivele pentru care nu 
vorbea mai deschis despre ceea ce simţea cu adevărat 
se datora faptului că eram prea pîngărit şi devenisem 
prea obtuz - ca urmare a contactului cu minţile 
inferioare, dintr-o lume inferioară - pentru a putea 
înţelege. Aceasta coexista probabil cu teama că acum 
trebuia să recunoască în mine omul cu o experienţă de 
viaţă de care locuitorii turnului de fildeş care era 
Oxfordul, închistaţi în formalismul lor lingvistic şi etic, 
se lipsiseră. Mica noastră dispută, dacă să luăm masa 
în oraş sau acasă, era un simbol al acestei atitudini. 
Eu îi ceream să accepte ceea ce devenisem; şi ea m-a 
acceptat, dar considera că e o prostie. De îndată ce 
menţionasem restaurantul italian, venise cu obiecţii - 
era „absurd de scump“; părea să spună prin asta că în 
viaţa noastră banii ar trebui să fie o problemă, că n-ar 
fi trebuit să depăşim niciodată vechiul nostru statut de 
studenţi lefteri. 

Astfel, pe cînd maşina înainta pe străzile învăluite 
în ceaţă, mă simţeam deconcertat şi dezamăgit; şi din 
ce în ce mai agitat. Simţeam cît de departe eram de 
femeia de lîngă mine şi intuiam cu cît mai departe 
aveam să-l simt pe soţul ei. Din nou m-a cuprins brusc 
o dureroasă nostalgie pentru fata din Los Angeles, 
care nu era departe de mine decît în spaţiu şi pe care 
tocmai o exclusesem din viaţa mea, pentru a face o 
faptă bună. Nu de trupul ei aveam acum nevoie, ci de 
francheţea şi de simplitatea ei şi de apartenenţa ei la 
momentul prezent. Cinematograful exclude tot ce nu e 
moment prezent; nu permite nici o privire în trecut 


sau viitor; este deci visul cel mai puţin riscant. lată de 
ce i-am acordat atît de mult din timpul şi din talentul 
meu. 


Crime şi pedepse 


Efectul istoriei colective asupra istoriei 
particulare a unui individ e un mister; sau, pentru că 
secolul nostru nu poate fi acuzat că nu se străduieşte 
să rezolve enigma, ar trebui probabil să spun că e un 
mister pentru mine. Toată viaţa mea am oscilat între 
liberul arbitru - cel puţin pînă la un anumit grad - şi 
determinism. Singura concluzie clară la care am ajuns 
este că hotărtrile mele personale luate „liber şi nesilit 
de nimeni“ nu mi se par în general mai înțelepte decît 
dacă mi-ar fi fost impuse de hotăririle unui destin orb. 
Dintre moştenitorii bestiarului teologic din secolul al 
XVII-lea, chietismul era cel împotriva căruia tata lupta 
cu cea mai mare înverşunare... ideea că graţia divină 
nu are nimic de-a face nici cu virtutea, nici cu viciul, 
mi-a făcut întotdeauna mare plăcere. Bineînţeles că n- 
am descoperit graţia divină, dar nici n-am găsit vreun 
motiv întemeiat pentru a trage concluzia că ar fi mai 
puţin profitabil să cedezi impulsurilor propriei naturi 
decît să le rezişti. Problema, bineînţeles, constă în 
dificultatea de a şti pînă la urmă care este adevărata 
ta natură. 

Nu-mi amintesc ca deprimarea extinsă pe plan 
naţional din prima decadă postbelică, resentimentul 
general că acum trebuia să plătim pentru că am 
cîştigat afurisitul ăla de război, să fi frămîntat prea 
mult pe vreunul dintre cei în mijlocul cărora trăiam. 
Astăzi mi se pare că singura trăsătură distinctivă 
comună întregii mele generaţii - şi nu mă refer numai 
la clasa socială din care fac parte - a fost egoismul 


împins la extrem. Am asistat fără nici un regret 
(regretele au apărut mai tirziu) la prăbuşirea unui 
imperiu colonial şi a unei puteri economice care 
generaseră cultura noastră, mai ales pentru că 
dispariţia unei misiuni naţionale dădea egoismului 
nostru individual mai mult Lebensraum. Dacă în viaţa 
publică cei mai mulţi dintre noi erau liberali, în viaţa 
particulară eram fiecare membrul unui partid compus 
dintr-un singur individ - fapt ce prevestea multiplele 
dezertări spre dreapta care au avut loc în anii '60. 
Germenii situaţiei prezente, în care totul este hotărît 
de lupta dintre cei care aspiră spre bogăţie împotriva 
celor care o deţin deja, pluteau în aer încă de pe 
atunci. 

Cei mai mulţi dintre noi încă mai vedeau această 
luptă în lumina teoriei marxiste. Adevărata faţă a 
mişcării laburiste britanice şi a partidului său încă nu 
fusese descoperită. Nici unul dintre noi nu prevăzuse 
cît de cripto-burghez şi de conservator va deveni acest 
partid şi că viaţa politică a ţării va fi măcinată de lungi 
bătălii, nu atît între conservatori şi socialişti, cît între 
confortul  apatiei (destinul istoric) şi  accesele 
întîmplătoare de politică  voluntaristă; nu o 
confruntare reală între capital şi forţele muncitoreşti, 
ci doar o simplă alternanță la putere şi şantajul 
reciproc.  Virtuţile naţionale care vor supravieţui 
(decenţa civică, ura faţă de violenţă şi tot restul) vor 
apărea într-o bună zi în egală măsură ca efect al unei 
simple indolenţe, cît şi ca rezultatul unei opţiuni 
ferme. Pînă şi absurda nostalgie pentru trecutul 
imperial şi militar - pe care în ultimii ani îl 
considerasem o ciupercă otrăvitoare crescută pe un 
pom uscat (şi pe care nu eram deloc sigur că 
atitudinea sceptică pe care o adoptasem în legătură 
cu Kitchener, în manuscrisul meu, o va contrazice, 


deşi fusese unul din motivele pentru care îl 
acceptasem iniţial), nostalgia asta absurdă este mult 
mai puţin rezultatul unor convingeri politice, cît al 
unui sentiment vag dar neliniştitor de insatisfacţie pe 
care ni-l creează prezentul nostru egoist. 

Ca atiţia soldaţi întorşi acasă, în acea primă 
decadă de „pace“, întreaga ţară s-a simţit 
demobilizată, eliberată de secole de constringeri 
plictisitoare şi principii stricte, de tot ce era datorie 
faţă de altul, de menţinerea unui prestigiu fals, de 
obligativitatea de a adopta un comportament 
stereotip. Festivalul britanic din 1951 nu a fost 
nicidecum simbolul unei ere noi, ci prohodul celei 
vechi. După care, societatea noastră, pînă atunci 
omogenă, a explodat, despărţindu-se în triburi şi clase 
şi, în cele din urmă, în indivizi particulari. 

În principiu, nu sînt împotriva acestui lucru. Nu 
m-am mai simţit „britanic“ de cînd eram copil de 
şcoală. Mă simt englez, pur şi simplu, şi încă într-o 
foarte mică măsură. Dar cred că e limpede acum că 
am dat greş, că între o naţiune de patrioţi la comandă 
şi o populaţie de indivizi egocentrişti, s-ar fi cuvenit să 
găsim o fază intermediară. N-am reuşit să vedem ce 
se întîmpla cu adevărat; tot aşa cum n-am reuşit să 
înfiinţăm noi partide politice care să corespundă 
necesităţilor - şi pericolelor - unei societăţi tot mai 
egocentriste; după cum ne-a lipsit şi onestitatea de a 
arunca vechile măşti. Obsesia de sine exista la noi 
toţi, dar o tratam ca pe un secret personal ce trebuia 
păstrat... dă-i înainte cu discursurile atît de dragi 
puritanilor - interminabilele discuţii publice despre 
economie, despre noul rol al Marii Britanii (ca şi cînd 
ar fi o distinsă actriţă), farsa Suezului şi, mai recent, 
declaraţiile răsunătoare contra pornografiei şi a 
societăţii permisive, triumful lui Carnaby Street 


asupra lui Downing Street, triumful „piinii-şi-circului“ 
furnizate de televiziune asupra sentimentelor cu 
adevărat democratice. Tot ceea ce a pasionat vreodată 
generaţia mea şi tot ce a inventat ea a fost destinul 
individual; cu consecinţa că fiecare dintre noi a rămas 
orb faţă de toate celelalte destine. Poate că aşa e mai 
bine, eu nu mai ştiu; dar enorma suprastructură a 
ipocriziei şi ceața vorbirii duble emise în acest proces 
(încă incomplet), va face ca epoca noastră să emane 
un miros pestilenţial în nasul istoriei. 

Nu pretind că Dan era sincer şi ştia ce avea să ne 
aducă viitorul; şi nici că era partizanul unor soluţii 
extreme - gata din start să omoare un copil nenăscut 
pentru a nu lăsa nesatisfăcută nici cea mai măruntă 
dorinţă personală -, deşi acum aş fi dorit, cred, să fi 
lăsat în urma lui mai multă intransigenţă şi mai puţine 
minciuni şi compromisuri. Dacă se declara în favoarea 
viitorului cu ceva mai multă hotărîre decît majoritatea 
contemporanilor săi, o făcea numai pentru că 
egoismului său i se oferise mult mai mult şi avusese 
mai multe ocazii să şi-l satisfacă. Cred că Nell n-a avut 
nici o şansă. 

Secolul ego-ului i-a permis să convertească 
vechile păcate în noi libertăţi. Pe Nell, secolul ego-ului 
a închis-o într-o cuşcă. Ăsta a fost adevăratul motiv al 
geloziei ei; aici s-a făcut Dan vinovat de adulter. 

Dan, ca tot restul englezilor, confruntaţi cu 
necesitatea de a face faţă hotentoţilor care încep la 
Calais, se închidea în sine. Intensa lume interioară în 
care trăise încă din copilărie, unde imaginaţia pură se 
împletea cu o realitate imaginativ modificată, deveni 
lumea normală. Dacă uneori, în trecut, această lume a 
sa păruse o perversitate, o răutate, era acum izbăvită 
- şi Dan o transformă tot mai mult într-o lume 
personală. li venea tot mai greu să suporte orice 


interferenţă în viaţa sa particulară şi nimeni nu putea 
emite nici un drept asupra ei. Nell deveni un pericol, 
se putea, în orice clipă, strecura să verifice „aurul“ 
din acele ascunse cute cenuşii ale creierului lui şi să 
descopere cît de puţin era.  Bănuiesc că 
incompatibilitatea noastră crescîndă era o chestiune 
de istorie, dar era în egală măsură şi o chestiune de 
psihologie personală. 

Dacă m-aş fi născut mai devreme, într-o lume în 
care societatea îi pedepsea pe eretici, poate că n-aş fi 
înşelat-o pe Nell niciodată - sau, în orice caz, aş fi 
ascuns înşelătoria mult mai bine. Dar eu eram ceea ce 
victorienii au izgonit din arta lor: un dramaturg. Cred 
că dacă au condamnat şi au castrat atîta vreme 
teatrul, au făcut-o pentru că au ştiut că scena este cu 
mult mai aproape de realitatea indecentă decît 
romanul. La teatru, secretele sînt dezvăluite în public, 
sînt povestite fără ruşine unor străini, replicile sînt 
rostite de actori în faţa unui public, în loc să rămînă, 
sub forma lor de litere ale unui tipar anonim, într-o 
intimitate aidoma cu cea a defecării şi masturbării. 
Cuvintele nu prind viaţă numai într-o singură minte, ci 
sînt rostite de femei şi de bărbaţi în faţa unui 
auditoriu. Romanul, tiparul, e foarte englezesc; teatrul 
(în ciuda lui Shakespeare) nu e. Am fost întotdeauna 
conştient de acest paradox existent între eul meu, 
fiinţa mea intimă care se ascunde, şi cea publică, 
dezvăluită tuturor; între Sonetele mele nescrise şi 
Teatrul meu, care vorbeşte deschis. 


În 1954 am scris primul meu „mare“ scenariu - 
cronologic, al patrulea. Exterioarele urmau să fie 
filmate în Spania. M-am dus pentru prima oară la 
Hollywood, căci era şi prima mea întîlnire cu un 
„mare“ producător - un monstru sacru... şi ca toţi cei 


ca el, conform oricărei judecăţi sănătoase despre 
oameni, era mai aproape de substantiv decît de 
adjectiv. Nell şi Caro au venit cu mine în America, dar 
au stat cu mama şi cu tatăl vitreg al lui Nell, pe coasta 
de est. In cele trei săptămîni pe care le-am petrecut 
singur pe coasta de vest, m-am culcat cu o fată care 
m-a agăţat în barul hotelului. Dorea să-şi facă intrarea 
în lumea în care tocmai făceam şi eu primii paşi 
nesiguri, dar nu era o curvă ambițioasă, ci o tîrfuliță 
care nu lua viaţa prea în serios, de genul celor pe care 
Preston Sturges o punea pe Veronica Lake să le 
întruchipeze atit de bine pe ecran. A început să-mi 
placă de ea şi în pat, şi în afara lui, în bună parte 
pentru modul ei de a accepta viaţa de zi cu zi, care 
contrasta plăcut cu nevoia crescîndă, aproape 
maniacală, a lui Nell de a trăi oriunde în altă parte 
decît în prezent, îmi plăceau pînă şi naivităţile şi 
ignoranţa ei (venise şi ea numai de o lună-două din 
vestul mijlociu), în special pentru că propria mea 
superioritate, conferită de cunoştinţele mele recente 
despre lumea filmului, era extrem de redusă... nimic 
mai mult decît ce puteam şi eu aduna zilnic, din mers. 

Era şi prima mea întîlnire cu cineva care, ca 
atitea alte americance, nu vedeau nici o legătură între 
actul sexual şi romantism şi considerau actul sexual 
ca un fel de amestec de anatomie şi gastronomie: ceva 
despre care se poate discuta înainte, în timpul şi 
după, ca despre un meniu. Nu eram obişnuit cu o 
astfel de francheţe şi la început m-a fascinat, deşi 
această latură a lucrurilor a început să-şi piardă din 
farmec înainte de a mă întoarce la Nell - şi de atunci a 
tot continuat să şi-l piardă. Părţile corpului omenesc 
sînt substantive şi acţiunile sînt verbe şi nimic nu 
distruge mai radical plăcerile trupului ca necesitatea 
de a evalua şi analiza ceva ce de fapt constituie un 


limbaj în sine; ca şi muzica, se savurează cel mai bine 
în tăcere. Dar nu o învinuiesc pe Elaine pentru că s-a 
conformat obiceiurilor culturii ei - ca să fiu drept, ei îi 
datorez faptul că am sesizat o diferenţă esenţială între 
această cultură şi cultura noastră. 

Pe scurt, a fost o aventură amoroasă cu America 
însăşi. În ciuda lui Elaine, în timpul acestei prime 
vizite nu mi-am dat pe deplin seama cît de departe era 
California de restul Statelor Unite. Mi-a plăcut mult, 
deşi nu atît din motive intrinseci, cît pentru totala ei 
lipsă de asemănare cu Anglia şi pentru infinitele 
posibilităţi pe care mi le oferea de a-mi înăbuşi 
această latură prea englezească a naturii mele. N-am 
avut nici un sentiment de vinovăţie din cauza lui 
Elaine; sau poate atît cît să menţin cele trei săptămîni 
de întîlniri şi jocuri sexuale cît mai clandestine. Îi 
telefonam lui Nell aproape în fiecare zi - nu atît din 
solicitudine, cît ca să mă asigur că nu se hotărăşte 
brusc să ia avionul şi să mă surprindă. Presupun că 
devenisem destul de amoral sau că adoptasem 
mentalitatea unui şeic poligam. Nell era suficient de 
atrăgătoare ca să mă facă s-o doresc, putînd s-o 
amăgesc fizic destul de uşor - şi, ca majoritatea 
femeilor, punea mare preţ pe acest test „la pat“. Mi-a 
plăcut destul de mult şi săptămîna pe care am 
petrecut-o împreună în Connecticut, înainte de 
întoarcerea acasă, mai ales pentru că vizita la 
Hollywood îmi conferise în ochii părinţilor ei un statut 
pe care pînă atunci nu-l avusesem. 

Vacanţa noastră de lucru în Spania, mai tîrziu, în 
acelaşi an, cînd s-au filmat exterioarele, nu a fost un 
succes. Am închiriat o mică vilă, chiar lîngă Valencia, 
lîngă plajă, şi am angajat o tînără spaniolă să vadă de 
Caro. Dar pe Nell o plictiseau lungile filmări. Nu 
puteam s-o învinuiesc, începuseră să mă plictisească 


şi pe mine, dar era prima oară cînd vedeam o 
asemenea filmare, care implica sute de figuranti, şi 
simţeam că am datoria profesională să urmăresc totul 
cu atenţie. De altfel, nici monstrul meu sacru nu mă 
lăsa să  şomez. Anxietatea şi megalomania sa 
incipientă se accentuau pe măsură ce se apropia 
turnarea şi au rămas la un diapazon înalt pînă la 
sfîrşit. Fusesem avertizat de tînărul regizor american 
căruia i se oferea de asemenea marea şansă, că aşa se 
întîmpla întotdeauna şi reuşisem să nu mă mai las 
impresionat de potopul de obscenităţi şi constantele 
ameninţări cu concedierea. Scene care cu o zi înainte 
fuseseră „mari“ deveneau peste noapte - de obicei cea 
dinaintea filmării - „infecte“. Tot timpul cît am scris 
scenariul, bătrinul afurisit m-a bombardat cu ideile 
lui, expunîndu-mi-le cu toată delicateţea unui vulcan 
în acţiune... şi ideile lui extravagante aveau obiceiul 
să reapară după cîteva săptămîni sau chiar luni, 
sterile ca nişte aisberguri, ameninţind permanent să 
scufunde orice iniţiativă inteligentă pe care am fi vrut 
s-o luăm eu sau regizorul american. Toate astea au 
dat şi mai multă apă la moară neîncrederii şi 
dispreţului lui Nell pentru această meserie. 

Adoptase de asemenea un accentuat snobism 
intelectual criticînd rivalităţile meschine, discuţiile 
lipsite de miez, monomania şi tendinţa care îi 
caracterizează pe cineaşti, de oriunde ar fi ei, de a 
discuta permanent despre meseria lor. Este, sau era 
pe atunci, o lume fără absolvenţi universitari şi care 
ignora cu desăvirşire tot ce îi era exterior. O lume la 
fel de irațional ierarhizată ca cea a Egiptului Antic. 
Dispreţul lui Nell faţă de mine creştea proporţional cu 
refuzul meu de a nega en bloc lumea pe care o 
detesta. Iar eu, la rîndul meu, consideram o insultă 
disprețul pe care îl arăta faţă de scenariul meu, care 


constituia punctul de plecare al acestei enorme 
cheltuieli de bani şi de energie. Nell începuse să-şi 
petreacă zilele pe plajă cu Caro şi cu servitoarea. 
Aveam un motiv să accept această soluţie: teama 
permanentă ca nu cumva vreunul dintre membrii 
echipei de filmare veniţi de la Hollywood să fi aflat 
despre aventura mea de acolo. Preferam s-o ştiu pe 
Nell ceva mai departe. 

Cîteva luni mai tîrziu, eram în primăvara lui 1955 
din nou la Londra, lucram la al doilea scenariu pentru 
Tony. Andrea era din nou secretară de producţie, iar 
sentimentele pe care le nutream de multă vreme unul 
faţă de celălalt au dus, într-o bună zi, la 
deznodămiîntul logic... nu ştiu cum a ghicit Nell ceea 
ce se întîimplase, dar ca să obţină probe, a angajat un 
detectiv particular. Într-o seară, cînd m-am întors 
acasă, am găsit un exemplar al raportului lui, pe care 
Nell mi-l lăsase să-l citesc. Ea şi Caro dispăruseră. 
După primul şoc, am avut un sentiment de uşurare. În 
cele din urmă am telefonat la Oxford. Probabil că 
aşteptau telefonul, căci mi-a răspuns Anthony, a 
refuzat să mi-o dea pe Nell la telefon, n-a vrut să 
discute nimic atunci şi a insistat să vină la Londra să 
discutăm. 

Cîteva zile mai tîrziu, a apărut la noi acasă şi ne- 
am dus să, luăm masa în oraş. Mă aşteptam la una din 
obişnuitele sale izbucniri moralizatoare şi am fost 
surprins de tonul degajat cu care a abordat discuţia. 

De cîtăva vreme încoace, Jane şi cu el îşi 
dăduseră seama că lucrurile nu mergeau bine; era 
problema mea personală de conştiinţă şi n-avea rost 
să judece el ce e rău şi ce e bine. Mi s-a părut că în 
sinea lui se temea de mine, poate de ceea ce aş fi 
putut spune despre Nell şi obiceiul ei de a se retrage 
la Wytham de cum apărea o neînțelegere. Se arăta 


rezonabil şi manifesta atita respect faţă de viaţa şi de 
lumea mea profesională, încît toate astea păreau 
suspecte din partea unui autentic universitar 
oxfordian ca el. 

Nell era „profund jignită“ şi nu vorbea decît de 
divorţ. Dar el se gindise că dacă totuşi voiam să fac o 
încercare de a-mi salva căsnicia, el şi Jane ar putea s-o 
convingă să mai aştepte puţin înainte de a deschide 
acţiunea. Insistă asupra acestei soluţii şi (pe bună 
dreptate) o folosi pe Caro ca argument; dar acceptă 
puţin cam prea repede ideea că doi părinţi care se 
ceartă permanent pot avea asupra copilului un efect la 
fel de dăunător ca şi doi părinţi divorţaţi. Atunci i-am 
mărturisit - şi el a păstrat secretul - că existaseră şi 
alte femei. N-am dat nici un nume şi nici detalii, dar 
mi-am dat seama că mărturisirea îl şocase atît pe 
englezul mic-burghez din el, cît şi pe filozoful catolic. 
Am simţit ceva iezuit în modul în care a reacţionat; cu 
ani în urmă, ar fi discutat deschis, încercînd să 
descopere ce m-a împins la această comportare; 
acum, în mod evident, considera mai chibzuit să joace 
rolul omului de lume. 

Trebuia să se întoarcă la Oxford chiar în seara 
aceea şi ne-am despărţit pe la trei; deveniserăm din ce 
în ce mai circumspecţi şi ne depărtaserăm tot mai 
mult unul de celălalt. Lipsa oricărei mustrări de cuget 
(afară doar de Caro) şi faptul că recunoşteam deschis 
că sînt omul care sînt (diferit de omul pe care credea 
el că-l cunoaşte) trebuie să-l fi întristat şi să-l fi 
înfuriat. Dar nu a arătat asta în nici un fel. Sînt, 
probabil, nedrept cu el. Poate chiar încerca să rămînă 
neutru, dar, paradoxal, delicateţea sa diplomatică m-a 
făcut să regret că nu am fost mai brutali unul cu 
celălalt. Am hotărît că jucase rolul preotului. În sinea 
lui mă condamnase fără drept de apel; politeţea era 


rezervată condamnaților, nu posibililor inocenți. Cred 
că adevărata problemă consta în faptul că el credea că 
îi  dispreţuiesc judecata, cînd eu, în realitate, 
continuam s-o respect. Încerc de fapt să explic ceea ce 
s-a întîmplat mai tîrziu. 

După aceea, am trecut alternativ de la stări în 
care nu-mi păsa cîtuşi de puţin de ce mi se întîmplase 
la momente, mai rare, cînd regretam lumea din care 
mă exclusesem singur. Lui Nell nu-i simţeam lipsa 
decît în minore probleme domestice. Cînd Andrea s-a 
mutat la mine, chiar şi aceste neajunsuri au dispărut. 
Lui Caro îi simţeam puţin lipsa, dar foarte puţin, 
trebuie s-o recunosc. Cred că pentru mine pierderea 
cea mai mare au fost Anthony şi Jane. Asta mă făcea 
să înţeleg cîte ceva în legătură cu motivul iniţial 
pentru care mă căsătorisem cu Nell; dar nu schimba 
cu nimic sentimentul meu de respingere - cum era 
fraza aia din Langland - dragostea e mai uşoară ca o 
frunză de tei şi mai înţepătoare ca virful unui ac? 

Cînd m-am despărţit de Anthony, ajunseserăm la 
o înţelegere: eu eram cel care trebuia să acţioneze. 
Dar săptămiînile treceau şi eu nu făceam nimic. Nu pot 
să dau vina pe Andrea; nu era o fiinţă posesivă, nu 
cerea nimic de la viitor. Dar această virtute a ei făcea 
să-mi apară şi mai neatrăgătoare întoarcerea lui Nell. 
În cele din urmă, Nell fu cea care trecu la acţiune, 
prin intermediul unei scrisori din partea avocatului ei. 
Nu m-am apărat. La tribunal, Nell a fost de o răceală 
de gheaţă - a venit singură, fără Anthony sau Jane - şi 
cred că nu s-a uitat la mine nici măcar o dată în tot 
timpul procesului. Eu, dacă mă uitam la ea, o făceam 
mai mult din curiozitate. Mi se părea că aparţinea 
deja trecutului, un personaj dintr-o piesă uitată. 
Intenţionasem să vorbesc cu ea după aceea, s-o întreb 
de Caro, să stabilesc un soi de armistițiu, acum că 


despărţirea era definitivă; dar prima tentativă de 
apropiere mi-a fost retezată scurt. Nell nici n-a vrut să 
stea de vorbă cu mine. Nu insistasem pentru a obţine 
dreptul la vizită cît timp eram cu toţii în moara 
justiţiei, dar acum mi se acordase oficial. Era ziua lui 
Caro, împlinea trei ani şi voiam s-o văd. l-am scris lui 
Anthony şi l-am întrebat cum să procedez. În cele din 
urmă, mi-a sugerat să vin la Wytham. Nell nu va fi 
acolo. 

Aşa că, într-o zi, am luat maşina şi am plecat, ca 
să descopăr că şi Anthony se eschivase, pretextind că 
are o întîlnire. Uşa mi-a fost deschisă de Jane. Erau 
acolo cei doi copii ai ei şi Caro şi s-a folosit de ei cu 
mare succes tot timpul vizitei mele pentru a păstra o 
atitudine rece şi o politeţe seacă. Pretinse că Anthony 
se întilnea la prînz cu un student, după care avea o 
după-amiază încărcată, iar Wytham era prea departe 
ca să mai vină la dejun. M-am simţit înfriînt cu mult 
înainte de a pleca. Toate strădaniile mele de a discuta 
şi altceva decît simple banalităţi au fost zadarnice. Mă 
considera oare singurul vinovat? Asta nu o puteam 
hotări decît eu. Dar trebuie să-şi fi făcut şi ea o 
părere, nu? Ce rost ar avea să mi-o spună? Nu a fost 
făcută nici cea mai mică aluzie la ziua aceea de vară 
din trecutul nostru. Am fost tentat să aduc eu vorba 
despre ea; dar ştiam că voi fi imediat pus la punct. Nu 
folosisem corect experienţa noastră, eram deci 
incalificabil. Aşa că am ţinut în mine sentimentul de 
grotescă nedreptate văzînd că mă învinuia numai pe 
mine de un păcat pe care, de fapt, ea mă convinsese 
prima dată să îl comit. Ca şi cum, prin adulterul meu, 
păcătuisem mai grav faţă de ea, decît faţă de Nell. 
Ştiam că va juca teatru, nu putea fi atit de calmă şi 
indiferentă cum pretindea; şi totuşi cumva nu părea 
stînjenită şi asta mă irita cel mai mult. Era o eroină 


din Jane Austen, Fanny Price de pildă, absolut 
convinsă că-şi trăia viaţa conform unor tradiţii morale 
bine stabilite, uitînd complet că, dacă ceilalţi nu trăiau 
în acelaşi fel, o făceau poate din motive ceva mai 
serioase decît o reprobabilă lipsă de gust. 

Am descoperit cîte ceva despre viaţa ei şi a lui 
Anthony - că erau în căutarea unei case în oraş - şi 
despre Nell. Se pare că lucra cîteva ore pe zi, fişind 
cărţi la una din bibliotecile universităţii şi că s-ar 
putea să ocupe un apartament în aceeaşi casă cu ei, 
dacă vor reuşi să găsească una destul de mare. Mă 
întrebam dacă Anthony dorea într-adevăr acest lucru, 
ţinînd cont de părerile lui vechi (ţinute secret) despre 
Nell, dar nu îndrăzneam să întreb. Mi se prezentau 
doar cîteva fapte, nu şi realităţile din spatele lor. După 
masa de prînz, a plecat la cumpărături cu cei doi copii 
ai ei şi m-a lăsat o oră singur cu Caro. Mi s-a părut o 
oră tare lungă, singur cu un copil pentru care 
devenisem un străin, într-o casă din care fusesem 
exclus şi în care nu mai aveam acces decit ca 
persoană fizică. A sunat telefonul, dar n-am răspuns. 
Cînd s-a întors, Jane a spus că probabil fusese 
Anthony Am încercat s-o fac să mă compătimească, 
povestindu-i cit de greu reuşisem s-o distrez pe Caro, 
dar mi s-a răspuns cum că în general copiii au 
tendinţa să trăiască în prezent, lucru pe care trebuie 
să ne străduim să-l păstrăm; apoi că se „temea“ că 
erau cu toţii de părere că, în faza aceasta, cu cît o 
vedeam mai puţin pe Caro, cu atît era mai bine. 
Trebuia să ţinem seama de nevoia lui Caro de 
prezenţa mea, nu de nevoia mea de prezenţa ei. In 
cele din urmă, Jane a zis: 

— Cred că într-o zi te va căuta ea. 

Asta a fost singura replică mai binevoitoare pe 
care am reuşit s-o smulg de la Jane. 


Dacă discuţia cu ea m-a lăsat nedumerit, 
psihologic m-a afectat şi frustrat şi mai puternic. 
Dintre noi patru, Jane şi cu mine ne schimbaserăm cel 
mai mult, dar în direcţii diametral opuse. Toate 
scînteile ei de ironie, francheţe, căldură intuitivă 
păreau să se fi stins. Prin contrast, găseam viaţa 
alături de Andrea excepţional de plăcută: nu ne 
certam, dar aveam destule discuţii amicale în 
contradictoriu pentru ca existenţa să nu devină prea 
dulceagă. Gătea bine, ştia să facă dragoste, avea 
foarte mult tact în ce priveşte munca mea - se ducea 
la lucru dimineaţa şi venea acasă în fiecare seară să 
mă ajute la scenariu, dacă aveam nevoie, sau să-mi 
povestească ultimele bîrfe, dacă de asta aveam chef. 
De asemenea, în maniera tipică a celor de pe 
continent (mai mult decît a englezilor), avea o sinceră 
şi permanentă nevoie de cultură. Intr-o lună, am văzut 
alături cu ea mai multe expoziţii şi m-am dus la mai 
multe concerte decît cu Nell într-un an întreg. Şi 
totuşi, în ciuda acestor lucruri, am plecat de la 
Wytham conştient, o dată mai mult, că doream să mă 
fi căsătorit cu Jane. Nu puteam să-mi explic nicicum 
această dorinţă, căci în ziua aceea o uram. Am plecat 
profund umilit şi  spunîndu-mi că Anthony o 
transformase într-o puritană rece şi fără viaţă. Am 
luat hotărîrea că n-am s-o mai vizitez niciodată pe 
Caro în acest condiţii (şi nici n-am mai făcut-o; de 
atunci, ori ne întilneam chiar la Oxford, ori o aducea 
Nell la Londra). 

Cînd m-am întors la Londra, i-am povestit Andreei 
cu amar sarcasm felul cum fusesem primit; prea amar, 
după cum a remarcat imediat. Presupun că mă 
simţeam învins şi căzut. Ca Lucifer: îmi voi înălța 
tronul peste slava stelelor lui Dumnezeu... şi mi-l voi 
instala printre stelele de la Hollywood. Cîţiva ani am 


continuat să mai am uneori accese de ambiţie deşartă, 
care masca tristeţea unui exil meritat. 

Dar păcatul meu capital abia avea să vină, deşi 
ideea îmi trecuse prin cap chiar înainte de vizita la 
Wytham. N-am nici un fel de scuză pentru ceea ce am 
făcut - cel puţin aşa gîndesc acum. La vremea aceea, 
găsisem motive: nevoia de a-mi analiza problemele, de 
a le exorciza, credinţa că puteam trata această 
situaţie nu tocmai originală într-o manieră nouă şi că 
astfel va căpăta un sens. O altă justificare, negativă de 
data aceasta, ar fi fost faptul că cinematograful, cu 
temele sale uşoare, gata confecţionate, mă făcuse deja 
să devin mai leneş, mai puţin inventiv. Am început, e 
drept, piesa străduindu-mă să evit orice identificare a 
personajelor, schimbînd locul acţiunii şi chiar unele 
detalii minore. L-am făcut pe Anthony profesor de 
Şcoală particulară, undeva în vestul Angliei, eu eram 
un pictor în ascensiune, Jane şi Nell nu erau surori, ci 
colege de şcoală. Anthony devenea un tînăr Tartuffe 
conformist, Jane - soţia care nu-i ieşea din vorbă; pe 
Nell, împotriva voinţei mele, din motive tehnice, a 
trebuit pînă la urmă s-o prezint într-o lumină mult 
prea bună, sincer „sfişiată“ între artă şi convenţie, 
nehotărită, neştiind dacă să ierte sau nu infidelitatea 
care punea în mişcare acţiunea piesei. 

Cîteva din certurile cu pictorul reproduceau 
aproape cuvînt cu cuvînt certurile noastre; iar scena 
finală, cu personajul care era de fapt Anthony, un 
Anthony care încerca să-şi justifice amestecul în 
treburile pictorului rămas acum fără nevastă, 
etalîndu-şi principiile imuabile despre virtute, era - 
aşa cum probabil a recunoscut-o imediat - o evidentă 
parodie a acelei întilniri pe care o avusesem după ce 
mă părăsise Nell. Era, din punct de vedere tehnic, una 
din scenele cele mai bune ale unei piese altminteri 


slabe, ceea ce agrava şi mai mult situaţia. Andrea, de 
obicei atît de lucidă, de data asta n-a fost la înălţime, 
lăsîndu-se orbită de sentimentele ei pentru mine. Dar, 
chiar dacă ar fi fost mai imparţială, mă îndoiesc că m- 
ar fi putut opri: eram hotărît să mă fac frate cu dracu’, 
numai ca să le arăt ce gîndeam cu adevărat despre ei 
şi să le dovedesc celor trei că aveam puterea dea mă 
răzbuna în public. 

Cronicile piesei au fost foarte circumspecte. 
Critica în general îmi reproşa faptul că profesorul şi 
soţia sa erau două personaje caricaturale, că toată 
acţiunea era prea statică, intriga insuficient 
diversificată. Una sau două cronici, inclusiv cea foarte 
nefavorabilă a lui Barney, erau profund ostile. Dar 
cronica de care mă temeam cel mai mult şi pe care o 
aşteptam cu nerăbdare, ca un luptător amator de 
guerilă care-şi plasează prima bombă, sosi fără 
întîrziere. Printr-o întîmplare nefericită a sorții (una 
de care nu puteam fi învinuit şi pe care nici n-aş fi 
putut-o împiedica), Oxfordul fusese inclus pe lista de 
turnee a teatrului. Am păstrat scrisoarea, datată 9 
ianuarie 1957. 


Daniel, 

Acum două seri, Jane şi cu mine am 
văzut învingătorii, aici, la Oxford. Cred că 
titlul nu e potrivit. Noua piesă ni s-a părut o 
înfrîngere a oricărei demnități umane. Nu 
este vorba numai de travestirea vicioasă a 
adevăratei noastre relaţii, pe care ai găsit 
cu cale s-o urci pe scenă; şi nici de faptul că 
ştii bine că mulţi vor recunoaşte imediat 
sau vor crede că recunosc numele 
adevărate în spatele încercării tale total (şi 
trebuie să presupun deliberat) inadecvate 
de a le camufla; nici chiar de modul greu de 


înţeles în care ţi-ai vărsat furia pe Jane şi 
pe mine - referitor la lucruri care, ştii bine, 
n-au nici o legătură cu atitudinea noastră 
actuală. Ceea ce mă şochează cel mai mult 
este dorinţa ta evidentă de a demonstra că 
nu eşti răspunzător pentru acţiunile tale şi 
că deci imposibilitatea de a fi fidel lui Nell a 
fost, de fapt, vina ei şi a noastră, nu a ta. 
Un argument care dovedeşte coruperea 
totală a oricărui simţ moral - şi să ştii că nu 
scriu în calitate de catolic sau de filozof, ci 
pur şi simplu ca cineva care odată s-a 
considerat prietenul tău apropiat - şi îmi 
dau seama că este foarte posibil ca această 
scrisoare să nu însemne nimic pentru tine. 
Acum mă îndoiesc că ţi-a mai rămas vreun 
dram de onestitate sau putere de a-ţi 
judeca propriile acţiuni. 

Fără îndoială că arta trebuie să 
pornească de la viaţă; şi fără îndoială că, de 
cele mai multe ori, are la bază experienţa 
personală a artistului. Pot, de asemenea, 
înţelege că o parte din această experienţă 
poate justifica o răzbunare publică. Ceea ce 
nu pot înţelege însă este cum de un artist 
responsabil poate folosi arta pentru a pune 
în spinarea unor oameni nevinovaţi propria 
sa vină. Chiar dacă Jane şi cu mine nu am fi 
catolici, cu concepții catolice despre 
căsătorie, insinuarea că am fi fabricat 
intrigi pentru a o determina pe Nell să se 
desparte de tine ar fi absurdă. În realitate, 
sfaturile pe care i le-am dat, pînă s-a 
terminat divorţul, au fost exact opusul a 
ceea ce ne acuzi că am fi încercat. Motivul 
ascuns la care faci aluzie la un moment dat 
(că pedagogul-bufon - care se presupune că 
sînt eu - este îndrăgostit de nevasta 
pictorului) este o dovadă şi mai odioasă a 


necesităţii tale scandaloase de a perverti 
realitatea. De asemenea, greşeşti grav dacă 
îţi închipui că sînt invidios pe succesul tău 
în carieră. Chiar dacă aş fi avut vreo 
înclinaţie pentru această carieră, n-aş fi 
putut în nici un caz supravieţui acestor 
efecte pe care, evident, le are asupra 
caracterului tău. 

Ne-am făcut un examen de conştiinţă, 
ne-am revăzut comportamentul faţă de tine 
din ultimul timp şi tot nu putem înţelege de 
ce am meritat să fim trataţi astfel. Nu ne-ai 
stîrnit furia, ci mila. Nu-mi dau seama dacă 
asta ţine de natura ta sau doar de modul 
tău de viaţă actual, dar concluzia noastră e 
că ai apucat-o pe un drum greşit şi 
periculos. Sîntem siguri că o parte din tine 
e conştientă de acest fapt şi că, dacă îţi vei 
reveni vreodată, vei regreta amarnic că ai 
putut să scrii această capodoperă minoră 
de minciuni puerile. 

Nu-ţi putem răspunde nici în 
particular, nici în public, nu te putem da în 
judecată pentru calomnie, nu putem decît 
să suferim în tăcere. Şi asta ai ştiut-o de la 
bun început. Şi ce le vom spune lui Caroline 
şi propriilor noştri copii, cînd vor fi destul 
de mari pentru a-ţi citi şi înţelege piesa? 
„Geniul scuză totul“ este un adevăr 
discutabil chiar şi în situaţii obişnuite. Şi, 
personal, nu cred că tu faci parte din 
această categorie. 

Nu dorim nici un răspuns la scrisoare 
- nici scuze, nici justificări. Am informat-o 
pe Nell că pe viitor nici eu, şi nici Jane nu 
ne vom mai asuma sub nici un motiv rolul 
de intermediari şi casa noastră nu va mai fi 
loc de întîlnire pentru tine şi fiica ta. De 
acum înainte, pentru astfel de aranjamente, 


te rugăm să apelezi la avocatul lui Nell. 
Singura concluzie pe care o putem trage 
este că te-ai hotărit să rupi orice legătură 
cu noi. E limpede că noi sîntem morţi 
pentru tine; şi, de acum înainte, şi tu vei fi 
mort pentru noi. 


O scrisese de mină şi se semnase cu numele 
întreg. I-am întins-o imediat Andreei - eram la micul 
dejun - şi am urmărit-o în timp ce citea. Rămase 
impasibilă. 

— Uimit? 

— Nu tocmai. 

— Vei răspunde? 

— Inutil. Îşi astupă urechile. 

Se uită din nou la scrisoare. 

— Bineînţeles că au propovăduit împăcarea. Dar 
fac pariu pe orice că i-au împărtăşit lui Nell tot ce 
credeau despre mine. 

Continua să se uite la scrisoare, ca şi cum ar fi 
fost un document care ar fi putut s-o convingă mai 
bine decît mine. 

— E clar că i-a făcut plăcere fiecare vorbă din 
această mică afurisenie, am continuat. 

— Ce e aia afurisenie? 

— Miercurea mare. Blestemul Domnului asupra 
păcătoşilor. 

Şi atunci, pentru că simţeam cu disperare nevoia 
de a avea măcar o singură fiinţă de partea mea, i-am 
spus de Jane. Ceea ce mi-a adus o iertare parţială din 
partea Andreei şi, cu timpul - pentru că am discutat o 
mulţime despre asta -, a devenit aproape totală. Cred 
că identifica „duplicitatea“ lui Jane cu modul în care 
propriul ei soţ folosea aceeaşi religie pentru a-şi 
justifica înspăimîntătorul egocentrism. 

Acum, după ani de zile, recunosc că Anthony a 


avut dreptate. Nici nu meritam altceva, în special 
pentru că nu ştia nimic despre ce se petrecuse între 
mine şi Jane. În urmă cu doi ani, a trebuit să amo 
explicaţie cu Caro, de ce scrisesem nenorocita aia de 
piesă; discuţia s-a dovedit folositoare atît ca test 
pentru a-mi dovedi mie însumi că am devenit obiectiv, 
dar şi pentru că adusese în discuţie o problemă care 
pînă atunci rămăsese închisă între noi. 

învingătorii a ucis şi altceva, nu numai o 
prietenie. Am mai scris două piese, dar n-am pus 
suflet în nici una din ele. Arta, ca şi fiinţa umană, nu 
poate suporta prea multă realitate crudă. 


Catastasis 


Cînd te reîntilneşti cu cineva pe care nu l-ai mai 
văzut de ani de zile, e normal să te simţi stînjenit şi e 
absurd să te miri că ai această senzaţie; şi totuşi asta 
făcea Dan de cînd se reîntilnise cu Jane. Senzaţia de 
stînjeneală persista şi cînd ajunseră la spital. Jane opri 
motorul, apoi se întinse şi luă o carte din cutia de la 
bord. O clipă o tinu în poală. 

— Te conduc sus, Dan. Anthony vrea să fiți 
singuri. 

Nu se uita la el, dar probabil că îi sesizase 
dezorientarea. Din nou imaginaţia lui Dan nu fusese la 
înălţime: şi-l închipuise pe Anthony în pat, Jane de o 
parte, el însuşi de cealaltă - întîlnirea unor vechi 
prieteni, în amintirea vremurilor trecute. 

— De ce să nu ne întîlnim la restaurant? Pot să 
iau un taxi, ceva. 

— A, nu... 

Îmi arătă cartea, venise pregătită să aştepte. Apoi 
se întoarse şi deschise portiera, punînd capăt oricărei 
discuţii. Dan se întreba de ce nu-i spusese mai 


devreme că avea să fie singur cu Anthony. Era clar că 
situaţia o stînjenea pe Jane, ca şi simpla lui prezenţă. 
Pe cînd se îndreptau spre intrare, a început să 
vorbească, să-i spună cît de bun era spitalul, o 
conversaţie evident de circumstanţă. Dan se simţea 
tot mai mult ca un soldat trimis pe cîmpul de luptă 
fără ordine precise. 

Au intrat în lift şi au urcat la etajul trei; au luat-o 
pe un coridor pînă la o intersecţie mai mare. O 
infirmieră stătea la un birou şi scria. Cînd Jane se 
apropie, sora se uită la ea, îi zimbi în semn că o 
recunoscuse, schimbară cîteva cuvinte, însă Dan nu 
le-a putut auzi. Jane urma să intre prima să-l anunţe 
pe Anthony. Dan o văzu dispărind pe unul din 
coridoarele laterale. Doi bărbaţi în halate trecură pe 
lîngă el, discutind despre o partidă de şah. Ar fi vrut 
să fumeze, dar în spatele infirmierei era un anunţ că e 
interzis. Ea se apucase din nou să scrie. Dan începu 
din nou să-şi pregătească replici pe care probabil nu 
le va spune; se uită fix la un avizier, fără să 
înregistreze nimic din ce scria pe bucăţelele de hirtie. 
Îşi aminti în mod absurd de copilărie, de vremea cînd 
mergea la şcoală, de aşteptarea în faţa uşii 
directorului. Dorea să nu fi venit. Era o scenă pe care 
ar fi evitat-o într-un scenariu, în cele din urmă, o auzi 
pe Jane rostindu-i numele. 

O urmă pe coridorul lateral. Se opri la cîţiva 
metri de uşa deschisă, tocmai în capăt. 

— Aici. 

— Bun. 

— Fără prea multă compătimire. N-ajută la nimic. 

— Am să încerc. 

Ea ezita. 

— Ei, acum te las. 

Continua să ezite, ca şi cum îşi dădea seama că ar 


fi trebuit să mai spună ceva. Dar, apoi, cu un zîmbet 
convenţional şi crispat, ca şi cînd şi-ar fi terminat de 
jucat rolul, ar fi predat pachetul, se întoarse spre 
intersecţia unde se întilneau coridoarele. 

Anthony nu era în pat, ci şedea lingă fereastră, 
într-un scaun cu rotile; lîngă el, o uşă închisă, de 
sticlă, dădea spre un mic balcon. Un bărbat slab într- 
un halat albastru de mătase, cu o pătură verde-închis 
acoperindu-i partea de jos a trupului. Dan avu un şoc 
cînd îi văzu faţa. Era aproape de nerecunoscut. Deşi 
erau de aceeaşi vîrstă, Anthony păruse întotdeauna 
ceva mai bătrîn decît Dan, dar acum părea un om de 
şaizeci de ani. Nu chelise, dar albise complet. Obrajii 
supţi, faţa lividă. Părea foarte obosit, avea ceva din 
aerul unui alt Anthony, mai celebru: Anthony Eden; 
numai ochii şi zîmbetul îi aminteau lui Dan de omul pe 
care-l cunoscuse atît de bine pe vremuri. Fără să 
spună nici un cuvînt, Dan se îndreptă spre locul unde 
şedea omul care-şi aştepta moartea şi îi strînse mîna 
întinsă spre el. Rămaseră aşa o vreme. Urmă un 
moment de tăcere, o emoție împărtăşită, o 
recunoaştere imediată şi reciprocă, o simpatie care 
lipsise în timpul întilnirii cu femeia de afară. 

— Mă simt ca un copil groaznic de răsfăţat. 

— Prostii. 

— Tot drumul ăsta. 

— Mă întorceam oricum. Nici o problemă. 

Anthony îi căută privirea. 

— Mi se pare fantastic să te revăd, Dan. De data 
asta, cuvîntul ăsta idiot exprimă adevărul. 

— Eu m-aş putea gîndi la unele mai triste. 

Bolnavul ridică amuzat din umeri. 

— De obicei, se începe prin a cere scuze tuturor. 
Pe un ton de circumstanţă: O, sînt absolut dezolat, dar 
se pare că s-a zis cu mine. Absurd. Imi zîmbi. Devenim 


vanitoşi, Dan. Considerăm compătimirea ca pe ceva ce 
ni se cuvine. Făcu un semn cu mîna. la-ţi un sherry. Şi 
iartă-mă că nu pot să beau cu tine. 

Dan nu voia, nu mai băuse sherry de ani de zile, 
dar se simţea stînjenit stînd acolo în picioare. Pe o 
masă, lîngă uşă, se afla o tavă cu o sticlă de 
Amontillado şi cîteva pahare. Camera era mică, dar 
erau flori, cărţi; deasupra patului - o reproducere 
ieftină după Sfintul Sebastian a lui Mantegna. Era 
foarte puţin probabil ca spitalul s-o fi pus acolo. 
Intenţia ar fi fost mai degrabă sarcastică decit 
binevoitoare. Dan destupă sticla şi-şi turnă un pahar 
de sherry. 

— Jane s-a îngrijit de tine? 

— Am s-o duc să luăm masa în oraş. Dacă îmi 
permiţi. 

— Îi va face plăcere. 

Dan se întoarse; şi mai făcu o încercare: 

— Anthony, mi s-au dat instrucţiuni stricte să 
nu... 

— Atunci respectă-le. 

Au zîmbit amîndoi, recunoscînd ceva din tonul 
tăios al vechilor dueluri verbale. 

— Acum nu am dureri mari. Sînt aici numai ca s-o 
scutesc pe Jane de cîteva corvezi plictisitoare. 
Citogeneza poate fi destul de neplăcută. 

— În regulă. Dar eu... 

— Faptul că eşti aici e mai elocvent decît orice ai 
putea spune în cuvinte. Chiar şi unul ca tine, care se 
pricepe atît de bine să le mînuiască. 

Îşi păstrase vechea repeziciune în vorbire; se 
oprea acum puţin mai mult între propoziţii, dar asta 
părea să fie tot. Dan ridică paharul. 

— Atunci, pentru vremurile frumoase. 

— Amin. Acum vino şi şezi lîngă mine. 


Dan se aşeză pe un scaun din plastic şi metal, 
puţin mai înalt decît fotoliul cu rotile. Anthony nu se 
mai sătura privindu-l; zimbea, cu mîinile în buzunarele 
halatului. Era ceva uimitor: încă din primele minute se 
crease între ei o legătură striînsă şi afectuoasă, în timp 
ce într-o oră întreagă de conversaţie nu reuşise să se 
apropie de Jane. Cel puţin una din temerile lui Dan 
dispăruse. Însă doar mai tîrziu avea să-şi dea seama 
ce era cu acest zîmbet al lui Anthony. Era un zîmbet 
fix, aproape o mască; şi al lui Dan era la fel, deşi din 
motive diferite. Ochii lui Anthony îşi păstraseră 
privirea directă, strania lor nevoie permanentă de a-i 
studia pe ai interlocutorului. Păreau deopotrivă 
sceptici şi febrili, ca şi cum o ultimă flacără ardea în 
spatele lor. 

— Cum mai e lumea reală? 

— Mai ireală ca niciodată. 

— Nici un regret? 

— Mii. 

— Dar nu de ordin profesional. Ai reuşit 
extraordinar de bine. 

— În lumea filmului, ăsta e primul semn al 
damnării eterne. 

O clipă, zîmbetul deveni natural. 

— Ei, nouă ne-au plăcut. Cele pe care le-am 
văzut. 

— Pentru unul sau două, n-am de ce să roşesc. 
Dar am cîştigat mai mult bani decît stimă în propriii 
mei ochi. 

— Şi acum ai un refugiu minunat. Pe meleagurile 
unde te-ai născut, nu? Ne-a povestit Caro. 

— E doar o casă la ţară. N-o prea folosesc. 

— E o regiune bună pentru orhidee? 

O aruncase într-o suflare; ca o glumă uitată. 

— Sînt Orchis morio pe o pajişte. O colonie destul 


de frumoasă de spiralis. Cînd nu le mănîncă oile. 
Mascula. Cam asta-i tot. 

— Ştii că în New Forest au reapărut aestivalis ? 

— Nu ştiam. 

— Un adevărat miracol. Anthony continuă jocul, 
uşoara tachinare. lţi aminteşti de expediţia aia din 
care ne-am întors cu mîna goală? 

Se  duseseră în Hampshire în căutare de 
Spiranthes aestivalis , una dintre cele mai rare 
orhidee englezeşti. Un sfîrşit de săptămînă lung şi 
azuriu, interminabile căutări printre mlaştini şi peste 
tăpşane; şi nici urmă de floare. 

— Bineînţeles. 

— Dar acum nu te mai interesează toate astea. 

— Mai botanizez puţin cînd mă duc în Devon. 

— Ţi-am simţit lipsa la Watlington. Nimeni 
altcineva nu... 

Imi zîmbi, ca şi cum ar fi recunoscut că vorbea 
prostii. Dan ştia că voia să-l facă să se simtă mai în 
largul său; dar nu-l slăbea din ochi; încerca să 
descopere cine devenise, să hotărască din ce direcţie 
să abordeze situaţia. Dan se uită în jos, la paharul cu 
sherry. 

— Eu ţi-am simţit lipsa în foarte multe locuri, 
Anthony. 

În sfîrşit, Anthony îşi coborî şi el privirea, apoi 
murmură: 

— Da. 

Se lăsă tăcerea. 

— l-am spus lui Jane - am înţeles demult că 
numai eu sînt de vină pentru cele întîmplate. 

Anthony mai păstră o clipă tăcerea, apoi zimbi 
din nou. 

— Hai cel puţin să mulţumim cerului că nu m-am 
hotărît să studiez dreptul. Dan îl privi întrebător. Mi s- 


a spus că nouă zecimi din priceperea judecătorului 
constă în pronunţarea sentinţei. Mă îndoiesc că aş fi 
avut aptitudini în privinţa asta. 

— O meritam pe cea pe care mi-ai dat-o. 

Din nou celălalt îl studia; aproape îl savura. 

— Asta-i altă deducție greşită, bazată numai pe 
aparenţe. 

Dan clătină din cap în semn că nu. 

— Măcar atît am putut şi eu să înţeleg. 

Anthony îl privi un timp, apoi îşi cobori privirea şi 
îşi aranjă pătura verde-închis. 

— Dan, din păcate nu prea mai am timp... Curînd 
vor veni să mă îndoape cu sedative pentru la noapte. 

— Vin şi mîine. Ori de cîte ori... 

Condamnatul la moarte aprobă din cap, dar o 
făcu aproape cu nerăbdare. 

— Nu ţi-am impus călătoria la distanţa asta 
imensă chiar degeaba. 

— Măi omule, nu mi-ai impus nimic. Decit 
regretul că s-a întîmplat aşa. 

Anthony ezită din nou. Dan avea tot mai mult 
sentimentul că şi el se deosebea mult de ceea ce se 
aşteptase Anthony, poate pentru că în el îmbătrînise 
ceva sau poate se atrofiase numai, ceva care în 
universitarul din faţa sa rămăsese încă intact, aproape 
pueril; bolnavul îşi făcea din nou de lucru aranjindu-şi 
pătura, potrivind o linie a carourilor cu conturul 
picioarelor de sub pled. Miinile aveau o paloare 
bolnăvicioasă. 

— Dan, aş vrea să încep prin a te asigura că, în 
ceea ce vreau să-ţi spun, ideea de a-mi uşura 
conştiinţa nu are decît o importanţă secundară - şi nu 
are nici o legătură cu faptul că te-am chemat aici. 
Cînd mi-ai spus prima oară, am fost tare speriat. Şi am 
avut un gust amar, bineînţeles. Faptul că ţi-ai petrecut 


cea mai mare parte din viaţă preocupat de analize 
lingvistice şi elaborarea unor teorii etice nu te ajută 
cîtuşi de puţin cînd ajungi aici. Il privi pe Dan cu un 
zîmbet lipsit de veselie. Şi nici credinţa sau teologia. 
Tot ce simţi în primul moment e o coviîrşitoare 
senzaţie de nedreptate. Divină sau naturală, n-are nici 
o importanţă. Nu te poţi gindi la trecut. Doar la 
viitorul care ţi se refuză. Dar această stare de spirit 
devine atît de dureroasă şi lipsită de sens, încît eşti 
nevoit - sau cel puţin eu am fost nevoit - să faci apel 
la rațiune pentru a o depăşi. Soluţia pe care am 
adoptat-o eu a fost să încerc să-mi fac un bilanţ cinstit 
al vieţii - activitatea, căsnicia cu Jane, totul. Am 
încercat să ajung la un echilibru. Asta a însemnat de 
fapt că am fost obligat să reconsider unele probleme 
pe care avusesem mare grijă să le uit. Şi, apoi, să 
chibzuiesc dacă mai puteam face ceva ca să le rezolv. 
Mă urmăreşti? 

— Bineînţeles. Dar nu e cazul să... 

— Nu, te rog. Lasă-mă să termin. Işi încrucişă 
mîinile. O altă noţiune de care trebuie să scapi este 
cea a pedepsei. Am păcătuit, deci trebuie să mor. Cei 
de aici cunosc toate astea. Sînt foarte convingători 
cînd te asigură că apariţia cancerului - cel puţin cel 
de care sufăr eu - nu se explică decît prin pura 
întîmplare. Dar nu au acelaşi succes cînd au pretenţia 
să te convingă că această întîmplare intră în ordinea 
firească a lucrurilor. Sîntem reduşi la cîteva dictoane 
simple. „O lovitură a sorții“... lucruri de genul ăsta. 
Bineînţeles că în asemenea situaţie victima este cea 
care hotărăşte în ce măsură nenorocirea sa este de 
fapt o binecuvîntare. În ce mă priveşte, descopăr - nu 
fără oarecare amuzament - că dorinţa mea de a face 
fapte bune e direct proporţională cu incapacitatea de 
a face altceva decît să mă gîndesc la ce fapte bune aş 


putea face. 

Zîmbiră amîndoi precauţi, încă nesiguri unul de 
celălalt. 

— Să nu crezi că mă complac în autoumilire... 
înainte de a apărea în faţa tronului celui Atotputernic. 
Îndrăznesc să spun că am adunat destule indulgenţe 
pentru a-l satisface pe Sfintul Petru. Dar ideea asta a 
vameşului-perceptor din spatele tejghelei nu a fost 
niciodată prea plauzibilă, nu crezi? 

— Personal, am avut întotdeauna prea multe de 
declarat pentru a-mi permite să cred în ea. 

Pe moment, zîmbetul lui Anthony fu mai puţin 
crispat. 

— În cazul meu, mă tem că sînt tentat să încerc 
să mă tocmesc pentru unele mărfuri. Cred că aş putea 
dovedi că unele din greşelile mele din trecut pînă la 
urmă s-au terminat cu bine. Ezită o fracțiune de 
secundă. Una din ele a fost faptul că am insistat ca 
Jane să treacă la catolicism. Ea ţi-a...? 

— A menţionat numai faptul. Nu şi motivele. 

— Suportă situaţia mult mai bine acum ca păgină 
convinsă decît ar fi făcut-o ca o catolică lipsită de 
convingere. Pînă şi eu îmi pot da seama de asta. 
Chicoti. lată-mă devenit capul unei familii de apostaţi. 

— Îmi pare rău. 

— N-ai de ce. Să sperăm că în ziua de azi, cînd 
totul se cumpără pe cărţi de credit, cerul le acceptă şi 
el, nu cere neapărat bani gheaţă. Altfel, vom fi cu toţii 
într-o situaţie tare neplăcută... 

— Şi credinţa ta? 

De cum rosti întrebarea, Dan îşi dădu seama că n- 
ar fi trebuit s-o facă: îl punea pe Anthony în 
încurcătură. Anthony ezită, apoi zîmbi cu naturaleţe. 

— Zilele trecute am auzit o glumă bună. Despre 
un preot tînăr, la seminar, care se duce la superiorul 


lui şi-i spune: „Trebuie să mărturisesc un păcat 
groaznic“. După care se aruncă în genunchi şi-şi 
îngroapă faţa în miîini. Anthony făcu acelaşi gest. 
„Sfinţia ta, nu ştiu cum să vă spun, dar nu mai pot 
îndura povara ruşinii şi a păcatului meu.“ „Da, fiule.“ 
Anthony îşi descoperi faţa, mimînd comic figura palidă 
şi disperată a tînărului. „Am încercat, m-am străduit 
din toate puterile, dar n-am reuşit. Încă mai cred, cu 
toată fiinţa mea, în lisus Hristos. 

Dan zîmbi larg. 

— Şi te afli şi tu în aceeaşi situaţie disperată? 

Anthony se încruntă. 

— Nu tocmai... Atît cît să mă mai pot încă numi 
catolic. Dar te asigur, Dan, că nu te-am adus pînă aici 
ca să-mi spăl rufeje de faţă cu tine pentru a mă putea 
prezenta pe lumea cealaltă cu sufletul în izmene 
curate, cînd... se va întîmpla accidentul. Nimic din 
toate astea. 

Încerca să se coboare la nivelul unui 
necredincios, dar forţa nota cu comparaţiile lui 
nepotrivite. 

Dan se simţi obligat să zîmbească. 

— E mai degrabă o problemă de mecanică. O 
eroare în proiectul iniţial care trebuie corectată. Apoi 
adăugă: O mică răzbunare pentru doamna Sosostris. 
Şi pachetul ei de cărţi măsluite. 

— Înţeleg. 

Se uită o clipă la Dan: conştient, aşa cum Dan 
avea să-şi dea curînd seama, că de fapt nu înţelegea. 

— Dacă ai avut amabilitatea de a veni aici, nu 
cred că ai făcut-o doar ca să-ţi spun că te-am iertat 
pentru piesa aceea. Nu-mi mai amintesc exact ce ți- 
am scris atunci, dar tare mă îndoiesc că aş dori să-mi 
retrag esenţa celor spuse. Nici chiar azi. 

— Nu te contrazic. 


— Căci, chiar dacă ai fi ştiut ce m-a îndemnat să 
scriu scrisoarea, piesa răminea tot o greşeală din 
partea ta. Deşi nu mă absolvă pe mine complet. 

Dan îi cercetă faţa trasă. Se uită în jos, apoi îşi 
ridică din nou privirea spre el, uşor ironică, uşor 
întrebătoare. 

— Înainte de a ne căsători, Jane mi-a mărturisit 
că se culcase cu tine. Asta a fost întotdeauna jocherul 
din pachetul de cărţi. 

Dan îşi plecă fruntea. 

— O, Doamne. 

Anthony continuă pe un ton blind: 

— Ştiu că filozofia oxfordiană - deseori pe bună 
dreptate - a devenit calul de bătaie al fiecărui scriitor 
inteligent. Avem tendinţa să ne pierdem vremea 
calculînd echivalentul modem al întrebării cu numărul 
de îngeri care pot sta în virful unui ac. Nu mi-ar fi 
greu să te înţeleg dacă ai considera toate astea ca o 
poveste foarte veche. Că nu merită nici măcar să 
traversezi strada ca s-o discuţi, darămite să traversezi 
oceanul. 

— Habar n-am avut. 

— Asta a fost şi intenţia noastră. 

Dan îşi frămînta mintea pentru a-şi aminti clar 
vechea poveste şi lumina pe care acest fapt nou şi 
ciudat o arunca asupra ei. Il izbea în acelaşi timp şi 
absurditatea situaţiei şi era indignat de cît de multe 
trebuie să fi avut să-şi ascundă unul altuia şi de cîtă 
condescendenţă fusese în tăcerea lor. Anthony 
continuă: 

— Lasă-mă să-ţi spun imediat că te-am iertat din 
toată inima. Regret că nu pot spune că te-am iertat 
încă de atunci. Dar ar fi o minciună. 

— A fost doar... 

— Ştiu. Şi a fost mai mult vina ei. Şi că a fost vina 


mea. Dacă a fost cineva inocent, acela ai fost tu. 

— Asta ar însemna să fiu absolvit prea uşor. 

— Acum nu mai are nici o importanţă, Dan. 
Morala sexuală e foarte schimbătoare. Am învăţat-o 
de la studenţii mei. Din nou îşi netezi pledul de pe 
genunchi. Dacă Jane ar fi fost mai puţin cinstită... sau 
dacă ar fi avut de-a face cu cineva care n-ar fi pus 
atita preţ pe propriile sale sofisme... Cineva care 
pretindea că, din punct de vedere intelectual, avea un 
simţ înnăscut al proporţiilor, dar care nu dovedea că 
ar avea vreunul din punct de vedere emoţional. 

— Dacă îţi faci reproşuri, eşti din nou vinovat de 
acelaşi lucru. 

Asta i-a mai tăiat puţin avîntul. Vocea îi deveni 
mai blindă. 

— Dan, căsnicia noastră a fost dominată de 
intelect. Şi toate accesoriile lui. Nu de dorinţa 
carnală. Nici de inimă. Îşi vîrî din nou mîinile în 
buzunarele halatului. Asta ne-a permis să păstrăm 
secretul. Asta te-a obligat pe tine să te însori cu Nell. 
Şi, în parte, tot acesta e motivul pentru care ai scris 
piesa. Şi al acestei tăceri dintre noi atîția ani. O clipă 
nu mai spuse nimic, apoi continuă: Cu aerul că îţi 
găseam scuze, făceam, de fapt, tot ce trebuia pentru a 
nu te ierta niciodată. Cel puţin, la vremea aceea. 

— Nu văd cum ai fi putut să nu mă urăşti. 

— Dacă mă uit în urmă, cred că mai degrabă te- 
am invidiat. 

— Invidiat? 

— Pentru că reprezentai alt principiu de viaţă. 

— Trădarea? 

— Să-i spunem slăbiciune umană. 

— Şi asta-i o virtute? 

— Un corectiv. Pentru aşa-zisele spirite pure. 

— Acum nu mai înţeleg. 


— Principala mea contribuţie la căsătoria noastră 
a fost aroganţa intelectuală. Jane a avut răbdarea s-o 
tolereze. 

— Asta nu se potriveşte deloc cu faptul că a 
renunţat la catolicism. 

— La început mi-a dat deplină libertate de 
alegere Dacă voiaru. puteam să n-o mai văd niciodată. 
Există mai multe feluri de a ii arogant, în afară de a 
cere cuiva să se conformeze credințelor tale 
religioase. Eu am căutat să înăbuş în ea tot ce asculta 
numai de instinct. S-o conving că spiritul trebuie să ne 
comande şi să ne justifice toate acţiunile, chiar şi pe 
cele mai ridicole. 

— Acum o prezinţi pe Jane ca pe o marionetă a ta. 

Zimbi din nou cu zîmbetul său lipsit de veselie, ca 
şi cînd l-ar fi prins la strimtoare pe Dan. 

— Ca pe victima mea. 

— Dar... căsnicia voastră a fost reuşită, nu? 

— De unde să ştii tu? După atiţia ani! 

— Pentru că refuz să cred că Jane ar fi trăit în 
minciună. Nu e genul ei. Dovadă faptul că a renunţat 
la religie. 

— Mai degrabă cred că, renunţind la religie, a 
evitat să renunţe la soţul ei. 

Brusc, Dan se revăzu la Randolph, ascultind 
diverse mesaje pe care nu le înţelegea, încercînd să 
interpreteze atitudinea şi  intonaţiile lui Jane, 
descoperind o nuanţă de cinism şi indiferenţă - pe 
care o pusese pe seama Oxfordului, pe seama dorinţei 
de a dovedi o stăpiînire de sine foarte englezească, şi 
nicidecum ca ceva biografic. 

— Însuşi faptul că ceea ce spun este parţial o 
simplă supoziţie, cu alte cuvinte, nu ştiu dacă Jane va 
susţine şi ea acelaşi punct de vedere, dovedeşte că ne- 
am înstrăinat unul de altul. 


— Nu există vreun remediu foarte simplu pentru 
asta? 

— Dacă nu ar fi atit de bine cunoscut faptul că 
adevărul nu prieşte muribunzilor. Adăugă: Şi după 
cum am fost nevoit să descopăr pe pielea mea, pentru 
unele boli nu există remedii. 

Deşi vorbea fără amărăciune, acuzaţia era 
implicită. 

— Eşti foarte aspru cu ea. Anthony nu răspunse. 
Lucrurile astea nu se ştiu niciodată cu siguranţă. Mai 
degrabă se intuiesc. Instinctiv. 

— Poate că am trăit prea mult cu verbul ăsta, „a 
şti“, pentru a mai avea prea multă încredere în el. 
Vreau să spun numai că obsesia mea oarbă pentru 
ceea ce ţine de intelect a afectat profund, a alterat, a 
cenzurat sau cum vrei să-i zici adevărata fire a lui 
Jane, fară ca ea să-şi dea seama, atunci... 

Dar, în mod cu totul neobişnuit la el, evită să-şi 
exprime în întregime gîndul. Dan îi crea probleme pe 
care nu le prevăzuse. Continuă pe un ton mai puţin 
tăios: 

— Nu vreau să mor pînă nu fac ceva în legătură 
cu asta. 

— Dar ceea ce numeşti tu cenzură este preţul pe 
care îl plătim pentru orice legătură durabilă. Şi o 
persoană ca Jane nu s-ar mulţumi să stea liniştită şi să 
se lase mutilată fără să reacționeze. 

Răspunsul l-a amuzat. 

— Ar trebui să te duci să iei masa cu profesorii de 
la două-trei colegii de pe aici. 

— Asta-i deformaţie profesională. Nu-i totuna. 

— Şi crezi că-i mai puţin gravă decît o deformaţie 
conjugală? Care păcat e mai mare? Adulterul sau 
dorinţa? 

Dan făcu un gest cu mîna. 


— Dragul meu, astea sînt regulile jocului. Pentru 
că nu le-am respectat şi nu m-am lăsat manipulat de 
Nell... de asta ne-am despărţit. O ştii şi tu la fel de 
bine ca mine. 

— De acord. Şi dacă ţi-ai fi păstrat căsătoria 
intactă, lăsînd-o să-ţi impună linia de conduită? Ai fi 
fost mai fericit? 

— Cum Dumnezeu aş putea să-ţi răspund la o 
asemenea întrebare? 

— Spunîndu-mi că nu ai încetat să regreţi faptul 
că ai divorţat. 

Dan se uită în jos spre paharul de sherry. 

— Dacă n-am regretat, e numai pentru că sînt 
congenital infidel femeilor. 

— În timp ce eu am fost congenital - cum spui tu 
- fidel unei singure femei. Crezi că diferenţa e atît de 
mare? Tu, cel puţin, ai fost de fiecare dată doar un 
exploatator temporar. 

Dan îşi aminti o veche butadă despre Oxford: că 
profesorul cel mai reprezentativ din istoria sa a fost 
Lewis Carroll. Nu-şi putea ascunde senzaţia că 
discuţia lor începea să devină absurdă. 

— Anthony, uite, n-am avut la dispoziţie decît o 
singură oră ca să încerc s-o cunosc din nou pe Jane. 
Îmi dau seama că s-a schimbat. Dar nu mi-a făcut 
cîtuşi de puţin impresia unei persoane, cum zici tu, 
deformate. Şi ştiu şi de la Caro. O adoră pe Jane. Imi 
dau seama ce trebuie să simţi, tentaţia de a fi aspru 
cu tine însuţi şi... Ajunsese prea aproape de disperare 
şi se controlă. Înţelegi ce vreau să spun. 

— Paranoia muribunzilor? 

— Bineînţeles că nu. Dar nu eşti exagerat de 
scrupulos? 

Urmă o scurtă tăcere. Dan citea pe această figură 
lividă o încăpăţinare iraţională, aproape enervare, 


văzindu-se lipsit de o îndoială multă vreme încălzită la 
piept. 

— Te-ai fi însurat cu Jane dacă am fi rupt legătura 
noastră imediat după ce am aflat? 

— Asta-i o întrebare la care nu se poate răspunde 
şi o ştii prea bine. 

— Dar o iubeai? 

— O doream. Aşa cum am mai dorit zeci de femei 
de atunci. 

Ochii lui Anthony îl fixară cu intensitate, cu prea 
multă intensitate ca să nu se simtă stînjenit şi Dan îşi 
cobori privirea şi ridică din umeri. 

— Anthony, nu sînt un Casanova, dar să ştii că m- 
am culcat cu o mulţime de femei. Simt într-adevăr o 
atracţie iremediabilă pentru tot ce nu e permanent. 

Anthony continua să tacă, aşa că nu-i rămase 
decît să ridice paharul gol. 

— Pot să-mi mai torn încă unul? 

— Te rog. 

Dan se sculă şi se duse din nou la măsuţa unde se 
afla sticla de sherry. 

— Şi, în orice caz, mai era şi Nell. 

— Acum ai pe cineva? 

— Da. Privi ironic peste umăr spre Anthony. Şi e 
destul de tînără ca să-mi fie fiică. 

— Toţi mă consideră foarte retrograd. N-am 
sedus nici măcar o studentă. Dan zîmbi şi el continuă: 
Nu simţi nici o responsabilitate faţă de ea? 

— Sigur că da. Tocmai de aceea am avertizat-o 
cine sînt. 

— Atunci eşti mult mai cinstit decît am fost eu 
vreodată. 

Uşa se deschise şi apăru o infirmieră tînără. Nu 
spuse nimic, doar îi adresă lui Anthony o privire 
pretins-mustrătoare. El zise: 


— Nu încă. 

Sora dădu cu indulgență din cap şi plecă. 

— Eşti sigur că...? 

— Nu, nu. Se joacă de-a dădaca. 

Cu paharul în mînă, Dan se întoarse şi privi prin 
uşa de sticlă; era mai aproape de Anthony, dar întors 
puţin într-o parte. Jos, pe strada învăluită în ceaţă, 
trecu o maşină, apoi doi studenţi pe biciclete; 
acoperişurile Oxfordului, un oraş desuet, care-i părea 
rămas cu cîteva secole în urma celui din California din 
care tocmai plecase. O clipă se gîndi din nou la Jenny, 
la cîtă plăcere i-ar fi făcut să ia masa cu ea, nu cu 
femeia care-l aştepta afară şi care îi interzicea orice 
referire la trecut. Psihologic, se simţea sufocat; 
claustrofobia vieţii universitare, în care, în spatele 
sofisticării, al inteligenței, persistă ceva etern 
adolescentin şi la fel de clorotic ca o plantă lipsită de 
lumină; dar, în acelaşi timp, se recunoştea privilegiat, 
rezistent la realităţile lumii de afară. Şi era un 
sentiment pe care îl avea pretutindeni în Anglia. 

— Ziceai ceva de corectarea unor erori în 
proiectul iniţial. 

— Nu mă refeream decit la rezultatele bune pe 
care ar putea să le aibă dezvăluirea lor. Dar adăugă 
repede: Nu, asta nu e nici măcar sinceritate. E pur şi 
simplu o ipoteză, Dan. Un fel de speranţă... în pofida 
tuturor evidenţelor, că îţi vei găsi într-o zi timp ca, din 
persoana care e Jane cea de azi, să scoţi la iveală pe 
cea care ar fi putut fi. 

Il privi stăruitor pe Dan şi, curios, pentru prima 
oară, în ochii săi apăru ceva convenţional. 

— Dacă ai putea să încerci să te împrieteneşti din 
nou cu ea. 

— Anthony, n-aş fi aici dacă... Am încercat să vă 
transmit un mesaj la amîndoi. Prin Caro. Încă de acum 


cîteva luni. 

Avu din nou impresia că dăduse discuţiei o 
întorsătură pe care Anthony nu dorea s-o urmeze. 

— Da... l-am primit. Zîmbi. Te întrebi de ce nu s-a 
acţionat. Sau de ce tocmai acum? 

— Da, cam aşa ceva. 

— Moartea e ca un anume tip de conferenţiar. Nu 
auzi cu adevărat ce spune decît dacă te afli în rîndul 
întîi. M-a ajutat să-mi cîştig bătălia, Dan. Jane e pe 
cale să şi-o piardă pe a ei. Ezită. Nu ştiu dacă ţi-ai dat 
seama, dar n-a vrut să vii aici. 

Dan privi din nou afară: strada pustie. 

— Încă îmi mai reproşează eşecul cu Nell? 

— Nu cred că are vreo legătură cu asta. Şi 
„reproşează“ nu este cuvîntul potrivit. Acum vocea îi 
era mai puţin incisivă. Ea a avut faţă de trecut o 
reacţie total diferită de a mea. Bănuiesc că, într-un 
fel, ai devenit o emblemă a tot ceea ce a lipsit 
căsătoriei noastre. Chila sfărimată de la care pornind 
a fost construită. Tăcu o clipă, apoi continuă: Te rog 
să mă scuzi, Dan, nu expun situaţia prea coerent. Cam 
acum o lună am hotărit că doresc foarte mult să te 
văd. Parţial, reacţia lui Jane, cînd am adus în discuţie 
această problemă, a fost cea care m-a făcut să-mi dau 
seama cît de mult ne-am ascuns unul faţă de celălalt 
atiţia ani. Nimic din toate astea nu s-a discutat între 
noi. Impotrivirea ei se datora, chipurile, 
inconvenientului pe care ţi-l cream. Găsea arogantă 
însăşi presupunerea că tu ţi-ai mai putea aminti de 
noi. Apoi adăugă: În parte, are poate dreptate. 

Dan stătea rezemat de perete, lingă uşa de sticlă; 
de data asta, Anthony îi ocoli privirea, adresîndu-se 
podelei cenuşii: 

— Dar, în esenţă, greşeşte. Zîmbi. Cel puţin are 
totuşi parţial dreptate să creadă că motivele mele sînt 


esențialmente egoiste. De fapt, Dan, îţi cer să faci 
ceva pe care eu personal n-am reuşit să-l fac. Şi ştiu. 
Imposibil. După atiţia ani, din păcate, nu te mai 
cunosc. Pot doar să încerc să te ghicesc. Şi să te rog. 
Acum că ţi-am oferit cartea care lipsea jocului tău. 

Şi, timp de cîteva momente, dar din nou momente 
ieşite din ţiţini, care distrug timpul şi noţiunea 
conştientă de secvenţă, cei doi bărbaţi căutară ceva 
unul în ochii celuilalt, un mister şi o înţelegere a lui. 
Un mod de comunicare era încălcat, pentru a fi 
înlocuit cu altul; iar Dan, deşi nu-i putea înţelege pe 
deplin sensul, îşi dădea seama că, oricare ar fi fost 
credinţa lui, Anthony îşi păstrase o credinţă mult mai 
profundă în absolutul universal. Aparenta uitare a 
noţiunii de timp, interval, tot ce însemna acţiune 
exterioară, nu era de fapt decît o simplă manifestare a 
acestei credinţe: ceea ce cer eu e în afara timpului... o 
revendicare absurdă, dar sinceră, a unei instanţe 
morale personale. Poţi să te miri, poţi să rizi de mine, 
să mă dispreţuieşti pentru că propovăduiesc atît o 
credinţă, cît şi o disciplină pe care lumea o 
dispreţuieşte tot mai mult; dar asta nu ne spune nici 
cine sînt eu în acest moment, şi nici de ce sîntem aici. 
Poate că era apropierea morţii; totuşi lui Dan îi făcea 
impresia că, într-o anume privinţă, se înşelase 
întotdeauna: dacă omul ăsta era filozof, nu era numai 
din punct de vedere al intelectului. In fundul sufletului 
său, exista ceva emoţionant de primitiv şi de simplu, 
ceva din inocenţa unui copil; dar şi cea a adevăratei 
maturităţi, cea a altui filozof, acela care într-o zi 
preferase cucuta minciunii. 

— Bineînţeles, Anthony. Dacă îţi pot fi de folos... 

— Dar crezi că cer imposibilul? 

— Nu asta vreau să spun. Privi în jos la paharul 
cu sherry. Doar că... ei bine, numai Jane poate lua 


această hotărire, nu? Acum are probabil o groază de 
prieteni mult mai apropiaţi. 

— Are nevoie de cineva care o cunoaşte, şi totuşi 
n-o cunoaşte. Cineva care îşi poate aminti de ea, aşa 
cum era odată. A devenit foarte retrasă, Dan. Şi cred 
că nu numai cu mine. Cîntări în minte propoziţia 
următoare, apoi zise: Breşa cea mai adîncă în căsnicia 
noastră a fost creată de dorinţa de a şti dacă deţinem 
controlul asupra vieţii noastre sau nu. Unul din 
motivele pentru care nu pot discuta cu ea despre 
toate aceste probleme este că mariajul nostru a 
devenit dovada evidentă că punctul meu de vedere nu 
este valabil. Predic într-o biserică pustie, ceea ce 
dovedeşte că predicile mele nu au nici o valoare. 
Acum, totul s-a redus la o tandră convenţie. Soţul 
muribund, soţia devotată. 

Dan se duse şi se aşeză pe marginea patului, 
rămînînd cu ochii aţintiţi pe bucata de zid de sub 
fereastră. 

— N-am ştiut nimic din toate astea, Anthony. 

— Nici nu-i de mirare. Am avut grijă să ascundem 
totul. Ne-am ascuns de toată lumea, chiar şi de 
propriii noştri copii. 

— Ai mai încercat în ultimul timp să...? 

— Ani de zile am silit-o să mintă în legătură cu 
adevărata ei credinţă religioasă. Ceea ce a declanşat 
procesul de închidere în sine. N-am s-o oblig din nou 
să mintă în legătură cu ceva şi mai important. Mai 
este şi teribil de mîndră. Şi nici nu vreau s-o şantajez. 

— Deci o judecată fără proces? 

— Dimpotrivă. Proces fără judecată. 

— Ea ştie că aveai de gînd să-mi spui asta? 

— Probabil... da, într-un fel, trebuie să ştie. Dar 
eu aş prefera s-o ţii numai pentru tine, Dan. Insist. 

Dan nu zise nimic, simțindu-se tot mai stingherit; 


prins într-un joc cu reguli aproape uitate; conştient de 
femeia de afară, ştie sau nu? 

Anthony continuă: 

— Toate astea trebuie să ţi se pară tare ciudate. 
Dar insist din motive, cum să le zic, tactice? Pornind 
de la presupunerea că eşti gata să ne ierţi pe amîndoi. 

— Ştii bine că nu există nici un dubiu în privinţa 
asta. 

Tăcere, după care Anthony continuă: 

— Îi sînt de asemenea foarte recunoscător pentru 
că mi-a permis să-mi împart viaţa cu ea. Spun asta 
gîndindu-mă la ceea ce aţi sacrificat amindoi. Actul 
poate că a fost imoral, dar ceea ce a urmat... 
Recunoştinţa mea nu e în parte decît egoismul celui 
care a profitat de pe urma hotărtrii voastre. Dar, cu 
toate acestea, nu e mai puţin sinceră. 

Dan zimbi. 

— Un partener satisfăcut reprezintă în acest joc 
un rezultat deasupra mediei. 

— Dar într-un meci serios e un rezultat sub 
medie. Chiar şi la golf, cred. 

Anthony părea să fi pierdut noţiunea timpului. 
Dan considera că acum erau străini unul faţă de 
celălalt, despărțiți de viaţa diferită pe care o trăiseră, 
în medii culturale diferite. Dar Anthony vedea încă în 
Dan prietenul intim, singurul lui prieten adevărat, pe 
care nu-l putuse înlocui niciodată. 

Dan îi zimbi dm nou; apoi se uită la reproducerea 
lui Mantegna de pe perete. 

— Acum încep să înţeleg de ce ai agăţat asta aici. 

Anthony se strimbă. 

— Totală lipsă de gust. Nu-i amuză nici chiar pe 
înţelepţii mei prieteni iezuiţi. Dar reveni imediat la 
subiect. Dan, mi-ai spus odată ceva de care mi-am 
amintit întotdeauna. Într-o zi ai observat o orhidee 


frumoasă pe lîngă care eu trecusem fară s-o văd - 
insectifera? — nu-mi amintesc exact, dar în seara 
aceea le-am povestit fetelor întîmplarea. Flerul tău 
pentru orhidee. Şi tu mi-ai spus că eu ştiu să mă uit Ja 
orhidee, dar nu ştiu să mă uit după ele. Îţi aminteşti? 

În faţa privirii întrebătoare, Dan negă din cap. 

— Cînd mă gîndesc la miile de cuvinte pe care le- 
am irosit, şi oral, şi în scris, cu teorii abstracte sau 
calculînd numărul îngerilor. În loc să... Ridică din 
umeri. 

Dan îşi aminti de Barney: această nebunie a 
autodeprecierii. 

— Asta n-o mai accept. E suficient să luăm în 
considerare faptul că ai învăţat atîtea sute de tineri să 
gîndească. 

— Dar numai aşa cum gîndesc eu. Slavă 
Domnului că măcar cei proşti au scăpat de 
contaminare. 

— Aiurea! 

— Ăsta-i adevărul. Dintr-un alt punct de vedere. 
Jocul academic cu mărgele de sticlă. 

Stătea cu mîinile în buzunarele halatului; îşi 
îndreptă puţin spinarea, rezemîndu-se de spătarul 
scaunului, ca şi cînd nu s-ar fi simţit tocmai bine - 
poate simţea vreo durere, în ciuda protestelor. 

Îi zîmbi lui Dan cu ironie. 

— Scuză-mă. Probabil că sună a compătimire. Dar 
lumea e mult prea îngăduitoare cu cei care trag să 
moară. Ca şi cînd lucrul de care ai nevoie ar fi... 

— Tu ştii foarte bine că a te uita Ja ceva este mult 
mai important decît a te uita după ceva. 

— Poate în cazul orhideelor. Nu şi cînd e vorba de 
propria-ţi persoană. Toată viaţa mea de adult, m-am 
uitat Ja mine. Dar aşa cum sînt. Nu aşa cum aş fi putut 
fi sau cum ar fi trebuit să fiu. lată ce mi-a permis să te 


transform pe tine într-un exemplu viu a tot ceea ce eu 
şi Jane am crezut că am depăşit, ridicîndu-ne mult mai 
sus. 

Dezgustul faţă de sine însuşi i se simţea în voce; i 
se citea pe faţă. 

— Bine. După înaltele standarde creştine, ai fost 
lipsit de caritate. Ceea ce nu înseamnă că judecata de 
la care ai pornit a fost greşită. 

— Dar am judecat după norme greşite. Se uită în 
ochii lui Dan. Şi faptul că tu accepţi sentinţa cu atîta 
umilinţă e o dovadă. 

— De ce? 

— Dragul meu, un judecător care judecă un caz - 
cazul piesei tale - ţinînd atît de vizibil seama de 
propriile-i interese ar fi o ruşine pentru justiţie. Cu 
atît mai mult cu cît o altă hotărire prealabilă a sa - de 
care tu n-ai avut habar - a contribuit foarte mult la 
comiterea delictului în chestiune. Faptul că acum ai 
bunătatea să-mi spui că sentinţa a fost meritată îţi 
dovedeşte, într-o oarecare măsură, nevinovăția. 

— Dar cine a provocat sentinţa iniţială? Şi de ce 
crezi că delictul n-a fost comis decît o singură dată? 
Că am dat înapoi după prima rundă? 

— Pentru că aţi presupus, în mod greşit, că eu 
eram partea vătămată. 

Dan negă din cap. 

— Explicaţia e mult mai simplă. Eu nu eram 
destul de bun pentru Jane. Şi ea nu era destul de rea 
pentru mine. 

— Cred că aş fi putut foarte bine să vă conving de 
contrariu. Şi chiar dacă ar fi fost adevărat, tot aţi fi 
avut de cîştigat mult mai mult unul de pe urma 
celuilalt decît dacă... dar se opri înaintea celui de-al 
doilea termen al comparaţiei. 

Dan agită ultimul strop de sherry de pe fundul 


paharului. N-avea să-l lipsească pe Anthony de 
săgețile sale; şi o vreme arcaşul tăcu, în timp ce 
martirul schiţă un nou rictus autoironie. 

— Toată melodrama asta la patul muribunzilor. 
Dar de fapt doream tare mult să te revăd. Să-mi 
vorbeşti despre viaţa ta. 

— Despre Oscarul pe care am mizat, dar pe care 
nu l-am obţinut niciodată? 

— N-au fost numai dezamăgiri, sînt sigur. 

— Nu, dacă trăieşti de pe o zi pe alta. Aşa cum 
am eu obiceiul. 

— Există şi filozofii mai rele. 

— Pînă în clipa în care îţi faci bilanţul. 

— Ajunge un văicăreţ în camera asta. 

Dan zîmbi la această dojană. 

— Cred că am ajuns şi eu ca Jane. Un determinist. 
Mi-am abandonat mai mult sau mai puţin credinţa. 

— Abandonarea credinţei e incompatibilă cu 
determinismul. 

— În afară de cazul cînd eşti din naştere înclinat 
să alegi întotdeauna calea cea mai simplă. 

— Asta-i defetism. Nu determinism. 

— Oricine îşi poate alege o scîndură de care să se 
agaţe. Dar toate plutesc în aceeaşi direcţie. 

Anthony ridică un deget. 

— Îl recunosc aici pe Sfîntul Samuel Beckett şi 
aiurelile lui franţuzeşti. Notoriu pesimism romantic. 

— Acum eşti prea aspru cu Beckett. 

— Nu mai mult decît ar fi fost Pascal. Sau chiar 
Voltaire. Mutatis mutandis. 

— Poate. 

— Mai zilele trecute, un coleg al meu de la 
Oxford, unul dintre cei mai senini şi mulţumiţi de sine, 
încerca să mă convingă de dezastrul ecologic care 
ameninţă planeta noastră. Se pare că am un noroc 


nemaipomenit că pot scăpa de o asemenea catastrofă. 
I-am răspuns că are toată libertatea să mă urmeze. 

Dan rise. 

— Dar faptul că n-o va face nu va invalida întru 
totul teoria sa. 

— Te rog să-mi dai voie să mă îndoiesc că piesa e 
chiar atît de rea cum o pretind pesimiştii. La urma 
urmei, singurul lucru rău din lumea creată e totodată 
singurul lucru înzestrat cu capacitatea de a gîndi. Se 
uită ironic spre Dan. Enigma existenţei lui Dumnezeu 
încă mă mai frămîntă. Dar, în ce-l priveşte pe diavol, 
totul mi-e clar. 

— Şi ce e el? _ 

— Neputinţa de a vedea întregul. Îşi aţinti ochii în 
podea. Cu un an sau doi în urmă, un student mi-a spus 
că a trăi în secolul XX e ca şi cum ne-am da deodată 
seama că jucăm cu toţii într-o comedie proastă, că de 
fapt nimeni n-a scris-o, că nimeni n-o priveşte şi că 
singurul teatru din oraş e cimitirul. 

— Ce i-ai răspuns? 

— Să renunţe la filozofie şi să se apuce de 
meseria ta. 

— Nu eşti prea amabil. 

— Dar sînt realist. Voi sînteţi închişi într-un vis de 
nesusţinut, noi sîntem condamnaţi la singura teorie 
care se poate susţine. De o parte, cuvîntul ca joc. De 
cealaltă parte, cuvîntul ca instrument. Şi totul e bine 
atita vreme cît nu-l luăm pe unul drept celălalt. 

— Voi nu vă jucaţi niciodată cu instrumentele 
voastre? 

— Ei, trebuie să mărturisesc că ni se mai întîmplă 
uneori; împărtăşim cu voi plăcerea masturbării. 

Şi, pentru prima oară, îşi zimbiră fără rezerve, 
poate pentru că amindoi redescoperiseră vechea 
formă de dialog, plăcerea de a folosi jocuri de cuvinte, 


plăcerea de a se juca cu cuvintele, pentru că ştiau că 
această primă întîlnire se apropia de sfîrşit... şi deşi 
nici unul dintre ei nu găsise ce se aşteptase să 
găsească, ştiau că în spatele acestor dezordonate 
jocuri ale circumstanțelor, exista ceva permanent. 
Timpul se oprise în loc, chiar dacă nu fusese învins. 
Anthony se îndreptă din nou. 

— Dan, nici nu pot să-ţi spun cît de importante au 
fost toate astea pentru mine. Ce mare dar mi-ai adus. 

— Şi pentru mine la fel. 

— Sînt ciudat de optimist în ce priveşte condiţia 
umană. N-o pot explica. E... ei bine, cred că e ceva 
mai mult decît simpla credinţă. E ceva mai stupid 
decît teoria perfectibilităţii. 

— Imperfectibilitatea? 

Anthony aprobă din cap. i 

— Impresia că vom ieşi cu bine. In ciuda tuturor 
greşelilor noastre. Doar dacă am înţelege că totul 
trebuie să înceapă cu noi înşine. Cu adevărata poveste 
a propriilor noastre vieţi. În loc să dăm vina pe toate 
celelalte lucruri existente sub soare. Se uită la Dan 
uşor maliţios. Uneori am impresia că voi lăsa lumii 
moştenire un ultim slogan mistic: „Retrage-te în tine 
însuţi“. 

Tăcu o clipă, apoi îşi trase din nou pătura şi zise: 

— Ceea ce ar trebui să fac şi eu. Emiterea de 
maxime e mai rea decît văicăreala. 

— Ai dreptul la o arie. Anthony nu părea să fi 
înţeles. E jargonul hollywoodian. O celebră frază a 
bătrinului Samuel Goldwyn: „Lăiaţi vorbăria asta 
goală, ariile au murit o dată cu Shakespeare“. 

Anthony ridică aprobator privirea. 

— Trebuie s-o ţin minte. Îl privi insistent. Ai 
înţeles ce am încercat să-ţi spun, Dan? 

— Desigur. 


— Nimeni nu o cunoaşte pe Jane mai bine ca 
mine. În ciuda celor întimplate. Are mare nevoie de 
ajutor. De un bun samaritean. 

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă. 

Dan întinse mîna, atinse braţul lui Anthony şi se 
ridică în picioare. 

— Am să vin şi mîine. Să-ţi prezint lumea mea în 
toată grozăvia ei. Să te văd atunci dacă-l mai poţi 
respinge pe Spengler. 

— O să-mi facă plăcere. 

— Şi nu te mai frămînta pentru trecut, Anthony. 
Greşelile majore din proiectul iniţial se aflau în însăşi 
esenţa lucrurilor. În viaţă. Nu în noi. 

— Sînt de acord dacă şi tu accepţi că singurele 
remedii posibile există tot în noi. Aşa cum sîntem 
acum. Nu cum am fost. 

— De acord. 

Bolnavul întinse mîna şi Dan i-o strînse. Apoi, cu 
un gest care îi dezvăluia, în cele din urmă, emoția 
ascunsă, Anthony îşi puse şi cealaltă mînă peste cele 
două care se strîngeau deja. Dar din ochii săi, încă 
aţintiţi insistent asupra lui Dan, nu curse nici o 
lacrimă. 

— Atitea lucruri pe care nu ni le-am spus. 

— Simple cuvinte. Erau inutile. 

— Atunci, poftă bună. 

— Somn uşor şi ţie. 

— Farmacopeea modernă a rezolvat şi problema 
asta. 

Îi dădu drumul miinilor. Din uşă, Dan se mai 
întoarse o dată. 

— Să spun să vină cineva? 

— Nu, nu. Vin ei. 

Ridică mîna: din nou zîmbetul acela. Aducea uşor 
a  binecuvîntare sau avea aerul unei uşoare 


binecuvîntări; ceva la fel de ambiguu ca şi obiectul 
acela, împletire de geniu artistic şi religiozitate 
morbidă, care atîrna deasupra patului. 

Anthony se lămurise deja ce devenisem, dar nu 
voia ca eu să-mi dau seama. Astfel, am petrecut acea 
ultimă clipă uitîndu-mă la el, nu după el. 


Jane 


— E-n regulă? 

— Da. 

— Mă duc să-i spun noapte bună. 

Am aşteptat destul de stînjenit acolo unde o 
găsisem pe Jane cufundată în lectură. Sentimentul 
imediat şi cel mai acut pe care îl aveam era un 
sentiment de jenă la gindul că mi se-ntindea în faţă o 
seară pe care trebuia să o petrec cu o femeie care nu 
îşi dorise să mă revadă şi pe care tocmai promisesem 
(mai mult sau mai puţin) să o mint. 

Revelația complezenţei lui Anthony în epoca 
preistorică mi se părea, dacă stăteam să mă gîndesc, 
mai puţin neaşteptată, mai puţin extraordinară decît 
această distribuire a mea în rolul salvatorului unei 
persoane care, în mod evident, nu dorea să fie salvată. 
Am început să am sentimentul că fusesem oarecum 
păcălit, că, impresionat de situaţia lui patetică - în 
ciuda eforturilor lui Anthony de a evita orice patetism 
-, fusesem redus prea uşor la tăcere. Trebuia să fi 
găsit mai multe argumente. El avusese de partea lui 
avantajul că mă luase prin surprindere şi nici una din 
repetițiile scenei care tocmai se jucase nu prevăzuse o 
schimbare atit de drastică a premiselor esenţiale... 
sau, mai bine zis, prevăzuse orice în afara posibilităţii 
reluării, în viitor, a relaţiilor mele cu Jane ca pe ceva 
foarte normal. 


Poate că boala sau medicamentele îi tulburaseră 
mintea; poate că totul era un mod mai întortocheat de 
a se răzbuna pe soţia lui; poate că mai discutase în 
acest sens şi cu alte persoane. Dar cu siguranţă că 
Jane m-ar fi avertizat dacă aşa ar fi stat lucrurile; şi 
comportarea ei părea mai degrabă să confirme 
diagnosticul lui Anthony. Cred că cel mai tare m-a 
şocat descoperirea că - dacă ar fi să îl cred pe 
Anthony - viaţa lui Jane fusese mult mai profund 
afectată decît a mea de un eveniment ale cărui efecte 
credeam că numai eu singur le resimţisem - înainte de 
a le retrograda la stadiul de „situaţii clasate“. Dar 
trecuse atît de mult timp de atunci; era ca şi cînd te-ai 
fi dus la teatru şi ai fi descoperit că spectacolul pe 
care-l văzuseşi acum douăzeci de ani continua încă să 
se joace. Desigur, într-un fel, Anthony şi Jane 
continuaseră să locuiască în acel teatru şi în felul 
acesta, pentru ei, trecutul se menţinuse astfel undeva 
în apropierea prezentului; de unde şi impresia pe care 
o avusesem toată seara că aterizasem printre 
adolescenţi sau, în orice caz, printre oameni maturi 
care rămăseseră, în mod straniu, fixaţi la vechile lor 
valori din adolescenţă. Totuşi eram în acelaşi timp 
conştient că vorbele lui Anthony atinseseră ceva 
profund în mine, redindu-mi - după ani de 
insensibilitate - un soi de inocenţă; o privire naivă şi 
pură care dezvăluia deodată întreaga măsură a tot 
ceea ce pierdusem, dar şi a tot ce cîştigasem. 

Jane nu stătu mult şi ne-am urcat amîndoi în lift, 
unul lîngă altul, cu faţa spre uşă. O clipă de tăcere 
penibilă. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Înspăimâîntător de curajos. 

— Atita vreme cît consideri că nu ţi-ai pierdut 
vremea degeaba... 


— Categoric nu. 

Nu puteai califica vorbele ei decît ca pe o lipsă de 
politeţe. Tonul te lăsa să înţelegi că nu încăpea nici un 
fel de îndoială: îmi pierdusem timpul; şi, de altfel, aş 
face mai bine să fiu prudent; adunase în ea destulă 
antipatie şi nu avea să treacă prea uşor peste ea. 

Îşi căută în geantă cheile de la maşină. 

— Mi-a spus să-ţi dau toate cărţile lui despre 
orhidee. 

— Foarte drăguţ din partea lui. 

— Sînt probabil teribil de depăşite. 

— Mă îndoiesc. Şi oricum mi-ar face mare plăcere 
să le am. 

— Am să le caut. 

Uşile liftului se deschiseră. Cînd ne-am aşezat din 
nou unul lîngă celălalt în maşină, am înţeles clar că nu 
avea să mă întrebe ce discutasem cu Anthony. Cel 
puţin în privinţa asta nu aveam să fiu nevoit să mint. 
Poate că ştia sau poate că nu ştia, dar nu îi păsa. 
Anthony mă convinsese că dorea să şteargă anii de 
tăcere dintre noi. În ce o privea, ea se arăta foarte 
bucuroasă să-i menţină; şi pentru a accentua această 
intenţie a ei, adoptă o atitudine convenţională, deşi 
destul de amabilă, hotărită să ia totul - fie şi numai 
aparent - ca pe ceva normal. 

Ne-am dus la restaurantul italian, dar şi aici s-a 
întîlnit cu cineva cunoscut. Ne-am oprit, m-a prezentat 
perechii de la masă; doar numele şi atât, ca şi cînd i-ar 
fi fost ruşine să dezvăluie motivul prezenţei mele. 
Urmă o scurtă discuţie despre Anthony. Apoi ne-am 
dus la masa noastră, în partea cealaltă a sălii. Imi 
explică cine erau: un profesor de la catedra de 
engleză şi soţia lui. Simţeam că i-ar fi făcut mai multă 
plăcere să se aşeze la masa lor şi să stea de vorbă cu 
ei - aşa cum îmi dorisem şi eu acum cîteva minute să 


fiu cu Jenny. După ce am consultat meniul şi am 
comandat cina, se interesă de activitatea mea. Am 
început să întreţinem o conversaţie, ea stătea de 
partea cealaltă a mesei, cu bluza ei crem şi broşa cu 
agate, cu coatele proptite pe masă, mîinile uşor 
împreunate şi capul drept, uitindu-se la tot ce se afla 
în restaurant, în afară de mine. Încet, cu regret 
aproape, m-am descoperit acceptind punctul de 
vedere al lui Anthony: Jane păstra, în mod deliberat, 
distanţa... şi chiar mai mult decît distanţa, simţeam în 
ea o ostilitate pe care politeţea ei rece cu greu o 
disimula. Dispreţuia, era clar, lumea filmului despre 
care îi vorbeam, aşa cum dispreţuia şi concepţiile 
religioase şi filozofice ale lui Anthony. Imi punea 
întrebări, dar nici una din întrebările ei nu era lipsită 
de tîlc. 

— Şi ai renunţat complet la teatru? 

— N-am nimic nou de spus. Sau poate am fost 
incapabil să mă adaptez la noile modalităţi de 
expresie ale vechilor teme. 

— Şi nu e aceeaşi situaţie şi în film? N-ai aceleaşi 
probleme? 

Ni s-a servit primul fel. Mi-am petrecut o bună 
parte din viaţă studiind gesturile mărunte dar 
revelatoare ale oamenilor şi nu mi-a scăpat graba cu 
care a apucat lingura pentru pepene. Am hotărît că 
trebuia să distrug măcar una din ideile ei false în 
legătură cu mine. 

— Ramura artei cinematografice în care lucrez eu 
se aseamănă puţin cu activitatea unui director de 
fabrică. Trebuie fabricat un produs - divertismentul - 
şi se pune problema respectării normelor de 
fabricaţie. Şi mai ales nu trebuie uitat că un film este 
un vehicul pentru vedetele care joacă în el. Dramul de 
adevăr, mesajul pe care încercăm să îl introducem 


prin contrabandă, e un aspect neesenţial. Face parte 
din ambalaj. Succesul de casă determină valoarea 
produsului. Sau, în cel mai bun caz, tehnica. 

Scobea felia de pepene. 

— Şi ai acceptat situaţia asta? 

Am dat deoparte oasele peştelui la grătar din 
farfuria mea. 

— Am tot soiul de scuze, Jane. Dar Anthony le-a 
demascat pe toate. La început mi-a spus că sînt 
defetist. Apoi pesimist romantic. Păru uşor amuzată. 
Şi n-a scăpat ocazia să îl blesteme pe Beckett. 

Am zîmbit şi-am încercat să-i întîlnesc privirea, 
dar ea studia cu atenţie pepenele. 

— Nu eşti de aceeaşi părere? 

— Ba da. Dar nu din aceleaşi motive ca Anthony. 

— Atunci de ce? 

Ridică din umeri. 

— Pentru că melancolia literară precede atît de 
des fascismul. Rousseau, apoi Napoleon. 
Chateaubriand şi Restauraţia. Anii '20. 

— Rabelais continuă să fie zeul tău? 

Alt zîmbet fugar şi crispat. 

— L-am uitat de mult. 

— Totuşi, la un moment dat... 

— O interpretare greşită. 

Eu mă referisem la societatea permisivă; dar nu 
eram sigur că la asta se gindea şi ea. 

— Aseară, Rabelais a intrat din nou în viaţa mea. 
Ţi-l aminteşti pe Bamey Dillon? 

O clipă încetă să mai scobească pepenele. 

— Ţi-a spus? 

M-am uitat mirat la ea. 

— Ştiai? 

— Săptămîna trecută am fost o zi la Londra. Am 
luat masa cu ea. Continuă să scobească miezul 


pepenelui. Întotdeauna a avut tendinţa să-mi spună 
lucruri pe care se teme să i le spună maică-sii. 

Mi-am dat seama că încerca să se scuze pentru că 
fusese prima căreia i se destăinuise Caro, dar, în 
acelaşi timp, am simţit o notă de reproş ascuns. 

— L-ai spus lui Nell? 

— M-a rugat să nu-i spun. Tu cum ai reacţionat? 

— Cît am putut de calm. 

— Nu-ţi face griji. E o fată tare rezonabilă. 

— N-o să-mi spui că o aprobi. 

Ezită. 

— Dacă i-ai vedea pe unii dintre tinerii cu care 
umblă  Rosamund! Am învăţat că n-are nici o 
importanţă dacă îi aprobi sau nu. 

— Dar e atît de artificial. Nici nu-ţi imaginezi. 

I-am povestit despre călătoria cu avionul de la 
New York, despre întîlnirea de la Heathrow cu 
Margaret şi Caro, tăcerea neloială a lui Barney. 

— Nu l-am mai întîlnit de ani de zile. 

— L-ai văzut, desigur, la televizor. 

— Din cînd în cînd. Pare destul de bun, în 
comparaţie cu alţii. Îşi termină pepenele. A fost 
delicios. 

Ştiam că, în afară de cazul în care se schimbase 
complet, nu putea să-l aprobe pe Barney sau, dacă o 
făcea, o spunea cu aceeaşi degajare cu care spusese 
despre pepene că e „delicios“. Se folosea pur şi simplu 
de un vechi truc de la Oxford: pe cei care îşi dezvăluie 
sentimentele trebuie întotdeauna să-i contrazici, 
pentru a-i incita să se dezvăluie şi mai mult. Trebuie 
să fi dedus probabil din tăcerea mea că nu muşcam 
din momeală, căci continuă: 

— Fetele de azi, dacă au realmente nevoie de 
ajutor, ştiu să-l ceară. 

— Dacă aş putea măcar să înţeleg ce-a văzut la el. 


— Nu-i proastă. În ciuda tuturor eforturilor lui 
Nell. 

Între feluri, mi-am aprins o ţigară, un obicei rău, 
de care Jenny mă dezvăţase cît am fost împreună. 

— Cel puţin încep să înţeleg de ce ţine aşa de 
mult la tine. 

— Sentimentul e reciproc. 

Cuvintele lui Jane erau dictate de un bun-simţ 
rezervat, poate; dar părea să insinueze că nu-l puteam 
acuza pe Barney de lucruri care ţineau de propria-mi 
fire şi nu-i puteam pune în cîrcă propriile mele greşeli. 
Am schimbat discuţia, vorbind despre copiii ei. 
Rosamund plecase de la Cambridge şi lucra acum la 
BBC. Venea la Oxford în fiecare weekend. Anne, sora 
ei mai mică, era plecată pentru un an la Florenţa 
pentru a-şi perfecționa cunoştinţele de italiană; 
Anthony insistase să nu-şi întrerupă studiile. Şi 
prislea, Paul, pe care nu-l văzusem niciodată, avea 
cincisprezece ani şi era elev la Dartington. Ştiam de la 
Caro că era un copil dificil - „nu scoate o vorbă“, ţin 
minte că mi-a spus. Nici de la mama lui n-am obţinut o 
imagine mai clară - băiatul avea probleme afective şi 
avea şi unele dificultăţi la învăţătură. Dar Jane părea 
să le considere o fază de tranziţie... sau poate că 
dezinvoltura ei nu era decît o nouă ocazie să-mi arate 
că sînt un străin, nu un prieten de familie. Apoi am 
vorbit despre Compton, despre Oxford şi cît de mult s- 
a schimbat. Am reuşit chiar să aflu cîte ceva despre ea 
însăşi, despre comitetele şi cauzele ei nobile; dar 
despre Anthony sau despre căsnicia lor nici un cuvînt, 
decît cel mult în treacăt. Lipsa ei scrupuloasă de 
curiozitate în legătură cu ceea ce discutasem cu 
Anthony mă îngheţa. 

Îmi dădeam tot mai mult seama că eram tolerat 
de dragul lui Anthony, din simplă curtoazie. Cu cît 


stăteam mai mult de vorbă cu ea, cu atît devenea mai 
evident faptul că nu aveam nimic în comun, nici măcar 
un vechi „păcat“ şi imposibilitatea de a ni-l ierta 
reciproc. „Moştenirea“ pe care Anthony intenţiona să 
mi-o lase se arăta acum în tot ridicolul ei, grevată, 
dacă nu de neînțelegere, cel puţin de o ridicolă 
subevaluare a felului în care eram apreciat de Jane. 
Acum totul începea să devină doar o mică poveste ce 
trebuia păstrată în memorie, ca să i-o pot spune lui 
Jenny la viitoarea noastră întîlnire. Mi se părea 
imposibil ca Jenny să dispară din viaţa mea. Scena de 
acum şi cea precedentă trebuiau povestite şi ea era 
singura care îmi înţelegea limbajul. Dialectul de aici 
era arhaic, fără nici o şansă de schimbare. 

Sau cel puţin asta era concluzia la care 
ajunsesem pe cînd ni s-a adus cafeaua. Am băut-o în 
tăcere, una din acele tăceri mai grăitoare decît orice 
cuvinte. Am făcut o ultimă încercare: 

— O să locuieşti în continuare la Oxford, Jane? 

— Nu sînt sigură. Acum toţi prietenii mei sînt 
aici. Andrew a propus Compton-ul, dar eu... Nell şi cu 
mine sîntem amîndouă împotrivă. El nu-şi poate da 
exact seama cît de mare e capacitatea noastră de a ne 
călca pe nervi. 

Fumase şi acum îşi stingea ţigara; apoi spuse, 
părînd să se adreseze scrumierei: 

— Mă gîndesc să mă înscriu în Partidul Comunist. 

Nu se uită la mine, dar trebuie să fi fost 
conştientă de expresia uluită pe care faţa mea o avuse 
o clipă. Apoi, după alte cîteva clipe, m-am gîndit că ar 
putea fi o glumă la adresa lui Nell şi a lui Andrew. Dar 
deodată mă privi drept în ochi, zimbind uşor, ca şi 
cînd ar fi ştiut că ştiam că nu poţi să comunici o 
asemenea informaţie cu atita calm, fără să-i fi calculat 
în prealabil efectul. 


— Vorbeşti serios? 

— Cochetez de asemenea cu maoiştii şi cu 
marxiştii internaționali. Ambele curente sînt, 
bineînţeles, foarte la modă. Apoi adăugă: Apropo, 
Anthony nu trebuie să afle. Încă nu m-am hotărît 
definitiv. E o pornire... cum să-ţi spun, ceva mai mult 
intuitiv decît bine gîndit. 

— Pentru că simţi că aşa e bine? 

— Să spunem doar că mi se pare ceva mai puţin 
greşit decît alte alternative. 

— De regulă, alegerile nu se fac din motive de 
genul ăsta. 

— Ştiu că aici pare ceva ireal. La Oxford, 
comuniştii sînt mult mai sofisticaţi decît oriunde în 
ţară. 

— Şi în Rusia? 

Zimbi uşor. 

— Cei care trăiesc în case de sticlă n-ar trebui să 
dea cu piatra. 

— Dar... vreau să spun e ceva care se potriveşte 
societăţilor ţărăneşti subdezvoltate, ceea ce nu e 
deloc cazul nostru. 

— lar noi nu sîntem decît o societate capitalistă 
subdezvoltată. 

— Care nu doreşte cîtuşi de puţin să renunţe la 
unele libertăţi. 

Îşi mai luă o ţigară şi se aplecă spre mine să i-o 
aprind. 

— Nu-mi fac iluzii gen loana D'Arc. Urăsc 
violenţa. Şi dogmele. Deşi par a fi elementele 
esenţiale ale oricărei schimbări. N-anj putut nici 
măcar să urmez linia „partidului“ catolic. Nu pretind 
deloc că am antecedente bune în această privinţă. 

— Atunci? 

Îşi plimbă degetul pe marginea farfurioarei ceştii 


de cafea. 

— Cred că nutresc visul foarte naiv al unei 
societăţi marxiste inteligente. Un sistem care să poată 
într-o zi să transforme teoria, s-o adapteze exigenţelor 
noastre să devină ceva viabil pentru noi... ceea ce a 
făcut Mao pentru China. Îşi ridică privirea şi se uită 
drept în faţă. Parţial din cauza inutilităţii vieţii 
universitare. A suficienţei. A lipsei oricărui simţ 
practic. Zîmbi uşor dezabuzat. Sinceră să fiu nu ştiu. 
E poate doar o iluzie nesăbuită că stînga are nevoie de 
oameni care pot să simtă, nu numai să gindească. 

O studiam, îşi plecase din nou capul şi mi-am 
amintit ce actriţă bună fusese pe vremuri. De cînd 
sosisem, juca un rol; continua să joace, dar rolul se 
schimbase. Nu însă şi atitudinea ei faţă de mine. [ţi 
crea impresia că avusese loc un fel de apropiere, că 
încerca să-ţi dezvăluie ce se ascundea în spatele 
măştii. Dar de fapt se ridica o nouă barieră - o 
versiune personală a cortinei de fier. 

— Părerile astea... au devenit un lucru obişnuit 
pe aici, în ultima vreme? 

— N-o fac pentru a ţine pasul cu moda, dacă la 
asta te referi. 

— Şi nici ca să mergi împotriva curentului? 

— Nu mă pot gîndi decît la patru... nu, la cinci 
marxist-leninişti declaraţi. Dintre care pe unul nu pot 
să-l sufăr. 

— Şi Anthony nu-şi dă seama de nimic? 

— Ştie că sînt o simpatizantă de stînga 
entuziastă. Imbrăţişează şi el o parte din simpatiile 
mele. Nu cred că ar fi prea surprins. 

— Atunci de ce nu-i spui? 

— Mă tem să nu-i fac rău. 

— Nell ştie? 

Strînse din buze. 


— Am avut cîteva discuţii furtunoase, însoţite de 
ţipete, pe tema asta. Una din ele chiar acum trei zile. 
A reuşit să-şi însuşească cele mai stupide concepţii 
despre viaţă ale lui Andrew. Dar nimic din umorul şi 
toleranța lui. El ia toate lucrurile astea ca pe o glumă. 
Mă tem însă că Nell le ia ca pe un afront personal. 

— Aici te înţeleg perfect. 

Dar asta nu stîrni nici un ecou, sau numai unul 
tangenţial. 

— Casa, ai să vezi, e destul de mare, n-o să am 
nevoie de atita spaţiu. Cînd totul se va termina, aş 
vrea să i se dea o întrebuințare potrivită. Se uită din 
nou prin sală. Poate o să fiu şi eu o văduvă a lui Lenin, 
proprietăreasa de care toţi fac haz. Manifeste la micul 
dejun, propagandă la cină. 

— Tocmai, lucrurile de genul ăsta au creat 
renumele Oxfordului. 

— Doar că această cauză pierdută e privită astfel 
doar de  intelighenţia  oportunistă.  Monstruosul 
regiment de universitari transformați în valeţi ai 
mass-mediei. Făcu o pauză. Mă tem că am ajuns să 
consider televiziunea şi liberalismul din Fleet Street 
ca cea mai groaznică conspirație de dreapta care a 
existat vreodată. 

— Audienta corupe. Chiar mai mult decît puterea. 

— Nu văd de ce oamenii cei mai deştepţi trebuie 
să fie şi cei mai corupti. Şi să-şi dedice atît de mult din 
inteligenţa lor perpetuării privilegiilor genetice şi 
sociale. 

— Ar trebui să te duci mai des în străinătate, 
Jane. Nu sînt decît nişte cocoşi gălăgioşi pe o grămadă 
de gunoi. 

— Dar eu nu locuiesc în străinătate. Şi grămada 
ta de gunoi e întimplător ţara mea. 

— Touché. Şi e şi ţara mea. 


Abia dacă mi s-a răspuns la zîmbet. În spatele 
acestui schimb de opinii, începusem să ne enervăm 
unul pe celălalt, simțind probabil amîndoi că nici unul 
nu îl lua pe celălalt prea în serios, deşi în maniere 
diferite. Chelnerul ne mai aduse cafea, dar ea refuză. 
Nici eu nu mai voiam, dar am mai luat una ca s-o mai 
rețin un pic. Chelnerul se îndepărtă, urmă un moment 
de tăcere. Cînd în cele din urmă am început să 
vorbesc, i-am evitat privirea. 

— Sînt şi eu inclus în anatema generală? 

— Ce te face să crezi asta? 

— Pentru că tocmai am întîlnit pe cineva care 
chiar a fost sincer bucuros să mă vadă. 

O clipă tăcu, apoi zise: 

— Poate că femeile se schimbă mai mult decît 
bărbaţii. Dar scutură din cap. Ilartă-mă. Îţi sînt sincer 
şi imens recunoscătoare că ai venit. 

— Deşi sînt un lacheu capitalist semiexpatriat. 

Plecă ochii şi spuse cu o voce scăzută: 

— Nu-i cinstit să-mi atribui cuvinte pe care nu le- 
am rostit. 

— Dar ai fi vrut ca tăcerea să nu fi fost ruptă. 

Respiră adînc. Ştiam că se simţea din nou tentată 
să mă contrazică; dar mai ştiam că totuşi, în spatele 
femeii calme şi a armelor ei, se afla cineva departe de 
a fi echilibrat. Stătea cu ochii aţintiţi în ceaşca de 
cafea, ca şi cum răspunsul s-ar fi găsit în zaţul amărui. 

— Nu ştiu ce ţi-a spus Anthony, dar pot să 
ghicesc că se referă la lucruri pe care eu le consider 
foarte personale. Care au mult mai multă legătură cu 
prezentul decît cu trecutul. Asta-i tot, te rog să mă 
crezi. 

Ezită, apoi deodată vocea ei deveni mult mai 
naturală. 

— În momentul de faţă, nu pot să suport trecutul, 


Dan. Sub nici o formă. 

În cele din urmă, îmi rostise pentru prima oară 
numele; şi, pentru prima oară, i-am văzut clar 
încordarea. La urma urmei, era şi ea muritoare. Am 
lăsat să treacă un timp. 

— Anthony a ţinut-o întruna că voi doi mi-aţi 
ruinat căsnicia. Şi prin asta, viaţa. I-am atras atenţia 
că nu aveţi dreptul să vă asumaţi această vină. M-am 
bucurat de viaţă, Jane, cu toate greşelile şi defectele 
ei - şi am fost întotdeauna perfect capabil să-mi 
distrug singur căsnicia. Ceea ce am şi făcut. Asta-i 
una. În afară de asta, el speră ca acum tu şi cu mine 
să fim din nou prieteni. Nu pot decît să trag concluzia 
că din viaţa ta par să lipsească cu desăvîrşire bărbaţii 
corupti şi lipsiţi de conştiinţă. Cred că ai nevoie de cel 
puţin unul. Trebuie să-i dau miine raportul lui 
Anthony. Şi lui Caro. Mi-ar plăcea să le pot spune că s- 
a hotărît să mi se acorde o şansă, cît de mică. 

Tot timpul cît am vorbit, Jane a stat cu ochii în 
pămînt şi a rămas aşa, o bucată de vreme, dar pe 
figura ei flutură o clipă umbra unui surîs melancolic; o 
posibilă recunoaştere a faptului că se lăsase înfrîntă. 

— Nell m-a avertizat. 

— Despre ce? 

— Despre ceea ce numeşte ea obiceiul tău 
pervers de a-ţi obliga partenerul să-şi dea cărţile pe 
faţă, fără ca tu să le arăţi pe ale tale. 

— Pe vremuri obţineai şi tu rezultate foarte bune 
la acest joc. 

— Se pare că mi-am pierdut antrenamentul. 

— Nu pot înţelege de ce ai continua ceva ce mi s- 
a părut întotdeauna inuman. 

— N-are nici o legătură cu persoana ta. Ci doar 
cu faptul că eşti folosit de cineva. Fără nici cea mai 
mică justificare. 


— Convingerea că ai dreptul să judeci în locul 
altuia nu e una din definițiile fascismului? 

Am observat ceva ce simţisem şi la soţul ei, o 
nesiguranţă, o anxietate aproape stîngace cînd sînt 
puşi în faţa cuiva din altă lume. Era uşor să 
dispreţuieşti şi să ignori acea lume străină - cum 
facea ea, eram sigur - atît din motive estetice, cît şi 
din motive politice. Era uşor să-şi dispreţuiască şi 
propria lume universitară închisă, chiar şi oraşul ăsta. 
Dar era oraşul în care trăia şi nu era obişnuită cu 
oameni, cu situaţii, cu bărbaţi care respinseseră sau 
puteau respinge sistemul de comunicare şi convențiile 
acestei societăţi, pe care ea le cunoştea atit de bine. 

Cu ochii plecaţi, şopteşte: 

— Nu mai sînt cea pe care o ştiai tu, Dan. Îmi 
pare rău că nu am putut să mă ascund mai bine. Nue 
vina ta cîtuşi de puţin. 

Dan ezită, apoi se întinde peste faţa de masă albă 
şi îi atinge uşor mîna. Ea nu spune nimic. El face semn 
chelnerului. 

Afară, am constatat că ceața, nu tocmai în 
concordanţă cu ceea ce se petrecuse între noi, era şi 
mai deasă. Devenise aproape densă, iar străzile erau 
pustii. Ştiam că maşina se tîra pe Banbury Road, dar 
pierdusem orice simţ al distanţei. Jane înainta încet în 
viteza a doua, încercînd să se ghideze după bordura 
trotuarului de pe partea ei. Din cînd în cînd, 
schimbam cîteva cuvinte despre noile ei convingeri 
politice. N-o contraziceam, încercam numai s-o fac să 
vorbească. Deveni foarte autocritică, începu chiar să 
se scuze; ca şi cînd ar fi fost vorba de o simplă 
sensibilitate artistică, de aranjamentul floral al vieţii 
politice britanice, care cerea pe undeva şi o ramură 
roşie; ca şi cînd respingerea universală a 
comunismului în Anglia postbelică era un fel de 


ostracizare socială nedreaptă; în sfîrşit, poate cu ceva 
mai mult temei - ca şi cînd ar fi vorba de o problemă 
de chimie, de dozare a valenţelor. Dacă Rusia avea 
nevoie de cîţiva Soljeniţini, atunci şi Anglia avea 
nevoie. Exista, evident, şi ceva din tendinţa de 
emancipare a femeilor între două virste, nevoia de a 
se şoca pe sine şi pe cei din jur, ca o reacţie împotriva 
văduviei prea timpurii şi senzaţiei de vid interior pe 
care avea s-o aducă cu ea. Şi, în final, mi se oferea o 
mostră perfectă de excentricitate oxfordiană. Mă 
întrebam dacă Jane avea idee ce ar fi însemnat o 
asemenea hotărîre în America, unde fierul se bate cît 
e cald. 

Din Banbury Road, am dat colţul pe o stradă 
lăturalnică. În cele din urmă, Jane coti brusc peste 
bordura trotuarului şi intră într-o grădină. Opri lingă 
casă, în apropierea unui garaj. Mi-am luat valiza cu 
lucrurile pentru noapte de pe bancheta din spate şi 
am aşteptat-o să încuie portiera. Se vedea lumină 
undeva la demisol şi, îndreptindu-ne spre casă pe 
aleea cu pietriş, am văzut că era o bucătărie. Erau 
luminate şi cîteva dintre camerele de la parter, 
risipind ceața din dreptul ferestrelor. Construcţie 
victoriană de cărămidă cu lemnărie albă, cîteva 
trepte, o mică terasă cu dale pe jos. 

Jane stă în faţa uşii, căutîndu-şi cheile în poşetă. 
Dar prin geamul de sticlă colorată se zăreşte o siluetă 
şi uşa se deschide înainte ca Jane să le găsească. O 
franţuzoaică tînără şi zveltă, într-un pulover negru şi 
blugi. Are ochelari cu rame aurii, codițe legate cu 
două panglici roşii şi o figură tristă, care îmi 
aminteşte de Fedra. 


De cealaltă parte a uşii 


N-am putut să urmăresc conversaţia rapidă în 
franceză, dar era clar că tînăra se dădea de ceasul 
morţii, cu o volubilitate tipic galică, pentru că nu 
reuşise să ia legătura cu noi mai devreme. Aproape că 
nu voia să ne lase să intrăm în casă. Am fost uimit de 
interiorul vestibulului, cu pereţii de un roşu pompeian 
şi balustrada grotesc de masivă a scărilor, din lemn 
sculptat, vopsită în alb. Am zărit cîteva tablouri 
frumoase; un cuier de fier forjat cu multe ornamente, 
vopsit tot în alb. Doar mai tîrziu am regăsit în acest 
decor roşu, uşor teatral, ceva din Jane cea de altădată. 
Tînăra franţuzoaică avea nevoie de toată atenţia 
noastră. În cele din urmă, Jane o luă uşor de umeri 
încercînd s-o calmeze. Am întrebat ce se întîmplase. 

— Au telefonat de la spital. 

Se strimbă uşor, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze 
pentru toată tevatura. 

— Dan, ea e Gisele. 

Fata mă salută cu o înclinare bruscă, nervoasă a 
capului. 

— Mă duc să văd despre ce e vorba. Tu du-te şi 
ia-ţi ceva de băut, Dan. Mă întorc într-o clipă. 

Făcu semn fetei să se ocupe de mine. Era un 
telefon pe o măsuţă, lingă scări. 

— Au spus... _ 

— Cîiteodată nu poate să doarmă. li place să-i 
citesc. 

Făcu o mişcare uşoară cu capul spre fata care se 
afla în spatele ei. 

N — Avem uneori tendința să ne pierdem cu firea. 
Imi zîmbi. O să găseşti o sticlă de Armagnac. 
Serveşte-te, te rog. 

Tînăra o luă înainte şi am intrat în urma ei în 
salonul care se întindea pe toată lungimea casei. Din 
două camere se făcuse una singură, cu o arcadă pe 


mijloc. Multe cărţi, alte cîteva tablouri şi gravuri, 
cîteva piese de mobilier vechi şi frumoase, un pian în 
celălalt capăt al camerei, lîngă uşa ce dădea spre 
grădină; şi mi-am amintit că pe vremuri Jane cînta 
destul de bine la pian. Într-o vitrină luminată se aflau 
cîteva obiecte de ceramică veche, bucățele de tanagra 
montate pe cuburi din plastic, un kylix mic, grecesc. 
Un şir de invitaţii aşezate la rînd pe consola 
căminului, expresie tradițională a  snobismului 
oxfordian; între ele - un cap de băiat din teracotă, 
desigur fiul. O cameră încărcată. Dar bineînţeles că n- 
am observat toate acestea chiar atunci: franţuzoaica 
închisese uşa: Părea să ţină neapărat să mă facă să 
înţeleg cît de bulversată era. 

— N-au spus ce s-a întîmplat? 

Mă privi fix, apoi făcu semn din cap că nu. 

— Je m'excuse, monsieur. Je suis... 

Apoi scutură din nou din cap. l-am oferit o ţigară. 

— Non, non... Î mi e mai bine. 

De fapt îmi cam dădeam seama ce era; sau cel 
puţin, ce speram eu că ar putea fi: o schimbare în 
atitudinea lui Anthony - după plecarea noastră, se 
gîndise la ceea ce îi spusesem şi o chema pe Jane, 
pentru că simţise brusc nevoia să pună capăt tăcerii 
pe care şi-o impusese pînă acum. 

Am auzit vocea lui Jane, dar vorbea prea încet ca 
să disting ce spune. Stăteam în faţa căminului; tînăra 
era tot lingă uşă, ca un cîine de pază. Făcu un gest cu 
mîna spre fundul camerei: 

— Dacă doriţi să beţi ceva... g 

— Da, mulţumesc. Nu vă deranjaţi. Imi iau 
singur. 

Sticlele erau pe o consolă în cealaltă parte a 
camerei. Mi-am turnat un whisky. Fata rămase lîngă 
uşă şi, renunţind la orice pretenţie de discreţie, 


asculta ce se vorbea dincolo. M-am apropiat de pian şi 
am privit pe fereastră grădina învăluită în ceaţă. Nu 
ştiu dacă era din pricina senzaţiei de izolare sau poate 
datorită tăcerii aproape înăbuşitoare, dar mă simţeam 
rupt de realitate. În faţa ferestrei era un balansoar cu 
o carte pe el: Selecțiuni din jurnalul din închisoare al 
lui Antonio Gramsci. Semne din fişii de hirtie erau 
strecurate ici-colo printre pagini; cu siguranţă, o citea 
Jane. Am luat cartea şi am deschis-o. Numeroase 
pasaje erau însemnate cu creionul, uneori chiar cu 
două linii verticale. „Orice individ este nu numai 
sinteza raporturilor existente, ci şi istoria acestor 
raporturi .“ Structura încetează să mai fie o forţă 
exterioară care îl striveşte pe om, îl asimilează, îl face 
pasiv, ci se transformă într-o cale spre libertate, un 
instrument cu ajutorul căruia se creează o nouă formă 
etică şi politică, generatoare de noi inițiative .“ 
Ultimele zece cuvinte fuseseră subliniate. Am răsfoit 
cartea la întîmplare, încercînd să găsesc vreun 
comentariu scris, dar nu era nici unul... afară doar de 
un semn de exclamaţie lîngă un paragraf. JFilozofia 
praxis-ului este conştiinţa plină de contradicții, în care 
filozoful, luat atit ca individ, cît şi ca grup social, nu se 
limitează numai să înţeleagă contradicţiile, ci se 
consideră el însuşi un element al contradicţiei şi ridică 
acest element la gradul de principiu al cunoaşterii şi 
deci al acţiunii .“ 

Am pus cartea la loc, spunîndu-mi că fata m-ar 
putea crede indiscret; dar părea să mă fi uitat, era tot 
la uşă, pe jumătate ascunsă de una din marginile 
arcadei dintre cele două camere. Am început să mă uit 
la alte cărţi, de pe rafturile aşezate de jur împrejurul 
camerei, un regiment tăcut de lucrări ce conţineau 
filozofia şi aşa-zisa înţelepciune umană. Apoi se auzi 
zgomotul uşor al receptorului pus în furcă. Am văzut-o 


pe fată îndepărtîndu-se de uşă. Dar am auzit-o pe Jane 
formînd un alt număr şi, peste cîteva clipe, vorbind 
încet la telefon. Convorbirea nu a durat mult. 
Receptorul fu iarăşi pus la loc. Urmă o tăcere 
absolută. Franţuzoaica se uită la mine ca şi cînd totul 
ar fi fost din vina mea; apoi întoarse capul. Am lăsat 
tăcerea netulburată pentru cîteva momente, apoi am 
pus paharul jos şi, cu un zîmbet ce se voia 
împăciuitor, am ieşit în vestibul. 

Jane stătea la un pas sau doi de uşa de la intrare, 
perfect imobilă, cu spatele spre mine, cu mîinile în 
buzunarele hainei de piele, privind fix în noapte. Cu 
siguranţă că mă auzise intrînd în vestibul, dar nu se 
întoarse. 

— Jane? 

Nu se mişcă. M-am apropiat de ea cu un pas sau 
doi. 

— S-a întîmplat ceva? 

Capul ei se întoarse o fracțiune spre mine. Am 
văzut un zîmbet vag, adresat lumii întregi, ca şi cînd 
tocmai aş fi spus o prostie. 

— Se pare că la scurtă vreme după plecarea 
noastră. A reuşit să iasă pe balcon. Se întoarse din 
nou şi privi afară, în noapte. Şi peste balustradă. 

— Vrei să spui... 

— Mă tem că da. 

— A murit? 

— Ei cred că a murit pe loc. Dădu uşor din umeri. 
Cînd l-au găsit... 

M-am mai apropiat puţin, străduindu-mă să 
înţeleg de ce reacţia ei mi se părea atît de diferită de 
a mea; şi eram, cred, mai şocat de calmul ei decît de 
vestea tragică ce venise ca un trăsnet. 

— Jane? 

— Cine l-a însoţit pe Scott în ultima sa expediţie? 


— Căpitanul Oates. 

Aprobă uşor din cap. Am auzit-o pe fată în spatele 
meu, în cadrul uşii şi m-am dus s-o iau pe Jane de 
braţ. 

— Vino şi stai jos, pentru Dumnezeu. 

— E în regulă, Dan. Am telefonat doctoriţei mele. 
I-am spus să nu fie îngrijorată. 

Îmi atinse mîna, dar numai pentru a-şi elibera 
braţul, apoi se întoarse şi îi zîmbi franţuzoaicei, care 
vorbi prima: 

— Je ne savais pas comment... 

— Oui, oui. Il n'en voulait plus. C'est tout. 

Fata, dînd dovadă de un simţ al circumstanțelor 
mai dezvoltat decît cel al lui Jane, îşi acoperi faţa cu 
mîinile. Jane se duse la ea şi o luă de după umeri, o 
sărută uşor pe păr şi îi murmură ceva. Fata se uită la 
ea; nu ştiu dacă era uluită de această anglo-saxonă 
stăpînire de sine sau îngrozită că o scenă ca în Racine 
fusese redusă la... Jane se întoarse spre mine. 

— Cred că am nevoie de o ceaşcă de ceai. 

— Ai nevoie de ceva mai tare decît ceaiul. 

— Nu, mai bine... Îi zîmbi lui Gisele. Vrei să... 

Fata se îndepărtă ezitîind, aruncă încă o privire 
dubioasă către mine, ca şi cînd eu aş fi fost, într-un 
fel, de vină, apoi dispăru pe scara ce ducea la subsol. 

Eu am urmat-o pe Jane în salon. 

— Nu îmi vine să cred. 

— Ştiu. 

— Au spus...? 

— Infirmiera care l-a pregătit de culcare mi-a 
spus cît de relaxat părea. I-a vorbit despre tine. 

Se ridică şi luă o ţigară dintr-o cutie. l-am întins 
bricheta aprinsă. 

— Niciodată n-a...? 

Trase adînc din ţigară, suflă fumul afară. 


— Nu. Nici măcar o dată. 

— Şi nici o scrisoare? 

— N-au găsit nimic. 

Se întoarse spre cămin şi privi fix în vatră. 
Cărbunii erau pregătiţi, dar focul nu fusese aprins. 

— Poate că a fost un accident? Dacă era ameţit 
de calmante. 

Clătină din cap în semn că nu. 

— Nu cred. Ei... 

— Dar de ce tocmai noaptea asta? 

Nu răspunse nimic, stătu un timp nemişcată, apoi 
se îndreptă spre ferestrele mari care dădeau spre 
stradă. Continuam s-o privesc ţintă. Stătea cu spatele 
la mine. După cîteva secunde, îşi trecu amîndouă 
mîinile prin păr, apoi se apăsă puţin pe ceafa, sub 
pieptenele de argint, ca şi cum tocmai s-ar fi ridicat 
din pat, încercînd să se trezească dintr-un coşmar. 

— Nu e vina ta, Dan. Absolut deloc. 

— Aş vrea să stai jos. 

— Mă simt bine. Crede-mă. Eram pregătită. Mă 
aşteptam să se întîmple destul de curînd. 

Şi totuşi avea aerul cuiva luat total prin 
surprindere, dezorientat; ca şi cînd tocmai pierduse 
trenul şi îşi dădea seama că acum nu va mai revedea 
niciodată persoana care ar fi trebuit s-o aştepte la 
sosire. Stătea cu spatele la mine, ţinîndu-şi cotul cu o 
mînă şi ţigara aproape de buze cu cealaltă. M-am 
apropiat de ea. 

— Hai, scoate-ţi haina. 

Ezită o clipă, apoi îşi descheie haina şi mă lăsă să 
i-o iau de pe umeri. Faţa ei avea o expresie aproape 
furioasă, nu ca o fiinţă care primise o groaznică 
lovitură, ci mai degrabă ca o femeie care a fost jignită 
profund şi iremediabil. Am pus haina pe spătarul unei 
canapele şi m-am îndreptat spre consola unde ţinea 


băuturile. Încă îl mai aveam pe Anthony în faţa 
ochilor, îi auzeam vocea şi mi se părea de neînțeles 
că, în timp ce stăteam la masă în restaurant, nici nu 
ne trecuse prin cap că era posibil să fim lipsiţi pentru 
totdeauna de prezenţa unei alte fiinţe omeneşti atit de 
apropiate în timp şi spaţiu. Fraza aceea stranie a lui, 
„corectarea unei erori din proiectul iniţial“, îmi veni în 
minte, ca o ironie înspăimintătoare, macabră. Iertarea 
acelui vechi păcat sau dorinţa de a se asigura că am 
înţeles într-adevăr ce obligaţii îmi reveneau căpătase, 
din motive de neînțeles, mai multă importanţă în ochii 
lui decît proaspătul „păcat“ al sinuciderii. Fusese în 
pragul morţii, euthanasia pe care şi-o acordase singur 
o devansase pe Atropos cu numai cîteva săptămîni, 
dar alegerea momentului... Parcă eram victimele unei 
glume proaste. M-am întors la Jane, cu un pahar de 
coniac. 

Se uită la el, dar clătină din cap în semn că nu. 

— Bea-l tu. Eu chiar nu vreau. 

— Doar o gură. 

Cedă şi sorbi din pahar, dar îl puse imediat jos pe 
pervazul ferestrei din faţa ei. 

— Imi pare atît de rău că ai fost amestecat în 
toată povestea asta. E de neiertat. 

I-am spus încet: 

— Trebuie să încerci să îl compătimeşti puţin şi 
pe el. 

Se întoarse în căutarea unei scrumiere. Apoi 
stinse ţigara pe jumătate fumată, cu o grijă şi o 
perseverenţă exagerate. 

— Dan, de compătimit sîntem amîndoi. 

Atunci, pentru o clipă, în vocea ei răzbătuse o 
farimă de sinceritate; o urmă de disperare, de trăire 
adevărată. Dar ca şi cînd ar fi regretat pînă şi această 
minoră concesie făcută normalităţii, se uită imediat la 


ceas. 

— Trebuie s-o anunţ pe Rosamund. Şi pe Nell. 

— O sun eu pe Nell. Imediat. 

Ezită. 

— Da... Dacă nu te deranjează. 

— Sigur că nu. 

Trase adînc aer în piept. 

— Mă gindesc la toată agitația care o să urmeze. 
Atîtea lucruri de pus la punct. 

— Aş lăsa-o pe Nell să se ocupe de toate. 

— Mă tem că vor trebui să facă o anchetă. 

— N-are importanţă. 

— M-au întrebat dacă ai să vii cu mine la spital 
mîine dimineaţă. 

— Nici prin cap nu-mi trece să te las singură. 

— Mă simt atit de stînjenită, eu... 

— Nu fi caraghioasă. 

Se uită în jos, părea că mai vrea să spună ceva, 
dar Gisele intră purtînd tava cu ceai; şi Jane păru 
bucuroasă că avea o scuză să se mişte şi să facă puţin 
loc pe măsuţa de marmură din faţa căminului. Fata 
dădu să se retragă pentru a ne lăsa singuri, dar Jane o 
rugă să rămînă. M-am dat bătut; am refuzat ceaiul şi 
m-am dus să-mi iau paharul de whisky; apoi i-am 
propus s-o sun pe Nell. 

Ajuns în vestibul, m-am rugat să răspundă 
Andrew la telefon; şi după o pauză lungă, rugăciunea 
mi-a fost îndeplinită. A fost o uşurare să aud o reacţie 
normală de şoc şi apoi de solicitudine: o altă voce şi 
minte de bărbat. L-am convins că nu are rost s-o 
pornească imediat spre Oxford, deşi spunea că la 
Compton nu mai e ceaţă. Vor ajunge pe la prînz. Nu, 
în seara asta Jane nu poate vorbi cu Nell. Da, îi voi 
spune că sînt „zguduiţi şi neconsolaţi“. Mă ocup eu de 
toate pînă la sosirea lor. Şi da, şi eu aştept cu 


nerăbdare să îl revăd. 

M-am întors în salon, iar Jane şi-a luat cana de 
ceai şi a trecut în locul meu, la telefon. Convorbirea 
dură vreo douăzeci de minute sau chiar mai mult, 
timp în care am încercat să fac conversaţie cu micuța 
franţuzoaică: de unde venea, de cînd era la Oxford... 
Aix-en-Provence, de o lună, după cîte se părea, fata 
cea mai mică a lui Jane stătuse în Franţa la familia ei. 
Nu-mi puteam închipui ce gîndea despre englezii ăştia 
cu calmul lor, cu sîngele lor rece ca gheaţa, cu 
întrebările lor infantile despre Cezanne şi despre 
decăderea Coastei de Azur. Dar cînd s-a întors, Jane 
îşi recăpătase o parte din vioiciunea ei normală. 
Rosamund plinsese, se pare, apoi hotărise că era 
poate mai bine aşa... va sosi şi ea miine pe la prînz. A 
urmat un schimb de banalităţi: ce să cumpere Gisele 
de mîncare miine dimineaţă, unde va dormi fiecare, 
cînd şi cum să-i anunţe pe Paul şi Anne la Florenţa, 
ŞI... 

Pe la ora douăsprezece jumătate Gisele cobori la 
bucătărie cu tava cu ceai şi Jane mă conduse sus, în 
camera unde aveam să dorm - camera lui Paul cel 
absent. Erau două afişe pe pereţi; unul cu diverse 
stiluri arhitectonice din Anglia, celălalt reprezenta o 
armură medievală cu numele tuturor pieselor 
componente şi explicaţii în legătură cu scopul în care 
erau folosite. O mulţime de cărţi. Un decor oarecum 
diferit de obişnuita lipsă de decor pe care o găseşti de 
obicei în dormitorul unui băiat. Istoria era evident 
pasiunea lui şi simţeam profesorul universitar în 
devenire. Jane se uită prin cameră să vadă dacă aş 
mai avea nevoie de ceva. Juca din nou rolul gazdei; 
tratindu-mă ca pe un oaspete străin, mult prea distins 
- sau pe care abia îl cunoscuse - pentru a-l plictisi cu 
banalităţile vieţii ei domestice. 


— Ai să te descurci, Jane? 

— Da. Te asigur. Te rog, nu-ţi face griji. Se uită în 
jos la patul dintre noi. Sper că salteaua nu e prea tare. 

— Draga mea, nu salteaua mă preocupă pe mine 
acum. 

O clipă ochii ei îi întilniră pe ai mei; nu zîmbeam. 
Se uită din nou în jos, spre pat. 

— Omul supravieţuieşte cum poate. 

— Anthony, cel puţin, a fost sincer cu mine. 

Se întoarse cu faţa spre fereastră. Perdelele 
fuseseră trase, dar le apropie şi mai mult, apoi îşi făcu 
de lucru aranjînd marginile. Îşi scosese jacheta de la 
costum şi avea ceva în ţinuta ei, în felul evident inutil 
în care se preocupa de marginea perdelei, ce aducea a 
încăpăţinare copilărească; un copil care vrea să i se 
ordone să înceteze cu fandoselile. 

— Mi-a spus că lucrurile nu mergeau prea bine 
între voi. Am aşteptat să-mi răspundă, dar ea nu zise 
nimic. Nu pot să îmi dau prea bine seama ce vrea să 
însemne groaznica hotărire pe care a luat-o, dar, 
oricum ar fi, nu poate să însemne că tu şi cu mine nu 
trebuie să vorbim despre ea. 

Am încercat o abordare mai directă. 

— Oricum, trebuie să cădem de acord ce vom 
spune miine. Oficial. 

În cele din urmă, se întoarse de la fereastră, dar 
nu se uită la mine. 

— Trebuie să fii tare obosit. _ 

— Nu m-am adaptat încă la fusul orar. In 
California e încă ziuă. Te rog să iei loc. 

Era un scaun Windsor lîngă birou, în colţ, în 
spatele ei. Se uită în jurul ei prin cameră, ca şi cum ea 
se afla în vizită acolo, apoi se mişcă, întoarse puţin 
scaunul şi se aşeză, cu faţa uşor într-o parte, cu 
mîinile încrucişate. 


Eu m-am aşezat pe marginea patului. 

— Pot să-ţi povestesc ce mi-a spus? 

— Dacă tu crezi că foloseşte la ceva. 

M-am aplecat în faţă, cu coatele pe genunchi, şi 
mi-am ales cu grijă cuvintele. I-am vorbit despre felul 
în care Anthony s-a acuzat că în timpul căsniciei lor i-a 
denaturat adevărata personalitate; obiecțiile mele; 
întrebarea pe care mi-a pus-o: cum aş putea şti 
realitatea situaţiei după atiţia ani; faptul că, evident, 
n-am putut să răspund. M-am oprit. Tăcea. 

— Ţi-a spus şi de ce ţi-a vorbit despre toate 
astea? 

— Mi-a spus că i-ai mărturisit totul despre noi 
doi. Inainte de a vă căsători. 

A avut o scurtă ezitare, dar cînd vorbi, vocea îi 
era calmă: 

— Da. E adevărat. l-am spus. 

— Păcat că n-am ştiut şi eu. Nu răspunse. După 
părerea lui, toate problemele pe care le-aţi avut de 
aici au venit. 

— Din faptul că i-am spus? Sau că n-am discutat 
şi cu tine? 

— Cred că se referea la amîndouă. Jocul de-a v-aţi 
ascunselea pe care l-am tot jucat. 

— Am discutat dacă să îţi spunem sau nu. La 
vremea aceea, existau motive întemeiate să nu o 
facem. 

— Ce motive? 

Tăcere. Mi-am luat avînt. 

— Jane, toată lumea o să-şi pună întrebări în 
legătură cu alegerea momentului. Nu se poate să nu 
discutăm despre toate astea acum. 

Urmă o nouă tăcere, dar după un timp vorbi. 

— Legătura dintre tine şi Nell. 

— Nimic altceva? 


— Instinctul meu de conservare. Simţeam că te 
trădasem puţin. Şi pe Anthony. li plăcea să creadă că, 
în adîncul sufletului, te iertase. Nu voia să recunoască 
adevărul - că, de fapt, n-ar fi putut să te ierte 
niciodată. Ezită un moment, apoi continuă: Oamenii 
găsesc întotdeauna motive destul de bine pentru a 
face ceea ce vor. 

— Anthony vorbea mereu despre corectarea unei 
greşeli în proiectul iniţial. Cred ca îl obseda ideea 
unei căsătorii mitice între noi doi pe care el... o 
împiedicase. 

Şi de data asta refuză să facă vreun comentariu. 

— Ca şi cînd tu ai fi o uşă încuiată a cărei cheie o 
am numai eu. Am avut impresia foarte puternică nu 
numai că trăia în trecut, dar şi că se încuiase în faţa 
oricărei realităţi mai recente. Am încercat să-i sugerez 
acest lucru, dar nu cred că a auzit ce-i spuneam. 

Aşteptam să-mi spună că e de aceeaşi părere sau 
să mă contrazică. Uşa era întredeschisă şi am auzit-o 
pe franţuzoaică urcînd scările spre camera ei. Sus, o 
uşă se închise încet şi am auzit un zgomot înfundat de 
paşi pe tavan; aşa cum mai auziserăm o dată, cu mult 
înainte, în împrejurări complet diferite. 

În cele din urmă, Jane zise: 

— Din anumite puncte de vedere, mă tem că nu s- 
a maturizat niciodată. 

— Nu mi-am dat niciodată seama că între voi linia 
de comunicaţie era întreruptă. De fapt, era chiar 
ruptă de tot. 

— A fost una din acele căsătorii în care partenerii 
supraviețuiesc izolindu-se fiecare între secretele lui. 
În zone interzise. 

— Mi se pare o schimbare atît de mare faţă de 
ceea ce era la început. 

— Cred că ce consideram noi pe atunci 


sinceritate absolută era mai degrabă... dar nu îşi 
termină fraza. 

— Şi totuşi dorinţa ta de sinceritate absolută te-a 
îndemnat să îi spui ce s-a întîmplat între noi. 

— Cu singura precizare că de atunci căsătoria 
noastră s-a bazat pe un secret pe care i-l ascunsesem. 

— Dar nu a rămas secret prea multă vreme. Ea 
nu zise nimic. Cînd i-ai spus? 

— Cînd eram în America. În vara aceea. 

— Cum a primit mărturisirea ta? S-a înfuriat? 

Negă din cap, cu un fel de antică disperare; oftă. 

— A fost, toată viaţa, nevinovat ca un copil, cînd 
era vorba de propriul său inconştient. Reacţia lui din 
ziua aceea a condiţionat toată viaţa noastră ulterioară. 
Bineînţeles că atunci nu ne-am dat seama. Nimeni nu- 
şi dă seama pe moment. Dar cu încetul, în timp, cînd 
voiam să ne spunem unul altuia ce simţeam cu 
adevărat, era... ca şi cum ne-am fi distrus dinainte 
toate şansele. 

— Dar ai ghicit de ce insista să vin? 

— Bănuiam că vrea să te pună să plăteşti pentru 
penitenţa lui. 

— E o exprimare cam brutală. 

— Tu n-ai fost nevoit să-ţi petreci cea mai mare 
parte din viaţă ascultînd vorbele cu două înţelesuri ale 
catolicilor... 

Am zîmbit, tot cu spatele spre ea. 

— De care noua ta credinţă s-a eliberat? 

— Ei, cel puţin, vorbesc mai mult despre salvarea 
societăţii, nu a individului. 

Mi-am amintit ce spusese Anthony, că 
schimbarea lumii trebuia să înceapă cu individul. 
Probabil că a fost, cel puţin în parte, o admonestare 
pe care şi-o adresa retrospectiv lui însuşi; dar, în 
parte, era poate o reacţie la atitudinea femeii de lîngă 


mine, care îşi pierduse orice speranţă. Dar nu voiam 
să ne pierdem într-o discuţie de ordin general. 

— Avea, evident, un motiv foarte serios pentru a 
face ceea ce a făcut. Sper că lumea va fi de acord 
asupra acestui punct. 

— Nu vor putea face abstracţie de asta, nu? 

Rostea fiecare propoziţie, în special pe aceasta 
din urmă, ca şi cînd cu asta discuţia s-ar putea 
termina, problema fiind definitiv închisă. Am găsit 
cîteva ţigări şi i le-am întins, aşteptindu-mă să refuze 
şi să profite de ocazie ca să plece; dar luă una. M-am 
ridicat şi i-am aprins-o. Apoi m-am aşezat din nou pe 
pat, de data asta cu faţa spre ea; şi acum, cu ochii 
aţintiţi în podea, începu să vorbească de bunăvoie. 

— Ne descurcam. În viaţa de toate zilele nu eram 
nefericiţi. Erau o mulţime de lucruri asupra cărora 
eram de acord. Copiii, de pildă. 

— A mai spus ceva. Că îţi e etern recunoscător. 

Zîmbi amar. 

— Asta e ceea ce se cheamă sărutarea crucii, în 
lumea clerului. 

— Sînt sigur că te înşeli. 

Un timp nu spuse nimic. 

— L-am făcut să sufere, Dan. Groaznic. 

— Nu v-aţi gîndit niciodată la divorţ? 

— De mai multe ori. Înainte să se îmbolnăvească. 

Afară se auzi o maşină încetinind în dreptul casei 
şi am fost convins că venea cineva. O clipă s-a oprit 
chiar, dar apoi am auzit-o pornind din nou şi 
îndepărtîndu-se încet. 

— Şi ce v-a împiedicat? 

— O, veşnica poveste. Un soi de vinovăţie pe care 
o simţim amîndoi. Cum să-ţi spun, cînd ai făcut atitea 
greşeli, despărţirea nu pare decît o greşeală în plus. 
Şi erau şi copiii. Schiţă un gest spre capul patului, în 


special Paul. El a avut cel mai mult de suferit. Fetele 
înţeleg. Rosamund ştie tot, mi-a fost... de mare ajutor. 
A priceput totul, e foarte inteligentă. 

— Dar de ce i-ai spus despre noi doi? 

Ridică din umeri. Nici ea nu mai ştia. 

— Poate din cauza bisericii. Toate prostiile alea 
despre păcate şi iertarea lor care îmi pluteau prin cap. 
Anthony îmi împuiase capul cu teorii despre adevăr. 
Pe atunci nu îmi dădusem încă seama că atunci cînd 
Anthony vorbea despre adevăr, vorbea de fapt despre 
masochism. 

Dar o spuse cu mai puţină amărăciune, aproape 
zimbind. 

— A fost probabil o hotărire greşită. Dar nu cred 
că are prea multă importanţă. Lucrurile nu s-ar fi 
schimbat cu nimic, chiar dacă aş fi coincis perfect cu 
imaginea lui despre mine, tînăra imaculată. Era mai 
mult o problemă de temperamente... de afectivităţi. 
Sau poate de perversităţi. Se strimbă. Căsătoria 
noastră nu e o excepţie. E aproape o căsătorie tipică 
pentru North Oxford. 

— Mi-a spus că m-a urit ani de zile. 

— Nu trebuie să iei prea în serios autoacuzaţiile 
catolicilor căpoşi. E specialitatea lor, fac din ţinţar 
armăsar. N-a ştiut niciodată să-şi trăiască cu 
siguranţă şi echilibru condiţia sa de bărbat. Asta-i tot. 
Şi în plus i-a oferit şi o ocazie minunată de a juca rolul 
lui lisus Hristos cu femeia adulteră. 

Se ridică şi luă o scrumieră de pe scrinul de lîngă 
uşă, apoi, înainte să se aşeze la loc, o puse pe pat 
lîngă mine. 

— Ce spuneai tu la cină? Că tu eşti vinovat de 
ruptura dintre tine şi Nell. La fel a fost şi cu noi. 

— Asta nu înseamnă că o absolv pe Nell de orice 
vină. 


— Bineînţeles că nu. E întotdeauna vina 
amîndurora. 

Îşi privea mîinile, dîra de fum ce se ridica din 
țigară. 

— Îi e uşor, bineînţeles, să declare de pe patul de 
moarte că îmi e etern recunoscător. E ceva ce nu prea 
s-a spus în casa asta. Dădu din nou din cap. E atît de 
necinstit. Dacă nu eşti recunoscător atunci, pe loc, ce 
rost mai are? 

Acum, eu eram cel care aştepta. 

— Am ajuns să putem delimita prea bine zonele 
periculoase. Am avut o perioadă cînd ne certam şi 
tipam la el. Dar am devenit prea civilizaţi pentru aşa 
ceva. Prea leneşi. Poţi petrece două ore în lumea 
Heddei Gabler. Dar nu zece ani. Apoi adăugă: Ţi se 
urăşte să stai toată viaţa şi să te macini pentru toate 
problemele personale. 

— Da, înţeleg ce vrei să spui. 

Din camera de sus se auzea, discret, muzica de la 
radio. Mi-o închipuiam pe franţuzoaică scriind frenetic 
alor săi de acasă; sau poate în jurnalul ei. Şi, de 
nicăieri, trecutul ne năpădi, aproape straniu, euri 
trecute într-o tăcere care nu era ca celelalte tăceri ale 
nopţii, ci o tăcere veche rememorată, foarte 
caracteristică laturii mai serioase a lui Jane. O veche 
empatie, revenită peste ani, muiată în tristeţe şi 
zădărnicie, ca o haină veche care ne-a plăcut odată, 
dar pe care nu o vom mai purta niciodată cu 
seriozitate. Nici măcar nu-mi puteam da seama dacă 
Jane nu încerca să mă manipuleze, dacă sinceritatea 
mărturisirii ei nu cumva ascundea o mişcare defensivă 
secretă.  Recunoscuse: curiozitatea mea trebuia 
anihilată; şi o anihila prezentîndu-mi o versiune 
banală a evenimentelor. N-am crezut niciodată în 
„nobila“ teorie a tragediei: că cei mari nu sînt cu 


adevărat mari decît în cădere. Dar aşa cum amintirile 
din copilărie sînt grosolan amplificate în memoria 
adulţilor - orice întoarcere reprezintă, în fond, o 
decădere din sublim în obişnuit -, tot astfel mă 
făcusem şi eu vinovat de transformarea trecutului 
nostru comun într-o nobilă legendă. Şi totuşi, poate 
datorită gestului total ieşit din comun al lui Anthony, 
simţeam că există ceva adevărat în ceea ce îmi 
spunea. 

— Nell ştie care e situaţia? 

Se rezemă de speteaza scaunului. 

— Bănuieşte. Nu că s-ar fi jenat să mă descoasă. 
Deşi, slavă Domnului, de cînd cu boala lui Anthony, a 
renunţat. Cred că a încercat să afle cîte ceva de la 
Roz, dar... 

— Ştiu. Am trecut şi eu prin asta cu Caro. 

— E şi mai rău de cînd a devenit castelana de la 
Compton. O lume mică, în care trebuie să dirijezi totul 
dacă vrei să nu te simţi ameninţat. 

— Imi dau seama. 

— N-o mai recunosc. Din punctul ăsta de vedere, 
cel puţin. M-a ajutat mult în ultimele luni. Dar simte 
nevoia asta îngrozitoare de a forţa pe toată lumea să 
gîndească la fel ca ea. 

— Nesiguranţă. Dar n-ar recunoaşte-o niciodată. 

— Nu e numai vina ei. Dar am pierdut talentul de 
a fi aşa cum mă vor alţii. Ba, mai mult, am luat chiar 
prostul obicei de a contrazice aşteptările celorlalţi. 
După cum cred că ai remarcat. 

Am zîmbit. În parte, pentru că ea nu zimbea. 

— Acum că mi-ai atras atenţia... 

— Cred că sînt pur şi simplu în căutarea unei 
sincerităţi pierdute. 

— Crezi că ăsta e adverbul cel mai potrivit? 

— Atunci, în mod sincer în căutarea unei 


simplităţi pierdute. 

— Nu-i o calitate pe care am asociat-o vreodată 
cu tine. 

— Am frecventat cu toţii o şcoală atît de proastă. 

— Da. 

Din nou tăcere. l-am întins scrumiera să-şi 
scuture scrumul. Continuă pe un ton mai vioi: 

— Eşti tare norocos că trăieşti într-o lume 
conştientă de artificialitatea ei. De cînd cu Freddie 
Ayer, mania pe care trebuie s-o ai aici la Oxford e 
fotbalul. Dacă într-o seară petrecută cu filozofii nu 
poţi discuta despre ultimul meci al echipei din 
Liverpool, despre metafizica lui 4-3-4 sau despre 
tactica extremelor, eşti pierdut. 

— Să-i auzi pe cineaştii aşa-zis intelectuali, 
lansîndu-se într-o discuţie despre Levi-Strauss! 

— Cel puţin se străduiesc. 

— Mai mult decît îţi imaginezi. 

Ne-am zîmbit din ochi. În camera de sus, muzica 
tăcuse şi casa, oraşul, erau cufundate în linişte. Îl 
vedeam pe Anthony întins pe spate, cu privirea stinsă, 
cuprins de răceala morţii. Dar parcă încă mai asculta. 
Jane îşi încrucişă din nou braţele. 

— Dan, trebuie să-ţi spun ceva. Ceva ce nu ştie 
nimeni. 

Privea din nou în podele. 

— Ce ai spus tu acum, că Anthony voia ca noi doi 
să redevenim prieteni... Ei bine, a fost o mare uşurare 
pentru mine. Mă privi. Pentru că, de doi ani, în viaţa 
mea mai există cineva. Ne-am străduit să păstrăm 
totul în taină. Dar mă temeam ca nu cumva Anthony 
să fi bănuit ceva. 

— Cred că mi-ar fi spus. Mă bucur foarte mult 
pentru tine. 

Ridică din umeri pentru a mă tempera. 


— Totul a fost destul de complicat. E tot profesor 
de filozofie. Pentru moment, nu e aici. Işi petrece anul 
sabatic la Harvard, ca să scrie o carte despre William 
James. 

— Sînt sigur că n-ai de ce să te simţi vinovată. 

— Doar că... e atit de absurdă situaţia asta 
incestuoasă, care la mine are tendinţa să se tot 
repete. Am fost cu toţii, de ani de zile, prieteni 
apropiaţi. O cunosc foarte bine pe fosta lui soţie. S-a 
recăsătorit. Locuieşte aici, după colţ. 

Făcu o strîmbătură comică. 

— O situaţie ca în romanele lui Iris Murdoch. 

— O să vă căsătoriţi? 

— Cam aşa ne gîndim. 

— Vă gîndiţi foarte bine. 

— E cu cîţiva ani mai tînăr decît mine. Eu... ştii... 
La virsta mea... Toate astea... Continuă, după o scurtă 
tăcere: A fost studentul lui Anthony. Din punct de 
vedere filozofic, au evoluat în direcţii diferite, dar a 
existat întotdeauna o legătură oedipiană. locasta... 

— Aveţi aceleaşi vederi politice? 

— E foarte activ în organizaţia locală a Partidului 
Laburist. Adăugă: Nu ia prea în serios înclinațiile mele 
spre extrema stingă. Ştii cum sînt profesorii ăştia 
universitari - orice deviaţie de la punctul lor de 
vedere e privită ca o contestare a maestrului de către 
discipol. Studenţii ăştia stupizi care au tot felul de 
pretenţii. 

Am zîmbit. 

— Dar ţii la el? 

— Da, foarte mult. Mă face să rîd. Scrie scrisori 
foarte nostime, comparînd ororile de la Harvard cu 
cele de la Oxford. li scrie şi lui Anthony. Deseori mai 
aud o dată ceea ce am citit deja. Apoi adăugă, aparent 
fără nici o legătură: Uneori mă gîndesc că nu mai 


vreau să mai aud în viaţa mea cuvintul „etică“. 

— Nu cred că lipsa totală de etică - situaţie bine 
cunoscută mie - simplifică viaţa cu ceva. 

— Doar că am tot timpul impresia că spiritul 
Oxfordului rămîne cel al colegiilor particulare. Puşti 
superinteligenţi, care se joacă de-a adulţii. 

— Dar acum nu mai există nici un obstacol, cred. 
Nici din punct de vedere etic. 

— Doar că instinctul îmi spune că i-ar fi mai bine 
cu cineva mai tînăr. Nu cu mine. 

— Asta hotărăşte el. Şi pot să-ţi spun, din proprie 
experienţă, că şi situaţia inversă ridică unele 
probleme. 

Cu o uşoară ironie în glas: 

— Nell va fi încîntată să audă aşa ceva. 

— Atunci îţi interzic să-i spui. 

Zimbi. 

— Dacă promiţi să nu divulgi nici tu secretul meu. 

— Bineînţeles. 

— Mi-a propus să renunţe la Harvard. L-am 
convins să plece. 

— Dar nu văd de ce nu te-ai duce tu acolo? După 
perioada de doliu impusă de conveniente. 

— Să văd cum reacţionează Paul. 

— Probleme? 

— E perfect capabil să le facă faţă în mod 
raţional. Partea emoţională mă nelinişteşte. E foarte 
închis în el. Presupun că îşi imită părinţii. Dacă aş fi 
avut tot o fată, ar fi fost mai simplu. Şi l-a luat ca 
model pe taică-su. 

— Şi te-a respins pe tine? 

— Ca toţi copiii de cincisprezece ani. 

— O să treacă. 

— Atita vreme cît n-am aerul că îl resping eu pe 
el. 


— Se înţelege cu prietenul tău? 

— Da. Destul de bine. Işi netezi pantalonii. Dar 
ideea de a-l accepta ca tată vitreg va fi un şoc pentru 
el. După toate celelalte. Am avut probleme foarte 
serioase cu studiile lui. E un copil ciudat. La materiile 
care îl plictisesc nu poţi scoate nimic de la el. Nici nu 
încearcă măcar. Nu-i nimic de făcut. Dar cînd e vorba 
de istorie, e complet altceva. Un mic monomaniac 
îngrozitor. 

— Nu trebuie să-ţi sacrifici fericirea pentru el. 

Ochii ei căprui îi întilniră pe ai mei; şi o clipă am 
văzut în ei aceeaşi lumină de altădată. Dar îşi cobori 
din nou privirea. 

— Cred că ai să te înţelegi bine cu Rosamund. 

— Ţi-a spus şi ea acelaşi lucru? 

Aprobă din cap. 

— Cam aşa ceva. Trebuie doar să-mi aleg cu grijă 
momentul. Se uită la ceasul de la mînă. Şi fiindcă 
vorbim de momente... 

Era unu şi jumătate, dar un timp nici unul din noi 
n-a făcut vreo mişcare. Stăteam cu ochii ţintă în 
podea. 

— Jane, sper că nu te-ai supărat că te-am silit să- 
mi destăinuieşti toate astea? 

— Sînt supărată că te-am obligat să le asculţi. 

— Cred că de multă vreme ar fi trebuit să mă 
obligi să le ascult. Nu răspunse. Ce s-a întîmplat în 
toţi anii aceia? Am senzaţia stranie că dacă am fi 
rămas apropiaţi, totul ar fi fost altfel. Nu ştiu... Într-un 
fel, ne completam unii pe alţii. Chiar şi Nell. Continua 
să tacă, dar era o tăcere din care dispăruse orice 
ostilitate. De atunci totul a mers în jos. Aşa cum ai 
prezis tu. 

— Numai necazuri? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Dar mult prea multe 


surogate artificiale. 

A urmat o nouă tăcere, dar în cele din urmă îi 
puse capăt, ridicîndu-se în picioare şi împingînd 
scaunul la locul lui, în faţa biroului; apoi stătu o clipă 
aşa, cu ochii aţintiţi pe tăblia mesei de lemn. 

j — E o situație de rutină, Dan, perfect obişnuită. 
În ciuda celor întîmplate în seara asta. 

Ridică scrumiera, o duse la loc pe scrin şi de 
acolo mi se adresă din nou, cu spatele spre mine: 

— Ne-am revăzut într-un moment foarte prost. 
Cred că am reuşit să-mi mai păstrez întrucîtva simţul 
umorului. Se întoarse spre mine zîmbind. Doar că, 
pentru moment, nu prea reuşesc s-o dovedesc. 

— Nu te-am uitat în rolul Lydiei Languish. 

— Acum cincizeci de milioane de ani. 

Se îndreptă spre uşă, uşor stînjenită şi conştientă 
de acest fapt. 

— Le-am spus că ne ducem la spital pe la zece. 

— Ar fi cazul să mă trezeşti şi pe mine. 

Făcu din cap semn că da, ezită vrînd să spună 
ceva sau poate să facă ceva - să mă sărute pe obraz 
sau să-mi strîngă mîna; se hotărî să nu o facă. 

— Somn uşor. 

— Şi ţie. 

Uşa se închise în urma ei. După cîteva momente, 
Dan se duse să se privească în mica oglindă de 
deasupra scrinului. Arăta la fel de obosit cum se 
simţea. Dar cinci minute mai tîrziu, în pat, în 
întuneric, îşi dădu seama că somnul va întîrzia să vină. 
Şi totuşi se simţea relaxat, ca după o zi bună de lucru, 
relaxat dar cu mintea încă trează şi plină de 
evenimentele zilei; ca şi cînd şi-ar fi regăsit vechea 
încărcătură de curiozitate asupra vieţii şi un nou gust 
pentru ironie, enigme şi scopuri ascunse. Poate că ar 
fi trebuit să simtă durere pentru moartea lui Anthony 


şi un sentiment de vinovăţie, dar chiar şi vinovăția şi 
amărăciunea ar fi avut ceva din generozitatea vieţii. 
Se simţea saturat, diferit; şi dacă nu îşi găsea o 
justificare în el însuşi, aceasta îi era cel puţin propusă 
de destinul temporar, de hazard. Niciodată, cel puţin 
de cînd se despărţise de Nell, nu îi făcuse plăcere să 
mai adauge complexitate la o viaţă şi aşa prea 
complicată, şi, într-un fel, faptul că îşi dădea seama, 
pe cînd stătea lungit în pat, că nu mai dorea să nu fi 
venit la Oxford, dovedea că această reîntoarcere la 
trecut satisfăcea o dorinţă profundă de care nu fusese 
conştient pînă acum. 

Ca toţi scriitorii care se iau prea în serios, Dan 
asociase întotdeauna succesul cu încălcarea codurilor 
prestabilite; sau, mai precis, cu păstrarea unui 
echilibru între ceea ce se aşteaptă de la el, 
respectarea legilor meseriei, şi ceea ce nu se 
aşteaptă, respectarea funcţiei sociale a artei. Şi unul 
din resentimentele sale faţă de meseria sa era tocmai 
faptul că se punea mult mai multă valoare pe 
pricepere decît pe încălcarea vechilor coduri; că pînă 
şi cea mai mică abatere de la drumul prestabilit şi 
sacrosanct nu se putea obţine decît după o luptă 
acerbă. El nu fusese niciodată un experimentator în 
domeniul literaturii, un avangardist; dar n-ar fi fost 
scriitor dacă ar fi acceptat viaţa aşa cum e şi dacă 
succesiunea obişnuită a evenimentelor i-ar fi 
satisfăcut latura psihologică mai profundă. Şi acum i 
se părea că viaţa însăşi venise în sprijinul ideilor sale: 
încălcînd coduri pe care n-ar fi îndrăznit să le încalce 
dacă ar fi imaginat el situaţiile, reuşise un fel de 
magie, nu din punct de vedere cauzal, ci temporal, 
prin  precipitarea şi conectarea rezultatelor 
cauzalităţii. Era ca o evadare din legile fixe ale 
probabilității statistice, o eliberare din mlaştină şi era 


un „da“ spus din inima realităţii presupusei 
artificialităţi a artei. 

De toate acestea era conştient cînd gîndurile sale 
se întoarseră în cele din urmă spre somn, dar şi spre 
scenariul despre Kitchener. Faptul că nu se lăsa scris 
era poate chiar o sfidare; şi în momentul acesta 
sfidarea îmbrăca aspectul unui sentiment de uşurare. 
Va primi provocarea şi, acum că i se dăduse tonul, 
cumva, va rezolva toate problemele. Poate că 
uşurarea sa avea şi un motiv mai egoist, mai personal, 
cel de a fi evadat, din pură întîmplare, din genul de 
existenţă care pare să fi viciat şi, pînă la urmă, 
dominat atmosfera acestei case din Oxford. Se gindea 
la Jenny; la cît de departe era, slavă Domnului, de tot 
ceea ce era simbolic şi arhetipal într-o cameră de 
adolescent. În Anglia, Oxford;  involuţia şi 
universitatea; clasa de mijloc şi vîrsta mijlocie. 
Adormi. 

Acum, domnul Specula Speculans sforăie; cel 
puțin aşa pare. Dar, pentru a supraviețui, chiar şi cei 
mai umili manipulatori de dialoguri şi inventatori ai 
vieții trebuie să aibă asemenea stări de spirit, oricît de 
inapte şi de necruţător de indiferente ar fi la suferinţa 
umană. Ei nu trăiesc viaţa lor, ci alte vieţi; nu o 
pornesc pe autostrăzile faptului determinat, ci 
rătăcesc, ca nişte savanți nomazi, prin peisajele 
ipoteticului, prin toate formele de trecut şi de viitor 
ale fiecărui prezent. Deşi numai unul s-a întîmplat şi 
numai unul se va întîmpla, pentru creatori, realitatea 
efectivă e lucrul cel mai puţin important. Creez, deci 
exist. Tot restul este vis, chiar şi cînd e vorba de 
realul foarte concret. Poate că Dan nu cerea oglinzilor 
lui să-i reflecte figura, ci să-l lase să treacă dincolo de 
ele. O minte de genul ăsta nu este satisfăcută decit 
aşa cum presupunem că este satisfăcut Dumnezeu 


într-o eternitate a prezenturilor; în potenţialitatea sa, 
nu în împlinirile sale. Într-o lume perfectă, scriitorii nu 
şi-ar găsi loc: vampirii dorm zîmbind liniştiţi, în timp 
ce filozofii se aruncă pe fereastră, bărbaţi şi femei sînt 
supuşi torturilor, copiii mor de foame, lumea crapă de 
prea multă lăcomie şi prostie. Şi chiar mai rău. lar 
dacă, în noaptea aceea, Dan zîmbea în somn, era 
pentru că inconştientul său părea să creadă că într-o 
lume perfectă nu ar fi loc pentru nimeni altcineva. 


Firul se reînnoadă 


Puțin înainte de ora nouă, am fost trezit de vocea 
lui Gisele. „Fiica mea de la Londra“ era la telefon. 
Cînd am coborit, Jane, în halat de casă, îmi întinse 
receptorul, acoperind microfonul cu mîna: 

— I-am spus ce s-a întîmplat. 

— Mulţumesc. 

l-am spus bună dimineaţa lui Caro, uitindu-mă 
după Jane, care cobora scara înspre subsol. 

— O, tati. Ce groaznic pentru tine. 

— Nu atît pentru mine, cît... 

— Ea e...? 

— E foarte curajoasă. 

— Cînd mi-a spus, nici nu-mi venea să cred. 

— Ştiu. 

I-am făcut o relatare scurtă şi cenzurată a celor 
întîmplate: întil-nirea mea cu Anthony, nimic care să 
trezească nici cea mai mică bănuială, probabil că 
luase mai demult această hotărîre. 

— Mi se pare atît de ciudat. Parcă ar fi aşteptat 
momentul ăsta. 

— Cred că, într-un fel, chiar aşa a şi fost, Caro. 

Am ezitat, dindu-mi brusc seama pentru prima 
oară de dificultatea de a explica - sau, mai degrabă, 


de a nu explica - ceea ce se petrecuse cu adevărat. 

— Întîlnirea cu mine i s-a părut poate ultima 
problemă pe care o mai avea de rezolvat. Nu trebuie 
să interpretezi gestul lui ca pe un act disperat. Cred 
că a fost mai degrabă o uşurare. Pacea, dacă vrei. 

O clipă reflectă la ceea ce îi spusesem. 

— Mătuşa Jane spune că te-ai comportat minunat. 

— N-aş zice. 

— Şi totuşi asta cred că e părerea ei. 

— Am stat de vorbă cu ea. Ai avut dreptate. 

— Mă bucur. O pauză. În sfîrşit. Măcar atit. 

— Inutil să insişti. 

— Nicidecum. 

— Şi tu? Cum merge? 

Ezită. 

— M-am dus din nou aseară să văd apartamentul. 
Acum am impresia că te părăsesc la greu. 

— Ceea ce dovedeşte că nu o faci. Hai, nu mai sta 
pe gînduri. Ia-l. 

— De fapt aşa le-am şi spus. Mă aşteaptă cu 
răspunsul pînă mîine. Dar... 

— Nici un „dar“. Vor ceva bani? 

— Numai chiria pe o lună. Urmă o pauză. Iniţial 
am telefonat pentru că... a sosit o telegramă pentru 
tine. 

— Ai deschis-o? 

— M-am gîndit că n-ar fi rău. 

Pauza pe care o făcu mă lămuri. 

— E de la Jenny? 

— Vrei să ţi-o citesc? 

— Te rog. 

— Zice: „Tibau China“ - e corect? — îţi simte 
lipsa, dar acum mă are pe mine stop te rog sun-o pe 
Jenny a ta diseară“. Dacă tu înţelegi ceva... 

— Da. E clar. 


— Cine e Tibou China? 

— E într-un singur cuvînt - Tibouchina. E un 
boschet care creşte în faţa Cabanei. Jenny s-a mutat 
acolo. Asta-i tot. 

— Credeam că e un pechinez sau aşa ceva. 

— E din Brazilia. Am să te duc odată în Kew 
Gardens să ţi-l arăt. Murmură: 

— Toate plantele şi toate femeile astea din viaţa 
ta.. 

— Dar numai una există cu adevărat. Numele ei 
începe cu litera C. 

— Mie-mi spui? 

— Eşti acasă astă-seară? 

— Dacă vrei. 

— Nu dacă... 

— Ai prioritate. 

— Voi lua trenul de după-amiză. Hai să mergem 
să mîncăm undeva diseară. 

O nouă ezitare. 

— Vrei să vii să vezi apartamentul? 

— Sigur. Mergem. 

— Nu fi rău cu mami. Nu se mai poate schimba. 

— Am să încerc. 

— Şi nu uita ce mi-ai promis. Nu-i spune nimic 
încă. Te rog. 

Acum eu am avut o ezitare. 

— Dar lui Jane i-ai spus, nu? 

— Trebuia să mă destăinui cuiva. 

— Nu vreau să te pisez, Caro. Dar se va simţi 
jignită dacă... 

— Nu pot să vă ţin piept la amîndoi. 

Nu era momentul să ne apucăm de discuţii. 

— În regulă. Nu-ţi face griji. 

— Şi spune-i mătuşii Jane tot ce nu m-am priceput 
eu să-i spun. 


— Ea înţelege. 

O clipă, apoi se auzi zgomotul unui sărut şi-a 
închis telefonul. 

Peste cincisprezece minute, bărbierit şi îmbrăcat, 
mă aflam jos, în bucătărie. Afară, ceața persista încă, 
dar nu mai era aşa deasă şi, ici-colo, se mai zărea cîte 
un petic de cer pe cale să se însenineze. Vremea 
părea să respingă doliul. Altă cameră mare, o pădure 
moartă de brad lăcuit, în fund tot echipamentul 
pentru grădină, în partea din faţă o masă rotundă: 
Jane stătea la masă, fata se ocupa de cafele. Cîteva 
scrisori deschise, ziarele Times şi Guardian ; dar, 
după cîte îmi dădeam seama, nu era nici un Morning 
Star. 

— Caro crede că nu s-a priceput să-ţi spună... 

— Ba da. A fost tare dulce. Vrei ouă cu şuncă, 
Dan? 

— Numai cafea. 

După cîte se părea, vorbise deja cu fiica ei de la 
Florenţa; telefonase şi la şcoală şi vorbise cu Paul, în 
Devon. Anne avea să ia primul avion spre casă. Paul, 
căruia nu i se spusese cum a murit tatăl său, părea să 
fi primit vestea destul de bine. Şi acum făcea o listă de 
persoane la care trebuia să telefoneze. Îşi lăsase părul 
să-i cadă liber pe umeri, părea mai relaxată, aproape 
ca şi cînd ar fi dormit bine. Poate că era din cauza 
fetei, trebuia să joace puţin teatru faţă de ea. După 
decorul teatral din vestibulul şi salonul de sus, 
bucătăria avea o plăcută ambianţă familială, aproape 
ca bucătăria unei case de ţară. 

— Îmi place casa. N-am avut timp să-ţi spun 
aseară. 

— Să vezi casa lui Gisele de la Aix. 

Redevenise femeia de lume;  redevenise 
englezoaică, vorbind despre orice în afară de 


problemele care o preocupau în primul rînd; negînd, 
după cîte îmi făcea impresia, toate legile psihologice 
ale artei... sau cel puţin ale artei mele („Pe faţa ei 
răvăşită se mai pot încă vedea urmele experienţei 
groaznice din noaptea precedentă“). Familia lui Gisele 
locuia într-un încîntător hotel din secolul al XVIII-lea, 
tatăl ei preda la universitatea din Aix. Fata avea talent 
la muzică, după cîte se părea; cînta la vioară aproape 
ca o profesionistă. Dar realitatea prozaică îşi reintră 
în drepturi, sub forma unor pantaloni gri închis - asta 
a fost tot ce am văzut la început, urmărind privirea lui 
Jane, care rămăsese cu ochii aţintiţi spre fereastra ce 
dădea în grădină. 

— O, Doamne. Au sosit „corbii“. 

— Preotul lui? 

Închise ochii şi aprobă din cap. 

— Vrei să-l primesc eu? 

— Dacă ai vrea.. Pur şi simplu nu... 

— Bineînţeles, îi spun că încă nu te-ai îmbrăcat. 

M-am ridicat. Se auzi soneria. 

— Întreabă-l numai dacă va avea parte de o 
înmormîntare creştinească sau numai de o ţepuşă în 
inimă la prima răscruce. 

I-am zîmbit şi am pornit-o în sus pe scară, dar ea 
se ridică şi veni după mine, coborînd vocea, ca şi cînd 
Gisele ar fi trebuit cruţată de asemenea obscenităţi. 

— Dan, încă un amănunt. Mi-au spus că, azi- 
noapte, cînd l-au găsit, avea un crucifix în mînă. E 
bine să-i serveşti informaţia asta sfinţiei sale. 

O clipă am rămas cu ochii la ea, încercînd să 
descopăr de ce nu-mi spusese acest lucru pînă acum. 
Dar soneria se auzi din nou. l-am atins braţul şi m-am 
dus să deschid. 

Era un bărbat tînăr, care avea un vag accent 
scoţian şi o idee mult mai puţin vagă în legătură cu 


părerea pe care invizibila stăpină a casei o avea 
despre el. Prezentă politicos condoleanţe, o, desigur, 
desigur, înţelegea, doamna Mallory nu se simţea 
probabil în stare să primească pe nimeni. Aş fi putut 
să mă debarasez de el acolo în uşă, dacă nu mi s-ar fi 
părut tocmai locul potrivit pentru întrebarea pe care 
voiam să i-o pun... sau poate că era numai faptul că 
cineva născut el însuşi în divina simplitate a unei case 
parohiale are tendinţa să considere că orice preot a 
păstrat ceva din inocenţa unui copil. 

S-a aşezat în salon şi i-am spus despre Anthony şi 
despre crucifix. Că îşi pierduse poate încrederea în 
propriul curaj, dar nu şi în credinţa sa. Preotul îşi 
aplecă fruntea şi şopti: 

— Bietul om. 

— Sper ca asta să nu împiedice înmormîntarea lui 
conform... 

— A, nu. Am... depăşit de mult această fază. 

Îmi adresă un zîmbet crispat. 

— Nu e nici măcar nevoie de o dispensă. Vă 
asigur că nu va fi nici un fel de dificultate. In cazul 
acesta. 

Îmi dădu cîteva explicaţii în legătură cu doctrina 
culpabilităţii. Dar apoi zise: 

— Credeţi, deci, că verdictul dat de anchetă va fi 
sinuciderea? 

— Nu era un balcon de unde să se poată cădea 
din neatentie. 

— Da, înţeleg. E foarte trist. 

l-am spus că petrecusem acea ultimă oră cu 
Anthony; am mai adăugat unele detalii, cum că părea 
împăcat cu soarta, ce surpriză fusese, dar (folosind 
ceea ce părea a fi expresia adverbială favorită a 
interlocutorului meu), bineînţeles, ţinînd seama de 
circumstanţe... Mi se părea puţin absurd să încerc să 


explic comportarea lui Anthony acestui scoţian lipsit 
de umor. Era atît de stînjenit, de grijuliu să nu 
jignească pe nimeni, atit de preocupat de faptul că 
avea o misiune de îndeplinit; departe de John Knox în 
ceea ce priveşte credinţa şi caracterul, în final, părînd 
să aibă mai multă nevoie de reconfortare decît văduva 
de jos, din bucătărie. 

În cele din urmă plecă, într-un alt nor de 
condoleanţe. Dacă doamna Mallory ar binevoi să-i 
telefoneze în legătură cu slujba funerară, dacă îi putea 
fi în vreun fel de folos... Ritual. Într-o lume deja 
sufocată de ritualuri. 

Cînd m-am întors, am găsit-o pe Jane curăţind 
cartofi. l-am relatat ce vorbisem cu părintele 
Buchanan şi ea dădu din umeri ca şi cum ar fi fost 
dezamăgită de toleranța lui. Îmi mulţumi totuşi că m- 
am ocupat de el. S-a dus sus să se îmbrace, iar eu, în 
salon, am răsfoit ziarele, fără să citesc, căci foarte 
curînd i-am auzit vocea, în vestibul, vorbind la telefon. 
O voce clară şi repezită. Ob! John, m-am gîndit că ar 
trebui să vă anunţ că Anthony a murit aseară... Susan, 
trebuie să te anunț că Anthony s-a sinucis noaptea 
trecută... şi tot aşa. Mi se părea că exagerează cu felul 
ăsta al ei detaşat de a lua lucrurile. Anunţul ei direct 
provoca, evident, obişnuitele condoleanţe şi oferte de 
ajutor - ceea ce îi dădea ocazia să le respingă 
politicos, dar ferm. Am început să mă întreb dacă 
apropierea noastră din seara trecută avea să dureze 
sau dacă nu cumva o regreta deja. Lîngă mine, pe 
etajera din nişa luminată unde se aflau cîteva 
antichităţi clasice, am observat două bronzuri mici 
etrusce. Tarquinia, momentele petrecute atunci, 
acolo... Mi se păreau la fel de departe simbolic, pe cît 
erau de departe istoric. 

Cîteva minute mai tirziu, am plecat împreună la 


spital. Pe sub palton, purta o bluză de culoarea vişinei 
putrede şi o fustă de tweed; ca şi cerul, nici Electra nu 
purta doliu. Ceaţa se risipea şi făcuse loc unui cer 
albastru fară nori. 

Totul s-a petrecut foarte discret, foarte 
englezeşte. Doctorul lui Anthony era acolo - se 
ocupase deja de formalităţile identificării - şi cîţiva 
şefi de spital şi infirmiera de serviciu; au fost de acord 
că nu era vorba de vreo neglijenţă din partea 
personalului, nimic nu dăduse de bănuit... Am fost 
întrebat politicos despre starea de spirit a lui Anthony 
şi m-am declarat la fel de şocat şi de uluit ca toţi 
ceilalţi. Apoi s-a vorbit despre anchetă, despre cel mai 
indicat antreprenor de pompe funebre. O cutie de 
carton cu lucrurile care îi aparținuseră - un radio, 
reproducerea după Mantegna - i-a fost înmînată lui 
Jane. 

Ea n-a trădat nici un semn de tensiune nervoasă, 
pînă nu ne-am întors în maşină. 

— Cred că dacă ar exista un aeroport aici, te-aş 
ruga să mă duci acolo şi să mă urci în primul avion 
spre celălalt capăt al lumii. 

Vorbea calm, pe un ton uşor ironic, privind drept 
în faţă, prin parbriz, curtea spitalului. Dar acesta era 
genul de declaraţie pe care o aşteptasem în zadar, 
adineauri, în drum spre spital: recunoştea că distanţa 
care existase între noi în ajun nu mai putea să 
reapară. În lumina soarelui, un bărbat în uniformă, 
lîngă maşina salvării, sporovăia cu o infirmieră din 
Antile. Ea rîdea, dinţi albi superbi. 

— Totul se va sfirşi curînd. 

— Da. 

Învirti cheia în contact şi maşina se puse în 
mişcare. 

— Presupun că ne-au crezut pe cuvînt. 


— Sînt convins. 

— Nu văd de ce trebuie să fii şi tu la anchetă. 

— Probabil că aşa e regulamentul. Şi oricum, n- 
are nici o importanţă. Acum am o prietenă la Oxford. 

— Aşa prietenă... 

— Mă bucur că am stat de vorbă aseară. 

— Dacă nu ţi-am făcut praf prea multe iluzii... 

— N-ai făcut nimic praf. Doar gheaţa dintre noi. 

Zimbi. 

— Tu îmi dai nostalgia Americii. 

— De ce? 

— Îmi amintesc cînd m-am întors prima oară aici, 
după război. Părea o lume tare închisă. Ca şi cum 
toată lumea vorbea cifrat. 

Respiră adînc. 

— Şi numai eu mă exprimam en clair. 

— Cunosc senzaţia asta. 

Mă uitai pe furiş la ea. 

— Şi, fiindcă veni vorba de America? 

— I-am trimis o telegramă, azi-dimineaţă. 

— Se întoarce? 

— L-am rugat să nu vină. Nu încă. Adăugă: 
Trebuie să se ocupe de lucrarea lui. Şi costul biletului. 
Ar fi o prostie. 

Se opri în faţa unui şir de magazine mici, să 
cumpere cîteva lucruri de care uitase să-i spună lui 
Gisele. Am văzut o cafenea vizavi şi i-am propus să 
bem o cafea - aveam un motiv pentru care voiam să 
mai stau cîteva minute cu ea şi, după cum s-a dovedit, 
avea şi ea unul. Am atacat direct, de îndată ce ne-am 
aşezat şi am comandat cafeaua. 

— Jane, vrei să vii să stai un timp la Thorncombe? 
E foarte aproape de Dartington. 

Îmi zîmbi stînjenită, apoi privi în jos. 

— De fapt, am trecut o dată cu maşina prin faţa 


casei, primăvara trecută, cu Paul. Caro îi arătase pe 
hartă unde vine. Şopti: Curiozitate de neiertat. E într- 
adevăr frumos. 

— Atunci n-ai nici o scuză. Vorbesc foarte serios. 
Fie că sînt sau nu acolo, cei doi bătrîni pe care i-am 
angajat sînt întotdeauna bucuroşi să facă onorurile 
casei. 

— Ben şi Phoebe? 

— Ţi-a spus Caro? 

— Parcă ar fi Filemon şi Baucis. 

— Dacă Ben nu s-ar îmbăta criţă în fiecare 
sîmbătă seara. Dar asta şi felul în care soţia lui 
găteşte legumele sînt singurele riscuri la care te 
expui. 

— Ar fi plăcut. 

— Trebuie să-l aduci şi pe Paul. 

— l-ar face mare plăcere. Deşi nu pot să-ţi promit 
că o s-o şi arate. 

— M-am obişnuit cu chestiile astea. De la Caro. 
Cînd era de virsta lui Paul. Inainte să înceapă să se 
împungă cu Nell. 

— Dar ştiu că acum îi place la Thorncombe. 

— Se duce rar pe acolo. 

Ni s-au adus cafelele. Jane mestecă cu linguriţa în 
cană, apoi mă privi în ochi. 

— Dan, am o mică relaţie cu totul specială cu 
Caro. 

— Ştiu şi îţi sînt foarte recunoscător. 

— Cred că aş fi dat dovadă de mai mult tact dacă 
aş fi pretins că nu ştiu nimic în legătură cu Barney 
Dillon. 

— Ce idee! 

— Mi-am dat seama că te-ai simţit jignit. 

— Doar pentru că nu ţi-ai manifestat mai 
categoric dezaprobarea. 


Ezită, căutiîndu-şi cuvintele. 

— Cred că trebuie să se elibereze de Nell. De 
Compton, de toate astea. Şi n-o poate face prin tine, 
fără... să-i facă rău maică-sii. 

— Imi dau seama. 

— Încerc să-ţi spun că tinerii ca ea au dificultăţi 
în alegerea drumului pe care trebuie să-l parcurgă, de 
la ceea ce sînt spre ceea ce ar dori să fie. Imi dau 
seama care e reacţia ta faţă de... de legătura ei cu 
Barney, dar nu asta e important. Cred că e o lecţie pe 
care trebuie s-o înveţe singură. Te rog să mă scuzi, ar 
fi trebuit să-ţi spun toate astea aseară, la restaurant. 
Ezită, apoi continuă pe un ton mai vioi: Şi în ultimii 
doi ani, adevărata ei legătură de dragoste a fost cu 
tine. Asta o ştiu sigur. 

— De asta mă simt şi mai vinovat. 

— E un pas pe calea eliberării. 

— Din lac în put. 

— Dar are atît de puţin spaţiu de manevră. E 
înconjurată numai de adulţi şi trebuie să se 
îndepărteze puţin, ca să-i vadă în perspectivă. E 
îngrozită să nu-i jignească. Şi trebuie să ţii, 
bineînţeles, seama şi de Andrew. De sentimentele 
dintre ei. Acolo a avut loc o răsturnare a situaţiei 
tradiţionale. Cînd a început să reacționeze împotriva 
lui Nell, Andrew a devenit mediatorul. Aliatul ei. 

— Ghicisem asta. Şi îi sînt recunoscător. 

— Dar nu trebuie să uiţi că asta a creat un alt 
conflict. Mi-a spus-o foarte naiv, dar într-o manieră 
înduioşătoare ultima oară cînd ne-am văzut. A zis: 
„Dacă măcar aţi crede cu toţii în aceleaşi lucruri“. 

— Bietul copil. 

— Nu te superi că îţi spun toate astea. 

— Bineînţeles că nu. Tare aş vrea să ştiu dacă e 
dezgustată de ce s-a întîmplat în California. 


— Despre asta n-am prea vorbit. Dar nu văd de 
ce-ar fi. M-am uitat în jos spre masă. 

— M-am purtat foarte rău, Jane. Jenny e prea 
aproape de ceea ce mi-ar fi plăcut să fie Caro. Se 
interesează de literatură, citeşte, gîndeşte... 

Am ridicat din umeri. 

— Şi te consideră pe tine mai interesant decît 
tinerii de vîrsta ei? 

— Ştiu că n-am nici o scuză. Presupun că ceea ce 
îi reproşez lui Caro e numai alegerea acestui guru. 

— Poţi s-o învinuieşti dacă îl vede şi ea aşa cum îl 
vede toată lumea? E foarte apreciat în momentul de 
faţă. Din toate punctele de vedere. Observîndu-mi 
expresia sceptică clătină din cap. Serveşte sistemul, 
desigur. Dar şi asta poate face parte din lecţia pe care 
trebuie s-o înveţe singură. 

— Să-i spun lui Nell? 

— l-am sugerat azi-dimineaţă să lase asta în 
seama ta. 

— Probabil că nu ţi-a acceptat sugestia. Căci mi s- 
a ordonat să-mi ţin gura. 

Zimbi. 

— Atunci trebuie s-o laşi să-şi aleagă singură 
momentul. 

— Dacă s-a ales cu un tată sub orice critică, văd 
că în schimb are o mătuşă minunată. 

Privi afară pe fereastră. 

— Acum doi ani, aproape am clacat. Imediat după 
ce a intrat Roz la BBC. M-am repezit la Londra şi am 
făcut ce n-ar trebui să facă o mamă decentă - m-am 
aruncat plîngînd în braţele fiicei mele şi i-am spus 
totul. A fost minunată. Cu mult mai matură decît eram 
eu la vîrsta ei. 

Îşi făcu de lucru cu ceaşca de cafea, apoi adăugă 
morala: 


— Cred că pierdem prea mult dacă ne ascundem 
în spatele vîrstei. 

— Ştie despre... nu mi-ai spus cum îl cheamă? 

— Peter? Da. A primit această uimitoare 
confesiune spunîndu-mi că dacă n-aş fi fost atît de 
demodată, mi-aş fi găsit de mult un iubit. 

Am zîmbit şi am văzut în ochii ei licărirea de 
altădată, plăcerea de a da viaţă lucrurilor pe care le 
povestea; dar apoi îşi lăsă privirea în jos, deşi încă mai 
zimbea. În tot acest timp, eu devenisem tot mai 
conştient de faptul că dădusem dovadă de lipsă de 
imaginaţie. Ştiam că ceea ce spusesem despre 
Andrew, că se aliase cu Caro, trebuie să fi fost valabil 
şi pentru ea. Că oricît de rău mă tratase, îşi 
răscumpărase păcatele prin felul frumos în care se 
purtase cu fiica mea; că „mica lor relaţie specială“ era 
foarte importantă. Mi-am amintit de un mic incident 
de pe vremea cînd Caro abia se născuse. Destul de 
inconsecvenţi, din moment ce fuseserăm naşii 
primului lor copil, Nell şi cu mine am refuzat s-o 
botezăm pe Caro; şi deşi Anthony şi Jane nu au 
insistat în nici un fel, se ridicaseră unele obiecţii cum 
că am lipsi copilul de naşii la care avea dreptul. Se 
trecuse destul de uşor peste asta, dar îmi amintesc că 
Jane zisese că, indiferent dacă ne convine sau nu, ar fi 
vrut să fie ea naşa fetiţei. Am început să-mi dau 
seama, cu întirziere, că de fapt îşi împlinise acest rol 
cu mult mai multă seriozitate decit orice naşă 
adevărată. 

Am mai dedus şi că îi păream, probabil, mult mai 
puţin străin lui Jane decît încercase ea să mă facă să 
cred la început... Cel puţin ştia versiunea lui Caro 
despre mine. Dar modul în care fiica mea o prezenta 
pe Jane, cel puţin aşa cum îmi fusese mie transmis, 
era foarte părtinitor şi mă întrebam dacă portretul 


meu fusese făcut cu tot atîta acuratețe. Era clar că mi 
se spunea cu blindeţe că nu acordasem prea multă 
atenţie problemelor lui Caro. Mă simţeam tentat să 
mă justific. Dar ştiam că, în această privinţă, Jane se 
afla pe un teren mult mai sigur decit cînd îşi expunea 
vederile politice sau cînd vorbea despre trecutul 
nostru. În timpul acestei conversații apropiate, în faţa 
ceştilor de cafea, mi-am revizuit felul de a judeca. 
Regăseam la Jane acel simţ înnăscut că „aşa e bine“. 
Acest simţ părea să-i fi lipsit mai toată seara trecută. 
Dar acum recunoşteam la ea ceva care - cel puţin în 
această privinţă - nu se schimbase. Putea ea să se tot 
ascundă, să vorbească cifrat, să-şi trădeze propria 
personalitate, dar tot mai era capabilă de o tenacitate 
de neînfrînt cînd era vorba să facă ceea ce simţea că e 
bine - această intrasigenţă cît se poate de stranie, 
capcana umanităţii, dar, în ultimă instanţă, şi 
libertatea sa. Nu se deosebea prea mult de reacţia lui 
Jenny cînd voia să-şi exprime, în scris, impresiile 
despre America. Vreau să spun că am plecat din 
micuța cafenea ceva mai potolit, încercînd să-mi 
revizuiesc prima şi prea uşuratica condamnare a 
modelor şi obiceiurilor de la Oxford. Într-un fel, era şi 
o demonstrație practică a ceea ce Anthony 
condamnase ultima oară la mine. Nu există nici o 
schimbare adevărată în afară de cea din noi înşine. 
Era poate un idealism eteric, dar acum nu mai eram 
atît de sigur că acest mod de a gindi era tipic 
provincial. 


În drum spre casă, Jane îmi povesti mai multe 
despre Rosamund... şi fata în carne şi oase, pe care nu 
o văzusem de atiţia ani, decît în cîte o fotografie, ieşi 
din casă de îndată ce am sosit în faţa uşii şi am parcat 
în spatele micului ei Renault albastru. Era înaltă, mai 


înaltă decît mama ei, păr lung, picioare lungi, puţin 
prea osoasă şi cu bărbia o idee prea puternică pentru 
a fi foarte atrăgătoare ca fizic, dar avea o francheţe 
care îmi plăcea. Semăna cu tată-su mult mai mult 
decît cu Jane. Cele două femei se îmbrăţişară 
îndelung, apoi Rosamund se întoarse şi îmi întinse 
mîna. Am făcut-o să se aplece puţin ca s-o sărut pe 
obraz. Imi spuse: 

— Mă bucur tare mult că ai fost aici. 

Privirea directă a ochilor ei frumoşi te convingea 
că gîndeşte cu adevărat ceea ce spune. 

Am aflat foarte curînd că ea era cel mai practic 
membru al familiei; deveni imediat foarte activă, cu 
priceperea şi eficienţa pe care probabil o dovedea şi 
ca asistentă de producţie. Paul trebuie dus la tren şi 
avea să-l aştepte ea la Reading. Prietenii începuseră 
să telefoneze în lipsa noastră şi acum Jane trebuia să 
îi sune şi ea. Am coborit la subsol, unde mi s-a oferit 
ceva de băut, pe cînd cele două fete pregăteau 
dejunul. Mîncarea mirosea bine, aveam să mîncăm 
perechea de fazani pe care o refuzasem seara 
precedentă. Rosamund vorbea despre ea, nu despre 
Anthony; despre viaţa ei la Londra, unde lucra la BBC. 
Apoi un Jaguar gri-metalizat trase la scară şi de la 
subsol am zărit jumătatea de jos a trupurilor lui Nell şi 
Andrew. Sus, Jane le deschise uşa şi, după cîteva 
minute, îşi făcură apariţia în bucătărie. 

Cînd au intrat, după simbolicul sărut pe obraz, 
Nell mi-a strîns mîna cu mai multă căldură decît o 
făcuse de foarte multă vreme. Apoi a urmat strîngerea 
de mîna calmă şi fermă a lui Andrew, cu aceeaşi 
privire uşor amuzată pe care i-o ştiusem dintotdeauna. 
Purta un costum cenuşiu-închis, o cravată în culorile 
colegiului nostru şi nimic în afara feţei bronzate nu 
indica existenţa lui rurală. Acum purta un fel de 


favoriţi şi începuse să chelească. Cîteva şuviţe de păr 
cînepiu, o uşoară reţea de vinişoare roşii sub pungile 
ce începeau să i se formeze sub ochii de o culoare 
neobişnuită, un verde-cenuşiu... rezultat al încrucişării 
dintre vikingi şi ţăranii saxoni, care modelase de-a 
lungul secolelor fizionomia englezului de viţă nobilă; 
viking prin pasiunea sa pentru încălcarea convențiilor, 
saxon prin placiditatea imperturbabilă şi mulţumirea 
de sine. Era clar că şi în cazul lui Andrew, aşa cum se 
întîmplase şi în istorie, saxonul îmblinzise vikingul. 
Adusese o sticlă de şampanie Taitinger şi începu s-o 
tachineze pe Rosamund. 

— Tu tot cu individu' ăla, zi-i pe nume, tipu' 
fantastic de deştept, te culci? 

— Andrew, vrei să încetezi? 

Din cealaltă parte a camerei, Nell strigă: 

— Scumpa mea, nu vezi că încearcă să fie discret 
şi rafinat? 

Am surprins-o pe Jane privindu-mă pe furiş, 
pentru a-mi studia reacţiile. Apoi telefonul începu din 
nou să sune, în vestibul. 

Andrew mă interesa: cît de bineveniţi erau 
oamenii ca el, în astfel de situaţii - stilul lor, 
siguranţa, autoritatea naturală. Deşi era singurul 
dintre noi îmbrăcat cum se cuvenea, era pe departe 
cel mai puţin în doliu. Lăsă sticla de şampanie să se 
răcească puţin, apoi o deschise, reuşi să sugereze fără 
a jigni pe nimeni că era plăcut să ne aflăm cu toţii aici, 
stînd la taclale în camera însorită, ca şi cum ar fi fost 
un fel de escapadă. 

Nu-l mai văzusem niciodată în compania familiei 
sale şi ultimele mele prejudecăţi în legătură cu 
căsătoria lor se risipiră. Bineînţeles că nu fusese nici 
pe departe un imbecil moliu, cum îi plăcuse să ne lase 
să credem în studenţie, avînd un mod de viaţă 


considerat total depăşit de oricine, în afara clicii sale 
de bogătaşi (care încă îşi mai aminteau de taţii lor, 
studenţi pe vremea lui Evelyn Waugh); şi dăduse 
dovadă de mai multă perspicacitate decît îl crezusem 
în stare cînd fusese vorba să-şi aleagă o mireasă 
printre fetele din comitat. Presupuneam că făcuse 
într-un fel o alegere între tradiţiile şi ritualurile ce 
meritau păstrate şi cele de care se putea dispensa; să 
gîndeşti ca un nobil, să munceşti ca un fermier, să 
gîndeşti ca un om liber... dar să apari în ochii lumii 
doar în prima postură. Mergea perfect. S-ar fi putut 
spune că, din anumite puncte de vedere, făcuse o 
mezalianţă, dar era limpede de ce o făcuse. Avea 
nevoie de această lume mai deschisă, mai tolerantă, 
tot aşa cum avea nevoie şi de titlul său şi de rolul activ 
pe care-l juca în viaţă. 

Eu şi Andrew am ieşit să facem o plimbare în 
grădină, iar Nell ni s-a alăturat, în timp ce se punea 
masa. Atunci conversaţia a devenit mai serioasă. Ca 
de obicei, Nell era curioasă, indiscretă, suspicioasă. 
De ce, de ce, de ce, ce îmi spusese Anthony, eu ce 
credeam, ce bănuiam... răspunsuri de la care mă 
eschivam. Poate că aş fi fost ceva mai deschis dacă aş 
fi fost numai cu Andrew; faţă de Nell eram hotărît să 
nu las să-mi scape nimic. Din fericire, prezenţa lui 
Andrew o împiedica să scormonească prea adînc în 
trecut. Apoi am vorbit despre Jane şi aici am fost ceva 
mai deschis. Da, stătusem de vorbă cu ea. Dedusesem 
că în căsnicia lor existaseră unele probleme... 
catolicismul. Şi, da, îmi vorbise şi despre „ideea 
năstruşnică“ cu partidul comunist. 

— E o implicare exclusiv emoţională, zise Nell. 
Un mod de a-şi afirma un punct de vedere personal. 
Acum că Anthony a murit, va renunţa la ideea asta. 
Avea nevoie de o supapă de siguranţă, asta-i tot. Am 


încercat să-i vorbesc. Dar, bineînţeles, în ultima 
vreme, pe mine nici nu mă mai aude. Şi continuă 
înainte de a aştepta răspunsul meu: în mare parte, e 
din cauza ideilor stupide despre mişcarea de 
emancipare a femeilor pe care le-a preluat de la Roz. 

Am zîmbit. 

— E clar că nu de la tine. 

— Dragul meu, în ce mă priveşte, toată ziua, 
comitete de binefacere ici, comitete de binefacere 
colo. Mi-e pînă peste cap de ele. Asta cînd nu sînt 
ocupată să îndeplinesc îndatoririle a şase servitori, 
plus o guvernantă şi s-o mai fac şi pe valetul 
excelenţei sale. Eu, cel puţin, am de ce mă elibera. 
Andrew, încetează cu chicotitul. 

Era încă destul de drăguță pentru vîrsta ei, încă 
vioaie; dar ceva în ea devenise acum mult mai evident 
şi mai constant ca altădată: un amestec de 
insensibilitate şi insecuritate. Dacă sora ei uitase cum 
să joace roluri convenţionale, Nell şi le amintea mult 
prea bine. 

— Ar trebui să se recăsătorească, spuse Andrew. 

Nell se strimbă. 

— Zise Excelenţa sa. 

— N-ai nici un argument contra, fată dragă. 

— Dar bine, Andrew, ea e împotrivă. S-a 
îndrăgostit de situaţiile dificile. 

— Atunci, s-ar putea ca Andrew să aibă dreptate, 
am şoptit. 

— Dar pentru Dumnezeu, eu nu mă opun. Cinstit, 
Dan... între noi fie vorba, orice femeie normală l-ar fi 
părăsit demult pe Anthony. 

Mi-a venit să-i amintesc de vremea cînd se 
folosise de această căsnicie presupusă model pentru a 
o minimaliza pe a noastră; dar ea continuă: 

— Ştii, a fost o vreme cînd venea şi stătea destul 


de mult la noi şi îmi dădeam prea bine seama ce se 
petrece, dar... Ei, ce să mai vorbim, acum toate astea 
sînt de domeniul trecutului. Aşa a fost ea întotdeauna. 
Aruncă o privire acuzatoare caselor din jur. Numai 
oraşul ăsta e de vină. Închistat în vechi tradiţii. Jane 
nu s-a putut niciodată elibera de el. Nu crezi? 

— Nell, eu tocmai m-am întors după trei luni 
petrecute în California. După lumea de vis de acolo, 
Oxfordul mi se pare un oraş foarte civilizat. 

— Rămii mai mult în Anglia? 

— Încerc să stau cît pot de mult. 

— Andrew şi cu mine... ne-am gindit că poate ti- 
ar face plăcere să vii cu Caro la Compton cîteva zile, 
în weekend. 

Deschise ochii mari, vechiul semnal familiar că 
vorbea foarte sincer, şi murmură: 

— Dacă poţi suporta toate lucrurile alea atit de 
demodate. 

— Mi-ar face mare plăcere. 

— Perfect, spuse Andrew. Şi adăugă: Eşti un bun 
trăgător, Dan? 

— Nu trag decît cînd joc cărţi. Dar nu prea bine şi 
nici prea des. 

— Splendid. Poate scoatem şi vechiul joc de table. 

— O, Andrew, te rog! 

Nell ridică din sprincene spre mine. 

— După ultima socoteală, îi datorez opt mii de 
lire. 

— E puţin peste mijloacele mele. 

Andrew îmi făcu cu ochiul pe deasupra capului ei: 

— De fapt jucăm pe mărunţiş. 

Nell mă întrebă cum mi se păruse Caro. Ştia, 
bineînţeles, că acum era secretara lui Barney şi 
discutarăm aspectele bune şi rele ale acestei situaţii. 
Evident că, fiind ea însăşi sclava unui sistem, găsea că 


noua slujbă era bună. Fără îndoială că asocierea cu 
numele lui Barney îi dădea, indirect, un ascendent 
asupra prietenilor din lumea ei. Le-am spus despre 
noul apartament şi am simţit la Nell o luptă între 
bucuria secretă că eram părăsit şi îngrijorarea că o 
vedea pe Caro luîndu-şi zborul. Găsea că fusese „o 
proastă“ să o rupă cu Richard. Dar cînd am zis că, 
după părerea mea, avea nevoie de ceva mai bun decît 
un tînăr imbecil fermecător, am văzut în ochii lui 
Andrew - chiar dacă nu şi în ai lui Nell - că era de 
acord. În mod inevitabil, m-a întrebat dacă „exista 
altcineva“ - Caro era aşa de secretoasă. M-am făcut 
că nu ştiu nimic; am să încerc să aflu. Am fost chemaţi 
la masă. 

Dejunul a fost mult mai plăcut decît mă 
aşteptasem, în special datorită lui Andrew, şi mi s-a 
părut oarecum ciudat, căci am simţit că se foloseau pe 
ascuns de prezenţa mea pentru a justifica o 
sărbătorire. Exista un fel de uşurare tacită pentru 
faptul că totul se terminase cu Anthony, o uşurare ce 
nu putea fi exteriorizată decît printr-un surogat; prin 
grija fiecăruia de a nu fi rostit numele şi de a nu 
pomeni ce făcuse. Eram puţin fiul risipitor, 
reacceptat, fără pompă, în lumea lor; şi era mai 
degrabă o sărbătoare a prieteniei decît un priveghi. În 
ce mă privea, descopeream că tovărăşia lor îmi lipsise 
mai mult decît o recunoscusem vreodată; sporovăială, 
noutăţile lipsite de importanţă despre rude şi prieteni, 
copiii, schimbul de opinii - familiaritatea aceasta 
pierdută, atît în sens propriu, cît şi figurat. Mă 
obişnuisem mult prea mult cu relaţia în doi, chiar şi cu 
Caro, cu comportarea convenţională pe care o cerea 
viaţa mea artistică sau comercială sau sexuală; 
reînnodam firele ce mă legau de clan. Era, într-un fel, 
un modest echivalent al băii pe care o făcusem cu 


atiţia ani în urmă, noaptea, la Tarquinia. 

Pe la trei, Rosamund mă duse cu maşina la gară, 
în drum spre Reading, unde îl aştepta pe fratele ei. De 
cum ne-am urmnit din faţa casei - la masă mi se 
amintise faptul că, tehnic, îi eram naş -, i-am spus: 

— Roz, mi se pare că există o relaţie minunată 
între tine şi mama ta. 

— Aţi stat de vorbă? 

— Da. 

— Pentru ea, anii ăştia din urmă au fost destul de 
grei. 

— Mi-am dat seama. 

— Ți s-a părut schimbată? 

— Doar la început. 

Am întrebat-o ce părere avea despre saltul 
extraordinar spre stînga pe care-l făcuse mama ei - 
dacă nu cumva era de fapt o săritură în spate. Destul 
de surprinzător în privinţa asta, părea să 
împărtăşească vederile lui Nell, deşi vorbea cu mult 
mai multă înţelegere şi simpatie. 

— Cred că e mai ales vorba de o luptă pentru 
supravieţuire. E absurd că nu şi-a făcut o carieră. Nu 
predic emanciparea femeii, dar, sincer, mă gindesc la 
ea. Uneori, mă prefac chiar că îmi place mai puţin 
slujba pe care o am. Vreau să spun că ea se bucură 
pentru mine, dar asta e exact ce ar fi trebuit să facă şi 
ea. Şi o ştie. După un timp, continuă: Dădeam vina pe 
tata. Dar există ceva ce nu pot înţelege la ea. Stăm de 
vorbă despre tot ce vrei, dar, în final, apare 
întotdeauna o uşă închisă. Are un fel anumit de a 
devia discuţia spre banalităţi, începe să-şi justifice 
comportarea. Cred că dacă se uită prea în urmă, se 
sperie. 

— Nu e singura. 

— Cred că, orice am face, nu putem să nu 


pierdem ceva. Într-o zi am să mă blestem că nu am 
făcut copii mai devreme. 

— Cel puţin, tu ai făcut ceea ce ţi s-a părut 
rezonabil la vremea respectivă. 

— Tu nu? 

— Chiar trebuie să-ţi răspund? 

Zîmbi, apoi încetini maşina ca să lase un grup de 
eleve în uniformă să traverseze strada. Următoarea 
întrebare veni pe neaşteptate. 

— Tu ştii de ce a făcut asta? 

Am tăcut o vreme. 

— Cred că a fost un act de caritate. Cel puţin asta 
a fost intenţia. 

— Numai în ultimii doi-trei ani mi-am dat seama 
cît de total nepotriviţi erau unul pentru altul. 

— Mă îndoiesc, Roz, că oamenii total nepotriviţi 
reuşesc să rămînă împreună atita timp. 

— Poate că ai dreptate. Dar dacă n-am fi fost 
noi... 

Porni din nou maşina. Voia să spună: noi, copiii. 

— Şi-au fixat ştacheta foarte sus în viață. Voiau să 
trăiască după principii înfiorător de stricte. Şi nu e 
uşor. 

— N-am înțeles niciodată de ce aceste principii 
trebuiau să fie valabile şi pentru tine. Adăugă: în 
fiecare zi aud de lovituri pe la spate mult mai grave 
decît cele de care te acuzau pe tine. O clipă tonul vocii 
ei se schimbă. Finele uitate au voie să pună întrebări 
foarte personale? 

Am îngheţat. 

— Bineînţeles. 

— Era ceva adevărat în ce ai scris în piesa ta? 

— Aşa mi s-a părut la vremea aceea. În proporţie 
de unu la trei. 

— Vreau să spun, între tata şi Nell. 


Ne îndreptam cu repeziciune spre ape tulburi şi 
periculoase. 

— Nici vorbă. Numai răutate, mă tem. 

Cîteva clipe rămase tăcută. 

— E atît de ciudat. Atiţia ani! Numele tău a fost 
complet tabu. Aproape că mă aşteptam să ai coarne şi 
copite despicate. 

— Le-am avut pe vremuri. 

Zimbi, dar bănuiam ca ştie că nu i s-a dat un 
răspuns sincer şi am intervenit înainte să poată 
investiga mai departe. 

— Te bucuri că se va recăsători? 

Îmi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Văd că aţi stat serios de vorbă. 

— Aproape toată noaptea. 

Viră spre gară. 

— E... foarte drăguţ. Foarte viu. Eu sînt pentru. 
Într-un fel, cred că şi tata ar fi fost de acord. Ultima 
oară cînd l-am văzut - duminică -, a tot vorbit despre 
asta. 

— Despre viitoarea ei căsătorie? 

— Nu tocmai. Despre faptul că avea nevoie de o 
viaţă nouă. Adăugă: Aproape că îmi pare rău că nu i- 
am spus. Se întoarse din nou spre mine. Tu ţi-ai 
înţeles întotdeauna părinţii? 

— Nu l-am cunoscut decît pe unul din ei. 

— Uitasem. 

— Şi abia acum încep, foarte vag, să-l înţeleg. 

— Poate că dacă i-am înţelege, totul ar deveni 
teribil de monoton. 

— Am o vagă bănuială că asta e valabil şi pentru 
viaţă, în general. 

Zîmbi, acceptă ideea; fericita fată de carieră. 


Trei ore mai tirziu, Dan îi transmitea lui Caro 


salutări de la ea, alături de celelalte veşti. Pentru 
început, Caro a fost plină de solicitudine, ca şi cum ea 
ar fi fost vinovată pentru tot ce se întîmplase. Dar deşi 
era curioasă să afle cum o „găsise“ pe Jane, nu se 
dovedea atît de curioasă cum se aşteptase el în 
legătură cu sinuciderea lui Anthony. Se interesă şi de 
mama sa. I s-a relatat pe larg conversaţia din grădină 
- şi i s-a comunicat invitaţia la Compton. Toată 
discuţia avea loc în maşină în timp ce Caro îl ducea pe 
Dan prin Maida Vale, să-i arate apartamentul. Atitea 
conversații din ziua aceea păreau destinate să o 
cotească pe străzi lăturalnice, atît la propriu cît şi la 
figurat. Prea preocupat de propriile noutăţi, Dan nu îşi 
dădu seama că fiică-sa îi ascunde ceva. Dar discuţia 
despre Compton îi oferi ocazia deschiderii unui 
subiect pînă atunci evitat. 

— Tati, nu mă mai cicăli. Ştiu că trebuie să-i 
spun. 

— Cu cît amîni mai mult... 

— Doar că... 

— Că ce? 

— Nu-mi vine să-i spun la telefon. De altfel, cînd 
mă sună ea, nu mă lasă să scot o vorbă. Nici nu aude 
ce îi spun. Nu discută decît despre ultimele nenorociri 
de la Compton. 

— Mamele devin invidioase pe fetele lor. Se simt 
părăsite. E un lucru obişnuit. 

O clipă nu zise nimic. 

— Au fost întotdeauna aşa? Mami şi mătuşa Jane? 

— Cum? 

— Atît de diferite. 

— O parte din vină trebuie să mi-o atribui şi mie. 
Pentru ce s-a petrecut între noi. 

— Aşa zice şi mătuşa Jane. 

— Noi doi ştim prin ce a trecut mama ta. 


— Dar nu ştii prin ce trec eu. L-a plăcut cu 
adevărat pe Richard. Prezenta atit de revoltător de 
multă siguranţă. M-ar fi măritat pe loc cu el. 

Frină cu o bruscheţe inutilă, pentru a lăsa o 
maşină să iasă dintr-o stradă laterală. 

— Ştiu ce va face. Va considera că ea e de vină. 
Pentru că m-a scăpat din ochi. Şi bietul Andrew, ce-o 
să-i mai audă urechile! 

— Nu-i problema ta şi Andrew ştie să o pună la 


punct. 

— Cîteodată nu ştiu cum o suportă. 

— Caro. 

— Spun aşa pentru că mă simt vinovată faţă de 
ea. 


— Trebuie să îndrepţi lucrurile. 

— Şi pentru că am sughiţat toată ziua. 

— E ridicol. 

— Fiica-problemă. 

— Am fost cu toţii de acord că fiicele-problemă 
sînt mult mai interesante decît cele model. 

O spusese în glumă, ca s-o facă să zimbească. Dar 
ce se pregătise sau se acumulase în ea ieşi acum 
brusc la suprafaţă. Nu zîmbi, ci conduse un timp fără 
să spună nimic. Dan se uită la ea. 

— Ce e? 

— Nimic. Dar peste vreo două secunde vorbi din 
nou. Azi i-am spus lui Bernard că ţi-am mărturisit tot. 

— Şi? 

— M-a rugat să-ţi spun că-i pare rău de... ştii tu. 

— Îmi dau seama că i-a fost destul de greu. 

— De fapt ar dori să luaţi într-o zi masa 
împreună. 

Asta îl luă pe Dan total prin surprindere şi avu un 
moment fatal de ezitare. 

— Ar vrea să-ţi prezinte şi versiunea lui. 


— Pe care o cunosc. 

Ezită, apoi izbucni: 

— Te pricepi atit de bine să-i forţezi pe oameni să 
lase o impresie proastă despre ei înşişi. 

— Dintr-o amară experienţă personală? 

— Îi ajuţi să se învinovăţească. 

— Să mintă despre ei înşişi, vrei să spui. 

— Tocmai asta e. Nu minţea deloc. 

— Vorbeam în general. 

— Nu ştiu niciodată ce simţi cu adevărat. 

— În cazul de faţă, credeam că am vorbit destul 
de limpede. 

— Cînd i-am spus mătuşii Jane, ea n-a zis decit: 
„Eşti fericită?“ 

— Draga mea, nu prea ai şir în idei. 

— Ştiu că n-am şir în idei. 

O spusese cu furie şi, un timp, Dan nu zise nimic. 

— Tu vrei să mă întîlnesc cu el? 

— N-are importanţă. Era doar aşa... o idee. 

Peste cîteva clipe, o văzu clipind din ochi, în timp 
ce privea drumul. O lăsă să conducă vreo sută de 
metri, apoi o privi din nou. 

— Trage pe dreapta. E un loc liber puţin mai 
încolo. 

Ascultă, opri motorul şi rămase cu capul plecat, 
ca un copil neascultător. Dan îi luă mîna şi i-o strînse 
într-a lui şi simţi că îi răspunde la strînsoare. 

— Caro, e atît de ridicol. 

— Ştiu. 

— Dacă maică-ta şi cu mine avem tendinţa să te 
ocrotim prea mult, e, în mare măsură, pentru că 
dragostea noastră s-a terminat atît de prost. 

— Dar sînt atît de sătulă de... 

— De ce? 

— Dacă răspund afecțiunii unuia din voi, parcă l- 


aş trăda pe celălalt. 

— Asta e din cauza prostiei noastre. Nu e 
nicidecum vina ta. O strînse din nou de mînă. De asta 
nu mi-ai spus că-i spuseseşi deja totul mătuşii Jane? 

Făcu din cap semn că da. 

— Atunci, hai să clarificăm lucrurile. Eu nu sînt 
gelos din cauza legăturii dintre tine şi ea. Sau dintre 
tine şi Andrew. Nu pot să am decît un sentiment de 
recunoştinţă pentru felul în care s-au purtat amîndoi 
cu tine. Şi nici eu şi mama ta nu ne mai comportăm 
chiar aşa prosteşte. Azi se dădea peste cap să se 
poarte frumos cu mine. 

— O, Doamne. 

— Nu-ţi face probleme. M-am simţit eu jenat în 
locul tău. 

Reuşi să zîmbească, apoi întinse mîna liberă spre 
un pachet cu batiste de hîrtie, în cutia de la bord. 

— Dacă legătura ta cu Bernard te face fericită, 
atunci nu mai zic nimic. 

— Era cam nemulţumit că ţi-am spus. 

— N-are nici un drept sa fie nemulţumit. 

— Nu de mine era nemulţumit, ci aşa... 
stingherit, cred. 

— Pentru că ai fost sinceră? 

— Nu ştiu să-mi aleg cuvintele. Nu că nu m-ar fi 
înţeles. Nenorocita aia de întîlnire a voastră din avion. 

— Atita vreme cît nu insinuează că o fată mai cu 
experienţă n-ar fi suflat o vorbă... 

Scutură din cap. 

— Nu, doar că am făcut ceva pe care simte că s- 
ar fi cuvenit să-l facă el. De asta ţine atit de mult să vă 
vedeţi. 

Dan o ţinea în continuare de mînă. 

— Şi tu vrei să mă văd cu el? 

— Ştiu că ţi se pare un lucru inutil. Ezită. Dar, 


tati, dacă e snob, să ştii că asta e numai o aparenţă. 

— Atunci spune-i că sînt de acord. Dacă ţine cu 
tot dinadinsul. 

Fata îi strînse mîna cu căldură şi respiră adînc. 

— Ce-aţi hotărît tu şi mătuşa Jane în legătură cu 
mine? 

— Că nu avem nimic de hotărît. 

— Sînt definitiv pierdută? 

— Nu e treaba noastră. 

— Pot să jur că l-aţi amestecat şi pe Freud şi pe 
Marx şi Dumnezeu mai ştie pe cine. 

— Am să-ţi spun cînd se va sfirşi totul. 

— Aş prefera să ştiu acum. 

— Nu-i corect. Ai fi în stare să aranjezi lucrurile 
în aşa fel, încît să ne dovedeşti că nu avem dreptate. 

Din nou un zîmbet fugar. Căzuse, dar acum era 
din nou în şa. 

— Ştii... cînd îţi dai seama că cineva are cu 
adevărat nevoie de tine... La început n-am vrut să mă 
culc cu el. Am crezut că e doar... povestea obişnuită. 

— Continuă. 

— Vreau să spun, cineva care să aibă nevoie de 
tine... nu din aceleaşi motive ca cei din familie. 

— Înţeleg. 

— Să ştii că m-am gîndit mult. La ce o să simţiţi 
cu toţii. 

— Nu-ţi bate capul cu asta. E cea mai veche 
nebunie a speciei umane. Părinţii care cred că 
produsul propriilor lor gene va fi tot ceea ce ei înşişi 
n-au reuşit să fie. 

Suspină. 

— Azi mi-a trecut brusc prin cap că mami te va 
scoate pe tine vinovat, ştii asta. 

— N-am s-o las, Caro. Am stabilit amîndoi, de 
comun acord, angajarea ta la Londra. 


— Nu pot să te condamn dacă ţi-ai fi dorit ca eu 
să fi fost altfel. 

— Copilă dragă, mi-aş fi dorit ca aproape totul să 
fi fost altfel, începînd cu mine însumi. Dar trebuie să 
ne descurcăm cît mai bine cu ceea ce sîntem. lar tu şi 
cu mine, cred că eşti de acord, ne-am descurcat destul 
de bine în ăştia doi ani. 

— Asta-i sigur. 

— Nu trebuie să crezi că totul poate fi exprimat în 
cuvinte. Şi că dacă avem obiceiul să ne tachinăm unul 
pe altul, asta e tot ce simt pentru tine. Cuvinte ca „te 
iubesc“ conţin întotdeauna în ele un soi de 
incertitudine. Ăsta e singurul motiv pentru care nu le 
rostesc. Şi pentru că ştiu că tu ştii. 

— Da. In sinea mea, o ştiu. 

— Atunci n-o uita. Se aplecă şi o sărută pe timplă. 
Vrei să conduc eu? 

— Nu. Sînt în regulă. 

Il mai strînse o dată de mină şi dădu să 
pornească; se opri, se întoarse şi o clipă îşi puse 
braţele în jurul gîtului lui Dan, apoi se întoarse din 
nou şi porni maşina. 

Făcură turul apartamentului. Lui Dan nici 
apartamentul, şi nici cartierul nu-i prea plăceau; dar 
părea destul de curat, preţul nu era tocmai exorbitant 
şi era clar că fata se hotărise să-l ia. Aşa că Dan îşi 
dădu imprimatur-ul, iar Caro oferi un cec pentru 
chiria pe o lună şi se duseră în Hampstead Village să 
ia masa. Cît a durat cina, Dan s-a simţit sfişiat între 
afecţiune şi un sentiment... nu de plictiseală, ci de 
stînjeneală. În mod inevitabil, trecutul revenea între ei 
şi de asemenea amintirile lui despre Anthony; dar 
rămîneau atît de multe care trebuiau încă cenzurate. 
La un moment dat, chiar s-a gindit să-i spună lui Caro, 
aşa cum îi spusese Jane fiicei ei, măcar o parte din 


adevăr. Atitea echivocuri, atitea ezitări, accentul pus 
pe demnitate, pe presupoziţia că generaţiile tinere nu 
le pot niciodată înţelege pe cele mai în vîrstă; ca şi 
cînd copiii ar fi aduşi pe lume numai pentru ca părinţii 
să aibă secrete faţă de ei - cînd de fapt deconspirarea 
acestui gen de secrete ar fi avut cu siguranţă o 
valoare mult mai mare decît acest vechi sistem 
răsuflat de învăţăminte trase din experienţă, în 
spatele căruia se ascunde orice adult. Această 
preocupare de a transmite teorii generale mai curînd 
decit o realitate practică începu să-i pară lui Dan, în 
seara aceea, ceva la fel de arogant ca şi infailibilitatea 
papală, o atitudine de care raţiunea şi cinstea îşi bat 
joc de fiecare dată. O simţise, puţin mai devreme, cu 
Rosamund, cînd fata îi pusese acea întrebare normală 
şi sinceră. Odată m-am culcat cu mama ta şi tatăl tău 
a ştiut şi n-a putut s-o uite niciodată . Atît de simplu; 
atitea dubii şi întrebări lămurite dintr-o lovitură şi, 
gîndind astfel, Dan continuă să menţină cu grijă, în 
mintea fiicei sale, imaginea unui trecut mitic. 

Intorşi acasă, după ce s-au pupat spunîndu-şi 
noapte bună, Dan n-a putut să doarmă; şi a trebuit să 
aştepte pînă cînd, după ora din California, Jenny avea 
să se întoarcă la Cabană. Caro văzuse telegrama; 
povestea asta, cel puţin, nu mai era nevoie să o 
ascundă. Aşa că făcu comanda şi citi pînă spre ziuă, 
cînd i se dădu legătura. 

Se auzea foarte prost şi era perfect conştient de 
distanţa mare care îi despărţea. Mildred şi Abe 
fuseseră foarte drăguţi, „exact ce mi-ai spus tu despre 
ei“. Jenny a crezut că „o să fie bucuroasă“ de plecarea 
lui, dar nu, simţea nevoia cuiva pe care să-l 
cicălească. A lăsat-o să vorbească, să-i spună alte 
noutăţi din viaţa ei. Apoi îi spuse şi el noutăţile lui. 

— O, Dan . Ce groaznic. Şi chiar în noaptea aia? 


— Da. 

— Dar de ce? 

Dan se pierdu din nou în explicaţii confuze; de 
data aceasta cu cineva care îl cunoştea mai bine decît 
cele două tinere cu care discutase în aceeaşi zi. Ocoli 
răspunsul, se împotmoli cu explicaţii stîngace, 
teoretiză, aşa cum teoretizase faţă de Caro, faţă de 
mama ei şi de tatăl ei vitreg. 

— Dar să te facă să străbaţi atîta drum ca pe 
urmă... Dan, tu nu-mi spui tot. 

— Nu. Nu tocmai. Nu chiar tot. 

— Atunci ce e? 

— Am să-ţi spun tot. Dar nu acum. E vorba doar... 
doar de urmările unor fapte triste din trecut. 

— Odată mi-ai spus că orice poveste poate fi 
spusă în cinci rînduri. N 

— Asta nu-i o poveste, Jenny. Într-o zi am să-ți 
spun. Iţi promit. 

— Ştiu eu promisiunile tale. 

— Dar nu şi cît de mult îţi simt lipsa. 

— Vorbe goale. 

— Aş vrea să fie aşa. 

— Nu mă duci tu pe mine cu d-alde astea. 

— Nu, îmi dau seama. 

— De-aş putea măcar să-ţi văd chipul. 

— Un chip obosit. 

— E foarte tirziu? 

— Două jumătate. 

— Doamne. Bietul de tine. 

Întrebă de Caro. Îi spuse că e bine şi îşi promise 
ca şi aici să restabilească mai tirziu adevărul. Au 
urmat întrebări despre Jane, despre Nell, ce impresie 
i-a făcut revederea. 

— Interesante din punct de vedere antropologic? 

— Într-un fel, da. Din partea asta, numai 


amabilitate şi drăgălăşenie. 

O scurtă pauză, apoi zise: 

— Apropo, încerc să fac ce ţi-am promis. 

— Ce mi-ai promis? 

— Incerc să aştern totul pe hîrtie. Despre noi. 

Uitase. 

— Serios? 

— Probabil că n-am să ţi-o trimit. 

— N-ar trebui să iei în seamă toate glumele mele. 

— Îmi face plăcere. Nu sînt sigură că n-am să 
scriu eu un roman pînă la urmă. Continuă: Nu ştiu de 
ce face lumea atîta caz de asta. E suficient să scrii ce 
îţi aduci aminte. Ce ai simţit. Asta-i tot. 

— Tot? 

— Mă rog, suficient. Mă îndoiesc că groaznicele 
tale carneţele cu hîrtie galbenă au fost vreodată 
întrebuințate mai cu folos. 

— Cred că cineva vrea să vină pe genunchii mei, 
ca să ia bătaie la fund. 

— Da, te rog. Chiar acum. 

Un minut mai tirziu, au închis; un minut mai 
puţin dezinvolt. Ultimele ei cuvinte au fost: „Nu sînt 
încă pregătită. Tot mai am nevoie de tine“. Nu era o 
rugăminte; era pur şi simplu ceva din ea, partea 
scoțiană probabil, care nu protesta şi nu se revolta, ci 
studia calm, aproape clinic, ceea ce putea şi ceea ce 
nu putea să facă. 

Dan se duse la fereastră şi privi afară în noaptea 
londoneză. Jos, de partea cealaltă a străzii, patru etaje 
sub el, o mişcare îi atrase atenţia. Erau mai multe 
prăvălii şi părea să fie noaptea cînd se ridica gunoiul. 
Lăzi de gunoi, cutii de carton, saci de plastic fuseseră 
scoase pe trotuar în faţa uşilor. Un vagabond nocturn 
stătea aplecat peste una din grămezi; răscolind 
liniştit, aproape blazat, asemenea cuiva care studiază 


obiectele la o licitaţie publică. Lîngă el se afla un 
cărucior vechi. Dan se duse la birou, luă un binoclu 
din sertar, stinse lumina, se întoarse la fereastră şi 
reglă binoclul îndreptîndu-l spre omul de jos. Purta o 
pălărie eden care nu mai avea panglică, un palton 
strîns pe talie cu o sfoară şi cizme de cauciuc. Aşa 
cum stătea aplecat, scormonind, pălăria îi ascundea 
faţa; dar era, evident, un om în vîrstă. 

Scoase dintr-o cutie de carton trei sau patru 
umeraşe de sîrmă, le pipăi pe fiecare cu mîinile 
înmănuşate, cercetînd dacă au vreun defect şi le puse 
în căruciorul de lîngă el. Dan găsea că are ceva vag 
comic, ceva dintr-un profesionist mulțumit, 
recunoscător că oraşul era adormit, străzile pustii - ca 
şi cînd şi-ar fi îndeplinit liniştit îndatoririle 
săptămînale de rutină faţă de aceste prăvălii. Şi mai 
avea şi ceva victorian, anacronic, aproape atemporal. 
Era un om foarte real, dar, cum stătea acolo sub 
felinar, pe scena goala a nopţii, avea în acelaşi timp şi 
ceva teatral. Beckett din nou, aşteptîndu-l pe Godot. 

Urmărindu-l, Dan simţi o curioasă simpatie, 
aproape o dorinţă să coboare şi să-i vorbească, să 
devină, pentru cîteva minute, un Mayhew modern. Să 
se intereseze cum trăieşte, ce simte, care e filozofia 
lui - poate chiar să-l invite sus la o cafea. Ştia că, în 
realitate, nu era vorba de caritate sau de curiozitate; 
numai dorinţa de a restabili legătura cu realitatea, 
într-o zi în care Dan însuşi fusese obligat să joace un 
rol: sătul de minciuni plicticoase, de zîmbete 
artificiale şi politeţuri, comportare convenţională de 
mic-burghez. Toată ziua se simţise asemenea cuiva 
închis între paginile unui roman mic-burghez; un 
slujitor calm şi foarte plauzibil al Sistemului, ca 
personajele lui C.P. Snow, şi nicidecum unui lup 
singuratic. Ceea ce îl atrăgea acolo jos era realitatea 


singurătăţii; şi o clipă Dan îl invidie aşa cum un canar 
mecanic invidiază o pasăre adevărată care cîntă în 
pădurea din faţa camerei în care el stă tăcut şi 
neputincios, aşteptînd ca cineva să îi învirtă din nou 
maşinăria. 

În ciuda faptului că tocmai auzise glasul lui 
Jenny, că o ştia pe Caro dormind în camera de alături, 
în ciuda reconcilierilor din acea zi şi a faptului că, sub 
forme atît de diverse, dezlegase iţele unor mentalități 
şi  sensibilităţi feminine, Dan avea senzația 
inexplicabilă că se ascunsese de ceva sau nu reuşise 
să vadă ceva; senzaţia unei insuficiențe definite mai 
mult prin polaritatea destul de banală dintre 
adevărata sărăcie aflată în faţa ochilor lui şi confortul 
celor privilegiați, decît prin ceea ce zărea dincolo de 
ele... Ce întrezărise Beckett, dincolo de simbolismul 
lui ambiguu şi de  pesimismul său romantic; 
singurătatea fiecăruia, fundamentul condiţiei umane. 
Sînt ceea ce sînt. Ceea ce este, este. Dan îşi închipuia 
că acolo jos, în acea siluetă ce se deplasa ca o umbră, 
îşi vedea şinele real pierdut: o fiinţă trăind la 
marginea existenţei, într-o stradă întunecată a vieţii 
sale psihice; dincolo de conversații sau invitaţii, etern 
izolat. 

Dar atunci, în timp ce privea, s-a simţit din nou 
readus în teatru. Deodată apăru o altă siluetă, 
traversînd strada de pe trotuarul de sub fereastra lui 
Dan. Un poliţist se îndreptă spre locul unde lucra 
bătrînul vagabond. Omul se întoarse spre el. Polițistul 
cu cască se apropie, se uită în căruţ şi cei doi 
începură să discute. Dan îi privea  încordat. 
Vagabondul părea să vorbească încontinuu, 
răspunzînd la un interogatoriu. Ridică un pachet din 
căruţ, pentru ca polițistul să vadă ceva dedesubt şi 
continuară să discute. Vagabondul ridică puţin 


obiectul din căruţ şi Dan putu să-l vadă: era o pendulă 
veche, timpul aruncat la gunoi. 

Apoi Dan îl văzu pe poliţist ducîndu-şi mîna spre 
buzunarul de la piept şi simţi deodată dorinţa să joace 
rolul de deus ex machina, să deschidă fereastra şi să 
strige jos la poliţist, protestînd împotriva absurdităţii 
de a închide un biet bătrîn inofensiv. Dar polițistul nu 
scoase un carnet, ci doar un pachet de ţigări; i-l 
întinse bătrînului care luă o ţigară, mulţumind 
respectuos din cap, o puse cu grijă în buzunarul 
paltonului şi salută ducîndu-şi mîna la pălărie. Apoi 
polițistul se îndepărtă. 

Fapt care l-a lăsat pe eroul nostru prizonier în 
spatele ferestrei de sus, obligat să ridă de el însuşi, ca 
un dumnezeu ineficient care observă că o fisură în 
creaţia sa este reparată prin ceva ce el a uitat să 
instituie. 


A doua contribuţie 


E stupid să-mi amintească de el o floare atit de 
neenglezească, ce poartă un nume pe care nici măcar 
nu ştiu să-l scriu corect. Aş putea să-l întreb pe Abe, 
dar n-are importanţă. În flecare zi număr cîte flori s- 
au mai deschis. De fapt, mie mi se par - nu ride - cam 
ca măceşii de acasă. Ca formă, dacă nu iei în seamă şi 
culoarea lor splendidă. Mi-aş vinde sufletul să găsesc 
o catifea în nuanţa asta, bleu-violet. Aş purta-o numai 
o dată pe an, în amintirea ta. Toate astea mă fac să 
doresc să mă apuc din nou de fumat. Nu, nu vreau. 
Acum trebuie să fiu crudă şi ard de nerăbdare. 

El. Domnul Wolfe. 

Aici îl iubeam pe Dan mai puţin decît în altă 
parte. Cînd spun aici, nu vreau să zic în Cabană, 
bineînţeles, ci în casă, cu Abe şi Mildred. Partidele 


alea absurde de biliard. Felul în care el şi Abe aveau 
obiceiul să-i imite pe Minnesota Fats şi Paul Newman, 
ca nebunii, încercînd să-şi smulgă unul altuia cîţiva 
centi, discutînd fără încetare cît „efect englezesc“ să 
folosească în modalitatea de a lovi bila. Abe mă lua 
întotdeauna ca ajutorul lui; trebuia să fiu colegul lui 
de suferinţă scoţian. Ştiai că singurul lucru cît de cît 
valoros vreodată în Anglia asta nenorocită a fost un 
mod întortocheat de a lovi o bilă de biliard? 

Capul lui Mildred în deschizătura uşii: Masa, 
băieţi. Aerul lugubru al lui Abe, à la Edward G. 
Robinson: Hai, mănîncă! Măniîncă! Eşti nebună? Nu 
vezi că mi-a umflat toţi banii? Mildred se uita la mine 
şi-şi dădea ochii peste cap. Ca puştii. Cînd or să 
crească ăştia? Abe: Partea proastă cu pipiţele e că n- 
au imaginaţie. Şi Dan stă acolo, cu tacul în mînă, 
şoptindu-mi: Nu-i formidabil? Vezi ce oameni 
minunaţi? 

Eu am fost întotdeauna cu o generaţie în urmă, 
cu zece mii de generaţii în urmă faţă de micul Abe cel 
dulce-amărui. Descrierea iniţială, în linii mari, pe care 
Dan mi-o făcuse despre prietenul său, în drum spre 
Bel-Air, unde mă duceam să-mi petrec prima oară 
seara cu ei... îmi mai amintesc încă unii din termenii 
pe care i-a folosit. Un posibil mare scenarist, fost 
alcoolic, îi cunoaşte pe toţi, a făcut avere etc., etc. lar 
concluzia pe care trebuia s-o trag era: Şi dacă pînă la 
sfîrşitul serii nu-ţi place de el, n-ai decît să te întorci 
acasă cum oi şti. 

E ciudat, dar nu-l auzisem dîndu-se chiar aşa în 
vînt după nimeni. Şi mai ciudat e că nu-şi dăduse 
seama nici pînă atunci că în chestii de-astea îmi place 
să hotărăsc singură. Asta, sinceră să fiu, mă depăşise. 

Tot în acea primă seară, la masă, Dan i-a spus lui 
Abe că greşise numele regizorului unui film vechi, de 


care eu nici n-auzisem şi Mildred a fost de aceeaşi 
părere cu Dan. Era Nick Ray, nu John Nu-ştiu-cum al 
lui Abe. Mildred i-a spus că se senilizează. Dan a 
pariat pe o mie de dolari că era Nick Ray. Abe a zis că 
nu accepta pariul, dar numai pentru că „nu vreau să-ţi 
ofer o scuză ca şase săptămîni cît mai eşti pe-aici s-o 
duci pe păpuşica asta încîntătoare numai prin cîrciumi 
nenorocite“. Se întoarse spre mine şi-şi puse laba lui 
cu degete ca nişte cîrnaţi pe mîna mea. „Jenny, a sosit 
momentul să-ţi dezvălui două lucruri: nevastă-mea e 
aşa de proastă, că nimeni n-a vrut să se însoare cu ea. 
Cît despre puturosul ăsta care spui că ţi-e prieten, îmi 
mănîncă mîncarea, îmi stoarce creierii, trişează la 
biliard şi îi face ochi dulci neveste-mii de cum întorc 
spatele. Asta nu ţi-a spus-o, nu?“ Am intrat şi eu în 
joc, i-am spus că nu înţelegeam cum poate să suporte 
un chiriaş ca Dan. „Crezi că ar găsi în tot oraşul alt 
loc unde să-l primească?“ îşi îndreptă arătătorul spre 
mine. „Ştii că a încercat s-o ducă de nas pe fosta lui 
prietenă spunîndu-i că-l cheamă Sir Beverly Hills 
Hotel?“ Şi continuă: „De unde crezi că-şi ia 
prosoapele?“ 

Pe urmă se întoarse spre Dan şi Mildred: „Cum 
vă spuneam, motivul pentru care Nick Ray a acceptat 
să regizeze filmul...“ 

Aşa era tot timpul, la început. Mildred şi Dan 
păreau chiar că se distrează provocînd tot soiul de 
situaţii limită, care să-mi permită să admir ursul 
dresat executîndu-şi numărul. De acord, era simpatic, 
un ovrei simpatic, care ştia să glumească. Dar dura 
prea mult. La urma urmei, domnule Wolfe, cine m-a 
învăţat să descopăr toată imagistica argoului local? 
Referirile constante la sodomie, la copulaţie, la sex? Şi 
cine mi-a explicat că nu poţi să tratezi toate fetele ca 
pe nişte prostituate şi, în acelaşi timp, să pretinzi că 


produci o artă care nu se prostituează? Sau cine mi-a 
spus că Abe avea mare dreptate în ziua aceea cînd o 
ţinea întruna că de ce filmele vechi mizau atît de mult 
pe coarda sensibilă a publicului? Pentru că, în 
particular, limbajul şi comportamentul erau, în 
realitate, atît de vulgare şi grosolane, bărbaţii atît de 
siguri pe ei, de cal-portocalii, convinşi că toate femeile 
îşi vor scoate chiloţii de cum îi văd ca să poată să 
joace în viaţă scenele de dragoste pe care nu le 
puteau juca pe ecran fără să pară timpiţi în propriii 
lor ochi. De aceea, pentru a compensa, bărbaţii 
trebuiau să apară toţi ca nişte tipi manieraţi, de o 
frumuseţe clasică, şi toate femeile trebuiau să 
pretindă că au căzut sub vraja farmecului lor, umblînd 
cu limba scoasă după ei. A fost nevoie de ciudaţi ca 
Cagney şi Bogart pentru a pune capăt la toate astea. 

lar evreii simt nevoia să preia tot ce se poate 
prelua. Complexul ghetoului; publicul e transformat 
într-o trupă de cazaci şi pe urmă îţi spui că trebuie să- 
i distrezi cu orice preţ. Abe vorbea despre asta aseară 
- cum, cînd a început el, toată industria filmului era în 
mîinile evreilor şi cu toate astea, un actor care aducea 
a evreu nu putea obţine nici un rol, nici măcar ca 
„dublura unui figurant din mulţime“. Cazacilor nu le- 
ar fi plăcut aşa ceva. Dar se vedea bine că evreii erau 
acolo. Bieţii tăntălăi, zicea Abe, îi credeau pe goi nişte 
evrei cu pielea roz şi nasul drept. 

Mă simţeam dată la o parte, dar nu chiar. 

Nu atît de Abe, cît de Dan, care încerca să-i ţină 
isonul şi să-i dea replica la toate timpeniile. Fără să-şi 
dea seama că Abe era demodat, dar emoţionant şi că, 
oricum, nu se putea abţine să nu se comporte astfel; 
însă Dan era numai demodat. Şi oribil, cînd folosea 
acelaşi tip de limbaj pe care pretindea că-l analizase şi 
că-l dispreţuia. Era cu mult mai bine cînd discutau 


despre lucruri serioase: America, politică, orice. Şi 
atunci simţeam toată afecțiunea şi respectul pe care-l 
aveau unul faţă de celălalt. 

Mildred mi-a plăcut din prima zi şi continuă să-mi 
placă şi acum. Dan nu şi-a dat niciodată seama - cel 
puţin aşa bănuiesc - cît de mult a investit Mildred în 
această căsătorie. La început, a fost numai o impresie, 
dar acum a devenit o certitudine. 

Dan are defecte de percepţie. Asta am aflat de la 
Abe şi Mildred. Nu vede că ea e cea care face căsnicia 
lor să meargă. Un om încîntător la masă cu prietenii 
sau la o masă de biliard trebuie să aibă pe cine să-şi 
verse nervii în intimitate. Mildred mi-a spus-o în multe 
feluri: Abe a avut întotdeauna nevoie de oameni, eu 
probabil că am avut întotdeauna nevoie de el. Ultima 
lui găselniţă (apropo) este să pretindă în mod inocent 
(Mildred e întotdeauna de faţă) că e nebun după mine. 
Dar tocmai pentru că Mildred e întotdeauna de faţă, 
există în declaraţiile lui ceva ce nu prea e inocent. Nu 
pot să-ţi spun exact ce, dar trebuie să fie ceva legat de 
trecut, nu de prezent. Nu sînt sigură că mi-ar fi plăcut 
pe vremea cînd era tînăr. 

Un alt defect de percepţie al lui Dan este că nu 
prea ştie ce mă pune pe mine în mişcare. De fapt, de 
aici voiam să încep. După primul şoc, nu mă afecta cu 
nimic faptul că Dan s-a hotărît să plece şi nu m-a 
afectat prea tare nici faptul că profita de ocazie ca să 
se îndepărteze de mine. Dar m-a afectat tare mult 
faptul că pretindea că am să-mi dau seama că are 
dreptate - eu, o biată femeie slabă şi temperamentală 
-, imediat după ce va pleca. Dacă se plictisise de mine 
sau dacă eu aş fi dat semne că mă plictisisem de el, 
dacă unul dintre noi prefera să sufere decît să 
continue să simuleze ceea ce nu mai simţea... dar nu, 
asta era îndrăzneala: doar el ştia ce era mai bine 


pentru noi doi. El - sufletul nobil -, sacrificîndu-se ca 
Sidney Carton, ca şi cînd numai cîteva săptămîni mă 
mai despărţeau de celibatul etern. Acum mi-am dat 
seama ce-l făcea să se poarte aşa. La început am 
bănuit că vrea să se elibereze pentru că ameninţam să 
devin o problemă în Anglia. Fiică-sa şi toate celelalte. 
Dar cred că e ceva mai complicat şi mult mai grav. 

Are o amantă. Numele ei e Pierderea. 

Toate astea se leagă de ceea ce am aflat despre 
America. 

Trebuie să-mi imaginez un Dan secret căruia de 
fapt îi place să piardă - atit ce a pierdut în trecut, cît 
şi ce mai are încă de pierdut. Într-un fel, pentru el 
pierderea e ceva frumos şi fertil. Nu vreau să spun că 
se complace în ea sau că se vaită din cauza ei (asta ar 
da prea multe la iveală), dar a descoperit că e mult 
mai fericit în rolul pe care şi-l atribuie singur, al celui 
care pierde, decît în cel al cîştigătorului. 

Am observat acest lucru în timp ce vorbea la 
telefon cu fosta soţie şi cu sora ei. Un soi de excitare, 
ca şi cînd ar fi dat deodată de urma unui teritoriu de 
mult pierdut. lar acum am devenit şi eu un posibil 
teritoriu pierdut. De aceea e atît de tandru, atît de 
înţelegător. De fapt, e felul lui de a-mi spune, textual, 
„Piei din ochii mei“. Cu cît mă gîndesc mai mult, cu 
atît devine mai înfiorător. Ca un ucigaş care mîngiie 
gîtul unei fete, plingînd încet pentru că o va sugruma 
peste cîteva minute... 

Aproape că-mi vine să cred că tipul e atît de 
prost, încît se crede romantic. Cînd de fapt nu e decît 
Romantic, cu R mare, ieşit tocmai din acea perioadă a 
literaturii pe care eu n-o pot suferi. 

Te induce în eroare, dar numai pentru că nu se 
profilează pe o mare în furtună sau pentru că nu 
bîntuie la răscruce de vînturi, cu coafura sălbatică a 


lui Byron. Dar, în realitate, asta e: un melancolic de 
profesie, savurind fiecare clipă. Acolo, sus, în deşertul 
Mojave, nu mi-a cerut să mă mărit cu el, ci să refuz să 
mă mărit cu el. Acum mor de ciudă că n-am spus da. 
Numai aşa, să-l prind în propria cursă. 

Mă înfurie gindul că a existat o vreme cînd 
vedeam în el un domn Knightley, în timp ce eu eram 
Emma. Trebuie să mă fi ţăcănit la cap. 

Ceea ce am hotărît că-mi place la America (ai fost 
ca o pereche de ochelari negri; de cînd ai plecat, am 
văzut atît de multe!) este faptul că americanii pur şi 
simplu nu înţeleg această plăcere groaznică pe care o 
au englezii de a se simţi înfrînţi, pierduţi, distruşi. L- 
am urit pe Puţă acum doua zile. Cînd a sosit, se simţea 
deprimat nu ştiu de ce şi, Doamne, Dumnezeule, a 
tinut morţiş să ne-o arate. Aproape cea mai bună 
interpretare a lui de pînă acum. Dar el cel puţin voia 
să facă ceva ca să iasă din starea asta; nu şi-o 
ascundea. E o prostie să suferi superior şi în tăcere. 
De acum încolo, sînt categoric împotrivă. Refuz să fiu 
o urnă cu cenuşă pe consola căminului cuiva. 

Soseşti în Statele Unite fără să ştii la ce să te 
aştepţi. Apoi cele mai rele prejudecăţi îţi sînt 
confirmate. E o naţiune de automate care se înghesuie 
pe autostrăzi în căutarea unei vieţi pe care, oricum, 
nu merită s-o trăieşti. Ce glumă bună: pentru 
autostradă ei folosesc cuvîntul freeway , cale liberă. Şi 
obsesia lor permanentă de a face lucrurile ca la carte 
- dacă la carte se spune că asta sau ailaltă te va face 
fericit, atunci trebuie să fii fericit. Îţi dai brusc seama 
cît de liberă este societatea engleză, prin comparaţie 
(sau, cel puţin, cît e de reticentă faţă de reţetele 
altora). De aceea m-am îndrăgostit de Dan. Părea liber 
într-o cultură nonliberă şi mie îmi era teamă. În parte, 
pentru că ştiam că, în timp ce California este viitorul, 


Anglia a devenit deja un obiect de muzeu, un animal 
care trage să moară într-o grădină zoologică. Şi-a 
pierdut orice mîndrie (sau ce i-a mai rămas nu e 
întrebuințată unde trebuie), ferm hotărît să moară în 
linişte, fără să facă nimănui probleme. Ca locuitorii 
din Wrinkle City. Uram America (sau, cel puţin, acest 
aspect ale ei) şi nici despre ţara mea nu-mi făceam 
vreo iluzie, încotro să mă îndrept, dacă nu spre el? 

Apoi, încetul cu încetul, mici detalii încep să 
capete sens şi-ţi dai seama că ai înţeles America puţin 
greşit: că, poate, stupiditatea, şi lipsa de gust, şi 
inegalitatea, şi violenţa, şi conformismul sînt numai 
preţul plătit pentru a menţine vie energia naţională. 
Se exploatează singuri atît de crunt în lucruri minore; 
noi n-am tolera aşa ceva. Ziua aceea cînd m-ai dus să 
vizităm Fisherman Market, ca să-mi arăţi cum reuşesc 
să crească fructe şi legume care să aibă exact 
aspectul stabilit de Madison Avenue. Mere roşii 
imense, cu gust de burete dulce. Uriaşe tomate 
insipide, gigantice salate fără nici o aromă. Erezia că 
dimensiunea şi aspectul sînt totul, iar toate celelalte 
valori nu sînt nimic. Pe care o regăseşti şi în felul în 
care vorbesc, în care îşi primesc prietenii, în care se 
comportă cei cărora li s-a spălat creierul. Tipare 
ieftine şi cretine conform cărora trebuie să se 
îmbrace, să vorbească, să-şi mobileze casele. 

Femeia care îmi spunea că trebuie să 
călătorească patruzeci şi cinci de kilometri, pînă la 
dracu'-ştie-cum-îi-zice, pentru a cumpăra ceea ce 
numea ea „carne de la măcelar“, ca şi cînd ar fi fost 
ceva fantastic de gustos, trufe sau morun. Sloganul 
acela delicios de parodic: Super-magazinele te fac să 
economiseşti timp. Dar ce vrei să faci cu el? 

Ştiu că Mildred găteşte ca un înger şi că există 
restaurante bune. Dar nu poţi să nu mulţumeşti 


cerului pentru Europa şi micii ei negustori lipsiţi de 
ambiţii... Care sînt adevăraţi artişti în meseria lor, 
respectaţi ca atare. Ştiu că sînt aici multe persoane 
care ştiu cum stau lucrurile. Abe, cînd i-am vorbit 
despre asta mai zilele trecute, a ieşit, bineînţeles, din 
încurcătură cu o glumă: Dacă americanii îşi vor da 
vreodată seama că vînd şi cumpără unul de la altul 
atitea lucruri de care nu au nevoie şi pe care nici nu şi 
le doresc, vor încerca să emigreze înapoi în Europa. 

Şi totuşi există aici un fel de elan, independenţă, 
lipsă de servilism. O speranţă. Măcar voinţa de a 
acţiona, chiar dacă mijloacele lipsesc. Modul în care 
folosesc limba, în loc să se lase folosiţi de ea. O 
noţiune care nouă ne lipseşte cu desăvirşire. Aşa încît 
am început s-o văd ca pe un fel de alegere a 
modalităţii de a achita nota de plată. Acasă adoptăm o 
atitudine apatică, respectăm ierarhia şi ne agăţăm de 
trecut. Aici toţi aspiră la o lume de vis, în care toţi 
reuşesc în viaţă, toţi sînt bogaţi şi fericiţi. Orori ca 
supermagazinele, şi autostrăzile, şi poluarea, şi 
ambuteiajele nu sînt decît mici incidente pe parcurs. 
Mitul călătoriei pionierilor. Problemele de azi nu sînt 
probleme, ci dovezi ale noii frontiere de mîine. Mergi 
înainte cu orice preţ. Noi, englezii, ne descurcăm cu 
ceea ce sîntem. Ei rămîn în permanent în primele 
pagini ale cărţii, în timp ce noi am ajuns, de cîteva 
secole, la ultimul capitol. 

Imi amintesc - şi tu? — că Dan voia să mă 
convingă că ceea ce e unic în spiritul rasei anglo- 
saxone e mania egalităţii. Pretinzind că putea fi 
observată din cele mai vechi timpuri, chiar şi în 
feudalism. Magna Carta, Parlamentul, dreptul 
cutumiar şi toate celelalte. Dar la noi a atins zenitul în 
secolul al XVII-lea. Cromwell şi Commonwealth-ul. 
Atunci am avut o şansă şi am ratat-o. Sau, mai bine 


zis, cei care n-au vrut s-o rateze au luat-o cu ei în 
America. Sufletul american a devenit, desigur, foarte 
amestecat. Dar mai există încă urme ale vechiului 
spirit englez. Dan a spus odată: Aici e locul unde 
Cromwell n-a murit niciodată. Am rîs. Îl şi vedeam pe 
bătrînul soldat stînd scorţos pe trotuarul lui Sunset 
Boulevard, în armură de fier şi cizme de piele, îmi cer 
scuze, domnilor. Dan n-a considerat deloc amuzantă 
chestia asta. 

Dar ceea ce nu înţeleg (ca să revenim la subiect) 
este cum poate să creadă asta şi totuşi să rămînă, în 
sinea lui, atît de englez; la fel de englez ca oamenii 
aceia care s-au adunat să ovaţioneze întoarcerea lui 
Carol al II-lea. De-ar putea să ia şi el măcar o fărimă 
din siguranţa de sine a americanilor. Încrederea lor în 
prezent, fie el cît de rău. Dacă aş avea o baghetă 
magică, aş flutura-o pe deasupra capului lui Dan şi l- 
aş lăsa exact aşa cum este, dar l-aş face american. 
Pentru că e mare păcat. Nu s-a născut în spaţiul 
cultural potrivit pentru el. Mă face să mă simt atît de 
liberă în comparaţie cu el. Nu cred că e numai o 
chestiune de vîrstă. Mildred a spus odată ceva foarte 
deştept despre el. A zis: E cel mai englez englez pe 
care l-am întîlnit vreodată. Şi eu i-am spus: Dar nu 
este tipic deloc, crede-mă. Ea a clătinat din cap în 
semn că nu: Scumpo, a învăţat, pur şi simplu, să se 
ascundă. Asta-i tot. 

Am vorbit mult despre el, apropo. Simt că vrea 
să-mi spună unele lucruri pe oare ea le ştie şi eu nu. 
Despre alte femei, poate. Şi vrea să-i spun şi eu 
lucruri pe care nu le ştie ea. Ne ascundem una de 
alta, dar cu afecţiune. Are mult tact. Oficial, e vorba 
numai de o despărţire temporară. Nu mă interesează 
opinia nimănui în legătură cu noi, indiferent cît ar fi 
de bine intenţionată. 


Am scris mai mult pentru mine, o ştii. Spunîndu-ţi 
toate aceste prostii pe care mai întîi mi le-ai spus tu 
mie. Dar o fac din vanitate; ai să înţelegi ce înseamnă 
asta. Ce am spus despre ochelarii negri nu e adevărat. 

Mi-e atît de dor de tine. În fiecare oră, din fiecare 
zi. Şi noapte. 

Dimineaţa următoare. Am să i-o trimit totuşi. Am 
întrebat şi două prepeliţe din grădină şi mi-au spus că 
n-are nici un rost, dar dacă te iubesc, ar trebui să ţi-o 
trimit. 


Scrisoarea nu sosise încă, bineînţeles. Dar unul 
dintre micile epitete inventate de Jenny necesită un 
comentariu. A pornit de la o poveste pe care i-a spus-o 
Dan, poate cea mai tristă şi mai revelatoare dintre 
glumele americane. 

Un tînăr din Brooklyn se angajează rîndaş într-o 
casă luxoasă din Long Island. În fiecare dimineaţă 
înşeuează un cal, îl duce la intrarea principală şi 
aşteaptă ca fiica stăpînului să coboare scările, să se 
urce pe cal şi s-o pornească la plimbare. Băiatul se 
îndrăgosteşte de ea - atît de rău încît începe să 
slăbească, să nu mai mănince nimic. Intr-o zi, 
grăjdarul îl ia deoparte să afle ce-i cu el. Băiatul îi 
povesteşte că fata nu-i adresează nici un cuvînt, nu se 
uită niciodată la el, nici nu pare să aibă habar de 
existenţa lui. 

— Ascultă, zice bătrînul, cu damele treb'e să faci 
cevaşilea ca ele să bage sama. 

— Ce? 

— Păi, vopseşte calu’ portocaliu. Treb'e să ia 
sama la asta. Intră-n vorbă şi gata-i. 

În noaptea aceea, băiatul vopseşte calul în 
portocaliu, de la bot şi pînă la coadă. A doua zi îl 
înşeuează şi îl duce în faţa scării de la intrarea 


principală. Fata coboară, se opreşte, se uită mirată la 
cal şi îi spune băiatului care-l ţine de căpăstru: 

— Cineva mi-a vopsit calul în portocaliu. 

— Înî. Io. Hai să ne futem. 


Interludiu 


Bineînţeles că în viaţa lui Dan femeile contează 
mai mult; nu bărbaţii. Poate că a existat întotdeauna 
la el o vagă înclinaţie spre homosexualitate, deşi n-a 
simţit niciodată, în afara primilor ani petrecuţi la 
internat, vreo atracţie fizică spre lumea 
homosexualilor. Dar în relaţiile sale cu persoane de 
acelaşi sex existase întotdeauna ceva nedus pînă la 
capăt: chiar şi cu Anthony, cu Abe şi cu alţi cîţiva 
bărbaţi pe care ajunsese să-i cunoască bine în 
decursul anilor. Rareori a căutat compania bărbaţilor 
din plăcere, poate pentru că tovărăşia lor îi ameninţa 
sentimentul, întotdeauna precar, că era unic. Se 
temea să nu se regăsească prea uşor în alte figuri 
masculine, în manierisme, machisme, ambiţii, defecte; 
propriului său sex părea să-i lipsească diversitatea şi 
imprevizibilitatea femeilor - ei puteau fi uşor 
exprimaţi în cuvinte, pe cînd toate femeile 
interesante, dacă voiau să-l cucerească, trebuiau să i 
se destăinuie de bunăvoie, lent şi fără subtilităţi 
artificiale, aşa cum sînt ele de fapt. 

Nu se poate disocia genul ăsta de bărbat de tipul 
cel mai vulgar de vanitos; aerul de Casanova al 
animalului care îşi înseamnă toate cuceririle pe răboj, 
cu superioritatea masculului plin de el. Dar, în fond, 
atitudinea sa faţă de femei era, cel puţin în parte - 
Dan ar fi zis în cea mai mare parte -, cea a unui 
botanist, dar botanist în accepțiunea pe care i-o dădea 
el, nu în cea normală, proprie, aşa cum îl folosea 


Anthony. Nu cel care cataloghează şi numără, ci acela 
care caută. li plăcea să caute femei care l-ar fi putut 
interesa, specimene noi; sau, mai precis, conta pe 
faptul că evenimentele, întimplarea, situaţiile create 
de viaţa lui profesională îi vor furniza ocazii de a le 
întilni. Era chiar mai degrabă pasiv, rareori făcea el 
primele avansuri, nu-şi dădea niciodată cărţile pe faţă 
înainte de a fi studiat îndelung noua fizionomie, noua 
personalitate. Nu se culcase niciodată cu o prostituată 
sau, în orice caz, nu cu o profesionistă adevărată; şi 
niciodată, în afara celor două întîlniri menţionate mai 
devreme, nu se cuplase cu cineva pentru o singură 
noapte. Latura fizică a relaţiilor sale cu sexul opus nu 
fusese niciodată un scop în sine; şi îi dispreţuia sau, 
mai nou, îi compătimea pe bărbaţii care nu urmăreau 
decît acest scop. 

Ne-am putea chiar aventura să afirmăm că nu 
căuta femeile, ci continua să colecţioneze oglinzi; 
suprafeţe în faţa cărora se putea arăta gol - oricum 
mai gol decît în faţa oricărui alt bărbat -, pentru a se 
vedea reflectat. Un psihanalist ar putea spune că era 
în căutarea identităţii pierdute, două fiinţe - un singur 
trup, din primele luni ale vieţii; în căutarea unei 
soluţii pentru dubla sa traumă a despărțirii: 
traumatismul universal, comun tuturor copiilor, şi cel 
personal, de orfan. În trecut încercase să aplice teoria 
lui Freud, în măsura în care subiectul poate fi propriul 
său analist, la povestea propriei vieţi; problema era că 
viaţa lui sexuală fusese întotdeauna destul de fericită. 
Nu descoperea la el ororile prezise de Freud: nu se 
simţea frustrat şi nici nu avea vreun sentiment de 
culpabilitate. Fie că era vorba de o aventură 
trecătoare, sau de o legătură de mai lungă durată, 
fiecare tip de întîlnire îi producea o satisfacţie 
specială; şi dacă despărţirile erau uneori penibile, 


tristeţea nu dura niciodată prea mult. Pur şi simplu 
savura procesul apropierii şi cunoaşterii reciproce. Şi 
totuşi, pe măsură ce îmbătrinea, plăcerile lui erau tot 
mai puţin legate de raporturile sexuale; aproape că 
era mai amuzant să te străduieşti să înţelegi o Caro 
sau o Jane, ca acum, fără beneficiul contextelor mai 
apropiate. 

Un lucru pe care Jenny îl înţelesese puţin greşit: 
nu ţinea neapărat să-şi piardă iubitele; dar era gata să 
accepte pierderea tuturor iubitelor sale, în raport mai 
mult sau mai puţin direct cu gradul în care le 
„descoperise“. Bineînţeles că se arăta uneori dur, 
egoist, intransigent. Nu poţi să-i spui pur şi simplu 
unei alte fiinţe umane: Te-am studiat, te-am examinat, 
te-am testat şi am învăţat de la tine şi a fost plăcut şi 
interesant, dar acum aş vrea să plec. 

Un roman se scrie la două timpuri trecute: 
trecutul nedefinit şi deschis din mintea autorului şi 
trecutul bine determinat şi închis al convenției 
romaneşti. Dar în termenii unui prezent ficțional, 
contorsionat şi miop... dacă Jenny îl acuză pe Dan că 
iubeşte pierderea (sigur că, în cronologia acestei 
reconstituiri, Jenny nu aşternuse încă nimic pe hîrtie, 
aşa că nu se punea problema ca Dan să fi citit 
concluzia la care ajunsese ea) înseamnă că nu este 
sinceră, căci ştie că el o iubeşte prea mult pentru a 
dori să-i facă vreun rău şi că, dacă ea va insista, 
legătura lor va continua. Şi mai ales, ea ştie că el ştie 
prea bine că în spatele reproşurilor ei se ascunde un 
mic nucleu de vanitate personală demodată; un mit al 
iubirii eterne. Nu va fi şi ea una dintr-un întreg lanţ, 
legătura cu ea va dura. Pentru că Dan - ca mai toţi 
englezii - are simţul relativităţii tuturor lucrurilor 
presupuse ca absolute, ea îl consideră un învins - fapt 
pentru care nu poate fi învinovăţită, pentru că el 


poartă uneori această mască. Dar e mai mult o mască 
de convenienţă, un pion pe care e gata să-l sacrifice, 
mai curind decît emblema unui adevăr profund sau 
vreo presimţire efectivă. 


Celelalte două surori din viaţa mea: o poveste. 

Le-am întîlnit la Londra, la o recepţie organizată 
după o vizionare particulară, spre sfîrşitul anilor '50, 
un an după ce mă despărţisem, fidel schemei, dar în 
termeni amicali, de Andrea. N-aveam nici o legătură 
cu filmul, eram acolo în calitate de prieten al 
regizorului şi venisem cu gîndul să nu stau mai mult 
decit o cerea politeţea, eschivîndu-mă de la băuturile 
şi vorbăria goală de la sfîrşit. 

Erau, bineînţeles, şi cîţiva actori, iar printre 
aceştia, două fete care avuseseră cîte un rol mic într- 
una din secvenţe. Nu erau actriţe bune, dar erau 
fotogenice şi surprinsesem la ele ceva picant. Se 
întîmplase să vin la vizionare frămîintat de nişte 
probleme tehnice legate de un scenariu la care tocmai 
lucram. Era prima versiune a unei poveşti de dragoste 
interrasiale, care în cele din urmă (după ce m-am 
lăsat convins prosteşte să fac un compromis 
schimbînd finalul) a apărut pe ecrane sub titlul 
Sumbră întîlnire. Trebuia să fie turnat aici, în Anglia, 
pentru a putea beneficia de o subvenție din partea 
statului. Scrisesem o scenă foarte lungă dintre cele 
două personaje principale şi trebuia să găsesc o 
posibilitate s-o tai în două - un interludiu, un 
divertisment care ar mai destinde atmosfera şi care, 
eventual, l-ar putea domoli, pentru moment, pe eroul 
alb, în elanul ce-l purta spre fata de culoare; ceva care 
să-i aducă aminte că şi pielea roz are farmecele ei. 

După ce am vizionat scurta secvenţă în care 
apăreau cele două fete, o clipă am uitat să mai privesc 


ecranul - sau, mai degrabă, am privit dincolo de el - şi 
mintea mi-a zburat la propriul meu scenariu 
embrionar. Am întrezărit o posibilitate de a le folosi, 
apoi chiar mai multe; ofereau posibilitatea unei 
dezvoltări interesante. In scenarii, personajele 
secundare sînt echivalentul cailor din jocul de şah: 
limitate ca mişcare, dar utile datorită capacității lor 
de a face întoarceri rapide şi de a fixa situaţii. Pînă 
atunci nu le remarcasem pe cele două fete, despre 
care am aflat din generic că erau surori, dar am 
căutat să le întîlnesc după aceea şi am intrat repede 
în vorbă cu cea care mi s-a părut mai uşor abordabilă. 
O chema Miriam, deşi nu era evreică, ci o 
cockney la fel de autentică cum era şi Mile End Road, 
avînd un accent de care, în secvenţa din film, prin 
multiple repetiţii, reuşise să scape. Avea trăsături 
straniu de delicate, trup zvelt, o vestimentaţie mai 
degrabă bizară şi un amestec fermecător de naivitate 
şi suspiciune. Toate astea se petreceau înainte ca 
publicitatea să fi lansat moda introducerii clasei 
muncitoare londoneze în cercurile artistice şi acest tip 
social avea, cel puţin pentru mine, atracţia noutăţii. 
Eram mult mai familiarizat cu tinere starlete insipide 
care ţineau neapărat să-şi afişeze originea mic- 
burgheză (sau, cel puţin, pretins mic-burgheză) şi care 
nu-şi doreau decît să aterizeze în patul primului 
rechin bătrin, producător de filme din Wardour Street; 
accentul cockney se rezuma, după părerea lor, la 
înlocuirea unui impecabil ei mic-burghez printr-un la 
fel de impecabil ai mic-burghez. Miriam făcea unele 
tentative de a vorbi „distins“, dar vechile ei formule 
de exprimare apăreau permanent în conversaţie. 
Oricum, avea de partea ei prospeţimea tinereţii. 
A vrut să ştie cine sînt şi la început a refuzat să mă 
creadă („în meseria asta sînteţi toţi nişte mincinoşi 


neruşinaţi“); pe urmă a încercat să-şi răscumpere 
greşeala („O, fantastic! Dumneavoastră aţi scris 
asta?“). Era clar că se gindea că s-ar putea folosi de 
cunoştinţa cu mine pentru a înainta în carieră şi, dacă 
ar fi fost o persoană mai puţin plăcută, mi-aş fi luat 
imediat picioarele la spinare. Dar mă amuza. Am 
făcut-o să vorbească despre ea şi am descoperit că 
lumea artistică - sau cel puţin o anumită ramură a ei - 
nu era ceva nou pentru ea. Atit tatăl, cît şi mama ei 
făcuseră deseori turnee şi tot aşa şi ea cu sora ei. Se 
prefăcu şocată că nu auzisem niciodată de „Surorile 
de vis“. Dansau şi cîntau un pic, „numa! că noi nu ne 
prea pricepeam nici la una, nici la alta, ştii, era o 
crimă că mai primeam şi bani pentru asta“, un oftat şi 
o strimbătură stingace, „uneori“. Mi-am dat seama că 
fusese probabil vorba de turnee estivale, la mare, în 
trupe mai mari. Agentul lor aflase de cele două roluri 
din filmul de astă-seară şi fuseseră angajate. Cu tariful 
obişnuit, am presupus eu, văzîind-o pe sora ei în 
cealaltă parte a camerei, agăţată de braţul 
producătorului: un om despre care ştiam că era un ţap 
bătrîn, bine cunoscut pentru gusturile lui. Din cînd în 
cînd, se uita pe furiş spre colţul în care stăteam 
Miriam şi cu mine. Amîndouă păstraseră un aer de 
inocenţă, în ciuda faptului că aveau deja experienţa 
vieţii. 

Am hotărit că aş putea s-o folosesc pe Miriam şi 
poate chiar şi pe sora ei; şi, de asemenea, că ar fi 
păcat să nu utilizez la maximum şi accentul lor 
cockney atit de pitoresc. Un regizor mai priceput ar 
putea scoate din ea ceva mult mai bun. Şi mă şi 
atrăgea; avea un stil foarte personal de a se îmbrăca; 
ceva care, după cum s-a dovedit, prefigura linia 
viitoare a modei atît în privinţa vestimentaţiei, cît şi a 
apartenenţei de clasă. l-am spus că s-ar putea să fie 


ceva potrivit pentru ea în scenariul la care lucram, nu- 
i puteam promite nimic precis, dar am putea să luăm 
odată masa împreună? 

Îşi dădu ochii peste cap: 

— Ce vorbeşti! Şi după ...? 

— Aş fi mult mai circumspect, dacă aş umbla 
după aşa ceva. 

— Mult mai cum? 

— Mai deschis. 

Pufni. 

— Mie-mi spui? Şi adăugă: N-o să mă prinzi că 
vin singură. 

— Ia-ţi un întreg corp de gardă dacă vrei. 

De fapt, n-a fost nevoie să insist prea mult. Am 
ajuns la un compromis în privinţa însoţitorului; sora ei 
va fi şi ea de faţă. O chema Marjory, dar Miriam îi 
spunea  „Pisăloaga“.  Punctualitatea nu fusese 
niciodată punctul ei forte, mi-a spus. 

De fapt, cum aveam s-o aflu curînd, nu era 
punctul forte al nici uneia dintre ele. Au venit cu 
întîrziere la masă şi nici măcar nu şi-au cerut scuze. 
Păreau nelalocul lor şi o ştiau amîndouă. Îşi muşcau 
întruna buzele şi-şi aruncau priviri furişe. Mi-am dat 
seama că nu li se mai întimplase prea des pînă acum 
să fie invitate la dejun. Sub pretextul, nu întru totul 
fals, că aveam nevoie să le cunosc mai bine, dacă 
aveam de gînd să le folosesc în scenariu, am căutat să 
le fac să vorbească. Gheaţa a început să se topească. 
Aveau, pentru lumea spectacolului căruia îi 
aparțineau acum, o libertate de exprimare absolut 
delicioasă. Pentru ele totul era un joc, o distracție, o 
glumă. Curînd m-am simţit ca un unchi care scosese 
două şcolăriţe la restaurant. Totul le părea încîntător: 
mîncarea, vinul, ceilalţi oameni din jurul nostru, banii 
cheltuiţi. Şi ele s-au dovedit curioase să afle cîte ceva 


despre mine. Le-am vorbit despre Hollywood şi am 
pomenit cîteva nume cunoscute, pentru că ştiam că 
voiau să le audă; şi apoi am continuat, vorbind mult 
mai deschis despre cinematograf decit fuseseră ele 
obişnuite. Nu le promiteam nimic concret. Sora mai 
mică, Marjory-Pisăloaga, care era poate cea mai 
drăguță dintre ele, era şi cea mai tăcută; avea ceva 
puţin mai sec sau era uşor îmbufnată... în orice caz, 
era permanent în gardă, ca şi cînd ea ar fi fost sora 
mai mare. Avea nouăsprezece ani, iar Miriam, cu un 
an mai mult. 

Probabil că aveau un semnal dinainte stabilit. 
Dar, puţin cam prea brusc, Pisăloaga începu să-şi 
strîngă lucrurile. 

— Scuze. Am o întilnire. 

După ce a plecat, am întrebat cu cine se întîlnea. 
Miriam a ridicat din umeri. 

— Habar n-am. Vreun tip. 

Am sugerat numele producătorului. 

— Cu el numa’ noaptea. 

— Am scris o primă versiune a unei scene. Vrei să 
vii s-o citeşti? 

— Da, bine. Dar promite-mi că n-ai să rizi. 

Acum orice suspiciune dispăruse; rămăsese doar 
o modestie fermecătoare şi abia m-am abținut să nu 
zimbesc. 

În taxi, în drum spre apartament, mă întrerupse 
brusc din ce spuneam. 

— Lasă, ajunge cu prefăcătoria. Nu m-am născut 
ieri. 

— Să ştii că vorbesc serios, cu filmul. 

— Ştiu. Zîmbi. Te-am verificat. 

— Bun. 

— N-am putut să-mi dau seama la vizionare dacă 
erai un escroc sau numai un sucit. 


— Şi acum? 

— Păi e limpede, nu? Acum ştii cît sîntem de 
proaste... 

Dar a spus-o zimbind şi îmi aruncă o privire care 
nu era deloc lipsită de inteligenţă şi care a blocat 
orice desfăşurare normală a dialogului. 

Şi gata. Am mai pretins un timp că am venit să 
citim scena - nu era grozavă, dar deja nu ne mai era 
la nici unul gîndul la scenariu. Cînd sosi momentul, îşi 
aruncă hainele şi se vîrî înaintea mea în pat; şi aduse 
şi aici o parte din comportamentul contradictoriu de 
care dăduse dovadă în afara patului. Reuşi să fie în 
acelaşi timp uşor ruşinoasă şi deloc nepricepută la 
viaţa sexuală; timidă şi curioasă; rece şi afectuoasă; 
conştientă de faptul că era o parteneră agreabilă de 
sex şi, în acelaşi timp, oarecum uimită de faptul că-mi 
pierdeam timpul cu ea. A 

Nu a existat decît o singură notă falsă. În timp ce 
stăteam lungiţi în pat, a spus: 

— Vrei s-o întind, acu'? 

— Vrei să pleci? 

— Nu, dacă eşti de acord să rămîn. 

Şi aşa am început s-o descopăr. Ea şi Pisăloaga 
încă mai locuiau oficial cu părinţii lor, în Hackney (pe 
care ea îl pronunţa „Acne“, ceea ce mă făcea 
întotdeauna să mă gindesc la acnee), un cartier oribil, 
zicea ea. Amîndouă ar fi vrut să locuiască în altă 
parte, căci acasă erau permanent scandaluri, nu atât 
din cauza puritanismului de mahala („Nici n-ar fi 
putut, de fapt, să fie pe chestia asta, pen’ că taică-miu 
fusese ăl mai al dracu’ fustangiu bătrin de pe faţa 
pămîntului“), cît dintr-o anume  aprehensiune 
profesională. Părinții prezentau un vodevil de modă 
veche, gen „Regele şi regina“, în care jucaseră şi 
fetele. Miriam credea că acum „babacii“ erau geloşi 


„că încercăm să ne facem viaţa singure“. Îmi mărturisi 
că fusese iniţiată în realităţile crude ale vieţii pe cînd 
avea cincisprezece ani, părinţii lor ştiau şi ştiau şi de 
către cine, dar nu făcuseră nimic. Era unul dintre 
acrobaţii care formau echipă cu ei. „Eram nebună 
după el, ştii. Ce era să facă bietu' băiat? Mămica voia 
să-l bage la pîrnaie, da’ i-am spus că am să zic că eu îs 
de vină. Că, ştii, dacă el... Da' ce e, e. Cinstit, nu? De 
atunci au mai fost o mulţime de tipi, da’ cu nici unv’ n- 
a durat.“ Acum cu groaznicul Hackney şi cu tipii tineri 
de pe acolo nu mai aveau de-a face. Şi sora ei? 

— Of, Doamne! S-a căpătuit cu babalicu' ăla 
pervers care m-ar vrea şi pe mine. Înţelegi ce vreau să 
zic? 

— Îmi închipui. 

— I-am spus: jos laba. De-ar face şi ea la fel... 

După o clipă spuse, pe un ton de curiozitate 
subtilă, pe care voia s-o facă să treacă drept 
indiferență: 

— Sînt O.K.? îţi plac? 

I-am dovedit că-mi plăcea. Apoi am dormit puţin, 
pînă la şase jumătate. Avansasem destul de mult cu 
scenariul şi-mi puteam permite o pauză. Am căzut de 
acord că va rămîne peste noapte la mine, apoi ne-am 
dus la cinema şi pe urmă am mîncat ceva. Cînd ne-am 
întors, a telefonat părinţilor în Hackney; a fost o 
convorbire cît se poate de scurtă. Nu venea acasă; era 
bine. Cu un prieten. Ştiu ce fac, mămico. Apoi: Păi, e 
treaba ei, nu? Puse receptorul jos şi se întoarse spre 
mine, cu o strimbătură lugubră. 

S-a mutat la mine a doua zi, ca urmare a invitaţiei 
mele. Ştiam deja că-mi va fi uşor să mă acomodez cu 
prezenţa ei; şi în acest sens, m-am folosit de ea, n-o 
lăsam să mă împiedice din lucru, cred că o tratam mai 
degrabă ca pe un mic animal de casă - cineva pe care 


eram dispus să-l hrănesc, să-l îmbrac, cu care să fac 
dragoste şi pe care să-l învăţ cîte ceva, dar nu cineva 
căruia să-i ofer inima mea. Era una din acele fete 
perspicace, dar şi ignorante în multe privinţe, 
înzestrate cu  obişnuitul mecanism de apărare: 
suspiciune faţă de tot ce e intelectual. Lectura o 
depăşea, deşi încerca uneori. Dar curind am 
descoperit că avea idei personale despre multe alte 
lucruri: haine, mîncare, filmele pe care le vedeam, 
unele expoziţii bizare unde ne-am dus. Trăgeam 
foloase de pe urma unora dintre aceste idei ale ei, în 
special cele referitoare la filme. Una din tîmpeniile 
supreme ale producătorilor de filme comerciale este 
că ignoră cu desăvirşire modul în care reacţionează 
publicul larg. Vizionările în grupuri restrînse şi toate 
rapoartele din lume care analizează reacţiile 
înregistrate nu fac cît o jumătate de oră de 
conversaţie cu un spectator adevărat; şi, chiar şi azi, 
dacă mi se pare că publicul nu m-ar înţelege, încerc 
uneori să văd scena cu ochii lui Miriam. Era nebună 
după tot ce era sentimental şi spectaculos. Dar am 
dus-o la cîteva filme clasice şi la cele contemporane 
serioase care rulau atunci - destul de puţine. După 
prima ridicare din umeri şi primul oftat, a fost repede 
cucerită de lucrările de calitate şi cred că nu o spunea 
numai ca să-mi facă mie plăcere. 

Acum fac un mic salt în timp: „ea“ deveni curînd 
„ele“. Miriam făcea cîteva minore treburi 
gospodăreşti şi se ducea la cumpărături, dar îi mai 
rămînea o mulţime de timp liber, cît timp eu lucram; 
curînd începu să iasă singură în timpul zilei. Să-şi 
vadă părinţii, sora sau cel puţin aşa spunea; uneori se 
ducea la film. O singură dată n-a venit, dar a dat 
telefon. Era cu „mămica“, bătrinul era beat mort, 
făcea un tărăboi groaznic şi voia să rămînă peste 


noapte acolo. S-a întors a doua zi, seara. 

Am fost bucuros că s-a întors; să-i aud 
sporovăială, relatînd seara penibilă pe care o avusese. 

Cîteva zile mai tîrziu, s-a întors la ora la care 
spusese, dar nu singură. De data aceasta, era şi soră- 
sa cu ea. Cred că renunţase - la insistenţele lui 
Miriam, presupun - să ajungă mare vedetă croindu-şi 
drum prin paturile producătorilor. Fata arăta, într- 
adevăr, tare nefericită şi uşor şocată şi destul de 
înduioşător conştientă că nu-mi propuneam să deschid 
un cămin pentru cei fară adăpost. Doar noaptea asta, 
nu putea face faţă cicălelilor de acasă. Aveam două 
camere libere, aşa că nu am găsit nici un motiv s-o 
refuz; şi chiar dacă Miriam era mulţumită cu rolul 
supus pe care-l avea în casa mea, simţeam că mai era 
nevoie de ceva în plus, în afară de cele cîteva ore din 
timpul meu liber pe care i le acordam şi de sumele 
mici „de buzunar“. Am stat acasă în seara aceea, ele 
au gătit, mai mult cu plăcere decît cu pricepere. Le 
auzeam vorbind încet în bucătărie şi era destul de 
plăcută atmosfera asta „familială“. În timpul mesei am 
observat o uşoară timiditate între ele, o tendinţă să tot 
chicotească, pe care o avuseseră şi prima dată cînd 
luasem masa împreună la restaurant. Pe urmă, mai 
tirziu, în pat, Miriam îmi împărtăşi îngrijorarea ei. 
Probabil credeam că se profita de mine, că „îmi punea 
în cîrcă“ toate problemele ei. Imi vorbi din nou despre 
casa lor, despre părinţi. 

Mai ales despre tatăl ei. Era unul din acele 
specimene urite de clovnul trist, vesel şi plin de 
bonomie pe scenă sau la cîrciumă, dar un tiran veşnic 
nemulţumit şi iute de pumn cînd era acasă; chiar mai 
rău, se întîmplaseră „chestii“ cînd ea şi Marjory erau 
mici. 

— ...Sincer, Dan, n-ai idee... 'ţeles, era totdeauna 


jumate băut. Apoi continuă timid: Nu vreau să zic ştii- 
tu-ce. Ştii tu. Doar... ştii tu. 

— Dar toate astea s-au terminat acum? 

— Sigur. Doar cînd eram noi mici. Doar că nu uiţi 
aşa ceva neam. 

Făcu o pauză, apoi continuă să şoptească în 
întuneric: 

— Groaznic e că ai putea spune că era singuru’ 
fel în care ştia el să fie tatăl nostru. Ca şi cînd numai 
mămica-i de vină că sîntem pe lume. N-ai idee ce porc 
bătrîn e. Vrei să-mi ţin gura? 

— Nu. Spune. 

— De exemplu, într-o zi, luna trecută, eram acasă 
şi m-am dus să-l scot din cîrciumă să vină la masă, era 
duminică. Vai, a tăbărit pe mine, un rînd de băutură la 
toţi prietenii, ce se mai lăuda cu mine că sînt o 
minune de fată. Pe urmă am ieşit şi... Doamne, dacă l- 
ai fi auzit! Din senin, a început să ne facă cum îi venea 
la gură pe Marjory şi pe mine. Zău că sînt momente 
cînd cred că sînt în stare să-l omor. Şi ce mizerie îi 
face lu’ mămica! Nici nu-ţi închipui! 

Puteam, şi chiar foarte bine, în ciuda puţinelor ei 
reticenţe; şi am început să-mi dau seama de simţul 
ciudat, aproape nobil, de responsabilitate al celor din 
clasa muncitoare, care le-a menţinut pe cele două 
fete, cel puţin moral, alături de mama lor. Într-o zi mi- 
au arătat o poză a ei, o femeie de vreo patruzeci de 
ani, cu părul strîns la spate, o figură cam negricioasă, 
resemnată, trecută înainte de vreme, deşi zimbea. O 
rugaseră să-l părăsească, dar aici se loveau de 
resemnarea unei martire. Era gestul în sine; şi teama 
de ce va deveni bătrina canalie dacă l-ar fi părăsit. 
Intrezăream aici tragedii miceniene, în mahalale 
mizere din Est End; oameni prinşi în angrenajul unei 
sorţi inexorabile; ceva foarte clişeizat probabil, dar 


foarte real. Cum stăteam în seara aceea în pat şi o 
ascultam pe Miriam sporovăind, mi-am dat seama că 
făcusem ceva mai mult decît că adunasem de pe 
drumuri un căţeluş pierdut; răspundeam acum de o 
fiinţă pe care nu trebuia s-o rănesc. A doua zi 
dimineaţă, i-am spus că Marjory putea sta pînă cînd se 
va simţi în stare să ţină piept violenţelor lui Laius. 

Mi-am dat curind seama că timiditatea ei era 
iluzorie sau mai degrabă o reacţie la acest climat de 
insecuritate în care trăise. Miriam avea tendinţa s-o 
trateze cu o autoritate pe care cealaltă o primea 
destul de prost şi au ajuns să-şi arunce una alteia 
injurii savuroase. Exista între ele un soi de relaţie 
ironico-băşcălioasă stabilită probabil de mult, doar că 
acum n-o mai ascundeau. Atitudinea pe care o 
avusesem faţă de Miriam era acum adoptată de 
Miriam faţă de sora ei: opinii, informaţii pe care i le 
dădusem celei mai mari erau acum comunicate celei 
tinere, pe un ton mult mai dur. Nu-mi era greu să fac 
pe arbitrul. Ciorovăielile lor mă amuzau şi nu erau 
niciodată serioase. O dată sau de două ori, s-au aliat 
împotriva mea. Eram folosit din ce în ce mai mult pe 
post de oracol-enciclopedie-ţintă şi eram bombardat 
cu întrebări ca: De ce nu credeam în Dumnezeu sau în 
viaţa de apoi? De ce votam cu laburiştii? Ce e aia 
expresionism? De ce nu-mi plăcea peştele cu cartofi 
prăjiţi?... Şi apoi, într-o zi, descoperiră, spre marea lor 
uimire, că nu fusesem niciodată la o cursă de cîini. Am 
fost deci tîrît la Harringway; am pierdut acolo ceva 
bani - sau, mai curînd, i-au pierdut ele pentru mine -, 
dar mi-a făcut plăcere să le aud ţipînd şi gemînd cînd 
ciinii pe care-i alegeau ca învingători siguri erau din 
nou întrecuţi; felul în care au sporovăit tot drumul 
pînă acasă; şi corpul tînăr al lui Miriam lipit de al 
meu, cînd ne-am întors acasă. 


Îmi amintesc în mod special de seara aceea. 
Trecuseră vreo cinci sau şase zile de cînd Marjory 
locuia cu noi şi mi se părea evident că nu avea de gînd 
să ne părăsească dacă nu i se atrăgea atenţia. Miriam 
îmi tot spunea că-şi revenise, că era la fel ca înainte; 
că făcusem un fel de miracol. N-avea nici una nici un 
ban, nu erau hrăpăreţe, nu-mi cereau niciodată bani; 
dar nici nu-i refuzau. Păream să nu duc lipsă de aşa 
ceva; îmi erau recunoscătoare; dar nu-şi făceau 
procese de conştiinţă în legătură cu cît cheltuiam 
pentru ele sau ce îi dădeam lui Miriam. Poate totuşi 
ideea asta o chinuia în secret, în noaptea aceea. 
Stătea tăcută în pat, lîngă mine; apoi mă sărută pe git 
şi-mi şopti: 

— Îţi place de sora mea? 

Mi-am adus aminte atunci de un incident minor 
întîmplat mai devreme, în seara aceea, la cursele de 
cîini. Unul din cîini, cel pe care mizase Marjory, s-a 
împiedicat la ieşirea din trapă şi s-a ridicat mult prea 
tirziu ca să mai aibă vreo şansă. De disperare şi 
dezgust, Marjory şi-a ascuns faţa la pieptul meu. Am 
ris şi am strîns-o mai aproape, o clipă. Miriam văzuse. 

— Nu fi proastă. Tu îmi placi mult mai mult. 

— De ce să fiu proastă? 

— Că eşti geloasă. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Am sărutat-o pe creştet. 

— Îmi plăceţi amîndouă. Dar te vreau numai pe 
tine. 

Tăcu. Părea să mediteze. 

— Nu înţelegi, Dan, n-ar fi nimic dacă ţi-ar plăcea 
de ea mai mult decît de mine. 

Am rîs şi am bătut-o uşor pe fund. 

— Hai, hai, nu-i frumos ce spui. 

O nouă pauză. 


— Ea te place pe tine. 

— De unde ştii? 

— Pentru că am vorbit despre asta. 

— Atunci, n-ar fi trebuit să vorbiţi. 

— Numai pentru că te îndrăgim foarte mult. 
Pentru că îţi sîntem recunoscătoare. Dacă şi ţie ţi-ar 
plăcea. 

Ar fi trebuit să spun atunci hotărît că nu mi-ar 
plăcea, dar întunericul, apropierea aceea erau foarte 
diferite de lumina zilei. Unei părţi din mine nu-i 
displăcea ideea. Dar cred că, în definitiv, eram pur şi 
simplu curios. Am spus: 

— Dacă m-ai plăcea într-adevăr, ar trebui ca asta 
să te facă geloasă. 

— Cinstit. Nu m-ar deranja. Mă sărută din nou pe 
git. Dacă aş şti că tu... ştii tu. Apoi adăugă: Nu mă 
gîndesc la nimic scîrbos. Adică noi amîndouă 
împreună. Ni'c de genu' ăsta. 

Eram tentat să încerc în joacă să o fac să se 
răzgiîndească, să mă prefac dezamăgit că nu se poate 
„amindouă împreună“. Dar ştiam că, în felul ei 
stîngaci, încerca doar să fie generoasă, în felul ei - 
oricît de neplauzibil sau obscen, sau cum vreţi să-i 
spuneţi, suna propunerea ei. De fapt îmi dădea de 
înţeles că ştia că legătura dintre noi nu va dura, 
distanţa dintre noi era prea mare; că ea şi sora ei erau 
bucuroase că dăduseră peste mine; că... 

— Are impresia că ne deranjează? 

Am simtit-o încuviinţind din cap, în întuneric. 

— Da, puţin. 

— N-am s-o dau afară, Miriam. Dacă asta te 
frămîntă. 

— Voiam doar să-ţi spun. 

— Eşti drăguță. Şi extraordinară. 

Am luat-o de bărbie şi am sărutat-o pe gură; apoi 


ne-am întors pe o parte, ea cu spatele spre mine, şi 
am luat-o în braţe. Am crezut că subiectul era închis şi 
că vom încerca să adormim. Dar, peste cîteva clipe, 
îmi şopti din nou: 

— Într-una din zilele-astea, am să fiu foarte 
cuminte. 

— Atunci somnul nostru e garantat. 

Replica a descumpănit-o o clipă. Apoi a dat din 
nou din cap şi s-a lăsat tăcerea. 

Nu ştiu dacă a doua zi i-a comunicat lui Marjory 
rezultatul acestei conversații şoptite. Nu-mi puteam 
da seama, dar nu m-am putut împiedica s-o privesc în 
cu totul altă lumină - una mai sinceră - pe cealaltă 
soră. Acum că, de cîteva zile, le vedeam una lingă alta, 
începusem să le compar farmecele. Cea mai tînără era 
mai puţin independentă, dar era mai versată în arta 
de a se face plăcută bărbaţilor; un alt amestec, de 
data asta de îndrăzneală şi şiretenie, dar în acelaşi 
timp şi un soi de naivitate şi de inocentă, datorate 
poate acelui an în minus. Era mai puţin inhibată, 
totuşi puţin mai copilăroasă. 

Două nopţi mai tîrziu, stăteam în pat şi citeam. 
Fetele erau în bucătărie, îşi făceau în fiecare seară 
cîte o cacao. Le-am auzit vocile, apoi au intrat în fosta 
cameră a lui Caro, unde dormea Marjory. Cîteva 
minute mai tîrziu, cineva se opri în uşa camerei mele. 
Era Marjory. Purta o cămaşă de noapte scurtă. Era 
prima oară cînd o vedeam îmbrăcată altfel decît în 
haine de stradă. 

— În noaptea asta vrea să doarmă singură... 

Ca să ies din încurcătură, am pretins că o 
consideram un simplu mesager. 

— A! Bine. 

Nu făcu nici o mişcare. 

— Mi-a spus să vin. Şi să plec, dacă aşa spui tu. 


— Atunci nu respectă ordinele. 

Nu răspunse, se uită în pămînt, apoi din nou la 
mine; avea o gură destul de atrăgătoare, un zîmbet 
straniu de trist şi tremurător, atîrnînd suspendat în 
aer, ca al motanului de Cheshire; aştepta. Mi-am 
coborit privirea în carte şi am menţinut-o acolo. 

— Cred că ai face mai bine să pleci. 

— Nu-ţi plac deloc? 

— Bineînţeles că îmi placi. 

— Atunci? 

— Nu vreau să profit de tine. Nici de Miriam. 

Un timp, nu mai spuse nimic. Cămaşa ei de 
noapte era foarte scurtă; mîineci bufante care nu i se 
potriveau deloc - nici unei femei, de altfel, judecind 
după propria experienţă. Picioarele dovedeau că i-ar fi 
venit mai bine ceva mai mulat şi mai simplu. 

— Ce citeşti? 

Am zîmbit, era atît de evident; şi imediat păru 
ofensată. 

— Intreb şi eu. 

— l-am explicat destul de clar că nu vreau să se 
întîmple aşa ceva. 

— Ea mi-a spus că ai încercat doar să fii finuţ. 

— Uneori trebuie să fii şi aşa. 

Îşi scutură părul care-i cădea pe ochi. Stătea 
rezemată de tocul uşii, cu mîinile la spate. 

— Şi chiar tre' să încerci? 

— Nu fi obraznică. Lăsă privirea în jos. Sînt 
mulţumit deja de felul cum stau lucrurile. 

— Eu nu. Şi mi-au îngheţat picioarele ca naiba. 

M-am înmuiat. 

— Du-te şi adu ţigările. 

— Şi dup-aia pot să rămîn? 

— Doar să stăm de vorbă. La o ţigară. 

Dispăru, apoi se întoarse şi se opri la capul 


patului, aprinzînd două ţigări. Cămaşa de noapte nu 
era opacă. Ocoli patul, către partea neocupată, şi îmi 
întinse ţigara. 

— Pot să stau lîngă tine, Dan? Chiar mi-au 
îngheţat picioarele. 

Am oftat. 

— Pînă spun să ieşi. Şi atunci chiar ieşi. 

Se sui, cu gesturi şovăitoare, la celălalt capăt al 
patului. În aer adie o clipă un damf de parfum. Se uită 
pe furiş la cartea pe care o citeam. 

— E poezie? întinse gîtul să vadă mai bine. Mi-ar 
plăcea să-mi citeşti şi mie un pic. Cum faci cu Miriam. 

Am realizat că dormitorul meu avea mai puţine 
secrete decît presupuneam. Cartea era antologia lui 
Bullen, a poeziei de dragoste din secolul al XVII-lea - 
Speculum Amanti ; şi într-adevăr, într-una din nopţile 
anterioare, îi citisem lui Miriam din ea. 

— Nu pot. S-ar putea să-ţi dea idei. 

Pufni scurt, ca sora ei. 

— Doar nu poa' să fie mai murdară decit 
puloverul ăla vechi. 

De cînd cu Miriam, lepădasem pijamalele; şi îmi 
trăsesem pe mine o flanelă veche, pe post de bluză de 
pijama. Mă trăgea de mînecă. 

— Fii băiat de zahăr. Doar un pic. 

— Credeam că o să avem o discuţie serioasă. 

— P-ormă. 

Am început să citesc. Pînă la sfîrşitul primei 
strofe, se cuibărise mai aproape de mine. Voia să vadă 
ce citeam. Din cînd în cînd, se întindea peste mine, ca 
să ajungă la scrumieră; şi, în final, veni şi mai 
aproape; cîteva versuri mai tîrziu, braţul meu drept fu 
ridicat şi trecut pe după umerii ei şi un picior gol se 
lipi de al meu pe sub pătură. Dar chiar rămase 
cuminte ca un copil pînă la sfîrşitul acelei poezii 


foarte scurte şi aproape pe tot parcursul celei mai 
lungi care a urmat; dar atunci, după ce îşi stinse 
ţigara, se întoarse spre mine, îşi ridică un picior şi 
apoi îl întinse de-a curmezişul patului. Pînă la sfîrşitul 
celei de-a treia poezii, o mînă se strecurase pe sub 
aşternut, iar cămaşa de noapte se ridicase atit de sus, 
încît să continue s-o poarte devenea un gest absurd. 
Am închis cartea. Stătea cu faţa rezemată de umărul 
meu, cu ochii închişi. 

Murmură: 

— Nu te opri. Îmi place. E drăguță. 

Ce ar fi fost mai bine să fac; timp de cinci 
secunde foarte scurte, am examinat implicaţiile 
morale a ceea ce era pe punctul de a se întîmpla - 
apoi am stins lumina şi am început să le examinez pe 
cele fizice. Nu era mai inocentă decît sora ei, desigur; 
şi, cel puţin pe întuneric, mult mai puţin pudică. 

Mi-am regretat slăbiciunea în dimineața 
următoare. Marjory nu mai era în pat, le auzeam pe 
amîndouă în bucătărie şi ştiam că trebuia să le 
înfrunt, ceea ce am şi făcut, cu o stinjeneală deloc 
trucată. Stăteau tăcute la masa din bucătărie, 
muşcîndu-şi buzele. Apoi Miriam îmi aruncă pe furiş o 
privire. 

— Ei, şi cine primeşte notă mai mare? 

— Amîndouă la egalitate. 

După un schimb de priviri, începură să 
chicotească; mi-am revenit şi eu şi asta a fost tot. 
Cumva, vinovăția şi stinjeneala, toate consecinţele 
neplăcute posibile, nu avură şanse de supravieţuire în 
firea lor. Aveam tendinţa să le las pe ele să hotărască 
lucrurile, ca apoi să observ ce tabuuri simțeau că erau 
încă necesare. „Notele“ nu au mai apărut niciodată în 
discuţie; nici nu le-am avut vreodată pe „amîndouă 
împreună“. În afara patului, nu trebuia să arăt nici un 


favoritism - într-adevăr, preferau să evite orice 
contact fizic cu mine sau insistau să-l împartă, oricare 
ar fi fost, astfel că, la cinema, le tineam pe amîndouă 
de mînă. 

Cînd se uitau la televizor stăteau de obicei mai 
departe de mine, una lîngă alta, cum stau surorile mai 
mici; dar fuseseră educate la o şcoală aspră; fuseseră 
lăsate singure acasă în fiecare noapte, de cînd erau 
foarte mici. În ciuda ciondănelilor, încă le mai plăcea 
să se simtă aproape una de cealaltă. 

Îmi amintesc că vorbeau într-o zi despre jucăriile 
pe care le avuseseră, despre păpuşi şi apropierea 
dintre ele; şi am înţeles ceva mai bine cum puteau 
împărţi, cu atita lipsă de gelozie, jucăria adultă pe 
care o reprezentam eu. 

În esenţă, asta era tot, desigur. Exista între noi 
un amestec straniu de curiozitate reciprocă, afecţiune 
şi plăcere fizică, unde dragostea nu-şi găsise loc. 
Chiar şi plăcerea o simţeam mai mult eu; amîndouă 
mi-au mărturisit, în momente diferite, că cel mai mult 
le plăcea să stăm de vorbă pe întuneric. Deseori ar fi 
vorbit toată noaptea, dacă nu le-aş fi oprit eu. Pînă la 
mine nu găsiseră niciodată în viaţa lor pe cineva 
căruia să i se confeseze - nu mai întilniseră niciodată 
un profesionist al cuvîntului, cineva care să le 
încurajeze, să le asculte; să le corecteze fără să le 
jignească. Marjory în special, cînd îşi povestea 
amintirile, ştia să le dea viaţă - şcoala, teatrele pe 
unde jucaseră, personaje de music-hall, trucurile 
meseriei, familia. Ştia să imite mai bine decît Miriam. 

Într-o seară, în salon, au jucat pentru mine 
vechiul lor număr; cîteva figuri de dans destul de 
reuşite; dar unicul cîntec pe care l-au încercat nu l-au 
putut duce pînă la capăt... din fericire. Nici una nu 
fusese în ton; şi trista umbră a unei arte moarte, un 


gen de spectacol care trăgea să moară, plana peste 
întreg numărul lor. Acum simţeam că aveam unele 
responsabilităţi faţă de ele. Prima versiune a 
scenariului fusese terminată şi scena în care le 
distribuisem pe ele - mă hotărisem să le folosesc pe 
amîndouă - fusese, în principiu, aprobată, dar încă nu 
le puteam promite nimic, pînă cînd nu se aduna 
echipa de producţie şi nu se începea distribuirea 
rolurilor. Le-am avertizat şi n-a părut să le pese; dar 
mie îmi păsa. Agentul lor le pisa să „umple golul“ 
reluîndu-şi vechea activitate, dar nu erau interesate, 
plănuiau să se facă manechine, dansatoare de 
cabaret, tot felul de idei absurde; şi eram din ce în ce 
mai sigur că ar trebui să sprijin propunerea agentului 
lor. Exista în ele - amîndouă - tendinţa de a se lăsa în 
voia sorții; un fel de lene, de iresponsabilitate; sau 
poate că ar trebui să spun - un curaj de tipul celui 
imortalizat de Brecht. Atita vreme cît îşi puteau plăti 
un bilet de cinema, o pungă de chipsuri şi un loc de 
dormit, aveau să supravieţuiască. Uneori acest lucru 
mă enerva, dar îmi dădeam seama că era o enervare 
mic-burgheză, un reflex condiţionat. 

Am trăit în felul acesta şapte sau opt săptămîni. 
Apoi am plecat în New Mexico, unde viitorul regizor al 
scenariului meu termina un western şi trebuia să 
discutăm unele modificări. Le-am spus că puteau 
rămîne în apartament cît timp eram plecat şi au 
acceptat. Dar n-am fost prea surprins cînd m-am 
întors acasă, într-o după-amiază, cu vreo două zile 
înainte de plecarea în America, şi am constatat că nu 
mai erau. Gestul lor plutise în aer. Pe masa mea de 
lucru era aşezată o cravată haute couture - pesemne 
că o văzuseră în vitrina vreunui croitor la modă şi 
hotăriseră că era genul care îmi plăcea - şi o pereche 
de butoni oribili. Nu le învăţasem chiar totul şi m-am 


simţit puţin jignit că nu observaseră că nu port 
niciodată butoni. Drăguţ era un buchet de crizanteme 
- şi mai drăguţ, un bileţel mizgălit în grabă: Nu vom 
iubi niciodată pe nimenea, nici pe juma’ cit te-am iubit 
pe tine. Le învăţasem să folosească corect formele de 
negaţie şi învăţaseră să scrie juma’ în felul acesta, din 
scenariul meu. Biletul încă îl mai păstrez. 

Am telefonat în Hackney, dar nu erau acolo; şi n- 
au fost niciodată acolo de cîte ori am telefonat, în cele 
două zile cît am mai stat la Londra. Nici agentul lor nu 
mi-a putut da nici o informaţie. Peste două săptămîni, 
cînd m-am întors, l-am sunat din nou. Între timp 
reuşisem să-i conving pe regizor şi pe producător ca 
Miriam şi Marjory să dea cel puţin o probă. Dar, spre 
disperarea mea, agentul mi-a spus că tocmai 
plecaseră în Germania cu o trupă de dansatoare, într- 
un bar din Munchen. Mă asigură că era ceva „legal“, 
el era categoric împotriva exportului de sclave albe şi 
că o să le comunice că posibilitatea distribuirii lor în 
film era acum mult mai sigură. Mi-a dat chiar şi 
adresa lor şi le-am scris. Dar nu mi-au răspuns şi, cînd 
am început distribuirea rolurilor, tot nu dădusem de 
urma lor. Părăsiseră trupa din Munchen la numai trei 
zile după ce sosiseră acolo. Mama lor credea că sînt în 
Italia, dar „ele nu scriau niciodată“. Ceva obosit şi 
resemnat în vocea ei m-a făcut să mă simt vinovat: le 
ajutasem să se emancipeze şi acum le pierduse. Am 
schimbat scenele din scenariu. Nu le-am mai văzut şi 
n-am mai auzit de ele niciodată. 

Au fost cele mai civilizate creaturi de sex feminin 
pe care le-am cunoscut vreodată; şi parcă le aud 
suspinînd şi chicotind dacă vor citi vreodată aceste 
rînduri. Privind în urmă, realizez acum onestitatea lor 
uluitoare, tactul şi inteligenţa lor. Prietenia dintre noi 
n-ar fi putut dura prea mult. Dar acum mi-o amintesc 


ca pe o fărîmă de viaţă ideală, dintr-o viaţă viitoare, 
poate. Timp de două luni am reuşit să trăim fericiţi: 
fără gelozie, fără lacrimi, fără dorinţa de posesiune; 
fără nimic, în afara cîştigului uman. Şi în cea mai 
mare parte datorită lor, nu mie. 

Într-o zi, la lucru, Jenny a găsit un test psihologic 
absurd şi m-a pus să-l completez. Dacă cineva ar avea 
de ales trei parteneri cu care să locuiască pentru tot 
restul vieţii pe o insulă pustie, cărui sex i-ar aparţine? 

— Trei femei. 

— Ştiam că o să spui asta. 

— Atunci de ce m-ai mai întrebat? 

— Oamenii echilibraţi spun un bărbat şi două 
femei. 

— E, desigur, mai bine dacă joci dublu-mixt. 

— Ce nu ştii tu e că dacă spui trei femei înseamnă 
că urăşti femeile. Vrei să le vezi distrugîndu-se una pe 
alta. 

— Am cunoscut demult două care n-ar fi făcut-o 
niciodată. Rămîne să mai găsesc una. 

— Ţin să te anunţ că nu sînt eu aia. 

— Atunci rămîne să ne mai găsim două. 

Dar n-a fost suficient ca s-o potolească. 

— Cine erau? 

— Doi îngeri deghizați. 

— Le-ai inventat. 

— Într-o zi şi pe tine am să te inventez. 

— Ce te face să crezi că n-ai şi început s-o faci? 

— E împotriva regulilor. 

— Ce reguli? 

— Ale timpului prezent. _ 

— Porc. Am zîmbit, dar ea nu zîmbea. Încerc 
întruna să decid ce urăsc mai mult la tine. Am hotărît 
chiar acum că e felul dezgustător în care te foloseşti 
de jocurile celorlalţi pentru a-l juca pe al tău. 


Şi atunci mi-am amintit ceva ce mi-a spus una 
dintre cele două surori - nu mai ştiu exact care - „Ce- 
mi place la viaţa pe care o duc cu tine e felul în care 
faci ca totul să pară un joc. Ca şi cum nimic nu mai 
are importanţă. Atîta vreme cît sîntem toţi fericiţi“. 

În aparenţă, un compliment, cel puţin în 
interiorul zidurilor mănăstirii pe care Jane o admirase 
odată; dar mi-am amintit vorbele astea pentru că şi 
atunci m-au durut puţin. Sentimentul de frustrare pe 
care l-am avut cînd au dispărut poate că a fost, 
parţial, resentimentul unei generozităţi respinse, că 
nu mi-au permis să-mi onorez oferta pe care le-o 
făcusem şi pe care o folosisem pentru a le seduce. 
Timpul a transformat acest episod într-o amintire 
plăcută, cum avea să pretindă Jenny. Şi totuşi, într-un 
fel, gindul la aceste două femei m-a urmărit 
permanent, aşa cum te urmăresc morţii, transformînd 
ocaziile ratate în pierderi definitive - pentru care 
chiar şi acest exorcism în scris este zadarnic şi golit 
de sens. Nu că aş vrea să nu se fi întîmplat niciodată 
sau că nu accept că trebuia să se sfirşească. Dar aş 
vrea ca ele să ştie că de fapt nu m-au părăsit 
niciodată. 

Le-am dat ceva bani, un adăpost temporar, le-am 
învăţat cîte ceva despre viaţă. În schimb, am primit, 
deşi la vremea aceea nu mi-am dat seama, o lecţie 
durabilă despre limitările clasei, educaţiei şi speciei 
căreia îi aparţin. Aici le-am zis „Miriam“ şi „Marjory“, 
dar cred că li s-ar fi putut găsi nume mai bune printre 
numele celor nouă surori celebre: Clio şi Thalia, 
poate. 


— Vrei să zici... Doamne, Dan, tu cîte ai făcut la 
viaţa ta? La anii tăi... şi n-ai fost niciodată la cursele 
de cîini? 


Se strimbă spre Marjory, pungindu-şi gura ca o 
babă. N 

— Cărţile. Işi iubeşte numa’ cărțile. 

Marjory repetă şi ea în şoaptă. Miriam se întinde 
peste masa din bucătărie, proptindu-se în cot. Eu nu 
mai sînt acolo. 

— Ce zici, îl luăm? Să ne distrăm. Sigur că treb'e 
să-l facem să promită că nu vorbeşte ca un lord, că ne 
dau ăia afară din stadion. 

Marjory  pufneşte,  înăbuşindu-şi un chicot. 
Miriam îşi înclină capul într-o parte, mă studiază cu 
un aer bănuitor. 

— Crezi că poţi să te porţi ca oamenii, Dan? 
Măcar în seara asta? 

Miriam are ochi limpezi, albaştri-cenuşii. Privirea 
lor e ademenitoare, vie, şi invidiez, din toată inima, 
bărbaţii care, de cînd m-a părăsit pe mine, au 
cunoscut privirea acestor ochi. 


Oameni găunoşi 


A început destul de prost. Barney era deja băut 
cînd ne-am întîlnit la restaurant şi, dacă aş fi avut cap, 
ar fi trebuit să mă întorc imediat şi să plec înainte de 
a deschide gura. În timp ce mă apropiam, arboră un 
suris forţat, de circumstanţă, dar ochii săi spuneau 
altceva. Ne întilneam pentru o partidă de şah şi, 
oricîte sacrificii ar fi fost dispus să facă, strategia lui 
era să nu piardă - sau cel puţin să facă remiză. Mi-am 
dat imediat seama că va folosi în avantajul lui orice 
semn de enervare din partea mea. Urma să jucăm cu 
piese englezeşti. 

Moartea lui Anthony a fost folosită în deschidere, 
întîlnirea avea loc trei zile după discuţia de-la-suflet- 
la-suflet pe care o avusesem cu Caro şi sinuciderea lui 


Anthony fusese menţionată pe scurt în ziarele de largă 
circulaţie. Apăruse un scurt necrolog în Times; şi, 
bineînţeles, Barney aflase totul de la Caro. Era un 
ziarist prea bun ca să nu-şi fi dat seama că se 
ascundea ceva în spatele faptelor prezentate public, 
dar se dovedi neaşteptat de discret în problema asta - 
probabil la sfatul lui Caro. Trebuie să fi fost îngrozitor 
pentru mine, îşi dădea seama ce şoc... Am comandat 
mîncarea şi el ceru să i se mai aducă un gin tonic 
dublu. 

Am încercat din nou să-l văd cu ochii lui Caro - 
adică am încercat să ignor mîna ridicată din cînd în 
cînd pentru a saluta cîţiva clienţi  nou-veniti, 
conversaţia cu chelnerul, restaurantul ăsta snob care 
duhnea a oameni cu bani, veniţi să încheie afaceri. 
Părea un loc deosebit de nepotrivit pentru întîlnirea 
noastră; o tautologie necaracteristică. Nu era nevoie 
să mi se amintească în felul acesta că, acum, era o 
„personalitate“ de succes. 

În cele din urmă, el fu cel care atacă subiectul, cu 
ochii aţintiţi pe pahar, fără să se uite la mine. Stăteam 
unul lîngă altul, pe banchetă, cu spatele la perete. 

— Dan, sper că ţi-a zis Caro cît de prost mă simt 
că nu ţi-am spus nimic cînd ne-am întîlnit în avion. Îţi 
spun cinstit că nu ştiam cum să încep. 

— Nu te învinuiesc pentru asta. 

Îmi zîmbi cu vechiul lui zîmbet ambiguu: 

— Dar mă învinuieşti totuşi. 

— Tu n-ai face la fel? 

— Presupun că da. Urmă o tăcere penibilă. Apoi 
continuă: 

— Îmi dau scama că n-am fost niciodată primul pe 
lista ta de persoane preferate. 

Nu l-am contrazis, deşi mi se oferise ocazia. Mai 
bău o gură de gin. 


— Uite, Dan, motivul pentru care am considerat 
că trebuie să ne întîlnim... 

Chelnerul îmi aduse somonul afumat - Barney 
spusese că încearcă să mai slăbească - şi a fost nevoit 
să se întrerupă puţin. Localul părea plin de oameni ca 
noi: o grămadă de bărbaţi, foarte puţine femei, 
discutînd despre afaceri, încheind tranzacţii. La masa 
de alături, pe partea mea, un editor se întreținea cu 
unul dintre autorii săi: i-am auzit pomenind despre o 
vinzare slabă în America. Era vina „lor, nu a 
autorului... Era cu mult peste puterea de înţelegere a 
criticii de peste Atlantic. Mi-am dat seama, după tonul 
suficient al editorului, că n-ar fi recunoscut un cap de 
critic de peste Atlantic nici dacă l-ar fi avut chiar 
acum pe o tavă, în faţa ochilor. 

— Să ştii că nu e o simplă aventură. E, categoric, 
cel mai frumos lucru care mi s-a întîmplat, de ani de 
zile. 

Am stors lămîia peste bucata trandafirie de peşte, 
sperînd că va observa paralela. 

— Vorbesc foarte serios. Te rog să mă crezi. 

— Cred că aş fi mai fericit dacă ar fi numai o 
simplă aventură. 

O clipă, n-a ştiut ce să spună. Editorul îşi punea 
mari speranţe în Germania. Am început să mănînc. 

— Nu-i prea frumos pentru Caro, nu crezi? 

— Nu vreau s-o văd că suferă, asta-i tot. E mult 
mai puţin sofisticată decît vrea uneori să pară. 

— Nici nu mi-ar plăcea atît de mult de ea dacă n- 
aş fi conştient de asta. 

— Atunci înţelegi ce vreau să spun. 

— l-am spus şi ei. Dacă vrea să ne despărţim, o 
vorbă să spună şi gata. Ea mă cunoaşte bine, Dan. 

Incepea să-mi displacă acest mod de a încerca să 
mă  îmbuneze, repetindu-mi întruna numele, şi 


probabil că şi-a dat seama. Zise: 

— Poate că mă cunoaşte mai bine decit tine. Ştie 
să vadă dincolo de aparențele neplăcute. 

— Dragul meu, pe mine nu mă preocupă deloc 
ceea ce eşti tu. Ci numai ce i se poate întîmpla ei. 

— Pari foarte sigur că am o influenţă proastă 
asupra ei. 

Sosi vinul şi îl gustă cu nerăbdare. Ni se turnă în 
pahare. Sticla fu aşezată în frapiera cu gheaţă. Am 
hotărît să mut tura. 

— După cîte ştii, de curînd mi-am făcut rost de o 
iubită aproape de vîrsta lui Caro. Ai să spui că ar fi 
mai bine să văd birna din ochiul meu decît gunoiul din 
ochiul altuia. Dar sînt al dracului de sigur că nu se 
îndrăgostesc nici de tinereţea noastră, şi nici de ochii 
noştri frumoşi. Trebuie să fie ceva nesănătos în 
dragostea asta - cel puţin în ce le priveşte pe ele. 

— Dar a fost alegerea ei, nu? 

— Nu asta e problema. 

Nici unul din noi nu voia să fie auzit de cei de la 
mesele vecine, toată partea asta a conversaţiei a fost 
dusă în şoaptă, într-un mod tacit conspirativ. 

— Uiţi că am o experienţă bogată în ceea ce 
priveşte relaţiile nesănătoase. E o experienţă de o 
viaţă. 

— Căsătoria ta? 

Oftă. 

— Probabil că unii o numesc astfel. 

Am continuat să-mi mănînc somonul. 

— Presupun că a existat totuşi ceva care a 
menţinut-o. 

— Obişnuitul amestec fericit de sadism şi 
masochism. 

— Haide, haide! 

După o scurtă pauză: 


— Tu ai noroc, Dan. Ai evitat toate astea. 

— Adică? 

— Cînd depăşeşti stadiul urii şi intri într-o inerție 
totală. Cînd cei doi s-au cicălit atît de mult unul pe 
altul, încît a devenit un mod de viaţă. 

N-am spus nimic; a făcut o nouă încercare: de 
data asta pe un ton mai cinstit. 

— Pentru copii. Ştii cum e. Cel puţin am avut 
grijă ca ei să nu suporte consecinţele. Am încheiat un 
tratat. Rămiîn cu ea şi mă lasă să fac ce vreau. De fapt 
nu mă plîng. 

— Am uitat ce vîrstă are băiatul cel mic. 

— Doisprezece. Mai am pînă să mă eliberez 
complet, dacă la asta te gindeşti. Se uită la mine cu 
coada ochiului. l-am spus totul lui Caro. Căsătoria 
noastră nu e decît de faţadă, dar dacă asta e livra de 
carne pe care o cere Margaret pentru a salva 
aparențele, simt că n-am dreptul s-o refuz. 

Era absurd: acum voia să-mi dovedească ce 
canalie mărinimoasă era. 

— N-am nici cea mai mică dorinţă să te văd 
însurîndu-te cu Caro. 

— Nici o clipă nu m-am gîndit că ai avea această 
dorinţă, băiete dragă, încerc doar să-ţi explic situaţia. 

— Soţia ta ştie? 

— Acest aspect al vieţii mele mă priveşte 
personal. Face parte din tranzacţie. 

Stătea cu privirea aţintită drept înainte, apoi 
reluă pe un ton mai umil: 

— Mă săturasem pînă-n gît de intelectualele de la 
Oxford. Te invidiam pe tine. Şi pe cei ca tine. Nu mă 
simţeam niciodată la înălţime. M-am căsătorit cu 
Margaret mai mult ca o reacţie împotriva lor. Ca şi 
cum aş fi crezut cu adevărat că fetele inteligente mă 
plictisesc, cînd, de fapt, îmi era numai ciudă pe ele. 


Babacul era muncitor la calea ferată, nu ştiu dacă îţi 
aminteşti. 

— Vag. 

De fapt îmi aminteam foarte bine. Adusese vorba 
despre asta, fără nici o legătură, într-unul din 
interviurile pe care le urmărisem. 

— Toate tîmpeniile metodiştilor te marchează pe 
viaţă. Mitul femeii cumsecade, Zîmbi dispreţuitor. N- 
am înţeles şi partea cealaltă a mesajului. Mai e nevoie 
şi de un bărbat cumsecade. 

Am terminat de mîncat şi m-am rezemat de 
spătarul banchetei; apoi am făcut şi eu ca el: am privit 
drept înainte, peste capetele celor din local. 

— Să nu-mi spui că ai ales-o pe Caro pentru 
inteligenţa ei. 

— Am avut numai fete inteligente. Inteligente şi 
atît. Tăcu. Nu vreau să te jignesc, Dan. Dumnezeu ştie 
că ne plingem cu toţii de odraslele noastre. Dar Caro e 
departe de a fi o gisculiţă fară minte. Sînt de acord că 
te-a dezamăgit în privinţa studiilor, dar ştie foarte 
bine cum să se poarte cu oamenii, îi apreciază la justa 
lor valoare. 

— Mă bucur s-aud aşa ceva. 

Probabil că nu arătam ca cineva care se bucură şi 
el tăcu din nou. 

— Nu ştiu dacă ţi-a spus, dar la început a fost 
puţin copleşită de treburile de la birou. Am vrut s-o 
ajut să se adapteze. N-am zis nimic. N-am aprobat 
niciodată Je droit-du-seigneur obişnuit în Fleet Street. 
Nu ştiu cum să te fac să crezi că lucrurile s-au 
întîmplat altfel. Eu însumi am fost... luat prin 
surprindere, îmi dau seama că probabil ai crezut... Se 
uită la mine să vadă ce am crezut. Înţeleg perfect că 
găseşti că-ţi trebuiau toate astea ca o gaură în cap. 
Dar între Caro şi mine... Ştii, Dan, îmi schimbă 


întreaga viaţă. Sper că reuşesc să îi ofer şi eu ceva în 
schimb. Ceva ce credeam că a murit de mult în mine. 

Incă o dată a fost nevoit să tacă în timp ce ni se 
servea calcanul de Dover. 

— Atita vreme cît nu ai intenţia să te instalezi 
permanent în viaţa ei... 

— Ai spus-o şi tu, sîntem cam în aceeaşi barcă. 
Acceptă, cel puţin, că împărtăşesc şi eu o parte din 
sentimentele tale în această privinţă. 

De data aceasta, tonul lui fusese ceva mai aspru. 

— De acord, Barney. 

— Dar nu asta-i problema. Aş vrea să te fac să 
înţelegi că e o fată minunată, că mă face foarte fericit 
şi că nu vreau să-i fac nici un rău. Vreau să ştii că nu 
m-am ţinut de capul ei. A fost ceva cu totul neaşteptat. 
O atracţie reciprocă. 

Impotriva voinţei mele, începeam să simt că se 
străduia să fie sincer, cel puţin în ce privea aspectul 
cu totul neaşteptat al legăturii lor. Poate că existase 
întotdeauna la el o slăbiciune atavică, o anomalie, în 
spatele măştii de bărbat sigur de sine... Ştiam că 
mariajul lui - în ciuda termenilor depreciativi în care 
mi-l descrisese - era, chiar şi acum, ceva mai serios 
decît încerca el să-l prezinte, folosind cuvinte ca 
„tratat“ şi „tranzacţie“; între noi doi mai exista o 
paralelă: educaţia lui în spiritul bisericii metodiste şi 
educaţia mea în spiritul bisericii anglicane. Acelaşi 
sentiment de revoltă, de culpabilitate, înrădăcinat atît 
de adînc, încît nici logica şi nici raţiunea nu vor reuşi 
vreodată să-l anihileze: era un sentiment neplăcut, ca 
şi cum aş fi fost acuzat de aceeaşi crimă şi închis în 
aceeaşi celulă cu un om pe care îl consideram 
respingător din toate celelalte puncte de vedere. Am 
luat furculiţa şi cuțitul. 

— Ce-ar fi să ne oprim aici? 


— Caro te-a lăsat să înţelegi că relaţiile noastre 
sînt altfel decît ţi le-am prezentat eu? 

— Nu. 

Am început să-mi disec peştele. 

— Îţi mulţumesc că ai venit. Mi-am dat seama că 
nu ai fi dorit. 

— Îmi repugnă rolul de tată victorian. În 
contextul de faţă, e de două ori mai absurd. 

— Aceleaşi vechi eumenide. 

— Da, dacă vrei s-o iei aşa. 

Continua să fumeze. Acum trecuse pe vin. Nu se 
atinsese de mîncare, dar se uita la mine cum mănînc. 

— O îngrozeşte gîndul că te-ar putea răni cu ceva 
- Ştiai? 

— Sînt gata să fiu rănit, atîta vreme cît ştiu că e 
fericită. Nu-mi recunosc dreptul de a adopta nici o 
altă atitudine. Am încercat să i-o spun. 

Aveam senzaţia că i-ar fi făcut plăcere să 
continue şi că urma o discuţie despre sentimentele lui 
Caro faţă de maică-sa şi de mine. Dar probabil că şi-a 
dat seama că nu i-aş fi permis. 

— Cum e calcanul? 

— Excelent. 

— Îşi dau toată silinţa. Ceea ce, în ziua de azi, nu 
prea poţi să spui despre multe restaurante. 

Începu să mănînce şi trecurăm la alte subiecte: 
restaurantele americane şi altele, lăsînd-o de-o parte 
pe Caro. Făcusem remiză. Eram deprimat şi în sinea 
mea furios că nu mă arătasem mai furios, că fusesem 
atît de hotărît să nu mă lansez într-un atac care ar fi 
dus la o studiere amănunţită a calităţilor mele de 
părinte. M-am pus şi în locul tatălui lui Jenny. Era 
ultimul copil, făcut mai tîrziu, iar părinţii ei - tatăl era 
doctor în Cheshire - aveau amindoi peste şaizeci de 
ani. Nu discutaserăm niciodată serios acest aspect. 


Ştiau de legătura noastră; Jenny mă asigura că au 
vederi largi, voiau ca ea să-şi trăiască viaţa... 

Cineva s-a oprit la masa noastră, în drum spre 
ieşire - altă mutră de la televizor, deşi posesorul ei 
era mai bine cunoscut ca ziarist. Chiar în dimineaţa 
aceea citisem un articol scris de el, în tonul muşcător 
care îi era caracteristic, constituind totodată şi 
punctul lui slab. Exagerase atît de mult, de-a lungul 
anilor, încît momentele sale de saeva indignatio nu 
mai puteau fi luate în serios. I-am fost prezentat; între 
cei doi a avut loc un scurt schimb de replici, mai 
degrabă sarcastice - scoţind la iveală un Barney 
diferit şi, la drept vorbind, mult mai real, în gardă, de 
serviciu, purtînd masca obişnuită. După cîte se părea, 
omul acela urma să apară în curînd într-una din 
emisiunile lui Barney, iar schimbul de sarcasme era 
oarecum în legătură cu asta. După ce a plecat, Barney 
m-a întrebat ce părere aveam despre el. l-am spus 
ceva în sensul că îşi cam irosea talentele: un posibil 
Junius care mizase însă pe un talent minor. 

— Vreau să atac puţin cu el şi aspectul ăsta. 

— Fără să-l avertizezi? 

— Se ştie destul de bun ca să poată fi întrebat de 
ce nu e şi mai bun. 

O spusese pe un ton maliţios. Apoi ridică din 
umeri. 

— Oricum, cine mai poate deveni un Junius într-o 
cultură care a uitat să citească? 

— Dar s-a descurcat destul de bine. 

— A, bineînţeles. Din nou tonul maliţios. Altceva 
mai bun nu avem. 

Am zîmbit întrebîndu-mă dacă butada preluată de 
Barney şi care fusese iniţial folosită pentru a ironiza 
un prim-ministru prost de către un rival gelos nu 
constituia de fapt remarca cea mai pertinentă despre 


Anglia postbelică. Nu se deterioraseră atît indivizii, cît 
climatul; nu atît oamenii, cît mediul - şi, în special, cel 
în care ne aflam noi în ziua aceea. La toate mesele, 
alţii ca noi - şi părea într-adevăr, deşi s-ar fi putut să 
fie fortuit, că lipsesc feţe mai tinere sau mai în vîrstă - 
toţi oameni de vîrstă mijlocie încercînd cu disperare 
să se domine unii pe alţii sau pregătindu-se să domine 
lumea de afară, printr-o ultimă trădare 
funcţionărească. 

Dan ştia că nu are dreptul să se considere un 
simplu observator, din moment ce cinematograful 
comercial trebuia numărat şi el printre mijloacele 
mass-media de manipulare a oamenilor; dar simţea că 
i se face greață. Atiţia alţi studenţi cu care fusese 
coleg la Oxford fuseseră atraşi de această lume, cu 
toate iluziile şi puterea ei imediată; acum intraseră în 
politică, în televiziune sau în presă; deveniseră mici 
rotiţe în imensa maşinărie a comunicării, înăbuşindu- 
şi orice ideal vechi de dragul carierei, de dragul unui 
salariu de magnat al presei. Barney menţionase 
numele unui alt coleg cu care locuise împreună la 
Oxford, pe atunci mult mai de stinga decit ei şi care îşi 
petrecuse ultimii cincisprezece ani în slujba presei 
reacționare...  Continuind să se considere, în 
particular, spunea Barney, socialist convins, Dan şi-l 
amintea foarte bine. Fusese o figură orwelliană, un 
tinăr auster şi sardonic, care îi dispreţuia. li spuneau 
„iubitul lui Krupskaia“, căci proprietăreasa nu mai 
contenea lăudîndu-l. Barney spuse că totul depinde de 
felul cum îţi compartimentezi viaţa. 

— Singurul sindicat în care trebuie neapărat să-ţi 
plăteşti cotizaţia la zi, dacă vrei să rămii tare în presă, 
e Asociaţia Schizofrenicilor Reuniţi. 

— Pînă acum n-a manifestat nici o tendinţă spre 
schizofrenie. 


— A, continuă să creadă că încă îşi transmite 
mesajul. 

— În ziarul ăla? 

— E simplu. E suficient să te amăgeşti cu ideea că 
nuanțele subtile pe care le sesizează prietenii tăi 
profesionişti sînt prinse şi de publicul larg. Se uită cu 
coada ochiului spre mine. Şi mai e şi o chestie de 
profesionalism. Nu trebuie să-l subapreciezi. Ştiu un 
ziar în care, anul trecut, o parte din cursul pentru 
debutanţi consta în analiza strălucitelor lucrări ale 
prietenului Goebbels, din anii '30. 

— Cred că am auzit destul. 

— Poate că tu încă mai împărtăşeşti strania 
opinie că oamenii cumpără ziare ca să se informeze. 

— Le iau ca să se distreze? 

— Nici măcar atit. Ca să-şi găsească un pretext 
ca să nu se ocupe cu lucruri plictisitoare, cum ar fi, de 
pildă, să gîndească singuri. 

— De asta te-ai mutat? 

— La televiziune? Dracu’ ştie. Banii. Ideea - 
probabil greşită - că pot s-o fac şi eu la fel de bine ca 
oricare altul. Şi de ce să n-o recunoaştem, aici e de 
tine, dacă vrei să reuşeşti, ca să omorim un clişeu cu o 
minciună. 

Continuă cu mai puţin cinism, ca şi cum şi-ar fi 
dat brusc seama că îşi distrugea propria imagine pe 
care se străduise să mi-o impună, cînd discutaserăm 
despre Caro. 

— Ca să fim cinstiţi, Dan, azi nu prea ai de ales. 
Să-l ferească Dumnezeu pe nenorocitul care nu-şi 
poate face un locşor pe micul ecran. N-ajunge prea 
departe. 

Continuară să vorbească în timp ce-şi beau 
cafeaua. Dan ar fi vrut să plece, dar în sinea lui îi 
făcea plăcere vechiul joc englezesc de a te ascunde 


într-un copac pentru a judeca lumea din exterior. Li 
amintea şi de disprețul lui Jane faţă de „inteligenţia 
oportunistă“. Violenţa ei reţinută i se păruse naivă, 
uşor comică; dar acum, sprijinit de animozitatea sa 
personală, se simţea mai aproape de ideile lui Jane 
decît recunoscuse atunci. Nu credea în tratamentul 
propus de ea, dar începu să aprecieze justeţea 
diagnosticului. Cînd se va scrie istoria acestei 
perioade, mass-media va fi pusă pe banca acuzaților. 
Undeva în Marea Britanie se blocase o legătură între 
realitatea naţională şi felul în care era percepută de 
public. S-ar putea argumenta că era un lucru 
inevitabil, determinat de factori ce scapă controlului 
omenesc şi nu putea deci fi învinuit un singur sector al 
societăţii; şi, cu siguranţă, publicul, care permisese ca 
acest blocaj să se producă şi să dureze, trebuia să 
accepte şi el partea sa de vină. Insă Dan avea viziunea 
unei mase de cărturari şi pontificatori, redactori şi 
reporteri, ziarişti şi critici, maimuţoi şi marionete, un 
fel de Mafie a mass-mediei aşezaţi pe un morman 
imens de vorbe goale şi imagini răsuflate, uniţi, în 
ciuda rivalităţilor şi geloziilor dintre ei, de o hotărîre 
comună: să-şi menţină cu orice preţ statutul şi 
importanţa, în sistemul pe care ei înşişi îl erijaseră. 
Dilema lui era, bineînţeles, dilema obişnuită a 
secolului XX: cea a omului, animalul căruia i se cerea 
să plătească cu libertatea lui personală pentru 
disprețul pe care i-l inspira degradarea libertăţii 
sociale - şi care se vedea în imposibilitate de a o face. 
Era ca şi cînd ar fi fost prins între două opţiuni 
absurde: „Mai bine mort decît extremist“ şi „Orice 
libertate e mai bună decît nici o libertate“, - trăind 
între disprețul faţă de frică şi disprețul faţă de 
compromis. Simţea că lumea lui e roasă de cancer, 
dar refuza operaţia chirurgicală care ar fi putut 


extirpa atît organul central afectat, libertatea, cît şi 
cancerul. 

Intre timp, Barney trecuse pe coniac. 
Restaurantul începuse să se golească, şi totuşi Dan 
continua să stea acolo, mulţumindu-se să asculte, abia 
scoţind o vorbă din cînd în cînd. Barney revenise la 
dilema lui: cum nimeni nu mai asculta, nu mai 
înregistra nimic, un public de cincisprezece milioane 
era ca şi cînd n-ar fi existat nici un fel de public, viteza 
uitării se apropia de viteza luminii - dovadă scrisorile 
pe care le primea, zărghiţii care înțelegeau pe dos 
pînă şi lucrurile cele mai simple care se spuneau. O 
readuse chiar pe Caro înapoi în discuţie, cum simţea 
că era prima persoană „după ani de zile“ care îl 
asculta cu adevărat şi care îl înţelegea: preţul plătit 
pentru a fi figura bine cunoscută de toţi cretinii şi 
pentru a se trage de şireturi cu toţi blazaţii. 

Dan înţelegea ce voia să spună: că dacă voiai să 
fii important şi alergai după celebritate imediată, nu 
trebuia să uiţi că nici una din ele nu avea să dureze 
prea mult. Poate că generaţia lor fusese cu adevărat o 
generaţie ghinionistă. Erau ultimele produse ale 
vechiului Oxford, care îi educase în spiritul tradiţional 
al respectului faţă de istorie, acel aere perennius 
considerat ca bunul cel mai de preţ... şi asta tocmai în 
momentul în care, ca un corolar esenţial, toate 
valorile stabilizatoare - morale şi religioase, ale 
societăţii care îi formase începeau să dispară. 
Realitatea îi împinsese - poate pentru că fuseseră 
aruncaţi, vrind-nevrind, într-o lume dominată de 
foamea omniprezentă şi insaţiabilă după efemer - să 
considere orice publicitate şi celebritate, orice succes, 
oricît de tranzitoriu, ca pe un placebo. Lumea lui 
Barney stabilise chiar şi regulile jocului, care făceau 
asemenea premii ieftine uşor de cîştigat şi de acordat, 


căutînd să acopere aranjamentele astfel încît orice 
încercare de a critica strălucirea nonvalorilor, 
prostituarea flagrantă a autenticelor valori umane, 
substituirea realizărilor efective cu aparențele 
înşelătoare, era considerată elitism şi afectare şi 
privită ca o denigrare a ideilor moderne. Peste tot în 
cultura lor se regăsea această contaminare morbidă, 
complicațiile inutile şi excesele unui capitalism 
obsedat de profit, construcțiile erei de plastic: lumea 
televiziunii, a artei pop, a filmului, Fleet Street, circul 
vieții universitare, tot ce era de mîna a treia fiind 
înlocuit cu manifestări de mîna a patra... Dan îşi 
aminti furios o sintagmă în jargonul critic al 
momentului pe care o citise într-o zi în California. 
„Cosmetizarea procesului natural.“ Dar Barney o 
spusese deja: funcția reală nu era aceea de a distra; ci 
de a oferi un pretext ca să nu gindeşti. 

Şi acum susținea că singurul an cinstit din viața 
sa profesională era cel pe care îl petrecuse la redacția 
unui ziar de provincie, înainte de a veni la Londra. Era 
limpede că găsea că avusese de ales între o înțeleaptă 
mediocritate şi o reputație reală. Timpul. Teama de 
moarte, călătoria inutilă, toate făceau parte din erezia 
puritană, care considera că viaţa, dacă nu este 
îndreptată spre un ţel, dacă nu se obţine succesul, nu 
face nici doi bani. Dar baloanele de săpun se sparg, şi, 
dacă priveşti în urmă, vezi că nu a rămas nimic. 

Dan îşi dădea seama că, prin mijloace ocolite, se 
făcuse din nou apel la simpatia lui; că fusese 
manevrat, cu mai mult succes decît voia să-l lase pe 
Barney să observe, ca să înceapă să-şi mărturisească 
propriile deziluzii - să accepte că erau amindoi în 
aceeaşi barcă; şi nu numai în sensul în care o 
recunoscuse deja. Dar, spre surprinderea lui, cînd în 
cele din urmă ieşiră amîndoi pe trotuarul aglomerat 


din Covent Garden, în faţa restaurantului, şi îşi luară 
rămas-bun, strîngerea lui de mînă fu mai mult decît un 
simplu gest de politeţe. Nu-l va simpatiza niciodată pe 
Barney, nu-l va ierta niciodată pentru Caro, dar s-a 
simţit deodată prea bătrîn pentru a-l putea urî. De 
abia se urcase în taxi, cînd îl năpădiră amintiri despre 
Thomcombe: un iepure murind de mixomatoză peste 
care dăduse din întîmplare, pe cîmp, într-o seară - 
cum nu-şi putuse lua ochii de la el, apoi cum, în cele 
din urmă, plecase. Ştia că ar fi trebuit să-i spargă 
capul cu prima piatră... dar cînd eşti tu însuţi bolnav? 

Işi petrecu restul zilei şi seara singur în 
apartament. Caro se ducea la o premieră cu Barney 
direct de la serviciu. Un timp, Dan lucră la scenariul 
despre Kitchener, dar nu se putea concentra; starea 
de depresie care începuse la prînz persista. Ar fi vrut 
s-o sune pe Jenny, dar diferenţa de fus orar nu îi 
permitea şi ştia că nu era dispus să discute cu ea 
despre Barney. Mai vorbiseră şi ea era la curent cu ce 
se întimpla la Londra. Se gîndi s-o sune pe Jane la 
Oxford, dar ştia, sau bănuia, că nici din partea aceasta 
nu se putea aştepta la prea multă înţelegere. Nu 
putea lucra, nu putea citi, nu putea suporta 
televizorul, în cele din urmă, se plimbă de ici-colo prin 
apartament, încercînd să decidă dacă era sau nu cazul 
să-l vîndă. Poate că Nell avusese dreptate şi că exista 
cu adevărat ceva ostil aici, care te îndepărta, te făcea 
să te simţi străin, uşor pierdut. Apoi Caro avea să se 
mute - ea fusese ultimul motiv serios pentru care 
tinuse apartamentul şi, acum, pînă şi acest motiv 
dispărea. Nimeni nu mă iubeşte, nimeni n-are nevoie 
de mine. 

Aşteptă pînă la miezul nopţii, dar Caro nu apăru. 
Curînd după aceasta, considerind ziua ca pierdută 
(profund greşit, căci să se simtă determinat biologic, 


fundamental inutil, însemna să privească în faţă ceea 
ce mediul său cultural făcuse eforturi disperate să nu 
vadă), se duse la culcare. 


O fată cu picioarele pe pămînt 


Caro apăru în halat. Eu îmi terminasem deja 
micul dejun. Mă privi cu un zîmbet pe jumătate timid, 
pe jumătate vinovat şi de data aceasta refuză un atac 
frontal. Se duse să-şi ia o ceaşcă de cafea. Am 
întrebat-o despre piesă, căci tocmai citisem o cronică 
foarte puţin entuziastă în Times . Fusese, spunea 
cronica, acel trist şi amar răspuns norvegian la 
Furtuna lui Shakespeare: Cînd ne vom trezi noi, cei 
morţi. _ 

— Mi-a plăcut. A fost amuzant. Imi observă 
surisul sceptic. Seara. Nu piesa. 

— Lui Bernard i-a plăcut? 

— A spus că punerea în scenă a fost prea 
încărcată. 

— Aşa zice şi Times. _ 

— Da? Am băut un pahar cu el. În pauză. 

De data asta, m-am abținut să zîimbesc, văzînd-o 
cum mă tratează ca pe un provincial - şi un prost, 
pentru a nu fi văzut că hotărîrea mea din trecut dea o 
proteja de falsa strălucire a lumii mele o va face să se 
repeadă, perfect natural, într-o lume la fel de falsă. 
Veni, se aşeză în faţa mea şi, cu ceaşca de cafea în 
mînă, atacă: 

— Înţeleg că n-aţi ajuns să vă luaţi la bătaie. 

— Totul a fost foarte civilizat. 

— Îţi e recunoscător. Plecă ochii. Mîncarea a fost 
bună? 

— Da. Am fost impresionat. 

— A trebuit să mă bat ca să obţin o masă. E 


întotdeauna atît de aglomerat. 

Dar apoi deveni din nou timidă, neştiind cum să 
continue. 

— Nu m-a făcut să-mi schimb punctul de vedere, 
Caro. Am rămas... Dar probabil că ţi-a spus. Dacă tu 
eşti fericită... 

— Mi-a spus că a vorbit prea mult. 

— Nu tocmai. Şi a fost interesant. 

Suspină: 

— Văd că n-am să scot nimic nici de la tine. 

— Sînt lucruri pe care deja le ştii. 

— Nu zău! 

— Pe cuvînt. 

— Pot să jur că ţi-ai petrecut toată seara 
smulgîndu-ţi părul din cap. 

— Puțin. Dar nu din cauza ta. Din cauza 
apartamentului. Se uită mirată la mine. M-am întrebat 
dacă acum vei mai avea nevoie de el. Dacă n-ar fi bine 
să-l vînd şi să caut altul mai mic. 

— Numai pentru că eu... 

— Nu numai de asta. Cred că am să-mi iau un an 
de concediu, Caro. De îndată ce termin scenariul la 
care lucrez. Şi am să stau la Thorncombe. 

— Thorncombe! Mă studie. Ce-i cu tine? 

— Nimic. Voiam să ştiu numai ce părere ai, dacă 
să-l mai ţinem. Aş mai putea să-l subînchiriez, pînă 
cînd ai avea nevoie de el. 

Acum însă devenise bănuitoare. 

— Eşti sigur că nu o faci pentru că îţi întorc eu 
spatele? 

— Nu fi caraghioasă! 

Mă privi pe sub sprîncene. 

— Ai să înnebuneşti de plictiseală. 

— Probabil. 

— Are vreo legătură cu ce s-a întîmplat la Oxford? 


— Mă gindesc la asta de ceva timp. Şi, da, 
oarecum. Şi, puţin, chiar şi cu Bernard. 

— De ce cu el? 

— Dorinţa de a avea un an sabatic? Am fost de 
acord că ăsta e motivul pentru care îi invidiem pe 
universitari. 

— E absurd. Ar muri dacă nu s-ar duce la slujbă. 

— Simt că ar trebui să fac experienţa cîtă vreme 
mai am o şansă să supraviețuiesc. Şi acum tu eşti o 
tînără atît de liberă şi de modernă. 

Mă privi. 

— Eşti un ticălos meschin. Îmi pregăteşti ceva. 

— Nu plec decît dacă eşti de acord. 

Se uită mirată la mine, se ridică şi îşi mai turnă 
cafea; apoi hotărî să-şi prăjească nişte pîine. În timp 
ce tăia pîinea, zise: 

— Nu ştiu cum te suportă Jenny McNeil. 

— Uneori nu ştie nici Jenny McNeil. 

Puse felia de piine în prăjitor. 

— Un părinte care se vaită că trăieşte în fundul 
Siberiei îmi era de ajuns. 

— Îţi promit să nu mă vait. 

Se uită la mine pe deasupra mesei din mijlocul 
bucătăriei, şi se strimbă. 

— Nici nu păreţi să vă daţi seama cît de ciudaţi 
sînteţi voi, ăştia. Nu încetaţi să pretindeţi că sînteţi 
nişte rataţi. Sincer, piesa aia de aseară. Eu găsesc că 
e stupidă. Toată tiîmpenia aia că n-au trăit cu 
adevărat. E atit de deprimant. Şi continuă înainte să-i 
pot răspunde. Tatăl tău îţi făcea cumva întruna aluzii 
că toată viaţa lui a fost o imensă greşeală? 

— Nu. 

— Ei, vezi? 

— Dar prima lege a vieţii lui era să nu spui 
niciodată ce simţi cu adevărat. Ai prefera asta? 


— Nu, dacă asta ar fi singura alternativă. Se uita 
în jos la prăjitor. De asta îmi place mătuşa Jane aşa de 
mult. E singurul adult din viaţa mea care pare să fi 
făcut efectiv ceva ca să schimbe lucrurile. 

— Ce să schimbe? 

Felia de pîine sări din prăjitor şi Caro o luă şi 
veni cu ea la masă. 

— Ce ai spus tu acum. 

Îşi puse unt pe pîine şi i-am întins marmelada. 

— Zilele trecute a spus ceva despre tine. Cînd am 
luat masa împreună şi i-am spus că încerci 
întotdeauna să mă convingi că ar trebui să-mi fie 
ruşine de ce faci tu. 

— Şi ce-a spus? 

— Că ai fost totdeauna două persoane diferite. 

— Asta sîntem cu toţii. 

— A spus că tu pari să te fi rupt de trecut mai 
mult decît oricine altcineva. Chiar şi pe vremea cînd 
erati cu toţii studenţi. 

— Eu am avut o copilărie victoriană, Caro. 
Trebuia să mă eliberez de ea. 

— Apoi a spus că ai făcut acelaşi lucru şi cu 
Oxfordul, cînd ai plecat. 

— Nu e nimic neobişnuit în asta. Aşa fac 
majoritatea absolvenţilor. 

— Şi apoi cu mami. 

— Şi asta se mai întîmplă. 

— Nu te vorbea de rău. 

— Sigur că nu. 

Era foarte preocupată să-şi pună marmeladă pe 
pîine, căutindu-şi cuvintele. 

— Încerca numai să-mi sugereze de ce aş putea fi 
o problemă pentru tine. Pentru că nu-mi poţi întoarce 
spatele. Cum ai făcut cu tot restul. 

— Fată dragă, dacă plec la Thorncombe, nu 


înseamnă că nu mai vreau să ştiu de tine. Fac moarte 
de om dacă nu te văd acolo măcar o dată pe lună. 

Începu să mănînce, cu coatele proptite pe masă. 

— Crezi că avea dreptate? 

— Nu sînt sigur dacă îmi face plăcere toată 
psihanaliza asta la micul dejun. 

Mă privi drept în faţă. 

— Te rog. 

— Aş fi putut să te implic mai mult în viaţa mea 
profesională, dar n-am vrut niciodată să mă placi doar 
pentru asta. 

— Spui că bunicul interzicea emoţiile, dar tu... 
scutură din cap. 

— Eu ce? 

— Tare aş vrea să vorbeşti mai mult cu mine. 
Despre tine. În loc să vorbeşti numai despre mine. 
Făcu un semn cu mîna în care ţinea felia de pîine. Mi- 
ai trîntit aşa deodată povestea asta cu Thorncombe, 
cu apartamentul şi eu am acum senzaţia că am ajuns 
din nou la start. Persoana asta misterioasă care apare 
şi dispare din viaţa mea. Şi care nu pare să înţeleagă 
că acum îmi e tare dor de el, cînd e plecat. 

Brusc, îşi puse felia de pîine pe farfurie şi rămase 
cu ochii aţintiţi asupra ei, cu mîinile în poală. 

— Tati, încerc să-ţi explic de ce am insistat să te 
întilneşti cu Bernard. De ce ţi-am spus totul. Mătuşa 
Jane nu şi-a dat seama că ce mi-a spus a fost pentru 
mine un şoc. Vreau să spun că m-am simţit... ştii tu. 
Ce-am vorbit în maşină. 

— Continuă. 

Luă din nou felia de pîine, suspină. 

— Să ştii că am şi eu un trecut de care trebuie să 
mă debarasez. 

— Şi crezi că aş putea să te ajut ceva mai mult? 

— Acum mă simt mult mai aproape de tine decît 


de Andrew. Dar e absurd. Cu el îmi vine totuşi mai 
uşor să vorbesc. Poate pentru că pe el îl cunosc mai 
bine şi pe tine nu te cunosc, simt că nu te cunosc. Că, 
pe undeva, nici nu vrei să te cunosc. 

Stăteam cu ochii plecaţi pe faţa de masă dintre 
noi. Era un loc şi o oră atît de nepotrivite pentru acest 
atac... nu, nu era cuvintul corect; pentru acest foarte 
îndreptăţit protest. Aveam impresia aceea a trădării 
metafizice, pe care probabil că o au la un moment dat 
toţi taţii: carne din carnea mea, dar ceva ce depăşeşte 
genele mele şi pe ale mamei ei. Şi mi-am amintit de 
complimentul pe care mi-l făcuse Barney în legătură 
cu ea: că ştie să judece oamenii la propria lor valoare. 

— Are vreo legătură cu plecarea mea în 
California? 

— Mi-a fost tare dor de tine. 

— Ai fi vrut să vii cu mine? 

— M-am... gîndit la asta. 

— Ar fi trebuit să-mi spui. 

— Am crezut că nu vrei să mă iei. 

— M-am temut de ce va zice maică-ta. Dar m-am 
gîndit şi eu la asta. 

— Am presupus că era din cauza lui Jenny 
McNeil. 

— Nici vorbă. Asta s-a întîmplat acolo. 

Şi după acest schimb de confidente spontane, am 
rămas amîndoi tăcuţi, imaginînd alte scenarii. M-am 
ridicat şi, în drum spre ibricul cu cafea de pe aragaz, 
am atins-o pe umăr; şi am continuat: 

— Caro, bănuiesc că ai impresia că viaţa devine 
mai simplă pe măsură ce creşti, pentru că o poţi 
controla mai bine. Dar pentru mulţi dintre noi nu e 
aşa. Tot ce se poate spune e că lucrurile se repetă 
după un anume tipar şi că tot ce putem prevedea e 
această repetare. Ca şi cum la naştere am fi fost puşi 


într-un calculator. Asta-i tot. Şi asta începe să-i 
obsedeze pe oamenii de virsta mea. Şi a lui Bernard. 
Dacă vom putea vreodată să scăpăm de ceea ce 
sîntem. N-a zis nimic, iar eu m-am aşezat din nou. Imi 
ceri să pretind că nu am nici un dubiu în legătură cu 
viaţa mea. Dacă aş face asta, atunci chiar că ne-am 
afla din nou la start. Şi, în plus, eu mai sînt şi scriitor. 
Prin tradiţie, nu ne pricepem deloc la relaţiile unu-la- 
unu cu oameni în carne şi oase. Ne vine mult mai uşor 
să inventăm relaţii între persoane imaginare, mitice 
diferite. Unul din motivele pentru care vreau să-mi iau 
concediul ăsta de un an este tocmai dorinţa de a 
încerca să analizez aceste lucruri. Am privit în jos. 
Poate pe hirtie. Mă gindesc să încerc să scriu un 
roman. 

— Vorbeşti serios? 

— E secret. Aşa că, te rog, nu umple lumea. E un 
ordin. 

Zimbi; un zîmbet de fetiţă curioasă. 

— Despre ce ai să scrii? 

— Tropi şi metafore. 

— Tropi? Asta cu ce se mănîncă? 

— Sînt toate lucrurile pe care nu le pot spune 
deschis. 

— Dar de ce e atît de secret? 

— Pentru că nu ştiu dacă am să fiu în stare să 
scriu. 

Îmi aruncă o privire maliţioasă, plină de reproş: 

— Atunci la ce ţi-au folosit toate obiectele alea 
dreptunghiulare? 

Am zîmbit. Mi-o plătea pentru sarcasmul cu care 
o chinuisem odată, pe cînd era mai mică. Mă întrebase 
(cu un aer acuzator) cum de ştiam „aşa de multe“ 
despre „toate“. I-am spus ceva despre diferenţa dintre 
a şti cu adevărat multe şi a şti cîte ceva despre multe; 


şi cum, în orice caz, cea mai mare parte a 
cunoştinţelor mele proveneau din „acele stranii 
obiecte dreptunghiulare cu învelitori de carton“, 
adunate pe rafturile de pe pereţii camerei în care ne 
aflam; insinuînd că astfel de cunoştinţe se aflau la 
îndemina oricui s-ar fi străduit - spre deosebire de 
Caro - să deprindă gustul cititului. De atunci, cărţile 
deveniseră, în jargonul nostru, „obiecte 
dreptunghiulare“. 

— Şi de ce nu se pricep scriitorii la relaţii umane? 

— Pentru că ne putem întotdeauna imagina altele 
mai bune. Cu mult mai puţin efort. Şi cele imaginare 
se dezvoltă mult mai satisfăcător decît cele reale. 

— De asta te străduieşti atit să te desprinzi de 
cele reale? 

— Nu ştiu, Caro. Poate. Adevărata tragedie cînd 
noi, morţii, revenim la viaţă nu este atît descoperirea 
că n-am trăit cu adevărat niciodată, ci descoperirea că 
nu mai putem scrie. Creezi pornind de la ce-ţi lipseşte, 
nu de la ce ai deja. 

O clipă mă privi atent, ca şi cum acest adevăr 
elementar despre artă ar fi fost o noutate pentru ea; 
apoi îşi aruncă ochii pe pendula din bucătărie. 

— Doamne! Trebuie să fug. 

Se ridică şi-şi duse ceaşca şi farfuria pe bufet, 
apoi se întoarse spre mine zîmbind. 

— Îţi mai aminteşti ce înseamnă să te străduieşti 
să înţelegi ce se întimplă? 

— Bineînţeles. 

— Sînt o pacoste. 

— Nu. 

— Nu eşti supărat pe mine? 

— Niciodată. 

Ezită, căutindu-mi privirea, apoi se duse să se 
îmbrace. Dar peste cîteva minute veni în salon şi se 


opri în faţa mesei mele de lucru. Se aplecă, în tăcere, 
cu graţia care îmi plăcea, şi mă sărută pe obraz; porni 
spre ieşire, dar în uşă se întoarse: 

— Ca pedeapsă că eşti un tată care strici cheful 
oamenilor, astă-seară ai să mănînci friptură de miel 
gătită de mine. 

— Vrei să cumpăr ceva? 

Reflectă. 

— Medicamente contra indigestiei, poate? Zîmbi 
larg. Nu te teme, nu-i nici un pericol. Am s-o 
pregătesc după reţeta mătuşii Jane. 

leşi, iar Dan rămase să reflecteze nestingherit 
asupra părerii pe care o avea despre el persoana care 
oferise reţeta. Era o părere cinstită, dar pe Dan îl 
agasa ideea că îi fusese explicat propriei sale fiice. 
Fără îndoială că Jane dăduse dovadă de mult tact, aşa 
cum sugerase şi Caro; şi fără îndoială ca n-ar fi spus 
nimic dacă ar fi ştiut că fata avea să-i relateze şi lui 
discuţia. Dar, în spatele diplomaţiei, recunoscu vechea 
atracţie irezistibilă faţă de sistemele adevărurilor 
absolute, care, pe vremuri, o determinase pe Jane să 
treacă la catolicism şi care acum ameninţa să o 
împingă destul de mult în direcţia Moscovei... tot ce 
contribuise de la început la crearea prăpastiei dintre 
ei. Era clar că încercase să-şi ascundă această 
tendinţă, acum cînd se întîlniseră din nou - sau, 
oricum, s-o ascundă şi mai mult pe măsură ce discuţia 
părea, la prima vedere, să devină mai deschisă şi mai 
sinceră. Pe undeva, Dan rămăsese greierele care se 
dezinteresa de orice responsabilitate, în timp ce ea 
continua să rămînă furnica cea conştientă de 
îndatoririle ei. 

Dar foarte curînd după plecarea lui Caro, ca o 
confirmare a celor ce-i spusese despre scriitori, se 
gîndea nu atît la Jane ca persoană fizică, cît la modul 


în care ar putea-o utiliza în scopuri artistice, dacă ar 
reduce-o la anumite atitudini morale; ca emblemă a 
conştiinţei lui vinovate, poate tocmai datorită naturii 
sale feminine şi caracterului ei tipic englezesc. 
Secretul consta în ceea ce îi plăcuse întotdeauna cel 
mai puţin la ea şi la Anthony: uşoara tendinţă de 
superioritate, insularitatea severă, etica parohială. In 
spatele tuturor acestor lucruri se afla ceva esenţial cu 
care el reuşise se să împace şi în raport cu care 
trebuia să se lase judecat. Începu să întrevadă 
conturul unui personaj central, al unei teme, o 
închipuire a minţii care ar putea transforma din nou 
realitatea într-o metaforă devenind ea însăşi 
realitate... şi era un adevăr mult mai dificil decît ceea 
ce avusese curajul să-i spună lui Caro în legătură cu 
inventarea situațiilor imaginare. Dacă scrii o pagină 
sau două despre asta nu înseamnă că ieşi prea evident 
în calea veridicităţii, din moment ce, în dimineaţa 
aceea, dîndu-l la o parte pe Kitchener - şi probabil şi 
unele din neplăcutele adevăruri care tocmai fuseseră 
rostite - începu să aştearnă cîteva însemnări pentru a 
încerca să justifice de ce trebuie să părăsească 
sanctuarul unui mediu cunoscut pentru misterele şi 
complexităţile unuia necunoscut. 


Vilceaua sacră 


Îmi amintesc că, odată în copilărie, i-am pus 
tatălui meu clasica întrebare de baraj: dacă 
Dumnezeu a creat lumea, de ce a permis să existe şi 
răul? La care am primit clasicul răspuns: pentru ca 
omul să fie liber să aleagă între bine şi rău şi apoi, cu 
ajutorul lui Hristos, să demonstreze că e moralmente 
perfectibil. Această soluţionare facilă a enigmei nu mă 
satisfăcea. Poate că scenaristul din mine, care începea 


deja să prindă contur, simţea că, în această privinţă, 
se scrisese un scenariu cu o lungime nepermisă; şi 
cinicul în embrion se întreba, desigur, de ce sistemul 
nu fusese gindit astfel încît să ofere victimelor lui cel 
puţin o capacitate egală de alegere şi de voinţă. 

La vremea cînd puneam întrebarea, eram la fel ca 
toţi copiii proveniţi din clasa de mijloc, educați să 
vadă viaţa în funcţie de succesele obţinute la examene 
şi la jocurile sportive; dar celelalte două mari principii 
ale concepţiei de atunci a clasei mijlocii din Anglia - 
că numai netrebnicii trişează, că sportivitatea este o 
virtute sfîntă - ne erau inoculate cu mult mai multă 
grijă decît tehnicile şi legile lecţiilor pe care le 
studiam sau ale sporturilor pe care le practicam. Era 
ca şi cum ni s-ar fi pus într-o mînă un balon şi în 
cealaltă un ac. Mai devreme sau mai tîrziu, cele două 
obiecte aveau să intre inevitabil în contact, aşa cum 
intraseră de atitea ori şi atit de exploziv în decursul 
istoriei engleze (şi americane), de fiecare dată cînd 
susţinătorii fanatici ai fairplay-ului evocaseră, în faţa 
comitetului central al conştiinţei colective, drama 
nedreptăţilor sociale. _ 

Săgeţi clericale, trase din tufişuri secrete... În 
timpul unei scurte pauze între contracte, pe la 
începutul anilor '60, am încercat să scriu un scenariu 
- exclusiv pentru plăcerea mea - despre Robin Hood. 
Dar am făcut greşeala capitală de-a da versiunii mele 
(în mare parte inventate) un caracter prea realist şi 
lipsit de romantism. Şi scenariul nu şi-a putut lua 
zborul; n-a plăcut nimănui din câţi l-au citit. Aşa cum, 
la vremea aceea, n-am reuşit să văd legătura strinsă 
dintre povestea lui Robin Hood şi propriul meu trecut, 
tot aşa n-am reuşit să înţeleg nici motivul pentru care 
acest mit naţional arhetipal - poate unicul, în afara 
mitului lui Hristos - pe care absolut toţi englezii îl 


poartă cu ei toată viaţa, a fost redus la un subiect de 
serial de televiziune programat prea devreme după- 
amiaza sau la o poză pe pachetele cu fulgi de ovăz 
pentru micul dejun; un pretext inepuizabil pentru un 
Walt Disney sau un Errol Flynn. Este un mit bazat pe 
păstrarea secretului şi am păstrat deci secretă 
adevărata sa importanţă, încă de cînd a apărut prima 
oară sub forma unei balade populare. Deşi chiar şi 
această geneză - creaţia unui întreg popor, nu a unei 
singure minţi - ar trebui să ne dea de gîndit. 
Dezvăluie mult prea profund sufletul englez, pentru a 
nu necesita o permanentă camuflare, minimalizare, 
degradare, fiind privită cu un dispreţ binevoitor ca... o 
eternă poveste pentru copii, nu pentru adulţii din 
zilele noastre. 

Este, în acelaşi timp, o legendă mult mai 
relevantă pentru experienţa artistică în general decît 
paralelele la modă stabilite de unii romancieri englezi 
şi americani cu Creatorul de care vorbeam în primul 
paragraf. Dacă există într-adevăr un Dumnezeu - de 
sex masculin sau feminin (sau neutru) -, probabil că 
rămîne suprem şi rece, indiferent la o serie întreagă 
de lucruri cărora mintea şi simţirea omenească le 
acordă, pe drept, prioritate: suferinţă, egalitate, 
dreptate şi tot restul. Singura paralelă divină potrivită 
ar fi cea cu un artist care-şi creează opera pe baza 
unor principii complet întîmplătoare şi care, prin 
urmare, nu o creează deloc... Şi, chiar şi atunci, acest 
Dumnezeu ipotetic joacă, evident, cu zaruri atît de 
complicate, încît analogia e inexistentă. 

Singurul principiu pe care scriitorul obişnuit 
încearcă să-l elimine din opera sa - din versiunea 
finală, cel puţin - este tocmai cel al întimplării. 
Calculează, plănuieşte, se străduieşte acolo unde 
semnul de întrebare este indiferent şi lasă totul în 


voia hazardului; iar produsul finit şi revizuit este, în 
intenţia sa, la fel de rigid şi de preconceput ca o 
maşinărie sau o clădire proiectată de un arhitect. Nu 
creează ex nihilo, ci baziîndu-se pe rezerva personală 
de amintiri şi experienţe acumulate; aşa încît, de fapt, 
rearanjează sau deduce chiar şi atunci cînd scrie 
despre lucruri care nu s-au întîmplat niciodată sau 
care nici nu se vor întîmpla vreodată. 

Mult mai semnificativă este dorinţa de a crea 
lumi imaginare, altele decît lumea existentă - altă 
problemă de care Dumnezeul teologilor pare, 
personal, să se dezintereseze. Această dorinţă sau 
necesitate a fost întotdeauna strîns legată - din 
experienţa mea, cel puţin - de noţiunea de 
„retragere“, atît în sens religios, cît şi militar; de locul 
secret care este, în acelaşi timp, o redută. Şi, după 
mine, tocmai aici mitul lui Robin Hood sau al pădurii, 
care simboliza numai aspiraţiile poporului în termeni 
sociali, îşi schimbă sensul, transformîndu-se acum 
într-o caracteristică mentală dominantă, un 
comportament esenţial, un movement arhetipal al 
imaginaţiei engleze (înrudit cu schimbările vocalice 
esenţiale din limbă). 

O pot ilustra într-un mod foarte diferit, folosindu- 
mă din nou de tatăl meu. O altă preocupare teologică 
a sa - bazată pe dezaprobare, nu pe simpatie - era 
Mişcarea de la Oxford din anii 1830 şi îmi amintesc 
cum Keble şi Newman şi ceilalţi care cochetaseră cu 
Roma primeau note foarte proaste pentru acel aspect 
foarte singular şi foarte englezesc al heterodoxiei lor: 
teoria secretului, necesitatea de a ascunde vulgului 
misterele şi sentimentele religioase cele mai 
profunde. Pentru tatăl meu asta era o dovadă a 
iezuitismului inerent al Romei; dar, venind de la o 
persoană căreia îi repugna atit de mult 


„demonstraţia“ şi „entuziasmul“ şi care, în viaţa de 
toate zilele, era întruchiparea perfectă a teoriei pe 
care o respingea, nu era deloc convingător. Indus în 
eroare de aspectele exterioare, pur şi simplu nu 
reuşise să vadă cît de esențialmente englezească 
fusese Mişcarea de la Oxford. 

Personal, am trăit mult mai puternic experienţa 
acestei retrageri (sau a acestui secret) cînd scriam 
piese, dar a continuat şi cu primele mele scenarii 
ocazionale; şi deşi conceptul devenea mult mai puţin 
evident cînd lucram pe teme ce-mi fuseseră impuse - 
ca aceea de care mă ocupam în acel moment -, 
persistau chiar şi acolo, atîta vreme cît eram în faza 
de cercetare şi cîtă vreme gindirea mea rămînea încă 
fluidă şi parţial maleabilă. Mă plingeam uneori, dar 
ştiam că, din multe puncte de vedere, era momentul 
cel mai plăcut, tocmai datorită acestui aspect necesar 
al retragerii, al secretului... Ca şi cum ai fi primul om 
care păşeşte pe o insulă pustie, pe o nouă planetă; 
bucuria de a şti că nimeni nu mai fusese niciodată 
acolo, indiferent cît de banal se va dovedi acel loc în 
momentul cînd va fi dezvăluit lumii întregi. 

Cu mulţi ani în urmă, am dat întîmplător peste o 
traducere engleză a unuia dintre cele mai fascinante 
texte din literatura europeană, în care scriitorul se 
dezvăluie total cititorului: Monsieur Nicolas, această 
ciudată capodoperă a scriitorului francez Restif de la 
Bretonne, autobiografia sa romanţată. Există un pasaj 
pe la începutul cărţii, în care îşi descrie copilăria 
petrecută la ţară, într-un sat îndepărtat din 
Burgundia, pe la 1740, care m-a fermecat cînd l-am 
citit prima oară şi care, de atunci, mi-a oferit cheia şi 
imaginea emblematică a acestei retrageri în interior. 

El povesteşte cum, într-o zi, tatăl său, văzîndu-se 
fără cioban, i-a îngăduit să se ducă el cu vitele la 


păscut; şi cum, rătăcind ici-colo cu ele, ajunse într-o 
vilcea secretă, între dealurile din spatele satului. Pînă 
atunci nu auzise pe nimeni vorbind despre ea; era un 
loc încîntător, năpădit de verdeață, retras şi plin de 
păsări şi de animale... un iepure, o căprioară, doi 
porci mistreți care se împerecheau. O pupăză, prima 
pe care o vedea, zbură şi începu să ciugulească 
ramurile unui păr sălbatic. Simţi că, într-un fel, 
păsările şi animalele de aici erau mai blînde şi mai 
minunate decît cele din alte părţi, aşa încît avu 
senzaţia că intrase într-un loc interzis. Dar, imediat, în 
mintea lui locul deveni „vilceaua sa“; se întoarse 
acolo, construi un mic monument de piatră, adună 
lemne de foc pentru a-şi pregăti mîncarea şi chiar 
consacră valea - după cum povesteşte într-alt 
fragment fermecător - chemînd tineri păstori şi 
păstoriţe să se adune acolo şi se simţi „în starea 
omului de dinaintea apariţiei împăraţilor şi a legilor şi 
a interdicţiilor“. Folosind un termen din dialectul 
local, boteză locul la bonne vaux: valea abundenței, 
vilceaua sacră. 

Premoniţia lui  Restif este surprinzător de 
apropiată de viziunea pe care englezii o asociază mai 
degrabă cu cea a lui Samuel Palmer, din anii petrecuţi 
la Shoreham: un loc în afara lumii normale, perfect 
izolat şi inaccesibil, năpădit de verdeață şi foarte 
fertil, bîntuit şi bîntuind, dominat de o senzaţie de 
supranatural care e totodată o senzaţie de misterioasă 
comuniune cu tot ceea ce există în lume. Desigur că 
imaginea revine mereu în literatură şi artă, sub o 
formă sau alta, de la sublima grădină a raiului şi 
pădurea Arden, pînă la stilul melodramatic al lui 
James Hilton cu a sa Shangri-la. Dar poate pentru că 
descoperirea vieţii, a concepţiilor şi a sensibilităţii lui 
Restif (erotismul său, simţul acut al prezentului şi al 


trecutului, ca şi viziunea lui inconştient şi instinctiv 
cinematografică) a fost, în ciuda barierei de limbă, 
una din acele experienţe ce trece mult dincolo de 
literar şi de obiectiv, similară regăsirii unui părinte 
pierdut, a unui frate mai mare. Poate şi pentru că, în 
mod surprinzător, Monsieur Nicolas n-a reuşit să-şi 
dobîndească locul meritat printre celelalte mari 
autobiografii ale literaturii europene, astfel încît, în 
afara graniţelor Franţei, rămîne prin ea însăşi un soi 
de secret. Emblema mea favorită pentru acest 
fenomen rămîne la bonne vaux. 

Tocmai această „vîilcea sacră“, cu tot ce 
reprezintă ea, explică de ce îmi pierdusem răbdarea 
cu profesiunea mea; şi, de asemenea, mult mai 
profund decît primul motiv invocat, de ce englezilor 
nu le-a plăcut niciodată să se exprime prin intermediul 
cinematografului. 

Cinematograful nu poate reda o cultură ale cărei 
aparențe exterioare, în totalitatea lor, te induc în 
eroare şi care a transformat în artă fuga de prezent, 
de aparatul de filmat sau de realitate. Pentru noi, 
englezii, aparatul de filmat, ochiul public, invită la 
artificial şi la minciună. Facem din plin uz de aceste 
aparențe în comediile şi în umorul nostru, atît din 
punct de vedere social, cît şi politic; dar realitatea 
noastră privată ne-o căutăm în altă parte şi, mai 
presus de orice, în cuvinte. Din moment ce sîntem atit 
de grijulii să nu ne dezvăluim adevărata personalitate 
decît în particular, forma privată a textului citit ne 
convine mult mai mult decît spectacolul public. Mai 
mult, textul imprimat permite păstrarea distanţei faţă 
de cel care l-a „comis“. Textul este numai amprenta, 
urma unui animal care a trecut, dar care acum se află 
în altă parte, în pădure; şi, chiar şi atunci, dată fiind 
natura limbii, este o urmă lăsată mai adînc în mintea 


cititorului (altă pădure) decît în lumea obiectivă, aşa 
cum se întîmplă cu artele cu adevărat exterioare ca 
pictura şi muzica. 

În arta cinematografică, ceea ce ne „blochează“ 
este faptul că în sinea noastră ştim că orice imagine 
veridică a englezului trebuie să exprime ceea ce 
aparatul de filmat nu poate surprinde, continua 
eschivare de la a arăta cine sîntem cu adevărat, 
discrepanţa continuă şi reală între ceea ce spunem şi 
ceea ce gindim. Sau am putea s-o exprimăm şi invers: 
nici un roman despre englezi, oricît de autentic, o 
dată transpus pe ecran, nu ne poate oferi decit o 
imagine artificială, falsă, despre ei. Căci, prin însăşi 
natura sa  aluzivă şi  eludantă, personalitatea 
englezului refuză orice reprezentare vizuală; şi faptul 
inexplicabil că nu sîntem capabili să facem filme bune 
despre noi sau să dăm regizori buni de talia lui 
Bergman, Bunuel, Satyajit Ray, provine, în mare 
măsură, de aici. 

Aveam, oricum, o ceartă mai veche şi mai puţin 
locală cu cinematografia, precum şi cu mai tînăra sa 
odraslă, televiziunea. Orice formă de artă e un surogat 
pentru imaginaţiile individuale ale publicului; dar, în 
momentul de faţă, acestea două şi-au depăşit 
atribuţiile, devenind uzurpatoare şi invadînd total 
conştiinţa spectatorului.  Subminează şi  slăbesc 
puterea de înţelegere a individului; îşi impun, în mod 
insidios, propriile lor conformităţi, limite şi puncte ce 
vedere, negînd existenţa a tot ce nu pot capta. Aşa 
cum se întîmplă cu mai toate experienţele repetate 
frecvent, efectul este paradigmatic, avind, prin 
analogie, un impact mult mai puternic decît ar părea 
la prima vedere, afectind, de fapt, toate sferele vieţii 
în care existența unei imaginaţii libere şi 
independente este foarte necesară. Mult proclamata 


efemeritate a televiziunii nu constituie o consolare; 
am putea la fel de bine argumenta că, din moment ce 
o singură ţigară nu poate produce cancerul, fumatul 
nu prezintă nici un pericol. 

Pe scurt, în ciuda mult lăudatelor lor virtuţi ca 
distribuitori pe scară largă ai artei şi democraţiei 
imediate, de mult începusem să simt că e ceva putred 
cu aceste două dominante ale mass-mediei; eram 
aidoma unui funcţionar german, de altfel conştiincios, 
care ar fi început, la un moment dat, să-şi pună unele 
întrebări în legătură cu partidul nazist, începusem 
deja să văd că maşinăria şi slujitorii ei aveau ceva 
uniformizant, dacă nu chiar categoric totalitar. Pe 
undeva, cinematograful, ca şi televiziunea, atrofia o 
funcţie vitală a individului: capacitatea de a-şi folosi 
propria imaginaţie. Dar, aşa cum au existat, fără 
îndoială, atîţia germani cărora nu le-au plăcut naziştii, 
dar au considerat că trădarea de patrie e o crimă şi 
mai gravă, şi eu am refuzat ani de zile să dau 
ascultare acestor sentimente, în mare parte pentru că 
nu eram eu însumi victima lor. Era complet ilogic: din 
moment ce Dan era imun la drog, putea să-şi permită 
să continue să-l fabrice. Dar mai găsise şi alte scuze. 

Aşa cum arată şi critica marxistă, această 
retragere din lumea reală într-o lume imaginară este 
un fenomen antisocial şi profund egoist. Fiecare artist 
trăieşte într-un spaţiu asemănător cu camera mea de 
la Oxford, plină de oglinzi; şi aşa cum la început 
anumite aspecte ale cinematografului - faptul că era o 
artă de echipă, perioada relativ rapidă de creaţie - îmi 
păruseră sănătoase (copulaţie mai degrabă decît 
masturbaţie, ca să folosesc termenii favoriţi ai 
studiourilor cinematografice), aceleaşi aspecte m-au 
privat, în cele din urmă, de plăcerea solitară a 
retragerii, de posibilitatea de a reintra în Ja bonne 


vaux... şi m-au făcut, probabil, să-mi caut o 
compensatie în alte forme de retragere, de felul celor 
pe care Jane i le-a sugerat lui Caro. 

Ştiam că asta era ceea ce mă atrăgea de fapt spre 
ideea unui roman, mai mult decît o preferinţă 
intrinsecă a genului. Ca cititor, teatrul şi poezia mă 
atrăseseră întotdeauna mult mai mult. În roman 
simţeam însă o mai mare posibilitate de retragere. În 
termenii lui Robin Hood, vedeam în roman o pădure 
deasă, după crîngurile rare pe care le reprezenta 
scenariul de film... şi un plus de risc. Mare parte din 
ceea ce lucram acum pentru cinematograf era 
garantată de la bun început. Bani existau, studiouri 
existau, iar procesul se desfăşura aproape mecanic, 
fără prea mari probleme, cu excepţia cîtorva 
încurcături şi dezamăgiri minore. 

Am avut o secvenţă în scenariul despre Robin 
Hood care, văd acum, avea un caracter mult mai 
vizionar decît mi-am dat seama la vremea aceea. Ca o 
evadare de la acţiunea susţinută şi barbaria unora 
dintre episoade, am imaginat o vară în care, la umbra 
deasă a pădurii, oamenii trăiau o viaţă abundentă 
(esenţa ideii de la bonne vaux este caracterul ei 
efemer) şi moralul bandei s-a dezintegrat; ceea ce 
începuse ca ceva liric şi idilic se deteriorase cu 
încetul; cei care erau în afara legii în mijlocul naturii 
deveniseră în afara legii prin propria lor natură, 
delăsători şi leneşi, la fel de privilegiați în felul lor ca 
şi privilegiaţii din oraşe, din cauza cărora luaseră 
iniţial drumul codrului. Poate că ideea asta exista 
undeva, în spatele sentimentelor mele faţă de Barney 
şi de lumea lui - şi, prin extindere, a mea: o lume de 
privilegiați care decăzuse sau care îşi pierduse 
prospetimea, devenind stereotipă. Ne permiseserăm 
să ne uităm ura faţă de şerifii din Nottingham ai 


secolului XX, societatea noastră, felul cum mergea 
lumea, pentru simpla satisfacţie de a ne retrage pe 
tuşă. 

În scenariu, rezolvasem această inerție prin 
violenţă - doi membri ai bandei violaseră o tinăra 
ţărancă; apoi furia lui Robin împotriva celor doi 
(concretizată prin hotărîrea de a-i spînzura) şi 
împotriva lui însuşi (concretizată prin hotărîrea de a-i 
ierta), ceea ce îndemna acceptarea de către el a 
întregii responsabilităţi, în calitatea sa de şef al 
întreprinderii. 

lar acum, la Londra, în dimineaţa aceea, sub 
influenţa ultimelor douăzeci şi patru de ore şi a acelei 
parţiale destăinuiri faţă de Caro, în legătură cu ce 
aveam de gind - o destăinuire pe care nu 
intenţionasem de fapt să o fac, dar de care mă 
folosisem pentru a-i obţine iertarea şi pentru a-mi 
reafirma noile hotăriri - am început să văd capcana în 
care mă aflam. O capcană ce consta într-o retragere 
mai profundă decît o gîndisem iniţial şi care, pentru 
mine, avea să fie probabil fără întoarcere; spre 
deosebire de cea a lui Robin Hood al meu (om de 
acţiune, marionetă, mercenar... un tilhar plin de 
scrupule - care m-a ajutat cel puţin să-l citesc mai 
tîrziu pe Byron cu ceva mai multă înţelegere). 

Într-o însemnare pe care-o scrisesem în 
dimineaţa aceea, spuneam: Un personaj care trebuie 
văzut în zbor, ca o pasăre care a uitat cum să înceteze 
să migreze. Şi apoi: Oare ce-l face să se oprească? 

Ironia este că toţi artiştii, cel puţin în timpul 
procesului de creaţie, sînt mult mai „divini“ decît 
orice primă cauză teologică sau ştiinţifică. Bineînţeles 
că, în termeni genetici, tehnici şi ambientali, nu sînt 
liberi, ci închişi în interiorul talentelor lor, al 
experienţei lor prezente şi trecute; cu toate acestea, 


chiar şi această libertate limitată este mult mai mare, 
datorită imensităţii pădurii imaginarului, datorită 
permisiunii pe care le-o oferă societatea apuseană de 
a rătăci în voie prin ea, permisiune acordată lor mai 
mult decît oricărei alte fiinţe umane, afară doar de 
mistici şi de nebuni. Aceasta este singura realitate şi 
nu are prea mare legătură cu primirea pe care 
publicul o face produsului eventual al acestei 
retrageri. 

Dar diferenţa dintre artizan şi artistul adevărat 
constă tocmai în diferenţa dintre posibilitatea şi 
imposibilitatea de a cunoaşte ceea ce putem face - 
fapt ce explică şi de ce una din ocupaţii este sigură, 
iar cealaltă include întotdeauna şi un coeficient de 
risc. E suficient să-mi arunc o privire în urmă, peste 
lucrările mele de pînă acum, pentru a şti cărei 
categorii îi aparţin într-o proporţie strivitoare: un 
puternic iz de siguranţă, în special pentru că fuseseră 
scrise pornind de la ceea ce eu (şi şefii mei de la 
studio) ştiam că lumea doreşte să audă şi mă 
îndepărtam din ce în ce mai mult de realitate, de 
realitatea mea şi de cea a spectatorilor. Una dintre 
cele mai periculoase substituiri ale retragerii constă 
în refuzul de a deveni conştient de toate acestea. 
Frica de aterizare împinge pasărea să zboare la 
nesfîrşit: pericolul solului real. 

Deşertul şi cea mai groaznică tentaţie a sa: să nu 
te mai întorci. 

Dacă ar fi să spun care îmi sînt preferinţele în ce 
priveşte romanul modern, aş indica linia care merge 
de la Henry James la Virginia Woolf şi la Nabokov. 
Toţi trei aparţin, în maniere diferite, societăţii secrete 
care a cunoscut Ja bonne vaux şi, mai tîrziu, exilul din 
la bonne vaux. Ne place tuturor să credem că astfel de 
preferinţe personale reflectă un criteriu general, dar 


bineînţeles că întotdeauna izvorăsc parţial şi dintr-un 
eşec personal; dezvăluie o lipsă existentă în noi şi 
dorinţa ascunsă de a o umple. Tot în acea dimineaţă, 
mi-am mai însemnat ceva: Dacă o viaţă constă în mare 
parte din retrageri din realitate, relatarea acestei vieţi 
trebuie să fie cea a unei retrageri din imaginar 


Ritual 


O serie de evenimente mult mai prozaice păreau 
să caute cu orice preţ să împiedice retragerea 
concretă a lui Dan în vilceaua lui din Devonul natal. 
Mai întîi a fost ancheta şi înmormîntarea; apoi 
sentimentul că nu se cade s-o părăsească pe Caro în 
cele cîteva zile cît mai stătea în apartament. În seara 
care a urmat psihanalizei de la micul dejun, 
discutaseră multe şi mult mai afectuos. În legătură cu 
apartamentul discutaseră tot felul de posibilităţi; dar 
căzuseră, în cele din urmă, de acord să mai amîne un 
timp luarea hotăririi. Dan spera că, într-o oarecare 
măsură, ezitarea lui Caro era o recunoaştere a 
faptului că legătura ei cu Barney într-o bună zi se va 
termina. 

În cele din urmă, mai era şi David Malevich, care 
îi vîrise capul în laţ cu scenariul despre Kitchener, iar 
acum strînsoarea devenea din ce în ce mai puternică. 
Dan telefonase la New York a doua zi după ce se 
întorsese de la Oxford; ca să afle de la secretara 
producătorului că tocmai voia să-l sune. Şeful ei nu 
era la New York, dar urma să vină la Londra peste 
cîteva zile şi voia să stabilească urgent o întîlnire cu 
el. Cuvîntul „urgent“ îl făcu pe Dan să aibă mustrări 
de conştiinţă. Printre problemele domestice şi 
familiale, se strădui să-şi facă timp şi pentru lucru. 
Premoniţia pe care o avusese în seara aceea, la 


Oxford, că va reuşi să ducă scenariul la bun sfîrşit, 
părea să nu fie o simplă iluzie. Avea cel puţin cîteva 
idei noi pe care intenţiona să le dezvolte; şi dacă tot 
se mai gîndea că n-ar fi trebuit să accepte scenariul, 
totuşi, unele din problemele tehnice legate de el 
păreau acum mai puţin plicticoase, ba chiar 
interesante. Faptul că era din nou în Anglia îi era de 
ajutor; acolo, în California, bătrînul său erou îi păruse 
de două ori mai ireal. 

Malevich era departe de prototipul 
producătorului american veşnic satirizat: un broscoi 
umflat şi cu ochelari, înconjurat de telefoane, sîni şi 
fum de ţigară. De fapt, n-avea deloc fizionomia 
personajului, fiind înalt, subţire, păstrînd încă o alură 
sportivă, în ciuda celor cincizeci şi cinci de ani ai săi. 
Se spunea despre el că, o dată, acceptase ca o dispută 
cu un actor pe care îl voia neapărat într-un film şi care 
cerea douăzeci de mii de dolari peste ce îi oferea 
producătorul, să fie hotărită de rezultatul unei partide 
de tenis; şi îşi bătuse tînărul partener cu trei la zero. 
Una din versiunile poveştii susţine că, la sfîrşitul 
jocului, Malevich s-ar fi dus la fileu şi i-ar fi oferit 
actorului banii înapoi, cu condiţia ca acesta să-i 
folosească pentru a-şi plăti lecţii de tenis. Dar mă 
îndoiesc. Ştia să fie mîină-strinsă. Nici nu bea, nici nu 
fuma şi se îmbrăca la fel de sobru ca un om de afaceri 
din New England. Ar fi putut fi luat foarte bine drept 
un jurist sau un bancher din Wall Street, amîndouă 
profesiuni pentru care era potrivit ca fizic şi în care ar 
fi avut, fără îndoială, mare succes. 

Era al treilea scenariu pe care Dan îl scria pentru 
el şi ştia că Malevich era ascultător atent şi inteligent 
şi-şi ţinea firea cînd discutau în contradictoriu; dar şi 
că nu permitea regizorilor cu care lucra să introducă 
improvizații, o dată scenariul stabilit - ceea ce îl 


făcuse pe unul din ei să-l poreclească Gingis-Han. 
Acum cîteva seri, cînd vorbise cu Jane, Dan se 
exprimase destul de dur la adresa lui, căci Malevich 
era cel care vorbise o dată despre ideile lui Levi- 
Strauss... şi o făcuse într-un fel destul de relaxat. Era 
mult mai cultivat decît alţi producători, deşi folosea 
jargonul meseriei cînd discuta afaceri. În spatele 
omului de afaceri din lumea spectacolului şi al 
ambalajului elegant, se ascundea un idealist romantic, 
aproape un visător. Intrase în lumea filmului după ce 
o perioadă îndeplinise, cu succes, funcţia de impresar 
pe Broadway; şi reuşise să rămînă propriul său stăpîn 
într-o lume în care aproape orice independenţă este 
luată drept un afront personal. 

Avusese şi el vreo două „dezastre“, iar multe din 
proiectele sale eşuaseră (inclusiv una din ultimele 
două încercări ale lui Dan), în sensul că nu reuşise să 
treacă cu ele de faza scenariului; dar, de-a lungul 
anilor, s-au adeverit multe din premoniţiile sale 
despre care anume curente noi - sau care anume 
curente vechi reluate - vor atrage publicul, şi se 
dovedise mult mai perspicace decît mulţi producători 
din marile studiouri. O dată luase un scenariu pe care 
îl prezentase în zadar cîtorva firme importante şi 
reuşise să încheie un contract pentru o coproducție în 
spatele Cortinei de Fier; fără să fie un succes 
răsunător, adusese încasări mult mai mari decît 
costisitorul „elefant alb“ pentru care unul dintre cei 
de la Hollywood care-l refuzaseră îşi irosise cea mai 
mare parte din bugetul anual. Un an sau doi mai 
tirziu, Malevich reuşise cumva să pună mîna pe un 
exemplar din bugetul acestei realizări (cifre care nu 
sînt niciodată anunţate public), îi anexase un 
exemplar din bilanţul încasărilor sale şi le trimisese pe 
amîndouă directorului studioului cu pricina, însoţite 


de o broşură în care se făcea reclamă unor case de 
sănătate în care te poţi retrage, undeva într-un colţ 
îndepărtat din Florida. Purta o pică teribilă tuturor 
celor care îi respingeau propunerile fără un motiv 
serios. 

Dan, care nu mai scrisese scenarii pentru filme 
cu distribuții masive de la primele sale încercări, pe 
vremea cînd era încă însurat cu Nell, a ris cînd i s-a 
propus ideea unui scenariu despre Kitchener. Dar 
producătorul îşi argumentase teoria, în felul lui 
obişnuit, încăpăţinat şi sec, afirmînd că, în ciuda 
războiului din Vietnam, exista în America o nostalgie 
latentă pentru imperialism, în special cînd acest 
imperialism se manifesta în alte ţări, în afara Statelor 
Unite. Apoi mai era interesul faţă de tot ce are 
contingenţă cu războiul, celebre personaje istorice, 
intrigi politice, decoruri exotice. Dan citise tot ce 
găsise în legătură cu Kitchener şi, în momentul de 
faţă, tot ce ştia despre acest tip putea fi scris pe o 
latură a unei cutii de chibrituri. Făcuse greşeala să 
cedeze puţin: da, s-ar putea să-l intereseze oarecum, 
dacă s-ar putea dezvălui nebunia imperialismului, şi 
mai era şi ironia savuroasă a celebrului deget 
recrutînd voluntari pentru războiul mondial cauzat 
tocmai de imperialism. Malevich primi această idee 
destul de banală ca pe ceva genial - exact motivul 
pentru care apelase la Dan, voia un scenariu solid 
înainte de a începe să se ocupe de rest. Dan nu se 
ambalase; era încă rezervat. 

Dar apoi sosise o scrisoare în care era asigurat că 
nu se puneau probleme financiare; i s-ar putea chiar 
oferi un procentaj din încasări, dacă asta voia; era 
tentat cu un morcov, dar un morcov de aur. A luat din 
nou masa cu producătorul. Dan făcuse deja primele 
cercetări şi hotărise că bătrinul Kitchener fusese un 


personaj destul de straniu pentru a-i oferi un punct 
serios de plecare (şi, aşa cum subliniase şi Malevich, 
existau elemente în viaţa lui care îl prefigurau pe T.E. 
Lawrance). Dan ştia că amestecul bizar de timiditate 
şi megalomanie al personajului putea oferi oricărui 
actor demn de acest nume suficient material pentru 
un rol destul de complex (după cum acelaşi amestec îl 
ajuta să descopere de ce Malevich, evreu de origine 
iugoslavă, se interesa, în mod atît de neaşteptat, de 
omul care inventase lagărele de concentrare). Chiar şi 
lipsa, la Kitchener - cel puţin aparent -, a oricărei 
vieţi sexuale, normale sau anormale, oferea unele 
posibilităţi. 

De fapt, nu Kitchener însuşi reprezenta o 
problemă pentru Dan; ceea ce îl speria era masa 
enormă de evenimente şi locuri care trebuiau incluse 
în scenariu: Gordon, Botha, Curzon, Churchill şi toţi 
ceilalţi care trebuiau să defileze pe ecran. Dan nu 
hotărise încă nici maniera pe care trebuia s-o adopte: 
dacă să insiste pe desfăşurarea dramatică sau pe 
precizia redării unor fapte istorice. Şi trucurile la care 
trebuia să recurgă îl iritau cel mai mult. În final, se 
hotări asupra unui mic truc formal (aşa cum un om 
care se îneacă se agaţă de centura de salvare). Ar fi 
vrut să-l surprindă pe Kitchener în apogeul carierei 
sale şi, geografic, într-un punct central, şi de aici să 
alterneze flashback-urile cu naraţiunea la prezent. Cu 
mulţi ani în urmă, pe cînd trăia cu Andrea, fusese în 
Egipt; într-o iarnă, ea se îmbolnăvise de pleurezie, 
încetase să mai lucreze şi era deprimată şi 
deprimantă; de cum i s-a permis să călătorească, Dan 
a dus-o într-o croazieră pe Nil. Stătuseră cîteva zile la 
Assuan şi fuseseră cuceriţi de una din insulele de pe 
fluviu: Insula lui Kitchener. Dan nu-şi mai amintea 
decît de pomii exotici şi, la marginea deşertului, de 


pacea lichidă şi verde a acestei oaze, felucile plutind 
pe fluviu; dar părea şi o posibilă bază de plecare în 
incursiuni pline de sînge şi cruzime spre alte ţări şi 
alte epoci. 


Cînd David a sosit la Londra, aşa cum fusese 
anunţat, şi cînd ne-am văzut aşezaţi faţă în faţă la o 
masă la Connaught, nici prin cap nu mi-a trecut, 
cunoscîndu-l cum îl cunoşteam, să pretind că totul 
mergea bine cu scenariul. I-am expus problemele mele 
şi el m-a ascultat cu atenţie, căzînd chiar de acord cu 
mine că se poate renunţa la unele lucruri, însă ezită 
cînd i-am propus să suprimăm cearta cu Khedive din 
1894, o scenă care ştiam că îmi va lua foarte mult 
timp şi îl va costa pe David o groază de bani - voia să 
vadă cel puţin cum arăta pe hîrtie. După ce avu cîştig 
de cauză asupra acestui punct, găsi excelentă ideea 
mea de a folosi Insula lui Kitchener ca centru de 
gravitate al ansamblului. l-am descris insula cît am 
putut mai bine; avantajele pe care le reprezenta 
pentru povestire. 

— Îmi place, Dan. Mai bine nici că se poate. 

— O insulă în genul ăsta nu poate fi prea greu de 
găsit. Trebuie să vedem cum facem cu deşertul din 
fundal. 

Mă privi dînd aprobator din cap. 

— Poate că ar trebui să găsim altceva. 

— Mi-ar părea tare rău. Trebuie să existe pe 
undeva. 

Sorbi încet din sucul de mere, apoi ridică brusc 
capul şi mă privi surizînd. Ar fi trebuit să-mi amintesc 
că era şi un jucător de cărţi de mîna întîi. 

— Te întrebi probabil ce dracu’ caută aici un om 
atît de ocupat ca mine. 

— Credeam că mi-ai spus. 


Zisese că era în drum spre Roma, unde trebuia să 
discute alt proiect. 

— Dar mai întîi plec la Cairo. Miine, cu avionul. 

— Doar nu vrei să... 

— Vrei să vii şi tu? 

— Să-l tragem în Egipt? 

— Şi israelienii trag pe-acolo. Tot timpul, spuse 
zimbind larg. 

— Da, tocmai. Nu crezi că s-ar ridica şi unele 
probleme politice? 

— Evreii cu arme sînt cu totul altceva decît evreii 
cu dolari. Făcu un gest larg cu mîna. Insula îţi stă la 
dispoziţie. Dacă ar fi să ne luăm după ambasada lor de 
la Washington, vei avea tot ce vei dori. 

— Şi nu te temi că...? 

Ridică din umeri. 

— Am să joc probabil vreo două partide de bridge 
în minus. 

— David, e minunat! 

— Mi s-a spus că lumina e nemaipomenită. 

— La fel ca în California. Chiar mai bună. Fără 
smog. 

— Au chiar şi ceva echipament, la Assuan. 
Studiouri, tehnicieni. Dacă vrem. Figuranţi - zece la 
cent. Pe săptămînă. Cămilele, gratis. 

Începu din nou să mănînce, dar nu putu rezista să 
nu adauge, îndreptîndu-şi furculiţa spre mine: 

— Tot n-ai învăţat să recunoşti un producător 
bun, cînd se întîmplă să-l întilneşti. 

— Şi scenele de la Cairo? Suakin? 

— Poţi să vii cu mine mîine? 

I-am explicat situaţia cu Anthony. 

— Îmi pare rău. Reflectă o clipă. Dan, uite ce-aş 
vrea. De îndată ce poţi, te duci acolo. Va fi o călătorie 
plăcută, nu? Eu plec de la Roma direct la New York, 


dar cei de la biroul meu te vor anunţa cu cine să iei 
legătura şi ce să vezi. Acolo vor aranja ei totul. Ţin 
neapărat să facem filmul la ei. Îmi făcu cu ochiul. 
Fiicele, soțiile... tot ce vrei. 

— Imi face impresia că-i confunzi pe arabi cu 
eschimogşii. 

— Eu, poate, dar nu şi domnii cu care am 
discutat. 

— Sînt încîntat. 

— Să profităm deci! 

Hotări că nu mai vrea să mănince restul de 
friptură şi se rezemă de spătarul scaunului. 

— Cînd termină Jenny McNeil? 

— Peste trei-patru săptămîni. Dacă se ţin de 
program. 

— Ia-o şi pe ea. Am auzit că şi-a cîştigat dreptul la 
o vacanţă. Văzu că ezit. Nu? 

— Sînt destul de în urmă cu scenariul, David. Nu 
ştiu dacă n-ar fi mai bine să renunţ la călătoria asta. 
Am mai fost acolo. Pentru ce-mi trebuie, e suficient. 

— Şi ştii ce păţesc scenariştii care nu-şi prezintă 
scenariul la timp. 

— Exact. 

Zîmbirăm. Privi în jos, apoi se uită în sus la mine, 
cu o figură serioasă. 

— Dan, vreau neapărat ca filmul ăsta să fie un 
succes. Nu mă interesează data. Dacă ai nevoie de 
două-trei săptămîni în plus... Făcu un gest larg cu 
braţele. Ce mai contează două săptămîni? 

— Dă-mi un mic răgaz să mă gîndesc. 

— Adresează-te biroului meu de la Londra. Se vor 
ocupa ei de toate, de vize şi de tot restul. 

— Bun. 

Îşi încrucişă braţele. 

— Acum, hai să discutăm despre regizori. Ghici 


cu cine am luat masa săptămînă trecută? 

În taxi, în drum spre casă, Dan hotărî să nu se 
ducă. N-avea rost; era un simplu avantaj pe care i-l 
oferea profesiunea; şi oricum nu era treaba lui, asta îi 
privea pe regizor - care o fi - şi pe directorul de 
platou. De fapt, avea mult mai mult de lucru la 
scenariu decît credea David; nu terminase nici măcar 
jumătate, dar trecuse mai mult de jumătate din 
perioada stipulată în contract. În plus ar fi părut o 
nouă fugă din viaţa tuturor acestor oameni în rîndul 
cărora tocmai reintrase; o recurgere la cel mai 
dăunător şi mai constant „privilegiu“ al celor din 
lumea filmului: presupusa libertate de a fi deasupra 
oricărui simţ al datoriei, al rutinei, al economiei, al 
autodisciplinei. A doua zi, cînd o văzu pe Caro şi ea îl 
întrebă cum decursese întîlnirea, nici nu-i pomeni 
măcar că ar exista această posibilitate. 


Ziua următoare se afla din nou la Oxford, pentru 
anchetă. Trenul sosise destul de tîrziu şi de la gară se 
duse direct la tribunal. Jane şi Rosamund erau deja 
acolo, împreună cu Andrew, care venise de la 
Compton în dimineaţa aceea. Nell rămăsese acasă să- 
şi îngrijească fiul şi moştenitorul, căruia nu-i trecuse 
încă oreionul. Cîteva rînduri de scaune erau ocupate 
de necunoscuţi, dintre care vreo cîţiva erau clar 
reporteri, iar Dan presupunea că restul erau colegi 
de-ai lui Anthony de la universitate sau, pur şi simplu, 
curioşi care n-aveau altă treabă. Se citi raportul 
medicului legist şi rezultatul autopsiei; infirmiera care 
se ocupase ultima de Anthony depuse mărturie; apoi 
supraveghetoarea care fusese de serviciu în noaptea 
aceea, apoi i se puseră, cu blîndeţe, cîteva întrebări 
lui Jane. Da, fusese uimită, gestul era împotriva 
tuturor convingerilor sale religioase. Nu pomenise 


niciodată despre aşa ceva. Nu-şi putea aminti să fi 
avut cu el nici măcar o discuţie foarte generală în 
legătură cu asta. Nu existau nici un fel de probleme 
familiale sau materiale care să-i justifice hotărîrea. 
Desigur, nu i se ascunsese gravitatea bolii, era pe 
deplin conştient că nu mai avea mult de trăit... şi aşa 
mai departe. Jane era foarte calmă, vocea sigură, în 
special cînd bătrinul judecător o întrebă dacă 
cunoştea vreun motiv special pentru care hotărise „să- 
şi pună capăt zilelor“ tocmai în seara aceea. 

— Nu, nu văd nici unul. Continuă: Primise vizita 
unui vechi prieten - fostul soţ al surorii mele - a cărui 
prezenţă o solicitase. Ştiu că-l aştepta cu mare 
nerăbdare şi tot ce pot să spun, după cîte ştiu atit de 
la soţul meu, cît şi de la domnul Martin, e că 
întrevederea i-a făcut mare plăcere. 

— Dumneavoastră nu aţi fost de faţă la întîlnire? 

— Soţul meu mă întrebase dacă, avind în vedere 
situaţia, putea să-şi permită să fie egoist şi să-şi 
rezerve singur plăcerea de a-l avea alături pe domnul 
Martin. În timpul studenţiei fuseseră foarte apropiaţi, 
aici la Oxford, la acelaşi colegiu, şi nu se mai văzuseră 
de mulţi ani. 

Anchetatorul nu insistă, dar Dan îl văzu că scria 
ceva; şi avu brusc intuiţia neplăcută că el nu avea să 
scape aşa uşor. Curînd avu ocazia să şi-o verifice, cînd 
îi luă el locul lui Jane. 

— Pot să vă întreb de ce nu v-aţi mai întîlnit cu 
profesorul Mallory de atîta vreme? 

— Au existat între noi discuţii neplăcute, în 
momentul cînd am divorţat de sora doamnei Mallory. 
În cea mai mare parte a fost vina mea. Sînt gata să vă 
explic ce s-a întîmplat, dacă consideraţi că e relevant. 

— Nu ne interesează decit seara cînd a avut loc 
accidentul. Greşesc dacă presupun că întîlnirea a fost, 


în esenţă, o reconciliere? 

— Aşa a fost. 

— Şi atmosfera a fost cea obişnuită în asemenea 
situaţii? 

— Exact. 

— Aţi mai discutat şi alte probleme? 

— Ce ni se mai întîmplase de-a lungul anilor. 
Lucruri de genul ăsta. 

— S-a menţionat, oricît de vag sau ocolit, ideea 
sinuciderii? 

— Nicidecum. La un moment dat, a ris chiar de 
ideile mele pesimiste despre lume. 

— S-a menţionat vreo îngrijorare sau supărare - 
alta decît cea evidentă, legată de starea sănătăţii lui? 

— Era puţin sceptic în legătură cu valoarea 
activităţii sale academice. Dar o oarecare autodenigra 
era una din trăsăturile obişnuite ale caracterului său 
încă de pe cînd ne-am cunoscut prima oară. 

Anchetatorul îşi permise un zîmbet auster. 

— Şi, după părerea dumneavoastră, fără nici o 
legătură cu ancheta de faţă? 

— Sunt sigur că nu. 

— La plecare v-a făcut vreo aluzie, cît de mică, la 
ceea ce avea de gînd să facă? 

— Categoric nu. l-am spus că-l voi vizita din nou a 
doua zi şi s-a arătat foarte bucuros de această nouă 
întîlnire. 

— Dacă priviţi în urmă, aveţi impresia că luase 
hotărîrea înainte de întîlnirea cu dumneavoastră? Sau, 
din anumite motive, după? Continuă înainte să pot 
răspunde: Cu alte cuvinte, consideraţi că a fost un act 
premeditat sau o hotărtîre spontană? 

— După cîte îmi pot da seama din întîlnirea 
noastră, cred că a fost ceva spontan, deşi consider că 
era, mai degrabă, în firea lui - poate şi prin natura 


profesiei lui - să acţioneze premeditat. 

— Vreţi să sugeraţi, ca o ipoteză, că hotărîrea 
fusese luată înainte de această împăcare şi că, de fapt, 
reconcilierea o dată făcută, nimic nu-l mai împiedica 
să-şi pună planul în aplicare? 

— Mi se pare mai plauzibil. 

— În măsura în care se simţise vinovat de ruptura 
dintre dumneavoastră, credeţi că a considerat că şi-a 
reparat greşeala? înţeleg că aţi venit din America la 
rugămintea lui? 

— La ambele întrebări răspunsul este „da“. 

— Dar nu v-a spus deschis că o ultimă datorie 
care îi apăsa conştiinţa - mai mult decît puteaţi bănui 
- tocmai fusese îndeplinită? 

— Şi-a exprimat regretul că trecuse atita vreme. 
Fapt pe care îl regret şi eu. 

— Dar nu s-a spus explicit: „acum pot să mor 
împăcat“? 

— Categoric nu. 

— Nici nu vi s-a dat în vreun fel a înţelege aşa 
ceva? 

— Dacă aş fi avut o cît de mică bănuială, aş fi 
avertizat-o pe doamna Mallory înainte de a părăsi 
spitalul. 

Ezită puţin. 

— Nu sînt foarte lămurit de ce această întilnire 
nu a putut avea loc mai devreme. 

— Presupun că din cauză că eu eram în America. 
Şi am adăugat repede, înainte ca el să poată continua: 
I-am spus, cînd ne-am întîlnit, că aş fi vrut să n-o fi 
amiînat atît de mult... abia după ce s-a îmbolnăvit. Nu- 
mi amintesc exact cuvintele pe care le-a folosit, dar 
cred că nu şi-a putut învinge, pînă de curînd, teama 
inutilă de a nu mă deranja cu tragedia lui personală. 

— Şi, între timp, această teamă a lui luase 


proporţii tot mai mari în mintea sa? 

— Da. 

— Vi s-a părut că-şi asuma o parte mult prea 
mare din vină pentru ruptura care a intervenit între 
dumneavoastră? 

— Sentința de divorţ s-a pronunţat în favoarea 
soţiei mele. Eu am fost de vină atît din punct de 
vedere legal, cît şi moral. Adevărata cauză a supărării 
a fost o piesă pe care am scris-o, bazată pe 
întîmplările legate de divorţ, în care travestisem 
rolurile celor implicaţi. 

Anchetatorul zîmbi. 

— Sinceritatea dumneavoastră vă onorează. Dar 
nu răspunde întrebării mele. 

— Vă rog să mă scuzaţi. Am considerat că era 
excesiv de scrupulos asumindu-şi o parte din vină 
pentru ceea ce se întîmplase. 

— Pot să vă întreb pentru ce se considera 
vinovat? 

— Pentru că nu-mi iertase păcatele. 

— O deficiență în capacitatea de a ierta? 

— Considera că ar fi trebuit să fie mai indulgent. 

— Şi se considera deci, pe nedrept, vinovat? In ce 
măsură? 

— Nu aş vrea să vă las o impresie falsă. Toate 
acestea au fost discutate pe un ton degajat. Nu fără 
umor. Mai degrabă ca doi prieteni care s-ar amuza de 
greşelile lor din trecut. 

— Dar nu s-ar putea, ţinind seama de 
convingerile lui religioase, să fi privit problema mult 
mai serios decît era dispus s-o arate în comportare? 

— Mi-e greu să cred că sinuciderea lui ar 
însemna o formă de penitenţă sau o pedeapsă pe care 
şi-a aplicat-o singur. Comportarea lui în timpul 
discuţiei a fost perfect raţională. Mi-a spus chiar şi 


cîteva glume. L-am găsit foarte puţin schimbat din 
punct de vedere psihologic şi emoţional. 

— Vreţi să spuneţi că, deşi exista sentimentul de 
vinovăţie pentru a nu fi pus mai devreme capăt 
rupturii dintre dumneavoastră, acesta nu ar fi putut 
constitui cauza esenţială? 

— Aşa cred. Şi ştiu că doamna Mallory îmi 
împărtăşeşte punctul de vedere. Am discutat, evident, 
posibilitatea. 

Anchetatorul îşi aruncă ochii pe însemnările sale. 
Dan avea impresia că e conştient că i se ascunde o 
parte din adevăr şi era tentat să scormonească mai 
departe. Dar, în cele din urmă, aprobă din cap. Dan se 
putea întoarce la locul lui. Apoi, foarte curînd, totul se 
termină. 

Se întoarseră acasă şi luară dejunul cu toţii, iar 
Dan îi întilni pe ceilalţi doi copii ai lui Jane, Anne şi 
Paul. Anne i s-a părut că are aceeaşi fire ca şi sora ei 
mai mare; dar cu Paul n-ajunse nicăieri, singura lui 
consolare fiind că încercările lui Andrew de a-l 
înveseli pe băiat nu aveau nici ele mai mult succes. 
Avea ceva ciudat, retras şi supărat, şi părea hotărît să 
nu li se alăture; parţial, un Oreste decis să răzbune 
moartea tatălui său şi parţial decis să-şi nege orice 
apartenenţă la această familie. Şi el era destul de înalt 
pentru vîrsta lui, semănînd aici cu Anthony, dar total 
lipsit de comportarea directă a acestuia. Părea hotărît 
să nu privească niciodată pe nimeni în faţă. Jane 
încerca să-i găsească scuze, dar Dan o simţea 
îngrijorată. 

Dan nu avu ocazia să vorbească singur cu Jane, 
Andrew venise pregătit să organizeze weekendul în 
care familia avea să se reunească la Compton şi 
sugeră nu săptămîna viitoare, ci următoarea. Anne se 
întorcea la Florenţa, Roz nu era sigură dacă putea 


veni, însă Dan acceptă invitaţia şi spera s-o poată 
aduce şi pe Caro. Apoi reieşi că Jane voia să-l ducă pe 
Paul înapoi la Dartington lunea următoare vizitei la 
Compton şi Dan se alătură şi el organizării întilnirii. El 
şi Caro vor veni la Oxford să-i ia şi să-i ducă la 
Compton, după care Dan îi va duce pe amindoi în 
Devon. Jane şi fiul ei puteau să stea duminică noaptea 
la 'Thorncombe şi ea putea lua apoi orice tren spre 
casă. A văzut că Jane era pe punctul să refuze şi se 
întoarse spre Paul, în căutarea unei aprobări tacite; el 
ridică din umeri: „Mi-e indiferent“, dar din ton reieşea 
contrariul. Dan îşi găsi însă o aliată mai bună în 
Rosamund. În timpul dejunului, descoperise că îi 
plăcea tare mult de ea: avea ceva spontan, deschis, în 
timp ce Jane rămînea ascunsă în spatele unui văl. 
Andrew începuse s-o necăjească în legătură cu 
Germaine Greer şi mişcarea de emancipare a femeii şi 
Dan aprecie francheţea tinerei fete. Nu avea 
trăsăturile frumoase ale lui Jenny, dar în multe alte 
privinţe avea aceleaşi calităţi ca ea. Îl duse din nou cu 
maşina la gară şi de data aceasta o făcu să-i promită 
că vor lua într-o zi masa împreună, la Londra. 


A doua zi după anchetă sosi „prima contribuţie“ a 
lui Jenny. Dan a avut un şoc: mai puţin din cauza 
criticilor la adresa lui, cît datorită felului în care Jenny 
se putea distanţa; o anume obiectivitate acută, prea 
acută, acel „tu-şi-eu“ transformat în „ei“. Faptul că 
putea scrie atit de sincer îl miră mai puţin, căci îi 
citise o dată, fără să ştie ea, o scrisoare către cei de 
acasă pe care nu apucase s-o expedieze. Scria despre 
Los Angeles şi despre film. Era adresată unei colege 
actriţe şi era evident menită s-o amuze; dar, chiar şi 
acolo, Dan simţise o uşoară alienare, revelaţia unei 
persoane necunoscute lui. 


Dragostea e atit de ciudată. De la începutul 
tuturor timpurilor, încercăm să trăim cu iluzia că îi 
apropie pe cei care se iubesc; ceea ce şi face, evident, 
pe multiple căi, fizice şi psihologice. Dar iluzia se mai 
bazează şi pe nişte presupuneri oarbe, prima din ele 
fiind că natura celui iubit, aşa cum apare în prima fază 
a pasiunii, este personalitatea sa reală şi permanentă. 
Dar această fază reprezintă de fapt un echilibru 
nespus de fragil între iluzii reciproce, un angrenaj atît 
de fin împletit, încît cel mai mic atom de praf - 
intruziunea unor dorințe, gusturi, atitudini 
necunoscute pînă atunci, orice informații noi 
introduse în idilă - îl pot într-o clipă bloca. Eu ştiam 
acest lucru, învăţasem să-l detectez, aşa cum înveţi să 
detectezi la anumite plante semnele unei boli 
cunoscute. De cîte ori o întîlnisem pe Jenny, avusesem 
deja, de la început, unele mici experienţe de acest 
gen. Cînd a descoperit că tata a fost preot, timpul s-a 
oprit în loc zece minute; dar asta mă făcea să par uşor 
comic şi m-a iertat. Asimilate, aceste obstacole 
amenințătoare devin odgoane. Vreau să spun că 
scrisoarea ei a oprit, pentru mine, timpul în loc o 
dimineaţă întreagă; aşa cum fac unele cronici teatrale. 
În clipa cînd am vorbit din nou cu ea, întîmplător chiar 
în aceeaşi seară, căci m-a sunat din California, în 
timpul pauzei de prînz, îmi revenisem, deşi nu eram 
gata s-o recunosc. 

— A sosit? 

— Da. 

— Şi mai vorbeşti cu mine? 

— Aşa şi aşa. 

— Dan. 

— Da, Jenny. 

— Hai, spune ceva. 

— N-am de gînd să-ţi spun că nu mă aşteptam să 


fii capabilă să scrii aşa ceva. 

— Chiar eşti supărat. 

— Doar puţin uluit că poţi fi atît de cinstită. 

— Nu e vorba de tine. E o idee pentru un 
personaj. 

— Mincinoaso. 

— Azi mi-am uitat de două ori replica. Gîndindu- 
mă la tine. Dorind să n-o fi expediat. 

— Scrii foarte bine. 

— Aş vrea s-o arzi. Să pretinzi că n-ai citit-o 
niciodată. 

— Nici vorbă. 

Tăcere. 

— E numai pentru că îmi lipseşti atît de mult. 
Vorbesc cu hiîrtia, în loc să vorbesc cu tine. Asta-i tot. 

— Dar mult mai deschis. 

— Nu întrebi de ce îţi simt atît de mult lipsa. 

— Spune-mi. 

— Am hotărît să accept rolul. Am spus da. 

— Bun. Te sfătuisem s-o faci. 

— Acum simt că am tăiat toate punţile din spatele 
meu. Ți-am făcut eu munca ta murdară. 

— Nu fi absurdă. 

O clipă nu zise nimic. 

— Ştii de la cine am învăţat să fiu mai sinceră, 
nu? 

— Atunci profesorul se simte depăşit de elevă. 
Gelozie profesională. 

Urmă o nouă pauză. Mi se părea că-i aud 
respiraţia, mai puternică şi mai rapidă: se simţea 
frustrată. 

— Şi profesorului îi este foarte teamă că dacă nu- 
şi ia un aer vexat, n-ai să-i mai trimiţi nici o scrisoare. 
Continuă să tacă. Nu poţi să te opreşti aici. 

— Am încercat să-ţi spun ce am simţit. La 


început. 

— Mă interesează ce simţi. 

— Simt că eşti primul om care va fi sugrumat prin 
satelit. 

Am continuat pe acelaşi ton încă vreo cinci 
minute, deşi am sfîrşit prin a-i da de înţeles că nu 
vorbeam astfel din resentiment, ci din dorinţa de a o 
tachina, aşa după cum şi hotărîrea ei - „dacă mai 
scriu ceva, n-o să-ţi mai trimit“ - era luată, ştiam, din 
motive similare. Pînă la sfîrşitul convorbirii, eu am 
devenit cel care trebuia iertat. Mi s-a reamintit că, în 
timp ce eu aveam în faţă o seară plăcută în „biroul 
meu cu pereţii îmbrăcaţi cu cărţi“, ea îşi va petrece 
după-amiaza goală, în pat cu Puţă. Nu împărtăşea 
dezgustul afişat de unele actriţe pentru scenele de 
acest gen şi cea pe care o scrisesem (bineînţeles, cu 
mult înainte să i se încredinţeze ei rolul) viza 
momentul post coital şi era mai degrabă comică decît 
pasionată. Ştiam că nu ardea de nerăbdare să joace 
secvenţa, dar a închis telefonul înainte ca eu să-mi 
dau seama că mă sunase nu atît pentru a primi o mică 
încurajare, cît pentru a discuta ce-mi scrisese. A doua 
zi m-am sculat dis-de-dimineaţă ca s-o sun la Cabană, 
cînd ştiam că se întoarce acasă. Scena nu mersese 
prea prost, nu fuseseră prea multe reluări pentru 
fiecare secvenţă şi ne-am împăcat: mă prefăcusem, nu 
mă simţeam cu adevărat jignit şi voiam să-mi mai 
trimită şi alte scrisori. 


Nu mi-au plăcut niciodată înmormîntările, poate 
pentru că una din ciudăţeniile tatii era să conteze pe 
prezenţa mătuşii Millie şi pe a mea ori de cîte ori 
oficia la înmormiîntarea vreunei notabilităţi oricît de 
neînsemnate a satului şi asistasem la atîtea ceremonii 
neplăcute de acest fel. Inmormiîntarea lui Anthony nu 


m-a făcut să-mi schimb părerea. Versiunea catolică a 
ritualului aducea o variaţiune neînsemnată: un mic 
discurs universitar, foarte drăguţ, ţinut de unul dintre 
colegii lui, ca un omagiu adus defunctului. 
Evenimentul atrăsese o audienţă mai puţin numeroasă 
decît mă aşteptasem. Dar mai tîrziu Jane mi-a spus că 
încurajase lumea să nu participe. În orice caz, erau 
destui pentru ca salonul să fie arhiplin, în timpul 
tentativei mic-burgheze de praznic, la care Jane invită 
lumea, la întoarcerea de la cimitir. 

În ziua aceea de-abia dacă am putut schimba 
cîteva vorbe cu ea, dar am urmărit-o cu privirea. 
Părea mult mai crispată decît la anchetă, poate pentru 
că trebuia să joace genul de rol care pretindea ea că o 
depăşea acum, atîtea întrebări politicoase, zîmbete ca 
răspuns la condoleanţe, conversații distinse. La slujbă 
şi la cimitir purtase o haină neagră, dar dedesubt, ca o 
frondă, purta o rochie maro cu alb, în stil rustic dar 
elegant, cu un colier de mărgele negre; şi, curios, 
această îndrăzneală, ca şi vivacitatea cu care, la 
întoarcerea de la cimitir, se ocupa de invitaţii cu care 
era mai puţin intimă, o făceau să pară şi mai fragilă şi 
distantă. Rochia nu era decît un gest minor, dar foarte 
vizibil, de rebeliune împotriva convențiilor. 

La cimitir m-am uitat la ea cînd sicriul a fost 
coborit, cenuşă din cenuşă, ţărină din ţărîină. Il ţinea 
pe Paul de mînă şi avea ochii uscați. Cele două fete şi 
Caro, aşezată între Nell şi mine, şi chiar şi Nell erau 
evident mişcate; dar faţa lui Jane, cîteva clipe, înainte 
să-şi plece capul avea o expresie aproape de 
indiferenţă, umbră a aceluiaşi resentiment îngropat pe 
care îl simţisem la ea în prima seară, cînd sosisem la 
Oxford. Presupun că, în astfel de ocazii, inconştient, 
toată lumea se uită la văduvă şi nu eram eu singurul. 
Jane o ştia şi comportarea ei era un fel de luare de 


poziţie. Mă gindeam la bărbatul de la Harvard, dacă 
ştia cum să se comporte cu femeia dificilă care 
devenise acum. Ştiam că el nu era acolo, căci 
reuşisem să schimb vreo două vorbe cu Roz înainte de 
a ne aduna la cimitir. Incercam să ghicesc la ce se 
gîndea maică-sa, în spatele măştii de circumstanţă, 
cînd, în salon, veni să ne umple din nou paharele cu 
sherry. Stăteam cu Caro şi cu o mătuşă mai în vîrstă a 
lui Anthony. 

— Mai poţi, Jane? 

— Da. Ce-a fost mai rău a trecut. Cu asta mă 
descurc. 

Aruncă o privire în spate, unde erau cîţiva dintre 
prietenii catolici ai lui Anthony, unii dintre ei în 
sutane; şi se strimbă spre mine: 

— Nu cumva ştii vreun rit bun de desanctificare? 

— Poate că dacă ai lua-o în ris, te-ar ajuta mai 
mult. 

— Crezi? 

Dar apoi se îndepărtă, ca şi cum nu i-ar fi păsat 
cît de convenţională părea. 


Înainte de weekendul petrecut la Compton, am 
invitat-o pe Roz la masă. A însemnat o uşoară jignire 
adusă lui Caro, care deveni curioasă de cum i-am spus 
că Anthony îmi dezvăluise unele lucruri despre care 
nu-i puteam vorbi lui Roz decît dacă eram singuri; dar 
am îmbunat-o făcînd-o să-şi piardă într-o seară o oră 
cu mine, scormonind într-un magazin cu bijuterii 
vechi, ca să căutăm ceva care, după părerea ei, i-ar 
plăcea lui Roz şi pe care să i-l ofer ca o penitenţă 
pentru toţi anii în care o lipsisem de cadouri de ziua 
ei. În cele din urmă, am căzut de acord asupra unui 
colier de argint şi agate şi Caro (dacă nu le poţi 
învinge, cumpără-le) îşi alese şi ea un fleac care se 


întîmplase să-i placă. 

Roz a părut încîntată şi surprinsă de cadoul meu; 
şi-a scos imediat mărgelele pe care le purta şi le-a pus 
pe cele de la mine. Seara a fost foarte plăcută. Mi-a 
spus cîte ceva despre viaţa ei de la serviciu şi cea 
privată; apoi am început să discutăm despre trecut. I- 
am făcut o relatare mult mai amănunţită decit 
intenţionasem iniţial, deşi am ascuns pînă şi cea mai 
neînsemnată sugestie că între maică-sa şi mine 
existase vreodată altceva în afară de prietenie. Am 
luat vina asupra mea, am încercat să-i explic motivele 
greşite în legătură cu piesa şi m-am asigurat că îşi 
dădea seama că reacţia părinţilor ei fusese singura 
reacţie posibilă. Se părea că o parte din astea le mai 
discutase şi cu Jane; şi mi-a relatat cum Jane îi 
spusese o dată despre mine că n-ar fi trebuit niciodată 
să mă căsătoresc cu Nell şi că nu eram singurul 
vinovat. O clipă am avut impresia că Jane însăşi fusese 
atunci pe punctul de a-i mărturisi totul fetei din faţa 
mea. 

— "Ţi-a spus şi de ce? 

Zimbi. 

— li sînt doar nepoată. Dar şi eu o găsesc, uneori, 
cam greu de suportat. 

— S-a schimbat. Mult mai mult decît mama ta, 
cred. 

— Tocmai asta e problema ei. A lui Jane. Că nu s- 
a schimbat. In ciuda faptului că vorbeşte tot timpul 
despre asta. 

— Nu-i iei în serios proiectele? 

— Am să cred cînd am să văd. Ştii, e din cauza 
catolicismului ei. Pe undeva tot mai subzistă. Poate 
foarte bine să ia parte la toată slujba de înmormîntare 
cu un aer dezgustat, de parcă i-ar puţi ceva. Să 
vorbească despre „corbi“ şi toate celelalte. Dar în 


adîncul sufletului ei, nimic nu s-a clintit. În mod 
ciudat, din punct de vedere psihologic, a rămas tot la 
vechea poveste cu păcatele... şi doctrina culpabilităţii. 

— Dar transferate la altă credinţă? 

— Mai discutăm cîteodată în contradictoriu. 

— Şi ea nu e de acord? 

— De obicei bate în retragere. Eu n-am trecut 
prin ce a trecut ea. Eu n-am cum să ştiu. Etcetera. 

N-a fost greu, după ce îi făcusem lui Roz ceva ce 
aducea a confidenţe, s-o determin să vorbească 
despre părinţii ei. N-am descoperit de fapt nimic de 
care să nu-mi fi vorbit deja Anthony şi Jane... sau pe 
care să nu-l fi ghicit singur. Era mai mult ideea unui 
nou punct de vedere în legătură cu fapte deja 
cunoscute; o ironie dramatică. Roz avea obiceiul, 
destul de grăitor, de a-i spune mamă-sii pe nume, dar 
spunea „tatăl meu“ ori de cîte ori se referea la 
Anthony; ceea ce părea să reflecte realitatea, aşa cum 
fusese ea în casa lor în ultimii ani... Nu avea nimic de- 
a face cu situaţia obişnuită cînd femeile se unesc 
împotriva capului familiei, ci cu existenţa unei zone de 
tăcere impenetrabilă între inteligenţele feminine şi 
cea a bărbatului. Repetă o frază foarte asemănătoare 
cu ceva ce-mi spusese Jane: „toate subiectele de 
conversaţie pe care trebuia să le evităm“. Nu că nu l- 
ar fi iubit, doar că nu ştiuse să se apropie de el decît 
într-un mod foarte convenţional, uneori era „groaznic, 
parcă am fi fost copiii lui adoptivi şi trebuia să se 
străduiască să pară că se interesează de noi“. Am 
întrebat-o dacă faptul că au urmat-o pe Jane, 
renunţind la catolicism, l-a dezamăgit. 

— Evident. Dar totul s-a petrecut destul de bine 
la vremea aceea. Eu aveam şaisprezece ani, Jane ştia 
ce simt... ne-am dus într-o zi numai eu cu el, într-una 
din vînătorile lui de orhidee şi i-am mărturisit totul - şi 


a fost de-a dreptul minunat. A vorbit despre 
incertitudine şi credinţă... ştii tu, ca şi cînd ar fi fost o 
problemă de filozofie. M-a rugat să mai fac o 
încercare. Dar cînd la sfîrşitul trimestrului următor i- 
am spus că sentimentele mele rămăseseră 
neschimbate, n-a mai făcut nici o obiecţie. A fost cît se 
poate de rezonabil, n-a încercat niciodată să mă 
atragă din nou. Cred că, în cazul lui Anne, a renuntat 
de la bun început - şi a acceptat că era vorba de 
acelaşi lucru. Acum văd cît de mult l-a izolat de noi. E 
absurd, dar a mers pînă acolo încît ne-a ferit să ne 
amintim că existase vreodată vreo problemă. Catolicii 
care nu cunoşteau situația veneau uneori la cină sau 
cine ştie de ce şi începeau, fără nici un gînd ascuns, 
să pălăvrăgească despre religie. Imediat se aranja în 
aşa fel încît omora orice încercare de a se continua 
discuţia. Tăcu, apoi adăugă: l-am pomenit despre asta 
ultima oară cînd l-am văzut. Că am abandonat 
credinţa. 

— Ca să vezi dacă s-a simţit jignit? 

— Îmi ceream iertare că l-am jignit. 

— Ce a spus? 

— Că mă preferă aşa cum sînt, nu aşa cum mă 
forţase el să fiu. 

Buza începu să-i tremure şi-şi înclină capul. 

— Hai să schimbăm subiectul. ă 

— Nu. Scutură din cap şi-mi zîmbi. Imi... Doar 
că... acum e prea tîrziu. 

— Era foarte cinstit şi foarte timid cînd era vorba 
să-şi exteriorizeze emoţiile, Roz. E o combinaţie 
ucigătoare, cînd ai în faţă muritori de rînd. 

— Da, ştiu. 

— Şi posibilul tău tată vitreg e mai deschis? 

— Oh, Peter e un tip cumsecade. Se spune căe 
de o inteligenţă sclipitoare, dar îi place să se bucure 


de viaţă. De fapt, poate fi aproape un clovn, cînd vrea. 

Îmi povesti cîte ceva despre el. Era din nord, din 
Tyneside, fiul unui muncitor de la şantierul naval, „dar 
n-ai zice“. Intrase ca bursier la Oxford. Fusese apoi 
studentul lui Anthony. Un student eminent, care a 
făcut carieră. Avea doi copii din prima căsătorie; 
divorţul se dăduse în favoarea soţiei. La vremea 
respectivă, poza în mare seducător. Fata era o 
studentă a lui şi povestea făcuse mare vilvă. 

— De ce nu s-a căsătorit cu ea? 

— Sinceră să fiu, habar n-am. Jane zice că ela 
vrut, dar s-a întîmplat nu ştiu ce. Fosta lui soţie e ceva 
mic şi enervant, continuă să locuiască la o aruncătură 
de băț de noi. 

— Da. Am auzit. 

Îmi aruncă o privire amuzată. 

— Se pare că ai auzit îngrozitor de multe în 
noaptea aceea. 

— Gestapo-ul ar fi fost mîndru de mine. 

— Sînt pur şi simplu uluită că aţi ajuns să 
discutaţi toate astea. 

Am plecat capul. 

— Roz, tatăl tău mi-a încredinţat un fel de 
misiune. El nu ştia, bineînţeles, de Peter, ceea ce mă 
lasă puţin în afara jocului. Dar m-a rugat să nu las să 
se redeschidă breşa. Şi aş vrea tare mult s-o pot face. 
Nu numai pentru că m-a rugat el. Cu voi toţi. Dacă 
asta poate servi la ceva. 

— Cred că a servit deja destul de mult. Şi noi am 
stat de vorbă, în ziua aia, după ce te-am dus la gară. 

— Atita vreme cît n-a simţit că am forţat-o să 
spună prea multe. Zimbi. 

— Ea a simţit că te-a forţat pe tine să asculţi prea 
multe. 

— Cel puţin avem un intermediar bun. 


Îşi atinse colierul de agate. 

— Care acum a fost mituit fără ruşine. 

Apoi am vorbit despre Paul şi despre alte lucruri. 
Roz trebuia să lucreze sîmbăta următoare şi se văzuse 
nevoită să renunţe la ideea de a veni cu noi la 
Compton. Dar promise că va veni la primăvară la 
Thorncombe, cu prietenul ei. Insistenţa mea nu era 
dictată numai de nevoia de a stringe relaţiile familiale. 
De cînd reintrasem pe orbita familiei, începusem să- 
mi amintesc vag de atmosfera de altădată, de locul 
acesta aşa cum fusese odinioară, cu mult înainte să-l fi 
cumpărat eu; amintirile erau de fapt motivul real 
pentru care cumpărasem ferma... dacă fantomele se 
pot cumpăra. Dar vor fi nevoite să mai aştepte puţin 
înainte să le evoc aici. 


Compton 


Vineri Caro decretă că îşi va acorda o după- 
amiază liberă şi pornirăm imediat după masa de prînz 
- cu Volvo-ul meu, nu cu Mini-ul ei. Avusese o 
tresărire neplăcută cînd aflase că i se făcuse program 
pentru acel weekend - îngrijorată că trebuia să-şi 
liniştească conştiinţa mărturisindu-i totul lui Nell şi 
pentru că trebuia să meargă acolo cu mine -, dar asta 
a fost tot. De fapt ne dusesem la înmormîntare înţeleşi 
că va căuta un moment să vorbească cu maică-sa 
acolo. Dar în ziua aceea, cînd să sară obstacolul, pe 
Caro o părăsise curajul şi nu pot să-i găsesc nici o 
vină. Nu era nici locul, şi nici momentul potrivit, iar 
revederea cu atitea persoane din Oxford îi provocase 
lui Nell, o dată întorşi acasă, un soi de sociabilitate 
febrilă. Din nou, în drum spre Londra, m-am văzut în 
postura neobişnuită de a apăra mama în faţa 
acuzațiilor aduse de fiică - deşi îmi dădeam seama că 


nu eram prea convingător. Fusesem prea multă vreme 
„partea vătămată“ pentru a nu agreea ideea că, acum, 
rolurile se inversaseră. 

În timpul celei de a doua călătorii la Oxford, Caro 
a fost puţin cam exuberantă. Regăseam la ea ceva din 
febrilitatea mamei, dar nu i-ar fi făcut deloc plăcere 
dacă i-aş fi spus-o. Era clar că voia astfel să-şi ascundă 
îngrijorarea: se temea de reacţia lui Nell în discuţia 
despre Barney şi se temea de reacţia mea la această 
primă vizită la Compton. Începu din nou să-mi facă tot 
felul de recomandări, ca şi cum ne-am fi dus la nişte 
oameni complet străini, amintindu-mi că totul era ca 
în Country Life şi trebuia să „mă port cum se 
cuvine“... 

În zilele care trecuseră, printr-o înţelegere tacită, 
nu pomenisem nici unul nimic despre Barney. Chiar 
cînd ieşea seara în oraş, se întorcea întotdeauna 
acasă, de obicei pe la douăsprezece. O dată s-a 
întîmplat să fiu încă treaz şi să o aud intrînd tiptil în 
casă pe la trei dimineaţa; dar n-am zis nimic. Arăta 
permanent obosită, dar oricît m-am străduit să 
descopăr, nu părea deloc nefericită. Avea să se mute 
în noul apartament în cursul săptămînii următoare şi 
mă consolam cel puţin cu ideea că de acum nu va mai 
fi nevoită să plece, la ore imposibile, dintr-un pat sau 
dintr-un apartament de împrumut. Nu-mi dădeam 
seama de ce, în aceste condiţii, ţinea neapărat să se 
întoarcă noaptea acasă, dar era un subiect pe care îmi 
impusesem să nu-l discut. In alte privinţe însă, 
ajunsesem să ne înţelegem mult mai bine. li vorbeam 
despre Jenny, despre Abe şi Mildred; chiar şi despre 
motivele pentru care am părăsit-o pe maică-sa pentru 
Andrea. Apoi, într-o seară cînd stătea acasă, a văzut 
pe biroul meu paginile mizgălite, pline de corecturi, 
ale unei scene din scenariul despre Kitchener, la care 


lucrasem toată ziua; n-a spus nimic dar peste vreo 
oră, la cină, m-a întrebat dacă nu voiam să încerce ea 
să le bată la maşină. 

— Nu merită. E departe de a fi versiunea finală. 

— M-am gîndit că... 

Am ezitat o clipă, apoi m-am ridicat, m-am dus şi 
am luat hiîrtiile; m-am întors, le-am pus lîngă ea şi am 
sărutat-o pe creştet. Se jucă de-a secretara vreo 
jumătate de oră şi am folosit paginile dactilografiate 
pe care mi le-a adus ca punct de plecare pentru un 
scurt curs adhoc despre arta de a scrie un scenariu. 
Scena era încă foarte slabă şi i-am explicat de ce. Era 
de fapt o lecţie pe care mi-o tineam mie însumi. 
Devenise deodată copilul mai mic, pe care nu-l 
cunoscusem niciodată: plină de întrebări... înţelegînd, 
poate pentru prima oară, ce implica această muncă. 
Nu era cel mai important subiect pe care ar fi trebuit 
să-l discutăm, dar ne-a ajutat. 

Am sosit la Oxford. De data aceasta, am avut 
ocazia să constat efectiv afecțiunea sinceră dintre 
mătuşă şi nepoată. Jane era şi ea mult mai relaxată 
decît la înmormiîntare; îţi făcea impresia că reuşise în 
sfîrşit să scape de un coşmar, că îşi redobîndise 
siguranţa de sine. Ne servi ceaiul şi apoi mă duse sus, 
în timp ce Caro spăla vasele, ajutată, cu vădită lipsă 
de entuziasm, de Paul. În cameră se afla o cutie mică 
de carton cu cărţi şi articole de botanică despre 
orhidee, pe care Anthony dorise să mi le lase mie. 

— N-am pus chiar toate desenele şi însemnările 
lui şi alte chestii de genul ăsta. Pentru moment, 
lucrurile astea nu-l interesează pe Paul, dar m-am 
gîndit că poate într-o zi o să-i facă plăcere să le aibă. 

— Bineînţeles. Şi dacă va dori vreodată şi cărţile 
astea... 

— Imi pare rău că e atît de puţin comunicativ. E 


timpul să se întoarcă la colegiu şi... 

— Nu prea se împacă cu ideea? 

— În momentul de faţă, e greu să ştii ce gîndeşte. 
Cred că are nevoie să fie ori singur cu mine, ori 
departe de mine. În ultimele zile atîta lume a venit pe 
la noi. Pentru un copil destul de inteligent, e foarte 
puţin rezonabil. 

Dar ca şi cînd s-ar fi gindit că nu e cinstit să se 
descarce de poverile ei pe spinarea mea, îmi zise 
zimbind: 

— În orice caz, pe Roz ai cîştigat-o. 

— Şi ea m-a cîştigat pe mine. 

— M-a scos din pat la miezul nopţii ca să-mi 
povestească despre seara pe care aţi petrecut-o 
împreună. Adăugă: Şi de cadoul tău, care nu era 
neapărat necesar, dar care i-a plăcut tare mult. 

— Caro l-a ales. 

— Era încîntată. 

Privi în jos spre cutia de cărţi dintre noi, 
conştientă că aşteptam de la ea altceva în afara 
acestor banalităţi. Am întrebat: 

— Supravieţuieşti? 

— Printr-un soi de miracol. 

— Veşti din America? 

— Mi-a scris. 

În vestibul, telefonul începu să sune şi se duse să 
răspundă. 

Cînd a terminat de vorbit, Caro şi Paul urcaseră 
şi ei şi momentul confidenţelor trecuse. 

Conversaţia a fost, bineînţeles, reluată în maşină, 
dar cumva toată atmosfera era dominată de 
adolescentul încruntat, aşezat pe bancheta din spate, 
alături de mama sa. Cerul era plumburiu; nu bătea 
vîntul, nu ploua şi era destul de cald, dar perdeaua de 
nori grei, imobili, era apăsătoare. Dacă am fi avut 


nevoie de o prezenţă umană care să prezideze această 
atmosferă melancolică, Paul ar fi fost cel mai indicat 
pentru rol. Caro se dădea peste cap să-l atragă în 
conversaţie; îi răspundea la întrebări, dar nu continua 
nimic din proprie iniţiativă. Dacă se spunea ceva care 
ne făcea pe noi ceilalţi să zimbim, el se uita la Jane - l- 
am surprins o dată sau de două ori uitîndu-mă în 
oglinda retrovizoare -, dar nu ca un copil care se uită 
la părinţi căutînd o îndrumare pentru felul în care 
trebuie să reacționeze, ci mai curînd cu un soi de 
reproş, ca şi cînd ar fi acuzat-o că joacă teatru... chiar 
dacă Jane o făcea numai din politeţe. Şi stătea în 
maşină, dar mult pe spate, crispat, asemenea cuiva 
care nu are încredere în şofer. Mi-a trecut prin cap, 
pe cînd urcam prin Cotswolds, că poate voia să stea în 
faţă şi i-am propus să schimbe locul cu Caro. 

— Nu, e foarte bine aici. 

— „Mulţumesc“, îi şopti Jane. 

Lăsă să treacă un timp înainte de a vorbi, atât cît 
să scoată în evidenţă faptul că i se impusese. 

— Mulţumesc. 

Comportarea lui era atît de absurdă, încît a 
început să-mi fie milă de el. Era clar că moartea lui 
Anthony îl afectase mult mai serios decît era dispus s- 
o arate, şi-mi puteam încă aminti destul de bine de 
propria mea copilărie şi de această stare de spirit, 
cînd orice semn de afecţiune, ca şi orice remarcă bine 
intenţionată, nu făceau decit să mă determine să mă 
închid şi mai adînc în carapacea mea. Dar nu-mi 
aminteam ca aerul ăsta bosumflat să fi durat, la mine, 
mai mult de o zi. Am hotărit să-l lăsăm cu necazurile 
lui şi cînd Caro înregistra o nouă înfrîngere, i-am atins 
uşor braţul, reuşind să-i fac semn că n-avea rost să 
mai încerce. 

Am sosit la Compton pe înserat. Poarta cea mare 


de lîngă căsuţa portarului - căsuţa era acum locuită 
de unul din tractoriştii lui Andrew - era larg deschisă 
şi am înaintat pe una din acele alei nesfîrşite, unde ai 
nevoie de o caleaşcă sau măcar de un Rolls, dacă vrei 
să-ţi faci o intrare corespunzătoare. Am oprit maşina 
în faţa clădirii cenuşii, în stil palladin; platformă cu 
pietriş, urne şi balustrade impresionante, jumătate din 
faţadă într-o sumbră obscuritate - botezaseră partea 
aceea „aripa îngheţată“, încălzirea ei fiind mult prea 
costisitoare, afară doar de ocazii cu totul speciale, dar 
ferestrele înalte şi graţioase de la parterul celeilalte 
aripi străluceau ospitaliere în întunericul care se lăsa. 
Se deschise o uşă: apăru Andrew, purtînd un pulover 
alb gros, pe gît, Nell zveltă alături de el, apoi o fetiţă 
dolofană de virsta lui Paul, în pantaloni de călărie, 
sora vitregă a lui Caro, Penelope sau Penny, apoi doi 
setteri irlandezi. Oameni şi cîini coboriră treptele şi 
urmară stringeri de miîini, îmbrăţişări, urări de bun 
venit; apoi Andrew mă ajută cu bagajele. Cînd am 
intrat în marele hol, splendid proporţionat, am văzut 
un băieţel în halat de casă, aşezat pe o treaptă, la 
prima turnantă a scării. 

— Asta-i Prislea, zise Andrew. E încă în carantină. 

Jane şi Caro s-au oprit la picioarele scării să 
vorbească cu băiatul şi taică-su mă duse şi pe mine 
spre el. 

— Andrew, el e tăticul lui Caro. Spune săru' mîna. 

Copilul îşi tîrşii picioarele pe scară şi lăsă capul 
în jos: 

— Săru' mîna, domnule. 

Nell şopti: 

— A făcut repetiţie toată după-masa. 

Nu ştiu ce vînduse Andrew pentru a-şi menţine 
domeniul, dar era clar că nu vînduse nici tablouri, nici 
mobilă şi interiorul casei a fost un şoc pentru mine. 


Mă impresionase şi mai demult, cînd împlinise el 
douăzeci şi unu de ani, dar nu mă aşteptam să fiu atit 
de impresionat şi acum. Cred că ceea ce surprindea 
nu era atit decorul în sine, cît faptul că încă mai 
existau în Anglia zilelor noastre oameni care puteau 
trăi în asemenea ambianţă. Nu avea nimic din răceala 
muzeistică a marilor castele deschise publicului, era 
clar că în această casă se trăia, şi încă cu o uşoară 
lipsă de  conformism, deşi persista totuşi ceva 
artificial: spaţiile imense şi eleganța sa, mobilierul din 
secolul al XVIII-lea şi vasele şi tablourile îi dădeau un 
aer ireal. Ne instalaserăm în salon şi stăteam într-un 
semicerc larg în faţa căminului, dar trei sferturi din 
cameră rămăseseră neocupate. Era aproape ca un 
decor de cinema, cu spaţiul liber din spatele nostru 
lăsat pentru aparatul de filmat. Ni se servi cîte ceva 
de băut; Nell se aşezase cu picioarele sub ea, pe 
covorul din faţa căminului, în timp ce Andrew, 
răsturnat în fotoliu, discuta cu mine despre maşini; se 
gîndea să încerce şi el un Volvo. Penny, care semăna 
izbitor cu Andrew şi-i moştenise conformaţia durdulie, 
stătea pe o canapea imensă, între Caro şi mătuşa ei, 
în timp ce Paul, la fel de tăcut ca şi pînă acum, se 
afundase într-un fotoliu. 

Incercam din nou s-o reevaluez pe Caroline, 
întrebîndu-mă prin ce minune reuşise-să se elibereze 
de toate astea şi amintindu-mi că n-o întrebasem 
niciodată ce nu-i plăcea la Compton (nu mă refer la 
oameni, ci la locul în sine). Trebuie să fi existat ceva, 
izolarea, atmosfera provincială, impresia de irealitate 
din acest castel în comparaţie cu modul în care trăia 
restul ţării - şi poate ceva mai profund, un fel de 
sfişiere, o breşă în însuşi sufletul locului. Şi am mai 
făcut şi unele speculaţii în legătură cu Jane, referitor 
la modul în care reuşea să împace toate astea cu noile 


ei înclinații politice... cu Gramsci şi cu filozofia praxis- 
ului. În această privinţă, începeam să suspectez că 
Nell şi Roz erau mai aproape de adevăr decit 
presupusesem la început. De cînd Jane îmi aruncase în 
faţă noile ei convingeri, subiectul nu mai fusese 
menţionat şi gestul ei îmi apărea tot mai mult ca o 
sfidare, un gest histrionic, dacă nu chiar isteric... sau, 
mai exact, reflectarea unei „conştiinţe pline de 
contradicții“; sau, dacă voiai să fii mai indulgent, un 
gest de autoeliberare; însă, oricum, în esenţă rămînea 
numai un gest. Dar în ciuda acestor lucruri, mă 
bucuram că e acolo. 

Nell începu să expună programul vizitei noastre. 
Nu includea decît o singură obligaţie mondenă, un 
oarecare Miles Fenwick şi soţia sa, Elizabeth, fuseseră 
invitaţi la masă, sîmbătă seara. 

Caro zise: 

— O, sper că n-ai invitat-o şi pe nesuferita de 
fiică-sa? 

— Draga mea, nu sînt total lipsită de tact. De fapt 
pe tine, Dane, doreşte să te întilnească. 

— Pe mine? 

— Puțin din interes. Viitorul lor ginere - care se 
va căsători cu sora celei „nesuferitei“ pe care Caro o 
iubeşte atît - încearcă să lucreze în cinematografie. 
Cred că vrea mai degrabă să-şi investească banii în 
ceva şi a intrat în relaţii cu un oarecare Jimmy Knight. 
Ai auzit vreodată de el? 

— Nu. E o casă de filme? 

— O să-ţi spună el. De fapt, Miles nu doreşte 
decit să fie convins de cineva că toată povestea asta 
nu e o nebunie a ginerelui său. 

— Aş minţi dacă i-aş spune altfel. 

— De căsătorit, se vor căsători oricum. Practic, n- 
are mare importanţă. 


— Atunci poate ar fi mai bine să-l mint. 

— Nu. Spune-i ce gîndeşti. Mă tem că din 
prezentarea mea ţi-am lăsat impresia că e un idiot. 
Dar de fapt e deputat. 

Jane murmură: 

— Incontestabilă dovadă de inteligenţă. 

Andrew şi cu mine am ris, iar Nell o ameninţă cu 
degetul: 

— Încă o glumă de felul ăsta şi te aşez lîngă el la 
masă. 

Se întoarse spre mine. 

— Dacă ai putea să stai cu el de vorbă cîteva 
minute. Te rog. 

— Bineînţeles. 

— Alte puncte din program: călărie, plimbări, 
vizitarea domeniului în compania unui ghid, ping- 
pong... 

— Tenis de masă. 

Era Paul. Toată lumea se întoarse spre el. Cu un 
gest al mîinii, îşi dădu pe spate părul negru şi lung, 
apoi îşi privi fix genunchii. 

— Aşa se spune corect. 

— Mă scuzaţi. Tenis de masă. 

Caro zise: 

— Vorbeşti de parcă am fi la unul din hotelurile 
alea oribile de la mare. 

— E numai un hotel oribil de la ţară, iubito. 

Andrew interveni. 

— Joci biliard, Dan? 

— Am jucat în America. Principiile sînt aceleaşi. 

Andrew îmi făcu cu ochiul. 

— Atunci, noi ne-am aranjat. 

Nell întinse un braţ acuzator. 

— Dar fără ştii-tu-ce. 

— Sigur, fată dragă. Departe de mine... 


Mă privi cu un aer sever. 

— Să fii cu ochii pe el, Dan. Săptămîna trecută s-a 
dus în sat şi le-a umflat bieţilor pensionari banii de 
bere trişînd la biliard. 

— Baliverne, îmi  îndeplineam obligaţiile de 
castelan. Se aşteaptă întotdeauna să cîştig. li făcu cu 
ochiul lui Jane. Dacă n-aş face-o, nu şi-ar mai ridica 
pălăria în faţa mea, dezvelindu-şi bietele lor frunţi 
asudate de atîta exploatare. 

Jane zimbi. 

— Nu ridic mănuşa. 

— Iar am ratat. 

Nell se strimbă uşor spre mine. Tot mai stătea în 
faţa focului, proptită într-un cot. 

— Mai zilele trecute am fost la grajduri şi cei doi 
văcari erau acolo şi ciobanul şi tractoriştii şi 
Dumnezeu mai ştie cine, toţi îngrămădiţi în jurul lui 
Andrew, şi m-am gîndit cît de bine, cît de minunat se 
pricepe să-i pună pe toţi la treabă... dar nici 
pomeneală. Erau pariurile la fotbal. Erau toţi 
preocupaţi unde să-şi pună săptămîna asta 
nenorocitele alea de cruciulițe. 

— E o treabă foarte serioasă. Un nou opiu pentru 
mase. 

Nell îşi flutură o mînă în direcţia lui. 

— N-aş fi zis nimic dacă ar fi fost numai un plan 
diabolic pentru a le abate atenția de la a cere salarii 
mai mari. Dar el e mai rău ca ei. Se uită la Caro. Ştii 
ce-a făcut cu cîteva zile înainte de Crăciun? I-a oferit 
pastorului o parte din cîştig, dacă la slujba de 
vecernie se va ruga să cîştige echipa pe care pariase 
excelenta sa. 

Caro zîmbi. 

— Şi ce-a zis preotul? 

— l-a zis-o. A spus că mai bine s-ar ruga pentru 


sufletul lui Andrew. 

Penny interveni. 

— Dar, mami, a spus-o în glumă. 

— Nu mai fi tu aşa sigură. 

I-am întîlnit privirea lui Jane, un zîmbet complice; 
ştiam amîndoi că Nell încerca să fie drăguță, să ne 
facă să ne simţim bine, sugerindu-ne că are şi ea 
probleme pe care noi doi aveam tendinţa să le 
minimalizăm; dar de fapt ne dovedea contrariul. 

Cîteva minute mai tirziu, am fost preluat de 
Andrew. Masa de biliard, într-o pivniţă de la subsol, 
era de format redus şi vizibil uzată, iar boilerul 
instalaţiei de încălzire centrală, plasat undeva în 
apropiere, se auzea uruind cu intermitențe. Tot aici 
era şi o masă de ping-pong şi, nu ştiu din ce motiv, şi 
o maşină cu un joc mecanic. 

În timp ce plasa cadrul, Andrew mă privi şi-mi 
făcu cu ochiul. 

— Pe cinci lire. Ca să fie mai interesant. 

— Dacă insişti. 

— Poţi oricînd să-i recuperezi. Suficient să mă 
ameninţi că mă spui Excelenței sale. 

Am zîmbit, pregătindu-mi tacul. 

— Tot mai joci pe bani? 

— Categoric nu. La Oxford am pierdut de zece ori 
mai mulţi bani decît în toţi anii care au urmat. 
Chestiune de principiu. 

Se aplecă peste masă să dea lovitura de 
deschidere. 

— Nu sînt decit un fermier care munceşte din 
greu, Dan. In ciuda aerelor şi a manierelor elegante. 

— Mi-a spus Caro. 

In timp ce jucam, am vorbit despre Caro şi mi-am 
dat seama că ideea cu jocul era folosită de fapt ca un 
mijloc de a facilita conversaţia dintre noi, permiţindu-i 


să-mi spună, fără emfază, între două lovituri, ceea ce 
ar fi fost mai greu de spus altfel: cît o plăcea pe Caro 
şi cîtă grijă îi purta; ceea ce îmi oferi şansa de a-i 
mulţumi pentru că fusese un excelent tată vitreg. 
Cîştigă primul joc destul de uşor şi, deşi eu l-am 
cîştigat pe următorul, aveam vaga bănuială că de fapt 
s-a lăsat bătut. Între timp, Paul şi Penny coboriseră şi 
ei şi începuseră să joace ping-pong. Nu cred că o 
făcuseră din proprie iniţiativă, ci că mai degrabă 
fuseseră trimişi. Paul juca destul de bine, iar şcolăriţa 
supraponderală care îi era parteneră era clar că nu se 
pricepea deloc. Cu monotonă regularitate, Paul lovea 
imparabil fiecare a treia sau a patra minge pe care 
Penny o trimitea stîngaci peste fileu. Era un gest 
aproape sadic, dată fiind situaţia. Paul refuza să se 
adapteze la jocul ei. Nu-i lăsa nici o şansă şi, deşi 
faptul că alerga tot timpul să salveze micuța minge 
albă din vreun colţ o ajuta să-şi rezolve problemele de 
siluetă, Paul era aproape demonic în egoismul său. 

Probabil că Andrew ajunsese şi el la aceeaşi 
concluzie după ce urmărise un timp jocul lor. Stăteam 
rezemaţi de masa de biliard. Brusc, Andrew se hotărî 
să intervină: 

— Hai, Penny, lasă-mă să-l snopesc eu, în contul 
tău. 

Îi cedă paleta tatălui ei, care se lansă imediat 
într-un joc rapid de mare clasă. Se maimuţărea puţin, 
dar îmi puteam da seama că Paul lua jocul foarte în 
serios. Atunci cobori şi Caro; sus „se beţiveau“ şi 
sosise timpul să urcăm şi noi. Am plecat cu ea şi, în 
timp ce urcam, m-a întrebat, cu un aer inocent, dacă 
partida îmi făcuse plăcere. 

— Caro, mie Andrew mi-a fost întotdeauna 
simpatic. Mult mai mult decît mamei tale sau lui Jane, 
încă de pe vremea cînd eram cu toţii studenţi. 


Făcu o strîmbătură: 

— Şi sus e tot un fel de dragoste universală. Am 
impresia că nu vă mai recunosc pe nici unul. 

— Sper că pînă plecăm să găsim o posibilitate de 
a ne certa furcă. l-am aruncat o privire semnificativă. 
Numai de n-ai fi tu mărul discordiei. 

— Mi-am fixat un rendez-vous cu mami, la ora 
cînd se duce toată lumea la culcare. Se strimbă din 
nou. Nu ştiu de ce mi-e mai groază. Că o să-l urască 
pe Bernard, sau că o să vrea să-l invite la Compton. 

Dar continuă repede: îmi pare rău că a invitat 
familia Ferwick. De fapt, el e destul de amuzant. Un 
gen de bătrîn simpatic şi afemeiat. E la a treia 
nevastă. 

Caro se părea că îl cunoscuse şi pe cel care poza 
în Sam Goldwyn, căruia urma să-i dau eu sfaturi. 
Fusese coleg cu Richard la Eton; „exact ca el, crede- 
mă, doar că e mai prost“. Apoi îmi mărturisi cu 
oarecare dezgust - ca şi cînd ar fi ştiut că mă voi simţi 
jenat că frecventa astfel de oameni - că era lord. Şi m- 
am simţit cu conştiinţa împăcată de a nu fi spus 
adevărul. 

În ciuda decorului solemn, a fost o cină destul de 
agreabilă. Bucătăreasa italiancă a lui Nell, care era 
clar că se pricepea să gătească, ne aduse mîncarea, 
dar ne lăsă să ne servim singuri; iar prezenţa celor 
trei copii ne ajută să menţinem conversaţia la nivelul 
unor banalităţi anodine. Am vorbit cu Andrew despre 
agricultură şi alte aspecte ale vieţii rurale. Jane 
sporovăi cu Nell, dindu-i veşti despre toate 
cunoştinţele comune, Caro le asculta cu o ureche, iar 
cu cealaltă era atentă la sora ei vitregă, care 
manifesta toate simptomele acelei manii a poneilor de 
care suferise şi ea cu cîţiva ani în urmă. Pînă şi Paul 
se văzu silit să participe din cînd în cînd la 


conversaţie. 

Dar, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd 
oamenii se străduiesc să se comporte cît pot mai 
frumos, exista în relaţiile noastre un vag aer de 
irealitate, deşi nu neapărat dezagreabil. Poate că 
parţial se datora casei, tăcerii adinci de afară, 
modului curios în care aristocrații englezi cu tradiţie, 
în decorul lor tradiţional, reuşesc să lase impresia că 
sînt personajele unei piese scrise de altcineva. Că sînt 
atit de obişnuiţi cu aceste decoruri, încît nici nu le 
aparţin lor, după cum decorurile din teatru nu aparţin 
actorilor. O idee destul de absurdă, ştiut fiind că în 
realitate nici o clasă socială nu este mai strîns legată 
de bunurile pe care le posedă. Şi totuşi singurul cu 
adevărat aristocrat din acea seară, Andrew, era pe 
departe cel mai natural. Scoţind în evidenţă o altă 
caracteristică a speciei, Andrew reuşea să ne lase 
impresia că îşi închipuia că trăim cu toţii cam la fel ca 
el. 

Din cînd în cînd, o surprindeam pe Caro uitîndu- 
se la mine, încercînd să ghicească ce gindeam; şi ce 
era mai surprinzător, deşi cu mai multă discreţie, Jane 
făcea şi ea acelaşi lucru... ca şi cum ar fi căutat să 
descopere de partea cui eram; şi cine devenisem după 
atiţia ani. O suspectam chiar că, în sinea ei, se amuza 
văzindu-l pe nepăsătorul greier forţat să-şi vadă de 
îndatoririle lui. Şi totuşi, oricît de bine ar fi jucat rolul 
de musafir obişnuit în casa surorii ei, atitudinea lui 
Jane rămînea foarte rezervată şi lipsită de naturaleţe. 
Nu era vechea ei rezervă de pe vremea cînd eram cu 
toţii la Oxford, cea a unui spirit fundamental sceptic, 
disimulat în spatele respectării convenienţelor, ci ceva 
mult mai profund, poate chiar contrariul, aşa cum 
sugerase Roz o dată - o credinţă disimulată în spatele 
scepticismului. Atitudinea lui Jane era scoasă în 


evidenţă de Nell, care nu lăsa niciodată tăcerile să se 
prelungească. Pe măsură ce masa avansa, Jane vorbea 
tot mai puţin; şi asta amintea de unul din aspectele 
vechii ei personalităţi. Continua să mă intrige şi în 
acelaşi timp să mă dezamăgească... 

Descoperisem la ea efectele altei trăsături de 
caracter, mult mai puţin atrăgătoare: obiceiul de a 
judeca totul într-un fel al ei personal, uşor superior, 
refuzind să-şi dezvăluie în faţa muritorilor de rind 
adevărata personalitate. Pe asta se bazase vechea ei 
dogmă, pe asta se baza şi cea nouă; era mult mai solid 
ancorată în ea decît dogmele însele şi probabil că 
tocmai asta căuta în mod inconştient la ele... justifica 
o atitudine nu prea diferită, de fapt, de teoria rezervei 
propovăduită de Mişcarea de la Oxford. Dogmele, prin 
complexitatea lor, prin misterele şi jargonul lor 
estetic, ţineau la distanţă turma reprezentată de vulg. 

Dar rămînea diferită; îmi amintea puţin de una 
sau două scriitoare pe care le cunoscusem - a căror 
rezervă n-aş putea spune că era masculină, dar izvora 
totuşi dintr-o independenţă a sentimentelor care nici 
feminină nu era. În cazul lor, ar fi putut fi rezultatul 
experienţei retragerii în imaginar care, izolindu-le de 
restul sexului lor, le izola, în acelaşi timp, şi de sexul 
opus. Simţeam în personalitatea lui Jane existenţa 
unei regiuni profunde şi secrete, de care aş fi vrut să 
mă pot apropia, căci tocmai de la acest mister central 
intenţionam să pornesc în activitatea mea de scriitor, 
dar această regiune misterioasă continua să rămînă 
inaccesibilă. Era evident că sfirşise prin a-l descuraja 
pe Anthony. Nu era genul de femeie care să poată fi 
înţeleasă empiric sau logic - de fapt, în asta consta 
adevărata problemă; în faptul că putea discuta despre 
ea însăşi lucid şi sincer, continuînd totuşi să trăiască 
într-un spaţiu obscur... nu numai impenetrabil, ci 


chiar duplicitar. Ar fi putut trece drept ipocrizie, dar 
poate că nu era decit un mod de a se apăra, prea 
conştientă, poate, că sentimentele părţii „obscure“ a 
personalităţii ei ar fi prea distrugătoare dacă le-ar 
permite să iasă la iveală. Această interpretare era 
sprijinită de ceva mult mai concret pe care-l 
observasem la ea: cam tot ce spunea, în special în 
seara aceea, era parcă pus între ghilimele, ca şi cînd 
ar fi vrut să sublinieze discrepanţa dintre ceea ce 
rostea şi frazele pe care le-ar fi putut spune dacă ar fi 
fost mai sinceră. Îmi dădeam seama că, la fel ca şi noi 
ceilalţi, se străduia să menţină un climat armonios; şi 
deci, într-un fel, era o lipsă de bunăvoință din partea 
mea. Dar rămăsesem cu strania impresie, care anula 
paralela cu femeia scriitoare, că mă aflam în prezenţa 
cuiva care nu avea încredere în cuvinte, aşteptînd să 
găsească ceva mai bun. 


A doua zi, cînd am coborit la micul dejun, am 
găsit-o pe Nell singură. După cîte se părea, Penny era 
deja la grajduri, Andrew îşi petrecea o oră distrîndu-şi 
fiul, Jane şi Caro nu se sculaseră încă, iar Paul plecase 
pe undeva solitar, ca de obicei. Peste noapte cerul se 
înseninase şi soarele strălucea peste o privelişte 
încîntătoare. Această descriere nu se potrivea însă şi 
ochilor lui Nell. In timp ce-mi umplea ceaşca de cafea, 
îmi spuse: 

— Mare noroc că am jurat să fiu numai zîmbete 
cît timp staţi aici. Chiar de-ar fi să mor. 

— Caro? 

— După ce v-aţi dus să vă culcaţi. 

M-am forţat să-mi iau un aer pocăit. 

— Am bătut-o la cap să-ţi mărturisească totul, 
Nell. 

— Nu-ţi face probleme. Te-a scos basma curată. 


— Am fost pus în faţa unui fait accompli. În 
noaptea cînd m-am întors din America. 

— Nu e vina ta. Işi aprinse o ţigară. Sau e vina 
amîndurora. 

— Cred că a moştenit şi unele din virtuțile 
noastre. 

Scoase fumul pe nări; în ochi îi apăruse vechea 
strălucire agresivă. 

— Cu vîrsta devenim mai îngăduitori. 

— Mai sinceri. 

— Şi, în urma unui studiu-ştiinţific...? 

— Cred că va supraviețui. Aşa cum am 
supravieţuit şi noi. 

— După modelul nostru. 

Am aruncat o privire ironică prin eleganta 
sufragerie în care ne aflam, dar refuză invitaţia mea 
de a nu se lua chiar atît de în serios şi îşi cobori 
privirea spre masa din lemn de trandafir care ne 
despărţea. 

— Ştiu că tu consideri că am încercat să fac din 
ea o prostuţă din lumea bună. 

— Exagerezi. Şi în ce priveşte povestea cu 
Barney, sînt cel puţin la fel de vinovat. 

— Doar că ea nu pare să gîndească aşa. 

— De ce spui asta? 

— Face impresia că îşi adoră meseria. Londra. A 
trebuit să ascult toate astea aseară, ca şi cînd eu n-aş 
fi fost decît un soi de supraveghetoare de închisoare. 

— Pentru că se simte vinovată. Mi-a aplicat şi mie 
acelaşi tratament. Mi-a amintit de toate păcatele. 

— Adică? 

— Că o tratez tot ca pe un copil. Că nu sînt 
sinceră cu ea. O clipă tăcu, apoi continuă cu o 
candoare care mă surprinse: Ce mă înfurie cel mai 
mult e că i s-a destăinuit mai întîi lui Jane. 


— Am dedus că Jane e de multă vreme persoana 
căreia îi face confidenţe cînd vrea să discute 
sentimentele ei în legătură cu noi doi. 

— Dar eu sînt mama ei. 

— Nell, eu nu încerc să-i găsesc o scuză în 
privinţa asta. 

— Crezi că e o lipsă de rațiune din partea mea că 
mă simt dezamăgită? 

— Sigur că nu. 

M-am simţit tentat să-i amintesc că şi ea fusese 
departe de a-i spune mamei sale „totul“ înainte să ne 
căsătorim; dar mi-am ţinut gura. 

— Nu reuşesc să înţeleg ce se întîmplă cu 
generaţia asta a lor. 

— I-ai spus lui Andrew? 

Îi imită vocea: 

— l-auzi, se emancipează şi ea puţin, nu? 

Am zîmbit, dar ea rămase încruntată. 

— Mă simt victima unei conspirații. 

— Din care eu nu fac parte. 

— Am făcut tot ce-am putut. 

— Ştiu. Privirea îi rămînea neîncrezătoare. Uite, 
Nell, pentru Dumnezeu, eu nu-l pot suferi pe omul 
ăsta... Ţi-a spus că am luat masa cu el, mai zilele 
trecute? La rugămintea lui? 

— A pomenit ceva. 

— Cel puţin a reuşit să mă convingă că, în ce-l 
priveşte, nu e vorba doar de o nouă cucerire printre 
atitea altele. A devenit un idol al televiziunii, dar un 
idol plin de fiere, care ştie că lumea lui e o lume 
bolnavă şi că s-a lăsat prins în capcana ei... înţelegi? 
Şi totuşi trebuie să credem că-i poate oferi lui Caro 
ceva de care are nevoie. Oricît ar părea de imposibil. 

— Mi-a spus că nu se pune problema unei 
căsătorii. 


— Aşa mi-a spus şi el. 

I-am mai relatat cîte ceva din ce discutasem cu 
Barney în legătură cu propria lui căsătorie. Pe 
fereastra din spatele lui Nell, l-am văzut pe Paul cu 
capul plecat traversînd platforma acoperită cu pietriş. 
Nell îşi stinse ţigara şi am avut parte de privirea 
aceea a ei cu ochii larg deschişi: „Pot suporta orice“. 

— Mă găseşti vinovată? 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu te-am lăsat să iei şi tu parte la 
educaţia ei. 

— Asta n-are nici o legătură cu ce se întîmplă 
acum. 

— Dar crezi că a fost o greşeală. 

— Nu pot să fiu şi judecător, şi parte implicată. 

Se refugie în ironie. 

— Încercam şi eu să-mi dau seama dacă avem o 
singură bolşevică în familie sau două acum. Fiica ta 
nu şi-a exprimat niciodată părerea în legătură cu asta. 

— Eu încerc să cred în simplitate, Nell. Aşa cum 
catolicii căzuţi în păcat încearcă să-şi redobîndească 
credinţa. E mai mult o dorinţă decît o realitate. 

— Crezi că mie nu-mi lipseşte, uneori? 

— Există întotdeauna un preţ pe care trebuie să-l 
plătim. 

— Ştiu ce gîndeşte Jane despre mine. Despre felul 
în care trăim. 

— Părerea mea e că Jane nu e nici ea prea sigură 
de ce gîndeşte, indiferent de domeniu. 

Se ridică şi se întoarse cu faţa spre fereastră. Se 
apropie de un complicat suport de flori din epoca 
victoriană şi-şi făcu o clipă de lucru cu una din 
plantele pe care le conţinea. 

— Ştiu că a fost foarte utilă în rolul de confidentă. 
Ceea ce mă enervează este rolul de Minervă pe care şi 


l-a luat dispreţuindu-ne pe noi, muritorii de rînd. 

Începu să rupă cu prea multă brutalitate florile 
uscate ale unui cactus. Era un gest uşor pueril această 
masacrare a florilor veştejite, menit să sugereze că 
era o gospodină care nu-şi vedea capul de treburi; 
dar, finalmente, îţi amintea, în mod absurd, de acea 
mare doamnă care într-o zi confundase piinea cu 
cozonacul. 

— Uneori îmi face impresia că Jane ne judecă 
foarte superficial. Ca şi cînd n-am avea atîtea 
probleme cu întreţinerea casei şi tot restul. 

— Sînt iluziile obişnuite ale oamenilor care nu 
trăiesc în palate. 

— Palate! 

Dădu din cap cu tristeţea celui care cunoştea 
situaţia reală. 

— Ar trebui să vezi devizul pe care l-am primit 
pentru repararea acoperişului. 

Am ziîmbit, dar ea se întoarse spre mine şi-mi 
surprinse expresia. 

— De acord, Dan. Dar atunci ce propui? Să las să 
ne plouă în salon? 

Sosirea lui Jane şi Caro m-a salvat de necesitatea 
găsirii unui răspuns. N-am aflat decît ulterior că, din 
„ordinul“ lui Caro, se interzisese orice discuţie în 
public despre acest subiect, aşa că Nell pierdu nota 
bună pe care i-o acordasem pentru a fi abandonat 
subiectul în clipa în care au intrat ele. 


N-am reuşit să rămîn singur cu Jane decît după 
masa de prînz şi, chiar şi atunci, numai cîteva minute. 
Trebuia să mergem cu toţii să ne plimbăm, şi ea şi cu 
mine fiind gata înaintea celorlalţi, îi aşteptam afară. 
Stătea rezemată de balustrada de piatră din faţa 
casei, în lumina palidă a soarelui de după-amiază; nu 


agrease niciodată viaţa în aer liber şi căuta oarecum 
să te facă să înţelegi că, în ciuda cizmelor de cauciuc 
pe care le luase cu împrumut, atitudinea ei nu se 
schimbase cu nimic. Cînd m-am apropiat de ea, mi-a 
zimbit: 

— Sper că nu ai impresia că ţi se face un program 
superorganizat? 

— Pentru mine e o schimbare agreabilă. 

— Vie de campagne. 

Inainte de prînz, Andrew mă dusese să vizitez 
casa şi noile clădiri amenajate în locul vechilor 
grajduri. Am discutat despre mărturisirea lui Caro. 
Reacţia lui era, bineînţeles, mai subtilă decît sugerase 
Nell. În felul lui, adoptă şi el punctul meu de vedere, 
nu puteam decît să sperăm că totul se va termina cu 
bine. Nu avea nici un fel de resentiment împotriva lui 
Barney personal; „dacă e să fiu sincer, nu pot să-i 
sufăr pe nici unul din tipii ăştia de la televiziune“; şi 
pe mine mă absolvi de orice vină. Zise ceva despre 
pericolul de a corcoli prea mult puii de animale şi apoi 
adăugă că, după cîte se pare, un cal care n-a căzut 
niciodată nu avea să fie niciodată un cal bun. Deşi nu 
făcu nici o remarcă critică la adresa lui Nell, aveam 
impresia (şi acum, privind în urmă, discuţia avută cu 
ea la micul dejun părea s-o confirme) că, în legătură 
cu o mai veche discuţie a lor, ceea ce i se întîmplase 
lui Caro dovedea că el avusese dreptate. Discuţia 
noastră nu a diminuat cu nimic respectul pe care i-l 
purtam. Avea acea formidabilă degajare şi siguranţă a 
gentilomului fermier; care se datorează pe jumătate 
faptului că este conştient de poziţia lui socială, dar 
care pe jumătate este rezultatul unei temeinice 
cunoaşteri a proceselor naturale. Ceea ce, iniţial, 
dobîndise în virtutea unui privilegiu, devenise cu 
timpul privilegiul unei virtuţi. 


I-am spus lui Jane: 

— Ştii că, în cele din urmă, Caro s-a decis. 

— O ştiu chiar prea bine. 

Privi pietrişul de pe jos. 

— Am fost aspru admonestată pentru a mă fi 
interpus între mamă şi fiică. 

— E o proastă. 

Jane zimbi, dar nu zise nimic. M-am rezemat şi eu 
de balustradă, alături de ea, şi am întrerupt tăcerea. 

— Uităm că mai există şi locuri ca astea. 

— Pentru favoriţii soartei. 

— Te descurci foarte bine. Instrumentele cu care 
eşti torturată nu se prea văd. 

Zimbi din nou. 

— Nu e vorba de casa în sine. Ci de efectul pe 
care case ca astea îl au asupra oamenilor care 
locuiesc în ele. 

— li posedă? 

— li îmbălsămează, cred. Privi în sus, spre faţada 
albă. Uneori cînd îmi vorbeşte despre Nell, Caro 
foloseşte un cuvînt care capătă un sens dublu, de care 
ea nu-şi prea dă seama. În loc de „mami“, spune 
„mumi “. Apoi: Acum sînt rea. 

— Nu reuşesc să înţeleg de ce toate astea mă 
deranjează mult mai puţin la Andrew. 

— Pentru că el s-a născut mumificat. La el, cel 
puţin, e ceva natural. 

— Mai încet, tovarăşa. 

Continuă să zîmbească uşor. 

— Nu e vorba de politică, Dan. E o simplă 
chestiune de liber arbitru. De fiecare dată cînd vin 
aici, parcă m-aş cufunda din nou într-un coşmar 
familiar. 

— Familiar? Dar tu trăieşti complet altfel. 

Ridică din umeri. 


— Nu sub acest aspect. Dar mai sînt şi alte 
modalităţi... de a nu putea scăpa de ceea ce eşti. 

— Prietenul tău din America? 

— Nu. 

Clătină din cap în semn că nu, deşi negația deja 
fusese rostită destul de ferm. 

— Cred că e o chestiune de vîrstă. 

— Vrei să mă duc să-ţi aduc un baston? 

Strinse buzele, apoi zise suspinînd: 

— Văd că Roz şi-a găsit un aliat. 

— Bineînţeles. Tachineaz-o pe sărmana bătrină 
ori de cîte ori se iveşte ocazia. 

— Vă daţi prea mult osteneala să dezlegaţi un 
nod pe care e mult mai simplu să-l tăiaţi. 

— Acum eşti şi tu absurdă. 

Acceptă observaţia, dar după aceea, pentru a-şi 
adresa şi ea una, justificîndu-şi absurditatea propriilor 
vorbe, îmi aruncă pe ascuns o privire blind-ambiguă. 

— Ce înţelept ai fost, Dan, că ai rămas în afara 
acestor lucruri. 

— Adjectivul nu e cel potrivit. 

— Norocos. 

— Că mi-au amputat piciorul înainte de a se 
cangrena? 

— Da. Cam aşa ceva. 

Continua să fixeze pietrişul de pe jos, ca şi cum 
metafora mea ar fi îngheţat undeva un punct sensibil, 
dezvăluind ceva ce ar fi vrut să ascundă. Caro şi sora 
ei vitregă apărură şi ne-am ridicat să ne îndreptăm 
spre ele. N-am mai spus nimic, dar referirea ei 
fortuită la mumificare îmi amintise de oferta de a 
pleca în Egipt - sau, ca să fiu mai exact, că puteam, 
dacă voiam, să pun mîna pe telefon şi în cinci minute 
să-mi  aranjez plecarea. Remarca ei despre 
înţelepciune, deşi făcută fără maliţiozitate evidentă, 


îmi răsuna totuşi în urechi ca un avertisment familiar. 
Aveam şi eu privilegii de mumie; şi, în ochii ei, 
rămîneam dat deoparte, undeva într-o lume oarbă, 
situată destul de jos. Mi se părea că tocmai în asta 
consta lipsa ei de libertate: în incapacitatea de a face 
compromisuri. Răscumpărată numai, şi doar parţial, 
de incapacitatea ei de a şi-o ierta. 

Exista o legătură între atitudinea lui Jane şi 
întrebarea lui Nell, rămasă fără răspuns: dacă să lase 
sau nu să-i plouă în salon. Jane se agăța din nou, aşa 
cum o mai făcuse şi altă dată, în legătură cu doctrina 
catolică, de convingerea fermă că, cel puţin în viaţa ei, 
totul era dinainte hotărît, predestinat; ceea ce o 
dusese la cea mai veche dintre toate greşelile, care 
constă în a crede că o schimbare exterioară este 
întotdeauna preferabilă absenței oricărei schimbări... 
un crez care nu avea o temelie cu nimic mai solidă 
decît entuziasmul ei de altădată pentru lumea de vis a 
lui Rabelais, în care totul e permis. Trebuia să 
găsească un substitut pentru toate astea şi pentru 
catolicismul care i-a urmat: în ambele cazuri, 
scopurile nu puteau fi atinse şi făceau astfel dovada 
faptului că nu se mai poate spera în libertatea 
individuală şi nu găsise nimic altceva decît o utopie 
egalitară, în conformitate cu care Compton avea să fie 
transformat peste noapte într-un azil de bătrîni sau în 
casă de odihnă pentru responsabili sindicali, sau în 
Dumnezeu ştie ce... utilizări cu care aş fi fost de acord 
dacă ar fi fost realizabile; dar nu asta era problema. 
Singurul domeniu adevărat în care se putea testa 
libertatea individuală era cel al posibilităţilor 
prezentului. Sigur că am fi putut cu toţii să avem o 
viaţă mai bună, mai nobilă, mai socialistă; dar numai 
dacă o plasam într-un viitor stat perfect. Şi era clar că 
nu ne puteam mişca, nu puteam acţiona decît plecînd 


de la ziua de azi, de la acest prezent şi de la această 
lume defectuoasă. 


Adică: peluza, un şanţ de hotar şi, dincolo, parcul, 
în depărtare bleuri şi griuri peste verdele vegetal; cei 
doi setteri sărind şi alergînd şi cortegiul răsfirat pe 
care-l formam noi: Jane în frunte, între Caro şi Penny, 
apoi Paul cu Nell, aceasta din urmă hotărită, fără 
îndoială, să demonstreze că putea şi ea să joace la fel 
de bine ca soră-sa rolul de mătuşă înţelegătoare, 
parcă şi băiatul devenise o idee mai sociabil; Andrew 
şi cu mine încheiam plutonul. Siluete într-un peisaj, 
peisajul lui Andrew. Întemeietorul familiei „pusese 
laba pe proprietate“ (sintagma îi aparţine lui Andrew; 
o folosise în discuţia pe care o avuseserăm dimineaţă) 
după  Restauraţie. Titlul de baronet fusese 
recompensa fidelității față de monarhie în timpul 
Commonwealth-ului. Ca toți cei din clasa lui, Andrew 
spunea toate astea cu un aer uşor disprețuitor, ca şi 
cum trei secole de strămoşi, aceleaşi perspective, 
pămîntul, pomii ăştia plantați de străbunii lui n-ar fi 
însemnat nimic pentru el... ultimă şi vulgară modestie 
a celor care au rădăcini adînci şi solide. Mă întrebam 
cît de preţioase erau în ochii lui aceste privilegii, ce 
ascundea, sub aerul indiferent, omul care-mi vorbea - 
punînd, evident, cuvintele între ghilimele - despre 
„țărănime“ şi „meseria de castelan“. 

Din întîmplare, mai tirziu, în aceeaşi după- 
amiază, mi s-a oferit ocazia să-mi dau seama de 
adevărata natură a lui Andrew. Parcurseserăm vreo 
doi kilometri, pînă la colina unde un strămoş de-al său 
construise un foişor - un fel de turn destul de sinistru, 
cu ferestre ascuţite, gotice, dar de unde aveai o 
privelişte frumoasă spre sud, peste toată blinda vale a 
Gloucestershire-ului şi spre sat. De acolo, Nell hotări 


să se întoarcă acasă, ca să supravegheze pregătirile 
pentru masă, dar Andrew voia să se ducă să vadă o 
oaie bolnavă - turma se vedea pe cîmpul din faţa 
noastră - şi grupul se despărţi. Eu am plecat cu 
Andrew, iar ceilalţi s-au întors acasă. 

Ciobanul său  aşezase oaia într-o mică 
îngrăditură, lingă o rulotă vopsită în alb şi verde, care 
cam stricase peisajul, cînd ne uitaserăm din turn. Nell 
chiar i se plinsese lui Andrew, dar acum, în luna 
martie, era neapărată nevoie de ea din cauza mieilor. 
Într-un colţ al îngrăditurii, era un şopron de tablă 
ondulată şi, la apropierea lui Andrew, oaia culcată pe 
paie încercă să se ridice pe picioarele tremurînde. Imi 
făcu semn să rămîn în urmă şi l-am urmărit în timp ce 
aşeza, cu îndemînare, animalul invalid pe spate şi îl 
examina. La vreo sută de metri mai încolo, cîteva oi ne 
priviră placide apoi începură din nou să pască. După 
cîteva minute, Andrew se întoarse. 

— Ce şanse are? 

Dădu din cap în timp ce lega la loc portiţa prin 
care ieşise. 

— Cred că-i pe ducă. Cred că are pneumonie, dar 
ar fi mai bine să chem veterinarul. Animalele astea 
nenorocite inventează în fiecare iarnă altă boală. Văzu 
că mă uitam la rulotă. Îmi cer scuze pentru oroarea 
asta, dar nu poţi concedia un cioban care-şi cunoaşte 
meseria pe motiv că e lipsit de gust. 

— Îi găseşti greu? 

— Ca aurul. Şi o ştiu şi ei. 

Se duse în spatele căruţei, se întoarse cu o cange 
şi ne îndreptarăm spre restul turmei. 

— Ar trebui să termin cu creşterea oilor. A 
devenit un lux în zilele noastre. 

— Atunci de ce...? 

— E acelaşi lucru ca şi restul. Dacă iubiții 


comisari ai poporului vor prelua puterea... 

— Nu pot să cred că e un motiv serios. 

— Nu? Vrei să pariem că prislea nu mai 
moşteneşte nimic? După felul cum merg lucrurile. 

— Şi nu-ţi pare rău? 

Ridică din umeri. 

— Uneori. Toate astea au farmecul lor, Dan. 
Acum noi sîntem vulpile. 

— Dar, cu siguranţă, nu pe punctul de a fi 
exterminate. 

Zimbi. 

— Cîtă vreme mai durează... 

Ne-am oprit să privim turma, iar el continuă să 
vorbească: 

— Acum cîţiva ani, imediat după ce a murit 
bătrinul, eram la început şi am angajat un neisprăvit. 
Priceput la agricultură, dar băgat pînă-n gît în 
mişcarea sindicală. A început să le predice doctrina, 
aveam un spion la cîrciumă şi ştiam tot. Aş fi putut să- 
i dau un picior. Am hotărît să mai aştept. Apoi, într-o 
zi, a venit să-mi spună că pleacă. Mogştenise ceva bani 
de la un unchi al neveste-sii şi se apuca să crească 
porci. Cînd a sosit ziua de plată - ultima -, am avut o 
discuţie deschisă. L-am luat puţin peste picior, 
subliniind faptul că va cunoaşte acum şi reversul 
medaliei. Nu era prost, era la curent cu toate. 
Statistici, istoric, toate astea. Şi ultimul lucru pe care 
mi l-a spus la despărţire a fost: „Profitaţi cît se mai 
poate“. Andrew făcu o pauză. Şi n-am uitat-o 
niciodată. 

— Şi-a făcut discipoli? 

— Cîţiva printre cei tineri. N-a durat. Există un 
lucru la care toată lumea se aşteaptă cînd vine vorba 
de marile proprietăţi rurale. Stăpînul nu pune mîna să 
lucreze pămîntul. De asta mi-am făcut o regulă din a 


lucra din cînd în cînd, o zi-două, la cîmp. Îmi făcu cu 
ochiul. Sînt un om foarte simplu, un ţăran de rînd, 
Dan. 

— Pe mine nu mă duci, Andrew. 

— Numai pe scumpa mea cumnată încerc s-o duc. 

— Nici cu ea nu cred să-ţi meargă. 

— E fată deşteaptă. Are răspuns la toate. Sper că 
va reuşi să treacă peste asta. 

Nu eram sigur dacă se referea la moartea lui 
Anthony sau la disprețul lui Jane faţă de modul lui de 
viaţă; şi n-aveam s-o descopăr pentru că dăduse cu 
ochii de o oaie care şchiopăta şi fugi după ea s-o 
prindă cu cangea... după care a trecut la o discuţie 
despre bolile oilor. 

Am revenit puţin la subiect, în drum spre casă, 
pentru că mi-a vorbit despre vechiul lui prieten Mark, 
cel din ziua aceea de demult, cu cadavrul femeii 
dintre trestii. Eu întrebasem de el. Se părea că spre 
sfîrşitul anilor '50 îşi vînduse ferma din Hampshire şi 
acum era în Noua Zeelandă, unde avea tot o fermă; 
încercase şi încă mai încerca să-l convingă şi pe 
Andrew să-i urmeze exemplul. Dar Andrew simţea că 
acum era prea tîrziu, şi oricum „milady nici n-ar vrea 
să audă de aşa ceva“. 

Despre toate astea discutam în drum spre casă, 
în timp ce traversam ce mai rămăsese din parc şi 
începusem să înţeleg că numai un nou Cromwell şi un 
nou Commonwealth îl vor putea despărţi pe Andrew 
de proprietatea sa. Tenacitatea şi curajul pe care 
menţinerea unui astfel de domeniu o cereau, Andrew 
le avea - dar, în acelaşi timp, refuza să deschidă ochii, 
se încăpăţina să ia totul în glumă, să-şi transforme 
toate problemele în competiţii sportive, în jocuri de 
noroc. Pasiunea sa inofensivă pentru pariuri, „micile 
sale chestiuni de principiu“, erau ceva mult mai 


profund decît o capricioasă demonstraţie de 
independenţă, un simplu atavism; erau un principiu de 
viaţă. Ştia că, în mare măsură, şansele sînt împotriva 
lui; mersul istoriei şi faptul că lumea devenise perfect 
conştientă de drepturile individului, educaţia deschisă 
tuturor şi difuzarea pe scară largă a acestor idei prin 
mass-media (ca să nu mai vorbim şi de angajarea 
politică), toate astea aveau să învingă. Între el şi Jane 
nu aveau loc discuţii în contradictoriu, căci Andrew 
era perfect conştient că de fapt viitorul fusese 
definitiv hotărît. În cel mult cîteva decenii, ideile ei 
aveau să triumfe. El va continua să dubleze potul, dar, 
în cele din urmă, va pierde partida. Reprezenta 
sfîrşitul unei specii, ultima mărturie a unei 
imposibilităţi de adaptare. În timp ce urcam treptele 
terasei din faţa casei, am realizat că exista ceva 
adevărat în remarca făcută de Jane: că Andrew se 


născuse  „mumificat“, din moment ce uriaşa 
suprastructură pe care continua s-o sprijine - 
pămîntul, castelul, tradiţiile familiale - făceau 


imposibilă orice adaptare. Dar cred că mai potrivită ar 
fi fost analogia cu ultimii brontozauri, paralizaţi de 
însăşi carapacea lor. 

Monştrii... şi, în mod ciudat, un alt monstru, unul 
adevărat, ne-a reţinut afară cîteva minute. În timp ce 
ne apropiam de casă, fusesem conştient că de undeva 
din depărtare se auzea zgomotul unui avion cu 
reacţie, dar, pe cînd urcam treptele, uruitul deveni 
îngrozitor, făcîndu-mă să mă întorc. Am văzut avionul 
la vreo cîţiva kilometri depărtare, pregătindu-se de 
aterizare. 

—E un Concorde, zise Andrew. Testează 
blestemăţia asta la Fairford. 

— Doamne. E prima oară cînd aud aşa ceva. 

— Aş vrea să pot spune şi eu acelaşi lucru. 


Uruitul era straniu; în ciuda distanţei, umplea 
văzduhul. Aproape că nu-ţi venea să crezi că provenea 
de la acea mică maşinărie argintie ce se profila pe 
cerul palid de iarnă. Din casă, am auzit o voce: Caro şi 
Jane şi cei doi copii stăteau în dreptul uşii de la 
intrare, privind şi ei avionul. Andrew suspină. 

— A fost o adunare mare de protest, imediat după 
ce-au început. La Lechlade. A fost ceva... ca la piaţă. 
Tot sindicalul local era de faţă, zbierau unii la alţii. 
Nici ai noştri nu erau mai grozavi. Toţi cei ce se vor 
„oameni politici“ încercau să stea deoparte, nu cumva 
să-şi piardă vreun vot. A fost de groază. 

— Ca în povestea cu cei trei şoricei orbi. 

— Dacă vrei să mă crezi pe mine, băiete, aici sînt 
şaizeci de milioane de şoricei orbi. 

Şi după această apreciere tăioasă la adresa 
compatrioţilor săi, Andrew se întoarse cu spatele la 
viitor. 

Cu numai două zile în urmă, acasă, luasem din 
bibliotecă vechiul exemplar al Baladelor Shirburn , pe 
care îl moştenisem de la tata. 


„De ce-ţi durezi credinţa în 
turnuri tari, semeţe? 

De ce te-ncînţi clădind 
palatele măreţe şi rizi 
înstăpînind islazuri, cerbi, zăvoi? 

Căieşte-te, o, Anglie, că-i 
ceasul de apoi.“ 


Anonimul leremia al baladei şi-ar fi putut găsi o 
plăcere masochistă în felul în care se desfăşura seara 
noastră. Înainte de venirea oaspeţilor mi se mai 
dădură unele informaţii suplimentare despre ei. 
Fenwick nu era numai politician, ci şi un avocat 


renumit; avea un scaun solid de deputat conservator 
în circumscripţia vecină; dar am fost asigurat că nu 
era cîtuşi de puţin „provincial“. Fusese „minunat“ în 
cîteva ocazii cînd apărase cu succes drepturile lui 
Andrew într-un litigiu cu autorităţile locale. În 
particular, era un tip foarte plăcut şi vesel, iar 
nevastă-sa, a treia, era americancă şi mult mai tînără 
decit el; o să-mi placă. 

Ceea ce nu s-a prea întîmplat, deşi era mult mai 
interesantă decît femeile de genul ei din Anglia. 
Sugera, nu fără o doză considerabilă de snobism, că 
aparţinea burgheziei bogate din Manhattan şi că 
datora înaltei societăţi americane un sistem de valori 
imuabile, bazat pe idealurile omului alb-anglosaxon- 
protestant. Avea vreo treizeci de ani şi trăsături 
frumoase. Şi deşi îşi pierduse aproape complet 
accentul american, rămăsese cu acea insistenţă tipică 
femeilor americane de a lua parte la conversaţie, 
indiferent de subiect. În cazul ei, era mai mult decît 
partea ce i se cuvenea, dacă ţinem seama că o bătea 
pînă şi pe Nell, de la distanţă. Avea oarecare cultură 
artistică, evident superficială, fapt de care trebuie să 
fi fost conştientă. Toate judecăţile ei erau tăioase şi 
peremptorii; ca şi cum i-ar fi fost teamă că, dacă nu 
critica tot ce vedea, ar fi putut fi considerată passee. 
Avea o figură uşor porcină, ca de purceluş alb şi 
delicat. Din cînd în cînd, deputatul îi arunca o privire 
voalată şi puţin îngrijorată, de parcă ar fi 
supravegheat discret un animăluţ iubit. Era, 
bineînţeles, o femeie destul de banală. Văzusem o 
mulţime ca ea în California, învîrtindu-se pe lingă cei 
din sferele înalte ale cinematografiei. Femeile de 
genul ăsta mi se păruseră întotdeauna mai puţin 
americane, mult mai interesate de maniile şi 
slăbiciunile propriei lor caste decît de democraţie. 


Persoana de faţă nu m-a făcut să-mi schimb cîtuşi de 
puţin punctul de vedere; pur şi simplu emigrase acolo 
unde îşi putea continua şi mai uşor jocul cu sistemul 
britanic ale castelor. 

Soţul ei, mult mai în vîrstă, mă interesa mult mai 
mult. Avea o frumoasă coamă argintie şi sprîncene 
stufoase deasupra unor ochi cenuşii, pătrunzători; şi 
era clar că ştia să trăiască. Lăsa impresia plăcută că 
se interesa efectiv de toţi cei cu care vorbea, că se 
amuza ascultîndu-i povestind - cîntărindu-i, în acelaşi 
timp, cu multă subtilitate. Înainte de masă, l-am văzut 
stînd cu Jane şi l-am auzit spunînd ceva despre 
Anthony; am putut atunci urmări felul cum reuşea să-i 
risipească orice urmă de ostilitate faţă de el, 
povestindu-i ceva care o făcu să ridă cu hohote, sincer 
amuzată. 

La scurtă vreme după aceea, am fost expediat cu 
el într-un colţ, încredinţindu-mi-se misiunea de a-i ţine 
un curs de iniţiere despre hazardata meserie de 
producător de filme. Fenwick era interesat nu numai 
în calitate de părinte al viitoarei mirese, dar şi în cea 
de vechi prieten al mamei micului lord. Tînărul, se 
pare, era ferm hotărît să-şi facă intrarea în demi- 
monde-ul audio-vizualului; ca dovadă a înclinațiilor 
sale artistice, au fost rostite numele cîtorva 
binecunoscuţi fotografi pentru casele de modă pe care 
îi frecventa. Totul pe un ton de interogatoriu ironic, 
adoptat de obicei la tribunal de procurorul care pare 
dispus să accepte provizoriu o dovadă dubioasă, cu 
intenţia de a o distruge ulterior. l-am sugerat că 
tinerii aristocrați fuseseră de cînd lumea prada mult 
visată a escrocilor şi el mă aprobă imediat. Foarte 
repede mi-am dat seama că, în ciuda deferenţei pe 
care o arăta opiniilor mele, eu încercam de fapt să 
vînd castraveți grădinarului. Fenwick ştia tot ce se 


putea şti despre nebunia celor care produc filme fără 
să aibă garanţii serioase pentru distribuirea lor şi 
despre toate celelalte riscuri ale meseriei. Asupra 
unui singur punct mi se păru lipsit de perspicacitate: 
în ciuda experienţei sale de viaţă nu ghicise că acest 
modern Marmaduke se culca cu toate actrițele în 
devenire şi toate manechinele care-i picau în mînă - şi 
că fiică-sa ar fi fost probabil mult mai fericită dacă s- 
ar fi călugărit. Dar nu mi se încredinţase misiunea să 
i-o dezvălui. Observasem deja că, în anumite privinţe, 
inteligenţa lui Fenwick nu funcţiona cu subtilitatea-i 
obişnuită; sau poate că era numai un cinism profund. 

Cina a fost plăcută. Fenwick era un bun 
povestitor, ştiind să facă glume spirituale chiar şi pe 
seama lui; şi avea o uşoară doză din acea calitate atît 
de rară, care constă în posibilitatea de a împinge 
vioiciunea limbajului, spiritul de contradicţie, puterea 
de exagerare o idee mai departe decît o permit 
convenienţele. Calitate evident bazată pe totala 
încredere în sine, pe certitudinile unui om trecut prin 
multe, care frecventase tot soiul de oameni, dar care 
nu se folosea de toate acestea în avantajul său, fiind 
mai degrabă autoironie. L-am auzit reproşindu-i bietei 
Caro că părăsise viaţa de la ţară, preferîndu-i „cea 
mai groaznică vizuină de samavolnicii“ din Marele 
Wen („Marele ce?“); dar pe un ton de blindă 
causticitate, caracteristic unui om priceput să distreze 
damele. Orice referire la politică a fost evitată cu 
mare grijă. Familia Fenwick fusese probabil avertizată 
că era mai bine să nu abordeze acest subiect... sau 
poate că o ştiau deja. Jane îi mai întilnise la Compton, 
după cîte se părea. 

Mi-am primit şi eu porţia cuvenită, riscul care îl 
îngrozeşte pe orice profesionist din lumea filmului: 
nesfirşite întrebări naive cu privire la detaliile tehnice, 


urechile ciulite şi zîmbetele încîntate cînd se rosteşte 
numele unei mari vedete (ca giştele la vederea 
orzului), dar aici mai inteligente decît în alte părţi. 
Conversaţia devie spre profesiunea mea şi scenariul 
despre Kitchener, la care lucram în prezent. Am vorbit 
puţin despre erou, deşi în această companie n-am mai 
insistat pe tema „nebuniei imperialismului“, 
concentrindu-mă mai mult asupra  enigmei 
psihologice. Fenwick mă ascultase tăcut, dar acum îmi 
zimbi. 

— L-am întîlnit o dată. Am dat mîna cu el. Aveam 
şapte ani. 

— Doamne, Dumnezeule! Unde? 

— La Taplow, Desboroughs. În 1914, chiar înainte 
de război. Avea nişte ochi extraordinari. Un albastru 
foarte deschis, cu un strabism îngrozitor. În celebrele 
afişe au corectat acest defect oribil. Era fantastic de 
înalt. Parcă dădeai mîna cu un zgirie-nori. 

— V-a spus ceva? 

Fenwick îmi atribui brusc rolul copilului de şapte 
ani care fusese el pe atunci; mă privi sever pe sub 
sprîincenele stufoase. 

— „Uită-te întotdeauna în ochii oamenilor, 
băiete.“ Eu trebuie să fi fost cu ochii pironiţi pe 
cizmele lui. Cunoaşteţi descrierea pe care i-a făcut-o 
Osbert Sitwell? 

— Kitchener-zeul olimpian? 

— Pot să vă asigur că aşa era. O prezenţă fizică 
copleşitoare. Era ca un magnet. Nu mai vedeai nimic 
în jur. 

— Continuati să-l admiraţi şi acum? 

— Ca pe un animal splendid. Ca general... îmi 
amintesc că am auzit odată un obiter dictum al lui 
Winston în legătură cu el. Continuă pe un ton à la 
Churchill: „Eroul de la Omdurman l-ar fi pupat în fund 


şi pe Maiestatea sa Satanică, mai curînd decît să ia o 
decizie strategică“. 

Am ris şi Fenwick îşi frecă nasul, apoi ridică 
degetul, revenind serios: 

— Şi totuşi îmi amintesc ce şoc a fost moartea lui 
în 1916. Bineînţeles că nimeni nu ştia de greşelile de 
neiertat pe care le făcuse în culise. Eram elev pe 
atunci. Am fost scoşi din clasă şi s-a făcut o adunare 
solemnă cu toţi profesorii, chiar şi cu personalul de 
serviciu. Îmi amintesc chiar că una dintre femei a 
izbucnit în lacrimi... apoi directorul... groaznica veste, 
ni se părea că de acum înainte nimic nu mai stă între 
noi şi hoardele prusace. 

Mi-am notat toate astea în minte, le-aş putea, 
eventual, folosi într-o scenă. Fenwick se rezemă de 
spătarul scaunului, întinse mîna şi apucă paharul cu 
vin de Burgundia. Îl deplasă puţin; o ajustare 
judicioasă, nu numai a poziţiei paharului. Mă privi 
zimbind: 

— Mă întreb dacă astăzi mai sîntem capabili să 
judecăm oameni ca el. La urma urmei, nu greşelile 
sînt adevărata esenţă a vieţii lui. La fel şi cu bătrinul 
Montgomery. Presupun că nu calităţile lui umane, nici 
chiar cele de general, au făcut din el un simbol 
naţional. E o insignă, întreaga naţiune l-a purtat, în 
acei doi ani de la începutul războiului. 

Îşi ridică sprîncenele stufoase şi mă avertiză: 

— Veţi găsi pe cineva care să interpreteze rolul, 
dar nu va putea avea prestanţa lui... şi calitatea asta 
emblematică. 

— Ştiam că va fi destul de greu. Ne întrebam 
dacă Max von Sydow poate... actorul suedez? Va 
trebui evident să-i dublăm vocea. 

Am continuat să discutăm despre actori şi 
interpretări. Fenwick pomeni de diverşi actori 


distribuiţi în rolul lui Churchill, nu-l găsea pe nici unul 
reuşit. Apoi am discutat despre alte lucruri. 

În cele din urmă, Nell se ridică. Domnii trebuiau, 
se pare, lăsaţi singuri să bea un pahar de porto, dar ca 
şi cum ar fi vrut să atenueze ridicolul acestui vechi 
ritual, îl avertiză pe Andrew, întinzînd un deget 
acuzator: 

— Douăzeci de minute. Sau vin să vă arunc afară, 
de ceafa. 

— Prea bine, doamnă. 

Paul plecă cu femeile şi eu am rămas cu Andrew, 
cu Fenwick şi cu sticla de porto; puteam, în sfîrşit, 
discuta politică. Subiectul fusese interzis din cauza lui 
Jane, nu a mea. Andrew îşi părăsi locul din capul 
mesei şi se aşeză lingă Fenwick, plasîndu-l în mod 
tacit în centrul grupului; dar mie mi se adresă privirea 
cercetătoare a ochilor săi; şi îmi puse o întrebare pe 
care ştiam că de mult ar fi vrut să mi-o pună: 

— Tot mai eşti socialist, Dan? 

— Trebuia să mă aştept la o asemenea întrebare. 

— Aşa cred şi eu, zise Fenwick. 

Dar Andrew insistă. I-am zimbit lui Fenwick. 

— Votez cu socialiştii, dar nu pentru că aş avea 
prea mare încredere în candidaţii lor. 

— Dragul meu, e problema noastră, a tuturor. 
Sau, mai bine zis, a ţării. 

— Lipsa de credibilitate? 

Imi aruncară o privire scrutătoare. Ochii săi 
cenuşii erau sceptici. 

— Cred că „orbire electorală“ ar fi expresia 
adecvată. 

— In ce sens? 

Din nou Fenwick apucă cu două degete paharul 
de coniac - refuzase portoul - rotindu-l uşor. Mă privi: 

— Oameni ca dumneata? O persoană atit de 


inteligentă care îşi ascunde capul în nisip? 

O spusese oarecum în glumă, nu ca pe o 
provocare - şi îţi lăsa chiar impresia că nu ţinea să 
insiste asupra acestui subiect. 

— Aş vrea să ştiu la ce sînt orb. 

— La „gloatocraţie“. 

— Cam tare cuvîntul. 

— Există toate indiciile. Dispreţul pentru noi, 
bieţi prostănaci, care trebuie să vă reprezentăm, 
pentru exercitarea democraţiei, pentru legi, pentru tot 
ce îi împiedică să fie şi cu slănina în pod, şi cu varza 
grasă. Îşi încrucişă braţele şi se dădu puţin pe spate. 
După părerea mea, nu mai este o chestiune de 
partide. Singura deosebire e că cei care sînt de partea 
mea - unii dintre noi - spun că situaţia ameninţă să 
ducă la sinucidere. lar cei care sînt de partea 
dumitale pretind că nu e aşa. De fapt, sînt nevoiţi s-o 
facă, pentru ca stăpînii să fie liniştiţi. Dar ei o ştiu. 

— Sindicatele? 

— Au şi ei stăpiînii lor. 

— Acum şi sub pat? 

Asta îl amuză. 

— Ba chiar în pat, cred. 

— Dar orice remediu aduce a vinătoare de 
vrăjitoare. 

Îl privi pe Andrew cu un uşor reproş, ca şi cum ar 
fi regretat că se lansase într-o discuţie pe această 
temă; apoi mă privi cu mai multă seriozitate, ca şi cum 
şi ceea ce presupuneam eu merita să fie luat în 
consideraţie, dar, pentru moment, era dispus să-mi 
acorde beneficiul îndoielii. 

— Între noi fie vorba, absolut neoficial şi după o 
masă excelentă, eu aşa văd lucrurile. După o scurtă 
pauză, continuă: Nu cred că e cazul să mai amînăm 
confruntări inevitabile. Voi doi sînteţi prea tineri, dar 


eu am văzut acest joc de-a struţul în anii '30 - jucat 
chiar de cei din partidul meu, printre alţii. Generaţia 
mea a plătit scump chestia asta. Sperînd că lucrurile 
se vor putea aranja. 

Mă privi cu un soi de bunăvoință sardonică. 

— Dacă nu crezi în democraţia parlamentară, în 
ordinea socială şi într-o oarecare libertate de iniţiativă 
particulară, foarte bine, stai liniştit şi priveşte-ţi ţara 
îndreptîndu-se spre haos şi, eventual, vărsare de 
sînge. Dar dacă tot mai crezi, cît de cît, în aceste 
lucruri, chiar dacă eşti îngrijorat pentru cei mai puţin 
privilegiați - un sentiment demn de admiraţie, fără 
îndoială -, atunci mă văd nevoit să-ţi atrag atenţia că 
nu sprijini partidul potrivit. Ridică repede mîna. Sînt 
şi cîţiva oameni buni, fără îndoială. Atît printre lideri, 
cît şi printre ceilalţi. Dar cuvîntul lor are din ce în ce 
mai puţină greutate. O dată cărţile date pe faţă, le dau 
tot atitea şanse cîte au avut şi moderaţii cînd 
Robespierre şi acoliţii săi au preluat puterea. 

— Sîntem încă departe de a ajunge acolo... 

— Cred că această teorie ar putea deveni un 
excelent epitaf pe mormîntul englezilor. „Aici zace o 
naţiune care s-a crezut deasupra timpului.“ 

— Vrei să spui că procesul e ireversibil? Că e 
prea tîrziu? 

— Dragul meu, istoria acestui secol este cea a 
unei nebunii care nu încetează să crească. Dacă vrem 
să răminem rezonabili în ce priveşte problemele 
publice, nu ne putem păstra minţile decît dacă pornim 
de la ideea că jocul e aranjat dinainte. E adevărat, nu 
prea văd vreo şansă ca procesul să nu fie ireversibil, 
cum spui dumneata. Şi în nici un caz atita vreme cît 
majoritatea oamenilor ca dumneata - şi faceţi parte 
din majoritatea educată - par să se mulţumească să 
stea deoparte şi să privească cum se duce totul de 


rîpă. 

Am luat carafa pe care Andrew o împinsese spre 
mine. 

— Nu consideraţi că o oarecare reducere a 
iniţiativei particulare ar fi preţul ce trebuie plătit ca 
societatea să fie mai dreaptă? 

— Atunci poate îmi spuneţi dumneavoastră ce e 
drept la o societate în care nu va mai exista deloc 
libertate. 

— Dar e ca şi cum aţi spune că holocaustul 
nuclear e inevitabil. E posibil, poate chiar probabil, 
dar în realitatea prezentă există destule şanse de 
schimbare. 

Mi-am dat seama că mă privea la fel cum o 
privise şi pe soţia lui, mai devreme, în timpul mesei. 

— Foarte bine. Să spunem că ai dreptate. 1984 
nu va veni niciodată. Dar am impresia fermă că, în 
douăzeci de ani, poate şi mai devreme, societatea 
noastră nu va mai fi liberă. Partidul vostru va fi fost 
spulberat ca puful de păpădie. lar al meu nici măcar 
nu va mai exista. Dacă Parlamentul va supravieţui sub 
o formă oarecare, va fi sub forma unei ştampile 
aplicate automat în josul unei pagini, întreaga putere 
va fi în alte mîini. N-ai decît să mă consideri, dacă 
vrei, un pasager bătriîn şi fricos care are tupeul să 
avertizeze căpitanul şi echipajul că felul lor de a 
naviga nu-l satisface. Dar nu văd nici un motiv pentru 
care aş face-o după ce Titanicul s-a lovit de aisberg. Şi 
dacă dumneata ai impresia că nava acestui stat este în 
prezent pe miîini bune şi navighează cum trebuie... 
atunci... 

Ridică uşor din umeri. Tonul său, deşi părea să ia 
lucrurile uşor, devenise ceva mai sarcastic, ca şi cînd 
acestui Tony Lumpkin şi tipului din lumea filmului ar 
trebui să li se ţină o lecţie despre realităţile vieţii. 


— Mă întreb, zise Andrew, dacă drăguţii de 
proletari au într-adevăr atîta energie. 

— Scuză-mă, Andrew, dar asta e total irelevant. 
Viitorii lor stăpîni au energie. Mie apatia celor care ar 
trebui să-şi dea seama de pericol mi se pare atit de 
descurajantă. La ambele partide, din păcate. Imi 
adresă un zîmbet ironic. Nu sînteţi singurii care 
purtaţi vina. 

— Şi nici progresul social atît de necesar, sper. 

Acum, cred că mă găsea impertinent. 

— Accept în principiu tot ce au făcut după război 
ambele partide pentru a îmbunătăţi soarta celor lipsiţi 
de privilegii. Bolnavii, nevoiaşii... bineînţeles. Lovi cu 
palma în masă. Dar ce nu accept este tendinţa de a 
nivela totul - de a trata talentul, energia, sacrificiul de 
sine, munca asiduă ca pe o crimă. Nu voi accepta 
ideea că o normă universală de o cruntă mediocritate 
poate conduce la o societate sănătoasă. De ce să fii 
plătit cu acelaşi salariu ca un scriitor de zece ori mai 
prost ca dumneata? De ce să nu i se acorde lui 
Andrew, aici de faţă, o recompensă cinstită pentru 
toate îmbunătățirile pe care le-a adus domeniului său? 
Ce nu puteţi înţelege voi, socialiştii, e că ideea de a 
cobori pe toată lumea la acelaşi nivel nu e doar o 
himeră - o imposibilitate genetică, dacă nu altceva -, 
dar e şi cel mai sigur mijloc de a distruge 
productivitatea. Nu-i ajută cu nimic pe cei din 
jumătatea de jos a scării sociale. Dreptatea absolută 
va fi întotdeauna un mit, pentru că viaţa este 
fundamental nedreaptă. Dar e nedreaptă cu un scop 
anume. 

Am încercat să vorbesc, dar mîna se ridică din 
nou. 

— lartă-mă. Hai să lăsăm deoparte orice 
implicaţie politică. Nici o formă de viaţă nu poate dura 


pe baza unei egalităţi forţate. E un fapt biologic. 
Întreaga evoluţie depinde de libertatea individului de 
a se dezvolta în maniera sa personală. Toată istoria, 
istoria naturii şi istoria popoarelor, demonstrează 
neîncetat acest lucru. 

— China? 

Mă privi ca un judecător care examinează, pe 
deasupra unor ochelari pe care nu-i poartă de fapt, 
vreo propunere stupidă din partea unui stagiar fără 
experienţă. 

— Cu China rămîne de văzut, prietene. Ce-ţi spun 
eu este cu siguranţă valabil pentru occident. Pentru 
Europa şi America. 

— Dar dacă cel puţin jumătate din Anglia crede 
că mai multă egalitate este de dorit, nu înţeleg cum 
poate fi oprită să-şi îndeplinească dorinţa - afară doar 
de cazul în care se foloseşte forţa, bineînţeles. 

Acum făcusem un faux pas şi ochii demonului 
străluciră cu maliţioasă încîntare, ascunsă sub masca 
unei false tristeţi. 

— Trebuie să neg orice dorinţă de a deveni un 
colonel à la grecque. 

— N-am intenţionat nici un moment să sugerez 
aşa ceva. 

Dar de fapt asta şi făcusem şi el o ştia. Refuză să 
mai ia coniac. 

— Ultima şansă a acestei ţări de a ieşi din comă 
se risipeşte văzînd cu ochii. Asta-i tot. 

— Aşa văd lucrurile cei de la Westminster? 

Pufni uşor în ris, la această demonstraţie de 
simplicitate. 

— Cei de la Westminster văd lucrurile într-un 
singur fel. Independenţa trebuie călcată în picioare cu 
orice preţ. Noua Sfintă Treime e constituită din cei 
trei şefi de partide. De aceea o problemă care, într-o 


ţară rezonabilă, ar domina dezbaterile electorale este 
dată cu grijă la o parte. Factorii de răspundere din 
toate cele trei partide sînt perfect de acord asupra 
acestui punct. Ferească cerul să cerem vreodată 
electoratului să se oprească şi să se gindească la 
lucruri care sînt de o importanţă majoră în viaţă. În 
afară de bani, bineînţeles. 

Urmă un moment de tăcere, apoi îmi zîmbi ceva 
mai natural, ca şi cînd ar fi vrut să-mi spună să nu-l 
iau prea în serios. 

— Pot să te asigur că, pe plan electoral, vederile 
mele sînt considerate o otravă de majoritatea 
colegilor. Se uită la Andrew. Inclusiv de prietenul 
nostru comun, cred. 

Andrew murmură: 

— Care e un tip destul de ambițios, nu? 

— Aşa se pare. Ei, atunci să-i urăm noroc. 

— Şi chiar credeţi că totul se va sfirşi într-o baie 
de sînge? 

— Cred că ideea că vom sta cu toţii la coadă ca să 
obţinem un loc în paradisul viitorului se bazează pe o 
înţelegere greşită a britanicilor. Ne pricepem, 
desigur, foarte bine să îndurăm privaţiuni, cînd sîntem 
confruntati cu un Hitler, cu o ameninţare externă. Dar 
părerea mea este că ne vom pierde sîngele rece cînd 
ele ne vor fi impuse din interior. Deodată, un număr 
destul de mare de oameni, nu numai liberali din clasa 
de mijloc, ca dumneata, îşi vor da seama că au fost 
duşi de nas într-un mod ruşinos. Nu mă îndoiesc că se 
vor simţi nespus de frustraţi şi teribil de furioşi. Şi în 
acelaşi timp vor fi puşi şi în faţa unui foarte puternic 
aparat represiv, organizat de stat împotriva disidenţei. 
Şi mă îndoiesc foarte că etica de pe terenul de cricket 
o să ne scoată din impas. 

Uşa dinspre salon se deschise şi Caro apăru 


zimbind. Ţinea în mînă o cravaşă de vînătoare. 

— Mi s-a ordonat să vă arăt asta. 

Fenwick ridică mîinile, prefăcîndu-se 
înspăimiîntat: 

— Draga mea, eşti un hăitaş încîntător. Tocmai 
acum, cînd tatăl tău mă încolţise din toate părţile. 

Am părăsit camera cu o senzaţie de absurd - de 
lipsă de rațiune aproape calculată. Vinul de porto, 
coniacul, camera asta din secolul al XVIII-lea şi lumina 
luminărilor - generaţii de castelani ţinuseră discursuri 
similare, despre o lume care dispărea... poate cu mai 
puţină rațiune, dar sigur cu mai multă convingere ca 
Fenwick. Fusese atît de evident faptul că juca un joc, 
susţinîndu-şi punctul de vedere fără nici cea mai mică 
urmă de implicare personală, ca şi cînd ar fi fost vorba 
de un dosar al cărui conţinut îl prezenta unor jurişti 
începători. Această atitudine mi se părea uşor 
umilitoare. Era ca un ecou al epocii vechilor burguri 
putrede în care i s-ar fi permis, fie şi numai parţial, să 
hotărască soarta întregii comunităţi; şi nu din cauza 
convingerilor sale politice învechite şi obscure, ci din 
cauza indiferenţei sale faţă de ceea ce însemnau de 
fapt. Părea mai degrabă amuzat decît alarmat de ele. 

În realitate, în spatele tuturor raţionamentelor 
sale şi experienţei sale de viaţă, nu era decît un egoist 
- avea un lucru pe care îl detectasem şi îl urisem 
întotdeauna în filozofia conservatorilor, cel puţin aşa 
cum îmi apărea reprezentată de membrii partidului: 
certitudinea că toţi cei avuţi trebuiau cu orice preţ să- 
şi păstreze averea. Ideea subzista în ciuda principiilor 
despre meritocraţie, în ciuda pledoariei 
pseudobiologice pe care tocmai o ţinuse Fenwick, în 
ciuda tuturor deplasărilor spre stinga ale partidului 
începînd din 1945; persista în această hotărire 
fanatică, la fel ca un cîine permanent tras spre cuşcă, 


de a nu ceda nici o fărîmă, de a menţine statu-guo-ul. 
Ca toţi politicienii, nu fusese foarte preocupat să 
obţină un vot în plus pentru cauza sa; sau poate c-o 
făcuse dintr-un amuzament diabolic, ca să scape de 
plictiseală. Dar mi-ar fi plăcut mai mult de el - şi 
poate l-aş fi ascultat mai cu atenţie - dacă aş fi simţit 
în vocea lui o cît de vagă urmă de disperare sau de 
amărăciune. Andrew, cel puţin, transformase această 
supravieţuire, în faţa uriaşelor schimbări istorice şi 
sociale, într-un fel de provocare personală... poate că 
era tot un joc, dar un joc în care miza era absolut 
reală. 

Simţisem la Fenwick o apatie mult mai 
pronunţată decît cea de care mă acuzase el pe mine - 
dacă eu eram indiferent la rezultatul „războiului“, lui 
nici nu-i mai păsa că îl pierduse; şi nu puteam decit să 
presupun că indiferența se datora faptului că ştia că 
nu el avea să plătească daunele. Avusese parte de o 
viaţă profesională şi personală bogată şi agreabilă şi 
acum nimeni şi nimic nu i le mai putea lua înapoi. 
Cinismul de care îl suspectam în legătură cu fiica sa - 
că sacrifica orice sentiment partern de dragul unui 
titlu - reflecta tocmai aceste înclinații. Era închis la 
orice influenţă din afară, satisfăcut de sine şi găseam 
că acest tip de tory inteligent, bine echipat 
intelectualiceşte şi cu multă experienţă, ar fi putut să- 
şi dea seama că a fi conservator nu însemna să dai 
dovadă de un egoism feroce; şi totuşi faptul că oferea 
el însuşi această dovadă, mai mult decît orice membru 
limitat al acestui partid, era de două ori mai 
dezgustător. În fundul sufletului, credea sincer în ceea 
ce era, iar sistemul nu era decît un aspect secundar. 
Bineînţeles că nu atunci mi-am analizat atît de 
minuţios antipatia faţă de el. Dar n-am uitat seara 
aceea, în parte şi pentru că, deşi mă consideram 


destul de liberal pentru a-i dispreţui pesimismul, 
ştiam că unei persoane ca Jane i s-ar fi putut părea că 
există o asemănare psihologică între mine şi el... un 
sentiment maliţios defetist pe care îl împărtăşeam 
amîndoi, în ciuda faptului că eu mi-l ascundeam mai 
bine. Cel puţin părăseam camera şi discuţia cu nevoia 
de a declara sus şi tare că mă disociez de el. Mi-am 
dat seama de acest lucru de îndată ce ne-am întors în 
salon. Mi-am luat ceaşca de cafea şi m-am dus lingă 
Jane, mai departe - atît cît să nu fim auziţi de ceilalţi, 
dacă vorbeam în şoaptă. 

— Aţi rezolvat viitorul omenirii? 

— Vei fi încîntată să afli că în ţara asta viaţa 
civilizată va mai dura vreo douăzeci de ani, cel mult. 

— E o veste încurajatoare. 

— Şi din sursă sigură. 

— Tare aş fi vrut să fiu de faţă. 

— Îţi voi face mîine un raport complet şi detaliat. 
M-am uitat la ea. Şi pe urmă vei putea să mă sfătuieşti 
la ce grupare de stinga să mă afiliez. Ca să grăbim 
lucrurile. 

Zimbi. 

— Mă bucur că n-a fost totul în zadar. 

— Nu m-ar deranja atit dacă ar fi un simplu 
reacţionar de modă veche. Dar pe deasupra mai e şi 
Pilat din Pont. 

— Anthony îl plăcea. AVea o slăbiciune pentru 
jurişti. Gelozie profesională, presupun. Modul în care 
sînt întotdeauna gata să găsească argumente pentru 
orice cauză. Dacă merită preţul. 

— E cumva o elegantă aluzie că cei care trăiesc în 
case de sticlă nu trebuie să arunce cu piatra? 

Imi aruncă o privire fugară, pe jumătate 
amuzantă, pe jumătate îngrijorată. 

— Nu. 


— Scenariul despre Kitchener nu prea e strălucit. 

Privi spre ceilalţi, care studiau un tablou situat 
deasupra măsuţei de cafea; cobori puţin vocea. 

— Te rog, nu mă lua drept o îngimfată, Dan. Mă 
simt şi aşa undeva la marginea societăţii, ca o 
leproasă. 

— Nu e bine că ai asemenea putere de intuiţie. 

— Credinţa în intuiţia feminină e primul simptom 
al şovinismului masculin. Sau, cel puţin, aşa îmi 
spunea Roz. 

— Jenny McNeil mi-a servit şi ea acelaşi lucru. 
Rămîn neconvertit. 

— Să-ţi fie ruşine. 

Dar atunci, ca şi cînd ar fi vrut să pună capăt 
acestor plicticoase împunsături, privi spre cealaltă 
parte a camerei, unde Paul şi Penny stăteau aplecaţi 
deasupra unei măsuţe, jucînd ceva. 

— Paul vrea să-ţi ceară o favoare. 

— Ce favoare? 

— Lucrarea lui trimestrială despre vechile 
sisteme de împărţire a cîmpurilor... Sînt cîteva 
exemple vestite în Dorset. 

— Să trecem pe-acolo mîine? Foarte bine. 

— Dacă nu e prea... A studiat traseul pe hartă. 
Dacă nu te deranjează să plecăm puţin mai devreme 
dimineaţă. 

— Plecăm. E un drum mult mai frumos, oricum. 

— E atît de absurd copilul ăsta. Se pare că ieri, 
venind încoace, am trecut pe lingă un alt loc pe care 
ar fi vrut să-l viziteze. 

— Să mă duc să vorbesc cu el despre ce vrea să 
vadă în Dorset? 

— Ar fi foarte drăguţ din partea ta. 

Penny şi Paul încercau să reconstituie din 
bucățele un enorm peisaj desenat pe carton. Băiatul 


era tot rezervat, dar făcu totuşi un efort să fie ceva 
mai amabil, aflînd că sînt de acord cu vizita pe care o 
dorea. Plecă să aducă o hartă - şi o foaie de hîrtie pe 
care schiţase un itinerar, marcînd cu grijă distanţele. 
Îmi arătă şi o carte care trata acest subiect, cu o 
fotografie din avion a locului. Era „foarte important“, 
îmi spuse, cu un ciudat amestec de sfidare agresivă, 
autoritate profesională şi neîncredere că aş putea fi 
cîtuşi de puţin interesat. Mi-a arătat nişte ilustraţii în 
care se vedeau urmele unor brazde trase de un plug 
cu boi şi i-am spus că pe una din păşunile de la 
Thorncombe aceste urme încă se mai puteau vedea; şi 
pentru prima oară am reuşit să văd în ochii lui că 
exist. Cît erau de late brazdele, erau drepte sau 
curbe... şi cînd i-am spus că aveam pe undeva şi un 
vechi plan de prin secolul al XIX-lea al fermei, care pe 
atunci avea mult mai mult pămînt, pe care toate 
hotarele erau marcate, a fost clar că îl cucerisem; sau 
că, cel puţin, reuşisem să găsesc cheia spre sufletul 
„micului monomaniac“ de care vorbise Jane. Am fost 
salvat de la o prelegere ce ameninţa să se lungească, 
de Nell şi Jane, rare au venit să ia copiii la culcare. 
Am reorganizat programul pentru a doua zi, apoi cei 
doi copii au spus noapte bună şi au plecat sus. 

Curînd după ora unsprezece a plecat şi familia 
Fenwick şi am avut o discuţie în legătură cu el. 
Andrew era de părere că avocatul „îşi dăduse aere“ ca 
să mă impresioneze pe mine; şi îmi dezvălui că 
Fenwick nu-l prea simpatiza pe deputatul 
circumscripţiei lor, un tip cu mult mai tînăr. Nell 
credea că Fenwick se considera un ratat, fatalmente 
împărţit între cele două cariere ale sale, văzuse mult 
prea mulţi dintre colegii săi ajungînd judecători sau 
obţinînd posturi în cabinetele ministeriale, pentru a 
nu se fi acrit. Nu s-a spus nimic despre prognoza lui 


apocaliptică în legătură cu Marea Britanie. 

Apoi Caro se ridică şi zise că trebuie să se ducă la 
culcare. Era „atit de obosită“, deşi cred că „atît de 
plină de tact“ ar fi fost o expresie mai potrivită. Noi 
patru am rămas în jurul focului pînă spre ziuă, 
discutîind despre ea şi despre Barney, despre 
problemele lui Paul şi „stările lui de spirit“. Totul 
foarte relaxat, rezonabil şi, în ce ne privea pe mine şi 
pe Nell, am discutat mult mai deschis despre Caro 
decît oricind în trecut. Animozităţile, pînă acum 
inerente, păreau să se fi domolit; am reuşit să 
discutăm despre Caro ca despre o fiinţă omenească, 
nu o permanentă sursă de certuri; şi chiar am adoptat, 
de comun acord, o hotărîre privind propria noastră 
atitudine faţă de Barney: de a nu încuraja nici o 
apropiere. Evident că tactul lui Jane şi bunul-simţ al 
lui Andrew ne-au fost de mare ajutor. 

Un moment de tăcere. Nell şedea pe un scăunel 
cu spatele rezemat de canapeaua pe care se întinsese 
Andrew şi începuse să moţăie. Jane îşi scosese pantofii 
şi se ghemuise într-un fotoliu, de cealaltă parte a 
căminului. Sora sa îi aruncă o privire. 

— Ei bine, nu ne-a mai rămas decit o singură 
problemă familială. 

— Mulţumesc, nu. 

— Jane, acum cît sîntem cu toţii atit de perfect 
rezonabili şi de înţelegători, nu văd de ce nu poţi să 
faci şi tu un efort. 

Jane se uită la ea, apoi zîmbi şi clătină din cap în 
semn că nu. 

— Ştiu că sîntem tare demodaţi şi că sîntem 
delicioşi cînd ne provoacă cineva, dar... hai, dă-i 
drumul. 

— Unde să-i dau drumul? 

— Mărturiseşte. 


— Că am şi eu ideile mele personale? 

— Că nu eşti sigură pe ele. 

— În momentul de faţă, singurul lucru de care 
sînt sigură e că nu vreau să discut despre ele. _ 

— Sîntem îngrijoraţi din cauza ta. Tot timpul. Il 
înghionti pe Andrew cu cotul. Nu-i aşa, Andrew? 

Andrew deschise ochii, dar vorbi în direcţia 
tavanului: 

— Permanent subiect de discuţie. 

— Sînt flatată. Dar asta nu schimbă nimic. 

— Promit să nu te contrazic. 

Jane respiră adînc şi se uită cu coada ochiului 
spre locul unde şedeam eu. Purta o bluză de seară şi o 
fustă lungă, ambele destul de severe, un model foarte 
simplu şi în culori neutre, în comparaţie cu ce purtau 
celelalte femei. 

— Şi i-ai spus şi lui Dan, aşa că n-are rost să 
pretinzi că e un mare secret. 

— Tocmai pentru că nu pretind că e un secret... 
tocmai de aceea nu vreau să discut despre asta, Nell. 

— Te-ai hotărît? 

— Nu încă. 

Nell se uită o clipă fix la ea, ca şi cînd ar fi vrut 
să-i spună că pe ea nu o ducea, apoi mă chemă în 
ajutor. 

— Dan, tu nu crezi că a înnebunit? 

— Cred că dacă ea simte că aşa trebuie, aşa 
trebuie. 

— Parcă ai fi Andrew. Îi aruncă lui Jane o nouă 
privire dojenitoare. E ridicol. Tu eşti mai deşteaptă 
decît noi toţi la un loc. 

— Poate că sînt. In problema asta. 

— Nici măcar nu te îmbraci ca o doamnă 
marxistă. Jane zimbi. Şi nici de vorbit nu vorbeşti ca 
ele. 


— Nu, sînt lucruri greoaie, mă cam încurcă în 
mişcări. 

— Pentru că îţi dai seama de defectele lor. 

— În parte. 

— Atunci de ce? 

— Pentru că un adevăr, oricît de greoi exprimat, 
rămîne totuşi un adevăr. 

— Ai putea să te gîndeşti cel puţin la bieţii copii 
înainte de a te face de ris în tot Oxfordul. 

— Mă gîndesc foarte mult la copii şi la lumea în 
care vor trebui să trăiască. 

— În minele de sare? 

Jane zîmbi din nou, dar nu zise nimic. Am văzut-o 
cu ochii aţintiţi asupra focului şi am simţit o oarecare 
simpatie pentru exasperarea lui Nell în faţa acestei 
retrageri strategice într-o atitudine sibilină şi 
gnomică. Dar Nell îmi adresă o privire acuzatoare. 

— Nu poţi să fii şi tu de acord cu ea. 

— Eu îi înţeleg îngrijorarea, chiar dacă nu aprob 
întru totul soluţia ei. 

— Asta înţelegem şi noi. Nimeni nu se aşteaptă ca 
societatea să meargă înapoi. 

Jane continuă să suridă şi să stea cu ochii pironiţi 
asupra focului; ca să nu fie tentată. Andrew începuse 
să sforăie încet. Nell se întoarse din nou spre Jane. 

— Bine. Dar dă-mi voie să-ţi spun că nu eşti decit 
cel mai groaznic şi mai alunecos ţipar care a existat 
vreodată. 

Enervarea din voce, tonul contrariat de copil 
răsfăţat nu reuşeau să-i ascundă complet afecțiunea şi 
îmi aminti brusc de primele noastre zile petrecute 
împreună - de perioada cînd Nell jucase deseori acest 
rol în disputele dintre noi... ea, cea mai tînără dintre 
noi patru, cea care îşi permitea toate capriciile, 
clovnul conştient. Şi totuşi, paradoxal, sub această 


asemănare de suprafaţă, adevărata relaţie dintre ele 
se schimbase. Emoţional şi psihologic, Jane devenise 
acum sora mai tînără, mai lipsită de experienţă, mai 
nesigură. Şi, aproape ca şi cum ar fi vrut s-o ascundă, 
îşi lăsă brusc picioarele pe podea, se duse spre Nell, 
se aplecă şi o sărută uşor pe obraz. Apoi se ridică. 

— A fost o seară minunată. Mă duc să mă culc. 

De jos, Nell se uită urit la ea. 

— Să nu crezi că ai să scapi cu asta. 

Dar se ridică şi ea, cu un soi de indulgență 
bosumflată, şi strînse o clipă mîna lui Jane, înainte de 
a se întoarce spre Andrew, să-l zgilţiie pentru a-l trezi. 
Jane şi cu mine am schimbat o privire: pe faţa ei apăru 
umbra unei grimase, ca şi cînd s-ar fi simţit stînjenită 
că asistasem la o asemenea discuţie; şi, mai ales, 
pentru că detecta la mine o uşoară compătimire faţă 
de o astfel de scenă. 


Tsankawi 


Miriam şi Marjory tocmai mă părăsiseră cînd am 
ajuns în New Mexico. Aveam timp din belşug. 
Regizorul meu era ocupat cu westernul pe care-l filma 
şi nu puteam discuta scenariul decît seara. Secvența 
se petrecea la Santa Fe - de data aceasta au renunţat 
la peisajele tradiţionale şi se filma în cea mai mare 
parte în zona ultimilor contraforți ai Munţilor Stîncoşi, 
care se întindeau pînă înspre deşert. Vedeam locurile 
pentru prima dată şi, ca mulţi alţii înaintea mea - 
dintre care cel mai celebru era, bineînţeles, D.H. 
Lawrence -, m-am îndrăgostit de peisaj de cum l-am 
văzut. 

Ca şi San Francisco sau New Orleans, Santa Fe 
este unul dintre cele mai umane oraşe din America; 
printr-un miracol au reuşit pînă acum să evite zgirie- 


norii, altele fiind aici elementele care creează aspectul 
literalmente neplăcut. Cred că Lewis Mumford a fost 
cel care a spus că aproape întreaga arhitectură 
americană din centrul oraşelor este o încercare de a 
izola oamenii, de a distruge obişnuitul uman, toate 
proporţiile adecvate acestuia. 

Poate datorită faptului că nu există competiţia 
construcţiilor pe verticală, Santa Fe a atras o imensă 
colonie de artişti şi de artizani; atmosfera este aici 
deosebit de relaxată; un oraş provincial, dar întrucîtva 
motiv de mîndrie pentru locuitorii lui. Clădirile de tip 
colonial spaniol, cu elegantele patios şi mirosul dulce- 
înţepător al bîrnelor din lemn de pihon care învăluie 
amurgurile din New Mexico, lumina minunată şi aerul 
din zona înaltă a deşertului, terenurile de bumbac, 
vechile magazine cu coloane din jurul somnoroasei 
pieţe centrale, clopotele catedralei răsunind în 
noapte... totul este atît de diferit de mitul american 
făurit de Europa. Şi astăzi îmi place locul tot atît de 
mult ca în prima zi cînd l-am văzut. 

Dar chiar dacă oraşul Santa Fe n-ar fi fost atît de 
atrăgător, nu mi-aş fi schimbat cu nimic părerea 
despre peisajul care-l înconjoară. Există în Statele 
Unite locuri şi mai spectaculoase, dar nici unul nu are 
echilibrul pur, perfecțiunea şi noblețea clasică, 
aproape grecească, a culmilor care însoțesc Rio 
Grande aproape optzeci de kilometri spre nord, între 
Santa Fe şi Taos. Există linii ale orizontului care nu se 
pot uita, cum este cea văzută în copilărie pe malul de 
sud al Dartmoor-ului. M-a obsedat permanent şi foarte 
multe alte peisaje au fost incluse în acel contur cu 
secrete calităţi de templu. Valea Rio Grande este unul 
dintre marile centre ale indienilor Pueblo şi, cu toate 
că nu m-au pasionat satele moderne din rezervaţiile 
din vale, m-am îndrăgostit de zonele „medievale“ 


părăsite ale platformei de pe contraforţii munţilor 
Jemez din faţa oraşului Santa Fe, dincolo de canion. 

Atmosfera aici este în mod paradoxal foarte 
europeană, mai precis etruscă şi minoică... adică 
locurile sînt bîntuite de pierzanie şi mister, în sensul 
unei legături magice dintre om şi natură întrezărită 
atit în artă, cît şi în puţinele lucruri cunoscute despre 
modul de viaţă al locuitorilor. Probabil că aceasta l-a 
atras pe Lawrence într-atita. Satele sînt minunat 
aşezate în spaţiu, fiecare ca o acropolă pe un soclu de 
stîncă din rocă vulcanică roz, deasupra infinitelor 
păduri verzi de pin şi a cîmpiilor vaste. La orizont sunt 
munţii, la baza cărora coniferele se pierd în cenuşiul 
cu nuanţe de chihlimbar al pădurilor de plopi şi, tot la 
orizont, zăpada şi azurul pur al cerului. Priveliştile 
sînt infinite, aparţinînd parcă unei planete mai blinde, 
mai nobile şi neviciate, aşa cum majoritatea orăşenilor 
au uitat că mai există. Dintre peisajele pe care le-am 
văzut în Europa, seamănă cu cel din Phaestos, din 
Creta. 

Am dus-o acolo pe Jenny într-o călătorie scurtă. 
Ea avea două zile libere şi m-a convins să mergem 
pentru că eu fusesem deja şi îi vorbisem cu patos 
despre locul pe care-l îndrăgisem. Am luat deci, într-o 
seară, avionul din Los Angeles pînă la Albuquerque şi 
am ajuns cu maşina noaptea la Santa Fe. Nu prea 
făceam noi bine, pentru că numai actorii cotaţi ca 
superstaruri aveau voie să rişte să întîrzie la filmări. 
De aici şi distracţia. Era prima oară cînd Jenny încerca 
mîncarea mexicană. l-a plăcut şi posada veche, 
obişnuită, pe care o închiriasem; aerul amărui al 
nopţii; aroma fumului de pinon ars, interminabilele 
magazine indiene cu ceramică populară, scoarţe şi 
bijuterii şi faptul că ne jucam de-a chiulangiii. 

A doua zi am dus-o să vadă Puye şi canionul 


Frijoles din Parcul Naţional Bandelier, sub umbra 
ascunsă a lui Los Alamos. La Puye, a alergat fericită 
de colo-colo printre şirurile strînse de locuinţe săpate 
în stîncă, a încercat să ademenească veveriţele, punea 
întrebări întruna, se plimba pe deasupra acropolei; i- 
am arătat un cintezoi şi o ciocănitoare şi alte păsări 
de podiş; mă tot săruta, ca o şcolăriţă; eram aşa de 
bun să o aduc într-un loc atît de minunat şi atît de 
deştept pentru că ştiam că aşa ceva există. Scena s-a 
repetat la Bandelier, un loc diferit, secret - Ja bonne 
vaux acum muzeu - pe fundul unui canion împădurit, 
degajînd un sentiment de odihnă şi meditaţie, foarte 
departe de imaginea pe care o aveam noi despre 
pieile-roşii. O primă tentativă de plantaţii controlate, 
aproape ca grădinile raiului. Plantele care mai există 
acolo - yuccas şi  cactuşii cilindrici, plantele 
medicinale şi cele folosite la vopsit - fac parte dintr-o 
realitate supranaturală, pe care tînărul Restif o 
simţise cîndva în cealaltă parte a lumii. E ca un zîmbet 
dispreţuitor, zicea Jenny, par a spune, am supravieţuit 
aici mai mult decît voi, bătrîne fiinţe umane terminate. 

Ne-am întors cu maşina spre est, la Santa Fe. 
Aerul serii era minunat, un amestec crepuscular de 
culori trandafirii, gălbui şi verzi; în spatele oraşului 
văile împădurite ale muntelui se întindeau ca o imensă 
cuvertură de catifea verde în falduri; deasupra, un cer 
de iarnă curat, fără fir de nor. Nici un aparat de filmat 
nu a putut şi nici nu va putea vreodată să redea acea 
lumină, deoarece calitatea se află în adîncime, nu în 
culoare sau în planurile verticale. Înainte de prînz, am 
mai hoinărit puţin prin oraşul vechi. l-am cumpărat o 
brățară din argint cu turcoaze dintr-un magazin 
pentru turişti deschis pînă tîrziu, am băut mărgărită , 
am mai mîncat ceva, am făcut dragoste; a fost o zi 
fără cusur. 


Toate acestea Jenny urma să le descrie din 
punctul ei de vedere, căci acele două zile furate aveau 
să fie materialul ultimei sale „contribuţii“ trimise mai 
tirziu, a cărei povestire scrisă o recompun acum (după 
cum mi-a îngăduit încă de la început) şi al cărei scop 
era să spună de ce, în ciuda celei de-a treia 
contribuţii, ce urmează a fi inserată, ea nu voia cu nici 
un preţ „să renunţe la mine“. În Los Angeles, va scrie 
Jenny, existenţa noastră în doi era întotdeauna „între 
paranteze“; contrazisă de unica şi scurta noastră 
escapadă în New Mexico. 

Povestind acum, nu pot folosi versiunea ei pentru 
că în ea este vorba de o cruzime de care ea nu trebuie 
să fie acuzată, în nici un caz. A doua zi de dimineaţă, a 
vrut să mai facă nişte cumpărături, apoi urma să ieşim 
cu maşina să mai vedem o veche aşezare indiană şi 
apoi de acolo să o luăm pe autostradă pînă la 
Albuquerque, să prindem avionul de seară înapoi spre 
California. Locul se numea Tsankawi, mai puţin 
cunoscut din punct de vedere arheologic decît Puye şi 
vestigiile de la Bandelier; era însă cel care mi-a plăcut 
întotdeauna cel mai mult, atuul meu, chintesenţa 
întregii zone. În timpul primei mele călătorii, m-am 
dus de mai multe ori să-l revăd şi, de atunci, încă de 
două ori. 

Niciodată nu am înţeles prea bine de ce anumite 
locuri exercită o asemenea putere de atracţie, de ce 
acolo ai o senzaţie curioasă că propriul tău trecut se 
contopeşte cu viitorul, că a fi acolo înseamnă 
întotdeauna a fi într-adevăr real. Acest sentiment l-am 
trăit atunci cînd am cumpărat Thorncombe. Nevoia de 
a avea acest loc venea din  străfundurile 
subconştientului, toate celelalte motive raţionale 
aflîndu-se pe un plan secundar. La cumpărarea fermei 
Thorncombe contribuiseră motive, eram conştient, de 


factură nostalgică şi emoţională, aşa că analogia nu 
este pe deplin adevărată, dar această asociere aparent 
absurdă între o fermă din Devon şi Tsankawi nu este 
chiar atît de nepotrivită. Într-un fel, podişul 
transcendea orice noţiune de loc şi de frontieră; avea 
acea obsedantă, misterioasă intimitate familiară la 
care m-am mai referit, dar şi una general umană care 
evoca nu numai un trib indian uitat şi necunoscut, dar 
şi momente asemănătoare de armonie supremă din 
sfera culturii; monumente arhitectonice, picturi, piese 
muzicale, poeme. Valida existenţa culturală; aceasta 
era de ajuns ca să explici şi restul: procesul orb al 
evoluţiei,  îngrozitoarele distrugeri, indiferența, 
cruzimea, zădărnicia. Era un loc secret, un refugiu în 
fond, ceva analog spaţiului care mă obseda în cele mai 
secrete gînduri ale mele, dar era şi opusul - un strigăt 
de triumf care-l făcea altfel, diferit de toate celelalte 
locuri - expresii ale tristeţii, ale unui trecut demult 
dispărut, ale unei culturi apuse; Tsankawi însă sfida 
timpul, moartea de orice fel. Tăcerea sa pustie era ca 
o notă înaltă, susţinută, fără egal. 

Trecuseră trei ani de cînd fusesem ultima dată 
aici cu Abe şi Mildred, pe care îi convinsesem să vină 
ca să văd dacă locul nu coincide cumva cu realitatea 
pe care - sau cel puţin Abe - şi-o reprezentau, motiv 
pentru care nu i-am prevenit în nici un fel că păşesc 
pe un teren oarecum sacru. Am urcat împreună cam o 
jumătate de milă, de la şosea pînă în partea 
superioară a podişului, avînd de suportat potopul de 
bancuri sinistre făcute de Abe, tipul americanului 
neexcursionist. Eram sigur că saint-bernarzii locali 
purtau la ei tequila de bună calitate? Oare de ce toţi 
englezii - era destul de frig - se cred căpitanul Scott, 
lui îi plăceau indienii doar în filme şi, apropo de 
rezervaţii, avea rezerve... şi cînd am ajuns la o zonă 


densă, ca un stup de locuinţe în peşteri, a exclamat că 
aici trebuie să fi fost cartierul săracilor, în sfîrşit, cînd 
a ajuns în vîrf, a recunoscut că era un peisaj deosebit, 
dar nu s-a putut abţine să nu mă întrebe cam pe unde 
hotărisem să-şi cumpere şi ei un teren, Mildred, fată 
isteaţă, vedea că reacţionez din ce în ce mai puţin 
amuzat la glumele lui Abe şi a încercat să mă calmeze. 
Abe, zicea, avea agorafobie, spaţiul şi singurătatea de 
aici îl înspăimîntau. Apoi mi-a povestit despre o 
pădure, nu departe de casa în ce re ea îşi petrecuse 
vacanţele copilăriei în Florida, de senzaţia pe care ţi-o 
dădea că aparţine încă tribului, azi dispărut, de 
indieni Seminoli, cum de cîte ori intrai în pădure aveai 
sentimentul că eşti un intrus, că ai încălcat legea într- 
un anume fel. Aceeaşi senzaţie o avea şi aici. Era un 
loc minunat. 

Mildred se gîndise să pună la cale, cu blindeţe, o 
mică conspirație anglo-americană împotriva „prostiei“ 
lui Abe; dar a întrecut măsura, pe drumul de 
întoarcere la maşină, întrebîndu-l de ce era el aşa o 
pacoste, de ce nu putea să lase în urmă ghetoul, cum 
de avea obrazul să o numească pe ea, culmea, 
puritană... şi aşa mai departe. Nu era cinstit, nici 
adevărat, şi asta o dovedea felul total neevreiesc în 
care se ocupa de grădina din Bel Air. Ajunşi în maşină, 
Abe făcu un gest brusc, ca şi cum ar fi vrut să iasă din 
nou. 

— Stai aşa, cred că mi-am uitat scalpul pe cărare. 

Asta trebuia să mă înveţe minte să nu mai vreau 
ca toată lumea să-mi împărtăşească sentimentele; nu 
era o obsesie cauzată de faptul că eram englez, ci una 
personală şi am retrăit un sentiment copilăresc al 
eşecului aflînd că nu trebuie să aştepţi nici de la cei 
mai sensibili vizitatori ca, la prima vedere, să aibă 
reacţii pe care tu le-ai acumulat în cursul unei 


apropieri îndelungate. Deoarece pentru mine locul era 
mai mult decît pot exprima cuvintele, pretindeam ca 
un caraghios ca toţi ceilalţi să reacționeze printr-o 
tăcere evlavioasă. 

Am sosit cu Jenny la Tsankawi imediat după 
prinz. A doua zi a fost extraordinar de frumoasă. 
Bătea un vînt căldicel de vară. Am parcat lîngă o 
pădurice de tufe stufoase, din care a ţişnit, zburind 
din pin în pin, un stol dezordonat de sturzi; semănau 
cu nişte pescăruşi minunaţi în lumina soarelui; 
apariţia lor mi s-a părut de bun augur. Nici de data 
aceasta nu am avertizat-o pe Jenny că urma să treacă 
un test. Ţinîndu-ne de mînă, urcam prima pantă înspre 
o imensă platformă de piatră, un fel de scenă 
elisabetană naturală. Asta a satisfăcut imediat actriţa 
din Jenny, s-a postat pe marginea ei, a luat o poză de 
Sarah Siddons şi apoi mi-a zîmbit cu tîlc. În ziua aceea 
era îmbrăcată în albastru-deschis, pantaloni şi bluză, 
un batic roz, pistruii mai vizibili ca de obicei, o Jenny 
în cea mai inocentă ipostază. Am mai urcat o pantă 
către al doilea rînd de stînci cărămizii, în interiorul 
căreia se aflau ca nişte buzunare locuinţele-peşteri; 
am mers de-a lungul unei brazde făcute de 
nenumăratele generaţii de indieni în picioare goale 
sau cu mocasini; urma, de-a curmezişul ridicăturilor 
line de tuf calcaros moale, era adîncă pe alocuri de 
treizeci de metri sau chiar mai mult... desenul 
abstract al liniilor curbe fusese trasat cu migală de un 
uriaş. De jur împrejurul nostru, mai jos, o mare de 
pini, cîmpurile fragmentate de văi şi, în depărtare, 
virfurile înzăpezite ale munţilor. Am luat-o pe faleza 
cea mai înaltă, sub peretele superior al stîncii şi i-am 
arătat lui Jenny desenele gravate în stînca de lingă 
intrarea fiecărei peşteri; mandalele jungiene şi 
siluetele de bărbaţi, ca nişte santinele postate la 


capătul drumului, ţinînd o mînă ridicată în semn de 
interdicţie, erau neînchipuit de maiestuoase, în ciuda 
simplităţii copilăreşti a desenului în stîncă; mai 
departe, un şarpe cu pene incizat pe un perete 
înnegrit, într-o mică peşteră ceremonială. Apoi am 
strîns conuri de pihon , am scuturat seminţele, le-am 
spart - miezul moale e comestibil - mînjindu-ne pe 
degete cu răşină aromată. Ne-am aşezat la adăpostul 
unei stînci imense şi am fumat o vreme, Jenny 
sprijinită cu spatele de umărul meu, cu privirea înspre 
peisajul de la picioarele noastre. Acolo, feriţi de vînt, 
ne era foarte cald şi Jenny şi-a scos jacheta, mai tîrziu 
şi-a descheiat bluza, lăsîndu-şi sînii expuşi în soare. O 
clipă nu am spus nici unul nimic, eu aproape 
adormisem de căldură cu mîna pe talia ei goală. 

— Aş vrea să mă dezbrac. Şi să facem dragoste. 

— Aici? 

— Nu e nimeni în jur. 

— Ţi-ai luat porţia aseară. 

Mi-a dat un uşor brînci în umăr. 

— Toate peşterile astea... 

— Vrei să-ţi povestesc despre păianjenul numit 
Sihastrul Negru? Să mai vorbim de scorpioni, 
tarantule, văduve negre, lilieci vampiri, şerpi cu 
clopoței, fantomele scandalizate ale vechilor indieni... 

— Aşa strici tu cheful oamenilor. 

— Retin ideea. 

— Ți-e lene. Eşti lipsit de imaginaţie. 

Am ciupit-o de talie. 

— Prea mult. 

Îşi întoarse puţin capul spre umărul meu. 

— Miine. Acelaşi oribil pretext învechit. Aici ne- 
am fi simţit în urmă cu o mie de ani. Ar fi fost ireal. 

— Omul poate reveni în anumite locuri. 

— Nu e ca prima oară. Altă dată nu e acelaşi 


lucru. 

— Şi sexul ar schimba ceva? 

Tăcu o clipă. 

— Doar dacă am şti că o să fim mereu împreună, 
doar asta ar schimba totul. 

Şi-a întors capul, m-a sărutat fugitiv pe bărbie şi 
s-a depărtat de mine. Apoi şi-a încheiat bluza, s-a 
ridicat ca să şi-o vire în pantaloni şi a spus zimbind, cu 
privirea în jos, spre mine: 

— Şi acum, haide să fim iar nişte turişti fericiţi şi 
asexuaţi. Întinse mîna ca să mă ajute să mă ridic. 

Am mai înaintat cîteva sute de metri la poalele 
stîncilor, pînă cînd am găsit un loc pe unde să ne 
căţărăm spre platoul superior. Din aşezarea centrală 
rămăsese, ca urmare a eroziunilor, un zid circular de 
pămînt. Fusese construită în secolul al XII-lea, dar 
nimeni nu ştia de ce - pentru că nu există dovezi că 
locuitorii ar fi aparţinut unei culturi războinice sau că, 
la acel timp, ar fi fost ameninţaţi de vreun atac. 
Construcţiile se aflau la o înălţime considerabilă 
deasupra fundului văii unde creşteau recoltele. 
Amplasarea lor punea lumea în încurcătură, în special 
pe americani, ştiut fiind faptul că ei caută o explicaţie 
pragmatică la orice. Mie mi se părea foarte clar faptul 
că acei indieni, care nu mai există, voiau, poate, din 
motive religioase, să se afle suspendaţi între pămînt şi 
cer, într-un echilibru perfect. 

Ne-am aşezat pe cea mai înaltă movilă de piatră, 
cu faţa înspre Munţii Sangre de Cristo, care se află 
spre est, la vreo cincizeci de kilometri; Munţii Taos şi 
Stincoşi se aflau la nord, iar dincolo de pustiu, către 
sud, Muntele  Water-Melon, nu departe de 
Albuquerque. Privirea cuprindea tot peisajul, pînă la 
marginea curbă a globului pămîntesc. Mult mai 
aproape, la vreo trei kilometri, deasupra unui alt 


platou, doi corbi se roteau şi croncăneau, scoţind 
sunete cu nimic deosebite de cele pe care şi astăzi le 
aud în Devon; o pasăre cu un strigăt care întotdeauna 
mă întoarce, într-o fractiune de secundă, cu treizeci 
de ani în urmă, în adolescenţă. Şi Jenny lîngă mine, cu 
mîinile încleştate pe un genunchi ridicat, un fir de vînt 
îi răsfiră buclele scăpate de sub eşarfă. 

— Ăştia ce sînt? 

— Corbi. 

— Credeam că sînt numai pe la noi. 

— La noi şi pe toată suprafaţa emisferei de nord. 
Acolo unde au destul spaţiu ca să supravieţuiască. 

Jenny se mai uită puţin la ei, apoi, privindu-mă 
din nou, spuse timid: 

— Dar ăştia nu spun „Nevermore“. 

— Este vina poetului. „Evermore“ era adevăratul 
mesaj. 

— „Corb spectral, purtînd cămaşa de-ntuneric, 
foşnitor... Zise Corbul, «Evermore».“ Îşi muşcă 
buzele. Nu-i la fel de reuşit. 

— A cui e vina? 

Se răsuci ca să mă privească în faţă, cu coatele 
sprijinite pe genunchi, cu capul între miîini, aruncîndu- 
mi o căutătură amuzată. 

— Cred că cineva se simte cu musca pe căciulă. 

— La propriu sau la figurat? 

— Asta-i bună! Ce ai cu Edgar Allan şi cu mine? 

— Singurul, adevăratul „nevermore“ se înalţă 
deasupra pădurii din spatele tău. 

Tsankawi se afla la marginea zonei care aparţine 
laboratorului pentru bombe atomice din Los Alamos. 
De unde stăteam noi se zărea acoperişul unui imens 
hangar argintiu aflat la cîţiva kilometri distanţă de 
cîteva posturi de control înşirate de-a lungul gardului 
de sîrmă ascuns în pădure. Jenny se uită roată şi 


înapoi. 

— Eu tot cred că e o poezie minunată, veche şi de 
doi bani. 

— Pentru că tu eşti o actriţă minunată, tînără şi 
de doi bani. 

Mi-aruncă o privire piezişă. 

— Asta nu-mi place. 

— O pasăre nepricepută la ornitomanţie. 

— Ce-i aia? 

— Ghicitul viitorului după zborul şi cîntecul 
păsărilor. Romanii aveau o adevărată pasiune pentru 
aşa ceva. 

— Şi îi aruncau în groapa cu lei pe cei care nu 
credeau? Aşa ca tine? 

Se uita în continuare la mine, de data aceasta 
fără nici o urmă de tachinărie. 

— Azi-dimineaţă ai recunoscut un junco, mai sînt 
speranţe. 

— Adică nu ajunge că-mi place aici? Şi dacă nu 
vreau să cunosc toate denumirile alea caraghioase şi 
toţi termenii ăştia ştiinţifici care mă sperie? 

— Nu trebuie totuşi să-ţi justifici disprețul prin 
ignoranță. 

— Dar exact asta faci tu. Mă dispreţuieşti pentru 
că nu ştii ce simt. Faptul că sînt cu tine aici înseamnă 
pentru mine mai mult decît faptul că sînt înconjurată 
de păsări şi de albine. Şi de ciori. Sînt o persoană 
sociabilă. Asta nu înseamnă că nu văd restul. 

— Hai să nu ne certăm. 

— Nu mă cert. Mă pling. 

— Bine. 

— Devii aşa de scorţos cînd îndrăznesc să văd 
lucrurile în felul meu. Eu nu i-am răspuns, aşa încît 
continuă. Şi foloseşti un limbaj ermetic. 

I-am zimbit. Jenny mi-a susţinut o clipă privirea, 


apoi s-a întors sprijinindu-se într-un cot. 

— Oricum, nu are importanţă. Următorului meu 
prieten îi va păsa de natură la fel de puţin ca şi 
majorităţii oamenilor. 

— Credeam că am convenit să nu jucăm jocul 
ăsta. 

Tăcu. Exact în faţa ei se afla o grămăjoară de 
pămînt scos dintr-o vizuină de cîrtiţă. Apucă un 
fragment de ceramică, îl curăţă încet de pămînt şi mi-l 
întinse să-l văd. 

— Formidabil, are o gaură într-un colţ. Precis 
cineva a purtat-o ca bijuterie. 

Era cam de cinci centimetri pătraţi, avînd pe un 
fond cenuşiu-deschis un model decorativ cu un desen 
în linii negre şi cîteva zigzaguri mai bine conturate; 
vedeam şi gaura perforată cu atenţie de o indiancă 
acum cîteva sute de ani. Jenny o aşeză pe bluza 
albastră. 

— Ce zici, e frumoasă? Răscolea în pămînt 
sprijinindu-se într-o mînă. Poate mai găsesc cîteva. 

Din pămînt au mai apărut două bucăţi de 
ceramică, erau mai mici şi cu modelul mai puţin 
vizibil. Le-a încercat şi pe acestea în dreptul bluzei. 

— Patru sau cinci dintr-astea, prinse într-un 
colier, ar face o minune. Brusc, ridică mîna, lovindu-se 
peste frunte. Dan, am o idee grozavă. Ştii bijutierul de 
pe Fairfax? Ar putea să le monteze pe un fir de argint. 
Tot nu ştiu ce să le cumpăr celor de acasă. 

Subiectul mai fusese abordat în cursul dimineţii 
în Santa Fe, atunci cînd ea răscolise printre inelele, 
brăţările şi mărgelele îngrămădite pe nişte tăvi, trăind 
un conflict disperat între gustul ei şi temerea de a nu 
fi trasă pe sfoară. Ezitarea era pe jumătate ancestrală, 
pe jumătate consecinţă a unei hotăriri ambiţioase de-a 
nu se comporta ca un star de cinema care împrăştie 


banii aiurea. Cu o singură excepţie, un colier pentru 
mama ei, a renunţat din spirit de economie la tot ce ar 
fi vrut să cumpere din plăcere. 

— Aşa vorbeşte tot scoţianul adevărat. 

— Răule. Ar fi nişte cadouri mai personale. 

Se ridică în picioare privind înjur, apoi văzu o altă 
grămăjoară la cîţiva metri. Mă uitam la ea cum stătea 
în genunchi, răscolind pămîntul afinat şi aproape 
imediat, îmi arătă o altă amuletă mai mare. 

— Uite, e frumoasă. Chiar mai frumoasă. 

Era ca o fetiţă obsedată să găsească jucării. Eu 
am rămas pe loc, în timp ce ea se îndepărta; 
îngenunchind de cîte ori mai găsea cîte una. Am 
urmărit-o cum îşi scoate baticul roz. Cînd s-a ridicat, îl 
ţinea de colţuri ca pe un săculeţ improvizat. 

Nici în acest moment nu sînt sigur datorită cărei 
combinaţii de factori m-am enervat. Poate din cauză 
că încercase de două ori să discute problema 
viitorului nostru, subiect pe care-l consideram tabu, 
apoi sentimentul corolar că de fapt nici nu o interesa 
în mod serios, era un simplu capriciu; apoi mai era 
mascarada indiferenţei faţă de natură. Aveam senzaţia 
că nu realizase unicitatea acestui loc, care pentru ea 
nu era decît o variaţie în raport cu celelalte. Simţeam 
că totul era efemer, irecuperabil, abisal, că viermele 
pătrunsese în fruct şi că noi doi nu mai aveam nici o 
şansă de a mai veni aici împreună - senzaţie adesea 
plăcută prin absenţa permanenţei care adaugă şi acea 
picanterie ai unei experienţe de care nici o căsătorie 
durabilă nu se bucură, dar care aici, în mijlocul 
acestui peisaj olimpian, era acră şi amară totodată. 

Croncănitul celor doi corbi se înteţi; am văzut 
cum atacau un uliu cu coada roşie care pătrunsese pe 
teritoriul lor. Nici Jenny nu putu să nu-i observe şi 
veni de la vreo zece metri, ca să mi-i arate. Era o 


variantă a uliului din Anglia, iar comportamentul lor 
bătăios nu se distingea cu nimic de scenele identice 
de pe cerul Angliei din sud, în Devon. Asta m-a făcut 
să mă întorc la Thorncombe, la trecutul de acolo, la 
prezent şi la imposibilitatea de a o cuprinde pe Jenny 
între firele unui viitor durabil. 

Sint o persoană sociabilă , eu în schimb eram în 
sinea mea atît de puţin sociabil, încît această 
diferenţă cu siguranţă că ne îndepărta unul de altul, 
chiar dacă nu existau multe alte obstacole. Această 
minoră coincidenţă de a vedea două specii de păsări 
reproducînd un fapt obişnuit din peisajul englez într- 
un spaţiu străin şi îndepărtat dovedea întrucîtva faptul 
că legăturile mele durabile se situau în această lume a 
cunoaşterii şi experienţei cvasi-misterioase... nu pur şi 
simplu în sensul ştiinţelor naturii, ci pentru că în 
esenţă observ şi acumulez corespondențe. Tot ceea ce 
îmi place şi mă impresionează se află ascuns sub 
nivelul de percepţie al celor din jurul meu, oricît mi-ar 
fi de apropiaţi, asemenea celor nouă zecimi ale 
aisbergului ascunse sub nivelul apei. Nu este cazul să 
spun că mă gindeam la toate acestea cu un oarecare 
sentiment de vinovăţie sau cu regret, era mai mult o 
vanitate nostalgică, poate un fel de conştientizare 
arogantă a faptului că eram mai englez decît credea 
Jenny. Nu atît manifestările exterioare mă trădau ca 
atare, cît această imaginaţie structurată într-un fel 
special, atît de dependentă de amintiri nedezvăluite, 
de nedezvăluite sentimente adevărate. 

Noi sîntem în primul rînd o populaţie care 
trăieşte momente de bruscă rememorare, în trecut şi 
în viitor; şi dintr-o inconştienţă prelungită, m-am 
angajat în singura profesiune artistică în care această 
esenţă a englezismului - echivalent psihologic şi 
emoţional al tehnicii bazate pe flashback - indiferent 


în ce direcţie s-ar proiecta, este refuzată de esenţa 
acestei arte: curgere permanentă prin momentul 
prezent, înlănţuirea de imaginea prezentă. Sigur că 
folosisem în scenariile mele de film multe flashback- 
uri şi eram pe cale să folosesc foarte multe în cel 
despre Kitchener, dar niciodată nu mă mulţumiseră. 
Ideile mele veneau de la lecţiile pe care le învăţasem 
(de la Abe, printre alţii) că erau inserţii greoaie, un fel 
de cîrpăceală pe care constructorii buni, cu excepţia 
cîtorva, printre care Cetăţeanul Kane, încercau să o 
evite. 

Întîia sămînţă a ceea ce se vrea această carte a 
încolţit în mintea mea în ziua aceea: nevoia unui 
mediu care să se potrivească mai bine cu structura 
adevărată a fiinţei şi gîndirii mele de englez, ceva 
dens, întreţesut, care să trateze timpul ca pe o 
orizontalitate cuprinzătoare, ca linia orizontului, care 
să nu fie rigid, liniar şi progresiv. Era o dorinţă 
accentuată de ceea ce ştiam despre oamenii care au 
trăit cîndva în Tsankawi; neputinţa lor de a gîndi 
timpul altfel decît ca pe un prezent. Trecutul şi 
viitorul gîndite în termenii unui prezent absent - ei 
creau prin aceasta posibilitatea de a echivala 
amintirile cu sentimentele, avînd conştiinţa unui 
întreg pe care omul modern fragmentat a pierdut-o 
total. 

Era o idee, un flash-forward, care se declara 
irealizabilă din chiar momentul în care s-a ivit şi nu-mi 
amintesc acum dacă m-am gindit atunci la acest 
roman sau la un roman oarecare. Dacă însă am gîndit 
în termeni concreţi, m-am gindit la o întoarcere către 
teatru, într-o oarecare măsură datorită lui Jenny, 
deoarece ea păstrase o dragoste profundă pentru 
teatrul serios, enervîndu-se atunci cînd eu îmi 
exprimam  pesimismul. Eram nemulţumit că nu 


puteam, cu mijloacele puse la dispoziţia talentului 
meu, să exprim această clipă - Tsankawi, pe Jenny, 
corbii şi uliul, nuanțele subtile, pe care aparatul de 
filmat, dialogul, arta dramatică, n-ar fi reuşit să le 
surprindă aşa cum eu nu puteam percepe peisajul mai 
mult decît mi-o permitea puterea mea vizuală, în acel 
loc, cel mai pur şi mai deschis din cîte locuri cunosc, 
mă simţeam ca într-o închisoare. 

Simţeam nevoia să-mi leg nemulţumirile de ceva 
concret şi am hotărît, pe nedrept, că motivul era Jenny 
şi vinătoarea ei de amulete. Deşi ştiam că asemenea 
bucăţi de ceramică zăceau împrăştiate cu miile pe 
platoul de sus, consideram că este, într-un fel, un 
sacrilegiu, aproape la fel de vulgar ca şi neputinţa lui 
Abe de a reacţiona într-un loc deosebit altfel decît cu 
bancuri proaste. Jenny, care se credea liberă să ia ce 
voia, ar fi trebuit să-şi dea seama că nu avea dreptul 
să pună mîna pe obiectele de artă de aici, aşa cum nu 
avea dreptul ăsta într-o biserică sau într-un muzeu... 
sau în casa cuiva. 

Acum analogia mi se pare exagerată. De fapt, 
chiar în ziua aceea mi-am dat seama că enervarea 
mea era deplasată, chiar dacă avea o cît de vagă 
justificare (o plăcuţă jos la şosea atrăgea atenţia 
vizitatorilor să nu mişte vestigiile de la locul lor). Cel 
mai normal lucru ar fi fost să-i atrag lui Jenny atenţia 
cu calm, spunîndu-i că există locuri pe lume care-şi 
cîştigaseră dreptul la pace. Ar fi înţeles în special 
dacă i-aş fi spus că pentru mine asta contează. Dar, 
normal - sau anormal -, fiind englez, mi-a fost mai 
uşor să-i acord o notă proastă decît să mă hotărăsc să- 
i spun ceva... adică am folosit momentul ca să-mi 
acord mie o notă bună: nu pentru faptul că m-am 
prefăcut că-i acord circumstanțe atenuante, 
bineînţeles, ci pentru că din nou mi-am ascuns 


propriul refugiu din copac. 

Dar nu era vorba de Tsankawi. În sinea mea, îi 
pretindeam lui Jenny să reacționeze altfel decît în mod 
obişnuit pentru că pe ea o iubeam mult mai mult decît 
pe oricine altcineva de ani şi ani. Ştiam foarte bine că 
legătura noastră nu va dura, Jenny era în dezavantaj, 
că aşa trebuia să se întimple, că eu imprimasem 
jocului un stil ipotetic care ar fi făcut să sune de prost- 
gust - presupunerea că lucrurile vor dura - sau orice 
altceva în legătură cu aceasta şi totuşi aş fi dorit ca ea 
să intuiască ceea ce se afla ascuns. Ea avea dreptate. 
Cînd am cerut-o în căsătorie în deşertul Mojave, am 
făcut-o ca pe o invitaţie la refuz; aproape din 
curiozitate, ca să văd ce o să răspundă. Am aprobat 
chiar felul ei de a spune nu, maliţios şi afectuos în 
egală măsură. Presupun că, în acelaşi timp, doream, 
ca toţi bărbaţii, ca ea să-şi sacrifice adevăratul eu sau 
acele părţi ale eului aflate în conflict cu cele mai 
ascunse elemente ale eului meu. 

Permanenta tentaţie de a o păcăli, de a explora 
posibilitatea unei căsătorii, de a minţi şi de a sugera 
faptul că ar putea să-mi fie soţie, să avem copii, să fie 
cu mine şi să-şi continue în paralel cariera de actriţă, 
constituia pentru mine un motiv destul de puternic ca 
să mă felicit pentru faptul că renunţam. Una din 
nebuniile permanente din lumea filmului este 
hărţuiala asupra condiţiilor contractului, care merge 
pînă la plasarea valorică de pe generic, cine stă 
înaintea cui, cît de mare e litera, cît timp rămîne pe 
ecran. În ziua aceea, trăiam o situaţie identică. Jenny 
nu răsplătea cum se cuvine renunţarea mea şi acum, 
în retrospectivă, cred că adevărata vină a colecţionării 
de amulete era faptul că nu manifesta îndeajuns de 
mult respect faţă de civilizaţia pierdută din mine. Eu 
eram acele cioburi de ceramică, dar ea părea să le 


considere doar ornamente, cadouri la un preţ de nimic 
pentru surori şi pentru prieteni. 

După douăzeci de minute, s-a întors cu baticul 
doldora şi s-a ghemuit lingă mine să-mi arate ce 
găsise. Era sigură că vor fi şi mai frumoase încastrate 
în argint. Am tachinat-o apropo de subita renunțare la 
economie. Mi-am ascuns uşor adevăratele sentimente, 
ea fiind absorbită în compunerea pandantivelor, aşeza 
rînduri de cîte trei sau de cîte cinci, apoi le schimba, 
meditînd asupra prăzii. Locul s-a populat. O pereche 
de tineri şi-a făcut apariţia din josul pantei; Jenny, cu 
un vag aer de vinovăţie, îşi acoperi comoara cu 
baticul. Au trecut pe lîngă noi, am făcut un gest cu 
mîna şi ne-au salutat. Tînărul ducea un copil în spate 
ca papuaşii. Soţia, cu o figură destul de severă, era 
îmbrăcată într-o rochie lungă, gen hippie. Păreau 
apropiaţi, nesofisticaţi, direcţi, aveau aerul unor tineri 
cercetători care pregătesc o lucrare de diplomă, erau 
evident oameni cultivați. Pentru noi, erau nişte intruşi. 
Am citit aceasta şi în ochii lui Jenny, privindu-i cum se 
îndepărtează. A avut o reacţie neobişnuită. A luat 
baticul de pe amulete şi, privindu-le, a spus: 

— Dan, nu-i aşa că nu e bine ce fac? Să le las 
aici? 

Motivul nu eram eu, ci această familie de tineri, 
faptul că erau americani, cu aerul lor de cuplu curajos 
şi fericit. 

— Nu cred să bage cineva de seamă. 

— Vreau tare mult ceva care să-mi amintească de 
aceste două zile. 

Şi m-a privit în ochi cu candoarea serioasă, 
aproape copilărească, pe care o avea uneori în 
intimitate. Eu am zîmbit, ea nu. 

— Atunci  adună-le. Dacă vrei să prindem 
avionul... 


Era atît de trist; aceste neaşteptate nepotriviri de 
lungimi de undă între noi şi faptul că nu puteam 
spune nimic sau că vorbeam despre orice în afară de 
ceea ce ar fi trebuit de fapt să discutăm; eram 
conştientă că l-am pierdut pe Dan, dar nu ştiam de ce. 
Bănuiam de ce, încercam să aflu de ce; şi apoi era 
senzaţia de frică. De fapt eram furioasă, îmi doream 
să fi îndrăznit să vorbesc. 

Sentimentul cel mai groaznic îl încerci atunci 
cînd îţi dai brusc seama că de fapt nu cunoşti un om. 
Am impresia că bărbaţilor le place asta sau nu le pasă; 
ori nu observă. Dar asta distruge o femeie, nici nu-ţi 
poţi închipui cît. Credeam că este din cauza acelei 
perechi, cu copilul, dar nu ştiam exact. Iar tu, tu nu ai 
ştiut ce au însemnat pentru mine acele două zile, 
pentru că mă gindeam tot timpul: aşa ar fi dacă aş fi 
măritată cu el, numai noi doi, şi ştiam că n-o să vreau 
niciodată să mă căsătoresc cu altcineva, iar natura, 
cinstit, începusem să o învăţ, cel puţin să nu mai îmi 
vină să te contrazic, cel puţin să încep să te înţeleg în 
privinţa asta... tu nu poţi să-ţi dai seama cît de 
aproape de tine m-am simţit atunci, în ziua a doua, ca 
şi în prima. Acesta e motivul pentru care am vrut să 
facem sex, mai mult decît sex. Acesta este motivul 
pentru care am ris de corbii tăi. Tu înţelegi atit de 
multe lucruri exterioare despre femei, dar uneori îmi 
spun că eşti în stare să nu vezi nimic din ce poartă ele 
în suflet. Sau poate mai rău, le cunoşti şi te prefaci că 
nu. Ştii, eu de fapt nu ştiu ce gîndesc, cine sînt, 
încotro merg. Fetele ca mine au realmente nevoie de 
societăţi înfiinţate ca să le protejeze. 

Atunci cînd te retragi în felul ăsta şi mă excluzi 
pur şi simplu. 

Voiam să-ţi propun să ne căsătorim. Mi-amintesc 


momentul exact: era cînd ne-am înapoiat la maşină şi 
tu căutai drumul pe hartă. Nu, nu am vrut, simţeam 
nevoia să pling. Vreau să spun că ar fi trebuit să ne 
hotărim atunci, într-un fel sau altul. Am fost laşi 
amindoi. M-ai schimbat extraordinar într-un anume 
fel, probabil aşa cum englezii i-au dominat 
întotdeauna pe scoțieni. Insinuezi că stilul tău, care e 
mai subtil, mai sofisticat, funcţionează mai bine decit 
onestitatea noastră celtică prostească şi cu iz 
provincial. 

Da. Nu am mai scris nimic timp de cinci minute. 
Am plins de ciudă. Te urăsc. Urăsc faptul că nu eşti 
mai tînăr. Că eşti atit de departe. Că nu voi fi în stare 
să-ţi spun toate acestea cînd vom vorbi la telefon. 

Tu ai ştiut. Ar fi trebuit să spui ceva. 


Spre vest 


Ne aflam deja pe drum înainte de zece jumătate, 
scufundaţi într-o ceaţă plăcută de sentimente bune şi 
hotăriri noi. Trecutul era uitat, acum eram oameni 
civilizaţi; ţineam neapărat să vină cu toţii în vizită la 
Thorncombe, unde Caro şi cu mine vom juca rolul de 
gazde. La un moment dat, stînd deoparte cu Nell, 
aceasta m-a rugat să încerc să-i bag minţile în cap 
încăpăţinatei de Jane („asta pentru că nu vrea să 
vorbească despre asta cu nimeni“). Relaţiile acestea 
blînd-prevenitoare erau cam exagerate, dar se 
datorau copiilor şi eram tentat să schimb tonul o dată 
ajuns în maşină cu Jane, dar faptul că Paul se afla 
alături, consultînd harta, ne-a făcut pe amindoi să ne 
jucăm în continuare rolurile. 

Era o zi de iarnă perfect încremenită, cu cer 
senin, dar piclos - nu cît să creeze dificultăţi în 
conducerea maşinii -, numai atit cît să estompeze 


peisajul cenuşiu pe o distanţă de două mile; lumina 
soarelui era voalată deasupra noastră, iar albastrul 
cerului se vedea ca printr-un filtru. Totul era atit de 
englezesc şi-mi plăcea mult. Cînd nu se vede decît 
jumătate, cealaltă jumătate, ascunsă, poate fi doar 
imaginată... 

Ziua avea să se desfăşoare într-un stil englezesc 
pe toate planurile. Paul, după un moment iniţial de 
timiditate pe care îl depăşi - de parcă se trezea în 
fiecare dimineaţă avînd de dus aceeaşi luptă -, începu 
să ne vorbească despre hobby-ul lui. Uneori devenea 
puţin incoerent atunci cînd se împiedica de lipsa de 
informaţie, deşi, în raport cu ignoranţa mea aproape 
totală şi luînd în consideraţie faptul că avea 
cincisprezece ani, acumulase cunoştinţe 
impresionante în materie de agricultură medievală. 
Avea tendinţa de a prezenta faptele sub formă de „nu 
o să crezi, dar...“; ştia însă date despre terenuri 
închise şi deschise (îngrădite şi neîngrădite), sisteme 
de ferme, atelaje cu boi, formatul plugului şi tehnici 
de plugărit, loturi, brazde şi şanţuri de hotar. Avea la 
el o mapă cu toate acestea desenate. În timp ce 
conduceam, trebuia mereu să le arunc cîte o privire, 
pe fugă. Fără îndoială era un copil meticulos, serios, 
desena corect şi avea o caligrafie mult mai matură 
decît te-ai fi aşteptat, judecind după comportamentul 
exterior. L-am întrebat ce l-a atras spre acest 
domeniu; am greşit, ar fi trebuit să ştiu că asta nu 
este o întrebare pe care un adult să o poată pune, 
indiferent cu cît tact, fără a da impresia de 
condescendenţă. A ezitat puţin, apoi a răspuns: 

— Pentru că mi-e lehamite de regi şi de regine. 

— Şi mie mi-era lehamite. Dar noi, englezii, nu 
prea am avut de ales. 

I-am povestit despre grozăviile de pe vremea 


internatului meu. Jane mă completa şi ea, din spate... 
ce noroc are la vîrsta lui să meargă la o şcoală aşa 
luminată cum e Dartington-ul, cam asta voiam să-i 
sugerăm. A reacţionat cu un soi de interes morbid 
pentru pedepsele corporale şi alte lucruri de felul 
ăsta, la care fusesem supus în timpul adolescenţei; 
apoi, cu o oarecare doză de perversitate puritană, 
spuse că puţină disciplină nu le-ar strica nici unora 
din prietenii lui de la Dartington. Aveam sentimentul 
că acesta era un reproş indirect la adresa părinţilor 
săi, care-l trimiseseră acolo, deşi nu era un „copil- 
problemă“, cum credeau ei; sau era de fapt o ramură 
de măslin oferită mamei sale. Băiatul mi-l amintea pe 
Anthony prin această încăpăţinare a lui adînc 
înrădăcinată de care nu ştia încă să se folosească şi 
care, în mod evident, nu era salvată de simţul 
umorului şi ironia tatălui său, pe care el nu le poseda 
nici măcar într-o formă embrionară, motiv care va 
face din el, probabil, într-o bună zi, un savant autentic 
şi foarte arogant. Nu uitasem cum răspunsese la ping- 
pong retururilor bietei Penny cu parări agresive. 
Nevoia lui de a cîştiga era patetică. 

Jane vorbea puţin, atât cît să-l ajute dacă el uitase 
ceva sau nu explicase îndeajuns de bine... puţin cam 
prea multă grijă maternă şi Paul o simţea; de data 
aceasta eu am devenit aliatul lui Paul, nu ţapul 
ispăşitor. 

Cînd am ajuns la Shaftesbury, am ieşit din 
drumul naţional A30 înspre sud, ajungînd foarte uşor 
la Grimstone Down. Paul îşi îndeplinise misiunea şi 
acum, în maşină, mîncam cu toţii sandviciurile pe care 
Nell insistase să le luăm cu noi. Nerăbdător să 
pornească, Paul nu ne-a aşteptat să terminăm. Puțin 
după aceea, l-am văzut cum căuta deja cîmpurile 
celtice, cu cartea în mînă. 


— Dan, îţi mulţumesc pentru răbdare. 

— Chiar a luat-o în serios. 

— Aş vrea să găsesc în cele din urmă o soluţie ca 
să nu fie nici morocănos, nici pedant. 

Eu stăteam în faţă, pe jumătate întors către Jane, 
care stătea pe bancheta din spate, dar mă uitam prin 
parbriz la fiul ei, care căuta să se orienteze. 

— Soluţia ar fi să găsească o fată cu simţul 
umorului. 

— Vreo şansă? 

— Nu ştiu... Are o înfăţişare destul de plăcută. 

— Nu de asta. Nu suportă ironia, iar Roz este de 
părere că prea îmi bat capul cu el. 

— Ce să spun... din trista mea experienţă. 

— Credeam că nu ţi-ai cunoscut niciodată mama. 

— Doar mama vitregă. Tot bătîndu-şi capul cu 
mine, m-a împiedicat să-mi dau seama cît îi datoram. 
Pînă cînd a fost prea tirziu. 

— Mai bine decît niciodată. 

Am privit-o amuzat. 

— Întotdeauna v-am invidiat pe voi două. Nu vă 
păsa că sînteţi orfanele Ministerului de Externe. 

—A trebuit, ca să  supravieţuim. Toate 
îngrijitoarele, mulţimea de servitori. Chiar şi atunci 
cînd eram cu ei în misiune. Tata era un oarecare 
îmbrăcat în costum de seară care ne săruta la culcare. 
Jane începu să stringă resturile gustării. Zilele astea 
am triat nişte fotografii vechi. Era una cu el, în costum 
de ambasador. Nu mi-a stors nici o lacrimă... nici cel 
puţin de furie. Era ca un manechin dintr-o croitorie. Şi 
adăugă pe un ton lejer: Cred că prefer să-mi bat capul 
cu Paul. 

— E singura alternativă? 

— Eu încerc să fac în aşa fel încît să nu fie. 

— Ce să mai spun, eu care o am pe Caro pe 


conştiinţă. 

Jane nu continuă imediat. 

— Dan, am avut o discuţie cu ea la întoarcere. 
Cînd te-am lăsat singur, ieri după-amiază. l-am 
surprins pentru o clipă privirea ochilor căprui, pe care 
o lăsă apoi în jos. În viitor, voi juca un rol mai discret. 

— Cu aprobarea lui Caro, sper? 

— Da, a consimţit. 

— În ultimele zece zile, am încercat să-ţi urmez 
sfatul în legătură cu ea. 

— M-am simţit foarte prost după aceea. 

— Ce prostie. Ai avut dreptate încă de la început. 
În ziua aceea la Wytham. 

— Am uitat. 

— Mi-ai spus că într-o zi s-ar putea să aibă nevoie 
de mine. Dar nu atunci. l-am zîmbit. Te-am urît pentru 
asta atunci. 

— Vai, ce groaznic. Uitasem. 

— Ai avut dreptate. 

— Nu aveam dreptul să o spun. 

Pentru o clipă, ceea ce se petrecuse în trecut, în 
acea zi, la Wytham, se afla în aer, ca un bloc compact. 

— M-a ajutat să suport mai bine toţi anii aceia. 
Acum că mă gîndesc. 

— Dureroşi, nu? 

— Nu atit cît ar fi trebuit. O dată a fost 
insuportabil. Prima oară cînd am adus-o aici, la 
Thorncombe. 

— Da, mi-amintesc. Eu am auzit versiunea lui 
Nell. Şi pe Caro a afectat-o. 

— A fost foarte curios. Dintr-o dată am realizat 
cine eram. Şi eu, şi ea, aşa cum ai prevăzut. 

— Infailibila Pitia din Wytham. 

— De mult timp iertată. Şi spălată de păcate, prin 
ce a făcut pentru Caro. 


— Eram atît de insuportabil de sigură pe mine pe 
vremea aceea. i 

— Toti eram. Intr-un fel sau altul. 

La vreo treizeci de metri în josul drumului, îl 
puteam vedea pe Paul privindu-ne cu reproş. În 
spatele meu, Jane se mişcă. 

— Cred că ne aşteaptă încă o prelegere. Dacă 
rezişti. 

L-am găsit pe Paul încurcat de faptul că, la 
nivelul solului, totul era cu mult mai descumpănitor 
decît într-o fotografie luată de sus; i-am propus să mai 
mergem puţin. Astfel am ajuns la cotitura 
drumeagului care se vedea în fotografia lui şi am aflat 
unde sîntem. Un podiş pustiu, pămînt cafeniu acoperit 
cu cremene, Jane cuprinsă în continuare de simțul 
datoriei, Paul perorînd din nou, un cîrd de nagiţi 
rotindu-se deasupra noastră; în sud, blîndul peisaj 
verde al Dorsetului în lumina palidă a soarelui. Paul se 
apropie de mine, începu brusc să-mi solicite atenţia şi 
aprobarea mai mult decît mamei sale, de parcă pentru 
el oricare bărbat era mai bun decît ea. Rescriam 
istoria. Mă însurasem cu Jane, el era fiul nostru, 
ieşirea aceasta era ceva obişnuit în viaţa noastră. Mă 
întrebam cum am fi evoluat Jane şi cu mine dacă am fi 
fost căsătoriţi. S-ar fi putut să fiu un scriitor mai bun 
sau cel puţin un dramaturg mai puţin ezitant şi poate 
că ea ar fi continuat cariera de care se simţea atrasă 
pe vremuri: scena. Dar mă îndoiam că toate acestea ar 
fi fost în avantajul ei. 

Copilăria sa lipsită de griji materiale şi petrecută 
mai toată în străinătate, despre care pe vremuri se 
vorbise în termeni şi buni, şi răi, explica lucrurile într- 
o oarecare măsură. Jane, probabil şi Nell, simţiseră 
întotdeauna impulsul de a căuta realitatea de dincolo 
de manechinul de croitorie, ceea ce le-a hărăzit 


căsătorii neîmplinite într-un fel sau într-altul. Faptul 
că Jane l-a ales pe Anthony a fost determinat probabil 
de un factor subconştient. Mama lor fusese 
întotdeauna o nulitate elegantă, mult prea obişnuită 
cu o poziţie bună în societate, cu bani, cu vechi 
ierarhii împietrite în ambasade pentru a renunţa 
vreodată la principiile de bază ale acestei existente. 
Nu fusese o aiurită, ci o femeie serioasă şi amuzantă 
printre semenele ei, în fundul sufletului fiind totuşi o 
egoistă, fapt ştiut şi de fiicele ei, în ciuda generoaselor 
cadouri şi sume de bani oferite nepoților. Nell îi 
semăna mai mult - lucru pe care-l observasem din nou 
în cursul recentului weekend -, dar unele manifestări 
ale acestui profund respect de sine le avea şi Jane. 
Chiar dacă acum nu era de acord cu modul de viaţă al 
mamei sale, a cărei fază americană din a doua 
căsătorie nu se deosebea esenţial de prima - cultură 
americană în schimbul culturii engleze -, Jane 
moştenise o anume încăpăţinare de a judeca lucrurile 
exclusiv din propriul unghi de vedere. 

Dar cel puţin asta era o funcţie a „privirii-după“; 
fiul, asemenea tatălui, era evident absorbit de 
„pPrivirea-către“, manifestînd o singularitate obsesivă 
a scopului. Acum nu vedea nimic sau numai sisteme 
cadastrale. S-a enervat că noi doream să vedem 
altceva decît voia el, să urmărim nişte nagiţi sau cînd 
ne-am oprit cîteva clipe cu Jane, ca să încercăm să 
descifrăm pe hartă numele unei coline de cealaltă 
parte a văii în virful căreia se aflau nişte fortificaţii. 
Anthony avusese o reacţie tipică pe vremea studenţiei 
noastre, un dispreţ afişat pentru poezie, de fapt 
pentru scrierea de calitate, de orice fel ar fi fost. Mi- 
amintesc una dintre afirmaţiile lui: Metafora este 
blestemul societăţii occidentale. Nu avea nici un rost 
să-i explicăm faptul că limbajul de orice fel, chiar şi 


cel mai logic şi filozofic, a fost metaforic la origine şi 
că metafora folosită doar de dragul retoricii era un 
defect. A încercat să-l condamne pe Shakespeare 
pentru faptul că a scris Hamlet în loc să-l devanseze 
pe Freud cu trei sute de ani. Sigur că nu vorbea 
serios, voia să ne epateze cu tot felul de argumente 
care pledau imposibilul. Cu mult mai sincer era cînd 
îşi manifesta aversiunea, chiar teama, de tot ceea ce 
nu putea fi colecţionat, clasat, definit cu precizie. M- 
am referit cîndva la ideea lui fixă în legătură cu 
orhideele sălbatice din soiul Dactylorhiza fuchsii, care 
hibridizează cu o frecvenţă incredibilă. Cred că era 
intrigat de fluiditatea frontierelor dintre specii şi o 
vedea ca pe o imperfecţiune din cadrul a ceea ce 
credea a fi perfecțiunea ordonată a naturii lucrurilor. 
Mai mult sau mai puţin conştient, Paul mergea pe 
urmele tatălui său. Poate la acest lucru s-a referit Jane 
cînd vorbea despre „o altă soluţie“. 

Acest pămînt străvechi părea să-mi spună în 
tăcere că fusese lucrat încă de dinaintea venirii 
Saxonilor, că tăişul plugului a spart cremenea, o dată 
şi încă o dată, şi încă o dată, şi că l-au arat 
nenumărate generaţii anonime chiar mai obscure 
decît indienii Pueblos din Jemez. Aici locul era rece, 
auster, cumva trist. Jane spuse că Tess, eroina 
romanului lui Hardy, s-ar fi potrivit în acest loc la 
săpatul napilor sau la curăţatul pămîntului de pietre. 
Timpul, mama tuturor metaforelor, aici se împlinea 
bogat. Ştiinţa, ca şi aparatul de filmat, erau închisori, 
prin comparaţie. 

În cele din urmă, o oră mai tîrziu, am fost nevoiţi 
să-l smulgem pe băiat de acolo. Sigur că el ar fi fost 
fericit să-şi petreacă toată ziua şi toată noaptea 
determinînd urmele vechi şi multe alte lucruri. l-am 
promis că-l mai iau într-o zi cu maşina în Dorset, 


poate la vară; şi atunci o să-l las mai mult să măsoare 
şi să exploreze. Ar fi fost mai rapid să ne întoarcem pe 
traseul A30, dar am propus să o luăm pe drumul din 
sud, via Dorchester, oraş pe care Jane nu-l văzuse; 
destul de repede am ajuns la statuia lui Thomas 
Hardy, ca întotdeauna morocănoasă şi supărată pe 
traficul şoselei, şi am urcat colinele de pe coastă pe 
lîngă Maiden Castle, traversînd ceea ce pentru mine 
reprezintă graniţa acelei entităţi misterioase, Anglia 
de Vest... Aici apare prima licărire de argintiu dinspre 
Lyme Bay, care se întinde pînă în jos către Start Point, 
iar în zilele mai senine, către colinele din Dartmoor, 
înspre orizontul de vest. Este primul semn că ne 
apropiem de casă, în sfîrşit am lăsat în urmă aridul, 
străvechiul cîmp deschis, zona de studiu a lui Paul, 
înaintea noastră se afla cîmpia verde şi închisă, 
intensă şi plină de ascunzişuri. 

Ne-am oprit şi am băut un ceai în ultimul oraş 
„străin“, Bridport, şi apoi am ajuns în Devon, la 
primele cîmpuri intens roşiatice, de marnă... un apus 
perlat, în nuanţe de galben acid şi de verde, soarele 
aruncînd văpăi în mijlocul aburilor. Silueta scundă, 
întunecată, a catedralei Exeter pe colină. Era deja 
întuneric cînd am traversat oraşul Newton Abbot, cel 
mai apropiat de locul copilăriei mele, pe care îl 
cunoşteam stradă cu stradă, îi ştiam fiece colţ, gard şi 
hambar de-a lungul drumului dinspre şi spre casă; 
apoi Paul fugi în dreptul farurilor şi îmi deschise 
poarta de la stradă, uşa de la intrarea principală era 
deja deschisă, probabil că bătrînii Ben şi Phoebe 
auziseră motorul şi ne aşteptau ca nişte adevărate 
gazde. 


După ce am cumpărat ferma şi constructorii şi-au 
făcut treaba, casa a stat nelocuită aproape un an, cît 


am fost eu plecat. Grădina, şi aşa în paragină, era o 
ruină. În lipsa mea, apa se strecurase prin acoperiş şi 
stricase jumătate din tavanul unui dormitor, făcîndu-l 
de nelocuit. Transformasem unul din hambarele din 
spatele casei în locuinţă, nu prea ştiam de ce, poate ca 
loc de lucru, poate un loc retras pentru Caro şi 
colegele ei... dar nu fusese încă folosit. Am început să 
regret faptul că o cumpărasem. Mă depăşeau 
îndatoririle de proprietar. Cînd am avut de scris un 
scenariu, la care urma să lucrez trei luni, m-am 
hotărît să-l iau cu mine la Thorncombe. Cu ocazia asta 
aveam de gînd să mă ocup şi de fermă. 

Mulţi dintre bătrînii satului îşi aminteau de mine, 
deşi rareori mă duceam la cumpărături sau cu vreo 
altă treabă pe acolo. Uneori auzeam clopotele bisericii 
şi asta mi-era de-ajuns. Într-o seară, puţin după ce mă 
instalasem pentru trei luni, m-am dus la cîrciuma 
satului ca să cumpăr ţigări. Un bătrîn mă cunoştea. 
Cîndva, în anii '30, dăduse o mînă de ajutor, cîtva 
timp, la grădina de legume a parohiei. Mi-am amintit 
foarte vag figura lui. Apoi plecase în război şi 
altcineva l-a înlocuit. De fapt, Ben era fiul bătrinului 
cu picioare strimbe, de infanterist, care purta 
panseluţa la pălărie în scena mea cu stringerea 
recoltei din timpul războiului. Acum avea peste şaizeci 
de ani. 

I-am oferit o sticlă de o jumătate de cidru şi, după 
ce am schimbat cîteva cuvinte obişnuite, l-am întrebat 
dacă se mai ocupa cît de cît de grădinărit. Se juca cu 
vorbele, cum era obiceiul oamenilor din Devon, cică 
nu mai era bun de muncă, şi că nu ştia, şi că-l durea 
spatele, şi că o s-o întrebe pe femeia lui, poate că o să 
dea o raită totuşi cu bicicleta pînă la fermă. Am 
deschis problema banilor, dar am căpătat un „Doamne 
fereşte, nu asta contează“. Ba conta, bineînţeles. În 


Devon asta contează întotdeauna şi cînd am insistat, a 
dat din cap dezaprobîndu-mi necugetarea de a cheltui 
exagerat. „Nu-i ca pe vremuri, preţurile au crescut 
tare mult“, o aluzie la simţul de economie al tatei şi la 
ceea ce de fapt era factorul important în afaceri. Era 
însă mort de curios să vadă ce a făcut băiatul popii 
Martin, astăzi un străinaş, din ferma Thorncombe. 

S-a prezentat a doua zi după-amiază, după cum 
ne-a fost vorba şi, văzînd în ce hal era grădina, a 
plescăit dezaprobator, zicînd totuşi că hambarul şi 
casa erau o treabă bună. In bucătărie, a mai acceptat 
un pahar de cidru. Am făcut şi al doilea gest pe care-l 
aştepta, o contribuţie evidentă la spirala inflaţiei 
locale şi i-am pus capac insistînd să calculeze ca parte 
din salariu timpul pe care i-l lua drumul venind cu 
bicicleta. Moş Ben avea noţiunea momentului prielnic, 
în grădinărit, ca şi în viaţă. Astfel am făcut rost de un 
grădinar cu ziua şi... de povestea lui destul de tristă. 
El şi soţia lui, Phoebe, nu aveau copii, cei doi fraţi ai 
săi, cît şi sora plecaseră din sat şi el se cam dăduse la 
băutură. Mai tîrziu am aflat de la Phoebe că făcea urit 
la băutură şi că mai demult îl părăsise de două ori. 
Tata probabil că ştiuse, dar jucase rolul bunului 
creştin sau, poate, ca şi mie, i-a plăcut omul. Lucra 
încet dar conştiincios şi, în ciuda viciului, era profund 
cinstit şi devotat soţiei sale. i 

Pe ea am întilnit-o abia după o săptămînă. Intr-o 
zi, bicicleta lui a avut o pană şi l-am dus cu maşina, pe 
el şi bicicleta, pînă în sat. Cînd am oprit, Phoebe 
stătea la poveşti cu o altă bătrînă în faţa porții căsuței 
lor şi a insistat să intru să beau un ceai. Era micuță, 
cu o figură tipică pentru Devon, mai tînără decît el, şi, 
în ciuda părului alb, îi rămăsese în expresie un aer 
copilăresc, veşnic întrebător. Mi-a fost simpatică de la 
început, ea şi curiozitatea ei naivă - „Ben zice că-i aşa 


frumos ce-aţi făcut, domnu’ Martin“. l-am răspuns că 
ar fi frumos, dacă nu ar fi cam murdar şi că am 
încercat să găsesc o fată în casă, dar în zilele noastre 
fetele din sat se duc toate la lucru în Newton Abbot. 
La asta nu mi-a răspuns nimic în afară de comentariile 
obişnuite în legătură cu obiceiurile satului, dar 
sămînţa s-a prins, pentru că, după cîteva zile, Ben a 
venit cu o propunere. Aveau un vecin care mergea 
zilnic dimineaţa la Newton, acesta putea să-i aducă pe 
amîndoi dimineaţa şi să-i ducă acasă seara la 
întoarcere. Cîndva ea fusese slujnică şi poate să 
deretice ca lumea. Acasă se plictisea. Este adevărat că 
locuinţa lor, mai mult o cocioabă, era ca pentru 
păpuşi. 

Foarte curînd, am ajuns să le cunosc simplitatea 
şi subtilitatea. Neputinţa de a avea copii o marcase pe 
Phoebe în adîncul fiinţei, deşi în aparenţă se comporta 
raţional. Un substrat de amărăciune metafizică dubla 
permanent înclinația de a nutri sentimente materne 
faţă de orice creatură. Ea era adevăratul cap de 
familie, cu exceptia momentelor cînd Ben îşi 
manifesta accidentalele excese de violenţă. Nu i-a 
trebuit mult să-mi povestească cum odată el i-a rupt 
braţul, cum au trebuit să-l mintă pe doctor, că el o să 
se omoare bînd mizerabila aia de poşircă... Amîndoi 
îmi povesteau tot felul de bîrfe din sat şi încet, încet, 
simţeam că astfel mă leg şi mai mult de locul acela. 
Sînt sigur că tot ce ştiau despre mine era dus în sat. 
Le-am povestit destule despre trecutul meu, de cînd 
am plecat din sat pînă în prezent, pentru a le satisface 
curiozitatea. Au cunoscut-o şi pe Caro. După ce a 
venit, Phoebe a început să-mi pregătească şi prinzul. 
Cunoştinţele ei în materie de bucătărie erau destul de 
simple, fierbea legumele pînă se făceau pastă, dar am 
ajuns să mi le doresc aşa. Curînd a preluat toată 


gospodăria şi casa a devenit cu mult mai curată. De 
religie era metodistă, iar duşmanul ei de moarte era 
murdăria. Cînd a trebuit să plec, am convenit ca ea să 
continue să vină o dată pe săptămînă pentru o 
curăţenie generală şi ca Ben să vadă ca de obicei de 
grădină. Le-am lăsat cheile fără ezitare. 

Aşa a mers cam doi ani sau mai mult. Apoi, într-o 
zi, cînd revenisem la fermă, au venit disperaţi la mine, 
căsuţa lor urma să fie demolată. Nu era a lor, 
bineînţeles, plăteau o chirie ridicol de mică, cîţiva 
şilingi, însă proprietarul nu a contestat ordinul. Chiar 
l-ar fi provocat, ca să scape de ei, cum spunea Phoebe. 
Nici nu era sigur că vor primi casă în sat, o cruzime 
birocratică ce m-a înfuriat într-atit, încît a doua zi m- 
am dus la Newton Abbot gata să fac moarte de om, 
dar m-a calmat o funcţionară evident obişnuită să aibă 
de-a face cu indivizi ca mine. Nu era chiar aşa de grav 
cum credeau Ben şi Phoebe, nu primeau casă de la 
primărie pentru că nu aveau copii, dar se construiau 
case pentru bătrînii satului şi acolo aveau prioritate. 
Mi-a arătat chiar şi o listă unde numele lor fuseseră 
adăugate cu creionul. 

Astfel s-au mutat la mine. Puteau folosi hambarul 
transformat în locuinţă fără să plătească chirie, 
urmînd să hotărim ce să muncească în schimb. l-am 
sfătuit să se gîndească şi să dea răspunsul în vreo 
două zile. Cînd au venit spunîndu-mi cu timiditate că, 
dacă eu eram hotărît, ei bineînţeles că acceptă, m-am 
bucurat să ştiu că, măcar o dată în viaţa lor plină de 
ghinion, un lucru s-a terminat cu bine. Phoebe îmi 
spunea în legătură cu faptul că nu aveau copii: „Dacă 
am şti cel puţin cu ce am păcătuit, de ce a trebuit să 
ne pedepsească Dumnezeu“. Tata ar fi fost fericit 
pentru această lovitură dată Dumnezeului 
metodismului. 


Nu a fost chiar o hotărîre pe care să o regret. Am 
învăţat să mă acomodez cu defectele lor personale şi 
funcţionale: cu mîncarea gătită de Phoebe şi cu beţia 
lui Ben. El a limitat-o, cel puţin cît eram eu acasă, la 
sîmbătă seara. Am început să tolerez zăngănitul de 
căldări, troncănitul, sudalmele cu care-şi croia ultima 
porţiune a drumului spre casă. Într-una din aceste seri 
de sîmbătă, mă băgasem în pat şi geamul era deschis. 
Dinspre dealul din faţa fermei se auzea glasul lui Ben; 
beat fiind, cînta un cîntec straniu, de singurătate şi 
descumpănire, era aproape poetic. Venea întotdeauna 
pe jos din sat cu ocazia acestor chefuri săptămînale, 
cu greu reuşind să stăpinească acest atît de primitiv 
mijloc de transport. Cel puţin o dată (mi-a povestit 
Phoebe) a petrecut noaptea într-un hăţiş, întins acolo, 
în nesimţire, ajungînd acasă abia la ziuă. Norocul lui 
că era vară. Dar a îmblinzit grădina, cultivînd legume 
excelente şi tot felul de flori. Plantele erau copiii pe 
care nu-i avusese şi le iubea peste poate. 

Încetul cu încetul, Phoebe a ajuns să accepte 
ideea că usturoiul şi origanul şi alte mirodenii exotice 
nu omoară omul de la prima înghiţitură şi a învăţat, cu 
rare excepţii, să fiarbă legumele şi carnea atît cît să 
nu dispară întru totul. Casa o ţinea lună. 

Ce mă deranja la ei era mai mult permanenta lor 
prezenţă şi recunoştinţă. Cred că pentru ei situaţia de 
faţă constituia un aranjament perfect şi le era teamă 
să nu-l piardă în momentul în care nu vor mai face 
faţă treburilor gospodăriei din cauza bătrineţii, iar eu, 
ca de obicei, mă temeam de răspunderea pe care mi-o 
luasem faţă de ei. Dar ceea ce era şi mai greu de 
suportat era simplismul sistemului lor valoric. Este 
foarte simplu, în teorie, ca orăşean, să rizi de gîndirea 
celor de la ţară, de presupunerea lor că restul lumii 
gîndeşte şi se comportă ca şi ei; asta înseamnă să rizi 


de o filozofie care a făcut ca generaţii de ţărani să 
supravieţuiască unor timpuri amare, de sălbatică 
exploatare.  Freudienii ar considera bolnăvicioasă 
obsesia lui Phoebe pentru lustru şi curăţenie. Avea în 
plus încredere în nişte factori obligatorii care 
asigurau continuitatea, nişte factori elementari, de 
bun-simţ, ca metoda, rutina, obiceiurile. Aveau 
înţelepciunea, pe care o simțeau, chiar dacă nu ştiau 
să o exprime, a celor care şi-au petrecut viaţa 
cultivînd legume şi crescînd animale. Aşa era şi Ben. 
Ori de cîte ori vorbea despre legumele sau florile lui, 
bombănea că nu ar fi cum trebuie. Cînd şi cînd, îl 
vedeam privindu-le lung sau mîngiindu-le. Nu era o 
formă elementară de falsă modestie; ci, pur şi simplu, 
sentimentul bine înrădăcinat în sinea lui că, dacă totul 
ar fi fost perfect, lumea - şi el - nu ar mai fi avut 
pentru ce să trăiască. 

El a înţeles un adevăr profund: că eşecul e sarea 
vieţii. 

Marea problemă însă o constituia condimentul 
vieţii mele, cel carnal, cum să-i fac să accepte faptul 
că mă culcam cu o femeie cu care nu eram însurat şi 
cu care nici nu aveam intenţia să mă însor, că era o 
chestiune, sau mai multe chestiuni, care nu trebuia 
dezvăluită lui Caro, persoana care venea cel mai des 
în vizite. Pînă la urmă am luat taurul de coarne şi i-am 
explicat lui Phoebe că bărbaţii mai aveau şi alte 
păcate pe lîngă cele pe care le avea Ben. Dacă a fost 
cumva şocată - mai curînd de sinceritatea mea, decît 
de faptul în sine -, nu mi-a arătat-o. Zicea că nu era 
treaba lor, că îmi datorau atît de mult, că ei nu-şi 
băgau nasul unde nu le fierbe oala... şi mi-a înşirat 
zicale cîte şi mai cîte, expresii ale toleranţei populare, 
care sunau cam în stilul mătuşii Millie: „Tot răul spre 
bine“. 


Dar dacă asta mi-a permis să trăiesc şi să iubesc 
după pofta inimii, nu rezolvasem toate punctele 
vulnerabile. Simţeam cum plana o dezaprobare bine 
ascunsă. Poate că Ben şi Phoebe erau îndeajuns de 
şmecheri să-şi dea seama că le era mai bine cu o serie 
de metrese, decît cu o nevastă permanentă şi cu 
veleităţi de gospodină pricepută. Ştiam însă că, în 
sinea lor, gîndeau că nu era cazul să o mai duc mult 
aşa şi că ar trebui să mă aşez la casa mea. Începusem 
să mă uit la prietenele mele, nu numai la cele cu care 
mă culcam, din punctul de vedere al lui Phoebe. Le 
judecam după cît vorbea cu ele, cît de discrete sau cît 
de volubile erau, dacă se comportau cu bătrina 
slujnică a casei normal şi cu naturaleţe. Poate că eram 
cumva absurd, însă dădeam note proaste celor care 
nu se înțelegeau cu Phoebe şi nu învățau să jongleze 
dînd o mînă de ajutor la bucătărie fără a se erija în 
stăpine. Eu singur aveam dreptul să rid de defectele 
lui Phoebe şi mai tirziu i-am permis şi lui Caro, alte 
femei trebuiau însă să înveţe să fie diplomate. 

De vreo două ori, am încercat să mă eliberez din 
această blîndă tiranie contemplind ideea de a-i scoate 
din viaţa mea. Erau totuşi perioadele cînd, nefiind 
acasă, gîndul că ei sînt acolo mă liniştea. La 
întoarcere, mă întîmpinau cu o mulţime de birfe, tot 
ce se întîmplase între timp în acea lume mică, densă, 
pe care mă bucuram să o regăsesc, după lumea mare, 
difuză, din care veneam. Aici mă aşteptau glasurile cu 
accent de Devon... şi fantomele tuturor celor care 
trăiseră în acea casă. 


Phillida 


„Ce pacoste-i amorul! 
Cum l-oi putea-ndura? 


Mă tem că ea cu dorul 
Mai mult se va juca. 

Îmi picură otrava în minte. 
Scad în gînd. 

Ea şovăie ca nava 
Purtată-n larg de vînt. 
Orice i-aş da în dar 

Parcă n-are habar, 
Phillida, vai şi-amar! 

Mă ia în zeflemea. “ 


Pe vremea cînd locuiam la parohie, la 
Thorncombe stătea familia Reed. Ea aparţinea unei 
pături de ţărani civilizaţi, astăzi aproape dispărută. 
Nici atunci nu erau mulţi ca ei în parohie; cei mai 
mulţi erau ţărani needucaţi, vorbind o limbă care, prin 
accent şi structură, trăda incultura. Cei din familia 
Reed erau altfel. Deşi vorbeau cu accentul regiunii, 
articulau cuvintele clar şi foloseau rar expresii 
dialectale. Familia, compusă din şase persoane, era 
condusă de un bunic văduv, cel mai în vîrstă enoriaş, 
„bătrinul domn Reed“. Tata ţinea foarte mult la el şi îl 
cita frecvent ca pe un exemplu de „gentleman 
înnăscut“. Clişeul îmi displace, aparţinînd unui model 
prea autoritar, însă bătrînul era minunat, înzestrat de 
la natură cu demnitate şi politeţe. Existenţa lui oferea 
temei încrederii în coloana vertebrală a Angliei. De 
obicei, acceptam cu politeţe vorbirea dialectală, 
prezenţa lui patriarhală te făcea să doreşti să vorbeşti 
ca el. Nimeni nu-i spunea „moş Reed“, îşi ciştigase 
dreptul de a i se spune domn. Mi-l amintesc din timpul 
lecţiilor de citire. Ştia pe dinafară mari pasaje din 
Biblie şi le recita din memorie, încet, cu o voce joasă, 
fără să privească spre pupitru, cu o convingere 
simplă, pe care la tatăl meu nu am auzit-o... şi nici mai 
tîrziu în viaţă la actori cu mult mai talentaţi. El nu era 


cu nimic legat de ceea ce am disprețuit la Biserica 
engleză. Îl comparam cu un cîntec popular, cu o 
baladă populară, cu vocea lui Drake şi a lui Raleigh. 
Tata predica şi practica credinţa; dar bătrinul domn 
Reed era credinţa însăşi. 

Cînd a izbucnit războiul, fiind prea în vîrstă ca să 
lucreze pămîntul la Thorncombe, fiul lui, un personaj 
cu mult mai puţin ieşit din comun, preluase ferma. 
Trecut de cincizeci de ani, avea un glas blind şi era 
mai mult taciturn. Era însurat şi avea trei fete; la cea 
mai mică dintre ele, Nancy, îmi plăcea să mă uit pe 
ascuns, la orele de catehism, iar ea ştia să-ţi întoarcă 
privirea. Celelalte două mai mari, gemenele, Mary şi 
Louise ajutau la muncile cîmpului, după ce a început 
războiul. Lumea din sat se uita la ele cam curioasă: 
veşnic îmbrăcate mai mult bărbăteşte, numai la 
biserică nu. Purtau pantaloni de lucru, bretele, cămăşi 
bărbăteşti şi, deşi puţintele la trup, arătau ca două 
amazoane la cîmp, cu feţele oacheşe şi păr însîrmoşat. 
Priceperea şi rezistenţa lor, cît şi aerul lor de 
siguranţă în general, m-au intimidat pe vremea cînd 
nu le cunoşteam. Ca fete, le găseam neatrăgătoare. 

Familia Reed deţinea o cireadă de vite de 
Guernsey şi făcea smintina cea mai bună din regiune; 
îşi fabrica singură cidrul, creştea păsări; mama Reed 
era şi o extraordinară apicultoare, tatăl meu nu s-ar fi 
atins de mierea provenită din altă parte. Deşi casa lor 
era într-un colţ depărtat al parohiei şi, bineînţeles, ei 
nu intrau în categoria celor cu care noi să ne întîlnim 
în societate, întreţineam relaţii pentru că doamna 
Reed era o membră activă în Asociaţia Mamelor, ceea 
ce însemna că trebuia să-i transmitem corespondenţa. 
Apoi era problema mîncării - în timpul războiului... 
tata dădea din cap la încălcările scandaloase ale 
Sfintei Legi a Raţionalizării, dar satul era deprins cu 


comerţul la negru cu smîntînă, unt, ouă, păsări, 
„iepure gras“, cum era denumită carnea de porc tăiat 
ilegal. Aveam mai multe surse de alimente. Mătuşa 
Millie zicea că parcă am fi pe vremea dijmelor. Dar 
cea mai mare cantitate venea de la Thorncombe. 

E un loc pe care l-am iubit dintotdeauna. Ferma e 
înconjurată de o livadă care se întindea pînă în vale. 
În spatele casei, orientată către sud-vest, se ridică o 
coastă abruptă, împădurită. O clădire simplă, văruită 
în alb, avind ca unic element distinctiv un portic 
simplu din piatră masivă, pe care e înscrisă data, 
1647. De cînd eram mic îmi plăcuse simplitatea acelei 
porţi; şi ea, în felul ei, avea credinţă. Îmi plăcea şi 
interiorul casei, cu mirosul acela obişnuit în Devon, 
bogat şi dulce, de bălegar şi de fin şi de ceară de 
albine; şi era comodă, extraordinar de plăcută. Aveau 
obiecte din porțelan de bună calitate, mobilă solidă, 
veche, fără mizeriile ieftine, linoleum sau muşama, 
atit de  răspindite prin fermele obişnuite de 
primprejur. La Thorncombe viaţa nu se ducea în jurul 
bucătăriei, deşi aici se luau mesele principale. 
Femeile erau în majoritate, ceea ce mă intimida. 
Datorită statutului meu social, doamna Reed îmi cam 
dădea importanţă, mă servea cu ceai, cu limonadă sau 
cu cîte un pahar de cidru cînd m-am făcut mai mare. 
Eram fiul preotului, musafirul de onoare; Daniel a 
devenit dintr-o dată conştient de faptul că era 
nenatural şi că era ultimul loc unde ar fi vrut să se 
poarte nenatural. Casa emana de asemenea o căldură 
misterioasă, o viaţă interioară, o graţie inexistentă la 
casa parohială, deşi casa noastră era mai mare, mai 
spațioasă, cu o grădină infinit mai frumoasă. Existenţa 
fetelor contribuia şi ea la aceasta, probabil visul 
nemărturisit de a avea surori, o mamă adevărată, şi 
nu pe biata mătuşă Millie; şi aura de senzualitate, 


traiul în preajma animalelor, a pămîntului, a 
tangibilului, nu a spiritualului. Aşteptam întotdeauna 
cu bucurie să merg la Thorncombe. In timpul 
războiului, la vremea culesului de toamnă, tata mă 
trimitea ca ajutor necalificat pe la toţi fermierii care 
aveau nevoie şi asta mă supăra în sinea mea. Pentru 
mine conta mai întîi familia Reed şi apoi ceilalţi. 

Şi Nancy. 

Cît m-a torturat Nancy. 

Practic am uitat-o în perioada celor doi ani de 
internat. Ştiam că era externă la gimnaziul din 
Newton Abbot. Am văzut-o în vacanţă, la biserică. Mi 
se părea stîngace, puţin cam grăsuţă şi mult mai 
timidă, nu mai avea nimic din îndrăzneala de 
băieţandru. Abia dacă-mi acorda cîte o privire pe 
furiş, să mă privească drept în ochi nici vorbă. Nici eu 
nu eram mai grozav. Auzisem prea multe vorbindu-se 
în dormitor despre fete şi luasem totul ad litteram. La 
mine la şcoală subiectele erotice nu se discutau mai 
mult decît în alte şcoli, dar îndeajuns ca să mă 
tulbure. A trebuit să spun minciuni, crezînd că eram 
singurul de acolo obligat să  mintă, despre 
experienţele mele amoroase. Sigur că sărutasem nişte 
fete, sigur că le atinsesem sînii, sigur... mă rog, dacă 
nu mersesem şi mai departe, treacă-meargă, asta 
rămînea pentru mai tîrziu, dar lipsa mea totală de 
experienţă era ruşinoasă. Vreo doi băieţi mi s-au părut 
atrăgători şi m-am urit pentru asta. Blasfemia este 
una, însă perversitatea e cumplită. Dădeam vina pe 
familia mea, şi pe bună dreptate; ceilalţi băieţi aveau 
surori şi surorile aveau prietene care dădeau 
petreceri şi ceaiuri dansante... In schimb, eu nu 
avusesem parte decît de după-amiezele de tenis cu 
nişte tipe plicticoase, înfumurate, cărora le plăceau 
hocheiul şi poneii mai mult decît o plimbare printre 


tufişuri. De nimic nu te puteai bucura, deoarece o 
întreagă falangă de supraveghetoare stăteau gata să 
intervină. Mi-era îngrozitor de teamă să nu ridă 
careva de mine dacă aş fi făcut vreun avans timid... şi 
dacă ar fi ieşit scandal, tata sau mătuşa Millie precis 
ar fi auzit. Şcoala cel puţin ni le scotea din cap pe 
fete. Nu am întîlnit şi nu am văzut nici una de care să 
te apropii. Numai muncă şi sentimentul unei 
represiuni şi al unei imposibilităţi resimţite de toţi. In 
vacanţă, acasă, eram condamnat la propriile mele 
resurse şi la complexul lui Portnoy. 

Am fost salvat de domnul Reed, tatăl. Puțin 
înainte ca eu să vin acasă în vacanţă în anul acela, el 
şi-a luxat spatele ridicînd o uşă din ţiţini. I s-a interzis 
să execute munci grele, o interdicţie pe care a 
ignorat-o cu promptitudine, ca toţi ţăranii vrednici din 
lume, şi a tras consecinţele: două săptămîni la pat şi 
cel puţin încă patru în scaun. Ei fuseseră mult prea 
buni cu noi, cînd a fost vorba de alimentele cumpărate 
„la negru“, pentru ca tata s-o refuze pe doamna Reed 
cînd i-a spus că, din toată parohia, cu mine s-ar 
descurca cel mai bine peste vară. Cînd am ajuns 
acasă, căzuseră la învoială. Am fost angajat să 
muncesc şase zile pe săptămînă, cu treizeci de şilingi, 
ceea ce, chiar şi pe vremea aceea, însemna 
sclavagism. _ 

Dar sclavului de şaisprezece ani nu-i păsa. În 
timpul ultimei vacanțe de Paşti, o întilnise pe Nancy 
numai o dată, într-un decor foarte puţin erotic, la un 
ceai dat la casa Parohială de Asociaţia Mamelor, dar a 
fost de ajuns. El şi ea aveau în grijă ca toate 
logoreicele  cucoane să-şi capete ceşcuţa şi 
farfurioara. Remarcase părul ei blond, pieptănat à la 
Betty Grable, şi îi plăcuse, chiar dacă nu era zveltă ca 
Deanna Durbin (pe vremea aceea, idealul lui feminin), 


rochia lungă din satin albastru-închis, cu miîneci 
scurte, bufantă la umeri, făcea ca expresia „un pic 
grăsuţă“ să sune nedrept. Era plinuţă, poate, dar avea 
sînii şi talia frumoase. El crescuse repede şi era mai 
înalt cu vreo trei centimetri decit ea. Ea era timidă, 
probabil din cauza diferenţei sociale, şi abia dacă au 
schimbat cîteva vorbe. Se întreba dacă să 
îndrăznească s-o cheme în grădină, cu toţi martorii 
din jur... şi nu găsea nici un pretext valabil. Fata avea 
ochii albaştri ca levănţica, sprîncene arcuite, gene 
lungi, obrajii, dacă nu erau ochii, ar fi fost prea 
rotunzi, dar aşa păreau frumoşi. Stătea cuminte lîngă 
mama ei şi el se mulţumi cu schimbul de ocheade pe 
furiş. Dar în noaptea aceea... 

Era îndrăgostit de ea pînă peste cap, după o 
singură zi de sclavie fericită la 'Thorncombe. Se simţea 
îngrozitor, nu era în stare să o privească atunci cînd 
se afla prin preajma lui, nu-şi lua gîndul de la ea 
atunci cînd nu era lingă el şi îi era greu să răspundă la 
nesfirşitele întrebări banale, acasă, la cină. Da, 
bătrînul domn Reed îl învățase să cosească, da, cosise 
jumătate de livadă, toate buruienile, asta era treabă, 
nu glumă. Îi era pur şi simplu greu să povestească 
cum bătrinul îi arătase cum să apuce coasa şi să 
muncească în acel ritm lent şi uşor de „ia-o domol, 
băiete“ şi „încetul cu încetul se face oţetul“, cum 
stătea bătrinul, sprijinit în baston, sub crengile de 
măr, zîmbea şi dădea din cap. Arta de a ascuţi coasa. 
Vai, ce greu era şi ce bătături avea în palme. 
Aduseseră afară, lîngă stupi, un scaun pentru bătrîn, 
să stea să vadă cum lucrează. Asta le-a povestit, dar 
nu şi despre fata care venea cu gustarea la ora zece, 
prăjitură şi ceai, şi cum îi zimbea. Avea pe cap un 
batic roşu, era plină de puf de la găinile pe care le 
jumulise la fermă; dar ochii ei timizi spuneau că ştiu 


că el se află acolo şi un suris curba în sus colţurile 
gurii strînse. Apoi „prinzul“. Plăcinte şi prăjitură cu 
cartofi (doamna Reed era de fel din Cornwall). Apoi a 
trebuit să curețe grajdul cu Louise, să scoată 
bălegarul, să întindă paie proaspete. Şi încă multe 
altele. Mătuşa Millie zîmbea, tatăl băiatului aproba. 

În pat la ora nouă, mort de somn, doar două 
minute să retrăiască momentul nespus de groaznic de 
la sfîrşitul zilei. Erau singuri şi căutau găinile de ouă, 
el ţinea coşul în timp ce ea scormonea în cuibare, îi 
privea profilul învăluit în mirosul greu al coteţelor, 
asculta vocea ei caldă vorbind cu găinile, ca şi cum el 
nu ar fi fost acolo, dar ştiind că este; de data aceasta 
mai puţin timidă, însă fără îndrăzneală în priviri. Şi 
deodată o vede cît e de mică, de fragilă, de feminină. 
Simţind o uşoară erecţie, pune coşul pavăză şi rămîne 
mai mult decît i-ar trebui ca să caute pe sub acoperiş. 
Era mai bine afară, cînd căutau în tufişuri cuibare de 
găini sălbăticite. Soarele bate dintr-o parte, un petic 
de piele se întrezăreşte de sub bluza de bumbac cînd 
fata se apleacă. Se duc în hambar, unde o găină 
Rhode Island Red, căreia îi spunea Zurlia, oua în paie, 
pîndită de ticăloşii de şobolani care-i mîncau ouăle. De 
furie şi panică, găina se înviîrte în cerc pe podeaua 
pietruită. Nancy coboară cu două ouă, apoi şi spune 
într-un limbaj mai țărănesc decît de obicei: 

— Oo, şezi cumincioară, Zurlico. 

Se apleacă şi se preface că sărută găina roşie 
încă agitată. 

— Nimic din ce se află aici nu-i zurliu, zice el. 

Fata vine şi apucă de cealaltă parte a coşului pe 
care îl ţine el, vrînd, aparent, să vadă cîte ouă sînt. 

— Aşa-i la fermă. Se munceşte. 

— Nu-ţi place? 

— Uneori. 


— Îţi pare bine că am venit să ajut? 

Fata ţine capul plecat. 

— Sigur că ne pare bine. 

— Dar ţie? 

— Cînd nu eşti cu nasul pe sus. 

Asta-l şochează. 

— Asta-i părerea ta? 

— Era. La catehism. 

— Nu am vrut. Ea nu spune nimic. Am vrut să-ţi 
vorbesc. Acasă. De Paşti. 

Ea răsuceşte un ou maroniu şi aruncă un fir de 
pai de pe coajă; apoi se întoarce către uşa largă a 
hambarului; îi aruncă în fugă o privire timidă şi apoi 
priveşte în jos. 

— Îl ţii minte pe Bill? Face semn cu capul, în 
spate, către nord. De dincolo. Bill Hannacott? 

Ştie de el, dar nu şi-i aminteşte pe cei din familia 
Hannacott, aceştia nu veneau la slujbă, erau 
metodişti. Au o gospodărie de partea cealaltă a 
şoselei. 

— Nu prea... Ştiu de cine vorbeşti. 

Fata îşi încrucişează braţele, ca şi mama ei, şi 
vorbeşte cu privirea în pămînt. 

— Acum sîntem în aceeaşi clasă. 

Mai discret de-atit, nici că se putea. Totuşi la 
vremea aceea suna brutal, catastrofal, o îngrozitoare 
cădere după promisiunea acelei zile. Nadirul atins, 
zenitul iminent - totul în două clipe. O vedea cu Bill 
Hannacott plecînd şi venind în fiecare zi în autobuzul 
de Newton; în clasă; ţinîndu-se de mînă, chicotind. Ce 
timpenie! Doar Thorncombe nu era o insulă secretă 
existînd doar prin el, cunoscută numai de el. Din nou 
simţi, intolerabil, existenţa propriului mediu social, cît 
putea să-l îndepărteze de această lume simplă în 
mijlocul căreia trăia, condamnat pe veci să facă ceea 


ce în sistemul rural era echivalentul frondei. Probabil 
că asta ar fi trebuit s-o coboare în ochii lui, pentru 
simpatia pe care o nutrea unui ţărănoi „de dincolo“, 
dar nici gind, o făcea să fie de zece ori mai 
atrăgătoare. 

A urmat-o cu coşul de ouă la lăptărie, unde se afla 
doamna Reed, care l-a îndemnat să plece acasă, căci 
depăşise „ora stabilită“. Băiatul se duse în livadă să-şi 
ia haina. Cînd trecu, la înapoiere, prin dreptul casei, 
Nancy se apropie în fugă cu o pungă de hîrtie în miîini. 

— Mămica mi-a zic să duci asta la doamna 
Martin. Că te-ai ostenit mult. 

Şase ouă de culoare închisă, aşezate într-o mînă 
de paie. 

— Vai... mulţumesc tare mult. 

— lan vezi să nu le scapi. 

Şi din nou acel accent exagerat batjocoritor. 
Băiatul se simţi jignit. 

Pentru o clipă, fata îi aruncă o privire uşor 
mirată, care cumva nu era legată de ouă; era 
curiozitate şi uimire. Apoi se întoarce şi fuge spre 
lăptărie, făcîndu-i un semn cînd el îi spune: 

— Pe mîine! 

Băiatul adoarme cu acea privire în gînd. 

Mai mult de-atît nu obținuse preţ de... cît timp, 
nu-mi amintesc acum, dar trebuie să fi trecut vreo 
două săptămîni sau mai mult, pînă la începutul 
culesului. Descoperi că Nancy era răsfăţata familiei, 
treaba ei fiind mai mult să-şi ajute mama în casă, la 
lăptărie, la bucătărie. De obicei băiatul pleca cu 
gemenele sau numai cu una. Mary era logodită cu un 
băiat de pe cealaltă parte a Totnes-ului, lăsat la vatră 
pentru că avea propria lui gospodărie, iar Louise avea 
şi ea pe cineva. Ele aveau douăzeci şi unu de ani, mult 
prea mari pentru el, şi într-un fel îi era mai uşor să fie 


cu ele, deşi la început a simţit că-l considerau o 
pacoste, de multe ori îi spuneau să facă cine ştie ce 
pentru ca apoi să se repeadă să o facă ele la prima lui 
nedumerire sau stîngăcie. Nici una nu vorbea mult. 
Trăiau pentru gospodărie, ca să-şi facă treaba, ca să 
arate că sînt în stare să înlocuiască la fel de bine acei 
fii pe care părinţii iniţial şi-i doriseră. Era prima oară 
cînd, pe lîngă culesul recoltei, băiatul a trecut să ajute 
la nenumăratele treburi ale fermei. A învăţat să 
folosească secera şi sapa, cum să mîne vacile la grajd, 
cum să spele şi să folosească putineiele, cum să 
curețe grajdurile, să dea mîncare la porci, să pună 
curse pentru şobolani, în vara aceea fusese de-a 
dreptul o invazie; cît era de ucigător efortul şi cît era 
de poetic, în acelaşi timp. 

Într-o zi, către sfîrşitul după-amiezei, Louise urcă 
pe tractor şi curăţă de buruieni şi scaieţi porţiunea de 
la liziera pădurii. Băiatul venea din urmă şi strîngea 
cu furca tulpinile tăiat pentru foc. Cînd au terminat, 
Louise desprinsese secerătoarea şi îi dădu voie să se 
plimbe sus pe tractor fără să ţină seama că pierdeau 
timp şi consumau combustibil. Gestul îl făcu fericit, 
simțindu-se acceptat ca o persoană utilă şi considerat 
ca unul din familie. Louise avea ochii albaştri ca ai lui 
Nancy, pielea roşiatică şi un zîmbet lent şi laconic. Pe 
Louise o plăcea mai mult decît pe sora ei geamănă, 
deşi semănau. De fapt începuse să le placă pe 
amîndouă, să le admire chiar; erau rapide, directe, 
descurcăreţe, mai uşor se înţelegea cu stilul lor decît 
cu ambiguităţile lui Nancy. 

Dar cel mai mult îi plăcea mulsul. Îl şi intimida. 
Asta din cauza imaginaţiei lui - prea era ca suptul şi 
ca masturbaţia, prea erotic. l-au arătat cum se face, 
dar el nu a prins niciodată mişcarea din încheietură, 
cum să nimerească apăsarea, ritmul. Doamna Reed 


termina de muls trei vaci înainte ca el să termine una. 
Fetele spuneau că ea se grozăvea şi o tot suduiau că 
nu instalase sisteme mecanice încă dinainte de război, 
de încăpăţinată ce era. Ea zimbea şi mulgea. Cît o fi 
ea, n-o să-şi lase vacile cu ugerul prins în cauciuc, 
cînd se poate cu mîna; era de-ajuns să-i vezi lăptăria, 
ca să o înţelegi. Daniel trebuia să ducă şiştarele la 
putineie şi la separator în staulul unde trebăluiau 
numai femeile; ce mirosuri, lumini şi umbre, şoapte 
schimbate între mamă şi fiică, între fete ori către vaci. 
Cel dintii şuvoi de lapte lovindu-se de zincul găleţii, ca 
un cînt de ciocîrlie. 

A mai rămas uneori singur cu Nancy; la adunat 
ouă, apoi l-a mai ajutat de vreo două ori să aducă 
vacile. Au stat împreună o oră într-o după-amiază în 
livadă şi au cules mere pentru ca Louise să le ducă a 
doua zi la piaţă. Daniel era sus în copac, Nancy, mai 
jos, prindea săculeţele pline şi aşeza merele în cutii. 
Un sac s-a răsturnat înainte ca fata să-l apuce, ea a 
scos un țipăt, s-a răsucit şi a căzut în iarbă, sub 
cascada frumoaselor de Bath. Luaţi pe neaşteptate, 
amîndoi au izbucnit în rîs. Au discutat timid, politicos, 
despre şcoala ei, despre a lui, despre război. Părinţii 
doreau ca ea să se facă învăţătoare, ea însă nu ştia. 
Era prima dată cînd vorbea aproape ca un socialist. 
Cît de snoabă era şcoala lui, cît de nesuferită îi era: ea 
nu răspundea, deşi părea să înţeleagă. N-au vorbit 
despre Bill sau despre alţi băieţi şi fete, sau despre 
dragoste, sau despre altele. Totuşi el rămînea fiul 
parohului, iar ea, fiica fermierului. 

Uneori apărea şi tatăl lui, venind din obişnuitele 
curse. Lui Daniel nu-i făcea plăcere să i se 
reamintească cine era, chiar dacă se simţea flatat. 
Intr-o zi venea de la cîmp, cînd îl găsi pe tatăl lui stînd 
de vorbă în poartă cu doamna Reed şi cu Nancy. 


— Ei, Daniel, dacă rezultatele de la şcoală ar fi la 
fel de bune ca raportul pe care doamna Reed mi l-a 
prezentat, aş fi cel mai fericit tată. 

De ce oare trebuia să vorbească astfel? Nancy îşi 
muşca buzele, uitîndu-se la mine. Nu era drept. 
Avusesem întotdeauna rezultate destul de bune. 

Toţi luau masa de prînz în bucătărie. Bătrinul 
domn Reed, bunicul, avea locul din capul mesei şi 
bănuiesc că-i plăcea să mă vadă acolo, ca să aibă cui 
să-şi depene amintirile. În timpul primului război 
mondial, fusese  sergent-major în regimentul 
Devonshire. În salon se aflau toate medaliile lui puse 
pe catifea verde, sub sticlă. Vedeam cum le plictisea 
pe fete sau poate ele se temeau ca eu să nu mă 
plictisesc. Acea încăpere era plină de dragoste şi de 
înțelegere. Eu o consider în continuare camera lui. 
Acolo mănînc şi acum, deşi nu mai e bucătărie; mobila 
veche nu mai există, dar a rămas acolo ceva din 
atmosfera de demult. Atunci cînd tatăl era absent, 
fiind sus, doamna Reed stătea la capătul opus al mesei 
lungi din lemn de frasin, în fața bătrînului. Gemenele 
pe o parte, Nancy cu mine în faţa lor. 

Într-o zi, ne aflam încă la masă şi, fiind la sfîrşit, 
ca de obicei, beam ceai, cînd înfricoşătorul meu rival 
apăru în uşă. Ştiam că trebuia să vină, iarna trecută 
furtuna doborise un fag înalt de pe dealul din spatele 
casei şi trebuia să tăiem cu ferăstrăul ramurile, ca să 
poată fi trase la maşina circulară din curte. Bill 
promisese să vină să ajute de la ferma tatălui său cînd 
o să aibă puţin timp. Era un tip voinic de 
şaptesprezece ani, în ochii mei era un tip greoi, mult 
mai puţin rafinat decît cei din familia Reed, nu 
corespundea deloc ideii mele despre genul, oricum 
antipatic, de elev de şcoală generală. A dat din cap pe 
rînd spre bătrîni, spre doamna Reed şi spre gemene. 


„Bună Nancy“, îi sclipiră ochii. Am fost prezentat şi m- 
am ales cu mîna smulsă din umăr. Înainte de a ne 
apuca de lucru, a băut şi el un ceai: Au pălăvrăgit de 
ale fermei, cînd o să culeagă peste tot, domnul Reed e 
sus. Direct nu-i spunea nimic lui Nancy - doar luciri în 
ochi. Pe mine nu mă lua în seamă. Nu-mi dădeam 
seama ce gîndeşte ea, dacă era mîndră de el sau dacă 
socotea că vorbeşte prea mult. Eu socoteam că 
vorbeşte prea mult şi l-am invidiat amarnic pentru 
calmul lui, pentru priceperea lui, pentru faptul că 
aparţinea, ca şi ei, aceluiaşi pămînt. 

După o oră, invidia mea a luat alte dimensiuni; 
uram fiecare părticică din trupul lui. Fusesem destul 
de prost să cred că va fi (cel puţin în termenii muncii) 
un fel de după-amiază veselă şi relaxantă. Asta înainte 
ca noi doi să ne apucăm să tăiem cu ferăstrăul 
ramurile din trunchiul principal, în timp ce gemenele 
aşteptau lingă tractor şi lanţuri, ca să remorcheze 
stînjenii tăiaţi. Bill avea, bineînţeles,  şiretenia 
ţăranului, Nancy era şi ea acolo şi privea, el se legase 
printr-o lege nescrisă a satului, indiferent dacă-mi 
ghicise sentimentele sau nu, să transforme totul într-o 
demonstraţie de forţă. A aşezat ferăstrăul în dreptul 
primei ramuri, ca şi cum eu ar fi trebuit să ştiu, ca şi 
el, cum să-l folosesc, ceea ce i-a dat avantajul, după 
primele mişcări dus-întors ale ferăstrăului, să mă 
înveţe cum să stau şi cum să apuc. Dar o dată pornit, 
el nici gînd să se mai oprească. După două minute, îmi 
simţeam braţele gata să-mi cadă de epuizare şi durere 
şi nu ajunsesem nici la jumătate. Din direcţia mea 
mişcarea slăbea din ce în ce. A trebuit să mă opresc. 

— Prea repejor, ai? 

— Nu, nu. Îmi trag un pic sufletul. 

— Un fum? 

Mi-a vîrît în ochi un pachet de Woodbines. 


— Nu, mulţumesc. 

El şi-a aprins o ţigară, apoi făcu cu ochiul în 
direcţia în care stătea Nancy; scuipă în palmă şi apucă 
din nou minerul blestematului de ferăstrău. Cu ţigara 
în gură, reîncepu să tragă cu o singură mînă, într-un 
ritm mai lent, dar lăsînd să se vadă cine era de vină. 
Bătea la ochi că vrea să mă facă praf, încît nu m-am 
lăsat şi mi-am încordat puterile; fusesem blagoslovit 
nu numai cu ferăstrăul, dar trunchiurile trebuiau 
ridicate, duse pînă la drumul de căruţe unde aştepta 
tractorul şi unde trebuia să le legăm în lanţ ca să le 
poată urni. Trebuie să recunosc că avea o putere de 
taur. Pentru prima oară am văzut că nici gemenele nu 
erau aşa de puternice. După un timp, mă mai 
deprinsesem cu ferăstrăul, deşi tot epuizant era; el 
era însă neobosit, cred că metodistul din el se răzbuna 
pe mine, vrind să arate că eram un boboc fără vlagă. 
Către sfîrşitul acelei după-amieze de tortură, cînd 
tocmai terminasem singur de rostogolit un trunchi 
mai mic pînă la drum... dumnealui stătea lîngă Nancy, 
urmărindu-mă cu privirea. 

— Hai, Danny, dă-l de-a dura. 

Pînă la mijlocul după-amiezei m-a tot strigat pe 
varianta nesuferită a numelui meu, ceea ce reprezenta 
încă o greşeală de neiertat. 

— Bă, n-auzi? Vezi că se rupe. 

Brusc, Nancy i-a întors spatele. Motorul 
tractorului huruia, aşa că nu am putut auzi ce-i spune, 
dar l-am văzut pe el ajungind-o din urmă, luînd-o pe 
după umăr, dar fata, la fel de brusc, îi dădu mîna la o 
parte. Asta nu însemna mare lucru, m-am înfuriat mai 
tare că am ajuns să mă compătimească Nancy. Ela 
mai rămas după ce am plecat acasă, ştiam că fusese 
invitat la cină. Văzînd ce după-amiază grea fusese, 
chiar şi gemenele mi-au mulţumit în mod special. Cît 


despre Nancy, abia dacă mi-a aruncat o privire. Cînd 
mi-am luat la revedere, ea dispăruse. Pe bicicletă, 
spre casă, simţeam durere, umilinţă şi o furie mare pe 
întreaga omenire. 

A doua zi, Nancy plecase cu doamna Reed la 
Torquay şi n-am văzut-o deloc. Trebuia să începem 
culesul în trei zile - asta era ultima zi cînd aveau liber. 
M-am înfuriat şi din cauza asta; să hoinărească în 
vreme ce eu trebuia să ung secerătoarea şi să-i ascut 
la nesfirşit cuţitele. 

Vremea continua să fie bună, iar a doua zi ne 
aflam sus pe cele două lanuri de grîu, ca să secerăm 
primele legături, astfel ca maşina să aibă loc să intre 
pe lîngă gard. Mergeam în şir, gemenele şi cu mine 
apucam spicele cu mîna, apoi le tăiam cu coasa. 
Nancy a venit să ne aducă prînzul şi ne-a ajutat cam o 
oră să legăm, dar era prea cald şi nu am prea vorbit. 
lar cînd am aruncat o privire în lăptărie, să-i spun la 
revedere doamnei Reed, ea dispăruse din nou. 

O porţiune a drumului spre casă urca abrupt, pe 
o cărare bătătorită, prin desişul de copaci şi tufişuri 
de ciulini de care era plin tot locul. Era permanent în 
umbră, ascuns, mohorit. Pe stînga erau nişte cuptoare 
vechi, tăiate într-o stîncă nu prea mare. Mai departe 
în sus era o pajişte pe care crescuseră des, la vremea 
aceea, mure şi ferigi şi unde uneori, înainte de război, 
mîncam la iarbă verde. După pantă, drumul înaintează 
cale întinsă, coboară încă o vale şi urcă aproape un 
kilometru pînă în sat. În ziua aceea eram prea obosit 
să pot urca prima pantă pe bicicletă, împingeam 
bicicleta unde locul era mai abrupt şi nu mă gîndeam 
la nimic, număram paşii. Ceva se mişcă în dreptul 
desişului de august care ascundea vechile cuptoare. 
Nancy era acolo, pe cărarea în pantă. Avea o rochie 
roz cu alb, ca de şcolăriţă, pe care o mai văzusem, cu 


mîneci pînă la cot. La poale avea o cusătură prost 
făcută, bineînţeles de ea. Într-o zi, la prînz, doamna 
Reed a ris de cusătura fetei; cu naivitate, Nancy a 
ridicat tivul şi i-am văzut picioarele deasupra 
genunchilor. Se uita acum la mine, apoi la frunza de 
sicomor pe care o rupea în bucățele. 

— Ce faci? 

— Nimic. Mă plimb. 

— Un” te duci? 

— Ştiu şi eu? La cariera cea veche. 

— Nu ştiam că poţi să ajungi pe-acolo. 

— E o potecă. 

Rupea mai departe frunza, ca şi cum nu i-ar fi 
păsat dacă rămîneam să stau de vorbă cu ea sau 
plecam. 

— Nu ştiam. 

— E secret. 

Nu zîmbea, dar se uita la mine şi simţeam că nu 
era un fapt divers, ci o provocare. Mi-am aşezat 
bicicleta de-a curmezişul drumului. 

— Pot să vin cu tine? 

Dădu din umeri. 

— Dacă vrei. 

— Stai să-mi ascund bicicleta. 

A dat din cap şi eu m-am dus în grabă s-o ascund 
în tufiş, pe partea cealaltă a drumului, apoi am 
traversat şi am pornit să urc spre ea. S-a întors 
înainte ca eu s-o ajung, conducîndu-mă în sus printre 
copaci, pînă în locul unde stîncile se ridicau vertical 
pe lîngă zidul cu cuptoare, la gurile cărora se aflau 
grămezi de pietriş. Stătea într-o parte şi-şi netezea 
rochia. 

— Ia-o înainte. 

Am luat-o înainte. În vîrf era greu, trebuia să te 
salţi pe ultima porţiune, apucîndu-te de o rădăcină de 


copac. M-am întors şi i-am întins mîna, Nancy mi-a 
prins-o şi am tras-o în sus, gîndindu-mă dacă aveam 
curajul să-i ţin mîna în continuare. Ea s-a îndepărtat 
însă, conducîndu-mă mai departe printre copaci, unde 
panta era mai domoală. Am zărit printre frunze, jos în 
vale, ferma, apoi am auzit lătratul cîinelui ciobănesc şi 
vocea uneia dintre gemene potolindu-l. Nu era vînt. 
Dungile trandafirii şi rîndurile de trandafiraşi de pe 
rochie, părul blond. Purta pantofi negri uzaţi, pantofi 
de şcoală, fără ciorapi. Ştiam că tocmai intrasem în 
grădinile paradisului. 

— Ascunzătoarea mea nu se află aici. 

— Unde e? 

Din mers, făcu un semn dezinvolt către un loc 
dincolo de fermă. 

— Acolo. Şi adăugă: De cînd eram mică. 

Voiam să mai spun şi eu ceva, să o fac să 
vorbească, dar tot ce-mi venea în minte era 
neinteresant şi ea umbla repede pe lingă copacii de pe 
panta de răsărit a văii, iar în lumina amurgului 
distingeam la dreapta noastră păşunea satului. Era 
bizar, parcă nu ne-am fi plimbat, parcă am fi urmărit 
un anume scop. În sfîrşit, Nancy făcu o cotitură înspre 
păşune, croindu-ne drum printre ferigile verzi. Tot ea 
conducea. Pe neaşteptate, am ajuns la marginea 
carierei părăsite, avînd în faţă valea care ducea la 
satul acum departe de noi. Era frumos, o surpriză, un 
peisaj deschis, neaşteptat. Peste tot, alergau iepuri 
țişnind dintre ferigi în cîmpul verde. Spuse arătînd cu 
mîna: 

— Acolo-i biserica. 

Nu mă interesa biserica. 

Nancy mai merse puţin, pînă în locul unde se 
putea trece peste buza carierei pentru a cobori prin 
iarbă în vale. Se aplecă să culeagă flori de dioc şi 


floare-de-ochi, apoi se aşeză în genunchi lîngă un piîlc 
de steluțe trandafirii. Daniel se aşeză alături de ea, 
apoi se sprijini într-un cot. Se simţea stingherit şi cu 
limba legată, pierdut în faţa calmului ei aparent, tot se 
gîndea ce să spună, ceva care... 

— Nu sînt cine ştie ce, nu se deschid în casă. 

— Tatei îi plac. 

— Le spune flori de dioc. 

— Fetele-pămîntului. Ochii ei albaştri îi întilniră 
pe ai lui o clipă şi apoi se îndreptară în altă direcţie. 
Aşa le spunem noi. 

Faptul că fata le-a denumit mai curios (de fapt 
inexact, pentru că era vorba de fierea-pămîntului) îl 
stînjenea. Superioritatea asta a lui intelectuală era 
supărătoare, îi era teamă să nu pară cu nasul pe sus, 
nu ar fi trebuit să se grozăvească cum că ştie 
denumirea florii... se instală un aer de ofensă. Ca 
dovadă, fata nu mai culese flori, se aşeză pe jos, îşi 
desfăcu şireturile, îşi azvirli pantofii şi-şi răsfiră 
degetele de la picioare în iarba scurtă. 

El mai încercă o dată. 

— Credeam că nu mă mai placi. 

— Mai întîi, cine a zis că te plac? 

— După ziua aia. 

— Ce a fost în ziua aia? 

— I-ai spus ceva lui Bill. 

Trăgea de firele de iarbă din faţa lui. Ale naibii 
fete, ce-or fi aşa de imposibile? Ce le-o fi venind să-şi 
scoată pantofii? 

— Cînd tot făcea pe şefu' cu mine. 

— Se grozăveşte. Crede că le ştie pe toate. 

— Asta i-ai spus? 

— Se prea poate. 

— El e mai obişnuit cu treburi din alea. Asta-i tot. 

— E mai obişnuit să fie cum zice el. 


— Credeam că-l placi. 

Fata pufni, nu răspunse; stătea privindu-şi 
picioarele, ca şi cum ar fi interesat-o mai mult decit ce 
zicea el. Il scoase din răbdări, ba spunea una, ba 
spunea alta. Parcă aştepta să mai vină cineva să stea 
cu ei. Parcă se plictisea. 

Băiatul spuse cu voce joasă: 

— Îmi placi tare mult. 

Deodată îi zimbi cu acea licărire parşivă în ochi 
pe care o cunoştea de la orele de catehism. 

— O să-i spun tatălui tău. 

— Află că e adevărat. Simţea cum i se înroşeau 
obrajii. Ea începu din nou să-şi admire degetele de la 
picioare. Chiar nu-ţi pasă că-mi eşti dragă? 

— Poate că da, poate că nu. 

— Niciodată nu-mi spui pe nume. 

— Da’ nici tu. 

— Ba eu da. Şi ieri ţi-am spus. 

— Cînd sîntem singuri, nu-mi spui. 

— Nu ştiu niciodată ce să spun. Şi adăugă: Mi-e 
frică să nu spui că sînt cu nasul pe sus. 

— Uneori aşa e. Apoi adăugă: Ştiu că nu poţi să fii 
altfel. 

Tăcură amindoi. Aerul proaspăt al serii, biziitul 
insectelor pe piatra din spate, caldă încă. Deodată fata 
se întoarse pe burtă, sprijinindu-şi bărbia în coate, 
apoi întinse o mînă să culeagă un lujer micuţ de 
cimbrişor. Muşcă din el. Se întoarse puţin cu capul 
spre el. Erau la un metru unul de celălalt. Sprincenele 
ei arcuite, gura ei misterioasă, maliţioasă şi inocentă. 
Ochii ei aveau culoarea albastră a florilor de şopîrliţă: 
timizi şi îndrăzneţi, spuneau ba vino-ncoa', ba du-te- 
ncolo. 

— Pun rămăşag că nu mă placi. 

Băiatul privi în jos. 


— Numai la asta mă gindesc. Cînd te văd. Şi cînd 
nu te văd. Aşa ca ieri. Am urit ziua de ieri. 

— Ţi-am cumpărat un cadou. 

— De ce? 

Ea zîmbi cînd îl văzu atît de ofensat. 

— Că ne eşti drag la toţi. Apoi muşcă iar din 
lăstarul de cimbrişor. E secret. Să nu spui la nimeni că 
ţi-am spus. 

— Sigur că nu. 

— Pe cuvîntul tău? 

— Pe cuvîntul meu. 

— E o carte, spuse ea. Ca şi cum o carte ar fi fost 
un obiect rar, indiferent de conţinut. Acum se 
răsturnă pe spate şi fixă cerul, apoi închise ochii. 
Băiatul se uită la faţa ei, ce obraji, ce gene, şi sub 
pinza trandafirie, sînii bine rotunjiţi, picioarele goale. 
Nervos, smulgea mai departe iarba. 

— O să-ţi scriu. Cînd o să merg la şcoală. Dacă 
vrei, bineînţeles. 

— Je suis, tu es, il est. Amo, amas, amat. 

Acum era prea subtilă pentru el. Ce Dumnezeu 
însemnau toate alea? 

— O să-mi răspunzi? 

— S-ar putea. 

— Aş vrea să-mi răspunzi. 

Ea nu mai promise nimic. Stătea acolo culcată, cu 
ochii închişi, ca şi cum ar fi uitat că el este alături. 
Oare l-ar lăsa să o sărute acum? Nu era sigur, acum 
mergea înainte, pe urmă înapoi, ba îl vedea, ba nu-l 
lua în seamă. Simţea o atracţie irezistibilă să se 
aplece peste iarbă, dar la fel de irezistibil se simţea 
legat, ca Gulliver, de miile de fire ale convenției, de 
casa lui, de ignoranţa lui, de tot. Dacă o să ridă de el? 
îl poate tachina ca să-l facă să fie caraghios. Brusc 
fata se ridică şi-şi apucă pantofii. 


— Acu' mă duc acasă. 

Era jignită. Era un tîmpit, fraier, a ratat ocazia, 
a... se uita cum îşi leagă pantofii, cum apucă buchetul 
de flori culese şi apoi se ridică în picioare. Merse după 
ea înapoi la buza carierei, o aşteptă cît mai culese 
cîteva boabe de căpşuni sălbatice, o luară prin ferigă, 
apoi înapoi prin pădure. Fără un cuvînt. Avea loc să 
meargă pe lîngă ea, să o ia de mînă sau cel puţin să 
încerce, el însă se tîra în urmă. Apoi, fără ca nimic să 
o anunţe, se opri doar, se întoarse atît de brusc, încît 
era gata să se lovească de ea; şi-a dus mîinile şi florile 
la spate, fixîndu-l cu privirea, vechiul joc al ochilor. A 
durat cinci secunde. Apoi a închis ochii şi a ridicat 
gura ca să fie sărutată. Băiatul ezită, se echilibră şi, 
pe neştiute, se pomeni cu mîinile aşezate blind pe 
braţele fetei şi apoi o lume întreagă sau şaisprezece 
ani din istoria lumii se topiră. 

Buzele ei aveau gust de cimbrişor şi de chimen, 
trupul ei era al acelei mame pe care băiatul nu o 
avusese, în cîteva secunde dăruirea ei aduse iertarea 
pe care el crezuse că nu o va mai da. O trase brutal 
înspre el. Avu o senzaţie stranie: pădurea nemişcată 
din jurul lui exploda pulverizînd frunze, ramuri, crăci, 
miros, sunet, totul dispăruse. Rămăsese numai Nancy, 
Nancy, Nancy; gura ei, sînii ei, braţele ei lunecînd în 
îmbrăţişare de-a lungul spatelui său, ea, lipită de el 
pînă în clipa în care, brusc, îşi trase capul şi-l îngropă 
în cămaşa lui. Ce micuță era, atingînd-o o percepea 
mai bine decît văzînd-o şi tot ceea ce, privind, putea 
apărea ca defect de proporţie dispărea la senzaţia de 
atingere. Victorie! Metaforic, acesta a fost strigătul de 
cocoş cel mai puternic din viaţa lui. 

În sfîrşit, fiecare îi spuse celuilalt pe nume. 

Se sărutară din nou. Cînd îi atinse limba, avu din 
nou o erecţie. Se temea ca fata să nu-şi dea seama. 


Poate că a simţit, pentru că-i spuse: „Nu te purta aşa“, 
şi-l împinse deoparte. 

Stătu puţin privind în jos, apoi se întoarse şi, 
aşezată în genunchi, ridică florile pe care le scăpase 
pe jos. Se lăsă şi el în genunchi şi o apucă de talie. 

— Nu avem voie. Gata. Nu acum. Nu vreau, spuse 
ea. 

— Tu mă placi? Fata dădu din cap că da. Foarte 
mult? Ea repetă răspunsul. Credeam că mă tachinezi. 
Ea dădu din cap că nu. Niciodată nu ai dat de înţeles 
că vrei să muncim împreună sau altceva. 

— Din cauza lui mămica, spuse ea, mor dacă află. 

— Ce a spus? 

— Să nu-ţi fac ochi dulci, să nu vorbesc cu tine. 
Era tot în genunchi şi cu ochii în jos. În ziua cînd ai 
scăpat merele peste mine. Probabil se uita. Mi-a spus 
după aceea. Să nu cumva să ne vadă cineva. 

— Nu. 

— Promiţi? 

— Sigur că da. 

— A zis că o să le spui celor de acasă. 

— Ce prostie. Părerea lui bună despre doamna 
Reed suferi o schimbare bruscă. N-o să le spun 
niciodată. Niciodată. 

— Ştiu. 

— Te rog, lasă-mă să te mai sărut. 

Fata întoarse capul spre el, dar nu-l lăsă prea 
mult. După o clipă, îi prinse mîna, îşi înlănţui degetele 
cu ale lui, privi în jos. 

— Şi cu Bill Hannacott cum rămîne? 

— l-am făcut vînt. Aseară. Mare prost. 

— A fost... supărat? 

— Nici nu-mi pasă. 

Îi simţi degetele strîngîndu-le pe ale lui mai 
puternic. Era ca un vis prea minunat ca să fie 


adevărat. Ea îl plăcea, îl prefera, îi căuta protecţia. 

— O să vii în fiecare seară? 

Dădu din cap că nu. 

— Nu pot. Mama o să simtă. Dar adăugă: Cel mai 
bine ar fi duminică. Atunci se culcă toţi. 

Au mai tărăgănat zece minute, apoi s-au oprit, s- 
au sărutat încă şi încă, înaintînd printre copaci, 
îmbrăţişaţi. Mai jos se aflau cuptoarele, au mai coborit 
o porţiune şi s-au sărutat cu disperare, ca şi cum ar fi 
fost ultima îmbrăţişare, o privire albastră de-o clipă cu 
o îndoială, o întrebare, o tandreţe nemaiîntilnită şi 
fata plecă. O urmăreşte pe cărare în jos: aleargă, apoi 
încetineşte şi dispare cotind către casă, în lumina 
auriu-verzuie a amurgului. Fără grabă, băiatul îşi 
trage bicicleta din ascunzătoarea verde, simte uimire, 
încîntare, fericire totală. Decantează, încă lipsindu-i 
cuvintele, prima atingere a gurii ei, topirea 
îndărătniciilor şi şmecheriilor. I-a simţit gustul, i-a 
simţit trupul, i-a simţit misterul. 

Ce minunat sentiment de vinovăţie şi nevoia de a 
minţi; porni spre casă cîntind. 


O rouă deasă, vremea bună continua, începea 
secerişul, lumea era numai Ceres şi simplitate, lumină 
verzuie de răsărit pe cărările boltite şi Nancy. Simţea 
acest prim miine al victoriei, ca o pasăre eliberată din 
colivie, liber întru totul, aparent liber, căci în 
momentul în care intră în grajd, fata îi dădu de înţeles 
aceasta, neacordîndu-i nici o atenţie. Încă nu 
terminaseră de muls. 

Au rămas singuri. O jumătate de minut furată, în 
lăptărie, înainte de a pleca la cîmp cu toţii. Clipa 
încărcată de o neaşteptată timiditate - el trebuia să 
facă gestul. Dar cînd reuşi în sfîrşit să apuce cu 
delicateţe mîna fetei, ca nu cumva la prima atingere 


să sară în lături cu un țipăt, ea se întoarse spre el. Nu 
l-a supărat că fata s-a îndepărtat de cum li s-au atins 
buzele - îi era de-ajuns. A mai apărut şi mama fetei la 
cîteva clipe, ca pentru a justifica prudenţa lor. 

Clăi, clăi, clăi toată ziua; mai tocmiseră ajutoare 
din sat - un bătrîn pensionar şi pe nepotul acestuia, 
un puşti de doisprezece ani. A venit şi Nancy. Nu era 
chip să se apropie, dar puteau să se uite unul la altul, 
să mai şoptească din cînd în cînd cîteva vorbe; era 
secretul lor, erau aproape; retrăirea perpetuă a serii 
precedente (deşi ea îl anunţase că va trebui să stea 
acasă astăzi, toate treburile gospodăriei fuseseră 
amiînate, vedeau tot griul „în picioare“). Ea ar fi vrut 
să poată, ar fi vrut să poată, de cum s-a trezit, gindul 
numai la el i-a fost. Privaţiunea era mai uşoară decit 
ar fi crezut. Era vechea magie a culesului recoltei, 
sentimentul ancestral de mulţumire, mai aveau de 
făcut clăi şi de treierat, era ca o călătorie ajunsă cu 
bine la capăt, ca intrarea unui vas în port, ca un 
solstiţiu, ca o promisiune ţinută. Acum nimic rău nu se 
mai putea întîmpla. 

Anglie trădătoare - a plouat în cursul nopţii din 
senin şi dimineaţa, cînd Daniel a ajuns la fermă, încă 
mai burniţa. S-a oprit puţin înainte de unsprezece şi 
după-amiază a ieşit şi soarele, dar nu s-a putut secera. 
Fiind împreună în grajd, a reuşit să o sărute - un sărut 
care a durat un minut întreg, apoi, la prînz, i-a simţit 
piciorul atingîndu-l prudent pe al lui, pe sub masă. Pe 
la jumătatea după-amiezei, i-a promis că s-ar putea, 
cînd se va duce el acasă, să-i iasă în cale la cuptoare. 
Au găsit un loc în josul stîncii unde nu puteau fi zăriţi 
de pe drum. Cu spatele sprijinit de piatra 
zgrunţuroasă, o apucă strîns în braţe; gurile s-au lipit 
una de cealaltă într-o lungă serie de sărutări lipsit de 
orice fantezie. Se jenă simțind o altă erecţie, dar se 


pare că ea nu şi-a dat seama sau nu-i păsa. Închise 
ochii, era prea multă lumină; ca să simtă; sînii, talia, 
coapsele lipite de coapsele lui. Bluza şi tricoul se 
ridicară puţin la spate şi, pe neobservate, îi atinse 
pielea. Nu se opuse nici acum. 

În cele din urmă, se îndepărtă şi începură să 
vorbească în şoaptă. Ea se mai sărutase şi cu alţi 
băieţi. Cel mai bine era cu el. Da, el săruta mai bine 
decît Bill Hannacott. Ei nu i-a plăcut niciodată să se 
sărute cu Bill Hannacott, se întreba chiar ce găsise la 
el. Apoi trecu el la interogatoriu: cînd a început să o 
placă, de ce, cîte fete a mai sărutat la viaţa lui. Minţea 
îngrozitor, dar sinceritatea lui nu putea fi pusă la 
îndoială atunci cînd îi spuse că ea era mai bună decit 
oricare alta. Apoi discutară despre secretul lor, cît îi 
era ei de teamă ca mama să nu observe, dacă ar afla 
tatăl lui, soarta lor de Romeo şi Julieta, ceea ce nici nu 
era departe de adevăr în ceea ce privea obstacolele. 
Ce făceau ei nu intra în concepţia nici uneia din cele 
două familii; erau amîndoi nişte nelegiuiţi. Se sărutară 
din nou. De această dată mîna lui se îndreptă direct 
spre spatele gol de sub veşminte. 

Ea trebuia să plece. Venea duminică după- 
amiază, mai erau patruzeci de ore, nu ştia, ar fi vrut, 
dar dacă mama... în sfîrşit, au făcut un plan. Vor 
merge la slujba de dimineaţă şi dacă o va vedea că 
scapă batista şi se apleacă să o ridice, înseamnă că 
mai mult ca sigur va reuşi să se strecoare după-masă. 
El trebuia să vină pe o altă cărare, prin spatele fermei 
- pe sus - pe creasta dealului, pînă la pădurea de 
mesteceni, să pătrundă pe la şopronul cel vechi, 
dărîmat şi acoperit cu iederă, unde să aştepte. 

În duminica aceea, s-a dus devreme la biserică, 
să fie sigur că o să vadă cînd intră familia Reed. Au 
venit, dar Nancy nu a lăsat batista să-i scape. A fost 


cea mai lungă slujbă din viaţa lui, predica tatălui său - 
cea mai plicticoasă; afară - un soare splendid, 
înăuntru - şuvoaie de fire de praf de culoarea 
vitraliilor bisericii. A urmat o rugăciune pentru 
trupele aliate care debarcaseră în Sicilia; lucruri care 
se întîmplau la celălalt capăt al lumii. In sfîrşit, 
purgatoriul s-a terminat. Toată familia Reed se 
ridicase de pe bancă şi se afla în naos. Daniel rosti 
prima rugăciune adevărată din acea dimineaţă. Nancy 
se întoarse, merse înapoi la locul ei şi se aplecă. 
Daniel abia dacă a putut să mănînce de prînz, îi era 
teamă ca nu cumva tatăl său sau mătuşa Millie să-l 
roage cine ştie ce prostie sau să le vină vreo idee să-i 
dea ceva de făcut. Tata însă mai-mai să adoarmă, cînd 
mătuşa Millie îl întrebă cum îşi va petrece după- 
amiaza, a riscat spunînd, fără mare entuziasm, că se 
duce cu bicicleta pînă la păşune să stringă plante 
pentru botanică. Era o preocupare cu care tatăl său 
era de acord, uneori chiar însoţindu-l dacă era liber, 
de unde şi riscul. Jocul a fost în favoarea lui. Miloasă, 
mătuşa Millie zicea că băiatul muncea prea mult şi că 
ar fi trebuit să se odihnească. Nu a fost greu să 
înlăture obiecţia. 

A ajuns la vechiul şopron cu un sfert de oră 
înainte de ora trei, aşa cum stabiliseră, şi a mai stat 
un sfert de oră după. Cobori în pădure şi se aşeză cu 
spatele la un mesteacăn, privind în direcţia fermei, 
ascunsă în spatele peretelui de frunze dese. Intr-un 
fel, ştia că ar putea să întîrzie, dar era şi intrigat de 
faptul că nu este în stare să fie punctuală la întîlnire; 
spera chiar, pe jumătate, că nu va veni. 

Ştia instinctiv că multe din poveştile pe care le 
auzise la şcoală erau  lăudăroşenii, speranțe 
nesatisfăcute; că fetele de părinţi burghezi nu erau 
aşa. Părinţii lui Nancy nu erau burghezi. Ea sărutase o 


mulţime de băieţi (nu se gîndise că şi Eva s-ar putea 
să mintă), ea era mai aproape de natură, de 
animalitate. L-a lăsat să-i atingă spatele gol, dînd 
impresia că nu o supără faptul că băiatul nu-şi putea 
stăpîni erecţiile (aşa cum credea el că puteau băieţii 
mai sofisticaţi). Dar dacă... ştia că fata trebuie să aibă 
o pilulă... sau băiatul să folosească prezervativ. Aşa 
ceva el nu avea şi nu-i era numai teamă că-l va 
dispreţui pentru asta, însă Bill Hannacott mai avea şi 
coşuri pe bărbie. În vara aceea, auzise o poveste care 
făcuse înconjurul dormitorului; era vorba despre un 
soldat american care se culcase cu o fată din oraşul 
vecin şi care s-a prins înăuntru, încît au trebuit să fie 
duşi la spital să li se facă o intervenţie chirurgicală 
(fusese ceva legat de o crampă musculară sau aşa 
ceva). Virginul de sub mesteacăn fusese adînc 
impresionat de această poveste tragică. Dar din ce în 
ce mai intens, avea sentimentul grozăviei păcatului. 
Să te întilneşti şi să te săruţi în secret e una. Dar mai 
departe... trecuse acum de faza fulgerului divin şi a 
trăsnetului căzut din cer, dar tot nu ştia mare lucru şi, 
cu cît aştepta, cu atit era mai nervos. 

La trei şi douăzeci şi cinci s-a dus înapoi la 
şopron, la marginea de pe creastă a pădurii. Cînd 
băiatul se apropie, Nancy se ivi de după şopron. Era 
într-o bluză galbenă cu mîneci scurte, o fustă verde- 
închis şi cizme de cauciuc pe care le încălţa la mulsul 
vacilor. Pe braţ ţinea o jachetă maro şi obrajii erau de 
un roz intens, probabil şi pentru că roşul buzelor nu 
era natural, izbitor de nenatural. Nu că ar fi vrut să o 
critice. Îi părea însă îngrozitor de distantă şi de 
matură, cel puţin cu doi ani mai mare. 

La doi metri unul de altul, s-au certat puţin şi nu 
s-au sărutat. Fata întîrziase numai cinci minute, a 
venit pe creastă; dacă el ar fi întins-o? Apoi, cînd ea 


lăsă capul în jos şi se întoarse să plece, ca şi cum ar fi 
regretat că a venit, el o urmă. 

— Eu nu sînt supărat, Nancy. Acum că ai venit. 

După o clipă, fata întinse mîna şi el i-o apucă. Se 
îndepărtară de fermă, spre nord. Simţi mirosul de apă 
de colonie. Îşi înlănţuiră degetele. După cîțiva metri, 
ea-l împinse cu umărul, el o cuprinse cu braţul în timp 
ce ea îl apucă pe după talie. Se opriră ca să se sărute 
şi totul reintră în normal. Rujul nu era ruj, era cîrmiz 
furat din cămara mamei. 

Ţinîndu-se strîns în braţe, se îndreptară către 
„adevăratul ei loc secret“, care era dincolo de pădure 
şi de un cîmp de ferigi şi deasupra văii unde se afla 
ferma, ţinînd legal de aceasta. Locul era prea abrupt 
pentru plug, un teren nefolosit. Izolată în mijlocul unei 
mări de ferigi, se afla o imensă platformă de calcar, 
„Amvonul“. Mai în vale terenul era puţin convex, iar în 
continuarea pietrei locul era drept şi turtit. Ferigile 
din jur le ajungeau pînă la piept. Cînd era mică, 
surorile mai mari o aduseseră aici, împreună făceau 
loc pentru o „cameră“ între frunze. 

Acum, la fel, îndoiau ferigile călcînd tulpinile sub 
tălpi, ca să facă o cameră mică, patru pereţi de 
verdeață. Fata aşeză jacheta pe jos şi îngenunche. 
Băiatul se lăsă în genunchi, cu faţa la ea şi se sărutară 
reeditînd, ca într-o blasfemie, gestul îngenuncherii din 
acea dimineaţă, la biserică. Nancy întinse apoi jacheta 
şi se aşeză sprijinindu-se într-un cot. Veni şi el alături, 
căutîndu-i din nou gura colorată cu cîrmiz. După 
cîteva clipe, îşi aşeză genunchiul drept peste pulpele 
fetei. Ea se lăsă pe spate, făcînd un gest de durere, 
trebuiră să se ridice uşor, să dea jacheta deoparte şi 
să rupă un ciot încăpăţinat de ferigă. L-a lăsat să-şi 
reia poziţia, pe jumătate întins peste ea. Stătea 
culcată, pasivă, lăsîndu-se sărutată pe obraji, pe ochi, 


sub bărbie, apoi deveni activă, învăţindu-l să sărute cu 
genele, sărutul viţeilor, sărutul şopirlei, mîngiietoare 
atingeri ale limbii pe deasupra obrazului. Soarele, 
căldura, musculiţele din ferigă, o şopirlă nevăzută 
şuierind,  răcoarea  adîncurilor umbroase dintre 
ferigile din jur, totul i s-ar fi părut minunat dacă n-ar fi 
fost senzaţia penisului umflat, lipit de coapsa fetei. 
Ameninţa să se descarce, îi simţea umezeala, nu mai 
ştia ce să facă. Brusc, se răsuci, se ridică în capul 
oaselor şi se rugă să se poată abţine. 

— Ce s-a întîmplat? 

Băiatul făcu un semn că nimic. Nancy se aşeză în 
capul oaselor. 

— Danny? 

El repetă gestul. (Dintr-un motiv necunoscut, nu-l 
deranja faptul că ea îi zicea Danny.) 

— Danny, spune-mi ce s-a întîmplat. 

Băiatul se întoarse pe burtă. 

— Nimic. Lasă-mă o clipă. Adăugă apoi: Te rog. 

Ea se aşeză pe-o parte, îndepărtîndu-se de el. A 
urmat o tăcere încordată. 

— Cred că nu mă iubeşti deloc. 

— Ba da. 

— Nu te gîndeşti decît la... 

— La ce? 

— Ştii tu. 

— Fără să vreau. Eu chiar mă străduiesc să nu... 

Din nou tăcere. 

— Cînd mă săruţi? El dădu din cap că da. Atunci 
să nu ne mai sărutăm. 

— Ştii, este... 

Tăcură din nou. 

— Voi, băieţii. El nu răspunse. Şi la noi e la fel. 
Numai că noi nu facem atita caz. 

Nu ştia cum să-i spună că nu se putea întîmpla 


acelaşi lucru cu fetele. Cel puţin ele aveau cum să 
ascundă ceea ce simțeau. 

— Te rog, nu te supăra. 

— Eu nu vreau decit să ne sărutăm. 

— Ştiu. 

— Nu am decit şaisprezece ani. 

Vorbea ca şi cum ar fi fost mai mică cu doi ani 
decît el, nu cu două luni mai mare. 

— Nu am ce face, zău. 

Acum se simţea mai bine, scăpase de pericolul 
umflăturii, dar nu se mai putea uita la ea. Aşteptau ca 
doi străini. Fata reluă, spunîndu-i cu voce scăzută: 

— Cel puţin nu o faci pe grozavul. Asta tot e ceva. 

Tonul era ofensat, dar conţinea iertarea şi o 
informaţie care-l consola. Se pare că şi alţi băieţi 
avuseseră aceeaşi problemă. 

— El a...? 

— A fost groaznic. Şi adăugă, cu o nuanţă de 
venin: Dezgustător. 

— De ce? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Nu spun la nimeni. 

Stătea culcată la o oarecare distanţă de el, 
refuzînd să-i răspundă, ocolindu-i privirea. 

— Pentru asta i-ai dat papucii? 

— S-ar putea. 

Cu spatele la ea, stătea sprijinit într-un cot. 

— Eu nu o să fac aşa ceva. Eu te iubesc. 

— Tu nu ştii ce a fost. 

— Pot să-mi închipui. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. Apoi spuse: 
Şi oricum. Ce ştie el? El nu merge la internat. 

Extraordinar: nu o să înţeleagă niciodată fetele. 
Nici într-o mie de ani. Tăcerea deveni insuportabilă. 

— Nancy. 


— Da. 

— Nu vreau să fii supărată. 

Fata nu spuse nimic cîteva clipe, apoi o simţi 
întorcîndu-se spre el şi trăgîndu-l uşor de umăr către 
ea. Îl privi un moment în ochi şi, impulsiv, se aplecă 
şi-l sărută repede pe obraz, apoi se retrase. El întinse 
o mînă cuprinzînd-o pe la spate şi o trase către sine. 
Stăteau din nou culcaţi alături. Ca în sonate; da capo, 
deşi ea se lipea mai puţin de el, iar el nu se mai 
întinse peste ea. Apoi, la mică distanţă unul de 
celălalt, culcaţi faţă în faţă, se priveau în ochi, norii se 
risipiseră, rămăsese misterul dragostei, al atracției, al 
sexelor, o intimitate pînă acum necunoscută, în afara 
familiei, a trecutului, a altor prietenii. El îşi puse mîna 
pe talia fetei şi din nou îi simţi pielea. Prudent, îşi lăsa 
mîna să-i alunece către spate. Fata închise ochii. Cu 
un deget înainta mîngîind fiecare vertebră. Fata gemu 
uşor, dar nu deschise ochii. Mîngiierea urca pe sub 
bluză. Braţul lui gol era lipit de spatele gol al fetei. 
Atinse o panglică subţire. Ea deschise ochii şi vorbi ca 
o fată de la ţară. 

— Eşti mai rău ca Bill. 

Privirea era adîncă, gura schiţa un zîmbet. 

— Ai o piele atît de catifelată. 

Împinse mîna de-a lungul panglicii, pînă sub 
braţul care stătea nemişcat, de-a lungul trupului. Il 
lăsă să se strecoare pe dedesubt, apoi strînse braţul 
ca să-l oprească. 

— Te rog. 

— Ai spus că o să fii cuminte. 

— Sînt cuminte. 

— Banu. 

— Te rog. 

— Nu-i frumos. 

— Nancy. 


— Nu vreau să te las. 

— Doar să pun mîna. 

— De ce? 

— Pentru că vreau eu. 

— Iar ţi se întîmplă. 

— Nu, te rog. 

Se mai uită încă o clipă la el, apoi spuse: 

— Închide ochii. 

Simţi că ea se ridică uşor şi-i dă mîna la o parte. 
După o clipă, fata se aşeză din nou lingă el. El 
deschise ochii, dar acum îi închisese ea. Exploră pe 
sub bluză către locul unde acum panglica era 
desfăcută şi se îndreptă atingînd rotunjimea cărnii 
eliberate din cupa de pînză. Era ca un vis transformat 
în realitate, trăit în gînd de mii de ori. Degetele 
atinseră acel infinit secret, atît de des închipuit, acel 
loc pe care nu credea că-l va atinge: un sfîrc întărit. 

Culcată, fata nu mişca. li acoperi sînul micuţ cu 
mîna şi simţi întinderea mătăsoasă, moliciunea, 
rotunjimea, duritatea. 

— Te rog, lasă-mă să văd. 

— Ai zis că doar pui mîna. 

— Să văd puţin. 

li mîngiie un sîn cu gingăşie şi trecu apoi la 
celălalt, care avea rotunjimea lipită de pămînt. 

— Te rog, Nancy. Nu fac nimic. Nu-ţi fac rău. 

— Mă iubeşti? 

— Ştii doar. 

— Te uiţi un pic, da? Promiţi? 

— Pe cuvînt, zău. 

Fata mai ezită o clipă, se ridică puţin, trase bluza 
în sus, ca şi cum ar fi scos-o, dar se opri cînd ajunse la 
subsuori, apoi se întinse cu capul întors într-o parte, 
mîinile ţinînd marginile bluzei ridicate. Sînii se 
ofereau vederii într-un gest de dăruire inocentă, fără 


impulsul senzualităţii. Sînii fermecători, cu rotunjimi 
irezistibile; excitaţia roşu-maronie a sfircurilor îl 
atrăgea, ca şi vederea abdomenului, a buricului, a 
taliei goale, a marginii de pînză aspră care se ivea din 
fusta verde, întinse mîna. Bluza căzu. 

— Ai promis. 

— Vreau să-i sărut. 

După un moment mai lung, cu prudenţă, bluza se 
ridică iar. Atinse sfircurile cu buzele strînse. În clipa 
următoare, Nancy trase bluza în jos şi se ridică. 

— Ajunge. 

— Te rog, Nancy. Nu ţi-am făcut nici un rău. 

— Mi-e ruşine. 

Fata duse mîinile la spate să-şi prindă sutienul. 
Se ridică pe jumătate, o trase din nou către el, o 
mîngiie pe sub bluză, îi cuprinse sînii în căuşul 
palmelor. Ea se împotrivi puţin, încercă să-i dea 
mîinile la o parte, dar cedă. După o clipă întoarse 
capul şi se sărutară. Fireşte, băiatul simţi din nou 
umezeala; acelaşi chin, acum, după ce evitase o dată 
catastrofa, era mai suportabil. Pe Daniel îl înecase 
fericirea, o fericire numai în parte senzuală, atitea 
temeri spulberate de cunoaştere, să ştii că o dată 
ajuns la şcoală s-a terminat cu minciunile aiurea şi 
lăudăroşeniile prosteşti... sărutase o fată şi îi atinsese 
sfîrcurile. În cele din urmă, începu să înţeleagă ce 
înseamnă cruzimea şi murdăria comentariilor, cît erau 
de neadevărate, căci nu luau în seamă emoția, 
blîndeţea, nevoia de a face plăcere, de a nu brutaliza, 
căci fetele nu erau numai cîrpe şi protuberanţe, sînge 
şi tabu şi fetiş, erau tot ceea ce tu nu erai şi cu mult, 
mult mai dulci, mai blinde, mai misterioase. 

Cît vor fi stat aşa în mîngiieri, sărutări, şoapte... 
se auzi un strigăt din depărtare, de jos de la fermă. Au 
îngheţat. 


— Na-an, Na-an? 

Doamna Reed o striga. 

Nancy duse o mînă la gură şi se lăsă pe spate; 
începu să se aranjeze. 

— Aoleu, asta-i mămica. 

Auziră din nou strigătul venind de la cîteva sute 
de metri, de dincolo de pădurea de mesteceni, vocea 
corectitudinii nedreptăţite, o acuzaţie la adresa 
păcătoşeniei lor. O clipă nu se mai auzi, apoi din nou, 
furibundă. Se înţeleseră în fugă ca el să nu apară timp 
de un sfert de oră, căci Amvonul de calcar se vedea de 
pe pajiştea de peste drum de fermă, în cazul în care 
doamna Reed stătea acolo, două capete ar fi o 
catastrofă, ce o să spună Nancy, cum să se prefacă. 
Disperată, scuipă în batistă şi şterse urmele de cîrmiz 
de pe buze (şi de pe ale lui) - un sărut final disperat... 
apoi se îndepărtă pe furiş, cu capul plecat printre 
ferigi, către marginea pădurii de mesteacăn. 

Aşa s-a terminat prima lecţie. 

A doua zi, află din şoaptele ei pripite că era gata- 
gata să se termine tot. Mama îi aruncase „nişte priviri 
ciudate“ cînd a ajuns acasă. Bill Hannacott trecuse pe 
acolo, se pare, şi apoi plecase să o caute. Nu avea voie 
să „o ia razna“ de capul ei fără să spună unde se duce. 
Nancy a trebuit să pună un pion la bătaie, i-a spus 
mamei că a plecat singură pentru că Bill s-ar fi putut 
să vină. A urmat o investigaţie pe tema asta, în cele 
din urmă ceva mai înţelegătoare, căci doamnei Reed 
(asta a aflat mai pe seară) nu-i plăcuse niciodată ideea 
unei posibile legături cu careva de religie metodistă 
(deşi familia Hannacott avea pămînt bun şi-l muncea 
bine). Dacă Nancy îi refuza curtea, foarte bine, dar să- 
i spună băiatului pe şleau şi mai întîi mamei ei. Se 
pare că reuşise să doboare două păsări cu o singură 
piatră, deoarece e de la sine înţeles că, la întoarcere, 


Bill nu a mai văzut-o pe Nancy (care se ascunsese sus 
în dormitorul ei) şi a fost luat din scurt de doamna 
Reed. Acest lucru îi lăsa totuşi cumva descoperiţi. 

— Nu te-a întrebat de ce nu-ţi mai place? 

Nancy răspunse cu o privire prefăcută de 
mironosiţă. 

— Am zis că tot încerca să mă sărute. Am zis că 
mie nu-mi plac băieţi dintr-ăştia. 

Lăsă sfioasă privirea în jos şi-şi muşcă buzele. 
Trebuiră să se îndepărteze ca să-şi înăbuşe chicotele. 
Le plăcea jocul înşelăciunii. 

Asta a fost singura întîmplare fericită cît timp a 
ţinut culesul. Vremea s-a făcut iar frumoasă, au 
terminat tot secerişul pînă sîmbătă seara tirziu. Dar 
nu s-au mai întîlnit. Deşi Daniel nu vedea nimic 
schimbat în comportarea doamnei Reed, Nancy tot 
spunea că „mirosise ceva“. Trebuia să fie extrem de 
precauţi - atît de precauţi că nu s-au văzut în nici o 
seară pe drumul lui spre casă. Promisese că miercuri 
vine la cuptoare şi el a stat o jumătate de oră 
mizerabilă aşteptînd-o, dar n-a venit. Doamna Reed 
fusese obosită şi Nancy a trebuit s-o ajute să 
pregătească masa. A doua zi era atit de pocăită, atît 
de speriată ca el să nu se fi supărat, încît o iertă 
imediat. Sentimentul de frustrare devenise 
insuportabil. 

A existat totuşi o clipă de consolare. Vineri, 
Nancy coborîse acasă ca să facă ceaiul - bunicul şi 
doamna Reed se aflau sus la cîmp - şi să îl servească 
domnului Reed la pat. Fata a trebuit să mai rămînă la 
fermă pentru a aştepta maşina care achiziţiona ouă, 
aşa că Daniel a coborit să aducă el ceaiul şi prăjiturile. 
Nancy era în bucătărie şi agăța ceainicul mare la fiert, 
deasupra focului. Aveau numai cinci minute la 
dispoziţie. Urcase la tatăl ei, care încă dormea. În 


casă era linişte. Parcă ar fi fost oameni mari, 
căsătoriţi. Nu voia să urce să-i vadă dormitorul? 

A urcat după ea fără zgomot pe scările din spate, 
de la bucătărie, prin camera îngustă (acum 
„bibliotecă“) dinspre nord-est. La început, camera l-a 
intimidat: cele două rînduri de cărţi cu poveşti 
romanţioase pentru şcolăriţe; amestecate cu manuale 
puse pe etajera rudimentară lucrată la fermă, tot felul 
de fleacuri, cai din porțelan, un cadou de la 
Widecombe, unchiul Tom Cobleigh şi prietenii săi într- 
o fotografie policromă îngrozitoare, vechiul scrin 
vopsit în roz, ca să fie la fel ca dulăpiorul, patul 
aşternut cu grijă, perna cu un bucheţel de nu-mă-uita 
brodat într-un colţ şi, în dreptul micuţei ferestre, 
perdele de creton. Văzindu-i camera, simţea că o 
descoperă, o dezgoleşte, o vede mai mult copilă decît 
femeie, ca în ziua aceea în care îşi descoperise sînii 
ridicîndu-şi bluza. L-a luat de mînă, l-a dus către scrin 
şi a tras un sertar mic de sus. Dintre ciorapi şi batiste, 
scoase o micuță floare roz de dioc presată. Şi deodată 
începură să se sărute. Se îndură de el cînd începu iar 
cu te rog, te rog. Desfăcu timidă nasturii de la bluză. 
li văzu sutienul şi bretelele care apoi alunecară cînd 
fata şi-l desprinse, apoi îşi ascunse mîinile la spate. De 
această dată, fata îl privea cum dă la o parte pînza, 
atingîndu-i fericit sînii cu ochii, apoi cu mîinile şi 
ochii, aplecîndu-se timid. Acum învățase să nu-şi ţină 
strîns buzele. Ea îl mîngiia pe cap şi suspina, apoi 
gemu uşurel. 

— O, Danny. Nu avem voie. Mă gidili. Nu avem 
voie. 

Iar au fost întrerupţi. Se auzi sunetul unui motor 
în faţa casei, era camionul care se ducea după ouă. 
Nancy îl împinse de lîngă ea. Amîndoi intraseră în 
panică. Băiatul o luă la fugă pe vîrfuri, auzindu-l pe 


domnul Reed strigînd din dormitor spre culoar, de 
data aceasta nu prea blind. 

— Mamă! Nan! 

Şi apoi vocea lui Nancy strigînd din spate. 

— E omul cu ouăle, tată. Ţi-aduc ceaiul într-o 
clipă. 

Omul cu ouăle urcă direct la domnul Reed, să mai 
stea puţin de vorbă şi le dădu răgaz să-şi blesteme 
soarta în timp ce ea pregătea ceaiul. Trebuie să se 
întîlnească duminică; trebuie, trebuie. 

Din fericire (sau din nefericire) pentru Daniel, a 
fost uşor. Tata şi mătuşa Millie erau invitaţi la un ceai 
în parohia vecină, unde el nu trebuia să meargă, 
deoarece gazdele nu aveau copii. Făcu acelaşi ocol ca 
şi cu o săptămînă în urmă, ascunse bicicleta şi se 
strecură încet de-a lungul gardului viu pe după vilcea, 
traversă sîrma ghimpată ruginită şi cobori prin ferigă 
la platformă. Feriga ruptă, locul pe care-l făcuseră, 
aşteptase toată săptămînă. Cîteva tulpini se 
ridicaseră, dar le călcă iar în picioare. Se gîndise tare 
mult cum să facă să se poată stăpîni cum trebuie. În 
cele din urmă, căutase în sertarul cu podoabe pentru 
pom din salonul casei parohiale, scotocind printre 
ghirlande de hîrtie colorată, beteală şi clopoței din 
carton, pînă găsi un balon, probabil de dinainte de 
război, căci mătuşa Millie le dezumfla pe cele care 
rămiîneau intacte, ca să le folosească din nou. Cam 
uscat şi prea strîns la gură, nu era deloc comod. [Il 
reteză cu grijă şi părea să ţină, fară să-l jeneze. Ca 
măsură specială de precauţie, îşi puse un slip în locul 
chiloţilor obişnuiţi. Aşa stătea mai strîns. Bineînţeles, 
nu era menit să rezolve problema contraceptivelor; 
dar cel puţin nu şi-ar fi udat pantalonii în caz că nu s- 
ar fi putut abţine. 

În sfîrşit, Nancy veni nervoasă, cu o întîrziere de 


zece minute; nu putea să stea mult. Louise şi Mary 
plecaseră la Totnes, trebuia să o ajute pe mama ei la 
mulsul de seară, ştia că bănuia ceva... nici nu mai 
putea fi vorba de cîrmîz... doar un şir neîntrerupt de 
temeri şi de văicăreli. Purta aceeaşi jachetă cafenie şi 
dedesubt o bluză crem, pantaloni albaştri şi cizme de 
cauciuc, era încinsă, puţin obosită. 

Daniel se simţea oarecum dezamăgit, venise în 
minte cu o imagine a ei care nu se potrivea cu 
realitatea. După ce mai stătu puţin, îşi scoase cizmele 
din picioare şi-şi frecă o porţiune dureroasă de la 
degetul mare. Văzu că era cam prost dispusă şi, deşi 
nu era vina lui, nu reuşi să o înveselească. Stăteau 
alături nemişcaţi şi aşteptau cu încăpăţinare ca 
celălalt să facă primul gest. Era îngrozitor. Vremea 
era apăsătoare. Era cald, dar cerul era înnorat. O 
lumină obosită, difuză răzbătea prin perdeaua inertă 
de nori. Nu era fir de vînt. Vara tînjea după toamnă, 
Daniel tînjea după vara eternă. 

— Nu ai de gînd să mă săruţi? 

— Ba da, dacă vrei. 

— Nu vreau dacă tu nu vrei. 

Băiatul smulse din pămînt o ferigă. 

— Ce porcărie, să-ţi tot fie frică să nu te prindă 
careva. 

— Eu ce pot să fac? 

Ea-şi tot freca locul dureros. El tăcea. Apoi fata 
îşi îndoi genunchii, îşi încrucişă braţele deasupra lor, 
se ghemui şi-şi ascunse faţa, ca şi cum ar fi fost sătulă 
de el. Era un prost, nu înţelegea nimic. Ea îşi afundă 
şi mai mult faţa între genunchi. 

— Nancy. 

Fata îşi mişcă puţin capul. 

— Vreau să te sărut. 

— Nu, nu vrei. Crezi că sînt o ţărancă năroadă. 


— Spui prostii. 

— Şi nici nu-ţi place de mine, cu hainele astea 
mizerabile şi vechi, zise smiorcăindu-se. 

— Şi ce dacă. Mie-mi plac, zău. 

— Nu ştii tu ce-i aia să... 

Glasul fetei urcă brusc şi se opri într-un vaiet 
disperat; Daniel fu şocat văzînd-o cum plinge. Dintr-o 
dată propria lui mohoreală se împrăştie ca ciulinii în 
vînt. Cu blîndeţe, o întoarse către el, îi privi ochii 
umezi, apoi, puţin mai energic, o trase jos lingă el, 
ţinînd-o în braţe şi sărutindu-i lacrimile. 

— Te iubesc, Nancy. Mie nu-mi pasă. De nimic. 
Te iubesc şi atit. 

li apăsă gura cu putere şi se îmbrăţişară în febra 
remuşcărilor, cu pasiune reînnoită. 

Îl întrebă dacă mai vrea să-i vadă sînii. Era prima 
lui victorie în războiul sexual. Ea fusese o 
„caraghioasă“, el fusese generos, datorită lui ea 
devenise mai puţin timidă. I-a permis să se aplece să-i 
sărute sînii, să se joace cu sfircurile. Ea îi mîngiia 
părul. Băiatul luă prima mare iniţiativă. În genunchi, 
îşi scoase cămaşa. O clipă îl urmări cu privirea, apoi îl 
lăsă să o ridice, să-i scoată cămaşa şi sutienul răsucit. 
Dulceaţa braţelor goale, gîtul, sînii tari împingîndu-i 
pieptul, capitularea ei. Ştia că nu se mai putea stăpîni, 
limbile încleştate se căutau, simţea că explodează. 
Intins peste ea, o zdrobea... cu o răsucire, fata îşi 
eliberă gura. 

— Danny, nu pot să respir. Mă doare. 

Se rostogoli alături, era şi momentul. Fata se 
ridică, îşi frecă spatele, apoi se întoarse către el, 
îngenunche înainte ca el să o poată opri. 

Se afla deasupra, cu mîinile în dreptul capului 
său, îl privea în ochi, îl tachina... era ceva diferit, 
periculos, desfrînat, ceva mult mai vechi decît ea. 


Băiatul întinse mîinile către sînii atîrnînd deasupra lui, 
îi prinse în palme şi-i văzu ochii în momentul în care 
se lăsa deasupra lui. Coapsele se lipiseră de ale lui, îi 
simţea greutatea; dedesubt, pămîntul aspru, simţea 
ceva groaznic, nu se mai putea opri, îi era frică să nu 
fi alunecat prostia aia de balon, dar nu mai putea opri 
nimic, nici nu voia, trebuia să se agaţe de trupul ei. 

O fericire amestecată cu o senzaţie de durere pe 
care nu putea să o mascheze. Intuia că nici ea nu 
putea evita ceva: apăsarea puternică a capului pe 
gitul lui şi un fior, un spasm repetat o dată, de două 
ori, de trei ori. Un revoltător noroc al începătorului îi 
făcuse să atingă orgasmul în acelaşi timp. 

Cel puţin aşa bănuiesc că s-a întîmplat. Mult timp 
după aceea, am rămas întinşi unul lîngă celălalt, fară 
să ne mişcăm, fără să vorbim, ştiind că am săvîrşit 
ceva tare păcătos, ceva nou pentru amîndoi şi simțind 
deopotrivă ruşinea ancestrală. În cele din urmă, ne- 
am despărţit, ne-am îmbrăcat fără să fim în stare să 
ne privim în ochi, abia dacă am scos o vorbă. Eu eram 
şocat, mult mai zguduit decît atunci cînd mi-am 
pierdut virginitatea la propriu, trei ani mai tîrziu. Bine 
cunoscuta cădere în tristeţe, care este de fapt o 
revenire la mediul înconjurător, m-a luat prin 
surprindere. Fata, liniştea din ferigi, cerul înnorat, 
această persoană care nu simţea decit senzaţia 
neplăcută de umezeală din slipul de baie... totul era 
bizar. Totul era schimbat. 

Luni, a doua zi, lucrurile s-au îndreptat, după un 
moment iniţial de timiditate. Aparent, doamna Reed 
nu bănuia nimic, ceea ce ni se păruse îngrijorător în 
nebunia zilei precedente dispăruse. Am reuşit să ne 
sărutăm o dată în fugă, dar am avut timp să ne 
spunem în şoaptă că ne iubim şi că nu mai avem 
răbdare pînă duminică, dar că trebuie. Marţi a avut 


loc un incident sinistru, ca o premoniţie. Împingeam 
bicicleta în susul dealului spre casă, cînd o piatră căzu 
pe drum la trei metri în faţa mea. M-am gîndit că s-ar 
putea să fie Nancy, deşi eram sigur că în seara aceea 
nu se putea strecura afară. M-am oprit să mă uit în 
direcţia copacilor, aşteptind să apară. În schimb, o 
altă piatră plonjă dintre platanii de pe stînca de 
deasupra. Piatra nu era aruncată numai să atragă 
atenţia, era mare şi, după viteză, nu putea fi aruncată 
de mîna unei fete. Venea în direcţia mea, s-a lovit de 
cărare şi apoi în spiţele de la roata din faţă. M-am 
speriat şi am luat-o la fugă în sus pe deal, apoi am 
sărit pe bicicletă şi am început să rulez nebuneşte în 
sus, pe ultimii metri ai povîrnişului. A urmat încă o 
piatră, care a căzut în mijlocul drumului, chiar în 
urma mea. De frică, am pornit-o la vale zorit, stînd în 
picioare pe pedale. 

Pietrele s-au oprit, iar eu am scăpat fără nici o 
rană, fizic vorbind. Totuşi, într-un fel, proiectilele îşi 
atinseseră ţinta. 

I-am povestit lui Nancy a doua zi şi am tras 
concluzia că trebuie să fi fost Bill Hannacott. Fata 
spunea că e un laş, toţi la şcoală ştiau că e un laş, deşi 
mie nu mi se păruse astfel, cînd ne întîlniserăm. De 
atunci mi se făcea frică de cîte ori plecam de acasă. 
Era ca şi cum mi-ar fi aruncat mănuşa, era o teamă 
permanentă nu atît de pietre, cît de apariţia lui 
neaşteptată în mijlocul drumului, de bătaie... şi de 
faptul că ştia de mine şi de Nancy. Asta ne îngrijora 
pe amîndoi, la gîndul că poate ne văzuse duminica 
trecută. Ca toţi băieţii de la ţară, ştia să se strecoare 
fără să fie văzut. Şi imaginaţia mea... nu-mi era teamă 
numai de pietre şi de pumni, dar şi de puşcă. Ştiam că 
are o armă, împuşca porumbei şi iepuri. Imi vedeam 
piatra de mormiînt lîngă a mamei mele. Locul lui de 


piîndă făcea să nu ne mai putem întiîlni lingă cuptoare. 

Văzînd că miercuri şi joi nimeni nu m-a împuşcat 
pe la spate, şi nici nu m-a trîntit la pămînt în pumni, 
parcă am început să mă mai înveselesc. Sîmbătă după- 
amiază, la ora cînd trebuia să plec, doamna Reed, 
care plecase în sat, încă nu se întorsese. Mary şi 
Louise erau la lucru. Casa era goală, în afară de 
bătrînul domn Reed şi de fiul său, care stăteau de 
vorbă sus în dormitor. Eu şi Nancy ne-am furişat în 
şură, într-un colţ întunecos şi îndepărtat, unde se afla 
o boxă pentru ţinut finul pe care-l dădeau la vaci în 
timp ce le mulgeau în staulul de alături. Ca de obicei, 
ne-am sărutat, ne-am hiîrjonit, am vorbit despre Bill şi 
jocul lui murdar, cum de a putut să se uite la el... ea 
se întorsese cu spatele şi am tras-o aproape, ţinîndu-i 
sînii în palme, pe sub bluză, o poziţie plăcută, pe care 
tocmai o descoperisem. Poate din cauza întunericului, 
i-am pus întrebarea care mă urmărea din prima 
duminică: ce făcuse Bill de o scîrbise într-atit. Zicea 
că nu vrea să-mi spună, că nu poate, apoi vorbi în 
şoaptă. El a vrut să şi-„o“ scoată ca să i-o „frece“. Am 
rămas mut de uimire; spusese ceva ce eu îndrăznisem 
doar să gindesc. 

— Ce i-ai spus? 

— Nu i-am spus nimic, l-am pălmuit peste obrazul 
lui de neruşinat ce e. 

— L-ai lăsat să facă asta? Scutură din cap că nu. 
Pun pariu că da. 

— Numai pe tine te las, că mă-ncred în tine. 

I-am strîns puţin mai tare sînii. 

— Şi nu pot să te dau încolo. 

Îşi suci fundul şi continuă cu ton de ţărancă: 

— Şi tu să fii cuminte. 

— Eu sînt. 

— Banu. 


— Ba da. 

— Vrei şi tu ca şi Bill. 

— Nu-i adevărat. 

— Toţi sînteţi la fel. 

— Vreau doar să te ating peste tot. 

— Nu e voie. Stai cuminte. 

— Am spus „doar“. 

— Ori că spui, ori că faci, e la fel de urit. 

— Tu m-ai lăsat. 

— Asta-i altceva. 

O mînă o aveam aşezată pe pîntecele gol, cealaltă 
peste sîni. 

— Doar să te ating. 

— Aşa zici întotdeauna: „doar“. 

— Nu ţi-a plăcut duminică? 

— Mi-o fi plăcut. 

— Aşa zici tu întotdeauna. 

— Să nu mai întrebi ce nu trebuie. 

Am tăcut amîndoi. 

— Aş vrea să fim mari. 

— Te-ai căsători cu mine? 

— Tu te-ai căsători cu mine? 

— Poate că da. 

— Aş învăţa să muncesc la fermă. 

— Phua, nu vreau să mă mărit cu un ţăran. Sînt 
sătulă. Lovi finul cu piciorul. Afurisită de viaţă. 

— Zi că te măriţi cu mine, Nancy. 

— De ce? 

— Pentru că aşa vreau eu. 

— De ce vrei? 

— Că te tot joci. Niciodată nu ştiu dacă e 
adevărat că... 

— Dar nu mă joc. 

— Atunci vrei să te măriţi? 

Simţi mişcarea părului fetei ca un consimţămînt. 


Apoi ea se întoarse către el şi se contopiră într-un 
sărut care nu era o joacă. 

— O, Danny, te iubesc, te iubesc atît de mult, şi 
apoi, nu cumva crezi că sînt o stricată? 

— De ce stricată? 

— Că mă joc, că... 

— Că ce? 

— Că-mi place să pui mîna pe mine şi... 

— Şi ce? 

De-abia îi auzi cuvintele, spuse cu capul în 
umărul lui. 

— Că aş face ce voia Bill. Cu tine. Dacă... dacă o 
să mă iubeşti mai mult după. Dacă-mi promiţi că da. 

— Şi mă laşi să te ating peste tot? 

Simţi mişcarea afirmativă a capului sprijinit de el. 

— Promiţi? 

Mai dădu o dată din cap. 

— Miine, sus, da? 

Încă o dată, făcu aceeaşi mişcare cu capul, fără 
să se desprindă de la pieptul lui. 

Auziră tractorul intrînd în curte cu Mary şi 
Louise: un sărut scurt, o privire intensă a ochilor 
albaştri-violet umbriţi, apoi fata fugi spre uşa 
hambarului şi o luă prin spate către casă. Băiatul ştia 
că fuseseră imprudenţi, ora obişnuită a plecării lui 
trecuse de mult. 

Bicicleta stătea rezemată de poartă, la vedere, 
acolo unde o lăsa întotdeauna. Gemenele intrară cu 
tractorul în ogradă. În mod normal, s-ar fi oprit să 
vorbească cu ele, dar acum făcu cu mîna în semn că e 
grăbit şi se îndreptă spre bicicletă. Poate că li se păru 
curios, dar mai bine aşa decît să le mintă explicînd de 
ce se mai afla încă acolo. 

Cobori drumul cu hîrtoape pînă la uliţa de la 
poalele dealului şi peste podeţul de peste pîriul 


Thorncombe. Ajuns în vîrful dealului, trecînd pe lîngă 
cuptoare, era prea fericit, prea emoţionat ca să se mai 
gîndească măcar şi în treacăt la eventualitatea ca Bill 
să se afle acolo - de fapt nici nu era. La jumătatea 
drumului spre sat, o întilni pe doamna Reed venind în 
maşina ei veche şi-şi trase bicicleta într-o parte ca să-i 
facă loc. Credea că se va opri ca să-i dea simbria, ca 
în flecare sîmbătă, dar ea probabil că uitase, căci 
trecînd pe lingă el, abia schiţă un semn cu mîna, 
ţinîndu-şi privirea aţintită în faţă, pe drum. Poate că 
întîrziase la ora mulsului. Era bine îmbrăcată, fie că 
făcuse o vizită sau fusese la vreo activitate a 
Asociaţiei Mamelor. Nici un avertisment. Mătuşa 
Millie era neschimbată, punea întrebări cu aceeaşi 
naivă curiozitate în legătură cu ziua respectivă; cu ea 
era foarte simplu. Tata îşi pregătea predica în biroul 
său, aşteptam miîncarea preferată: ouă cu şuncă şi 
cartofi copţi. Am urcat la mine în cameră şi mă 
gindeam la Nancy şi la sînii ei, şi la ochii ei, şi la 
trupul ei încă necunoscut, şi la cum am fi căsătoriţi în 
Thorncombe, cînd... gongul sună la parter. Nici în 
timpul mesei vreun avertisment, aceleaşi crimpeie de 
conversaţie despre fleacuri. Tata era tăcut şi 
preocupat, un lucru obişnuit în serile cînd îşi scria 
predicile. 

Masa se termină, tata spuse rugăciunea, apoi 
puse şervetul la loc în inelul său şi se ridică în 
picioare. 

— Daniel, am ceva pentru tine în birou. Vino o 
clipă, te rog. 

L-am urmat prin hol în birou. S-a dus direct la 
birou, a ezitat puţin, după aceea a ridicat un pachet 
învelit în hîrtie cafenie. Nu-i vedeam privirea, pe care 
o aţintise asupra pachetului. 

— Doamna Reed a trecut pe aici azi după-amiază. 


Zice că soţul ei se va reface mai greu decît au crezut 
la început. Înţeleg că asigurările sociale i-au găsit un 
muncitor priceput ca să-i scoată din iarnă. Vine de 
luni. Deci nu mai are nevoie de ajutorul tău. Imi 
întinse pachetul. M-a rugat să-ţi dau asta, Daniel. Şi 
ultima simbrie. Se îndepărtă puţin. Stai să văd, unde l- 
am... da, uite. Luă în mînă un plic şi-l aşeză pe 
pachetul pe care-l lăsase jos şi pe care mi-l întindea 
iar. 

Ştiam că-şi aţintise ochii asupra mea şi că mă 
înroşisem groaznic de tare. Am dedus totul într-o 
străfulgerare, acum ştiam de ce trecuse doamna Reed 
pe uliţă pe lingă mine fără să se oprească. Nu ştiu 
cum am reuşit să iau de la el cartea şi plicul. 

— Ei, nu-l deschizi? 

Am încercat să deznod sfoara, dar pînă la urmă 
mi l-a luat şi a folosit un cuţit de ascuţit creioane de 
pe masa de scris şi mi l-a dat înapoi. Am desfăcut 
hîrtia. Era o carte. Istoria Angliei - Ghidul tinărului 
creştin. Pe foaia liberă de la început se afla o 
dedicație scrisă cu o caligrafie demodată, foarte 
îngrijită: 


Lui Daniel Martin, 

Cu toată recunoştinţa noastră pentru ajutorul pe care ni l-a 
dat la nevoie şi cu sincerele noastre urări de bine şi de 
fericire. 

Domnul şi doamna W. Reed 


Tata o luă cu un gest blind din mîinile mele şi citi 
dedicaţia cu voce tare. 

— Mi se pare impresionant. Trebuie să le scrii să 
le mulţumeşti. 

Îmi dădu înapoi cartea. 

— Bun, şi acum trebuie să-mi continui predica. 

Pînă să-mi adun îndeajuns curaj sau revoltă ca să 


pot vorbi, ajunsesem la uşă. 

— Nu pot să mă duc să-mi iau la revedere? 

Stătea la birou şi se prefăcea că se aşază la lucru, 
dar, privind de-a lungul camerei spre mine, zise: 

— Nu, băiatul meu. Nu se poate. 

A pus capăt oricărei opoziții, spunînd în 
continuare, groaznic de calm, de neutru, privind în jos 
spre hiîrtiile sale: 

— Am înţeles că Nancy pleacă mîine la mătuşa ei, 
undeva lîngă Tiverton. În vacanţă. 

Il priveam total neîncrezător, neputind să fac 
vreo mişcare. 

— Am mare încredere în inteligenţa ta, Daniel. Şi 
în discernămîntul tău între bine şi rău. Am încheiat 
subiectul. Îţi urez noapte bună. 

Fără îndoială, era o monstruozitate; subiectul nici 
nu fusese deschis de fapt. M-am dus direct la mine în 
cameră, fără să-i mai spune noapte bună mătuşii 
Millie, ros de sentimentul de ură cel mai necreştinesc 
şi de disperarea cea mai neputincioasă care au 
clocotit vreodată între pereţii acelei case. Cruzimea, 
prostia, ticăloasa meschinărie a celor adulţi. Ce 
ruşine, ce umilinţă. Cel puţin să fi ridicat glasul la 
mine, astfel mi-ar fi dat o şansă să tip şi eu la el. 
Duplicitatea, şiretenia doamnei Reed. Durerea de a nu 
şti, de a nu şti niciodată ce se întîmpla în acel moment 
cu Nancy, lacrimile ei, sau... Aş fi vrut să mă furişez 
afară, aş fi vrut să mă duc noaptea la fermă, să mă 
aşez la fereastra ei, aş fi vrut să fugim împreună. M- 
am gîndit la mii de lucruri, ştiam că mă aflu în 
capcana convențiilor, a respectabilităţii, a clasei 
sociale, a religiei, a omniprezentei credinţe din timpul 
războiului în disciplina şi sacrificiul de sine ca valori 
supreme. Cel mai grav era faptul că eu provocasem 
acest îngrozitor dezastru. În noaptea aceea am crezut 


din nou în Dumnezeu, avea înfăţişarea tatălui meu şi 
eu plingeam cu toată forţa urii de care eram capabil în 
faţa puterii lui. 

Mai tîrziu am ajuns la concluzia că de fapt tata 
era de compătimit... poate şi de admirat prin faptul că 
a avut încredere în propria mea putere de a mă 
condamna şi de a ieşi singur din „Mlaştina 
deznădejdii“. Cred că doamna Reed a prezentat 
lucrurile la modul diplomatic, neacuzîndu-ne de mai 
mult decît de a ne fi întîlnit şi sărutat pe furiş. Nu am 
descoperit niciodată dacă citise pe faţa lui Nancy ce 
se întîimplase ori dacă Bill Hannacott a fost cel care 
ne-a pîrît. Dacă însă acuzaţiile ar fi fost mai grave, 
tata nu ar fi considerat că ajunge să muşamalizeze 
afacerea. Cred că era conştient de ceea ce înseamna 
pentru mine faptul că nu mă consolează, că ostentativ 
nu m-a întrebat nimic, nici atunci, nici mai tîrziu, 
despre sentimentele pe care i le purtam lui Nancy. 
Avea multe defecte, dar sadic nu era. Cred că, după 
părerea lui, senzualitatea era o greşeală puerilă de 
comportament, ceva de care scapi pe măsură ce te 
maturizezi. Adevărul e că atit el, cît şi mătuşa Millie, 
căreia probabil că i-a povestit totul chiar în seara 
aceea (deoarece nu s-a arătat surprinsă de 
întreruperea bruscă a activităţii mele) au făcut tot ce 
le-a stat în putinţă ca să treacă peste mohoreala şi 
melancolia mea şi ca să mă facă să scap de ele. 

M-am  furişat de vreo două ori pînă la 
Thorncombe, am spionat valea şi gospodăria din 
dreptul pădurilor dimprejur, dar nici urmă de Nancy. 
Numai bătrînul domn Reed a apărut la biserică a doua 
zi după cumplita interdicţie. Cum s-a terminat slujba, 
am pornit-o spre casă. Credeam că tot satul ştie (fapt 
probabil adevărat, Bill Hannacott şi limba satului fiind 
cum bine se ştie că sînt). Speram într-o scrisoare de la 


Nancy, dar nu a venit nici una... sau poate nu a apărut 
pentru că nu aveam voie să o primesc. Singura 
consolare pentru faptul că mergeam înapoi la şcoală 
era că ea îmi putea scrie acolo, după cum îi 
propusesem cîndva. Eu eram însă prea speriat să nu 
mi se intercepteze scrisoarea dacă-i scriam la fermă şi 
era o prostie să crezi că ea nu a reacţionat tot aşa. Nu 
a sosit nici o scrisoare. 

De Crăciun, probabil ca o a doua măsură de 
precauţie, tata şi-a luat primul concediu din perioada 
războiului. Am mers împreună cu el şi cu mătuşa 
Millie la cealaltă soră a lor şi la familia acesteia, în 
Cumberland. Era măritată cu un avocat din Carlisle: 
doi dintre băieţi erau plecaţi pe front, celălalt se 
pregătea şi el să plece şi mai era Barbara, cea mai 
mică dintre copii, cu şase luni mai mare decît mine. 
Nu o văzusem din 1939; era foarte timidă, dar destul 
de atrăgătoare şi, deşi nu avea căldura lui Nancy sau 
stilul ei provocator, pe parcursul acelor două 
săptămîni pe care le-am petrecut acolo, o găseam din 
ce în ce mai drăguță. Nu ne-am sărutat decît sub visc, 
dar am convenit să ne continuăm prietenia prin 
scrisori. Mă gindeam la Nancy şi la Thorncombe din 
ce în ce mai rar. Nu am mai fost pe acasă în vacanţa 
aceea de Crăciun, m-am întors direct la internat. 

In vacanţa de Paşti, am văzut-o pe Nancy o dată, 
la biserică. Imi părea puţin rău de ea, pentru că 
mătuşa Millie îmi scrisese semestrul trecut că bătrinul 
domn Reed murise şi pentru că, în micimea 
caracterului meu, acum o consideram provincială şi 
rurală, cam grăsuţă în comparaţie cu zvelteţea 
verişoarei mele, micuța burgheză din Carlisle. Ne 
scriseserăm scrisori lungi şi doream în continuare să 
ne vedem, învăţasem lecţia şi le spuneam alor mei 
acasă că primisem veşti de la verişoara Barbara. 


Bineînţeles că s-a aprobat; atunci, în vacanţă, mătuşa 
Millie m-a întrebat dacă aş vrea să o invite pe Barbara 
să-şi petreacă o parte a verii la noi. Fără nici o ezitare, 
am răspuns că da. 

A apărut deci la noi în luna august. Mergeam cu 
bicicletele, culegeam recolta, jucam tenis. Nu am mai 
văzut-o niciodată pe Nancy. O dată cu moartea 
bătrinului dispăruse şi religiozitatea familiei. Domnul 
şi doamna Reed mai apăreau pe la biserică, dar fetele 
nu-i mai însoțeau. Nu-mi făcea plăcere să trec pe lîngă 
fermă şi o evitam cu atît mai mult atunci cînd eram 
împreună cu Barbara. Persoana cu care mi-era teamă 
să nu mă întîlnesc nu mai era Bill Hannacott... nu 
pentru că aş fi ajuns vreodată prea departe cu 
Barbara. Timiditatea şi delicateţea făpturii ei erau mai 
puternice decît acea emoție voalată care parfumase 
(sau pe care eu o sesizasem eu în) unele dintre 
scrisorile ei. Cinci ani mai tîrziu, întreaga familie a 
fost contrariată cînd s-a convertit la catolicism (nu în 
stilul sofisticat al lui Anthony şi al lui Jane), ca apoi să 
se călugărească. Dorinţa manifestată timid de a avea 
prieteni printre băieţi evidenția şi refuzul apropierii 
fizice. Deşi ne-am sărutat de vreo două ori la sfirşitul 
vizitei la noi, cu ea nu am avut nici o problemă cu 
erecţiile. Dorisem doar să-mi dovedesc că „îmi 
revenisem“ după Nancy. Biata de ea, aflase probabil 
că nepoata domnului Martin îşi petrecea vacanţa la 
noi. 

În acea toamnă am primit de acasă veşti care m- 
au răscolit. Thorncombe fusese scos la vînzare. Mary 
se mărita, domnul Reed cel tînăr nu se însănătoşise pe 
de-a-ntregul şi i se oferise ocazia de a cumpăra o 
fermă mai mică lîngă cea a uneia dintre surorile 
doamnei Reed, pe lîngă Lancaster. Scrisoarea mai 
povestea că luau cu ei toate vitele şi continua cu tot 


felul de fapte şi detalii care nu mă interesau... dar 
Thorncombe fără familia Reed! Asta nu-mi puteam 
închipui, într-un fel mi se părea o negare a ordinii 
naturale a lucrurilor, mai rea decit mai marile 
frămîntări care aveau loc în lume, atunci. Cred că 
atunci am început să am sentimentul vinovăţiei faţă de 
ei, un sentiment de care nu am scăpat niciodată; cel 
de a fi contribuit la accelerarea dezintegrării 
existenţei lor: moartea bătrînului, părăsirea fermei de 
care păreau legaţi pentru totdeauna, de neînchipuit în 
altă parte... nu era numai Nancy. Nu puteam să o văd 
pe doamna Reed în nici un alt staul sau într-o altă 
lăptărie, pe Mary sau Louise cocoţate pe alt tractor şi 
traversînd alte lanuri. Grădina şi curtea nu existau 
fără silueta bătrinului domn Reed, cu picioarele 
curbate, în ghetre, cu ceas de aur, baston şi mustață 
albă. 

Pentru prima oară în viaţă, am înţeles că omul 
sfinţeşte locul şi profunzimea legăturii oamenilor cu 
propriul lor spaţiu. O mie de ani dacă aş trăi în 
această casă unde scriu acum, şi tot nu ar putea să-mi 
aparţină aşa cum le-a aparţinut lor; făcînd să nu mai 
conteze artificiile proprietăţii legale. 


Un ultim tur de manivelă. 

Mulţi ani mai tirziu, cum apărea scris pe vremuri 
în subtitluri... mai precis, la începutul lui septembrie 
1969. Venisem la fermă pentru două săptămîni şi 
eram singur într-o după-amiază. Ben şi Phoebe 
plecaseră după cumpărături la Newton Abbot. Am 
ieşit pe uşa din faţă şi am văzut un bărbat rezemat de 
poarta de la stradă. În spatele lui se afla un automobil 
oprit. Părea că nu ştie unde se află şi l-am strigat. A 
deschis poarta fără să răspundă şi a început să urce 
încet panta, aşa că am înaintat să-l întimpin pe la 


jumătatea drumului. Se vedea că locuieşte la oraş, 
purta o haină de stofă cu fermoar şi arăta ca mulţimea 
de tipi care, venind din Midland şi din nord, invadau 
în fiecare vară coasta de vest. Un tip înalt, zvelt, cam 
de virsta mea, cu părul dat pe spate, mascîndu-i 
chelia. Zîmbea, lăsînd să se vadă un dinte de aur, cu 
un aer oarecum încurcat. 

— Scuzaţi deranjul, spuse el, cu un uşor accent 
cockney. Completă printr-un gest cu degetul înspre 
maşina de la poartă: Nevastă-mea a locuit aici. Acu’ 
mulţi ani. E prea timidă să vă roage să intre să arunce 
o privire. 

Abia am recunoscut-o, se îngrăşase, avea mîinile 
şi picioarele groase şi greoaie, părul vopsit era dat pe 
spate şi ridicat într-un coc, arăta ca o cîrciumăreasă, 
vădind un patetic efort final de a se face atrăgătoare. 
Purta pantaloni de o culoare ridicolă, roşu-turbat, şi 
blazer albastru cu nasturi aurii încreţit la umeri. Ochii 
se micşoraseră din cauza obrajilor ca nişte pungi, deşi 
mai păstrau o nuanţă din acel vechi azuriu-violet, 
albastrul florii de şopirliţă. Era groaznic de fisticită. 
Mi-am dat imediat seama că trebuie să fi ştiut că 
acum ferma îmi aparţine, ceva o atrăsese înapoi, dar 
nu pe mine voia să mă vadă. Acel individ care-i era soţ 
şi pe care nimic nu-l putea opri a hotărît. Era sigur pe 
sine şi hotărît să-mi arate că nu era de lepădat ca soţ. 
Era, se pare, maistru la Dagenhan, un locşor frumuşel 
în Basildon New Town, fusesem oare pe acolo? Era 
foarte clar că avea obişnuinţa să dea ordine şi cîştiga 
o groază de bani. Anul acesta porniseră să viziteze 
Cornwall ca să mai varieze excursiile de pe „bătrinul 
continent“. Nancy încă mai avea un uşor accent de 
Devon, dar era atît de jenată să nu deranjeze, atît de 
preocupată să nu depăşească limitele politeţii... era 
penibil. 


Tatăl ei murise demult. Mary lucra pămîntul în 
continuare, sus în Somerset. Devenise bunică de 
curînd. Mama ei, ajunsă la o vîrstă foarte înaintată, 
locuia împreună cu ei. Louise nu se mai măritase. Dar 
ea? Avea copii? Trei, cel mare tocmai intrase la 
facultate. 

— Tare bun băiat, spuse el, departe de aiurelile 
alea hippie. 

I-am condus prin interior şi ea reveni puţin la 
viaţă, deşi se minuna cît este de frumos totul, folosind 
complimente de circumstanţă; ceea ce făcusem era 
minunat. Ceva în privirea ei îmi spunea că vede şi 
trecutul. Am încercat să o ademenesc, făcînd-o să-şi 
amintească unde fusese aşezată mobila, ce destinaţie 
avuseseră camerele pe vremuri, apoi am dus-o la 
hambare şi grajduri, la cel transformat în casă pentru 
Ben şi Phoebe, acolo unde noi stătuserăm în colţul 
întunecat în acea ultimă zi. Nu contenea să spună cît 
este de frumos şi că nu-i vine să creadă. 

Inapoindu-ne în casă, le-am oferit o băutură şi am 
vorbit degajat despre trecut în general, despre 
schimbările din sat, despre invazia bungalourilor, dar 
nimic despre secretele trecutului. Mi-ar fi făcut 
plăcere ca măcar o clipă să fi luat un aer trist, 
nostalgic, plătind fie şi un tribut ironic acelei tragedii 
a adolescenţei noastre. 

Ea însă sorbea din Dubonnet şi, cuminte şi 
ascultătoare, îi dădea soţului replica. Am rămas 
singuri un minut, cînd el s-a dus la „closet“. 

— Ai o viaţă frumoasă, Nancy? 

Pînă în acea clipă nu îi spusesem pe nume. 

— Ştii, nu pot să mă pling. Strinse ţigara între 
buze. Harry s-a descurcat. Dacă stau să mă gîndesc. 

— Nu ai dus dorul vieţii de dinainte? 

— Acum totul s-a schimbat, nu-i aşa? Atitea 


chimicale şi maşini agricole. Nu e ca pe vremuri. 
Privea pe fereastră. Dacă vrei să ştii, bine că am 
scăpat. Cîtă muncă! Nu ştiu cum rezistam, zău aşa. 

— Nu am mai mîncat smîntînă ca aceea făcută de 
mama ta. 

— Acum s-a lăsat. Nu merita, cu rasele astea noi, 
Holstein şi Frisian. Totul e cumva atît de departe. Am 
zimbit. 

Pentru o clipă, ochii îi alunecară prudent şi se 
întilniră cu ai mei, apoi se îndepărtară. Schiţă un 
zîmbet afectat. 

— Acum, cel puţin nu mai miroase a murdărie de 
la vaci. Asta n-o s-o uit cât oi trăi. 

— Mie îmi mai vine cîte o adiere. Ca o fantomă. 

— Mie nu mi-ar plăcea. 

M-am pregătit să-i umplu paharul, dar nu, chiar 
nu mai dorea, mulţumesc foarte mult. După asta a 
vrut să ştie ce covor aveam pe jos. l-am spuscă eo 
rogojină din copal. S-a întors la soţul ei. 

Atunci scena mi s-a părut destul de amuzantă, nu 
m-a întristat niciodată cu adevărat, pînă acum, cînd 
scriu despre ea. A fost vina mea, m-am comportat ca 
fiul tatălui meu, am jucat pe dos scena din biroul lui, 
cînd m-a manevrat cu atîta abilitate. Ar fi trebuit să 
sparg carapacea de plastic a convențiilor, prudenţa ei 
afectată şi odioasa mea urbanitate. Credem că, 
îmbătrînind, devenim mai înţelepţi şi mai toleranţi, de 
fapt nu facem decît să devenim mai leneşi. Aş fi putut 
să o întreb ce se întimplase în cursul acelei zile 
groaznice, ce ai simţit, cît a trecut pînă cînd m-ai 
uitat? Sau dacă cel puţin aş fi evocat amintirea unui 
reproş, ar fi fost mai bine decît această înmormîntare 
absolută, această minciună neomenească, ticăloasă, 
stupidă, că trecutul nostru nu ar fi în acelaşi timp 
prezentul nostru, că ceea ce am făcut sau am simţit 


atunci a fost într-un fel rău şi absurd... imatur. Oare 
cu ce răminem dacă eliminăm din viaţă toată 
prospetimea tinereţii? 

I-am condus la maşină. Le-am spus să mai treacă 
pe la mine cînd mai au drum pe aici. Dacă nu o să fiu 
eu, Phoebe îi va primi cu ceai, poate facem o plimbare 
pe cîmp. Am văzut că au luat-o ca pe un gest de 
politeţe ori de condescendenţă, deşi am încercat să nu 
fie; dar fusesem la Hollywood, avusesem de-a face cu 
actori de cinema, nu avea cum să fie adevărat. 
Probabil că aşa au gîndit din moment ce nu au 
răspuns niciodată invitaţiei mele. 

Am dat mîna cu ei, mi-au mulţumit insistent 
pentru că îmi făcusem timp pentru ei. 

— Cred că totul arată minunat. S-a mai uitat o 
dată înapoi la casă. Nu aş fi recunoscut-o în interior. 


„Un cuib de turturea am 
pentru tine. 

Caş din inima mea ţin 
pentru tine. 

Ţi-oi da inele mici de stuf, 
mărgele, 

Bănuţi şi clopoței, brățări, 
cordele, 

Priponul de la miei, dulăul, 
sticla chiar... 

Phillida al meu dar îl ia în 
zeflemea.“ 


Thorncombe 


Phoebe aprinsese focul în salon şi se pregătea să 
ne aştearnă masa de seară. l-am condus pe Jane şi 


Paul în camerele lor, apoi le-am făcut turul casei, 
care, după Compton, părea foarte mică şi dînd şi 
impresia de casă nelocuită, deşi Phoebe o întreţinuse 
cum se pricepuse mai bine. 

La început, cu gîndul să exorcizez trecutul, am 
încercat un decor foarte simplu, pereţi zugrăviți în alb 
şi mobila din lemn. Casa era însă prea veche pentru a 
accepta rigiditatea finlandeză pe care am încercat să 
i-o impun. Am introdus puţină variaţie cu gravuri şi 
picturi ciudate, care mă amuzau, sau mobilier 
victorian cules de prin magazinele de antichităţi din 
regiune. Într-o zi am scos la lumină vechiul portret al 
străbunicului meu în costum de episcop, care zăcuse 
în debaraua apartamentului din Londra, unde fusese 
expediat demult de Nell, l-am curăţat şi i-am pus 
carton nou pe spate. Acum trona deasupra căminului. 
Avea o expresie gravă şi indignată, fiind genul de 
portret ai cărui ochi par că te urmăresc peste tot. M- 
am făcut că nu o aud pe Caro şi nici pe ceilalţi care 
spuneau că e o oroare. Ca pictură, nu era nici 
îndeajuns de bună ca să ocupe locul de onoare, şi nici 
destul de proastă pentru a fi amuzantă; pe măsura 
personajului. Insă începusem să îndrăgesc veşnica 
severitate a acelei priviri. Am mai introdus şi alte 
relicve familiale, cîteva schiţe şi miniaturi ale unor 
strămoşi necunoscuţi, o fotografie la care ţineam, cu 
mătuşa Millie, făcută în 1938... Decorată astfel, casa 
nu putea fi pe placul unui director artistic, dar măcar 
avea un aer de spaţiu locuit (cel puţin pînă cînd a 
trebuit, ca în seara aceea, să o văd prin ochii altora). 

Jane a sunat la Darlington în legătură cu 
întoarcerea lui Paul, în timp ce eu i-am găsit băiatului 
vechea hartă de cadastru, cu delimitarea terenurilor. 
Apoi am scos cadourile aduse din America pentru Ben 
şi Phoebe, nu cine ştie ce, o sticlă de bourbon pentru 


Ben, ştiind că, atunci cînd venea vorba de whisky, 
respectul faţă de bani depăşea pasiunea pentru 
băutură, şi nişte seturi de masă lucrate, chipurile, de 
indienii Navajo, cumpărate în tranzit de la New York 
şi (bănuiesc) confecţionate tot acolo... ei îi plăcea tot 
ce era ţipător şi îndeajuns de exotic. Nu avea nici un 
fel de gust estetic. Pînă şi Ben se plîngea de colecţia 
de prostii pe care le îngrămădise în locuinţa lor. Nu 
exista excursie de-o zi în care să nu cumpere măcar o 
oroare de bibelou turistic. 

Masa pe care ne-a servit-o nu a fost prea bună, 
dar Jane şi Paul au mulţumit politicos. Băiatul trebuia 
să plece înapoi la şcoală a doua zi, la zece dimineaţa, 
dar ţinea neapărat să cerceteze terenurile. l-am 
promis să-l ducem. Părea mult mai degajat, poate în 
urma zilei petrecute împreună, dar şi pentru că Jane, 
după ce i-am spus că îşi bate prea mult capul cu el, l-a 
lăsat în pace. Il întrerupea mai puţin şi Paul a vorbit 
mai mult decît de obicei. Le-am povestit cum era pe 
vremuri cînd, la virsta lui, munceam la Thorncombe, 
ce însemna să fii băiatul parohului, despre vechiul 
sistem social; eram atent la Jane din cînd în cînd, care 
se uita pe furiş la fiul ei, vrînd probabil să vadă cam ce 
părere avea despre acest unchi rătăcitor întors acasă. 

L-a trimis la culcare la nouă şi jumătate, după 
care noi ne-am aşezat cu cafelele în faţa căminului. 
După ce domnul Reed vînduse casa, unul dintre 
proprietari astupase coşul vechi al cuptorului de pîine, 
dar eu îl reamenajasem, transformîndu-l în cămin. Eu 
stăteam într-un balansoar de o parte a focului, Jane 
stătea pe canapea în faţa căminului. Era în hainele pe 
care le purtase toată ziua, pantaloni şi pulover 
albastru-închis, pe gît. Am rîs cînd m-a întrebat dacă 
trebuia să se schimbe pentru cină. Acum făcea 
comentarii pertinente. 


— Cred că ai făcut o cucerire. 

— O să-i dau numărul meu de telefon. Stă foarte 
aproape. 

— Fii atent. S-ar putea să constaţi că te-ai 
pricopsit cu o lipitoare. 

— Îi spun că am de lucru. Cel puţin cîteva 
săptămîni. Poate rămii şi tu mai mult, Jane. Vorbesc 
serios. Vreau să-l cunosc şi pe prietenul tău. 

Stînd cu ochii aţintiţi către foc, un timp nu spuse 
nimic, apoi zimbi crispat. 

— Mă tem, Dan, că e vorba de fostul meu prieten. 

Evită privirea mea mirată. 

— Totuşi, credeam... Spuneai că a scris. 

— Da, a scris. A... Jane căută să expedieze 
chestiunea cu o expresie de modă veche... Are o altă 
legătură. Şi adăugă în treacăt: Nici un regret. Se mai 
întîmplă. Apoi îşi permise un moment mai puţin cinic 
sau mai feminin: În special cînd e vorba de Peter. 

— Şi-a găsit momentul. 

— Se pare că durează deja de cîteva luni. Şi se 
pare că se ajunsese la „acum ori niciodată“. Era foarte 
pocăit. Autoacuzator. 

— Îmi pare rău. 

— N-a fost chiar o surpriză. Regret că nu i-am 
luat-o înainte. Suspină. Fidelitatea nu a fost niciodată 
punctul lui forte. Cred că e din cauza filozofiei. Îţi 
petreci atîta timp într-o stratosferă rarefiată, încît 
simţi nevoia să recuperezi cînd revii pe pămînt. Să 
devii muritor de rînd. 

— Cineva de acolo? 

— Se pare că predă istoria la Harvard. 

— Eşti curajoasă. 

Jane clătină din cap. 

— l-am spus lui Roz. Acum ţie. Deci nu trebuie să 
mă simt chiar umilită. Şi mai era şi problema vîrstei. 


Nu putea să meargă. 

Mi-am dat seama că întregul weekend fusese 
preocupată de această veste şi am început să o iert 
pentru faptul că fusese atît de calculată, de distantă. 

— Bărbaţii sînt nişte porci. 

— Porci, dar cinstiţi. Cel puţin în cazul de faţă. 

— Totuşi. 

Jane dădu din umeri şi eu am păstrat o vreme o 
tăcere afectuoasă. 

— Te-ai mai gîndit cumva la viitor? 

— Nu prea, Dan. Trase de un fir strecurat prin 
căptuşeala de pe braţul canapelei. Nu. Nu e adevărat, 
mă cam gîndesc să vind casa şi să mă mut la Londra. 
Poate într-un apartament. Ceva mai mic. 

— Nu e rău. O să fii mai aproape de Roz. 

— Nu ştiu dacă ar fi o idee bună. 

— Ea ce zice? 

— Absolut de acord. 

— Atunci? 

— Nu sînt sigură că am să fiu în stare să-mi 
reorganizez viaţa acolo. 

— Ai abandonat cealaltă idee? Se uită la mine 
părind să nu-şi poată aminti despre ce idee era vorba. 
De a merge pe urmele văduvei lui Lenin? 

— Nu chiar. 

Vocea îi trăda o ezitare, puţină enervare. 

— Jane, dacă nu vrei să vorbeşti despre asta, 
ştii... Eu te înţeleg perfect. 

Zimbi, ezită în continuare, apoi ajunse la o 
hotărîre, dar vorbi în direcţia focului. 

— Dan, te rog, nu lua ce am spus în seara aceea 
chiar ad litteram. Poziţia mea actuală e de stînga. Nu 
prea ştiu însă ce aş putea face concret. Roz e de 
părere să urmez un curs de economie politică la fără 
frecvenţă sau să-mi iau o diplomă să pot preda într-un 


liceu. 

— Nu te tentează? 

— Într-un fel, foarte mult. Numai să nu fie la 
Oxford. 

— Foarte multe femei fac azi aşa ceva. 

— Da, ştiu. 

— Asta ar fi un contraargument? 

— Nu, sigur că nu. Privi în jos, apoi dădu 
explicaţii. Motivele lui Roz par destul de transparente 
uneori. Nu am chef să fiu nici o mamă cu probleme, 
nici o luptătoare în slujba unei cauze. 

— Cauza e nobilă, iar tu o problemă tot ai. 

Tăcu o clipă. 

— Pot să-mi ridic picioarele pe canapea? 

— Sigur. 

Îşi aruncă pantofii din picioare şi se întinse 
comod, apoi, cu o strîmbătură, spuse: 

— Varice. 

— O, Doamne. 

— Le am de ani de zile. Nici nu merită să le 
operez. Uneori mă dor. Apoi, privind în jos, schimbă 
repede subiectul, revenind la problemele psihologice. 
Cred că suport cu greutate sentimentul de frustrare. 
Momentul în care constaţi că nimic din ce faci nu e 
îndeajuns de raţional. Ştii? Inima te îndeamnă să faci 
un pas mare, dar nu te simţi în stare să faci nici cele 
mai mici gesturi. Îţi pierzi capul, aşa cum mi l-am 
pierdut eu în seara aceea groaznică cu tine. Spui 
lucruri pe care nu voiai să le spui de fapt. 

— Dar pe care inima vrea să le spună? 

Întinse braţul pe spătarul canapelei, îşi sprijini 
capul în mînă, privi din nou spre foc. 

— Simt că societatea noastră a devenit atît de 
oarbă. Atît de egoistă. Asta-i tot ce văd eu astăzi. Şi 
singurii care ar putea să schimbe situaţia, să o 


schimbe inteligent, nu fac nimic. Refuză să facă 
concesii, să împartă ceva cu alţii. Nu numai în 
politică. Un fel de orbire universală. Asta te determină 
să te îndrepţi spre cei care par să înceapă să înţeleagă 
lucrurile. Maoişti, comunişti, oricine. 

— Şi totuşi. Cînd abandonezi formele eronate de 
libertate, trebuie să le arunci şi pe cele corecte? 

— Ştiu că, în ce priveşte realitatea istorică, eu, 
personal, mă aflu în lumea viselor. 

— Singurul aspect în privinţa căruia i-am dat 
dreptate ticălosului de Fennick, e cel biologic. Nu 
putem să evoluăm fără să avem un minimum de 
libertate de a ne manifesta într-un mod personal. 

Îşi întinse brațul pe spătarul canapelei, 
hipnotizată de foc sau căutînd într-acolo refugiu. 

— Acum o săptămînă sau două am ascultat 
conferinţa unui economist marxist despre costurile de 
producţie în industria alimentară britanică. Suma care 
se cheltuieşte pe reclame şi ambalaje e absurdă. Se 
pare că în America e şi mai mare. 

— Nici nu poate fi contrazis. Un caz de libertate 
eronată. 

— Dar nimeni nu mai contrazice pe nimeni, Dan. 
Poate cu excepţia extremei stîngi. Asta-i groaznic. 

— Ce-ar fi să candidezi la viitoarele alegeri? 

Zimbi. 

— „La Passionaria“ a problemei detergenţilor? 

— Hai să vorbim serios. Cel puţin în administraţia 
locală. 

— M-am gîndit la asta. Adăugă: Ca o puştoaică ce 
visează să devină campioană la Wimbledon sau 
partenera de dans a lui Nureev. 

— Poţi cel puţin să pui un proiect în aplicare. 
Înseamnă o bătălie pe jumătate cîştigată. 

— Puteam. 


— O să poţi din nou. 

Rămase tăcută o vreme, căutîndu-şi cuvintele. 

— Mai întîi trebuie să cîştig bătălia cu mine 
însămi. Cînd am aflat că Anthony e pe moarte, am 
avut un sentiment de uşurare. Plănuisem atit de multe 
lucruri. Acum parcă au murit toate o dată cu el. Imi 
lipseşte total energia. Nu cea fizică. Furia asta inutilă, 
difuză, care se zbate în mine, pe care nu o opresc. Tot 
ceea ce fac este să continuu să duc viaţa de pînă 
acum. 

— Nu ai răbdare cu tine. 

— Dar sentimentul acela de uşurare nu-l mai am. 
Îşi încrucişase braţele şi acum stătea lipită de 
speteaza canapelei şi-şi privea picioarele învelite în 
ciorapi. Am o dorinţă simptomatică de a renunţa la 
toţi banii mei. Evident, nu pot, e de datoria mea să-i 
pun de-o parte pentru copii, pentru mai tîrziu. 

— Simptomatică pentru ce? 

— Pentru dezgustul faţă de ceea ce sînt. Vreau să 
rămîn cu mîinile goale. Făcu o strimbătură ca pentru 
sine. Ştiu seamănă neliniştitor de mult cu ceea ce m-a 
făcut să mă apropii cîndva de religie. 

Am fost tentat să revin asupra acelui subiect, dar 
ştiam sau bănuiam că nu despre trecut era vorba. 

— Poate că ar trebui să încerci să fii mai puţin 
idealistă. 

Probabil că îşi dădea seama că încercam să o 
ajut, dar dădea impresia că nu reuşisem să realizez 
complexitatea şi gravitatea situaţiei sale. 

— Înţelegi lucrurile cu douăzeci şi cinci de ani 
prea tîrziu. 

— Toți trecem prin asta. 

Îşi ridică ochii şi mă privi pe deasupra ceştilor de 
cafea: ochii ei căprui întunecaţi, socratici. 

— Dar tu ai o carieră interesantă, Dan. Cu noi, 


lucrurile stau altfel. Femeile de genul meu. La vîrsta 
mea. 

— Tu însă ai acum, virtual, mai multă libertate. 
Eu sînt blocat în singura profesiune la care mă pricep. 

Zîmbi din nou, amuzată de amabilitatea mea, dar 
nicidecum de forţa argumentului. 

— Presupun că cel mai deştept lucru pe care l-aş 
putea face ar fi să devin o activistă a Partidului 
Laburist. Cel de la Oxford nu e bun de nimic. Tăcu din 
nou şi se uită iar la mine. Regreţi vreodată că ai 
absolvit Facultatea de filologie? 

— Adică faptul că am ajuns un trintor din punct 
de vedere social? 

— Faptul că nu avem nici o şansă în faţa 
economiştilor şi a altora ca ei. Sintem iremediabil 
amatori. 

— Odată am învăţat legea corporațiilor 
americane în două zile. Destul ca să duc publicul de 
nas. 

A zimbit... 

— Foarte urit din partea ta. 

— Nu e escrocherie. Publicului îi place să aibă 
senzaţia că detaliile sînt corecte, dar nu asta e 
important. E vorba cît de plauzibil e un personaj, ca 
fiinţă umană. Sînt sigur că la fel e şi în politică. Dacă 
te încurci un pic în detalii, cu atît mai bine. Uită-te la 
Heath şi Wilson. Sau la Johnson şi Nixon. Au fost prea 
obsedaţi să aibă tot timpul dreptate pentru a fi 
plauzibili. Inocenţii oneşti sînt mai apreciaţi. 

— N-aş spune că aparţin acestei categorii. 

— N-aş fi chiar atât de sigur. 

Privirile ni s-au întîlnit o clipă. Nu părea pregătită 
să accepte această replică cu aceeaşi uşurinţă cu care 
o spusesem eu. Apoi se întoarse şi puse din nou 
picioarele pe podea. 


— Mai bine mă duc să văd dacă Paul a stins 
lumina. 

Se aplecă şi îşi puse din nou pantofii, apoi se duse 
la etaj. Mi se părea interesant felul ei de a trece de la 
o stare la alta - în timpul discuţiei noastre sesizasem 
acest lucru -, de a trece de la aparenta sinceritate la 
tonul care ascundea un secret încă bine păstrat, de la 
un gen de femeie tînără la una care-şi trăda vîrsta, de 
la tonul sec şi blazat al femeii trecute de patruzeci de 
ani la exaltarea unei tinere studente revoluţionare; 
chiar şi în mişcări alterna eleganța studiată un pic 
protocolară cu un gen de simplitate domestică, 
rezultat al luptei dintre femeia matură, văduvă, mamă 
a trei copii şi fantoma eternă a unui eu mult mai tînăr. 
În timpul celor cinci minute cît a lipsit, m-am ridicat 
să pun lemne pe foc; apoi episcopul care mă studia cu 
obişnuitul său aer dezaprobator. Probabil că sesizase 
ideea care-mi venise după ce primisem veştile de la 
Harvard, lăsîndu-mă descumpănit între instinct şi 
rațiune; sau, mai bine spus, între o idee instinctivă şi 
neputinţa de a o exprima. Cînd Jane reveni, conflictul 
nu se rezolvase. Îmi spuse zîmbind, pe un ton de 
reproş amuzat: 

— Ai făcut o cucerire. Am fost întrebată adineauri 
de ce nu locuim şi noi într-un loc ca ăsta. 

— Cred că ştiu răspunsul. Cultivă-ţi grădina. 

Se aşeză şi îşi întinse din nou picioarele pe 
canapea. Da, sigur, voia un whisky. Am sesizat o nouă 
schimbare a dispoziţiei - era mai vioaie, hotărită să 
renunţe la aerul de nemulţumire. In timp ce mă aflam 
în celălalt capăt al camerei, în dreptul bufetului cu 
băuturi am auzit-o spunîndu-mi: 

— Te invidiez. Eşti în mijlocul naturii şi lucruri de 
genul ăsta. 

— E o evadare din mijlocul oamenilor. 


— M-am uitat afară de la fereastra lui Paul. Cîtă 
pace în tot întunericul din jur. Un somn care a cuprins 
totul. 

M-am întors cu paharele. 

— Nu-ţi păreau ireale? 

— Ba da, un pic. 

— Astfel de case la ţară se mai pot cumpăra. 

Zîmbi, ridicînd paharul spre mine. 

— Nu mă duce în ispită. 

— Oricum, voi avea ocazia să descopăr cît e de 
ireal aici. M-am aşezat în balansoar. Îmi voi acorda un 
an de pauză după acest scenariu. 

— Şi o să stai aici? 

— Dacă Ben şi Phoebe n-o să mă facă să îmi iau 
cîmpii. 

— Cum o să-ţi petreci timpul? 

M-am aplecat ca să împing înapoi un lemn care 
alunecase din cămin. 

— Dumnezeu ştie. O să mă relaxez de- 
adevăratelea, dacă nu va trebui să mă gindesc la 
cinema pentru un timp. Aici am ezitat. Simt în mine o 
vagă dorinţă de a mă aşeza să scriu un roman. 

S-a mirat. 

— Serios? 

— Neserios. E mai mult ca visul tău de a candida 
la viitoarele alegeri. Se lăsă din nou pe spate, cu 
braţul întins pe marginea canapelei, ţinînd în poală 
paharul cu whisky, imitînd-o inconştient pe doamna de 
Recamier. Avea o expresie vioaie, amuzată probabil 
pentru că schimbaserăm subiectul discuţiei. 

— Ştii despre ce o să scrii? 

— Ar fi o grămadă de idei pe care nu le-am folosit 
pînă acum. Întîmplări din culisele fascinantei lumi a 
filmului. Cam aşa ceva. Nimic prea original. Şi 
probabil foarte plicticos. 


— Atunci va fi ceva total diferit de ce ai scris pînă 
acum. 

Am zîmbit cu ochii în pahar. 

— Mă dezamăgeşti, Jane. Speram să-mi furnizezi 
argumente contra. 

— De ce-aş face-o? 

— Credeam că romanul e un gen al burgheziei 
decadente, care perpetuează cultul eului. 

Gata-gata să se supere, îşi aţinti ochii asupra 
mea, apoi privi în jos şi murmură: 

— Parcă am făcut o înţelegere. 

— Eu încerc să discut în glumă o problemă 
serioasă. 

— Atunci nu înţeleg eu. 

— Întrebarea se pune dacă nu cumva romanul 
este o formă de autocompătimire. 

— Eu aş spune că asta depinde de rezultatul final. 

— Sigur că da... Dar cînd rezultatul e atît de 
nesigur? 

— Ai citit Lukács? 

Am dat din cap în semn că nu. 

— De ce? 

Jane aplecă puţin capul. 

— Mă gindeam. 

— Spune. 

Ridică din umeri. 

— Are idei interesante despre artă în general, dar 
în special despre roman. Funcţiile sale adevărate şi 
false. 

— Conform canonului? 

Ridică din nou privirea. 

— A fost un mare umanist, Dan. 

— Trebuie să mărturisesc, nu l-am citit. 

— Nu a fost foarte curajos în perioada stalinistă. 
Nu a jucat rolul martirului nebun à Ja Soljeniţin. Ca 


cei mai mulţi dintre noi, de fapt. Dorea doar ceva mai 
bun... În cadrul sistemului. Privi în jos, ca şi cum 
propria siguranţă de sine ar fi stinjenit-o, apoi vorbi 
pe un ton mai reţinut, aşa cum se cuvine să facă un 
musafir: Cred că o să-ţi placă. E foarte deştept. 
Dincolo de toate „ism'-ele. 

— Mă-ntreb dacă voi putea rivaliza cu suprema 
onestitate a unui roman pe care l-am văzut de curînd 
în California. Se numea Viața și epoca lui Jortathan 
Doe. 

— Eu nu am... 

— Cartea era formată din pagina cu titlul şi două 
sute de foi goale. Totul într-o legătură frumoasă. 

Am făcut-o să ridă, dar nu a vrut să accepte ideea 
că nu am încredere în mine; faptul că am scris atitea 
scenarii constituia un avantaj, cel puţin pentru dialog. 

— Mă tem de pasajele intermediare. Ce rezolvă în 
film camera pentru tine. Trebuie să găseşti un punct 
de vedere. Un loc unde să te ascunzi. 

— De ce trebuie să te ascunzi? 

— Nu pot să scriu un roman despre un scenarist. 
Ar fi absurd. Un romancier care nu a fost scenarist ar 
putea să-o facă. Eu însă sînt un scenarist care nu e 
romancier. 

— Pînă în momentul în care încerci. 

— Sînt uşor tentat să folosesc pe cineva ca Jenny 
McNeil. Să văd totul prin ochii ei. Dacă aş putea 
pătrunde în mintea unei femei tinere. 

— Pare foarte inteligentă. 

— Prea inteligentă ca să fie o bună actriţă. 

— Cîndva m-aş fi supărat foarte tare să aud o 
asemenea remarcă. 

Am zîmbit amindoi, am privit în jos. Zimbetul meu 
se datora, în parte, propriei duplicităţi, ştiind că nu 
era numai Jenny femeia pe care trebuia s-o înţeleg. 


Tensiuni, poli, misterioasa arhitectură ale unei 
realităţi secrete. Am împins buştenii cu vătraiul şi am 
mai pus cîteva lemne. 

— Nu e grav. Doar un vag simptom al bolii tale. 

— De care tu în nici un caz nu suferi. 

— Simt că viaţa mea a fost pînă acum asemenea 
drumurilor de ţară de pe aici... A mers înainte mult, 
fară ţintă, printre garduri verzi, înalte. Sînt frumoase 
gardurile vii. Vipe însă o vreme cînd vrei să ştii ce se 
află dincolo de ele. Să te orientezi, cred. 

Ea aştepta, venise rîndul ei să asculte. Se auzi 
zgomotul unei maşini, una din acelea rare care 
treceau pe acest drum. Mi-a răsunat în urechi acea 
maşină care traversase noaptea Oxfordul şi, cînd cea 
din prezent nu se mai auzi, am continuat. 

— O simţi ca pe un spin în ochi. În ochiul întregii 
culturi - asta e. 

— Prometeu în grajdurile regelui Augias? 

Mi-am întins palmele nedumerit. 

— Unde dracu’ să începi. Un rus, ca Soljeniţin e 
aşteptat la fiecare colţ de stradă de un balaur. Acolo-i 
şi găseşti, într-o societate plutind în derivă şi uitare. 

— Anthony ar fi spus că termenii propriei tale 
afirmaţii constituie un răspuns. 

— Plutim în derivă? Dar aceasta nu este un lucru 
exterior - ca un sistem politic inuman. Doar în natura 
istoriei şi în finalitatea sa. 

Intră în rolul soţiei de profesor universitar, nu 
fară autonomie. 

— Istoria nu are finalitate. Istoria înseamnă 
acţiunile indivizilor în vederea anumitor finalităţi. 

— Sartre? 

— Marx. 

— Mă întreb dacă şi-a imaginat vreodată o 
naţiune care să trăiască numai pentru trecutul său. 


— Poate că aici se află soluţia. 

— Cum? 

— Tradiţia noastră morală. Credinţa în conştiinţa 
individuală în loc să atîrnăm de capitalismul american 
şi de Comunitatea Europeană. 

Acum venise rîndul meu să tac, observind la ea o 
luptă între retragere şi înaintare, cumva ca atunci 
cînd încerci să convingi un animal sălbatic să-ţi 
mănînce din palmă; îţi trebuia răbdarea celui care 
studiază mişcările păsărilor. 

Spuse pe un ton timid: 

— Acum citesc un alt marxist foarte interesant, 
pe Gramsci. 

— Da, am văzut. Îşi ridică privirea spre mine. Era 
la tine în salon. Am zîmbit. Şi acesta mă tem că este 
pentru mine un simplu nume. 

— A încercat să construiască un socialism italian. 

— Şi a eşuat? 

— În termenii lui Mussolini şi ai Partidului 
Comunist, a eşuat pe de-a-ntregul. Dar acum îşi ia 
revanşa. In actualul P.C... 

— Funcţionează? 

— Practic, în cazul britanicilor, nu. Dar are unele 
idei care mi se par interesante. Îşi îndreptă din nou 
privirea spre foc. De fapt este încă un antiiacobin 
marxist, un umanist, dacă nu iei în seamă limbajul. 
Există un lucru pe care el îl denumeşte „hegemonie 
ideologică“. Continuă cu o uşoară crispare: Prin asta 
el înţelege un principiu de organizare atotcuprinzător 
al societăţii burgheze - un sistem de credinţe care 
tinde să ia locul statului polițienesc nedeghizat... 
totalitarismul propriu-zis. Se insinuează în întreaga 
societate şi susţine sistemul instaurat cu ajutorul 
creierului, al subconştientului. Operează în virtutea a 
ceea ce marxiştii denumesc mistificare. Falsifică toate 


relaţiile de putere, toate problemele importante, felul 
în care indivizii văd evenimentele. Nu-i lasă să judece. 
Totul se reifică, oamenii devin marfa, sînt cumpăraţi şi 
vînduţi, obiecte, nimic mai mult, cercetări statistice 
asupra pieţei, lucruri a căror soartă este să fie 
manipulate prin imagini şi tot restul. Asta înseamnă că 
intelectualii şi activiştii socialişti nu au loc de 
influenţă în conştiinţa maselor. Nu intră în sistemul 
organic, sînt împinşi în izolare pe tuşele terenului 
politic sau, dacă ajung la putere, sînt forţaţi să adopte 
vechea erezie leninistă. Guvernare prin forţă şi un 
sistem represiv. Jane făcu o pauză şi încheie în 
termeni mai rezervaţi: Din nefericire, Gramsci se 
pricepe mai bine să definească toate acestea decit să 
explice cum se poate construi o contrahegemonie. Mai 
curînd descrie boala decît să găsească soluţiile de 
vindecare. 

Tot timpul vorbise pe un ton timid, ezitant. 
Gramsci mă interesa mai puţin decît exegetul său, ca 
de obicei, mai puţin politicul decît biologicul, nu ceea 
ce spunea, ci de ce o spunea - de ce-mi acorda 
permisiunea să aflu ceea ce cu o seară înainte, la 
Compton, nu acceptase să discute. Părea un 
compliment, totuşi mă întrebam dacă, încă o dată, nu 
însemna decit că indiferența şi ignoranţa mea politică 
trebuiau pedepsite. 

— Cred că şi eu sînt, cumva, victima acestor 
lucruri. Cînd accept punctul de vedere american 
asupra Angliei, care de acolo pare un loc static, închis, 
fără speranţă. 

— Pentru că aşa spun ei? 

— Pentru că ei sînt ceea ce sînt. S-ar putea ca 
nouăzeci la sută din energia lor să fie prost investită, 
dar reprezintă totuşi o putere de opţiune pe care noi 
se pare că am pierdut-o. Bun, istoria poate să însemne 


acţiunile indivizilor, dar noi cu siguranţă am pierdut 
total credinţa în această afirmaţie. 

— Gramsci ar zice că aceasta e o funcţie a 
hegemoniei. 

— Mulţumesc, Jane. Am citit Marcuse. Totuşi 
cred că e vorba de ceva mai profund decît... 
manipularea prin mass-media şi tot restul. Cred că 
majoritatea oamenilor de aici sînt conştienţi de toate 
aceste lucruri descrise de Gramsci. Şi acesta e un 
motiv în plus ca să dispere. Pe de o parte, am fost de 
acord că istoria e un judecător corupt, că ne-a 
condamnat pe nedrept, pe de altă parte, refuzăm să 
facem recurs. Nu mă cert cu tine. Sînt de acord cu 
faptul că am devenit aproape total victimele unor forţe 
sociale pe care nu le putem controla. Originea însă mi 
se pare mai curînd de ordin biologic. Nu ştiu. Orbire. 
Impotenţă. Bătrineţe. Caz neoperabil. Prin însăşi 
natura procesului. 

— Şi tinerii trebuie să accepte acest lucru? 

— Nu ştiu dacă au de ales. Culturile, ca şi 
speciile, se degradează şi mor. Poate că ceea ce 
constituie Geist-ul unei comunităţi dispare şi el. 

Preferam să nu ne privim, plutea în aer o 
tensiune infinitezimală, dar perceptibilă. Mă situasem 
pe poziţia omului lipsit de credinţă, a consolatorului 
deprimant din motive tactice, ca să o oblig să 
realizeze cît de autentic era propriul ei pesimism. 

— Refuz să cred că copiii noştri sunt total 
incapabili să facă opţiuni pentru a schimba lumea în 
care trăiesc, spuse ea. 

— Opțiunile sînt din ce în ce mai limitate, nu? 

— Poate fizic, dar nu şi moral. 

Fantoma lui Anthony - sau altceva ce fusese 
ascuns, o identitate de păreri de dincolo de 
neînțelegerile lor - se ivi între noi doi. La celălalt 


capăt al camerei, pe masa din sufragerie, se afla o 
lampă aprinsă, dar acolo unde ne aflam noi doar 
flăcările sporadice şi lucirea focului îi luminau faţa. 
Stătea cu capul uşor aplecat, din nou retrasă în sine... 
ştiam că o discuţie în contradictoriu nu ar fi făcut 
decit să o îndepărteze. Iarăşi se manifesta proverbiala 
noastră reticenţă englezească. 

— Nu că nu aş vrea şi eu să cred. 

— Imi dau seama. 

Nu se uita la mine. M-am ridicat în picioare. 

— Dă-mi voie să-ţi mai torn puţin whisky. 

— Pentru mine, nu, eu... Se uită la ceas, un gest 
care trebuia urmat de un altul care să arate că este 
vorba de politeţe, nu de plictiseală. Te culci devreme, 
ca la ţară? 

— Nici gînd, dacă tu eşti obosită... 

— Mai stau puţin. E aşa de frumos la lumina 
focului. 

Am făcut un gest către pahar. 

— Eşti sigură? 

— Absolut. 

M-am dus să-mi torn un whisky şi am aruncat pe 
furiş o privire înapoi către ea. Privirea îi era absorbită 
din nou de foc. Nu avea în păr acel pieptene de argint 
pe care-l purta ca doamnele din timpul Tudorilor, ca 
pe o bijuterie preferată, un talisman. Din ziua cînd am 
cunoscut-o, i l-am văzut întotdeauna în păr. Lipsa 
acelui pieptene, faptul că purta pantaloni şi pulover, 
aparentul aer de intimitate - toate acestea reuşiseră 
cumva să reducă distanţa dintre noi. Nu mă simţeam 
atras fizic; faptul că o vedeam ca pe o făptură a 
trecutului şi a prezentului îmi dădea o plăcută 
senzaţie de mister. Deşi ştiam că avea sentimentul că 
anumite lucruri fuseseră ocolite, că nu-şi găsise cele 
mai potrivite cuvinte, că infailibila Pitia, în ciuda 


autoironiei, emitea în continuare tot felul de 
prevestiri, eu tot nu doream să fie altfel decit era: 
imprevizibilă, nesupusă, corespunziînd într-adevăr 
într-un fel portretului sarcastic pe care i-l făcuse Nell. 
Un ţipar lunecos. Aş fi vrut să-i pun nişte întrebări: de 
ce seara trecută refuzase să discute lucruri pe care 
astăzi nu le-a evitat, care era starea ei de acum, după 
moartea lui Anthony, cît de serios credea ceea ce îi 
spusese lui Caro despre mine. Ştiam însă că încă nu 
ajunsesem să o cunosc pe ea, cea de acum. 

M-am aşezat din nou. M-a întrebat ce fel de lemn 
ardea în foc. l-am spus: lemn de măr; împreună cu 
mesteacănul şi cedrul, forma una din trinităţile 
consacrate ale întreţinerii focului din cămin. Făcu un 
gest cu capul în semn că nu ştiuse. O priveam cum se 
uită la foc, apoi mi-am îndreptat ochii în jos, 
respectîndu-i tăcerea. Această izolare încăpăţinată 
probabil că se acumulase pe parcursul anilor petrecuţi 
cu Anthony şi se înrădăcinase în timpul momentelor 
pustii ale căsniciei lor; dar totodată era ceva situat 
într-un trecut mult mai îndepărtat, înainte de sticla de 
şampanie aruncată în apă, înainte de ziua noastră de 
dragoste, în vremea cînd, copilă fiind, a resimţit lipsa 
de dragoste într-un moment crucial al existenţei. 
Aceasta explica faptul că, odată măritată, a renunţat 
la acea personalitate exterioară a ei din timpul 
studenţiei tot ceea ce consideram noi atunci ca fiind 
talentele sale „naturale“ - entuziasmul, pasiunea 
pentru teatru, „stilul“, independenţa. Toate au fost, 
probabil, o mască menită să acopere o rană mai 
veche. Adevăratul secret al căsătoriei lor fusese faptul 
că Anthony a trebuit şi el să se adapteze 
temperamentului acestui copil  îndărătnic şi 
neajutorat. Incercarea a fost probabil destinată 
eşecului, în mare parte din cauza tuturor acelor 


discuţii prosteşti despre „paşii în întuneric“; poate că 
ea a înţeles asta pe jumătate, dar şi-a impus să 
accepte lanţul catolicismului. Impulsul subconştient 
făcuse imposibilă judecata conştientă. 

Mă îndoiesc că Anthony şi-a dat vreodată seama 
de rolul pe care i se cerea să-l joace. În multe privinţe, 
avusese multe calităţi intelectuale: fidelitate, cinste şi 
toleranţă, dar nu era în stare de emoție, cu atit mai 
puţin de pasiune. Provenind dintr-o familie fericită şi 
normală, relaţia dintre gîndire şi simţire fiind mai 
echilibrată, cum ar fi putut să intuiască secretul lui 
Jane? Jane probabil că s-a retras din nou, făurindu-şi o 
altă mască, mai seacă, mai rece; o armură lucioasă, 
din ce în ce mai puţin permeabilă, pînă cînd a devenit 
o platoşă fără fisuri; ceea ce explică şi reacţia sa 
aparent calmă în momentul despărțirii de prietenul ei 
de la Harvard. Acesta fusese poate o variantă a lui 
Anthony, iar legătura cu el se transformase într-un 
argument pervers că se confruntă cu aceeaşi 
problemă iniţială insolubilă. 

Am început să percep un vag contur format din 
puncte încă neclare, constelația destinului său interior 
pe care nu-l sesizasem pînă acum: tăcerile, pretenţia 
că nu păstrase măştile convenţionale (dovedită ca 
falsă prin comportamentul ei), trecerea permanentă 
de la femeia care argumenta fiecare pas la femeia 
care se declara iraţională; care afirma, apoi se 
retrăgea, care nu avea speranţe pentru sine, dar care 
nu accepta ca alţii să nu spere. Apoi era acea frază 
semnificativă despre dorinţa de a face un pas uriaş, 
straniul pas politic pe care-l sugerase ca substitut, şi 
toată seria de motivații, grija şi interesul faţă de 
omenire, propria ei versiune laică a vechii evadări 
creştine de la răspunderea practică. Îl auzisem prea 
des pe tata, la nici două mile depărtare de această 


cameră, predicînd dragostea universală şi frăţia 
bisericească pentru a fi acordat vreodată timp unei 
forme atit de abstracte şi retorice de compasiune. 
Fără îndoială, comparaţia dintre Jane şi tata nu 
este cinstită. Ea nu a predicat, era silită să o facă; ea 
era mult mai conştientă decît fusese el vreodată de 
diferenţa dintre credinţă şi acţiune, dintre doxa şi 
praxis. Atît eu, cît şi Jane, ne-am format ca indivizi 
printr-un proces de respingere. Tata vorbise despre 
iubire, dar rareori fusese capabil să o demonstreze 
concret; părinţii ei nu avuseseră nimic de-a face cu 
dragostea. În cazul lui Jane, lucrurile erau mai 
complicate din cauza mamei. Eu nu puteam s-o acuz 
pe mama, pe care nu am cunoscut-o, pentru că nu m-a 
iubit. Mama lui Jane însă îi umbrise viaţa pînă de 
curînd. Era o femeie care nu renunţase pe de-a- 
ntregul la stilul superficial, opulent al anilor '20. 
Aceste consideraţii exprimă ceva ce mi-a luat cu 
mult mai puţin timp cînd am gîndit-o... sau simţit-o 
prima oară, deoarece a fost mai mult o intuiţie 
puternică decît o judecată la care am ajuns conştient. 
A fost, de fapt, o experienţă îndeajuns de stranie şi de 
paradoxală, am avut sentimentul că, în ciuda tuturor 
diferenţelor exterioare normale după scurgerea atîtor 
ani -  manierele diferite, divergenţa de opinii, 
modificarea aspectului fizic, faptul că nu mă mai 
atrăgea fizic -, acum o vedeam mai bine decît înainte. 
Vanitatea îşi avea şi ea un rol, trăiam unul din acele 
rare momente în care, în ciuda prejudecăţilor, acorzi o 
înţelegere mai profundă  îmbătrînirii.  Simţeam 
mîngiîierea ironică a timpului, roţile sale, faptul că ne- 
am putut regăsi în această linişte; nu era tocmai o 
legătură ca între fraţi, dar cel puţin era memoria unei 
astfel de legături. Amintirea trupului ei, pe care-l 
cunoscusem, plutea nostalgic în încăpere, aşa cum 


amintirea familiei Reed biîntuia şi va  bîntui 
întotdeauna casa în care ne aflam. Ştiam că ceva din 
prezenţa lui Jane  satisfăcea acea nevoie adînc 
înrădăcinată în mine de a găsi o structură recurentă 
atît în evenimentele reale, cît şi în cele imaginate. 
Jane îmbina în ea realul cu imaginarul, le justifica. 

Liniştea noastră. Şi rezerva. Am început să 
vorbesc, bănuind la ce se putea gîndi. 

— Dacă aş fi doctor, cred că ţi-aş recomanda ceva 
simplu şi tradiţional. O vacanţă, de exemplu. 

— Aşa-mi spune şi doctoriţa. Eu cred că vrea să 
scape de mine cîteva săptămîni. Biata de ea. 

— Ea ştie...? 

— De Anthony şi de mine? Da. E divorțată. 
Sintem prietene de cîţiva ani de zile. A devenit 
specialistă în cazurile de nefericire ale femeilor din 
North Oxford. 

— Şi nu-i poţi încă urma sfatul? 

Dădu din umeri. 

— Sînt sigură că ar fi ideal. Îşi schimbă expresia. 
Dacă n-ar fi ca un articol dintr-o revistă pentru femei. 
Eroina solitară căutindu-şi partenerul ideal la ski, în 
cea mai apropiată localitate montană. 

— Cît cinism. 

— Laşitate, Dan. Nu cred că acum aş putea face 
faţă unei asemenea experienţe. 

Am aşteptat, am privit-o; am ezitat, apoi am privit 
focul împreună. 

— Jane, am o idee nebunească. Mi-a venit acum. 
Poţi să mă asculţi? 

— Credeam că numai eu am idei nebuneşti. 

— Nu chiar. M-am oprit. Stai să iau o duşcă de 
curaj. Tu vrei...? 

Făcu semn că nu. M-am dus la bufet şi am 
început să vorbesc: 


— Curînd va trebui să plec în Egipt pentru cîteva 
zile. În legătură cu scenariul. La Cairo şi în jos, la 
Assuan. Se fac nişte croaziere extraordinare de o 
săptămînă pe Nil în jos. De la Luxor. M-am întors şi i- 
am zîmbit. Ce ai zice să vii şi tu? 

M-a privit lung, ca şi cum nici nu se punea 
problema să vorbesc serios. 

— Pur şi simplu, ca doi vechi prieteni. 

Oftă. 

— Dan, nici gînd, nu am spus... 

Eu turnam apă în whisky. 

— De ce nu? 

Lăsă picioarele jos, se aplecă în faţă şi începu să- 
şi frămînte mîinile. 

— Din o mie de motive. 

— Ai fost vreodată în Egipt? 

— Nu. 

— Stai la soare într-o bărcuţă veche. Dacă vrei, 
mergi în excursii, ca o turistă. Poţi să te odihneşti, să 
citeşti. Eu o să fiu ocupat mai tot timpul cu scrisul şi 
cu întîlnirile. 

— Sună minunat. Dar eu... 

— Numai zece zile. 

Se retrăsese rapid în convenţional, avea pe chip 
acea expresie amuzată şi dezolată a mamelor 
indulgente în faţa ideilor ridicole venite din partea 
odraslelor. M-am întors către ea. 

— Am făcut o dată croaziera asta cu Andrea. E 
foarte odihnitoare, foarte multă linişte. Clima e de vis 
la vremea asta. M-am apropiat şi m-am aşezat în 
dreptul focului, cu spatele la portret. Zbor cu 
reducere. Ghidul gratis. Unde mai dai peste asemenea 
chilipir? 

— Chiar nu pot, Dan. Sincer. 

— Dar tocmai spuneai... 


— Nu trebuie luat ad litteram. 

— Dă-mi cel puţin unul din mia ta de motive. 

— Copiii. Ridică din umeri. Totul. 

— Îmi dai voie să o sun pe Roz să spună ea ce 
părere are? 

— l-am promis lui Anne că mă duc să o văd la 
Roma. 

— Nimic mai simplu. La întoarcere te opreşti la 
Roma. 

Rațiunea geografică a descumpănit-o pe moment, 
sau cel puţin a obligat-o să caute motive mai 
temeinice. 

— Toată lumea o să creadă că am înnebunit. 

Am zîmbit. 

— Unii o cred de pe acum. 

— Aş avea impresia că fug de realitate. 

— Asta chiar că e o nebunie. Ţi-ai cîştigat dreptul 
la o vacanţă. Nu-mi vorbeai tu la Oxford despre cît 
ratează omul cînd se ascunde în spatele vîrstei? 

Îşi îndoi braţele deasupra genunchilor şi se 
ghemui privindu-mi ţintă pantofii. 

— Dan, e nemaipomenit de drăguţ din partea ta 
să-mi propui, dar eu... 

Se opri ca şi cum „nemaipomenit de drăguţ“ 
întrecuse orice s-ar mai fi putut spune şi propunerea 
mea depăşise limitele unei discuţii serioase. M-am 
aşezat din nou în balansoar. 

— Nu are absolut nici o legătură cu ce mi-a spus 
Anthony. Pur şi simplu cred că ti-ar face bine. Ar fi o 
experienţă nouă pentru tine, iar mie mi-ar face 
plăcere să am o tovarăşă de drum. 

Vorbi calm, dar am simţit-o mulţumită că 
furnizasem pretextul unei obiecţii pertinente. 

— Nu prea sînt eu acum persoana de care ai 
nevoie. 


— Dacă Jenny ar fi aici şi te-ar cunoaşte, ar 
insista să mergi. Asta nu-i o problemă. Expresia ei 
încă mai exprima îndoială. Află ce spune Roz. 
Generaţia lor nu are simţul falsei proprietăţi. 

Clătină din cap. 

— Zău că am atitea de făcut. 

— Şi nu se pot amîna două săptămîni? Biroul de 
producţie poate să facă toate aranjamentele. Nu va 
trebui decît să semnezi formularul pentru viză. Tăcea. 
Ascultă, Jane, eu ştiu ce-ţi datorez în legătură cu Caro. 
Dacă ai lua-o ca pe o dovadă de recunoştinţă? Din 
partea mea şi a ei. 

— Nu-i nevoie de recunoştinţă. Am făcut-o pentru 
că ţin la ea. 

— Asta ştiu. Şi ştiu şi ce simţim amindoi pentru 
tine. 

Se lăsă pe spate pe canapea şi privi către 
portretul episcopului, apoi ridică mîinile cuprinzîndu- 
şi gitul şi le aduse uşor în faţă pînă în dreptul 
obrajilor, apăsîndu-i uşor. Era acelaşi gest ca acela 
din noaptea morţii lui Anthony, în salonul din Oxford... 
cuvintele nu-i puteau exprima gîndurile. 

— Dacă nu aş fi aşa cum sînt, Dan. Nu cred că am 
dreptul să... O, Doamne. 

— Să...? 

Respiră adînc. 

— Mă gîndesc la... 

— La trecut? 

— Într-un fel. 

— Sîntem cu siguranţă amindoi îndeajuns de 
maturi ca să putem zîmbi cînd ne gîndim la trecut. 

— Dar tu o să ai de lucru. 

— Ai uitat că ştiu să mă descotorosesc de orice 
persoană nedorită. Am o practică de-o viaţă. 

— Dan, apreciez foarte mult invitaţia. Dar, 


realmente, nu pot. Sînt sigură că nu pot. 

Am privit în jos spre băutura din pahar. 

— Acum mă jigneşti. 

— Te rog, e ultimul lucru pe care-l doresc. 

— Tot nu am fost iertat? 

— Acum tu eşti ridicol. 

— Mai reprezint vreun pericol atunci cînd ofer 
cadouri? 

— Asta, nu. Numai că... Respiră din nou adînc. 
După o clipă spuse: Cred că e un soi de mîndrie. 
Dorinţa de a mă descurca de una singură. 

— Ideea nu te atrage deloc? 

Ezită, apoi spuse: 

— Bineînţeles că da. La modul abstract. 

— Atunci puritanismul ăsta al tău e deplasat. 

Răspunse după cîteva momente. 

— Mi-e atît de teamă să nu pierd putinul teren pe 
care l-am cîştigat în direcţia devenirii unei persoane 
mai puţin egocentriste. 

— Unde naiba mai e bietul tău Rabelais? 

— Mi-e teamă că şi-a pierdut de mult răbdarea cu 
mine. Privi o vreme focul, apoi murmură: Ca toată 
lumea din jurul meu. 

Nu-mi plăcea deloc tonul din vocea ei, era ca şi 
cum ar fi ştiut că era absurd să joace din nou rolul lui 
Hristos ţinînd piept Satanei şi îşi cerea scuze, jenată 
ca un martir fără voie al propriei încăpăţinări. 
Mirosea a iezuitism căpătat la Oxford şi, prin 
intermediul catolicismului, căuta în fiecare situaţie un 
sens etic pe care cei mulţi l-ar fi considerat exagerat 
de scrupulos. Dar fiecare război îşi inventează noi 
strategii; am decis să mă retrag. 

— Vrei cel puţin să te mai gîndeşti pînă mîine? i- 
am spus. Şi iartă-mă că nu te-am luat mai încet. 

— Eu sînt cea care trebuie să-şi ceară iertare. 


— Mai gîndeşte-te o zi sau două. 

Asta nu a refuzat, bineînţeles, nu putea respinge 
propunerea dintr-o dată, şi nici să ascundă faptul că 
ar fi vrut să meargă. 

— Dan, eşti atit de drăguţ. 

— Eu oricum trebuie să plec acolo. 

— N-ai spus chiar tu că e o idee nebunească? 

— Uneori astea sînt şi cele mai fireşti. l-am 
zimbit, privind-o direct, în special cînd un om caută să 
se sustragă unei hegemonii ideologice. 

Işi ridică brusc privirea, surprinsă parcă de 
îndrăzneala mea, dar trebuind să recunoască cel puţin 
în parte că aveam dreptate. 

O clipă se uită la covor, dîndu-mi a înţelege că am 
fi putut vorbi la infinit, dar ştia că nu mai are şanse; 
apoi se ridică în picioare. Precaut, am schimbat rapid 
subiectul: nu trebuie să se ocupe de ceştile de cafea. 
Asta era treaba lui Phoebe dimineaţa. l-am urat 
noapte bună la capătul scării, ca să-i tai orice şansă în 
caz că ar fi avut intenţia să facă din nou pe tiparul 
lunecos. Avea tot ce-i trebuia? Atunci, somn uşor. 

M-am întors ca să pun un grilaj în dreptul focului, 
apoi am ieşit afară cîteva clipe. Era o noapte blindă, 
una din acele nopţi în care vintul pare să bată doar pe 
cer, fără să atingă pămîntul; ca prim semn al 
primăverii, cădea o burniţă fină şi deasă dinspre sud- 
vest şi în aer plutea un miros obsesiv de putregai 
verde caracteristic Devon-ului sau, în timpul primelor 
două luni ale anului, dumbrăvilor şi livezilor din 
Canare, strecurîndu-şi tentaculele în iarna cenuşie. În 
înalt, deasupra capului, un ploier strigă, un altul 
răspunse; zburau dinspre Dartmoor înspre cîmpiile 
estuarului Teign; în clipa următoare se auzi cîntul de 
cucuvaie dintre mestecenii din spatele casei. Noapte 
densă, tradiţională. 


Începu să se gîndească la ceea ce făcuse. 
În livada fericiţilor 


Dacă în virtutea impulsului de moment, Dan s-a 
aruncat într-o stranie aventură, în alte circumstanţe s- 
ar fi comportat mai calm. Adevărul era că acum se 
simţea din ce în ce mai atras de ideea romanului său. 
Se comportase ca un englez circumspect atunci cînd 
discutase cu Jane. În taină, ideea depăşise stadiul de 
posibilitate incertă, conturîndu-se ca o intenţie foarte 
clară. Dan se simţea din ce în ce mai agitat, asemenea 
unui om care, dîndu-şi drumul pe un tobogan, 
realizează că panta este mai a naibii decît o socotise 
el. Încă nu avea povestea, nici personajele concrete, 
dar începuse să întrezărească direcţia; în termeni de 
arhitectură, avea amplasarea, lipsea însă casa şi mai 
ales familia care urma să o locuiască. Dar motorul o 
dată demarat, întrezărea dinaintea acestui vehicul 
ceva ce bănuia a fi un obstacol greu de trecut, pe 
jumătate ascuns într-un noian de zăpadă. 

Nu-i spusese lui Jenny, dar împrumutase numele 
pe care ea îl propusese pentru eventualul său erou: 
fantoma care locuia pe Altadena Drive, „Simon 
Wolfe“, cel ales din cartea de telefon. Nu-i plăcea 
numele şi ştia că nu-l va folosi niciodată, dar faptul că 
îl respingea din instinct îi conferea personajului un 
gen de alteritate, obiectivitate, cînd se punea 
problema diferenţei dintre eul său real şi o proiecţie 
fictivă ipotetică a acestuia. 

Se opri cîteva minute la intrarea principală, sub 
portalul datat, dar noaptea îl atrăgea la sînul ei. A 
intrat înapoi în casă, a luat o haină veche din cuier, şi- 
a scos pantofii, şi-a pus nişte cizme de cauciuc, apoi a 
luat-o pe alee în jos, către poarta grădinii din faţa 


casei. Privi înapoi şi văzu sus o singură lumină 
aprinsă, care se strecura translucid prin perdea şi 
proiecta o aureolă în ceața îmbibată de apă. 
Dormitorul lui Jane; se gîndea însă mai puţin la ea, cît 
la lumina la fel de difuză pe care ea, fără a-şi dea 
seama, o proiectase asupra problemei sale. leşi pe 
portiţă, traversă o potecă ce ducea de la fermă spre 
drum, apoi, fără grabă, trase zăvorul de la poarta 
veche şi intră în livada cea mică unde cosise pe 
vremea cînd era tînăr, dintotdeauna unul din locurile 
sale preferate din Thorncombe. Unii copaci erau prea 
bătrîni pentru a da roade, iar ceilalţi dădeau mere 
necomestibile din care se făcea cidru. li plăceau 
trunchiurile noduroase acoperite de muşchi, florile lor 
de primăvară, bătrineţea lor şi faptul că fuseseră 
acolo dintotdeauna. Începu să meargă încet printre 
copacii bătrîni. De jos venea sunetul familiar al 
susurului apei, acolo unde rîul se subţia deasupra 
pietrelor. Dar el nu-l auzea. 

Dificultatea consta în faptul că el, în viaţă, ocupa 
o poziţie mult prea avantajoasă, care, în ipostaza 
fictivă de „Simon Wolfe“, îl făcea să apară ca 
neautentic, fară vitalitate. Avusese această senzaţie 
atunci cînd îl criticase pe Fenwick la Compton, aceea 
că nu avea dreptul să critice pe cineva care prevedea 
cu detaşare un dezastru naţional, de vreme ce şi el se 
făcea vinovat de acelaşi lucru, chiar dacă nu prezicea 
un dezastru identic. Şi tot la Compton, toată discuţia 
lui despre eşec semăna prea mult cu modul în care 
Nell vorbea despre casă ca despre o corvoadă, o casă 
în care existenţa era un chin perpetuu, ceea ce pe el 
nu făcea decît să-l amuze. 

Pe scurt, se simţea, în viaţă, ca şi în artă, prins în 
capcana veche de cînd lumea a atitudinii umaniste, 
care-l făcea să vadă în privilegiul (obţinut fară eforturi 


speciale) de a se bucura de viaţă o piedică atunci cînd 
ar fi vrut să găsească un motiv convingător de 
disperare sau nemulţumire. Cum ar fi putut fi „tragic“ 
un personaj care-ar fi avut o iubită, copia ficțională a 
lui Jenny, sau care ar fi fost proprietarul acelei case 
rămase în urma sa, sus pe deal, cu acea fereastră 
caldă, prevestind o împăcare mult aşteptată? La 
acestea se mai adăugau relativa libertate, banii, 
timpul liber, o profesiune care-i făcea plăcere (chiar 
dacă, din cînd în cînd, se mai plîngea). Activităţile 
creatoare, oricît de imperfecte sau afectate de comerţ, 
îi produceau satisfacţie în comparaţie cu cele pe care 
restul lumii era condamnată să le ducă. Pe măsură ce 
Dan înainta în livadă, începu să se înţeleagă pe sine, 
gîndindu-se la tot ceea ce se întîmplase în ultimele 
două săptămîni, anticipind un an fericit şi bogat. Era 
absurd să anticipeze lucruri atît de bune, ca şi cum ar 
fi fost condamnat la comedie, într-o epocă în care 
aceasta dispăruse... cel puţin în formula ei 
tradiţională, fundamental optimistă. Ca dramaturg şi 
scenarist evitase întotdeauna happyend-ul, ca şi cum 
ar fi fost cumva de prost gust. Şi în filmul turnat în 
California, care fusese în esenţă o comedie a erorilor, 
avusese grijă ca în final eroul şi eroina să se despartă, 
luînd-o fiecare pe un alt drum. 

Bineînţeles că nu era în întregime vina lui. 
Nimeni nu-i sugerase un alt final atunci cînd 
discutaseră detaliile scenariului. Toţi trecuseră prin 
mecanismul de spălare a creierului, victime ale 
răspinditei şi, istoric, explicabilei erezii culturale pe 
care Anthony o ironizase cerînd sanctificarea lui 
Samuel Beckett. Exista un grup de intelectuali 
privilegiați care considerau o crimă să afirmi în public 
ideea că erau lucruri pe lume care se puteau termina 
fericit. Chiar dacă în viaţă - în mare parte datorită 


privilegiilor -, lucrurile se termină uneori cu bine, 
nimeni nu are curajul să afirme aşa ceva pe plan 
artistic. Era ca o versiune modernă a povestirii despre 
Midas, dar în care tot ce atingi se transformă nu în 
aur, ci în deznădejde. Deznădejde care uneori poate 
izvori dintr-un real pesimism metafizic, din 
sentimentul vinovăţiei sau din ataşament faţă de cei 
mai puţin norocoşi. Dar cel mai adesea venea dintr-un 
calcul statistic al sensibilităţii publicului (pătrunzînd 
în zona studiului pieţei), de vreme ce într-o perioadă 
de creştere intensă şi generală a conştiinţei de sine, 
puţini sînt aceia care se împacă cu propria soartă. 
Artistul damnat şi autoacuzator a ajuns ca o 
bocitoare irlandeză tocmită să exprime sentimentele 
amare ale celor care nu bocesc. Poate cea mai 
adecvată comparaţie, în majoritatea cazurilor, ar fi cu 
monarhul absolutist care se adaptează prudent la 
condiţiile iluminismului; sau cu capitaliştii de azi, care 
fac în permanenţă eforturi de a menţine relaţii de 
muncă echilibrate. Motivația schimbă în esenţă sensul 
paralelelor. Pe artist nu-l interesează să obţină 
puterea politică sau economică necinstită, el are 
nevoie de libertatea de a crea - problema era dacă 
această libertate era compatibilă cu supunerea faţă de 
concepţia impusă de epocă, în virtutea căreia numai o 
viziune tragică, absurdă, de comedie neagră, asupra 
destinului omului putea fi admisă ca „serioasă“ şi 
reprezentativă. În această viziune, chiar şi soluţia 
agnostică a operei „deschise“ devenea dubioasă. 
Toate acestea alcătuiau o revelaţie neplăcută în 
mintea lui Dan. Atunci cînd începuse să se gindească 
prima dată la nişte concluzii personale sau la o 
formulă de evadare prin intermediul romanului (de 
fapt puţin înainte de ziua aceea la Tsankawi), crezuse 
sincer că starea sa de depresie se datora faptului că 


propria poziţie nu-l făcea fericit. Faptul în sine că 
avea puterea să o recunoască determina o osmoză 
subtilă. Gîndea acum în termeni practici, folosindu-se 
inconştient de experienţa sa profesională pentru a 
extrage esenţialul din prolix, şi vedea cum adevărata 
lui dilemă era exact pe dos. Nu era, privind cinstit şi 
din perspectiva eternității, atît de nefericit din cauza 
propriilor nereuşite pe cît crezuse şi se arăta destul 
de dispus să-şi accepte soarta. Nu elimina ideea de 
nereuşită, dar „ens“-ul - în sensul dat acestui cuvînt 
de vechii alchimişti - „elementul cel mai eficace dintr- 
un corp compus“ - triumfa asupra biografiei sale 
exterioare. Învăţase probabil să trăiască mult prea 
comod cu propriile păcate, dar trăia într-o lume cu 
mult mai păcătoasă, luată atît individual, cît şi social - 
şi mai ştia că cel puţin o parte din propriile păcate 
erau atît de profund îmbinate cu virtuțile, încît 
primele nu puteau fi eliminate fără a slăbi puterea 
celorlalte. 

Aceasta îl uimise extraordinar la Jane. Simţea la 
ea o disponibilitate pentru  autodezamăgire, 
autocalomniere, neîncredere în propria persoană, cu 
care cochetase şi el cîndva, inclusiv un pesimism 
înduioşător, dar el nu simţise niciodată cu adevărat 
toate aceste lucruri. Acea latură a eului său care iubea 
poezia şi ştiinţele naturii o urmărea pe Jane în toate 
manifestările sale şi le înţelegea, ca în răstimpul 
acelui moment de tăcere, în termeni mai mult sau mai 
puţin psihanalitici, fără a înceta să ţină la ea, căci 
pentru el empatia, identificarea cu celălalt, se afla la 
originea fericirii. Pe de altă parte, continua să se 
simtă minimalizat de ea... Ca şi în trecut, dar acum 
complet din alte motive. 

Poate ceva din feminitatea ei o făcea uneori să fie 
stăpînă pe ea, aşa cum el nu reuşise niciodată, iar 


alteori deloc stăpînă pe ea, în cazuri în care el era 
foarte sigur pe sine, din lene şi complezenţă. Tocmai 
de asta lansase invitaţia lui ciudată şi insistase să o ia 
în Egipt, ca şi cum ar fi fost o necesitate, cînd de fapt 
nu era; ca apoi să refuze şansa de a lăsa baltă ideea în 
cursul discuţiei care a urmat. În viaţa lui ea 
reprezenta o veche enigmă care trebuia rezolvată; 
controlată şi transcrisă. Poate, deşi din nou nu gîndea 
asta conştient (dar structurile şi actele caracteristice 
vieţii de fiecare zi se insinuează şi le modelează pe 
cele ale subconştientului), atît în cazul lui Jane, cît şi 
în cel al scenariului despre Kitchener, enigma era o 
problemă de transfer de limbaj, în primul caz cel al 
afectului, în al doilea cel al scriituri. 

În privinţa romanului, se gindise deja la două 
soluţii care-l tentau din ce în ce mai mult şi le şi 
notase. Una dintre ele era de a-i crea lui „Simon 
Wolfe“ o existenţă personală mai dificilă, o carieră mai 
lipsită de satisfacţii, un mediu familial mai nefericit 
decît al său, Jenny nici nu intra în discuţie. Ajunsese 
atît de departe sub influenţa experienţei reale a lui 
Anthony (şi sub cea a unui film care-i plăcuse 
extraordinar de mult, filmul lui Kurosawa A trăi), încît 
se gîndea să-şi facă personajul bolnav de un cancer cu 
o evoluţie mai lentă. Avea totuşi ezitări, gîndea în 
termeni prea simplişti, deoarece el personal neavînd 
cancer, faptul de a-l atribui alteregoului său literar ar 
fi transformat în minciună un text în care simbolistica 
esenţială era susţinută de propriul său eu. Făcînd un 
compromis de dragul Zeitgeist-ului nu ar mai fi fost 
cinstit faţă de scopul acestei călătorii plănuite, care 
era el însuşi. 

Cealaltă soluţie la care se gîndise prezenta 
personajul mai puţin absorbit, mai puţin concentrat 
asupra propriilor percepții şi mai puţin tentat să le 


aservească propriilor plăceri, chiar şi atunci cînd îi 
erau ostile. Ar fi fost, astfel, un individ mai puţin lucid 
în toate sensurile, care se vedea pe sine aşa cum Dan 
avea impresia că se vedea Jane pe sine acum... o 
persoană cu tendinţe exagerate care trebuiau 
cenzurate. Dar această latură profundă, la o a doua 
reflecţie - toată viaţa îi fusese reflectată în fel de fel 
de oglinzi -, părea tocmai elementul pe care el îl 
eliminase întotdeauna fără remuşcări din tot ceea ce 
scrisese; însuşi motivul care generase problemă. 
Interzicîndu-şi eul real, se transforma într-un 
cercetător al psihicului care-şi începea investigația 
printr-un act de exorcizare; dacă reuşea, rămînea fără 
fantoma de care se ocupa. 

Pînă şi cel mai puţin speculativ cititor va fi găsit 
şi o a treia soluţie, dar, pînă în această clipă, ea nu i-a 
trecut niciodată prin minte romancierului în devenire. 
Intre timp, Dan ajunsese la capătul livezii, lîngă izvor. 
Dinspre gardul viu din dreapta se distingea ceva care 
se mişca, un animal de noapte, un arici sau un bursuc. 
Nu se vedea din cauza întunericului. Distras de la 
propriile preocupări, a stat locului o clipă, în 
aşteptarea unui alt sunet. Nu se mai auzi nimic. Nu 
pentru prima dată, fu cuprins doar cîteva secunde de 
sentimentul paradoxal că se afla într-o închisoare a 
propriului destin, în comparaţie cu existenţa micului 
animal sălbatic pe care-l deranjase; aproape îl invidia 
pentru plăcerile unei vieţi lipsite de conştiinţa de sine. 

Liberul arbitru. 

Atunci, în cele mai banale dintre împrejurări, 
noaptea, la el în livadă, singur fără să fie singur, a 
ajuns la cea mai importantă dintre hotărtrile existenţei 
sale. Nu a venit - cum vin majoritatea hotăririlor de 
acest fel în realitate - ca o lumină orbitoare pe drumul 
Damascului, ci ca o ipoteză ce trebuia testată, un 


germene, ca o uşă întredeschisă; încă mai putea fi 
pusă la îndoială, neglijată, uitată pe parcursul scrierii 
viitoare a acestor pagini. Dan îşi dorea, din motive 
personale, să definească creşterea şi rezultatul acestei 
hotăriri incipiente care, chiar dacă va părea o 
afirmaţie extrem de egocentristă, e de fapt extrem de 
socialistă. Faptul că majoritatea  socialiştilor 
contemporani nu o vor recunoaşte ca atare va fi 
greşeala lor, şi nu a lui. 

La naiba cu moda culturală, la naiba cu 
sentimentul vinovăţiei de castă, la naiba cu angoasa 
existenţială; şi mai cu seamă, la naiba cu ficţiunile 
care nu exprimă realul, prin şi dincolo de imagini. 


Ploaie 


Burniţa se transformase în ploaie cînd ceasul 
deşteptător îl trezi pe Dan a doua zi. Îi venea să se 
întoarcă pe partea cealaltă şi să adoarmă la loc, dar o 
auzi pe Phoebe la parter şi-şi aminti că îi promisese lui 
Paul că vremea nu îi va împiedica de la lucru. Aşa că 
Dan îi bătu la uşă, cruţînd-o pe a mamei. Acum bătea 
vîntul şi, intrînd în bucătărie, Phoebe, care nu credea 
decît în buletinele meteo radiofonice, confirmă că va fi 
furtună, deşi faptul era deja evident. Apăru şi Paul, 
după care băură rapid cîte o ceaşcă de cafea. 

Cinci minute mai tirziu, urcau prin pădurea de 
mesteceni către virf. De acolo, vîntul îi luă pe sus tot 
drumul pînă la Amvon, unde cîndva Dan se întilnise cu 
Nancy. De aici vilceaua se vedea perfect. Pentru puţin 
timp, ploaia se mai linişti, dar un nor cenuşiu nesfirşit 
venea dinspre sud-vest, ca o mare plutitoare, 
împiedicînd vizibilitatea. Dartmoor-ul nu se mai vedea, 
cîimpia era una cu ploaia, feriga încărcată de apă; 
băiatul, în cizme de cauciuc şi cu un fulgarin vechi al 


lui Caro, manifesta un entuziasm plouat, la propriu şi 
la figurat... Dan arătă către vestigiile abia vizibile ale 
unor tumuli din epoca de fier, pe o pajişte de mai jos, 
şi, pe o alta, străvechile urme de plug. Încercară să 
descopere unde se schimbaseră delimitările cîmpiilor, 
care era cea mai veche, dar era greu să le compare 
fără planul cadastral în mînă. Au mai rătăcit un timp 
peste terenuri care nu-i aparţineau lui Dan, de-a 
lungul buzei de nord a vilcelei. Ţinutul părea mult mai 
lipsit de viaţă ziua decît noaptea: cîţiva porumbei de 
pădure plumburii, o pereche de corbi zdrenţuiţi de 
vîntul năprasnic, o turmă jalnică de vaci. 

În mod curios - sau i se părea curios lui Dan, 
pentru că se întorsese noaptea din livadă cu impresia 
că nu hotărise nimic... această plimbare îi făcea 
plăcere. Avusese această senzaţie în păduricea lui de 
mesteceni, deşi refuza ideea că era posesorul unor 
copaci bătrîni. Erau mai mult o nobilă congregaţie de 
arbori patriarhali, aparţinind unui spaţiu în care 
sufletul bun şi drept al bătrinului domn Reed îşi găsise 
locul. În repetate rînduri de cînd devenise proprietar 
la Thorncombe, nişte tăietori de lemne cu ochi ageri îi 
bătuseră la uşă pentru a-i face cîte o ofertă în 
schimbul acelor copaci buni pentru cherestea, însă 
Dan avea răspunsul pregătit: „Nu sînt ai mei, spunea 
el, sînt propriii lor stăpîni“. Unul singur a înţeles; a 
zimbit, a dat din cap, nu a mai insistat - şi i s-au 
încredinţat imediat treburile mărunte ale gospodăriei 
care aveau nevoie de ferăstrău. 

Plimbarea îl purta înapoi spre cotidian, spre vieţi 
mai simple, în sfîrşit acasă, din paradisul înăbuşitor al 
Californiei, cu eternul ei soare filtrat de smog , spre o 
matrice mai blindă, chiar dacă mai umedă. Parcă pe 
vremea cînd era de virsta lui Paul se întîmpla mai des 
ca vremea să fie ca acum, cu burniţă, rafale prelungite 


şi aer sărat. Nu-mi amintesc să nu-i fi plăcut această 
vreme, deşi taică-său şi mătuşa Millie se plingeau de 
ea. Te simţeai învăluit ca într-un cocon, ca un prunc în 
pîntecele mamei, visai la toate locurile mai apropiate 
sau mai îndepărtate unde nu te puteai duce; şi, mult 
înainte de a o învăţa ştiinţific, chiar în cea mai 
timpurie copilărie, ştiai că este necesară, nu numai în 
sensul că hrănea miraculoasele lăstare de primăvară, 
rostopasca şi violetele şi primulele de lingă gardurile 
aplecate pe-o rină şi aducea verile bogate în tuneluri 
de umbră verde, e necesară într-un sens mult mai 
profund. Viaţa era mai plăcută aşa, cînd vremea era o 
surpriză, ca un joc de zaruri... Dan nu se obişnuise 
niciodată cu monotonia cerului albastru, mereu 
acelaşi, şi nici nu căzuse victima modei actuale 
simptomatice care punea semnul egalităţii între 
fericirea vacanței şi strălucirea soarelui, făcînd ca 
toate zonele de tip Majorca sau Acapulco din această 
lume să triumfe asupra celor cu o climă variată şi 
poetică. 

Mergînd cu greu pe marginea unui lot de varză, 
sub ploaia înteţită, se întreba dacă pentru Paul asta 
însemna ceva special. Se îndoia. Indiferent care îi 
erau preocupările actuale, Paul era un băiat de la 
oraş, iar mass-media era dominată de mentalitatea 
noului tip de oraş, căreia i se conforma gîndirea lui 
Paul şi cea a generaţiei sale... de fapt, azi şi plugarii 
aveau un tranzistor în cabina tractorului. Circula o 
glumă în sat despre unul care, absorbit de melodia 
pop pe care o asculta, a uitat să lase lamele în jos, 
după ce s-a întors la capătul rîndului, şi a tot mers aşa 
cu coada în sus, ca „un făzănoi bătrîn“. 

Şi pînă la urmă care era locul lui Dan? Traversa o 
dată pe an cîmpiile umede, în cursul peregrinărilor 
sale între oraşe; şi le iubea numai pentru că se lipsea 


de ele atit de mult timp. Totuşi această dragoste 
pentru o anume climă, pentru un peisaj, era singura 
relaţie de succes pe care-o avusese vreodată şi acesta 
fusese probabil motivul profund pentru care se 
întorsese aici de la bun început, ştiind că în nici un alt 
loc nu va putea stabili o relaţie care să-l mulţumească. 

Au plecat spre Dartington curînd după micul 
dejun. Ploaia se înteţise şi Paul devenise din nou 
tăcut. Au luat-o pe drumul principal, prin Totnes. Şi- 
au luat la revedere, Dan juca rolul unchiului, 
reînnoind invitaţii deja făcute. Paul avea numărul de 
la Thorncombe, în caz că voia cumva să vină într-o zi 
de la şcoală, poate cu un prieten... Jane dispăru în 
clădire cu băiatul, dorea să-l întîlnească pe diriginte şi 
se întoarse după douăzeci de minute. 

— În regulă? 

— După părerea lor, o să supravieţuiască. 

Inainte de a pleca din Thorncombe, ea sunase la 
gară să afle cînd avea tren. Era unul pe care-l putea 
prinde la două şi jumătate, urmînd să stea o noapte la 
Londra cu Roz, înainte de a se întoarce la Oxford, 
avea deci destul timp şi Dan o luă pe drumul mai lung, 
peste podul Dart, la Staverton, şi înapoi prin labirintul 
de uliţe înspre est. Un timp au stat de vorbă despre 
Paul şi şcoală. Dan era hotărit să nu abordeze el 
subiectul plecării în Egipt, dar probabil că şi pe ea o 
preocupa. A folosit prima pauză în discuţie pentru a 
vorbi despre asta. 

— Dan, în legătură cu aseară, cred că ţi-am dat 
impresia că sînt nerecunoscătoare. 

— Nici gînd. Nu fi caraghioasă. 

— A venit ca un şoc. 

— Vina mea. 

— Încercam să spun că, pentru moment, nu prea 
sînt o companie plăcută pentru nimeni. 


El zîmbi cu privirea aţintită înainte, de-a lungul 
uliţei înguste. 

— În locul tău, i-aş lăsa pe ceilalţi să hotărască 
asta. 

— Vei avea îngrozitor de multă treabă. 

— Fizic, foarte puţin. Să stabilesc nişte cadre 
exterioare la Cairo şi la Assuan. Nu mi-ar strica dacă 
mi-ai da şi tu un sfat. 

— Te rog, fii serios. 

El zîmbi din nou. 

— Jane, treaba ta cît de puţin sociabilă eşti, cît de 
dificilă, cît de tăcută. Astea nu le consider motive ca 
să nu vii. 

Ea nu spuse nimic. Încetini într-o intersecţie 
pustie, fără vizibilitate şi o privi cu atenţie, înainte de 
a demara încet. 

— Nu deranjezi pe nimeni. Vrei să accepţi măcar 
atîta lucru? 

Jane lăsă capul în jos, dar nu răspunse, evident 
intimidată şi fisticită de această insistenţă. După 
cîteva clipe, el reluă. 

— 'Ţi-e frică de ce ar putea să spună lumea? 

— Nu pot să cred că Nell ar considera asta de 
bun-gust. 

— Mă-ndoiesc, pentru că ultimele instrucţiuni pe 
care mi le-a dat au fost să te readuc la stadiul 
burghez. Ea îl privi înţepată, dar el se concentră sec 
asupra maşinii. Şi de cînd ne luăm noi doi după ce 
spune Nell despre viaţă? 

— De fapt ce ţi-a spus? 

— Dincolo de sarcasme, că te iubeşte. Că 
realmente îi dai motive de îngrijorare. Dan aşteptă, 
apoi continuă: Nu cred că-i pasă prea mult de ce vrei 
să faci. Îi pasă că nu pari deloc fericită. Apoi adăugă: 
Aş vrea să o sun cînd ajungem acasă, ca să-i spun eu. 


— Aş prefera să nu o suni. 

— Atunci, de ce nu? 

— De fapt nu e vorba de Nell. 

Maşina rula mai departe. Într-un tîrziu, el spuse: 

— Crezi că are vreo legătură cu ce mi-a spus 
Anthony? Ai impresia că acum încerc doar să mă arăt 
amabilă? 

— Ştiu şi eu... Da, în parte. 

— Deci nu poţi face un lucru perfect normal şi 
raţional, pentru că el ţi-a recomandat cumva să-l faci. 

— Pentru că, sînt sigură, el nu s-a gindit că o să 
te deranjezi atit de mult. 

Dan prelungi tăcerea, încercînd să atace din altă 
direcţie. 

— Cred că el s-a sinucis, cel puţin în parte, 
încercînd să te facă să-ţi schimbi atitudinea. Nu mă 
refer la atitudinea faţă de mine. Ci la ceea ce exprimă 
atitudinea ta în general. Încep să-mi dau seama că 
pasul cu adevărat important pe care ar trebui să-l faci 
este să acorzi lucrurilor dreptul de a fi aşa cum sînt. 

— Nu lucrurilor, mie. 

— Asta tot nu înseamnă că Anthony nu a înţeles 
cum trebuie problema. În seara aceea, la spital, mi-a 
spus despre tine lucruri pe care tu le-ai reprodus după 
aceea aproape cuvînt cu cuvînt. 

— El nu a înţeles niciodată că n-am să mi-o pot 
ierta. 

— Ba nu, eu cred că da. Şi chiar dacă e aşa, acum 
tu nu poţi veni cu mine pentru că nu ţi-o poţi ierta? 
Asta e masochism. Autoflagelare. 

— Da. Pentru că toţi ceilalţi par atît de hotăriţi să 
mă ierte. Cu condiţia să par fericită. 

Dan îi aruncă o privire. 

— Nu mai considera grija pe care ţi-o poartă un 
om ca pe o manevră a diavolului. E absurd. 


— Da, nu ştiu. Apoi se corectă puţin. Ştiu că eşti 
tare bun... Se opri să respire. Se afla într-o poziţie 
critică, dar încă nu cedase. 

— Nu simţi că ar fi bine dacă ai face asta? Ştii tu, 
vechea poveste. 

A răspuns greu şi nu a răspuns direct. 

— M-am trezit azi-dimineaţă cu sentimentul 
absolut clar că mi-e pur şi simplu imposibil să merg. 

Dan observase deja faptul că, atunci cînd era 
pusă la ananghie, se retrăgea la adăpostul unui limbaj 
burghez strict convenţional (opus utilizării sale 
ironice), în mod normal străin ei; expresii emfatice 
standard de tipul „mi-e pur şi simplu imposibil“ 
însemnau o renuntare tipic englezească la sinceritatea 
pe care toate celelalte naţiuni o consideră normală 
cînd două persoane care se cunosc de foarte multă 
vreme stau de vorbă. Se întreba, totuşi, dacă asta nu 
era de fapt ca şi ploaia care biciuia parbrizul şi, din 
senin, îşi aminti acel catren din secolul al XVI-lea, atît 
de îndrăgit de Henric al VIII-lea: 


„O, vînt de vest, cînd vei 
sufla, să plouă mic şi străveziu? 

În braţe cu iubita mea, în 
patul meu din nou să fiu!“ 


Nici în ipostaza persoanei întîi, nici în a celei de-a 
treia, nu o dorea pe Jane în braţele sale din nou, cel 
puţin nu în sensul la care se gindea regele desfrinat. 
Aşa cum infinitele aspecte ale vremii îi stirneau lui 
Dan imaginaţia, acum convenţionalitatea de limbaj, 
reacţie, atitudine - această ceaţă psihologică menită 
să nege peisajele interioare pe care le învăluie nu 
reuşea de fapt decît să le semnaleze prezenţa, invitind 
astfel la explorare; instituind o cantitate necunoscută, 


un mister, în cel mai simplu schimb de cuvinte. Şi aşa 
cum ştiuse difuz în copilărie că învăluirea de cocon a 
iernii era necesară, tot astfel realiză acum că 
opacitatea comportării ei prezente era de asemenea 
necesară; şi ea cerea de la victimele ei să spere în 
roade bogate, să mizeze pe viitor, să întrevadă vremea 
bună. 

În prezentul real, întinse mîna şi atinse mîneca 
paltonului ei. 

— Te invit doar să facem cîţiva paşi prin soare. Să 
mai schimbăm atmosfera. 

Jane zimbi cu un aer nostalgic: 

— Trebuie să recunosc, pe o zi ca asta... 

— Vrei cel puţin să discuţi cu Roz deseară? Dacă 
păleşte de groază, accept înfrîngerea. 

Cu un zîmbet abia schiţat, încuviinţă din cap. 

— Da, bine. 

El ştia că ea ar fi vrut să-şi bată în cuie refuzul, 
blocînd orice redeschidere a subiectului. Acum, din 
cauza aceloraşi convenţii, era forţată să lase discuţia 
deschisă. 

Ajunşi în sat, pe drumul mai ocolit dinspre 
Thorncombe, el o întrebă - ploaia se mai potolise - 
dacă nu vrea să vadă biserica. Se gîndea că poate îi va 
aminti că şi alţii au trăit în purgatoriu în copilărie, dar 
Jane nu a părut să sesizeze nimic de genul ăsta. I-a 
plăcut biserica, faptul că era primitoare, stilpii de 
gresie, catapeteasma pictată şi sculptată cu fantezie. 
Apoi au mers prin ploaia măruntă în direcţia celor 
două morminte; iar Dan îi arătă, dincolo de portiţa pe 
unde se ieşea din cimitir, casa unde s-a născut. Jane 
se opri un moment, cînd se întoarseră, ca să citească 
piatra de pe mormîntul mamei lui. Piatra se lăsase 
puţin în faţă şi dintr-un colţ se prelingeau picături, ca 
un reproş pentru lacrimile pe care fiul ei nu le vărsase 


niciodată pentru ea. 

— De ce nu ai spus niciodată nimic despre toate 
astea la Oxford, Dan? 

— Poate am încercat să mă prefac că nu au 
existat. 

— Tot ce-mi amintesc e că pentru tine erau un 
motiv de ris. 

— Am scris totuşi piesa aceea. 

— Da, desigur, uitasem. Îi adresă un mic zîmbet, 
privi din nou spre mormînt. Te invidiez. Cînd mă 
gîndesc că noi ne trambalam de la o ambasadă la alta. 

— Am scris cînd am început să văd dincolo de 
aparenţe. A trebuit să ascund atît de multe lucruri. 
Porniră înapoi spre maşină. Eu eram mai rău decit 
Paul. Cel puţin el poate arăta ceea ce simte. Eu nu 
aveam voie nici atât. 

— Ce te-a adus din nou aici? 

Cu o seară înainte, discutaseră puţin despre asta, 
dar ea probabil simţise că el nu fusese tocmai sincer. 
Dan privi în josul potecii, apoi îi aruncă o privire 
ştrengărească. 

— O fată grăsuţă cu nişte ochi albaştri, 
dumnezeieşti. 

Jane zîmbi brusc, bătu din palmele înmănuşate, o 
fulgerare a vechiului său eu. 

— Dan, mă impresionezi. 

El murmură: 

— E mai adevărat decît crezi. 

Îi povesti despre familia Reed şi despre aventura 
lui tragicomică cu Nancy, în timp ce maşina înainta pe 
acelaşi drum pe care pedalase el cîndva în fiecare 
dimineaţă. 

— Şi nu ai mai văzut-o? 

Îi povesti cum a revăzut-o. 

— Biata femeie. 


— Aproape că o uitasem. Nu ea a fost adevăratul 
motiv. Atunci, prima oară cînd am adus-o pe Caro 
aici... Cred că a fost senzaţia căutării căminului 
pierdut. Mi-am dat seama azi-dimineaţă cînd am ieşit 
cu Paul la plimbare. Pare absurd pe o zi urită ca asta, 
dar e de fapt un fel de inocenţă reciîştigată. Nu sînt 
sigur că e un lucru sănătos. Cam prea în genul 
milionarilor care cumpără casele sărăcăcioase în care 
s-au născut. 

— Ştiu şi lucruri mai rele făcute de milionari. 

Tonul sec din vocea ei îl făcu să zîmbească. 

— Bănuiesc că o fac pentru a-şi aminti cît de 
departe au ajuns. Cel puţin eu bănuiesc că am făcut-o 
pentru a afla la cît de puţine lucruri am renunţat. 
Probabil de asta, în comparaţie cu tine, eu sînt mai 
înţelegător faţă de Andrew. 

— Nu am luat niciodată în rîs dragostea lui 
pentru Compton. E tocmai ce ne-a lipsit nouă în 
copilărie. Apartenența la un loc. 

— Cel puţin Nell îl are acum. 

— Pentru asta o invidiez. 

Dan îi aruncă o privire şi ea strînse din buze, 
recunoscînd cu tristeţe că nu toate diferenţele între 
surori erau de ordin politic. Apoi, brusc, ca şi cum 
alunecaseră prea departe, dincolo de simpla suprafaţă 
a lucrurilor, îl întrebă dacă văzuse filmul lui Albicocci 
după Cărarea pierdută. 

Înaintară pe coama ultimului deal şi apoi de-a 
lungul pantei, pe lîngă cuptoarele de var de unde, pe 
panta opusă, se putea vedea ferma. 

Cîteva ore mai tirziu, trenul sosi punctual în 
staţia Newton Abbot. Dan a vrut să-i cumpere el 
biletul, dar nu l-a lăsat, o conduse deci la vagonul de 
clasa a doua, rămase apoi pe peron în timp ce ea se 
aşeza la fereastra de la culoar. 


— Mulţumesc, Dan. În special pentru răbdare. 

— Gîndeşte-te la cele zece zile în Egipt. O vorbă 
numai şi s-a făcut. 

Nu încercase să o mai convingă direct, dar în 
timpul mesei vorbise despre Egipt, despre Nil; şi i-a 
smuls un mic amănunt. Cu cîţiva ani în urmă, ea şi 
Anthony intenţionaseră să facă o astfel de călătorie, 
dar nu au putut. Acum Jane îl privea, încercînd să 
găsească cuvinte. El vorbi înainte ca ea să deschidă 
gura. 

— Să fie clar că mă voi folosi de acest avantaj 
asupra ta. 

Jane zîmbi, căutînd în privirile lui confirmarea 
propriilor îndoieli; acum, în final, o prefăcută 
slăbiciune faţă de o ironie nedreaptă. 

Spuse: 

— Îmi place ferma ta. 

— Dovedeşte-o revenind. Ori de cîte ori doreşti. 

Se auzi un fluier, ea îi mulţumi din nou. Trenul se 
porni, ea ridică o mînă, faţa îi era puţin palidă, calmă, 
se retrăgea politicos şi părea, acum, în acest ultim 
moment, uimită, cu o undă de regret, ca şi cum 
crezuse că îl cunoaşte pe Dan, dar acum nu mai era 
atît de sigură. 

Dan urmări plecarea trenului, mult după ce ea se 
retrăsese de la geam pe locul ei şi încerca deja să 
găsească motive pentru care să renunţe şi el la 
călătorie, în caz că ea ar refuza în continuare să 
meargă. 

Phoebe venise cu ei la Newton Abbot ca să facă 
nişte cumpărături şi a trebuit să o aştepte în parcarea 
de lingă piaţă, unde-şi dăduseră întîlnire. Aştepta 
fumînd fără a vedea de fapt nimic din ce se afla în jur. 
O parte din el ştia prea bine că Jane avea dreptate să 
ezite. Acum se temea nu atît de problema timpului - 


scenariul prinsese formă, recuperase  întîrzierea, 
putea să mai lucreze şi în Egipt şi, în orice caz, 
Malevich modificase condiţiile contractului -, cît se 
temea de reacţia lui Jenny. Nu era ea chiar atît de 
înţelegătoare cînd era vorba de alte femei, aşa cum 
afirmase el. Direct, ar fi putut să o convingă; sau dacă 
ar fi întilnit-o pe Jane, dacă ar fi cunoscut toate 
amănuntele; dar la telefon, la o distanţă de cîteva mii 
de kilometri, era altceva. Asta nu i-ar fi mirosit a bine 
şi el ar fi trebuit să explice foarte clar de ce i s-a făcut 
milă de o persoană care de ani de zile era o străină, 
de care nu-i vorbise lui Jenny decît în termeni extrem 
de vagi, în acea ultimă noapte, termeni care o 
făcuseră pe Jenny să sară ca arsă. A mai spus el cîte 
ceva la telefon, după ce Anthony s-a sinucis, dar pe 
Jenny au interesat-o mai mult reacţiile faţă de Nell... 
şi Caro. 

Deci ce ar fi putut să-i spună? Ar fi putut fi un 
argument faptul că nu dorea să se comporte ca o 
celebritate internaţională ignorînd o veche amiciţie, 
că voia să pecetluiască o împăcare în familie. Sau 
poate recunoştinţă pentru faptul că a ajutat-o pe Caro, 
ceea ce, din fericire, menţionase deja. Alte argumente 
nu avea. Putea să elimine bănuielile unei legături 
amoroase, dar nu putea să nu recunoască celălalt 
adevăr, că această obscură fostă cumnată era o 
persoană a cărei amintire a rămas altfel decit a 
celorlalte femei pe care le cunoscuse. Sînt oameni pe 
care nu-i poţi expedia, plasa, reifica; ei constituie 
mistere pe care le ignori pe propriul risc, care, 
inconştient şi implicit, sînt, ca natura însăşi, 
catalizatori capabili să dizolve timpul şi tot ceea ce 
naturalistul încearcă să pună între el şi realitatea sa 
totală. 

Se gîndea la dimineaţa care trecuse, la drumul cu 


maşina prin ploaie, la tot ceea ce fusese spus şi ce nu 
fusese spus. Chiar şi cînd se purta necugetat îl făcea 
să gindească. Trebuie să fi fost ceva legat de acea 
opacitate temperamentală, cu rolul pe care-l jucase în 
trecutul lui şi îşi dădea seama, din ce în ce mai mult, 
cît era de important acest lucru pentru el, pentru 
ambele ipostaze ale lui. Daniel Martin şi „Simon 
Wolfe“. Meseria îl obligase de atita vreme să 
gîndească în termenii simbolismului vizual, ai scenei, 
ai localizării, ai semnificației gesturilor actorului sau 
actriţei. Această fiinţă psihologic obscură aparţinea 
sau ajunsese să aparţină unei alte arte, unui alt 
sistem, cel în care el încerca să pătrundă. 

În primul rînd, trebuia să deosebească eul său 
real de cel posibil, ficțional; şi deşi experienţa într-o 
artă inevitabil a persoanei a treia şi a punctului de 
vedere părea să faciliteze o astfel de autochirurgie, se 
simţea foarte nesigur. Aici avea senzaţia că Jane i-ar 
putea fi de ajutor, pentru că, făcîndu-l să gindească, în 
esenţă îl făcea să se vadă pe sine prin ochii ei. Asta 
datorită opacităţii ei... In mod curios, ea era unică 
prin faptul că nu-l reflecta clar, ci altfel decît oglinzile 
mai puţin raţionale, mai puţin perverse şi, poate, mai 
fidele ale minţilor obişnuite. Şi apoi, deşi relaţiile 
dintre ei erau la fel de familiare ca pe vremuri, el 
simţea că ea nu-l acceptase încă pe de-a-ntregul. Ea 
continua să deregleze imagini, să schimbe voci, să 
refacă scene; ca şi Jenny, care o făcea însă altfel - mai 
artificial, mai calculat, mai agresiv, ca un fel de 
prelungire intimă a deciziei sale profesionale de a nu 
fi distribuită într-un singur tip de rol. 

De fapt, mai mult intuia decît gîndea toate aceste 
lucruri; simţea o țesătură de fire, provenind din 
interiorul, dar şi din afara ultimelor douăsprezece ore, 
un amalgam obscur de ploaie, peisaje, amintiri, 


fertilităţi, feminităţi, care îşi aveau toate originea, 
poate, în acea piatră umedă pe care o contemplase 
dimineaţă, piatra de pe mormîntul mamei 
necunoscute sau în statuia de bronz patinat a 
înţeleptului, căreia Dan îi aruncase o privire amuzată 
cînd, cu o zi înainte, trecuse pe lîngă ea în Dorchester. 


În ipostaza implacabilei persoane întîi la prezent, 
nu am mai avut aceleaşi trăiri, pentru că o feminitate 
mult mai prozaică apăru brusc şi bătu încet în geamul 
portierei. lar Phoebe aduse cu ea o realitate mai 
prozaică. Era foarte improbabil ca Jane să accepte şi 
astfel voi fi scutit de minciunile convenţionale. 

Totuşi, după ce am adus-o acasă pe Phoebe cu 
toate cumpărăturile, m-am dus direct la telefon să o 
sun pe Roz la birou. Ştiam că lucrează la filiala BBC 
din Kensington House. Am avut noroc. Au găsit-o; şi 
da, putea să vorbească. Cum a fost weekendul? I-am 
povestit pe scurt, apoi am trecut la probleme de fond. 

— Roz, tocmai am condus-o pe mama ta la gară şi 
cred că era într-o stare oarecum de şoc. Trebuie să 
plec în Egipt cîteva zile, în legătură cu scenariul. I-am 
propus cam pripit să vină cu mine într-o croazieră de 
o săptămînă pe Nil. Ea tocmai îmi spusese că legătura 
pe care a avut-o se terminase. Am rămas cu 
sentimentul că n-ar fi trebuit să-i fac o asemenea 
propunere imorală, deşi am încercat să o fac să 
înţeleagă că nu era vorba de aşa ceva. 

Îmi fusese teamă de o ezitare sau de o altă 
reacţie contrariată. Reacţia ei a fost spontană şi 
veselă. 

— Formidabil! De ce refuză? 

— Am rugat-o să discute cu tine, de asta te sun. 
Se simte, social, o leproasă cînd e vorba să facă o 
călătorie cu cineva. 


— Vai ce idioată e. 

— Şi problema cheltuielilor. 

— Nici vorbă de sărăcie, nici acum, nici mai 
tirziu. 

— Atunci, gura lumii. 

— Asta o ştiu. Toţi nenorociţii ăia de la Oxford. 

— Şi bănuiesc că-şi face griji şi cu Paul. 

— E moment să nu-l mai ia atita în seamă. 
Oricum, mă descurc eu cu el. 

— Roz, eu nu vreau să o silesc. Dar nu pot să nu 
mă gîndesc că-i va face bine. Poate îi trebuie un 
brînci. 

— Nici o grijă. Capătă ea unul straşnic. Părerea 
mea e că eşti minunat. E exact ce-i trebuie. 

— Poate aştepţi să aducă ea vorba. Nu vreau să 
aibă senzaţia... înţelegi. 

— Sigur că da. 

— Durează zece zile, cel mult două săptămîni. Se 
poate opri la sora ta în Florenţa la întoarcere. 

O clipă nu spuse nimic. 

— Naşul care face minuni. 

— Şi se simte vinovat. 

— Dacă ea nu merge, mă ofer eu în loc. 

— Nu-mi strică un ajutor calificat. 

— Chiar îţi trebuie o pisăloagă bătrină ca Jane? 
Eu o să-ţi fiu mai de folos. 

Au urmat vreo două replici pe acelaşi ton de 
tachinărie  perfidă, apoi am trecut la detaliile 
călătoriei; şi, înainte de a încheia, hotărîrea fusese 
luată, va merge... dacă va fi nevoie, sub ameninţarea 
revolverului. 

Ştiam că, implicînd-o pe Roz, riscam puţin, 
deoarece o putea face pe Jane să mărturisească 
lucruri pe care fiica ei nu le ştia, învăluind refuzul 
într-o încărcătură emoţională. Viaţa ei fusese prea 


solid fundamentată pe greşeli originare şi hotărtri 
greşite, ca încercarea cuiva de a îndrepta situaţia să 
nu fie văzută ca o ameninţare. Eu rămăsesem 
(indiferent de faptul că, pe faţă, mi se atribuia o 
relativă nevinovăție) cauza aparentă a unui accident 
cu consecinţe în timp... ca o greşeală pe o hartă, 
scuzahilă în măsura în care era doar rezultatul 
ignoranței cartografului, dar condamnabilă în virtutea 
consecinţelor nefaste. Asemenea greşeli pot căpăta 
dimensiuni speciale în spaţiul mental al 
subconştientului şi probabil că asta o tulbura pe Jane 
cel mai mult. Venind, însemna să se prefacă. Dar 
astfel putea să evite să-i spună adevărul lui Roz şi, 
prin comparație, celelalte argumente împotriva 
plecării nu mai păreau la fel de întemeiate. 

Între timp, m-am refugiat în scenariul despre 
Kitchener, am luat de la început tot ce scrisesem pînă 
atunci; am eliminat o scenă din prima versiune şi am 
rescris-o, am găsit o posibilitate de a folosi un 
flashback în interiorul unui alt flashback şi poate încă 
unul în interiorul acestuia; un artificiu după modelul 
cutiilor chinezeşti, dar cu variante. Apoi am făcut 
efortul de a găsi o soluţie ca să reduc Curzon şi India, 
şapte ani, în douăzeci de minute de proiecţie. Opt ore 
mai tîrziu, către miezul nopţii, nu rezolvasem 
problema, dar începusem să ştiu încotro să-mi 
concentrez energia. În India, prin dublul joc al 
înfruntărilor, Curzon şi Kitchener au fost ca o pereche 
de rinoceri, două ambiţii monomaniace, doi coloşi. Nu 
era complicat să dramatizezi ciocnirea coarnelor care 
a avut loc în India, ci să redai infernalul sistem de 
sfori ce-i manevra pe cei doi de acasă. În orice caz, 
cînd am ajuns în pat, aveam impresia că am găsit o 
soluţie şi pentru asta. Din cînd în cînd, mă întrebam 
ce se întîmpla la Londra în apartamentul lui Roz şi 


stăteam cu urechile ciulite la telefon. De fapt nu 
speram să fi reuşit, ştiind că propria combinaţie de 
tertipuri şi atacuri directe eşuase şi faptul că Jane nu 
era persoana care să se lase dusă, cu atît mai puţin de 
propria ei fiică. 


Înainte de a mă fi văzut cu acest mister rezolvat, 
se ivi un altul. Telefonul a sunat, dar la şapte 
dimineaţa, era marţi. Eu dormeam, dar Phoebe a 
răspuns şi m-a trezit. Era Jenny. A doua „contribuţie“ 
sosise la Londra în urmă cu trei sau patru zile; şi 
fusese discutată. Acum era în cabana de la Bel-Air şi 
se pregătea de culcare. Ca şi Roz, voia să ştie cum 
fusese weekend-ul, cum mă simţeam după ce mă 
întorsesem de la Thorncombe, cît era ceasul, 
vremea... aşa cum repede mi-am dat seama, de fapt 
voia altceva. La un moment dat, a tăcut. 

— S-a întîmplat ceva? 

— Da. 

Pauză. 

— Jenny? 

— Dacă nu răspundeai, luam avionul spre casă. 

— Ce e, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Nu ştiu cum să-ţi spun. 

— S-a întîmplat ceva la studiouri? 

— Nu, nu e vorba despre film. 

— Trebuie să-mi spui. 

— Am scris ceva. 

M-am destins, chiar am zîmbit în sinea mea. 

— Credeam că cel puţin e vorba de vreo orgie la 
Malibu. 

— Dumnezeule, ce-ţi veni să spui asta? 

— Haide. Tu ştii să scrii. Imi place să-ţi citesc 
scrisorile. Nu mă deranjează dacă mă iei mai tare. 

— Nu e vorba de tine acum. Nu e adevărat, Dan. 


Să nu crezi nici un cuvînt. 

— Despre ce e vorba? 

— Am pus-o astăzi la poştă. Am scris-o în timpul 
weekendului. Apoi spuse aproape violent: Promite că 
n-o să crezi nimic. 

Dan privi stingherit spre uşa bucătăriei. Nu era 
închisă complet şi radioul, pe care Phoebe îl avea 
deschis de obicei, nu mergea. 

— Eu cred tot ce scrii. 

Din nou tăcu. 

— Tu nu ştii. Şi nu rîde de mine. 

— Atunci nu cred nici un cuvînt. 

— Te rog s-o arzi fără să o deschizi. Nu i-am 
răspuns. Sînt pe ciclu. Am fost puţin nebună. Am 
încercat să mă conving că nu am nevoie de tine. 

— S-a întîmplat ceva la studio? 

— Te rog, promite-mi că o arzi. Fără să o 
deschizi. 

În final, vocea, tăcerile constante, schimbările de 
ton m-au făcut să fiu mai atent. 

— Jenny, ai fumat? 

— Sînt atît de nenorocită. 

— Nu ajută. 

— Ştiu, spuse. Nu e decît fantezie. Am inventat 
totul. 

— Mildred e cu tine? 

— Nu de Mildred am nevoie. De tine am nevoie. 

— Credeam că ne-am înţeles. 

Voiam să spun ceva despre fumat, dar m-a 
întrerupt. 

— Promite-mi că o arzi. Jur că nu e adevărat ce 
am scris. 

— Atunci nu-i nimic grav. 

— Am fost atit de întoarsă pe dos azi. Nu am 
putut să mă mai gîndesc la nimic altceva. Imi tot 


uitam replicile. De nu aş fi trimis-o. 

— Trebuie să te calmezi. 

O pauză mai lungă. Apoi o voce forţată, mai 
stăpînită. 

— E frumos acolo în casa ta cenuşie din vest? 

— Azi-dimineaţă am văzut primele primule. Aş fi 
vrut să fii aici. 

— Du-te naibii. 

— De ce vorbeşti aşa? 

— Celebra ta imaginaţie te-a trădat de data asta. 
Nu-ţi dai seama că primulele par a fi o altă planetă. 

— Da, par. 

— Dan, m-am săturat de tot rahatul ăsta. 

Foarte rar se întîmpla să folosească un asemenea 
limbaj. 

— Aş vrea să cobori la Mildred. 

— Nu am nimic. Apoi adăugă: Mi-e ruşine, atât. 

— Nu mai lua lucrurile chiar aşa de în serios. Pe 
mine şi mai puţin. 

— Acum ai vocea aia a ta îngrozitoare, de calmat 
„marea divă“. 

— E exact ceea ce încerc să fac. 

De această dată, tăcerea a fost atît de lungă, 
încît, în cele din urmă, i-am pronunţat din nou numele. 

— Încercam să mă consider eliberată. Grozav. 
Trebuie să mă crezi. 

— Ai putea să-mi traduci ce-ai spus? 

— De ce oare trebuie să mă mint întruna? 

— Asta nu e valabil numai pentru tine şi sexul 
tău. 

— Eşti sigur că nu te afli pe lună? 

— De ce spui asta? 

Din nou tăcere. Apoi vocea sună aproape normal. 

— Spune-mi ceva despre vreun obiect la care te 
uiţi, unde te afli. Orice. Am ezitat. Te rog. 


— Mă aflu la mică distanţă de un desen în 
acuarelă îngrozitor de prost înfăţişînd biserica tatălui 
meu şi satul. De cineva care se numeşte Eliza Galt. 
Datat 1864. Cred că e o adaptare a unei tipărituri 
bisericeşti. Are o inscripţie scrisă ca un fel de 
curcubeu negru peste cer: Domnul vede peste tot. 

— Groaznic. 

— Eliza a mai adăugat sub s un punct pe cer aşa 
că peste este peşte. Domnul vede peşte tot. Pentru 
asta am cumpărat-o. 

— Credeam că nu-ţi plac kitschurile. 

— Nu cînd mă înduioşează. 

— Adică mă pui la punct. 

— Nu fi atît de sensibilă. 

— Ai exact tonul de care mi-era teamă. 

— Sînt aici numai de treizeci şi şase de ore, timp 
în care m-am întrebat de sute de ori: oare lui Jenny o 
să-i placă aici? 

— Am scris-o pentru că de fapt nu te cunosc. Îmi 
închipui numai că te cunosc. 

— Eşti sigură că nu e din cauză că nu întotdeauna 
te cunoşti pe tine? 

— E şi asta. Spuse apoi cu o voce mai liniştită: 
Promite să arzi scrisoarea cînd vine. 

— Bine. 

— Scrisul meu e ordonat, cursiv. 

— Ţin minte. 

— Jură. 

— Jur. 

— Cu mîna pe inimă. 

— Cu mîna ta, inima mea e acolo, lîngă tine. 
Tăcere. TVebuie să dormi. 

— Tu ce faci astăzi? 

— Lucrez la scenariu. Şi mă gindesc la tine, cum 
dormi acolo, departe. 


Urmă ultima din multele tăceri care punctaseră 
convorbirea. 
— Culege-mi o primulă. Te iubesc. 


Telefonul s-a închis înainte ca Dan să poată 
răspunde. Se gindea să sune înapoi în California, să o 
roage pe Mildred să urce să vadă dacă Jenny e bine; a 
hotărit totuşi că Jenny putea să o cheme şi singură 
dacă avea nevoie de un umăr pe care să plingă; şi că 
era mai bine să facă o comandă mai tîrziu cînd ea se 
va trezi şi cînd, în Anglia, pentru el, va fi după-amiază. 
Asta şi făcu. 

O dublă neşansă. Cînd auzise vocea lui Jenny, 
avea pe conştiinţă Egiptul şi pe Jane, dar acum 
trebuia să aştepte să se liniştească şi apoi să facă 
mărturisiri, deşi încă nu era neapărat necesar, deşi 
hotărise că e mai înţelept să-i spună ceva, poate chiar 
să pretindă că-i cere sfatul. Bineînţeles, ea făcuse 
imposibil acest mod destul de dubios prin care el voia 
să-şi elibereze conştiinţa. Nu o auzea pentru prima 
oară plîngîndu-se. Avusese o zi de lucru proastă, 
amărăciuni, lacrimi... Nici o surpriză pentru el care 
ştia, poate mai bine decît ea, măsura în care actrițele 
trăiau pe seama propriilor nervi; şi cît era de greşit să 
crezi că nu făceau decît să se folosească de o depresie 
premenstruală pentru a juca rolul Evei obişnuite, ca 
apoi să revină repede la rolul scenic. Din nefericire, 
telefonul scosese în evidenţă tot ce era artificial în 
legătura lor. Ca întotdeauna, Thorncombe îl făcuse să 
se retragă în trecut, tărimul pierdut, cealaltă lume a 
sa şi nu era nevoie de glasul ei ca să-şi amintească de 
noua dimensiune a distanţei dintre ei; aproape 
distanţa dintre faptul imaginat şi cel real. 

Nu era cinstit nici faţă de Jenny, nici faţă de el 
însuşi, deoarece, cînd vorbiseră, simţise nevoia de a o 


proteja şi nu minţise, exagerase doar puţin spunîndu-i 
de cîte ori se gindise la ea de cînd se întorsese la 
fermă. Îl incita ideea de a o avea acolo, ştiind, în 
acelaşi timp, că acest lucru nu era posibil decît 
temporar. Viitorul aici, împreună cu ea, era de 
neconceput, ştia cît ar fi fost de nefericită dacă şi-ar fi 
abandonat cariera pentru acest „nicăieri“. În ciuda 
acestui fapt, visa ca un adolescent situaţii datorate 
vreunei miraculoase schimbări de temperament care 
ar fi făcut-o să accepte cu bucurie o astfel de viaţă. 
Fizic, îi simţea lipsa: graţia naturală, prezenţa, vocea, 
felul în care se mişca în preajma lui, cît şi trupul ei 
gol. 

De mult timp se simţea dezamăgit în ideea că 
actorii, fiind fotografiaţi tot timpul, trebuie axiomatic 
să fie dublaţi de personalităţi mai interesante, mai 
profunde decît restul lumii; pe cînd, dincolo de scenă 
sau de ecran, toate dovezile, publice sau particulare, 
demonstrau opusul. Se întreba acum dacă nu 
rămăsese în continuare cumva o victimă a acestei 
păreri; păcălit de inteligenţa lui Jenny, uitase cît era 
de atrăgătoare după standardele masculine mai 
obişnuite. Şi dacă ar fi reacţionat mai normal, ar fi 
apreciat-o ca pe o personalitate mult mai puţin 
interesantă. El era cel care cucerise o prinţesă, pentru 
a se surprinde cucerit la rîndul lui de titlul ei şi de tot 
ceea ce ţine de acesta; fireturi de mătase, bineînţeles, 
însă era o situaţie fundamental absurdă. Dintr-un 
anume motiv, convorbirea intercontinentală de la 
Thorncombe fusese mai stranie decît cele de la 
Londra. Era un soi de extravaganţă, o nebunie, ca în 
comediile Restauraţiei, o manieră artificială de a 
ignora realitatea obişnuită... lire şi dolari cheltuiţi 
aiurea pe o tehnologie complexă doar pentru a stabili 
faptul că aveau nevoie unul de celălalt. Nu părea să 


aibă nici măcar o vagă legătură cu senzaţia pe care 
Dan o avusese în timpul plimbării de dimineaţă 
împreună cu Paul; sau de micul incident de mai tîrziu 
din acea zi: faptul foarte mărunt că Jane a preferat să 
călătorească cu clasa a doua. 

Gata bărbierit, îmbrăcat, Dan se opri o clipă în 
faţa ferestrei dormitorului, privind spre livadă; cu o 
ironie amară, se gîndi iar la Midas. Uneori, a avea 
totul este mai aproape de a nu avea nimic, mai 
aproape decît şi-o pot imagina vreodată cei lipsiţi de 
succese. 


A coborit la micul dejun. Mai era înnorat, dar 
ploaia se oprise în cursul nopţii, iar vintul nu mai 
bătea. După ce a ascultat pălăvrăgeala lui Phoebe o 
jumătate de oră, i-a povestit de Jane şi de Paul şi de 
celelalte două fiice ale ei, parţial ca să ascundă faptul 
că nu avea de gind să-i spună cu cine vorbise la 
telefon. Phoebe îi asculta aprobatoare, nu ştia dacă 
din simpatie sinceră faţă de Jane şi fiul ei sau pentru 
că avea senzaţia că el se străduia să-şi întemeieze un 
fel de familie, în afară de Carol. A ieşit să facă cîţiva 
paşi prin grădină, unde lucra Ben, pentru a fi pus la 
curent cu ce se mai întimplase cît timp lipsise, un 
ritual care nu avusese loc din cauza timpului şi a 
vizitatorilor. 

Mergea încet de-a lungul potecilor, în spatele 
bătrinului,  ascultîndu-i comentariile, varza de 
primăvară era bună, prazul nu-i făcea necazuri, 
rădăcinile de ţelină (una din preferinţele exotice ale 
lui Dan, pe care Ben avea reţineri să o cultive şi 
Phoebe să o gătească) creştea destul de bine... Iar 
legumele din sezonul viitor, ceapa franţuzească scotea 
capul verde din pămîntul roşu, fasolea cu bob mare 
apăruse. Subiectul erau cartofii de sămînţă, pe care 


Ben urma să-i aducă: discuţia obişnuită pe tema 
alegerii între calitate şi cantitate, care se termina 
inevitabil în acelaşi fel. Ben cultiva King Edward mari 
şi sănătoşi, iar Dan îşi făcea şi el cheful de a-şi epata 
prietenii din Londra cu soiuri mai speciale, pentru 
care i se acordau două brazde. 

De aici au început să discute despre defectele 
plantatorilor de legume din America, o poveste jalnică 
pe care Ben nu se sătura s-o asculte; în mintea lui 
persista, probabil atavic, imaginea pe care ţăranul 
secolului al XIX-lea o avusese despre Statele Unite - o 
ţară a celor binecuvîntaţi, unde toate creşteau mai 
mari şi mai bune; lui Ben îi făcea o deosebită plăcere 
să-l audă pe Dan demonstrînd că el şi strămoşii lui au 
fost mai înţelepţi, întrucît au stat la locul lor. Au 
declarat soiurile de mere Cox şi Blenheim pierdute, 
spune Dan; şi Ben dă din cap neîncrezător. Nu-şi 
poate imagina o ţară în care toţi oamenii nu se ocupă 
de grădină într-un fel sau altul, nici măcar nu-i 
înţelege rostul (mă tem că Dan arareori a fost văzut 
cu hîrleţul în mînă). 

Se apleacă asupra unui rînd cu anghinare, o altă 
fantezie importată de Dan, cu frunzele verzi-cenuşii 
aproape mari. Nici Ben, nici Phoebe nu au de gînd să-i 
mănînce mugurii, dar  bătrinul,  aplecîndu-se, 
ciufuleşte frunzele celei mai arătoase plante cu o 
toleranţă indulgentă faţă de această plantă străină. Ca 
toţi grădinarii, admiră plantele timpurii, pe cele care 
anunţă primăvara înainte de sfîrşitul iernii. Dan are şi 
el sentimentul plăcut al schimbării anotimpului, al 
trezirii la viaţă. Se gîndeşte iar la Jenny, artificii, 
telefoane din California. Da, realitatea locuieşte aici. 

După o oră, pe cînd se afla în nonrealitatea 
camerei de lucru, sună telefonul. Era Roz, o 
condusese pe mama ei la Oxford; spunea că i-a întors 


planurile pe dos. În cele din urmă, ajunseseră la două 
argumente contradictorii: o chestiune de principiu 
socialist, refuzul să călătorească la clasa întîi şi 
sentimentul că nu prea era comme il faut - ce-ar 
spune Nell. Această obiecţie a fost rezolvată de Roz în 
stilul ei obişnuit, dînd imediat un telefon la Compton. 
Nell, cel puţin în versiunea lui Roz, făcuse haz de 
scrupulele lui Jane; ar fi vrut să o invite şi pe ea 
cineva să se lăfăie la soare, ideea era nemaipomenită, 
exact ce-i trebuia lui Jane... deşi Jane, se pare, tot nu 
era prea convinsă. 

— Tot vorbea de complacerea în propriile 
slăbiciuni. M-am şi supărat pe ea, atit era de 
caraghioasă. l-am spus că ăsta nu era socialism, că 
era o babă retrogradă fără imaginaţie. 

— Şi pînă la urmă? 

— A recunoscut că o tentează. Cred că ajunge ea 
la sentimente mai bune. Devine catîr cînd toată lumea 
îi spune ce să facă. Aşa era cînd ai cunoscut-o? 

— Cam ca fiica ei cea mare, dacă mă gindesc 
bine. 

— Hei, nu-i cinstit. Eu mă las influenţată. În orice 
caz, o să te sune cînd ajunge acasă. 

În final, Roz i-a mulţumit din nou pentru invitaţie. 

Dan telefonă apoi la biroul din Londra al lui 
Malevich, să fie sigur că lucrurile se pot aranja uşor şi 
repede, aşa cum pretinsese producătorul. 

Da, se putea, cel puţin pentru vize şi pentru 
călătorie. Secretara cu care vorbise urma să se ocupe 
de croaziera de pe Nil şi apoi să sune din nou, ceea ce 
şi făcu după douăzeci de minute. De joi într-o 
săptămînă se pleca de la Luxor şi ea rezervase două 
cabine de o persoană. Puteau fi contramandate, 
pentru că nu toate locurile erau vindute. 

Dan se întoarse la lucru. Scenele indiene 


începeau să se contureze, să se hrănească una din 
alta. Brusc o pagină de dialog prinse viaţă, era bună 
de interpretat. Mîncă sandvişurile pe care i le aduse 
Phoebe şi apoi îşi acordă o pauză. Puse un disc de 
Mozart, simfonia în sol minor, se aşeză să fumeze şi 
privi afară pe fereastră. Incepuse din nou să plouă. Se 
apropie de fereastră şi privi în jos la pîraiele de apă de 
pe aleea dinspre casă, la pilcul de ghiocei din jurul 
unor borne din piatră, de o parte şi de cealaltă a aleii 
din faţa uşii principale. Era înconjurat de muzică; 
brusc, simţi un val de fericire, bogăţie, fecunditate, ca 
şi cum ar fi luat-o înaintea anotimpului, transportat cu 
două luni în viitor, în plină primăvară. Sămînţa se 
umfla, crăpătura din uşă se lărgea cu un centimetru; 
deşi el simţea totuşi că de fapt era un optimism 
nejustificat, egoism. Poate că totul venea de la 
lucrurile simple din copilăria sa. El avea nevoie de 
complexitate, de promisiuni multiple, drumuri 
ramificîndu-se la nesfîrşit şi, în acest moment, simţea 
că le are. Aşa cum muzica verde-aurie avea intervalele 
sale de umbră, dincolo de echilibrul şi fluiditatea 
desfăşurării sale, tot astfel exista o notă de tristeţe în 
fericirea lui Dan. Era o fiinţă solitară şi asta îl făcea 
fericit în sufletul lui, rămînînd totuşi un invalid fără 
şanse de recuperare. 

Dan se gindise adesea, pe cînd lucra la Kitchener 
- nu numai atunci cînd citise despre viaţa bătrinului, 
dar şi atunci cînd cercetase toate celelalte vieţi 
împletite cu a lui - că trăsăturile comune acestora, 
tipic britanice, erau obsesia patriotismului, 
sentimentul datoriei, ideea destinului național, 
sacrificarea înclinațiilor temperamentale (nu şi a 
ambiţiei personale, bineînţeles) pe altarul unui sistem 
extern, unui scop cvasi-mitic. Toate acestea, lui 
personal îi erau total străine, deşi se considera el 


însuşi un creator de mituri de acest gen. Imperiul a 
fost o boală groaznică... Aut Caesar, aut nullus ; nu 
avusese nimic din spiritul englezesc. Intregul secol al 
XIX-lea a fost o boală, o amăgire denumită Britania. 
Adevărata Anglie însemna libertatea de a fi tu însuţi, 
să pluteşti ca un spor, să nu te legi de nimic, decît în 
mod trecător, o libertate plutitoare. Puţini aveau 
marele noroc, ca Dan, de a putea trăi această libertate 
în termeni aproape concreţi; să trăiască unde vor şi 
cum le place... de aici dezvoltarea trăsăturii profund 
britanice, concentrarea asupra lumii interioare a 
eului, din spatele unei măşti rigide care-l apăra. Acest 
englezism era şi în retrospectivă imanent, cînd era 
vorba de britanicii arhetipali, roşu-alb-albastru, aşa 
cum era Kitchener. Imaginea lui putea fi 
personificarea patriotismului britanic şi al imperiului, 
dar sufletul lui era întortocheat, contorsionat şi cu 
mult mai tiranizat de mitul personal decît de cel 
public pe care aparent îl clădea. 

A nu fi conformist... indiferent cu ce preţ, a nu fi 
conformist; era greşeala soluţiei lui Jane, o greşeală 
nu atît politică, ci mai curînd obscură, biologică. 

Incepuse ultimul acord al simfoniei pe care Dan 
încetase să o mai asculte, decît, poate, inconştient... 
pe ea şi orice altceva. Auzi glasul lui Phoebe; din nou 
telefonul. Se uită la ceas crezînd că ar putea fi 
convorbirea cu California pe care o ceruse, deşi mai 
era o oră pînă atunci. Cînd îl văzu, Phoebe spuse că 
era doamna Mallory. Ajuns jos, ezită, respiră adînc, 
apoi vorbi. 

— Bună, Jane. Ai ajuns cu bine acasă? 

— Da, mulţumesc, Dan. Urmă o uşoară ezitare. 
Cred că Roz a vorbit cu tine. 

— Da, spune că sîntem trei contra unu. 

— Mă simt victima unor uneltiri. 


— Beneficiara. Vii? 

— Numai dacă eşti sigur că eşti în stare să 
suporţi. 

— Altfel nu aş fi propus. 

— Eşti sigur? 

— E o experienţă minunată. Ştiu că o să-ţi placă. 

— Atunci mi-ar plăcea să vin. Dacă mă iei. 

— Acum simt că am obţinut iertarea. 

Un moment, ea nu spuse nimic, dar el aşteptă. 

— Să zicem, simbolic. 

Apoi, foarte alert, îi spuse de croaziera care 
pornea de la Luxor şi că ar vrea să ajungă, peste exact 
o săptămînă, la Cairo. Jane bătu puţin în retragere, ca 
şi cum o călătorie atît de lungă trebuia pregătită cu 
scrupulozitate victoriană. O asigură că se făcuseră 
toate rezervările, că excursiile nu erau protocolare, că 
nu avea nevoie de haine de gală. Dacă venea şi ea luni 
la Londra, se puteau ocupa de vize. Se aştepta ca ea 
să mai aibă rezerve cu privire la preţ, dar în mod 
curios nu întrebă nimic despre asta... sau probabil se 
interesase la vreo agenţie locală de turism şi decisese 
că poate să şi-o permită. 

— Să-mi spui cui trebuie să-i plătesc. 

— Luni putem aranja. Probabil că nu o să ştie, 
totul se face prin cont. Nici o grijă. 

— Vreau să plătesc partea mea. 

— Bineînţeles. Plătim nemţeşte. Aşa e în industria 
filmului. Întotdeauna plăteşti mai tîrziu. La propriu şi 
la figurat. 

Simţi că, la capătul firului, Jane nu era încîntată, 
nu i se permitea să plătească pe loc pentru gestul ei 
nebunesc. Totuşi, în cele din urmă, a reacţionat cu 
inocenţă. 

— Mă simt ca un copil căruia i se oferă o bucurie 
neaşteptată. Nici nu sînt în stare să cred că este 


adevărat. 

— Ce o să te faci cu toţi faraonii ăia plicticoşi? S- 
ar putea să nu te amuze. 

— Trebuie să iau un ghid să mă instruiesc. 

Dan îi spuse să nu cumpere un ghid, încă îl mai 
avea la Londra pe cel de data trecută. Au mai vorbit 
un minut în legătură cu pregătirile. 

Apoi îi mai mulţumi o dată pentru ospitalitatea 
zilei de la Thorncombe şi închise. 

Dan merse în salon şi-şi turnă un whisky mic. 
Zarurile erau aruncate şi curînd va trebui să-i spună 
lui Jenny, dar mai întîi să se hotărască ce să-i spună. 
Nu era obligatoriu să-i spună chiar acum. Dan avea 
experienţă cînd se punea problema amăgirii unei 
femei. Cu cît trece timpul, explicaţiile devin tot mai 
complicate. Cu ochii la portretul episcopului, exersa 
ce avea să spună. 

Comanda telefonică veni la ora fixată, mai 
devreme decît ar fi dorit. Jenny se sculase de puţin 
timp şi era fericită, fusese o surpriză. 

— Îmi pare rău pentru aseară. Nu mai fac. 

— Aruncă porcăria aia de ţigară la gunoi. 

— Bine, promit. 

— De unde o ai? 

— De la cineva de la studiouri. 

Ştia că minte, n-ar fi putut să spună de unde, dar 
mai ştia că, în alte împrejurări, ar fi insistat să afle 
mai mult despre acel „cineva“. 

— Cum te simţi? 

— Bine. O să depăşesc momentul. Acum că m-ai 
sunat. Adăugă: Poate mai bine citeşti ce ţi-am scris. 
Să descoperi cît sînt de groaznică. 

Dan simţi uşurarea jucătorului de şah căruia i se 
indică cel puţin viitoarea mişcare. 

— Asta o să descoperi şi tu despre mine imediat. 


— De ce? 

— Vreau să-ţi spun ceva, Jenny. Intenţionam să-ţi 
spun aseară, dar nu prea era momentul potrivit. Plec 
în Egipt săptămînă viitoare, pentru cîteva zile. Mă 
întorc înainte să vii tu. 

— Dan. Nu pot să cred. 

— Am o nevoie disperată de idei noi. 

— Dar credeam că ai spus... 

— A trebuit să mă răzgindesc. Acum scenariul 
arată ca un curs intensiv de istorie. Trebuie să-i adaug 
un pic de atmosferă. 

— Nu poţi amîna? 

— Aş vrea să pot. 

— Nu am încredere în tine, cu toate dansatoarele 
alea din buric cu ochi migdalaţi. 

— Cred că iau o însoţitoare. Dacă asta te 
consolează. 

— Fiica ta? 

— Mătuşa ei. Marea problemă a familiei la ora 
asta. 

A urmat o tăcere scurtă; apoi neîncredere. 

— Sora fostei tale... 

— Nimeni nu mai ştie cum s-o ajute. Toată lumea 
e la capătul puterilor. A devenit foarte retrasă şi 
deprimată. Eu am propus, aşa, din senin, Dumnezeu 
ştie de ce. Cînd a fost aici. Fapta mea bună pe ziua 
aceea, nu ştiu. 

A lăsat-o fără replică. Dan aşteptă. Apoi vocea îi 
reveni, prudentă, serioasă, sunînd bizar de aproape. 

— Credeam că nu mai sînteţi în relaţii bune. 

— Acum am ajuns la pace şi iertare. 

— Şi a spus da? 

— Încercăm cu toţii s-o convingem. 

— Şi fosta ta soţie e de acord? 

— Jenny, vorbim despre o femeie destul de 


distrusă, care nu mai e tînără. Dacă ai cunoaşte-o, ti- 
ar plăcea şi ţi-ar fi milă de ea. Zău că e din pură 
caritate şi... ei bine, mai e ceva. 

— Ce? 

— Caroline. Această veche vendetta dintre noi a 
necăjit-o foarte tare. Vreau să-i arăt ce tip cumsecade 
e tatăl ei în fond. Luînd în considerare toate celelalte 
păcate. 

— Adică eu. 

— Printre altele. 

— Cu nebunia ei cum mai merge? 

— Cred că asta a făcut-o să plece la Paris în 
weekend. Încă nu s-a vindecat. 

— De ce nu am şi eu un iubit de modă veche, care 
se poartă frumos, aşa ca el. Schimbă subiectul, înainte 
ca Dan să poată răspunde. Îţi place? 

— Sînt nebun după ea. Tocmai de asta-ţi şi spun. 

— Fii serios. 

— Mi-a plăcut întotdeauna ca om. Pe vremea cînd 
am cunoscut-o bine. Asta-i tot. 

— Atunci nu e din pură caritate. 

— i-ar fi simpatică. Şi ai compătimi-o. 

— De cînd e lumea, aşa spun bărbaţii ipocriţi. 

— Totuşi ăsta e adevărul. În cazul ăsta. 

— Eu cel puţin nu te înşel decît pe hirtie. Nu eşti 
tu chiar domnul Knightley. 

— Nici nu am avut această ambiţie. 

— Nici nu încerci. 

— Nici tu nu eşti Emma. 

— Faci clăbuci. 

— Adică? 

— Te speli pe miîini. El tăcu. Cred că eşti un 
ticălos, nici măcar nu m-ai prevenit. 

— Am vrut aseară. Nici nu-i măcar sigur. 

— Dacă ţi-aş putea vedea chipul. Apoi spuse: 


Dumnezeule, bate şoferul. Stai puţin. 

Se întoarse după cîteva momente. 

— Dan. 

— Ai întârziat. 

— Nu, dar trebuie să plec. Nu sînt îmbrăcată. Mă 
suni mîine seară? 

— Da, sigur. 

— Eşti nemaipomenit. Acum pot să mă duc să mă 
spînzur. 

— Acum vorbeşte California. Nu tu. 

— Ar face dumneaei bine să fie la fel de 
scrupuloasă şi cînd e vorba de relaţiile dintre oameni, 
aşa cum mi-ai descris-o. 

— Mi-a atras atenţia. Am asigurat-o că eşti prea 
inteligentă ca să nu ai încredere în mine. 

— Spune-i că totul sună mai corect fără „nu“. 

— Mai e şi o doamnă foarte de stînga. Nu are 
timp de haimanale capitaliste ca mine. 

— Deciît atunci cînd o inviţi în Egipt. N 

— Bănuiesc că vrea să mă convertească. În caz că 
vine. Spuse apoi: Aş fi vrut să fii tu. 

— Ce să fiu? 

— Cu mine. Şi aici, acum. 

— Sînt. Prin poştă. Acum îmi pare bine că am 
făcut ce am făcut. 

— Miine? 

— Numai pentru că nu am cu cine să vorbesc. 

— Bineînţeles. 

— Să nu crezi că am de gînd să-mi iau la 
revedere. Mai stau la telefon doar ca să mă asigur că 
o să te coste mulţi bani. 

— Am bănuit. 

— Ce vîrstă are? 

— Aproape cincizeci. Dacă te interesează, are şi 
varice. 


— Nu mă interesează. 

— Atunci? 

Urmă o tăcere, apoi o voce „mică“; un ton ciudat, 
plat, pe care-l folosise cu succes în vreo două scene de 
film. 

— Dispar. 

— Jenny. 

— Dispar, de-adevăratelea. 

Urmă încă o tăcere, apoi receptorul se lăsă în 
furcă. Dan rămase cu ochii aţintiţi asupra acuarelei cu 
Domnul vede peste tot cu senzaţia că nu vede chiar 
tot şi că mai mult ca sigur nu văzuse măiestria lui în 
miînuirea jumătăţilor de adevăr. Şi totuşi vocea jignită 
a lui Jenny, un ton nesigur ce nu-i era caracteristic, îl 
impresionase ajutîndu-l să restabilească echilibrul pe 
care Îl pierduse la primul telefon. Teama, 
singurătatea, simplitatea, căldura... Ceva care rămîne 
după ce dispar răsfăţul şi artificialul; prevedea ziua 
cînd ea o va întîlni pe Jane şi el va fi iertat. 

Rămăsese în picioare lîngă telefon, uitîndu-se 
acum prin deschizătura uşii care dădea în salon, unde 
o suliță de lumină străpungea fereastra dinspre vest, 
oprindu-se pe rogojina de trestie ce acoperea 
podeaua. Un perete alb, în spate, strălucea ca într-un 
interior de Vermeer. Dan se duse şi deschise uşa de la 
intrare, rămînînd în dreptul ei. Cerul se lumină înspre 
sud şi vest, iar soarele de iarnă în amurg reuşise să 
străpungă norii pentru prima oară de cînd se 
întorsese. Mănunchiuri răsucite de vapori cenuşii se 
conturau, pluteau în dreptul fişiei de cer limpede, 
gălbui. Tot ce se afla în vilceaua ce i se întindea în 
faţă era învelit în auriu-deschis, grădina udă, pajiştile, 
picăturile care luceau pe ramuri. Spre sud, pe 
deasupra Canalului  Mînecii, se întindea masa 
prelungă, moale, a unui nor de ploaie, ondulat la un 


capăt ca un penaj lung de treizeci de kilometri, muiat 
în nuanţe extravagante şi evanescente de cenuşiu. 
Toţi norii din direcţia aceea purtau, în rotunjimi şi 
falduri, culori delicate violacee şi de ametist. 

O coţofană pălăvrăgea undeva departe în vilcea şi 
deasupra capului trecea o pereche de corbi furioşi şi 
scandalagii. Dan cobori pe caldarimul umed al aleii, 
pînă într-un loc din care putea privi acoperişul casei. 
Un uliu se rotea sus deasupra pădurii de fagi; lumina 
blîndă proiectată prin deschizătura de cer din vest, ca 
un far delicat, impregnase cafeniul blind şi albul de 
sub aripile întinse ale păsării. '[ipa, maiestuos, 
apoteotic, de aur, profilindu-se pe cerul întunecat. 
Urmărindu-i zborul pînă cînd dispăru, Dan îşi aminti 
de Tsankawi. Toate lumile sale încă nescrise: trecutul 
său viitor, viitorul său trecut. 


A treia contribuţie 


Scrisă la furie. 

După ce ai plecat tu, Puţă s-a schimbat. Aproape 
că m-a convins că mă compătimea cînd a aflat a doua 
zi. În seara respectivă, dădea o petrecere, dacă nu 
aveam nimic de făcut - mi-a dat de înţeles că o să fie 
multă lume şi nu o să-mi facă curte. Nu m-am dus, nu 
aveam nici un chef. Pe platou şi între filmări s-a 
comportat mai normal, chiar şi Bill a remarcat. Într- 
una din zilele trecute spunea că ar fi grozav să lucrăm 
din nou împreună. Poate că a fost doar o altă tentativă 
de agăţare, dar, parţial, se voia luată ca atare. 

Cred că ar fi mai bine ca de acum înainte să mă 
refer la el folosind numele lui adevărat, dacă ţi-l mai 
aminteşti, Steve. 

Sînt multe lucruri pe care le-am detestat la el, 
dar există şi ceva pentru care l-am invidiat, probabil 


uri oarecare americanism. Un fel de dezinvoltură, o 
nonşalanţă, modul în care nu se lasă pus la pămînt. 
Chiar şi modul său de a nu lua nici actoria prea în 
serios (dincolo de toată vorbăria). Viaţa e frumoasă, el 
e mai tot timpul fericit, are femeile lui, are Porsche-ul 
lui, tenisul lui şi trupul lui. Sinceră să fiu, asta mă 
relaxează uneori, dar în egală măsură mă şi 
enervează. Asta este un lucru pe care tu nu l-ai 
priceput la bieţii de noi, turma nefericită de pe 
platourile de filmare, cum de reuşim să ne înţelegem 
atît de bine în spaţiul dintre ceea ce interpretăm şi 
ceea ce sîntem în realitate. Pentru că nimeni în afară 
de noi nu ştie ce înseamnă să te afli în faţa camerei. 

Lucrurile au început înainte de plecarea ta. Nu 
am spus nimic, pentru că am început să-mi dau seama 
că eu îl înţelegeam mai bine decît tine (în ciuda 
ipocriziei tale murdare - mai multe despre asta 
imediat) şi ştiam că nu-ţi face plăcere, în general, ca 
alţii să înţeleagă lucrurile mai bine decît tine. 
Adevărul este că ne împăcăm din ce în ce mai bine de 
cînd ai dezertat tu. El nu mai încearcă cu tot 
dinadinsul să facă pe deşteptul, în schimb face 
eforturi să fie natural. Am păstrat distanţa care-mi 
place să existe între eul meu şi rol. Acesta e un 
avantaj şi nicidecum nu ne încurcă. 

Bănuiam că are o combinaţie nouă. Patru zile 
după ce-ai plecat, ne-am pomenit cu fata pe platou. 
Da, nici pe ea nu am menţionat-o pînă acum. El ne-a 
prezentat una celeilalte. Tatăl ei e un factotum în 
materie de legislaţie şi tranzacţii, în construcţii de 
locuinţe, terenuri, corporaţii. Are birouri în San 
Francisco şi New York. O cheamă Katherine. Kate. 
Sexy, distantă, dar politicoasă. Fusese vara trecută în 
Anglia şi am discutat despre asta. Steve mi-a propus 
să merg cu ei la ultimul film al lui Fellini, dacă-mi face 


plăcere... Aşteptam un semn şi din partea ei; ideea m- 
ar fl tentat, însă cu condiţia ca pe ea să n-o deranjeze 
prezenţa mea. Se pare că nu era cazul. Poate că el îi 
spusese că sînt singură sau timidă sau cine ştie ce. Nu 
cred că fusese un aranjament. Sau poate a fost. Acum 
nu mai contează. 

Mai întîi ne-am dus la el să bem ceva. Ea îi 
cunoştea puţin pe Abe şi pe Mildred, am aflat că şi 
părinţii ei locuiesc în Bel-Air. Urmase cursuri de 
engleză şi de artă dramatică la Universitatea din Los 
Angeles, fară ambiţii de a urca pe scenă. Pe Steve îl 
cunoştea „dintotdeauna“. Fuseseră colegi de liceu. Am 
discutat despre film, Steve a vorbit frumos despre 
jocul meu. Kate şi cu mine am stat de vorbă despre 
predarea artei dramatice. Ne-am dus să vedem filmul 
lui Fellini, am luat masa. Începuse să-mi placă, părea 
să ştie cum să echilibreze emotivitatea lui Steve. 
Chiar ne-am aliat amîndouă de vreo două ori, 
tachinîndu-l în glumă. Aveam impresia că ea îi făcea 
bine. Il făcea să fie mai reţinut, părea să ştie că ea îl 
cunoaşte prea bine ca să se aventureze într-o discuţie 
despre politică sau despre actorie, în stilul lui răsuflat. 
Nu se atingeau; dădeau impresia că sînt căsătoriţi sau 
frate şi soră... mai curînd asta. 

La sfîrşitul mesei, am spus ceva, că aş dori să 
chem un taxi, presupuneam că se vor duce înapoi la el 
acasă. Dar nu, el o conducea pe ea, la Bel-Air, şi m-au 
luat cu ei. Credeam că o făceau doar ca să fie amabili, 
că mă lasă mai întîi pe mine şi apoi merg înapoi la el. 
Chiar şi aici m-am înşelat. Casa ei fiind în drum, ne- 
am oprit mai întîi la ea. Ne-a invitat să bem ceva, eu 
nu a trebuit să mai spun nimic, Steve a refuzat în 
numele amîndurora - era miezul nopţii şi era cazul să 
mergem la culcare. El a coborit, a sărutat-o în fugă, ea 
s-a aplecat în dreptul meu la geam şi mi-a repetat 


invitaţia de a trece pe la ea, să mergem amîndouă la 
cumpărături, la o plimbare cu maşina, oricînd aveam 
timp. 

După două minute, ne aflam în faţa casei lui Abe 
şi Mildred. Eram bănuitoare şi hotărită să nu-i ofer 
nici măcar ocazia de a refuza invitaţia de a urca la 
mine să bem ceva. De cum s-a oprit maşina, i-am 
mulţumit pentru seara plăcută şi am dat să cobor. 

Steve mi-a spus: 

Jenny, mai e ceva. Mă crezi dacă-ţi spun că 
pentru mine a fost într-adevăr o seară foarte plăcută? 

Am spus că şi pentru mine a fost. Imi plăcea Kate. 

Prima dată cînd ne-am întîlnit am ratat totul din 
cauza mea. Aşa e? 

I-am spus că nu face nimic. S-ar putea să fi fost 
chiar mai bine aşa. 

Ştiam că răspunsesem aşa pentru că sînt 
englezoaică. Nu era nevoie de asta. Nu era nevoie să o 
dreg, deja de cîteva săptămîni lucram mai bine 
împreună. El avea ochii aţintiţi în jos pe volan. Are 
trăsături accentuate, iar mustaţa şi părul îi dădeau o 
înfăţişare de Cristos care cere compasiune. Era doar o 
mască, dar mie tot îmi era milă de el. M-am aplecat, l- 
am sărutat uşor pe tîmplă şi am ieşit din maşină. 

Pe cînd mă îndreptam spre casă, l-am auzit 
coborînd din maşină. Pentru o clipă, mi-a fost groaznic 
de frică să nu vină după mine. E ridicol să-ţi fie frică 
să acorzi credit celor din jur. 

Am întors capul, el se afla lîngă maşină. 

Aştept pînă cînd te văd în casă. Obicei local. 

Da, ştiu, Bel-Air nu e un cartier periculos, nu era 
chiar absolut necesar. Cavalerism desuet. M-a făcut 
totuşi să mă simt o ticăloasă. 

A doua zi, cînd ne-am întîlnit, a reluat ideea 
spunîndu-mi că seara fusese foarte frumoasă. Kate mă 


simpatiza, ştia sigur. Era, se pare, un motiv să mă 
simt flatată. Am repetat că şi mie îmi plăcuse de Kate. 

Nu mult după asta, mi s-a dat o zi liberă, se 
filmau nişte mărunţişuri, secvenţe în care apărea 
numai Steve. Kate m-a sunat şi m-a invitat să luăm 
prinzul împreună şi mi-a propus să mergem după 
aceea prin magazine. În ultima vreme fusesem destul 
de retrasă, aşa că am hotărît că aveam dreptul la o 
extravaganţă. Părinţii lui Kate nu erau acasă. Am 
înotat în piscină, am stat la soare, am mîncat o salată. 
Am vorbit puţin despre Steve. Deşi evident accepta 
anumite lucruri la el, pentru că făceau parte din 
imaginea standard a masculului californian (exact ce 
nu-mi plăcea mie, deşi nu i-am spus-o), nu-şi făcea 
deloc iluzii. Se cunoşteau de prea mult timp pentru ca 
lucrurile să meargă. „Ca într-un mariaj sau o relaţie 
serioasă. Înţelegi ce vreau să spun?“ 

Nu prea înţelegeam. Bănuiam că voia să spună că 
fuseseră amanți, dar că acum erau doar prieteni. 
Poate că era un semnal verde şi voia să ştie dacă 
aveam de gînd să-mi îndrept maşina în direcţia lui 
Steve, dar nu a insistat. Spunea că-şi poate închipui 
cît de greu e să joci împreună cu el, nu avea o tehnică 
pe care să se bazeze în caz că nu se înţelegea cu 
partenerul. Eu i-am răspuns că totul mergea perfect 
cînd ne înţelegeam. De fapt nu era decît diplomaţie. 

Piscina e imensă, iar casa formidabilă. Să nu mai 
vorbesc de tablourile de pe pereţi. Mi-a arătat casa. 
Avea ceva de tînără aristocrată, plictisită, foarte 
obişnuită cu totul, fără ironii, cum ar fi făcut o 
englezoaică într-o situaţie identică. Era mai curînd 
modestă, ca şi cum ar fi presupus că eu în Anglia 
locuiesc într-un castel â Ja San Semeon şi că aşa ceva 
nu mă putea impresiona. Cred că am greşit cînd am 
vorbit data trecută despre americani - că sînt mereu 


în goană după visuri, constat că unii le-au transformat 
în realitate. Steve mi-a povestit altă dată că 
străbunicul ei sosise din Irlanda la Ellis Island cu o 
boccea şi atît, ceea ce contribuia la atmosfera de 
basm. Remarcabil e şi tactul de care e capabilă. 

M-a dus la Santa Monica, într-un magazin 
deosebit. Aveau exact genul meu de îmbrăcăminte. Nu 
mă aşteptasem să-mi placă aşa de mult, dar ea fiind 
cunoscută, ne-au acordat o atenţie specială. De obicei 
pretind că detest să-mi cumpăr haine, cînd de fapt nu 
e deloc aşa. Kate începuse să-mi placă. Ne deosebeam 
în anumite privinţe, sentimentaliza cînd venea vorba 
despre Anglia şi gîndea ca turiştii, dar simţeai că, 
dacă i-ai arăta adevărata Anglie, ar fi capabilă să 
înţeleagă. Are ochi frumoşi, de un verde intens. Un 
bronz la care eu pot doar să visez. E cu un an mai 
mică decit mine. Are un pic aspectul unei tinere 
israeliene, o sabra. Mama e de origine italiană (dar 
nu are nici o legătură cu Mafia, zicea ea). Mai curînd 
mică de statură, obrajii rotunzi şi un trup nici de 
băiat, nici de fată. Părul lung foarte închis, aproape 
negru. E reţinută şi caldă, o gură frumoasă. O descriu 
pentru tine. Ţi-ar plăcea tipa. 

Discret, m-a întrebat de tine, dacă te mai întorci. 
I-am spus că nu. Apoi am pălăvrăgit despre relaţiile cu 
bărbaţii mai în vîrstă în general, despre căsătorie, 
muncă, emanciparea femeii. Avusese o legătură cu 
unul din profesorii de la universitate cînd era în anul 
întîi şi mi-a făcut confidenţe, aşteptînd probabil să fac 
la fel, dar nu a avut succes (eram într-o aşa-zisă 
ceainărie englezească din Santa Monica) - în 
concluzie, amîndouă am căzut de acord că nu existau 
reguli şi că singurul lucru interzis era să te prefaci... 
Chiar ţi-ar plăcea, Dan, sigur, chiar dacă e doar o 
biată fată bogată, în stil californian, la zece planete 


depărtare de mica, săraca Europă, unde omul trebuie 
să o scoată la capăt cum poate. E odihnitor de 
apolitică. Fără să se prefacă, are aceleaşi reacţii ca şi 
noi cînd vine vorba de reclamă şi publicitate în film şi 
tot felul de lucruri de astea. Compromisuri care se fac 
de dragul succesului. Mi-am dat seama că trecuseră 
ani de cînd nu mai stătusem de vorbă cu o fată care 
îmi plăcea, care gîndea ca mine. Era directă, 
coerentă. Nu are surori (numai doi fraţi, unul la Yale, 
celălalt jurist într-unul din birourile lui papa, la New 
York, problema cu coasta de vest... toate astea sînt 
rînduri printre care tu poţi foarte bine să citeşti. 

M-a condus acasă pe la ora şase. Părinţii dădeau 
o masă şi ea trebuia să participe - puteam să merg şi 
eu, părinţii ei doreau extraordinar de mult să mă 
cunoască, dar ar fi însemnat o corvoadă. A rămas 
pentru altă dată. Nici nu intrasem în casă de zece 
minute, cînd a sunat telefonul. Era Steve. Pianistul 
Ashkenazy dădea un concert. Avea două bilete şi mă 
invita. Părea o iniţiativă luată pe moment, îmi făcuse 
cunoştinţă cu Kate şi acum înţelegeam situaţia (sau 
credeam că înţeleg) şi că nu o înşelam în nici un fel. 
Imi cumpărasem o rochie şi mă tenta să o scot în 
lume. Se lăsa noaptea iar eu eram de una singură. Un 
fel de febră. Ştii cum e la Los Angeles. Fii mereu pe 
fază sau cară-te. 

În mare măsură ai şi tu o vină, om mîrşav ce eşti. 
Mă supărasem cumplit cu două zile în urmă. Scena de 
interior de la Topanga, momentul de glorie al lui 
Steve. Mergea bine şi Bill era mulţumit, m-a luat de-o 
parte să-mi spună cît era de fericit. l-am dat lui Steve 
ceea ce i se cuvenea, în definitiv era scena lui şi 
dăduse, într-adevăr, tot ce era mai bun în el şi am mai 
spus ceva în legătură cu faptul că fusese el a doua 
alegere, dar se descurcase excelent. Din privirea lui 


Bill, am înţeles că uitase complet. l-am spus: Voi mi- 
aţi zis asta. Şi-a lovit fruntea cu palma. M-a întrebat: 
Dan nu ţi-a explicat? Bun, de acord, aveam nevoie să 
fiu alintată şi încurajată la început. Dar te-am urit zile 
întregi pentru asta. Nici nu am fost în stare să aduc 
vorba despre asta la telefon. Nu e o scuză faptul că 
mi-ai fi spus dacă te-aş fi întrebat direct. Dacă erai 
cinstit, mi-ai fi spus din momentul în care am început 
să fim împreună. Atunci aş fi înţeles. Brusc am realizat 
că de fapt făceai exact ceea ce pretindeai că 
dispreţuieşti la Hollywood: dacă are minte de găină, 
poţi s-o minţi, ce contează, e spre binele interpretării. 
Asta m-a făcut să nu mai cred nimic, trebuie să 
înţelegi. 

Deci Steve a venit, l-am invitat să bem ceva 
înainte de a ieşi. Era mai altfel, timid şi curios să vadă 
cum locuiam, dar nu a comentat nimic. Rochia nouă i 
s-a părut „senzaţională“. Florile tale albastre au fost 
martore, dar n-au spus nimic. El era îmbrăcat în 
costum cu cravată îngustă - îmi plăcea cum arăta. 
Prima dată cînd îl vedeam îmbrăcat la patru ace. 

Nu am ascultat mare parte din concert - am ajuns 
tîrziu şi nu am putut intra decît la pauză. M-am gîndit 
la tot, nu o să pretind că nu m-am gîndit. Ştiam ce se 
va întîmpla. Că nu va începe el şi că va aştepta să fac 
eu prima mişcare. Că nu mă mai îngrozea ideea. Că o 
doream. Că refuzam să mă las antrenată sentimental 
şi că nici nu trebuia să o fac. Că mă simţeam frivolă şi 
un pic în călduri. Fusesem aşa şi în dimineaţa aceea, 
pe cînd stăteam împreună cu Kate. Mi-ar fi plăcut să 
fie un bărbat acolo cu mine, indiferent cine. Aş fi 
renunţat bucuroasă la educativa trecere în revistă a 
tablourilor de Utrillo şi Klee. Pentru Steve, ştiam că aş 
fi o partidă cîştigată cu care să se laude de cum mă 
întorc cu spatele la el. Încă o puicuţă la activ. Şi ce 


ipocrizie. Jucaserăm rolul de amanti în faţa camerei, o 
simulaserăm, mă  sărutase cu pasiune şi nu 
întotdeauna doar pentru filmare. De sute de ori îi 
simţisem trupul şi el pe al meu. A fi amanti în realitate 
nu mai părea atît de complicat. 

Dar mai erai tu. Începuseşi să-mi pari... Asta am 
spus-o data trecută. Să nu mai punem la socoteală 
ultima revelaţie - cît eşti de ticălos. Ai fi putut să te 
întorci, Dan. Dacă mă doreai pe mine... nu doar 
amintirea mea. Nu vreau să par prea calculată, dar 
numai gîndul la tine m-a făcut să ezit. Dacă ai fi intrat 
în sala de concert sau la restaurant, la Perino's (Steve 
nu s-a uitat la bani), el n-ar fi avut nici o şansă. 
Înţelege că vreau să-ţi descriu ce am simţit în seara 
aceea (sau, dacă preferi, să-mi imaginez ce aş fi putut 
simţi dacă o asemenea seară ar fi existat - dar oare 
preferi asta, se întreabă ea). Hai să o numim un test 
preliminar în vederea unui exorcism final: să vedem 
cum e cînd înşeli un om pe care crezi că-l respecţi. Să 
vezi dacă ajută. 

Şi apoi, da, adevărat, îmi mai imaginasem cum ar 
fi Steve în pat înainte de seara aceea. 

Poate crezi că ar fi cazul să mă opresc aici. Noi 
doi am fost totuşi, în felul nostru, cinstiţi unul cu altul. 
Nu cer drepturi de autor. E un cadou, modifică şi 
adaugă cît vrei. Sau leagă scrisoarea cu o panglică 
neagră şi las-o uitată. 

De fapt a fost destul de amuzant. Mă hotărisem 
să nu-i las lui rolul seducătorului. Inevitabil, mi-a 
propus să mergem la el să ascultăm muzică. „Doar 
atit“, a zis, „nimic mai mult.“ Intrăm la el, pune un 
disc cu muzică indiană, raga şi merge la bucătărie, să- 
mi aducă un pahar cu ceai rece, spunîndu-mi că vine 
îndată. Cînd îl văd că intră în baie, mă dezbrac şi mă 
întind pe canapeaua căptuşită cu imitație de leopard. 


Prima dată cînd l-am văzut total dezorientat. Eu mă 
uit la el, el dă din cap. Întruna. I se întîmpla şi lui o 
dată să nu-şi găsească cuvintele. Se apropie cu mîinile 
în buzunarele hainei, cu un aer năuc, ăsta e termenul. 
Eu stau ca Maya din tabloul lui Goya şi toastez, ţinînd 
în sus paharul de ceai. 

Dacă tot avem zi liberă miine... spun eu (A doua 
zi era duminică.) 

Eşti frumoasă, spune el. 

Mă priveşte îndelung, încep chiar să mă întreb 
dacă nu cumva era de fapt impotent sau homosexual 
sau ceva de genul ăsta. Culmea, îl intimidasem. li 
pusesem în pericol machismul sau mai ştiu eu ce. 

Eu îi spun: 

Nu ai de gînd să vii lîngă mine? 

Îl privesc cum se dezbracă. Mica porţiune mai 
albă în zona acoperită de slip. Ne sărutăm şi e bine, o 
senzualitate plăcută. In colţul opus al camerei se află 
o lampă aprinsă, muzica indiană; şi-mi place Steve, 
mirosul lui, gustul lui. E atit de bine să atingi un trup 
tînăr, suplu şi tare. Începe să mă sărute peste tot, să 
se joace, să mă excite. A citit tot ce se putea în 
materie, foarte expert. Un pic cam prea studiat, dar 
nu poţi avea totul. Continuă să-mi spună că sînt 
frumoasă. Ca un fel de mantra - aproape ca şi cum şi- 
ar repeta-o sieşi, nu mie. Nu-mi vine să cred că poate 
fi atît de blînd de fapt. Îmi trec mîinile prin părul său 
şi îl las să facă ce vrea. 

Apoi ne-am ridicat, iar el m-a luat în braţe, iar eu 
mi-am încolăcit braţele în jurul gîtului său şi ne-am 
legănat un pic. Nu era chiar un dans. Ne bucuram de 
atingere. Piele dezgolită şi chestia lui strivită între 
noi. Apoi am căzut înapoi pe canapea, iar eu mi-am 
dat drumul, m-am dezlănţuit pentru plăcerea lui. Mi- 
am spus că e destul de bun - toate femeile pe care 


sigur le-a avut înaintea mea - şi părea să se bucure de 
actul în sine, fără să conteze dragostea, de nici un fel. 
Doar trupul. Știind că nu contează, că nu contează 
ziua de miine, că tot ce contează este să nu-ţi pese. 

Am fumat, am mai ascultat muzică, am stat puţin 
de vorbă. Apoi a intrat din nou în mine, am stat întinşi 
ore întregi, cel puţin aşa mi s-a părut. Face dragoste 
mai bine în realitate decit în film. Am făcut un duş 
împreună şi ne-am culcat. Eu am adormit imediat, nu 
ne-am trezit pînă după ora zece. 

Nu am terminat (dacă încă mă mai urmăreşti). 

Eram încă în pat. El încă dormea. Vedeam razele 
de soare printre jaluzele, auzeam maşinile pe stradă, 
realizam că trupul meu se bucurase de sex, iar mintea 
mea se bucura că fusese umilită şi toate astea aveau 
legătură cu America. Ceva în mine, care pînă atunci 
rămăsese străin, acum nu mai era. Un trup american 
intrase în al meu şi avusesem nevoie de el, de asta 
avusesem nevoie. M-am gîndit şi la tine, Dan. Cum va 
trebui să ţi-o spun, în aşa fel încît să fiu sigură că 
înţelegi că porţi şi tu o vină. 

Oricum. Pe neaşteptate, am auzit închizîndu-se o 
uşă în interiorul apartamentului. M-am speriat, am 
aruncat o privire pe deasupra umărului lui Steve către 
uşa dormitorului, rămasă întredeschisă. Apoi către 
faţa lui Steve. Se trezise, zimbea cu ochii închişi. Mă 
bătu uşor pe spate. 

(Nu cred că pot să redau exact limbajul lui. Dar 
ţin minte ce spuneai tu, cum că e aproape o cinste 
dacă nu poţi.) 

Relaxează-te, nu-i nimic. 

Femeia de serviciu? 

A rînjit. 

Ai ghicit. 

Uşa e deschisă, i-am spus. 


Apoi o voce în camera de alături. 

Steve? 

Am sărit în sus, înnebunită. El a fost mai rapid. 
M-a ţinut lîngă el cu un braţ, cu celălalt a tras 
cearşaful pe care-l aruncaserăm deoparte şi l-a întins 
înapoi peste noi. 

Aici, Kate. 

Totul s-a întîmplat atît de rapid. Ea era în dreptul 
uşii. Steve spuse: 

Pînă la urmă, am reuşit. 

Ea ştia deja. Imi văzuse rochia şi ciorapii şi restul 
lucrurilor pe scaun, dincolo. Eu mă uitam cînd la 
Steve, cînd la ea, cînd la ea, cînd la Steve. El zîmbea. 
S-a întors spre mine şi m-a sărutat pe obraz. 

Relaxează-te. Ea n-are nici o problemă cu asta. 

Voiam să spun: Mulţumesc, poate că eu amo 
problemă. Voiam să-mi îngrop capul sub cearşaf. Ea 
traversase încăperea. Era îmbrăcată într-un şort alb şi 
un tricou indigo. Un zîmbet complice. S-a aşezat în 
genunchi pe pat. L-a sărutat pe Steve pe obraz şi pe 
mine pe creştet. El mă ţinea încă strîns. Nu mă 
puteam desprinde decît cu forţa. Dacă numai tu te 
zbaţi, ce rost are să faci o scenă? Apoi se aşeză înapoi 
pe pat lîngă Steve. 

Fericiţi amîndoi? 

Steve spuse: 

Extraordinar. Zău. 

Ştiam eu. 

E frumoasă. 

Steve mă sărută din nou pe cap, iar eu am reuşit 
să-i zimbesc chinuit lui Kate. 

Dar jenată, am spus. 

Totul e bine şi frumos. Nu ai de ce să-ţi fie jenă. 

Steve spuse: 

Acum eşti în California, iubire. 


Întinse mîna liberă şi atinse cu arătătorul tricoul 
albastru al lui Kate, în dreptul unui sfirc. 

— Hei, fetele sînt violate pentru că poartă chestii 
de-astea. 

— Da, cam asta e şi ideea. 

Ea se ridică de pe pat. 

Am venit să te iau la tenis. Ai uitat? 

Să fiu al naibii... 

O.K. Cine vrea cafea? 

Vin şi eu imediat să te ajut, i-am spus. 

Dar ea întinse mîinile ca să mă oprească. 

— Rămîneţi aici, împreună. Nu strica momentul. 

Ea a ieşit să pună de cafea. El mi-a dat drumul 
din strinsoare, iar eu m-am ridicat în capul oaselor. 

Aşa intră întotdeauna, pe neanunţate? 

E doar o puştoaică ţicnită. Ştii, parcă i-aş fi soră. 

Vrei să spui, frate. 

Corect. E ţicnită. 

I-am spus că trebuie să mă duc la baie. Nu m-a 
oprit, după uşă era agăţat un halat pe care l-am pus 
pe mine. Îi evitam privirea. Cred că şi-a dat seama. 

El a spus: 

Jenny, fata nu a vrut să te vexeze. Chiar te place. 

Şi cu tine cum rămîne? 

Ei, şi tu. 

Mă-ntrebam şi eu. 

S-a dat jos din pat şi a venit la mine. S-a rezemat 
cu mîinile de uşa din spatele meu, obligîndu-mă astfel 
să-l privesc drept în faţă. S-a aplecat, m-a sărutat, 
apoi a spus privind în jos: 

Ascultă, eşti foarte frumoasă, eşti foarte dulce. 
Eşti frumoasă, nu vreau să fii altfel decît eşti. Totuşi... 

Dădu din cap, una din şmecheriile lui, care voia 
să spună: „E ceva atît de serios, că nici nu-mi găsesc 
cuvintele“. 


I-am spus: 

Trebuie să nu mai cred că sînt şi lucruri intime în 
viaţă? 

Fii înţelegătoare. Înţelege-ne şi pe noi. (De astă 
dată a ridicat privirea, cu gestică de regizor.) Primele 
scene pe care le-am turnat împreună. Ştiai că făceam 
pe mine de frică. Nu? Aşa că ne-am purtat ca doi 
necunoscuţi. Cînd putea să fie simplu. Ca aseară. Nu 
ne-am acordat destul timp. Să descoperim cine sîntem 
de fapt. 

Mi-a citit îndoiala în priviri. Mi-a atins uşor cu 
degetul vîrful nasului. 

E sora mea favorită. Asta-i tot. Noi sîntem mai 
altfel. Noi nu sîntem geloşi. De acord? Mi-a desfăcut 
halatul, mi-a cuprins sînii în palme şi m-a sărutat iar. 
Cred că voia să mă ducă din nou în pat, dar nu am 
vrut. 

Cînd am ieşit din baie, amindoi se aflau în 
bucătărie. Steve trăsese pe el o pereche de blugi 
vechi. Am mîncat, începusem să mă relaxez, dar 
numai la suprafaţă. Nu puteam să rivalizez cu stilul lui 
dezinvolt, să renunţ la ideea că actul sexual trebuia 
ţinut ascuns. În acelaşi timp ziceam că e caraghios să 
te ruşinezi pentru faptul că ai fost „prins“, de vreme 
ce nu mă ruşinasem cu o seară înainte. Lipsa totală de 
jenă a lui Kate era asemenea echilibrului pe care-l 
constatasem în palatul de la Bel-Air. Da, era ceva 
nesănătos, după standardele de acasă. Dar altceva, la 
fel de nesănătos, era eliminat prin compensație. După 
primele cuvinte rostite de ea, cînd a intrat în cameră, 
nu s-a mai spus nimic. 

Trei prieteni buni şi un mic dejun plăcut. Oricum, 
după cum se învirtea Kate prin bucătăria lui Steve, se 
vedea cît de colo că era ca la ea acasă. 

Steve ar fi vrut să joace tenis, dar trecuse ora la 


care trebuia să fie la club. lar eu nu aveam decit 
hainele în care venisem. Steve m-a dus acasă şi m-am 
schimbat. M-a aşteptat afară în maşină. Mildred şi 
Abe nu se vedeau, probabil că ieşiseră, aşa că nu ţi-am 
pus coarne în public. Ne-am întors acasă la Kate, care 
chemase cîţiva prieteni. Pînă la urmă ne-am strîns 
vreo nouă sau zece. Şi de data asta părinţii ei erau 
plecaţi, acum la Palm Springs. S-a înotat, am stat la 
soare, o parte au jucat tenis, pe terenul privat al lui 
Kate. Kate, dintre fete, era ca mai bună la tenis, iar 
Steve, fără îndoială, cel mai bun dintre bărbaţi. Îi 
plăcea să fie admirat. Era un aspect necunoscut al 
personalităţii sale. Se pare că în ultimul an de 
facultate ar fi avut ocazia să intre printre 
profesionişti. Ia jocul în serios şi, după o minge ratată, 
se înfurie ca jucătorii de pe Wimbledon. Asta era o 
chestie foarte neenglezească, nimeni nu rîdea cînd el 
înjura şi se lovea peste coapse ca Jimmy Connors. Mi- 
au plăcut ceilalţi. Erau cam de vîrsta noastră, vreo doi 
căsătoriţi, una din fete avea un copil mic, un grup de 
cunoştinţe. Glumeau pe seama unor lucruri pe care eu 
nu le înţelegeam. 

Mi-a plăcut. Să mă uit la ei, să stau de vorbă cu 
ei, să-mi placă. Eram conştientă de prezenţa lui Steve, 
dar el, din fericire, a fost discret. Compensa cu tot 
circul pe care-l făcea pe teren. Dar nu a riscat nici un 
gest care să ne trădeze faţă de ceilalţi. Sînt 
nemaipomenit de uşor de înţeles americanii. Uneori 
puţină transparenţă face atît de bine. Fără jocul de-a 
v-aţi ascunselea de acasă. Ştiu că ţie ţi-ar fi făcut silă 
atmosfera de aici, înotul în bazin, luxul, tenisul jucat 
să treacă timpul, incapacitatea de a gîndi că mai 
există pe lume şi alt fel de a simţi, ceea ce tu, cîndva, 
denumeai o imbecilă prostituare spirituală a femeii. 
Ştiu că sentimentul realităţii se cîştigă printr-o 


pierdere în prezent şi în trecut, dar trebuie să 
recunosc că aceea a fost cea mai plăcută zi de cînd 
sînt în America. Cel puţin acele ore. Departe de tine. 

Au plecat pe rînd. Steve a plecat cu unul dintre 
invitaţi ca să vadă cum merge un model de Porsche 
mai nou decît al lui. Kate m-a condus în aripa casei 
unde locuieşte ea, ca să facă un duş - extraordinar, e 
un apartament separat, un salon, un dormitor, o baie 
imensă (o echipă de rugby încape acolo) şi o bucătărie 
mai mică. Am zis să bem mai întîi un pahar, că tot 
eram obosite, şi ne-am aşezat amîndouă rezemîndu-ne 
de cele cincizeci de mii de perne de pe imensul pat 
dublu din dormitor. I-am biîrfit pe ceilalţi, mi-a povestit 
tot felul de lucruri despre ei, mai mult neplăcute, iar 
eu i-am povestit impresiile mele despre California. Era 
unul din momentele acelea foarte plăcute, ştii tu, cînd 
diferenţele de naţionalitate încep să dispară, începi să 
sesizezi sentimentele comune, felul de a gîndi, dincolo 
de toate problemele de limbaj şi de stil de viaţă. 
Femeile găsesc lucruri comune, nu ştiu dacă şi 
bărbaţii. Ba da, ca tine şi Abe; dacă transpui situaţia, 
înţelegi. Purtam încă halatele de baie şi stăteam în 
mijlocul patului. Ca două fetiţe la internat - nu chiar, 
dacă mă gindesc la ambianţă şi la băutură. 

În sfîrşit, după o oră, a apărut Steve într-un halat 
de baie alb. Se întorsese după ce făcuse duş în baia 
unuia dintre fraţii ei, care nu era acasă. De trop în ce 
mă privea. Cred că la fel simţea şi Kate. Apoi s-a dus 
să-şi ia un pahar cu ceva de băut, ne-a mai adus şi 
nouă, apoi s-a căţărat în pat, între noi două. Era 
absurd - o reluare a scenei de dimineaţă. Dar nu 
părea să mai conteze atît de mult atunci. Se lăsase 
seara - minunatul amurg foarte rapid şi intens pe care 
doar aici îl poţi vedea. In casă era linişte, pe geam se 
vedeau palmierii, imense pene negre profilîndu-se pe 


cerul trandafiriu. Ca două bune prietene, eu şi Kate ne 
continuam conversaţia ignorindu-l pe Steve. 

Apoi se lăsă un moment tăcerea. Steve îşi desfăcu 
picioarele şi ne atinse tălpile goale cu ale lui. 

Mare noroc pe mine. Nu numai frumoase. Dar şi 
deştepte. 

Aiurea noroc, a spus Kate. 

Nu de tine-i vorba. Tu eşti doar o aiurită. 

Ea i-a tras un cot. 

Dar Jenny cum e? 

Ca şi cînd ai vrea s-o faci cu un sloi de gheaţă. 

Ea s-a aplecat înainte şi s-a strimbat la mine. 

Asta e ceea ce numim noi „dragoste în stil 
american“. 

El ne-a luat pe amîndouă pe după umeri. 

Adică tu crezi că mai sînt şi alte stiluri? 

Ei, se pare că nu prea avem chef de porcării d- 
astea sexiste. Nu-i aşa, Jenny? 

Am zis: 

Nu, categoric nu. 

S-a prefăcut surprins. 

Cu alte cuvinte, vrei să spui că voi chiar sînteţi 
una bucată pereche normală de puicuţe? 

Ea a zis: 

Ei da, mersi pentru scuzele astea de tip polonez. 

Am trecut pe urmă la bancuri cu polonezi. 
Bancuri cu americani albi. Bancuri cu negri. 

Astea-l dau gata pe tata. A strîns o carte întreagă 
cu d-astea, a spus Kate. 

Pe urmă ea m-a întrebat despre tatăl meu şi le- 
am povestit despre el. Despre ce-nseamnă un 
adevărat cămin. Despre şcoala cu internat, despre 
învățatul pe de rost. Afară lumina scăzuse, toate 
obiectele din cameră îşi pierduseră culoarea, 
deveniseră doar contururi şi umbre. Ne adînciserăm 


cu toţii în pat, el încă ne ţinea uşor pe după umeri. Nu 
ştiam prea sigur dacă nu a aţipit cumva; ţinea ochii 
închişi. 'Timp de zece minute sau chiar mai mult, am 
fost doar Kate şi cu mine. Pe urmă am observat brusc. 
Halatul lui era aproape desfăcut; şi nu dormea deloc. 

El a murmurat: 

Hei, ia uite ce s-a întîmplat. 

Kate a zis: 

De ce tot faci tu pe grozavul, Steve? 

Dar răspunsul e da? 

Nu. 

Jenny, iubito? 

Nu, mersi. 

Apoi a urmat o mică tăcere jenantă. N-o puteam 
privi pe Kate, dar am aşteptat să văd ce-o să facă. 
Apoi a vorbit Steve: 

Păi, hai să refilmăm toată secvenţa. Eu v-o trag la 
greu. Voi două v-o trageţi la greu. Ne-o tragem toţi la 
greu. Prietenia înseamnă să iubeşti oamenii, nu-i aşa? 
Să atingi oamenii, să săruţi oamenii, să le-o tragi 
oamenilor. Cum vă sună chestia asta, pisici nebune? 

Super-simplificat, am spus. 

Atunci şi-a retras braţele, s-a întors către mine. 
Şi-a trecut un deget peste buzele mele. 

Şi atunci de ce ne e frică? 

De nimic. Atita doar că aşa sînt eu. 

Adică dulce şi bună şi frumoasă. 

Şi de modă veche. În anumite privinţe. 

Degetul lui a coborit de la buze şi a încercat să- 
mi desfacă halatul. l-am prins mîna, dar el nimerise 
deja drumul. Mi-a şoptit în ureche: 

Ca la şcoală. Delicat şi dulce. Toţi laolaltă. 

Steve, te rog, nu. 

A şoptit din nou: 

Kate glumeşte. Ea vrea. 


Nu puteam să înţeleg de ce ea nu spunea nimic. 
Adică nu, începeam să înţeleg de ce. Acum el vorbi cu 
ea, fără să-şi întoarcă faţa. 

Kate, iubito? 

Nu dacă nu vrea şi Jenny. 

Nu ştiu ce a fost, Dan. De fapt eram puţin cam 
cherchelită, băusem cîteva cocteiluri cu tequila pe 
care îl preparase Kate. Nu păreau tari după gust - ei, 
dar nu încerc acum să fabric scuze. Totul s-a-ntiîmplat 
atit de repede. Ce-i drept, m-am simţit păcălită, 
indignată. Mai mult de atitudinea lui Kate decit de a 
lui. Trecerea neaşteptată de partea lui. Apoi spaima 
de a nu părea că sînt tocmai ce spusesem că sînt. 
Conştiinţa faptului că mă aflam departe de casă, dar 
poate că aveam nevoie de asta. Tot un drac. Tot felul 
de chestii stranii. 

Steve a zis: 

Una-i curajoasă, două-s fericite. 

Şi pe urmă Kate din nou: 

Noi o vedem ca pe o terapie prin comuniune. Mă- 
nţelegi. 

Care noi? am întrebat. 

Oricare... dacă ne plac vibraţiile cu pricina. lar tu 
o vrei. 

Îi tineam mîna lipită de pieptul meu, fără să-l las 
să se mişte. Kate se sprijinise într-un cot, dar apoi s-a 
ridicat în capul oaselor şi mi-a luat cealaltă mînă într- 
a ei. Era atît de ciudat, dar ştiam că ea e cinstită în 
felul ei. 

Jenny, asta se mai întîmplă. Dacă tu simţi că vrei, 
o faci, pur şi simplu. Dacă nu vrei să simţi asta... Mă- 
nţelegi tu. Noi înţelegem. Asta-i realmente toată 
povestea. Lăsînd la o parte toată chestia cu nebunii. E 
doar un fel de a te simţi aproape de altcineva. Nu doar 
pentru Steve. Ci şi pentru tine şi pentru mine. 


Corect, a spus Steve. 

Dar numai dacă aşa simţi tu, a spus Kate. 

Apoi mi-a strîns mîna, ca pentru a-mi insufla 
curaj, după care i-a dat drumul. Ştiu, poate era doar 
un calcul din partea sa. Cred că dacă ar fi încercat 
mai mult să mă convingă sau să mă ademenească... 
dar n-au făcut-o. Fuseseră mai devreme atitea 
momente unde ar fi trebuit să pun punct. Ea s-a lăsat 
pe spate, i-am simţit cum aşteaptă acolo lîngă mine şi, 
în ciuda a ceea ce-mi spusese ea, eu tot bănuiam că 
totul face parte dintr-o capcană, dar că şi eu îi 
ajutasem s-o pună la cale. Lunga birfă cu Kate, faptul 
că nu m-am dat jos din pat cînd a intrat Steve. O parte 
din mine era pe picior de plecare, Dan. Dar o alta, 
poate că tequila era de vină, ştia că vrea să aştepte şi 
să vadă. Am simţit că devenisem altă persoană, cea 
care fusesem cu o zi în urmă nu mai eram eu, sau nu 
mai trebuia să fiu eu. 

Nu ştiu, dar am dat drumul miîinii lui Steve. Şi din 
nou a fost foarte blind, a desfăcut cordonul halatului 
meu, nu-mi pusesem nimic pe dedesubt, costumul 
meu de baie fusese ud. Totul se întîmpla realmente 
altcuiva deja. Cîteva momente mai tîrziu, am devenit 
conştientă că Kate se strecurase jos din pat şi plecase. 
S-a întors aproape instantaneu. Îşi scosese halatul şi- 
şi aprinsese o ţigară. Era deja prea întuneric ca să mai 
vezi ceva. S-a lăsat lingă Steve şi l-a ajutat să se 
dezbrace. Pe urmă pe mine. Am rămas aşa, fumînd, 
timp de un minut-două. Cele mai straşnice, fireşte. 

Nu s-a mai spus nimic. Am încercat să mă simt 
şocată, să simt că făceam un pas îngrozitor înspre 
prăpastia păcatului. De fapt, pentru Dumnezeu, nici 
nu a fost o orgie propriu-zisă, chiar dacă Kate era o 
căţea perversă care, evident, mai făcuse chestia asta. 
Şi dacă produce plăcere şi nu supără pe nimeni... Mă 


rog, mi-o caut cu luminarea. Dar faptul că a participat 
şi ea a făcut ca totul să fie oarecum mai anodin - mă 
înţelegi tu. Doar dacă n-ar fi făcut-o. Să se fi uitat doar 
sau aşa ceva. Şi chiar a fost un fel de comuniune. Nu 
sexuală, ceva în mine a fost prea agitat, nu prea ştiam 
unde ne va duce... de fapt şi de drept, era doar o 
masturbare. Să fii pipăită. Adolescenţi neastîmpăraţi. 
A devenit chiar ceva banal şi searbăd, dacă poţi să-ţi 
închipui una ca asta. În cele din urmă, a avut şi o 
anume sexualitate. Dar n-a fost pe de-a-ntregul o 
chestie de adulţi. 

Cînd a luat sfîrşit, a trebuit el să rupă tăcerea pe 
care eu n-o voiam ruptă; obişnuitele comentarii 
stupide - „grozav“ şi „minunat“, ce pereche de 
puicuţe pe cinste eram şi atunci s-a întîmplat ceva 
ciudat. Am ştiut că ea e ca mine, nu voia să vorbească. 
Poate că el a priceput pînă la urmă. Oricum, s-a 
ridicat, ne-a sărutat pe amîndouă şi s-a dus să-şi 
îmbrace hainele. Au urmat cîteva momente de tăcere 
în care eu mă întrebam ce mai putea urma, ce am 
făcut. Apoi Kate s-a mişcat pe întuneric, apropiindu- 
se, era aşa de straniu, doar o fetiţă care voia să fie 
strinsă în braţe, m-a făcut să mă întorc pe spate, cu 
buzele lipite de umărul meu, doar un mic sărut acolo. 
Eu mă gindeam: o, Doamne. 

Eram pe punctul de a face un salt de doi 
kilometri. Dar ea mi-a luat din nou mîna şi mi-a ţinut-o 
lipită de stomac, ca şi cînd mi-ar fi spus că nu e vorba 
de ceea ce gindisem eu, de ceea ce trebuie că gîndeşti 
şi tu. E adevărat că şi-a pus un picior peste al meu ca 
să mă simtă mai aproape, dar cumva ştiam că era 
doar o agăţare. În cele din urmă nu m-a mai deranjat 
deloc să-i simt trupul gol şi cald. Părea lipsit de sex, 
ca al unui copil. Pielea ei era foarte fină, după aceea a 
unui bărbat. Era ciudat, îmi dădeam seama cum e să 


fii tu (bărbat). Să ai aşa ceva lipit de tine. Era şi asta 
un fel de declaraţie. Ca şi cînd Steve nu fusese decît 
un catalizator. Nu sex. Ceva legat de inima americană. 
Nu ştiu. Atitea jucării mecanice şi neomeneşti cu care 
să te joci şi doar un flecuşteţ de vocabular cu care să 
te descurci. Doar un alt trup feminin căruia să i-l 
explici. Singurătatea. Să le ai pe toate şi, dincolo de 
asta, să nu ştii, să rămii în nesiguranţă. In cazul lui 
Kate, să nu fii nici măcar în stare să scapi de casa ta, 
de familia ta, de banii tăi. Vreau să-ţi spun că era 
misterios, Dan. Şi nevinovat, nici nu-ţi poţi imagina. 
Timp de un minut sau două, am simţit-o mai aproape 
decît mi-au fost vreodată surorile mele adevărate. 
Intrucîtva mai emotionant, mai tulburător decît orice 
trăisem cu el. 

Şi n-a rostit un singur cuvînt. Nici eu. 

În cele din urmă, Steve s-a întors îmbrăcat şi a 
rămas în prag. A intrat ceva lumină din sufragerie şi a 
văzut cum stăm acolo culcate fireşte: 

Deci aşa stau lucrurile. 

Idilă sfărîmată. 

Ce este aiurit la ea e felul cum alunecă dintr-o 
stare de spirit într-alta - ca şi cînd cea de dinainte 
fusese trucată. Brusc nu mai era copilul însingurat, 
dornic să se agaţe şi redevenise ea însăşi. Lui Steve i 
s-a spus să-şi strămute persoana de acolo. Am făcut 
un duş, ne-am îmbrăcat, iar ea a vorbit tot timpul, 
cum făcusem şi înainte ca el să fi intrat, a fost chiar 
ceva discuţie cum că sentimentele unei femei se 
schimbă o dată cu culoarea hainelor. Ca şi cînd nu s- 
ar fi întîmplat nimic, ca şi cînd nu fusese totul decît un 
vis. Nici nu-ţi pot spune ce ciudat era. Cred că eae 
puţin sucită. Pe puţin doi oameni total diferiţi. Vreau 
să spun că Steve însuşi - ea ne-a gătit hamburgeri 
după aceea, jos, în bucătăria cea mare -, el însuşi a 


recunoscut că ceva se schimbase, felul cum ne privea 
(deşi nici el nu a spus nimic, aşa sînt ei de 
compartimentaţi). 

Brusc, m-am simţit atît de departe de ei amindoi. 
Şi totuşi eram atît de apropiaţi, nu pot să explic în ce 
fel. Şi uşurată, chiar amuzată, cred. Steve făcînd 
săpături prin frigider după o anume marcă de bere pe 
care o voia. Kate povestindu-mi despre arta preparării 
hamburgeri-lor, doar două fete într-o bucătărie. Sînt 
sigură că n-a însemnat mare lucru pentru ei. Cred că 
mă simţeam uşor dată la o parte. Trebuie să existe şi 
lucruri mai grave pe care le pot face trei tineri decît 
să zacă în întuneric şi să se joace unul cu trupul 
celuilalt. Poate că data viitoare are să fie un alt bărbat 
- mulţi alţii, bărbaţi şi femei. Nu ştiam, mă simţeam 
brusc bucuroasă că am făcut-o şi că urma să vin în 
curind acasă. Deşi tu nu vei mai fi acolo să mă 
întîmpini. 

Dan, să-ţi scriu toate astea m-a epuizat la fel de 
mult ca şi cînd aş fi făcut-o practic. Ştiu că e un noian 
de contradicții. Probabil că o să ştii mai bine ca mine 
ce însemnătate au toate astea. A durat două seri lungi 
şi o zi întreagă şi-mi cer scuze pentru toate 
ştersăturile şi modificările. Şi pentru prostul gust. Dar 
nu-mi pare rău că tu nu ştii dacă mă prefac că nu s-a 
întîmplat sau mă prefac că s-a întîmplat. 

Ştiu că nu e ce vrei tu. Dar e ce-ai cerut. Pur şi 
simplu n-am de gînd să mai fiu doar ceva din scenariul 
tău. În oricare din scenariile tale. Niciodată. 


Umbre de femei 
Micul document dintr-o lume diferită venise cu 


poşta de sîmbătă dimineaţa. Mai vorbiserăm la telefon 
de două ori în cursul săptămînii. Nu a fost o surpriză, 


pentru că, între timp, după interogatoriul cu privire la 
Jane, scosesem de la ea informaţia că era „o invenţie 
despre cum te-aş putea înşela“. Nu a mai insistat să o 
pun pe foc. Mi-a dat telefon de pe platou cam pe la ora 
pauzei de prînz; cînd la mine era ora nouă, sîmbătă 
seara. M-a luat direct. 

— A sosit? 

— Da, Jenny. 

— Mă urăşti? 

— Numai pentru că te-ai putut cobori într-atît. Şi 
atit de bine. 

A tăcut. A urmat încă o întrebare, ca o acuzaţie. 


— Ai crezut? 

— Nu că s-a întîmplat cu adevărat. 

— Dar ce? 

— Mă întrebam în ce măsură ai vrea să se 
întîmple. 


— De ce nu ai crezut? 

Vocea era mai liniştită. 

— Pentru că nu ai fi scris-o. Dar nu mi-ai răspuns 
la întrebare. 

— Personajele există. Sîntem în foarte bune 
relaţii. 

— Bine. 

Nu i-a plăcut, dar a trecut peste asta. 

— Are la origine o seară petrecută în trei. Ceva 
ce plutea în aer, o stare. 

— Legături primejdioase. 

— Poate. Kate chiar a luat parte la asemenea 
scene. Deşi ea pretinde că totul s-a terminat. 

— Înţeleg. 

— Eşti supărat. 

— Tot nu mi-ai răspuns la întrebare. 

— Poate că dacă nu cunoşti răspunsul... Se opri 
brusc şi schimbă direcţia: Bine, îţi spun. Acea infimă 


parte din mine, cea pe care o dispreţuiesc, dorea să se 
întîmple aşa ceva. 

— De ce tocmai el? 

— Aici nu cunosc pe nimeni altcineva de virsta 
lui. 

— Ţi-a mai făcut avansuri de atunci? 

— Îmi dă de înţeles că rămîne valabil. 

— Şi te tentează? 

— Mă tentează să ţi-o plătesc. Printre altele şi 
pentru motivul pe care ţi l-am scris. Observ că-l 
ocoleşti cu grijă. 

— Intenţia era să te ajut, Jenny. 

— Nu mă încîntă părerea ta despre mine ca om. 
Sau ca actriţă. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu- 
mi spui iar povestea cu Falconetti. 

Cîndva îi spusesem vechea poveste despre cît 
fusese Dreyer de nemilos cînd a făcut filmul Patimile 
Ioanei D'Arc. A determinat-o pe actriţa Falconetti să 
intre într-o celulă adevărată a unui castel oarecare, ca 
să înţeleagă cum e să stai chircit permanent în 
întuneric şi a tinut-o încuiată pînă cînd a isterizat-o 
îndeajuns ca să joace martiriul Ioanei cu o forţă fără 
egal. I-am spus atunci lui Jenny că povestea era sigur 
apocrifă, dar ea o înregistrase ca atare. 

— Nu voiam decît să te menajăm. Filmările ne-au 
impus-o. 

— Şi proasta nu ar fi supravieţuit dacă ar fi ştiut 
şi ea ceva? 

— Iartă-mă, Jenny. 

A tăcut o clipă, apoi a trecut de la amărăciune la 
reproş. 

— Tu nu ştii ce greu e. Nu pot să-i dau o palmă. 
Kate chiar îmi e simpatică, deşi ştiu că e... Cred că-i 
puţin într-o ureche. Ţicnită. Au în fond o anumită 
inocenţă. Ştii şi tu cum sînt. 


— Ea te-a făcut să te-apuci din nou de fumat? 

— Din seara aceea nu s-a mai întîmplat. Dacă te 
mai priveşte. 

— Mi-e teamă că nu ştii ce faci. 

— Nu prea am de ales. Un bătrîn leneş şi infidel 
ca tine sau un golan bine bronzat. Lumini de neon sau 
cizme de cauciuc. 

— Cel puţin cred că ştii şi tu că sînt două 
elemente incompatibile. 

— M-am tot gîndit cum să le fac să fie. 

— Preţ de-o avere dată pe convorbiri telefonice 
intercontinentale. 

— Amîndoi ne-o putem permite. 

— Nu mă refeream numai la bani. 

A tăcut din nou. 

— De cîte ori vorbim, te mai depărtezi puţin. Şi 
ăsta e un motiv pentru care ţi-am scris. Şi adăugă: 
Ceva ce mi s-ar putea întîmpla. 

— Tocmai pentru că îţi poţi imagina deja aşa 
ceva, nu va fi aşa. 

— Eşti optimist. 

Am profitat de acest prim semn de manifestare 
normală pentru a îndrepta discuţia spre o zonă mai 
puţin sentimentală. 

— Cum a mers de dimineaţă? 

— Bine. Am filmat scena celei de-a doua vizite. 

Era o scenă de la începutul filmului, cînd doica, al 
cărei rol îl juca Jenny, îşi primea iubitul în absenţa 
stăpînilor... O scenă grea pentru partener, dar fără 
dificultăţi în ceea ce o privea. 

— Bill e mulţumit? 

— Cred că da. Am scos citeva replici. M-a 
întrebat dacă o să te superi. Toţi mă tratează cumva 
de parc-aş fi agentul tău. 

Mi-a spus care replici şi de ce. 


— De acord. Spune-i însă că principiul nu e 
corect. 

— Bine, şefule. 

— Ai mîncat de prînz? 

— Ai uitat că nu mănînc cînd sînt pe platou. 

— Nici ăsta nu e un principiu corect. 

— O să iau un iaurt. Ca să te ascult. Ţi-ai 
împachetat efectele pentru expediţia ta âla T.E. 
Lawrence? 

— Toate sînt la Londra. Miine plec. 

Tăcu un moment. 

— Mă simt singură, Dan. Abe şi Mildred sînt 
drăguţi, fac eforturi, dar nu e acelaşi lucru. Parcă am 
uitat să mai vorbesc cu lumea, în afară de tine. 

— Şi fata aceea? 

— Nu e decit un substitut. Şi oricum, ea vorbeşte 
mai tot timpul. Şi adăugă: Nu a fost nimic adevărat. 

— Ştiu. 

— Mai scriu un ultim lucru. O să ajungă după ce 
ai plecat. Despre New Mexico. 

— Eşti o copilă nemaipomenită. 

— Asta trebuia să fi scris din capul locului. Nimic 
altceva. 

— Păcat că nu o pot citi în clipa asta. 

A aşteptat puţin şi a continuat. 

— Trebuie să plec. Am perceput un uşor oftat. Ca 
să fiu altcineva pe care ţi l-ai imaginat odată. 

— Mai e puţin şi termini. 

— Mă ierţi? 

— Bineînţeles. 

— O să-ţi fie dor de mine? 

— În fiecare clipă. 

— Ţine-mă puţin în braţe. 

Apoi, ca şi mai înainte, ultimul moment de tăcere, 
ultima înfrîngere, ca într-un film fară imagini, puse 


receptorul jos. Dan a închis, rămînînd cu ochii pe 
dalele de piatră ale podelei. Era adevărat că nu 
credea că se întimplase ceea ce scrisese ea; dar 
bănuia că se întîmplase ceva mai grav. Şi-a dat seama 
că fusese scrisă pe jumătate ca să-l aducă înapoi, 
misiva prinţesei către cavalerul rătăcitor şi rătăcit; 
înainte, bineînţeles, de a şti că el se legase în altă 
parte. Nu va şti adevărul decît în momentul în care o 
va avea din nou în braţe. Exista o latură a lui pe care 
încercase să şi-o reprime de cînd ajunsese aici, 
animalul din el, niciodată fericit cînd e privat pentru 
lung timp de trupul gol al unei femele. Ceea ce îşi 
dorea acum viza nu atît actul posesiunii, cît 
momentele de dinainte şi de după, simpla senzualitate 
difuză a unui alt trup alături de al său, căldura nopţii, 
îmbrăcatul, dezbrăcatul, gesturile obişnuite (iluzia, 
dacă nu realitatea, a ceea ce ea numea sau se învățase 
să numească „o comuniune“); acestea îi lipseau... şi 
de aceea acea latură animalică a sa, în timp ce el 
stătea acolo, îşi imagina viitoarea lor îmbrăţişare, 
actul posesiunii şi şi-o amintea cum era, deoarece 
ceea ce scrisese nu-i displăcuse deloc (aşa cum poate 
intenţionase) laturii sale erotice. In astfel de 
momente, ea părea să semene mai mult cu Kate, cea 
de la sfîrşitul aventurii scrise de ea... tînără, agăţindu- 
se, deloc independentă. 

În noaptea acelui viitor din mintea sa, sărută 
lacrimi cuminţi din ochi supuşi, invizibili; în lumina 
electrică a prezentului, îi spune lui Phoebe că plăcinta 
cu mere a fost excelentă, dar că îi e imposibil să mai 
ia măcar o înghiţitură. 


A doua zi, Dan a venit în apartamentul rămas de 
două ori gol - Caro se mutase şi acum era plecată la 
Paris, ceea ce îi provocă un sentiment de deprimare. 


Nu era din cauza lui Jenny, pentru că, după ce a citit 
scrisoarea a treia oară, s-a hotărît să vadă în rîndurile 
ei, indiferent dacă spuneau adevărul sau nu, un semn 
de sănătate, de independenţă, de eliberare. Avea 
acest sentiment mai mult pentru că abandonase din 
nou Thorncombe. Cînd îi spusese lui Phoebe, după ce 
de-abia venise, că iar urma să plece, îi citise în ochi 
reproşul, deşi încercase să o liniştească spunîndu-i că, 
pînă la sfîrşitul anului, va sta mai mult „acasă“. 
Destinul i-a zimbit prevestitor şi ironic în ziua plecării 
de la fermă, fiind prima zi senină de primăvară de 
cînd venise înapoi. Va avea un accident de avion, nu 
va mai vedea acest loc niciodată... Cînd era atît de 
aproape şi ar fi putut să nu plece. Hotărîrea de a pleca 
în Egipt era ca un ultim risc nejustificat. In sinea lui 
refuza să recunoască sentimentul bucuriei de a 
revedea Egiptul şi de a urmări efectul lui asupra lui 
Jane. Ştia bine ce se întîmplă; se afla într-un moment 
pe care-l trăise adesea la filmări - la montaj, la 
deciziile finale. 

Nu mai vorbise cu Jane decît o dată şi atunci 
numai despre lucruri practice... vizele, cecurile de 
călătorie; Roz insistase să vină împreună cu Caro să ia 
cu toţii masa de seară în ajunul plecării. În realitate, 
constata că-şi mai pierduse din entuziasmul iniţial 
pentru fapta cea bună, poate pentru că, în timpul 
ultimei săptămîni, folosise în discuţiile cu Jenny atîtea 
subterfugii cu privire la Jane, încît ajunsese şi el să le 
creadă pe jumătate. Pretextele de ordin profesional nu 
erau simple invenţii; călătoria îl va ajuta să adauge 
scenariului atmosfera pe care încă nu o avea, dar el 
ştia că nu ar fi fost îndeajuns de conştiincios ca să 
plece singur. Era, în fond, destul de vechi în 
profesiune ca să-şi dea seama că locul ales pentru 
filmări e în cele mai multe cazuri înlocuit în final cu un 


altul. 

Cel puţin avea la plecare acordul unanim al 
familiei. Lui Caro îi spusese după ce vorbise cu Jenny. 
A fost mai mirată decît ar fi bănuit; ca şi cum voia să 
ştie înainte de a aproba dacă mama ei sancţionase o 
asemenea manifestare anormală. De-abia cînd i-a spus 
că Nell fusese consultată prin intermediul lui Roz şi că 
nu avusese nimic împotrivă, s-a entuziasmat. Urma s-o 
întîilnească pe Caro duminică seara, după weekendul 
ei la Paris. Au aranjat să vină la apartament direct de 
la Heathrow. Mai rămînea o singură voce de înfruntat. 
Nu a mai aşteptat să se răzgiîndească, nici nu-i 
spusese bine la revedere fiicei, că şi formă numărul 
mamei. 

— Alo, Nell. Dan la telefon. 

— Formidabil. Voiam să te sun. 

— Am făcut bine? 

— Mi-am revenit din şocul iniţial. 

— Spunea că ar avea nevoie de o vacanţă. Aşa am 
ajuns aici. Dacă tot trebuia să plec... 

— Cred că ideea e grozavă. Mor de invidie. 

— Numai zece zile. 

— O să-i facă bine. Vorbesc serios. Mă mir că ai 
reuşit cu ea mai mult decît un refuz sub diverse 
pretexte marxiste. 

— A încercat. Să nu mai vorbim despre pretextele 
convenţionale. Despre cum o să reacţionezi tu. De 
asta te şi sun. 

— Mă miră grozav că şi-a adus aminte că am şi eu 
reacţii. După povestea lui Caro. 

— Chiar îi pare rău pentru asta, Nell. 

— Aşa şi trebuie. Dar acum nu mai contează. 

— Dacă nu eşti de părere că depăşesc nişte 
limite. _ 

— Dragul meu, nu sînt chiar aşa de încuiată. Încă. 


Fără să vrea, ca de obicei, alunecaseră amîndoi într-o 
discuţie cu două tăişuri; dar imediat şi-au dat seama. 
Eu votez pentru. Cinstit. Şi Andrew, şi eu am spus că 
ai avut o idee bună s-o inviţi. Şi adăugă: Ne-a lăsat 
puţin cu gura căscată, nu că nu ţi-am fi recunoscători. 

— Am impresia că un şoc cultural o să-i facă bine. 

— Şi poate reuşeşti s-o şi încurci cu vreun şeic, 
proprietar de terenuri petrolifere. 

— Nu promit. 

— Găseşti că e mai dispusă să ne asculte? 

— Oarecum. Cred că recunoaşte că vrea să 
rezolve problemele omenirii pentru că nu e în stare să 
le dea de cap celor două sau trei personale. 

— Eu spun asta de ani de zile. Ezită, apoi spuse: 
Dan, mă îngrijorează. Ştiu că ţine totul în ea. Nu 
contează ce spun despre ea, tot mă îngrijorează. 

— Ştiu. 

— Ai binecuvîntarea mea. Atît cît valorează. Şi 
mulţumesc din suflet. Chiar era momentul. Apoi 
adăugă: Şi pentru grijile zilnice pe care ţi le 
pricinuieşte păcătoasa noastră de fiică. 

Apoi au discutat despre Caro şi încurcăturile ei. 

Duminică seara, Caro a provocat din nou o mică 
încurcătură. Dan a aşteptat-o să vină, din care cauză a 
băut mai mult decît de obicei. Ea nu ştiuse cu ce avion 
vor sosi, aşa că nu era chiar vina ei; dar, fără să vrea, 
Dan s-a enervat. În cele din urmă, pe la ora nouă, a 
lăsat un bilet şi s-a dus să mănînce la un restaurant 
italian de la colţul străzii. A apărut şi ea cînd aproape 
terminase de mîncat, fără răsuflare şi spăşită. Nu voia 
să mănînce, luaseră masa mai devreme, la Paris. li 
comandă o cafea. Ca de obicei, avea un aer obosit, dar 
destul de vesel, povestind ce au făcut la Paris. Barney 
se dusese să ia un interviu uneia din mărimile de la 
Piaţa Comună Franceză. Nu se desfăşurase foarte 


bine, asta a fost tot ce a spus despre el. Apoi a 
povestit cum a fost Parisul. A întrebat dacă mătuşa 
Jane se bucura de plecare, cu o lucire în priviri care 
însemna că tatăl ei fusese cu întîrziere convertit la o 
nouă cauză. 

— Sper că da. La început a fost luată prin 
surprindere. 

— Cred şi eu. Nici nu se putea altfel. Un bărbat 
cu reputaţia ta. 

— Voi, tinerii, aveţi nişte idei foarte retrograde. 

Scoase limba la el. 

— Dar cum a comentat cealaltă „tinără din viaţa 
ta“? 

— Cu reținere, aşa cum se cuvine. 

— Am văzut o fotografie de-a ei într-un Paris 
Match mai vechi. Am vrut să o decupez. Arată bine. 
Cel puţin era îmbrăcată. 

— Nu fi viperă. Aş vrea să-ți placă. 

— O să încerc. 

— Aveţi un defect comun. 

Îşi lăsă ochii în jos, privind faţa de masă în 
carouri albe şi roz. 

— Şi ea gîndeşte aşa? 

— Mai puţin decît aş vrea eu. 

— Va trebui să ne ajutăm una pe cealaltă. 

— Cazul ei e mai special, Caro. Nu se poate 
compara cu al tău. 

— Bineînţeles. Eu sînt un caz comun. 

Dan zimbi. 

— Nici nu meriţi să-ţi răspund. Tu ai o doză de 
noroc. Jenny e condamnată să aibă de-a face sau cu 
bărbaţi independenţi şi despărţiri lungi, sau cu 
bărbaţi foarte dependenţi care vor fi pur şi simplu 
domni McNeil. 

— Nu a realizat asta? 


— A realiza şi a accepta sînt două lucruri diferite. 

Caro lăsă din nou privirea în jos. 

— Asta descopăr şi eu acum. Soţia lui a aflat de 
noi. 

— Dumnezeule. 

— Nu e grav. Aparent s-a resemnat. I-a spus chiar 
că, faţă de cea dinainte, eu reprezint un progres. 

Zîmbi puţin crispat şi-şi mai aprinse o ţigară 
dintr-un pachet de Gauloises. Începuse să fumeze mai 
mult decît i-ar fi plăcut lui. 

— Cum a descoperit? 

— De fapt, credeam că ştii, ar fi fost foarte 
posibil. Il văzu că nu o înţelege. Sunase aproape ca o 
acuzaţie. Adăugă: Săptămîna trecută a apărut un 
articolaş în Private Eye. 

Pentru o clipă, Dan se transformă în străbunicul 
său victorian, o figură severă în dreptul unui perete. 
Bine că ea îi ocoli privirea, iar întrebarea lui sună 
blînd. 

— Şi ce scria în el? 

— Acum vreo doi ani Bernard a scris un articol în 
care pretindea că partenerii în căsătorie sau în afara 
ei trebuie să fie de aceeaşi vîrstă. Ştii cum scrie el, nu 
trebuie luat în serios, argumentează un punct de 
vedere doar de coagul distracţiei. Au extras de acolo 
un pasaj. Apoi mai era ceva despre... Caro se opri 
încercînd să pară că-şi aminteşte cu greu citatul pe 
care-l ştia de fapt pe dinafară... „articolul creează 
dificultăţi secretarei sale, o domnişoară de douăzeci 
de ani“ - nici vîrsta corectă nu mi-au aflat-o - „care a 
renunţat la orice pudoare crezînd că anostul Bernard 
e singurul om integru din Fleet Street“. Pe ăştia îi 
recunoşti după loviturile date sub centură. 

— 'Ţi-au dat numele? 

— Nu. Şi a adăugat: Noi am încercat să ţinem 


secret. Dar ăştia de la Private Eye sînt mereu pe 
urmele lui. 

Un gînd murdar îi trecu prin minte lui Dan, că 
Barney însuşi ar fi provocat transmiterea informaţiei; 
dar era mai cinstit să considere că fusese o vreme 
cînd sigur nu s-ar fi dat în lături de la astfel de fapte. 
Era clar că-şi construise parte din celebritatea sa de 
tinăr ziarist exact cu acest tip de maşinaţii perfide, 
după cum aflase Dan nu numai cu acea ocazie anterior 
menţionată. Acum Barney, într-un Fleet Street 
dominat de propria sa generaţie de la Oxford, nu 
putea să provoace un scandal bazat pe calomnie cînd 
el însuşi contribuise la încetăţenirea acestui sistem. 

— E supărat? 

— Pentru mine. Schiţă un zîmbet. Zicea că 
regretă că nu mai sînt la modă cravaşele. 

— Dacă vrea să producă titluri cu litere mari. 

— Ii pare tare rău. 

Dan riscă un pas înainte. 

— Nu ţi-a spus niciodată că o să... 

— O să ce? 

— Să divorţeze pentru tine? 

Privi din nou în jos. 

— Tati, asta aş prefera să nu discut. 

Acum şi adesea în trecut, „tati“ reprezenta un 
reproş tacit, amintindu-i faptul că de mult pierduse 
din drepturile legăturii pe care acest apelativ o evoca. 
Exact atunci cînd Dan constata cît de rapid se 
desprindea de eul de odinioară, brusc, ea se întoarse 
către trecut. Se îmbujorase şi îi ocolea privirea; deşi 
nu ştia unde în altă parte să se uite. Ajunseseră iar la 
un moment asemănător celor din trecut cînd el 
încerca să afle prea insistent care erau sentimentele 
ei faţă de Nell şi Andrew, ca apoi să înţeleagă prea 
tirziu că traversase ilegal o barieră invizibilă din 


mintea ei. 

— Îmi retrag întrebarea. 

Caro tăcu cîteva clipe. 

— A apărut în timpul weekendului. Era deprimat 
din cauza interviului. Tot spune că are de gind să 
abandoneze cursa asta de şoareci. Să scrie un fel de 
autobiografie care să se numească Istoria unei lumi 
foarte mici de Bernard Dillon. Cochetează cu ideea. 
De fapt nu poate. Nu are banii necesari. 

Dan zîmbi amar în sinea lui la „un fel de 
autobiografie“; şi se întrebă dacă nu-i spusese asta ca 
să-l facă să-şi dea seama cît era el de norocos. 

Ea reluă: 

— Să ştii că nu sînt inconştientă. M-am plimbat 
prin Cartierul Latin ieri, în timp ce Bernard lua 
interviul. Toţi studenţii de acolo, tineri de vîrsta mea... 
M-au făcut să mă gindesc la tot ceea ce pierdeam. 
Apoi, de frică să nu-i dea lui prea multă apă la moară, 
adăugă: E tare bun cu mine. Atît de atent. Nu ca alţii. 

A atenuat înţepătura făcîndu-mi cu ochiul. 

— Asta pentru că ştiu că eşti mai inteligentă decit 
te prefaci uneori. 

— Speri tu. 

— Ştiu. 

Caro era îmbrăcată într-un costum de catifea gri 
ca pana de turturică şi o bluză cu floricele, care se 
asortau cu tenul şi părul ei lung. Dan văzuse din 
fotografiile de familie că nu era fotogenică; o fată 
destul de drăguță la modul convenţional, ca şi mama 
ei la aceeaşi vîrstă, avînd în plus ceva copilăresc. Şi 
aşa cum iubise în secret momentele, mai rare din 
păcate, cînd Nell era copilăroasă, se simţea la fel de 
emoţionat acum cînd regăsea aceeaşi expresie la 
Caro. Se surprinse dorind să plece în Egipt cu această 
fiinţă slăbuţă, încăpăţinată, complicată; şi i-o spuse. 


Ea zîmbi. 

— Aş vrea şi eu dacă aş putea. 

— Eşti tare nefericită? 

Dădu din cap categoric că nu. 

— Niciodată nu am fost mai fericită. Ridică din 
umeri. Ceea ce dovedeşte că nu sînt cine ştie ce 
inteligentă. Asta-l amuză pe Dan, dar ea îl opri, dîndu- 
i explicaţia. Cînd în jurul meu totul merge atit de 
prost. 

— Adică în lume? 

— La birou numai despre asta se vorbeşte. 

— Ziarele trăiesc pe seama catastrofelor şi 
distrugerilor. Trebuie să se vîndă. 

— Grav e că-mi place într-un fel să fie aşa. Fără 
nici o certitudine. Să trăieşti de pe o zi pe alta. Total 
altfel decît la Compton. Apoi continuă, privindu-l 
impasibilă. Nici nu ţi-am spus, după ce ai plecat 
duminica trecută, Andrew şi mama mi-au ţinut o 
prelegere. Au fost bine intenţionaţi. Dar incredibil de 
încuiaţi. După ei, nu ai nici o şansă dacă nu-ţi planifici 
viaţa ca să o ai asigurată pentru totdeauna. 

— Dar nici invers nu e ideal. 

— Uneori da. Am citit un articol care o să apară 
în suplimentul color al revistei noastre. Despre 
infirmiere. Mi s-a părut ridicol că salariul meu e mai 
mare decît al lor. Şi pe deasupra mă mai şi distrez. 

— Ele, ca şi actorii, o fac din vocaţie. 

— Tot nu e drept. 

— Parcă o aud pe mătuşa ta. 

De data asta era rîndul ei să zîimbească amuzată 
şi afectată. 

— Încep să înţeleg ce vrea să spună. 

— Bun. 

— Tu nu a trebuit să înghiţi toată antipropaganda 
care mi s-a oferit mie. 


— Adevărat. 

Acum ea întreba şi el răspundea. 

— Ai vorbit mult cu ea la Thorncombe? 

— Da. 

— Despre ce? 

— Despre tine. Paul. Politică. Totul. 

— Nu mi-a venit să cred cînd mi-a spus că pleci 
cu ea în Egipt. 

— De ce? 

Spuse dînd din cap: 

— Pentru că, bănuiesc, v-am plasat întotdeauna 
în două lumi total diferite. Care nu se puteau 
intersecta vreodată. 

— Cîndva ne întilneam practic în fiecare zi, Caro. 
Cînd eram de virsta ta. Am mai fost împreună în 
vacanţă. Am fost cu toţii la Roma într-o vară. 

— Mie mi s-a părut că nu prea îi dai atenţie. 

El ezită şi îşi mască ezitarea cu un zîmbet. 

— Cînd am divorţat nu am pierdut-o numai pe 
mama ta, Caro. Lipsa de interes nu înseamnă 
întotdeauna lipsă de memorie. Aş spune că e exact 
contrariul... uneori. 

— Nu ţi se pare foarte schimbată? 

— Aparent, nu în profunzime. Am avut 
sentimentul că a trăit într-o lume în care nu se 
întîimplau decît lucruri neplăcute. Poate, cine ştie, 
ceva plăcut o să-i facă bine. Asta-i tot. Zimbi iar. 
Psihiatru amator. Şi ca să-i arăt recunoştinţa mea 
pentru tot ce a făcut pentru tine. 

— I-ai spus asta? 

— La Oxford. În noaptea în care a murit unchiul 
Anthony. 

Caro tăcu şi îi ocoli privirea. 

— Tati, de ce s-a sinucis tocmai în acea noapte? 

Părea conştientă că acum ea trecuse frontiera, 


într-un spaţiu interzis. Dan privi în gol. 

— Ştii, Caro, el toată viaţa a fost profesor. Cred 
că a fost un fel de lecţie. 

— Adresată ei? 

— Nouă, tuturor, poate. Despre răspunderea pe 
care ţi-o asumi faţă de trecut. 

— Ce fel de răspundere? 

— De a fi urit, de a fi minţit, de a fi înşelat. Cînd 
cu toţii am fi putut să ne înţelegem mai bine unii pe 
alţii. 

— Dar de ce a aşteptat să fii şi tu acolo? 

— Pentru că, poate, mi-era adresată în primul 
rînd mie. 

— Nu te văzuse totuşi de atiţia ani. 

— Oameni nu se schimbă în anumite privinţe. 

Ea tăcu din nou. 

— Era o lecţie şi pentru mătuşa mea? 

— Poate. 

— Faci pe misteriosul. 

— Nu vreau să-ţi schimbi părerea bună pe care ți- 
ai făcut-o, pe bună dreptate, despre ea. 

Caro reflectă un moment asupra acestui lucru. 

— Oare e ceva legat de căsătoria lor? îmi dau 
seama că întotdeauna am considerat-o reuşită. Într-o 
zi am spus-o cînd stăteam de vorbă cu Roz. Am avut 
impresia că spusesem ce nu trebuia. 

— Cred că au avut probleme. In primul rind 
datorită diferenţei de temperament. Şi în modul de a 
vedea lucrurile. 

— Mare proastă, niciodată nu mi-am dat seama. 

— Aveau grijă să nu se vadă. In aceşti ultimi ani, 
Jane s-a adresat lui Roz destul de des. De asta Roz nu 
avea cum să fie de acord. 

— Cînd mă aflu în preajma ei, mă simt 
întotdeauna un păduche fără minte. 


Dan făcu semn să i se aducă nota de plată. 

— Miine seară rezişti să vii la masă? 

— Da, sigur. De fapt o plac foarte mult. Dan 
bănuia că de fapt gîndea „o invidiez“. 

— Am impresia că te înşeli în privinţa ei. 

Părea să fie de acord, dar nu pe deplin 
mulţumită. 

— De asta am ţinut întotdeauna la mătuşa Jane. E 
singura care, deşi are o diplomă universitară, nu ţi-o 
scoate pe nas. 

— Singura? 

— Glumeşti. Tu eşti cel mai groaznic dintre toţi. 

— Încerc din greu să nu fiu. 

— De asta se şi vede. 

— Voi lua lecţii în Egipt. Îi aruncă un zîmbet larg, 
apoi lăsă privirea în jos, ca şi cum acum el era naivul. 
Ce înseamnă rînjetul ăsta al tău de pisică Cheshire? 

— Nu ai nevoie numai de lecţii. 

— De mai ce? 

— Eu nu piîrăsc. 

Ospătarul aduse nota şi Dan o plăti. Caroline se 
ridică, îşi luă pardesiul şi îl aşteptă la uşă. Ajungind 
lîngă ea, o privi insistent. 

— Ce să pirăşti? 

— Ceva ce nici tu nu ştii despre tine, dar eu ştiu. 

leşiră. 

— Că sînt un caz fără speranţă? 

— Ceva ce te face să fii un caz fără speranţă. 

— Eu nu am dreptul să ştiu? 

— Încă nu. Il luă de braţ şi brusc schimbă 
subiectul. Hei, nu m-ai întrebat nimic despre 
apartamentul meu. 

Cîteva minute mai tîrziu, în picioare lîngă maşina 
ei, o sărută de noapte bună şi apoi îi făcu cu mîna pînă 
se depărtă. Se duse la culcare de îndată ce ajunse 


acasă. Se simţea în continuare deprimat, deşi ora 
petrecută în compania lui Caro îi făcuse plăcere. Se 
gindea la tot ce avea de făcut a doua zi. Işi dăduse 
întîlnire cu Jane la Consulatul Egiptean pentru vize. În 
seara asta se ducea la Roz, de la Oxford. Reveni cu 
gîndul la Caro - improviză pe moment un scenariu în 
care totul lua o întorsătură cît se poate de proastă. 
Barney îşi părăsea soţia şi o convingea pe Caro să se 
mute împreună cu el. Mai adăugă un fir (în fond de ce 
nu, dacă ea voia) în care şi el realiza o legătură mai 
durabilă cu Jenny. Încercă să imagineze prietenia pe 
care spusese că ar dori-o între cele două tinere... dar 
scenariul nu mai ţinea în momentul în care trebuia să 
rezolve o prietenie plauzibilă identică, dintre el şi 
Barney. Totul îi era foarte clar deoarece vedea prin 
ochii scormonitori ai lui Jane şi prin ochii cinici ai lui 
Nell. A doua zi, după-amiază, se întîlnea cu agentul 
lui. La Hollywood, cu o lună în urmă, refuzase un 
scenariu care ar fi trebuit scris după cel despre 
Kitchener. De atunci nu se mai întilniseră. Ştia că 
trebuia să pună la punct cel puţin două probleme în 
legătură cu alte scenarii. Călătoria în Egipt, chiar 
dacă era o nebunie, îi era de ajutor; cel puţin ca 
pretext dacă agentul ar mai fi insistat. Avea de gînd să 
nu-şi mai schimbe planurile: Kitchener, apoi se va 
retrage în liniştea de la Thorncombe; o nouă 
primăvară, o vară lungă. Egiptul şi Jane trebuiau 
privite ca pe o dificilă încercare iniţiatică: una 
gratuită, dar acum de neevitat. 

Exista în el bătrinul lup solitar care detesta 
solicitările exterioare; care resimțea efortul, energia, 
timpul şi diplomaţia pe care le irosea făcînd 
echilibristică între atitea forţe şi figuri feminine 
contradictorii ce-i invadaseră existenţa. Probabil 
tentaţia crescîndă de a petrece un an singur la 


Thorncombe era un ecou al vechiului vis masculin 
care se materializa în Muntele Athos şi mănăstirile lui. 
Petrecuse zile în şir aplecat asupra scenariului despre 
Kitchener, conştient că nu o făcea atît din convingere, 
cît din disperarea de a termina odată. Din spatele foii 
de hirtie care-i stătea în faţă ţişneau idei pentru 
roman. Se simţea ca un cercetător care şi-a adunat 
îndeajuns material pe teren şi nu dorea decît să se 
întoarcă înapoi în laborator ca să tragă concluziile. 

Apoi făcu un gest absurd. Se dădu jos din pat şi 
scoase carnetul din buzunarul hainei. Nu a notat 
gînduri profunde despre semnele care anunţă 
schimbări de tonalitate în spiritul individului, a scris 
doar cuvintele: De amintit lui Ben - mazăre 
mangetout. 

Işi amintise că-i plăceau lui Jenny. 


Piramide şi închisori 


În timpul zborului spre Cairo, care a durat şase 
ore, Dan s-a gîndit cu îngrijorare la zilele care-l 
aşteptau, s-a întrebat dacă nu subestimase diferența 
dintre o seară petrecută în intimitate şi o călătorie în 
doi. Şi pe Jane realitatea părea să o fi luat prin 
surprindere: erau amîndoi prea convenţionali în 
solicitudinea exagerată pe care şi-o arătau reciproc 
pentru a fi naturali. Cînd se întilniseră cu o zi înainte 
pentru vize, Jane păruse mai în largul ei; plecase însă 
repede, imediat ce a terminat de completat 
formularele, să se întilnească cu Roz pentru a mai 
face nişte cumpărături. Seara, cînd s-au reîntilnit la 
Roz la masă, nu-şi schimbase atitudinea. La cină toate 
au mers bine, Roz a făcut tot posibilul să fie drăguță 
cu Caro. Ea a răspuns cu aceeaşi gentileţe şi poate a 
învăţat ceva din modul în care verişoara ei se 


comporta faţă de mama ei - fără reticenţe, o tachina 
apropo de scrupulele ei financiare şi de tot felul. Intr- 
adevăr, în dimineaţa aceea, înainte de a decola, Jane 
fusese mai naturală. Roz îi dusese la aeroportul 
Heathrow şi contribuise la sentimentul de echilibru. 

Stăteau acum alături. Dan prefera să moară de 
foame decît să se atingă de mîncarea din avion; Jane, 
ca o adevărată turistă, se vedea că nu e dispusă să 
lase neconsumat ce plătise, aşa că acum luau prînzul. 
Jane a mîncat mai mult din porţia ei decît el. Au vorbit 
despre cărţile pe care le citeau. Jane avea Ghidul 
Albastru adus de Dan. El parcursese din nou biografia 
lui Kitchener, de care se folosea pentru scenariu, ca 
să-şi reîmprospăteze memoria despre una sau două 
localităţi pe care trebuia să le vadă. li explica lui Jane 
ce-l intriga la Kitchener, de pe poziţii de defensivă. 
Simţea că interesul pe care-l manifesta era mai mult 
diplomatic decît adevărat; ca de obicei, stătea în 
rezervă şi apoi emitea judecăţi. Un timp au vorbit 
despre probleme de tehnică în producţia de filme. 
Bănuia că şi acesta era un mod al ei de a-i satisface 
amorul propriu, de a-i demonstra că nu are nimic 
împotriva modului său de viaţă şi că, fie din datorie, 
fie din recunoştinţă, dorea să-l cunoască mai bine. 
Erau mai stînjeniţi decît ar fi crezut, ca doi străini 
care se întilniseră din întîmplare; probabil amindoi 
incapabili să treacă peste ideea că verigheta de la 
mîna ei ar fi putut să provoace o impresie greşită. 

A fost poate şi faptul că, puţin timp după 
decolare, el a mai avut o ocazie să-şi amintească cît 
erau de diferiţi, nu numai în ceea ce privea viaţa lor 
personală. Pentru a întrerupe o primă tăcere, el a 
întrebat-o dacă-şi adusese ceva de citit, apoi i-a dat 
Ghidul Albastru. Cu gestul celui care uitase ceva, Jane 
se aplecă şi scoase din sacul de voiaj o carte pe care i- 


o întinse şi îi spuse zîmbind: 

— Dacă n-ai chef, nu trebuie s-o citeşti. 

Era o antologie, Lukács şi realismul critic , 
publicată de o editură de stînga. 

— Eşti drăguță, Jane. 

— Dacă tot am vorbit de ea... 

— O s-o citesc undeva unde să mă pot concentra. 
Pe vas. 

Privirea ei era aţintită asupra cărţii pe care el o 
răsfoia fară mare interes, în virtutea faptului că o 
primise. 

— Sînt fragmente... 

— Da, cred. Mă interesează. Zîmbi. Acum am de 
citit ceva pentru Cairo. _ 

Ea părea sincer fericită că pleca în Egipt. Işi 
dăduse seama şi cu o zi înainte, cînd se întîlniseră în 
faţa consulatului. Primul lucru pe care i l-a spus 
zimbind a fost că încă nu era prea tîrziu să se 
răzgîndească; dar ea era hotărită să-şi ia viza oricum, 
pentru că „o prinsese“ şi nu mai putea să dea înapoi, 
chiar dacă ar fi fost să plece singură. Descoperea la ea 
cel puţin disponibilitatea de a-i fi bine, o tentativă de a 
redeveni eul extrovertit din tinereţe. 


Datorită celor două ore de decalaj orar, au 
aterizat la Cairo la apusul soarelui. Biroul lui Malevich 
din Londra fixase deja programul lui Dan pentru a 
doua zi şi ceruse ca cineva să vină să-i aştepte la 
aeroport, dar asupra acestui punct din program, Dan 
nu prea era optimist, mai ales după ce au terminat 
formalităţile de intrare şi de vamă şi au pătruns în 
agitația din holul central cu imens de multă lume, 
atitea feţe în nuanţe variate de brun, plonjon într-o 
lume neeuropeană care la prima vedere nu se 
sinchisea de dezordine şi de murdărie. Locul dădea 


impresia de atmosferă de război, de furnicar în 
panică. Dan aruncă o privire spre Jane, în timp ce 
erau asediați de taximetrişti şi agenţi hotelieri. 
Zimbea, dar se vedea că agresivitatea acelor voci 
străine, acelui cor primitiv, o deconcertase. 

O voce puternică strigă numele lui Dan şi se 
întoarseră într-acolo. Un bărbat înalt, chel, se afla 
lîngă un stilp. Era bine îmbrăcat, într-un impermeabil 
de culoare deschisă şi un costum închis; faţa îi era 
mare şi plată, avea mustăţi, iar pleoapele lăsate mult 
peste ochi arătau un dispreţ aristocratic faţă de 
nefericiţii care-l înconjurau. Văzînd că i-a descoperit, 
zimbi, ridică o mînă şi se apropie repede. 

— Domnul Martin? îmi pare bine să vă cunosc. Eu 
sînt Jimmy Assad. 

Dan ştia de el. David Malevich îl cunoscuse şi 
voia să-l solicite pentru secvențele egiptene ale 
filmului. 

Au dat mîna, Dan o prezentă pe Jane. Assad se 
înclină spre mîna întinsă, un gest de curtoazie 
demodată care dispăru în clipa în care începu să 
gonească grupul de taximetrişti şi agenţi hotelieri 
care nu încetase să vocifereze. li împrăştie cu cîteva 
fraze guturale în arabă, apoi zîmbi către musafiri, 
lăsînd să se înţeleagă că aici funcționau alte maniere, 
în nici un caz curtoazia europeană. li aştepta o 
maşină. Dan avea impresia că, de data aceasta, Jane 
nu regreta că se află printre privilegiați. 

Au pornit spre Cairo şi pe drum aflară mai multe 
lucruri despre Assad. Nu era musulman, era copt. 
Lucrase în industria locală a filmului o mare parte din 
viaţă, dar după război fusese pentru scurt timp în 
Anglia, de unde i se trăgea şi numele de Jimmy. 
Vorbea englezeşte destul de fluent şi părea la curent 
cu ce se petrecea în lumea filmului. Le deveni 


simpatic: se arăta critic cu privire la propria persoană, 
cît şi la ţara sa. Spunea că, din cauza războiului, Cairo 
era un oraş suprapopulat, cu o mulţime de refugiaţi 
din Suez. Jane întrebă dacă ostilitățile ar fi putut să 
reînceapă. 

— Veţi vedea. În ziare. În fiecare zi aflăm că 
mîine vor reîncepe. Pleoapele îi  căzură. 
Dumneavoastră credeți că cele mai grozave discursuri 
de război le-a ţinut domnul Churchill? Vă înşelaţi. Nu 
l-aţi auzit pe Sadat. Aici i se spune „Miine victorie, azi 
mizerie“. Aruncă o privire în direcţia lui Jane, se 
întoarse către ea, din scaunul din faţă. Pentru că 


sînteţi de faţă dumneavoastră, madame , spun 
„mizerie“. Dar araba este o limbă foarte directă. 
— Merde ? 


— Ah, très bien. Vous parlez francais? 

Fericiţi, au decis să vorbească franțuzeşte; iar 
Dan a trebuit să intre şi el în discuție. Exprimarea lui 
în franceză era foarte limitată. 

— Se poate vorbi în public în felul ăsta despre 
preşedinte? 

Assad ridică o mînă, făcînd un gest de negaţie şi 
regret, dar cu o licărire sub pleoapele căzute. 

— Norocul nostru în Egipt e că întreaga poliție 
secretă poartă uniformă. Îl privi pe şofer, apoi clipi 
dintr-o pleoapă, ca şi cum ar fi avut un tic. Une 
stupidite stupefiante. 

Se simţea de îndată că aparţinea unui club ai 
cărei membri puteau fi recunoscuţi fără dificultate, 
oriunde s-ar fi aflat, neexistînd, din fericire, frontiere: 
cel al politicienilor cinici. Dan trăsese concluzia că 
omul era un individ corupt, fără scrupule financiare, 
dar simpatic. 

La apusul soarelui, au intrat în Cairo, un oraş 
unic în felul lui prin amestecul dintre medieval şi 


modern: bulevarde neîngrijite, faţade kaki sau alb 
murdar, pretutindeni praf, amestec de vestimentaţie 
europeană şi fluturări degalabiya , puştime în 
picioarele goale, tarabe, cărucioare, măgari balansînd 
baloturi de lucernă care adăugau peisajului tern o 
pată de culoare mai vie. În aer adia un miros straniu, 
înţepător, ca de bălegar care, spunea Assad, era fumul 
de la complexul industrial de la Helvan, din sudul 
Nilului. („Trebuie să  dovedim cît sîntem de 
occidentali, aşa că, natural, începem cu problemele de 
poluare.“) Prin geamurile deschise ale maşinii 
pătrundeau, aduse de aerul dulce subtropical, şi alte 
mirosuri, bogate şi aromate. 

În sfîrşit au ajuns pe malul Nilului, prea tîrziu ca 
să mai poată vedea la orizont piramidele de la Ghiza, 
doar marele fluviu curgind liniştit, cenuşiu-perlat, în 
stingerea rapidă a zilei; s-au oprit în faţa hotelului. 
Assad a intrat să verifice dacă s-a făcut rezervarea 
camerelor, iar ei s-au oprit să bea ceva în holul 
hotelului. Ar fi trebuit ca a doua zi să-l însoţească pe 
Dan într-o vizită la un demnitar din minister, o simplă 
formalitate, dar dacă Dan nu ar fi dorit-o în mod 
special, puteau să renunţe. Nu dorea. Apoi urmau să 
meargă la locurile de filmare pe care Malevich le 
văzuse deja, dar voia să le vadă şi scenaristul. Dan îi 
sugerase lui Jane să viziteze în acest timp atracțiile 
turistice. Assad s-a oferit s-o trimită pe soţia lui ca 
însoţitoare, dar Jane a refuzat, aşa că, la recepţia 
hotelului, au ales împreună un circuit turistic: 
dimineaţa, muzeul de antichităţi şi oraşul, după- 
amiaza, piramidele. Pleoapele lui Assad coboriră din 
nou. 

— Sînt plictisitoare, madame , dar o dată tot 
trebuie văzute. 

Cînd s-a convins că nu doreau nici un fel de 


distracţie, ci doar să se culce devreme, s-a retras. În 
seara următoare, insistă el, vor cina cu toţii, împreună 
cu soţia lui şi cîţiva prieteni. 

Aveau camerele alăturate, cu ferestrele spre Nil, 
şi cineva, poate Assad, făcînd presupuneri false, 
avusese grijă să aibă între ele o uşă prin care se 
comunica direct. Dan nu a încercat să vadă dacă era 
deschisă. Pe partea lui, nu exista nici o cheie şi spera 
că fusese lăsată în camera ei. Jane se pregătea să facă 
baie şi Dan auzea apa curgind, mişcări incidentale 
prin cameră, în timp ce recapitula scenele din Cairo 
compuse în manuscrisul pe care-l adusese cu el. După 
un timp, i se făcu poftă să deschidă sticla de whisky 
cumpărată la aeroport şi se întreba dacă nu ar fi vrut 
şi Jane; dar nu se putu hotărî nici să bată la uşa dintre 
camere, nici să-i dea telefon, lucru de care s-ar fi 
simţit şi mai stînjenit. În cele din urmă, sună la bar şi 
ceru o sticlă de apă minerală şi gheaţă; apoi, cu 
paharul în mînă, se apropie de fereastră; privi în jos 
spre riul întunecat, apoi luminile din faţă, de la 
Gezira, care se reflectau în apă. Din cît compara cu 
amintirile din ultima călătorie, traficul se intensificase 
şi ajunsese aproape la fel ca cel din California. Pe 
podul din dreapta se înşirau luminile farurilor, 
înaintînd cu greu; sunet de claxoane şi un vacarm 
neîncetat. Întregul oraş îi amintea vag de Los Angeles; 
poate aerul şi temperatura, poate acelaşi furnicar, 
aceeaşi încordare, în ciuda deosebirilor dintre oameni 
şi cele de arhitectură. Toate oraşele mari se topiseră 
parcă într-unul singur. Cairo era un oraş mai intens, 
mai vechi, mai uman. Aici întilneai la tot pasul 
inegalităţile şi nedreptăţile medievale; în Occident ele 
fuseseră doar pur şi simplu ascunse privirilor. Aici 
rămîneau la vedere. Auzi din spate un ciocănit uşor în 
uşa dintre camere. 


— Dan? Eu m-am îmbrăcat. Vrei să coborim? 

— Bine, Jane. Uşa asta se deschide? 

— Da, e o cheie la mine. _ 

Jane întoarse cheia şi apăru în prag. Işi pusese 
rochia de culoare închisă pe care o purtase la 
înmormîntarea lui Anthony şi se fardase puţin. 

— Deja am impresia că ar fi trebuit să fi luat cu 
mine ceva mai elegant. 

— Nu fi absurdă. Rochia e fermecătoare. Vorbesc 
serios. Jane dădu neîncrezătoare din cap. Dan zîmbi: 
îmi cer scuze pentru uşă. Presupun că Assad a 
încercat să facă pe sofisticatul. 

— Eu cred că e încîntător de demodat. Mi- 
aminteşte de unul din specialiştii în limbi arabe de 
acasă. Eu credeam că încerca să-şi însuşească în 
exces stilul celor din Oxford. Dar poate că e universal 
valabil. 

— Bem ceva aici sau coborim la bar? 

Au ales barul. Se auzeau vocile unor americani, 
alţii vorbeau franţuzeşte; şi trei, spunea Jane, vorbeau 
ruseşte. Dan voia să ştie care erau primele ei impresii. 
Ea avea sentimentul că straturi de timp, atit de multe 
stadii istorice, existau aici simultan. Mulțimea de pe 
aeroport o şocase; ca şi străzile din cartierele 
muncitoreşti supraaglomerate pe care le traversaseră. 
Omul uită noţiunea de „sărăcie lucie“. 

La masă, Dan i-a propus să refuze invitaţia lui 
Assad, dacă ea nu avea chef; dar Jane ar fi vrut să 
meargă, doar dacă el nu voia... 

— Facem cum vrei tu, Jane. 

— Aş vrea să întîlnesc egipteni adevăraţi. Dacă ni 
se oferă şansa asta. 

— Nu ştiu cît sînt de adevăraţi. Să vedem. 

— Numai dacă tu... Jane zimbi - exagera. Totul e 
atît de nou pentru mine. Dar nu vreau să te plictiseşti 


din cauza mea. 

— Ceilalţi musafiri sînt probabil cei pe care Assad 
vrea să-i angajăm pentru film. Sforile astea nu le trag 
eu. Nu-i nimic. Să mergem. Putem să ne retragem 
devreme. 

Masa la hotel se dorea în mod ostentativ 
franţuzească, dar căzură de acord că turtele nedospite 
le plăceau. Dar Jane nu părea să ia în seamă 
decepţiile gastronomice. Pentru ea totul, mai ales 
oamenii care-i înconjurau, părea mai interesant decît 
pentru Dan, nu numai din cauză că el mai fusese în 
Egipt, dar nu şi în acelaşi hotel. Se amuză văzînd-o 
cum, faţă de el, se comporta cum se cuvenea la vîrsta 
ei, conform tradiţiei Oxfordului şi propriei măsuri. Aşa 
cum vezi uneori un jupon vesel ieşind de sub o rochie 
sobră, aşa şi firea ei veselă de odinioară îşi dădea 
acum în petic. Aşa era cînd a întilnit-o la Oxford, 
înainte de a trece prin atitea alte experienţe, cu alte 
persoane: o dorinţă impulsivă, intensă de a cunoaşte 
tot ceea ce vedea, aproape o concentrare, în nici un 
caz artificială (spre deosebire de Nell, cu care avea 
parţial în comun această trăsătură), dar care putea să 
înşele, în special bărbaţii care nu o cunoşteau prea 
bine... o unidirecţionare, o absorbire: asta mă 
interesează sau tu mă interesezi mai presus de orice. 

După masă, au făcut cîţiva paşi pe strada cu 
circulaţia intensă care mergea paralel cu Nilul. Nu 
prea mai era lume pe jos, doar automobile; după o 
bucată de drum, s-au aplecat peste parapet, uitîndu-se 
spre mal, unde se aflau trase una lîngă alta trei feluci 
imense. Într-una din ele stăteau aşezaţi trei bărbaţi în 
jurul unei lămpi, probabil paznici; cel mai în vîrstă 
purta un burnuz alb şi manta neagră peste galabiya , 
ceilalţi doi, care stăteau ghemuiţi, erau mai tineri - 
încă o minusculă enclavă a unei lumi trecute. Dincolo 


de rîu, se vedeau sclipind în apa lină luminile de la 
Gezira şi Dokki. Cîte un val uşor spărgea oglinda apei. 
Dan se uita la Jane cum privea cercul de lumină 
estompată din felucă. Pentru plimbare îşi pusese 
pardesiul în stil rusesc, cel pe care-l purtase cînd s-au 
întîlnit în gară cu trei săptămîni în urmă. Avea din nou 
în păr pieptenele de argint. Gîndul îl duse la biletele 
de clasa a doua; la stilul ei simplu, simţul economiei. 

— La ce te gîndeşti? 

Jane zimbi. 

— La nimic, Dan. Privesc. 

— Un fluviu minunat. Ziua şi noaptea. O să vezi. 

— Nu ştiu de ce mă face să mă gindesc la Loire. 

— Felucile sînt visuri plutitoare. Într-un fel, sînt 
castelele de pe Nil. Cele pe care le vedeau aveau 
catargele lăsate în jos pentru a putea trece pe sub 
podurile oraşului. Nu sînt plicticoase ca vechile 
temple. 

— Pe care de-abia aştept să le văd. 

Nu pentru prima dată, avea sentimentul clar că-l 
punea la punct indirect: el nu avea voie să-i ghideze 
impresiile sau să-i impună criterii de judecată 
valorică. De fapt răspunsul ei era: Da, dar vreau să 
constat singură dacă aşa este. Un timp au tăcut, 
aplecaţi peste parapet. El se gindea că probabil ceea 
ce îl atrăsese la Jenny era această tendinţă de a se 
opune de la început, de a refuza regulile impuse de el; 
deşi ea era mai necoaptă, mai puţin condiţionată, mai 
puţin sigură pe sine... ceea ce era la fel de atrăgător, 
în felul său. De cînd primise sîmbăta cea de-a treia 
contribuţie, vorbiseră la telefon de două ori. Ultima 
dată, în acea dimineaţă, la Londra. L-a sunat, după 
cum se înţeleseseră, la ora şapte şi jumătate 
dimineaţa. Doar ca să-i spună drum bun, că e un 
individ respingător, pe care-l urăşte, pe un ton ce 


exprima contrariul. Nu a adus vorba de Jane. Amîndoi 
pierduseră spontaneitatea convorbirilor anterioare; îşi 
dădeau seama că nu o vor reciîştiga decît atunci cînd 
se vor reîntilni. Ea i-a cerut şi el i-a promis că o să-i 
scrie, că o să încerce să-i telefoneze de la Luxor sau 
Assuan, că se va gîndi la ea în tot acest timp... 
Femeile! Cînd era vorba de bărbaţi, unele se aruncau 
cu capul înainte ca felucile împotriva curentului sau 
alunecau uşor înainte o dată cu mersul fluviului; dar 
erau şi femei care se mişcau tangenţial faţă de bărbat. 
Jane se îndreptă şi îşi strînse gulerul în jurul gîtului. 

— Frig? 

— Din cauza apei. Aici parcă e mai rece. 

Au făcut cale întoarsă cîteva sute de metri pînă la 
hotel. Sigur nu vrea să mai meargă în oraş? Eventual 
să vadă dansatoarele orientale? Nu vorbise serios, dar 
a provocat din nou o reacţie politicoasă... poate el 
dorea să meargă? A continuat şi în lift, cînd el credea 
că era foarte clar că tot ceea ce doreau amindoi era să 
meargă la culcare. Era sigur că nu voia...? 

— Dacă aş fi avut senzaţia că mi se opune cineva, 
aş fi mers la bar ca să mă îmbăt. 

Jane zîmbi, iar el se simţi tentat să-i spună să 
renunţe la englezisme, dar între timp au ajuns la 
etajul lor - şi la un moment potenţial stînjenitor 
pentru amîndoi, pe care a lăsat-o pe ea să-l rezolve. În 
faţa camerei sale, ea se opri şi îi întinse mîna. 

— Noapte bună, Dan. Să ştii că ai un acolit 
recunoscător. 

— E încă prea devreme. 

Ea dădu din cap. 

— Cînd ne uitam la feluci, mă gîndeam că a 
meritat să venim, fie şi numai pentru atît. 

— Vom vedea lucruri şi mai frumoase. 

După un moment de ezitare, îi zimbi şi făcu din 


cap un gest de fetiţă care vrea să-şi aleagă singură 
jucăria, chiar dacă cei mari caută să-i explice că e 
absurdă. Şi fiecare intră în propria cameră. 


A doua zi, Dan nu a avut timp să se mai gîndească 
la Jane. Assad a venit în timpul micului dejun să-l ia la 
treburi şi, după cîteva minute, Jane s-a dus în cameră 
să se pregătească pentru excursia de-o zi. După ce s-a 
îndepărtat, Assad a început să-i facă complimente 
pentru Jane, o doamnă încîntătoare... ocazie pe care 
Dan a folosit-o ca să-i explice în ce condiţii se aflau 
acolo, înainte de a se trezi cu tipicele apropouri ca 
între bărbaţi, în variantă egipteană. Argumentul cel 
mai puternic a fost moartea lui Anthony. Asasad făcu 
o plecăciune, ca şi cum ar fi regretat că nu se purtase 
de la început mai prevenitor. 

În timpul zilei, Dan află mai multe despre el. Se 
pare că făcuse de toate în industria filmului; lumini, 
operatorie, producție, regie, ocazional mai şi 
interpretase roluri mici. Nici nu mai ştia numărul 
filmelor arabe la care contribuise, Aici industria 
filmului era foarte mobilă, toată lumea era folosită 
peste tot, ca Assad. Nu vorbea prea laudativ despre 
calitatea nenumăratelor filme în care fusese implicat; 
i-ar fi fost ruşine să i le arate lui Dan. Nu se putea 
vorbi de film artistic, nici măcar de un film comercial 
cît de cît inteligent. Era gunoi pentru mase, nu putea 
evita formele şi modelele tradiţionale. Pe lîngă asta, 
mai era propaganda politică, devenită acum 
obligatorie, în care toată popimea musulmană îşi vîra 
nasul. Assad renunţase la ideea unui cinematograf 
egiptean serios, motiv pentru care-l făcea să fie 
entuziasmat la ideea proiectului Kitchener. I şi 
închipuia, pesemne, că asta ar fi putut, cu puţin noroc, 
să şteargă nasul propriei industrii naţionale „de nisip“ 


- fusese tentat să spună „de mizerie“, dar aşa se 
exprimase de astă dată. 

Totuşi, în ce priveşte celelalte arte, Assad părea 
mult mai optimist. Aveau cîţiva scriitori buni - a vorbit 
despre doi romancieri de care Dan, trebui să 
recunoască, nu auzise şi despre un dramaturg pe care 
spera să i-l poată prezenta lui Dan în seara respectivă. 
Scria comedii satirice şi dusese o viaţă primejdioasă 
în timpul regimului Nasser şi una la fel de precară sub 
cel al lui Sadat. Toate acestea le-a aflat într-un 
restaurant libanez, unde Assad l-a dus să ia masa de 
prinz - oferindu-i feluri mult mai interesante decît la 
hotel, Dan regreta că nu mersese şi Jane cu ei. 
Numele dramaturgului respectiv era Ahmed Sabry, un 
tip cunoscut în Cairo, un mare clovn, păcat că Dan nu- 
l putea vedea într-un număr de revistă pe care îl 
interpreta ocazional. Evident, Assad ce temea că Dan 
nu-l va aprecia pe Sabry, pe motiv că nu era prea 
curajos după standardele englezeşti. Se uită în jur 
prin restaurantul plin de lume, apoi zîmbi cu euforia 
lui leneş-ironică în priviri. 

— De fapt Ahmed nu spune decît ce se poate auzi 
şi aici, la toate mesele. Dar s-o spui în public, cel puţin 
la noi, e... făcu un gest larg cu braţele. 

— Un act de curaj. 

— Şi de nebunie. 

Lui Dan i-a trebuit foarte puţin să înţeleagă că, 
din punct de vedere practic, Malevich făcuse o 
alegere potrivită. Assad a evaluat rapid cheltuielile 
pentru eventualele exterioare pe care le vizitaseră; de 
fiecare dată cînd se opreau, fixa cadre cu mîinile, ca 
regizorii, pentru a-l face pe Dan să-şi dea seama de 
posibilităţile vizuale. Aici, lucrurile care încurcau 
munca realizatorilor din alte oraşe ca, de exemplu, 
eliberarea spaţiului filmat de elementele nedorite, 


deturnarea circulaţiei şi multe altele, nu constituiau 
nişte impedimente. Dolarii erau mult mai importanţi, 
decretase ministerul. Dan fotografie cîteva cara- 
variseraiuri vechi şi cîteva case ale mamelucilor, nu 
pentru că ar fi vrut să rescrie scenele pentru astfel de 
amplasări. A găsit însă un loc pe care-l căuta, un colţ 
al marelui souk din Mouski. Se potrivea într-un episod 
scurt (pentru a arăta mania lui Kitchener, aproape 
identică cu a lui Gôring, de a colecţiona antichităţi) pe 
care intenţiona să-l adauge. Asta era cam tot. 

Piramidele apăreau uneori în peisaj dincolo de 
oraş, lipsite de substanţă, obiecte din papier mâché , 
ca şi colinele în ocru de la Mokattam. Dan se întreba 
ce făcea Jane. Ziua îi priise şi, la sfîrşitul ei, nutrea 
sentimente mai bune faţă de Cairo... Acest oraş 
obosit, murdar, plin de soldaţi aparent fără nici un 
obiectiv şi saci bucşiţi cu nisip, emblemă tristă a 
pretențiilor militariste ale acestei naţiuni - şi totuşi o 
mare capitală. A obţinut de la Assad o listă de expresii 
arabe cu care să-şi coloreze dialogurile. 

Assad l-a lăsat la hotel după ora şase şi s-a oferit 
să vină să-i ia la masă la ora opt. Apartamentul lui era 
aproape, cam la un kilometru, aşa că Dan i-a spus că 
vor ajunge cu un taxi. A bătut la uşa lui Jane, darnu a 
răspuns nimeni. Explicaţia a găsit-o într-un bilet lăsat 
la el sub uşă. Ziua fusese „fascinantă“, acum se 
dusese să se spele pe cap. Dan a făcut un duş, şi-a pus 
un costum şi s-a aşezat să scrie cîteva note. Două 
minute mai tîrziu, auzi paşii lui Jane şi îi strigă prin 
uşă că se întorsese; ce-ar zice de un păhărel înainte 
de a se schimba? Ea intră imediat, îmbrăcată încă în 
hainele de dimineaţă. 

— Ai avut o zi bună? 

— Incredibilă. A fost atît de interesantă. 

El îi turnă whisky în pahar, iar ea se aşeză în 


fotoliul de lîngă masa de scris. Zîmbea. 

— Şi nu sînt deloc de acord cu tine. Ne-au arătat 
toate mastabasurile de la Saqqara. Nu am mai văzut 
ceva atît de frumos. Atît de delicat. Seamănă cu arta 
Renaşterii, dar cu trei mii de ani înainte. Toate 
păsările şi animalele acelea minunate. 

— Ce zici de sfinx? 

Lăsă capul într-o parte. 

— Poate puţin declasse ? Dar în muzeu aş fi fost 
în stare să stau ore în şir. 

El întrebă ce a mai văzut: souk-ul, El Azhar şi pe 
profesorii mulsulmani („Parcă-i vedeam pe Maurice 
Bowra şi pe David Cecil...) aşezaţi lîngă o coloană, cu 
grupul de elevi înjur, cum credea că fusese şi la 
Oxford în secolul al XIII-lea; o biserică coptă, 
mausoleul sultanului Mohammed Aii... şi cum 
Dumnezeu se numeşte pasărea aceea brună imensă 
care pluteşte deasupra Nilului? 

— Erete. Cîndva trăiau şi în oraşele din Europa. 

— Americanca de lîngă mine pretindea că sînt 
vulturi. Ştiam eu că nu se poate. Jane se strimbă. Mi-a 
dat şi o listă bogată cu cele mai groaznice boli care 
bîntuie regiunea. De acum, în orice farfurie o să văd 
bilharzioză şi tot soiul de boli scîrboase. Vrăjitoare 
bătrină. 

El zîmbi. 

— I-ai spus asta? 

— Sigur că nu. Tata ar fi fost mindru de mine. 

Jane prinsese o culoare frumoasă de la soare. 

— Au fost mulţi în excursie? 

— Americani? Numai cîţiva. Două perechi. Mai 
mulţi ruşi şi francezi. 

— Trebuia să-ţi fi atras atenţia la cerşetori. Sînt 
ca lipitorile dacă simt că au de-a face cu un suflet 
caritabil. 


— Ne-au avertizat în autocar. A fost ceva de-a 
dreptul ciudat. Pesemne că haina mea a fost de vină. 
Au crezut, se pare, că şi eu sînt rusoaică. De mine mai 
că nu s-au apropiat, în comparaţie cu prietena mea 
dată pe păr cu violet de genţiană. La început nu am 
ştiut de ce. Am fost chiar vexată. 

— Au simţit că eşti o socialistă cu inimă de piatră. 

— O fetiţă m-a păcălit şi i-am dat ceva. Dar a fost 
atît de surprinsă, încît nu a mai insistat. 

— Probabil că i-ai dat prea mult de la început. 

Zimbi, apoi se uită la pahar. 

— Am cumpărat o cărticică de la muzeu. Despre 
felahi. 

— Te-au impresionat? 

— Da. Cred că de ei am să-mi amintesc cel mai 
clar. 

Dan se întrebă ce gindea ea în fond - în ce fel 
toate teoriile şi schemele ei intelectuale o ajutau să 
perceapă o realitate pentru care era atît de evident că 
nici un sistem politic nu putea găsi răspunsuri. Poate 
că făcea efortul de a fi politicoasă, ascunzind un eu 
ultragiat sub masca reacției tipice a oricărui turist. A 
vrut să ştie cum îşi petrecuse Dan ziua, astfel că 
întrebarea lui a rămas fără răspuns. Curînd după 
aceea, a plecat în camera ei pentru a se pregăti 
pentru reuniunea din acea seară. 


Deşi la masă veniseră doi amici ai lui Assad care 
aparţineau lumii filmului, teama lui Dan că va fi 
solicitat să rezolve probleme de angajare s-a risipit; şi 
seara s-a dovedit plăcută. Apartamentul nu era foarte 
mare, dar era mobilat într-o combinaţie plăcută de 
oriental şi european. Soţia lui Assad era libaneză, o 
femeie destul de plinuţă, dar încă atrăgătoare; era, se 
pare, una din cele mai bune traducătoare de franceză 


din lumea arabă. După părerea lui Jane, franceza ei 
era impecabilă, dar englezeşte ştia mai puţin decît 
soţul ei. Dan şi Jane au fost prezentaţi celorlalţi 
musafiri. Pe lingă cei doi, care se ocupau de film şi 
erau cu soțiile, mai era un cuplu, un romancier 
egiptean - care scria şi scenarii - cu soţia lui, care era 
turcoaică, şi încă doi domni singuri. Unul era profesor 
de istorie la o universitate americană din Cairo. Assad 
îl prezentă zimbind: „Trebuie să-l acceptăm pentru că 
ştie mai multe despre Islam decît noi“ - şi cunoştea 
perioada Kitchener din istoria Egiptului, fapt pe care 
Dan avea să-l descopere în cursul serii. Au aflat că 
este texan, deşi, dacă nu ar fi lungit puţin sunetele, 
nimeni nu şi-ar fi dat seama. Era un om plăcut şi, ca şi 
gazda, ştia să fie ironic. Colecţiona ceramică islamică, 
afişînd o totală indiferenţă fată de civilizaţia veche. 
Celălalt era Ahmed Sabry, dramaturgul satiric promis 
de Assad. 

Era singurul îmbrăcat neconvențional; masiv ca o 
focă, avind o figură roşiatică şi melancolică, iar sub 
ochi i se întindeau nişte pungi imense. Văzîndu-l, Dan 
se gîndi la Walter Matthau, mai tînăr şi mai smead. 
Imbrăcămintea, o jachetă veche peste o bluză din 
jerseu cu guler întors, îi dădea aerul unui anarhist 
înnăscut. A vorbit foarte puţin înainte de masă. Assad 
s-a scuzat faţă de Dan pentru că iar îi oferea mîncare 
libaneză, care însă era excelentă: o mulţime de gustări 
pe care le luau de pe o imensă masă circulară de 
alamă. Masa neprotocolară se potrivea cu amestecul 
de medii sociale şi naţionalităţi. S-au împrăştiat prin 
cameră în grupuri, discutînd în cele trei mari limbi ale 
Levantului: engleza, franceza şi araba. 

Dan o observă pe Jane la celălalt capăt al 
camerei, discutînd în franceză cu doamna Assad şi cu 
una dintre perechile care lucrau în lumea filmului. 


Purta o rochie neagră simplă, cu un decolteu destul de 
mare, în stil Empire , şi o camee prinsă pe gitul gol; 
semăna cu o Jane Austen modernă. O tachinase la 
hotel cînd apăruse îmbrăcată astfel - se pare că o 
cumpărase în ultima clipă - spunîndu-i că, pentru o 
persoană care nu avea cu ce să îmbrace, se descurca 
destul de bine. El stătea cu romancierul şi cu Ahmet 
Sabry. Bucuros ca un copil, Assad îi arătase lui Dan, 
înainte de cină, „cea mai vrednică posesiune“ a sa. O 
fotografie a lui împreună cu Bernard Shaw făcută pe 
vremea cînd, mai tînăr şi mai slăbuţ, de-abia începuse 
să chelească. Lucrase în Anglia la turnarea unui film 
din seria făcută de Pascal după piesele dramaturgului 
şi bătrînul Shaw venise într-o zi la filmări. Semnase 
fotografia jos, de-a curmezişul. 

Sabry vorbea englezeşte prost, dar era volubil 
pînă la incoerenţă. Scăpase de primele momente de 
timiditate şi acum se declara admiratorul lui Shaw, cu 
acea ignoranță tipică străinilor care nu ştiu care este 
cota scriitorilor după moarte în propria lor ţară. Sabry 
era evident inteligent, mult deasupra mediului său. Au 
trecut apoi la politică: Nasser, Sadat, problemele 
economice ale Egiptului, „marea nebunie“ a barajului 
de la Assuan, problemele socialismului în ţările arabe. 

Dan ar fi vrut ca Jane să participe la discuţia lor. 
Cînd Sabry şi el s-au îndreptat spre masă să-şi umple 
farfuriile, a profitat de moment ca să-l atragă pe Sabry 
în grupul unde se afla Jane. Sabry se aşeză lîngă ea şi, 
constatind că ştia franţuzeşte, începu să vorbească şi 
el, părînd să se simtă mai în largul său. Apoi le făcu să 
ridă pe Jane şi pe doamna Assad. Se afla aşezat pe o 
canapea îngustă, lingă Jane. Assad se apropie, 
făcîndu-i lui Dan cu ochiul; se formase un mic cerc în 
jurul său. Sabry spuse ceva în arabă şi toată lumea 
care înţelegea pufni în ris. Assad traduse. Cei care 


pretind că doi şi cu doi fac cinci să plece din cameră - 
o primă înţepătură dintr-o întreagă serie ce viza 
naivitatea poliţiei politice. 

Sabry intră în rolul comicului, la început cam 
lugubru şi prefăcîndu-se că se lasă greu, dar încetul 
cu încetul debită un şuvoi de întîmplări şi bancuri într- 
un amestec de arabă şi franceză. Avea talentul de a-i 
face pe ceilalţi să se prăpădească de ris în timp ce 
faţa lui rămînea impasibilă şi semăna din ce în ce mai 
mult cu Mort Sahl, ca şi cum cu cît lumea ridea mai 
mult, cu atît îşi pierdea speranţa în condiţia umană. 
Unele glume în arabă erau, se pare, prea largi pentru 
urechea europenilor, dar o folosea pe Jane ca 
traducătoare şi ţintă pentru cele mai cu perdea. lată 
cîteva pe care Dan şi le aminteşte. 

Statuia în piatră a unui faraon este găsită la 
Luxor. Inscripţia nu poate fi desluşită, arheologii nu 
pot stabili cine e respectivul faraon. Statuia este 
adusă la Cairo, curățată, dar degeaba. In cele din 
urmă, un agent al poliţiei secrete întreabă dacă nu o 
poate vedea şi el. Îl conduc în camera unde se află 
statuia, el intră, încuie uşa şi o oră mai tîrziu iese 
punîndu-şi haina şi ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte. 

— S-a făcut, spune omul. A mărturisit. 

Un binecunoscut deţinut politic este prins după 
ce evadase, nu pentru prima oară, şi întreaga poliţie 
îşi chinuie minţile să găsească un loc de unde să nu 
mai evadeze. Un inspector mai tinerel propune: 

— Ştiu eu un loc, domnule. Una din închisorile 
vechi din afara oraşului. N-am mai văzut astfel de 
ziduri nicăieri. 

— Care închisori? 

— Le ştiţi. Cele de la Ghiza. Turiştii le numesc 
piramide. 

Un banc îi era adresat lui Assad. Preşedintele 


Sadat îl sună la telefon pe patriarhul copt. 

— Sfinţia ta, trebuie să renunţăm la cuvinte ca 
„musulman“ şi „copt“. Toţi sîntem egipteni. Ajunge. 

— Da, domnule preşedinte. 

— Şi, apropo, am hotărît să-l numesc pentru voi 
pe Ibrahim Shafir episcop de Alexandria. 

— Da, dar e musulman, domnule preşedinte. 

— Ei, poftim, continui să foloseşti cuvîntul ăla. 

Unele glume erau, probabil, la fel de vechi ca 
însuşi Egiptul. Nasser îşi trece trupele în revistă. Vine 
un soldat cu o mutră absolut identică. Nasser 
zimbeşte. 

— Ştiu de unde eşti, fiule. 

— Din acelaşi sat cu dumneavoastră, domnule 
preşedinte. 

— Aşa. Înseamnă că mama ta a fost servitoare în 
casa noastră. 

— Nu, domnule preşedinte. Tatăl meu. 

A urmat o suită de bancuri tendenţioase şi acide 
referitoare la ignoranţa şi ineficacitatea armatei 
egiptene. Vine un soldat înapoi de pe frontul din Sinai. 

— Allah, ce mai ştiu nemţii ăştia să se bată! 

Sau ăsta: un camion militar se îndreaptă spre 
frontul israelian. Gradatul de lingă şofer mănîncă 
febril la fistic şi aruncă afară pe geam cojile. Şoferul îl 
priveşte. 

— De ce faci asta, domnule? 

— Ca să mă pot orienta la întoarcere, mă 
prostule! 

A continuat cu bancuri mai vechi şi mai noi. 
Sabry era un povestitor de clasa lui Ustinov. Dan se 
distra văzîndu-l cum îşi improviza numărul de cabaret 
şi îşi zise că aveau noroc să-l asculte. I se păru că 
detectează, cel puţin pe feţele cîtorva dintre soţii, un 
oarecare şoc la auzul atacurilor mai violente la adresa 


lui Nasser şi Sadat; un motiv în plus ca să admire 
această limbă ranchiunoasă, batjocoritoare, 
sardonică. Îşi simţi propria memorie răscolită pentru 
că, aşa cum înfăţişarea şi stilul de a vorbi ale lui Sabry 
îi amintiseră de Matthau şi Sahl, autodenigrarea 
amară a bancurilor sale îi evocaseră foarte puternic 
umorul evreiesc. Şi-l imagină pe prietenul său de la 
Hollywood, Abe, alături de el; îşi aminti de nenumărați 
alţii - reputați comedianţi cu umor foarte acid pe care 
îi cunoştea sau îi cunoscuse în lumea cinematografului 
dominată de evrei. Părea o nebunie ca aceeaşi calitate 
a umorului să fie folosită de cele două părţi doar 
pentru a alimenta ura şi distrugerea. Brusc, toate 
sistemele politice ale lumii îi apărură ca o conspirație 
a celor lipsiţi de simţul umorului împotriva risului, 
împotriva inteligenţei; omul ca produs al istoriei, şi nu 
al propriei structuri interioare. Dacă Dan ar fi răsfoit 
mai mult cartea lui Jane de la Oxford, ar fi aflat că 
Gramsci spusese cîndva exact acelaşi lucru, bazîndu- 
se pe evidenţa neputinței omenirii de a realiza 
socialismul universal. Pentru Dan aceasta era o 
problemă de natură existenţială, un eşec general al 
autenticităţii individului, al credinţei în sentimentele 
intime. 

Se întrebă care era poziţia lui Jane, dacă şi ea 
gîndea la fel - probabil că nu, ea ar considera elitistă 
această lichidare a celei mai mari părţi a rasei umane, 
atît conducători, cît şi conduşi, pe motiv că sînt proşti 
şi li s-a spălat creierul; Dan, cu fatalismul care-l 
caracteriza şi din poziţia favorită de observator 
exterior, considera privilegiul ca pe un pas înainte şi 
ca pe o fatalitate. Omul era condamnat fără drept de 
opţiune la un anumit mod de a percepe existenţa, la 
cunoaşterea lumii, la folosirea inteligenţei şi a 
limbajului în virtutea legilor geneticii şi a hazardului 


naşterii şi al profesiunii; Dan înţelegea amărăciunea 
impasibilă a măştilor gen Buster Keaton pe care Sabry 
şi le asuma, nu ca pe un joc, ci ca pe o certitudine că 
totul era inutil, o simplă vînzare a unui produs deja 
consumat. Adevăraţii clovni ai lumii, părea el să 
spună, erau cei aflaţi la putere - şi care se agaţă să 
rămînă la putere. 

O altă glumă de-a lui Sabry era despre funeraliile 
lui Nasser. O femeie boceşte şi boceşte pînă ce, în 
sfîrşit, i se permite să vină lîngă catafalc şi să-l vadă 
pentru ultima dată pe conducătorul decedat. Il 
priveşte lung, apoi ridică privirea, zîmbind fericită: 
„Va să zică, chiar el e în coşciug!“ 

A fost, dacă nu cea mai amuzantă, cea mai 
profundă, poate, din istorisirile lui Sabry. Precedase 
poanta finală cu o mimă de o splendidă exactitate a 
zimbetului stupid, satisfăcut al bătrînei; splendidă în 
deplinătatea idioţeniei sale, a fericitei sale ignoranţe 
în faţa realităţii. Actorii îl impresionau rareori pe Dan 
şi comedianţii probabil mai puţin ca oricare alţii; dar 
ăsta atingea niscai afinități profunde; o neagră 
disperare pe care el rareori o recunoştea ca fiind 
prezentă şi înlăuntrul lui. 

Pe parcursul acestei scene, Dan o privea din cînd 
în cînd pe Jane, care era acum al doilea centru al 
atenţiei pentru cei care nu ştiau franţuzeşte. La 
început, cu ezitări, traducea bancurile mai mult 
pentru Dan; dar, încetul cu încetul, începu să se 
folosească de simţul teatral al ritmului şi al intonaţiei 
pe care îl manifestase cîndva. Era vioaie, vădind o 
disponibilitate neaşteptată de a intra şi ea într-un rol. 
Cînd Sabry se declară epuizat, se întoarse către ea şi 
îi sărută mîna, spunîndu-i că de aici înainte s-a 
terminat cu bancurile la adresa englezoaicelor. 

După asta, s-au despărţit în grupuri mici. Dan s-a 


îndepărtat cu profesorul de istorie. Jane a rămas cu 
Sabry să discute lucruri mai serioase. El gesticula 
imens de mult. Uneori, ea dădea din cap în semn că e 
de acord. Li se alăturară Assad şi romancierul şi Jane 
continuă conversaţia cu aprindere. Se vedea că îi 
interesa ce spune. Lui Dan îi făcea plăcere, dar, 
cumva, se simţea şi lezat, pentru că el se cam 
plictisise şi ar fi fost tentat să plece. Nu voia să o 
oblige să plece într-un moment în care se simţea bine; 
şi îşi impunea să nu se lase dominat de resentimentul 
că Jane era mai dezinvoltă cu aceşti oameni străini 
decît era cu el. Soţiile celorlalţi făcuseră grup separat 
într-un colţ, la un fel de birfa de cucoane, într-o arabă 
mai melodioasă şi mai suavă decît a bărbaţilor. 
Probabil că nu-şi dădeau seama, dar implicaţia consta 
în faptul că ele nu erau capabile să rivalizeze cu 
această străină care avea stilul ei occidental de a trata 
bărbaţii. 

Pe de altă parte, Dan era mîndru că era încă 
atrăgătoare. Probabil că dintre femeile de acolo ea era 
cea mai în vîrstă, dar rochia neagră cu decolteu îi 
venea bine, o făcea să pară mai tînără şi era de efect 
în comparaţie cu rochiile convenţionale pe care le 
purtau celelalte. Soţia lui Assad se apropie de Dan şi 
de american cu ceaiul de scorţişoară şi zîmbi. 
„Prietena“ lui le făcuse de ris. Se plingea că la 
petrecerile din Egipt, spre deosebire de cele din 
Liban, femeile, indiferent cît încercau să fie de 
emancipate, pînă la urmă se constituiau într-un harem 
ca să vorbească pe săturate. Texanul încercă să apere 
acest obicei. El venise la Cairo ca să mai scape de 
femeile care, cum văd un bărbat, încearcă să îl scoată 
din conversaţie. Dan a fost atras finalmente în harem, 
unde a devenit şi el în cîteva minute centrul atenţiei. 
L-au întrebat de film, apoi, cînd au aflat că mai fusese 


în Egipt, au vrut să ştie cum a fost atunci. Trăncăneală 
banală pe care nu o mai putea suporta. A reuşit să 
prindă privirea lui Jane, care se afla la colţul opus. Ea 
ridică sprincenele în semn de întrebare. El îi făcu un 
semn discret din cap şi se ridică. 

În taxi, se uită la ea şi întrebă: 

— Ai supravieţuit? 

— Nu aş fi vrut să ratez aşa ceva, Doamne 
fereşte! Îmi pare bine că am fost. 

— L-ai dat gata pe Sabry. 

— E un om extraordinar. Mi-a spus după aceea 
toată povestea vieţii lui. E autodidact. Tatăl lui a fost 
ţăran. 

— Mă-ntreb ce fel de piese scrie. 

— Una din ele mi s-a părut interesantă. Pare o 
versiune arabă a Comediantului lui John Osborne. Nici 
nu auzise de el. Aproape m-a convins să scriu 
versiunea engleză a piesei. S-a jucat la Paris anul 
trecut. 

— În locul tău, mai întîi m-aş interesa dacă vrea 
cineva să o joace. 

— O să-mi trimită versiunea franceză. 

— Te pomeneşti că ţi-ai găsit în sfîrşit vocaţia. 

Jane nu răspunse nimic, cu aerul că i-a stricat 
cheful. 

— Ţi-a plăcut soția lui Assad? 

— Da, aş fi vrut să stau mai mult de vorbă cu ea. 

— Trebuie să-i trimit flori mîine dimineaţă. 

Aplecîndu-se puțin, Jane se întoarse către el. 

— Lasă-mă pe mine să i le trimit, Dan. Te rog. E 
plăcerea mea. 

— Te afli în lumea pungaşilor filmului. Nu noi 
plătim florile. Asta e treaba echipei de producție. Ea 
privi în jos. Cînd o fi, tot productia plăteşte şi masa de 
astă-seară. Nu-ţi face procese de conştiinţă. 


Jane se lăsă pe spate ezitînd, îi era greu să facă 
concesii. 

El spuse: 

— Bine, plătim şi noi jumătate. 

— Mulţumesc. 

Dincolo de expresia amuzată, ochii ei avură o 
clipă o lucire de recunoaştere. El zimbi. 

— Uit tot timpul că sînt aici cu văduva unui 
filozof. 

— E normal ca omul să-şi plătească propriul cont 
din recunoştinţă. 

— Bineînţeles. Ai totuşi răbdare cu mine. Trăiesc 
de prea mult timp într-o lume coruptă. 

— Încep să-i înţeleg tentaţiile. 

— Speram că o să mă ajuţi să nu le mai cad 
pradă. 

Dădu din cap neîncrezătoare. 

— Sînt prea de curînd ieşită de la mănăstire. 

El zîmbi, apoi se aşternu tăcerea. Dan îi aruncă o 
privire foarte rapidă lui Jane, care se uita pe fereastră. 
Din întuneric se desprinse imaginea spectrală a unui 
profil cu mult mai tînăr. Era tulburat de această 
imagine sau de tăcerea dintre ei, de sentimentul că ea 
nu dorea să vorbească despre seara petrecută 
împreună. Recunoştea în sinea lui prezenţa unei 
atracţii reziduale, amintirile nu puteau fi total 
eliminate. Începu să privească şi el pe geam străzile şi 
cheiul şi din nou se gîndi la ceea ce comentase în 
sinea lui cînd Sabry îşi făcuse numărul, la acea 
dictatură a proştilor. Atracția pe care o simţea faţă de 
Jane nu era deloc o dorinţă pur fizică, un fenomen pe 
care el îl asocia cu modul imperativ (cucereşte fata, 
dezbrac-o, vîr-o în pat). 

Asemenea momente erau întotdeauna 
condimentate de ignoranță şi de risc, implicînd 


sentimentul aventurii, al demonicului, un echivalent 
afectiv a erecţiei din zona şalelor. Nu simţea asta; nici 
măcar o urmă de imperativ: mai curind o pornire 
bruscă de tandreţe, o dorinţă de a fi intimi într-un 
mod în care ea stabilea că nu puteau fi. Era absurd, 
cum absurdă era şi ura dintre evrei şi arabi, că nu 
putea nici măcar să întindă mîna să o atingă pe a eij; 
cum evitau cu atîta scrupulozitate chiar şi cel mai 
inocent contact fizic. 

Incepu să speculeze un pic pe marginea acestor 
idei, însă la rece, calm, pur, aşa cum îşi imagina de 
obicei situații viitoare posibile pornind de la 
elementele obişnuite ale prezentului. Se imagină 
certat de Jenny, apoi de Jane, cea din tinereţe, pe care 
tot ea i-o evocase în această seară şi care nu 
acceptase atît de multe trădări. Imaginaţia lui se 
revolta împotriva a ceea ce era dinainte hotărit, aşa 
cum copiii pun uneori la încercare răbdarea 
părinţilor... şi vor, în secret, să greşească, pentru a fi 
puşi la punct. Ea îl determinase să gîndească astfel 
cînd se referise la ieşirea din mănăstire, la care se 
adăugase imaginea fugitivă a conturului obrazului 
deasupra gulerului de blană, aerul de singurătate, de 
echilibru mult prea afectat pentru a fi real. 

De data aceasta, la hotel, nici măcar nu au mai 
dat mîna. Gestul convenţional din seara precedentă 
avusese rolul de a da tonul. Jane îi mulţumi aparent 
sincer. Fusese o zi fascinantă, o seară fascinantă. 

Ajuns în cameră, singur, îşi turnă un whisky pe 
care nu şi-l dorea de fapt. Zgomotele uşoare venite 
din camera lui Jane încetară foarte repede. Era unu 
noaptea, se culcase imediat. 

Dan se apropie de fereastră şi se uită în jos la 
întunericul mut în care era scufundat Nilul; nesfîrşit, 
indiferent, ca timpul însuşi. Se simţea, într-un mod 


nelămurit, prins într-o capcană, nu mai era deloc 
stăpînul propriului destin, la nadir faţă de fericirea pe 
care o simţise la Thorncombe. În mod curios, gîndurile 
i-au alunecat de la peisajul nocturn la tatăl lui. Îşi 
punea, nu pentru prima oară în viaţă, întrebarea dacă 
nu cumva... în subconştient (de aceea, în limbaj, 
apărea la pasiv), fusese modelat după imaginea tatălui 
şi, într-un sens nu prea îndepărtat, de acel Dumnezeu 
al tatălui şi de fiul său. Se gîndea la legătura 
bătrinului cu imuabilitatea, cu ritualuri din timpuri 
străvechi şi cu tradiţia. 

Şi chiar dacă Dan se revoltase împotriva unei 
asemenea timidităţi în nenumărate feluri exterioare, 
încă se  străduia, în curgerea schimbătoarelor 
momente prezente să fie stăpîn pe situaţie şi să 
ajungă la un liman sigur. Natura meseriei sale, 
experienţa frecventă a începerii unui scenariu nou 
înainte de a-l fi terminat pe cel anterior îşi găseau un 
echivalent în viaţa sa privată, în felul în care, atît de 
frecvent, se considera exclus dintr-o relaţie cu o 
femeie cu mult înainte ca legătura lor să se termine 
de fapt. Acesta părea un argument împotriva dorinţei 
de stabilitate. Dar poate că bătrinul descoperise 
întîmplător, fără să mediteze - de vreme ce 
creştinismul în acest context nu era decît răspunsul la 
o spaimă -, ceea ce căuta fiul său. Soluţia lui Dan 
fusese, ca şi în cazul unor animale, de a-şi găsi 
stabilitatea în mişcare; de a fi valiza în tranzit la care 
se referise Jenny, sămînţa de păpădie purtată de vînt. 
Tatăl său optase pentru ordinea prestabilită, socială şi 
metafizică; Dan încercase şi el ceva identic la 
Thorncombe, dar în rest religia lui fusese să nu se 
ataşeze de nimic... tocmai ceea ce femeia care dormea 
acum în camera de alături îi spusese fiicei sale. Totuşi 
acesta părea un paradox superficial despre tată şi fiu. 


În ambele cazuri era vorba de acelaşi defect: nevoia 
de a nu pune nimic sub semnul întrebării, de a-şi 
interzice anumite posibilităţi. 

În timp ce îşi scotea hainele, Dan se gîndi iar la 
Jane, dar în termeni mai realişti. Nu se putea face 
nimic în acest caz şi micile neajunsuri păreau de 
neclintit, asemenea verighetei pe care o purta ea. 
Scenariul lor fusese deja scris de trecutul lor, de 
prezentul lor, de fantoma lui Anthony, de 
responsabilităţile şi legăturile de familie; iar Dan 
consimţise întotdeauna să respecte scenariul. Şi 
dincolo de aceste gînduri, îl bucura ideea că Jane se 
simţea bine datorită lui, că i-ar putea fi 
recunoscătoare şi că-l plăcea şi poate îl admira puţin, 
dar mai ştia şi că el nu era cel pe care îl dorea ea. Ca 
şi în alte dăţi, nu corespundea nivelului constant al 
principiilor ei; dar nici nu putea să se supere pe ea, el 
care se îndoia din ce în ce mai mult de ale sale. 

O dată întins în pat, vrind să scape de gînduri şi 
ca să adoarmă mai repede, luă cartea lui Lukâcs pe 
care i-o dăduse Jane. 


Barbarii 


După o nouă experienţă a ţipetelor şi 
aglomerației de pe aeroportul din Cairo şi un zbor 
destul de greu într-un avion lliuşin, Luxorul a fost o 
relaxare. Oraşul cu cornişe obosite, cu cele două sau 
trei hoteluri cu vedere la fluviu cu pretenţii de lux, dar 
aparent pustii, nu i-a impresionat. Dar căldura era 
delicioasă. Azurul strălucitor al cerului, mimozele, 
arborii de acacia şi decorativele poinsetii în plină 
floare, felucile purtate uşor de curent, lucirile apei 
bătînd în ocru-rozaliu, în care se reflectau falezele 
necropolei tebane dinspre răsărit... un peisaj, o climă 


care-şi justifică imediat faima. Orăşelul în sine, 
atmosfera sa provincială, aerul de indolenţă obosită, 
de parcă şi-ar fi dorit să pătrundă într-un roman de 
Graham Greene, avea un farmec special după agitația 
şi zgomotul capitalei. 

Aveau să locuiască o săptămînă pe un vas 
modern, vopsit tot în alb, acostat acum sub o cornişă - 
„Hiltonul plutitor“. Părea curat şi bine organizat, 
chiar dacă nu semăna nici pe departe cu vaporaşul cu 
aburi în care călătorise Dan data trecută: vechi şi 
pitoresc. Cabinele lor erau pe aceeaşi parte, dar 
separate de altele trei. Dan spera să obţină o masă 
numai pentru ei doi în sufragerie şi a încercat să-l 
mituiască pe şeful de sală; dar nu a putut face nimic. 
Cînd s-au dus să ia prinzul, li s-a oferit o masă ocupată 
de doi americani, soţ şi soţie. Erau două grupuri mari 
de turişti - francezi şi est-europeni. Cei doi americani 
erau singurii vorbitori nativi de limbă engleză. 

Americanii aveau aproape treizeci de ani, relativ 
timizi. Dan şi Jane s-au încurajat reciproc după-masă, 
zicîndu-şi că s-ar fi putut şi mai rău. Dan bănuia că 
Jane s-ar fi simţit mai bine la o masă cu francezi, dar 
lui nu-i venea să părăsească singura insulă anglo- 
saxonă din mijlocul conglomeratului de limbi care-i 
înconjura. Mai era un avantaj, americanii se pare că 
plecaseră de mai mult timp de-acasă - la Cairo erau 
de patru luni - şi mai pierduseră din elanul tipic 
american, pe care Dan nu-l putea suferi: obiceiul de a 
te copleşi cu tot felul de informaţii personale pentru a 
primi altele în schimb. Discuţiile întimplătoare de la 
masă - masa dreptunghiulară fiind de şase persoane, 
ceea ce le permitea un anumit grad de separare - au 
fost de o generalitate discretă aproape englezească. 

Lingua franca pentru grupul est-europenilor 
părea germana, ei fiind în majoritate din Republica 


Democrată Germană, plus cîţiva cehi şi polonezi. 
Pentru americanul de la masa lor, erau „un fel de 
rivali“, cum spunea el, după ce stătuse de vorbă cu un 
ofiţer de pe vas. Ca şi americanii, majoritatea lucrau 
în Egipt, cu contracte industriale sau tehnice. El era 
specialist în computere, împrumutat guvernului 
egiptean de către firma la care lucra pentru a forma o 
echipă de programatori într-un serviciu recent 
înființat al Ministerului de Finanțe, nu departe de 
Cairo. 

După masa de prînz, aveau programat primul tur 
cu taxiurile pînă la templul din Karnak. În sinea lui, 
Dan hotărîse să renunte la unele excursii, dar în prima 
zi a vrut să se arate binevoitor. Mai era şi curiozitatea 
de a vedea cum va reacţiona Jane în faţa unui atac 
direct al megalomaniei celor vechi. Spre uşurarea sa, 
cînd au ajuns cu toţii în faţa templului, ghidul 
croazierei i-a luat deoparte pe cei patru vorbitori de 
engleză. Le-a explicat că, datorită faptului că 
vorbitorii de franceză erau cei mai numeroşi - grupul 
est-europenilor avea propriul ghid -, el va trebui să 
vorbească franţuzeşte, îl vor putea urmări? Jane 
putea, americanca a spus că va încerca, iar bărbaţii 
aveau să urmărească textul din pliant. Nici Dan, nici 
americanul nu făceau parte din categoria turiştilor 
conştiincioşi şi decît să se alăture turului înregimentat 
al obiectivelor istorice, preferau să umble singuri. 
Americanul, ca toţi americanii, avea mania de a 
fotografia totul. Dan se simţi liber să asculte de la 
Jane, în rezumat, informaţiile întortocheate ale 
micului ghid egiptean sau să se rătăcească de grup. 

Dan reacţionă la fel ca în timpul vizitei 
precedente. Locul era lipsit de graţie, exprima obsesia 
pentru monumental, în forme de o vulgaritate 
grandioasă şi răsuflată, la modă şi în timpul unor 


dictaturi de dată mai recentă. Din perspectiva 
timpului prezent, era ridicol să vezi cum fiecare 
faraon, la rindul lui, părea să-şi fi petrecut întreaga 
viaţă chinuindu-se să smulgă lespezile funerare ale 
predecesorului său, dorind să se impună posterităţii 
cu surle şi tobe... Era ceva la fel de ridicol ca şi iluziile 
de grandoare ale lumii contemporane pe care le 
satiriza Sabry. Ansamblul părea un decor de teatru; l- 
au amuzat mai mult lucrurile neaşteptate decît cele 
programate: toate numele călătorilor francezi, italieni, 
britanici, vechi de un secol, incizate pe imensele 
coloane falice şi care acum, după ce nisipul fusese 
curăţat de la baza templului, se situau anormal de sus. 
Lacul din interior, unde fuseseră aduse bărcile sacre, 
îşi păstrase farmecul. A descoperit acolo o pasăre 
minunată, un albinărel cu penaj verde-smărăldiu şi 
galben-arămiu şi a chemat-o pe Jane să o vadă; a 
simţit însă o uşoară enervare, constatind că ea regretă 
că scapă în acel moment explicaţiile anoste ale 
ghidului. Era deconcertat să descopere modul ei 
convenţional, aproape teutonic, de a asculta solemn 
şuvoiul acela de cuvinte, oprindu-se în faţa fiecărui 
basorelief şi a fiecărei construcţii. Totuşi, în cele din 
urmă, consideră că e, cel puţin în parte, nedrept cu 
ea. 

Au fost conduşi într-o cameră ca să vadă un 
basorelief delicat incizat, reprezentind o ceremonie 
rituală a revărsării Nilului. Au mai rămas în faţa lui 
după ce restul grupului s-a îndepărtat împreună cu 
ghidul. Două zeități, o femeie şi un bărbat, stînd faţă 
în faţă, ţineau înclinate două urne din care curgeau 
două şuvoaie de apă ce se întretăiau în formă de arc; 
doar că locul curgerii apei era reprezentat de forme 
care simbolizau cheile vieţii, cascade de cruciuliţe cu 
cîte o buclă deasupra. 


Dan şopti: 

— Asta e de trei stele. 

— Da, e emotionant. 

Se aflau acolo, singuri în umbra şi liniştea 
încăperii, privindu-i pe Isis şi pe Osiris, frate şi soră, 
soţ şi soţie; pentru prima dată de cînd sosiseră, 
Andrea îi apăru în minte, aşa cum stătuse cu ea, aici, 
în acelaşi loc, cu aproape douăzeci de ani în urmă, în 
acelaşi anotimp, tot singuri, din acelaşi motiv, dorind 
să savureze fără să fie deranjati evidenta capodoperă, 
un obiect de artă de mici dimensiuni încastrat în 
arhitectura opresivă şi elefantină a construcţiei 
exterioare. Deşi era stilizată, din adîncul ei răzbătea 
multă căldură şi o armonie ce-şi păstrase 
prospetimea. Întorcîndu-se înspre el, Jane îi citi pe 
faţă ceva ce el nu ar fi vrut să arate; dar, cu un zîmbet 
autoironie, îşi recunoscu sentimentalismul exagerat. 

— Mă gindeam la Andrea. La ziua cînd am stat 
aici împreună cu ea. Clătină din cap. li plăcea acest 
basorelief. 

Au stat un timp nemişcaţi, privind micul obiect de 
artă, cînd Jane spuse blind: 

— Nu o să uit niciodată pasajul acela extraordinar 
din Doamna Dalloway. Spunea că singura formă de 
viaţă de apoi care se poate concepe este amintirea pe 
care ţi-o păstrează ceilalţi. 

— Nu ştiu dacă asta ar fi mulţumit-o pe bătrina 
regină Hatshepsut şi pe toţi puradeii săi. 

— Cred că, într-un fel, sînt de admirat. Inocenţa 
lor. 

— Nu ştiu. Am impresia că mureau de frică. Toate 
vibraţiile nefaste din astfel de locuri trebuie să vină de 
undeva. 

— E puţin cam mult. S-au îndreptat spre ieşire, ca 
să ajungă din urmă grupul. Dacă ne gîndim cît e de 


vechi. Ca monumentul de la Stonehenge. 

— Nu ştiu dacă e vechi. Dacă stăm să ne gindim 
la felul în care distrugem Londra. San Francisco. 
Andrea voia să organizeze o expoziţie aici: 
Magalopolisul de-a lungul timpului. 

Jane zîmbi şi ieşiră în soare. Dan îi aruncă o 
privire. 

— Doriţi să vi se restituie banii? 

Ea rise şi făcu semn din cap că nu. 

— Îmi pare bine că văd toate astea mai tîrziu în 
viaţă. 

— Am mai văzut lucruri din astea la Roma. Cred 
că am înţeles cum trebuie. Deja de atunci. 

— M-am gindit şi la asta. Că sînt foarte romane. 

— Şi Roma era foarte egipteană. 

— Bineînţeles. Presupun că toate civilizațiile mari 
au nevoie de propriii lor etrusci. 

S-au apropiat de un grup în mijlocul căruia se afla 
ghidul. 

— Sau de francezi? 

Jane aruncă o privire ironică în direcţia grupului. 

— Le iau pe toate aşa de în serios. L-ai văzut pe 
cel cu aer de actor-regizor de pe vremuri? 

Dan îl remarcase, era însoţit de un tînăr 
revoltător de frumuşel şi, fără urmă de îndoială, 
homosexual, un domn către cincizeci de ani cu o 
expresie care oscila între entuziasmul estetului şi 
disprețul aristocratului - în orice caz, exprimînd un 
dispreţ suveran pentru întreaga lume heterosexuală 
din jur. 

— Eu ţi-l pusesem de-o parte, Jane. 

— Haide să-l botezăm „Regina de pe luntre“. 

Ea-şi muşcă buzele, Dan rămînînd acum, cînd se 
amestecară în grup, cu imaginea figurii ei muşcîndu-şi 
buzele, cea mai clară străfulgerare a vechiului ei eu. 


Ea o luă înainte, răspunzînd privirii pline de reproş pe 
care ghidul, ca un bun profesionist, i-a adresat-o, ca 
unei mieluşele rătăcite. Dan nu-i mai zărea decît 
capul. Era copleşit de sentimentul prezenţei morţilor 
în jurul lui, morţii istoriei şi morţii propriilor lor 
istorii. Anthony şi Andrea; un sentiment intens, poetic, 
în soarele tîrziu al după-amiezei. Se gindea că în fond 
poate că nici nu se afla chiar atît de departe de toţi 
aceşti regi şi aceste regine, cum ar fi vrut să creadă. 
Şi el era obsedat de existenţa celorlalţi în memoria lui, 
de existenţa sa în memoria celorlalţi, de moarte, de 
propria moarte; indicaţii moralizatoare - dar erau 
gînduri ce căpătaseră o patină de mulţumire. Sigur că 
omul murea, dar învățase, simţise, văzuse. Era vorba 
de ceea ce înţelesese ea cînd a spus „mai tîrziu în 
viaţă“. 

La întoarcere, în drum spre vapor, s-au oprit o 
jumătate de oră să vadă al doilea mare templu din 
Luxor, unde infamul Ramses II, „II Duce“ al tuturor 
dinastiilor, se celebrase pe sine, ad nauseam , în 
granit, din toate unghiurile şi perspectivele. După asta 
li s-a acordat o oră liberă. Assad îi dăduse numele 
„unicului anticar cinstit“ din Luxor, domnul Abdullam; 
Jane şi Dan au plecat agale pe jos, să caute prăvălia. 
Păreau să existe magazine de antichităţi la fiecare colţ 
de stradă şi de peste tot îi asaltau negustori 
ambulanți. Un individ pe bicicletă, exact ca traficanţii 
de marfă din anii '40, se apropie de ei şi le vîri sub nas 
un obiect înfăşurat în ziar; piciorul unei mumii, o 
formă hidoasă ca ieşită dintr-un tablou suprarealist al 
lui Bacon, un obiect uscat, într-un pergament răsucit, 
colorat în galben şi negru. 

— Nu astăzi, mulţumesc, spuse Dan politicos. 

Omul insistă, ca un lup hămesit. 

— E veritabilă, e veritabilă. 


— Da, sînt sigur. 

— Doamnă! 

Obiectul oribil a fost îndreptat către Jane, care a 
răspuns ridicîndu-şi mîinile şi clătinînd din cap. A mai 
insistat cîţiva paşi apoi s-a întors să agaţe o pereche 
de francezi din spate. După o clipă, se auzi o 
exclamaţie furioasă în franceză. 

— Ce a spus? 

— Oh, toi, tu m'emmerdes. la mai du-te dracului! 

— Am impresia că franţujii ăştia se descurcă mai 
bine cu indigenii decît noi. 

— Asta pentru că a fi francez este o stare de 
spirit. Am auzit-o pe una din franţuzoaice spunîndu-i, 
cu o voce cumva surprinsă, unei prietene: „I y a des 
abeilles “. Sînt albine aici. Şi a adăugat: „Am văzut şi 
muşte“. Nici insectele nu există pînă nu sînt 
menţionate în singura limbă adevărată. 

— Aş vrea să pot vorbi şi eu franceza. 

— N-ai pierdut mare lucru. Din cîte îmi dau 
seama, sînt o adunătură de nouveaux riches de-ai lui 
de Gaulle. 

— Chiar aşa? 

— De fapt aş fi preferat să vorbim nemţeşte. Am 
impresia că ghidul lor e egiptolog de profesie. 

— Se vede. Arată ca un bătrîn savant. 

Au ajuns la prăvălia pe care o căutau şi, intrînd în 
încăperea îngustă cu pereţi îmbrăcaţi în vitrine de 
sticlă, l-au găsit, vorbeau de lup, pe „bătrinul savant“. 
Le-o luase înainte cu grupul în timpul excursiei. 
Stătea în fundul prăvăliei la taifas cu proprietarul, un 
tip ceva mai în vîrstă, cu nasul coroiat. Lîngă ei aveau 
două ceşcuţe cu cafea. De cum îi văzu, negustorul se 
apropie de ei. Vorbea englezeşte stricat. Doreau să 
cumpere antichităţi? Dan îi spuse că doreau doar să 
privească; apoi adăugă că îi trimisese Assad. Bătrinul 


înclină respectuos din cap, însă Dan bănuia că 
numele, sau felul în care-l pronunţase, nu-i spunea 
nimic. Doreau să cumpere scarabei, mărgele, 
figurine? Era cam pripit bătrinul. 

— Dacă s-ar putea să ne uităm doar 
deocamdată... Dan făcu un gest către capătul camerei. 
Vă rog... 

Dar cel de acolo ridică o mînă în semn de refuz 
politicos. 

— Eu nu sînt cumpărător, sînt prieten. 

Au zimbit, miraţi de cît de bine vorbea 
englezeşte. Era slab, în păr mai avea o ultimă meşă de 
păr blond-cenuşiu, cu o barbă aproape albă tunsă 
scurt, ca Van Dyck sau poate ca Ulbricht. Alături se 
afla bastonul. La Karnak îl folosise ca baghetă 
indicatoare. Domnul Abdullam începu să scoată tăvi 
cu scarabei şi mărgele pe tejgheaua în faţa cărora 
stăteau puţin încurcaţi de amabilitatea şi de privirea 
bătrînului negustor, care nu-i scăpa din ochi nici o 
clipă. Lui Jane i-au plăcut nişte şiraguri de mărgele 
făcute din nenumărate discuri minuscule, verzi ca 
marea şi cornaline roşcate presărate din loc în loc şi a 
întrebat de unde proveneau. Din morminte. Da, dar ea 
dorea să ştie din ce zone. Incurcat, negustorul se 
întoarse şi spuse ceva în arabă musafirului său din 
fundul prăvăliei, care vorbi din nou. 

— Mărgelele provin din diverse locuri, madame. 
Domnul Abdullam le montează aici. Sînt vechi, dar nu 
prezintă valoare arheologică. 

— Înţeleg. Mulţumesc, spuse Jane. 

Domnul Abdullam scoase o cheie şi descuie un 
sertar de sub tejghea. Era plin de coliere mai 
„autentificate“, dar preţurile erau mult mai mari; 
oracolul din fundul prăvăliei nu spunea nimic. Nu 
ştiau dacă, în raport cu valoarea reală, erau ieftine 


sau exorbitante. S-au întors la colierele montate, ale 
căror preţuri variau de la trei la cinci lire. Jane a ales 
două pentru fiicele ei şi l-a ajutat pe Dan să aleagă 
unul pentru Caro. Cînd el descoperi două cornaline cu 
tăieturi suspect de noi, intuind că trebuie cel puţin să 
te prefaci că te tocmeşti cu un negustor arab, îi spuse 
negustorului că are dubii în legătură cu pietrele. Din 
nou fu invocată autoritatea din fundul încăperii. El 
întinse o mînă. 

— Pot să văd? 

Dan se duse la el cu colierul şi bătrinul scoase o 
lupă de buzunar şi le examină suprafaţa de jur 
împrejur. 

— Eu zic că sînt autentice. Îi arătă cu degetul. 
Acestea tocite sînt aşa pentru că nu sînt scoase acum 
din pămînt, au mai fost purtate de femeile de la ţară. 

— Înţeleg. 

Jane se apropiase de ei şi spuse, mai mult 
adresîndu-se lui Dan decît bătrînului, deşi acesta din 
urmă răspunse. 

— Cred că tocmai asta le face mai frumoase, 
faptul că au fost purtate atît de mult. 

— Sînt absolut de acord, madame . În orice caz, 
asta le umanizează. Bătrînul i le dădu înapoi. 

— Sîntem nişte ignoranţi, mă tem. 

— A, atunci staţi să vă arăt ceva. 

Se întoarse către măsuţa de aramă cu ceştile de 
cafea de lingă el şi apucă un scarabeu lung de trei 
centimetri, tăiat într-o piatră curioasă, cu aspect de 
carne de vită împănată cu fire de grăsime. 

— Şi acesta a fost purtat ca ornament de o femeie 
de la ţară. Vedeţi cît e de tocit. I-l dădu lui Jane, care 
îl întoarse ţinîndu-l între degete şi apoi i-l întinse lui 
Dan. Şi observați gaura prin care au trecut firul de 
atîrnat... A devenit ca o pîlnie, după atîtea generaţii. 


— Da, văd. Extraordinar. 

— E un scarabeu dintr-o clasă foarte rară, din 
dinastia a unsprezecea. Eu mai cunosc încă zece. 
Aruncă o privire înspre negustor. Tocmai îi spusesem 
domnului Abdullam că, personal, cred că e autentic. 
lşi deschise uşor braţele. Mi-au trecut prin mînă mii 
de scarabei, madame. Nu pot fi uşor păcălit. 

— Dar...? 

— Domnul Andullam mi-a spus că a fost făcut 
anul trecut de un bătrîn dintr-un sat din apropiere. A 
lucrat sub ochii dînsului. 

— Dumnezeule. 

Bătrînul ridică privirea spre ei, cu un zîmbet plin 
de înţelepciune. 

— Regula este: cu cît obiectul e mai umil, cu atît 
are mai multe şanse să fie autentic. 

Luă scarabeul înapoi şi îl aşeză cu o grijă 
afectuoasă lîngă ceştile de cafea. 

Jane murmură: 

— Sînteţi foarte amabil că ne-aţi arătat. 

Deschise braţele: fusese plăcerea lui. 

— Caveat emptor, nu? Dar trebuie să aveţi 
încredere în prietenul nostru. Preţurile lui sînt 
rezonabile. 

l-au mulţumit încă o dată, au cumpărat ce 
aleseseră, au dat din cap şi i-au zimbit bătrinului cu 
barbă, care le răspunse printr-o plecăciune gravă, 
apoi domnul Abdullam i-a condus la uşă. Nici nu 
ajunseseră la cîţiva metri de prăvălie, cînd Jane se 
opri brusc. 

— Dan, vrei să mă aştepţi o clipă? spuse şi 
adăugă repede: Te rog, fără întrebări. 

Se uită lung la ea în timp ce se îndrepta spre 
prăvălie. După trei minute, se întoarse cu un pacheţel 
rotund ca o portocală, învelit în hirtie albă şi i-l oferi. 


— O, Jane... Ce Dumnezeu... 

— Nu am putut rezista. Era mai în spate, într-una 
din vitrine. Tu nu l-ai văzut. 

— Nu-i frumos ce faci. 

— Măcar uită-te. 

Desfăcu banda adezivă şi despachetă hiîrtia. Era 
un fragment dintr-un cap de ceramică, o faţă lată, 
simple crestături în loc de ochi şi de gură. 

Jane întrebă: 

— De cine-ţi aminteşte? 

Dan se uită lung, apoi zîmbi. 

— Assad. Se mai uită o dată. Fantastic. Seamănă 
ca două picături de apă. 

— E capacul unui vas copt. Prietenul nostru, 
neamţul, m-a asigurat că e mult prea obişnuit ca să fie 
fals. 

— Ce vechime are? 

— El crede că e din anul 300, era noastră. Cu 
aproximaţie de un secol. 

Dan se uită la ea, apoi o apucă de braţ, se aplecă 
şi o sărută pe obraz, intimidînd-o. Ea zîmbi şi-şi lăsă 
privirea în jos, ca şi cum ar fi vrut să spună că 
exagerează. 

— Dacă tot nu ai plătit pentru el... 

— Nici o grijă. 

— E delicios. 

— Un suvenir. 

— Nu. Îmi place tare mult. 

Întinse braţul, ţinîndu-l în palmă; asemănarea era 
extraordinară, impresionantă, rezistenţa rasei, genele. 

Au pornit din nou spre vas, vorbind despre 
prăvălie, despre amabilitatea egiptologului. Lui Dan îi 
treceau prin minte scenele în contratimp din taxi 
seara precedentă: lecţia pe care i-a ţinut-o, înainte de 
a pleca la Cairo, despre sensul gesturilor de 


recunoştinţă; şi îşi aminti acea mică ezitare înainte să 
cumpere capul de ceramică, cumva aceasta îi făcuse 
la fel de multă plăcere cît cadoul în sine; victoria 
hotărtrii asupra prudenţei, a timidităţii, a principiilor 
de economie, în virtutea impulsului. La Cairo 
pretinsese mult prea mult crezînd că va regăsi o Jane 
plină de  naturaleţe sau cel puţin vechea lor 
camaraderie. Speranţa fusese lipsită de temei. 

Treptat, Dan îşi dădea seama că dorea să o 
regăsească pe Jane cea din tinereţe, ca şi cum aceasta 
ar fi fost o realitate pe care i-o ascundea în mod 
deliberat; bineînţeles, pentru a anula realitatea mult 
prea vastă a tot ce se întîmplase de atunci, dar 
această dorinţă trăda totodată o rămiînere a sa în 
trecut, aproape în sensul freudian al pierderii 
ireparabile a mamei dispărute. Acest lucru, ca şi 
memoria pe care o păstra tatălui său, îi condiţiona 
viaţa mai puternic decit era dispus să recunoască. 
Ceva din fiinţa lui o căuta pe mamă chiar şi în 
personalitatea femeilor cu mult mai tinere - se putea 
inversa chiar situaţia, spunînd că acum o căuta pe 
Jenny în Jane. Toate relaţiile lui cu femeile, chiar şi 
cele mai banale (ca aceea pe care o avea cu Phoebe, 
în care recunoscuse de mult o vagă nuanţă comică a 
relaţiei mamă-fiu), constituiau variaţii ale aceluiaşi 
model; şi se destrămau tocmai pentru că nu reuşeau 
să satisfacă ceea ce inconştientul său le pretindea. 
Fundamental, era absurd, această  redundanţă 
compulsivă provocase mare parte din decepţiile şi 
resentimentele din relația cu Jane. In mintea sa, luă o 
hotărîre: voi începe să o privesc pe această femeie aşa 
cum este. 

Au ajuns la o galerie recent construită care ducea 
la cornişa de lîngă Nil, de-a lungul căreia prăvăliile 
ofereau turiştilor obiecte în culori ţipătoare. Treceau 


de la o vitrină la alta, comparînd preţurile. Jane căuta 
să-şi cumpere un coş în care să-şi pună lucrurile cînd 
mergeau în excursii. Au intrat deci într-un bazar de 
unde au ieşit zece minute mai tîrziu, în mînă cu un coş 
ieftin de trestie. Cînd au ajuns înapoi la galerie, l-a 
ridicat să-l vadă mai bine. Din spatele lor auziră o 
voce: 

— Nu e antic. 

Era bătrînul neamţ cu bărbuţă, aflat şi el în drum 
spre vas. Era îmbrăcat sobru, într-un costum gri- 
deschis, cămaşă cu cravată, o pălărie de panama cu 
panglică neagră şi boruri răsucite în sus; arăta ca cei 
care cunosc de mult timp clima, dinaintea perioadei 
hainelor „comode“. Probabil bastonul şi garoafa albă 
de la butonieră îl făceau să arate ca un cosmopolit de 
pe vremuri. Au zîmbit auzindu-i gluma şi Dan i-a 
mulţumit încă o dată pentru ajutor, a făcut o remarcă 
în legătură cu engleza perfectă pe care o vorbea; apoi, 
ar putea oare să-l însoţească pînă la vas? 

Şi-au continuat drumul, Jane între ei doi. Ea se 
arătă mirată de numărul imens de antichităţi care 
erau de vînzare. 

— E o problemă foarte complicată. Aici cel puţin 
se face la vedere. Ridică din umeri. Dacă faci ce 
încearcă turcii... 

Dan întrebă care va fi soarta scarabeului. 

Ochii albaştri ai bătrinului căpătară o clipă un 
luciu destul de îngheţat. 

— Sigur că, într-o bună zi, va face fericirea 
vreunui muzeu american. Va trece din mînă în mînă. 
Pînă atunci, adevărata provenienţă, cum să spun, se 
va fi pierdut. 

— Cred şi eu, dacă vă poate înşela chiar şi pe 
dumneavoastră, ca specialist... 

El ridică o mînă. 


— M-am lăsat înşelat de aparenţe. Dar am destulă 
experienţă ca să ştiu că niciodată, dar niciodată, nu 
trebuie să-ţi crezi ochilor. Chiar şi atunci cînd ai scos 
obiectul tu însuţi din pămînt. Pentru că sînt expediţii 
care plătesc muncitori pentru descoperiri 
excepţionale. Aşa că descoperirile sînt uneori dinainte 
aranjate. Arătă cu bastonul spre dealurile tebane. 
Acolo se află un sat. Qurnal. Cu meşteri în tot felul de 
falsuri care se pricep să le îngroape acolo unde ştiu că 
ai vrea să le găseşti. Din punctul lor de vedere, nu e 
nici un păcat în asta. Excavaţiile înseamnă efort, aşa 
că de ce nu? Le zîmbi. Egiptologia nu e o distracţie 
pentru naivi. 

— Aveţi încredere în domnul Abdullam? 

— „încrederea“ e o vorbă măreaţă, madame. Am 
încredere în ştiinţa dînsului. O piesă contrafăcută 
trebuie să fie excepţională pentru a putea să-l înşele. 
Le cunoaşte toate şmecheriile şi toate tehnicile. Are 
„mai multe urechi“, cum se spune în arabă. 

— Se ocupă de mult cu asta? 

— De mai mult timp decît vă închipuiţi, poate. A 
fost de faţă la deschiderea  mormîntului lui 
Tutankamon în 1922. A fost unul din oamenii lui 
Howard Carter. 

— Extraordinar. 

— Un individ foarte interesant. 

Apoi, aparent ca să nu-i plictisească, a întrebat-o 
pe Jane unde locuia în Anglia. 

— Eu locuiesc la Oxford. 

Bătrinul a fost atît de încîntat, încît a pierdut 
cuvîntul cel mai semnificativ din propoziţiune. 

— Ha! Deci aşa. Eu am lucrat la Muzeul 
Ashmolean. Mi-e tare drag Oxfordul. E unul dintre 
cele mai frumoase oraşe din lume. Apoi îşi întoarse 
privirea spre Dan. Şi dumneavoastră, domnule, 


probabil sînteţi profesor. 

Dan se simţi obligat să explice situaţia - soţul lui 
Jane, care predase la Oxford, murise de puţin timp. 
Bătrinul îşi exprimă condoleanţele. Filozofia era o 
materie nobilă, şi el în tinereţe avusese de gînd să o 
studieze. Cuvîntul „nobilă“ le-a dat amîndurora 
impresia că omul avea o noţiune învechită despre 
filozofie. Statutul academic aducîndu-i într-un plan 
comun, îi permise să fie mai puţin rezervat. În timp ce 
coborau panta cornişei, le povesti cîte ceva despre 
viaţa lui. 

La început nu fusese arheolog de teren, 
specialitatea lui fiind economia Egiptului antic. 
Avusese o criză cardiacă cu cinci ani în urmă, motiv 
pentru care a părăsit catedra de la Leipzig. Acum 
locuia la Cairo, ca profesor onorific, studiind 
papirusuri din domeniul cercetărilor pe care le 
întreprindea şi care, de multe ori, îl duseseră în 
Anglia. 

Nu a găsit necesar să explice de ce era ghid aici, 
un motiv în plus pentru ca Jane şi Dan să îl găsească 
simpatic. Au presupus că, probabil, îi aducea un cîştig 
în plus - o condiţie, ca cetăţean al unui stat socialist, 
pentru a fi ţinut în post. Avea şaptezeci şi doi de ani şi 
se numea Otto Kirnberger. Doi ani mai tîrziu, Dan 
avea să-i regăsească numele la rubrica necrologuri 
din Times şi să afle de acolo că acest bătrîn prietenos 
şi amabil fusese de fapt o autoritate recunoscută 
internaţional în domeniul sistemului de taxe şi 
impozite al faraonilor şi unul dintre celebrii papirologi 
cu o „neîntrecută experienţă“. 

Cînd au ajuns la vapor, Jane îi spuse că le pare 
rău că nu ştiu nemţeşte ca să vină în grupul lui, dar el 
respinse complimentul. 

— Cred că dumneavoastră sînteţi mai cîştigaţi, 


madame. Eu sînt mult prea pedant. 

S-au despărţit, iar Dan şi Jane coboriră la cabine. 

— Ce bătrînel civilizat. 

— Da. 

— Mă întreb ce face cu grupul lui. 

— Presupun că îi face un pic mai civilizaţi, Dan. 

Dan zîmbi, înţelegind din tonul ei sec că ştia ce 
vrusese să întrebe de fapt: ce intenţiona ea însăşi să 
facă din ei doi. Fidel noii sale hotăriri, consideră că, 
de data aceasta, nu i se dăduse peste nas, ci fusese, 
pe bună dreptate şi elegant, luat peste picior. 


Dan o aşteptă pe Jane la el în cabină înainte de 
masă. Probabil că la bar era multă lume şi trebuia să 
plăteşti un preţ exorbitant pentru două înghiţituri de 
whisky. In cabine abia dacă era loc pentru ca două 
persoane să stea jos. Cabinele lor dădeau spre tribord 
şi, prin geamurile mari, se vedea Nilul şi soarele 
apunînd. Examină din nou cadoul de la Jane. li plăcea 
mult, deşi nu era colecţionar. Se afla pus pe masa 
pliantă de sub fereastră şi, în ultimele raze ale 
soarelui, avea o expresie de oarecare superioritate şi 
de îngrijorare redată prin cele cîteva linii trasate 
deasupra crestăturilor ochilor. 

Jane bătu la uşă, el îi deschise şi apoi telefonă să 
le aducă gheaţă, în timp ce ea se aşeză lîngă 
fereastră. După ce veni gheaţa, el turnă băutura în 
pahare şi se aşeză la un capăt al patului. Admirară 
apusul soarelui, amestec magnific de nuanţe de roşu, 
galben şi portocaliu. Culorile s-au schimbat şi s-au 
stins, cu viteza caracteristică tropicelor, lăsînd în 
urmă o radiere superbă, reflectată delicat în apa 
mătăsoasă. Două feluci pluteau în josul apei, elegante 
siluete negre, cu velele latine fluturiînd de catargele 
arcuite; lumina reflectată în apă de-a lungul diîrei pe 


care o lăsau în urmă era deosebit de frumoasă. 
Pilcurile de palmieri se decupau ca nişte umbre de 
catifea pe cerul luminos, iar mai în spate, stîncile de la 
Teba treceau de la roz la violet şi apoi la un cenuşiu- 
închis. Liliecii începură să zboare în dreptul geamului, 
cîte unul se apropia atît de mult, încît îi putură vedea 
detaliile trupului, în cabină, ca şi afară, era o 
atmosferă blîndă, liniştită, calmă. Au privit această 
inegalabilă moarte a luminii în tăcere. 

Jane se îmbrăcase într-o fustă lungă şi o bluză 
crem şi avea la gît unul din colierele pe care le 
cumpărase, „în caz că purtau în ele cine ştie ce 
blestem“. În faţa scaunului ei, Dan pusese unul din 
geamantane, ca să-şi menajeze piciorul bolnav. O 
durea puţin, nu de la mers, mai mult de la statul în 
picioare. Jane îşi cocoţase pe geamantan un pantof 
negru, ca de balerină, destul de copilăros, cu virful în 
sus; se sprijinea într-o mînă, iar cu cealaltă ţinea 
paharul din care sorbea din cînd în cînd, privind 
apusul soarelui. Profilul ei deveni pentru o clipă un 
contur profilat pe cer. 

Dar liniştea fu întreruptă. Auziră motoarele 
huruind, apoi pulsînd mai uşor şi vasul se mişcă din 
loc. Croaziera începea cu o coborire pe fluviu, înspre 
Cairo, ca să viziteze Abidos; apoi se întorceau la Luxor 
o zi, ca să viziteze valea Regilor. Jane se duse să-şi ia 
pardesiul şi, împreună cu ceilalţi pasageri, urcară pe 
punte ca să asiste la momentul plecării. Umbrele 
negre ale templelor de la Luxor şi Karnak se 
îndepărtau. Călătoria lor începuse. 

Dan ştia că atmosfera discretă din timpul 
prinzului nu putea dura tot timpul croazierei. 
Bineînţeles, cum s-au aşezat la masă, inginerul s-a 
prezentat: Mitchell Hooper, ea era soţia lui, Marcia; 
Dan, la rîndul lui, le-a spus că „dînsa“ era Jane 


Mallory şi... Spera ca numele lui să nu le spună nimic, 
dar a fost imediat dezamăgit. Tinăra i-a aruncat o 
privire scurtă. 

— Scenaristul? 

— Mă tem că da. 

— Am citit într-un articol din ziarul englezesc din 
Cairo. Că sînteţi aici. Pentru Kitchener, nu? 

— Sperăm. De abia sîntem la început. 

Soţul îşi privi soţia, apoi le zimbi larg cuplului de 
englezi. 

— Acum nu-i mai trebuie nimic. 

— Mitch. 

Făcîndu-se că nu aude vocea ei plină de reproş, 
continuă cu zîmbetul pe faţă: 

— Înghite cărţi şi filme cu duiumul. Eu sînt doar 
un om de ştiinţă. 

— Noi sîntem acum în vacanţă. Nimic mai mult. 
Ca şi dumneavoastră. 

— Sigur. Grozav. 

Dan prea le tăiase din scurt elanul de a mai pune 
întrebări, aşa că Jane a intervenit cu o diversiune mai 
subtilă. Se adresă tinerei. 

— Aţi reuşit să urmăriţi ce spunea ghidul? 

— Cumva... ştiţi. Aşa şi aşa. 

— Poate vă ajut eu. 

— Mulţumesc. 

— V-a plăcut? 

Fata ridică ochii către ea. 

— Incredibil de mult. Apoi: Nu aveţi aceeaşi 
impresie? 

— M-a impresionat foarte mult. Jane zimbi. Aş 
putea spune chiar că m-a copleșit. 

— Tocmai asta îi spuneam şi eu lui Mitch, înainte 
să veniţi la masă. E mult prea mult dintr-o dată. 

— Aveţi dreptate. 


Ospătarul le-a adus primul fel şi au întrerupt 
conversaţia. O fracțiune de secundă, privirea lui Jane 
o întilni pe a lui Dan, doar cu o corectitudine studiată 
a expresiei. Perfidul Albion lovise din nou; iar 
complicitatea fu stabilită între cei doi. Conversaţia s-a 
reluat între feluri, Dan şi Jane ascultînd mai mult decît 
vorbind. Americanii veneau de la Joliet, de lingă 
Chicago, dar „Mitch“ lucrase cîţiva ani buni în 
California. Le plăcea Cairo, Egiptul, poporul egiptean. 
Trebuia să le înveţi obiceiurile şi, după cum se 
spunea, dacă nu aveai răbdare la venire, învăţai să ai; 
dacă aveai răbdare, o pierdeai. Oare ei ştiau cuvîntul 
„mallesh“? însemna, se pare, „ce să-i faci, asta este“; 
kismet. Trebuia să înveţi să trăieşti cu astea. Ăsta era 
„modul în care e structurată societatea lor“. Nu 
doreau să se întoarcă în Statele Unite, se gîndeau să 
mai prelungească cu un an şederea aici sau, poate, în 
Liban ori în Europa. Nu ştiau încă nici ei sigur, vor 
merge la inspiraţie. 

După-masă, Dan şi Jane au urcat pe punte. Aerul 
de deşert era mai tăios, mai ales în curentul de pe 
punte, dar suportabil. 

S-au oprit într-un loc adăpostit, pe puntea 
superioară. Aplecaţi peste bord, priveau malurile 
întunecate şi tăcute alunecînd pe lîngă ei. Uneori 
silueta albă a unei case sau a unei vile se lăsa 
surprinsă de luminile vasului, ici şi colo cîte un punct 
strălucind plăpînd ca lumina unei lămpi cu gaz; 
stelele, curgerea tăcută a fluviului. Au vorbit despre 
perechea de la masă. 

— Nu puteam să sufăr cînd o auzeam pe mama 
cum le răspunde tăios uneori. Acum nu ştiu dacă nu e 
mai cinstit aşa, decit să le faci jocul. 

— Vrei subtilităţi din partea unora care vin din 
fundul Illinois-ului. 


— Eu nu spun că ei sînt de vină. 

— Noi sîntem? 

— Într-un fel. 

— Dacă e să găsim o vină, presupun că e 
pretenţia ridicolă că tehnologia produce oameni cu o 
mai mare bogăţie sufletească. S-a dovedit contrariul. 
Cei doi sînt pe jumătate conştienţi de asta. l-am simţit 
în defensivă. 

— Da, am simţit şi eu. 

— Probabil că vor să iasă din angrenaj. Cred că 
noi avem noroc. Ne-am născut într-o ţară care nu 
impune un astfel de angrenaj. 

Jane privea malul care se afla la trei sute de metri 
de ea. 

— Uiţi ce înseamnă să fii englez. Pînă cînd ajungi 
într-un moment ca acesta. 

— Cred că acum, la bătrîneţe, am devenit patriot. 
Probabil din cauză că mi-am petrecut aşa de mult timp 
în Statele Unite. 

Se amuză. 

— Mica Britanie? 

El şopti: 

— Dacă nu mi-ai fi dat acel cadou adorabil... 

— Dar chiar ne-am purtat ca nişte micuţi 
britanici. Cel puţin ei sînt oneşti. 

— După o scară de valori inadecvată. 

— Dar noi o ascundem pe a noastră, ca şi cum ne- 
ar fi ruşine. 

Cu ochii aţintiţi asupra apei, el o imită: 

— Sînt o doamnă marxistă cu înalte principii. Nu 
accept glorificarea individului în nici un moment şi în 
nici o perioadă. Ai impresia că o să înghită chestia 
asta? 

Îi aruncă o privire şi-i văzu expresia contrariată. 

— Parcă am căzut de acord că sînt doar o 


idealistă confuză. 

— Nici asta nu o să priceapă. Ea nu răspunse. Au 
dat o grămadă de bani cîştigaţi cu greu ca să vadă 
toate astea. În ghid scrie că e lucru mare. Cum vrei să 
gîndească altfel? 

— Dar chiar e lucru mare. 

— Acum eşti încăpăţinată. 

— De ce? 

— Ştii bine că nu despre asta vorbeam. 

— Ştiu că nu au imaginaţie ca turişti. Mă gîndesc 
la perioada cînd eram acolo, la şcoală. Intotdeauna 
erau mai sinceri, cel puţin cînd era vorba de chestiuni 
de gust. Spuneau ce simt. 

— Eu nu-i acuz că nu spun ceea ce simt. 

— Că nu simt îndeajuns? 

— Nici măcar. Că nu cunosc îndeajuns. Că nu au 
voie să cunoască îndeajuns. Ce-mi spuneai din 
Gramsci. Apoi adăugă: întotdeauna fac totul după 
carte. 

Jane rămase tăcută un timp. 

— Peter spunea ceva de genul ăsta într-una din 
scrisori. Că la început îţi place formula directă şi... 
mai tîrziu îţi doreşti meandre. 

— Asta am trăit şi eu. Transparenţa e bună. Pînă 
cînd realizezi că se bazează mai puţin pe onestitate, 
cît pe lipsă de imaginaţie. Aşa-zisa deschidere cînd 
vine vorba de sex. Nu-şi dau seama ce pierd. 

— Unii îşi dau seama. 

— Bineînţeles. Puţinii norocoşi. 

— Nu e la fel peste tot? 

— Se poate. Dar ei posedă condiţiile esenţiale de 
a mări numărul celor norocoşi. Numai să-şi dea 
seama. 

— Dacă priveşti aşa lucrurile. 

— E absurd cum au reuşit să devină, printre 


occidentalii progresişti, populaţia cea mai săracă în 
materie de cultură. Cu excepţia marilor oraşe. Sînt cei 
mai insulari. Altfel cum se explică alegerea unui porc 
ca Nixon drept preşedinte? Şi cu o asemenea 
majoritate covîrşitoare? 

— Nu pot să sufăr politica bazată pe imagine. 

Dan s-a oprit din vorbit, dar Jane, cu privirea 
aţintită asupra malului, prefera să-l asculte decît să 
vorbească. El ridică din umeri. 

— Cum altfel ar putea să funcţioneze Madison 
Avenue? Nu au concepţii construite dinlăuntrul lor. 
Asta îi face victime ale primului şmecher cu papagal. 
După o pauză, reluă: Totul reclamă libertatea totală ca 
fiind bunul cel mai de preţ al omului. Deşi e clar ca 
lumina zilei că, în ultima sută de ani, libertatea totală 
a însemnat libertatea de a exploata. Supravieţuiesc 
cei care se îmbogăţesc primii. Trase aer în piept şi se 
uită la ea. E absurd. Mă faci să vind castraveți 
grădinarului. 

Jane lăsă capul în jos, schiţind un zîmbet. A 
rămas tăcută încă puţin, iar cînd a început să 
vorbească, dădea impresia că o face pentru sine sau 
pentru noapte. 

— Sînt curioasă de ce nu vor să se întoarcă în 
Statele Unite. 

Acum hotărîrea pe care o luase nu l-a ajutat: se 
simţea dezumflat. El vorbise mult prea mult şi în 
termeni mult prea generali, ca să-i facă ei plăcere, în 
vreme ce ea era cu gindul la doi oameni care se aflau 
împreună cu ei pe acelaşi vapor, ale căror opinii ea le 
considera simpliste, Dan ştia asta, şi pe care-i 
ascultase aşa cum un pianist ascultă un amator 
netalentat; dar fără să o recunoască de fapt. 

— Nu cred că e greu de aflat. 

Jane continuă, încercînd parcă să se explice: 


— Înainte de a veni la tine în cabină, am citit din 
cărţulia despre felahi. 

— Da? 

Ea ezită. 

— Timp de cinci mii de ani nu au căpătat nimic, 
au fost ignoraţi şi exploataţi. Nu au fost ajutaţi cu 
nimic. Se pare că nici antropologic nu au fost studiaţi 
decît recent. 

— Şi? 

După o nouă ezitare, ea zise: 

— Astăzi la Karnak mă gindeam dacă e vreo 
diferenţă între noi, puţinii norocoşi de astăzi, şi cei de 
atunci. În sensul că nici noi nu ştim ce se petrece în 
afara lumii noastre. 

Vocea ei trăda nesiguranţă, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat la o ironie dispreţuitoare. 

— Jane, cineva trebuie să toarne apa simbolică. 
Pentru amăriţii din jur. 

— Da, dar acum cînd trăim cu ameninţarea 
secetei, la propriu şi la figurat, eu nu mai văd 
necesitatea apelor simbolice. 

— Civilizaţia? Cultura, arta? Tot ceea ce a 
însemnat Herr Profesor azi-dimineaţă pentru noi. 
Toate acestea vin din interiorul zidurilor. Nu? 

— Argumentul ăsta l-am auzit de nenumărate ori 
la Oxford. Existenţa unei presupuse hoarde de barbari 
ca scuză pentru miopia egoistă a unora. 

— Nu asta apăr eu. Dacă însă vezi sentimentele şi 
gusturile complicate ca fiind o crimă, vei începe să 
interzici orice cunoaştere aprofundată. 

— Dacă preţul nu ar fi atit de mare. 

— Ghilotina e un răspuns? Au nevoie de Herr 
Profesor. Şi de noi întrucîtva. Aşa cum sîntem, în 
ciuda defectelor noastre. 

Jane urmări cu privirea o fantomă albă înaripată, 


o egretă tulburată din somn. 

— Numai că aş vrea să nu mai fie atît de mulţi 
dintre „noi“ care neagă primordialitatea necesităţilor. 
Care văd în privilegii un drept axiomatic pe care unii îl 
au prin naştere. 

— Nu putem fi toţi activişti. Ea nu spuse nimic şi 
el continuă: Cred că anumite climate intelectuale 
trebuie păstrate. Discipline. Cunoştinţe. Chiar plăceri. 
Pentru momentul de după revoluţie. 

Cu asta a făcut-o să nu mai argumenteze, în 
sfîrşit, fie că îi acordase punctul, fie că renunţase să-l 
mai convingă. Privindu-i pe furiş profilul, descoperi 
însă altceva, o retragere în sine, o concentrare asupra 
gîndirii sale în spaţiul nopţii, care nu marca nici un 
semn că ar fi trebuit să evite această discuţie. Altceva 
l-a uimit însă: timiditatea, ezitările, ocolişurile, 
tăcerile. Presupunerea că era obişnuită cu discuţii cu 
mult mai elevate, cu polemici, cu argumente 
sofisticate despre subiecte asemănătoare. Ceva din 
Anthony, modul de a gîndi şi de a se exprima probabil 
că-i estompase în toţi aceşti ani gîndirea proprie şi 
comportamentul. La început a crezut că era pur şi 
simplu amabilă, din condescendenţă, în stilul adoptat 
faţă de americani pe care ea însăşi îl criticase. 

Dar acum, în timp ce stăteau tăcuţi, se gindea că 
s-ar putea ca distanţa care îi era impusă nici să nu fie 
prea mare şi că ceea ce lui i se părea că îi este 
interzis, de fapt îi este oferit. Ea de fapt mărturisea 
sentimente, dubii, nu raţiuni intelectuale, afirma 
năzuinţe, nu făcea propagandă. Şi începuse să 
ghicească şi altceva, că pasul enorm şi concret pe 
care Jane nu era capabilă să-l facă era cel între 
simpatia ei personală pentru ideile marxiste sau 
neomarxiste şi manifestarea acestora în public într-o 
formă practică, organizată. Nu era greu să-i 


desluşească spaimele pînă în îndepărtatele momente 
catolice din existenţa ei; să traseze o paralelă între 
conflictul dintre marxism ca teorie umanistă nobilă şi 
marxism ca totalitarism în practică şi acelaşi conflict 
între creştinismul intim şi vulgarităţile şi naivităţile 
bisericii publice de la Roma. Aceasta trebuie să fi fost 
marele ei obstacol: teama de a nu-şi vedea încă o dată 
propriile sentimente şi judecăţi înşelate. Concluzia era 
importantă pentru Dan, pentru că şi el îi ascundea 
ceva. În ciuda aşteptărilor, textul lui Lukăcs nu l-a 
trimis prea repede la culcare în noaptea precedentă la 
Cairo. Ca şi sentimentele pe care i le atribuise ei, şi 
sentimentele lui căpătaseră forme contradictorii: ca 
individ, ideile îl tentau, ca membru al societăţii însă, 
era sceptic, era de acord cu un număr de premise 
generale, totuşi se îndoia de consecinţele lor politice. 
În clipa de faţă, sesiza o similaritate nedeclarată dar 
fundamentală între situaţiile lor. Era un sentiment 
straniu, ca şi cum o mînă invizibilă se întinsese şi îl 
atinsese liniştindu-l. 

Brusc, Jane începu să vorbească. 

— Dan, povesteşte-mi de Andrea. 

El zimbi, uitîndu-se la apă. 

— E curios cum schimbi subiectul. 

— Nu chiar. Ca şi cu americanii, şi cu ea am 
intrat în joc. Sau poate am urmărit-o pe Nell cum intră 
în joc. 

— Nu ţi-e frig? 

— Nu, dacă ne plimbăm pe punte. E un aer atît de 
curat. 

În timp ce se plimbau de-a lungul punţii, printre 
şezlongurile goale, Dan îi povesti despre Andrea. 
Greşelile ei, de ce a îndrăgit-o, de ce s-au despărţit, de 
ce credea el că s-a sinucis. Mai tîrziu au intrat în 
salon, s-au aşezat pe o canapea şi au băut cîte o 


ceaşcă de ceai, ca o ironie la adresa englezismului lor. 
Discuţia a continuat alunecind pe nesimţite la 
motivele care au dus la divorţul lui de Nell... cel puţin 
motive domestice şi psihologice. Amîndoi s-au limitat 
cu prudenţă la o atitudine obiectivă şi Dan vorbi 
despre sine, aşa cum o face acum, la persoana a treia; 
un tînăr inconştient şi obstinat, la acea vreme, de-abia 
ieşit din adolescenţă. Ar fi vrut să-i povestească 
cealaltă infidelitate de neiertat, dar asta ar fi însemnat 
să-i amintească de ziua cînd au descoperit femeia 
dintre trestii. 

În cealaltă parte a salonului, „Regina de pe 
luntre“ adunase în jur o mulţime de curteni. Patru sau 
cinci francezi stăteau la masă cu el. Tînărul 
Ganimede, într-un costum care părea scump, în 
cămaşă neagră descheiată şi cu o eşarfă legată 
neglijent la gît, introducea monede în jukebox-ul din 
colţ. Dan şi Jane priveau în tăcere menajeria din faţa 
lor. 

— Ce discută? 

— Nu prea aud din cauza ţăcănitului. Cred că 
despre arta modernă. Pictură. 

— Drăguţii de franţuji. 

g — Polemizezi. Discuţi logic, faci caz de retorică. 
În fond, şi ce este mai important, îţi demonstrezi 
superioritatea faţă de cuplul caraghios de englezi care 
stă în faţa ta. Jane îi dădu un cot. Ce păcat că ţi-ai 
uitat melonul acasă. 

— Eşti sigură să nu vrei să stai cu ei la masă? 

— Absolut. Şi că mă duc la culcare. 

Îl privi zîmbind, îi atinse uşor mîna, apoi se 
ridică. 

Au ieşit din salon, a lăsat-o să coboare singură în 
cabină şi el a urcat pe punte să mai fumeze o ţigară. 
Noaptea, stelele, înaintarea lentă deveneau monotone, 


lipsite de semnificaţie, deprimante. Trecînd în dreptul 
salonului văzu prin geam că grupul de francezi se 
dispersase. Nu mai rămăseseră decit „Regina“ şi 
bărbatul. Individul în vîrstă îi reproşa ceva; iar 
băiatul, cu faţa către uşă, privea mohorit masa la care 
stăteau. 


Nil 


Cele şase zile ale croazierei s-au scurs însoţite de 
curgerea molcomă, perpetuă a rîului între maluri, de 
parcă ar fi fost una singură. Nilul şi peisajele sale s-au 
transformat la Dan în iubire. Apele fluviului păreau să 
vină nu doar din inima Africii, ci din străfundurile 
timpului însuşi. Vechile aşezări şi străvechile obiceiuri 
de viaţă ale satelor de felahi, cîmpiile înşirate de-a 
lungul rîului, minaretele, pilcurile de palmieri, femeile 
cu ulcioare, felucile, şadufurile, bărbaţii uscăţivi 
afundînd roţile de apă pe care se aflau în cerc vase de 
ceramică trase de cîte un bou sau un măgar creau 
efectul unei senzaţii adinci de efemer şi etern, care 
reflecta un simţ mai acut al propriului prezent şi 
trecut... pe care amîndoi o trăiau. 

Fluviul se mişca şi fluviul stătea, dacă priveai cu 
ochii sau cu ochii minţii. Era conceptul lui Heraclit, 
acelaşi şi totuşi altul. Era fluviul existenţei care-i 
amintea lui Dan de acele minunate versuri de început 
ale Ecleziastului, din care majoritatea oamenilor îşi 
amintesc doar cuvintele: „Deşertăciunea 
deşertăciunilor“ şi care, paradoxal, i se păruseră 
revelatoare şi reconfortante pe vremuri, cînd formau 
unul dintre subiectele preferate ale tatălui său. 
Pămintul rămîne etern; nimic nu este nou sub soare. 
Amîndoi înregistraseră aceste ecouri biblice, amintiri 
dintr-o imagistică  neînţeleasă, dar obsedantă a 


copilăriei. Au căzut de acord că acest lucru venea de 
la fluviu, care era, ca şi Biblia, un imens poem, bogat 
în metafore încă relevante. 

Tuturor acestor lucruri le corespundeau în plan 
vizual echivalentul a ceea ce T.S. Eliot numea în 
poezie „corelativul obiectiv“; şi aşa cum există pasaje 
din Biblie care impresionează pe cel mai convins 
dintre atei, Nilul emana un farmec metafizic alături de 
acela vizibil, material. Purifica şi simplifica lucrurile, 
dînd perspectivă vieţii. Amintirea sutelor de generaţii, 
a nenumăratelor rase - a tot ceea ce dispăruse 
perpetuu în nămol, aducea omul la rațiune, la 
recunoaşterea micimii, a dimensiunii sale reale, mai 
mică decît cel mai infim fir de nisip din deşertul 
nesfirşit care, dincolo de valea mănoasă, cuprindea 
orizontul de la un capăt la celălalt. Totuşi atît de 
multe dintre dispoziţiile, luminile schimbătoare şi 
panoramele marelui fluviu erau tulburător de 
frumoase, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui; şi 
păreau să justifice însăşi viaţa pe care o nega eterna 
sa indiferenţă, simpla sa prezenţă fizică. Deşi exista 
sărăcia şi bilharzioza şi thalasemia şi cîte şi mai cîte, 
nici Jane, nici Dan nu s-au simţit capabili să 
compătimească această lume ţărănească 
antediluviană. 

Grupuri de femei ca nişte statui greceşti se 
îmbăiau cu hainele ude pe ele sau spălau rufe la malul 
apei, se opreau, îşi ridicau privirile spre ei şi, rizînd, 
fugeau de năvala valurilor izbindu-se de țărm de 
trecerea vaporului alb, opulent. Prima dată, scena i-a 
făcut să se simtă jenaţi, ca şi cum ar fi făcut parte 
dintr-o cavalcadă regală care traversa un sat medieval 
sau ca şi cum s-ar fi aflat într-un Versailles plutitor. 
Asaltate de inevitabila baterie a aparatelor de 
fotografiat, atunci cînd se aflau aproape de mal, unele 


femei întorceau spatele, altele îşi acopereau faţa cu 
mîinile pînă ce intruşii treceau mai departe. Acest 
gest avea o demnitate musulmană, simplă şi gravă, 
sau plină de cochetărie, căci cele tinere, evocînd 
haremul şi zenana, aruncau priviri jucăuşe printre 
degetele răsfirate aşezate în dreptul obrazului. Au 
simţit invidie pentru această viaţă simplă, dusă într-o 
lume verde, lichidă, permanent fertilă, sub cerul 
albastru. Erau ca locuitorii unei planete reci şi aspre, 
invidioşi pe cei de pe Pămînt. Privind scenele idilic- 
pastorale, viaţa suprasolicitantă a secolului XX apărea 
ca umbra unui nor trecător; o nebunie, simplul 
rezultat al unui ghinion climateric. Jane îşi aminti 
afirmaţiile lui Montesquieu şi se întrebară dacă 
progresul occidental nu era pur şi simplu rezultatul 
nevoii de a umple timpul unei după-amieze ploioase 
istorice. Într-o dimineaţă, cînd amindoi stăteau în 
soare cu coatele pe parapet, Jane a găsit atributul cel 
mai potrivit rîului: era înţelept; în sine şi în ceea ce 
năştea din sine. 

Ceilalţi pasageri furnizau şi ei, în felul lor, situaţii 
parabolice. Era şi interesant, şi amuzant să-i 
urmărească, pe cît era de interesant să-şi studieze 
propriile reacţii faţă de acest microcosmos poliglot în 
mijlocul căruia erau temporar izolaţi. Dacă Nilul era 
istoria omenirii, vaporul lor era o caricatură în format 
mic a rasei umane sau cel puţin a celei occidentale. 
După prima zi, cele două grupuri distincte, francezii şi 
est-europenii, au început să se amestece. În timpul 
croazierei, între vizite la diverse locuri celebre, toţi 
membrii croazierei şi-au satisfăcut mania comună 
pentru fotografiat şi filmat. Cînd pe cele două maluri 
apăreau simultan subiecte fotogenice, puntea înţesată 
de lume arăta ca într-un film cu scene groteşti de Tati, 
toţi fotografii amatori alergau frenetic de la un 


parapet la celălalt, îmboldiţi de tirania lentilelor şi de 
propriile exclamaţii entuziaste. 

Dan şi-a folosit foarte puţin aparatul Nikon, ca să- 
i facă lui Jane cîteva instantanee, în care apărea ea 
sau peisaje mai deosebite, pe care dorea să le arate 
copiilor. Pe acestea le-ar fi putut face foarte bine şi cu 
un Instamatic. Toată viaţa evitase turiştii şi uitase în 
ce măsură oamenii sînt acum propriii făuritori de 
imagini. Era aproape  înspăimîntătoare această 
obsesie de a înregistra totul cu un singur simţ, unul 
care necesita (cel puţin în stilul în care Jane şi Dan îi 
vedea  fotografiind) un minimum de gindire şi 
concentrare: un declic automat. Cel care declanşa 
automatul era încurajat să nu gîndească; să nu-şi 
folosească imaginaţia; să nu-şi amintească; mai mult 
chiar, să nu simtă. Probabil că era un ultim privilegiu 
pe acest vapor care adunase beneficiarii tuturor 
avantajelor economice şi culturale: posibilitatea de a 
consuma un duplicat a ceea ce văzuseră şi de a-şi face 
reclamă cîndva în viitor; fuseseră într-adevăr acolo. I- 
a spus lui Jane ceea ce gindea, dar ea l-a ironizat, 
răspunzîndu-i că-şi trădează propriul mediu. 

A doua zi, cînd au coborit, Jane s-a apropiat de el 
cu privirea în jos, prefăcîndu-se spăşită. 

— Dan, ştiu că e îngrozitor de vulgar şi de filistin 
din partea mea, dar mă întrebam dacă ai putea să-mi 
faci un duplicat după ceva ce am văzut. Friza de acolo. 

A fotografiat ce l-a rugat, bombănind: 

— Degeaba, tot eu am dreptate. 

Jane zimbi. 

— Eu nu am spus că nu ai dreptate. 

O atmosferă de camaraderie internaţională se 
instala pe măsură ce oamenii schimbau păreri despre 
calitatea aparatelor de fotografiat, despre frumuseţea 
peisajelor, a problemelor obţinerii planului de 


perspectivă. Dar cuplul englez avea impresia că est- 
europenii erau mai reţinuţi, şi cumva în defensivă, 
francezii prea hedonişti şi egocentrişti, simţul datoriei 
obsedîndu-i pe primii, dorinţa de plăcere pe ceilalţi. 
Sigur, nu fără excepţie. S-a aflat repede că Jane 
vorbea franţuzeşte, iar cîţiva est-europeni vorbeau 
destul de bine englezeşte. Toți se grozăveau că 
vorbesc limbi străine. 

Dan şi Jane s-au împrietenit cu un ceh, inginer de 
mine, un om liniştit, care în timpul războiului fusese în 
Scoţia; cu doi tineri francezi, un fotograf profesionist 
şi un ziarist, care pregăteau un articol despre 
croazieră pentru o revistă ilustrată. Aceştia doi 
vorbeau destul de bine englezeşte şi farmecul galic se 
îmbina cu o privire cinică asupra vieţii, care coincidea 
cu cea a lui Dan. Erau destul de puţini tineri pe vapor 
şi cei doi s-au împrietenit cu Dan şi cu Jane, găsindu-i, 
poate, mai amuzanţi decît propriii compatrioți sau pur 
şi simplu pentru a-şi etala anglofilia. S-a confirmat 
părerea lui Jane, pe care şi-o făcuse încă de la Luxor. 
Alain, tînărul ziarist, făcu un gest de dispreţ, trecîndu- 
şi podul palmei pe sub bărbie, atunci cînd a venit 
vorba despre grupul de francezi. li considera un grup 
rasant - de-a dreptul obositori, plaţi şi groaznic de 
conservatori. Ca majoritatea tinerilor educați de 
stînga, păstrase un respect nesănătos faţă de stil, dar 
împărtăşea impresia resimţită tot mai puternic de 
Jane şi Dan, că felahii erau tot atît de interesanti ca şi 
vechile aşezări pe care le vizitau. S-au distrat cu toţii 
pe seama celor două figuri: „Regina de pe luntre“ şi 
junele său prieten. Se pare că primul era un critic de 
artă, un personaj al Parisului monden, îl cunoscuse pe 
Jean Cocteau şi avea grijă ca nimeni să nu uite acest 
lucru. Junele, „Carissimo“ - nu numai Dan şi Jane 
porecleau lumea - era italian. 


Francezii erau pasagerii care îi interesau cel mai 
mult, poate din cauza individualismului lor marcat, a 
egocentrismului evident. Nu era uşor de spus dacă 
faţă de restul Europei erau în urmă sau înainte. În 
comparaţie cu pasagerii din estul Europei, sobri şi 
solizi, francezii erau ca nişte păuni din alte vremi; 
nişte individualişti luptînd într-un război de gherilă 
pierdut, dus împotriva procesului global de 
uniformizare. Alteori păreau că sînt o epifanie a ceea 
ce şi britanicii încercaseră timid în ultimii treizeci de 
ani - să se debaraseze de puritanism, să se 
concentreze asupra propriei persoane şi să facă unele 
concesii acesteia, să devină tot ceea ce fusese proscris 
prin conotaţiile termenului de „britanic“: datorie, 
interes naţional, cît şi obiceiul de a implica permanent 
„ceea ce se cuvine“. Uneori Dan îşi imagina cum ar fi 
apărut scenele comediei umane contemporane la care 
asista privite cu ochii albaştri, feroce ai lui Kitchener. 
Evalua experienţa aceasta cu ochiul profesionistului 
care în scenariu tratase cu mult curaj ceea ce acum 
considera o găselniţă fericită - incidentul Fashoda din 
1898. Şi-l imagina pe maiorul Marchand, întrepidul 
soldat-explorator francez care provocase incidentul, 
cu expresia mobilă şi sarcastică a tinărului ziarist 
Alain şi încerca să conceapă un mod de a introduce în 
scenariu ideea că secolul XX dădea cu tifla secolului al 
XIX-lea. Dan se gîndi la cîteva modalităţi de a face 
vizibilă ideea că, încă de atunci, cauza imperialismului 
era pierdută. 

Într-o seară, a discutat cu Jane dacă noua 
conştiinţă acută a eului - cu dezideratele, drepturile, 
privilegiile ei, care invadase sufletul colectiv 
occidental după primul război mondial, era un lucru 
bun sau o consecinţă nefastă a liberei iniţiative 
capitaliste. Oare oamenii fuseseră traşi pe sfoară de 


către mass-media, astfel încît să creadă în conştiinţa 
de sine, pentru a mări profiturile meşterilor păpuşari, 
sau aceasta era o forţă care acţiona în direcţia 
liberalizării societăţii umane? în mod previzibil, Jane a 
susţinut prima alternativă, iar Dan pe a doua, părerea 
lui fiind că astfel se introducea în relaţiile dintre 
oameni mai multă sinceritate. În sinea lui nu mai 
putea aduce argumente în plus avind în vedere 
respectul de-o viaţă, destul de asemănător cu al 
francezilor, pentru propriile decizii şi dorinţe. Jane, pe 
de altă parte, vedea morcovi agăţaţi ca momeală la 
botul asinilor. Refuza să accepte ideea că existau şi 
demolări utile, iar Dan o acuza că doreşte o societate 
care, în perspectivă, chiar dacă se baza pe alte 
concepte privind simţul datoriei şi preocupările faţă 
de destinul naţional, nu era mai puţin rigidă decît cea 
veche. Părerea ei se baza pe sentiment; cultul eului 
canaliza toate sentimentele spre interior, un gest 
sinucigaş, într-o lume care avea nevoie de deschideri 
în afară. 

Jane îşi punea întrebarea dacă nu era cumva de 
preferat atitudinea lui Kitchener; el, cel puţin, 
încercase să vadă dacă a acţionat bine sau nu (Jane 
citise biografia pe care Dan o folosise pentru 
scenariu), este adevărat, într-un context eronat. 
Impărtăşea disprețul lui Dan faţă de imperialism, dar 
raţiunea era diferită. Ea gîndea că Imperiul Britanic 
risipise o energie morală benefică în esenţă dar, 
pentru că se sprijinise pe putere şi nu pe lege, reuşise 
să ne facă, în mod iremediabil, reputaţia praf. 
Pierduserăm ca naţiune speranţa de a deveni arbitri 
printre celelalte naţiuni. 

Dan a declarat puţin maliţios că va putea 
supravieţui ideii că în secolul XXI Marea Britanie nu 
va juca rolul Elveţiei. 


Jane a zîmbit, dar s-a abținut să răspundă. El ştia 
că ar fi răspuns că existau şi roluri mai nefaste. 

Dacă este vorba de roluri, se distrau pe seama 
rolurilor pe care le jucau pe vas: englezi, măşti 
politicoase, dar şi festele pe care le jucau uneori ca să 
infirme tot felul de idei preconcepute. Ca aproape 
toate minoritățile, vrind-nevrind, jucau rolul de arbitri 
şi aceasta îi apropia. Datorită noilor cunoştinţe şi 
pentru că nu erau aproape niciodată singuri la masă 
în salonul veşnic aglomerat, de abia reuşeau să 
rămînă singuri. Continuau, printr-un consens tacit, să 
chiulească de la bar înainte de masă. Cînd s-a 
terminat whiskyul său, Dan a început să comande de 
băut în cameră. IÎncepuse să-i facă mare plăcere 
această jumătate de oră cînd puteau să fie singuri şi 
se gindea cu groază la nesfirşitele taclale de după 
masă. Dacă ar fi fost după el, s-ar fi dus în cabină 
imediat după masă, dar lui Jane îi plăcea în lume mai 
mult decît lui. Ea nu vorbea mult, de obicei, însă el o 
urmărea cum adesea manevra discuţia printr-o 
întrebare profesională sau printr-o afirmaţie polemică, 
dar politicoasă. Într-o seară, tîrziu, cînd se plimbau pe 
punte, i-a spus ce observase. Jane s-a necăjit crezînd 
că era un reproş. Nu era vina ei, zicea, era a 
Oxfordului, metoda socratică de a vedea întreaga 
lume în postură de elevi... era îngrozitor, ea nu-şi 
dăduse seama. În seara următoare, a tăcut în mod 
deliberat. Dinadins, Dan a suplinit-o punind cam 
acelaşi tip de întrebări, provocînd discuţii identice în 
contradictoriu. La un moment dat, după una dintre 
cele mai flagrante intervenţii ale lui, privirile li s-au 
întîlnit. Ea avea expresia ironică a femeii provocate pe 
nedrept, aproape ca şi cum i-ar fi reproşat că e 
impertinent. Dar nu a comentat nimic. 

L-a mirat cît de repede se integrase Jane în 


societatea de pe vas. Se aşteptase la asta şi sperase să 
se întimple, dar nu şi-a închipuit că va funcţiona atit 
de simplu şi discret în acelaşi timp şi înţelegea acum 
mai bine cum a putut fi indusă Carol în eroare de 
comportamentul ei anterior. Era ridicol să o mai iei în 
serios atunci cînd se plîngea că a uitat să fie în rîndul 
lumii. A descoperit că pierduse foarte puţin din 
vechea ei pricepere de a se adapta la maniere şi 
circumstanţe. Ştia că la ea nu e o manifestare de 
afectare conştientă - aşa cum păruse adesea genul 
acesta de diplomaţie la sora ei -, ci faptul că o 
interesau cu adevărat oamenii. O dată sau de două 
ori, chiar cînd discuta cu Alain pe un ton foarte vioi 
sau cînd asculta cu atenţie ce spunea unul dintre 
francezii mai convenţionali (ale cărui idei era sigur că 
nu o interesau), îi arunca o privire ironică pe care Dan 
i-o returna cu tandreţe, nicidecum provocator. 

În afară de două franţuzoaice drăguţe, cam de 
treizeci de ani, ai căror soţi erau mai în vîrstă, Jane nu 
prea avea rivale printre doamnele de vîrsta ei. Dan a 
observat la un moment dat că era invidiat pentru că 
era împreună cu ea, nu numai pentru dezinvoltura şi 
inteligenţa ei, dar şi pentru că se presupunea că-l 
primea la ea în cabină. Inginerul de mine era văduv de 
puţin timp şi evident că nu pe Dan îl căuta cînd se 
aflau cu toţii pe punte. La fel, dar într-o manieră 
diferită, se întîmpla şi cu cei doi tineri francezi: Alain, 
în mod special, a adoptat foarte repede stilul tipic 
francez de a face curte unei femei, cînd tandru, cînd 
ironic. O făcea deschis, uneori avind aerul că-l 
tachinează pe Dan, din prietenie, provocîndu-l; 
aparteuri în franceză, jocuri galante. Dan bănuia că 
Jane îi explicase francezului situaţia reală, deşi nu o 
întrebase ca să-i confirme. Cum putea să-l acuze pe 
tinărul cu ochii negri, plăcut la înfăţişare, că-şi 


permite anumite libertăţi? Nu o făcea în serios. Se 
purta la fel şi cu una din cele două franţuzoaice tinere 
atunci cînd soţul acesteia nu era în preajmă. 

În această atmosferă, Jane arăta mai tînără sau 
cel puţin mai tînără decît în Anglia; acea mască a ei 
interioară, se părea, îi fusese rezervată exclusiv lui 
Dan. Părea, atunci cînd o vedea singură, dar şi la 
masă, că acest eu mai grav şi mai supus era fondul ei 
real, adevărat, că în rest juca teatru. 

Într-o zi, pe cînd stăteau de vorbă, deveni evident 
că distanţele psihologice dintre ei începuseră să se 
dizolve. Ea îi povesti, poate pentru că şi el povestise 
despre Andrea, despre relaţia ei cu Peter, despre 
calităţile şi defectele lui. Vorbea cu dezinvoltură şi 
detaşare, fără jalnică disperare, ba chiar cu un 
sentiment de uşurare, ca atunci cînd i-a spus la 
Thorncombe că se despărţise de Peter. Se pare că nici 
Peter nu trecuse niciodată cu adevărat testul ei. I-a 
mai vorbit puţin despre Anthony şi despre căsătoria 
lor, tot pe un ton detaşat, dar ascunzînd totuşi ceva. 
Dan nu a insistat. Afecţiunea îi dicta să tacă dacă ea 
aşa dorea. 

Într-o altă seară, a profitat de ocazie ca să-i 
vorbească lui Jane, imitindu-i dezinvoltura, despre 
Jenny McNeil şi despre propria lui dilemă. La început 
a vrut să discute cu francheţe sentimentele şi legătura 
dintre ei, dar apoi a ajuns să analizeze cum viaţa 
stresantă căreia Jenny îi este supusă îl obliga automat 
pe partener să o protejeze. Dacă a fost răutăcios 
zicînd că Jenny nu a putut să nu se îndrăgostească de 
California, de modul de viaţă de acolo, de limba pe 
care o vorbeau, Dan a încercat să fie cinstit în privinţa 
altor lucruri: bunul-simţ, cinstea ei, eforturile de a nu 
pierde şi de a nu-şi corupe propriile criterii de 
judecată. 


Discuţia a fost neobişnuit de complicată pentru 
că Jane, ca şi înainte, susţinea că femeile sînt capabile 
să hotărască singure ceea ce aveau de cîştigat dintr-o 
astfel de legătură. Încercînd să fie cinstit cu Jenny şi 
lăudîndu-şi inteligenţa, Dan şi-a tăiat craca de sub 
picioare, nu fusese destul de clară ideea că el ştia că e 
egoist, însă nu orbit. În tot ce spunea, detecta 
ipocrizie, artificialitate (şi, de asemenea, trădare, 
pentru că, deşi îi trimisese o carte poştală de la Luxor, 
nici măcar nu se sinchisise să se intereseze asupra 
modalităţii de a da un telefon în America). A primit din 
partea ei o reacţie simpatetică - de fapt era mai mult 
un fel de toleranţă indulgentă - diferită de aceea pe 
care o solicitase de fapt: să i se spună că greşise... nu 
că de fapt acţionase bine, că poate avusese dreptate. 
Paradoxal, discuţia i-a făcut plăcere mai mult pe 
parcursul pauzelor şi tăcerilor decît în cursul ei. Căci, 
acum, din nou, ca în trecutul îndepărtat, se înțelegeau 
şi fără ajutorul cuvintelor. Erau puşi chiar în situaţia 
de a comunica prin tăceri atunci cînd nu puteau vorbi 
din cauza celor de faţă cum era, de exemplu, familia 
Hooper. Chiar cînd se aflau singuri, tăcerile nu mai 
erau tensionate. Într-o seară, cînd Jane a venit la el în 
cabină să bea amîndoi aperitivul dinainte de masă, ea 
s-a aşezat să scrie ilustrate, ca şi cum uitase de 
existenţa lui; şi acest lucru, în secret, îi făcu la fel de 
mare plăcere ca şi cînd ar fi purtat o discuţie. 
Existenţa în doi era acum mai normală, cel puţin din 
acest punct de vedere, printr-o evoluţie abia 
perceptibilă, pe care Dan a realizat-o mai tîrziu, 
amintindu-şi şi retrăind clipele acelei călătorii. 


Şi se mai schimba ceva în el, se schimba chiar în 
acele clipe cînd ea scria ilustrate la el în cabină, în 
timp ce el citea, nu din politeţe, cartea lui Lukâcs pe 


care ea i-o dăduse în avion. Întîmplător, răsfoind-o în 
prima noapte la Cairo, a găsit un pasaj care l-a 
impresionat pentru că în el regăsea ecoul unor lucruri 
spuse de Anthony în cursul acelei nopţi pe care nu o 
va uita niciodată. Pasajul era următorul: 


„Scriitorul burghez contemporan va 
avea de ales între cele două metode 
reprezentate de Franz Kafka şi Thomas 
Mann. Atunci cînd scriitorul alege între 
sănătate şi morbiditate socială, sau cînd 
renunţă la marile tradiții literare 
progresiste ale realismului şi preferă 
experimentul formal, el nu este obligat să 
renunţe la modul de viaţă burghez. (Sigur 
că mulţi scriitori vor alege socialismul 
pentru a ieşi dintr-o dilemă personală. Eu 
încerc să evidenţiez faptul că aceasta nu 
este singura alternativă a scriitorului 
contemporan.) Ceea ce contează este 
opţiunea personală. Astăzi, opțiunea 
depinde de răspunsul la întrebarea dacă 
omul acceptă sau respinge angoasa. Angst- 
ul trebuie fie să fie luat ca element absolut, 
fie trebuie învins. Acestea nu sînt în primul 
rînd întrebări de ordin literar, ele se referă 
la comportamentul uman şi la experienţa de 
viaţă. Problema crucială este dacă omul 
evadează din viaţa materială a epocii sale în 
spaţiul conştiinţei, moment care generează 
angoasa în conştiinţă, sau se confruntă cu 
existenţa modernă, hotărît să lupte 
împotriva racilelor şi să încurajeze ceea ce 
e bun în ea. Prima hotărîre duce la 
întrebarea: este oare omul victima 
neajutorată a unor forţe transcendentale, 
imposibil de explicat, sau este membrul 
unei colectivităţi în care poate juca un rol 


indiferent cît de mic, pentru a o modifica şi 
schimba?“ 


Dan reciti acest pasaj, apoi îl adnotă; apoi citi mai 
departe. Incă o dată, nu reuşi să fie convins din punct 
de vedere politic; era clar faptul că, în amara 
polemică dintre Lukács şi Brecht, din 1930, Dan era 
de partea acestuia din urmă. L-a uimit totuşi celebrul 
eseu asupra lui Walter Scott, dacă nu pentru altceva, 
pentru faptul că scrisese cu ani în urmă un scenariu 
de film după Ivanhoe, care nu s-a mai turnat, şi 
recunoştea cît de folositoare i-ar fi fost remarcele 
făcute dintr-un unghi de vedere total nou asupra 
virtuţilor şi defectelor lui Walter Scott, despre 
mediocritatea perfidă a personajelor acestuia. 

Pe scurt, Daniel s-a pomenit dintr-o dată cuprins 
de farmecul criticului maghiar, dacă nu în totalitate, 
cel puţin sub latura sa umanistă, a lui Erasmus, ce 
curgea prin vinele culturii apusene ca Nilul prin 
Africa. La asta contribuia şi faptul că el găsea 
întotdeauna ce să abstragă prin analogie, să 
depolitizeze şi să aplice la propria lui viaţă; după cum 
şi-a dat seama mai tîrziu, procedase la fel Lukács cînd 
refuzase cu violenţă să accepte opinia lui Brecht 
despre Thomas Mann ca fiind „un burghez arivist 
tipic, un neserios ale cărui cărţi sînt inutile şi 
artificiale“. Era o încercare emoţională de a vedea 
viaţa ca totalitate în esenţa şi manifestările sale; avea 
forţă, gîndire, gravitate. Era într-un fel ca un 
medicament pe care Dan, burghezul ajuns din el, nu-l 
gusta întotdeauna. A fost totuşi neaşteptat de 
impresionat; şi-a simţit atît concepţia despre viaţă, cît 
şi personalitatea de scriitor redimensionate şi 
redefinite. 

A fost mai impresionat decît i-a mărturisit lui 


Jane; nu i-a ascuns faptul că-l interesa, că i-a plăcut 
introducerea, dar, ca şi atunci cînd au vorbit despre 
Jenny, o oarecare atmosferă de artificialitate plana şi 
asupra discuţiilor neutre, prudente, despre concepţiile 
şi teoriile lui Lukâcs. El ştia că nu spune tot ce 
gîndeşte despre Lukács şi că atitudinea lui era mai 
curînd de circumstanţă, acceptind sau respingînd 
părerile lui Jane sau, pentru a fi mai exact, încercînd 
să o facă să accepte ceea ce intuise cînd stătuseră de 
vorbă pe punte în prima seară... faptul că exista o 
diferenţă între ideile cărora, teoretic, le acorzi credit 
total şi la care aderi şi realitatea punerii lor în 
practică. 

Costul eliminării inegalităţii în Europa de Est şi în 
alte regiuni era îndeobşte cunoscut; iar Europa de Est 
în carne şi oase, din jurul lor, nu prea se agita pentru 
un umanism mai liber, mai fericit, pentru o 
contrahegemonie triumfătoare. Exista un formalism 
rigid şi foarte burghez la ei, mai mult ca şi cînd s-ar fi 
simţit goliţi pe plan personal, decît eliberaţi pe plan 
filozofic şi pe plan politic. Jane a trebuit să admită 
acest argument - deşi continua să susţină că era o 
chestiune rasistă această impunere a comunismului 
rusesc, neadaptat altor nevoi naţionale - dar el 
detectă vechiul, iraţionalul sentiment de vinovăţie în 
fundal. Nu putem judeca cu adevărat, părea ea să 
spună, sîntem prea condiţionaţi de cultura proprie. Cu 
toate acestea, el ajunsese să se convingă că, sub 
această mască, existau mai puţine neînţelegeri decît 
ar fi putut părea; totuşi era într-un fel contraproductiv 
să o sugereze. Ea ar fi devenit suspicioasă pe dată, ca 
şi cînd el ar fi fost doar drăguţ, plin de compasiune, 
ascunzîndu-şi adevăratele gînduri. Şi mai cîştigase 
încă o perspectivă: ea îl ignora cu desăvirşire pe el, 
aşa cum devenise acum, şi felul în care devenise 


astfel, un alter ego alei. 


Dar existau şi lucruri asupra cărora cădeau de 
acord, ca de exemplu atitudinea lor în relaţiile cu 
perechea de tineri americani şi cu Herr Profesor. In 
primul caz, ei erau cei care dădeau sau încercau să 
dea; în al doilea primeau. 

A doua zi după vizita de la Luxor şi Karnak, o 
flotilă de taxiuri cam decabrate i-a dus la Abydos. Ei 
doi au mers într-o maşină cu familia Hooper. Şoseaua 
traversa cîmpii nesfirşite de trestie de zahăr, de-a 
lungul unui canal de irigare cu apă stătută. Era foarte 
cald şi mult praf, iar sărăcia satelor şi a populaţiei era 
jalnică.  Fuseseră preveniţi că în zonă bîntuia 
bilharzioza. Printre fetiţele care ieşeau în 
întîmpinarea cortegiului de maşini întinzînd mîna să 
primească niscaiva  piaştri, unele erau vioaie, 
drăgălaşe, îmbrăcate în rochiţe colorate. Femeile, 
îmbrăcate în negru, arătau epuizate, foarte slabe. 
Bărbaţi nu prea erau. Au văzut copii înotînd în canalul 
infect şi femei care umpleau de acolo vasele cu apă. 
Deşi Mitchell le-a spus că nu mureau de foame, că 
fasolea pe care o consumau, denumită foul , era foarte 
bogată în proteine şi că se cîştiga destul de bine la 
trestia de zahăr, aveau impresia că aceşti oameni 
acceptau un stupid fatalism animalic. Faptul că citise 
cartea despre felahi se pare că nu o pregătise pe Jane 
pentru demonstraţia practică la care asista. Dan îi 
urmărea  dezorientarea şi  încremenirea, avînd 
impresia, mai mult sperînd de fapt, că şocul pe care-l 
trăia la vederea imensităţii neajutorate a Lumii a 
Treia să o facă să realizeze inutilitatea stilului de 
politică parohială pe care ei o duceau acasă. 

Deprimaţi probabil din cauza drumului, nici unuia 
nu i-a plăcut la Abydos, deşi basoreliefurile erau 


elegante, degajînd în acelaşi timp o senzaţie de ofilit, 
de decadent; senzaţia de claustrofobie din cîteva 
capele mai mici şi lipsa luminii i-au făcut pe ei şi pe 
americani să se detaşeze discret de grup şi să rămînă 
destul de mult în urma ghidului şi a grupului de 
francezi. Un basorelief mare o înfăţişa pe Isis masînd 
penisul lui Osiris, în momentul ceremoniei reînvierii 
anuale a soţului ei. Dan şi-a amintit foarte bine 
basorelieful de cînd fusese cu Andrea şi de expresia 
stranie, amestec de tandreţe şi dorinţă, pe care figura 
lui Isis o reda, aplecată asupra soţului care hiberna, 
ca un ecou al legendei Persefonei... Şi-a mai amintit 
că Andrea, care din cauza bolii nu-l mai voia, după ce 
a văzut acea imagine erotică antică, expurgată atît de 
creştinii copti, cît şi de musulmani, în seara aceea a 
fost cu mult mai tandră. Acum el şi ceilalţi trei priveau 
imaginea, fiecare dintre perechi jenată de prezenţa 
celeilalte. Cineva trebuia să spargă gheaţa. Dan spuse 
mai mult în şoaptă: 

— D.H. Lawrence şi Frieda, nu credeţi? 

Americanii au ris şi Jane i-a răspuns: 

— Nu-i frumos. 

— Cenzura e inclusă. 

— Cu asta sînt de acord. 

— Religia şi una din şmecheriile ei obişnuite. Să 
omoare trupul. De cum a spus-o, şi-a dat seama că 
poate a ofensat pe careva şi, cu ochii la americani, 
adăugă: Mă scuzaţi. Nu am vrut să supăr pe nimeni. 

Tînăra spuse: 

— Dar nu, noi... Eu îl ador pe D.H. Lawrence. 

Apoi timid, ca şi cum nu ar fi crezut-o dacă nu 
aducea o dovadă serioasă, le-a spus că la universitate 
a şi scris o lucrare semestrială despre scriitorul 
englez. 

După ce au ieşit din capelă, Jane a întrebat-o la 


ce universitate fusese şi amîndouă au început să 
discute un subiect care a continuat sincopat pînă la 
sfîrşitul acelui tur. Dan, din spate, se uita la Jane şi o 
urmărea cum parcă se ţinea de o promisiune de a face 
o faptă bună. El îi dăduse doamnei Hooper 
calificativul de ştearsă şi neinteresantă, deosebită de 
mii de alte americance semidocte ca ea numai prin 
lipsa ei de siguranţă. Pe Mitchell - Dan aplica 
propriului sex criterii mult mai aspre - îl considera 
îngrozitor de lipsit de imaginaţie. Deşi fotografia cu 
duiumul, nu părea să posede nici un dram de simţ 
estetic. Il impresionau marile dimensiuni, „cum naiba 
tipii au reuşit să ridice astea“, reacţionînd în spiritul 
practic al tuturor americanilor. 

Dan îl identificase pe Mitchell cu un egiptean din 
perioada veche. La Abydos şi în alte locuri pe care le- 
au vizitat în zilele următoare, exista o obsesie a 
multiplicităţii, a numerelor, a listelor, a acelui spirit 
de a folosi cît mai multe elemente atunci cînd unul ar 
fi fost de ajuns. Intuia în spatele panteonului egiptean 
un zeu suprem matematician, contabil al averilor sale, 
cu un profund horror vacui sau mai exact horror uni. 
Mai tîrziu, Herr Profesor avea să-l corecteze, dar în 
cursul acelor zile Dan îşi imagina fiecare civilizaţie ca 
pe o echipă de crichet, imagine puerilă dar îndeajuns 
de englezească. Adversarii echipei sale se aflau aici, la 
Roma, în America modernă, în Rusia, în Britania lui 
Kitchener, în vreme ce echipa lui alerga de la 
popoarele minoice şi etrusci, prin Renaştere şi prin... 
ei bine, nu chiar Anglia aşa cum era ea, dar cel puţin 
Anglia aşa cum încă mai era uneori; Anglia lui. 

Probabil că cea mai profundă antipatie faţă de 
acest „unsprezece“ al cărui căpitan era Egiptul, era 
provocată de neputinţa artei egiptene de a fi 
romantică, fiind iremediabil bazată pe lux şi pe rang; 


faraonii şi zeii lor au fost primii burghezi infatuaţi din 
lume, Alain Maynard o denumise prima formă de artă 
pompieristică din lume, datorită preciziei calculelor şi 
formalismului rece al picturii, cât şi al sculpturii. Într- 
un fel, excluseseră sensibilitatea, dragostea de viaţă, 
exuberanţa impulsivă, tot ceea ce produce exagerare 
şi abstractizare spontană. Se folosiseră de artă, în loc 
de a lăsa arta să-i folosească pe ei; Stalin şi Jdanov 
apăruseră deja. 

Două zile mai tirziu, Dan s-a aflat în situaţia de a 
fi mai binevoitor cu Mitchell. Jane aflase la Abydos că 
cei doi nu aveau copii. Cînd s-au întors din turul de-o 
zi de la Teba şi cînd vaporul a revenit la Luxor, Jane i- 
a povestit lui Dan că cei doi trăiau o mică tragedie. [i 
dăduseră toate detaliile ginecologice: nu vor putea 
niciodată să aibă copii, cel puţin Marcia era sigură de 
acest lucru. Mitchell încă mai spera ca ştiinţa să 
găsească un remediu. Ea dorea să adopte un copil, dar 
pentru el aceasta ar fi fost o recunoaştere finală a 
eşecului şi nu voia să o accepte. Egiptul le salvase 
căsătoria, presiunile sociale care-i obligau să fie ca 
toată lumea erau groaznice în Statele Unite, părinţii 
lui Mitch... timiditatea lor interioară provenea, se 
pare, dintr-un sentiment al pierderii, lipsei. 

Aşa vedea Jane lucrurile şi Dan nu a contrazis-o. 
A încercat să fie amabil cu Marcia, care părea 
tulburată de celebritatea lui şi de anturajul său din 
lumea filmului şi ar fi vrut să afle exact acele 
amănunte şi bîrfe pe care Dan nu avea chef să le 
discute cu Jane de faţă... totuşi i-a făcut cheful, ca să-i 
liniştească curiozitatea. La masă, Marcia se adresa 
totuşi mai mult lui Jane, de parcă ar fi ştiut că la ea va 
afla mai multă înţelegere şi indulgență. Odată, la 
Edfu, Dan i-a surprins Marciei o privire furişată spre 
Jane, care la rîndul ei îi povestise despre recenta ei 


tragedie; era o privire de căţeluş curios, lipsit de 
invidii. Într-o zi i-a spus lui Dan, care sosise la masă 
înaintea lui Jane, că „doamna Mallory“ îi amintea de o 
tînără englezoaică pe care o cunoscuse la Michigan. 
Ea vedea Anglia populată numai cu femei pline de 
blîndeţe şi compasiune. Ea nu fusese în Anglia, aşa că 
nu a decepţionat-o. 

Nu doreau neapărat să ştie ce-i determinase pe 
cei doi să plece din America, totuşi Dan şi Jane puseră 
cap la cap amănuntele şi construiră o imagine: cei doi 
tineri trăiau metamorfoza criteriilor de valoare ale 
existenţei, din cauza evenimentelor internaţionale, pe 
de o parte, şi din cauza nefericirii personale, pe de 
alta. Ea era marcată mai mult decit el, revelaţia 
sterilităţii ei rănind-o cu mult mai profund. Erau 
amindoi democrați, dar, într-o zi, la masă, au avut o 
controversă în legătură cu Vietnamul. Marcia 
pretindea că americanii trebuiau să se retragă 
neavînd nici un drept acolo, soţul ei, cu un soi de 
şovinism încăpăţinat, deşi recunoştea că războiul nu 
ar fi trebuit să înceapă, considera că acum trebuiau să 
meargă pînă la capăt. Cei doi se întinseseră. Ea era 
blindată cu un întreg arsenal statistic despre 
pierderile materiale şi umane. 

— Nu te contrazic, Marcia. Cunosc şi eu cifrele. 
Dacă ar fi vorba numai de cifre, nici o problemă. 
Tragem linia la pierderi şi abandonăm. 

Fata ţinea ochii în jos. 

— Dar tu, cînd descoperi un virus într-un 
program, îl duci pînă la capăt? 

— Doamne, Dumnezeule, nu e acelaşi lucru Aici e 
vorba de fiinţe omeneşti. Nu putem întrerupe 
proiectul. Ce le spui oamenilor cărora le-ai distrus 
viaţa? Scuzaţi, băieţi, v-am trimis din greşeală unde 
nu trebuia? 


— Dar nu trebuie să te şi repezi la mine. 

— Ei da, mă reped. Bietul om, cu un aer de 
victimă, dădu din cap de cîteva ori, apoi reuşi să-i 
zimbească lui Dan. lertaţi-ne, dar ne enervăm cînd 
discutăm astfel de lucruri. Nu avem experienţa 
necesară ca să batem în retragere. 

Fata nu avea aerul că ar fi afectată şi se uită la 
Jane. 

— Ce păreri au cei din Anglia? 

— Divergente. Ca şi voi. 

Dan interveni. 

— Jane a organizat la Oxford campania împotriva 
războiului din Vietnam. 

— Dacă a organiza înseamnă să distribui cîteva 
broşuri. 

— Eşti împotrivă? întrebă Marcia. 

— Sigur. Categoric sînt împotrivă. 

Tînăra aruncă o privire scurtă spre Mitchell. 

— De fapt şi Mitch e împotrivă. Dar nu vrea s-o 
recunoască. 

— Nu vrea să recunoască că e sigur de ce 
gîndeşte. Asta-i tot. Se uită la Dan. Europa, da? De 
acord, e a naibii de departe. Dar eu compar cu situaţia 
voastră faţă de nazişti. În cel de-al doilea război 
mondial. Adică, dacă nu lupţi pînă la capăt împotriva 
lor, ei nu se opresc niciodată. 

Jane interveni: 

— Hitler a declarat că are de gînd să invadeze 
Anglia. Nu cred că nord-vietnamezii intenţionează să 
traverseze Pacificul. 

— Exact, spuse Marcia cu pasiune. 

— Stati puţin. lertaţi-mă, dar nu e asta cumva o 
gîndire simplistă referitoare la comunism? Din cîte am 
auzit eu, altcineva e creierul din spatele Hanoi-ului. 

— Bine, aşteaptă să vedem ce o să se întîmple, 


sări Marcia înainte ca Jane să apuce să răspundă. 

— Fată dragă, dar se întîmplă deja. Iisuse! 

Discuţia a mai durat cîteva minute, timp în care 
lui Dan i se părea că problema luase o întorsătură 
lingvistică, poate în acest caz chiar psihologică, un caz 
de virilitate personală ameninţată şi teama că forţa de 
procreare a naţiunii era în pericol. Registrul şi 
dimensiunile discursului luaseră o întorsătură greşită. 
Mitchell era obsedat de libertate ca de un panaceu 
universal, deşi el însuşi era un individ multiplu 
condiţionat. Jane a încercat să aducă în discuţie 
corupţia guvernului din Vietnamul de Sud, care nu se 
lega de ideea unei societăţi libere, dar Mitchell refuza 
argumentele. Trebuiau organizate alegeri libere. 
Poate că acestea constituiau privilegiul democraţiilor 
avansate? Un asemenea elitism şi pesimism 
monstruos îl revoltau în mod simptomatic. El spunea 
că nu avea nimeni dreptul de a hotărî, că oamenii sînt 
atît de ignoranti, că nici nu li se putea permite să 
aleagă, încă o dată, Dan îşi punea întrebarea în ce fel 
ajunseseră oamenii la concluzia că pragmatismul era 
pilonul caracterului american. 

Dan vedea aici încă un aspect al manifestării 
Egiptului antic în formele americane existente. În ghid 
(Jane îi atrăsese atenţia cu un zîmbet) a găsit un fapt 
concret. În concepţia egiptenilor, tărîmul morţii se 
afla la soare-apune, la vest, iar eufemismul pentru 
„morţi“ era „vestic“. Teama atotcuprinzătoare a 
egiptenilor de a nu-şi pierde viaţa se transformase la 
americani în teama atotcuprinzătoare de a nu-şi 
pierde libertatea; şi această atitudine exagerată şi 
implicita orbire a raţiunii erau la fel de patetice, de 
absurde ca şi mania faraonilor de a-şi asigura o viaţă 
de apoi. Un milion de ţărani din Asia trebuiau să 
moară pentru ca iluzia să se păstreze. Adevăratul 


pericol era determinismul existenţei, cu atît mai 
periculos cu cît îşi avea „Coloana a cincea“ - agenţii, 
elementele subversive - spălătorii de creiere în toate 
domeniile vieţii... şi nu mai puţin în limbajul zilnic. 

Au plecat cu toţii de la masă ca să se pregătească 
pentru programul de după-amiază, dar discuţia nu 
ajunsese la nici un rezultat. Marcia nu a mai spus 
nimic şi nu a revenit cînd s-au întîlnit cu toţii pe punte 
ca să meargă pe țărm. Mitchell spunea că era obosită 
pentru că nu prea dormise noaptea. Cînd a rămas 
singur cu Dan, i-a povestit la un moment dat, ca de la 
bărbat la bărbat, că nu vor putea avea copii, neştiind 
că Marcia îi spusese acelaşi lucru lui Jane. Asta, zicea 
el, o făcea pe Marcia uneori dificilă: ea de fapt făcea 
un transfer al sentimentelor faţă de propria problemă 
la cele ale războiului. Îşi dădea seama că nu ar fi 
trebuit să o contrazică. 

— E greu. Viaţa poate fi o porcărie cînd vrea ea, îi 
spuse Dan zimbindu-i înţelegător. 

— Şi încă cum. 

— Aţi încercat? 

— Tot ce se putea. Am un prieten doctor. Mă ţine 
la curent cu cele mai noi rezultate în cercetare. Dacă 
se iveşte o şansă, chiar mîine luăm avionul. 

Era tristă această  minusculă credinţă în 
tehnologie ca fiind drumul cel mai sigur spre cea mai 
bună dintre lumi. Acest mit celebru şi pernicios se afla 
la baza atitudinii lui Mitchell. Transferind cazul la o 
fază de baseball - jocul preferat al americanului -, 
mingea lovită căzuse în afara terenului; dar încă nu 
putea să-şi imagineze că nu va mai avea dreptul la nici 
o altă lovitură de bîtă sau că nu mai exista nici un 
prinzător prin apropiere care să-l ajute, ci doar că, pur 
şi simplu, era în natura lucrurilor să se întîmple aşa. 
Pentru această gindire naivă, Vergiliu şi Voltaire 


ţineau de domeniul viitorului. În ziua aceea nu a mai 
fotografiat nimic, ţinîndu-se amărit în urma celorlalţi. 
Dan îl compătimea sincer. 

Marcia a apărut totuşi la masa de seară. Părea 
refăcută,  dormise, ordinea domestică fusese 
bineînțeles restabilită şi, demonstrativ, au adus în 
discuție Libanul, Siria, vacanța petrecută acolo înainte 
de venirea lor în Egipt: Beirut, Damasc, Byblos, 
Palmyra... acesta din urmă, incredibil, cel mai tare şi 
al naibii loc de pe Pămînt. Jane mai auzise de acest 
loc, la Oxford. Nu era acolo un castel din vremea 
cruciaților? Le-a dat apă la moară; sigur că fuseseră şi 
acolo. Se numea Castelul Cavalerilor; te credeai în 
altă lume, Dan şi Jane nu aveau idee... ce păcat că 
Mitch nu adusese cîteva din pozele de acolo, erau 
mortale. Dan era convins că pentru el ar fi fost 
„mortale“; entuziasmul lor îl plictisea din ce în ce mai 
mult. Şi totuşi asculta, zîmbea, ridica din sprîncene, 
conştient că se supunea comandei lui Jane, ca englezii 
generalului Nelson la Trafalgar. 

Nu-şi dăduse seama, în timpul acelei mese 
plicticoase, probabil din caza imaginilor recent 
văzute, prea exact pictate, ale divinităţilor egiptene, 
că de fapt i se acordase o cinste nemaipomenită. El nu 
s-a supus numai unei obligaţii, dar s-a întîlnit cu 
materializarea celui mai întunecos, mai straniu şi mai 
omnipotent dintre toţi zeii. 


Fluviul care desparte 


Una din plăcerile lui Dan din timpul croazierei 
era să observe viaţa păsărilor, plăcere pe care Jane nu 
o împărtăşea pe de-a-ntregul. De data asta nu a mai 
făcut greşeala de a-şi lăsa binoclul acasă. Nilul este 
drum şi adăpost al păsărilor migratoare, care se aflau 


peste tot, sute de codobaturi de jur împrejur şi uneori 
chiar şi pe punte; lăstuni ca norii plutitori, rîndunici 
minunate roşii ca sîngele sau indigo; nesfîrşite stoluri 
de tot felul de rațe sălbatice, cenuşii, lişiţe şi altele pe 
care nu le cunoştea, gişte sălbatice de Egipt ai căror 
strămoşi din vremuri îndepărtate îi vedea îndeaproape 
pictaţi pe pereţii templelor; biîtlani şi stirci, nagiţi şi 
şoimi. În ochii lui Dan orice peisaj îşi avea o pasăre 
emblematică; aici erau, a hotărît el, fluierarul, un 
frate mai rafinat al nagiţului englez pe care-l putea 
vedea deasupra  pajiştilor de la  Thorncombe, 
deosebindu-se unul de celălalt ca Nefertiti de o fată de 
la ţară. Aici, ca în Mexic şi în multe alte locuri, în 
mijlocul naturii se simţea fericit şi încîntat. Pămîntul 
rămînea etern şi, în spatele aparenţelor, şi a 
penajelor, nu era nimic nou sub soare. 

Păsările erau, într-un fel, versiunea primară a 
felahilor, rezistind prin simplitate; era o lume 
deosebită de cea de pe punte, constituia un sanctuar, 
un refugiu împotriva nevrozelor, hipertensiunilor, a 
timpului irosit, a iluziilor şi deziluziilor propriei specii 
umane hipersofisticate. Subiectul păsărilor l-a adus 
din nou în contact cu Herr Profesor. Navigau de la 
Abydos spre Dendera. Dan se afla la parapet, Nilul se 
întindea pe o suprafaţă mare, pînă la malurile 
nisipoase. Auzi o voce în spatele său. 

— Vă uitaţi la păsări? 

Dan lăsă binoclul în jos. 

— Da. Deşi mă simt un pic cam depăşit. 

Bătriînul arătă cu bastonul în direcţia unui stol 
mai numeros. 

— Acelea sînt Chenalopex aegyptiacus. Gîsca 
egipteană. 

— Cînd aţi venit mă uitam la ele. Zîmbi spre 
profesor. Sînteţi şi ornitolog? 


Profesorul ridică o mînă în semn de negaţie. 

— Am învăţat cum se numesc datorită 
cercetărilor mele. Pe vremuri, păsările făceau parte 
din tributul faraonilor. 

— La Karnak am văzut o pasăre minunată. 
Verde... un albinărel? 

— Albină... a, da. Bienenfresser. Verde ca un 
papagal? E un Merops superciliosus. A ridicat din 
umeri, vizibil stînjenit că denumirea latinească îi trăda 
stilul pedant. Şi această pasăre era cerută ca tribut. 
Pentru penaj. Aşa credem noi. Hieroglifele sînt încă 
discutabile. Apoi adăugă: Ştiţi că egiptenii acordau 
acestei păsări cea mai mare cinste? l-au permis să 
simbolizeze cea mai importantă noţiune din orice 
limbă. Sufletul. Spiritul. 

— Nu ştiam. 

Jane stătuse pînă atunci într-un şezlong, la cîţiva 
metri de ei, citind biografia lui Kitchener. Se apropie 
de ei. Bătrînul o salută ridicîndu-şi pălăria de panama. 

Dan spuse: 

— Nu mai permit nimănui să mă ironizeze că-mi 
plac păsările. Domnul profesor Kirnberger mi-a dat o 
justificare. 

Îi povesti şi lui Jane ce aflase. Jane lăsă capul în 
jos într-un gest de falsă căinţă, apoi se adresă 
profesorului: 

— Întrebarea mea e mult mai banală, domnule 
profesor. Eu mă întreb ce plantă e aceea cultivată de- 
a lungul rîului. 

Arătă în direcţia malului mai apropiat de vas un 
cîmp împărţit în parcele foarte verzi. 

— Este barsim . Un fel de trifoi de iarnă. Pentru 
vite. 

— Presupun că de mii de ani se cultivă aceleaşi 
plante. 


— Nicidecum. Numai metodele nu s-au schimbat. 

Un ospătar s-a apropiat cu cafelele, iar ei l-au 
convins pe bătrin să rămînă lîngă ei. Stătea drept în 
picioare, ţinînd în palme capătul bastonului. Din cînd 
în cînd, dădea din cap atunci cînd cîte unul din 
membrii turmei sale trecea pe acolo. Jane îi zîmbi cînd 
se aşezară. 

— Oare e absurd să consider că felahii sînt la fel 
de interesanţi ca şi templele vechi? 

A ezitat, în stilul care-l caracteriza, trebuind să-şi 
conceapă răspunsul cu grijă. Ochii îi sclipiră puţin. 

— Madame , îmi închipui că ştiţi că persoanele de 
sex feminin sînt încîntătoare tocmai cînd sînt absurde. 
In colţul ochilor ridurile se adunau rînduri, rînduri. Şi 
nu trebuie să vă mai spun că, de fapt, nu sînteţi 
absurdă. Îşi întoarse privirea spre malul fluviului. Pînă 
acum noi nu am făcut decît să dezgropăm trecutul. Se 
întoarse spre ei şi le zîmbi: Acum lucrurile s-au 
schimbat. Colegii noştri, antropologii, fac descoperiri 
deosebit de interesante. 

Şi a început să le povestească despre felahi, 
lucruri pe care se prefăceau că nu le ştiu, deşi le 
citiseră în cartea lui Jane. Numele venea de la felaha, 
„a ara pămîntul“. În satele lor locuiau musulmani şi 
copti laolaltă. Blestemul istoriei lor era că aceste sate 
au fost lipsite de o aristocrație rurală. Au fost 
exploataţi de stăpîni pe care nu-i vedeau, care timp de 
mii de ani delegaseră o castă nemiloasă de 
administratori. De la reformele agrare ale lui Nasser, 
lucrurile se schimbau rapid. Dan şi Jane să nu se lase 
totuşi înşelaţi de aparenta linişte pe care o vedeau; în 
spatele acesteia aveau loc vendete, rivalități violente, 
oamenii îşi furau reciproc vitele. Toţi aveau arme, deşi 
legea le-o interzicea, iar onoarea femeii era păzită cu 
străşnicie. În fiecare zi puteai asista la versiuni felahe 


ale tragediei Romeo şi Julieta. 

Jane întrebă dacă aceştia erau de acord cu 
politica de stinga a Egiptului. 

Bătrînul dădu din cap. 

— Asta-i depăşeşte. Cairo e la fel de departe de 
aici ca şi Berlinul sau Londra. Acesta e un popor 
străvechi, care a văzut trecînd atitea civilizaţii aşa- 
zise superioare, cu toate actele lor de cruzime şi 
minciunile şi promisiunile obişnuite. Pentru ei, ceea ce 
rămîne e fluviul lor şi pămîntul lor. Asta îi interesează. 
Pentru ei socialismul nu e decît o altă cultură străină. 
Poate fi şi bună, şi rea. Colonelul Nasser le-a dat 
pămîntul înapoi. Asta le-a convenit. El a construit însă 
barajul de la Assuan; pămînturile nu vor mai fi 
îngrăşate de aluviuni în fiecare an, ceea ce nu e bine. 
Ce le trebuie hidroenergie? Ei stau şi aşteaptă. Se uită 
spre malul rîului. Eu îi admir. În ciuda defectelor. Sînt 
un popor curajos. 

În cele din urmă, le-a spus două cuvinte fără de 
care nimeni nu putea descifra caracterul felahilor. 
Unul era gadirn, care însemna „străvechi“, puterea 
venită din trecut ce nu trebuia abandonată. Era cheia 
vieţii lor, paşaportul lor pentru supravieţuire. Celălalt 
era cuvîntul kayf, care însemna „a sta“, a gîndi şi a nu 
face nimic, o rezistenţă dusă ca într-o gară, în 
aşteptarea unui tren care nu va veni niciodată - 
imagine folosită de profesor. 

— Mi se pare foarte trist, a spus Jane. 

— Este o filozofie a nevoii. Aceste filozofii sînt 
întotdeauna triste. 

— Dar dumneavoastră o priviţi cu simpatie? 

— Să spunem că am trăit prea mult în această 
ţară ca să nu o înţeleg. Cu mîinile pe minerul 
bastonului, cu o uşoară clătinare, ca de pasăre, a 
capului, îşi lăsă privirea în jos şi continuă: Sau poate e 


o filozofie pentru bătrîni. Zîmbi ironic şi le căută 
privirile. Sau poate mai ales pentru bătrîni egiptologi. 

— Domnule profesor, cred că aveţi simţul 
umorului mult prea dezvoltat ca să fiţi fatalist. 

Aceasta l-a luat puţin prin surprindere pe bătrinul 
neamt. O privi cu severitate, cu aerul că ştie că-l 
tachinează, apoi lăsă ochii în jos şi răspunse după o 
clipă de ezitare: 

— Eu am învăţat umorul de la sursă, madame. Cu 
ani în urmă, am făcut ceva ce nu şi-ar fi permis nici un 
neamţ adevărat sau un savant la începutul carierei. M- 
am îndrăgostit de o englezoaică. Şi chiar mai rău, m- 
am însurat cu ea. O clipă, profesorul savură efectul de 
surpriză pe care-l avusese această declaraţie asupra 
lor, zîmbetele pe care le provocase. Din nefericire, a 
murit de mult. În timpul anilor noştri celor mai fericiţi, 
a reuşit să mă convingă că dacă eşti savant, nu 
trebuie să fii neapărat şi grav. Adăugă apoi cu o voce 
mai blîndă: O lecţie de care îmi amintesc cu plăcere. 

— Cînd a murit? 

— Demult. Imediat după război. 

— Se ocupa de arheologie? 

— Nu, madame , de medicină. Cred că a fost 
primul medic femeie din Cairo. 

Le-a zis cum se numea înainte de căsătorie, dar 
lor numele nu le spunea nimic. Tatăl ei, de asemenea 
doctor, fusese director de spital în perioada 
Protectoratului Britanic. Era un nume respectat şi azi 
în capitală, în ciuda laturii anglofobe a naţionalismului 
său egiptean. Profesorul avea doi fii. Unul se afla în 
Germania Democrată, iar cel mic era în America: şi el 
studiase arheologia, dar domeniul lui de cercetare era 
civilizaţia maya. Bătrînul avea şi mulţi nepoți. 

După ce le-a povestit toate acestea, i-a lăsat 
singuri să comenteze aspectele care lipseau din ce le 


povestise, ca de exemplu, ce politică făcea acum şi ce 
făcuse în timpul naziştilor. Aveau sentimentul că 
depăşise de mult toate acestea şi că, în spatele 
autoironiei, autorităţii, vastelor cunoştinţe, se afla 
calmul unui înţelept indian... care era greu de definit 
ca provenind de la quadim sau de la kayf, de la 
profesiune şi îndelunga şedere departe de patrie sau 
de la afecțiunea sa cardiacă. Probabil că acum trăia 
ultima perioadă care i se mai acordase, aşteptind 
criza finală. 

De atunci au stat de multe ori de vorbă împreună. 
Erau invidioşi pe cei din grupul est-europenilor cînd 
vizitau alte locuri decît ei. Grupul francezilor începuse 
să se impacienteze cînd ghidul egiptean îi asasina cu 
intervenţii oratorice. Dan şi Jane au putut constata 
odată, cînd grupurile se aflau aproape unul de 
celălalt, ce rataseră. În timpul unei pauze de zece 
minute la templul reginei Hatshepsut din Teba, Herr 
Profesor i-a chemat să le arate în galeria Punt cîteva 
detalii cu păsări, într-una din picturile care înfăţişau 
una din expedițiile navale ale reginei în Somalia; apoi 
le-a povestit pe scurt viaţa reginei şi perioada istorică. 
Era o mare diferenţă între prezentarea mecanică a 
ghidului şi experienţa cunoaşterii ca trăire pe care 
profesorul le-o oferea. 

Au pornit încet apoi, împreună cu bătrinelul cu 
barbă în josul pantei, spre autocare, şi l-au întrebat 
discret de ce acceptase această însărcinare relativ 
ingrată de a fi ghid. A sărit repede în apărarea 
grupului pe care-l conducea. Erau toţi experţi valoroşi 
în diverse domenii şi aduceau servicii deosebite acolo, 
în Egipt. După părerea lui, el era cel cîştigat; venea în 
contact cu persoane cu preocupări diverse şi variate, 
de la care afla şi veşti de acasă. Cu ocazia unor 
asemenea excursii, primea întotdeauna mai mult decît 


dădea. Oare profesorii de la Oxford nu conduceau şi ei 
grupuri turistice în Grecia şi Turcia? Dan şi Jane i-au 
răspuns afirmativ, dar nu ştiau cum să-i spună că 
aveau sentimentul că ceea ce făcea el era diferit, într- 
un spirit mult mai democratic. Dan s-a aventurat să 
pună o întrebare indirectă. A întrebat dacă exista vreo 
abordare marxistă asupra Egiptului Antic. A înclinat 
din cap. 

— Bineînţeles. Din acest punct de vedere, Egiptul 
Antic este una dintre cele mai studiate culturi vechi. 
Pe lîngă cele ale Greciei şi Romei. Răspunsul era voit 
neutru, dar probabil că ghicise adevărata direcţie a 
întrebării lui Dan. Îl privi dintr-o parte. Ştiţi ce 
înseamnă ka, domnule Martin? 

— Sufletul? 

Bătrînul ridică un deget. 

— Nu chiar. Etimologic, are sensul grecescului 
pneuma, adică respiraţie. Era o caracteristică 
personală. Fiecare om avea propriul său ka. Mai clar, 
era imaginea ideală a omului despre propria viaţă. Ka 
supravieţuia morţii numai în relaţie cu propriul trup, 
motiv pentru care în antichitate exista grija 
conservării cadavrelor. Aceasta se înţelege mai bine în 
contrast cu noţiunea de 6a, independentă de trup. Era 
un element individual, dar după moarte se integra în 
khu, spiritul divin, da - care nu se întrupa. Este 
complicat, ka şi 6a, am putea spune, sînt moduri de a 
vedea omul mai întîi ca individ... apoi ca unitate. 
Argumentă mai departe, ridicînd bastonul şi arătind 
mai întîi într-o direcţie, apoi în cealaltă. Aşa cum face 
artistul. Ca omul de ştiinţă. Trăirea experienţei unice. 
Ca proces. Privi înainte, spre cele două grupuri care 
se adunau în jurul autocarelor, apoi le aruncă celor 
doi un mic zîmbet. În ce mă priveşte, nu ştiu cum e 
mai bine. Cred că anticii erau nişte înţelepţi. Ştiau că 


nici un element din cele două nu e suficient în sine. 
Înţelegeţi? 

Dan îi zimbi bătrinului, apoi lui Jane şi apoi privi 
în jos. 

— Da. Sînt de acord. 

— Bun. 

Au mai aflat astfel încă ceva despre bătrîn şi Dan 
a învăţat un nou concept, acela de ka sau nemurire a 
trupului şi a tot ceea ce îi aparţinea material şi ceea 
ce rămîne, chiar dacă aceasta era numai amintirea 
doamnei Dalloway în mintea celorlalţi. 

În seara respectivă, au reluat discuţia, punînd-o 
în legătură cu Kitchener, numai ei doi, înainte de 
masă, pentru că Dan găsise o posibilă idee pentru o 
scenă dintre Kitchener şi un egiptolog victorian, o 
asemenea explicaţie a ceea ce însemna ka şi ba, un 
moment de lucire în privirea militarului; chiar dacă 
scena nu va fi foarte explicită, spunea Dan, va fi o 
scenă în care vicleanul promotor al propriei persoane 
îşi dădea seama de adevărul conceptului, contemplind 
un monument antic... ca reguli pentru cucerirea 
timpului; fiecăruia propria piramidă. Deşi nu au 
discutat în contradictoriu, în sinea lui, Dan considera 
că cei doi termeni ka şi ba se aplicau şi propriei lor 
relaţii. El era ka, Jane era ba, un exces de ambiţie, un 
exces de altruism, amîndouă la fel de insuficiente. 

L-au convins din nou pe profesor să rămînă cu ei, 
într-o dimineaţă, la cafea, deşi de data aceasta 
inginerul de mine, cehul, era cu ei. Dan îi spusese de 
ce venise în Egipt şi bătrinul se arătase interesat. Nu 
venise în Egipt decît după ce Protectoratul Englez se 
terminase, în 1922, dar ţinea minte perioada 
respectivă. Fiind englez, socrul lui îl întilnise de mai 
multe ori în tinereţe pe Kitchener şi pe lordul Cromer; 
le păstrase o amintire plină de respect pe care o 


transmisese şi ginerelui său. La rîndul său, Dan jucă şi 
el rolul de profesor şi, în minte cu scena pe care de 
abia o concepuse, încheie spunînd că faraonii cei mai 
megalomani probabil că fuseseră un exemplu prost 
pentru proconsul. Bătrinul se arătă foarte amuzat şi 
adresîndu-se cehului, zise: 

— Englezii ăştia constituie un exemplu prost 
pentru noi, celelalte naţiuni. Nu-şi respectă eroii. 

Inginerul spuse că din contră, acesta era motivul 
pentru care-i admira cel mai mult pe britanici. Dînd 
din cap înspre Dan, bătrînul continuă: 

— Bine, de acord. Puteţi să fiţi ironic cu lordul 
Kitchener. Dar nu şi cu Ramses II. 

Dan zimbi. 

— Erau chiar atît de diferiţi? 

Răspunsul veni însoţit de o privire severă. 

— Atîta cinism, domnule Martin. Sînt foarte 
şocat. 

— Eu aş fi sperat mai degrabă că e un gest 
permis de la al XII-lea Congres încoace. 

Era un lucru deja stabilit că cehul nu era membru 
de partid şi era departe de a fi un admirator pasiv al 
planului cincinal şi al birocraţiei statale; şi din nou, 
făcîndu-i cu ochiul, îi dădu dreptate lui Dan. 

— Cred că avem aici de-a face cu un cult al 
personalităţii exagerat. 

— Nu avem voie să folosim concepte atît de 
moderne, prietene. Nu se potrivesc. Bătrînul îl mustră 
cu degetul pe ceh. V-am spus, dacă m-aţi ascultat, la 
primul tur, că însuşi cuvîntul „sclav“ este înşelător. 

— De ce, domnule profesor? întrebă Jane. 

— Pentru că implică conceptul de libertate, acela 
de a nu fi sclav. Conceptul de liber arbitru, care nu 
exista în Egiptul antic. În secolul al V-lea, în Grecia, 
da... poate. Dar nu aici. 


— Cel puţin, primii jefuitori de morminte au avut 
noţiunea liberei iniţiative. 

Dar bătrinul nu acceptă să mai trateze acest 
subiect în glumă. 

— Sigur că nu asta am vrut să spun. Au existat 
oameni răi. Oameni ambiţioşi. Oameni necinstiţi. Dar 
nu grupuri organizate care să pună la îndoială chiar 
principiile propriei societăţi. Cum ar fi putut să o 
facă? Nu aveau alte modele. Nu aveau cum să facă 
comparații. Nu avem voie să gîndim cu mintea noastră 
modernă, domnule Martin, pentru că riscăm să nu 
înţelegem nimic, îl mustră blînd pe Dan. 

Apoi Dan se plinse de multiplicitate, de obsesia 
listelor; şi din nou fu pus la punct pentru această 
grosolană erezie a anistorismului. 

— Aceşti oameni au trăit la începutul epocii 
modeme. Viaţa e foarte precară, toate procesele sînt 
misterioase. Cu încetul, aceşti oameni constată că 
anumite zone mici pot fi controlate. Fac multe greşeli. 
Dar constată că a controla înseamnă a şti şi că unealta 
cea mai importantă a cunoaşterii este simbolul, care 
îţi permite să-ţi reprezinţi ceea ce nu e prezent în faţa 
ochilor. Ei sînt ca şi copiii, poate prea mîndri de acest 
control foarte limitat. Cum poţi să rizi de un copil care 
doreşte să înveţe? 

— Exact acest lucru mi se pare că le lipseşte. 
Naivitatea şi simplitatea  copilărească a artei 
miceniene şi etrusce. _ 

— Scuzaţi-mă, dar vă trădaţi ignoranţa. In 
culturile antice, ca cea egipteană şi cea miceniană, nu 
exista artă conştient elaborată. Ei nu voiau decît să 
deţină controlul. Se cer judecaţi după măsura în care 
erau capabili să controleze. Nu după cît de frumoase 
ne par nouă, oamenilor moderni, astăzi. Şi de ce oare 
au durat celelalte civilizaţii la care v-aţi referit atit de 


puţin? exclamă, făcînd un gest de deschidere a 
braţelor. 

— Poate că eu consider... metodele lor de 
cunoaştere mai interesante. 

Profesorul negă din cap. 

— Nu, domnule Martin. Mai ignorante. Mai 
primitive, dacă vreţi. Eu cred că vă atrag atît de mult 
pentru că sînteţi hipercivilizat. Ridică o mină, înainte 
ca Dan să poată răspunde. Ştiu. Uneori pare atit de 
rece... atît de formal, atît de regal totul. Vreţi mai 
multă artă populară, o artă a oamenilor de rînd. Aşa 
cum tînjesc şi eu uneori după muzica de la 
Kaffeehaus, din tinereţea mea. Nu trebuie să 
învinovăţiţi faraonii. Trebuie să daţi vina pe timp. 
Timpul este originea tuturor iluziilor omului. 

— Ai căror sclavi sîntem condamnaţi să fim? 

— Trupeşte. Dar cred că putem încerca cu 
imaginaţia. Ieri m-aţi ascultat cu compasiune cînd v- 
am vorbit despre proprietarii care cîndva îi exploatau 
pe prietenii noştri felahii. Nu? Dan zîmbi şi aprobă cu 
un gest al capului. În istorie noi sîntem ca aceşti 
proprietari absenţi, în capul nostru spunem: aceşti 
ignoranţi, dacă ei ar şti ce ştiu eu. Dacă ar fi muncit 
mai mult să-mi satisfacă mie gusturile. In fond, cine a 
făcut toate sculpturile şi picturile minunate pe care le 
vedeţi în fiecare zi? 

— Asta e. Cred că greşim atunci cînd amintim 
numele faraonilor. 

Bătrinul zîmbi. 

— Aceasta este vocea epocii noastre. Nu a 
trecutului. 

Dan murmură. 

— Este vocea acelei părţi din mine pe care ei o 
numeau ka. _ 

— Normal. Sînteţi scriitor. Încă de pe vremea 


vechilor greci toţi artiştii ar vrut să-şi facă un nume 
pentru eternitate, ca şi faraonii. Poate că ei sînt 
singurii faraoni adevăraţi rămaşi pe lume. Cred că v- 
aţi răzbunat. 

Apoi au început să vorbească despre altceva. Dan 
a remarcat că vraja artei egiptene era pentru creaţie, 
în general, un permanent etalon acum, mai mult ca 
altădată, deoarece, pe măsură ce oamenii încetau să 
mai creadă în viaţa de apoi, se întorceau spre artă ca 
formă de evaziune... inversul resemnării felahilor - 
gestul aşteptării unui tren care nu va veni -, o artă 
asemănătoare freneziei egiptene a zidirii în mormiînt, 
a mumificării, dorinţei de a se înconjura cu obiecte 
agonisite; o nevoie morbidă de a-şi fauri o crisalidă 
înainte ca larva să se fi dezvoltat, chiar în ciuda 
raţiunii că nu există o lume spre care un imago, un ka 
eliberat să se îndrepte. Oare Dan era cu mult diferit 
de sculptorul necunoscut care dăltuise chipul lui 
Ramses? El putea să pretindă că studia modelul sau 
că-l minimaliza, nicidecum că-l glorifica. Faptul însuşi 
de a atrage atenţia asupra unui subiect era un gest de 
glorificare atunci cînd nu obiectul, de exemplu 
Kitchener, constituia scopul, ci propria persoană şi 
reputaţia. Parazitismul, în acest caz, era evident. 
Rizînd o clipă de sine, Dan se întrebă dacă nu ar 
trebui să fie primul scenarist care, în loc de a pretinde 
laude, să ceară să nu fie menţionat deloc. 

Toate acestea i-a întărit hotărîrea de a se angaja 
într-un alt fel de viaţă după ce va fi terminat scenariul 
despre Kitchener; fapt paradoxal, căci, pe zi ce trecea, 
ideile pentru scenariul care începuse să capete formă 
deplină se înmulţeau. Răspunsul se afla probabil în 
ceea ce Herr Profesor emisese cu privire la artişti, ca 
singurii faraoni care mai rămăseseră; atunci lasă-i să- 
şi fie propriii constructori de monumente funerare şi 


întoarce-te la propriul eu, abandonează construcţia 
oricăror alte morminte şi mausolee. Dan simţea o 
imensă nevoie de a simplifica, de a înlătura tot ceea ce 
era în plus aşa cum un gurmand obez îşi doreşte un 
regim simplu, natural. Pînă şi acest lucru avea ceva 
paradoxal, în chiar acest moment vedea arta doar ca 
pe o variaţie modernă a monumentelor funerare, o 
absurd de elaborată şi inutilă asigurare împotriva 
necunoscutului, dar, realizînd aceasta, simţi o 
eliberare... sau o retragere în britanismul lui, o 
certitudine crescîndă că era caraghios să iei totul 
foarte serios în viaţă (aşa cum o lua Lukăcs şi 
teoreticienii conştiinţei totale şi a responsabilităţii 
auctoriale). Era şi un joc al şansei, în care rolul jucat 
de măiestrie era cu mult mai mic decît voiau unii să 
accepte. Dacă nu vedeai acest lucru, erai ca tînărul 
american, căci şi de la el se putea învăţa ceva. 

Trebuia să renunţe la persoana întîi şi să încerce 
să exprime totul la persoana a treia, la modul pasiv. 


Zilele treceau, deşertul se tîra tot mai aproape şi 
ei se apropiau de Tropicul Cancerului. Fotografii 
amatori obosiseră şi renunţaseră să mai imortalizeze 
malurile sau felucile de pe fluviu. 

Au vizitat Esna, un oraş murdar, în centrul căruia 
se afla un templu aşezat pe un teren ca o căldare 
imensă. La ducere şi la întoarcere, i-au atacat pilcuri, 
pîlcuri de cerşetori. Un bărbat cu două coşuri de 
nuiele acoperite cu capac, legate de talie, era 
extraordinar de insistent şi după ce unul dintre 
francezi i-a dat „bacşişul“ pentru care vociferase, a 
scos la iveală un şarpe; din al doilea coş a extras un 
scorpion imens pe care-l ţinea suspendat de coadă, 
după ce îi tăiase virful periculos, şi care mişca 
picioarele căţărindu-se parcă pe aer. Ca la ordin, o 


mulţime de aparate de fotografiat au reapărut, 
aşezîndu-se în cerc în jurul demonstraţiei. Un amic al 
celui cu scorpionul le bloca vizorul cerîndu-le mai 
mulţi bani. Pitorescul se plătea. Fără nici un 
avertisment, a început o mică busculadă, omul 
împingînd un aparat de fotografiat şi, fiind la rîndul 
său împins, era gata să cadă. Era italianul, prietenul 
„Reginei de pe luntre“. Pe el l-au calmat, dar arabul 
nu contenea cu insultele. 

În fundal, în faţa unei cafenele, cîţiva bătrîni, 
dintre care doi fumau narghilele, stăteau înşiraţi pe 
scaune privind imperturbabili. Dan, Jane şi ziaristul 
francez Alain stăteau la o oarecare distanţă. Tovarăşul 
lui, fotograful, era ocupat, un ochi neutru, fotografiind 
fotografii, concentrat numai asupra unghiurilor de 
vedere şi a vitezei de înregistrare a imaginilor. Alain îi 
spuse ceva lui Jane în franceză şi ea îi traduse lui Dan: 
„Prostul nu are nevoie de prea mult ca să se distreze 
“, Scena era ca o triplă blasfemie; la adresa naturii, a 
umanităţii, a lor înşile... maimuțe ale turismului 
organizat, cu strimbăturile şi falsele lui motive. 

Mai tirziu, în cursul aceleiaşi zile, au acostat la 
Edfu să viziteze templul ptolemeic al lui Horus, zeul- 
soare înaripat, celebru pentru cei doi magnifici şoimi 
din granit. Şoimi-vînturei vii băteau din aripi şi lumina 
amurgului dădea locului un aer senin. Zidurile masive 
de fortăreață creau ambianța unui cult ermetic, 
baricadat de realitatea exterioară; şi erau la fel de 
îndepărtate, de respingătoare, poate, ca şi forma albă 
a vaslui lor văzută de agricultorii pe lingă care 
treceau zilnic. 

Fuseseră anunţaţi că după cină vor avea un 
spectacol de cabaret, urmat de dans. Cînd au ajuns în 
sufragerie, şi-au dat seama că acordaseră serii prea 
puţină atenţie în comparaţie cu ceilalţi pasageri. Dan 


îşi pusese costum şi Jane aceeaşi rochie neagră pe 
care o scosese în lume la petrecerea lui Assad. Ceilalţi 
o consideraseră o seară de bal mascat. Printre est- 
europeni, unii purtau costume naţionale originale, 
francezii, majoritatea, se costumaseră în toreadori şi 
corsari şi alte asemenea personaje. Singurul care 
purta un costum adus special pentru această ocazie 
era tînărul fluturaş, prietenul „Reginei de pe luntre“. 
Era împopoţonat cu mai multe şiraguri de coliere 
masive atîrnate pe pieptul gol, ca Tutankamon. Avea 
un machiaj foarte lucrat, care-i dădea un aspect 
neplăcut, de hermafrodit. „Regina“ îşi pusese o haină 
în roşu-brun, cu o eşarfă legată neglijent la gît. Mai 
tirziu au aflat că se costumase în Baudelaire. Tînărul 
uitase să mai mănînce, fiţiindu-se printre mesele unde 
se aflau compatrioţii lui, etalindu-şi torsul gol şi 
pozînd ţipător, nerealizînd cît era de grotesc. 

Chiar şi familia Hooper căzuse în capcana acestei 
nebunii colective. Marcia purta o rochie lungă şi o 
coroană aurie pe cap, sub pieptănătura republicană. 
Nu ştia ce personaj era, luase coroana de la casierul 
vaporului. Tot de la el luase şi Mitch - în virtutea 
naţionalităţii, explică el, nu că ar fi avut vreo legătură 
cu Texasul - o pălărie de cowboy. Văzînd că Jane şi 
Dan erau îmbrăcaţi atît de obişnuit, au intrat în panică 
şi le-au spus că dulapul casierului era bucşit cu 
îmbrăcăminte şi cu pălării şi că precis mai găsesc şi ei 
vreun costum. 

După un timp, au renunţat la coroană şi la pălărie 
şi toţi patru făceau acum un front comun anglo-saxon 
în refuzul de a se conforma aiurelii celorlalţi. Jane 
spuse uitîndu-se la Dan: 

— Probabil că ne consideră nişte snobi 
insuportabili. 

— Cineva trebuie să-şi manifeste dezaprobarea 


faţă de acest narcisism burghez dezlănţuit. Îmi pare 
rău că nu m-am costumat în KGB-ist. 

Zîmbind, Jane se uită la el ezitant, apoi lăsă ochii 
în jos. Încă nu avea voie sau de-abia îşi ciştigase 
dreptul de a face asemenea glume. 

— Te-ai bronzat astăzi, spuse Dan. 

— Da, simt că-mi ard obrajii. 

— Ai un aer sănătos de ţigancă. 

— Nici o grijă, se duce cînd ajung acasă. 

Jane se uită dincolo de el, la celelalte mese, toate 
foarte animate. Chiar şi est-europenii se relaxaseră. Ei 
doi aşteptau acum următorul fel, fără să vorbească, 
parcă ar fi fost căsătoriţi; erau cei mai în vîrstă de 
acolo. Bronzată, ea nu-şi arăta virsta. Rochia îi venea 
bine, iar cînd se îndreptau spre masă Dan observase 
gestul discret, tipic francez, de admiraţie al lui Alain 
Maynard. 

După masă, au rămas printre ultimii înainte de a 
urca în salonul de sus. Toate mesele de acolo păreau 
ocupate. Salonul era împodobit de la un capăt la 
celălalt şi se improvizase o orchestră din membrii 
echipajului. Printre ei l-au zărit pe ospătarul lor 
nubian, cel care avea obiceiul să vorbească foarte 
încet; era acum în costum naţional, ghemuit în faţa a 
două tobe. Mai era un toboşar, un tip cu tamburină, 
mai era unul cu rebec; un microfon şi un amplificator. 
Vacarmul era indescriptibil. Dan şi Jane s-au oprit o 
clipă în faţa uşilor de sticlă, s-au uitat şi au renunţat. 
S-au întors la bar, au cumpărat două coniacuri cu care 
s-au retras în salonul mic, cel care dădea spre puntea 
de comandă, în spatele vasului. Credeau că nu vor 
găsi pe nimeni, dar, spre surpriza lor, Herr Profesor 
era acolo. 

li remarcaseră lipsa de la masă. Se mai întîmpla 
să nu vină la masă, poate mînca la el în cabină. Stătea 


într-un loc retras, cu o sticlă de apă minerală şi un 
pahar alături şi citea o carte. Cînd au apărut, a ridicat 
privirea şi i-a salutat convenţional, dînd din cap. 

— Nu suportăm hărmălaia, explică Dan. 

— Te înţeleg perfect. Cabina mea e plasată sub 
orchestră. În noaptea asta nu am culcuş. 

Le-a explicat că, datorită faptului că avea un 
somn foarte uşor, compania i-a dat o cabină departe 
de motoare, dar în serile de gală trebuia să plătească 
pentru liniştea de care se bucura de obicei. Dan a vrut 
să-i ofere un coniac. Bătrinul a refuzat: avea o uşoară 
indigestie, dar trebuia să ia loc lîngă el, citea doar ca 
să treacă timpul, împrumutase cartea de la unul din 
turişti. Era un studiu în germană despre progresul 
economic în R.D.G. din momentul divizării Germaniei, 
după sfîrşitul războiului. Bătrînul se uită o clipă la 
copertă, apoi zîmbi fin şi puţin ambiguu. 

— Nu se citeşte uşor. 

— Vă duceţi des acasă? 

Făcu semn din cap că da. 

— Am o soră. Şi fiul şi nepoţii. De ajuns ca să mă 
duc. 

— Probabil că s-au schimbat multe lucruri. 

— Schimbările sînt opera generaţiei mele în mod 
special. Nu avem de ce să ne plîingem. 

Jane îl întrebă ce făcea fiul său în Germania. 

— E medic. În tradiţia bunicului şi a mamei mele. 

— Cred că sînteţi mîndru de el. 

— Da. E chirurg. Oculist. Foarte bun, am auzit. 

Îi simțeau în voce un uşor regret patern, accepta 
soarta, dar nu din tot sufletul. 

— V-aţi fi dorit să nu trăiască atit de departe de 
dumneavoastră? întrebă Jane pe un ton blind. 

— El are profesiunea lui, prietenii lui... Eu am 
rămas cel puţin cu amintirile. Ridică din umeri şi îi 


zimbi lui Jane. Amintiri pe care dumneavoastră, 
madame , mi le-aţi trezit zilele trecute. 

— Cum aşa? 

— O să spuneţi că sînt un sentimental. 

— Vă rog. 

Ezită. 

— Pacienţii soţiei mele erau adesea atit de săraci, 
încît nu aveau bani să-i plătească. In schimb, îi 
aduceau coliere din cele pe care spuneţi că le-aţi 
cumpărat în prăvălioara domnului Abdullam. Ca 
arheolog, îi spuneam că nu aveau nici o valoare. Dar 
ea răspundea... ce aţi spus dumneavoastră în după- 
amiaza aceea, madame . Şi mai era ceva în felul în 
care le ţineaţi în mînă. Şi vocea dumneavoastră. Zimbi 
uşor jenat spre Dan: Mă iertaţi, vă rog. 

Dan îi spuse că nu era vorba de aşa ceva. Jane 
avea ochii aţintiţi în poală. Au tăcut toţi trei cîteva 
clipe. Apoi Jane ridică privirea. 

— Domnule profesor, sînt geloasă pe soţia 
dumneavoastră, nu s-a limitat la sentimente, a făcut 
bine oamenilor în mod concret. 

— Şi chiar foarte mult. Din nefericire, nu mai este 
printre noi. 

— A murit aici? 

— În Germania. La Leipzig. După război. 

— Aţi locuit acolo în timpul războiului? 

Bătriînul negă cu un gest din cap, apoi vorbi cu 
oarecare asprime în glas. 

— În Palestina. Într-un lagăr de internare 
britanic. 

Apoi încet, ca răspuns la întrebările lor şi 
observîndu-le curiozitatea, începu să le vorbească 
despre trecutul lui, dindu-le amănunte - într-un stil 
obiectiv, ca şi cum ar fi fost vorba de un loc, nu de 
propria persoană; aproape aşa cum le vorbise despre 


viaţa reginei Harshepsut la Teba. 

Nu fusese fascist, dar nu făcu din asta un merit 
deoarece în anii '30 fusese mai mult plecat din 
Germania. Respinsese demagogia, imensele adunări 
de mase, apelurile la Volk , cît şi sforăriile vulgare 
despre un guvern fundamental necesar. Işi amintea 
cum „Der Führer“ şi jargonul naţional socialist erau 
comentaţi cu ironie în cercul său de prieteni şi 
colaboratori. Pe atunci toate acestea aparţineau unei 
alte lumi, nu merita să discuţi aşa ceva în mod serios. 
Atitudinea era exprimată din momentul în care refuzai 
să discuţi. Apoi le-a vorbit de soţia lui şi cum, datorită 
ei, a intrat în cercul englez din Cairo. Şi acolo 
subiectul era rar abordat. Momentul adevărului a 
început atunci cînd Hitler şi-a arătat adevărata 
intenţie în 1939. Mulţi dintre colegii lui germani au 
fost rechemaţi din Egipt, ca şi el de altfel. 

— În cele din urmă, am fost obligat să concep 
existenţa unei alte lumi pe lîngă cea a Egiptului antic, 
a soţiei mele şi a copiilor. Ea m-a ajutat foarte mult. 
Amîndoi am hotărît că familia noastră era mai presus 
de diferenţele naţionale şi că o să-mi încerc aici 
norocul. Începusem să am sentimentul că ţara mea 
greşea. Eram hotărît să nu lupt împotriva ei. Dar nici 
pentru ea. 

Timp de un an, cît a durat simulacrul de război de 
la început, el a avut voie să-şi continue activitatea ca 
arheolog. Apoi a fost internat şi a petrecut restul 
războiului într-un lagăr, în Palestina. Spunea că nu 
avusese condiţii prea bune, dar anturajul fusese 
excelent. Acolo învățase multe despre un subiect în 
legătură cu care pînă atunci fusese „un pic ignorant“: 
ceilalţi oameni. 

— Bineînţeles că ştiam, atunci cînd războiul a luat 
sfîrşit, că ţara mea îşi merita soarta. Genocidul 


evreiesc. Ştirea despre lagărele de concentrare mi-a 
adus-o soția mea, mi-a arătat-o într-un Daily 
Telegraph , parcă văd şi astăzi fotografiile. Am plins, 
dar nu soarta evreilor care muriseră, mă tem, ci 
propria mea soartă. A poporului meu. Nu puteam să 
mă uit în ochii soţiei mele. Ea fusese cea care a 
menţinut cu atîta curaj echilibrul familiei, al meu, al 
băieţilor în timpul acelor ani nefericiţi. 

— Nu putea să vă acuze pe dumneavoastră, spuse 
Jane blind. 

— Nu, nici gind. Dar băieţii... pentru ei, bieţii, a 
fost greu. Cred că ei au judecat mai corect. Ei şi-au 
dat seama că tatăl lor a greşit. Patria lui greşise. 

— Greşeală prin omisiune? 

— M-am gindit la aceasta prin analogie cu 
activitatea mea, domnule Martin. Ca şi cum aş fi 
transcris numai ceea ce citeam la prima vedere într- 
un papirus, făcîndu-mă că ceea ce impunea mai multă 
răbdare, mai multă insistenţă nu există. Mi-am amintit 
de atitea lucruri, de atitea semne pe care am preferat 
să nu le văd sau să nu le iau în seamă înainte de 
război. Acea porţiune din papirus pe care evitasem să 
o citesc, dar care apărea foarte clar. 

Circumstanţele au avut un rol important în 
perioada care a urmat. Atitudinea lui „lipsită de 
patriotism“ de la izbucnirea războiului şi faptul că 
foarte mulţi dintre contemporanii săi muriseră, 
dispăruseră sau hotăriseră să rămînă în vest, l-au 
făcut să fie căutat ca specialist. S-a pomenit invitat la 
Leipzig să pună pe picioare facultatea - „dacă se 
poate numi facultate un hangar imens, fără nici un 
student. O colecţie de lăzi de împachetat. Practic 
nimic nu mai era înregistrat“. 

— Am avut discuţii în contradictoriu. Băieţii nu 
voiau să meargă. Am încercat să le explicăm de ce era 


de datoria noastră să ne întoarcem. 

— V-aţi făcut probleme de ordin politic? 

— Puţine. Ştiţi, nu eram genul de oameni care să 
complice lucrurile. Constance, care era fericită să aibă 
de a face cu copii, avea slujba asigurată. Eu mă 
întorceam la vechea mea universitate. Simţeam că 
trebuie neapărat să dau o mînă de ajutor acum, chiar 
dacă era prea tîrziu. 

Astfel s-au întors la Leipzig. Soţia lui a murit în 
cursul celui de-al treilea an de şedere în oraşul 
devastat - o hemoragie puternică după o 
histerectomie. El a suferit un şoc. Ultima ei hotărîre 
fusese de a-l lăsa pe el, german fiind, în Germania 
căreia îi aparţinea mai mult din datorie, şi mai puţin 
din ataşament. A fost obligat să-şi reexamineze 
poziţia. Nu se înscrisese în Partidul Comunist, dar 
statutul de om de ştiinţă îi acordase anumite privilegii 
în ceea ce privea „presiunile oficialităților“. Ajunsese 
totuşi la concluzia că socialismul era cel mai bun lucru 
pentru Germania în acel moment istoric. Anumite 
aspecte erau inumane, „punctele sale oarbe“; dar 
probabil că aşa era începutul tuturor societăţilor noi 
mai bune. 

Deşi se trecuse repede peste moartea soţiei, 
lăsînd foarte multe lucruri nespuse, Dan şi Jane aveau 
sentimentul că cei doi se bucuraseră de o căsătorie 
adevărată şi că fuseseră amindoi de o nemaipomenită 
inocenţă, doi oameni alienaţi, despărțiți de Cortina de 
Fier şi care aveau ca reazem numai dragostea şi 
respectul reciproc, pe lingă activitatea profesională. 
Mai spuse că diferenţele de opinii ale celor doi fii 
practic reflectau propriul său dualism... 

Le-a mai spus că fiul mai mic, arheologul, cel care 
trăia în Statele Unite, plecase întîi în Anglia. Bătrînul 
zimbi. 


— Are firea mamei lui. Eu îi spun „fiul meu 
englez“. 

La douăzeci şi cinci de ani, băiatul a plecat la 
nişte rude ale mamei de la Londra. Profesorul a 
încercat să-l cheme înapoi, dar nu insistase. 

— La virsta lui, e uneori mai important să iei 
hotăriri, decît să fii sigur că sînt bune. 

— Nu la toate vîrstele? întrebă Dan. 

— Poate că da. 

Jane întrebă dacă fraţii se înțelegeau bine. 

— Da, madame . Apoi adăugă: Acum da. Hans, 
fiul meu cel mare, doctorul, nu voia să accepte ceea 
ce el numea trădare. Acum nu mai e atît de îndiîrjit. 
Cred că uneori, cînd se întîlnesc, au dispute serioase. 
Dar ca între fraţi. 

— Luaţi partea vreunuia din ei? 

— Cel mic mi se pare puţin prea american. Nu 
vedem lucrurile în acelaşi fel. De ce le-am vedea? 
Generaţia mea a fost oarbă, în special noi, aşa-zişii 
studenţi de la istorie. Trebuie să plătim pentru asta. El 
este inocent. Cum spuneam, el seamănă cu mama sa. 
Sau cu ţara ei de origine. Le zîmbi. „Sfinxul Europei.“ 

Dan adăugă: 

— Mai bine cunoscut sub numele de „Bolnavul 
Europei“. 

— Dacă încăpăţinarea este o boală. 

— Cu siguranţă, o boală nu prea enigmatică? 

— Aici nu sînt de acord. Pentru noi, străinii... 

— Dar se pare totuşi, judecind după cît de bine 
vorbiţi englezeşte... _ 

— Da, e adevărat. Vorbesc englezeşte. Înţeleg 
stilul englezesc. A ajuns chiar să-mi placă bucătăria 
englezească - plăcinta cu costiţă şi rinichi... A rămas 
puţin pe gînduri, ca şi cum şi-ar fi amintit de o 
mîncare rară. Dar sufletul vostru. Asta e altceva. 


Ridică un deget, de parcă ar fi vrut să-i mustre. Şi mai 
mult decît orice este problema libertăţii. Un german 
nu poate concepe libertatea în afara regulilor. Nu mă 
refer la bucuria de a mărşălui în pas de giscă şi nici la 
disciplina militară, astea sînt oricum prusace. O 
găseşti la filozofii noştri. La Kant, la Marx. La Bach. 
Goethe. Pentru noi, libertatea este nonlibertate. Noi 
discutăm regulile, dar nu faptul că există. 

Dan zimbi. 

— Dar libertatea noastră e în mare parte o iluzie. 
După cum începem şi noi să ne dăm seama. 

Cîteva clipe, bătrinul tăcu, apoi îl întrebă: 

— Ştiţi povestea vărului din Germania de Vest 
care şi-a vizitat rudele din Germania de Est? Au 
început s-o dea pe politică. Vest-germanul le-a 
reproşat rudelor lui că vieţile lor erau dictate de stat, 
de ruşi. El a replicat că nici partea lui din Germania 
nu-i cu mult mai brează - e cea mai americanizată din 
Europa. Poate că da, zice el, dar cel puţin noi am ales- 
o prin voinţa noastră, în stilul democratic anglo-saxon. 
Ei da, zice unchiul lui, dar şi noi am ales-o prin voinţa 
noastră, băiete dragă. Şi ce e mai important - în stilul 
democratic german. Bătriînul observă zimbetele lor, 
dar continuă: Cred că întrebarea ar fi împotriva cui e 
adresată gluma asta. Eu am auzit-o povestită ca satiră 
în Europa de Est. Totuşi cred că ar putea fi spusă şi în 
favoarea lor. Totul depinde, vedeţi voi, de cum definiţi 
contrariul libertăţii. Pentru noi, el este haosul. Pentru 
voi... 

— Autoritate? 

Înclină din cap: 

— Asta e adevărata cortină dintre Est şi Vest. 
După părerea mea. Noi sacrificăm ceva din libertatea 
noastră, ca să avem parte de disciplină - şi liderii 
noştri pretind dreptate socială, egalitate, toate 


celelalte. În vreme ce voi sacrificați disciplina, ca să 
aveţi parte de libertate. Adică ce numiţi voi dreptate 
naturală, drepturile individuale ale omului. Deodată 
zimbi, ca şi cum ar fi realizat că discuţia luase o 
întorsătură prea gravă. Pot să vă spun o poveste? Se 
referă la englezi, dar mi-a povestit-o un compatriot de- 
al vostru, în urmă cu foarte mulţi ani. 

— Fireşte. 

— Într-o colonie franceză din Africa, un englez 
înoată spre un loc unde se află crocodili. Un indigen, 
văzindu-l, îi strigă: „înapoi, e periculos! Repede, 
înapoi!“ Englezul aude, se uită împrejur, negrul mai 
strigă o dată. Englezul nu îi dă nici o atenţie, înoată 
mai departe şi crocodilii îl mănîncă. Autorităţile 
franceze fac investigaţii, nimeni nu înţelege de ce 
victima nu a ascultat avertismentul. Un alt englez se 
oferă să dea explicaţii. Avertismentul a fost transmis 
într-un limbaj incorect, victima nu putea să-l 
înţeleagă. A! Dacă domnul este atît de amabil să 
explice comisiei cum ar trebui omul să strige, în caz 
că se mai întîmplă ceva? Englezul stă, se gîndeşte, se 
gîndeşte, apoi spune: „Sînteţi atît de amabil să vă 
întoarceţi înapoi, domnule, vă rog frumos!“ 

Au zimbit amindoi, un pic forţat de data aceasta. 

— E dur. Dar am impresia că majoritatea 
englezilor ar prefera să se înece mai curînd decît să 
accepte un sfat bun de la un străin. Aceasta este 
libertatea pe care eu nu o pot înţelege. 

— Nici noi nu o înţelegem prea bine. 

Bătrînul zimbi. 

— Nu are importanţă. Cine ştie? Poate că 
englezul dorea să sfirşească mîncat de crocodili. 

Dan aruncă o privire înspre Jane, care stătuse 
tăcută o vreme, dar ochii ei exprimau căldură şi 
înţelegere pentru bătrînul savant. Amîndoi îşi lăsară 


privirile în jos, apoi Dan vorbi din nou: 

— Aveţi vreo speranţă de rezolvare a conflictului 
dintre Est şi Vest? 

— Multă vreme, m-am simţit vinovat pentru că 
petrecusem prea mult timp studiind trecutul. Mi-am 
văzut papirusurile în chip de paravane - ca să nu văd 
ceea ce nu voiam să înţeleg. Acum văd că orice poate 
sluji drept paravan, dacă aşa vrea cineva. O scuză ca 
să nu înţelegi. Se opri un moment, apoi continuă. Imi 
aduc aminte - asta era înainte de război - de un 
conflict între două triburi din nişte sate aflate pe 
malurile opuse ale Nilului. În nordul Luxorului, unde 
lucram. Conflictul era pe tema dreptului de a pescui. 
Povestea atinsese un punct critic. Se vărsase şi sînge. 
Într-o bună zi, l-am întrebat pe unul din conducătorii 
celor două tabere - un ţăran analfabet, dar un bătrîn 
grozav de înţelept - de ce nu putea el şi conducătorul 
celuilalt sat să încheie pacea, făcînd un compromis. El 
m-a admonestat pentru că dădusem dovadă de un 
asemenea optimism nesăbuit. Mi-a spus că n-o să fie 
niciodată pace pe nici unul dintre maluri. Doar în 
fluviul care le desparte. 

— Singurul loc în care nu se poate trăi. 

Bătrînul făcu un gest de neputinţă. 

Şi le-a mai spus o ultimă poveste: o întîmplare 
personală, căreia îi spunea „o poveste cu fantome fără 
fantome“. Se întîmplase puţin după prima sosire în 
Egipt, spre sfîrşitul anilor '20, înainte de a se 
specializa în domeniul căruia îi aparţinea acum. Într-o 
zi, lucrase într-un mormînt de nobil diferit de 
mormintele de regi, recent descoperit, şi care se afla 
în stîncile din faţa Assuanului. Absorbit de o frescă pe 
care o înregistra, a rămas pînă tîrziu. Lucrind la 
lumină artificială, nu a observat că afară se lăsase 
noaptea. Deodată, probabil din cauza lungilor ore de 


concentrare sau datorită realizării subconştiente a 
unei linişti totale pe şantier, s-a întîmplat un lucru 
curios. A avut senzaţia prezenţei cuiva. Pentru o clipă, 
s-a speriat, a îndreptat lampa spre mormînt, deşi nu 
credea în fantome... în „blesteme sau alte prostii“. 
Teama lui privea ceva fizic, material, ca vreun hoţ să 
nu se fi strecurat înăuntru. Exista însă un paznic la 
intrare în şantier. La un moment dat, a crezut că este 
paznicul şi l-a strigat pe nume. Nu a răspuns nimeni şi 
s-a apucat din nou să lucreze la frescă. Aceasta era, 
din întîmplare, extraordinar de bine conservată. 

Aici s-a oprit din povestit. Cineva a intrat în 
salon, dar ei se aflau cu spatele şi nu s-au întors şi, 
oricine o fi fost, s-a retras. 

— Am mai avut această experienţă, dar nu s-a 
mai repetat cu aceeaşi intensitate. E foarte straniu... 
ca o întrerupere a timpului. 

— O dislocare? 

— Da, mulţumesc. Acesta e un cuvînt mai potrivit. 
Ca şi cum timpul încetează să mai existe pentru un 
interval scurt. Simţi că nu eşti cel care a pictat fresca, 
dar nici tu însuţi, arheologul modern. Dacă eşti ceva, 
eşti pictura însăşi, mă iertaţi că trebuie să mă exprim 
metaforic, nu găsesc alte cuvinte. Exişti, dar nu în 
timp. Într-o realitate mai vastă, dincolo de iluzia pe 
care o numim „timp“. Ai fost acolo dintotdeauna. Fără 
trecut sau viitor. Datele de istorie, cronologie sînt 
paravane, ca cele de care vorbeam adineauri. Bătriînul 
zimbea. Nu e de domeniul misticismului. E ceva fizic, 
ascuns în natura lucrurilor. Am mai avut o dată 
această senzaţie, tot după multe ore de lucru, cu un 
papirus pe care îl descifram. leşisem din timp, 
devenisem papirusul însuşi. Dar asta nu m-a ajutat să- 
l descifrez. Nu în acest sens eram papirusul. Poate 
eram fluviul. Fluviul care desparte. Pentru cîteva 


clipe, eram partea din fluviu care încetase să curgă. 
Acel fluviu care desparte. S-a oprit cîteva secunde şi i- 
a privit pe Dan şi Jane. Mă tem că asta nu vor înţelege 
ei niciodată. Fluviul care desparte. 

— Care ei, domnule profesor? întrebă Jane în 
şoaptă. 

Se uită la ea cu bănuiala că e tachinat. 

— Cred că dumneavoastră şi domnul Martin ştiţi 
la cine mă refer, madame. A mai făcut o pauză şi în 
privirea veche, albastră, apăru o lucire de ironie 
latentă, de complicitate. Pe planeta noastră se vorbesc 
multe limbi. Sînt multe frontiere. Am învăţat însă din 
experienţă că nu există decît două naţiuni. 

În tăcerea care a urmat, se auzeau bătăile şi 
bubuiturile tobelor din salonul cel mare. Ştiau că nu 
se referea la Est şi Vest şi cu atît mai puţin la 
Germania şi Anglia lor. 


Insula lui Kitchener 


În mod misterios, permanenta înaintare a 
vaporului, peisajele efemere accentuaseră în sinea lui 
Dan o curioasă nelinişte metafizică în loc să-l facă să 
se relaxeze, într-o minunată stare de indolenţă. 
Profesorul vorbise despre timp ca despre o iluzie, dar 
timpul, în cursul acestei călătorii înspre sud, avea 
dubla calitate de prezent permanent şi timp 
distorsionat totodată. Trecuse extraordinar de repede, 
croaziera nici nu începuse bine, că aproape ajunsese 
la capăt, aproape ca o păcăleală, o prestidigitaţie. 

Din această cauză, Dan avea o stare de disconfort 
psihic, care se accentua datorită unei vagi senzaţii că 
echilibrul său emotiv suferea modificări fără ca el să 
poată schimba ceva conştient. Constata, pe măsură ce 
trecea timpul, că aceste modificări erau un rezultat al 


senzaţiei de neîmplinire legate de un presentiment. 
Era ceva de dincolo de evenimentele şi întîlnirile din 
timpul croazierei şi de revederea Nilului; ceva mult 
mai adînc decît toate acestea. În taină, încă se mai 
agăța de convingerea sa că libertatea, în primul rînd 
libertatea cunoaşterii de sine, era principalul motor al 
evoluţiei umane şi nici un sacrificiu nu trebuia făcut 
pe seama complexităţii de sentimente sau formelor 
care le exprimă pentru că acestea produseseră 
mutaţiile magice ale evoluţiei încă din interiorul 
primei celule vii. In tot timpul discuţiei pe care o 
purtaseră cu Herr Profesor, Dan se uitase fără să fie 
observat spre Jane, pentru a vedea cum reacţionează 
la argumentele pe care profesorul le aducea în 
favoarea ideilor lui. După ce a găsit o impresionantă 
formulă de a reduce conflictele Turnului Babei la cel 
dintre două triburi, profesorul a plecat, iar Dan nu a 
mai reluat subiectul. Au vorbit despre bătrîn, dar nu şi 
despre ceea ce spusese; se întrebau dacă el discuta în 
aceiaşi termeni cu compatrioţii săi de pe vapor. Dan 
sesizase că Jane, deşi era de acord cu sentimentele 
umaniste ale bătrinului, nu era prea convinsă. 
Conţineau prea mult chietism. Occidentul era un copil 
nedisciplinat care avea nevoie de  mustrările 
partidelor de stînga. 

În concluzie, Dan şi-ar fi dorit o călătorie mai 
lungă, cel puţin cu o săptămînă, deşi ideea că de un 
lucru bun nu trebuie abuzat era o regulă a propriei 
filozofii despre plăcere. Călătoria întrerupea, amîna 
luarea oricărei decizii. Aşteptai, priveai; nu trebuia să 
acţionezi nicicum. Vedea acum cum trăise zilele 
croazierei suspendat între plăcere şi  nelinişte, 
plăcerea acumulării momentului prezent şi neliniştea 
la gîndul momentului viitor... o nelinişte anormală, 
aproape frica de ce va fi. Era neliniştit şi de faptul că 


nu putea motiva prin nimic acest presentiment de 
teamă. Nu mai era cazul să recitească pasajul pe care 
şi-l notase în Lukâcs ca să simtă că era îngăduitor cu 
sine, inutil. În fond resimțea magia acestor zile 
petrecute pe Nil: îl liniştiseră şi neliniştiseră totodată. 

Fără să vrea, Herr Profesor contribuise la 
modificarea echilibrului interior al lui Dan, fără ca 
acesta să observe. La un moment dat, în dimineaţa 
zilei cînd au făcut ultima escală, înainte de Assuan, şi- 
a dat seama că direcţia către care navigase el nu 
fusese numai punctul geografic de la capătul 
croazierei. 


Ultima escală a fost o scurtă vizită la templul de 
la Kom Ombo. Aşezat în deşert, pe un promontoriu nu 
foarte înalt deasupra Nilului, se reflecta în apele 
albastre, semănînd prin izolarea, noblețea şi pacea sa 
însorită cu un templu grec. Era aşa cum ar fi trebuit 
să fie şi celelalte temple, frumos şi, în acelaşi timp, 
minunat amplasat. Dan nu-şi amintea să-l fi văzut în 
timpul croazierei precedente. 

Vaporul era acostat la mică distanţă, iar ei 
traversară o porţiune de deşert. Un grup de copii 
beduini neastîmpăraţi alergau şi făceau giumbuşlucuri 
printre dunele vălurite din jur, iar de pe malul apei, 
dintre frunzele arborilor de acacia se auzea gînguritul 
turturelelor cu guler auriu. De data aceasta, au 
renunţat să mai meargă cu grupul. Era mult prea 
plăcut să se plimbe pe terasele şi aleile cu dale de pe 
faleză. Apoi Dan avu parte de un regal ornitologic. 
Urmări cu binoclul o pasăre; semăna cu prigorul şi 
ţopăia în umbră pe malul apei. Era o pasăre pe care 
nu o mai văzuse, încîntătoare, cu penaj albastru la gît. 
A privit-o vreo două minute, iar Jane s-a îndreptat 
încet să se aşeze într-un colţ al terasei cu faţa spre 


susul rîului. S-a răzgîndit şi s-a mutat puţin mai jos, 
unde el nu o putea vedea. 

Cînd a ajuns la colţ, a găsit un loc pe unde să 
coboare mai aproape de apă, printr-o porţiune de zid 
dărîmat. În umbra rară a unui salcîm, Jane se aşezase 
pe capitelul unei coloane retezate şi se afla cu spatele 
spre el, privind bucla apei, spre sud. Dan cobori spre 
ea. 

— Nu ţi se pare un loc formidabil, Jane? 

Dădu din cap afirmativ, într-un fel care-l avertiză 
că lui Jane expresia i se părea deplasată. Se apropie 
de ea. Ea lăsă privirea în jos, ca fisticită, şi o îndreptă 
din nou spre peisaj. O clipă mai tîrziu, îşi şterse ochii 
cu mîna. g 

— Ilartă-mă. Nu-i nimic. Il opri din gestul 
protector cu o mişcare a capului. A trecut. Mă 
gîndeam la Anthony. Cît de mult i-ar fi plăcut aici. 

Dan se aşeză lîngă ea pe coloană şi o întrebă cu 
blîndeţe: 

— De ce acum? 

Jane nu răspunse. 

Pe neaşteptate, îl prinse de mînă, parcă cerîndu-i 
iertare pentru slăbiciunea ei de femeie. Înainte ca ea 
să şi-o retragă, îi opri mîna sub a lui, ţiniînd-o cuminte 
pe piatră. Au stat aşa cîteva clipe. El o strînse uşor de 
mînă şi simţi o mişcare uşoară de răspuns; Jane se 
uita la mîinile lor ca şi cum ar fi fost separate de 
trupuri. Din felul în care privea, din felul în care-i 
întinsese mîna, Dan înţelegea că Jane îi mai spunea 
ceva. Era impresionat, dar şi bizar de împietrit de 
liniştea acelui moment, de gestul simplu, de 
încercarea de a exprima ceva prin acele gesturi. Ar fi 
vrut să o prindă pe după umeri, dar ştia că impulsul 
era asemenea vitezei croazierei, momentele treceau 
prea repede ca să fie percepute. Gestul trebuia făcut 


spontan sau deloc. 

— Draga mea, Anthony nu ar fi vrut. 

— Ştiu. 

— Şi ne-ar fi foarte uşor să facem din asta o 
chestie anuală. 

A reuşit să o facă să ziîmbească, aşa cum şi 
dorise, şi să-l citeze pe T.S. Eliot: „Citesc mai toată 
noaptea şi iarna plec în sud“. 

— Într-un fel, da. 

Din colţul terasei, în spatele lor, se auzeau voci. 
Jane îşi trase mîna, dar nu se întoarseră; rămaseră 
aşezaţi în linişte, în umbra străpunsă de pete de 
soare. Trei egrete albe ca zăpada zburau deasupra 
rîului. Dan le vedea însă fără să le dea atenţie, cu 
gîndul la privirea ei îndreptată spre mîinile lor 
împreunate. În acel moment ieşiseră din jocul 
convenţional din timpul croazierei, o stare nouă se 
stabilise nu numai între ei, dar în sinea fiecăruia, 
comparabilă cu schimbarea direcţiei pe o pantă. 
Privirea ei nu mai fusese cea a unui tovarăş de 
călătorie, căpătase căldura ochilor de femeie. Aproape 
negindu-se pe sine, neadmiţind decît foarte scurta ei 
existenţă; şi totuşi reală. 

Privirea a lămurit acel „A trecut“ care nu se 
referea numai la croazieră, la experienţă. El ştia că se 
referea la trecut, nu la o anume posibilitate, ci la toate 
posibilităţile trecute; ceea ce ea ştia că şi el ştie că s-a 
terminat pentru totdeauna; dar care cuprindea un 
sens al  regretului prezent pentru ceea ce 
redescoperiseră că se păstrase în ciuda schimbările 
survenite. Totuşi privirea scoase cu adevărat la 
suprafaţă ceva din propriul eu: dorinţa de a o 
cuprinde pe după umeri, conştiinţa faptului că nu 
examinase cinstit motivul pentru care ar fi dorit ca 
această croazieră să continue şi pentru care era trist 


că se termina. Nu se gîndise pînă acum că îi era greu 
să renunţe la această existenţă zilnică împreună cu 
ea, la modul în care îşi împărtăşiseră experienţa de 
viaţă, a vîrstei, a gîndirii, a intuiţiei în sensul 
reinstaurării vechii empatii într-o măsură chiar mai 
mare decît era el pregătit să recunoască. Era un 
ataşament curios, independent de atracţia fizică, încă 
legată de gîndul la Jenny, nu numai din motive de 
fidelitate. Cu Jane era mai mult sentimentul a ceva 
care-i va lipsi şi care se va accentua cînd fiecare va 
pleca pe drumul propriu, era regretul vechiului mit 
platonic, un ecou al sfatului rabelaisian Fais ce que 
uoudras... şi asta îl speria. 

Dan scoase pachetul de ţigări. Jane a luat una şi 
au fumat, privind fluviul. Jane nu mai plingea, la un 
moment dat a rupt tăcerea. 

— Plingeam şi pentru că mi-am dat seama dintr-o 
dată că mă bucuram din nou de viaţă, Dan. După atît 
de mult timp. 

— Aşa e mult mai bine. 

— Atunci cînd te-ai oprit să priveşti pasărea... mi- 
am adus aminte cum m-am certat cu Anthony în 
Grecia, acum trei ani... ultima noastră vacanţă 
adevărată. El ţinuse să facă pe botanistul toată după- 
amiaza, cînd eu nu doream decît să stau pe plajă şi să 
înot. El era fericit şi eu eram absurdă. 

— Nu crezi că şi el era absurd? 

— Eu m-am aşezat atunci să citesc sub un copac. 
M-am plins mult mai tîrziu. Atunci nu a ştiut nimic. 
Fiecare stătea după paravanul lui, spuse Jane, 
scuturindu-şi ţigara. 

— O condiţie a oricărei căsătorii civilizate. 

Ea zîmbi trist, apoi reluă: 

— Cred că tinerii au dreptate cînd spun că eo 
instituţie depăşită. 


— Şi teoria lor are preţul ei. 

Ea tăcu din nou. 

— Ai mai simţit nevoia să te recăsătoreşti? 

— Uneori. Răspunsul nu era complet. El privi în 
jos. Nu prea, ca să fiu sincer. Apoi adăugă: După ce te 
frigi cu ciorbă, sufli şi-n iaurt. A fost şi lenea la mijloc, 
te obişnuieşti cu un alt fel de relaţie cu femeile. 

— Dar libertatea? 

— Să fii un Don Juan pe cale de îmbătrînire? 

— Tînărul încîntător şi inocent pe care l-am 
cunoscut la Oxford, murmură ea. 

— Acum e pierdut. Ea îl privi, dar el îi evită 
privirea, ştiind ce însemna. Zîmbesc pentru că ştii 
foarte bine că nu a fost niciodată inocent. Poate doar 
încîntător. 

Cu privirea tot în jos, ea spuse încet, ca pentru 
sine: 

— În mintea mea, ai rămas acelaşi inocent. 

— Tu nu erai? 

— Micera teamă de propriile mele sentimente. 

Înainte ca Dan să răspundă, din spatele lor se 
auzi sirena vaporului. Era momentul să se întoarcă. 

— Şi asta e tot o coincidenţă. 

— Nu părea să fie. Nici chiar atunci. 

— Cred că încerci să joci rolul Casandrei, dar 
invers. Amintirea mea despre tine e exact contrariul a 
ceea ce spui. Întotdeauna îţi manifestai adevăratele 
sentimente. Atunci cînd era cazul. În orice caz, mai 
bine decît noi, ceilalţi. 

— Emoţii. Asta e altceva. Adăugă apoi mai 
dezinvolt: încerc să-ţi mulţumesc, Dan. Acesta e un 
sentiment adevărat. 

Se auzi încă un avertisment irevocabil dinspre 
vapor. Jane se ridică în picioare, îi întinse mîna, zîmbi 
convenţional... trăiască  formalismul, gata cu 


nebuniile. El îi strînse mîna uşor şi porniră spre vas. 

Dan rămase descumpănit. Discuţia şi acea privire 
diferită de oricare alta de pînă atunci îl tulburaseră. 
Ea şi-a pus ochelarii de soare şi au luat-o înapoi 
printre ruine, către intrare. Pe dreapta şi pe stînga se 
înşirau zeități cu capete de crocodil. Alain le ieşi în 
întîmpinare, spuse o glumă... Jane zîmbi, răspunzînd 
pentru amîndoi. Ea părea să-şi fi revenit din momentul 
de sentimentalism, invulnerabilă ca mai înainte. Dan 
avea sentimentul că ratase o şansă, trebuia să o fi 
cuprins pe după umeri, cel puţin să fi suprimat acel 
spaţiu... acel absurd tărîim al nimănui pe care-l 
decretaseră între ei şi pe care ea dorea să-l reaşeze 
după ce s-au ţinut de mînă. Parcă ar fi zărit, din 
întîmplare, prin uşa de la dormitor o femeie aproape 
dezbrăcată. Chiar dacă dezgolirea fusese de altă 
natură, cu totul diferită, nu putea nega faptul că, 
pentru el, ca şi în cazul strîngerii de mînă, avusese o 
încărcătură erotică. 

Mai tîrziu, după ce vaporul pornise din nou la 
drum şi ei stăteau împreună cu cehul şi cu Alain pe 
punte, înainte de masa de prînz, Dan se surprinse 
contemplind-o pe furiş... dacă nu la modul propriu, cel 
puţin mental. Alain îi făcea curte, dar într-un mod 
foarte inocent, vorbea englezeşte, zicea că trebuie să 
vină la Paris, să o ducă în boites şi prin restaurante. 
Dan se substitui imaginaţiei lui Alain. Poate acesta era 
motivul: Jane era contrariată, mai mult ca sigur 
inconştient, de faptul că el ignora cu atîta 
scrupulozitate ceea ce realizau toţi bărbaţii din jurul 
ei. Că nu-şi arăta virsta, că era încă o femeie 
atrăgătoare. Pe el acest lucru l-a deranjat de cînd au 
început călătoria, şi de aceea se limitase la cîteva 
complimente de circumstanţă la adresa ei şi a 
vestimentaţiei ei. 


Pe de altă parte, ştia clar că orice ar fi însemnat 
acel gest, în orice caz, nu fusese o invitaţie. Era fără 
sens să-l interpreteze astfel, avînd-o în vedere pe 
Jenny; şi mai era şi ce îi spusese Jane lui Caro despre 
el, că e un individ în permanent zbor, veşnic nehotărit; 
mai existau şi alte o mie de motive. 

Foarte multe îi ţineau departe unul de celălalt, 
printre care, în primul rînd, totala necunoaştere 
reciprocă a sentimentelor şi emoţiilor intime - lucru 
pe care ea îl dovedise explicînd diferenţa dintre cele 
două cuvinte. Şi totuşi Dan, în stilul lui obişnuit 
ipotetic, încercă să-şi imagineze cum ar reacţiona ea 
dacă, o dată ajunşi la Assuan, i-ar propune să ia o 
cameră dublă. Nu putea specula decît asupra modului 
în care va fi refuzat: cu miînie, cu neîncredere, cu 
ironie, poate cu tandreţe? Ceea ce ştia sigur, dacă 
într-adevăr cunoştea femeile, era că ea îl va refuza. Se 
întrebă ce-l deranja mai mult în acest caz - 
imposibilitatea ei sau imposibilitatea amîndurora de a 
acţiona astfel, îşi aminti că, pînă de curînd, Jane 
avusese o legătură şi şi-o putea imagina mergind mai 
departe şi cu Alain. Dacă el nu s-ar fi aflat acolo - ar fi 
fost foarte posibil să se culce cu Alain, dar cu el, cu 
Dan, imposibil. Şi mai ştia că şi dacă ea ar fi acceptat 
acest lucru, dintr-un îndemn interior pe care el nu-l 
putea intui şi ar fi cedat unui impuls sentimental, 
afectiv, Dan s-ar fi considerat trădat. 

Fiind şi familia Hooper la masă, Dan aproape că 
nu scoase nici o vorbă. Ca un cîine care-şi roade osul, 
nu-şi lua gîndul de la acele cîteva lacrimi, privirea 
îndreptată spre mîinile lor, oare ce însemna: era un 
avertisment, era un reproş? Acum nu mai afla nimic 
de la ea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Reuşise 
să-i sugereze că orice aluzie la incident ar fi fost o 
exagerare. Dar nu avea de gînd să o lase să scape atît 


de uşor. Pe cînd aşteptau felul trei, ea îi zîmbi stînd cu 
bărbia sprijinită în mîini. 

— N-ai fost prea vorbăreţ. 

— Aşa pling bărbaţii. 

— Care-i necazul? 

— Simt că se apropie momentul întoarcerii la 
realitate. 

— Mai e insula ta. Credeam că pentru asta am 
venit aici. El dădu din cap, recunoscînd şi nu prea: da, 
a mai rămas un lucru bun. Vrind să-l înveselească, 
adăugă: 

— Şi amintiri frumoase. 

El se ascunse în spatele unui zîmbet şi în eschiva 
unei priviri, apoi, fără să vrea, conştient că zîmbetul 
fusese cam forţat, îi căută privirea din nou. De data 
asta el era deconcertat, întrebător. Poate că ei 
privirea lui i se părea doar insistentă, într-un fel 
negînd ceea ce ea abia spusese. 

— Nu? întrebă ea, cu un gest interogativ. 

Dan zîmbi acum mai natural. 

— Voi încerca să uit mîncarea de aici. 

Ospătarul le aduse desertul, orez cu lapte, 
aromat cu scorţişoară. Jane începu imediat să 
mănînce, ca pentru a-i arăta că nu avea dreptate, că 
se răsfăţa. 


Pe măsură ce se apropiau de Assuan peisajul se 
schimba. Nilul curgea traversînd deşertul. Nisipuri 
nesfirşite, întrerupte din loc în loc de formaţiuni de 
bazalt piîrjolite de mii de ani de arşiţă, păreau să 
aştepte ca marele fluviu să sece şi el. Singurii copaci 
existenţi pe mal erau palmierii de deşert, iar singurele 
păsări erau corbii nisipurilor, evocînd pentru unii 
scene din Biblie - mana cerească; lui Dan însă îi 
trezeau amintiri personale. Soarele pirjolea, deşi 


bătea şi un vînt răcoros dinspre nord. 

Assuanul a fost un şoc, la capătul unei solitudini 
din ce în ce mai aride. Oraşul se schimbase mult din 
1950, cînd Dan îl văzuse ultima oară. Acum arăta ca 
un oraş înfloritor cu un trafic impresionant pe malul 
apei, blocuri impunătoare, un hotel nou, monstruos de 
mare, pe Insula Elefantina. Traversarea fluviului era 
asigurată de vase şi feluci cu motor, iar spre sud cerul 
albastru avea o tentă gălbuie de la praful dinspre 
baraj şi industriile din zonă. Intr-acolo, orizontul era 
brodat cu fire electrice şi piloni, radare, cu toate 
accesoriile hidoase ale tehnologiei secolului XX şi ale 
războiului. Trei MIG-uri au irupt la distanţă mică, 
deasupra capetelor lor, exact în momentul cînd 
acostau; iar la mare înălţime cerul arăta ca flagelat de 
spirale albe. 

Dan şi Jane îşi amintiră ce auziseră la petrecerea 
lui Assad: ce s-ar întîmpla dacă barajul s-ar rupe, ce 
groaznică ar fi apa dezlănţuită, care ar distruge toată 
valea Nilului pe o distanţă foarte mare şi jumătate din 
oraşul Cairo... Pagubele actualului război ar fi o joacă 
de copii - Ahmed Sabry, în stilul lui sarcastic, numise 
această sabie a lui Damocles „ultimul plan de irigare“. 
Oraşul Assuan însemna întoarcerea la realitate şi la 
riscurile ei, lucru pe care Dan nu-l suporta. Avea un 
sentiment al sfirşitului de călătorie şi al sfirşitului 
visului unei alte călătorii, mai lungi. 

Assad dorea să-l pună în legătură cu directorul 
unei case de filme locale şi se oferise să vină cu 
avionul, dar Dan refuzase. Pe el nu-l interesau 
condiţiile de lucru, ştia că era o abundență de 
exterioare în deşert, el nu dorea decît să cunoască 
atmosfera locului. Acum era bucuros că fusese 
categoric. Încă nu trebuiau să părăsească vasul pînă a 
doua zi, cînd se vor muta pentru cîteva nopţi la 


Hotelul Cataracta, acum un pitic pe lingă hotelul nou, 
cu acelaşi nume care fusese ridicat alături. Dacă ar fi 
fost după el, s-ar fi mutat imediat pe țărm, dar ştia că 
asta nu era în stilul chibzuit al lui Jane; astfel încît a 
încercat o formulă de compromis propunîndu-i să 
renunţe la programul oficial al excursiei şi să 
închirieze o luntre. Şi-a susţinut ideea invocînd 
obligaţiile lui profesionale, pentru că nu voia s-o 
preseze, dar Jane s-a arăta încîntată. 

Au aşteptat pînă au plecat ceilalţi şi apoi au 
coborit panta cornişei pînă la flotila de feluci de mici 
dimensiuni. Ca să nu se mai complice, au plecat cu 
primul luntraş care s-a apropiat de ei. Era un tînăr cu 
aer grav, îmbrăcat într-o galabyia albă şi cu o eşarfă 
în dungi albe şi negre legată în jurul capului. 
Împreună cu el se afla un băieţel. Se numea Omar şi 
vorbea foarte rudimentar englezeşte. Avea pielea 
închisă, dar trăsăturile erau neobişnuit de anglo- 
saxone şi ochii de culoare deschisă. Avea, parcă, ceva 
din înfăţişarea lui T.E. Lawrence. Au cîrmit pe direcţia 
vîintului de nord, au ocolit extremitatea Insulei 
Elefantine, spre stîncile acoperite cu nisip de pe malul 
nelocuit. Mişcarea lentă şi lină era plăcută după 
vapor. Deasupra capului planau ereţi, rindunici de 
mare îşi căutau hrana în fluviu, un şoim făcea 
rotocoale deasupra stîncii galbene şi o egretă imensă 
a ţişnit dincolo de baliza de lîngă insulă. Dan era 
fericit că lăsau fierberea oraşului în urmă. Ce bine că 
luntraşul era un tip tăcut. In faţa lor, în susul apei, 
apăru Insula lui Kitchener, verde, plină de vegetaţie; 
aici, cel puţin, nu va fi decepţionat. Se vedea că lui 
Jane îi plăcea acest peisaj nou. 

Au coborit pe insulă şi au urcat pe stîncile Kobbet 
şi Hawa, ca să vadă mormintele săpate în piatră, acolo 
unde Herr Profesor trăise acea experienţă a ieşirii din 


timp. Locul fusese traversat de generaţii de nomazi; 
din decoraţiile vechi nu rămăseseră decît fragmente. 
Dan, care refuzase să admire aşezările regilor, acum 
regreta armonia sculpturilor de acolo şi fineţea 
detaliilor. Din faţa mormintelor puteau privi înapoi 
spre insulele din mijlocul fluviului, înspre oraşul 
supraaglomerat care se întindea spre est şi peisajul 
industrial din spatele lui şi dinspre sud. Era ca un 
imens scorpion cuprinzind ameninţător în cleşti 
micuța oază albastră şi verde de la picioarele lor; lui 
Dan îi amintea cumva de Los Angeles, cum se vedea 
dinspre Mulholland Drive - de fapt, din apartamentul 
lui Jenny. Această senzaţie deprimantă de invazie a 
spaţiului îşi găsi echivalentul la nivelul timpului 
personal... ce scurtă le era şederea aici, cît de puţin li 
se permitea să rămînă în oază. Omul care-i ghida la 
morminte le arăta cu degetul diferite locuri din oraş, 
Dan însă era pierdut în propriile ginduri. 

Pentru cîteva clipe, se simţi dezorientat. Poate 
chiar exista un genius loci , deşi experienţa lui nu era 
de ieşire din timp, era de ieşire din sine, ca şi cum ar 
fi fost o cameră de luat vederi, înregistrind numai şi 
excluzindu-se din realitatea imediată. Pentru un 
moment scurt dar abisal, nu a mai avut cunoştinţa 
locului în care se afla, a ceea ce făcea. Peisajul, ghidul 
volubil, felul în care vîntul mişca părul femeii de lîngă 
el... le înregistra mecanic în conştiinţă, simţea un gol, 
un fel de stare epileptică de cîteva secunde groaznice, 
infernale; ca şi cum el, tot ce-l înconjura, erau o idee 
în mintea altcuiva, nu în a sa. 

A plătit şi a dat un bacşiş şi apoi a coborit în 
spatele lui Jane, în josul potecii înguste care ducea la 
felucă şi la cei doi companioni. Ar fi vrut să-i descrie şi 
ei ce i se întîimplase, dar bătrînul profesor anticipase 
cumva experienţa sa. Ar fi fost caraghios, ca şi cum s- 


ar fi extaziat în faţa unei impresii de déjà vu, ale cărei 
manifestări metafizice bizare nu se redau uşor şi sună 
întotdeauna dubios unui outsider.  Evanescenţa 
obiectelor din jur, impresia de a fi pierdut punctul de 
vedere... mai avusese această senzație înainte, de 
vreo două ori, cînd fusese obosit, după filmări. Nu 
exista nimic în afara a ceea ce o altă pereche de ochi, 
o altă minte înregistrase; lumea percepută avea 
consistenţa cojii de ou, o pictură fragilă, o proiecţie pe 
un ecran... dincolo nu mai exista nimic. Umbre, 
întuneric, gol. 

O privea pe Jane din spate, coborînd panta 
abruptă. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi, o 
bluză de un cărămiziu-deschis şi o haină de lină prea 
lungă să fie jachetă, prea scurtă să fie pardesiu, pe 
care o purtase de multe ori în timpul croazierei, cînd 
coborîseră pe uscat. Era suigeneris, dar reprezenta, 
mai mult decît alte obiecte din vestimentația ei 
obişnuită, amestecul între vechea ei indiferență 
aristocratică față de haine şi o contradictorie dar 
comună părere că personalitatea individului se 
exprima prin ele. Coşul de paie îi dădea un aer 
domestic de femeie plecată la cumpărături: purta 
pieptenele de argint în păr, dar o şuviţă scăpase. 

Dan şi-a imaginat din nou, ca în acea zi în Dorset, 
că sînt căsătoriţi, că s-ar fi căsătorit atunci; o vedea ca 
pe soţia lui, nu ca pe văduva lui Anthony, îşi imagina 
că pune mîna pe umărul ei, că se opreşte o clipă, că îi 
prinde şuviţa de păr în pieptene, gesturi mici de soţ. I 
se făcu din nou frică. Poate că experienţa trăită acolo 
sus, la care nu voia să se gindească, socotind-o o 
simplă şi curioasă păcăleală a creierului său timp de 
două secunde, în care celulele răspunzătoare de 
menţinerea stării de conştiinţă nu au lucrat, fusese o 
premoniţie. Aşa cum, mai înainte, făcuse saltul, prin 


analogie, de la imaginea exterioară, spaţială a 
oraşului invadator la cea interioară, temporală, poate 
că era prevenit că un salt mai grav va avea loc, de 
ordin patologic, o nebunie, poate schizofrenie... Pe o 
platformă, o ajunse din urmă şi dădu dracului ideea 
morţii şi introspecţia. 

Au urcat în felucă şi au plutit contra curentului, 
dar împinşi de vînt, în direcţia Insulei lui Kitchener. 
Soarele apunea şi sus, pe dunele de nisip care 
încoronau stîncile din vest, se adunase un pilc de 
ereţi, vreo douăzeci, treizeci, cocoţaţi pe nisip, 
maronii şi hieratici. Omar a apropiat feluca de țărm 
trecînd pe lîngă zidurile de copaci ale insulei; flori 
necunoscute, frunze, ramuri atîrnînd în apă. Pe acest 
mal nu se aflau locuinţe, oraşul nu se zărea şi ai fi 
putut crede că în acest loc, de-a lungul zidului de 
vegetaţie luminată de soare, unde apa era calmă, te 
afli, vara, pe un canal de la Oxford. Pe o insulă, o 
pasăre îşi zicea cîntul fără anotimp. După deşertul 
arid din ziua precedentă, această pace verde, eternă, 
profundă, lichidă era delicioasă. Omar acostă. Au 
coborit pe insulă şi, după cîţiva paşi, pe sub un imens 
baldachin de frunze, au ajuns pe o alee. 

Deşi se făcuseră eforturi mari de a menţine insula 
ca una din cele mai mari grădini botanice, aşa cum 
intenţionase Kitchener, iar grădinarii îşi făceau de 
lucru peste tot, doar cîte o plăcuţă cu nume latinești, 
exotice şi denumirea îndepărtatei ţări de origine se 
mai ţinea, ici şi colo, agăţată de trunchiuri, locul avînd 
o înfăţişare în acelaşi timp fermecătoare şi părăginită. 
Era bine să vezi că un loc menit unui scop ştiinţific 
rigid îşi regăsise exuberanţa şi fantezia naturală, cu 
locuri  umbroase, păsări nenumărate, răcoare, 
simplitate... o simplitate soră cu cea a celei mai 
rafinate arhitecturi islamice, rezultatul secolelor de 


ştiinţă populară exersată în sanctuarele de umbră şi 
cel mai fermecător lucru era că nu se schimbase 
aproape deloc faţă de felul în care şi-o amintea Dan - 
una dintre cele mai încîntătoare şi mai civilizate locuri 
din această parte a lumii, din cîte ştia el, o bonne vaux 
a tropicelor. Deşi nu a încercat să o influenţeze, Jane 
s-a îndrăgostit şi ea de acel loc de cum l-a văzut. După 
ce parcurseră cam o sută de metri, îl prinse de braţ 
spunîndu-i: 

— Dan, aş vrea o casă aici. Te rog. 

Zimbi. 

— Asta am vrut şi noi, Andrea şi cu mine. 

— E ca grădina paradisului în versiunea lui 
Rousseau Vameşul. Ai ştiut tu de ce ai ales locul ăsta 
pentru exterioarele filmului. 

— Sper să mă asculte. Locul se poate relua din 
cînd în cînd pe parcursul filmului. 

După un timp, s-au aşezat pe o bancă, pe o alee 
laterală. Pe aleile principale se vedeau alţi oameni 
plimbîndu-se, pete de culoare, în perspectivă, pulsînd 
în umbra străpunsă ici-colo de razele soarelui, nu ca 
într-un tablou de Rousseau Vameşul, ci ca într-un 
Manet sau Renoir. Au discutat ce trebuiau să facă în 
zilele următoare, ce vor să mai viziteze, dacă să 
meargă cu avionul la Abu Simbel sau nu... Mai mulţi 
pasageri de pe vas aveau de gînd să meargă. Familia 
Hooper le spusese că aflaseră că ar merita să vadă 
extraordinarele peisaje ale lacului Nasser şi 
performanţa inginerească şi bineînţeles formidabila 
lucrare de deplasare a templului de pe locul original. 
Jane s-a opus iniţial, pe parcursul croazierei, dar acum 
a cedat, nu se ştie dacă se va mai ivi o asemenea 
ocazie... deci vor merge poimiine. O ceată de vreo 
zece tineri egipteni veneau înspre ei, erau fete şi 
băieţi în haine europene. Apropiindu-se de ce doi de 


pe bancă, comentau, privindu-i insistent, în dreptul 
lor, unul din băieţi le strigă, în engleză, puţin în 
glumă: 

— Bună dimineaţa. 

— Bună seara, răspunse Dan zîmbind. 

— Englezi? 

— Englezi. 

— Foarte bine. Englezi foarte bine. 

Şi imediat puştimea făcu un mic semicerc de ochi 
căprui, cu priviri amuzate, în jurul lui Dan şi Jane. 
Fetele îşi muşcau uşor buzele. 

— Voi aici face vacanţă? 

— Da. Şi voi? 

Băiatul nu a priceput întrebarea. O fată de lingă 
el a intervenit; era drăguță, cu o faţă mai puţin lată 
decît o aveau femeile arabe în general, cu părul lung, 
negru şi ochi elegant conturaţi. 

— Azi avem liber. Noi nu lucrează. 

— Vorbeşte foarte bine engleză, spuse primul 
băiat. 

Era timidă, însă vorbea englezeşte mai bine decît 
băiatul. Tatăl ei era inginer şi lucra la baraj, ea 
stătuse trei luni, acum un an, la Londra, cu mama ei şi 
cu o soră bolnavă de inimă, pe care o duseseră să fie 
operată acolo. Ea avea şaptesprezece ani şi toţi cei 
din grup erau elevi la cel mai bun liceu din Assuan. Ar 
fi preferat să locuiască la Cairo, toţi ar fi vrut să 
locuiască la Cairo sau Alexandria. Aici era prea cald, 
prea „murdar“. Jane a întrebat-o dacă ploua vreodată. 

— Eu locuieşte aici doi ani. Nu văzut niciodată 
plouă. 

Ea vorbea şi cei din grup chicoteau şi şopteau în 
arabă; cînd şi cînd, le reproşa ironiile, săgetindu-i cu 
privirea. Vorbea mai mult cu Jane, iar puştii ceilalţi au 
început să se împrăştie. Au rămas lîngă ei fata cu ochii 


de gazelă şi două prietene. Învăţau engleza la şcoală, 
dar învățau şi rusa obligatoriu. Nu le prea plăcea. 
Engleza le plăcea mai mult. Ar fi vrut să aibă o adresă 
a unui tînăr cu care să corespondeze. Jane zîmbi. 

— Dacă-mi dai numele şi adresa, încerc eu să-ţi 
găsesc cînd ajung acasă. 

Fata îşi muşcă buzele, ca şi cum fusese luată prea 
repede şi spuse ceva în arabă uneia dintre fete. Jane 
căută în coşul de pai şi scoase un creion şi un carnet. 
Fata ezită, îmboldită însă de una din prietene, se 
aşeză lingă Jane şi scrise citeţ cu litere de tipar 
numele şi adresa. 

— Vrei să corespondezi cu o fată sau cu un băiat? 

— Băiat. Îşi muşcă buzele. Nu o să uitaţi? 

— Sigur că nu. 

— Sînteţi foarte amabilă. 

Nerăbdător, un băiat o strigă din capătul care 
dădea în aleea principală. 

— Trebuie să plec. Avem barcă. A mai zăbovit o 
clipă. Aveţi fiică? 

— Da. Două fiice. 

Cu un gest impulsiv, direct, fata scoase colierul 
de mărgele de la git, trăgîndu-l peste cap şi peste 
părul lung şi-l aşeză pe bancă, lingă coşul lui Jane. 

— Da, dar... apucă să spună Jane. 

Fata se înclină, cu mîinile aşezate cruciş pe piept. 

— Vă rog. Fleac. Să nu uitaţi. Se mai înclină o 
dată. Acum trebuie să plec. 

Jane ridică spre ea colierul de mărgele. 

— Dar, sincer, eu... 

Fata făcu un gest, deschizînd braţele larg, în 
semn că soarta e soartă şi fapta se comisese, aşa că 
nu avea rost să protesteze şi imediat o apucă de mînă 
pe una dintre colegele ei şi o luară la fugă, ca nişte 
fetiţe. Rideau strident, ca după o faptă extraordinar 


de curajoasă. Prietenii lor s-au regrupat în jurul lor 
cînd au ajuns pe aleea principală, ca să afle tot. Au 
mai ris puţin şi, înainte de a se îndepărta, le-au mai 
făcut un semn cu mîna, printre verdeaţa copacilor. 
Jane se ridică în picioare şi amîndoi le-au răspuns. Se 
uită apoi la mărgelele pe care le ţinea în mînă. Erau 
maronii, lustruite, făcute dintr-un soi de sîmbure. Se 
uită apoi la Dan, amuzată şi încă nedumerită. 

— Ce gest nemaipomenit. 

— Numai dacă nu cumva e înmuiat în vreo otravă. 

Îi aruncă o privire de reproş că a putut să 
gindească ceva atît de urit, apoi, ca pentru a-l 
contrazice încă o dată, se aşeză pe bancă şi îşi puse 
şiragul la gît. Dan zîmbi. 

— Drăguţă puştoaica. 

— A fost tare drăguță. Le mai examină o dată, 
apoi le ridică şi le mirosi. Au un miros ciudat. Ca de 
paciuli. 

Dan se aplecă şi mirosi capătul şiragului pe care 
i-l întinsese: o aromă dulce-acrişoară. 

— Mmmm. 

Jane le mai adulmecă o dată, apoi murmură: 

— E atît de trist. Toți tinerii ăştia atît de dornici 
să întilnească alţi oameni. 

— Tocmai mă gindeam adineauri. Oare ce-ar dori 
să facă orice israelian dacă i-ar ieşi în cale o fată ca 
asta? Poate doar să o sărute. 

— Mi-aş dori ca Paul să fie mai în vîrstă, măcar cu 
un an sau doi. 

— Ai putea încerca. S-ar putea să-i placă 
scrisoarea săptămînală de zece pagini despre modul 
de amplasare a gardurilor vii în Evul Mediu. 

Jane zimbi, cu ochii la mărgele, dar nu răspunse; 
el ştia că acest dar ieftin - erau evident mărgele 
cumpărate din bazar, fără valoare -, o mişcare, 


reuşise să-i atingă acel vechi instinct ce o făcea să se 
deschidă şi să accepte orice era simţit ca „bun“. Tăcu 
o vreme, apoi spuse încet: 

— Chiar te bucuri că eşti în viaţă, Jane? 

— Da. 

— M-am simţit mult mai bine zilele astea decît m- 
aş fi aşteptat vreodată. Sună teribil de clişeizat. Dar e 
adevărat. 

— Nu-i drept. Asta a fost o ironie la adresa 
limbajului meu. 

— E unul dintre privilegiile unui scriitor. 

Continua să suridă şi să privească în jos; ezita. 

— Ai avut dreptate. Chiar aveam nevoie de aşa 
ceva. 

— Şi de acum încolo nu te mai gîndeşti la trecut, 
da? 

— În măsura în care pot. 

— Ai ispăşit destul. 

Înclină din cap. 

— Poate după criteriile catolice. 

— Ei, haide. Cum era ideea aceea existenţialistă? 
Să-ţi construieşti prezentul pornind de la trecut. 

— Cred că asta a apărut de fapt la faimosul filosof 
presartrian Samuel Smiles. 

— Recunoaşte, călătoria nu a fost zadarnică, 
insistă el. 

— Bineînţeles că nu. 

Cu un zîmbet reţinut, a întărit cele spuse, 
aproape închizîndu-se în sine, dorind să nu mai 
continue. 

— Nu aş vrea ca toate acestea să se termine aici, 
Jane. Asta-i tot. 

Jane nu răspunse, aprobă doar din cap. Stătea cu 
capul plecat, cu un aer timid, aparent nestudiat, de 
şcolăriţă, ca o emanaţie a acelor mărgele. Îşi reveni, 


se îndreptă şi privi drept în faţă, printre copaci. Ceea 
ce el luase drept stînjeneală fusese probabil doar un 
moment în care pur şi simplu se gîndise la altceva. 

— În noaptea aceea... cînd s-a sinucis. Ceea ce m- 
a distrus a fost faptul că mă transformase într-un 
impediment. Într-o persoană inutilă pe capul celorlalţi. 

— Ridicol. 

— Nu apăr ce am simţit. Şi nu avea de-a face cu 
faptul că sînt femeie... orice am spus după aceea. Dar 
simţeam că rolul meu era să devin o pacoste pe 
conştiinţa celor din jur. 

— Chiar dacă ar fi aşa, să ştii că pe cei din jur nu 
i-ar deranja. 

— Experienţa acestor zile mi-a demonstrat că nu 
am făcut tot ce trebuia ca să-l înţeleg pe Anthony în 
ultimii lui ani. De asta am plins azi-dimineaţă. Dar sînt 
mai împăcată cu mine însămi. Mai puţin isterică. Se 
uită la el dintr-o parte. Indiferent cît de exagerată a 
fost rugămintea lui Anthony din testamentul său 
neoficial, consideră că ai împlinit-o. 

— Nu a fost exagerată. Asta tocmai doream să-ţi 
spun. Şi eu mi-am dat seama că, în toţi aceşti ani, am 
fost în pierdere, nefiind în preajma voastră. Datoria e 
reciprocă. 

— Trebuia să te faci diplomat, spuse Jane 
zimbind. 

— Nu asta am vrut să înţelegi din ce-ţi spun. 

— Eu cred că datoria mea e mai mare. 

— De ce? 

Răspunse foarte ocolit, venind în completarea 
uneia din replicile lui anterioare. 

— Cred că e momentul să probez realitatea 
independenţei mele şi să nu mă mai bizui atita pe 
prieteni amabili şi pe fiicele mele. 

— Poate lor le face plăcere să te bizui pe ei. 


— Nu ar fi cinstit nici faţă de ei, nici faţă de mine. 

— Deci trebuie să laşi toate acestea în urmă? 
Dacă nu, ajungi iar în închisoare? 

— Nu mă exprim corect, spuse ea şovăind. 

— Mai încearcă. 

— Doar că... 

— Ce anume? 

— Nu ştiu dacă de bunătate am eu nevoie. Poate 
nu este ăsta medicamentul. 

— Şi care e teoria doctoriţei, prietena ta? 

— Cam asta: ea predică femeilor rănite 
încrederea în ele însele. Uneori e prea agresivă, însă 
cred că are dreptate. 

— Şi, bineînţeles, bărbaţii trebuie evitaţi, mai cu 
seamă cei care oferă cadouri. 

— l-am făcut un portret greşit. Nu asta spun eu. 
Ea insistă că trebuie să accepţi evidenţa trecutului şi 
că, atunci cînd un bărbat greşeşte, greşeala este şi a 
femeii. 

— l-ai cerut părerea dacă să vii? 

— În calitate de prietenă, nu de medic. 

— Ce a spus? 

— Că a venit timpul să decid singură ce am de 
făcut. Dădu din cap, ca şi cum nu ar fi fost chiar 
adevărat. Şi a mai spus că am nevoie să mă detaşez de 
anumite lucruri. 

Au tăcut. Dan văzu printre copaci grupul de 
francezi care veniseră cu ghidul să facă programul de 
după-amiază. Inaintau pe una dintre aleile principale, 
pe stînga; vreo doi s-au uitat în direcţia unde se aflau 
Dan şi Jane. Alain, fotograful, „Regina“ şi „Carissimo“ 
lipseau. Cei din grup începuseră deja să se 
îndepărteze, iluzoria apropiere se făcea uitată. El 
vorbi pe un ton mai blind: 

— Înţeleg că trebuie să învăţ să fiu mai aspru. 


Jane zimbi. 

— Mai înţelegător. Faţă de o persoană care e mai 
recunoscătoare dacă reuşeşte să o arate. El nu spuse 
nimic. Ea îşi băgă mîinile în buzunare şi continuă: Tu 
ai dus o viaţă mult mai bogată decît mine, Dan. 

— Sigur nu vrei să spui mai coruptă? 

— Nu, deloc. O viaţă... cu alte criterii valorice. 

— În care tu nu ai încredere? 

— De care mă cam tem, spuse ea ezitînd. 

— De ce? 

Cu expresia unui jucător de şah prins într-o 
poziţie greşită, strinse din buze şi nu răspunse 
imediat. 

— Tu te bucuri de succes, eşti sigur de ceea ce 
eşti. Ai tot dreptul, într-un fel, problema mea e 
aceeaşi cu cea pe care tu ai rezolvat-o acum douăzeci 
de ani. Părăsind Oxfordul. 

— Ce Dumnezeu te face să crezi că dacă ştii ce 
eşti înseamnă că eşti sigur pe tine şi că-ţi şi place? 

Prinsă iar pe picior greşit, căută o nouă ieşire; de 
data aceasta, o mişcare foarte veche. 

— Poate că e legat de gîndirea bărbatului, spre 
deosebire de a femeii. Spuneai şi la Thorncombe, 
înţeleg ce simţi tu faţă de munca ta. Eu nu am nici 
măcar atît. Îmi lipseşte o direcţie. 

— Ai una politică. 

Jane oftă adînc. 

— Sentimentele mele se schimbă pe zi ce trece. 
Cu fiecare oră care trece uneori. Stătea cu ochii 
pironiţi în pietrişul drumului. Cred că blestemul 
existenţei mele vine de la faptul că m-am născut cu un 
pic de talent pentru teatru. Că am urit faptul că pot să 
mă prefac că sînt altcineva. Apoi să mă folosesc de o 
mască pe care o urăsc. 

Dan, cu o mînă întinsă pe speteaza băncii, se 


aplecase spre ea; intenţionat, ca ea să realizeze că o 
studia; şi, la fel de calculat, nu-i spuse nimic, aşa cum 
ar fi scris scenariul pentru un film, lăsînd locul să 
vorbească pentru el. Pacea locului, intensitatea 
prezentului; se întreba în sinea lui cum de o lăsau 
rece. În cele din urmă, ea mai spuse: 

— Nu prea ştiu cum de am ajuns să vorbim 
despre toate astea. 

— Simplu. Pentru că nu vreau să crezi că, o dată 
ajunşi la Roma, te voi părăsi răsuflînd uşurat. Jane nu 
părea convinsă. El îşi retrase braţul de pe spătarul 
băncii şi se aplecă înainte, cu coatele pe genunchi. 
Jenny e foarte tinără. Cu ea sînt obligat să trăiesc 
foarte mult în prezent. Ziua de azi. Trecutul devine o 
infidelitate, ceva de care nu trebuie să-ţi aminteşti sau 
la care să te referi... ca o fostă iubită. Cu tine a fost 
extraordinar, m-am destins. Şi, după un moment de 
tăcere, adăugă: Aceasta e datoria mea. Şi să ştii că nu 
voi lăsa ca o tovarăşă de călătorie ideală să mă 
părăsească şi să plece de una singură, independentă. 

Urmă o scurtă tăcere, apoi Jane se aplecă, apucă 
mînerele coşului şi, cu vioiciune, profită de ocazie ca 
să readucă lucrurile la normal. 

— Care ideală? înainte de a se îmbarca, vrea la 
toaletă. 

Cu un zîmbet chinuit, Dan se dădu bătut, cînd era 
gata să se creadă învingător, şi se ridică de pe bancă. 

— E la capătul aleii. 

S-au îndreptat într-acolo, cu paşi repezi. Era mai 
răcoare decît la venire. El îi ţinu coşul. Se uita de-a 
lungul aleii pietruite, la fluviul tăcut şi la stîncile 
umbroase de pe celălalt mal. Discuţia pornise prost de 
la bun început, era ca o scenă pe care o simţi că 
scîrţiie încă de la prima citire; o pisică învirtindu-se în 
jurul propriei cozi. Era nervos atît din cauza lui, cît şi 


a lui Jane. Îşi aduse aminte de Jenny, de scrisoarea pe 
care i-o scrisese pe vas şi pe care trebuia să i-o 
trimită. Minţise scriindu-i că a vrut să-i telefoneze din 
Luxor şi că nu a obţinut legătura. 

Minciuni: asta se întîmplă cînd nu spui ce simţi. 

În mod misterios, îi reveni ecoul experienţei 
trăite în urmă cu două ore, în faţa mormiîntului de 
piatră. Acum se amesteca şi cu sentimentul de păcat. 
Nu avea nici un drept să se afle aici, în acest colţ 
îndepărtat al unei ţări necunoscute, uitase ce căuta 
aici; după-amiaza se desfăşurase ca sub vrajă... avea 
un straniu sentiment al lipsei de finalitate. Simţea 
nevoia să se scuture fizic. Se lega şi de apariţia fetiţei 
egiptene, de ochii ei umezi, migdalaţi, de tricoul strîns 
pe trup. În timp ce vorbea cu Jane, o vedea ca pe o 
femeie, îi căuta un loc în film pentru perioada cînd 
Kitchener trebuie să fi întîlnit astfel de tinere... Se 
gîndea că adevăratul scenariu, care-l obseda, nu era 
despre Kitchener, era acela despre sine. Se apropia de 
o bifurcaţie, de un moment asemănător celor pe care 
romancierii moderni le rezolvă lăsînd libere ambele 
drumuri. De multe zile încoace se simţea scindat, 
rupt, dacă nu exterior, cel puţin interior, între un 
trecut pe care-l cunoştea şi un viitor necunoscut. De 
aici venea senzaţia care-l tulbura, de a nu mai fi 
propriul stăpîn, de a fi un personaj în piesa pe care 
altcineva o scria. Propriul trecut fusese scris de teama 
de schimbare, teama de a nu da foc propriilor corăbii. 

Jane reveni, îşi luă coşul şi se îndreptă spre 
felucă. Au mers spre sud, către Vechea Cataractă, să 
verifice dacă aveau camerele reţinute. Briza se 
liniştise şi alunecau printre insuliţele stiîncoase verzi 
din mijlocul Nilului. Dinspre oraş venea un bocet lung, 
planînd trist în aerul liniştit al verii: era al muezinului, 
răsunînd prin megafoane. Omar l-a rugat pe Dan să 


ţină vîsla, apoi, împreună cu băiatul, a îngenuncheat 
la prora, cu faţa către Mecca, bombănind ceva şi 
aplecîndu-şi fruntea pe marginea felucii. Dan şi Jane 
stăteau la celălalt capăt, intimidaţi puţin, ca toţi 
intelectualii, în faţa unui ritual religios primitiv. Cînd 
luntraşul a luat cîrma în mînă, Jane spuse: 

— Casă încă nu mi-am luat, dar mi-am găsit şofer. 

— Grozav o să fie. Cu ce-o să te ocupi? 

— Sînt sigură că o să găsesc eu ceva. 

— Fapte bune. 

— Bineînţeles. 

— Îngerul din Assuan. 

Jane zimbi. 

— Cu harfa dezacordată. 

După un moment, el îi întinse mîna. 

— Nu ţi-e frig? 

— Nu mă deranjează. Lumina e atît de frumoasă. 

Au ajuns pe fluviu, în spatele grădinii celebrului 
hotel. Omar era dispus să-i aştepte, dar Dan i-a plătit. 
Se vor întoarce pe jos la vapor, de-a lungul falezei; 
poate miine... pînă la urmă, de ce nu, şi-au dat 
întîlnire pentru a doua zi, să-i ducă din nou la Insula 
lui Kitchener. Au urcat traversînd grădina. Dan era 
mulţumit că în interiorul hotelului nu se schimbase 
nimic. Erau aceleaşi paravane de traforaj, evantaie 
imense, mobilă veche colonială în stare proastă, podea 
de piatră, linişte, servitori nubieni în picioarele goale 
şi cu fesuri roşii, vestigiile demodate ale unei 
burghezii mijlocii; parcă era un muzeu. Dan a lăsat-o 
pe Jane la o masă, a comandat băuturi, apoi a 
traversat încăperile boltite, căutînd recepţia. 
Camerele fuseseră reţinute, iar fata a telefonat să facă 
rezervarea locurilor pentru Abu Simbel. Au avut 
norocul să găsească ultimele două locuri pentru a 
doua zi. Apoi a rugat-o pe fată să-i facă legătura cu 


Cairo şi a intrat în cabină ca să vorbească. 

Jane terminase de băut berea cînd el se întoarse 
şi se aşeză. 

— Iartă-mă, dar m-am gîndit să-l sun pe Assad. [ţi 
trimite complimente. 

— Mi-a fost bine aici. M-am bucurat de 
atmosferă. 

— Păcat că nu ai o rochie imprimată cu flori, în 
stilul anilor '30. 

— Şi tu costum de pînză şi cravata cu blazonul 
universităţii. 

— Mai curînd unul indigen. 

— Bine că mi-ai adus aminte. Trebuie să cumpăr 
două galabyia înainte de a pleca. 

— Şi pentru Caro una. 

— Nu ştiu dacă nu ar trebui să-i trimit o 
telegramă lui Anne, să-i confirm că sosesc luni. Toată 
lumea spune că poşta nu e de încredere. 

El ezită, cu ochii aţintiţi asupra mesei de alamă la 
care stăteau, apoi zimbi uitîndu-se la ea. 

— Crezi că te mai poate aştepta încă trei zile? 

— De ce? 

Privirea ei se înviorase alarmată. 

— Putem să ne întoarcem în Europa via Beirut. 
Nu ne costă nimic în plus. În cîteva ore vedem castelul 
tău sirian şi Palmyra. Apoi ne ducem la Roma. 

Umerii îi căzură. 

— Dan, nu e bine. 

— Miracolele transportului modern. 

— Dar ştii că şi aşa mă simt prost că... 

— Îmi vei plăti în douăzeci şi patru de rate 
lunare. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Trebuie să mergem cu taxiul. Altfel sirienii nu 
te lasă să intri. Dar sînt ieftine. Cel mult treizeci de 


lire, spunea Assad. 

Ea îşi încrucişă braţele pe piept şi îşi îndreptă 
spatele. 

— Pentru asta l-ai sunat? 

— Nu e sigur că putem aranja. E perioada 
pelerinajului la Mecca şi toţi o iau prin Liban. 
Încearcă totuşi să ne obţină un taxi. O privea neutru, 
abţinîndu-se să zimbească. În acest moment, doamna 
Assad îi dă un telefon surorii ei ca să ne găsească un 
şofer bun. 

Ea tăcu un timp, apoi spuse: 

— Mă simt luată pe sus. Nu părea încîntată. 
Aveam atitea de făcut la... 

— Nu trebuia să te prefaci atit de tentată cînd am 
stat de vorbă cu Hooperii. 

— Încercam să fiu politicoasă. 

— Acum plăteşte. Îi răspunse la zîmbet cu o 
privire neîncrezătoare. Fii curajoasă. Palmyra merită. 
Şi Assad spune să nu pierdem ocazia. Şi eu vreau să o 
văd. 

— Ce faci cu scenariul? 

— Dacă stă trei zile, nu i se întîmplă nimic. 

— Nu avem nevoie de vize? 

— Ni le dau la frontieră. El îşi muşcă buzele, 
văzînd-o cum pierdea lupta cu propria tentaţie de a 
accepta. Pe cuvînt de cercetaş. 

Dan nu scăpase încă. Ochii ei căprui deveniră 
brusc cercetători, obsedaţi de autenticitate, disecau 
problemele morale cu microtomul. 

— Asta tu ai pus-o la cale, Dan? 

Negăsind un răspuns mai glumet, Dan lăsă ochii 
în jos, ca un băieţel acuzat de o viperă de învăţătoare 
că a făcut prostii şi bolborosi, în speranţa de a nu fi 
crezut: 

— Nu! Te rog. 


În tăcerea altor voci 


Era ultima seară pe vapor şi nu puteau să rămînă 
în doi, izolîndu-se de ceilalţi. In timp ce Jane se dusese 
să se îmbrace pentru masă, Dan parcurgea scrisoarea 
încă neterminată pentru Jenny. li scrisese ca să-i facă 
plăcere, minimalizînd momentele frumoase, 
exagerîndu-le pe cele plicticoase... pentru a-i sugera 
că nu prea avea de ce să fie invidioasă. Nu era cinstit 
să scrie despre Jane descriind-o numai ca pe o 
persoană cu vederi de stinga, o activistă mondenă, 
idealistă, obligată acum să se confrunte cu realitatea, 
şi să nu scrie absolut nimic despre propriile 
sentimente şi senzaţii. Nu era decît un şir de minciuni 
prin omisiune, un gest ieftin prin care-i arunca lui 
Jenny praf în ochi, un paliativ îngrozitor, o insultă, 
ţinînd cont de scrisorile ei oneste. A luat foile, le-a 
mototolit, a deschis hubloul şi a aruncat ghemotocul 
de hîrtie jos în apă, unde a plutit puţin şi apoi a 
dispărut. A luat o ilustrată cu insula lui Kitchener pe 
care o cumpărase la hotel şi a scris: 

„Adaugă aceasta la New Mexico, Jenny. M-am 
îndrăgostit din nou de aceste locuri. Apă, linişte, 
frunziş, pace, ieşire din timp - e prea frumos ca să 
poată fi redat în film. Din fericire, nici adevărata lui 
esenţă nu poate fi filmată. Dacă acest fluviu minunat 
şi nobil ar avea inimă, aici s-ar afla. Toate acestea mi- 
au fost de folos la scenariu mai mult decit aş fi 
crezut“. Aici Dan s-a oprit, a ezitat cam un minut, apoi 
a continuat să scrie. „Am făcut bine că am luat-o şi pe 
Jane. Am impresia că i-a priit. Mai stăm două zile aici, 
apoi plecăm la Beirut să vedem Palmyra, despre care 
ne-au vorbit doi pasageri de pe vas. Pe curind, D. “ 

Reciti ceea ce scrisese. Minciuna era şi mai 


gravă, iar prima frază tot o insultă (va realiza mai 
tirziu), luînd în consideraţie acea ultimă „contribuţie“ 
aflată chiar în acel moment la Thorncombe, 
nedesfăcută şi necitită. Omisiunile şi ambiguităţile 
erau atît de flagrante, încît se simţea cu conştiinţa 
împăcată. În drum spre masă, puse ilustrata în cutia 
poştală a vaporului. 

După-masă, toată lumea s-a amestecat, 
renunţindu-se înainte de a-şi lua la revedere la bariera 
tacită dintre francezi şi est-europeni. Toate 
declarațiile de prietenie erau ca cecurile postdatate, 
nu vor servi la nimic în viitor, iar amabilităţile sunau 
fals. Ideea despărțirii de Herr Profesor, de Alain şi 
chiar de cei doi americani îi întrista sincer. Pe 
profesor nu l-au mai întîlnit singur, era sărbătorit de 
grupul lui de turişti. Se temeau pentru viitorul 
căsniciei familiei Hooper; era posibil să se despartă. 
Dan s-a îndurat să le dea satisfacție, comunicîndu-le 
că el şi Jane le-au urmat sfatul şi speră să vadă 
Palmyra înainte de a porni spre casă. Englezul din el 
nu accepta ideea că părerea lor fusese bună la ceva; 
lăsînd însă la o parte snobismul, entuziasmul cu care 
au primit vestea l-a impresionat şi amuzat. 
Extraordinar, fantastic; i-au potopit cu sfaturi inutile 
şi noi descrieri ale locului. Siria în sine era a naibii de 
neinteresantă, un stat polițienesc de fapt, nici nu prea 
aveai voie să fotografiezi orice... Jane nu s-a 
amestecat în vorbă, continuînd să-i dea lui Dan 
impresia că încă nu era pe deplin de acord cu 
abaterea de la planul inițial, dar că era mulțumită că 
Dan satisfăcea amorul propriu al americanilor cu 
amabilitatea sa. 

A doua zi dimineața, au ajuns cu bagajele la 
hotel, în tropăitul cailor de la droşcă. Aici îi aştepta o 
telegramă de la Assad. Aveau la Beirut rezervările 


pentru avion şi hotel, iar un şofer cu taxiul se afla la 
dispoziţia lor. Nemaiavînd nici un motiv de ezitare, 
Jane i-a trimis o telegramă lui Anne, anunţind-o că va 
sosi la Roma cu o întîrziere de trei zile. Au mers să 
cumpere nişte galabyia pentru acasă, apoi la templul 
Philae, făcînd o plimbare lungă cu barca pe lac, 
printre coloane cufundate în apă şi stilpi reflectaţi în 
undele verzui, translucide. O lumină nemaivăzută 
dansa printre ruinele pe jumătate scufundate. Aveau 
ghid, iar la rame trăgeau doi bătrîni cu încheieturi 
noduroase şi picioare goale, mumificate de soare şi 
vîrstă. La răstimpuri, cei doi fredonau, alternînd vorba 
cu melodia, un cîntec de luntraşi. Ghidul îi informă 
plin de mîndrie că lucrările pentru deplasarea 
templului vor începe în cîteva luni. În curînd templul 
scufundat va avea onoarea de a fi abusimbelizat. Nu i- 
au spus nimic, dar la prînz, reluînd ideea, au căzut de 
acord că tot proiectul era de prost-gust, cum de altfel 
era şi hotelul Noua Cataractă unde trebuiau să 
mănînce, pentru că la Vechea Cataractă nu mai era 
restaurant. 

Hotelul era plin, erau mulţi ruşi de la lucrările 
barajului. Dar au întîlnit şi salutat cu o clătinare a 
capului o parte din foştii pasageri de pe croazieră. Dar 
ruşii păreau dominanti: solizi, cu figuri imobile, de 
vîrstă mijlocie. Lui Dan mîncarea nu i se părea mai 
bună decît pe vapor, dar interiorul era mai urit, era 
ornamentat într-un stil hibrid, combinînd prostul gust 
egiptean cu cel european. Era de neiertat, avînd în 
vedere că alături exista modelul vechiului hotel, sobru 
şi elegant; apărea ca un exemplu evident de prostie a 
secolului XX, al progresului care nu era progres. 
Toate principiile de bun-simţ arhitectural erau 
sacrificate pe altarul zeilor acestui secol, Mammon şi 
Chauvin. 


— Ori la Miami, ori aici, e la fel. Tocmai se 
aşezaseră la masă. Şi indivizii sînt la fel. 

— Estetule, murmură Jane. 

— lartă-mă. Dan privea maliţios pe toată 
lungimea imensei încăperi. Am uitat cît sînt de utile 
din punct de vedere social. 

Ea zimbi, dar nu spuse nimic. El simţea că-i vine 
să se certe, dintr-o enervare provocată de Jane, de 
restaurantul oribil sau de soarta templului Philae. Dar 
gîndindu-se la Philae, îi veniră în minte imaginile apei 
verzi, ale umbrelor, imaginea unei raze de soare 
reflectate o clipă din apă pe figura lui Jane, o lumină 
naturală şi artificială în acelaşi timp, scoţind în 
evidenţă pe faţa ei dulceaţa, seriozitatea cu care 
privea adîncul fluviului. Ar fi fost frumoasă într-o 
fotografie, dar momentul fusese mult prea scurt şi 
tocmai de aceea minunat. 

Cu ani în urmă, manifestase un oarecare interes 
de scurtă durată faţă de filozofia zen, pe acea vreme 
la mare modă în California. A avut atunci surpriza să 
constate că existau asemănări între zen şi modul lui 
de a privi lucrurile, pe care îl considerase ca o 
consecinţă a copilăriei petrecute în Anglia, cînd se 
învățase cu singurătatea şi fusese obligat să-şi 
înfrineze sentimentele. Pe atunci clipe de intensă 
trăire imaginativă îl scăpaseră de monotonia scurgerii 
previzibile a săptămînilor şi chiar a anilor. Sigur că el 
era mult prea englez pentru a lua gîndirea zen în 
serios, ca pe o filozofie, dar i-a justificat încrederea că 
în perceperea lucrurilor trecătoare se aflau adevăruri 
esenţiale. I-ar fi fost greu să explice şi să definească 
ce credea, dar acel ce îl considera atît de important, 
încît atunci cînd momentul prezent nu-i oferea ce voia, 
se simţea înşelat. Aşa se explică de ce, de exemplu, nu 
avea convingeri politice ferme, căci acestea se bazau 


pe un model, oricît de vag, de perfecţiune, de 
încredere în viitor. De aceea îl supăra ideea deplasării 
templului de la Philae, un prezent distrus pentru 
vecie, şi îl enerva oroarea de restaurant, un prezent 
pe care l-ar fi distrus definitiv. Jane reprezenta o 
combinaţie a celor două: un prezent care dispărea şi 
un eu independent pretins socialist, încrezător în 
progres, care împiedica trăirea efemerului moment 
prezent pe care-l aveau la dispoziţie. 

Se gindea la toate acestea pe fundalul unei 
discuţii, reluare a ceea ce ei deja comentaseră, despre 
greşeala deplasării templului de la Philae, despre 
programul de după-amiază, despre mîncarea din 
Egipt. Dar imaginea tranzitorie a chipului ei reflectat 
în lumina lichidă, mobilă dintre coloanele templului îi 
dăduse lui Dan certitudinea că se apropia de acea 
răscruce, de acel moment de opţiune cînd va trebui să 
facă un gest. Pentru el momentul fusese intens 
senzual. Pe cînd stabileau ce vor face după-amiaza, el 
îşi dorea de fapt să stea în apropierea ei, într-o 
cameră încuiată, cu jaluzelele lăsate şi să-i spună ce 
nu reuşea să-i spună. Nu era dragoste, nu era atracţie 
fizică, era nevoia de a exterioriza, poate chiar a 
exorciza parţial, un sentiment profund şi din ce în ce 
mai puternic de afecţiune. 

Nu avea încredere în această dispoziţie, ştiind că 
era în parte narcisiacă, în parte atavică, moştenire a 
copilului lipsit de mamă care fusese. Toate relaţiile 
sale afective cu femeile fuseseră motivate de 
îndelunga lipsă de afecţiune maternă pe care încerca 
să o mascheze, uneori inconştient, alegîndu-şi cu grijă 
partenere foarte tinere. Se întreba dacă Jane nu se 
răzbuna puţin rămînînd atit de înduplecată în privinţa 
frontierelor, atît de implicit sigură că nici un fel de fir 
nu i-ar putea lega fizic, ea nemaiconsiderindu-se 


îndeajuns de atrăgătoare. Nu, nu era asta. Era prea 
mîndră, prea raţională sau poate prea sigură că el nu 
o atrage fizic, Dan trecînd astfel pe poziţia celui 
umilit. Nu încetase să se gindească la Jenny. Acesta 
era un viciu al lui din copilărie: să-şi dorească 
imposibilul şi să-l împlinească în imaginaţie. 

Cînd au coborit la pontonul din spatele hotelului, 
l-au găsit pe Omar la datorie, aşteptîndu-i. Au luat-o 
iar printre insule, pînă la malul îndepărtat. Au acostat 
mai jos de mausoleul Aga Khan, apoi au mers pe jos 
peste dune, pînă la mănăstirea coptă a Sfanţului 
Simeon. Fusese devastată în cursul celor şase secole 
de existenţă a beduinilor nomazi, dar continua să 
existe ca o fantomă încă impresionantă. 

Locul emana liniştea morţii, a singurătăţii; o 
frumuseţe contrastantă, însă egală cu cea a templului 
Philae. Comentau ceea ce vedeau ca nişte turişti 
cuminţi. Dan avea însă conştiinţa din ce în ce mai 
clară că nu spuneau totul. El era nu atît emoţionat, cît 
stînjenit ca un adolescent. Se gindea, ca un caraghios, 
de două ori înainte de a întinde mîna să o ajute să 
sară peste grămăjoare de pietre ori să urce treptele 
delabrate către terasele superioare ale mănăstirii; 
cînd ea îi spunea cîte un fleac, el socotea cu prudenţă 
ce fleac să răspundă. 

S-au întors şi Omar i-a dus din nou pe Insula lui 
Kitchener. S-au plimbat fără ţintă, Dan a făcut absolut 
fără rost cîteva fotografii. S-au aşezat puţin pe o 
bancă, în alt loc decît cu o zi înainte, într-o grădină 
mai ordonată, cu răzoare de gerbere şi jeranii. Ceea 
ce ciîştigase ieri, astăzi pierduse; şi nici nu mai avea 
energia să încerce să reia scena din ziua precedentă. 
Avea impresia că Jane era, dacă nu plictisită, cu 
gîndurile aiurea, în nici un caz la el sau la relaţiile 
dintre ei. 


Cînd au ajuns la hotel, au urcat în camere mai 
devreme decît cu o zi înainte; au auzit muezinul din 
cameră. Ea urcase să facă o baie şi nu a coborit la bar 
înainte de cină. Timp de o jumătate de oră, a aşteptat- 
o nefericit. I-a telefonat de la recepţie. Ea adormise şi 
a apărut după zece minute, ascunzîndu-şi faţa în mîini 
şi mimînd consternarea. 

Masa lor era ocupată şi încăperea imensă părea 
şi mai aglomerată decît la prînz. Cineva i-a strigat. 
Alain şi fotograful îi chemau la masa lor, unde mai 
erau două locuri. Dan ar fi refuzat, însă pe Jane a 
tentat-o; dintr-o dată s-a înviorat, de parcă se simţea 
uşurată că găsise oameni noi cu care să mai schimbe 
cîteva cuvinte. 

S-a vorbit despre Philae, unde francezii fuseseră 
în ziua aceea: dacă era bine sau nu să-l mute. Discuţia 
nu prea înainta, fiind cu toţii de acord să nu-l mute şi, 
pentru a găsi neapărat motiv de controversă, au 
îndreptat discuţia spre arta publică, argumentînd ce 
conta mai mult: utilitatea sau estetica. Dan neavînd 
curajul de a tăcea, lucru pe care l-ar fi făcut cu dragă 
inimă în acel moment, a spus ce gindise în cursul 
dimineţii: prezentul îşi avea dreptul său şi tot ce 
distrugea calitatea vieţii în prezent constituia o 
greşeală. Jane susţinea că dacă era de ales între a 
avea clădiri urite sau deloc, atunci cînd ele erau 
necesare, sigur că... şi aşa mai departe, despre arta 
socială, răspunderea educaţiei, elitismul lui de Gaulle, 
gloire şi patrie... o puzderie de vorbe. Dan, disperat, 
nu mai spunea aproape nimic. Alain era de partea lui 
Jane şi Dan avea poftă să-i ia peste picior, într-atât i se 
părea de sofisticată discuţia. Pentru a justifica de ce 
renunţau la anumite valori intelectuale şi estetice 
foloseau cuvintele fără discernămînt în numele unui 
scop social măreț, ceea ce lui Dan i se părea un gest 


sinucigaş, o dorinţă secretă de moarte, exact inversul 
argumentaţiilor lui Lukăcs, care erau împotriva 
tendinței de a arunca apa din copaie pînă ce nu ai 
scos copilul. Pînă la urmă, Dan a renunţat şi a tăcut. 

Grupul s-a împărţit, Jane şi Alain au început să 
discute politică, din cîte a înţeles Dan prinzînd din 
cînd în cînd cîte un cuvînt, iar el şi fotograful au 
trecut la probleme de tehnică cinematografică. Dan se 
prefăcea interesat, de fapt însă trăgea cu urechea la 
ceilalţi. Era convins că Jane se folosea de Alain ca să-i 
demonstreze cum functionau în realitate acele „valori 
diferite“. 

Au plecat cu toţii în direcţia hotelului. Alain şi 
fotograful îşi petreceau restul serii într-un club de 
noapte, însă Dan şi Jane au refuzat invitaţia de a 
merge cu ei. Trebuia să se trezească devreme ca să 
prindă avionul de Abu Simbel. 

Au tăcut vreme de cîţiva paşi, apoi ea spuse: 

— lartă-mă. Tu ai fi vrut să pleci. 

— Nu-i nimic. 

— Ar fi trebuit să-mi faci un semn discret cu 
piciorul, Dan. 

— Cînd ţie ţi-era bine? 

— Eu nu mi-am dat seama decît tîrziu că tu nu te 
distrai. 

— Nu-i nimic. Din cauza nenorocitului ăluia de 
restaurant. 

Jane reluă după o pauză: 

— Sigur vrei să mergi mîine la Abu Simbel? 

— Tu nu vrei? 

— Da, dar... adică, poate ai vrea să mergi singur, 
să-ţi vezi de treabă. Te aşteaptă mult de lucru. Adăugă 
pe un ton ironic adresat sieşi în egală măsură: Sînt 
îngrijorată. Credeam că o să-ţi petreci tot timpul 
scriind. 


— Nu mă ocup de chestiile exterioare. 

— Am uitat, tu te ocupi de suflete. 

— Plus dialogul. 

Au intrat în hotel. Se gindise să o invite la un 
pahar, dar o nevoie chiar mai imperioasă de ao 
pedepsi, ori poate de a se pedepsi pe sine, a învins. A 
luat cheile de la recepţie şi au urcat pe scări. 
Camerele lor se aflau la distanţă de cîteva uşi. Jane 
întinse mîna şi o apucă pe a lui, o strînse o clipă, cu 
ochii aţintiţi pe plăcile din podea. 

— Sigur nu din cauza mea? 

— Sigur. 

Îl privi pe sub sprîncene, de-abia acum văzînd cît 
era de prost dispus. Această întirziere din partea ei l-a 
enervat şi mai tare; ea îi mai strînse mîna o dată. 

— Somn uşor. 

— Şi ţie. 

După cîteva secunde, Dan se afla la el în cameră. 
Sunetul înăbuşit, obsedant, al unui cîntec arab de la 
un difuzor de pe turnul de nord se strecura printre 
jaluzele. S-a dezbrăcat încet, şi-a pus pijamaua şi un 
halat, apoi a deschis obloanele să fumeze, 
complăcîndu-se într-un tradiţional atac de greață atît 
de răspîndit în secolul XX: alteritatea celui de lîngă 
tine. Totul era alteritate: propriile greşeli, propriile 
experienţe, propria orbire, slăbiciunile, amărăciunile, 
plictiselile. Existau în sine, străine, indiferente ca o 
mobilă obosită într-o cameră obosită. Se uită la ceas. 
Era de-abia ora unsprezece. S-a dus să ia din valiză un 
caiet cu învelitori galbene ca să noteze scena în care 
Kitchener îşi  întilneşte ka-ul sub forma unui 
monument străvechi. Dînd peste cartea lui Lukács, o 
scoase şi pe aceasta, o deschise la o pagină pe care o 
citise pe vapor şi pe care o marcase, fiindu-i de folos 
la scenariu. Se afla în studiul despre Walter Scott. 


„«<Eroul» lui Walter Scott este 
întotdeauna un gentlemen englez obişnuit, 
mai mult sau mai puțin mediocru. Face 
dovadă în general de o oarecare, niciodată 
deosebită, inteligenţă practică, de bun-simţ 
şi dîrzenie morală ce se pot ridica pînă la 
sacrificiu de sine, niciodată însă la pasiune 
devastatoare sau exces de entuziasm faţă 
de o cauză măreaţă.“ 


După ce citi pasajul, Dan căută un altul pe care-l 
adnotase, mai la începutul studiului. 


„Walter Scott se plasează printre 
membrii cinstiţi ai Partidului Conservator 
din Anglia contemporană lui, cei care nu 
găsesc scuze pentru nici unul dintre 
aspectele negative ale dezvoltării 
capitalismului, care nu numai că văd clar, 
dar şi suferă pentru mizeria poporului 
provocată de prăbuşirea vechii Anglii. 
Totuşi aceştia, exact din cauza 
conservatorismului lor, nu atacă violent 
aspectele noii dezvoltări economice pe care 
le resping.“ 


Oglinzi: ştia de ce marcase aceste pasaje, ştia că 
definiţia se proiecta nu asupra lui Scott sau Kitchener: 
ci asupra lui însuşi şi înfrîngerilor sale. Ar fi putut 
întoarce pagina ca să citească pledoaria pe care 
Lukács o făcea în apărarea personajelor mediocre ale 
lui Scott împotriva protagoniştilor demonici de tip 
romantic popularizaţi de opera lui Byron. Citise 
pasajul, dar nu era decît critică literară, nu găsise 
explicaţia a ceea ce el, Dan, era sau a ceea ce însemna 
Anglia în acest moment. Poate secretul lui Kitchener 


consta în acea ambiţie nemăsurată pentru atingerea 
scopului, fără a ţine cont de decenţă (din contră, 
antrenînd decenţa celorlalţi în favoarea lui), fără a se 
sinchisi de pierderi. 

Daimon: alegerea propriului eu. Dan rătăci cu 
privirea prin cameră. Se vedea pe sine ca un 
admirator profund al artei, dar incapabil să o creeze; 
avea un sentiment identic cu cel încercat în 
confruntarea cu maFii compozitori sau interpreţi, cu 
marii pictori, în faţa unor spectacole extraordinare de 
pe scenă sau de pe ecran, în faţa acelora care ştiau să 
facă dovada forţei talentului lor... ceea ce, implicit, 
demonstra propria lui incapacitate şi dispreţ pentru 
arta comercială căreia i se dedicase, o artă fără 
riscuri, dependentă, plină de compromisuri. 

Teatrul fusese unica lui speranţă, dar o înăbuşise 
chiar de la naştere. Ideea de a scrie un roman i se 
părea acum o fantasmagorie, o altă dovadă că tînjirea 
după imposibil. 

Teroarea în faţa demersului: îi era teamă să 
construiască o lume singur, neghidat, să-şi facă un 
scop iluzoriu ca un virf de munte îndepărtat, el, 
întruchiparea mediocrităţii în halat de casă. Nu va fi 
niciodată în stare să scrie acel roman. Chiar dacă toţi 
romancierii, toţi artiştii treceau obligatoriu prin 
această incertitudine înainte de a începe o operă 
(inexistenţa ei fiind de rău augur); chiar dacă în mîna 
lui se afla un ghid excelent... nu era în stare să-l scrie. 
În primul rînd, îl împiedica propria gîndire în 
metafore, dar nu asupra creativităţii artistice, ci 
asupra chipului femeii căreia îi spusese noapte bună 
pe coridor. 

Meşteşugarul la lucru: căutînd un refugiu în ceea 
ce ştia să facă, Dan, inteligent şi practic, puse 
deoparte cartea lui Lukács, se aşeză la masa de scris 


pentru a contura scena pe care o concepuse. După o 
jumătate de oră, recitea cele trei pagini pe care le 
umpluse. Începu să elimine din dialog, ajungînd la 
concluzia că esenţa putea fi redată prin gesturile lui 
Kitchener, marcate de intrarea şi ieşirea din scenă, 
prin privire şi expresia figurii; personajul nu trebuia 
să spună nimic. Scena putea fi realizată prin tăcerea 
altor voci, era mai bine aşa. 

Dan scrise o a doua versiune numai de o pagină, 
ştiind că era genul de scenă care se elimină dacă se 
pune problema limitării timpului. Fără îndoială va fi o 
limită de timp. Recitind această nouă versiune, a 
subliniat cuvintele: în tăcerea altor voci. 

Apoi s-a dus la culcare. Acum putea să doarmă. 


Zboruri 


Ziua petrecută la Abu Simbel nu a fost deloc 
reuşită. 

Aeroportul de la Assuan fusese preluat de 
armată, aşa că au trebuit să traverseze deşertul cîteva 
mile bune înapoi spre Luxor, pînă la cel nou amenajat. 
Zborul spre sud, pe deasupra lacului Nasser şi a 
insulelor în formă de amoebe, a dunelor vălurite la 
nesfirşit ale deşertului nubian a fost foarte 
spectaculos, cum de altfel păreau şi templele repuse 
în circuit. Cînd le-au vizitat, impresia a fost de irosire 
monumentală - la propriu şi la figurat - de bani şi 
timp, mai ales cînd au ajuns în interiorul dealului 
artificial, o replică modernă a megalomaniei lui 
Ramses al II-lea. Acolo se afla o cupolă placată cu fier, 
un labirint de scări din oţel, generatoare, aparatură... 
o desfăşurare de procedee ingenioase prost 
direcționate. Dan îşi aminti de instalaţiile de pe un 
platou de filmare şi de excesul de artificii costisitoare 


cerut de propria profesiune. 

Au ciugulit cîte ceva din mîncarea rece din 
pachet pe malul apei, avînd în faţă orizontul traversat 
de liniile cenuşii, brutal conturate, ale colinelor; apoi 
un autobuz i-a hurducăit pînă la aeroportul din deşert. 
După zbor, a urmat un drum plicticos pînă la Assuan. 
Ziua era ca pierdută pentru Dan. I s-a făcut teamă de 
Siria, de zile nesfirşite cu excursii aiurea prin praf. 

Totuşi şi-a mascat reacţiile mai bine decît în ziua 
precedentă. Jane ajuta şi ea, jucînd perfect rolul 
tovarăşei de călătorie, pentru a minimaliza 
inconvenienţele şi neplăcerile zilei precedente. De 
fapt, atitudinea ei grijulie şi atentă din acel moment îl 
irita pe Dan mai mult decît argumentele ei raţionale 
din ziua precedentă. Dan ştia că bunătatea ei era un 
fel de pocăință, dar discreţia cu care se purta nu făcea 
decît să menţină o insuportabilă distanţă între ei. Era 
mai mult amabilitate condescendentă decît căldură 
sufletească. Dar nu avea dreptul să se plingă. 

Pe la patru şi jumătate, au ajuns înapoi la hotel şi 
au băut un ceai. A întrebat-o dacă vrea să mai facă o 
ultimă plimbare pe insulă, în speranţa că va refuza şi 
va putea merge singur. Nu mai suporta prezenţa ei 
absentă a acestei ultime zile. 

— Vrei să mergi singur? 

Era pe punctul de a se trăda. Şi-a amintit însă 
lacrimile ei de la Kom Ombo şi ce se întîmplă cînd 
întorci capul spre Euridice venind din lumea 
umbrelor. 

— Nu. Doar dacă tu nu mai ai chef... 

Jane zimbi. 

— Aşteptam să-mi propui. E exact ce-mi doresc ca 
ultimă amintire. 

Cerul era acoperit de un val străveziu de nori 
înalţi, cirus, era însă cald. Briza obişnuită se oprise şi 


atît peisajul, cît şi pînzele felucii păreau cuprinse de 
letargie. Ajunşi în dreptul Insulei Elefantine, cei doi 
barcagii (nu l-au mai găsit pe Omar) au început să 
vislească. După locurile aride pe care le traversaseră 
cu maşina şi cu avionul în cursul dimineţii, Insula lui 
Kitchener, deşi o cunoşteau, era şi mai delicioasă, cu 
pacea ei aeriană, cu păsările şi apa ei. Insula era 
singulară, cu o personalitate aproape umană, vag 
feminină, contrastind într-un fel cu personalitatea 
bărbatului al cărui nume îl purta. Palmierii, florile şi 
copacii exotici emanau o atmosferă misterioasă, 
englezească; loc verde care te îmbie spre visare. Alain 
şi fotograful îi contrariaseră considerind insula cu 
nimic deosebită de o jardin public oarecare, în 
schimb vorbeau cu entuziasm despre un sat bisharin 
pe care îl vizitaseră. 

Dan şi Jane se plimbau acum, comentînd gustul 
francezilor, obsesia lor pentru formă, stilul ca element 
esenţial al gîndirii. Revenit în sanctuarul său natural, 
Dan se simţea mai relaxat. Pentru ca Jane să-şi 
odihnească piciorul bolnav care o durea, s-au aşezat 
pe treptele unui dig aproape dărimat de pe malul 
stîng al insulei; jos apa, în jur aerul static şi lumina 
rarefiată a amurgului. 

Jane s-a lăsat pe spate, ţinindu-şi mîinile în jurul 
genunchiului ridicat, cu ochii spre apă. 

— Dan, aseară am luat o hotărire. 

— Da? 

Luat prin surprindere, se uită la ea întrebător. 

Jane ridică din umeri. 

— Nimic prea monumental. Cînd ajung acasă, mă 
voi înscrie, cred, la un curs de pregătire pentru 
profesori. Dacă mai pot să mă înscriu. 

Zîmbi ca şi cum ar fi sperat că această modestă 
traversare a Rubiconului o să-i facă plăcere. El îşi 


aminti că o  încurajase cînd  discutaseră la 
Thorncombe. Acum însă, cine ştie de ce, ideea nu-i 
mai plăcea, reprezenta o altă manieră de a transforma 
în gest noţiunea de „valori diferite“, totul căpătind 
alte sensuri. Ea era probabil mulţumită că reuşise să 
ia o hotărire. 

— Ce te-a făcut să te hotărăşti? 

— Zilele astea m-am tot gindit. Şi apoi mai e ceva 
ce ai spus tu aseară. Despre lumea pe care oamenii o 
doresc, împotriva lumii care există. Prezentul 
devenind cantitate neglijabilă, cum spuneai tu. 

— Nu prea văd cum aşa ceva se poate preda la 
şcoală. 

— Nici eu. Cred însă că mi-ar face bine să încerc. 

Cuvintele ei aveau un fel de limpezime mată, ca 
lumina din jurul lor. 

— Acum am impresia că am corupt o socialistă 
revoluţionară. 

— Era şi timpul să fiu coruptă. Dar nu de la 
socialism. Spre scopuri mai realiste. 

Avea un ton hotărît, ca şi cum totul de acum 
încolo ar fi fost foarte clar: în faţa ei se afla o datorie 
simplă, nu mai avea de ce să-l deranjeze in viitor. Se 
purta ca un orăşean cu ţăranul care i-a arătat pe unde 
să o ia şi căruia acum îi mulțumea cu excesivă politeţe 
urbană. 

— Eu credeam aseară că predic în pustiu. 

— Trebuie să înţelegi că abia acum realizez că m- 
am aflat tot timpul sub dominaţia intelectuală a lui 
Anthony. Chiar şi atunci cînd nu eram de acord cu el. 
Privi scurgerea molcomă a apei la capătul de jos al 
treptelor deteriorate pe care se aşezaseră. Am uitat 
cum e să te afli în preajma cuiva care îţi dă de înţeles 
în mod constant că s-ar putea să se înşele. Adăugă pe 
un ton mai vioi: în special atunci cînd respectivul ştie 


că în general are dreptate. Se aplecă şi ridică de lîngă 
picior o frunză prelungă, netezind-o în mînă. Mă simt 
prost pentru că am impresia că, în după-amiaza cînd 
am venit aici prima dată, te-am jignit, Dan. Prin 
„valori diferite“ nu înţeleg inferioritatea. 

— Nu. Am priceput foarte bine. 

Bineînţeles că nu pricepuse şi simţea că ceva din 
resentimentul lui faţă de ea se topea şi se transforma 
într-un reproş adresat sieşi pentru că îi pusese la 
îndoială sensibilitatea la lucrurile nespuse. 

— Eu doream să spun că mă îndoiesc de propriile 
mele valori. Aşa e cînd schimbi gama, intri greu în 
noile acorduri. Ea netezea marginile frunzei, zimbea 
enigmatic; ştia ce spune, dar nu mai argumenta. Se 
lăsă tăcerea, ca şi cum nu aveau altceva de făcut decit 
să omoare timpul, să pălăvrăgească alene, în 
aşteptarea trenului care nu mai vine. El fu cuprins de 
acea senzaţie de ireal, de a se afla în afara lui însuşi. 
O simţise de multe ori de cînd veniseră la Assuan, dar 
acum o realiza şi o accepta ca pe o fatalitate. Se 
întreba: Oare chiar doresc o rezolvare? Nu era o 
reacţie a copilului din el cu permanenta sa nevoie de a 
se răzbuna pentru privaţiunile trăite pe filozofia 
detaşării practicate la maturitate? Poate tocmai de 
aceea fusese atras atît de timpuriu de cinematograf, o 
zonă „în permanentă mişcare“, opium pentru 
handicapaţii intelectuali. 

Orice om inteligent care intră în lumea filmului ca 
într-o afacere trebuie să accepte compromisul, să facă 
jocul murdar al unor zei imprevizibili. Dorinţa sa 
secretă de a crea o legătură mai profundă cu această 
femeie atit de ambiguă de lîngă el contrazicea tot 
ceea ce viaţa de la Hollywood îl învățase practic. Dacă 
această dorinţă a lui se va finaliza, i se vor limita 
opţiunile de ordin sentimental sau în carieră, chiar şi 


cele domestice; îl speria însă mai mult iremediabila 
încăpăţinare şi comportamentul ei psihic incomod. 
Jane purta acum la gît colierul antic de la Luxor, 
mărgelele cu fațete tocite, cu asperităţi, colţuri care 
nu se puteau rotunji nici într-o viaţă de om. 

Era destul de caraghios. Fiecare făurise un mit 
despre celălalt. Jane vedea cu siguranţă în el omul cu 
o experienţă a societăţii mai vastă decît era de fapt, el 
o vedea - ca studentul din anul întîi care nu-şi poate 
închipui că profesorii sînt şi ei oameni ca toţi ceilalţi - 
ca pe produsul unei lumi cu mult mai morale decît a 
lui. Gîndul îl duse cu mulţi ani în urmă, pe malul unui 
alt rîu... cel puţin atunci avuseseră inteligenţa şi 
fantezia şi voinţa de a-şi asuma riscurile. 

— Şi ce-o să predai? Fluviul care desparte? 

Il privi amuzată, apoi mimă o voce afectată: 

— Voi preda texte din manual şi gramatică 
franceză. Racine şi Balzac şi acordul participiului 
trecut. 

— Orzul pe gişte tinere. 

Continua să zîmbească; mărturisi că de fapt ar 
prefera să predea la ciclul primar, dar pentru asta ar 
trebui să urmeze un curs mai lung. Au mai discutat în 
continuare avantajele predării la ciclul primar faţă de 
clasele superioare. Hotărirea avea un pic de-a face cu 
Paul, Jane spunea că şcoala nu se ocupase de el cum 
trebuia în cursul primar. 

Dan simţea un fel de scuză în ce spunea şi că ea 
considera această afinitate recent descoperită între ei 
doi mai importantă decît neînțelegerile de ordin 
intelectual; că îi era recunoscătoare pentru această 
vacanţă, pentru obiectivitatea cîştigată în aceste zile... 
şi aşa mai departe. În sinea lui, găsea soluţia ei la fel 
de absurdă ca acelea pe care le mimase la Oxford. 
Acum Jane nu mai voia să schimbe lumea, acum voia 


su 


să fie „profă“. Probabil că ea a intuit ce gîndea. După 
un răstimp de tăcere, cu mîinile în jurul genunchilor, 
cu privirea pierdută în depărtare, în direcția rîului, 
spuse: 

— Dan, trebuie să fac ceva. Am un sentiment acut 
că mi-am irosit viaţa şi... Se întrerupse. Nu viaţa mea. 
Lucrurile cărora puteam să le dau viaţă. 

— Cu toţii am trăit asta. Am făcut asta. 

— Nu atit de constant ca mine. El nu răspunse şi, 
după un moment, ea îl provocă să vorbească. Tu crezi 
că nu e o soluţie bună? 

— Fată dragă, e hotărîrea ta. Dacă ţie ţi se pare... 
instinctul ăla al tău faimos. 

— Atunci? 

— Château Lafite în cană de metal, spuse el cu 
voce scăzută. 

— Nu-i cinstit faţă de cană. Iar vinul respectiv nu 
e de viţă atît de nobilă. 

El privea peste rîu, către malul întunecat. 

— Nu ştiu de ce doi oameni ca noi sînt meniţi să 
trăiască în această epocă. Nu-ţi oferă decît două 
alternative... sentimentul frustrării, sau sentimentul 
culpabilităţii. Sau joci rolul liberalului, sau al 
inconştientului. Mie mi se par în egală măsură piedici 
în calea unei existenţe normale. Cred că dacă ar fi să 
mai am un copil, aş vrea să fie subnormal. 

— E groaznic ce spui. 

— Într-o lume la care, pe zi ce trece, te uiţi mai 
îngrozit? Jane privea neîncrezătoare. Da. Ştiu, eu 
călătoresc, eu scriu. Sînt înconjurat de celebrităţi ale 
filmului. Sînt un tip foarte norocos. Apoi adăugă: Unul 
dintre ultimii supraviețuitori ai unei lumi apuse. 

Vocea lui sunase sec, apoi din ce în ce mai amar, 
iar întîrzierea răspunsului ei nu făcu decit să o 
sublinieze. 


— O formă de pesimism privilegiat. 

— De lene spirituală. De neputinţă. 

— Nu se vede, Dan. Eu cred că cine nu te 
cunoaşte ar spune că ai atins o formă de echilibru 
remarcabilă. 

— Da, la punctul mort al inerţiei. 

— Eşti un om care produce totuşi scenarii pentru 
filme urmărite de milioane de oameni. 

— Pe care a doua zi le uită. 

— Nu eşti cuminte. 

Zimbi, acceptînd reproşul. 

— Nu e greu să pară echilibraţi cei care niciodată 
nu riscă. 

— Simularea cere şi ea un oarecare efort. Aş 
spune chiar curaj. 

— N-aş zice. Face viaţa de fiecare zi mai uşoară. 
Într-o lume dezechilibrată, e ca un fel de capitulare. 

Jane păru să analizeze ce-i impusese, apoi 
schimbă direcţia. 

— De ani de zile n-am putut să te cunosc decît 
prin ochii lui Caro. 

— Un tată lamentabil. 

— Incomod, adăugă el blind. 

— Mulțimea de oglinzi şi măşti din camera mea 
de student. Cred că mă reprezentau perfect. 

— Trebuia să fi încercat să te înconjuri cu pereţi 
îmbrăcaţi în cărţi. Şi cu rațiune. 

Amîndoi urmăreau cu privirea o felucă încărcată 
cu marfă alunecînd încet dusă de curent în josul 
rîului, pe lîngă malul nisipos. Aruncă o privire spre 
Jane. Avea o expresie calmă, încremenită, urmărindu- 
şi propria hotărîre. Nu ştia ce gîndea, dar simţea că 
între ei se restabilise înţelegerea de odinioară şi nu se 
putea ca ea să nu simtă acelaşi lucru... se aflau pe 
acel mal de rîu depărtat, un moment trecut pentru 


vecie, interzis pentru vecie, al lor pentru vecie. Îi 
reveniră în minte cuvintele pe care le subliniase în 
seara precedentă. Adevărul amîndurora se afla în 
tăcerea lor, nu în acele voci prin care vorbiseră. Dan 
simţea impulsul de a vorbi, era pe punctul de a 
izbucni: trebuia să mărturisească, trebuia să o facă pe 
Jane să simtă, să ştie... dar ceva îl reţinea în mod 
fatal. Se îndoia de ea, se îndoia de sine, îi era teamă 
că-l va respinge, îi era teamă că-l va accepta. Şi 
deodată ea aplecă zîmbind capul spre el. 

— Mi-am ratat şansa de a face o faptă bună pe 
ziua de azi. 

Avusese dreptate să tacă. 

— Adică? 

— Să te binedispun. 

— Urăsc ultimele zile petrecute într-un loc. 

— Dar o să te întorci la...? 

— Nu cred. Şi o să-mi lipsească tovarăşa mea 
ideală de călătorie. 

Jane zîmbi, ca şi cum ar fi considerat 
complimentul la fel de neadevărat ca şi stilul lui de a 
se subestima; şi se uită la ceas. Dan constată, clinic şi 
resemnat, că Jane profită de compliment ca să 
readucă discuţia într-un plan practic. 

— Trebuie să fac o baie şi să mă spăl pe cap 
înainte de masă. Cu praful de azi... 

— Da, şi eu. 

Dar nu se mişcă, rămînînd cu privirea aţintită în 
jos, în apă. Jane se mai uită puţin la el, apoi îi prinse 
mîna sub marginea mînecii şi-l strînse uşor de 
încheietură, un gest de încurajare, de simpatie, un 
acord tacit; în orice caz, nimic mai mult decît 
afecţiune şi prietenie. Chiar dacă ar fi vrut să-i reţină 
mîna, nu ar fi reuşit, căci ea şi-o retrase imediat. Era 
din nou într-o situaţie oximoronică: se simţea ofensat 


de cît de scurt fusese gestul, de plin de tact, dar 
impresionat de tot ceea ce părea să însemne şi să 
evoce. S-au ridicat în picioare, au urcat treptele, timp 
în care ea a întrebat dacă în Liban va fi mai rece. El 
ştia că de fapt voia să spună că nu era ultima lor zi în 
Egipt, dar tot ce auzea în acel moment erau alte voci. 
Simţea fizic greutatea tuturor compromisurilor pe 
care le făcuse în viaţă, îl dureau ca nişte răni. Nu mai 
ştia prea bine ce se întîmpla cu el şi nici ce făcea. 


Singur în cameră, la hotel, a luat hotărîrea să 
pună capăt acestei agitaţii inutile de adolescent. 
Demonstra că nu ştia ce vrea. În mod curios, ştia mai 
bine ce voia Jane, dar nici asta nu era prea 
încurajator. Deja îi dezvăluise mult prea mult. Dacă pe 
vremuri se înțelegeau din priviri, acum nu-i ajuta cu 
nimic. Probabil că ea şi-a dat seama că el făcuse 
cîteva tentative, dar nu i-a răspuns. Avusese o şansă 
pe trepte, lîngă apă, şi a lăsat momentul să treacă. Se 
vedea pe sine povestindu-i totul lui Jenny, folosind 
inerentele litote, făcînd-o geloasă, apoi făcînd-o să 
rîdă. În fond, şi el ştia să ia hotăriri. 

Cînd Jane a coborit să-l întilnească la bar, Dan 
era cel din primele zile de croazieră. Şi ea era mai 
relaxată, acum cînd el se recunoştea învins. Au luat 
masa, evitînd cu grijă tot ceea ce ar fi putut să-i 
arunce din nou în zona introspecţiei; cafeaua au băut- 
o la ei în hotel, într-un salon paralel cu terasa dinspre 
grădină. De obicei, acolo veneau puţini vizitatori, dar 
s-a umplut imediat după ce s-au aşezat. Au recunoscut 
cîteva figuri de ruşi care fuseseră şi la masă. Apoi o 
doamnă între două vîrste, plinuţă, îmbrăcată într-o 
rochie de seară demodată, cu braţele pline şi mîini 
neobişnuit de fine, s-a îndreptat spre pianul de la 
capătul salonului, iar un bărbat a ridicat capacul. Ea 


s-a aşezat şi, fără nici o introducere, a început să 
cînte. Vocile au tăcut, cei din jur şi-au tras scaunele în 
jurul pianului; era clar că nimeriseră fără să vrea în 
mijlocul unui concert impromptu. Prima piesă a fost o 
mazurcă de Chopin. Dan nu cîntase niciodată la vreun 
instrument, dar şi-a dat seama că era fie o talentată 
pianistă amatoare, fie o profesionistă în vacanţă. Cînd 
a terminat prima piesă, lumea a aplaudat-o discret şi 
Dan s-a uitat întrebător la Jane. Ea şi strînse buzele: 
era impresionată. La celălalt capăt al salonului, s-au 
mai adunat şi alţii, est-europeni, ruşi, ingineri cu 
soțiile lor şi probabil cîţiva dintre colegii lor egipteni. 
Stăteau în picioare, toate scaunele fiind ocupate. 
Pianista a mai cîntat o mazurcă. Cînd a terminat, au 
urmat aplauze mai lungi; cel care ridicase capacul 
pianului a rostit ceva în limba rusă - bineînţeles, ce 
interpretase şi titlul următoarei piese. Dan îi spuse lui 
Jane: 

— Am impresia că sîntem de trop. 

— Da, ştiu. Dar e aşa de plăcut să mai asculţi 
puţină muzică. 

— Nu am putea asculta de pe terasă? 

— Ba da. 

S-au ridicat repede şi au plecat; Dan a făcut semn 
unui cuplu care stătea în picioare lîngă uşă să ia loc la 
masa pe care o eliberaseră. 

— Eu mă duc să-mi iau o haină. 

— Bine. Eu mă duc după coniac. 

A adus paharele cu coniac pe terasă, la o masă 
din dreptul jaluzelelor, cît mai aproape de pian. 
Noapte, un vag miros dinspre fluviu, stele, lumini 
filtrate din interior, reflectate în verdeaţa exotică de 
sub balustrada terasei: Jane apăru, o siluetă neagră, şi 
se apropie de el prin lumina zebrată de jaluzele. În 
salon, pianista cînta încă o bucată de Chopin. 


— Ție nu ţi-e frig? 

— Nu. În seara asta parcă e mai cald. 

Jane luă loc alături de el. 

— Cîntă bine, nu? 

— Tuşeul ruşilor e extraordinar. Cred că l-a 
ascultat de multe ori pe Richter. 

Au stat să o asculte. După încă o bucată de 
Chopin, a cîntat o sonată de Mozart; au aplaudat-o; a 
urmat o pauză, zgomot de voci în surdină, care a 
încetat cînd s-a auzit din nou vocea rusului care o 
anunţa. Pianista a început să cînte o piesă de Bach. 
Dan se uită la Jane întrebător, ea zimbi. 

— Variaţiunile Goldberg. Eşti iertat dacă nu mai 
vrei să stai. 

— Ba da. Nu le-am mai auzit de ani de zile. 

În întunericul african, ascultau sunetul infinit, 
precis, baroc, complex, atît de calculat, atît de 
european. Gîndurile lui Dan plutiră un timp în noaptea 
înstelată, apoi se văzu împreună cu Jane, o pereche la 
o masă, numai la un metru unul de celălalt, ca un 
tablou posedînd acea lipsă de viaţă a statuilor, a 
figurilor de ceară, a instrumentelor muzicale mute. 
Muzica şi locul îi dădură sentimentul eliberării de 
minciuni, chiar şi de cea pe care şi-o spusese înainte 
de masă. Nu muzica în sine îl impresionase, niciodată 
nu i-a plăcut Bach în mod special, dar i-a dat noţiunea 
profunzimii altor limbaje, altor sisteme semnificante 
în afară de cuvinte, întărindu-i convingerea că între ei 
doi se aşternuse o barieră de limbaj. Dincolo de ceea 
ce îşi mărturiseau exista o identitate de păreri, un 
sincretism, gîndeau la fel, aveau în comun infinit de 
multe lucruri pe care nu le spuneau. Şi straniu, din 
lunga noapte a propriului trecut, din deşertul care se 
întindea în faţa lor cu mănăstirea Sfintului Simeon, de 
niciunde, îi apăru imaginea turnului din visul lui 


Langland şi inscripţia „Adevărul se află în interior“, 
imaginea unui adevăr aflat pe lunga creastă a 
existenţei lui şi a lui Jane. Nu era dorinţa de a poseda, 
nici măcar fizic, era dorinţa de a fi sigur că dacă 
întinde o mînă... umbra unei alte călătorii comune în 
noapte. Ea reprezenta un simbol al mîntuirii după o 
viaţă dedicată  adulterului, răsplata finală a 
peregrinărilor unui cavaler modern. Acum Dan 
înţelegea, prima dată în viaţă, diferenţa dintre Eros şi 
Agape. 

Nu era atit emoţionat, cît cuprins de un 
sentiment de eliberare, nu de circumstanţe, ci de 
falsităţile şi de amînările conţinute în ele... în sensul 
în care înțelegeau în anii studenţiei filozofia lui 
Kierkegaard, putinţa de a păşi dincolo de teama de 
întuneric. A nu merge înainte era o dovadă de nebunie 
extremă şi de laşitate; chiar dacă riscai să cazi în 
neant, chiar dacă riscai să fii obligat să faci pasul 
înapoi. 

Variaţiunea care se auzea era foarte lentă, parcă 
sunetul s-ar fi aflat la marginea tăcerii. I se părea 
izolată de rest, ca un simbol a ceea ce ascunsese el, 
chiar şi fără conştiinţa că o făcea, în adîncul fiinţei 
sale. A rămas cu gîndul la acel moment muzical mult 
după ce s-a terminat. 

Din salon se auziră aplauze puternice, chiar 
aclamații, apoi murmur de limbi slave. Dan exclamă: 

— Variaţiunea de la sfîrşit. Nu ştiu de ce spun 
unii că Bach e lipsit de sentiment. 

— Da. Nu am auzit-o niciodată interpretată atît 
de lent. Dar se pare că a mers. 

— Cu ajutorul stelelor. 

— Sînt minunate. 

Şi privi în sus, ca şi cum pînă atunci nici nu le-ar 
fi observat. 


El trăia un ultim moment de slăbiciune, de 
nehotărire. Dacă Jane ar mai fi spus ceva... dar nu a 
spus, părea că încă mai aude muzica, vrind să-i 
prelungească efectul cîteva clipe. Dan ezită o clipă 
greu de suportat, uitîndu-se la grădină fără să o vadă 
şi, în sfîrşit, făcu pasul: 

— Jane, pe tine nu te întristează că peste patru 
zile noi doi vom pleca fiecare în altă direcţie? 

— Ba da. Ştii că mi-a făcut plăcere... 

— Nu despre asta vorbeam. 

Nici un răspuns. Ea a înţeles, desigur, imediat; 
dar nu a spus nimic. 

El se uita la paharul de coniac gol. 

— Ultimele două sau trei zile m-au făcut să 
realizez din ce în ce mai clar că acest lucru mă va face 
foarte nefericit. Trebuia cel puţin să fi bănuit şi tu 
asta. 

Jane făcu o pauză, asemenea pauzelor dintre 
variaţiunile pe care abia le ascultaseră, suspendată 
între logică şi inspiraţie, răspuns convenţional şi 
sentiment instinctiv. Era mulţumit că cel puţin 
înţelegea semnificaţia tăcerii şi ştia ce o să-i 
răspundă. 

— Dan, pentru tine am o afecţiune cu totul 
specială. 

— Nu ai impresia că cercul s-a închis? 

Şi de data aceasta a răspuns cu o încetineală 
fatală, căutîndu-şi cu grijă cuvintele. 

— Am sentimentul unei reconcilieri, spuse ea. 
Mult mai mult decît aş putea exprima. 

— Muzica aceea. M-a făcut să înțeleg 
absurditatea distanţei dintre noi..Cînd acolo sus e plin 
de distanţe încremenite. lartă-mă, e banal ce spun, 
dar... 

Ea aşteptă, parcă îl aproba sau poate din nou nu 


ştia ce să spună. Poate că intuise, dar tot a fost luată 
prin surprindere. El continuă: 

— Să ştii că nu bănuiam că se va întîmpla acest 
lucru. Te rog să nu crezi că am vrut să te înşel în 
vreun fel. 

Jane dădu din cap. 

— Cred că te-am înşelat. 

— Cum aşa? 

— Toată săptămîna asta am fost mai mult decit 
cuminte. 

— Da, ştiu, am observat. 

— Nu ştii ce se ascunde în spatele ei. 

— În ce mă priveşte? 

— O prietenie fară limite. 

— Te vreau mai aproape. Nu numai atît. Se 
întoarse pe jumătate spre ea şi zimbi cu greu. Mi-ai 
spus şi tu asta cîndva. Acum e rîndul meu. După un 
moment adăugă: Nu cred că e chiar o surpriză pentru 
tine. Ştii bine de ce m-am supărat aseară. 

— Ştiam că eşti supărat. 

— Ştiu că avem păreri diferite în multe privinţe. 
Intelectual, politic. Dar ce rost are să le foloseşti drept 
pretext pentru a ascunde altceva? Faptul că din multe 
puncte de vedere ne înţelegem. Ezită. Cinstit să fiu, 
credeam că ziua aceea de la Oxford e de domeniul 
trecutului atunci cînd te-am invitat. Dar nu o pot uita. 
Acum revine întruna. Asta încercam să-ţi spun pe 
Insula lui Kitchener în prima zi. Ştiu că ce am făcut 
atunci avea justificări greşite. Dar, în sine, ceea ce s-a 
întîmplat nu a fost o greşeală. De-abia acum îmi dau 
seama cu adevărat de asta. 

— Nu aş vrea să te rănesc, Dan. 

O spusese cu blîndeţe. 

— E o greşeală să gindesc aşa? 

— E o greşeală să crezi că ceea ce am fost atunci 


sîntem şi acum. Că eu aş fi aceeaşi. 

— Adică? 

— Eu am atit de puţin de oferit. 

— Din cauza lui Jenny McNeil? 

— Asta chiar nu hotărăsc eu. 

— Oare vorbesc în gol? Tu nu ai nici un 
sentiment? 

— Femeile au tot felul de sentimente. Ele ştiu în 
acelaşi timp că acestea nu supraviețuiesc situaţiilor 
care le-au provocat. Nici celor pe care le vor provoca. 

— Ce o să spună Nell? 

— Şi asta, printre multe altele. 

— Eu cred că va înţelege. Va aproba chiar. Chiar 
dacă nu-i stă în fire. Nu a răspuns. Jane, eu nu am 
acces la mare parte din ce simţi. Poate că nu am 
interpretat eu corect. Tot timpul îmi imaginez cum ar 
fi fost dacă ne-am fi petrecut împreună întreaga viaţă, 
nu numai aceste zile. Mi se pare mai frumos decît în 
realitate. 

— Eu cred că nu-ți e clară ideea de căsătorie, în 
special cu o persoană ca mine. 

— Ţie nu-ţi e clar adevăratul sentiment care ne 
leagă. Atunci nu am reuşit, nu reuşim nici acum. 

Jane ezită, apoi răspunse cu o voce mai 
conciliantă: 

— Dan, toate zilele astea care au trecut eu am 
jucat teatru. Nu în sensul rău. Unele roluri ajută o 
actriţă să vadă în afara ei. Mă simt acum capabilă să 
mă confrunt cu foarte multe lucruri obişnuite. Dar ce 
fac cu tot ce fierbe sub toate astea? 

— Ce anume? 

— Sila de mine însămi. Vinovăţia. Furia. Lucruri 
fără nume. 

— Eu nu te pot ajuta? 

— M-ai ajutat. Foarte mult. 


— Atunci de ce nu am voie să te ajut în 
continuare? 

Altă pauză. 

— Pentru că nu am dreptul să transfer toate 
acestea asupra cuiva care... Da, sigur că simt ceva. 
Bineînţeles că nu am uitat ziua aceea, lunile de la 
Oxford. 

— Dar s-a întîmplat altcuiva. 

— Şi tu erai un altul. 

— Pe care-l iubeşti numai ca pe un prieten. 

— Nu am voie să-l iubesc altfel. 

— Asta se numeşte fugă. 

O pauză mai lungă, ca o respiraţie adincă; o 
prinsese în capcană. 

— Dan, am sentimentele unei femei normale. 
Dacă asta ar fi... 

— Singurul impediment? 

— Dacă nu aş fi atît de... confuză. 

— Nu-mi place ideea că te fac să fii şi mai 
confuză. 

— Nu am spus asta. 

— Nu am nici cea mai mică intenţie să-ţi schimb 
felul de viaţă. Oricum, oriunde. Ca profesoară. Ca 
activistă de stinga. Orice vrei. Aş vrea doar să 
încercăm să fim împreună. La bine şi la rău. 

— Dar asta nu se poate dacă nu crezi cu adevărat 
că va fi mai bine. Ea continuă, înainte ca el să replice: 
Şi în afară de orice altceva, la vîrsta mea... 

— Nu-i cinstit. Ştii foarte bine că jumătate din 
bărbaţii din croazieră... 

— În comparaţie cu prietena ta din California... 

— Nu vreau să vă compar. Şi de cînd s-a stabilit o 
vîrstă la care femeile au nevoie de singurătate? 

Din spatele ei, pe terasă a apărut un chelner 
nubian uitîndu-se înspre el. Omul nu a făcut nici un 


gest, dar Dan i-a făcut semn că nu au nevoie de nimic. 
Jane întoarse capul într-acolo, aproape ca şi cum ar fi 
cerut ajutor. O întrebă cu întîrziere dacă nu mai vrea 
un coniac. 

— Nu, mulţumesc. 

Atît. Nubianul s-a retras. Din întuneric, de 
undeva de sus, veni un țipăt ascuţit în trei silabe, 
spulberind momentul de  încremenire care se 
aşternuse între ei. 

Dan comentă sec: 

— Efecte speciale. 

— Ce-a fost asta? 

— Un fluierar. Caută un loc mai cald să se aşeze. 

Aproape că-i venise să adauge: Biet inconştient. 
Jane stătea cu ochii pironiţi la masă, ca şi cum s-ar fi 
temut să vorbească sau să se ridice, sau să acţioneze 
în vreun fel. Chipul se afla în umbră, doar pieptenele 
de argint era prins în raza de lumină strecurată 
printre jaluzele. Dan spuse oarecum resemnat: 

— Motivul e a treia persoană, care se află 
permanent cu noi. Între noi. 

— Anthony? 

— Fantoma noastră comună. 

— Care ne şi apropie. 

— Dar face imposibilă orice atingere. 

— Dar eu nu mă simt neatinsă de tot ce s-a 
întîmplat, Dan. 

El privea în întuneric. 

— Oare nu simţi că ar fi bine? 

— În ultimii ani am simţit că era bine să iau o 
doză zdravănă de somnifere. La un moment dat, în 
special... după ce Peter s-a mutat la Harvard. Singurul 
lucru care m-a oprit atunci a fost ideea că ar fi 
constituit o victorie pentru Anthony. Nu vreau să mă 
explic. Aşa credeam eu că e bine. 


— Dacă instinctul te-a înşelat? 

Îşi ţinea mîinile în buzunare, cu spinarea 
încovoiată şi capul plecat. 

— În viaţa mea nu au existat decît trei bărbaţi. 
Unul dintre ei eşti tu. Sfirşitul de fiecare dată a fost 
dureros. În cazul nostru, pentru tine. Aventura cu 
Peter a fost dureroasă pentru mine. Cu Anthony cred 
că am fost chit. Nu pot să cred că eu sînt cea vinovată. 

— Şi în cazul nostru tu nu ai suferit? 

— Bineînţeles că da. Pe moment. 

— Nu ne-am acordat nici cea mai mică şansă. Ea 
tăcu. Nu pot să înţeleg stilul tău absurd de a întreţine 
sentimentul  vinovăţiei. De ce ţi se pare mai 
importantă această ură de sine decit... relaţia încă 
posibilă dintre noi doi? 

— Nu mă urăsc... mai mult mă îndoiesc de mine. 
Nu mă pot controla. Dacă ar fi vorba numai de o 
hotărire pe care pur şi simplu te simţi liber să o iei... 
dar se opri. 

— Atunci? 

— Atunci ar părea un vis la care eul meu mult 
mai tînăr e prea egoist ca să renunţe. Realitatea e că 
sînt o femeie între două vîrste, care se gîndeşte să 
predea, îşi face planuri simple, normale, pentru a face 
bine şi a avea o ocupaţie, punînd la îndoială apoi 
reuşita punerii lor în aplicare. 

— Nu putem să împărtăşim şi să trăim împreună 
aceste îndoieli? 

Dan se simţea frustrat. Ca şi cum între ei s-ar fi 
aflat doar un perete de sticlă; dar incasabilă. 

— Tu nu ai nici o vină. Crede-mă. Ştiu că eşti bun 
şi înţelegător... Apoi adăugă: Dacă am nevoie de 
cineva, trebuie să fie un necunoscut, nu neapărat bun 
şi înţelegător... un bărbat care să mă facă să uit, să 
scap de trecut. Nu să mă readucă exact acolo. 


— Am trăit prea mult în exil ca să cred o prostie 
ca asta. Lumea trecutului nu poate fi abandonată. Nu 
se poate. 

— Nu încerc să mă apăr. 

— Atunci eşti pur şi simplu perversă. 

— Probabil că aşa sună. Apoi adăugă: Aşa sînt. 

Gîndurile lui căutau o ieşire; o uşă în perete. 

— Tu ai încercat să scapi agăţindu-te de lucruri 
exterioare. Nu ai reuşit. Eu nici măcar n-am încercat. 
Nici eu nu am reuşit. Sîntem mai aproape unul de 
altul decît crezi. Se opri, apoi reluă: Nu ai de ce să 
consideri aşa-zisul meu succes un motiv care ne 
deosebeşte. Ştiu, ai spus-o din bunătate azi după- 
amiază, însă pentru mine e o insultă, Jane. La adresa a 
tot ce am crezut noi cîndva şi încă mai încercăm să 
credem, în felul nostru. Dacă eu îmi subestimez 
succesul, îmi exercit privilegiul de a fi pesimist. Eu 
ştiu cum mă judecă oamenii inteligenţi şi o ştii şi tu. 
El făcu o pauză, dar ea tăcea în continuare. Vorbeşti 
ca şi cum te-ai fi schimbat total. Nici nu-ţi imaginezi 
cît de puţin s-a schimbat ceea ce eu am iubit 
întotdeauna în tine. Acel ceva exista în noaptea de la 
Oxford, după moartea lui Anthony. Ne-a însoţit pe 
parcursul călătoriei. Există acum, aici. Incercă să-i 
zimbească. Cu nimeni nu aş putea vorbi aşa cum 
vorbesc acum. Nimeni altcineva nu ar înţelege. Jane 
stătea cu privirea în jos. El aştepta ca ea să spună 
ceva, dar degeaba. Asta nu înseamnă nimic pentru 
tine? 

— Înseamnă că mă simt din ce în ce mai vinovată. 

— Nu asta am vrut. 

Tăcură din nou. În răspunsul ei se simţea un vag 
reproş, îi cerea iertare, îi cerea să... ceva pentru care 
nu exista nici un cuvînt acceptat în limbă... să o sufere 
îndelung. 


— Dan, tu ai fost atît de liber. Acum cînd eu 
încerc să scap din închisoare, tu o cauţi? 

— Fată dragă, libertatea mea m-a adus aici, în 
deşert. Asta-i tot ce a făcut. Vei vedea şi tu. Nu mi-a 
deschis drumul spre Insula lui Kitchener. 

— Pe care nici tu, nici eu, din păcate, nu vom 
putea locui vreodată. 

— Atunci renunţă la toate fleacurile romantice. 
Dar de ce să fie o închisoare? 

— Pentru că dragostea e o închisoare. 

Dan zîmbi în întuneric. 

— Deci propunerea mea ar fi mai bine primită 
dacă sentimentele mele ar fi mai puţin intense. 

— Să ştii că nu sînt nici pe departe atît de 
independentă. Tocmai de asta mă cramponez de 
puţinul pe care-l am la dispoziţie. 

Dan se lăsă pe spate şi-şi încrucişă braţele. 

— Mă întreb dacă ai renunţat vreodată cu 
adevărat la biserică. 

— De ce spui asta? 

— Drumul către fapte bune prin renunțare la sine 
şi prin celibat? 

— Renuntarea la sine se află pe celălalt drum. Se 
opri puţin, căutîndu-şi cuvintele. Dacă m-aş mulţumi 
să închid ochii şi să mă simt protejată. 

— Dar imaginea e greşită, pentru Dumnezeu. 
Ultimul lucru pe care l-aş dori ar fi să închizi ochii. 
Cavalerul e la fel de trist ca şi prinţesa, tu ai uitat 
asta. Tăcerea ei însemna dezaprobare şi probabil la 
acest punct nu voia să cedeze. Dan se aplecă spre ea 
şi continuă: Bărbaţii ca mine găsesc uşor o legătură 
fizică sau minţi de femei cu care să se distreze. De 
tine am nevoie pentru acel lucru care se află între noi 
doi şi care face imposibilă jumătatea de măsură a 
trăirii sau a dragostei. Nu ţine de inteligenţă. Jenny 


McNeil ştie că a fost un un pion într-un joc, priveşte 
acest lucru cu obiectivitate şi fără ascunzişuri... aşa 
sînt toate femeile tinere şi inteligente ca ea. Mă 
judecă brutal, cinstit, continuă acest joc în care eu 
sînt considerat o experienţă interesantă. În termenii 
noii tale religii, ne reificăm reciproc. Devenim 
personaje literare. Uităm total să ne vedem aşa cum 
sîntem. Pentru a umple golul, inventăm roluri, jucăm 
tot felul de jocuri. Te reîntilnesc şi brusc îmi dau 
seama de toate aceste lucruri, ce a fost greşit chiar de 
la început, de ce tu erai singura femeie care mă putea 
scoate din impas. El se opri din nou. Nu mă aşteptam 
cu adevărat să spui da, însă am simţit în ultimele zile 
o comportare ciudată la amindoi, parcă am fi fost alţii, 
conduşi din afara noastră. Că mergem pe drumul cel 
greşit al trecutului. Refuzînd să spunem ce credem cu 
adevărat, fără să judecăm lucrurile cu eul nostru 
adevărat. Am încercat să-mi ofer mie şi ţie o nouă 
şansă. Asta-i tot. 

Ea stătea îngheţată; probabil i se făcuse frig, ca 
şi lui. Stătea cu mîinile în buzunare, într-o atitudine 
încăpăţinată şi lipsită de apărare. După un moment, el 
se ridică brusc şi veni în faţa ei, cu mîinile întinse. 

— Hai, pînă nu îngheţi. La propriu şi la figurat. 

Ea îşi scoase mîinile din buzunare, Dan o ajută să 
se ridice, dar nici unul nu-şi desprinse mîinile. Nu-i 
vedea chipul. 

— Dacă aş putea să-ţi explic... 

— Nu trebuie. 

— Nu eşti tu de vină, e ceva din mine. 

Ea îi strînse mîinile şi-l ţinu puţin aşa, apoi şi le 
trase ascunzindu-le buzunare. S-au întors şi s-au 
îndreptat spre uşile care duceau în hotel. Înainte de a 
ajunge în lumină, Jane se opri şi-l privi în ochi, prima 
oară de cînd începuseră discuţia. 


— Dan, nu crezi că ar trebui să iau mîine avionul 
spre Roma, ce zici? 

— Dacă vrei să nu te iert niciodată. 

Cu o expresie serioasă pe figură, îl privi în ochi, 
apoi se uită în jos fără convingere. 

— Şi de altfel nu ar fi cinstit faţă de Assad. Au 
făcut deja toate pregătirile. 

— Numai că... 

— Parcă vorbea cineva adineauri de prietenie 
fără limite. 

Schiţă, puţin împotriva voinţei, un gest de 
acceptare. El se apropie, o prinse de umeri şi o sărută 
pe fruntea încă lăsată în jos. 

— Du-te în cameră. Eu rămîn să mai beau un 
coniac. Numai unul. Singur. 

— Am senzaţia că ar trebui să-ţi cumpăr tot ce e 
în bar. 

— Eşti vanitoasă. Hai, pleacă. 

Pleacă, dar se uită înapoi din dreptul uşii, cu o 
privire indecisă, vrînd să întrebe dacă era sigur că nu 
trebuia să plece totuşi la Roma, avînd, paradoxal, şi 
expresia cuiva alungat pe nedrept, a unui copil trimis 
la culcare. Jane se întoarse şi plecă. Dan s-a aşezat 
lîngă balustradă, la marginea terasei şi a rămas acolo 
pînă ce ea şi-a luat cheia şi a urcat. De fapt nu avea 
chef de coniac, dorea pur şi simplu să evite momentul 
penibil cînd îşi vor spune noapte bună în faţa 
camerelor, pe coridorul decorat cu plante exotice 
aliniate solemn. Se simţea inexplicabil de calm, 
aproape uşurat, i se luase o greutate de pe inimă. 
Spusese ce avusese de spus. Fantoma comună 
dispăruse. 

După cîteva minute, a urcat în cameră, 
impunîndu-şi să împacheteze lucrurile pentru a doua 
zi. Nu se întimplase nimic, a fost un vis, o scenă 


închipuită. O parte din el nutrea o speranţă: o bătaie 
în uşă, ea, acolo, o soluţie care nu cerea cuvinte, aşa 
cum se întîmpla în scenarii unde condiţiile timpului 
limitat infirmau recalcitranta indolenţă a realităţii; îi 
era însă şi teamă să se întîmple acum; nu ar fi fost 
bine, ar fi fost prea simplu. 

Trăia un moment de sentimente conflictuale, ca o 
ecuaţie prea complicată pentru stadiul cunoştinţelor 
sale de matematică afectivă. Amorul propriu jignit de 
refuzul ei, slaba consolare că cel puţin nu-l respingea 
fizic, deşi asta nu schimba cu nimic lucrurile, ideea 
absurdă că, refuzîndu-l, îi face un bine, îngrozitoarea 
fixitate a noţiunilor ei preconcepute despre el şi ea 
însăşi, atracţia tot mai puternică pe care o simţea faţă 
de ea, ideea ridicolă de a pleca imediat la Roma, cît de 
departe se aflau unul de celălalt, cît de aproape erau 
în fond; apoi Jenny, Caro... renunţă. Poate era mai 
bine aşa, aveau un secret comun: o posibilitate 
suspendată. 

În întuneric, în pat, acea eternă reîntoarcere 
nocturnă la pîntecele matern, stătea culcat, a stat aşa 
cîteva minute cu ochii în tavan, apoi a zimbit vag 
pentru sine, un fel de zîmbet metafizic, eul posibil 
într-un moment de împăcare cu eul real. Fiind englez, 
va supravieţui, ştiind că în definitiv totul nu era decît 
o comedie, chiar dacă tu erai comediantul şi pasul în 
întuneric îl făceai de pe terra firma pe o coajă de 
banană. 


Nord 


S-a trezit mai devreme decît avusese intenţia, în 
zori. În hotel nu se auzea nici o mişcare, printre 
jaluzele se strecura o lumină cenuşie; a mai stat puţin 
culcat, încercînd să mai doarmă. l-a venit în minte 


seara precedentă şi a simţit disperarea unui 
condamnat. Îl aştepta o zi lungă, o călătorie lungă; 
restul trebuia lăsat în urmă. Ce neplăcute erau 
amintirile ultimelor zile de vacanţă acasă, la Casa 
parohială; uniforma nesuferită de şcoală, călcată cu 
atenţie în ajun de mătuşa Millie şi pusă pe spătarul 
scaunului, aşteptind să fie îmbrăcată. 

Dan se sculă, ridică jaluzelele şi deschise 
ferestrele. Aerul era proaspăt, soarele încă nu 
răsărise: o linişte absolută întreruptă de ţipetele 
intermitente ale pescăruşilor din direcţia Insulei lui 
Kitchener. La sfîrşit de primăvară şi vara, aceasta era 
ora din zi cînd îi plăcea lui Dan la Thorncombe: 
ultimele stele, lumina verzuie a dimineţii, cîntul liber 
al păsărilor; răcoarea venită din noapte, atmosfera 
proaspătă, natura curată de odinioară, cînd omul nu o 
pîngărise. Trăia acum momentul de la Thorncombe, 
transferat pe pămînt egiptean: miros de verdeață, apă, 
peisajul Nilului. Undeva jos, în grădina hotelului, o 
pasăre îşi repeta cîntul, doar o jumătate de cîntec, nu 
cel din anotimpul amorului. O specie necunoscută 
fluiera şi cînta, un gîngurit de fericire pe care Dan îl 
invidia, aflîndu-se departe de el. Se aplecă peste 
fereastră, uitîndu-se în jos, spre terasa unde stătuse 
cu Jane seara trecută. Se vedea şi masa, scaunele nu 
erau împinse la loc şi paharele de coniac se mai aflau 
încă acolo unde le lăsaseră. 

În clipa următoare, sub cerul imaculat, primele 
săgeți ale soarelui loviră vîrfurile stîncilor de peste 
rîu. Ţărm de aur al zilei grăbite. Claxonul unei maşini 
se auzi din cealaltă parte a hotelului, cea dinspre oraş. 
Doi pescari într-o barcă mică, încărcată cu plase, 
visleau pe sub fereastra lui Dan. Timpul suspendat 
pînă în acel moment îşi reluă cursul de mult hotărît. 

După o oră, bătu cu oarecare nervozitate la uşa 


lui Jane. Ea îl chemă înăuntru. Era îmbrăcată şi 
închidea un geamantan care se afla pe pat. Cînd el 
apăru în uşă, îi zimbi, ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat. Era puţin prea normală. 

— Ceasul meu a stat. Am întîrziat? 

— Nu. Coboram la micul dejun. 

— Bine, las aşa. Nu mai am mult. 

Îşi pusese pantaloni şi un pulover cu guler întors, 
verde-închis. S-a întors, a luat şi haina de pe un scaun, 
dar a pus-o pe braţ, apoi s-a oprit cu un gest teatral 
care spunea că nu trebuie să se mai prefacă. Cu capul 
în jos în semn de căinţă, cu mîinile prinse în faţă, cu 
haina atîrnată de ele întrebă: 

— Sînt iertată? 

— Nu. 

Se uită la el şi Dan reuşi să schiţeze un zîmbet. 
Continua să se uite la el în semn că nu are de gînd să 
se lase, apoi făcu ocolul patului, se opri la mică 
distanţă de el, încercă să găsească cele mai potrivite 
cuvinte, dar nu le rosti decît pe cele mai simple, pe 
care le mai folosise. 

— Nu e vina ta, Dan. 

— Nici a ta. Sînt alţi doi oameni de vină. 

Ea se uită în continuare la chipul lui şi îi zîmbi 
uşor nedumerită, apoi luă jacheta să şi-o îmbrace. Dan 
o ajută, apoi îi prinse umerii cu mîinile, ţinînd-o aşa. 

— Ştii bine ce simt. Nu am de gînd să o iau de la 
capăt. Promit. Ajută-mă să nu pierdem ce am cîştigat. 

Ea stătu aşa un moment, apoi ridică o mînă şi o 
aşeză pe a lui, aflată în continuare pe umărul ei. 

— M-am simţit mizerabil noaptea trecută. Exact 
ce detest mai mult la femei. 

— Am înţeles. 

Jane lăsă mîna în jos, dar rămase pe loc. 

— Numai dacă am fi putut. 


— Ştiu. Să fim mai indiferenți. El îi strînse uşor 
umerii, apoi o lăsă. Palmyra? Şi sîntem chit? 

După o ezitare aproape imperceptibilă, dădu din 
cap în semn că e de acord. 


Patru ore mai tîrziu, aterizau la Cairo într-un 
Iliuşin. Starea de spirit a lui Dan era mizerabilă. Deşi 
vorbiseră şi zîmbiseră de vreo două ori ca şi pînă 
atunci, Dan avea senzaţia de gol; în spatele măştilor 
erau cu mult mai departe unul de celălalt decît 
oricînd. Fuseseră mai aproape cu o zi în urmă. Ziua de 
ieri i se părea astăzi lui Dan raiul înainte ca Adam să fi 
muşcat din măr. Discuţia lor se reducea la comentarii 
asupra lucrurilor concrete din jur, restul fiind 
periculos şi interzis. In ciuda promisiunii pe care o 
făcuse de cîteva ori, a trebuit să se oprească să nu 
spună ce ar fi vrut. Mîndria îi era de ajutor. Işi 
imagina că Jane în sinea ei doreşte ca această 
călătorie nenorocită să se termine cît mai repede, să 
scape de el, să ia un avion direct către Roma. 

Au aterizat pe la prînz. Assad îi aştepta. Zborul 
către Beirut nu era decît la ora cinci şi aranjaseră să 
ia masa împreună şi să mai cumpere cîte ceva la 
Mouski. Prezenţa lui Assad a fost neaşteptat de bine- 
venită, deşi pe Dan chiar acest lucru l-a enervat. Jane 
şi Assad s-au bucurat să reia relaţia pe care o 
începuseră; Assad parcă îi făcea curte lui Jane sau 
poate Dan, din cauza hipersensibilităţii lui, avea 
impresia asta. Assad era numai zimbete şi priviri 
adinci. Jane nu-i putea răspunde în măsură egală nici 
la gesturi, nici la întrebări. Ea era pur şi simplu 
politicoasă, Dan nu avea nici dreptul, nici motiv de 
gelozie. Alain le povestise că toţi egiptenii cu 
posibilităţi materiale, chiar dacă renunţaseră la 
tradiționala poligamie musulmană, îşi permiteau 


amante mai tinere. Dan bănuia că Assad nu făcea 
excepţie, ducînd o viaţă în termenii cei mai avantajoşi 
oferiţi de cele două lumi... o soţie libaneză, inteligentă 
şi cultivată (le adusese din partea ei un ghid ad hoc, 
în limba franceză, prezentînd atracțiile Libanului) şi 
secretarele şi actrițele care lucrau în industria locală 
a filmului. Dan se recunoştea în Assad şi îl enerva 
ideea că şi Jane îl vedea la fel. 

Se gindea şi la ideea dragostei ca închisoare şi, 
chiar în acest timp, în faţa ochilor săi, faptele îi 
demonstrau cît era de nedreaptă. Ea se simţea bine la 
masă, sporovăi cu Assad şi asta datorită faptului că el 
o adusese aici. În sinea lui, Dan îşi spunea, nu atît din 
convingere intimă, cît din convingeri general liberale 
că devenise şovin şi exclusivist ca bărbat. Işi aminti 
ceea ce Herr Profesor spusese în legătură cu 
libertatea. Dragostea putea fi o închisoare; era însă şi 
o imensă libertate. 

Zborul spre Beirut a fost o calamitate. Avionul 
era supraaglomerat din cauza pelerinilor în drum spre 
Mecca, s-au confruntat cu o mulţime de turbulenţe, au 
zburat prin nori, foarte mulţi aveau rău de avion, 
vomitau, tăcerea de la cabina piloților era suspectă... 
Pînă şi el, un obişnuit al curselor aeriene, avea emoţii, 
dar nu i-a spus lui Jane, să nu o sperie. Ca de obicei, 
vedea anunţurile în ziare, viitorul fără el, sfîrşitul 
înainte de vreme, ironia de a muri tocmai acum. Şi-a 
imaginat zboruri şi mai grele, ca să nu o prindă pe 
Jane de mînă. 

Cînd au ajuns la Beirut, plouase puternic. Pista 
lucea în lumină şi era mult mai frig, spre surprinderea 
lor, era aproape tot la fel de frig ca şi în Anglia. 
Oraşul a fost o altă surpriză, mai mult european decît 
oriental sau african - luminile, înălţimea marilor 
hoteluri şi blocuri, mulţimea de automobile din care 


majoritatea erau Mercedesuri, abundență 
pretutindeni. Au simțit o subită nostalgie după 
murdăria, colbul şi sărăcia din Egipt, hoteluri proaste, 
ineficienţa, atmosfera de umanism antic. Hotelul lor 
era nou, una din acele clădiri luxoase care aduc toate 
ţările la un numitor comun în cel mai rău sens. Ţinea 
totul la distanţă, cu excepţia lumii celor bine plătiţi 
pentru cheltuielile de deplasare - directori de firme 
internaţionale. Dan îi telefonă cumnatei lui Assad. 
Totul era aranjat. Şoferul îi aştepta a doua zi la ora 
opt dimineaţa. I-a invitat la masă, însă el a refuzat, 
fără să o mai întrebe pe Jane şi nici nu i-a mai spus 
cînd s-au văzut la masă. 

După-amiază s-au plimbat pe străzile cu vitrine 
impresionant luminate de lîngă faleză. Dan se simţea 
îngrozitor de deprimat, nu din cauza lui Jane, ci mai 
mult pentru că i se părea că pierduse speranţele pe 
care le văzuse împlinindu-se la Assuan. Starea lui era 
legată şi de Insula lui Kitchener, un loc înverzit, în 
afara timpului, locul originar, unde orice părea 
posibil: un viitor comun, alături de Jane... A înţeles 
prea tîrziu, a amînat prea mult. Acum se aflau din nou 
în lumea reală contemporană, obsedată de consum, 
efemeră... Făcea eforturi ca să privească vitrinele pe 
lingă care treceau, simţea asprimea de pe propriul 
chip; umilinţa metafizică. Lumea era acum întunecată 
şi vulgară, nici măcar comică. 

Ştia că se perpeleşte într-un foc vechi de cînd 
lumea, dar nu ştia cum ajunsese aici - era ca o boală 
medievală, ca ciuma, de mult sub controlul ştiinţei 
medicale moderne; acel procedeu infantil din basme - 
„Şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“, un mit 
ridicol. Destinul, alt mit măreț, se răzbuna acum pe el 
pentru toate aventurile facile şi calculate la rece... Îşi 
aducea aminte de începutul legăturii cu Jenny, cît 


fusese de agreabil, de destins şi lipsit de complicaţii, 
privind în retrospectivă. Să stai acum alături de o 
femeie, în faţa unui magazin de îmbrăcăminte 
elegantă de damă, să vrei să-i spui: Am nevoie de tine 
dincolo de orice capacitate a mea de a defini cuvîntul 
„nevoie“; dar în loc de asta să joci rolul maşinii de 
calculat,  transformînd prețuri libaneze în lire 
englezeşti. O ura pentru că putea să-şi manifeste un 
asemenea interes pentru pînzeturi doar ca să umple 
un gol, să mascheze o retragere... să se comporte 
normal în ochii indiferenți ai trecătorilor. 

Bineînţeles că ştia, probabil, cum se simţea el; 
dar nu a spus nimic. S-au întors la hotel. Camerele lor 
erau din nou una lîngă alta, însă aici fuseseră scutiţi 
de uşa de legătură. Dan dorea, nu, spunea că voia să 
bea ceva. De data aceasta, nu era doar un 
subterfugiu. Dacă el nu se supără că nu stă cu el, ea 
se retrage, e obosită... Nu şi-a dat seama dacă era 
adevărat sau o spusese din diplomaţie. Cînd ea s-a 
întors cu cheia de la recepţie, s-a uitat în ochii lui cu o 
expresie de înţelegere şi îngrijorare, ca o infirmieră 
neputincioasă; momentul a fost îngrozitor pentru Dan. 

Nu s-a dus direct la bar, a mai stat o clipă la 
standul de ziare din holul hotelului, aruncîndu-şi 
privirea peste titlurile din ziarele englezeşti, în 
căutare de paliative, dar degeaba, îl plictiseau. Dacă 
ar fi putut, ar fi redus această clădire lucioasă, de 
plastic, la o grămadă de gunoi fumegînd... dorinţa, 
dacă ar fi ştiut atunci, i-a fost îndeplinită de istorie, 
cîţiva ani după acel moment în care o gindise. 

A găsit barul în stil american, s-a aşezat la un 
capăt, cu o porţie dublă de whisky cu gheaţă în faţă. 
Două tinere în rochii negre, nemţoaice sau 
scandinave, se aflau la celălalt capăt al barului, iar din 
privirile aruncate în direcţia lui era uşor de ghicit care 


le era ocupaţia. Printre şirul de sticle cu băuturi 
aliniate în dreptul oglinzii din faţa lui, Dan îşi văzu 
figura: posacă, impasibilă, neamuzantă, un geamantan 
încuiat, cu o etichetă indescifrabilă. Şi el era obosit, 
nu numai fizic, obosit de propria persoană, îngrozitor 
de înstrăinat. 

Simţea de asemenea un sentiment de înstrăinare 
faţă de lumea pe care o lăsase în urmă în dimineaţa 
aceea, la peste o mie de kilometri de Beirut, în sud, o 
lume pierdută pentru totdeauna. Îi era un dor nespus 
de liniştea şi pacea de la Thormncombe, unde să se 
poată retrage să-şi lingă rănile, să caute motivul 
destinului nefast nu numai al lui Daniel Martin, ci al 
generaţiei sale, al epocii, al secolului; să încerce să 
înţeleagă acolo nemaipomenitul egoism, vocaţia 
inutilităţii, pasiunea absurdă investită în finalităţi 
dezastruoase... de ce se îmbarcau cu toţii într-o 
călătorie care nu ducea nicăieri şi pentru care plăteau 
un preţ exorbitant. Tot acest efort irațional, 
recunoaşterea primatului  vulgarităţii, înlocuirea 
inteligenţei adevărate cu o energie iraţională. Poate 
că scriitorii erau cei mai afectaţi de toate acestea. Alţi 
indivizi îşi căutau refugiul, ca şi tatăl său, în dogma 
bisericească, în organizaţiile din care făceau parte, 
împărțind cu ceilalţi sentimentul vinovăţiei, lipsei de 
finalitate, grozăvia unei existenţe triste ca cea a unui 
animal în cuşcă. 

Searbăda goană după false privilegii: Dan, o 
figură ermetică de cosmopolit, stă la un bar scump, 
putind doar cu un gest, cu un cuvînt strecurat 
barmanului, să-şi acorde dreptul de a stăpîni un trup 
de femeie. Una din tinere stătea cu spatele la el, dar o 
putea vedea în oglinda barului; păr blond bogat, gen 
Brigitte Bardot, sîni liberi sub rochia care, cu un gest 
foarte simplu, ar fi alunecat de pe trup. Acea zonă 


arhaică, întunecată şi rea a eului său se simţea tentată 
să se lase tîrîtă înapoi în lumea căreia îi aparținuse. 
Jane ştia acest lucru şi probabil de asta se temea cel 
mai mult. Dan mai comandă o porţie dublă de whisky. 

Ca un copil răsfăţat privat de o jucărie, 
condamnat de trecutul şi prezentul său să nu se simtă 
altfel decît veşnic ruinat... exclus, castrat, atît de 
capitalism, cît şi de socialism, împiedicat să îşi afle 
locul. Eroul nostru, alungat dintr-o parte pentru că nu 
e destul de fericit, disprețuit de cealaltă pentru că nu 
e destul de disperat; nici erou de tragedie, nici de 
comedie, ci de melodramă burgheză - acel gen 
demodat, cu o existenţă foarte scurtă, aşa cum îşi 
aminteşte el amar, expediat, pe bună dreptate, în 
uitare în timpul marii nebunii din 1789. 

Mai presus de orice, se simţea hotărit; şi ştia că 
acest sentiment era în proporţie directă cu 
recunoaşterea din ce în ce mai insistentă a faptului că 
libertatea lui era dependentă de mersul relaţiei sale 
cu Jane, aceasta era singura lui şansă, singura 
consolare adevărată. Jane era ca o particulă 
radioactivă desprinsă o secundă din infinit, ca apoi să 
dispară înapoi în infinitul cosmic; lăsînd în urmă doar 
o zgîrietură uşoară, care se adincea în timp, pînă la 
stadiul de rană nevindecabilă. Pierduse unica şansă de 
care mintea şi inima lui avuseseră nevoie. A doua oară 
în viaţă. In mod ciudat, din trecut i se înfăţişă 
amintirea unei particule feminine similare care îi 
marcase destinul, cu o tăietură adîncă: Nancy Reed. 
Fusese momentul esenţial, un cristal cu multe fațete, 
care-i determinase traiectoria vieţii sentimentale, 
toate relaţiile aveau să-i poarte stigmatul... căutarea 
iluzorie a inocenţei pierdute, căutarea fascinată de 
situaţii care îşi conţineau moartea încă de la început, 
asigurînd întregului proces un aer de determinism. 


Aşa cum a înţeles atunci sau poate mai tîrziu, 
modul în care percepea toate aceste lucruri era în 
sine un cristal. Un cristal fără de care arta s-ar 
prăbuşi atît din interior, cît şi din exterior. Dar acea 
noapte îi apărea ca o dovadă în plus a propriei sale 
condiţionări. 

Sorbi restul de băutură din pahar şi se ridică 
brusc. Cînd trecu pe lîngă fete, cea care stătuse cu 
faţa spre el îl opri din mers şi se întinse spre el cu o 
ţigară neaprinsă între buze, evident oferindu-i astfel 
un pretext; răspunsul său a fost o privire gri, 
dispreţuitoare, tăioasă, ca o aşchie de oţel; apoi îşi 
continuă drumul. Dacă ar fi existat vreun martor pe 
coridorul de la etaj, nu i-ar fi putut atribui lui Dan nici 
cea mai mică intenţie de a avea o explicaţie cu Jane. 
Cînd ajunse în dreptul camerei ei, trecu mai departe 
fără nici cea mai mică ezitare sau tresărire a capului, 
apoi intră în propria celulă capitonată, luxoasă, 
inumană. 

Închise uşa şi o încuie. 


Capătul lumii 


Dan, călugărul cel fără de credinţă şi fără de 
mănăstire, a dormit mai bine. Cînd l-au trezit cei de la 
recepţie, vremea era frumoasă; cerul albastru, 
soarele, aerul primăvăratic al iernii mediteraneene 
anunțau o zi bună pentru excursie. După ora opt, se 
aflau în afara oraşului, îndreptiîndu-se spre nord, într-o 
maşină neobişnuit de comodă, un Chevrolet aproape 
nou, iar şoferul părea un tînăr civilizat. Avea părul 
castaniu şi o figură puţin levantină. Le-a explicat că 
era creştin maronit într-o engleză foarte precară, 
poticnindu-se, cînd nu se oprea de tot, datorită lipsei 
gramaticii şi a cuvintelor. De fapt, judecind după 


viteza cu care-i ducea, adevărata lui religie era 
automobilul; pînă şi Dan, el însuşi un şofer lipsit de 
răbdare, s-a surprins de cîteva ori ţinîndu-şi 
răsuflarea. Intra cu nonşalanţă în depăşire fără să se 
asigure. Părea un as în materie, aşa că l-au iertat 
pentru nervozitatea cu care ocolea tot ce-i stătea în 
cale. Era vorbăreţ şi le punea tot felul de întrebări 
despre ei, iar peisajul inedit pe care-l parcurgeau îi 
liniştea. 

Erau pe şoseaua de coastă care ducea spre 
Tripoli, în nord. Turismul scăpat de sub control 
distrusese kilometri în şir de litoral, aşa cum se 
întîmplase în sudul Franţei sau în California. Marea, 
în schimb, era adincă, de un albastru intens, iar pe 
partea dreaptă, dincolo de țărm, se înşirau spinările 
de zăpadă ale munţilor, coloana vertebrală a 
Libanului. După ce au trecut de Byblos, peisajul a 
devenit mai sălbatic. Drumul o lua pe sub coaste 
pietroase, iar deasupra valurilor înspumate, blocuri 
rectangulare de sare îţi luau ochii. 

Curînd maşina a trebuit să înainteze mai încet, 
pentru că drumul se îngustase şi nu mai puteau depăşi 
automobilele pe care le ajungeau din urmă; nervos, 
şoferul bătea darabana cu degetele pe volan minute în 
şir. Era vina autorităţilor care încurajau dezvoltarea 
turismului, dar nu construiau şosele adecvate. Fusese 
în Germania la un frate care lucra la fabrica 
Volkswagen şi văzuse acolo ce înseamnă şosele bune. 

Riscînd să fie văzuţi de şofer prin oglinda 
retrovizoare, Jane schimba cu Dan priviri pline de 
înţeles: trista naivitate a celor din ţările rămase în 
urmă. Au fost preveniţi că şoselele din Siria erau 
proaste, că mergeau într-un loc unde „toate sînt 
aiurea, oamenii sînt aiurea“ şi că erau foarte săraci. 
Lui Labib îi plăcea să ducă turişti într-acolo - „Cînd 


plec de acolo, mă simt un om fericit“ - şi zimbi 
satisfăcut de deşteptăciunea lui. Dan mişcă întrebător 
capul spre Jane şi ea zîmbi circumspect. Poate, 
întrebă ea politicos, oamenii de rînd o duc mai bine 
decît altădată? Un gest din mînă expedie ideea. 

— Nişte nebuni. O să vedeţi. Habar n-au ce 
înseamnă banii. 

Au renunţat să mai convertească acest adept al 
laissez-faire -ului capitalist. Deschise radioul şi în 
maşină pătrunse o melodie populară. El încercă să 
caute „muzică americană“, dar l-au rugat să se 
întoarcă la primul post. Se auzea vocea sinuoasă, 
jalnică şi languroasă a unei cîntăreţe, pe un ritm 
plîngăreţ. Se pare că era celebră. 

— Toţi bărbaţii din Orientul Mijlociu o plac de 
soţie. Chiar şi cei din Israel. 

L-au întrebat discret, deşi nu era nevoie, ce 
părere avea despre situaţia politică. Deşi era proarab, 
nutrea admiraţie pentru israelieni şi mai puţină 
simpatie pentru refugiații palestinieni. Erau proşti, 
erau leneşi, ca şi sirienii. 

— Eu nu am bani, nu am de lucru, deci sînt om 
mai bun ca voi, aşa zic toţi. 

Intări din nou cele spuse printr-un gest 
dispreţuitor al miîinii, cu ochii ţintă în faţă, pe şosea. 
Se vor obişnui cu acest gest care exprima disprețul lui 
pentru prostia de care specia umană dădea dovadă 
inventind tot felul de pretexte ca să nu lase individul 
să se pricopsească. Era un tip ciudat: grosolan şi 
direct, de fapt destul de simpatic. 

Au trecut de Tripoli şi au pătruns pe teritoriul 
ţării. Sub fişii de nori, se întindeau în faţă cîmpii 
austere. Au ajuns la frontieră o dată cu ultimele raze 
ale soarelui. Dan i-a dat lui Labib paşapoartele şi 
banii. Acesta a intrat în clădirea vămii şi s-a întors 


peste zece minute cu doi vameşi care au început să-i 
privească fix pe Dan şi Jane. Se discuta în 
contradictoriu. Privirea duşmănoasă a vameşilor te 
îngheţa. Ofiţerul aruncă o vorbă şi se duse înapoi în 
clădire. Se pare, le explică Labib cînd s-a întors în 
maşină, că erau supăraţi pe el pentru că în timpul 
unei călătorii anterioare comisese nişte contravenţii 
minore. Fierbea de necaz şi numai despre asta a 
vorbit cîţiva kilometri, parcă era un personaj inocent 
care s-ar fi pomenit într-un roman de Kafka. Pretindea 
că soldaţii voiau bacşiş ca pe vremuri, dar se temeau 
să ceară, iar acum se răzbunau pe el. 

Urcau o pantă abruptă, sub un nor gros. Peisajul 
era sinistru. Parcurseseră numai treizeci de kilometri, 
dar parcă traversaseră douăzeci de grade latitudine, 
ajungînd în Scoţia sau în Scandinavia. Nişte sate 
amărite adăpostite în văi pustii. A început să cadă o 
ploaie măruntă şi norul cenuşiu cobori şi mai jos. 
Vorbăreţul Labib era necăjit. Nu avea impresia că 
norii se vor ridica. Era un anotimp păcătos. Conducea 
cu grijă, şoseaua nu era aglomerată, însă un alt şofer 
îşi  distrusese suspensiile într-o hirtoapă, cu o 
săptămînă înainte. 

La bifurcaţie au trecut de orăşelul Tell Kalakh, în 
drum spre Krak des Chevaliers. Acesta se zărea la 
zece kilometri deasupra cîmpiei hibernale; o formă 
descărnată, cenuşiu-albastră, un catafalc de castel, 
impresionant dar respingător, culcat pe-o rînă, stătea 
să alunece din vîrful colinei. Au înconjurat cîmpia, 
trecînd prin sate care le evocau prin sărăcia lor 
Egiptul sau Anglia medievală. Plouase mult şi de 
curînd. Peste tot era plin de noroi. Bărbaţii de pe 
drum erau îmbrăcaţi în şalvari negri şi kufiya în 
carouri. Li se zăreau numai privirile ostile urmărind 
maşina. Copii nu se vedeau, speranţă nici atit; era o 


lume uitată de restul lumii, departe de strălucirea 
Beirutului, un fel de peisaj lunar. Drumul urca în 
serpentine, de o parte şi de alta erau pante aride, 
bătute de vînt, pe care se scurgeau riuleţe de apă pînă 
la fortăreaţa amenințătoare a cavalerului cruciat. 
Pentru prima oară pe ziua aceea, Dan se simţea mai 
mulţumit. Totul în jur se potrivea cu starea lui de 
spirit. I se părea aproape o realitate binevenită după 
ultimele douăzeci şi patru de ore. 

Au ajuns la poarta de jos a măreţei fortărețe, în 
pline rafale de lapoviţă. La picioarele zidului de iveau 
din loc în loc porţiuni de zăpadă netopită. Cumnata lui 
Assad îi prevenise că va fi frig, aşa că luaseră cele mai 
călduroase haine pe care le aveau. Jane scoase o 
jachetă, Dan un pulover, apoi încă un rînd de jachete 
fiecare şi deasupra pardesie. L-au urmat pe Labib într- 
un tunel care ducea sus. De pe acoperiş se scurgea 
apă, vintul şuiera, peste tot era umezeală, lipsea doar 
Macbeth. În locul său, a ieşit un arab cu o expresie 
resemnată, într-un pardesiu negru, venind dintr-o 
cabană de la baza zidului interior. Era ghidul lor şi 
vorbea o franceză guturală, înceată. 

Labib se făcuse nevăzut, iar ei merseră pe urmele 
ghidului, după vocea lui monotonă, printr-un labirint 
de grajduri, depozite, magazii, bucătării, coridoare. 
Cînd ajungeau la ferestre, priveau în jos către 
întinderile întunecate şi... în ciuda frigului şi a vîntului 
şi a pustietăţii, se gindeau că a meritat să facă drumul 
pînă aici. Locul era impresionant de mare, ameţitor de 
inutil, asemenea piramidelor. La nivelurile superioare 
se distingea o turlă zveltă din secolul al XIII-lea, 
trepte tocite, arcade şi coloane delicate, grădini 
suspendate... Erau impresionați de cît de teatral era 
totul. De la bastioanele superioare, peisajul era 
extraordinar. În direcţia mării se vedea departe o 


porţiune luminată de soare cu un peisaj de ţară. Către 
nord-vest totul era o imensă masă de nori. Abia dacă-l 
mai auzeau pe ghid; îşi spuneau că numai nişte 
englezi cu elanul lui Don Quijote puteau veni aici în 
cel mai nepotrivit moment al anului, ca să viziteze 
acest monument ridicat în numele unei puteri politice 
primitive şi al lăcomiei omeneşti. Se gîndeau la 
primele greşeli ale Europei, care a mers pe drumul 
replierii într-un permanent exil interior, din faţa 
erorilor istoriei sale. Erau singuri, ceea ce în timpul 
croazierei de pe Nil fusese practic imposibil, şi se 
simțeau din nou aproape. 

În sfîrşit, au ajuns în căldura binecuvîntată a unei 
camere special amenajate din interiorul unui turn care 
străjuia un zid ruinat. Soba era încinsă, Labib fuma şi 
un tînăr le-a adus cafea turcească foarte dulce şi tare. 
Atmosfera era oarecum rusească, simplă, foarte 
primitivă, aidoma celei dintr-o sală de aşteptare, într-o 
gară dintr-un roman de Tolstoi. Labib şi ghidul 
vorbeau ceva în arabă. Băiatul îi privea serios. La un 
moment dat, Labib se uită la Dan şi îi arătă nervos 
ceasul. Dan se uită la ceasul lui, îi făcu semn lui Jane 
şi se pregăti să se ridice. 

— La ora asta ai fi putut să stai la masă în faţa 
unei farfurii cu mîncare gustoasă italienească, îţi dai 
seama? 

Ea nu răspunse, zimbi doar. Puțin mai tîrziu, 
după ce au coborit în urma lui Labib treptele spre 
etajele inferioare, cînd au ajuns în tunelul care-i ducea 
afară, îl prinse de mînă şi îl strînse uşor, prin mănuşă, 
fără să se uite spre el; el o ţinu aşa pînă la capătul 
scării. Parcă ar fi vrut să-i spună să fie cuminte, ca 
unui copil care se plictiseşte. 

Automobilul i-a dus înapoi la drumul principal, 
apoi au făcut un ocol spre următorul popas, la Homs. 


Drumul se întindea pe un platou fără copaci, o cîmpie 
stearpă şi golită de orice culoare. Ciţiva nagiţi 
singuratici stăteau pe marginea unor bălți lugubre. 
Drumul urca înspre dunga inferioară a norilor. Ceaţa 
redusese vizibilitatea la un kilometru, chiar mai puţin 
pe alocuri. Labib dădu din cap. Auzise de asemenea 
vreme, dar el nu avusese parte de aşa ceva. Nu aveau 
nici o şansă să se facă frumos, din contră. O siluetă de 
bărbat apăru lîngă şosea cu o mînă întinsă spre ei, 
oferindu-le o pasăre moartă. Din mersul maşinii, Dan 
văzu ciocul lat şi spirala roşie cu verde a penajului de 
pe creştet. 

— Ce era? 

— O lişiţă. 

Se uită înapoi prin parbriz. Omul îi urmărea cu 
privirea, ţinînd în continuare răţuşca în mînă, 
dezamăgit. 

Labib îşi întoarse faţa spre el, cu un zîmbet larg. 

— Aşa se fac afacerile. Eu îţi dau o pasăre, tu îmi 
dai două pachete de ţigări. Mina făcu gestul 
caracteristic. Ţară de tîmpiţi. 

După cîteva momente, Dan murmură: 

— L-am ales special, dintre toţi şoferii. 

— M-am gindit eu. 

El o privi în ochi. 

— Asta-i zi de plimbare? Eu m-aş întoarce. 

— Fricosule. 

El zîmbi, cu privirea aţintită în faţă, pe şosea. 

— Eu mă gîndeam la tine. 

— Mie-mi place aventura. 

Cînd au ajuns la Homs, începuse să plouă. Oraşul 
avea un aspect îngrozitor de ruină, specific unei 
societăţi care se condamnase la cea mai cruntă 
sărăcie. Pretutindeni, peste clădiri, oameni, prăvălii, 
plana o atmosferă cenuşie dezolantă. Se aşteptaseră 


să găsească un loc complet diferit de Liban, însă aici 
nu existau nici măcar individualitatea, sau inteligenţa, 
sau lenea, sau simţul umorului din Egipt. Labib a 
parcat în piaţa centrală, în faţa unui restaurant, ca să 
poată să-şi supravegheze pe geam maşina cît timp 
stăteau la masă; capacele sau chiar roţile puteau 
dispărea în cinci minute, cel puţin aşa spunea el. 

Proprietarul restaurantului era din Beirut şi 
mîncarea la fel, dar interiorul sărăcăcios al salonului îi 
amintea lui Dan de restaurantele englezeşti de după 
război. Stăteau la masă, Labib cu ochii pe geam. 
Vedea clar că Jane era preocupată de priveliştea de 
afară: două puritanisme, cel marxist şi cel musulman, 
în aplicarea lor comună; privirea ei rătăcea pe 
fereastră, ca şi cînd ar fi căutat disperată vreun 
detaliu salvator. Păreau să fie mulţi soldaţi în 
camioane militare, ceea ce adăuga atmosferei, 
îndeajuns de cenuşii şi aşa, o tentă represivă 
neplăcută. Dan îi observă reacţia, cu un fel de 
satisfacţie amară, întrebîndu-se dacă Jane nu-i asocia 
cu imaginea fortăreței cavalerilor cruciați. Aici, se 
pare, nu exista nici o castă de privilegiați. Încercă să 
descopere de la Labib ceva mai multe despre aspectul 
politic al Siriei, dar tînărul scutură cu repeziciune din 
cap şi ridică un deget. 

— Nu vorbeşte aici. 

Era ca şi cum ar fi alunecat cu treizeci de ani în 
urmă: Conversaţiile neglijente costă vieţi omeneşti. 

Proprietarul restaurantului s-a apropiat de ei cînd 
au terminat masa şi a vorbit ceva cu Labib. Auzise că 
era ceaţă groasă pe şoseaua care ducea la Palmyra, 
situată la o sută cincizeci de kilometri depărtare prin 
deşert. Se putea ajunge acolo, dar foarte încet. Au 
discutat ce să facă. În nici un caz nu ajungeau înainte 
de căderea întunericului şi, cum aveau viză pentru o 


singură noapte, numai miine puteau vizita ruinele. 
Labib hotări că poate să-i ducă. Răspundea acum unei 
provocări adresate amorului propriu profesional şi 
Chevroletului îndrăgit. Lupta împotriva ceţii, ca şi 
cum ar fi reprezentat tot ceea ce nu putea suporta el 
la ţara aceea. Dan avea şi el motivele lui ca să 
continue călătoria, iar Jane continua să aibă chef de 
aventură. Acum, dacă tot a ajuns pînă aici... Sau poate 
voia să demonstreze că nu îşi formase încă părerea 
despre Siria, considerind aparențele drept unica 
realitate. 

Au plătit şi au pornit la drum. Pe parcursul a vreo 
douăzeci de kilometri, ceața nu s-a îndesit, dar cînd au 
luat-o pe drumul care străbătea deşertul spre 
Palmyra, vizibilitatea s-a redus la mai puţin de treizeci 
de metri. Mergeau printre două benzi de nisip 
mărginite de un zid de aburi cenuşii. Labib era obligat 
să încetinească pînă la treizeci de kilometri pe oră şi 
să fie atent să ocolească gropile. Fără să-i avertizeze, 
brusc a tras pe dreapta şi a oprit motorul. Ochii lui 
ageri văzuseră de la mare distanţă farurile unui 
camion militar, care a trecut ca un bolid pe lingă ei. 
Figura s-a repetat de mai multe ori în timpul 
drumului. Şoseaua era cunoscută pentru aşa ceva, 
şoferilor din armată nu le păsa nici cît negru sub 
unghie. Se ştia că dacă au lovit pe vreunul, oricît de 
nevinovat ar fi fost şoferul maşinii, tot el era învinuit 
pînă la urmă. 

Au trecut la un moment dat pe lîngă cîteva 
bordeie din chirpici adunate laolaltă, spoite în alb şi 
avînd în locul acoperişului nişte cupole; păreau golite 
de viaţă. Apoi au început să înainteze, simțind 
trecerea monotonă a fiecărui kilometru. Au devenit tot 
mai  tăcuţi, parcă  hipnotizaţi de singurătatea 
sufocantă şi monotonia deşertului. Fişia de nisip care 


se putea vedea era ca o zăpadă gălbuie. Se agăţau de 
orice formă care se ivea în faţă; o piatră de hotar, un 
schelet de oaie, tufe de arbuşti pitici. Era cel mai 
straniu loc din cîte şi-au dorit să vadă: o şosea 
învăluită în ceaţă, în mijlocul deşertului. 

Două siluete ca de călugări, în mantale cu glugă, 
au apărut în faţă. Ciobani. Turma păştea pe o păşune 
îngustă şi verde cu iarbă rară, de-a lungul drumului: 
oile cu blana cafeniu-portocalie, mieluţii tărcaţi. Unul 
dintre ciobani ridică o mînă, serios, în semn de 
interdicţie, de parcă le-ar fi comandat să oprească, 
Labib însă acceleră şi îl depăşi. Şoseaua era perfect 
dreaptă, ca o săgeată. Pe la ora patru, începuse să se 
întunece, dar ceața s-a împrăştiat şi au început să 
vadă la o distanţă de aproape doi kilometri, realizînd 
că nu pierduseră nimic sau ceva care de fapt era tot 
nimic: o imensitate de nisip, dune cu contururi 
nelămurite, povîrnişuri aproape imperceptibile, un vid 
imens ca o pagină albă. După ce au trecut o colină, 
peisajul le-a oferit o privelişte interesantă: la două 
sute de metri depărtare, se afla un cort negru de 
beduini, fixat cu legături puternice în nisip. Dan l-a 
rugat pe Labib să oprească şi s-au dat jos din maşină, 
cît să facă o fotografie. Era un frig tăios, locul 
neplăcut, ameninţător. Se retraseră în maşina lui 
Labib, fericiţi că acolo era cald. 

Au ajuns la staţia de alimentare a conductei 
transiordaniene; un peisaj cu ţevi  cenuşii 
contorsionate, păzite de santinele înarmate, alături de 
o cabană dezolantă. Au plecat mai departe, în deşert, 
pe drumul nesfirşit luminat de farurile maşinii. Norii 
se ridicaseră şi ceața se împrăştiase. Deşertul era 
punctat din loc în loc cu lumini galbene, lămpi cu 
kerosen de la corturile beduinilor. A urmat un moment 
ca o lovitură de teatru: lumina farurilor a fost 


traversată de un şir de forme groteşti înaintînd cu 
mişcări încete şi stingace, dar demne: un convoi de 
cămile, fiecare bestie diformă - legată cu sfoară de 
cea de dinaintea ei. Apariţia lor era misterioasă, căci 
nu se zărea nici o prezenţă umană. Labib a pornit 
maşina. Cînd au ajuns în dreptul locului pe unde 
traversaseră cămilele, s-a auzit un zgomot metalic în 
spatele maşinii. Dan credea că fusese un arc sau ţeava 
de la eşapament, însă Labib ridică mîna dreaptă 
făcînd un gest de aruncare. 

— Piatră. 

— Nu am văzut pe nimeni. 

— E ascuns. 

De aceea nu se oprise să-i salute. Beduinii nu 
erau deosebit de prietenoşi cu cei de pe şosele, pentru 
că le călcau şi le omorau turmele. 

Dan se uită la Jane. 

— Se anunţă o aventură pe cinste. 

— Am impresia că a şi început. Parcă mă aflu pe 
altă planetă. Nimic nu mi se mai pare real. 

El întinse mîna în întuneric şi o luă pe a ei, o 
strînse ca pentru a-i insufla curaj; înainte de a şi-o 
retrage, o simţi răspunzîndu-i printr-o altă strîngere. 
Îşi lăsară mîinile împreunate pe stofa canapelei dintre 
ei: un ultim contact cu realitatea pierdută. 

— Cine şi-ar fi închipuit aşa ceva acum cîţiva ani? 
spuse Dan. 

— Ştiu. Tocmai mă gîndeam la asta. 

Ea îi strînse mîna şi mai puternic, dar şi-o trase 
apoi, parcă temîndu-se ca el să nu interpreteze greşit 
gestul, apoi luă coşul şi căută ţigările. Labib le arătă 
un punct în depărtare. 

— Palmyra. 

La orizont se vedea o lumină. Începuseră 
dealurile. Au urcat o pantă şi apoi în faţă, mai jos, se 


iviră luminile unei oaze moderne, cu multe lumini. 
Acum, la sfîrşitul drumului, şoseaua coti, ca într-un 
gest de umanizare. Cînd maşina viră, prinse în 
luminile farurilor o casă cu obloanele trase şi, mai 
departe, o arcadă în ruine. Automobilul încetini şi 
întoarse în unghi drept pe un drum perpendicular, 
pînă într-o pădure ireală, pietrificată, de ziduri 
năruite, coloane, capiteluri prăbuşite. După cîteva 
sute de metri, se opriră în faţa unui bungalou în genul 
barăcilor de pe terenurile de golf ale cluburilor mai 
puţin bogate din Anglia. 

— Zenobia, spuse Labib. 

Era singurul hotel din Palmyra, izolat în imensul 
cimitir al oraşului mort, în întuneric, în vînt şi în aerul 
îngheţat. Ruinele unui templu fără acoperiş se înălţau 
în dreptul norilor luminoşi de deasupra satului nou, 
modern. Linişte profundă, macabră, în sensul cel mai 
vechi, arab al cuvîntului. Cineva a deschis o uşă prin 
care un fir de lumină gălbuie căzu pe nisipul din faţă. 
Labib strigă energic, iar bărbatul din uşă ridică o 
mînă. 


La hotelul Zenobia nu aveau să scape de 
sentimentul irealităţii. Interiorul era la fel de straniu 
ca şi amplasarea lui. Au intrat într-o cameră enormă 
în care trona o sobă imensă, în jurul căreia se aflau 
trei bărbaţi aşezaţi pe scaune de lemn. Cel mai în 
vîrstă privea saşiu, un altul purta ceva ce fusese 
cîndva un şorţ alb, iar al treilea, cel mai tînăr, le 
deschisese uşa. Dan şi Jane nu au fost luaţi în seamă. 
Vorbeau cu toţii în arabă; îi puneau întrebări lui 
Labib. Partea din spate a încăperii fusese aranjată ca 
un fel de sufragerie primitivă, cu vreo şase mese 
pregătite. Pereţii erau ornamentaţi cu covoare şi saci 
brodaţi, din cei care se legau la şa. La perete, o 


canapea veche cu spătar înalt, martoră a unor vremuri 
mai opulente, acoperită cu perne şi carpete roşii, 
purpurii, indigo, parcă a fi fost puse la vînzare, doar 
că pe ea se aflau un ziar şi o adîncitură, acolo unde 
tocmai stătuse cineva. Camera era ca un decor de 
teatru pentru o piesă pentru totdeauna nescrisă. Afară 
era linişte absolută şi frig, aici era o căldură 
înăbuşitoare; bărbații din jurul sobei, evident 
personalul hotelului, nu păreau dispuşi să facă vreun 
gest ospitalier, normal, de gazde. 

Labib le dădea, se pare, un raport amănunţit, 
kilometru cu kilometru, al drumului parcurs. Probabil 
că unul dintre cei trei a pus o întrebare referindu-se la 
ei, căci şoferul, amintindu-şi că erau acolo, se întoarse 
şi îi întrebă dacă doreau să vadă camerele. 

Bătrînul saşiu se ridică şi le făcu semn să-l 
urmeze. În a doua încăpere era întuneric şi frig. 
Bătrînul întoarse un vechi comutator din ceramică şi 
un bec chior lumină un coridor îngust, ca de baracă, 
în care dădeau mai multe uşi. Se uită înapoi către Dan 
şi ridică întrebător un deget, apoi două. Dan ridică 
două degete în semn de răspuns. Bătrînul a înaintat 
şontic-şontic pînă la una dintre uşi, a descuiat-o, apoi 
a deschis-o: un pat, un scaun, un dulap, două carpete 
uzate pe podeaua cu plăci dreptunghiulare de 
ceramică şi o sobă cu gaz. Bătrînul s-a aplecat şi a 
aprins-o; o flacără slabă. Apoi a deschis uşa dulapului, 
arătîndu-le păturile de rezervă. Dan a lăsat bagajul lui 
Jane şi l-a urmat pe bătrin pînă în cealaltă cameră de 
pe coridor; camera era identică. Bătrînul a aprins 
soba. Dan s-a întors către Jane, care-i ajunsese din 
urmă: 

— Asta e puţin mai mare. Nu vrei să stai aici? 

— Cred că e mai rece. Ce zici, or fi avînd baie? 

Ca o surpriză, exista o baie la capătul coridorului. 


Apa curgea, dar era rece; bătrînul arătă spre o găleată 
din plastic, apoi către sine, apoi mimă gestul spălării: 
le aduce el apă caldă dacă vor. Labib apăru şi el să le 
spună ce era de mîncare. Aveau ouă sau miel, cuş-cuş 
sau orez. Au ales miel cu orez. 

Cinci minute mai tirziu, stăteau amîndoi cuminţi 
pe canapeaua din încăperea principală; cel puţin aici 
era cald. Bucătarul dispăruse, dar ceilalţi doi erau 
acum aşezaţi chiar în faţa lor, cu spatele la perete, 
privindu-i în tăcere pe cei doi englezi cu un aer care le 
spunea că se simțeau iritaţi de prezenţa celor doi, 
veniţi să le tulbure liniştea serii de iarnă petrecute la 
gura sobei. Labib se aşezase la o masă în sufragerie şi 
citea un ziar. De după perdeaua de la capătul 
încăperii, venea o melodie arabă de la radio şi, din 
cînd în cînd, hîrşiitul vreunei tigăi. Dar în cameră 
domnea o mare tăcere, o atmosferă de aşteptare 
infinită. Jane lăsă capul în jos. 

— Mă apucă risul dacă nu spui ceva. 

— Asta-i ideea. S-a pus pariu: care din noi 
cedează primul nervos. 

— Ce loc extraordinar. 

— Capătul lumii. 

— Mi-aminteşte de piesele de teatru în care 
timpul dispare. 

Dan zimbi. 

— E exact ce-am simţit şi eu cînd am intrat. Mă 
întrebam dacă am sosit într-adevăr. 

— Sau dacă nu cumva zăcem morţi în mijlocul 
drumului. 

— Labib va citi anunţul în ziar. Din moment în 
moment. 

Jane se uită la şofer. Acesta tocmai întorcea foaia 
ziarului şi, ca într-un moment de suspans, aşteptară, 
dar Labib îşi vîri mîna în buzunar să-şi scoată ţigările. 


Jane zimbi. 

— Ce crezi că o să se întimple dacă cerem de 
băut? 

— Cel puţin zece ani la minele de sare, presupun. 

Îi spuse lui Labib. Aveau numai bere - nu aveau 
voie să ţină altceva. Tînărul dispăru în bucătărie şi 
reveni cu pahare şi două sticle fără etichetă. Era bere, 
slabă, dar bună, făcută în regiune. Liniştea se aşternu 
din nou, cei doi bărbaţi continuau să stea şi să se uite 
în gol, fără să spună nimic. Afară se auzi un camion 
trecînd dinspre Homs, dar nu se opri. De undeva 
dintre ruine, se auzea un lătrat scurt, intermitent - un 
cîine vagabond. Labib abandonă ziarul şi scoase un 
carnet ca să facă nişte socoteli, cel puţin aşa părea, 
deoarece creionul mai mult stătea decit scria. Fără 
volan în faţă, Labib părea plictisit; un centaur care îşi 
pierduse trupul. 

Dan o privi pe Jane. 

— Îţi doreşti să nu fi venit? 

— Nu fi absurd. 

— Tot drumul ăsta greu mîine, la întoarcere. 

— Aş fi regretat dacă n-aş fi venit. 

— Ai dreptate. Şi fredonă: Amîndoi într-o colibă, 
cu o ceapă şi-un coltuc. 

Jane i-a retezat-o. 

— Eu nu aş putea să cînt aici. 

— La asta nu m-am gîndit. Nu vreau să-mi încalce 
promisiunea. Adevărul e însă că ziua de azi nu ar fi 
avut nici un farmec dacă nu eram împreună. 

Ea se uita la paharul sprijinit pe genunchi şi nu 
spunea nimic, de parcă nici n-ar fi fost cazul să-i dea 
un răspuns. Liniştea absolută din cameră a obligat-o 
totuşi să continue discuţia. 

— Mai sînt şi alte zile, Dan. 

După un moment, cu privirea îndreptată spre 


omul saşiu, de parcă i-ar fi vorbit acestuia, el spuse 
încet, ca Labib să nu audă: 

— Cînd vom călători din nou împreună. 

— In astfel de locuri... 

Se uită cu coada ochiului la ea. 

— În oricare alt loc crezi că ar fi o aberaţie 
sentimentală? 

Ea era în continuare cu ochii în pahar. 

— Trebuie să faci ceea ce simţi. 

El mai aşteptă o clipă. 

— Dacă am fi trăit acum cîteva sute de ani? 

— De ce? 

— Atunci măcar ştiai că lupţi cu un sistem 
monahal. 

— Îmi pare rău că gîndeşti aşa din cauza mea. 

— Nu e adevărat? 

— Da, în sensul în care simt că nu am de ales. 

— Lipsă de curaj? 

— Presupun. 

Dar o spusese ca şi cum cîntărise cu grijă cele 
două laturi ale problemei şi acum acceptase o 
acuzaţie mai puţin gravă, pentru a se cruța de 
cealaltă. 

Dan îl văzu pe Labib căscînd plictisit, punîndu-şi 
carnetul în buzunar şi dispărînd în bucătărie. Il auziră 
vorbind cu bucătarul. 

— Nu ajunge curajul meu pentru amîndoi? 

— Curajul nu se poate transmite. Ori îl ai în tine, 
ori nu... 

Jane ridică din umeri, parcă ar fi vrut să nu mai 
continue. Dan îi avea în faţă pe cei doi spectatori muţi. 
Se agăţă de faptul că ea se afla totuşi acolo, împreună 
cu el. Ar fi putut să plece direct la Roma sau să-i 
interzică să mai deschidă discuţia. Avea un aer de 
şcolăriţă certată, aşteptind şi alte reproşuri. Dan 


spuse încet: 

— Tocmai am traversat probabil unul dintre cele 
mai singuratice peisaje din lume. Tu l-ai numit ireal. 
Pentru mine, unul, e teribil de real. Cel puţin simbolic. 
Îi aruncă pe furiş o privire. Ea încă ţinea capul plecat. 
Ai dori să tac? 

Clătină din cap în semn că nu. El îşi mută privirea 
pe propriul pahar. 

— Mă simt ca un automobilist care conduce în 
neant. În spatele paravanului despre care vorbea Herr 
Profesor. Fata din California nu e decît o pînză 
atîrnată împotriva vîntului. Nu pot să o mai folosesc în 
acest fel. Şi apoi, ea ştie care-i e rolul. Vorbea calm, 
de parcă n-ar fi discutat despre ei doi. Nu vreau să 
crezi că am nevoie de tine ca să o înlocuieşti. Nu e 
deloc aşa. 

— Neantul e foarte relativ, nu? 

— Înseamnă că nu am dreptul să mă simt pustiit? 
Avantajul material e un motiv să nu ai drepturi ca toţi 
oamenii? 

— Sigur că nu. Neantul face însă parte din... 
limbajul disperării. 

— N-ar trebui să vorbesc ca Beckett? 

— Ba da, dar să nu uiţi că eşti un privilegiat în 
multe alte privinţe. 

Dan se uita la ea cum îşi ţinea cu încăpăţinare 
privirea în jos şi se întreba de ce se simţea atras chiar 
şi de această manifestare a caracterului ei. 

— Mai rău. Cu cît eşti mai sentimental, cu atit 
trebuie să te prefaci că eşti mai fericit? 

Jane lăsă capul într-o parte. 

— Mă gindeam la bărbatul de pe şosea. Cel cu 
rața. 

El ştia la ce se referă: la adevăratul neant al vieții 
unora... al atîtor existențe. Tînărul s-a ridicat şi s-a 


dus în bucătărie, de unde se auziră voci. Bătrinul 
aţipise cu barba în piept. 

— Ştiu că sîntem norocoşi într-un sens biologic. 
Educaţie, cultură, bani... toate celelalte. Nu-mi e clar 
de ce trebuie să ne simţim vinovaţi pentru faptul că le 
avem şi de ce acest sentiment de vinovăţie trebuie să 
ne determine toate hotăririle. Recunosc, am profitat 
din plin de aceste avantaje. Tu însă le negi total 
valabilitatea intrinsecă sau potenţială. 

— Nu neg asta. 

— Poate nu în sens abstract, dar concret da. Eu 
nu am nici măcar voie să realizez că am profitat de 
ele. Se uită pentru o clipă la ea, apoi în altă parte. 
Jane, noi nu am încercat îndeajuns. Am părăsit 
corabia. Fără nici o scuză. Anthony trebuia să se facă 
preot. Tu trebuia să fii soţia mea. Eu ar fi trebuit să 
încerc să devin un dramaturg serios. Ea nu găsea nici 
un răspuns, el continuă mai relaxat: Nu ştiu dacă nu 
eşti tu cea mai vinovată. Tu ţi-ai dat seama la Oxford 
că trăiam cu toţii într-o lume de vis. 

— Şi-am intrat fără ezitare într-una şi mai rea. 

— Eu nu discut ce ai făcut. Eu vreau să-ţi atrag 
atenţia că, deşi instinctul e bun, eşti pe cale să faci 
din nou o greşeală. 

— Dan, eu încerc să nu rănesc un om care-mi e 
foarte drag. 

— Încerci, dar nu reuşeşti. 

Ea ezită, apoi adăugă cu voce scăzută: 

— Cauza ai amintit-o chiar tu. Recordul meu 
absolut la opţiuni eronate. 

— Cînd mi-ai spus pe Insula lui Kitchener că te- 
am ajutat să te hotărăşti ce să faci la întoarcere, 
vorbeai serios? 

— Ştii bine că da. 

— De ce atunci m-ai ascultat şi acum nu mai vrei? 


— Pentru că am încredere în ceea ce gindeşti în 
general despre viaţă. 

— Nu însă şi despre tine sau despre noi. 

— Mă priveşti la modul romantic. Nu înţelegi ce 
s-a întîmplat cu mine. 

— Nici un bărbat, ca de altfel nici o femeie, nu 
înţelege pe deplin ce s-a întîmplat cu celălalt. Dacă 
această condiţie ar trebui îndeplinită, reprezentanţii 
celor două sexe ar trebui să trăiască pe planete 
diferite. Teza ta nu stă în picioare. 

— Nu te gîndeşti că decepţia poate fi dureroasă? 

— Numai dacă elimini eventualitatea fericirii. 

Jane ţinea privirea în jos. 

— Crede-mă, vina nu pleacă de la tine. 

— Cred că minţi. Poate din amabilitate. Asta tot 
minciună se numeşte. 

— De ce? 

— Caro mi-a relatat ce i-ai spus despre mine, nu 
demult. Că sînt un om care fuge de trecut, care evită 
orice legătură durabilă. 

— Nu ar fi trebuit să-ţi spună. Oftă. Intenţia era 
să o ajut pe ea, nu să te acuz pe tine. 

— Sînt convins. Şi nici nu pun diagnosticul la 
îndoială. 

— Şi nici nu i-am spus că ai putea fugi vreodată 
de ea. 

— Dar ţie ţi-e teamă că foarte curînd o să fug de 
lîngă tine pentru a doua oară. 

— Mai bine nu ti-ar fi spus. 

O urmărea cum încearcă să iasă din încurcătură, 
din momentul penibil, printr-o explicaţie oarecare. Ar 
fi vrut să scape de evidenţa argumentelor. 

— Dar a spus-o. 

— Mai mult mă tem să nu justific cumva această 
fugă a ta. 


— Asta-i o falsă, morbidă modestie. Să pui răul 
înainte. 

— Îmi pare rău. E o teamă foarte reală. 

— Nu ştiu cum să te fac să renunţi la ideea că 
vreau, în sinea mea, să te corup. Te accept aşa cum 
eşti, aşa cum doreşti să fii. El oftă. Nu numai pentru 
că aşa vreau eu, ci pentru că nu te-aş putea schimba 
după propria mea imagine nici într-o mie de ani. 

Jane dădu din cap, adusă la disperare parcă, de 
atîtea contraargumente. 

— Dacă ar fi numai o chestiune de toleranţă 
reciprocă... 

— Asta tot ar fi ceva. 

— Recunosc. 

— Nu e vorba numai de trecut, Jane. Voi ajunge 
să te cunosc din nou. Mă aflu aproape de tine. 
Aşteptă, apoi forţă un răspuns din partea ei. Nu vrei 
să recunoşti că există şi anumite afinități elective între 
noi doi? 

— Ba da. Uneori. 

— În Egipt am simţit că, după mulţi ani, mă 
îndrept într-o anumită direcţie. Nu-mi făceam iluzii cu 
privire la noi doi. Ştiu că avem multe puncte 
divergente pe care va trebui să le depăşim. Dar 
acceptă faptul că eu sînt gata să investesc în asta 
răbdare infinită. Tandreţe. Dragoste sau numeşte-o 
cum vrei. Vreau să scriu, nu pot să scriu oricum. 
Vreau să-mi fii alături. Oriunde te-ai afla. Chiar dacă 
nu va fi decît atît. Decît nimic, accept şi aşa. Decit să 
nu fi încercat deloc. El se opri; ea se retrăsese într-o 
tăcere adîncă. Continuă mai puţin insistent: Nu văd 
decît două alternative. Sau nu te simţi atrasă de mine 
şi, în acest caz, nu mai am ce spune. Asemenea lucruri 
nu se pot argumenta. 

— Sau? 


— Sau ai ales fuga de care mă acuzai pe mine. În 
altă direcţie, dar la fel de necinstit. 

— Încotro? 

— Înspre ideea răscumpărării greşelilor, 
sacrificînd totul pe altarul conştiinţei sociale... 
ajutîndu-i pe cei lipsiţi de condiţii privilegiate. Cam 
aşa ceva. Soluţia mea e mai la îndemînă. Eu am trădat 
singurele calităţi pe care le aveam în mine. Să 
mînuiesc cuvinte şi să iubesc total o singură fiinţă 
umană. Adăugă: Pentru această ultimă trădare 
împărţim vina. În acel moment, îi veni în minte acel 
andante din  Variaţiunile Goldberg, îndepărtat, 
întrerupîndu-se la infinit: pauze şi întreaga lor 
încărcătură semnificativă; curioasă evocare, avînd în 
vedere ce a continuat să spună: Jane, tu ai omorît ceva 
în noi trei. Probabil că nu ai ştiut şi cuvîntul e cam 
dur, însă din cauza ta anumite hotăriri, anumite 
succesiuni de evenimente au devenit imposibile. 
Sîntem înconjurați de ceea ce ai distrus tu. Acolo, 
afară. 

Duritatea celor spuse de el a lovit-o, nu mai putea 
spera într-o discuţie stăpînită. El continuă: 

— Nu te iert pentru comparaţia cu închisoarea. 
Aş fi preferat să fi spus că nu ai încredere în mine. Ar 
fi fost cel puţin cinstit. 

Ea se lăsă pe spate şi dădu din cap. 

— Nu trebuie să caut în afara mea ca să găsesc 
lipsă de încredere. 

— Diferenţa dintre noi e că eu nu te înţeleg pe 
de-a-ntregul. Că sînt chiar fericit că nu înţeleg. Pentru 
tine însă eu reprezint o specie pusă în cuşcă, la 
grădina zoologică. Mi-ai pus etichetă. 

— Tu, Dan, ştii să trăieşti cu tine însuţi. Eu nu. 

— Şi pentru asta merit să fiu pedepsit? 

— Eşti nedrept. 


El se uită în jos, zîmbind amar. 

— Nici nu trebuie să fiu. Am circumstanţele 
atenuante ale unei boli de cînd lumea. Tonul voit 
glumeţ nu a mai fost înregistrat. Ceva în ea se 
retrăsese, nu doar de lîngă el, se retrăsese în timp, 
înainte de a se fi cunoscut, într-un refuz total de a 
ierta, de a auzi. El continuă, dar mai blînd: Poate că 
adevărata diferenţă e că doar unul din noi e 
îndrăgostit de dragoste. 

— Capabil de dragoste. 

— Jane, pentru numele lui Dumnezeu. Cauţi stări 
absolute, ideale. Ea nu spuse nimic. Sîntem doi 
oameni imperfecţi. Un bărbat egoist şi o femeie 
idealistă. Foarte departe de visul platonic. Nu 
înseamnă însă că nu putem să ne oferim extraordinar 
de mult unul celuilalt. Ea continua să tacă. Sau să ne 
întoarcem la stadiul argumentelor biologice? 

Ştia că ea intrase în panică, în ciuda posturii şi 
expresiei sale încremenite; făcea eforturi disperate ca 
să găsească o scăpare. 

— Dacă ai şti cît complici totul. 

— Lasă-mă cel puţin să simplific. Aş prefera să fie 
ceva de natură fizică, decit ceea ce pari tu să 
sugerezi. Simţea că Jane încerca să se folosească de 
replica lui pentru a se strecura, ceea ce însemna că nu 
aceasta era adevărata cauză a reticenţelor ei. În 
sfîrşit, ea ridică privirea. 

— La Assuan, nu am putut dormi aproape deloc. 
Dacă nu aş fi simţit nici o atracţie, nu aş fi vorbit de 
închisoare. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, care e 
motivul? 

— Într-un anume fel, chiar Dumnezeu. 

— Nu înţeleg. 

— Faptul că a doua zi dimineaţă nu am regretat 


că nu m-am culcat cu tine. Apoi adăugă: Ar fi fost o 
minciună. Motivul pentru care am fi făcut-o nu ar fi 
fost cel adecvat. 

— Cum adică? 

Ea se opri. nu ar fi vrut să continue, ştia însă că 
trebuie. 

— Tu ai o experienţă sexuală bogată. Nu ştii ce 
înseamnă să nu fi avut decît foarte puţină. Cum... 
păstrezi cu grijă în memorie puţinul pe care l-ai avut. 
Acesta e motivul pentru care am ezitat foarte mult 
înainte de a veni. Ştiind... dar aici se opri. 

— Ştiind ce, Jane? 

— Că vechile sentimente ar putea reveni. 
Continuă înainte ca el să poată vorbi. E şi din cauza 
lui Anthony. Încă nu mi-am revenit. Nu de pe urma 
morţii lui. Ci de pe urma atitor eşecuri din viaţa cu el. 

— Eu am impresia că el ar fi vrut ca acest lucru 
să se întîmple. 

— Din motive pe care nu le pot accepta. Chiar 
dacă ridicolele lui scheme metafizice ar fi adevărate, 
el trebuie să-şi facă propria penitenţă. 

— Te comporţi ca şi cum ar fi adevărate. Ca şi 
cum el ar fi aici şi tu ai vrea să-l înveţi minte. 

— Eu nu trebuie să ţin seama de ce dorea el. 
Întoarse capul spre el, într-un fel rugător. Şi nici de 
ceea ce doreşte femeia din mine. Ochii ei priviră în 
jos. Cînd mi-ai luat mîna adineauri în maşină, mi-a 
venit să plîng. Ştiu că pare absurd. În adîncul 
sufletului, aş vrea... să nu mă comport astfel. Işi 
plimba degetul în cerc pe marginea paharului. De 
afară, cîinele vagabond se auzea lătrînd. Continuă: 
Ştii, acel eu care refuză să fie manevrat, care vrea să 
se ofere, să spună da, nu ştiu din ce groaznic motiv la 
un moment dat neagă totul. Tu aştepţi de la mine ceva 
ce am auzit că există, ştiu că există. Dar într-o ţară 


unde eu nu voi ajunge niciodată. Am stat trează în 
acea noapte la Assuan, încercînd să fie altcineva. 
Spunîndu-mi: acest bărbat întotdeauna a exercitat o 
atracţie asupra mea, în fond, de ce nu? O aventură. 
Aşa cum s-a mai întîmplat şi altădată. Ştiam însă că nu 
pot. Jane aşteptă, dar acum tăcea el. Poate şi pentru 
că nu pot să te consider la modul obiectiv, ca pe 
„acest bărbat“. Ea ezită. Pe vapor am trecut o probă. 
Alain mi-a făcut într-o seară avansuri în stilul 
curtenitor al francezilor, plăcut, discret. Aşa cum faci 
o deschidere la bridge. Atunci m-am uitat la tine. Nu 
ştiu dacă înţelegi, motivul care m-a făcut atunci să 
consider că te-aş înşela este acelaşi şi acum, în cazul 
nostru. 

— Şi dacă la Assuan aş fi venit la tine în cameră? 

— Nu aş fi avut timp să mă gîndesc. Acum am. 

El stătea cu privirea fixată asupra paharului. 

— Cînd naraţiunea se bazează pe şanse ratate, 
poţi să fii sigur că iese un scenariu prost. 

— Aşa şi este. Tocmai spuneai că am omorit 
şansa noastră, a tuturor, de a face opţiuni, nu-mi pot 
asuma riscul încă o dată. 

— Deci nu am învăţat nimic în toţi aceşti ani. 
Decît cum să facem deşerturile şi mai pustii. 

— Cînd vorbeşti aşa, îmi vine să pling. 

— Nici eu nu sînt departe. 

A prins-o de mînă - un gest care-i spunea să 
înceteze cu prostiile. Ea îi răspunse după un moment 
printr-o uşoară stringere a miîinii. Au rămas aşa, cu 
mîinile împreunate, pe canapea. 

— Ce nu înţeleg e cum de m-am putut îndrăgosti 
de două ori de aceeaşi muiere parşivă. 

— Aici sîntem de acord. 

Ţinîndu-i mîna, bătu uşor canapeaua de două, trei 
ori, apoi nici unul nu mai spuse nimic. Afecţiunea şi 


enervarea creşteau în el. Afecţiunea pentru femeia 
diferită de toate celelalte pe care le cunoscuse şi 
căreia în consecinţă trebuia să-i accepte refuzul ca 
inevitabil, deşi această unicitate a ei era 
exemplificarea absurdului atît de des invocat de 
Anthony - nu era atît un credo , cît era un nego quia 
absurdum ; se enerva pentru că ea acceptase că el 
avea dreptate şi pentru că îi infirma modelul arhetipal 
al desfăşurării dramatice a evenimentelor... veniseră 
la capătul lumii fără să fie în stare să se întilnească 
nici acolo, asta îi afecta cele mai profunde convingeri 
cu privire la destin. Să fi încercat ani întregi să 
găsească un spaţiu mai adecvat şi nu ar fi reuşit ceea 
ce întîmplările unei singure zile i-au pus în faţă; un loc 
atit de potrivit, atît de rupt de lume, atit de 
reprezentativ pentru condiţia umană. Avea în faţă o 
particulă a condiţiei umane şi o privea cu capul 
înclinat într-o parte, sprijinit de reverul hainei 
europene puse peste galabiya, ca un Tiresias în stil 
musulman. 

Meci nul. Dar nu-i dădea drumul la mînă. Era 
revoltat în general pe istoria lor, pe acest tip al epocii 
lor pe care-l reprezentau. Se luau pe ei şi ceea ce ei 
concepeau ca eul lor moral mult prea în serios. 
Oglinzile din camera lui de student exprimaseră 
esenţa acestui fapt: excesivul narcisism al generaţiei 
lor... toate scrupulele liberaliste, preocuparea de a 
trăi corect, de a face lucrurile corect nu se bazau pe 
principii exterioare, cît pe obsesia propriului eu. În 
încercarea de a se conforma concepţiei epocii lor 
asupra nobleţei spirituale, el vedea dovada ultimei 
vulgarităţi. În ciuda faptului că renunţase la credinţa 
în viaţa de apoi, omul nu era un simplu animal cu o 
viaţă de trăit pe o planetă cîndva în răcire, el avea 
încă şi un suflet nemuritor care avea de dat socoteală. 


Din moment ce doreai un lucru atît de nevinovat, atît 
de intim, atît de puţin în fond. Era tentat să-i spună lui 
Jane ce gîndea. Considerînd cauza pierdută, a sărit la 
argumentul final. Întoarse capul şi se uită în ochii ei. 

— Jane, de ce să nu ne comportăm ca doi oameni 
normali? Hai să luăm o singură cameră la noapte. 

— Pentru că asta nu rezolvă nimic. 

Dan răspunse cu un simulacru de maliţie: 

— Vorbeşte doar în numele tău. 

Jane era incapabilă să mai continue sau să mai 
zimbească. El îi strînse mîna şi spuse cu o voce abia 
şoptită: 

— Ştii că nu e vorba de asta. Doresc să te ţin în 
braţe. Să te simt aproape. 

Avea ochii aţintiţi în podea, de parcă privea 
dincolo de ea. Dan îi strînse din nou mîna, care zăcea 
inertă. Era pervers de inexpresivă, cu o umbră de 
tristeţe, ca o fiinţă incapabilă să se mai apere, dar nici 
să cedeze. 

Nu se ştie care din ei ar fi reuşit să rupă tăcerea 
care a urmat. Labib a reapărut, s-a îndreptat spre ei. 
A fost ca o salvare. Să vină la masă, totul era pregătit. 
S-au ridicat şi s-au îndreptat spre o masă mai departe 
de cea a lui Labib, se simțeau expuşi, el îi putea auzi. 
I-a servit bărbatul cel tînăr. Friptură de miel cu pilaf, 
pregătită simplu, dar gustoasă... o aromă de chimion 
şi de plante exotice; şi orezul era bun. Dan a mai băut 
o bere. Labib, la cîţiva metri de ei, mînca acelaşi 
lucru. Avea ocazia acum să se laude cu engleza lui în 
faţa celorlalţi. Bătrînul se trezise şi, între felurile pe 
care le servea, tînărul se aşeză alături de el, apoi a 
venit şi bucătarul lingă sobă. De data aceasta, Labib 
recunoştea că mîncarea era bună în Siria. Pe bucătar 
îl cunoscuse cînd lucrase într-un hotel din Damasc. Îi 
sfătuia să meargă în Damasc, souk-ul era foarte bun şi 


ieftin, se găseau costume populare şi bijuterii... Jane 
întreținea conversaţia peste mese mai mult decît Dan, 
jucînd din nou rolul diplomatului politicos, fiica tatălui 
ei. Se purtau amîndoi ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat, dar fiecare evita să se uite în ochii celuilalt. 

Au mai mîncat cîte o farfurie de iaurt, portocale 
şi au băut cafea turcească. Au discutat apoi programul 
de a doua zi cu Labib. El avea de gînd să o pornească 
înapoi la drum înainte de prînz. Aveau de vizitat 
muzeul, băile, mormintele, oraşul vechi... Era mult 
prea mult, aşa că trebuiau să se trezească la ora şapte 
dacă aveau de gind să le vadă pe toate. Ascultase 
buletinul meteo la radio. Nu mai anunțau ceaţă, dar 
va fi înnorat şi probabil va ploua. Ziua de miine se 
anunţa urită şi neplăcută, sub presiunea timpului 
scurt, încărcată de un simţ al datoriei şi al pericolelor. 
Apoi le spuse că exista un ghid în limba franceză pe 
care-l puteau citi dacă doreau. Îl trimise pe bătrîn să-l 
aducă. 

S-au retras pe canapeaua din spatele sobei să 
răsfoiască broşura cu colţurile îndoite. Labib s-a 
aşezat înapoi la masa lui ca să joace cu bucătarul un 
fel de table. Jucau cu cărţi în loc de zaruri. Ceilalţi doi 
s-au mutat şi ei la aceeaşi masă ca să privească şi să 
comenteze. Se auzea numai ţăcănitul jetoanelor. Jane 
traducea în acest timp ghidul pentru Dan, parcă 
mulţumită de acest pretext de-a se ascunde în spatele 
unui text indiferent, pedant, banal, ca şi cum, făcîndu- 
i acest mic serviciu, el îi va ierta păcatele. Dan 
urmărea inflexiunile vocii ei, nu şi ceea ce spunea. Îi 
venea să-i smulgă cartea din mînă şi să o arunce în 
mijlocul încăperii, dar, pe de altă parte, se simţea 
prins în transa locului şi a timpului. Se uită la ceas. 
Nu era nici nouă. Parcă ar fi fost acolo de zile întregi, 
nu de mai puţin de trei ore. Ea termină de citit. Cei 


patru izbucniră în exclamaţii de bucurie, în risete, căci 
bucătarul reuşise o mutare norocoasă împotriva lui 
Labib. Au început un nou joc. 

— leşim puţin la aer? 

— Dacă vrei tu. Căldura de aici e înăbuşitoare. 

S-au ridicat, Jane s-a dus în cameră şi Dan îi 
explică lui Labib că se duc să se plimbe. 

Şoferul le arătă cu mîna. 

— Nu pe acolo în ruine. Cîini răi. 

Se muşcă de un deget ca să fie clar. 

— Pe acolo se poate? 

Dan îi arătă şoseaua. Da, pe acolo era bine. Labib 
îi spuse ceva tinărului, care se duse şi veni cu o 
lanternă de buzunar. 

Jane era în prag, îşi pusese pardesiul în stil 
rusesc şi se legase la cap cu un batic. Din cameră 
venea un miros infernal de gaz. 

— Dumnezeule, nu se poate dormi în mirosul 
ăsta, spuse Dan intrînd în cameră. 

— Nu-i nimic. O să deschid fereastra. 

— Să mori de frig? 

— Am destule pături. 

Afară vintul se potolise, dar aerul era foarte 
umed. Deşi Labib le spusese că nu o să fie ceaţă, 
parcă era şi mai densă. În lumina lanternei se iveau 
rotocoale de aburi ca răsuflarea unei stafii. Au trecut 
pe lîngă trupul negru al Chevroletului şi au coborit pe 
drum, speculînd asupra rasei cîinilor misterioşi dintre 
ruine, poate şacali, dar nu ştiau dacă existau în acea 
regiune. Dan intenţionase să reia discuţia, dar s-a 
răzgîndit, lăsînd-o pe ea să vorbească. Dar deveni clar 
că nu avea de gind să revină la subiect, dar nici să 
tacă. Prezentul imediat i-a oferit ocazia de a redeveni 
perfecta tovarăşă de călătorie. 

Spre nord, cerul rămăsese mai senin, dar de jur 


împrejur se lăsase întunericul şi ruinele unei civilizaţii 
pierdute zăceau acum împrăştiate, sub vălul de ceaţă: 
ziduri pe jumătate năruite, o coloană, cioburi de 
piatră. Aura calmă a antichităţii clasice fusese 
distrusă, redusă la fragmente, la pustietate şi moarte 
- în contrast cu sensurile evocate de numele Palmyra; 
bazine umbrite, marmură lucitoare, grădini însorite, 
locul în care sibaritica Romă s-a întîlnit cu langurosul 
Orient.  Semăna cu Scoția, la Darmoor; sau 
Connecticut, unde Jane şi Nell urmaseră şcoala în 
timpul războiului. 

Au mai coborit puţin pe drumul care venea 
dinspre Homs, pe o porţiune mai tare, dar frigul umed 
era insuportabil. De undeva din ceaţă, dinspre 
dreapta, un cîine vigilent, nu-l vedeau, dar nu putea fi 
departe, poate chiar cel care lătrase mai devreme, a 
început să latre cu o nelinişte furibundă. S-au întors 
spre hotel, învinşi, ameninţaţi de vocea canină. I-a 
urmat tot drumul pînă la hotelul Zenobia lătrînd în 
răstimpuri, un suflet zbătindu-se între furie şi 
disperare. 

Bărbaţii rămaşi la joc ridicară figurile zîmbind 
larg, parcă amuzîndu-se pe seama străinilor care se 
cuminţiseră şi reveniseră la realitate. Jane s-a oprit să 
se încălzească lingă sobă, iar Dan a mai schimbat 
cîteva cuvinte cu ei despre cîini. Erau cîini domestici 
care se sălbăticiseră, trăind printre ruine. Băiatul care 
îi servise la masă îşi ridică mîinile, mimînd gestul de a 
trage cu puşca, în ochi îi apăruse o lucire, probabil de 
amuzament, dar totodată şi un pic sinistră. Spuse ceva 
în arabă, pe un ton scăzut, iar ceilalţi zimbiră. 

— Ce a spus, Labib? 

— El spus ca israelienii. Cînd trage cu puşca în 
cîini. 

Dan îşi compuse un zîmbet de circumstanţă. 


— Ne trezeşti mîine dimineaţă? 

— Sigur. Ora şapte. 

Se întoarse către Jane: 

— Poate vrei să mai stai să citeşti aici? 

— Nu. Ea se mişcă de lingă sobă. 

— Hai să schimbăm camerele. 

— Nu, zău nu. 

— Nu se poate să dormi în duhoarea aia din 
cameră. 

— Tu poţi? 

Jane spuse noapte bună celor din încăpere, iar 
Dan le făcu semn cu mîna, apoi au pornit amindoi pe 
coridor. Ea se opri în dreptul uşii închise de la camera 
ei, cu privirea în jos, ca şi cum ar fi realizat că nimic 
din ce-ar fi putut spune n-ar fi sunat acceptabil. 

— Lasă-mă cel puţin să sting porcăria aia. 

Ea ezită, apoi acceptă. În momentul cînd a 
deschis uşa, au fost izbiţi de un miros îngrozitor de 
gaz. Dan şi-a umplut plămînii cu aer, apoi s-a ghemuit 
lîngă soba dărăpănată şi a răsucit un robinet la ţeava 
de alimentare. Pe acolo se scurgea gazul. Flacăra albă 
a pilpiit şi a scos o diră de fum. Dan se strimbă. 

— Mă duc să le cer altă cameră. 

Ea privea în podea, cu mîinile în buzunare. El se 
ridică şi veni în faţa ei. 

— Jane. 

Încet, scoase mîinile înmănuşate din buzunare şi 
le căută timid pe ale lui. Capul înfăşurat în baticul 
verde stătea în continuare aplecat, de parcă ar fi vrut 
să-l împingă. Dan o prinse de miîini. Vorbi atît de încet, 
încît de-abia a auzit-o. 

— Nu se schimbă nimic din ce ţi-am spus. 

— Dar? 

— Dan, mi-e atît de frig! 

El a zimbit. Asta era un fel de insultă. Nu venea 


la el decît din cauza unor probleme legate de 
temperatură, dincolo de efectul benefic pe care l-ar fi 
putut avea el. T 

— Orice căldură e bună. Intr-un pustiu. 

Stătea nemişcată, părînd deja îngheţată, dar 
degetele înmănuşate se prinseră mai strîns de ale lui. 

— Vin într-o clipă. 

Dan se aplecă şi o sărută pe creştet prin basma şi 
îi strînse puternic mîinile; apoi se duse la baie. Uşa ei 
era închisă cînd s-a întors. Şi în camera lui se simţea 
miros de gaz, dar nu atît de înţepător ca la ea; şi acum 
era cald. Se aplecă să stingă focul, apoi se răzgindi, se 
dezbrăcă şi, după ce stinse lumina, intră în patul rece. 
Cearşafurile erau aspre, necălcate, se simţea 
umezeala din ele. Pe tavan se proiecta o pată 
fosforescentă de la flacăra albastră. Auzi paşii lui Jane 
pe coridor înspre baie, apoi spre camera ei. Închise 
uşa şi nu se mai auzi nimic. Se gîndi la Jenny, o înşela. 
Poduri, maluri, pustiuri. Aşteptarea dura prea mult. 
Trecuseră cinci minute de cînd intrase ea în cameră, 
avusese timp să se dezbrace. Probabil că ezita în 
continuare. Se temea că Jane se răzgindise. O vedea 
stînd pe marginea patului, îmbrăcată, incapabilă să 
facă vreo mişcate. 

Dan i-a mai acordat un minut, a început să 
numere; dar s-a auzit uşa de la camera ei deschizîndu- 
se şi închizîndu-se imediat. Jane intră. Dan s-a ridicat 
într-un cot, dar, văzînd-o cu pardesiul pe ea, a avut 
impresia că a venit să-i spună că nu rămîne. Cînd s-a 
întors să închidă uşa, a observat că îi ţinea loc de 
capot. Se apropie cu paşi repezi de pat, îşi scoase iute 
haina, pe care o azviârli peste ale lui, pe unicul scaun 
din încăpere şi, în clipa următoare, se strecură sub 
păturile pe care el i le ridicase. Îşi îngropă faţa în 
umărul său, iar el o strînse cu putere în braţe; acest 


prim contact cu trupul ei gol, ceva din felul în care îşi 
tinea capul, l-au făcut să realizeze deodată că i se 
permitea accesul la acest trup, nu posesia lui; timpul 
nu mai exista - ultimii ani, căsătoria, maternitatea -, 
doar trupul originar al fetei. Işi aminti cu o precizie 
uimitoare, retrăi totul, cum fusese atunci, odată, 
înainte ca atitea alte dezbrăcări şi atingeri să şteargă 
încet din memorie acel moment; să te prăbuşeşti în 
felul acesta din intelectual şi public în fizic şi privat... 
strania simplitate, şocul delicios, uimirea că fiinţele 
umane puteau să acorde atîta importanţă şi altor 
modalităţi de cunoaştere şi de apropiere. 

Au stat îmbrăţişaţi mai mult de un minut, apoi el 
a sărutat-o. Ea a răspuns nu cu timiditate, ci cu o 
oarecare rezervă. l-a dat puţin drumul din strînsoare 
şi au rămas culcaţi unul lîngă celălalt, nas-în-nas, ca 
doi copii. 

— De ce-ai stat atît de mult? 

— Cînd eram catolică, ce am făcut eu se numea 
rugăciune. 

Zîmbea, îi zîimbeau şi ochii. Mirosea a parfum, o 
vanitate ceva mai laică. 

— Pentru amîndoi? 

— Pentru tine, în special. 

O mîngiie pe coapsă. 

— Eşti atît de frumoasă aşa. Nu te-ai schimbat. 

— Te-a lăsat memoria. 

— Am chiar mai multe memorii. Îşi găsiră mîinile 
şi le împreunară. Tu nu ai? 

— Fizic, nu. 

— Sentimental? 

Ea îl privi îndelung în ochi. 

— Ţi-aminteşti de noaptea aceea, în Tarquinia? 
Atunci cînd ne-am scăldat noaptea şi am dormit toţi 
patru într-o cameră? 


— Ca şi cînd ar fi fost ieri. 

Ea privi în jos. 

— Atunci mi-am adus aminte. 

— Povesteşte-mi. 

— Mi-am dat seama că tot de tine sînt 
îndrăgostită. Nu se mai uita în ochii lui. Cînd am ajuns 
acasă, am încercat să-i spun lui Anthony. Nu am 
putut. Nu ştiam care păcat era mai grav: sentimentul 
în sine, sau faptul că-l consideram un păcat. 

Se uită în ochii lui, ca şi cum el ar fi fost Anthony 
sau confesorul ei din trecut. Iar el ştiu că, în mod 
inexplicabil, acest secret împărtăşit nu-i apropia, ci, 
dimpotrivă, devenea o barieră; ca şi cum ceea ce 
fusese pe vremuri un păcat ascuns trebuia să rămînă 
astfel pe vecie. 

Nenorocitul de cîine a început iarăşi să latre, de 
undeva dintre ruine şi Dan îşi aminti din nou de T.S. 
Eliot: „ei, ține cîinele departe de locul acesta ...“ dar 
nu şi continuarea, avind senzaţia mult prea intensă a 
trupului ei feciorelnic, care şi dorea şi nu dorea; toate 
celelalte imagini publice ale ei: soţia profesorului, 
femeia între două virste, englezoaica echilibrată, 
discretă... acum reduse la trupul gol. 

— Cearşafurile sînt umede. 

— N-are importanţă. 

— Vrei să stăm îmbrăţişaţi numai? 

Dădu din cap că nu şi închise ochii. Picioarele îi 
erau reci, dar restul trupului se simţea cald. Se lăsă 
trasă către el şi-şi cuibări capul în scobitura umărului 
său. Deşi pasivă, Dan intuia scandalul, agitația oarbă 
din întunericul minţii ei. După o jumătate de minut, ca 
răspuns la o mişcare a lui, mîna ei alunecă de pe 
coapsă de-a lungul spatelui lui, apoi îşi ridică bărbia şi 
întinse gura spre el, fecioara abandonîndu-se lui Eros, 
lăsîndu-se sărutată, mîngiiată, excitată, redescoperită. 


Undeva sub ei, un arc obosit scîrţii cînd el trecu 
deasupra. Ea îşi lăsă braţele să cadă în lături, dar un 
picior se îndoi, atingînd cearşafurile, apoi se îndreptă 
puţin cînd Dan se lăsă peste ea; ca şi cînd într-adevăr 
tînjise după asta, însă braţele şi mîinile ei rămîneau 
neputincioase. 

Acele minute de posesiune i s-au părut lui Dan ca 
aparţinîind altuia. Ea nu a rămas nemişcată; şi-a 
ridicat braţele, i-a întors mingiierile, dar, cumva 
paradoxal, ea făcea ca totul să ia aparenţa unui ritual, 
unei concesii făcute convențiilor fizice. De data 
aceasta ar fi vrut să ştie ce gîndeşte, ce simte. A dat la 
o parte pătura, iar ochii săi, acum obişnuiţi cu 
întunericul, îi studiau încontinuu chipul în căutarea 
răspunsurilor, dar nici în apropierea îmbrăţişării nu 
găsi nici unul. Trupul ei îl atrăgea mai mult decît 
crezuse. În lumina flăcării de gaz încă arăta, era tînăr: 
braţele fine, sînii mici... un secret păstrat prea mult 
timp, o ultimă nedreptate. 

Şi totuşi nu fusese totul aşa cum visase el că va fi; 
acel moment absolut, non-fizic, care să topească orice 
urmă de ezitare şi îndoială. Ea fusese mai prudentă şi 
nu-şi făcuse iluzii; dar el se simţi în secret înşelat, 
pentru că nici măcar nu încercase să creeze ceva ce 
nu credea că se poate realiza. Nici nu încerca să-l 
consoleze, să-l mîngiie, ci, pentru scurt timp, fusese 
femeia-animal; îndelung posesivă. Realiză, imediat 
după, pe cînd încă mai zăcea pe jumătate întins peste 
ea, că eşecul putea fi descris în termenii persoanei 
gramaticale. Făcuseră dragoste la persoana a treia, 
cînd tot ce îşi dorise el fusese persoana întîi şi a doua. 

Rămaseră cu un mic presentiment trist, amar al 
adevărului vîrstei, al morţii iluziei de a se putea regăsi 
atit de simplu, atît de copilăresc, într-un răstimp atit 
de scurt. Poate acesta fusese motivul pentru care în 


ultimii ani căutase femei tinere ca Jenny, prea 
necoapte pentru a nu crede încă în miturile propriului 
trup. 

Se întinse lîngă ea, sprijinindu-se într-un cot, cu 
un braţ ţinînd-o aproape de el. Ea se uita ţintă în 
tavan şi privirea calmă, absentă, întoarsă către sine, 
confirma ceea ce gîndise el. Nu avea nici o putere să 
schimbe ce îi spusese ea. li demonstrase deci că „a 
face dragoste“ nu rezolva adevărata, imposibila lor 
dragoste. Într-un final, el întrebă în şoaptă: 

— La ce te gîndeşti? 

A zîmbit şi a întors capul spre el în lumina 
albăstruie. 

— Că nu aş vrea să mai vină ziua de miine. 

În sfîrşit, mărturisea ceva şi ochii i se încălziseră. 

— Şi că momentul prezent te face fericită? 

— Ai fost atît de bun cu mine. 

Ea îi prinse mîna. 

— Ți-e mai cald acum? Ea dădu din cap zîmbind. 
Ce te-a făcut să te răzgindeşti? 

— Am vrut să ştii că nu a fost din cauza asta. 

Dan îi sărută mîinile. 

— O singură dovadă nu-mi ajunge. Acum cînd am 
descoperit ce sexy eşti. 

Ochii ei întunecaţi se uitau blind într-ai lui, 
aceeaşi privire, cumva maternă. Era mereu acea fată 
care nu-l înţelegea, care nu se înţelegea pe sine, 
veşnic atrasă de el, veşnic ezitantă, de parcă sexele 
lor se inversaseră, el era Eva, ea un Adam 
recalcitrant, care ştia că acum îl îndurerase. Dan ştia 
din privirea ei că nu se schimbase nimic. Era 
convinsă, probabil, că asta gindise şi atunci, că ceea 
ce se  întîmplase acum nu modifica relația 
incompatibilă dintre ei. Jane închise ochii. 

— Obosită? 


— Mhm. 

— Sting eu soba. 

El se aplecă şi o sărută. Braţul ei îl cuprinse pe 
după gît şi-l reţinu lipit de ea cerînd parcă iertare 
pentru ceea ce ochii ei spuseseră. El se dădu jos din 
pat şi stinse soba, trase perdeaua şi deschise puţin 
geamul. Între timp, Jane trase păturile înapoi pe pat. 
El se întinse lîngă ea. Se sărutară scurt, apoi ea se 
întoarse cu spatele la el. Dan o cuprinse în braţe, cu o 
mînă peste sîni şi cealaltă în jurul taliei, ţinînd-o 
aproape de trupul lui. Mîinile ei veniră şi se aşezară 
peste ale lui, ca pentru a se asigura că vor rămîne 
acolo. Dan simţea în căldura comună a trupurilor încă 
treze, în acea îmbrăţişare inocentă în liniştea nopţii, o 
legătură mai profundă decît în momentul cînd o 
posedase. Parfumul ei, uşoara atingere a părului ei, 
trupul îndoit, mîinile aşezate peste ale lui... Nu 
înţelegea de ce Jane nu-şi dădea seama că temerile ei 
erau fără temei, că scrupulele ei erau fără rost, că 
ideea fixă a independenţei şi singurătăţii nu avea nici 
o legătură cu firea ei, că ceva mult mai profund decît 
pura întîmplare, decît coincidenţele destinului îi 
adusese împreună. 

După vreo douăzeci de minute, ea adormise şi el 
şi-a tras braţul amorţit şi s-a întors cu spatele. După 
un moment, s-a întors şi ea, apoi şi-a aşezat instinctiv, 
ca o soţie adormită, mîna pe coapsa lui; ca şi cum, în 
visul ei, el era cel care evadase. 


Căţeaua 


Dan dormea dus cînd i-au bătut la uşă. A răspuns 
din pat cu un mormăit. S-au auzit nişte cuvinte 
bolborosite, apoi paşii care se depărtau. Printre 
jaluzele se strecura prima lumină rece a zilei. Cîteva 


clipe, încă ameţit de somn, nu a ştiut unde se află, 
încerca, culcat fiind, să recunoască dormitorul din 
Thorncombe, rătăcind încă prin labirintul familiar al 
trecerii de la visul fără logică la realitatea coerentă. A 
descoperit că dormise fără pijama. Şi-a amintit. A mai 
stat aşa cîteva momente, ştiind că nu trebuia decit să 
se întoarcă, doar să întindă mîna. Probabil că ceva ce 
visase îl dezlegase de starea de nelinişte; de acum 
încolo o va găsi în fiecare dimineaţă ca să împartă cu 
ea momentul de pace şi de linişte, de nou început. A 
întins o mînă căutînd trupul cu piele mătăsoasă, dar 
locul era gol, doar cearşafurile. S-a întors pe partea 
cealaltă, s-a ridicat într-un cot, acum pe deplin treaz. 

Nu era nimeni, doar o adincitură în pernă, 
păturile întinse cu grijă pe pat. A bănuit că Jane se 
dusese la baie, dar locul unde dormise ea nu era cald, 
nu era posibil să fi plecat numai de cîteva minute. Îşi 
plimbă privirea dinspre locul unde dormise spre uşa 
închisă. Îi îngheţaseră umerii de frig, iar în suflet i se 
instalase un sloi. Mai întîi a presupus că a plecat mai 
devreme din scrupule convenţionale, dar şi alte 
motive erau posibile. Nu l-ar fi lăsat să se trezească 
singur dacă l-ar fi iubit, sau, cel puţin, din prietenie 
sau tact. Avea intenţia poate să facă o demonstraţie, 
una destul de brutală. Parcă ar fi vrut să-l oblige să 
creadă că totul nu a fost decît un vis. Însă parfumul ei 
încă mai persista în încăpere. 

S-a dat jos din pat şi şi-a tras pe el haina de 
ploaie. În faţa uşii era o găleată cu apă aburindă în 
aerul rece. În faţa camerei lui Jane nu era nimic. A 
traversat culoarul, a bătut şi a deschis uşa. Sacul de 
călătorie stătea pregătit lîngă pat; în rest, camera era 
goală. S-a întors la el şi a tras jaluzelele. Peisajul i-a 
produs un adevărat şoc. Ceaţa se ridicase, după cum li 
se promisese, deşi vîrfurile dealurilor care înconjurau 


platoul din faţă erau acoperite de un plafon de nori 
cenuşii. Nu a observat mare lucru. 

Pe o suprafaţă de aproape trei kilometri de 
cîmpie, se întindea un peisaj inedit, ruine şi grămezi 
de dărimături, un oraş străvechi lovit de un dezastru 
nuclear, pe jumătate îngropat în nisip. La orizont, 
înspre vest, se înălţau turnuri amenințătoare de formă 
pătrată. 

Ruinele aveau o culoare cenuşie, bătind pe 
alocuri în roşu sau ocru. Cît vedeai cu ochii, nici o 
casă, nici un copac, nici un om. Cine-ar fi bănuit că 
noaptea ascunsese  privirilor un peisaj atit de 
impresionant, atît de deznădăjduit, imens şi static, 
mai presus de Herculaneum, sau de Pompei, sau de 
oricare aşezare antică pe care o văzuse Dan vreodată. 
Prima reacţie, de ordin profesional, a fost uimirea că o 
asemenea scenă de neuitat nu fusese niciodată 
folosită de nici un regizor, că nu făcea parte din 
bagajul vizual comun al tuturor oamenilor culţi. A 
căutat-o pe Jane în împrejurimile hotelului, dar nu a 
descoperit-o. Nicăieri nu era nici urmă de viaţă. 

S-a dus la baie, s-a spălat, s-a bărbierit, apoi s-a 
întors în cameră şi s-a îmbrăcat. Era inuman, de 
neiertat faptul că dispăruse astfel. A trecut în 
încăperea cu soba. Ea se afla la masa la care cinaseră 
în ajun, cu un ibric de cafea alături. Era singură. Ii 
zimbi şi îl ţintui cu privirea în timp ce se apropia de 
masa ei. Dan se opri o clipă, căutînd să-i citească 
gîndurile. Înţelegînd ce aştepta de la ea, şi-a compus o 
expresie care cerea iertare. 

— M-am sculat devreme. N-am mai putut să 
dorm. 

— De cînd eşti trează? 

— De o oră. 

Se aşeză şi el la masă, aşteptind un gest, o mînă 


întinsă. Ea însă luă ibricul şi-i turnă cafea, de parcă 
gesturile domestice puteau ascunde realitatea. Luat 
prin surprindere, împotriva voinţei, îi făcu jocul. 

— Păcat că nu m-ai trezit. 

Jane zimbi. 

— Dormeai tun. 

Zimbetul era un plus adăugat la absurditatea 
momentului, era un gest insuportabil de femeie 
stăpînă pe situaţie, de soţie cu care dormise, parcă, de 
ani de zile. Ea îi întinse zaharniţa, dar el îi prinse 
mîna, înainte ca ea să şi-o poată trage înapoi. 

— Jane? 

Privea în jos, spre mîinile lor, cu acea expresie pe 
care o avusese la Kom Ombo. I-a strîns şi ea mîna, dar 
într-un fel convenţional; în semn de scuză, nu de 
recunoaştere. Privirea ei confirma că noaptea trecută 
chiar existase, dar nimic mai mult. 

El reluă. 

— Ce s-a întîmplat? 

— Nimic. 

Îi strînse mîna mai tare, dar mîna ei rămase 
inertă, fără reacţie. 

— Nimic? 

Ea îşi îndreptă ochii din nou spre mîinile lor, îl 
strînse uşor şi-şi trase mîna dintr-a lui. 

— Da, bineînţeles, e ceva. 

Dan a oftat, ştiind că buna lui dispoziţie de 
dimineaţă se spulberase, apoi privi în gol în ceaşca de 
cafea. 

— De ce a trebuit să te scoli înaintea mea? 

— Ca să fac o repetiţie. 

— Ce fel de repetiţie? _ 

— Pentru Roma şi pentru realitate. li căută 
privirea. După cel mai dulce vis, Dan. 

El se simţi scandalizat, pentru că ea îl privea 


acum în ochi cu aceeaşi expresie lipsită de apărare pe 
care o avusese în acea noapte, cînd venise la el; era 
scandalizat ca un om în faţa unei maşini care, deşi 
urmase punct-cu-punct instrucţiunile de folosire, 
refuza să funcţioneze. Recapitula toate argumentele şi 
toate rugăminţile şi gesturile afectuoase şi ajunse la 
presentimentul obiectiv că avea de-a face nu cu o 
imposibilitate psihologică, dar mai curind cu o 
afecţiune patologică, o iremediabilă condiţionare. 
Probabil că înainte chiar de noaptea aceea se hotărise 
să cedeze ca să-i demonstreze că nu era în stare de 
mai mult. Simţea că-l apucă o furie violenţă, că poate 
chiar va izbucni în lacrimi, dar ar fi fost inutil. 
Probabil că făcuse tot ceea ce făcuse anticipînd acest 
moment, iar acum se purta astfel pentru a-i demonstra 
că avusese dreptate. Sîntem oameni maturi, civilizaţi; 
Dan se simţea la milioane de kilometri distanţă de 
starea de om matur civilizat. Privea acum faţa de 
masă. 

— De ce mi-ai vorbit aseară despre Tarquinia? 

— Ca să încerc să recîştig ce am simţit cîndva 
pentru tine. Cînd eram o fiinţă întreagă. 

In tăcerea lui, ea spuse pe un ton blind: Ai văzut 
oraşul mort de afară? 

— Da. 

— Acea parte din mine nu poate. Tocmai de 
dragul tău. 

După un moment de furie reţinută, Dan izbucni: 

— Dumnezeule, şi mai vorbeşti despre limbajul 
disperării. Ea lăsă ochii în jos şi el continuă cu 
amărăciune: De asta porţi nenorocitul ăla de inel pe 
deget. Eterna căsătorie cu tine însăţi. Dragoste 
nemuritoare pentru propriile greşeli. 

Bătrînul veni din bucătărie aducînd o găleată cu 
cărbuni pentru sobă. Bucătarul era în spatele lui. 


Acesta întrebă prin semne dacă mai vor cafea, Dan 
răspunse scurt din cap că nu şi bău ce mai rămăsese 
pe fundul ceştii, cupa amară. Cei doi se apropiară de 
sobă, bătrînul scormonea în foc, iar tînărul privea. 
Vorbeau arăbeşte, ceva despre sobă. Jane ţinea capul 
în jos. Aşteptau ca gazdele să plece, dar după ce focul 
s-a aprins, aceştia şi-au tras scaunele de lemn lingă 
sobă şi s-au aşezat. 

Ea întrebă cu voce mică: 

— Mai vrei cafea? 

— Nu, e groaznică. 

Jane trecu peste duritatea refuzului său şi întrebă 
pe acelaşi ton: 

— Atunci putem ieşi la plimbare? 

Dan ezită. 

— Cred că da. 

— Atunci merg să-mi iau haina. 

A aşteptat-o să se ducă în cameră şi apoi s-a dus 
şi el. Cînd a ajuns în camera lui, a aşteptat pînă a 
auzit-o că s-a întors în sufragerie şi după aceea a ieşit. 
A reuşit să le explice arabilor, arătînd spre ceas, să-i 
spună lui Labib că se vor întoarce într-o oră. Labib nu 
apăruse. Apoi ieşiră. 

Afară se vedeau în depărtare frunzele de curmali 
ale oazei moderne şi cîteva acoperişuri plate, oraşul 
viu părea însă retras, ascuns de cel vechi, lipsit de 
viaţă, înspăimîntător. Nu aveai cum să-l minimalizezi 
sau să-l iei în glumă. Din cînd în cînd, cîte o ciocîrlie 
ţişnea fără zgomot zburind pe deasupra capetelor lor, 
spre nisipuri; nimic altceva. Vîntul bătea din nou, 
frigul era aspru, pătrunzător; au început să meargă 
mai repede, ca să se încălzească. Dan evita să se uite 
la Jane, expresia lui era imobilă, crispată. Cînd au ieşit 
din hotel, ea i-a arătat ruinele cele mai apropiate de 
ei. 


— Cred că ăsta e templul lui Baal. 

— Bine. 

Mergeau alături şi probabil că ea voia să 
vorbească, dar Dan ar fi fost în stare s-o repeadă la 
primul cuvînt sau să reia reproşurile. Dar poate că ştia 
că nu mai era nimic de spus; că era vina ei şi că 
trebuia să suporte consecinţele. 

În cel mai bun caz, plimbarea lor mută se 
potrivea cu peisajul. Cimpia imensă, ruinele 
interminabile îşi conţineau atît propriul comentariu, 
cît şi unul privind motivele ce-i făceau pe cei doi care 
mergeau în marş forţat alături să nu scoată o vorbă. 
Cînd au ajuns aproape de zidul pătrat al unui templu, 
un stol de corbi îşi luară zborul din mijlocul ruinelor. 
Culmea ironiei, erau păsările-totem ale lui Dan, dar de 
data aceasta le vedea ca toată lumea şi ca Edgar Allan 
Poe, nu ca pe un simbol al libertăţii şi al 
supravieţuirii, ci ca pe nişte soli prevestitori de rău şi 
moarte. Jane a profitat de moment ca să deschidă 
discuţia. 

— Ce sînt? 

— Corbi. 

Tonul lui interzicea orice altă întrebare. Au ajuns 
la templu şi au pătruns înăuntru. Masivitatea lui 
amintea mai mult de Egipt decît de Roma, un miros 
persistent de erezie barbară. De cum au păşit 
înăuntru, Dan a lăsat să se înţeleagă că locul îi 
displăcea şi îl plictisea. Aşteptînd-o pe Jane să se 
învîrtă singură prin incinta templului, Dan urmărea 
zborul în cerc al corbilor, al căror croncănit avea 
rezonanţa unor oase lovite unele de altele sau a unui 
baston purtat de-a lungul unor zăbrele. Aşteptă lîngă 
poartă, la adăpost de vînt, pînă se întoarse ea. 

— 'Ţi-ajunge? 

Ea dădu din cap şi el se întoarse, ca unul care a 


fost pus să aştepte inadmisibil de mult. Au traversat 
înapoi centrul oraşului vechi, pe sub arcul de triumf, 
de-a lungul unei colonade, pe lîngă tetrapilaeum-ul 
melancolic din granit de Assuan, ajungînd la un teatru 
bine conservat, care transmitea cumva, ca toată 
aşezarea, răceală şi ideea de moarte; apoi forumul 
antic; şi au mers mai departe pe lîngă rămăşiţe de 
ziduri şi grămezi de clădiri dărimate, pînă la tabăra lui 
Dioclețian. În teatru şi la forum schimbaseră cîteva 
remarce scurte, penibil de artificiale, acum însă 
amuţiseră. 

Priveau, dar amindoi erau conştienţi că nu 
vedeau ce privesc. Călătoriseră o zi în plus, o zi 
nefastă, şi toate realităţile şi speranţele lor se 
prefăcuseră în pulbere ca oraşul din jur. Acum nu se 
mai puteau înţelege, nu se mai puteau ierta. Mergeau 
fără ţintă, ca să facă mişcare parcă, doar că nu mai 
trebuiau să poarte măşti, să se prefacă faţă de ceilalţi. 
Jane arăta trasă la faţă şi palidă, crispată ca şi Dan. El 
pierduse orice speranţă în ceea ce o privea, strivit de 
intransigenţa ei. Amîndoi pierduseră liberul arbitru, 
veniseră în acest loc părăsit, demoralizant, unde nu 
aveau voie să se atingă, să îşi vorbească, să se 
privească. 

Palmyra se aşternuse între ei, îi despărţise cu 
brutalitate. Fiecare vedea altceva: pentru el, era ceea 
ce făcuse din propria lui viaţă, pentru Jane însemna 
ceea ce viaţa făcuse din ea. Mai exact, în cele mai 
deprimante şi dramatice momente ale sale, aşa îşi 
vedea Dan existenţa. Dar pentru ea priveliştea 
însemna ceva mult mai profund, expresia unei 
credinţe personale, chiar dacă el o considera o 
manifestare  încăpăţinat iraţională, aproape un 
snobism, foarte asemănătoare atitudinii unei anumite 
categorii de intelectuali catolici. 


În sinea ei, el era eternul superficial, nu un 
iniţiat, incapabil să vadă mai departe de suprafaţa 
lucrurilor. Putea să privească peisajele pe care le 
văzuseră în ultimele douăzeci şi patru de ore ca pe 
nişte exemplificări, ca pe parabole, dar toate acestea 
rămîneau cumva în spaţiul lor exterior, pe cînd ea le 
trăia în adîncul sufletului... Şi toată vorbăria aceea 
fără noimă despre imposibilitatea de a iubi, ca şi cum 
dragostea ar fi fost un limbaj la fel de complicat ca şi 
araba... În taină, ea chiar îşi dorea probabil ca 
lucrurile să stea astfel. 

Îmboldit şi aţiţat de vanitatea lui rănită, Dan 
spumega împotriva lui Jane cea incapabilă să vadă 
adevărul reducîndu-şi orizontul de înţelegere la 
verticalitate, la  penetraţia îngustă, obsesivă în 
presupuse stări de conştiinţă şi mistere interioare din 
zona sufletului şi a absolutului, refuzind astfel 
materialitatea existenţei trupeşti. Calităţi obişnuite, 
generale, necesare, ca simţul umorului, compromisul, 
toleranța, jocul, calităţi obligatorii ale individului ca 
totalitate... toate trebuiau denigrate în sistemul 
gîndirii ei ca fiind epifenomene greşit direcționate, în 
a căror categorie intrau acele clipe de apropiere fizică 
animalică pe care le trăiseră. De vină era influenţa lui 
Anthony şi ceea ce reprezentase, sistemul de valori 
promovate la Oxford... simţea că o urăşte pentru toate 
aceste sisteme de valori  superrafinate şi 
hipersofisticate care o întemniţau. Locul ei era la 
mănăstire. Aerul de interdicţie,  masochismul, 
concentrarea asupra propriului eu deghizată în 
sacrificiu de sine, toată acea mistică a mariajului cu 
figuri mesianice... simţea o greață imensă faţă de 
toate astea. 

Se situau la polii opuşi, etern incompatibili, ai 
umanităţii. 


Înaintaseră cam trei sute de metri fără să spună 
nimic şi se apropiau de tabăra de la capătul aşezării. 
El era ursuz ca o stană de piatră. Ea, ca o regină 
tragică. Dan avu o intuiţie neagră, sardonică a 
mersului inevitabil al vieţii sale din ultimul timp către 
acest posibil moment de apogeu, transformat în eşec. 
Un act de caritate, o falsă recompensă pentru 
masculinitatea lui, o aventură de-o noapte similară 
carierei sale pline de „succes“ într-o lume care se 
transforma în ruine, în mijlocul deşertului, în chiar 
momentul atingerii ei. Şi acest aspect al destinului său 
profesional fusese determinat de ea. A blestemat ziua 
aceea, la Thorncombe, în care o invitase să vină cu el; 
de fapt, el însuşi netezise căile destinului printr-o 
căutare predestinată a unei situaţii predestinate. 

Apoi s-a întîmplat un lucru pe care nu l-a putut 
prevedea sau n-ar fi vrut să-l prevadă. 

Aproape de tabără, au trecut pe lîngă un templu 
prăbuşit, arătînd aproape ca un munte de pietriş. 
Pietre mari pătrate, fragmente de coloane canelate, 
fragmente de cornişe şi capiteluri sculptate, volute şi 
ornamente lobate zăceau de secole unele peste altele, 
ca după un cutremur străvechi. Dintr-acolo, din nisip, 
s-a strecurat un scheunat, expresie a suferinţei de 
cînd există lumea. Impresionaţi, s-au oprit; intrigat că 
ceva i-a putut tulbura gîndurile negre, Dan s-a 
îndreptat spre pietrele aruncate chiar la marginea 
deşertului. Aici a văzut sursa scîncetului. 

Doi căţeluşi cenuşii se tirau în dreptul unei 
deschizături negre, printre cornişe şi fragmente de 
coloane împrăştiate sub platforma templului. Erau 
mici, abia se ţineau pe picioare şi se vedea că nu se 
tem, căci aveau capetele îndreptate spre Dan; nu mai 
scheunau, dar nici nu se retrăgeau. Dan se uită la 
Jane. Ea se oprise la doi metri în spate. Cu mîinile în 


buzunare, nu se apropia, ci doar se uita la căţeluşi. 

— Ultimii locuitori, spuse el. 

Jane îi arătă cu capul spre stînga, lîngă un 
morman de ruine, apoi spuse fără inflexiuni în glas: 

— Mama lor e acolo. 

Dan se uită într-acolo. O căţea riioasă cenușie, 
aproape neagră, de rasă incertă, se ţinea la vreo 
douăzeci de metri. Se uita la ei, dar nu scotea nici un 
sunet. A făcut cîteva salturi pe nisip şi s-a oprit din 
nou. Era îngrozitor de slabă, i se vedeau coastele sub 
mamelele umflate - era cam de mărimea unui ogar 
Mic, cu o expresie amărită şi periculoasă. 

Cu ochii spre căţeluşi, Dan spuse: 

— Mai bine nu te apropia. 

Jane nu răspunse. 

Intorcînd capul spre ea, o văzu îndreptîndu-se 
încet, parcă plictisită, către poteca de la care se 
abătuseră. A ajuns-o din urmă. 

— Amăriţii de ei. 

Jane mişcă uşor din cap, un zîmbet vag îi apăru 
pe chip, semn că observase incidentul. Mergea cu 
ochii în pămînt, ţinînd mîinile în buzunare, gata să se 
oprească la fiecare pas. 

Dan o prinse de braţ. 

— Jane? 

A clătinat din cap: totul era în regulă. Au mai 
făcut cîţiva paşi. De data asta, apucînd-o de braţ mai 
energic, a oprit-o. 

— Jane. 

A clătinat din nou din cap, aproape ca şi cum ar fi 
vrut să-l gonească, dar tot cu ochii în pămînt. Dan a 
prins-o pe după umeri şi au stat aşa cîteva clipe. Apoi, 
încet, s-a întors cu faţa spre el, sprijinindu-şi obrazul 
de umărul lui. Gestul l-a luat total prin surprindere, nu 
se potrivea cu ce avea el în minte. A mîngiiat-o uşor 


pe spate. De unde era, Dan vedea căţeaua adulmecînd 
cu botul în aer. Animalul îşi îngăduia în sfirşit un 
comportament canin mai normal. Dan o privi pe Jane. 

— Spune-mi ce s-a întîmplat. 

În loc de răspuns, un suspin. Nu-şi scosese 
mîinile din buzunare, incapabilă să comunice, să 
cedeze; izbucni în hohote de plins. A strins-o mai tare 
în braţe, a sărutat-o pe creştet, dar a lăsat-o să plingă 
mai departe în suspine. Încordată cum era, suspinele 
veneau din adînc, era ca un copil nefericit. Dan 
constata că zeii aveau stilul lor, găseau cele mai 
neobişnuite momente şi cele mai neobişnuite locuri 
pentru a spune adevărul. Tot ce văzuse şi simţise timp 
de o oră se transformase în nisip. 

Jane greşea, se conforma unor dogme rigide, era 
urmărită de obsesia propriului eu, uneori evada, dar 
dincolo de toate acestea se afla un simţ înnăscut al 
orientării, o conştiinţă deplină a esenței şi a 
fenomenului (ceea e în termeni marxişti s-ar numi 
totalitate), în care el întotdeauna avusese încredere. 
Intotdeauna considerase acest simţ ca fiind static, 
neschimbător, ţinînd de conştiinţă chiar dacă stătea 
ascuns, cînd de fapt era viu, mobil, dinamic, asemenea 
mişcării ameţitoare dezordonate a unui ac magnetic 
sub influenţa minţii, a emoţiei, a circumstanțelor, a 
mediului. Nu presupunea neapărat o înţelegere mai 
profundă a vieţii. De fapt, era un instinct care limita şi 
inducea în eroare raţiunea, care producea erori în 
momentul luării deciziilor. Ascultind de glasul 
intuiţiei, Jane ar fi mers împotriva tendinţelor 
naturale, împotriva condiţiilor facile create de 
societate. Dacă refuza, rezultatul ar fi fost angoasa şi 
schizofrenia. Ea simțea totul cu mai multă intensitate 
şi mai profund; pierdea contactul cu logica conştientă 
în favoarea celei adevărate, aflate mai în profunzime. 


Oamenii cred că există doi poli, dar în geografia unică 
a spiritului nu există decît unul singur, într-o regiune 
arctică, unde conştientul nu-şi are locul. 

Vîntul bătea printre tulpinile înalte şi uscate de 
scaieţi crescuţi pe porţiunea dintre ei şi locul unde se 
oprise căţeaua. Aceasta, simţindu-i, făcu un salt într-o 
parte, îndepărtîndu-se; apoi se opri din nou, cu 
privirea spre ei: doi bipezi ca unul singur, îngheţaţi, la 
o distanţă de treizeci de metri. Jane, în sfîrşit, reuşi să 
vorbească. 

— O, Dan. 

El o sărută pe creştet. 

— O să treacă, o să treacă. 

Cu faţa îngropată în umărul lui, tăcu din nou mult 
timp. Apoi urmă alt hohotit de plîns, ca de silă: 

— Cît trebuie să mă urăşti! 

— Şi ăsta e un simptom. 

— Nu ştiu cum poţi să mă suporţi. 

— Eşti o caraghioasă, de asta pot. 

— Nevroze de muiere pisăloagă. 

— Mă întreb cum de nu înţelegi ce înseamnă 
locul acesta de fapt? 

— E atit de lipsit de speranţă. Căţeluşii de acolo... 

Dan o strînse mai aproape de el. 

— Atunci tu de ce respingi căldura? Jane dădu din 
cap în semn că nu ştie. Din cauza acestei epoci 
unidimensionale în care trăim. Am lăsat lumina zilei 
să uzurpe tot restul... toate instinctele noastre, tot ce 
nu cunoaştem în noi. Cînd de fapt sîntem nişte 
creaturi la fel ca sărmana făptură de acolo. O mîngiie 
pe creştet. A fost atît de bine astă-noapte. Cînd te 
tineam în braţe, era bine să fim împreună. 

Ea s-a mişcat puţin şi şi-a pus o mînă pe obraz. 
Un suspin tremurat. 

— Tu n-ai avut aceeaşi senzaţie? 


— Ba da, bineînţeles. 

— Atunci de ce ai fugit? 

— Am simţit că am făcut ceva îngrozitor. Nu 
ştiam unde mă aflu, cine sîntem. Cum de s-a întîmplat. 
Ea oftă. Mi s-a părut... cum mi se păruse înainte. Un 
fel de nebunie. Un refuz de-a vedea orice realitate. 

— Cu excepţia uneia singure, realitatea pe care 
tocmai o trăiseşi. 

Ea se trase puţin mai departe, deşi se sprijinea cu 
capul de el şi el încă o ţinea în braţe. Părea că tot îl 
mai respinge... nu pe el, de fapt respingea ideea de 
consolare. A respirat adînc, de data asta mai normal, 
ca un fel de scuză. 

— Cred că nu mi-am luat batista. 

Dan îi dădu drumul şi făcu gestul pe care foarte 
mulţi bărbaţi l-au făcut în lume. Jane nu-l putea privi 
în ochi, dar, după un moment, se întoarse şi se uită 
peste umăr spre cîine. 

— De ce şi-a abandonat puii? 

— De ce tragi întotdeauna concluzii pripite? 

O prinse de umeri, obligind-o să se întoarcă spre 
el, o luă din nou în braţe şi îi spuse la ureche: 

— Jane, nu e lipsă de dragoste. E o manevră 
cunoscută, pe care biologii o numesc manevră de 
diversiune. Şi păsările o fac. E vorba de un tîrg. Ea se 
lasă vînată şi împuşcată pentru ca puii să fie lăsaţi să 
trăiască. Stă dincolo de raza de acţiune a puştii. Ca să 
ne atragă încotro vrea ea. 

Jane privea cu ochi mari, curioasă şi 
înduioşătoare, cu expresia unui copil care învaţă de la 
un om mare o lecţie despre viaţa fără lacrimi. 

— Eu credeam că fuge de frică. 

— Dacă ar fi fost de frică, făcea ca tine. Ar fi fugit 
încotro vedea cu ochii. 

Se uitau, căţeaua nu-i scăpa din ochi. 


Jane spuse încet: 

— N-ar fi trebuit să renunţ la biserică. 

— N-ar fi trebuit să intri în ea de la bun început. 

— E făcută pentru oameni ca mine. 

— Care nu cred în dragoste? 

— Care se tem de ea. 

Căţeaua alergă în cerc, apoi dispăru în spatele 
unei grămezi de pietre. 

— Se întoarce? 

— Bineînţeles. De cum plecăm noi. 

Jane oftă, ca şi cum ar fi fost incapabilă să 
înţeleagă un optimism atit de simplu; se uită în 
pămînt, apoi ridică o mînă şi o duse la umăr, aşezînd-o 
pe mîna lui Dan. 

— Dan, aş vrea să rămîn puţin singură aici, un 
minut. Ia-o înainte. Te ajung din urmă. 

Dan fu luat prin surprindere şi încurcat de 
timiditatea cu care-l rugase şi de ceea ce-l rugase. 

— De ce? 

— Am ceva de făcut. Singură. Vin imediat. 

— Să nu te apropii de căţei. Ar putea să... 

— Ştiu. 

A încercat să înţeleagă ceva din expresia 
profilului, dar nu lăsa să se vadă nimic. A strins-o uşor 
de umeri, apoi s-a îndepărtat, păşind încet, către hotel 
- o pată neagră, undeva jos, în zare. Era curios şi 
nedumerit, dar după ce a parcurs cam douăzeci de 
metri, nu a rezistat să nu se uite înapoi. Surpriză, Jane 
era aşezată pe nisip, cu spatele la el, sprijinită într-un 
braţ, cu picioarele îndoite în partea opusă; se uita la 
ceva ce se afla în faţa ei pe nisip. Dan se opri, 
deconcertat, bănuia că se ruga; din timiditate, nu 
îngenunchease pentru că el ar fi putut să se întoarcă, 
aşa cum se şi întîmplase, şi să o vadă. 

Nu va uita niciodată acel tablou extraordinar, 


aproape suprarealist: vîntul aspru răvăşindu-i gulerul 
de blană şi fluturîndu-i capătul baticului, ruinele 
dezolante, dealurile din fundal cu turnurile de pază, 
amenințătoare, spatele nemişcat al femeii care stătea 
ca la un picnic invizibil, pandant, ecou straniu al 
scenei de la Tsankawi cînd Jenny căuta amulete 
indiene. Aceea fusese o secvenţă coerentă, în mişcare. 
Jane părea încremenită. Era asemenea unui bizar 
cadru îngheţat dintr-un film, mult mai încărcat de 
semnificaţii decît scena în care se ivise doar pentru o 
clipă. 

A mers încet încă vreo zece paşi, apoi s-a uitat 
din nou în urmă. Se ridicase în picioare şi se îndrepta 
spre el. El a aşteptat, încercînd să ghicească pe faţa ei 
ce făcuse. Dar chipul ei a rămas total golit de orice 
expresie pînă cînd a ajuns aproape de el; s-a strimbat 
şi s-a oprit. 

— Am nişte ochi îngrozitori, nu? 

El a dat din umeri şi a zimbit. 

— Vîntul. 

Jane i-a întins o mînă, făcîndu-i semn să meargă 
mai departe. El aştepta explicaţii, ce făcuse acolo, ce 
hotărire luase cu privire la ei doi. L-a luat de mînă; 
asta-i tot ce-a obţinut. 

Au mai mers fără să spună nimic vreo douăzeci 
de paşi, apoi ea a început: 

— Spune-mi ce-i aia o manevră de diversiune. 

— Ce faci tu acum e cel mai bun exemplu. 

Îl strînse de mînă. 

— Vorbeşte-mi despre orice, Dan. In nici un caz 
despre mine. 


O jumătate de oră mai tîrziu, cînd stăteau la hotel 
bînd încă o cafea, Dan tot nu ştia ce se petrecea cu ea. 
Pe drum au mai vorbit despre Palmyra, tot ce nu-şi 


spuseseră pînă atunci. Erau din nou nişte simpli 
turişti, vechii prieteni de la Oxford, cel puţin aşa i se 
părea, încă nedumerit de imaginea misterioasă a 
siluetei ei aşezate, de emoția care precedase acel 
moment, de viteza cu care se schimbase totul. Părea 
că luase hotărîrea de a nu-l mai enerva cu nevrozele ei 
de „muiere pisăloagă“. Nu încerca totuşi să micşoreze 
distanţa imensă dintre ei ce persista încă, după acele 
prime ore ale dimineţii. Reuşiseră să reia relaţiile pe 
care le avuseseră pe Nil, doi tovarăşi buni, plecaţi la 
drum. Labib şi ceilalţi erau în cameră, ceea ce 
însemna că trebuiau să-şi joace rolurile, dar ea nu 
făcea nici un efort. Simţea cum vibrează în ea acel ac 
al sensibilităţii şi din înţelepciune nu a întrebat nimic. 

Vizita continua. Labib i-a dus întîi într-o oază 
mică şi prăpădită unde se afla muzeul; el s-a întors la 
maşină după ce i-a lăsat pe seama ghidului care urma 
să-i conducă tot restul dimineţii. Ghidul era un bătrin 
zbîrcit, înghesuit într-un costum prea mic pentru el, 
care vorbea într-o franceză curgătoare, dar cam 
depăşită. Îşi cunoştea meseria, devenise chiar ironic, 
în ton cu atitudinea lor, în faţa şirului nesfirşit de 
busturi-monumente funerare ale vechilor locuitori ai 
Palmyrei. Rîn-duri, rînduri de chipuri ridicol de 
încrezute, cu aer victorian, atiţia moştenitori, romani 
onorabili împodobiţi cu cele mai frumoase bijuterii, 
mulţi gentlemeni serioşi imitîndu-i pe Cato sau pe 
domnul Gladstone. Dan aştepta ca Jane să redevină 
cea din Egipt, cel puţin să fie în stare să răspundă cu 
umor remarcelor ghidului. 

Un beau visage dentrepât, n'est-ce pas, 
madame ? 

Eterna mutră a individului mediocru. 

Au trecut apoi să vadă o cabană din argilă, nu 
departe de aşezarea veche şi s-au trezit - altă 


experienţă curioasă - într-o încăpere ca un fel de 
vestiar pentru o echipă de fotbal: aburi greu 
mirositori, cuiere pline de haine, bărbaţi înfăşuraţi în 
cearşafuri, risete. Au coborit treptele lunecoase, spre 
un bazin cu apă verzuie, o baie subterană de sulf care- 
i atrăsese cîndva pe romani. Cam zece, doisprezece 
bărbaţi, în slipuri albe, cu torsuri cafenii, se aflau în 
apa din care ieşeau aburi. Unii le-au zimbit 
vizitatorilor, alţii le-au întors spatele. Siria modernă 
îşi avea încă sibariţii săi, fie şi sub pămînt. 

Din tot ce au făcut în cursul acelor două sau trei 
ore, Dan va ţine minte foarte puţin. El ar fi trecut 
peste program, dar Jane nu renunţa - gospodina 
economicoasă din ea nu accepta să fie păcălită dacă 
tot plătise. El, în mod atavic, nu voia să scape de 
incertitudine, victimă permanentă a plăcerii de a 
pierde, bucurîndu-se în sinea lui să mai prelungească 
citeva ore această stare. Acum el îi ocolea privirea 
mai mult decît ea pe a lui. De două ori, în maşină, Jane 
l-a luat de mînă, aşa cum făcuse la Krak des 
Chevaliers, ca să-l consoleze, să-l liniştească. Nu ştia 
de ce, dar se simţea agasat, trebuia să aştepte pînă 
vor ajunge la Beirut ca să dea cărţile pe faţă. Acum 
Jane parcă uitase de lacrimile vărsate aşa cum uitase 
şi de noaptea precedentă. 

La sfîrşitul vizitei, i-a dus într-o vale dintre 
dealurile din est, deasupra platoului. Acolo se afla 
cimitirul oraşului vechi. Au vizitat un mormînt-turn, 
un columbarium cu patru etaje în care erau rînduite 
sarcofage de piatră în loc de urne. Şi aici, spunea 
ghidul, spiritul de afaceri al romanilor triumfase - 
spaţiile pentru cele mai bune locuri de veci 
constituiseră ocazii pentru tranzacţii, acestea fiind 
vindute şi cumpărate asemenea contractelor pentru 
apartamentele moderne. l-a mai dus la o catacombă- 


crescătorie de iepuri, se pare că fusese foarte scumpă, 
deoarece avea încălzire centrală. Dedesubt se aflau 
izvoarele de sulf. Jane i-a tradus ghidului ce spusese 
Dan despre Forest Lawn din California. Ochii de 
broască ţestoasă se făcuseră şi mai mici. Plus ça 
Change... nu-l mai mira nimic, ştia totul despre 
nebunia omenească. 

Imediat după prînz, l-au lăsat pe bătrînul ghid la 
muzeu şi au ieşit din platoul Palmyrei, luînd-o în sus 
pe lungul drum care-i ducea în Liban. Au trebuit să 
asculte din nou lista de nemulțumiri ale lui Labib, care 
se plingea că vrea drumuri noi, hoteluri bune, cazino. 
Cînd a terminat, au riscat un schimb de priviri cu 
subînţeles. Dan se resemnase, acceptase starea de 
ignoranță în care se afla şi o prinse de mînă pe Jane. li 
mîngiia degetele. Ar fi putut să înţeleagă ce se 
întîmplase cu ea cînd băuseră a doua cafea la hotel 
sau cînd ea şi-a scos mănuşile, dar chiar şi bărbaţii cu 
spirit de observaţie, uneori, nu văd nimic. El se uita la 
mîna ei. Rămăsese o urmă roz pe degetul inelar, dar 
cercul de aur nu mai era. 

O privi aproape cu reproş. Ea îşi contempla 
degetul pe care acum nu mai era inelul, iar Dan o 
vedea aşezată la marginea deşertului, privind nisipul 
din faţa ei. Pe chip i se citea timiditatea, un uşor 
sentiment de vinovăţie şi nesiguranţă. Cînd Jane şi-a 
ridicat privirea spre el, Dan a înţeles răspunsul ei şi 
hotărîrea lui. Ea privea afară pe geam, el - în faţă prin 
parbriz, dar fiecare simţea strîingerea miinii celuilalt. 
A trecut o jumătate de minut înainte ca Jane să spună 
ceva, cu ochii tot pe geam. 

— Crezi că va fi împuşcată? 

El o strînse mai tare de mînă. 

— Acum nu. 


Un trecut viitor 


„La ora cînd o zi se sfirşeşte 
şi cealaltă încă n-a început, la 
ora la care timpul rămîne 
suspendat, trebuie să găseşti 
omul care, atunci ca şi acum, de 
la începutul începuturilor, ţi-a 
dominat trupul trebuie să-l 
cauţi astfel încît măcar altcineva 
să-l poată găsi cînd tu vei fi 
murit. “ 

George Seferis, Focurile 
Sfintului loan 


Dan o privea pe Jenny, care se dusese la bar şi 
rămăsese acolo un timp mai îndelungat decît i-ar fi 
trebuit ca să aducă băuturile comandate. Localul 
tocmai se deschisese şi era, aşa cum îi promisese ea, 
aproape gol; barul ei, din cartierul ei, din acea parte 
de nord a Londrei care lui îi fusese întotdeauna 
străină. Peretele din spatele barului era acoperit cu 
poze cu dedicație ale unor personalităţi din lumea 
televiziunii şi a teatrului de revistă; urări şi mesaje 
glumeţe; mizgălituri ilizibile, talente ilizibile. Jenny îi 
spusese odată, la Los Angeles, că barul era şi un soi 
de agenţie teatrală... unde te adunai duminică 
dimineaţa dacă erai din cartier şi dacă nu îţi „făcuseşi 
un nume“; sau chiar dacă îţi „făcuseşi un nume“, ca 
ea, dar continuai să crezi că era mai frumos să 
pretinzi că nu ţi-l făcuseşi încă. Ce-i povestise atunci 
nu-i prea plăcuse lui Dan, după cum nu-i prea plăcea 
nici ce vedea acum; dar bănuia că, în parte, alegerea 
lui Jenny fusese făcută tocmai din acest motiv. 

Omul cu care vorbea, patronul, o cunoştea cu 
siguranţă de mult şi ea îl punea acum la curent cu 


ultimele evenimente din viaţa ei. Îi zîmbi din nou, îi 
mai spuse ceva peste umăr şi se întoarse la masă cu 
paharele în mînă. Din cealaltă parte a barului, un tînăr 
solitar o privi în timp ce traversa localul şi se aşeza 
lîngă Dan. Era îmbrăcată după moda din California: 
un costum de blugi, pantofi cu toc jos, pe cap o 
căciuliţă croşetată din lină bleu, albă şi violet; 
nefardată. Ceea ce o făcea să pară mai simplă, o fată 
sportivă, mult mai puţin preocupată de felul cum arată 
decît era de fapt. 

Puse paharele pe masă; whisky pentru el şi bere 
Guinness pentru ea, apoi se aşeză lingă Dan, pe 
bancheta capitonată. 

— N-au decît Glenlivet. Nu ţin Dettol. 

Dan zîmbi. „Dettol“ era modul ei ironic de a se 
referi la Laphroaig, whiskyul care ştia că-i place lui, 
deşi el ceruse, simplu, un scotch. 

— Pari să te simţi aici ca la tine acasă. 

— Scuză-mă. 

Dan zîmbi din nou; încercă din nou: 

— Aud că la studio toată lumea e entuziasmată. 

Jenny dădu uşor din umeri. 

— Mi-a spus Bill, acum cîteva zile, cînd m-a sunat. 

— M-a sunat şi pe mine. 

— Ai perfectat totul pentru filmul următor? 

— Nu tocmai. David aşteaptă să se răspîndească 
mai întîi vestea, ca să le stoarcă ceva mai mult. 

David era agentul ei. 

— Dar îl vei semna? 

Nu răspunse; apoi: 

— Dan, te rog, încetează. 

— Ce să încetez? 

— Să te porţi aşa. Nu sînt fiică-ta. Şi adăugă 
repede: Şi pentru că tot veni vorba... 

Întinse mîna după un coşuleţ care se afla lîngă ea 


şi, fără să se uite la Dan, îi dădu o cutie mică de 
carton. 

— M-am gîndit că poate ai vrea să-i oferi asta. 
Nu-i nevoie să-i spui că e de la mine. 

Deschise cutia şi dădu la o parte foiţa de mătase. 
Înăuntru era un lănţişor de argint de care era prinsă 
una din bucăţelele de ceramică veche de la Tsankawi, 
montată într-un cadru subţire, tot din argint. 

— E foarte drăguţ din partea ta, Jenny. 

Ea se uită repede, dintr-o parte, la pandantiv sau 
la felul în care îl examina el. 

— Poate că-i va aduce şi ei ghinion. 

— N-am de gînd să răspund la această provocare. 

Se întoarse spre ea, se întinse şi o sărută pe 
timplă, apoi se uită din nou la pandantiv. 

— Şi bineînţeles că am să-i spun că e de la tine. 

Explică stîngace: 

— Nu ştiu ce m-a apucat. Am comandat prea 
multe. 

— E fermecător. Ezită o clipă: îţi cumpărasem şi 
eu un cadou din Egipt, dar n-am îndrăznit să-l aduc. 

— Ce era? 

— Nişte mărgele vechi din mormintele antice. 
Probabil că nu ţi-ar fi plăcut. 

Dădu din umeri. 

— N-are importanţă. Oricum m-am lăsat de 
bijuterii. 

Dan puse lănţişorul la loc în foita de mătase. 

— Lui Caro o să-i placă la nebunie. 

Jenny sorbi din bere. 

— E tot cu...? 

— Acum aud că el vrea să dea divorţ. 

— Şi ea? 

— Nu pot decît să-i ţin pumnii. 

— Se bucură că te-ai hotărit să faci pasul ăsta? 


— Au ţinut întotdeauna foarte mult una la alta. 
Continuă puţin prea grăbit şi pe un ton prea dezinvolt: 
Asta i-a permis să omoare doi părinţi dintr-o singură 
lovitură. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: 
„întotdeauna am ştiut că ai ales sora care nu trebuia“. 

Jenny nu zîmbi. Interogatoriul continuă. Era puţin 
nesigură şi nu se uita la el. 

— Şi „fosta“? 

— Pare să se fi hotărît că poate să ne mai 
adreseze cîte o vorbă din cînd în cînd. Din moment ce 
am fost dintotdeauna două persoane absolut 
imposibile, cum s-a exprimat ea, plină de delicateţe. 

— Ce-ai făcut în Italia? 

— Ne-am oprit cîteva zile s-o vedem pe fiica cea 
mică a lui Jane. Urmează un curs de italiană la 
Florenţa. 

— Şi ca să-mi scrii mie scrisoarea de concediere. 

— Ca să-ţi explic, Jenny. 

— Ştiam deja. Din vederea pe care mi-ai trimis-o 
de la Assuan. 

Apucă paharul de bere, dar nu bău. 

— Aş fi vrut să-mi fi spus totul înainte să pleci. 

— Nu bănuiam nimic, Jenny. Sînt sincer, crede- 
mă. 

— Trebuie să fi avut o idee, oricît de vagă. 

— Doar că-mi părea tare rău pentru ea. Asta am 
încercat să-ţi explic în scrisoare. 

Urmă o tăcere mai lungă. Jenny sorbi din bere, 
apoi întoarse capul spre bar. Dan venise hotărit să nu 
permită o astfel de discuţie. Dar din prima clipă, de 
cum dăduse ochii cu ea, venise deja şi îl aştepta, 
singurătatea ei în localul pustiu, cu haina şi un coşuleţ 
lîngă ea, zîmbetul crispat, uşurarea cînd îl văzuse 
intrînd, o privire plină de reproş, un sărut pe obraz, o 
scurtă discuţie banală pentru că insista (erau din nou 


la Londra) să plătească ea... orice şansă de a se 
comporta normal se transformase imediat în această 
naturaleţe artificială pe care o adoptaseră amindoi. 
Vorbi, tot cu capul întors spre bar. 

— În fiecare zi mă gîndesc ce faci. Deşi ştiu ce 
monstru mincinos eşti. 

— Mi-ai promis că... 

— Îţi spun doar. 

Tăcere. 

— Uneori mă întreb şi eu ce fac. Dacă asta te 
poate consola. Era conştient că acum îl privea, dar nu 
se uită la ea. E greu cînd amindoi partenerii sînt mai 
în vîrstă. Armura pe care ţi-ai făcut-o de-a lungul 
anilor, bucată cu bucată, şi pe care ai uitat cum să ţi-o 
scoţi. Monstrul ştie ce a pierdut, pierzindu-te pe tine. 

— N-am nevoie de dulcegăriile tale, Dan. 

— De-ar fi numai atit... 

Puse paharul pe masă, se rezemă de banchetă şi 
îşi încrucişă braţele. 

— Miine mă duc acasă, în Cheshire. 

— Le-ai spus? 

— Am pretins că te-ai purtat ca un perfect 
gentleman. Nici eu nu ştiu de ce. Se strimbă uşor, 
privind în jos spre masă. Mă faci să rostesc toate 
replicile pe care hotărisem să le tai. Am vrut să ne 
întîlnim aici numai ca să-mi fie prea ruşine să încep să 
pîng. 

— Ştiai care erau sentimentele mele. Înainte să 
plec. 

Îşi desfăcu braţele, îşi aşeză mîinile în poală şi îşi 
netezi mîneca jachetei. N 

— Dar tu n-ai ştiut niciodată ce simțeam eu. In 
taină. Adăugă aproape şoptit: Ar fi avut vreo 
importanţă dacă aş fi scris mai întîi despre Tsankawi? 

Dan nu răspunse. Şi el venise hotărît să discute 


această problemă cît mai curind; i se oferise ocazia, 
cu pandantivul; şi se simţi un laş, căci ghicise că 
tăcerea asupra acestui punct era motivul pentru care 
ea îi telefonase şi îi ceruse să se întilnească. Se 
întorsese, nu voia decît să se mai întilnească o dată; n- 
o să facă scene; doar o oră; undeva, într-un loc neutru, 
în public. Acum se uita la el. 

— Ai primit-o, nu? 

— Da, Jenny. Drept în inimă. Acolo unde ţintiseşi. 
Ea plecă ochii şi Dan continuă cu blindeţe: Dar 
momentul nu mai era potrivit. Îmi pare rău. 

— Şi dacă ar fi fost mai potrivit? 

— Atunci, cred că într-o zi ai fi fost cu mult mai 
nefericită decît azi. 

Continua să stea cu capul plecat. 

— Cel puţin, am fi făcut o încercare. 

— Draga mea, în materie de dragoste nu există 
nici un drum mai scurt ca să capeţi mai repede 
experienţă. Ai s-o descoperi cu cineva de virsta ta. 
Care îşi va face ucenicia tot atunci. 

— Am trecut deja prin toate astea cu Timothy. 

— Nu. Ai crezut numai. 

Ezită o clipă, ca şi cum nu s-ar fi putut hotări 
dacă să-l contrazică sau nu. 

— De-ai fi înţeles numai că hotărîrea mea 
prostească de a spune cinstit ce gîndesc despre tine 
nu o luasem pentru a-ţi explica de ce nu pot să te 
iubesc, ci, dimpotrivă, pentru a-ţi explica tocmai de ce 
te iubesc. E partea aia din scrisoarea ta unde am 
văzut că n-ai înţeles. Care m-a durut cel mai mult. 

— Nu a fost o hotărire prostească, ci foarte 
curajoasă. Dădea dovadă de multă perspicacitate. 

— Pentru o actriţă? 

— Pentru oricine de vîrsta ta. O să-ţi vină tare 
greu să-l găseşti, Jenny. Dar ştii ce fel de bărbat cauţi. 


— Deci pentru mine toate-s bune şi frumoase. 

— Ştii foarte bine că nu asta am vrut să spun. 

Expresia feţei lui Jenny devenea tot mai tristă. 

— Aş vrea să-mi restitui scrisorile. 

— Ca să le distrugi. 

— Cea de-a treia mă face să roşesc de cîte ori îmi 
amintesc de ea. 

— Pentru că era sinceră? 

— Un soi de masturbatie în faţa aparatului de 
filmat. 

— Acum tu eşti cea de modă veche. 

— Ştiu că tu încă mai crezi că toate s-au întîmplat 
cu adevărat. 

— N-am crezut niciodată aşa ceva. Şi mai ştiu că 
n-are nici o importanţă dacă s-au întîmplat sau nu. 

Suspină, apoi ridică ochii spre el. 

— Singurul lucru pe care l-am făcut, în realitate, 
a fost să nu mai ies cu ei doi. Cred că ajunseseră la 
concluzia că eram destul de searbădă. Englezoaică. 

Mai sorbi puţin din paharul cu bere, apoi schimbă 
brusc subiectul. 

— Îţi mai aminteşti cum a fost prima ta întoarcere 
în ţară? 

— Timpul nu poate şterge un asemenea şoc. 

— Îţi dai seama că ţi-au lipsit o mulţime de 
lucruri de pe aici, pe care credeai că le dispreţuieşti. 
Redescoperi atitea lucruri care ţi se păreau de la sine- 
nţelese. Cînd am luat prima sticlă de lapte, de la uşa 
apartamentului, aproape că mi-a venit s-o sărut. Apoi, 
fără să facă nici o pauză, zise: N-am să te iert 
niciodată dacă ai să le arăţi cuiva. 

Dan zimbi. 

— S-ar putea să împrumut ideea de bază şi să mă 
inspir. Aşa cum m-ai sfătuit. 

— Îţi cunosc jocul. Îţi e mult mai uşor să 


convieţuieşti cu noi din momentul în care devenim 
simple imagini din trecutul tău. Cred că eşti prototipul 
perfect al masculului şovin. 

— Aşa sînt toţi scriitorii. Şi scriitoarele chiar. 

Păru că vrea să protesteze, dar din nou îşi 
întoarse privirea spre fundul sălii. 

— Şi cu romanul, unde ai ajuns? 

— Acolo unde cred că va rămîne veşnic. În stadiul 
de proiect. 

— Şi scenariul? 

— Se bate la maşină. 

— Mulţumit? 

— M-am bucurat cînd am ajuns la ultima scenă. 

— Ca şi în viaţă. 

— Nu-i adevărat. 

— Presupun că ăsta e efectul pe care-l are 
meseria asta asupra noastră, a tuturor. Două luni la 
un film. Apoi două luni la altul. Se uită la Dan. Nu 
cred că ai răbdarea necesară pentru un roman. 

Ştia ce voia să spună de fapt prin „roman“; dar 
nu ştia şi cum să-i răspundă fără s-o jignească. 

— Fac pariu că te întorci la scenarii în mai puţin 
de şase luni. 

— Nici măcar un an? 

Clătină din cap în semn că nu, dar, într-un fel, 
asta-l făcu să se uite pentru prima oară mai bine la ea. 
O apucă de mînă pe sub masă. 

— De asta nu voiam să ne întîlnim. 

Jenny se aplecă şi-şi propti cotul pe masă, 
sprijinindu-şi obrazul cu cealaltă mînă; se uita fix în 
paharul cu bere. Încet-încet, localul se umplea; acum 
erau vreo opt-nouă persoane la bar. 

— N-am să plîng. E atît de umilitor. Îşi trase mîna 
dintr-a lui şi se rezemă de banchetă. Nici n-am 
puterea să-mi sun prietenii. Să plec mîine acasă. 


Pentru că trebuie să vorbesc despre asta prefăcîndu- 
mă că nu înseamnă nimic. Plecă ochii. Măcar dacă mă 
lăsai cu vreo boală din alea ordinare. Un sifilis, de 
pildă. Mai bine decît... 

— Deciît ce? 

— Un bărbat a încercat să mă agate în avion, cînd 
mă întorceam. Era arhiplin. Stătea lîngă mine. 

— Şi? 

— Era destul de drăguţ. Foarte interesat de artă. 
Teatru. Un bancher care tocmai divorțase. Mi-a 
povestit cum a fost. Nevastă-sa era o idioată 
aristocrată. Ar urma să iau masa cu el peste cîteva 
zile. 

— Tinăr? 

— Treizeci - treizeci şi ceva. 

— Îţi place? 

— A fost foarte drăguţ. Amuzant. Fusese la New 
York cu nişte afaceri. Mi-a povestit despre o 
prostituată de lux pe care i-au pus-o la dispoziţie într- 
o seară. Şi-au stat de vorbă toată noaptea. Nu s-a 
culcat cu ea. Fata i-a spus că aşa i se întîmplă tot 
timpul. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Pentru că nu voi lua masa cu el. 

— De ce nu s-a culcat cu ea? 

— S-a gîndit că s-ar putea să fie un fel de şantaj. 
Şi nu schimba subiectul. 

— Atunci spune-mi simptomele. 

Un grup de tineri intră în local, trei băieţi şi două 
fete; una dintre ele făcu ochii mari şi deschise gura 
cînd o văzu pe Jenny, care ridică mîna. Fata făcu 
gestul de a forma un număr de telefon şi Jenny aprobă 
din cap. Apoi îi spuse lui Dan că fuseseră în aceeaşi 
trupă de actori la Birmingham. Se uită după grupul 
care se îndreptase spre o masă din fundul sălii şi 


continuă să vorbească, tot uitîndu-se la ei. 

— Tot timpul cît am fost în avion mi-am dorit să fi 
fost şi tu cu mine. Să-mi spui ce să fac. Să descoperi 
ce simt. 

— Atunci, chiar am fost lingă tine. 

— Parcă ar fi o replică din scenariile tale. Cum ar 
fi trebuit să fie totul, nu cum e în realitate. 

Apoi puse o întrebare naivă; dar de o naivitate 
care lui Dan îi plăcuse întotdeauna la ea. 

— Ea îşi dă seama că eşti aşa? 

Observă cum tinerii care tocmai sosiseră se 
uitară o dată - de două ori pe furiş la ei; la Jenny, 
bineînţeles; succesul; şi se întrebă dacă erau intrigaţi 
de ce discuta atît de serios, cu capul plecat şi privirea 
aţintită pe masă. 

— Tu mă cunoşti pe secvenţe, Jenny. Ea mă ştie 
în dezvoltarea mea istorică. E cam acelaşi lucru de 
fapt. 

— O deranjează faptul că ai venit să te întilneşti 
cu mine? 

— Nu, deloc. A fost şi ea o actriţă destul de bună 
pe vremea cînd eram studenţi la Oxford. Aveţi mult 
mai multe în comun decit îţi închipui. 

— În afară de tine. 

Fusese spus pe un ton atît de lipsit de umor, încît 
Dan zîmbi, gîndindu-se la tot ce nu aveau în comun: 
cît de relaxat ar fi sunat „textul“ lui Jenny, dacă ar fi 
trebuit să-l inventeze el. Dar ascundea prea multe din 
cîte simţise în ultimele zile alături de Jane; şi acum 
ascundea o hotărîre care distrugea şi ultima speranţă 
a lui Jenny. El ştia că nu această umbră de speranţă 
era motivul pentru care ea dorise să-l vadă; dar, în 
ciuda hotăririlor ei ferme, speranţa reînviase de 
îndată ce fuseseră din nou alături. Asta definea natura 
lui Jenny mult mai mult decît îl măgulea pe Dan. 


— Presupun că i-ai spus totul despre mine. 

— l-am spus mai ales de ce nu te-am meritat 
niciodată. 

— Aş vrea să scrii un scenariu despre o femeie 
care omoară un bărbat de furie, cînd descoperă că 
toată aşa-zisa lui decenţă e o minciună. Aş putea 
interpreta acest rol chiar acum. 

— Vorbeşte actriţa din tine. 

— Nu credeam că-ţi închipui că mai există şi 
altceva în mine, în afară de actriţă. 

— N-aş fi acum aici dacă aş fi crezut aşa ceva. 

— E aproape ca şi cînd ai vrea să devin o scorpie 
ambițioasă, complet lipsită de sentimente. 

Dan aşteptă puţin, apoi întrebă: 

— De ce crezi că prietenii prietenei tale de colo 
se tot uită pe furiş la noi? Băieţii? Jenny nu zise nimic. 
Se simt atraşi de tine pentru că eşti frumoasă, Jenny. 
Dar şi mai mult pentru ceea ce eşti pe cale să devii. 
Eşti condamnată să fii un fel de zeiţă. Da, chiar şi azi. 
O vestală, virgină şi intangibilă. Ceva ce orice fată îşi 
doreşte să fie şi orice bărbat îşi doreşte să aibă. N-are 
nici o importanţă că ştiu că nu eşti virgină. Foarte 
curînd vei deveni sacrosanctă în imaginaţia populară. 
Cunoşti alternativele. Intorci spatele, refuzînd rolul de 
icoană sau accepţi să plăteşti preţul. 

— li telefonez pentru ultima oară, dar acum e o 
persoană prea importantă ca să-mi mai răspundă. 

— Citat nepotrivit. N-ai să fii niciodată Monroe. Şi 
destinul a reglat conturile. Jenny continua să tacă. 
Dan adăugă: Crede-mă, trebuie să alegi. Sînt de multă 
vreme în meseria asta şi ştiu. 

— Refuz să renunţ să fiu eu însămi. 

— Atunci nu-ţi mai rămîne decît să alegi ce fel de 
vestală modernă vrei să fii. Amintindu-ţi că aparţii 
celei mai bolnave dintre toate artele. Unde chiar şi cei 


mai buni sînt traşi în piept de cum intră pe uşă. Unde 
cretinii au domnit întotdeauna şi vor continua să 
domnească. Unde modelul clasic al oricărei relaţii 
între un bărbat şi o femeie este relaţia dintre o tirfă şi 
un peşte. Cunogşti toate astea. Şi ştii de ce. 

— Cred că trăieşti de prea mult timp în mediul 
ăsta. 

— E numai o pledoarie ca să nu renunti la ceea ce 
eşti. Dar să ştii că va trebui să plăteşti. 

— Altădată ştiam să iau singură hotărîri clare şi 
ferme. Tu nu faci decît să mă zăpăceşti total. 

— Asta pentru că te-ai maturizat, nu din cauza 
mea. 

— Mă maturizasem foarte bine şi înainte de a te 
întîlni. 

— N-am de gind să accept să joc rolul lui 
Lovelace în viaţa ta. 

— Cine e Lovelace? 

— Seducătorul din Clarissa. Richardson. 

Tăcere. O tăcere dintre cele mai neplăcute; 
tăcerea unui impas, cînd nu mai ai nimic de spus. 
Jenny se dovedea mult mai prost-dispusă şi mai dificilă 
decît prevăzuse Dan, ca şi cum reîntoarcerea în 
mediul de acasă ar fi eliberat o încărcătură 
emoţională care, acolo, la Los Angeles, rămăsese 
închisă în ea; şi acum, în spatele frumuseţii ei, a 
hainelor, a carierei şi a toate cîte admirau şi probabil 
invidiau cei din această sală, nu rămînea decit o fetiţă 
ranchiunoasă şi disperată. Dan ştia efectul pe care 
terminarea unui film îl are uneori asupra actriţelor şi 
că starea ei de spirit se datora în parte unor 
circumstanţe de care nu era răspunzător. Totuşi se 
simţea foarte trist, ştiind că nu-i putea oferi singura 
consolare în stare s-o reconforteze. Jenny întrerupse 
tăcerea, întrebînd pe un ton deopotrivă tern şi 


monden: 

— Vrei să mănînci ceva? 

— Dacă vrei... un sandvici? 

— Eu vreau nişte somon afumat, dacă au. În 
curînd se va aglomera foarte tare. 

— Mai vrei o bere? 

Făcu din cap în semn că nu. 

— Doar o cafea. 

Dan se duse şi aşteptă la bar să i se aducă 
sandviciurile. O văzu pe Jenny ducîndu-se la toaletă, 
trecînd pe lingă prietena ei din celălalt capăt al sălii; 
se aplecă şi-i spuse ceva în treacăt, ignorindu-i pe 
băieţi. Dan încercă să descifreze iscăliturile de pe 
fotografiile celebrităților; cele mai multe aparţineau 
unor feţe pe care nu le mai văzuse niciodată. Cînd 
Jenny se întoarse la loc - el se aşezase din nou -, se 
lăsă să cadă pe banchetă, cu aerul că ar fi luat o nouă 
hotărire curajoasă. 

— Voiam să te mai văd o dată, doar ca să-mi vărs 
amarul. Stoarse lămiia peste sandviciul cu somon 
afumat. Dacă ne mai întîlnim vreodată, nu vei fi decît 
scriitorul acela bizar şi plin de complexe cu care am 
avut odată o aventură. 

— Eu te voi considera mult mai apropiată. 

Jenny începu să mănînce. 

— E interesant Egiptul? 

Ar fi putut refuza acest mod cinic de a schimba 
tonul şi subiectul; dar n-o făcu şi intră şi el în joc. 
Localul începea să se aglomereze. Dan îşi dădea 
seama că ea de fapt nu-l asculta; poate că-i asculta 
vocea, dar nu şi cuvintele; trecutul lor, nu şi 
prezentul. Acum îi arăta că legătura lor nu fusese 
decît o întîmplare, după care avea să-şi revină. Apoi 
două fete veniră şi se aşezară pe celelalte două 
scaune de la masa lor. 


Dan şi Jenny tăcură cîteva momente, ascultind 
fără să vrea sporovăială lor. Deodată Jenny zise: 

— Mergem? 

Îşi puse pardesiul din petice de piele de antilopă, 
o extravaganţă - la Los Angeles ezitase zile întregi 
înainte de a şi-l cumpăra; îşi luă coşuleţul. Dan o urmă 
afară pe trotuar, la aer. Trecători, traficul înaintînd 
încet spre Hampstead. Era o zi frumoasă, prevestind 
apropierea primăverii, soarele scălda totul într-o 
lumină strălucitoare. Jenny ţinea coşuleţul cu 
amîndouă mîinile în faţă; se întoarse spre el cu un 
zîmbet uşor. 

— Ei bine, aţi fost foarte amabil, domnule Martin, 
să-mi acordaţi o oră din timpul dumneavoastră 
preţios. 

O privi lung cîteva clipe şi fata îşi plecă ochii. 

— Dacă lucrurile nu sînt întotdeauna aşa cum ar 
trebui să fie, Jenny, să nu uităm cum trebuie de fapt 
să nu fie. 

Dădu din umeri, dar continuă să privească în 
pămînt. 

— Eu nu am talentul tău de a inventa replici 
inteligente. 

Curios, Dan îşi aduse aminte de o discuţie pe care 
o avusese odată cu ea, pe plaja de la Malibu, în ziua la 
care se referise şi ea în scrisoare: aceeaşi timiditate 
agresivă, deşi fusese mult mai ascunsă... ca şi cînd ar 
fi folosit-o astfel în mod deliberat, pentru a trece mai 
repede la lucruri mai plăcute. Şi mai era ceva, o 
prezenţă care venea de mult mai departe şi pe care o 
simţea acum lîngă el: fantoma tatălui său; toţi anii 
aceia cît a văzut în acţiune, fără s-o înţeleagă, 
solicitudinea pastorului, dispreţuind-o chiar pentru 
manifestările simpliste pe care le genera, cu 
reuniunile acelea de oameni plicticoşi cu care trebuia 


să te porţi politicos, cu vorbăria lor interminabilă 
despre fleacuri... şi totuşi dintr-un spirit umanitar 
mult mai sincer decît cel existent în viaţa lui de acum. 
Şi încă o fantomă, şi mai apropiată; fantomă numai 
prin faptul că nu era prezentă aici şi care îl observa 
observîndu-se - stătea lîngă el, şoptindu-i că oricît de 
mult se îndepărtase pînă acum de adevăr, nu se 
îndepărtase niciodată atît de mult ca acum. 

— Există vreun loc unde să ne putem plimba 
puţin? 

— E parcul. Hamstead Heath. Dacă luăm un taxi. 

— Bun. Hai să mergem. 

O clipă rămaseră tăcuţi pe marginea trotuarului; 
Dan ridică braţul şi un taxi se opri în faţa lor. Jenny îi 
spuse şoferului unde voiau să meargă, dar, odată 
aşezaţi în maşină, nu scoaseră nici o vorbă. Dan o luă 
de mînă, dar ea continua să privească pe fereastra din 
partea ei. Se ducea o nouă luptă împotriva lacrimilor; 
Dan îi strînse mîna puţin mai tare. Dar nu a plîns. 

Cinci minute mai tirziu, plătea taxiul la 
Whitestone Pond. În depărtare, dincolo de pomi, se 
întindea Londra, într-o împletire de bleuri, griuri şi 
rozuri, o privelişte ce te ducea cu gîndul la Londra aşa 
cum fusese cu mult timp în urmă, Londra lui 
Constable. Părăsiră aleea principală şi o luară pe o 
potecă acoperită cu pietre; mame cu copii, studenţi, 
bătrîni. O veveriţă, turturele. Jenny asculta tăcută, 
punînd cîte o întrebare din cînd în cînd. Acum, cînd 
trebuia să exprime totul în cuvinte, Dan îşi dădea 
seama nu numai cît de greu era să pună din nou carne 
pe oase atît de vechi şi uscate, ci şi ce greu îi venea să 
articuleze aceste cuvinte: o lume perimată şi vechiul 
ei sistem de valori, prejudecăţi, represiuni, false 
noţiuni despre libertate şi fidelitate, pe care simţea că 
ea nu le putea înţelege. Încercă să-i spună acum tot 


ceea ce scrisorile lui nu-i spuseseră deschis: despre 
adevăratul obstacol care nu încetase niciodată să 
existe între ei, despre ziua cînd descoperiseră 
cadavrul femeii dintre trestii şi tot ceea ce implica 
arta. Şi îi vorbi puţin despre Assuan şi despre 
Palmyra. Pe un ton destul de sec, voit indiferent, aşa 
cum ar fi schiţat ideea unui scenariu, în faţa unui 
producător sceptic şi versat ca David Malevich. Un 
scenariu pe care încerca mai mult să-l minimalizeze, 
decît să-l pună în valoare şi în care Jane şi el 
interpretau rolul unor ridicoli amanți de vîrstă 
mijlocie... două personaje ce aparţineau strict epocii 
lor şi care nu aveau nimic comun cu tînăra generaţie. 

Cînd termină de vorbit, Jenny continuă să tacă. 
Se opriseră şi se aşezaseră puţin pe o bancă; acum se 
plimbau din nou; ieşiseră de sub copaci şi coborau 
panta, îndreptîndu-se spre aleea ce ducea spre 
Kenwood House. 

— De ce nu mi-ai spus pînă acum toate astea, 
Dan? 

— Pentru că pînă acum nu i-am spus nimănui 
lucrurile astea, Jenny. 

Un timp merseră în tăcere. 

— O iubeşti cu adevărat? 

— Am mare nevoie de ea. 

— S-a schimbat mult? 

— Ca fizic. Altfel, nu. 

— Suflete-pereche. 

— Nu prea. Sînt prea multe lucruri asupra cărora 
nu sîntem de acord. 

— Cu asta nu mă duci. 

— Nici nu încerc. Sîntem de acord în problemele 
esenţiale. 

Mai făcură cîţiva paşi în tăcere. 

— Văd acum că au existat întotdeauna dificultăţi 


în distribuirea rolului principal, pe care noi, palide 
umbre, ne-am oferit să-l jucăm. 

— Pentru că de la bun început l-am plasat în sfera 
rolurilor imposibil de jucat. 

Îl privi pe furiş. 

— Regret că n-am aflat mai devreme. Mi-aş fi pus 
cămaşa mea lungă de noapte şi aş fi dansat pe sub 
palmierii de pe Sunset Boulevard. 

Îşi luă o poză, compunîndu-şi o faţă ingénue : „Nu 
mă poţi aresta, domnule poliţist. Nu sînt decît 
produsul imaginaţiei cuiva“. Îl văzu pe Dan zîmbind şi 
brusc veni lîngă el şi-l luă de braţ. 

— Mi-ar plăcea să ne strîngi o dată pe toate ca să 
putem schimba impresii între noi. 

— V-am strîns pe toate. 

— Ca Barbă-Albastră. 

— Nu vorbi prostii. 

— N-ai strîns decît ce crezi tu că sîntem. 

— N-am să-ţi permit să tratezi marele secret al 
vieţii mele ca pe un subiect lipsit de importanţă. 

— O, ce fată rea, care-şi bate joc de el! 

Dan zîmbi. Jenny îi lăsă braţul şi apoi îl luă de 
mînă. După o clipă zise: 

— N-am vrut decît să mă mai simt o dată aproape 
de tine. 

— Să ştii că nu mă simt mai aproape de ea, Jenny. 

— Atunci ce e? 

— Poate că ne compătimim ceva mai mult unul pe 
altul. Din motive mai serioase. 

Jenny lăsă capul în jos, privind iarba. 

— Acum e la Londra? 

— La Oxford. Vrea să-şi vîndă casa. S-a dus acolo 
să aranjeze totul. 

— Şi o să staţi ca doi porumbei în Devonul tău 
natal? 


— Am renunţat să mai încerc să conving femeia 
vieţii mele să se instaleze acolo. Probabil că ne vom 
cumpăra o casă aici. 

— Şi-ţi vinzi ferma? 

— Am să mai trec pe-acolo din cînd în cînd, aşa 
cum am făcut şi pînă acum. Poate ceva mai des. Jane 
vrea să se lanseze în politică. Pe plan local. 

Îi zîmbi uşor stingherit: 

— Apropo. Să ştii că în acest moment te plimbi cu 
un membru al Partidului Laburist. M-am înscris oficial 
acum o săptămînă. 

— Vorbeşti serios? 

— Nu s-ar zice, dar, în sfîrşit... O să vedem. 

Remarca lui nu aduse pe buzele lui Jenny 
zimbetul amuzat, dispreţuitor, la care se aşteptase; ci 
unul de curiozitate amuzată. 

— Chiar are, cu adevărat, vederi de stinga? 

— Jenny, sîntem ca două personaje dintr-o piesă 
grea. Ştim că amîndoi dorim să ne jucăm bine rolurile, 
dar încă nu ştim cum să le abordăm ca să intrăm în 
ele. În special că nici unul dintre noi nu are prea 
multă încredere în regizor... sau regizori. 

— Pentru tine, trebuie să fie o experienţă cu totul 
nouă. 

Zîmbi sesizînd ironia din tonul ei. 

— Aici scriitorii sînt şi mai puţin luaţi în seamă. 
Asta-i adevărata problemă. 

Simţea că Jenny era tentată să insiste şi mai mult 
cu întrebările; dar văzu că, în cele din urmă, fata se 
hotărise să nu depăşească limitele rolului pe care-l 
juca acum. Căci Dan ştia că ea de fapt acum juca un 
rol şi îl juca curajoasă, pentru că aşa trebuia. 

— Cred că ai fi un foarte bun politician. Cum te 
pricepi tu să minţi. 

— S-ar putea să mai ai încă surprize. 


Se uită la el cu coada ochiului. 

— Şi chiar renunţi de tot la ecran? 

— Nu ştiu. Dacă romanul mă depăşeşte, cred că 
s-ar putea să-mi mai risc o dată gitul în teatru. 

— Asta mi-ar plăcea. Cu un rol gras pentru mine. 
Apoi adăugă: Tare aş vrea să mă întorc iarăşi la 
teatru. Acum. Chiar de săptămînă viitoare. 

— Atunci fă-o imediat ce-ţi termini următorul 
film. David e un agent bun, dar dacă-l laşi... îţi va 
dirija toată viaţa, să ştii. 

Jenny aprobă din cap. Mai făcură cîţiva paşi în 
tăcere. Apoi îl luă din nou de braţ. 

— O să ne mai vedem din cînd în cînd? Ca să mai 
aud ce-ţi mai trece prin capul ăla sec. Chiar dacă nu 
găseşti altceva să-mi spui decît că am devenit o 
vestală virgină nesuferită. 

— Bineînţeles. 

— Vom veni să ne plimbăm aici şi apoi nu te voi 
mai vedea decît peste un an. 

Acum schimbă şi el brusc subiectul, aşa cum 
obişnuia să facă ea. 

— Sper ca el să ştie s-o descopere pe adevărata 
Jenny McNeil. 

— Ți-l voi supune spre aprobare. 

— N-are să accepte. Dacă e ceva de capul lui. 

— Atunci am să folosesc propunerea drept test. 
Dacă mă plesneşte, am să ştiu că e omul care-mi 
trebuie. 

— In locul tău, aş face o încercare cu bancherul. 

Ea clătină din cap în semn că nu. 

— De ce nu? 

— M-am lecuit de bărbaţi drăguţi şi sinceri. 

Păşeau încet pe aleea care urca spre faţada 
gălbuie a casei; tăceau din nou; ea încă îl mai ţinea 
uşor de braţ. Cîţiva bătrîni stăteau pe bănci, în lumina 


palidă a soarelui de iarnă şi din depărtare se auzea 
zgomotul estompat al circulaţiei de dincolo de parc. 
Cînd ajunseră la treptele ce duceau spre terasa din 
faţa casei, Jenny îl luă de mînă, i-o strînse uşor şi-i 
spuse cu maliţiozitate: 

— Nu ţi-am spus cît de drăguţi au fost Abe şi 
Mildred. Cînd te-ai descotorosit de mine. 

— Da? 

— S-a oferit să divorţeze de Mildred şi să mă ia el 
de nevastă. 

— Sper că era şi ea de faţă. 

— Bineînţeles. Şi niciodată n-ai să mai fii primit la 
Cabană. 

— Dar tu? 

— Oricînd. 

O strînse uşor de mînă. 

— Mă bucur. 

După ce expediase scrisoarea în Italia, o sunase 
pe Mildred s-o avertizeze: şi o sunase şi mai tîrziu, din 
Londra, cînd socotise că trebuia să fi sosit - şi, într- 
adevăr, sosise. Mildred îi spusese pe un ton tăios că ar 
fi putut să-şi rezolve singur „treburile lui murdare“, 
dar el ştia că de fapt Mildred era de partea lui. Acum 
însă nu zise nimic. Ajunseră pe terasă şi se îndreptară 
spre umbrarul de plante agăţătoare ce se întindea de- 
a lungul peretelui clădirii din secolul al XVIII-lea. 
Brusc, Jenny îl trase puţin, făcîndu-l să se oprească, ca 
şi cînd ar fi ajuns în dreptul unui reper marcat pe 
scenă. 

— Acum am să-ţi spun la revedere, Dan. 

Se întoarse cu faţa spre el, luînd mutra unei 
nepoţele care îi mulţumeşte unchiului că a scos-o în 
oraş. Un zîmbet, o privire directă. g 

— Îți mulţumesc că m-ai acceptat. În toate 
sensurile. Şi cred că a doua versiune a acestei scene e 


mult mai bună decît prima. 

— Dar cum ai să... 

— Dacă o iei drept pe aleea principală, ai să ieşi 
în Hampstead Lane. Acolo găseşti un taxi. 

Îi zîmbi din nou. 

— Eu prefer să merg singură pe jos pînă acasă. 

O clipă, stătură amîndoi nemişcaţi, apoi Jenny se 
hotărî. Buzele ei le atinseră uşor pe ale lui Dan; o 
fracțiune de secundă îi permise lui Dan s-o 
îmbrăţişeze; şi deja se îndepărta. Rămase pe loc, 
privind în urma ei, simțindu-se uşor păcălit, chiar 
oarecum jignit că ea fusese cea care luase hotărîrea - 
ceea ce îi dovedea că era o hotărîre pe care, în adîncul 
sufletului, el nu o luase definitiv. Jos, la picioarele 
scărilor, cincizeci de metri mai încolo, Jenny se 
întoase să se uite la el; întinse discret braţul şi îi făcu 
semn cu mîna, ca şi cînd s-ar fi despărţit pentru cîteva 
ore şi s-ar fi grăbit să nu întirzie la vreo altă întîlnire. 
Dan îi făcu şi el semn, dar ea întorsese deja capul. O 
privi păşind repede pe alee, căciuliţa de lînă, părul 
blond, haina din petice de antilopă, coşuleţul din 
trestie, pe panta lină, acoperită de iarbă, ce cobora 
spre podeţul de peste rîu şi apoi dincolo, pe cealaltă 
alee ce ducea spre pădure. Jenny nu mai întoarse 
capul. Dan mai făcu cîţiva paşi şi se aşeză pe o bancă 
liberă, continuînd s-o urmărească cu privirea, un 
punct mişcător cu un coşuleţ în mînă, pînă cînd 
dispăru din viaţa lui. Atunci îşi aprinse o ţigară şi 
rămase aşa, privind fără să vadă peisajul liniştit şi 
molcom ce se întindea în faţa lui. 

Se simţea copleşit, mult mai copleşit decît se 
aşteptase; strivit de înţelegerea de sine la care 
ajunsese în ultimele două luni şi pe care încercase să 
i-o transmită lui Jenny; prins în propria capcană, 
transformat în altcineva. Ca şi cînd, absorbind otrava 


stării ei sufleteşti, acolo, în micul bar, se otrăvise şi el. 
Într-un sfîrşit, se ridică şi o luă pe sub umbrarul de 
verdeață, pînă în spatele casei. Dar, ajuns acolo, în loc 
să se îndrepte spre ieşirea din parc, brusc, văzînd 
două persoane intrînd în Kenwood House, îşi aminti 
vag că înăuntru era o galerie de artă şi intră şi el. 
Vizită colecţia de tablouri fără să vadă aproape nimic, 
pînă cînd, în ultima cameră, se pomeni din întîmplare 
în faţa vestitului autoportret al lui Rembrandt, făcut la 
bătrîneţe. 

Ochii bătrinului mîndru şi trist priveau etern 
înainte, dincolo de pînză, de la înălţimea geniului său, 
de care era conştient, dar pe care-l ştia neputincios în 
faţa realităţii umane. Dan îi întoarse privirea. Pictura 
nu părea la locul ei în acest salon din secolul al XVIII- 
lea, proclamînd un adevăr pe care o astfel de 
ambianţă are scopul de a-l înăbuşi. Suprema nobleţe a 
unei astfel de arte, simplitatea plebeiană a unei astfel 
de tristeţi; bătrinul olandez bosumflat şi nemuritor; 
această profundă singurătate interioară; şi sumbra 
ironie de a se afla expus astfel privirii publicului; o 
dată înscrisă sub o ramă, cînd de fapt această 
prezenţă se situa în afara timpului, a modei şi a 
limbajului; o faţă umflată, o pereche de ochi lăcrimoşi 
şi o privire pătrunzătoare, pe care nimic n-o putea 
estompa. 

Dan se simţi copleşit; strivit în arta sa, în propria 
persoană; şi, o dată cu el, secolul căruia îi aparţinea 
era şi el anihilat. Marele tablou părea să denunte, 
aproape să respingă totul. Şi totuşi trăia, era 
atemporal, îţi vorbea direct, spunea tot ce Dan nu 
reuşise şi nu va reuşi niciodată să spună, dar, sub 
impactul loviturii, nu s-a gîndit la toate acestea decît 
mai tîrziu, cînd i-a vorbit despre tablou femeii care îl 
aştepta în acea seară pe peronul gării din Oxford; 


povestindu-i totodată şi ce se întîmplase mai înainte, o 
fată şi un trecut care se pierduseră printre pomii de 
iarnă, ştiind că ea va înţelege. O minţise puţin pe 
Jenny, ca s-o facă să suporte totul mai uşor. Dar acum 
ăsta era secretul lui, misterul lui personal, care îl lăsa 
cu greaua misiune de a imagina realul şi de a realiza 
imaginarul. Stînd acolo, în faţa portretului lui 
Rembrandt, simţi un fel de ameţeală: depărtările de 
unde trebuia să se întoarcă. I se păru 
înspăimîntătoare această ultimă dintre coincidenţele 
ce apăruseră atît de des în viaţa lui: de a fi întîlnit, atît 
de curînd după o despărţire de atîtea lucruri, nu doar 
de o simplă cunoştinţă, o alegere, un viitor, această 
santinelă formidabilă ce-i străjuia drumul de 
întoarcere. 

Nu găsea decit o singură consolare în ochii aceia 
distanţi şi lipsiţi de remuşcare ai olandezului. In cele 
din urmă, ce contează nu este numai talentul, 
cunoaşterea, inteligenţa, norocul sau lipsa norocului, 
ci să ştii să alegi şi să înveţi să simţi. Dan începu să 
detecteze acest lucru dincolo de suprafaţa tabloului; 
în spatele severităţii se întrezărea singura căsătorie 
spirituală pe care omenirea şi-o putea permite, ultima 
citadelă a umanismului. Nu există compasiune 
adevărată fără voinţă şi nici voinţă adevărată fără 
compasiune. 

Sosi un grup de elevi şi camera se umplu de 
glasurile lor. Pacea se destrămase şi Dan se 
îndepărtă. Dar înainte să iasă din cameră, se întoarse 
din uşă şi se mai uită o dată la bătrînul din colţ. Copiii 
se adunaseră nerăbdători în faţa tabloului, în timp ce 
o profesoară obosită încerca să le spună cîte ceva 
despre el. Dar, pe deasupra capetelor neastimpărate, 
ochii lui Rembrandt continuau să-l urmărească 
implacabil pe Dan; aşa cum, cu mulţi ani în urmă, cînd 


era de virsta lor, tatăl său îl înspăimîntase odată, în 
mod stupid, insistind că ochii lui Hristos te 
urmăresc... oriunde te-ai duce, orice-ai face, te 
privesc. 

În seara aceea, la Oxford, stînd în bucătărie lîngă 
Jane, în timp ce ea pregătea cina, Dan îi comunică, 
bineînţeles ironic, faptul că, în cele din urmă, găsise 
ultima frază pentru romanul pe care nu-l va scrie 
niciodată. Jane rise la auzul unei asemenea 
lăudăroşenii tipic irlandeze; şi poate din această cauză 
şi pentru că romanul lui Dan nu va fi niciodată citit, nu 
va exista decit în viitor, fantoma sa prost disimulată a 
făcut din acest imposibil final un început imposibil.