Joseph Conrad — Intimplarea

Joseph Conrad & 
Bernard Tauchnitz 


Întâmplarea 


Capitolul |. 

TINARH POWELI Ş! NOROCOASA IUI iNTIIIPLARE cred '6U. 

— TfE văzuse pe geam venind să luăm masa, într-o barcă 
mică, supraîncărcată, de la o iolă de paisprezece tone care-i 
aparţinea lui Marlow, gazda şi căpitanul meu de vas. Ajutarăm 
băiatul pe care-l aveam cu noi să tragă barca la debarcader, 
înainte de a ne duce spre hanul de pe țărm, unde găsirăm noua 
noastră cunoştinţă. Îşi lua prânzul într-o demnă singurătate, în 
capul unei mese lungi, albe, neatrăgătoare, ca un troian de 
zăpadă. 

Faţa sa roşie, cu trăsături bine conturate, cu favoriţi scurţi, 
negri, bine îngrijiţi, sub o calotă da' păr argintiu şi buclat, era 
singurul lucru plăcut şi cald în camera aceea murdară pe care 
trista faţă de masă o făcea şi mai rece. Noi îl cunoşteam din 
vedere, ca fiind proprietarul unui mic cuter de cinci tone, pe 
care, aparent, îl conducea singur; un iahtman din banda fără 
pretenţii a fanaticilor care navighează la gura Tamisei. Din 
prima dată când se adresă chelnerului cu un scurt „steward”, 
am ştiut imediat că e marinar şi iahtman. 

În curând avu ocazia să facă o observaţie aceluiaşi chelner 
pentru felul neglijent în care servea masa. O făcu foarte energic 
apoi se întoarse spre noi. 

— Dacă am lucra noi pe mare aşa cum trebă-luiesc ei aici 
pe uscat, nu ne-am putea câştiga niciodată o pâine. Nu ne-ar 
mai angaja nimeni. Dealtfel, dacă un vapor ar fi manevrat şi 
condus la întâmplare, aşa cum îşi conduc afacerile oamenii pe 
uscat, n-ar ajunge niciodată în port. 

De când se retrăsese din activitatea marinărească, 
constatase cu uimire că oamenii educați nu erau mai buni decât 


ceilalţi. Nimeni nu avea nici un fel de mândrie pentru munca lui: 
de la instalatori, care erau nişte adevăraţi pungaşi, până la, să 
spunem, ziarişti (părea să-i considere pe aceştia ca pe o clasă 
intelectuală speciala), care niciodată şi nicicum nu dădeau o 
versiune corectă a celei mai simple întâmplări. Incapacitatea 
generală a, bandei de pe uscat', cum o numea el, o atribuia în 
general lipsei de responsabilitate şi unui permanent simţ de 
securitate. 

— Ei ştiu bine. Continuă el, că oricum şi-ar îndeplini 
treburile, insuliţa asta tot nu se va răsturna cu ei, nici nu va 
exploda, ca să se ducă la fund cu nevestele şi cu copiii lor cu 
tot. 

De la acest punct încolo conversaţia luă o întorsătură 
specială, vorbindu-se numai despre viaţa pe mare. Asupra 
subiectului acestuia se înţelese repede cu Marlow care, la timpul 
său. Cutreierase mult pe mare. Schimbară multe amintiri, în 
timp ce eu îi ascultam. Căzură de acord că cea rnai fericită 
perioadă din viaţa lor a fost aceea când erau tineri şi se găseau 
pe vase bune, fără nici o altă grijă pe lunie decât să nu piardă 
nici un cart; deci când se aflau pe mare, şi nici o clipă din cele 
când se duceau pe țărm, după orele de lucru, atunci când 
ajungeau în vreun port. Fură de aceeaşi părere de asemenea 
asupra celei mai minunate şi măreţe clipe pe care o 
cunoscuseră în această carieră, care nu e niciodată îmbrăţişată 
pe temeiuri raţionale şi practice din cauza strălucirii asociaţiilor 
sale romantice, şi anume acea clipă când, trecând cu succes 
primul lor examen, s-au despărţit de examinatorul lor în arta 
navigaţiei, ţinând în mână mica şi preţioasa foaie de hârtie 
albastră. 

— În ziua aceea, declară noua noastră cunoştinţă, cu 
entuziasm, nici pe regină n-aş fi catadicsit s-o numesc vara 
mea. 

Pe atunci, examenele din Direcţia Marinei Comerciale 
aveau loc la Casa Docurilor Sf. Ecaterina pe Tower Hill şi el ne 
mărturisi că avea o atracţie deosebită pentru priveliştea acelei 
localităţi istorice, cu grădinile ei în partea stingă, cu faţada 
Monetăriei în dreapta, iar mai departe; cu mizerabilele căsuțe 
dărăpănate, o staţie de trăsuri, văc-dsuitori de ghete stând 
chirciţi pe vine la marginea trotuarului şi o pereche de poliţişti 
voinici, privind cu un aer de superioritate cârciuma., Calul 


Negru”, de peste drum. Acesta era, spunea el, colţul de lume de 
care ochii lui au luat mai întâi aminte în cea mai frumoasă zi a 
vieţii sale. leşise prin intrarea principală a Casei Docu-rilor Sf. 
Ecaterina, ca ofiţer secund, cu toate drepturile, după cele mai 
teribile clipe din viaţa sa, în faţa căpitanului R., cel mai temut 
dintre cei trei examinatori în arta marinăriei care erau în vremea 
aceea răspunzători de admiterea ofiţerilor în Serviciul Comercial 
al portului Londrei. 

— Noi toţi care ne pregăteam să trecem examenul spuse 
el, tremuram de frică la gândui de a ne prezenta în faţa lui. M-a 
ţinut cam o oră şi jumătate în camera de tortură şi s-a purtat ca 
şi când m-ar fi urât de moarte. Îşi ţinea ochii adumbriţi cu o 
mână. Deodată lăsă mâna să cadă, spunând: O sa meargă! 
înainte de a-mi da seama ce voia să spună, îmi întinse peste 
masă hârtia albastră. Am sărit în sus de parcă scaunul de sub 
mine luase foc. Mulţumesc, domnule căpitan, spusei, înhăţând 
hârtia. „Bună ziua şi noroc”, mormăi el. 

Bătrânul uşier se învârtea în faţa vestiarului, cu pălăria 
mea în mână. Aşa fac ei întotdeauna. Dar se uită foarte 
pătrunzător la mine înainte de a îndrăzni să întrebe într-un fel 
de şoaptă timidă: „Aţi trecut bine, domnule?” 

Drept răspuns, i-am strecurat în palmă jumătate de 
coroană. „Păi bine, spuse el cu un rânjet brusc de la o ureche la 
alta, n-am mai pomenit să ţie pe nimeni dintre dumneavoastră 
atâta timp. În dimineaţa asta v-a trântit doi colegi înainte ca să 
vă vină rândul. Nu i-a ţinut mai mult de douăzeci de minute pe 
fiecare; cam atât îi ţine de obicei.” 

M-am trezit jos, fără să-mi dau seama când am coborât 
scara, de parcă aş fi zburat peste trepte. Cea mai frumoasă zi 
din viaţa mea! Faţă de ea, ziua când iei prima comandă nu 
înseamnă nimic. Mai întâi că nu mai eşti aşa de tânăr atunci, şi 
în al doilea rând, nu mai ai mare lucru de aşteptat. Da. E cea 
mai frumoasă zi din viaţa cuiva, fără îndoială, dar e numai una, 
nu sunt mai multe. Ceea ce urmează e timpul cel mai neplăcut 
pentru un băiat tânăr, strădania de a căpăta un post de ofiţer, 
ne-avind nimic altceva de arătat decât un certificat nou-nouţ. E 
surprinzător cit de nefolositor îţi pare atunci acel petec de hârtie 
pentru care te-ai zbătut şi te-ai frământat atât. Pe atunci nici nu- 
mî trecea prin minte că un certificat al ministerului comerţului 
nu te făcea ofiţer decât după un drum foarte lung. Dar 


comandanții de vase pe care-i asaltam cu cereri pentru un post 
ştiau asta foarte bine. Acum nu mă mir de ei şi nici nu-i 
învinovăţesc. Oricum, această „luptă pentru a găsi un vapor” 
este un lucru greu pentru un tânăr. 

Ne-a povestit apoi cit de obosit şi de descurajat a fost de 
această lecţie de dezamăgire, care a urmat repede după cea 
mai frumoasă zi din viaţa lui. Ne istorisi cum colinda toate 
birourile armatorilor din oraş, unde câte un tânăr funcţionar îi 
procura formulare de cerere pe care le lua să le completeze 
seara acasă. leşea iute din casă chiar şi în toiul nopţii, ca sa le 
puie la cea mai apropiată cutie poştală. Şi după asta, nu urma 
nimic. Aşa cum spunea el, era întocmai ca şi când le-ar fi 
aruncat, adresate şi timbrate, prin gratiile unui canal. 

Apoi, într-o bună zi, cum mergea frânt de oboseală spre 
docuri. Întâlni un prieten, un fost coleg de vas, ceva mai în 
vârstă ca el, în faţa gării din Fenchureh Street. 

El tânjea după puţină compasiune şi înţelegere, dar 
prietenul său tocmai. Găsise un vapor” chiar în dimineaţa aceea 
şi se grăbea să se ducă acasă, într-o stare de maro bucurie 
vădită şi de nelinişte lăuntrică, lucru obişnuit pentru un marinar 
care, după multe zile de aşteptare, capătă dintr-o dată un post. 
Prietenul 1-a căinat, dar pe fuga. Trebuia sa plece. Şi atunci, pe 
când alerga, îi strigă peste umăr: 

— De ce nu te duci să vorbeşti cu domnul Powell de la 
Biroul flotei comerciale? 

Prietenul nostru obiectă că nu-l cunoaşte pe domnul 
Powell. lar celălalt, aproape de colţul străzii, strigă: 

— Intra pe uşa funcţionarilor şi du-te drept la el, biroul de 
lângă geam, spune-i că te-am trimis eu. 

Noua noastră cunoştinţă, privindu-ne pe rând, ne declară: 

— Pe cuvântul meu că, disperat cum eram, m-aş fi ddus şi 
îa dracu în persoană, dac-aş fi aflat că are de dat un post de al 
doilea ofiţer secund. 

Aici îşi întrerupse cursul povestirii, ca să-şi aprindă pipa, 
dar ţintuindu-ne cu privirea, ne întrebă dacă îl cunoşteam pe 
Powell. Marlow, cu un uşor zâmbet de aducere aminte pe buze, 
spuse că îşi aminteşte de el foarte bine. 

Interveni o pauză. Noua noastră cunoştinţă avea dificultăţi 
cu pipa care-i trădase brusc încrederea şi-i dezamăgise 
anticipata delectare. 


Ca să nu las conversaţia să cadă, l-am întrebat pe Marlow 
dacă acest Powell era din vreun punct de vedere un tip 
remarcabil. 

— Nu chiar remarcabil, răspunse Marlow, cu înceti neala 
lui obişnuită. In general e foarte greu pentru cineva să devină 
remarcabil. Lumea, ştiţi, nu-şi prea opreşte aten ţia asupra 
cuiva. Eu mi-l amintesc pe Powell atât de bine numai pentru că, 
fiind unul dintre directorii flotei co merciale din portul Londra, a 
fost acela care m-a expe diat în multele şi lungile mele călătorii 
pe mare. Semăna cu Socrate. Dar semăna cu adevărat: ca 
figură. O minte filosofică e numai întâmplătoare. Bl reproducea 
exact fa miliarul bust al nemuritorului înţelept, dacă v-aţi 
imagina bustul cu un joben dat pe ceafă şi o haină neagră pe 
umeri. Cum nu-l vedeam niciodată decât pe partea cea laltă a 
lungului contoar care suporta cele cinci pupitre ale celor cinci 
directori, domnul Powell a rămas pentru mine un bust. 

Noua noastră cunoştinţă venea acum dinspre cămin” cu 
pipa aprinsă. 

— Ceea ce era cel mai remarcabil la Powell, anunţă el sec, 
cu capul într-un nor de fum, este că avea chiar acest nunie. 
Pentru că, vedeţi dumneavoastră, se întâmplă” ca numele meu 
să fie tot Powell. 

Era clar că această informaţie nu ne era adusă ca vreun 
scop social. Nu solicita nici o recunoaştere. Noi continuam să-l 
privim, aşteptând. 

Se desfată un minut sau doua cu deliciile pipei sale, apoi, 
reluând firul povestirii, ne istorisi cum pornise el în mare grabă 
către Tower Hill. Nu mai fusese pe acolo din ziua examenului - 
cea mai frumoasă zi a vieţii sale, ziua de care se mândrea cel 
mai mult. Acum era însă cu lotul altceva. Nici acum n-ar fi 
numit-o pe regină vara sa, dar de data asta dintr-un sentiment 
de adâncă deprimare. Nu se găsea destul de bun pentru nici o 
rudenie, Invidia pe bătrânii birjari cu nasul roşu din staţia de 
trăsuri, pe văosuitorii de ghete de la marginea trotuarului, pe 
cele două namile de poliţişti care păşeau încet de-a lungul 
grilajului grădinilor Turnului, conştienţi de puterea lor infailibilă, 
şi pe sentinelele înves-mântate în roşu aprins care păşeau 
mândri încoace şi încolo prin faţa Monetăriei. Le invidia lacurile 
din schema de munca a lumii. Invidia şi mizerabilele haimanale, 
cu feţele lor prelungi şi gălbejite, clipind din ochii obsceni 


„frecân-du-şi umerii soioşi de uşorul uşii de la cârciuma „Calul 
Negru”, pentru că ajunseseră prea departe ca să mai poată 
simţi halul lor de degradare. 

Trebuie să recunoaştem că el ne-a redat foarte expresiv 
sensul tinereştii sale deznădejdi surprinsă de a nu-şi găsi loc sub 
soare şi nici o recunoaştere a dreptului la viaţă. 

L Urca treptele scării de afară a Casei Docurilor Sf. 
Ecaterina de pe care, cu vreo şase săptămâni în urmă, privise 
staţia de trăsuri, clădirile, poliţiştii, văcsuitorii de ghete, poleiala 
şi geamurile de la, Calul Negru”', cu un ochi de cuceritor. Atunci, 
în adâncul inimii sale fusese surprins că toţi şi toate acestea nu- 
1 salutaseră cu cântece şi trâmbiţe, dar acum (şi nu făcea nici 
un secret din asta), îşi făcu intrarea trecând pe furiş pe lângă 
boxa de sticlă a portarului. 

— Nu aveam nici jumătate de coroană pentru bacşiş, 
remarcă el cu îndârjire, Omul alergase după el întrebând: „Pe 
cine căutaţi?”, dar el, cu o privire recunoscătoare spre primul 
etaj, în amintirea camerei de examinare a căpitanului R. (ce 
uşor şi minunat se petrecuse atunci totul), o luase la fugă într- 
un zbor care-l conduse în subsol şi se pomeni într-un. | loc 
întunecos şi misterios, cu multe uşi. li fusese frica să nu t'ie op n 
t de vreun regulament care ar fi interzis intrarea; dar n-a fost 
urmărit. 

Subsolul de la Casa Docurilor Sf. Ecaterina e vast ca 
întindere şi cu un plan confuz în care cu greu te descurci. Raze 
pale de lumină cădeau pieziş de sus în întunecimea coridoarelor 
sale reci. Powell rătăcea pe acolo în sus şi-n jos ca unul dintre 
primii creştini refugiaţi în catacombe; dsr şi putina credinţă pe 
care o avea în reuşita demersului său simţea că se pierde. Lao 
cotitură întunecoasă, sub o lampă de gaz, a cărei flacără era 
aproape stinsă, încrederea în sine îl părăsi cu totul. 

— Am stat aco] o să mă gindcsc puţin, spuse el. Dar asta 
era un lucru prostesc pentru că, fireşte, teama a pus şi mai mult 
stăpânire pe mine. La ce te puteai aştepta? Îţi trebuie curaj nu 
glumă să abordezi un străin cerându-i o favoare. Aş fi vrut ca 
tizul meu Powell să fi fost dracu în persoană. Simţeam că ar fi 
fost oarecum o treabă mai uşoară. Pentru că, vedeţi, n-am 
crezut niciodată deajuns în diavol ca să mă sperii de el. Dar un 
om poate fi foarte neplăcut. Mă uitam la o mulţime de uşi, toate 
bine închise, ' cu convingerea mereu crescândă că n-o să am 


niciodată îndrăzneala să deschid vreuna din ele. Gândirea nu e 
bună pentru nervi. Mă gândeam să las totul baltă. Dar până la 
urmă n-am făcut aşa şi am sa vă spun ce m-a oprit. Mi-am 
amintit de afurisitul acela de portar care strigase după mine. 
Eram sigur că se găsea tot acolo, în capul scărilor. Dacă m-ar fi 
întrebat ce-am căutat, căci avea dreptul s~o facă, n>-aş fi ştiut 
ce să-i răspund, ceea ce m-ar fi făcut să par stupid sau şi mai 
rău. Simţeam că devin foarte nervos. Nu aveam nici o şansă să 
ies din încurcătura aceea. 

Nu mai mă puteam descurca. Din multele uşi de diferite 
mărimi, din dreapta şi din stingă, unele aveau deasupra un 
geam luminos, altele însă trebuie să fi dat în camere de debara, 
sau aşa ceva, pentru că atunci când m-am decis să încerc una 
sau două, am fost extrem de surprins să constat că erau 
încuiate. Stăteam acolo ne-> hotărât şi tulburat ca un hoţ 
speriat. Afurisitul subsol era tăcut ca un mormânt şi am început 
să-mi aud bătăile inimii. O senzaţie penibilă. Niciodată nu mi se 
întâmplase, EH] una ca asta până atunci şi nici după aceea. O 
uşă mai mare, la stingă mea, cu o clanţă masivă de alamă, 
arata ca şi când ar fi dus la Biroul flotei comerciale. Am în- 
cercat-o sirângând din dinţi. Acum, gata '. 

Se deschise foarte uşor. Şi iată! Camera înspre care se 
deschidea nu era decât cu puţin mai mare ca un dulap. În. Orice 
caz nu era mai mare de trei metri şi cincizeci pe trei şi optzeci. 
Şi cum mă aşteptam să văd încăperea mare şi întunecoasă ca o 
pivniţă a Biroului maritim unde mai fusesem o dată sau de două 
ori înainte de asta, am rămas extrem de surprins. O lampă cu 
gaz atârna de mijlocul tavanului, deasupra unui birou întunecat, 
jegos, acoperit cu un vraf de documente îngălbenite şi prăfuite, 
răvăşite într-o mare dezordine. La lumina unui singur bec de gaz 
care lumina încăperea., a giorno”, un omuleţ rotofei scria de zor, 
cu nasul vârât cu totul în hârtii. Capul îi era complet chel şi cam 
de aceeaşi culoare cu hârtiile. 

Părea de asemenea prăfuit. 

N-ara observat dacă erau şi pânze de păianjen pe el. Dar 
nu m-aş fi mirat sa fi fost, pentru că arăta ca şi când ar fi stat 
închis în gaura aceea de ani de zile. Felul în care îşi lăsă 
condeiul jos şi cum mă privi chiorâş mă zăpăci de tot. Şi carcera 
aceea caldă şi mucegăită mirosea a gaz şi a ciuperci şi părea să 
s-e afle undeva la vreo patruzeci de metri sub pământ. 


Mormane grele de hârtii umpleau toate colţurile până pe la 
jumătatea pereţilor. Şi când îmi fulgeră prin minte ca acesta e 
sediul Departamentului Marinei şi că e posibil ca acest om să 
aibă vreo legătură cu vapoarele, cu marinarii şi cu marea, 
uimirea îmi tăie respiraţia. Nu-mi puteam imagina pantru ce 
ţinea Ministerul Marinei creatura aceea gi-asă şi cheală ca să 
robească acolo. Pentru un motiv sau altul îmi părea rău şi mă 
simţeam jenat de a-1 fi descoperit în jalnica sa captivitate. Am 
întrebat pe un ton politicos, plin de scuze: „Vă rog, Biroul flotei 
comerciale?”, Nu aici. Ţipă el cu o voce stridentă şi 
dispreţuitoare. Coridorul dinspre stradă. Aici e partea dinspre 
docuri. 

Ai rătăcit drumul.! 

Vorbea pe un ton atât de dispreţuitor încât mă temeam jiU 
n-o întoarcă pe., mă, prostule.,, şi poate că asta şi voise să 
spună. Dar termină tăios cu un „închide uşa încet după 
dumneata”. 

Şi puteţi fi siguri că am închis-,, încet. Repede şi fără 
zgomot. Spiritul dărz al acelui ti<p m-a impresionat. Mă întreb 
uneori dacă a reuşit să ajungă la pensie şi la liber-; ţaţe, sau a 
trebuit să treacă direct din mormântul luminat cu gaz la celălalt, 
întunecat, unde nimeni nu va fi dorit să-1 deranjeze. Omeniei 
din mine îi făcea plăcere să descopere că îi mai rămăsese aşa 
de multă energie, dar asta nu mă consola câtuşi de puţin. Mă 
gândeam ică dacă domnul Powell ar fi avut aceeaşi fire. Totuşi 
n-am avut timp să mă gândesc, si, traversând spaţiul de la 
piciorul scării, 1 am pătruns repede în coridorul unde mi se 
spusese să încerc. Şi am încercat la prima uşă la care am ajuns, 
imediat şi fără nici o ezitare, pentru că, dinspre holul de sus, o 
voce uimită şi scandalizată voia să ştie ce învârteam acolo, jos., 
Nu ştii că intrarea pe acolo e interzisă?” urla vocea. Dacă a mai 
spus ceva n-am mai auzit, pentru că am deschis o uşă pe care 
scria Intrarea oprită pentru părţi, cutări şi arn pătruns pe o 
fâşie de podea lată de vreo doi metri, care se afla între un 
contoar lung şi perete, într-o cameră spațioasă, boltită, cu o 
fereastră cu gratii şi o uşă cu geam, care lăsa lumina să intre 
până la capătul cel mai depărtat al încăperii. Primul lucru pe 
care 1-am văzut, chiar în faţa mea, au fost trei bărbaţi de vârstă 
mijlocie, jucând parcă un fel de joc zgomotos în jurul unui alt 
bărbat cu un gât lung şi subţire şi cu umerii căzuţi, care stătea 


în picioare în faţa unui pupitru şi scria pe o foaie mare de hârtie, 
neluând seama la nimic şi zâm-bindu-şi calm lui însuşi. Văzându- 
mă, deveniră dintr-o dată acri. Am auzit pe unul dintre ei 
bombănind: „Ei, ice este?,, „Aş dori să-l văd pe domnul Powell, 
vă rog, „ spusei foarte politicos dar ferm. Acum nu mă mai 
speriam de nimic. Acesta era chiar Biroul flotei comerciale. Era 
ora trei după prânz şi treburile lor păreau să se fi terminat 
pentru ziua aceea. Tipul cu gâtul lung continua să scrie neclintit. 
Am observat că nu mai zâmbea. Ceilalţi îşi în-(toarseră capul toţi 
deodată spre fundul camerei, de unde, un al cincilea bărbat se 
uita de pe un scaun înalt la bufoneriile lor. M-am dus drept la el 
cu o îndrăzneală de parcă ar fi fost dracul în. Persoana. Cu un 
picior ridicat pe bara scaunului, nu înceta să-1 legene pe celălalt 
care era mult deasupra podelei de piatră, îşi descheiase vesta 
iar pălăria înaltă o purta împinsă tare spre ceafă. Avea o faţa 
netedă, fără nici o zbărcitura, iar ochii atât de limpezi şi de 
strălucitori, încât barba-i căruntă părea o deghizare. Ai spus că 
semăna cu Socrate. Asta nu ştiu. Socrate acesta era un înţelept, 
aşa cred. F - Da, încuviinţă Marlow. Şi un adevărat prieten al 
tinerilor, li mustra într-un fel teribil de exasperant. Asta era, 
matoda lui. 

— Atunci daii-mi un Powell în fiecare zi, declară ferm noua 
noastră cunoştinţă. Pe mine nu m-a mustrat în nici un fel. Nu. La 
cuvintele bolborosite de mine a răspuns foarte amabil., Bună 
ziua,,, apoi, privindu-mă cu atenţie, spuse: Nu cred să vă 
cunosc, aşa e?” i, Nu, domnule”, răspunsei eu şi tot curajul îmi 
dispăru tocmai când sosise clipa să fac apel la neobrăzarea 
mea. Nu e nimic mai penibil pe lume decât o neruşinare pe care 
n-o scoţi bine la capăt. De frică să nu par sfios, am pornit cu 
atâta uşurinţă şi naturaleţe de mă miram eu singur. Ei mă 
ascultă un timp, privindu-mă cu surprindere şi curiozitate, apoi 
îşi ridică mina. Eram bucuros să tac, pot să v-o spun. 

; Ei bine, eşti un obraznic, îmi spuse el. Şi prietenul 
dumitale de asemenea. M-a pisat venind aici în fiecare zi timp 
de două săptămâni, până când un căpitan pe care-l cunosca 
avut bunătatea să-i dea un post. Şi nu apucă bine să se 
căpatuâască el şi te trimite pe dumneata. Vouă tinerilor nici nu 
vă pasă de cei pe care-i băgaţi în bucluc.”, Era rândul meu acum 
să-l privesc ţintă cu surprindere şi curiozitate. Nu vorbise tare 


nici până atunci, dar îşi cobori vocea şi mai mult: „Ştii sau nu că 
ceea ce ceri e ilegal? * 

Mă întrebam unde vrea să ajungă, dar mi-am amintit că a 
procura unui marinar o slujbă era un delict penal. Clauza fusese 
îndreptată desigur împotriva practicilor de estorcare de bani a 
recruţilor din internat. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că s-ar 
aplica oricui, indiferent de motiv, deoarece credeam că cei de 
pe uscat îşi duceau munca cu grijă şi prevedere. 

[H] 

O astfel de idee mă uluia, dar domnul Powell mă făcu în 
curând să înțeleg că o lege votată de Parlament n-are nici un 
sens în sine; ea are doar sensul care i se dă şi acesta nu 
preţuieşte mare lucru uneori. El, Powell, nu se dădea în lături să 
ajute câte un tânăr, din când în când, ca să găsească un post pe 
vapor, dar dacă se recurge în mod constant la el, are să înceapă 
să se spuie că o face pentru bani, < „Frumos ar fii: directorul 
maritim şef al portului Londra, tlrât într-un tribunal corecţional şi 
amendat cu cincizeci de lire sterline! Mai am ipatru ani de 
serviciu până la pensie, spuse. Asta m-ar pune într-o lumină 
foarte urâtă, nici o grdjă în privinţa asta!” 

Şi tot timpul cu un genunchi în sus, îşi tot legăna celalt 
picior ca un băiat pe o poartă, privinciu-mă fix, cu ochii lui 
strălucitori. Eram uluit, vă spun. Mă indigna să aud că ar putea fi 
implicat, dacă cineva ar face un raport împotriva lui. 

„Vai, domnule, răspunsei eu şocat, dar cine ar putea face 
o astfel de mârşăvie?” Eram dezgustat numai la gân-dul unei 
astfel de posibilităţi. 

„Cine? Spuse el, vorbind foarte încet. Oricine, poate chiar 
unul din birou. Am ajuns să fiu cel mai vechi în biroul acesta şi 
suntem toţi foarte buni prieteni aici, dar să nu-ţi închipui ca 
colegul care stă lângă mine n-ar vrea să ocupe locul acesta de 
lângă geam cu patru ani mai devreme decât timpul normal, sau 
chiar cu un an. Aşa-i firea omenească.” 

Nu m-am putut opri să nu întorc capul. Cei trei colegi care 
se jucau când intrasem, vorbeau acum împreună foarte serios, 
iar cel cu gâtul lung scria mereu. Acesta mi se părea cel mai 
periculos dintre toţi. II vedeam din profil, avea buzele foarte 
strânse. Nu privisem niciodată speța omenească în lumina 
aceasta. Când eşti tânăr. Te şochează firea omenească. Dar 
ceea ce m-a făcut mai mult să tresar a fost să văd uşa prin care 


intrasem des-chizându-se uşor şi printr-însa apărând un cap cu 
un chipiu de uniformă cu emblema ministerului comerţului. Era 
afurisitul de portar din hol. Mă urmărise peste tot şi intenţiona 
să mă scoată afară, înainta spre birou cu chipiul în mână. 
Zâmbind viclean. 

, Ce este. Sirnon T^ întrebă domnul Powell.,. Voiam doar 
sa ştiu unde a intrat domnul acesta, domnule. S-a strecurat pe 
lingă mine pe scări, domnule., Mă simţeam cât se poate de 
prost, „E-n regulă, Simon, li cunosc pe domnul, spuse domnul 
Powell, cât se poate de serios. „Foarte bine. Domnule. Desigur, 
domnule. Am văzut pe domnul alergând pe aici, aşa, singurel, 
aşa că eu,.,. E-n regulă, îţi spun.” 

Domnul Powell i-o tăie scurt cu un semn din mână, iar 
când bătrânul pungaş ieşi în sfârşit, îşi ridică privirea spre mine. 
Nu ştiam ce să fac. Să stau, s-o şterg sau să^mi cer scuze. 

„lu să vedem, zise el, cum ai spus că te cheamă?” Acum. 
Băgaţi de seamă, eu nu-i spusesem numele meu şi întrebarea 
lui mă cam punea în încurcătură. Oricum, nu mi se părea potrivit 
să rostesc propriul lui nume. Aşa că am scos noul meu certificat 
din buzunar şi i 1-am înmânat desfăcut, aşa ca să poată citi 
Charles Powell scris limpede pe pergament, îşi cobori privirea pe 
el şi, după un timp, puse actul pe birou, în apropiere. Nu ştiam 
dacă voia să facă vreo remarcă în legătură cu această. 
Coincidentă, înainte de a îi avut timp sa spună ceva, uşa cu 
geam se deschise cu zgomot şi un bărbat înalt, energic, năvăli 
înăuntru cu paşi foarte mari. Sub pălăria înaltă de mătase, faţa îi 
arăta foarte roşie, îţi dădeai seama imediat că era comandantul 
unui mare vas. Domnul Powell, după ce îmi spuse în şoaptă să 
aştept puţin, i se adresă prietenos: Vă aşteptam dintr-un 
moment în altul, domnule căpitan, să vă luaţi contractul. lată 
aici, totul e gata, „ Şi întorcându-se spre un maldăr de convenţii 
aşezate Ungă cotul său, o lua pe cea de deasupra. De unde mă 
aflam, puteam citi cuvintele, Vaporul Ferndale”, scrise pe prima 
pagină cu litere mari, rotunde. 

„Nu, domnule Powell, nu sunt gata. Am ghinion, spuse 
comandantul. Vreau să vă rog să scoateţi numele celui de-al 
doilea secund al meu.” Părea 'emoţionat şi plictisit. Povesti că al 
doilea ofiţer secund lucrase la bord toată dimineaţa. Plecase de 
la ora unu, ca să ia prânzul şi au se mai întorsese la două, aşa 
cum ar fi trebuit, în schimb venise un trimis de la spital, cu un 


bilet semnat de un medic. Clavicula şi un braţ fracturate. Pe 
când traversa strada în faţa porţii docului, 1-a trântit un camion 
cu cai, de parcă n-ar fi avut nici ochi nici urechi. Şi vaporul gata 
să ridice ancora mâine dimineaţă la ora şase! 

Domnul Powell îşi muie peniţa în călimară şi începu &ă 
răsfoiască contractul. „Trebuie aşadar să-i scoatem numele”, 
spuse el cu oarecare indiferenţă. 

„.„ Ce să fac? Izbucni comandantul. Biroul acesta se închide 
la ora patru. Nu pot găsi un om în jumătate de oră!, „Biroul se 
închide la patru”, repeta domnul Powell, aruncându-şi privirea în 
susul şi-n josul paginilor, în-dreptând ici şi colo câte o literă, cu o 
totală indiferenţă. 

„. Chiar dacă aş reuşi să găsesc pe cineva în cursul zilei şi 
care ar putea fi gata de plecare în aşa scurt timp, nu 1-aş putea 
înregistra reglementar aici, nu-i aşa?” 

Domnul Powell era ocupat să treacă cu condeiul peste 
pasajele referitoare la acel nefericit ofiţer, făcând o notă pe 
margine. 

„Îl puteţi lua pe răspunderea dumneavoastră, spuse el 
fără să-şi ridice privirea. Dar nu cred că veţi găsi uşor un ofiţer 
pentru o astfel de ambarcaţie rapidă.” 

Faţă de această situaţie, chipeşul comandant d-ădea 
semne de mare amărăciune. Vasul nu putea pierde fluxul de 
dimineaţă. Trebuia să încarce patruzeci de tone de dinamită şi o 
sută douăzeci de tone praf de puşcă dintr-un loc din josul râului, 
înainte de a porni în larg. Totul era aranjat pentru a doua zi. 
Aveau să fie tot felul de încurcături şi complicaţii dacă vasul nu 
va pleca la timp. Nu puteam să nu aud toate acestea, dorind 
totodată să plece, pentru că voiam să ştiu pentru ce îmi spusese 
domnul Poweâl să aştept. Nu părea deloc să aibă vreun rost 
aşteptarea mea acolo. Dacă aş fi avut certificatul în buzunar, aş 
fi încercat s-o şterg frumuşel afară. Dar domnul Powell se 
întorsese în aceeaşi poziţie în care îl găsisem la început şi îşi 
legăna din nou piciorul. Certificatul meu sta deschis pe birou, 
sub cotul lui sting, şi n-ar fi fosVuşor să-l trag repede. 

„ Nu ştiu, spuse el neglijent, adresându-se nefericitului 
căpitan şi uitându-se fix la mine, cu o expresie ca şi ciad n-aş ii 
fost de faţă. Nu ştiu dacă ar trebui să vă spun că ştiu de un 
ofiţer secund -neangajat şi ca îl am la îndemână., „Vreţi să 
spuneţi că îl aveţi chiar aici?” strigă celă lalt, uitându-se 


primprejur, în partea biroului rezervată j] publicului, ca şi când 
ar fi fost gata sa se arunce asupra 'Ja orişice ar fi semănat cu un 
ofiţer secund. 

Fusese atât de preocupat de dificultatea în care se găsea t 
încât cred că înitr-adevăr nici nu mă observase. Sau poate că, 
văzându-imă înăuntru, şi-o fi închipuit că eram un funcţionar 
aparţinând Serviciului. Dar când domnul Po-1 well indică din cap 
în direcţia mea, deveni calm şi mă privi lung. Apoi se aplecă 
spre urechea domnului Powell 

— Cred că îşi imagina că şopteşte, dar 1-am auzit destul 
de bine: $. 

„Arată foarte respectabil.” „Desigur”, spuse înaltul 
funcţionar al Ministerului marinei, foarte calm, uitându-se tot 
timpul la mine. Se numeşte Powell., A, înţeleg! Spuse, 
comandantul, care rămăsese cu gura căscată. Dar poate îi gata 
imediat?,,, Am avut un fel de viziune a locuinţei mele - în nordul 
(Londrei, dincolo de Dalston, undeva la dracu-n praznic, cul 
toate lucrurile împrăştiate, iar cufărul meu gol, undeva într-o 
dependinţă, pe care persoanele cumsecade cu cărei locuiam o 
aveau în fundul unei bucăţi de grădină acoperită! de funingine, îl 
auzii pe domnul Powell rostind cit se poate j de glacial: In 
noaptea asta va dormi la bord.”,. Da. Aşa ari fi mai bine”, spuse 
comandantul navei Ferndale, foarte practic, ca şi când întreaga 
chestiune ar fi fost stabilită. Nu pot spune că eram mut de 
bucurie, cum poate presupuneţi. Nu era chiar aşa. Mi se tăiase 
respiraţia din pricina repeziciunii cu care se întâmplase totul. Nu 
părea posibil ca asta mi se întâmpla mie. Dar căpitanul, după ce 
vorbi un oarecare timp cu domnul Powell, prea încet ca să-i pot 
auzi, deveni vizibil perplex. 

Presupun că auzise că abia fusesem promovat şi deci lipsit 
de experienţă ca ofiţer, căci se întoarse şi se uită bine la mine, 
ca şi când aş fi fost expus pentru vânzare. 

E tânăr, mormăi el, totuşi arată capabil. Eşti capabil şi cu 
bună voinţă (asta adresându-<mi-se mie, foarte brusc şi tare) şi 
tot ce se cuvine, nu-i aşa?” 

Eu de abia reuşeam să-mi deschid şi să-mi închid gura, ' 
fiind luat pe nepregătite. Dar pentru el era deajuns. Se purta ca 
şi când 1-aş fi asurzit cu proteste în privinţa capacităţii şi bunei 
mele voințe. „Desigur, desigur. Foarte bine!” Apoi, întoncându- 
se către funcţionarul de marină, care şedea acolo legănându-şi 


piciorul, di spuse că el, cert, nu putea să (pornească pe mare 
fără un al doilea ofiţer secund. Stăteam acolo, ca şi când toate 
astea s-ar fi întâmplat altcuiva, pe care-1 vedeam trăindu-le. 
Dominul Powell mă privea ţintă cu ochii aceia strălucitori ai lui, 
Dar grijuliul comandant se întoarse din nou spre mine, ca şi 
când ar fi vrut să-imi despice capul. 

I, Nu eşti prea mare ca să nu mai ai de învăţat cum se 
procedează, nu-i aşa? Mai ai multe de învăţat, deşi s-ar putea să 
nu fii de părerea asta.” i Aş fi avut chef să-mi salvez 
demnitatea spunându-i că dacă se referea la practica de 
marinar, doream să înţeleagă că un candidat care a 
supravieţuit, fiind întors pe toate părţile o oră şi jumătate de 
căpitanul R., era la înălţimea oricărei solicitări pe care bătrâna 
lui nava ar fi cerut-o competenţei sale! Dar nu mi-a dat ocazia 
să mă fac de râs în felul acesta, deoarece, înainte ca eu să 
deschid gura, se întoarse şi se adresă cu amabilitate domnului 
Powell care, legănându-şi piciorul, nu-şi lua deloc ochii de îa 
mine. 

„ îl voi lua bucuros pe tânărul dumitale prieten, domnule 
Powell. Dacă îl puneţi să semneze imediat ca al doilea ofiţer 
secund, voi lua contractul cu mine chiar acum.” 

Brusc îmi trecu prin minte că inocentul comandant al 
navei Ferndale luase de bun că eram o rudă a acestui 
reprezentant al flotei comerciale! Eram grozav de rnirat de 
această descoperire, deşi, într-adevăr, greşeala era destul de 
firească date fiind circumstanţele. Ceea ce ar fi trebuit să admir 
era misterul cu care s-a stabilit şi a acţionat această 
neînțelegere. Dar atunci eram prea buimăcit ca să admir ceva. 
Toată grija mea era ca lucrurile era sigur care ouen ^ ^e^ 
p&rea biroului, Cha^'^eput, drept sa va P (tm) ^ t pnmtre „Ai 

^ “TvU daca nu vii. 

Şi aoisa trag aşa ' nenumărate ceasuri bune ca de somn Ja 
bora, 

^mineatțtă., i lucruril încuiat ^tr-o depenai amâna. Dar nici 
^ i? 5 ifejn i'„„-' - larg a doua şese prea brusc lic feci numele de 
ruşine noi se 

Cred că are să se descurce foarte bine. Am să am şi eu 
grijă de el.,.,”, n. 

Apoi înşfăca contractul, spuse ceva m legătura cu intenția 
lui de a trece un minut pe la spital să-i vadă pe sărmanul 


accidentat, apoi ieşi cu pasul greu şi legănat, după ce îmi spuse 
aspru: „Vezi. Nu făcea ca nenorocitul acela să dai peste vreo 
căruţă cu cai, ca şi când n-ai avea ochi şi urechi!' (, Domnule 
Powell, spusei eu timid (acum nu mai rămăsese în birou decât 
omul cu gâtul slab aflat şi el la uşă, aranjându-şi pantalonii 
înainte de plecare). Domnule Powell, rostii eu, cred că 
comandantul de pe Ferndale şi-a închipuit că sunt o rudă a 
dumneavoastră.” 

Şuţi, mă îngrijora corectitudinea procedeului, dar domnul 
Poweli părea nici să nu se sinchisească. Spuse: Crezi? Asta e 
nostim pentru că mi se pare şi mie că în ultimul timp am fost un 
fel de unchi bun pentru mai mulţi tineri. Nu crezi la fel şi 
dumneata? In orice caz, daca nu-ţi convine, poţi să-i spui 
adevărul când veţi fi pe mare.” Vorbe care m-au făcut să mă 
simt prost. Domnul Powel îmi făcuse un mare serviciu; fiindcă 
pentru noi cei din marina comercială prima călătorie ca ofiţer 
este adevăratul start în viaţă. El îmi oferise acest lucru. l-am 
spus cu toată căldura că făcuse pentru mine în ziua aceea mai 
mult decât au făcut vreodată toate rudele mele la un loc. 

„A, nu, nu, se apără el. Eu cred că încărcătura aceea de 
explozibile care aşteaptă în josul râului a făcut cel mai mult 
pentru dumneata. Cele patruzeci de tone de dinamită au fost 
astăzi cel mai bun prieten al dumitale, tinere.” 

Poate că şi asta era adevărat, în orice caz era clar că mie 
nu aveam pentru ce să-mi mulţumesc. Dar când am încercat să- 
i mulţumesc lui, mi-a oprit bolboroselile jSpunându-mi: Nu te 
grăbi să-mi mulţumeşti. Călătoria încă nu s-a [terminat.” 

Povestitorul nostru făcu o pauză apoi adăugă i'mditor: 

Ciudat om! Ca şi când asta ar fi avut vreo impor-; anţă. 
Ciudat om! 

—” ISSS 

=E 

—,„'„ca” ^f^deW^S * ^ diSP&raUtielt-i arăta “aa” ^^ 
ifele ge-( 

"VffiT”Ş -to^'/^i au^, 

^litudinu. ^. N^nonu, i„-tre.” „ă omonu^^s^ns^n ^, 1 s*Xle 
înlr-un neiaiei 

ETS na Mle S.r. 

— R5,„u”,'. 


S"ţZâ&ff&ssx puica să se lepede de dumneata ca do un fel 
de impostor. Ai fi putut să declini postul pentru vreun motiv 
foarte valabil Din absolută necesitate, poate. Răgazui era 
neobişnuit de scurt. Dar în cazul acesta, şi date fiind 
împrejurările, te-ai fi acoperit de ruşine. 

Noul nostru prieten îşi scutură pipa de cenuşă. 

— Te înşeli grozav, spuse el. Nu sunt eu omul care să dea 
înapoi deşi trebuie să admit că era ca şi când i-ai spune cuiva că 
ai face o baie şi te pomeneşti imediat luat pe sus şi aruncat 
peste bord îmbrăcat, să înoţi sau să te duci la fund. Totuşi, la 
început nu m-am simţit în primejdie. Am părăsit biroul liniştit şi, 
câtva timp, m-am plimbat de-a lungul străzii, atât de calm ca şi 
când, ca să rnă pregătesc, aş fi avut o săptămână întreagă 
înaintea mea. Dar în curând mi-am dat seama că răgazul era 
chiar mai scurt decât părea. Ziua era pe sfârşite. Aveam de luat 
câteva lucruri, să mă îngrijesc de o mulţime de mici probleme şi 
să văd şi câteva persoane. Una din ele era o mătuşă, singura 
mea rudă, care se certase cu bietul tata toată viaţa lui pentru 
nişte chestiuni stupide, care nu erau nici drepte, nici nedrepte. 
Când a murit, nri-a lăsat mie toţi banii ei. Mă duceam 
întotdeauna s-o vad, de politeţe. Aveam atâtea de făcut până-n 
seară, încât nu ştiam de unde să încep, îmi venea să mă aşez pe 
bordura trotuarului şi să-mi iau capul în mâini. Parcă se pornise 
un motor sub ţeasta mea. In fine am sărit în prima trăsură care 
trecea, dar nici nu era chip să stau jos căci în drumul nostru în 
susul şi-n josul străzilor, opream ici şi colo, pachetele 
acumulându-se în jurul meu, iar motorul din cap crescând în 
intensitate cu fiecare minut. Calmul persoanelor de pe trotoar 
era provocator, cât despre cei din magazine erau inerţi, amorţiţi, 
mai bine de jumătate îngheţaţi - imbecili. E nostim cum te 
afectează lucrurile astea când eşti într-o dispoziţie deosebită: ţi 
se pare că 'ricine care nu ţine seamă de starea ta emoţională îţi 
este îrozitor de ostil. lar dispoziţia mea, cu graba, cu grija si: u 
bucuria mea crescânda era destul de specială. Motorul în capul 
meu se rotea cu viteza lui maximă, ceas după: eas, până când, 
pe la unsprezece seara mă părăsi brusc, ' intrarea în docuri, In 
faţa porţilor mari de fier. 

„nărutoi Powell. Nun ^ ^d „^g a? ^ 

Un „ Cartea opubti t-”, LuiiiLiio- - „a ^j^- P.i:”nrolft O. C 
i» r, '_ CvițiintlOa v-ur j?” Hfff 


— Să vă duc eu lucnuu. "KO? ^-^ s^fi^ s- 

— TaferOCela ei, Pom” ne 

: oaS j ^'le căpitane, vrei? ^ -! 

IpUnei“ SpeamândoiAuzeam P^ 

(e cunoaşte P^ tiauă pov? Eli. ^ tr (v.5ctâUnS. C ui xvi* 
s,„irp Zldurai „ v i-am raspu, rSsUTlând ^Hei:”; fnnrte înal baH 
in, niciodată că la o aruncătură de băț se afla o întindere de apă 
deschisă către larg şi vapoare mari plutitoare. 

Puținele lămpi, arătând ici şi colo câte ceva din zidurile de 
cărămidă, apăreau în întuneric ca nişte lumânărele într-o 
pivniţă, iar paşii singuratici se apropiau tropăind. Un poliţist din 
docuri păşi în lumină, de cealaltă parte a porţii, spătos şi sever: 
„Hei, ce-i acolo?” 'Era în adevăr surprins, dar după ce-am 
schimbat câteva cuvinte, m-a lăsat să intru cu cele două 
haimanale care-mi cărau bagajele. Totuşi mârâi către ei şi trânti 
poarta cu violenţă. Am rămas uimit să descopăr câţi vagabonzi 
pungaşi de noapte se adunaseră în bezna străzii într-un timp 
aşa de scurt, fără să-mi pot da seama de prezenţa lor. 
Adunându-se îndărătul barelor în linişte, ca o adunătură de 
spectre urâte. Dar dintr-odată, undeva în susul stră? li, poate în 
apropiere de cârciumă, se stârni o zarvă de parcă ar fi scăpat 
nebunii de la balamuc: strigăte, „urlete, ţipete teribil de 
stridente, la auzul cărora toate capetele dindărătul barelor se 
făcură nevăzute. „la te uită dumneata, se miră polițistul, mi se 
pare de-a mai mare minunea că nu v-au luat lucrurile cât timp 
aşteptaţi pe afară.,, „Aş fi avut eu grijă”, spusei, dar polițistul nu 
se lăsă impresionat. 

„Mare lucru aţi fi făcut! Sacul ar fi dispărut după un colţ 
întunecos, cufărul după altul; aţi fi putut alerga în două direcţii 
diferite? Şi, oricum, v-ar fi pus piedică şi s-ar fi năpustit asupra 
dumneavoastră înainte de a putea face câţiva paşi. Vă spun eu 
că aţi avut un noroc nemaipomenit că n-a fost pe-aici în noaptea 
asta unul din. Băieţii obişnuiţi în strada principala ca să zărească 
tre-” când trăsura încărcată. Dar Ted ăsta e cinstit. Tu eşti din 
cei cumsecade, nu-i aşa, Ted?,, întotdeauna am fost, dom'ofiţir”, 
spuse pungaşul cel mare cu însufleţire. 

Cealaltă creatură, slăbănogul, părea mut şi doar ţopăia, 
atmgând pământul cu haina lui soldăţească. 

„Ei, da, aşa cred, spuse polițistul. Şi acum, înainte, marş! 
E aşa; pentru că nu poate fi altfel, noi se adresă în orice caz, nu 


Se poliţia în 

Dumnea să stau <* gura lucra-|azardulul: 

Demn de ce vag în lungul fâşiei înguste a cheiului; restul era o 
pată neagră în întuneric. Lată-mă faţă în faţă cu startul meu în 
viaţă. Străbăturăm împreună câţiva paşi pe un pavaj soios între 
coasta navei şi zidul înalt al unui antrepozit şi m-am lovit teribil 
de dureros la fluierul piciorului de capătul unei pasarele. 
Polițistul strigă încetişor: „Hei, Ferndale |” Un sunet slab şi 
morocănos, ceva ca un bâzâit sau ca un mormăit, răspunse de. 
Dincolo de parapet. 

Am distins vag o protuberantă neregulat rotundă, poate 
de lemn, sprijinindu-se de balustradă. Nu se mişca deloc, dar 
când un alt mormăit, ca un şi mai slab ecou al primului sunet 
morocăânos se auzi dintr-acolo. Am dedus că trebuie să fie capul 
paznicului navei. Zdravănul poliţist apuse pe-un ton batjocoritor 
oficial: „Mişcă-te puţin. A venit să. Se îmbarce ofiţerul secund.” 

Adevărul spuselor lui mă atinse drept în stomac (ştiţi ca 
acolo e locul emoţiilor), căci îmi arăta că, realmente şi cu 
adevărat, pentru acest poliţist nu eram altceva decât ofiţerul 
secund de pe un vapor, exact ca orice alt ofiţer secund. Erarn 
mişcat de această serioasă evidenţă a noii mele demnități. 
Numai ca tonul lui mă ofensa. l-am dat totuşi bacşişul pe care-l 
aştepta. După aceea nu-şi mai bătu deloc capul cu mine nici în 
glumă, nici altminteri, mânând cu severitate, în faţa lui, pe 
onestul Ted care mergea bombănind cu sine însuşi, asemenea 
unui căpcăun flămând, şi pe micul şi oribi'lul lui tovarăş mut, 
care de la început şi până la sfârşit n-a scos nici cel mai mic 
sunet. 

Era foarte întuneric pe puntea navei Ferndale; între 
sparge valurile adinei, adumbrite de deschizătura pupei şi aflate 
sub încruntata privire a fațadei depozitului, am căzut brusc 
peste lada mea, Hngă tambuchiu, ca şi când mi s-ar fi tras 
picioarele de sub mine. M-am simţit din-tr-odată obosit şi slab. 
Paznicul, pe care abia ii puteam înţelege, sta aplecat peste 
cabestan, într-un teribil acces de tuse. Bolborosea foarte încet: 
„O, Doamne! O, Doamne!” luptându-se atât de îndelung ca să-şi 
recapete respiraţia, încât stăteam lingă ei, alarmat şi nehotărât. 

„E un an la Crăciun de când o duc aşa. Nu-i nimic de 
făcut.” 


O sută de aw” „^^ut a co^i^aa^^ nd 

Vocea pus _ 

^n^tTecâtP ^ean, „8-^. 

<*au? DS ^â' CTză cu W^ „„. Rund tn cele a”1. ^ 
avertiza, ^ nesul>°1 sisgsgfeasa 

— Vestea m - căpitanuL s* teie ca^”Tacă se 

—. „n m-a i*uxr, ca ai”11, „_tann°L ^.”„moli ruloul cu 
aşternut pe pat dar fără să-mi dau osteneala să-1 desfac. Nu-mi 
mai era somn, nici nu mă mai simțeam obosit. lar gândul de a 
termina cu pământul pentru multe, multe luni ce aveau să 
urmeze, mă făcea să mă simt foarte calm şi stăpân pe mine. 
Marinarii vor înţelege ce vreau să spun. 

Marlow încuviinţă. 

E un sentiment strict profesional, comentă el. Dar alte 
profesiuni sau meserii nu-l cunosc deloc. Este doar acea 
chemare al cărei prim semn constă în sugestia unor neîncetate 
aventuri ce oferă o senzaţie adâncă acelor care îmbrăţişează 
această profesiune. Recunosc că e greu de definit. 

Aş numi-o pacea mării, spuse domnul Charles 

Powell pe un ton serios, dar privindu-ne ca şi c-înd s-ar fi 
aşteptat să-1 primim cu râsete şi zeflemeli şi, pentru a-şi salva 
reputaţia de om de bun simţ practic, părea gata să se asocieze 
la râsetele noastre. 

Dar nimeni dintre noi nu râse de domnul Charles Poweâl, 
la al -cărui start în viaţă eram chemaţi să participăm. Era 
norocos în privinţa auditoriului. 

Foarte bine spus, aprecie Marlow, privindu-l apro bativ. 
Un marinar încearcă un adine sentiment de securi tate în 
exercitarea chemării sale. Exigenta viaţă de pe mare are acest 
avantaj asupra vieţii pe uscat, că preten ţiile ei sunt simple şi nu 
pot fi evitate. 

Purul adevăr, încuviinţă Powell. Nu. Nu pot fi îşi t ca ş”u 
rtul şi Sunt de crud, apr-“itCaSa de un felc r”ttfoP* 

O năpastart '' „LL* *YL* *"*rLIL remarcabil faptul că o 
excelentă înţelegere se sta-între vechiul meu prieten şi noua 
noastră cunoştinţă,: ăci erau perfect deosebiți unul de altul - o 
individualitate iectată în lungime, iar cealaltă în lărgime, ceea ce 
este motiv suficient pentru o deosebire de neconciliat, taiiow 
care era înalt şi subţire, alcătuit în mod sobru n diferite nuanţe 
de brun, lipsit de orice urmă de luciu riăgitor, avea o privire 


voalată, o comportare neutră şi iritabilitate secretă, care merge 
mână în mână cu o pre-[spoziţie pentru congestia ficatului. 
Celălalt, solid, mare robust, părea plin de organe sănătoase care 
functio-“ază tot timpul viguros, ca să-i menţină strălucirea 

— jegru “-e ca 0 

De la un an la altul el rămânea pe uscat cum sade pasărea 
pe o creanga, alit de încordată de dorinţa zborului în adevăratul 
său element, încât e de neînțeles de ce stă liniştită măcar un 
minut. Pentru marinar marea este adevăratul element, iar 
Marlow. Zăbovind pe uscat, era pentru mine obiectul unei 
neîncrezătoare compătimiri, ca pentru o pasăre care în mod 
tainic şi-ar fi pierdut credinţa în înalta virtute a zborului. 

“Toamen*? ^r tund*, “ul. F? Le<L „are p”î”eşu- 
“ucatov r scepU” enac_ î>om 

Warea'd” “oceM” epu” ^ la uâx 3 ssfss^ ^r: ^^ ca^ 
deş” 

Capitolul 

Î! I IYNE ŞI PQIHHIA 108 stăteam în picioare atunci când 
marlow, bronzat de soare şi domol în mişcări, se apropie de 
fereastra unde domnul Powell şi cu mine ne retras c s eram. 

— Care era numele norocoasei dumitale întâmplări? 

întrebă el. 

Domnul Powell tresări. 

O! Ferndale Un vapor din Liverpool. O construcţie 
complexa. 

Ferndale, repetă Marlow gânditor, Ferndale. 

O ştii? 

Prietenul nostru, spusei eu, ştie câte ceva despre toate 
navele. Pare să fi cu'reierat mările, cercetând îucruule cu toată 
atenţia 

Marlow zâmbi. 

Am văzut-o. Cel puţm o dată. 

Cea mai grozavă navă lansată vreodată pe mare, eclară 
domnul Powell cu putere. Fără excepţie. 

Părea o navă solidă, confortabilă, încuviinţă Marw 
Neobişnuit de confortabilă. Totuşi nu prea rapidă. 

Era destul de rapidă pentru un om rezonabil, când am eu 
pe ea, mărâi domnul Powell cu spatele la noi. 

Folosi nul 
Că1? Rta' de bale veroa râxu* su, reierea ia -L cunosc. 


Fe-'-“Ta, „^e <^^ut d*P* „. ^no* ^ Lâe. T<* ce aW ^t 
putea t acci nat. 

— Na. 

— Ai dreptate. Cea mai mare parte a căsătoriilor nu se fac 
cu nu scop gândit, rațional; dar asta nu le face mai puțin reuşite. 
Rațiunea, ca şi pasiunea, duce uneori pe un drum greşit. Ştiu că 
nu eşti un cinic. 

Marlow zâmbi, un zâmbet îndreptat spre trecut, căci nu 
purta pică celor pe care-l cunoscuse. 

— Căsătoria micului Fyne era foarte reuşită. Nu fusese 
făcută cu nici un fel de scop. Fyne, trebuie să ştiţi, era un 
pedestraş pasionat, îşi petrecea vacantele cutreierând toate 
meleagurile ţării. Gusturile lui erau simple. 

Punea foarte multă convingere şi perseverenţă în felul 
cum îşi petrecea vacantele, în sezonul potrivit îl întâlneai pe 
câmp pe Fyne, un bărbat mic, cu o faţă serioasă, cu pieptul larg, 
cu un rucsac ponosit în spinare, îndreptându-se spre vreo 
clopotniţă de biserică. Avea oroare de drumurile bine cunoscute. 
A scris o dată o cărticică numită ltinerariul drutneţului şi era 
recunoscut ca o auto ritate în privinţa potecilor Angliei. Astfel 
într-un an, ' străbătând câmpiile, după metoda lui, a intrat într- 
un fru moş sat din Surrey, unde a întâlnit-o pe domnişoara An 
thony. Simplu accident, vedeţi. S-au înţeles imediat oarte bine, 
probabil pe deasupra vreunui gard. Micul yne avea vederi foarte 
solemne în ce priveşte destinul emeilor pe-acest pământ, natura 
iubirii noastre părnântene, ' bligaţiile acestei vieţi trecătoare şi 
aşa mai departe. Pro-abil că le-a destăinuit şi viitoarei sale soţii. 
Vederile pmnisoarei Anthony asupra vieţii erau de asemenea 
arte precise, dar într-un fel diferit. Nu ştiu cum o fi rtat-o şi cum 
a peţit-o, îmi închipui că în mod clandesi şi sunt sigur că într-un 
mod deosebit de grav, în funii dumbrăvilor, în spatele gardurilor 
vii. 

— De ce clandestin? Întrebai eu. 

— Din cauza tatălui domnişoarei. El era un sentimental 
mitiv şi avea opinii ferme în privinţa prerogativelor 

Ca părinteşti. Era un orn cumplit; dar singura evidenţă 
cultăţii imaginative a lui Fyne era mândria lui pentru ilia 
nevestei sale. li stimula de asemenea şi ingenuozi-a. E dificil. 

— Nu? 


— Să introduci numele de fată al | tale într-o conversaţie 
generală. Dar simplul meu îl folosea pe căpitanul Anthony în 
acest s^op Altpj-atcie t -rea m de ce a * “feaU ca *,* sale se 
erau de leon A”010,„”'utv bat””-j-: care a^- străini cavernelor. 
&f şi sever cu a ^ feţa e JrP^^^rrs^” 

“tri” "SB” în tencieile pr îţiva ani de în t tat 

Fiica, poate a. vut Şi sclav 

— Şi c”/“rativ vo. 

Trăsăturile de caracter ale omului cavernelor de care 
fugea, 1 

După căsătorie, tatăl ei n-a mai vrut niciodată s-o vadă. 
Este greu de înţeles un egoism atât de feroce, decât doar ca o 
rafinată perversitate. Dar existau oarecari îndoieli asupra 
sănătăţii mintale a lui Carleon Anthony, cu mult înainte de 
moartea lui. 

Cea mai mare parte din cele de mai sus le deţin de la 
Marlow, căci tot ce ştiam despre Carleon Anthony era versiunea 
lui, rece dar fascinantă. Marlow m-a asigurat că menajul a fost 
foarte reuşit, ba chiar fericit, într-un fel serios, neteatral, pe 
deasupra fiind binecuvântat şi cu trei copii sănătoşi, activi, 
încrezători în propriile lor puteri, trei fete. Erau şi ele, toate, 
bune pedestraşe. Chiar şi cea mai mică mergea kilometri întregi 
daca n-o opreau. Doamna Fyne avea tenul bronzat şi purta 
bluze cu pieptul scrobit ca la cămăşile bărbăteşti, guler înalt şi o 
cravată lungă. Marlow îi cunoscuse într-o vară, la ţară, unde 
închiriau întotdeauna o casă pentru vacanţă. 

Aici furăm întrerupţi de domnul Powell, care declară ca 
trebuia să ne părăsească. Se schimba fluxul, ne anunţa el, 
depărtându-se brusc de la fereastră. Dorea să fie la bordul 
cuterului său înainte ca acesta să înceapă să se clatine şi, 
bineînţeles, avea să doarmă la bord. Când era în croazieră nu 
dormea niciodată decât pe cuter. Dispăru într-o clipa, fără multă 
ceremonie, dar fără să ne ofenseze, şi lăsându-ne sub impresia 
că-l cunoaştem de foarte mult timp. Felul deschis, sincer în care 
ne povestise startul său în viaţă făcuse ca relaţiile dintre noi să 
pară astfel. Nu ini-a trecut deloc prin gând că aveam să-l mai 
revăd vreodată. Dar Marlow îşi exprimă speranţa ă-1 va mai 
întâlni nu peste mult timp. 


— El navighează toată vara la gurile fluviului, aşa ă va fi 
uşor de găsit în orice week-end, remarcă el, unind clopoţelul ca 
să ne socotim cu chelnerul. 

Mai târziu 1-am întrebat pe Marlow pentru ce doreşte ă 
cultive această cunoştinţă întâmplătoare. Îmi mărturisi, 
cuzându-se, că era din simplă curiozitate. Eu mă laud că înţeleg 
tot felul de curiozităţi. Curioziatea în privinţa faptelor zilnice, a 
lucrurilor obişnuite, a amenilor obişnuiţi. Curiozitatea este o 
foarte respecta- 

„il c'nU P°^ to* -^ |* *$* -? SSâ& ianent cu cunosc to * 

Po 

SCOP origlnea.; la, ra iar la adus i soţiei sai. 

— Q lunga caia parcă 

—, „la „a stea '-^ yyne SoSSe venea sa & m socl fiantă. 
Doamna Fyne zâmbea mecanic (avea o dantură splendida) în 
timp ce împărțea ceai, pâine. Unt. Ceva care nu era chi-ir 
răceală, nici indiferență, dar un fel xde deosebită stăpânire de 
sine. O făcea să pară o excelentă guvernantă, foarte capabilă ş, 
i demnă de încredere; ca şi când Fyne ar fi fost un văduv, iar - 
copiii n-ar fi fost ai eî ci numai încredinţaţi grijei şi 
nesentimentalei sale priceperi. Te-ai fi aşteptat să se adreseze 
lui Fyne cu domnule”. Când îi spunea John, erai surprins ca de o 
familiaritate scandaloasă. Atmosfera acelei vacanțe era. Dacă 
pot să spun aşa, strălucitor de plicticoasă. Feţe sănătoase, 
tenuri blonde, ochi albaştri, dar nici un zâmbet sincer din partea 
nici unuia, decât doar de la-o tânără prietenă. 

Problema acestei prietene mă preocupa foarte mult. 

Cum şi de unde găseau soţii Fyne acele drăgălaşe 
creaturi, să vină şi să stea cu ei, nu-mi pot închipui. La început 
ani nebuneşte că veneau să-l amuze pe Fyne. Dar în i 
descoperit că ei nu le deosebea pe una de alta, era evident ca 
prezenta lor se datora solemnei sale ri. Fetele acelea veneau de 
fapt pentru doamna ic. pe care oi „-a tău cu o deferentă plină 
de admiraţie, răspundea unei necesităţi a lor. Şedeau la 
picioarele 

Erau ca nişte di” c-pole. Părea foarte ciudat. Pe Fyne i nu-] 
luau în seamă. Cit despre mine, mă făceau să t că nici nu exist. - 

După ceai. jucam şah şi atunci, veşnica gravitate a lui 'yne 
devenea u°or nuanţată de o vagă licărire interioară, părea a fi o 
slabă satisfacţie. De divina frivolitate a ui râs. Nu era capabi! 


Decât în faţa tablei de şah. Anu-ie poziţii ale jocului îi păreau 
mai comice decât orice ceva pe lume. 

Te bătea -de obicei? Intrebai eu. 

Da, mă b3-oa. Recunoscu Mărio w cu grabă. 

Astfel, ci şi Fyne. După ceai, jucau două partide. Copiii 
împreună pe-euară. Cu gravitate, aşa eram te-ai la copii; lui 
Fyne, iar doamna Fyne se ducea ac mii cj piietena din 
săptămâna aceea, în-"eauna. Imediat d'j”ă ceai. Se plimba, 
cuprinzmd cu tul talia prietenei. Marlow povestea că doar cu una 
prietene a avut ocazia să vorbească şi as La cu 

EST] 

De 

— „ orice din jos ca s-p J -jdie. L-a sa vate. 

Vocn rtaEa îmi strigă de la distanţă cu disperare: Poate 
veţi binevoi să-l aduceţi acasă. Eu nu mai pot aştepta.' u - „. 

„ „Dar nu vreau sa am răspunderea acestui cnne, am ripostat eu 
şi, coborându-mă de pe maldărul de iarbă, am înaintat către ea. 
Arăta foarte ofensată, aparent pentru că o părăsise câinele., 
Dar, am sugerat eu, dacă îmi daţi voie să merg cu 
dumneavoastră, câinele ne va urma.! ' Porni fără să-mi 
răspundă. Câinele se avântă brusc la drum, în plină viteză, 
depărtându-se de noi într-un mic nor de praf. Dispăru un 
moment din ochii noştri dar imediat îl găsirăm şezând pe iarbă. 
Sufla din greu la umbra unui gard viu, cu ochi strălucitori, dar se 
prefăcea că nu ne vede. Nu schimbaserăm nici o vorbă până 
atunci. Fata de lingă mine, trecând pe lingă el, îi aruncă o privire 
plină „El s-a oferit să meargă cu mine, „spuse ea cu 
amărăciune. 

Abr 

^ cot^ru i” doainnei e excursii ^ ^ ca <} e când o v? 
FULnUI de st 

FYne. Faţa ei are, îndt an; „ţST ŞedeamV**!' 

^. Vrednicei nicL *a,, de iarba mct „Şi pe urmă v-a părăsit! 
Am compătimit-o eu. Nu e deloc cavaleresc din partea lui. Dar 
aceasta nu e decât lipsă de tact. Cred că voia astfel să 
protesteze împotriva temerarelor dumneavoastră procedee. De 
ce v-“aţi apropiat neie, „„ -v aco”atât de nmlt de marginea 
carierei? S-ar fi putut ca păşi JIIQ - -r ce misterios m°, ga ^ niân- 
tul să cedeze. N-aţi observat în fundul râpei un brad 


? S-a răsturnat chiar dimineaţa trecută, după ploaia e 
peste noapte., „Nu înţeleg de ce n-aş fi temerară dacă aşa îmi 
place.” Mă enerva maniera ei bruscă de a-şi susţine fapta 
ebunească şi i-am răspuns că sunt de acord, pe un ton are 
aproape sugera că din partea rnea putea să-şi frângă i gâtul. 
Asta era cu mult mai mult decât aş fi dorit, dar -mi plac fetele 
nepoliticoase, îi fusesem prezentat doar o zi înainte, la masa 
rotundă de ceai, şi abia dăduse se vin când nu t meu. 

Văzut, dar el &e <- vV^^^v^^A*? ^ ° mai făcu remarc 
„(ar eî se cuiu^r ' “cu uz ^f. -eia un câine * * * încercat sa 
lăuntrica. A ţ _t ăTânăra se „_ ^”^Ci M Illuoa IIJLUllua Ue ueai, 
şi aoia dăduse 

66 r tcat prin orice fel a ^^ încruntară ^V^I^ cap la 
prezenure; nu-i reţinusem numele, dar i-am dC “ţorâncenele-i 
arcuite s expreslai alnervat_ sprâncenele frumos arcuite, care, 
după spusele 

^^ w Se aproape lunoaaa. Ap & ^ data P |zionomişiil<) r! 
Sunt un semn de 

? A ° ^ltvicită. Vino aici. B -^ ri ^; esUI! L „afinam 
înfăţişarea în linişte. Părul îi era aproape nd 1-e conv i deprimat, 
in” ^^ “becila”x. ^^tgru, ochii albaştri, adânc umbriţi de 
gene lungi şi negre. 

Şi-o câini Ştiu sa um căpătase puţină culoare. Privea drept 
înainte; col-buzelor, dinspre partea mea, era puţin lăsat în jos; 
„i“ t)huncăi* +* Am continuat sadice 

== SR a 

— Reral6 Sca cu peri-^m°S Fyne ta =, “ovinciala, uto 
cam ascuţi a^g- ^ s-o u^ dar 

^eratle-S,„ Dai ^ P^/dfaccideat i cu P^^^ Silor l-y^6,1”, 
^l Provincia” de a °,„-to deprimarea „rma tautat~a v dictu ca sa 
evite depr n. are de n uroruiu; v ^ bărbia oarecare con-^ -^ ^i. 
ua” - în caz ț^^ajde a Se ^deprimarea sărmamta>^ “talitatea 
P^ov ^ ca Să evite. DeP bar „. Are de procuroruiu, J dtd 

^^ dl^a ocazie unei anct^ ^^ 0 te 

: a la, Sinucidere, cu rmP leagă ca ea. 

— Trl 

=as& (tm) rs ci habar n-are: u* rocuroruiu; Lericita, arn 
SpUS t-ei ancD-^^, mei iU„^1 ur „t” 

1 “Idea ocazie unei u aţia unei dat oste. 

^ n^sf Sw^; ^^ 


^^tcăP^^gn^ L LLL îraPat * 

P1”"', vorbeam astie, eiam ^ 

—^/^-st^ssssS. 

R^g^s^^^g, VOCII -ei', S>ele dese ii „au un* îe” ire raa 
fac ^_ 

S^3, iSPr^ums^; g ioarte ' 

^C” A? Ta Fruntea înnourata gur caracier-a, 

^edea^^VSimă | ^f^persona^- it _” gr d dădea, ştnl, G 
-~ „vivea o ec eram 

Avusese o să devină un om tăcut. Dar, fără îndoială, 
încheie Fyne; ca şi cmd ar fi fost vorba de un mister, fiind 
amândoi marinari, vom găsi multe să ne spunem unul altuia. * 
Acest lucru n-a fost niciodată limpezit. Eu am fost reţinut în oraş 
de la o săptămână la alta, până când părea că nu mai face să 
mă întorc. Dar cum îmi păstrasem camerele de la fermă, ra-am 
decis să mă mai duc pentru câteva zile. 

Era târziu, pe-nserate, când am coborât în, mica noastră 
staţie de ţară. Ochii îmi căzură fără greş pe spinarea lată şi 
picioarele muşchiuloase, în ciorapi de ciclist, ale micului Fyne. 
Trecu repede de-a lungul vagoanelor, către capătul trenului, 
care porni imediat, lăsându-l singur la capul peronului rustic. 
Când se întoarse acolo unde mă aflam, observai că era foarte 
tulburat, atât de tulburat încât uitase chiar de convenţionalul 
obicei de a saluta. „O I”1, exclamă când mă recunoscu şi se opri 
nehotărât. Intrebân-du-1 dacă aşteptase pe cineva, să vină cu 
trenul, păru să nu ştie. Murmură ceva incoherent. M-am uitat cu 
atenţie la el. După toate aparențele era treaz, afară de asta era 
absurd să-l suspectezi pe Fyne de neglijarea vreunei reguli de 
bună cuviinţă, mai importantă sau nu, mai mică sau mai mare. 
Era de asemenea o persoană prea serioasă şi prea chibzuită ca 
să înnebunească subit. Dar pentru că părea să fi uitat că are o 
limbă în gură, m-am gândit să-l las în pace, cu misterul lui cu 
tot. Spre surpriza mea, m-a urmat în afara staţiei şi se ţinea 
după mine, deşi nu-1 încurajasem. Totuşi nu i-am respins 
încercările de a face conversaţie. Spunea că nu se mai aştepta 
sa vin. Mă considera plecat definitiv. Vremea fusese frumoasă 
tot timpul şi aşa mai departe. Am înţeles de asemenea că fiul. 
Poetului îşi scurtase şederea la ei şi se întorsese cu o zi în urmă 
la nava sa. 


Această informaţie nu mă impresiona decât prea puţin. 
Crezând cu moderație în ereditate, ştiam prea bine cât de fiult 
modelează viaţa pe mare un om, atât în înfăţişarea ui 
exterioară, cât şi sufleteşte, imprimându-i un caracter rozaic - 
căci un marinar nu e un aventurier, N-am xprimat nici un regret 
că scăpasem ocazia de a*-l cu-oaşte pe căpitanul Anthony şi 
înaintam pe drum tăcuţi de dnd. De°t tkcerea pe nea*- _ 

Wnerupsejţ d m. boftorosi ei L doa. _' I^S&V-*' ^ S^pr” 

*' „rtrVita u”1(r)f^ndea sosireanicl o pn nesabu11' dintre 
cu”-x r; ce sila, ^, e sa pe^ 

^ rofarte^rite'. Petea Citaţie „ „ţ”, voi 

&SS ^ rra% L &^ Ss” 

^AI Fo”? J? ^^^ ia ta 

^nenuşca-vdepovesuârca a= - fiav; r^r (tm) ^Prd^/: -rd^ 
^ jsl iV^: aasitui şi ^r^. A * le^ P^ier, kfre tete. ^Si sale. 

Toate acestea cu o solemnă stăpânire de sine şi pe un ton 
bine măsurat. Totuşi, întrucâtva, aveam irezistibila convingere 
că era exasperat de ceva anume, în nelegiuita speranţă de a mă 
amuza pe spinarea unui semen în nenorocire, 1-am întrebat 
direct: „Ce se întâmplă? Ce nu e în regulă?” 

Era în neregulă faptul că dispăruse o prietenă. Lipsea 
exact de la ora şase dimineaţa. Femeia care face menajul o 
văzuse la acea oră ieşind din casă, ca să se plimbe. Părerile 
pedestraşului Fyne erau destul de largi în ceea ce priveşte o 
plimbare; dar fata nu se întorsese pentru dejun, nici pentru ceai, 
nici la cină. Nu venise nici pe potecă, nici pe drum, nici cu 
trenul. El fusese împotriva efectuării unor cercetări. Ar fi stârnit 
clevetirile întregului sat. Soții Fyne o aşteptaseră sa apară dintr- 
un moment în altul, până când umbrele nopţii şi tăcerea 
somnului pusese stăpânire încetul cu încetul pe întinsul şi 
paşnicul peisaj rural din jurul casei. 

După ce-mi povesti toate acestea, F^ne rămase 
stingherit, cuprins de suferinţă şi de nehotărâre. Ca să se ducă 
la culcare nici nu putea fi vorba - şi nici nu putea face vreun 
demers la ora aceea. Ce să facă, nici el singur nu ştia! 

L-am întrebat dacă era vorba de domnişoara pe care o 
văzusem cu o zi sau două înainte de a pleca la oraş. Nu-şi 
amintea. Era fata cu ipărul negru şi ochi albaştri? l-am rnaî 
întrebat. La drept vorbind, n-ar fi pu'ul spune ce culoare de ochi 


avea. Nu avea spirit de observaţie decât pentru particularităţile 
potecilor, domeniu în care era o autoritate. 

M-ani gândit cu uimire şi cu oarecare admiraţie că tinerele 
disâpoie ale doamnei Fyne erau pentru gravitatea soţului ei, 
nimic mai mult decât njşte umbre tiecătoare. Totuşi, cu 
oarecare ezitare, Fyne se aventură să afiirne cada; părul fetei 
er? De-o culoare închisă. 

„. Am avut mult de furcă cu fata asta de la început până la 
sfirsât, explică el solemn, apoi, sărind în sus ca împins e un arc, 
îşi înşfacă şapca de pe masă. S-ar putea să se întois acasă, 
stiigă cu vocea lui de bas.” Am ieşit după el, afară pe drani. 

Inima iloare „ant& “ar, e a”nea neu pvenimentul. 

^ ro. UŞĂAa educata ta ^ t b&gate w^ ' întâropln 

^,„ Se ale dd”„,W^ Casata. Pent” ^ “ai f” “atitudine rece 
^, Lgoiste a ^e & n îmi părea oarecum rău de el. Era atât de 
îngrijorat! Suferinţa solemnităţii, în acelaşi timp, întâmplare-a 
mă amuza. Nu priveam printr-o prismă tristă fapta acelei fete 
fugare, într-un fel, nu puteam. Dar n-am spus nimic. şi nici'unul 
dintre ei n-a spus ceva. Şedeam în jurul masei aceleia mari şi 
rotunde, de parcă ne adunaserăm pentru o conferinţă, şi ne 
priveam unul pe altul într-un fel de consternare prostească. Aş fi 
sfârşit prin a râde deschis, daca n-aş fi fost împiedicat în 
această indecenţă de bietul Fyne, care începu să se poarte în 
mod absurd. 

Declară cu gravitate şi durere că se va duce la poliţie a 
doua zi de dimineaţă, să afişeze anunţuri cu descrierea fetei, că 
va pune oameni să dragheze fundul lacurilor pe o întindere de 
mai multe mile. Te făcea să te înflori. Am sugerat că ar fi bine să 
înştiinţeze rudele fetei. Mi se părea o idee foarte firească. Dar 
Fyne şi soţia lui schimbară o privire atât de semnificativă, încât 
m-am simţit de parcă as fi făcut o remarcă lipsită de tact. 

Doream realmente să-l ajut pe bietul Fyne; şi când mi-am 
dat seama că suferea ca bărbat din pricina imposibilității de a 
acţiona, şi de aşteptarea aceea pasivă, am spus.: „Până mâine 
nu se poate face nimic. Dar fiindcă mi-ai dezvăluit natura 
gândurilor clumitale, îţi voi spune ce s-ar putea face imediat. 
Putem merge să ne uităm în fundul acelei vechi cariere, _ care 
se află la acelaşi nivel cu drumul, cam la un kilometru depărtare 
de aici.” 


La aceasta soţii făcură ochii mari şi atunci le-am povestit 
despre întâlnirea mea cu fata. S-ar putea ca lucrul să te 
surprindă dar te asigur că până în clipa aceea n-am privit 
lucrurile sub aspectul acesta. A fost ca o revelaţie îndrumătoare, 
trecutul aruncând o lumină sinistră asupra viitorului. Fyne 
deschise gura cu gravitate şi tot cu gravitate o închise. Nimic 
mai mult. Doamna Fyne spuse: „Ar fi bine să vă duceţi să 
vedeţi”, cu un aer ca şi când | calmul ei ar fi fost înţepat cu un 
ac într-un loc secret. 

lar eu - ştii ce stupid pot fi uneori - am întrezărit icu 
dispreţ pentru prima dată că, stimulând fantezia mor-lbidă a lui 
Fyne, am căzut eu singur în ea, alegându-mă perspectiva unor 
noi alergături. Şi ce rău îmi părea că vorbit! Ştii cat de puţin îmi 
place sa merg - celi. 

Mar iului en forţa într-o scai mea > Jcina, o unui vas _ 
<*<*e ss* a o”-ea-f”ceMneatins, pentru ca doar un eventual 
cadavru în fundul unei cariere, să-mi amuţească sinceritatea. 

Căci 

Gura ca de prăpastie a carierei arăta ameninţător de 
impresionantă. Recunosc că atât eu cât şi Fyne am ezitat o clipă 
înainte de a ne avânta din drum în tufişurile ce creşteau pe o 
mare întindere la picioarele înaltului zid de calcar. Tufişurile 
erau pline de rouă. Mai erau pe acolo şi gropi ascunse, pline de 
noroi. Ne-arn târât în patru labe, am căzut şi am dibuit, pipăind 
pământul cu mâinile noastre. Eram uzi, juliţi. Mânjiţi de noroi pe 
haine. Deodată, Fyne căzu brusc într-o groapă ciudată, probabil 
vreun cuptor de ars varul, scos din uz. Vocea lui se ridica 
disperată, mai mult ca oricând solemnă şi profundă. Aceasta a 
fost descărcarea comica a unei situaţii absurd dramatice, în 
timp ce-l trăgeam afară, mi-am permis, în fine, să râd tare. 
Bineînţeles, Fyne n-a râs. 

A^A&sst%&z3*ss&Lto^-un spat*1. U. omauitat m ^ mod 

N 

*se? JV 

Nu e nevoie să mai spun că n-am găsit nimic, după o 
cercetare cât se poate de conştiincioasă. Fyne a împins 
cercetarea până la o baracă dărăpănată, pe jumătate îngropată 
într-c vegetaţie îmbibată de rouă. Aprinse mai multe chibrituri, 
ca să fie absolut sigur că fugara prietenă a nevesti-şi nu se 
ascunsese pe acolo. Scurtele pâlpiiri îi luminau chipul grav şi 


con, 


impasibil, şi atunci mi-am dat drumul de-a binelea şi am râs în 
hohote. 

L-am întrebat dacă presupunea într-adevăr că o fată In 
toate minţile ar fi mers să se ascundă în baraca aceea; fi dacă 
da, pentru ce? 

&dinca 

Plin de dispreţ faţă de veselia mea, îşi mormăi doar v^el 
gratitudinea în profundul său bas, că n-o găsiserăm i^- Ca, *,- 
Inicăieri, pe acolo. Devenind extrem de sensibil (un efect de 
fata. Pen x '. W. dailal iritaţiei) la tonalităţile - aş putea spune - 
acestei vexat de “t'aimanaferocitatea ^ iv”osp o consideram 
neUu: rezător ia ^ ciudat aei ţmperfectă, rezervată, cu un ochi 
încă'asupra posibilităAm Z! S-se un moment, &_ ^^ te-aţilor ce 
le ofereau iazurile din împrejurimi. Şi îmi amintesc el, °? ^; 
napoi delocf. {ost moarta. ^. ^ tireţa am râSj am rig din ^^. 
Nima ^ ^^ ^^ nU Da da, chi”” tip de bărbat gaia ludecat 
Ceea ce într-adevăr mă enerva, era iuţeala cu care „“zat Vezi, 
eşti un „pc& ^^ pot eu ^^ delergea. Deosebirile de concepiii 
politice, etice şi chiar „ e destulă î^ “toare retic” ' mod nece* 
etice, nu ridică antagonisme grozave. Opinia cuiva, stul, pot să 
se mai schimbe - de fapt chiar aşa se în-Chiar concepţia “cuiva 
despre virtute depinde înalte, fssst”.pr=',,, „„ să spun aşa, 
nUatea lui Ma* „„ectWrrfaceri, ani simţit că era vorba doar de c 
gratitudine 1C1,.4. O or retio“irl” f. „.” câw*. 

Ori 

T os1”-5 terape- 

—^'^ceea W^^priv-^ * 

^U” D mentul meu ^ pleltlperam mperaraew, te un ^ t- 

oo otoWs; ffi ic. 

Sv cidă, declarai 

De fapt nu era nici farsă, nici tragedie. 

Ajungând m fata casei, o zărirăm pe doamna Fyne 
înăuntru, şczând încă în lumina puternică, la masa rotundă, cu 
braţele încrucişate. S-ar fi zis că nu-şi mişcase capul nici cu un 
centimetru de când plecaserăm noi. Era uimitoare: crud de 
uimitoare. De ce crud? Nu ştiu. Poate pentru că o vedeam eu 
atunci într-o lumină crudă. Vreau să spun, material crudă, în 
lumina unei lămpi fără abajur. Concluziile minţii noastre depind 
aşa de mult de senzațiile fizice momentane, nu? Daca lampa ar 


fi fost umbrită, poate că m-aş fi dus acasă după ce mi-aş fi 
exprimat politicos participarea la necazul lor. 

Să pierzi o prietenă în felul acesta e neplăcut. Şi e şi 
misterios. Atât de misterios încât un astfel de mister se lipeşte şi 
de oamenii cărora li se întâmplă asemenea lucru. Deşi la drept 
vorbind nu i-am înţeles niciodată pe soţii Fyne. El cu 
solemnitatea pe care o extindea chiar când îşi mânca felia de 
pâine cu unt; ea, cu aerul acela de detaşare şi hotărâre în a 
înfrunta obişnuitul curs al vieţii ei searbede, în care tăiatul pâinii 
şi al untului îmi apărea, până la urmă, cel mai periculos episod. 
Câtva timp m-am amuzat, presupunând că pentru minţile lor 
această lume a noastră trebuie să aibă un aspect copleşitor şi 
că minţile lor conţineau gânduri grozav de serioase şi extrem de 
disperate - şi am încercat să-mi imaginez ce viaţă palpitantă 
trebuie să ducă ei în inscrutabilele adâncimi ale fiinţei lor. Lucrul 
acesta din urmă era dificil pentru o persoană fluşturatică (sunt 
sigur că pentru soţii Fyne eu eram o persoană fluşturatică), iar 
amuzamentul în sine nu era prea rnare; totuşi - la ţară - departe 
de orice stimulente mintale! Eforturile mele îi învestise cu un fel 
de profunzime amuzantă. 

Când Fyne şi cu mine am intrat în cameră, în familiară şi 
rece a lămpii, potrivnică, jocurilor imaginaţie, i-am văzut pe cei 
doi dezbrăcaţi de orice u care mă amuzasem să-i îmbrac ca să 
fac haz. “rau “destul de ciudaţi. Dar există oare vreo fiinţă 
omeFţească sa rm'fie. In secret, mai mult sau mai puţin ciu-iţă f 
r^ (tm) v La uncare ar fi fost însă secretul lor, pentru mina atins 
tvţa tfyne 

Pgreutatea ceva. ^disti putea cu, - -p tinuat cu amncicasu 
I<Su ޔu subita 

*fiat r,;"Sertatea * as&, erau „ celaşi şi ei tul, î rezulta' 
vorbise atunciar 

"o “resr” aş 


Sc* ace*. 

Bra 

ÎnjfaOrdinai; a &* _ doa“a; s-o w şi sa r-o 

"=" 2ss f tolte dto ca raţie suu,- ,” nr. nii ll,: T'. „. Tiu uc 


-r ^i solemn aTU V, înr picioarele ^ solemaţi. 
Atâta cu sv darea 
— p. toate labele, itru ţătrunza”r c”Ortaetol. 


'„Pe dracu a vrut! Strigai eu. Ce-i aia că a vrut să.; Aşa, 
dintr-o dată, oricum, fără să-i pese de nimic. Am avut privilegiul 
să întâlnesc pe acea bruscă şi nesăbuită domnişoară şi trebuie 
să spun că, cu aerul ei de victimă furioasă.”,. Exact”, spuse 
doamna Fyne, cu totul pe neaşteptate, ca o capcană de fier care 
se închide brusc. M-am holbat la ea. Cât de provocatoare era! 

Am pornit să-mi termin tirada: M-a frapat de la prima 
vedere ca cea mai nerezonabilă şi încăpăţânată fată din câte. 

„ „De ce artrebui ca o fată să fie mai rezonabilă decât alte 
persoane? Decât orice bărbat, de exemplu?” întrebă doamna 
Fyne, cu încă o şi mai mare pretenţie de responsabilitate în felul 
ei de a se comporta. 

, Bineînţeles, am exclamat eu, nu prea tare, e adevărat, 
dai* convingător: Aşadar sunt vrednice să fie desconsiderate 
sentimentele prietenilor, ale rudelor sau chiar ale străinilor?” Am 
întrebat-o pe doamna Fyne dacă nu era de părere că e un fel de 
datorie să arăţi o elementară consideraţie nu numai pentru 
simţămintele naturale, dar chiar pentru prejudecățile semenilor 
tăi. 

Răspunsul ei mă ului: „Nu pentru o femeie”, spuse ea. 

Chiar aşa. Mărturisesc că am rămas cu gura căscată. Şi în 
această stare de înmărmurire am descoperit adevărata natură a 
doctrinei feministe a doamnei Fyne. Nu era nici politică, nici 
socială. Era o doctrină uluitoare. O doctrină practică, 
individualistă. Nu mi-ai mulţumi dacă ţi-aş expune-o pe larg. Dar 
adevărul e că nici ea singură m-a lămurit pe deplin. Trebuie să fi 
fost lucruri care erau potrivite să le asculte un bărbat. Dar, pe 
scurt, i atât cât zăpăceala mea mi-a permis să înţeleg naiva or 
atrocitate, era cam aşa: că nici o consideraţie, nici o elicateţe, 
nici o înduioşare, nici un scrupul, nu trebuie stea în. Calea unei 
femei (care, prin simplul fapt că e mele, e o predestinată 
victimă a condiţiilor create de siunile egoiste ale bărbaţilor, de 
viciile lor, de abomibila lor tiranie) şi nu trebuie s-o împiedice să 
ia cel U direct drum pentru a-şi asigura o existenţă cât mai ţsoi 
cttat. 

Tată ^ u-vjtav<* ^ofTeU^ „vpti*.<* ^ r 1- to ac r°' ttf 
ridic' caz la r^H1^ &* *% 

U5ca Pe „ voitLeldoar sa ace 

*” tp n° îoai casa lor. Şi le-aş fi expediat-o a doua zi 
dimineaţa, la prima oră. Presupuneam că ar dori să comunice cu 


rudele fetei, cel puţin pentru a dispune în privinţa bagajului. 
Fyne. Care în clipa aceea arăta cam descurajat, mulţumi şi 
refuză. 

„. Nu există nici o rudă, spuse el grav. „Niciuna! 

„ exclamai eu. De fapt nici una', tăie scurt doamna Fyne. 
Curiozitatea mea iar se trezi... A! Înţeleg. Orfană!” 

Doamna Fyne îşi întoarse privirea tăcută, iar Fyne spuse 
impulsiv: Da!', ca apoi să-şi atenueze afirmaţia printr-un ciudat., 
într-o oarecare măsură'. 

Mi-ani dat seama că erau foarte încurcaţi; m-am înclinat în 
faţa doamnei Fyne şi am ieşit din casă, pentru _a da piept în uşă 
cu chinuitoarea revelaţie a Imensităţii Universului. Noaptea nu 
era destul de avansată ca stelele ă fi pălit: iar pământul îmi 
părea şi mai profund ador-tiit. Poate pentru că acum eram 
singur. Neavându-l pe yne cu care să-mi potrivesc pasul, m-am 
lăsat mai; uiând purtat de paşi decât să merg, propriu-zis, în di- 
(îa casei de la fermă. A te lăsa dus sau a pluti, este Agurul fel 
odihnitor de a te mişca (întrebaţi orice navă: ă nu e aşa) şi, de 
aceea, cel mai potrivit pentru medi-,„e. Şi mă gândeam: ce 
înseamnă „a fi orfan într-o oare-o măsură!'? 

Nici un grad de solemnitate nu putea face această laraţle 
altfel decât bizară. Ce ciudată condiţie! Pro-il numai unul din 
părinţi era mort? Dar nu, nu putea şa deoarece Fyne spusese 
mai înainte „nu există nici dă'1 -cu care să comunice. Niciuna! Şi 
atunci amin-s”u-mi de stropşitul. De fapt niciuna”, gândurile 
mele dunară în jurul acestei domnişoare ca un mai tan-obiect de 
speculație. 

(lă întrebam - şi întrebându-mă mă îndoiam - daca ncnte 
ea însăşi înţelegea teoria pe care mi-o expu-Orice poate fi spus, 
în adevăr ar trebui să fie spus, î să ştim cum s-o spunem. Ea 
probabil că nu ştia. Destul de inteligentă pentru asta. Nu avea 
nici pantere despre lume. Întrebuinţa cuvintele aşa cum ar 
putea să întrebuinţeze nişte pilule otrăvitoare, 

Vreo de duc n< nu el _ ţ>oe, de pe: ap sus; 

^ Pe] ' sotnn 

~al lipsită de scrupule, îmi fulgeră prin minte. Ce mai 
salată de idei imorale punea ea în capul acestor tinere prietene! 
Nevinovată şi bună creatură, vrednică soţie, excelentă mamă 
(de tipul strict al guvernantei), era tot atât de nevinovată în 
privinţa consecinţelor, ca orice filosof determinist. 


I>nipar oarf e>; lra 

—”" f-^; cs 

Ut, P*z*ţ. Cu ev} ' ei de ^”de ort,, 

Cit despre onoare, ştii dumneata, e o foarte bună 
moştenire medievală, la care femeile nu s-au repezit niciodată. 
Nu e pentru ele. Deoarece trebuie să luăm ca principiu general 
că femeile obțin întotdeauna ceea ce doresc, trebuie să 
presupunem că onoarea n-au dorit-o. In plus, sunt lipsite de 
decentă. Vreau să spun, decenţă masculină. Prudenţa de 
asemenea le e străină - adânc rezonabila prudență, care e 
gloria noastră. lar dacă o au, fac din ea o chestie pasională, de 
nici însăşi mama ei, vreau să spun mama prudentei, n-ar mai 
recunoaşte-o. Prudenţa pentru ele e ceva care le dă senzaţii, ca 
şi restul şiretlicurilor pămmteşti. „Senzaţie cu orice preţ” este 
deviza lor secretă. Virtuţile toate nu le ajung; vor să aibă şi toate 
crimele pentru ele. Şi de ce? Pentru că în această deplinătate 
există putere - felul de senzaţie care le place cel mai mult. 

Atunci 1-am întrerupt: 

^^gr-^, ^, *> e^S î^ec. 

Foar^ Laa 

^m^fi^, , de 

Te aştepţi poate să fiu de acord cu toate acestea? 

Nu. Nu e necesar, răspunse Marlow, supărat de 

— Treruperea elocinţei sale, dar cu un mare efort de 
amailitate. Nu e nevoie nici să înţelegi. Dar lasă-mă să contaţii 
dit +! tă O Ai anina sista MĂ = eta 

(SSD LC ASA IS e ap a ce see NU AIE S 
“teagem _ : vIC3Aca' a: ni sl-* a lui: cu astfel de predispoziţii, 
ceea ce lei împiedică pe -mei - ca să întrebuinţez fraza unui 
vechi şef de echi-oj, o cunoștință a mea, care o aplica 
descriindu-l pe iCail'-“ur. A a e“i”pitanul său - ceea ce le 
opreşte zic „să vie pe punte a a aiu'1-” JI s* ne “ac” z^e 
fripte” este acel cevaliin ele, precis şi este c “QSţ ajjţisterios, 
care acţionează şi ca frână şi ca inspiraţie, pe urt, feminitatea 
lor de care cred ele că pot scăpa straie v^I^! N^u~se dm §reu> 
“ar “e care nu Pot Şi nici nu vor. li” vreodată să scape, aşa că 
putem conclude că, cu curaj, lumea este şi rămâe în suficientă 
juranţă. Dar ca iubitor de pace şi îmblânzit de această Aluzie, 
mă pregăteam să mă bucur de o zi frumoasă, j vi chiar era o zi 


frumoasă, o delicioasă zi în care oroa-infinit era acoperită de 
splendida boltă albastră, îălaiă; doar cu 

LUncţio 

Le e\par a dezumflarea solemnităţii. Interesul meu, 
bineînţeles, se redeşteptă. 

„Dar stai, îi spusei eu. N-au plecat împreună. E doaro 
bănuială, sau ea scrie că.” „S-a dus după el, declară Fync pe un 
ton ameninţător. Au aranjat mai dinainte. Ea singură 
mărturiseşte.” 

Adăugă că asta era foarte scandalos. L-am întrebat dacă 
ar fi preferat ca cei doi să fi plecat împreună şi pe ce temei îşi 
baza această preferinţă. Pentru mine era o adevărată distracţie, 
gândindu-mă că şi Fyne fusese un mire fugar, de care s-a scris 
pe atunci şi în ziare, căci defunctul poet, indignat, n-a păstrat 
nici o discreţie şi a căutat să răzbune ultraglul în rnod public şi 
într-un fel absurd, înaintea unui judecător fără perucă. Gestul de 
descurajare al mâniei lui Fyne îmi tăie însă pofta de a face haz 
pe socoteala lui. Dar nu m-am putut opri să nu-mi exprim 
mirarea că doamna Fyne nu detectase imediat ceea ce se punea 
la cale sub ochii ci. Se presupune că femeile au un ochi care nu 
dă greş. 

El îmi răspunse că soţia lui fusese prinsă de o lucrare. Mă 
întrebasem întotdeauna cu ce îşi ocupa ea timpul. Scria. Ca şi 
soţul ei, a publicat o cărticică. Mult mai târziu am văzut-o. Nu 
avea nimic de-a face cu mersul pe jos. Era un fel de ghid pentru 
femeile cu probleme (şi toate femeile au probleme), un fel de 
teorie concisă şi practică a moralității libere a femeii. Te făcea 
să râzi de simplitatea ei transparentă. Dar am aflat mult mai 
târziu cine era autoarea. Bineînţeles, nu 1-am întrebat pe Fyne 
în ce fel de lucrare era prinsă nevasta sa, dar mă minunam în 
sinea mea de completa ei ignoranță în privinţa lumii, a 
propriului ei sex şi a celorlalte feluri de păcătoşi. Totuşi de unde 
căpătase experienţa? Tatăl său o ţinuse închisă. Căsătoria cu 
Fyne era desigur o schimbare, dar numai un alt fel de 
claustrare. Mi-ai putea spune că simplul dar al observaţiei ar fi 
putut fi deajuns. Mă rog, da. Dar atunci, aşa cum se erijase în 
ghid şi în profesoară, nu era nimic surprinzător pentru mine să 
descopăr că este oarbă. E în perfectă ordine. Era o persoană 
profund inocentă; numai că nu se cuvenea să-i spini asta soţului 
ei. 


Capitolul Hi apropiatei i rămase uTinfl a e P js- „Ift -rs. 

— S a * -” ' pe ascuns cu ea, ca să se ridice. Nthony, fiul.” 

Fyne 

E ° * Cutate cu greutate suspin. 

„Presupun că e săracă, observai eu. După o mică tăcere. 
Dar la urma urmei.” „Nu ştii cine e”. Fyne îşi redobândise 
obişnuita-i solemnitate. 

Mărturisii că nu-i reţinusem numele când soţia lui făcuse 
prezentările. Era ceva care începea cu S, nu? Atunci Fyne, cu un 
calm perfect, spuse că n-avea importanţă. Numele nu era 
adevăratul ei nume. 

„Vrei să spui că mi-aţi prezentat o domnişoară sub un 
nume fals?” întrebai eu, amuzat la gândul că zilele minunăţiilor 
şi a miracolelor nu trecuseră încă. Faptul ca teribil de serioşii 
soţi Fyne să facă un lucru atât de excepţional, era pur şi simplu 
descumpănitor. Cu o enunţare mai grăbită decât în mod 
obişnuit, micul Fyne îşi arătă încrederea că nu aş pretinde scuze 
pentru o astfel de iregularitate dacă aş cunoaşte adevăratul ei 
nume. Un fel de căldură se strecură în vocea lui joasă. 

Am încercat să ajutăm fata asta. În fel şi chip. E fiica şi 
singurul copil al lui de Barral. 

Se aştepta în mod evident să producă senzaţie; îşi ţinea 
ochii pironiţi pe mine, pregătit să mă vadă uimit. Dar eu i-am 
întors doar privirea, ridicând din sprâncene. Câtva timp ne 
uitarăm unul la altul. Conştient de a fi condamnabil de ignorant, 
am bâjbâit prin întunecimea minţii mele: de Barral, de Barral. Şi 
dintr-odată, zgomot şi lumină izbucniră în mine. ca şi când o 
fereastră a memoriei mele s-ar fi deschis dintr-odată asupra 
unei străzi din centrul Londrei. De Barral! Dar se poate să fie 
acelaş? Desigur că nu! 

„Financiarul?” am sugerat, pe jvmăiate neîncrezător. 

„Da,” spuse Fyne, şi în clipa aceea, solemnitatea 
înnăscută a vocii lui, părea curios de potrivită. „Ocnaşul.” 

Marlow mă privi semnificativ şi remarcă, pe un ton 
lămuritor: „Nu te-ai fi gândit niciodată la de Barral ca având 
copii sau ca având alt cămin decât birourile societăţii „Globul”, 
sau vreo altă existentă, asociaţii sau interese decât numai 
financiare. Cred că îţi aminteşti crahul. 

„Eram pe Oceanul Indian în epoca aceea, spusei, dar, 
bineînţeles.” „Bineînţeles, interveni Marâow, toată lumea,.” 


Poate te vei mira de încetineala cu care am recunoscut 
numele. Dar ştii că memoria mea este pur şi simplu un 
mausoleu de nume proprii. Zac acolo neînsufleţite, aşteptând să 
fie atinse de bagheta magică - şi nu prea grăbite sa se ridice 
când le chemi. Numele este primul lucru pe care-l uit la un. om. 
Şi adesea ultimul, ar fi drept să adaug; aceasta şi explică faptul 
că am atâtea amintiri anonime, în cazul lui de Barral el a Intrat 
în mausoleul meu în compania atâtor nume ale propriei lui 
creaţii, incit realmente a avut de străbătut un monstruos maldăr 
de schelele oribile înainte de a veni în faţa mea, la chemarea 
magicianului Fyne. Tipul avusese o imaginaţie bogată la 
denumiri. „Banca de depuneri Globul”, „Societatea de ajutor 
reciproc Sceptrul',. Asociaţia Prosperitate şi Independenţă', Da, 
avea gust la denumiri dar, afară de asta, nimic altceva - absolut 
nimic - niciun. Alt merit, întocmai. Numai propriul său nume - 
curat noroc - adică de Barral nu 1-a inventat. Nu cred că un 
simplu Jones sau Brown ar fi putui scoate din adâncurile 
Incredibilului o manifestare atât de nemaipomenită a prostiei 
omeneşti cum a reuşit omul acela. Dar se prea poate ca eu să 
subestimez zelul prostiei omeneşti de a înghiţi momeala. Fără 
îndoială că aşa e. Lăcomia acestui monstru absurd este 
incalculabilă, de neînțeles, de neconceput. Cariera lui de Barral 
demonstrează ca acest monstru se repede şi la un cârlig gol. 
Nu-l momeşti cu o poveste. Nu are destulă imaginaţie pentru 
asta. 

— Era străin? Întrebai. E clar că e un nume francez. 

Presupun ca era chiar numele lui? 

— O, nu l-a inventat, S-a născut cu el în Bethnal 

Green. După cum a reieşit în timpul procesului. Obişnuia 
să facă aluzii la legăturile lui cu Scoţia. Orice om mare a făcut 
asta. Cred că mama lui era în adevăr scolizuiă, Cit despre tată, 
de Barral, indiferent de ce origine, s-a retras din serviciul vamal 
(vameş maritim cred) şi a pornit dând bani cu împrumut p-e o 
scară foarte foartO modestă în East End, oamenilor de pe lingă 
ciocuri, ha mali, luntraşi, negustoraşi, pontatori şi tot felul de 
oameni mărunt, îşi câştiga astfel existenţa. Cred că era un om 
foarte cumsecade. A fost destul de influent ca să-şi pUseze 
unicul fiu contabil secund la secţia de conturi a uneia dintre 
Companiile docurilor. 


Aşa, băiete, i-a spus el, „ţi-am dat posibilitatea unui bun 
început”. Dar de Barral nu numai c-a avut un bun început, dara 
continuat bine. Erau mulţumiţi de el. După trei ani a obţinut un 
spor de salariu şi a început să iasă seara şi să curteze fetele. S-a 
apucat să curteze fata unui fost căpitan de vapor, care era 
epitrop în parohia lui şi trăia într-o veche casă în stil georgian, 
prost întreţinută şi cu grădină; una din acele case clădită pe un 
petec de pământ, pe care o descoperi într-un labirint de străzi 
din cele mai sordide, toate la fel, şi pline de bojdeuci cu şase 
chichineţe de camere. 

Unele dintre ele erau casele parohiale din mahala, 
Bătrânul marinar pusese stăpânire pe o casă ieftină, iar de 
Barral a pus stăpânire pe fata marinarului, ceea ce era o bună 
afacere pentru el. Bătrânul era foarte îngăduitor cu tânăra 
pereche şi a îubit-o foarte mult pe fetiţa lor. Doamna de Barral 
era o femeie echilibrată, modestă la epoca aceea, cu un fond de 
veselie simplă, şi fără ambiţii; dar, ca orice femeie, dorea o 
schimbare, dorea să se mai întârnple câte ceva interesant din 
când în. Când. Ea a fost aceea care 1-a încurajat pe de Barral să 
accepte oferta unui post în sucursala din West-End a unei mari 
bănci. Se pare că el a ezitat mult timp în faţa unei asemenea 
aventuri, în cele din urmă, argumentele soţiei lui au prevalat. 
Mult mai târziu ea obişnuia să spună: „E singura dată când m-a 
ascultat şi mă întreb acum dacă nu era mai bine pentru mine să 
mor înainte de a-1 convinge să se ducă la banca aceea.” 

Ar putea să te surprindă că ştiu atâtea amănunte, dar le- 
am obţinut în ultimul timp de la doamna Fyne, care, ca 
domnişoară Anthony în anii săi de robie, a cunoscut-o pe 
doamna de Barral în zilele ei de exil. Doamna de Barral trăia pe 
atunci într-o casă foarte mare de piatră, cu ferestre zăbrelite, în 
mijlocul unui mare parc umed, numită „Ermitaj” în vecinătatea 
satului în care rafinatul poet îşi clădise o casă. 

Aceasta se petrecea în epoca de succes a lui de Barral. 
Cumpărase casa fără s-o fi văzut şi, ca s-o ia în stăpââşi mutase 
imediat nevasta şi copilul acolo. Dealtfel nu ştia ce să iacă ca 
ele la Londra. Cât despre el, ' avea un apartament într-un hotel, 
unde seara dădea dineuri urmate de jocuri de cărţi. Căpătase 
patima jocului sau o simplă manie pentru cărţi, în orice caz juca 
pe suma mari, ca să se relaxeze, cu o mulţime de paraziți 
dubioşi. În timpul acesta, doamna de Barral, aşteptându-1 în 


fiecare zi, trăia la „Ermitaj” având trăsură cu doi cai, guvernantă 
la copil şi mulţi servitori. Lumea din sat putea s-o vadă prin 
zăbrelele gardului, rătăcind pe sub copaci cu fetiţa ei, pierdută 
în ciudatul ei mediu înconjurător. Nimeni nu se apropia vreodată 
de ea. Şi acolo a şi murit, pe neaşteptate şi fără multe fasoane, 
aşa cum mor unele animale delicate şi credincioase. Lumea din 
sat a regretat-o pentru că, deşi necăjită de ceea ce-o rodea, era 
bună cu cei săraci şi întotdeauna gata să schimbe o vorbă cu 
oricare din cei de jos. Bineînţeles, ei ştiau bine că ea nu era o 
doamnă, adică nu ceea ce s-ar chema o adevărată doamnă. Şi 
chiar cunoştinţa ei cu domnişoara Anthony nu era decât o 
cunoştinţă de pe stradă, de la poarta casei, cum s-ar spune. 
Carleon Anthony era un aristocrat teribil (tatăl lui fusese arhitect 
„restaurator”) şi fiicei lui nu i se permitea să se asocieze decât 
cu domnişoarele din comitat. Totuşi, cu toată marea grijă a 
poetului de a păstra un rafinament neîntinat, aveau loc multe 
plimbări liniştite şi melancolice pe marea alee de castani care 
ducea la poarta parcului, plimbări în timpul cărora se întâmpla 
ca doamna de Barral să-i spuie domnişoarei Anthony „draga 
mea” sau chiar „sărmana mea dragă”, în singurătatea ei tristă, 
n-avea pe nimeni cu care să vorbească decât pe acea fată, nici 
ea prea fericită. Guvernanta o dispreţuia. Menajera era distantă 
în felul ei. Doamna de Barral nu era o femeie zănatică şi 
clevetitoare, dar i-a făcut unele confidenţe domnişoarei 
Anthony. Era îngrozitor, afirma ea, să încredinţezi atâta bogăţie 
unui om. O dată a mers atât de departe încât i~a mărturisit că 
murea de grijă. Domnul de Barral (aşa sft referea la el) fusese 
un soţ excelent, un tată exemplar, dar „vezi, draga mea, îl 
cunosc eu foarte bine. Sunt sigură că nu va şti cum să 
procedeze cu toţi banii pe care lumea i-i dă în păstrare. E în 
stare să facă vreo imprudenţă. Când va veni aici, va trebui 
neapărat să am o convorbire serioasă cu el, aşa cum vorbeam 
noi altădată, în zilele bune ale vieţii noastre”. Apoi, într-o zi, un 
strigăt de durere izbucni de pe buzele ei: „Draga mea, nu va 
mai veni niciodată aici, niciodată, niciodată nu va mai veni!'* Se 
înşela. A venit pentru funeralii, a fost extrem de îndurerat şi, 
ţinând fetiţa strâns de m: nă, plângea cu amărăciune pe 
marginea mormântului. Domnişoara Anthony, cu preţul unei 
săptămâni întregi de ocări şi maltratări din partea poetului, a 
văzut totul cu ochii ei. Domnul de Barral se agăța de copil ca un 


om care se îneacă. Aranja totuşi lucrurile în aşa fel, ca să prindă 
trenul de cinci şi jumătate, călătorind spre oraş singur, într-un 
compartiment rezervat, cu toate storurile trase. 

Părăsind copilul? Întrebai eu. 

Da. Părăsindu-1. S-a escâiivat să rezolve problema. 

Aşa era firea lui. Habar n-avea cum să procedeze cu ea, ca 
dealtfel, cu orice şi cu oricine şi chiar cu eî însuşi. 

A fugit repede înapoi, în apartamentul său de la hotel. 

Era cât se poate de neajutorat. lar fetiţa ar fi rămas la 

Ermitaj până la sfârşitul lumii, dacă pretenţioasa guver 
nantă nu l-ar fi ameninţat că îşi dă demisia. Ei nici nu-i păsa de 
copil, iar trista şi izolata reşedinţă de la „Ermitaj” îi călca pe 
nervi. Nu avea de gând să continue o asemenea viaţă şi cum 
tocmai venea de la o familie de duci, 1-a luat pe de Barral de 
sus, intimidându-1. Ca s-o liniştească, el cumpără o casă 
splendid mobilată, în cel mai scump cartier din Brighton, pentru 
ele două şi, din când în când, venea şi el pentru week-end, 
încărcat cu cele mai alese dulciuri şi cu buzunarul plin de bani; 
bani pe care guvernanta îi cheltuia în stihii cel mai ducăi. 

Avea aproape patruzeci de ani şi ascundea o secretă în 
clinaţie de a patrona pe tinerii de felul. De un anumit fel. Dar 
doamna Fyne pe atunci nu ştia nimic despre lu crurile acestea; 
totuşi mi-a spus că chiar pe vremea când şedeau la „Ermitaj”, 
ea bănuise că guvernanta e o femeie falsă, fără inimă, vulgară 
şi cu cele mai josnice porniri. 

Dar domnul de Barral nu ştia. Eî de altfel nu ştia nimic.,. 

— Dar ia spune-mi, Marlow, L-am întrerupt ea, cum explici 
părerea asta? Intr-un sens. El trebuie să fi fost o personalitate, 
un cineva, desigur. Nu produci cel mai mare prăpăd material al 
unei decade, cel puţin, într-o comunitate comercială, fără să ai 
ceva în tine. Marlow clătină din cap. 

— Era un simplu semn, o emblemă. Nu era nimic de el. 
Tocmai atunci era la modă cuvântul „Economie”. Cunoşti 
puterea cuvintelor. Străbatem perioade de timp dominate de 
cutare sau cutare cuvânt - acesta poate fi dezvoltare sau 
competiţie sau educaţie sau puritate sau eficienţă sau chiar 
sanctitate. E cuvântul zilei. Ei bine, ' tocmai atunci era la modă 
cuvântul economie, care circula pe străzi braţ la braţ cu 
dreptatea, inseparabilul tovarăş şi susţinător al tuturor acestor 
lozinci naţionale, privind pe fiecare în ochi, ca să spun aşa. Chiar 


şi femeile de stradă, sărmane fiinţe, nu scăpau de această 
fascinaţie. Cum dracu! Ei bine, cea mai mare parte a presei ţipa 
pe toate tonurile posibile, ca o afurisită companie de papagali 
dresați de un diavol înclinat spre glume, că financiarul de Barral 
ajută marea evoluţie morală a caracterului nostru spre nou 
descoperita virtute a Economiei. O ajută prin aceste mari 
aşezăminte ale lui care făceau ca meritele morale ale economiei 
să se manifeste faţă de cele mai împietrite inimi, prin simpla 
promisiune de a plăti o dobândă de zece la sută pentru orice 
depunere. Şi pentru ca să [participi la avantajele virtuţii, nu era 
necesar să aparţii chiar oamenilor bogaţi. Dacă n-aveai decât un 
disponibil de cinci bani şi te duceai să-i depui la de Barral, 
însemna o economie. E probabil s-o fi crezut chiar şi el. Altfel nu 
se poate. E de neconceput ca el singur să fi rezistat orbirii, 
nebuniei întregii lumi. N-avea destulă inteligenţă pentru aşa 
ceva, Dar, pri-vindu-1, n-ai fi iputut spune. 

— L-ai văzut pe atunci? Am întrebat eu cu oarecare 
curiozitate. 

— Da. Ciudat, nu-i aşa? O singură dată 1-am văzut; dar 
când stăteam cu nenorocitul de Fyne, care îi reîn viase numele 
îngropat în memoria mea, împreuna cu alte nume din trecut, tot 
spune că 1-am văzut din nou, limpede, aşa cum arătase în zilele 
lui de glorie sau splen doare. Nu! Niciunul din aceste cuvinte nu 
se potrivesc' succesului său. N-a existat nici o glorie şi nici o 
splen doare în jurul acestei figuri. Hai mai degrabă să spunem în 
zilele când era, aşa cum îl definea majoritatea presei zilnice, o 
forţă financiară lucrând pentru îmbunătăţirea caracterului 
poporului. Am să-ţi spun cum s-a întâm-plat asta. 

Pe vremea aceea cunoşteam un omuleţ chel, mic şi gras, 
om bogat care locuia într-un apartament din eleganta stradă 
Alhanej; şi el financiar în feul lui, încheind tranzacţii de o natură 
mai intimă şi fără nici un caracter moral; mai ales cu tineri de 
familie bună şi de viitor, deşi aş spune că nu refuza să 
servească nici pe plebeii mai vârstnici. Era un adevărat 
democrat; ar fi încheiat afaceri (afaceri necinstite) şi cu dracul în 
persoană. Orice cădea în pânza lui, era o muscă bună, îşi primea 
solicitanţii într-un fel vioi, jovial, cu totul surprinzător. Asta 
aducea alinare fără să dea prea mare încredere, ceea ce era 
poate tot aşa de bine. Işi încheia afacerile într-un apartament 
mobilat ca un salon, pe ai cărui pereţi atârnau tablouri pictate în 


ulei, bogat înrămate. Nu ştiu dacă erau bune, dar erau mari şi cu 
ramele lor aurite şi patinate de vreme, aveau o melancolică 
demnitate, însuşi omul nostru şedea la un strălucitor birou lucrat 
în încrustaţii de lemn, care arăta ca o piesă rară dintr-un muzeu 
de artă. Scaunul lui avea un înalt spătar oval, sculptat, tapiţat cu 
galben; iar obiectele acelea dădeau ţigării de foi costisitoare, din 
tutun negru de Havana, pe care-o muta din mijlocul gurii în 
colţul din stânga, şi apoi din nou înapoi, un caracter banal şi 
trivial. A trebuit să-1 văd de mai multe ori în interesul unui biet 
om atât de nenorocos, încât nici măcar n-avea un prieten mai 
nimerit decât mine care să vorbească pentru el în-tr-o situaţie 
foarte grea. 

Nu ştiu la ce oră îşi începea ziua respectivul financiar dar 
obişnuia să-ţi dea întâlnire la ore nemaiauzite, ca de exemplu la 
opt fără un sfert dimineaţa. Sosind, îl găseai ocupat, la minunata 
sa masă de lucru, arătând foarte proaspăt şi vioi, exalând o 
uşoară mireasmă de săpun parfumat şi cu ţigara gata aprinsă. 
Ai putea crede că mi-am început misiunea plin de presimţiri 
rele; dar era în acel omuleţ gras, bine spălat, un dispreţ atât de 
profund pentru speța omenească, încât se ridica aproape la un 
fel de amabilitate care, spre deosebire de laptele 

— Întâmplarea veritabilei amabilităţi, nu era niciodată în 
pericol să se acrească. Astfel, odată, în timpul unei pauze în 
tratativele noastre, în timp ce aşteptam să ni se aducă un 
document după care trimesese (probabil în pivniţă?), am făcut 
remarca, privind în jurul camerei, că nu văzusem niciodată 
atâtea lucruri frumoase adunate laolaltă, decât în colecţii. Dacă 
aceasta era inconştientă diplomaţie din partea mea sau. Nu, n- 
aş vrea să spun, dar remarca era destul de adevărată şi i-a făcut 
o extremă plăcere. „Chiar este o colecţie, spuse el cu emfază, 
numai ca eu trăiesc Sn mijlocul ei, lucru pe care cei mai mulţi 
dintre colecționari nu-l fac. Dar văd că dumneavoastră vă 
pricepeţi îa ceea ce vedeţi. Nu mulţi din cei care vin aici pentru 
afaceri îşi dau seama. Un mobilier solid, durabil, e mult mai pe 
gustul lor.” 

Nu ştiu dacă aprecierea mea a contribuit la promovarea 
afacerilor prietenului meu, dar în orice caz a ajutat relaţiilor 
dintre noi. Mă trata cu oarecare familiaritate, ca pe un iniţiat. 

Ultima dată când am fost la el ca să încheiem tranzacţia, 
am fost întrerupţi de o persoană, un fel de secretară particulară 


sau aşa ceva, care intrând pe o uşă ce nu era uşa anticamerei, 
veni şi se opri să-i şoptească ceva la ureche. 

„Cum? Ce? Cine ai spus?” 

Persoana greu de clasificat şopti din nou, adăugind ceva 
mai tare: „Spune că nu vă va reţine decât un moment.” 

Omuleţul meu îmi aruncă o privire şi spuse:; A! Bine, pe 
un ton nehotărât. Mă ridicai de pe scaun şi propusei sa mă 
întorc mai târziu. El arăta ciudat de alarmat,!; Nu, nu, e deajuns 
de rău să-mi pierd banii, dar nu vreau să mai pierd nici o clipă în 
privinţa prietenului dumneavoastră. Trebuie să terminăm astăzi. 
Duceţi-vă şi aruncaţi o privire la acea garniture de cheminee de 
colo. Mai există una cam asemănătoare la castelul de la Lacken, 
dar a mea este de-o execuţie mult superioară,” 

M-am dus aşadar în celalt capăt al acelei mari încăperi. 
Garnitura era foarte frumoasă. Dar în timp ce mă prefăceam că 
o examinez, 1-am urmărit pe omul meu cum înainta ca să 
primească un vizitator înalt, care spuse: „Credeam că sunteţi 
liber la ora asta aşa de matinală. Numai un cuvânt sau două”. 
Şi, după o convorbire şoptită de nu mai mult de un minut, îl 
reconduse la uşă şi îşi strânseră mâinile ceremonios., Nu face 
nimic, n-aveţi pentru ce, foarte bucuros să vă fiu de folos. Vă 
puteţi baza în mod absolut pe informaţia mea., „O, mulţumesc, 
mulţumesc. Doar am trecut pe aici.,, „Desigur, foarte bine, 
oricând. Bună ziua.” în timp ce schimbau aceste politeţi, m-am 
uitat bhie la vizitator. Era îmbrăcat în negru, îmi amintesc 
perfect că avea o cravată lată de mătase neagră, în care era 
înfipt un ac cu o camee; şi un mic guler răsfrânt. Părul decolorat 
şi mătăsos, se bucla uşor pe lingă urechi. Obrazul îl avea rotund 
şi bărbierit, aparent foarte moale. Se ţinea drept, mergea cu 
paşi mici şi vorbea blând, cu o voce înăbuşită. Poate prin 
contrast cu eleganța magnifică a camerei şi cu aspectul îngrijit 
al posesorului ei, celălalt m-a frapat ca neîngrijit, nevoiaş şi, 
dacă nu chiar umil, dar copleşit de o soartă nenorocoasă. 

Mă miram în sinea mea de politeţea financiarului meu faţă 
de personajul acela dubios, când el, în timp ce ne reluam 
locurile pe scaune, mă întrebă dacă-1 cunoşteam pe cel care 
tocmai ieşise. La răspunsul meu negativ zâmbi ciudat, şi spuse: 
„de Barral”, bucurându-se grozav de surpriza mea. Apoi, 
devenind grav: E un tip misterios, dacă vrei. Ştim cu toţii de 
unde a pornit şi unde a ajuns; dar nimeni nu ştie ce are de gând 


să facă., Un moment căzu pe gânduri şi adăugă, ca şi când şi-ar 
fi vorbit sie-şi; „Mă întreb ce urmăreşte? Care îi e planul?” 

Şi ştii bine că nu era vorba de nici un plan, de nici un fel. 
S-a văzut la proces destul de clar. Cum ţi-am mai spus, era şi el, 
ca o mie alţii, funcţionar la o bancă. A luat serviciul acela drept 
un al doilea start în viaţă, şi acolo s-a ţinut de treabă, dând 
rezultate satisfăcătoare. Apoi, într-o bună zi, ca şi când o voce 
supranaturală i-ar fi şoptit la ureche, sau ca şi când o muscă 
invizibilă 1-ar fi pişcat, a ieşit în stradă şi a început să facă 
reclamă; Asta e tot ce-a fost. În stradă a prins cuvântul la 
ordinea zilei şi 1-a înhămat la ridicolul său car. 

[67] 

Ne amintim de primele şi modestele sale reclame în frunte 
cu magicele cuvinte „Economie, Economie, Eco-lomie”, repetate 
de trei ori. Promiţând zece la sută pentru >rice depuneri şi dând 
adresa „Asociaţia de Ajutor pe >ază de Economie şi 
Independenţă în Vauxhall, Bridge load”. Aparent nu era necesar 
nimic mai mult. Nici măcar iu explica ce are de gând să facă cu 
banii pe care-i cerea publicului să-i verse în buzunarul lui. 
Bineînţeles că voia să-i împrumute cu dobânzi mari. Aşa a şi 
făcut, dar fără nici un sistem, fără nici un plan, fără prevedere 
sau judecată. Şi în timp ce cheltuia sumele care intrau, el făcea 
reclamă pentru şi mai mult şi obținea, în timpul unei perioade 
de prosperitate în afaceri, înfiinţa „Banca Globul” şi „Trustul 
Sceptrul”, numai aşa, în scop de reclamă. Erau doar simple 
nume. Era cu totul incapabil să organizeze ceva, să susţie orice 
fel de întreprindere, chiar dacă n-ar fi făcut-o decât în scopul de 
a-i păcăli pe acţionari. In epoca aceea ar fi putut avea orictţi 
duci, generali în retragere, foşti ambasadori şi aşa mai departe, 
ca membri în consiliile de administraţie create de fantastica sa 
putere de invenţie. Dar n-a încercat niciodată. M-avea pic de 
imaginaţie. Tot ce putea să facă, era să publice tot mai multe 
reclame şi să deschidă tot mai nulte sucursale ale „Asociaţiei de 
Ajutor pe bază de bonomie şi Independenţa”, ale „Globului”, ale 
„Scep-irului”, pentru primirea depunerilor, mai întâi în cutare 
jraş, apoi în cutare altul, la nord şi la sud, oriunde putea găsi o 
clădire potrivita, cu o chirie moderată. Căci asta era marea 
caracteristică a conducerii: modestie, moderație, simplitate. Nici 
„Globull', nici „Sceptrul,, nici chiar părintele lor. „Economie şi 
Independenţă, nu şi-au clădit palate, aşa cum se obişnuieşte. 


Pentru această abţinere erau lăudaţi în presă cu articole 
stupide, pentra ca ilustrau în conducerea lor principiul de 
economie pentru care fuseseră fundate. De fapt, de Barral nici 
nu se gân-dise la asta. Bineînţeles că în curând s-a mutat din 
Vauxhall Bridge Road. Ştia destul pentru asta. Clădirea pe care 
puse mina după aceea, a fost o enormă casă veche, de 
cărămizi; plină de şobolani, pe o stradă mică, lângă Ştrand. 
Străinii erau aduşi în faţa acelei clădiri cu ziduri de cărămidă, cu 
aspectul cel mai jalnic posibil, de-un galben murdar, cu două 
rânduri de ferestruici neornamentate, una deasupra alteia şi, cu 
respiraţia tăiată, se simțeau îndemnați să privească şi să admire 
simplitatea sediului central al marii forţe financiare a zilei. 
Cuvân-tul „Economie” era cocoţat sus. pe acoperiş, în gigantice 
litere aurite, şi două enorme firme de alamă, ca nişte scuturi 
arcuite la colţuri, de fiecare parte a uşii de la intrare, erau 
singurele pete strălucitoare în instalaţia comercială a lui de 
Barral. Nimeni nu ştia ce operaţii se făceau înăuntru; nu ştiau 
decât că, dacă intrai şi îţi puneai banii pe contoar, erau luaţi 
calm de la tine de cineva care îţi da în schimb o recipisă tipărită. 
Atât şi nimic mai mult. Se pare că o astfel de informaţie e 
irezistibilă. Lumea venea şi întindea banii, care imediat erau 
luaţi din mâinile lor, duşi astfel de la ei mai definitiv decât dacă 
i-ar fi aruncat în mare. Asta şi nimic altceva nu se petrecea 
acolo. 

— Ei, lasă. Marlow, spusei eu, desigur că exagerezi, fie 
chiar şi în felul cum prezinţi lucrurile. 

— Exagerez! Se apără el. În feâul meu de a prezeiâta 
lucrurile! Dragul meu, dar n-am făcut decât să dezbrac 
declaraţiile mele de învelişul jargonului financiar şi al vorbăriei 
folosită în afaceri. Şi eşti surprins! ţi spun purul adevăr. E 
adevărat că nimic nu pare mai exagerat decât limbajul 
adevărului gol-goluţ. Ceea ce surprinde este greu admis. Dar ce 
vei spune de sfârşitul carierei lui? 

A fost desigur senzaţional şi destul de brusc. A început cu 
„Banca de depuneri Globul”. Sub numele acestei instituţii, de 
Barral, cu încăpăţânarea frenetică a omului lipsit de imaginaţie, 
finanţase un prinţ indian care dăduse în judecată guvernul, 
pretinzmd o imensă sumă de bani. Era un număr enorm de 
creanţe de mii de rupii - o nenorocită de rămăşiţă din comorile 
străbunilor săi - cam aşa ceva. Şi totul era destul de autentic. 


Era un prinţ real; iar pretenţia sa era de asemenea reală; numai 
că, din păcate, nu era şi valabilă. Astfel prinţul pierdu procesul 
la ultima instanţă, iar începutul sfârşitului lui de Barral deveni 
manifest publicului, sub forma unei jumătăţi de coală de hârtie, 
ţintuită la cele patru colţuri pe uşa închisă a birourilor „Globul”, 
notiLicându-se că la acea bancă plăţile încetează. 

Consortul său, Sceptrul” se prăbuşi în aceeaşi săpta- 
mână. N-am să spun în limbaj american că odată cu baza s-au 
prăbuşit toate concernele lui de Barral. Pentru că acestea n-au 
avut niciodată o bază. Era ca şi butoiul Danaidelor în care 
publicului ii plăcea să-şi toarne economiile. Că totul se dusese 
de râpă era clar şi procedurile declarării în stare de faliment, 
care urmară, au fost ca o farsă sinistră, izbucniri de râscte într-o 
situaţie de mută suferinţă - cea a deponenţilor; sute de mii de 
deponenţi. Râsul era irezistibil; era acompaniamentul dani în 
vileag a falimentului. 

Nu ştiu dacă dintr-o adâncă lipsă de imaginaţie sau, 
dimpotrivă, din posesia în exagerată măsură a unui anumit fel 
de imaginaţie, sau din amândouă cauzele - şi trei alternative 
sunt posibile - dar era vădit acum că omul acesta care se 
ridicase la o asemenea înălţime, datorita credulităţii publicului, 
era el însuşi mai naiv decât oricare dintre deponenţii săi. Fusese 
o pradă pentru tot felul de escroci, aventurieri, vizionari şi chiar 
nebuni. Cufundân-du-se într-o adâncă şi stupidă izolare, intrase 
în cele mai fantastice proiecte: un port şi antrepozite pe coasta 
Pata-goniei, cariere în Labrador - cam astfel de speculaţii. 
Pescării care să furnizeze peşte unei fabrici de conserve pe 
ţărmul Amazonului, era una din ele. Un principat de cumpărat în 
Madagascar, era o alta. Cum detaliile groteşti ale acestor 
tranzacţii de necrezut apăreau una câte una, hohote de râs 
izbucneau în sala arhiplină - de fiecare dată mai puternice. 
Şedinţa se termină într-un adevărat urlet, sub efectul cumulativ 
al absurdităţii. Grefierul râdea, avocaţii râdeau, reporterii 
râdeau, rândurile strânse ale nefericiţilor deponenţi, urmărind 
cu anxietate fiecare cuvânt, râdeau ca un singur om. Râdeau 
toţi în mod isteric - sărmanii nenorociţi - gata-gata să plângă. 

Numai o singură persoană rămânea nemişcată. Era însuşi 
de Earral. Işi păstra expresia senină şi blândă, după cum mi s-a 
spus, (pentru că eu n-am fost martor la aceste scene) şi privea 
la lumea din jurul său cu un aer de calmă suficienţă, care a fost 


prima indicație pentru lume a aroganţei omului, a nemărginitei 
încrederi în sine, ascunsă până atunci sub un fel de a fi modest. 
Se putea vedea de asemenea încăpăţânarea sa de a afirma că, 
dacă i s-ar fi lăsat timp suficient şi mai mulţi bani, totul ar fi 
sfârşit cu bine. Şi erau unii (da, chiar printre victimele lui) care 
aproape că-l credeau, chiar după punerea sub acuzare care a 
urmat. Când s-a văzut pe banca acuzaților şi-a pierdut echilibrul, 
ca şi când vreo iluzie care-l susţinuse se sfărâmase dintr-odată 
în sinea lui. A încetat complet de a mai fi el însuşi în purtări şi 
chiar ca dispoziţie, până într-atât încât se putea vedea atunci că 
ochii lui şterşi şi neutri, care se potriveau atât de bine cu părul 
decolorat, erau în stare să exprime un fel de ură ascunsă. La 
început era sfidător, apoi insolent, apoi se prăbuşi şi izbucni în 
lacrimi, dar trebuie să fi fost lacrimi de furie. Pe urmă se linişti, 
îşi regăsi felul său blând de a vorbi şi acea purtare modestă, 
liniştită, care îi fusese obişnuită chiar în cele mai grele zile. Dar 
se părea că în acel moment de schimbare îşi dăduse seama, în 
cele din urmă, ce forţă fusese; căci răspunse unuia dintre 
procurori care, chestionându-l1, luase un ton moral, chiar 
arogant: - da, jucase cărţi, îi plăceau cărţile: dar numai cu un an 
în urmă, orice gazde din lumea bună ar fi fost prea încântate să- 
1 aibă la masa lor de cărţi. Da, spuse el mai departe, chiar cei 
care şedeau acolo, pe scaunele judecătoreşti; şi întorcându-se 
către procuror: „şi dumneavoastră la fel”. Ar fi putut avea 
jumătate din oraş la el acasă, ca să se gudure în jurul lui, dacă i- 
ar fi plăcut astfel de lucruri., Dar ia te uită, acum când mă 
gândesc, îmi pierdeam aproape tot timpul ca să ţin la distanţă 
chiar oameni de felul dumneavoastră”, termină el cu o bravare 
plăcută - foarte modest ca şi când faptul i-ar fi trecut abia acum 
prin minte. 

Acesta a fost momentul, singurul moment când a avut 
poate de partea lui tot publicul din sală, într-o atmosferă de 
jalnică tăcere. Apoi plicticoasa procedură fu reluată. Cu toată 
agitația exterioară a fost cel mai plicticos din toate procesele 
celebre. Procedura de declarare în stare de faliment epuizase 
tot ce putea fi amuzant. Rămânea numai faptul întinsei ruine şi 
indignarea unei mulţimi de oameni că au fost prostiţi prin 
mijloace prea simple ca să-şi mai poată salva respectul faţă de 
ei înşişi, şi pentru rana adâncă produsă de isteţimea unui ticălos 
escroc. O uimire plină de indignare însoțea acest proces în care 


de Barral nu era singurul demascat, Cât despre el, singurul său 
strigăt era: „Timp! Timp!” Timpul ar fi salvat totul. Cu timpul, 
unele dintre speculaţiile sale ar fi reuşit sigur. Repeta mereu 
această apărare, această scuză, această mărturisire de 
credinţă, la nestârşit, obositor. Tot ce făcuse sau nu făcuse, 
fusese ca să câştige timp. Se hipnotizase cu acest cuvânt. Mi s-a 
spus că uneori avea un aer extaziat, ochii lui spălăciţi şi 
nemişcaţi păreau să privească în perspectivă epoci viitoare. 
Timp - şi, bineînţeles, mai mulţi bani. „Ah! Dacă m-aţi fi lăsat în 
pace încă vreo câţiva ani!” strigă el o dată, pe un ton de 
pasionatăcredinţă. Banii intrau regulat, adică depunerile, 
înţelegi dumneata, banii pentru Economie. O, da, banii au intrat 
până în ultimul moment. lar el îi regreta. Ajunsese să-i considere 
ca pe ai lui proprii, prin-tr-un fel de convingere mistică. Şi totuşi 
a fost un strigăt din inimă când a răspuns încă o dată 
procurorului, care începuse o întrebare cu cuvintele: Aţi avut 
toate aceste surne imense., la care ei a ripostat: „Şi ce am 
rezolvat cu ele? F ( 

Era perfect adevărat. Nu rezolvase nimic cu ele - nimic din 
prestigioasele şi deztrabilele lucruri de pe pă-mânt, râvnite de 
firile acaparatoare. Nu şi-a făcut nici un gust, n-a cunoscut luxul, 
n-a clădit palate strălucitoare, nici n-a adunat splendide galerii 
de artă din aceste „sume imense”. Nici măcar n-avea o casă. 
Intrase în nişte camert de hotel şi rămăsese acolo de ani de zile. 
Fără îndoială spre marea satisfacţie a administraţiei hotelului, îi 
ridicaseră chiria de două ori, pentru a arăta, presupun, înalta lor 
consideraţie pentru distinsul client. Nu cumpărase pentru el. Din 
toată această bogăţie scursă printre degete, nici adulaţie, nici 
iubire, nici splendoare, nici confort. Era ceva perfect în 
consistenta sa mediocritate. Chiar vanitatea sa părea să fie 
lipsită de vreo satisfacţie sau j măcar de simpla manifestare a 
puterii, în perioada când| numele lui era cel mai mult pe buzele 
oamenilor, invin-l câbila obscuritate a originii lui se ţinea de el 
ca o haină) ponosită. Mânuise milioane, fără sa se bucure 
vreodată de nimic din ceea ce e considerat ca preţios de 
comunitatea oamenilor, pentru că nu avea nici brutalitatea 
temperamentului, nici fineţea spiritului care să-l facă să le 
dorească cu toată puterea voinţei unui adevărat aventurier. 

— Se pare că l-ai studiat bine, observai eu. 


— Studiat, repetă Marlow, gânditor. Nu! Nu 1-am studiat. 
N-am avut ocazia. Ştii bine că nu l-am văzut decât în acea 
singura dată de care ţi-am vorbit. Dar poate că o privire fugară, 
şi nimic mai mult, este calea cea mai indicată pentru a înţelege 
o individualitate; iar de Barral -era astfel, în virtutea chiar a 
lipsurilor sale, căci acestea f. făcuseră din el ceva cu totul diferit 
de ideile sale pre-” “concepute. Erau de asemenea prea puţine 
materiale accesibile unui om ca mine, ca să-şi formeze o 
judecată din ele. Dar într-un caz ca acesta, sunt sigur că o 
firimitură îţi serveşte tot atât de bine ca şi un ospăț întreg, 
poate chiar mai bine. Dacă eşti înclinat către astfel de lucruri, 
cel mai simplu punct de plecare devine un loc de unde se vede 
bine; apoi, prântr-o serie de verosimilităţi deduse logic, ajungi la 
adevăr - sau aproape de adevăr - la apropierea pe care orice 
dovezi indirecte ţi-ar putea-o oferi. Nu l-am _ studiat pe de 
Barral, dar în felul ăsta 1-am înţeles atât cit a putut fi el înţeles 
prin larma prăbuşirii, printre vaiete şi scrâşniri de dinţi, printre 
anunţurile articolelor din ziai-e, „Fraudele de la Economia”, 
„Interogatoriul acuzatului”, ediţie specială - trămbâţate cu 
ferocitate; binevoitoare apeluri pentru ajutorarea victimelor, 
tonul grav al zilnicului tumult de compasiune, de parcă ar fi fost 
mila naţională. Toate aceste au durat o săptămână întreagă de 
asidue şedinţe. Un ziarist pe care-1 cunoşteam mi-a spus: „E un 
idiot”, ceea ce era posibil, înainte de asta am auzit pe cineva 
declarând că are o faţă tipică de criminal, ceea ce ştiam bine că 
nu e adevărat. Sentința a fost pronunţată j fia lumină artificială, 
într-o atmosferă sufocantă, otră-f'Vitoare. Ceva edificator s-a 
spus de către un judecător cu ţ greutate, în legătură cu sentinţa 
de condamnare a făptaşului j '„celor mai nemiloase fraude 
făcute la un nivel fără pre-f cedentl!'. Eu nu mă prea pricep la 
astfel de lucruri, dar se „pare că jonglase cu socotelile, ticluise 
bilanţuri, primise jiepuneri de bani multe luni după ce trebuie să 
fi ştiut i'jcă e nesoivabilj şi făcuse destule alte lucruri reprobabile 
în faţa legii, ca să ia şapte ani de detenţiune grea. Sentința 
difuzată în afară a fost bine primită. Un grup format în mare 
parte din indivizi care nici ei nu arătau prea deştepţi şi nici prea 
scrupulos! Aţâţaţi de câţiva veritabili pungaşi, se amuza 
aclamând, în burniţa cea mai rece, mai pătrunzătoare şi mai 
abominabilă de care-mi pot aminti. S-a în-tâmplat să trec pe 
acolo în drumul meu spre East-End, unde îmi petrecusem ziua în 


preajma docurilor, cu un vechi prieten care supraveghea 
echiparea unei noi nave. Daca mi se permite, suit întotdeauna 
amator să vizitez un vapor nou. Mă interesează ca şi persoanele 
tinere şi fermecătoare. 

M-am amestecat în mulţimea aceea care clocotea de o ură 
tot atât de necugetată cum sunt toate întâmplările străzii şi, pe 
când făceam eforturi sa ies de acolo, m-am izbit piept în piept 
cu ziaristul de care-ţi vorbeam. Se arăta drept faţă de mine, 
părând surprins., Ce? Dumneata aici? Ultimul om din lume. Dacă 
aş fi ştiut, te-aş fi introdus în sală. Era destul loc. Pasionant a 
fost în ultimele trei zile. A căpătat şapte ani. Sunt bucuros l„, De 
ce eşti bucuros? Pentru că a luat şapte ani?” întrebai eu, teribil 
de incomodat de. Presiunea unui individ mătăhălos, care declara 
unor prieteni de-ai lui, la fel de înăbugşitori, ca, tipul ar fi trebuit 
ciopârţit cu satirul,. Nu ştiu daca îşi încredinţase vreodată 
economiile lui de Barral, dar dacă da, judecind după înfăţişarea 
lui, trebuie să fi fost bani obţinuţi prin vreo reuşită spargere. 
Ziaristul de Ungă mine răspunse „nu” la întrebarea mea. Era 
bucuros pentru ca totul se terminase. Suferise teribil de căldură 
şi de lipsa de aer din sală. Frigul aspru şi urned al Străzii păru 
să-i afecteze imediat ficatul. Deveni dispreţuitor şi iritabil şi 
începu să-şi facă drum cu coatele, pentru el şi pentru mine. 

„Plicticoasă afacere. Toate cazurile de felul acesta sunt 
plictisitoare. Nici un moment cu adevărat dramatic. Contabilul 
de la „Globul4' şi ceilalţi au fost desigur o revelaţie burlescă, dar 
publicului nu-i plac astfel de revelații. „Stupid -tip şi de Barral 
ăsta”, bodogănea el. Nu putea sau nu voia să-şi dea osteneala 
să mai caracterizeze aparenţa acestui om, acum în mod oficial 
un criminal (traversasem strada să bem ceva), dar îmi povesti 
cu un zâmbet acru şi batjocoritor că, după ce sentinţa fusese 
pronunţată, tipul se agăţase de bancă un timp, în semn de 
protest. „Nu mi-aţi lăsat timp! Dacă mi s-ar fi dat timp aş fi 
sfârşit prin a fi înobilat, ca unii dintre ei”. Şi îşi permisese primul 
şi ultimul său gest din ţoale aceste zile, ridicând un pumn bine 
strâns deasupra capului. 

Ziaristul dezaproba această manifestare. Nu era treaba lui 
s-o înţeleagă. Este oare vreodată treaba unui ziarist să înţeleagă 
ceva? Cred că nu. Asta L-ar antrena prea departe de actualități, 
care sunt plinea zilnică pentru mintea publicului. El, probabil, 
socotea gestul foarte puţin merituos dintr-un punct de vedere 


pitoresc; vocea slabă, personalitatea ştearsă, tot atât de 
incapabilă de o atitudine ca şi un picior de pat, îngâmfarea 
prostească a pumnului încleştat, atât de ineficace în acel timp şi 
loc - nu, nu făcea doi bani. Şi apoi pentru el, un artist desăvârşit 
în meseria lui, a gândi însemna o afacere proastă. Meseria lui 
era sa scrie o relatare plăcută la citit. Dar eu, care n-aveam 
nimic de scris, mi-am permis să-mi folosesc mintea pe când 
şedeam în faţa paharelor noastre încă neatinse. lar dezvăluirea, 
care atât de des răsplăteşte un moment de detaşare de simplele 
impresii vizuale, îmi dădu un fior foarte aproape de un tremur. 
Păream să înţeleg că, faţă cu şocul suferințelor şi perplexităţilor 
procesului său, imaginaţia acestui om - ale cărui dispoziţii, 
noţiuni şi motive aveau în mod frecvent un aer de grotesc 
mister - imaginaţia sa fusese în cele din urmă trezită la 
activitate. Or asta era impresionant, încearcă numai să pătrunzi 
simţămintele unui om a cărui imaginaţie se trezeşte în chiar 
momentul când e pe punctul de a intra în mormânt. 

— Nu trebuie să crezi, continuă Marlow după o pauză, că 
în dimineaţa aceea cu Fyne, am trecut în revistă în minte toată 
această. Hai să-i spunem informaţie; nu, mai curând să spunem 
acel fond de cunoaştere pe care-l aveam, care exista în mine în 
legătură cu de Barral. Informaţia este ceva pe care->o cauţi în 
afară, şi când o găseşti, o pui deoparte, cum ai face cu o bucată 
de plumb: grea, folositoare, care nu vibrează, plicticoasă. Pe 
când cunoaşterea vine ea la tine, acel fel de cunoaştere, o 
achiziţie întâmplătoare, ce păstrează în starea ei de repaos 

O calitate de fină rezonanţă. Dar cum aceste distincţii 
frizează transcendentalul, 'te voi scuti de oboseala de a le 
asculta. Cruzimea mea'are limite. Nu! N-am adunat cu grijă în 
minte tot ce ţi-am spus. Cum aş fi putut, cu Fyne acolo, în 
camera?< Şedea perfect liniştit, în mod naturali acum după ce 
se descărcase de afirmaţia „Da, ocnaşul t”. lar eu, departe de a 
mă lăsa pradă amintirilor, am rămas destul de -mult situat în 
prezent, ca să meditez într-un fel vag şi distrat, la respectabilele 
proporţii şi la frumoasa formă a ciubotelor lui de pedestraş, căci 
şedea calm picior pestfe picior, vrând sa contracareze 
tulburarea sa interioară prântr-un aer liniştit. Dar oricum, 
cunoaşterea era în. /mine, cunoaşterea despre a cărei rezonanţă 
trezită tocmai îţi vorbeam. Eram conştient de aceasta în ziua 
aceea -frumoasă, atât de proaspătă, de caldă şi de prietenoasă, 


atât de desăvârşită - o rară curtoazie a ingratului climat englez, 
când se hotărăşte să se poarte ca un adevărat gentleman. 
Bineînţeles, climatul englez nu e niciodată - aspru, el sufere 
destul de frecvent de spleen - dar şi asta e ceva de gentleman 
şi nu mă deranjează să-l cunosc şi în această dispoziţie, îşi are 
zilele lui de cenuşie melancolie, voalată, politicoasă, în care e 
foarte fascinant. Şi, la urma urmei atât de rar i se întâmplă să 
devie furtunos. Şi încă şi atunci se nimereşte mai ales într-un 
anotimp când e destul de potrivit să te ocupi cu ceva ca să-ţi 
omori timpul. Dar zilele cele frumoase sunt cele mai potrivite sa 
stai acasă să citeşti, să te gândeşti, să meditezi - chiar să visezi; 
de fapt, să trăieşti din plin, intens şi liniştit, în strălucirea 
înţelegerii, în acea receptivă vioiciune a minţii, un adevărat dar 
al timpului frumoSj luminos, senin. 

În, ziua aceea intenţionasem sa trăiesc intens şi liniştit, 
tolănit în splendoarea frumoasei vremi, care avea să arunce 
vraja ei lentă asupra celor mai nepromiţătoare posibilităţi 
intelectuale. Drept companie găsisem o carte, nu îmbuibată de 
deşteptăciunea zilei. 

— O carte de vreme frumoasă, simplă şi sinceră, 
asemenea conversaţiei unui prieten lipsit de egoism. Dar 
privindu-l pe micul Fyne şezând acolo în cameră, am înţeles că 
nimic din aspiraţiile mele contemplative nu se va realiza, căj 
într-un fel sau [76] altul, voi fi silit la vreo formă de mişcare 
extenuantă. Mă temeam să nu trebuiască să merg, deoarece 
pentru mine gândul acesta era inseparabil asociat cu impresia 
vizuală de Fyne, Unde, de ce, cum, ar putea interveni o rapidă 
goană, cu paşi mari, în legătură cu prezentul necaz al bunului 
Fyne, nu-mi puteam imagina; nimic decât principiul că mersul 
pe jos fără sens era panaceul lui Fyne pentru toate relele şi 
bolile fizice şi spirituale din univers. N-ar fi fost de nici un folos 
pentru mine să spun sau să fac ceva. Era scris să se întâmpâe 
aşa. Contemplând musculatura picioarelor sale încălţate în 
ciorapi de golf şi sub puternica impresie a informaţiei pe care 
tocmai mi-o împărtăşise, spusei mirat, aproape fără să mă 
gândesc: 

— Şi aşa, vrea să zică de Barral avea soţie şi copil î Fata 
aceea e fiica lui. Şi cum. 

Fyne mă întrerupse ca să afirme din nou. Cu seriozitate, 
ca şi când ar fi fost ceva greu de crezut, că ei şi soţia lui au 


încercat în toate felurile să-i vie în ajutor fetei - în adevăr au 
încercat! Nu mă îndoiam de el nici un moment, bineînţeles, dar 
mirarea mea era rezonabilă. La acea oră a dimineţii, nu trebuie 
să uiţi. Nu ştiam încă niniâc despre slabele legături (căci nu era 
mai mult decât atât) ale doamnei Fyne cu soţia şi copilul lui de 
Barral din timpul exilului lor la., Ermitaj, în zilele de culme ale 
faimei acestui om. E clar că Fyne venise s: ngur ca să vorbească 
cu mine despre acest subiect; ceea ce mă făcu să niă gândesc 
pentru prima dată îa această iniţială legătură, o simplă 
cunoştinţă în afară de casă,; Fata era pe atunci doar un copil, 
continuă el. Doamna Fyne n-o mai vedea pentru că fusese dată 
în seama unei guvernante - persoană foarte nesatisfăcătoare” - 
explică el. Soţia lui - hm - 1-a cunoscut atunci pe el şi după ce 
s-au căsătorit a pierdut/Complet din vedere copilul. Dar după 
naşterea lui Polly (Polly era a doua fiică a lui Fyne}, cum soţia 
lui nu se prea simţea bine. S-a dus la Brighton pentru câteva 
luni, ca să-şi recapete puterile - şi acolo, într-o zi, pe stradă, 
fetiţa (purta încă pletele pe spate) a recunoscut-o în faţa unui 
magazin şi a alergat, cu adevărat alergat, în braţele doamnei 
Fyne. Fapt mişcător. Şi astfel, neţinând seama de recea 
impertinenţă a acelei. hm. Guvernante, soţia sa, fireşte, a 
răspuns. 

Povestea de ici şi de colo, fără şir. Observai atunci că asia 
trebuie sa fi fost înainte de faliment. 

Fyne dădu din cap, cu adâncă gravitate, adăugind cu 
vocea lui de bas: 

— Chiar cu puţin înainte'*, şi îşi permise un scurt răgaz de 
tăcere. Apoi, dintr-odată: „De Barral, pe atunci, nu venea 
regulat pentru week-end. Probabil că era conştient de 
apropierea dezastrului. Doamna Fyne evita să-l cunoască şi 
asta convenea vederilor guvernantei, care era foarte geloasă de 
orice influentă, din afară. Dar în orice caz n-ar fi fost un lucru 
uşor. Extraordinar, rigid, siluetă subţire totdeauna îmbrăcată în 
negru, era observat de toţi pe când se plimba de mină cu fetiţa; 
aparent modest, j dar - şi aici Fyne dovedi ceva foarte 
asemănător cu perspicacitatea - nutrind probabil, sub maniere 
rezervate, j o mare doză de aroganță secretă. Doamna Fyne o 
cornj pătimea pe Flora de Barral pentru destinul ei, cu mult j 
înainte de catastrofă. Era cât se poate de prost călăuzită. 
Ambianţă foarte nesatisfăcătoare. Fata era cunoscută pe stradă 


şi privită în locurile publice ca o adevărată prinţesă, '. Dar era 
ţinută sub ameninţări să nu facă vreo nouă cunoştinţă - deşi, 
desigur, erau mulţi care ar, fi fost mai mult decât doritori, hm, 
să se facă agreabili domnişoarei de Barral. Dar aceasta nu intra 
în planurile guvernantei, persoană intrigantă care, sub masca ei 
severă de distinsă exclusivitate, urzea cel mai sinistru complot, 
Ochii bunului Fyne se bulbucară de oroare când îmi relevă, într- 
un grai agitat, bănuielile soţiei sale în acel timp, despre 
manevrele perfide ale doamnei Cutărică. Părea în adevăr. 

— După cum afirma doamna Fyne - să fi pus la cale 
căsătoria fetei pe care o avea în grijă, cu o rudă de-a ei săracă, 
un tânăr cu priviri piezişe şi cu ceva neruşinat în felul lui de-a fi, 
pe care ea îl numea nepotul său şi care venea mereu să stea cu 
ele. 

— Şi poate că nici nu-i era nepot. Sau nici un fel de rudă. 
Fyne emise cu un efort convulsiv această părere, fiind de fept 
cea mai teribilă parte a bănuielilor pe care doamna Fyne 
obişnuia să i le împărtăşească, una câte una, când venea să-şi 
petreacă week-end-ul, grav, cu ea şi cu copiii, în înclinația lor 
binevoitoare faţă de nenorocoasa copilă a omului ocupat să 
agite neglijent multele milioane, soţii Fyne îşi petreceau 
reuniunile lor săptă-mânale întrebându-se cu seriozitate ce s-ar 
putea face ca să se dejoace planurile acelei ticăloase, încercând 
să inventeze vreo linie tactică de conducere în asemenea îni” 
prejurări extraordinare. Parcă îi vedeam, simpli şi corecti, 
îngrijorându-se în mod sincer de fata lipsită de protecţie, în timp 
ce priveau propriile lor fetiţe jucându-se pe ţărmul mării. Fyne 
mă asigură că soţia lui nici nu putea să doarmă din cauza 
problemei ce şi-o punea: cum să intervie? 

— A fost foarte perspicace din partea doamnei Fyne că a 
reperat acest joc ascuns, spusei eu, întrebându-mă în sinea mea 
unde i-a fost acum perspicacitatea, de nu şi-a dat seama de un 
joc mult mai simplu şi jucat până la sfârşit chiar sub nasul ei. 
Dar atunci când somnul îi era tulburat de frica soartei ce se 
prepara copilei lipsită de protecţie a lui de Barral, nu era 
angajată în scrierea unui manual, concis şi necruţător, asupra 
teoriei şi practicii vieţii, pentru uzul femeilor prejudiciate. Mai 
putea încă, înainte ca dezvoltarea filosofiei acţiunii rebele să-i 
afecteze ascuţimea intuitivă, să perceapă lucruri care bănuiesc 
că erau destul de simple. Căci sunt înclinat să cred că femeia 


care a avut norocul să se ocupe de soarta Florei de Barral nu-şi 
bătea capul cu lucruri prea subtile ca să-şi ascundă planul, îşi 
dădea seama că era perfect stăpână pe situaţie, stabilind odată 
pentru totdeauna ascendenţa ei asupra lui de Barral, îşi luase 
toate măsurile ca purtarea ei să nu fie observată din afară şi nu 
mă pot opri să nu zâmbesc gândindu-mă ce pacoste trebuie să fi 
fost pentru ea serioşii şi naivii soţi Fyne. Ce exasperată trebuie 
să fi fost când aceştia doi au picat în Brighton atât de 
neprevăzut, ca un trăsnet din senin, dacă nu şi tot atât de 
eficient, îmi închipui cât trebuie să-i fi urât! 

Dar cred că până la urmă tot şi-ar fi dus la capăt planul, 
oricare ar fi fost el. Mi-1 pot imagina pe de Barral obişnuit o 
viaţă întreagă să se supuie voinţei ei şi, fie din aroganță, fie din 
timiditate, sau pur şi simplu din cauza stupidităţii sale lipsite de 
imaginaţie, rămânând în afara graniţelor sociale, necunoscând 
pe nimeni, afară d s câţiva prieteni de joc de cărţi; mi-1 pot 
imagina înmărmurit la perspectiva de a avea pe cap grija unei 
fete de măritat, silindu-1 la o schimbare completă a obiceiurilor 
$i la n e- cesitatea unei altfel de existenţă, pe care n-ar îi 
ştiut” nici cum s-o înceapă. Pentru mine e clar că doamna 
Cutărică şi-ar fi urmat metoda ei atroce fără multă bătaie de 
cap, chiar dacă binevoitorii Fyne ar fi fost capabili să intervie. Pe 
de Barral 1-ar fi intimidat cu aroganţa ei. Nu se află om mai 
subordonat decât arogantul a cărui aroganță a fost o dată 
sâărâmată într-o împrejurare deosebită. 

În orice caz nu mai era timp şi nici necesar pentru nimeni, 
să mai facă ceva. Insăşi situaţia a dispărut în crahul financiar, 
aşa cum dispare o clădire într-un cutremur de pământ - în clipa 
asta se află aici şi în cea următoare a dispărut, doar cu un uşor 
tumult preliminar, prevestitor de rău. Ei, a spune „într-o clipă” e 
poate o exagerare, dar că totul s-a isprăvit în douăzeci şi patru 
de ore este o afirmaţie exactă. Fyne era în stare să-mi 
povestească totul în legătură cu asta, dar fraza care ar fi descris 
cel mai bine natura schimbării, este; mizerie instantanee şi 
completă. Eu nu mă pricep prea bine la lucrurile astea, dar din 
cele povestite de Fyne, reiese că creditorii, deponenţii, 
autorităţile competente, au pus mâna, cât ai clipi din ochi, pe 
absolut tot ce poseda de Barral, până la ceasul lui cu lanţ, la 
banii din buzunarul pantalonilor, la costumele lul de haine, 
presupun că şi la acul de cravată cu camee din cravata lui de 


mătase neagră. Totul! Cred că a dat chiar şi verigheta de 
cununie a răposatei lui soţii. Mohorâtul „Ermitaj” cu parcul sau 
umed şi cu vreo două ferme fuseseră pe numele doamnei de 
Barral, dar cum ea murise fără să lase testament, îmi închipui că 
i-au revenit tot lui. Au luat şi astea, bineînţeles. Dar asta tot era 
doar o fă-râmitura într-o Sahară a foametei, o picătură tntr-un 
ocean însetat. Aş spune că nici un suflet din lume n-a avut 
mângâierea de a fi fost despăgubit cu mai mult de trei penny 
din toată proprietatea. Apoi, mai puţin încă decât fărâniâturi, au 
pus mâna pe tot ce se afla în casa de la Brighton; mobilierul, 
trăsura cu doi cai, calul de călărie al fetei, costisitoarele ei 
podoabe, până şi zgarda 

E80] montată în aura câinelui ei cu pedigri. Au luat şi 
dinele; exemplarul cu cel mai nobil aspect din toată jalnica 
masă de bunuri. 

Dar ceea ce a plecat mai înainte de orice, sau mai bine zis 
a dispărut, nu a fost ceva de pe lista bunurilor. A. fost acea 
guvernantă complotatoare, cu prefăcutele ei maniere, sever 
convenţionale, de „adevărată doamnă” şi cu suflet de tâlhar 
nemilos. Când o femeie se apucă de vreo meserie ilegală, apoi 
n-o întrece nimeni în desăvârşire. E adevărat că se vor găsi 
oameni care să spuie că această înspăimântă-toare virulență de 
a duce la prăbuşire toate lucrurile bine stabilite, este tot 
apanajul bărbaţilor. Astfel de oameni vor întreba cu un aer isteţ 
pentru ce războaiele sclavilor au fost întotdeauna cele mai 
crude, mai disperate, mai cumplite dintre toate războaiele. Şi 
poţi da orice răspuns vreif chiar pe acela eminamente feminin, 
atât de tipic minţii femeieşti.,. Nu văd ce legătură are una cu 
altaw. Câte argumente au fost înlăturate (n-am să spun 
doborâte) cu aceste câteva cuvinte. Căci dacă noi, bărbaţii, 
încercăm să punem într-o discuţie toată întinderea întregii 
noastre experienţe, iar în iubirea noastră bucuroşi am pune 
însuşi infinitul, aceasta nu se datoreşte, după cum a remarcat 
un anume scriitor, meritelor femeilor. O, nu! Femeile nu se 
sinchisesc de astfel de lucruri. Astfel de aspirații nu sunt genul 
lor şi lumea rânduită de ele ar fi o lume nostimă, în care 
Neesenţialul ar interveni în mod fantastic ca să ia locul sobrului 
Imaginativ, plin de fantezie. 

Ridicai mâna, ca să-1 opresc pe prietenul meu, Marlow. 


Crezi, în adevăr, ceea ce ai spus? Îl întrebai, fără intenţia 
de a-l ofensa, deoarece cu Marlow nu poţi fi sigur niciodată. 

Numai în anumite zile ale anului, răspunse el, cu un 
zâmbet maliţios. Azi am încercat pur şi simplu să nu mă înfrânez 
şi am reuşit să jignesc susceptibilităţile dumitaâe consacrate 
femeilor. Când stai singur şi tăcut, de sigur că aperi în gând pe 
sărmanele femei de atacurile care nu le pot atinge. Mă întreb ce 
oare le poate atinge pe ele? Numai ca să-ţi liniştesc tulburarea 
am să-ţi atrag din nou atenţia că o lume neesenţială ar fi foarte 
amu zantă, cu condiţia ca femeile să aibă grijă s-o facă atât de 
fermecătoare cum numai ele singure o pot face, păstrând 
pentru noi unele iluzii bine cunoscute, bine stabilite, mai c-aş 
spune banalizate, fără de care creatura masculină normala nu 
poate trăi. Şi această condiţie e foarte importantă. Căci nu e 
nimic mai provocator ca Neesenţialul, atunci când încetează să 
amuze şi să incinte; şi în acest caz primejdia ar fi din partea 
masculinităţii subjugate, care} în exasperarea ei, făcând vreo 
mişcare bruscă, necontrolată, ar trece întâmplător cu cotul prin 
fina țesătură a lumii de care vorbesc. Ar fi fatal pentru ea. Căci 
nimic nu arată mai definitiv deplorabil decât o fină țesătură 
deteriorată, înseşi femeile vor fi primele dezgustate de propria 
lor creaţie. 

În comportarea uimitoarei guvernante a domnişoarei de 
Barral era ceva din sănătatea foarte practică a femeilor şi de 
asemenea din neesenţialitatea lor. Reieşea, din istorisirea lui 
Fyne că, cu o zi înainte de primul vuiet al cataclismului, 
suspectul tuiăr a sosit pe neaşteptate la Brighton, să stea cu 
„mătuşica”. După toate aparențele, totul mergea normal. 
Băiatul a ieşit călare cu fata după-amiază, aşa cum adesea 
obişnuiau să facă - privelişte care nu înceta niciodată s-o 
indigneze pe doamna Fyne. Însuşi Fyne se afla în localitate cu 
familia pentru o săptămână întreagă şi a fost chemat la 
fereastră să privească nelegiuirea şi sa împărtăşească 
simţămintele soţiei sale. Nici măcar nu îi însoțea un valet. Și 
deprimarea doamnei Fyne a fost atât de puternică la vederea 
nenorocoasei fete călărind zâmbitoare, inconştientă de 
primejdia care-o pândea, încât Fyne începu să se gândească 
serios dacă nu era de datoria lui să intervie, cu orice risc, scriind 
pur şi simplu o scrisoare lui de Barral. Spuse soţiei lui, cu o 
solemnitate pe care pot uşor să mi-o imaginez, „Ar trebui să-ţi 


iei tu această sarcină, draga mea. În definitiv i-ai cunoscut soţia. 
Oricum, asta e ceva.” Pe de altă parte, teama de a o expune pe 
doamna Fyne la vreo ripostă neplăcută îl îngrijora cât se poate 
de mult. Cât despre doamna Fyne, era disperată. Succesul 
părea imposibil. Era vorba de o femeie care de mai mult de cinci 
ani avea în grijă fata şi, aparent, se bucura de toată încrederea 
tatălui. Cum ar putea fi ceva efectiv, s-ar putea spune, fără 
dovezi, fără. „Acest domn de Barral, spunea oamna Fyne, 
trebuie să fie sau timpii sau prea decăzut, ca să-şi neglijeze 
astfel copilul.” 

Notează că, poale din cauza solemnei concepţii a lui Fyne 
asupra trecătoarei noastre vieţi şi a capacităţii naturale a 
doamnei Fyne pentru responsabilitate, nu le-a trecut niciodată 
prin gând că cea mai simplă cale de a ieşi din dificultate, era să 
nu facă nimic şi să abandoneze problema ca pe ceva ce nu-i 
privea. Ceea ce. Întru-un sens strict lumesc, așa şi era. Dar ei au 
petrecut, după cum mi-a spus Fyne, o foarte chinuitoare după- 
amiază, considerând căile şi posibilităţile pentru a face faţă 
pericolului ce atârna deasupra capului fetei în timpul plimbărilor 
(care probabil că ei îi făceau plăcere) cu un nemernic 
dezgustător. A 

Capitolul IY CI'VFRNANTA dar PARTEA BUNA A ACESTEI 
SITUAŢII ERA CA pericolul fusese înlăturat. Nu mai exista nici un 
pericol. Apariţia presupusului nepot avusese un scop. Venise 
încărcat, încărcat şi fremătând de ştirile grozave pe care le 
aducea. Probabil că circulau zvonurile despre poziţia şubredă a 
concernelor lui de Barral. Dar nu ştiau decât aceia care erau în 
secretul zeilor. Nici un zvon, nici uft ecou de zvon nu ajunsese 
până la profanii din West-End - fără a mai pomeni de 
neprihănita suburbie marină a Hove-ului. Soții Fyne nu bănuiau 
nimic; guvernanta, jucând cu rece şi distinsă exclusivitate rolul 
de mamă al nespus de bogatei domnişoare de Barral, nu bănuia 
nimic; profesorii de muzica, de desen, de dans, ai domnişoare.! 
De Barral habar n-aveau, iar mintea medicului, a dentistului, a 
servitorilor din casă, a furnizorilor, mândri de-a avea numele lui 
de Barral în registrele lor, erau într-o stare de perfectă 
seninătate. Astfel tânărul, care pe neaşteptate primise o veste 
cât se poate de alarmantă direct de la cineva din lumea 
financiară a Londrei, sosi la Brighton cam pe la vremea 
prânzului, având asupră-i ceva de natura unei bombe 


ucigătoare. Dar a ştiut să nu lase să se observe nimic. A luat 
prânzul, impenetrabil, stând la masă în faţa domnişoarei de 
Barral, apoi, sub un pretext oarecare, se închise cu femeia pe 
care inteligenţa micului Fyne o descria (cu o uşoară ezitare în 
glas totuşi) ca pe „mătuşa” tânărului. 

Ce şi-or fi spus unul altuia' între patru ochi e uşor de 
închipuit. Când a ieşit din salonul ei particular, doamna avea 
pete roşii pe obraz, iar la întrebarea, sscumpei sale'* pe care o 
avea în grijă, a răspuns că are migrenă. Dar putem fi siguri că în 
discuţia pe care tocmai o avusese, trebuie să-i fi spus tânărului 
netrebnic: Ai face bine s-o iei la o plimbare călare, ca de obicei.” 
Despre asta avem iovada pozitivă a domnului şi doamnei Fyne, 
care i-a >bservat încălecând în faţa uşii şi trecând pe sub 
ferestrele salonului lor, vorbind împreună, iar biata fată, numai 
zâmbete; pentru că ea, în inocenta ei, se bucura de compania 
tânărului Charley. Nu făcea nici un secret din asta faţă de 
doamna Fyne, De fapt ea mărturisise cu mult înainte că îi plăcea 
băiatul foarte mult, mărturisire care o dezolase ipe doamna 
Fyne. Dându-i acea senzaţie de suferinţă neputincioasă, pe care 
o încercăm în anumite coş-mare. Căci cum ar fi putut s-o previe 
pe fată? S-a hazardat o dată să-i spuie că ei nu-i place domnul 
Charley. Domnişoara de Barral o ascultă cu mirare. Cum era cu 
putinţă ca Charley să nr. -i placă cuiva? După aceea, cu naivă 
loialitate, îi spuse doamnei Fyne că ori cit de mult ar ţine la ea, 
nu putea suporta să audă un cu vin t împotriva lui Charley - a 
minunatului Charley. 

Fiicei lui de Batral probabil ca îi făcea plăcere vesela ei 
plimbare călare cu amuzantul Charley (infinit mai imuzantă 
decât o plimbare cu un bâlrân şi stupid profesor de călărie), 
foarte multă plăcere, în adevăr, pentru că soţii Fyne i-au văzut 
întorcându-se la o oră mai târzie decât de obicei. De fapt era 
aproape întuneric. Descălecând, ajutată de încântătorul Charley, 
fata bătu cu palma gâtul calului şi urcă treptele scara. UHima ei 
plimbare călare. 

Era cu câteva zile înainte de a împlini şaisprezece ani; 
siluetă subţirică, în costum de călărie, ceva mai mică decât 
înălţimea obişnuită pentru vârsta ei, cu pălărie melon neagră, 
de sub care frumosul ei păr negru, ondulat, tăiat drept la 
capete, îi atârna mult pe spate, încântătorul Charley încalecă 
din nou, ca să ducă amândoi caii la grajd. Doamna Fyne, care 


rămăsese la fereastră, a văzut uşa casei închizându-se după 
domnişoara de Barral, care se întorcea din ultima ei plimbare 
călare. 

Şi în acest timp, ce făcuse guvernanta (plecată de la o 
nobilă familie), atât de judicios aleasă (o doamnă înrudită, după 
cum spunea ea, cu lumea bine cunoscută din acel ţinut), să 
dirijeze studiile, să păzească sănătatea, să formeze mintea, să 
şlefuiască manierele şi în general să joace rolul unei adevărate 
mame a acestui copil nenorocos - ce făcuse ea în acest timp. Ei 
bine, scăpând de fată în chipul celui mai natural şiretlic posibil, 
ceea ce dovedea simţul ei practic, a început să împacheteze tot 
ce-i aparţinea, fapt care arată felul limpede în care vedea ea 
situaţia. A lucrat metodic, repede şi bine, golind sertarele, luând 
tot de pe mesele din apartamentul ei special din acea casă 
mare, cu ceva pătimaş în meticulozitatea ei, luând tot ce-i 
aparţinea ei şi încă unele lucruri pe deasupra, un stilou de aur, 
un cuţit de tăiat hârtie din fildeş şi aur (casa era plină cu obiecte 
costisitoare), cutii de argint, şi alte bibelouri. Dar fotografia 
Florei de Barral, cu o afectuoasă dedicație, aflată pe biroul ei, de 
cel mai modern şi costisitor stil, într-o ramă de argint aurit, a 
neglijat s-o ia. Scăpând-o pe jos, întâmplător, în cursul 
operaţiilor, a lăsat-o acolo. Astfel fotografia, sau cel puţin rama, 
presupun că a devenit parte din masa de bunuri în falimentul lui 
de Barral. 

Seara la cină, fata găsi compania guvernantei bruscă şi 
rece. Era neobişnuit de înceată. Nu putea scoate de la ea decât 
inonosilabe, iar amuzantul Charley realmente descuraja orice 
avansuri vesele ale „micii lui prietene”, cum obişnuia s-o 
numească uneori, dar nu acum. Fără nici o îndoială, cei doi erau 
nervoşi şi preocupaţi. Pentru toate acestea avem mărturie, cât 
şi pentru faptul că Flora, simțindu-se ofensată de încântătorul 
nepot al mult respectatei sale guvernante, se bosumflă pentru 
restul serii şi fu 

E85) bucuroasă să se retragă devreme. Doamna. Doamna. 
Realmente i-am uitat numele - guvernanta îşi invită nepotul în 
salonul ei, spunând tare că au -de discutat unele chestiuni 
familiale. Asta ca să audă Flora, cai e a auzit, fără cel mai mic 
interes. De fapt nu era nimic neobişnuit în această invitate, ca 
să trezească în mintea ei cea mai mică mirare. Plictisită, se duse 
la culcare şi, fiind obosită de îndelungata plimbare călare, dormi 


tun toată noaptea. Ui-timpul ei somn, nu voi spune al inocenţei - 
acest cuvânt n-ar reda exact gândul meu, pentru că el îşi are 
propriul său înţeles - dar voi spune al ignoranței sau, şi mai bine 
încă, al acelei inconştiente a căilor lumii, inconştienţă de pericol, 
de durere, de umilinţă, de amărăciune, de falsitate. O 
inconştienţă care, în cazul altor fiinţe ca ea, e îndepărtată printr- 
un proces treptat de experienţă şi informaţie, adeseori numai 
parţial, cu rezerve izbăvitoare, îndulcind îndoielile, voalând 
temerile. Inconştienţa ei în. Privinţa răului care zace în gmaurile 
secrete şi, în consecinţă, şi în actele făţişe ale oamenilor, ori de 
câte ori se întâmplă ca gândul rău să întâlnească curajul de a 
făptui rău; inconştienţa ei avea să fie sfărâmată cu o violenţă 
profanatoare, în împrejurări profanatoare, ca un templu pângărit 
de o impietate răzbunătoare, nebunească. Da, aceasta urma să i 
se întârnple acestei tinere fete. Aproape cu nu mai mult decât 
un copil. Şi dacă ai să mă întrebi cum, pentru ce, pentru care 
motiv? Îţi voi răspunde: ei, din întâmplare! Prin simplă 
întâmplare, cum se petrec lucrurile, norocoase sau 
nenorocoase, plăcute sau îngrozitoare, importante sau 
neimportante. Şi chiar lucruri care nu para fi nici într-un fel, nici 
în altul, lucruri cu un caracter atât de complet neutru, încât te 
întrebi de ce se mai întâmplă, dacă n-ai şti că şi ele poartă în ne 
în seninătate a lor seminţele unor viitoare incalculabile 
întâmplări. 

Bineînţeles că erau toate şansele ca de Barral să fi nimerit 
pentru fiica lui o guvernantă inofensivă, naivă, obişnuită, 
respectabilă, sau o aventurieră obişnuită, stupidă, care ar fi 
încercat, să zicem, să se mărite cu el, sau să facă alt rău 
obişnuit, dar de mică însemnătate. Ar fi putut de asemenea 
nimeri peste un model al tuturor virtuţilor, sau deținătoarea 
tuturor cunoştinţelor sau orice, la fel de nevătămător, 
convenţional şi mic-burghez. Toate calculele erau în favoarea 
lui, dar întâmplarea fiind incalculabilă, a nimerit o individualitate 
care e mai uşor de definit prin cuvinte de ocară, decât de 
clasificat într-un spirit calm şi ştiinţific - dar cert, o 
individualitate şi tot aşa, un temperament. Rar? Nu. Există în noi 
toţi o cantitate de - aş numi-o politicos - lipsă de scrupule. 
Gândeşte-te de exemplu la excelenta doamnă Fyne, care ea 
însăşi şi în sânul familiei sale semăna cu o guvernantă de tip 
convenţional. Numai că excesele sale mintale erau teoretice, 


îndrăgite de atât de mult simţământ omenos şi de rezerve 
convenţionale, încât se ridicau la nu mai mult decât un simplu 
libertinaj al gândirii; pe când cealaltă femeie, guvernanta Florei 
de Barral era, după cum ai putut observa, teribil de practică. Nu! 
Temperamentul ei nu era rar, afară de cruda ei ranchiună 
reprimată. Un sentiment care, ca şi geniul sau nebunia, poate 
duce pe om la inconsecvenţă. Inconsecvenţa ei era pur 
feminină. Un geniu masculin, un bărbat ticălos, chiar un bărbat 
nebun, nu s-ar fi comportat aşa cum s-a comportat ea. Există o 
blândeţe în natura bărbatului, chiar în cel mai brutal om, care 
acţionează ca o frână. 

În timp ce fata dormea, cei doi, femeia de patruzeci de 
ani, o vârstă în oa însăşi teribilă, şi acel tânăr neisprăvit de 
douăzeci şi trei de ani, ticălos şi de asemenea cu legături în 
anumite cercuri, se certau cu voci înăbuşite în camerele golite, 
cu dulapuri deschise, sertare pe jumătate trase în afară şi goale, 
cufere încuiate şi strânse în curele, mobile în dezordine şi nici un 
petec de hârtie lăsat pe mese. Fata din casă care servea atât pe 
guvernantă cât şi pe Flora, după ce a terminat cu aceasta, veni 
la uşă ca de obicei, dar nu fu lăsată să intre. Auzi cele două voci 
discutând, înainte de a bate la uşă, apoi fiind concediată, se 
retrase imediat - singura persoană din casă, convinsă la acea 
oră că ceva era în neregulă. 

Cum în viaţă ţi se întâmplă să treci prin zone întunecate 
şi, ca să spun aşa, enigmatice, trebuie să fie astfel de zone şi în 
relatările care au de-a face cu viaţa, în povestirea mea de acum 
(un episod al uneia din monotonele tneie vacanțe la ţară, evocat 
cu totul firesc după atâţia ani, datorită întâlnirii noastre cu un 
fost marinar), acea discuţie nocturnă rămâne un punct 
întunecat, misterios. Şi putem presupune ce ne place. Nu mi-e 
greu deloc să-mi imaginez ca femeia - de patruzeci de ani şi 
şefa asociaţiei - turba de furie. Şi poate că celălalt nu era destul 
de furios. La tinereţe se simte intens, e adevărat, dar ocaziile 
pierdute nu se pun prea mult la inimă. Se crede în absoluta 
realitate a timpului. Şi atunci, în această abominabilă secătura 
cu tinereţea terfelită, vestejită ca o floare ruptă, gata de a fi 
aruncată la gunoi, nu putea sa existe nici un simţământ 
adevărat, pentru nimic, nici chiar pentru riscurile propriei sale 
existenţe necurate. Un rânjet batjocoritor, cu vreo remarcă de 
felul „Fără doar şi poate că ne-arn dus pe copcă” ar fi fost 


deajuns ca să provoace cearta. Şi apoi un alt rânjet batjocoritor: 
Şi atâta timp pierdut în scopul ăsta,, urmat poate de-o ripostă 
mai amară din cealaltă parte: „Se părea că-ţi făcea plăcere să 
faci pe nebunu cu puştoaica asta”. Ceva în felul acesta, înţelegi 
dumneata cum vine asta - ei. 

Marlow raă privi cu ochii lui pătrunzători şi negri. Eram 
frapat de absoluta verosimilitate a acestei sugestii. Dar ne 
atacam mereu unul pe altul, întrezărind o ocazie fericită, am 
înfipt înţepătura mea răutăcioasă. 

— Ai o imaginaţie înfiorătoare, îi spusei, cu un vesel 
zâmbet sceptic. 

— Ei şi ce dacă am? Ripostă el ţanţoş. Dă-mi voie să-ţi 
amintesc că această situaţie mi-a venit necăutată. Sunt ca un 
zăpăcit de ofiţer secund, pe care-l aveam noi o data pe scumpa 
şi bătrâna navă Samar când, când eram tânăr. Individul încerca 
în mod grav „să-şi explice lui însuşi” asta era expresia lui 
favorită - o mulţime de lucruri cu care nimeni nu voia să-şi bată 
capul. Era un bătrân idiot, dar un marinar desăvârşit. Eu nu 
eram decât un băiat pe atunci şi mă impresiona. De la el 
probabil c-am prins înclinația asta. 

— Bine, bine, continuă-ţi explicaţia, spusei eu, luându-mi 
un aer resemnat. 

— Tocmai aici e greul. Marlow reintră imediat în ritmul 
său. Aici e partea grea. Simpla cupiditate dezamăgită nu poate 
să explice comportarea din dimineaţa următoare, comportare 
pe care nu ţi-o voi descrie - dar pe care ţi-o voi relata imediat, 
nu ca o presupunere, dar ca un fapt real. Între timp, întorcându- 
mă la sfada lor din seara. Aceea, cu voci înăbușite, în 
apartamentul particular al guvernantei domnişoarei de Barral, 
ce-ar fi dacă ţi-aş spune că e foarte probabil ca dezamăgirea să- 
i fi făcut să se ofenseze unul pe celălalt, dar poate că secreta lui 
atitudine injurioasă, nepăsătoare, era doar un gând ce încolţea 
în el odată cu o zdravănă înjurătură de uşurare: Acum nimic nu 
mă mai opreşte s-o rup cu baba asta,,. Şi că secretul înveninatei 
ei furii, nu împotriva acestui mizerabil şi atrăgător ticălos, dar 
împotriva soartei, a întâmplării şi a întregului curs ai vieţii, 
concentrând tot veninul asupra lui de Barral, incluzând şi pe 
inocenta lui fiică, era în gândul ei, în frica ce ţipa în ea: Acum nu 
mai am nimic cu care să-l ţin legat de mine!”. 

N-am putut să-i refuz lui Marlow un fluierat prelung. 


— Pfui î Adică presupui că,. 

EI îşi flutură mâna impacientat. 

— Nu presupun. Aşa era. Şi, în orice caz, nu văd de ce n-ai 
accepta presupunerea mea. |ţi închipui oare că guvei nantele 
sunt nişte creaturi mai presus de orice bă nuială sau în mod 
necesar de o moralitate perfectă? Eu cred că inimile lor nu sunt 
altfel făcute d-ecât ale celor lalţi oameni. De ce n-ar avea o 
guvernantă pasiuni, orice fel de pasiune, ehiar şi pe aceea a 
libertinajului şi chiar şi pasiuni neînfrânabile; totuşi reprimate 
prin aceleaşi 

— Mijloace care ne ţin pe toţi în ordine: educaţie timpurie 

— Necesitate - împrejurări - teama de consecinţe - până 
la o vreme, când o constrângere de ani întregi devine insu 
portabilă, iar scoaterea din minţi irezistibilă.,. 

— Dacă e vorba de scos din minţi, e posibil, admit, spusei 
eu. Dar cuni explici natura conspirației? 

— Te aştepţi la o comportare coerentă, neobişnuită la 
femei, spuse Marlow. Subterfugiile unei pasiuni amenințate nu 
pot fi măsurate. Tu crezi că merge pe drumul care se vede, când 
colo, ea e în stare, pentru scopul urmărit, s-o ia înapoi, drept 
spre prăpastie. 

Odată ce-am admis că nu era o femeie obişnuita, totul e 
uşor de înţeles. Era ticăloasă, dar nu era obişnuită. Suj ferise în 
viaţa ei, nu din cauza permanentei inferiorităţi, ci din cauza 
permanentei autoconstrângeri. O femeie obişnuită aflându-se în 
situaţia de a comanda, şi-ar fi putut pune în gând să devie a 
doua doamnă de Barral. Ceea ce ar fi fost impracticabil. De 
Barral n-ar fi ştiut ce să facă cu o nevastă. Dar chiar dacă, prin 
imposibil, el i-ar fi făcut avansuri, această guvernantă 1-ar fi 
respins cu dispreţ. Ea îl tratase întotdeauna ca pe o fiinţa 
inferioară, cu o politeţe sigură, distantă, în felul ei liniştit, 
educat, dispreţuia şi antipatiza profund atât pe tată cât şi pe 
fiică. Am impresia că a antipatizat întotdeauna toţi copiii pe care 
i-a avut în grijă, inclusiv cele două fetiţe ale ducelui (daca era în 
adevăr duce) cu care îi luase ochii lui de Barral. Ce odioasă şi 
nesatisfăcătoare trebuie să fi fost o astfel de viaţă, pentru o 
femeie atât de avidă de toate emoţiile voluptoase pe care viaţa 
le putea oferi mai tuturor superiorilor ei. 

Işi văzuse tinereţea trecmd, prospeţimea dispărând, 
speranţele murind, iar acum simţea şi arzătoarea vârstă de 


mijloc alunecându-i printre degete. Cu o îmbrăcăminte elegantă, 
cu părul el bogat, stropit cu câteva fire albe, care adăugau 
aspectului său îngrijit picanta distincţie a unei coafuri argintate, 
nu-i de mirare că se agăța cu disperare de ultima ei ieşire din 
minţi pentru această tânără şi nemiloasă secătură, chiar cu 
preţul de a urzi pentru el acel uimitor complot. Nu mersese el 
atât de departe în degradare încât să-1 piardă complet şi fără 
speranţă într-o astfel de încercare. Ea spera să-1 păstreze strâns 
cu această enormă mită. Era, evident, o femeie destul de 
neobişnuită ca să trăiască fără iluzii - ceea ce bineînţeles nu 
înseamnă că era rezonabilă, îşi spusese în sinea ei, poate cu o 
furioasă autodepreciere „In câţiva ani voi fi prea bătrână pentru 
oricine, între timp îl voi avea pe el şi îl voi ţine abandonându-i 
banii acestei stupide gâsculiţe, fără nici o importanţă.” Desigur, 
era un expedient disperat - dar socotea că merită. Şi afară de 
asta, greu s-ar găsi pe lume o femeie, oricât de dură, de 
depravată sau de nebună, în care să nu supravieţuiască ceva 
din instinctul matern, neconsumat chiar în focul celei mai 
arzătoare pasiuni. Da, trebuie să fi avut şi acest sentiment 
pentru el. Nu e nici o îndoială. De aceea repet: Nu e de mirare! 
Nu e de mirare că se înfuria pe orice şi poate şi pe el. Ce 
reproşuri contradictorii, anume acela că regretă fata, o prostuţă 
care niciodată în viaţa ei n-ar fi meritat să se uite cineva la ea, şi 
că ia dezastrul în sine cu cinică uşurinţă, în care ea observa un 
iz de revoltă. 

Şi astfel cearta continua în noapte, asupra iremediabilului. 
El, discutând: De ce atâta grabă? De ce să golească casa? Poate 
un pic de regret pentru fată şi, poate, ca de obicei, fără un ban 
în buzunar şi apreciind această confortabilă locuinţă, dorind să 
prelungească cât mai mult această neruşinată folosire a unui lux 
condamnat. Nu era în adevăr nici o grabă timp de câteva zile. 
Mai era timp suficient ca să dispară. Şi, afară de asta, şi un pic 
de delicateţe masculină, un fel de consideraţie pentru aparenţe, 
care supravieţuia degradării lui: „La urma urmei, ai putea să te 
porţi decent, Eliza.” Dar nu era nici o indulgență pe faţa palidă, 
sub efectul părului argintat; formalul ei calm dispăruse, ochii 
negri încercănaţi îl priveau duşmănos, cu un fel de foame. „Nu! 
Nu! Dacă e cum spui, atunci nici o zi, nici o oră, nici o clipă”. 
Stăruia în ideea ei, hotărâtă să nu mai fie nici urmă de flirt între 
aceştia, dqi, de vreme ce obiectul oricărei legături dispăruse; 


furioasă pe ea însăşi de a fi suferit atât de mult în trecut din 
această pricină, furioasă că totul fusese în zadar. 

Dar era destul de rezonabilă ca să nu se certe cu el 
definitiv. La ce bun? Găsea ea mijloace să-l împace. Singurele 
mijloace. Atâta timp cât erau ceva bani de câştigat, îl putea ţine. 
„Acum du-te! N-avern nimic de câştigat dintr-o astfel de 
conversaţie. Vreau să rămân puţin singură”. El ieşi, supus şi 
bosumflat. Pe acelaşi etaj era o cameră pregătită oricâma să-l 
primească, la capătul unui coridor acoperit cu un covor gros. 

Cum şi-a petrecut noaptea această femeie fără iluzii care 
s-o ajute să străbată orele de insomnie, nu mi-ar place să spun. 
În cele din urmă, trecu şi noaptea şi această ciudată victimă a 
prăbuşirii lui de Barral, al cărei nume n-a fost niciodată cunoscut 
ele sindicul oficial, cobori la dejunul de dimineaţă impenetrabilă 
şi perfectă ca în fiecare zi. Chiar de la început ea acceptase 
fatalele ştiri ca adevărate. 

În toată viaţa, nu crezuse niciodată în norocul ei, cu acel 
pesimism al celor pasionaţi care, în fond, se simt ca nişte 
proscrişi într-un univers moraliceşte restrâns. Dar aceasta n-a 
uşurat deloc lucrurile când, deschizând cu febrilitate ziarele de 
dimineaţă, a văzut veştile confirmate, O, da! Aşa era. „Globul” 
suspendase plăţile - primul bubuit al furtunii încă fără putere, 
dar pentru iniţiaţi, preludiul unui potop. Ca ştire de ultimă oră, 
nu era o prezentare necuviincioasa, într-un fel, nu era mei o 
prezentare. Ziarele serioase, singurele din marile ziare care 
păstraseră întot* deauna o atitudine rezervată faţă de grupul de 
bănci de Barral, îşi aveau „maniera” lor. Da! O modestă 
informaţie printre alte ştiri! Dar pe o altă pagina mai era un 
articol financiar de specialitate, pe un ton ostil, şi care începea 
cu cuvintele: Ne-am temut întotdeauna., şi un editorial pe 
jumătate de coloană, care începea cu fraza: Este un deplorabil 
semn al timpurilor”, ceea ce era de fapt o austeră şi generala 
mustrare faţă de absurda orbire a publicului care investise banii, 
îşi aruncă ochii printre articole, un rând de ici, un rând de colo - 
nu era necesar mai mult ca să prindă, dincolo de orice îndoială, 
murmurul potopului apropiat. Mai multe slabe referinţe în care 
de Barral era pomenit pe nume, îi împrospăta dintr-odată, 
animozitatea împotriva acestui om, ca efectul unui suport moral 
neprevăzut. Mizerabilul ticălos L. 


— Înţelegi, îşi întrerupse Marlow cursul povestirii, că 
pentru a fi consecvent în relatarea mea asupra acestei afaceri, 
am să-ţi spun imediat amănuntele pe care le-am aflat de la 
doamna Fyne mai târziu, cât şi ceea ce mi-a împărtăşit micul 
Fyne, cu obişnuita lu: solemnitate, în timpul vizitei din dimineaţa 
aceea. Aşa cum desigur presupui şi dumneata, soţii Fyne, în 
apartamentul lor, citiseră şi ei ştirile în acelaşi timp si, de fapt, 
chiar în acelaşi solemn şi foarte moral ziar, ca şi guvernanta, în 
luxoasa vilă de peste drum. Numai că ei au citit ştirile cu 
sentimente diferite. Ei au fost loviți ca de trăsnet. Fyne a trebuit 
să explice soţiei sale întreaga semnificaţie a ştirii. Primul ei 
strigăt a fost de uşurare. „Aşadar” sărmana copilă va scăpa de 
proiectele acelor oameni oribili. Doumna Fyne nu ştia ce putea 
să însemne să fii redus dintr-odală de la bogăţie la absolută 
sărăcie. Fyne, cu imaginaţia lui de bărbat, fu mai puţin înclinat 
sa se bucure în mod extravagant de eliberarea fetei de nişte 
primejdii morale care îi ameninţaseră existenţa lipsită de 
apărare, însemna să plătească un preţ al naibii de mare. Cit de 
nefericită era, mititica de ea! „Poate că am putea face ceva să 
consolăm bietul copil, în orice caz măcar pentru timpul cât mai 
stă pe aici!', spuse doamna Fyne. Simţea un fel de obligaţie 
morală de a nu rămâne indiferentă. Dar nu putea fi nici un fel de 
consolare, pentru nimeni, ca să alergi în stradă la această oră 
matinală. Şi astfel, ascultând sfatul lui Fyne de a nu se pripi, se 
aşezară amândoi la fereastră, privind cu compasiune casa aceea 
mare, îngrozitoare în ochii lor, în impasibila, prospera, 
costisitoarea ei respectabilitate, stând cu ruina la uşă. 

Atunci, sau foarte curând după aceea, întregul Brighton 
aflase ştirea şi îşi formase o părere mai mult sau mai puţin 
justă, asupra gravităţii ei. Majordomul marei case a domnişoarei 
de Barral văzuse ştirile, poate mai devreme decât oricine pe o 
rază de o milă, în cursul îndatoririlor sale de dimineaţă, printre 
care era şi aceea de a usca în faţa focului ziarele proaspăt 
aduse - o ocazie de a arunca o privire prin ele, ceea ce nici un 
om inteligent n-ar fi neglijat să facă. El comunică şi celorlalţi din 
personalul casei vagile sale impresii, că ceva mergea al dracului 
de prost cu afacerile „lui taică-său, la Londra”. 

Aceasta aduse în casă o atmosferă de constrângere, pe 
care Flora de Barral, coborând ceva mai târziu ca de obicei, nu 
putu să n-o observe în felul ei. Toţi păreau să se uite într-un chip 


aşa de stupid; îi era teamă că va fi o zi plicticoasă, în sufragerie, 
guvernanta, la locul ei, cu un ziar pe jumătate păturit, sub 
şervetul din poala ei, după câteva cuvinte schimbate din vârful 
buzelor, rămase nemişcată, cu privirea fixă. Într-o tăcere 
stăruitoare şi imediat, sosi şi Charley, căruia ea nu-i aruncă nici 
o privire. Eî abia spuse bună dimineaţa, deşi avea o uşoară 
dorinţă să-i zâmbească fetei. Stând în faţa ei cu ochii în farfurie, 
cu un uşor tremur pe obrajii proaspăt bărbieriţi, n-avea nimic de 
spus. Era plictisitor, teribil de plictisitor să-ţi începi ziua în felul 
acesta; dar ştia ea care era cauza. Acele nesfârşite chestii 
familiale î Nu era pentru prima oară ca suferise din cauza 
efectului lor asupra acestor doi. Era o ruşine ca încântătorul 
Charley să fie mereu plictisit de aceste discuţii şi era complet 
stupid din partea lui să se lase astfel tulburat de mătuşa lui. 

Când, după un timp de liniştită şi oarecum calculată 
imobilitate, guvernanta se ridica brusc şi ieşi cu ziarul în mână, 
urmată aproape imediat de Charley, care îşi părăsi gustarea fără 
s-o fi terminat, fata respiră uşurată. Vor lămuri ei în dimineaţa 
aceea ce vor avea de lămurit, iar după prânz vor fi din nou 
normali, cel puţin Charley va fi. Cit despre toanele guvernantei, 
nu le dădea ea prea mare importanţă. 

Pentru prima oară în dimineaţa aceea, soţii Fyne văzură 
uşa de la intrare a îngrozitoarei case, deschisă, iar criiicabi-lul 
tânăr ieşind la iveală cu ticăloşia lui vizibilă pentru. Ochii lor plini 
de prejudecată în chiar pălăria lui melon şi în croiala elegantă a 
pardesiului său scurt, cafeniu. Plecă repede, ca un om care se 
grăbeşte să prindă un tren, ui-tându-se repede într-o parte şi-n 
alta, ca şi când ar fi transportat ceva. Pleca oare definitiv? Fără 
îndoială, fără îndoială! Dar căldurosul „slavă Domnului S” al 
doamnei Fyne se dovedi a fi puţin cam pripit, în foarte scurt 
timp, odiosul individ apăru din nou, în pas de plimbare, absolut 
de plimbare, cu pălăria înclinată puţin pe-o parte, cu un aer 
liniştit şi satisfăcut. La vederea lui, Doamna Fyne bodogăni nu 
numai în gând, dar cu glas tare, auzibil, şi-l întrebă pe soţul ei 
ce ar putea să însemne asta. Fireşte, domnul Fyne n-avea de 
unde să ştie. Doamna Fyne era de părere că ceva oribil se 
pregăteşte şi, în acest timp, obiectul detestării ei suise scările şi 
bătuse la uşă, care imediat se deschise şi îl lăsă să intre. Nu se 
dusese decât până la bancă. 


Motivul pentru care îşi părăsise dejunul neterminat, ca să 
alerge după guvernantă, a fost ca să-i vorbească în. Legătură cu 
acel comision, care în ochii lui era de cea mai mare importanţă 
posibilă, înălţă din umeri la nervozitatea din ochii şi mâiniâe ei, 
la şoapta aproape strangulată: „Trebuia să ies, nu mă mai 
puteam stăpâni”. Asta: era treaba ei. El, cu suprasensibilitatea 
lui de om tânăr, era, mai curând scârbit de ferocitatea ei. N-o 
înţelegea. Bărbâţii nu acumulează ură unul împotriva altuia în 
mici can-1 tităţi, tezaurizând cu grijă fiecare fărâmitură, până 
creşte şi se transformă într-un tezaur monstruos şi explozibil. 
Alergase afară după ea ca să-i amintească de contul în bancă. 
Nu credea că ar fi bine să ridice banii acum, fără să mai piardă 
timp deloc? Ea îi promisese că nu va lăsa nimic în urma lor. 

Un cont deschis pe numele ei pentru cheltuielile casei din 
Brighton, fusese alimentat de către de Barral cu considerabile 
generozităţi. Guvernanta trecu prin spaţiosul hol într-o cameră 
mică, lăturalnică, unde se aşeză să scrie cecul pe care el se 
grăbi să-1 schimbe în bani, ca şi când ar fi fost furat sau 
falsificat. Aşa cum observaseră soţii Fyne, aparenţa lui 
neliniştită, părăsind casa, se datora faptului că, pe lângă 
tulburarea cauzată de un cec de îndoielnică autenticitate, 
posedarea unui act de acest fel îl făcea nerezonabil de neliniştit 
până în clipa când fu încasat cu bine. Şi, la urma urmei, ştii că, 
indirect, tot furat era, pentru că banii erau a lui de Barral, chiar 
dacă contul era deschis pe numele desăvârşitei doamne, în 
orice caz, cecul a fost încasat. Odată în posesia bancnotelor şi a 
aurului, îşi recapătă purtarea nepăsătoare, fiind bine cunoscut 
faptul că, pentru anumite firi, prezenţa banilor în buzunar, fie ei 
şi furaţi, acţionează ca un tonic sau cel puţin ca un stimulent, îşi 
pusese pălăria puţin pe-o ureche, ca şi când ar fi băut un pahar 
sau două - ceea ce se poate chiar să fi şi făcut, ca să 
sărbătorească împrejurarea. 

Guvernanta îl aşteptase în hol, să se întoarcă, fără să se 
sinchisească de privirile fugare ale majordomului, care tot intra 
şi ieşea din sufragerie, strângând de la masă. Chiar ea 
deschisese uşa atât de iute. „E-n regulă”, spuse el, pipăindu-şi 
buzunarul de la piept; iar ea nu îndrăzni, mizerabila ticăloasă 
fără iluzii, nu îndrăzni să-i ceară banii. Se priviră în tăcere. El 
întrebă printr-o mişcare a capului: „Unde e ea?” iar guvernanta 
şopti: „S-a dus în salon. 


Vrei s-o mai vezi?,, cu o vicleană privire întunecată, la care 
el mormăi morocănos; „Să fiu al dracului dacă vreau. Ei, dacă 
vrei s-o ştergem aşa repede, de ce nu plecăm chiar acum? 

Ea îşi strânse buzele cu crudă încăpățânare şi dădu din 
cap. Avea părerea ei, întregul ei plan. În momentul acela, soţii 
Fyne care se “aflau încă la fereastră, pândind ca o pereche de 
detectivi particulari, văzură un bărbat cu o barbă lungă, căruntă 
şi o faţă jovială, urcând scările, ajutându-se de un baston gros, 
şi bătând la uşă. Cine putea fi? 

Era unul dintre profesorii domnişoarei de Barral. Ea se 
dedicase în ultimul timp picturii în acuarelă, pentru că citise într- 
o revistă săptămânală pentru femei că multe prințese din casele 
regale ale Europei cultivă această artă. Aceasta era dimineaţa 
destinată acuarelei; iar profesorul, un veteran cu multe 
expoziţii, cu un aspect venerabil şi jovial, se prezentase cu 
punctualitatea sa obişnuită. Nu prea citea el ziarele de 
dimineaţă şi chiar dacă ar fi văzut ştirile, e foarte probabil că n- 
ar fi înţeles adevărata lor semnificaţie, în orice caz el sosi, aşa 
cum se aştepta şi guvernanta, iar perechea Fyne U văzu trecând 
prin importanta uşă. 

Se înclină în faţa doamnei care avea sarcina educaţiei 
domnişoarei de Barral, şi pe care o văzu în hol, angajată într-o 
conversaţie cu un tânăr domn frumos, dar oarecum cam 
fanfaron. Ea se întoarse către bătrân cu amabilitate: 

— Flora va aşteaptă în salon. 

Cultivarea artei zisă a fi patronată de prințese se făcea în 
salon, din cauza luminii mai potrivite. Guvernanta pre cedă pe 
maestru pe scări şi apoi în camera unde domni şoara de Barral, 
purtând un şort de olanda (de asemenea foarte potrivit pentru 
îndeletnicirea cu arta), aştepta zâmbitoare. Lecţia de acuarelă, 
însufleţită de amuzanta conversaţie a bunului şi glumeţului 
bătrân, era întotdeauna plină de haz, iar fata simţi că va fi 
compensată pentrulpar începutul plicticos al zilei. 

De obicei, guvernanta era prezentă în timpul lecţiei, dar 
de data aceasta şezu doar până ce profesorul şi eleva începură 
să lucreze, apoi, ca şi când şi-ar fi adus dintr-odată aminte să 
dea vreun ordin, se ridică liniştită şi ieşi din cameră. 

Odată afară, servitorii fură chemaţi de fata din casă, fără 
să se sune nici o sonerie şi. „Repede, repede, daţi tot bagajul jos 
în hol şi unul din voi să aducă o trăsură! U Ea stătea în faţa uşii 


salonului, pe palier, privind fiecare piesă, cufăr, valize de piele, 
geamantane, cărate pe Ungă ea, cu sprâncenele încruntate şi cu 
o înfăţişare atât de întunecată şi de absorbită, încât trecu câtva 
timp până ce majordomul prinse destul curaj ca să-i vorbească. 
El merse drept la chestiune, dar în felul lui respectuos, obişnuit. 

„Vă rog să mă iertaţi, doamnă, dar plecaţi definitiv?” 

Fu surprins de tonul vocii ei, a cărei asprime şi vulgaritate 
căzură pe urechea lui exercitată, ca neplăcutul efect al unei 
note false. „Da, plec şi cel mai bun lucru pe care-1 -aveți de 
făcut e să plecaţi şi voi cu toţii şi cât mai curând. Puteţi pleca şi 
azi, acum, în clipa asta. Leafa vi s-a plătit chiar săptămâna 
trecută. Cu cât staţi mai mult, cu atât pierdeţi mai mult. Dar pe 
mine nu mă interesează asta. După cum ştiţi, sunteţi în serviciul 
domnului de Barral.” 

Majordomul fu uluit de modul acesta de a da un sfat şi, 
cum privirea lui rătăcea spre uşa salonului, guvernanta îşi 
întinse braţul ca pentru a bara trecerea. „Nimeni nu intră acolo”. 
Şi asta fu spus pe altton, un asemenea ton încât orice urmă de 
respect deprins dispăru din comportarea majordomului. Se 
holbă la ea cu o privire sincer uluită. „Nu până nu plec eu” 
adăugă guvernanta şi cu o asemenea expresie pe faţă, încât 
omul fu speriat de misterul ei şi, strângând uşor din umeri, fără 
altă vorbă, cobori scările în drumul lui spre subsol, trecând în hoî 
pe lângă domnul Charley care, cu pălăria pe cap şi mâinile 
adânc înfundate în buzunarele pardesiului, păşea în sus şi-n jos, 
de parcă ar fi fost de strajă acolo. 

Camerista „doamnelor” era singura servitoare care se afla 
sus, zăbovind pe coridor, curioasă şi ca fascinată de femeia care 
stătea acolo, păzind uşa. Guvernanta îi făcu semn cu mâna să 
vie mai aproape şi îi ordonă să-i aducă din 

— Întâmplarea camerele ei, acum goale, pălăria şi voalul, 
singurele obiecte care se mai găseau acolo, afară de mobile; ea 
se execută în linişte, dar foarte tulburată în sinea ei. Şi în timp 
ce aştepta stingherită, cu voalul, în faţa acelei femei, care fără 
să facă un pas mai departe de uşa salonului, ne-pasătoare, îşi 
prindea, în grabă, cu ace pălăria pe cap, auzi din salon un brusc 
hohot de râs al domnişoarei de Barral, care se amuza de hazul 
ultimei ei lecţii de pictură, dată de veselul bătrân. 

Domnul şi doamna Fyne, stând la pândă la fereastră >- 
ocupaţie de necrezut pentru oameni de categoria lor - văzură cu 


o nelinişte reînoita o trăsură oprindu-se la uşă şi urmăriră cum o 
mulţime de bagaje erau scoase afară şi urcate pe acoperişul 
trăsurii. Majordomul apăru o clipă, apoi intră din nou. Ce 
însemna asta? O daceau oare pe Flora la tatăl ei? Sau femeia 
aceea şi oribilul ei nepot se pregăteau s-o duca undeva? Fyne 
rn-aor fi putut spune. Se îndoia de ultima presupunere, Flona 
nem-aiavând acum, socoti el, nici o valoare, nici pozitivă, nici 
speculativă. Deşi nu prea mare cititor de caractere, nu avea 
încredere în intenţiile umane ale guvernantei. Mi-a mărturisit cu 
naivitate ca era emoţionat de parcă ar fi urmărit acţiunea unei 
drame, pe scenă. Apoi îi fulgeră prin minte că fata ar putea să 
aibă ceva bani, o mică avere a ei personală şi atunci. li spuse şi 
soţiei părerea sa, iar aceasta îi împărtăşi din plin consternarea. 
„Nu cred că copila va pleca fără să vie să-şi ia rămas bun de la 
noi, murmură ea, trebuie să descoperim, am s-o întreb.” Dar 
chiar în clipa aceea trăsura porni, fără nimeni în interior, iar uşa 
de la intrarea care până atunci stătuse uşor întredeschisă, fu 
împinsă. 

Rămaseră tăcuţi, uitându-se la uşă, până când doamna 
Fyne şopti îndoielnic „Cred cu adevărat că trebuie să ană duc 
acolo”. Fyne nu răspunse o bucată de timp (ştii doar ca eo fire 
reflectivă), apoi, ca şi când şoapta doamnei Fyne ar fi avut o 
putere asupra uşii, aceasta se deschise din nou, larg, şi bărbatul 
cu barbă albă ieşi uluitor de vioi în mişcări, folosindu-şi bastonul, 
la coborâtul scărilor, aproape ca pe-o prăjină de sărit şi porni 
şontocăind energic de-a lungul trotoarului. Bineînţeles că soţii 
Fyne erau prea departe ca să poată vedea expresia feţei lui, dar 
asta nu le-ar fi ajutat prea mult ca să ghicească ceea ce se 
petrecea înăuntrul casei. Expresia era comic perplexă, nimic mai 
mult. 

Căci la sfârşitul lecţiei, luându-şi bastonul şi ieşind cu 
obişnuita lui vioiciune, se izbi aproape ca un carambol, la ieşirea 
din salon, de guvernanta domnişoarei de Barral. Se opri la timp, 
iar ea se întoarse iute. Era jenant, îşi ceru scuze; dar faţa ei nu 
tresări, nu-şi dădea seama de prezenţa lui; avea o ciudată 
expresie de hotărâre. O foarie ciudată expresie, aş spune, care ÎI 
opri o cliipă. Pentru a-şi masca încurcătura, făcu o remarcă 
stupidă asupra vremii, la care ea, în loc să răspundă cu o altă 
remarcă stupidă, conform regulilor tacite ale jocului, îi aruncă un 
zâmbet cu un înţeles impenetrabil. Nimic nu putea fi mai ciudat, 


în hol, frumosul tânăr domn de aparenţă duibioasă nu-i dădu 
nici cea mai mică atenţie. Nu se vedea nici un servitor. leşi, 
trăgând uşa în urma lui cu o bufnitură zgomotoasă, ceea ce într- 
un fel era forţat să facă, pentru ca s-o poată închide. 

Când ecoul bufniturii se stinse, femeia de pe palier se 
aplecă peste balustradă şi strigă cu amărăciune omului de jos: 
„Nu vrei să vii să-ţi iei rămas bun?” El făcu din umeri un gest de 
enervare şi îşi continuă mersul în sus şi-n jos, ca şi când n-ar fi 
auzit. Dar 'deodată se răzgândi, se opri o clipă, apoi cu un aer 
posomorit şi fără să-şi scoată mâinile din. Buzunare, sui repede 
scările, în faţa uşii, ea îşi întoarse capul ca să-i adreseze o 
şoaptă plină de reproş şi de dispreţ: „Hai, mărturiseşte că 
mureai să-i mai vezi o dată feţişoara stupidă' - la care el nici nu 
catadicsi să răspundă. 

Flora de Barral, stând încă la masa unde lucrase la schiţa 
ei, auzi uşa deschizându-se şi îşi înălţă capul. Felul invadator în 
care cei doi îşi făcură intrarea, o făcu conştientă de ceva încă 
nemaivăzut până atunci, îi cunoştea bine. O cunoştea pe femeia 
aceea mai bine decât pe tatăl ei. Fusese între ele o relaţie atât 
de intimă pe cât e posibil să fie fără o apropiere afectuoasă, 
încântătorul Charley! intră cu ochii pironiţi pe spatele 
guvernantei, al cărei voal ridicat îi ascundea fruntea ca o bandă 
cafenie deasupra liniei negre a sprâncenelor. Fata se simţi 
uimita 

E99] şi alarmată de expresia cu totul necunoscută de pe 
faţa femeii. Puterea pasiunii dezvăluie adesea un aspect al 
personalităţii complet ignorat până atunci, chiar de cei mai 
apropiaţi. Era ceva ca o emanaţie diavolească din ochii ei şi din 
faţa celuilalt care, exact în spatele ei şi întrecând-o cu o 
jumătate de cap în înălţime, îşi ţinea ochii aplecaţi într-un. Fel 
sinistru, ceea ce agită şi dez-lănţui în biata fată acea facultate 
de iraţională şi explozibilă teroare care zace zăgăzuita în 
străfundul oricărei inimi omeneşti, ca şi în inimile animalelor. Cu 
pupilele brusc mărite şi cu o mişcare tot aşa de instinctiva ca şi 
saltul unei căprioare brusc speriate, saci şi se găsi in. Mijlocul 
marei încăperi, exclamând în faţa acestor străini, familiari şi 
uimitori: 

— Ce doriţi? 

Observi că ea a strigat „ce doriţi?” şi nu „ce s-a în- 
tâmplat?” Mai târziu i-a spus doamnei Fyne că avusese impresia 


unui atac personal, ceea ce trebuie să fi fost îngrozitor. Femeia 
din faţa ei fusese pentru ea înţelepciunea, autoritatea, protecţia 
vieţii, securitatea, personificate şi nediscutate, îţi ipoţi închipui 
aşadar forţa şocului îa percepţia intuitivă nu numai a unui 
pericol, pentru că ea nu-şi dădea seama ce o alarma, dar în 
sensul securităţii dispărute. Şi nu numai a securităţii. TSlu ştiu 
cum aş putea să-ţi explic inai limpede. Uite! Chiar un copil mic 
trăieşte, se joacă şi sufere în limita concepţiei propriei lui 
existenţe, Imaginează-ţi dacă poţi, un fapt producându-se brusc, 
cu o forţă capabilă să zdrobească însăşi această concepţie. 
Dacă fata a scăpat cu mintea nevătămata, se datorează numai 
faptului că era încă un copil; cu alte cuvinte a reuşit să treacă 
teaf ară prin toate acestea. S-ar putea oare concepe ce s-ar fi 
întâmpâat dacă era mai matură şi ar fi fost tot atât de ignorantă 
precum încă era? S-ar putea conchide că ar fi rămas idioată pe 
loc - cu mult înainte de sfârşitul acelei experienţe. Din fericire, 
oamenii, iie ei maturi sau neniaturi, (şi cine e vreodată cu 
adevărat matur?) sunt în cea mai mare parte incapabili să 
înţeleagă ceea ce li se întâmplă. O miloasă măsură de 
prevedere a naturii pentru a ocroti o cantitate medie de 
echilibru mintal, în scopul activizării acestei lumi. 

— Dar noi, dragă Marlow, interveni! Eu, avem nepreţuitul 
avantaj de a înţelege ceea ce li se fintbnplă altora. Sau cel 
puţin, unii dintre noi. Este şi asta o măsură de prevedere a 
naturii? Şi dacă da, în ce scop? Ca să ne amuzăm clevetind 
despre treburile altora? Dumneata, de exemplu, pari să. 

— Nu ştiu ce par, mă opri Marlow, dar e sigur că în viaţă 
trebuie să ne şi amuzăm într-un fel sau altul. Ar fi totuşi o foarte 
respectabilă măsură de prevedere, chiar dacă n-ar fi decât 
pentru acest scop. Dar dintr-un spirit de înţelegere, se iveşte în 
noi compasiune, milă, indignare, simţul de solidaritate; iar în 
minţile mai largi, o înclinaţie spre acea indulgență care este 
vecină cu afecțiunea. Nu vreau să spun prin asta că sunt înclinat 
spre indulgență pentru faimoasa pereche care a tulburat o fată 
nebănuitoare. Au intrat în pas de rnarş (e chisr expresia pe care 
ea a folosit-o mai târziu, povestind doamnei Fyne), dar la 
strigătul ei s-au oprit. Trebuie „ă fi fost destul de surprinzător 
pentru ea. Era ca şi când cineva şi-ar scoate masca atunci când 
nu te aştepţi. Bărbatul se opri de-a binelea. N-a făcut un pas mai 
departe. Dar guvernanta, deşi venise cu scopul de a-şi scoate 


masca pentru prima oară în faţa ei, ipărea să considere ţipătul 
înfricoşat al fetei -drept o nouă provocare. 

„Pentru ce ţipi, prostuţo?”, spuse, înaintrnd singură şi 
apropiindu-se de fată care era emoţionată ca şi când ar fi văzut 
capul Meduzei cu bucle ele şerpi, aşezat în chip misterios pe - 
umerii acelei persoane familiare, în rochia cafenie şi cu acea 
pălărie pe care le ştia aşa de bine. O făcu să piardă orice simţ al 
realităţii, îi povestea doamnei Fyne: Nu ştiam unde mă aflu. Nu 
ştiam nici măcar că mi-era frică. Dacă mi-ar fi spus că eo 
glumă, aş fi. Râs. Dacă mi-ar fi spus să-mi pun pălăria şi să plec 
cu ea, mi-aş fi pus pălăria şi aş fi plecat fără nici un cuvânt. Aş fi 
fost convinsă că mi-am pierdut îninţtte pentru câteva minute, 
m-aş fi speriat grozav, dar n-aş fi suflat o vorbă despre asta nici 
ei, nici altcuiva. Dar ticăloasa îşi apropie obrazul de al meu atât 
de mult încât nu mai puteam să mă mişc. Când m-am uitat în 
ochii ei, am simţit cum cad jos, pe covor.” 

După mulţi ani îi povestise acestea doamnei Fyne, şi 
numai ei. Nimeni altcineva n-a auzit vreodată lucrurile astea din 
gura ei. Dar nu le-a uitat niciodată. Au fost prezente 
întotdeauna; au rămas ca o pecete pe sufletul -ei, un fel de rană 
mistica, o rană menită să fie contemplată şi să devină obiect de 
meditaţie. Şi a spus mai departe doamnei Fyne, în cursul multor 
confidente provocate de această contemplaţie, că fiecare 
cuvânt urât rostit de această femeie era aproape ca o alintare, 
era oarecum liniştitor. Imaginaţia, ca şi trupul ei, au făcut un salt 
nebun ca să cunoască necunoscutul; şi tot 'auzind atunci 
cuvinte care, rnai mult prin ton decât prin conţinut, erau la urma 
urmei simple insulte veninoase, redobândi echilibrul neliniştii 
interioare a întregii ei fiinţe. 

„M-a făcut neghioabă de atltea ori, de nici nu-mi mai pot 
aminti. Eu! Neghioabă! De ce, doamnă Fyne? Vă asigur că nu 
gândisem niciodată; niciodată şi la nimic nu gândisem până 
atunci. Trăiam, pur şi simplu. Şi nu poţi fi neghiob fără să fi 
încercat onăcar să gândeşti. Dar la ce puteam eu să mă 
gândesc?” 

Şi, fără îndoială, comentă Marlow, viaţa ei fusese doar o 
viaţă de senzaţii, la care răspunsul nu poate fi nici prost nici 
deştept, nu poate fi decât temperamental şi cred că, în general, 
avea o predispoziţie fericită, un copil obişnuit. Chiar când 
guvernanta a întrebat-o cu violenţă dacă îşi imaginează că mai 


are ceva în ea, afară de bani, ca sa determine vreo persoană 
inteligentă să se intereseze de existenţa ei, Flora îşi schimbă 
doar respiraţia într-un hohot fără lacrimi, nu scoase nici un 
cuvânt, nu făcu nici o mişcare. Când i se spuse cu răutate că, în 
ceea ce privea mintea, inima, manierele şi întreaga ei înfăţişare 
nu era decât o creatură comună şi stupidă, rămase tăcută, fără 
să se indigneze, fără mânie. Stătea, ca un vas fragil şi pasiv, 
peste care cealaltă vărsa toată ura acumulata pentru toţi copiii 
pe care-i îngrijise, tot 'dispreţul pentru stăpânii ei (inclusiv 
ducii), toată ranchiuna adunată, infinita ura a acelor ani austeri; 
nu voi spune ipocriţi. Practica unei perfecte ipocrizii este o 
uşurare în ea însăşi, un secret triumf, de cea mai proastă speţă, 
fără îndoiala, totuşi o cale de a fi împăcat cu moralitatea 
comună, de care unii dintre noi par să sufere aşa de mult. Nu | 
Anii, pasionaţii, amarii ani de reprimare - admirabila reprimare 
de fiecare clipă - de corectitudine perfectă a vorbirii, a privirii, a 
mişcărilor, a zâmbetului, a gesturilor, care-i stabiliseră o înaltă 
reputaţie. Fusese un succes impresionant în sfera ei. Ca şi când 
ar fi trăit ani întregi pe jumătate sugrumată. 

Şi toate aceste torturi pentru nimic, până la urmă! Ceea 
ce părea în fine o posibilă răsplată (o! Fără iluzii! Totuşi o 
răsplată) zăcea sfărirnat acum în mâinile ei, căzut în praf, 
amarul praf al deziluziei, pe care îl savura în mizerabila ei 
răzbunare - singură - regretând doar nevrednicia figurii 
copilăreşti care nu reprezenta altceva decât obiectul pe care 
putea să-şi verse veninul în toată libertatea, fie chiar şi pentru o 
singură data. Prezenţa tânărului din. Spatele ei nu făcea decât 
să-i sporească şi satisfacția şi mânia. Dar însăşi violenţa atacului 
părea să-şi slăbească efectul, datorită faptului că victima parcă 
era insensibilă. Cauza acestei ofense scăpând Sin mod firesc 
imaginaţiei fetei, atitudinea ei era 'de o mare şi iremediabilă 
stupiditate. Şi e un fapt cunoscut că cele mai teribile şocuri din 
viaţă sunt adesea primite fără ţipete, fără râuri de lacrimi şi fără 
zvârcoliri şi hohote de plâns. Nesăţioasei. Guvernante i-a lipsit 
grozav plăcerea acestor manifestări. Apatia fetei nu era decât o 
nouă provocare. Totuşi biata fată era alba ca varul. 

„Mi-era frig, explica ea doamnei Fyne.” Avusesem timp să 
încremenesc, îşi adusese faţa atât de aproape de a mea, iar 
dinţii arătau de parcă ar fi vrut să mă muşte. Ochii ei păreau că 
se uscaseră de tot, aspri şi mici, într-o mulţime de creţuri oribile. 


Mi-era prea frică ide ea ca să tremur, prea frică de ea ca să-mi 
pun degetele In urechi. Nu ştiam ce denumiri avea să mai îmi 
dea în. Clipa următoare; dar când mi-a spus că nu sunt mai mult 
decât o cerşetoare, că nu voi mai avea nici profesori, nici 
servitori, nici cai, mi-am spus: asta-i tot? Aş f i râs dacă nu mi-ar 
fi fost prea frică de ea ca să scot vreun sunet cât de slab.” 

Se pare că bietei Flora îi era dat să cunoască toate fazele 
posibile ale suferinţei, începând cu panica instinctivă, trecând 
prin stadiul confuziei, apoi acel al îngheţului şi. Cel al fricii care. 
Te îngălbeneşte, până Ha instinctiva prudenţă a teroaroi 
extreme - nemişcarea şoarecelui. Dar dna se auzi numită copil 
de şarlatan şi de escroc, monstruoasa surpriză a acestor 
cuvinte, produseră în ea o transformare totală şi nu se mai putu 
stăpâni. Ţipă imediat: Nu trebuie să vorbeşti astfel de papa!” 

Efortul acestui strigăt o dezrădăcina din locul unde 
picioarele ei mici păreau adânc îngropate în. Luxosul covor gros 
şi se retrase mult înapoi, unde se auzea pe sine repetând 
mereu: „Nu trebuie, nu trebuie!” ca şi când altcineva arii 
strigat. Ajunse lingă un scaun şi se prăbuşi pe el. După care, 
acel altcineva încetă să mai ţipe. Se aşeză mai bine pe scaun, 
extenuată, într-o cameră tăcută, fără să vadă nimic, fără să se 
poată gândi la nimic, indiferentă la orice. 

Următoarele secunde părură să dureze o veşnicie; un abis 
negru de timp, separând ceea ce trecuse de reapariţia 
guvernantei şi de redeşteptarea fricii. Femeia aceea îşi stropşea 
cuvintele printre dinţi: Spui că nu trebuie, nu trebuie! Dar mâine 
toată lumea va vorbi despre el în felul acesta. Au s-o spuie, au s- 
o publice, ai să auzi şi ai să citeşti - şi atunci ai să ştii a cui lată 
eşti.” 

Figura îi era luminată de o satisfacţie atroce.,. Nu e f. 
decât un hoţ, ţipa ea, acest tată al tău! Cit despre tine, & nu m- 
am înşelat nici un moment. M-ai scârbit din ce în | ce mai mult, 
ani întregi. Eşti o nulitate, vulgară şi stu- ' pidă, şi ai să te întorci 
acolo unde meriţi, oricât de jos ar fi locul d. e unde oi săltat, şi-ţi 
vei cerşi pâinea - dacă mila cuiva se va opri la tine - ceea ce mă 
îndoiesc.!'* 

Ar fi continuat astfel, fără să-i pese de ochii larg deschişi şi 
de gura căscată a fetei care se ridică brusc cu o expresie 
holbată, de parc-ar fi fost sugrumată de nişte degete invizibile, 
şi totodată oribil de palidă. Efectul asupra constituţiei ei a fost 


atât de profund, mi-a spus doamna Fyne. Încât fata, care în 
copilărie avusese obrajii delicat colorați, a rămas, chiar după doi 
ani de la această întâmplare, extrem de albă la faţă, 
susceptibilă, la cea mai slabă emoție, să devină de-o paloare de 
strigoi. Scena se sfârşi când în înspăimântătoarea ei dezolare, 
sărmana fata strigă după ajutor: Charley! Charley!” sunete 
gâfiite, venind cu mari sforţări din gât-lejul sugrumat. Ochii ei 
măriţi îl descoperiseră acolo unde stătea, surd şi nemişcat. 

Tresărind din imobilitatea lui şi scoțând brusc o mână din 
buzunarul pardesiului, tânărul înainta repede spre femeie, o 
apucă de braţ pe la spate, spunându-i pe uri ton aspru, 
poruncitor: „Să mergem, Eâiza!” într-o clipă, copila i-a văzut 
împreună îndepărtându-se, aproape de uşă, ieşiţi pe uşă, pe 
care n-a auzit-o nici n-a văzut-o des-chizându-se sau închizându- 
se. Dar era închisă. O, da. Era închisă! Privirea ei, pare nu vedea 
nimic, rătăci prin cameră. Pentru câtva timp rămase aplecată 
înainte, adu- 

— Nându-şi puterile, întrebându-se dacă va putea să se 
ridice In picioare, în cele din urmă, se ridică. Totul se învârtea Sn 
jurul ei, într-o tăcere apăsătoare, îşi amintea perfeet - după cum 
a relatat idoamnei Fyne - că, agăţân-du-se de braţul scaunului, 
a strigat de două ori. Papa! Papa!”. La gândul că el era departe, 
la Londra, totul In jur se cufundă în totală tăcere. Apoi, 
înfricoşată brusc, de singurătatea acelei camere goale, alergă 
orbeşte afară. 

L, Cu acea fatală rezervă în a face binele, inerentă 
condiţiei prezente & umanităţii, soţii Fyne continuau să pân- 
dească de la fereastra lor. „E atât de greu să ştii uneori cum e 
mai bine să procedezi”, mă asigură Fyne. Este. “unele” intenţii 
stau adesea! În propria lor cale. Pe când atunci taân4 vrei să 
faci rău cuiva, n-ai nevoie să eziţi. Mergi fde-a dreptul. Nimeni 
nu-ţi va reproşa că ai greşit, nici nu te va califica drept zăpăcit, 
lipsit de tact, şi nici nu-ţi va spune că te amesteci unde nu-ţi 
fierbe oala. Soții jTyne pândeau uşa, tisa închisă ide la stradă, 
oarecum duşmană a gândurilor lor binevoitoare, şi faţa casei, 
cea crud fie impenetrabilă. Era ca şi în oricare aâtă zi. 
Neschimbatul aspect zilnic ăl (lucrurilor neînsufleţite era atât de 
impresionant, Incit Fyne se întoarse un moment în cameră, luă 
don nou ziarul şi îşi aruncă ochii peste articolul cu ştirile, Nu 
încăpea nici o îndoială. Situaţia arăta foarte (prost Se întoarse 


lingă fereastră şi lângă doamna Fyne. Obosita cum era, şedea 
acolo hotărâtă şi gata de a-şi lua o răspundere. Dar nu avea de 
dat nici o sugestie. Oamenilor le e teamă de eşec şi toată 
îndrăzneala ei era în gând. Ezita în fata manierei incomparabil 
de insolente a guvernantei. Fyne şedea lângă ea ca în 
fotografiile vechi a doi soţi, Unde vezi bărbatul cu mâna pe 
spătarul scaunului pe care stă soţia. Şi erau tot atât. De eficienţi 
ca o fotografie veche şi tot atât -de nemişcaţi, până când 
doamna Fyne tresari uşor. Uşa de la stradă, se deschise şi, 
ţâşnind afară, apăru tinărul, cu pălăria trasă pe ochi (după cum 
observă doamna Fyne). După el se strecură şi guvernanta, întor- 
cându-se imediat să închidă cu grijă uşa. In acest timp, tânărul 
cobori treptele albe şi porni de-a lungul trotuarului, cu mâinile 
adânc înfundate în buzunarele parde-siului său cafeniu. Femeia, 
femeia aceea cu mişcări măsurate şi maniere distinse, o luă 
puţin la fugă ca să-1 ajungă şi imediat ce fu lângă el, încercă să- 
şi strecoare mina sub braţul lui. Doamna Fyne a văzut brusca 
mişcare pe care o făcu tânărul ca pentru a evita un contact 
inoportun, respingârud cu asprime încercarea ei. Femeia nu a 
stăruit, dar a continuat să meargă în pas cu el, iar doamna Fyne 
îi urmărea mergând separați, întorcând colţul străzii unul lângă 
altul, dispărând pentru totdeauna. Fără îndoială că soţii Fyne s- 
au uitat elocvent unul la altul. Ce părere ai? Apoi, de comun 
acord, îşi reîn. 

— Toarseră privirile spre uşa închisă de la intrare, masivă, 
întunecată, cu ciocanul de alamă strălucind într-o rază de soare 
piezişă, tăiată de o linie diagonală de umbra grea ce mergea 
până în depărtatul capăt al străzii. S-ar putea oare ca fata să fi 
şi plecat? Trimisă la tatăl ei? Dar avea vreo“altă. Rudă? În afara 
lui de Barral n-a venit nimeni, niciodată s-o vadă, îşi aminti 
doamna Fyne; şi dintr-odată, într-un fel profund şi matern, fu 
conştientă de singurătatea fetei. Era irezistibil. Şi afara de asta, 
plecarea guvernantei era încurajatoare. „Mă duc acolo sa văd ce 
se întâmplă” declară ea hotărâtă, dar încă privind peste drum. 
Intenţia ei însă se opri pe loc la vederea acelei îngrozitoare oaş! 
Sclipitoare şi sumbră, icăscându-se dintr-odată asupra 
întunericului adânc al holului, priri_ care literalmente zbură 
afară, drept pe trotoar, aproape fără să atingă treptele albe, o 
mică siluetă înfăşurată până sub bărbie cu un halat de olandă, 
cu părui răvăşit pe spate, trecând în zbor pe lângă stâlpul 


felinarului, pe lângă cutia postea. „Uite, strigă idoamma Fvne. 
Vine încoace.!' Aleargă, John! Aleargă I” 

A L Fyne o zbughi pe uşă afară. Aceasta e chiar expresia lui 
A zbughit-o. M-a asigurat cu toată solemnitatea că a zbughit-o. 
Vederea micului şi muşchiulosului Fyne sărind peste culoarele şi 
scările unui mic hotel particular de prim ordin, trebuie să fi făcut 
toate paralele pentru vreun amator de impresii memorabile. Dar 
uitându-rnă la el, gata să rid, m-am întrebat: „câţi bărbaţi ar fi 
gata să-şi compromită scumpa gravitate de batirul copilului fără 
importanţă al unui financiar ruinat, care avea deasupra capului 
un nor negru, urât?” N-am râs de micul Fyne, dimpotrivă, l-am 
încurajat: „Ai făcut asta! Foarte bine. Şi?” 

Principalul său gând era să salveze copila de vreo 
intervenţie neplăcută. Jos era un portar, erau comisionari, unele 
persoane care plecau cu bagaje; la poartă, un autobuz al căilor 
ferate, câţiva chelneri în bluze albe, învâr-tindu-se pe la intrare. 

Ajunse la timp. Era la uşă înainte ca fata, în -cursa ei 
oarbă, să fi ajuns acolo. Nu-1 recunoscu. Poate că nici nu-l 
vedea. El o prinse de braţ în timp ce alerga şi, pro-cedând cu 
judecată, nici nu încercă s-o oprească ci pur şi simplu, intră cu 
ea în zbor şi sus pe scări, stârnind o adevărată consternare 
printre cei pe care-i întâlneau în calea lor, făcându-i să se 
împrăştie. Ce trebuie să-şi fi imaginat ei la vederea unui 
neruşinat între două vârste, răpind şi ducând în mare grabă, la 
apartamentele de sus al unui hotel respectabil, o fată speriată, 
vizibil o minoră, nu ştiu, zău. lar Fyne (aşa mi-a spus) nici nu se 
sinchisea de ce-ar fi putut gândi lumea. Tot ce dorea era să 
ajungă la soţia lui înainte ca fata să leşine. Câtva timp alergă cu 
el, dar ultimul şir de trepte trebui s-o apuce şi, mai târând-o, 
mai purtând-o, ajunseră la doamna Fyne, care aştepta la uşă, cu 
fizionomia ei liniştită, impasibilă, gata să-şi asume orice fel de 
responsabilitate, ceea ce o caracteriza de pe atunci, cu mult 
înainte de a deveni o severă teoreticiana. Uşurat, cu misiunea 
îndeplinită, Fyne închise cu grabă uşa salonului. 

R Dar nu mult după aceea amândoi Fyne-ii se simţiră 
înfricoşaţi. După câtva timp de imobilitate în braţele doamnei 
Fyne, fata, care nu scosese o vorbă, se smulse din îmbrăţişarea 
aceea întrucâtva cam rigidă şi începu să se zbată între ei, în 
tăcere, îngrozitor, nu ştiau nici ei de ce, până când, extenuata, 
se prăbuşi pe o canapea. Din feri-j 


U07] cire, copiii erau afară cu bonele lor. Camerista de la 
hotel o ajută pe doamna Fyne s-o puie pe Flora la pat. Părea că 
înnebunise şi că şi-ar fi pierdut graiul. Zăcea pe spate, cu faţa 
albă ca foaia de hârtie, cu ochii ei întunecaţi fixaţi pe tavan, cu 
imobilitatea aceea îngrozitoare, întreruptă din când în. Când de 
o criză bruscă de frisoanej cu un clănţănit puternic de dinţi, în 
liniştea mohorâtă a camerei cu storurile trase. Doamna Fyne 
şedea lângă ea răbdătoare, cu braţele încrucişate, mişcată în 
sinea ei de enigma acestei deprimări, al cărei nume srvu-l 
putea ghici şi spunându-şi în gând: „Copila asta e prea emotiva, 
mult prea emotivă ca să mai poată fi vreodată cu adevărat 
invulnerabila”. Ca şi când cineva care nu e făcut din piatră, ar 
putea fi perfect invulnerabil în lumea asta. Şi adică cum - 
invulnerabil la ce? La forţă sau la corupţie? Dar -chiar în cea mai 
perfectă armură de oţel, sânt puncte slabe la încheieturi, pe 
care o lovitură le poate găsi, dacă întâmplarea oferă ocazia. 

Consideraţiile generale ai-au avut niciodată puterea s-o 
tulbure prea mult pe doamna Fyne. Cum fata nu era în starea de 
a putea fi chestionată, şedea lângă patul ei şi aştepta. Fyne 
trecu la casa de peste drum, scrupulele sale fiind întrecute de 
grija de a descoperi, în definitiv, ce se întâmplase. N-a fost 
nevoie să ridice ciocanul, uşa era deschisă. Intră dar tău văzu pe 
inimend primprejur. Servitorii erau adunaţi în subsol pentru o 
inutilă consfătuire. Vocea de bas a lui Fyne speriindu-i, 
majordomul veni sus, iară haina, (numai în pantaloni şi cămaşă, 
foarte bănuitor la început, apoi, după explicaţiile lui Fyne că era 
soţul unei doamne prietenă cu mama domnişoarei de Barral, 
deveni mai comunicativ şi, pe un ton ca de la bărbat la bărbat, 
dar păstrând vocea exersată ide servitor de prim ordin: O, 
domnule, nu! N-are nici gând ea se mai întoarcă, mi-a spus-o 
chiar ea” îl asigură (c) | ipe Fyne, cu o uşoară umbra de dispreţ 
strecurată în tonul lui. 

Cit despre domnişoara, nimeni din cei de jos n-avea habar 
că ieşise din casa. Putea spune că ei toţi ar îi fost doritori sa facă 
tot ce se poate în clipa ide faţă, dar deoarece era acum cu 
prietenii mamei sale. 

Se tot foia. Murmura că toate astea erau” foarte 
neaşteptate. Ar fi dorit să ştie ce să facă cu scrisorile şi 
telegramele care ar putea sosi în. Timpul zilei. 


„Scrisorile adresate domnişoarei de Barral ar fi bine să le 
aduci peste drum, la hotelul meu spuse Fyne, înce-pând să se 
simtă extrem de îngrijorat perTtru viitor. Omul răspunse: „Da. 
Domnule, adăugind: dar dacă e vreo scrisoare adresată 
doamnei.,, Fyne îl opri pnntr-un gest. „Nu ştiu. Fă ce crezi'. 

„Foarte bine, domnule , 

După plecarea lui Fyrie. Valetul nu închise uşa, ci rămase 
un timp în prag, uitându-se în susul şi-n josul străzii, Lntr-un 
spirit de independenţă, ca un om care e din nou propriul său 
stăpân. Doamna Fyne, auzindu-1l pe soţul ei întorcându-se, ieşi 
din camera în care fata zăcea în pat. „Nici o schimbare, ' şopti 
ea, iar Fyne nu putu să facă decât un neajutorat semn. De 
ignorare despre ceea -ce puteau să însemne toate astea şi cum 
aveau să se termine. 

Cum e şi firesc, se temea de complicaţii viitoare, un om cu 
mijloace limitate, într-o situaţie publică şi fără să aibă la 
dispoziţie prea mult timp. Da. Mi-a mărturisit acolo, în camera 
mea de primire a casei de la fermă, că fusese foarte îngrijorat 
de consecinţele posibile. Dar pe când îmi făcea această 
mărturisire sinceră, mă gindcam că, orice consecinţe şi 
complicaţii şi-ar fi putut închipui, nu i-ar fi trecut niciodată, 
niciodată prm minte, complicaţia pentru care suferea acum. 
Încet dar sigur (căci Cartea Destinului cred că a fost scrisă de la 
început pină la ultima pagină) complicaţia se pregătea cam de 
vreo şase ani, iar acum sosise. Complicaţia îşi atinsese sorocul. 
Mă uitam la solemnitatea lui nezdruncinată, cu mila amuzată cu 
care privim victima unei glume nostime, chiar dacă e vorba de o 
glumă crudă. 

„Ducă-se dracului!” exclamase el fără nici o legătură 
logică cu ceea ce-mi povestise. Totuşi exclamaţia era destul de 
desluşită. 

În orice caz. la început, recunoscu el, n-a fost nici un fel de 
complicaţie, nici o consecinţă neplăcută. La o telegramă în 
termeni prudenţi, expediată lui de Barral, nu s-a primit nici un 
răspuns mai bine de douăzeci şi patru de ore. Aceasta desigur 
<că a pricinuit soţilor Fyne oarecare nelinişte. Când sosi 
răspunsul, târziu, în seara ailei următoare, era sub forma unui 
bărbat vârstnic. Un soi de om neaşteptat. Fyne îmi explică cu 
precizie că aparţinea probabil păturii celei mai respectabile din 
mica burghezie. Era calm şi încet la vorbă. Purta redingotă; avea 


favoriţi cărunţi care se uneau sub bărbie şi declară, de >cum 
intră, ca era vărul lui de Barral. Se grăbi să adauge că nu-şi 
văzuse vărul de mai mulţi ani, în timp ce se uita la Fyne cu atâta 
neîncredere, încât acesta se simţi ofensat 

(persoana refuzând la început scaunul ce i se oferise) şi 
ripostă acru că, în ceea ce-l priveşte pe el, nu-1 văzuse în viaţa 
lui pe domnul de Barral şi că, deoarece vizitatorul nu doreşte să 
ia loc, el, Fyne, îl roagă să spună cit mai repede posibil cg 
doreşte. Domnul în negru se aşeză atunci pe scaun, cu un uşor 
zâmbet superior. 

Venise pentru fată. Vărul său îl rugase, într-un bilet trimis 
printr-un comisionar, să plece la Brighton imediat ca sa ia pe 
„fiica lui” de la un dornn numit Fyne şi să-i dea găzduire în 
familia sa pentru câtva timp. Şi iată-1, venise. Afacerile lui nu-i 
permiseseră să vie mai. Devreme. Afacerile de care se ocupa 
erau manufacturarea pe scară mare a cutiilor de carton. Avea şi 
el două fete mărişoare. Se consultase şi cu soţia lui şi totul era 
în regulă. Fata va ti bine primită în casa lui. Casa lui nu va fi 
desigur la fel cu cea cu care era ea obişnuită, dar, etc., etc. 

Fyne simţea tot timpul în comportarea acestui om o 
batjocoritoare dezaprobare pentru tot ce nu era mica burghezie, 
un profund respect pentru bani, un fel de dispreţ pentru 
speculanţii care nu reuşesc şi o vanitoasă satisfacţie pentru 
propria sa respectabilă vulgaritate. 

Faţa de doamna Fyne, comportarea obscurului văr a lui de 
Barral a fost ceva mai puţin ofensatoare. O privi cu viclenie, dar 
atitudinea ei rece, hotărâtă, îl impresiona. Cât despre ea, fu de- 
a dreptul îngrozită de un asemenea personaj, dar nu lăsă să se 
observe nimic. Nici chiar atunci când omul remarcă, cu falsă 
simplitate, că Flory - numele ei era Flory, nu-i aşa? 

— La început va simţi probabil lipsa prietenilor ei mai 
mari. lar atunci când i se spuse că fata era la pat, deoarece nu 
se simţea deloc bine, se arătă [noi alarmat, dar fără 
compasiune. Nu era infirmă, nu-i aşa? Atunci ce era cu ea? 

Vorbind despre acest respectabil membru ăl societăţii, şi 
acum, după atâţia ani, un extrem dezgust se citea pe faţa lui 
Fyne. Era specimenul tipic al clasei în legătură cu care oameni 
ca Fyne au cea mai mică experienţă şi îmi închipui că îi era 
penibil să aibă de-a face cu el. Poseda toate virtuțile cetăţeneşti 
kv forma lor cea mai meschina şi capacul îl punea tocmai 


conştiinţa că le avea, conştiinţă pe care o şi vadea. Sârguinţa lui 
era exemplară. Dorea ca în dimineaţa următoare să prindă 
trenul cel mai de dimineaţă pasibil. Se pare că timp de douăzeci 
şi şapte de ani nu s-a întâmplat niciodată să lipsească de la 
fabrică, de pe scaunul lui de la birou, la ora zece fix, în fiecare 
zi. Ascultă obiecțiile doamnei Fyne cu o vădită nerăbdare. De ce 
adică n-ar putea Flory să se scoale şi să-şi ia micul dejun la ora 
opt, ca toată lumea? La el acasă, dejunul de dimineaţă era la 
opt fix. În cele din urmă, stoicismul politicos al doamnei Fyne îl 
învinse. O asigură, vizibil contrariat că venise în dauna 
intereselor lui personale, dar renunţă la trenul de dimineaţă. 

Bieţii Fyne nici nu îndrăzniră să se uite unul la celălalt în 
faţa acestui neprevăzut dar perfect autorizat protector, acelaşi 
gând făcându-şi loc în minţile lor: „Biata fată! Biata fală | Dacă şi 
femeile din familia lui erau la fel cu el! Şi desigur că erau. Biata 
fată P* Dar ce-ar fi putut ei face chiar dacă ar fi fost pregătiţi să 
ridice obiecţiuni? Persoana în redingotă avea scrisoarea tatălui, 
i-o arătase lui Fyne. Era o rugăminte să aibă grijă de fată - ca 
cea mai apropiată rudă - fără nici o explicaţie sau vreo aluzie la 
catastrofa financiară, tonul scrisorii, ciudat de nepăsător, şi 
chiar tăcerea asupra acestui punct, făceau să se creadă că tatăl 
nu era îngrijorat de viitorul copilului. Probabil că chiar această 
idee îl pusese aşa de repede în mişcare pe var. Mulţi oameni 
ieşiseră din crahuri comerciale cu moşii la ţară şi cu un venit 
satisfăcător, dacă nu pentru ei înşişi, măcar pentru soţii. Şi dacă 
o soţie poate trăi printr-o bună administraţie, de ce nu şi o fiică? 
Da. S-ar putea ca această posibilitate să fi fost discutată la ei în 
familie şi considerată ca meritând osteneala. 

[ni] 

Omul făcu chiar aluzii ca aceasta era credinţa lui, dar în 
faţa răspunsurilor rezervate ale lui Fyaie, îi dădu a înţelege că 
pe el n. u-1 (prostea nimeni. Era evident că îi credea pe soţii 
Fyne dezamăgiţi că li se 3ua fata. Ei, prin-tr-un diplomatic 
sacrificiu în interesul bietei Flora, îl invitară pe om la masă. 
Acceptă fără amabilitate, spunând că nu era obişnuit cu orele 
târzii. Gusta doar ceva pe la opt jumătate sau nouă. Totuşi. 

Se uită cu idispreţ la sufrageria frumos decorată. Strâmbă 
din nas încurcat la felurile prezentate de chelner, dar nu refuză 
niciunul devorând mâncarea cu mare poftă şi bând (dând de 
duşcă, spunea Fyne) berea lui preferată, de ghimber, care îi era 


procurată în sticle speciale, la cererea lui. Dificultatea de a duce 
o conversaţie cu fiinţa aceea o extenua chiar şi pe doamna 
Fyne, care venise la masă înarmată >cu o hotărâre de neclintit. 
Singurul lucru memorabil ipe care 1-a spus individul, a fost 
când, oiprindu-se din ghiftuiaâa. Cu, mâncările astea 
franţuzeşti,,, îşi aruncă privirea spre mesele din jur, şi mărturisi 
că soţia lui se gândise la început să vie cu el, dar acum e 
bucuros că n-a venit. „Nu i-ar fi plăcut deloc să vadă în aurul ei 
consu-mându-se atâta alcool. Nu, deloc nu i-ar fi plăcut”, 
declară el, cu importanţă. 

„Trebuie să fi fost o seară îneântătoare, i-arn spus lui 
Fyne, judecind după prospeţimea cu care o „păstrezi în 
memorie., „Admirabilă, într-adevăr,, mormăi el, cu o 
străfulgerare de mânie ia amintirea ei, dar reluându-şi imediat 
aerul solemn. După un timp de tăcere, al întrebai dacă, în ziua 
următoare omul a plecat cu fata, „Da, răspunse Fyne. Intr-o birjă 
cu un cal, cu câteva rochii ţpe care camerista i le-a adus din 
casa de peste drum., A văzut-o pe Flora numai cu zece minute 
înainte de plecarea la gară, în salonul soţilor Fyne, la hotel. Au 
fost zece minute penibile pentru ei. Respectabilul cetăţean se 
adresa domnişoarei de Barral cu „Flory, şi „draga mea,,', 
remarcând că nu prea era voinică. „Eşti cam puţintică, draga 
mea,,, îi spunea el pe un ton familiar şi cam dispreţuitor. Apoi, 
întorcându-se către doamna Fyne şi cu voce tare: „E tare albă la 
faţă. De ce oare?,, La care doamna Fyne nu răspunse nimic. In 
dimineaţa aceea o pieptănase cu mâinile ei, ridicându-i părul pe 
cap, ceea ce li dădea un aer foarte schimbat, observă Fyne. EI, 
fireşte, avea un rol subordonat, nefăcând altceva decât să 
aprobe. Tot ce-a putut face pentru domnişoara de Barral 
personal, a fost s-o conducă pină jos şi s-o urce el însuşi în 
trăsură, în timp ce ruda cea mai apropiata a domişoarei de 
Barral, fiind lăsată la o parte, cu o umbrelă şi o mică geantă 
neagră, îi urmărea cu rânjet amuzat, după cit se părea. E greu 
de ghicit ce gândea fata sau ce simţea. Acum. Nu mai arăta ca 
un copil. li şopti lui Fyne un slab „mulţumesc, din trăsură, iar el 
îi spuse pe un ton răspicat, în timp ce-i ţinea încă mâna: „Te rog 
nu uita să-i scrii pe larg nevesti-mi, într-o zi sau două, 
domnişoară de Barral,. Apoi Fyne făcu un pas înapoi, iar vărul 
se caţără în trăsură mormălad destul de auzibil: „Nu cred că pe 
viitor vei mai avea vreo bătaie de cap cu ea” fără măcar să se 


uite la Fyne şi fără să-i acorde măcar un semn din cap, drept 
salut. Şi trăsura porni. 

Capitolul T IWIUJU U ttâ! 

Amabilă personalitate, observai eu, văzându-l pe Fyne 
gata să se cufunde în gânduri întunecate. Totuşi n-a avut darul 
profeţiei. 

Fyne se ridică brusc, mormăind: „Nu, evident că nu”. Era 
trist, şovăitor. Presupuneam că nu va mai dori să joace şah în 
după amiaza aceea. Asta m-ar fi dispensat de a-mi părăsi 
locuinţa, pe o vreme prea frumoasă pentru a fi irosită în exerciţii 
de mers pe jos, şi am rămas dezamăgit când, punându-şi şapca 
pe cap. îmi spuse că spera să mă y-adă la ei pe la patru, ca de 
obicei, Nu va fi ca de obicei, am spus eu, accentuând ' După o 
scurtă reflexie admise şi el că nu va fi. Nu ca de obicei. De fapt 
soţia lui spera să vin. Işi formase o părere foarte favorabilă 
despre perspicacitatea mea practică. 

Era prima oară când auzeam asta. Nu bănuisem niciodată 
că doamna Fyne îşi dăduse -osteneala să distingă în mine 
semne de inteligenţă sau de prostie. Puținele cuvinte pe care le 
rostisem în noaptea trecută în emoția - sau plictiseala - cauzată 
de dispariţia fetei, erau iprimele cuvinte mai semnificative pe 
care le schimbasem cu ea. M-am simţit întotdeauna a nu fi în 
ochii doamnei Fyne decât partenerul de şah al soţului ei şi nimic 
altceva - ceva folositor - aproape un obiect. 

„Sunt foarte măgulit, am răspuns. Am auzit întotdeauna 
spunându-se că intuiţia feminină nu are margini; acum sunt pe 
jumătate înclinat să cred că e chiar aşa. Totuşi siu înţeleg 
întrucât perspicacitatea mea, practică sau nu, poate îi de vreun 
folos doamnei Fyne. Perspicacitatea unui bărbat e foarte 
asemănătoare perspicacităţii oricărui alt bărbat, Şi cum 
dumneata eşti la îndemână.” 

Fiind vizibil că Fyne nu urmărea ceea ce spuneam eu, mă 
privi cu ochi solemni şi îngrijoraţi şi îmi spuse: „Da, da, foarte 
probabil. Dar vei veni, nu-i aşa?” Mă hotărâsem ca nici un Fyne 
de nici un sex nu mă va face să merg aproape cinci kilometri pe 
jos, până la ei şi înapoi, pe o vreme aşa frumoasă. Dacă soţii 
Fyne ar fi fost o obişnuită pereche de oameni sociabili, pe care îi 
cunoşti numai pentru că timpul liber trebuie petrecut într-un fel, 
aş fi acceptat repede această invitaţie. Dar ei nu erau astfel. 
Incontestabila lor umanitate trebuia să fie recunoscută, în 


acelaşi timp vroiam să fac ce vreau eu, aşa că am propus să-mi 
permită plăcerea de a le oferi o ceaşcă de ceai la mine. 

Un scurt răstimp de gândire - şi Fyne acceptă cu căldură, 
din partea lui şi a nevesti-şi. Un momenit mai târziu, am auzit 
clinchetul lanţului de la poartă apoi, în lătratul extaziat al 
exuberantului său câine, capul său serios trecu pe la fereastra 
mea, de cealaltă parte a gardului viu, cu privirea pironită 
înainte, iar mintea, pe dinăuntru, vizibil folosită în serioase 
speculaţii de natură complicată. Cel puţin una dintre prietenele 
soţiei sale devenise pentru el mai mult decât o umbră. Bănuiam 
totuşi ca nu la fată se gândea el, ci la soţia lui. Era un soţ 
excelent. 

Mă pregătii pentru vizita de după amiază, ducându-mă la 
soţia fermierului şi revizuind cu ea resursele casei şi 

UH] ale satului. Era o femeie îndatoritoare. Dar resursele 
perspicacităţii mele nu Ic-am revizuit. In afară de înţelesul 
vulgar material al ceaiului de după prânz, n-am făcut nici o 
pregătire pentru doamna Eyne. 

Imi era imposibil să fac astfel de pregătiri. Nu puteam 
spune ce fel de hrană va pretinde ea perspicacităţii mele. Cit 
despre a face provizii din produsele minţii mele, cred că nimeni 
n-are grijă să facă astfel de lucruri, dacă se pot evita. O vag 
grandioasă stare de autoîncredere mintală e mult prea plăcută. 
Pentru a fi tulburată în mod. Nechibzuit de o astfel de 
investigaţie delicată. Poate că dacă aş fi avut o femeie de 
nădejde alături de mine, o femeie scumpă, devotată, 
perspicace. Sunt în viaţă momente oând regreţi cu adevărat că 
nu eşti însurat. Nu! Nu exagerez. Am spus momente, nu ani, nici 
chiar zile. Momente. Soţia fermierului evident nu mă putea 
ajuta. Nu te puteai aştepta de la ea să -aibă intuiţia necesara şi 
mă îndoiesc că ar fi ştiut să fie destul de curtenitoare. Dar îmi 
ajuta în felul ei, cu o extraordinară bonetă neagră pe cap, 
făcând mai mult de un kilometru şi jumătate, încercând să 
găsească la prăvălia din sat o prăjitura de ceai acceptabilă. 
Strădania femeilor! Optimismul drăguţelor creaturi! 

Şi iată că reuşi să găsească ceva care părea destul de 
comestibil. Asta-i tot ce ştiu, deoarece n-am avut ocazia să 
observ mai de-aproape cit era de comestibilă. Eu personal nu 
mănânc niciodată prăjituri, iar doamna Fyne, sosind punctuală, 
n-avea deloc poftă de prăjitură. N-avea poftă de nimic. Dar îi era 


teribil de sete, semn de adâncă şi chinuitoare emoție. Da, era 
emoția, şi nu lumina strălucitoare a soarelui - mai mult 
strălucitoare decât fierbinte - după cum e felul soarelui nostru 
insular, discret, reţinut, distins, care n-ar face pe-o adevărată 
doamnă să devie stacojie - nu, în nici un caz. S-ar fi zis chiar că 
Doamnei Fyne nu-i este cald. Purta o fustă albă cu jachetă, iar 
pe cap o pălărie albă cu boruri largi, pe păru-i b-ine netezit. 
Jacheta era croită ca o haină militară, iar stilul o prindea. Aş 
spune că sunt anulte fete, şi nu din. Cele mai urâte, care 
seamănă cu doamna Fyne ca tip de figură, de la tenul bronzat 
de soare până la comportarea plină de vioiciune. 

Dar nu multe ar fi avut acel aspect, gata să-şi asume orice 
responsabilitate de pe lume. Acesta e felul de curaj care se 
maturizează târzâu în viaţă şi, desigur, doamna Fyne era o 
femeie matură ca vlrstă, cu toată faţa ei lipsita de riduri. 

Se uită în jurul camerei şi-mi spuse cu convingere că eram 
foarte bine instalat, ceea ce am consimţit cu modestie, 
reeunpscind norocul meu nemerilat, De ce nemeritat?' dori ea 
să ştie. 

, Pentru că am reţinut această locuinţă prin cores 
pondenţă, fără să pun nici o întrebare. S-ar fi putut să fie o 
gaură abominabilă, întotdeauna fac lucrurile în felul acesta. 

Nu-mi place să-mi bat capul. Asta nu prea e o dovadă de 
inteligenţă. Cred că oamenilor perspicace le place să-şi exercite 
această facultate. Am auzit chiar că nu se pot abţine de a-şi 
arăta perspicacitatea în cele mai mici fleacuri. 

Trebuie să fie foarte plăcut, dar eu nu ştiu nimic despre 
asta. Cred că n-am nici un fel de perspicacitate, mai ales, nici o 
perspicacitate practică.” 

Fyne scoase un mormăit de protest inarticulat. Am 
întrebat ce fac copiiij pe care nu-i văzusem, incă după 
întoarcerea mea de la oraş. Erau foarte bine, şi întotdeauna 
erau bine. Amândoi vorbeau despre sănătatea deplină a copiilor, 
ca şi când ar fi fost rezultatul unei excelente morale; pe-un ton 
ciudat, care părea să, implice oarecare dispreţ pentru părinţii a 
căror copii uneori nu se simțeau bine. Aproape că îmi venea să 
cer scuze pentru faptul că întrebasem. Asta mă plictisea: fără 
motiv, recunosc, pentru că arogarea de merite superioare nu eo 
slăbiciune excepţională. Doritor de a mă face dezagreabil, drept 
represaâii, am observat cu accente de interesată politeţe că 


drăguţele de fetiţe trebuie să l'i-e desigur mirate de dispariţia 
bruscă a tinerei prietene a mamei lor. Au pus cumva vreo 
întrebare jenantă în legătură cu domnişoara Smith? Căci 
domnişoara de Barral îmi fusese prezentată, nu-i aşa, ca 
domnişoara Smith? 

Doamna Fyne, privind fix şi îmbujorându-se şi mai 
puternic sub coloritul dat de soare, îmi spuse că copiii niciodată 
n-o plăcuseră prea mult pe Flora. N-avea veselia necesară ca să 
poată fi îndrăgită de nişte copii sănătoşi, explică doamna Fyne 
fără şovăire. Flora mai locuise aici cu ei şi mai înainte, de niai 
multe ori, şi doamna [H6] 

Fyne mă asigură că adesea i-a fost foarte greu s-o aibă în 
casă. 

„Dar ce puteam să fac?” exclamă ea. 

Acest mic strigăt de ciudă, cu totul sincer în inexpresi- 
vitatea lui, îmi schimbă sentimentele faţă de doamna Fyne. Ar fi 
fost aşa de simplu să nu fi făcut nimic şi să nu se mai gândească 
la asta. Simpatia mea pentru ea a început din clipa când mi-a 
povestit de noaptea pe care a petrecut-o la căpătâiul fetei, cu o 
zi înainte de plecarea ei cu uriciosul unchi. Mă îndoiesc foarte 
mult că ar fi găsit cum s-o consoleze pe copilă. Nu avea ea 
geniul pentru sarcina de a desface ceea ce ura unei femei 
înfuriate plănuise aşa de bine. 

Îmi vei spune poate că impresiile copiilor nu sunt durabile. 
Asta e 'adevărat. Dar aici copil e un fel de-a spune. Fata era în 
ajun de-a împlini şaisprezece ani. Era destul de mare ca să fie 
maturizată de un asemenea şoc. Chiar efortul pe care-l făcuse 
de a exprima doamnei Fyne impresiile ei, de a-şi reaminti 
amănuntele, de a găsi cuvintele potrivite - sau oricare alte 
cuvinte - era un fel teribil de a da ochi cu viaţa, un proces de 
maturizare. Vorbise mult, neîntrerupt, destul de copilăreşte, în 
uimirea şi durerea ei, oprindu-se când şi când să puie câte o 
înduioşătoare întrebare: „A fost crud din partea ei, nu-i aşa c-a 
fost crud, doamnă Fyne?” 

Pentru Charley găsea scuze. BI, în orice caz, nu spusese 
nimic, ba chiar arătase trist şi nenorocit. N-ar fi pjatut să se 
împotrivească mătuşii lui, nu-i aşa? Ba la urma urmei asta a şi 
făcut; când ea i-a strigat: „la-o pe femeia asta crudă de aici”, el 
o“târâse afară de braţ. Văzuse asta foarte bine. Işi amintea. Aşa 


a fost. Femeia era nebună. „O, doamnă Fyne, nu-mi spuneţi că 
nu era nebună. Numai dacă aţi B văzut faţa ei.” 

Dar doamna Fyne era neclintită în părerea ei că, din 
prietenie, şi pe cât se poate, adevărul trebuie să fie dezvăluit 
fetei a cărei soartă, se temea, va fi să trăiască expusă celor mai 
aspre realităţi a unei existenţe neprivilegiate. Ea îi explică fetei 
că în lume se găsesc oameni răi, egoişti, lipsiţi de scrupule. Acei 
doi nu urmăreau decât banii tatălui ei. Cel mai bun lucru pe 
care-l avea de făcut era să-i uite. 

UIT] „Banii lui papa? Nu înţeleg”, murmurase biata Flora 
de Barral şi rămase tăcută ca şi când ar (i încercat să chib- 
zuiască în linişte şi semiîntunericul încăperii, unde nu ardea 
decât o lampă de noapte. Apoi avu un lung tremur, în timp ce 
ţinea strâns mâna doamnei Fyne, a cărei răbdătoare imobilitate 
la patul acestei copilării brutal ucise, făcea o infinită onoare 
umanităţii ei. Veghea aceea trebuie să fi fost cu atât mai grea, 
cu cât, după cum am putut vedea foarte bine, ea nici o ciipă nu 
a considerat victima deosebit de simpatică. A fost din partea ei 
o manifestare de pură compasiune, de compasiune propriu-zisă 
ca sa spun aşa, pe care nu multe femei ar fi fost capabile s-o 
manifeste cu atâta necilintită fermitate. După ce a trecut criza, 
primele cuvinte ale fetei, într-o izbucnire de hohote, au fost: „O, 
doamna Fyne sunt eu într-adevăr o fiinţă aşa de oribilă cum mi- 
aspus ea?” „Nu, nu, protestă doamna Fyne. Guvernanta 
durnitale este oribilă şi odioasă. E o femeie rea. N-aş putea 
spune că era nebună, dar cred că era peste măsură de furioasă 
şi rău intenţionată, încearcă sa nu te mai gândeşti la ticăloşiile 
astea, draga mea copilă”. 

„Nu erau potrivite pentru gândurile nimănui, comentă 
doamna Fyne pe un ton categoric. Totul a fost penibil. Fata era 
ca o fiinţă, zbătându-se într-un lat.” „Dar cum aş putea să uit? A 
spus despre tata ca e un pungaş şi un escroc. Spune-mi, 
doamnă Fyne, că nu e adevărat. Nu poate fi adevărat. Cum s-ar 
putea una ca asta?” 

Se ridică în capul oaselor cu o mişcare bruscă, sălbatică, 
de parcă ar fi vrut să sară şi să zboare departe de sunetul 
cuvintelor care tocmai ieşiseră de pe buzele ei. Doamna Fyne o 
reţinu, o domoli, convingând-o în cele din urmă să-şi ipună din 
nou capul pe pernă, asigurând-o că nimic din ceea ce femeia 
aceea avusese cruzimea să spună nu merita să fie pus la inimă. 


Extenuată, fata plânse câtva timp. Se poate ca ea să fi observat 
ceva evaziv în asigurările doamnei Fyne căci, după câtva timp, 
fără să se agite, Şopti: „Femeia aceea îngrozitoare mi-a spus că 
toată lumea va da tatii acele oribile denumiri. E oare cu putinţă? 
E cu. Putinţă?” 

Doamna Fyne rămase tăcută. 

„Spuneţi-mi ceva, doamnă Fyne,” insistă fiica lui de Barral, 
în. Aceeaşi şoaptă slabă. 

Doamna Fyne mă asigură din nou că fusese penibil, într- 
adevăr penibil. 

„Da, mulţumesc, mai vreau”. Se lăsă pe spate, în scaun, ' 
cu braţele încrucişate, în timp ce eu îi mai turnam o ceaşcă de 
ceai, iar domnul Fyne ieşea afară să astâmpere clinele care, 
legat sub verandă, devenise brusc foarte indignat pe cineva 
care avea îndrăzneala să treacă pe drum. Doamna Fyne 
amestecă mult timp ceaiul cu linguriţa, bău puţin, puse ceaşca 
jos şi spuse cu aerul de-a accepta toate consecinţele: „Să fi 
tăcut, n-ar fi fost cinstit; nu cred nici c-ar fi fost prietenesc. l-am 
spus, aşadar, c-ar trebui să fie pregătită ca lumea să-l judece 
foarte sever pe tatăl ei.,.”. 

— Admirabil, nu? Îşi întrerupse Marlow povestirea. 

Admirabil! 

Şi cum eu priveam cam îndoielnic acest neaşteptat 
entuziasm, începu să-l justifice în felul lui: 

— Spun admirabil, pentru că era atât de caracteristic. 

Era perfect. Doar un geniu ar fi putut găsi ceva mai bun. 

Şi asta era natura! Cum se spune despre lucrarea unui 
artist: acesta e un Fyne perfect. Compasiune-raţiune - ceva 
măsurat corect. Nimic din acel sentimentalism dezor donat. ŞI 
adevărat! Trebuie să recunoşti că nimic nu era mai adevărat, 
îmi venea să strig „Bravo! Bravo!” dar n-am făcut-o. Am luat o 
bucăţică de prăjitură şi am ieşit afară să corup câinele lui Fyne, 
într-un fel de autocontrol. Lătratul lui ascuţit, comic, era 
insuportabil ca nişte junghiuri prin creier, iar de dojenile adânc 
modu late ale lui Fyne, voiosul câine se sinchisea tot atât de 
mult pe cât se sinchiseşte trubadurul negru de pe o plajă 
populară de murmurul adânc şi răbdător al mării. Fyne începuse 
tocmai să-l înjure pe un ton jos, sepulcral” când am apărut eu. 
Câinele deveni imediat teribil de demonstrativ, aproape 
sugrumându-se în zgarda lui, cu ochii şi limba scoase de multă 


şi excesivă dragoste pentru mine. Asta a fost înainte de a 
observa prăjitura din mina mea. Urmă o serie de sărituri 
verticale, apoi, după ce Stată prfplura, încetă brusc să se mai 
intereseze de era uşor vexat. Un astfel de stăpân nici un dine n- 
ar „vrea să aibă, deoarece el nu admitea sa se clea eonilor 
prăjituri. Era de presupus ca bietul ci. O existenţă de spartan, cu 
un regim de biscuiţi tori, din când în când cu un întâmplător os 
uscat Fyne îşi cobori privirile cu tristeţe la animalul eu de 
'asemenea mă uitam la prostănacul de cune (ştii cum se 
stimulează brusc memoria) ^ nu-am vizual, cu o claritate 
aproape dureroasa, varul a fetei pe care o văzusem ultima data 
de acest câine şi abandonată de el. Aproape ca am auzit vocea 
ei deprimată, ca şi când ar fi plâns, stngind canele, clinele care 
n-o simpatiza. Poate că “vea dând tea trezi simpatie, acest dar 
personal care se? Dieseaza direct inimii. L-am întrebat pe Fyne, 
neavmd încredere în atitudinea pentru moment liniştita a 
cimeiui. 

— ii, --:__S,„. Nit-o 7” nu se putea gtndi la aşa ceva fisâ- 
mi ţin părerea $*,* doar că era mia din regidile lor de „aţa parte 
nitatea şi responsabilitatea lor, unul dm lum. RâU > fac parte 
din acea superioritate Armata dar prezentă, ca un câine nu 
trebuie lăsat „ *Le La cât se poate de nepotrivit “ntre -ne în 
care intrau ei ca oaspeţi - chiar daca eia un burlac nepăsător, 
locuind înlr-o casa de” ferma ^ prieten personal al câinelui. Era 
^/^. Discuţie. Dar afară, sub fereastră, 1-ar fi lăsat şi să urle 
oricât. Erau ciudat de consecvenţa L simpatie imaginativă. N-am 
ins^Ut dar am m casă cu Fyne, sperând că - - om - -drum în ora 
următoare, ca sa strice „* v nnărcată Doamna Fyne, stând 
nemişcata în faţa mese a carata cu farfurioare, ceşti, căni, un? 
“ci”, iaiun, ta ri p tot ce reprezenta restuiile unui cea! Cu 
musatm, i”i toarse capul spre noi. 

U20] 

; Vedeţi. Domnule Marlow, spuse ca pe un ton neaşteptat 
de confidenţial: sunt atât de nepotriviţi unul cu celălalt.” în 
primul moment n-am ştiut la cine se referea. Ani crezut la 
început că e vorba de Fyne şi de câine. Apoi mi-am îndreptat 
gândul la problema zilei, care nu era nici mai mult nici mai puţin 
decât o răpire. Da, domnule î Era ceva foarte asemănător cu o 
răpire - cu unele caracteristici proprii, neobişnuite, care îi 
dădeau un aspect echivoc. Cu o uimire amuzată m t-a m amintit 


că inteligenţa mea era rechiziţionată într-o astfel de problemă. 
Cât de neaşteptat! Dar nu ştim niciodată la ce încercări pot fi 
puse darurile noastre. Inteligența cerea în primul rând prudenţă. 
Cred că prudenţa e prima datorie a inteligenţei. 

Fyne se aşeză, pregătiiidu-se parcă să ia parte la un turnir, 
aşa mă gândeam. 

Aşa credeţi, doamnă Fyne? Am întrebat-o în mod 
inteligent. Desigur, dumneavoastră sunteţi mai în măsură să. 

„ am continuat eu cu prudenţă, când ea izbucni cu vioiciune, 
într-o imediată încuviinţare: Evident! E limpede! Chiar dumneata 
trebuie să ad-miţi.”, Dar. Doamnă Fyne, uitaţi că eu nu-l cunosc 
pe fi aţele dumneavoastră! 

Acest argument, care era nu numai inteligent dar şi 
adevărat, zdrobitor de adevărat, încât nu se mai putea răspunde 
nimic, păru s-o surprindă. Mă miram de ce. Nu aveam despre 
fratele ei nici cea mai vagă idee. Nu-1 văzusem niciodată. Nu îl 
cunoşteam atât de complet cum, prin contrast, părea s-o îi 
cunoscut pe domnişoara de Barral - pe care o văzusem de două 
ori (cu totul vreo şaizeci de minute) şi cu care schimbasem cam 
şaizeci de cuvinte, de când o cunoşteam. Şi poate, mă gândeam 
eu, privind în jos la doamna Fyne (căci rămăsesem în picioare) 
poate ea crede că asta ar fi deajuns pentru o inteligentă aderare 
la părerea ei. 

Rămase tăcută şi, privind-o într-o politicoasă aşteptare, i- 
am spus în gând, într-o dispoziţie de familiară 

^ m aprobare, care ar fi rnirat-o dacă ar fi auzit-o: „tu, 
draga mea, în orice caz eşti o femeie sinceră.,” 

Numesc o femeie sinceră, continuă Marlow, după ce îmi 
dădu o ţigară şi îşi aprinse şi el una, numesc sinceră pe acea 
femeie care exprimă ceva ce seamănă foarte pe de departe ca 
formă cu ceea ce ar vrea să spuie, ceea ce realmente crede ea 
că ar trebui spus, dacă n-ar fi necesar să cruţe stupida 
sensibilitate a bărbaţilor. Judecata mai aspră, mai simplă, mai 
dreaptă, a femeilor, cuprinde întregul adevăr pe care tactul lor, 
neîncrederea lor în idealismul masculin, le previne întotdeauna 
de a-1 rosti pe de-a-ntregul. Şi tactul lor nu dă greş. Noi nu 
putem suferi să le auzim pe femei spunând adevărul. Nu 
suportăm. Ar pricinui infinite mizerii şi ar aduce perturbări 
îngrozitoare în acest mediocru dar încă idealist paradis al 
prostului în care fiecare din noi îşi trăieşte mica lui viaţă, 


unitatea în marele ansamblu al existenţei, Şi ele o ştiu. Sunt 
milostive. Această generalizare nu se aplică întocmai izbucnirii 
de sinceritate a doamnei Fyne într-o problemă în care nu erau 
angajate nici afecțiunea, nici vanitatea mea. De aceea poate că 
se hazarda atât de departe. Ca femeie, ea a fost surprinzător de 
sinceră faţa de mine. Nu numai formal, dar şi în întreaga 
substanţa. A gândirii ei, prin ceea ce a spus. A crezut că poate 
risca, A rezonat oarecum în acest sens: iată un bărbat care 
posedă o oarecare do”ă de perspicacitate.” 

Marlow tăcu, privindu-mă ghiduş. Ultimele cuvinte le 
rostise cu ţigara între dinţi. Acum îşi scoase ţigara cu un larg 
gest al braţului şi suflă un nor subţire de fum. 

— Zâmbeşti? Ar fi fost mai amabil să nu mă faci să roşesc. 
De fapt nici nu trebuie să roşesc. Asta nu e vanitate; e analiză. 
Vom lăsa perspicacitatea la urmă. Dar trebuie să vedem ce rol 
are ea aici. Când vei înţelege asta, vei înţelege de asemenea că 
nu era nimic care să pună la încercare modestia mea. Nu cred 
că doamna Fyne îmi atribuia o înţelepciune temperată de bunul 
simţ şi, chiar dacă aş fi avut înţelepciunea celor şapte înţelepţi 
din antichitate, tot n-ar fi mers până la confi-” dente şi 
admiraţie. Căci nu-ţi închipui cât dispreţuiesc femeile 
capacitatea de a vedea lucrurile în chip judicios, f -' U221 şi de a 
exprima în mod profund o concluzie bine meditată. Ele n-au 
obişnuinţa acestor nobile exerciţii, pe care le consideră ca un fel 
de joc pur masculin - joc însemnând o ocupaţie respectabilă, 
născocită ca să omoare timpul în această viaţă aranjată de 
bărbaţi şi prin care, într-un fel sau altul, trebuie să treci. Ceea ce 
ascuţimea minţii femeilor respectă cu adevărat, sunt ineptele 
„idei” şi impulsurile ca de oaie prin care sunt determinate 
acţiunile şi opiniile noastre în chestiuni de reală importanţă. Căci 
dacă femeile nu sunt raţionale, au în schimb ascuţime de minte. 
Chiar şi doamna Fyne avea ascuţime de minte. Şi dacă buna 
femeie făcea curte partenerului de şah al soţului ei, o făcea 
numai pentru că simţea în el acea mică porţiune de 
„feminitate”, acea picătură de esenţă superioară de care sunt 
eu însumi conştient; şi care, recunosc, m-a salvat în viaţa mea 
de una sau două în-tâmplări nenorocite, fie ridicole, fie 
lamentabile, nu sunt sigur nici eu de care. Puțin importă, în orice 
caz, întâm-plări nefericite. Dar ia notă, am spus „feminitate”, un 
privilegiu. 


— Şi nu „feminism” care e o atitudine. Eu nu sunt 
feminist. Dar Fyne, care pe un anumit temei solemn adoptase 
această atitudine mentală, era. Totuşi ar fi fost destul să te uiţi 
la el cum şedea pe o parte, ca să înţelegi că era masculin până 
în vârful degetelor, solid, dens, amuzant, dezesperant de 
masculin. Mă uitam la el. Nu poţi să-ţi vezi perspicacitatea 
recunoscută de nevasta unui bărbat, fără să te simţi împins de 
buna cuviinţă, ba chiar de nevoia de a privi din când în când 
bărbatul. Aşa că mă uitam la el. Foarte masculin. Atât de mult 
încât „dezesperat” nu era deajuns să spui. Era neajutorat. Era 
legat şi livrat. Şi dacă prin obscurele reacţii repezi ale 
temperamentului meu îl priveam cu un maliţios amuzament, 
totuşi, fiind de fapt prin definiţie şi, mai ales, prin profundă 
convingere bărbat, nu se putea să nu simpatizez cu el într-o 
largă măsură. Văzându-1 atât de dezarmat, atât de 
completamente captiv prin însăşi natura lucrurilor, mă simţeam 
înclinat să-i vorbesc cu amabilitate. 

„Ei, bine, şi dumneata ce crezi despre toate astea?” 

1123] 

„„Nu ştiu. Ce poţi spune? Dar spun că lucrul e făcut, că e 
fapt îndeplinit şi terminat”, spuse creatura masculina atât de 
brusc pe cât îi permitea înnăscuta sa solemnitate. 

Doamna Fyne se îoi puţin pe scaun. M-am întors spre ea şi 
am remarcat cu blândeţe că aceasta era o critică adesea auzită. 
Lumea se întreabă întotdeauna: „ce-a ii găsit la ea?” Alţii se 
miră i, ce-a găsit ea la el?,„ expresii de nepotriveală. Îmi 
răspunse cu toată emfaT-” braţelor ei încrucişate: „Eu ştiu 
perfect ce a găsit Flora la fratele meu.” 

Am înclinat din cap la răbufnirea ei, dar mi-am continuat 
ideea. 

„Şi astfel, căsătoria, în cele mai multe cazuri, nu iese mai 
rău decât de obicei, ca sa nu spun decât atât.” 

Doamna Fyne se simţi dezamăgită de turnura optimista a 
perspicacităţii mele. Îşi opri ochii asupra mea ca şi cmd s-ar fi 
îndoit dacă în alcătuirea mea aveam destula feminitate ca să 
pot înţelege acel caz. O aşteptam pe ea să vorbească. Dar ea 
părea că se întreabă: în definitiv, merită să-i vorbesc bărbatului 
acestuia?” înţelegi cât dL provocator era lucrul ăsta. Am căutat 
în mintea mea ceva îngrozitor de stupid să-i spun, cu scopul de- 
a o necăji şi sâcâi. E umilitor să recunosc că n-am reuşit. S-ar 


crede că un om de-o inteligenţă mijlocie poate să simuleze 
stupiditatea după dorinţă. Dar nu e aşa. Cred că e un dar 
special, altminteri dificultatea constă în a spune ceva. Văzând 
ca rm pot spune nimic stupid, mi-am îndreptat gândul spre cel 
mai bun lucru apropiat stupidităţii, platitudinea. Am spus, pe un 
ton obişnuit că, desigur, în materie de căsătorie, un bărbat 
trebuie să se gândească numai la fericirea sa. 

Doamna Fyne primi afirmaţia fără măcar să clipească. Dar 
pieptul masculin al lui Fyne, după cum era de aşteptat, fu 
împuns de acea veche şi reglementară săgeată. Mormăi ceva cu 
multă sensibilitate. Mă întorsei spre el, cu falsă simplitate; „Eşti 
de acord cu mine?”, E tocmai ce i-amspus soţiei mele, exclamă 
el cu glas extrabărbătesc. Noi am discutat.” 

O discuţie în menajul Fyne! Probabil că a fost primul 
diferend pe care 1-au avut vreodată,; doamna Fyne neclintită, 
iar el solemn şi şovăitor - copiii sus, în pat, iar “afară. Câmpiile 
întunecate, contururile umbrite ale pământului pe fundalul 
cerului înstelat al lini versului, cu lumina crudă a ferestrei 
deschisă ca un semnal luminos pentru rătăcitorul care n-avea să 
se mai întoarcă; care n-avea să mai fie rătăcitor, ci pur şi simplu 
un fugitiv. Totuşi un fugitiv care ducea cu el şi prada. Era oare 
vorba de fuga unui invadator sau a unui trădător? Acest frate 
răpit, cum îl numeam eu în sinea mea, avea o fizionomie foarte 
enigmatică. Fata trebuie să îi fost disperată, mă gândeam, 
auzind destul de bine vocea gravă a lui Fyne, dar neprinzând 
deloc înţelesul cuvintelor lui, cu excepţia ultimelor vorbe: 
„Bineînţeles, este extrem de neplăcut.” 

Mă uitai la el cercetător: ce 51 deprima, mă rog? Răpirea 
fiului poetului-tiran de către fiica financiarului-puşcăriaş? Sau 
numai, dacă pot spune aşa, suflul fugii lor, care tulbura solemna 
placiditate a atmosferei domestice a soţilor Fyne? incertitudinea 
mea nu dură mult, căci el adăugă. 

„Doamna Fyne mă zoreşte să plec imediat la Londra.” 

Se putea ghici şi aproape că se putea vedea profunda lui 
neplăcere pentru această călătorie, suferinţa pentru deosebirea 
dintre, simţămintele lui şi ale nevestei sale. In felul lui serios de 
a vedea pământeana comedie, suferea că nu putea fi de acord, 
în mod solemn, cu sentimentele ei, aşa cum fusese obişnuit, 
gândindu-se că în ultimă instanţă el avusese ultimul cuvânt 
atunci când fugiseră ei - momentul cel mai spectaculos ce se 


poate imagina în viaţa unei tinere fete. Încercase cu adevărat să 
recunoască aceasta, luând de bună justeţea sentimentelor ei în 
orice altă ocazie, în cele din urmă, devenise o obişnuinţă şi nu e 
niciodată plăcut să distrugi o obişnuinţă. Omul era profund 
tulburat. lar eu spusei: 

— Adevărat! Să mergi la Londra! *' 

El se uilă tăcui în ochii mei. Era patetic şi nostim, totodată. 

Şi bineînţeles crezi că n-ar fi de nici un folos”, urmai eu. 

Era evident că aşa credea, dar nu spuse nimic. Continua 
numai să se uite la mine cu o solemnă şi comică încetineală. 

„Doar ca să le duci binecuvântarea familiei”, continua! 

Eu, permiţând umorului meu flecar sa fie de ajutor în-tr-un 
chip rperfid, căci nu îndrăzneam sa mă uit la doamna Fyne, în 
dreapta mea. Nici un sunet sau vreo mişcare nu veni din direcţia 
aceea. 

„îţi închipui, desigur, că a pune m balanţă doar simplele 
raţiuni bune, sănătoase, împotriva deciziilor pasionate ale iubirii, 
este o risipă de intelect care frizează absurdul”. Se uită surprins 
ca şi când as fi descoperit ceva foarte inteligent. Bietul om nu se 
gândise la nimic absolut. ~&atâta ştia că nu voia să plece la 
Londra în acea misiune. Simplă delicateţe masculină. Dvntr- 
cdată se înflăcăra. 

„Da! Da | Exact. Un bărbat îndrăgostit. Auzi, draga mea? 
Aici ai o oipinie diferită.”,. Poate fi ceva mai lipsit de speranţă, 
insistai eu, Lată de fascinatul Fyne, decât să pui să se lupte 
raţiunea cu iubirea? Trebuie sa mărturisesc însă că în cazul de 
faţă, când mă gândesc la bărbia ascuţită a sărmanei fete, mă 
întreb dacă., ,„ 

Frivolitatea mea fu prea mult pentru doamna Fyne. Stând 
cu spinarea rezemată de spătarul scaunului, exclamă; „Domnule 
Marlow!” 

Ca şi când ar îi fost afectat în mod misterios de indignarea 
doamnei Fyne, absurdul căţel începu să latre afară, în verandă. 
Probabil la vreo albină ce trecea bâzâind. Animalul acela era în 
stare de orice excentricitate. Fyne se ridică repede şi se duse 
afara la el. Cred că era bucuros să ne lase să discutăm singuri 
despre călătoria sa la Londra. Un fel de călătorie 
antisentimentala. Aparent şi el avea încredere în perspicacitatea 
mea. Era mişcătoare această încredere, în orice caz era mai 
sinceră decât încrederea pe care soţia sa pretindea s-o aibă în 


partenerul de şah al soţului ei, din trei vacanțe succesive. La 
naiba de încredere! Perspicacitatea - în adevăr Venise pur şi 
simplu fără umbră de bănuială, convinsă că mă va face s-o 
sprijin. Dar s-a dat pe mina mea. 

V 

Întrerupându-şi istorisirea, Marlow mi se adresă pe un ton 
pe jumătate glumet, jumătate serios: 

— Poate n-ai şiiut că sunt cam răzbunător din fire. 

Nu, n-am ştiut, i-am răspuns zâmbind. Asta e cam 
neobişnuit pentru un marinar. Mi-au părut întotdeauna cei mai 
puţin răzbunători oameni din toată lumea. 

Hm! Mormăi Marlow. Arţăgos, suflete simple. Cău tare de 
ocazii favorabile. Lumea îi lasă în pace, în cea mai mare parte, 
în ce mă priveşte, eu unul, mai ales când e vorba de femei, mă 
simt răzbunător pe cit îmi dă mina. Şi recunosc că nu prea îmi 
dă mina. Şi nici ocaziile nu sini prea mari. Mă supără mai ales 
pretenţia lor de a ne învârti pe degetul cel mic. Deşi, în general, 
rezultatul n-ar conta prea mult. Sunt atât de puţine ocazii 
vrednice de a fi luate în seamă! Există presupunerea că fiecare 
dintre noi este o combinaţie de copilărie plus imbecili tate, 
presuipunere pe care o găsesc provocatoare într-o mică măsură, 
într-o foarte mică măsură. Nu te uita aşa la mine, de parc-aş 
scoate foc şi fum pe nări. Nu sunt un monstru care devorează 
femei. Nu sunt nici chiar ceea ce tehnic se numeşte „o brută'. 
Cred că am în mine o doză suficientă de copilărie şi de 
imbecilitate ca să pot satisface cerinţele unei femei cu adevărat 
bune, eventual, într-o bună zi. Într-o bună zi, ce? Ţi s-a tăiat 
respiraţia? 

Nu cumva îţi închipui că mi-ar fi frică să mă căsăto resc? 
Această presupunere ar fi jignitoare. 

Dar nici prin gârid nu-mi trece să te jignesc, spusei eu. 

Foarte bine. Dar până una alta fă bine şi aminteşte-ţi că 
nu eu eram însurat cu doamna Fyne. Pegetul cel mic al acestei 
doamne nu era proprietatea mea legală. Nu eu am fugit cu ea. 
Fyne făcuse asta. Lasă-1 dar să suporte el, cât îl ţin puterile, şi 
chiar şi mai mult, pe cât îmi pasă mie. Ezitarea lui de a lua parte 
la discuţie, sub pretextul cusut cu aţă albă, de a linişti câinele, 
confirmă părerea mea că elasticitatea lui era foarte încordată. 
Am 


Înfruntat-o pe doamna Fyne ho ţări t să n-o ajut în în 
deletnicirea ei eminamente feminină de a pune bețe în spiţele 
roții unei alte femei. 

Incerca să-şi olimpiană în al vieţii domestice fi cu Sradul el 
de severe, e se, ea sperase să-i ajut prin vreo Soare. La această 
dedai aţ a calmă. Era * 

; ceai, acest excelent mai liniştită şi mai siguranţa, în 
câteva -a dat a înţelege că sugestie cu adevărat folo-aproape 
mustrătoare, şi răzbunare arareori merge - -:, i-om răstmns că 
lac ce pot Si, fiind un fizi Un ce?” mă întrerupse ea. 

1; Un fizionomist repetai doamnă Fyne. | toda subtilului., 
doar sălbatică şi abuz “a-şi supus. Ce fel de alţi b putea spune 
dar 

Un flacestei un suficient | să interveniţi, nu-i ei zeflemisită. 
Mede a se face nesuferit era fusese întotdeauna solemn ya mai 
fi cunoscut, n-aş i creaturi cu maniere de i şedeau la picioare. 
Cum ,„ L'~ mea? Nu ştia cum 

N-am ştiut că 

Nu nu vorbesc „-*- nd se cere să fiu şi serios şi P^ ^ 
"adevărat că este burlescă, aşadar nu s^ ti ^^ de acelea 
cele mai multe jtnnţes n t buri ^ ^ ne învaţă cuin sa punem 
touril P ^ ^^ „ interveni ea. Îşi reverns e. 

Tulul feminin. Agili aţe 

Şi dacă nu mai smt fe ienace | Când pun ele mma Ppacul 
până îl „ „Chestiunea _ este _cuţn săi ^^ rapiditatea 
spirlperfecţiune rară.; ce-i drept. Şi să scuturi co-ă pe ele nu le 
vei seu-] 

Pau” rMfabt cu cii scuturi mai mult. Dar tura de pe craca 
De f aP^ iunilor contradiclorn! 

Uită-te numai la larmei. Ui 

Nu e de mirare că bărbaţii capitulează, în general. Nu 
vreau să spun că eram într-adevăr fermecat de doamna Fyne. 
Nu eram deloc încântat de ea. Şi ce mă impresiona nu era ceea 
ce expunea, ci acel ceva ce nu putea ascunde. Şi acest lucru era 
emoție, nimic mai puţin. Forma celor declarate de ea era uscată, 
aproape categorică - dar nu şi tonul. Vocea îi tremura, deşi 
foarte puţin, şi zâmbea uşor, iar când ne uitam drept unul la 
celălalt, observam că ochii ei străluceau într-un anumit fel. 
Suferea. Şi în adevăr, faptul că până la urmă recursese la mine, 
era în sine o dovadă a deprimării ei. Dumnezeule! E disperată, 


mă gândeam. Această descoperire fu urmată de o instinctivă 
dare înapoi de la această afacere nerezonabilă şi 
nebărbătească. Femeile sunt la fel în interesul lor suprem, 
provocat numai de lupta între ele în jurul aceluiaşi bărbat: un 
amant, un fiu, sau un frate. 

„Dar credeţi, am întrebat-o eu, că mai e timp de făcut 
ceva?” 

Ea dădu din umeri impacientată, fără să-şi dezlipească 
spinarea de scaun. Timp! Desigur. Trecuseră mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore de când ea îl urmase la Londra. Nu sunt 
prea priceput în astfel de materii, dar am murmurat vag o 
aluzie] la autorizaţii speciale de căsătorie. Nu puteam spune ce 
s-ar fi şi putut întâmpla astăzi. Dar ea ştia mai bine. Nimic nu 
se întâmplase. 

„Nimic nu e probabil să se întâmple înainte de vinerea 
viitoare. Şi chiar atunci.” 

Asta era admirabil de precis. Apoi, după o pauză, adăugă 
că nu-şi va ierta niciodată dacă va şti că nu s-a depus nici un 
efort, dacă nu se va face nici un apel. 

S, Către fratele dumneavoastră?” 

|, Da, John trebuie să se ducă mâine. Cu trenul de nouă., î, 
Aşa devreme?” am întrebat, dar nu găseam nimic. N inima mea 
ca să continui discuţia pe un ton glumet, i-am supus mai multe 
argumente evidente dictate aparent ae bunul simţ, dar în 
realitate de secreta mea compashme. Doamna Fyne le-a dat la 
o parte cu egoismul semicon-ştient al celor cu o existenţă 
sănătoasă, stabilă. Se cunoscuseră atât de puţin unul pe altul. 
Exact trei săptă- 

— Întâmpla rea mâni. Şi, din. Acest timp prea scurt pentru 
naşterea vreunui sentim-enl serios, prima săptămână trebuia să 
fie scăzuta. Abia dacă se uitau unul la altul, ca să începem cu 
asta. Flora abia catadicsea să recunoască prezenţa căpitanului 
Anthony. Bună dimineaţa, noapte bună, asta era tot, absolut tot 
la ce se reduceau relaţiile lor. Căpitanul Anthony era un om 
tăcut, cu totul neobişnuit cu societatea fetelor de orice fel şi atât 
de timid încât la masă nici nu-şi ridica ochii spre ea, ceea ce era 
complet absurd. „~ Pentru doamna Fyne lucrul acesta era chiar 
neconvenabâl, stânjenitor. După dejunul de dimineaţă. Flora 
pleca singură într-o plimbare lungă, iar căpitanul Anthony 
(doamna Fyne se referea uneori la el spunmdu-i Ro~. Derick) se 


alătura copiilor. Dar era realm'ente prea timid ca săipoată 
comunica chiar cu propriile sale nepoate. 

Asta ar fi părut patetic dacă n-aş fi cunoscut copiii Fyne, 
care erau totodată solemni şi rai şi nutreau un secret dispreţ 
pentru toată lumea. Nimeni nu reuşea sa se împrietenească cu 
acei înfumuraţi şi drăgălaşi tineri monştri. Nu tolerau dectt pe 
părinţii lor şi se părea ca au o batjocoritoare înţelegere între ei 
faţa de oricine din aâară, deşi nu-i lega nici o afecţiune. Aveau 
obiceiul de a schimba priviri ironice între ei. Ceea ce pe un timid 
trebuie să-1 fi pus la grea încercare. Fără îndoială că pe imehiul 
lor ii considerau un tip plicticos şi poate chiar - un nătărău. 

N-am fost surprins să aud că Anthony îşi luase curând 
obiceiul de a străbate cele două câmpii învecinate, ca să caute 
umbra unui pâlc de ulmi, la o buna depărtare de casă. Se aşeza 
pe iarba şi îşi fuma pipa toată dimineaţa. Doamna Fyne se mn-a 
de obiceiurile indolente ale fratelui ei. E drept că ceruse cărţi de 
citit, dar nu se găseau decât foarte puţine acolo în casă. Le 
citise în trei zile şi apoi continua sa stea tolănit pe spate în 
singura tovărăşie a pipei lui. Uimitoare indolenţă î Doamna 
Fyne, ocupată toată dimineaţa cu scrisul, sus la etaj. Putea să-l 
vadă pe fereastră. Avea o vedere foarte bună şi ulmii aceia erau 
grupaţi pe o ridicătură a terenului. Indolenţa lui era altfel 
complet expusă dezaprobării ei, pe un domol po-vârrdş verde. 
Doamna Fyne era uimită şi chiar dezgustată. Dar dat fiind că 
începuse chiar atunci activitatea ei de autoare, cum bine ştii, nu 
se putea sustrage fascinantei noutăţi. II lăsa sa se bălăcească în 
viciul lui. Îmi închipui că el petrecea în felul acesta un foarte 
plăcut timp. Îmi amintesc că era o vară fierbinte şi secetoasă, 
favorabilă unei vieţi contemplative, sub cerul liber. Dar doamna 
Fyne era scandalizată. Femeile nu înţeleg forţa unui 
temperament contemplativ. Pur şi simplu le şochează. Ele simt 
instinctiv că este una din cele mai bune căi de a scăpa de sub 
dominaţia feminină. Drăguţele de fete schimbau între ele păreri 
ironice la adresa., leneşului unchi Roderick”, făţiş, în auzul 
indulgent al mamei. Şi era atât de ciudat, spunea ea, deoarece 
în copilărie fusese orice, numai leneş nu. Dimpotrivă, totdeauna 
activ. 

Am remarcat că un bărbat de treizeci şi cinci de ani nu 
mai e un băiat. Era o remarcă evidentă dar ea n-o admise, îmi 
spuse categoric că cei mai buni şi mai drăguţi bărbaţi rămân 


toată viaţa lor 'băieţi. Şi era dezamăgită că nu mai găsea nimic 
băieţesc în fratele ei, îi părea foarte, foarte rău. Nu-1 văzuse de 
aproape cincisprezece ani, cu excepţia a trei sau patru ocazii şi 
atunci doar pentru câteva ore. Nu. Nu mai rămăsese în el nici o 
urmă din băiatul care fusese altă dată. 

Tăcu pentru câteva clipe, iar eu meditam cu răutate la 
micul Fyne, ca băiat. Nu-mi puteam imagina cum ar fi putut 
arăta. Trăsătura sa dominantă era desigur ceea ce rămăsese din 
anii săi foarte fragezi, pentru că n-am văzut niciodată o 
asemenea solemnitate în priviri decât la copiii foarte mici. Dar el 
unde era în acest timp? El nu se molipsise de indolenţa 
cumnatului său? Am întrebat. Mi s-a răspuns că domnul Fyne nu 
prea stătea pe acasă în vremea aceea. Un coleg al său era 
convalescent după 

O boală grea, într-un mic sat de lângă mare, în apropiere; 
iar Fyne pleca în fiecare dimineaţă cu trenul şi-şi pe- 

1 recea ziua cu colegul acela mai bătrân, care nu avea pe 
nimeni să vadă de el. Era o foarte bună scuză pentru a-şi neglija 
cumnatul,., ştii, fiul poetului'*, cu care nu avea ab solut nimic în 
comun. Dacă Roderick ar fi fost un păşio nat al drumeţiei ar fi 
fost deajuns, dar nu era. Totuşi, în unele după-amiezi făcea câte 
o plimbare, de unul sin gur bineînţeles, copiii ocolindu-1 
definitiv, iar sora lui fiind ocupată cu incendiara carte, care avea 
să apară şi 

U31] o* să explodeze un an sau doi mai târziu. Se pare 
totuşi că, din când în când, îşi desprindea ochii de pe hârtii 
măcar pentru câteva clipe, de vreme ce, din acea mansarda 
transformată în cameră de lucru, observă într-o după-amiază pe 
fratele ei şi pe Flora venind pe drum unul lângă altul. Se vede că 
se întâlniseră întâmplător (care din ei a aţinut calea celuilalt, nu 
ştiu), şi se întorceau împreună la ceai. Se putea vedea că 
vorbeau fără să se simtă stingheriţi. „Am avut naivitatea să mă 
bucur, spuse doamna Fyne, ca un râs sec. Eram bucuroasă 
pentru amândoi”. Din ziua aceea căpitanul Anthony se scutură 
de indolenţa lui şi o întovărăşi pe domnişoara Flora în mod 
frecvent în plimbările ei matinale. Doamna Fyne continua să fie 
mulţumită. Putea acum să uite de ei şi să se dedea în voie 
plăcerilor gândirii îndrăzneţe, şi compoziţiei literare. Numai cu o 
săptămână înainte de lovitură, se întrmplă că, ridicându-şi 
privirea de pe hârtii, să vadă două siluete stând pe iarbă, la 


umbra ulmilor. O recunoscu pe fată după bluza albă. Nu se 
putuse înşela. 

, Bănuiesc că ei se considerau ascunşi de gardul viu. 
Uitaseră, fără îndoială, că eu lucram în mansardă, spuse ea cu 
amărăciune. Sau poate că nu le păsa. Aveau dreptate. Sunt o 
persoană simplă. Râse din nou. Eram incapabilă să presupun o 
asemenea ipocrizie. „Ipocrizie e un cuvânt tare, doamnă Fyne, 
nu-i aşa? Protestai eu. Şi considerând că însuşi căpitanul 
Anthony.,,. A. bine. Poate”, mă întrerupse ea. Ochii ei> care nu 
se abăteau nici o clipă de la ai mei, trăsăturile rigide, întreaga 
siluetă nemişcată, cât de bine cunoşteam această aparenţă a 
unei persoane care luase o hotărâre. O condiţie disperată, 
specială femeilor. N-am avut încredere în concesia ei atât de 
rapidă şi făcută cu atâta răceală. Reflectă un moment. 

„. Da, ar fi trebuit poate să spun ingratitudine.” După ce-l 
scosese astfel din cauză pe fratele ei şi o împinsese pe fată ceva 
mai departe, ca să spun. Aşa. 

— Nu e inteligenţa femeilor absolut diabolică, atunci când 
îşi arată zelul? 

— După toate acestea şi după ce m-a făcut să simt că nu 
eram pe potriva ei, continuă cu scrupulozi-tate: Nici cuvântul 
acesta nu-i plăcut să-l întrebuinţezi. 

Pretenţia mea e foarte mică, Am putut face atât de puţin 
pentru ea! Totuşi., „Aşa cred, exclamai eu, lăsând la o parte 
diplomaţia. Dar, la drept vorbind, doamna Fyne, e imposibil să-l 
scoateţi pe fratele dumneavoastră din cauză în feâul acesta., „l- 
a sărit în cap”, rosti hotărât doamna Fyne. 

„Atunci n-avea decât să nu-şi puie capul la bătaie”, 
ripostai eu cu un râs mânios. Nu m-am reţinut pentru că privirea 
ei fixă părea să exprime dorinţa de a mă intimida. Nu-nii era 
frică de ea, dar m-am gândit că eram pe punctul de a aluneca 
într-o ceartă cu o doamnă care, pe lângă toate, mai era şi 
musafirul meu. Se aflau acolo ceainicul rece, ceştile goale, 
embleme ale ospitalităţii. Nu se putea. Am încetat brusc sa mai 
râd, în timp ce doamna Fyne murmura, cu o slabă mişcare din 
umeri: „El! Bietul om! O, lasă.” 

Cu o mare sforţare de voinţă am fost în stare să zâm-besc 
amabil, să-i vorbesc cu blândeţe: „Scumpă doamnă Fyne, 
dumneavoastră uitaţi că eu nu-l cunosc nici măcar din vedere. 
E greu să-ţi imaginezi o victimă -atât de pasivă; dar luând de 


bună (era să spun imbecilitatea, dar m-am oprit la timp) 
inocenţa căpitanului Anthony, nu credeţi, dar sincer, că aveţi şi 
dumneavoastră o parte de vină în ceea ce s-a întâmplat? l-aţi 
pus laolaltă şi apoi 1-aţi lăsat pe fratele dumneavoastră singur.” 

Se ridică puţin şi, sprijinindu-şi cotul de masă, îşi susţinu 
capul în palma deschisă şi îşi cobori privirea. Re-muşcări? Era în 
adevăr un fel foarte neobişnuit de a-şi trata, un frate care venise 
să stea cu ea prima dată după cincisprezece ani. Presupun că ea 
descoperise foarte curând că nu are nimic în comun cu acel 
marinar, acel străin, fasonat şi marcat de lungiâe-i călătorii pe 
mare. În felul ei hotărât inventase pretexte, se ocupase cu 
scrisul care o interesa atât de mult. Foarte lăudabilă această 
sinceră comportare, dacă n-ar fi semănat atât de mult a 
brutalitate. Dar nu crd că simţea vreo remuşcare. Acest 
sentiment e rar la femei. 

Oare aşa să fie? 1-am întrerupt eu indignat. 

Cunoşti mai multe femei decât mine, ripostă netuâburat, 
Marlow. Meseria dumitale te face să le cunoşti, nu-i aşa? 
Întâlneşti multe, prin lot felul de lume. Şi eşti un observator 
destul de onest. Ei bine. Încearcă să-ţi aminteşti câte exemple 
de remuşcare ai văzut. Sunt gata să iau de bun. Ceea ce vei 
spune. Remuşcare! Ai văzut vreodată măcar o umbră de 
remuşcare? Ai văzut aşa ceva? Doar o umbră - o trecătoare 
umbră! ţi spun eu că se găseşte aşa de rar încât poţi s-o 
consideri inexistentă. Femeile sunt prea pasionate. Prea 
pedante. Prea curajoase cu ele însele, poate. Nu. Nu cred nici un 
moment că doamna Fyne simţea cea mai slabă remuşcare 
pentru felul cum îl tratase pe fratele ei, navigatorul. Ceea ce 
gândea el despre asta, cine ar fi putut spune? E posibil să se fi 
întrebat în sinea lui ce îl îndemnase atât de insistent să vie. E 
posibil sa se fi întrebat cu amărăciune, sau cu remuşcare, sau 
cu umilinţă. Şi se poate să fi fost doar surprins şi plictisit. Dacă 
ar fi fost attt de sincer în comportarea lui ca singura sa sora. ar 
fi plecat probabil de-a doua zi. Dar poate că îi era frica să nu 
pară grosolan. Nu sunt departe de convingerea că între 
sinceritatea surorii lui şi cea a scumpelor sale nepoate, 
căpitanul Anthony de pe Ferndale, trebuie să fi simţit 
singurătatea din. Inima sa. Pentru prima oară în viaţa. lui, la 
vârsta de treizeci şi cinci de ani, când eşti destul de matur ca să 
simţi junghiul unei astfel de descoperiri. Furios sau numai trist, 


dar cert -dezamăgit, desigur că hoinărea prin împrejurimi şi 
astfel, într-o după amiază, a întâlnit fata şi dominat de-un 
simţământ puternic, şi-a uitat timiditatea. Asta nu e o 
preâupunere. E un fapt. A fost o asemenea xntumre în care 
sfiala trebuie să fi pierit în faţa nu ştiu cărei încurajări sau 
dispoziţii comune, trădată prin vreun cuvânt întâmplător. |ţi 
aminteşti că doamna Fyne îi văzuse într-o după amiază 
întorcându-se împreună spre casă. Nu crezi că am dibuit 
psihologia situaţiei? 

Fără îndoială. Incepui eu să cuget. 

Eram foarte sigur de concluziile mele la vremea aceea, 
continuă Maiiow impacientat. Dar să nu-ți în chipui un singur 
moment că doamna Fyne, în noua sa atitudine şi jucându-se 
gânditoare cu o linguriţă, era gata să cedeze. Murmură:; E 
ultimul lucru care mi-aş fi închipuit că se poate întâmpla., '„Nu 
bănuiaţi că erau destul de romantici', sugerai eu, sec. Lăsă să 
treacă asta apoi, foarte hotărâtă, şi ca şi cum şi-ar fi vorbit ei 
însăşi: „Roderick trebuie neapărat prevenit, '* 

Nu mi-a dat răgaz s-o întreb despre ce anume, îşi înălţă 
capul şi rni se adresă: Sunt surprinsă şi mâhnită mai mult decât 
vă pot spune de rezistenţa domnului Fyne. Am fost întotdeauna 
de aceeaşi părere în orice chestiune. şi acum, să diferim în 
privinţa unui punct care-l atinge atât de aproape pe fratele 
meu, e o surpriză cât se poate de dureroasă pentru minel!. 
Printr-o mişcare involuntară cu mâna, făcu linguriţa să zăngăne 
brusc. „Este intolerabill', adăugă ea, impetuos - căci aşa e 
doamna Fync. Îmi închipui că are şi. Ea nervii ei, ca orice 
femeie. 

În verandă, unde Fyne căutase refugiu pe lângă câine, era 
linişte. Am luat-o drept o dovadă de perspicacitate. Nu din 
partea câinelui. Acela era un nebun. Spusei: „Vreţi neapărat să 
interveniţi.?'s Doamna Fyne dădu din. Cap abia perceptibil. 
„Bine, din partea mea. Dar nu văd ce importanţă mai are acum. 
Aţi primit o scrisoare de la domnişoara de Barral. Ce spune 
scrisoarea?,. Cere să-i trimetem valiza pe adresa ei de la oraş”, 
rosti doamna Fyne în silă. Se opri. Am aşteptat puţin apoi am 
explodat: „Foarte bine. Atunci care-i problema? Unde e 
dificultatea? Are soţul dumneavoastră vreo obiecţie în privinţa 
asta? Doar nu vreţi să spuneţi că el vrea să vă însugşiţi rochiile 
fetei?” „Domnule Marlow |” „Bine, dar dumneavoastră vorbiţi 


despre o dureroasă deosebire de opinii cu soţul dumneavoastră 
si, când vă cer informaţii asupra acestui punct, pomeniţi de 
valiză. Şi doar cu câteva minute mai înainte îmi reproşaţi mie că 
nu sunt serios. Mă întreb cine este persoana serioasă dintre noi 
doi?” 

Ea zâmbi uşor şi, pe un ton amical, din care am con chiş 
imediat că nu avea de gând să-mi arate scrisoarea fetei, “paise 
că, fără îndoială, scrisoarea dezvăluia o înţele gere între 
căpitanul Anthony şi Flora de Barral. „Ce în ţelegere?” am 
presat-o eu. „Şi o logodnă este o înţele gere.” 1 '„Dar nu e nici o 
logodnă, nu încă”, spuse ea hotărât. „Scrisoarea aceea, 
domnule Marlow, e concepută în termeni foarte vagi. De 
aceea.,.” 

Am întrerupt-o fără multă ceremonie: „Dumneavoastră 
speraţi totuşi să interveniţi cu vreun scop, nu-i aşa? Da? Dar 
cum v-ar fi plăcut claca cineva ar fi încercat să intervină între 
dumneavoastră şi domnul Fyne, pe vremea când înţelegerea 
'dintre dumneavoastră s-ar fi putut încă descrie în termeni 
vagi?” 

Avu o adevărată mişcare de indignare, mirată. Şi, cu, i un 
accent de perfectă sinceritate, îmi strigă:] „Dar nu e acelaşi 
lucru! Cum poţi spune aşa ceva?” în adevăr, cum puteam? Fata 
unui poet şi fata unui puşcăriaş nu sunt de comparat în ce 
priveşte consecinţele comportării lor, chiar dacă necesitatea s- 
ar putea să îmbrace un aspect asemănător. Printre aceste 
consecinţe puteam întrezări v-erişoare nedorite pentru 
drăguţele ei fete sănătoase şi alte asemenea încurcături pentru 
viitor. „Nu! Nu se poate să vorbeşti serios, izbucni din nou 
mocnita ei indignare. Nu te-ai gândit!” „Bada, doamnă Fyne, m- 
am gândit. Şi încă mă gândesc. Incerc chiar sa gândesc ca 
dumneavoastră.” „Domnule Marlow, spuse ea serios, crede-mă 
că realmente mă gândesc la fratele meu în toată această.” 

Am asigurat-o că mi mă îndoiam de asta, căci nu este nici 
o lege naturală care să te oprească să te gândeşti la mai multe 
persoane în acelaşi timp. Apoi îi spusei: „Desigur ca fata i-a 
povestit totul despre ea.” „Totul despre viaţa ei”, încuviinţă 
doamna Fyne, cu aerul de a face totuşi unele rezerve mentale, 
pe care n-am întârziat să le cercetez. 

„Viaţa ei! Am repetat. Fata asta trebuie să fi avut zile 
grele în viaţă”. „Oribile”, admise doamna Fyne, cu o francheţe 


uşor de crezut în împrejurarea de faţa şi cu un ton cald care mă 
făcu s-o privesc prietenos. „Oribile! Nu vă puteţi imagina ce 
oameni vulgari erau aceia de care depindea acum! Ştiţi că tatăl 
ei nu a venit niciodată s-o vadă, cât timp a fost încă liber. După 
arestarea lui, i-a pus în vedere rudei aceleia, odioasa persoană 
care a luat-o de la Brighton, să n-o lase pe fiica lui să vie la 
tribunal în timpul procesului. Şi a refuzat să aibă orice 
comunicare cu ea, de orice fel!” ' îmi amintii de ceea ce îmi 
povestise doamna Fyne mai înainte, în legătură cu felul cum a 
văzut ea gestul lui” de Barral când s-a agăţat de copil, lângă 
mormântul soţiei lui, iar mai târziu, cei doi, mergând mână-n 
mână, observați de toată lumea de la mare. Tablouri de 
Dickens, pline de patos. 

Capitolul Vi foarte ciudată interdicţie, remarcă doamna 
Fyne duipă o scurta tăcere. Părea că-şi iubeşte fetiţa.” 

Era nedumerită. Dar eu am bănuit că tr-ebuie să fi fost 
supărarea omului inconştient de vinovăţie şi simțindu-se încolţit 
şi silit sa lupte cu „persecutorii” lui, cum îi numea el, sau poate 
frica de înduioşare care i-ar fi slăbit atitudinea combativă; poate 
chiar o abnegaţie, în scopul de a scuti fata să-şi vadă tatăl în 
boxă, acuzat de înşelătorie, condamnat ca escroc - ceea ce 
dovedea oarecare delicateţe morală, Nu ştia nici doamna Fyne 
ce să creadă. Ea îşi închipuia că ar fi putut fi din simplă 
severitate. Oamenii printre care căzuse fata era cert că n-aveau 
nici un dram de delicateţe morală, în privinţa asta era ea sigură. 
Dar nu încerca să-mi dea o idee despre abominabila lor 
vulgaritate. Flora îi povestise câte ceva din viaţa ei în casa 
aceea. Era de necrezut. Peste puterea de înţelegere a doamnei 
Fyne. Era un fel de sălbăticie morală pe care ea n-ar fi crezut-o 
posibilă. 

Eu, dimpotrivă, o consideram foarte posibilă, îmi puteam 
uşor imagina cât de uluită şi de jignită trebuie să se fi simţit 
biata fată când a'intrat în acea casă, invidiată pentru trecutul ei, 
aflată acum fără apărare, la mila unor oameni fără nici o fineţe 
nici de sentimente, nici de inteligenţă, incapabili să înţeleagă 
nenorocirea ei, curioşi în mod vulgar, luând manierele ei drept 
dispreţ, rezerva ei tăcuta drept mândrie. Nevasta odiosului 
personaj era proastă şi, fără rost, încrezută. Dintre cele două 
fete ale casei, una era maniacă religioasă iar cealaltă baie-ţoasă 
şi uşuratică şi, amândouă, vulgare şi necioplite. Destul de 


numeroşii bărbaţi din familie erau imbecili şi ţâf- noşi, ori 
imbecili şi amatori de glume proaste. Niciunul din acest josnic 
lot nu avea destulă omenie ca s-o lase în pace. La început s-a 
făcut mare caz de ea, dar într-o manieră jignitoare, ocrotitoare. 
Legătura cu marele de Barral le mulțumea vanitatea chiar şi în 
momentul dezastrului. O târau pe la casele lor de rugăciuni, 
oricare ar fi fost, unde congregația se holba la ea; apoi 
organizau petreceri pentru fiinţe asemănătoare lor, unde o 
exhibau cu o ignobilă mândrie. Ea nu ştia să se apere de 
indiscreţiile, de insolenţa şi de exigenţele lor. Trăia printre ei, 
victimă pasivă, cu toţi nervii puşi la grea încercare, de parc-ar fi 
fost jupuită. După proces, poziţia ei se înrăutăţi încă şi mai mult. 
Cu orice prilej cit de mic şi chiar fără nici un prilej, era 
zeflemisita ori umilită, reamintindu-i-se că mănâncă din pâinea 
casei. Fata cea bisericoasa o mustra pentru defectele ei, iar cea 
uşuratica o sâcâia cu aluzii dispreţuitoare la virtuțile ei şi mereu 
încerca să provoace certuri în legătură cu diferiţi băieţi. Mama 
lua întotdeauna partea fetelor, adăugind şi propriile ei mitocănii. 
Trebuie să spun că ei, probabil, nu-şi dădeau searna de urâţenia 
comportării lor. Se purtau grosolan chiar şi între ei, ca ceva 
firesc; certurile lor erau dezgustătoare, atât în privinţa cauzelor 
care le generau, cât şi în spiritul lor de meschin egoism. Femeile 
păreau de asemenea sa se bucure de orice fel de ceartă şi erau 
întotdeauna gata sa pună la cale împreună şi să-i facă nefericitei 
fete scene îngrozitoare, pentru pretexte cu totul neînsemnate. 
Astfel, Flora, într-o astfel de ocazie, fusese adusă la furie şi 
disperare, cele mai secrete sentimente îi fuseseră siâşiate, 
făcuse cunoştinţă cu suprema infamie la care firea omenească 
poate să coboare. Nu vreau să spun d propos de boties cum 
spun franţujii atât de bine, dar apropo de 

]1381 i el tină garnitură ele dantelă pentru o cămaşă de 
noapte, „ care şi-o lucra fata cea uşuratică şi care se pierduse. 
Da, aceasta a fost cauza uneia dintre cele mai teribile scene, 
care, după atâtea altele, trebuie să fi avut un efect deplo rabil 
asupra caracterului încă neformat al celei mai de iplâns dintre 
victimele lui de Barral. O ştiu de la doamna 

Fyne. Fata a răsărit la ei la ora nouă şi jumătate, a unei 
seri reci cu burniţă. Umblase cu capul gol, cred, aşa cum ieşise 
în fugă din casă, de pe undeva din Poplar, pana pe lingă Sloane 


Square - fără să se oprească, fără să-şi tragă sufletul, doar dacă 
pentru un hohot de plâns. 

Noi tocmai aveam lume la masă”, urmă îngrijorata soră a 
căpitanului Anthony. 

Auzise clopoţelul de la uşa de intrare şi se întreba cine 
putea fi. Fata din casă reuşi să-i şoptească fără să atragă 
atenţia. Servitorii fuseseră speriaţi de invazia acelei copile 
sălbatice, cu fusta strgpită cu noroi ş [cu şuviţe de păr ud lipite 
de obrajii ei palizi. Dar o mai văzuseră şi înainte, Aceasta nu era 
priina ocazie şi nici ultima. 

Îndată ce putu să plece de lingă musafiri. 

— Doamna „Fyne alergă sus. 

„ Am găsit-o în dormitorul copiilor, trântită pe jos, cu capul 
rezemat de pătucul celei mai mici dintre fetele mele Cea mai 
mare şedea în pat poponeţ şi se uita la ea.” în cameră nu ardea 
deoât o slabă lumină de noapte. Doamna Fyne o ridică, o duse 
în camera de toaletă, de cealaltă parte a palierului, în faţa unui 
foc bun, la care se putea usca, şi o iasă acolo. Trebuia să se 
întoarcă la musafirii ei. 

Trebuie să fi fost o surpriză cât se poate de neplăcută 
pentru soţii Fyne. Mai târziu au venit amândoi la ea s-o întrebe 
ce se întâmplase. La intrarea lor în cameră sări în picioare, îşi 
scutură părul umed, despletit; ochii îi ţprau uscați, plini de focul 
mâniei. 

, g> Mi-1 pot imagina pe micul Fyne solemn, 
compătimitor, Sscultând cu solemnitate, apoi retrăgându-se tot 
solemn, în dormitorul conjugal. Doamna Fyne o linişti pe fată şi, 
din fericire, aveau un pat suplimentar care a putut fi pre-gătit 
pentru ea în acea cameră. 

[139] r. jLa urma urmei, ce puteam face?” încheie doamna 

Fyne. 

Această exclamaţie stereotipă, exprimând dificultatea 
problemei şi, în orice caz, bunele ei intenţii, mă făceau, ca de 
obicei, s-o simpatizez. 

A doua zi de dimineaţă, foarte devreme, cu mult înainte 
ca Fyne să fi plecat la birou, „odiosul personaj” se înfiinţa, poate 
că nu chiar neaşteptat dar, oricum, surprinzător, fie chiar numai 
prin graba cu care acţionase. Din ceea ce Flora relatase 
doamnei Fyne, se pare că, fără să fi fost mai puţin odios decât 
familia lui, el intervenise în-tr-un fel misterios, cu autoritatea sa, 


ca s-o protejeze pe fată. „Nu că ar ține la mine, explică Flora, 
sunt sigură că nu. Şi nici n-aş putea suporta să ţie la mine 
vreunul din oamenii ăştia. Dacă aş crede că mă place, mai 
curând m-aş îneca decât să mă întorc la el.” 

Bineînţeles, venise s-o ia pe „Flory” acasă. Scena era 
sufrageria, micui-dejun întrerupt, mâncări care se răceau, în 
farfurii, toast-urile micului Fyne care se întăreau, Fyne, în 
picioare, cu spatele la foc, cu ziarele împrăştiate pe covor, 
servitorii trimişi afară, doamna Fyne rigidă, pe locul ei, cu fata 
alături. Odiosul personaj care intrase zorit, abia salutând, 
uitându-se de la Fyne la doamna Fyne, ca şi ciad s-ar fi amuzat 
în sinea lui de ceva ce-ar fi ştiut despre ei; apoi începându-și 
ironic discursul. Nu se scuza că-i deranjase pe Fyne şi pe „buna 
lui doamnă” de la masă, pentru că ştia că ei nu doreau (cu un 
semn spre fată) s-o reţie mai mult decât se putea. Venise 
devreme pentru că avea şi el treburile lui. Nu avea un salariu 
mare (o ocheadă spre Fyne), lucrând într-un birou cu covoare 
luxoase. Nu. Ajunsese să fie patron şi trebuia să dea exemple 
bune. 

Cred că tipul îşi dădea seama şi se bucura în sinea sa de 
consternarea pe care prezenţa lui o aducea soţilor Fyne. 
Doamna Fyne îmi mărturisi că toţi trei rămăseseră tăcuţi şi 
încremeniţi. El se întoarse spre fată; „Ce-i cu gluma asta, Flory? 
Ai face bine să renunţi. Dacă crezi că am să alerg prin toată 
Londra să te caut de câte ori ai o ciondăneală cu mătuşa şi cu 
verele tale, te înşeli. Eu nu-mi pot permite aşa ceva.” 

IHO] „Ciondăneală” era un cuvânt menit să-ţi taie 
respiraţia, având în vedere că vorbele, puşcăriaş,, şi 
„cerşetor, fuseseră folosite cu un moment mai înainte ca Flora 
să-şi caute scăparea prin fugă din cearta pentru garnitura de 
dantelă. Da, chiar cuvintele acestea! Aşa cel puţin îi spusese 
doamnei Fyne fata cu o seară înainte. Cuvân-tul „ciondăneală,, 
în legătură cu ceea ce povestise ea, avea o savoare deosebită, 
un efect paralizant. Nimeni nu scoase o vorbă. Ruda lui Barral se 
arătă mărinimos: „Mătuşa mi-a cerut să-ţi spun că îi pare rău - 
poftim! lar Amalia (sora cea fâşneaţă) nu te va mai necăji. O sa 
am eu grijă de asta. Ar trebui să fii mulţumită. Nu uita poziţia în 
care te afli!,, încurajat de tăcerea adâncă ce domnea în cameră, 
se adresă doamnei Fyne cu nemaipomenită neruşinare: „Ceea 
ce vreau să spun e că oamenii ar trebui să fie mai blajini, mai 


înţelegători. Ea nu suportă *să fie tachinată, îşi dă nişte aere 
grozave. Nu vrea să admită nici o glumă de la persoane de 
seama ei. Noi suntem oameni simpli. Nu ne place asta. Şi aşa 
începe ciondăneala.” 

Insensibil la privirea rece, aspră, a trei perechi de ochi, 
care, dacă poveştile din copilăria noastră despre puterea ochilor 
omeneşti ar fi adevărate, ar fi fost deajuns ca să intimideze şi un 
tigru, arogantul fabricant din East End îşi înfipse colții (figurat 
vorbind) în sărmana fată şi acum se pregătea s-o târască cu ei şi 
s-o ducă drept pradă puilor lui de ambe sexe. „Mătuşa s-a 
gândit să-ţi trimeată haina şi pălăria. Le am afară, în trăsură,” 

Doamna Fyne se uită automat pe fereastră. O birjă 
aştepta în faţa porţii, sub un cer plângător. Birjarul, în pelerina 
lui conică şi pălăria de muşama, şiroia de apa, iar calul, pleoştit 
de tot, părea pescuit dintr-un lac. Doamna Fyne simţi o uşurare 
în faţa acelei mizerabile privelişti, din afara camerei aceleia, în 
care vocea amabilului vizitator răsuna cu o vulgară intonatie, 
îndemnân-du-şi oaia rătăcită să se întoarcă la minunata turmă: 
„Hai, FJory, mişcă-te, nu te pot aştepta aici toată ziua!” 

Doamna Fyne auzi toate acestea fără să-şi întoarcă 
privirile de la fereastră, Fyne, pe covoraşul din faţa căminului, 
trebuia şi el să asculte şi să privească. Nu voi încerca să fac 
vreo presupunere asupra adevăratei naturi a suspansului, însăşi 
bunătatea lor sufletească trebuie sa le fi dat im aer îngrijorat. 
Fata îşi ţinea mâinile în poală şi capul plecat, ca şi cina ar fi 
căzut adine pe gânduri, iar celălalt continua sa ţie un fel de 
predică. Condamna ingratitudinea, atrăgea atenţia asupra 
păcatului mmdrieî, împreuna cu faptul proverbial că urciorul nu 
merge de multe ori la apă. 

Mai făcea şi unele observaţii în privinţa pericolului unor 
idei prosteşti şi a neajunsurilor unui temperament iute. Îţi 
îndepărtezi cei mai bum prieteni î, Şi dacă cineva are nevoie de 
prieteni pe lumea asta. Apoi tu eşti aceea, fata mea.1' A evocat 
chiar şi respectul pentru autoritatea părintească: „în. Prima oră 
a nenorocirii sale, tatăl tău mi-a scris mie să am grijă de tine - 
nu uita asta. Da, mie, unui om simplu şi nu vreunuia dintre 
prietenii lui din West-End. Nu poţi trece peste asta. Şi de: un 
tată e un tată, indiferent de încurcătura în care a intrat. Cred ca 
n-iai de gând sa te lepezi de propriul tău tată, nu-i aşa?” Ar fi 
fost greu de spus dacă era mai mult absurd decât crud, sau mai 


mult crud decât absurd. Doamna Fyne, cu urechea ei fina de 
femeie, părea să desluşească o intenţie batjocoritoare în 
abjectul lui ton mieros, ceva mai infam decât cruzimea. Se uită 
repede peste umăr şi văzu cum fata îşi ridică mâinile la cap apoi 
le lasă din nou să cadă în poală. Fyne, în faţa focului, era ca 
victima unei vrăji, lipsit de grai şi împietrit, dar vizibil suferind. 
Urmă o pauză, o tăcere perfectă, apoi „odioasa creatură” 
(trebuie să fi fost în adevăr un individ remarcabil în felul 

lui) trecu la sarcasme: „Ei, mă rog?”.,. Şi din nou linişte. 
Dacă ai aranjat cumva cu doamna şi cu domnul aci de faţă. ca 
să-ţi dea casa şi masă. Spune mai bine aşa! N-aş vrea să mă 
amestec într-o tranzacţie despre care nu ştiu nimic. Dar mă 
întreb ce va spune tatăl tău despre acest lucru când va ieşi. Sau 
poate te aştepţi să nu mai iasă niciodată?” în clipa aceea, mi-a 
spus doamna Fyne, privirea ei s-a întâlnit cu ochii fetei. Ceea ce 
a văzut în ei a făcut-o să şi-i închidă pe ai ei. Ar fi dorit de 
asemenea să-şi astupe 

U421 urechile cu degetele. Totuşi s-a reţinut; iar „omul 
simplu*, trecu de la sarcasme la ameninţări voalate. 

„Aşa crezi. 

— Ha? Foarte bine. Dar înainte de a mă întoarce acasă, aş 
vrea să-ţi cer. Fata mea, să te gândeşti bine dacă, lepădându-te 
de noi în felul ăsta, nu va fi rău pentru tatăl tău mai târziu. 
Gândeşte-te la asta!” îşi privea victima cu un aer viclean. Fata 
se ridică atât de brusc încât îl făcu să tresară şi să se dea un pas 
înapoi. Se ridică şi doamna Fyne. De data asta nu din întâmplare 
li se întâlniră o clipă privirile. Era o comunicare voită. La 
întrebarea mea asupra felului cum s-ar fi putut interpreta 
privirea aceea, doamna Fyne spuse că nu ştia. 

Era rugătoare?” sugerai eu. 

I. Nu”. 

Era înfricoşată, mânioasă, zdrobită, resemnată?”, Nu! Nu! 
Nimic de felul acesta.' Dar o înfricoşase pe ea. Ş; h-o amintea şi 
până în ziua de azi. De-atunci i se pare mereu că poate desluşi 
uşoara reflexie a acelei aruncături de ochi în privirea oricărei 
fete. În privirile atente, în cele întâmplătoare - chiar şi în cele de 
recunoştinţă, în expresia celor mai blânde dispoziţii. 

Atunci era fata într-o dispoziţie blinda?” întrebai eu cu 
interes. 


Doamna Fyne. Mişcată de amintiri, nu dădu atenţie 
întrebării mele. Toată energia ei mintală era concentrată asupra 
naturii acelei memorabile priviri. Tradiţia generală a umanităţii 
ne învaţă că exprimarea prin priviri a ocupat întotdeauna un loc 
important la femei. Doamna Fyne încerca în mod sincer să-mi 
dea o idee, atât pentru a satisface propria ei nelinişte, ctt şi 
curiozitatea mea. În acest/efort se încrunta cum vezi uneori un 
copil că se încruntă (ceea ce e încâniător la femei e că atât de 
des se aseamănă cu nişte copii inteligenţi - vreau să spun aşa 
cum fac uneori cei mai supărăcioşi, mai irascibili şi mai bătuţi 
dintre ei). Se încrunta, spun. lar eu începeam să-i zâmbesc 
puţin, când deodată veni cu ceva cu totul neaşteptat: Era oribil 
de vesel”, spuse ea. 

JP să' ajureă trebuie să fi fost mulţumită de brusca mea 
graVdere. Căci mă privea prietenos. 

„Da, doamnă Fyne, i-am spus, fără să mai zâmbeăc. 
ÎnţelegAr fi fost oribil chiar şi pe scenă.” „Ah t” mă întrerupse ea 
- şi cred în adevăr că schimbarea atitudinii ei, trecând din nou la 
braţele încrucişate, însemna ca voia să oprească un tremur. 

„Dar nu era pe scenă. Şi nu cu buzele râdea.” „Da. 
Trebuie sa fi fost oribil, admisei eu. Şi atunci? Presupun ca până 
la urmă a trebuit să plece. Dumneavoastră n-aţi spus nimic?” 
„Nu. Am sunat clopoţelul şi am cerut uneia din fete să aducă 
haina şi pălăria din trăsură. Apoi am aşteptat cu toţii.” 

Nu cred sa mai fi existat vreodată o asemenea aşteptare, 
decât poate într-o închisoare, în dimineaţa unei execuţii, 
Servitoarea a apărut cu haina şi cu pălăria şi atunci, tot ca în 
dimineaţa unei execuţii, când condamnatului, cred, i se oferă 
micul dejun, doamna Fyne, grijulie ca fata cu faţa palidă să 
mănânce ceva cald (dacă putea) înainte de a părăsi casa lor 
pentru un interminabil drum pe aerul rece, într-o trăsură umeda, 
rupse îngrozitoarea tăcere. 

„Trebuie neapărat să mănânci ceva”, spuse, în felul ei 
hotărât. Se întoarse apoi spre „odioasa persoană” cu aceeaşi 
hotărâre. „Poate că şi dumneata ai vrea să iei loc şi să beio 
ceaşcă de cafea.” 

Harnicul „patron” se aşeză. Trebuie să fi fost uimit de 
maniera categorică a doamnei Fyne, căci nu se gân-dea atunci 
să-l îmblânzească. Se aşeză provizoriu, asemenea cuiva care se 
găseşte cu totul împotriva voinţei lui într-o companie dubioasă. 


Acceptă fără politeţe ceaşca oferită de doamna Fyne, sorbi în 
silă o dată sau de două ori, apoi o puse pe masă, ca şi când ar fi 
fost ceva molipsitor în cafeaua acestor „persoane 
simandicoase”. Din când în când arunca ocheade misterios 
inexpresive micului Fyne, care. 

— După câte am înţeles, n-a mâncat nimic în dimineaţa 
aceea. Dealtfel nici fata nu şi-a mişcat manile din poală până 
când ocrotitorul ei nu s~a^virea'ei s?,m^ ceaşca pe jumătate 
plină. ^ - <i [IM] „Foarte bine. Dacă n-ai de gând să profiti de 
amabila ofertă a acestei doamne, te iau acasă imediat! Vreau 
să-mi încep odată ziua de lucru. Asta vreau!” 

După câteva minute de tăcere, în care timp Flora îşi puse 
pălăria şi jacheta, soţii Fyne, fără sa se mişte, fără să spună 
vreun cuvânt, îi văzură pe cei doi părăsind camera. 

„Nu s-a uitat deloc la noi, spuse doamna Fyne. N-a făcut 
decât să-l urmeze pe omul acela afară. Niciodată n-am avut o 
impresie mai copleşitoare a stării de dependenţă a fetelor - a 
femeilor. Acesta era un caz extrem. Pe când un bărbat tânăr - 
orice bărbat - ar fi putut merge să spargă pietre pe drum, sau 
ceva în felul acesta, sau s-ar fi înrolat în armată, sau.” 

Era foarte adevărat. Femeile nu pot să alerge pe drumuri 
şi şosele ca să-şi câştige pâinea zilnică, nici chiar dacă 
demnitatea, independenţa sau însăşi existenţa sunt în joc. Dar 
ceea ce mă făcu să întrerup tirada doamnei Fyne, era profunda 
surpriză a faptului că acel respectabil cetăţean voia atât de mult 
să ţină în casa lui pe sărmana fată, pentru care se părea că nu 
există nici un loc pe lume. Şi nu numai că voia dar chiar stăruia 
cu multă grijă. Nu-i puteam bănui impulsuri generoase. Căci era 
evident pentru mine, după câte aflasem despre el, că nu era o 
persoană impulsivă. 

„Vă mărturisesc că nu pot înţelege motivele lui”, am 
exclamat. 

„Asta se întreba şi John la început, spuse doamna Fyne. 
Între timţp se născuse între noi o oarecare intimitate - dacă nu 
exact încredere - ceea ce îi permitea, referindu-se la soţul ei, să 
spună John. Ştiţi, el n-a desj chiş gura deloc în tot acel timp, 
urmă ea. Nu îl blamez pentru abţinerea lui. Dimpotrivă. Ce-ar fi 
putut spune? Vedeam că el îl observa pe om foarte atent.” 
„Aşadar, domnul Fyne, asculta, observa şi medita, Spusei eu. 
Acesta e un mod excelent de a ajunge la o concluzie. Şi aş 


putea oare întreba la ce concluzie a reuşit să ajungă? Pe ce 
temei a încetat să se mai miire de ceea ce părea inexplicabil? 
Pentru că nu pot admite că umanitatea ar fi explicaţia. Ar fi prea 
monstruos.” f, Nu. Nimic de felul acesta”, mă asigură doamna 
Fyne, oarecum ofensată că defăimasem dreapta judecată a 
micului Fyne. Cu multă înţelepciune, el îşi propusese să 
descopere interesul propriu al acelui om. Nu 1-aş fi crezut 
capabil de atât cinism. El îşi spunea că pentru oameni de felul 
acesta (iâsind la o parte teama religioasa sau vanitatea 
dreptăţii), banii - nu mari bogății, dar banii, fie ei mulţi sau 
puţini - sunt măsura virtuţii, a prornjptitudinii. A înţelepciunii - a 
mai tuturor lucrurilor. Dar fata era săracă de tot. Tatăl ei era în 
închisoare în turna celui rnai teribil de total şi de ruşinos 
faliment al timpurilor moderne. Apoi Fyne se lămuri despre ce 
era vorba. Marele faliment în marea viitoare a dispariţiei 
milioanelor | Era oare posibil să fi dispărut chiar toate, până la 
ultimul bănuţ? Nu cumva mai rămăsese pe undeva ceva 
palpabil, vreo rămăşiţa? 

„„ Asta e!,, exclamase Fyne, făcând-o pe nevastă-sa să 
tresară şi 'deschăzând, în sfârşit, gura nu la mai puţin de 
jumătate de oră după plecarea vărului lui de Barral cu fiica lui 
de Barral. Se aflau încă în sufragerie, foarte aproape de ora 
când trebuia să înfrunte vremea de afară pentru a începe o 
nouă zi de lucru în serviciul țarii. Tot ce putu spune pentru a 
elucida această întrerupere a obişnuitei lui solemnităţi placide, 
fu: „Individul îşi închipuie că de Barral a pus deoparte ceva din 
pradă.! 

Aceasta fiind teoria la care ajunsese Fyne, comentariul lui 
era că, după cum se ştie, foarte mulţi faliţi îşi luau. Astfel 
de” precauţii. Era un lucru posibil şi în cazul lui de Barral. Fyne 
merse atât de departe cu cinismul său încât spuse că era chiar 
extrem de probabil. 

li explică pe larg doamnei Fyne că de Barral nu 
încredinţase nimănui secretul, dar că bestia de văr înţelesese 
cum stau lucrurile. Era egoist şi neîndurător în stupiditatea lui, 
dar concepuse limpede ideea de a pretinde hani lui xle Barral, 
când acesta va ieşi din închisoare, pe temeiul că a. avut grijă de 
fata lui” (după cum s-ar fi exU46] primat). Şi îşi hrănea 
speranţele în secret, era de presupus, chiar faţă de nevasta lui. 


Puteam, înţelege foarte bine. Datorită acestei credinţe se 
explicau şi intervenţiile lui în favoarea fetei. El era singurul ei 
protector. Era ca, şi când Flora ar fi fost sortită să fie înconjurată 
totdeauna numai de trădare şi minciună, înăbuşind orice impuls 
mai bun, orice aspirație instinctivă a sufletului ei către încredere 
şi iubire. 

Aceasta ar fi fost deajuns ca să îndrume o natură bună în 
nebunia neîncrederii universale, în orice feS de nebunie. Nu ştiu 
cit ar putea păstra cineva simţul umorului într-im caz ca acesta. 
Poate până la piciorul spânzurătoarei. Dar după cât mi-o 
aminteam pe Flora de Earral, niă temeam că nu prea avea 
simţul umorului. Tatunci când absurdul câine al lui Fyne fugise 
de lingă ea. Animalul acela fugea de făţărnicie. Era simplu şi 
sincer şi ridicol. Indignarea fetei faţă de comportarea lui lipsită 
de ipocrizie, fusese nostimă, dar lipsită de umor. 

Aşa cum îţi poţi închipui, nu prea ave^m chef să reiau 
discuţia asupra justeţei sau -utilității sau mai şbu eu ce a 
călătoriei lui Fyne la Londra. Nu că aş-fi fost necredincios 
micului Fyne, care era afară, în verandă, cu câinele. (Erau 
uimitor de liniştiţi acolo. Vor fi adormit cumva?). Ceea ce 
simţeam era că sau perspicacitatea sau conştiinţa mea va ieşi 
păgubită din această campanie. Şi nici un om nu va accepta de 
bună voie să-şi pricinuiască daune morale. Nu doream sa mă 
războiesc cu doamna Fyne. Preferam să aud ceva mai multe 
despre fată. Spusei: „Aşadar a plecat cu respectabila brută?! 

Doamna Fyne ridică uşor clin umeri: „Ce altceva putea să 
facă?” 

Cu un alt gest de neajutorare, am fost de acord cu ea. Nu 
e tocmai uşor pentru o fată ca Flora de Barral să devină 
muncitoare în fabrică, croitoreasă, sau chelnăriţă de bar. N-ar fi 
ştiut cum să înceapă. Era captiva celei mai jalnice soarte 
imaginabile, iar ea nu era destul de josnică pentru, o astfel de 
soartă. Căci e de remarcat că foarte mulţi oameni se nasc ciudat 
de nepotriviţi pentru soarta care-i aşteaptă pe pământul acesta. 
Cum n-aş vrea să crezi că sunt părtinitor pentru fată. Voi spune 
că, ' U47] holărât, ea n-a reuşit să se facă iubită de acea simplă, 
virtuoasă şi cumpătată familie. Convingerea mea e că nici un 
înger n-ar fi reuşit. Nu e de nici un folos să intrăm în detalii; e 
deajuns să spunem că înainte de a fi trecut un an, fata se afla 
din nou la uşa soţilor Fyne. 


De data aceasta era escortată de un tânăr robust. Pe faţa 
lui mare şi palidă plutea un zâmbet de înnăscută viclenie, înăcrit 
de plictiseală. Hainele pe care le purta erau noi şi indescriptibila 
eleganţă a croielii lor, un gen cu care nu fusese obişnuită până 
atunci, o miră pe doamna Fyne, care apăru în hol cu pălăria pe 
cap; căci era pe punctul de a pleca să audă o nouă pianistă în 
casa unei prietene. Tinărul, adresându-se doamnei Fyne, o rugă 
să n-o mai lase pe acea „stupidă fiinţă” să se mai întoarcă 
vreodată la ei. N-au fost, îi spuse el, în ultimele trei săp-tămânij 
decât certuri şi scandal acasă, din cauza ei. Toţi din familie erau 
sătul de atâta ceartă. Tatăl său îl însărcinase s-o aducă la, 
această adresă şi sa comunice că doamna şi domnul n-au decât 
s-o primească. Ea nu avea destul bun simţ să aprecieze un 
cămin englezesc simplu Şi onest şi se simţea mai bine în afara 
lui, Tânărul, cu faţa plină de coşuri, era necăjit de această 
misiune pe care i-o datase tatăl săus din cauza căreia pierduse 
o întâlnire cu o domnişoară cu care era logodit. Dar avea de 
gând să alerge înapoi şi să încerce s-o întâl-r. Ească încă în 
seara aceea., chiar dacă ar trebui să plesnească din cauza 
asta,,., Adio Flory, îţi doresc noroc şi iper să nu te rnai văd 
niciodată”. 

Cu cele spuse, alergă afară cu o grabă de amorez, lăsând 
uşa de la intrare larg deschisă. Doamna Fyne nu găsi nici un 
cuvânt de spus. Prea fusese luată prin surprindere, fie chiar ca 
să respire în voie. Dar avu prezenţa de spirit să înşface braţul 
fetei tocmai când alerga şi ea afară în stradă - cu graba 
disperării, presupun - avân-tându-se spre nu ştiu ce tragică 
soartă. 

„. Aţi oprit-o cu propria dumneavoastră mână, doamnă 
Fyne,,, spusei. Presupun că voia să fugă. Fata astanueo 
comediană - dacă sunt eu un bun judecător.” „Dal A trebuit să 
depun oarecare forţă ca a-o târăsc înăuntru.; 

Doamna Fyne n-avu nici o dificultate în a stabili adevărul. 

„Vedeţi, eram pe punctul de a ieşi, când cei doi apărură. 
Aşa că atunci când urâciosul tânăr alerga afară, m-am găsit 
singură cu Flora. Tot ce am putut face a fost s-o ţin în hol, în 
timp ce ani chemat servitorii să închidă uşa. 

Aşa cum mi-e obiceiul, sau slăbiciunea, sau darul, nu ştiu 
care din ele, am văzut întreaga poveste în mintea mea. Cu 
adevărat nu puteam face altfel. Şi viziunea doamnei Fyne, gătită 


ca pentru o după amiază specială, angajată în lupta cu o fată cu 
faţa palidă şi ochii boldiţi era de-un dramatism fascinant. 

„Adevărat!” murmurai eu. A 

„O, bineînţeles că s-a luptat”, reluă doamna Fyne. Işi 
strânse buzele o clipă apoi adăugă: „Cat despre faptul dacă e 
sau nu o comediană. Asta e altă chestiune”. 

Doamna Fyne se reîntoarse la atitudinea ei cu braţele 
încrucişate. Aveam în faţa mea pe fiica rafinatului poet, 
Acceptând viaţa în întregime, cu inevitabilele ei condiţii dintre 
care una este instinctul de conservare şi egoismul fiecărei fiinţe. 

„Rămâne totuşi faptul că dumneavoastră, dumnea- 
Voastră personal, cu propriile dumneavoastră cuvinte, aţi 
reţinut-o înăuntru”, am insistat eu pe un ton glumet, dar cu o 
intenţie serioasă. 

— Ce era să fac?,, exclamă doamna Fyne cu o exasperare 
aproape comică, „îmi reproşezi că am fost prea Impulsivă?” 

Şi continuă spunându-mi că nu fusese câtuşi de puţină. 
Că una dintre recomarsdările ei şi asupra căreia insista ea 
întotdeauna (făcute tinerelor ei prietene, cred), era să nu fie 
impulsive, să nu acţioneze în pripă, întotdeauna! Dar eu n-am 
fost acolo ca să văd faţa Florei în clipa aceea. Dacă aş fi fost, m- 
ar fi urmărit până în ziua de azi. Nimeni, decât doar dacă ar fi 
fost făcut din fier, n“ ar fi lăsat o fiinţă omenească, arătând la 
faţă aşa cum arăta atunci fata, să fugă singură pe străzi. 

„Şi nu vă urmăreşte chipul ei, doamnă Fyne?” am în- 
trebat-o. 

„Nu, acum nu, răspunse ea implacabil. Poate că dacă aş fi 
lăsat-o să plece, s-ar fi putut ca. Nu trebuie totuşi să tragi 
concluzia că îmi închipui că ea juca teatru îiL clipa aceea, pentru 
că, după ce la început s-a luptat, aL sfârsşit prin a rămâne. A 
cedat foarte brusc. A leşinat în. Braţele noastre, ale mele şi ale 
servitoarei care a alergat la strigătele mele şi.,” „, Şi uşa a fost 
închisă”, ani completat eu fraza. 

„Da, uşa a fost închisă”. Doamna Fyne îşi cobori şi aşi 
ridică încet capul. 

Nu i-am cerut amănunte. De un lucru sunt sigur şi acela e 
că doamna Fyne nu s^a mai dus la concert în după-amiaza 
aceea. Desigur că a fost cit se poate de plictisită că a pierdut 
prilejul de a asculta, în particular, o tânără şi interesantă 
pianistă care, după aceea, a devenit una dintre celebrităţile 


recunoscute. Doamna Fyne n-a îndrăznit să mai plece de acasă. 
Cit despre simţămintele micului Fyne, când s-a întors acasă de 
la birou (via club), exact cu jumătate de oră înainte de masă, n- 
am nici o informaţie. Dar mă hazardez să aâirm că, în general, a 
îost amabil, deşi e foarte posibil ca, în primul moment al 
surprizei, să fi scăpat o înjurătură sau două. 

Pentru a nu mai lungi <povestea. A doua zi, soţii Fyne se 
hotărâră să încredinţeze problema lor unei bătrâne doamne 
bogate. Sunt unele femei în vârstă, cărora anii care trec le aduc 
înapoi un iei de tinereţe atenuată a sentimentelor, o privire în 
viitor optimistă, o plăcere pentru noutăţi şi pentru noi 
experienţe. Bătrâna doamnă se arătă foarte interesată: „Aş vrea 
s-o văd pe sărmana fetiţă!” Astfel ca i se permise s-o vadă pe 
Flora în salonul doamnei Fyne, când nu se mai afla nimeni acolo, 
şi ea îi predică fetei cu o autoritate încântătoare, plină de 
simpatie: Singura cale. Draga mea copilă, de a face faţă 
necazurilor noastre, este să le uităm. Trebuie să le uiţi şi tu pe 
ale tale. E foarte simplu. Uită-te la mine! Eu întotdeauna le uit. 
La vârstă ta, o fată trebuie să fie veselă!” 

Mai târziu, când rămase singură cu doamna Fyne, îi spuse 
acesteia: Sper că fata va reuşi să devină veselă. Nu-mi plac 
figuri triste în preajma mea. La vârstă mea am nevoie de 
tovărăşii vesele!” 

Şi, cu această speranţă o luă pe Flora de Barral la 
Bournemouth, pe timpul iernii, ca lectoră şi domnişoară, de 
companie, li spusese cu amabilă voioşie:; O să petrecem bine 
împreună. Nu sunt o bătrână morocănoasă.” Dar la întoarcerea 
ei la Londra, o căută imediat pe doamna Fyne. Descoperise că 
Flora, prin firea ei, nu era veselă. Când făcea eforturi să fie, era 
şi mai rău. Bătrână doamnă nu putea suporta sforţările acestea. 
Şi apoi. ca să spuie drept, nu putea suferi să aibă drept 
companie pe cineva care n-o iubeşte. Şi era sigură că Flora n-o 
iubeşte. De ce? N-ar fi putut spune. Mai mult decât atât, uneori 
o surprindea uitându-se la ea într-un mod ciudat. A, nuînu era 
o privire rea, dar o expresie neobişnuită, pe care n-o puteai 
înţelege. Şi când îţi aminteşti ca tatăl ei e în închisoare, 
împreună cu tot felul de criminali şi aşa mai departe, te simţi 
stânjenit. Dacă fata ar fi încercat măcar să-şi uite necazurile! 
Dar era vizibil că nu e în stare sau că nu vrea să încerce. Şi în 
asta e poate ceva pervers. 


— Nu.? Astfel stând lucrurile, se gândea că 'poate ar fi mai 
bine. 

Doamna Fyne admise imediat concluzia nerostită: „O, 
desigur, desigur'*, îiâtrebmdu-se în sinea ei ce va face mai 
departe cu Flora; clar nu era prea surprinsă de schimbarea de 
vederi a bătrânei doamne asupra Florei de Barral. Aproape că o 
înţelegea. 

A urmat o familie germană, cunoştinţe de pe continent a 
soţiei unuia dintre colegii lui Fyne de la ministerul de interne. 
Flora cea cu priviri enigmatice fu trimisă la ei, fără să se stea 
mult pe gânduri. Cum nu era necesar să fie prea intimă cu ei, nu 
aveau pretenţia anume de a fi foarte veselă, şi nici nu-i analizau 
privirile. Nemţoaica era foarte ordinară. 

— Avea doi băieţi de care Flora trebuia să aibă grijă; 
presupun că şi ei erau ordinali, iar Flora, după cit am înţeles, era 
foarte atentă cu ei. Dacă i-a învăţat ceva, trebuie să fi fost doar 
din inspiraţie, pentru că, desigur, ea habar n-avea să predea 
lecţii. Dar ceea ce i se cerea era mai mult „conversaţie”. Flora 
de Barral făcând conversaţie cu doi băieţaşi germani, în mod 
regulat, harnic, conştiincios, ca sa supravieţuiască într-o lume 
care ii oferise trecutul pe care i-l cunoaştem şi un viitor de o 
calitate şi mai puţin dezirabilă - mi se părea o combinaţie 
fantastică. Dar cred că nu era atât de rău. Ea scria că 
îndatoririle ei sunt ca un drog binefăcător, învățase să 
„converseze” cât era ziua de lungă, în mod mecanic, absent, ca 
într-o transă. Incomodă transă trebuie să fi fost! Momentele cele 
mai grele veneau seara, când, singură în cămăruţa ei, gândurile- 
i întunecate se trezeau încetul cu încetul şi o aduceau la plina 
conştiinţă a poziţiei ei, asemenea unei persoane care se 
trezeşte în contact cu ceva veninos, un şarpe de exemplu, 
încercând o pornire nebună de a se lepăda cât mai repede de 
lucrul acela şi de a alerga, ţipând în gura mare, să se ascundă 
undeva! La acea epocă a existenţei ei, Flora de Barral obişnuia 
să-i scrie doamnei Fyne, dacă nu chiar regulat, dar. Destul de 
des. Nu ştiu cât de departe ar fi mers cu converşj şatiă şi, 
întâmplător, cu ajutorul la supravegherea dulapuj rilor de 
I&njerie frumos aprovizionate ale acestei înstărite familii 
germane, dacă şeful familiei n-ar fi arătat, în timpul liber, (era 
negustor şi un caracter cu totul domestic) o asemănare 
psihologică cu taătrâna doamnă de la Bournemouth. leşi la 


iveală că şi el dorea să fie iubit. Totuşi el nu era un 
temperament de cuceritor - tipul de libertin care fură sărutări 
sau forţează uşi. Chiar în actul abaterii de la calea virtuţii, 
rămânea un negustor respectabil. Poate că ar fi fost mai bine 
pentru Flora dacă ar fi fost pur şi simplu o brută. Dar în sinistrul 
său demers, el se purtă într-un mod sentimental, precaut, 
aproape patern. Şi se gândea că va fi în siguranţă cu o orfană 
drăguță. Fata, cu lipsa ei de experienţă, era prea inocentă încă 
şi cu adevărat insuficient de conştientă de ea ca femeie, pentru 
a suspecta aceste apropieri acoperite. De fapt nici nu le 
înţelegea. Ea îl credea înţelegător, compătimitor, prima 
persoană în mod expresiv înţelegătoare pe care o întâlnise 
vreodată. Era atât de naivă încât nu putu înţelege mânia 
nevestei. Căci cum îţi poţi închipui, perspicacitatea ei de soţie 
nu putea fi mult timp amăgită - cu atât mai mult cu cât soţia era 
mai bătrâna decât soţul. Bărbatul, cu laşitatea caracteristică a 
respectabilităţii, n-a spus nici un cuvânt în apărarea Florei. A 
stat şi a ascultat cum o ocăra în cei mai injurioşi termeni, 
mulţumin-du-se să dea din cap şi încruntându-se din când în 
când. Îţi vei face o idee de inocenta fetei când îţi voi spune că 

la început ea credea în adevăr că această furtună de 
reproşuri pline de indignare, se datorează descoperirii 
adevăratului ei nume şi a rudeniei ei cu un puşcăriaş. Fusese 
trimisă sub un nume fals, recomandată drept o orfană dintr-o 
familie onorabilă. Mâhnirea ei, obrajii aprinşi, încercarea de a-şi 
exprima regretul pentru decepţia care o cauza, erau luate drept 
o mărturisire a vinovăţiei. „Ai încercat să aduci dezonoarea în 
casa mea”, ţipa nemţoaica la ea. 

lată un exemplu tipic de greşită înţelegere. Flora de 
Barral, care simţea ruşinea, dar nu credea -în vinovăția tatălui 
ei, ripostă cu ferocitate. „Totuşi sunt tot atât de onorabilă ca şi 
dumneavoastră.” Atunci nemţoaica aproape că fu cuprinsă de o 
criză de furie: „Am să te arunc afară în stradă!” 

Flora n-a fost chiar aruncată în stradă, cred, dar 
împachetată şi expediată la Londra, pe bordul unui vapor. Nu 
ştiu daca ţi-am spus că familia aceea locuia la Ham-burg. Ei 
bine, da. Trimisă să se îmbarce târziu, într-o seară de iarnă 
ploioasă, în seama unui servitor batjocoritor, şi lăsată pe punte 
plină de indignare, cu părul aproape desfăcut, tremurând de 
emoție şi, ca să spun adevărul, speriată într-un hal vecin cu 


isteria. Dacă nu era stewardesa care, fără să puie întrebări, 
suflet bun, o luă în grija ei şi o duse în salonul doamnelor (din 
fericire gol), fără îndoială că n-ar fi ajuns niciodată la Londra. N- 
aş putea spune dacă un fir de pai poate salva un om de la înec, 
dar ştiu că o simplă privire poate opri disperarea. Căci, în 
adevăr, noi cei impulsivi, nu cădem pradă disperării. 
Sinuciderea, bănuiesc, este foarte adesea rezultatul unei simple 
oboseli mintale - nu un act de sălbatică energie, ci simptomul 
final al unei complete prăbuşiri. Atenţiile liniştite, prozaice, ale 
stewardesei, care nu părea conştientă de alte suferinţe 
omeneşti în afară de răul de mare, şi vorbea despre timpul 
probabil al traversării - va fi o noapte aspră, credea ea - şi 
insista în mod profesional: Să vă fac comodă imediat, jos, în 
cabină, domnişoară!” ca şi când nu s-ar fi gândit la nimic 
altceva decât la bacşişul ei - au fost deajuns ca să risipească 
umbrele morţii adunate în jurul oboselii mintale a unei gândiri 
rătăcite, care la persoanele tinere face adesea bine venită ideea 
de non-existenţă. Flora de Barrai s-a culcat pe un pat şi se poate 
presupune ca a şi dormit, în orice caz a supravieţuit călătoriei pe 
Marea Nordului şi a povestit doamnei Fyne totul, neascunzând 
nimic şi neprimind nici o mustrare - căci opiniile doamnei Fyne, 
deşi riguroase, erau de o mare libertate. Fja credea, presupun, 
că femeia deţine un drept absolut - sau că are o perfectă scuză 
- de a scapă, în felul ei, de o lume rău dirijată de bărbaţi. 

De notat este că, chiar la Londra, unde avusese timp să 
reflecteze asupra întâmplării, biata Flora era departe de a fi 
sigură de adevărata semnificaţie a modului violent în care 
fusese concediată şi a cărui umilinţă o simţea cu o ciudă 
aproape înnebunitoare. 

„Dar aţi lămurit-o asupra acestui punct?” m-am aventurat 
să întreb. 

Doamna Fyne ridică din umeri cu o filosofică acceptare a 
tuturor necesităţilor care n-ar trebui să fie. „Ceva trebuia să-i 
spun”, murmură ea. li spusese fetei destule ea. S-o facă să tragă 
ea singură dreapta concluzie, 

11 „Şi a înţeles?” „Da, bineînţeles. Doar nu o gâscă”, 
ripostă doamna 

Fyne, acru. 

„Atunci educaţia ei e completă, remarcai eu cu 
amărăciune. Nu credeţi ca ar trebui sa i se dea o şansă?! 


Doamna Fyne înţelese ceea ce voiam să spun. 

„Da5 dar nu aceasta, rosti ea scurt, într-un mod cu totul 
feminin. Este frumos din partea dumitale că pledezi pentru ea, 
dar eu.” „Dar nu pledez, am întrebat, numai. Pare natural să vă 
întreb oe gândiţi”. 

„Important este ceea ce simt. Şi nu-mi pot opri 
simţămintele. Ai putea ghici, adăugă ea, pe un ton mai blând, că 
sentimentele mele sunt în legătură cu fratele meu. Noi ţineam 
foarte mult unul la altul. Diferenţa de vârstă între noi nu e prea 
mare. Cred că ştii că el e ceva mai tânăr decât mine. Era un 
băiat sensibil. Se deprima uşor. Nu e de nici un folos să-ţi 
ascund ca niciunul dintre noi nu era fericit acasă. Ai auzit, 
desigur. Da? Ei bine, asta m-a făcut şi mai nefericită - nu-mi 
pasă că-ţi povestesc totul. El a plecat de-acasă la nişte rude de- 
ale mamei noastre, pe care tata nu le cunoştea deloc. Nu vreau 
să judec fapta lor.” 

Aici ara întrerupt-o pe doamna Fyne. Auzisem, Fyne în 
general, nu prea era comunicativ, dar era mândru de socrul 
său., Caiieon Anthony, poetul, ştii,. Mândru de celebritatea lui, 
fără să-i aprobe insă caracterul. Cred că din cauza asta adera cu 
atâta străşnicie la teoria că geniul poetic e în strânsă legătură 
cu nebunia, teorie găsită într-o carte stupidă, pe care o citea 
toată lumea acum câţiva ani. | se năzărise lui că era purul 
adevăr, luminos ca soarele, şi 1-a adoptat cu credinţă. M-a pisat 
şi pe mine de câteva ori cu ideea asta. O dată, chiar, ca să-i 
astup gura, L-am întrebat liniştit dacă teoria asta, pe care el o 
găsea de necontrazis, nu-1 stânjeneşte oarecum în privinţa 
soţiei sale şi a fetiţelor. M-a străpuns cu o privire plină de milă şi 
m-a rugat, cu vocea lui adâncă şi solemnă, să-mi amintesc de., 
bine stabilitul fapt” că geniul nu e transmisibil. 

Ani spus numai: Aşa, nu e?” iar el s-a gândit că m-a redus 
la tăcere cu un argument fără răspuns. Dar continua să 
vorbească despre gloriosul său socru şi, chiar în cursul acelei 
conversații, mi-a povestit cum, atunci când rudele de la 
Liverpool ale defunctei lui soţii i se adresaseră lui. In mod 
natural, cerându-i o consultaţie prietenească cu privire la viitorul 
băiatului, mimatul (dar tot rafinatul) poet le-a trimis ca răspuns 
o scrisoare, pe un ton glumet, care i-a ofensat de moarte pe cei 
de la Liverpool. Această spirituală izbucnire a ceea ce era de 
fapt mortificare şi mânie, li s-a părut atât de lipsită de inimă, 


incit au păstrat băiatul la ei. Şi l-au lăsat să plece pe mare. Nu 
pentru că aceasta ar fi fost în vederile lor, dar pentru că el se 
rugase fierbinte să fie lăsat să plece. 

„A, Ştiţi, adăugă doamna Fyne. După o pauză, m-am simţit 
atunci foarte părăsită. Felul acesta de viaţă pe care şi-l alesese, 
atât de extraordinar, de nefericit, aş putea spune. Am fost foarte 
îndurerată. Mi-ar fi plăcut să se fi distins - sau în orice caz să fi 
rămas în sfera socială în care am fi putut avea interese, 
cunoştinţe, gânduri comune. Sa nu crezi că m-am înstrăinat de 
ei. Dar adevărul exact este că nu-l cunosc. Am fost cât se poate 
de dureros afectată când era aici, văzând că nu putem găsi un 
singur subiect pe care să-1 discutam împreună/1 

Pe când doamna Fyne povestea despre fratele ei, mi-am 
lăsat gândurile să rătăcească afara din cameră, la micul Fyne 
care, lăsându-mă singur cu nevasta sa, încredinţase, ca să spun 
aşa, pacea lui domestică onoarei mele, „în cazul acesta, 
doamnă Fyne, nu credeţi că ar fi rezonabil, în împrejurările de 
faţă, să lăsaţi pe fratele dumneavoastră să-şi poarte singur de 
grijă?” „Dar presupunând că am temeiuri sa cred că nu-şi poate 
purta de grijă într-un caz dat? ' Ezită într-un mod hazliu, sfios, 
care îmi stârni interesul. Apoi adaugă cu o siguranţă forţată: 
„Cred că marinarii sunt foarte susceptibili”. 

Am izbucnit în râs, ceea ce nu făcu decât să sporească 
răceala din privirea ei. 

„Să ştiţi că aşa sunt! Extraordinar de susceptibili! Scumpă 
doamnă Fyne, aţi face mai bine să renunţaţi. Nu faceţi decât să- 
1 necăjiţi pe soţul dumneavoastră.” „Dar şi eu sunt necăjită! 
Este cu adevărat prima noastră neînțelegere!” 

“Privitor la domnişoara de Barral?,, „Privitor la orice. Este 
intolerabil ca fata asta să fie cauza. Cred că el ar trebui să 
cedeze., îşi întoarse puţin scaunul şi, luând cartea pe care o 
eitisem în cursul dimineţii, începu s-o răsioiască absent. Luându- 
şi ochii de la mine, am simţit că mi-aş putea permite să 
părăsesc camera. Atmosfera ei devenise disperată pentru pacea 
domestică a micului Fyne. Poţi să zâmbeşti. Dar pentru cei 
solemni totul e solemn. Aveam destulă perspicacitate ca să 
înţeleg asta, Am ieşit în verandă. Clinele dormea la picioarele lui 
Fyne. Muşchiulosul omuleţ, rezemat în cot şi privind peste câmp, 
prezenta o figură nenorocită, îşi întoarse capul repede dar, 
văzând că eram singur, recăzu în contemplaţia, fără chef, a 


peisajului verde. Rostii tare şi distinct: „Am ieşit afară ca să 
fumez o ţigară” şi m-am aşezat 

U561 lingă el, pe mica bancă. Apoi, coborând vocea: 
„Toleranţa e o virtute extrem de dificilă. Pentru unii, mult mai 
dificilă decât eroismul; mult mai dificilă decât compasiunea.” 

Am evitat să mă uit la el. Ştiam destul de bine că nu-i 
plăcea această introducere. Ideile generale nu erau pe gustul 
lui. Nu avea încredere în ele. Am aprins o ţigară, nu pentru că 
voiam să fumez, dar ca să am un moment în plus de răgaz în 
vederea sfatului, diplomatul sfat pe care hotărâsem să î-1 arunc. 
Am continuat pe un ton liniştit: „Am ajuns la asemenea remarci 
prin ceea ce am descoperit de când ne-ai părăsit. Am bănuit de 
la început. Dar acum sunt sigur. Ceeace soţia dumitale nu poate 
tolera în toată povestea asta e că domnişoara de Barral este 
ceea ce este,” 

Făcu o mişcare, dar eu mi-am ţinut privirea departe de el 
şi am continuat liniştit: „Adică faptul că e o femeie. Mi-am făcut 
o idee despre mentalitatea doamnei Fyne în privinţa societăţii, 
cu nedreptăţile ei, cu convențiile ei cumplite şi ridicole. Şi nu 
există acţiune îndrăzneață împotriva lor, pe care mintea soţiei 
dumitale n-ar sancţio-na-o. Doctrina cu care îmi închipui că 
umple capetele tinerelor dumneavoastră prietene, este aproape 
răzbunătoare. Un fel de doctrină morală prin foc şi sabie, Cât de 
înţeleaptă e lecţia, nu e de căderea mea s-o spun, Nu-mi permit 
sa judec, îmi pare că vad pe încântatele sale discipole pârlindu- 
se cu torţele şi tăindu-şi degetele cu săbiile furnizate de doamna 
Fyne.” „Soţia mea îşi ia părerile foarte în serios”, murmură 
deodată Fyne. 

„Da, fără îndoială, am încuviinţat eu cu voce scăzută, ca şi 
mai înainte. Dar e doar un exerciţiu intelectual. Ceea ce văd, e 
că, în faţa realităţii, doamna Fyne încetează de a mai fi 
tolerantă. Cu alte cuvinte, ea nu poate ierta domnişoarei de 
Barral că e femeie şi că se comportă ca o femeie. Şi totuşi, 
aceasta nu e numai rezonabil şi natural, dar e unica ei şansă, 
împotriva lumii, o femeie nu are alte resurse decât în ea însăşi. 
Singurele sale mijloace de acţiune se rezumă în a fi ceea ce 
este. Inţelegi ce vreau să spun.” [157) 

Fyne murmură printre dinţi că a înţeles. Dar nu părea 
interesat. Ceea ce aştepta el de la mine era să-1 scot dintr-o 
situaţie dificilă. Nu ştiu cit de credibil ar suna pentru doi soţi mai 


puţin solemni, dar ca să rămână pe o poziţie de contradicţie cu 
soţia lui, i se părea o in-timplare extraordinară. Aproape un 
dezastru. 

„S-ar părea că mie nici nu-mi pasă de ceea ce i se 
întâmplă fratelui ei, spuse Fyne. Şi, la urma urmei, dacă ceva.” 

Mă impacientai puţin, dar fără sa ridic tonul: Ce; anume? 
Întrebai. Obligaţia de a face puşcărie, ca şi geniul) nu e 
ereditară. Şi ce altceva i se poate obiecta fetei? Toată energia 
sentimentelor ei mai adinei, care s-ar irosi în zadar în pericolele 
şi oboseala unei lupte cu societatea, s-ar putea transforma 
într-un ataşament devotat pentru omul care îi oferă o cale dea 
scăpa de ceea ce ar putea fi o viaţă de suferinţe morale. Nu mai 
pun la socoteală greutăţile fizice, ,„ 

Privindu-1 cu coada ochiului, am descoperit că Fyne era 
atent, îmi răspunse că toate astea ar fi trebuit să le spun soţiei 
lui. O remarcă plină de judecată. Dar o părăsisem pe doamna 
Fyne. L-am întrebat dacă are cumva impresia că soţia lui vrea 
să-i încredinţeze o scrisoare pentru fratele ei. Nu, nu credea. 
Existau unele motive care o făceau pe doamna Fyne să nu se 
angajeze în scris. „Ea n-ar dori să mă duc, dacă n-ar fi perfect 
convinsă că are dreptatel', declară Fyne în mod solemn. 

„E foarte exigentă”, comentai eu. Apoi am reflectat că era 
obişnuită să fie astfel. „N-ar putea s-o lase mai ieftin, măcar 
pentru o singură dată?” „Nu cumva vrei să spui că ar trebui să 
las totul baltă! Întrebă Fyne în şoaptă, alarmat de bănuială. 

Cum asta era exact ceea ce voiam să spun, lăsai să-l 
pătrundă bine spaima. El se agita. Dacă se poate spune astfel 
despre un personaj solemn, dădea din colţ în colţ. lar când 
oribila bănuială îi ajunse la călcâie, ca să mă exprim aşa, deveni 
foarte liniştit. Şedea ca de piatră, privind spaţiul înconjurător de 
râpe galbene, complet arse, ale înălțimilor ce se ridicau în 
depărtare. Faţa dealului arăta malul râpos şi alb al carierei, 
unde nu cu mai mult de şaisprezece ore în urmă, Fyne şi cu 
mine bâjbâiam 

U581 prin întuneric, cu oribila teamă de a da cu mâânii (r) 
peste corpul zdrobit al unei fete. În ceea ce mă privea, aveam în 
plus amintirea întâlnirii mele cu ea. Păşea, desigurv foarte 
aproape de muche, căutând o soluţie sinistră. Dar acum, 
întâlnind, prin cea mai neaşteptată întâmplare, un bărbat, 
găsise o altă cale de a scăpa de lume. Acea lume, aşa cum i se 


deschidea ei - fără adăpost, fără hrană” fără onoare. Tot ce-ar 
fi putut găsi mai bun în ea, ar fi fost o precară pomană, o milă 
care s-ar fi diminuat pe măsură ce anii s-ar fi adunat. Apelul 
fetei abandonate la simpatia soţilor Fyne fusese irezistibil. Dar 
acum devenise o femeie, iar doamna Fyne prezenta o 
implacabilă opoziţie unei tranzacţii deosebit de feminine. Aş 
putea spune triumfător de feminine. E adevărat că doamna Fyne 
nu dorea ca femeile sa fie femei. Teoria ei era că ar trebui să se 
transforme în nişte belele fără scrupule şi fără sex. Un 
teoretician jignit sălăşluia undeva în adâncul inimii ei. În ce fel 
se aştepta ca Flora de Barral să se salveze de la cea mai 
mizerabilă existenţă, nu-mi pot închipui; dar cred sigur că i-ar fi 
fost mai uşor să-i ierte fetei o adevărată crimă; să spunem, de 
exemplu, dacă ar fi jefuit biroul bătrânei doamne de la Bourne- 
moruth. Şi astfel - pentru că doamna Fyne era ea însăşi foarte 
femeie şi simţul ei de proprietate era foarte puternic - deşi n- 
avea nici un folos de pe urma fratelui ei, totuşi nu-i plăcea să-l 
vadă legat de altă femeie. De-o puştoaică. Şi încă o astfel de 
fată! Nimic nu-i mai adevărat pe lumea asta decât că cei lipsiţi 
de noroc nu au voi-e să profite de prilejurile favorabile - ca şi 
când nenorocul ar fi o descalificare legală. Sentimentele lui Fyne 
(cum e natural să fie la un bărbat) aveau mai multă stabilitate. 
O bună parte din simpatia lui supravieţuia, în adevăr. l-am auzit 
spunând: „afurisită belea!” dar ştiam că se referea la 
integritatea armoniei sale domestice. Cu ochii la câinele care 
dormea încolăcit în mijlocul verandei, i-am sugerat pe un ton 
supus şi impersonal: „Dar de ce nu te laşi convins?” 

Nu L-am văzut niciodată pe micul Fyne mai puţin solemn. 
Rosti şuierător, printre dinţi, într-un stil figurativ neaşteptat, că 
ar fi nevoie de multe ca să-l convingă pe el sa încurajeze un 
drac de fată) şi aşa destul de curajoasă; şi respiră adânc. Se 
uita la îndepărtata carieră şi cred că priveliştea îl impresiona, îl 
asigurai ca eram departe de a-1 sfătui să facă ceva aşa de crud. 
Sunt convins ca s-a îndoit întotdeauna de justeţea principiilor 
mele, pentru că se întoarse iute spre mine, ca şi când s-ar fi 
temut de o abatere de la calea cea dreaptă. 

„Atunci ce vrei să spui, că trebuie să mă prefac?” „Nu! Ce 
idee! Ar fi imoral. Aş spune totuşi că, dacă ar trebui să aleg, aş 
face mai curând ceva imoral deci t ceva crud. Ceea ce am vrut 
să spun e că, neavând încredere în eficacitatea unei intervenţii, 


toată chestiunea se reduce în a consimţi să faci ceea ce-ţi cere 
soţia dumi-tale. Asta ar însemna cu siguranţa să acţionezi ca un 
gentleman. Şi ar fi o acţiune lipsită de egoism, pentru că înţeleg 
foarte bine cât de neplăcut poate fi pentru dumneata. In general 
vorbind, o acţiune dezinteresată este o acţiune morală. Şi am 
să-ţi mai spun ceva: Vin şi eu cu dumneata.” Se întoarse şi mă 
privi cu surprindere şi bănuială: Ai să vii cu mine?” repetă. 

„Nu m-ai înţeles, îi spusei, amuzat de tonul lui 
neîncrezător. Trebuie să dau şi eu o fugă până la oraş mâine 
dimineaţă. Vom călători împreună. Ai cumva un joc de 

$ah de voiaj?” 

Fizionomia sa, contractată de atâtea emoţii, se relaxa într- 
o oarecare măsură la ideea unei partide de şah. l-am spus că, 
deoarece aveam treburi pe chei, va avea compania mea până la 
vapor. 

„Vom face să treacă timpul, până la sălbaticii din Est, 
conversând”, 1-am încurajat eu. 

„Cumnatul meu stă la un hotel - Hotel Oriental, spuse 

Fyne, din nou posomorit. Habar n-am pe unde poate fi. 

„ „Cunosc eu clădirea. Am să te las la uşa, cu plăcuta 
convingere că faci ceea ce e drept să faci, deoarece e pe placul 
unei doamne şi, în orice caz, nu poate face rău nimănui. 

„ „Crezi? Nici tm rău nimănui?” repetă el neîncrezător. 

„Te asigur că nu e de nici un folos”, spusei eu cu toată 
emfaza posibilă, care părea doar sa mărească solemna 
nemulţumire de pe faţa lui. 

„Dar ca demersul meu să fie un precedeu absolut corect, 
trebuie mai întâi să-mi conving nevasta că nu e de nici un folos, 
obiectă el.” „O, cazuistule!” Şi n-am mai adăugat nimic, pentru 
că în clipa aceea doamna Fyne veni afară pe verandă. La 
apariţia ei, ne ridicarăm amândoi. Privirea ei limpede, fermă, 
fără culoare, ne învălui într-un fel critic. Eu i-am susţinut, 
zâmbind, privirea rece, dar Fyne se aplecă imediat să ridice 
câinele, făcându-şi do lucru câtva timp pe lângă el. Şi, odată cu 
ridicarea lui în poziţie dreaptă, animalul trecu brusc de la 
somnul cel mai profund la activitatea cea mai tumultuoasă, 
învăluiţi în ciclonul alergăturilor şi lătrăturilor lui fără rost, luai 
mâna ca de lemn ce mi-o întindea doamna Fyne şi asupra căreia 
mă aplecai cu deferentă. leşi po alee fără nici un cuvânt. Fyne i- 
o luase înainte şi aştepta cu portiţa deschisă. leşiră şi înaintară 


pe drum, înconjurați de un nor de praf ridicat de câine, care se 
învârtea nebuneşte în jurul siluetelor lor ce înaintau, una lângă 
alta, corect şi cuviincios şi, nu ştiu j>entru ce, mi se păru că 
puseseră stăpânire pe tot ţinutul acela rural. Poate pentru că mă 
impresionaseră cu simţul superiorității lor. Ce fel de 
superioritate? Poate ca aceasta consta tocmai în limitele lor. Era 
evident că niciunul dintre ei nu avea o opinie înaltă despre 
mine. Dar ceea ce mă afecta mai mult, era indiferența câinelui. 
El, care obişnuia să se repeadă cu toată viteza şi, într-un final 
înfricoşător, să-mi sară în piept cel puţin o dată de fiecare dată 
când ne întâlneam, neglijase acum aceasta ceremonie, fără să 
ţină seama de conduita mea corectă şi chiar convenţională, de 
a-i fi oferit o prăjitură; asta mi se păru simbolic la despărţirea 
mea de familia Fyne. Şi mi-am amintit, împotriva lui, cum în-tr-o 
anumită zi, o abandonase pe Flora de Barral -^ care era 
bolnăvicios de sensibilă. 

M-am aşezat jos, în verandă, şi inspirat poate de secretul 
antagonism faţă de soţii Fyne, mi-am spus în sinea mea că acest 
căpitan Anthony trebuie să fie un om admirabil. Deşi, după 
faptele pe care le ştiam, ar fi putut fi un uşuratic periculos sau 
chiar pur şi simplu un ticălos. Făcuse pe o fată nenorocită şi 
neajutorată să-l urmeze clandestin la Londra. E adevărat că 
fata scrisese de atunci. 

— Întâmplarea ttei] numai ca doamna Fyne fusese 
remarcabil de neprecisă în privinţa'coniinytului scrisorii, care se 
pare că nu era satisfăcător. Ei nu anunțau în mod pozitiv o 
iminentă căsătorie, pe cit mi-am putut da seama din aluziile ei 
cam misterioase. Dar inexperienţa ei ar fi putut-o face s-o ia 
razna. Era insondabilă inocenţa unei femei ca doamna Fyne, 
care. Aventurându-se cit de departe posibil In teo-r. E. nu ştia 
nimic despre aspectul real al lucrurilor. Ar fi fost comic să fi 
făcut toată această zarva pentru nimic. Dar pentru onoarea 
naturii umane, resping această bănuială 

Mi-1 imaginam pe căpitanul Anthony ca pe un om simplu 
şi romantic. Era mult mai plăcut. Geniul nu e ereditar, dar 
temperamentul poate fi. Or el era fiul unui poet. cu admirabilul 
dar de a face singular şi diafan ceea ce e banal, de a face 
impresionant, delicat, fascinant, tot ce poate îi mai comun într-o 
aşa numită existenţă rafinată. 


Ceea ce nu puteam înţelege, era atitudinea invidioasă a 
doamnei Fyne. Din punct de vedere sentimental ea avea aşa de 
puţină nevoie de acest frate! Ce importantă avea pentru ea o 
cale sau alta - ţinându-se deoparte, ar fi însemnat cel puţin o 
atitudine neutră. Afară de cazul când, în adevăr, era lucrătura 
oarbă a legii ca. In lumea noastră de noroace, nenorocosul 
trebuie neapărat să nu aibă dreptate. 

Şi, cugetând astfel la înclinația generală a instinctelor 
noastre împotriva injustiţiei, am văzut pe neaşteptate, la 
cotitura drumului ca să spun aşa, chipul ipocriziei. Putea fi 
inconştientă la doamna Fyne. Dar ideea ei conducătoare îmi 
părea a fi nu aceea de a-l apăra pe fratele ei, ci de a scăpa 
definitiv de el. Nu spera sa împiedice nimic. Avea prea multă 
judecată pentru asta. Şi aproape oricine, afara doar de un idiot 
dintr-un ospiciu, ar fi avut destulă minte să înţeleagă asta. Voia 
ca protestul ei să fie făcut cu deplinul acord a lui Fyne, pentru a 
face imposibile relaţiile pentru viitor. O asemenea acţiune îi va 
înstrăina pe cei doi de soţii Fyne. li înţelegea pe fratele ei şi pe 
fată. Dacă vor fi fericiţi împreună, nu vor uita niciodată 
ostilitatea făţişă -* iar dacă cumva căsătoria ar ieşi prost. Ei 
bine, ar fi acelaşi lucru. Niciunul din ei, probabil, nu-şi va 
mărturisi necazul unui atât de bun profet al răului. 

Da. Acesta trebuie să fi fost motivul ei. Inspirația unui 
posibil machiavelism inconştient. Ori poate se temea să nu-i 
cadă pe cap o cumnată în timpul lungilor absenţe ale soţului 
acesteia; sau poate îi e^a frică de eventualitatea, mai mult _ 
sau mai puţin depărtată, ca fratele ei, fiind convins să 
părăsească marea, refugiul prietenos al tinereţii lui nefericite, şi 
să se stabilească pe uscat, va aduce la uşa ei această 
ambarasantă legătură. Dorea să termine cu ei - poate pur şi 
simplu din oboseala unui efort continuu în bine sau rău, care, în 
mulţimea muritorilor de rând, e cauza atâtor de multe şi 
surprinzătoai e inconsecvenţe în comportare. 

Nu ştiu dacă în gândurile mele am clasat-ope doamna 
Fyne printre muritorii de rând. Era prea sigură de sine pentru 
asta. Dar micul Fyne, aşa cum L-am spionat în dimineaţa 
următoare (de la fereastra vagonului) în timp ce gonea de-a 
lungul peronului, arăta foarte mult a muritor obişnuit, agitat, 
care făcuse mari sforţări să prindă trenul: ochii holbaţi, faţa 
contractată şi emoţionată, mersul zăpăcit, toate simptomele 


obişnuite erau acolo, devenite şi mai impresionante prin 
solemnitatea lui înnăscută, care-i fâlfâia în jur, ca o haină în 
dezordine. „Oare îi rezistase nevesti-şi, mă întrebam cu interes, 
până în ultimul moment şi apoi o luase la fugă pe drum, după 
ultimul argument concludent, care va fi fost ca o puşcă ce se 
descarcă brusc? Deschisei uşa vagonului şi un hamal viguros îl 
împinse de la spate chiar în clipa când capătul peronului aluneca 
repede de sub picioarele lui. Abia mai respira şi am aşteptat cu 
oarecare curiozitate momentul când îi va reveni puterea să 
vorbească. Acest moment sosi. Spuse „Bună dimineaţa” gâfâind 
uşor, rămase foarte liniştit încă un moment, apoi scoase din 
buzunar jocul de şah de voiaj şi, ţinându-1 în mină, îmi adresă o 
privire întrebătoare. 

— Da, desigur, spusei eu, foarte dezamăgit. 

Capitolul III n sâraolpar fyne nu avea chef de vorbă; dar 
cum fusesem iniţiat în secretul lor, onestul omuleţ recunoscu că 
aveam oarecare drept să fiu informat, dacă insistam. 

Şi am insistat, după a treia partidă. Mai aveam încă de - 
mers ptna la capătul călătoriei noastre. 

„A. dacă vrei să ştii,.”, începu el oarecum impacientat. Dar 
apoi deveni destul de volubil. Mai întâi de toate soţia lui nu-i 
dăduse să citească scrisoarea primită de la Flora (eu bănuiam 
că o avea acum în buzunar), dar u relatase conţinutul în 
întregime. Nu era deloc ceea cş ar îi trebuit să fie, chiar dacă 
fata dorise să-şi afirme dreptul de a trece peste simţămintele 
întregii lumi. Ale ei fuseseră călcate în picioare, în noroi, fără 
menajamente.,. Extraordinare cuvinte, admisei eu, din partea 
unei fete de vârsta ei!” întreg tonul acelei scrisori era greşit, cu 
totul greşit. Nu era produsul unei - să spunem - a uuei minţi 
echilibrate. 

Dacă i s-ar fi dat un sprijin cât de mic în lumea asta, am 
adăugat, ar fi învăţat probabil să păstreze un echilibru mai bun.” 

Fyne nu luă în seamă modesta mea remarcă. Soţia lui, 
spuse el, nu era persoana căreia sa i te adresezi în glumă când 
e vorba de un subiect serios. Era un neplăcut ton frivol în 
scrisoarea aceea, chiar când se referea la însuşi căpitanul 
Anthony. O asemenea dispoziţie era de-ajuns, îi atrăsese atenţia 
soţia lui, pentru a alarma pe cineva în privinţa viitorului, chiar 
dacă toate împrejurările acelui proiect absurd ar îi fost 
satisfăcătoare, ceea ce de fapt nu erau. Alte părţi ale scrisorii 


păreau să aibă un ton provocator, ca şi când ar fi îndrăznit să 
ceară soţilor Fyne să-i aprobe conduita, în acelaşi timp, lăsa sa 
se înţeleagă că ei personal nu-i păsa, dar că numai de hatârul 
lor spera ca ei să se „îimpotrivească lumii - oribila lume care îl 
zdrobise pe bietul papa”. 

Fyne îmi ceru să admit că asta era curată neobrăzare - 
coYisiderând faptele. Şi mai era ceva. Se părea ca 

Sn ultimele şase luni (răstimp în care ajutase două 
doamne să conducă o grădiniţă de copii la Bayswater - o 
adevărată pomană), Flora îşi sacrificase tot timpul ei Lber 
studiind procesul. Citise o mulţime de ziare vechi care o 
aduseseră într-o stare de mare indignare, datorită a ceea ce 
numea ea nedreptatea şi ipocrizia persecuției. Tatăl ei, îmi 
reaminti Fyne, făcuse unele aluzii palpabile în răspunsurile lui 
către Curte, iar ea se agăţase de ele în mod triumfător. Ajunsese 
la concluzia nevinovăţiei tatălui ei, fapt care o frământă. 
Doamna Fyne îi atrăsese soţului ei atenţia asupra pericolului 
acestui lucru. 

Trenul intră în gară iar Fyne, sărind afară îndată ce se 
opri, părea bucuros că a tăiat scurt conversaţia. Am mers tăcuţi 
o bucată de drum, ne-am suit într-un autobuz, apoi am mers iar 
pe jos. Presupun că din zilele copilăriei hâi, când bineînţeles a 
fost dus să vadă Turnul, n-a mai fost niciodată la est de Bariera 
Templului. Prhea în jurul lui posomorit, iar când i-arn arătat la 
oarecare distanţă faţada rotunjită a Hotelului Oriental, la 
bifurcația a două mari şi neîngrijite artere principale, înălţându- 
se ca un turn cenuşiu de stuc deasupra acoperişurilor joase ale 
caselor cu două etaje de-an galben murdar, mormăi doar ceva a 
dezaprobare. 

„N-aş da prea multă importanţă celor ce mi-ai spus”, 
observai eu liniştit, în timp ce ne apropiam de neatragă-toarea 
clădire. „Nici un bărbat nu va crede despre c fala. Care tocmai i- 
a acceptat curtea, că e dezechilibrată - ştii> 

— O! l-a acceptat curtea i bodogăni Fyne. Care părea să fi 
fost în adevăr, pe de-a-ntregul convins. Mai currnd trebuie să fi 
fost invers. Apoi adăugă: Termin eu acv. M cu povestea asta., î- 
am spus că asta e foarte lăudabil, dar că o oarecare moderație 
în exprimare. El şi-a fluturat mâna spre mine şi a grăbit pasul. 
Cred că dorea să-şi termine misiunea cât mai repede posibil. 
Abia a avut timp să dea mâna cu mine şi a alergat spre uşa 


îngustă de sticlă, pe care scria „Intrarea la Hotel”. Uşa se trânti 
în urma lui cu nu mai mult zgomot decât închiderea bruscă a 
unor fălci fără dinţi. 

Absurda tentaţie de a rămâne să văd ce urmează, 
întrecea judecata mea sănătoasă. Mă roteam nehotărât, 
întrebându-rnă cit timp ar pulea lua o misiune de felul acesta şi 
dacă Fyn-e. Când va ieşi, va consimţi să fie comunicativ. Mă 
temeam că va fi indignat dacă mă va mai găsi acolo, 
considerând purtarea mea incorectă şi tratân-du-mă cu dispreţ. 
Făcui câţiva paşi. Poate că va fi posibil să citesc ceva pe faţa lui 
când va ieşi; şi. la nevoie, aş putea sa dispar discret pe uşa 
vreunui bar. La parterul Hotelului Oriental era o cârciumă- 
restaurant, foarte arătoasă, cu faţada din geamuri cu multe bare 
de alamă şi împărţită în multe compartimente, având fiecare 
intrare proprie. 

Dar, bineînţeles, asta era ceva stupid. Căsătoria. ^ 
dragostea, interesele căpitanului Anthony nu mă priveau pe 
miiie. Eram pe punctul de a porni mai departe, pe stradă, când 
atenţia inii fu atrasă de o fată care se apropia dinspre vest de 
intrarea hotelului. Era îmbrăcată foarte modest, în negru. Dar 
pălăria de pai alb, de o formă frumoasă, garnisită cu un buchet 
de roze de o culoare ştearsă, îmi atrase privirea, întreaga siluetă 
îmi părea familiară. Desigur î Era Flora de Barral. Se îndrepta 
spre hotel, voia sa intre. Şi Fyne care era acolo! Fetei nu i-ar fi 
plăcut desigur să dea ochi cu el. Doream s-o scutesc de o 
situaţie jenantă si. Cum ezitam tocmai ce să fac. Ea îşi ridică 
ochii şi se întâmplă ca privirile noastre sa se mtilnească tocmai 
când păşea spre uşa hotelului. instinctiv am întins braţul. A fost 
destul ca s-o fac să se oprească. Presupun că şi-a dat seama că 
mă mai văzuse undeva, înainta încet, prudentă şi atentă, 
urmărind uşorul meu zâmbet. 

„Scuzaţi-mă. l-am spus direct, când fu destul de apropape 
de rmr. E. Poate că aţi dori sa ştiţi că domnul Fyne e sus, cu 
căpitanul Anthony.” „A î Domnul Fyne!' rosti ea slab. Şi am citit 
în ochii ei că acum mă recunoscuse. Expresia ei serioasă stinse 
zâmbetul meu stupid de care eram conştient, îrni ridicai pălăria. 
Răspunse cu o uşoara înclinare a capului în timp ce privirea ei. 
Luminoasă şi bănuitoare, părea să spună: „Ce caută ăsta aici?” 

Am venit la oraş cu Fyne în dimineaţa asta. Urmai eu. pe 
un ton ca de afaceri. Trebuie să mă întiincsc cu un prieten, la 


East India Dock. M-am despărţit de Fyne chiar acum, la uşă, aici. 
„ Fata mă privi cu ochi ce se întunecau. „Doamna Fyne n-a venit 
cu soţul ei, conti-nuai eu. Apoi ezitai, înaintea feţei ei albe, atât 
de liniştită, în umbra sidefie a pălăriei cu boruri. Dar 1-a trimis 
pe el”, murmurai, cu chip ca s-o avertizez. 

Işi flutură uşor pleoapele peste privirea fixă. Cred că nu 
era prea descumpănită de felul cum se petreceau lucrurile. 

„Locuiesc departe de aici-! Şopti ea. 

„Da?” spusei eu indiferent. Şi am rămas uitându-ne unul la 
altul. Paloarea uniformă a tenului ei nu era paloarea unei fete 
anemice. Avea o vitalitate transparentă, iar în clipa aceea, se ivi 
cea mai slabă nuanţă de roz posibilă, doar o idee de culoare, 
ceea ce la oricare altă fată ar fi echivalat cu aprinderea la faţă 
ca un bujor, când îmi spuse că Anthony aranjase să-i arate 
vaporul în dimineaţa aceea. 

Era uşor de înţeles că nu doreşte să-l întâlneaseă pe 
Fyne. Şi când menţionai într-o şoapta discretă că venise din 
cauza scrisorii ei, se uită repede la uşă şi făcu câţiva paşi, 
aflându-se într-o poziţie de unde putea pândi intrarea fără să fie 
văzută. O urmai. La “întretăierea celor două străzi principale, se 
opri în traficul rărit al trc-toarului larg şi se întoarse spre mine cu 
un aer de protest: „Aşadar ştiţi.” 

l-am spus că eu nu văzusem scrisoarea, că auzisem 
^umai despre ea. Se impacientă puţin. J „Vreau să spun că ştiţi 
totul despre mine.” 

Da, ştiam totul despre ea. Tulburarea soţilor Fyne. 

— In special a doamnei, era atât de mare, încât ar fi îm- 
jiărtăşit-o aproape oricui, chiar nefăcând parte din cercul lor de 
prieteni. S-a întâmplat ca eu să fiu la îndemână, iAsta era tot. 

„înţelegeţi că eu nu sunt un prieten de-al îor; sunt doar o 
cunoştinţă de vacanţă.' ^ 't „Era tulburată tare?” se interesă 
Flora, referindu-se desigur la doamna Fyne. Şi am admis că era 
mai puţin decât soţul ei - şi chiar mai puţin decât mine. Doamna 

Fyne era o persoană foarte stăpână pe sine, pe care nimic 
n-o putea zdruncina de pe poziţia ei extrem de teoretică. Nu 
părea speriată când Fyne şi cu mine am propus să mergem sa 
cercetăm la carieră. 

„Le-aţi băgat în cap ideea asta'% spuse fata. l-am răspus 
că ideea exista în capul lor. Dar era mai puternică în. Capul 


meu. Deoarece eu o văzusem cu ochii mei acolo, sus, ispitind 
providenţa. 

Ea se uită la mine cu mare atenţie şi întrebă: „Aşa le-aţi 
spus lor? Ispitind.”, Nu 1-e-am spus că tocmai eraţi pe punctul 
de a vă hotărî, iar eu chiar atunci treceam pe acolo. Le-am spus 
că eu v-am salvat. Că strigătul meu v-a oprit., Ea mişcă, uşor 
capul de la dreapta la -stingă, negând. „Nu? Fie cum vreţi ,, 

Mă gândeam în. Sinea niea: „A găsit o altă ieşire. Acum 
vrea să uite. Şi nu e de mirare. Vrea să se convingă că n-a 
cunoscut în viaţa ei o clipă atât de urâtă şi de teribilă.'4 „La 
urma urmei, am admis eu cu voce tare, „lucrurile nu sleit 
întotdeauna aşa cum par.” 

Căpşorul ei ca ochi adinei, albaştri, ochi plini de blindate şi 
de nemulţumire, sub arcuirea fina a sprâncenelor negre, era 
foarte liniştit. Gura părea foarte roşie pe faţa aibă, privind pe 
sub voal, iar bărbia-i mică şi ascuţită avea în forma ei ceva 
agresiv. Subţire şi chiar colţuroasă în modesta” ei rochie 
neagră, era o mică siluetă interesantă şi - da - chiar 
atrăgătoare. 

Buzele i se mişcară foarte repede când m-a întrebat: „Şi v- 
au crezut imediat?” „Da, m-au crezut imediat. Doamna Fyne ne- 
a spus; duceţI-vă!” 

O strălucire albă între buzele-i roşii fu atât de scurtă, încât 
am rămas nesigur dacă a fost un zâmbet sau o feroce dezvelire 
a dinţilor ei mici. Restul feţei păstra aceeaşi enigmatică expresie 
de inocenţă şi încordare. Vorbi repede: „Nu, nu m-a oprit 
strigătul dumneavoastră. Mă găseam acolo cu câtva timp 
înainte de a mă fi văzut dumneavoastră şi nu ca să ispitesc 
providenţa, cum spuneţi. M-am 

"tj” 2. ^ dus acolo pentru - pentru ce aţi crezut că aânt 
pe punctul de a face. Da. Am trecut peste două garduri. Am 
înţeles să nu las nimic pe seama providenţei. Se pare că sunt 
unii oameni pentru care providenţa nu poate face nimic. 
Bănuiesc că sunteţi scandalizat auzindu-mă vorbind astfel.” 

Clătinai din cap. Nu eram scandalizat. Ceea ce a reţi-nut-o 
tot timpul până am apărut eu pe scenă, jos, continuă ea, n-a 
fost nici frica, nici altfel de ezitare. Atingi un punct, spuse ea cu 
o uimitoare şi tinerească simplitate, când nimic din ceea ce te 
priveşte nu mai contează. Dar ceva o reţinuse. N-aş fi ghicit 


niciodată ce. Ea însăşi mărturisi că părea absurd să dezvăluie. A 
fost câinele lui Fyne. 

Flora de Barral tăcu, privindu-mă cu o expresie ciudată, 
apoi continuă să vorbească, înţelegi, îşi închipuise că acel câine 
se ataşase foarte mult de ea. Îi intrase în cap că s-ar putea ca el 
să cadă sau să sară după ea. Incercă să-l dea deoparte. Se răsti 
la el. Dar nu reuşi decât să-l facă şi mai neastâmpărat. Lătra şi 
sărea în jurul ei în felul lui obişnuit şi idiot de bună dispoziţie, 
Alerga în cerc printre pini, atacând-o şi sărindu-i cu labele pe 
piept. Ea îi poruncea: Marş de-aici! Marş acasă!” ridicând chiar o 
crenguţă de pe jos şi ameninţându-L Dar bucuria lui nu mai 
cunoştea margini: alergările lui deveneau şi mai repezi, 
lătrăturile şi mai puternice, părea să treacă prin cele mai fericite 
clipe din viaţa lui. lar ea era convinsă că în momentul când s-ar 
arunca jos, câinele ar sări după ea, ca şi când asta ar fi făcut 
parte din joc. Era enervată până la lacrimi. Dar şi mişcată. ŞI, 
când în sfârşit câinele se aşeză jos la oarecare distanţă, ca 
înrădăcinat brusc în pământ, dând încet din coadă şi urmărind-o 
intens cu ochii lui strălucitori, o cuprinse o altă teamă. Se 
imagina pe ea jos, în prăpastie, iar câinele stând sus pe mal, cu 
capul spre cer, urlând ore în şir. Acest gând nu era de suportat. 
Atunci auzi strigătul meu. 

Îmi povesti toate acestea cu simplitate. Vocea mea li 
distrusese echilibrul - echilibrul de sinucidere din mintea ei. 
Orice act al nostru, oricât de criminal, oricât de nebunesc, 
presupune un echilibru de gândire, de sentiment, de voinţă, ca o 
atitudine corectă pentru o lovitură efectivă într-un joc. lar eu 1-1 
distrusesemNu mai era în forma pentru îndeplinirea actului. Nu 
era nici foarte necăjită, îşi spuse că va reuşi a doua zi. Va trebui 
să se strecoare afară din casă fără să atragă atenţia câinelui. Se 
gândi la această necesitate aproape cu duioşie. Cobori cărarea 
purtându-şi disperarea cu o lucidă linişte. Dar când se văzu 
abandonată de dine, avu pornirea de a se întoarce, de a se sui 
din nou şi de a termina odată. Până la urmă, nici măcar animalul 
acela n-o iubea. 

„Credeam că ţine cu adevărat la mine. De ce s-ar fi 
prefăcut astfel? Mă gândeam că nimic nu m-ar mai putea răni 
de-acum înainte. Vai, da. M-aş fi urcat înapoi, dar m-am simţit 
dintr-odată atât de obosită. Atât de obosită! Apoi mai eraţi şi 
dumneavoastră acolo. Nu ştiam ce aveţi de gând să faceţi. Aţi fi 


putut încerca să mă urmăriţi şi nu credeam ca aş fi putut alerga 
- nu la deal - şi nu atunci.” îşi ridicase puţin faţa albă şi era 
ciudat s-o auzi vorbind astfel. La acel timp al dimineţii e relativ 
puţină lume în acea parte a oraşului. Imensa, interminabila 
perspectivă a străzii Cheiul Indiei Orientale, marea perspectivă a 
zidurilor mohorâte de cărămidă, a caldarâmului cenuşiu, a 
străzii pline de noroi, cu huruitul groaznic al căruţelor încărcate 
şi al camioanelor, se pierdea în depărtare, impresionant şi 
murdar în marea mizerie a aspectului ei, în teribila sărăcie a 
formelor, a culorii, a vieţii - sub un cer aspru, indiferent, 
decolorat de vânt până la un albastru spălăcit. Plouase în timpul 
nopţii. Până şi strălucirea soarelui părea săraca. Din când în 
când, bucățele de hârtie, fire de pai sau de praf se învolburau pe 
lângă noi, pe trotuarul lat dinaintea fațadei rotunjite a hotelului. 
Flora de Barral rămase câtva timp tăcuta. Eu urmai:; 5Şi a doua 
zi v-aţi gândit mai bine”. Din nou îşi ridică privirea spre mine, cu 
acea ciudată expresie de inocenţă informată, şi din nou obrajii i 
se îmbujorară cu cea mai pală nuanţă de roz - cu cea mai slabă 
înbujorare. 

„A doua zi, rosti ea distinct, nu m-am gândit. Mi-am 
amintit. Era deajuns. Mi-am amintit ceea ce n-ar fi trebuit să uit 
niciodată. Niciodată. lar seara a sosii căpitanul Anthony.” [noi 
„A. da. Căpitanul Anthony”, murmurai eu. Şi repeta şi ea în 
şoaptă. Da! Căpitanul Anthony.,, Uşoara Smbu* jorare-—dispăru 
de pe faţa ei. Mi-am coborât vocea şi mai mult şi. Fără s-o 
privesc, am hazardat: „L-aţi găsit înţelegător?” 

Genele ei lungi şi negre se coborâră puţin, cu un aer de 
calculată discreţie. Cel puţin aşa rai se păru mie. Şi totuşi 
nimeni n-ar fi putut spune că eram duşmănos fetei. Dar iată! 
Explică dacă poţi. În lumea asta cei lipsiţi de prieteni ca „i cei 
săraci, sunt întotdeauna oarecum bănuitori ca şi cine! Cinstea şi 
delicateţea ar fi posibilă numai câtorva privilegiați, De ce mă 
întrebaţi?! spuse ea după puţin timp. Ridi-cându-şi brusc privirea 
spre mine cu o candoare care, pe, temeiul aceluiaşi principiu 
(dezmoşteniţii să nu fie crezuţi), ar fi putut fi luată drept 
echivocă. 

„. Dacă vreţi să spuneţi ce drept am.” îşi mişcă uşor o 
mină înmănuşaiă în brun, atât cât să spună că nu putea pune în 
discuţie dreptul nimănui împoiriva unei declasate ca ea. 


Poate că ar fi trebuit să fiu mişcat, dar eu am observat 
doar totala ei lipsă de umilinţă. „N-am nici un fel de drept, am 
continuat eu, ci simplu interes. Doamna Fyne - e prea greu de 
explicat cum a ajuns acolo - dar mi-a povestit - ei bine, mi-a 
povestit pe larg despre dumneavoastră.” 

Fără îndoială că doamna Fyne îmi povestise adevărul, 
spuse Flora brusc, pe un ton neaşteptat de aspru. Chiar rochia 
de pe ea ii era dăruită de doamna Fyne. Bineînţeles că am 
privit-o. Nu putea fi un dar recent. Strânsă pe corp şi neagră, cu 
margini de mătase eliotrop, nu părea, deloc nouă. ci aproape 
uzată; de fapt îi accentua subţirimea siluetei şi convenea 
sugestiei unui semidoliu, dată de albeaţa feţei pe care buzele 
roşii şi zâmbitoare păreau singurele încălzite de viaţă şi pasiune. 

Micul Fyne şedea acolo de un timp de care nu ne mal 
dădeam seama. Discuta? Predica? Protesta? Descoperise oare în 
el capacitatea şi gustul pentru un astfel de lucru? Sau poate, 
profund stânjenit de misiunea cu care venise, bătea câmpii, 
punându-l în încurcătură pe căpitanul Anthony, omul 
providenţial care. Aşteptând să apară iată 

E1713 în orice moment, trebuie să se fi simţit tot timpul 
pe jăratic, dorind în sinea lui să scape cât mai curând de 
cumnatul său. Cum de nu reuşise oare să se descotorosească de 
Fyne? Nu vreau să spun că trebuia să-l arunce pe fereastră, dar 
în vreun alt fel, hotărât, să-l facă să plece. Desigur că Fyne nu-l 
impresionase. Că era un om impresionabil, nu mă puteam îndoi. 
Chiar prezenţa fetei în faţa mea, acolo, pe trotoar, era o dovadă 
desăvârşită şi - cum să spun - destul de emoţionantă. 

Privirile noastre, rătăcind în sus şi-n jos, se întâmpla să se 
mtâlnească. Se întâlneau şi rămâneau astfel într-un contact mai 
familiar decât o strângere de mână, mai comunicativ, mai 
expresiv. Era de asemenea şi ceva comic în toată situaţia, în 
aşteptarea aceasta împreună, a fetei şi a mea, pe trotuarul larg 
din faţa unei clădiri publice, aşteptarea ieşirii lui Fyne din 
ridicola lui misiune. Dar comicul, când e omenesc, devine 
repede dureros. Da, fata era foarte neliniştită. lar eu mă 
întrebam dacă această teribilă tensiune a ei depindea - ca sa 
spun pe şleau - de foame sau de iubire. 

Răspunsul ar fi prezentat oarecare interes pentru 
căpitanul Anthony. Cât despre mine, în prezenţa unei tinere fete 
sunt întotdeauna convis că visurue sentimentale sunt 


invincibile; că niciodată, niciodată nu e raţiunea aceea care 
guvernează pe bărbaţi şi pe femei. 

Totuşi ce sentiment putea să fi fost cel nutrit de ea? Îmi 
amintii tonul cu care spusese doar cu un moment în urmă: „In 
seara aceea a sosit căpitanul Anthony.” Şi, considerând ceea ce 
însemna sosirea acestuia în împrejurarea de faţă, mă miram de 
calmul cu care putuse menţiona faptul. El a sosit seara. Ştiam 
despre trenul acela care sosea seara târziu. Probabil că venise 
pe jos de la gară. Seara trebuie să fi fost avansată. Aproape că 
puteam vedea silueta nedesluşită deschizând portiţa grădinii. Şi 
ea unde era? L-a văzut oare intrând? O fi fost ea pe undeva pe- 
aproape şi o fi auzit fără cea mai mică presimţire paşii norocului 
şi ai soartei pe cărarea pietruită ce ducea la uşa casei? In umbra 
nopţii, şi mai întunecate pentru ea datorită umbrei înseşi a 
morţii, el trebuie să fi apărut prea străin, prea depărtat, prea 
necunoscut, ca să se imprime în gândurile ei ca o forţă vie, forţa 
aceea pe care poate s-o aducă un bărbat în destinul unei femei. 

Fata privi din nou spre uşa de intrare a hotelului; am privit 
şi eu şi atunci ochii ni s-au întâlnit încă o dată, de data asta 
intenţionat. O apropiere nesigură, şovăielnică se născu între noi 
doi. Ea spuse simplu: „îl aşteptaţi pe domnul Fyne să iasă, nu-i 
aşa?” 

Am recunoscut că aşteptam să-l văd pe Fyne ieşind. 
„lam spus ieri tot ce aveam să-i spun, adăugai cu 
înţeles. Ani spus-o de fapt amândurora. De asemenea am auzit 

tot ce aveau ei de spus.1' „Despre mine?” murmură ea. 

„Da. Conversaţia a fost despre dumneavoastră.” 

Mă întreb dacă v-au spus totul. 

Dacă se întreba ea, nu puteam face altceva decât să mă 
întreb şi eu. Dar asta nu i-ani mărturisit-o ei. Doar am zâmbit 
Punctul principal era că trebuia spus tot căpitanului Anthony. 
Dar în privinţa asta eram foarte sigur că buna lui soră va avea 
grijă s-o facă. Era ceva mai rnult de dezvăluit - vreo altă 
nenorocire, altă decepţie, căreia să-i fi căzut victimă fata? Nu 
părea probabil. Nu era uşor nici chiar de imaginat. Ceea ce mă 
frapa cel mai mult era - cred c-sr trebui să-l numesc - calmul 
ei. S-ar fi putut pune întrebarea dacă ea înţelegea ceea ce 
făcuse. Oricine şi-ar fi putut-o pune. Chipul ei nu era atât de 
greu de descifrat pe cât era de inexpresiv; şi nu ştiam dacă 


trebuia s-o admir pentru asta sau s-o gonesc din gândurile mele 
ca pe o ţintă pasivă a unui nenoroc feroce. 

Privind în urmă la acea ocazie, când am vorbit împreună 
prima dată pe drumul dinspre carieră, a trebuit să recunosc că 
ea prezenta unele puncte ale unei aparenţe problematice. Nu 
ştiu de ce, mi-l imaginam pe căpitanul Anthony ca pe genul de 
bărbat care nu e capabil să ia singur iniţiativa; poate că nu din 
indiferenţă - dar din acea caracteristică timiditate faţă de femei, 
timiditate care foarte adesea se găseşte alături de instincte 
cavalereşti, de o mare nevoie de afecţiune şi o mare stabilitate 
de sentimente. Asemenea bărbaţi sunt uşor de emoţionat. La 
cea mai mică încurajare ei se aprind, cu înflăcărarea şi 
neastâmpărul înfometării. Aceasta conta foarte mult în 
rapiditatea cu care se petrecuseră lucrurile. Nu! Cu toată 
inexperienţa ei, aceasta fată n-ar fi putut găsi vreo mare 
dificultate în demersul ei de cucerire. Ea trebuie să-l fi început. 
Şi, totuşi, iat-o răbdătoare, aproape nemişcată, aproape demnă 
de milă, aşteptând afară, ca o cerşetoare, fără nici un drept la 
altceva decât la compasiune, la un ajutor promis. 

Treceau mereu pe lângă noi diverşi trecători, singuii; câte 
doi sau trei; locuitori ai acestei margini a oraşului, unde viaţa se 
scurge neînfrumuseţată de graţie şi splendori; treceau pe lângă 
noi în hainele lor ponosite, cu feţe slabe, rătăcite, îngrijorate sau 
ostenite; sau pur şi simplu inexpresive, într-un curent mohorât şi 
fără zâmbete, făcut nu din vieţi, ei doar din simple existenţe 
neconsiderate, ale căror bucurii, lupte, gânduri. Necazuri şi chiar 
speranţe, erau mizerabile, fără strălucire şi fără importanţă în 
lume. Şi când te gândeşti la realitatea lor pentru ei înşişi, ţi se 
strânge inima. Dar dintre toţi acei care treceau pe acolo, 
niciunul nu-mi părea pentru moment atât de patetic în 
răbdarea-i inconştientă ca lata din faţa mea; nimeni mai greu de 
înţeles. Poate pentru că mă gândeam la lucruri despre care nu 
puteam s-o întreb. De fapt n-aveam nimic să ne spunem unul 
altuia; dar amândoi, străini cum de fapt eram unul pentru 
celălalt, discutaserăm cel mai intim şi final dintre subiecte, acel 
al morţii. Aceasta crease un fel de legătură între noi. Făcea 
tăcerile dintre noi grele şi stânjenitoare. Ar fi trebuit s-o las 
acolo, atunci; dar, cum cred că ţi-am mai spus, faptul de-a fi 
strigat-o ca s-o depărtez de marginea prăpastiei, părea să-mi fi 
angajat oarecum responsabilitatea şi pentru acest nou salt în 


necunoscut. Şi astfel aveam încă un subiect intim între noi, care 
să facă şi mai grele, şi mai jenante tăcerile noastre. Subiectul 
căsătoriei. Folosesc cuvântul, nu atât în sensul ceremoniei însăşi 
(de asta n-aveain nici o îndoială, căpitanul An-thony fiind un tip 
decent), sau ca instituţie socială în general, despre care nu 
aveam nici o opinie, ci ca relaţie omenească. Primele două 
puncte de vedere nu sunt deosebit de interesante. Ceremonia 
presupun că e adecuată; instituţia, aş spune că e folositoare, 
altfel n-ar fi durai. Dar legătura omenească astfel recunoscută, 
este ceva misterios atât ca origine, caracter, dt şi ca urmări. Din 
nefericire nu te poţi purta cu o fată tot atât de familiar cum ai 
face-o cu un tânăr. Cred că nici chiar o altă femeie n-ar putea. 
Ar lipsi încrederea. Nu există între femei acel fond, cel puţin 
condiţional, de loialitate pe care se bazează bărbaţii în relaţiile 
dintre ei. Cred că orice femeie s-ar încrede mai curând într-un 
bărbat. Dificultatea într-un caz atât de delicat era cum să ne 
înţelegem. 

Astfel că stăteam tăcuţi în odiosul tumult al acelei imense 
străzi înţesate de căruţe grele. Camioane mari transportau 
încărcături enorme, îngrămădite unele peste altele, uiaântând 
ca nişte munţi ce s-ar fi legănat. S-ar fi zis că lumea întreagă n- 
ar fi existat decât pentru vânzări şi cumpărări, iar cei care n- 
aveau nimic de-a face cu marfa, n-aveau nici o importanţă. 

Probabil că sunteţi obosită, spusei. Se cerea să spui ceva. 
Măcar pentru a te afirma împotriva acelui tumult obositor, 
plictisitor şi zdrobitor, îşi ridică o clipă privirea Nu. Nu era 
obosită. Nu prea. Nu venise pe jos tot drumul. Venise cu trenul 
până la staţia Whitechapel şi numai de acolo pe jos. 

Făcând un lung şi urât pelerinaj: dar dacă din dragoste 
sau din necesitate, cine ar fi putut spune? Şi tocmai asta era 
ceea ce mi-ar fi plăcut să ştiu. Dar nu era o întrebare pe care s-o 
poţi pune de-a dreptul, şi nu puteam găsi nici o cale ocolită care 
să ducă la rezultatul dorit, Mă mai gândearn că s-ar fi putut ca 
nici ea să nu ştie nimic. Această tmără femeie, se gândise în 
mod evident, la moarte, îşi făcuse chiar o concepţie despre ea. 
Dar în ce priveşte tovarăşa morţii, dragostea, eram sigur că nu 
reflectase niciodată asupra înţelesului ei. 

Cu bărbatul acela din hotel, pe care nu-l cunoşteam, şi cu 
fala aceasta care stătea în faţa mea, pe stradă, simţeam că era 
vorba de un caz excepţional. El fugise din mediul lui; ea se afla 


în afara barierei. Un aspect al convenţionalismului, pe care cei 
care strigă înâpotriva lui îl trec cu vederea, este faptul că 
atitudinea convenţională face ca atât bucuriile cât şi suferinţele 
să fie suportate mai uşor, într-un fel cuviincios. Dar aceştia doi 
erau în afara oricăror convenţii. Pentru ei n-ar fi existat nici un 
obstacol, asemenea primului bărbat şi primei femei din lume. 
Necazul era că nu-mi puteam imagina existând ceva comun 
între Flora de Barral şi fratele doamnei Fyne. Sau dacă vrei, îmi 
puteam imagina orice, ceea ce practic ar reveni la acelaşi lucru. 
Bezna şi haosul sunt rude apropiate. Mi-ar fi plăcut s-o întreb pe 
fată ceva care ar fi dat imaginaţiei mele frâu liber. Dar cum aş fi 
putut merge atât de departe? Pot fi grosolan uneori dar nu sunt 
din fire impertinent. Mi-ar fi plăcut de exemplu s-o întreb; „îţi dai 
seama ce-ai făcut cu dumneata?” O întrebare de felul ăsta. 
Oricum, era cazul ca unul din noi să spuie ceva. O întrebare 
trebuia rostită. Şi întrebarea care am pus-o a fost: „Aşadar are 
să vă arate vaporul?' Ea păru bucuroasă că în fine am spus un 
cuvânt şi că îi dam ocazia s? Vorbească şi ea. 

„Da, mi-a îăgăduit ca mi-1 arata în dimineaţa asta. 
Spuneaţi că nu-l cunoaşteţi pe căpitanul Anthony?” „Nu, nu-l 
cunosc. Seamănă cu sora lui?” Ea păru surprinsa şi murmură: 
„Soră? Pe-un ton nedumerit, care mă uimi. A! Doamna Fyne”, 
exclamă reve-nindu-şi şi evitându-mi privirea în timp ce eu o 
cercetam cu curiozitate. 

Ce detaşare extraordinară! Şi, în tot acest timp, curentul 
acela de lume ponosită, grăbindu-se pe lingă noi, cu 
necontenitul şi tristul târşâit al picioarelor obosite, pe caldarâm. 
Lumina soarelui caznrd pe funinginea de pe suprafaţa lucrurilor, 
pe sărăcia nuanţelor şi a formelor, părea de o calitate inferioară, 
lipsită de veselie; strălucirea ei s-e întuneca, devenea vagă. A 
trebuii să ridic vocea în zgomotul vibrant al străzii: „Doar nu 
vreţi să spuneţi că aţi uitat de legătura lor de rudenie?” Ea 
strigă destul de prompt: Nu m-am gân-dit., Apoi, pe când mă 
întrebam la ce s-o fi gândit atunci, continuă: N-aţi văzut, nu-i 
aşa, scrisoarea mea către doamna Fyne?” „Nu, n-am văzut-o”, 
strigai. Tocmai atunci zgomotul străzii era înnebunitor, un 
camion cu doi cai. Incărcat cu vergele de fier nclegate, trecând 
încet pe aproape de noi. „Nu mi s-a acordat chiar atâta 
încredere. Şi, amintindu-mi de aluzia doamnei Fyne că fata ar fi 


dezechilibrată, adăugai: „E o mărturisire sinceră, deschisă, ceea 
ce i-aţi scris?” 

Ea nu-mi răspunse imediat şi, în timp ce aşteptam, mă 
gândeam ca nimic nu te poate face să pari mai nebun decât o 
mărturisire şi că, dintre toate mărturisirile, cea scrisă e cea mai 
dăunătoare. Nu face niciodată mărturisiri! Niciodată! Niciodată! 
O glumă făcută la timp nepotrivit este întotdeauna o sursă de 
amare regrete. Uneori poate ruina un om; nu pentru că eo 
glumă, dar pentru că e făcută când nu e momentul potrivit. 
Singurul lucru care o face suportabilă pentru un timp e 
curiozitatea. Zâmbeşti? A, dar aşa e, altfel oamenii ar fi trimişi la 
plimbare la a doua frază. Câte suflete înţelegătoare poţi găsi pe 
lume? Unul la zece, unu la sută - la mie - la zece mii? Ah! Ce 
păcăleală sini aceste mărturisiri! Ce oribilă păcăleală! Cauţi 
simpatie şi tot ce obţii este cel mai trecător simţ de uşurare - 
dacă îl obţii. Căci o mărturisire, oricare ar fi ea, răscoleşte 
secretele adâncimi ale caracterului aceluia căruia te spovedeşti. 
Adeseori, adâncimi de care el singur n-are habar. Şi astfel, cei 
drepţi triumfă în secret, cei norocoşi se amuză, cei puternici 
sunt dezgustaţi, cei slabi sunt sau tulburaţi sau iritaţi împotriva 
ta, după cât sunt de sinceri cu ei înşişi. Şi toţi, în sinea lor, te 
consideră ori nebun, ori neruşinat. 

Rareori îl văzusem pe Marlow atât de vehement, atât de 
pesimist, atât de serios cinic, î-am tăiat scurt declamaţia, 
întrebându-1 ce i-a răspuns Flora la întrebare. A admis sărmana 
fată mărturisirile ei către doamna Pyne, scrise pe opt pagini de 
scris mărunt - ceva de felul acesta? 

Marlow clătină din cap. 

— Nu, nu mi-a spus. Ani primit tăcerea ei ca un fel de 
răspuns şi am remarcat că ar fi fost mai bine dacă ar fi anunţat 
simplul fapt doamnei Fyne, încă de acasă. „De ce n-aţi făcut 
aşa?” am întrebat-o de-a dreptul. 

„Nu sunt o fată curaioasă, spuse ea. Mă privi şi adăugă cu 
înţeles: Şi dumneavoastră ştiţi. Şi ştiţi şi pentru ce”. 

Trebuie să remarc că părea să fi devenit foarte supusă de 
la prima noastră întâlnire, la carieră. Aproape o persoană 
diferită de fata sfidătoare, mmioasă şi disperată, cu buze 
tremurătoare şi priviri pâine de antipatie. 

7, Am crezut ca era foarte cuminte din partea 
dumneavoastră sa fugiţi de acei mal prăpăstios”, îi spusei. 


Ea îşi ridică privirea cu ceva din vechea expresie. „Nu asta 
vreau să spun. Văd eu că veţi spune că rm-aţi salvat viaţa. Dar 
nici vorbă de aşa ceva. Totul a fost din cauza bestiei aceleia mici 
de câine. Nu! Însăşi ideea de a mă sinucide a fost o laşitate. 
Asta am vrut să înţeleg când am spus că nu sunt o fată foarte 
curajoasă.”, O î am ripostat eu uşurat. Căţeluşul acela. Nu e de 
fapt un. Căţel rău/' Dar ea îşi flutură goncle şi continuă. „Mă 
simţeam atât de nenorocită încât nu mă gândeam decât la 
mine. Asta era josnic. Şi, de asemenea, crud. Şi afară de asta. 
Nu renunţasem la acel lucru - pe atunci încă nu. 

Marlow schimbă tonul. 

— Nu ştiu prea mult despre psihologia au t g distrugerii. E 
un fel de subiect care îţi oferă puţine ocazii de a-1 studia de 
aproape. Odată am cunoscut un. Bărbat care a venit la mine 
într-o seară şi în timp ce fuma o ţigară, îmi mărturisi, iritat, că 
era în căutarea unui mod uşor de a se retrage din viaţă. N-am 
studiat cazul său dar 1-am zărit rnai deunăzi la un meci de 
crichet cu câteva femei, amuzându-se foarte bine. Aceasta pare 
o atitudine destul de rezonabilă. Considerata ca un păcat, 
sinceritatea este un prilej de căinţă în faţa tronului unui 
Dumnezeu milostiv. Dar îmi închipui că religia Florei de Barral. 
De sub îngrijirea distinsei guvernante, nu putea li nimic altceva 
decât o formalitate exterioară. Remuşcarea, în sensul de a te 
îrământa de ruşine şi de inutile regrete. Ov înţeleg numai atunci 
când ai făcui un rău unui semen de-al tău. Dar de ce ea. Care 
exista pentru a suferi, ca să spun aşa. De ce ar fi trebuit sa se 
lase chinuită de remuacări. Pentru că se gâixdise o dată să 
termine cu viaţa, care nu era nimic altceva decât un blestem: 
aceasta n-o pot înţelege. Credeam că era probabil vreo influenţă 
obscură a modului obişnuit de a vorbi, vreun sentiment moştenit 
sau tradiţional - o vagă idee ca sinuciderea e o crimă legală, 
cuvinte ale vechilor moralişti şi predicatori, care rămân în 
atmosferă şi ajută să se formeze toate convențiile morale 
autorizate. Da. M-au surprins remuşcările ei. Dar coborând 
privirea în mod neaşteptat, pana când genele-i negre părură să 
se odihnească pe obrajii albi, prezenta un aspect perfect serios. 
Era atât de atrăgător gestul ei, încât nu mi-ani putut opri un 
zâmbet. Ca Flora de Barral. În vreun aspect al ei, să aibă 
vreodată puterea de a aduce pe buzele cuiva un zâmbet, era 


ultimul lucru pe cai'e 1-as fi crezut. După o scurtă ezitare, 
continuă: „intr-o zi am pornit-o într-acolo, înspre locul acela!” 

lată ce înseamnă influenţa unui simplu joc al fizionomiei! 
Dacă îţi aminteşti despre ce vorbeam, cu greu ai putea crede că 
m-am surprins zâmbind acestei modeste fetiţe. Trebuie să spun 
de asemenea că am simţit mai multă prietenie pentru ea în clipa 
aceea decât oridnd înainte. 

„A, da? V-aţi hotărât din nou să săriţi? Sunteţi o tânără 
persoană hotărâtă. Ei, şi ce s-a mai întâmplat de data asta?” 

O schimbare aproape imperceptibilă în înfăţişarea ei, o 
uşoară înclinare a capului poate - o nimica toată - o făcu să 
arate mai sfioasă decât oricând. - „Am părăsit casa, începu ea 
puţin cam grăbită. Mergeam pe drum. Ştiţi, pe drumul acela. Mă 
hotărâsem sa ku mă mai întorc înapoi de data asta/' î. N-am să 
neg că asemenea cuvinte, rostite de sub borurile pălăriei, (ei da, 
bineînţeles, avea capul plecat - ş-i-1 aplecase) mă făcură să mă 
cutremur pentru că, în adevăr, ii-am pus nici un moment la 
îndoială sinceritatea ei. Nu putea fi o disperare simultană. 

, Da, am şoptit eu, mergeaţi pe drum.,, „Când. Din. Nou 
şovăi, cu acea inocentă timiditate cu eare fuge lumea de 
sfârşiturile tragice, apoi continuă: când dintr-odată căpitanul 
Anthony apăru de după o barieră de pe câmp/ 

Tuşind, ascunsei un început de râs nepotrivit şi mă Simţii 
ruşinat de mine însumi. Ochii ei, ridicai i pentru moment, păreau 
plini de nevinovată suferinţă şi de inex-primată ameninţare în 
adâncul pupilelor dilatate din mijlocul albăstruiul închis. Era - 
cum să spun? 

— Era Un efect de noapte, când se pare că vezi forme vagi 
şi nu ştii ce realitate să le acorzi. Apoi îşi aplecă din noti genele, 
zăvorind tot ce era taină în acea situaţie, afară de amintirea 
privirii ca o noapte în lumina soarelui, expresiv de liniştită în 
brutala agitaţie a străzii. 

„. Aşadar căpitanul Anthony a venit lingă dumneavoastră, 
nu?” 

; >A deschis bariera şi a ieşib în drum. A venit lângă mine 
şi şi-a continuat drumul cu mine. Era cu pipa în mână. M-a 
întrebat: „Mergeţi departe în dimineaţa asta?” 

Cuvintele acestea (eu îi urmăream faţa palidă în timp ce 
vorbea) mi-au dat un uşor fior. Ea a rămas gravă, aproape 


solemnă. Apoi am remarcat: „Dar înainte de asta desigur ca aţi 
mai stat de vorbă împreuna?”. 

„Nu mai mult de douăzeci de cuvinte în totul, de când 
venise, declară ea fără emfază, în ziua aceea îmi spusese „bună 
dimineaţa” când ne întâlniserăm la micul dejun, cu două ore mai 
înainte, î-am spus şi eu bună dimineaţa şi nu L-am mai văzut 
după aceea decât când a apărut în drum.' în sinea mea m-am 
gândit că asta n-a fost întâmplător. Desigur c-o observase. Eram 
sigur, de asemenea, că nu o întrebase nimic pe doamna Fyne. 

„ Nu m-am uitat la el, spuse Flora de Barral. Incetasem de 
a mă mai uita la oameni. El îmi spuse „Sora mea nu prea are 
timp pentru noi. Am face mai bine să ne ţinem unul altuia 
companie. Am citit toate cărţile din casăl'. Eu mergeam înainte. 
El nu m-a lăsat singură. Mă gândearn că aşa ar fi trebuit să facă. 
Dar n-a făcut aşa. Părea să nu observe că nu doresc să vorbesc 
cu el.” 

Acum era perfect liniştită. O umbreluţă modestă îi atârna 
de-a lungul rochiei, din mâinile împreunate. Eu eram tot numai 
urechi. Nu se întâmpla în fiecare zi să culegi o asemenea 
poveste de pe buzele unei fete. Nesuferitul zgomot al străzii 
crescând la un moment dat. acoperi câteva din cuvintele ce 
urmară. Eram furios. Următorul cuvânt ce-1 auzii fu,. Enervată”. 

„Vă enerva faptul că mergea alături de dumneavoastră?,,,. 
Da, chiar aşa”, continua ea cu ochii plecaţi. Era ceva cârn comic 
în tonul şi atitudinea ei, în timp ce eu îmi imaginam o biată fată 
cu faţa albă mergând spre moarte alături de un bărbat 
inconştient de acest lucru. inconştient? Nu ştiu. Mai înth de 
toate eram sigur că nu era o întâlnire întâmplătoare. Ceva se 
întâmplase mai înainte. Să fi fost el bărbatul pentru un coup de 
joudre, lovitura de trăsnet a iubirii? Nu cred. Acest fel de 
susceptibilitate e, din fericire, rar, O lume plină cu amanți de 
tipul Romeo şi Julieta ar sfârşi curând în barbarie şi mizerie. Dar 
e un fapt că, în fiecare bărbat (nu şi în fiecare femeie), există un 
amant, un iubit care e scos la iveală, cu tot potenţialul lui, 
adesea de cauze cit se poate de mici şi de neînsemnate - dacă 
vin în momentul psihologic: zărirea unei feţe dintr-un anumit 
unghi, o atitudine de-o clipă, linia unui obraz la cai e poate că 
adesea te-ai uitat înainte dar atunci, în clipa aceea, e plin de 
uimitoare semnificaţie. Acestea desigur sunt mari mistere. 
Semne magice. 


În cazul de faţă nu ştiu în ce a constat semnul. Probabil c- 
a fost paloarea ei (nu era un alb bolnăvicios, nici alb ca hârtia), 
acel obraz alb, cu ochi ca nişte albastre licăriri de foc şi buze 
roşii ca nişte cărbuni aprinşi, tn-tr-o anumită lumină, într-o 
anumită înclinare a capului, sugera o tragică tristeţe. Sau poate 
să fi fost părul ei ondulat, sau poate chiar acea bărbie ascuţită, 
puţin avansată, mânioasă şi nu deosebit de distinsă, care 
distrugea misterioasa răceală a prezenţei ei fragile. Dar, oricum, 
la un moment dat, Anthony trebuie să fi văzut fata. Şi arunci 
acel ceva i s-a tntâmplat. Poate că nimic altceva decât gândul 
că ea era o „posibilă femele',,. 

Urmase pânda! Caracterul ei hotărât mă face să cred că a 
fost isprava bărbiei; acea trăsătură fatală care avantajează aşa 
de mult pe unele femei. Pentru că bărbaţii, mă refer la cei cu 
adevărat masculini, acei ale căror generaţii au elaborat o femeie 
ideală, sunt adesea foarte timizi. Cine n-ar fi, în faţa idealului? 
Doar sentimentalul uşuratic care n-ia reuşit să fie nimic e 
întreprinzător, numai fiindcă e uşor să fii întreprinzător când n-ai 
de gând să-ţi pui credinţa la încercare. 

Mă rog, orice ar fi fost ceea ce 1-a încurajat, căpitanul 
Anthony se ţinu de Flora de Barral într-un mod care, pentru un 
om timid, ar putea fi numit eroic, dacă n-ar fi fost aşa de simplu. 
Fie politică, diplomaţie, simplitate, sau doar inspiraţie, el 
continua să vorbească, oarecum intenţionat, cu foarte puţine 
pauze. Apoi, deodată, ca şi când şi-ar fi revenit: „Asta e nostim. 
Nu m-am gândii că te-ar putea stingheri tovărăşia mea 
necerută. Dar de ce nu spui ceva?” 

Am întrebat-o pe domnişoara de Barral ce a răspuns la 
aceasta. 

„N-am răspuns nimic, spuse ea. Cu vocea aceea pasă, 
neemotivă, care parca să fie vocea ei pentru confidenţe 
delicate. Am mers mai departe. El nu părea să se fi supărat. Am 
ajuns la piciorul carierei, unde poteca începe să urce pe după 
locui unde şedcaţi dumneavoastră în ziua aceea, la marginea 
drumului, începeam să mă mi'a-eb ce trebuie să fac. După ce am 
ajuns în vârf, căpitanul Anthony spuse că nu se mai plimbase cu 
o fată de ani şi ani - aproape de când fusese băiat tânăr. 
Ajunsesem în punctul de unde trebuia să cotes-c şi s-o iau peste 
câmp. Mă gmdeam s-o iau la fugă. Dar m-ar fi prins din urma. 
Sunt sigură ca m-ar fi prins şi, bineînţeles, că nu m-ar fi lăsat. Şi 


n-aş fi putut scăpa de el.” „De ce nu i-aţi spus să vă lase 
singură?” am întrebat-o, cu curiozitate. 

„Nu m-ar fi ascultat, continuă ea netulburată. Şi atunci, 
ce-aş fi putut face? ISAu puteam să încep să mă cert cu el. Nu? 
N-avearn destulă energie ca să mă înfurii. M-am simţit dintr- 
odată foarte obosită. Mergeam pe drum poticnindu-mă. 
Căpitanul Anthony îmi povesti că familia, rude de-ale mamei lui. 
pe care le cunoştea la Liverpool se risipiseră şi de atunci nu-şi 
mai făcuse niciodată prieteni. Fiecare s-a dus în drumul lui. 
Fetele s-au măritat toate. Erau fete drăguţe şi foarte 
prietenoase cu el pe când era doar ceva mai mult decât un 
puşti. Repetă: „Poarte drăguţe fete. Vesele şi inteligente., M-am 
aşezat pe o bancă de lingă un gard viu şi am început să plâng, 
Trebuie să-l fi mirat teribil”', observai eu. Anthony, se pare. 
Rămase în drum privind la ea. Nu se oferi să se apropie, nici nu 
făcu vreo mişcare sau vreun gest, îmi povesti Flora. Ea îl putea 
vedea printre lacrimi, estompai, redus la o umbră în mijlocul 
drumului, apoi devenind din nou distinct, dar tot absolut 
nemişcat, ca pierdut în gânduri, în faţa unui fenomen care cerea 
cea mai mare atenţie. 

Flora află mai târziu că el nu văzuse niciodată o femeie 
plângând; cel puţin nu în felul acesta. Era impresionat şi plin de 
interes faţa de efectul plin de mister. Ea îşi dădea seama că e 
privită, dar nu era în stare să se oprească din plâns. De fapt nu 
era în stare de nici un efort. Deodată, el avansa cu câţiva paşi, 
se aplecă, îi luă mâinile pe care şi le ţinea în poală şi o ridică în 
picioare. Se trezi stând aproape de el aproape înainte de a 
realiza că o ridicase. Câţiva oameni veneau pe drum şi căpitanul 
Anthony îi şopti: „Cred că nu vrei să fii văzută astfel. Ce-ai zice 
să trecem peste bariera aceea? Am putea să ne înapoiem peste 
câmp”, îşi smuci numii e din strânsoarea lui (se pare că el uitase 
să le dea drumul), se depărta de el şi sări peste barieră. Era un 
câmp mare, presărat cu oi albe. O cărare bătătorită îl traversa în 
diagonală. După ce făcu mai bine de jumătate de drum, ea îşi 
întoarse pentru prima dată capul. Păstrând oarecare distanţă, 
căpitanul Anthony o urma cu mult interes. Interes sau ardoare, 
în orice caz, cu o expresie pe faţa lui care o înfricoşa pe fată. 
Dar nu deajuns ca s-o facă să fugă. Şi, în adevăr, ar fi trebuit să 
fie ceva nemaipomenit de îngrozitor ca să sperii o fată aşa tare 


încât s-o pui pe fugă. Când ea ajunsese la capătul curajului de a 
trăi. 

Ca îndemnat de privirea ei peste umăr, căpitanul Anthony 
se apropie şi. Acum că era lângă ea, îi simţea vecinătatea intim 
ca o atingere, încercă să nesocotească acea senzaţie. Dar nu 
mai era mânioasă pe el. Nu merita să-şi piardă timpul. Era 
recunoscătoare că avea atâta minte ca să n-o întrebe de ce 
plânsese. Bineînţeles, n-o întreba pentru că nu se sinchisea. 
Nimeni pe lume nu se sinchisea de ea. Nici acei care se 
prefăceau că ţin la ea, nici acei care nu se prefăceau, îi prefera 
pe cei din urmă. 

Căpitanul Anthony deschise bariera unui alt câmp; când 
trecură, el ţinu pasul cu ea astfel că se aflau aproape cot la cot. 
Vocea lui îi suna acum plăcut la ureche. Stând într-un loc atâfc 
de plictisitor, era deajuns ca să te apuce stenahoriile. Sora lui 
mâzgilea hârtii toată ziua. Nu era deloc amabil din partea ei. 
Vorbea de nepoatele lui ca de nişte maimuțe rele şi egoiste, 
lipsite de afecţiune şi de maniere. Vorbi apoi de vaporul său, 
scos acum din acţiune pentru o lună şi demontat pentru 
reparaţii. Partea _ proastă era că, sosind la Londra, văzuse că nu 
mai putea căpăta apartamentul cu care era obişnuit, unde se 
simţea atât de la largul lui, pe cât se putea simţi un marinar 
oriunde pe uscat. 

În efortul lui de a o îmblânzi vorbindu-i, şi de a ţine în şah 
misterioasa, profunda atracţie pe care o simţea faţă de această 
delicată fiinţă făcută din carne şi oase, cu obraji palizi, cu gene 
negre şi ochi scăldaţi în lacrimi, el continuă să vorbească despre 
sine ca despre un înverşunat duşman al vieţii pe uscat - o 
adevărată teroare pentru un om simplu, când cu mofturile şi 
regulile ei convenţionale, când cu ceremonii şi afectări. Ura 
toate astea. Nu se potriveau cu el. Nu există linişte şi pace şi 
seninătate decât pe mare. 

Acestea îl înfăţişau pe căpitanul Anthony ca pe un sihastru 
retras dintr-o viaţă ticăloasă. Pentru mine era amuzant de 
neaşteptat şi nimic mai mult. Dar trebuie să li mişcat adânc 
tânărul suflet atât de zdrobit al fetei. Evitând încă apropierea de 
el, sâârşi prin a-1 asculta cu aviditate. Murmurul vocii lui 
profunde o liniştea. Şi deodată îi trecu prin gmd că şi în 
mormânt putea fi pace şi tihnă. 


Îl auzi spunând: lată, de exemplu, sora mea. Nu e în nici 
un caz o femeie rea. M-a chemat aici pentru că aşa se cuvine, 
presupun, dar n-are nevoie de mine. lată lumea voastră de pe 
uscat, înţeleg foarte bine pe cineva care plânge. Aş fi plecat de 
aici. Numai că, drept sa spun, n-am nici un prieten la care sa mă 
duc. Şi adaugă brusc: „Dar dumneata?” 

Ea făcu un uşor semn negativ. El trebuie s-o fi observat, 
făcându-şi o socoteală. După câtva timp spuse simplu: „Când 
am sosit aici, la început am crezut că eşti guvernanta fetiţelor. 
Sora mea nu mi-a spus nici un cuvânt despre dumneata.” 

Atunci Flora vorbi pentru prima dată, „Doamna Fyne este 
cea mai bună prietenă a mea.” „Tot astfel şi a mea”, spuse el 
fără cea mai mica ironie sau amărăciune, dar adăugă cu 
convingere: „Asta arată cum e viaţa de pe uscat. E rnai bine să 
fii în afara ei.” 

Pe când se apropiau de casă el spuse, ca şi când lor 
plimbare n-ar fi intervenit: „în orice caz n-am s-o' întreb nimic 
despre dumneata.” 

Se opri scurt, iar ea merse singură mai departe. Uiţi-' mele 
lui cuvinte o impresionaseră. Tot ce spusese părea să aibă 
oarecum un anume înţeles, sub evidenta forma de conversaţie. 
Până când a intrat, până la uşa casei, a simţit privirea lui aţintită 
asupra ei. 

Se făcuse simţit. Fata asta, cu mâinile ei subţiri, înota în 
valurile urâte ale vieţii, fără nici o ocazie pentru ea de a prinde 
rădăcini când, dintr-odată, a fost făcută să simtă că se mai 
găsea cineva lângă ea, în apele urâte. Un eveniment moral cât 
se poate de important pentru ea, fie că îşi dădea seama de el 
sau nu. Se întâlniră din nou ia ora unu, la masă. Sunt înclinat sa 
cred că, fiind o fată sănătoasă, sub fragila ei aparenţă, şi cum 
atât plimbarea pe jos cât şi plânsul uşurător (sunt mai multe 
feluri de iplâns) fac poftă de mâncare, sunt înclinat să cred că a 
mâncat bine. Dar căpitanul Anthony n-avea poftă de mâncare. 
Sora lui comentă acest lucru într-un fel scurt, practic, iar cea 
mai mare dintre drăguţele nepoate spuse ironic: „Ai rners prea 
mult în. Dimineaţa asta, unchiule Ro-derick.” Blajinul unchi 
Roderick se întoarse spre ea cu un „De unde ştii dumneata, 
domnişoară?” atât de încărcat de reprimată înverşunare, încât 
tuturor celor din jurul mesei li se tăie respiraţia şi rămaseră 
tăcuţi tot restul prânzului. Pe Flora părea că nici n-o vede. Nu 


cred că din prudenţă sau din vreun motiv calculat. Cred că era 
atât de plin de înfăţişarea ei, încât nu dorea să privească în. 
Direcţia ei când erau alţi oameni care să-i stânje-nească 
imaginaţia. 

înţelegi că eu îţi dau aici o relatare tăiată în bucăţi 
separate. A doua zi, Flora îl văzu rezemat de bariera de pe 
câmp. Când mi-a spus asta, bineînţeles că n-am în-trebat-o cum 
de se afla ea acolo. Probabil că nu mi-ar fi putut spune cum de 
era acolo. Dificultatea, aici. Este să poţi avea în vedere condiţiile 
existenţei ei de atunci, o combinaţie de tristeţe şi silă. 

Marinarul sihastru, dar nu chiar mizantrop, sta aplecat 
peste pârleaz, prost dispus. Când o văzu pe neliniştita 

Flora, cu. Faţa ei aibă, mergând jpe drum ca un suflet 
rătăcit, îşi puse pipa în. Buzunar şi strigă - „Bună dimineaţa, 
domnişoară Smith!” pe un ton de extraordinară fericire. Ea, cu 
un picior în viaţă şi cu celălalt într-un coşmar, era totodată 
inertă şi instabilă, foarte mult sub infhienţa impulsurilor 
neaşteptate. Se abătu din. Drum şi veni de-a dreptul spre 
pârleaz şi, uitmdu-se drept în ochii căpitanului, îi spuse: „Eu nu 
sunt domnişoara Smith. Asta nu e numele meu, sanu mă 
numeşti astfel.” Tremura ca şi când ar fi fost cuprinsă de mânie. 
Ochii ei nu exprimau nimic; el deschise bariera în tăcere, o^ 
cuprinse pe fată de braţ ca s-o ajute să treacă, apoi închise din 
nou bariera cu o lovitură de picior. 

„Nu e numele dumitale? N-are importanţă. Numele 
dumitale e ultimul lucru care mă preocupă”. O conducea ferm 
dincolo de barieră, deşi ea rezista întrucâtva. In ochii lui era un 
fel de bucurie care o înspăimânta.,; Nu eşti o prinţesă deghizată, 
spuse el cu un râs neaşteptat, pe care ea îl găsi înspăimântător. 
Asta e tot ce vreau să ştiu. Mai bine înţelegeai ca nu sunt orb şi 
nici un nătărău. E limpede chiar şi pentru un nătărău să vadă că 
lucrurile au mers prost pentru dumneata. Eşti în bătaia vântului 
- şi te frămân. Ţi de griji.” 

Ceea ce i se părea ei mai îngrozitor era lumina plină de 
fericire din ochii lui, zâmbetul rapace care îi apărea şi-i dispărea 
de pe buze, ca şi când ar fi fost bucuros de nefericirea ei. Dar 
nefericirea ei era pentru el prilejul fericit şi el se bucura, în timp 
ce mila cea mai duioasă părea să-i străbată toată fiinţa, îi atrase 
atenţia ca ea doar ştie cine e el. E fratele doamnei Fyne. Şi, 
deci, dacă sora lui e cea mai buna prietenă a ei, atunci, ce 


naiba, e vremea ca cineva s-o însoţească şi să aibăgrijă de ea 
puţin. 

Flora încercase mai mult decât o dată să se elibereze, dar 
de fiecare dată el întărea strânsoarea braţului şi chiar îl scutura 
puţin, fără să înceteze de a vorbi. Apropierea obrazului lui o 
intimida. Parcă se străduia să privească prin ea. Era vizibil că 
lumea se purtase urât cu ea. Şi chiar când vorbea cu indignare, 
chiar semnele şi urmele acestui tratament rău, de care era 
sigur, păreau să mărească inexplicabila atracţie pe care o 
simţea pentru persoana ei. Cred că nu era numai milă. ci ceva 
mai spontan, pervers şi captivant. Ceva eare-i dădea impresia 
că numai de-ar putea pune mâna pe ea, nici o femeie nu i-ar 
aparţine atât de complet ca femeia asta. 

Oricare ar fi necazurile „Mumitaâe, sunt amu! Care te pot 
scăpa de ele. Asta dacă nu ţi-e frică. Mi-ai spus că n-ai prieteni. 
Nici eu n-am. Pe cit îmi amintesc, nimeni” niciodată nu s-a 
sinchisit de mine. Poate că dumneata te-ai putea sinchisi. Da. 
Trăiesc pe rnare. Dar de cine ar trebui să te desparţi? De 
nimeni. Nu eşti legată de nimeni.” 

Atunci Flora se smulse de lângă el şi o luă la fugă. N-o - 
urinări, înaltele garduri vii. Înfiorate devint, norii minaţi pe cer şi 
însuşi cerul se roteau în jurul ei în mase de verde, de alb. de 
albastru, ca şi când lumea s-ar fi prăbuşit în tăcere într-un 
vârtej, iar piciorul ei, la primul pas trebuia să nimerească în vid. 
Ajunse cu. Bine la barieră, irecu peste ea şi, odată ajunsă în 
drum, descoperi că n-avea curajul să privească înapoi. Restul 
zilei aceleia îl petrecu împreună cu fetele Fyne care îi dădură a 
înţelege că era o persoană leneşă şi nerentabilă. Mult timp după 
ceai. Când era aproape întuneric, căpitanul Anthony (fiul 
poetului) apăru brusc dinaintea ei, în grădiniţa din faţa casei. 
Pentru moment erau singuri, Vântul se liniştise. In, aerul calm al 
serii se puieau auzi vocile doamnei Fyne şi ale fetelor, care se 
plimbau, fără nici o ţinta pe drum. El îi spuse sever; Ai înţeles?” 

Ea îl privi tăcută. 

„Că te iubesc”', termină el. 

Ea clătină foarte uşor capul. 

„Nu mă crezi?' întrebă el. Cu o voce joasă, înfuriată. 

Nimeni nu rn-ar putea iubi. Răspunse ea pe un ton. Foarte 
îlniştft. Nimeni n-ar putea.” 


El amuţi pentru câtva timp, mirat peste măsură, cum ar fi 
trebuit să fie. Nu-şi credea urechilor. Era ofensat. 

„. Ei ce? Nu pot să te iubesc? Ce ştii tu în privinţa asta? E 
treaba mea, nu? Îndrăzneşti să spui asta unui om care tocmai IJ- 
a mărturisit? Trebuie să fii nebună!” 

Foarte aproape'1, spuse ea cu un accent de sinceritate 
înăbuşită şi chiar uşurată pentru că fusese în stare sa spuie ceva 
care simţea că e adevărat, în ultimele zile se simţise de mai 
multe ori aproape de nebunie, care nu * decât o intolerabilă 
luciditate a aprehensiunii. 

Vocile limpezi ale doamnei Fyne şi ale fetelor se apropiau, 
sunând nenatural în pacea pământului încărcat de pasiune. El 
începu furtunos şi grăbit: „Prostii! Nimeni n-ar putea. In adevăr! 
Poftim! Am eă-ţi arăt că cineva poate. Eu pot. Nimeni. Scoase un 
şuierat dispreţuitor. Mai degrabă tu nu poţi. Ţi s-a făcut ceva. 
Ceva ţi-a zdrobit curajul. Nu poţi înfrunta un bărbat, asta este. 
Ce te-a făcut astfel? De unde vii? Canaliile - oricine ar fi, bărbaţi 
sau femei, par să-ţi fi furat până şi numele. Spui că nu eşti 
domnişoara Smith. Atunci cine eşti?” 

Flora nu răspunse. El murmură: „Nu ca mi-ar păsa”; apoi 
tăcu, pentru ca pălăvrăgeala prostească a fetelor Fyne se putea 
auzi chiar la poartă. Dar încă nu se duceau la culcare, trecură 
mai departe. El aşteptă puţin, tăcut şi nemişcat, apoi bătu din 
picior şi îşi pierdu controlul de sine. Strigă la ea într-o izbucnire 
sălbatică. O ameninţa şi îi dădea tot felul de denumiri. Ea nu era 
străină de insulte, după cum ştim, dar aceasta părea să fie un 
fel de ferocitate deosebită, ceva nou pentru ea. Incepu să 
tremure. Mai teribil era că nu putea descoperi natura acestor 
îngrozitoare ameninţări şi denumiri. Nici un cuvânt Totuşi nu era 
înspăimântătoarea suferinţă a celorlalte experienţe ale ei, cu 
scene de furie. Făcu un efort puternic, deşi genunchii i se 
ciocneau unul de altul şi, cu' o voce sfârşita, ceru s-o lase sa 
intre în casă. >. Nu mă opri. Nu e de nici un folos, nu e de nici 
un folos”, repeta ea slab, simțind cum o încăpățânare invincibilă 
se ridica în ea, deşi fără mânie, împotriva înfuriatului bărbat. 

El deveni coerent dintr-odată şi, fără să ridice vocea, dar 
perfect audibil; „De nici un folos! De nici un folos! Indrăzneşti să 
stai aici şi să-mi spui mie una ca asta. 

— Bucăţică de faţă albă, tu, rotocol de ceaţă, tu stafie 
mică a întregii dureri din lume. Îndrăzneşti! Nu m-am uitat la 


tine? Eşti toată numai ochi. Ce anume îţi face faţa mereu atât de 
albă, de parcă ai fi văzut ceva. Nu spune nimic, Mie îmi place. 
De nici un folos! Şi chiar îţi închipui că eu pot să plec acum pe 
mare pentru un an îau mai mult, undeva, în cealaltă parte a 
lumii şi să te las aici? Pentru ce? Ai dispărea. Puţintică cum eşti, 
vreun vânt aspru te-ar mătura cu totul. N-ai nici un temei pentru 
care să te simţi legată de pământ. Atunci încredinţează-mi-te 
mie - mării - care e adâncă cum sunt ochii tăi,” 

Ea spuse „Imposibil”. El rămase tăcut câtva timp, apoi 
întrebă pe un ton complet schimbat, un ton plin de o posomorită 
curiozitate. 

„Nu mă poţi suferi dar. Asta e?” „Nu, spuse ea, de 
asemenea mai liniştită. Nu e vorba deloc de dumneata.” 

Vocile prosteşti ale fetelor Fyne se auzeau pe câmpia 
întunecată, strigându-se una pe alta cu glasuri subţiri şi limpezi. 
El şopti: „Ai putea încerca. Aiară doar dacă nu te gândeşti la 
altcineva,” „Ba da. Mă gândesc la altcineva, la cineva care nu 
are pe nimeni care să se gândească la el, decât pe mine”. 

Silueta sa neclară se dădu în lături din calea ei şi, brusc, 
se sprijini de un stâlp al terasei. Şi pe când ea rămase liniştită, 
surprinsă de acea mişcare şovăielnică, el rosti pe un ton cu totul 
străin ei: „Du-te dar! Dispari din ochii mei - ai spus că nimeni nu 
te poate iubi”. 

Trecea pe lingă el când deodată îi păru atât de nenorocit, 
încât avu imspiraţia să spuie: „Nimeni nu rn-a iubit niciodată - 
nu în felul acela - dacă asta e ceva ce vrei să spui. Şi nimeni nu 
m-ar putea iubi'. 

El se desprinse brusc de stâlp, iar ea nu se retrase î dar 
doamna Fyne şi fetele ajunseseră la poartă. 

Tot ce înţelese el era că nu se terminase încă totul. Nu era 
timp de pierdut. Doamna Fyne şi fetele erau la poartă. Şopti: 
„Aşteaptă” cu atâta autoritate (doar era fiul lui Carleon Anthony, 
domesticul autocrat) încât c opri un moment destul de lung ca 
să-l audă spunând că nu-l putea lăsa astfel, să se frământe 
toată noaptea cu prostiile ei. Trebuia să se strecoare din nou în 
grădină mai târziu, cât de curând putea, fără să fie auzită. El va 
fi acolo şi o va aştepta până. Până în zorii zilei. Doar iru-şi 
închipuie că ar putea să mai doarmă, nu? Şi să 

H89I facă bine sa Vie, ori. Se întrerupse cu o ameninţare 
neterminată. 


Fata dispăru în casa neluminată chiar când doamna Fyne 
urca scările terasei. Nervoasa, ţinându-şi respiraţia în 
întunecimea holului, o auzi pe cea mai bună prietenă spunâad: 
Trebuia să fi venit cu noi, Roderick,. Apoi: „N-ai văzut-o pe 
undeva pe domnişoara Smith?” 

Flora se înfiora, aşteptându-se ca Anthony să izbucnească 
în trădătoare imprecaţii pe capul domnişoarei Smith, care să 
dea loc la o explicaţie dureroasă şi umilitoare. Şi-i închipuia plin 
de misterioasa lui ferocitate. Spre marea ei surprindere, vocea 
lui Anthony sună foarte obişnuit, poate cu o slabă nuanţă de 
zâmbet: „Domnil şoara Smith! Nu, n-am văzut nici o domnişoară 
Smith.” i Doamna Fyne păru satisfăcută şi nu prea interesată | 
dealtfel. 

Flora, uşurată, se duse direct în camera ei, sus, şi, în- 
chizând uşa încetişor, căzu pe un scaun. Era obişnuită cu 
reproşuri, cu injurii, cu tot felul de răutăţi - adevărate lovituri 
fizice asupra ei. Dealtfel, inexplicabile mânii tăiaseră şi 
ciopârţiseră şi călcaseră în picioare fără milă tinereţea ei, şi, se 
pare, în special, pentru ca era fiica financiarului de Barral, şi de 
asemenea condamnată la o degradanta soartă de sărăcie din 
cauza acţiunii unor oameni trădători, care întorseseră tatălui ei 
spatele, atunci când s-a aflat în nevoie. Şi se gândea cu 
afecțiunea cea mai duioasă fa acea-silueta dreaptă, îmbrăcată 
mtr-o redingotă lungă, omul cu voce blajină, dar care avea 
puţine de spus fiicei lui. | se părea că simte mâna lui închisă 
peste a ei. În vizitele lui scurte la Brighton se plimba 
întotdeauna mână-n mină cu ea. Lumea se uita pe furiș la ei; 
orchestra curta şi era marea - veselia albastră a mării. Erau 
fericiţi împreună. Dar totul se terminase! 

O imensă suferinţă pentru prezent îi chinuia sufletul şi 
aproape că plângea. Chinul a ceea ce era înaintea ei care îşi 
consumase curajul pe încetul, în cursul unor ani odioşi, stârni un 
acces de panică, acel fel de panică impetuoasă, care o minase 
deja de doua ori în vârful carierei râpoase. Sări de pe scaun 
spunându-şi: „De ce nu acum? Imediat! Da. Am s-o fac acum, pe 
întuneric î” însăşi oroarea faptului părea să-i întărească 
hotărârea. 

Ţifloi 

Cobori scara încetişor şi numai cmâ iu pe punctul să 
deschidă uşa şi fiindcă descoperi că era descuiată, îşi aminti de 


ameninţarea căpitanului Anthony că va sta în grădină toată 
noaptea. Ezită. Nu înţelegea clar toanele omului acela. Era 
violent. Dar ea depăşise punctul în care lucrurile aveau vreo 
importanţă. Ce va gândi despre venirea ei jos, la ci? Dar nici 
asta n-avea importanţă. Nu putea s-o dispreţuiască mai mult 
decât se dispreţuia ea singură. Trebuie să fi fost zăpăcită de tot, 
pentru că îi trecu prin cap că, dacă el, înfuriindu-se foarte tare 
din cauza dezamăgirii şi pierzându-se cu firea, ar strangula-o, ar 
fi o cale tot atât de bună ca oricare alta de a termina cu viaţa. 

„V-a trecut prin cap aşa ceva?” exclamai eu mirai. 

Cu ochi aplecaţi şi vorbind cu o precizie aproape 
minuțioasă (chiar buzele ei, buzele ei roşii, păreau să se mişte 
exact atât cit să poată fi auzite, nu mai mult) spuse că da, îi 
trecuse asta prin minte. Un asemenea gând te face să te 
cutremuri pentru misterioasele căi prin care fetele îşi dobândesc 
cunoştinţele. Pentru că acesta era un gând destul de sălbatic, 
admit, dar care putea veni numai din adâncurile acelui fel de 
experienţă pe care ea n-o avusese şi mergea cu mult peste 
concepţia posibilă a unei tinere fete despre cele mai puternice şi 
mai tăinuite emoţii omeneşti/,. E1 era acolo, desigur?, ' „Da, era 
acolo”, îl văzuse pe cărare, imediat ce ieşise pe terasă. Era 
foarte liniştit. S-ar fi zis că stătea acolo, cu ochii spre uşă, de ore 
întregi. 

Zguduit de schimbătoarele dispoziţii ale pasiunii şi 
tandreţii, trebuie să fi fost gata pentru orice purtare nesăbuită. 
Cunoscând profunda linişte pe care o aduc nopţile în acel colţ de 
sat. Mi-i puteam imagina pe amândoi, ea având impresia că 
sunt singurii doi oameni din întreaga lume. Un şir de câţiva ulmi, 
chiar peste drum de casă, făcea noaptea să pară şi mai 
întunecoasă în grădină. Atât doar că cei doi puteau să-şi dea 
seama fiecare de prezenţa celuilalt. 

„Ei. Spuneţi, eraţi tare înspăiniântată?” am întrebat-o. 

Ea mă făcu să aştept puţin înainte de a răspunde, 
ridicându-şi privirea: „Era blândeţea în persoană”. 

Observai atunci trei dezgustătoare haimanale, băuţi, palizi 
şi murdari, care se aşezaseră în rmd, nu departe de noi, în faţa 
hotelului. Se holbau la spatele Florei de 

Barral, cu o fixitate întunecată, oarbă, _^ „Să ne mutăm 
puţin mai departe”, propusei. 


Ea se întoarse imediat şi făcurăm câţiva paşi; nu prea 
departe pentru a nu pierde din raza vizuală poarta hotelului, dar 
pe-aproape. Ţineam ochii exact asupra uşii. La urma urmei, nu 
şedeam de prea mult timp cu fata. Dacă ai putea separa 
cuvintele schimbate cu ea de comentariile mele, ai vedea că n- 
au fost prea multe, incluzând tot ceea ce, atât de neaşteptat, 
mi-a spus în legătură cu povestea ei. Nu. Nu prea multe. Şi 
acum se părea că nu va mai fi nimic. Nu! Nu mă puteam aştepta 
la mai mult. Mărturisirea fusese deajuns de minunată în felul ei, 
atât de departe cât a mers şi, poate că n-ar fi fost de aşteptat 
de la nici o altă fată de sub soare. Şi mă simţeam puţin cam 
ruşinat. Originea intimităţii noastre fusese înspăimân-tătoare. 
Era ca şi cum, ascultând-o, aş ii profitat pentru a vedea bietul ei 
suflet dezorientat şi speriat, complet descoperit. Dar eram şi 
curios; sau, ca să fiu drept cu mine însumi, fără falsă modestie, 
- eram nerăbdător; nerăbdător de a afla ceva mai mult. 

Mă simţeam ca un răufăcător totuşi când am spus: 
„Aşadar v-aţi răzgândit în privinţa a ceea ce vă propu-seserăţi 
sa faceţi”. 

„Da, m-am răzgândit”, spuse ea încet, înainte de a-şi 
ridica privirea. Când a făcut asta, a fost de-un efect 
extraordinar. Era ca şi cum aş fi întrezărit un colţ de cer 
albastru, o întindere de ape. Şi, pentru o clipă am înţeles dorinţa 
acelui om, pentru care marea şi cerul solitarei lui vieţi 
deveniseră dintr-odată incomplete fără acea privire ce părea să 
aparţină şi cerului şi mării. Nu degeaba era el fiul unui poet. Am 
privit în ochii aceia trufaşi în timp ce fata-continua, să 
vorbească, schimbând modesta ei aparenţă şi tonul precis într-o 
foarte serioasă expresie, într-adevăr femeile sunt schimbătoare. 

„Dar aş vrea să înţelegeţi domnule. Trebui să se gdească 
la numele meu - domnule Marlow, că am scris doamnei Fyne că 
n-am fost,., că n-am făcut nimic ca să-l determin pe căpitanul 
Anthony să se poarte cu mine aşa 

U92] cum s-a purtat. N-am făcut. N-am -făcut. Nu e fapta 
mea. Nu e vina mea - dacă vrea să privească lucrurile în felul 
acesta. Dar ea, cu ideiâe ci, ar trebui să înţeleagă că nu puteam. 
Nu puteam. Ştiu că acum mă urăşte. Cred că nu m-a simpatizat 
niciodată. Cred că nimeni niciodată nu m-a plăcut. Mi s-a spus o 
dată că nimeni ii-ar putea să mă placă; şi cred că e adevărat, în 
orice caz nu pot să uit aceste cuvinte. 


Îngrozitoarea ei experienţă cu guvernanta îi strecurase în 
suflet o permanentă îndoială, o bănuială de nedezrădăcinat în 
privinţa ei şi a celorlalţi, t-am spus: „Ţine minte, domnişoară de 
Barral, ca să fii onestă; trebuie să te încrezi într-un om cu totul - 
sau deloc”, îşi cobori brusc privirea. Cred c-am auzit un slab 
suspin, încercai să iau din. Nou un ton uşor, totuşi părea 
imposibil să părăsesc terenul care justifica şederea mea cu ea. 

„Doamna Fyne e absurdă. E o femeie excelentă dar, în 
adevăr nu e de aşteptat ca dumneavoastră să renunţi la şansa 
vieţii, numai ca ea să păstreze o bună amintire despre 
dumneavoastră. Ar fi excesiv.” „Nu la viaţa mea mă gândeam 
când îmi vorbea căpitanul Anthony”, spuse Flora cu un efort. 

l-am spus că greşeşte. Că ar fi trebuit să se gândeaseă la 
viaţa ei şi nu numai a ei, dar şi la viaţa bărbatului care o solicita. 
Ea mă lăsă să vorbesc, apoi clătină din cap cu impacienţă. 

„Vreau să spun - mă gândeam la moarte.” „Dar bine”, i- 
am răspuns eu, când stătea în faţa dumneavoastră, acolo, lângă 
casă, căpitanul stătea în adevăr între dumneavoastră şi moarte. 
Am auzit-o chiar din gura dumneavoastră. Nu puteţi nega. 

„Dacă mi-a salvat viaţa, mi-a salvat-o pentru el. O, nu! Nu 
pentru mine am. Nu pentru că mi-ar fi fost frică. lată! Şi termină 
nervoasă: Şi dumneavoastră puteţi şti asta foarte bine.” îşi 
înclină capul şi îşi legănă umbrela de colo-colo. Mă gândii o 
clipă. 

„Cunoaşteţi franceza, domnişoară de Barral?” 

Ea făcu un semn afirmativ cu capul, clar fără să se arate 
surprinsă ce întrebare şi fără sa înceteze a-şi legăna umbrela. 

„Bine, atunci; înâr-un Eel sru aii ui. Cred ca acest căpitan 
Anthony esie ceea ce francezii numesc un galant foomme. Mi-ar 
pâăoe i să. Şuu că -e tratat aşa cum merită.” Forma buzelor ei 
(ie puteam vedea sub borul pălăriei) se schimbă brusc îrur-o 
linie serioasa. Umbreluţa se opri din legănat. 

— Am dat ceea ce dorea - adică pe mine”, spuse ea fără 
nici un tremur? | cu o extraordinară demnitate. 

Impresionat de cuvintele rostite, arn ezitat un moment, 
apoi m-am ho; avi t să lămuresc lucrurile. 

„. Dar dumneavoastră aveţi -ceea ce doreaţi? Da |, Fiica 
teribilului financiar do Barral nu răspunse imediat acestei 
întrebări care mergea până în inima lucrurilor. Apoi, ridicându-şi 
capul şi privind gânditoare peste zgomotul străzii cu ncsTirşitul 


tranzit al nenumăratelor afaceri, spuse cu -adâncă gravitate: „A 
fost cit se poate de generos , 

Mi-a făcut plăcere să aud aceste cuvinte. Nu că m-aş fi 
îndoit de marca dragoste a lui Roderick Anthony. Dar îmi făcea 
plăcere să aud ceva care dovedea că era sensibilă şi receptivă 
la un sentiment de recunoştinţă care, în acest caz, era 
semnificativ, în faţa dorinţei unui bărbat, o fată e scuzabilă dacă 
se socoteşte nepreţuita. Vreau sa spun, o fată din civilizaţia 
noastră care a stabilit o frazeologie ditirambică pentru noţiunea 
de iubire. Un om îndrăgostit va accepta orice convenţie care ar 
exalta obiectul pasiunii lui şi, în felul acesta indirect, însăşi 
pasiunea lui. In cel fel îşi dovedea generozitatea, ca iubit, 
căpitanul de pe vasul Ferndale, nu puteam şti. Dar mă bucuram 
că aprecierea ei era favorabilă. E un noroc ca femeilor le plac 
lucrurile mici. Şi nu e stupid dimpartea lor să le placă, în 
lucrurile mici se poate exprima cel mai bine cea mai adânca 
loialitate, aceea de care ele au cel mai mult nevoie, loialitatea 
momentului trecător. 

Rămăsese gânditoare, lăsând ochii ei adinei, nemişcaţi, să 
se oprească pe curentul dezordonat al traficului străzii. Deodată 
spuse: „Aş vrea să vă rog. M-am bucurat când v-am văzut aici. 
Cine s-ar fi aşteptat să vă vadă In locul acesta, în. Faţa hotelului 
acesta? Eu, una. Sigur că nu. Înţelegeţi dumneavoastră, asta 
înseamnă mult pentru mine. Sunteţi singura persoană care ştie. 
Care ştie sigur. 

„Care ştie ce?” spusei, neinţelegmd la început la ce se 
gândea. Apoi am înțeles., De „ce vă mai gândiţi la asta? Am 
protestat eu. Puțin cam plictisit de poziţia neplăcută pe care, 
într-un sens, mă forţa s-o iau. E adevărat că sunt singura 
persoana care a văzut, adăugai, clar, cum se întâmplă, după 
misterioasa dumneavoastră dispariţie, am relatat soţilor Fyne 
povestea întâlnirii noastre. 

Ochii ei ridicaţi spre mme aveau o expresie de candoare 
visătoare, insondabilă, dacă pot spune astfel. Şi dacă mă întrebi 
ce vreau să înţeleg prin asta aş putea doar să spun că am văzut 
o dată sau de două ori marea având asemenea expresie, înainte 
de răsăritul soarelui, într-o zi proaspătă şi cairnă. Ca şi când ar fi 
gândit cu glas tare, ea spuse că nu credea probabil ca soţii Fyne 
să vorbească mai departe despre acest lucru. Nu-şi imagina nici 
un motiv. De ce ar face-o? 


Cum tonul ei devenise interogativ, am încuviinţat: 
„Desigur, nu e nici cel mai mic motivl', gmdindu-rnă că e mai 
probabil, în adevăr, ca ei să prefere să păstreze tăcerea asupra 
unui asemenea fapt. Aveau alte lucruri despre care să 
vorbească. Şi atunci, amintindu-mi că micul Fyne care era sus 
de un timp de care nu mai îmi dădeam seama, suficient pentru 
a scăpa tot ce a ştiut vreodată în viaţa lui. Am reflectai că va 
găsi natural că Anthony nu mai are nimic de aflat de la el despre 
Flora de Barral. Se terminase acum şi cu presupunerea mea. Mi- 
am văzut greşeala. Cea mai sinceră femeie nu face mărturisiri 
inutile unui bărbat. Aşa şi trebuie. 

„Nu-nu i spusei eu ca s-o liniştesc. Nu e deloc probabil. 
Dar v-ar păsa aşa de mult?” „Ei bine. Ştiţi, atunci când am 
coborât în grădină, căpitanul Anthony a înţeles greşit.” 
„Bineînţeles că da. Bărbaţii sunt atât de încrezuţi!!' (spusei. 

Am înţeles destul de bine că el trebuie să se fi gândit că a 
venit la el. Ce altceva putea să-şi închipuie? Şi 

L195] atunci a fost, bimdeţea personificată”. O nouă 
experienţă pentru această sărmană, delicată şi totuşi atât de 
rezistentă fiinţă. Blândeţe în pasiune! Ce putea fi mai seducător 
pentru înfometata şi zdrobita inimă a fetei? Poate, dacă ar fi fost 
violent, ea i-av fi spus că ceea ce o adusese jos era întâlnirea cu 
moartea, nu cu iubirea, îmi trecu prin minte, pe când o privâasn, 
tânără. Fragilă ca înfăţişare şi intens vie în felul ei liniştit, că 
poate nici ea nu ştia atunci la ce fel de întâlnire venise. 

La umorul meu ieftin, ea zâmbi slab, aproape stângaci, ea 
şi când ar fi fost ceva cu totul neobişnuit să zâmbească. 

Apoi spuse cu acea precizie forţată, un fel de pedanterie 
conştientă: N-am vrut ca el sa ştie.” 

Am aprobat-o din toată inima. Foarte bine. Mult mai bine., 
Lăsaţi-l să rămână pentru totdeauna cu această înţelegere 
greşită, care e mult mai măgulitoare pentru el.„ Am încercat să 
rămân la un. Ton de comedie, dar ea era, cred; prea simplă ca 
să înţeleagă intenţia mea. Continuă, privind în jos: Da, credeţi? 
Când v-am văzut nu ştiam pentru ce vă aflaţi aici. M-am bucurat 
când mi-aţi vorbit, pentru că asta e exact ceea ce voiam sa vă 
cer. „Voiam sa vă rog, dacă îl întâlniți vreodată pe căpitanul 
Anthony - prin cine ştie ce împrejurare, sunteţi şi 
dumneavoastră marinar, nu-i aşa? 


— Sa nu-i pomeniţi niciodată - niciodată - că m-aţi văzut 
acolo sus. 

„ Scumpa mea domnişoară, strigai eu îngrozit de o 
asemenea presupunere. Pentru ce aş face-o? Ce vă face să 
credeţi ca aş visa măcar să.' 

La vehementa rnea îşi înălţă capul. Nu înţelegea. Lumea o 
tratase atât de dezonorant încât n-avea idee nici ce este un 
simplu simţământ de decentă. Nu ştiu, într-adevăr, pentru ce ar 
fi avut încredere în promisiunile oricui, dar m-am gândit că ar fi 
mai bine să promit. Aşadar am asi-gurat-o că putea să conteze 
pe absoluta mea tăcere. 

„De altfel nu e deloc probabil să dau vreodată ochi cu 
căpitanul Anthony.” am adăugat cu convingere, pentru mai 
multă garanţie. 

Primi asigurările mele în tăcere, fără nici un semn. 
Gravitatea ei avea în ea ceva ascuţit, poate din. Cauza bărbiei, 
în timp ce încă ne uitam unul la altul, declară: „Nu e vorba de 
nici o decepţie, credeţi-mă. Aş vrea să înţelegeţi că dacă mă 
aflu azi aici. în felul ăsta, nu e din cauza fricii. Nu e!” „înţeleg 
perfect', spusei. Dar privirea ei fermă, totuşi sfioasă, deveni 
bănuitoare. „Dar înţeleg perfect, insistai eu, că nu de moarte vă 
era frică.' îşi aplecă privirea, iar eu continuai: Cât despre viaţă, 
asta e altceva. Şi nu ştiu dacă ar trebui să fiţi învinovăţită prea 
mult - deşi pare un pas foarte îndrăzneţ. Mă întreb acum dacă 
nu cumva mai degrabă urâţenia decât suferinţa luptei este 
aceea care.” 

Ea se înfiora vizibil: „Dar eu mă învinovăţesc, exclamă cu 
ardoare. Mi-e ruşine”. Şi, aplecându-şi capul, păru pentru 
moment însuşi portretul remuşcări şi al ruşinii. 

„Ei bine, acum veţi scăpa de toate ororile acestea. ŞI 
desigur că nu vă e frică de mare. După cât am înţeles, sunteţi 
nepoata unui marinar. 

Ea suspină adânc. Îşi amintea foarte puţin de bunicul ei. 
Era un bărbat ras, cu o faţă roşie, şi păr lung, foarte alb. 
Obişnuia s-o ia pe genunchi, să-şi puie obrazul pe obrazul ei şi 
să-i vorbească în şoapte drâgostoase. Ah! Dac-ar trăi acum!” 

Rămase tăcută un timp. 

„Nu sunteţi nerăbdătoare să vedeţi vaporul?' am întreb at- 


Îşi aplecă şi mai mult capul, astfel că nu puteam să-i văd 
faţa. 

„Nu ştiu', murmură ea. 

Aveam bănuiala că nu era conştientă de propriile ei 
sentimente. Toată lucrătura aceasta a simplei întâmplări, fusese 
atât de neaşteptată, atât de bruscă. Şi nu avea nimic cu care să- 
i facă faţă, nici o experienţă, alta deeât aceea de a-şi zdruncina 
încrederea în orice fiinţă omenească. Era teribil şi jalnic de 
descumpănită. De aceea, mai mult ca să-mi liniştesc propria 
mea tristeţe, remarcai cu veselie: „Dar eu ştiu pe cineva care 
trebuie să fie extrem de nerăbdător sa va vadă.” 

Am venit prea devreme, mărturisi ea simplu, însu-fleţindu- 
se. N-aveam nimic de făcut, aşa că am ieşit.'4 

Avui viziunea unei cămăruţe modeste şi triste, la celalt 
capăt al oraşului. Devenise intolerabilă pentru nervozitatea ei. 
Era destul să se gândească la ea ca s-o oprime. Flora de Barral 
privi cu francheţe la întâmplătorul ei confident. 

„Şi am venit în direcţia asta. leri am fixat eu singură ora 
întUnirii, dar căpitanul Anthony nu s-ar fi supărat. Mi-a spus că 
până la venirea mea va fi ocupat cu nişte acte”, Gândul la fiul 
poetului, salvatorul celei mai nefericite domnişoare a timpurilor 
moderne, omul violenţei, al blân-deţii şi generozităţii, stând 
cufundat în conturi de vapor, mă amuza. 

„Sunt sigur că nu s-ar fi supărat”, spusei zâmbind. Dar 
privirea ietâi rămrnea întunecată, faţa ei subţire şi albă părea 
patetic de îngrijorată. 

„încă nu-mi vine să cred,” murmură ea neliniştită., Şi 
totuşi e cât se poate de real. Darnu vă faceţi griji! Spusei eu 
încurajator, însă a trebuit să schimb tonul imediat. Aţi face bine 
să mergeţi puţin în. Direcţia aceea' o îndrumai brusc. 

Îl văzusem pe Fyne ieşind pe uşa hotelului. Inteligenta 
fată, fără să mai stea să pună întrebări, se depărta de mine în 
linişte pe o stradă, în timp ce eu mă grăbeam să-l întâlnesc pe 
Fyne venind de pe altă stradă, cu pasul lui spornic de pedestraş. 
Scopul meu era să nu-l las să meargă până la colţ. Probabil că 
era prea cufundat în gânduri ca să fie atent la ceea ce se 
petrecea în jurul său. M-am aşezat în calea lui, astfel că aproape 
a dat peste mine. 

, Alo!” am spus. 


Surpriza lui iu extraordinară. „Dumneata aici? N-ai vrea să 
spui că m-ai aşteptat.” 

l-am spus neglijent că treburi neaşteptate mă reţinuseră 
prin apropiere şi astfel s-a întâmplat să-1 zăresc tocmai când 
ieşea. 

Mă privi cu solemnă lipsă de atenţie, vizibil preocupat de 
altceva. l-am sugerat că ar fi bine să ia primul tramvai 

U93] spre centru. Dar el nu era deloc atent şi am observat 
că era profund tulburat. Cum domnişoara de Barral, care nu se 
mai vedea, n-ar fi puiuţ să se mai apropie de uşa hotelului atâta 
timp cât noi rămâneam pe locul unde ne aflam, i-am propus să 
aşteptăm tramvaiul de cealaltă parte a străzii. El asculta mai 
mult ds> atingerea braţului decât de cuvinte şi. In timp ce 
traversam spaţioasa stradă, în mijlocul zgomotosului trafic, el 
exclamă cu vocea lui joasă: Nu ştiu, zău, care din ăştia doi e mai 
nebun., „Adevărat?” spusei eu, trăgându-l1 de sub botul a doi 
enormi cai de povară, somnoroşi. Fyne făcu un salt mare, 
ferindu-se din calea lor şi aterizând pe bordura trotuarului cu o 
precizie pur instinctivă; mintea lui nu avea nimic de-a face cu 
mişcările pe care le făcea, în mijlocul saltului, şi în timp ce 
plutea grav prin aer, continua să-şi dezvăluie sentimentele 
jignite. 

, N-ai crede niciodată! Sunt nebuni!” 

Am avut grijă să mă plasez astfel încât, ca să poată sta cu 
faţa la mine, Fyne trebuia să întoarcă spatele hotelului de peste 
drum. Cred că se bucura că sunt acolo şi că are cu cine vorbi. 
Dar m-am gândit că trebuie să fi fost o înţelegere greşită în 
prima declaraţie pe care mi-o adresă imediat, fără să piardă 
timp, anume că Anthony fusese bucuros să-l vadă. Era rntr- 
adevăr greu de crezut că, îndată ce a deschis uşa, „cumnatul 
său marinar” a strigat: O, dumneata! Exact omul pe care 
doream să-i văd!,,, L-am găsit stând acolo şi redactându-şi 
testamentul”, continuă Fyne impresionat, cu vocea lui gravă, din 
piept. 

Aceasta era ceva neaşteptat, dar am păstrat o atitudine 
care nu angaja la nimic, ştiind prea bine că acţiunile noastre, în 
ele însele, nu sunt nici nebuneşti nici sănătoase. Dar nu 
înţelegeam ce e atât de emoţionant în asta. Or Fyne era 
deosebit de emoţionat. Am înţeles mai bine eând am aflat că 
comandantul vasului Ferndale a dorit ca Fyne să fie unul din 


martori, îşi lăsa soţiei toată averea. Natural, această cerere, 
care îl obliga într-un fel să confirme procedeul pe care trebuia 
să-l combată, trebuie să-i fi apărut destul de nebunească lui 
Fyne. 

, Pe mine I Pe mine dintre toţi oamenii de pe lume!'f 
repeta el infatuat. Dar vedeam bine că e speriat. Atâta lipsă de 
tact î,. Ştia doar că vin din partea surorii lui. Cum poţi pune un 
om într-o situaţie atât de jenantă, se plângea Fyne. M-a făcui să 
vorbesc mai drastic decât aş îi vrut despre toată afacerea asta 
penibilă.” 

l-am atras atenţia, în mod concis şi cu ochii mereu la uşa 
hotelului, că el şi soţia lui sunt singura legătură pe care 
căpitanul Anthony o are cu uscatul. Cui altcuiva ar fi putut să se 
adreseze? */"Dar i-am explicat ca el tocmai sfărâma această 
legătură, declară Fyne solemn. O sfărâma o data pentru 
totdeauna. Şi pentru ce? 

— Pentru ce?' 

Se uita la mine. Aş fi putut poale să-i dau o sugestie 
pentru ce. Dar n-am spus nimic. El reîncepu. 

„Soţia mea m-a asigurat că fata nu-1 iubeşte câtuşi de 
puţin. A văzut asta din scrisoarea pe care a primit-o de la ea. 
Este un pasaj în care ea recunoaşte că a fost cu totul lipsită de 
scrupule când a acceptat această ofertă de căsătorie, dar 
presupune că soţia mea n-o va acuza, deoarece a fost în 
legitimă apărare. Soţia mea are ideile ei, dar asta dovedeşte o 
lipsă de înţelegere jignitoare a vederilor ei. jignitoare.” Mititelul 
Fyne tăcu, apoi adăuga cu importanţă.,. N-am pomenit nimic 
despre asta cumnatului meu - vreau sa spun despre vederile 
soţiei mele, ^,. Nu, am spus eu. la ce-ar fi folosit?,., 1E o 
adevărată pasiune, admise Fyne pe un ton de parcă ar fi făcut o 
teribila descoperire, N-am văzut în viaţa mea un caz mai 
disperat şi mai inexplicabil. Mă simţeam speriat şi trist'4, 
adăugă el, în timp ce eu mă uitam la el cu multă curiozitate şi 
mă întrebam în sinea mea dacă acest excelent funcţionar de 
stat şi cunoscut pasionat al drumeţiei simţise suflul vreunei mari 
şi fatale vrăji de iiibire trecând pe lingă el în camera aceea a 
hotelului din East-end. Privi o clipă, ca şi când ar fi văzut o 
stafie, un lucru de pe ceea lume. Dar privirea aceea se topi 
imediat şi dădu din cap către mine, cu Simplă exasperare, 
stârnită de ceva cu totul din lumea asta - orice ar fi fost. „E o 


treabă grea. Cumnatul meu nu ştie nimic despre femei! strigă el 
cu aerul unei profunde şi experimentate înţelepciuni. 

Ce îşi închipuia el că ştie despre femei, n-aş putea spune. 
Nu cunoşteam nimic despre ocaziile pe care le-ar fi putut avea. 
Dar acesta e un subiect de care dacă te apropii cu o solemnitate 
exagerată, s-ar putea ca înţelegerea lui să-ţi scape pe de-a 
întregul. Fără îndoială că Fyne ştia ceva despre o femeie care 
era sora căpitanului Anthony. Şi acesta, e de admis, fusese un 
studiu foarte solemn. l-am zâmbit amabil, iar el. Încurajat, îşi 
completă gândul într-un fel cam exploziv: 

Şi fata asta care nu înţelege nimic. E curată nebunie. *, Nu 
ştiu. Am spus eu, dacă condiţiile pe mare vor aduce vreo 
diminuare a pericolului Dar ceea ce o sigur e că vor avea ocazia 
să afle totul unul despre celălalt, într-un. 

Izolat tete-ă-teie. 

„Pe naiba!' strigă el, pe un ton sec care. În acelaşi timp, 
avea şi o nuanţă de amară ironie - nu auzisem niciodată un 
sunet atât de ciudat de urât. Aproape oribil. „Uiţi pe domnul 
Srnith”. 

„ Ce domn Smith?' am întrebat eu cu inocenţă. Fyne făcu o 
extraordinară strâmbătură de maimuţă.' Cred că a fost cu totul 
involuntar, dar ştii, un chip grav, ' brăzdat de riduri şi bărbierit, 
când se schimonoseşte într-un fel neobişnuit, seamănă foarte 
mult cu o maimuţă. Era o privelişte surprinzătoare, care nu 
numai că m-a amuţit, dar nici n-am putut să mă mai gândesc. 
Trebuie să fi avut o expresie remarcabil de imbecilă. 

„Cumnatul meu a considerat foarte amuzant faptul ca noi 
o prezentasem pe fată drept domnişoara Smith, tachinându-mă 
pe tema asta şi spunând că, dacă ar fi auzit de la început 
adevăratul ei nume. Poate că asta 1-ar fi re ţinut. Dar aşa. A 
făcut descoperirea prea târziu. Mi-a cerut să-i spun asta lui Zoe. 
Împreună cu încă alte multe prostii.” 

Fyne îmi dădea impresia de a fi scăpat de un om inspirat 
de izbucnirea glumeaţă a unei stări de bună dispoziţie. Trebuie 
să fi fost cât se poate de neplăcut pentru el, lar solemnitatea lui 
fusese deteriorată, după cât mi-am putut da seama; în. Cursul 
respectivei experienţe. 

K.- Au în ea găuri prin care puteam vedea un Fyne nou, 
necunoscut. 


Nu vei crede, continuă el, dar lata îl consideră pe tatăl ei 
doar o victimă. Nu ştiu, izbucni el brusc, printr-o enorma 
crăpătură a solemnităţii lui. Dacă ea îl crede chiar un sfânt, dar 
cu siguranţă îşi închipuie că e un martir.” 

E unul din avantajele acestei magnifice invenţii care e 
închisoarea că-i poţi uita pe cei închişi acolo, ca şi când ar fi 
morţi. Nu e nevoie să te îngrijorezi în privinţa lor. Nu li se poale 
înlârnpla nimic în care tu să poţi interveni. lar ei nu pot face 
nimic care ar putea interesa pe careva. Totuşi ies de acolo, dar 
asta nu prea pare un. Avânta] nici pentru ei şi nici pentru 
altcineva. Uitasem complet de financiarul de Barral. Fata era 
pentru mine %o orfană, dar acum rai-am dat seama dintr-odată 
de puterea afirmației apreciative a lui Fyne, când spusese că e 
orfană. Într-o oarecare măsură”. Ar ii fost infinit mai binevoitor 
din partea legii dacă 1-ar fi împuşcat, decapitat, strangulat, sau 
distrus oricum altfel pe acest absurd de Barral care era un 
pericol pentru o lume morala locuită de o multitudine de creduli, 
incapabili de a-şi purta singuri de grijă. Dar îi atrasei atenţia lui 
Fyne că, oricât de nebuneşti erau părerile fetei, nu putea fi 
declarată nebună din cauza asta. 

„Ea gândeşte astfel despre tatăl ei, nu-i aşa? Presupun că 
ni s-ar fi părut mai teafără dacă s-ar fi gmdit numai la ea.” „Sunt 
sigur, spuse Fyne cu seriozitate, că i-a aruncat nişte ochiade 
disperate lui Anthony.” „Hai lasă! 1-am întrerupt eu, n-ai văzut-o 
făcând ochi dulci. Nici nu-i cunoşti culoarea ochilor,” „Foarte 
bine! N-are importanţă. Dar nu s-ar fi ajuns aici dacă ea n-ar fi. E 
totuna, îţi spun eu că ea 1-a încurajat sau acceptat, dacă 
preferi, numai pentru că se gândea la tatăl ei. Cred că nu ţine 
deloc la Anthony. Nu ţine la nimeni. Şi nici n-a ţinut vreodată la 
cineva, întreab-o pe Zoe. În ce mă priveşte, eu n-o acuz”, 
adăugă Fyne, lăsân-du-mă să întrezăresc din nou lucruri 
nebănuite prin rupturile solemnităţii lui avariate. „Nu! Pe 
Dumnezeul meu că n-o acuz - sărmana nenorocită.” 

Pe tăcute, am fost de acord cu el. Presupun că afecțiunile 
trebuie, într-un sens, să fie învăţate. Dacă există în noi toţi o 
scânteie de iubire înnăscută, ar trebui aţâţată cât tirnp sântern 
tineri. A ei. Dacă a avut vreodată vreuna, a fost muiată în cel 
mai urât şi coroziv lichid ce se poate imagina. Dar m-a surprins 
că Fyne, în mod obscur, simţea acest lucru. 


„. Nu iubeşte pe nimeni decât pe banditul acela ridicol şi 
reclamagiu, urmă el înveninat, dar mai domol. „Şi Anthony o 
ştie. 

„O ştie? -; am întrebat eu neîncrezător. 

„. E în stare să-i fi spus chiar ea, afirma Fyne, cu uimitoare 
perspicacitate. Dar, fie că da sau nu, i-am spus-o şi eu., „l-ai 
spus? Din partea doamnei Fyne, desigur.” 

Fyne doar clipi din ochi, la această mostră a perspicacităţii 
mele. 

„Şi cum a primit căpitanul Anthony această interesantă 
informaţie?” 1-am întrebat. 

„Cât se poate de deplasat,” răspunse Fyne, care era într- 
adevăr într-o stare în care nu-i păsa ce vorbe îi scăpau. „El nu 
mai este acelaşi om. M-a rugat să-i spun surorii lui că el nu face 
nici o remarcă asupra conduitei ei. Foarte deplasat şi 
inconsecvent. Spunea. Dar eram obosit de toată această 
dispută. l-am spus că îi trec cu vederea, starea de excitare în 
care se află”. 

„Ştii, Fyne, am replicat eu, „un om în închisoare îmi pare 
ceva atât de incredibil de crud, de aidoma unui coşmar, încât cu 
greu pot crede în existenţa lui. Dar desigur nu în legătură cu 
oricare alte existenţe., „Dar la dracu, „ţipă Fyne, „doar nu e 
închis pentru toată viaţa. Tocmai vor să-i dea drumul. E pe cale 
să iasă. Asta e tot necazul. Pentru ce iese, asta aş vrea să ştiu. E 
o treabă mai crudă decât faptul că 1-au închis. Asta a fost grija 
noastră de săptămâni întregi, înţelegi acum? 

Am înţeles tot felul de lucruri! Imediat am văzut în faţa 
mea neliniştea micului Fyne - simplă hrană pentru mirări. Mai 
departe, într-un fel de umbră şi dincolo de lumina zilei şi de 
mişcarea străzii, am văzut silueta unui om ţeapăn ca un băț. 
Mişcându-se cu paşi mici, însoţit de silueta subţire a unei fete. 
lar umbra era ca întunecimea mahalalelor abominabile, a 
mizeriei, a ticăloşiei, a unei existenţe înfometate şi degradante. 
Era o uşurare că nu le puteam vedea decât spatele zdrenfăroase 
şi disperate. El era o fantomă îngrozitoare Dar ca să-i spun 
fantomă, însemna doar un rafinament al unui limbaj politicos şi 
o modalitate de a-ţi împăca propria-ţi teroare cu astfel de 
lucruri, închisorile sunt invenţii minunate, închis-deschis. Foarte 
ordonat. Inchis-deschis. Şi iată ieşind un fel de cadavru, ca să 
rătăcească în mod îngrozitor, într-o lume cu care nu mai are nici 


o legătură posibilă şi târând după el înspăimântătoarea 
atmosferă alterata a locuinţei lui tăcute. Minunci aranjament! 
Funcţionează automat. Şi când te uiţi la el, perfecțiunea lui îţi - 
face greață, ceea ce pentru un simplu mecanism nu e un succes 
mic. Greaţă şi spaimă. Aproape că a speriat-o pe acea biată fată 
pină la moarte. Imaginează-ţi să ţii de mână aşa ceva! Acum 
înţelegeam încordarea plină de rem uscări pe care o simţisem în 
vorbirea ei. 

„. Dumnezeule! Spusei, au de gând să-i dea drumul? Nu 
m-am gândit niciodată la asta.” 

Fyne era dispreţuitor, sau. Faţă de mine. Sau faţă de '; 
lucruri în general. 

Nu ţi-ai închipuit doar că-l vor ţine închis toată; viaţa?” '' 
j în clipa aceea am văzut-o pe Flora de Barral la întrei tăierea 
celor două străzi. Şi. Imediat, un şir de vehicule care se 
succedaţi repede, îmi ascunse silueta subţire, ' neagră, cu o 
pată colorată la pălărie. Mergea încet, putea ' fi prudenţă sau 
ezitare, în timp ce-1 ascultam pe Fyne. E 

— Priveam cu toată atenţia peste umărul lui. Incercând s-o 
mai văd pe fată. El continua cu aceeaşi căldură, zdrenţele 
solemnităţii lui căzând de pe el la fiecare frază. 

Era chiar aşa. El şi soţia lui şi-au dat seama perfect. 
Bineînţeles că fata nu i-a vorbit niciodată doamnei Fyne despre 
tatăl ei. Bănuiesc că i-ar fi fost şi greu, cu teoria ei despre 
nevinovăție. Dar probabil ca se gândea la asta zi şi noapte. Ce 
să facă cu el? Unde să se ducă? Cum să-şi ducă existenţa 
împreună? El nu-şi făcuse niciodată prieteni. Singurele rude erau 
îngrozitorii veri din East-encl. Ştim cum erau. Nimic decât 
ticăloşie peste tot, ori în ce parte s-ar fi întors, în această lume 
nedreaptă şi plină de prejudecăţi. lar ca să-l privească fără să-l 
poată ajuta, simţea că ar fi peste puterile ei. 

Nu vreau să spun că îmi treceau prin cap toate aceste 
gânduri. Nu era necesar. Această completă cunoaştere era în 
mine, în timp ce mă uitam cu toată atenţia peste drumul lat, 
atât de atent încât n-arn auzit pe micul Fyne decât când îşi 
ridică vocea lui joasă. 

, N-o acuz pe fată, spunea el. Anthony e îndrăgostit 
nebuneşte de ea. Oricine poate vedea asta. Cum o fi reuşit ea 
să-l farmece, nu pot înţelege. l-a spus „da” numai din cauza 
acestui idiot şi şarlatan de tată al ei. E clar. Când te gândeşti 


puţin. Dar nu e nevoie nici să te gândeşti. Avem proba scrisă de 
mâna ei. În scrisoarea către soţia mea afirmă că a procedat fără 
scrupule. A recunoscut deschis, ce alt înţeles s-ar putea da 
cuvintelor ei, aş vrea să ştiu? Şi astfel, trebuie să se 
căsătorească înainte ca acest bătrân idiot să iasă. El va fi 
surprins, comentă Fyne deodată, pe un ton răutăcios. Va fi 
aşteptat la poarta închisorii de o doamnă Anthony. O doamnă 
căpitan Anthony. Foarte plăcut pentru Zoe. Şi, după câte ştiu. 
Cumnatul meu înţelege să-şi facă şi el apariţia, conştiincios. Un 
mic eveniment de familie. E foarte plăcut, când te gândeşti. 
Admirabil î O încântătoare reuniune familială. Noi trei împotriva 
lumii! Şi toate lucrurile de felul ăsta. Şi pentru ce? Pentru o fată 
care nu se sinchiseşte de el nici cât de o ceapă degerată!'* 

Demonul amărăciunii intrase în micul Fyne. Mă uimea de 
parcă şi-ar fi schimbat pielea din aibă în neagră. Era tot atât de 
miraculos. Şi îşi păstra noua lui înfăţişare.; Din fericire, sunt 
unele avantaje în profesia de marinar. Atât timp cât desfide 
lumea, departe, pe mare, undeva la optsprezece mii de mile 
departe de aici, nu-mi prea pasă. Mă întreb ce va spune acel 
interesant individ bătrân? Îl mai aşteaptă şi o altă surpriză. Vor 
să-l ia cu ei la bordul vasului. Operaţie de salvare. Gândeşte-te 
numai la Rode-rick Anthony, în definitiv fiul unui gentleman., îmi 
dădu un mic şoc. Credeam că va spune, fiul poetului”, ca de 
obicei. Dar în mintea lui nu erau acum astfel de vanităţi. Gândul 
lui nerostit fusese probabil., şi unchiul fetelor mele”. Bănuiesc 
că fusese scuturat sever de către căpitanul Anthony, acolo sus. 
Şi ciuda lui dădea un stimulent formidabil slabului joc al 
inteligenţei sale. Oamenii aceştia cu imaginaţia moderată, c%nd 
dau peste ceva care le trezeşte facultatea imaginativă, devin 
foarte pătrunşi. 

„Gândeşte-te numai, tipa el, toţi trei îngrămădiţi într-o 
birjă şi Anthony stând respectuos în faţa acestui puşcăriaş 
mirat,” 

Bunul omuleţ râdea. Un sunet nepotrivit ca să iasă din 
pieptul lui bărbătesc. Dar ceea ce înrăutăţea lucrurile era gândul 
că doar un lucru de nimic, de grosimea unui fir de păr, 1-ar fi 
putut face să ia toată aceasta poveste dintr-un punct de vedere 
sentimental. Era însă limpede că Anthony nu era diplomat. 
Cumnatul trebuie să-i fi apărut, ca să vorbesc în limbajul celor 
de pe uscat, un perfect filistin, cu o inimă ca o puşcă. Nu ştiu ce 


înţelegea Fyne prin „dispută”', dar n-aveam nici o îndoială că 
aceştia doi se dondăniseră într-o măsură profund tulburătoare. 
Cât de mult o fi fost afectat celălalt, nu pot nici să-nii imaginez; 
dar omul din faţa mea era teribil de tulburat. 

„într-o birja | Să~l ia la bord!” murmuram eu, speriat de 
schimbarea din Fyne. 

„Acesta e proiectul - nimic mai puţin. Dacă ar îi să cred 
ceea ce mi s-a spus, picioarele abia îi vor atinge pământul, între 
poarta închisorii şi puntea vasului,” 

Fyne cel schimbat vorbea pe un ton silit mai coborât, pe 
care-l auzeam fără greutate. Huruitul, diferitele zgomote ale 
străzii, se liniştiseră pentru moment, în timpul uneia din acele 
brusce întreruperi, ca şi când curentul comerţului ar fi secat la 
izvoarele lui. Având o vedere Tiestingherită pe deasupra 
umărului lui Fyne, fui uimit -să văd că fata încă era acolo. 
Credeam ca urcase de mult. Dar era acolo subţirica siluetă 
neagră, faţa ei albă, sub rozele de pe pălărie. Stătea la 
marginea trotuarului, cum stă lumea pe malul unui râu, foarte 
liniştită, ca şi cmd aştepta - sau poate inconştienta de locul 
unde se află. Cei trei derbedei jerpeliţi, cu figurile abrutizate de 
băutură (puteam să-i văd şi pe ei, nu mişcaseră din loc) păreau 
s-o pândească, ceea ce era oribil. 

Între timp, Fyne îmi. Povestea lucruri remarcabile -? 

Pentru el. Declară la început că. Într-un fel, e un adevărat 
noroc. Apoi mă întrebă dacă nu e curată nebunie să-ţi 
împovărezi existenţa cu un asemenea perpetuu motiv de 
amintire. Existenţa zilnică. Izolata existenţă în largul mării. Să 
aduci o asemenea încordare în plus în solitudinea şi aşa d-estul 
de grea pentru doi oameni, era lucrul cel mai nebunesc. Relaţiile 
nedezirabile erau destul de rele pe uscat. Dar le puteai face să 
înceteze, sau cel puţin puteai să uiţi de existenţa lor din când în 
când. El însuşi se pregătea să uite de existenţa cumnatului său, 
cât mai mult posibil. 

Acesta era sensul general al remarcilor lui, nu chiar exact 
cuvintele lui. Mă gândeam că existenţa cumnatului nu fusese 
niciodată prea jenantă pentru el, dar că acum bineînţeles, va 
trebui să se abţină de a face aluzii la „fiul poetului, ştiţi”. 
Spuneam, da,, „da4', în pauze, pentru că mă temeam să nu se 
întoarcă; şi tot timpul urmăream intens fata. Mă gândeam că 
ştiam acurn ce voia să înţeleagă prin acel, a fost cât se poate de 


generos”. Da. Generozitatea de caracter poate trece un om prin 
orice situaţie. Dar de ce nu se ducea la omul ei generos? Pentru 
ce stătea acolo, cramponată de pământul acela solid pe care 
desigur că îl ura cum trebuie să urăşti locul în. Care ai fost 
chinuit, disperat, nefericit? Deodată se mişcă. Avea oare de 
gând să traversele? Nu. Se întoarse şi începu să meargă încet, 
aproape de bordura trotuarului, reamiii-tindu-mi de clipa când 
ani descoperit-o păşind pe marginea adâncii prăpăstii verticale. 
Era aceeaşi impresie, aceeaşi înfăţişare, dreaptă, subţire, cu 
capul rigid şi mâinile uşor încleştate în faţă, numai că acum o 
umbreluţă atârna de ele. Am văzut ceva hotărâtor în acest mers 
voit, spre uşa modestă pe a le cărei panouri de sticlă scria 
Intrarea în Hotel. 

Era în faţa ei acum şi mă gândeam că iar se va opri, dar 
nu! Se abătu din drum, ţeapănă - în clipa când nu era nimeni în 
apropierea ei; avea acea porţiune de trotuar numai pentru ea - 
cu o încetineală neînsufleţită, de parcă ar fi mişcat-o ceva din 
afara ei. 

„Un afurisit de puşcăriaşI', ţipa Fyne. 

Cu sunetul acelui cuvânt care îmi ofensa urechea, am 
văzut fata întinzându-şi braţul, împingând uşa, atât cât s-o 
deschidă puţin, şi dispărând înăuntru. Am văzut clar mişcarea 
aceea, rnina întinsă înainte, ca a unui somnambul. Dispăruse, 
silueta neagră se topise în întunericul uşii deschise. Câtva timp, 
Fyne nu mai spuse nimic; iar eu mă gândeam la fata urcând sus, 
apărând dinaintea bărbatului. Se uitau ei oare unul la altul în. 
Tăcere şi simțind că erau singuri în lume, cum fac iubiții când se 
întâlnesc? Dar acea frumoasă privire era desigur imposibilă 
pentru Anthony, marinarul, imediat după aprinsul dialog cu 
Fyne, emisarul unei ordini a lucrurilor care se opreşte la 
marginea mării. Cât de tulburat era, n-aş putea spune pentru că 
nu ştiam ce avusese de ascultat impetuosul amant. 

„Intenţionează să-l ia pe bătrân pe mare cu ei? *' am 
întrebat.,; Dar bine, la drept vorbind nici nu văd ce altceva ar fi 
putut face cu el. 1-ai spus cumnatului dumitale ce crezi despre 
asta? Mă întreb ce-o îi răspuns el.” „Foarte deplasat, repeta 
Fyne, Maniera sa a fost ofensivă, batjocoritoare la început. Nu 
vreau să spun că a fost aspru în cuvinte. Ce dracu, doar nu sunt 
un prostănac vrednic de dispreţ. Dar exulta că a pus mâna peo 


sărmană nenorocită de fată.” „E aproape sigur că va fi mult mai 
puţin sărmană şi nenorocită”, murmurai eu. 

Se părea că exultarea căpitanului Anthony îi călcase pe 
nervi lui Fyne., l-am spus clar că este îngrozitor de egoist în 
toată povestea asta”, afirmă el pe neaşteptate. 

„L-ai făcut egoist! Am exclamat eu, cam luat prin 
surprindere. Dar fata crede ca, dimpotrivă, a fost foarte 
generos!” „Ce ştii dumneata despre asta?” mormăi Fyne. 
Rupturile şi tăieturile solemnităţii lui se închideau treptat, „ dar 
era pe cale să devină o solemnitate ursuză. “Generozitate! Sunt 
dispus să-i dau un alt nume. Nu. Nu nebunie, îmi strigă el, când 
tocmai încercam să-l întrerup. Un altul, ceva mai rău. N-am 
nevoie să-ţi spun ce anume”, adăugă cu un înţeles cumplit. 

„Desigur. N-ai nevoie, decât dacă vrei”, i-am spus; 
inexpresiv. Niciodată micul Fyne nu mă interesase aşa de mult, 
de la începutul afacerii Barral-Anthony, când am întrezărit 
pentru prima oară posibilităţi în el. Posibijităţile oamenilor 
stupizi sunt excitante, pentru că, atunci când apar, ele 
sugerează cazuri legendare de., posedare”, nu chiar de diavol 
dar, oricum, de un spirit ciudat. 

„l-am spus că e o ruşine,” continuă Fyne. „Chiar dacă fata 
i-a făcut ochi dulci - dar cred, ca şi dumneata, că nu i-a făcut. 
Da! O ruşine să profite de deprimarea unei fete - o fată care riu- 
1 iubeşte câtuşi de puţin/4 „Crezi că lucrurile stau chiar aşa 
prost? Spusei eu,; pentru că, ştii, eu nu cred.” 

; Ce poţi dumneata crede despre asta, îmi ripostă ei cu o 
privire solemnă., Eu mă conduc după scrisoare., pe care a scris- 
o soţiei mele.”, A! Acea faimoasă scrisoare. Dar de fapt nici n-ai 
citit-o i„, Nu, dar soţia mea mi-a povestit-o. Bineînţeles e o 
scrisoare cit se poate de deplasată, având în vedere 
împrejurările. Pe doamna Fyne a durut-o să descopere cât de 
complet greşit fusese înţeleasă. Dar ceea cea scris nu e totul. 
Mai este şi ceea ce nevastă-mea a putut citi printre rânduri. Ea 
spune că fata este în adevăr îngrozită/' „N-a avut de la viaţă 
prea multe motive care să-i dea vreun curaj special pentru ea, 
sau vreo mare încredere în speța umană. Asta e foarte 
adevărat. Dar că ar fi îngrozită, pare o exagerare., „Aş vrea să 
ştiu motivele pe care le ai ca să vorbeşti astfel, întrebă Fyne cu 
o solemnitate jignită. Eu nu văd niciunul. Dar am avut suficientă 
autoritate ca să-i spun cumnatului meu că dacă crede cumva că 


face un gest cavaleresc şi frumos, se înşală. Înţeleg foarte bine 
că va face tot ce-i va cerc ea să facă, dar că, în orice caz, eo 
tranzacţie nemiloasă.” 

Pentru moment am simţit că s-ar putea să fie aşa. Fyne 
zări un tramvai care se apropia şi se îndreptă spre el, să-l 
prindă. 

, Ai dumneata un plan mai milos?” am strigat după el. 

N-a răspuns, a sărit pe platforma din spate şi numai atunci 
s-a uitat îndărăt. Schimbarăm o fluturare de mână, formală. Ne 
şi privirăm unul pe celălalt. El mânios, îmi închipui, iar eu cu 
mirare. Mai pot menţiona că a fost pentru ultima oară. Din ziua 
aceea n-am mai dat ochi cu familia Fyne niciodată. Ca de obicei, 
mi s-a întâmplat ceva neaşteptat. N-avea nimic de-a face cu 
Flora de Barraî. Fapt este că am plecat. Chemarea mea nu era 
ca a ei. N-am fost solicitat cu o pasionată vehemenţă, ori cu o 
duioasă blândeţe, care face totul rnai frumos şi irezistibil prin 
farmecul generozităţii, virtute tot atât de misterioasă ca oricare 
alta, dar cu o strălucire a ei proprie. Nu. Era o prozaică ofertă de 
angajament în condiţii destul de bune pe care, judecind că mi- 
am risipit un t: mp destal de lung pe uscat, am acceptat-o fără 
presimţiri rele. Şi, odată ieşit din indolenţa mea. Am plecat, 
după cum mi-era obiceiul, foarte, foarte departe şi pentru mult. 
Mult timp. Ceea ce e o altă dovadă a indolent ei mele. Cit de 
departe a mers Flora, n-aş putea spune. Dar am să-ţi spun 
părerea mea: părerea mea e că a mers atât de departe cât a 
fost în stare - cât a putut suporta - cit a trebuit. 

A H CJtVAintDL 

| 

FERNDÂLE 

A m SPUS CĂ POVESTEA FLOREI DE BARRAL mi-a fost 
relatată pe etape. Când a ajuns cu istorisirea la această etapă, 
nu lam mai văzut pe Marlow câtva timp. În cele din urmă, într-o 
seară devreme, îndată după-masă, îşi făcu apariţia îa mine 
acasă. 

Aşteptasem vizita lui pregătit să fac o remarcă la care mă 
gândisem după ce plecase. 

Ascultă. 1-am atacat imediat, de unde poţi fi sigur că Flora 
de Barral a fost vreodată pe mare? 

La urma urmei, soţia căpitanului de pe Ferndale 


—, doamna care nu trebuia să fie deranjată”, cum spunea 
bătrânul paznic - s-ar putea să nu fi fost 

Flora. 

Bine. Ştiu, spuse el, dar vezi că eu am ţinut legătura cu 
domnul Powell. 

— Nu mai spune! Am strigat eu. Asta e prima dată c-o 
aflu. Şi de când? 

— Păi chiar din prima zi. Dumneata ai plecat în oraş şi m- 
ai lăsat la han. Am dormit la țărm. 

A doua zi dimineaţa domnul Poweâl a venit pentru micul 
dejun şi după prima jenă a întâânirii cu un om cu care ţi-ai 
petrecut noaptea povestind, am descoperit în noi o simpatie 
reciprocă. 

Cum eu descoperisem lucrul acesta înaintea lor, n-am fost 
surprins. 

Aşadar aţi păstrat legătura, spusei. 

N-a fost prea greu. Cum el se învârtea mereu pe fluviu, 
am închiriat o goeletă bine „ehipată, de trei tone, ca să fiu mai 
la egalitate. Powell era prietenos dar evaziv. Nu CTed că a vrut 
vreodată să mă evite. Dar fapt e că obişnuia să dispară uneori 
departe pe fluviu, într-un fel foarte misterios. Poţi acosta 
oriunde şi să fugi să te ascunzi undeva pe uscat” - dar ce se 
întâmpla cu cuterul lui de cinci tone? Nu poţi să-l iei în mină ca 
pe-o valiză. 

Apoi iar apărea dintr-odată pe fluviu, aşa. Când nici nu te 
mai gândeai la el. Mie nu-mi place să mă dau bătui. De aceea 
am închiriat goelela echipată a lui Dingle. Era astfel amenajată 
ca să poată dormi pe ea doar un om şi un câine. Dar n-aveam 
nici un câine prieten pe care să-l invit. Câinele lui Fyne care a 
salvat viaţa Florei de Barral a fost ultimul câine prieten pe care 
l-am întâlnit. Mă simţeam cam singur navigând, dar şi acest 
lucru, pe apă, are uneori farmecul său. Urmăream visător 
misterul lui Powell, care tot dispărea, şi priveam în jurul meu la 
diferitele ambarcaţiuni, gândindu-mă la Flora, la întâmplările 
vieţii - şi, ştii, era foarte simplu. 

Ce era simplu? Am întrebat eu cu naivitate. 

Misterul. 

Misterele în general sunt simple, spusei. 

Marlow mă privi o clipă, într-un fel ciudat. 

— Ei bine, află că am descoperit misterul dispariţiilor 


lui Powell. Luase obiceiul de a intra în unul din acele 
golfuleţe de pe coasta Esex-ului, în care poate pătrunde fluxul. 
Aceste golfuri mititele sunt aşa de puţin evidente încât până 
când n-am studiat harta foarte atent, nici n-am ştiut de 
existenţa lor. Într-o după amiază am remarcat iahtul lui Powell 
îndreptându-se spre țărm. In timp ce mă apropiam de milosul 
mal. lahtul lui a dispărut. Dar < atunci puteam vedea gura 
golfului. Fluxul fiind scăzut,. 

Cu riscul de a mă afunda în mâl, m-am îndreptat spre 
Jinterior. Tot ce aveam ca ghid era vârful acoperişului unui fel de 
clădire joasă. Am intrat mai mult prin noroc decât datorită unei 
bune cârmiri. Soarele apusese ceva mai ina inte; vasul meu 
luneca uşor într-un fel de canal întortochiat, între două maluri 
plate, acoperite cu iarbă. De ambele părţi se desfăşura câmpia 
netedă a Esexului, per fect liniştită. Tot ce-am văzut mişcând a 
fost un bâtlan care zbura foarte jos apoi a dispărut în întuneric, 
înainte de a fi mers o jumătate de milă, am ajuns la clădirea al 
cărei acoperiş îl văzusem de pe apele râului. Arăta ca un mic 
hambar, în faţa clădirii, un şir de piloni înfipţi în malul moale şi 
pe care erau fixate câteva scânduri, forma un fel do debarcader. 
Odată cu căderea nopţii totul devenise negru, încât abia puteam 
distinge adânciturile albicioase ale unor urme de căruţe, 
întinzându-se peste ţinutul mlăştinos până departe, înspre 
locurile mai înalte. Nu se auzea nici un zgomot. Pe fondul slabei 
lumini a cerului am putut vedea catargul cuterului lui Poweâl, 
acostat nu mai departe de vreo douăzeci de metri de țărm, 
dincolo de întunecatul hambar, sau ce-o fi fost. L-am salutat cu 
un strigăt puternic. Nici un răspuns. După ce am fixat bine 
goeleta mea, am mers dealungul țărmului să mă uit la vasul lui 
Poweâl. Fiind mult mai mare decât al meu, atingea pământul. 
Glisiera de la tambuchi, închisă şi încuiată. Poweâl era plecat. 
Plecase undeva în acel întunecat şi tăcut ţinut mlăştinos. Nu 
văzusem nici o casă, nicăieri pe-aproape; părea să nu fie nici o 
locuinţă omenească până departe; iar acum când întunericul se 
lăsa şi mai adânc pe pământ. Nu se vedea strălucind nici o 
singură lumină. Totuşi, bănuiam că trebuie să fie vreun sat sau 
măcar un cătun, nu prea departe; sau doar una din acele mici şi 
misterioase hanuri de ţară. Peste care dai uneori în locurile cele 
mai neaşteptate şi mai singuratice. 


Tăcerea era apăsătoare. M-am întors pe goeleta mea; mi- 
am făcut cafea pe o lampă de spirt, am ronţăit câţiva biscuiţi şi 
m-am întins îa pupa să fumez şi să privesc la stele. Pământul 
era o simplă umbră tăcută şi pustie până când un bou apăru de 
undeva, tot ca o umbră. Veni repede chiar până la marginea 
malului, de parcă ar fi vrut să sară pe punte; îşi întinse botul 
peste goeleta mea, mugi odată tare, apoi plecă dispreţuitor în 
bezna din care venise. Nu mă aşteptam la vizita unui bou, deşi, 
dacă m-aş fi gândit puţin, aş fi putut bănui că trebuie să existe 
cirezi întregi de vite şi turme de oi pe acele locuri mlăştinoase. 
Apoi totul deveni liniştit ca şi mai înainte. Puteam să-mi 
imaginez că am ajuns pe o insulă pustie. De fapt, cum stăm 
tolănit şi fumam, o senaaţie de absolută singurătate creştea în 
mine. Şi tocmai când devenise mai intensă, foarte brusc şi fără 
nici un zgomot preliminar, auzii paşi repezi şi hotănţi pe micul 
debarcader. Cineva, venind pe urmele de căruţă, tocmai păşea 
pe platforma de scânduri. Acel cineva nu putea fi decât domnul 
Fowell. Deodată se opri scurt, descoperind că erau două catarge 
lingă țărm, acolo unde el lăsase numai unul. Apoi continuă să 
meargă liniştit pe iarbă. Când îi vorbii, rămase uluit. 

, Cine-ar fi crezut să te văd aici!” exclamă el> după ce-mi 
răspunse la bună seara. 

l-am spus că am alergat după tovărăşia unui om. De altfel 
era foarte adevărat. 

„„ Ştiai că sunt aici? ' întrebă el. 

„Bineînţeles, îi răspunsei, nu-ţi spun că am venit după 
tovărăşie de om? 4 

Este în adevăr un om de treabă, continuă Mărio w, şi 
capacitatea lui de mirare se pare că se epuizează repede. Căci 
mî se adresă în cel mai firesc mod: Atunci vino la bord cu mine. 
Am destul ca să cinăm amânaoi'. Avea la subţioară un pachet 
voluminos. Cum îţi poţi închipui, n-am aşteptat să fiu rugat de 
două ori. Cuterul lui avea o cabină mică, curată, destul de mare 
pentru două persoane, nu numai ca să doarmă, dar şi să stea să 
fumeze. Am lăsat tambuchiul larg deschis. Cât despre proviziile 
lui pentru cină, nu erau grozave. Se plânse ca prăvăliile din sat 
erau mizerabile. Era un sat mare, la o depărtare cam de doi 
kilometri şi ceva. Mă gândearn că ii trebuise cam mult timp ca 
să-şi facă cumpărăturile; dar, fireşte, n-am spus nimic. Nu voiam 


sa vorbesc decât cu scopul de a-1 stimula să povestească. şi ai 
reuşit? L-am întrebat eu. 

Da, spuse Marlow. Am reuşit. Trăsăturile feţei lui luând o 
expresie impenetrabilă, care mă asigura oarecum de succesul 
lui mai mult decât ar fi făcut-o un “er triumfător. * 

L-ai făcut să vorbească? Am întrebat după câteva clipe de 
tăcere. 

Da,. Despre el însuşi. 

Şi referitor la ceea ce doreai? 

— Dacă înţelegi prin asta, spuse Marlow, călătoria pe 
Ferndale, atunci tot da. L-am făcut să vorbească despre acea 
călătorie care n-a fost prima a Florei de Barral. Omul acesta, 
după cum ţi-am spus. E simplu, iar facultatea lui de a se mira nu 
e prea mare. E unul din. Acei oameni care nu-şi făurise teorii 
asupra fapteâor. Oamenii sinceri, neprefăcuţi, necomplicaţi, nu 
prea au teorii. Şi nici spirit de pătrundere. Dar în cazul acesta n- 
avea importanţă. Am - avem - informaţiile de la han. 
Cunoaştem povestea Florei de Barral. Ştim câte ceva şi despre 
căpitanul Anthony. Avem secretul situaţiei. Din partea îui, omul 
era otrăvit de-atâta milă şi duioşie. O, da. Otrăvit nu e un cuvânt 
prea tare; ştii doar că iubirea şi dorinţa îmbracă multe forme 
deghizate. Cred că fata fusese sinceră faţă de el. Cu acea 
sinceritate a femeilor cărora sinceritatea totală le este 
imposibilă, deoarece siguranţa lor depinde atât de mult de 
reticenţe bine chibzuite. Nu vreau să cad în sarcasme ieftine. 
Există o necesitate în lucrurile acestea şi, în orice caz, ea n-ar fi 
putut vorbi cu voce sigură în faţa impetuozităţii lui, pentru că n- 
a avut timp să înţeleagă nici care era starea sentimentelor ei, 
nici natura precisă a ceea ce făcea. 

Chiar dacă ar fi vorbit clar, el era, cred. Prea transportat 
de fericire ca s-o audă bine. Nu vreau să spun că era un prost. 
Doamne fereşte, nu! Dar nu avea nici un antrenament în 
convenienţele uzuale şi trebuie să ne amintim că nu avea nici 
un fel de experienţă în privinţa femeilor. Nu putea avea decât o 
concepţie ideală a poziţiei sale. Dar idealul nu e adesea clecât o 
viziune orbitoare a realităţii. 

Şi iată-1 intrând la el pe Fyne. Jignitul, dacă pot să mă 
exprim aşa de ireverenţios, jignit la un grad aşa de înalt din 
cauza felului în care soţia lui interpretase scri soarea fetei. Intră 
cu vorbele lui meschine şi crude, ca o găleată cu apă pesle o 


flacără. Desigur, un şoc. Dar efectele unei găleți cu apă sunt 
diferite. Depinde de felul flăcării. O simplă vâlvătaie de paie 
uscate, bineînţeles. 

D, ar aici nu putea fi vorba de paie. Anthony de pe 
Ferndale nu era, nu putea fi, o specie de om pentru un foc de 
paie. Sunt flăcări pe care o găleată de apa le ridică până la cer. 
„* [215] 

Ne-am putea întreba ce s-a întâmplat când, după plecarea 
lui Fyne. Şovăielnica fată s-a urcat în fine şi a deschis uşa 
camerei unde omul nostru, sunt sigur, nu era stins. O, nu! Nici 
rece: orice altceva ar fi putut fi. 

E de conceput c-ar fi putui ţipa la ea în primul moment de 
umilire şi exasperare: „A. dumneata! Pentru ce ai mai venit? 
Dacă-ţi sunt aşa de odios încât ai scris surorii mele ca să i-o 
spui, îţi restitui cuvânlul dat.” Dar - vezi - nu se poate să fi fost 
aşa. Sini sigur că îndată după aceea s-au dus împreună, într-o 
trăsură, să viziteze vaporul, aşa cum se înţeleseseră. Acesta e 
motivul care m-a făcut să spun că Flora de Barral mai fusese pe 
mare. 

— Da. Aşa pare să fie, am admis eu, Dar chiar fără asta - 
dacă, aşa cum crezi, însăşi dezolarea acelei figuri tinereşti avea 
în ea un fel de farmec pervers seducător, care îşi făcea drum 
spre compasiunea şi simţurile lui (şi orice e posibil) - atunci 
astfel de cuvinte nu puteau fi rostite. 

— S-ar fi putut feă-i scape fără voia lui. Observă Marâow. 
În orice caz un fapt e sigur: s-au dus împreună să viziteze nava. 

— Tragi concluzia, de aici, că nimic altceva nu s-a spus? 
Am întrebat. 

— Mi-ar fi plăcut să vad prima întllmre a privirilor lor. 
Acolo, sus, urmă Marlow. Şi poate că nimic n-a Cost spus. Dar 
nici un bărbat nu iese dintr-o astfel de,. Dis cuţie' (cum o numea 
Fyne), fără să poarte unele urme. 

Şi poţi fi sigur ca o fata atât de lovită, ar fi fost sensi bilă la 
cel mai mic semn de răceală. Ea era neîncreză toare; nu putea fi 
altfel; căci puterea răului e cu atât de mult mai viguroasă decât 
cea a binelui, încât nu putea să nu considere încă pe oribila 
guvernantă ca pe o auto ritate. Cum s-ar fi putut aştepta cineva 
din partea ei să se lepede de teribilul prestigiu al acelei lungi 
dominaţii? 


Ea nu putea decât să creadă ceea ce i se spusese; că e 
odioasă şi incapabilă să inspire iubire. Era crud de ade vărat - 
pentru ea. Oracolul atât or ani vorbise în cele din urmă. Numai 
alţii nu descopereau asta imediat. N-am să merg aşa departe 
încât să spun că ea o credea în între gime Asta n-ar prea fi fost 
posibil. Dar oare nu avem. 

Chiar cei mai încrezuţi şi mai satisfăcuţi dintre noi, moj 
mentele noastre de îndoială? Nu? De, eu nu ştiu. S-a>- putea 
să fie fiinţe norocoase pe lumea asta. Incapabile de a crede 
ceva rău despre ei înşişi. In ceea ce mă priveşte, am să-ţi spun 
că o dată, cu mulţi ani în urmă, un tip cu care avusesem de-a 
face într-o oarecare afacere - un tip abil pe care realmente îl 
dispreţuiam - spunea în dreapta şi-n stânga despre mine că 
sunt un ipocrit desăvârşit. Nici n-avea cum să ştie asta. Dar aşa 
îi convenea lui să spuie. Nu-i dădusem nici un temei pentru o 
astfel de calomnie. Totuşi, din ziua aceea, sunt momente când 
îmi aduc aminte şi fără voia mea mă întreb: „Dar dacă e 
adevărat?” E absurd. Dar de vreo două or-aproape că mi-a 
influenţat comportarea. Şi totuşi eu nu eram o fetiţă ignorantă şi 
impresionabilă, îmi dădusem seama cu mult înainte de exacta 
măsură a lipsei de valoare a acelui individ. El nu fusese 
niciodată pentru mine o persoană cu prestigiu şi putere, aşa 
cum fusese îngrozitoarea guvernantă pentru Flora de Barral, îţi 
dai seama ce înseamnă puterea sugestiei? Trăim la cheremul 
unei lumi răuvoitoare. Uneori un sunet, o simplă perturbare a 
aerului, se întipăreşte adânc în sufletul nostru. Flora de Barral 
fusese mai mult uluită decât convinsă de prima impetuozitate a 
lui Roderick Anthony. S-a lăsat antrenată de o forţă misterioasă 
din adâncul ei, după cum tatălui ei îi fugise terenul de sub 
picioare la neaşteptata putere a unor reclame de succes. 

Se duseră la bordul vaporului în dimineaţa aceea.' 
Ferndale tocmai venise la cheiul de încărcare. Singura creatură 
vie la bord era paznicul. Dacă era acelaşi pe care ni-1 descrisese 
Powell sau altul, nu ştiu. Probabil că era urj. Altul. Acesta 
uitându-se peste bord, a văzut, ' cu pro-pfriile lui cuvinte,.pe 
căpitan, venind de după colţul celei mai apropiate magazii, în 
compania unei fete”. El lăsă scara în jos, până la debarcader. 

— De unde ştii toate astea? l-am întrebat eu. 

Marlow scoase un impacientat: 


— Ai să vezi, încetul cu-ncetul. Flora se sui pruna şi se opri 
pe punte unde rămase tăcută până când Căpi tanul o luă de braţ 
şi o conduse la pupa. Paznicul îe deschise salonul. Avea cheile 
de la toate cabinele (tm) şi intra cu paşi greoi în urma lor. 
Căpitanul îi porunci sa tfeschidă ioate uşile, absolut toate uşile, 
cabinele de pasageri, coridoarele, cămara, toate, apoi îl trimise) 
a plimbare. 

Ferndale era o navă confortabilă, chiar luxoasă. La capătul 
unui culoar care pornea de la dunetă, era un salon lung. A cărui 
somptuozitate îşi mai pierduse din strălucire, dar era foarte 
spaţios şi confortabil. Covoarele erau aşternute pe jos, lămpile 
suspendate şi toate lucrurile la locurile lor. Chiar şi argintăria din 
bufet. Două cabine mari lingă pupa se deschideau în afara 
acesteia: cite una de fiecare parte a cârmei. Aceste două cabine 
comunicau printr-o mică sală de baie situată intre ele. Una din 
ele era amenajată ca salon al căpitanului. Cealaltă era vacantă 
şi mobilată cu fotolii şi o masă rotundă, mai asemănătoare cu o 
cameră de pe uscat, exceptând lunga banchetă curbă, care 
urma forma pupei, înlr-o oglinda uşor înclinată. Flora dădu cu 
ochii de o fata palidă, eu pălărie de pai albă, garnisită cu 
trandafiri, distanta, înceţoşată, de parcă ar fi fost scufundată în 
apă şi fu surprinsă să se recunoască pe sine printre lucrurile 
care o înconjurau. | se păreau arbitrare, bizare, slraine. 
Căpitanul Anthony trecu mai departe, iar ea îl urmă. Îi arată şi 
celelalte cabine. Vorbea tot timpul tare. Cu o voce care ei Îi 
părea s-o fi cunoscut de mult cât se poate de bine; şi totuşi, 
reflectă ea. N-o auzise de multe ori în viaţa ei. Ea nj prea 
urmărea ceea ce spunea el. Vorbea despre lucruri relativ 
indiferente şi pe un ton cam prost dispus; dar simţea în jur 
vorbele acelea, ca pe o mmgâiere. lar când el tăcu, a putut auzi 
în tăcerea bruscă şi alarmantă, bătăile pripite ale propriei ei 
inimi. 

Paznicul se tot mişca de colo-colo. pe duneta, fără să 
poată auzi ceva şi urmărind să nu fie văzut, în acelaşi timp. Cu 
abilitate şi prudenţă, profitând de uşile deschise, putea să vadă 
pe căpitan şi pe. Fata aceea, pe care căpitanul o adusese la 
bord. Căpitanul îi arăta totul cu de-a-mânuntul. Prin întreaga 
lungime a coridorului, având în. Perspectivă salonul, paznicul 
putea avea unele privelişti interesante a celor doi care intrau şi 
ieşeau din diferite cabine, traversând dintr-o parte în alta, 


rămânând invizibili pentru un timp, în unul sau altul din saloane 
şi apărând apoi din nou în depărtare. Fata, urmând mereu. pe 
căpitan, îşi ţinea în mâini umbrela, în general, ţinea capul în jos, 
dar din când în când se uita pe sus. Aveau multe să-şi spună 
unul altuia şi păreau să uite că nu erau singuri pe vapor, îl văzu 
pe căpitan pumndu-şi mâna pe umărul ei şi se pregătea cu 
oarecare interes pentru ceea ce ar putea urma, când „bătrânul” 
păru să-şi amintească de ceva şi porni cu paşi mari în. Lungul 
salonului. Atunci paznicul s-a ferit repede, după cum şi era de 
aşteptat, şi îl auzi pe căpitan trântind uşa interioară a 
coridorului. După această dezamăgire, paznicul aşteptă, cu pică, 
să-i vadă plecaţi, ceea ce se întâmplă mai curând decât se 
aşteptase. Fata fu prima care apăru pe punte. Ca şi mai înainte, 
nu se uită deloc în jurul ei. Nu se uita la nimic şi părea aşa de 
grăbită să se vadă pe țărm, încât cobori pasarela fără să-i mai 
aştepte pe căpitan. 

Ceea ce-l izbi pe paznic mai mult fu expresia absentă a 
căpitanului, ţinându-se după fată şi părând că nu vede nimic. 
Trecu pe lingă el fără să-i observe, fără nici un ordin, fără o 
privire măcar. Căpitanul nu făcuse asta niciodată, întotdeauna 
avea un semn şi o vorbă plăcută pentru fiecare. Pentru această 
desconsiderare paznicul trase o concluzie nefavorabilă în 
privinţa ciudatei fete. Le lăsă timp să ajungă la debarcader 
înainte ca el să traverseze puntea, apoi le mai aruncă o privire 
peste balustradă. Căpitanul prinse braţul fetei chiar când două 
vagonete trase de un cal treceau pe lingă ei, ascunzându-i de 
tot de privirea paznicului. 

În dimineaţa următoare, când ofiţerul secund veni la bord, 
el îi povesti despre vizită şi se exprimă defăimător în privinţa 
fetei care „pusese mina pe căpitan”. „Nu arata sănătoasă, 
explică el. De asemenea, îmbrăcăminte sărăcăcioasă”, adăugă 
dispreţuitor. 

Secundul se arătă foarte interesat. Fusese cu Anthony pe 
vapor de mai mulţi ani şi stabilise, în cursul multor şi lungi 
călătorii, raporturi de familiaritate, ceea ce nu era de aşteptat 
de la un om cu caracterul lui Anthony. Dar în acea intimitate a 
mării care se dezvoltă încetul cu încetul, care datorită duratei şi 
solitudinii îşi are momentele ei lipsite de rezervă, nu se spusese 
nici un cuvânt, nici chiar întâmplător, care să-l pregătească a 
vedea pe căpitanul său asociat cu vreun fel de fată! S-o aducă la 


bord şi să-i arate toate cabinele! Asta era cam prea de tot. 
Căpitanul Anthony ar fi trebuit să se gândească mai bine. 

Franklin (acesta era numele secundului) se simţea 
dezamăgit, aproape deziluzionat. Stupid lucru! lată un zăpăcit 
de paznic bătrân care pălăvrăgeşte, îl dojeni pe paznic şi încercă 
să nu se mai gândească la această prostie fără importanţă, 
pentru că ea îl diminua pe căpitan în ochii săi de subaltern, 
devotat. 

Franklin trecuse de patruzeci de ani. Mama sa încă trăia. 
Pentru el, mama trecea înaintea tuturor femeilor, tot aşa cum 
pe căpitanul Anthony îl situa înaintea tuturor ocărbaţilor. Am 
putea bănui că aceste., grupuri' nu erau irea mari. Plecase pe 
mare la o vârstă foarte fragedă. Afecţiunea care o avea pentru 
aceste două fiinţe, care în parte eclipsa tot restul omenirii, nu 
era desigur asemănătoare; deşi într-o vreme avea convingerea 
că el. Le purta de grijă, la amândoi. Bătrâna doamnă”, 
bineînţeles, trebuia îngrijită toată viaţa ei. Cât priveşte pe 
căpitanul Anthony, Franklin obişnuia să spuie: de ce 1-ar părăsi? 
Nu era probabil să întâlnească un marinar mai bun, sau un om 
mai cumsecade, sau un vapor mai confortabil. Cât despre 
încercarea de a avansa, ofertele de comandant de vapor nu se 
găseau pe toate drumurile şi daca totuşi aceasta s-ar în-— 
tâmpla, căpitanul Anthony i-ar da o mână de ajutor, ca oricare 
altul pe lume. 

După descrierea domnului Powell, Franklin era un om 
scurt, îndesat, cu părul negru, puţin chel în creştet. Capul său 
înfundat între umeri, ochii bulbucaţi şi fata roşie, îi dădeau un 
aer de apoplectic. Când stătea liniştit, Lata lui aprinsă avea o 
expresie nostim melancolică. 

După ce paznicul n dădu toate cheile şi fu trimis să-şi vadă 
de treburile lui şi să nu mai clevetească despre ceea -e îiu-l 
priveşte, domnul Franklin se duse la pupa. Deschise uşile una 
după alta; iar în salon, în cabina căpi-' anului şi peste tot se uită 
cu grijă ca şi când s-ar fi aş-lcptat să vadă pe pereţii 
despărțitori, pe punte, în aer, „ova neobişnuit - semne - urme, 
emanări, umbre - nici el nu ştia ce - vreo subtilă schimbare în 
urma trecerii unei fete. Dar nu era nimic. Intră în cabina 
neocupată; ele la pupa şi rămase câtva timp acolo, deşurubând 
cele: două hublouri de la pupa. In absenţa oricăror evidențe; 
materiale, neliniştea sa se risipi. Aruncând o ultimă privire în 


jurul său ieşi şi se găsi în prezenţa căpitanului, care venea din 
celălalt capăt al salonului. 

Franklin se uită imediat să vadă fata. Dar nu. Se vedea 
nici o fată. Căpitanul îl întrebă repede. „A, eşti aici, domnule 
Franklin?! lar secundul spuse: „Aeriseam puţin pe-aici, domnule 
căpitan'1. Apoi căpitanul, cu pălăria trasă pe ochi, îşi puse 
bastonul pe masă şi întrebă în felul său amabil: „Cum ai găsit-o 
pe mama dumitale, Franklin?” „Mulţumesc, domnule căpitan, 
bătrâna doamnă e cât se poate de bine”. Apoi n-au mai avut 
nimic să-şi 3puie unul altuia. Franklin fu cuprins de-un sentiment 
ciudat şi tulburător. El, abia întors din concediu, vaporul abia 
sosit la locul de ancorare, căpitanul abia venit la bord şi aparent 
nimic de spus! Multele întrebări care fusese nerăbdător să le 
puie, ca şi diferitele treburi care trebuiau făcute h fugiseră din 
minte. | se păru şi lui că n-hi” mai avea nimic de spus. 

Căpitanul, lumdu-şi bastonul de pe masă, intră în cabina 
lui şi închise uşa după el Franklin rămase nemişcat un moment 
apoi porni încet spre punte. Dar înainte de a ajunge la celălalt 
capăt al salonului, se auzi strigat pe nume. Se întoarse înapoi. 
Căpitanul privea din uşa cabinei sale. Franklin spuse: Da, 
domnule căpitanl!'. Dar căpitanul, tăcut, se aplecă puţin înainte, 
apucând clanţa -îşii. Franklin înainta spre pupa cu ochii la el. 
Când ajunse aproape de tot. Rosti din nou. De data asta 
întrebător: Da, domnule căpitan? ' Dar tot linişte. Ofiţerului 
secund nu-i plăcea să fie privit în felul acesta, un fel cu totul nou 
pentru căpitanul său, o privire sfidătoare şi sfioasă totodată, ca 
un om care se simte bolnav şi vrea să-ţi atragă atenţia. Franklin 
se uită la căpitan, simţi că ceva c în neregulă şi, în simplicitatea 
lui. Îşi exprimă simţi-mântul întrebând de-a dreptul: „Ce e cu 
dumneavoastră, domnule căpitan? Ce o în neregulă?” 

Căpitanul tresări uşor şi felul privirii lui se schimbă înlr-un 
fel de sinistră surpriză. Franklin se simţi foarte prost iar 
căpitanul întrebă neglijent: Ce te face să crezi că e ceva în. 
Neregulă?” 

— N-aş putea spune exact, ce. Nu arătaţi ca de obicei, 
domnule căpitan, recunoscu Franklin deschis. 

„Se pare că ai nişte ochi ai naibii de pătrunzători, spuse 
căpitanul pe un ton aşa de agresiv, încât Franklin fu înclinai să 
se apere. 


„Au trecut mai mult de şase ani de când suntem 
împreună, domnule căpitan, aşadar e de presupus că vă cunosc 
puţin. Am putut vedea imediat ce-aţi venit că e ceva în 
neregulă.'* „Domnule Franklin, spuse căpitanul, e adevărat, 
suntem împreună de şase ani şi mai bine, dar nu te-am 
cunoscut ca pe un cititor de feţe. Totuşi nu eşti un cititor corect. 
E foarte departe de a fi ceva în neregulă, înţelegi? Atât de 
departe de a fi rău, pe cit de departe poate să fie. Asta ar trebui 
să te înveţe să nu iaci presupuneri greşite. Lasă asta pe seama 
celor de pe uscat. Ei se pricep să descopere ceea ce e în 
neregulă. Aş spune ca numai ei ştiu ce-au făcut din lumea asta. 
Au încurcat-o râu de tot, asta e clar. Au făcut din ea un loc al 
naibii de urât, domnule Franklin. N-ai habar despre asta? Sigur 
că nu, noi marinarii nu ştim. Numai din când în când ne lovim de 
cite ceva destul de crud sau de viclean ca să ni se facă parul 
măciucă. lar când vezi un caz de ticăloşie şi vrei să-1 îndrepţi nu 
e aşa uşor pe cit pare. A! Te-am chemat înapoi ca să-ţi spun că 
vor veni o mulţime de lucrători, tâmplari şi alţii, care vor fi la 
bord mâine dimineaţă la prima oră. Pentru a face unele 
schimbări în cabină. Vei observa să nu trândăvească. Nu avem 
timp de pierdut. 

Franklin rămase impresionat de această neaşteptată 
cuvântare asupra ticăloşiei lumii de pe uscat, înconjurată de 
apele sărate şi incoruptibile, pe care el şi căpitanul său îşi 
petrecuseră întreaga viaţă, într-o fericită inocentă. Ceea ce nu 
putea înţelege era de ce trebuiau pomenile toate acestea acum 
şi ce legătură puteau avea cu schimbările care trebuiau făcute 
în cabină. Lucrarea nu-i părea * că ar trebui cerută în aşa grabă 
mare. Şi de ce trebuia SQhirnbat ceva? Totul era confortabil, 
spaţios, bine distribuit, după un plan cam demodat şi cu 
decoraţiunt cam şterse. Dar puţin lustru ici, puţin aur colo. Era 
tot ce putea fi necesar. Cit despre confort, nu putea fi 
îmbunătăţit i [222] K ' cil nici -o schimbare. Lui îi displăcea ideea 
de schimbare; dar răspunse cu supunere că va supraveghea pe 
lucrători, numai să-i spuie căpitanul care -era natura lucrării 
ordonate. 

„Vei găsi o notă aici pe masă. Am să ţi-o las înainte de a 
cobori la țărm”, replică Anthony grăbit. Franklin se gândi că nu 
mai era nimic de ascultat, aşa că făcu un pas pentru a părăsi 
salonul. Dar căpitanul continuă după o scurtă pauză: „Vei ii 


surprins, fără îndoială, văzând nota. Vor fi multe schimbări. Asta 
din cauza unei doamne care vine cu noi. Mă căsătoresc, 
domnule Franklin!” 

CIISHIOIII! |! 

IINAftIil '!OWUi. HBE $1 AIDE sipar IŢI AMINTEŞTI, 
CONTINUA MARLOW. CUM MA TE-meam eu că lipsa de 
experienţă a lui Powell îl va împiedica să aprecieze neobişnuitul. 
Neobişnuitul pe care-l aveam In minte era ceva de-un fel foarte 
subtil: neobişnuitul în relaţiile conjugale. Aş fi putut foarte bine 
să mă îndoiesc de capacitatea unui tânăr prea mult preocupat 
de lăudabila îndeplinire a îndatoririlor sale profesionale, pentru a 
observa ceea ce, prin natura lucrurilor nu e uşor de observat şi 
cu atât mai puţin în împrejurări speciale. Pe cele mai multe 
dintre vapoare al doilea ofiţer secund nu are multe puncte de 
legătură cu soţia comandantului. Stă la aceeaşi masă cu ea, în 
general vorbind. Doamna i se poate adresa uneori, mai mult sau 
mai puţin amabil, în legătură cu lucruri fără importar>ta, iar el 
are ocazia să-i arate unele mici atenţii, pe punte. Şi asta-1 tot. 
In asemenea condiţii, unele semne pot fi observate numai de un 
ochi ager şi experimentat. Mă refer acum la nenorociri uneori 
atât de subtile, încât nu sunt înţelese nici chiar de inimile pe 
care le zdrobesc sau le înobilează. 

Da. Domnul Powell, pe care întâmplarea cu numele sau îl 
aruncase pe scena plutitoare a acestei tragicomedii, ar fi fost 
complet nefolositor scopului meu dacă neobişnuitul, în chip 
vădit, nu i-ar fi atras atenţia chiar de la început. 

Ştim cum a ajuns el pe acest vapor, atât de brusc oferit 
dorinţei lui arzătoare de a face un real start în profesiunea sa. 
Venise la bord cu sufletul la gură din pricina grabei cu care îşi 
adusese bagajul de pe uscat, însoţit de doi oribili pungaşi, păsări 
de noapte, escortat de un poliţist din docuri, amator de 
bacşişuri, primit de o umbră astmatică de paznic, prevenit să nu 
facă zgomot pe culoarul întunecos, deoarece căpitanul şi soţia 
lui sunt la bord. Acest fapt în el însuşi era ceva neobişnuit. De 
regulă, căpitanii şi soțiile lor nu se îmbarcă nici un moment mai 
devreme decât e necesar. Preferă să-şi petreacă ultimele 
momente cu prietenii şi rudele lor. Un vapor de pe unul din 
cheiurile mai vechi ale Londrei, cu res~ tricţii la iluminat şi aşa 
mai departe, nu este tocmai locul pentru o seară veselă. Totuşi, 


cum fluxul era favorabil la ora şase dimineaţa, e de înţeles 
pentru ce veniseră de cu seara. 

Tocmai atunci tinărul Powell simţea că nimeni n-ar ii putut 
fi destul de vesel că părăseşte ţărmul. Ştim că era orfan de mic 
copil, fără fraţi şi surori, nici alte rude i apropiate, afară de 
mătuşa aceea care se certase cu tatăl | său. Nici o afecţiune nu 
stătea în calea liniştitei satisfacţii J cu care se gândca că acum 
toate grijile se terminaseră, | că nu mai era nimic în faţa lui 
decât obligaţiile de servij ciu pe care va şti cum să le 
îndeplinească, de cum se vor ivi zorile şi apoi un lung şir de zile. 
O certitudine cât se poate de liniştitoare şi de care se bucura pe 
întuneric, întins în cuşeta lui şi cu cuverturile noi trase peste el. 
Un orologiu de pe țărm. De undeva de dincolo de porţile 
docurilor, bătu ora două. Apoi nu mai auzi nimic, pentru că 
alunecă într-un somn uşor, din care se trezi tresărind. Nu-şi 
scosese hainele de pe el. Nici nu avusese când. Sari în sus şi ieşi 
pe punte. 

Dimineaţa era senină, fără culoare, şi cenuşie în înălţimi; 
cheiul, ca o fâşie de sticlă întunecată, plină de ima-i gini 
răsturnate, de magazii, de carene, de catargele unor' vase 
tăcute. Rare siluete se mişcau ici şi colo, pe cheiurile mai 
depărtate. Un grup de oameni şedeau unul lângă altul, cu saci 
cu haine şi lădiţe de lemn la picioarele lor. Alţii veneau pe drum, 
între ziduri înalte, oarbe, în jurul unui cărucior încărcat cu şi mai 
mulţi saci şi cufăraşe. Era noul echipaj al navei Femdale. 
Incepeau să sosească pentru îmbarcare. Le scruta feţele pe 
când treceau înainte, umplând spaţiosul chei cu târşâitul 
picioarelor, cu murmurul vocilor lor, ca trezirea la viaţă a unei 
lumi gata să fie lansată în spaţiu. 

In depărtare, pe întinderea lucioasă, în mijlocul lungului 
chei, domnul Powell urmărea remorcherele intrând liniştit prin 
porţile deschise. O voce calmă dar fermă, în spatele lui, îi 
întrerupse contemplaţia. Era Franklin, în-cfesatul secund, care-l 
cântărea cu ochii lui negri şi proeminenţi: „Ai face mai bine să 
iei doi oameni cu dumneata şi să fii atent la cârmă. Plecăm 
imediat.” „Da, domnule secund1', spuse Powell cu 
promptitudine; dar o clipă rămaseră uitându-se unul la celălalt. 
Ceva ca un slab zâmbel schimbă conturul buzelor secundului, 
chiar înainte de a porni mai departe cu pasul său energic. 


Ajungând la pupa, domnul Powell salută cu mâna la şapcă 
pe căpitanul Anthony, care se găsea acolo, singur. Mi-a spus că 
abia atunci 1-a văzut pentru prima oară pe căpitanul său. Cum îl 
văzuse cu o zi înainte, în biroul marinei comerciale, în lumina 
slabă şi sub marea lui emoție provocată de postul obţinut ca 
printr-un brusc miracol, nu conta. li păruse atunci mult mai 
bătrân şi mai greoi. Fu surprins acum de silueta suplă, cu umeri 
largi şi şolduri înguste, de focul ochilor adinei, de sprinteneala 
mersului. Căpitanul îi aruncă o privire fermă, dădu uşor din. Cap 
şi porni mai departe, cu aerul de a nu băga de seamă ce se 
petrece în jurul său, cu capul rigid, cu mişcări repezi. 

Powell îşi aruncă privirea spre el de mai multe ori, 'cuo 
curiozitate firească, date fiind împrejurările. Purta o jachetă 
scurtă, cenuşie, şi o şapcă tot cenuşie, în lumina zorilor ce 
deveneau mai mult limpezi decât strălucitoare, Poweli îi observă 
obrajii uşor adânciţi sub barba îngrijită, linia perpendiculară de 
pe frunte, ceva aspru şi hotărât în jurul gurii. 

— Întâmplarea 

Era prea devreme pentru ca lucrul în bazin sa fi începui. 
Apa lucea placid. Nici o mişcare nicăieri de-a lungul liniilor 
drepte ale eheiurilor; nu se vedea nimeni decât putinii muncitori 
din docuri ocupați pe lângă Ferndale, cunoscându-şi munca, 
foarte liniştiţi sau schimbând cuvinte puţine şi vorbind încet, ca 
şi când şi ei ar fi ştiut de „doamna care nu trebuia deranjată”. 
Fernăale era singura navă care pleca favorizată de acel flux. 
Celelalte păreau încă adormite, fără nici un sunet şi doar ici şi 
colo câte-o siluetă apărând pe teugă, aplecată peste balustradă, 
urmărea alene activitatea. Fără agitaţie şi încurcături şi aproape 
fără un sunet, Ferndale părăsea ţărmul ca şi când ar fi plecat pe 
furiş. Chiar remorcherele, care acum îşi opriseră motoarele, se 
apropiau de ea fără a isca măcar o undă. Solida navă cu zbaturi 
legănându-se înainte, pe când cealaltă, cu elice: mai mică şi mai 
zveltă, nu despărţea apele, ci părea să lunece pe deasupra lor 
ca pe o bucată de sticlă plată, cu un om la proră, omul de la 
cârma fiind vizibil doar de la brâu în sus, deasupra ecranului alb 
al podului, şi ambii atât de liniştiţi, fasci-nându-1 pe tânărul 
Powell într-o curioasă uitare de sine şi imobilitate. Era cufundat 
în liniştea generală, amintin-du-şi de cuvintele paznicului i, E o 
doamnă care nu trebuie deranjată,,!' şi repetându-şi alene; Nu va 
fi deranjată. Nu va fi deranjată”'. Apoi primele cuvinte rostite cu 


glas iare în dimineaţa aceea întrerupând ciudata linişte a 
plecării cu un strigăt strident; „Atenţie la parâma de colo!” îl 
făcură să tresară. Parâma vâjâi pe deasupra capului săul, unul 
din marinarii de la pupa o prinse şi, gata cu fascinația şi calmul 
spiritului care-l cucerise chiar în clipa plecării! Din. Acel 
moment şi două ore după aceea, când nava fu adusă în una din 
apele mai joase ale Tamisei, la un țărm aparent nelocuit, în 
apropierea unui fel de mic golf unde nu se vedea nimic decât 
două şalande ancorate, fiu-turând un steag roşu, Powell fu prea 
ocupat ca să se mai gândească la,. Doamna care nu trebuia 
deranjată” sau la căpitanul său - sau la orice altceva, în afară de 
imediatele sale îndatoriri. De fapt nu avu nici o ocazie să s0 
ducă la pupa s-au chiar să se uite într-acolo; dar când vasul fu 
gata să ancoreze, Powell, aruncându-şi privire”, în direcţia 
aceea, avu absurda impresie că Anthony caro era acolo sus, 
bineînţeles, şedea, în aceiaş; timp. 

— De ambele părţi ale luminatorului dinspre pupa vasului. 
Era prea ocupat ca să reflecteze asupi. A aceste. l: u. di, a 
acestui fenomen de vedere dublă, ca şi cmd ar fi băut prea 
mult. Îşi zâmbi lui însuşi. 

Cum se întâmplă adesea după zori cenușii, soarele răsări 
într-o caldă şi strălucitoare splendoare deasupra imensei şi 
blândei străluciri a estuarului lărgit. Fâşii de ceaţă pluteau în aer 
ca nişte trene de praf luminos, iar în orbitoarele reflexe ale apei, 
țărmurile aveau întunecimea transparentă a umbrelor, ridicate 
în chip misterios de jos, din adâncuri. Powell care navigase 
pornind din portul Londrei toată viaţa lui de tânăr marinar, rni-a 
spus că i-a fost dat atunci, înlr-un moment de viziune plină de 
vrajă, cam la un ceas puţin după răsăritul soarelui, ca fluviul să i 
se reveleze ca niciodată, întocmai ca o faţă frumoasă, adesea 
văzută mai înainte, dar care dintr-o dată îţi apare ca expresia 
unei tainice şi nebănuite frumuseți, al acelui ceva unic, 
aparţinând numai ei, dând naştere unei pasiuni miraculoase al 
cărei farmec va stărui mereu în amintire. Carena Vasului 
Ferndale îndreptân-du-şi capul spre est, prinse lumina 
răsăritului, astfel că vergele saâe înalte şi velatura fură scăldate 
într-o baie de roşu auriu, de la linia apei plină de sclipiri şi până 
Ja scripeteie din vârful catargului, licărind pefondul delicatei 
întinderi a mării. 


„E timpul să mâncăm ceva” spuse o voce lângă el. Sra 
domnul Franklin, ofiţerul secund, cu capul său înfundat între 
umeri şi ochi melancolici. Lasă oamenii să-şi ia prânzul continuă 
el şi cel mai târziu în jumătate de oră să se stingă focul în 
bucătărie ca să puâem aduce bord la bord şalandele cu 
explozibile. Hai tinere, nu-ii ştiu numele. Nu 1-am văzut pe 
căpitan, ci să-i vorbesr, de ieri de la prânz, când a alergat să 
caute un al doilea locţiitor pe undeva. Cum de te-a găsit?” 

Tânărul Powell, puţin intimidat, cu toată maniera 
prietenoasă a celuilalt, îi răspunse zâmbind, conştient că era 
ceva deosebit în această întrebare, firească la urma urmei, ceva 
plin de îngrijorare. Numele său era Powell şi fusese pus în calea 
acestui post de domnul Powell, înaltul funcţionar din marina 
comercială. Roşi. 

R., Ah, înţeleg. Dar ai reuşii să fii repede gala de drum. 
Paznicul mi-a spus, înainte de a pleca, că te-ai îmbarcat la unu. 
Noaptea. Eu n-am dormit la bord noaptea trecută. Nu. A fost o 
vreme când nu părăseam niciodată vaporul pentru mai mult de 
două ore, scara, chiar când eram la 

Londraj dar acum, când.'1 

Se opri, rotindu-şi ochii proeminenţi spre lânarul, spre 
străinul acela, între timp ii arăta drumul, conducându-l peste 
duneta de sub pupa, în lungul coridor la al cărui capăt era uşa 
salonului. Era închisă. Dar domnul Franklin nu merse aşa 
departe. După ce trecu de cămara, spre marea surpriză a lui 
Powell, deschise deodată o uşă din stingă coridorului. 

„Careul nostru,” spuse el, intrincl într-o cabină mica, 
goala, vopsită în alb, luminată mai ales de lucarne şi mobilată 
numai cu o masă şi două banchete, cu spătare movibile. „Te 
surprinde? De fapt nici nu e ceva obişnulH. 

Şi nici nu era astfel pe nava aceasta, înainte. E numai de 
când.” 

Se opri din nou. „Da. Aici vom lua masa. Dumneata şi cu 
mine, unul în faţa celuilalt, în următoarele douăsprezece luni 
sau mai mult - dumnezeu ştie cu câte mai mult! Când vremea e 
frumoasă, ofiţerul de serviciu ră-mine pe punte la ora meselor.” 

Nu vorbea chiar ca un astmatic, dar ca un om cu respiraţia 
scurtă şi cu sufletul (tânărul Powell nu putu să nu remarce) 
amarii de cine ştie ce tainică suferinţă. 


Era ceva destul de neobişnuit aci ca sa nu fie evident, 
chiar pentru inexperienţa lui Powell. Ofițerii ţinuţi în afara 
cabinei, împotriva uzanțelor serviciului şi apoi tonul ofițerului 
secund. Franklin nu părea sa se aştepte ca noul ofiţer sa fie 
foarte vorbăreţ. El făcu mai multe' remarci asupra fostului al 
doilea secund, deplângând accidentul suferit de acesta. Ciudat! 
Să se întâmple un asemenea lucru chiar în ajunu.! Plecării, 
„Clavicula şi un braţ fracturate, oftă -el. Trist, foarte! trist. N-ai 
observat, căpitanul era afectat? Da? Probabil; că era.” în faţa 
acelui obraz congestionat şi a acelor ochi îndureraţi, îndreptaţi 
spre el, tânărul Powell (trebuie să nu uităm că era un tinerel pe 
atunci), care nu-şi putea aminti nici un semn de vizibilă 
mâhnire, mărturisi, cu un zâmbet jenat că, datorită caracteiului 
subit cu care ii sosise acea norocoasă întâmplare, nu putuse 
observa starea de spirit a celorlalţi. 

„ Eram aşa de bucuros că am găsit în fine un vapor”, 
murmură el descumpănit de gravitatea stăpânită din înfăţişarea 
lui Franklin. 

„Pentru unu) miere, pentru altul fiere, remarcă secundul. 
Asta e adevărat chiar când nu e vorba de simple alimente. 
Bănuiesc că nici nu ţi-a trecut prin gând ca numai datorită unui 
afurisit de accident a fost scos din slujbă un om cumsecade!' 

Domnul Poweâl recunoscu sincer că nu se gândise la asta. 
Era gata să recunoască cum că e condamnabil din partea lui. 
Dar Franklin nu avea intenţia de a-l moraliza. Nici nu tăcu. 
Remarcă mai departe că fusese un timp când căpitanul Anlhony 
ar fi participat din plin la cel mai mic lucru ce s-ar fi întâmplat 
unuia din ofiţerii lui. Da, fusese un asemenea timp! 

„Si bagă de seamă, continuă el, lăsând pe farfurie o felie 
de pâine unsă cu unt pe jumătate consumată şi ri-dicând vocea, 
bietul Mathews era al doilea cu stagiul cel mai lung aici Ja bord. 
Primul sunt eu. Ela venit cu o luna mai târziu. Cam în acelaşi 
timp cu stewardul. Şeful echipajului şi tâmplarul au venit în 
călătoria următoare. Oameni de nădejde. Sunt încă aici. Nici un 
om de treabă nu 5-a gândit vreodată să părăsească nava 
Ferndale, decât dacă e un prost. Unii oameni de treabă sunt 
nişte proşti. Nu-şi dau seama când o duc bine. Mă gândesc la cei 
mai buni dintre cei buni. Oameni pentru care ai face orice Ei 
continuă ani întregi, apoi aşa. Dintr-odată.” 


Tânărul nostru prieten îl asculta pe secund cu un ciudat 
sentiment” de jenă. Pentru că s-ar fi zis că domnul Franklin 
gândeşte cu glas tare şi-l pune în delicata poziţie a cuiva care 
trage cu urechea fără voia lui. Dar mai era cineva în mica 
sufragerie. Era stewardul care venise cu un ibric de cafea cu 
coadă lungă şi şedea tăcut alături: un om cu o faţă palidă, de 
vârstă mijlocie, trăsături lungi, pleoape grele, o mustață 
soldăţească, comisie. Cu corpul strâns într-o haină scurtă, 
neagră, cu mânecile strimte şi cu picioarele-i lungi în pantaloni 
foarte strimţi, părea o siluetă tinerească, agilă, zveltă. Înainta 
dintr-odată, în-trerupând monologul secundului. 

„Mai doriţi cafea, domnule Franklin? E proaspătă şi 
fierbinte. Tocmai am sa servesc acum micul dejun în salon, iar 
bucătarul stinge focurile. Aşa că acum e prilejul duinne avo astr 
ă.” 

Secundul, care din cauza construcţiei lui deosebite, nu 
putea întoarce lesne capul, îşi răsuci uşor trupul îndesat şi îşi 
ridică ochii lui negri spre steward. 

„Şi preţioasa pereche a ieşit?” mârâi el. 

Stewardul, turnând cafea în ceaşca secundului, rosti prost 
dispus dar distinct: „Doamna nu era când am pus masa.” 

Urechile lui Powell erau destul de fine ca sa poată distinge 
ceva ostil în referinţa asupra soţiei căpitanului. Căci despre cine 
altcineva putea fi vorba? Stewardul adăugă cu un fel trist de 
corectitudine: Dar va ieşi, înainte de a intra eu să-i servesc. Nu 
face ea astfel de încurcături. Asta nu”. 

„Nu. Nu în felul ăsta,” admise Franklin. Apoi amândoi, el şi 
stewardul, după ce aruncară o privire spre Powell, străinul de pe 
navă, nu mai spuseră nimic, Dar aceasta fusese deajuns ca să-i 
trezească curiozitatea. Curiozitatea este în firea omului. 
Bineînţeles, nu era vorba de o curiozitate răuvoitoare care, dacă 
nu chiar firească, se întâlneşte destul de frecvent la oameni, şi 
poate mai frecvent la femei - în special când e vorba de o altă 
femeie; o femeie privită cu ochi răi. Căci cu ochi răi era sortită 
Flora de Barral să fie privită chiar şi pe mare. Da. De acea 
întunecime avea ea parte, negura care însoţeşte o femeie 
pentru care nu este nici un loc senin pe lume. Da. Nici chiar pe 
mare! 

Aceasta este situaţia patetică a femeii. Un bărbat poate 
lupta ca să-”şi găsească un loc în lume sau să piară. Dar rolul 


femeii e pasiv, orice ai spune, oricum ai încerca să denaturezi 
faptele din lumea asta, făcând aluzie la îiipsa de energie, de 
înţelepciune, de curaj. Fapt este că asproape toate femeile 
posedă aceste calităţi - într-un fel propriu al lor. Dar nu sunt 
făcute pentru atac. Trebuie să aştepte. Vorbesc de femeile care 
sunt cu adevărat femei. Şi nu e de nici un foâos să vorbim de 
ivirea unor ocazii favorabile. Ştiu că unele dintre ele vorbesc 
despre asemenea lucruri. Dar nu femeile adevărate. Acelea ştiu 
cum stau lucrurile. Nimic nu întrece o femeie adevărată în ceea 
ce priveşte o viziune clară a realităţii, aş spune o viziune cinică, 
dacă nu m-aş teme că-ţi rănesc simţămintele dumâtale 
cavalereşti - pentru care, fiindcă veni vorba, femeile nu sunt 
chiar atât de recunoscătoare pe cât ai crede, unor bărbaţi de 
felul dumitale. 

— Pe cuvântul meu. Marlow, strigai eu, pentru ce te repezi 
astfel la mine? N-aş folosi nici un cuvânt urât împotriva femeilor, 
dar ce drept ai să-ţi închipui ca mă aştept la recunoştinţă? 

Marlow ridică o mână împăciuitoare. 

— Ei. Hai, potaleşte-te! Îmi retrag cuvântul urât. 
Remarcrnd totuşi că cinismul îmi pare un cuvânt inventat de 
ipocriţi. Dar să lăsăm asta. Cit despre femei, ele ştiu că 
revendicările lor de prilejuri favorabile pentru a de veni ceea ce 
nu pot fi, ar fi la fel de rezonabile ca şi pretenţiile oamenilor de- 
a obţine nemurirea în lumea aceasta în care moartea este însăşi 
condiţia vieţii. Tre buie să înţelegi că nu vorbesc de existenţa 
materială. 

Aceasta e implicată în mod firesc; dar nu vei susţine că o 
femeie care, să spunem, s-a înrolat, de exemplu (au fost şi 
astfel de cazuri) şi-a cucerit locul în lume. A ob ţinut doar 
mijloacele de trai. 

— Ceea ce e foarte meri tuos, dar nu e chiar acelaşi lucru. 

Toate aceste reflexii care răsar din povestirea existenţei 
Florei de Barrai, sunt sigur că nu i-au trecut prin minte domnului 
Powell - aiu acelui domn Powell pe ca-re-1 ştim că face solitare 
croaziere de week-end la gurile Taniisei (cu misterioase dispariţii 
în golfuri singuratice” ci tânărului Powell, norocosul al doilea 
secund de pe vaporul Ferndale, comarudat (şi în mare parte 
posedat) de Roderick Anthony, fiul poetului - ştii. Un domn 
Powell mult mai zvelt decât e acum robustul nostru prieten, un 
domn Powell cu floarea inocenţei încă neştearsă complet de pe 


obrajii săi fragezi şi în stare nu numai de a fi tn-* teresat, dar de 
asemeni şi surprins de experienţa pe care l-o rezerva viaţa. Aşa 
se explică de ce atâtea lucruri au rămas atât de vii în amintirile 
lui. De exemplu, impresiile legate de primul său mic dejun la 
bordul navei FermZaâe, atât vizuale cât şi mintale, Ic păstrează 
atât de proaspete ca şi când ar fi fost de ieri. 

E lesne de înţeles că surpriza răsărea din inabilitatea de a 
interpreta corect semnele pe care experienţa (ea însăşi un lucru 
misterios) le dă înţelegerii şi emoţiilor noastre. Pentru că nu e 
niciodată mai mult decât atât. Experienţa nu ne intră niciodată 
în sânge şi în oase. Ra~ mine întotdeauna în afara noastră. De 
aceea privim cu mirare trecutul. Şi asta stăruie chiar atunci clnd, 
datorita experienţei vieţii şi înăspririi caracterului, ajungem la un 
punct când nimic din ceea ce ni se întâmplă rn acea clipită 
rapidă care e viaţa noastră, auzi, nimic nu ne mai surprinde. Nu 
pe moment, vreau să spun. Dar se întâmplă ca mai târziu să ne 
recăpătăm facultăţile cu exclamaţii de felul acesla: Ei bine, să 
fiu al dracului daca vreodată am.” şi asta e probabil din pricină 
ca însxişi lucrul care ar trebui să constituie trecutul demn de 
contemplat, e loarte uimitor când ai timpul - o imensă şi 
trecătoare clipă - să te gândcşti la el. 

Eram pe punctul de a-1 întrerupe pe Marlow când se opri 
el singur cu ochii pironiţi în gol sau, poate (n-aş vrea sa fiu prea 
sever cu el) asupra unei viziuni. Cam v/ea el obiceiul, sau 
defectul, unora din acele pendule *e pe cămin, care se opresc 
brusc în plin tic-tac. Dacă aţi avut vreodată dc-a face cu un 
pendul atins de o astfel de perversitate, ştiţi cât de enervantă 
esle o asemenea iprire. Pe mine mă enerva acum Marlow. 
Zâmbea uşor: n timp ce eu aşteptam. Ba chiar şi râse puţin. 
Atunci 

J. Spusei acru: 

— Trebuie să înţeleg că ai descoperit ceva comic în 
povestea Florei de Barral? 

— Comic! Exclamă el. Nu! Ce te face să crezi? A. 

Am râs, nu-i aşa? Dar nu ştii că lumea râde de absurdităţi 
oare sunt foarte departe de a fi comice? N-ai citit ulti- 

— Nile cărţi asupra râsului, scrise de filosofi, de psihologi? 

Sunt o mulţime. 

În privinţa asta. Răspunsei eu impacientat, aş spune că s- 
au scris o mulţime de prostii asupra râsului şi asu pra lacrimilor 


de asemenea, Se spune, continuă orgolios Marlow, că râdem 
dintr-—un simţ de superioritate. Aşadar, observă că lumea râde 
de simplitate, de onestitate, de căldura sentimentelor, de 
delicateţea inimii sau a comportării, pentru că prezenţa acestor 
trăsături în caracterul unui om îl pune adesea în situaţii dificile, 
crude sau absurde care ne fac pe noi, ma joritatea, care în 
general nu avem parte de aceste parti cularităţi, să ne simţim în 
mod agreabil superiori. 

Vorbeşte pentru dumneata, i-ani spus. Dar ai deşco perit 
cumva aceste frumoase lucruri în povestea aceasta; sau ţi le-a 
dezvăluit domnul Powell al dumitale în vor birea lui simplă? Vi s- 
a întâmpâat să râcleti împreună, cu un râs bun. Sănătos? Hai! 
Spune. Marlow, te mai dor coastele de atâta râs? 

Marlow nu se supără de felul zeflemitor în care-i vorbisem. 
Era foarte serios. 

— Nu mi-ar place să improvizez despre toate acesteaj 
continuă el cu amuzantă prudenţă, dar era o situaţie deajuns de 
încordată ca să-i ofere lui Powell multe sur prize - niciuna din ele 
scandaloasă în ea însămi, dar de-un efect cumulativ care făcea 
ca ansamblul să fie de neuitat pe măsură ce i se vădea fiecare 
detaliu. Şi prima surpriză nu întârzie să vină când explozibilele 
(cărora le datora şansa pripitului său angajament) - casete cu di 
nămita şi butoiaşe cu praf de puşcă - fiind luate la bord, 
boeaporlul principal întărit pentru călătorLa pe mare, bu catârul 
readus la funcţiile lui, ancora ridicată şi remor cherul 
înconjurând promontoriul pe la sud şi cu soarele admcindu-se 
limpede şi roşu în pârtia purpurie a cana lului, se du? E la pupa. 
la datorie, ce-i drept, dar cu destul răgaz co sa respire în voie 
pentru prima dată, în acea zi agitată a plecării. Pilotul, care mai 
era încă la bord, îi aruncă mai întii o privire tăcută, apoi făcu o 
remarcă insignifiantă, înainte de a-şi relua mersul tgale. Încolo 
şi-ncoace între timonă şi compas. Poâşi luă modest locul la 
pupă. Observase prin luminator un cap cu o şapca 

L233] cenuşie. Dar când, după câtva timp, traversă de 
cealaltă parte a punţii, descoperi ca nu era nicidecum capul 
căpitanului. Băgă de seamă părul cărunt şi creţ de la ceafă. Cum 
putuse să iacă o asemenea greşală? Dar la bordul unui vapor 
plecat de la țărm nu „ de aşteptat să dai peste un străin. 

Powell trecu pe lângă omul acela. Un obraz uscăţiv, supt, 
cu buzele strmse, privind ţinta spre îndepărtata coastă franceză, 


vagă ca o sugestie a întunecimii solide, drept în faţa lor, dincolo 
de lumina serii reflectată de nivelul apelor, ele insele devenind 
mai întunecate decât cerul. O privire, prin care Povtrebui să 
treacă şi trecu cu o ocheadă iute, notând r emis cată linişte a 
omului. Trecerea lui nu tulbură ochii aceia mai mult decât dacă 
ar ti fost imaterial ca o fantomă. Şi această nesocotire a 
persoanei lui îi produse lui Powell o impresie ciudată. Cine putea 
fi bătrlnui acela? 

Era atât de curios încât se aventură să-l întrebe pe pilot, 
încet. Pilotul arăta să fie un tip de treabă, de felul iui, binevoitor, 
sentenţios. Fusese la masa, jos, în cabina principală şi avea 
ceva de spus. 

„Acela? Ciudat tip - nu? E tatăl doamnei Anthony. l-^am 
fost prezentat în cabină, la ora micului dejun, îl cheamă Smith. 
Mă întreb dacă e în toate minţile. Se pare că îl iau cu ei. Nu 
iprea arată fericit. 

— Aşa e?” 

Apoi, schirnbând brusc tonul, dori ca Powel să cheme 
marinarii pe punte şi să înceapă pilotarea navei. „Eu va 
părăsesc într-o jumătate de ora. O să aveţi timp deajuns să 
aflaţi totul despre bătrânul domn” adăugă el râzând gros. 

În emoția lui d-e a da primul ordin ca ofiţer deplin 
răspunzător, tânărul Powell uita într-o clipă însăşi existenţa 
bătrânului. În zilele următoare, ocupat de a lua contact cu 
vaporul, cu oamenii de pe vas, cu îndatoririle lui, în. Perioada 
plină de griji a instalării, curiozitatea lui îu adormită, penţ.ru că, 
desigur, puţinele cuvinte ale pilotului n-o stinsese. 

Această instalare i-a fost uşurată datorită caracterului 
prietenos al superiorului său imediat - secundul. Powell nu putu 
rezista să nu-1 simpatizeze pe omul aceia îndesat şi chel, cu o 
siluetă comică, cu faţa lui stacojie şi cu ceva patetic în felul de 
a-şi roti ochii negri foarte imobili, în capul aparent nemişcat; 
omul care cu atâta tact era gata să-i ia competenţa drept de la 
sine înţeleasă. 

Nimic nu poate fi mai liniştitor pentru un tânăr care-şi ia 
pentru prima oară activitatea în primire. Cum în privinţa lui 
mintea îi era liberă, domnul Powell avea timp destul ca să 
observe pe cei din jurul său, cu un ochi prietenos, Foarie 
timpuriu, chiar de la începutul călătoriei, el şi descoperise, cu - 
oarecare amuzament, că menajul căpitanului Anthony nu era 


privit cu ochi buni de cei cărora el le spunea în gândul lui 
„Vechea gardă”. 

Aceştia aveau privirile ciudate şi pline de regret, iute* 
naţiile, gesturile imor oameni care văzuseră alte „timpuri, mai 
bune. Ce importanţă putea avea lucrul acesta peritru şeful 
echipajului sau pentru tâmplar, Powell nu putea înţelege. Totuşi, 
cei doi făceau fete lungi şi aruncau priviri duşmănoase spre 
pupa. Bucătarul şi stewardui puteau fi mai direct interesaţi. Dar 
stewardui obişnuia să spuie, de câte ori se ivea prilejul, „O, ea 
nu ne dă de lucru în plus” cu o mare corectitudine, dar în felul 
cel mai trist. Era un om cam tăcut, cu un mare simţ al valorii lui 
personale” eare-l făcea să vorbească cu prudenţă. Bucătarul, 
irn om curat cu favoriţi blonzi şi care era numai de trei ani pe 
vapor, părea să se sinchisească cel mai puţin. Era ştiut că se 
interesase de vreo două ori dacă unele din bucatele preparate 
de el plăcuseră soţiei căpitanului. Aceasta s-a considerat ca o 
lipsă de loialitate faţă de sentimentele celorlalţi. 

Nemulțumirea secundului era însă cel mai uşor de în-* 
teles. După cum i-a spus lui Powell, înainte ca prima săptămână 
a călătoriei să se termine: Nu te poţi aştepta să mă simt 
încântat c-am fost aruncat afară din salon, ca şi când n-aş fi 
destul de bun să stau la masă alături de femeia aceea., Dar se 
grăbi să adauge: „Să nu crezi că-i acuz pe căpitan. Nu e un om 
de care să te poţi plânge. Dar dumneata, domnule Powell, eşti 
prea tânăr ca să înţelegi astfel de lucruri.” 

Câtva timp după acsea, la sfârşitul unei conversații de 
acelaşi fel, el o lungi puţin mai mult, repetând: „Da 

Dumneata eşti prea tânăr ca să înţelegi lucrurile astea. 

Nu spun că n-ai avea destulă judecată. Te descurci foarte 
bine aici. Malţ mai bine decât m-am aşteptat, deşi mi-a plăcut 
de la început cum ie prezinţi.” 

Era o noapte mângâiată de vânturi alizee, sub un cer 
catifelat, smălţuit: o puzderie de stele urmăreau umbrele mării, 
sclipind misterios pe urmele vaporului; în timp ce fâşhtul 
adormitor al apei era ca un comentariu somnoros al înaintării 
navei. Domnul Powell îşi exprima satisfacția printr-un râs pe 
jumătate sfios. Secundul urmă: Şi, bineînţeles, dumneata n-ai 
cunoscut vaporul ăsta aşa cum era înainte. Era pentru noi mai 
mult decât un cămin. Era ca nici un alt vapor: iar căpitanul 
Anthony ca nici un alt comandant cu care să navighezi. Vaporul 


nici acum nu e altfel. Dar înainte n-aveai nici o grijă în privinţa 
lui - şi nici a căpitanului. Nu. Întv-adevăr, nu era nimic care sa te 
neliniştească.! 

Tinărul Powell nu putea înţelege ce era acum neliniştilor. 
Seninătatea paşnicei nopţi părea imensă ca întregul spaţiu şi 
durabilă ca însăşi eternitatea. E adevărat că marea e un 
element nesigur, dar nici un marinar nu-şi aminteşte acest lucru 
în prezenţa puterii ei fascinante, cum nici un îndrăgostit nu se 
gândeşte la proverbiala nestatornicie a femeilor. lar domnul 
PoweU, fiind tânăr, se gândea cu naivitate că însurătoarea 
comandantului, nu putea avea motiv de nelinişte în situaţia lui. 
Îmi închipui că pentru el. Viaţa, nu atât a lui cit a celorlalţi, era 
ceva liniştit, de felul basmelor ce se sfârşesc cu. Şi pe urmă au 
trăit mereu fericiţi”. Suntem creaţiile lecturilor noastre uşoare 
cu mult mai mult decât se bănuieşte în genera], într-o lume care 
se laudă a fi ştiinţifică şi practică şi în posesia unor teorii 
indiscutabile. Powell simţea mai mult acest lucru pentru că 
comandantul vasului pe mare este o creatura îndepărtata, 
inaccesibilă, ceva asemănător unui prmt din. Basme, singur în 
Mul lui, nedepinzând de nimeni şi căruia nimeni nu-i poate cere 
socoteală, decât nişte (puteri practic invizibile şi atât de distante 
încât pot fi pri_ ca supranaturale din cât ştie de regulă despre 
ele. Restul echipajului. 

Astfel că nu înţelegea atitudinea îndurerată a secundului - 
sau mai curând o înţelegea în mod obscur, ca rezultat al unor 
simple cauze ce nu-i păreau adecuate. Ar fi alungat toate 
acestea din gândurile lui cu un dispreţuitor: „Ce dracu îmi pasă 
mie? K' dacă soţia căpitanului n-ar fi fost aşa de tânără. Când a 
văzut-o prima dată, a fost ca un şoc pentru el. Avea unele idei 
preconcepute în privinţa soțiilor de căpitan de vas, idei care, în 
timp ce nu credea ceea ce vedea cu ochii, îl făceau să deschidă 
ochii mari. Se holbă la ea până ce soţia căpitanului observă şi îşi 
întoarse faţa. Soţia căpitanului! Fetişcana aceea întinsă pe un 
şezlong şi învelită cu pleduri. Soţia.! In gând i se tăie respiraţia. 
Nu-i trecuse niciodată prin minte că o soţie de comandant ar 
putea fi descrisă altfel decât ca voinică sau slabă, veselă sau 
morocănoasă, dar întotdeauna matură şi, In comparaţie cu 
vârsta lui, chiar bătrână. Dar asta! Era un fel de tulburare 
morală, ca şi când ar fi descoperit un caz de răpire sau ceva tot 
atât de surprinzător, înţelegi ca nu e nimic rnai tulburător dccâl 


răsturnarea unei idei preconcepute. Fiecare dintre noi aranjează 
îumea în acord cu propriile lui idei despre potriveala lucrurilor. 
Să vezi o fată. Acolo unde imaginaţia ta mediocră aşezase o 
femeie relativ bătrână. Devine unul din cele mai puternice 
şocuri. 

Mariow tăcu, zâmbindu-şi sieşi. 

Powell e impresionat, după toţi aceşti ani, numai când îşi 
aminteşte, continuă el cu o voce amuzată, dar nu ironică, îmi 
spunea chiar mai deunăzi, pe un ion în care parcă mai rămăsese 
ceva din prima sa uimire: „Dar ce, părea atât de tânără, atât de 
fetiţă, încât m-am uitat în jurul meu să văd o femeie care ar fi 
putut fi nevasta căpitanului, deşi ştiam bine că nu mai era nici o 
femeie pe bord în călătoria aceea”, în cea precedentă se pare că 
venise soţia stewardu-lui, ca îngrijitoare pe lingă doamna 
Anthony; dar de data aceasta nu mai fusese angajată, nu ştia 
nici el de ce. Doamna Anthony! Dacă n-ar fi fost soţia 
căpitanului, s-ar fi referit la ea, în gâncilul lui. ca îa o puştoaică, 
îşi spunea. Bănuiesc că trebuie să existe un fel de divinitate 
ocrotitoare în jurul unei soţii de căpitan (deşi de necrezut) care îl 
oprea să-i aplice această dispreţuitoare etichetă, chiar în taina 
gândurilor lui. 

La-am întrebat când se întâmplase asta; şi mi-a spus că la 
trei zile după plecarea lor, chiar când ieşiseră din canal - pentru 
a fi mai precis, începuse vântul şi o vreme umedă, neplăcută. El 
venise sus la pupa, simțindu-se încă foarte străin şi 
neexperimentat ca ofiţer, trebuia să-şi ia cartul. S-o vadă pe ea, 
i se păru tot atât de neaşteptat ca şi când ar fi văzut o fantomă. 
Când ea îşi întoarse capul, Powell se reculese şi îşi aplecă ochii. 
Ceea ce putu să vadă atunci, în apropierea şezlongului pe care 
sta întinsa, fu o pereche de picioare lungi şi subţiri, terminate cu 
ghete negre. De unde conchise că „bătrânul domn” care purta o 
şapcă cenuşie ca a căpitanului şedea lingă ea, fiica lui. In primul 
moment de uimire se opri pe loc, cu urmarea că acum se simţea 
foarte jenat că-şi trădase surprinderea. Dar nu putea face cale- 
ntoarsă şi s~o ia ia fugă. Venise acolo la datorie. Aşa că, cu 
ochii încă aplecaţi, trecu pe îângă ei. Numai când ajunse la 
cârrnă îşi ridică privirea. Ea îi era ascunsă de spătarul scaunului, 
dar putea vedea pe posesorul picioarelor lungi şi bătrâne, 
aşezate pe luminator. Obrazul ras, gura subţire şi strânsă, cu 
câte o scobitură la fiecare colţ, cu şuviţele de păr cărunt ce 


ieşeau de sub şapca de tweed şi se ondulau uşor peste gulerul 
hainei. Sta uşor aplecat asupra doamnei Anthony dar nu-şi 
vorbeau. Căpitanul Anthorty, mergând cu un pas săltăreţ şi 
grăbit de cealaltă parte a pupei, privea drept înaintea lui. 
Tânărul Powell ar fi putut crede că nici de prezenţa lui 
comandantul său nu-şi dădea seama. Dar ştiu că nu e aşa şi de 
aceea petrecu o oră cât se poate de neconfortabilă, sttnd 
nemişcat lingă compas, până ce căpitanul se opri din pasul lui 
grăbit şi cu un efort aproape vizibil şi cu voce joasă făcu o 
remarcă asupra vremei. Dar înainte ca Powell, care era surprins, 
să poată găsi un cuvânt ca să răspundă, căpitanul şi pornise din 
nou în drumul lui fără sfârşit şi cu privirea aţintită înainte. Și 
până la sunetul clopotului pentru cină, liniştea domni peste 
pupă, ca o vrajă nefastă. Căpitanul mergea în sus şi-n jos, 
privind drept înaintea lui, timonierul pilota privind în sus, la vele, 
bătrânul domn de pe lucarnă privea în jos spre fiica lui - iar 
domnul Powell, după cum îmi mărturisi, nu ştia unde să 
privească, simțindu-se ca şi când s-ar fi amestecat în treburile 
altora - ceea ce era absurd, în cele din urmă; îşi aplecă ochii pe 
busolă, refugiindu-se, în. Gând, în ia-teriorul cutiei busolei. Se 
simţea mai înfrigurat decât ar fi trebuit să fie de amurgul rece 
care cădea peste verdele murdar al mării din adâncimile unui 
cer complet înourat. Un vânt schimbător mătura pustiul 
întunecat, iar vaporul târât, ca şi când ar fi vrut cineva să-i 
împiedice mersul, părea să înainteze încet, prin smu cituri, 
împotriva valurilor care-i măturau coastele, cu un sunet ca un 
mârâit ameninţător, Tânărul Powell se gândea că acesta e cel 
mai trist aspect de seară al mării, pe eare-1 văzuse vreodată. Fu 
bucuros când la sunetul gongului ceilalţi ocupanţi ai pupei o 
părăsiră. Mai întâi căpitanul, cu o mişcare bruscă în mersul său 
spre scară şi neuitându-se măcar o singură dată spre soţia lui şi 
tatăl acesteia. Cei doi se ridicară şi se îndreptară şi ei spre 
scară, bătrânul domn foarte drept, cu şuviţele-i subţiri 
împrăştiate uşor în jurul cefei şi purtând pe braţ pledurile. Fata, 
care era doamna Anthony, cobori prima, întunecatul amurg îi 
învăluia fata. Trecând, îl privi pe Powell. El observă că era foarte 
palidă. Poate că frigul. Bătrânul se opri o clipă, subţire şi băţos, 
în faţa tânărului şi, cu o voce joasă dar destul de distinctă, însă 
fără nici o intonaţie anunie - nici măcar de interogare, spuse: 
„Sunteţi noul ofiţer secund, cred.” 


Domnul Powell răspunse afirmativ, întrebându-se dacă 
aceasta era o abordare prietenoasă. Observase că ochii 
domnului Smith aveau un fel de privire interioară, ca şi cum î-ar 
fi displăcut şi ar fi disprețuit tot ce-1 înconjura. Soţia căpitanului 
dispăruse pe scări. Domnul Smith spuse „Ah!” şi aşteptă puţin 
până să puie o altă întrebare cu vocea sa lipsită de curiozitate. 

„Cunoşteaţi pe cel care a fost înaintea dumneavoastră?” 

— Nu; spuse tânărul Powell, n-am cunoscut pe nimeni de 
pe navă până la îmbarcare”. 

„Era mult mai în vârstă decât dumneavoastră, de două ori 
vârstă dumneavoastră, poate chiar mai mult. Avea părul cărunt. 
Da. Sigur că mai mult.” 

Vocea joasă, reţinută, încetă; dar bătrânul nu se mişcă. 
Adăugă: „Nu e ceva neobişnuit?” 

Domnul Powell fu surprins nu numai de faptul că era 
angajat într-o conversaţie, dar şi de caracterul ei. Se poate să fi 
fost sugestia cuvântului rostit de bătrân, dar era clar că în 
momentul acela îşi dădu seama de ceva neobişnuit, nu numai în 
această întâlnire, dar Sn jurul lui, în privinţa tuturor, în întreaga 
atmosferă, însăşi marea, cu scurte străfulgerări de spumă 
izbucnind ici şi colo în depărtările întimecate, neschimbătoare a 
şi sigura mare, care apără pe om de toate pasiunile, afară de 
propria-i mânie, părea ciudată privirii fugare pe care el o aruncă 
în direcţia vântului, unde linia orizontului, ştearsă, nu mai oferea 
ochiului nici o limită liniştitoare, în amurgul difuz care se 
sfârşea. Şi înainte ca înourata noapte să-şi coboare misteriosu-i 
văl, apărea imensitatea spaţiului încă vizibil - aproape palpabil. 
Tânărul Powell o simţea. O simţea în sentimentul brusc al izolării 
sale; puternica şi credincioasa navă a primei sale cunoaşteri, 
redusă la o mică pată, ceva aproape nedesluşit, simplu suport 
pentru tălpile, celor două picioare ale lui, în faţa acestui 
neaşteptat bătrân care devenise dintr-odată articulat, într-un 
univers ce se întuneca. 

li trebui un moment sau două ca să prindă sensul 
întrebării. Repetă încet: „Neobişnuit. A, vă referiţi îa un om mai 
în vârstă. ca secund pe un vapor. Nu ştiu. Sunt mulţi dintre noi 
care nu avansează. Presupun că n-ă avansat”. 

Celălalt, cu capul puţin aplecat, avea aerul că ascultă cu 
mare atenţie. 

„Si acum. Spuse el, a fost internat la spital”. 


„Aşa cred. Da. Îmi amintesc că aşa a spus căpitanul 
Anthony la biroul maritim.4* „Poate chiar pe moarte, 
continuă bătrânul, cu tonul lui grijuliu. Şi poate chiar bucuros să 

moară”. 

Domnul Powell era destul de tânăr ca să se îniioare la o 
astfel de sugestie, care suna confidenţial şi înspăimân-tător în 
umbra amurgului. Spuse tăios că nu era probabil, ca şi când ar fi 
apărat absenta victimă a accidentului de o răutăcioasă 
calomnie. De fapt, se simţea indignat. Celălalt scoase un râs 
scurt, înăbuşit, oarecum împăciuitor. Al doilea gong se auzi sub 
pupă, la care sunet bătrânul făcu o mişcare dar zăbovi. 

„Ceea ce am spus n-a fost în serios, murmură el, cu acel 
ciudat aer de frică de a nu fi surprins vorbind. Nu în cazul 
acesta. Eu îl cunosc.1” 

Ocazia, sau mai curând lipsa de ocazie pentru această 
conversaţie ascuţise percepțiile candidului ofiţer de pe Fernăale. 
Era sensibil la cea mai slabă nuanţă de ton şi simţi că acel „eu îl 
cunosc” ar fi trebuit urmat de un „nu mi-era prieten”. Dar după 
cea mai scurtă întrerupere posibilă, bătrânul domn continuă să 
murmure distinct şi liniştit: Pe cită vreme dumneavoastră nu 1- 
aţi văzut niciodată. Totuşi după ce veţi străbate atâţia ani prin 
câţi am trecut eu, veţi înţelege cum un eveniment care pune - 
capăt existenţei cuiva, poate să nu fie cu totul nebinevenit. 
Desigur, sunt şi accidente stupide. Şi chiar şi atunci nu e nevoie 
să te superi prea tare. Ce înseamnă să ţi se ia viaţa? Asta se 
face repede. Dar ce ai crede despre simţămintele unui om 
căruia i s-a furat viaţa? Care a fost frustrat de viaţă, bagă de 
seamă!,, încetă brusc şi rămase tăcut destul de mult timp 
pentru ca uimitul Poweâl să bâiguie un indistinct: Ce vreţi să 
spuneţi? Nu înţeleg.” Apoi, cu un încet „Noapte bună” făcu 
câţiva paşi şi se cufundă prin umbra scării în lumina lămpii de 
jos, care nu ajungea mai sus de turnul scării. 

Ciudatele cuvinte, tonul prudent, întreaga persoană, 
lăsară o puternică tulburare în mintea domnului Poweâl. incepu 
să străbată puntea într-o mare confuzie mintală. Se simţea cu 
totul descumpănit. Fără doar şi poate erau vorbe stranii. Şi apoi 
acel ton şoptit şi prudent, de parc-ar fi fost pândit de careva, era 
mai mult decât straniu. Tânărul ofiţer ezită dacă să calce regula 
disciplinei stabilită pe orice vapor, dar până la urmă nu putu să 


reziste tentaţiei de a pune mâna pe o altă fiinţă omenească şi 
vorbi omului de îa cârmă. 

„Ai auzit ce mi-a spus domnul acela?” '„Nu, domnule 
secund”, răspunse marinarul liniştit. Apoi, încurajat de 
slăbiciunea arătată de ofiţerul său, se grăbi să adauge: „Un tip 
ciudat, domnule secund”. Aceasta era o încercare, dar cum 
domnul Powell, ocupat eu propriile lui păreri, nu spunea nimic, 
se încumetă mai departe: „Sunt mai curând ca nişte pasageri. 
Se văd adesea pasageri ciudaţi”. 

„Cine sunt ca nişte pasageri? U întrebă Powell aspi'U. 

„Pai cum cine, ăştia doi, domnule secund.” 

Capitolul Ul nnmoni 

Tiânarul powell se gândea în sinea lui ti 

; Au observat şi marinarii”, în adevăr, atitudinea căpitanu-| 
lui faţă de soţia sa şi de tatăl ei reţinea atenţia. Păreau! Că sunt 
nişte pasageri nu prea cordiali. Dar poate că n-al fost 
întotdeauna astfel. Căpitanul trebuie să fi fost abătut; de ceva 
anume. 

Când mâhnitul Franklin veni pe punte, domnul Powell făcu 
o remarcă în legătură cu ceea ce-l preocupa. Căci curiozitatea îi 
fusese stârnită. 

Secundul mârâi: „Găseşti? A fost abătut? Ha?” îşi încheie 
haina groasă până sus la gât şi numai după aceea adăugă un 
posomorit: „Ah! Aşa se pare” descurajator pentru continuarea 
conversaţiei. Dar nici o încurajare nu 1-ar fi determinat pe noul 
ofiţer să meargă pe calea confidenţelor. Era o prudenţă 
instinctivă. Powell nu ştia ce îl îndemnase să păstreze pentru 
sine conversaţia avută cu domnul Smith. Dar curiozitatea lui nu 
slăbea. Puțin timp după aceea, ieşind din nou din cart, în cursul 
unei convorbiri, menţiona cu totul ca din înthnplare pe tatăl 
doamnei Anfhony şi încercă să afle de la secund cine este. 

L, Ar trebui un om isteţ ca să ail-e asta, după cum stau 
lucrurile acum la bord, spuse domnul Franklin, neaşteptat fle 
comunicativ. Prima dată când l-am văzut a fost când >a adus 
ea aici, foarte aproape, cu o birjă, într-o dimineaţă pe îa 
unsprezece şi jumătate. Căpitanul venise devreme la bord şi era 
jos, în cabina pregătită pentru el. Ţi-am spus ca dacă ai nevoie 
de căpitan pentru ceva, trebuie să loveşti cu piciorul în partea 
de la babord a punţii? Asta aşa e. Vaporul ăsta nu numai că nu 
seamănă cu ceea ce a fost înainte, dar nu seamănă cu nici un 


alt vapor. Ai auzit dumneata vreodată, să se afle cabina 
căpitanului la babord? Ambele cabine de la pupa au fost 
rearanjate ca un afurisit de palat. O echipă de lucrători de la una 
din cele rnai luxoase case din. West-End s-au învârtit pe aici 
vreo două săptămâni, cu tapiserii şi mobile, ca şi când ar fi venit 
regina cu noi. Bineînţeles, cabina de la tribord este dormitorul 
numărul unu, dar bietul căpitan se caţără fa babord, pe o 
cuşetă, ca în caz, că avem nevoie de el pe punte, noaptea, 
doamna Anthony să nu fie deranjată. E nervoasă! Ptiu! O femeie 
care se mărita cu un marinar şi se hotărăşte să vie pe mare, 
trebuie să lase nevricalele la o parte, bagă de seamă! Dar nu-i 
nimic. Imediat ce am văzut birja în-torcând colţul pe lingă 
antrepozite, 1-am anunţat pe căpitan că soseşte doamna la 
bord. El mi-a răspuns, dar văzând că nu vine, am coborât eu pe 
pasarelă ca s-o ajut să coboare din trăsură. Dar ea a sărit 
tulburată, fără să-mi atingă braţul, sau fără măcar să spuie un 
„mulţumesc” sau „bună dimineaţa”, sau altceva; s-a întors spre 
trăsură şi atunci bătrânul tip a ieşit şi el încet. Nu-l observasem 
în interiorul trăsurii. Nu mă aşteptasem să văd pe nimeni. Asta 
sn-a făcut să tresar. Ea a spus: „Tatăl meu - domnul Franklin”. 
Bătrânul se uită fa mine ca o bufniţă. „Bună ziua domnule”, i-am 
spus. Amândoi arătau ciudat. Păreau de parcă li s-ar fi întâmplat 
ceva pe drum. Niciunul din ei nu se mişca, iar eu aşteptam. 
Căpitanul se arătă pe dunetă, L-am văzut privind peste bord 
apoi a dispărut. Credeam că vine să-i întâmpine la țărm, dar el 
coborâse iar în cabină. Atunci, văzând că nu vine, am spus: „Să 
vă ajut să urcați la bord, domnule”.,: La bord î, spuse el, într-un 
fel proG' cc. La bor J!”., Scara nu e prea faimoasă, dar e tare',, 
am Cvitinuat eu, văzându-l ca se cam teme de ea. Şi doar nu 
părea an bătrân decrepit. Poţi să-1 vezi şi dumneata cum arata 
Drept ca un stâlp şi încă cu destulă viaţă în el. Dar nu făcea nici 
o mişcare, iar eu începusem să mă enervez. Atunci ea înainta. 
„O! Mulţumesc, domnule Franklin. Am să-l a] at eu pe tata să se 
suie.'* Am rămas paf - să fiu dat la o parte în felul ăsta! Îşi făcu 
loc între mine şi el fără măcar să mă privească. Atunci am 
renunţat. Ce crezi? M-am letras. I\u238? 

— Aş îi şaiţ la bord imediat şi i-aş fi lăsat acolo pe chei, să 
vi c sau să stea cit or pofti, dar blocau drumul. Nu puteam să-i 
dau la o pai te. Dracu ştie ce era cu ci. E „x stătea locului, palidă 
ca moartea, vorbindu-i foailc repede. El se făcu roşu ca un 


curcan - să fiu al dracu”u dacă nu-i aşa. Un moşneag arţăgos, 
te asigur. Şi un so: răa. Dar nu-i nimic. Nu puteam auzi ce-i 
spune d. u d punea destulă forţă ca s-o facă să tremure. Se 
părea - s”> părea, bagă de seama! Că el n-ar li vrut să se suie 
la bord. Dar, bmeintd.es, nu putea fi asta. Ştiu ea Kae Si. şi 
atunci ea 1-a apucat de braţ, ca vrind să-l conducă Sau mai 
curând să-l împingă. Eu stăteam deoprate, la QFi-e“u-c 
tustanta. Do ce să fi plecat? Erani doritor să niă îiVurc ia bord 
imediat cp mi-ar fi dat posibilitatea. Nu | ţmean să aad ceea ce-i 
şopica ea. Dar nu puteam nici să-l mă eternizez acolo, aşa că 
făcui o mişcare ca să trec pe., lingă ei dacă se putea. Şi aşa s-a 
făcut că am auzit câteva'j cuvinte Bătrâriul spunea ceva urât 
despre a fi, sub călcâiul,] cuiva. Apoi spuse,. N-am nevoie de 
acest sacrificiu”. Ce însemna asta, n-aş putea spune. Ceea ce-i 
sigur e că se certau. Ea se uită peste umăr şi, văzând că mă 
aflam aşa aproape de ei, nu ştiu ce-a putut să-i spuie la ureche 
că 1-a convins brusc. Mă privi şi el şi se suiră împreună atât de 
repede încât, dnd am a] uns şi eu pe punte, abia am avut timp 
să vad uşa interioară a culoarului închizându-se ' ~i urma lor. 
Ciudat - nu? Dar dacă n-ar fi decât ciudat n, r fi nimic, în cursul 
după-amiezii sosiră la bord bagajele loi în cufere noi. La miezul 
nopţii am pornii. Şi să fiu a dracului dacă ştiu cine sau ce era 
sau este. N-ani putu să aflu. Na, nu ştiu. Tot ce ştiu, e că o dată, 
cu ani în urmă când nvam dus cu un prieten să vedem Derby-ul, 
afl văzut coborând dintr-o trăsură un tip care arăta exact ca 
acest misterios tată. 

Toate acestea, secundul, cu ochii] ui proeminenţi, le 
spusese cu tristeţe şi nemulţumire, cu pauze între fraze, în 
uşorul murmur al mării. Era pentru el un fel de amară plăcere să 
aibă un ascultător proaspăt în acest nou venit, căruia să-i repete 
toate motivele de supărare şi bănuială, discutate şi repetate 
fără slârşit între credincioşii subalterni ai căpitanului Anthony. 
Era evident o mare uşurai e pentru spiritul lui tulburat care îl 
făcea să uite că ar ii fost de dorit puţină prudenţă faţă de un om 
complot străin. Dar, în adevăr, cu domnul Poweâl nu era nici un 
pericol. La început, toate lamentările acestea îl amuzau, dar 
după aceea, reflectând asupra lor, se lăsă impresionat; şi cum 
cu timpul impresia devenea tot mai puternică, şi hotărârea lui 
de a o păstra închisă în sine deveni mai puternică. 

Ceea ce uşura lucrurile, făcându-l să-şi ţie hotărârea 


— Era că sentimentul lui Poweâl de amuzată surpriză faţă 
de ceea ce îl izbise la început ca o simplă absurditate, nu era 
neînsoţit de indignare. Anii lui erau prea puţini, poziţia 

Jui, prea nouă. Sprijinirea pe propria sa părere încă nu 
destul de fermă ca să-i permită să şi-o exprime cu vreun 
rezultat oarecare. Şi atunci - la ce-ar fi folosit, şi unde era 
necesitatea? 

Totuşi, lucrul acesta, familiar şi misterios totodată, îi 
ocupa imaginaţia. Solitudinea mării intensifică gân-durile şi 
faptele experienţei cuiva care pare să se afle în însuşi centrul 
lumii, aşa cum corabia care-l poartă rămâne totdeauna silueta 
centrală a orizontului rotund. Poweâl îi privea pe apopâecticul 
secund cu ochi bulbucaţi şi pe posomoritul steward, ca pe nişte 
victime ale unei speciale şi tainice forme de nebunie care le 
otrăveşte viaţa. Dar pentru asta nu le acorda simpatia lui. Nu. 
Această ciudată durere a lor trezea în el un fel de uimire 
bănuitoare, Odată - şi era tot noaptea - căci ofiţerii de pe Fern- 
dale făcându-şi cartul, şi în cart, cum se făcea pe vremea aceea, 
aveau doar puţine ocazii pentru schimb de păreri 

— O dată spun, îndesatul domn Franklin, bizară şi greoaie 
siluetă sub stele (obişnuite martore ale izbucnirilor lui), îl întrebă 
cu o bruscheţe care nu era aspră decât în felul ei simplu: „Cred 
ca n-ai părinţi în viaţă? 

Domnul Powell îi spuse că. În adevăr, îi pierduse ambii 
părinţi încă din fragedă copilărie. 

„Mama mea încă trăieşte, declară domnul Franklin, pe un 
ton care arăta mulţumirea lui pentru acest fapt, Bătrâna 
doamnă se ţine bine. Bineînţeles, are nevoie ţie un trai 
confortabil. Unşi femei trebuie să-i poarte cineva de grijă şi dacă 
e vorba de aşa ceva, apoi las' pe mine. Aş spune că dacă nu se 
ţinea aşa de bine. Aş fi plecat şi m-aş fi însurat. Totuşi nu ştiu. 
Noi, marinarii, n-avem -timp să ne ocupăm de noi în nici un fel. 
În orice -caz, cum bătrâna trăieşteaş putea spune că nu m-am 
uitat la nici o fata toată viaţa. Nu că nu mi-ar fi plăcut societatea 
femeilor la vremea mea, adăugă el cu patetism, în timp ce albul 
ochilor lui bulbucaţi străluci amoros sub cerul nopţii senine. Mi- 
ar fi plăcut chiar foarte mult, aş putea spune.” 

Domnul Powell se simţea ”xnuzat; şi cum aceste comu 
nicări -aveau loc numai când secundul nu era la datorie, n-avea 
nimic de obiectat. Prezenţa lui în. Prima jumătate de oră sau 


mai mult, făcea ca timpul de cart a lui Powell sa treacă mai 
repede. Dacă superiorului său nu-i păsa că | îşi pierde o parte 
din orele lui de odihna, nu era treaba | lui Powell. Franklin era un 
tip modest. Intenţia lui nu era | sa se laude cu sentimentele 
filiale. L „Bineînţeles, vorbesc de societatea femeilor 
respectabile, explica el. Cât despre celelalte, nici în clin, nici în 
mânecă. ' Nu judec comportarea nimănui, dar un tlnăr bine 
crescut ca dumneata, ştie că e mai bine să te ţii deoparte.” 

Scoase un suspin adânc., Aş vrea ca mama căpitanului 
Anthony să fi avut o viaţă mai lungă, ca şi bătrâna mea. Ar ii 
trebuit atunci ca el să-i poarte de grijă şi ar fi făcut asta foarte 
bina. Căpitanul Anthony e un om cumsecade şi asta l-ar fi 
salvat de la cea mai nebunească,, , 

Nu îşi termină fraza, care desigur era pe cale de a deveni 
aspră pe buzele lui. Domnul Powell îşi spuse „lar începe” şi ri. Se 
Uşor. 

„Nu înţeleg de ce sunteţi aşa de aspru cu căpitanul, 
domnule Franklin. Eu credeam că îi sunteţi prieten.” 

La aceasta domnul Franklin sări în sus. Nu era aspru. 
Departe de el aşa ceva. Prieten! Bineînţeles că şi era bun 
prieten şi slujitor credincios. II rugă pe Powell să înţeleagă că 
dacă -comandantului Anthony i-ar trece prin gând să încheie 
niâine un târg cu Necuratul, iar Necuratul ar fi bun. Faţă de 
comandant, el, Franklin, ar găsi în inima lui puterea de-a-1 iubi 
pe Necuratul de batirul căpitanului. Chiar aşa şi era. Pe de altă 
parte, dacă un sfânt, un înger cu aripi albe ar veni şi. 

Se opri din nou, ca şi când propria lui vehemenţă 1-ar fi 
înfricoşat. Apoi, cu o voce încordată, patetică, (pe care nu o 
ridica niciodată) observă că vorbele nu erau de nici un folos. 
Oricine putea vedea că omul era schimbat. 

„In privinţa asta, spuse Powel], mie mi-e imposibil să 
judec”. 

„Dumnezeule sfinte! Şopti secundul. Un tânăr deştept şi 
cult ca dumneata şi care ars o pereche de ochi şi destulă 
judecată! Aşa arata un om fericit? Ha? Vei fi dumneata tânăr dar 
nu eşti un copil; aş vrea să te aud spunând: Da.” 

Powell nu primi provocarea. Nu ştia ce să creadă despre 
vederile secundului. Totuşi, se părea că îi deschisese 
înţelegerea în oarecare măsură. Admise că, în adevăr, căpitanul 
nu arăta tocmai bine. 


„Nu tocmai bine, repetă jalnic secundul, crezi dumneata 
că un om cu o forţă ca asta poate să-şi trăiască viaţa? Încă n-ai 
multă experienţă în lumea asta, dar eşti marinar, spui c-ai mai 
fost pe trei-patru vapoare. Păi bine, ai văzut dumneata vreodată 
un comandant de vas să măsoare-n lung şi-n lat puntea tot 
timpul, de parcă n-ar şti ce are sub picioare? Ai văzut? Să fiu al 
naibii dacă nu cred că el uită unde se află. Bineînţeles că nu 
poate fi decât un marinar de niâna întâi; dar totodată e un noroc 
că mă are pe mine la bord. Eu acuma ştiu ce vrea şi fără să-rni 
vorbească. Ştii dumneata ca eu n-am primit nici un ordin de 
când am părăsit portul? Ştii că nu mi-a adresat o vorbă până ce 
nu i-am vorbit eu întâi? Eu! Primul său locţiitor, secundul sau de 
şase ani, cu care n-a avut nici o neînțelegere niciodată în tot 
acest timp. Da! Nici măcar o privire aspra. 

E adevărat că atunci când U fac să vorbească, e el. Cel de 
altădată, ochii lui pătrunzători, vocea sa amabilă. Nici n-ar putea 
fi altfel cu bătrânul său Franklin. Dar ce folos? Dacă şi ochii şi 
vocea şi toate sunt la depărtare de mile întregi. Pentru asta am 
mare grijă să nu-i vorbesc niciodată când puntea nu e liberă. 
Da! Numai noi doi şi marea. Boate crezi că aşa e bine? Singurul 
ofiţer secund pe care 1-a avut vreodată; domnule Franklin ici, 
domnule Franklin colo - când ceva mergea prost primul cuvânt 
pe care-l auzeai pe punte era „Franklin! U Sunt cu treisprezece 
ani mai în vârstă ca el - şi ai putea crede că totul e în regula, 
da? Numai noi, pe această punte pe care ne-am văzut prima 
dată - el, tânăr comandant, spunându-mi că e convins ca îl voi 
seconda foarte bine - noi doi şi treizeci şi unu de zile în largul 
mării, şi nu e de nici un folos! S-ar părea că vorbesc unui om 
care stă pe țărm. Nu-1 pot aduce înapoi. Nu pot ajunge până la 
el. Uneori mi se pare c-ar trebui să-1 scutur de braţ: „Treziţi-vă! 
Trezili-vă E nevoie de dumneavoastră, domnule căpitan!” 

Tânărul Powell recunoscu expresia unui sentiment sincer, 
un lucru atât de rar în lumea asta şi nu puica să nii simtă ceva 
asemănător respectului faţă de această izbucnire. Nu era un om 
zgomotos. Forma grotesca, Indesată, cu căpăţâna parca 
înfundată cu o măciuca între,. Umerii pătraţi, se mişca vag într- 
un spaţiu circumscris, li- ' niitat de cele doua butoaie legate 
strâns la balustrada din faţa de la pupă, fără gesturi, cu mâinile 
în buzunarele hainei, cu coatele lipite slrâns de coaste; iar 
vocea, fără rezonanţă, trecând de la mânie la dispreţ şi apoi: din 


nou, J fără un singur cuvânt mai puternic, la grăbita uşurare, | 
întreruptă doar de adânci inspiraţii de aer, ca şi când | vorbitorul 
ar fi fost sufocat de presiunea înăbușită a Jdurerii sale. 1 

Domnul Powell, deşi mişcat în oarecare măsură, nu erai în 
nici un caz convins. Şi tocmai când credea că lotul s-aj terminat, 
celălalt, agitându-se în întuneric, se făcu auziţi din nou, exploziv, 
tulburat, dar nu zgomotos, în liniştea” navei şi a deplinei păci a 
mării.] 

— Au făcut ceva! Dar ce? Ce poate fi? Nu poţi ghici? 

Nu ştii?” 

; Sfinle Dumnezeule! Tânărul Powell era uluit văzând că 
era un apel adresat lui. De unde naiba să ştiu?,, „Vorbeşti cu 
acea faţă albă cu ochi negri. Te-am văzut vorbind cu ea de 
atât'ea ori'. 

Tânărul Powell, simțind cum simpatia pentru secund îi 
scade, spuse doar atât că ochii doamnei Anthony nu erau negri. 
„AŞ dori din tot sufletul să nu şi-i fi pus niciodată pe 

căpitan, orice culoare vor fi având ripostă Franklin. Ea şi tipul 
bătrân cu fălcile scofâlcite care stă aplecat asupra ei şi se 
holbează la fata ei albă ca moartea, cu ochii lui galbeni - dracu 
să-i ia! Poate vei spune că nu are ochi galbeni.” 

Powell, indiferent la culoarea ochilor domnului Smith; făcu 
un gest vag. Gălbui sau nu. Pentru el era totuna. 

Secundul murmură ca pentru sine, Nu. Nu poate şti. Nu 
mai mult decâi un copilaş. Pentru asta ar trebui un cap mai 
matur.,, „Nici nu înţeleg ce vreţi să spuneţi'1, observă Powell cu 
răceală. 

„Şi chiar cel mai bun cap ar fi pus în încurcătură în faţa 
unui astfel de lucru dracului, continuă secundul murmurând; da, 
am auzit de femei care înnebunesc un bărbat într-un fel sau 
altul câiid îl au pe uscat. Dar să-şi aducă opera diavolească pe 
mare şi încă ţintind un astfel de om! E ceva ce nu pot înţelege. 
Dar pot veghea. Să bage dumnealor de seamă. 

— Zău aşa!” 

Silueta sa scurtă, incapabilă de a se apleca, fără 
flexibilitate, nu putea exprima descurajarea. Subit, se simţi 
foarte obosit; îşi tm picioarele plecând de la pupă. Inainte de a 
părăsi, după ce-şi sacrificase o oră din odihna sa, se adresă încă 
o dată tânărului nostru care sta lângă artimon într-o dispoziţie 
de indiferenţă faţă de ceea ce i se spunea, exprimată prin 


tăcere şi nemişcare. Franklin repetă că nu regreta faptul de a fi 
vorbit deschis despre această foarte serioasă chestiune. 

; Nu ştiu cât de serioasă, domnule secund, fu răspunsul 
sincer al lui Powell. Dar dacă credeţi că mi-aţi spus ceva [24D) 
nou, vă înşelaţi. E ceva despre care dumneavoastră nu puteţi să 
nu vorbiţi. E lucrul pe care-1 aud aproape mereu, de câad m-ani 
îmbarcat.” 

Spunând adevărul, domnul Powell nu intenţiona să 
efenseze. Era înţelept din instinct; simţea că este vorba 4e o 
chestiune serioasă şi care nu avea nimic dc-a face cu raţiunea. 
Nu dorea să-şi facă un duşman din secund. Dar domnul Franklin 
nu se simţi ofensat. Exprimării sincere a îui Powell, el îi răspunse 
cu egală sinceritate şi simplitate că foarte probabil, foarte 
probabil. Cu un lucru ca acesta, (vecin în vrăjitoria) care îl 
preocupa atât de intens, e de mirare că se mai putea gândi şi la 
altceva. Bietul om, trebuie să fi avut, în neliniştea gândurilor lui. 
Iluzia de a se găsi angajat într-o mare luptă cu forţa diavolului; 
căci ultimele lui cuvinte pe cmd cobora încet scara de la pupă, 
exprimau ciudata speranţă că totuşi îl va atrage fi pe el. pe 
Powell, „de partea noastră”. 

Domnul Powell - numai imaginează-ţi un tânăr neprefăcut, 
asaltat în felul acesta în largul mării - răspunse doar printr-un 
încurcat şi stuvjenit zâmbet, care reflecta exact starea sufletului 
său nevinovat. Apoplecticul secund, aflat la jumătatea drumului 
în jos, urcă din nou trei trepte ale scării de la pupă. Păi cum? 
Sigur că da. Un tânăr cumsecade, se aştepta secundul, nu poate 
sta deoparte văztnd un om, un bun marinar şi încă propriul său 
co-naandant, la ananghie, fără să ia poziţie împotriva unei 
perechi de pe uscat care,. Domnul Powell îl întrerupse 
impacientat, întrebându-1 care era ananghia? 

„La ce faceţi aluzie?” strigă el, cu o inexplicabilă. 

Enervare. 

„Nu-mi place să-1 ştiu acolo, jos, singur cu cei doi, ţopti 
Franklin în mod impresionant. Pe cuvântul meu ~ă im-mi place. 
Numai Dumnezeu ştie ce se întâmplă acolc. Nu râde. A fost 
destul de rău în ultima călătorie, cî-^c1 doamna Brown avea o 
cabină la pupa, dar acum e şi mai râu. Mă simt înfricoşat. Uneori 
nu pot dormi gândindu-rnă la el, singur acolo, despărţit de noi 
toţi.” 


Doamna Brown era soţia stewardului. Trebuie să ştii ea 
puţin după vizita la familia Fyne (cu toate urmările ei), Anthony 
a primit o ofertă să plece la insulele Hebride şi să aducă acasă 
încărcătura unei nave care, deteriorată într-o ciocnire, sau 
eşuată; îşi găsise refugiu la St. Michel şi era condamnată acolo. 
Roderick Anthony avea legături care-i puteau face rost de astfel 
de slujbe plătite. Astfel că Flora de Barral avu o călătorie de 
numai cinci luni, o simplă excursie, ca primă probă pentru viaţa 
pe mare. lar Anthony, încercând să fie cât mai atent, o 
convinsese pe aceasta doamnă Brown, soţia credinciosului său 
Steward, să vie cu ei, drept cameristă a miresei lui. Dar pentru 
vreun motiv sau altul, acest aranjament n-a continuat. lar 
secundul, chinuit de nedefinite alarme şi presimţiri, regreta. 
Regreta că Jane Brown nu mai e pe vapor ca reprezentantă a 
credincioşilor slujitori ai căpitanului Anthony, să urmărească în 
linişte ceea ce se întâmplă în acea parte a vaporului pe care 
acest fatal mariaj o închisese vigilenţei lor. Atunci fusese 
excelent, căci aceea era o femeie de încredere. 

Powell nu găsea nimic excelent în ceea ce părea să fie un 
serviciu de spionaj, dar în simplitatea lui spuse că, desigur, 
doamna Anthony ar fi fost bucuroasă să mai fie o femeie la 
bord. Se gândca la femeia cu faţa albă şi cu aer de fetiţă, care îi 
părea lui că avea nevoie să fie îngrijită. Nevinovatul tânăr o 
privea întotdeauna, nu ca pe o femeie matură, ci ca pe o copilă 
încă. 

„Ea! Bucuroasă! Doar ea e aceea care o concediase. Nu 
voia pe nimeni pe lângă cabina ei. Doamna Brown e sigură de 
asta. Aşa i-a spus şi soţului ei. Poţi întreba pe steward şi să auzi 
ce are el de spus despre chestia asta. De aceea nu-mi place. O 
femeie capabilă, care-şi cunoştea serviciul. Dar nu. A trebuit să 
plece. Pentru nici o vină, bagă de seamă. Căpitanului îi era 
ruşine s-o concedieze. Dar nevasta asta a lui - da, preţioasa 
pereche 1-a convins. Nu pot vorbi cu el un minut, la pupă, fără 
ca pungaşul acela să nu-şi facă şi el apariţia. Am să-ţi spun eu 
ce este. Am auzit o dată - Dumnezeu mi-e martor că n-am tras 
cu urechea, numai că el uitase că mă aflam de cealaltă parte a 
luminatorului cu sextantul meu - şi 1-am auzit, ştii cum stă 
atârnat peste scaunul ei şi vorbeşte fără să deschidă gura cum 
se cuvine - da, am prins cuvântul exact. Se referea la căpitan, 
spunând: Temnicerul”. Temni. T.!” 


Franklin se întrerupse cu un blestem profanator. Un timp 
îndelungat domni tăcerea şi slabul, uşorul ruliu al vaporului, 
lunecând în faţa vântului alizeu de Nord-Est, părea să fie un leac 
liniştitor pentru a adormi bănuielile oamenilor care se 
încredinţează mării. 

Se auzi un suspin adine, urmat de vocea secundului care 
întreba cu tristeţe dacă acesta e modul în care se vorbeşte 
despre un om căruia îi doreşti binele. Nu mai era nevoie de nici 
o altă dovadă ca ceva era în neregulă. Aşadar spera, în timp ce 
în sfârşit se îndepărta, că domnul Powell va fi de partea lor. De 
data aceasta domnul Powell nu mai răspunse printr-un zunbet 
încurcat. 

Tânărul ofiţer era din ce în ce mai surprins de natura ab. 
Surdelor revelații ce-1 asaltau şi care creau o anumită 
atmosferă în largul mării. E dificil pentru noi să înţelegem cit de 
mare şi completă era inexperienţa lui, pentru noi cei care n-am 
pornit în larg de la o mică şcoală particulară, la vârsta de 
paisprezece ani şi noua luni! Rezemat în cot de arlimon şi alH de 
nemişcat încât timonierul de la cârmă av fi putut să-l bănuiască 
(şi probabil că îl bănuia chiar), de crima de-a fi adormit la 
datorie, el încerca sa înţeleagă „lucrul acela'1 cu simplele lui 
noţiuni de psihologie. Pentru ce dracu se frământă ei atât? Se 
întreba cu o nerăbdare uluită şi dispreţuitoare. Dar, oricum,. 
Temnicer” era o ciudată denumire s-o dai cuiva; nepoliticoasă, 
duşmănoasă, josnică, îi părea rău că domnul Smith e vinovat în 
această chestiune pentru că, adevărul trebuie spus, fusese în 
oarecare măsură sensibil de a fi fost luat în seamă de tatăl 
doamnei Anthony. Tinerii apreciază acest fel de recunoaştere, 
care este cea mai subtilă formă de măgulire pe care vârsta o 
poate oferi. Domnul Smith găsea ocaziile de a-1 întâlni pe 
punte. Remarcile lui erau uneori stranii şi enigmatice. Fără 
îndoială că era un bătrân excentric, Dar de aci şi până la a da 
ginerelui sau (de care nu se apropia niciodată pe punte) 
denumiri duşmănoase, pe la spate, era un pas mare. 

Şi domnul Powell se mira. 

Pe când îmi povestea toate acestea - aici Marlow îşi 
schimbă tonul - eu mă miram încă şi mai mult. S-ar $ zis că 
nenorocirea îşi înseamnă victimele pe frunte, pentru a-şi atrage 
repulsia mulţimii. Nu mă gândesc la numărul lor. Doi oameni se 
pot comporta ca o mulţime; trei. Cu atât mai mult, atunci când 


emotivitatea lor e angajata. Părea ca fruntea Florei de Barral e 
însemnată. Oare fata asta se născuse ca să fie mereu o victimă? 
Să fie totdeauna antipatizată şi strivită ca şi când ar fi fost prea 
bună pentru lumea asta? Sau prea lipsită de noroc - deoarece şi 
asta se consideră adesea ca un păcat. 

Da, mă miram şi mai mult, deoarece ştiam mai multe 
despre fată decât domnul Powell - chiar dacă era vorba numai 
de adevăratul ei nume; şi mai multe despre căpitanul Anthony - 
chiar dacă numai faptul că era fiul unui delicat poet erotic, de un 
temperament deosebit de rafinat şi autocratic. Da. Cunoşteam 
poveştile lor îmbinate, pe care domnul Powell nu le cunoştea. 
Capitolul acesta, capitolul mării, care se deschidea pentru mine 
cu noi personaje, ca sentimentalul şi apopleclicul ofiţer secund 
şi morocănosul steward, oricât do uimitor ar fi lost pentru el, ora 
cu atât mai uimitor pentru mine ca factor al unei serii ce urma 
capitolului din afara Hotelului Oriental, capitol în care am jucat 
şi eu un rol. Conslclerând declaraţiile ei de atunci şi înţeleptele 
mele observaţii, situaţia de care mi se vorbea acum era ceva cu 
totul neaşteptat. Ea avusese intenţii buno şi eu, desigur, la fel. 
Căpitanul Anthony, pe cât am putut înţelege de la micul Fyne - 
era bine intenţionat, în măsura în care asemenea nobile cuvinte 
pot fi aplicate obscurelor personaje ale acestei istorii, eram cu 
toţii animați de cele mai nobile sentimente şi intenţii. Marea era 
acolo oferindu-le adăpostul soli-titudinii ei, liberă de sugestiile 
meschine ale uscatului. Eram îndreptăţit aşadar să mă mir de 
ceea ce se înlâmplase. 

Sper ca, dacă 1-ar fi observat, Powell mi-ar fi iertat 
zâmbetul de care mă făceam vinovat în clipa aceea, Lumina din 
cabina micului său cuter era slabă. Şi zâmbetul meu de 
asemenea slab. Slab şi fugitiv. Viaţa fetei aceleia mi se 
înfăţişase ca o aventură tragicomică, cel mai trist lucru din 
lume, limecmd între un râs sincer. Şi lacrimi orgolioase. Da. 
Faptele cele mai triste şi mai obişnuite şi. Fiind obişnuite, poate 
cele mai vrednice de mila noastră fără rezerve. 

Realitatea pur umană e capsbiiă de lirism, dar nu de 
abstracţiune. Nimic nu va servi înţelegerii sale decât evidenţa 
înlănţuirii raţionale a personajelor şi faptelor. Şi, începând cu 
Floia de Barral, în lumina amintirilor mele, eram sigur că ea cel 
puţin trebuie să fi fost pasivă; pentru că acesta este în mod 
necesar rolul femeilor, această aşteptare a soartei pe care unele 


dintre ele, şi nu cele mai inteligente, o acoperă cu zadarnicele 
aparenţe ale agitaţiei. Flora de Barral nu era excepţional de 
inteligentă, dar era în întregime feminină. Era pasivă (şi asta nu 
înseamnă inanimată) în împrejurări în care simplul fapt de a fi 
loMieie era deajuns ca să-i dea o ocultă şi supremă semni-f. 
Raţie. şi era răbdătoare, ceea ce e esenţa puterii vizibile,! 
Angibile. A femeii. De asta eram sigur. Nu îndurase destule? 
Totuşi e atât de adevărat că germenul distrugerii s: ă şi 
aşteaptă în noi, muritorii, chiar în însăşi sursa puterii noastre de 
a îndura, încât putem muri de prea multă putere de a suferi ca 
şi de prea puţină. 

Acesta era cursul gândurilor mele. Şi aveam în gând, de 
asemeni, ziua când am văzut-o prima dată jucându-pe sau 
poate comunicmd serios cu posibilităţile iniei prăpăstii. Dar nu 
1-am întrebat îngrijorat, pe domnul Powell, ce i se în-^ tâmpiase 
doamnei Anthony pină la urmă, L-am lăsat să povestească mai 
departe, în propria sa manieră, simțind că, ' indiferent cit de 
ciudate erau faptele pe care avea să le dezvăluie, eu puteam fi 
sigur că ştiu mult mai mult decât a ştiut el vreodată sau decât a 
putut ghici. 

Marlow tăcu timp îndelungat. Părea nesigur, ca şi când s- 
ar fi temut să nu îi spus ceva care să depăşească înţelegerea 
mea. Eu, intenţionat, nu dădeam nici un semn. 

înţelegi? Întrebă el 

Perfect, am răspuns. Eşti un adevărat expert în 
problemele psihologice. Asta e ca una din acele istorioare cu 
piei roşii, în care nobilii sălbatici răpesc o fată, iar cinstitul 
pădurar, cu cunoştinţele sale incomparabile, le ia urma şi citeşte 
semnele soartei fetei într-o urma de picior ici, o ramură rupta 
colo, o brățară -căzută ipe jos. Mi-? N plăcut întotdeauna astfel 
de istorisiri. Dar spune mai departe. 

Zâmv cu indulgență la gluma mea. 

— Nu e tocmai o poveste pentru copii, continuă el. Dar să- 
ţi spun mai departe. Semnul, cum îi spui dumneata, nu prea era 
mănos, dar foarte mult la subiect şi când domnul Powell auzi (la 
un moment dat m-ara simţit obligat să-i povestesc) când auzi că 
o cunoscusem pe doamna Anthony înainte de a se mărita, că 
într-o oarecare măsură am fost confidentul ei. Căci nu poţi nega 
că într-o oarecare măsură. Ei bine, să spunem că am aruncat o 
privire înăuntru. O tinără fată, ştii, e ca un templu. Treci pe lingă 


el şi te-întrebi ce misterioase ritualuri se petrec acolo înăuntru, 
ce rugăciuni, ce viziuni? Cei privilegiați, iubitul, soţul, cărora li s- 
a dat cheia sanctuarului, nu ştiu s-o întrebuinţeze. Cât despre 
mine, fără să cer şi fără nici un merit, printr-o simplă întâmplare, 
mi se permisese să privesc prin u? A pe jumătate deschisă şi 
văzusem cea mai tristă profanare posibilă, strălucirea tinereţii 
zdrobită, un spirit nici umilit, nici încă insensibilizat, dar aruncat 
într-o confuzie disperată de o cruzime gratuită: încrederea în 
sine distrusă, iar în locul ei, o nelinişte resemnată, o jalnică 
asprime (şi toate astea în mod simplu, aproape naiv) în faţa 
dificultăţilor materiale şi morale ale situai, iei. Pasiva suferinţă a 
celui fără noroc! 

Mă întrebam: oare nu se terminase încă nenorocul acela? 
Nenoroc care e ca ura unor puteri invizibile, interpretată, 
concretizată şi încărcată cu jigniri prin acţiunile oamenilor. 

După cum îţi poţi imagina, domnul Powell făcuse ochii 
rnari auzindu-mi declaraţia. Dar era plin de amintirile de pe 
nava Ferndale şi ciudăţenia faptului de a fi amestecat în ceea ce 
se petrecea la bord numai pentru că numele lui era şi numele 
unui căpitan de port, îl ţinea într-o stare de uimire care făcea ea 
alte coincidente, oricât de incredibile, să nu pară atât de 
surprinzătoare la urina urmei. 

Această uimitoare întâmplare era ntât -âe prezentă în 
mintea lui încât îl făcea să se simtă mereu ca şi când s-ar fi găsit 
acolo prin înşelăciune. Şi accsi sentiment era atât de jenant, 
încât ii încuraja să înfrângă teama pe care i-o inspira răceala 
căpitanului. Dorea m-şi descarce sufletul, îmi închipui că 
tinereţea lui îi era ele mare ajutor. 

A, da! Tinereţea e o forţă. Chiar căpitanul Anthony avea s- 
o observe, ca şi când 1-ar îi înviorat vederea a ceva neprihănit, 
nesperiat, neînrăit de suferinţe. Sau poate chiar noutatea 
acestei feţe la bordul navei, unde de ani de zile vedea aceleaşi 
feţe, îi atrase atenţia. 

Dacă într-o zi îi scapă o vorbă către noul său al doilea 
secund sau numai îl privi, nu ştiu; dar domnul Powell prinse 
ocazia, oricare ar fi fost ea. Căpitanul, care pornise dar se opri 
clin veşnic grăbita sa plimbare, îşi descreţi fruntea imediat, îl 
ascultă până la urmă şi atunci râse puţin. 

„Aha! Aşa stau lucrurile. Şi ai simţit că trebuie să-mi spui 
adevărul.” „Daj domnule căpitan.'4 „N-are importanţă cum ai 


ajuns la bord, spuse Ah-| thony. Apoi. Arătând că nu era chiar 
aşa de absent faţă, de ceea ce se petrece pe vas, cum 
presupunea Franklin,: adăugă: Foarte bine. Se pare că te împaci 
bine cu toţi”, spuse în felul lui scurt şi grăbit, cu privirea 
departe, pe mare, ca de obicei. 

„Da, domnule căpitan.” 

Powell îmi spuse că, privind la L&ta puternică pe care se 
întorsese expresia aceea rătăcită, avu pornirea, din vreun 
confuz simţământ prietenesc, să adauge: „Mă simt foarte fericit 
aici la bord, domnule comandant.” 

Privirea iute, hotărâtă cu care îi răspunse căpitanul îl făcut 
să se simtă jenat şi chiar să se retragă puţin înapoi. Căpitanul 
privea ca şi când arti uitat înţelesul cuvântului. „Dumneata ce? 
O, da. Dumneata. Bineînţeles. Fericit. De ce nu?” 

Aceasta fusese abia murmurat şi, în clipa următoare” 
Anthony şi plecase, cu pasul lui întins, cu privirea îndreptată 
spre mare, departe de vaporul său. 

Tntr-adevăr, un marinar priveşte de obicei spre marile 
depărtări; dar în ca*zul căpitanului Anthony era - după cum se 
exprimă Powell - ceva deosebit, ceva anume? Ca o evitare a 
durerii sau a tentaţiei. Odată ce o observsi, ' era foarte evidentă, 
înainte, simţeai numai o pronunţată 

Ciudăţenie. Nu că Anthony - se grăbi Poweli să explice -= 
bu vedea lucrurile aşa cum le-ar fi văzut un comandant. Dovada 
era că chiar cu acea ocazie, el dori dintr-odată; după o perioadă 
de mers în tăcere, să se dea drumul tuturor velartr aiurii or şi 
continuă cu alte remarci asupra acelor vele, când doamna 
Anthony, urmata de tatăl ei, apăru în capa] scării. Se instala în 
şezlongul ei sub vânt, ' lângă luminator, ca de obicei. După care, 
căpitanul se întrerupse scurt din ceea ce tocmai spunea şi 
imediat cobori. 

L-am întrebat pe Powell dacă Anthony şi soţia lui stăteau 
vreodată de vorbă pe punte, îmi spuse că nu - sau în orice caz 
nu schimbau mai mult de câteva cuvinte. Era o oarecare rezervă 
între ei. Aşa de exemplu, chiar în ocaziaaceea, când doamna 
Anthony veni pe punte; se priviră unul pe altul; ochii căpitanului 
o urmăriră în adevăr, dar nu-i vorbi; nu se apropie de ea şi după 
acea tăcută schimbare de priviri, părăsi puntea fără să-şi mai 
întoarcă ochii spre ea. 


L-am întrebat pe Powell ce-a făcut după ce căpitanul 
plecase. 

„.„ M-am dus şi am vorbit cu doamna Anthony. M-am gândit 
că trebuie să-d fie foarte greu. Părea atât de străină pe vapor. 

„ „Şi tatăl ei era acolo, desigur?,, „întotdeauna, spuse Powell. 
Era acolo întotdeauna; stând pe luminator ca şi când ar fi păzit- 
o. Şi cred, adăugă el, că era îngrijorat pentru ea. Nu că ea ar fi 
arătat aceasta în vreun fel. Doamna Anthony era întotdeauna 
foarte liniştită şi privea pe fiecare drept în faţă. „Vorbeaţi mult 
împreună?” am continuat eu cu întrebările. 

„„ Ea mă lăsa mai degrabă pe mine să vorbesc, mărturisi 
Powell. Nu ştiu dacă o interesa prea mult, totuşi mă lăsa. 
Niciodată nu m-a întrerupt.” 

Toată simpatia domnului Powell se îndrepta spre Flora 
Anthony, nee de Barral. Era singura fiinţă omenească de la 
bordul acelui vapor mai tânără ca el, deoarece Ferndaie nu 
angaja băieţi tineri, echipajul era format numai din marinari 
încercaţi. Da! Tinereţea lor crease între ei un fel de legătură. 
Comportarea deschisă a domnului Powell 

— Întâmplarea 

A, da! Tinereţea e o forţă. Chiar căpitanul Anthony avea s- 
o observe, ca şi când 1-ar fi înviorat vederea a ceva neprihănit, 
nesperiat, neînrăit de suferinţe. Sau poate chiar noutatea 
acestei feţe la bordul navei, unde de ani de zile vedea aceleaşi 
feţe, îi atrase atenţia. 

Dacă într-o zi îi scăpă o vorbă către noul său al doilea 
secund sau numai îl privi, nu ştiu; dar domnul Powell prinse 
ocazia, oricare ar fi fost ea. Căpitanul, care pornise dar se opri 
din veşnic grăbita sa plimbare, îşi descreţi fruntea imediat, îl 
ascultă până la urmă şi atunci râse puţin. 

}, Aha! Aşa stau lucrurile. Şi ai simţit că trebuie să-mi spui 
adevărul.,, Da; domnule căpitan,” „N-are importanţă cum ai 
ajuns la bord, spuse Ahthony. Apoi. Arătând ca nu era chiar aşa 
de absent faţa de ceea ce se petrece pe vas, cum presupunea 
Franklin, adăugă: Foarte bine. Se pare ca te împaci bine cu toţi”, 
| spuse în felul lui scurt şi grăbit, cu privirea departe, pe] mare, 
ca de obicei. |, Da, domnule căpitan.” ( 

Powell îmi spuse că, privind la faţa puternică pe care se 
întorsese expresia aceea rătăcită, avu pornirea, din vreun 


confuz simţământ prietenesc, să adauge; „Mă simt foarte fericit 
aici la bord, domnule comandant.” 

Privirea iute, hotărâtă cu care îi răspunse căpitanul făcut 
să se simtă jenat şi chiar să se retragă puţin înapoi Căpitanul 
privea ca şi când ar fi uitat înţelesul cuvântuluf „Dumneata ce? 
O, da. Dumneata. Bineînţeles. Ferii cit. De ce nu?” 

Aceasta fusese abia murmurat şi> în clipa următoare! 
Anthony şi plecase, cu pasul lui întins, cu privirea îr dreptată 
spre mare, departe de vaporul său. 

Într-adevăr. Un marinar priveşte de obicei spre marile 
depărtări; dar în cazul căpitanului Anthony era - după cum se 
exprimă Powell - ceva deosebit, ceva anume? Ca o evitare a 
durerii sân a tentaţiei. Odată ce o observai, ' era foarte 
evidentă, înainte, simţeai numai o pronunţată ciudăţenie. Nu că 
Anthony - se grăbi Poweli să explice -= nu vedea lucrurile aşa 
cum le-ar fi văzut un comandant. Dovada era că chiar cu acea 
ocazie, el dori dintr-odată; după o perioadă de mers în tăcere, 
să se dea drumul tuturor velarlraiurilor şi continuă cu alte 
remarci asupra acelor vele, când doamna Anthony, urmata de 
tatăl ei, apăru în capul scării. Se instala în şezlongul ei sub vânt; 
lângă luminator, ca de obicei. După care, căpitanul se întrerupse 
scurt din ceea ce tocmai spunea şi imediat cobori. 

L-am întrebat pe Poweli dacă Anthony şi soţia lui stăteau 
vreodată de vorbă pe punte, îmi spuse că nu -sau în orice caz nu 
schimbau mai mult de câteva cuvinte. Era o oarecare rezervă 
între ei. Aşa de exemplu, chiar în ocaziaaceea, când doamna 
Anthony veni pe punte, ' se priviră unul pe altul; ochii 
căpitanului o urmăriră în adevăr, dar nu-i vorbi; nu se apropie de 
ea şi după acea tăcută schimbare de priviri, părăsi puntea fără 
să-şi mai întoarcă ochii spre ea. 

L-am întrebat pe Poweli ce-a făcut după ce căpitanul 
plecase. 

„ M-am dus şi am vorbit cu doamna Anthony. M-am gânuit 
că trebuie să-i fie foarte greu. Părea atât de străină pe vapor , 

: Şi tatăl ei era acolo, desigur?,, întotdeauna, spuse Poweli. 
Era acolo întotdeauna; stând pe luminator ca şi când ar fi păzit- 
o. Şi cred, adăugă el, că era îngrijorat pentru ea. Nu că ea ar fi 
arătat aceasta în vreun fel. Doamna Anthony era întotdeauna 
foarte liniştită şi privea pe fiecare drept în faţă.” „Vorbeaţi mult 
împreună?” am continuat eu cu întrebările. 


„Ea mă lăsa mai degrabă pe mine să vorbesc, mărturisi 
Poweli. Nu ştiu dacă o interesa prea mult, totuşi mă lăsa. 
Niciodată nu m-a întrerupt.” 

Toată simpatia domnului Poweli se îndrepta spre Flora 
Anthony, nee de Barral. Era singura fiinţă omenească de la 
bordul acelui vapor mai tânără ca el, deoarece Ferndale. Nu 
angaja băieţi tineri, echipajul era format numai din marinari 
încercaţi. Da! Tinereţea lor crease între ei un fel de legătură. 
Comportarea deschisă a domnului Poweli 

— Intim pi are& probabil că-i apărea ca deosebit de 
plăcută printre feţele mature, aspre, ursuze, sau chiar 
duşmănoase, pe care le vedea în jurul ei. Cu acea caldă 
generozitate a vârstei sale, Powell era de partea ei, ca să spun 
aşa. Chiar înainte de a şti că la bordul acestei nave era vorba de 
luat partea unora sau a altora şi în ce consta aceasta. Era vorba 
de o fată. O fată drăguță. BI nu-şi punea întrebări. Flora de 
Barral ca vârstă nu era mult mai tânără decât el: dar din vreun 
motiv oarecare, poate prin contrast cu noţiunea convenţională 
de soţie de căpitan, el n-o putea privi altfel decât ca pe o fiinţă 
extrem de tânără. Totodată, în afara de poziţia ei superioară, ea 
exercita asupra lui supremaţia aceea care o dă maturitatea unei 
femei asupra unui tânăr de aceeaşi vârstă cu ea. De fapt putem 
vede. A că, fără să îi avut vreodată mai mult de jumătate de ora 
de conversaţie consecutivă împreună şi cu toate distanţele 
dintre ei, sever păstrate, aceştia doi deveneau prieteni - sub 
ochii bătrânului, presupun. 

Cum a ajuns sa vorbească prima oară soţiei căpitanului, 
Powell o relatează în felul acesta. Era cu mult înainte de 
memorabila lui conversaţie cu secundul şi puţin după ce ieşiseră 
din canal. Era o vreme posomorită; vântul sufla vijelios. Ferndale 
naviga cu viteză redusă, drept înainte, aproape de navele ce se 
îndreptau spre pa-laie, doar mişcându-se prin apă, nimic mai 
mult, deoarece mi era nici un motiv de grabă, iar vremea se 
arăta amenințătoare. Pe la zece noaptea era singur la pupa, 
fiind de cart, stând nedezlipit la cârmă, lângă copastie şi privind 
fix în direcţia vuitului când, printre valurile albe ce se spărgeau 
sub cerul negru, desluşi luminile unui vapor. Le urmări câtva 
timp. Alerga desigur în faţa vuitului. ' Va trece foarte aproape, 
îşi spuse el. Apoi deodată simţi o mare neîncredere în nava oare 
se apropia. Vine drept Bpre noi, se gândi el. Nu era datoria lui să 


se dea la o parte din drum. Dimpotrivă. Şi îngrijorarea lui crescu 
cân4 fi. Şi aminti de cele patruzeci de tone de dinamită din 
corpu* navei Ferndale; nu era felul de încărcătură la care s te 
gândeşti cu indiferenţă în legătură cu o ameninţătoarei ciocnire. 
Se uită la cele două lumini mici în imensitatea î 11- 

1258] | întunecată, plină de furiosul zgomot al valurilor. 
Ele îl fascinau până când evidenţa lor îl convinse că reprezentau 
yn pericol. Ştia el bine ce trebuia făcut în faţa unei situaţii 
critice, dar simţea că trebuie să-l cheme imediat, pe căpitan. 

Traversă puntea dintr-un pas. Din imemoriabile obiceiuri şi 
uzanţe pe mare, camera căpitanului este situată în partea 
tribordului. Te-ai putea aştepta tot aşa de bine să vezi nasul 
căpitanului la ceafă pe cit te-ai aştepta să-i vezi cabina la 
babord. Powell uitase complet dispoziţiile date de şeful său. 
Zbură după cum am spus, bătu cu piciorul, apoi, punându-şi faţa 
la capacul marelui ventilator, strigă în jos: „Domnule căpitan, vă 
rog veniţi pe punte” cu o voce care nu tremura, nici nu era 
speriată; dar pe care am putea-o numi expresivă. Nu putea fi 
nici o îndoială asupra urgenţei chemării. Dar în loc de aşteptata 
alertă, Da, bine!” şi de zgomotul unei grabe acolo, ' jos, auzi 
doar o slabă exclamaţie apoi tăcere. 

Inchipuieşte-ţi mirarea lui! A rămas acolo, cu urechea la 
capacul ventilatorului, cu ochii pironiţi pe acele amenințătoare 
lumini laterale, dansând pe rafalele de vânt care măturau 
furioasa întunecime a mării. | se părea ca aştepta de o oră, dar 
nu trecuse decât mai puţin de un minut când zbieră în imensul 
tub; „Căpitan Anthony!” Un agitat, Ce este?,, rostit de vocea 
doamnei Anthony, fu tot ce auzi acolo, jos, şi paşi uşori, grăbiţi. 
Pentru ce nu încerca să-l trezească?! „Am nevoie de 
comandant” strigă el, apoi renunţă, alergând la scară, unde 
ardea o lumină* albastră, hotărî t să acţioneze singur. 

Pe drum aruncă o privire timonierului, a cărui faţă, ' 
luminată de lămpile de la cutia busolei, era calmă, îi spuse 
repede: Rămâi la cârmă. Atent la primul cuvânt, Răspunsul,. Da, 
da. Domnule secund” fu rostit cu o voce stăpânită. Apoi Powell, 
după ce strigă paznicul de pe punte să vie la pupa, alergă la 
bord să aprindă lumina albastră pe parapet. 

Un fel de ploiţă de scântei fu tot ce obţinu. Lumina (poate 
că afectată de umezeală) nu se aprinse. Timpul tuturor acestor 
acţiuni trebuie măsurat în secunde. Powell, îmi mărturisi că la 


acest eşec simţi o adevărată paralizie a gândirii, a vocii, a 
picioarelor. Caracterul neaşteptat al acestei neaprinderi îi 
copleşi facultăţile. Era singurul lucru pentru care imaginaţia sa 
nu era pregătită. Când se ridică de acolo, se gândi ca trebuie să 
acţioneze imediat, or altfel va urma o ciocnire şi explozia 
dinamitei, în care ambele nave vor fi aruncate în aer şi toate 
sufletele de la bord vor pieri într-o enormă flacără şi un 
îngrozitor tumult. Văzu catastrofa producându-se şi, în acelaşi 
timp, îna-inte de a putea deschide gura sau să-şi mişte 
picioarele, pentru a îndepărta viziunea, o voce lângă urechea 
lui, măsurata voce a căpitanului, spuse: „Nu se aprinde - ai? 
Arunc-o jos! Aleargă după torţă.” 

Resortul activităţii în domnul Powell se destinse cu marc 
forţă. Sari. Torta era păstrată sub scară, împreună cu o cutie de 
chibrituri pregătite să îie la îndemână. Aproape mai înainte de a- 
sl da seama că se mişcase, aluneca pe scări în jos. Puse mina pe 
bidon prin întuneric şi încercă sa aprindă un chibrit. Dar trebuia 
să apese suportul torţei pe piept cu un braţ, degetele îi erau 
umede şi ţepene, mâinile îi cam tremurau. Un chibrit se rupse. 
Un altul se aprinse. La flacăra lui văzu faţa albă a doam-” nei 
Anthony, puţin mai jos de el, stând pe treptele ca-^ binei. Ochii 
ei care erau foarte aproape de ai lui (el era într-o poziţie 
ghemuită, pe o treaptă mai sus) păreau sa ardă întunecaţi în 
lumina ce se stingea. Pe punte, vocea. Căpitanului ae auzi brusc 
şi neaşteptat de sarcastic.; Ar trebui să te grăbeşti dacă vrei să 
ajungi la timp”. 

„Dă-mi mie cutia”, spuse doamna Anthony, într-o şoaptă 
grăbită şi familiară, care părea amuzată, ca şi când ar fi fost doi 
copii făcând pozne în spatele unui zid. Fu bucuros că se oferise 
să-i ajute ceea ce-i păru foarte natural şi fără mofturi., lată! 
Ţine-o!” 

Mâinile li se atinseră prin întuneric şi ea luă cutia, ' în timp 
ce el ţinea torţa cu parafină în suportul ei de fier. Se gândi s-o 
previe „Feriţi-vă'.” Dar înainte de-a sfârşi vorba, flacăra izbucni 
cu violentă între ei şi el o văzu aruncându-se înapoi, cu un braţ 
acoperindu-şi fala, 

;) Alo” exclamă el. Dar nu putea să se oprească nici o 
clipă ca s-o întrebe dacă fusese rănită. Sări afară drept spre 
căpitan care luă torţa din mâna lui şi o ridică sus, deasupra - 
capului său. 


Flacăra puternică flutura ca un steag de mătase, arun-cind 
o lumină orbitoare şi furioasă, împletită cu umbre ce se mişcau 
deasupra pupei, lumkiând suprafeţele concave ale Velelor, 
strălucind pe balustrada albă, proaspăt vopsită. Tânărul Powell 
îşi întoarse privirea în direcţia vântului, cu respiraţia tăiată. 

Ciudata navă, şi mai neagră în bezna nopţii, nu părea să 
se mişte înainte, ci devenea doar din ce în ce mai distinctă drept 
la travers uitându-se la Ferndule cu un ochi verde şi unul roşu, 
care se legănau şi se agitau de parcă ar fi aparţinut capului 
zvăpăiat al unui monstru invizibil ce sta la pândă, în noapte, 
printre valuri. Un moment lung cit o veşnicie trecu şi deodată, 
monstrul care părea să ia forma unui munte, închise ochiul cel 
verde fără să fi clipit măcar. 

Domnul Powell răsuflă uşurat. Acum e „în regulă” spuse 
căpitanul într-o şoaptă liniştită. Dădu lui Powell torţa aprinsă şi 
trecu la cârmă să urmărească cum trecea ameninţarea 
distrugerii, venind orbește, cu privirea ei în parte colorată, dintr- 
o noapte oarbă, pe aripile unui vânt impetuos. | se putea 
distinge acum forma neagră şi alungită printre fâsiiâe 
şuierătoare de spumă ce se formau de-a lungul drumului ei. 

Ca întotdeauna când o navă merge împotriva vântului; 
pentru un privitor nu pare că se mişcă foarte repede; ci că 
înaintează încet în lungi şi tacticoase salturi şi pauze, în mijlocul 
valurilor ce o depăşesc. Numai când a trecut pe lângă pupa, cu 
un salut pentru Ferndale, viteza sa impetuoasă deveni aparentă 
ochiului. Cu lumina roşie închisă şi planând ca o umbră imensă 
pe creasta unui val, dispăru din faţa ochilor într-un mare balans 
înainte şi-n-napoi, topindu-se în spaţiul neluminat. 

„Cât pe ce să ne ciocnim, spuse căpitanul Anthony; cu o 
voce indiferentă, ridicată doar atât cât să fie auzită în rafalele 
vântului.,. Nişte orbi la bordul navei aceleia. Acum poţi stinge 
torţa.” [261] în tăcere, domnul Powell întoarse suportul stingând 
flacăra în bidon, aducând prin simpla răsucire a încheieturii 
mâinii lui, căderea întunericului asupra pupei. Şi, în acelaşi timp, 
dispăru şi din ochii minţii lui viziunea unei alte flăcări, enormă şi 
cumplită, ţâşniiă brusc şi violent dintr-o albă şi învolburată 
bucată de mare, lu-minând norii şi trimeţând în sus, în 
izbucnirea-i vulcanică, vergi zburătoare, cadavre, fragmente a 
două nave distruse, Urâtă viziune, Dar dispăru şi fu o mare 
uşurare. Mi-a spus că nici nu-şi dăduse seama cât de speriat 


fusese, nu în general, dar de acel lucru anume pe care 
imaginaţia sa îl evocase, până când totul a trecut. El îşi măsura 
spaima (căci frica e o mare tensiune) prin senzaţia de mare 
slăbiciune care-l cuprinse imediat după aceea. 

Merse la tambuchi şi, aplecându-se ca să puie torţa la 
locul ei obişnuit, văzu în întuneric ovalul palid şi nemişcat al 
feţei doamnei Anthouy. Ea şopti liniştit: SJSe întâmplă ceva? Ce 
este?,, „Acum totul a trecut' şopti şi el. 

Rămase aplecat, cu capul sub tambuchi, uitându-se 1; 
acel fantomatic oval alb. Powell se mira că ea nu alergase afara, 
pe punte. Rămăsese liniştită acolo, ceea ci denota curaj. 
Admirabilă stăpânire de sine. Nu era stupi ditate din, partea ei. 
Ştia că e vorba de un. Pericol iminen; şi, probabil, îşi dădea 
seama de natura lui. 

„Aţi stat aici, aşteptând ceea ce s-ar fi putut întâmpla,”! 

Murmură el cu admiraţie. 

„. Nu era cel mai bun lucru de făcut?” întrebă ea. 

E3 nu ştia. Poate. Mărturisi că el n-ar fi putut. Na. Carnea 
şi sângele lui n-ar fi putut suporta. Ar fi simţit că -trebuie să 
vadă ceea ce se apropie. Apoi îşi amlr^i că flacăra s-ar fi putut 
să-i pirjolcască faţa şi îşi exprimă îngrijorarea. 

Puțin. Nimic care să doară. Nu miroase a par ars?, Era un 
fel de veselie în vocea ei. Se poate să-i fi fost frică, dar nu 
fusese copleşita şi nu suferea de nici o reacţie. Aceasta confirma 
şi mărea, daca ar fi fost posibil, părerea bună pe care Powell o 
avea despre ea, ca despre o., iată straşnică”, deşi i se părea 
monstruos să se refere în astfel de termeni la soţia căpitanului. 
„Dar nu arată a soţie de căpitan” îşi spuse el atenuându-şi vina 
şi era gata să-i mai spuie ceva în legătură cu aprinsul torţei, 
când o alia voce se auzi, rostind unele cuvinte nedesluşite. 
Tonul lor era dispreţuitor. Venea de jos, din capul scării. Vocea 
venea din cabină. Şi singura voce care putea fi auzită în cabina 
principală, la ora aceea, era cea a tatălui doamnei Anthony. 
Indistinctul oval alb pieri din ochii domnului Powell atât de iute, 
încât îl luă prin surprindere. Pentru o clipă ramase atârnat la 
deschiderea tambuchiului şi acum că zvelâa ei formă nu mai 
astupa îngusta şi sinuoasa scară, vocile se auzeau mai tare de 
sus, dar încă nedesluşite. Bătrânul era enervat de ceva, iar 
doamna Anthony, îl îmblânzea,, după cum se exprimă Powell. Se 
îndepărtară de la piciorul scării, iar Powell plecă de lângă 


tanibuchiu. Totuşi credea că auzise cuvintele. Pierdută pentru 
mine”, înainte de a-şi retrage capul. Fuseseră pronunţate de 
domnul Smith. 

Căpitanul Anthony nu se mişcase din partea superioară a 
pupei. Rămăsese chiar în poziţia pe care o luase ca să 
urmărească cealaltă navă, trecând cu ruliu şi şuierături, 
întunecată, în tumultul valurilor care o urmau. Nu se mişca, iar 
Powell. Venind aproape, nu îndrăzni să-i vorbească, atât de 
enigmatică, în contemplarea nopţii, apărea silueta lui în ochii săi 
tineri: nedesluşită şi, în imobilitatea ei, privind întunericul, pradă 
unei neînţelese dureri, dorinţe sau păreri de rău. 

De ce oare tăcerea unei fiinţe omeneşti e adesea atât de 
impresionantă, sugerând ceea ce e rău - ca şi când propria 
noastră condiţie ar fi o neîncetată agitaţie? Tăcerea căpitanului 
Anthony deveni aproape intolerabilă pentru al doilea ofiţer al 
său. Domnul Powell, zăbovind pe lângă luminator, dorea acum 
să-l vadă pe comandant plecând de pe punte. „De ce nu se 
duce jos?” se întreba el cu nerăbdare, încercă să tuşească. 

Fie că a fost sau nu efectul tusei, căpitanul Anthony vorbi. 
Dar nu se mişcă deloc. Cu spatele întors către întreaga lungime 
a navei, îl întrebă pe Powell cu oarecare bruscheţe dacă 
secundul neglijase să-l informeze că el, căpitanul, era de găsit 
la babord. 

Ba da, domnule căpitan, spuse Powell apropiindu-se de 
spatele celuilalt, secundul mi-a spus să lovesc cu pâclorul la 
babord când am nevoie de dumneavoastră, dar în clipele acelea 
nu mi-am amintit.,,, Trebuie să-ţi aminteşti rosti căpitanul cu 
oarecare sforţare. Apoi adaugă murmurând: Nu vreau ca 
doamna Anthony să fie speriată, înţelegi?! „De data asta n-a 
fost, spuse Powell cu naivitate. Dânsajni-a aprins torţa, domnule 
căpitan., „De data asta? Exclamă căpitanul şi se întoarse. 
Doamna Anthony a aprins torta? Doamna Anthony!' Powell îi 
povesti cum ea stătuse pe scară tot timpul. „Tot timpul” repetă 
căpitanul. | se păru ciudat lui Powell că în loc să se ducă el 
smgur să vadă, îl mai întrebă: Acuma e tot acolo?” 

Powell îi spuse că doamna se dusese jos după ce nava 
aceea trecuse de Ferndale. Căpitanul Anthony făcu o mişcare ca 
şi când ar fi avut intenţia să se îndrepte el însuşi spre scara, 
când Powell adăugă: Domnul Smith a chemat-o din salon pe 
doamna Anthony. Cred că acum stau de vorba acolo.” 


Fu surprins să vadă că Anthony renunţă la ideea de a mai 
merge jos. Începu să parcurgă puntea, nehnnd în seamă frigul, 
vântul umed şi stropii de apă. Şi totuşi nu avea nimic pe el decât 
halatul şi papucii. Powell. In-stalându-se la deschizătura pupei 
privi un timp în larg. Când, după câtva timp îşi întoarse capul să 
arunce o privire spre excentricul sau comandant, nu mai văzu 
întunecata siluetă activă învârtindu-se încolo şi-ncoace. Ofiţerul 
al doilea de pe Ferndale se duse la pupa, uitân-du-se primprejur 
şi se adresa marinarului de la cârmă. Căpitanul a coborât?', Da, 
domnule secundl', spuse omul care. Cu obrazul stâng umflat cu 
tutun de mestecat, îşi ţinea ochii pe compas. Chiar în clipa asta! 
Râdea.,, Râdea? Repetă Powell neîncrezător. Vrei să spui cal 
comandantul râdea? Probabil ca te înşeli. De ce-ar] fi râs?” 

„ Nu ştiu, domnule secund.” 

Bătrânul marinar arăta o profundă indiferenţă 
pentru, emoţiile omeneşti. Totuşi, după o lungă pauză, catadicsi 
să mai spuie câteva cuvinte: „Da. Mergea pe punte ca de obicei 
cmd, deodată, a-nceput să râdă puţin şi s-a îndreptat spre 
scară. l-o fi trecut deodată prin gând ceva hazliu”. 

„Ceva hazliu!'< Domnul Powell nu putea crede aşa ceva. 
Atunci nu s-a întrebat pentru ce. Gânduri hazlii au oamenii, nu-i 
vorbă, în tot felul de situaţii; se întâmplă la tot felul de oameni. 
Totuşi domnul Powell se simţi scandalizat să audă despre 
comandant că râsese fără nici o pricină vizibilă într-o anumită 
noapte. Impresia, pentru cine ştie ce motiv, era neplăcută. ŞI 
atunci, în timp ce-şi termina cartul, cu rafalele reci ale vântului 
năpustindu-se asupra lui din întunecimea în care valuri scurte 
mârâiau dispreţuitor de jur împrejurul vaporului, mintea sa 
necomplicată înţelese că lucrurile nu erau aşa cum ar fi fost de 
aşteptat să fie; anume, că era posibil ca Anthony să nu fie un 
om fericit. Vei înţelege că la aceasta era pregătit în oarecare 
măsură de lamentările apoplecticului şi sensibilului Franklin, în 
privinţa căpitanului. Şi, cu toate că el le trata cu un dispreţ în 
mare măsură sincer, totuşi recunoscu faţă de mine că, în 
adâncul lui, se înfiripa şi creştea, împotriva voinţii sale, o 
inexplicabilă şi stânjenitoare bănuială că ceva nu merge bine în 
cabina aceea, atât de neobişnuit separată de restul navei. 

1? 

Marlow ieşi din umbra bibliotecii ca să-şi ia o țigară din 
cutia care se afla pe o măsuţă, lingă mine. In plina lumină a 


camerei, am văzut în ochii lui acea expresie uşor zeflemitoare 
cu care învăluie de obicei pornirile sale de voioşie sau de milă 
faţă de nerezonabilele complicaţii pe care idealismul speţei 
umane îl pune în simpla dar subtila problemă a comportării pe 
acest pământ. 

Işi alese şi aprinse ţigara cu multă grijă, apoi se în* toarse 
spre mine. Eu îl privisem în tăcere. 

— Presupun, reîncepu el, ironia din ochii lui dând tonului 
său o notă picantă, că te gândeşti că ar cam fi timpul să-ţi spun. 
Şi ceva mai precis, adică ceva despre acel mister psihologic al 
cabinei (căci e evident că trebuie să fi fost psihologic) şi care îl 
afecta atât de profund pe domnul Franklin, ofiţerul secund, 
tulburând chiar senina inocenţă a do-mnului Powell, al doilea 
ofiţer secund al navei Femdale, comandată de Roderick Anthony 
- fiul poetului, ştii. 

— Eşti gata să mărturiseşti acum că n-ai reuşit să-i 
descoperi, li spusei eu cu prefăcută indignare. 

— Ai avea ceea ce meriţi, dacă ţi-aş spune că n-am reuşit. 
Dar nu vreau. Află că am reuşit. Deşi, pentru câtva timp, 
recunosc că am fost nedumerit. Dar acum 

— Am văzut pe Powell al nostru de mai multe ori şi în cele 
mai favorabile condiţii - şi afară de asta am dat şi peste cea mai 
neaşteptată sursă de informaţii. Dar să lăsăm asta. Mijloacele 
nu te interesează decât în măsura în care ele aparţin poveștii. 
Voi recunoaşte că o bucată de vreme ocupaţia de fată bătrână 
de a pune laolaltă doi şi cu doi, n-a reuşit să-nii ofere o teorie 
coerentă. 

Vorbesc acum ca un anchetator - un om al deducţiilor. 

Cu ceea ce ştim despre Roderick Anthony şi Flora de 

Barral, n-aş putea deduce o obişnuită ceartă conjugală, 
ajunsă să se învechească în mai puţin de-un an - nu? 

Dacă mă întrebi ce înţeleg eu printr-o obişnuită ceartă 
conjugală, am să-ţi spun că e un diferend apropo de nimic, 
vreau să spun acele nimicuri pentru care, după cum ne-a spus 
domnul Powell când 1-am întâlnit prima dată, lumea de pe uscat 
e atât de înclinată să pornească o ceartă care să se transforme 
în ură, dintr-un greşit înţeles al lucrurilor, dintr-o ambiţie 
prostească, sau pen tru a face teatru, pentru a produce efecte 
impreslonaMte. 


Nu sunt pe lume actori atât de umili şi obscuri care să nu 
aibă o galerie; această galerie înveninează piesa prin în trigi 
secrete, sfaturi de mânie, comentarii batjocoritoare sau cuvinte 
de perfidă compasiune. Dar cei doi Anthony nu erau supuşi nici 
unei influenţe demoralizatoare. Ştii că pe mare nu există nici o 
galerie. Nu auzi nici un ecou chinuitor despre propria ta micime, 
acolo unde, sau vo cile stihiilor urlă sfidător sub bolta cerului, 
sau o linişte primordială pare să facă parte din infinita pace a 
universului. 

Amintindu-mi de Flora de Barral în plină mizerie morală şi 
de Rodenck Anthony. Transportat de o izbucnire de vijelioasă 
tandreţe, mă întrebam: oare toate acestea s-au şi uitat? Ce-a 
putut interveni ca să-i înstrăineze pe unul de celălalt atât de 
repede şi atât de complet, acolo, aflaţi atât de departe de orice 
tentaţii, în pacea desăvârşită a mării şi într-o izolare atât de 
completă încât, dacă n-ar fi fost devotamentul gelos al 
absurdului 

^ Franklin care să atragă atenţia lui Poweli, n-ar fi existat 

“iiici o mărturie, nici o evidenţă despre acest lucru. 

Trebuie să mărturisesc imediat că eu am bănuit-o pe Flora 
de Barral. In lumea aceasta, aşa cum e organizată 

(în prezent, femeile sunt jumătatea bănuită a populaţiei. 

J Sunt motive serioase pentru aceasta. Motive atât de uşor 
s de descoperit, dacă reflectezi puţin, încât nu. Face să ţi le mai 
înşir. Nu voi menţiona decât unul: că partea ce îe-a > revenit 
femeilor la împărţeală fiind „influenţa”, aceasta are un aer de 
acţiune ocultă şi misterioasă, ceva nu pe de-a-ntregul demn de 
încredere, ca toate forţele naturale ' care, pentru noi, lucrează 
în întuneric, din cauza imperfectei noastre înţelegeri. 

Dacă femeile n-ar fi o forţă a naturii, oarbă în vigoarea ei 
şi capricioasă în puterea ei, ele n-ar fi privite cu neîncredere. 
Dar aşa cum stau lucrurile, nu e nimic 

— 'de făcut. Vei spune că această forţă fiind, în persoana 
Florei de Barral, captată de Anthony. Sigur că da. El s-a purtat 
cu ea cu multă îndemânare. Dar omul a captat şi electricitatea. 
Ea îi luminează drumul, îi încălzeşte casa. Îi prepară chiar hrana 
- ca şi femeia. Dar ce fel de cucerire e, vei spune? Omul nu ştie 
nimic despre ea. Trebuie să fie foarte atent cum se comportă cu 
captiva Sa. Şi cu cât mai mare va fi solicitarea asupra forţei cap- 
' tate, în bucuria mândriei saâe, cu atât e mai probabil ca 


aceasta să se întoarcă împotriva lui, arzându-l1 şi trans- 
formându-l în cenuşă. 

— Comparaţia e cam trasă de păr, ani observat eu cu 
răceală. Marlow se întorsese 3a fotoliul din umbra bibliotecii. 
Dar acceptând înţelesul la care te gândeşti, ea se reduce la 
cunoaşterea modului de a o folosi. Şi dacă vrei să spui că acest 
hămesit de Anthony. 

— Hămesit -e bine spus, A fost toată viaţa lui un fla-mând 
şi un însetat de feminitate, într-un lei în care un. Simplu feminist 
n-ar fi putut să-1 conceapă. Cred ca aceasta contează mult în 
disprețul lui Fyne pentru el. Bietul Fyne! Nici nu-ţi închipui ce 
rău infernal a putut. Face în timpul vizitei lui la hotel. Dar atunci 
cine 1-ar fi putut bănui -pe Anthony de eroism! Sunt mai multe 
feluri de -eroism şi cel puţin unul din ele e idiot. E acel fel -care 
se ascunde sub aspectul delicateţei sublime. E, evident, felul de 
care era în stare fiul delicatului poet. 

Desigur că semăna cu tatăl lui care. Fiindcă veni vorba, a 
torturat două neveste fără nici o satisfacţie personală, pentru că 
nu se ridicaseră la supraraflnatul său standard de delicateţe, 
atât de perceptibil în versurile lui. Acesta e poetul. El cere prea 
mult de la alţii. Fiul stabilise pentru el însuşi un standard de 
viaţă cu acea nevoie de a întrupa în comportamentul său 
visurile, pasiunile, imboldurile pe care poetul le pune în ticluirea 
versurilor, care îi sunt mai scumpe decât propriul său eu şi care 
pot face ca propriul său eu să apară sublim în ochii altora şi 
chiar în proprii săi ochi. 

Dorea oare Anthony să apară sublim în faţa propriilor săi 
ochi? Nu mi-ar place să-i aduc această acuzaţie, deşi există alte 
ambiţii, mai puţin nobile la care lumea nu îndrăzneşte să 
zâmbească. Dar eu nu cred astfel; nu cred nici chiar că în ceea 
ce a făcut a fost o încredere în sine conştientă şi trufaşă, un 
deosebit de pronunţat simţ al puterii, care atât de des conduce 
pe oameni la situaţii imposibile şi echivoce. Privită în abstract 
(modalitate în -care adevărul e adesea văzut în forma sa reală) 
viaţa lui fiisese o viaţa de solitudine şi tăcere - şi dorinţă, 
întirnplarea i-a aruncat această fată în cale; şi, dacă am putea 
zâmbi la violenta cucerire a Florei de Barral, trebuie să 
recunoaştem de asemeni că această pasionată cucerire a fost 
cu adevărat fapta unui om al solitudinii şi al dorinţei; a unui om 
care, dacă nu era un complet imbecil, trebuie să fi fost un 


iubitor a lungi şi arzătoare re verii j în care facultatea unei 
sincere 'pasiuni se maturâzează încet în adâncurile neexplorate 
ale inimii. Şi mai ştiu că o pasiune, dominatoare şi tiranică, 
invadând un om în întregime şi subjugându-i toate facultăţile în 
vederea propriului şi unicului ei scop, îl poate conduce, rni- 
nându-1 şi îndemnându-l în tot felul de aventuri, până la 
marginea unor primejdii de neînțeles, până la limitele prostiei, 
ale nebuniei sau ale morţii. 

La omul de o linişte devenită şi mai impresionantă prin 
tunetele şi bubuiturile nedesluşite ale vastelor mări, un om 
aşadar total străin de clevetirile limbilor, iată că vine micul şi 
muşchiulosul Fyne, cel mai bun reprezentant al acelei speţe 
umane a cărei voce îi sună atât de straniu, soţul surorii sale, 
personalitate stând deci în afara multitudinii confuze şi vagi. 
Vine şi începe să-i vorbească mai mult decât a auzit el vreodată 
într-o singură oră - şi atingând desigur cele mai adinei lucruri pe 
care Anthony le-a descoperit vreodată în el însuşi - şi aruncă 
vorbe ca „necinstit” a cărei simplă rostire îi pare oribilă. 
Necinstit! Avantaj necuvenit! El! Necinstit faţă de fata aceea? 
Crud cu ea! 

Nici un dispreţ nu putea ţine piept impresiei lăsate de 
astfel de acuzaţii susţinute cu căldură şi convingere. Bile îl 
zdruncinară. Vibrau încă în aerul închis al camerei de hotel, 
îngrozitoare, tulburătoare, imposibil de a scăpa de ele, când uşa 
se deschise şi intră Flora de Barral. 

Nici nu observă că Flora întârziase. Şedea pe o sofa, 
cufundat în amărăciune. Era oare adevărat? Cum el spunea 
întotdeauna numai ceea ce gândeşte, îşi închipuia că toţi 
oamenii (afară doar de cei mincinoşi, printre care nu-l putea 
socoti pe cumnatul său) nu spuneau mai mult decât ceea ce 
credeau. Vocea profundă a micului Fyne îi suna încă în urechi. 
„El ştie,” îşi spunea Anthony. Se gândea că ar fi mai bine să 
plece şi să n-o mai vadă niciodată. Dar Flora era acolo în faţa lui, 
acuzatoare şi atrăgătoare. Cum. Putea s-o părăsească? Nu 
putea fi nici vorbă de aşa ceva. Fata asta n-avea pe nimeni. Sau 
da, ' „ avea pe cineva. Tatăl acela al ei. Anthony era gata să-l 
considere după aprecierea ei. Tatăl acela putea fi victima celei 
mai atroce injustiţii. Dar ce putea face un om ieşit din 
închisoare? Şi încă uirul băfcrân? Şi apoi 7- ce fel de om? Ce s-ar 
face amândoi? Anthony se înfiora uşor, iar palidul zâmbet cu 


care Flora intrase în cameră se şterse de pe buzele ei. Era 
obişnuita cu impetuoasa lui tandreţe, de care nu se mai temea. 
Dar nu-l văzuse niciodată înainte arătând astfel şi bănui imediat 
vreo nouă cruzime a vieţii. El se ridică în picioare cu obişnuita lui 
ardoare, dar parcă domolită de-o hotărâre bruscă şi spuse: „Nu! 
Nu te pot îndepărta de sub ochii mei. Te-am văzut. Mi-ai istorisit 
povestea ta. Eşti o fată onestă. Nu mi-ai spus niciodată că mă 
iubeşti.” 

Ea aşteptă, gândindu-se că nu i-a lăsat niciodată timp să 
spuie, că nici n-a întrebat-o vreodată î Şi, la drept vorbind, nici 
ea nu ştia! 

Sunt şi eu înclinat sa cred că nu ştia. Cum femeia nu prea 
are parte în viaţa de o experienţă bogată, e foarte rar o experta 
în materie de sentiment. Bărbatul e cel care poate şi, în general, 
„se vede pe el însuşi” destul de bine şi pe dinăuntru şi pe 
dinafară. Stăpânirea de sine a femeilor e ceva exterior; lăuntric, 
ele sunt agitate, pentru ca sunt, sau se cred, închise în colivie. 
Toate acestea, vorbind în general, în cazul particular al Florei de 
Barral, de când Anlhony îşi făcuse drum brusc în existenţa ei 
crudă şi disperată, ea trăia ca o persoană eliberată dintr-o celulă 
unde fusese condamnată să trăiască printr-un cataclism natural, 
o furtuna, un cutremur de pământ; nu absolut înspăimântată, 
pentru că nimic nu poate fi mai rău decât ajunul execuţiei, dar 
împietrită, zăpăcită - abandonându-se în mod pasiv. Nu voia să 
scoată un cuvânt, să mişte un picior. Nu avea puterea necesară. 
La ce bun? Şi, în adâncul ei, în mod aproape inconştient, era 
sedusă de sentimentul de a avea ca suport această violenţă. O 
senzaţie pe care n-o avusese niciodată înainte, în toată viaţa ei. 

Simţea ca şi când acest vârtej de vânt o calma oarecum î 
Ca şi când sentimentul de a avea un suport o tenta să închidă 
ochii în chip delicios şi să se lase purtată rnai departe, mai 
departe, într-o lunie necunoscută şi nepătată de experienţele 
infame care fluctuaseră ameninţător, încercă să citească ceva 
pe faţa lui, pe această lată energică şi bună, cu care se 
obişnuise atât de repede.” Dar încă nu era în stare să înţeleagă 
expresia ei. Speriată, descurajată în pragul adolescenţei, 
cufundată în mizeria morală cea mai dureroasă, nu. Învăţase să 
citească - nu acel fel de limbaj. 

Dacă iubirea lui Anthony ar fi fost egoistă cum e iubirea în 
general, ea ar fi întrecut egoismul vanităţii lui - sau al 


generozităţii lui, dacă vrei - şi toate acestea nu s-ar fi întâmplat. 
Nu s-ar fi gândit la o renuntare în faţa căreia nu ştii dacă să 
zâmbeşti sau să te cutremuri. E adevărat de asemeni că atunci 
iubirea lui nu s-ar fi oprit asupra nefericitei fiice a lui de Barral. 
Dar era o iubire născută din acea rară milă care nu e 
asemănătoare dispreţului, pentru că îşi are rădăcinile într-un 
imens potenţial de tandreţe - tandreţe pătimaşă, prădalnică, 
tandreţea oamenilor tăcuţi şi solitari, care s-au izolat de bună- 
voie. În acelaşi timp, sunt silit să cred că vanitatea lui trebuie să 
fi fost uriaşă. 

„Ce ochi mari are”, îşi spunea el uimit. Nu era de mirare, îl 
privea cu toată puterea sufletului ei ce se trezea încet dintr-un 
somn otrăvit în care nu se putea mişca, nici dezvolta, ci putea 
numai să freamăte de durere. Anthony se adânci în ochii aceia, 
cu respiraţia tăiată, intens, adine, adine, ca un marinar nebun 
care ar face o plonja disperată din vârful catargului în 
insondabila şi albastra mare, pe care atâţia oameni au detestat- 
o şi au iubit-o totodată. Şi vanitatea lui era imensă. Fusese 
atinsă adânc, până la sânge, de acel muşchiulos, mic feminist, 
Fyne. „Eu! Eu! Să profit de disperarea ei! Eu! Necinstit faţă de 
acea creatură - de acel firişor de ceaţă, acea umbră albă fără 
cămin, venită dintr-o lume urâtă şi murdară! Aş putea s-o fac să 
dispară cu un simplu suflu” îşi spunea el cu oroare. „Niciodată!” 
Toată suprema, rafinata delicateţe a tandreţei exprimată în 
atâtea versuri frumoase de Carleon Anthony crescuseră la 
dimensiunile unei pasiuni, umplând cu lacrimi lăuntrice marele 
tipar al omului care nu citise în viaţa lui niciunul din faimoasele 
sonete în care era cântată cea mai înalt civilizată iubire 
cavalerească, acele sonete care. Ştii că sunt adunate într-un 
volum? Ediţia mea are portretul autorului la treizeci de ani şi 
când l-am arătat deunăzi domnului Powell, a exclamat: 
Extraordinar! Ai crede ca e portretul comandantului Anthony 
însuşi dacă.,, Voiam să ştiu ce era acel. Dacă”. Dar Powell nu 
putea spune. Era ceva - o deosebire. Fără îndoială ca era - în 
fineţe poate. Tatăl, dificil, cerebral, evitând în chip morbid orice 
legături, nu putea decât să cânte în cuvinte armonioase ceea ce 
fiul simţea cu o muta şi nesăbuită sinceritate. 

Stăpmit de iluzia mai tuturor bărbaţilor puternici asupra 
slăbiciunii morale a femeilor şi fragilităţii lor spirituale, i se părea 
lui Anthony că ar distruge-o, sfări-mând ceva foarte preţios în 


sufletul acelei fiinţe. De fapt aproape 1-ar ucide. Acesta părea 
însuşi efectul extrem care decurgea din cuvintele lui Fyne. Dar 
Anthony, neobişnuit cu clevetirile celor de pe uscat, n-a stat 
deloc să se întrebe ce valoare au aceste cuvinte venind de la 
Fyne. Şi, în adevăr, simpla lor urâta implicaţie era incompatibilă 
cu rectitudinea sa înnăscuta, sărată de mare, asprită de 
vânturile marilor orizonturi, deschisă ca lumina-zilei. 

Ar fi dorit sa dea drumul indignării lui, dar Flora îl privea 
cu un aer de aşteptare care îl făcu să tacă. Vizibila lui jena o 
stânjenea şi pe ea. Atunci el nu făcu decât să repete „Da, tu eşti 
perfect onestă. Ai putea avea. Cred că trebuie să spun, ai 
dreptate, în orice caz nu mi-ai spus niciodată nimic ce nu crezi.”, 
Niciodată”. Şopti ea după o pauză. El părea înnebunit, în prada 
unei emoţii pe care ea n-o putea înţelege pentru că părea jenă, 
încurcătură, stare de spirit de neconceput la acest om. 

Flora se întreba despre ce spuse ale ei putea fi vorba, 

„ amintindu-şi că. la drept vorbind, ea îi vorbise foarte puţin, 
afară doar de atunci câ'nd îi povestise viaţa ei, şi când el abia 
avusese răbdarea s-o asculte, întrerupând-o mereu cu 
exclamaţii de oroare şi mânie, cu aprige mârâituri „,. Destul! 
Destul |” şi cu alarmante ieşiri dintr-o linişte forţată, ca şi când 
ar fi vrut să alerge afară imediat ca să se răzbune pe careva. 
Flora îşi spunea că el îi prinde vorbele din aer, nelăsând-o 
niciodată să-şi termine gândul. Onestă. Onestă. Da, bineînţeles 
că fusese onestă. Seri- [272] soarea ei către doamna Fyne 
fusese scrisă dintr-un îndemn -de onestitate. Dar reflecta cu 
tristeţe că ea n-a ştiut niciodată ce să-i spuie. 

— Că poate n-avea nimic de spus. 

, Dar vei descoperi că pot şi eu să fiu onest” izbucni 
Anthony pe-un ton ameninţător, pe care ea învățase să-l 
aprecieze şi care-i da un plăcut fior. 

Aştepta să vadă ce mai avea să vie. El privi în jurul 
camerei cu dezgust, ca şi când ar fi putut vedea pe ziduri 
urmele tuturor pasagerilor întâmplători care trecuseră prin ea. 
Unii se certaseră în camera aceea: alţii fuseseră bolnavi în ea. 
Fusese suferinţă în ea, slăbiciune, crimă poate - moarte foarte 
probabil. Nu era un loc potrivit, îşi înşfacă pălăria. Se hotărâse. 
Vaporul - vaporul pe care-l cunoscuse de când ieşise de pe 
butuci, căminul lui - adăpostul ei - n e contaminatul, onestul 
vapor, era locul potrivit. 


„Să mergem la bord. Vom vorbi acolo”, îi spuse. Şi va 
trebui să mă asculţi. Pentru că, orice s-ar întâmpâa, indiferent 
ce se va spune, nu te pot lăsa să pleci. 

Nu poţi spune că (cu sau fără presimţiri rele), ea ar fi 
putut face altceva decât să meargă la bordul navei. Vizita era 
programată pentru dimineaţa aceea, în timpul drumului în 
trăsură, el a rămas tăcut Anthony era ultimul om care să 
condamne în mod convenţional orice fiinţă omenească, ori care 
să urască sau să dispreţuiască, chiar o binemeritată nenorocire. 
Era gata să-l considere pe de Barral - ocnaşul - după 
aprecierea Florei. Dar o iubire ca a lui, deşi s-ar putea să 
conducă pe cineva la prostii riscante prin mândra cunoaştere a 
puterii sale, are o perspicacitate a sa proprie. lar acum. Ridicată 
parcă într-o regiune înaltă şi senină prin renunțare, îi dădea lui 
răgaz să reflecteze pentru prima dată în aceste câteva zile din 
urmă. Işi spuse: „Eu nu-l cunosc pe omul acela. Nici ea nu-l 
cunoaşte. Nu avea decât şaisprezece ani când 1-au închis. Era 
un copil. Ce va spune el? Ce va face? Nu, conchise el, nu pot s-o 
las cu acest om care va veni în lume ca şi când ar ieşi dintr-un 
mormânt”. 

Se suiră la bord tăcuţi şi numai după ce o conduse Şi îi 
arătă totul pe vapor şi se întoarseră în salon, îi vorbi în felul său 
pătimaş şi poruncitor. La început ea nu înţelegea. Apoi, când 
înţelese că el îi reda libertatea, deveni rigidă, cu o mină 
rezemată de marginea mesei, cu faţa ca o marmură albă, 
sculptată. Totul se isprăvise. Era aşa cum spusese îngrozitoarea 
guvernantă. Era o fiinţă neînsemnată, demnă de dispreţ. Nimeni 
nu putea. S-o iubească. Umilinţa se agăţă de ea ca un giulgiu 
rece de care nu se poate scutura, care nu poate fi încălzit nici la 
această nebunie a generozităţii. 

„Da. Aici. Căminul durnitale. Nu ţi-1 pot oferi şi să plec de 
aici, dar e destul de mare pentru noi amândoi. N-ai de ce te 
teme. Dacă vrei pot să nici nu te privesc. Aminteşte-ţi de părul 
cărunt la care te-ai gândit zi şi noapte. Unde are să stea? Unde 
altundeva decât aici, unde nici un rău nu-l poate atinge. Nu 
înţelegi că nu vreau să-ţi plăteşti adăpostul cu preţul sufletului? 
Nu vreau. Faci prea mult parte din mine. M-am găsit pe mine de 
când te-am cunoscut şi mi-aş vinde mai curând propriul meu 
suflet diavolului decât să te las să pleci de lângă mine. Dar 
pentru asta trebuie să arn dreptul.” 


Se duse brusc să închidă uşa care ducea spre punte şi 
veni înapoi în lungul cabinei, repetând: Trebuie să am dreptul 
legal. Ţi-e ruşine să laşi lumea să creadă ca eşti soţia mea?,, îşi 
deschise braţele ca pentru a o strânge la pieptul lui dar îşi 
stăpâni imboldul şi îşi agită spre ea mâinile încleştate, repetând: 
„Trebuie să am dreptul, fie numai de hatârul tatălui tău. Trebuie 
sa ani dreptul. Unde ai putea să-l duci? La fabricantul acela de 
cutii de carton? Nu ştiu ce mă opreşte să mă duc la el, în 
virtuosul lui cămin şi să-l pocnesc. Nu pot suporta nici gândul 
că l-ai putea lăsa acolo. Ascultă-mă Flora! Auzi ce-ţi spun? Nu 
eşti atât de mândră încât să nu poţi înţelege că am şi eu. ca 
bărbat, mândria mea! 

Văzu lacrimi alunecând pe obrazul ei alb, câte una de sub 
fiecare pleoapă coborâtă. Apoi, brusc, ea ieşi din cabină. 
Anthony, rămase concentrat un moment, cautnid propria sa 
putere, întrebându-şi inima, înainte de-a o urma în grabă. Ea 
ajunsese la debarcader. 

La sunetul paşilor lui care o urmau, îi slăbi puterea. Unde 
ar fi putut scăpa de această nouă perfidie a vieţii, şi care lua 
acum forma unei mărinimii? Însăşi vocea lui era schimbată. 
Vijelia stăruitoare o lăsa descurajată, să dibuie din nou, slăbită 
de noua lovitură lipsită de suportul moral, mai necesar în viaţă 
decât toate miluirile de ajutor material. Nu-1 avusese niciodată. 
Nici de la soţii Fyne. Dar unde să se ducă? O, da, cheiul - o fâşie 
de apă închisă, la îndemână. Dar mai era omul acela băț rin, cu 
care se plimbase mână în mână pe promenada staţiunii 
maritime. | se părea că-1 vede venind s-o în-iilnească, demn de 
milă, puţin mai cărunt, cu o privire rugătoare şi un braţ întins, 
tremurător, îi revenea acum ei să-l ia de mână pe omul 
nedreptăţit, mai neajutorat decât un copil. Dar unde îl putea ea 
duce? Unde? Şi ce trebuia să-i spuie? Ce cuvinte de 
îmbărbătare, de curaj şi de speranţă? Nu exista niciunul. Cerul şi 
pământul erau indiferente la întâlnirea lor. Dar celălalt bărbat 
venea în urma ei. Era foarte aproape acum. Persoana sa 
pătimaşă părea să radieze căldură, o vibraţie tremurătoare în 
atmosferă. Ea era epuizată, neatentă, îi era frică să nu se 
împiedice, gata să cadă. Işi închipuia că-i aude respiraţia. Un val 
de căldură moale o cuprinse, îi părea că-i fuge pământul de sub 
picioare, iar când îi simţi mână apucând-o de braţ, nu făcu nici o 
mişcare să se elibereze de strânsoarea insinuantă şi hotărâtă. 


O conduse printre primejdiile cheiului. Vederea îi era 
slabă. Un vagonet în mişcare era ca un munte care ar fi 
alunecat pe acolo. Oamenii treceau ca printr-o ceața; iar 
clădirile, magaziile, neaşteptatele spaţii deschise, vapoarele, 
aveau forme ciudate, deformate, periculoase, îşi spuse ca era 
bine să nu-şi bată capul cu ce voiau să însemne toate aceste 
lucruri pe planul creaţiei (dacă în-tr-adevăr ceva avea vreun 
sens) sau erau numai îngrămădite fără nici un rost. Simţea cât 
de nelegată fusese întotdeauna de lumea aceasta. Nu atârna de 
ea decât prin acest braţ sirâns ferm deasupra cotului. Era o 
captivitate. Să fie! Până când ieşiră afară în stradă şi văzură 
trăsura „şteptându-i dincolo de poartă, Anthony nu vorbi clecât 
o dată, începând brusc dar pe un ton mult mai blând decât 
auzise ea vreodată de pe buzele lui. 

„Desigur că ar fi trebuit să ştiu că nu poţi ţine la un om. ca 
mine, un străin. Tăcerea arată consimţire. Da? Ei? Nu doresc o 
astfel de consimţire. Şi nu, pana în ziua când vei socoti că poţi 
să vorbeşti. Nu! Nu! N-am să te întreb niciodată. Pentru cât am 
să te întreb eu. Poţi merge în mormânt cu buzele pecetluite. Dar 
ceea ce am spua, trebuie să faci!” îşi înclină capul asupra ei cu 
duioasă grijă, în acelaşi timp, ea îşi simţi braţul strâns şi zgâlţâit 
în mod neobservat, dar într-un fel incontestabil. „Trebuie s-o 
faci”. O mică scuturătură pe care nici un trecător n-ar fi pu-tut-o 
observa, şi aceasta se petrecea într-o parte mai pustie 
a'portului., Trebuie făcut! Mă asculţi - ei? Sau vrei să te întorci la 
sora mea?” 

Tonul sau ironic, probabil din dezobişnuinţa, avea o 
ferocitate teribil de enervantă. 

„Vrei să mergi la ea? Continuă el cu aceeaşi voce ciu dată, 
la prietena ta cea mai buna! Şi să-i spui frumosiartă-mă? Ai 
vrea? Nu! Nu poţi. Sunt lucruri pe care nici chiar tu, sărmană şi 
draga fată pierdută, nu le-ai putea suporta. Ei? Mai curând să 
mori. Asta e. Desigur. 

Sau poate te gândeşti să-1 duci pe tatăl tău în casa acelui; 
infernal văr? Nu! Nu vorbi. Nu pot suporta nici să mă gândesc la 
asta. Te-aş urma acolo şi aş sparge uşa! *' 

Ceva în vocea lui o mira prin asemănarea cu un hoho' de 
plâns. O şi înfricoşa. Gândul care-i trecu prin ca] fu „Nu trebuie 
să facă asta”. O instala în trăsură. „O Nu trebuie î Nu trebuie!” 
Fu încă şi mai înfricoşată cî_ văzu că el tremura tot. Zăpăcită, se 


strânse în cel mai îndepărtat colţ, evitându-i privirea. Văzu 
totuşi că buzele lui tremurau şi făcu o imensă sforţare să 
zâmbească: ceea ce-i destinse rigiditatea buzelor, arătând dinţi: 
care-i clănţăneau. 

„Eu nu vin cu tine! Am să-i spun birjarului unde s: te ducă. 
Nu pot. E mai bine aşa. Dar ce ai? [i-e frig Hai! Ce este? E vorba 
numai să mergi într-o afurisită de cameră înăbugşitoare, într-un 
birou. Nici un sfert de oră. Am să vin să te iau - peste zece zile. 
Nu te gândi-prea mult la asta. Nu te gândi la nici un bărbat, la 
nici o femeie, sau copil, din toată această stupidă mulţime care 
împovărează pământul. Nu te gândi mei la mine. Gândeşte-te 
doar la tine. Ha! Nimic nu te va putea atinge atunci - în sfârşit! 
Nu spune nimic. Nu te mişca. Am aranjat totul; şi atât timp cit 
nu ţi-e greu să mă vezi - şi nu îţi este - nu există nimic de care 
să te temi Unul dintre stupidele lor birouri, cu o pereche de con- 
ţopişti fără nici o importanţă; nişte bieţi măzgălitori de hârtie.” 

Trăsura porni cu Flora de Barral în interior, nemişcată, fără 
nici un gând, bucuroasă doar să se odihnească, să fie singură şi 
totuşi să se mişte fără efort, în singurătate şi tăcere. 

Anthony colindă ore întregi străzile, fără ca seara să-şi 
poată măcar aminti pe unde fusese - ca un îndrăgostit fericit şi 
triumfător. Dar nimeni n-ar fi putut crede astfel văzându-i faţa 
care nu purta nicidecum semnele vreunei binecuvântate 
anticipări. Triumfător era, în adevăr, dar un fel de triumf special, 
care părea să-l ia de gât ca un duşman. 

Ultimele cuvinte ale lui Anthony către Flora se refereau la 
Oficiul stării civile, unde s-au căsătorit zece zile mai târziu. În 
acest timp, Anthony n-a văzut pe nimeni şi nimic, deşi se 
învârtea fără astâmpăr încolo şi-ncoace, printre oameni şi 
printre lucruri. Această stare Specială este o particularitate a 
îndrăgostiţilor obişnuiţi, care, se ştie, nu au ochi pentru nimic 
altceva decât pentru contemplarea reală sau lăuntrică a unei 
forme umane ce conţine pentru ei sufletul întregii lumi, în toată 
frumuseţea, perfecțiunea, varietatea şi infinitul ei. Trebuie să fie 
ceva foarte plăcut. Dar fericirea îi era refuzată contemplării lui 
Roderick Anthony. El nu era un îndrăgostit obişnuit; şi pentru 
aceasta era pedepsit, ca şi când natura (despre care se spune 
că urăşte vidul), ar fi atât de convenţională, încât ar avea. 
Oroare de orice comportament excepţional. Anthony începuse 
să sufere. De aceea era poate atât de dornic să meargă printre 


semenii săi, care ar fi fost surprinşi şi umiliţi dacă ar fi ştiut cât 
de puţin există ei în ochii lui. Dar nu puteau bănui ceva atât de 
bizar. N-au văzut nimic extraordinar la el în timpul acelor două 
săptămâni Ca dovadă că doreau să contracteze 

Afaceri cu el. Evident doreau; deoarece atunci i s-a oferit 
închirierea navei sale, în scopul special de a pleca în Insulele 
Hebride, de către o agenţie maritimă care nu avea, *uci o 
îndoială în privinţa sănătăţii lui mintale. 

Probabil că arăta destul de teafăr la minte pentru 
scopurile practice ale vieţii comerciale. Dar eu nu sunt tocmai 
sigur că la epoca aceea el era în adevăr în toate minţile. 

În orice caz, a primit imediat oferta, însăşi Providența îi 
oferea ocazia să obişnuiască fata cu viaţa pe mare, în-tr-o 
călătorie relativ scurtă. Aceasta a fost vremea când, orice se 
întâmpla, orice auzea, cuvinte întâmplătoare, fraze fără legătură 
între ele, părând o provocare sau o încurajare, îl întăreau în 
hotărârea sa. Şi într-adevăr, faptul de a fi preocupat de 
probleme materiale te apără cel mai bine de reflectări, temeri, 
îndoieli - toate aceste lucruri care stau în calea împlinirilor, îmi 
închipui că un om care are de gând să-şi taie beregata, încearcă 
un fel de uşurare în timp ce-şi ascute cu grijă briciul pe curea. 

lar Anthony era extrem de grijuliu preparând pentru el şi 
pentru nenorocoasa Flora, o existenţă imposibilă. Se ocupa de 
asta cu nu mai multă emoție decât dac-ar fi fost de piatra sau 
de fier şi nu din carne şi sânge. O existenţă, bagă de seamă, 
care pe uscat, în mijlocul oamenilor, a diferitelor interese, a 
distracţiilor, a infinitelor ocazii de a păstra distanţa unul de 
celălalt şi tot e greu de conceput; dar la bordul unui vapor, pe 
mare. Eu teie-â-teie pentru zile, săptămâni şi luni întregi 
împreună, nu poate însemna altceva decât o tortură psihică, o 
insuportabilă absurditate a chinului. El era un suflet simplu. 
Candoarea sa masculină neajutorată este demonstrată în moi 
emoţionant, prin grija de a angaja o femeie pe lingă Flora. 
Condiţia de a garanta o perfectă respectabilitate îi dădea 
momente de anxioasă gândire-Cind îşi aminti subit de nevasta 
stewardului trebuie sa fi exclamat evrica, plin de o deosebită 
bucurie. Nu rol-ar place să-l calific pe Anthony drept nătărău. 
Dar într-a-devăr. Să pui o femeie pe urmele unui astfel de secret 
şi să-ţi închipui că nu va reuşi să-l descopere! 


Nici o femele, oricât de simplă, n-ar fi putut fi atât de 
naivă! Nu ştiu ce-o fi gândit Flora de Barral despre el când i-a 
vorbit despre acest angajament printre alte lucruri făcute cu 
intenţia de a se simţi ea cit mai confortabil. Aş crede că, în ciuda 
simplităţii ei, trebuie sa fi fost uimită, în ziua hotărâtă, şedea în 
faţa ei mai calm în înfăţişare decât îl văzuse vreodată. Şi chiar 
acest calm, această grijulie atitudine pe care el se simţea legat 
s-o adopte în numele onoarei, atunci şi pentru totdeauna, afară 
doar dacă ea va catadicsi să facă un semn, cândva, în viitor, 
îngreuia şi mai mult inima ei nevinovată de orice intenţie 
vicleană. 

Cu o noapte înainte, dormise mai bine decât în ultimele 
zece nopţi. Atât tinereţea ei cât şi oboseala s-au impus în cele 
din urmă în faţa tiraniei unei încordări nervoase. 

Dormise dar se trezi cu ochii plini de lacrimi. Nu mai era 
însă nici urmă de lacrimi când îl întâlni pe el jos, în micul şi 
sărăcăciosul salon. Le înghiţise. N-avea de gând să-l lase sai le 
vadă. Se simţea şi ea legată prin cuvânt de onoare să accepte 
situaţia pentru totdeauna, totdeauna, afară doar. Ah! Afară 
doar. Îşi ascundea toate sentimentele, dar nu era vorba de nici o 
duplicitate din partea ei. Tot ce dorea, era să pătrundă în inima 
lucrurilor: să vadă ce putea apare de acolo. 

ÎI bătea la propriul lui joc onorabil, iar desăvârşita ei 
seninătate îl cam deconcerta pe Anlhony. El era acela care se 
pâlbââa când au început să vorbească. Văpaia reprimată a 
caracterului său îl făcu, după primele câteva cuvinte, să se 
simtă destul de sigur pe sine. Dar parcă amândoi muşcaseră din 
acelaşi fruct amar. El se gândea cu un dureros regret nu fără 
oarecare surprindere: „Fyne rni-a spus adevărul. Ea nu se 
sinchiseşte câtuşi de puţin de mine.” Aceasta îl umilea şi făcea 
totodată să-i crească fiula pentru fata care în această urâţenie a 
vieţii, lovită Şi disperată, căzuse în gheara voinţei lui mai 
puternice, a*andonându-se braţelor lui, ca într-o noapte de 
naufragiu. Din partea ei, Flora, cu o parţială înţelegere (căci 
temeile nu sunt niciodată oarbe cu acea completă orbire 
Masculină), se uita la el cu oarecare milă; îi era milă şi [279] de 
ea însăşi. Era refuzată, respinsă, nimic nou în asta. Dar ea care 
presupunea că sensibilitatea îi era moartă în întregime, îşi 
descoperea acum un sentiment de revoltă faţă de această 
ultimă înşelăciune. Pentru asta nu mai găsea resemnare. Cu un 


fel de lehamite îşi spuse: „la-tă-mă aici. Mă aflu aici fără nici un 
rost. Nu e vina mea i dacă nu sunt decât un simplu şi nevrednic 
obiect de milă.” '. Şi aceste lucruri, pe care şi le putea spune ei 
însăşi cu o conştiinţă limpede, o serveau mai bine decât îl 
servea pe Roderick Anthony pătimaşa încăpăţânate a scopului 
său. Flora era mai sigură pe sine decât Anthony. Acestea, sunt 
avantajele simplei corectitudini asupra celei mai exaltate 
generozităţi. 

Şi astfel plecară să se căsătorească, cei din casa în care 
locuia ea neavând nici o bănuiala de aşa ceva. Ei erau 
emoţionaţi doar de vizita unui „prieten” (un domn foarte bine) 
care venea pentru prima dată de când venise ea sa locuiască în 
casa lor. Când s-a întors, pentru că s-a întors singură, s-au făcut 
aluzii la această ieşire în oraş. Flora trebuia să ia mesele 
împreună cu aceşti oameni cam vulgari. Stăpâna casei, o femeie 
slabă, fandosită, a încercat chiar să provoace confidente. Faţa 
albă a Florei, cu ochii ei adânci, albaştri, nu le atinse inimile cum 
atinsese inima lui Anthony, ca însăşi faţa suferindei lumi. 
Rezerva ei îndurerată nu avea nici o putere să le inspire mai 
multă decenţă. 

Ei. Bine, s-a întors singură - cum de fapt şi era d aşteptat. 
După ce au părăsit Oficiul stării civile, Flora d Barral şi Roderick 
Anthony s-au dus să se plimbe într-un parc. Probabil un parc din 
East-End. Dar nu sunt sigur. În orice caz asta au făcut. Era o zi 
însorită. El îi spuse; „Tot ce am pe lume, îţi aparţine. Am aranjat 
totul f ăi ă să mai recurg la cumnatul meu. Nu aveau nici un 
dreot să. Intervie.” 

Ea mergea cu mâna uşor rezemată de braţul lui. An. - ' 
lhony i-1 oferise la ieşirea lor de la Oficiul stării Civileţ iar ea îl 
acceptase tăcută. Cu capul plecat, părea sa frământe lucrurile în 
mintea ei. Spuse, referindu-se la soţii Fyne: Au fost foarte buni 
cu mine, la care el exclama i „Nu te-au înţeles niciodată. Ei, da, 
nu aşa cum se cuvine. Sora mea nu e o femele rea, dar.” 

Flora nu protestă, întrebându-se dacă el îşi închipuia c-o 
înţelege mai bine. Anthony, lăsând la o parte familia lui, 
continuă: „Da. Totul îţi aparţine. N-am ascuns nimic. Cât despre 
petecul de hârtie pe care ni 1-a dat acum funcţionarul acela, 
dacă n-ar fi pentru lege, nu m-aş supăra dacă l-ai rupe în bucăţi 
chiar acum, aici, în locul acesta. Doar dacă ai simţi într-o zi că.” 


Se sufocă pe neaşteptate. Ea, gânditoare, ezită un 
moment, apoi hotărându-se, cu curaj: „Nici eu nu ţi-am ascuns 
nimic.” 

A spus-o! Dar el, în oarba lui generozitate, a crezut că face 
aluzie la deplorabila ei poveste şi se grăbi să bâiguie: 
„Bineînţeles! Bineînţeles! Nu spune mai mult. Am stat treaz şi 
rn-am gândit la asta ore întregi.” 

Făcu o mişcare cu celălalt braţ, ca şi cum s-ar fi reţinut sa 
nu arate universului un pumn indignat, iar ea nu încercă deloc 
să se uite spre el. Vocea lui suna straniu, incredibil de lipsită de 
viaţă, în comparaţie cu aceâe furtunoase accente care, pe câmp 
şi în grădina întunecată, păruseră să zguduie pământul de sub 
picioarele ei obosite şi disperate. 

Le regreta acum. Auzind suspinul care-i scăpă, Anthony, în 
loc să ridice pumnul către univers, începu să-i bată uşurel mâna 
care i se sprijinea pe braţ, apoi încetă brusc, ca şi când s-ar fi 
fript. Pe urmă, după câtva timp de tăcere: „Va trebui să te duci 
singură mâine. Eu. Nu, cred că nu trebuie să vin şi eu. E mai 
bine aşa. Ceea ce veţi avea să vă spuneţi unul altuia.” 

Ea îl întrerupse iute: „Tata e un om nevinovat. A fost crud 
nedreptăţit”, „Da. Tocmai, de aceea insistă Anthony cu 
seriozitate, Şi tu eşti singura fiinţă omenească ce poate 
compensa răul ce i s-a făcut. Dacă mai există ceva care să-l 
împace cu lumea, tu singură eşti aceea. Şi, bineînţeles că aşa 
vei face. Va trebui să găseşti cuvintele potrivite. O, vei şti. Şi 
apoi, singurul fapt că te va vedea, va îndulci. /| | „E cel mai 
blând om din lume, întrerupse ea din nou. Anthony clătină din 
cap.,. Va trebui multă, multă generozitate şi multă blândeţe ca 
să-l facă sa uite -o astfel de ostilitate, în ceea ce mă priveşte, 
aş fi preferat să fiu ucis şi să termin imediat. N-ar li putut fi mai 
rău pentru tine - şi cred că la tine s-a gândit cel mai mult când 
infernalii aceia de avocaţi 1-au sâciit în faţa Curţii. La tine. lar 
acurn cred ca dacă te va vedea, totul va fi din nou bine pentru 
el. Toţi anii aceştia, toţi anii aceştia. 

— Şi tu, copila lui. Lăsată singură pe lume. Aş fi înnebunit. 
Şi chiar dacă ar fi greşit.” „Dar n-a greşit, insistă Flora, cu 
neaşteptată însufleţire. Nu trebuie nici să presupui aşa ceva. N- 
ai citit relatările ziarelor despre proces?”,. Eu nu presupun 
nimic, se apără Anthony. Abia îşi amintea să fi auzit de proces. 
O asigură că el era atunci departe de Anglia, în a doua călătorie 


a navei Ferndale. Traversa Pacificul, venind din Australia, pe 
vremea aceea şi nu vedea ziare săptămâni întregi. Se întrerupse 
singur sugerând: Ai face bine să-i spui imediat că eşti fericită”. 

Se bâlhâise puţin, dar Flora de Barral rosti un hotărât şi 
clar „Da”. 

Urmă o scurtă tăcere. Ea îşi retrase mina de pe braţul lui. 
Se opriră. Anthony arăta ca şi când o catastrofă cu totul 
neaşteptată se abătuse asupră-L „Ah, spuse el, te superi.'* „Nu! 
Cred că e rnai bine aşa,, nrurmura ea., Aşa cred. Aşa cred. Adu- 
1 mâine direct la bord. Nu va opriţi nicăieri”. 

Ea avu o mişcare de vaga gratitudine, un momentan 
sentiment de pace. Care se referea la omul din faţa ei. |şi ridică 
privirea spre el. Faţa lui era întunecată. Era | kilometri întregi 
depărtare de acolo şi murmură ca pea tru sine: „Unde ar putea 
dori totuşi să se oprească?” „Nu e nici o fiinţă pe lume care aş 
dori să-i priveasc acum faţa lui dragă şi la care aş dori să-l duc, 
nimeri: în afară de tine, Roderick”, spuse ea cu un uşor tremui în 
glas şi întinzându-i mâna sincer. 

El îi luă mâna, o simţi foarte mică şi delicată în palma lui 
mare. 

„Foarte bine. Foarte bine”, spuse din toată inima, apoi, ca 
şi când s-ar fi ruşinat de sunetul propriei sale voci, se întoarse 
pe jumătate şi plecă de lângă fata care rămăsese nemişcată. 
Rezistă chiar tentaţiei de a se uita înapoi până când fu prea 
târziu. Aleea pietruită era goală până la poarta parcului. Plecase 
- dispăruse. Avea acum impresia că pierduse un fel de prilej 
favorabil. Se simţea trist. Sensul propriei sale comportări care-l 
încurajase în ultimele zece zile şi mai mult, nu-l mai susţinea. 
Izbutise! 

Se plimbă mai departe fără nici un ţel, pradă melancoliei. 
Merse şi merse. Nu era decât puţină lume în acea clipă de 
răgaz, în cartierul acela sărac, în unele condiţii de viaţă, prea 
puţin timp îţi rămâne chiar pentru ca să respiri. Doar câţiva, ici 
şi colo, îşi permiteau acest lux; totuşi, aşa puţini câţi erau, pe 
căpitanul Anthony, cel rnai puţin exclusivist dintre oameni, îl 
deranjau cu prezenţa lor. Singurătatea fusese prietenul lui cel 
mai bun. Dorea un loc, undeva, unde să stea jos şi să fie singur. 
Şi în dorinţa sa, gândunle i se întorceau spre mare, care îi 
dăduse atât de mult din acea prielnică singurătate. Acolo, dacă 
se putea găsi pe nava sa (doar aceasta făcea parte integrantă 


din fiinţa lui), putea fi totdeauna cit de singur poftea. Da. Să iasă 
departe, în larg 

Noaptea oraşului, cu şirurile ei de lumini, rigide şi 
încrucişate ca o reţea de flăcări aruncată peste întunecata 
imensitate a zidurilor, închidea în jurul lui, cu artificiala ei 
strălucire acoperită de o totală beznă, nefireasca însufleţire a 
unei omeniri agitate, epuizate. Gândurile lui oarecum înclinate 
să compătimească fiecare siluetă care trecea, fiecare persoană 
singură, zărită sub una din lămpile străzii, se fixară în cele din 
urmă pe o siluetă care în mod cert nu putea fi văzută sub lămpi 
în noaptea aceea. O siluetă necunoscută lui. O siluetă închisă 
între ziduri de netrecut, de piatră şi cărămidă, până a doua zi 
dimineaţă. Silueta tatălui Florei de Barral - ocnaşul. 

Există ceva în cuvântul acesta, ceva care cu sugestiile lui 
de vinovăţie şi pedeapsă îţi opreşte gândui Ne simţim în 
prezenţa puterii unei societăţi organizate - un lucru misterios în 
el însuşi şi încă mai misterios în efectele lui. Fie că era vinovat 
sau nu, era ca şi când bătrânul de Barral fusese în iad. Imposibil 
de imaginat ce ar putea aduce de acolo, afară, la lumina acestei 
lumi a n e con-damnaţilor. Ce putea gândi? Ce avea de spus? Şi 
ce i se putea spune lui? 

Anthony. Puțin înfricoşat, cum e omul încordat de o gamă 
de sentimente ce-l depăşesc, se liniştea cu gândul că bătrânul 
domn va avea probabil puţine de spus. Nu va voi să vorbească 
despre asta, Nici un om n-ar vrea. Trebuie să fi fost un adevărat 
iad pentru el. 

Apoi Anthony, la sfârşitul acelei zile în care trecuse prin 
ceremonia căsătoriei cu Flora de Barral, nu se mai gândi la tatăl 
ei decât doar ca, oarecum, la captivul triumfului său. Îşi îndreptă 
gândurile către faţa albă, delicată şi atrăgătoare, cu ochi mari 
albaştri, pe care-i văzuse plânşi şi miraţi, privindu-l adânc, 
uneori cu necrezare, alteori cu îndoială şi mâhnire, dar 
totdeauna irezistibili în puterea lor de a-şi găsi drum drept spre 
inima lui şi de-a stârni acolo un răspuns profund, care era ceva 
mai mult decât iubire - îşi spunea el - aşa cum o înţeleg 
oamenii. Mai mult? Sau poate că era doar ceva diferit? Da. Era 
ceva diferit. Mai mult sau mai puţin. Ceva atât de necrezut, ca 
împlinirea unui vis uimitor şi extraordinar, în care putea 
cuprinde lumea în braţele lui - întreaga lume în suferinţă, dar nu 
ca să posede patetica ei frumuseţe, ci ca s-o consoleze şi să-i 


aline durerea. Anthony merse încet pe jos, spre navă şi în 
noaptea aceea dormi fără vise. 

Capitolul V marile de barml renovat, salonul navei 
ferndale trebuia să primească „ciudata femeie”. Discreţia lui - 
demodată şi lipsită de strălucire dispăruse, şi Anthony, privind 
în, jurul său, văzu splendoarea, sclipirile, culoarea lucrurilor noi, 
nepurtate, neuzate, foarte strălucitoare - prea strălucitoare. 
Lucrătorii plecaseră doar în ajun şi ultima lucrare care au făcut-o 
a fost atârnarea perdelelor grele ce cădeau în cute, drept în 
mijlocul lungimii salonului, pe care îl despărţeau în două când 
erau trase, izolând partea din spate, cu scara ce ducea direct la 
pupa, de partea din faţă, cu debuşeul ei pe punte; făcând astfel 
un colţ intim, retras, într-un salon retras, ca şi când căpitanul 
Anthony nu putea să puie destule obstacole între noua sa 
fericire şi oamenii cu care îşi împărțea viaţa pe mare. Inspecta 
aranjamentul cu un ochi aprobator, apoi vizită cu de-amănuntul 
totul, sfârşind prin a deschide o uşă care ducea într-o cabină 
mare, făcută din două cabine împreunate. Era foarte bine 
mobilată şi avea, în loc de paturile obişnuite în astfel de cabine, 
un pat-leagăn lucrat cu multă grijă, după ultimul model. 
Anthony îl balansa puţin ca să-1 încerce. „Bătrânul se va simţi 
confortabil aici” îşi spuse el şi trecu înapoi m salon, închizând 
uşa uşor. Apoi un alt gând îi trecu prin minte, un lucru evident 
având în vedere împrejurările, dar era destul de ciudat că i se 
prezenta pentru prima dată. „Dumnezeule! Ce impresionat are 
să fie! Se gândi Roderick Anthony. 

Se duse în grabă pe punte. „Domnule Franklin, domnule 
Franklin!” Secundul nu era prea departe. „O, iată-te. 
Domnişoara., Doamna Anthony va sosi la bord imediat. Anunţă- 
mă când vei vedea trăsura.” 

Apoi, fără să observe tristeţea de pe chipul secundului, 
intră din nou înăuntru. Niciun. Cuvânt prietenos, nici o remarcă 
profesională, sau o mică glumă, nici măcar un simplu şi stupid, 
Frumoasă zi”. Nimic. Se întoarse şi intră înăuntru. 

Noi ştim că atunci când a sosit momentul, s-a gândit mai 
bine şi a decis să facă cunoştinţă cu tatăl Florei în intimitatea 
cabinei principale, pe care o aranjase cu atâta grijă. Pentru ce 
se ferea An, thony de această luare de contact, el care era 
destul de sigur pe sine, nu numai pentru a face faţă dar chiar 
pentru a crea o situaţie aproape nebunească Ln îndrăzneață ei 


generozitate, este greu de explicat. Poate că atunci când venise 
la pupa să-i vadă sosind, 1-a găsit pe omul acela atât de dâfertt 
în înfăţişare de ceea ce se aşteptase el, încât a decis să-l 
întâlnească prima oara în afara privirilor celorlalţi. Poate că 
taina relaţiilor lui cu fata să-1 îi putut influenţa, în adevăr, s-ar 
putea să fi fost cuprins de panică. Venirea acestui om îl punea în 
situaţia de-a trebui să spună o minciună şi să acţioneze ca şi 
când ar fi fost un adevăr; să apară a fi ceea ce nu era şi ceea ce 
niciodată n-ar putea fi, decât dacă, decât dacă. 

Pe scurt vom spune, dacă vrei, că, pentru diferite motive, 
toate având a face cu delicata onestitate a firii sale, Roderick 
Anthony (un om despre care secundul său spunea că nu ştie ce 
e frica) era acum înspăimântat. Există o Nemesis ce depăşeşte 
şi generozitatea, ca şi toate celelalte imprudenţe ale oamenilor 
care îndrăznesc sa fie mândri şi să calce legea. 

Pentru ce spui asta? Mă interesai eu, căci Marlow se oprise 
brusc şi rămăsese tăcut în umbra bibliotecii. 

Spun asta pentru că omul pe care soarta sa îl arun case în 
calea Florei, era şi nelegiuit şi mândru. Daca ştia asta sau nu, nu 
contează. Probabil că nu ştia. Poţi arunca mănuşa în faţa naturii 
şi în faţa propriei rezis tenţe morale în mod cu totul nevinovat, 
cu o simplitate care îmbracă aspectul perfectei trufii satanice. 
Totuşi, cum am spus, nu contează. Este tot o încălcare a legii şi 
trebuie pedepsita ca atare. Dar asta n-are a face. M-am oprit 
pentru că la fel ca şi Anthony, găsesc o dificultate, un fel de 
groază de a da piept cu bătrânul de Barral. 

Îţi aminteşti ca eu îl văzusem o dată. Nu era o 
personalitate impunătoare; înalt, subţire, rigid, drept, ofilit, 
mişcându-se cu paşi mici, ca şi când ar fi înaintat lune-când, cu 
o voce joasă, egala. Când marea era agitată nu prea era văzut 
pe punte, cel puţin nu mergând. Atunci se ţinea de lucruri şi se 
târa pana în partea din spate a luminatorului, unde şedea ore 
întregi. Prietenul nostru, pe atunci tânăr, se oferi o dată să-l 
ajute şi acest serviciu a fost începutul unui fel de prietenie. Se 
agăța cu putere de cineva - Powell n-o spunea în sens figurativ. 
Powell era întotdeauna atent să ajute şi să ajute mai ales pe 
doamna Anthony deoarece bătrânul se agăța atât de tare de ea, 
încât lui Powell îi era frică să nu fie târâtă jos; ca toate că deveni 
foarte repede sigură pe picioarele ei pe orice fel de vreme. 
Powell era singurul la îndemână care sa ajute, pentru că lui 


Anthony, la vremea aceea, părea să-i fie frică să se apropie de 
ei. Neînduplecatul Franklin privea întotdeauna cu mânie de 
partea cealaltă. Ofiţerul de serviciu, dacă era pe-acolo, acţiona 
la fel, cu timiditate, şi orice marinari se întâmplau să fie la pupa 
(sentimentul se propagase misterios pe întreaga navă) îl 
ocoleau de parc-ar fi fost dracu-n persoană. 

Ltim cum a ajuns la bord. In ce mă priveşte, ştiu atât de 
puţin despre închisori, încât n-am nici cea mai slabă idee de 
felul cum le părăseşti. Pare că e o operaţie tot atât de 
îngrozitoare ca şi intrarea, întemnițarea, cu sugestiile ei mintale 
de poartă închisă cu zgomot, zăvorâre, ţăcănit şi apoi tăcerea 
goală de afară - unde erai cu o clipă mai înainte - erai şi acum 
nu mai eşti. Perfect diabolic. lar punerea în libertate! Nu ştiu zău 
care e mai rea. Cum o fac? Trag sforile, poarta zboară într-o 
parte, omul zboară prin ea; afară cu tine! Adios! Şi în spaţiul în 
care cu o clipa mai înainte nu erai, în spaţiul tăcut, o siluetă 
pleacă şchiopătând. De ce şchâopătând? Nu ştiu. Aşa văd eu. Ai 
noţiunea unui proces de mutilare, de schilodire, a individului 
care se întoarce vătămat într-un fel subtil. Recunosc că e o 
halucinație fantastică de-a mea dar n-am ce face. Bineînţeles, 
ştiu că procedeele celei mai bune maşini umanitare sunt 
întrebuințate cu judicioasă grijă şi aşa mai departe. Sunt absurd, 
fără îndoială, şi totuşi. Ah, da. E idiot. Când trec pe lângă una 
din aceste clădiri. ai observat că e ceva infernal în privinţa 
aspectului fiecărei pietre şi fiecărei cărămizi a lor, ceva 
răzbunător, ca şi când materia s-ar bucura de răzbunarea ei pe 
dispreţuitorul spirit al omului. Ai observat? Nu? Ei, eu sunt poate 
puţin nebun asupra acestui punct. Când trec pe lângă una din 
acele clădiri, trebuie să-mi întorc pnvirea. Nu m-aş fi putut duce 
să-l întâlnesc pe de Barral. Aş fi dat înapoi de la acest chin. Vei 
observa că, după cum pare, chiar şi Anthony (fără îndoială, un 
om curajos) a dat înapoi. Şi micul Fyne, care îşi imagina trei 
persoane în fatala trăsură - îţi aminteşti? 

— Nu s-a apropiat de adevăr, nu erau decât două 
persoane în trăsura cu doi cai. Flora nu s-a eschivat. Femeile pot 
suporta orice. Drăguţelor d*e ele le lipseşte imaginaţia când e 
vorba de fapte concrete ale vieţii, în regiunile sentimentale, n-aş 
spune. E cu totul altceva. Acolo ezită sau aleargă să îmbrăţişeze 
fantome ale propriei lor creaţii, exact cum ar face-o, orice 
nătărău de bărbat. 


Nu. Presupun că Flora s-a dus în această misiune cu toată 
judecata. Şi apoi ce! Acesta era momentul pentru care trăise. 
Era singurul ei punct de contact cu viaţa. A, da. Fusese ajutată 
de soţii Fyne. Şi încă foarte amabil. Desigur. Amabil; dar asta nu 
e deajuns. Există un mod amabil de a da o mină de ajutor 
semenilor noştri, în care e suficient sa le zdrobeşti inima dacă 
aceasta le salvează învelişul exterior. Şi cât de rece, infernal de 
rece trebuie să se fi simţit - afară doar dacă n-a fost făcută să 
ardă de indignare sau ruşine. Omul, după cum ştim, nu poate 
trai numai cu pâine, dar să mă ia dracu dacă nu cred că unele 
femei pot trăi numai cu dragoste. Dacă în fiinţa omenească ar 
exista o flacără hrănită de diferite ingrediente pământeşti şi 
spirituale, care ar colora-o în diferite tonuri, atunci aş şti care e 
culoarea lor. E azurie. De ce dracu râzi de asta? 

Marlow sări în sus şi ieşi din umbră, ca ridicat de, 
indignare, dar era o fluturare de zârnbet pe buzele lui.' - Spui că 
eu nu cunosc femeile. Poate. E întocmai; ca şi cum ai spune să 
nu te apropii prea mult de sanctuar. Dar am o noţiune clară 
despre femeie. In ele toate, fie: una zgripţuroaica, frivolă, 
excentrică, spălătoreasă, savantă, paria, şi chiar una din speța 
cea mai proastă a] relaţiilor, este ceva, dacă nu mai mult. Măcar 
o scânteie. şi unde este o scânteie, poate oricând să fie o 
flacără. Trecu din nou în umbra şi se aşeză. 

— Nu vreau să apun că Flora de Barral era una dinfj 
acelea care ar fi putut trăi numai din dragoste. De fapt se 
aranjase să trăiască fără. Totuşi în lipsa ei de încredere în ea 
însăşi şi în alţii, ea căuta iubirea, orice fel de iubire, ca orice 
femeie. Şi acea blestemată închisoare era singurul loc unde o 
putea găsi - pentru că nu avea nici un motiv sa nu aibă 
încredere în tatăl ei. 

A ajuns acolo la timp. Parc-o văd uitându-se pesie drum, îa 
zidurile acelea care la drept vorbind sunt îngrozitoare. Pare că 
simţi de-a lungul liniilor şi colţurilor acelei mase enorme, fără 
nimic sfânt, căderea timpului, picătură cu picătură, oră cu oră, 
filă cu filă, cu o blinda şi implacabilă încetineală. Şi o melancolie 
tăcută te cuprinde, invadatoare, copleşitoare ca un vis, 
pătrunzătoare şi mortală ca o otravă. 

Când de Barral ieşi pe poartă, ea încercă un fel de şoc. 
Văzând că era exact aşa cum şi-l amintea. Poate ceva mai mic. 
Altfel, neschimbat. De acolo, ştii, ieşi cu aceleaşi haine. N-aş 


putea spune dacă o căuta. Fără îndoială că da. Dacă a 
recunoscut-o? Foarte probabil. Ea traversă strada şi imediat, ca 
printr-o vrăjitorie, se reproduse, la o distanţă de ani, priveliştea 
atât de familiară pe promenada de la Hove, a financiarului de 
Barral mergând cu unica sa fiică. Din închisoare ieşi cu aceleaşi 
haine pe care le-ai purtat în ziua condamnării, indiferent cât ai 
stat acolo. O, ele ţin! Ele ţin! Dar e ceva care e conservat de 
viaţa de închisoare mai bine chiar decât hainele lepădate. Este 
puterea, vioiciunea sentimentelor, în mânăstire se mtâmplă 
acelaşi lucru; dar la claustrarea lipsită de sfinţenie a închisorii 
eşti aruncat în întregime asupra ta însuţi - căci Dumnezeu şi 
credinţa nu sunt acolo. Lumea dinafară îşi împrăştie 
sentimentele: acolo însă le tezaurizezi, le sporeşti în intensitate. 
Ceea ce se lasă să treacă, ceea ce se uită, în mişcarea şi 
schimbările vieţii libere, acolo se păstrează, se amplifică, se 
exagerează într-o monstruoasă creştere a amintirilor. Cei de 
afară pot zâmbi la necazurile şi durerile din trecut; dar tu, cel 
din închisoare, nu poţi. Dureri de altă dată îţi frământă inima, 
vechi dorinţi, vechi decepţii, vechi visuri te asaltează în tăcerea 
de moarto a vieţii prezente, în care nimic nu se clinteşte, cu 
excepţia clipelor nerecuperabile ale vieţii tale. 

De Barral era afară şi, pentru câteva clipe, rămase fără 
grai, fiind luat de fiica sa, aproape înainte do a lua el în 
stăpânire lumea liberă. Flora se controla foarte bine. 

Merseră repede o bucata de drum. Trăsura fusese lăsată 
după colţul străzii - după mai multe colţuri, după câte ştiu. Era 
tulburat, i se tăie respiraţia când îl ajută să se urce în trăsură, 
urmându-l1 şi ea. În interiorul acelei cutii pe roate, întorcându-se 
către prezenţa recăpătată, cu inima plină de cuvinte, Flora simţi 
că dorinţa de a da drumul lacrimilor pe care şi le stăpânise o 
părăseşte brusa, că bucuria ei pe jumătate tristă, jumătate 
triumfătoare, slăbeşte, că fiecare fibră a corpului ei relaxat în 
tandreţe, devine rigidă, când, privi de-aprcape fata lui. Era 
diferit. Era ceva. Da, era ceva între ei, ceva greu şi impalpabil, 
fantoma acelor ziduri înalte. Cât arăta de bătrân şi de schimbat! 

Se scutură de impresia ei. Uimită şi înfricoşată, 
bineînţeles. Şi de asemenea şi plină de remuşcări. Natural, îşi 
aruncă braţele în jurul gâtului lui. El răspunse cu ne-îndemânare 
acelei îmbrăţişări, ca şi când n-ar fi fost braţele lui, cu o 


îmbrăţişare stângace şi nesigură. Flora îşi ascunse faţa la 
pieptul lui. Dar era ca şi când şi-ar fi apăsat-o pe o piatră. Se 
desprinseră unul de altul şi imediat trăsura rulă în trap spre 
ciocuri, cu cei doi separați cit mai mult unul de altul, în colţuri 
opuse. 

După un timp de tăcere consacrat unei examinări 
reciproce, el rosti prima frază coerentă din afara zidurilor 
închisorii. 

, Ceea ce mi s-a făcut a fost din cauza invidiei. Invidia. Au 
fost o mulţime din acei care plesneau de invidie ori de câte ori 
priveau metoda mea. Îmi mergea prea bine. Aşa că s-au dus la 
procuror.” 

Ea spuse cu grabă „Da! Da! Ştiu”, iar el constată cu ' 
ciudă că copilul se transformase într-o tânără femeie fără să-l 
aştepte pe el. „Ce ştii tu despre asta? Intrebă el, erai prea 
tânără”. Vorba îi era moale. Vechea voce, vechea voce! li dădea 
un fior. Îi recunoştea blândeţea egală, totdeauna aceeaşi, 
indiferent ce-ar fi avut de spus. Şi îşi amintea că ei niciodată n-a 
prea avut ce-i spune, când venea s-o vadă. Ea era aceea care 
vorbea şi tot vorbea în plimbările lor, în timp ce el, rigid şi 
purtându-şi capul ţeapăn, rostea câte-un cuvânt blajin din când 
în când. 

Mişcată de aceste amintiri trezite în mintea ei, îi explică 
cum în ultimul an citise şi studiase articolele din ziare asupra 
procesului. 

„Am citit mai multe ziare, papa.” 

El o privi bănuitor. Articolele erau probabil foarte 
incomplete. Fără îndoială că reporterii deformaseră depoziţiile 
lui. Erau hotărâți să nu-i dea nici o şansă, nici în faţa 
tribunalului, nici a opiniei publice. A fost o conspirație. „Avocatul 
meu a fost şi el un nătărău. Ai observat? Un adevărat idiot.” 

Ea îi puse o mână pe braţ, mângâietor. „Face să mai 
vorbim despre acel timp îngrozitor? Acum e atât de departe.” Se 
înfiora uşor la gândul tuturor anilor aceia oribili, care trecuseră 
peste făptura ei tânără; neînchi-puindu-şi nici o clipă că pentru 
el tot acel timp fusese doar ieri. Bătrânul îşi încrucişa mâinile la 
piept, sprijinit pe spate în colţul său şi cu capul plecat. După 
puţin timp, o făcu să tresară, întrebând-o brusc: Cine a luat Lone 
Valley Railway? După asta alergau mai ales. Cineva a luat-o. 
Parfitts şi Co a pus laba pe ea - da? Sau tipul acela, Warner.? 


„ „N-nu ştiu,, spuse ea, speriată de spasmul buzelor lui. „Nu ştii! 
„ exclamă el moale. Vărul lui nu i-a spus? A, da. Îi părăsise - 
bineînţeles. De ce? Era prima întrebare despre ea, dar Flora nu 
răspunse. Nu dorea să vorbească despre acele orori. Erau 
imposibil de descris. Văzu totuşi că el nici nu aştepta vreun 
răspuns, căci îl auzi morniăind ca pentru el: Avea o valoare de 
jumătate de milion pentru lucrul şi materialele acumulate 
acolo.” „Nu trebuie să te mai gândeşti la lucrurile astea, papa”, 
spuse ea hotărâta. lar el o întrebă cu acea invariabilă moliciune, 
în care ea părea să desprindă lucruri urâte, la ce altceva trebuia 
să se gândească? Numai un an sau doi dacă 1-ar mai fi lăsat în 
pace, ar fi fost bine şi pentru el şi pentru ceilalţi şi ar fi avut toţi 
bani din belşug; iar ea, fiica lui, s-ar fi putut mărita cu cine-ar fi 
vrut, cu oricine, oricine. Cu un lord. 

Toate acestea erau pentru el ca şi când s-ar fi petrecut 
ieri. Un lung ieri, terminat de nenumărate ori, analizat, întors pe 
toate feţele, timp de ani întregi; dar care avea o vivacitate şi o 
putere pentru bătrân, de care fiica luit îs* care nu fusese dată 
afară din societate, habar n-avea. Pentru bătrân, ea era singura 
fiinţă care făcea parte din acel trecut şi poate că era de bună 
credinţă când a adăugat rece, inexpresiv, cu buzele strânse: 
„Trăiam doar pentru tine, aş putea spune. Cred că înţelegi asta. 
Eram doar tu şi eu.” 

Mişcată de această declaraţie, dar mirându-se ca nu-i 
încălzea inima prea mult, ea murmură câteva cuvinte 
afectuoase, în timp ce gândul cel mai de seamă din mintea ei 
era ca acum trebuie să-i spuie care e situaţia. Se aşteptase s-o 
întrebe cu multă grijă despre ea - şi în timp ce dorea acest 
lucru, se pregătea să fie rezervată în privinţa r ă spun surilor ce 
va avea de dat. Dar lucru cru-dar şi nefiresc, tatăl ei nu părea 
curios. Se părea că nu vor fi întrebări. Aceasta însemna că ar fi 
timpul să înceapă ea. Şi aşa şi făcu. Începu prin a-i spune că 
întotdeauna a simţit şi ea la fel. Erau ei doi care trebuiau să 
trăiască unul pentru altul. Şi dacă ar şti prin câte trecuse ea! 

Cuibărit în colţul său, cu braţele încrucişate, privea afară 
în stradă pe geamul trăsurii. La urma urmii, cât de puţin 
schimbat era! Aceeaşi expresie indiferentă, aceeaşi privire 
obosită pe care i-o vedea pe esplanadă când, plirnbându-se cu 
el mâna-n mână, îşi ridica ochii tpre faţa lui - în timp ce ea 
sporovăia, sporovăia. Aceeaşi siluetă rigidă, tăcută, care la 


vreun cuvânt al ei intra ţaapăn în. Vreun magazin, ca sa 
cumpere orice îi trecea prin minte că i-ar fi plăcut să aibă. Vocea 
Florei de Barral şovăi. El cobori asupra ei aoea privire de care îşi 
amintea aşa de bine şi în care, în copilărie, nu văzuse niciodată 
nimic altceva decât conştiinţa existenţei ei. Şi aceasta era 
destul pentru un copil care nu cunoscuse niciodată afecțiunea 
demonstrativă. Dar trăise o viaţă atât de lipsită de orice 
afecţiune, încât aceasta nu mai era deajuns pentru ea. La ce 
bun să-i povestească toate acele mizerii trecute, toate 
uluitoarele dificultăţi şi umilinţe? Ceea ce trebuia să-i spuie era 
destul de greu de spus. Se apropie de subiect printr-o remarcă 
veselă: „Nici măcar nu m-ai întrebat unde te duc.”. 

El tresări ca un somnabul trezit brusc şi acum era 
oarecare expresivitate în privirea lui; un fel de reflexie alarmată. 
Deschise gura încet. Flora continuă cu o veselie forţată: N-ai să 
ghiceşti niciodată î” 

El aşteptă şi mai surprins şi bănuitor. „Să ghicesc! De ce 
nu-mi spui?” îşi desfăcu braţele şi se aplecă spre ea. Ea Îi luă o 
mină., Trebuie să ştii mai întâi.,, Se opri, făcu un efort, apoi: M- 
am măritat, papa.” 

Pentru moment amândoi rămaseră tăcuţi, în trăsura aceea 
care înainta în trapul cailor, printr-o stradă îngustă, plină de 
agitaţie. La orice s-ar fi aşteptat ea, dar nu s-ar fi aşteptat ca el 
să-şi retragă brusc mina, de parcă 1-ar fi fript sau s-ar fi molipsit 
de ceva. 

De Barral. Abia ieşit din suferinţa mereu aceeaşi a 
închisorii, unde niciodată nu se întâmplă nirnic, nu se aştepta la 
astfel de noutăţi. Părea că i s-a înfipt ceva în gât. Cu o voce 
strangulată strigă: Tu - măritată? Tu, Flora? Când? Măritată! De 
ce? Cu cine? Măritată!” 

Ochii lui care erau albaştri, ca şi ai ei, numai că şterşi şi 
fără adâncime, păreau că îi ies din orbite. Arata în adevăr ca şi 
când ar fi fost strangulat, îşi duse chiar mâna la guler. 

— Ştii, continuă Marlow din umbra bibliotecii şi aproape 
invizibil în adâncul fotoliului, singura data când 1-am văzut îmi 
dăduse impresia de absolută rigiditate; de parcă ar fi înghiţit un 
băț. Totuşi părea că s-ar putea prăbuşi. Cu greu îmi pot imagina 
aşa ceva. Dar cred că acolo, în colţul trăsurii, a leşinat în 
oarecare măsură. Vestea neaşteptată îl doborâse. Ea îl privi 
perplexă, corn-pătimitor. Puţin dezamăgită şi dădu din cap cu 


gravitate. Da. Măritată. Ceea ce nu-i plăcu, fu să-l vadă 
zâmbind într-un fel foarte puţin potrivit pentru a încuraja 
devotamentul unei fiice. Era ceva neintenţionat dar sălbatic în 
acel zâmbet, Bătrânul de Barral nu era încă perfect stăpân pe 
muşchii săi. Dar îşi recapătă stăpânirea pe vocea lui moale. 

„Tocmai spuneai ca în lumea asta mare erai numai tu şi cu 
mine, să ne sprijinim unul pe altul.” 

Ea îşi dădu seama în mod vag că era o intenţie 
usturătoare în. Admeul cuvintelor lui, rostite încet şi blând, în 
cuvintele care făceau apel la ea într-un mod chinuitor. Se apără. 
Niciodată, niciodată şi nici o singură clipă nu încetase să se 
gândească la el. Nici el nu încetase, spuse de Barral. Cu o atât 
de sinistră expresivitate de cât era el în stare. 

„Dar papa. Strigă ea. Eu n-am fost închisă ca tine.' Florei 
nu-i păsa să vorbească despre asta pentru că era inocentă. El 
nu înţelesese. Era o nenorocire din cele mai crude, dar nu mai 
grea decât. O boală. Uit accident care te mutilează sau altă 
manifestare a unei soarte oarbe. *.,. Aş vrea să fi fost şi eu. Dar 
eu am rămas singură pe lume. In această oribilă lume care s-a 
purtat atât de rău ca line/',. şi n-ai putut să te descurci fără să 
găseşti pe cineva de c&re să te îndrăgosteşti?” întreba el. O 
furie de gelozie îi întuneca mintea, ca fumurile vinului, 
ridicându-se din adâncurile tainice ale fiinţei lui. De atât de mult 
timp lipsite de orice emoție. Adânciturile de la colturile buzelor 
lui cleveniră şi mai pronunţate în. Rotunjimea puhavă a"! 
Obrajilor. Imagini şi viziuni obsedează cu deosebită putere j pe 
oamenii retraşi din priveliştile şi sunetele unei vieţi active. şi eu, 
care n-am făcut altceva decât să mă gân-desc la tine!'* exclamă 
el dispreţuitor şi respirând agitat. Să mă gândesc la tine! Mă 
obsedai, îţi spun.” 

Flora se gândi că există un om care o iubeşte. „Atunci ne- 
am obsedat unul pe altul', declara ea cuprinsă de remuşcări. 
Căci în adevăr o obsedase tntr-atât încât era; aproape s-o 
scoată de pe lume, într-o finală şi iremedia-; bilă dezertare. într- 
o zi am să-ţi povestesc. Dar nu.] Nu cred că ţi-aş putea spune 
vreodată. A existat un timpi când arn fost ca nebună. Dar la ce 
bun să-ţi povestesc?” Acum totul a trecui. Vom uita toate astea. 
Nu va mai fi nimic care să ne reamintească.” De Barral ridică din 
umeri. 


„. Aş crede că erai nebună ca să te legi astfel de. Cât timp 
e de când te-ai măritat?” 

Ea răspunse „Nu prea mult” acesta fiind singurul răspuns 
pe care îndrăzni să-l dea. Totul era atât de diferit de ceea ce-şi 
imaginase că va fi. El dorea să ştie de ce nu-i spusese nimic 
despre asta în scrisorile ei, în ultima. Ea răspunse: S-a întâmplat 
după ce ţi-arn scris”. 

„Atât de recent! Se miră el. Nu puteai să aştepţi cel puţin 
până ieşeam. Ai fi putut să-mi spui, să mă întrebi; să mă 
consulţi! Să văd, sa rnă gândesc.” 

Ea clătină din cap negativ, iar el era speriat. Se gân-dea: 
„Cine poate fi? Vreun tânăr nenorocit şi netot, fără o para 
chioară în buzunar. 'Sau poate vreun ticălos? Fără să facă vreo 
mişcare expresivă, îşi frângea mâinile încleştate până le făcu să 
trosnească din încheieturi. Se uită la ea. Era drăguță. Vreun 
ticălos mârşav care avea s-o părăsească, vreun vagabond., Nu 
puteai s-aştepţi. 

— Nu?” 

Din nou ea facă un uşor semn negativ. 

, De ce nu? Care era graba?” 

Ea îşi plecă ochii: „Tiebuia. Da. A fost ceva brusc, dar 
trebuia făcut”. 

Se aplecă spre co cu” gura deschisă, cu ochii măriţi de 
mânie, dar întâlnind candoarea absolută a privirii ei; se trase din 
nou înapoi în coltul său. 

, Eraţi atât de teribil îndrăgostiţi unul de altul - asta era? 
Nu - puteai să-l laşi pe tatăl tău să fie singur cu fiica lui nici 
măcar o zi după - după o astfel de despărţire? Şi doar ştiai că n- 
am avut niciodată pe nimeni, nu aveam prieteni. Ce puteam 
pretinde de la nişte oameni pe care-i întâlneşti în afaceri? Chiar 
cei mai buni dintre ei sunt gata să-ţi frângă gâtul. Da. Oameni 
de afaceri, domni, orice fel de bărbaţi şi de femei - aşa, din 
răutate, sau ca să obţie ceva. A, da, ei pot vorbi şi foarte frumos 
dacă cred că pot obţine ceva de la tine., Vocea lui era o simplă 
suflare, totuşi fiecare cuvânt ajungea la Flora atât de distinct ca 
şi când ar fi fost încărcat cu toată puterea emoţională a pasiunii. 
„Fata mea, îi priveam ju-decându-mă şi îrni spuneam: Ce-mi 
pasă mie de toate astea! Sunt un om de afaceri. Sunt marele 
domn de Barral (da, da, unii strâmbau din nas, dar eram marele 


domn de Barral) şi o aveam pe fetiţa mea. Nu-mi doream pe 
nimeni şi nu avusesem pe nimeni niciodată. 

O adevărată emoție îi despecetluise buzele, dar cuvintele 
care ieşeau de pe ele nu erau mai tari de câl murmurul unui 
vân! uşor care se stinse. 

„Asta aşa c”, spuse Flora de Barral încet. Fără s-o 
privească, el îşi scoase pălăria. Era o pălărie înaltă. Pălăria din 
ziua procesului. Pălăria din. Desenele caricaturizate apărute în 
revistele ilustrate. Te pun în libertate în aceleaşi haine dar 
izolarea contează! E bine cunoscut faptul că oamenii izolaţi, 
călugări, pustnici, sunt hăituiţi de viziuni oribile - de ce nu şi 
întemniţaţii? Ocnaşul de Barral îşi scoase jobenul de mătase al 
financiarului de Barral şi îl puse pe bancheta din faţa a trăsurii; 
apoi suflă din greu. Era ro^u la faţa. 

, Şi ce se întâmplă? Incepu din nou cu vocea lui reţinută, 
lată-mă înfrânt. Dobodt de invidie, de răutate şi de toate 
blestemăţiile, îes - şi ce găsesc? Găsesc că fiica mea, Flo. 

— A, s-a dus să se mările cu un oarecare, poate un 
nătărău, ce ştiu eu. Sau poate. în. Orice caz unul nu destul de 
bun., încetează, papa”. 

, O stupidă poveste de dragoste, mai mult ca si^ur, 
continuă el monoton, buzele-i subţiri contursionindu-se între 
colţurile adâncite ale gurii. Şi un lucru foarte suspect de 
asemeni, din partea unei iubitoare fiice1'. 

Flora încercă să-l întrerupă, dar el continuă până când ea 
îi puse o mână pe gură. De Barral îşi roti puţin ochii dar când ca 
îşi retrase mina rămase tăcut. 

„Aşteaptă. Trebuie să-ţi spun. Şi mai întii de toate trebuie 
să înţelegi, papa. Că totul se rezumă la asta: este cel mai 
generos om din lume. Este.” 

De Barral, foarte liniştit, In colţul lui, rosti cu o sforţare: 

Eşti îndrăgostită de el”. 

, Papa! El a venit la mine. Eu mă gândeam la tine. Nu 
aveam ochi pentru nimeni. Nu mai puteam S&porta să mă 
gândesc la tine. Atunci a venit. Numai atunci. La vremea când 
tocmai mă gândeam să termin/' 

Se uită în ochii lui de-un albastru şters, ca şi când i-ar fi 
cerut să înţeleagă, să-i dea puţin curaj şi linişte - un cuvânt de 
compasiune. El deelaiâ. Fără însufleţire: „Mi-ar face plăcere să-i 
frâng gâtul”. 


Ea avu o exclamaţie de om prea împovărat. „Ah; 
Dumnezeule!” şi îl urmări cu ochi speriaţi. Dar el nu părea 
nebun, nici înspăimântător în vreun fel. Aceasta o mai linişti. 
Urmară câteva clipe de tăcere apoi bătrânul întrebă: 

: Cum te numeşti acum?” 

Pentru moment, în adânca tulburare a sareinei care jo 
aştepta, nu înţelese întrebarea. Apoi, înroşindu-se, murmură: 
Anthony”. 

Tatăl ei, cu câte o pată roşie în fiecare obraz, îşi dădii 
capul pe spate, în colţul trăsurii. 

„Anthony. Cu ce se ocupă? De unde a răsărit?” „Papa, 
eram la ţară, pe un drum.” 

El mormăi, „Pe un drum” şi închise ochii. 

E prea lung ca să-ţi explic acum. O să avem tot timpul. 
Sunt lucruri pe care nu ţi le pot spune acum. Dar altă dată. Într- 
o zi. Căci acum nimic nu ne mai poate despărţi. Suntem în 
siguranţă pentru cit timp vom trăi - nimic şi niciodată nu mai 
poate surveni între noi.,, „Eşti înnebunită de-a binelea de 
individul asia, remarcă el fără să deschidă oehii. 

lar ea spuse încet: „Cred în el. Tu şi cu mine trebuie să 
credem în el'. 

, Dar cine dracu e el?,; E fratele doamnei Fyne, o ştii, a 
cunoscut-o pe mama; şi care a fost aşa de bună cu 'mine. Eram 
cu ei la ţară, acolo ne-am cunoscut. El venise în vizită. M-a 
remarcat şi eu - ei bine, acum suntem căsătoriţi”. 

Era mulţumită că el îşi ţinea ochii închişi, îi era mai uşor 
să-i vorbească despre viitorul pe care-l aranjase, lucru care 
acum nu se mai putea schimba. Nu trecu la mărturisiri. Nu era 
posibil. Simţea că n-ar fi înţeles-o. Simţea de asemeni că el 
suferă. Din când în când o mare nelinişte îi cuprindea inima cu 
un tainic simţ de vinovăţie - ca şi când 1-ar fi trădat şi 1-ar fi dat 
pe nuna unui duşman. Cu ochii închişi, el avea aerul de-a fi 
căzut într-o epuizantă şi pioasă meditaţie, care o intimida, în 
momentul următor, o mare milă pentru el îi cuprinse inima. lar 
în adâncul inimii era căinţă. Faţa lui tresărea din când în când, 
abia perceptibil, îşi ţinu ochii închişi până când auzi ca „soţul” 
era marinar şi că el, tatăl, era condus acum direct la bordul 
vaporului care era gata de-a porni în larg. Departe de această 
îngrozitoare lume a trădării şi a batjocurii, a invidiei şi minciunii, 


departe, departe pe marea albastră, sigurul, inaccesibilul, 
nepătatul şi spaţiosul refugiu al inimilor rănite. 

Cam aşa ceva. Poate nu chiar cu cuvintele acestea, dar în 
general acesta era sensul zdrobitorului ei argument - 
argumentul refugiului. 

Nu cred ca s-a gândit câtuşi de puţin la condiţiile 
materiale. Dar ca parte a acestui argument spuspe nerăsuflate, 
ca şi când s-ar fi temut că dacă se oprea n-ar mai fi putut 
continua, menţiona acea generozitate de tip furiunos care-i 
venise de pe mare, şi care o prinsese în pragul prăbuşirii ei de 
nedescris, o minase val-vârtej departe, în prima şi arzătoarea-i 
răbufnire, iar acum putea fi crezută, se puteau bizui că-i va duce 
pe amândoi, unul lângă altul, în absolută siguranţă. 

Ea credea şi afirma acest lucru. El înţelese în cele din. 
Urmă în întregime şi, imediat, interiorul acelei trăsuri, de un 
aspect atât de liniştit pentru ochii trecătorilor de pe trotuar, 
deveni o scenă foarte agitată. Generozitatea lui Koderick 
Anthony - fiul poetului - afectă pe fostul financiar de Barral într- 
un hal care trebuie să fi deschis ochii Florei de Barral asupra 
extremei greutăţi de a fi femeie. Să fii femeie e o treabă foarte 
grea deoarece constă mai ales în a avea de-aface cu bărbaţii. 
Bărbatul acesta - omul din trăsură - îşi lepăda calmul şi se 
comporta ca un animal. N-o spun. Într-un sens jignitor. Ceea ce 
făcea el era expresia unei panici instinctive. Ca o sălbălăciune 
speriată de laţul care-o face să cadă pe spate, bătrânul de 
Barral începu să lupte, deşirat şi colţuros, împotriva aerului gol, 
atât cât era în trăsură, cu ochi holbaţi şi gâfâind, scenă de la 
care fiica lui se retrase cât mai departe putu, în spaţiul limitat. 

„. Opreşte trăsura! Opreşte-o, îţi spun. Lasă-mă să ies! 

„ erau exclamaţiile gâtuite pe care le auzea ea. De ce? În ce 
scop? Ce să facă? Ea nici nu voia s-audă. Îi striga: Papa! Papa! 
Ce vrei să faci?” Şi tot ce obținea de la &l era,. Opreşte! Trebuie 
să cobor. Vreau să mă gân-desc. Trebuie să ies de-aici ca să mă 
gândesc!” [298] 

Noroc că n-a încercat să deschidă uşa imediat. A scos doar 
capul şi umerii pe fereastra trăsurii, strigând la birjar. Ea văzu 
urmările, trăsura oprindu-se, mulţimea strângându-se în jurul 
unui bătrân domn nebun. În această teribilă situaţie de a fi 
femeie, plină de frumoase iluzii, de delicate perplexităţi (şi 
foarte mici recompense) nu ştii niciodată ce lucruri grele ai 


putea avea de făcut în orice moment. Fără să ezite, Flora îl 
cuprinse pe tatăl ei de după talie şi îl împinse înapoi în trăsură, 
mirându-se singură de uşurinţa cu care reuşi să-l facă să cadă 
din nou pe locul său. Îl ţinu acolo hotărâtă. Cu o mână apăsată 
pe pieptul lui şi apledndu-se peste el; la rândul ei îşi scoase 
capul pe fereastră. Trăsura trăsese lângă trotuar şi se oprise. 
„Nu! M-am răzgândit. Mergi te rog mai departe, unde ţi-am spus 
la lr*ce - jt. La de c uri I” 

Se rnira singură de siguranţa vocii ti nuzi un mormăit de 
protest din partea vizitiului, apoi (uşura porni din nou. Numai 
atunci se |? Să pe locul ei. Urmărindu-şi din ochi tovarăşul de 
drum., în clipa aceea el nu era mai mult decât atât. In afară de 
aminurile ei din copilărie, nu era decât un bărbat. Aproape un 
străin. Cum trebuie să te porţi cu el? Şi mai era şi celălalt. 
Aproape tot un străin, îndeletnicirea de a fi femeie e foarte 
dificilă. Prea dificilă. Flora închise ochii, spunându-şi: Dacă ani să 
mă gândesc mult la lucrurile astea, ani să înnebimesc.” Apoi, 
deschizându-i. Îşi întrebă tatăl dacă perspectiva de a trăi mereu 
lângă fiica lui, fiind îngrijit de ea cu afecţiune, departe de lumea 
care nu cinstea cu nimic parul lui cărunt, i se pare o perspectivă 
atât de îngrozitoare. 

„Spune-mi, e chiar stat de rău?” 

Pase întrebarea cu tristeţe, dar fără amărăciuiie. Faimosul 
- sau notoriul - de Barral îşi pierduse scum rigiditatea. Era 
încovoiat. Nimic mai jplnic de inutil decât un stâlp încovoiat. Nu 
răspunse nimic. Ea adăugă blând, reprimind un suspin plin de 
remuşcări. 

, Ar fi putut fi mai rău. S-pr fi putut să nu găseşti pe 
nimeni, nimeni în tot oraşul acesta”, nimeni în tos t ă lumea. 
Nici chiar pe mine! Sărmane papa!': 

Făcu spre el o mişcare conştient impres'onanlă, gân- 
dindu-se: -O! S'rt oribilă, oribilă!” Şi bălrânulde Barral, speriat, 
obosit, zăpăcit, de extraordinarul şoc al eliberării [2S9] lui şovăi, 
apoi îşi înclină capul pe umărul ei, ca şi când ar fi deplâns 
libertatea recâştigată. 

Mişcarea era prin ea însăşi emoţionantă. Flora avu 
impresia că el plânge, şi la gândul -că, dacă acest umăr al ei, 
împreună cu alte oase ale corpului ar fi fost sfărâmate în abisul 
carierei aceleia, capul cărunt al tatălui ei n-ar mai fi avut nici un 
sprijin, dădu şi ea drumul lacrimilor. Curgeau liniştit, uşurându-i 


nervii supraîncordaţi Brusc, el o împinse departe, astfel că îşi 
lovi capul de marginea trăsurii; se retrase şi el cât mai departe, 
de parcă 1-ar fi pişcat ceva. 

Toată căldura emoţiei Florei dispăru. Ultimele lacrimi i se 
răciră pe obraz. Dar efectul lor se produsese. Găsise curaj, 
hotărâre, aşa cum obişnuiesc femeile după un plâris bun. 
Acoperindu-şi cu mâiia partea superioară a feţei, ca să-şi 
ascundă ochii sau să alunge o privelişte de nesuferit, el se 
înţepenise iar în colţul său, în felul -obişnuit, asemenea unui 
stâlp. Flora îl privi tăcută. Buzele lui subţiri şi încăpăţânate se 
mişcară. Rosti numele vărului - îţi aminteşti, omul care nu-i 
aproba pe soţii Fyne şi pe care, pe drept sau pe nedrept, micul 
Fyne îi bănuia de motive interesate, în vederea faptului că de 
Barral ar fi pus de-o parte ceva bani, înainte de faliment. 

Îţi pot spune imediat că nu mai ştiu nimic despre el. Dar 
de Barral era de părere, vorbind cu vocea lui domoală dindărătul 
mâinii, că această rudă ar fi fost prea bucuroasa să-l fi folosit ca 
îndrumător. 

„Bineînţeles că nu mi-aş fi oferit serviciile sub propriul 
meu nume sau persoană. Dar sfatul unui om cu experienţa mea 
valorează o avere pentru oricine care ar dori să se aventureze în 
finanţe. S-ar putea relua acelaşi fel de operaţii.” îşi mişcă puţin 
picioarele, lăsă să-i cadă mâna şi, întorcându-şi cu grijă spre 
fiica lui obrajii puhavi şi rotunzi, cu bărbia sprijinită pe guler, 
aplecă spre ea privirea obosită şi amărâtă a ochilor lui spălăciţi, 
care erau umezi. 

„începutul e realmente numai o chestie de reclamă bine 
gândită. Nu e nici o dificultate. Aşa o porneşti şi.” îşi întoarse 
faţa de la ea. „La urma urmei sunt încă de Barral. Marele de 
Barral. Nu ţi-ai amintit de asta?” [3QOI 

'„Papa, ascultă, tu trebuie să-ţi aminteşti ca nu mai 'există 
un de Barral. El o privi pieziş, impacientat. Există doar domnul 
Smith, pe care nici un rău, nici o supărare, nici o minciună 
ticăloasă a oamenilor răi nu-1 pot ajunge”. 

„Domnul Smith spuse el încet. Cui va aparţine el? Nu Je 
măcar nici o domnişoară Smith”. 

„Este Flora ta”. 

„Flora mea! Te-ai dus şi,. 

— Nu pot suporta nici măcar sa mă gândesc. E oribil”. 


„Da. A fost destul de oribil atunci spuse ea cu căldură, căci 
ceea ce spunea omul acesta se adresa oarecum, în mod obscur, 
ei. ca şi când ar fi propriul ei gând, îmbrăcat într-o enigmatică 
emoție. „Mi-e ruşine uneori când mă gândesc cum de-am. Nu, 
nu încă. N-am să-ţi spun încă. Cel puţin nu acum.” 

Trăsura coti spre intrarea în docuri. Flora îi dădu tatălui ei 
pălăria., Uite, tată. Şi te rog să fii bun. Îmi închipui că mă 
iubeşti. Dacă nici tu, atunci cine?” 

El îşi puse pălăria pe cap si, înţepenindu-se tare. În coltul 
lui, îşi privi lung fiica. Ea îi spuse: „ încearcă sa fii drăguţ de 
halârul meu. Gândeşte-te la anii în care te-am aşteptat. Am 
nevoie de sprijin şi de linişte. Puţină linişte.” îi înşfacă braţul 
brusc, cu amândouă mâiniâe, apăsându-l cu toată puterea, ca 
şi câhd ar fi vrut să zdrobească rezistenţa pe care o simţea în el. 
„N-aş fi avut linişte dacă nu te-aş fi avut cu mine. N-am să te las 
să pleci. Nu, după toate prin câte am trecut. Nu vreau.” Puterea 
nervoasă a strânsorii ei îl înspăimântă puţin. Ea râse brusc. „E 
absurd. S-ar spune că-ţi cer un sacrificiu. De ce mi-e frică? Unde 
te-ai putea duce? Vreau să spun acum, azi, la noapte? Nu-mi 
poţi spune. Te-ai gândit la asta? Ei bine, eu m-am gândit tot 
anul acesta din urmă. Şi mai mult. Aproape că ara. Înnebunit 
încercând să găsesc o soluţie. Cred că am fost chiar nebună 
câtva timp. Altfel nu m-aş fi gândit niciodată să.” 

— Aceasta se apropia de o mărturisire, remarcă Mar-low, 
pe un ton schimbat. Mărturisirea acelei plimbări pe marginea 
carierei, în legătură cu care ea îşi făcea amare reproşuri. lar el 
înţelese ceea ce îi sugera imaginaţia. Nu era posibil să-i dea o 
idee justă. Trăsura se opri lângă vapor x [301] 

lar ei coborâră în felul descris de susceptibilul Franklin. Nu 
ştiu dacă nu îşi suspectau, reciproc starea mintală la sfâr-şitul 
acestui drum cu trăsura. Dar asta ar fi foarte posibil. Noi toţi 
părem puţin nebuni unul altuia. Un excelent aranjament al 
grosului omenirii de a găsi în asta un motiv de iertare. Flora 
traversă puntea principală cu o rapiditate izvorâtă din teamă. O 
teamă care devenise insuportabilă. Dorea să se termine o dată 
chestiunea asta. Fu mulţumită când, privind înapoi, văzu că tatăl 
ei o urma.,. Dacă o ia la fuga, se gândea ea, atunci am să ştiu că 
în adevăr nu contez deloc pentru nimeni. Că nimeni nu mă 
iubeşte. Că cuvintele şi acţiunile şi protestele şi orice pe lume 


sunt false - şi voi sări în apă. Aceasta cel puţin nu va 11 
minciună.'* 

Ei, bine, nu ştiu. Daca lucrul s-ar fi tntâmplat, este foarte 
probabil ca ar fi fost salvată, cu lipsa ei de noroc şi cu atâta 
lume pe chei şi la bord. Şi chiar acolo, unda Ferndale era 
acostat, atârna pe un perete (cunosc cheiul) un colac de 
frânghie, o prăjină şi o centură de salvare ţinute în acel loc cu 
scopul de a salva pe cei căzuţi în bazin. Nu e aşa de uşor sa fugi 
de înşelăciunile vieţii cum îşi închipuia Flora. Oricum, nu s-a 
ajuns acolo. El o urma cu mersul lui iute. 

— Parcă alunecând. Domnul Smith! Eliberatul ocnaş 1 de 
Barral trecea peste pământul solid pentru ultima oară, dispărea 
pentru totdeauna şi se adăuga acestei lumi a apelor, care 
adăposteşte atâţia oameni ciudaţi. Un domn bătrân, cu pălărie 
înaltă de mătase, aruncând priviri precaute, care o urma pe 
Flora pentru că simpla existentă are pretenţiile ei care sunt 
ascultate în mod mecanic. N-am nici o îndoiala că prezenta o 
figură respectabilă. Socru. Nimic mai respectabil. Dar ducea în 
inima lui confuza tulburare a disperării şi a emoţiei, a 
involuntarei repulsii şi a milei, întocmai ca şi fiica lui. Numai că 
el avea în plus o furioasă gelozie pentru omul pe care urina să-l 
vadă. Rămâne o urmă de egoism în orice afecţiune - chiar 
paternă. lar omul acela, în izolarea închisorii lui, se socotise atât 
de mult proprietarul acestei singure fiinţe omeneşti la care se 
putea gândi, încât s-ar putea sa ne fie de neconceput nouă, care 
n-am avut de executat o lungă (şi al naibii de injustă) podeapsă 
penală. Flora era în niod pozitiv singurul lucru, punctul unic 
unde gândurile lui găseau un loc de odihnă, de ani întregi. Era 
singura supapă a imaginaţiei lui. Nu poseda în prea mare 
măsură această facultate, desigur, dar avea în ea puterea 
concentraţiei. Se simţea jignit şi era poate o absurditate din 
partea iui, dar aş spune ca mai curând în intensitatea durerii 
decât In natura ei. Sunt de părere ca nici unui tată obişnuit, 
normal, nu îi place să se despartă de fiica lai. Nu. Nici chiar 
atunci câiid apreciară în mod rezonabil că., i-a fost luată de pe 
umeri' sau cum s-ar putea bucura de-o partida excelentă, în 
adâncul lui, foarte în adine, (în unele cazuri numai sondând) se 
găseşte o -oarecare aversiune. Cu mamele, bineînţeles, e altfel. 
Femeile sunt mai loiale, nu una alteia, dar feminităţii 3or 


comune pe care o privesc triumfătoare, cu o secretă şi jnândră 
satisfacţie. 

Imprejurările ac-esiel căsătorii măreau indignarea 
domnului Smith. Şi dacă o urma pe fiica lui în cabina acelui 
vapor, avea impresia că o urmează într-o casă de ruşine şi o 
făcea numai pentru că era încă năucit de rapiditatea cu care se 
petreci! E e faptul. Voința lui care zăcaşe atâta timp. 
Neexercitată, era biruită -de hotărârea ei şi de o vagă frică de 
libertatea recăpătată. 

Vei fi bucuros să auzi că Anthoay, deşi se eschivase să-l 
întânipine pe chei, se comportă admirabil, cu simplitatea unui 
om care nu are nici cea mai mică meschinărie şi nici nu face 
rezerve meschine. Ochii Jui nu se abătură, iar limba nu i se 
bilbâi. A fost. O deţin din cea mai bună autoritate, admirabil în 
seriozitatea, sinceritatea şi de asemeni în discreţia lui. A fost 
perfect. Totuşi forţa vitală a necunoscutei sale individualităţi, 
adresându-i-se atât de familiar, a fost suficient ca să-1 tulbure 
pe domnul Smith. Flora văzu că tatăl ei tremura din cap până-n 
picioare, deşi se ţinea mai rigid ca oricând, dacă aceasta e 
posibil. Murmură ceva şi. În cele din urmă. Reuşi să rostească, 
nu tare, bineînţeles, dar foarte distinct: Sunt aici împotriva 
voinţei mele,. Colţurile gurii i se lăsară în jos dispreţuitor, cu 
privirea rece., Sunt aici împotriva voinţei mele. Am fost închis 
datorită unei conspirații. Eu.” îşi duse mâinile la frunte - pălăria 
sa de mătase era pe marginea mesei; o pusese'acolo cu un gest 
disperat de cum intrase - îşi duse mâinile la frunte. Mi se pare 
necinstit. Eu.” Se opri din nou. Anlhony se uită la Flora care 
şedea lingă tatăl ei. 

L>*3 

— L*-,„ if^” „2^ iV*tfc* j^V,!” „rtj '„Ei bine, domnule, o să 
va obişnuiţi în curând cu mine. Ceea ce e sigur, e că atât 
dumneavoastră cit şi ea trebuie să fi avut destule necazuri cu 
lumea de pe uscat şi cu afurisitele lor metode de juma-juma, ca 
sa vă ajungă pe toată viaţa. Sunt de asemeni foarte milostivi, 
întrebaţi-o pe Flora. Mă gândesc la propria mea soră şi cea mai 
bună prietenă a ei şi care nu e o femeie rea, ,, 

Căpitanul de pe Ferndale se opri. „Noroc ca ani fost eu 
acolo ca să intervin. Aş dori să vă faceţi comod şi nu după mult 
timp.” 


Privirea ştearsă a marelui de Barral, fixă şi inexpresivă, îl 
făcu pj” Anthony să tacă. El făcu semn din ochi Florei spre uşa 
cabinei pregătită special ca să-l primească pe damnul Smith, 
omul liber. Flora luă de pe masă pălăria omului liber şi, îi prinse 
braţul, dezmierdat oare. „Da. Aici eşti acasă. Vino să-ţi vezi 
camera, papa ', 

Anthony însuşi le deschise uşa, iar Flora o închise cu grija 
în urma lor. 

„Vite”. Jâncepu ea, dar se opri pentru că era clar că el nu 
voia să vadă nimic din tot ce se pregătise pentru confortul lui. 
Nici Flora nu le văzuse încă. Dar batEânul nu se uita decât la 
covorul nou iar fata aştepta să-şi ridice privirea, ceea ce el nu 
făcu, dar vorbi cu vocea lui obişnuită: „Aşadar asta ţi-e soţul 
care. lar eu închis acolo!”, Papa, la ce bun să tot vorbim mereu 
despre asta, îl dojeni ea încet. E foarte bun”. 

„ŞI te-ai dus şi te-ai măritat, ca să fie bun cu mine. Aşa e? 
De unde ştiai tu ca doream să fie cineva bun cu mine?”, Ce 
ciudat eşti!” spuse ea gânditoare. 

„E greu pentru un om care a trecut prin ce am trecut eu, 
să simtă la fel ca ceilalţi oameni. Te-ai gândit la asta.? *' în fine 
se uită spre ea.,. Doamnă Anthony. Nu pot suporta să-l văd. Ea 
îi întâlni privirea fără să clipească iar el adăugă: Acum vrei să te 
duci la el'. Felul lui moale, automat, părea efectul unei teribile 
autoconstrângeri - şi totuşi îşi amintea că fusese întotdeauna 
astfel. Se simţea îngheţată. 

, Dar bineînţeles ca trebuie să mă duc la el' (spuse ea cu o 
uşoară tresărire. 

Bătrânul scrâşni din dinţi, iar ea ieşi din cabină. 

Anthony nu se mişcase din loc. Una din mâmi sg rezema 
de masă. Flora merse către el, se opri, apoi în mod voit se 
apropie şi mai mult. „îţi mulţumesc, Roderick”. 

„Nu e nevoie să-mi mulţumeşti, murmură el. Eu sunt cel 
care.”, Nu, poate că nu-i nevoie. Tu faci ce-ţi place. Dar faci 
bine.” 

El oftă, apoi întrebă în şoaptă, pentru că erau lângă uşa 
cabinei. „E tulburat, da?” 

Flora nu răspunse prin nici un semn şi nici un sunet, da 
nici un fel. Falsitatea situaţiei era grea pentru amândoi. Dar 
dintre ei doi, Anthony era mai curajos., Aşa cred. La început. Te- 
ai gândit să-i spui că eşti fericită?,, „Nici nu m-a întrebat, îi 


zâmbi ea slab. Era dezamăgită de liniştea lui. N-am spus decât 
ceea ce eram absolut obligată să spun despre mine”, începea să 
se simtă puţin cam iritată de omul acesta, L-am spus că ani fost 
foarte norocoasă, adăugă brusc, deznădăjduită, neluând în 
seamă maniera autoritara a lui Anthony, acel ceva arbitrar şi 
delicat cu care, după prima spaimă, se obişnuise, încercând 
doar o plăcută teamă. El o contempla cu un aer absent. Flora 
nu-şi scosese îmbrăcămintea de oraş, pălăria, mănuşile. Era ca 
o vizitatoare. Şi avu o mişcare care sugera sfârşitul 
nesatisfăcător al unei vizite. 

Poate că era tot aşa de bine să fi rămas cu el pe uscat. Nu 
e timpul pierdut.” 

El îi aruncă privirea firii sale neîngrădite, odată cu un 
vehement dar şoptit: „îndrăzneşti!” care îi ţâşni de pe buze cu 
cea mai amenințătoare inflexiune. 

Îndrăzneşti! Ce mai este?” 

Aceste din urmă cuvinte nu îi erau adresate ei, ci cuiva din 
spate. Privind peste umăr. Ea văzu capul chel cu şuviţe de păr 
negru, al congestionatului şi devotatului Franklin (avea şapca în 
mină), privind sentimental din uşa salonului, cu ochii lui 
bulbucaţi. Fu ascultat de la distanţă, rapor-tând pe un ton de 
nevinovăție ofensată că pilotul era acolo şi dorea să deplaseze 
nava în bazin înainte de sosirea echipajului la bord. 

Căpitanul mirii nemulţumit,. Bine, s-o deplaseze” şi cu un 
semn din mină expedie rănitul şi pateticul suflet din spatele 
ochilor proeminenţi, care întârziară pe nesuferita femeie, în timp 
ce secundul se retrăgea încet. Anthony se întoarse spre Flora. 

„Nu se poate să fi vorbit serios Eşti o persoană corectă”. 

“încerc să f iu”. 

'„Munci nu glumi în felul acesta. Gândeşte-te cum aş 
rămâne “eu”. 

„A, 3a, uitasem. N-am vorb't serios. N-a fost o glumă. O 
omisiune. Nu te-aş putea nedreptăţi. N-aş fi plecat. Sunt. 
Sunt<prea obosită.” 

El o văzu clătinându-se acolo unde sta şi se abţinu cu 
toată puterea să n-o cuprindă în braţe, tremurând din tot corpul 
de teamă, de parcă ar fi fost ispitii să comită un act de trădare. 
Se feri în lături, coborându-şi ochii spre uşa cabinei din faţă. 
Numai după ce ea trecu pe lingă el tsi ridică Anthony privirea, 
astfel că nu putu vedea ochiadă inimoasă pe care Flora i-o 


aruncă înainte de a trece mai departe. Se uită după ea. Fior a se 
împletici uşor chiar înainte de a ajunge la uşă, pe care o trânti în 
urma ei cu nervozitate. 

Anthony - care simţise izbitura ca şi când uşa ar fi fost 
trântită chiar în pieptul sau, stătu un moment nemişcat apoi 
strigă duipă doamna Brown. Aceasta era soţia stewar-dului, 
inspiraţia sa norocoasă, pentru ca Flora să se simtăl cit mai 
confortabil. „Doamnă Brown! Doamnă Brown!' în cele din urmă, 
femeia apăru de pe undeva. „Doamna Anthony a sosit la bord. 
Tocmai a intrat în cabină. Poale ar fi bine să vezi dacă nu are 
nevoie ide ceva., „Da. Domnule”. 

Şi rămase din nou singur, cu situaţia pe care şi-o crease, 
cu curajul şi inexperienţa inimii sale. Se gândi că ar face mai 
bine să se urce pe punte. De fapt. ar fi trebuit de mult să fie 
acolo, în orice caz. Era lucrul cel mai obişnuit pentru el să fie pe 
punte. Dar sunetul unor şoapte şi a unor pocnituri înăbuşite, 
undeva pe-aproape, îi atraseră atenţia. Observă că veneau din 
camera domnului Smith. Era exti a-ordinar „Vorbeşte singur” se 
gindi el. Pare să lovească pereţii despărțitori cu pumnii - sau 
poate cu capul. 

Ascultând zgomotele acelea, lui Anthony i se bulbucea 
ochii în cap de mirare. Deveni atât de atent incit nici nu observă 
pe doamna Brown care se oprise o clipă în faţa lui ca să spuie: 
„Doamna An. Tb. Ony n-are nevoie de mine domnule”. 

— Înţelegi că aceasta era călătoria dinainte ca domnul 
powell - pe atunci tânărul Powell - să vie pe Ferndale; 
întâmplarea aranjând aşa fel ca el să-şi facă startul în viaţă 
anume pe acest vapor din. Toate vapoarele aflate atunci în 
portul Londrei. Cel mai plin de nelinişte vapor din câte au ieşit 
vreodată în larg din orice port din lume. Nu mă refer la. Calitățile 
lui de navigaţie. Domnul Powell îmi spune că era tare ca o 
biserică. Spun plin de nelinişte, în sensul bunăoară în care 
planeta asta a noastră e neliniştită - o atmosferă agitată, 
tulburată de pasiuni, gelozii, iubiri, uri, şi de denaturările 
excelentelor bune intenţii, care, deşi valoroase din punct de 
vedere etic, n-am nici o îndoială că duc adesea la mai multă 
nefericire decât cele mai diabolice urzeli. Pentru cei care refuză 
să creadă în în-lârnplare, el, adică domnul Powell, trebuie să fi 
fost în mod evident predestinat să adauge sinceritatea sa 
înnăscută, la suma tuturor celorlalţi purtaţi de onesta navă 


Ferndale. El era prea sincer. Toţi de la bord erau sinceri, 
excepţie făcând doar „domnul Smith” care, în orice caz, era 
destul de simplu în felul său, având acea teribilă simplitate a 
ideii fixe, pentru care mai există şi un alt nume, rostit de oameni 
cu groază şi aversiune. Ideea sa fixă era să-şi scape fata de 
omul care pusese stăpânire pe ea (folosesc cuvintele acestea 
intenţionat, pentru ca imaginea care-o sugerează era limpede în 
mintea domnului Smith), pusese stăpânire pe ea în mod 
necinstit, în timp ce el, tatăl, era închis. 

„N-o să am linişte până ce n-am să te scap de omul 5 
cesta” îi şoptea el adesea, după lungi perioade de meditaţie. 
Ştim de la Powell obiceiul lui de a sta pe luminator,? Proape de 
şezlongul pe care Flora şedea întinsă, iprivin-clu-i de sus faţa, cu 
un. Aer de protejare şi de investigaţie totodată. 

E aproape imposibil să spui dacă el a considerat vreodată 
cazul în mod raţional. Transformarea lui de Barral în domnul 
Smith nu se efectuase fără un şoc - trebuie să o recunoaştem. 
S-ar putea ca acesta să-i fi alungat din minte toate consideraţiile 
practice, făcâiid ioc unor viziuni groaznice şi precise pe care 
după aceea nimic nu le-a mai pulul disloca. Şi trebuie să fi fost 
tenacitatea: prosteasca tenacitate a omului care persistase să 
arunce milioanele, economisite de alţii, în căile ferate de la Lone 
Valley, în docuriLe Labrador, în minele de cupru ale Leopardului 
Tărcat şi în alte groteşti speculaţii, expuse în timpul faimosului 
proces de Barrat, printre murmure de uimire şi hohote de râs. 
Pentru că în lumea noastră extrem de serioasă, comedia îşi 
caută ultimul refugiu în tribunale. Cit despre lacrimi şi lamentări, 
acestea nu se auzeau în augustele limite ale comediei, pentru 
că ele erau rezervate miilor de cămine unde, cu un reuşit efect 
dramatic, foamea luase locul Economiei. 

Dar cel puţin a existat unul singur care n-a râs îa tribunal. 
Acesta a fost acuzatul. Notoriul de Barrai n-a râs pentru că era 
indignat. Era impermeabil la cuvinte, la fapte, la deducţii. Ar fi 
fost imposibil să-1 faci să-şi înţeleagă vina =su nebunia - fie 
prin dovezi, fie prin argumente, dacă cineva ar fi încercat să 
discute. 

Nici fiica lui, Flora, n-a încercat să discute cu el. Poziţia în 
car-e se alia era atât de crudă, complicațiile aces-j teia dtlt de 
spinoase, dacă mă pot exprima astfel, încât ol atitudine pasivă 


era cel inai bun refugiu al ei - aşa cunri fusese, înainte de ea, şi 
pentru multe alte femei. 

Căci acest fel d-e inerție în femeie este totdeauna enig* 
maţi c şi ameninţător. Te face sa te opreşti. O femeie poate fi o 
proastă adormită, o proastă agitată, o proastă pericif) loasă, sau 
pur şi simplu una stupidă. Dar nu e niciodată obtuză, grea de 
cap. Nu e niciodată făcută toată din lerc aşa cum sunt unii 
bărbaţi, în femeie este totdeauna arc. Şi oricât de puţin cunosc 
bărbaţii femeile (necunoaşterea lor fiind mai mare sau mai 
mică) totuşi, bărbaţii şi chiar taţii, ştiu acest lucru. Şi de aceea 
atâtor bărbaţi le este frică de femei. 

Cred că domnului Smith îi era frică de liniştea fiicei sale, 
deşi, desigur, el o interpreta în felul lui, După cum îl descria 
domnul Powell, el şedea pe luminator, aplecat asupra fiicei sale, 
şi se întreba desigur ce era în spatele privirii ei pierdute, printre 
genele negre, în ochii aceia liniştii. Se uita şi se tot uita şi apoi 
spunea, sau mai curând şoptea căci nu-i trebuia mult vocii lui ca 
bă devie doar o simplă suflare - declara, mutându-şi privirea 
spre orizont, ca nu va avea niciodată linişte până., n-o va scăpa 
de omul acela”. 

„. Nu ştii ce spui, papa.” încerca să iiu-şi arate oboseala, 
încordarea nervoasă a antagonismului acestor doi bărbaţi din 
preajma ei, care era cauza atitudinilor ei apatice; căci marea, de 
fapt, îi pria. 

Mai mult ca sigur, Anthony se plimba de cealaltă parte a 
punţii, încordarea îl făcea neliniştit. Nu-şi găsea locul nicăieri, 
încercase să se închidă în cabina lui; dar nu era mai bine; sărea 
şi alerga pe punte şi tropa-tropa în susul şi-n josul pupei, până 
când se simţea obosit, gata să cadă, fără să reuşească să scape 
de neliniştea din sufletul său generos, în adevăr, dar îngreuiat 
de învelişul său făcut din sânge. Dtn carne şi din oase. 
Handicapat de imagini precise, create de mintea sa, şi veşnic 
meditând, presupunând - c au tind semne, pândind simptome. 

ar domnul Smith, cu o tresărire a capului său mic, la auzul 
paşilor din cealaltă parte a luminatorului, insista cu vocea lui 
moale, disperată, impresionantă, că ştie el foarte bine ce spune. 
Nu se dăduse ea acelui om în timp ce el era închis? 

„Eram în închisoare, neajutorat, cu nimeni altul care să se 
gândeaseă la mine, care să mă aştepte cu nerăbdare, decât pe 
fiica mea. Şi când, în cele din urmă, m-au lăsat să ies, o găsesc 


plecată - căci de fapt asta a însemnat Vândută. Pentru că te-ai 
vândut; ştii bine că te-ai vândut. 

Cu faţa lui rotundă şi nemişcată, cu şuviţele de păr albe 
fluturându-i în bătaia vântului, cu privirea ridicată deasupra 
mării, părea să se adreseze universului, pe deasupra siluetei ei 
întinse. Flora protesta uneori. 

„As vrea să nu mai vorbeşti astfel, papa, Nu faci decât să 
lâiăchinuieşti şi să te chinuieşti şi pe tine.” „Da. Sunt destul de 
chinuit”, recunoştea el cu subinţeles. Dar nu faptul că vorbea 
despre aceste lucruri îl chinuia, ci faptul că se gândea la ele. Şi 
ca să stea şi să se tot gândeaseă era mai rău pentru el decât ar 
fi fost pentru ea, chiar dacă s-ar fi sacrificat, oricât de mare ar fi 
fost sacrificiul. 

—. - 9A. J^ -„- „Fiindcă, bineînţeles, ai suferit, nu-mi spune 
mie că nu. Trebuie să fi suferit!” 

Ea renunţase foarte curând la orice încercare de protest 
Era inutil. Ar fi înrăutățit lucrurile: şi nu dorea să se cerţi cu tatăl 
ei, singura fiinţă care într-adevăr o iubea absoaiţ evident, 
complet - pină la capăt. Nu era în el nici mijs nici generozitate, 
nimic din aceste frumoase trăsături această fiinţă omenească nu 
se sinchisea decât de ep, de Flora, aşa cum era. Certitudine care 
o făcea sa sufere si. Mai mult. Căci, bineînţeles, şi ea se chinuia. 
Şi ca se simţea neajutorată, ca şi când întreaga poveste ar fi 
rost prea mult pentru dânsa. Acesta e feiul de convingere care 
duce la pasivitate. Devenea fatalistă. 

Probabil, îngrozitoare au fos> necesităţile vieţii de toate 
zilele, relaţiile curente. Acestea, natural, trebuiau să meargă 
mai departe, îşi urau bună dimineaţa unul altuia, luau mesele 
împreună, cred chiar că jucau cărţi din când în când seara, mai 
ales la început. Pe Flora o înfiicoşa rnai mult duplicitatea tatălui 
ei, cel puţin ceea ce semăna a duplicitate, când îşi amint-ea de 
persistentele, insistentele lui şoapte de pe punte. Dealtfel, tatăl 
ei fusese totdeauna o persoană tăcută, pe cit şi-l putea ea 
aminti, din. Trecut, pe promenadă. Ea era aceea care vorbea, 
vorbea întruna, fără să-şi bată capul să observe dacă lui îi face 
sau nu plăcere. Şi nici acum nu-i putea înţelege gândurile, nici 
na-i vorbea. Anthony, cu un zâmbet prietenos forţat, de parcă i- 
ar fi îngheţat pe buze, părea foarte mulţumit să nu fie nevoit să 
vorbească. „Domnul Smith'; uneori se uita pe sine, studimdu-şi 
cărţile din mm a un. Timp atât de îndelungat, încât Flora era 


silită să-i atragă atenţia, inurmurându-i, Papa, ce faci?' Atunci 
el se scuza printr-o slabă exclamaţie îndreptata mai mult către 
sine. Scuzele mel3, căpitane!” Ea i se adresa lui Anthony, 
spunându-i Rode-rick, iar el îi spunea Flora. Aceasta era unica 
prefăcătorie necesara, judecind după rictusul crispat al gurii 
bătrânului de fiecare dată când auzea rostindu-se., Flora,,. 
Auzind rarele, Roderick”, avea uneori o s-râmbătară 
dispreţuitoare, tot atât de slabă, stoarsă şi incoloră, ca întreaga 
su personalitate ţeapănă. 

El era primul care se retrăgea. Nu era infirm Se părea că şi 
lui îi pria viaţa la bord; dar dintr-un simţ de datorie, de 
afecţiune, sau ca să-i potolească furia ascunsă, fâica lui îl 
însoțea întotdeauna în. Cabină ca „să-l ajute să se facă comod”, 
îi aprindea lumina, ii dădea halatul sau ii scotea o carte din 
biblioteca aranjată acolo - dar aceasta mai rar pentru că domnul 
Smâth obişnuia să spună, cu vocea lui joasă şi cu oarecare 
mândrie, că el nu era un cititor. Foarte adesea, după ce o săruta 
pe frunte şi-i ura noapte bună, îi zvârlea câte o astfel de 
remarcă arţăgoasă: „E întocmai ca şi când aş fi la închisoare, 
pe-onoarea mea. Bănuiesc că „omul acela, te aşteaptă afară. 
Temnicerul şef! Uf!” 

Ea zâmbea vag; murmura un împăciuitor „Ce 
absurditate!”. Dar o dată, pierzându-şi răbdarea, spuse tăios: 
„încetează.! Mă faci să sufăr. S-ar spune că mă urăşti let „Nu pe 
tine te urăsc continua el monoton, nu pe tine. Dar dacă aş 
vedea că-1 iubeşti pe omul acesta, cred că te-aş uri şi pe tine”. 

Cuvântul acesta o străpunse drept în inimă.,. N-ai fi 
primul' murmură ea cu amărăciune. Dar bătrânul era preocupat 
de ideea lui fixă, aşa că rosti foarte liniştit „Dar tu nu-l iubeşti! 
Nefericită copilă!” îl privi câtva timp, apoi spuse „Noapte bună, 
papa!” 

De fapt, Anthony adesea o aştepta singur la masă, cu 
cărţile împrăştiate, pahare, căni, sticle şi aşa mai departe. Nu 
căuta mai multe ocazii de a fi singur cu ea decât era absolut 
necesar pentru a nu trezi bănuielile doamnei Brown. Excelentă, 
credincioasă femeie; soţia şi mai excelentului şi credinciosului 
steward. lar Flora ar fi dorit pe toţi aceşti oameni excelenți, 
devotați lui Anthony, cât mai departe. Şi mai ales pe drăguţa 
doamnă Brown, cea cu vorba dulce, cu ochii ei mobili ca 
mărgelele şi cu al ei „Da, desigur, doamnă”, care-i părea să aibă 


un sunet batjocoritor. Şi astfel această scurtă călătorie - numai 
până la Insulele Hebride - luă sfârşit. A fost aşa de scurtă incit 
atunci când Powell veni pe Ferndale printr-o formidabilă lovitură 
de noroc, nu trecuseră decât şapte luni de la - sa sp-unem - 
eliberarea ocnaşului de Barral şi transformarea sa în domnul 
Smith. 

Cât timp vaporul a stat pentru încărcare, la Londra; | 
Anthony a închiriat o căsuţă la ţară, lingă o mică garaj 

În Essex. ca să-i cazeze pe domnul Smith şi pe fiica lui. A 
fost ideea. Lui pe de-a-ntregul. Cit de necesar era pentr a 
domnul Smith să caute un refugiu rural, nu ştiu. Poate ca; în 
oarecare măsură era un aranjament judicios. Poate că ' 
eliberatului de Barral îi reveneau unele “obligaţii (în legătură cu 
raporturile lui cu poliţia, îmi închipui), pe care domnul Smith nu 
avea grijă să le îndeplinească. De Barril trebuia să dispară; 
părerea generală era că într-adevăr dispăruse; şi trebuia 
sprijinit. Bietei Flora îi plăcea viaâa de la tars, chiar în locul acela 
care nu putea oferi nici o alta calitate decât caracterul său 
retras. 

Dm când în când venea şi căpitanul Anthony; dar cum 
staţia aceea era doar o haltă cu nici un tren de dimineaţă, nu 
putea sta mai mult decât o după amiază. Spunea c trebuie să 
doarmă în oraş, ca să fie foarte devreme c. mineaţa la bordul 
navei. Vremea era splendidă şi de c: ori căpitanul de pe 
Ferndale se vedea venind pe clrvr în câte o strălucitoare după 
amiază, domnul Smith îşi |1' bastonul şi o pornea agale, într-o 
plimbare solitară. Dar j-că se simţea obosit, fie că simţea o 
satisfacţie să-1 râpe „omul acela” plecând - ori din vreun alt 
motiv viclea era întotdeauna înapoi înainte de ora când Anthon 
trebuia să piece. Apropiindu-se de casă, îl vedea întoi deauna 
pe. Crnul acela, întins pe iarbă în livadă, la oare care distanţă 
de fiica lui, aşezată pe un scaun adus di camera de zi a casei, în 
mod invariabil se ducea drept la e şi tot aşa de invariabil avea 
impresia că apropierea lui ni tulbura o conversaţie foarte intimă. 
Şedea cu ei cam o oi în tăcere, apoi venea timpul ca Anthony sa 
plece. Cu t minut sau două înainte de plecare, domnul Smith, 
por, din discreţie, dispărea ca din întârnplare şi plndea de Ja 
fereastra unei camere de sus, pe,. Omul acela” trimiţânc” o 
privire galeşă de dincolo de poartă invizibilei Flora, ridi cându-şi 


pălăria, ca un vizitator, apoi depărtându-se pe drum. Numai 
atunci domnul Smith cobora să-şi întâlnească din nou fiica. 

Acestea erau momentele cele mai proaste pentru ea, Nu 
totdeauna, desigur, dar destul de frecvent. Nu era ceva 
neobişnuit să-l audă pe domnul Smith începând moale, cu 
observaţii ca aceasta: 

Cornul acela s-a plictisit de tine.” 

Nu pronunţa niciodată numele lui Anthony. Întotdeauna 
spunea „omul acela”. 

În general ea rămânea tăcută, cu ochii larg deschişi, 
privind în gol printre pomii strâmbi. O dată însă se ridică şi intra 
în casă. Domnul Smâth o urmă, ducând scaunul. Il trânti jos cu 
hotărâre şi, pe acel ton moale şi inexpresiv, la care atâtea 
urechi obişnuiau să se aplece cu zel şi să-l asculte atunci când 
venea de la marele de Barral, spuse: „Să fugim!” 

Ea avu tăria să nu se întoarcă spre el. Dimpotrivă, merse 
înainte, spre o mică oglindă ieftină de pe peiete. În sticla 
verzuie, faţa ei părea lividă ca faţa unui cadavru înecat în fundul 
unui lac. Râse slab. 

„îţi spun că omul acela s-a., „Papa”, îl întrerupse ea, nu- 
mi fac nici o iluzie în ceea ce mă priveşte. Mi s-a mai întâmplat 
şi înainte clar. /' 

Vocea pierindu-i brusc, tatăl ei se repezi cu o însufleţire 
neobişnuită: „Atunci să ne grăbim!”. 

Stăpânindu-şi atâl frica precum şi mâhnirea. Flora se 
întoarse spre el, se aşeză şi lăsă să i se vadă uinvrea. Se aşeza 
şi domnul Smith, cu genunchii lipiţi şi aşezaţi în unghi drept cu 
picioarele-i subţiri, paralele unul cu altul şi cu mâinile pe braţele 
fotoliului de lemn. Părul îi crescuse lung, capul îi era rigid, era 
ceva infatuat venerabil în aspectul său. 

, Nu-l poţi iubi. Nu-mi spune mie. Înţeleg motivul tău. Şi ți- 
am spus că eşti o fată nenorocită. Este exact ca şi când te-ai fi 
dus pe stradă. Da. Nu mă întrerupe, Flora. Am fost mereu 
întrerupt la proces şi n-o mai pot suporta. Nu vreau să fâu 
întrerupt de propriul rneu copil. Şi când mă gândesc că chiar cu 
o zi înainte de a-mi da ei drumul, tu ai.” 

Reuşise să afle acest lucru de la ea, pentru că Flora 
obosise să tot evite mereu chestiunea. El fusese foarte lovit şi 
deprimat. Aceasta e încrederea pe care-o avea în el? A fost asta 
o dovadă de încredere şi de iubire? Cu o zi înainte! Să nu-i fi dat 


măcar o mică şansă! Era ca la proces. Nu i s-a dat nici o şansă. 
Nu i-au dat timp. lar propria sa fiica procedase exact ca cei mai 
înverşunaţi duşmani ai lui. Nu i-a lăsat timp! 

Monotonia acelei voci stinse aproape că-i potolea şi-i 
adormea spaima. Asculta fără să vrea ceea ce spunea eî. 

„Dar ce 1-a făcut pe omul acesta să te ia în căsătorie? 
Bineînţeles că e un gentleman. Asta se vede. Şi e cu atât mai 
rău. Gentlemenii nu înţeleg nimic în privinţa finanţelor. Ce mai! 
Acei care au început prigoana împotriva mea erau o firmă de 
gentlemeni. Procurorul, judecătorul - toţi gentlemeni - în afară 
de problemă! Habar n-aveau. Şi apoi el mai e şi marinar. Chiar 
comandant,.” „Şi bunicul meu a fost,” întrerupse ea, cu un gest 
de nerăbdare, „Da, Dar ce ştie un prost de marinar despre 
afaceri? Nimic. Nici o idee. Se poate să nu fi avut habar ce 
înseamnă să fii fiica domnului de Barral - chiar după ce 
duşmanii lui 1-au doborât. Dar ce naiba 1-a determinat să.” 

Ea făcu o mişcare de nerăbdare pentru că vocea lui calmă, 
egală, îi călca pe nervi. El tăcu, dar numai ca să înceapă din 
nou, pe acelaşi ton, cu remarca: „Bineînţeles că tu eşti drăguță. 
Şi tocmai de aceea te-ai pierdut - ca multe alte biete fete. 
„Nenorocită,, este cuvântul care ţi se potriveşte.” 

Ea replică: „S-ar putea să fie aşa. Poate că acesta e 
cuvântul; dar ascultă, papa. Eu am de gând să fiu cinstită.” 

De Barral începu cu şi mai multă vorbărie. 

„Exact genul de om care se plictiseşte repede, te 
părăseşte şi se duce dracului cu afurisitul lui de vapor. ŞI, 
oricum, n-ai putea fi vreodată fericită cu el. E destul să-i vezi 
ochii. Eu vreau să te salvez. Tu vezi că poate n-am fost un soţ 
prea bun pentru biata ta mamă. Ar fa făcut mai bine dacă m-ar 
fi părăsit cu mult înainte de a muri. M-am gândit la toate astea. 
Nu vreau să te ştiu nefericită.” îşi plimba privirea asupra ei cu o 
atenţie surprinzător de vizibilă. Apoi spuse: „Hm! Da. S-o 
ştergem înainte de-a fi prea târziu. Discret, tu şi cu mine. 

Ea spuse, cu calmul pe care-l dă adesea disperarea: „N- 
avem bani ca să plecăm, papa.” 

El se ridică, îndreptându-şi spatele şi capul de parcă era o 
siluetă smnzurată. 

Flora spuse hotărât: „Şi cred că n-ai de gând să mă 
părăseşti, papa?' „Bineînţeles că nu”, spuse cu vocea lui 
potolită, şi pleca mai departe, cu mersul pe care Poweli mi-l 


LU 


descria ca fiind iot aşa de calm şi precaut ca şi vocea lui. 
Mergea de parcă ar fi purtat pe cap un pahar plin cu apă. 

Flora, natural, nu i-a relatat nimic lui Anthony despre 
această pilduitoare conversaţie, în generozitatea lui, s-ar fi 
alarmat şi ea nu dorea sa fie lăsată să poarte singură de grijă 
tatălui ei. Şi afară de asta, era prea corectă. Dorea să se poarte 
corect cu orice preţ. Nu voia să fio ea prima care să vorbească. 
Niciodată. Şi prin cap ii trecea gândul: „Sunt cu-adevărat o fiinţă 
nenorocită!! 

A fost doar o simplă coincidenţă că Anthony. Venind 
pentru o după-amiază, două zile mai tirzuf. A avut o convorbire 
In livadă cu domnul Smith. Pentru un oarecare motiv, F] ora îi 
părăsise câteva minute; iar Anthony folosi acea ocazie ca să 
vorbească desuhis cu domnul Smiih. Îi spuse: Am impresia, 
domnule, că dumneata crezi că nu e bine pentru Flora ceea ce a 
făcut în privinţa asia eu nu pot spune nimic. Tot'ce vreau să ştii 
e că eu am căutat să fac aşa fel ca să fie bine!'. Apoi îi adaugă ca 
îi lăsa prin testament toată averea lui. „Cred că na ţi-a spus?” 

Domnul Smith ciătină uşor din cap. lar Anthony, încercând 
să fie prietenos, tocmai îi propanea să pâece cu vaporul departe 
de casă cel. Puțin pe doi am. Cred, domnule, că aşa ar fi mai 
bine din tos le punctele de vederel-', când Flora se întoarse, iar 
conversaţia, întreruptă brusc, slăbi şi încetă. Mai târziu, în cursul 
serii, după ce Anthony plecase de câteva ore. Când erau pe 
punctul de a se separa pentru noapte, domnul Smith se adresă 
brusc fiicei lui, după mult timp de gândire: „Un testament nu 
înseamnă nimic. Poţi să-1 rupi? | să faci altul.” Apoi. După ce 
reflectă un moment, adăugă fără nici o emoție: „Şi apoi se mai 
spun şi minciuni în privinţa asta/' 

Flora, răbdătoare oţelita împotriva oricărei nedreptăţi, a 
oricărei dureri şi a tot ce i-ar fi putut face. silă, în asemenea 
măsură de se mira ea singură, spuse: împingi prea departe 
antipatia ta pentru. Pentru. Raderick, papa. 

Nu ai nici o consideraţie pentru mine. Mă faci să sufăr. ^, 

par 

De Borral ca întotdeauna inexpresiv până la a o încremeni 
uneori prin contrastul dintre placiditatea şi vorbele lui, îşi 
întoarse de la ea privirea ochilor spălăciţi. 

„Mă întreb cât de departe merge antipatia ta, începu el. 
Însuşi numele lui îţi rămâne în gât. Am observat asta şi mă 


doare. Ce părere ai despre asta? Ai putea să-ţi aminteşti că nu 
eşti singura persoană îndurerată de nebunia ta, de graba ta, de 
neliniştea ta.” îşi întoarse din dou privirea spre faţa ei. Şi asta 
chiar în preajma eliberării mele”. Vocea lui slabă se pierdu cu 
totul, buzeâe-i strânse tremurară puţin înainte de a adăuga cu 
acea extraordinară indiferenţă a tonului: Consider totul ca 
imoral”. 

Fiora nu răspunse nimic. Socoti că e mai simplu, mai 
amabil si. Desigur, mai sănătos să-l lase să vorbească în voie. 
Fiind tăcut de felul lui vorba nu ţinea mult. Şi nu trebuie să ne 
închipuim că astfel de lucruri se întknplau tot timpul. Au avut şi 
unele zile bune în -casa aceea de ţară. Absența lui Anthony era 
o uşurare, iar vizitele lui erau plăcute. Era mai liniştită. Şi 
bătrânul era mai liniştit, îi-păru aproape rău când sosi timpul să 
se îmbarce. Era un moment de suferinţă, de emoție. Au ajuns la 
doc seara, iar Flora, după ce. Il făcu comod, pe tatăl ei, după 
obiceiul stabilit, întârzie în cabină destul de mult ca să vadă că 
el e mirat. li surprinse privirea ştearsă, observând-o cu multă 
asprime. Atunci ieşi, după un vesel”; noapte bună.” 

Contrar speranţelor ei, îl găsi tpe Anthony încă în salon. 
Stând în fotoliul său din capul mesei, aduna nişte hârtii pe care 
le puse cu grabă în buzunarul de la piept şi se ridică” O întrebă 
dacă în ziua aceea, drumul spre oraş şi cele câteva cumpărături 
pe care le făcuse nu o obosiseră. 

Ea clătină din cap că nu. Apoi dori să ştie, pe un ton 
jumătate glumeţ, cum se simte în privinţa plecării şi încă într-o 
călătorie lungă de data asta. - - 

Are vreo importanţă cum mă simt eu?, [întrebă ea pe un 
ton care aruncă o umbră de tristeţe pe faţa lui. Răs punse cu o 
violenţă reţinută, la care ea nu se aştepta. * „Nu. N-are 
importanţă, pentru că eu nu pot pleca fără | tine. Ţi-am spus. O 
ştii. Nu îţi închipui că aş putea.”s 

Te asigur, răspunse ea aşezat, ca n-am nici cea mai slabă 
intenţie de a mă eschiva de la obligaţiile mele. Chiar 

E3161 dacă se „putea. Chiar dacă aş îndrăzni, chiar dacă 
ar trebui să mor pentru asta.” 

El arăta ca lovit de trăsnet. Şedeau unul în faţa celuilalt, la 
capătul salonului. Anthony îngăimă: „O, nu, n-ai să mori. Nu 
vorbeşti serios. Am văzut că-ţi prieşte marea.” 

Ea râse, dar se simţea furioasă. 


„Nu, n-am vorbit serios. Vreau numai să spun că n-am de 
gând să fug de obligaţiile mele. Am să trăiesc mai departe. 
Simţindu-mă totuşi puţin cam copleşită.” „Copleşită? Repetă el. 
Ce te copleşeşte? ' „Mărinimia dumitale. Spuse ea tăios. Dar 
vocea i se muie. După un timp. Încă nu ştiu. Este în ea o 
perfecţiune - mă înţelegi, Roderick? Care o face aproape 
imposibil de suportat. 

El oftă, se uită în altă parte şi observă că e timpul să se 
stingă lumina în salon. Permisiunea era numai piuă la ora zece. 
„Dar în cabina ta nu trebuie să observi regula asta. 

Numai-vezi ca perdelele să fie bine trase peste hublori, asta-i 
tot. S-ar putea ca stewardul să fi uitat să le tragă. El ţi-a aprins 

lampa pentru citit înainte de-a pleca acasă, pentru a petrece 
ultima seară cu soţia lui. Nu ştiu dacă a fost înţelept să te 
lipseşti de doamna Brown. Va trebui să te îngrijeşti singură, 
Flora”. 

Era foarte îngrijorat, dar Flora de fapt se felicita de 
absenţa doamnei Brown. Abia închise uşa de la cabina ei, că şi 
murmură cu fervoare: „Da, Mulţumesc lui Dumnezeu că s-a dus. 
Nu va mai fi nici o bătaie uşoară în uşă, urmată de apariţia ei 
echivocă şi intolerabilă: „Pot face ceva pentru dumneavoastră, 
doamnă?” Voce de care biata Flora învățase să-i fie frică şi s-o 
urască mai mult decât orice voce şi orice alte cuvinte de la 
bordul acelei nave - singurul ei refugiu în lumea aceasta care nu 
avea nevoie de ea, de imperfecţiunile şi de necazurile ei. 

Doamna Brown fusese foarte vexată de concedierea sa. 
Soții Brown nu aveau copii şi aranjamentul le convenise perfect. 
Rancuna care o simțeau acum era foarte amară. Doamna Brown 
trebuia să rămână la țărm singură, cu furia ei, iar stewardul îşi 
hrănea mânâa lui pe vapor. Biata Flora nu avea duşman mai 
teribil, iar amărâtul secund nu avea un simpatizant mai mare. 
Doamna Brown, cu o feminină putere 'de observaţie şi deducție 
(punând cap la cap doi şi cu doi) ajunsese la o anumită 
concluzie pe care o împărtăşise şi soţului ei, înainte de a părăsi 
vaporul. Morocănosul steward îşi permisese o dată să facă 
aluzie la aceasta în auzul lui Powell. Era în sufrageria ofiţerilor, 
la sfârşitul mesei, şi zăbovea aşezând o plăcintă cu fructe pe 
masă. El şi secundul începuseră un dialog despre alarmanta 
schimbare a căpitanului, gălbejitul steward privind în jos cu o 
încruntare sinistră, Franklin rostogolindu-şi ochii sentimental, 


roşu la faţă. Tânărul Powell auzise până atunci o mulţime de 
asfel de lucruri; povestea devenise monotonă, întotdeauna îi 
sunase lui cam absurdă. EL se amestecă impacientat, cu 
observaţia că astfel de tânguieli în privinţa unui om numai 
pentru că îşi luase o soţie, i se păreau nebunie curată. 

Franklin murmură., Depinde de soţie”. Stewardul, 
zăbovind lingă peretele despărțitor, aproape de uşă, aruncă o 
privire încruntată lui Powell, acest nou venit, acest neştiutor, 
acest străin, fără drept la privilegii şi mărâi. 

„Soţie! Asta numiţi dumneavoastră soţie?',. Ce dracu vrei 
să spui?” exclamă tânărul Powell. 

„ Ştiu eu ce ştiu. Nu degeaba a stat nevastă-mea la bord 
şase luni. Aţi face mai bine s-o întrebaţi pe ea când o să ne 
întoarcem/' 

Şi întâlnind. Supărat, privirea dojenitoare a domnului 
PoweU, stewardul se retrase de-a-ndăratelea. 

Tânărul nostru prieten se întoarse imediat spre secund: 
„Şi laşi pe afurisitul ăsta de spălător de sticle să vorbească 
astfel în faţa dumitale. Domnule Franklin? Sunt foarte mirat!”,. 
O, nu este ceea ce crezi. Nu e ceea ce crezi,. Domnul Franklin 
arăta mai apoplectic decât oricând.,. Dacă e vorba aşa, aş putea 
eu să te uimesc. Dar nu-i de nici un folos. Eu singur abia pot. N- 
ai putea înţelege. Sper că nu vei încerca să bagi zâzanie. A fost 
un timp, tinere, când n-aş fi permis nimănui - nimănui, auzi? 

— Să bage zâzanie între mine şi căpitanul Anthony. Dar 
acum nu. Acum nu. Este o schimbare. Nu în mine însă.”, Tânărul 
Powcill respinse cu indignare orice sugestie de a face vreo 
intrigă. „Drept cine mă iei? Strigă el. Numai că ai faoe mai bine 
dacă i-ai spune stewardului că dacă nu bagă de seamă ce 
vorbeşte în faţa mea. Am să-i stric frumuseţea pentru vreo lună 
şi am să-l las să explice căpitanului cauza, cum o şti mai bine.” 

Acest discurs îl situa pe Pooarecum ca apărător al 
doamnei Anthony. Nimic privitor la chestiune nu s-a mai rostit 
vreodată în faţa lui. Lui nu-i păsa de privirile întunecate ale 
stewardului; Franklin care nu era vorbăreţ nici chiar în clipele 
sale cele mai bune, şi evita acum singurul subiect care-i sta la 
inimă, i se adresa doar în chestiuni de serviciu. Dar nici de asta 
nu-i prea păsa lui Powell. Suferințele apoplecticului secund 
începuseră să-l plictisească cu mult înainte. Totuşi, uneori se 
simţea singur. De aceea aştepta cu nerăbdare slaba relaţie cu 


doamna Anthony, fie în calitate de câine de pază sau altfel. 
Căpitanul nu se supăra. Aceasta reieşea clar din atitudinea lui. 
Într-o noapte când erau singuri la pupa, el se interesă despre ce 
vorbiseră în cursul serii. Powell trebui să mărturisească că 
vorbiseră despre vapor. Doamna Anthony îi pusese o mulţime 
de întrebări. 

3. Se interesează - da?” tresări căpitanul, mişcându-se 
repede în sus şi-n jos, de fiecare parte a papei. 

, Da, domnule căpitan, doamna Anthony pare să reţină 
admirabil tot ce i se explică.,, „Nepoată de marinar. Unul de 
şcoală veche. Bătrân lup de mare de felul cel mai bun, cred, 
rosti repede căpitanul, rotindu-se pe lângă al doilea ofiţer al său 
şi lăsând cuvintele în urma lui ca o dâră de scântei urmată de o 
perfectă întunecime conversaţională, pentru că în următoarele 
două ore până când părăsi puntea, n-a mai deschis gura. 

Cu altă ocazie. Nu trebuie sa uităm că nava traversase 
ecuatorul şi pe atunci adăuga câte-o latitudine spre sud în 
fiecare zi. Cu altă ocazie, pe la şapte seara, Povvell fiind de 
serviciu, îşi auzi numele rostit încet pe scară. Căpitanul era pe 
trepte, cu faţa lui uscăţivă, cu ochii înfundaţi, având pe braţ un 
şal de lână. 

„Domnule Powell - aici”. 

„Da, domnule căpitan.”, Bă-i asta doamnei Anthony. Serile 
se fac tot mai răcoroase. ' 

Şi faţa trasă se făcu nevăzută. Doamna Anthony fu 
surprinsă văzând şalul. 

„Domnul căpitan doreşte să vă înveliţi cu şalul”, explică 
tinărul Powell şi cum ea se ridicase, i-l puse pe umeri. Ea se 
înfăşură strâns. 

„Unde era căpitanul?” întrebă ea. 

„. Era pe scări, şi m-a chemat în acest scop”, răspunse 
Powell, apoi se retrase discret pentru că ea părea că n-ar fi dorit 
să mai vorbească în seara aceea. 

Domnul Smith. Bătrânul gentleman, şedea ca de obicei pe 
luminator, aproape de ea, meditând deasupra scaunului ei. Dar 
în nici un caz duşmănos, pe cit se putea citi pe fata lui, faţă de 
aceste conversații între cei doi. Cei mai tineii de pe vapor. De 
fapt. Părea că îi face oarecare plăcere Din când în când îşi ridica 
ochii decoloraţi, de porțelan, către însufleţită faţă a lui Powell, 
gânditor. Când tânărul marinar era pe lângă ei, bătrânul 


devenea mai puţin ngid, iar când fiica lui, în rarele ocazii, 
zâmbea la uneia povestiri naive ale lui Powell, inexpresiva faţă 
a,. Domnului Smith' reflecta slab străfulgerarea unei trecătoare 
veselii. Pentru că domnul Powell ajunsese acum să distreze pe 
nevasta comandantului cu întâmplări din trecutul nu prea 
îndepărtat, când era băiat la bordul a diferite nave - multe 
lucruri hazlii se petrec la bordul unei nave. Fâora era uneori cu 
totul surprinsă să vadă că se amuză. Chiar râsese de două ori, în 
cursul unei luni. Nu era un râs tare. Dar neaşteptat, 
surprinzător, la pupa navei Ferndale, unde voci în surdină sau 
tăcerea erau regula. A doua oară când s-a întâmplat asta, însuşi 
căpitanul trebuie să fi fost surprins, pe undeva pe jos, pentru că 
apăru din adâncurile existenţei sale modeste şi îşi începu marşul 
pe partea opusă a pupei. 

Aproape imediat chemă la el pe tânărul ofiţer. Dar nu cu 
neplăcere. Privirea pe care i-o aruncă domnului Powell arăta un 
fel de mirare aprobativă, li angaja într-o conversaţie 
întâmplătoare, cu singurul scop de a vorbi cu cineva care putea 
provoca un astfel de sunet în apropierea persoanei lui. Domnul 
Powell se simţea simpatizat. O simţea. Simpatizat de acest om 
răvăşit, neliniştit, care îi arunca fraze Incoerente, la care el 
răspundea „Da3 domnule căpitan”,., Nu, domnule căpitan, „O, 
desigur, aşa bănuiesc, domnule căpitan”. 

— Sau s-ar fi putut să fie cu totul altceva, pentru cit îi păsa 
celuilalt. 

Domnul Powell mi-a spus că atunci a descoperit în sinea 
lui o simpatie de mult încolţită pentru căpitanul An-thony. De 
asemeni, îi părea rău pentru căpitan, fără să poată descoperi 
originile acestei simpatii de care devenise conştient atât de 
brusc. 

În acest timp. Domnul Smith” aplecat înainte, rigid de 
parcă ar fi avut spinarea ţintuită, îi vorbea fiicei lui. 

Ea nu mai era un copil. Bătrânul dorea să ştie dacă ea mai 
credea în - în iad. In pedeapsa veşnică? 

Vocea lui caracteristică, înăbuşită, de parcă ar fi fost 
filtrată prin vată, nu putea fi auzită din cealaltă parte a punţii. 
Biata Flora, luată pe nepregătite, scoase un murmur nearticulat, 
clătină vag din cap şi îşi aruncă privirea spre Anthony, care însă 
nu se uita în direcţia ei. Nu-i era de nici un folos să privească în 
direcţia aceea. Din tână-rul Powell, sprijinit de randă şi cu faţa 


spre căpitan, nu putea vedea decât umărul şi o parte din spate, 
îmbrăcat în serj albastru. 

lau vocea liniştită, neaccentuată, a tatălui ei continua s-o 
chinuiască. 

, Vezi tu, trebuie să înţelegi. Când am ieşit din puşcărie 
eram bucuros. Deşi sufletul meu era rupt în două - totuşi, 
pentru a te vedea fericită - mă hotărâsem să fiu bucuros. Odată 
ce puteam fi sigur că tu eşti fericită atunci, bineînţeles, nu mai 
aveam nici un motiv să ţin la viaţă - strict vorbind - ceea ce e 
foarte bine pentru un bătrân: deşi, fireşte. Nu e nici un motiv de 
a dori moartea. Dar felul acesta de viaţă! Ce sens, ce înţeles, ce 
valoare are ea atât pentru tine cit şi pentru mine? Nu înseamnă 
nimic altceva decât să stai jos şi să vezi moartea venind, 
venind. Ce altceva înseamnă? Nu ştiu cum te împaci tu cu aşa 
ceva. Nu cred c-o vei putea suporta mult timp. Intr-o bună zi ai 
să sari peste bord.” 

Căpitanul Anthony se oprise pentru un moment să 
privească înainte, peste pupa. lar biata Flora trimise spatelui 
său o privire de disperată chemare, care ar fi mişcat şi 

— Intâmplarea o Inima ele piatră. Dar cum ea n-a făcut 
nimic, nici el nu s-a mişcat. Flora se ridică şi se îndreptă spre 
scări. Tatăl ei o urma, ducând câteva obiecte nuci de mină, o 
batistă, o carte. Coborâră împreună. 

Abia atunci căpitanul Anthony se întoarse, se uită la 
locurile părăsite de ei şi îşi continuă marşul, dar nu şi 
Inti'mplătoarea conversaţie cu al doilea ofiţer al său. Nervoasa 
sa exasperare crescuse atât de mult, încât acum adesea se 
întâmpla să-şi piardă controlul asupra vocii. Dacă nu era atent, i 
se pierdea vocea brusc în gât. Trebuia să se asigure înainte de a 
se aventura să vorbească, să dea un ordin, să facă o remarcă 
asupra vântului sau să rostească un simplu bună dimineaţa. De 
aceea vorba lui era bruscă, răspunsurile tăioase şi adesea lipsite 
de amabilitate. 

Se mtâmplă celui mai hotărî t dintre oameni să se 
găsească cuprins în gheaiele nu a unor forţe necunoscute, ci a 
unei forţe binecunoscute dar a cărei reală putere n-o înţelesese. 
Anthony descoperise că el nu e mândrul! Stăpân, ci furiosul 
captiv al generozităţii lui. Faptul se' ridica în faţa lui ca un zid pe 
care respectul de sine îi interzicea să-l escaladeze, îşi spunea: 
Da. Am fost un pi ost - darea a avut încredere în mine,, 


încredere! Un cuvânt teribil pentru orice om întrucâtva 
excepţional, în-tr-o lume în care succesul nu s-a întemeiat 
niciodată pe renunțare şi bună-credinţă. Şi trebuie de asemenea 
spus, pentru a nu-l face pe Anthony mai stupid de sublim decât 
era, că atitudinea Florei îl ţinea la distanţă. Fetei ii era frică să 
mai adauge la exasperarea tatălui ei. Soarta ei nenorocită avea 
să fie şi mai jalnică datorită singurei afecţiuni pe care n-o putea 
suspecta. Ea nu putea fi totuşi supărată pe soartă si, în afară de 
stima pentru acest exagerat sentiment, abia îndrăznea să 
privească altfel decât pe furiş la omul a cărui autoritară 
compasiune o câştigase. Şi cu totul incapabilă de a înţelege 
proporţiile delicateţei lui Anthony, îşi spunea că „ei nu ţine îa 
mine,,, în fond, probabil chiar că începea s-o deteste - ca şi 
guvernanta, ca şi bătrâna doamnă, ca şi nemţoaica, sau ca 
doamna Fyne, ori domnul Fyne - numai că Anthony era extra-j 
ordinar, era generos, în acelaşi timp, avea momente de iritare. 
Era violent, era încăpățânat, poate stupid. Mă rog, apucase pe 
calea dorită de el, Dar un om care merge pe calea dorită de ele 
rareori fericit, pentru că în general găseşte că acea cale nu duce 
prea departe pe acest pământ al dorințelor ce nu pot fi niciodată 
pe deplin satisfăcute. Anthony intrase cu extremă grabă în 
grădinile fermecate ale Armidei, spunând în sinea lui „în fine!” 
Cât despre Armida însăşi, el nu era pe cale de a-i impune nici o 
violenţă. Dar acum descoperise că toată încântarea ar fi fost în 
Armida însăşi, în zâmbetele ei. Această Armida însă nu zâmbea. 
Exista, neabordabilă, în spatele peretelui alta al renunţării lui. 
Energia lui, menită să acţioneze, încerca acum nerăbdarea, 
indignarea, aproape disperarea vitalităţii oprite, lezate, amuţite, 
treptat epuizate, risipite de timp, prin acea forţă albă şi 
nesimţită care pare inertă şi totuşi uzează viaţa cuiva, ca nişte 
picături de apă ce rod clipă de clipă o piatră. 

Îşi făcea reproşuri. La ce altceva s-ar fi putut aştepta? A 
dat buzna în viaţa ei ca un tâlhar; a târât biata fată fără apărare, 
trăgând-o de păr, ca să spun aşa. la bordul navei. Era realmente 
o faptă cumplită. Nimic nu-l asigura că persoana sa ar putea fi 
atrăgătoare pentru această fată sau pentru oricare altă femeie. 
lar procedeul său a fost prin el însuşi deajuns ca să-l facă odios. 
Probabil că-şi pierduse minţile, în mod fatal ea trebuie să-l 
deteste şi să-i fie frică de el. Nimic n-ar putea repara o 
asemenea brutalitate. Şi totuşi, atitudinea ei, pe care o găsea 


complet justificată, într-un fel îl indigna. Desigur că el nu era 
atât de monstruos (moralmente) ca să nu fie privit uneori cu 
sinceritate. Dar nu! Ea nu voia. Ei, dar poate că într-o bună zi. 
Numai că el nu încerca niciodată să-i ceară iertare. Cu repulsia 
pe care i-o inspiia persoana lui, desigur că ar fi înţeles greşit 
cuvintele cele rnai precaute, avansurile cele mai pline de grijă. 
Niciodată! Niciodată! 

La sfârşitul unor asemenea meditații, i se întâmpla lui 
Anthony să ajungă la concluzia că, la urma urmei, moartea n-ar 
fi un vizitator neprietenos. Nu e de mirare a, a-dar că însuşi 
tânărul Poweli, cu simţurile alarmate, începu să creadă că e 
ceva neobişnuit cu omul acesta care îi dăduse 3ui o şansă în 
viaţa. Da, hotărât lucru, căpitanul ei a. bizarl!. Ceva. pe undeva, 
e în neregula*', îşi spunea eî. Făiă să înţeleagă vreodată că ochij 
lui tineri şi candizi se afiă în prezenţa unei pasiuni profunde, 
Uranice şi mortale, care-şi descoperea propria existentă, uimită 
de pro-pria-i neajutorare şi înspăimântată de a se vedea 
incurabilă. 

Poweâl nu simţise niciodată mai înainte acea stânje-ncală 
misterioasă în mod atât de puternic ca în seara aceea când 
norocul 1-a ajutat s-o facă pe doamna Anthony să râdă puţin, cu 
gângureâile lui naive. Stând în afara drumului, urmări mersul 
căpitanului de pe cealaltă parte a panţii, luă cunoştinţă de 
propria sa simpatie pentru acest om inexplicabil şi ciudat şi îl 
privi îndrept î ndu-se spre scară şi coborând, cu ochi plini de 
simpatie, deşi adânc neînţelegători. 

Puțin după aceea domnul Smith veni singur sus sj îşi arată 
dorinţa de a face puţină conversaţie. Şi el. Deşt nu chiar aşa de 
misterios cum era comandantul, nu parca de înţeles pentru 
candoarea neexperimentată a domnului Poweâl. Adesea îl 
favoriza astfel pe al doilea ofiţer, în conversaţia lui făcea aluzie, 
oarecum enigmatic şi adesea fără nici o legătură evidentă, la 
prietenia domnului Poweâl faţă de el şi de fiica lui. Căci, adăugă 
el. Îmi dau seama foarte bine. Dragă tinere, că nu avem nici un 
prieten la bordul acestei nave, decât pe dumneata. Şi Floia. A 
simţit aceasta.” 

lar domnul Powell. Măgulit şi încurcat, nu putea decât să 
scoată vagi murmure de protest. Declaraţia era adevărată într- 
un sens, deşi faptul în sine nu avea nici o semnificaţie 
Sentimentele celor de pe vapor nu puteau s-o intereseze pe 


soţia comandantului sau pe domnul Smith, tatăl ei. Pentru ce 
pomenea el atât de des despic lucrul acesta, e tocmai ceea ce-l 
surprindea pe domnul Powell. Acum nu era prima dată Mai 
curând a douăzecea. Şi cu vocea lui slabă şi intonaţia monotonă, 
aplecat peste balustradă şi privind apa. Continua conveisaţia. 
Sau mr>i degrabă remarcile lui. Remarci de o nalură atât de 
monstruoasă. Incât domnul Powell nu putea face altceva decu 
să le accepte ca pe nişte glume sinistre. 

„Aşa, de exemplu, spunea domnul Smith, secundul acela, 
Franklin, cred că ar fi bucuros dacă ne-ar vedea pe amândoi 
peste bord.',. Ei, nu e chiar aşa. Râse domnul Powell, simţindu- 
se jenat; pentru că mintea sa nu se acomoda uşor cu afirmaţiile 
exagerate. Nu e un om rău, realmente, adaugă el, foarte 
conştient de manierele agresive ale domnului Franklin, pentru 
care puteai uşor găsi exemple, dar e destul de prost incit să fie 
gelos. E secundul căpitanului de ani de zile. Poate că nu se 
cuvine să o spun eu, dar cred că comandantul a răsfăţat toată 
această suită de vechi slujitori. Sunt ca o ceată de bătrâni câmi 
favoriţi. Dac-ar putea, n-ar lăsa pe nimeni să se apropie de el. N- 
am mai pomenit aşa ceva. Şi al doilea ofiţer secund, cred că era 
la fel.” „A, bine, din fericire nu mai e aici. Ar fi un duşman în 
plus, spuse domnul Smith. Sunt destui şi fără eL lar dumneata, 
fiind aici în locul lui, faci ca totul să fie mai plăcut, atât pentru 
fiica mea cât şi pentru mine. Simţim că la nevoie ai putea fi un 
prieten. Căci, în adevăr, o femeie singură pe vapor, printre 
atâţia oameni duşmănoşi.” „Dar doamna Anthony nu e singură, 
exclamă Powell, Sunteţi dumneavoastră şi apoi este.” 

Domnul Smith îl întrerupse: 

Nimeni nu-i nemuritor. Şi sunt momente când ţi-e ruşine 
că trăieşti. Ca bunăoară în seara asta.” 

Era o seară încântătoare. Culorile unui splendid apus de 
soare se stinseseră şi suflul unei brize calde părea că netezise 
marea. Departe, spre sud, fulgere de căldură luminau ca 
strălucirea unei lanterne enorme, ascunsă sub orizont. Ca să 
schimbe subiectul, domnul Powell spuse: „în orice caz, nimeni 
nu poate să vă acuze că sunteţi un. Jona, domnule Smith. Am 
avut o traversare minunată şi rapidă până acum. Comandantul e 
probabil mulţumit Şi cred că nici dumneavoastră nu aveţi ce 
regreta”. 


Diversiunea nu avu succes. Domnul Smith scoase un fel 
de hohot amar. „lona! Ăsta e tipul care a fost arunfe cat peste 
bord de nişte marinari. Mi se pare că pe mare e foarte uşor să 
scapi de o persoană care nu-ţi piace. Marea nu-şi scoate la 
iveală morţii, aşa cum se întâmplă pe uscat. „Uitaţi balena, 
domnule, „ spuse tânărul Powell. Domnul Smith tresări. „Ha? Ce 
balenă? A! Lona. Nu mă gân-dearn la lona. Mă gândeam la 
această traversare care du-mitale ţi se pare aşa de rapidă. Dar 
gândeşte-te numai ce înseamnă ea pentru mine. Asta nu-i viaţă 
să tot mergi pe mare. Şi, bunăoară, dacă ţi se întâmplă să te 
îmbolnăveşti, nu e nici un medic ca să vadă ce ai. E îngrijorător. 
Uneori mă pune pe gânduri.,, „Oare doamna Anthony nu se 
simte bine?” întrebă Powell. Dar remarca domnului Smith nu se 
referea la doamna Anthony. Ea era bine. El, personal se simţea 
de asemeni bine. Sănătatea căpitanului era aceea care nu prea 
părea satisfăcătoare. Domnul Powell nu observase oare cum 
arată? 

Domnul Powell nu-1 cunoştea destul pe căpitan ca să 
judece. Nu se putea pronunţa. Dar observă gânditor că şi 
domnul Franklin spusese acelaşi lucru. Şi Franklin îl cunoştea de 
mult. Secundul era chiar foarte îngrijorat în privinţa asta. 

Această ştire îi făcu pe domnul Smith să tresară: „Da? 
Crede că e în pericol să moară?” exclamă el cu o însufleţire cu 
totul extraordinară pentru el şi care îl îngrozi pe domnul Powell. 

„Doamne sfinte! Să moară! Nu! Nu vă alarmaţi, domnule, 
n-am auzit nici o vorbă de o astfel de primejdie de la domnul 
Franklin.” „A, bine, bine,” oftă domnul Smith şi părăsi cam brusc 
pupa, îndreptându-se spre salon. 

De fapt domnul Franklin se afla pe punte de o bună 
bucată de vreme. Venise să-l schimbe pe Powell; dar vă-zându-l 
angajat într-o conversaţie cu „inamicul” - cel puţin cu unul din 
„inamici” - se ţinuse la distanţă, ceea ce nu era greu de realizat, 
pupa navei Ferndale având o lungime de peste douăzeci şi unu 
de metri. Domnul Powell îl văzu în capul scării sprijinit în cot, 
melancolic şi tăcut,. O! Aţi venit, domnule secund., „Am venit. 
Sunt aici de la ora şase, dar n-am vrut să întrerup plăcuta 
conversaţie. Dacă dumitale îţi face plăcere să-ţi iroseşti 
jumătate din timpul de cart sporo-văind cu un prieten scump, nu 
mă priveşte. Totuşi, nostim gust., „Nu e un. om rău”, spuse 
imparţialul Powell. 


Secundul se stropşi furios, bătând cu piciorul în punte: 
„Nu? Ei bine, atunci să-i transmiţi simpatia mea când ai să-l 
întâlneşti din nou, pentru o altă lungă şi plăcută conversaţie.” 
„Ascultă, domnule Franklin, mă miră cum de comandantul nu se 
supără din cauza atitudinii dumitale.” „Comandantul! Aş vrea 
grozav să înceapă o ceartă cu mine. Atunci cel puţin aş şti ca 
sunt cineva la bord. Mi-ar face plăcere, domnule Powell. M-aş 
bucura. Şi dracu să mă ia, dacă nu i-aş întoarce cuvintele până 
când 1-aş trezi. A rămas doar o umbră din ce era. Cutreieră pe 
navă ca o fantomă. Se stinge sub ochii noştri. Dar, bineînţeles, 
dumneata nu vezi. Nu-ţi pasă nicidecum. De ce ţi-ar păsa?” 

Domnul Powell nu aşteptă mai mult. Cobori pe puntea 
principală. Fără să ia în serios tânguieâile secundului, le puse 
alături de cuvintele domnului Smith. Devenise foarte ataşat de 
căpitanul Anthony. Era în el ceva nu numai atrăgător, dar chiar 
irezistibil. Numai că pentru tineret e foarte greu să creadă în 
ameninţarea morţii. Nu în faptul însuşi, dar în proximitatea lui 
de o fiinţă omenească superioară, care respiră, se mişcă, 
vorbeşte, ne-arătând nici un semn de boală. lar domnul Powell 
credea că toate aceste vorbe sunt doar prostii. Curiozitatea sa 
însă era trezită. Era ceva, şi oricând s-ar putea întâmpla ceva. 
Nu, nu va descoperi niciodată. Probabil că nici nu era nimic de 
descoperit. Domnul Powell se duse în cabina sa, unde încercă să 
citească o carte pe care o citise de mai multe ori. Imediat, 
clopotul sună pentru masa ofiţerilor. 

T! 
„~0 NOAPTE TÂKĂ LINĂ. PLINA HE SFHf PE (TR Ji OE 
ÎNÂIJMRH Pt APE” 

Apar in SUFRAGERIA OFIŢERILOR, POWELL ÎL GĂSI pe 
Franklin tocind cu un cuţit de masă o bucată de carne 
conservată. Secundul, aprins la faţă şi rotindu-şi ochii, spunea 
că nu poate fi găsit nicăieri cuțitul de bucătărie. Stewardul, de 
asemeni prezent, se plângea în mod sălbatic de bucătar. Avea 
obiceiul să ia lucrurile la el în bucătărie şi pe urmă le pierdea. 
Domnul Franklin încerca să-l domolească, cu o hotărâre plina 
de tristeţe: „Ei, lasă, lasă! Ajunge ' Noi care am fost In toţi aceşti 
ani împreună, pe vapor, avem alte lucruri la care să ne gândim, 
decât să ne certăm intre noi”. 

Domnul Powell îşi spuse exasperat: Gaia! lar începe”, 
pentru că această exprimare nu avea pentru el nimic ascuns. 


Cum stewardui se retrase ursuz, domnul Powell nu fu surprins 
să-i audă pe secund repeţi nd iarăşi acelaşi lucru, în dimineaţa 
aceea, scoaba gabierului de la arborele pupei fu. Şese smulsă 
(probabil o legătură defectă) ţ, i vreo doisprezece metn de lanţ 
şi cablu de sârma, amestecate cu bucăţi de fier greu. Se 
prăbuşiseră tocmai de sus. Jos pe pupa. Cu un zgomot asurzitor. 

„L-ai observat atunci pe căpitan, domnule Poweâl? L-ai 
observat?' 

Powell mărturisi cinstit că era prea speriat el însuşi eând 
toată grămada aceea de utilaj căzuse pe punte, ca să mai 
observe ceva. 

„Scnpeleâe a trecut pe lingă capul hâi la o distantă de 
vreo doi-trei centimetri, continuă secundul în mod impresionant. 
Nu eram mai departe de un metru de el. Şi ce crezi c-a făcut? 
Crezi c-a strigat, a sărit, sau măcar s-a uitat în sus să vadă dacă 
nu cade şi verga pe lângă 

C328] urechile noastre, în zeci de bucăţi? E o minune că n- 
a fost aşa. Nu, s-a oprii brusc - nimic de mirare - trebuie să fi 
simţit pe obraz curentul de aer, făcut de acea bucată de fier - se 
uită jos la ea, cum zăcea acolo, aproape de piciorul său - şi 
plecă mai departe. Cred că nici n-a clipit. Nu e firesc. Ornul e 
năucit.” 

Oftă în chip ridicol iar domnul Powell îşi reţinu un zâmbet 
când secundul adăugă, ca şi când nu s-ar fi putut abtine - în 
curând va începe să bea. [ine minte vorbele mele. Asia e ceea 
ce urmează.'1 

Domnul Powell era dezgustat. 

„. Ţii atât de mult la comandant şi totuşi nu pare să-U pese 
de ceea ce spui despre el. Eu n-am fost şapte ani cu el. Dar ştiu 
bine că nu e genul de om care să se dedea la băutură. Şi-apoi 
de ce dracu ai, face-o? *',. De ce dracu, întrebi? Dracu - hai? Ei 
bine nici un om nu c ferit de dracu - <u răspunsul ăsta ar trebui 
să-ţi ajungă”, rosti şuierat domnul Franklin, dar fără asprime., A 
fost o vreme, cu mulţi ani în urrnă. Când eu însumi aproape c- 
am dat în patima beţiei. Ce zici d. e asta?” 

Domnul Powell exprimă o politicoasă neîncredere, 
îndesatul. Congestionatul secund părea pe punctul de a exploda 
de disperare. 

A fost un exemplu rău. Eram tânăr şi am dat pesie un 
mediu periculos, rn-am făcut de râs - da. Tot atât de adevărat 


cum mă vezi aici, şezând. Beam ca să uit. Credeam că eo 
metodă grozavă.* 

Poweil se uita la grotescul Franklin cu un interes trezit şi 
cu acea simpatie pe jumătate amuzată cu care pi'i-mim 
confrâenţe necerute de ia oameni cu caro nu avem nici un fel de 
afinitate Şi. În acelaşi timp. Începu să-! la mâi în serios. 
Experienţa îşi are prestigiul ei. Şi secundul continuă 

Dacă n-ar fi fost bătrâna doamnă, m-aş fi dus la dracu. Mi- 
am amintit de ea la timp. Nimic nu poate cu-rmnti mai bine pe 
un tânăr şi nu-1 determină să facă fată vieţii deci t faptul de-a 
avea o mamă bătrâna. Căreia să trebuiască să-i poarte de grijă. 
Dar din nefericire, [32fl] căpitanul Anthony nu are mamă. Şi nici 
un alt suflet care să-i aparţie, pe câte ştiu. A, da. Cred că mi-a 
spus o dată ceva despre o soră. Dar e măritată. Nu are nevoie 
de el. Da. Pe vremuri -obişnuia să-mi vorbească de paroam fi 
fost fraţi, exagera secundul în mod sentimental. „Franklin. 

— Spunea el - nava asta este ruda mea cea mai apropiată 
şi nu e probabil să se întoarcă împotriva mea. Şi cred că 
dumneata eşti omul pe care I-am cunoscut cel mai mult timp în 
lume.,, Astfel îmi vorbea. Pot acum să-i întorc spatele? Ela 
întors spatele navei sale. Asta a făcut. Acum nu mai are pe 
nimeni decât pe bătrânul său Franklin. Dar ce pot face eu ca sa 
întorc lucrurile aşa cum au fost şi cum ar trebui să fie? Cum ar 
trebui să fie - bagă de seamă!” 

Ochii lui aveau o fixitate teribilă. Gândul domnului Pov/ell 
că,. Seamănă cu un rac fier, în suferinţă”, fu urmat de un 
sentiment de iritare. 

„Doamne sfinte, nu cumva vrei să spui că comandantul 
Anthony a căzut într-o proastă tovărăşie. De la ce vrei să-l 
scapi? ',. Asta vreau să spun”, afirmă secundul şi însăşi 
absurditatea afirmației o făcu impresionantă - pentru că părea 
atât de îndrăzneață. 

„ Ei bine, eşti necuviincios, spuse tânărul Powell, sini-ţindu- 
se cu totul nedumerit Cred că comandantul aproape că te-ar 
ucide dacă ar şti cum te comporţi.,,, sSi bine-ar face, rosti cu 
căldură devotatul Franklin. Accept, dacă pe urmă ar curăța nava 
de acea. Dumneata nu eşti decât un tinerel şi poţi să te duci şi 
să-i spui tot ce vrei. Lasă să-l bată măr pe bătrânul său Franklin 
mai întâi şi după aceea să se gândească bine. Orice, numai să-şi 
vie în fire. Dar, desigur, dumneata n-ai face-o. Pentru dumneata 


totul e în perfectă ordine. Numai ca dumneata nu ştii că uneori 
lucrurile diferă de felul cum arată. Sunt prietenii care nu sunt 
prietenii şi căsătorii care nu sunt deloc căsătorii. Ptiu! Pare să fie 
în ordine, nu? Nici cea mai mică aluzie fată de mine. La 
debarcare plec şi când mă întorc, iată, totul gata. Bine stabilit! 
Nici un cuvânt înainte. Nici o prevenire. Măcar un „Ce crezi de$- 
pre asta, Franklin?,, sau ceva de felul ăsta. Şi asta de la un orn 
care rar se întâmpla să facă ceva fără să-mi ceară sfatul. Dar 
ce! Nu putea nici să-şi ia un costum nou de la croitor fără. 
Primul lucru, imediat ce tipul venea la bord cu hainele, fie că ne 
aflam la Londra sau în China, era: Chemaţi-l pe domnul Franklin. 
Domnul Franklin poftit în cabină”. Mă duceam., la uită-te, 
Franklin, cum vine la spate? Vine bine?, lar eu spuneam: „Clasa- 
ntâi, „ domnule căpitan”, sau care era adevărul atunci. Atât şi 
nimic mai mult. Întotdeauna adevărul, întotdeauna. Şi el ştia 
asta foarte bine; şi de aceea n-a îndrăznit să spuie nimic. A 
vorbit despre lucrători, schimbări, cabine. Ptiu! În loc de un 
sincer: „Doreşte-mi noroc, domnule Franklin” Da, acesta era 
modul în care ar fi trebuit să mă anunţe. Numai Dumnezeu ştie 
cine sunt ăştia - poate că ea nici nu e fiica lui, după cum nu este 
nici. Nu seamănă cu bătrânul. Nicidecum. Nicidecum. E 
îngrozitor. Degeaba deschizi gura, tinere. Dar, pentru numele lui 
Dumnezeu, dumneata care te amesteci acolo printre ei, ţme-ţi 
ochii şi urechile deschise, în caz - în caz că. Nu ştiu ce. Orice! Te 
întrebi ce se poate întâmpla aici, pe mare! Nimic. Totuşi, când 
un om e numit „temnicer”, în absenţa sa. 

Domnul Franklin îşi ascunse un moment faţa în mâini, iar 
Powell îşi închise gura, care într-adevăr era deschisă. Fără 
zgomot, se strecură afar% din sufragerie. „Secundul s-a ţicnit, 
îşi spuse el. Era ferma sa convingere. Totuşi, în seara aceea, îşi 
simţi liniştea lăuntrică în cele din urmă tulburată de forţa şi 
încăpăţânarea acestei ţicneli. N-o putea alunga cu disprețul pe 
care-l merita. Fusese într-adevăr pronunţat cuvântul., 
temnicer”? Un straniu cuvânt din partea secundului, chiar de-şi 
imaginase numai că 1-a auzit. Un cuvânt necugetat, greu de 
crezut. Dar acest cuvânt fiind singura afirmaţie limpede şi 
precisă, în toate aceste groteşti şi îngrozitoare aiureli, era 
comparativ liniştitor, pentru mintea lui, şi încă ocupa mintea lui 
Powell când secundul veni sus, la ora opt, ca să intre de serviciu 
pe punte. Era o noapte fără lună. Plină de stele pe cer şi de 


întuneric pe ape. O adiere uşoară dinspre vest ţinea pânzele 
adormite. Franklin inspecta pe ambii marinari de cart în şoaptă, 
ca pentru funeralii, apropiindu-se de Powell: 

; Capul est-sud-est. Spuse ofiţerul secund distinct, Est-sud- 
est, domnule secund. 

, Totul p pus la punct, domnule Powell. 

„„ Foarte bine, domnule secund. 

Celălalt intima, ochii săi sentimentali străluceau ca 
argintul pe faţa-i întunecată. 

O noapte liniştită înaintea noastră. Nu ştiu dacă sunt. 
Ordine speciale. O noapte senină, liniştită. Cred că n-ai să-1 vezi 
pe comandant. Odinioară ăsta era cartul la care obişnuia să vină 
şi să vorbească cu fiecare dintre noi care ne aflam pe punte. Dar 
acum stă în infernala aceea de cabină, abătut. Temnicer, ha?” 

Domnul Powell se depărta de secund şi. Când se află la 
oarecare distanţă, spuse din toată inima: Ei (fir-ar să fie!” Era o 
chestie afurisită! Încetase de-'a mai fi nostimă; acel cuvânt 
duşmănos., ternnicer' dăduse situaţiei un aspect de realitate. 

Învelişul muritor şi grotesc al lui Franklin dispăruse de la 
pupa ca să-şi caute necesara-i odihnă, dacă sufletul său 
neliniştit îi putea da pace. Domnul Powell, căruia îi părea rău de 
îndesatul omuleţ, se îndoia că va avea linişte, Cât despre el 
însuşi, recunoştea că farmecul unui cart liniştit pe punte, când 
îţi poţi lăsa gândurile sa rătăcească în timp şi spaţiu, fusese 
tulburat fără remediu. Ceea ce îl şoca mai mult decât orice, era 
critica răutăcioasă la adresa doamnei Anthony. Lucrul acesta îl 
înfuria. După cum mi-a spus singur, el se simţea foarte 
„entuziasmat” în privinţa doamnei Anthony. „Entuziasmat” are 
haz; mai ales că nu putea să-mi explice -exact ce înţelegea prin 
asta. Dar se simţea „entuziasmat”, aşa spunea. Stupidul de 
Franklin trebuie să fi visat. Asta este. Visase totul. Un caraghios! 
Totuşi, calomniosul cuvânt rămăsese în mintea lui Powell cu idei 
asociate de captivitate, de evadare. Deveni foare tulburat. Şi 
tocmai atunci (să fi fost vreo jumătate de oră sau mai mult 
decând îl schimbase pe Franklin) tocmai atunci, domnul Smith 
veni sus la pupaj singurj ca 

E332] umbră ce se strecoară pe nesimţite, şi se opri Ungă 
el, aple-cându-se peste balustradă. Tânărul Powell încercă un 
sentiment de neplăcere în prezenţa lui. Făcu o mişcare ca şi 
când ar fi voit să se depărteze, dar celălalt începu să vorbească 


- iar Powell rămase unde era, ca reţinut de un misterios imbold. 
Conversaţia, începută de domnul Smith, nu avea nimic deosebit, 
începu să vorbească despre am-barcaţiile poştale în general, 
apoi păru foarte interesat să afle care erau serviciile poştale 
între Port Elizabeth şi Londra. Domnul Powell nu ştia exact dar 
îşi închipuia că trebuie să existe o legătură cu Londra cel puţin 
d-e două ori pe lună. „Vă gândiţi să ne părăsiţi, domnule, să vă 
întoarceţi acasă cu vaporul cu aburi? Poate cu doamna 
Anthony?” întrebă el cu grija. 

„Nu! Nu î Cum aş putea?” Domnul Smith deveni foarte 
agitat, ceea ce la el nu se prea observa, întreba doar aşa. ca să 
aibă despre ce vorbi. Nici gând să se întoarcă acasă. Nu poţi 
face întotdeauna ceea ce vrei şi tocmai de aceea, sunt 
momente când te simţi ruşinat ca trăieşti. Asta nu înseamnă că 
nu doreşti să trăieşti. O, nu 

Vorbea cu o încetineală plină de nepăsare, făcând mereu 
pauze şi cu o voce atât de slabă incit Powell trebuia să-şi forţeze 
auzul ca să prindă frazele aruncate peste bord, cum s-ar spune. 
Şi. In adevăr, nu păreau să merite efortul. Erau ca vorbăria fără 
scop a unui om ce urmăreşte un secret fir al gândului, cu totul 
depărtat de cuvintele fără rost, întimplătoarc, pe care lo rostim 
doar ca să păstrăm legătura cu semenii noştri. Trecu o ora. 
Părea că domnul Smith nu se poate hotărî să se ducă jos. Se 
repeta mereu. Vorbi din nou despre vieţi de care te ruşinezi. Era 
necesar să pui capăt unor astfel de vieţi, atâta timp cit nu există 
alt chip, altă ieşire posibilă. Făcu chiar aluzie încă o dată ia 
ambarcaţiile serviciilor poştale ale coastei de est a Africei, iar 
tânărul Powell trebui să-i spuie încă o dată că nu ştie nimic 
despre ele. 

„La două săptămâni, parcă ai spus1' insistă domnul Smith. 
Se agită, păru că se desprinde cu greu de barele balustradei. 
Silueta sa lungă, subţire, se îndreptă ţeapănă, parcă ostilă chiar 
faţă de învăhutoarea şi blinda pace a văzduhului, a mării şi a 
cerului, şi scoase un s>ab murmur, din care domnul Powell păru 
să desluşească cuvântul „îngrozitor': repetat de trei ori, dar care 
trecu într-o frază pronunţată ceva mai tare: A sosit momentul. 
să merg la culcare”, urmată de un suspin abia auzit. 

„Dorm foarte bine, adăugă domnul Smith cu tonul lui 
reţinut. Dar pe mare, momentul în care deschid ochii e teribil. 


Zilele astea! Ah! Zilele astea! Mă întreb cum pot unii.”,. Mie îmi 
place viaţa, pe mare”, observă domnul Powell. 

„„ O. dumneata! Nu te ai decât pe dumneata la care să te 
gân-deşti. Dumneata ţi-ai pregătit drumul în viaţă. Da, e foarte 
plăcut să simţim că eşti prietenos cu noi. Fiica mea îţi poartă 
simpatie, domnule Powell.” 

Murmură,. Noapte bună” şi se depărta rigid. Tânărul 

Powell se întreba cu oarecare silă care poate fi înţelesul 
acestor vorbe. Mintea sa fusese în sfârşit tulburată, trecând la 
atitudinea plină de întrebări a însuşi grotescului Fran klin. 
Bănuiala nu-i intra în fire. Şi avea toată grija ca, în gândurâle lui, 
să o separe pe doamna Anthony de acest om al vorbelor 
enigmatice - tatăl ei, Curând, observă că lumina celor două 
hublouri de pe punte ale camerei domnului Smith se stinseseră. 
Bătrânul domn se culcase surprinzător de repede. Puțin timp 
după aceea se aprinse lampa în luminatorul principal al 
salonului; aceasta în semna că stewardul adusese tava şi se 
retrăsese pentru noapte. 

Tânărul Powell se dedicase obişnuitei plimbairi în umbra 
lumii, a ofițerului de serviciu, în noaptea decorată cu stele sus, 
deasupra capului, iar pe părnânt doar cu câteva luciri de lumină 
în jurul vaporului. Lampa lumina torului de la cârmă răniânea 
aprinsă peste noapte. Mai erau şi hublourile cabinelor din faţă, 
strălucind supărător pe punte la pupa, căci îi intra lumina în ochi 
când, în mersul său. Trecea prin partea aceea. Străluceau de 
asemeni şi alămurile de la cârmă, iar silueta omului se detaşa 
lumi nată, de parc-ar fi fost fosforescent pe fondul negru şi 
smălţuit al orizontului. 

— În liniştea navei, tânărul Powell, ajutat de marea şi 
liniştita pace a lumii, îşi spuse că e ceva misterios în unele fiinţe 
ca absurdul Franklin şi chiar în altele ca el însuşi. Era un gâncl 
ciudat şi aproape nepotrivit pentru un ofiţer de cart pe un vapor, 
în largul mării, indiferent cit de liniştită ar fi fost noaptea. De ce 
naiba îşi frământa el mintea? De ce nu putea alunga din 
gândurile lui pe toţi aceşti oameni? Părea că secundul 1-a 
molipsit şi pe el cu bolnăviciosu-i devotament. N-ar fi crezut 
posibil că poate fi şi el atât de absurd. Dar era - în mod clar. Era 
absurd într-un mod cu totul neprevăzut, împingând autoanaliza 
mai departe, reflectă că motivele conduitei lui erau tot atât de 
obscure. 


J, Se poate să mă surprind oricând făcând lucruri de care 
habar nu am, gândi el. Şi cum trecea prin apropierea catargului 
de la artimon, văzu un colac de frânghie lăsat pe punte din 
neglijenta măturătorilor. Dintr-un impuls care n-avea nimic 
misterios în el, se aplecă din mers. Cu intenţia să-1 ridire şi să-l 
atârne în cui, la locul lui. Mişcarea aceasta îi aduse capul în jos, 
la nivelul capătului cu geam a luminatorului dinspre pupa - 
luminatorul aprins al acelei părţi a salonului rezervat în 
exclusivitate vieţii conjugale a căpitanului; partea - să-ţi 
amintesc - despărțită de restul spaţiului rezervat, printr-o 
pereche de draperii grele Menţionez draperiile pentru că, ajung 
la acest punct, domnul Powell însuşi îmi reaminti existenţa 
acestui neobişnuit aranjament. 

Şi le-a reamintit cu o sinceră remuşcare la acea distanţă 
de timp. Mi-a spus: „înţelegi că îndată ce m-am aplecat să ridic 
colacul de frânghie, mi-am dat seama că puteam vedea drept în 
acea parte a salonului pe care draperiile aveau rostul de a-l 
face şi mai particular. Mă înţelegi?” stărui el. 

l-am spus că înţeleg; iar el continuă să-mi atragă atenţia 
asupra surprinzătoarei înlănţuiri a unor fapte mici, cu ceva din 
înfiorarea rămasă încă după atâţia ani, faţă de precisa măiestrie 
a întimplării. Soartei. Providenţei, numeş-te-o cum vrei! Căci, 
bagă de seamă Marlow, spuse el făcând nişte ochi rotunzi care 
contrastau nostim cu ghioceii de la tâmple, bagă de seamă 
dragul meu. Că totul a depins de oamenii care au curăţat pupa 
în seara aceea, lăsând colacul de frânghie pe punte şi de 
legătura gabieruâui smulsă în modul cel mai surprinzător şi de 
neînțeles în timpul zilei şi de capătul de lanţ înfăşurat în jurul 
ramei de la bocaport şi de sfărâmarea în bucăţi a ochiului de 
sticlă colorată de la capătul luminatorului. Avea pe ea armele 
oraşului Liverpool: nu ştiu de ce, poate doar pentru că Ferndale 
fusese înregistrat la Liverpool. Era o sticlă foarte groasă, în orice 
caz partea de sus era? Partă. Şi îndată ce terminasem de pus 
lucrurile la punct, domnul Franklin trimisese meşterul să repare 
spărtura cu bucăţi de sticlă simplă. Nu ştiu unde le-au găsit, 
cred că lucrătorii care au aranjat bibliotecile din cabina 
căpitanului au lăsat nişte bucăţi de geam, Chips a lucrat acolo 
toată după-amiaza stând în genunchi, meşterind şi cârpind cu 
chit şi miniu”de plumb. Nu a fost o treabă perfectă când a fost 
gata, dar în orice caz deajuns ca să nu intre vântul şi să lase 


lumina să pătrundă. Era geam transparent. Dar, bineînţeles, nu 
mă gândisem la asta. M-am aplecat să ridic frânghia şi am ajuns 
cu capul la câţiva centimetri de geamul acela transparent şi - la 
naiba! Mă aflam afară. Nu trecuse nici jumătate de oră de când 
îmi spuneam că e imposibil să ştii ce se ascunde în capul 
oamenilor sau în spatele vorbelor lor. Sau de ce ar fi în stare. Şi, 
iată-mă pe mine, gata să fac un lucru urât. După cum poţi să-ţi 
dai seama. Pentru că după ce m-am aplecat, am rămas acolo, 
privind cu curiozitate, spionând, în orice caz băgându-mi nasul 
unde nu-mi fierbea oala. La început, poate că nu în mod 
conştient. Dar ştii, pe cel care are ochi, nimic nu-l poate opri să 
vadă, atât timp cit sunt lucruri de văzut în faţa lui. Ceea ce am 
văzut la început, a fost capul mesei, cu tava fixată pe ea, otavă 
patent pentru folosirea pe mare, prevăzută cu suporturi pentru 
doua decantere, cana de apă şi pahare. Strălucirea acestor 
obiecte mi-a atras ochii la început; dar imediat după aceea 1-am 
văzut pe căpitan, şezând acolo, singur, din cât rni-am (putut da 
seama, şi puteam desluşi foarte bine toată acea parte a 
salonului, cu pianul, negru, pe fondul panelului satinat al 
cloasonului. Şi am rămas privind. Am rămas. Şi nici nu ştiu dacă 
mă simţeam ruşinat, atunci. Era vina lui Franklin, care îmi tot 
vorbea despice căpitan, luându-şi unele libertăţi în privinţa lui, 
în aşa măsură încât părea să fi devenit în adevăr proprietatea 
noastră, a lui şi a mea, într-un anumit fel. E curios, dar aveam 
într-a-devăr sentimentul acesta în privinţa căpitanului Anthony. 
Faptul de a-l pândi nu era cu mult mai rău decât a-1 asculta pe 
Franklin vorbind despre el. Dar, în fine, nu e de nici un folos să 
te scuzi pentru ceea ce e de nescuzat. Am pândit; dar cred că 
ştii că nu putea fi nimic duşmănos în această urâtă purtare a 
mea. Dimpotrivă. Am să-ţi spun acum ce făcea, îşi turna dintr-o 
sticlă. Vedeam fiecare mişcare şi inii spuneam, zeflemitor, ca şi 
când aş fi glumit cu Franklin în gândul meu. Hei! lată-4 pe 
căpitan dedân-du-se în cele din urmă la băutură., îşi turnă puţin 
coniac sau ce-o fi fost într-un pahar înalt, îl umplu cu apă, bău 
aproape un sfert din el şi îl puse înapoi în suport. „Toate 
semnele unei beţii grozave”, îmi spuneam eu, amuzându-rnă de 
ideile lui Franklin, îmi părea un mare nătărău, cu gelozia şi cu 
temerile lui. În felul acesta o lună întreagă n-ar fi fost deajuns 
pentru cineva ca să se îmbete. Căpitanul şedea într-unul din 
acele fotolii turnante, fixate în. Jurul mesei, îl aveam drept sub 


ochi şi cum îşi întoarse puţin scaunul, priveam, aş putea spune, 
în spatele lui. Mai luă o sorbitură, apoi se întinse după o carte 
care era pe masă. N-o observasem mai înainte, în general felul 
de a proceda al unui beţiv disperat, nu? Deschise cartea Şi o 
tinu în faţa lui. Dacă acesta era felul în care se deda la băutură, 
atunci n-aveam nevoie să mă îngrijorez. Nu era în nici un pericol 
în privinţa asta şi nici în alta, te asigur eu că nici o fiinţă 
omenească n-ar fi putut arăta mai în siguranţă decât arăta el 
acolo. Simţeam cel mai mare dispreţ pentru Franklin chiar 
atunci în timp ce mă uitam la căpitanul Anthony. Şezând acolo, 
cu un pahar de coniac cu apă dinainte şi citind în cabina 
vaporului său, pe o noapte liniştită, poate şi cea mai frumoasă a 
unei călătorii norocoase. Şi dacă ai să mă întrebi pentru ce n-am 
încetat de a mai spiona, am să-ţi spun curn a fost. 

Căpitanul Anthony era un mare cititor pe atunci, iar mie 
de asemenea îmi plăceau foarte mult cărţile. Până în ziua de azi 
nu pot vedea o carte fără să ştiu despre ce tratează. Cartea pe 
care o ţinea el era un volum gros, tipărit cu caractere mici, pe 
două coloane. Parcă-1 văd şi acum. Ceea ce voiam eu să 
descopăr, era titlul din susul paginei. Aveam ochi foarte buni, 
dar el n-o ţinea convenabil, vreau să spun pentru mine. Era o 
istorie, de nu ştiu ce fel din cât am văzut; şi atunci, brusc, trânti 
cartea pe masă, cu faţa în jos, sări de parcă 1-ar fi muşcat ceva 
şi dădu buzna afară din cabină. 

Ciudat lucru e ruşinea. Mă purtasem urât şi îmi dădeam 
seama oarecum de acest lucru, dar nu m-am simţit cu adevărat 
ruşinat până când frica de a fi descoperit în onorabila mea 
ocupaţie nu m-a gonit de acolo. M-am furişat spre capătul dm 
faţă al pupei şi am trândăvit acolo, cu faţa şi urechile arzându- 
mi şi bucuros că era o noapte întunecată, aşteptându-mă să aud 
în orice moment paşii căpitanului în spatele meu. Căci eram 
sigur că venea pe punte. Imediat m-am gândit că ar fi mai bine 
să ne întâlnâm faţă-n fată şi am mers încet spre pupa, pregătit 
să-l văd ieşind de pe scări, înainte de-a ajunge eu prea departe. 
M-am gândit chiar că mă descoperise prin cine ştie ce mijloace. 
Dar ar fi fost imposibil, doar daca ar fi avut ochi în creştetul 
capului. Nu-i văzusem faţa deloc, de acolo de sus. Ar fi fost 
imposibil. Eram în siguranţă. Mă simţeam abject dar, explic-o 
cum vrei, nu părea să-mi pese. Şi cum comandantul nu apărea 
pe punte, m-am simţit îndemnat să fiu mai departe abject. 


Doream să mai privesc pe furiş. Realmente nu ştiu sub ce 
afurisită de influenţă, doar că pălăvrăgeala domnului Franklin 
era deajuns să demoralizeze orice om, dând naştere la un fel de 
curiozitate bolnăvicioasă care, în cazul meu, anuâa orice 
reţinere impusă de obişnuita decenţă. Nu înţelegeam sa risc să 
fiu prins de căpitan stând jos, ghemuit, într-o atitudine suspectă. 
Trebuia de asemeni să mă gândesc şi la timonier. Aşa că ce am 
făcut - mă mir eu singur de josnica mea şiretenie - a fostsă mă 
aşez în mod natural pe scaunul de la luminator, apoi, aplecându- 
mă înainta, am văzut că, după cum mă aşteptam, puteam privi 
jos prin partea superioară a ochiului de geam. Cel mai rău lucru 
ce mi se putea întâmpla în acel caz, era că, rărnânând prea mult 
timp în acea poziţie, puteam fi bănuit de marinarul de la cârmă 
că m-am aşezat acolo ca sa dorm. Pentru rest, urechile mele 
erau deajuns ca să mă previe de orice mişcare de pe scări. 

Dar în acest fel, unghiul de vedere era schimbat. Câmpul 
vizual de asemeni era mai rnic. Capul mesei, cu tava şi scaunul 
turnant le aveam chiar sub ochii mei. Căpitanul nu se întorsese 
încă. Pianul nu-l niai vedeam acum; dar pe de altă parte aveam 
o perspectivă oblică în jos a perdelelor trase de-a curmezişul 
cabinei şi care separau partea ei din faţă, la nivelul 
luminatorului şi doar la vreo doi centimetri distanţă de capul 
mesei. Erau făcute dintr-un material greu, şi prinse pe o bara 
groasă de s lamă. Cu un dispozitiv care oprea inelele să alunece 
încolo şi-ncoace când nava avea ruliu. Dar atunci nava era 
liniştită ca un model închis într-o cutie de sticlă, în timp ce 
perdelele, bine petrecute şi făcute poate în acest scop puţin 
prea lungi, nu se mişcau mai mult decât un perete solid. 

Marlow se ridică să-şi ia o altă ţigară. Noaptea înainta, rş 
putea spune, spre ora cea mai adâncă, ora cea mai prielnică 
scopurilor rele. Urii, disperării sau lăcomiei oamenilor, - -oricăror 
forţe ce ar putea şopti urechilor lor nelegiuite sfaturi de protest 
împotriva lucrurilor existente; ora liniştii prevestitoare de rău, a 
răcelii şi a stagnării, ora când criminalul îşi face meseria iar 
victima insomniilor atinge treapta cea de jos a 
înspăimântătoarei descurajări; ora de dinaintea primei gene de 
lumină a zorilor. Eu o ştiu pentru că. În timp ce Marlow traversa 
camera, m-am uitat la ceasul de pe poliţa căminului. Şi cu toate 
că el nu se uitase deloc spre ceas, e posibil să-şi fi dat seama de 
trecerea timpului. Se aşeză greoi pe scaun. 


— Prietenul nostru Powell. Începu el din nou, se arăta 
foarte grijuliu să mă facă să înţeleg topografia acelei cabine. Dar 
eu eram mai interesat de atmosfera ei morală, de acea tensiune 
de falsiiaie, de acţiune disperată care păta atmosfera pură a 
mării, în care mărinimosul Anthony îşi adusese cucerirea şi - ei 
bine - mă interesa de asemeni lupta lui de autocucerire. 
Încercând să acţioneze în acelaşi timp ca o Tiară de pradă, ca un 
spirit pur şi ca „cel mai generos dintre oameni”, în mod clar. O 
disciplină prea grea pentru că el nu era deluc lin monstru, ci un 
muritor obişnuit, poate puţin mai voluntar şi mai încrezător în 
sine decât cei mai mulţi, atât în asprimea cât şi în delicateţea 
lui. 

Cât despre delicateţea procedeelor domnului Powell, nu 
voi spune nimic. El găsea un fel de curiozitate perversa în a 
pândi un om inconştient de aceasta şi încă un om atrăgător şi 
misterios cum era căpitanul Anthony. Dorea să-l mai 
pândcască. Crezuse că se va întoarce repede dân cauza 
paharului mai mult de jumătate plin şi a cărţii lăsată jos atât de 
abi upt. Dumnezeu ştie ce suferinţă bruscă îl făcuse pe Anthony 
să sară astfel. Sini convins că cititul era ca un narcotic împotriva 
durerii pricinuite de mărinimia sa care, ca orice produs anormal, 
îi macină sănătatea cu o persistenţă crudă. Poate că alergase în 
cabina lui ca să geamă liber, în absolută şi delicată discreţie, în 
orice caz. Zăbovea acolo. lar domnul Poweli ar fi obosit şi ar fi 
început să aibă remuşcări în cele din urmă. Dacă nu şi-ar fi dat 
seama dintr-oclată că nu era singur în ocupaţia foarte mcorcclă 
de a pândi mişcările căpitanului Anthony. 

Powel îmi afirmă că dinspre salon nu se auzea nici un 
sunet. Primul semn - şi trebuie să ne amintim că îşi folosea ochii 
la maximum - a fost o foarte uşoară mişcare a perdelei. 
Şovăitoare şi slabă abia perceptibila pentru facultăţile ascuţite 
a] e unui observator secret; căci nu se poate nega că spiritul e 
mult mai alert când suntem angajaţi într-o acţiune vinovată (în 
care nu trebuie să fim descoperiţi), decât într-o ocupaţie 
corectă. 

Deveni bănuitor, faţă de nimeni şi nimic anume. Era 
bănuitor în privinţa perdelei şi o observa. Păroa foarte normală. 
Apoi. Tocmai când era gata să se creadă victima unei închipuiri, 
văzu mişcări tremurătoare acolo unde cele două perdele se 
întâlneau. Da. Mai era cineva In afară de el. Cineva care-l 


pândise pe căpitanul Anthony. Aceasta îi stârni indignarea. De, 
ce-i prea mult nu-i sănătos, în această stare de intens 
antagonism, tresări de spaimă şi uimire văzând nişte vârfuri de 
degete bijbâind pe stofa de culoare închisă a perdelei Apoi 
apucară mai mult din perdea şi o ţinură astfel, dar se vedeau 
numai degete şi încheieturi, nimic altceva. O privelişte 
îngrozitoare. Se uita la ele cu nemărginită repulsie, când o mină 
întreagă ieşi la iveală; o mină scurtă, puhavă, bătrână, zbârcită, 
pătată, proiectându-se în lumina lămpii, urmată de-o încheietură 
albă, de un braţ cu o mânecă cenuşie, până la cot. Mai sus de 
cot, întinsă tremurând, spre tavă. Apariţia ei era fantomatică şi 
dezgustătoare, fantastică şi absurdă. Dar în loc să apuce sticla, 
aşa cum se aştepta Powell, mina aceea, cu tremurătoare şi 
senilă ardoare, se îndreptă spre pahar, zăbovi un moment pe 
marginea lui (sau aşa părea de sus) şi se retrase cu o smucitură 
bruscă. Degetele apucătoare ale celeilalte mâini dispărură în 
acelaşi timp iar tânărul Powell. Holbându-se la perdeaua 
nemişcata, avu un moment impresia că visase. 

Dar această impresie nu dură mult. După ce îşi reprimă 
primul imbold de a ţâşni pe scări şi a bate la uşa comandantului, 
luă măsuri să fie schimbat de ofiţerul de serviciu. Era într-o stare 
de confuzie a simţurilor şi totuşi lucid la minte. Rămase pe 
luminator ca să-şi ţie ochii asupra tăvii. 

Şi căpitanul încă nu apărea în salon. Dacă ar fi venit, 
spuse Powell. Ştiam, ce aveam de făcut. As fi sfărâmat imediat 
cu cotul ochiul de geam. 

L-am întrebat pentru ce, j. Ar fi fost metoda cea mai 
rapidă de a-1 îndepărta de tavă” explică el. Gâtul mi-era atât de 
uscat încât nu ştiam dacă aş fi putut striga destul de tare. Şi nici 
nu era cazul să strig. Ofiţerul de serviciu, somnoros şi plictisit, 
ajun-gând la pupa, găsi pe ofiţerul al doilea aplecat peste capul 
luminatorului într-o atitudine care ar fi putut fi cea a unei mari 
suferinţe. lar vocea lui era aşa de schimbată, încât omul, deşi în 
mod -natural supărat că fusese trezit din somn, nu făcu nici un 
comentariu la motivarea invocată de Powell; o subită 
indispoziţie. 

Î34IT 

Rapiditatea cu care bolnavul părăsi pupa, trebuie să-l fi 
mirat, pe ofiţer. Dar Powell, în momentul când deschise uşa care 
ducea de pe puntea principală în salon, reuşi să-şi controleze 


agitația. Intră repede dar fără zgomot şi se găsi în partea 
întunecată a salonului, lumina puternică a lămpii de cealaltă 
parte a perdelelor, fiind vizibilă numai deasupra vergelei pe care 
lunecau. Uşa cabinei domnului Smith era în partea întunecată. 
Trecu pe lingă ea. Asigu-rându-se cu o rapidă ocheadă că nu era 
perfect închisă. „Da, îmi spuse Powell, probabil că bătrânul 
spiona prin crăpătura uşii. De asta sunt sigur. Dar nu pentru 
mine pândea el şi asculta. Oribil! Desigur că s-a speriat auzind şi 
văzând pe cineva la care nu se aştepta. Nu era posibil să 
ghicească pentru ce venisem, dar presupun că trebuie să fi fost 
îngrijorat”, îngrijorat, auzi! Trebuie să fi fost consternat, ca lovit 
de trăsnet. 

Scopul lui Powell era să îndepărteze paharul suspect. Nu 
avea alt plan, altă intenţie, nici alt gând. Să scape de el în vreun 
fel. Să-1 înşface şi să fugă cu el afară. 

Cunoşti acea completă stăpânire de către o idee fixă, nu o 
stăpânire raţională, ci una emoţională, un fel de exaltare 
concentrată. Sub imperiul ei, oamenii aleargă prin foc şi prin 
apă, se opun violenţei şi nimic nu-i poate opri. 

— Decât doar, uneori, un grăunte de nisip. Pentru acest 
scop orb, (şi sigur că doamna Anthony era substratul lui), 
domnul Powell avea timp suficient. Ceea ce-1 opri în momentul 
crucial, fu aspectul familiar, nevinovat, al lucrurilor obişnuite, 
lumina plăcută, cartea deschisă de pe masă, solitudinea, pacea, 
efectul de cămin, de intimitate a locului. Luă paharul în mină; 
tot ce avea de făcut era să dispară cu el dincolo de perdele. Să 
zboare cu el fără zgomot, în noapte, pe punte şi să-l arunce 
nevăzut peste bord. Un minut sau mai puţin. Dar atunci, dacă 
lucrurile s-ar fi întâmplat aşa, s-ar fi pus întrebarea asupra 
dispariţiei paharului, o enigmă ridicolă, pe care nimeni de la 
bord n-ar fi putut-o rezolva. Grăuntele de nisip de care se 
împiedică Powell în acţiunea sa începută atât de precipitat, fu un 
moment de incredulitate în adevărul propriei sale convingeri 
pentru că aceasta nu reuşise să afecteze aspectul de certitudine 
a lucrurilor familiare. Se îndoia 

E342] r şi de ochii săi. Probabil că visase totul. „Visez şi 
acum” îşi spunea el. Şi e foarte probabil că, pentru câteva 
secunde, trebuie să fi arătat ca un om în transă, sau profund 
adormit pe picioare, în mină cu un pahar cu coniac diluat cu 
apă. 


Ceea ce îl trezi şi, în acelaşi timp, îi încremeni picioarele 
pe locul în care se afla, fu o voce care-l întreba ce caută acolo, 
pe un ton de tunet. Sau aşa a sunat la urechile lui. Anthony, 
deschizând uşa cabinei lui, exclamase, fireşte. La ce altceva te- 
ai fi putut aştepta? lar exclamaţia trebuie să fi fost destul ide 
puternică, fără să iei în consideraţie natura priveliştii de care 
dădu cu ochii. Acolo, în faţa lui, şedea al doilea ofiţer al sau, un 
tânăr care părea decent, bine crescut şi care, fiind de cart, 
părăsise puntea, se furişase în salon, aparent pentru scopul 
nespus de josnic de a bea ceea ce mai rămăsese din coniacul 
căpitanului. lată-1 prins chiar cu paharul în mină. 

Dar însăşi monstruozitatea aparenţelor îl făcu pe Anthony 
să tacă după prima exclamare; iar tânărul Powell se simţea 
pătruns şi străpuns de privirea întunecată a căpitanului. 
Anthony înainta liniştit. Primul impuls al domnului Powell când 
se văzu descoperit, fusese să arunce paharul pe punte. Se afla 
într-un fel de panică. Dar adânc, în sinea lui, mintea sa lucra şi 
ideea că daca proceda astfel nu mai putea dovedi nimic, iar 
istoria pe care trebuia s-o povestească era de necrezut, îl opri. 
Căpitanul veni încet în faţă, cu ochii săi aproape de ai lui. 
Powell, ca vrăjit, amorţit de tot, reuşi să ridice un deget spre 
punte, sus, îngăimmd cuvintele explicative „Ofiţerul de serviciu 
la pupa”. 

Căpitanul îşi mişcă uşor capul, atât cât să însemne,. E-n 
regulă, - şi asta a fost tot. Powell nu avea voce, nici putere. 
Aerul era irespirabil, dens, lipicios, odios, ca un jeleu fierbinte, în 
care orice mişcare devenea dificilă. Cu o imensă greutate îşi 
ridică puţin glasul şi îşi mişcă buzele încleiate, deajuns ca să 
formeze cuvântul: „Otrăvit”. 

Anthony se uită la pahar o clipă, numai o clipă şi din nou 
îşi fixă ochii pe fata celui de-al doilea ofiţer al său. Powell 
adăugă un fierbinte „aşa cred ('fşi puse paharul jos pe tavă. 
Privirea căpitanului urmări mişcarea şi se întoarse cu severitate 
spre fata lui. Tânărul arai ă cu degetui încă o dată în sus şi 
scoase din pieptul său, cuprins în cercuri de fier, şase cuvinte 
consecutive. Prin luminator. Ochiul de sticlă alb'. 

La aceste cuvinte căpitanul îşi ridică sprâncenele foarte 
mult, în timp ce tinărul Powell, ruşinat şi disperat, dădu insistent 
din cap de câteva ori. Voia să spună. Da. Da. Făcuse lucrul 
acesta, Spionase. Privirea căpitanului deveni gânditoare. Şi 


acum că mărturisirea se terminase, senzaţia că pieptul îi e 
încătuşat în fiare, trecu, dând loc la o nelinişte generală care din 
piept părea sa se extindă în. Toate membrele şi celulele 
corpului. Picioarele îi tremurau puţin, vederea îi era confuză, 
marţea cu clesâvârşire în expectativă. Dar era dea j uns de 
alert. La o mişcare a lui Anthony, scoase un sunet ca o şoapta 
strangulată. 

„ Nu. Domnule căpilan! Nu-1 atingeţi!” 

Căpitanul împinse braţul lui Poweâl şi ridică încet paharuj 
în dreptul luminii de la lampă. Lichidul, de culoarea 
chihlimbarului foarte pal, era limpede şi. Dân privire, căpitanul 
păru să atragă atenţia lui Poweâl asupra acestui fapt. Poweâl 
încercă să pronunţe cuvântul. CPzol-vat”, dar numai în gând îl 
spuse şi nu reuşi să-şi mişte buzele. Numai când căpitanul puse 
jos paharul şi se întoarse spre el comanda asupra vocii îi reveni 
atât de complet încât putu şopti grăbit şi viguros. 

„E otrăvit. O jur! Am văzut. Otrăvit. Am văzul.” 

Nici o trăsătură de pe fata căpitanului nu se mişcă. Calmul 
său făcea să ţi se taie respiraţia. Acesta era efectul şi asupra lui 
Powelî. Apoi. Pentru prima oară în această, scenă. Anthony, 
vorbi: „Ai văzut! Cmc era?” 

Si Poweâl respiră în fine liber. O mină, şopti el cu teamă, o 
mină şi un braţ - numai braţul - în felul acesta.” 

Avansa propriul său braţ. Încet, furişat, tremurător, într-o 
reconstituire fidelă, cu vâifurile a două degete şi a degetului 
mare. Apăsate împreună deasuora paharului o clipă - apoi 
grăbita smuci t ură înapoi, după săvârşirea faptei. 

Jn^ felul acesta, repetă el emoţionat. Din spatele 
acesteia;', înşfacă perdeaua şi, privind spre căpitan, trase de ea, 
descoperind partea din fată a salonului. Nu se vedea nimeni. 

Powell nu se aşteptase să vadă pe careva.; Dar, irni spuse 
ei, ştiam foarte bine că este o ureche care ascultă şi un ochi lipit 
de crăpătura uşii unei cabine, îngrozitor gând! Şi uşa se afla în 
acea parte a salonului care lămânea în umbra perdelei. Am 
arătat cu degetul spre ea şi bănuiesc că bătrânul dinăuntru m-a 
văzut arătând. Căpitanul dovedea o stăpânire de sine 
admirabilă. Nu puteai cili nimic pe Cată lui. A, da. Era poale ceva 
mai atent, mai preocupat ca de obicei. Şi, în adevăr, era ceva 
care putea da de gândit. Dar eu nu mă puteam gândi liniştit, 
echilibrat. Mintea mea avea un fel de tresărire şi apoi adormea 


din nou. Pierdusem noţiunea timpului s-ar fi putut să mă fi uitat 
la căpitan de zile şi luni întregi, după cit puteam eu să-mi dau 
scama, înainte de a-l auzi şoptindu-mi feroce: Nici un cuvânt!”!. 
Aceasta mă deşteptă din transa în care mă aflam şi spusei, Nu! 
Nu! N-am vrut să vă spun nici dumneavoastră.! 

Doream să explic conduita mea, intenţiile mele, dar am 
citit în ochii lui că mă înţelege şi eram prea bucuros să pot 
pleca. Stăteam acolo, uitându-ne unul la altul, muţi, opriţi brusc 
de întrebarea: „Ce o să urmeze?'* îl socotisem pe comandantul 
Anthony un om de fier până în clipa când î-am văzut sucindu-şi 
capul de la dreapta la stingă cu ferocitate, ca un animal sălbatic 
încolţit, ne-ştiind încotro &-o apuce., /! 

— În adevăr, comentă Marlow,. ÎncolţitI' nu era o 
comparaţie proastă: mai bună decât îşi dădea seama Powell. În 
clipa aceea, apariţia Florei nu putea decât sa ducă încordarea la 
punctul ei culminant. leşi din camera ei fără să ştie nimic, dar nu 
fără o vagă teamă. Exclamaţia lui Anthony la vederea iui Powell 
m salon ajunsese până la ea în cabină, unde se pare că îşi peria 
părul. Auzise chiar cuvintele,. Ce cauţi aici?' Şi tonul neobişnuit 
de ridicat al vocii lui - vocea lui - spărgând liniştea obişnuită a 
acelei ore. ar fi surprins chiar pe cineva care ar fi avut mai 
puţine motive de a fi mereu neliniştit şi temător decât captiva 
generozităţii autoritarului Anthony. N-avea d-e unde şti cui îi era 
adresată întrebarea, care răsună în inima ei aşa cum răsuna 
întotdeauna vocea lui Anthony, Urmă o tăcere desăvârşită. 
Aşteptă îngrijorată, răbdătoare, până când nu mai putu labdă 
încordarea, cu o rugăciune în gând, istovită cfe atâlea încercări,. 
Dumnezeule, ce se mai întâmplă acum?”, deschise uşa cabinei 
ei şi se uită în salon. Privirea ei căzu mai întâi pe Powell. Pentru 
moment văzându-l numai pe el cu Anthony se simţi uşurată şi 
păru că ar vrea să se retragă, dar intuiţia ei ascuţită întrezări 
ceva suspect în atitudinea lor şi înainta încet. 

„ Eu am fost primul care am văzut-o pe doamna Anthony. 
Relată Powell. Pentru că eram cu faţa spre provă. Căpitanul, 
observând privirea mea, se uită repede peste umăr şi imediat îşi 
puse un deget pe buze ca să mă previe. Ca şi când eu aş fi putut 
spune ceva de faţă cu ea! Doamna Anthony era îmbrăcată cu un 
halat cenuşiu cu garnituri roşii şi cu un cordon roşu în jurul taliei. 
Avea părul despletit. Părea o copilă; o faţă palidă de copil, cu 
ochi mari. Albaştri şi o gură roşie, puţin întredeschisă, arătând 


strălucirea unor dinţi albi. Curn spre capul mesei, lumina cădea 
puternic asupra ei. Ciudat copil totuşi! Imi amintesc că impresia 
pe care ţi-o făcea, nu era aceea a unui copil. Ştii, exclamă 
Powell, care ca mulţi marinari trebuie să fi fost un harnic cititor, 
ştii cu ce mi s-a părut că seamănă, cu ochii aceia mari şi cu ceva 
rugător în toată expresia ei, arăta ca o zână abandonată. 
Căpitanul Anthony merse spre ea ca s-o îndepărteze de la 
capătul mesei unde se afla tava. Nu-i văzusem niciodată aşa de 
aproape unul de altul; dădeau impresia de mare contrast. Era 
minunat căci cu barba lui tăiată ascuţit, cu tenul oacheş ars de 
soare, cu nasul subţire şi capul înclinat, avea ceva african, ceva 
maur în el, căpitanul Anthony, Avea gâtul gol. Işi scosese haina 
şi gulerul şi îşi pusese haina de la pijama în timpul cit lipsise din 
salon. Parcă îl văd şi acum. Tot aşa şi pe doamna Anthony. Se 
uita de la el la mine - cred că arătam vinovat sau speriat - şi de 
la mine la el, încercând să ghicească ce era între noi doi. Apoi 
izbucni cu un., Ce s-a mtâmplat?,, care părea să se adreseze 
mie. Am bâiguit un,. Nimic! Nimic, doamnă” pe care desigur că 
nici nu 1-a auzit. 

Nu trebuie să crezi că toate astea au durat mult timp. O 
cuprinsese frica faţă de atitudinea noastră şi, întorcân-du-se 
spre căpitan, întrebă jalnic: „Ce îmi ascunzi?! o întrebare directă, 
nu? Nu ştiu ce i-ar fi răspuns căpitanul, înainte chiar de a-şi fi 
ridicat ochii, ea strigă: -Ah! lată-1 pe papa!' pe un ton de 
uşurare, dar imediat după asta se uită la mine ca şi când şi-ar fi 
ţinut respiraţia de teamă. Eram atât de preocupat de persoana 
ei încât, cum să-ţi spun, exclamaţia ei la început nu se asocie cu 
nimic în mintea mea. Observai doar că, sfioasă, venise puţin mai 
aproape de căpitanul Anthony, înainte ca eu să fi întors capul. 
Pot să-ţi spun că îmi înţepenise gâtul în poziţia sucită, la şocul 
de a-1 vedea realmente pe bă-trân! Indrăznise! Cred că te 
gândeşti c-ar fi trebuit să-l consider nebun. Dar nu puteam. Ar fi 
fost mai uşor. Dar nu puteam. Ar fi trebuit să-1 vezi. Mai întâi de 
toate era complet îmbrăcat, chiar şi cu şapca pe cap, exact ca 
atunci când se despărţise de mine, pe punte, cu două ore în 
urmă. Şi când spusese cu vocea lui moale „A sosit momentul să 
mă duc la culcare!'1 - când, de fapt, avea de gând să se ducă să 
facă lucrul acela, să se ascundă în cabina lui întunecată şi să 
pândească băutura făcându-şi efectul. Un fior rece îrni trecu prin 
şira spinării, îşi ţinea mâinile în buzunarele hainei, braţele îi erau 


lipite strâns de corpul subţire şi băţos. Traversă cabina cu paşii 
lui mici şi târâiţi. Avea câte o pată roşie pe amândoi obrajii 
bătrâni şi moi de parcă i-ar fi pişcat cineva, îşi ţinea capul puţin 
aplecat şi se uita cu un fel de vicleană aşteptare la căpitan şi la 
doamna Anthony cum şedeau unul lângă altul, la celălalt capăt 
al salonului. Calculată şi oribilă neruşinare! Fiica lui era acolo, şi 
sunt sigur că îl văzuse pe căpitan punând un deget pe buze ca 
sa mă avertizeze. Apoi ieşise, imperturbabil, afară. Te as<gur că 
depăşea închipuirea mea. După acea înfiorare, prezenţa lui 
ucise orice simt în mine - mirare, oroare, indignare. Nu mai 
simţeam nimic deosebit ca şi când ar fi fost tot bătrânul domn 
care îmi vorbea familiar în fiecare zi, pe punte Ai putea crede?' 
Domnul Poweâl punea la încercare puterile mele de Uimire 
faţă de acest fenomen lăuntric, continuă Maiiow după o mică 
pauză. Dar chiar dacă ele n-ar fi fost angajate din plin, cu toată 
puterea atenţiei mele, în urmărirea faptelor acestui caz, n-aş fi 
fost mirat de afirmaţiile referitoare ia el însuşi. Considerând 
tinereţea lui. Era de necrezut; sau, în orice caz, era partea cea 
mai puţin de necrezut din toată povestea. Era, de asemeni 
partea cea mai puţin interesantă. Interesul era în altă parte şi 
acolo, desigur, tot ce putea face era să privească lucrurile la 
suprafaţă. Partea lăuntrică a tot ce se petrecea dinaintea ochilor 
săi era ascunsă pentru el. Şi mai de nepătruns decât pentru 
mine, care de la distanţa anilor îi ascultam povestirea. Ceea ce 
se petrecu imediat în destinul Florei de Barral în această criză, 
depăşea puterea lui de comentare, părea ceva oarecum natural. 
Şi însăşi prezenţa lui pe scenă era atât de ciudat motivată, încât 
îmi rămânea mie să mă minunez singur de acest tinăr, care 
intervenind întâmplător în noaptea aceea, a fost pricina a tot ce 
a urmat. Fiecare situaţie creată fie din prostie fie din 
înţelepciune îşi are momentul său psihologic. Purtarea tânăru-lui 
Powell. Cu amestecul ei de imbolduri băieţeşti, combinate cu o 
prudentă instinctivă, nu a creat-o - nu pot spune asta - dara 
descoperit-o în înseşi persoanele implicate. Ce s-ar fi întâmplat 
dacă ar fi bătut toba în privinţa descoperirii lui? Dar n-a făcut-o. 
Capul său era plin de doamna Anthony şi s-a comportat cu o 
discreţie ce depăşea vârsta lui. Unii copii cuminţi adesea se 
comportă astfel şi desigur, n-o fac din raţionament. Au propria 
lor inspiraţie. Inspirația tânărului Powell consta în faptul de a fi 
„entuziasmat” de doamna Anthony. „Entuziasmat”' e bine spus, 


în adevăr. lar el era printre ei ca un copil sensibil, impresionabil, 
maleabil, dar incapabil de a găsi pentru el însuşi vreun fel de 
comentariu. 

Nu ştiu ce valoare ar putea avea comentariul meu; dar 
cred că în clipa aceea tensiunea falsei situaţii atinsese punctul 
ei culminant. Din toate formele pe care ni le oferă viaţa, cea 
care cere unui cuplu să o realizeze deplin este cea mai 
imperativă, împerecherea este destinul omenirii. Şi dacă două 
fiinţe ce se găsesc alături, atrase reciproc, rezistă acestei 
necesităţi, le lipseşte înţelegerea şi, în mod voluntar, evită 
îmbrăţişarea în cel mai nobil înţeles al cuvântului, atunci ei 
comit un păcat împotriva 

Bieţii, a cărei chemare e simplă. Poate chiar. Sacră. Și 
pedeapsa ei este o invazie de complexităţi, o chinuitoare şi 
puternic sinuoasă involuţie a simţurilor, cea mai adâncă formă a 
suferinţei, de la care într-adevăr. În cele din urmă, poate veni 
ceva semnificativ, ceva care poale! fi criminal sau eroic, poate fi 
nebunie sau înţelepciune - sau chiar o justă deşi disperată 
decizie. 

Luându-şi ochii de la batrmul domn. Powell observă pe 
căpitanul Anthony, negricios ca un -african, lingă Flora mai albă 
-decât crinii, luându-şi batista şi ştergi ndu-şi fruntea de 
sudoarea suferinţei - ca un om -copleşit.,. Şi nici nu era de 
mirare' comenlă Poweâl aici. Apoi căpitanul spuse „Ai face mai 
bine să te întorci în camera ta' adre-sându-se doamnei Anthony, 
încercă să-i sâmbească. 

— De ce pari speriată? E o noapte ca oricare alta.” „Ceea 
ce, comenta Powell din nou cu seriozitate, era o minciună. Nu e 
de mirare că îl ireceau sudorile.'1 Vezi de aici valoaiea 
comentariilor lui Powell. Doamna Anthony spuse atunci: De ce 
mă alungi?', De ce! Penii u ca trebuie să merg: la culcare. Pentru 
că trebuie sa te odihneşli, şi căpitanul Anthony se încruntă. Apoi 
tăios. Dumneata rănii i aici, domnule Po. O să am nevose de 
dumneata imechai.”' 

De fapt Powell nici nu se mi^case. Florei nu-i păsa de 
prezenta lui. El însuşi avea impresia că nu contează deloc 
pentru cele trei persoane. Se uita la doamna Anthony cu aceea? 
I lipsă de sfială cu care proverbiala pisica se uita la rege. 
Doamna Anthony î! Privi. Nu se mişca din loc. cuprinsă de o 
inexplicabilă presimţire. Ajunsese la limita îndurării ca obiect al 


mărinimie! Lui Anlhony; era prada unei intuitive spaime, nu ştia 
nici ea a cVei misterioase influenţe: s-e simi-ea împinsă înapoi în 
acea solitudine, în acea singurătate morală care-i făcuse 
întreaga viaţa intolerabilă. Şi atunci în acea sârinsa comuniune 
stabilită din nuu cu Anlhony. Sim (i - ca în noaptea aceea, în 
grădină - f oria fascinantă a persoanei lui. Liniştea pasivă cu 
care j] privea îi dădea aparenţa unei persoane vrăjite - sau, as 
spune, adnrmiâe prin hipnoză - inconştientă de ceea co-o 
înconjoară. 

După ce-i spuse lui Powell să nu plece, căpitanul Anthony 
rămase tăcut. Deodată, doamna Anthony îşi îm- pinse spre 
spate părul despletit, cu un gest hotărât al braţelor, şi veni şi 
mai aproape de el. „Papa e încă treaz spuse ea, dar fără să 
privească spre domnul Smith. De ce asta? Şi tu? Nu mai pot 
continua astfel între voi doi, Roderick. Nu!'* 

Anthony o întrerupse ca şi când ceva i-ar fi dezlegat limba. 

„A. da. lată-l pe tatăl tău. Şi. De ce nu? Poate ai făcut 
bine că ai venit, între noi doi? Asta e? N-am să mă prefac că nu 
înţeleg. Nu sunt orb. Dar nu mai pot lupta mai departe pentru 
ceea ce nu am. Nu ştiu ce-ţi închipui că s-a întâmplat. Totuşi 
ceva a fost. Numai că nu ai ție ce să-ţi fie frică. Nici o umbră nu 
te poate atinge - pentru că eu renunţ. Nu pot spune că eu şi 
tatăl tău am discutat despre asta, dar adevărul e ca trebuie să 
mă deprind să trăiesc fără tine, ceea ce, după cum ţi-am spus, 
îmi era imposibil. Am spus adevărul. Dar m-am săturat să lupt, 
să aştept, să sper. Da. Vei pleca!” în clipa aceea - îmi mărturisi 
Powell - el care asculta cu uimire, fără să înţeleagă nimic, auzi 
în spatele lui un râs înfundat, un fol de chicot triumfător. ŞI 
acum îi dădea fiori, zicea, să-şi amintească de el, dar atunci, în 
afară de o nouă răceală de-a lungul spinării, n-avu puterea să 
risipească intensitatea cu care privea scena ce se desfăşura 
dinaintea ochilor săi şi a urechilor sale, pentru că tocmai atunci 
căpitanul Anthony ridică tonul, înverşunat. Poate că şi el auzise 
chicotul bătrânului. 

Tatăl tău a găsit un argument care, dacă nu mă convinge, 
mă face să mă opresc. Nu! Nu-i pot răspunde. Nu vreau să 
răspund. Pur şi simplu, capitulez. Va fi aşa cum doreşte el, şi cu 
tine, şi cu mine. Numai că, adăugă el pe-un ton trist şi scăzut, 
care-i păru lui Powell ca o pedală apăsată, nurnai că aceasta va 
cere puţin timp. Niciodată nu te-am minţit. Niciodată. Nu 


renunţ numai la şansa mea. Dar şi la viaţa mea. În câteva zile, 
imediat ce vom ajunge în port, în aceeaşi clipă - eu, care ţi-am 
spus că n-aş putea niciodată să te las să pleci, te voi lăsa să 
pleci.” 

Pentru un spectator naiv, Anthony părea în acea clipă 
epuizat fiziceşte. Părerea mea e că adânca falsitate a aspirațiilor 
lui, aş putea spune - vanitatea de a apuca aerul gol, venise la ci 
cu o forţă covârșitoare, lăsându-l dezarmat în faţa sincerităţii 
nebune şi sinistre a celuilalt. Aşa cum spusese el însuşi, nu mai 
putea lupta pentru ceea ce nu poseda: nu putea face faţă unei 
astfel de situaţii, numai în numele simplei sale mărinimii. Numai 
ceea ce e normal poate birui anormalul. Nici măcar nu putea 
face reproşuri omului din faţa lui. „Mă dau bătut! Spuse el pe un 
ton şi mai hotărât. Eşti liberă. Te las să pleci deoarece aşa 
trebuie”. 

Powell, spectatorul, afirmă că la aceste cuvinte de 
neînțeles, doamna Anthony se înţepeni în însăşi imaginea 
uimirii, cu o privire înfricoşată şi cu buze îngheţate. Dar în clipa 
următoare, din adâncul ei porni un țipăt, nu foarte tare dar de 
un fel care-i făcu nu numai pe căpitan, care nu se uita la ea, dar 
şi pe mai îndepărtatul tânăr (de asemenea nepregătit) să li se 
oprească respiraţia: „Dar nu vreau să fiu eliberată”, strigă ea. 

Era atât de liniştită, încât fiecare se putea întreba dacă 
ţipătul venise de la ea. Neliniştita târşâială a picioarelor din 
spatele lui Powell se opri brusc şi intermitentul chicot încetă de 
asemeni. Tânărul Powell privind în jurul său, îl văzu pe domnul 
Smith ridicându-şi capul cu ochii săi şterşi, foarte liniştiţi, 
încreţiţi pe la colţuri ca un om care-ar fi văzut ceva venind spre 
el de la o mare distanţă. lar vocea doamnei Anthony ajunse la 
urechile lui Poweil imploratoare şi indignată. 

„Nu mă poţi izgoni astfel, Roderick. Nu vreau să plec de 
lângă tine. Nu vreau.” 

Domnul Powell se înto-arse şi descoperi că ceea ce privea 
domnul Smith. Încreţindu-şi ochii, era priveliştea fiicei sale, 
agăţată de gâtul căpitanului Anthony - un tablou în el însuşi 
deloc nenatural, dar care avu puterea să-l mişte po tânărui 
Poweli cu o profundă şi sfioasă emoție, cu totul diferită de 
emoția cu cai<e spionase ceea ce ii revelase luminatorul. Dar în 
acest caz simţea tot stânjeneala, dacă nu vina. Unui spectator 
nevăzut. Experienţa se îngrămădea pe umerii săi tineri. Părul 


doamnei Anthony îi atârna pe spate într-o masă întunecată, ca 
părui unei femei înecate. Arăta ca şi când ar fi fost gata-gata să 
cadă jos pe podea, dacă Anthony şi-ar fi 

[351] retras braţul care-o susţinea. Dar căpitanul, în. Mod 
vizibil, nu avea vreo astfel de intenţie. Stând ferm, încă se mai 
uita cu ochi întunecaţi spre domnul Smith. Un timp, hohotele 
convulsive, încete, ale fiicei domnului Smith fură singurele 
sunete care tulburau liniştea. Puterea cu care Anthony o 
strângea pe Flora la pieptul său nu putea c! A loc la nici o 
îndoială, chiar la acea distanţă; şi brusc, dându-şi seama de 
ocazia favorabilă, începu, mai pur-tând-o, mai cărând-o, s-o 
duca spre camera ei. Capul lui era aplecat spre ea cu 
solicitudine, apoi reculegându-se, cu o privire plină de 
neobişnuit foc, vocea lui răsunând în-tr-un fel necunoscut 
domnului Powell, îi strigă: „Incănu, te duce pe punte. Vreau să 
stai aici, jos, până mă întorc. Am să-ţi dau unele instrucţii.” 

Şi înainte ca Powell să poată răspunde ceva, Anthony şi 
dispăruse în cabina din faţă, cu povara sa şi exuâtând ti iumf 
ător. 

„Instrucţiuni, comenta Powell. Asta era foarte bine. Foarte 
probabil. Dar vor fi astfel de instrucţiuni, mă gândeam în sinea 
mea, cum poate nici unui ofiţer, de pe nici un vapor, nu i s-au 
dat vreodată. Mă făcea să mă simt dezgustat la gândul că se va 
vorbi probabil despre asta. Dar ce! Tot ce seântâmplă la bordul 
vapoarelor, în largul mărilor, dă loc îa discuţii într-un fel sau 
altul. Şi iată-mă stând acolo, cu bătrânul acela, lăsat în seama 
mea. Când observă că mă uit la el, începu iar să se plimbe în 
lungul şi-n latul salonului, îşi ţinea mâinile îndesate în buzunare, 
era tot aşa drept ca totdeauna, numai capul îi atârna în jos. 
După puţin timp îmi spuse în felul lui moale: Ai văzut?” 

Powell nu găsea în mintea lui nici un cuvânt special care 
să se potrivească oroarei simţămintelor lui. Astfel că spuse - 
trebuia să spună ceva: „Dumnezeule sfinte! Ce-ai gândit, 
domnule Smith, de-ai încercat să.” Şi apoi tăcu. Nu îndrăzni să 
pronunţe cuvântul otrăveşti. Domnul Smith îşi întrerupse 
târcoalele. 

„Gândit! Ce ştii dumneata despre gândire! Eu nu gân- 
dese. E ceva în' capul meu care gândeşte. Gândurile în om sunt 
ca şi când te-ai fi îmbătat cu o băutură spirtoasă sau cu. Nu le 
poţi opri. Un om care gândeşte, se va g'uidi la orice. Nu! Darai 


văzut, nu-i aşa'?'l ir „;'Vă spun c-am văzut. Sunt sigur! Spuse 
Powell cu putere. V-am privit tot timpul. Aţi pus ceva în băutura 
din pahar, ,„ 

Apoi Powell îşi pierdu întrucâtva respiraţia. Domnul Smith 
se uita la el curios, cu neîncredere. 

„Omul lui Dumnezeu, nu ştiu despre ce tot vorbeşti. Eu te 
întreb dacă ai văzut? Cine-ar fi crezut? Cu braţele în jurul gâtului 
lui. Când! O! Ha! Ha! Chiar ai văzut! Nu-i aşa? N-a fost iluzie - 
nu? Cu braţele în jurul. Dar n-am avut niciodată completă 
încredere în ea/' „Atunci am izbucnit, spuse Powell. l-am spus că 
are mare noroc să cadă peste căpitanul Anthony. Un om într-un 
milion! Incepu din nou să se mişte încolo şi-n-coace, „Şi 
dumneata, spuse el amărât, ţinându-şi ochii în jos. Ha? Un om 
minunat? Dar ai dumneata idee cine sunt eu? Ascultă! Am fost 
marele domn de Barral, Aşa scria în ziare când a început 
conspirația împotriva mea. Şi am stat la răcoare. lar acum am 
ajuns jos! Vocea îi slăbi, ajungând o simplă suflare. Am ajuns jos 
de tot.” îşi scoase mâinile din buzunare, îşi îndesă şapca pe cap, 
apoi iar şi le îndesă în buzunare, ca şi când s-ar fi pregătit să 
meargă afară, în bătaia vântului. 

„Dar nu aşa de jos ca să accept o asemenea ruşine, s-o 
văd pe ea strânsă în ghearele individului acesta, fără să fac 
nimic. N-a vrut să mă asculte. Frică? Prostie? Trebuia să găsesc 
o cale ca s-o scap. Credeai că-l iubeşte? Nu! Cine ar fi putut 
crede una ca asta? Nu! Pretindea c-a făcut-o pentru mine. Nu 
putea înţelege că dacă n-aş fi un om bătrân, de mult m-aş fî 
repezit la gâtul lui. Şi am fost ispitit s-o fac ori de câte ori îl 
vedeam uitându-se la ea. Fata rnea! Ah! Orice bărbat, numai 
ăsta nu! Şi tot timpul m-a minţit păcătoasa şi proasta asta mică. 
Era un complot din partea lor. O conspirație. Conspiraţiile astea 
sunt lucrul dracului. M-a dus, m-a dus, până când mi-a pus capul 
sub călcâiul temnicerului ăsta, ticălosului ăsta, bărbatului ei. 
Trădare! Să mă aducă atât de jos. Mai jos decât ea. În murdărie. 
Pentru că asta înseamnă, nu? Sub căâcâiul lui i” 

Se opri din mersul lui neliniştit şi, din nou, apucân-du-şi 
şapca cu amândouă mâinile. O trase furios peste 

— Intâmplarea [3531 urechi, Powell se pierduse de tot 
ascultând ac-esto aiureli întrerupte şi privind la ţaţa aceea 
bătrână şi îniierbântată când, dintr-o dată, iute ca fulgerul. 


Domnul Smnh se întoarse, înşfacă paharul căpitanului şi cu o 
exclamaţie gâtuită, grăbită, „Noroc”, îşi turnă băutura pe gât. 

„Ştiu acum ce înseamnă cuwvintul „consiernare,,, continuă 
domnul Powell. Aceasta era exact starea mea sufletească. M-am 
gândit imediat: „N-a fost nimic în băutura aceea. Am visat, am 
făcut cea mai îngrozitoare greşeală. 

Domnul Smith puse paharul jos. Stătu în faţa lui Po-welll, 
nevătămat, domolit, într-o atitudine de ascultare, cu capul 
înclinat pe-o parte, sugându-şi buzele-i subţiri. Dintr-odată, clipi 
din ochi într-un fel ciudat, înşfacă umărul lui Powell şi se 
prăbuşi, căzând imediat, ca şi când s-ar fi muiat tot, aşa cum ar 
cădea o bucată de mătase. Powell îl apucă instinctiv de braţ şi 
opri o clipă căderea; dar îndată ce domnul Smith fu pe podea, 
Powell se eliberă şi se trase îndărăt. Aproape tot atât de iute se 
repezi din nou înainte şi încercă să ridice corpul. Dar imediat ce- 
i înălţă umerii, îşi dădu seama ca omul era mort. Mort i îl lăsă 
uşor jos. Se aplecă asupra lui fără frică sau fără vreun alt 
sentiment, aproape indiferent, se simţea foarte departe, ca să 
spun aşa. Apoi iar făcu o săritură şi dacă n-ar fi avut mereu în 
minte pe doamna Anthony, ar fi dat drumul unui strigăt de 
ajutor. Merse împleticin-du-se, până la uşa cabinei ei, unde 
strigătul de,. Domnule căpitan!,, izbucni din pieptul lui mult prea 
tare; dar făcea un mare efort de stăpâmre de sine. Aştept 
ordinele dumneavoastră domnule căpitan” spuse el în faţa uşii 
aceleia, distinct, pe un ton sigur. 

Era mare linişte acolo înăuntru, linişte de moarte. Apoi 
auzi un zgomot de paşi şi glasul căpitanului, Bine. Vin!,, El şedea 
rezemat de peretele despărțitor, cum vezi câte-un beţiv sprijinit 
de-un perete, pe jumătate încovoiat, în această atitudine 1-a 
găsit căpitanul când a ieşit afară, împingând repede uşa în urma 
lui. Imediat Anthony îşi plimbă ochii prin cabină. Powell, fără o 
vorbă, îi strânse braţul şi îl conduse în jurul mesei şi începu să 
se justifice. „Nu 1-am putut opri, şopti cu o voce tremurată. A 
fost prea iute pentru mine. A băut şi a căzut jos.” Dar căpitanul 
îiu-1 asculta. Se uita jos la domnul Smith, gândindu-se poate că 
e o simplă întâmplare că nu zăcea acolo propriul lui corp. Nu 
voiau să vorbească, îşi făceau semne unul altuia din ochi. 
Căpitanul prinse umărul iui Powell ca într-o menghină şi arătă 
spre cabina doamnei Anthony şi a fost deajuns. Ştia că tânărul 
1-a înţeles. Perfect! Tăcere! Tăcere pentru totdeauna în legătură 


cu asta. Chiar privirile lor deveniră furişate, tainice. Powell privi 
de la corpul nemişcat la uşa cabinei omului mort. Căpitanul 
încuviinţă. Atunci Powell se furişă până la uşă, o deschise şi o 
prinse în cârlige. Se furişă înapoi, cu priviri îngrijorate spre 
cabina doamnei Anthony, apoi se aplecă peste cadavru. 
Căpitanul Anthony îl ridică de umeri. 

Powell tremura. „Nu voi uita niciodată acel interminabil 
drum de-a lungul salonului, pas cu pas, ţinându-ne respiraţia. 
Pentru o parte din drum, jumătatea de perdea trasă ne 
ascundea, dacă doamna Anthony ar fi deschis uşa; dar n-am 
respirat bine până când n-am pus corpul pe pat. Reflectarea 
luminii din salon lăsa cea mai mare parte a cabinei în umbră. 
Corpul întins şi rigid al domnului Smith arăta de asemenea 
întunecat, întunecat şi viu. Ştii că el totdeauna se ţinea ţeapăn 
ca un stâlp. Am stat lingă pat de parcă am fi aşteptat să ne facă 
un semn că doreşte să fie lăsat singur. Căpitanul îşi aruncă 
braţul pe umărul meu şi-nii spuse la ureche: „Stewardul îl va 
găsi mâine dimineaţă”. 

Nu i-am răspuns nimic. Era rolul lui să hotărască. Era 
poate procedeul cel mai bun. Nu e de nici un folos să vorbesc 
despre gândurile mele. Nu erau în legătură cu persoana mea, 
nici cu bătrânui acela care mă înspăimânta acum mai mult 
decât când era în viaţă. Cel pe care-l compătimeam era 
căpitanul. El şopti: „Sâint sigur de dumneata, domnule Powell. 
Acum ai face mai bine să te duci pe punte. Cât despre mine.” şi 
1-am văzut ducându-şi mâinile la cap, ca înnebunit. Dar ultimele 
lui cuvinte înainte de a ne furişa afară din cabina ace&a, mi s-au 
înfipt în minte cu însuşi tonul cu care au fost murmurate - către 
el însuşi, nu către mine. 

„Nu! Nu! N-am de gând să mă împiedic acum de cadavrul 
acesta!” 

E355) 

— Asta este ceea ce domnul Powell al nostru a avut să-mi 
povestească, spuse Marlow, schimbând tonul. Eu eram bucuros 
să aflu că Flora de Barral fusese salvată, în cele din urma, de 
acea umbră sinistră căzută peste drumul ei. 

Apoi tăcurăm, eu ducându-mă cu gândul la sfârşitul lui de 
Barral la irezistibila presiune a imaginarelor necazuri, conştiinţă 
copleşită, scrupule, prudenţă, sub volumul lor mereu extensibil: 


la întunecata şi veninoasa ironie din obsesia care-1 stăpânise pe 
acel bătrân. 

Ei, şi pe urmă? Am întrebat. 

„Stewardul 1-a găsit mi-a povestit domnul Po well: „La ora 
cinci a intrat în cabină cu o ceaşcă de ceai, pe care bineînţeles 
că a scăpat-o din mină. Eu eram iarăşi de cart. Veni la mine, pe 
punte, clătinându-se, palid ca moartea. Mă aşteptam sa vie; şi 
totuşi abia puteam vorbi: Du-te şi anuniă-l pe căpitan, am 
reuşit să spun, El alergă bâiguind ' „Dumnezeule! Dumnezeule, 
Şi să mă ia naiba dacă nu l-au apucat istericalele când încercă 
să-i spuie căpitanului, începând să strige în salon: „Complet 
îmbrăcat! Mort! Complet îmbrăcat!, Doamna Anthony alergă 
afară din cabină, bineînţeles, dar pe ea n-au apucat-o 
istericalele. Franklin, care de asemeni se afla acolo, mi-a 
povestit că ea îşi ascunse faţa la pieptul căpitanului, apoi plecă 
afară şi îi lăsă acolo. Au trecut zile întregi până când doamna 
Anthony a apărut din nou pe punte. Prima data când i-am vorbit, 
mi-a întins mâna şi mi-a spus: Bietul rneu tată ţinea foarte mult 
la dumneata, domnule Powell.” începu să-şi şteargă ochii iar eu 
am zburat de cealaltă parte a punţii. Mi-ar fi plăcut să uit tot cei 
s-a întâmplat. 

Dar e clar că nu putea, comentă Marlow pentru că după ce 
şi-a aprins pipa. A început să cugete tare: Trebuie să fi fost o 
substanţă foarte puternică. Mă întreb de unde şi-o fi procurat-o. 
Nu cred că de la un farmacist obişnuit. Ei, o fi avut-o el de 
undeva - trebuie sa fi fost doar cât ai lua între degete, nu mai 
mult”. 

Eu, observă Marlow. Am teoria mea, care în oarecare 
măsură înlătură oroarea unei crime premeditate, întâm-olarea 
intervenise şi aici. Nu domnul Smith fusese acela [356] î care 
obținuse otrava. Ci marele de Barral. şi nu fusese destinată 
obscurului, mărinimosului cuceritor al Florei de Barral, ci 
cunoscutului financiar ale cărui întreprinderi nu aveau rum te 
de-a face cu mărinimia. El îşi avea medicul lui în zilele de 
măreție. Ba chiar cred să-mi amintesc că doctorul acela a fost 
chemat la proces pentru un mic motiv sau altul, îmi închipui că 
de Barral s-a dus la el când a văzut posibilitatea unui. Triumf al 
rivalilor invidioşi” - adică o sentinţă grea. 

Mă îndoiesc că din simpatie sau chiar pentru bani, dar 
cred mai curând ca din milă i-a procurat acel om ceea ce 


domnul Powell numea, o substanţă puternică”. După cele văzute 
de Powell chiar la săvârşirea faptei, sunt convins că trebuie să fi 
fost conţinutul unei capsule, pe care probabil c-o avea la el în 
ultima zi a procesului, poate în vreo cusătură a buzunarului de 
la vestă. N-a foâosit-o. De ce? S-a gândit ei la copil în ultimul 
moment? Sau i-a lipsit curajul? Nu putem spuno. Dar a găsit-o în 
hainele lui când a ieşit din puşcărie. Scăpase de la percheziţie, 
dacă o fi fost vreuna, întâmplaroa îl înarmase. Şi/numai 
întârnplarea, întâmplarea vieţii domnului Powell, 1-a forţat să 
întoarcă îngrozitoarea unealtă împotriva lui însuşi. 

Am împărtăşit teoria mea domnului Powell care a ac- 

] ceptat-o imediat, ca fiind favorabilă, într-un sens. Tatălui 
i doamnei Anthony. Apoi, făcând un gest cu mâna, a adău- „gat: 
Să nu ne mai gândim ia asta!” Am încuviinţat şi foarte curând el 
observă visător: 

),. Am călătorit cu căpitanul şi cu doamna Anthony pe 
'mări prin toată lumea, mai rnuât de şase ani. Aproape j tot aşa 
de mult ca şi Franklin.,, j „A, da î Ce-a devenit Franklin?,, am 
întrebat, j Powell zâmbi. „A părăsit Ferndale cam un an după 
aceea, iar eu i-am luat locul. Căpitanul Anthony 1-a re- 
fcomandat pentru comanda unei nave. Să nu-ţi închipui îcă 
Anthony ar fi aruncat vreun om de-al lui ca pe o jmănuşă veche. 
Dar desigur ca doamna Anthony nu-] prea, “avea la inimă. Nu 
cred că ea ar fi suflat vreo vorbă căpi-| tanului împotriva lui 
Franklin, dar căpitanul Anthony li putea citi gândurile.” 

Şi din nou Powell păru că se pierde în trecut. Deoarece mi- 
am amintit brusc de soţii Fyne, am întrebat: Au avut copii?” 

Powell tresări.,. Nu! Nu! N-au avut nici un copil” şi din nou 
se domoli, pufăind din pipa lui scurtă din. Lemn de trandafir. 

5Unde sunt acum?” îl întrebai, dorind să mă asigur că 
temerile soţilor Fyne fuseseră deplasate şi zadarnice, cum sunt 
adesea toate temerile noastre; că nu existau veri indezirabili 
pentru scumpele lor fete şi nici un pericol de vizite nedorite în 
căminul lor imaculat. 

Powell mă privi tăcut, ţinând în mină pipa care ardea 
mocnit. 

„Cum, nu ştii?' rosti el cu o voce adâncă, „Ce să ştiu?, „Că 
Ferndale s-a scufundat acum patru ani sau ceva mai mult. S-a 
ciocnit. lar căpitanul Anthony s-a scufundat odată cu nava.',. Nu 
mai spune! Strigai eu atât de afectat, de parcă 1-aş fi cunoscut 


personal pe căpitanul Anthony. S-a. S-a prăpădit atunci şi 
doamna Anthony?,, „Ai putea tot atât de bine să întrebi dacă n- 
arn pierit şi eu, replică domnul Powell atât de ţâfnos încât mă 
surprinse. Mă vezi că sunt aici, nu?” 

Era cu totul îmbufnat, dar observând uimirea mea se 
domoli şi spuse pe un ton meditativ: „Da. Oamenii buni pleacă, 
de parca n-ar fi de nici un folos pe lume. Se pare că se întâmplă 
lucruri care, cum spun turcii, e scris sa se întâmple. Sau altfel 
soarta încearcă, dar uneori îşi greşeşte ţinta, îţi aminteşti de 
vasul acela care a trecut pe lângă noi, noaptea, gata să ne 
ciocnească, în prima mea călătorie cu ei, de care ţi-am vorbit? 
De data aceasta a fost spre ziuă. Un calm deplin şi o ceaţă s-o 
tai cu cuțitul. Numai că de data asta nu erau explozibile la bord. 
Eram pe punte şi-mi amintesc blestematul şi asasinul vapor 
apărând deodată bord la bord, iar căpitanul Anthony (eram 
amândoi pe punte) stri-gând „Dumnezeule! Ce-i asta? Strigă la 
toţi marinarii, Powell, să se salveze. Acum nu e dinamită la bord. 
Mă duc să-mi iau soţia! Eu urlam şi toţi cei de serviciu urlau. 
Dezastru!” 

Domnul Powell se sufoca aducându-şi aminte. Era un 
vapor belgian Westland, continuă el, comandat de unul din acei 
comandanţi de vas buni de nimic. Se numea Flaherty şi sper că 
va muri fără să fie izbăvit. A tăiat în două bătrână Ferndale iar 
după lovitură a urmat o tăcere rnormântalâ. Apoi L-am auzit pe 
căpitan pe puntea din spate, strigând: Lăsaţi motoarele să 
funcţioneze cu viteză redusă, şi un urlet care-i răspundea „Da! 
Da!' de la provă; şi apoi o întreagă mulţime acolo sus, începând 
să facă un mare tărăboi în ceaţă. Aruncau jos spre noi frânghii 
cu duzinele, trebuie să spun. Eu şi căpitanul am legat una din 
ele pe sub braţele doamnei Anthony; irni amintesc că pe faţa ei 
plutea un fel de zâmbet slab. 

„Trageţi cu grijă, am strigat la cei de pe puntea vasului. E 
o femeie pe funia asta.” Căpitanul a văzut-o ajunsă sus, teafără. 
Apoi am dat amândoi o goană în jurul punților, să vedem dacă 
n-a mai rămas careva. Când ne-am întors, căpitanul a spus: „S-a 
terminat cu ea, Powell; bătrâna şi scumpa navă! Cufundată în 
mare!”, într-adevăr, s-a isprăvit cu ea, am spus şi eu. Dar ar fi 
putut fi mai rău. Legaţi-vă cu funia asta, domnule căpitan, 
pentru numele lui Dumnezeu! O voi ţine eu., „Dar ce crezi 
dumneata? Spuse el furios. Nu e rândul meu. Hai, sus cu 


dumneata!,,. Cred că acestea au fost ultimele cuvinte pe care 
le-a rostii. Ştiam că voia să fie ultimul care părăseşte nava sa, 
aşa că m-am căţărat sus cât de iute am putut, iar nebunii aceia 
afurisiţi m-au înşfăcat, m-au ridicat sus, m-au târât spre pupa 
prin larmă şi dezordinea celei mai nebuneşti agitaţii ce am văzut 
vreodată. Cineva a strigat de pe punte: „îi aveţi pe toţi la bord! 
„ Şi o duzină de măgari idioţi au început să strige toţi deodată: 
Toţi sunt salvaţi! Toţi sunt salvaţi” şi atunci, blestematul acela 
de irlandez de pe punte, cu toate că eu urlam „Nu! Nu!' (de 
credeam că-mi plesneşte capul, dădu semnalul motoarelor din 
spate - în timp ce eu mă luptam ca un nebun să mă fac auzit! Şi 
bineînţeles.” 

Am văzut lacrimi, un râu de lacrimi curgând pe faţa 
domnului Powell. Vocea i se înecă. 

„Ferndale s-a dus la fund ca o piatră şi odată cu ea şi 
căpitanul Anthony, cel mai ales suflet care a părăsit vreodată 
corpul unui marinar. Tunam şi fulgeram ca un nebun, ca un 
diavol, cu o mulţime de idioţi care se îngrămădeau în jurul meu 
întrebmad: Dar nu eşti dumneata căpitanul?”, Eu nu eram 
vrednic nici să-i leg şireturile de la pantofi omului pe care 1-ați 
înecat, tipam la ei. Vai S Vai! Puteam vedea eu însumi că n-ar fi 
fost de nici un folos să coborâm o barcă. N-ar fi putut-o vedea. 
Şi, închipuieş-te-ţi, Marlow, a trebuit să fiu eu acela care să mă 
duc şi să-i spun doamnei Anthony! O luaseră jos, undeva, în 
salonul de la clasa întâi. A trebuit să mă duc şi să-i spuni 
Flaherty acela, Dumnezeu să-l ierte, a venit la mine, alb ca 
varul: „Cred că dumneavoastră sunteţi persoana cea mai 
indicată, Dumnezeu să-l ierte! Doream să mor de o sută de ori. 
O mulţime de doamne amabile, printre pasageri, vorbeau cu 
emoție în jurul doamnei Anthony. O adevărată colivie de 
papagali. Medicul vaporului mergea înaintea mea. Şoptea în 
dreapta şi-n siânga, apoi căzu o tăcere bruscă. Da, doream să 
fiu eu mort. Dar doamna Anthony a fost tare.” 

Aici, domnul Powell izbucni de-a binelea în plâns. Nimeni 
n-ar fi putut să nu-l iubească pe căpitanul Anthony. Te las să-ţi 
închipui ce însemna el pentru ea. Totuşi, înainte de sfârşitul 
săptărnânii. Doamna Anthony era aceea care mă îmbărbăta pe 
mine. 

După un timp, am întrebat: „Doamna Anthony se află 
acum în Anglia?” 


El îşi întoarse ochii, fără nici o falsă jenă., O, da., începu 
să caute chibrituri şi, în timp ce îşi aplecase capul sub masă, 
după cutie, adăugă: Şi nu prea departe de aici. Satul acela mic 
de colo. Ştii.” „Nu! Adevărat? A! Înţeleg acum!” 

Domnul Powell fuma auster, foarte detaşat. Dar nu 
puteam să-mi dau drumul cu una, cu două. Şmecherul! Aşadar 
ăsta era secretul pasiunii lui de a naviga prin apropierea 
fluviului şi motivul simpatiei lui pentru goâfu-leţul acela. 

, Şi bănuiesc, am spus eu. Că eşti tot atât de „- 
entuziasmat” ca totdeauna. Aşa e? In locul dumitale, i-aş 
mărturisi doamnei Anthony entuziasmul meu. De ce nu?” 

Î3GO] îşi prinse la timp pipa care era sa cadă. Dar dacă 
ceea ce francezii numesc effarementi a fost exprimat vreodată 
pe chipul vreunui om, apoi a fost atunci, mărturisind modestia, 
sensibilitatea şi nevinovăția lui, Părea înfricoşat să nu fi auzit 
cineva îndrăzneață, aproape profanatoarea aluzie, ca şi când n- 
ar fi fost aproape doi kilometri şi jumătate de teren mlăştinos şi 
canale între noi şi cea mai apropiată locuinţă omenească. Dai' 
pote că îşi aminti atunci alinătorul fapt, căci îngădui unei 
sclipiri să-i lumineze ochii, ca o reflectare a unei flăcări 
interioare, ţinută mereu aprinsă în sanctuarul inimii sale, cu un 
devotament tot atât de pur ca al oricărei vestale. 

Lumina scăpară şi se stinse. Zâmbi cu un zâmbet sfios şi 
oftă. 

„Ei! Absurdităţi! Ar trebui să înţelegi mai bine lucrurile, 
spuse el mai mult trist decât supărat. Dar am uitat că dumneata 
nu 1-ai cunoscut niciodată pe căpitanul An-thony”, adăugă cu 
indulgență. 

l-am amintit că am cunoscut-o pe doamna Anthony şi asta 
încă înainte ca el - fiind acum un vechi prieten al ei - s-o fi 
văzut. Când mi-a spus că doamna Anthony auzise de întâlnirile 
noastre, am întrebat dacă nu i-ar face plăcere să mă vadă. 
Domnul Poweii nu-şi exprimă părerea, dar data următoare când 
ne-am întâlnit în golf, îmi spuse: „îi va face mare plăcere. Te-ai 
putea duce chiar azi”. 

După-amiaza era destul de avansată când m-am apropiat 
de casă. Farmecul unei zile frumoase în declin mă înconjura cu o 
influenţă binefăcătoare, liniştitoare, O simţeam în liniştea aleii 
umbrite, în aerul pur, în cerul albastru. E greu să-ţi aminteşti 
conflictele, mizeriile, ispitele şi crimele existenţei egoiste a 


oamenilor, când te afli singur în încântătoarea seninătate a 
naturii inconştiente. Respirând pacea de vis din jurul pitoreştii 
vi-lişoare de care mă apropiam, îmi părea că ea artrebui să 
domnească oriunde, peste tot globul de apă şi uscat şi în inimile 
tuturor celor de pe acest pământ. 

— Flora cobori la poarta grădinii sa mă primească, o alta 
decât fărâma de ceaţă aâbă, pervers atrăgătoare, ne- 

* Spaimă, uluire. 

J361J căjită, purtată pasiv prin complicatul vis urât al 
existenţei. Nu mai arăta nici ca o zână abandonată. Am bâiguit 
stupid: Din nou în ţară, domnişoară. Doamnă.” Ea s-a arătat 
foarte amabilă, a răspuns strângerii mânii meâo, dar eram 
amândoi uşor încurcaţi. Apoi am râs. Apoi am devenit gravi. 

Nu sini un admirator al zorilor de zi. Ştii cât de echivocă e 
lumina în zori. Dar Flora, acum, era cu adevărat ea însăşi, era ca 
o frumoasă şi liniştită dupăamiază, nu prea înaintată. O femeie 
nu cu mult peste treizeci de ani, cu un ten strălucitor, puţină 
culoare în obraji, un păr bogat, o frunte netedă, o bărbie 
frumoasă şi numai cu ochii Florei de odinioară, absolut 
neschimbaţi. 

În camera în care m-a condus, era o domnişoară X, nu i- 
am reţinut numele, o persoană modestă, chiar obscură, de 
vârstă mijlocie, îmbrăcată în negru. O dom-nişoaTă de 
companie. Totul foarte cuviincios. Venea şi pleca şi un timp 
chiar a stat în cameră, dar cam la o parte, cu un lucru de niână. 
Până să aducă o lampă aprinsă, ascultasem toate amănuntele 
cu adevărat necesare acestei povestiri, îrttre mine şi ea, care 
fusese cândva Flora de Barral, nu era necesar ca discuţia să fie 
purtată numai asupra vremii. 

Lampa avea un abajur roz şi lumina ei o învăluia in-tr-o 
permanentă îmbuj orare, făcând-o să pară extraordinar de 
tânără, cum şedea în faţa mea, într-un fotoliu adine cu spătar 
înalt. Ara întrebat-o: 3pune-mi ce ai scris an acea faimoasă 
scrisoare care a tulburat-o atât de teribil pe doamna Fyne şi a 
determinat pe micul Fyne să întervie într-un mod atât de 
supărător?,,,. Am scris prea devreme, spuse ea serios. Mă 
simţeam indiferentă şi am scris cu nepăsare. Ştiam că va 
dezaproba fapta mea şi ara scris prosteşte. Era ecoul propriei ei 
vorbării stupide. Am spus că nu-l iubesc pe fratele ei, dar că nu- 
mi fac deloc scrupule luându-l în căsătorie.” 


Tăcu, şovăind, apoi cu un râs timid: „Credeam într-adevăr 
că mă vând, domnule Marlow. Şi eram mândră de asta, Cât am 
suferit după aceea, n-aş putea spune, pentru că mi-am 
descoperit iubirea pentru sărmanul meu Roderick prin suferinţe 
de furie şi umilire. Am ajuns să-l bănuiesc că mă dispreţuieşte; 
dar nu-l puteam pune la încercare din cauza taâăâui meu, O! N- 
aş fi fost prea mindră. Dar trebuia sa menajez simţămintele 
bietului papa. Roderick era perfect dar eu mă simţeam ca şi 
când as fi fost supusă unor torturi, neavând voie nici să-mi urlu 
durerea. Ideile preconcepute ale lui papa împotriva lui Roderick 
erau suferinţa mea cea mai mare. Era deprimant. Mă simţeam 
înfricoşată. Ah! Mă smiţeam nenorocită! În noaptea aceea când 
tata a murit subit, sunt sigură că au avut un fel de ceartă în 
legătură cu mine. Dar nu voiam să merg mai departe împotriva 
inimii mele. Nu puteam.” 

Se opri brusc, apoi impulsiv; „Adevărul iese la lumina, 
domnule Marlow.” „Da”, am spus eu. 

Apoi ea continuă gânditoare: „Suferinţa şi fericirea se 
împleteau la început ca întunericul şi lumina. Luni întregi am 
trăit în umbra sentimentelor mele. Dar era linişte. Era cald.” 

Din nou tăcu. Apoi întorcându-se la gândurile ei: „Nu! Nu 
era nimic rău. Nimic dăunător în scrisoarea aceea. Era pur şi 
simplu prostească. Ce ştiam eu atunci despre viaţa? Nimic. Dar 
doamna Fyne ar fi trebuit să ştie mai multe. A scris fratelui ei o 
scrisoare ceva mai târziu. După mulţi ani, Roderick ni-a lăsat s-o 
citesc. Am găsit în ea fraza: „Ani întregi am încercat să-mi fac o 
prietena clin fata asta; dar te previn încă o dată că are firea unei 
aventu-liere fără inimă.” Aventurieră! Repetă Flora încet. Fie şi 
aşa. Am avut o aventură frumoasa/' 

Aşadar a fost frumoasă, spusei eu cu interes. 

„Cea mai frumoasă din lume! Gândeşte-te numai î Am 
iubit şi am fost iubită; în linişte, în pace, fără remuşcări şi fără 
teamă, în ochii mei, toată lumea şi toată viaţa erau 
transformate. Şi câte lucruri am văzut! Ce buni erau toţi cu 
mine. Roderick era atât de iubit oriunde. Da. Am cunoscut 
bunătatea şi siguranţa. Lucrurile cele mai obişnuite îmi apăreau 
într-o lumină nouă, îmbrăcate într-o frumuseţe pe care n-o 
bănuisem niciodată, însăşi marea! Dumneata eşti marinar. Ţi-ai 
trăit viaţa pe mare. Ştii cit e ele frumoasă, c>t e do puternică, 
de fermecătoare, de prietenoasă, de măreaţă.” 


Ascultam uimit şi mişcat. Ea tăcu doar puţin. 

; Lra prea frumos ca să dureze. Dar acum nimic nu mi le 
poate răpi. Să nu crezi că mă plâng. Acum nu sunt nici măcar 
tristă. Da, am fost fericită. Dar irni amintesc şi timpul când am 
fost nefericită, peste puterea de îndurare, dincolo de disperare. 
Da; îţi aminteşti. Şi mai târziu de asemeni. Era un timp, la bordul 
navei Ferndale, când singurele momente de uşurare pe care le 
cunoşteam erau la pupa, când îl lăsam pe domnul Powell să-mi 
povestească una şi alta. Ţii la el, nu-i aşa? 

Excelent camarad! Spusei cu căldură, îl vezi des? 

Desigur. Nici nu cunosc alt suflet pe lume. Sunt singură de 
tot. lar el are mult timp liber. Mătuşa lui a murit acum câţiva ani. 
Nu se ocupă cu nimic, cred „ „îi place marea, remarcai eu. O 
iubeşte.,, Se pare c-a renunţat la ea”, murmură Flora. 

„Mă întreb de ce.” 

Ea rămase tăcută. „Poate pentru că iubeşte altceva şi mai 
mult. Am continuat eu. Hai, doamnă Anthony, nu mă lăsa să 
plec de aici cu ideea că eşti o persoană egoistă, stringând la 
piept amintirea trecutei dumitale fericiri, cum îşi tine omul bogat 
comoara, uitând pe săracul de la poartă. ' 

M-am ridicat să plec. Se făcea târziu Ea se ridică oarecum 
agitată şi ieşi cu mine în întunericul parfumat al grădinii, îmi 
reţinu mâna o clipă, apoi cu vocea Florei de altă dată. Cu exact 
aceeaşi intonaţie, arătând aceeaşi neîncredere, vechea îndoială 
faţă de ea însăşi, vechea urmă a loviturii primite în copilărie, 
murmură patetic şi hazliu: „Crezi că c posibil să ţină la mine?'*,. 
Întreabă-l chiar dumneata. Doar eşti curajoasă.” j, O, sunt destul 
de curajoasă', spuse ea suspinând. „Atunci fă-o. Căci dacă n-o 
faci, vei nedreptăţi crud pe acest om răbdător.” 

Ne-am despărţit, lăsând-o fără să-mi răspundă. A doua zi, 
văzându-l pe Powell pregătindu-se să plece de pe țărm, l-arn 
rugat să-i transmită doamnei Anthony salutările mele. Mi-a 
promis că o va face. 

„Ascultă, Powell, i-am spus, Ne-am întâLait noi sau nu din 
întâmplare?” „Desigur că da”, admise el, potrivindu-şi pălăria. 

„Şi ştiinţa vieţii ne învaţă să profităm de orice întâmplare 
care ni se prezintă, am urmat eu. Crezi în asia?” „Purul adevări, 
declară el cu nevinovăție, 

; Ei bine, atunci nu-l uita.,, „O, eu nu mă aştept să mi se 
prezinte nimic”, spuse el sărind de pe țărm. 


Când apele fură mari, nu s-a întors, ca de obicei. Mi-am 
pregătit plecarea si, tocmai când mă desprindeam de țărm, de 
după şopronul întunecat, în umbra amurgului, apărură două 
siluete, rămânând liniştite, abia distincte. 

„Dumneata eşti, Powell?” am strigat. 

„Eu şi doamna Anthony, răspunse vocea lui impresionantă 
în tăcerea marei întinderi mlăştinoase, în seara asta nu 
navighez. Trebuie s-o conduc pe doamna Anthony acasă.” 
„Atunci plec singur”, am strigat eu. 

Vocea Florei îmi ură „Bon voyage” pe tonul cel mai 
prietenos dar cam tremurat. 

„Ai să auzi curând de mine”, strigă Powell, brusc, tocmai 
când ambarcaţiunea mea ieşise din gura micului golf. Asta a fost 
ieri, adăugă Marâow, legănându-se leneş în fotoliu, încă n-am 
auzit nimic, dar sper s-aud în orice moment. Şi de ce naiba 
zâmbeşti în felul ăsta zeflemitor? Nu mă opun să însoțesc un 
prieten la biserică, ia cununie. La naiba! Cu toată credinţa mea 
în întâmplare, nu sunt chiar un păgân,. 


SFÂRŞIT