John Fowles — Turnul de abanos

JOHN 
FOWLES 
gumu 
de abanoş 


John Fowles 


Turnul de abanos 


Editura Univers 
București, 1993 


The ebony tower 


...Et par forez longues et lees 

Par leus estranges et sauvages 

Et passa mainz felons passages 

Et maint peril et maint destroit 
Tant qu il vint au santier tot droit... 
CHRÉTIEN DE TROYES, Yvain 


David ajunse la Coëtminais în cursul după-amiezii. În 
după-amiaza precedentă debarcase la Cherbourg, făcuse 
drumul cu mașina până la Avranches, unde rămăsese marţi 
noapte. Aceasta i-a permis să zăbovească pe tot restul 
drumului și să se bucure de împrejurimi - o perspectivă de 
la distanță a impresionantului vis în spirală de la Mont St. 
Michael, o plimbare agale la St. Malo și la Dinan, apoi spre 
sud, traversând un peisaj de ţară absolut inedit, pe o 
vreme minunată de septembrie. Se îndreptă spre ţinutul 
molcom cu fructele și grânele culese, un peisaj ordonat și 
aliniat, concentrat în sine, care emana un aer de fertilitate 
consumată. De două ori se opri pentru a reproduce în 
acuarelă anumite combinaţii de culoare și adâncime - linii 
paralele subliniate de notaţiile în creion ale scrisului său 
îngrijit. Deși aceste note se refereau la forma originală - 
cum o dâră de culoare corespundea unui câmp, unui zid 
însorit, unei coline îndepărtate - de fapt, nu desenă nimic. 
Mai adăugă data, ora și aspectul vremii, apoi demară. 

Într-un fel, avea sentimentul vinovăţiei, pentru că se 
simţea atât de bine, pentru că se găsea absolut singur, 
într-un mod atât de neașteptat, fără Beth, după ce mai 
făcuse și atâtea mofturi; dar această zi, sentimentul 
descoperirii, nemaisocotind faptul că ţinta întreprinderii 
sale îl speria și îl atrăgea în același timp, totul la un loc îi 
dădea plăcuta senzaţie de libertate a celibatului. Parcurse 
ultimii kilometri ai drumului cu sentimentul unui răsfăţ 
absolut printr-una din cele mai întinse porţiuni de pădure 
străveche a Bretaniei, pădurea din Paimpont, pe drumuri 


de ţară învăluite în verdeață, întrerupte ici-colo de fâșii 
însorite tăiate printre copacii nesfârșiţi. Dintr-o dată i se 
explicară anumite elemente din opera recentă mult 
admirată a bătrânului artist. Nici lectura, nici inteligenţa, 
indiferent de măsura lor, nu puţeau înlocui experienţa 
directă. Cu mult înainte de a ajunge la ţintă, David era deja 
convins că nu făcuse drumul în zadar. 

Porni pe un drum de pădure mai îngust, un fel de voie 
communale neumblată și după aproape doi kilometri 
ajunse la semnul mult așteptat - Manoir de Coetminais. 
Chemin privé. Trebui să deschidă și apoi să închidă o 
poartă albă. După încă un kilometru constată că drumul îi 
este din nou barat de o altă poartă, chiar în spaţiul în care 
copacii făceau loc unei livezi însorite, plină de ierburi. 
Prinsă în traversa de sus era o tăbliță. Inscripţia îl făcu să 
zâmbească în sinea lui, căci dedesubtul cuvintelor în 
franceză: Chien méchant, se afla scris în engleză: 
Vizitatorii sunt primiți numai dacă au stabilit întâlnirea în 
prealabil. Şi parcă pentru a i se confirma că avertismentul 
nu era o glumă, descoperi că poarta era prinsă cu un lacăt. 
Probabil că uitaseră că el trebuia să sosească în cursul 
după-amiezii. O clipă se simţi descumpănit, numai dacă al 
naibii bătrân nu uitase complet de venirea lui. Stătea în 
umbra deasă cu ochii la lumina de dincolo de gard. Nu se 
poate să fi uitat, David îi trimisese chiar săptămâna trecută 
o scrisoare scurtă, atât pentru a-i reaminti, cât și în semn 
de anticipată recunoștința. Din copaci, de foarte aproape, 
se auzea strigătul în trei silabe ai unei păsări, ca și sunetul 
produs de un flaut din tinichea cântând fals. Privi în jur, 
dar nu văzu nimic. Cântul păsării era atât de puţin 
englezesc, încât, în chip nedeslușit, avu revelaţia propriei 
identități. 

Indiferent că exista sau nu un câine rău nu puteai să..;; 
se duse înapoi la mașină, opri motorul, încuie ușile, se 
întoarse la poartă și sări gardul. 


Porni de-a lungul aleii traversând livada de pomi 
fructiferi bătrâni, încărcaţi cu mere verzi și dintr-acelea 
roșii bune pentru cidru. Nu apăru niciun câine, nu se auzi 
niciun lătrat. Manoir-ul, pierdut în plin soare în mijlocul 
unui luminiș împrejmuit de stejari și fagi imenși, nu era 
chiar ceea ce-și imaginase, pentru că el nu prea știa bine 
franceza, nu prea cunoștea împrejurimile Parisului și 
tradusese cuvântul ca imagine și sunet în sensul englezesc 
de manor house. Semăna mai mult cu o fermă cândva 
opulentă, având faţada din tencuială ocru-deschis cu 
traverse din lemn uscat și ferestre protejate de obloane 
cafenii. În partea de răsărit se afla o aripă construită în 
unghiuri drepte, aparent de dată mai recentă. In 
ansamblu, avea farmec; era o casă veche dar adunată, 
aspectul degaja căldură, dădea un sentiment de soliditate. 
De fapt, el se așteptase la ceva mai impunător. 

Pe latura de sud a casei se afla o curte pietruită. La baza 
peretelui erau mușcate, doi trandafiri bătrâni, cățărători, 
câţiva porumbei împrăștiați pe acoperiș; toate obloanele 
erau lăsate, locul adormit. Dar ușa principală, deasupra 
căreia se afla o emblemă din piatră cu detalii roase de 
timp, în formă de scut, plasată excentric către partea de 
apus a casei, era deschisă. David înaintă pe drumul cu 
pietriș și se apropie cu oarecare atenţie. Nu văzu niciun 
ciocănel, nici urmă de sonerie și, slavă Domnului, niciun 
câine rău. Văzu un salon cu pardoseală de piatră, o masă 
de stejar, nu departe de o scară veche din lemn cu 
balustrada roasă, crăpată, s-ar fi spus medievală, care 
ducea la camerele de sus. În capăt, o altă ușă deschisă 
încadra o grădină însorită. Ezită, având senzaţia că 
ajunsese mai devreme decât se precizase, apoi bătu cu 
pumnii în ușa masivă de la intrare. Câteva clipe mai târziu, 
dându-și seama de inutilitatea sunetului imperceptibil, 
făcu un pas dincolo de prag. În dreapta se desfășura un 
salon lung ca o galerie, probabil că fuseseră daţi jos câţiva 


pereţi despărțitori, dar se păstraseră câteva coloane 
negre, de o trufie sinistră, în dreptul pereţilor albi. 
Interiorul, care amintea de stilul Tudor, avea un aspect 
mai englezesc decât exteriorul. Camera era frumoasă, 
aerisită, deși destul de plină cu mobilă veche în lemn 
sculptat, vase de flori, câteva fotolii și, mai spre capăt, 
două canapele, covoare vechi în nuanţe de roz și roșu, 
bineînţeles, obiecte d. E artă... care îl puteau surprinde cu 
mult mai puţin decât faptul de a putea circula așa liber 
prin casă - căci David știa că pe lângă operele bătrânului 
pictor se mai afla aici și o adevărată colecţie. Ensor, 
Marquet, acel peisaj de la celălalt capăt probabil că era un 
Derain din prima perioadă și acolo, deasupra căminului... 
Dar era cazul să-și anunţe sosirea. Traversă încăperea 
trecând pe lângă scară până la cealaltă ușă. In faţă se 
întindea o pajiște imensă, răzoare de flori, pâlcuri de 
arbuști, câţiva copaci ornamentali. La nord grădina era 
protejată de un zid înalt, iar mai departe, ascuns de 
vederea celui care stătea în faţa casei, se afla un șir de 
clădiri joase, hambarele și pătulele de pe vremea când aici 
fusese o fermă. În mijlocul pajiștii, un arbust exotic apărea 
modelat ca o imensă ciupercă la umbra căreia stăteau 
parcă de vorbă o masă de grădină și trei scaune din 
împletitură de nuiele. Dincolo de acestea, două fete goale, 
învăluite în soarele fierbinte, erau culcate alături, în iarbă. 
Cea din planul mai îndepărtat, pe jumătate ascunsă 
privirilor, stătea pe spate, parcă dormind. Cea din planul 
apropiat stătea pe burtă, cu bărbia sprijinită în mână și 
citea. Pe cap avea o pălărie de pai cu boruri mari și calota 
prinsă într-o panglică de un roșu” intens. Trupurile celor 
două fete erau uniform bronzate; nu își dăduseră seama 
probabil de existenţa străinului, care acum se afla la 
umbra portalului, la zece metri de ele. David nu înţelegea 
cum de nu auziseră motorul în liniștea pădurii. Este 
adevărat că ajunsese înainte de ora ceaiului pe care el o 


menţionase în scrisoare, sau poate la ușă era totuși o 
sonerie și un slujitor ar fi trebuit să-l audă. Câteva secunde 
privi atent tonurile calde ale trupurilor indolente ale 
fetelor, umbra verde a formei de ciupercă, iarba verde, 
carminul intens al panglicii de la pălărie, zidul roz și 
bătrânii pomi fructiferi în spalier. Apoi se întoarse la ușa 
principală mai mult amuzat decât intimidat. Se gândi din 
nou la Beth, ce mult i-ar fi plăcut acest plonjon în legenda 
bătrânului, răului faun și a celebrelor sale după-amiezi. 

La ușa pe care intrase descoperi ceea ce din prea multă 
curiozitate nu observase iniţial: un clopot cu mâner de 
bronz se afla pe podeaua de piatră, lângă canatul ușii. Il 
ridică și sună. Regretă, căci în liniștea din casă, parcă 
învăluită în soare, izbucni larma recreaţiei școlare. Nu se 
întâmplă nimic, nu se auzi niciun zvon de pași la etaj, nici 
ușa de la capătul camerei în care se afla nu se deschise. 
Așteptă în prag. Să tot fi trecut o jumătate de minut. Una 
dintre cele două fete, nu știa nici el care, apăru în ușa care 
ducea spre grădină și se îndreptă spre el. De data aceasta 
avea pe ea o galabiya simplă, albă din bumbac. Fata, 
desculță, era subţire, de înălțime aproape mijlocie și avea 
douăzeci și ceva de ani; păr castaniu-auriu, trăsături 
regulate, ochi cu o privire calmă, destul de mari. Era 
inconfundabil englezoaică. Se opri la câţiva metri de el, în 
dreptul scării. 

— David Williams? 

El schiţă un gest ca pentru a se scuza. 

— Ştiaţi că vin? 

— Da. 

Ea nu schiţă gestul de a da mâna cu el. 

— Nu am vrut să vă iau prin surprindere, dar poarta este 
încuiată. 

Ea făcu un semn din cap. 

— Trebuia tras zăvorul. Regret. Nu părea că regretă, 
nici că s-ar fi intimidat. Spuse în continuare: Henry 


doarme. 

— Vă rog, nu-l treziţi, spuse el zâmbind. Eu am ajuns 
puţin mai devreme. Am crezut că o să fie mai greu să 
descopăr locul. 

Se uită cu atenţie la el, simţi că-și dorea un cuvânt de 
bun venit. 

— Henry este așa de scârbos când nu-și face siesta cum 
trebuie! 

David schiță un zâmbet forţat. 

— De fapt, eu am luat scrisoarea lui în serios, că mă va 
găzdui, dar dacă... 

Ea privi dincolo de el spre ușa din spate, apoi din nou la 
el și cu un gest de aparentă indiferenţă întrebă: 

— Soţia dumitale? 

Îi povesti despre varicela lui Sandy, de criza apărută în 
ultimul moment: 

— Vine vineri cu avionul la Paris. Dacă fetița a depășit 
criza, o întâlnesc acolo. 

Îl măsură din nou cu privirea ei calmă. 

— Atunci să vă conduc la cameră. 

— Dacă sunteţi sigură că... 

— Nicio grijă! 

Ea făcu un gest discret, invitându-l să o urmeze și se 
îndreptă spre trepte; simplă, în alb, inexplicabil de 
modestă și serviabilă, după prima impresie din grădină. 

— Ce cameră minunată! spuse el. 

Ea atinse balustrada înnegrită de vreme, de-a lungul 
căreia urcaseră. 

— Se pare că este din secolul cincisprezece. Nu se uita 
nici la el, nici spre cameră, nu întreba nimic, ca și cum 
mașina l-ar fi adus din vecini. 

Când ajunseră la palierul de sus, o luă la dreapta, de-a 
lungul unui coridor acoperit pe mijloc cu un preș din 
papură. Fata deschise a doua ușă și încă ţinând mâna pe 
clanţă îi adresă o privire ciudat de asemănătoare celei a 


proprietăresei hotelului unde se oprise în noaptea 
precedentă. Aproape că se așteptă să audă preţul. 

— Baia este alături. 

— Perfect. Mă duc să-mi aduc și mașina. 

— Cum dorești. 

Ea închise ușa. Era neobișnuit de gravă, cu un aer 
cumva victorian, deși purta galabiya. El îi zâmbi 
încurajator pe când se întorceau de-a lungul coridorului 
către scări. 

— Și dumneata ești...? 

— Henry îmi zice Șoricel. 

În sfârșit, o ușoară ironie sau o provocare, nu era sigur. 

— Îl cunoşti de mult? 

— Din primăvară. 

El încercă să-i câștige simpatia. 

— Știu că nu se dă în vânt după asemenea lucruri. 

Ea ridică ușor din umeri. 

— Dacă ești capabil să-i reziști. Câinele care latră... 

Ea încerca să-i spună ceva, simplu și direct; poate faptul 
că dacă a văzut-o cumva în grădină, aceasta era de acum 
adevărata distanță pe care o impunea vizitatorilor. Părea 
să fie gazda, dar se comporta ca și cum casa nu ar fi avut 
nimic de-a face cu ea. Ajunseră la picioarele scării și ea se 
îndreptă spre grădină. A 

— Aici afară? Într-o jumătate de oră? Îl trezesc la ora 
patru. 

El zâmbi forțat la tonul ei de asistentă medicală, 
indiferentă la tot ceea ce lumea de afară ar fi putut gândi 
despre acela pe care el îl numea Henry sau el. 

— Bine. 

— Simte-te comme chez vous! Da? 

Ea avu o clipă de ezitare, dând impresia că știe că este 
prea distantă și sibilină. Se arătă ușor rușinată și schiţă, în 
fine, un vag zâmbet ca de bun venit. Privind în podea, se 
întoarse și fără a mai spune nimic se îndreptă înapoi spre 


grădină; în dreptul ușii pânza din care era făcută galabiya 
își pierdu opacitatea pentru o clipă în faţa razelor solare; 
umbra unui nud plutitor. Uitase să întrebe de câine, poate 
că s-a gândit ea; încercă să-și aducă aminte dacă fusese 
vreodată primit într-o casă străină cu mai multă răceală 
decât acum... ca și cum ar fi luat prea mult, când de fapt 
nu luase de bun mai nimic, nici chiar prezenţa ei. 
Inţelesese că bătrânul depășise aceste lucruri. 

Făcu drumul înapoi prin livadă până la poartă. Cel puţin 
îi spusese adevărul, zăvorul se desfăcu la prima încercare. 
Intră cu mașina și parcă la umbra unui castan în faţa casei, 
scoase sacul de mână, mapa și un costum obișnuit de 
bluejeans pus pe umeraș. Înainte de a urca pe scări, 
aruncă o privire spre grădină pe ușa din spate, dar fetele 
se pare că dispăruseră. Sus pe coridor se opri pentru a 
vedea mai bine două tablouri pe care le observase când 
fata îl condusese sus, dar pe care nu reușise să le 
identifice... acum însă, da, bineînţeles, Maximilian Luce. 
Bătrânul avusese noroc, cumpărase obiecte de artă înainte 
ca ele să devină marfă supusă lăcomiei, investiţie abilă. 
David uită că fusese întâmpinat cu răceală. 

Camera lui era mobilată simplu, un pat dublu, rezultatul 
unei încercări stângace, rurale de a imita stilul Empire, un 
dulap din stejar găurit de carii, un șezlong a cărui pânză 
verde se învechise, o oglindă pătată cu ramă aurie. Mirosul 
camerei, ușor mucegăit, se explica prin faptul că aici se 
locuia rar. Totul provenea de la licitaţiile de mobilă din 
târgurile învecinate. Singurul element disonant era pictura 
de deasupra patului semnată Laurencin. David încercă să 
scoată tabloul din cui pentru a-l vedea mai la lumină, dar 
rama era prinsă în perete. Zâmbi și dădu din cap, dacă 
biata Beth ar fi aici. 


David fusese prevenit de cei de la editura londoneză - de 
către responsabilul proiectului - asupra recifurilor mai 


puternice decât porţile încuiate care străjuiau orice vizită 
făcută la Coetminais. Suspiciunile, nume pe care nu era 
bine să le amintești, limbajul vulgar, capcanele - toate 
dădeau de înţeles că acest „om mare” putea fi un bătrân al 
dracului de periculos. Putea, dacă te plăcea, să fie chiar 
încântător. Cumva, îi spusese editorul naiv ca un copil. Şi: 
Nu discuta despre Anglia sau despre englezi, acceptă 
ideea că este un exilat de o viaţă și că nu suportă să i se 
amintească lucruri pe care poate le-a ratat în viaţă. Și, în 
fine: Ține cu tot dinadinsul să-i facem cartea. David trebuia 
să nu se lase păcălit cum că bătrânului nu-i păsa de 
părerile celor de acasă. 

Din multe puncte de vedere, călătoria lui nu era chiar 
atât de necesară. Își schițase introducerea, știa destul de 
bine ce avea de gând să spună, erau principalele prefețe 
ale cataloagelor, în special cea a retrospectivei din 1969 
de la Tate Gallery reprezentând o târzie ramură de măslin 
oferită de oficialităţile artei britanice; cele de la ultimele 
expoziţii din Paris și din New York, mica monografie a 
Myrei Levey din colecția Modern Masters și corespondenţa 
cu Matthew Smith; mai multe interviuri publicate în 
reviste. Rămăseseră câteva detalii biografice pe care, de 
fapt, ar fi putut să le lămurească prin corespondenţă. Sigur 
că ar fi dorit, ar fi plăcut să pună întrebări cu privire la 
artă, dar judecând după trecut, la acest capitol bătrânul 
niciodată nu arătase bunăvoință, îţi refuza orice șansă 
răspunzând ermetic, deliberat, inducând în eroare sau 
fiind pur și simplu dur. Era deci în esență marea ocazie de 
a-l întâlni pe omul căruia i-ai dedicat atâta vreme, a cărui 
operă ai admirat-o, cu foarte mici rezerve, sincer, ocazia 
de a putea spune mai târziu că l-ai cunoscut. In fond, era 
mare fără echivoc, putea fi pus la un loc cu Bacon, cu 
Sutherland sau cu oricare din categoria lor. Se putea 
demonstra faptul că în ceata aceasta selectă era, fără 
îndoială, cel mai important, deși el ar spune despre sine că 


este cel mai puţin englez dintre toţi. 

Născut în 1896, student la Slade în anii de glorie ai 
regimului  Steers-Tonks, pacifist militant în momentul 
declaraţiei de război din 1916, aflându-se la Paris (spiritual 
despărțit pentru totdeauna de Anglia) în 1920, apoi vreo 
zece ani în greţosul - Rusia adoptase realismul socialist - 
tărâm al nimănui, între suprarealism și comunism, Henry 
Breasley a avut de așteptat încă un deceniu pentru a fi 
serios recunoscut acasă - revelaţia producându-se în 
timpul celor cinci ani de „exil din exil” petrecuţi în Țara 
Galilor, în cel de-al doilea război mondial, prin desenele 
sale inspirate din Războiul Civil din Spania. Ca majoritatea 
artiștilor, Breasley o luase cu mult înaintea politicienilor. 
Expoziţia cu lucrările sale din 1937-1938 avea în 1942 o 
semnificaţie clară pentru englezii care învăţaseră ce era 
războiul, că fusese o nebunie amară - faptul de a acorda 
avantajul  dubiului fascismului internaţional.  Privirile 
inteligente știau că desenând agonia Spaniei nu deschidea 
o cale, ci îl continua, în spirit, pe Goya. lar forța și 
măiestria, minunata incisivitate plastică, ele nu puteau fi 
contestate. Fusese gata etichetat; astfel, deși mai mult în 
cercuri intime, Breasley avea reputaţia de individ „dificil”. 
Legenda despre furiile lui împotriva a tot ce era englezesc 
și ţinea de convenţionalismul burghez - în special 
împotriva atitudinii oficiale, administrative faţă de artă - 
era bine cunoscută înainte de a se întoarce la Paris în 
1946. 

Apoi încă zece ani renumele său nu a suferit nicio 
modificare în ceea ce privește popularitatea. Devenise 
căutat de colecționari și atât la Paris cât și la Londra 
numărul admiratorilor influenţi creștea, deși, ca toţi 
ceilalți pictori europeni, era depășit de viteza cu care New 
Yorkul devenise arbitrul mondial al artei. În Anglia nu 
adunase faimă de pe urma impactului violent al celebrului 
„sarcasm negru” al desenelor spaniole, dar era considerat 


matur în lucrări, cu o autoritate crescândă. Majoritatea 
celebrelor nuduri și a interioarelor provenea din această 
perioadă; umanistul demult refulat se întrevedea deja, 
deși, ca de obicei, publicul dorea să cunoască aspectul 
boem, poveștile despre băutură și femei, așa cum le afla 
din lătrăturile spasmodice ale presei de scandal și de 
orientare șovină din Fleet Street. Spre sfârșitul anilor 50 
modul său de viaţă era o poveste știută de toţi ca plină de 
pitoresc. Vorbele și dovezile despre stilul său decadent de 
viaţă, precum, bunăoară, disprețul pentru ţara natală, au 
devenit amuzante... și chiar de o originalitate încântătoare 
pentru cei puţini la minte. Înclinaţi să confunde arta cu 
biografia colorată, acceptând bucuroși ca detaliul urechii 
tăiate din viaţa lui Van Gogh să transforme interpretarea 
artei într-un gest de melodramă siropoasă și nu de 
purificare supremă; este adevărat că nici Breasley nu a 
făcut nimic pentru a refuza rolul care i se oferise, căci, 
dacă oamenilor le place să fie, șocați, n-au decât. Prietenii 
apropiaţi știau însă că dincolo de inerția exploziilor de 
exhibiţionism el se schimbase considerabil. 

În 1963 a cumpărat vechiul manoir de la Co&tminais și a 
abandonat Parisul lui iubit. Un an mai târziu i-au apărut 
ilustrațiile la Rabelais, ultima operă a desenatorului pur, 
într-o ediţie limitată, care a ajuns curând una din cele mai 
valoroase cărți de acest fel ale secolului. În același an a 
făcut prima din picturile ultimei perioade care aveau să-i 
confere indubitabil celebritatea internațională. Deşi 
respinsese întotdeauna noţiunea de interpretare mistică și 
mai păstrase destul din omul de stânga pentru a scoate din 
discuţie orice intenţii religioase, marile, literal și metaforic 
vorbind, pânze în dominante de verde și albastru ce ieșeau 
din noul său atelier își aveau rădăcinile într-un Henry 
Breasley pe care lumea de afară încă nu îl bănuise. Era 
într-un sens descoperirea propriului eu, mai târzie decât la 
majoritatea artiștilor la fel de talentaţi și experimentați. 


Nu devenise ceea ce s-ar numi un sihastru, dar nu mai era 
un enfant terrible de profesie. El îji denumise cândva 
picturile drept „visuri”, reminiscență, evident, dintr-o 
componentă suprarealistă, ecou al anilor 20, o plăcere 
pentru suprapuneri anacronice. Cândva le numise tapiserii 
și este adevărat că atelierele de la Aubusson realizaseră 
piese după desenele sale. Dădea senzaţia unei „imposibile 
cuplări dintre Samuel Palmer și Chagall”, după cum 
scrisese un critic în comentariul asupra Retrospectivei de 
la Tate, a unui eclectism absorbit în totalitate, ceva scos în 
evidenţă pe tot parcursul carierei sale dar niciodată 
realizat în totalitate înainte de Coetminais; te ducea cu 
gândul la Sidney Noian, deși subiectul era mai puţin 
explicit, mai misterios și arhetipal... Un termen des folosit 
era acela de „celtic” datorită repetiției motivului pădurii, a 
siluetelor enigmatice și a confruntărilor. 

Chiar Breasley a confirmat aceasta atunci când cineva a 
avut curajul răsplătit de a-l întreba asupra principalelor 
sale surse și a primit un răspuns întrucâtva cinstit: 
Pisanello și Diaz de la Peña. Faptul că l-a menţionat pe 
Diaz și Şcoala de la Barbizon era evident o autoironie. 
Trebuind să explice de ce Pisanello, Breasley s-a referit la 
o pictură din Galeria Naţională de la Londra - Viziunea 
Sfântului Eustațiu, mărturisind că l-a urmărit toată viaţa. 
La prima vedere legătura nu se argumenta, dar dacă te 
gândeai că Pisanello și protectorii săi se îndrăgostiseră de 
Ciclul lui Arthur, lucrurile deveneau clare. 

Tânărul David Williams (născut în chiar anul primului 
succes al lui Breasley în Anglia) fusese atras la Co&tminais 
în luna septembrie a anului 1973 cu siguranţă de acest 
ultim aspect al operei artistului. Nu se arătase prea 
convins de Breasley înainte de Retrospectiva de la Tate 
Gallery, dar a fost impresionat de conexiunea cu o artă 
sau, mai curând, cu un stil: goticul internaţional, care-l 
preocupa pe cercetătorul din el. Doi ani după aceea și-a 


expus ideile asupra acestui paralelism într-un articol. 
Breasley trebuie să fi primit articolul, care i s-a trimis, deși 
nu a confirmat asta niciodată. Trecuse un an, David 
aproape uitase totul și nici nu se mai ocupase de vreun 
aspect al operei bătrânului. Oferta editurii de a scrie un 
studiu biografic și critic la Arta lui Henry Breasley (cu 
menţiunea că pictorul își dăduse acordul) veni pe 
neașteptate. 

Nu se putea spune că un tânăr necunoscut face o vizită 
unui bătrân artist. Părinţii lui David Williams erau amândoi 
arhitecţi, formau un cuplu-echipă, încă foarte activi și bine 
cunoscuţi. De mic, fiul se dovedise talentat, cu simţul 
culorii și fiind născut într-un mediu adecvat, nu a primit 
decât încurajări. Apoi a studiat la un Colegiu de Arte 
Frumoase, hotărându-se pentru pictură. În anul trei 
ajunsese o vedetă care deja își vindea lucrările. Nu era 
numai o rara avis în materie de pictură, dar, spre 
deosebire de colegii săi, avea o coerenţă extraordinară în 
expunerea ideilor. Fiind crescut într-o casă unde arta 
contemporană era subiect de permanente interpretări și 
discuţii, nu era de mirare că el se exprima excelent fie în 
discuţii, fie în scris. Cunoștea foarte bine istoria artei din 
perioadele când stătuse la ferma modernizată a părinţilor 
săi din Toscana, nemaivorbind despre propriile 
entuziasme. Era conștient de norocul pe care-l avea și de 
faptul că acesta stârnea invidie printre colegii cu șanse 
sociale mai mici și mai puţin înzestrați de la natură. Din 
dorința de a fi iubit, se învățase să se poarte onest și cu 
tact. Poate cel mai remarcabil lucru în perioada studenţiei 
fusese popularitatea de care se bucura, popularitate 
păstrată ca profesor de școală și apoi la universitate. Nici 
când a devenit critic de artă, artiștii, victimele sale, nu l-au 
înjurat. Nu critica de dragul de a critica și rar se întâmpla 
să nu găsească motiv de apreciere la un artist sau o 
expoziţie. 


După Colegiu a hotărât să meargă la Courtauld Institute. 
Doi ani s-a ocupat de predarea picturii și de cursuri 
generale de estetică. Lucrările sale erau rezultatul 
influenţei Op Art-ului și a lui Bridget Riley, profitând de 
steaua acesteia. Ajunsese să fie cumpărat de cei care nu-și 
puteau permite preţurile lui Riley, un substitut de calitate. 
Apoi (asta era în 1967) s-a îndrăgostit de una din 
studentele lui din anul trei. Crezând că era marea 
dragoste, s-au căsătorit și au cumpărat cu ajutorul 
părinţilor o casă în Blockheath. David se hotărî să-și 
încerce norocul trăind pe seama picturii. Nașterea 
Alexandrei, prima din cele două fetițe și multe altele - 
printre care o criză de incertitudine în ce privește propria 
operă în momentul despărțirii de influenţa lui Riley - l-au 
făcut să caute și alte surse de câștig. Nu vroia să meargă 
înapoi la atelierul de pictură pentru a preda, ci s-a întors la 
cursurile din învăţământul superior. După o întâlnire 
întâmplătoare a primit oferta de a scrie cronică; după un 
an, activitatea dovedindu-se  lucrativă, a abandonat 
profesoratul. Așa s-a desfășurat viaţa lui de atunci. 

leșind din conul de umbră al Op Art-ului, pictura lui 
David începu să câștige în reputaţie, îndeajuns ca la 
fiecare expoziţie să i se rețină mai multe lucrări. Deși 
rămăsese pictor abstract în sensul obișnuit al cuvântului 
(colour painter, în jargonul momentului), știa că se 
îndrepta spre natură distanţându-se de artificiul extrem al 
fazei Riley. Picturile sale dovedeau o precizie tehnică, o 
calitate arhitecturală sănătoasă, moştenită de la 
predilecţiile părinţilor și o evidentă subtilitate a tonului. 
Sincer vorbind, ele stăteau bine pe pereţii camerelor de 
locuit, motiv (știut și acceptat de David) ce-l făcea să 
vândă la un preţ bun, un altul fiind faptul că lucra la 
proporţii mai mici decât majoritatea pictorilor 
nonfigurativi. Probabil moștenise de la părinţi și 
neîncrederea în monumentalitatea de peste Ocean, acele 


picturi concepute de-a dreptul pentru imensele încăperi 
ale muzeelor de artă modernă. Nu se rușina la gândul că 
lucrările sale urmau să fie obiectul bucuriei intime în mici 
apartamente sau în vile - lucrări ale căror dimensiuni le 
hotăra el. 

Nu-i lipsea ambiția, chiar dacă nu era un preţios. 
Continua să câștige mai bine pe seama picturii decât a 
scrisului, ceea ce conta foarte mult, ca de altfel și locul pe 
care-l deţinea printre artiștii generaţiei sale. Nu-i plăcea 
ideea invidiilor segregaţioniste, dar era atent la rivali și la 
relaţiile lor cu publicul. Era foarte conștient de acest lucru, 
în articolele critice exagera calităţile celor de care se 
temea cel mai mult. 

Viața familială decursese foarte bine, cu excepţia unei 
perioade scurte când Beth se revoltase împotriva „sclaviei 
materne” și ridicase steagul Eliberării Femeii; acum îi 
apăruseră două cărţi ilustrate pentru copii, o alta era în 
lucru, alta în perspectivă. David a admirat modul în care 
părinţii săi concepuseră căsătoria. Relaţia lui cu Beth 
începuse să se bazeze pe același fel de camaraderie și 
sentiment de echipă. Când a fost abordat în legătură cu 
prefața la volumul Breasley s-a bucurat ca de un semn de 
bun augur. 

Venind la Co&tminais se temea că Breasley nu își dăduse 
seama că el e pictor, - de fapt, ce fel de pictor - și critic de 
artă. Editorul îi spusese că Breasley nu întrebase nimic 
despre el. Văzuse articolul, îi plăcuse cum sună și se 
preocupase cu mult mai mult de calitatea reproducerilor 
colorate din albumul propus. Era bine cunoscută opinia lui 
Breasley că arta abstractă o luase pe un drum greșit, ceea 
ce explica faptul că nu avusese timp pentru lucrările lui 
David. Poate că acum se mai îmblânzise, deși în 1969, la 
Londra, fusese destul de rău cu Victor Pasmore; poate că 
trăind atât de departe de scena artei londoneze nu știa pe 
cine primește în casă. David spera să poată evita subiectul 


și dacă nu se va adapta, îi va explica bătrânului că lumea 
nu mai judecă îngust. Ca o dovadă, el însuși acceptase 
comanda. Faptul că opera lui Breasley se susţinea într-un 
stil și o atitudine total diferite de cele ale artiștilor 
secolului douăzeci pe care David îi prefera (De Stijl, Ben 
Nicholson și ceilalți - inclusiv Pasmore, renegatul) nu 
însemna nimic. 

David era mai presus de orice un tânăr drept, tolerant, 
cu un spirit curios. 


Profită de jumătatea de oră dinainte de trezirea lui 
„Henry” pentru a contempla operele de artă de la parter. 
Din când în când arunca o privire pe ferestrele care 
dădeau în grădina din spatele casei. Pajiștea rămăsese 
pustie, casa în tăcere, cum fusese la început. În camera 
spațioasă erau multe lucruri care trezeau admiraţia, 
printre care un singur Breasley. A recunoscut peisajul de 
Derain, trei desene excepţionale de Permeke. Un Ensor, un 
Marquet. Un Bonnard din perioada de început. O schiţă în 
creion, inconfundabilă, de Dufy, nesemnată, dar de o 
paternitate evidentă datorită febrilităţii liniei. Apoi un 
minunat Jawlensky (oare cum pusese mâna pe el?), un Otto 
Dix autentificat, care făcea pandant cu un desen de 
Nevinson. Doi Matthew Smith, un Picabia, o pictură cu 
flori, probabil un Matisse din prima perioadă, deși nu prea 
era sigur... Pe lângă toate acestea erau tablouri și desene 
pe care nu le identificase. Acceptând absenţa extremiștilor 
artei moderne, aici se afla o colecţie de la începutul 
secolului pentru care multe muzee mici ar fi făcut moarte 
de om ca să le aibă. Breasley colecţionase în mod evident 
înainte de război și avusese probabil o oarecare avere. 
Copil unic, moștenise cu siguranță în 1925 o sumă 
îndestulătoare în urma morţii mamei sale. Tatăl, unul din 
acei gentlemani de tip victorian care trăise comod 
nefăcând nimic toată viața, murise în 1907 în timpul unui 


incendiu la un hotel. Şi el colecţionase tablouri, dar la 
modul diletant. 

Pentru propriul său tablou, Breasley reţinuse cel mai 
bun loc deasupra căminului, în centrul încăperii. Tabloul 
Vânătoare sub clar de lună era mare și probabil cel mai 
bine cunoscut printre cele realizate la Coetminais. Pe 
acesta David intenţiona să-l comenteze amplu și avea 
nevoie de timp să-l studieze în liniște... poate pentru a se 
încredința că nu îl supraapreciază. Era fericit că lucrarea 
rezista după ce, nu o mai văzuse timp de, patru ani - 
ultima dată fusese la Tate Gallery - și chiar impresiona mai 
mult decât imaginile din memorie și din reproduceri. Ca și 
în cazul altor lucrări ale lui Breasley, exista o iconografie 
anterioară - Vânătoare nocturnă a lui Uccello și toate 
picturile influențate de ea dea lungul secolelor - prin asta 
tabloul participând la o competiţie îndrăzneață, asumându- 
și un risc deliberat; așa cum desenele spaniole înfruntau 
umbra puternică a lui Goya, acceptându-i prezenţa, chiar 
integrând-o și parodiind-o, tot așa memoria lucrării lui 
Uccello - aflată la Ashmolean Museum - adâncea și dădea 
forță tabloului în fața căruia se afla David. Degaja o 
tensiune elementară: misterul, ambiguitatea (lipseau 
copoii, lipseau caii, lipsea prada... siluete nocturne 
ascunse printre copaci, făcând explicitarea titlului 
necesară), precum și modernismul elementelor de 
suprafaţă mascau în același timp admiraţie și dispreţ faţă 
de o tradiţie îndelungată. Era greu de spus dacă se afla în 
faţa unei capodopere, unele spaţii erau prea înecate în 
pastă, la o privire mai atentă se observa o tușă sacadată, în 
general lucrarea părea cam statică, îi lipsea relieful tonal 
(dar și în aceasta se simțea memoria lui Uccello). Și totuși 
avea forță, prezenţă, rezistând cu brio la comparaţia cu tot 
ce se pictase după război în Anglia. Era o enigmă faptul că 
un artist la vârsta lui a fost capabil să realizeze acest 
tablou și celelalte din aceeași serie. Vânătoare sub clar de 


lună fusese pictat în 1965, când artistul avea șaizeci și 
nouă de ani. Și trecuseră exact opt ani de atunci. 

Pe neașteptate, parcă pentru a rezolva enigma, pictorul 
apăru în persoană în dreptul ușii care dădea în grădină și 
se apropie de David. 

— Williams, dragul meu! 

Se apropie cu mâna întinsă, în pantaloni albaștri, 
cămașa având nuanţă mai închisă, cu un aer de personaj 
de la Oxford sau Cambridge. Purta în jurul gâtului un fular 
de mătase roșie, avea părul alb, sprâncenele încă. Gri, 
nasul umflat, pungi sub ochi, expresia gurii înșelător 
disprețuitoare, o privire deschisă. Se mișca vioi, conștient 
că fusese întrucâtva neatent. Judecând după fotografii, 
David îl crezuse mai corpolent și nu chiar atât de îngrijit. 

— Sunt onorat că mă aflu aici. 

— Prostii, prostii! David simţi cum îl prinde de cot și 
observă zâmbetul și ironia privirii sub sprâncene și bucla 
albă, căutătoare și indiferentă. S-au ocupat de dumneata? 

— Da. Splendid! 

— Nu te lăsa păcălit de Şoricel! Este puţin dusă cu 
sorcova. Bătrânul, în picioare, cu mâinile în șold, încerca 
să arate vioi, tânăr, ca de vârsta lui David. Crede că este 
Lizzie Siddal, întreţinuta lui Rossetti. Ceea ce-nseamnă că 
eu sunt acel groaznic italian mic și fraier. Umilitor, nu-i 
așa? 

David râse. 

— Am observa o oarecare... 

Breasley ridică privirea în tavan. 

— Dragul meu, nu te pricepi. Totuși, fetele la vârsta 
asta. Bem un ceai, ce zici? Da. În grădină. 

Când trecură spre ușă David făcu un gest înspre 
Vânătoarea sub clar de lună. 

— Sunt fericit că pot să-l revăd. Mă rog la Dumnezeu ca 
reproducerea să fie la nivelul operei. 

Breasley dădu din umeri a nepăsare; sau de parcă era 


imun la complimente prea directe. Îl săgetă pe David cu o 
altă privire ironică. 

— Dumneata? Am auzit că ești bine privit. 

— Nu prea. 

— Ti-am citit articolul despre artiștii de care eu nu am 
auzit niciodată. Bine scris. 

— Dar neadevărat? 

Breasley îl prinse de braţ. 

— Eu nu sunt erudit, dragă tinere. Probabil că ai fi șocat 
de faptul că eu nu cunosc lucruri pe care tu le-ai supt cu 
laptele mamei. Nu are importanţă. Trebuie să mă iei așa 
cum sunt. 

leșiră în grădină. Fata poreclită Șoricel, tot în picioarele 
goale și cu veșmântul arab, traversa oblic pajiștea dinspre 
capătul îndepărtat al casei, aducând o tavă cu ceaiul și tot 
ce mai trebuia. Parcă nici nu observase prezenţa celor doi 
bărbați. 

— Înţelegi ce vreau să spun, șopti Breasley. Vrea să-și 
bronzeze fundul. 

David își mușcă buzele. Apropiindu-se de masa de sub 
catalpa, o văzu pe cealaltă fată care venea dinspre o zonă 
a pajiștii ascunsă după un pâlc de arbuști. Citise probabil 
până în acel moment, căci avea cartea în mână, iar pălăria 
de pai cu panglică roșie rămăsese în iarbă. Șoricel părea o 
fată bizară, dar cealaltă era complet aiurea. Era mai 
minionă, foarte subţire și sub o claie de păr roșu vopsit cu 
henna, faţa îi era istovită. Făcând o oarecare concesie 
bunelor moravuri, trăsese pe ea un maiou negru 
bărbătesc. Îi ajungea doar cât să o acopere până la coapse. 
Pleoapele îi erau negre de fard. Arăta ca o păpușă de 
cârpă, un negrișor de pluș, o apariţie din zona boemă de 
pe King's Road. 

— Ea este Anne, spuse Şoricel. 

— Alias Zurli, adăugă Breasley. 

Breasley îl invită cu un gest să ia loc lângă el. David 


ezită deoarece lipsea un scaun. Zurli se așeză pe jos cu un 
gest nesigur lângă locul prietenei ei. Maioul negru alunecă 
în sus lăsând să se vadă slipul roșu. Șoricel turna ceaiul în 
cești. 

— Eşti pentru prima dată prin aceste locuri, Williams? 

O primă ocazie pentru David să fie politicos, de fapt 
vorbea sincer de entuziasmul abia născut pentru Bretania 
și peisajul de aici. Bătrânul avea aceeași părere, începu să 
povestească despre istoria casei, cum o găsise, de ce 
părăsise Parisul. Dezminţi reputaţia de prost crescut. Era 
fericit că are ca interlocutor un bărbat. Intorsese spatele 
fetelor ignorându-le complet, ceea ce îl făcea pe David să 
aibă senzaţia că acestea nu-l pot suferi, fie pentru că nu 
erau ele centrul interesului, fie pentru că obliga la 
formalism, sau pentru că auziseră aceleași povești de 
multe ori - nu era sigur. Bătrânul continuă - din nou 
contrazicându-și reputaţia - să vorbească despre peisajul 
din Tara Galilor, copilăria, vremurile dinaintea lui 1914. 
David știa că mama lui era de fel din Tara Galilor, știa de 
anii din timpul războiului petrecuţi la Breconshire, dar nu 
știa că îndrăgise acele locuri, că-i era dor de dealuri. 

Bătrânul artist vorbea cu intermitențe, autoritar și 
nesigur în același timp, într-un jargon straniu, învechit, cu 
aluzii obscene, nici intelectual, nici sentimental, mai 
curând (descoperi David, amuzându-se în sinea lui) ca un 
amiral ieșit la pensie. Clișeele demodate ale marii 
burghezii britanice sunau prost în gura unui individ care 
toată viaţa respinsese ceea ce aceasta apărase. Constată 
același paradox în felul cum își pieptănase părul alb, peste 
frunte, într-un stil păstrat din tinerețe - cel lansat pe 
vremuri de Hitler în rândul tineretului. Aceasta îi dădea un 
aer tineresc, în contrast cu fața roșiatică, ușor colerică și 
ochii spălăciţi, semne de bătrâneţe și de agresivitate. Se 
vedea clar că dorea să dea impresia unui bătrân mai ţicnit 
și mai blând decât era în realitate. 


Și dacă cele două fete nu ar fi stat atât de tăcute - Zurli 
se sprijinea de scaunul celeilalte, își luase cartea și citea 
iar -, David s-ar fi simţit foarte relaxat. Șoricel, elegantă în 
ţinuta ei albă, asculta cu mintea dusă aiurea, poate într-o 
compoziţie de Milais. Când David încercă să-i întâlnească 
privirea, ea își transformă expresia, făcând un efort să 
pară că era acolo, ceea ce arăta și mai clar contrariul. 
Deveni curios să afle adevărul de dincolo de aparenţă. Nu 
era deloc pregătit. Editorul îi spusese că bătrânul trăiește 
acum singur cu o îngrijitoare, o franţuzoaică mai în vârstă. 
În timpul ceaiului fetele se comportau mai mult ca niște 
fiice. O singură dată bătrânul leu își arătă ghearele. 

David menţionase numele lui Pisanello, știind că nu 
făcea nicio gafă și frescele recent descoperite la Mantua. 
Breasley văzuse reproducerile, părea sincer curios să afle 
părerea cuiva care le studiase. David nu-l crezuse, dar era 
într-adevăr inocent în privinţa tehnicilor folosite. Abia se 
ambalase David în complexităţile procedeelor arricio, 
intonaco, sinopie şi celelalte, că Breasley îl întrerupse. 

— Ascultă, Zurli, lasă dracului cartea aia nenorocită și 
ascultă și tu! 

Ea ridică privirea, așeză cartea alături și își încrucișă 
braţele. 

— Pardon! 

Se adresase lui David, ignorându-l pe bătrân cu o 
expresie evidentă de plictiseală și de: ești un nasol, dar 
dacă el insistă... 

— Dacă tot zici vorba aia, pentru Dumnezeu, spune-o 
mai convingător. 

— Nu am știut că ne privește și pe noi. 

— Paștele! 

— De fapt, ascultam. 

Fata avea un ușor accent Cockney, obosit, hărțuit. 

— Nu mai fi obraznică! 

— Zău ascultam! 


— Paștele! 

Zurli făcu o strâmbătură și o privi pe prietena ei. 

— Henry! 

David zâmbi: 

— Ce carte este? 

— Dragul meu, nu te băga! Dacă nu te superi. Se aplecă 
puţin îndreptând un deget spre fată. 

— Gata, s-a terminat! Învață și tu ceva! 

— Da, Henry. 

— Nu te supăra, dragă! Continuă, te rog! 

Micul incident provocă o reacţie neașteptată. 

Șoricel îi făcu lui David un semn discret în spatele 
bătrânului, dar nu era clar dacă vroia să spună că era un 
lucru obișnuit sau să-l îndemne să termine înainte de a se 
declanșa un scandal. Continuând, observă cum fata îl 
asculta cu ceva mai mult interes. l-a pus chiar și o 
întrebare, din care se vedea că știa ceva despre Pisanello. 
Probabil că bătrânul vorbise despre el. 

Puțin mai târziu Breasley se ridică și-l invită pe David să- 
i vadă camera de lucru în clădirile din spatele grădinii. 
Fetele nu mișcară. Urmându-l pe Breasley pe sub poarta 
arcuită, David aruncă o privire în spate și văzu micuța 
siluetă bronzată în maioul negru luând din nou cartea în 
mână. 

Traversau pietrișul spre clădirea din stânga, când 
bătrânul îi făcu cu ochiul. 

— Curviștinele, toate sunt la fel. Bagă-le în pat și pierde 
simţul realităţii! 

— Sunt studente? 

— Șoricel da. Cealaltă Dumnezeu știe ce și-o fi 
închipuind că este! 

Era clar că nu dorea să vorbească despre ele - le trata 
ca pe niște fluturi pe lampă, două punkiste de soi. Incepu 
să explice cum restaurase și transformase casele, cum 
arătau înainte. Intrară pe ușa principală în atelierul central 


- un fel de grajd fără tavan, doar cu acoperiș, o masă lungă 
ticsită cu schiţe și hârtie în dreptul ferestrei imense 
modernizate, dând spre curtea cu pietriș, o masă pentru 
tuburile de culori, recuzita obișnuită și mirosurile 
familiare. La capătul încăperii, dominând tot spaţiul, un 
tablou de patru metri pe doi din seria Coetminais, terminat 
pe trei sferturi, se sprijinea pe un șevalet comandat 
special, împreună cu câteva trepte mobile pentru partea 
de sus a lucrării. Era tot o scenă într-o pădure, dar cu un 
luminiș central, cu mai multe siluete decât picta de obicei 
și cu mai puţin din atmosfera subacvatică, sub un albastru 
de excepţie, aproape negru, sugerând în același timp ziua 
și noaptea, arșița și furtuna, o ameninţare nedeslușită 
planând asupra componentei umane. De data aceasta se 
simţea influenţa clară a celor doi Breughel (pentru cineva 
obișnuit s-o detecteze); și chiar ecouri palide din propriul 
tablou, Vânătoarea, expus în salon. 

— Şi în ce privește sensul? 

— Chermesă, poate. Nu este sigur. Bătrânul se uita la 
pictură. Femeia se sfiește. Este încă în așteptare - știi cum 
este. 

— Mi se pare foarte bună, deja. 

— Pentru asta am nevoie de femei în jurul meu, un simţ 
al timpului, sângerarea şi toate celea. Înveţi când să te 
oprești din lucru, ceea ce face nouă părți din zece regula 
jocului. Se uită la David. Dar știi și dumneata, doar ești 
pictor! 

David își făcu curaj și înaintă pe acest teren periculos, 
explicând cum împărțeau el și Beth atelierul de acasă, 
înţelegea ce spune Breasley. Bătrânul desfăcu braţele a 
aprobare, dar nu dădu niciun semn că ar vrea să continue 
discuţia despre pictura tânărului. Se întoarse și se așeză 
pe un taburet lângă banca de la fereastră, apoi îi arătă o 
natură moartă, un desen în creion reprezentând flori de 
câmp: scaieţi și ciulini răspândiţi pe o masă. Desenul era 


realizat cu acuratețe energică, dar lipsită de viaţă. 

— Șoricel. Merge, nu? 

— Are linie bună. 

Breasley arăta cu capul spre pânza cea mare. 

— Am luat-o de ajutor - treabă de ucenic. 

— La imensitatea asta... murmură David. 

— Nu e proastă Williams! Să nu te lași păcălit. Nici să nu 
o iei peste picior! Bătrânul era cu ochii pe desen. Ar merita 
ceva mai mult. Apoi: Nu aș putea fără ea. 

— Ea învaţă o grămadă. 

— Ştiu ce spune lumea. Bătrân destrăbălat și mai știu și 
eu ce. La vârsta mea. 

— Şi ce contează răspunse David zâmbind. Breasley nu 
mai părea să audă. 

— Mă doare-n cot! Niciodată nu m-am sinchisit. Dacă 
începi să gândești cu mintea celorlalţi... 

Continuă să vorbească despre viaţă întorcându-se lângă 
David care contempla pânza, spunându-i că imaginaţia, 
puterea de a concepe nu se atrofiau, așa cum crezi la 
tinereţe. Forţa fizică și psihică de a le materializa slăbește. 
Aceasta trebuie ajutată. Părea rușinat de propria-i 
confesiune. 

— Gestul milostivirii la romani este exprimat prin 
imaginea bătrânului care suge lapte din sfârcul unei 
tinere. Adesea mă gândesc la asta. 

— Nu numai una din părţi are de câștigat, așa cum vreţi 
să mă faceţi să cred. David menţionă desenul. Nici nu știți 
cât de puţină cultură au de acasă tinerii astăzi. 

— Crezi? 

— Sunt sigur. Majoritatea studenţilor nici nu știu să 
deseneze. 

Breasley își aranjă părul alb, era emoţionant, cu un aer 
adolescentin, nesigur. Îl cucerise pe David acest mai timid 
dar mai adevărat Breasley - ascuns la adăpostul limbajului 
și al comportamentului exterior; care părea că luase 


hotărârea să se încreadă în el. 

— Ar fi trebuit să o gonesc. Nu am avut curaj. 

— Nu depinde de ea? 

— Nu ţi-a spus nimic la venire? 

— A jucat rolul îngerului păzitor. 

— Plata o fac eu. 

O spuse cu tristeţe sarcastică; și taina lui rămase 
nedezvăluită, căci adunându-și energia, se ridică și îl bătu 
pe David pe umăr ca pentru a-și cere iertare. 

— Ducă-se dracului! Ai venit să mă torturezi, nu? 

David îl întrebă despre fazele preliminare ale picturilor 
sale. 

— Merg pe sistemul eroare și încercare. Desenez mult. 
Poţi să vezi. 

Îl conduse pe David la un capăt al mesei. Schiţele erau 
făcute cu același amestec ciudat de îndrăzneală și 
timiditate atât de evident când vorbise despre fată - ca și 
cum s-ar teme de critică, dar nici nu i-ar conveni lipsa ei. 

Această lucrare izvorâse, se pare, dintr-o amintire 
îndepărtată din fragedă copilărie; fusese la un târg, nu mai 
știa unde, avea cinci sau șase ani, așteptase evenimentul 
cu nerăbdare, se bucurase cu o intensitate de nedescris, își 
amintea sentimentul copleșitor de dorință - memoria îi era 
plină de dorință - să se uite la fiecare cort, la fiecare 
tarabă, să vadă și să guste din tot. A venit o furtună cu 
fulgere la care cei mari se așteptaseră, dar care pentru el 
a fost o surpriză și un șoc, o deceptie îngrozitoare. Toate 
detaliile exterioare ale temei târgului dispăruseră pe 
măsura elaborării lor de la o schiță la alta, mai lucrate și 
mai variate decât crezuse David că vor fi, în final devenind 
un exorcism al ultimei imagini, ca și cum literalitatea 
stângace, un corelativ conceptual al modului în care 
vorbea bătrânul, trebuia încet anihilată printr-o constantă 
recompunere și sublimare din verbal. Narațiunea explica 
strania interioritate, evidenţa uitării din scena centrală a 


picturii. Paralelele metafizice, mici planete luminoase în 
nesfârșitele nopţi și tot restul, rămăseseră ca o fracțiune 
prea vizibilă. Totul constituia o umbră prea întunecat- 
olimpiană; tradus în cuvinte - un truism pesimist despre 
condiția umană. Dar tonul, spiritul, forța argumentativă 
erau convingătoare - îndeajuns pentru a contracara 
prejudecățile lui David cu privire la conţinutul literar din 
pictură. 

Discuţia se extinse, David reușind să-l ducă pe bătrân în 
trecut, în perioada anilor '20, a timpului petrecut în 
Franța, la prietenia cu Braque și Matthew Smith. 
Sentimentele sale de venerație pentru Braque erau 
arhicunoscute, dar vru să se asigure că știa și David de ele. 
Diferenţa dintre Braque și Picasso, Matisse și „echipă” era 
ca cea dintre o personalitate și niște puștani. 

Asta o știau și ei. Și el, toată lumea, în afară de publicul 
imbecil. 

David nu-l contrazise. Vorbise de Picasso, numindu-l 
Cur, dar pe măsură ce stăteau de vorbă, numărul de 
cuvinte obscene se reducea. Masca de ignoranță căutată 
începuse să dispară pentru a face loc bătrânului 
cosmopolit. David începu să aibă senzaţia că se află în faţa 
unui tigru de hârtie; sau, în orice caz, în fața unui om 
trăind încă într-o lume ce existase înainte ca el să se 
nască. 

Exploziile de agresivitate erau provocate de idei 
învechite, caraghioase, despre ceea ce putea șoca publicul, 
zdrenţe fără efect. Cu alte cuvinte, era ca și cum ai face pe 
matadorul în fața unui taur orb. Numai un nebun fălos 
putea să se lase păcălit de astfel de coarne. 

Înainte de ora șase se îndreptară agale spre casă. Fetele 
dispăruseră, iar Breasley îi arătă parterul cu lucrările de 
acolo. I-a relatat anecdote, declaraţii peremptorii de 
afecţiune. Lucrarea semnată de un nume celebru primi 
notă proastă, fiind fușerită, al naibii de ușurică. 


— Ar fi putut lucra pe bandă. Leneș până în măduva 
oaselor. Asta l-a salvat. Pretenţios, pe dracu! 

A răspuns cinstit când David l-a întrebat ce l-a 
determinat să-l cumpere. 

— Investiţie, dragul meu. Un fel de asigurare. Nu m-am 
gândit niciodată că eu voi ajunge la cotă. Ce zici de asta? 

Se opriseră în dreptul lucrării de mici dimensiuni, 
floarea pe care David o atribuise lui Matisse. David dădu 
din cap. 

— După asta a pictat numai porcării. 

În compania de faţă era greu de ghicit. David se mulțumi 
să zâmbească. 

— Sunt depășit. 

— Miro. Pictat în 1915. 

— Doamne sfinte! 

— Foarte trist. 

Scutură din cap ca și cum ar fi vorbit de un mort în plină 
tinereţe. 

Mai erau și alte valori pe care David nu reușise să le 
identifice: un Sérusier, un peisaj à la Gauguin de Filiger... 
dar când ajunseră la capătul camerei, Breasley deschise o 
ușă. 

— Aici am ceva și mai grozav, Williams! Vei vedea. 
Diseară la cină. 

Ușa ducea într-o bucătărie; un bărbat cu părul alb, cu o 
bărbie îngustă stătea la masă și curăța zarzavaturi, o 
femeie în vârstă stătea în dreptul unei mașini de gătit 
moderne; le zâmbi. Se făcură prezentările: Jean-Pierre și 
Mathilde aveau grijă de casă și de grădină. Se afla acolo și 
un câine alsacian pe care bărbatul îl potoli când se ridică. 
Se numea Macmillan, chipurile să rimeze cu Villon, căci, 
spunea Breasley trăgându-și nasul, era un „mare escroc”. 
Acum îl auzi pe Breasley pentru prima dată vorbind în 
franceză, avea o altă voce, limba curgea de la sine ca a 
unui vorbitor nativ, engleza îi era mai străină în acest 


moment. Își dădu seama că se discuta meniul. Breasley lua 
capacele și mirosea ca un ofițer la popotă. li arătară știuca, 
bărbatul din bucătărie îi povesti ceva. O prinsese chiar în 
acea după-amiază; câinele fusese cu el și se repezise la 
pește de cum îl aruncase pe pământ. Breasley se aplecă și-l 
mustră cu degetul, colții n-avea decât să și-i păstreze 
pentru hoţi. David se bucura că sosise când animalul nu 
era prin jur. Vizita la bucătărie părea că face parte dintr- 
un ritual zilnic. Atmosfera domestică, de familie, a celor 
doi, soţ și soţie, alcătuia un contrast liniștitor cu ușoara 
notă de perversitate pe care o dădea vizitei sale prezenţa 
celor două fete. 

Se întoarseră în încăperea cea mare și Breasley îl invită 
pe David să se simtă ca acasă. Avea de scris câteva 
scrisori. Urmau să se întâlnească la șapte și jumătate 
pentru un apéritif. 

— Sper că nu ţineţi prea mult la etichetă! 

— Este o Casă Liberă, dragule. Vii și-n pielea goală dacă 
vrei. Făcu cu ochiul. Fetele n-or să se supere. 

David zâmbi. 

— Bine. 

Bătrânul ridică o mână și se îndreptă spre scări. La 
jumătatea distanţei se întoarse și exclamă: 

— Ce, nu umblă tot globul în curu' gol? 

David așteptă discret câteva minute și urcă și el. Se 
așeză în șezlong ca să-și scrie notele. Păcat că nu putea să- 
l citeze direct, dar aceste două ore s-au dovedit utile; și 
acesta era doar începutul. După un timp se întinse pe pat 
cu mâinile sub cap și ochii în tavan. Era cald, înăbușitor, 
deși deschisese obloanele. Nu-și explica din ce cauză, dar 
simţise o oarecare dezamăgire: bătrânul vulpoi prea juca 
teatru, omul era în disonanţă cu opera și nu era normal; și, 
deși David nu a adus vorba, îl deranja faptul că nu-l 
întrebase nimic despre ceea ce picta el. Sigur, era absurd, 
dar era o reacție la monomania evidentă a celuilalt și nu 


fără o geană de invidie - locuința veche atât de mare, 
spaţiile pentru ateliere, colecţia, jocurile ambigue din 
întreaga atmosferă a casei, atât de diferită de viaţa lui 
lipsită de surprize, cu Beth și cu copiii. Ce departe se afla, 
totul era străin, curioase clipe de onestitate, patină... 
fecunditate, o zi întreagă în câmp, atâtea mere în pârg! 

S-a purtat însă nedrept cu Beth, care se dovedise, în 
fond, mult mai cu scaun la cap decât el în timpul micii 
certe dinaintea plecării, luni dimineaţă, când varicela lui 
Sandy nu mai era o ameninţare, ci o certitudine. Mama ei, 
care venise deja, gata să preia grijile gospodăriei în 
absenţa lor, putând să se descurce foarte bine de una 
singură... și chiar dorind să o facă, îi ţinuse partea lui 
David. El a dat vina pe conștiinciozitatea lui Beth, pe 
încăpăţțânarea ei tipică - adăugându-i-se poate, o suspecta, 
o urmă de remușcare faţă de scurta ei revoltă împotriva 
tiraniei copiilor de după nașterea Louisei. Chiar dacă nu se 
vor ivi complicaţii, insistase ea, nu va avea nicio clipă de 
liniște departe de copil. Oricum, David trebuie să-și vadă 
de treburi. Puteau să reia ideea de a petrece împreună o 
săptămână în Ardeche după ce se întorcea el din Bretania. 
În sfârșit, luni seara, înainte de plecarea lui spre 
Southampton, se înțeleseră ca, dacă joi nu primește nicio 
telegramă de contramandare, ea să fie a doua zi la Paris. 
David mai avu timp să se repeadă până în oraș și se 
întoarse acasă cu flori, o sticlă de șampanie și biletul 
pentru Beth. Soacra îi dădu nota zece. Beth fu mai 
reținută. In frustrarea lui, pusese cu prea multă insistență 
pe primul plan neplăcerea de a călători singur și uitase de 
îndatoririle de tată. Ultimele ei cuvinte fuseseră: „Te iert la 
Paris”. 

Ușa camerei în care se retrăsese Breasley se deschise 
câteva clipe și auzi muzică de la un radio sau un patefon - 
parcă Vivaldi. Apoi se așternu din nou liniștea. Se simţea 
ca un vizitator marginalizat, nedorit. Mintea îi alunecă din 


nou ta cele două fete. Sigur că nu șoca pe nimeni faptul că 
se culcau cu el pentru a-i oferi ce se poate oferi unui 
bătrân. Probabil că erau bine plătite pentru servicii, literal 
și la figurat, știau ele preţurile la care ajunseseră lucrările 
pictorului și, în plus, valoarea colecţiei într-o licitaţie. 
Prezenţa lor îl irita pe David. Trebuie să urmărească ele 
ceva, să exploateze slăbiciunile bătrânului. Erau ca un 
paravan. Avea sentimentul că-i ascundeau un secret. 

Ar fi fost bine să fie cu Beth. Ea nu-și făcea probleme că 
deranjează, era mai directă și ar fi obţinut de la ele cu mult 
mai mult decât el. 


Când cobori, se felicită că se schimbase în costumul de 
jeans, cu cămașă și fular. Șoricel, într-o bluză gălbuie cu 
guler înalt și fustă lungă roșiatică, punea masa în celălalt 
capăt al încăperii. Afară amurgea, lămpile erau aprinse. 
David observă din spate capul alb al lui Breasley, care 
stătea pe canapeaua de lângă cămin și apoi ciuful creţ al 
lui Zurli rezemat de umărul lui. Lăsată pe spate, cu 
picioarele pe un scăunel, citea cu voce tare dintr-o revistă 
franțuzească. Purta o rochie neagră din satin, cu umerii 
goi, terminată în volane în stil spaniol. Mâna care o ţinea 
îmbrăţișată alunecase sub mătase și se odihnea pe sânul ei 
stâng. Bătrânul nu-și schimbă poziţia la venirea lui David, 
făcu doar un semn cu mâna liberă înspre Șoricel. 

— Bea ceva, dragule! 

Se schimbase și el; avea o haină deschisă de vară, o 
cămașă albă, papion roșu. Fata întoarse capul și-i aruncă o 
privire lui David - ochi negri, gura de un roșu intens, o 
ușoară grimasă - apoi începu încet să traducă în 
englezește ceea ce citise înainte. 

David zâmbi, ezită stângaci și se îndreptă spre Șoricel, 
care se învârtea în jurul mesei. Fata îl privi rece. 

— Ce să-ţi dau? 

— Orice. 


— Noilly Prat? 

— Perfect! 

Fata se apropie de un armoire vechi, sculptat, lângă ușa 
care ducea la bucătărie; pahare, multe sticle, un bol cu 
cuburi de gheaţă. 

— Lămâie? 

— Te rog! 

Işi luă paharul și o urmări cum își pregătește unul la fel 
pentru ea; apoi o băutură acidulată de fructe; și, la sfârșit, 
un whisky turnat cu mare grijă, drămuit - îl ridică în sus și 
măsură două degete înainte de a adăuga tot atâta sifon. 
Bluza sa dintr-un material ţesut cu găurele prin care se 
vedea pielea, de culoarea dantelei, era croită în stil 
eduardian, cu mâneci lungi strânse la încheietură și guler 
înalt; modestă ar fi spus el, cuminte, dacă nu ar fi observat 
că nu mai purta nimic pe dedesubt. In timp ce ea servea 
băuturile, el îi contempla profilul liniștit. Mâinile agile erau 
la ele acasă în acest rol domestic. David se întreba de ce 
oare bătrânul trebuie să-și râdă de ea; părea mai de grabă 
inteligentă și rafinată. Și nu avea nimic din genul 
prerafaelit; era pur și simplu o fată atrăgătoare din anii 
șaptezeci... mai plăcută decât absurditatea de pe canapea 
- păpușa sexi - care citea iar în franceză. Din când în când 
bătrânul îi corecta pronunția și ea repeta cuvântul. Șoricel 
le aduse băuturile și se întoarse la David, care o aștepta. 
David îi întinse paharul și surprinse o privire directă, 
cercetătoare, ca și cum i-ar fi citit pe jumătate gândurile. 
Apoi, fără a spune nimic, ridică paharul și sorbi. Cu o mână 
își sprijinea cotul. Și, în sfârșit, îi zâmbi. 

— Aţi fost băieţi cuminţi? 

— Absolut. M-a încurajat. 

— Mai dă-i timp! 

David zâmbi. Începu să-i placă fata. Avea trăsături 
frumoase, regulate și proporţionate, o gură frumoasă și 
ochii foarte deschişi, de un albastru-cenușiu, erau mai 


expresivi datorită tenului bronzat și mai puţin reci decât 
după-amiază. Îi plăcea privirea aceasta directă. Se fardase 
accentuând puţin linia prelung-orientală. Una din teoriile 
lui începu să nu se mai ţină. Era greu de presupus că fetele 
stăteau pe lângă bătrân pentru a-l exploata la modul 
mercantil. 

— Mi-a arătat unul dintre desene. Ciulinii? Mi-a plăcut. 

O clipă, fata se uită în jos spre pahar - o ezitare 
deliberată - apoi îl privi direct în ochi. 

— Şi mie mi-a plăcut expoziţia de la Redfern din toamna 
trecută. 

Surprinderea afișată de el era departe de a fi falsă; 
zâmbi din nou. 

— De unde să fi știut? 

— Am fost de două ori. 

— Unde erai? o întrebă. 

— La Leeds, ca să-mi iau diploma pentru design de artă, 
apoi am urmat două semestre la Colegiul Regal de Artă. 

David exclamă sincer impresionat. 

— Bine, dar atunci nu ar trebui să... 

— Aici învăţ mai mult. 

David lăsă în jos privirea, căci nu era treaba lui, îndrăzni 
să-i spună totuși că a fi acceptat de comisia severă de la 
Colegiul Regal de Artă nu era un titlu de lepădat. 

— Îmi convine. Henry consideră că e norocos să mă aibă 
aici. 

Zâmbetul ei nu era nici ironic, nici înfumurat. David își 
revizui părerea încă o dată. Fata îi oferise detalii care o 
ridicau în ochii lui. Se înșelase rău de tot când se lăsase 
stârnit la început. Înţelese imediat cât îl ajuta ea pe bătrân 
în ateliere - de serviciile amoroase se ocupa doar cealaltă. 

— Pictura la care lucrează este excepţională. Mă întreb 
cum poate crea încontinuu. 

— Nu se gândește decât la el sau aproape... 

— Asta înveţi? 


— Eu doar mă uit la el. 

— Spunea că-ţi este recunoscător. 

— Este chiar ca un copil. Are nevoie de jucării, de 
afecţiune, ca să aibă ce să distrugă. 

— Şi ţie ţi-a distrus-o? 

Dădu din umeri: 

— Trebuie să-i facem un pic jocul. Să ne prefacem 
îngrozite de reputaţia lui odioasă - jocul de-a haremul. 

David zâmbi și lăsă privirea în jos. 

— Să-ţi spun drept, m-am întrebat și eu ce se petrece 
aici. 

— Predecesorul tău a aflat la zece minute după ce sosise 
că ne posedase pe amândouă de câte trei ori în noaptea 
precedentă. Să nu-i pui vorbele la îndoială când discută 
despre asta! 

— Am înţeles, râse David. 

— Ştie că nu-l crede nimeni, dar nu despre asta este 
vorba. 

— S-a înţeles. 

Ea își sorbi vermutul. 

— Şi ca să-ţi spulber orice iluzii, să știi că Anne și cu 
mine nu-i refuzăm nimic din acel minim de viaţă sexuală de 
care mai este capabil. 

Îl privea drept în ochi apărându-se în spatele onestităţii. 
Era un fel de avertisment. Amândoi priveau în jos, ochii lui 
oprindu-se la sânii ei goi de sub bluză și apoi depărtându- 
se. Ea nu manifesta niciun fel de cochetărie sau înclinaţie 
sexuală flagrantă, așa ca prietena ei. Controlul propriei 
persoane era atât de puternic, încât nu acorda nicio 
importanţă frumuseţii ei, repetatei expuneri a nudului său, 
dar atrăgea atenţia asupra lor. 

Ea continuă: 

— Nu este tipul care să verbalizeze. Probabil ţi-ai dat 
seama, în parte pentru că a trăit în străinătate atâta timp. 
Are ceva care vine dintr-un strat mai profund. Trebuie să 


vadă și să palpeze, literal. Umbra fetelor în floare nu-i 
ajunge. 

— Încep. Să înţeleg ce noroc are. 

— Nu-ţi dau decât imaginea debitului. 

— Imi dau seama și de asta. 

— Fata se uită pe furiș în direcţia bătrânului, apoi înapoi 
la David. 

— Dacă devine scârbos, nu te speria! Nu e bine să dai 
înapoi, îi este silă de așa ceva. Stai cu arma la picior! Fii 
calm! Ea zâmbi. Știu că am un aer atotștiutor. lartă-mă, 
dar eu îl cunosc! 

El își tot clătina paharul în care nu mai rămăsese decât 
lămâia. 

— Mă întreb ce l-a determinat să mă primească, dacă 
știe ceva despre ceea ce fac. 

— Pentru asta te și previn. El m-a întrebat pe mine, a 
trebuit să-i spun. Oricum ar fi aflat. 

— Hristoase, Dumnezeule! 

— Nu-ţi face probleme! Se va mulţumi, cred, cu vreo 
două lovituri sub centură, la care ar fi bine să nu ripostezi. 

Se uită la ea necăjit. 

— Cred că te plictisesc de moarte. 

— Pentru că am avut azi după-amiază mutre plictisite? 
Pentru că nu am fost amabile? 

Ea zâmbi și el îi răspunse: 

— Da, dacă tot ai adus vorba. 

— Noi suntem fericite că ai venit. Dar nu este bine să ne 
manifestăm de față cu Henry. 

— Acum înţeleg. 

Pentru o clipă ochii ei luciră cu păcat. 

— Va trebui să o cunoști pe Anne. Ea este mai dificilă 
decât mine. 

Dar nu au avut timp să vorbească despre Anne. Ușa 
bucătăriei se deschise și apăru capul cenușiu al menajerei. 

— Je peux servir mademoiselle? 


— Oui, Mathilde, je viens vous aider. 

Fata se duse în bucătărie. Cealaltă sări în picioare 
ajutându-l și pe Breasley să se ridice. Spatele îi era gol, 
având decolteul neobișnuit de adânc. Se îndreptau spre 
David mână în mână. Este adevărat că avea stil. Se fâţâia 
umblând ca o maimuţică, încercând să nu fie prea veselă, 
ci ostentativ artificială, alături de partenerul cu părul alb și 
mersul cuminte. David se îndoia că va ajunge să o 
„cunoască” vreodată. 

Masa era pusă numai la un capăt. Breasley stătea în 
capul mesei, fata se așeză la dreapta. Bătrânul făcu un 
semn cu mâna. 

— Williams, dragă! 

Locul lui era la dreapta fetei. Mathilde și Șoricel veniră 
cu un castron mic de supă, o farfurie de crudităţi, o alta cu 
felii roz de diverse feluri de salam, o untieră. Supa era 
pentru Breasley. El rămase în picioare așteptând după 
codul manierelor galante demodate ca Şoricel să se așeze. 
Se aplecă apoi și o sărută în creștet. Fetele schimbară 
între ele o privire indiferentă. Deși atât de diferite ca 
inteligenţă și ca înfățișare, era evident că între ele exista o 
apropiere, o legătură care nu avea nevoie de cuvinte. 
Șoricel îl servi pe bătrânul pictor cu supă. El introduse 
între doi nasturi de sus ai cămășii colțul unui șervet pe 
care-l netezise în poală. Zurli îl invită printr-un gest pe 
David să se servească primul. Menajera se duse într-un 
colț al camerei și aprinse o lampă cu gaz, apoi o așeză pe 
masă în faţa lui David. 

În drum spre bucătărie învârti un comutator și toate 
luminile se stinseră. În celălalt capăt al încăperii lumina 
unei lămpi ascunse pe coridorul de la etaj reliefa silueta 
diagonală a balustradei medievale. Afară, pe deasupra 
copacilor, se mai zărea o ultimă palidă lumină 
fosforescentă a serii; figurile lor se scăldau în lumina 
difuză, lăptoasă. Șoricel turnă vin roșu dintr-o sticlă fără 


etichetă în trei pahare, pentru David, pentru bătrân și 
pentru ea. Zurli se părea că nu bea și nici nu mânca mare 
lucru. Stătea cu braţele bronzate sprijinite în coate pe 
masă și ciugulea bucățele de legume crude, cu ochii negri 
aţintiţi la Șoricel. Nu se uita la David. Se lăsă un moment 
de tăcere, de parcă așteptau ca Breasley să dea semnalul 
de început. Lui David îi era foame și acum că fata din faţa 
lui pusese lucrurile la punct, se simţea cu mult mai la 
largul lui. În lumina lămpii scena calmă amintea de 
Chardin, de Georges de la Tour. Ca din senin Zurli se 
înecă. David aruncă o privire spre ea - nu se înecase cu 
mâncare, o apucase râsul. 

Șoricel murmură: 

— Idioato! 

— Scuze! 

Încercă să-și controleze ieşirea ţinându-și gura strânsă, 
lăsându-se pe spate, apoi duse șervetul alb la faţă și 
ridicându-se, părăsi masa. Stătea la câţiva pași cu spatele 
către ceilalţi. Breasley își mânca supa netulburat. Șoricel îi 
zâmbi lui David peste masă. 

— Nu tu. 

— l-ar trebui o bătaie la fund, interveni Breasley la fel de 
calm. 

Fata nu se mișcă arătându-le șira spinării lungă, ca o 
sperietoare de ciori, gâtul lung și umbra unui ciuf roșu. 
Apoi se retrase spre cămin în întuneric. 

— Șoricel este una din admiratoarele picturii dumitale, 
Williams. Ti-a spus? 

— Da, am și înființat o societate de admiraţie reciprocă. 

— Șoricel nu uită niciun amănunt. 

David zâmbi. 

— Suntem pe urmele lui Pitagora? Așa e? 

Bătrânul se concentră asupra supei. David ceru ajutor 
din priviri peste masă. 

— Henry întrebă dacă pictezi abstracţionisme. 


Cu ochii în lingura plină, bătrânul adaugă scurt: 

— Obstrucţionisme. 

— Ştiu și eu, da... mă tem că da. 

Greșise, și-a dat seama înainte ca fata să i-o spună din 
priviri. Bătrânul zâmbi cu ochii la el. 

— Și de ce ne temem, dragul meu băiat? 

David răspunse degajat: 

— Nu a fost decât o figură de stil. 

— Am auzit că sunt lucrări mintoase. Șoricel spune că au 
succes. 

David răspunse cu glas.pe jumătate: 

— Als ich kann. 

Breasley mai ridică privirea o dată: 

— Cum ai spus? 

Pe neașteptate, Zurli apăru în dreptul scaunului. Tinea 
în mână trei crizanteme roșii pe care le luase dintr-un vas 
pe care David îl remarcase pe cămin. Puse una în dreptul 
lui, una în fața bătrânului și a treia lângă Șoricel. Se așeză 
cu mâinile cuminţi în poală, ca un copil care se pedepsește 
singur. Cu un gest patern, Breasley o bătu ușurel pe braţ. 

— Ce spuneai, Williams? 

— Cum pot și eu. Apoi continuă: Speram să merg umil 
pe urmele lui... nu termină, dându-și seama că este pe cale 
să facă o a doua greșeală. 

— Pe urmele cui, dragul meu? 

— Braque. 

Mare greșeală. David își ţinea respiraţia de frică. 

— Te referi la absurdităţile alea cubiste? 

— Mie nu mi se par absurdităţi. 

Bătrânul nu răspunse, continuând să mănânce. 

— Când ești tânăr lași în urmă tot felul de bastarzi. 
David zâmbi, dar se abţinu. Am văzut imens de multe 
atrocități în Spania. Lucruri de nedescris! Ca la război. Și 
ei și noi. Mai înghiţi o lingură de supă, apoi așeză lingura 
în farfurie, se lăsă pe spate și-l privi pe David: Războiul s-a 


jis 


Ș 


terminat, omule! Nu-mi face mie chestii de-astea cu sânge 
rece! Nu te sfătuiesc. 

— Am fost avertizat, domnule Breasley! 

Bătrânul se mai liniști. Privirea avea sclipiri de bună 
dispoziţie. 

— De vreme ce știi, băiatule... 

Afirmativ, David îndepărtă palmele în sus. 

— Henry, mai dorești supă? interveni Șoricel. 

— Are prea mult usturoi. 

— Este la fel ca cea de-aseară. 

Bătrânul mormăi, apoi apucă sticla de vin. Zurli își ridică 
braţele pentru a-și reface moţul de parcă îi era teamă să 
nu i se fi turtit, apoi, în aceeași poziţie, se răsuci spre 
David. 

— Îţi place tatuajul meu? 

La subsuoara epilată avea o margaretă sinilie. 

În tot timpul cât a mai durat masa, în alianţă tacită cu 
Șoricel, David reuși să evite orice subiect despre artă. I-a 
venit în ajutor și mâncarea: quenelles de știucă în beurre 
blanc, o experienţă gastronomică nouă pentru el, la fel, 
miel pre sale. Au discutat despre plăcerea de a mânca, 
despre bucătăria franceză, despre Bretania, despre 
caracterul breton. Se aflau în Haute-Bretagne, spre 
deosebire de Basse sau Bretagne Bretonnante, spre vest, 
unde se vorbea în dialect. Coët înseamnă pădure, iar 
minais - a călugărilor. Pădurea din jur aparținuse unei 
mânăstiri. Localnicii între ei o numeau Coët. Conversaţia 
avea loc mai mult între Șoricel și David, deși ea mai 
întorcea capul spre Breasley pentru ca acesta să confirme 
sau să mai adauge câte un detaliu. Zurli nu spuse aproape 
nimic. 

David constata o diferență de credit acordat fetelor: 
Şoricel se putea manifesta cu deplină personalitate, Zurli 
era tolerată. A reieșit la un moment dat din discuţie că și 
ea urma cursuri de artă - de artă grafică. Se întâlniseră la 


Leeds. Nu prea părea să se sinchisească de propria 
calificare, nu se integra grupului de la masă. 

Bătrânul, după accesul lui de agresivitate, părea 
mulțumit, pregătit să reintre în starea de dinainte. Dacă 
Şoricel avusese abilitatea de a menţine o conversaţie 
călduţă, nu reușise în schimb să-i ia lui Breasley sticla din 
faţă. Ea bău foarte puţin, David abandonase cursa. A doua 
sticlă adusă din armoire s-a dus până la fund înainte de 
sfârșitul mesei, schimbând privirea bătrânului. Nu părea 
beat, nici nesigur în mișcări - avea doar în ochi expresia 
unui posedat de diavol. Răspunsurile deveniseră laconice, 
parcă nici nu-i mai urmărea pe ceilalți. Șoricel începu să se 
plângă de faptul că nu vedeau niciun film și conversaţia 
alunecase spre ceea ce văzuse David la Londra. Bătrânul 
interveni brusc: 

— Mai adu o sticlă, Șoricel! 

Ea se uită la el, dar bătrânul îi ocoli privirea. 

— În cinstea musafirului nostru! 

Fata ezită. El se uită la paharul gol, îl ridică și apoi îl 
așeză din nou pe masă fără forță sau furie, doar cu 
oarecare nerăbdare. Ea se ridică și se duse la armoire. În 
acel moment era mai bine să cedeze decât să se opună. 
Breasley se lăsă pe spate în scaun, aruncându-i lui David o 
privire de sub șuviţa albă, înţelegător, cu un zâmbet fix. 
Zurli, cu privirea îndreptată spre masa din faţa ei, întrebă: 

— Henry, pot să mă ridic? 

— De ce? întrebă el continuând să se uite la David. 

— Vreau să citesc. 

— Eşti o puștoaică enervantă. 

— Te rog! 

— Șterge-o! 

Nu se întorsese înspre ea. Șoricel veni cu cea de-a treia 
sticlă. Zurli o privi cu oarecare enervare de parcă ar fi 
trebuit să-i ceară și ei permisiunea. O primi. David simţi o 
strânsoare pe coapsă. Zurli întinsese mâna pe sub masă ca 


pentru a-i da curaj. Ea se ridică, traversă camera și urcă 
scările. Breasley împinse sticla spre David nu din 
ospitalitate, ci mai curând a provocare. 

— Nu, mulţumesc. Imi ajunge. 

— Coniac, Calvados? 

— Nu, mulţumesc. 

Bătrânul îi mai turnă un pahar de vin. 

— Droguri. Făcu semn cji capul spre scări. Asta vrea să 
citească. 

— Ştii că s-a lăsat. Ştii foarte bine, interveni Șoricel 
calmă. 

El dădu o înghiţitură pe gât. 

— Credeam că generaţia voastră teribilă nu se dă în 
lături. 

— Eu unul nu servesc, spuse David, fără să-i dea mare 
importanţă. 

— Nu te ajută la munca cu teul. Așa-i? 

— Probabil, dacă eu nu sunt matematician. 

— Dar cum îi spui? 

Șoricel tăcea așteptând cu privirea lăsată în jos. Nu-l 
putea ajuta acum decât ca un martor tăcut. Era clar ce 
înţelegea el prin „îi”. David întâlni privirea bătrânului. 

— Domnule Breasley, majoritatea dintre noi am ajuns la 
concluzia că termenul abstracţionism și-a pierdut 
semnificaţia, din moment ce noţiunea de realitate s-a 
schimbat într-atât în ultimii cincizeci de ani. 

După ce răsuci în minte vorbele lui David, bătrânul le 
respinse. 

— Eu numesc asta trădare. Cea mai mare trădare din 
istoria artei. 

Vinul îi înroșise nasul și obrajii, iar privirea i se 
tulburase de tot. Stătea mai mult răsturnat decât sprijinit 
în scaunul pe care-l împinsese puţin ca să-l poată vedea pe 
David. Așa se afla mai aproape de fată. David îi dăduse 
prea multă atenţie în timpul cinei, discutaseră prea mult - 


acum își dădea seama că bătrânul i-a urmărit de când 
stătuseră de vorbă înainte de masă. Trebuia cumva să 
reintre în stăpânirea ei. 

— Victoria nenorocitului de eunuc. 

Deci în felul acesta. 

— Cel puţin mai bine decât victoria nenorocitului de 
dictator. 

— Elan, curaj, de orice fel, chiar și al lui Hitler, ori 
nimic. 

Şoricel zise fără a se uita la David: 

— Henry consideră că abstractul reprezintă o fugă de 
responsabilitate umană și socială. David crezu că asta era 
și părerea ei, dar își dădu repede seama că făcea pe 
interpreta bătrânului. 

— Dar dacă filosofia are nevoie de logică? Dacă 
matematicile aplicate au nevoie de o formă pură? Poate că 
și arta trebuie să apeleze la elemente fundamentale! 

— Rahat! Care fundamentale? Fundamentale! Făcu un 
semn spre fata de lângă el. Două ţâţișoare și un poponeţ! 
Şi tot restul. Asta este realitate! Nu micuţele teoreme 
goale și culori de curve homosexuale! Știu eu de ce sunt 
buni artiștii ăștia ai tăi! 

Șoricel interveni din nou ca interpret cu voce 
indiferentă: 

— Trupul de om vă sperie. 

— Poate că ne interesează mai mult creierul decât sexul. 

— Mi-e milă de nenorocita aia de nevastă-ta. 

— Credeam că subiectul este pictura, spuse David pe un 
ton plat. 

— Cu câte femei te-ai culcat, Williams? 

— Asta nu vă privește, domnule Breasley! 

Cât de deconcertantă era privirea fixă din timpul 
formulării răspunsului; parcă duela cu încetinitorul. 

— Castrati! Asta-i jocul vostru! Să nimiciţi! 

— Nu dintre artiștii abstracţi s-au recrutat majoritatea 


distrugătorilor. 

— Pe dracu’! 

— Asta să le-o spuneţi celor de la Hiroshima sau celor 
care au cunoscut napalmul pe pielea lor. 

Bătrânul pufni, după care tăcu pentru scurt timp. 

— Ştiinţa nu are suflet. Nu are ieșire. E ca șoarecele în 
labirint. 

Bău paharul până la fund și făcu nerăbdător semn lui 
Șoricel că mai vrea. David se abţinu, deși îi venea să se 
repeadă să întrebe de ce fusese invitat la Coetminais, în 
definitiv și la urma urmei. Deși fusese avertizat, era destul 
de speriat din cauza atacului violent, personal, care nil 
admitea o discuţie rațională, o argumentatie, căci asta ar fi 
pus paie pe foc. 

— Ceea ce voi ăștia... bătrânul nu-și termină fraza cu 
ochii la pahar. Aţi abandonat, aţi vândut. Ziceţi că sunteţi 
avangardă. Experiment. Pe dracu’! Înaltă trădare! Ghiveci 
științific! Restul, la canal! 

— Pictura abstractă nu mai este avangardă. Nu este cel 
mai bun argument pentru libertatea omului de a crea așa 
cum îi place? 

După o pauză: 

— Apă de ploaie! 

— Deci ne întoarcem la realismul socialist. Controlul de 
la centru, spuse David cu un zâmbet chinuit. 

— Pe tine cine te controlează, Wilson? 

— Williams, îl corectă fata. 

— Nu-mi vinde brașoave liberale! Am înghiţit porcăria 
asta o viaţă. Le fairplay! Vorbe în vânt! îndreptă un deget 
spre David. Sunt prea bătrân pentru așa ceva, băiete! Am 
văzut prea multe. Prea mulţi oameni își dau sufletul pentru 
cinste. Toleranţi! De frică să nu intre în rahat. 

Termină vinul într-o înghiţitură plină de năduf, apoi 
întinse mâna să ia sticla. Gâtul sticlei zăngăni la contactul 
cu marginea paharului, el lăsă să curgă prea mult până ce 


vinul se revărsă. Fata îi luă paharul și turnă puţin într-al ei, 
apoi șterse repede vinul de pe masă din faţa bătrânului. 
David nu mai spuse nimic. Era calm, dar se simţea 
stingher. 

— Ştii ce fac cu vinurile bune? Se pișă în ele. Se pișă în 
budane. 

Cu mâna tremurând duse paharul la gură, apoi îl așeză 
pe masă. Pauzele dintre exploziile de furie se lungeau. 

— Zece englezi nu valorează cât un francez. Urmă alt 
hiat. Fără ulei. Pigment. Rahat. Dacă-i bun la ceva. Merde. 
Rahat. Excrementum. Asta iese. Ăsta este fundamentalul 
vostru! Nu micuţele exemplare scârboșele de bun-gust 
abstract. Se opri din nou căutând o ieșire, dar reveni: nici 
la fund nu m-aș șterge cu ele. 

Se așternu o tăcere grea. Afară se auzi o bufniță. Fata 
stătea pe scaunul puţin depărtat de masă, cu mâinile în 
poală, ochii în jos, gata să aștepte până la infinit ca 
bătrânul să înceteze cu aiurelile. David se întreba de câte 
ori fusese fata pusă în situaţia de a suporta astfel de scene 
hidoase provocate de băutură. Toate bătăliile vechi care 
trebuiau reluate, deși, de facto și de jure, ele se 
terminaseră cu mult înainte ca David să se nască. Forma, 
oricare ar fi, nu este naturală și culoarea nu are funcţie 
mimetică... aceste idei nu pot fi negate, după cum nu mai 
poate fi negată faimoasa ecuaţie a lui Einstein. Fisiunea 
materiei a avut loc. Principiul nu mai putea fi discutat, 
numai modul de aplicare. Acestea erau gândurile lui David 
și probabil că i se citeau pe figură. Băuse mai mult decât 
de obicei. 

— Te-am dezamăgit, Williams? Crezi că sunt beat criță? 
Că vinul mă face să vorbesc porcării? 

David scutură din cap. 

— Cred că exagerați. 

Tăcură din nou. 

— Tu chiar ești pictor, Williams? Sau doar un 


răstălmăcitor de vorbe, bun de nimic? 

David nu răspunse. Tăcerea se lăsă din nou: Bătrânul își 
punea vin în continuare. 

— Spune ceva! 

— Nu ne mai putem permite luxul furiei sau al urii, 
indiferent la ce nivel. 

— Atunci, Dumnezeu să te ajute. 

David schiță un zâmbet. 

— Şi el este dincolo de opţiune. 

Șoricel se întinse și mai turnă vin. 

— Ştii ce gândeam la tinerețe despre obrazul întors? 
Despre cel care întoarce și celălalt obraz? 

— Nu. 

— Un curist. Ești și tu curist, Wilson? 

Nici Șoricel nu se osteni să-l pună la punct și nici David 
să-i răspundă. 

— În genunchi, cu pantalonii jos. Rezolvă totul, nu-i așa? 

— Nu rezolvă, dar nici frica nu rezolvă. 

— Ce anume? 

— Frica de a pierde... ceea ce nici nu se discută. 

Bătrânul îl privea fix. 

— Despre ce dracu' vorbești? 

Șoricel răspunse calm. 

— Spune că opera ta și opiniile tale despre artă nu sunt 
în pericol, Henry. Este loc pentru toată lumea. 

Nu se uită la David, dar se deplasă un pic în faţă și mai 
într-o parte faţă de bătrân; își așeză un cot pe masă și-și 
sprijini bărbia în mână. Duse un deget lă buze, oprindu-l 
pe David să mai continue. De afară, Macmillan se auzea 
lătrând; paroxisme sălbatice ale bănuielii. Soţul femeii de 
serviciu strigă la el. Nici bătrânul, nici fata nu îi dădeau 
nicio atenţie, pentru ei aceste zgomote erau familiare. 
David le simțea ca simbolice ecouri ale tensiunilor 
resimţite de bătrân. 

— Așa se poartă acum? 


Fata se uită la David. În ochi îi sclipea un zâmbet. 

— Părerea lui Henry este că nu trebuie să accepţi ceea 
ce crezi că nu este bine. 

— Aceeași poveste. Mai întâi ești tolerant și până la 
urmă votezi cu Hitler. 

După o oarecare pauză, brusc, ea izbucni: 

— Henry, nu pot pune stavilă ideilor totalitariste cu 
metode totalitariste! Nu faci decât să le încurajezi. 

Undeva, în subconștient, i se insinuase senzaţia că fata îi 
lua apărarea lui David. Ochii bătrânului priveau vag în 
întunericul de la capătul mesei. Când îi umpluse ultima 
dată paharul, pusese sticla în stânga ei, unde el n-o putea 
ajunge. 

Bătrânul spuse lent: 

— Încercam să-ţi spun ceva. Nu era clar dacă spunea: nu 
am vrut să te insult sau am uitat ce vroiam să-ţi spun. 

— Da, înţeleg, șopti David. 

Privirea bătrânului se întâlni cu a lui, dar nu se putea 
concentra. 

— Cum te cheamă? 

— Williams. David Williams. 

— Termină-ţi vinul, interveni fata. El o ignoră. 

— Nu mă pricep la vorbe. Nu e genul meu. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Dacă nu urăsc, nu iubesc. Dacă nu iubesc, nu pictez. 

— Înţeleg. 

— Mama ei de geometrie! Nu este bună. Nu 
funcţionează. Toţi au încercat, dar au dat chix. Se agăța cu 
privirea de David ca un disperat. Simţea că pierde teren. 

Șoricel îi suflă. 

— A face este a vorbi. 

— Nu poţi scrie fără vorbe. Rânduri. 

Privind de-a lungul camerei fata răspunse calmă: 

— Arta este o formă a vorbirii. Vorbirea trebuie să se 
bazeze pe nevoile individului, nu pe teorii gramaticale 


abstracte. Pe orice, dar nu pe cuvântul scris. Pe cuvântul 
real. 

— Altceva. Idei. Nu mă privește. 

David dădea din cap cu o mină serioasă. Şoricel 
continuă: 

— Ideile sunt periculoase în sine pentru că neagă faptele 
omului. Singura replică la fascism este fapta. 

— Mașina, ce altceva este ea decât pur și simplu un 
computer? 

— Eu înţeleg, spuse David. 

— Tașism, Fautrier, Wols ăla. Ca niște oiţe speriate. 
Căcăreze. Poţi să înnebunești. Se opri, tăcu și apoi: Tipu’, 
americanu’, cum îi zice? 

David și fata răspunseră într-un glas, dar nu auzi bine. 
Șoricel repetă. 

— Jackson Polock! Jackson Bulache; și cu privirea 
pierdută în întunericul odăii continuă: mai bine bomba 
decât Jackson Bulache. 

Nu au mai spus nimic. David privea fix suprafaţa veche a 
mesei din faţa lui; stejar înnegrit, crăpat, tocit cu patina de 
secole de folosinţă; voci de demult, aducând la ordinea cea 
veche o maree amenințătoare, necruțătoare, ca și cum 
tipul ar cunoaște refluxul. 

Apoi bătrânul vorbi cu o luciditate curioasă, parcă până 
atunci se prefăcuse că este beat, iar acum rezuma totul 
într-o ultimă extravagantă. 

— Turnul de abanos! Eu așa îi spun. 

David aruncă o privire peste masă, spre fată, dar nu-i 
întâlni ochii. Acum era mai important să recupereze decât 
să traducă sensul cuvintelor. Breasley nu se prefăcea, 
David îi vedea ochii tulburi căutând paharul sau paharele 
de dinaintea sa. Întinse mâna, cu un vădit ultim efort de a 
părea lucid, stăpân pe mișcări. Șoricel îl prinse de mână şi- 
i așeză cu atenţie piciorul paharului între degete. Abia 
ridică paharul la gură, apoi încercă să dea vinul pe gât 


într-o înghițitură scurtă. Vinul i se scurse pe bărbie și se 
întinse pe cămașa albă. Şoricel se aplecă spre el și-l 
tamponă cu șervetul ei. 

— La culcare! spuse ea cu blândeţe. 

— Încă unul. 

— Nu. Luă sticla pe jumătate plină și o așeză pe jos, la 
piciorul scaunului ei. Nu mai este. 

Ochii bătrânului dădură peste David. 

— Qu-est-ce qu'il fout ici? 

Fata, în picioare, îl apucă de un cot să-l facă să se ridice. 

— La pat, spuse el. 

— Da, Henry. 

Nu se mișcă din scaun; ușor aplecat în faţă, avea 
înfățișarea unui om extrem de bătrân descumpănit. Fata 
așteptă cu răbdare. David citi în privirea ei gravă teama de 
a nu fi dispreţuită pentru rolul pe care-l juca. David o 
întrebă, prin gesturi, dacă vrea s-o ajute. Fata scutură din 
cap și ridică un deget; încă nu. În clipa următoare se 
aplecă și-l sărută pe bătrân pe tâmplă. 

— Hai! Încearcă să te ridici. 

Ca un băieţel timid, ascultător, se sprijini cu mâinile pe 
masă. O dată ridicat în picioare, își pierdu echilibrul și se 
lăsă pe marginea mesei. David se repezi pe partea cealaltă. 
Bătrânul se prăbuși înapoi pe scaun. Trebuiră să-l tragă în 
sus. De-abia când l-au pornit pe picioare spre scări și-au 
dat seama cât era de beat. Parcă era în comă, cu ochii 
închiși; doar picioarele i se mai târșâiau înainte dintr-un 
ancestral instinct sau din obișnuinţă. Fata îi desfăcu 
papionul, apoi îi descheie cămașa la gât. Au reușit să-l urce 
și să-l ducă în camera lui, care se afla în partea de vest a 
casei. 

David văzu în cameră un pat dublu și unul de o persoană 
de pe care, la intrarea lor, se ridică Zurli. Purta aceeași 
rochie neagră, dar îmbrăcase pe deasupra o jachetă albă. 
Văzu dintr-o privire tablouri și desene pe pereţi, o masă în 


dreptul geamului care dădea înspre vest, unde se aflau 
borcane pline cu creioane și cărbune de desen. 

— Vai, Henry, răule! 

Șoricel îi spuse lui David pe deasupra capului aplecat al 
bătrânului: 

— Ne descurcăm singure. 

— Eşti sigură? 

— Pipi, abia se desluși dinspre bătrân. 

Fetele îl sprijiniră ocolind paturile înspre o altă uşă. 
Dispărură toți trei în cealaltă încăpere. David rămase o 
clipă pierdut, apoi brusc remarcă tabloul de deasupra 
patului. Era un Braque, îl mai văzuse într-o reproducere. 
Trebuie să fi existat menţiunea „colecţie particulară”, dar 
el nu-l asociase niciodată cu Breasley. Ce ironie, folosise 
numele lui Braque, asemeni unui adolescent naiv, ca pe un 
argument de autoapărare! Zurli ieși din baie și închise ușa 
după ea. Uimit, constată că ironia nu se oprea aici, tabloul 
care la orice licitaţie ar fi urcat la preţuri etalate în șase 
cifre și fufiţa asta haioasă și prostuţă care se uita la el din 
cealaltă parte a camerei. Se auzi un vomitat. 

— Așa face-n fiecare seară? 

— Numai câteodată. Fata zâmbi vag. Nu din cauza 
dumitale. A altora. 

— Să vă ajut să-l dezbrăcaţi? 

Ea refuză din cap. 

— Nu-ţi face probleme! Zău! Suntem obișnuite. El nu era 
sigur, așa că ea adaugă: Zău! David ar fi vrut să spună că 
le admiră pentru ceea ce fac, dar descoperi că nu-și găsea 
cuvintele. 

— Atunci... spune-i noapte bună - de fapt, nu știu cum o 
cheamă. 

— Di. Diana. Somn ușor! 

— Şi ţie. 

Fata salută scurt din cap. Avea buzele strânse. David 
părăsi camera. 


Se afla din nou la el în cameră, în pat, în pijama, sprijinit 
într-un cot, cu ochii la un roman poliţist pe care-l adusese. 
Își zicea că trebuie să fie gata să dea o mână de ajutor 
dacă fetele vor avea nevoie; și, deși era obosit, nu se punea 
problema să doarmă. Nu putea nici să citească, nu înainte 
de a scăpa de adrenalină. Fusese o seară formidabilă; și 
pentru prima oară era bucuros că Beth nu venise cu el. N- 
ar fi suportat, probabil; deși lupta fusese crudă, scosese în 
evidenţă toate slăbiciunile bătrânului. De fapt, aveau de-a 
face cu un copil râzgâiat. Și apoi, Șoricel-Diana - 
impresionant cum l-a manevrat pe bătrân; o fată 
extraordinară, de fapt, amândouă, căci trebuia să 
recunoască că, în ciuda aparenţei, și cealaltă manifesta 
fidelitate, curaj. Acum avea încredere în cuvintele Dianei, 
în judecata ei, îl ajutase cu sânge rece; se întreba dacă și 
el fusese la înălţime. Își aduse aminte de glumele sceptice 
pe care le făcuseră el și Beth în legătură cu reputaţia 
bătrânului. Beth zicea că numai după două atacuri directe 
îl va lua în serios pe bătrân... nu ar fi fost dezamăgită. Va 
avea ce să-i povestească la întoarcere. Încercă să citească. 

Trecuseră probabil douăzeci de minute de când le lăsase 
pe fete singure cu despotul. Casa era cufundată în liniște. 
Auzi cum cineva ieșea din dormitorul lui Breasley, apoi 
niște pași ușori, scârțâitul scândurii din faţa ușii sale. După 
o clipă de ezitare, auzi un ciocănit în ușă. 

— Intră! 

Șoricel băgă capul pe ușă. 

— Am văzut lumină. Este în regulă. Doarme. 

— Nu mi-am dat seama cât de tare s-a abţiguit. 

— Trebuie să-l lăsăm uneori. Ai fost la înălțime. 

— Bine că m-ai prevenit. 

— Mâine se va pocăi. Va fi blând ca un miel. Fata zâmbi. 
Micul dejun la ora nouă? Ştii, poţi să dormi cât vrei. 

Fata dădea să se retragă când o opri. 

— Ce Dumnezeu voia să spună cu turnul de abanos? 


— A! zâmbi ea. Nimic, una din păsărelele din capul lui. 
Este ceea ce, zice el, a luat locul turnului de fildeș. 

— Arta abstractă? 

— Tot ceea ce nu-i place la arta modernă, spuse fata 
dând din cap. Ceea ce este obscur, pentru că artistului îi 
este frică de claritate, înţelegi? La un moment dat respingi 
tot ce vârsta nu-ţi mai permite să înţelegi. Nu trebuie să te 
simţi ofensat. El explică ce simte doar insultându-i pe 
ceilalţi. Ascunsă după ușă, îi zâmbi. O.K.? 

David îi întoarse zâmbetul și dădu din cap afirmativ. 

Fata se îndepărtă de ușa lui nu spre camera bătrânului, 
ci mai departe, pe coridor. Se auzi ușa închizându-se. 
David ar fi avut chef să mai stea de vorbă. Își aduse aminte 
de vremea când preda - studentele care-ţi plăceau te 
plăceau și ele, atmosfera de aici de la Coët îi amintea de 
zilele dinainte de a se însura cu Beth - nu că ar fi mers 
prea departe cu studentele. Se comportase ca un soţ 
cuminte chiar și înainte de căsătorie. 

Mai citi puţin, apoi stinse lumina și, ca de obicei, adormi 
pe loc. 


Șoricel avusese încă o dată dreptate. Chiar în clipa când 
David a apărut jos, punctual, la ora nouă, începu scena 
căinţei. Breasley însuși se apropie dinspre grădină 
văzându-l pe David nesigur, în capul scărilor, fără a ști 
unde se va lua micul dejun. Pentru unul care nu cunoștea 
forța de revenire a băutorilor de o viață, Breasley arăta 
extraordinar de vioi, de vesel, îmbrăcat în pantaloni de 
culoare deschisă și cămașă sport de un albastru-închis. 

— Dragul meu! Nu pot să-ți spun cât de rău îmi pare de 
cele întâmplate aseară. Fetele mi-au spus că am fost 
infernal de prost crescut. 

— Ba deloc. Credeţi-mă! 

— Am fost beat mort. Tare de tot. 

— Nu-mi amintesc, zâmbi David. 


— Blestemul vieţii mele, ce știi tu! Nu am știut niciodată 
să mă opresc. 

— Nu vă faceţi probleme! 

Prinse mâna întinsă brusc. 

— Foarte drăguţ din parta ta, dragul meu. Reţinând 
mâna lui David, ochii-i luceau cu maliţie. Ele sunt de 
părere să-ţi spun David. Este nasol să te adresezi pe 
numele de familie. Așa este? Il folosea pe „nasol” ca pe 
cine știe ce expresie argotică de mare efect. 

— Spuneţi-mi David! 

— Minunat! Bun. Şi eu sunt Henry. Da? Acum hai la 
masă. Dimineaţa halim în bucătărie. 

Traversând camera spre bucătărie, Breasley mai spuse: 

— Fetele aveau ideea unui déjeuner sur l'herbe. Bună 
idee, nu? Picnic. Afară era soare, o ceaţă ușoară plutea 
deasupra copacilor. Sunt foarte mândru de pădurea mea. 
Merită să-i arunci o privire. 

— Aș vrea. 

Fetele se treziseră și plecaseră la Plelan, satul cel mai 
apropiat - să târguiască mâncare... și, eventual, sau cel 
puţin așa își închipuia David, pentru ca să-i acorde 
bătrânului timp să se căiască. După micul dejun, Breasley, 
mândru de grădină, îi arăta lui David proprietatea sa. 
Părea că învățase cu puţin timp în urmă denumiri și 
metode de a cultiva pământul. Se întâlniră cu Jean-Pierre, 
pe care-l găsiră prășind în grădina de legume din spatele 
casei, dinspre est. Auzindu-l pe bătrân și pe soţul 
îngrijitoarei discutând cum să ajute un pui de magnolie 
căruia nu-i mergea bine, David avu o senzaţie de bucurie 
constatând că în viața lui Breasley existau lucruri mai 
importante decât demonstraţia regresivă de spleen din 
seara precedentă. Era evident faptul că se deprinsese să 
trăiască la Coët, îi plăceau anotimpurile de aici; puţin mai 
târziu, după ce au ajuns în livadă, dincolo de legume, era 
acolo un păr cu fructe coapte din care David trebuia să 


guste - căci așa sunt bune, direct din copac, bătrânul 
începu să spună și mai multe - recunoștea că fusese un 
prost să-și petreacă atât de mult timp la oraș; și să-i 
rămână atât de puţin spre a se bucura de tot ce-i aici. Între 
două îmbucături, David îl întrebă de ce îi trebuise atât de 
mult ca să descopere asta. Breasley pufni de autodispreţ, 
apoi lovi cu vârful bastonului un fruct căzut. 

— Curva aia de Paris, băiete. Ştii poezioara aia? Contele 
de Rochester, așa-i? „Unde omul în neagră mizerie 
trăiește, dar pământul de-nsămânţat nu-i lipsește”. Frumos 
și bine zis. 

David zâmbi și-și continuară plimbarea. 

— Trebuia să mă fi însurat. M-ar fi costat mai puţin. 

— Dar aţi fi pierdut mai mult. 

Același pufăit de reproș la adresa propriei persoane. 

— Ori una, ori cincizeci, tot aia e. 

Suna ironic, deși nu pricepea că nici acum nu-i ajunge o 
singură femeie. Ca la comandă, un Renault mic, alb, apăru 
la capătul aleii domeniului, venind parcă din altă lume. La 
volan era Şoricel. Scoase o mână pe fereastră în direcţia 
lor, dar nu opri. David și Breasley se întoarseră spre casă. 
Bătrânul îndreptă bastonul spre mașină. 

— Măi puștilor, ce vă invidiez! Când eram eu tânăr, 
fetele nu erau așa. 

— Eu credeam că fetele în anii douăzeci erau 
extraordinare. 

Ridică bastonul, protestând indignat: 

— Aiurea! Nici gând, dragul meu! Pierdeai jumătate din 
viață ca să le faci să-și desfacă picioarele și cealaltă 
jumătate regretând că ai reușit. Sau altfel. Te pricopseai 
cu un șancru de la vreo poamă. Viaţă de câine. Nu știu 
cum de-am răbdat toate astea. 

David nu era prea convins și știa că fusese în intenţia 
bătrânului să-l convingă. Bătrânul nu regreta nimic de- 
adevăratelea; poate cel mult imposibilul, o altă viaţă. 


Cumva, trupul său mai emana ceva din elanul sexual de 
odinioară; nu dădea impresia să fi fost frumos în tinereţe, 
mai curând impetuos, un demon care se lua la hartă cu 
monogamia. Și-l putea imagina refuzat de nenumărate ori, 
dar rămânând indiferent; îngrozitor de egoist la pat și nu 
numai, un tip imposibil - motiv de a crede în el. Acum 
chiar acei mulţi care au refuzat să creadă în el nu mai sunt 
siguri: ajunsese în cele din urmă la celebritate, avere, 
femei, libertate de a fi ceea ce a fost totdeauna, purtând un 
nimb în jurul egoismului, o întreagă lume gata să-i accepte 
orice capriciu, restul lumii necontând, dincolo de marea 
împădurită. Lui David, înclinat să-și evalueze viaţa (ca și 
pictura) în termenii unui proces logic, evoluţia viitoare 
depinzând de opţiunile prezente făcute cu inteligenţă, asta 
nu i se părea drept. Desigur, știa și el că piscul nu este 
cucerit cu cartea în mână, că întâmplarea și toate celelalte 
joacă un rol, așa cum pictura aleatorie sau de tip action 
constituiau, cel puţin teoretic, un sector important în 
interiorul spectrului artei moderne. Dar în mintea lui 
persista imaginea unui alpinist ultraechipat care, privind 
în sus, zărește ajuns pe culme un satir bătrân în papuci de 
casă ce râde satisfăcut că a dejucat bunul simţ și toate 
calculele. 

La ora unsprezece erau en route. Fetele mergeau în 
faţă, cu coșurile, pe o cărare de pădure; în urma lor, David 
cu bătrânul cărau un fotoliu pliant cu ramă de aluminiu - 
canapea portabilă pentru bătrâni senili, cum îl numea 
Breasley în silă -, pe care Șoricel insistase să-l ia cu ei. 
Breasley ducea o haină împăturită pe braţ; purta pe cap o 
pălărie de panama cu boruri largi veche și fantezistă; 
pășea cu amabilitate seniorială, îndreptând bastonul în 
direcţia umbrelor, a luminilor, spre calităţile picturale ale 
perspectivelor din pădurea „lui”. 

Vizita revenise la scopul iniţial. Liniștea, curioasa 
absenţă a păsărilor - cum poate fi redată oare tăcerea în 


pictură? Ca și la teatru, observase oare David efectul unei 
scene goale? 

David remarcă faptul că aceste lucruri puteau fi folosite 
în introducere: Oricine are norocul de a face o plimbare cu 
maestrul, nu, cu Henry Breasley, în pădurea atât de dragă 
lui din Paimpont, evocare încă puternică... ceața se 
spulberase, era surprinzător de cald, o căldură mai mult de 
august decât de septembrie, o zi fără pereche; nu puteai 
scrie așa ceva. Se bucura de bunele sentimente ale 
bătrânului, dându-și seama că botezul focului fusese doar o 
mască a binecuvântării. Importanţa literaturii medievale 
bretone, chiar dacă evidentă în atmosferă, slabă la nivelul 
simbolismului din seria lucrărilor de la Coetminais, era 
acum fapt general acceptat, deși David nu a putut să 
stabilească măsura influenţei nici cu  Breasley. Se 
documentase înainte de a veni, dar acum se prefăcea că nu 
știe mare lucru; și descoperi că Breasley era mai citit și 
mai bun cunoscător în materie decât lăsase să se înţeleagă 
prin stilul lui laconic, grăbit. 

Bătrânul explică, în felul său dezinvolt, pasiunea bruscă 
pentru legendele romantice din secolele doisprezece și 
treisprezece; misterul Insulei Britanice („un fel de Nord 
sălbatic, cu cavaleri în loc de cowboy”) insinuându-se în 
toată Europa via Bretania franceză; interesul neașteptat 
pentru dragoste, aventură, magie, importanța pădurii 
cândva nesfârșite - ca cea prin care înaintau acum, 
Paimpont, cunoscută sub numele de Broceliande în /ais-ul 
lui Chrétien de Troyes, era un exemplu de matrice a 
acestor teme; evoluţia grădinii închise din alte forme de 
artă medievală, fabuloasa căutare simbolizată de cavaler 
rătăcitori, domniţe răpite, balauri și vrăjitori, Tristan și 
Merlin și Lancelot... 

— Aiureli! spuse Breasley - spaţii, aici, acolo - știi și 
dumneata, David. Avem nevoie de ele. Inspiră, stimulează, 
asta este. Apoi trecu la Marie de France și Eliduc: 


Doamne, ce poveste frumoasă! Am citit-o de mai multe ori. 
Cum îl cheamă pe cabotinul acela elveţian, Jung, nu? Cam 
ce spunea el, arhetipuri și toate celelalte. 

In faţa lor, fetele s-au îndreptat spre o cărare laterală 
mai îngustă și mai umbroasă. Breasley și David erau la 
vreo zece metri în urmă. Bătrânul agită bastonul. 

— Fetele astea! Două fete din Eliduc. 

Incepu să spună povestea. Narațiunea lui, în stil de 
stenogramă, de care poate era conștient, aducea mai mult 
cu o farsă gen Noel Coward decât cu o poveste tristă de 
amor medieval. De două ori David trebui să-și muște 
buzele ca să nu râdă. Nici cele două fete din faţă, Zurli - în 
bluză roșie, pantaloni negri și cizme de cauciuc - și Șoricel 
- într-un jerseu verde-închis (nu toate sutienele fuseseră 
aruncate în foc, observă David) și pantaloni pastel - nu 
contribuiau la poveste. Șoricel avusese dreptate, problema 
bătrânului era că nu se pricepea deloc la cuvinte. Dacă nu 
minimaliza, în orice caz distorsiona ceea ce dorea să 
descrie. Dacă te gândeai la cum ar fi reprezentat același 
lucru în pictură, diferenţa ar fi fost enormă. Pictura îl 
definea ca pe un om sensibil și complex, lucru negat de 
toate celelalte elemente de ordin exterior. Deși nu i - ar fi 
plăcut comparaţia, nu era departe de acei membri 
demodaţi ai Academiei Regale de Artă care se complăceau 
mai degrabă în rolul de stâlpi ai unei societăţi apuse decât 
să reprezinte valorile unei arte serioase. Acesta trebuie să 
fi fost motivul exilului prelungit; probabil că bătrânul știa 
că în Anglia anilor 70 un astfel de personaj nu ţine. Aici 
era singurul loc unde-l putea juca. Firește, acestea erau 
lucruri pe care nu le putea scrie în studiu, dar care erau 
fascinante. Bătrânul, ca și pădurea, ascundea mistere de 
demult. 

Fetele oprindu-se, le ajunseră din urmă. Se întrebau în 
ce loc să părăsească drumeagul pentru ca, traversând prin 
pădure, să ajungă la locul stabilit pentru picnic, pe malul 


eleșteului. Era pe undeva un semn cu vopsea roșie pe 
trunchiul unui stejar. Șoricel avea impresia că au trecut de 
el, dar bătrânul știa că trebuie să mai meargă - așa și era. 
La câteva zeci de metri au găsit stejarul și de acolo au luat- 
o în josul unei pante line printre copaci. Frunzișul de sub 
picioare se îngroșase și la orizont începuse să se zărească 
apa; după câteva minute au ajuns la marginea apei. Era 
mai curând un lac micuţ decât un eleșteu, cu peste patru 
sute de metri până la malul celălalt, rotunjit în dreapta și 
în stânga, în mijlocul căruia se zbenguia un pâlc de rațe 
sălbatice. Pădurea străjuia de jur împrejur și nu se zărea 
nicio casă; apa, de un albastru delicat în lumina soarelui 
de septembrie, era lină ca oglinda. Locul, existent în două 
din picturile recente, îi dădea lui David impresia de deja 
vu. Era frumos și ca prin minune neîntinat. Se așezară în 
umbra vagă a unui brad solitar. Mulțumit că aduseseră 
fotoliul pliant, Breasley se așeză de cum îl montară și 
ridică picioarele, apoi ceru să i se înalțe puţin spătarul. 

— Hai, voi două, jos chiloţii și la baie! 

Zurli aruncă o privire pe furiș înspre David, apoi în altă 
parte. 

— Ne e jenă. 

— Tu nu înoţi, David? Mergi cu ele. 

David aștepta un îndemn din partea lui Șoricel, dar ea 
stătea cu capul în jos căutând într-un coș. Se simţi luat 
prin surprindere. Nimeni nu-i spusese nimic de înot. 

— Poate... poate mai târziu. 

— Vezi, spuse Zurli. 

— Eşti cumva la menstruaţie? 

— Henry, pentru Dumnezeu! 

— Draga mea, e om însurat, a mai văzut păsărici. 

Șoricel se îndreptă de şale și se uită la David. 

Cerea iertare și era ironică în același timp. 

— Costumele de baie sunt imorale. Dacă le purtăm 
suntem și mai caraghioase. Un zâmbet îndreptat către 


bătrân îndulci sarcasmul cuvintelor. 

— Bineînţeles, spuse David cu glas scăzut. 

Intoarse privirea spre Zurli și îi propuse: 

— Haide la promontoriu, Anne! Fundul este mai solid 
acolo. Luă un prosop și se îndepărtă. Dintre ele două, Zurli 
era mai timidă. Se uita înciudată la cei doi. 

— Spre bucuria bătrânilor de la galerie. 

Bătrânul chicoti, ea scoase limba la el, apoi luă un 
prosop și își urmă prietena. 

— Stai jos, dragul meu. Te duce cu preșul. Rușinoasă, pe 
dracu’! 

David se așeză în iarba plină de ace de brad. Avea 
impresia că scena fusese montată pentru a-i demonstra la 
ce erau supuse, deși întâmplarea din noaptea precedentă 
fusese destul de concludentă în acest sens. Se simțea 
tachinat, ţinta unei conspirații, acum ele doreau să-l 
șocheze. Pe când fetele înaintau prin iarbă către capătul 
promontoriului îngust, lung de douăzeci de metri, rațele 
sălbatice țâşniră din mijlocul lacului și-și luară zborul pe o 
traiectorie curbă deasupra copacilor. Fetele se opriră 
aproape de capăt, iar Şoricel își trase tricoul peste cap, îl 
întoarse pe faţă, apoi îl lăsă pe jos și scoase și sutienul. 
Aruncând o privire pe deasupra luciului apei înspre cei doi 
bărbaţi, Zurli zvârli cizmele și lăsă în jos bretelele 
pantalonilor. Șoricel scoase chiloţii o dată cu blugii pe 
care-i așeză lângă restul hainelor. Făcu câţiva pași spre 
apă și intră direct în lac. Cealaltă își dădu și ea jos 
pantalonii și bluza. Asta era tot ce avusese pe ea. Mergând 
spre apă, se roti spre cei doi cu braţele în aer, într-o poză 
tipică de stripteuză. Bătrânul tuși cu înţeles și împunse 
ușor cu bastonul braţul lui David. Așezat ca un sultan pe 
tron, contempla cele două tinere sclave, două trupuri 
goale, siluete calde, conturate din spate pe apa azurie, 
înaintând spre mijlocul lacului. Fundul apei cobora încet, 
dar Șoricel plonjă și se îndepărtă înotând craul cuminte, 


frumos. Cealaltă, mai ezitantă, înaintă în picioare, 
menajându-și ciuful încreţit deasupra apei; când se întinse 
ușor pe apă, alunecă timid înotând bras. 

— Ce păcat că ești însurat! spuse Breasley - nu le-ar 
strica un futai ca lumea. 


Către sfârșitul dejunului David se simţea deja mai 
relaxat. S-a intimidat la început ca un caraghios. Dacă, de 
exemplu, Beth ar fi fost aici... înotau așa împreună în 
vacanţă, căutau chiar plaje pustii, ea nu ar fi ezitat să 
meargă cu fetele. 

Işi revenise și datorită bătrânului, care trecuse la 
conversaţia lor când fetele începuseră să înoate și, ca un 
ultim gest de căinţă, îl provocase pe David să vorbească 
despre sine. A evitat să spună ce și cum picta, dar pe 
Breasley părea că-l interesează felul în care ajunsese la 
pictură, viaţa și condiţiile familiale, Beth și copiii. I-a 
adresat chiar și o invitaţie: vino cândva cu Beth și cu 
puștoaicele, aș vrea să le întâlnesc, îmi plac fetiţele... și 
David se bucură în vanitatea lui. Ceea ce, întâmplase după 
cină fusese, în contextul subiectelor medicale discutate la 
plimbare, un fel de probă din care el ieșise învingător. Se 
întrebase dacă succesul nu i se datora lui Șoricel. Probabil 
că ea-i spusese bătrânului direct câteva adevăruri, 
amintindu-i că celebritatea lui se afla cel puţin temporar în 
mâinile lui David. 

Între timp fetele ieșiseră din apă, se șterseseră cu 
prosoapele și acum stăteau întinse la soare una lângă 
cealaltă pe promontoriu. Proba trecută de David fusese ca 
traversarea unui recif, ca un imens efort urmat de 
pătrunderea în apele liniștite, interioare ale unei lagune. 
Ecoul unei alte amintiri, de data aceasta a lui Gaugain; 
sânii cafenii și grădinile Edenului. Era interesant cum viaţa 
la Coët se compunea atât de firesc din asemenea momente, 
cumva mitice și atemporale. Din care contemporaneitatea 


lipsea. Un astfel de moment se ivi din nou. Fetele se 
ridicară. Ajunseseră la o hotărâre, după ce tot ezitaseră, 
ţinând cont de limba ascuţită a bătrânului, dacă să afișeze 
pudoare sau nu, căci se întoarseră goale cum erau, cu 
hainele în mână, fără o stinghereală vizibilă, dar cu 
indiferența nenaturală a celor dintr-o colonie de nudiști. 

— Hei, ne este foame! spuse Zurli. 

Părul de pe pubis îi era vopsit roșu ca și cel de pe cap. 
Aerul de copil părăsit era mai accentuat de nuditate. 
Fetele se aflau în genunchi, în plin soare și despachetau 
coșurile, iar David îl ajută pe Breasley să se mute mai la 
umbră. Amintirea lui Gauguin dispăru, făcându-i loc lui 
Manet. 

Foarte curând, în timpul mesei, trupurile goale ale 
fetelor păreau un lucru normal, ceea ce îi dădea și 
bătrânului o stare de liniște. Plutea în aer o mulțumire 
liniștită, păgână, fără obscenităţi. Pâinea franțuzească 
minunată, cutiuţele cu bunătăţi pe care fetele le aduseseră 
de la Plean... fără vin, bătrânul bea apă de Vichy, fetele 
lapte, pentru David aveau o sticlă de bere. Zurli stătea în 
fund cu picioarele încrucișate. Avea o înfățișare oarecum 
negroidă, primitivă și androgină datorită părului de 
culoare exotică și a bronzului. Continua să-i inspire lui 
David un fel de repulsie pe care nu și-o putea explica... 
Ceea ce la Șoricel era un gest de inteligenţă caritabilă, era 
umbrit la ea de o neputincioasă perversitate. Deși se 
abținea de la remarce licenţioase, dădea impresia că o 
provoacă şi o amuză implicaţiile sexuale ale 
comportamentului lor. Acesta putea fi pentru ceilalţi un 
mod „civilizat” de a se comporta, dar pentru ea era 
altceva, nu o inhibiție morală, bineînţeles, dar o atitudine 
care lăsa de înţeles că David căpăta ceva pentru nimic, 
ceea ce se potrivea și cu senzaţia lui că va trebui să-i 
câștige sentimentele. Ea continua să nu-i suporte prezenţa. 
David se întreba ce putea să afle despre ea în afară de 


faptul că știa să dărâme false monumente, că manifesta un 
narcisism de suprafaţă, că avea un stil de viaţă care 
evident camufla un eșec. Era un soi de parazit pe seama 
echilibrului și a cinstei celeilalte, singura ei virtute 
evidentă fiind faptul de a fi tolerată. 

Repulsia lui era probabil provocată și de contrastul fizic. 
Șoricel, deși mai zveltă, avea o siluetă mai feminină, cu 
picioare lungi, sânii mici, tari, atrăgători. Era așezată 
lângă David, sprijinită într-un braţ, cu picioarele îndoite 
într-o parte. li privi trupul când fata se răsuci ca să 
servească ceva, când nimeni nu-i putea urmări privirea. 
Discuţia era banală, dar umbra infidelităţii se insinuă din 
nou - nu direct, că dacă nu ar fi fost însurat, dacă Beth... 
adică, dacă Beth nu ar greși uneori, dând dovadă de 
neînțelegere, câteodată chiar brutală, de un simţ practic 
exagerat, de care această fată atât de inteligentă, stăpână 
detașată și onestă a oricăror situaţii, nu s-ar prevala, 
ascunzându-l cu abilitate (vedea în această fată ceea ce el 
căuta în propria sa pictură, detașare și în același timp 
simplitate obișnuită). Nu că nu ar fi dorit-o pe Beth, ideea 
unei întâlniri cu ea în Franţa, ei singuri, fără copii (în ideea 
că Beth acceptase tacit o a treia maternitate, pentru fiul pe 


care amândoi îl doreau) ... dar simţea o tentaţie. Ar fi 
putut, dacă fiecare n-ar fi fost ceea ce era, dacă i s-ar fi 
oferit - adică, exista o imposibilitate normală și o 


probabilitate foarte îndepărtată. 

Soarele strălucea pe pielea bronzată a lui Şoricel, pete 
luminoase alternate cu zone mai întunecate, mai dulci în 
umbră. Sfârcurile. Linia subraţului. O cicatrice vindecată 
pe un deget de la picior. Felul în care-și lăsa părul blond să 
se usuce, în șuviţe, la întâmplare, delicateţea stil 
Quattrocento, fustele lungi pe care le purta erau 
înșelătoare, în contrast cu palma de păr dintre coapse, 
dovadă a animalicului. Stătea pe o rână, cu faţa spre lac și 
curăța un măr, oferi un sfert bătrânului, alt sfert lui David, 


gest inocent dar tulburător. 

Henry trebuia să-și facă siesta. Zurli se ridică și potrivi 
fotoliul pliant. Apoi îngenunche și îi șopti ceva la ureche. 
El întinse o mână, o cuprinse de talie; își plimbă mâna 
încet în sus pe braţul ei, apoi o trase către el; ea se aplecă 
și îi atinse buzele cu gura. El îi lovi ușor fundul cu palmele 
și își încrucișa mâinile pe burtă, în timp ce ea îi acoperi 
ochii cu o batistă roșie. Rămăseseră descoperite gura 
frumoasă și vârful roșu al nasului. Fata se ridică, îl privi o 
clipă, apoi se strâmbă la ceilalţi doi. 

Șoricel zâmbi spre David și spuse încet: 

— Pe loc repaus. Hai mai departe să nu-l deranjăm. 

Se ridicară. Fetele își luară prosoapele, iar Zurli. Scotoci 
într-un coș, după carte. Se întoarseră spre promontoriu, la 
vreo zece metri, de unde nu puteau fi auziţi, întinseră pe 
jos prosoapele, fetele se așezară pe burtă cu picioarele 
spre lac, cu bărbia sprijinită în mâini. David se așeză la 
vreo doi metri, rezemându-se în cot. Scena îi reaminti 
absurd un tablou din Anglia elisabetană în care doi puști 
ascultă poveștile unui marinar. De aici vedea titlul cărții - 
Magicianul. Probabil era despre astrologie, nicio mirare că 
o interesează aiurelile. Fata îi zâmbi. 

— Îţi pare rău că ai venit? 

— Nici gând! 

— Diana mi-a spus tot. Aseară. Îmi pare rău. Eu știam, 
dar m-a depășit. 

— Dacă mi-aş fi dat seama, aș fi cerut voie să 
abandonez, spuse David zâmbind. 

Zurli își duse două degete la buze și depuse sărutul pe 
umărul lui Şoricel. 

— Biata Diana! Întotdeauna o las singură. 

Biata Diana zâmbi privind în pământ. 

— Cât crezi că poţi rezista? 

Zurli îi făcu un semn să răspundă. Fata dădu din cap. 

— Nu mă gândesc la viitor. 


— Ca fost profesor de pictură... 

— Știu. 

Zurli se strâmbă la David și spuse: 

— Cu raţiunea nu ajungi nicăieri. 

— Nu despre asta este vorba, spuse Şoricel. 

— "Ţi-este greu să pleci? 

— Soarta, cred. Ştii. Dacă te aduce aici, te și duce de 
aici. 

— Cum te-a adus aici? 

Fata aruncă o privire conspirativă spre Zurli. 

— Hai, spune-i! 

— Este absurd. Ocolea privirea lui David. 

— Te ascult. 

Fata întinse o mână și smulse câteva fire de iarbă; cu 
sânii ascunși în umbră; ridică din umeri. 

— Vara trecută în august eram aici în Franţa cu un 
prieten, un student la arte, sculptor. El avea un fix cu 
neoliticul și făceam autostopul spre Carnac. Fata ridică 
ochii spre David. Căile megalitice. Din întâmplare, un 
învăţător din Ploermel ne-a luat în mașină de la Rennes, pe 
N 24. L-am spus că suntem englezi, studenţi la arte 
plastice și el ne-a spus de Henry. Noi bineînţeles că-l 
știam, auzisem tot felul de lucruri despre el. Ştiam că 
locuiește în Bretania pe undeva. Fata ridică un picior în 
aer. Curbura spatelui, fesele frumos bronzate. Dădea din 
cap. A fost o chestie aiurea, cum se întâmplă. Am zis: hai 
să-i facem o vizită! Am campat la Paimpont. Am ajuns în 
faţa casei lui Henry pe la ora unsprezece, a doua zi. Ne-am 
prefăcut că nu am văzut pancarta de la poartă. Ne 
aşteptam să ne trântească ușa în nas, ceea ce aproape s-a 
întâmplat. Ne-am repezit ca nebunii. Ce mult îl admiram! 
Toate generaţiile au ce învăţa de la el. Și altele. Omul s-a 
prins. Noi eram de un tupeu absolut. Toată scena s-a 
petrecut la intrare. Am intrat, ne-a plimbat puţin prin casă 
- obiectele din camera mare de jos. Ne tineam să nu 


râdem. Vorbea ca un babalâc. Fata își întinsese mâinile în 
iarbă și le privea. Apoi în atelier, i-am văzut pictura. Poate 
ai avut ieri aceeași senzaţie. Alei, hap! Ești într-o altă 
lume. Își ţinu din nou obrazul în mâini și privi la copacii 
care se aflau în spatele lor. După ce ţi-ai petrecut trei ani 
învățând ce ai de făcut ca să devii pictor și ai ajuns să știi 
chiar mai puţin decât știai la început, îl întâlnești pe 
caraghiosul ăsta bătrân care face exact ce nu trebuie! 
Toate micile tale victorii, tot progresul sunt reduse la justa 
valoare. Apoi adăugă: Nu te supăra! Nu am vrut să spun că 
și tu trebuie să simţi același lucru. Eu așa am simţit. 

— Nu. Știu ce vrei să spui. 

— Tu nu aveai de ce să simţi asta. Ești mai presus de 
micile succese - îi zâmbi fata. 

— Nu sunt sigur, dar nu are importanţă. 

— Cam asta a fost. Nu, când vizita se terminase, Tom 
ieșise să-și aducă aparatul de fotografiat din sacii pe care-i 
lăsaserăm la ușă. Henry mi-a spus că sunt „o puștoaică” 
atrăgătoare și că regretă că nu este mai tânăr, eu am râs și 
i-am spus că aș fi vrut să fiu mai în vârstă. Pe neașteptate, 
m-a prins de mâini și mi-a sărutat mâna. Ca pe vremuri! S- 
a întâmplat așa repede. 

Tom s-a întors, a făcut câteva fotografii. Henry ne-a 
întrebat dacă nu stăm cu el la masă. Am avut senzaţia că o 
făcea din complezenţă și că trebuie să refuzăm. Mare 
prostie! El nu face gesturi amabile de dragul gesturilor. 
Cred că mi-am dat seama de atunci după o sclipire din 
ochii lui. 

Ştiam că Tom vrea să ne vedem de drum. Oricum se 
stricase totul. Înţelegi cum este să refuzi pe cineva 
crezând că nu contează și să-ţi dai seama mai târziu că 
totuși contează. Fata se uită pieziș spre un brad. Cred că i- 
am lăsat impresia că ne jucaserăm, că nu ne interesa 
persoana lui. De fapt, era adevărat, până la un punct. Era 
un nume celebru. Ce prostie să vânezi celebrităţi! Ea se 


opri puţin. Straniu. Chiar atunci, îndepărtându-ne, m-am 
simţit prost. Am vrut să mă întorc. 

Se opri din povestit. Zurli își întinse coatele în lături, 
stătea cu capul pe o parte uitându-se la Șoricel. 

— După două semestre, nouă luni mai târziu, mă aflu la 
Londra, nefericită. Cu Tom o terminasem. Simt că 
facultatea nu mă duce nicăieri. Nu din vina lor. Așa sunt 
eu. Întinse mâna și mai rupse câteva fire de iarbă. Te 
întâlnești cu un om celebru, începi să vezi și opera 
respectivului altfel. O vezi. Nu puteam uita acea zi de 
august. Ce urât ne purtaserăm cu un bătrân singur, lipsit 
de arta vorbirii! Și multe altele, problemele mele de 
pictură. Într-o zi m-am așezat și i-am scris, despre mine și 
despre faptul că regret că nu am rămas atunci la masă, că 
am plecat așa, și dacă are nevoie de vreun ajutor în casă, 
de cineva să-i combine culorile, orice. 

— Şi-a adus aminte de tine? 

— I-am trimis o fotografie din cele făcute de Tom. Henry 
cu mine în picioare. Fata zâmbi ca pentru sine. Era o 
scrisoare care-ţi produce fiori de jenă pe șira spinării în 
momentul în care-i dai drumul în cutia poștală. Eram 
sigură că nu va răspunde. 

— Dar el a răspuns. 

— O telegramă: „O fată frumoasă este oricând bine 
venită. Când?” 

— Dragul de el! Fix la obiect - interveni Zurli. 

Șoricel se strâmbă. 

— Am venit ca o naivă. Sigur că-i cunoșteam trecutul, 
aflasem ce reputaţie are. Eu am crezut că voi fi stăpână pe 
situaţie. Să fiu ca o nepoată sau să plec dacă nu se poate. 
Își ţinea privirea în pământ. Henry are o calitate 
fantastică, un soi de putere magică pe lângă cea a picturii. 
Face să dispară niște lucruri din interiorul tău. Incep să nu 
mai conteze. Ca, de exemplu, faptul că te înveţi să nu-ţi 
mai fie rușine de propriul trup, fiindu-ţi în schimb rușine 


de ideile convenţionale. A explicat odată foarte bine faptul 
că excepţiile nu întăresc regula, ele sunt excepţii ale 
regulii. Fata îi zâmbi lui David. Este greu să explici asta 
oricui. Trebuie să fii ca noi să poţi înţelege. 

— Cum să spun? Suntem mai curând un fel de asistente 
medicale, adăugă Zurli. 

— Tu cum ai ajuns aici, Anne? o întrebă David. 

Șoricel răspunse pentru ea. 

— Începuse să-mi fie greu. Nu aveam cu cine sta de 
vorbă. Împărţisem cu ea un apartament la Leeds. Tineam 
legătura cu ea și știam că nu este mulțumită cu ceea ce 
face. Așa că îndată ce și-a luat diploma de profesoară de 
desen... 

— Am venit pentru o săptămână. Ha! Ha! 

David zâmbi spre obrazul culcat al fetei. 

— Oricum, pare mai interesant decât în învățământ. 

— Şi mai bine plătit. 

— Are de unde. 

— Va trebui să-i dau înapoi. Nu am făcut niciun 
aranjament. Azvârle banii când este vorba de noi. Ne 
umple de bani. Câte o sută, două de lire dintr-o dată. Când 
mergem împreună la Rennes evit să mă uit la ţoale, ca să 
nu cumpere, spuse Şoricel. 

— Este un drăguţ, spuse Zurli, întorcându-se pe spate. 
Sâni mici ca de băiat cu sfârcuri întunecate, un pămătuf de 
păr roșu; fata ridică un genunchi și se scărpină deasupra 
lui, apoi îl lăsă în jos. 

Șoricel continuă: 

— Când lucrezi cu el este foarte straniu. Nu-și pierde 
răbdarea cu niciun tablou, cu niciun desen. Știi, eu uneori 
îmi urăsc câte o lucrare. [i se întâmplă să o distrugi? 
Henry mai dă de-a azvârlita prin atelier, dar cu regret în 
suflet. Pentru el arta are ceva sacrosanct, chiar și când nu 
iese cum vrea. Se comportă așa cum nu se comportă cu 
lumea. Tăcu, apoi, dând din cap, continuă: în atelier nu 


vorbește. De parcă ar fi mut, de parcă vorbele ar strica 
totul. 

Zurli vorbi cu ochii la cerul de deasupra. 

— Dar și cum le folosește, Doamne! Imită vocea 
bătrânului: N 

— Eşti la menstruație, spune, te întreb. Întinse o mână 
în sus, vrând să îndepărteze amintirea. 

Trebuie să compenseze. 

Zurli plescăi afirmativ. 

— Da, știu. Amărâtul! Trebuie să fie groaznic! Se 
rostogoli pe un cot și se adresă lui Șoricel: Curios, Di, nu? 
Încă mai este sexi, în felul lui caraghios, demodat. Se uită 
la David. Ştii, prima dată... ești cu mintea la tipii de vârsta 
ta. Trebuie să fi fost fantastic la tinereţe. Merită să-i auzi 
poveștile. Se strâmbă iar ca un clovn la David. Despre 
vremurile bune. Despre ce vorbea aseară, Diana? 

— Nu fi caraghioasă! Bătea câmpii. 

— Sper c-așa a fost. 

— Important este contactul cu celălalt, nu relaţia 
sexuală. Amintiri. Elementul uman. Asta încerca să ne 
spună aseară. 

David constată că există o diferenţă între cele două fete. 
Una încerca să elimine elementele de sex, cealaltă le 
accepta. Simţea că Zurli profita de prezenţa lui pentru a 
scoate la lumină divergenţele dintre ele, el fiind în acest 
context de partea ei. 

— Îngrijitoarea și bărbatul ei trebuie să știe multe. 

Şoricel privea iarba. 

— Să nu spui altcuiva, dar știi unde a fost Jean-Pierre 
între 1945 și 1960, cu aproximaţie? David făcu semn din 
cap că nu știe. În închisoare. Pentru crimă. 

— Groaznic! 

— Şi-a omorât tatăl. Un conflict de familie pentru 
pământ. Tărani francezi. Mathilde s-a îngrijit de casă când 
Henry s-a întors la Paris în 1946. El cunoștea povestea lui 


Jean-Pierre. Mathilde mi-a povestit asta. Henry nu face 
nimănui rău. El i-a ajutat. 

— Și chiar mai mult. A trăit cu Mathilde, pufni Zurli. 

— Nu știi modelul greoi din nudurile de după război? 
întrebă Șoricel. 

— Doamne, nu mi-am dat seama! 

— Nici ea nu vorbește niciodată de asta. Doar că 
„Monsieur Henry” i-a dat încredere în viaţă. Ca să aștepte, 
zicea ea. Este singura persoană cu care Henry nu se 
enervează. Ieri și-a ieșit din sărite cu Anne, nu știu de ce. 
S-a dus în bucătărie. L-a urmat după cinci minute. Stătea 
acolo. Era la masă cu Mathilde, o asculta citind o scrisoare 
de la sora ei. Semăna cu un preot aflat lângă enoriașul 
preferat. Fata zâmbi spunând mai departe: Cum să nu fii 
geloasă? 

— Pe voi două vă folosește ca modele? 

— Acum îi tremură mâna prea tare. Există câteva 
crochiuri ale Annei. Unul este nostim. Ştii afișul lui 
Lautrec, al lui Yvette Guilbert. O parodie a acelui afiș. 

Zurli își trecu mâna prin ciuf, apoi și-o întinse în sus. 

— Ce repede l-a desenat! Nici treizeci de secunde. Poate 
un minut, nu Diana? Formidabil! Zău! 

Se rostogoli din nou pe burtă, cu bărbia în mâini. 
Unghiile vopsite în roșu puternic. 

Șoricel își îndreptă privirea din nou spre David. 

— A discutat cu tine articolul? 

— Da, a spus că nu cunoaște numele pictorilor la care 
mă refer, în afară de Pisanello. 

— Nu-l crede! Are o memorie extraordinară când este 
vorba de pictură. Am pus deoparte câteva schiţe. Uneori, 
când se referă la vreo pictură, nu știi despre ce este vorba 
și el le desenează. Cum spune Anne. Ca o străfulgerare. O 
memorie aproape perfectă. 

— Asta mă linişteşte. 

— Nu ar fi acceptat să-i faci cartea dacă nu ai fi fost 


foarte aproape de adevăr. 

— Mă gândeam și eu. 

— Ştie ce face mai bine decât ai crede, chiar și atunci 
când este revoltător. L-am luat la Rennes într-o zi înainte 
de venirea Annei ca să vedem Moartea la Veneţia. M-am 
gândit eu că lui Henry, adevăratul, îi va plăcea planul 
vizual. S-a comportat minunat la început, timp de douăzeci 
de minute. Apare băieţelul superb. La a doua apariţie, 
Henry exclamă: „Frumoasă fetiță - a jucat în multe filme”. 

David izbucni în râs. Ochii fetei străluceau veseli, 
râzând. Acum, fără expresia serioasă, își arătă cu adevărat 
vârsta tânără. À 

— Groaznic! Imaginează-ți! Incepe să discute dacă este 
fată sau băiat, cu voce tare - în englezește, bineînțeles. Se 
ia de pederaști și decadență. Lumea din jur strigă la el să 
tacă. El continuă în franceză. Spune că nu știa că la 
Rennes sunt atâția homosexuali. Fata își duce degetele la 
tâmplă în chip de revolver. A urmat o revoltă aproape 
generală. A trebuit să-l trag afară înainte de venirea 
polițiștilor. Pe drum, până acasă, mi-a spus că pentru el 
cinematograful începe și se termină cu Douglas Fairbanks- 
Senior și cu Mary Pickford. Un încuiat. Nu a văzut mai 
mult de zece filme în ultimii douăzeci de ani. Dar se 
pricepe. Ca și cu tine aseară. Cu cât ești mai raţional, cu 
atât nu te ascultă. 

— Joacă teatru! 

— Destul de curios, dar este un stil - nu lipsit de 
onestitate. De fapt, este un fel de a afirma: nu am de gând 
să fiu de vârsta voastră, eu sunt bătrân, sunt ceea ce sunt 
și nu vreau să înţeleg. 

Zurli interveni. 

— Mie-mi place cum vorbește. Tot îmi spune că mă port 
ca o damă de consumaţie. Când îi spun râzând că o damă 
de consumaţie purta corset și chiloței cu danteluţe se 
înfurie. Nu-i așa, Diana? 


— Nu este lipsit de sens. Ştie că ne trebuie ceva de care 
să râdem, sau să detestăm, în fond. 

— Să-l iertati. 

Șoricel își desfăcu braţele. 

Tăcură o bucată de vreme. Soarele de toamnă încălzea 
locul. Un fluture, un amiral roșu, trecu pe lângă ei și se 
opri o clipă dând din aripi deasupra spatelui cambrat al lui 
Șoricel. David știa ce se petrecea: o bruscă nostalgie 
pentru vechea relaţie de la Facultatea de Arte. Nevoia de 
adevăr, de revoltă, de a pune profesorul la încercare 
pentru omenire în general, ca să vezi până unde se poate 
merge, nu atât pentru actul confesiunii, cât pentru a 
profita de acesta. 

Șoricel vorbea uitându-se la iarbă. 

— Sper să nu te șochezi. 

— Îmi place că îl trataţi cu inteligenţă. 

— Uneori ne întrebăm dacă așa este. Adăugă apoi: Dacă 
numele pe care ni le-a dat nu cumva chiar ni se potrivesc. 

— Nu-mi pari o timidă, zâmbi David. 

— Prima dată am întins-o. 

— Ziceai că aici înveţi mai mult. 

— Despre viaţă, dar... 

— Nu despre artă? N 

— Încerc să o iau de la început. Încă nu știu. 

— Un șoricel n-ar spune așa ceva. 

— Cui ce-i pasă? Mai bine mă iau la hartă cu bătrânul 
decât să mă lupt cu patruzeci de ţânci enervanțţi, spuse 
Zurli. 

Șoricel zâmbi și cealaltă îi dădu un brânci cu umărul. 

— Tu n-ai probleme. Se uită la David. Am fost un 
dezastru în studenţie, zău! Mă apucasem de droguri. Nu 
din cele slabe. Mă culcam cu oricine. Diana știe, m-am 
încurcat cu tot felul de tâmpiţi. O împinse pe Diana cu 
piciorul. Ţi-aduci aminte? Șoricel confirmă din cap. Zurli se 
uita pe lângă David spre bătrânul care dormea. Cel puţin 


cu el nu te gândești că te călărește și trece la alta. Cel 
puţin este recunoscător. Nu o să uit cum odată un tip - 
tocmai mă... iaca mare brânză. Ştii ce a zis? David făcu un 
semn că nu. A zis: Ce dracu' ești așa slăbănoagă? Fata se 
lovi peste frunte. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, Doamne câte 
am înghiţit! Bietul Henry are lacrimi în ochi când reușește. 
Fata lăsă privirea în pământ dându-și seama că spusese 
prea mult, apoi râse către David. O să faci bani la News of 
the World. 

— Cred că drepturile îţi aparţin. 

Fata îi aruncă o privire scurtă,  întrebătoare, 
pătrunzătoare. Ochii bruni erau ceea ce obrazul micuţ al 
fetei avea mai frumos, dacă-i cunoșteai mai bine erau 
direcţi și blânzi. David își dădu seama că după patruzeci de 
minute de când luaseră masa împreună începuse să o 
cunoască. Limbajul liber ascundea afecţiune și onestitate, 
altfel decât a lui Şoricel, produsă de o burghezie 
emancipată bazată pe inteligenţă și talent, experienţa ei 
era mai muncitorească, ajunsese la ea aflând pe propria 
piele toate porcăriile. Prietenia, relaţia dintre cele două 
deveni clară, ţinea de identitate și complementaritate. 

Poate din cauza goliciunii fetelor, a soarelui, a apei, a 
vocilor șoptite, a locului pierdut în tăcere, se simţea atras 
în țesătura vieților necunoscute ale acestor trei persoane 
ca și cum le-ar fi cunoscut de mai mult sau ca și cum 
vieţile celor pe care îi cunoștea demult s-ar fi estompat în 
ultimele douăzeci și patru de ore. Acum însemna o 
certitudine, ieri și mâine erau mit. Avea senzaţia unui 
privilegiu, metafizic în definitiv, de a se fi născut într-un 
mediu și o perioadă care permiteau schimbări rapide - și 
chiar, mai banal, a faptului că și profesiunea.» oferă astfel 
de experienţe. Dacă l-ar fi văzut prietenii în acest moment! 
Și se gândi la Beth. 

Își mută privirea de la Zurli, care și ea, la rândul ei, îl 
privea; urmă o pauză. Șoricel se uită spre apă, nu ca din 


întâmplare, dând mai mult de înţeles faptul că se ajunsese 
prea departe cu intimităţile, apoi îi spuse prietenei ei: 

— Mă duc să mai înot. 

— Bine. 

Șoricel se ridică în capul oaselor cu spatele la David. 
Zurli îi zâmbi. 

— Hai cu noi! 

Prevăzuse asta și știa ce avea de făcut. 

Se uită spre locul unde dormea bătrânul. 

— Dacă nu risc să provoc cine știe ce. 

Ea ridică din sprâncene ca unul din fraţii Marx - cu o 
strâmbătură. 

— Doar pe noi. 

Șoricel întinse o mână și îi dădu una peste fund, apoi se 
ridică în picioare și porni spre apă. Tăcură. Zurli stătea 
întinsă mai departe cu ochii la iarbă. Spuse cu vocea 
scăzută: 

— Se irosește, nu-i așa? 

— Am impresia că ea știe ce face. 

— Glumești! Fata zâmbi sceptică. 

Se uita la Șoricel cum înainta în apă. Diana, cu silueta ei 
fragilă, cu forme rotunde, călcă pe ceva, se dezechilibră 
apoi merse mai departe în apă. 

— Vrei să pleci? 

— Eu sunt aici pentru ea. Se uită în jos. Dintre noi trei, 
ea este altfel. Bătrânul Henry și cu mine trăim de pe o zi 
pe alta. Înţelegi, nu? Noi nu putem fi inocenți nici dacă ne 
dăm silinţa. Diana este exact invers. 

Fata din apă plonjase și se îndepărta înot. 

— Şi ea nu-și dă seama? 

— Nu cred. Ea este o proastă. Așa cum numai fetele 
deștepte pot fi proaste. Este adevărat, ea vede prin 
bătrânul Henry. Persoana prin care nu poate vedea este ea 
însăși. 

Zurli evita ochii lui David parcă din timiditate. Dacă am 


reuși să o facem să vorbească! Poate diseară. Îl ducem pe 
Henry devreme la culcare. Ea are nevoie de cineva din 
afară. 

— Da, sigur... voi încerca. 

— O.K. Ea tăcu, apoi se împinse înainte și se așeză în 
genunchi, sprijinindu-se în tălpi. Zâmbi. Te place. Are o 
impresie grozavă despre pictura ta. leri după-amiază a 
făcut pe nebuna. 

— Mi-a spus. 

Îl măsură o clipă, apoi se ridică. Cu un gest de Venus 
pudică își acoperi cu o mână coapsele, cu cealaltă sânii. 

— Nu ne uităm. 

Se duse în apă, David se ridică și-și scoase hainele. 
Ajunse în dreptul lui Zurli când apa îi era la talie. Îi zâmbi 
scurt, apoi ţâșni înainte chicotind. În clipa următoare se 
lăsă și el în apă înotând spre fata care se vedea mai 
departe. 


Cinci ore mai târziu, același cap stătea în faţa lui la 
masă; începea să-i fie tot mai greu să nu se gândească 
decât la ea. Înainte de cină ea apăruse foarte puţin, fusese 
ocupată la bucătărie cu Zurli. Acum se schimbase într-o. 
Bluză neagră și o altă fustă lungă în dungi maron și 
portocaliu-închis, culori ale nopţii și ale toamnei. Se 
pieptănase cu părul ridicat, reușind să arate elegantă în 
stil clasic, dar părând naturală. Parcă ar fi vrut să dea gata 
pe cineva; reușise, pe el. Cu cât o cunoștea mai bine, cu 
atât nu-și putea lua ochii de la ea, cu atât îl atrăgeau 
temperamentul, gustul, sentimentele ei, femeia obiect. Era 
conștient de asta, dar se ascundea, nu numai de ea, dar, în 
parte, și de sine. Analiza motivele care-l atrăseseră pe 
neașteptate spre ea - de ce, se întreba, aceste calităţi 
fizice și psihice, rezerva și sociabilitatea, eul controlat 
(începuse să creadă ceea ce îi spusese Zurli), firea 
ezitantă, se potriveau atât de bine cu ceva din eul său 


intim? Este straniu cum aceste lucruri care vin ca din cer 
existau de fapt în propriul eu înainte de a le vedea la 
orizont. Se simţea vrăjit, posedat, punând aceasta pe 
seama faptului că Beth nu era cu el. Ei doi erau atât de 
apropiaţi, încât uitase cum era să fii bărbat liber. Poate că 
simţea nevoia să se elibereze de sentimentele acumulate în 
cursul acelei zile. În retrospectivă, fusese o zi minunată, 
ţesută dens și totuși simplă - plină de noi experienţe, în 
același timp primitivă, atavică, atemporală. Și, mai cu 
seamă, simţea că fusese acceptat ca unul de-ai casei. 

Faptul că înotase cu fetele îi adusese în ochii lor 
acreditarea; înțelese mai târziu că fusese nevoie de 
aceasta pentru a-i dovedi lui Zurli că este un băiat de 
viaţă, și lui Șoricel că îi accepta opţiunea ca rezonabilă. O 
ajunsese din urmă la aproape o sută de metri de mal. 
Inotând la mică distanţă unul de celălalt, vorbiseră despre 
lac, temperatură, cât erau de plăcute. O văzu pe Zurli 
întorcându-se pe mal. Breasley părea că doarme în 
continuare sub brad. Ei înotaseră fără grabă spre silueta 
slăbuţă care se ștergea cu prosopul pe mal. David ieși din 
apă cu Șoricel și luă din mâna celeilalte prosopul încă 
umed. Soare, copaci, senzaţia că era privit, fiind jenat nu 
din cauza fetelor, ci doar pentru că avea pielea albă în 
comparaţie cu ele. 

Nu se îmbrăcase imediat, se așezase lângă grămada de 
haine, uscându-se la soare. Fetele stăteau pe spate, cu 
capul spre el și picioarele spre apă. Câtă liniște pe lac, ce 
izolare stenică; sau nu tocmai, către linia de orizont se 
mișca ceva, un pescar, o undiță aruncată, o pată albastră 
de îmbrăcăminte de ţară. David tăcea simțindu-se cuprins 
de o lascivitate mintală, aproape abstractă, un val sinuos al 
visului primar al bărbatului tânjind după promiscuitatea 
permisă, poligamia, două trupuri în mângâieri de harem. 
Remarca răutăcios insinuantă a bătrânului despre ce le-ar 
trebui fetelor îi provocase o stare de vis diurn, o pauză 


într-o existență responsabilă, o alunecare în percepţia a 
ceea ce ești, a ceea ce înăbuși. Cu nici douăsprezece ore în 
urmă aproape că le respinsese, le condamnase la 
indiferență și acum ceea ce păruse o simplă ipoteză la 
vremea prânzului luase amploare, căpătase contur, 
devenise mult mai ușor de imaginat. Era ca atunci când 
zilele sau chiar săptămâni necesare pentru a realiza o 
pictură se condensează în câteva ore. Şi știa de ce. Se afla 
sub presiunea timpului scurt pe care-l avea la dispoziţie 
înainte de lungul drum spre Paris; mâine cam la ora asta 
va fi acolo. Poate bătrânul avusese o adevărată sclipire 
genială înțelegând nevoia de a scăpa de oraș drept o 
atracţie spre locuri îndepărtate unde vechile surse de 
verde celtic erau în continuare viabile. Ce fericit trebuie să 
fi fost bătrânul, care era încă permeabil la toate senzațiile 
și profund amoral, să-și cumpere această comodă 
singurătate și grijă afectuoasă cu propria celebritate! 
David aruncă o privire în spate. Bătrânul continua să 
doarmă; parcă era mort. Fetele întinse pe iarbă știau că 
privirea lui David alunecă de-a lungul trupurilor lor. 
Menajându-i pudoarea - dacă i-ar fi vorbit s-ar fi întors cu 
fața spre el - avantajul era de partea fetelor. Căpătase 
conștiința unei brutalități complet străine lui, nevoia 
bărbatului de a viola. Îl răscolea profund această lipsă de 
apărare, tandră și provocatoare totodată. 

David se ridicase în picioare și se îmbrăca. Avea să-i 
spună lui Beth, căci până la urmă întotdeauna îi spunea 
totul; îi va spune după ce vor fi făcut dragoste. 

Și apoi întoarcerea agale prin pădure, oare ce le 
apucase pe fete să o ia pe alt drum, să-i arate într-un 
luminiș neîngrijit o fermă în ruină, plină de pitoresc? 
Vroiau să culeagă mure, să le amestece în plăcinta cu 
mere, după o reţetă veche englezească. Bătrânul pretindea 
că nu are nevoie de „porcăriile” alea, dar participa 
bombănind și trăgând cu bastonul crăcile în jos. Vreun 


sfert de oră au cules mure ca niște copii. Un alt moment de 
anticipare a nostalgiei pentru David - nu va mai fi acolo să 
se bucure de plăcintă; eroare, asta le reţinuse pe 
amândouă în bucătărie. Șoricel făcuse coca. Anne 
pregătise fructele. Special pentru el, i-au spus, parcă 
pentru a atenua o nedreptate, starea de inferioritate în 
care-l puseseră. David era impresionat. 

După ce au cules mure, restul drumului până acasă el 
merse alături de Şoricel, în faţa celeilalte fete și a 
bătrânului. Brusc, ea devenise timidă, ca și cum ar fi știut 
că Zurli spusese ceva - fata ar fi vrut să vorbească, dar era 
în același timp în gardă să nu dezvăluie prea mult. Vorbiră 
despre Colegiul Regal, de ce îl abandonase, în termeni 
generali, neutri. Se pare că simţise un fel de claustrofobie 
printre atâtea talente de elită strânse într-un spaţiu atât de 
restrâns, devenise prea conștientă de sine, prea conștientă 
de ceea ce ceilalţi făceau - fusese greșeala ei. Fata de 
lângă el ascundea, simţea el, o alta, plină de tensiuni 
interioare, furibund-autocritică, perfecţionistă, așa cum o 
arăta și lucrarea ei din atelierul pictorului. Avea grijă să nu 
insiste prea mult asupra viitorului ei în artă și nici nu 
dorea să-l plictisească cu asta. Discutară mai departe 
despre învățământul artistic. Constată că singură, fără 
Zurli pe rol de catalizator, era mai greu de înmuiat. Se 
oprise chiar la un moment dat pentru a-i aștepta pe ceilalţi 
să-i ajungă din urmă. Nu pentru a-i menaja lui Henry 
gelozia. Într-un fel conversaţia fusese un eșec, ceea ce nu 
o făcea mai puţin atrăgătoare. 

Poate că nimic nu rezuma starea lui de spirit mai bine 
decât problema telegramei convenite cu Beth. Ce rost avea 
să se prefacă? Spera din tot sufletul nu ca Sandy să fie mai 
Tău, ci ca Beth să nu fi vrut să plece. Discutaseră că s-ar 
putea să mai amâne o zi sau două. Atât își dorea, încă o zi. 
Dorinţa nu i s-a îndeplinit: nu venise nicio telegramă. 

În schimb a avut un ultim tête-à-tête foarte folositor cu 


Breasley. În stilul care-l caracteriza, pictorul a dat 
răspunsuri la toate întrebările cu privire la biografia sa. 
David înţelese că nu încearcă să ascundă adevărul; din 
contră, era onest, convingător. 

La întrebarea lui David despre cum explica atitudinea sa 
pacifistă din 1916 în raport cu faptul că în timpul 
Războiului Civil din Spania făcuse parte din Brigada 
Internaţională ca sanitar, răspunse: 

— Frica, băiete, la propriu. Am avut o întreagă colecţie... 
Nu m-am implicat, a fost un fel de joc. Russell, el m-a 
convertit când a ţinut o conferinţă publică. Este unic. Nu 
am mai întâlnit asemenea inimă, asemenea minte. 

Erau la masa de lângă fereastra din dormitor când David 
ceru să vadă mai bine tabloul lui Braque și află despre un 
alt Braque pe care Breasley îl avusese, dar pe care a 
trebuit să-l vândă pentru a plăti  Costminais și 
transformarea acestuia. Bătrânul îi zâmbi. 

— Trec anii, te tot gândești, știi cum este. Dacă totul jiu 
a fost doar o chestiune de lașitate. Trebuie să afli în cele 
din urmă. S-o scoţi din sistemul tău. Inţelegi? 

— Îmi închipui. 

Bătrânul se uita pe fereastră; soarele apunea printre 
copaci. 

— Muream de frică. Tot timpul. Era groaznic. Trebuia să 
desenez. Numai așa am scăpat. Zâmbi. Nu de moarte. Te 
rugai să vină. Dar durerea o aud și acum. O retrăiesc. 
Doream să o fixez, să o omor. Nu o puteam desena. 

— Nu în raport cu intenţia personală, dar pentru noi 
ceilalţi, aţi reușit. 

Bătrânul scutură din cap. 

— Sare pe coadă. Aiurea! 

David îl dusese în zonele mai puţin vulnerabile ale vieţii 
sale și riscă spre sfârșit să-i dea bătrânului propria replică. 
Cum se face că nu-și amintește de comparațţiile din 
articolul lui David, când fetele îi lăudau extraordinara 


memorie artistică? Breasley îi aruncă o privire ironică și se 
trase de nas. 

— l-auzi, curviștinele m-au dat de gol, i-auzi! 

— Le-am răsucit mâinile când dormeațţi. 

Bătrânul privea în jos și mângâia marginea mesei. 

— În viaţa mea nu am uitat niciun tablou. Se uita afară 
în grădină. Nume, da. Ce este un nume? O mâzgăleală într- 
un colț. Asta este tot. Ridică un deget criptic spre Braque 
și îi făcu cu ochiul. Imaginea supraviețuiește, numai ea 
contează. 

— Deci nu va trebui să mă exclud din bibliografie? 

— Spânzuratul. Nu cel din Verona. Cred că Foxe. Acum 
nu-mi amintesc. 

Se referea la un detaliu din fundalul unui Pisanello, 
Sfântul Gheorghe și Prinţesa și ecoul acestuia într-unul din 
cele mai întunecate tablouri din seria de la Co&tminais, 
fără titlu, căruia i s-ar fi potrivit acela de Dezolare - era o 
pădure plină de spânzurați și de oameni care păreau că-și 
doresc să fie spânzurați. 

— Foxe îmi scapă. 

— Cartea Martirilor. Gravuri în lemn. Aveam o copie 
veche acasă. Mă înspăimânta. Când eram de șase, șapte 
ani. Mai mult decât realitatea - decât Spania. David riscă 
încă un pas. 

— De ce ezitaţi să vă recunoașteţi sursele? 

Întrebarea îi făcu plăcere bătrânului. Ca și cum David ar 
fi căzut în capcană. 

— Dragul meu, toată viaţa am pictat ca să pictez. Pentru 
ca să nu ofer unor puţoi deștepţi ca tine ocazia să se dea 
mari. Când te caci, întrebi de ce te caci? Cum? Nu, altfel 
mori, că ţi se înfundă curu’. Ce-mi pasă de unde-mi vin 
ideile? Niciodată nu m-am întrebat. li dai drumul. Asta-i 
tot. Nu-ţi pot spune nici cum îmi vin, nici pe jumătate ce 
înseamnă. Nu vreau să știu. Era cu ochii la Braque. 
Bătrânul Georges avea o vorbă Trop de racine. Nu? Prea 


multă origine. Trecutul. În locul florii - Prezentul. Tabloul 
de pe perete. Faut couper la racine. Trebuie tăiată 
rădăcina. Așa spunea pictorul. 

— Pictorii nu trebuie să fie intelectuali? 

Bătrânul zâmbi. 

— Dragii de ei! Nu am cunoscut niciun pictor mare care 
să nu fie intelectual. Mare ticălos! Infernal individ! Are 
niște colţi! Mai bine să te încrezi într-un rechin. 

— Dar era destul de articulat când venea vorba despre 
opera lui. 

Bătrânul pufăia în violent dezacord. 

— Apă de ploaie, dragul meu. Fumisterie. De la un capăt 
la celălalt. Apoi adaugă - un tip foarte rapid. Toată viaţa a 
produs mai mult decât trebuia. A trebuit să ducă lumea de 
nas. 

— Guernica? 

— Bună de monument funerar. Hai, dacă toţi cei care nu 
au dat doi bani pe ce s-a întâmplat ar face paradă de 
frumoasele lor sentimente. 

O clipă de amărăciune - o luminiță roșie, un punct 
sensibil. David își dădu seama că ajunseseră iar la 
subiectul relaţiei dintre arta abstractă, realism și propriul 
record al bătrânului în Spania. Așa se explica ranchiuna lui 
împotriva lui Picasso. Breasley fu cel care bătu în 
retragere. 

— Si jeunesse savait... o știi? 

— Sigur. 

— Asta-i tot. Pictează! Ascultă-mi sfatul. Lasă-i pe 
amărâţii care nu sunt în stare să picteze să facă pe 
deștepțţii. 

David zâmbi și își îndreptă privirea în jos. Puțin după 
aceasta se ridică să plece, dar bătrânul îl opri înainte de a 
se mișca. 

— Îmi pare bine că te-ai înţeles cu fetele, David. Vroiam 
să-ţi spun. Se mai bucură și ele de o pauză. 


— Amândouă sunt tare drăguţe. 

— Par fericite, nu? 

— Nu s-au plâns de nimic. 

— Nu le dau cine știe ce. Bani de buzunar, nu prea 
mulţi. Dorea să fie aprobat. Nu mă pricep niciodată să 
plătesc. 

— Nu cred că de asta au venit. 

— Poate ar trebui să le plătesc la date fixe. Nu ar fi mai 
bine? 

— De ce nu o întrebaţi pe Șoricel? 

Bătrânul era cu ochii afară pe fereastră. 

— Este foarte sensibilă când e vorba de bani. 

— Să încerc eu să aflu de la ele? 

Breasley ridică o mână ca pentru a-l opri. 

— Nu dragă, nu. Vroiam un sfat. Ca de la bărbat la 
bărbat. Apoi brusc ridică privirea spre David: Ştii de ce-i 
zic Șoricel? 

— M-am întrebat și eu. 

— Nu-i vorba de animal. 

Bătrânul ezită, apoi luă o foaie de hârtie pentru 
corespondenţă dintr-un sertar de lângă el. În picioare, în 
dreptul umărului lui, David îl urmărea - parcă ar fi avut în 
față un document oficial; dar tot ce a făcut a fost să scrie 
cu litere de tipar, în creion, întâi un M, apoi, lăsând un 
spaţiu liber, un U, un S și un E. În spaţiul dintre MșiU, 
mâna plină de zbârcituri desenă, din cinci sau șase 
trăsături rapide, o vulvă în formă de O. Apoi Breasley 
aruncă o privire uscată în sus către David. Clipi cu 
subînţeles, vârful limbii i se mișcă afară din gură ca al unei 
șopârle. Chiar înainte ca David să priceapă, foaia era ruptă 
în bucățele. 

— Nu trebuie să-i spui ei. 

— Bineînţeles. 

— Ştii, mi-e frică să n-o pierd. Încerc să nu se vadă. 

— Cred că ea înţelege. 


Bătrânul dădu din cap și ridică din umeri, ca și cum ar fi 
știut că vârsta și destinul vor avea câștig de cauză, iar el 
nu va mai avea nimic de adăugat. 

Mai târziu, în cursul acelei după-amiezi, așezat în cada 
din baie, David medita asupra acestei legături care rezista 
în virtutea distanţei, a unui număr de neînţelegeri și 
reticenţe acoperite de o francheţe de suprafaţă. Dacă ar fi 
fost o combinație modernă, un menage â trois între indivizi 
tineri, frumoși, neinhibaţi, probabil că ar fi eșuat. Ar fi 
intervenit gelozii, preferințe, nepotriviri. Erau într-o lume 
atât de închisă în sine, izolată, departe de forfota zilnică, 
reală a vieţii lui David, Blackheath și traficul la ore de vârf, 
petrecerile, prietenii, expoziţiile, copiii, cumpărăturile 
sâmbăta, părinţii... Londra, efortul de a câștiga bani și apoi 
de a-i cheltui! Doamne, cât își dorea așa ceva... 
bineînţeles, adaptat! Vor trebui, Beth și cu el, să încerce, 
poate în Ţara Galilor, sau în Cornwall, oricum nu la St. 
Ives, loc plin de cabotini și cu numai câţiva oameni serioși. 

Amărâţii care nu sunt în stare! Da. 

În final David își va aminti de Breasley în asociaţie cu 
atributul sălbatic, în sensul definit de științele naturii. 
Sălbăticia de suprafaţă în limbaj și comportament era 
înșelătoare ca și demonstrațiile agresive ale unor animale, 
motivul de fapt fiind acela de a câștiga liniște și spaţiu, 
teritoriu, nicicum demonstraţia gratuită de _ virilitate. 
Bătrânul etala tot felul de măști grotești pentru ca eul său 
adevărat să se bucure de libertate. In realitate, el nu trăia 
în manoir, ci în pădurea din jur. Probabil că toată viaţa 
căutase un loc unde să poată ascunde o timiditate 
profundă, ezitări; și-a impus să se comporte exact invers. 
Aceasta l-a gonit din Anglia la început, dar odată aflat în 
Franţa, a trebuit să-și pună masca de englez. 
Impresionant, când te gândeai bine, cum își păstrase 
personalitatea britanică în tot cursul acestui lung exil, cum 
reușise să se ascundă de această cultură franceză care 


amenința să-l cuprindă. David menţionase în prima 
versiune a studiului său introductiv specificul englezesc al 
seriei realizate la Coetminais, dar acum avea de gând să 
amplifice și să adâncească acest aspect, care i se părea 
esenţial, cheia problemei: bătrânul haiduc ascuns după 
paravanul  orbitor al comportamentului scandalos, 
cosmopolit; era inconfundabil englez în măsura în care și 
era Robin Hood. 


Atunci, la cină predominase o atmosferă distantă. Henry 
își bău paharul de whisky înainte, dar în timpul mesei nu 
bău decât două pahare de vin, și acela îndoit cu apă. Părea 
obosit, retras, având un fel de mahmureală amânată. I se 
vedea vârsta și David își dădu seama de contrastul 
accentuat dintre tinereţea fetelor și a sa pusă în celălalt 
taler. Zurli avea chef de vorbă și îi povestea, în stilul ei 
argotic, eliptic, infernul din perioada cursurilor de 
pedagogie. Bătrânul urmărea uimit explozia de vioiciune a 
fetei... parcă venea din adâncul fiinţei lui. Înţelegea numai 
pe jumătate ce auzea: microfilme, forme sistemice în artă, 
psihoterapie, pentru el acestea veneau de pe altă planetă. 

David se gândea că acestui artist care continua lupta 
titanică a artei începutului de secol douăzeci îi era greu să 
înţeleagă cum teorii entuziaste și practici revoluţionare 
puteau fi reduse la tehnici de educaţie generală așezate ca 
materie între limba engleză și matematică - Les 
Demoiselles d'Avignon și mii de cutii de vopsea pentru 
afișe. 

Bătrânul rămase tăcut în timpul cafelei. Şoricel îi spuse 
să meargă la culcare. 

— Nici gând! Am chef să vă ascult pe voi ăștia tineri. 

— Nu te mai preface! Ești obosit, spuse fata blând. 

Mai bombăni puţin, aşteptă ca David să-i ia apărarea - 
fără succes însă. In cele din urmă Șoricel îl duse sus. Cum 
au dispărut, Zurli se mută în capul mesei în locul 


bătrânului. Îi mai turnă cafea lui David. În seara asta purta 
o rochie mai puţin aiurită - o rochie neagră imprimată cu 
floricele roz și verzi, gen Kate Greenaway. Simplitatea 
rustică a rochiei îi venea mai bine, era potrivită cu 
imaginea pe care David începuse să și-o formeze despre 
ea. 

— Când se întoarce Di trebuie să mergem sus ca să-i 
vezi lucrările. 

— Cu plăcere. 

— Este o caraghioasă, o timidă. 

— Ce face prietenul ei? întrebă David, mestecând cu 
linguriţa în cafea. 

— Tom? Ridică din umeri. Ca de obicei. Nu i-a picat 
deloc bine atunci. Când ea a fost acceptată la facultate, el 
era cel care se credea c-o să intre. 

— Se întâmplă. 

— Este tipul care le știe pe toate - cu școală particulară 
și câte altele. Eu nu-l înghițeam. Era, al dracului, atât de 
sigur pe sine! Numai Di nu-și dădea seama. 

— A afectat-o? 

Dădu din cap afirmativ. 

— Ce-ţi spuneam eu? Este o naivă - în anumite privinţe. 
Urmă o pauză, lăsă linguriţa cu care. Se jucase și îndreptă 
spre el cea mai sinceră privire. 

— Pot să-ți spun un secret, David? 

— Bineînţeles, răspunse el zâmbind. 

— Încercam să-ți spun după-amiază. Aruncă o privire 
spre capătul camerei spre scări, apoi spre el și cu voce mai 
scăzută adăugă: Vrea să se însoare cu ea. 

— Doamne...! 

— E nasol, cu... 

— Doar nu vrei să spui că... 

Scutură din cap. 

— Nu o cunoști. Din multe puncte de vedere este mai 
deşteaptă decât mine, dar zău că ia niște hotărâri nasoale. 


Fata zâmbi fără veselie. Două tipe bine ca noi! Trebuie că 
ne-am ieșit din minţile noastre de găină. Apoi adăugă: Ne-a 
trecut și cheful de râs. Ba da, cu tine azi, dar e prima dată 
după nu știu cât timp... 

— Ea a refuzat? 

— Așa pretinde. Dar tot aici se află, nu? Parcă a făcut o 
fixaţie paternă. Poţi să știi? Se uită în ochii lui și continuă: 
Este o fată nemaipomenită, David! Zău, n-ai idee! Ai mei, 
mama și tata, sunt Martori ai lui Jehova. Le lipsește o 
doagă. Vai, ce am păţit acasă! De fapt, acolo nu se poate 
numi acasă. Fără Di nu știu ce mă făceam. Anul ăsta, cel 
puţin, am avut cui să-i scriu. Faţa continuă să vorbească 
înainte ca el să o întrerupă. Este atât de imprevizibilă! Roti 
braţul pentru a arăta ceea ce-i înconjura. Asta-i unul din 
motivele pentru care a refuzat. E nebună! Să-ţi mănânci 
viața fără să obţii nimic. 

— Aici nu o să întâlnească niciun bărbat tânăr. 

— Asta spun și eu. Se întinse pe un cot, pe masă, cu 
ochii la David. Continuau să vorbească încet. Dar și când 
apare vreunul, nu se uită la el. Să-ţi spun, săptămâna 
trecută am fost la Rennes după cumpărături. Doi francezi 
s-au luat de noi. Intr-o cafenea. Studenţi, glume, chestii - 
destul de nostim. Erau drăguţi. Am mai vorbit. Di le-a spus 
că suntem în vacanţă la un prieten de familie. Anne se 
strâmbă. Băieţii zic că vin într-o zi să ne vadă. Fata își 
trecu degetele prin păr. Fantastic! N-o să crezi. Di se 
transformă în jandarm ori mai știu eu ce și îi pune la 
punct. Şi mergem direct acasă și zdup în pat, că bietul 
Henry a fost singur și are nevoie să fie mângâiat. Apoi 
adăugă: Vorbesc serios. Ştii, nu este vorba de dragoste 
fizică, el abia dacă mai poate. Ştii, David, în ce mă 
privește, am asistat la scene mai tari, dar Di, ea l-a 
cunoscut pe tipul din Leeds. Zău! Eu nu-i sunt de folos. Ea 
crede că viaţa este ori așa cum o duce cu Henry ori cum 
trăiam eu înainte. Ea nu știe despre ce este vorba. Cum 


poate să fie. 

— Dar tu ai... 

Dar David nu avea să afle dacă ea nu se gândise cumva 
să plece singură. O ușă se auzi închizându-se cu grijă sus. 
Zurli se lăsă frumos în scaun, iar David se întoarse ca să 
vadă subiectul discuţiei lor coborând scările pe întuneric. 
Ea făcu un semn cu mâna în direcţia cercului de lumină 
unde stăteau ei, și veni în cameră; zveltă, calmă, 
echilibrată, contrazicând ceea ce se vorbise înainte. Se 
așeză în faţa lui David cu un aer de ușurare. 

— Azi a fost cuminte. 

— Cum ai prevăzut. 

Fata ridică degetele încrucișate. 

— Şi despre ce discutăm noi? 

— Despre tine. David adăugă apoi: Dacă o să-mi arăţi ce 
lucrezi. 

Ea lăsă privirea în jos. 

— Nu este mare lucru de văzut. 

— Atâta cât este. 

— Mai mult desene. Nu am prea pictat. Zurli se ridică. 

— Lasă că-i arăt eu lui David. Tu stai aici dacă vrei. 

Cele două își întâlniră privirile, o provocare și o ezitare, 
umbra unei confruntări fără martori. Cea ezitantă zâmbi și 
se ridică. 

David le urmă în sus pe scări, pe coridor pe lângă 
camera lui până la o cameră la capătul dinspre est al casei. 
Era o cameră spațioasă cu un pat, dar ar fi semănat mai 
mult cu o cameră de lucru, studenţească, dacă tablourile 
de pe pereţi nu ar fi fost originale și excepţionale, nu 
reproduceri sau copii. Zurli răscolea printre discuri lângă 
pick-up. Fata de lângă el spuse: „Acolo”. 

Avea o masă de lucru lungă plină cu cerneluri, acuarele, 
o planșetă aplecată cu o schiță pe jumătate terminată 
prinsă în pioneze. Masa era perfect ordonată, în contrast 
cu cea a bătrânului din atelier... aceasta foarte 


asemănătoare cu a lui David, de acasă. Şoricel luă o mapă 
și o așeză pe masă, dar nu o desfăcu imediat. 

— Acum, după Leeds, m-am lăsat cu totul de figurativ. 
Cu astea am intrat la facultate. Astea sunt mai vechi. 
Zâmbi timidă. Este ceea ce am pierdut, cred. 

Desenul era realizat din punct de vedere tehnic, în ciuda 
faptului că-i lipsea individualitatea. Detașarea plăcută a 
personalităţii ei devenea expresie rece pe hârtie, ceva prea 
elaborat și căutat. Era curioasă lipsa aproape totală a liniei 
bătrânului maestru, liberă și fluidă, sigură și riguroasă. 
Comparaţia nu a venit din memorie, căci desenul despre 
care vorbiseră, acea parodie având-o pe Zurli ca model, 
realizată în stilul lui Lautrec, se afla în mapă. Se simţea 
viteza mișcării și măiestria înnăscută de a realiza o linie 
plină de viaţă. Bineînţeles, o complimentă, îi puse 
întrebările clasice cu privire la intenţii, cum ajunge să 
obţină ceea ce vrea. Zurli stătea și ea lângă el. Se 
așteptase la muzică pop, dar era Chopin, lăsat să cânte 
încet, ca o muzică de fundal. 

Ajunseră la un teanc de desene cu acuarele suprapuse, 
nefigurative, jocuri de culori în genul asemănător celui 
abordat de David. Acestea îi plăceau mai mult, erau în 
câteva tonuri, contrastante, purtând amprenta de încercări 
de atelier, după schițele meticuloase de desen propriu-zis. 

Șoricel se îndreptă spre un dulap de unde reveni cu 
patru pânze. N 

— A trebuit să le ascund de Henry. Imi pare rău dacă 
seamănă cu nişte David Williams-uri mai slabe. 

Căută un loc să le agaţe, apoi desprinse din perete un 
desen în creion și i-l dădu lui David să-l ţină. Era un Gwen 
John. Târziu văzu că modelul era Henry cam la vârsta lui 
David de acum. Stătea ţeapăn, într-un scaun de lemn, ca la 
teatru, plin de importanţă în contrast cu îmbrăcămintea 
modestă; era o figură de modernist furios de la sfârșitul 
anilor douăzeci. 


Șoricel înclină o lampă mobilă pentru a lumina locul 
ales, iar David așeză desenul jos. 

Pânzele nu semănau perfect cu lucrările lui David. 

Aveau în comun eventual execuţia precisă, delicată, a 
formei abstracte și dimensiunea ceva mai redusă decât a 
altor lucrări în genul ăsta. El nu ar fi observat influenţa 
dacă ea nu ar fi menţionat-o. A remarcat fără efort 
calitatea pânzelor, problematica lor și viabilitatea soluţiilor 
- domeniu în care se simţea ca acasă. 

— Acum știu de ce te-au admis la facultate. 

— O zi merg. A doua zi nu. 

— Normal. Merg. 

— Hai, spune-i! Spune-i că sunt extraordinare, interveni 
Zurli. 

— Nu pot, sunt invidios. 

— Cere doar cinci sute pe bucată. 

— Anne, termină cu prostiile! 

— Hai s-o vedem pe aceea de lângă schiţă! 

Schița reprezenta un trandafir căţărător pe un zid, niște 
zăbrele din rozuri, cremuri și griuri - o paletă riscantă, 
evitată de obicei. El s-ar fi temut să o folosească, 
sentimentul inerent fiind acela al lipsei de accent. Culorile 
zodiei lui David erau mai mult printre culorile pe care 
Șoricel le purta; culorile toamnei și ale iernii. 

Vreme de douăzeci de minute și mai bine au vorbit 
despre pictură: despre cum lucra David, despre materiale, 
faptul că acum era din nou atras de litografie, modul în 
care își prelucra ideile... vorbea ca pe vremea când fusese 
profesor, un obicei pe care-l pierduse. Beth se afla prea 
aproape de el pentru ca să mai aibă nevoie de explicaţii, 
lucrurile erau de la sine înţelese și în materie de stil aveau 
drumuri diferite. David înțelegea intuitiv și critic ceea ce 
încerca să facă această tânără. Se putea face o analogie cu 
arta lui, dar stilul era mai feminin, mai decorativ, ea 
deducea formele abstracte dintr-o paletă mai mult naturală 


decât artificială. Spunea că Henry o influențase direct, 
pretinzând că se poate desena culoarea și astfel ea a 
învăţat în efortul de a demonstra că nu se poate. 

Se așezară, David într-un fotoliu, fetele în faţa lui pe o 
canapea. 

Află acum diverse alte lucruri despre familiile și prietenii 
lor. Pentru moment, conveniseră tacit să nu discute despre 
Henry și prezent. 

Zurli vorbi iarăși mult, era caraghioasă cum descria 
bigotismul de groază al părinţilor ei, revoltele de tot felul 
ale fraţilor ei, pe sora ei mai mică, iadul copilăriei și 
adolescenţei petrecute în străzile de mahala ale cartierului 
Acton din Londra. Șoricel era mai rezervată cu privire la 
familia ei. Era, se pare, singură la părinţi, tatăl ei fiind 
proprietarul și directorul unei mici fabrici de utilaje din 
Swindon. Mama ei avea gusturi „artistice” și ţinea un 
magazin de antichităţi, un hobby al ei, la Hungerford. 
Aveau o casă nemaipomenită, adăugă Zurli, în stil 
georgian, elegantă. David își dădu seama că erau bogati, 
că părinţii erau inteligenţi, descuiaţi și că fiica lor nu dorea 
să vorbească despre ei. 

Urmă un moment de tăcere; și tocmai când David căuta 
să le aducă într-un fel înapoi la prezent și viitor, Zurli se 
ridică și aplecându-se peste scaunul lui, spuse: 

— Eu, David, mă duc să mă culc. Tu poţi să stai, Di este 
pasăre de noapte. 

Suflă un sărut în direcţia lui și dispăru. Plecase prea 
brusc, prea evident regizat. Rămase descumpănit. Diana 
nu se uita la el din același motiv. 

— Ești obosită? o întrebă. 

— Nu, dacă tu nu ești. Momentul era penibil. Ea 
continuă pe o voce scăzută: Henry are coșmaruri. Dormim 
cu rândul în camera lui. 

David se așeză mai relaxat în scaun. 

— Şi cum naiba a trăit înainte să apăreţi voi? 


— Ultima tipă l-a părăsit acum doi ani. Era suedeză. L-a 
înșelat, nu știu cum. Banii. Nu știu, el nu vorbește despre 
ea. Mathilde spune că din cauza banilor. 

— Deci s-a descurcat singur un timp. 

Fata înţelese și răspunse cu un zâmbet vag. 

— Anul trecut nu a pictat mai deloc. Are nevoie de ajutor 
în atelier. 

— Presupun că de acum încolo nu o să ducă lipsă. Era 
mai mult o afirmaţie decât o întrebare; ea lăsă privirea în 
jos. 

— Anne ţi-a spus. 

— Da, puţin. Dar dacă... 

— Nu, este doar... 

Fata se întoarse și-și ridică picioarele desculţe pe 
canapea, sprijinindu-se cu spatele de un braţ. Se juca cu 
un nasture de la bluza neagră. Era din mătase, puţin 
lucioasă, ornamentată la guler și la mâneci cu un fir de 
aur... 

— Ce ţi-a spus? 

— Că este îngrijorată. 

Fata păstră tăcerea o clipă lungă, apoi întrebă cu voce 
șoptită: 

— Pentru că bătrânul vrea să se însoare cu mine? 

— Da. 

— Te-a șocat? 

El ezită. 

— Un pic. 

Fata înţelese. 

— Nu m-am hotărât. Ridică din umeri. Cred că atunci 
când faci tot ceea ce face o soţie... 

— Reversul este adevărat? 

— Are nevoie de mine. 

— Nu la asta m-am referit. 

Ea tăcu, iar David simţi bătălia dintre dorinţa ei de a 
vorbi și teama pe care o observase după culesul de mure. 


Fata se hotări. 

— David, este greu de explicat. Sigur că nu-l pot iubi 
fizic. Ştiu și că cel puţin jumătate din dragostea lui pentru 
mine este pur egoism - dorește să-i organizez viața. Nu 
mai corespunde imaginii sale mitice de odinioară. Bătrânul 
dulău neserios este un rol pe care-l joacă de faţă cu 
vizitatorii străini. În fond, este un bătrân singur, 
înspăimântat. Dacă l-aș părăsi, nu ar mai picta. Asta l-ar 
omori și cred că nu numai ca artist. 

— De ce problema se pune între căsătorie sau abandon? 

— Nu. Numai că eu știu că în acest moment nu sunt în 
stare să-l părăsesc. Ce contează? Dacă asta-l face fericit. 
Se juca tot cu nasturele; capul și-l ţinea ușor înclinat, ca un 
copil vinovat. Stătea cu genunchii în sus, cu gleznele și 
tălpile goale. Ce pieptănătură frumoasă! 

— Anne mi-a spus că-ţi faci probleme să nu se creadă că 
umbli după banii lui. 

— Nu-i vorba de ceea ce ar crede lumea. Mai mult mă 
gândesc la ce mi s-ar întâmpla mie. Și adăugă: El știe 
foarte bine cât valorează colecţia. Când va muri, tabloul de 
Braque va trece în patrimoniul galeriei Maeght. Dar chiar 
fără asta, este ridicol de nepotrivit. Ca recompensă. De 
fapt, știe și el. 

— Ce rău poate să-ţi facă? 

Fata zâmbi ironic. 

— Eu vreau să fiu pictoriță, nu o văduvă bogată; și 
adăugă blând: Coët, îndepărtează-te de mine! 

— Artistul de la mansardă este o formulă depășită. 

— Şi virtuțile luptei? 

— Nu știu de care parte a baricadei să trec. Ea zâmbi 
iar, evitându-i privirea. Nu am decât douăzeci și trei de 
ani. Este cam devreme pentru mine să spun că nu vreau să 
trăiesc în niciun alt loc sau altfel. 

— Te atrage? 

Răspunsul veni greu. 


— Toată lumea asta de dincolo. Nici la Rennes nu vreau 
să mai merg. Mulțimea mașinilor, lumea, tot ce se 
întâmplă. Ar trebui să mă duc să-mi văd părinţii curând. 
Amân cât pot. Este absurd. Am impresia că mi s-au făcut 
vrăji. Mi-a fost groază când am aflat că sosești. Expoziţia 
ta îmi plăcuse. Și totuși, eram hotărâtă să nu te accept, 
tocmai pentru că veneai din această lume exterioară, și am 
crezut că o să mă răscolești și... știi cum este. 

Lăsase unul din tablourile ei pe perete în dreptul 
canapelei, nu din trufie. Se spulberaseră toate dubiile față 
de adevărul celor spuse de Anne. Autoritatea distantă 
afișată în prima seară fusese o poză ca și indiferența de 
altfel. Tabloul de pe perete constituia o dovadă a 
asemănării dintre ei, o asemănare din ce în ce mai mare. 
Tăcerile nu mai contau. 

— Părinţii tăi știu ce se întâmplă? 

— Nu chiar tot... dar ei nu sunt ca ai Annei. Aș putea să-i 
fac să înţeleagă. Se cutremură. Nu despre asta este vorba. 
Când mă gândesc să-mi părăsesc matricea din pădure! Aici 
pare că totul rămâne posibil. Mi-este frică să iau o 
hotărâre. Oricare ar fi. Se auzea un sunet ritmat, un 
fluture se lovea de abajur, dincolo de canapea. Fata se uită 
într-acolo, apoi din nou în poală. Mă întreb dacă poţi 
deveni un pictor bun fiind... o persoană normală. 

— Nu vei picta cu nimic mai bine impunându-ţi să fii 
anormală. 

— Să fac lucruri previzibile. 

— Ceea ce simţi că vrei să faci, asta trebuie să faci. La 
naiba cu toţi ceilalţi. 

— Nu știu cum să renunţ. Asta-i problema. Indiferent cât 
îmi este de greu, de obicei merg până la capăt. 

— Ai renunţat la facultate. 

— Contrar firii mele. Este greu să înţelegi. Am vrut să-mi 
dovedesc faptul că nu sunt cum sunt. Am căzut din lac în 
puț. Acum este mai rău. 


Fata se lăsase puţin pe spate, genunchii erau în aceeași 
poziţie. Singura sursă de lumină se afla pe podea, în 
spatele ei. David nu-și lua ochii de la profilul din 
penumbră. Liniștea profundă a nopţii cuprinsese casa și 
grădina; ca și cum ar fi fost singuri acolo și singuri pe 
lume. David simţea că ajunsese unde nu se gândise, într-un 
spaţiu obsesiv, imprevizibil, totuși imanent. Așa trebuie să 
fie, cauze existau prea invizibile, prea complicate pentru a 
le descoperi în trecut sau pentru a fi analizate acum. 

— Combinatia asta a ta... a sfârșit prost? 

— Da. 

— A fost vina ta? 

— Nu chiar. Eu am vrut prea mult. El a fost gelos că am 
fost admisă la facultate. 

— Da, mi-a spus Anne. 

Tăcură amândoi. 

— Nu te prea pot ajuta, spuse el. 

— Ba da. 

— Cu vorbe goale. 

— Nu. 

Liniștea era atât de profundă ca și cum s-ar fi aflat într- 
adevăr într-o pădure, vorbind intermitent, ca ciripitul 
temător de păsărele între două fâlfâiri neauzite. 

Fata reluă. 

— Anne are o extraordinară putere de a se dărui. Nu-și 
pierde speranţa. Într-o bună zi un bărbat ca lumea o să o 
descopere așa cum este în realitate, dincolo de această 
absurditate. 

— Ce o să se întâmple dacă te va părăsi aici? 

— Nici nu vreau să mă gândesc. 

— De ce? 

Ezită să răspundă. 

— Am senzaţia că ea este ultima mea legătură cu... 
lumea reală. Apoi adăugă: Știu că o exploatez. li exploatez 
afecțiunea, aiureala. Ea este prototipul veșnicului student. 


Mângâia marginea canapelei. Uneori mă întreb dacă nu 
sunt pe dos - știu și eu? 

Exprimase ceea ce David gândise de câteva ori în cursul 
zilei. Asumarea atributului de zurlie în locul celeilalte 
conţinea, de fapt, un sâmbure de adevăr. Aspectul fizic al 
relaţiei cu Henry era într-un contrast absolut cu eul său 
„inocent”. 

Gândind astfel, ea era mai perversă decât Anne. Totuși, 
ceea ce reprima fata era dorința unei sexualităţi normale, 
o feminitate care-și cerea drepturile. 

El răspunse blând. 

— Nici gând! Dacă e să judec eu. 

— Glumeam. Am discutat chiar. Noi... dar se opri dintr-o 
dată. 

— Cred că această excepţională onestitate care te 
caracterizează este un fel de pericol. lInstinctul este 
important. 

— Nu mă bizui prea mult pe instinct. 

— De ce? 

— Fiind singură la părinţi. Nu am avut cu cine să mă 
compar. Te poţi înșela cu cei de vârsta ta. Așa mi s-a 
întâmplat cu Anne la început. Locuiam în aceeași casă, dar 
luni de zile nu mi-a plăcut. Vedeam în ea o ușuratică. Într-o 
zi m-am dus la ea în cameră ca să împrumut ceva. Plângea, 
din cauza surorii ei - se întâmplase ceva acasă. Am stat de 
vorbă. Mi-a povestit totul despre ea. Ce gândisem despre 
ea nu a mai contat. Tăcu un moment. Așa s-a întâmplat și 
cu Tom. Invers. La început mi-a fost milă de el. Avea un 
fond vulnerabil. O dată întorci spatele unei inimi de aur, 
data viitoare te dai trup și suflet cui nu merită. Adăugă: 
Am încercat, după Tom, la facultate, cu un alt băiat din 
anul întâi. Era simpatic, dar... o relaţie de pat, decurgând 
din sentimentul singurătăţii. 

— Poate vrei prea mult. 

— Un om care să mă înţeleagă? 


— Nu este ușor, din moment ce te ascunzi. 

Dădu din cap. 

— Poate că nu vreau să se întâmple. Nu mai știu. 

A urmat o altă clipă de tăcere. Ea își privea fusta. El 
contempla un posibil nud, gândindu-se la cel pe care-l 
văzuse, cuvintele deveneau de prisos, oricât de directe, 
oricât de înţelegătoare, nu se mai potriveau cu scena. 
Fluturele se lovea ușor în continuare de abajur. Alţii 
formau o constelație de cealaltă parte a geamului, 
deasupra mesei de lucru, trupuri fragile, străvezii tânjind 
în van la imposibil.  Conștiinţe. Cruzimea sticlei: 
transparenţă ca aerul, de nepătruns ca oţelul. 

— Am ajuns să-mi fie frică de necunoscuţi. Este 
caraghios. Ieri când ne-am dus la Rennes, ne-au agăţat doi 
studenţi la drept. Ţi-a spus? 

Acum se uita la el; el dădu din cap. 

— Mi s-a făcut groază că vor descoperi Co&tminais, că 
vor dori să vină aici - ca și cum aș fi fost fecioară, 
călugăriță. Efortul de a cunoaște oamenii este mare, 
trebuie să treci de sârme întinse, nemaivorbind de cele pe 
care le întind eu însămi. 

Lui David îi veni să râdă. Afirmația contrazicea relaţia 
dintre ei. Ea își dădu seama și adăugă cu voce scăzută: 

— Persoanele de faţă se exclud. 

— Eu nu sunt altfel decât alţii - spuse el blând. 

Dând din cap, fata nu răspunse. Parcă era încremenită 
pe canapea, hipnotizată de propriile mâini, de nevoia de a 
nu-l privi. 

— Am vrut să te întâlnesc, în noiembrie, după expoziţie. 
Am vrut să vin și să-ţi cer sfatul în legătură cu arta mea. 

El se aplecă puţin. 

— De ce Dumnezeu... ar fi fost atât de ușor să stabilim o 
întâlnire! Descoperiseră în cursul după-amiezii că David îl 
cunoștea pe profesorul ei de la facultate. 

— Pentru motivul care m-a făcut să-ţi spun asta abia 


acum, zâmbi ea și adăugă: și din cauza experienţei de a fi 
intrat nechemată în viața unui pictor celebru. 

David își dădu seama că viaţa e condusă de întâmplare; 
cât de puţin ar fi trebuit, un telefon din partea ei și s-ar fi 
întâlnit atunci. Și ce dacă? Aceleași probleme la Londra? 
Era greu de știut. Ceea ce știa era că acum întâlnirea era 
mai încărcată, mai izolată, inevitabilă. Acum știa, ajunsese 
să o cunoască, știa de ce nu dăduse telefon - mai curând 
din mândrie decât din timiditate. În Catalogul expoziţiei, 
pe lângă fotografie erau menţionate familia, soţia și cei doi 
copii. Probabil că acest lucru contribuise: o fugă de 
eventualitatea apariției gardului de sârmă împletită. 
Pentru a nu se lovi de el, a renunţat la telefon. 

— Îţi pare rău? 

— Prea târziu. 

Căzură iar în muţenie. Fata își lăsă capul pe genunchi. 
Câteva clipe, deși ar fi dorit, el se temu să nu o vadă 
izbucnind în plâns. Brusc, schimbându-și starea de spirit și 
reacţia la ceea ce gândea, ea își lăsă picioarele jos de pe 
canapea, se ridică și se îndreptă spre masa de lucru. Se 
uită la mapa cu desene, apoi pe fereastră, în noapte. 

— Îmi pare rău. Nu pentru asta ai venit. 

— Aș vrea din tot sufletul să-ţi fiu de ajutor. 

Ea legă mapa. 

— Ai fost, mai mult decât ai crede. 

— Nu se vede. 

Ea tăcu câteva clipe. 

— Ce ar trebui să fac? 

El ezită, apoi zâmbi. 

— Caută un bărbat ca mine, necăsătorit, dacă nu ţi se 
pare prea fără sens. 

Ea prinse cele două capete de șnur negru într-o fundă. 

— Şi cu Henry ce fac? 

— Nici chiar un Rembrandt nu are dreptul să distrugă 
viaţa altuia. 


— Nu știu dacă nu este deja distrusă. 

— Asta aduce a autocompătimire. Nu este în firea ta. 

— E lașitate. 

— Nici asta nu este în firea ta. O vedea cum privește cu 
ochii în noapte. Ştiu că lui îi este teamă să nu te piardă. 
Mi-a spus, înainte de cină. Dar a pierdut multe femei în 
viață. Cred că este mai pregătit decât îţi închipui. Apoi 
adăugă: Poate putem aranja să-i fie mai ușor, cel puţin să-i 
găsim pe cineva să-l ajute în atelier. 

Se simţise un trădător, dar cauza merita. Ea luă mapa în 
mână, o împinse în spatele mesei și așeză scaunul la loc, 
pe centru. Ea se opri cu mâinile pe spetează, cu spatele la 
David. 

— Nu mi se pare fără sens, dar unde oare îl pot găsi? 

— Cunoști răspunsul. 

— Nu știu dacă mai am dreptul să mă întorc la facultate. 

— Când ajung acolo, mă pot interesa. 

Fata își schimbă locul, venind lângă canapea, privindu-l. 

— Pot să te caut? In caz că...? 

— Henry are adresa mea. Oricând. Vorbesc serios. 

Ea lăsă privirea în jos. El știa că ar trebui să se ridice. 
Ea nu se așezase după ce pusese mapa la loc, gestul 
însemnând că seara se terminase. Totuși, el era conștient 
că ea nu dorea ca el să plece și nici el nu dorea asta. Acum 
în special, un adevăr rămăsese nerostit, în ciuda relaţiei 
deschise, sfaturilor ca de la profesor la student. Silueta 
fetei, ascunsă pe jumătate în. Lumina lămpii de pe jos, 
tăcerea, patul din colţ, fantomele camerelor vechi 
ascundeau conștiința unui gând împărtășit dar 
nemărturisit. Uimitor cât de brusc se produce revelaţia, ca 
și cum ea ar aparţine unui spaţiu, nu sieși. Cu câtă 
nerăbdare depășea bariere și obstacole, cum adevărul și 
dorinţa se confundau pierzându-și haina distinctivă! 
Dorinţa era adevăr, adevărul dorinţă, gândurile se lăsau 
citite, dorinţa era puternică, fizică și psihică. Și apropierea 


zilei de mâine, sfârșitul acestei întâmplări erau 
insuportabile. Trebuia să se agațe de acest gând cu tot 
penibilul schimbării la față a bunului predicator în 
împăratul fără haine. 

El spuse în șoaptă: 

— Cred că trebuie să mă retrag. 

Ea îi zâmbi normal, fără legătură cu ceea cp gândeau. 

— M-am obișnuit să fac o plimbare în grădină, ca și 
Maud, înainte de a merge la culcare. 

— Este o invitaţie? 

— Promit să nu mai vorbesc despre mine. 

Tensiunea secretă dispăru. Fata traversă camera și 
scoase o jachetă de lână dintr-o comodă pictată, se apropie 
de el suflecându-și mânecile, eliberând o meșă de păr din 
spate. Zâmbea, își recăpătase veselia. 

— Ai pantofi buni? E rouă din belșug. 

— Nicio grijă! 

Fără nicio vorbă în plus au coborât la ușa de serviciu. 
Nu ieșeau prin față din cauza vacarmului pe care-l făcea 
Macmillan. El așteptă până când ea își trase cizmele de 
cauciuc, apoi ieșiră din casă. Luna era deasupra 
acoperișului lung, cocoșată în aburul nopţii, o planetă 
luminoasă între stelele palide. O singură fereastră era 
luminată, cea de la coridorul din fața camerei lui Henry. 
Traversară pajiștea, apoi curtea atelierului. Portiţa de la 
capăt ducea la o livadă nu prea mare. Între copaci, pe 
centru, exista o cărare cosită la capătul căreia se ridica 
zidul întunecat al pădurii. Roua se așternea în perle 
bogate. Era totuși cald, acalmie, una din ultimele nopţi de 
vară. Merii - fantome fără culoare, ţârâit de greieri. 

David se uită pe furiș la fata de alături. Ea privea în 
pământ, tăcea, ţinându-și promisiunea. Nu și-ar fi închipuit 
niciodată. Ceea ce nu-și spuneau rămăsese și acum între 
ei. O știa cu fiecare nerv, cu toate fibrele lui premonitorii. 
Era rândul lui să joace - reveni la cuvinte. 


— Am senzaţia că sunt aici de o lună. 

— Efectul vrăjii! 

— Crezi? 

— Toate legendele. Eu nu mai râd de ele. 

Vorbeau pe șoptite, ca hoţii, ferindu-se de câini invizibili. 
Ar fi vrut să o prindă de mână. Făcu un ultim efort înainte 
de sosire. 

— Cavalerul tău rătăcitor va apărea. 

— Pentru două zile, după care va pleca. 

Cuvintele fuseseră spuse. Câteva secunde s-au prefăcut 
că nu se spusese nimic, tăceau și înaintau. 

— Diana, nu am curaj să-ţi răspund. El își ţinea mâinile 
crispate în buzunare. 

— Dacă am avea două vieţi! 

— Fata Morgana. Așa este aici la Coët. 

— Unde nu orice este posibil. Apoi adăugă: Din păcate. 

— Mi-am închipuit atâtea când am auzit că vii. Orice, dar 
nu și că o să doresc să rămâi. 

— Nici eu. 

— Numai de nu ai fi venit singur! 

— Da. 

Simţea iar sentimentul curios de timp dizolvat și de 
normalitate, de impuls de vrajă și legendă. Se afla dincolo 
de locul în care era sau unde ar fi trebuit să se afle. 

Se gândi la Beth, era probabil în pat la Blackheath, într- 
o altă lume, dormind, la certitudinea faptului că niciun alt 
bărbat nu se afla alături de ea. Îi era groază să nu piardă 
această siguranţă. Ce copilărie! Dacă el era necredincios, 
ea de ce nu ar fi fost? Lipsă de logică. Nu-și interziseseră 
nicio altă bucurie, o masă bună, să-și cumpere o haină, o 
vizită la o expoziţie. Nu se opuneau libertăţii sexuale la 
alții, la prietenii lor. Nu erau de acord cu ideile morale 
care judecau faptele altora. Fidelitatea era o chestiune de 
gust și din întâmplare gusturile lor coincideau, ca și cum 
ar fi fost vorba de o mâncare sau de modelul unei perdele. 


Ceea ce îţi plăcea să ai în viaţă sau să consumi. De ce ar fi 
făcut acum o excepţie? De ce să interzică o experienţă 
eului său de artist, ignorând în continuare întreaga 
încărcătură a vieţii bătrânului? Ia ce poţi. În fond, atât de 
puţin, o apropiere, o îmbrăţișare, o pătrundere scurtă într- 
un alt trup. O ușoară eliberare. Îi era groază să nu distrugă 
ceea ce construise cu atâta grijă. 

Se opriră în fața unei alte porţi de la capătul livezii, mai 
departe se vedea cărarea întunecoasă care ducea în 
pădure. Fata spuse: 

— A fost vina mea, eu... 

— Ce? 

— Am adus vorba despre povești cu prințese din 
pădurea adormită. 

— Ei aveau voie să trăiască împreună. După. 

Dar el se întrebă în gând: oare există Vreun prinţ cu 
mintea întreagă care să refuze prinţesa sub pretextul că nu 
se poate? 

Așteptând, ea nu spuse nimic - sau poate totul. Fără nici 
b condiţie. Dacă vrei. 

El își propusese ca apropierea lor să fie foarte scurtă. 
Dar după ce îi găsi gura, îi simţi trupul, iar braţele ei îl 
înconjurară, nu mai părea deloc x; a va fi așa. Dintr-o dată, 
totul devenise erotism pur. El era dorit atât fizic, cât și 
emoţional; și la fel dorea și el cu disperare. Se rezemau de 
poartă - trupul ei apăsat de al lui. David simţea împingerea 
coapselor, limba și toate mișcările în ritm cu ale sale și nu 
mai rezistă. Ea se smulse brusc ascunzându-și fața în 
umărul lui. Stăteau îmbrăţișaţi. El o sărută pe păr. Au 
rămas așa, fără să spună nimic, un minut. O bătu ușor pe 
spate o dată sau de două ori și apoi privi în noapte și 
înspre copaci, se văzu pe sine acolo, un altul, într-o altă 
viață. Ea se desprinse ușor, se întoarse spre poartă cu 
spatele la el și capul aplecat. El o prinse pe după umeri și 
o trase din nou înspre el sărutând-o pe păr. 


— Iartă-mă! 

— Şi eu te-am dorit. 

— Nu numai asta. Mă refer la tot. 

— Totul este o minciună, nu-i așa? 

— Da. 

Tăcură. 

— În timp ce noi stăteam de vorbă eu gândeam că dacă 
vrei să te culci cu mine eu spun da și totul va fi perfect. 
Ştiam. Totul urma să fie așa de simplu! 

— De-ar fi simplu. 

— Atâtea „de-ar fi”-uri. El își contractă braţul strângând- 
o mai aproape. Ce ironie! Citești despre Tristan și Isolda, 
culcându-se în pădure cu sabia între ei. Prostii medievale - 
aiureli despre castitate și apoi... 

Ea se desprinse și se rezemă de stâlpul porţii. 

— Te rog, nu plânge! 

— Nu-i nimic, David. Lasă-mă o clipă! Nu-mi explica 
nimic. Înţeleg. 

El căută cuvinte dar nu găsi, de fapt nu le găsi pe acelea 
care să explice. Simţi un impuls dincolo de atracţia 
sexuală, de dorinţă, către zona numită de ea Fata 
Morgana, în paralel își aduse aminte de o scenă, o 
confruntare pe care o analizase cândva, din centrul unei 
capodopere a lui Pisanello, nu cea mai importantă, dar 
poate cea mai obsesivă și mai plină de mister din arta 
europeană, despre care venise vorba când stătuse cu 
bătrânul, cândva, în cursul după-amiezii. Privirea pierdută, 
extraordinară a sfântului, patron al cavalerismului, evitând 
ochii plini de reproș ai prinţesei din Tretizonda sacrificată 
și salvată. Ea acum luase înfățișarea lui Beth. Exprima 
ceea ce el nu fusese în stare să vadă înainte. 

Silueta fragilă a fetei în rolul balaurului se întoarse spre 
el cu zâmbetul pe faţă. Ea întinse mâna. 

— Ne facem că nu s-a întâmplat nimic? El o prinse de 
mână și plecară înapoi spre casă. 


— Aș putea să-ți spun atâtea! șopti el. 

— Știu. 

Ea îi strânse mâna ca să nu spună nimic. După câţiva 
pași, degetele se împletiră într-o strânsoare care nu slăbi, 
ca și cum ceva le-ar fi tras în direcţii opuse, iar ele nu 
vroiau să se despartă, mâinile știind ce proști sunt 
muritorii cu intenţiile și vorbele lor. El o vedea goală, îi 
vedea toate rotunjimile pe iarbă, îi simțea buzele și 
dăruirea. Capcana căsătoriei transforma atracția fizică în 
afecţiune, în atitudini familiare, jocuri familiare, artă și 
știință mutuală, fără riscuri, se pierdea starea de 
curiozitate disperată, de dorinţă sălbatică de aflare, de a 
oferi, de a ţi se oferi. 

Mâna fetei rămase liberă când el deschise și închise 
poarta livezii spre curte. Zăvorul ţăcăni metalic și 
Macmillan începu să latre în curtea din faţă. li prinse din 
nou mâna. Trecură în tăcere prin faţa atelierului, unde se 
putea vedea prin fereastra dinspre nord umbra neagră a 
tabloului neterminat Chermesa - o pânză dormind pe 
șevalet. Grădina. Câinele bănuitor până la nevroză lătra ca 
un nebun. Ajunseră și intrară în casă fără să fi; cos niciun 
cuvânt. Ea își eliberă mâna pentru ca să se poată apleca 
să-și scoată cizmele. O lumină slabă cobora până la ei de la 
coridorul de sus. Când se îndreptă, el îi căută privirea în 
umbră. El spuse: 

— Nu rezolvă nimic, dar dă-mi voie să te conduc în pat. 

Ea se uită la el un timp, apoi privi în jos și refuză dând 
din cap. 

— De ce nu? 

Cavalerii rătăcitori nu au voie să-și piardă armura. 

— Chiar dacă este falsă? 

— Nu am spus asta. 

— Ar fi un exorcism. 

— Nu vreau ceva exorcizat. 

El dorise doar să facă explicit ceea ce afară, venind spre 


casă, în liniștea aceea cu degetele înlănţuite fusese 
implicit. Trupurile spun mai mult decât vorbele; astăzi 
contează mai mult decât toate zilele de mâine. 

— Ştii că nu este numai... mai spuse el. 

— Tocmai de aceea. 

El mai căuta ieșiri, argumente. 

— Pentru că eu am ezitat? 

Ea făcu un semn că nu, apoi îl privi drept în ochi. 

— Nu te voi uita niciodată. Nici zilele astea două. 

Făcu un pas Brusc și îi opri braţele care vroiau să o 
cuprindă. David simţi apăsarea fugitivă a gurii ei așezate 
pe buzele lui, după care ea se îndreptă sus pe scări. 
Intoarse spatele ca să urce, ezită, simţindu-l că o urmează, 
continuă, pe lângă camera lui Henry, apoi pe coridor. Nu 
se uită în spate, dar pesemne îl auzea urmând-o. În faţa 
camerei lui, se opri cu spatele la el. 

— Lasă-mă să te îmbrăţișez. 

— Nu faci decât să agravezi lucrurile. 

— Dar acum o oră tu... 

— Era cu altcineva. Eu eram o alta. 

— Poate că ei aveau dreptate. 

Privire i îi era îndreptată spre camera ei. 

— David, unde vei fi mâine la ora asta? 

— Dar doresc să mă culc cu tine. 

— Din milă creștinească? 

— Te doresc. 

— Te culci cu cineva și pe-aici ţi-e drumul! 

Tăcu jignit. 

— De ce trebuie să fii brutală? 

— Pentru că nu suntem brute. 

— Nu va fi ca între brute. 

— Mai rău! Nu vom putea uita. 

El se apropie de ea și îi luă umerii în mâini. 

— Ascultă, obstacolele sunt făcute din cuvinte. Doresc să 
te dezbrac și... 


Preţ de un moment i se păru că găsise rezolvarea. Ceva 
în ea era indecis. Apropierea înnebunitoare, complicitatea 
tăcută din jurul lor, numai. După câţiva pași își vor fi smuls 
hainele în întuneric, se vor îi prăbușit, se vor fi cunoscut, 
descoperit, avut, eliberat. 

Fără să se întoarcă, ea îi desprinse scurt mâna dreaptă. 
Apoi se îndepărtă. El îi șopti numele neputând să-și creadă 
ochilor, disperat. Ea nu se opri, el rămase îngheţat, 
nemaiputând să facă un gest. O vedea intrând în cameră, 
ușa se închise, rămăsese prăbușit în agonia bărbatului 
care ajunsese la o decizie hotărâtoare pentru a o vedea 
brusc respinsă. Ajuns în întunecimea camerei simţi furia 
ocaziei pierdute. Își distingea vag silueta în oglinda cu 
ramă aurie în care vedea o fantomă, nu un om. Trăia 
infernul instinctului irezistibil, al pierderii de sine, al 
conștiinței de sine, așa cum se întâmplă să citești sau să-ţi 
imaginezi fenomene psihice, dar pe care nu le sesizezi 
când le trăieşti. Într-un fel, acea tendință a lui de a 
minimaliza lucrurile îl făcea să considere că este vorba de 
un refuz pervers, pe de altă parte simțea un sentiment 
insuportabil al ratării, de a fi fost zdrobit, lovit pentru 
totdeauna... și înșelat. Dorise din toată fiinţa lui, acum era 
prea târziu - era marcat cu fierul roșu, insuportabil, de 
ceva care nu exista, răscolit de emoţii care dispăruseră din 
lume. Știa, stând acolo, că nu era vorba de o experienţă 
sexuală, era ceva care răsturna logica, evoluţia, dădea 
naștere la noi sori, noi lumi, noi universuri din nimic. Era 
de ordin metafizic, ceva care depășise legătura 4ui cu fata, 
un supliciu, luându-i-se libertatea a cărei esenţă de-abia o 
descoperise. 

Pentru prima dată în viaţă aflase mai mult decât faptul 
de a fi: pasiunea de a exista. 

Și în acest aici și acum simţea o dorinţă. Violentă de a 
pedepsi: pe fata aflată la doi pași, pe Beth, departe la 
Londra, în noapte, pe sine. Cuvântul pe care-l folosise... o 


vedea așezată pe canapea, cu capul sprijinit la poartă, 
obrazul încă viu în umbrele de la parter... insuportabil, 
insuportabil, insuportabil. 

leși pe coridor și aruncă o privire spre camera lui Henry, 
apoi se îndreptă spre camera de la celălalt capăt. Nu bătu 
la ușă, dar nici ușa nu se deschise. Puse mâna pe clanţă și 
încercă; așteptă câteva secunde, apoi ciocăni. Niciun 
răspuns. 

Se trezi auzind cum cineva deschide o ușă pe care nu o 
încuiase. Era opt fără un sfert. David se ridică în capul 
oaselor, când Zurli se apropie de pat cu un pahar de suc de 
portocale pe care i-l întinse. O clipă uitase, apoi își aminti. 

— Domnu”, trebuie să vă sculaţi. 

— Mulţumesc. 

El sorbi din paharul cu suc. Fata purta un tricou cu 
guler întors, iar fusta până la genunchi îi dădea un aer 
neobișnuit de cuminte. Îl privi o clipă, apoi, fără să ceară 
voie, se așeză la picioarele lui pe pat. Citi de pe foaia unui 
bloc notes pe care-l ţinea în mână: 

„Spune-i lui Henry că am plecat la cumpărături. Mă 
întorc la prânz”. 

Ea privea spre peretele din dreptul ușii, evitând 
deliberat ochii lui David, apoi așteptând o explicaţie. 

— A ieșit? 

— Așa se pare, tu ce zici? El tăcea, ea aștepta. Ce s-a 
întâmplat? 

El ezită. 

— Un fel de neînțelegere. 

— O.K. Şi după? 

— Mai bine să-ţi spună ea. 

Nu era persoana care să se lase descurajată de o voce 
aspră. Ea reluă. 

— I-ai vorbit? El nu spuse nimic. Aș vrea să știu de ce a 
întins-o așa. 

— Nu este clar? Nu vrea să mă vadă. 


— Dar de ce, pentru numele lui Dumnezeu? îi aruncă o 
privire tăioasă, acuzatoare. Dar ce a fost ieri? Doar nu sunt 
chioară. Se uită în altă direcţie. Diana nu stă de vorbă cu 
necunoscuţii. Trebuie să fie un motiv serios care să spargă 
gheaţa. 

— Nu că nu aș fi observat. 

— Doar aţi stat de vorbă. Îl împunse cu privirea. Zău că 
ești un ticălos! Știi că nu este vorba de sex. Are nevoie de 
un om drăguţ cu ea, care să-i arate că este atrăgătoare, că 
este normală, că atrage bărbaţii. 

— Cred că știe asta. 

— Atunci de ce a plecat? 

— Pentru că nu mai este nimic de spus. 

— Şi nu ai putut să-ţi dai dracului principiile măcar 
pentru o noapte? 

El răspunse cu paharul în mână. 

— Nu este cum ai înţeles tu. 

Ea se uită la el și se lovi cu palma pe frunte. 

— Hristoase! Ea nu a... 

— Nu a vrut, spuse el cu voce joasă. 

Ea se aplecă ţinând în sus moţul roșu. 

— Mă dau bătută. 

— Nu trebuie. Ea are nevoie de tine. Mai mult decât 
până acum. 

În clipa următoare fata se lăsă pe spate și-l privi cu un 
zâmbet ironic apucându-l de un picior pe sub cearșaf. 

— Iartă-mă! Trebuia să fi ghicit. 

Se ridică de pe pat și se duse la fereastră, deschise 
obloanele, apoi rămase cu privirea la ceva de afară. 

— Bătrânul Henry? 

— Ca de obicei. 

— Deci nu a fost imaginaţia mea. 

David se sprijinea într-un cot cu privirea spre cearșaf. 
Era  stânjenit, dezbrăcat în toate sensurile, având 
conștiința dorinţei de a fi chiar gol. 


— Nu credeam că așa ceva se poate întâmpla. 

— Aici se poate. Când sosești, zici că este formidabil. 
Mai târziu constaţi că nu este în regulă. 

Se făcuse liniște. 

— Doamne, ce încurcătură, reluă fata cu ochii spre cerul 
albastru de afară. Sadicul, un jeg! Vă potriveaţi. Dădeaţi 
impresia că aveţi nevoie unul de celălalt. Il privi cu reproș. 
Trebuia să fi avut curaj, David. Doar o dată. Să-i faci 
bătrânului în necaz. Așa, de dragul meu. 

— Nu avem curajul tău, Anne. Asta este, ce vrei? 

— Bineînţeles. Eu care am mintea doar la o singură 
treabă... 

— Aiurea! spuse el calm. 

Ea se întoarse la piciorul patului cu privirea spre el. 

— Nu ţi-a plăcut de mine când ai venit, nu? 

— Am uitat. 

După ce verifică dacă zâmbetul și privirea lui erau 
sincere, își mușcă buzele și brusc trase marginea 
puloverului în sus, lăsând să se vadă o fâșie de piele 
bronzată deasupra fustei. 

— Nu mă vrei pe mine în loc? Acum, pe loc. 

El râse. 

— Eşti nemaipomenită! 

Fata ridică un picior pe pat, încrucișă brațele ca pentru 
a-și trage tricoul peste cap, se aplecă deasupra lui cu o 
privire jucăușă. 

— Ştiu o grămadă de șmecherii. 

El îi întinse paharul gol. 

— O să mi te imaginez în timp ce mă bărbieresc. 

Ea își împreună mâinile în dreptul inimii și-și dădu ochii 
peste cap. Apoi se ridică și apucă paharul. O clipă se mai 
aplecă deasupra lui. N 

— Cred că Diana nu este normală. Întinse un deget și-l 
atinse pe nas. Ești un tip destul de viteaz, având în vedere 
că ești cuminte din născare. 


A mai urmat o lovitură. Băgând capul înapoi pe ușă 
adăugă: 

— Iartă-mă, dar am observat că ești și bine înzestrat. 

Era drăguță, directă, Dumnezeu cu mila cât era de 
lipsită de gust. În momentul când zgomotul pașilor ei nu se 
mai auzi, vaga senzaţie de căldură și afecţiune dispăruse. 
David se întinse în pat cu privirea în tavan încercând să 
înţeleagă ce se întâmplase, cu ce greșise, de ce îl 
condamnase ea așa. Se găsea înecat în deceptie, îngrozitor 
de deprimat și de afectat. Cât de insuportabilă i se părea 
ziua care abia începuse! Trupul ei, obrazul, fiinţa ei, 
puterea de atracţie! O vedea acolo printre copaci 
așteptându-l. Incredibil, dar se îndrăgostise, dacă nu chiar 
pe de-a-ntregul de ea, în orice caz pe de-a-ntregul de ideea 
de dragoste. Dacă acum ar fi apărut în ușă și l-ar fi rugat 
să nu plece sau să plece cu ea... greu de spus. Poate că 
dacă s-ar fi culcat împreună, dacă ar fi avut-o în noaptea 
asta scurtă, senzaţia de eșec, de șansă pierdută pentru 
totdeauna nu ar fi fost atât de dureroasă. 

Și asta era o iluzie. O despărțire categorică ar fi fost în 
acest caz imposibilă. Chiar dacă ar fi trebuit să plece la 
Paris, cum de fapt chiar trebuie; de oriunde ar fi putut să 
se desprindă pentru totdeauna, dar nu de aici... s-ar fi 
reîntâlnit cu siguranţă. Cumva, undeva. Fusese scutit de 
soartă, dar se simţea pedepsit, nu iertat. 


Pe la prânz parcursese o treime din cele patru sute de 
kilometri până la Paris, fără să-și fi revenit. Numai 
automobilul care înregistra parcurgerea pe la route 
naţionale se îndepărtase de Coët. Bătrânul fusese cât se 
poate de amabil la micul dejun. David trebuia să revină la 
Coët împreună cu soţia, să-i ierte defectele de om bătrân, 
trăncăneala... îi ură succes în cariera de pictor. Nimic din 
toate acestea nu compensa amărăciunea de a ști că 
răspunsese din complezenţă. Era condamnat pe viață să nu 


vină aici cu Beth. Dădură mâna înainte ca el să urce în 
mașină. O sărută pe Anne pe amândoi obrajii și îi mai șopti 
un ultim mesaj: 

— Spune-i... ce am vorbit împreună - fata făcu un semn 
afirmativ din cap - și sărut-o din partea mea. 

Umbra unei strâmbături batjocoritoare. 

— Hei, suntem chiar așa de disperaţi? 

Ochii negri infirmau dezinvoltura; acum, pentru ultima 
dată, îi venea să zâmbească. 

Ziua debutase prost; la aproape trei sute de metri de 
poarta care se închisese în urma lui la Coët, un fel de 
șoarece mai mare, brun gălbui, sinuos cumva ca un șarpe 
dar prea mic, i-a traversat drumul în fugă. Dispăru între 
roţi. David încetini și aruncă o privire în spate; pe 
caldarâmul de culoare închisă al drumului pustiu din 
pădure se afla o pată mică. Dintr-o vagă curiozitate, un 
masochism, un pretext oarecare, frână și se duse până 
acolo. Era o nevăstuică. 

Trecuse cu o roată peste ea, acum era moartă, zdrobită. 
Numai capul se mai vedea întreg. Un ochișor deschis, 
supărat, îl fixa; un fir de sânge, o floare roșie, se prelingea 
din gura deschisă. Privi animalul mort încă o dată și se 
întoarse la mașină. Ziua bună se Cunoaște de dimineaţă. 

De-a lungul șoselei spre Rennes căuta cu privirea o 
siluetă așteptând lângă un Renault alb. Continuase să 
spere până când ajunsese în autostrada care ocolea orașul 
prin sud. În acel moment simţi disperarea de a nu o mai 
vedea niciodată. Era ca o pedeapsă. Dovadă era plecarea 
ei în cursul dimineţii. El purta vina. Greșise pentru că 
înţelesese prea târziu, la portița livezii când se rupsese de 
lângă el, o lăsase - și decizia i-a fost fatală. Chiar și când 
se întorseseră în casă, eul său lăuntric pe care ea îl intuise, 
nu vroia să fie luat ad litteram, în serios. Dăduse greș în 
sensul medieval, dar și în sensul modern; ca unul care 
dorise să facă dragoste și apoi renunţase. 


Își imagina tot felul de scenarii. Avionul cu care venea 
Beth cădea la sol. Nu era căsătorit. Era căsătorit, dar în 
locul lui Beth era Diana. Diana se căsătorea cu Henry care 
murea imediat. Ea venea la Londra, neputând trăi fără el, 
iar el o părăsea pe Beth. Toate ipostazele. Se terminau la 
Coët într-o perfectă armonie între dragoste și muncă, cu 
livada la lumina lunii. 

Gânduri zadarnice, de care și un adolescent ș-ar fi 
rușinat, compensau pustiirea în care se afla. Era uimit cum 
acest lucru care i se întâmplase tocmai lui, deși realitatea 
primelor minute după ce ea îl părăsise coborâse deja în 
subconștient, îl putea amări într-atât, răscoli atât de 
profund; scotea în evidenţă liniștea sufletească din trecut. 
Acum descoperea ce-și dorea. Henry știa că a păcătui 
înseamnă a te lua la harţă cu viaţa, nu fără rațiune, era o 
faptă de curaj și imaginaţie. El păcătuia din nevoie și 
instinct, nu de frică. Anne spusese: ca să-i facă în necaz 
ticălosului bătrân. Pe el îl obsedau mijloacele, nu scopul, 
părerea oamenilor despre el, nu a lui despre sine. 
Profesiunea de critic de artă, care-i dădea atâtea 
satisfacţii, îi oferea posibilitatea de a disimula în termeni 
ca „onestitate” și „imparţialitate” teama de _ trufie și 
egoism. Dar pentru artist, ultima formă de trufie și 
nebunie este de a disimula trufia. Astfel, în pictura lui un 
rol important îl avea sensul implicit, echilibrul tehnic în 
acord cu limbajul său critic din absurdele cronici 
imaginare pe care le făcea propriilor lucrări chiar în timpul 
elaborării lor. Toate duceau la aceeași cauză: teama de 
confruntare. 

De fapt, asta i se întâmplase, o provocare mai presus de 
moralitate sau sex. Acum o înţelegea ca pe o capcană. 
Trecuse pe lângă o stâncă acum atât de clară, prima 
întâlnire din acea seară cu bătrânul, când orbirea, 
suficientă, așa-zisa urbanitate, dorința de a se face plăcut 
au intrat în joc. Stânca adevărului se afla dincolo de laguna 


albastră. 

Cu cât înainta pe șosea, cu atât găsea mai puţine motive 
de a-și acorda circumstanţele atenuante. Simţea o 
mulțumire superficială la gândul că întâlnirea cu Beth va fi 
cinstită până la un punct, un premiu de consolare 
nemeritat. Era „nevinovat” ca o consecinţă a unei uși 
încuiate. Faptul că a fi nevinovat formal avea importanţă, 
trăda esenţa vinovăţiei: evita, ocolea, fugea. 

Coët fusese o oglindă, existenţa la care se întorcea se 
reflecta în ea, disecând-o fără milă, cât de nefericită, cât 
de insipidă și anodină, pașnică. O viaţă fără riscuri, acum, 
de exemplu, conducea cu o viteză care o depășea pe cea 
obișnuită, în afara orașelor, drumurile nu erau prea 
aglomerate, avea timp, blestematul de avion ateriza de- 
abia la ora șapte. Când eviţi orice risc, refuzi orice 
confruntare, te transformi într-un individ artificial. 
Secretul bătrânului: nimic nu avea voie să se insinueze 
între sine și exprimare, ceea ce nu era o chestiune de 
mijloace exterioare de exprimare, stil, tehnici, teme. 
Important era modul în care acest lucru se petrecea, cât 
de deplin era, cât curaj aveai să te confrunţi cu 
permanenta ţi devenire. 

Incet, inexorabil, David află că eșecul nopţii precedente 
fusese simbolul, nu fondul problemei. Işi aminti de 
calamburul crud și grosolan al bătrânului despre cuvântul 
Mouse; ca și cum ai avea nevoie de semne pentru a 
exprima esența  neacceptării.  Mistificarea aventurii 
trupului ţinea de trivialitate, partea comediei sexuale. Nu 
avusese și nici nu-și acordase șansa unei trăiri de mare 
profunzime. Trăise dubii asupra creaţiei sale artistice, în 
schimb nu avusese îndoieli asupra propriei naturi 
fundamentale și nici că nu ar poseda acea forță care să 
lupte cu obsesiile inerente oricărei naturi artistice - 
obsesiile  perenităţii. Avea revelația îngrozitoare a 
sfârșitului. 


Se născuse într-o lume pe care secolele viitoare o vor 
socoti terminată, așa cum în a doua jumătate a secolului 
trecut arta lui Constable, a lui Turner, a Școlii din Norwich 
degenerase într-un academism steril. Arta a evoluat 
întotdeauna în valuri. Ştim oare dacă sfârșitul secolului 
douăzeci nu se afla în cel mai jos punct al valului? Știa că 
bătrânul nu avea dubii. Sau poate că putem să nu ajungem 
atât de jos dacă ne luptăm cu disperare cu cele mai 
apreciate valori sau presupuse succese. 

Poate însuși cuvântul abstracţiune dezvăluie sensul 
jocului. Nedorind să reflecţi în pictură modul tău de viaţă; 
sau viaţa ta părându-ţi atât de compromisă, atât de așezată 
în confort, singura soluţie este să-i camuflezi realitatea 
goală cu măiestrie și gust rafinat. Geometrie. Siguranţa 
este o mască a nimicului. 

Bătrânul deţinea în plus o legătură vitală cu trecutul, un 
pas înapoi care-l așeza alături de Pisanello, în spirit, în 
orice caz. David, el se închisese în cunoștințe livrești, în 
teoriile artei ca instituţie socială, ca știință, ca materie de 
învăţământ, subiect pentru acordări de burse și discuţii de 
comitet. Aceasta era explicaţia extraordinarei libertăţi 
naturale a bătrânului. David și generaţia sa și cei care-i vor 
urma puteau contempla printre gratiile cuștii, întocmai ca 
animalele născute în captivitate, libertatea vitală din arta 
epocilor anterioare. Astfel se putea descrie experienţa 
acestor ultime două ziie: maimuţei cobai i s-a permis o 
privire în interiorul propriului eu. Artistul era indus în 
eroare de exagerările la modă, indisciplina în artă la 
umbra binecuvântării oficiale, libertăţile de suprafaţă ale 
artei contemporane, rezultate ale unui sentiment de 
frustrare profundă, conștiința încă vie a lipsei de libertate. 
Așa s-au petrecut lucrurile și în ultimii ani în învățământul 
de artă în Anglia. 

Fusese celebră expoziția studenţilor de la arte plastice 
care expuseseră pânze goale drept cel mai evident 


comentariu asupra ipocriziei predării și a falimentului fără 
salvare al materiei predate. Nu poţi trăi din artă și atunci 
predai principiile ei de bază în travesti; minţind că geniul 
nu este rezultatul muncii solitare de-a lungul unor ani 
nesfârșiţi, ci efectul unui experiment obţinut peste noapte 
-  cabotinaj; că succesul instantaneu, producerea 
iepurașului din interiorul pălăriei, constituie o rațiune a 
înșelării perverse a mii de studenţi naivi; că preţul 
absorbant al școlii, mereu repetata poveste, nu ajută cu 
nimic sistemul. Când școlile ajung să mintă... 

Poate același lucru se întâmpla și în alte domenii - în 
scris, în muzică. David nu avea idee, dar îi era silă, scârbă 
de situaţia artei proprii - castrare, triumful eunucului. 
Acum vedea cât de clară era batjocura exprimată stângaci 
a bătrânului, disprețul față de Guernica. Legătura dintre 
pictor și public fusese grav distorsionată atunci când 
natura și realitatea încetaseră să mai conteze. Acum se 
picta de dragul teoriilor și a intelectualilor, nicidecum 
pentru oameni și nici pentru propria persoană. Artistul 
câștiga bani și renumele de a fi la modă. Înlăturarea 
trupului și a percepţiilor produsese o spirală, o vâltoare, o 
dispariţie în nimic, în mijlocul căreia pictorul și criticul 
afirmau de comun acord că numai ei există și au valoare - 
o piatră funerară excelentă pentru drojdia socială 
nepăsătoare. 

Noţiunea de  „deschidere” față de noile curente 
contemporane era un paravan. Se uita însă ce viteză 
enormă căpăta noţiunea de progres și acceptarea noului, 
cât de repede avangarda a devenit art pompier, 
îndrăzneală, platitudine. Nu numai propria formă de artă 
abstractă constituia o greșeală, întregul lanţ de după 
război: expresionismul abstract, neoprimitivismul, op-art, 
pop-art, conceptualismul, fotorealismul... il faut couper la 
racine; aşa este, dar nu în zborul orbital într-un spațiu 
îngheţat; imposibil ca cineva să fi vrut aceasta. Erau ca 


lemingii în goană sinucigașă, în căutarea unui Lebensraum 
într-o mare îngheţată în noaptea fără de sfârșit, orbi, 
conduși doar de o iluzie. 

Turnul de abanos. 

Cerul se înnorase pe măsură ce se apropia de Ile de 
France și de câmpiile triste, secerate din jurul orașului 
Chartre, ca o prelungire a negurii din sufletul lui. Vara se 
terminase, era toamnă. Ca natura, viața lui își trăise 
perioada verde, o încheiase. Ridicol, își mai spusese, dar 
nu scăpa de durerea deprimării. 

Ajunse în sfârșit la marginea Parisului. Căutând locul 
unde trebuia să ajungă, uită de propria mâhnire 
sufletească. Trecuse de ora cinci, când luă o cameră într- 
un hotel destul de convenabil de lângă Orly. Nu rămâneau 
la Paris, destinaţia lor era căsuţa unui prieten în Ardèche, 
după ce vor fi parcurs încă o zi lungă în mașină. Se puteau 
opri undeva pe drum, dar îi era oricum silă de ziua de 
mâine. 

După un duș se obligă să recitească prima variantă a 
studiului introductiv Arta lui Henry Breasley, cât impresiile 
erau încă proaspete, pentru a verifica ce urma să schimbe, 
să extindă, să accentueze. Inutil. Expresii și judecăţi de 
valoare care îi plăcuseră în urmă cu câteva zile apăreau 
lipsite de sens, improvizate. Banalităţi, infatuare, limbaj 
prost ales. Realitatea de la Coët se impunea cuvintelor 
răsuflate. Se întinse pe patul de hotel și închise ochii. Nu 
trecu mult timp și se ridică uitându-se pe geam. De foarte 
mulți ani nu mai simţise în ochi înțepătura lacrimilor gata 
să-i izbucnească. Absurd, absurd. Simţea că moare dacă nu 
o vede. Căută hârtie de scris, dar nu exista în cameră, fiind 
într-un hotel unde oamenii veneau pentru o noapte. Scoase 
caietul de schițe; se așeză doar, cu ochii la el. Nu mergea. 
Era ca atunci când nu ai curajul să abandonezi o pictură 
ratată la care nu trebuie să te întorci, pe care trebuie s-o 
lași fără nicio privire înapoi, îndepărtându-te pe ușa care 


vă desparte în noapte. 

Și totuși știe că nu se va schimba, că va picta ca înainte, 
va uita această zi, va găsi pretexte de a o interpreta altfel, 
ca pe o aventură trecătoare, ca pe o slăbiciune de moment. 
Rana va fi acoperită de o crustă, aceasta va cădea și pielea 
va fi ca înainte. Era handicapat de propria rațiune, nu 
credea în ocaziile fatidice de care trebuie să profiți. Ocazia 
pe care o ratase va deveni în cele din urmă o hotărâre 
rațională, de bun-simt; va interpreta focul mistuitor ca pe 
un vis, o iluzie de o clipă a cărei realitate nerealizată va sta 
împreună cu schiţele din vechiul caiet de crochiuri din 
fundul dulapului din atelier. 

Dar cel puţin știa: refuzase șansa unei noi existente, 
chiar dacă nu ar mai fi revăzut-o niciodată. De hotărârea 
lui depindea calitatea finală și permanenta operei sale. Cu 
întârziere simţi că-l invidiază pe bătrân. Până la urmă totul 
se reducea la datele cu care omul venea pe lume: sau era 
egoist, despărţind necruţător sentimentul de gândire sau 
nu era. David nu era capabil să le despartă. 

Nedreptatea consta în faptul că arta este esențialmente 
amorală. Indiferent cât ai fi luptat, handicapul este fără 
speranţă, porcii capătă totul, cei care merită, nimic. La 
Coët învățase lecţia dură a cunoașterii de sine, se născuse 
și rămăsese un tip cu bun-simţ căruia nu-i era hărăzită 
eternitatea. 

Această idee l-a obsedat câteva ore privind înspre linia 
de fugă din faţa hotelului, pe deasupra mării de 
acoperișuri indiferente, umede de burniţă, o linie 
descendentă pentru ceea ce era el lângă linia ascendentă a 
ceea ce ar fi putut deveni. 


Când ajunse la Orly află că avionul avea o întârziere de o 
oră din cauza ceţii de la Heathrow. Nu suporta 
aeroporturile chiar și atunci când era fericit, erau prea 
impersonale, aglomerate, locuri nesigure de tranzit 


impersonal. Se afla în picioare în dreptul geamului privind 
pe deasupra întinderii nesfârșite. Amurg. Coët aparţinea 
unui alt univers, la distanţa unei eternităţi de o zi parcursă 
în mașină. 

Încercă să-și imagineze ce făceau ei acolo. Diana punea 
masa. Anne își făcea lecţia la franceză. Liniștea, pădurea, 
glasul bătrânului, lătratul lui Macmillan. Îl chinuia durerea 
celei mai cumplite privaţiuni - nu de a poseda ci de a 
cunoaște: ceea ce ea spunea, ce simţea, ce gândea. Erau 
întrebări mai percutante decât cele despre artă, arta lui, 
propriul destin. Câteva clipe insuportabile se văzu pe sine, 
își văzu menirea foarte clar. În speranţa salvării, eul său 
liber o clipă simţi nevoia să ardă corăbiile, să fugă înapoi. 
Dar corăbiile refuzau focul, vechii maeștri vegheau ca el să 
rămână acolo nemișcat, gata să plece spre casă, un englez 
care privea la șirurile de lumini indiferente care duc la 
infinit. 

Când se anunţă sosirea avionului, cobori să o poată 
vedea la ieșire. Bagajul ei se afla în mașină, așa că Beth 
apăru printre primii pasageri. Un semn cu mâna. El ridică 
mâna: un pardesiu nou - surpriză pentru el, un pas de dans 
vesel, dezinvoltură bine jucată, Parisul vesel. Sunt o femeie 
liberă - vezi, fără copii. 

Ea se apropie cu inevitabila înfățișare a prezentului, o 
mină bucuroasă, ca și cum faptul că el e acolo constituia o 
mică minune. În replică, el își compune o faţă mulțumită. 

Ea se oprește la câţiva pași de el. 

— Bună. 

Ea își mușcă buzele. 

— Groaznic, mi s-a părut doar o clipă... 

Pauză. 

— Că erai soţul meu. 

Teatru. El zâmbește. 

El o sărută pe gură. 

Pornesc amândoi vorbind despre copii. David are 


senzaţia unei treziri încete, ca după o operaţie, când îţi 
revii dar nu pe de-a-ntregul, o stare amorţită dar 
conștientă de inexorabila distanţare de altceva. Umbra 
unui obraz, părul împletit cu aur, închiderea unei uși. Te- 
am dorit. Ştii că ai visat, dar nu-ţi mai amintești. Tipătul se 
stinge, zi condamnată. 

— Şi tu, dragul meu? întrebă ea. 

Se lăsă dus de ceea ce-i mai rămăsese, o abstracţiune. 

— Am supravieţuit. 


ELIDUC 


O intervenţie personala 


Titlul de lucru al acestui grup de povestiri a fost 
Variațiuni, şi prin el am dorit să sugerez atât ideea de 
variaţiuni pe teme ale unor cărți anterioare, cât și de 
tehnici narative - deși nu ar trebui să pun cititorii în 
situație de inferioritate în cazul în care nu-mi cunosc opera 
sau nu se pot jura cu mâna pe inimă că ar ști diferenţa 
dintre recit și discours. Să fie liniștiți. Unul din motivele 
pentru care titlul de lucru a căzut a fost faptul că primii 
cititori avizaţi, cei care-mi cunosc cărţile, nu au văzut nicio 
justificare în Variațiuni, în afara unei fantezii a autorului. 
M-am supus judecății lor și cu toate că dezvălui acest fapt 
acum, am păstrat fantezia pentru mine. 

Și totuși, Turnul de abanos constituie și el o variaţiune 
mai directă, iar sursa atmosferei, cât și, în parte, a temei și 
a locului este într-atât de veche și uitată - deși, cred eu 
importantă în istoria romanului - încât aș dori să reînvii un 
fragment al acesteia. Pe deasupra, misterul neelucidat, 
fapt știut de agnostici și de romancieri, este dovada evitării 
responsabilității creatoare. Am pe conștiință moartea unei 
nevăstuici; și... mai profund, moartea unei femei. 

Pe când studiam franceza la Oxford, citeam cu aviditate 
mai mult din ignoranță decât din inteligenţă. Nu-mi prea 
dădeam seama de adevăratele mele gusturi, deoarece 
asimilasem credința care circula pe atunci că doar 
profesorii au dreptul la preferinţe personale. Astăzi nu aș 
mai putea vinde așa ceva nici unui student, dar atunci, mie 
mi-a oferit un avantaj. Raţiuni strict pragmatice stăteau la 


baza aprecierii pozitive sau negative; am învăţat să 
consider valoroase acele opere pe care de-a lungul anilor 
nu le-am putut uita. A fost cazul supravieţuirii în mintea 
mea a romanului Le Grand Meaulnes de Alain Fournier. 
Mulţi cercetători, lucrând la teze de doctorat, mi-au spus 
că nu pot stabili paralele semnificative între Le Grand 
Meaulnes și romanul meu The Magus. Fie eu am fost cel 
care a tăiat cordonul ombilical - metafora este determinată 
de felul de a fi al legăturii dintre ele - mai simplu decât aș 
fi crezut; sau critica modernă este oarbă în faţa legăturilor 
mai curând sentimentale decât structurale. 

De la început am fost atras de Henri Fournier. Nu a fost 
cazul cu restul programei universitare. Franceza veche, 
abundent latină, cu o ortografie infernală și forme 
dialectale bogate, trebuie să fie fascinantă pentru 
specialist, dar pentru cel care vrea să citească povestea, să 
afle sensul, citirea greoaie este enervantă. Totuși, aveam 
să descopăr mai târziu că o parte a literaturii vechi 
franceze refuza dispariţia în uitarea pe care i-o hărăzisem 
după ce aveam să-mi obţin diploma. Această zonă literară - 
pădure ar fi cuvântul potrivit - este cea a legendelor 
celtice. 

Extraordinarele schimbări apărute în cultura europeană 
sub influenţa imaginaţiei britanice - în sensul original 
celtic - nu au fost niciodată total identificate și urmărite în 
timp. Obsesia cavalerismului, a dragostei de curte, a 
cruciadelor creștine mistice, sindromul Camelot, toate 
aceste aspecte de care suntem conștienți - poate în exces, 
în cazul unor travestiuri de dată recentă ale istoriilor în 
momentul central. Suntem foarte dependenţi de această 
stranie mentalitate timpuriu-medievală din nord - cel puţin 
sentimental și imaginativ - în formele ficţiunii literare, 
romanul și genurile înrudite. S-ar putea ca naivitatea și 
tehnicile primitive ale unor povestiri cum este Eliduc să 
provoace zâmbete; dar nu cred că este cinstit din partea 


nici unui probator să le privească astfel - pentru simplul 
fapt că în ele își contemplă propria-i naștere. 

Biografic, nu se știe aproape nimic despre Marie de 
France. Chiar și numele ei nu este decât concluzia 
desprinsă din una din tablourile ei, Marie ci nun, și suis de 
France. Numele meu este Marie și vin din... dar nu suntem 
siguri că ea înţelegea prin France ceea ce înțelegem noi 
azi. Mai aproape de realitate ar putea fi regiunea din jurul 
Parisului, Ile de France. Ar mai fi temeiuri de ordin 
lingvistic și altele care să ne facă să bănuim că ar veni din 
acea parte a Normandiei denumită Vexin, care se 
învecinează cu bazinul parizian. 

La un moment dat a fost în Anglia, probabil cu sau la 
curtea reginei Eleanor de Aquitania. Regele căruia că îi 
dedică Lais sau poveștile de dragoste ar putea fi soţul lui 
Eleanor de Aquitania, regele Angliei Henric al II-lea, 
crucea lui Thomas Becket, și mai există o posibilitate 
plauzibilă ca Marie să fi fost sora nelegitima a lui Henric. 
Tatăl regelui, Geoffrey Plantagenetul, a avut o fiică 
naturală cu acest nume, care a devenit stareța mânăstirii 
Shaftesbury pe la 1180. Nu toate starețele medievale au 
dus o viață monahală plină de devoțiune; oricum, poveștile 
de dragoste au fost compuse în decada anterioară. 
Identificarea aceasta este argumentată și de existenţa a 
două lucrări care au supravieţuit și sunt de factură 
religioasă și datate cu precizie după 1180. Dacă „Marie de 
France” a fost într-adevăr fructul nelegitim al Angevinilor, 
care a devenit stareță la Shaftesbury, ea trebuie să se fi 
născut cândva înainte de 1150 și știm că a trăit până 
aproximativ în 1216. 

Este greu să ne imaginări că Lais a fost scrisă de 
altcineva decât de către o tânără cu o educaţie aleasă 
(care, în epoca respectivă, nu putea să fie decât de rang 
înalt); că era romantică și că avea o cultură rafinată e ușor 
de dedus. Bogăția manuscriselor contemporane ca și 


traducerile stau mărturie pentru imensul succes literar 
rapid. Am putea chiar să mergem mai departe să o vedem 
ca pe o victimă a șovinismului masculin, trimisă la 
Shaftesbury spre a obţine iertarea pentru că o apucase pe 
căi greșite. Se știe clar că poveștile ei nu erau acceptate 
de Biserică. Puțin timp după ce Lais a ajuns să fie 
cunoscută, un domn pe nume Denis Piramus - de fapt 
călugăr, evident născut pentru a fi cronicar literar - a 
comentat succesul operei cu sarcasm acru. El știa de ce 
audiența aristocrată simţea o plăcere atât de dubioasă - ei 
auzeau ceea ce doreau să li se întâmple lor înșile. 

Evident, în Lais Marie a dorit să salveze de la uitare 
unele povestiri celte aparținând unui corpus difuz denumit 
de cercetători matiere de Bretagne, din care ciclul 
legendelor arturiene și legenda despre Tristan și Isolda 
sunt cele mai vii în memorie. Nu se știe dacă le-a aflat din 
surse franceze sau englezești din modul în care ea face 
descrierea provenienţei lor - bretun nu era termen 
geografic și denumea rasa celtic-britanică, referindu-se la 
populaţia galeză, cornică și bretonă. Există dovezi atestând 
spaţiul traversat de menestrelii celți înainte de perioada 
când scria Marie, deci ar fi putut să vadă spectacolele lor 
la oricare din marile curţi ale vremii. 

Mai importantă decât această contribuţie 
cvasiarheologică însă a fost modificarea produsă în 
momentul în care Marie a altoit vechiul text cu propria 
experienţă de viață. Ea a adus efectiv un element absolut 
nou în literatura europeană. Se caracterizează printr-o 
deosebită francheţe faţă de problemele sexuale și o 
conștiință feminină a comportamentului uman și a modului 
de a exprima gesturi și probleme morale prin dialog și 
acţiune. Ea a făcut pentru urmași ceea ce a făcut Jane 
Austen pentru literatura engleză, în sensul că a impus un 
nou model de evaluare corectă a emoţiilor și a implicaţiilor 
lor iraționale. Comparaţia poate fi extinsă, deoarece locul 


comun al tuturor povestirilor Mariei (ceea ce ea ar fi numit 
desmesure sau exces al pasiunii) este impresionant de 
apropiat de ceea ce Jane Austen a numit rațiune și 
sentiment. O altă dimensiune comună, mai complicată 
pentru cititorul contemporan, este umorul. Povestirile ei 
plasându-se la o distanţă atât de considerabilă de noi azi, 
avem tendinţa de a uita faptul că materialul pe care ea îl 
repovestea se afla la o distanță egală de secolul 
doisprezece în care a trăit ca și textele ei de secolul 
nostru. Noi îi subestimăm atât pe ea cât și pe 
contemporanii ei în materie de rafinament, imaginându-ni-i 
ca pe niște receptori creduli cu fețe serioase și grave. Ca și 
cum noi am citi propriile romane de suspans, westernurile 
și povestirile știinţifico-fantastice fără niciun grăunte de 
sare. 

Un alt motiv de factură istorică împiedică descoperirea 
ironiei în textele scrise de Marie. Ele nu erau menite să fie 
citite în gând sau ca o proză. Ele au fost scrise iniţial în 
cuplete octosilabice cu rimă și erau interpretate, cântate, 
mimate, probabil pe un fundal de melodie lentă, sau mai 
multe, ori prezentate ca un recitativ acompaniat de arpegii 
în sunete de coarde. Probabil că instrumentul muzical era 
harfa, tipul breton denumit rote. Romanticii au minimalizat 
arta menestrelilor, dar fără șanse de recuperare; dovezile 
vagi care ne-au parvenit indică o artă de calitate, pe care 
astăzi noi am pierdut-o chiar și din amintire. În cazul unor 
scriitori ca Marie de France, citirea pur și simplu a textului 
tipărit se compară cu citirea unui scenariu de film. 
Indelunga evoluţie a romanului s-a legat în mare măsură 
de găsirea unor mijloace pentru ca vocea autorului să se 
poată exprima, pentru ca starea de spirit, părerile 
personale, firea lui să se poată materializa prin folosirea 
cuvântului și a tiparului, dar înainte de Gutenberg suntem 
pierduţi. Vă voi face cunoscut un scurt element al 
povestirii pe care o veţi citi. De două ori Marie descrie 


exact modul în care eroul său face o vizită capricioasei 
prințese: acesta nu dă buzna în apartamentele ei, ci își 
anunţă sosirea așa cum se cuvinte. Am putea să o 
interpretăm ca pe un ornament al textului, ca pe un gest 
convenţional în eticheta de la curte. Înclin să cred că este 
un apropo ironic la adresa primilor receptori, și dacă este 
adevărat ceea ce știm despre Henric al II-lea, și că Marie a 
avut o legătură cu el, aș îndrăzni să spun la cine s-a referit 
această micuță șopârlă. 

În traducerea mea am încercat să redau, pe cât posibil, 
calitatea orală a textului, textul H (Harley 978), ediţia 
Alfred Ewert! de la British Museum. Îmi mai rămâne să 
amintesc cititorilor de cele trei sisteme de viaţă reală pe 
care se proiectează povestea spusă anacronic. 

Primul este sistemul feudal când legăturile prin 
jurământ între senior și vasal erau de importanţă vitală. 
Nu era numai faptul că structura puterii depindea de omul 
care-și onora cuvântul dat; întreaga civilizaţie depindea de 
aceasta. Astăzi ne adresăm legii în cazul unui contract 
nerespectat; în vremurile acelea singura soluţie erau 
armele. Al doilea context este cel creștin determinant 
numai în finalul povestirii Eliduc; pe Marie o interesează 
evident mai puţin nemurirea sufletului decât sentimentele 
umane. Al treilea sistem, al dragostei de curte, impunea 
aceeași credinţă, dar în relaţiile sexuale. Secolul douăzeci 
are foarte puţin în comun cu această idee. Amour courtois 
se impunea cu disperare pentru a aduce mai multă 
civilizaţie (mai multă inteligență feminină) într-o societate 
violentă, de fapt, orice civilizație se bazează pe coduri și 
simboluri comun acceptate ale unei încrederi reciproce. 
Unei epoci în care ceea ce aș numi o desmesure a 
Watergate-ului - după părerea mea, o tragedie culturală 
mai curând decât politică - poate avea loc nu-i este deloc 
greu să înțeleagă aceste lucruri. 


1 


De un mut ancien lai bretun 
Le cunte e tute la reisun 
Vus dirai... 


Vă voi reda o foarte veche poveste celtă, așa cum am 
înţeles-o eu. 

A fost odată în Bretania un cavaler pe numele său 
Eliduc. Era un model în felul lui, unul din cei mai viteji 
oameni din ţară și avea o soţie de familie înaltă și 
cunoscută, bine crescută și credincioasă lui. Trăiau fericiţi 
de mulţi ani, având o căsătorie bazată pe dragoste și 
încredere reciprocă. Dar a izbucnit un război și el a plecat 
să lupte. Acolo s-a îndrăgostit de o micuță prințesă tânără, 
încântătoare, care se numea Guilliadun. Numele celt al 
soției rămase acasă era Guildeliec și astfel povestea se 
numește Guildeliec și Guilliadun, după numele lor. Titlul 
original era Eliduc, dar a fost schimbat pentru că este 
vorba despre două femei. Acum vă voi spune cum s-au 
întâmplat lucrurile. 

Stăpânul lui Eliduc era regele Bretaniei care-l îndrăgea 
pe cavaler și se îngrijea de toate trebuinţele acestuia. 
Eliduc îl slujea cu credință - când regele se afla în 
străinătate, Eliduc rămânea să se ocupe de teritorii și să le 
păzească, căci era un luptător neîntrecut. In schimb, 
primea favoruri. Îi era permis să vâneze în pădurile regale. 
Niciun vânător, cât ar fi fost de viteaz, nu îndrăznea să i se 
împotrivească, nici să se plângă de el. Dar invidia celorlalţi 
pe norocul său a produs efectul cunoscut. A fost calomniat 
și trădat, ceea ce l-a adus în relaţii proaste cu regele. În 


cele din urmă a fost gonit de la curte fără niciun motiv. 
Rămas fără căpătâi, Eliduc a cerut de nenumărate ori să 
fie primit la rege - era acuzat pe nedrept, îl slujise pe rege 
cu credinţă și de bunăvoie. Dar nu primi niciun răspuns de 
la curte. Convins că nu va obţine nicio întrevedere, Eliduc 
se hotări să ia calea exilului. Se duse deci acasă și-și 
strânse prietenii laolaltă. Le spuse cum stăteau lucrurile 
cu regele, despre supărarea acestuia pe el. Eliduc făcuse 
tot ce putuse; regele nu avea temei să-l îndepărteze. Când 
plugarul își aude vorbe usturătoare din partea stăpânului, 
spune: „Să nu te încrezi în iubirea stăpânului”. Dacă poţi fi 
raţional în situaţia lui Eliduc, el se încrede mai mult în 
dragostea vecinilor. Așa că acuma spune? că este sătul de 
Bretania; că va trece marea în Anglia pentru a se simţi 
bine acolo; că-și va lăsa acasă soţia de care vor avea grijă 
servitorii și prietenii. Zis și făcut. S-a pregătit de drum 
frumos, cum se cuvine, luând cu sine zece călăreţi. 
Prietenii s-au întristat văzându-l cum pleacă; cât despre 
soţia lui, l-a însoţit în prima parte a drumului cu ochii în 
lacrimi, căci simțea că-l pierde. Dar el i-a jurat solemn 
credinţă. Apoi își ia la revedere și înaintează călare până la 
mare. Acolo se îmbarcă pe o corabie, traversează marea 
fără peripetii și ajunge în portul Totnes. 

În această parte a Angliei se aflau mai mulţi regi care 
erau în război unii cu alţii. Înspre Exeter se afla un rege 
puternic. El nu avea moștenitor pe linie bărbătească, ci 
doar o fiică nemăritată. Aceasta era explicația războiului 
care tocmai se desfășura, căci îi refuzase mâna fiicei sale 
unui egal dintr-o altă dinastie și celălalt rege îi lua tot 
pământul. Îl prinsese pe bătrânul rege într-una din cetăţile 
sale fortificate“. Nimeni nu a mai avut curajul să iasă să-l 


2 Trecerile de la prezentul narativ (ca si cele din dialog) se află în 
original ca atare (n.a.). 

3 În text apare „într-un castel”, dar pare evident ca se referă la 
Exeter, la vremea aceea oraș-cetate. Se pare că Marie îi 


înfrunte pe invadator în luptă, în grup sau individual. 
Eliduc află toate acestea și hotărî că, de vreme ce era 
război, el va sta prin părțile locului. Dorea să-l ajute pe 
regele asediat care era într-o situaţie din ce în ce mai grea 
și nu-l aștepta decât ruina și dezastrul. Se hotări să se 
angajeze ca mercenar”. 

Trimise soli la rege explicându-i într-o scrisoare că-și 
părăsise propria ţară și că venise să-l ajute; că era la 
dispoziția lui și că dacă nu avea nevoie de serviciile pe 
care i le oferea, atunci îi cerea un zapis de liberă trecere 
prin ţara sa pentru a-și oferi serviciile altcuiva. Când 
regele văzu mesagerii, se bucură și îi întâmpină cu 
căldură. Îl chemă pe comandantul castelului și dădu ordin 
să i se trimită o escortă lui Eliduc pentru a fi adus 
dinaintea lui. Apoi regele dădu ordin să i se pregătească 
locuinţa și i se aranjă totul pentru o lună de ședere. 

Escorta înarmată călare se duse după Eliduc. A fost 
primit cu mare cinste după un drum fără peripetii. Fu 
adăpostit în casa unui locuitor bogat, om cu minte și 
purtare aleasă, care oferi cavalerului camera lui cea mai 
frumoasă, ornamentată cu tapiserii. 

Eliduc ceru să i se pregătească mâncare bună și îi invită 
pe ceilalți cavaleri nerăbdători care locuiau în oraș. Le 
interzise oamenilor, chiar și celor mai lacomi, să accepte 
orice cadou sau plată timp de patruzeci de zile. A treia zi 


cunoștea importanţa din perioada saxonă, cît și faptul că a fost 
asediat de Wilhelm Cuceritorul în anul 1608. Saxonii au luat zona 
de rasarit a Devonului si Exeterului de la celți în a doua jumatate 
a secolului șapte, deci sursa primară a lui £/iduc antedatează 
acest moment. Din întâmplare, Totnes este un fel de port adesea 
menţionat in matière de Bretagne (n.a.). 

4 ... en soudees remaneir. Cavalerul soudoyer trebuie înţeles (cel puţin 
în spaţiul romanelor cavalerești) ca un luptător cinstit, îndemnat de o 
motivaţie mai onestă decât cea pe care o asociem acum ori chiar și în 
Renaștere noțiunii de mercenar. Poate că termenul japonez de samurai 
este cel mai adecvat (n.a.). 


după sosirea lui, în Exeter se împrăștie vestea că inamicul 
pătrunsese de jur împrejur în ţinut și se pregătea să atace 
porţile orașului. Eliduc auzi mulţimea speriată și se 
îmbrăcă în armură, iar oamenii lui făcură la fel. Nu erau în 
oraș decât paisprezece cavaleri capabili de luptă, restul 
fiind răniţi sau capturați. Văzându-l pe Eliduc că încalecă, 
se duc la locuinţele lor și-și pun armura. Nu vor aștepta 
chemarea, vor ieși împreună cu el din cetate. 

— Te urmăm, stăpâne, îi spun ei, ce vei face tu, vom face 
și noi. 

Eliduc răspunde: 

— Vă mulțumesc. Este cineva aici care cunoaște vreun 
loc bun de ambuscadă? Poate un defileu? Un loc unde să-i 
luăm prin surprindere. Dacă rămânem aici, urmează o 
bătălie îngrozitoare care nu va fi în avantajul nostru. Aveţi 
vreun plan mai bun? 

— Există un drum de căruţe îngust dincolo de pădure, 
de-a lungul câmpului de în. Se vor retrage pe acolo după 
ce-și vor fi luat prada. De obicei nu mai sunt prudenţi după 
ce au înhăţat tot ce se putea înhăţa. Își vor găsi un sfârșit 
năprasnic. 

— Prieteni, spuse Eliduc, un lucru este sigur. Dacă nu 
riști, chiar și atunci când lucrurile par fără nădejde, nu 
câștigi nimic, fie în război, fie în faimă. Voi sunteţi oamenii 
regelui și îi datoraţi credinţă absolută. Deci urmaţi-mă și 
faceţi ce fac eu. Vă promit că nu vom da înapoi dacă ne va 
fi în putere. S-ar putea să ne întoarcem fără pradă, dar nu 
ne va uita nimeni dacă astăzi noi îi vom înfrânge pe 
dușmani. 

Increderea lui îi cuprinse și pe cavalerii care-l conduseră 
spre pădure. Se ascunseră de-a lungul drumului și 
rămaseră în așteptarea dușmanului. Eliduc plănuise totul, 
le arătă cum să atace în galop și ce să strige. Când 
dușmanul ajunse la loc îngust, Eliduc dădu strigătul de 
luptă, apoi își îndemnă prietenii să fie curajoși. Loviră 


strașnic și nemilos. Luaţi prin surprindere, dușmanii care 
nu căzură seceraţi o luară la fugă. Încleștarea a durat 
puţin. Comandatul și alți cavaleri au fost capturați și puși 
sub paza scutierilor. De partea lui Eliduc fuseseră douăzeci 
și cinci de oameni care au luat treizeci din rândul 
dușmanilor. Au luat și multă armură și multe alte lucruri 
de valoare. Acum se întorc triumfători la cetate, încărcațţi 
de această minunată victorie. Regele se afla sus pe turn și 
era îngrijorat de soarta oamenilor săi. Se tânguia amarnic, 
spunându-și că Eliduc era un trădător care-i dusese la 
pieire pe toţi cavalerii. 

Grupul se apropia, unii împovăraţi, alţii legaţi, cu mult 
mai mulţi decât plecaseră, ceea ce îl nedumerea pe rege, 
care nu mai știa ce să creadă. Dă ordin să se închidă 
porțile cetăţii, oamenii să se pregătească pe ziduri cu 
arcuri, săgeți și alte arme, gata de apărare. Nu vor avea 
nevoie de acestea. Eliduc trimise un mesager înainte să 
povestească cele întâmplate. Acesta îi spuse regelui cum 
mercenarul breton îl gonise pe dușman, cât de frumos se 
comportase. Nu mai văzuseră asemenea luptător călare. El 
însuși îl capturase pe comandantul dușmanilor, luase 
douăzeci și nouă de prizonieri și mai rănise și omorâse 
mulţi alți dușmani. 

Când regele auzi vestea cea bună, nu mai putu de 
bucurie. Cobori din turn și se duse să-l întâmpine pe 
Eliduc, apoi îi mulţumi pentru tot ce făcuse și îi dădu toți 
prizonierii pentru a-i ră cumpăra. Eliduc împărţi armurile 
tuturor cavalerilor nepăstrând pentru oamenii lui decât 
trei cai care le reveneau de drept. Împărțţi tot restul, chiar 
și ce i se cuvenea, la prizonieri și alți oameni. 

După această vitejie Eliduc deveni marele favorit al 
regelui. Îl opri împreună cu oamenii care-l însoțeau pentru 
anul care urma și Eliduc depuse jurământul de slujire cu 
credință. Apoi deveni protectorul ţării. 

Fiica cea tânără a regelui află și ea despre Eliduc și 


vitejia sa, despre cât era de frumos, cavaler mândru, 
civilizat și generos. Ea trimisese unul din pajii apropiaţi să- 
l invite, să-l roage pe Eliduc să vină la ea să o distreze. 
Trebuiau să stea de vorbă, să se cunoască și dacă nu ar 
veni, ea s-ar simţi foarte jignită. Eliduc răspunse: sigur că 
va veni, că așteaptă cu nerăbdare să o întâlnească. Se urcă 
pe cal și luând un servitor se duse ca să stea de vorbă cu 
fata. 

Când ajunse la ușa camerei fetei, trimise pajul înainte. 
Nu dădu buzna și așteptă puţin până când pajul veni 
înapoi. Apoi cu o expresie blândă, cu sinceritate și gesturi 
măsurate de bună creștere, se adresă tinerei doamne 
mulțumindu-i pentru invitaţie. Guilliadun era foarte 
frumoasă. Îl luă pe cavaler de mână? 

și îl conduse la canapea, unde se așezară și vorbiră de 
una și de alta. Ea îi privea pe furiș obrazul, trupul, fiecare 
detaliu al feţei... și-și spuse că este atrăgător, atât de 
aproape de bărbatul ideal. Amor își slobozește săgeata și 
ea se îndrăgostește peste poate. Fata suspină, paloarea îi 
cuprinde obrajii, dar nu-i poate spune nimic, ca să nu o 
dispreţuiască cumva. 

Eliduc stătu la ea îndelung, dar trebui să-și ia rămas bun 


5 Rangul ei înalt îi permitea să acorde un astfel de favor. În Evul Mediu 
barbații de rang obșnuiau să prindă mâna stângă a femeii doar 
atingându-i degetele. In Renaștere nu se cunoștea încă mersul la braț, 
degetele rafinate ale doamnelor fiind doar prinse ușor. Aceasta explică 
importanţa erotică acordată mâinii feminine în perioada Evului Mediu și 
chiar până la Holbein. S-ar putea adăuga aici rolul pe care îl aveau în 
seducţie materialele străvezii, rol atestat de surse masculine din acea 
perioadă. Pentru a o imagina pe Guilliadun - Guilli semnifica „de aur” - 
trebuie să împrumutăm un pasaj dintr-o altă povestire a lui Marie 
Lanval: „Era îmbrăcată astfel: într-o cămașă albă din pânză, prinsă larg 
pe laturi în șiret, lăsând pielea trupului liberă la vedere de sus până jos. 
Avea un trup atrăgător și talia fină. Gâtul ei era alb ca zăpada de pe 
ramura unui copac, pe obrazul palid ochii îi străluceau, avea o gură 
frumoasă, un nas perfect, sprâncene negre și părul ondulat, de 
culoarea grâului, strălucea în soare mai frumos decât firul de aur” (n.a.) 


și plecă. Guilliadun nu se îndura să-l lase să plece, dar nu 
avu încotro. El se întoarse la locuinţa lui căzut pe Guduri, 
fără să zâmbească. Fata îl făcu să intre la griji, căci ea era 
fiica regelui, iar el servitorul acestuia. li păruse timidă, dar 
indirect îi reproșa ceva. Să se afle de atâta vreme în ţara 
aceasta fă a să o fi întâlnit până acum - se simţea rușinat. 
Își aminti însă de soţia lui și de faptul că îi promisese să se 
poarte așa cum se cuvenea unui soț. 

Acum ea îl întâlnise pe Eliduc și dorea ca el să-i fie iubit. 
Nu-i plăcuse într-atât niciun alt bărbat; ce bine ar fi dacă și 
el ar vrea! Nu dormi toată noaptea gândindu-se la el, fără 
somn, fără odihnă. A doua zi se sculă în zori, se duse la 
fereastră și chemă un paj. li dezvălui tot. 

— Dumnezeule, spune ea, în ce stare mă aflu, vai în ce 
capcană am căzut! Îl iubesc pe Eliduc, mercenarul care a 
luptat atât de minunat. Nu am dormit o clipă toată 
noaptea, ochii mei au refuzat să se închidă. Dacă el ar fi 
cu-adevărat îndrăgostit de mine, dacă ar dovedi că este 
serios, aș face orice îi este pe plac. Are ce să spere, ar 
putea fi rege aici într-o bună zi. Sunt nebună după el. Este 
atât de inteligent, atât de curtenitor! Dacă nu mă iubește, 
voi muri de disperare. 

După ce ascultă tot ce avea să-i spună, tânărul paj o 
sfătui să nu renunţe atât de curând la speranţă. 

— Doamna mea, dacă ești îndrăgostită de el, atunci 
spune-i. Trimite-i un cordon sau o panglică ori un inel să 
vezi dacă-i face plăcere. Dacă este bucuros și acceptă 
darul, este fericit să aibă vești din partea ta și atunci ai 
câștigat. Te iubește. Arată-mi mie împăratul care nu ar 
dansa de bucurie aflând că-l îndrăgești. 

Fata rămase pe gânduri la acest sfat. 

— Dar cum pot să aflu doar dându-i un dar dacă mă 
dorește cu adevărat? Nu te gândești? Un gentilom trebuie 
să accepte un dar chiar dacă nu-i place persoana care i-l 
trimite. Astfel de lucruri trebuie primite cu bunăvoință. Mi- 


ar fi urât să știu că-și râde de mine. Poate tu ești capabil să 
afli ceva din felul în care te va primi. Grăbește-te! Hai, du- 
te! 

— Sunt gata. 

— Du-i acest inel de aur. Şi asta, du-i și cordonul meu. Și 
când îl saluti din partea mea, să o faci cu căldură. 

Pajul se îndepărtă lăsând-o într-o asemenea stare, încât 
îi venea să-l cheme înapoi. Dar îl lăsă, după care începu să 
se zbuciume. 

— Vai, Doamne, m-am îndrăgostit de un om străin! Nici 
nu știu dacă este de neam ales. Poate dispare într-o bună 
zi. Voi rămâne neconsolată. Ce nebunie să mă dezvălui 
așa! Până ieri nici nu știam de el și acum mă arunc în 
brațele lui. Cred că mă va dispreţui. Nu, nu mă va 
dispreţui; dacă este bun, mă va aprecia exact pentru asta. 
Totul este în mâna zeilor. Dacă nu mă place, mă voi simţi 
ca o caraghioasă. Nu voi mai fi niciodată fericită. N 

În timp ce ea se agita astfel, pajul își grăbea calul. Îl găsi 
pe Eliduc și când fură singuri îl salută aşa cum îl 
îndemnase stăpâna. Apoi îi înmână cordonul și inelul. 
Cavalerul îi mulțumi, puse inelul în deget și se încinse cu 
cordonul în jurul taliei. Nu-i spuse nimic pajului, nu puse 
nicio întrebare, în schimb îi dădu propriul inel și propriul 
cordon. Pajul nu le acceptă și se întoarse la a lui tânără 
stăpână. O găsi în cameră, apoi trecu la vorbele de 
mulțumire și de salut pe care Eliduc i le trimitea înapoi. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi adevărul! Mă 
iubește de-adevăratelea? 

— Cred că da. Nu este omul care. Să te înșele. Eu cred 
că o face pe politicosul și este iscusit - știe cum să-și 
ascundă sentimentele. I-am transmis salutul tău și i-am dat 


6 În Evul Mediu era modern un soi de cordon cu cârlig. Se prindea așa 
încât un capăt atârna liber într-o parte. La Victoria and Albert Museum 
se găsește un exemplar minunat din lemn de trandafir făcut pentru o 
doamnă dintr-o familie bretonă. 


cadourile. S-a încins cu cingătoarea și a fost atent cum și-o 
pune. Apoi și-a pus inelul în deget. Eu nu i-am spus nimic. 
Nici el mie. 

— Şi-a dat seama ce înseamnă? Dacă nu, sunt pierdută. 

— Zău că nu știu. Dacă vrei părerea mea, fără glume, 
atunci, ce să spun, din moment ce nu a strâmbat din nas la 
ceea ce i-ai trimis, înseamnă că nu te urăște. 

— Obraznicule, nu-ţi râde de mine! Știu prea bine că nu 
mă urăște. Cum aș putea eu să-i fac vreun rău? Decât cu 
dragostea mea. Dacă mă urăște, merită să piară. Nu voi 
mai avea de-a face cu el până nu-i vorbesc eu însămi. Nici 
prin tine nici prin altcineva. Îi voi dovedi cât mă chinuiește 
faptul că îl doresc. Dacă aș ști cât mai stă aici! 

— Doamna mea, regele a făcut înţelegere cu el pe un an. 
Ai îndeajuns de mult timp pentru a-i arăta ce simţi. 

Când află că Eliduc nu se pregătește de plecare, fata se 
extazie: Ce bine că mai rămâne! Ceea ce ea nu știa era cât 
de tare se chinuia Eliduc din clipa în care o văzuse pentru 
prima dată. Soarta îl lovise crud - îi promisese soţiei sale 
când plecase de acasă că nu se va uita la nicio altă femeie. 
Inima lui se afla într-un clește. Ar fi vrut să rămână 
credincios, dar nimic nu putea ascunde faptul că fata îl 
prinsese în mrejele frumuseţii ei. De-ar mai vedea-o, să 
stea cu ea de vorbă, să o sărute, să o ţină în braţe... Dar 
nu-i va fi permis să-i dezvăluie fetei dorul de ea căci ar 
cădea în dizgrație, pe de O parte pentru ruperea 
legământului față de soţia lui și pe de alta din cauza 
legăturii sale cu regele. Se simțea rupt în două. Urcă pe 
cal și nu se mai zbuciumă. Își cheamă prietenii, apoi se 
duce la castel pentru a vorbi cu regele. Dacă se poate, va 
încerca să o întâlnească pe fată, ceea ce-l face să se 
grăbească. 

Regele tocmai se ridicase de la masă și se dusese în 
apartamentul fiicei sale, iar acum juca șah cu un cavaler 
de pe alte meleaguri. De cealaltă parte a taberei de șah 


fiica lui trebuia să-l înveţe pe străin mutările. Eliduc se 
prezentă. Regele îl salută frumos și îl invită să se așeze 
alături de dânsul, apoi se adresă fiicei sale: 

— Draga mea, trebuie să-l cunoşti mai bine pe acest 
cavaler. Să-i dai toată cinstea. Nu există cavaler mai 
vrednic în această ţară. 

Fata se arată fericită la auzul îndemnurilor din partea 
tatălui său. Se ridică și îl invită pe Eliduc să se așeze 
împreună cu ea mai departe de ceilalți. De atâta dragoste 
niciunul nu poate glăsui nimic. Ea nu îndrăznește să i se 
explice, iar el se teme să vorbească... atâta doar, îi 
mulțumește pentru daruri, care l-au bucurat ca niciun dar 
până atunci. Ea îi spune că se bucură că el se bucură. Apoi 
brusc îi spune motivul pentru care i-a trimis inelul și 
cingătoarea - trupul ei îi aparţine, nu a putut altfel, îl 
iubește la nebunie, i se vs». Dărui oricum va dori el. Dacă 
nu 0 vrea, să știe că este adevărat, niciun alt bărbat nu o 
va avea. 

Acum era rândul lui Eliduc. 

— Prinţesă, sunt fericit că mă iubești. Este peste poate. 
Cum ar putea fi altfel când mi-arăţi atâta drag? Nu voi uita 
aceasta niciodată. Ştii că am un legământ cu tatăl tău 
pentru un an și nu voi pleca înainte ca acest război să se fi 
terminat. Apoi voi merge acasă. Dacă tu îmi vei îngădui. 
Aici nu vreau să rămân mai mult. 

— Eliduc, îţi sunt recunoscătoare pentru cinstea ta. Eşti 
de bună credinţă, știi atâtea lucruri. Cu mult înainte de a 
pleca vei ști ce ai să faci cu mine. Te iubesc, mă încred în 
tine ca în nimeni altul. 

Acum știau că pot fi siguri unul de celălalt; și cu acel 
prilej nu au mai spus nimic. 

Eliduc se întoarce la locuinţa lui fericit de felul în care 
totul se rezolvase; poate vorbi cât de des vrea cu 
Guilliadun, căci se iubesc nebunește. 

Își puse iscusinţa la încercare în război și îl luă pe regele 


dușman în captivitate și astfel eliberă ţara regelui său. 
Câștigase faimă de bun luptător, inteligent și generos. Din 
acest punct de vedere, viaţa îi dădea satisfacţii. 

În tot acest timp, regele Bretaniei trimisese trei 
mesageri peste mare să îl găsească pe Eliduc. Acasă 
lucrurile mergeau prost. Toate fortărețele erau asediate, 
ţara cotropită. Cu amărăciune crescândă regele se căia de 
faptul că-l izgonise pe Eliduc. Judecata îi fusese întunecată 
de sfaturile ranchiunoase pe care le ascultase. Înlăturase 
clica de trădători care-l ponegrise pe Eliduc, surghiunind-o 
pe viaţă. Acum, la ceas de cumpănă, îi ordonă lui Eliduc, îl 
somă, îl rugă să vină, în numele încrederii pe care o 
avuseseră unul în celălalt, să vină să salveze situaţia. Se 
afla la cumplită strâmtoare. 

Eliduc citi veștile care-l mâhniră adânc. Se gândi la 
Guilliadun. O iubea cu fiecare fibră a trupului, și ea pe el. 
Dar între ei nu se petrecuse nicio nebunie, nimic nelalocul 
său, aceasta nu era o legătură obișnuită. Mângâieri și 
vorbe, cadouri pe care și le făceau unul celuilalt, pasiunea 
nu-i împinsese mai departe. Era voinţa ei de a lăsa 
lucrurile așa, nutrind o anume speranţă. Se gândea că 
dacă va juca corect îl va câștiga doar pentru ea. 

Ea nu știa că există o soţie. 

„Ce nenorocire! își spune Eliduc. Am luat-o razna. Am 
stat aici prea mult. Blestemată a fost ziua în care am pus 
piciorul în această ţară. M-am îndrăgostit ca un nebun și 
ea la fel. Dacă ar trebui să mă despart de ea acum, unul 
din noi va muri. Poate amândoi. Dar trebuie să plec, 
scrisoarea regelui Bretaniei îmi ordonă aceasta și. Sunt 
legat cu promisiuni de el. Și mai este și jurământul faţă de 
nevasta mea. Trebuie să mă hotărăsc. Nu mai pot sta, nu 
am încotro. Dacă ar fi să mă însor cu Guilliadun, biserica 
nu va accepta asta niciodată. Oricum, totul este încurcat. 
Și când mă gândesc, Dumnezeule, că nu o voi revedea 
niciodată! Trebuie să mă destăinui ei, indiferent cât mă va 


costa. Voi face orice hotărăște ea, după cum vede ea 
lucrurile. Îi voi arăta cât de mult are nevoie de mine regele 
Bretaniei și îi voi cere îngăduința de a mă lăsa să plec 
înainte de lăsarea nopţii. Și va fi cum am hotărât - mă voi 
întoarce când aici se va fi instalat pacea. Voi merge ia 
Guilliadun să-i explic. Să-mi spună ce dorește și voi face 
tot ce-mi stă în putinţă să se realizeze.” 

Fără întârziere, Eliduc se duse la rege pentru a-i cere 
permisiunea de a pleca. Îi explică situaţia din Bretania și îi 
arătă scrisoarea regelui - strigăt de ajutor, Bătrânul rege 
citește ordinul, își dă seama că-l va pierde pe Eliduc și este 
necâjit și îngrijorat. li oferă moșie, a treia parte din averea 
sa, comorile sale. li va fi recunoscător în veci dacă nu 
pleacă. 

Eliduc rămâne de neînduplecat. 

— În acest moment critic, regele meu este în pericol și s- 
a străduit într-atât să mă găsească; eu trebuie să-l ajut. 
Nimic nu mă va putea opri aici. Dacă vreodată veţi avea 
nevoie de ajutorul meu, voi fi gata să mă întorc aici și să 
aduc mulţi alți cavaleri. 

La aceasta, regele îi mulțumi și îi dădu permisiunea de 
plecare fără a i se opune. li oferă lui Eliduc toată averea 
casei sale, aur, argint, copoi, cai și mătăsuri minunate. 
Eliduc nu luă mai mult decât îi trebuia. Apoi, politicos, îi 
ceru regelui permisiunea de a vorbi cu fiica lui. 

— Imi face plăcere să consimt, spuse regele: 

Eliduc trimite o tânără doamnă ca să deschidă ușa 
apartamentului prințesei  Guilliadun. Apoi intră să-i 
vorbească. Când îl văzu, ea îl strigă pe nume și îl îmbrăţișă 
cu pasiune. Trecură apoi la subiect și el îi explică de ce 
trebuia să plece la drum. 

După ce explică totul clar, fără a-i cere și ei permisiunea 
de a pleca, de a fi liber, fata aproape leșină. Se albi la faţă. 
Când o văzu cum se chinuiește, aproape că înnebuni și el. 
O sărută neîncetat pe gură și începu să plângă de mila ei, 


O luă în braţe și o ţinu așa până când fata își reveni. 

— Draga mea fată, ascultă-mă, tu ești și viaţa și moartea 
pentru mine, ești existenţa toată. De asta am venit, ca să-ţi 
vorbesc, ca să putem avea încredere unul în altul. Trebuie 
să mă duc acasă. Tatăl tău mi-a dat încuviințarea. Dar voi 
face ce vrei tu, indiferent ce mi se va întâmpla. 

— În acest caz, ia-mă cu tine, dacă tu nu poţi rămâne. 
Astfel eu îmi curm viaţa. Nu voi mai avea parte nici de 
bine, nici de nimica bun de acum înainte. 

Cu blândeţe, cavalerul îi spune cât o iubește, cât este ea 
de frumoasă. 

— Dar m-am legat să-ţi ascult tatăl. A te lua cu mine 
înseamnă a-mi călca jurământul faţă de el. Îţi promit din 
inimă că dacă te învoiești să plec un timp, și spune tu ziua 
când vrei să fiu înapoi, nimic pe lumea aceasta, dacă sunt 
viu și teafăr, nu mă va împiedica să revin. Viaţa mea este 
toată în mâinile tale. 

Ea îl iubea nespus. Astfel, îi dădu o dată anume când 
urma să se întoarcă să o ia cu el. Se despărţiră în lacrimi și 
tristeţe, schimbând inelele de aur și sărutându-se cu. Drag. 

Eliduc se îndreptă călare spre corabie. Vântul a fost 
prielnic și traversarea iute. Acasă, regele Bretaniei nu mai 
poate de bucurie, că și rudele și prietenii și toată lumea, 
mai cu seamă soţia lui atrăgătoare, pe măsura lui, mai 
mult ca oricând. În tot acest timp Eliduc stătea închis în 
sine din pricina neașteptatei lovituri pe care dragostea i-o 
dăduse în Anglia. Nimic nu-l mai bucura, nu zâmbea și știa 
că fericirea o va simţi doar la vederea lui Guilliadun. Soţia 
lui se simțea deprimată de comportamentul lui misterios, 
căci nu știa ce provocase aceasta. Se tânguia pe sine și se 
întreba dacă nu cumva i se spusese cum că ea nu s-ar fi 
purtat cum trebuie cât el a fost în străinătate. Oricând ea 
se va putea apăra în faţa lumii dacă el o va dori. 

— Doamna mea, nimeni nu te-a acuzat de nicio purtare 
nelalocul ei. Eu am jurat regelui acelei ţări unde am fost că 


mă voi întoarce la el. Are mare nevoie de mine. l-am spus 
că de îndată ce regele Bretaniei va fi din nou în pace, într-o 
săptămână mă pun la drum. Am o grea însărcinare înainte 
de a mă întoarce. Nu mă voi putea bucura de nimic până 
nu mă întorc acolo. Nu-mi voi călca promisiunile. 

Atâta i-a spus soţiei. Se duse și îi dădu mare ajutor 
regelui Bretaniei. Regele adoptă strategia lui Eliduc și 
salvă regatul. Când se apropia ziua pe care Guilliadun o 
numise, Eliduc interveni să încheie pacea. Acceptă toate 
condiţiile dușmanului, se pregăti de drum și își alese 
însoțitorii: doi nepoți pe care-i îndrăgea, unul din paji, 
băiatul care-i cunoștea secretul, căci dusese mesajele între 
Eliduc și Guilliadun. Și-a mai luat și propriii scutieri; nu a 
mai vrut pe nimeni. l-a obligat să jure că vor păstra 
secretul. 

Fără a mai zăbovi, pornește pe mare și ajunge la Totnes. 
În sfârșit, ajunse unde era așteptat cu dor. Eliduc folosi 
șiretenia. Găsi un han în afara portului, căci nu dorea să 
fie văzut și recunoscut. Își pregăti pajul și îl trimise la 
Guilliadun pentru a-i spune că se întorsese și-și ținuse 
promisiunea. Noaptea, după căderea întunericului, ea 
urma să se strecoare afară din cetate, pajul o va însoți și 
Eliduc îi va ieși în întâmpinare. Băiatul se deghiză și făcu 
drumul pe jos până la Exeter. Fiind isteț, găsi calea de a 
ajunge în apartamentul fetei, apoi o salută pe prinţesă 
anunţând-o că i-a venit iubitul înapoi. O găsi tristă și 
nefericită; dar când află vestea, începu să plângă, apoi îl 
sărută și-l tot sărută pe băiat, îi spuse că va trebui să plece 
cu el la noapte și petrecură toată seara punând la cale 
fuga în toate amănuntele. 

La venirea nopţii ieșiră pe furiș din cetate. Se temeau 
amândoi să nu-i descopere cineva. Ea purta o rochie de 
mătase, delicat brodată în aur și o manta scurtă. 

La mită distanţă de poarta orașului se întindea o grădină 
frumoasă încercuind un pâlc de copaci. Eliduc o aștepta în 


dreptul gardului. Pajul o duse într-acolo. Eliduc sări jos din 
șa, o sărută. Ce fericire să se revadă! O ajută să se suie pe 
un cal, urcă și el pe al lui și apucă și hamul ei. Călare, se 
duseră în grabă la portul Totnes și se urcară pe o corabie 
unde nu erau decât oamenii lui. Vântul le-a fost prielnic și 
vremea calmă, dar chiar în dreptul coastei, în Bretania, 
fură întâmpinați de o furtună. Vântul îi împinse înapoi în 
larg. Catargul se rupse și își pierdură toate vâslele. De 
disperare se rugau lui Dumnezeu, sfântului Nicolae și 
sfântului Clement, Fecioarei Maria, să ceară îndurare de la 
Hristos pentru ei, să-i salveze de la înec. Furtuna urla în 
jur împingându-i înainte și înapoi de-a lungul coastei. Unul 
din marinari începu să strige: 

— Ce facem? Stăpâne, fata pe care ai adus-o la bord ne 
va duce la fundul apei. Nu mai ajungem să vedem 
pământul. Ai o nevastă acasă. Acum vrei altă femeie. Este 
împotriva lui Dumnezeu și a legii, împotriva bunei-cuviinţe 
și a religiei. O aruncăm în mare și ne salvăm pielea. 

Eliduc aude strigătele omului și își pierde firea. 

— Pui de căţea, dușmane, șobolane, ţine-ţi gura! Dacă ea 
ajunge în mare, te fac eu să plătești! 

O ţinea pe Guilliadun în braţe încercând să o liniștească. 
Prințesa avea rău de mare și năucită de ceea ce abia 
auzise, că iubitul ei avea o nevastă acasă, leșină căzând pe 
punte, lividă ca moartea, rămânând așa fără respiraţie, 
parcă lipsită de viaţă. Eliduc știa că ea se afla pe corabie 
din cauza lui și o crezu moartă. Era disperat. Se ridică, se 
repezi la marinar și-l lovi cu o vâslă. Omul se prăbuși pe 
punte și Eliduc îl împinse cu piciorul în mijlocul valurilor 
care-l înghiţiră, apoi se duse la cârmă conducând corabia 
cu atâta iscusinţă, că intrară în port. Ajunși cu bine, 
aruncară ancora și lăsară pasarela la țărm. Guilliadun 
continua să zacă și părea că e moartă. Eliduc plângea fără 
oprire - dacă ar fi putut ar fi murit alături de ea. Neștiind 
unde să o ducă, se sfătui cu însoțitorii săi. Refuza ideea de 


a o lăsa fără a fi înmormântată cu cinstire, după lege, în 
pământ sfinţit. Era fiică de rege și i se cuvenea. Oamenii, 
pierduţi cu totul, nu știau ce să-l sfătuiască. Eliduc se 
gândi singur. Casa lui se afla aproape de mare, la nicio zi 
călare. Era în mijlocul unei păduri - întinsă pe zeci de mile. 
Un sihastru locuia acolo de patruzeci de ani și avea o 
capelă. Eliduc fusese de multe ori să se sfătuiască cu el. 

„O voi duce acolo - își spuse Eliduc - și o voi 
înmormânta în capela sihastrului. Voi dărui teren și voi zidi 
o mânăstire de călugări sau de călugăriţe care se vor ruga 
pentru ea zilnic, ca s-o ierte Dumnezeu.” 

Aduse cai și le dădu ordin oamenilor săi să urce în șa, 
apoi le ceru promisiunea că nu-l vor trăda niciodată. Purta 
trupul lui Guilliadun în faţa lui pe cal. Luară cel mai scurt 
drum și curând intrară în pădure. Ajunseră în sfârșit la 
capelă și bătură la poartă. Nimeni nu răspunse și ușa 
rămase închisă. Unul din oameni sări de cealaltă parte și 
deschise poarta. Găsiră un mormânt proaspăt. Sfântul 
sihastru murise săptămâna care trecuse. Triști și 
deznădăjduiţi, oamenii se gândeau să pregătească 
mormântul în care Eliduc trebuia să o părăsească pe 
Guilliadun pentru vecie, dar el îi goni din capelă. 

— Nu-i drept. Trebuie să aflu de la cei care știu mai bine 
cum să cinstesc acest loc, punând temelia unei mânăstiri. 
Acum o vom așeza pe Guilliadun în faţa altarului și o vom 
lăsa în grija lui Dumnezeu. 

La ordinele lui, făcură așternut pentru odihna prinţesei, 
apoi o întinseră deasupra și o lăsară crezând-o moartă. 
Când veni rândul lui Eliduc să părăsească lăcașul, crezu că 
va muri de durere. li sărută ochii, faţa. 

— Draga mea, să mă ajute Dumnezeu să nu mai ridic 
armele și nici să mai trăiesc viață lumească. Fie 
blestemată ziua în care m-ai văzut. Draga mea, de ce ai 
venit cu mine? Nicio regină nu ar fi putut iubi mai sincer, 
mai profund. Mi se rupe inima după tine. În ziua 


înmormântării tale eu voi intra la mânăstire și voi veni. 
Aici în fiecare zi și-mi voi plânge disperarea deasupra 
mormântului tău. 

Se depărtă brusc de trupul fetei și închise ușa capelei. 

Trimise un mesager înainte pentru a-i anunţa nevasta că 
se afla în drum spre casă, însă-i obosit și epuizat. Fericită 
de veste, ea se îmbrăcă să-l întâmpine cu dragoste. Dar nu 
se bucură deloc. El nu-i adresă niciun zâmbet, nicio vorbă 
bună. Nimeni nu avea curaj să întrebe de ce. Câteva zile 
stătu așa. Devreme, dimineața după slujbă, lua drumul 
pădurii, la capela unde Guilliadun zăcea... tot. Fără 
cunoștință, fără suflu, fără a da niciun semn de viață. Ceva 
îl uimea, fata nu-și pierduse culoarea, pielea ei era încă 
albă-roză, doar puţin palidă. Disperat, Eliduc plânse și se 
rugă pentru sufletul ei. După aceasta se întoarse acasă. 

A doua zi, când ieși de la biserică după slujbă, un 
servitor tânăr căruia nevasta lui Eliduc îi promisese cai și 
arme, dacă-l va urmări de la distanţă pe soţul ei fără a fi 
observat, era pregătit să-l spioneze. Băiatul se ţinea cu 
calul la o oarecare distanţă de stăpân. Văzu foarte bine 
cum Eliduc intră în capelă, îi auzi disperarea. Când Eliduc 
ieși, servitorul se duse acasă pentru a-i spune stăpânei 
totul - toate vorbele de jale ale soțului ei în capelă. 
Supărarea ei se transformă în tandreţe. 

— Să mergem acolo cât mai repede. Stăpânul tău va 
veni din clipă în clipă pentru a se întâlni cu regele. 
Sihastrul a murit cu puţin timp în urmă. Știu că Eliduc l-a 
îndrăgit, dar aceasta nu-i justifică comportamentul și nici 
adânca amărăciune. 

Un timp nu-și mai bătu capul cu acest mister. Chiar în 
acea după-amiază Eliduc plecă să stea de vorbă cu regele 
Bretaniei. Soţia lui fu condusă de slujitor la capela 
sihastrului. De cum intră, văzu patul și fata care se afla 
întinsă acolo, frumoasă și tânără ca un boboc de trandafir. 
Trase cuvertura de pe trupul firav - braţele-i erau delicate, 


mâinile albe cu degete netede. Și-a dat seama de adevăr, 
cauza suferinţei ce se vedea pe faţa lui Eliduc. Îl chemă pe 
slujitor și îi arătă minunăţia neînsufleţită. 

— O vezi pe această fată, frumoasă ca un giuvaer. Ea 
este iubita soțului meu. De asta este atât de nefericit. Nu 
mă miră. Atât de frumoasă... moartă atât de tânără. Nu 
simt decât milă faţă de ea. Pe el îl iubesc în continuare. 
Este o tragedie pentru noi toţi. 

Ea începu să plângă de mila lui Guilliadun. Pe când se 
afla alături de catafalc cu lacrimi în ochi, o nevăstuică sări 
din spatele altarului. Slujitorul o lovi cu un băț ca să nu 
treacă peste cadavru. O omori și aruncă trupul micuţ pe 
podea, în mijlocul capelei. După scurt timp apăru și 
perechea nevăstuicii și o văzu. Animalul viu dădu târcoale 
celui mort și-l atinse de câteva ori cu lăbuţele. Nereușind 
să o pună pe picioare se întristă, dar se repezi afară în 
iarba din pădure. Aduse de acolo o micuță floare roșie pe 
care o așeză în gura nevăstuicii. Pe loc animalul își reveni. 
Văzând aceasta, soţia cavalerului Eliduc îi strigă 
slujitorului: 

— Apuc-o! Hai, n-o lăsa să-ţi scape! 

Aruncă bățul după nevăstuică și o lovi. 

Soţia lui Eliduc se aplecă și culese ceva de pe jos, apoi 
se întoarse și așeză minunata floare în gura lui Guilliadun. 
În primele clipe nu se întâmplă nimic, apoi fata se mișcă, 
suspină și deschise ochii. 

— Dumnezeule, șopti ea, oare de când dorm? 

Când soţia cavalerului o auzi, mulțumi cerului. Apoi o 
întrebă pe Guilliadun cine este. 

— Doamnă, sunt născută în Britania, sunt fiica regelui 
acestei țări. M-am îndrăgostit fără speranţă de un cavaler, 
un viteaz mercenar numit Eliduc. M-a făcut să fug cu el. A 
fost un ticălos, căci m-a înșelat. Era însurat și nici nu mi-a 
spus, nici nu m-a lăsat să înţeleg. Când am aflat, de durere 
am căzut în nesimţire. Acum m-a părăsit neajutorată în 


această ţară străină. M-a păcălit. Nu știu ce se va întâmplă 
cu mine. Femeile sunt nebune să se încreadă în bărbaţi. 

— Draga mea, îi spuse doamna, a fost neconsolat. Te 
asigur. El crede că ai murit, este nebun de durere. A fost 
aici să te privească în fiecare zi. În tot acest timp tu erai 
fără cunoștință. Eu îi sunt soţie bună, dar mi-este milă de 
el. A fost atât de nefericit... Am vrut să aflu unde pleacă, 
așa că l-am urmărit și astfel te-am găsit. Acum mă bucur 
că ești în viaţă. Te voi lua cu mine și te voi reda lui. Voi 
spune lumii că el nu trebuie învinovăţit. Apoi eu voi lua 
drumul sihăstriei. 

Vorbindu-i astfel, fata se simţi încurajată și o însoţi 
acasă. Slujitorul se pregăti și se duse după Eliduc. Nu se 
opri pe drum și ajunse cât putu de repede la Eliduc pe 
care-l salută cu respect, apoi îi povesti totul. Eliduc sare în 
șa fără a-l mai aștepta pe prietenii săi. Ajunse acasă chiar 
în acea noapte și o găsi pe Guilliadun readusă la viaţă. li 
mulțumește cu bunătate soţiei sale. Este în al nouălea cer 
de bucurie, nu a mai cunoscut astfel de bucurie. O sărută 
pe Guilliadun fără oprire, ea răspunzându-i cu șovăială. 
Nu-și pot ascunde bucuria reîntâlnirii lor. Când soţia lui 
Eliduc văzu cum stau lucrurile, îi împărtăși soțului său 
intenţiile sale. li ceru consimțământul oficial de a se 
despărți fiindcă ea intenţiona să intre la mânăstire pentru 
a se dedica lui Dumnezeu, El urmează să-i dea o parte a 
pământurilor sale și ea va întemeia acolo o mânăstire. Apoi 
el va trebui să se căsătorească cu fata pe care o iubea într- 
atâta, căci nu se cuvenea și nici legea nu o îngăduia să 
trăiască în același timp cu două neveste. Eliduc nu încercă 
să o contrazică, va face exact cum dorește ea și îi va da 
pământul pentru mânăstire. 

În pădure, nu departe de castel, unde se afla capela 
sihastrului, cavalerul construi o biserică și toate clădirile 
necesare unei mânăstiri. Apoi făcu danii și o înzestra. 

Când totul fu gata, soţia lui se călugări și se instală cu 


încă treizeci de călugăriţe. Astfel, întemeie propriul ei 
ordin și începu un nou mod de viaţă. 

Eliduc făcu nuntă cu Guilliadun cu mare pompă, cum se 
cuvine și trăiră fericiţi în armonia dragostei mult timp. Au 
fost generoși și au făcut multe fapte bune, așa încât în cele 
din urmă trecură și ei ia viața religioasă. După multă 
socoteală și judecată, Eliduc construi o biserică de cealaltă 
parte a castelului și o înzestră cu bani și o mare parte a 
pământurilor sale. Își duse slujitorii și alţi oameni de 
credinţă să se îngrijească de ordin și de clădirile 
mânăstirii. Când totul fu pregătit, el se îndreptă împreună 
cu slujitorii săi spre atotputernicul Dumnezeu. lar pe 
Guilliadun, pe care o iubea într-atât, o trimite la un loc cu 
fosta lui soţie. Guildeluec o primi ca pe o soră și îi dădu 
cinstire, arătându-i apoi cum să-l slujească pe Dumnezeu și 
cum să trăiască viaţa religioasă a ordinului. Ele se rugară 
pentru salvarea sufletului lui Eliduc, iar el, la rândul lui, se 
rugă pentru ele două. Află de la soli cum se simțeau, cum 
se consolau una pe cealaltă. Fiecare își găsi propriul mod 
de a-l iubi pe Dumnezeu, cu credință adevărată și, în cele 
din urmă, cu mila lui Dumnezeu, singurul cunoscător al 
tuturor adevărurilor, fiecare a avut parte de o moarte 
liniștită. 

Nobilii celți au compus această poveste pentru a păstra 
cu sfințenie cuvioasa aventură a acestor oameni, spre a nu 
fi niciodată uitată. 


SĂRMANUL 
KOKO 


Byth dorn re ver dhe n tavas re hyr, 
Mes den hep tavas a-gollas y dyr. 


Unele situații melodramatice din cărțile polițiste și din 
romanele de suspans au fost reluate la nesfârșit în 
cinematografie și la televiziune, încât eu cred că s-a 
statornicit o lege nouă și absurdă a probabilității inverse: 
cu cât o astfel de situaţie apare mai des pe ecran, cu atât 
șansele ca ea să aibă loc în viaţă reală sunt mai puţine. Cu 
numai o lună-două înainte să aibă loc întâmplarea extrem 
de nefericită care constituie subiectul povestirii mele, am 
argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tânăr 
geniu de la B.B.C. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de 
declaraţia mea cinică conform căreia cu cât o știre e mai 
groaznică, cu atât e mai liniștitoare pentru cel care o 
primește, întrucât evenimentul care s-a petrecut în altă 
parte dovedește că el nu s-a petrecut, nu se. Petrece și 
prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie să mai 
spun că a trebuit să cedez și să recunosc că pentru noi, cei 
care considerăm tragedia un privilegiu al altora, modernul 
Pangloss dinlăuntrul fiecăruia din noi este o creatură 
extrem de mârșavă și complet antisocială. 

Cu toate acestea, când m-am trezit, la început, în 
noaptea aceea de chin, eram plin de îndoială dar și de 
teamă. Mi-am spus că visasem, că dacă auzisem ceva 
sfărâmându-se, asta se întâmpla în subconștientul meu 
nocturn, și nu în realitatea exterioară. Sprijinit într-un cot, 
mi-am rotit privirile prin camera întunecată, apoi am 
continuat să ascult cu auzul încordat. Și totuși raţiunea îmi 


spunea că era de o mie de ori mai probabil ca lucrul de 
care mă temeam să se întâmple la Londra decât acolo unde 
mă aflam eu în acel moment. Într-adevăr, eram pe punctul 
de a mă culca la loc și de a pune reacţia mea oarecum 
copilăroasă pe seama faptului că era prima noapte pe care 
o petreceam de unul singur într-o casă relativ străină. 

Nu mi-a plăcut niciodată tăcerea, nici a oamenilor și nici 
a locurilor și duceam dorul zgomotelor familiare pe care 
toată noaptea le aud venind de-afară, în locuința mea din 
Londra. 

Atunci însă, se auzi venind de jos un zornăit sau un 
clinchet, ca și cum ceva metalic ar fi lovit din întâmplare 
marginea unui pahar sau a unui vas de porțelan. Un simplu 
scârţâit sau bufnitura surdă a unei uși care se izbește cu 
un zgomot ușor ar fi putut da naștere și la alte interpretări. 
Acesta era, însă, un sunet care nu putea fi interpretat 
decât într-un singur fel. Panica mea vagă se transformă 
foarte rapid într-o spaimă intensă. 

Un prieten de-al meu susţinea odată că există o 
categorie de experienţe prin care ar trebui să trecem cu 
toți» înainte de a muri, dacă vrem să declarăm că am trăit 
din plin. Un exemplu era să simţi că te îneci și că nu mai ai 
nicio scăpare; să fii prins în pat cu nevasta altuia era alt 
exemplu (discuţia avea loc la o petrecere cam frivolă); al 
treilea era să vezi o fantomă și al patrulea, să omori un om. 
Imi amintesc că deși am adăugat și eu la rândul meu vreo 
două idei personale la fel de ridicole, mi-am ieșit puţin din 
fire fiindcă am fost nevoit să recunosc, în sinea mea, că în 
realitate niciodată nu trecusem prin nicio astfel de 
experienţă. Am avut și eu problemele mele în viaţă, dar 
niciodată n-am socotit că moartea ar putea fi o soluţie 
viabilă - sau, cine știe, mi-a trecut prin minte numai pentru 
o clipă, atunci când mi s-a întâmplat să citesc critici 
absolut nedrepte la adresa cărţilor mele. În cel de-al doilea 
război mondial n-am putut îndeplini niciun fel de serviciu 


militar activ din cauza vederii mele extrem de slabe. M-am 
culcat cu nevasta altuia - în timpul aceluiași război - dar 
pe toată durata scurtei noastre legături amoroase soțul se 
afla în siguranţă, în Africa de Nord. Neputinţa de a înota 
m-a ferit de orice pericol de înec, iar fantomele, 
manifestând eu o inexplicabilă lipsă de interes faţă de 
cauza lor, par să evite cu hotărâre sceptici ca mine. 

Dar iată-mă, în sfârșit, după șaizeci și șase de ani de 
viață, trecând totuși printr-una din acele experienţe 
„vitale”: aceea de a ști că nu ești singur într-o casă în care 
credeai că ești singur. 

Dacă din cărți n-am învăţat că în activitatea 
scriitoricească trebuie să caut și să preţuiesc adevărul 
înseamnă că mi-am irosit viața în zadar. Şi în această 
povestire, ultimul lucru pe care l-aș face ar fi să mă prezint 
altfel decât sunt. Niciodată n-am pretins că sunt un om de 
acțiune, însă mi-ar plăcea să cred că ironia și un anume 
simţ al autoironiei fac atributul de pedant să fie nemeritat. 

Am învăţat foarte de timpuriu, când eram la internat, că 
dacă ţi se duce puţin vestea că ești ironic (sau că ai măcar 
o anume abilitate în a-i înţepa pe snobi), asta îți poate 
compensa, în parte, unele etichetări dispreţuitoare precum 
„tocilar” sau „șoarece de bibliotecă”. Lucrul este valabil 
pentru toţi, exceptându-i pe cei nemaipomenit de vânjoși. 
Fără îndoială că m-am consolat cu maliția caracteristică 
celor pe care fizicul nu prea îi ajută și, evident, nu pot 
spune că n-am savurat întotdeauna (ba mă tem că uneori 
am ajutat chiar să se răspândească) acel tip de bârfă care 
contribuie la discreditarea altor scriitori. lar maculatura 
mea de mare succes, Piticul în literatură, nu e chiar ceea 
ce pare - un model de analiză erudită și obiectivă. Din 
nefericire, întotdeauna am socotit că defectele mele sunt 
mai interesante decât calităţile altora. De asemenea, nu 
pot nega faptul că, pentru mine, cărţile (scrierea lor, 
lectura, recenzarea, ajutorul dat ca ele să ajungă sub tipar) 


au fost însăși viaţa mea. Şi pare firesc că în noaptea aceea 
trebuia să fiu acolo unde eram, numai și numai din pricina 
unei cărți. 

Cel mai mare dintre cele două geamantane care mă 
întovărășiseră în taxiul luat în ziua precedentă de la gara 
din Sherborne era plin cu hârtii: notițe, ciorne, texte foarte 
importante. 

Eram pe punctul de a duce la bun sfârșit o ambiţie care 
m-a urmărit toată viaţa: să scriu biografia definitivă și să 
fac o prezentare critică a lui Thomas Love Peacock. Ca să 
nu exagerez, trebuie să mărturisesc că începusem să 
lucrez serios de-abia de vreo patru ani, însă dorinţa de a 
avea această lucrare la activ stăruia în mine de pe la 
douăzeci de ani. 

A trebuit mereu să acord prioritate altor lucrări din 
motive bine întemeiate, însă aceasta îmi era cea mai 
dragă. Și tocmai când îmi pregătisem armele pentru atacul 
final mi-am dat seama că Londra - noua și abominabila 
Londră ce pare hotărâtă să maimuţărească New York-ul - 
se opunea fără drept de apel micului meu proiect. Un altul, 
cu mult mai mare și mai ameninţător, fu pus în execuţie 
peste drum de locuința mea din Maida Vale. Și nu mă 
deranjau numai zarva și praful stârnite de demolarea care 
începuse, cât mai ales ideea că în curând aveam să fiu 
văduvit de nepreţuita mea priveliște dinspre apus, din 
cauză că știam că nenorocitul pseudo-zgârie-nori infam 
urma să fie înălțat pe ruinele a ceea ce fusese o terasă 
trainică și sobră, construită în stil italian. Ajunsesem să-l 
văd ca pe o apoteoză a tuturor lucrurilor, împotriva cărora 
luptase Peacock: tot ceea ce era lipsit de umanism, rațiune 
și echilibru. Resentimentul pe care îl aveam față de 
această intruziune începu să aibă repercusiuni asupra a 
ceea ce lucram; unele pasaje aflate în stadiul de proiect nu 
făceau altceva decât să-l folosească pe Peacock drept 
pretext pentru  diatribele irelevante la adresa 


contemporanilor mei. N-am nimic împotriva acestor 
diatribe dacă își au locul lor, dar știam că lăsându-mă 
cuprins de ele îmi trădam atât subiectul, cât și propria-mi 
judecată sănătoasă. 

Despre toate aceste lucruri le vorbeam într-o seară, pe 
larg, cu amărăciune (și nu fără gând ascuns) unor prieteni, 
în casa lor din Hampstead. Îmi petrecusem, de-a lungul 
anilor, multe weekend-uri plăcute în reședința de vară a lui 
Maurice și Jane din North Dorset, deși trebuie să 
mărturisesc că ceea ce-mi plăcea acolo era mai degrabă 
compania lor, decât peisajul rural. Nu-mi place viaţa la 
ţară și întotdeauna am preferat natura reflectată în artă 
celei din realitate. Cu toate acestea, atunci mă gândeam la 
vila lor - Holly Cotage - și la valea ei solitară cu toată 
nostalgia cu care și-ar dori-o oricine - dar mă gândeam la 
ea și ca la un refugiu minunat de care aveam atâta nevoie 
în acele momente. Când acest refugiu mi-a fost oferit, 
protestele mele au fost pur formale. Am îndurat, zâmbind 
ironiile lui Jane față de dragostea mea subită pentru viața 
la ţară, pe al cărei scriitor absolut ea îl adora, la care în 
schimb mă uitam cu o răceală inadmisibilă... după părerea 
ei. Niciodată nu m-am dat în vânt după Thomas Hardy. 
Normal, mi-au pus în mână cheile. Jane mi-a dat un ghid 
pentru cumpărături improvizat, iar Maurice mi-a făcut o 
prezentare detaliată a modului esoteric de funcţionare a 
pompei electrice de apă și a încălzirii centrale. Astfel 
înarmat și instruit, cuprins de o mare și reală bucurie, am 
luat în primire modesta mea versiune temporară a fermei 
Sabine, târziu, în dupăamiaza premergătoare acelei nopţi 
în care am fost trezit brusc. Bineînţeles că șocul și 
incertitudinea s-au datorat în parte faptului că mă 
culcasem cu siguranţa că o să am din nou mult așteptata 
putere de concentrare creatoare care-mi lipsise atât de 
mult în ultimele două săptămâni. 

În timp ce stăteam în pat în capul oaselor, eram pe 


deplin conștient că zgomotul pe care-l auzeam nu venea 
din camera de zi de dedesubt, ci de pe scară. Atitudinea 
mea împietrită era ridicolă - și desigur, deloc vitează. Insă 
nu numai că eram singur, dar și vila era izolată. Nu exista 
decât o fermă la vreo patru sute de metri pe șosea în jos și 
în afară de asta satul, unde fără îndoială, polițistul dormea 
adânc în patul lui, era cam de două ori mai departe. 
Telefonul se afla în camera de zi de dedesubt, așa că mă 
puteam folosi de el în acele clipe tot atât de puţin ca și 
când s-ar fi aflat la capătul lumii. 

Bineînţeles, aș fi putut să fac un zgomot puternic, în 
speranța că oaspetele nepoftit ar fi considerat că într-o 
spargere discreţia e lucrul cel mai important. Auzisem eu 
că hoţii experimentați se feresc de violență. Dar rațiunea 
îmi spunea că ţinuturile muntoase și izolate ale Dorsetului 
nu erau locul în care spărgătorii experimentați să-și 
exercite profesiunea. Era mult mai probabil ca vizitatorul 
meu să fie vreun sătean amator, complexat. 

Imi reveni în minte confuz o discuţie pe care o avusesem 
odată cu Maurice, care susținea că procentul scăzut de 
infracțiuni în mediul rural se datorează faptului că aici 
structura socială e mai strâns întrețesută. Când oamenii se 
cunosc toţi între ei, delictul e săvârșit fie cu mare greutate, 
fie cu nesăbuinţă. 

Nu a durat mult nici ultima vagă speranţă că acel 
clinchet ar fi putut avea o explicaţie naturală. Se auzi un 
hârșâit ca și cum un scaun ar fi fost mutat din loc. A 
trebuit să înfrunt realitatea: la Holly Cotage se „dădea 
lovitura”. În ciuda statisticilor făcute de Maurice, nu mi-a 
fost deloc greu să ghicesc de ce fusese aleasă tocmai 
această vilă. Izolarea ei era evidentă și probabil că prin 
partea locului toată lumea știa că vila aparţine unor 
londonezi care veneau aici să-și petreacă weekend-urile și 
care niciodată nu stătuseră în ea mai mult de o vară. Era 
într-o miercuri - de fapt, joi - de vreme ce ceasul arăta că 


trecuse de ora unu și eram în noiembrie. Cum eu nu 
conduc, afară nu se afla nicio mașină care să avertizeze că 
vila este locuită. Mă culcasem devreme, ca să fiu odihnit 
pentru o primă și lungă zi de muncă. 

După câte știam eu atunci, în casă nu era niciun obiect 
de mare valoare (judecând, desigur, după criteriile unui 
hoţ de profesie). 

Locuinţa fusese mobilată cu simplitatea și bunul gust 
care-i erau caracteristice lui Jane. Ştiam că în casă existau 
vreo două vase de porțelan fin, niște picturi din secolul al 
nouăsprezecelea în stil naiv-pastoral, care astăzi (din 
motive care depășesc capacitatea mea de înţelegere) se 
vând la un preț foarte ridicat. Nu-mi aminteam să fi văzut 
în casă vreun obiect din argint, iar în privinţa bijuteriilor, 
bănuiam că Jane nu-și lăsase aici ceva foarte preţios. 

Dar iată că se auzi din nou un zgomot; spre marea mea 
ușurare venea tot de dedesubt. Părea vag pneumatic, fiind 
făcut, poate, de un dulap care se înțepenise. 

Nu eram obișnuit cu zgomotele casei, asta se întâmplă 
numai după o ședere îndelungată. Totuși, am trecut, în 
cele din urmă, la acţiune: adică am orbecăit prin întuneric 
să-mi caut ochelarii și mi i-am pus pe nas. Apoi am ieșit de 
sub așternut și m-am așezat pe marginea patului. Este 
desigur foarte semnificativ faptul că toate acestea le-am 
făcut cu cea mai mare băgare de seamă, de parcă eu aș fi 
fost hoţul. Insă pur și simplu nu-mi dădeam seama ce 
altceva aș fi putut să fac. Eram convins că avea să fie și 
mai rău dacă se ajungea la confruntare. Nu puteam cobori 
până la telefon fără o înfruntare directă, iar tânărul (căci 
eram convins că trebuie să fie vreun mocofan din sat cu 
părul lung, cu pumnii ca niște ciocane și cu mintea pe 
potrivă) n-o să mă lase de bunăvoie să folosesc telefonul 
fără să ne batem. Apoi am încercat să deslușesc altceva: 
vreun sunet de voce șoptită, căci a avea un complice e cea 
mai ieftină formă de curaj. 


Privind retrospectiv trebuie să mărturisesc, de 
asemenea, că mai aveam o scuză de natură pur egoistă: nu 
averea mea era jefuită. Singurele lucruri din casă care 
pentru mine personal aveau o valoare imensă erau notițele 
și tot ceea ce era legat de Peacock al meu. Le pusesem la 
vedere, pe o masă din salon - în cealaltă cameră de jos, 
cea mai depărtată de locul în care mă aflam eu în acel 
moment. Semianalfabetul acela care cotrobăia dedesubt 
nu constituia niciun pericol pentru ele. E de presupus că o 
persoană mai inteligentă, văzându-le, și-ar fi dat seama că, 
în definitiv, vila nu era pustie. Însă, în ceea ce privește alte 
semne mai evidente; că vila era locuită... căzusem pradă 
atât indolenţei mele, cât și unei înclinații întotdeauna doar 
incipiente către ordine: strânsesem masa și spălasem 
vasele după cina frugală pe care mi-o pregătisem singur și 
nu mă ostenisem deloc să fac un foc bun în cămin, după 
cum mă sfătuise Jane, „ca să mai înveselesc atmosfera”. 
Vremea aici era umedă, blândă și caldă în comparaţie cu 
cea din Londra, așa că nu mi-am mai bătut capul să dau 
drumul la încălzirea centrală; aprinsesem doar radiatorul 
care acum probabil era complet rece. 

Frigiderul rămăsese scos din funcţiune pentru că nu 
cumpărasem încă niciun aliment care să se altereze 
repede. Becul roșu de la boiler strălucea în dulapul de 
lângă patul meu. Și-n plus, trăsesem la loc draperiile din 
camerele de jos, ca dimineaţa totul să fie pregătit, iar 
cealaltă valiză o adusesem cu mine sus. Chiar să fi vrut, tot 
n-aș fi putut șterge mai bine orice urmă a prezenţei mele. 

Situația neplăcută deveni intolerabilă. Se mai auziră și 
alte zgomote care demonstrau că individul de dedesubt era 
ferm convins că e singur în toată casa. E adevărat că oricât 
de mult mi-am încordat auzul n-am putut prinde nici cel 
mai vag murmur al unei alte voci; în schimb, era tot mai 
limpede că, mai devreme sau mai târziu, hoţul avea să-și 
încerce norocul și la etaj. De când mă știu am urât 


violenţa, ba mi-a displăcut chiar aproape orice fel de 
contact fizic. Nu mă mai bătusem cu nimeni din fragedă 
pruncie. Odată un profesor de la școala pregătitoare mi s-a 
adresat, în felul lui aspru, caracteristic, cu apelativul de 
„prichindel” și porecla a fost adoptată în unanimitate de 
prietenii mei de-atunci. Mie, însă, porecla nu mi s-a părut 
tocmai potrivită, întrucât prichindeii au o anumită iuţeală 
și agilitate, pe când eu niciodată n-am avut niciuna din 
aceste calități care să compenseze faptul că eram mic de 
statură și complet lipsit de „mușchi”. De-abia relativ recent 
am învins convingerea celor din familia mea care susțineau 
că din cauza constituţiei mele fragile sunt sortit unei morti 
premature. Îmi place să cred că fac parte din aceeași 
categorie cu Pope, Kant, Voltaire - numai din punct de 
vedere fizic, mă grăbesc să adaug, încerc acum să explic 
de ce n-am făcut nimic. Nu era atât teama că am să fiu 
rănit sau ucis, cât mai ales siguranţa că orice acţiune care 
l-ar fi provocat ar fi fost absolut inutilă. 

Şi mai era apoi și senzaţia aceea de concentrare 
creatoare de care tocmai vorbeam adineauri: era ca o 
asigurare că mai aveam încă de trăit o viaţă intelectuală 
plină de energie. Mă simţeam atât de nerăbdător să termin 
odată varianta finală, să dau viață subiectului meu 
fascinant dar subestimat, să-l văd în pagină. Fusesem 
foarte încrezător după ce scrisesem trei sferturi din carte, 
iar acum, în timp ce stăteam pe pat, mă cuprinse aceeași 
hotărâre de a nu lăsa ca nimic din situaţia ridicolă în care 
mă aflam să-mi pericliteze ducerea cărţii mele la bun 
sfârșit. 

Dar situaţia dificilă în care mă aflam în acele momente 
continua să fie penibilă. Din clipă-n clipă mă așteptam să 
aud pași pe scări. Se auzi însă un sunet care făcu să-mi 
sară inima din piept de bucurie, un sunet pe care l-am 
putut localiza: ușa din faţă a vilei fu închisă cu zăvorul de 
lemn. Era acolo și o broască, care se deschidea fără 


zgomot, însă zăvorul era puţin înțepenit și pocnea când îl 
fortai. Spre bucuria mea, următorul zgomot veni de-afară. 
Am recunoscut scârțâitul portiței de la gardul care 
despărțea de drum grădina îngustă din faţă. In ciuda 
tuturor așteptărilor mele, se părea că musafirul meu 
nepoftit hotărâse că era de-ajuns. Nu știu ce impuls mă 
făcu să mă ridic în acel moment și să-mi caut drumul 
orbecăind prudent până la fereastra dormitorului. Afară 
era întuneric beznă când, înainte de a mă culca, am luat o 
gură de aer proaspăt în pragul ușii din faţă, cu acel trufaș 
și neîntemeiat sentiment al proprietăţii pe care oamenii îl 
au când li se închiriază o casă. Chiar și la lumina zilei 
miopia mea ar fi făcut ambiguă și inutilă orice încercare de 
a identifica ceva. Și totuși ceva din mine dorea să zărească 
conturul unei siluete întunecate... N-aș putea spune de ce. 
Poate pentru că pur și simplu vroiam să fiu sigur că eram 
lăsat în pace. 

Așa că stând în colţul ferestrei care dădea spre aleea din 
faţa vilei, m-am uitat în jos, atent și precaut. Nu m- 
așteptam să văd măre lucru, dar spre surprinderea și 
consternarea mea, am constatat că văd foarte bine - și asta 
dintr-un motiv cât se poate de simplu. Luminile din camera 
de dedesubt erau, evident, aprinse. Am zărit stinghiile albe 
ale gardului. Cât despre omul care plecase - nici urmă! 
Totul încremeni preţ de câteva clipe. Apoi se auzi zgomotul 
unei portiere deschise încet, cu grijă, dar nu cu grija aceea 
excesivă pe care ar fi trebuit s-o aibă cineva care bănuia 
prezența mea în casă. Am riscat trăgând perdeaua mult 
într-o parte, dar n-am putut vedea mașina sau furgoneta - 
ce-o fi fost - fiindcă era ascunsă de tufele luxuriante de 
ilice care dau și numele vilei. Eram puţin nedumerit, căci 
nu înțelegeam cum de fusese parcată mașina acolo sus 
fără ca zgomotul ei să mă trezească, însă pe aleea din fața 
vilei panta e ușoară și e foarte probabil ca mașina să fi 
venit la vale cu motorul oprit. 


Nu știam ce să mai cred. Închiderea portierei îmi sugera 
plecarea ei. Dar să lase luminile aprinse? Nu, niciun hoţ, 
oricât de inept ar fi fost el, nu putea face o astfel de gafă, 
dacă ar fi părăsit într-adevăr locul infracţiunii. N-am fost, 
însă, ţinut în suspans prea multă vreme. Brusc, o siluetă 
apăru în faţa portiţei. Intră, îndreptându-se spre casă și 
ieșind din raza mea vizuală aproape înainte ca eu să mă 
pot da înapoi. IÎntâmplările se succedau cu o iuţeală 
înfiorătoare. Pași grăbiţi urcară scările. Intrai brusc în 
panică: trebuie, trebuie să fac ceva, să acţionez. Cu toate 
acestea, stăteam în picioare lângă fereastră, într-un fel de 
catalepsie, fiind absolut incapabil să mă mișc. Cred că mi- 
era frică mai mult de propria-mi groază, decât de ceea ce o 
provoca. Şi ce mă făcea să rămân împietrit era judecata 
mai sănătoasă că nu trebuie să acţionez sub impulsul 
acestei groaze. 

Pașii ajunseseră pe micul palier unde, față-n faţă, se 
aflau ușile celor două dormitoare ale vilei. Ce mă făceam 
dacă intrusul ar fi luat-o întâi la dreapta, în loc s-o ia la 
stânga... într-un fel inexplicabil m-am simţit fericit când 
am auzit răsucirea minerului de la ușa mea. Totul era 
scăldat în întuneric, nu vedeam nimic, iar starea mea de 
paralizie stăruia de parcă încă aș fi sperat zadarnic ca acea 
prezență necunoscută să dispară. Apăru însă o lanternă. 
Descoperi imediat patul nefăcut din care tocmai mă 
dădusem jos, și o fracțiune de secundă mai târziu am fost 
și eu descoperit în picioare lângă fereastră, caraghios, 
desculț și în pijama. Mi-amintesc că mi-am ridicat braţul ca 
să-mi acopăr ochii, ferindu-i de fasciculul orbitor, deși 
gestul ar fi putut fi interpretat ca unul de neputincioasă 
autoapărare. 

Era o liniște pe care părea evident că persoana care 
ţinea lanterna n-avea de gând s-o continue. Am făcut o 
slabă încercare de a normaliza situaţia: 

— Cine ești dumneata? Ce faci aici? 


Bineînţeles că întrebările stupide și fără rost și-au 
meritat răspunsurile - sau mai bine zis lipsa acestora. Mai 
încercai o dată: 

— N-ai niciun drept să te afli aici. 

Pentru o clipă, lanterna mă cruţă. Auzii deschizându-se 
ușa de la dormitorul de vizavi. Apoi, însă, aproape în 
același moment mă orbi iar lumina puternică a becului cu 
oglindă. 

Din nou liniște. Apoi, în sfârșit, o voce: 

— Treci în pat! 

Tonul acela îmi dădu puţin curaj. Mă așteptam la un 
accent din Dorset sau, în orice caz, la unul care să trădeze 
un om agresiv și incult. Acesta era însă fluent și potolit. 

— Haide! Treci în pat. 

— Fără violenţă - nu-i nevoie! 

— Bine. Atunci fă ce-ţi spun. 

Ezitai, apoi mă dusei înapoi în pat și mă așezai neliniștit 
pe marginea lui. 

— Invelește-ţi picioarele. 

Am ezitat din nou. Dar n-aveam încotro. Cel puţin 
fusesem cruțat de violenţa fizică. Mi-am vârât picioarele 
sub așternut și am rămas în capul oaselor. Lanterna încă 
mă mai orbea. 

Se făcu și mai multă liniște, de parcă aș fi fost supus 
unei descifrări și evaluări. 

— Şi-acu bicicletele - dă-le jos! 

Îmi scosei ochelarii și-i pusei pe masa de alături. 
Lanterna mă lăsă în pace pentru o clipă, omul căutând 
comutatorul. Camera se umplu de lumină. Zării silueta 
estompată a unui om de statură mijlocie care avea mâinile 
de un galben extrem de bizar; apoi văzui că purta un fel de 
costum albăstrui - o salopetă, presupun. 

Traversă camera până la patul meu. Am descoperit la el 
un fel de robusteţe stângace și am presupus că avea vreo 
douăzeci de ani. Văzându-l de-aproape, mi-am putut 


explica acea particularitate ectoplasmatică a feţei lui pe 
care la început o pusesem pe seama miopiei mele. Era 
acoperită până sub ochi cu un ciorap de nailon. Pe sub 
căciula roșie tricotată i se vedea părul negru; ochii îi erau 
căprui și-acum mă cercetară cu atenţie timp de o secundă 
care mi se păru foarte lungă. 

— Ce dracu' ești așa speriat, omule? 

Intrebarea era atât de absurdă, încât nici măcar n-am 
încercat să răspund. Se-ntinse după ochelarii mei, îi luă, le 
încercă repede lentilele. Îmi dădui seama că galbenul acela 
strident al mâinilor lui era, de fapt, culoarea unor mănuși 
de bucătărie - evident, și le pusese ca să nu lase amprente. 
Din nou ochii de deasupra măștii se aţintiră asupra mea, 
asemenea ochilor unui animal ascuns și temător. 

— Nu ţi s-a mai întâmplat niciodată? 

— Sigur că nu. 

— Nici mie. O să improvizăm amândoi. Corect? 

Am schițat un gest de aprobare. Se întoarse, 
îndreptându-se spre locul în care stăteam eu când a intrat. 
Deschise fereastra și, nonșalant, îmi aruncă în noapte 
ochelarii - sau cel puţin pot spune că i-am văzut o mișcare 
a braţului care nu putea să însemne altceva. Atunci m-a 
cuprins într-adevăr furia - și-am făcut și prostia s-o arăt. L- 
am privit cum închide fereastra, punându-i zăvorul la loc și 
trăgând apoi draperiile. Acum se întoarse înapoi, la 
piciorul patului. 

— Corect? 

N-am zis nimic. 

— Relaxează-te! 

— Nu găsesc că asta e o situaţie în care m-aș putea 
relaxa. 

Işi încrucișă braţele și mă observă timp de câteva 
secunde, apoi ridică arătătorul, de parcă i-aș fi cerut 
soluţia la vreo problemă. 

— Va trebui să te leg. 


— Foarte bine. 

— Deci nu te deranjează? 

— Din nefericire, n-am de ales. 

Se făcu iar liniște - apoi pufni amuzat: 

— Dumnezeule, de câte ori nu mi-am imaginat scena 
asta, în mii de feluri, dar niciodată în felul ăsta! 

— Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc. 

Făcu din nou o pauză ca să mă cântărească din ochi. 

— Credeam că vii în casa asta doar ca să-ţi petreci 
weekend-urile. 

— Intâmplarea a făcut s-o închiriez de la proprietari. Mai 
cugetă puţin asupra acestui lucru, apoi își aţinti iar degetul 
acela galben asupra mea. 

— M-am prins! 

— De ce te-ai prins? 

— Cui îi convine să fie snopit în bătaie doar pentru niște 
prieteni? 

— Tinere dragă, sunt pe jumătate cât tine și am de trei 
ori vârsta ta. 

— Lasă, glumeam și eu. 

Se întoarse cu spatele, uitându-se în jur prin cameră. 
Dar se părea că eu îl incitam mai mult decât prilejul 
favorabil care i se oferea pentru exercitarea profesiunii. Se 
rezemă de un scrin și mi se adresă iar: 

— Exact cum ai citit și dumneata. Că până și nenorociţii 
de schilozi își au și ei aventurile lor. De-abia se ţin pe 
picioare și tot se reped cu cuţitu-n tine. 

Am tras aer în piept. 

Spuse: 

— Avere. Ce le trebuie oamenilor avere? Pricepi ce 
vreau să zic? Adăugă: Nu-i cazul dumitale. Așa. 

M-am surprins uitându-mă fix la picioarele mele de sub 
pătură. Niciunul dintre romanele sau filmele de groază pe 
care le citisem sau le văzusem nu cuprindea vreo analiză 
motivaţională făcută de victimă pornind de la mobilul 


fundamental. Gesticulă cu lanterna. 

— Trebuia să faci zgomot, omule. Aș fi ieșit afară ca 
după o duzină de purgative. N-aveam de unde să știu cine 
ești. 

— Dacă nu te superi, n-ai vrea să continui treaba pentru 
care ai venit? 

Pufni iar. Rămase holbându-se la mine. Apoi clătină din 
cap. 

— Fantastic! 

Îmi imaginasem felurite moduri de acţiune: repezi și 
hotărâte, deosebindu-se între ele numai prin caracterul lor 
mai mult sau mai puţin dezagreabil. Dar în niciun caz nu- 
mi închipuisem un astfel de simulacru indecent de 
sporovăială liniștită dintre doi bărbaţi pe care hazardul i-a 
adus față-n faţă. 

Numai Dumnezeu știe cât de ușurat ar fi trebuit să mă 
simt. Și totuși, aș fi preferat să am de-a face cu un ticălos 
împieliţat, așa cum îmi imaginam eu că trebuie să fie, sau 
care corespundea mai bine ideii generale despre așa ceva. 
Probabil că văzându-mi figura a priceput cam ce gândeam. 

— Eu fac felul la case goale, amice, nu la prichindei. 

— Atunci, te rog frumos, nu te mai uita cu așa nesaţ! 

Îi vorbisem tăios și iată-ne pe amândoi făcând încă un 
pas spre absurd. 

Am simţit în vocea lui un reproș blând: 

— Hei, eu trebuie să fiu arțăgos, nu dumneata! își 
întinse mâinile galbene într-un gest larg: Adineauri am 
avut un șoc teribil, omule. Se putea foarte bine ca 
dumneata să fi stat aici sus, cu o pușcă încărcată. Orice se 
putea întâmplă. Să-mi zbori creierii în clipa când am 
deschis ușa. 

Începeam să prind puteri. 

— Nu-i de-ajuns că ai spart casa unor oameni pașnici, 
cumsecade și nu prea înstăriți, nu-i de-ajuns că 
intenționezi să-i jefuiești de niște lucruri care nu valorează 


prea mult, dar pe care ei le preţuiesc și la care ţin... 

N-am sfârșit fraza poate din cauză că nu știam cum să 
spun că există ceva de prisos în toată comportarea lui. Însă 
indignarea propriei mele purtări se manifesta prea târziu. 
Calmul din vocea lui era cu atât mai exasperant cu cât el 
fusese pus la încercare: 

— Și casa lor din Londra-i tot așa frumoasă? 

Îmi dădusem deja seama că aveam de-a face cu cineva 
care aparţine acelei noi lumi enigmatice (pentru generaţia 
mea) a unor tineri britanici în afara claselor sociale. 
Nimeni nu detestă snobismul de clasă mai mult decât mine 
și nu mă deranjează câtuși de puţin faptul că tinerii de azi 
au renunţat la multe din vechile tradiţii. Numai că aș vrea 
ca ei să nu respingă, totuși, multe alte lucruri (precum 
respectul pentru limbă și pentru onestitatea intelectuală) 
în virtutea faptului că fac greșeala de a le considera 
rușinos de burgheze. Cunoșteam destui tineri de acest gen 
de la periferia lumii literare. Nici la ei nu găseai altceva 
decât aceleași aere de emancipare, aceeași presupusă 
neapartenenţă la vreo clasă de care se ţineau agăţaţi cu o 
cumplită ferocitate. După câte îi cunoșteam eu, trăsătura 
lor distinctivă era o foarte acută sensibilitate față de tot 
ceea ce aducea a condescendenţă, o frazeologie care-i 
chema la luptă pe noii lor idoli obtuzi, cu gândirea confuză. 

Cunoșteam și ciudata lor poruncă, pe care tocmai o 
încălcasem: „Să n-ai altă avere decât un culcuș soios pe o 
stradă dosnică”. 

— Înţeleg. Pentru un adevărat revoluţionar nelegiuirea e 
o datorie, nu? 

— Nu-i vorba doar de-o pâine. Dumneata ai zis-o. 

Cu un gest brusc ridică un scaun de lemn de lângă scrin, 
îl întoarse și se așeză invers pe el, rezemându-și braţele 
sus pe spătar. Din nou își îndreptă degetul acuzator spre 
mine: 

— După cum văd eu, ar însemna că de când m-am 


născut, în casa mea au fost numai hoţi. Dumneata și cu 
mine facem parte dintr-un sistem. Corect? Ştii ce spunea 
Marx? Că săracii nu pot fura de la bogaţi. Numai bogaţii 
pot să-i jefuiască pe săraci. 

Atunci mi-a venit în minte o discuţie curios de 
asemănătoare (în ton, dacă nu și în conţinut) pe care o 
avusesem, cu vreo două săptămâni înainte, cu un 
electrician venit să-mi pună o nouă instalaţie electrică în 
apartamentul meu din Londra. Se găsise să-mi ţină timp de 
douăzeci de minute o predică despre nedreptăţile din 
sindicate. Şi avea. Același aer sublim al omului imposibil 
de contrazis. Între timp, conferinţa de faţă continua. 

— Şi să-ţi mai spun ceva. Eu nu iau mai mult decât îmi 
trebuie. Corect? Și niciodată marfă de lux; doar ce găsesc 
prin case ca asta. Mi-au căzut în mână și chestii de mare 
clasă. Dar le-am lăsat acolo unde le-am găsit. Și să-i vezi 
pe drăguţii de copoi cum clatină din cap și îi spun 
proprietarului jefuit că mare noroc a avut să-i dea lovitura 
un așa ageamiu. Că numai un prost ar fi lăsat să-i scape 
tavă de argint Paul de Lamerie. Sau ceainicul stil 
Worcester. Ori un tablou de John Sell Cotman. Corect? Da. 
Numai că proști sunt cei care nu știu că un lucru de lux 
mare te frige de zece ori mai tare din clipa în care ai pus 
mâna pe el. Așa că, de câte ori mă tentează ceva de felul 
ăsta, n-am decât să mă gândesc la sistem; uite: dumneata 
și cu mine. Ce-i pune capăt sistemului? Lăcomia. Și pe 
mine tot lăcomia mă omoară - dacă nu-i pun frâu. Așa că 
nu sunt niciodată lacom, n-am fost și nu voi fi. 

Pe foarte mulţi i-am pus să-mi explice ce i-a determinat 
să facă fapte rele, dar asta nu s-a întâmplat niciodată în 
împrejurări atât de ridicole. Cred că lucrul cel mai absurd 
era tichia aceea roșie de lână. În imaginaţia mea săracă 
găseam că seamănă foarte bine cu o tichie de cardinal. Ar 
fi foarte departe de adevăr să spun că începeam să mă 
distrez. În schimb, începeam într-adevăr să simt că voi 


avea ce povesti luni în șir de-acum încolo. 

— Şi încă ceva. Uite: ce fac eu. Bun, de acord, fac rău 
oamenilor... cum spui dumneata. Că le iau obiectele la care 
țin și treburi d-astea. Dar poate asta-i ajută să priceapă ce 
pungășie blestemată e toată chestia asta cu averea. Lovi 
cu palma spătarul scaunului pe care, stătea. Vreau să zic, 
te-ai gândit vreodată la asta? E-o tâmpenie. Ăsta nu-i 
scaunul meu sau al dumitale, și nici al prietenilor dumitale. 
E un scaun și-atât. De fapt, nu-i al nimănui. Eu gândesc 
adesea în felul ăsta. Ştii, iau un lucru, îl duc acasă, mă uit 
la el, dar nu simt că-i al meu. El e pur și simplu ceea ce e. 
Nu se schimbă. Pur și simplu este. Se lăsă pe spate. Acum 
spune dumneata că n-am dreptate! 

Eram conștient că orice tentativă de a purta o discuţie 
serioasă cu acest tânăr bufon era ca și cum ai vorbi despre 
metafizica lui Duns Scotus cu un comediant de la revistă: 
nu faci decât să devii calul lui de bătaie. Întrebările și 
zgândărelile lui erau niște provocări grosolane ca s-o iau 
peste bot. Şi cu toate acestea, aveam o senzaţie din ce în 
ce mai acută că trebuie să-ncerc să-i fac pe plac: 

— Sunt de acord cu dumneata că averile sunt împărțite 
în mod inechitabil. 

— Dar nu ești de acord cu felul în care rezolv eu 
problema. 

— Dacă toată lumea ti-ar împărtăși opiniile, societatea n- 
ar mai supraviețui multă vreme. 

Se dădu iar pe spate, apoi clătină din cap dezaprobator, 
de parcă aș fi făcut o mutare greșită la șah. Deodată se 
ridică în picioare, puse scaunul la loc și începu să deschidă 
sertarele scrinului. Părea că le cercetează superficial. Îmi 
pusesem cheile și niște mărunţiș în sertarul de sus și îl 
auzii cum ia monedele una câte una. Dar nu băgă nimic în 
buzunar, între timp, mă rugam în gând să nu observe lipsa 
portvizitului. Îl aveam în haina agăţată pe umeraș, în dosul 
ușii; aceasta se deschidea spre perete - iar acum era 


deschisă și, prin urmare, haina nu se vedea. Se întoarse iar 
cu fața la mine: 

— Asta-i cum ai zice că dacă toată lumea mâine și-ar 
pune capăt zilelor s-ar rezolva problema populaţiei. 

— Mă tem că nu prea văd legătura. 

— Vorbe, omule, vorbe! Se apropie de fereastră și-și 
privi fix propria-i imagine reflectată într-o mică oglindă în 
stil Regence. 

— Dacă toată lumea ar face așa, dacă toată lumea ar 
face pe dincolo. Dar nu face, nu? E ca și cum ai spune că 
dacă sistemul era altul, eu n-aș mai fi acum aici. Dar eu 
sunt aici. Corect? 

Și vrând parcă să sublinieze prezenţa lui în acel loc, 
scoase oglinda din perete. Iar eu am renunţat să mai joc 
rolul Alicei în această Țară a Minunilor absurde. Afirmația 
sunt ceea ce sunt se prea poate să fie adevărată în 
contextul ei bine cunoscut, dar în niciun caz ea nu poate 
constitui baza unei conversații raționale. Părea să accepte 
că am fost redus la tăcere de faptul că el combătuse 
imperativul absolut, iar acum se îndrepta spre cele două 
acuarele agăţate pe peretele din fund. Am văzut cum le-a 
dat jos din cui, studiindu-le cu atenţie pe fiecare în parte, 
întocmai ca un presupus ofertant la o licitaţie rurală. 

În cele din urmă le luă sub braţ. 

— Vizavi e ceva? 

Am tras aer în piept. 

— Din câte știu eu, nu. 

Dar dispăru cu „marfa” în camera cealaltă. 

Acum nu se mai sinchisea să nu facă zgomot. L-am auzit 
deschizând mai multe sertare, un șifonier. Nu puteam face 
nimic. Dacă aș fi încercat să mă reped până jos la telefon, 
chiar și cu ochelarii pe nas, tot nu aș fi avut nici cea mai 
mică șansă de reușită. 

Îl văzui ieşind și apoi stând aplecat pe palier, deasupra 
unei forme nedeslușite - vreo geantă, sau un sac de voiaj - 


cam așa ceva. Se auzi un foșnet de hârtie. Apoi, în sfârșit, 
se îndreptă și se instală iar în pragul camerei mele. 

— N-am găsit mare lucru. Nu-i nimic. Mai iau și banii 
dumitale și cu asta gata. Regret. 

— Banii mei? 

Făcu un semn cu capul arătând spre scrin. 

— Îţi las mărunțţișul. 

— N-ai luat destul? 

— Asta-i! 

— Am foarte puţini bani la mine. 

— Atunci n-o să le simţi lipsa. 

Nu schiţă niciun gest de mânie și vocea lui nu mi-a dat 
de înţeles că m-ar ameninţa vreo primejdie. Stătea, pur și 
simplu și se uita la mine. Mi se părea, însă, inutil să mai 
recurg la alte subtertfugii. 

— Vezi după ușă. 

Își aţinti iar arătătorul asupra mea, apoi trase ușa spre 
el. Sacoul meu sport i se arătă privirii. Pare absurd, dar mă 
simțeam jenat. Întrucât am vrut să mă scutesc de efortul 
de a căuta o bancă în Dorset, încasasem un cec de 
cincizeci de lire chiar înainte de a pleca din Londra. 
Bineînţeles că a găsit imediat portvizitul și bancnotele. Pe 
acestea din urmă am văzut cum le ia și le numără cu 
repeziciune. Apoi, spre surprinderea mea, veni și-mi 
aruncă una pe marginea patului. 

— Cinci lire pentru osteneală. Corect? 

Impături restul banilor, îi vâri în buzunarul de la șold și- 
apoi începu să scotocească alene prin portvizit. Scoase, în 
cele din urmă, cartea mea de credit și o examină cu 
atenţie. 

— Hei, ia uite! Mi-a picat fisa! Dumneata ești ăla de jos, 
de pe masă. 

— De pe masă? 

— Chestiile-alea bătute la mașină și ce mai e pe-acolo. 

Primele trei capitole erau gata bătute la mașină; 


probabil că se uitase pe pagina de titlu și-acum își amintise 
numele meu. 

— Am venit aici ca să termin de scris o carte. 

— Scrii cărţi? 

— Da, atunci când n-am de-a face cu spărgători. 

Îmi scotoci mai departe portvizitul. 

— Ce fel de cărţi? 

N-am răspuns. 

— Dar aia de jos despre ce e? 

— Despre cineva de care n-ai auzit și, te-aș ruga, nu vrei 
să isprăvim o dată cu treaba asta dezgustătoare și să ne 
mulțumim cu-atât? 

Închise portvizitul și-l aruncă lângă bancnota de cinci 
lire. 

— Chiar ești dumneata așa de sigur că eu n-am habar de 
nimic? 

— N-am vrut să spun asta. 

— Voi ăștia îi înţelegeţi întotdeauna greșit pe cei de-alde 
mine. 

Am încercat să-mi ascund iritarea crescândă. 

— Subiectul cărții mele este un romancier care se 
numește Peacock și care a murit demult. Astăzi lumea nu 
prea îl mai citește. Asta-i tot ce-am vrut să spun. 

Mă privi cu atenţie. Încălcasem o altă poruncă și știam 
că trebuie să fiu mai prudent. 

— Bine. Deci: de ce scrii o carte despre el? 

— Pentru că-i admir opera. 

— De ce? 

— Are niște calităţi care cred eu că le cam lipsesc 
contemporanilor noștri. 

— Ca de exemplu? 

— Umanismul, buna creștere, credinţa puternică în 
simțul rațiunii (îmi stătea pe limbă să spun în „bunul- 
simț”). 

— Mie-mi place Conrad. Asta-i cel mai mare. 


— Mulţi îţi împărtășesc părerea. 

— Dumneata nu? 

— E un romancier foarte bun. 

— Este cel mai mare. 

— Desigur, unul dintre cei mai mari. 

— Am o înclinaţie pentru mare. Ştii ce vreau să spun? 

Încuviințai din cap aprobator, într-un mod care speram 
să-i convină, dar părea evident că el se gândea tot la faptul 
că-l umilisem spunându-i că n-a auzit de niște scriitori. 

— Câteodată văd în jur atâtea cărţi: romane, cărți de 
istorie, de artă. Le iau acasă, le citesc. Uite, pun pariu că 
mă pricep la artă veche mai bine decât mulţi anticari. Ştii, 
eu merg pe la muzee - doar ca să mă uit; în viața mea n-am 
dat lovitura într-un muzeu. Și după cum văd eu lucrurile, 
dumneata ești cel care nu numai că jefuiești muzeele, dar 
îl jefuiești pe orice amărât ca mine care se duce acolo să 
se uite. 

Părea că așteaptă un răspuns. Din nou am încuviinţat 
slab din cap. Mă durea spatele; tot timpul cât a durat 
scena asta absurdă stătusem așa de încordat... Nu mă 
deranja atât felul lui de a se purta, cât ritmul acela pe 
care-l imprimase: „andante”, când totul ar fi trebuit să fie 
„prestissimo”. 

— Uite-așa ar trebui să fie toate: cum e cu muzeele. Să 
nu existe proprietăţi private; să fie doar muzee unde poate 
să meargă oricine. 

— Ca în Rusia? 

— Corect. 

Sigur, oamenii de litere sunt veșnic sensibili la tot ceea 
ce înseamnă originalitate. Totuși nu prea poţi folosi 
adjectivul „simpatic” referindu-te la cineva care tocmai te- 
a deposedat de patruzeci și cinci de lire pe care le câștigi 
cu greu. Eu am, însă, un oarecare talent de a imita tot felul 
de accente atunci când istorisesc anecdote bazate tocmai 
pe această abilitate destul de răutăcioasă. Prin urmare, în 


ciuda fricii și a exasperării, începeam să savurez câteva 
din ciudăţeniile psihice și lingvistice ale torționarului meu. 
Îi aruncai un zâmbet subţire. 

— Chiar dacă știi ce le fac ei hotilor acolo? 

— Omule, acolo n-aș face asta simplu ca bună ziua. 
Trebuie să urăști, da? Ai aici ce să urăști. Nicio problemă. 
Bine, e-adevărat că și ei strâng şurubul într-o mulţime de 
chestii. Dar ei cel puţin încearcă. La noi nu - uite asta nu 
pot înghiţi în ţara noastră oamenii ca mine. Nimeni nu 
încearcă. Ştii cine sunt singurii care încearcă în ţara asta? 
Ticăloșii de conservatori. Vreau să zic că, într-adevăr, sunt 
câţiva pentru. Dar tipii ca mine suntem nimic pe lângă ei. 

— Prietenii mei, proprietarii acestei case, nu sunt 
conservatori. Nici pe departe, și ia drept vorbind, nici eu 
nu sunt. 

— Mare scofală! 

Dar o spuse încet. 

— Şi n-am putea spune că ai dat lovitura asta din motive 
ideologice. 

— Ei, dumneata încerci să-mi trezești sentimentul de 
culpabilitate sau cam așa ceva? 

— Încerc doar să te fac ceva mai conștient de 
complexitatea vieţii. 

Stătea în picioare, uitându-se ţintă în jos la mine destul 
de insistent și am crezut că am să fiu martorul unui nou 
acces de naivitate pseudomarcusiană, dacă nu cumva ăsta- 
i un pleonasm. 

Deodată însă, își trase puţin mănușa galbenă la 
încheietură și se uită la ceas. 

— Ce păcat! A fost amuzant. Așa. Acum am de făcut un 
drum luuung, luung cu mașina, așa că am să-mi fac o 
cafea. Bine? Dumneata, dumneata te scoli încet, te-mbraci 
și-apoi dai fuga până jos. 

Temerile mele, pentru scurtă vreme amorţite, se treziră 
la viaţă. 


— De ce să mă îmbrac? 

— Trebuie să te leg, omule. Și nu vrem să răcim, nu-i 
așa? 

Încuviinţai din cap. 

— Ia uite ce băiat cuminte. Se îndreptă către ușă, apoi 
se întoarse. Și... domnule, doriți și dumneavoastră o cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Dar o ceșcuţă de ceai? Eu sunt înţelegător. 

Am clătinat din cap, iar el se duse jos. Mă simţeam 
slăbit; eram mult mai zdruncinat decât îmi închipuisem și 
știam că tot ceea ce mi se întâmplase până acum constituia 
doar partea cea mai plăcută a operaţiunii. Trebuia de- 
acum să îndur, să stau legat ore în șir și nu vedeam cum aș 
fi putut fi eliberat. 

Era imposibil să sune vreun poștaș întrucât, nedorind să 
fiu deranjat, nu lăsasem nicio dispoziţie să mi se trimită 
corespondenţa aici. Laptele - după cum mă avertizase Jane 
- trebuia să mi-l iau singur de la fermă. Nu-mi puteam 
imagina vreun motiv pentru care cineva să treacă, fie și 
prin preajma vilei. 

M-am sculat și am început să mă îmbrac, trecând în 
revistă concluziile la care ajunsesem în legătură cu noul 
personaj de roman polițist care se afla jos. Faptul că îi 
plăcea să-și asculte propria voce mi-a permis cel puţin să- 
mi formez o părere vagă despre mediul în care trăia. 
Indiferent de locul de origine, știam cu precizie că acum 
stătea la Londra - sau în orice caz, într-un oraș mare. Nu i- 
am putut detecta vreun accent regional. Asta putea fi o 
dovadă că nu venea din rândurile clasei muncitoare, așa 
cum sugera limbajul lui grotesc. În linii mari, însă, aș fi 
putut spune că nu coborâse, ci mai degrabă urcase 
ierarhia socială. Era limpede că voise să mă impresioneze 
cu pretenţiile lui de om instruit. Într-adevăr, aș fi putut să 
cred că terminase liceul și poate chiar frecventase vreun 
an cursurile la cine știe ce universitate mai slăbuță. Am 


observat la el multe dintre acele mecanisme de apărare 
(izvorâte dintr-un sentiment de frustrare) pe care le 
întâlnisem la copiii unor prieteni. 

Chiar fiul mai mic al lui Jane și al lui Maurice începuse 
în ultima vreme să-și dea aceleași aere și să facă aceleași 
fasoane umilindu-și astfel cumplit părinţii (care, după 
moda liberală caracteristică Hampstead-ului, erau mai 
mult decât îngăduitori față de revoluţia tinerilor). După ce 
abandonase studiile la Cambridge, renunțând la 
„inutilitatea absolută” de a învăța dreptul (şi, desigur, 
având tată avocat, abandonul ăsta era de două ori mai 
satisfăcător), declarase că are de gând să compună muzică 
folk. Timp de câteva luni a fost din ce în ce mai bosumflat 
(sau cel puţin așa am înțeles de la părinții lui) fiindcă nu 
înregistrase succesul fulminant la care se așteptase. După 
aceea s-a retras (dacă acesta e cuvântul potrivit) într-o 
comunitate maoistă condusă de fiica fugită de-acasă a unui 
oarecare milionar din South Kensington. Relatarea carierei 
lui sună umoristic, dar n-a fost deloc o glumă suferința 
reală și lesne. De înţeles provocată lui Jane și lui Maurice 
de tot haosul pe care Richard și-l făcuse din viaţă. 

Îmi povestiseră despre seara aceea amară când Richard 
părăsise Cambridge-ul și când venise să-i acuze pentru 
modul lor de viaţă și pentru tot ceea ce era legat de el. Le- 
a aruncat în faţă dintr-o dată lupta lor de-o viaţă pentru tot 
felul de cauze bune, sănătoase, începând cu dezarmarea 
nucleară și sfârșind cu ocrotirea platanilor din bulevardul 
Fitzjohn. Şi cea mai mare crimă pe care o săvârșiseră era 
(după cum spunea Jane) faptul că mai locuiau încă într-o 
casă pe care o cumpăraseră când s-au căsătorit, în 1946, 
pentru câteva mii și care întâmplarea făcea ca acum să 
valoreze șaizeci de mii sau chiar mai mult. Amabilitatea lor 
era ţinta atacurilor tuturor pamfletarilor din zonă și fără 
îndoială că e o mare disonanţă între plăcuta viaţă 
particulară pe care o duc și lupta purtată în public pentru 


drepturile celor oropsiţi. Poate că un avocat foarte bun n- 
ar trebui să se prăpădească după premiere, chiar dacă 
acordă consultaţii gratuite oricărui comitet de acţiune 
care-l solicită. Şi poate că unui consilier în Partidul 
Laburist (așa cum era Jane de ani de zile) n-ar trebui să-i 
placă să gătească mâncăruri mai costisitoare decât cele 
ale unei Elizabeth David, de exemplu; dar cea mai mare 
crimă a lor consta - în ochii lui Richard - în faptul că 
această viaţă echilibrată era trăită cu inteligență în mod 
decent, în loc să fie absolut ipocrită. 

Ințelegeam izbucnirea de furie a lui Maurice și eram de 
acord cu el când îl acuza pe Richard de iresponsabilitate 
egoistă. Dar poate că Jane îi fixase cu mai multă exactitate 
diagnosticul final. Ea demonstra, în mod corect cred eu, că 
deși €epater la famille era unul dintre elementele care 
contribuiau la decăderea băiatului, adevăratul cancer din 
el și din cei ca el era un anumit idealism intransigent. Intr- 
așa hal i se suciseră minţile din cauza viselor de glorie 
artistică și din cauza ideilor de nobilă viață revoluţionară, 
încât priveliștea normală din faţa lui i se părea absolut 
respingătoare. După cum foarte plastic se exprimase Jane, 
el vroia Everestul într-o singură zi și dacă-i trebuiau două, 
își pierdea orice interes. 

Dar specimenul de tânăr revoluţionar cu care aveam eu 
de-a face își rezolvase problemele într-un mod ceva mai 
izbutit (sau mai convingător, s-ar putea spune) decât 
tânărul Richard cu Cărticica lui Roșie. Cel puţin el se 
întreținea singur, în felul lui. Sub-submarxismul era, 
desigur, o glumă; era doar o elegantă justificare post- 
factum pe care însuși Marx - scumpul burghez denivelat ce 
era - s-ar fi grăbit primul s-o demonstreze. 

Nu e nevoie să mai spun că nu în acel moment am schițat 
analogia aceasta pe care tocmai am expus-o. Dar mă 
gândisem la băiat în timp ce mă îmbrăcam și nici n-am 
apucat să mă gândesc bine, că l-am și implicat în toată 


povestea asta. Mă tot întrebasem deja cum de aflase 
tânărul de jos de existenţa vilei Holly Cottage. Şi cu cât mă 
gândeam mai mult la asta, cu atât mi se părea mai puţin 
probabil ca locul acesta să fie ţinta loviturii. Şi-apoi părea 
să fi știut că proprietarii locuiau în Londra. Ar fi putut să 
afle acest lucru de la fermă sau de la crâșma din sat, dar 
părea prea șmecher ca să-și asume astfel de riscuri. Așa că 
de ce n-ar fi aflat despre Maurice și Jane și despre vila lor 
chiar de la botul calului - sau, ca să fiu mai precis, de la 
botul mânzului. Desigur, n-am observat niciodată la 
Richard nimic răutăcios sau dușmănos și nu mi-aș putea 
imagina că el ar fi pu. Tut îndemna pe cineva, în mod 
intenţionat, să „dea o lovitură” pe proprietatea părinţilor 
lui, indiferent de ce le-ar fi strigat el în faţă într-un 
moment de criză. În schimb, e foarte posibil ca el să fi 
vorbit despre vilă în adunarea lui de tineri care vor să 
schimbe lumea... Şi am destule dovezi că tipul meu se 
credea un filosof politic din aceeași tagmă. Și-apoi tocmai 
dezvăluise că avea de parcurs un drum lung cu mașina. 
Asta-mi sugera că trebuia să ajungă la Londra. Ipoteza mă 
șocă, dar părea extrem de verosimilă. 

Și în timp ce tot încercam să o confirm prin altceva care 
lăsase să-i scape, îi auzii vocea din capul scărilor: 

— Să-mi spui când ești gata, tăticule. 

A trebuit să cobor. Căutam cu disperare vreo întrebare 
inocentă care ar fi putut să-mi adeverească bănuiala. Dar 
nu mi-a venit în minte niciuna; și apoi, chiar dacă aș fi avut 
dreptate, el ar fi intuit cu siguranţă pericolul de îndată ce-i 
dezvăluiam că sunt prieten cu părinţii lui Richard. 

L-am găsit șezând lângă vechea masă rustică și solidă 
din mijlocul camerei de zi. Draperiile de la fereastra din 
faţă erau trase. În mână ţinea o cană de cafea pe care o 
ridică la apariţia mea. În spatele lui zării pragul luminat al 
bucătăriei. 

— Sigur nu vrei cafea? 


— Nu. 

— Atunci o gură de coniac? E niște coniac în dulap. 

Amestecul de insolenţă și solicitudine din purtarea lui 
mă făcu încă o dată să respir adânc. 

— Nu, mulţumesc. 

Aruncai o privire prin cameră și văzui că lipsesc două, 
trei tablouri. Bănuiam, de asemenea, că în bufetul lângă 
care stăteam erau mai puţine obiecte de porțelan decât 
atunci când îl văzusem eu ultima oară. 

— Atunci mai bine te duci până acolo. Făcu un semn din 
cap înapoi spre bucătărie și pe moment nu înţelesei ce 
vrea să spună. Nevoi fiziologice și mai știu și eu ce. 

Maurice și Jane adăugaseră în spatele vilei o baie și un 
closet. 

— Cât timp ai să... 

— Cumva trebuie să treacă cineva pe-aici mâine 
dimineaţă? 

— Absolut nimeni. 

— Bine. 

Se duse în celălalt colţ al camerei și îl văzui luând cartea 
de telefon și răsfoind-o. 

— Apropo, telefonul nu mai merge. Regret. 

Răsfoi mai departe, apoi rupse o pagină din carte. 

— Corect? O să sun copoii de pe-aici pe la zece. Dacă mă 
trezesc. Dar adaugă repede: Ei, am glumit, omule. Stai 
liniștit. Îţi promit că-i sun. Apoi întrebă: te duci sau nu? 

Intrai în bucătărie și văzui ușa care dădea înspre 
grădină. Un spaţiu negru caroiat se întindea acum în ceea 
ce mai înainte fusese faţa netedă a unui geam. Mi-am 
înjurat în gând gazda absentă fiindcă a sacrificat stilul 
original pentru confortul domestic. Propriul meu musafir 
foarte prezent veni să stea în prag, în spatele meu. 

— Şi nu cumva să te încui înăuntru din greșeală. Te rog. 

M-am dus la toaletă, am închis ușa și m-am trezit 
holbându-mă la zăvor. Înăuntru era o fereastră îngustă 


care dădea în spatele vilei. Presupun că aș fi fost în stare s- 
o sar. Dar dacă o deschideam m-ar fi auzit; și apoi grădina 
era înconjurată de un gard viu gros, care venea în pantă; 
singura ieșire practicabilă era să dau colţul, să înconjur 
casa, ca apoi să ajung iar în faţă. 

Când m-am întors în camera de zi, am văzut că pusese în 
faţa căminului un scaun în stil Windsor, pe care acum mă 
invita să mă așez. 

Stăteam în picioare, lângă prag, încercând să evit 
această ultimă umilinţă. 

— Sunt gata să-ţi dau cuvântul meu. Nu voi da alarma 
până când nu trece destul timp ca... să fugi, indiferent, de 
ce se va întâmpla. 

— Regret. Din nou îmi oferi scaunul și ridică ceva rotund 
ca un cerc; apoi își dădu seama că eu nu vedeam ce era. 

— Bandă adezivă. Nu doare. În mine era ceva care 
continua să se opună cu demnitate acestei ultime umilinţe. 
N-am schițat nicio mișcare. Veni spre mine. M-am dat cu 
un pas înapoi la vederea groaznicului chip mascat, 
dezgustător într-un fel, de parcă ar fi fost topit. Dar nu m-a 
atins. 

L-am împins la o parte ca să-mi fac loc și m-am așezat. 

— Este cuminte băiatul. N-ai vrea să-ţi pui labele de-a 
lungul spătarului? Luă două fâșii de hârtie colorată rupte 
probabil în grabă din vreo revistă. 

— Peste-ncheieturi, corect? Așa n-or să-ţi mai smulgă 
părul când ţi-or desface banda. 

Mă uitam la el cum îmi pune hârtia în jurul încheieturii 
de la mâna stângă. Apoi îmi prinse încheietura de braţul 
scaunului imobilizând-o cu banda adezivă. 

În ciuda voinţei mele, nu-mi puteam stăpâni tremurul 
mâinilor. Acum îi puteam vedea chipul, ba chiar avui 
impresia că-i zăresc umbra unei mustăţi sub ciorapul de 
nailon. 

— Aș vrea să-ţi pun o întrebare. 


— Dă-i drumul! 

— Ce te-a determinat să alegi tocmai casa asta? 

— Mă iei tare, nu? Dar continuă, înainte ca eu să-i 
răspund. Fie. Draperiile. Culoarea zugrăvelii pentru 
început. 

— Cum adică? 

— Adică eu adulmec de la o poștă casele pentru 
weekend. Văd că la fereastră-i agăţată o țesătură de mâna- 
ntâi, pe pervaz e o lampă cu gaz de douăzeci de lire - o 
groază de lucruri. Ei, cum e? Nu-i prea rău, nu? 

Mă strângea cam tare, dar am dat din cap în semn că 
nu. 

— Şi de ce tocmai în acest colţ de lume? 

Trecu la cealaltă încheietură. 

— În orice loc unde sunt javre tâmpite care-și lasă casa 
nelocuită. 

— Vii de la Londra? 

— Da’ asta unde e? 

Era cât se poate de limpede că nu puteam scoate de la el 
nimic semnificativ. Şi cu toate acestea, am sesizat în tonul 
lui glumet o vagă neliniște. Şi bănuiala mi s-a confirmat în 
momentul în care a schimbat cam repede subiectul 
conversaţiei de la viaţa lui la viaţa mea. 

— Ai scris multe cărţi, nu? 

— Cam o duzină. 

— Cât timp îţi ia? 

— Depinde de carte. 

— De exemplu, asta pe care o scrii acum. 

— Ca s-o scriu pe asta am studiat atent vreme de câţiva 
ani. Asta ia mai mult timp decât scrierea propriu-zisă. 

Tăcu pentru câteva clipe, cât termină de lipit și cealaltă 
încheietură. Apoi se aplecă. Am simţit cum îmi lipește 
glezna stângă de piciorul scaunului. După aceea a început 
să mă strângă și-acolo banda adezivă. 

— Mi-ar plăcea să scriu cărţi. Poate-am să scriu într-o zi. 


Câte cuvinte are o carte? 

— De obicei nu mai puţin de șaizeci de mii. 

— O groază de cuvinte. N 

— N-aș zice că-ți lipsesc. Işi aruncă repede privirea în 
sus spre mine. 

— Nu te aşteptai. Corect? 

— Nu neg. 

— Mda. Ei bine. 

Dar tăcu din nou derulând banda. Găsise pe undeva o 
foarfecă şi acum tăia capătul la stângul. Apoi trecu la 
celălalt picior. 

— Aş povesti cum e de fapt. Nu numai asta. Tot. Toată 
scena. 

— Atunci de ce nu-ncerci? 

— Glumești. 

— Ba deloc. Nelegiuirile îi fascinează pe oameni. 

— Sigur, minunat. Și după aceea, ghici cine vine să-mi 
bată la ușă? 

— Va trebui să ascunzi împrejurările reale. 

— Atunci n-o să mai fie cum e. Corect? 

— Crezi că Conrad... 

— Da, dar el era Conrad, nu? 

Auzeam zgomotul foarfecii tăind, semn că ultimul meu 
mădular fusese și el bine fixat. Apoi îmi trase picioarele ca 
să se asigure că banda nu cedează. 

— Oricum, câţiva ani, da? E o groază de timp. 

Se ridică în picioare și-și privi de sus opera. Aveam 
sentimentul neplăcut că acum devenisem un pachet, un 
simplu obiect bine împachetat. Nimic violent nu se mai 
putea întâmplă de-acum. 

Spuse: 

— Corect. 

Se duse în bucătărie, dar se întoarse imediat cu o 
frânghie de rufe și cu un cuţit de bucătărie. 

Veni în fața mea și măsură vreo două lungimi de braţ din 


frânghie; apoi începu s-o taie cu cuțitul. 

— Poate dumneata... ai să scrii despre mine. Ce zici? 

— Mă tem că nu pot scrie despre ceva ce nu pot pricepe. 

Cu o smucitură energică desprinse, în cele din urmă, 
capătul pe care-l vroia. Trecu în spatele scaunului meu și-i 
auzii vocea deasupra capului. 

— Ce nu pricepi? 

— Nu pricep cum poate cineva care în aparenţă nu-i 
deloc prost să se poarte așa cum te porți. 

Legă frânghia de rufe printre barele de la spătarul 
scaunului. Braţul lui îmi cuprinse umărul și îmi înfășură 
pieptul cu frânghia, trecându-mi-o apoi pe sub celălalt 
braţ. 

— N-ai vrea să te îndrepţi de spate? Simţii cum mă 
strânge frânghia. Apoi mă mai înfășură încă o dată. 

— Credeam că ţi-am explicat toate astea. 

— Sunt în stare să-i înţeleg pe tinerii care îndrăgesc 
violenţa de stânga - chiar și-atunci când pun în pericol 
viața publică. Dar ei, cel puţin, acţionează în numele unei 
cauze, pe când tu se pare că acţionezi numai pentru 
profitul personal. 

Spunând toate acestea, speram că găsesc o dovadă mai 
substanţială care să-mi confirme ipoteza legată de Richard. 
Dar el nu mușcă din momeală. Îl simțeam în spatele 
scaunului cum înnoadă funia. Apoi veni din nou în fața mea 
și mă examină cu atenţie. 

— Cum e? 

— Teribil de incomod. 

Stătu în picioare, fixându-mă timp de o clipă. Apoi își 
ridică iar degetul la mine. 

— Omule, nenorocirea dumitale e că nu asculţi cu 
destulă atenţie. 

Nu zisei nimic. Mă mai contemplă un moment. 

— Acum o-ntind. Mă-ntorc să-ţi spun pa! 

Ridică un sac mare de voiaj de sub fereastra dinspre 


alee și se duse la ușa din faţă, pe care o puteam zări 
parţial prin ancadramentul camerei de zi. O deschise 
proptind-o cu sacul, apoi dispăru pentru o clipă în salon. 
leși de-acolo ţinând sub braţ ceva pătrat și deschis la 
culoare - cred că era o cutie de carton. Ridică sacul și 
dispăru apoi afară în noapte. Ușa din faţă se legănă încet. 
Aproape un minut fu liniște. Apoi se auzi sunetul slab al 
unei portiere închizându-se. Portiţa scârțâi, dar el nu veni 
direct în casă. Când intră din nou, înţelesei de ce. Imi 
arătă ochelarii pe care-i puse pe masă. 

— Lentilele dumitale. Mai sunt încă bune. Sigur nu vrei 
un coniac? 

— Nu, mulţumesc. 

— Să pun radiatorul? 

— Nu mi-e frig. 

— Corect. Atunci trebuie să-ți mai pun călușul în gură. 

Luă banda adezivă și foarfeca. 

— Nu-i nimeni primprejur care să m-audă. Aș striga 
degeaba toată noaptea. 

Păru să ezite o clipă, apoi clătină din cap. 

— Omule, regret. Trebuie s-o fac. 

Acum îl priveam cum derulează și taie patru sau cinci 
lungimi de rolă pe care le înșirui pe masa de lângă noi. 
Când veni spre mine cu prima bucată, mi-am smucit 
instinctiv capul. 

— E absolut inutil. 

Așteptă. 

— Haide. Hai să terminăm tot așa cum am început! 

Sunt sigur că dacă ar fi folosit forța, m-aș fi luptat cu el. 

Dar se purta asemenea unei infirmiere plictisite cu un 
pacient recalcitrant. În cele din urmă, închisei ochii și-mi 
întorsei fața spre el. Am simţit cum presează plasturele 
oblic peste gura mea furioasă. Apoi îmi netezi banda peste 
obraji. Urmară celelalte bucăţi. Aproape că intrasem iar în 
panică fiindcă mă temeam că n-am să mai pot respira 


numai pe nas. Probabil că și el se temu puţin de același 
lucru pentru că mă privi îndeaproape, în tăcere, câteva 
clipe. După aceea luă foarfeca și cuțitul și se duse la 
bucătărie. Auzii cum le pune înapoi în sertar. Stinse lumina 
de la bucătărie. 

Am de gând să relatez cât pot de simplu cele întâmplate 
în continuare. În orice caz, n-aș putea găsi cuvintele 
potrivite pentru a descrie toată suferința mea. 

Eram cât se poate de îndreptăţit să presupun că acum 
avea de gând să mă lase pradă unui groaznic priveghi. 
Urma să iasă afară, iar eu n-aveam să-l mai văd niciodată. 
Dar când se întoarse din bucătărie, se aplecă înspre bufet 
și deschise una din ușile de jos. Se ridică apoi cu un braţ 
de ziare vechi, pe care Jane le ţine acolo ca să aprindă 
focul. Priveam, nedumerit încă, la ceea ce făcea (doar îi 
spusesem că nu mi-e frig). Îngenunche în faţa căminului 
care ocupa jumătate din peretele din fața mea. Începu să 
mototolească ziarele, făcându-le ghem, apoi le puse în 
mijlocul vetrei. În timp ce făcea toate acestea, ca și în 
momentele ce au urmat, nu s-a uitat deloc la mine. Se 
purta exact ca și cum eu n-aș fi fost acolo. 

Când s-a ridicat și a dispărut în salon, am știut... și 
totuși n-am știut - sau mai bine zis nu mi-a venit să cred. 
Dar când s-a întors, a trebuit să cred. Am recunoscut cât 
se poate de bine coperţile roșii de la dosarul acela mare în 
care-mi ţineam planul principal și ciornele scrise de mână 
ale diferitelor fragmente-cheie, am văzut și mica cutie 
maronie și dreptunghiulară în care-mi păstram fișele cu 
citate. 

Mă smucii violent din încheieturi și din glezne, încercai 
să tip prin banda lipită peste gură. Probabil că vreun sunet 
răzbătu, însă el tot nu mă luă în seamă. 

Ce monstruozitate să fiu obligat să-l privesc cum așezat 
pe vine punea pe focul din faţa lui cei patru ani de muncă 
intermitentă dar nepreţțuită! Se aplecă calm și cu mișcări 


mai blânde dădu foc la două-trei rămășițe de ziar. Când 
focul începu să ardă cu vâlvătăi, alimentă flăcările cu un 
teanc de foi bătute la mașină. Urmă după aceea un dosar 
gros cu documente fotocopiate - făcute cu trudă după 
scrisori în manuscris - ale unor recenzii contemporane la 
romanele lui Peacock și multe altele. N-am mai scos niciun 
sunet - era peste puterile mele. Ce rost mai avea? Nimic 
nu-l mai putea opri acum din actul absolut gratuit și bestial 
de vandalism. 

Ce absurd să vorbești despre demnitate când ești legat 
de mâini și de picioare! Şi simţeam că sunt gata să 
izbucnesc în lacrimi de furie neputincioasă, însă ultima 
mea șansă era să mi le stăpânesc. Am închis ochii pentru 
câteva clipe, apoi i-am deschis din nou la auzul unor pagini 
rupte din dosar. Cu același calm insuportabil de sistematic 
le aruncă întreţinând holocaustul ce lua proporţii și a cărui 
căldură o simțeam acum prin haine și pe faţă - sau, mai 
bine zis, pe ceea ce îmi mai rămăsese neacoperit din ea. Se 
dădu puţin înapoi și începu să arunce din nou 
combustibilul, în loc să-i dea drumul să cadă pe rugul 
funerar. 

Deșertă fişele care căzură fluturând și fură cuprinse de 
flăcări. După un timp se întinse după vătraiul de lângă 
cămin și împinse în foc vreo două foi carbonizate doar. Să 
fi avut eu vătraiul acela într-o mână liberă, cred că i-aș fi 
sfărâmat bucuros ţeasta cu el. 

Tot fără să-mi arunce vreo privire, se duse înapoi în 
salon. De data asta se întoarse cu cele zece volume de 
Opere complete, din belșug adnotate de mine și cu alte 
felurite biografii și ediții critice despre Peacock pe care le 
adusesem cu mine și le așezasem teanc pe masă. 
Importanţa lor fusese în mod mult prea izbitor declarată, 
întrucât toate erau pline de nenumărate bucățele de hârtie 
puse drept semne. Fură și ele încredințate flăcărilor una 
câte una. Aștepta răbdător și le deschidea în joacă cu 


vătraiul atunci când i se părea că sunt prea încet cuprinse 
de flăcări. Observă până și faptul că exemplarul din Viaţa 
lui Van Doren avea cotorul rupt și o răsuci cum trebuie, 
într-o parte, ajutând-o să ardă mai repede. Credeam că 
acum va aștepta ca fiecare pagină, fiecare rând tipărit să 
ardă până ce nu va mai rămâne nimic. Dar când aruncă 
ultimul volum peste celelalte, se ridică. Poate că și-a dat 
seama că ard mult mai greu cărţile decât foile simple de 
hârtie, ori poate s-a bazat pe faptul că aveau să ardă 
mocnit toată noaptea. Sau poate pur și simplu nu-i păsa, de 
vreme ce răul principal fusese făcut. Se uită lung la cămin, 
apoi, în sfârșit, se întoarse spre mine. Mâna lui se mișcă și 
crezui că vrea să mă lovească. Dar nu, și-o apropie doar (la 
o distanţă de vreo treizeci de centimetri de chipul meu), de 
parcă ar fi vrut să fie sigur că până și un „orb” ca mine n- 
ar fi interpretat greșit gestul mâinii galbene, cu pumnul 
încleștat și - n-am înţeles de ce - cu degetul mare ridicat. 
De ce semnul iertării, când nu se produsese iertarea? 

Tinu, cred, mâna în poziția aceea inexplicabilă cel puţin 
cinci secunde. Apoi îmi întoarse spatele, ducându-se la 
ușă. Își mai roti o dată privirea prin cameră, după câte se 
părea fără mânie, ci pur și simplu ca un muncitor ordonat 
care vrea să verifice dacă totul e lăsat în ordine. Cred că 
privirea lui fugară nu m-a inclus și pe mine. 

Lumina se stinse. Auzii ușa de la intrare deschizându-se 
și după aceea închizându-se. Portiţa scârţâi, apoi se 
închise. Stăteam încremenit de durere, lângă flăcările și 
umbrele dușmănoase care înghiţeau totul, în mirosul acela 
usturător care e, fără îndoială, cel mai dureros dintre toate 
mirosurile, exceptându-l pe cel de carne umană arsă - era 
mirosul de cunoaștere umană prefăcută în cenușă. O 
portieră se închise, un motor porni - niște manevre, 
schimbarea vitezelor la intrarea pe drum, lumina farurilor 
proiectată scurt pe draperiile trase... Apoi auzii mașina 
luând-o în sus, pe deal, departe de sat. Dacă mergeai în 


sensul acela, drumul se intersecta în cele din urmă cu 
șoseaua principală care ducea spre Sherbourne (știam asta 
pentru că taxiul pe care-l luasem în seara precedentă 
urmase același drum); și apoi nu ducea niciunde mai 
departe. 

Am fost lăsat pradă tăcerii, catastrofei și flăcărilor care 
se stingeau. 

Nu voi mai expune amănunţit agonia următoarelor nouă 
sau zece ore; agonia de a privi focul cum se stinge, 
senzaţia crescândă de disconfort, de necaz tot mai mare 
produs de nenorocirea cumplită care mă lovise. Am refuzat 
să mă gândesc că aș putea să refac totul din cenușa (din 
păcate, prea literală) aflată în fața mea. Lumea era nebună 
și nu vroiam deloc să mai am de-a face cu ea. Aveam să-mi 
dedic tot restul vieţii răzbunării și descoperirii acelui tânăr 
diavol sadic. Aveam să răscolesc toate barurile posibile din 
Londra ca să dau de urma lui. Vroiam să le cer lui Maurice 
și lui Jane să-mi descrie cu cea mai mare exactitate fiecare 
obiect furat și fără nicio cruţare aveam să-mi arunc 
bănuielile asupra lui Richard. O dată sau de două ori am 
aţipit, ca apoi să mă trezesc, un minut-două mai târziu, ca 
dintr-un coșmar, și să aflu că acel coșmar era chiar 
realitatea. Am încercat să-mi mișc braţele și picioarele cât 
am putut, pentru a lăsa sângele să circule. Încercările 
mele repetate de a slăbi fie legăturile de la mâini și de la 
picioare, fie călușul au fost complet zadarnice; la fel și 
eforturile de a schimba poziţia scaunului. Din nou am 
înjurat-o pe Jane pentru rogojina pe care o pusese pe 
pardoseala de ciment. Picioarele refuzau să alunece pe ea 
și n-am găsit niciun punct de sprijin. Ştiam că amorțeala 
mea, ca și frigul puternic făceau ca toate acestea să fie și 
mai amarnice, fiindcă refuzasem oferta lui de a le evita. 

Zorile se iviră insuportabil de încet printre draperii. 
Imediat după aceea, o mașină foarte matinală trecu în jos, 
spre sat. Făcui o încercare zadarnică de a striga cu călușul 


la gură. Dar mașina zburase mai departe și oricum nu m-ar 
fi putut auzi nimeni acum. Încercai încă o dată să mă 
târăsc cu scaunul până la fereastră, dar, după o oră de 
strădanii, n-am parcurs niciun metru. O ultimă smucitură 
bruscă fu cât pe ce să-mi răstoarne scaunul pe spate, așa 
că renunţai. Puțin mai târziu am auzit un tractor venind pe 
drum în sus, fără îndoială de la fermă. Din nou am făcut tot 
ce-am putut ca să strig după ajutor. Dar mașina s-a târât 
încet pe lângă casă, urcând dealul. Atunci m-am 
înspăimântat de-a binelea. Puţina încredere pe care o 
acordasem tânărului se risipi în aceste ultime minute. 
Dacă fusese el în stare să facă ceea ce făcuse, atunci era în 
stare de orice. Pentru el era o nimica toată să-și încalce 
promisiunea de a anunţa poliția. 

În cele din urmă, îmi trecu prin minte ideea că greșeam 
încercând să răzbat împingându-mă până la intrarea din 
faţă. In bucătăria din spatele meu erau niște cuțite și, într- 
adevăr, găsii că e mai ușor să mă dau înapoi, căci astfel 
puteam exercita o presiune mult mai mare cu tălpile 
pantofilor. Începui să înaintez centimetru cu centimetru 
spre bucătărie. Marginea rogojinei se dovedi înfiorător de 
greu de trecut. Dar pe la orele unsprezece m-am strecurat 
până în bucătărie și simţeam că mă apucă plânsul. Incă de 
când ședeam mi-a venit să urinez. Și oricât am încercat, 
tot n-am putut ajunge cu degetele până la sertarul cu 
cuțite. În cele din urmă, de disperare, am rămas inert. 

Apoi, într-un târziu, după-amiază, am auzit apropiindu-se 
o altă mașină - a șaptea sau a opta care trecuse începând 
de dimineaţă și până atunci. Aceasta, însă, se opri lângă 
vilă. Îmi sări inima din loc. După câteva clipe auzii un 
ciocănit la ușa din față. Mi-am blestemat zilele că nu-mi 
urmasem planul inițial de a mă mișca înainte. Încă o 
ciocănitură, apoi liniște. Clocoteam de furie gândindu-mă 
la prostia poliţistului de ţară. Am fost nedrept. Foarte 
curând după aceea o figură oficială îngrijorată se uita la 


mine prin gaura zimţată a geamului de la ușa bucătăriei. 
Asta a fost tot. 


A trecut aproape un an de când am fost salvat și voi fi 
scurt în ceea ce privește consecinţele. 

Polițistul care m-a eliberat s-a dovedit amabil și 
competent - într-adevăr, în ziua aceea toţi m-au tratat cu 
mare amabilitate și profesionalism. De îndată ce mi-a tăiat 
legăturile și m-a eliberat, a insistat să-i dau străvechiul 
răspuns pe care englezii îl dau de obicei în toate 
momentele de răscruce ale existenţei lor. Și numai după ce 
a stat să vadă cum dau pe gât cele două cești de ceai 
maroniu-închis pe care mi le-a preparat, abia atunci s-a 
dus la mașină să raporteze prin radio. Nici n-am apucat 
bine să-mi schimb hainele, că a și venit un medic, fiind 
foarte curând urmat de doi polițiști în haine civile. Medicul 
a declarat că n-am nimic. După aceea, comisarul m-a supus 
unui lung interogatoriu. Între timp, polițistul s-a dus să le 
telefoneze lui Jane și lui Maurice de la fermă. 

Cel puţin mi-am dat. Seama că nu mă înșelasem 
presupunând că mult timp voi avea ce povesti la toate 
mesele. Relatarea îmi fu adesea întreruptă de comentarii 
precum „Al dracului ticălos!” și altele de același fel. 
Arderea cărții mele îl puse în mare încurcătură pe comisar 
- aveam eu cumva, să zicem, dușmani? A trebuit să-l 
dezamăgesc spunându-i ce distanţe ar fi trebuit să 
parcurgă mafia literară londoneză ca să-și atingă scopurile 
mârșave. Dar faptul că vila fusese „aleasă” nu-l surprinse 
aproape deloc. Acest tip de infracţiune (ca și acest tip de 
infractor) era din ce în ce mai frecventă. Am detectat la el 
chiar un soi de admirație  dușmănoasă. Acești 
„individualiști” care dau lovituri pe unde se nimerește sunt 
nişte indivizi foarte inteligenti. 

Se pare că niciodată nu „dau lovitura” prin preajma 
locului în care trăiesc, ci se stabilesc în vreun oraș mare și 


exploatează noua manie a oamenilor de a-și cumpăra vile 
de weekend. Comisarul mărturisi că e greu de știut unde 
să cauţi. Putea fi la Londra sau la Bristol, în Birmingham - 
oriunde. Aruncă toată vina pe autostrăzi și pe noile 
mijloace de transport care îi favorizau pe „infractori”. 

Mă gândisem ca despre Richard să nu spun nimic. 
Simţeam că cel puţin sunt dator faţă de Jane și de Maurice 
să discut întâi cu ei această chestiune, în mod confidential. 
Polițistul vorbise cu Jane care era la Hampstead și care-mi 
transmitea regretele ei și asigurarea că vor veni imediat. 
După aceea au apărut fermierul cu soţia lui, cerându-și 
zeci de scuze pentru faptul că n-auziseră nimic; apoi a 
venit un inginer de la telefoane... Eram recunoscător 
pentru tot acel du-te-vino care, cel puţin, îmi abătea 
gândul de la nenorocirea care mă lovise. 

Maurice și Jane sosiră cu mașina curând după ora șapte 
și a trebuit să-mi reiau povestirea de la capăt. Înainte de a 
veni nu știuseră nimic despre pierderea mea personală și 
au avut bunătatea de a considera că propria lor nenorocire 
era o nimica toată în comparaţie cu a mea. Mi-am 
strecurat cât am putut de indirect bănuiala în privinţa lui 
Richard; în schimb, nu i-am scutit de amănuntele privind 
lecţia de filosofie politică pe care o primisem. La sfârșit, 
am văzut-o pe Jane uitându-se la Maurice și mi-am dat 
seama că și ei se gândiseră la același lucru. Câteva minute 
mai târziu, Maurice luă taurul de coarne și-i telefonă fiului 
său la Londra. A fost plin de tact (evident că nu l-a acuzat 
de complicitate conștientă), dar a sondat atent terenul, așa 
cum ar trebui să procedeze orice bun avocat. S-a 
îndepărtat de receptor să ne spună că Richard se jura că 
nici măcar n-a pomenit vreodată cuiva de vilă și că el îl 
credea. Dar vedeam că e îngrijorat. Când comisarul apăru 
din nou, ceva mai târziu, ca să ia lista completă a 
obiectelor furate, îl auzii pe Maurice expunându-i 
problema. Înţeleg că ulterior s-a făcut o razie prin 


„comunitate”, dar, în afară de inevitabilul hașiș, nu s-a 
găsit nimic altceva. Niciun tânăr de-acolo, care să nu fi 
avut un alibi serios, nu corespundea descrierii mele. 
Această pistă n-a dat niciun rezultat și nici celelalte, în 
săptămânile și în lunile care au urmat. N-a rămas nimic 
altceva decât un delict minor nerezolvat - cum se spune în 
termeni oficiali. Nici măcar nu pot pretinde despăgubiri 
pentru faptul că mi-a afectat în mod ireparabil eul meu de 
scriitor. Am petrecut o lună de chin, într-o stare foarte 
asemănătoare, presupun, cu aceea de mohorâre profundă 
și n-am îngăduit nimănui dintre cei care știau cât înseamnă 
pentru mine acea carte să-mi aline durerea. Însă nu 
luasem cu mine la Dorset chiar tot materialul legat de 
carte. La Londra rămăsese o copie dactilografiată a 
primelor trei capitole. În plus, am descoperit că memoria 
mea era ceva mai bună decât credeam eu. La mijloc era 
vorba și de un soi de provocare. Într-o zi mi-am dat seama 
că prietenii mei au dreptate: cartea despre Peacock putea 
fi reconstituită. Și până în momentul de faţă am făcut deja 
mai mult de jumătate. 

Probabil că acesta pare un sfârșit foarte searbăd al 
aventurii mele. Dar n-am terminat chiar tot ce aveam de 
spus. Într-un fel, ceea ce am scris până aici nu constituie 
decât un preambul. 

După cum Peacock-ul pe care l-am reconstituit nu poate 
fi întocmai ca acela care a fost distrus - ca să zic așa - din 
leagăn, tot așa nu pot fi sigur că am reprodus foarte exact 
evenimentele din acea noapte. Mi-am dat toată silinţa s-o 
fac, dar e posibil să fi exagerat, mai ales în încercările de a 
transcrie dialogul purtat cu cel care m-a persecutat. Poate 
că n-a întrebuințat atât de des acel jargon idiot cât a 
apărut în relatarea mea. Și poate că am interpretat greșit 
sentimentele care-l animau. Însă mai mult decât 
infidelităţile memoriei și decât o interpretare greșită sau 
două, ceea ce mă frământă pe mine foarte tare este 


continua mea incapacitate de a înţelege ce s-a întâmplat. 
Am scris despre această întâmplare în primul rând pentru 
a încerca să ajung la o concluzie clară. Ceea ce mă 
obsedează mai mult poate fi formulat prin două întrebări: 
de ce s-a întâmplat? De ce mi s-a întâmplat tocmai mie? În 
esenţă: ce anume din mine l-a determinat pe diavolul acela 
tânăr să se poarte așa cum s-a purtat? 

Nu pot privi întâmplarea ca pe un incident extravagant 
din războiul dintre generaţii. Nici măcar nu mă pot 
considera un reprezentant tipic al generaţiei mele și (în 
ciuda a ceea ce voi fi spus în primele săptămâni de furie) 
cred că nici el nu e un reprezentant tipic pentru generaţia 
lui. Sau, ca să fiu mai clar: nu cred că acea ultimă faptă de 
neiertat e tipică pentru generaţia lui. Se poate ca ei să ne 
dispreţuiască. Însă tinerii, în general, par să fie împotriva 
urii mai mult decât eram noi la vârsta lor. Toată lumea 
cunoaște atitudinea lor față de dragoste, ororile unei 
societăţi care permite libertinajul și alte lucruri de genul 
ăsta, dar foarte puţini au remarcat că, dacă au banalizat 
iubirea, au banalizat și ura, producând un efect de 
oarecare echilibru. Arderea cărților mele a fost, într-un fel, 
legată de nevoia, probabil de ambele părţi, unei anateme. 
Şi acesta cred eu că e motivul pentru care el s-a comportat 
totalmente atipic. 

Și acum urmează o enigmă: de ce actul lui de neiertat a 
fost precedat de o purtare extrem de blândă, aproape 
amabilă. Când mi-a spus că nu vrea să-mi facă niciun rău 
fizic, eu l-am crezut. Şi n-a spus-o ambiguu, ca pe un fel de 
ameninţare prin paradox. Sunt cât se poate de sigur că a 
vrut să spună exact ceea ce a spus. Și totuși asta nu se 
potrivește cu cruzimea răutăcioasă (față de un bărbat mai 
în vârstă și lipsit de putere) a ceea ce a făcut până la urmă. 
Mai întâi am fost tentat să cred că în purtarea lui a existat 
un calcul făcut cu sânge rece, fiindcă de la început a fost 
amabil numai ca să înșele - de la început sau din momentul 


în care și-a dat seama că între mine și cărţile de jos există 
o legătură. Acum, însă, pur și simplu nu mai știu ce să 
cred. Aș da orice (cred că l-aș ierta chiar, dacă asta ar fi 
condiţia ca să-mi răspundă la întrebare) numai ca să aflu 
momentul exact în care s-a hotărât s-o facă. Inspirația mea 
nefericită de a fi amabil cu el, sus în dormitor, l-a iritat. Nu 
încape îndoială că a fost provocat și de întrebările mele 
privind motivele lui, ca și de faptul că le-am comparat cu 
cele ale adevăraţilor tineri revoluționari politici. Dar toate 
acestea nu păreau și nici nu par, încă să merite o 
răzbunare atât de sălbatică. 

Şi apoi, mai e o enigmă - acel distinct aer de reproș față 
de purtarea mea pe care mi l-a arătat de la bun început, în 
privința aceasta am conștiința încărcată pentru că e prima 
oară când spun adevărul despre acest lucru. În faţa 
polițiștilor, în faţa lui Maurice și a lui Jane am pretins că 
am fost luat prin surprindere în timp ce dormeam. Nimeni 
nu m-a învinuit că n-am încercat să opun rezistenţă - căci 
victimă și agresor formam o minoritate redusă la doi. 
Regretele mele se întemeiază pe creditul acordat 
afirmației lui: că dacă aș fi făcut zgomot el ar fi șters-o. În 
orice caz, n-ar avea niciun sens să spun că mi-a ars cartea 
pentru că n-am avut curajul să-l atac. De ce să mă fi 
pedepsit pentru că i-am ușurat treaba? Şi ce anume din 
purtarea lui reală, aparent sensibilă sugera că înfruntându- 
l aș fi împiedicat să se întâmple ceea ce s-a întâmplat? 
Presupunând că aș fi fost sarcastic și că l-aș fi insultat, ce 
credeţi... aș fi scăpat mai ieftin? 

Am încercat să enumăr tot ceea ce i-ar fi displăcut la 
mine, judecând atât obiectiv, cât și subiectiv: vârsta mea, 
fragilitatea fizică, miopia mea, accentul. - cultura, lipsa de 
curaj - tot ce mă caracterizează. Cu siguranţă că i s-a 
părut că sunt afectat, demodat, rigid - și aș putea adăuga 
și alte trăsături care, însă, nu conturează decât imaginea 
unui om în vârstă întrucâtva demn de dispreţ. Nu-i 


susțineam pe Ei, cum îi numea el, „sistemul” 
capitalismul. Aparţinem unei profesii pentru care el părea 
să aibă oarecare respect, îi plăceau cărţile, îi plăcea 
Conrad. Așa că de ce să nu-i fi plăcut - sau, mai bine zis, 
de ce să-i fi displăcut eu? Dacă ar fi judecat în modul acela 
puritan al „Noii reviste de stânga”, că ceea ce scriam eu 
despre Peacock era doar un parazitism pe un surogat de 
artă burgheză, atunci cu siguranţă că mi-ar fi spus-o. Dar 
el nu semăna nici pe departe cu intelectualii marxiști. 

Maurice și Jane tind să considere că această problemă 
cvasipolitică este explicaţia cea mai plauzibilă. Dar eu cred 
că ei au această predilecție din cauza traumei pe care a 
provocat-o Richard în familia lor. Însă eu n-o privesc deloc 
ca pe o analogie cu tânărul meu. El nicio clipă nu m-a legat 
pe mine personal de „Ei”. Și nici nu și-a manifestat vreun 
interes față de opiniile mele politice. El a atacat un lucru 
evident apolitic: cartea mea. 

Am rămas cu o puternică impresie că avea o minte mai 
bună decât sugera limbajul lui, ca și cum ar fi fost pe 
jumătate conștient că spune prostii și că făcea acest lucru 
în parte pentru a mă testa pe mine: dacă i-am dat 
suficientă apă la moară să facă pe deșteptul, atunci, la 
rândul meu, am meritat să-și bată joc de mine. Presupun, 
însă, că prea complicăm lucrurile. La drept vorbind, n-are 
nicio importanţă ce am spus eu și cum a reacţionat el. Lao 
reevaluare ulterioară a lucrurilor, îmi pot imagina cum 
conversaţia noastră ar fi putut decurge și în alte feluri, 
sfârșindu-se totuși la fel de cumplit. 

Trebuie să mai spun că Maurice avea și o altă teorie - 
aceea că băiatul era puţin schizofrenic și că efortul și 
încordarea pe care i-o pricinuisem stânjenindu-l i-au 
stârnit latura cea mai violentă a personalităţii. Dar 
probabil că după ce luase hotărârea mă mai îmbia încă cu 
coniac și se oferea să-mi facă focul ca să mă încălzesc. 
Toate acestea laolaltă reprezintă, însă, niște acte prea 


conștiente pentru a fi semne de schizofrenie și, în plus, 
nicio clipă n-a manifestat niciun fel de violenţă fizică faţă 
de mine și nicio atitudine de-a lui n-a sugerat o astfel de 
pornire. Eram legat, aveam căluș la gură. Ar fi putut să mă 
lovească, să mă pălmuiască, să facă ce vrea. Dar sunt 
convins că nu trupul meu. Era ţinta agresivităţii lui. 
Altceva era ţinta atacului. 

Exista, cred eu, o cheie importantă în acel ultim și ciudat 
gest - degetul mare ridicat agresiv, pe care mi l-a vârât în 
față. E foarte limpede că gestul nu era menit să redea 
clasica semnificaţie pentru că nu se punea problema 
iertării. La fel de evident e și faptul că nu avea sensul 
modern foarte cunoscut: „Totul e în regulă”. 

Când m-am întors la Londra, am observat că acest gest 
era adesea folosit de muncitorii de la demolări care lucrau 
vizavi de apartamentul meu. Acum consideram că acest 
spectacol îmi provoca o anume fascinaţie morbidă, de 
vreme ce moartea și distrugerea stăruiau puternic în 
mintea mea. Am fost impresionat de diversitatea de 
sensuri pe care le exprimau prin ridicarea degetului mare. 
Însemna pur și simplu „da”, atunci când zgomotul prea 
mare făcea imposibilă comunicarea verbală, însemna 
„înţeleg, voi face cum vrei tu”. De asemenea, în mod destul 
de paradoxal, putea reda atât indicaţia de a continua 
manevra dacă, de exemplu, era ridicat spre un șofer de 
camion care dădea mașina cu spatele, cât și pe aceea de 
„oprește. Perfect! (când era ridicat brusc, în timpul 
aceleiași manevre). Dar ceea ce lipsea din toate aceste 
întrebuinţări ale semnului era agresiunea. De-abia după 
câteva luni m-am luminat. 

Am un mic nărav. Îmi place la nebunie să privesc la 
televizor meciuri de fotbal. Nu prea văd cam ce satisfacţii 
îmi dă această îndeletnicire stupidă - exceptând 
sentimentul de superioritate pe care-l are orice intelectual 
care vede risipindu-se atâta energie fizică în echivalentul 


modern al arenei romane. Dar într-o seară mi-a atras 
atenţia un jucător care alerga din „tunel” în arenă, arătând 
chiar acest deget agresiv unui grup de suporteri aflaţi în 
tribunele alăturate. Vreo doi i-au răspuns în același fel. 
Semnificaţia era limpede (jocul nu începuse): „Curajul 
nostru e mare, noi vom bate adversarul; vom învinge”. 
Gestul acesta m-a șocat foarte tare. Brusc am văzut gestul 
infractorului meu ca pe un avertisment: trebuia să înceapă 
o luptă înverșunată, iar echipa adversă pe care el o 
reprezenta era hotărâtă să învingă. El spunea de fapt: „N- 
ai să scapi așa ușor cum crezi”. S-ar spune că aș fi fost 
mult mai îndreptăţit să-i transmit eu lui un astfel de mesaj. 
Dar nu a fost așa. 

Arderea notițelor mele era pur și simplu o dovadă care 
susținea semnificaţia degetului ridicat. Iar ceea ce stătea 
la baza ambelor gesturi era frica sau disprețul pentru 
faptul că în acest meci neobișnuit eu intrasem pe teren 
având un avantaj de partea mea - șansele acordate din 
start celui mai slab jucător. Şi oricât ar părea de puţin 
probabil în împrejurările concrete actuale, eu am rămas, 
într-un fel, un învins din punctul lui de vedere. 

Toate acestea mă duc la o concluzie hazardată. Am 
foarte puţine dovezi în sprijinul ei și nici măcar nu sunt 
prea clare - căci am mărturisit deja că nu pot jura pentru 
deplina lor exactitate. Eu cred, însă, că unele dintre 
clișeele lui lingvistice (evident recurente, chiar dacă nu în 
măsura în care am sugerat-o eu) sunt foarte semnificative. 
Una este folosirea lui „omule”. Știu că e foarte frecvent 
folosit printre tineri. Însă aplicat la persoana mea părea 
premeditat. 

Deși în parte insultător în intenţie, cuvântul cred că 
ascundea în același timp o încercare întrucâtva patetică de 
a pune semnul egalităţii între noi doi. 

Ar fi vrut să sugereze că între noi nu existau decât 
diferenţe de vârstă, cultură, mediu și celelalte. În realitate, 


cuvântul demonstra un fel de recunoaștere, poate chiar un 
fel de groază faţă de tot ceea ce ne separa și n-ar fi prea 
forțat să spun că ceea ce n-am reușit să aud („Omule, 
necazul dumitale e că nu asculţi cu destulă atenţie”) era 
strigătul tacit după ajutor. 

Celălalt cuvânt era „corect” - care apărea ca o parte 
finală fără rost la orice propoziţie. Știu că și acesta este 
foarte frecvent întrebuințat de tineri și că ar putea fi foarte 
riscant să-l consideri ceva mai mult decât psitacism, o 
simplă repetare papagalicească. De aceea eu cred că este 
unul dintre cele mai relevante clișee ale secolului nostru. 
Din punct de vedere gramatical, cel mai adesea ar putea 
constitui mai degrabă o elipsă a întrebării: „Este corect?” 
decât „Este corect ce fac?” Sunt convins, însă, că 
semnificaţia psihologică face parte din a doua categorie, 
însemnând efectiv: „Nu sunt deloc sigur că este corect ce 
fac”. Poate fi spusă, bineînţeles, într-un mod agresiv: „Nu 
cumva să îndrăznești a spune că nu-i corect ce fac”. În 
niciun caz nu poate însemna siguranţă de sine. Nu este 
doar faptul că astfel de oameni pun la îndoială propria lor 
gândire și propria lor credință, dar pun serios la îndoială și 
talentul lor de a se exprima în cuvinte. Manierismul este 
simptomul unui colaps cultural. Acesta spune: „Nu pot sau 
cred că nu pot comunica cu tine”. Aceasta este adevărata 
inechitate, mai curând decât cea economică sau socială. 

După câte am citit eu, e foarte important ca atunci când 
ai de-a face cu triburi primitive să cunoști semnificaţiile pe 
care le atribuie ei feței. Nenumăraţi misionari buni și 
zâmbitori au murit pentru că nu și-au dat seama că 
zâmbeau în semn de salut unor oameni pentru care 
dezvelirea dinţilor era un semn limpede de ostilitate. Cred 
că tot cam așa se întâmplă când cei care folosesc cuvântul 
„corect” au de-a face cu alţii care ignoră acest cuvânt 
nenorocit. Nu voi fi într-atât de absurd încât să susţin că 
întâmplările din noaptea aceea ar fi decurs altfel dacă eu 


mi-aş fi împestrițat propriile mele remarci cu câteva 
reciproce „corect” și „omule”. Dar sunt convins că 
încleștarea fatală dintre noi a fost încleștarea dintre un om 
care venerează și crede în limbă și un altul care o 
suspectează și o disprețuiește. Păcatul meu cel mai mare 
nu era atât faptul că făceam parte din burghezia 
intelectuală și că probabil păream mai bogat decât sunt în 
realitate, ci faptul că eu trăiesc din cuvinte. 

Cred mai degrabă că în faţa băiatului am apărut ca un 
om care l-a deposedat de un secret și ca un om pe care el 
vroia, în taină, să-l stăpânească. Mărturisirea lui destul de 
furioasă că are un anume respect pentru cărți; dorinţa lui 
vădit nostalgică de a scrie el însuși o carte (pentru a 
„spune cum e cu lucrurile astea” - de parcă sărăcia acestei 
exprimări n-ar fi tăiat „ab initio” dorinţa pe care o implica), 
contradicţia flagrantă dintre vorbă și faptă; sporovăiala 
aceea politicoasă în timp ce se învârtea prin cameră 
jefuind; acea incoerenţă (evident, deloc inconștientă) a 
părerilor lui; refuzul de a auzi, aparent chiar de a înţelege 
obiecțiile pe care le-am ridicat eu cu blândeţe; faptul că 
sărea de la un subiect la altul... - toate acestea au făcut ca 
arderea cărților mele să apară în ochii lui pe bună dreptate 
simbolică. Ceea ce a fost pus pe foc, de fapt, era „refuzul” 
generaţiei mele de a transmite urmașilor o putere magică. 

E foarte probabil că soarta mea a fost pecetluită din 
momentul în care am respins sugestia lui de a scrie eu 
însumi despre el. La vremea respectivă am considerat 
dorinţa lui drept un soi de dandism, de narcisism - sau 
spuneţi-i cum vreţi: transformarea scrisului într-o oglindă a 
eului. Cred, însă, că de fapt el mă îndemna (inconștient, în 
orice caz) să-i împrumut ceva din această forță magică... Și 
asta poate pentru că nu putea crede că ea există cu 
adevărat până ce n-o vedea acţionând asupra lui. Într-un 
anumit sens, el a pus în balanţă propriile lui nevoi cu ceea 
ce numisem eu un romancier uitat de mult. Și probabil că 


ceea ce l-a ofensat mai mult a fost că eu îmi puneam acest 
dar preţios și contestat al magiei cuvântului în slujba unui 
alt magician obscur al cuvântului. I-am arătat un magazin 
închis, un club select, o societate secretă închisă - și asta a 
simţit el că trebuie să distrugă. 

Nu vreau să spun că asta a fost tot, dar sunt convins că 
acesta e miezul. Fără îndoială că e neîndreptăţit atacul 
împotriva noastră, a tuturor celor care, tineri și bătrâni, 
mai prețuim încă limba și forța ei. Mulţi dintre noi, vrând- 
nevrând, ne-am străduit cât am putut să vedem 
supraviețuind cuvântul, secretele și magia lui, știința și 
arta lui. Adevăraţii răufăcători, precum cel pe care l-am 
întâlnit eu, sunt nenumărați și asta din cauza triumfului 
vizualului, al televiziunii, a înrădăcinării în general, a unei 
educaţii greșite, din cauza istoriei sociale și politice a 
secolului nostru dificil de stăpânit (care maestru al 
cuvântului din antichitate strigă mai îndurerat de dincolo 
de mormânt decât Pericle?). Eu n-aş vrea să apar ca un tap 
ispășitor nevinovat. Cred că într-o privinţă avea dreptate 
diavolul acela tânăr. 

Eram vinovat de surzenie. 

În mod deliberat, am dat povestirii mele un titlu 
ambiguu şi un motto de neînțeles. 

Am optat pentru titlu nu înainte de a-l verifica pe diferiţi 
cobai. Impresia generală părea a fi că numele Koko trebuie 
să fie o variantă ortografică cu totul deosebită a 
obișnuitului Coco și că, prin urmare, sintagma vroia să 
însemne „sărmanul măscărici” sau „sărmanul nebun”. La 
un prim nivel de înţelegere, asta era de ajuns, deși nu mi- 
ar plăcea să văd că sintagma se aplică numai unuia dintre 
cei doi protagoniști - și din această cauză adjectivul să fie 
deslușit numai într-unul din sensurile lui. De fapt, Koko n- 
are nicio legătură cu acel Coco cu nasul roșu și păr 
stacojiu. E un cuvânt japonez și are sensul de comportare 
filială corespunzătoare, atitudinea pe care trebuie s-o 


adopte în mod normal fiul faţă de tată. 

Ultimul cuvânt îl va avea motto-ul meu de neînțeles, care 
va servi drept judecată atât asupra fiului, cât și asupra 
tatălui. 

El vine ca o previziune tristă, dintr-o limbă moartă a 
acestor insule: vechea limbă din Cornwall: 


„Prea lungă-i limba, prea scurtă-i mâna; 
Dar omul făr' de limbă și-a pierdut țărâna”. 


ENIGMA 


„Cine poate să devină tulbure, și totuși, 
așezându-se, să se limpezească încet?” 
Tao Te Ching 


Dintre persoanele care sunt date dispărute, cele mai 
frecvente sunt tinerele adolescente, urmate de băieţii între 
treisprezece și nouăsprezece ani. 

Majoritatea acestora provine din familii de muncitori și, 
aproape invariabil, din cele în care există neînţelegeri 
grave între părinţi. Mai este o categorie mai restrânsă, mai 
variată din punct de vedere social, formată din soţii și 
soțiile care încearcă să scape dintr-o căsnicie sau să rupă o 
relație domestică de care s-au plictisit. După vârsta de 
patruzeci de ani, proporţia scade simţitor: sunt extrem de 
rare cazurile în care oamenii mai în vârstă dispar cu 
adevărat și pentru mai multă vreme. Şi din nou, în această 
categorie intră cei foarte săraci și chiar cei ce sunt 
consideraţi aproape vagabonzi, lipsiţi de rude apropiate. 

Atunci când John Marcus Fielding a dispărut, el a 
contrazis toate probabilitățile statistice și sociale. 

Avea cincizeci și șapte de ani, era bogat, avea o căsnicie 
fericită, un fiu și două fiice; se afla în comitetul de 
conducere al câtorva companii din oraș (și în mare măsură 
nu numai pentru a le împodobi antetele cu numele lui). Era 
proprietarul unuia din cele mai elegante conace în stil 
elisabetan din East Anglia, manifesta un interes activ în 
administrarea fermei de șapte sute de hectare din jurul 
acestui conac, era un vânător de vulpi redutabil (deși mai 
mult onorific), era un bun trăgător... și într-o galerie de 


stereotipuri umane, ar fi putut servi drept model pentru 
tipul orășeanului de succes care în același timp mai e și 
proprietarul unei moșii la ţară, un boier de ţară (nu numai 
cu numele). Ar fi fost mai ușor de înţeles în cazul în care ar 
fi simţit că una dintre cele două laturi ale vieţii sale începe 
să-i ia prea mult timp... dar aspectul extrem de 
contradictoriu al cazului său constă și în faptul că era 
membru în Parlament din partea Partidului Conservator. 

În după-amiaza zilei de vineri, 13 iu ie 1973, la ora două 
și jumătate, secretara lui destul de vârstnică - o oarecare 
domnișoară Parsons - îl urmărea cu privirea cum se urcă 
într-un taxi în faţa apartamentului său londonez, din 
Knightsbridge. Se ducea în oraș la o întrunire a membrilor 
comitetului de conducere; de acolo urma să prindă trenul 
de 5,22, ca să ajungă la sediul central al electoratului său. 
Avea să sosească curând după ora șase și jumătate, după 
care trebuia să procedeze la o consultaţie de vreo două 
ore. 

Reprezentantul său, pe care-l invitase la cină, trebuia după 
aceea să-l ducă cu mașina acasă, la Tetbury Hall, la o 
distanţă de vreo zece kilometri. Fiind foarte încrezător în 
valoarea electorală a contactului personal, Fielding dădea 
astfel de „consultaţii” de două ori pe lună. Agenda lui de 
lucru pentru acea zi care ameninţa să fie neobișnuită era 
absolut firească. 

Ulterior s-a descoperit că el n-a mai apărut deloc la 
întrunirea comitetului. 1 s-a telefonat la apartamentul lui 
din Londra, dar domnișoara Parsons ceruse (și i se dăduse) 
liber pentru restul după-amiezii (vroia să-și petreacă 
weekend-ul la rudele ei din Hastings). Menajera plecase și 
ea acasă. Întrucât în ceea ce privea frecventarea unor 
astfel de întruniri Fielding era exemplar (sau, cel puţin, își 
anunţa din timp absenţa atunci când nu putea evita să 
lipsească), i se iertă abaterea și comitetul trecu la lucru 
fără el. Primul care și-a dat seama că ceva nu era în regulă 


a fost agentul electoral. Deputatul său nu se afla în trenul 
cu care venise el la întrunire. Se duse din nou în birourile 
partidului ca să-l sune pe Fielding la apartamentul său și, 
după aceea, neprimind niciun răspuns de acolo, îl sună la 
locuința de la ţară. La Tetbury Hali doamna Fielding nu-i 
fu de niciun folos. Vorbise ultima oară cu soţul ei joi 
dimineaţa, așa că, din câte știa ea, el trebuia să fie acolo 
unde nu era. Totuși se gândea că era posibil ca el să se fi 
hotărât să meargă cu mașina undeva în afara orașului 
împreună cu fiul lor, care urma cursurile post-universitare 
de la Școala Economică din Londra. Acest fiu, Peter le 
spusese în cursul săptămânii că ar vrea să vină la Tetbury 
împreună cu prietena sa. Poate că el vorbise cu tatăl lui la 
Londra mai de curând decât ea. Drummond căzu de acord 
să-i telefoneze doamnei Fielding din nou, peste o jumătate 
de oră, în cazul în care deputatul nu-și făcea apariţia. 

Bineînţeles că încercă și ea să dea de el la apartamentul 
din Londra și apoi, întrucât nu reuși, o sună acasă pe 
domnișoara Parsons, dar secretara se afla deja la Hastings. 
Doamna Fielding încercă după aceea să sune la 
apartamentul din Islington, unde locuia fiul ei împreună cu 
alți doi colegi de la Şcoala Economică din Londra. Tânărul 
care a răspuns la telefon n-avea nici cea mai vagă idee 
unde ar fi putut fi Peter, dar „credea” că are de gând să 
rămână să-și petreacă weekend-ul în oraș. Soţia lui 
Fielding mai făcu un ultim efort: formă numărul prietenei 
lui Peter, care locuia în Hampstead, dar nici aici nu 
răspunse nimeni. În această situaţie, doamna fu, pe bună 
dreptate, tulburată. Era foarte probabil ca soţul ei să fi 
pierdut pur și simplu trenul, să-l fi prins pe urmă și, dintr- 
un motiv oarecare, să fi omis sau să nu fi putut anunţa pe 
nimeni de întârzierea lui. Așteptă ca Drummond, 
reprezentantul electoral, să sune din nou. 

Și el se gândise că a pierdut trenul sau că, dormind, a 
uitat să coboare. Trimisese pe cineva să aștepte la 


următoarele trenuri din ambele direcţii. Totuși, când sună 
din nou, după cum promisese, nu avu ce să zică altceva 
decât că omul său nu a avut noroc. Doamna Fielding 
începu să simtă limpede că la mijloc era o enigmă și se 
înfricoșă puţin. Dar Marcus avea întotdeauna actele 
asupra lui, existau foarte multe mijloace prin care ar fi 
putut să fie identificat, în cazul în care ar fi avut un 
accident sau i se făcuse rău și nu putea vorbi. În plus, 
starea sănătăţii lui era bună; pentru vârsta lui, se ţinea 
bine: n-avea probleme cu inima sau cu altceva. In acest 
moment, temerile foarte firave pe care le avea doamna 
Fielding erau mai degrabă cele ale unei femei care nu mai 
e așa de atrăgătoare cum fusese pe vremuri. Era exact 
tipul de soţie care fusese foarte şocată de scandalul 
Lambton Jellicoe de la începutul anului. Dar nici din acest 
punct de vedere n-avea vreun motiv real de suspiciune. 
Dezgustul manifestat de soțul ei faţă de acest scandal 
părea absolut sincer... în acord cu disprețul său în general 
față de frâul liber dat de o societate tolerantă. 

O oră mai târziu, Fielding nu-și făcuse apariţia nici la 
sediul partidului și nici la Tetbury Hali. Simpatizanţii fură 
trimiși acasă cu scuzele de rigoare; puţini știau că trei zile 
mai târziu motivul dezamăgirii lor avea să constituie 
subiectul titlurilor din ziare. Drummond fu de acord să 
aștepte în continuare în biroul lui. Cina, de altfel 
neprotocolară și fără alți invitaţi, a fost uitată. Stabiliseră 
să se sune unul pe celălalt dacă și de îndată ce primeau 
vreo veste; dacă nu, atunci la nouă fix. De-abia acum 
doamna Fielding intră în panică - o panică legată de 
apartament. Puse centralista să verifice linia. Era în 
ordine. Telefonă pe la diferiți prieteni din Londra, cu 
speranţa vagă că din zăpăceală (deși. Nu-i stătea în fire), 
Marcus acceptase să cineze sau să meargă împreună cu el 
la teatru. Dar investigaţiile ei n-avură niciun rezultat, în 
cele mai multe cazuri, explicaţia politicoasă a servitorilor o 


informa că persoanele căutate erau plecate în străinătate 
sau că erau și ele la ţară. Mai făcu încă o încercare de a da 
de fiul său, dar acum nu-l mai găsi nici măcar pe tânărul 
care îi răspunsese mai devreme la telefon. Nici prietena lui 
Peter și nici domnișoara Parsons nu erau de găsit. 
Neliniștea doamnei Fielding și sentimentul de neajutorare 
crescuseră. Însă, de felul ei era o femeie practică și 
energică. 

Il sună din nou pe unul dintre prietenii cei mai apropiaţi 
care se afla în Londra (apropiat și la propriu pentru că 
locuia la numai două-trei minute distanţă de apartamentul 
din Knightsbridge) și îl rugă să se ducă acolo și să-l pună 
pe portarul blocului să-i descuie ușa de la apartament. 
Apoi îl sună pe portar ca să-i dea încuviințarea pentru 
deschiderea apartamentului și ca să afle dacă nu cumva îl 
văzuse pe soțul ei. Dar tot ce-i putu spune acesta fu că de 
când intrase el în serviciu, de la ora șase, domnul Fielding 
nu trecuse prin faţa biroului său. 

După vreo zece minute, prietenul îi telefonă din 
apartament. Nici urmă de Marcus, dar totul părea exact 
cum ar fi trebuit să fie. Găsi agenda de birou de pe masa 
domnișoarei Parsons, se uită prin ea și-i citi doamnei 
Fielding programul acelei zile. Se părea că dimineaţa era 
tăiată cu o linie, dar nu era nimic anormal în asta. Membrii 
Parlamentului obișnuiau să-și păstreze liberă fiecare 
dimineaţă de vineri pentru a putea răspunde la scrisorile 
mai puţin urgente. Din fericire, doamna Fielding îl 
cunoștea pe acel coleg, director al unei companii cu care - 
după cum era notat în agendă - Marcus trebuia să se 
întâlnească la ora trei. 

Următorul pas fu să-l sune; și de-abia în acel moment 
află că enigma începuse înainte de a fi pierdut trenul de 
5,22 și că domnișoara Parsons dispăruse și ea de la 
apartament înainte de ora trei a aceleiași după-amiezi 
(lucru care doamnei Fielding i se păru a fi de rău augur, 


întrucât ea nu știa nimic despre nevinovata călătorie la 
Hastings). Bineînţeles că acum își dădea seama că dacă se 
întâmplase ceva, asta ar fi putut să aibă loc încă din ziua 
precedentă. Marcus fusese în apartament joi dimineaţa, la 
ora nouă, atunci când ea însăși vorbise cu el, dar din acel 
moment totul devenea confuz. Era cert că se întâmplase 
ceva grav. 

Drummond acceptă să vină cu mașina până la Hali, pentru 
a face un plan împreună. Între timp, doamna Fielding luă 
legătura cu poliția locală, explicând că nu era decât o 
simplă măsură de precauţie... dar că îi roagă să facă 
verificări la spitalele din Londra și în registrul de 
accidente. Curând după ce Drummond ajunse la Hali, sosi 
și vestea că în ultimele douăzeci și patru de ore nu se 
înregistraseră accidente sau atacuri cerebrale la victime 
neidentificate. Doamna Fielding a început să discute cu 
Drummond despre alte posibilităţi: vreo răpire din motive 
politice sau ceva în genul ăsta. Dar Fielding avea mai 
degrabă vederi proarabe decât proisraeliene. Întrucât în 
Camera Comunelor existau atâtea persoane care „meritau” 
mai mult decât el să li se întâmple acest lucru, era greu de 
presupus că Fielding ar fi putut constitui o ţintă pentru 
mișcarea „Septembrie Negru” sau pentru vreo altă astfel 
de mișcare. De asemenea, el nu putea figura undeva foarte 
sus, în capul listei Armatei Republicane Irlandeze (din 
cauza convingerii sale că în Ulster ar trebui instaurate 
legea și ordinea, precum și o politică fermă). De fapt, 
rarele sale discursuri din Parlament se refereau numai la 
finanţe și la agricultură. 

Drummond sublinie faptul că, în orice caz, asemenea 
răpitori n-ar fi păstrat tăcere atât de mult timp. De 
asemenea, nu era plauzibilă nici eventualitatea unei răpiri 
apolitice, întrucât prin împrejurimi existau indivizi cu mult 
mai bogaţi... și apoi, dacă scopul răpirii ar fi fost 
răscumpărarea prin bani, atunci era mult mai probabil ca 


victima să fie vreuna dintre cele două fiice ale lui Fielding, 
Caroline sau Francesca, la vremea aceea plecate în 
străinătate. Și, cu siguranţă, răpitorii și-ar fi formulat 
pretenţiile până acum. Cu cât dezbăteau mai mult 
problema, cu atât mai plauzibilă devenea explicaţia că ar fi 
vorba de un fel de amnezie temporară. Totuși, firește, 
chiar și amnezicii sunt conștienți că au uitat cine sunt și 
unde locuiesc, nu? Medicul local a fost deranjat din faţa 
televizorului; luat pe nepregătite, își formulă și el la telefon 
o părere improvizată. In ultima vreme dăduse cumva 
domnul Fielding semne de amnezie? Sau de nervozitate, de 
încordare? Vreun semn de irascibilitate, de neliniște? 
Doamna Fielding a trebuit să răspundă negativ la toate 
aceste întrebări. Apoi fu întrebată dacă nu cumva Marcus 
a avut un șoc neașteptat. Nu, nimic de felul ăsta. Atunci 
amnezia fu declarată imposibilă. Doctorul sugeră cu 
blândeţe că ar fi trebuit verificate internările, ceea ce se 
făcuse deja. 

De-acuma doamna Fielding începu să suspecteze și mai 
mult că la orizontul liniștit al vieţii ei nu se profila decât un 
scandal domestic. Și după cum mai înainte își imaginase 
un corp zăcând inconștient în apartamentul din Londra, 
acum vedea în fața ochilor imaginea unei cine în doi la 
Paris. Serios vorbind, nu prea putea să-și închipuie că 
tocmai schimonosita de domnișoara Parsons ar fi fost 
femeia al cărei chip era luminat de lumânările de pe masă; 
dar cine știe - ea își petrecuse în vara aceea la Londra mai 
puţin timp decât de obicei. Își imagina că din clipă în clipă 
telefonul trebuie să sune și Marcus să vină să-i dezvăluie 
un adevăr îndelung ascuns în legătură cu căsnicia lor... 
chiar dacă aceasta păruse a fi așa cum știa toată lumea - o 
căsnicie într-adevăr cu mult mai fericită decât cele ale 
prietenilor din cercul lor. Era de presupus că la mijloc 
putea fi vreo legătură amoroasă foarte tainică - cu o 
femeie care nu aparţine clasei lor sociale sau lumii lor 


obișnuite - vreo păpușică de la periferia Londrei - 
Dumnezeu știe cine. Undeva, în adâncul sufletului ei, 
doamna Fielding luase hotărârea să nu mai continue niciun 
fel de cercetări în noaptea aceea. Asemenea tuturor 
conservatorilor ea putea face foarte bine distincţia între 
imoralitatea personală și scandalul public. În niciun caz nu 
puteai face gestul reprobabil de a da pe faţă astfel de 
lucruri. Şi ca pentru a-i întări hotărârea, inspectorul de la 
poliția locală o sună chiar în acel moment ca s-o întrebe 
dacă îi mai poate fi de folos în vreun fel. Încercă să pară 
calmă și liniștită; făcuse probabil din ţânţar armăsar. Şi 
încercă să mă facă să înțeleagă că se teme ca nu cumva să 
afle ziariștii de cele întâmplate. În cele din urmă abordă și 
cu Drummond aceeași tactică: trebuie să existe vreo 
explicaţie firească, vreo telegramă care s-a pierdut pe 
drum, vreun anunţ telefonic pe care domnișoara Parsons a 
uitat să-l facă; trebuiau să aștepte cel puţin până a doua zi 
dimineața. Până atunci se putea duce și Peter la 
apartament ca să caute mai atent. 

Puțin după ora unsprezece tânărul servitor filipinez îl 
conduse la ușă pe Drummond. Acesta ajunsese și el la 
propriile lui concluzii. Suspectând și el faptul că trebuie să 
fie vorba de vreun scandal, și în sinea lui era șocat (nu 
numai sub aspect politic), era de părere că doamna 
Fielding era încă o femeie atrăgătoare, nemaipunând la 
socoteală faptul că era soţia unui membru de prim rang al 
Parlamentului. 

Peter, care hoinărise, telefonă în sfârșit la puţin timp 
după miezul nopţii. La început nici n-o crezu pe mama sa. 
În acel moment ieși la iveală faptul că el și prietena lui, 
Isabel, cinaseră împreună cu tatăl lui chiar cu o seară 
înainte, joi. În seara aceea el păruse absolut firesc și era 
cât se poate de limpede că n-avea de gând să-și schimbe 
programul pe care și-l făcuse pentru acel sfârșit de 
săptămână. Curând Peter recunoscu, totuși, că îngrijorarea 


mamei sale era îndreptăţită și fu de acord să meargă de 
îndată până la apartamentul din Knightsbridge și să 
doarmă acolo. Doamnei Fielding îi trecuse prin minte că, 
în cazul în care soțul ei fusese răpit, răpitorii nu cunoșteau 
decât adresa aceea și poate că, întocmai ca și ea, își 
petrecuseră seara sunând zadarnic la acel număr. 

Dar când Peter telefonă din nou (la ora unu și un sfert), 
nu putu decât să confirme ceea ce spusese ultimul vizitator 
al apartamentului. Totul părea normal, cutia pentru 
corespondență de pe biroul domnișoarei Parsons nu 
dezvăluia nimic deosebit. În dormitorul tatălui său nu era 
nicio urmă de bagaje făcute în grabă, în vederea unei 
călătorii; din setul de valize și geamantane (descrise 
detaliat de mama sa) nu lipsea niciunul. Pe foile din 
blocnotes nu era notat nimic în legătură cu vreun telefon 
care trebuia dat reprezentantului său ori doamnei 
Fielding. În agendă era scrisă obișnuita listă de întâlniri 
pentru săptămână aceea, începând cu o întrunire a 
comitetului și cu un prânz, luni la amiază. Mai era 
problema pașaportului lui. Însă era știut că obișnuia să-l 
ţină în biroul lui, într-un fel de dulap cu acte care era 
încuiat - singurele chei le păstrau domnișoara Parsons și 
Fielding. 

Mama și fiul mai discutară încă o dată dacă să alerteze 
poliţia din Londra. În cele din urmă se deciseră să aștepte 
până dimineaţă, când poate că enigma secundară - cea a 
domnișoarei Parsons - ar fi putut fi dezlegată. Doamna 
Fielding dormi foarte prost. Când se trezi pentru a cincea 
sau a șasea oară, sâmbătă, la puţin timp după ora șase, se, 
hotări să meargă cu mașina la Londra. Ajunse acolo înainte 
de ora nouă și-și petrecu o jumătate de oră împreună cu 
Peter, ducându-se încă o dată la apartament pentru a da 
de vreo dezlegare a „enigmei”. Nu părea să lipsească 
niciuna din hainele soțului ei, nu se vedea nicio urmă că el 
s-ar fi hotărât să plece într-o călătorie. Mai încercă pentru 


ultima oară să telefoneze domnișoarei Parsons acasă, în 
Putney. Nu răspunse nimeni. Era de-ajuns. 

Doamna Fielding făcu două apeluri telefonice 
preliminare, puţin înainte de ora zece vorbea cu secretarul 
Ministerului de Interne, la locuinţa particulară a acestuia. 

Erau evident în joc mai mult decât simple considerente 
de ordin penal, iar ea simţea că publicitatea nu era câtuși 
de puţin de dorit înainte ca primele investigaţii serioase să 
fi fost întreprinse de poliţie. 

După câteva minute, afacerea trecu în mâinile ferme ale 
profesioniștilor. 


Până sâmbătă seara se clarificase filmul evenimentelor, 
chiar dacă misterul rămăsese. După puţin timp, cu ajutorul 
unui vecin, se dădu de urma domnișoarei Parsons, la 
rudele ei din Hastings. Fu extrem de șocată (cunoștea 
familia Fielding de aproape douăzeci de ani). Pur și simplu 
nu știa ce să spună. 

Întrucât cu o zi în urmă fusese învoită - își aminti că 
domnul Fielding o întrebase dacă erau în servietă niște 
documente de care avea nevoie la ședința comitetului. Era 
convinsă că el intenţionase să meargă direct la adresa 
aceea din Cheapside, unde avea întrunirea. 

Portarul care făcea de serviciu ziua spuse polițiștilor că 
nu auzise ce adresă i se dăduse șoferului de taxi, dar că 
domnul părea cât se poate de firesc, doar că se cam 
grăbea. Domnișoara Parsons se întoarse direct la Londra și 
deschise dulapul cu acte. Pașaportul se afla la locul lui. Nu 
știa nimic, nici despre vreo scrisoare, nici de vreun telefon 
de ameninţare, nici despre sume mari de bani retrase 
recent din cont, nici despre vreo intenţie de a călători. Nu 
fusese absolut nimic neobișnuit în comportamentul lui din 
săptămâna aceea. În secret, fără ca doamna Fielding să 
audă, îi spusese apoi ofițerului superior care se grăbise să 
preia comanda anchetei - că era absurdă ideea că la mijloc 


ar fi vreo femeie. Domnul Fielding era devotat soţiei și 
familiei sale. Nu auzise și nici nu văzuse vreodată la el nici 
cea mai mică dovadă de infidelitate în timpul celor 
optsprezece ani de când se afla în slujba lui, ca secretară 
confidențială. 

Din fericire, portarul care lucra ziua schimbase câteva 
cuvinte cu șoferul de taxi înainte ca Fielding să coboare și 
să ia taxiul. Descrierea lui îi ajută să-l găsească pe 
taximetrist până la amiază. El oferi o dovadă 
surprinzătoare că nu amnezia era cheia enigmei. 

Își aminti foarte limpede traseul și mărturisirea lui era 
categorică. Îl dusese la British Museum, nu în Cheapside. 
Fielding nu vorbise deloc în timpul cursei, ci citise - un 
ziar sau niște documente din servietă. Şoferul nu-și putea 
aminti dacă a intrat într-adevăr în muzeu, pentru că de 
îndată ce Fielding i-a plătit, un alt client i-a distras atenţia. 
Dovezile despre acest lucru le dădură curând chiar cei de 
la muzeu. Supraveghetorul-șef de la garderobă scoase 
imediat servieta - se constatase deja că vineri, la 
închiderea muzeului, ea nu fusese luată înapoi. Nu era 
închisă cum trebuie - și nu conţinea nimic altceva decât un 
ziar, „Ihe Times”, documente cu privire la ședința 
comitetului și niște scrisori în legătură cu întrunirea 
electorală fixată pentru mai târziu, în aceeași zi. 

Doamna Fielding spuse că soțul ei manifesta un 
oarecare interes față de artă și ocazional chiar colecţiona 
gravuri și tablouri cu teme de vânătoare, dar că ea nu 
cunoștea absolut niciun motiv pentru care el să se fi dus la 
British Museum, nici măcar în cazul în care ar fi fost liber 
și n-ar fi avut atâtea treburi. După câte știa ea, de când 
erau căsătoriţi, el nu fusese niciodată acolo. După cum se 
părea, supraveghetorul de la garderobă care luase servieta 
în păstrare era singurul custode din muzeul ca de obicei 
plin de turiști în luna iulie care-și amintea ceva de deputat. 
Poate că pur și simplu mersese până la intrarea din aripa 


de nord și luase alt taxi. Sugera oarecum comportarea 
unui om care se știe urmărit și, mai ales, a unuia hotărât 
să nu ofere niciun indiciu cu privire la destinaţia sa. 

Acum poliţia era de părere că toată povestea nu mai 
putea fi ţinută în secret decât până duminică și că era mai 
bine să anunţe oficial dispariţia și să dea la timp 
autorizaţia de publicare oficială a evenimentului, pentru a 
apărea în ziarele de luni dimineaţa. Era mai bine așa decât 
să li se ofere explicaţii bazate pe zvonuri fanteziste. La 
urma urmei, cea mai verosimilă ipoteză părea a fi într- 
adevăr un șoc mintal și, în cazul acesta, o fotografie ar fi 
sporit foarte mult șansele de recunoaștere. Bineînţeles că 
au verificat cu mult mai mult decât își închipuia doamna 
Fielding; se apelă la ajutorul securităţii și al brigăzii 
speciale. Dar Fielding nu deținuse niciodată vreo funcţie 
ministerială, nu se punea problema secretelor oficiale sau 
a vreunui scandal de spionaj. Niciunul dintre colaboratorii 
de care era legat nu-și exprimă nici cea mai mică îndoială 
cu privire la onestitatea lui... Fu de asemenea exclus un 
scandal financiar. Rămânea posibilitatea de a se fi 
întâmplat ceva în cazul scandalului Lambton Jellicoe: un 
om zdrobit de ameninţarea unui șantaj; dar nici asta n- 
avea de-a face cu firea lui. Hârtiile lui au fost analizate cu 
mare atenţie, nicio adresă misterioasă, nicio scrisoare 
funestă, toţi cei care credeau că îl cunosc în particular 
foarte bine dădură referințe la fel de bune. Au fost 
examinate și creditele lui la bancă - nu exista nicio 
retragere inexplicabilă din cont, nici măcar în ultimele 
luni, ba chiar nici nu se atinsese de conturi în săptămâna 
anterioară dispariţiei lui. În timpul verii făcuse câteva 
tranzacţii cu acţiuni, însă agenţii lui de bursă puteau 
demonstra că ceea ce vânduse adusese o îmbunătăţire a 
portofoliului de polite. Totul fusese reinvestit. De 
asemenea, nu dăduse nicio dispoziție testamentară recentă 
privind familia sa; dispoziţiile fuseseră formulate cu mulţi 


ani în urmă. 

Luni, 16 iulie, el se afla pe primele pagini ale tuturor 
cotidianelor. Apăruseră expuneri sumare ale carierei sale. 
Era fiul cel mic și singurul în viață al unui judecător la 
Curtea de Justiţie; în 1939 plecase în armată direct de la 
Oxford, unde absolvise primul Facultatea de Drept; luptase 
într-o companie în Africa de Nord ca ofițer de infanterie și 
obținuse Crucea Militară. Contractase un virus de kala- 
azar și fusese reformat, terminând războiul ca locotenent- 
colonel la un birou de la Ministerul de Război, unde 
lucrase în special la departamentul poliției militare. 

După război a continuat o carieră strălucită de avocat 
specializat în probleme de drept fiscal și societăţi pe 
acţiuni, în 1959 renunţase la barou pentru cariera politică; 
urmară apoi posturile de director, viaţa în East Anglia, 
poziția ușor de centru-dreapta în cadrul Partidului 
Conservator. 

Au urmat, evident, inevitabilele speculaţii, întrucât 
poliția declarase că nu se putea exclude încă 
eventualitatea unei răpiri cu scop politic, în ciuda faptului 
că în aparenţă nesilit se hotărâse să nu mai vină la 
întrunirea dinainte stabilită a comitetului. Avocatul lui 
Fielding însă, cel care informase pe scurt presa, era de 
neclintit în părerea că nu se putea pune problema vreunei 
afaceri dubioase, indiferent de ce fel. Și poliţia confirmă 
că, după câte știau ei „deputatul în Parlament era un 
cetățean care se supusese întotdeauna întru totul legilor. 
Domnul Fielding nu fusese niciodată anchetat și nici pus 
sub supraveghere. 

Presupunând că el ar fi putut călători peste hotare sub 
un nume și cu un pașaport false, s-a făcut o verificare la 
Heathrow și în principalele puncte de frontieră. Dar dintre 
stewardesele și funcţionarele de la aeroport care au putut 
fi contactate, niciuna nu-și amintea de figura lui. El vorbea 
puţin franceza și germana, dar nu îndeajuns pentru a trece 


drept limbă maternă - și în orice caz, pașaportul pe care îl 
lăsase acasă era o mărturie că el se afla încă în Marea 
Britanie. Abundenţa de ziare și de reportaje TV, toate 
reproducând fotografiile lui, stârni din partea publicului 
obișnuitele semnalări și informaţii. Toate au fost verificate 
până la capăt cu mare atenţie, dar niciuna nu a dus 
nicăieri. S-au făcut numeroase relatări și în străinătate și 
nu se poate spune deloc că Fielding a rămas de negăsit din 
pricina lipsei de publicitate: Dacă mai trăia încă, era foarte 
limpede că se ascundea sau era ţinut ascuns. Această 
ultimă ipoteză presupunea existența unui complice, dar 
printre cunoscuţii parlamentarului, nu se afla niciunul care 
să sugereze poliției ideea că el ar fi cel care îl ascunde. 

Toţi cei suspectaţi că ar putea face acest lucru erau 
foarte discret supravegheați. Printre ei se afla domnișoara 
Parsons. Telefonul ei de-acasă și cel de la apartament erau 
puse sub urmărire. Dar toate acestea se dovediră a fi o 
pistă falsă. Un nor uriaș de complicaţii guvernamentale, 
polițienești și familiale se adună deasupra acestui caz. 
Totul era atât de confuz, încât cunoscătorii, amatorii de 
evenimente obscure, comparau această poveste cu cea a 
dispariţiei lui Marie Celeste. 

Nicio poveste senzaţională nu rămâne la zi atâta vreme 
cât nu e îmbogăţită cu noi amănunte. Cazul Fielding a fost 
clasat de jurnaliști la zece zile de la lansare. 


Dar doamna Fielding era genul de femeie care nu se sfia 
să incite apatia birocratică. Avu grijă ca autorităţile să se 
ocupe în continuare de cazul soțului ei. Poliţiștii nu aveau 
autonomia presei. Din nefericire, judecând din punctul lor 
de vedere, ei făcuseră tot ce ţinea de ei. De fiecare dată 
firele foarte slabe peste care dădeau se rupeau și nimic nu 
se putea întreprinde până ce nu obțineau mai multe 
informaţii, iar obținerea lor ţinea mai mult de voinţa zeilor, 
decât de niște anchete mai amănunțite. Pânza de păianjen 


fusese ţesută și era tot atât de fină și de vastă pe cât o 
putea ţese acest păianjen straniu. Însă acum venise rândul 
musculiței să facă o mișcare. Între timp, trebuia împăcată 
doamna Fielding, care dorea să cunoască mersul anchetei. 

Pe data de 30 iulie, în cadrul unei întruniri de la New 
Scotland Yard, s-a hotărât (cu acordul superior, se 
presupune) ca echipa care se ocupase până atunci în 
totalitate de acest caz să-l lase în mâinile unuia dintre 
membrii săi mai tineri, un sergent de la Brigada Specială 
care până atunci avusese sarcina - mai mult birocratică - 
de a colaţiona informaţii cu privire la ipotezele de factură 
politică. 

În faţa lumii și în special pentru că trebuia să fie 
satisfăcută cererea doamnei Fielding de a afla cât mai 
multe informaţii, ancheta avea să rămână o problemă de 
înaltă responsabilitate. Sergentul înțelegea că el trebuie să 
facă singur zgomot cât pentru o întreagă brigadă. In 
realitate, nimeni nu se aștepta ca el să descopere ceva, dar 
trebuia numai să dea de înţeles că fiecare ipoteză era 
cercetată cu mare atenţie. După cum el însuși îi spusese 
unui coleg, el era alibiul poliţiei în momentul în care 
secretarul cu afacerile interne ar fi făcut scandal. Mai știa, 
de asemenea, că preluarea anchetei însemna pentru el și 
un mic test. Era unul dintre cei puţini nou angajaţi care 
intraseră în poliție direct dintr-o școală particulară de 
renume. În mod evident, el era destinat unui rang superior 
încă din ziua în care îmbrăcase pentru prima oară 
uniforma și, prin urmare, trebuia să facă o adevărată 
echilibristică pe sârmă. Există tradiţia familiilor de polițiști 
sau de ofițeri de armată sau a familiilor de marinari; el era 
cea de-a treia generaţie care reprezenta brațul legii. Era 
chipeș și ager la minte, calităţi care ar fi putut să-i facă 
mult rău, ca de altfel și manierele lui și felul specific 
burghez de a vorbi, însă avea calităţi incontestabile de bun 
diplomat. Ştia prea bine că un tip ca el putea stârni cu 


foarte mare ușurință tot felul de prejudecăţi în 
mentalitatea mediocră, atât de caracteristică eșalonului de 
mijloc din poliţie. El n-avea decât să gândească despre 
cutare ofițer că e redus mintal; putea în adâncul sufletului 
lui să cârtească împotriva vreunui mătăhălos tâmpit, când 
acesta îi cerea să aplice metode dogmatice, deși unele mai 
puţin ortodoxe ar fi făcut treabă mai bună; sau împotriva 
limbajului profesional greţos la care recurgeau unii dintre 
superiorii lui pentru a face să pară cât mai „instruiţi”. De 
fapt, avea mare grijă să-și disimuleze adevăratele 
sentimente. Dacă părea machiavellic, înseamnă că așa era, 
dar asta îl făcea și un bun detectiv. Era foarte folositor, 
mai cu seamă în investigaţiile întreprinse în medii sociale 
superioare. Într-o casă din Mayfair în care se jucau jocuri 
de noroc sau într-un restaurant de lux putea trece 
neobservat, fără a-și da de gol profesiunea. Trecea foarte 
bine drept un tânăr dandy bogat din împrejurimi și dacă 
talentul său putea stârni invidie printre polițiști, 
contracara în același timp ideile preconcepute despre 
deformația profesională. Mediul familial respectabil în care 
trăise (tatăl lui era încă un foarte apreciat șef de poliţie de 
district) era, fără îndoială, unul dintre motivele principale 
pentru care fusese ales să îndeplinească o sarcină care 
trebuia să-l pună în contact cu tot felul de oameni influenți. 
Numele lui - Michael Jennings. 

Își petrecu ziua urmând hotărârea secretă de a examina 
dosarul acum voluminos al lui Fielding și când termină, își 
redactă un fel de rezumat neoficial pe care îl numi Situația 
la zi. Acesta enumera ipotezele și contraargumentele lor. 

1. Sinucidere. N-a fost găsit niciun cadavru. Lipsă de 
predispoziţii pentru sinucidere; lipsă de motivaţie. 

2. Crimă. Nu a fost găsit niciun cadavru. Nu există 
dovezi ale existenței unor dușmani personali. Dușmanii 
politici și-ar fi revendicat în mod public responsabilitatea. 

3. Răpire. Nicio acţiune a răpitorilor de a revendica 


ceva. Nu există niciun motiv special pentru ca Fielding să 
fi fost răpit. 

4. Amnezie. De obicei, amnezicii se pierd pur și simplu, 
nu se ascund. Doctorii spun că n-a avut antecedente de 
acest fel, nu e genul. 

5. Amenințarea cu moartea. Nicio dovadă. Ar fi chemat 
imediat poliția, judecând după trecut. 

6. Amenințarea cu șantajul. Nicio dovadă de fraudă sau 
de evaziune fiscală. Nicio dovadă de comportament sexual 
aberant. 

7. Silă de viață. Nicio mărturie. Nu avea probleme 
financiare sau familiale. Simţ foarte puternic al 
îndatoririlor sociale de-a lungul întregii sale cariere. Minte 
de jurist, nu de farsor. 

8. Faptul că a profitat de după-amiaza liberă a 
domnișoarei Parsons (anunţată cu zece zile înainte) 
sugerează o acţiune premeditată. Dar Fielding avea 
posibilitatea să câștige mai mult timp dacă amâna 
întrunirea consiliului și pe cea cu reprezentantul sau dacă 
o învoia pe Parsons pentru toată ziua. Deci patru ore erau 
de-ajuns, acceptând ceea ce poliţia stabilise ca moment al 
dispariţiei 6 : 35, oră la care n-a apărut la întâlnire, deci 
îndelung premeditat? Gata pentru prima ocazie. 

Polițistul scrise apoi un alt titlu: Ipoteze aberante. 

9. Dragoste. Vreo fată sau femeie necunoscută. Ar fi 
trebuit să fie ceva mai mult decât atracţia sexuală. Dintr- 
un motiv oarecare eșuată social (căsătorie, clasă, rasă)? De 
verificat alte persoane date dispărute în aceeași perioadă. 

10. Homosexualitate. Absolut nicio mărturie. 

11. Paranoia. Vreo primejdie imaginată. Nicio dovadă 
anterioară. 

12. Fantome ale trecutului. Vreun scandal de dinaintea 
căsătoriei, vreun dușman pe care și l-a făcut în timpul 
războiului sau de când fusese avocat? Nicio dovadă, dar de 
verificat. 


13. Motive financiare. Cel mai probabil mod de a-și 
lichida vreun cont secret peste hotare. 

14. Pasiunea pentru vânătoarea de vulpi. Vreo paralelă, 
o identificare cu vulpea. Să înșele copoii. Dar de ce? 

15. Criză matrimonială. Un fel de răzbunare pe nevastă. 
De verificat dacă nu cumva ea l-a înșelat. 

16. Criză religioasă. Probleme cu Biserica. Probabilitate 
zero. 

17. Ceva necurat undeva în străinătate legat de 
deputăţia lui. Dar nu era genul de persoană amatoare de 
scandaluri și corupţie și nici de aventuri stil capă și spadă. 
Avea un puternic simţ al protocolului; ar fi consultat 
Ministerul Afacerilor Externe sau cel puţin și-ar fi avertizat 
soţia. Las-o baltă. 

18. Fiul său. Nu corespunde. De întâlnit. 

19. Logistică. Dispariţia totală nu e o operaţie pe care s- 
o faci de unul singur. Trebuie să te ascundă cineva, să-ţi 
cumpere de mâncare, să stea de veghe. 

20. Trebuie să existe pe undeva vreun indiciu 
întâmplător. Ceva ce a spus el cuiva cândva. Mai degrabă 
lui Parsons decât soţiei? Să încerc și la prietenii de la 
Westminster și din oraș. 


La sfârșitul analizei ofițerul mai mâzgăli cu majuscule 
încă două cuvinte dintre care unul era obscen. 


Începu săptămână următoare cu domnișoara Parsons. 
Fiicele, Francesca și Carolina, se întorseseră una dintr-o 
casă de vacanţă de lângă Malaga și cealaltă de pe un iaht 
din Grecia, iar acum întreaga familie era plecată din oraș, 
la Tetbury Hali. Domnișoara Parsons fu lăsată la Londra de 
pază. Împreună cu polițistul a trecut în revistă dimineaţa 
de vineri, ziua dispariţiei. Domnul Fielding dictase vreo 
cincisprezece scrisori de rutină, apoi își pusese singur 
hârtiile la punct în timp ce ea le bătea la mașină. Dăduse 


un telefon agentului său de bursă; din câte știa, ea nu mai 
dăduse niciun telefon. 

Își petrecuse cea mai mare parte a dimineţii în salonul 
apartamentului; nu ieșise deloc. Ea părăsise apartamentul 
pentru mai puţin de o jumătate de oră, ca să cumpere niște 
sandvișuri de la un bufet de lângă Piaţa Sloane; se 
întorsese imediat după ora unu, făcuse o cafea și îi dusese 
sandvișurile pe care le comandase. Astfel de prânzuri 
improvizate erau normale vinerea. El nu se schimbase cât 
lipsise ea. Discutaseră despre weekend-ul ei la Hastings. 
El spusese că de-abia aștepta și el să și-l petreacă pe al lui, 
la Tetbury Hali - măcar de data asta fără musafiri. Ea 
fusese atât de mult timp în slujba lui, încât relaţia lor era 
foarte familiară, întreaga familie îi spunea simplu „P”. 
Adesea stătuse la Hali. Ea afirma că e „pe jumătate bonă”, 
nu numai secretară. 

Sergentul își dădu seama că trebuie să fie într-adevăr 
foarte precaut atunci când se aventurează în cercetarea 
foarte amănunțită a trecutului lui Fielding. „P” apăra cu 
strășnicie bunul renume al șefului ei, atât ca om al legii, 
cât și ca politician. Cinic, polițistul se gândea că există mai 
multe feluri de a comite ilegalităţi, mai ales în lumea 
finanţelor, decât simpla încălcare a literei legii, iar 
Fielding era perfect echipat pentru a face piraterie la 
adăpost de orice risc. Secretara era de neclintit în privinţa 
conturilor din străinătate. Doamna Fielding nu privea cu 
ochi buni evaziunea fiscală. Gândea despre afacerea 
Lonrho, celălalt mare scandal printre conservatori al 
anului, ca și primul-ministru. Şi pentru el, astfel de fapte 
reprezentau „latura inacceptabilă a capitalismului”. 

— Dar, cel puţin, insinuă polițistul foarte subtil, dacă el 
ar fi vrut să-și facă un cont secret peste hotare, avea 
mijloacele să o facă? 

Reuși doar să o jignească în orgoliul ei de secretară. Ea 
cunoștea situaţia afacerilor și a resurselor financiare ca și 


domnul Fielding. Pur și simplu era imposibil. 

Când trecu la ipotezele de ordin sexual, sergentul se lovi 
de un zid mai tare decât granitul. Ea răspunsese deja 
negativ și nu mai avea nimic de adăugat. Domnul Fielding 
era ultimul om care s-ar fi complăcut într-o legătură 
amoroasă secretă. Avea mult prea mult respect faţă de 
sine. Jennings schimbă tactica. 

— În dimineaţa aceea de vineri a pomenit cumva ceva 
despre faptul că în seara precedentă a cinat cu fiul său? 

— A spus ceva știind că eu ţin foarte mult la copii. 

— Era mulţumit? 

— Bineînţeles. 

— Dar ei doi nu au aceleași vederi politice? 

— Tinere dragă, sunt doar tată și fiu! Ei, sigur, au avut 
discuţii aprinse. Domnul Fielding obișnuia să le ia în 
glumă. El știa că nu e decât o fază trecătoare. Odată mi-a 
spus că tot cam așa era și el la vârsta lui Peter. Ştiu foarte 
sigur că în 1945 aproape că i-a votat pe laburiști. 

— În seara zilei de joi n-a dat semne de amărăciune sau 
că s-ar fi certat? 

— Câtuși de puţin. Spunea că Peter arăta bine, că noua 
lui prietenă era încântătoare. Adăugă: Cred că era puţin 
dezamăgit că nu aveau de gând să vină să-și petreacă 
weekend-ul la Hali. Considera că este normal ca copiii să-și 
vadă de propriul drum în viaţă. 

— Deci nu era dezamăgit de felul în care Peter a evoluat. 

— Dumnezeule, nu! Din punct de vedere al studiilor 
superioare a mers perfect. 

— Dar nu a mers pe urmele tatălui său. 

— Toată lumea pare să-l considere pe domnul Fielding 
un soi de tiran de tip victorian. Dar el e unul dintre 
oamenii cu vederi largi. 

Polițistul zâmbi. 

— Care toată lumea, domnișoară Parsons? 

— Superiorul dumneavoastră în orice caz. Mi-a pus și el 


aceleași întrebări. 

O luă cu binișorul: nimeni nu-l cunoștea mai bine pe 
domnul Fielding; ea era, de fapt, de cel mai mare ajutor în 
investigaţie. 

— Este o poveste tare complicată. Normal. Totuși, nu 
pricep ce s-a întâmplat. Cât despre găsirea unui motiv... 

— V-aţi gândit la ceva? El zâmbi din nou. 

Ea privi în jos la mâinile încleștate în poală. 

— Știu și eu? Muncea într-adevăr foarte mult. 

— Şi? 

— Poate că ceva în el... De fapt n-ar trebui să spun asta. 
Este doar o speculație. 

— Ne-ar putea fi de folos. 

— Ei bine, dacă s-a rupt ceva? A fugit. Sunt convinsă că 
după câteva zile și-ar fi dat seama de ceea ce a făcut. Și 
apoi, el care avea principii atât de solide, poate că a citit 
toate relatările din ziare. Eu cred că... E doar o 
presupunere, dar bănuiesc că poate a fost... foarte șocat 
de propria lui purtare. Nu știu prea bine ce... 

— Vreţi să spuneţi că e posibil să se fi sinucis? 

Bineînţeles că asta intenţiona să spună, chiar dacă 
scutură din cap. N 

— Nu știu, pur și simplu nu știu. Imi dau foarte bine 
seama că e vorba de un lucru făcut fără vreun 
avertisment... fără vreo pregătire prealabilă. Domnul 
Fielding credea foarte mult în ordine, în mijloace corecte. 
Nu-i stătea deloc în fire metoda, vreau să spun felul în care 
a făcut-o, dacă a făcut-o într-adevăr. 

— Exceptând faptul că i-a mers? Dacă într-adevăr a vrut 
să-i meargă. 

— Nu putea face asta de bună voie, dacă era în toate 
minţile. E de neconceput. 

Doar pentru o clipă comisarul simţi la domnișoara 
Parsons o anume distanță, ceva impenetrabil, lăsând să se 
înţeleagă faptul că ar fi făcut orice pentru domnul 


Fielding, orice - inclusiv să mintă la nesfârșit în acest 
moment. Grija pentru domnul Fielding o făcea suspectă de 
a fi avut o legătură de dragoste cu el. Şi totuși, lăsând la o 
parte vârsta pe care o avea, exista în prezenţa ei fizică, în 
trupul ei cam bondoc, în gura pungită, în ochelari, în 
îmbrăcămintea ei pedantă de secretară, de fată bătrână de 
o viaţă întreagă o totală lipsă de atracţie fizică, oricât ai fi 
încercat să ţi-o închipui altfel, mai tânără și chiar dacă 
fusese ceva între ea și șeful ei, cu siguranţă că până acum 
acea legătură ar fi dat naștere mai degrabă la ranchiună 
decât la fidelitate. Asta făcea ca astfel de suspiciuni să se 
stingă aproape de îndată ce-ţi veneau în minte. Totuși, 
poate că au dat într-adevăr culoare întrebărilor pe care 
sergentul i le puse în continuare. 

— Cum își petrecea de obicei serile libere aici? Dar când 
doamna Fielding era la ţară? 

— Lucruri obișnuite. Mergea la club. Dar mai ales era 
ahtiat după teatru. Mergea foarte des să cineze cu 
prietenii în oraș. Din când în când îi mai plăcea să joace 
câte un bridge. 

— Pariuri nu făcea? 

— Câteodată. La Derby și la Grand National. 

— La cluburi cu jocuri de noroc mergea? 

— Sunt foarte sigură că nu. 

Sergentul își continuă interogatoriul insistând mereu 
asupra unor puncte vulnerabile, ceva scandalos - chiar 
dacă s-a întâmplat de mult -, dar nu ajunse la niciun 
rezultat. 

Plecă numai cu acea aluzie care menţiona un om care 
muncește exagerat de mult și cu ideea absurdă că într-un 
moment de rătăcire își făcuse harachiri. 

Jennings avea bănuiala că domnișoara Parsons îi 
spusese mai degrabă ceea ce ar fi vrut ea să se întâmple 
decât ceea ce credea ea în sinea ei. Ideea de a avea un șef 
care a murit cu discreţie era mai acceptabilă decât aceea 


oripilantă că este fermecat de vreo femeiușcă sau și-a 
pătat reputaţia în vreun scandal rușinos. 

Fiind la apartament, vorbi și cu femeia de serviciu. Ea 
nu spuse nimic nou. Niciodată nu găsise vreo dovadă a 
faptului că ar fi dormit acolo o persoană necunoscută. 
Nicio urmă de lenjerie de corp, niciun pahar mânjit de ruj, 
nici de cești de cafea pe masa din bucătărie care să nu fi 
fost explicabile. Domnul Fielding era un gentleman, spuse 
ea. Sergentul nu era deloc sigur, dacă asta înseamnă că un 
gentleman îndepărtează întotdeauna orice urmă sau că în 
primul rând nu dă niciodată ocazia unor astfel de lucruri. 

Încă înclina să creadă în ipoteza unui fel de soluţie 
sexual-romantică - poate pentru că multe dintre 
fotografiile lui (era ciudat cât de puţine îl arătau pe 
Fielding zâmbind) sugerau o intensitate care te făcea să te 
gândești imediat la un soi de senzualitate reprimată. Fiind 
un bărbat zvelt, mereu bine ras, de înălțime peste cea 
mijlocie, un bărbat care în mod evident se îmbrăca cu grijă 
chiar și în momentele cele mai puţin oficiale, Fielding în 
niciun caz nu le-ar fi inspirat femeilor dezgust. 

Într-o zi, doar pentru câteva clipe, Jennings crezu că a 
făcut o descoperire foarte importantă. Verificase lista 
celorlalte persoane date dispărute la sfârșitul acelei 
săptămâni. Un detaliu în legătură cu un caz (0 secretară 
din Indiile de Vest care locuia cu părinţii ei la Nothing Hill) 
îi aduse aminte de ceva. 

Fielding fusese în comitetul de conducere al companiei 
de asigurare la al cărei sediu din Londra lucra această 
fată. Avea nouăsprezece ani, părea destul de cultivată, 
tatăl ei lucra la asistenţa socială. Jennings văzu imediat în 
faţa ochilor marea lovitură la care visează orice detectiv: 
Fielding, care nu era rasist, e oprit din drumul său spre 
întrunirea comitetului, e invitat în vreun consiliu de 
administraţie de fată în numele tatălui ei și chipul măsliniu 
îi cade cu tronc și-l duce de nas. Aiurea?! Un simplu 


telefon relevă faptul că se dăduse de urma fetei sau, mai 
bine zis, ea însăși oprise cercetările la câteva zile după 
dispariţie. Se credea mare cântăreaţă și fugise cu un 
chitarist de la un club indian din Bristol. Fusese o 
chestiune care ţinea strict de clanul lor minoritar. 

Jennings n-a aflat mare lucru nici de la prietenii din City 
și nici de la colegii din Parlament (mai bine zis, de la 
puţinii care nu plecaseră în vacanţă). Cei din City admirau 
perspicacitatea lui Fielding și cunoștințele lui juridice - 
politicienii dădeau oarecum impresia, asemenea 
domnișoarei Parsons, că el era mai bun decât oricare 
dintre ei, un reprezentant de primă mărime al electoratului 
rural, un membru de nădejde al partidului, un orator 
întotdeauna foarte concis, un tovarăș foarte plăcut, foarte 
demn de încredere... toţi erau foarte nedumeriţi de cele 
întâmplate. Absolut niciunul dintre ei nu-și putea aminti 
vreun indiciu anterior care să demonstreze că Fielding 
avusese un colaps. Această ipoteză psihologică care părea 
cea mai plauzibilă deveni mai neverosimilă ca niciodată. 

Un singur membru al parlamentului a fost mai de ajutor; 
era un laburist, un spirit independent, care întâmplător 
lucrase împreună cu Fielding, cu un an în urmă, la un 
proiect de lege. Legaseră un fel de prietenie colegială, cel 
puţin între pereţii Camerei. Deputatul negă că ar ști ceva 
despre viaţa lui Fielding din afara Camerei sau despre 
motivele lui de „a-și lua câmpii”. Dar după aceea adăugă 
că „într-un fel, era posibil”. 

Sergentul îl întrebă de ce. 

— Rămâne între noi. 

— Bineînţeles, domnule. 

— Ştii, el însuși se ţinea prea din scurt. Ştii chestia - 
apele liniștite sunt adânci. Trebuia să se întâmple ceva. 

— Nu sunt întru totul de acord cu dumneavoastră. 

— Ei, haide, băiete! Probabil că profesia dumitale te-a 
învăţat că nimeni nu-i perfect. Sau, mă rog, nu în felul în 


care prietenul nostru încerca să fie. Deveni vorbăreţ. Unii 
dintre conservatori sunt pungași, alții sunt niște nemernici 
egoiști. El a vrut să fie și una și alta: un bogătaș pus pe 
căpătuială și în același timp un stâlp al societăţii - în 
vremurile astea. Bineînţeles că așa ceva nu ţinea pe faţă. 
Nu era el chiar așa de prost. 

Parlamentarul îl chestionă sec pe sergent. 

— V-aţi întrebat vreodată de ce n-a făcut mare lucru aici 
la Parlament? 

— Nici nu mi-am dat seama că n-a făcut. 

— Da. Avea locul lui sigur, se menținea. Era bine văzut 
în circumscripție. Dar nu despre asta-i vorba, tinere. Nu a 
știut să-i ducă așa cum trebuie. Camera Comunelor e ca un 
animal. Fie îl stăpânești, fie nu. Prietenul nostru n-avea 
habar. Şi el știa asta. A recunoscut-o o dată în faţa mea. 

— De ce oare? 

Deputatul laburist își desfăcu mâinile. 

— Poate vechile obiceiuri. Nu putea ieși de sub jug. 
Semăna prea mult cu cel mai bun prieten al șarlatanului. 
Pufni. Adică distinsul avocat specialist în probleme fiscale. 

— Vreti să spuneţi că într-un sens a clacat? 

— Poate că pur și simplu a clacat în celălalt sens. S-a 
hotărât să spună prima lui glumă bună din viaţă. 

Jennings zâmbi și făcu pe naivul. 

— Lăsaţi-mă să mă dumiresc, domnule. Credeţi că a fost 
dezamăgit de politica conservatorilor? 

Deputatul laburist mormăi ușor amuzat: 

— Ah! Acum cauţi sentimente omenești. Nu prea cred că 
avea. Aș spune doar că era plictisit - de vânătoarea lui 
blestemată, de Parlament, de oraș. Se plictisise să tot 
joace rolul de lord mărinimos cu neciopliţii de la ţară. Voia 
pur și simplu să evadeze. Din partea mea, îi doresc succes 
și să-i fie urmat exemplul și de alţii. 

— Iertaţi-mă că v-o spun, domnule, dar niciunul dintre - 
membrii familiei sale sau dintre prietenii apropiaţi nu par 


să fi observat acest lucru. 

Deputatul zâmbi. 

— Surpriză, surpriză. 

— Făceau și ei parte din ea? 

Deputatul își împinse limba în obraz. Apoi clipi. 

— Şi-n plus, era un tip care n-arăta deloc rău. 

— Cherchez la femme? 

— Mai mergem cu o carte. Eu mizez pe Eva. Nu uita, nu- 
i decât o supoziţie. 

Și într-adevăr nu era decât o supoziţie. N-avea absolut 
nicio dovadă. Parlamentarul în cauză era o figură cu mult 
mai cunoscută decât Fielding - un măscărici certăreţ care, 
prin profesiunea lui, nu-i putea suferi pe conservatori; în 
același timp era un observator pe care nu te puteai baza. 
Totuși el sugerase o ambiţie dezamăgită, or se știe că 
dușmanii văd adesea mai departe decât prietenii. 

După aceea Jennings vorbi cu persoana pe care o notase 
ca fiind teoretic martorul-cheie - și asta chiar de când și el 
i se păru a fi un dușman, deși era de așteptat să-i fie 
prieten. Era vorba despre Peter, fiul lui Fielding. Sergentul 
avusese acces la un dosar care în mod oficial nu exista. 
Despre Peter erau foarte puţine de spus: nu puteai decât 
să mențţionezi al cui fiu era. Fusese notat drept aderent la 
Noua aripă de stânga, faţă de care manifesta un „interes 
mai mult afectiv decât raţional, fiind departe de nucleu”. 
Atributul de socialist de ocazie încheia scurta observaţie 
despre el, cu o notă distinctă de dispreţ marxist în maniera 
stranie a acelora foarte devotați cauzei antisocialiste, 
pentru care sunt instruiți să desfășoare o activitate de 
spionaj (adică să adopte în exterior cauza pe care o 
resping). Sergentul se întâlni cu Peter într-o zi în 
apartamentul din Knightsbridge. Tânărul moștenise de la 
tatăl său statura înaltă, înfățișarea plăcută și, în aparenţă, 
zâmbea la fel de greu. În mod ostentativ, își arăta disprețul 
față de ambianța luxoasă a apartamentului și era limpede 


că se enerva, la gândul că trebuie să piardă timp, repetând 
aceeași veche poveste. 

Jennings era, de fapt, apolitic. El împărtășea părerea 
generală (inclusiv a tatălui său) că poliția nu o dusese rău 
în timpul guvernului conservator și îl dispreţuia pe Wilson. 
Dar nici Heath nu prea-i plăcea. Nu ura atât un partid sau 
altul, cât ura mai ales mascarada generală în politică, 
minciuna și mușamalizarea, modul meschin de a număra 
punctele. Şi, de fapt, nu avea nimic din fascistul împuţit 
care, în mod foarte curând vizibil, Peter îl bănuia că ar fi. 
Nu era naiv în materie de justiţie, chiar dacă nu fusese 
niciodată pus la încercare și îi displăcea întru totul latura 
fizică a muncii polițienești, cazurile de violență fățișă 
cumplită despre care auzise vorbindu-se și la care fusese 
martor de vreo două ori. În fond, el vedea viaţa ca pe un 
joc pe care-l joci în primul rând pentru tine și numai 
întâmplător din vreun simţ al datoriei. A fi de partea legii 
nu era o obligaţie morală, ci pur și simplu era una din 
regulile jocului. Prin urmare, îi displăcu Peter, nu atât din 
motive politice, cât din tot felul de motive care ţineau vag 
de social sau... de joc... ca atunci când, în mod paradoxal, 
îți urăști adversarul nu numai fiindcă trage foloase în mod 
necinstit, dar și pentru că le exploatează ineficient. 
Jennings îl calificase imediat: cameleon. Jennings nu putea 
deosebi la Peter disprețul tipic al celor de stânga faţă de 
poliţie - de disprețul ereditar, de clasă. Văzu doar dispreţ, 
dar știa mult mai bine decât tânărul din fața sa cum 
trebuie ascuns un astfel de sentiment. 

Joi seara „cinaseră” împreună cu totul întâmplător. 
Peter îi telefonase tatălui său pe la șase, ca să-i spună că 
până la urmă nu mai venea acasă să-și petreacă weekend- 
ul. 

Tatăl lui i-a sugerat să ia masa împreună în seara aceea 
și să vină cu Isabel. Fielding voia să se culce devreme, cina 
n-avea să dureze decât două ore. Se duseseră într-un 


restaurant unde se servea chebab, undeva în strada 
Charlotte. Îi plăcea uneori să meargă în cartierele sărace 
împreună cu ei și nu era pentru prima dată. Părea absolut 
firesc: ca de obicei, „omul de lume politicos”. Renunţaseră 
„de ani” să mai discute în contradictoriu despre politică. 
Discutaseră despre probleme familiale, despre Watergate. 
Tatăl lui îmbrăţișase atitudinea celor de la „Times” în 
legătură cu Nixon (adică susținea că era acuzat pe 
nedrept, prin procură), dar n-a încercat să apere prea 
serios administraţia de la Casa Albă. Isabel vorbise despre 
sora ei care se măritase cu un francez, viitor director al 
unei case de filme, între timp scăpătat; spuse că sora ei 
aștepta un copil și că urma să nască foarte curând. 
Fielding se amuzase la ideea inadmisibilă de a naște 
dincolo de Canalul Mânecii. Nu vorbiseră despre nimic 
serios, nu s-a făcut absolut nicio aluzie la ceea ce urma să 
aibă loc a doua zi. Au plecat cu toţii pe la zece. Tatăl lui 
găsise un taxi (și se întorsese direct acasă, după cum 
depusese deja mărturie portarul de noapte), iar ei s-au dus 
să vadă un film în Oxford Street. Când și-au spus noapte 
bună, nimic nu dădea senzaţia de rămas bun pentru 
totdeauna. 

— Credeţi că aţi reușit vreodată să-l convingeţi pe tatăl 
dumneavoastră? În zilele când discutaţi în contradictoriu. 

— Nu. 

— Chiar întotdeauna părea a fi de neclintit? Nu se 
săturase în vreun fel de viaţa politică? 

— Pare o idee extraordinară, dar nu cred. 

— Dar știa că îi dispreţuiţi vederile politice? 

— Doar sunt fiul lui. 

— Unicul lui fiu. 

— Am renunţat. Niciun rezultat. Doar un tabu în plus. 

— Ce alte tabuuri mai avea? 

— Cele cincizeci de mii de tabuuri obișnuite. Peter își 
roti privirile prin cameră. Tot ce putea ţine realitatea sub 


control. 

— Într-o bună zi nu vor fi oare toate ale dumneavoastră? 

— Asta rămâne de văzut. Adăugă: Dacă vreau. 

— A existat vreun tabu legat de sex? 

— La care aspect anume vă referiţi? 

— Cunoștea natura relației dumneavoastră cu 
domnișoara Dodgson? 

— O! Pentru Dumnezeu! 

— Îmi pare rău, domnule. Ceea ce încerc eu să înţeleg 
este» dacă credeţi că el s-ar fi putut să vă invidieze. 

— N-am discutat niciodată despre acest lucru. 

— Și nu v-aţi făcut nicio părere? 

— Îi plăcea de ea. Deși nu provine chiar din înalta 
societate și tot felul de chestii din astea. Dar prin tabuuri 
n-am vrut să sugerez că se aștepta ca fiul lui să... 

Sergentul își ridică mâna. 

— Îmi pare rău. Nu m-ati înţeles. Vroiam să știu dacă ar 
fi fost posibil să-i placă vreo fată de vârsta ei. 

Peter se uită fix la el, apoi își privi picioarele desfăcute. 

— Îi lipseau curajul și imaginaţia. 

— Sau poate n-avea nevoie? Căsnicia părinţilor 
dumneavoastră era, cred, foarte fericită. 

— Vreti să spuneţi, de fapt, că nu credeţi că era fericită. 

— Nu, domnule. Vă întreb numai. 

Peter îl privi din nou fix, mai mult de o clipă, apoi se 
ridică și se duse la. Fereastră. 

— Ascultaţi-mă, vă spun. Poate că nu știți în ce fel de 
lume am fost eu crescut. Principiul de bază este ca 
niciodată, niciodată, niciodată să nu arăţi ceea ce simţi cu 
adevărat. Eu cred că mama și tata erau fericiţi împreună. 
Dar nu știu dacă într-adevăr așa era. Este foarte posibil ca 
timp de ani de zile ei să fi ţipat unul la celălalt în culise. E 
posibil ca el să fi avut cine știe câte femei. Nu cred, dar 
sincer vorbind, nu știu. Pentru că așa-i lumea în care 
trăiesc ei și în care trebuie să trăiesc și eu când sunt cu ei. 


Pur și simplu. Te prefaci, nu? De fapt, nu dezvălui adevărul 
decât când se crapă lumea în două sub tălpile tale. Se 
întoarse de la fereastră: N-are rost să mă întrebaţi de tata. 
Orice mi-aţi spune despre tata, eu n-aş putea afirma 
categoric că asta nu-i adevărat. Cred că era ceea ce vroia 
să pară a fi în exterior. Dar pentru că e ceea ce... Pur și 
simplu nu știu. 

Sergentul lăsă câteva momente de tăcere. 

— Privind retrospectiv, credeţi cumva că în seara aceea 
v-a indus în eroare? 

— Dar pentru Dumnezeu, nu era un interogatoriu 
polițienesc. Nimeni nu putea prevedea așa ceva. 

— Mama dumitale a cerut forurilor superioare să 
continuăm cercetările. Dar nu prea avem ce să continuăm. 

Peter Fielding trase adânc aer în piept. 

— Bine. 

— Legat de această idee a unei vieţi de prefăcătorie, aţi 
observat vreodată că tatăl dumneavoastră era conștient de 
ea? 

— Presupun că da, în latura socială. Uneori. Din cauza 
pisălogilor pe care trebuia să-i suporte. Discuţiile 
mondene. Dar chiar și acestea de multe ori păreau să-l 
amuze. 

— N-a dat vreodată de înţeles că și-ar fi dorit o viaţă 
lipsită de așa ceva? 

— O viaţă lipsită de oameni de care să se folosească? 
Glumiţi. 

— Vi s-a părut vreodată că e dezamăgit de faptul că nu a 
urcat în cariera politică pe culmi mai înalte? 

— Şi asta era un tabu. 

— A menţionat ceva în sensul acesta cuiva din Camera 
Comunelor? 

— N-am spus că nu e posibil. Obișnuia să spună mereu 
că locurile din spate sunt cele care constituie coloana 
vertebrală a Parlamentului. De fapt, eu niciodată n-am 


înghițit chestia asta. Veni și se așeză din nou în faţa 
sergentului: Dumneavoastră nu puteţi înţelege. Toată viaţa 
a fost nevoit să suporte acest lucru, măștile pe care ţi le 
pui - pentru o întrunire electorală, pentru oamenii influenţi 
de la care vrei să obţii ceva, pentru vechii tăi prieteni 
apropiaţi, pentru familie. E ca și cum m-aţi întreba despre 
un actor pe care nu l-am văzut decât pe scenă. Nu știu. 

— Şi asupra acestei ultime măști n-aveţi nicio teorie? 

— Doar aplauze la scenă deschisă, dacă a părăsit-o într- 
adevăr. 

— Dar ce credeţi că ar fi așa? 

— Probabilitatea statistică este suma puterii britanice 
contra celui care pariază împotrivă. Eu nu aș sfătui pe 
nimeni să o facă, nici pe dumneata. 

— Bănuiesc că asta nu este și opinia mamei 
dumneavoastră? 

— Mama n-are opinii. Are de salvat aparente. 

— Pot să vă întreb dacă surorile dumneavoastră vă 
împărtășesc întru totul vederile politice? 

— În familia noastră nu-i decât o singură oaie roșie. 

Sergentul îi aruncă un zâmbet subţire. Continuă să-l 
chestioneze și obţinu aceleași răspunsuri, pe jumătate 
furioase, pe jumătate indiferente, de parcă era mai 
important să se clarifice atitudinea personală a celui 
chestionat, decât să se limpezească enigma care trebuia 
dezlegată. Jennings era destul de subtil pentru a bănui că i 
se ascunde ceva. Și era foarte probabil ca acel ceva să fie 
un fel de suferință, vreo dragoste ascunsă. Peter se afla 
între două opţiuni: pe de o parte, dorea ceea ce se potrivea 
mai bine eului său presupus independent (căderea 
spectaculoasă a unei vieţi de prefăcătorie) și pe de alta, 
dorea ca totul să continue ca mai înainte. Dacă era într- 
adevăr așa cum părea, doar un stângist accidental, atunci 
trebuie să fi fost extraordinar de chinuitoare 
eventualitatea ca tatăl său să se avânte în ceea ce era 


echivalentul social, dacă nu cumva chiar politic al celor de 
stânga. Era ca și cum bătrânul ar fi spus: dacă ai de gând 
într-adevăr să-i scuipi pe toţi în obraz, atunci așa trebuie 
să procedezi. 

Când sergentul se ridică să plece, spuse că ar vrea s-o 
vadă și pe prietena lui, Isabel Dodgson, când avea să se 
întoarcă la Londra. Plecase în Franţa, la Paris, la vreo zece 
zile după dispariţie. Părea un lucru destul de inocent. Sora 
ei tocmai născuse și după câte se părea, vizita fusese 
îndelung plănuită. Chiar și așa stând lucrurile, fiindcă un 
alt poliţist își imaginase că poate da o lovitură, ordonase 
de câteva zile să fie supravegheate toate sosirile și 
plecările tribului francez de rude prin alianţă ale tinerei. 
Rezultatul nu a fost decât o pierdere de vreme. Peter 
Fielding păru cam evaziv în privinţa datei exacte când 
urma ea să se întoarcă. Zicea că fata nu poate întârzia mai 
mult de o săptămână, fiindcă o aștepta slujba ei de la 
editură. 

— Și nu o să vă spună nimic nou. 

— Nu vreau decât să am o scurtă întrevedere cu ea, 
domnule. 

Jennings își văzu de drum. Nici de data aceasta nu se 
alesese aproape cu nimic în schimbul eforturilor depuse, 
poate numai cu un caz nerezolvat de complex al lui Oedip. 

După aceea merse chiar la Tetbury Hali, unde avea 
fixată o întâlnire; dar înainte de a-și acorda plăcerea să-i 
contemple splendoarea medievală, trecu mai întâi pe la 
câţiva vecini pentru a le pune câteva întrebări. 

La Tetbury Hali auzi o variantă ușor diferită de ceea ce 
știa și află părerea generală că avusese loc ceva groaznic 
(ce anume nu se specifica). 

Laudele la adresa victimei nu conteneau, ca și cum în 
fiecare inimă din ţinut ar fi fost gravată maxima „De 
mortuis nil nisi bene”. 

Ce vânător nemaipomenit era Fielding - sau ar fi fost 


dacă n-ar fi fost nevoit să lipsească atât de des! Cât de 
„bun era cu cei din sat”, cât de mult îl simpatizau toţi (spre 
deosebire de ceilalți deputaţi de dinaintea lui). 

Sergentul încercă să le explice că o crimă politică 
despre care nu există nicio dovadă, lăsând la o parte 
existenţa cadavrului, nu e nici crimă și nici politică, dar 
avu impresia că pentru cei ce-l ascultă el nu făcea decât să 
trădeze o tristă ignoranță a realităţii citadine 
contemporane. Nu găsi pe nimeni în stare să creadă cu 
seriozitate, măcar pentru o clipă, că Fielding ar fi putut să 
se retragă în mod deliberat dintr-o lume care, peste puţin 
timp, avea să intre în sezonul de vânătoare și de pescuit. 

O singură persoană doar dovedi o părere ușor diferită 
despre Fielding - tânărul îmbrăcat într-un costum de 
tweed care administra ferma, în locul lui. Nu era vorba de 
o lume despre care Jennings nu știa nimic, dar căpătă o 
adevărată simpatie pentru vioiciunea hotărâtă a acelui 
administrator în vârstă de treizeci de ani. Simţi răsfrânte 
în el propriile sale senzaţii, de astă dată legate de 
persoana lui Fielding - un amestec de iritare și de respect. 
Era foarte limpede că în ceea ce-l privea pe administrator - 
iritarea își avea originea într-o anume senzaţie că nu-și era 
îndeajuns propriul lui stăpân. Lui Fielding îi plăcea să „i se 
ceară părerea în privinţa oricărui lucru”; și totul trebuia să 
fie hotărât, în funcţie de datele contabile ce - uneori se 
mira chiar de ce nu instalaseră un calculator. Dar 
mărturisi că învățase multe fiind permanent solicitat. 
Jennings îl făcu până la urmă să rostească cuvântul 
„compartimentat”; avea senzaţia că în Fielding existau doi 
oameni diferiți. Unul dur care pretindea profit maxim din 
fermă, celălalt - „foarte plăcut în societate, foarte 
înţelegător și fără urmă de snobism”. Cu numai două 
săptămâni înainte de „istoria cu dispariţia”, el avusese cu 
Fielding o întrevedere importantă, când făcuseră planuri 
pentru fermă. Fielding nu dăduse impresia că are de gând 


să nu-și vadă planurile materializate. În cele din urmă, 
Jennings întrebă discret de doamna Fielding. Exista cumva 
posibilitatea ca ea să-i fi dat soţului ei motive de gelozie? 

— Nicidecum. În orice caz, nu aici. Ar fi aflat tot satul în 
zece minute. 

Nici doamna Fielding nu negase cele spuse de 
administrator. 

Deși nu avusese încredere în Peter, polițistul îi dăduse 
într-un fel dreptate când se referise cu ironie la salvarea 
aparenţelor. I se explicase doamnei, cu tact, că Jennings, 
în ciuda gradului inferior pe care-l avea în prezent, era 
„unul dintre cei mai buni oameni ai noștri” și că se 
ocupase în exclusivitate de acest caz încă de la început; 
era un detectiv foarte promițător. Având manierele 
învăţate la școala particulară pe care o urmase, demonstra 
limpede că nu era inferior din punct de vedere social și că 
este fericit că are ocazia să o cunoască personal. 

După ce-i spuse câte ceva despre ce întreprinseseră în 
privința acestui caz, trecu fără să indice sursa ideilor la 
teoriile domnișoarei Parsons și ale deputatului laburist. 

Doamna Fielding găsi neverosimilă ipoteza după care 
soţul ei, dându-și seama de ce făcuse, s-ar fi putut sinucide 
sau, de rușine, ar fi rămas ascuns. Nu, singura lui 
preocupare ar fi fost neliniștea și supărarea pe care o 
cauza și dorinţa de a-i pune capăt cât mai repede. Acceptă 
ideea că publicitatea inevitabilă ar fi putut dăuna în mod 
ireparabil carierei lui. Dar îi mai rămâneau atâtea alte 
lucruri care să-l facă să trăiască. 

Refuză de asemenea să accepte ideea că ar fi fost 
dezamăgit din punct de vedere politic. Nu era deloc un 
visător romantic; acceptase de multă vreme că nu avea 
obstinaţia unicului ţel și nici talentul care face stofa de 
ministru. Nu știa să se bată dur în Parlament și își 
petrecuse prea mult timp ocupându-se de celelalte laturi 
ale vieţii lui, ca să se aștepte să devină candidat pe listele 


guvernamentale. Mai dezvălui că Marcus era prea puţin 
ambițios sau de un optimism absurd, pentru că se gândise 
serios ca la viitoarele alegeri să renunţe la locul său din 
Parlament. Dar ea susţinu ferm că acest lucru nu pleca din 
dezamăgire, ci doar dintr-un sentiment că pur și simplu își 
luase porția. Polițistul nu discută mai mult această 
chestiune. O întrebă pe doamna Fielding dacă nu cumva în 
ultimele două săptămâni își clădise propria teorie, cea mai 
verosimilă. 

— Mi se pare că numai despre asta s-a vorbit... făcu un 
gest grațios - destul de mult exersat - de disperare. 

— Cel puţin simţiţi că trăiește încă? Și - adăugă el 
repede - așa cum este și normal, desigur. 

— Domnule Sergent, eu mă aflu într-un gol. Timp deo 
oră mă aștept să-l văd intrând pe ușa aceea, dar în ceasul 
următor... (același gest). 

— Dacă se ascunde, e în stare să-și poarte singur de 
grijă? De pildă, știe să gătească? 

Ea zâmbi vag. 

— E greu să trăieşti în felul acesta, vă daţi seama. Dar a 
învăţat asta în război. Fără îndoială că poate să-și poarte 
singur de grijă. Dacă trebuie, n-ai încotro. 

— Nu v-a trecut prin minte nicio altă persoană - poate 
chiar cineva din trecutul îndepărtat - care să-l fi convins să 
se ascundă? 

— Nu, spuse. Și-acum să vă cruţ de stânjeneala cu care 
mi-aţi expune teoria existenţei unei alte femei. Nu-i stătea 
deloc în fire să ascundă ceva faţă de mine. Evident, trebuie 
să avem curajul de a înfrunta adevărul și să recunoaștem 
că ar fi putut să se îndrăgostească de altcineva. Dar 
niciodată nu mi-ar fi ascuns așa ceva - dacă într-adevăr ar 
fi simţit că... 

Jennings dădu din cap aprobator. 

— Într-adevăr, recunoaştem acest lucru, doamnă 
Fielding. De fapt, nu aveam de gând să aduc în discuţie 


această ipoteză. Dar vă mulţumesc Oricum. Spuse: N-aveţi 
niciun prieten care să aibă în străinătate o casă de vacanţă 
sau ceva în genul ăsta? 

— Ei, sigur, avem prieteni care au locuințe în afara 
Angliei. Până acum probabil că aţi aflat numele lor. Dar 
pur și simplu refuz să cred că mi-ar putea face ei asta mie 
și copiilor mei. E de neimaginat. 

— Oare fiicele dumneavoastră n-ar putea să ne ajute 
cumva? 

— Din păcate nu sunt aici... dacă doriţi să le întrebaţi 
ceva. 

— Poate mai târziu? încercă să devină ceva mai 
prietenos zâmbindu-i. Mai este o chestiune destul de 
delicată. Îmi pare extrem de rău că trebuie să o expun. 

Doamna își desfăcu mâinile într-un gest docil de martiriu 
grațios; de vreme ce datoria îl obligă... 

— E în legătură cu încercarea de a contura o imagine 
psihologică. L-am întrebat deja pe fiul dumneavoastră la 
Londra dacă vederile lui politice n-au constituit cumva o 
mare dezamăgire pentru tatăl său. 

— Şi ce-a răspuns? 

— V-aș fi foarte recunoscător dacă mi-aţi spune mai întâi 
părerea dumneavoastră. 

Ridică din umeri, de parcă întreaga chestiune ar fi fost 
puţin absurdă și în niciun caz „delicată”. 

— Măcar de-ar fi înţeles că ar fi de preferat ca el să 
gândească pentru sine, decât să... înţelegeţi ce vreau să 
spun. 

— Dar era decepţionat. 

— Soţul meu era, firește, puţin tulburat la început. 
Amândoi eram tulburaţi. Dar... am acceptat ideea de a 
avea păreri opuse. Și el știe foarte bine că noi suntem 
mândri de el în toate celelalte privinţe. 

— Deci imaginea cuiva care a muncit din răsputeri să 
clădească o lume plăcută pentru ca fiul și moștenitorul lui 


să n-o vrea? 

Răsuflă greu. 

— Dar, de fapt, Peter o vrea. Adoră casa asta și viața pe 
care o ducem aici, în ciuda a ceea ce spune. Zâmbi cu 
vădită răceală. Asta-i o pistă falsă. Ce-a fost mai rău s-a 
terminat de mult și acest om mai are și două fiice. Asta nu 
trebuie uitat. Exceptând faptul că Peter cochetează puţin 
cu Karl Marx, noi suntem o familie revoltător de fericită. 

Sergentul începu să aibă cam aceeași impresie pe care i- 
o produsese domnișoara Parsons și anume aceea că 
doamna Fielding se împăcase mai degrabă cu ignoranţa 
decât cu revelaţia. Poate că el se afla acolo tocmai pentru 
că ea insistase ca ancheta să continue, dar el bănuia că 
asta izvora mai mult din dorinţa de a face impresie, decât 
din nevoia disperată de a descoperi adevărul. Continuă 
interogatoriul și nu obţinu absolut niciun ajutor. Era 
aproape ca și cum ea ar fi știut, de fapt, unde se afla soţul 
ei și îl acoperea. Sergentul avu deodată intuiţia 
năstrușnică că în loc să stea la discuţii politicoase în salon 
ar fi trebuit să cerceteze conacul Tetbury Hali, cu 
mandatul de  percheziție în mână - era o idee 
fundamentată pe nimic altceva decât pe ceea ce provocase 
dezamăgirea pe care o simţise însăși această doamnă 
Fielding în seara dispariţiei. Dar bănuiala că doamna 
Fielding era capabilă să comită o astfel de crimă impunea 
cu necesitate ca ea să fie puţin altfel decât, în mod evident, 
era - adică o femeie legată de rolul ei în viaţă și de poziţia 
ei socială, extraordinar de echilibrată și extraordinar de 
obtuză. 

Sergentul adulmecă de asemenea și un orgoliu rănit 
adânc. Ea a trebuit să îndure o bună parte din oprobriu și 
într-un ungher al sufletului ei își manifesta resentimentul 
faţă de acest lucru. El ar fi preferat atitudinea deschisă. 

A avut și o scurtă întrevedere cu cele două fiice. Același 
front unit. Tăticu' părea obosit uneori, muncea fantastic de 


mult; dar era un tătic nemaipomenit. Fiica cea mică - 
Caroline, cea care naviga prin Grecia atunci când avusese 
loc întâmplarea, adăugă un unghi de vedere ceva mai nou 
(și mai contradictoriu). Ea era de părere că prea puţini 
oameni - „nici măcar mămica” - și-au dat seama cât de 
mult însemna pentru el viața la ţară, ferma; pe Tony 
(administratorul fermei) îl enerva modul în care tăticu' își 
băga nasul peste tot. Dar asta tocmai pentru că se părea 
că lui tăticu' îi plăcea mult asta. În realitate el nu voia să 
se amestece, „de fapt, într-un fel, el voia să fie în locul lui 
Tony”. Atunci de ce nu renunţase la viaţa din Londra? 
Caroline nu știa de ce. Bănuia că el era mult mai complicat 
„decât ne-am închipuit noi toţi vreodată”. Totuși, ea lansă 
chiar cea mai fantezistă ipoteză. 

— Aţi auzit de Muntele Athos? Cel din Grecia? 

Sergentul scutură din cap. 

— De fapt, am trecut cu vaporul pe lângă el când am fost 
plecată. E un fel de rezervaţie pentru mănăstiri. Acolo sunt 
numai călugări. Toţi sunt bărbaţi. N-au acolo nici măcar 
găini sau vaci. Vreau să spun - știu că pare ridicol - dar 
cred că s-a dus într-un astfel de loc unde ar putea să fie 
puţin singur, presupun. 

Dar când sosi momentul să furnizeze dovezi în legătură 
cu dorinţa tatălui de a se retrage într-un loc izolat, cele 
două fete fură puse în mare încurcătură, la fel ca și ceilalţi. 

Ceea ce fratelui lor i se păruse a fi ipocrizie, ele 
socoteau, în aparenţă, că este mai degrabă supunere și 
sacrificiu de sine. 

Câteva clipe mai târziu, doamna Fielding îi mulţumi 
sergentului pentru strădaniile sale și, deși era ora 11,30, 
nu-l invită la prânz. El se întoarse la Londra simțind foarte 
limpede că ar fi putut tot atât de bine să nu fi plecat. 

Într-adevăr, i se părea că ajunsese la capătul răbdării în 
privința acestui afurisit de caz. Își mai notase câţiva 
oameni pe care vroia să-i vadă, dar nu se aștepta ca ei să 


adauge ceva nou imaginii deja conturate (și în general 
seci). Ştia că parcurgea rapid distanţa de la provocare la 
sentimentul înfrângerii și că în curând toată munca lui n-ar 
mai fi trebuit să însemne căutare, ci pur și simplu evitarea 
eforturilor inutile. O astfel de pistă posibilă, pe care avea 
toate motivele să o șteargă de pe listă, era Isabel Dodgson, 
prietena lui Peter. Ea fusese interogată în detaliu de 
altcineva, în timpul anchetei preliminare și nu adusese 
nimic semnificativ. Dar el reţinuse întâmplător o bârfă la 
adresa ei pe care o auzise la Yard. Şi apoi o fată drăguță 
schimbă totuși ceva, chiar dacă nu știe nimic. Caroline și 
Francesca fuseseră, de fapt, o deceptie, doar numele lor 
erau frumoase. 

Ea se întoarse de la Paris pe cincisprezece august, la 
mijlocul unei săptămâni caniculare, cum nu mai fusese de 
ani de zile. 

Sergentul îi trimisese o scrisoare prin care o ruga să ia 
legătura cu el de îndată ce se întoarce și ea îi telefonă în 
dimineața următoare, într-o joi insuportabil de 
înăbușitoare și de umedă. El stabili să vină s-o vadă la 
Hampstead chiar în după-amiaza aceea. Ea părea explicită 
și indiferentă; nu știa nimic, efectiv nu vedea rostul acestei 
întâlniri. Cu toate acestea el insistă, deși bănuia că ea 
vorbise deja cu Peter și îi urma instrucţiunile. 

Din chiar clipa în care o văzu în pragul casei din Willow 
Rood se îndrăgosti de ea. Părea puţin nedumerită, ca și 
cum el ar fi greșit adresa, deși el sunase la soneria 
locuinței ei și fusese foarte punctual. Poate că ea se 
așteptase să vadă pe cineva în uniformă, cineva mai în 
vârstă, după cum el, la rândul lui, se așteptase ca fata să 
fie mai sigură pe ea. 

— Sunt sergent Mike Jennings, poliţaiul. 

— Ah! Scuzaţi-mă! 

Era o fată scundă, cu o faţă ovală plăcută, cu ochi căprui 
întunecaţi și părul negru; purta o rochie albă cu dungi 


albastre, lungă până la glezne, sandale pe piciorul gol. Dar 
nu era numai asta. Avu imediat impresia că e o ființă vie 
într-un loc unde toţi muriseră sau se prefăceau morţi; o 
ființă care trăia în prezent și nu în trecut, și care, în mod 
surprinzător, nu semăna deloc cu Peter. Zâmbi și înclină 
din cap spre el. 

— Crezi că am putea merge la Heath? Căldura asta mă 
omoară. În camera mea parcă nu intră aer deloc. 

— S-a făcut. 

— O clipă numai să-mi iau cheia. 

El se duse înainte și o aşteptă pe trotuar. Nu era soare, 
ci doar o ceaţă de arșiţă opacă, o baie de aer înăbușitor. Își 
scoase sacoul albastru-închis și-l împături pe braţ. 

Veni și ea ţinând în mână o poșetă mică, schimbară din 
nou zâmbete precaute. 

— Eşti prima persoană răcoroasă pe care o întâlnesc pe 
ziua de azi. 

— Da? E o simplă iluzie. 

Trecură delușorul, îndreptându-se spre șoseaua East 
Heath, pe care o traversară mergând prin iarbă în direcția 
apei. Ea n-avea de gând să se întoarcă la slujbă până lunea 
viitoare; la editură era calul de bătaie al tuturor. El știa 
despre ea mai multe decât își închipuia fata din rapoartele 
făcute când fusese temporar suspectată. Avea douăzeci și 
patru de ani, terminase engleza, publicase chiar și o carte 
de povești pentru copii. Părinţii ei erau divorţaţi, mama 
locuia acum în Irlanda și era măritată cu un pictor. Tatăl ei 
era profesor la Universitatea din York. 

— Nu știu ce naiba ţi-aș putea spune. 

— De când te-ai întors, l-ai văzut cumva pe Peter 
Fielding? 

Ea scutură din cap. 

— Am vorbit doar la telefon. E plecat la ţară. 

— Nu-i decât o chestiune de rutină. Efectiv, o discuţie 
amicală. 


— Încă mai sunteți... 

— Tot la faza de început. Mai mult sau mai puţin. 

Își trecu sacoul pe celălalt braţ. Nu te puteai mișca fără 
să nu transpiri. 

— Nu știu prea bine de cât timp cunoşti familia Fielding. 

Se plimbau foarte încet. Era adevărat, deși nu voise 
decât să spună că îi plăcea rochia ei; în ciuda arșiţei, ea 
părea că nu se încălzise pe sub materialul alb, de bumbac. 
Avea un trup foarte micuţ, delicat, de parcă nu împlinise 
decât șaisprezece ani; dar, spre deosebire de fetele de 
șaisprezece ani, avea o anume experienţă; era sigură pe 
ea, în ciuda acelor prime momente de aparentă timiditate. 
Era o tânără femeie atrăgătoare, cu un misterios parfum 
franțuzesc, care avea grijă să-i evite privirea, 
răspunzându-i cu ochii în pământ sau privind spre copacii 
din faţă. 

— De-abia vara asta i-am cunoscut. De trei luni. Pe Peter 
adică. 

— Şi pe tatăl lui de când îl cunoști? 

— Am mers împreună cu Peter de vreo două-trei ori în 
casa lor somptuoasă. A fost o petrecere la Londra, în 
apartament; din când în când luam masa în oraș, ca și 
ultima oară. De fapt, eu nu eram decât „amica” fiului lui. 
Sincer vorbind, nu-l cunoșteam prea bine. 

— Îţi plăcea de el? 

Zâmbi și pentru o secundă nu spuse nimic. 

— Nu prea. 

— De ce nu-ţi plăcea? 

— Nu-mi plac conservatorii. Așa am fost eu crescută. 

— Da, e destul de limpede. Altceva nimic? 

Privi amuzată în iarbă. 

— Nu mi-am imaginat că ai de gând să-mi pui astfel de 
întrebări. 

— Nici eu. Cânt după ureche. 

Ea îi aruncă repede o privire surprinsă, de parcă nu s-ar 


fi așteptat la atâta francheţe din partea lui. Apoi zâmbi din 
nou, uitându-se în altă parte. El zise: 

— Noi am strâns toate datele și vrem să vedem ce 
impresii aveau oamenii despre el. 

— Nu-mi displăcea el propriu-zis, ci pur și simplu felul 
de viaţă pe care-l duc ei. 

— Adică ceea ce prietenul dumitale numește o viaţă de 
prefăcătorie. 

— Numai că ei nu se prefac - ei chiar așa și sunt, nu-i 
așa? 

— Te deranjează dacă-mi scot cravata? 

— Te rog, sigur că nu. 

— Toată ziua n-am visat decât la apă. 

— Şi eu la fel. 

— Cel puţin dumneata ai pe-aici apă. Treceau pe lângă 
iazul „doamnelor” înconjurat de un zid de pomi și de 
arbuști. El îi aruncă un mic surâs forțat și sec, în timp ce-și 
rula cravata. 

— Dar cu ce preţ! 

— Te referi la lesbiene? De unde știi de ele? 

— Ca poliţist mi-am petrecut aici o parte din vreme. 
Haverstock Hill? 

Ea încuviinţă din cap, iar el gândi: ce simplu e sau ce 
simplu poate fi... când oamenii spun ceea ce cred, când se 
trăiește în prezent, și nu ca acum cincizeci de ani; și se 
exprimă lucruri pe care el le-a simţit, dar într-un fel n-a 
reușit să și le spună lui însuși. Și lui începuse să-i cam 
displacă Fielding - sau felul lui de viață. Numai că fusese 
îndoctrinat, se lăsase influenţat de suplimentul color al 
ziarelor de duminică, de mentalitatea superiorilor lui, de 
propria profesiune, el uitase că mai există și oameni cu 
mintea clară, oameni independenţi care nu se lasă înșelaţi 
de toate astea și nu se tem... 

Ea spuse deodată: 

— E adevărat că la comisariat îi bat zdravăn pe bătrânii 


obsedaţi? 

Reveni brutal cu picioarele pe pământ, mai șocat decât 
se vedea, ca atunci când alergi după un pion și te trezești 
dintr-o dată în șah, dintr-o mutare simplă. 

— Probabil. Ea se uita în jos, în iarbă. După o clipă-două, 
el spuse: Eu le ofeream câte o ceașcă de ceai. Dar pauza 
pe care o făcuse îi arătase tulburarea. Imi pare rău. N-ar fi 
trebuit să te întreb așa ceva. 

Îi aruncă o privire piezișă. 

— Nu prea aduci a poliţist. 

— Noi suntem obișnuiți. 

— Am auzit și eu odată. Îmi pare rău, eu... Scutură din 
cap. 

— Nu-i nimic. Cu asta trăim. Am reacţionat eu exagerat. 

— Şi te-am și întrerupt... 

El își agăţă sacoul pe umăr. Şi își desfăcu butonii de la 
cămașă. 

— Ceea ce încercăm să descoperim e dacă ar fi posibil 
ca el să fi fost dezamăgit de felul de viață pe care o ducea. 
Prietenul dumitale mi-a spus că tatăl său n-avea acest 
curaj - curajul sau imaginaţia - de a părăsi acest mod de 
viaţă. Dumneata ești de aceeași părere? 

— A spus Peter asta? 

— Sunt chiar cuvintele lui. 

Ea nu răspunse imediat. 

— El făcea parte din categoria acelor oameni care 
uneori par să existe într-un alt loc. Ştii? Ca și cum s-ar 
preface, de fapt, că fac ceva. 

— Şi mai ce? 

Din nou pauză. 

— Periculos nu e cuvântul potrivit, dar oricum, un om cu 
mult sânge rece. Poate puţin obsedat? Vreau să spun că 
era genul de om pe care nu-l poţi opri ușor dacă ele 
convins de un anumit lucru. Își lovi ușor fruntea, ca și cum 
ar fi vrut să se dojenească. Nu m-am exprimat prea bine. 


Sunt pur și simplu surprinsă de faptul că Peter... 

— Spune mai departe. 

— În adâncul sufletului avea ceva fix, oarecum rigid, 
care cred că ar fi putut să-i dea curaj. Și detașarea, 
impresia că nu se află lângă tine. Oare asta nu sugerează 
un soi de imaginaţie? Făcu o grimasă: Visul detectivului? 

— Nu, asta chiar mi-e de folos. Ce poţi să-mi spui despre 
ultima seară? Atunci ai simţit că nu se află lângă voi? 

Clătină din cap. 

— E destul de straniu că era mult mai voios decât de 
obicei. Ei bine... spun voios. El nu era genul de om voios, 
dar... 

— Se distra? 

— Da, dar iju numai din politețe. 

— Cumva ca un om care a luat o decizie. Şi deci e 
fericit? 

Ea medită la acest lucru, uitându-se fix în jos. Se 
plimbau foarte încet, de parcă în fiece moment ar fi trebuit 
să se întoarcă înapoi. Clătină din cap că nu. 

— Sincer vorbind, nu știu. Cu siguranţă că nu avea 
vreun sentiment ascuns. Nu sugera în niciun fel că își ia 
rămas bun. 

— Nici măcar atunci când v-a spus la revedere? 

— M-a sărutat pe obraz, cred că l-a bătut pe Peter 
prietenește pe umăr. N-aș putea jura că a făcut chiar 
aceste gesturi. Dar aș fi observat dacă ar fi fost ceva 
neobișnuit. Adică starea lui sufletească era puţin 
neobișnuită. Îmi amintesc că Peter spunea ceva despre 
faptul că o dată cu înaintarea în vârstă devenea mai bun. 
Era această senzaţie că el își dădea osteneala să fie drăguţ 
cu noi. 

— Nu era mereu așa? 

— N-am vrut să spun asta. Doar că... pur și simplu, de 
data asta nu se mai prefăcea că face ceva. Poate că era din 
cauza Londrei. Întotdeauna părea mai străin când era la 


țară, cel puţin faţă de mine. 

— Dar toată lumea pare să creadă că tocmai la ţară era 
mai fericit. 

Medită din nou și își alese cuvintele: 

— Da, îi plăcea într-adevăr să etaleze acest lucru. Poate 
că din cauza situaţiei familiale, a faptului că era en familie. 

El spuse: 

— Acum sunt nevoit să-ți pun o întrebare foarte 
grosolană. 

— Nu. N-a făcut asta. 

Răspunsul veni atât de repede, că el izbucni în râs. 

— Eşti martorul meu numărul unu. 

— Mă așteptam la o asemenea întrebare. 

— Nici măcar o privire sau o... 

— Eu împart privirile pe care mi le-aruncă bărbaţii în 
două categorii: cele firești și cele nefirești. Niciodată nu 
mi-a aruncat vreo privire din a doua categorie. După câte 
am observat eu. 

— N-am vrut să sugerez că ti-ar fi făcut vreun avans, ci 
vroiam să știu dacă ai simţit cumva vreun soi... 

— N-aș putea descrie exact... 

— Atunci a existat, totuși, ceva... 

— Nu, sincer vorbind, nu. Cred că a fost vorba numai de 
mine, de o senzaţie de-a mea. E o absurditate de ordin 
psihic. N-am dovezi. 

— Să mă las în genunchi? 

Gura ei se arcui, dar nu zise nimic. Mergeau spre 
Muzeul Kenwood pe o potecă lăturalnică. 

El spuse: 

— Era ceva care te înfiora în mod neplăcut? 

Ea șovăia încă, apoi clătină din cap. Părul ei negru se 
ondula puţin la vârfuri, neglijent și grațios, acolo unde 
atingea gâtul gol. 

— Nu-mi plăcea să rămân singură cu el. Asta s-a 
întâmplat numai o dată sau de două ori. Poate că nu era la 


mijloc decât chestia politică. Un soi de reacţie 
paranormală. Sau poate e vorba de felul în care 
întotdeauna reușea să producă un fel de schimbare 
chimică la Peter? 

— Cum adică? 

— Oh, un fel de nervozitate - o stare de apărare. Şi nu e 
vorba de faptul că se certau în felul acela în care au făcut- 
o o dată foarte limpede. Totul era foarte civilizat, de fapt. 
Te rog, nu trebuie să spui nimic despre asta. E vorba 
numai de o senzaţie a mea, nu de fapte concrete. 

— Ti se părea o căsnicie bună? 

— Da. 

— Ai ezitat. 

Ea se uita din nou în pământ, în timp ce urcau dealul 
acoperit cu iarbă. 

— Căsnicia propriilor mei părinţi s-a rupt când eu aveam 
cincisprezece ani. Într-un fel eu am resimţit acest lucru 
doar ca pe o șoaptă. Ca atunci când cei doi știu, iar copilul 
nu știe. Atunci când căsătoria este normală, cei doi nu se 
tem de adevăruri, nu au impresia că se rostogolesc 
alunecând pe gheaţă. Peter, însă, mi-a spus că întotdeauna 
relaţia lor a fost așa. Într-un rând mi-a spus că în viaţa lui 
nu-i auzise certându-se. Întotdeauna păstrau o faţadă. 
Poate că eu am luat târziu parte la ceva care exista acolo 
dintotdeauna. 

— Cu doamna Fielding ai avut vreo discuţie mai 
apropiată? 

— Absolut niciuna. Ea strâmbă puţin din nas. Am avut 
doar discuţii de suprafaţă. 

— Această dorință pe care o aveai de a nu rămâne 
singură cu el... 

— Era un lucru extrem de neînsemnat. 

— Acum știu că ai reacții telepatice. 

Ea zâmbi din nou cu buzele strâns lipite. 

— Acești fiori neplăcuţi pe care ti-i dădea erau cumva de 


natură sexuală? 

— Simţeam numai că era ceva ascuns. Ceva... 

— Spune, oricât ar fi de absurd. 

— Poate faptul că el ar fi putut să-mi spună ceva pe 
neașteptate. Faptul că ar fi putut să se prăbușească. Nu că 
ar fi făcut-o vreodată. Nu pot să-ți explic. 

— Vreo umbră de nefericire? 

— Nu, nici măcar asta. Simţeam doar că dincolo de toate 
aceste lucruri era un alt om. Nu e de fapt nimic, dar să nu 
crezi că eu născocesc doar, judecând după cele întâmplate. 
Ridică din umeri. Când s-a întâmplat totul, ceva părea să 
se potrivească. N-am avut chiar șocul pe care ar fi trebuit 
să-l am. 

— Crezi că acel alt om se deosebea mult de cel pe care-l 
cunoșteau toţi? Ea încuviinţă încet din cap, ezitând. Mai 
bun sau mai rău? 

— Poate mai cinstit? 

— L-ai auzit cumva vreodată făcând vreo afirmaţie care 
să sugereze că-și schimba opiniile politice? Că se orienta 
spre stânga? 

— Nu, absolut deloc. 

— Părea să te accepte ca viitoare noră? 

Ea păru ușor stingherită. 

— Deocamdată nu vreau să mă mărit. Între noi n-a fost 
acest gen de relaţie. 

— Ei au înţeles natura acestei relaţii? 

— Ştiau că ne culcăm împreună. Cât am stat la ei, n-au 
fost caraghioși să ne dea camere separate. 

— Dar el te simpatiza cumva în vreun fel care ţie nu-ţi 
făcea plăcere? Sau asta simplifică prea mult lucrurile? 

Deocamdată ea îi aruncă o privire stranie - prin care îl 
evalua la valoarea lui reală. Apoi se uită în altă parte. 

— N-ai vrea să ne așezăm o clipă undeva? Sub copacul 
acela? Continuă înainte ca el să poată spune ceva: Ţi-am 
ascuns ceva, ceva ce ar fi trebuit să-ţi spun. La poliție. E 


prea puţin important. Dar m-ar ajuta ca să-ţi explic ceea ce 
încerc să-ţi spun. 

Din nou acea agerime a minţii, zâmbetul mic care îl opri 
înainte de a spune ceva. 

— Te rog. Hai mai întâi să ne așezăm. 

Ea se așeză cu picioarele încrucișate, ca un copil. El 
scoase un pachet de ţigări din buzunarul sacoului, dar ea 
refuză din cap și el îl puse deoparte. El se așeză apoi în 
faţa ei, sprijinindu-se într-un cot. Nicio adiere de vânt nu 
unduia iarba obosită. Nu vedea decât rochia foarte simplă, 
albă cu dungi albastre subţiri, arcuirea de sub umeri, de 
deasupra sânilor, pielea ei cam palidă, ușor măslinie, ochii 
aceia, unduirea părului ei negru. Ea rupse un fir de iarbă 
uscată și începu să se joace cu el în poală. 

— Acea ultimă masă pe care am luat-o împreună... Ea 
zâmbi în sus spre el. Ultima cină? De fapt, am rămas 
singură cu el, pentru câteva clipe, înainte de a sosi Peter. 
EJ fusese la o oarecare întrunire la școală și a întârziat 
puţin. Domnul Fielding nu întârzia niciodată. Deci: m-a 
întrebat ce-am făcut în cursul săptămânii. Lucram la o 
reeditare a unor romane de la sfârșitul epocii victoriene (le 
știi - cărţile acelea ilustrate frumos, speculam un moment 
favorabil) și i-am explicat că citisem romane. 

Incerca să despice firul de iarbă cu unghia. 

— Asta-i tot. l-am pomenit într-adevăr că trebuia să 
merg ziua următoare la sala de lectură de la British 
Museum, ca să dau de urma unui astfel de roman. Se uită 
în sus, la sergent. De fapt nu m-am dus în cele din urmă. 
Dar așa i-am spus. 

El își cobori privirea din ochii ei. 

— De ce nu ne-ai spus? 

— Bănuiesc că n-ar fi destul de verosimil dacă aș spune 
că „nu m-a întrebat nimeni”? 

— Având în vedere cât ești de inteligentă, nu. 

Atenţia ei se îndreptă spre firul de iarbă. 


— Atunci din pură lașitate? Plus conștiința că sunt 
absolut nevinovată. 

— El n-a profitat de acest lucru? 

— Deloc. Am discutat doar în treacăt. Mi-am petrecut 
cea mai mare parte din timp povestindu-i despre cartea pe 
care o citisem toată ziua aceea. Asta a fost tot. Apoi a venit 
Peter. 

— Şi nu te-ai mai dus deloc la muzeu? 

— Nu, am avut o problemă cu niște șpalturi. Mi-am 
petrecut toată ziua de vineri corectându-le. Îl privi din nou 
în ochi. 

— Poţi verifica. Cei de la editură și-ar putea aminti cât 
de ocupată am fost în ziua aceea. 

— Am verificat deja. 

— Slavă Domnului! 

— Am verificat unde au fost toţi în după-amiaza aceea. 
El se ridică și se uită fix în depărtare, dincolo de covorul de 
iarbă dinspre Highgate Hill. 

— Dacă ești nevinovată, de ce ai păstrat asta sub tăcere? 

— Din motive pur personale. 

— Mie mi le poţi spune? 

— Nu-i vorba decât de Peter. De la o vreme relaţiile 
noastre s-au cam răcit. Încă de dinainte. Adevăratul motiv 
pentru care nu ne-am dus la Tetbury la sfârșitul acelei 
săptămâni a fost că eu am refuzat să merg. 

Se uită în sus la sergent, parcă vrând să vadă dacă 
spusese destul, apoi își cobori din nou privirea în poală. 

— Poate că simţeam că singurul motiv pentru care 
încerca să mă ducă acolo era, după cum ai spus și 
dumneata, ca să mă pună în ipostaza de viitoare noră. Se 
folosea de un lucru pe care se preface că-l urăște pentru a 
mă pune la încercare și a mă lua de nevastă. Nu mi-a 
plăcut. Asta-i tot. 

— Dar încă mai vroiai să-l protejezi? 

— Este îngrozitor de tulburat din cauza tatălui lui și m- 


am gândit, știi... orice aș fi spus ar fi părut suspect. Și apoi 
doamna Fielding... Adică... eu știu că sunt nevinovată. Dar 
nu eram sigură că toţi ceilalţi sunt și ei nevinovaţi. Și nu 
puteam înțelege - nici acum nu pot înţelege dacă asta 
dovedește ceva. 

— Dacă într-adevăr s-a dus acolo ca să te vadă, oare ce 
ar fi putut să vrea de la tine? 

Își îndreptă picioarele pe care le ţinuse încrucișate și se 
așeză lângă el, cuprinzându-și genunchii cu mâinile. 

— La început am crezut că e în legătură cu faptul că eu 
lucrez într-o editură. Dar eu sunt un nimeni acolo. Şi el știa 
asta. 

— Vrei să spui că ar fi putut fi vorba de o carte? Vreo 
carte de confesiuni? 

Clătină din cap. 

— N-ar avea niciun sens. 

— Ar fi trebuit să ne spui. 

— Celălalt polițist nu mi-a explicat exact ce vrea. 
Dumneata ai făcut-o. 

— Mulţumesc. Dar tot nu ai jucat deschis. 

— Mai am timp. 

El ţinea capul plecat, dar zâmbi necontrolat. 

— Senzaţia pe care o ai - că el vroia să-ţi spună ceva - se 
bazează pe acest lucru sau pe ceva anterior? 

— A mai fost o chestiune minoră care s-a întâmplat la 
Tetbury, în iunie. Într-o zi m-a luat să văd niște grajduri pe 
care tocmai le construiseră. Asta fusese, de fapt, un 
pretext. Știi... ca să mă ridice în slăvi. A spus atunci ceva 
despre faptul că se bucură că eu și Peter ne înţelegem 
bine. Apoi că el avea nevoie de cineva care are simțul 
umorului. După aceea a adăugat: Așa suntem noi, vietățile 
politice. 

Rostea cuvintele încet, parcă ea era cea care trebuia să 
le audă. 

— Sunt sigură că exact așa a spus. Apoi a zis ceva 


despre faptul că oamenii uită că mai există și alte feluri de 
a vedea viaţa. Asta a fost tot, dar într-un fel, el încerca să 
mă informeze că era conștient de faptul că nu e perfect, că 
știa că Tetbury nu-mi stârnea niciun interes; că el nu 
disprețuia mediul în care trăiam eu, așa cum aș fi fost 
tentată să cred. Ea adăugă: îţi vorbesc despre niște 
impresii vagi, foarte neînsemnate și atât de vechi. S-ar 
putea ca ele să nu însemne nimic. 

— Evident că Peter nu știe nimic despre chestia cu 
muzeul? 

— Din fericire nu a venit vorba. Avea ceva care-l făcea 
mereu să susţină că eu nu-mi câștig singură existenţa. 

Jenning observă că ea folosea timpul trecut. 

— Și nu te-ar fi crezut - dacă ar fi știut? 

— Dar dumneata mă crezi? 

— Altfel n-ai fi aici acum sau nu mi-ai spune toate astea. 

— Nu, presupun că nu. 

El se rezemă din nou în cot și încercă să prevadă cam 
cât de departe ar fi putut merge cu curiozitatea personală 
sub masca datoriei oficiale. 

„— Peter pare foarte descumpănit. 

— Nici gând! Nu este descumpănit. În cumpănă. Sunt 
doi oameni diferiţi, fiecare cu talgerul său. 

— Şi probabil că tatăl lui era la fel? 

— Da, numai că la Peter asta se vede bine. N-o poate 
ascunde. 

Ea vorbea ţinându-și capul plecat, legănându-se un pic, 
cu mâinile cuprinzându-și încă genunchii. 

— Ştii, unii duc o viaţă pretențioasă - servitori care-i 
servesc la masă și toate celelalte. E drept, ţi se face scârbă 
de lucrurile astea, dar, cel puţin, e firesc. Uite, de pildă, 
mama lui Peter. Ridică din umeri. Ea e într-adevăr adepta 
îndatoririlor protocolare de gazdă, știe să-și lase oaspeţii 
în seama vinului de Porto și a ţigărilor. Ea se uită repede la 
el într-o parte. În schimb, tatăl lui e limpede că nu era 


deloc prost, în ciuda vederilor politice. 

— Poate că nu s-a lăsat amăgit de o astfel de viaţă. 

— Era, însă, și mult prea inteligent ca s-o arate. Vreau 
să spun că niciodată n-a elogiat-o. Numai un singur lucru 
pe care mi l-a spus. E doar un soi de discrepanţă. N-o pot 
explica. Îi zâmbi. Totul e atât de subtil. Nici nu știu de ce- 
mi bat capul să-ţi spun. 

— Poate pentru că tu știi că sunt sfâșiat de dilema între 
a te aresta pentru că ai tăinuit mărturia și de a-ţi oferi o 
ceașcă de ceai la Kenwood. 

Ea zâmbi și se uită în jos la genunchii ei, lăsând să se 
scurgă câteva secunde. 

— Ai fost dintotdeauna poliţist? 

El îi spuse cine era tatăl lui. 

— Şi îţi place meseria asta? Să fii o lepră în faţa propriei 
tale generaţii? Pe bune. 

El ridică din umeri. 

— Nu-mi place să mă ocup de acest caz. Acum nimeni nu 
vrea să fie rezolvat. Nu vrea nimeni să dezgropăm morţii. 
Rămâne între noi. 

— Trebuie să fie groaznic pentru tine. 

El zâmbi. 

— În orice caz, a fost așa doar până în după-amiaza asta. 
Adăugă repede: Ăsta nu e un avans. Pur și simplu ești 
aproape prima persoană pe care am chestionat-o și care dă 
un oarecare sens lucrurilor. 

— Deci dumneata nu ești mai aproape...? 

— Dimpotrivă, mai departe. Dar nu-ţi face griji. A mai 
fost și o altă persoană care a spus mai mult sau mai puţin 
ceea ce ai zis dumneata. Dar nu atât de bine. 

Ea lăsă o altă pauză. 

— Îmi pare rău că tocmai acum ţi-am spus că polițiștii 
sunt brutali. 

— Nu-i nimic. Se mai întâmplă. Sticleţii au și ei nepoţei. 

— Te simţi într-adevăr o lepră? 


— Uneori. 

— Toţi prietenii dumitale sunt polițiști? 

— Nu de asta-i vorba, ci pur și simplu de munca pe care 
o fac. Să fii nevoit să apari ca reprezentant al autorităţii, 
să asculţi de oameni pe care nu-i respecţi întotdeauna, să 
depinzi mereu de cineva... 

— Asta te-ngrijorează? 

— Atunci când întâlnesc oameni care-mi plac și care pot 
fi ei înșiși. 

Ea privi fix în depărtare. 

— Asta te-ar putea face vreodată să renunţi? 

— Ce să fac? 

— Să renunti la a mai depinde de cineva? 

— De ce mă întrebi? 

— Așa... — ridică ea din umeri. Faptul că ai folosit 
expresia aceea... 

— De ce? 

Ea nu spuse nimic pentru o clipă, apoi se uită în jos, 
privindu-și genunchii. 

— Am într-adevăr o teorie în legătură cu cele întâmplate. 
E foarte fantezistă. Surâse forțat spre el. Literal vorbind. 
Dacă vrei s-o auzi, asta te costă o ceașcă de ceai. Își ridică 
poșeta. Nu mi-am luat niciun ban la mine. 

El se ridică și-i oferi braţul. 

— Mergem. 

Se îndreptau spre copacii de la Kenwood House. Ea 
ținea cu încăpățânare la învoiala ei. „Teoria” ei trebuia să 
aștepte până după ce-și vor fi băut ceaiul. Așa că vorbiră 
mai mult ca doi străini care se întâlniseră din întâmplare, 
așa cum și erau de fapt, despre slujba fiecăruia - ceea ce 
provoacă deziluzii de ambele părţi cu privire la farmecul și 
atracţia pe care o imagina unul despre slujba celuilalt. 
Atunci când el îi spuse că știe de poveștile pentru copii, ea 
mărturisi că are o ambiţie literară, de data asta cărți 
pentru adulţi. Încerca să scrie un roman, dar o făcea așa 


de încet, trebuia să distrugă atât de mult și s-o ia de la 
capăt; este atât de greu să descoperi dacă ești un scriitor 
adevărat sau numai o victimă a peisajului literar al ţării 
tale! El avea cam aceleași păreri în legătură cu munca lui, 
cu zădărnicia, cu nesfârșitele săptămâni în care nu reușea 
să ajungă nicăieri. Destul de surprinzător, ei descoperă că 
deși trăiau în medii culturale diferite, refuzau amândoi 
situaţii identice. El se așeză la coadă la tejghea, în spatele 
martorei sale, studiindu-i ceafa, pielea delicată de 
deasupra curbei rochiei, dungile scrobite albastre pe 
fondul de o albeaţă palidă a rochiei și știu că trebuia s-o 
mai vadă în afara orelor de serviciu. N-avea probleme cu 
fetele. Acum nu era o chestiune de ordin fizic, o lipsă de 
încredere sexuală, nu era nici măcar o chestiune de 
cultură sau de clasă socială: ci era o chestiune de ordin 
psihic, conștiința că (în ciuda gafei pe care o făcuse, dar 
chiar și gafa fusese un soi de sinceritate) el avea de-a face 
cu o minte mai ageră și mai fină în domeniul afectiv și în 
cel al relaţiilor intime... și mai era și nepotrivirea 
tradiţională dintre o fată de genul ei și un băiat ca el, la 
care se mai adăuga și obstacolul politic, în cazul în care 
inteligența mai avea și vederi progresiste, pe socoteala 
cărora pusese chestia cu lepra. Ceva ce ea poseda și lui îi 
lipsea - o anume calitate care zăcea ca un pământ 
nesemănat, așteptând-o chiar pe această zeiţă a fertilităţii; 
un drum pe care el îl putea urma, numai de-ar fi vrut ea să 
i-l arate. Într-un cuvânt, sinceritatea. Nu i se mai 
întâmplase de mult să dorească o fată atât de repede și cu 
atâta intensitate. Cu toate acestea, luă o hotărâre 
înţeleaptă. 

Găsiră o masă să stea singuri într-un colț. De data asta 
ea acceptă o ţigară. 

— Deci s-auzim! 

— Nimic nu e real. Totul e ficţiune. 

Ea își mușcă buzele nerujate, așteptând reacţia lui. 


— Şi asta rezolvă cazul? 

— Asta-i gândire unilaterală. Să ne prefacem că tot ce 
are de-a face cu familia Fielding, chiar dumneata și eu, 
care stăm acum aici, constituie un roman. Un roman 
polițist. Da? Undeva există cineva care ne creează, nu 
suntem reali. El sau ea decide totul despre noi: cine 
suntem noi, ce facem. 

Se juca cu linguriţa; ochii negri îi aruncară amuzaţi o 
privire scurtă. 

— Mă urmărești? 

— Sunt numai ochi și urechi. 

— O povestire trebuie să aibă un sfârșit. Nu poţi avea o 
enigmă fără o dezlegare. Dacă dumneata ești scriitorul, 
atunci trebuie să te gândești la ceva. 

— Aproape toată luna trecută mi-am petrecut-o... 

— Da, dar ţi-ai petrecut-o numai în realitate. E diferenţa 
dintre „eu nu am multe date, deci nu pot decide nimic” și 
„eu nu am multe date, dar pur și simplu trebuie să decid 
ceva”. 

El simţi că echilibrul se mai restabilește puţin - în sfârșit 
face și ea greșeli, dă dovadă de naivitate. 

Dacă ar fi fost vorba de cineva mai puţin atrăgător, s-ar 
fi enervat, dar acum pur și simplu îl amuza. Zâmbi. 

— Şi noi jucăm un astfel de joc. Dar să lăsăm asta. Ea își 
mușcă din nou buzele. Propun să lăsăm la o parte 
posibilitatea unui deus ex machina. Asta nu e artă 
veritabilă. E doar o înșelăciune. 

— Mai bine ai... 

Ea surâse forțat. 

— Zeul din mașinărie. Tragedie greacă. Când n-ai putut 
elabora un sfârșit logic pornind de la premisele umane, ai 
recurs la o soluţie venită din afară. Ai făcut ca ticălosul să 
fie lovit de trăsnet. Sau ai făcut să-i cadă hornul în cap. 

— Mi-am revenit. 

— Desigur, se poate ca întâmplarea de la British 


Museum să fie o simplă coincidenţă. Pe de altă parte, omul 
dispărut s-ar putea să fi fost, într-adevăr, foarte hotărât s-o 
întâlnească pe fată. Așa că eu cred că scriitorul l-ar face să 
telefoneze la editura unde lucrează ea (atunci când vede 
că, de fapt, fata nu e la sala de lectură). Ziua ei are un 
hiatus - de la cinci și jumătate când a plecat de la slujbă, 
până la opt, când s-a întâlnit cu Peter ca să se ducă lao 
petrecere cam antipatică. 

Brusc, el se simţi și mai incapabil de a înţelege ceva. 
Oare îl tachina (ceea ce însemna că îl plăcea?) sau își 
bătea joc de el ca persoană oficială (ceea ce însemna că 
nu-l plăcea)? 

— Atunci înseamnă că s-au întâlnit? 

Ea își ridică un deget. 

— Scriitorul ar fi putut să-i facă să se întâlnească. El ar 
fi trebuit să aranjeze ca ei să se întâlnească întâmplător. 
Evident, întâlnirea putea fi mult mai bine plănuită, dacă 
omul dat dispărut ar fi avut acest lucru în minte. El ar fi 
trebuit să spună ceva în genul: „M-am prăbușit, zdrobit de 
constrângerile din viața mea, nu știu spre cine să mă 
îndrept, dumneata pari o fată foarte înţelegătoare și 
echilibrată, dumneata...”. 

— Şi această fată urmează să-mi spună mie toate astea? 

— Numai dacă e sigură că asta se poate dovedi. Ceea ce 
ea s-ar putea să facă, dat fiind faptul că la această dată 
târzie, poliţia în aparenţă nici măcar n-a suspectat o astfel 
de întâlnire... 

— Rectificare: n-a găsit nicio probă. 

— E același lucru. 

— Bine. 

— Şi el ar fi putut s-o înduioșeze. Acest om, în aparenţă 
insensibil, își varsă toată disperarea, neajutorarea. E 
teribil de greu să scrii, dar s-ar putea. Pentru că se 
întâmplă ca fata să fie foarte mândră de independenţa ei și 
de abilitatea ei de a judeca oamenii și nu uita că, de fapt, 


n-are deloc timp pentru lumea de care el fuge. Fata cea 
adevărată se juca cu linguriţa de plastic, se uita la el, acum 
fără să mai zâmbească, testându-i reacţiile. Și nu e vorba 
de o atracție sexuală. Ea o face din bunătatea inimii ei. Şi 
nu prea mult. Pur și simplu îl ajută să se ascundă undeva 
pentru câteva zile, până ce își va putea aranja el singur 
ceva. Fiind o persoană amabilă, așa cum e, o dată ce s-a 
decis că este bine ceea ce face, nimeni și nimic, nici măcar 
tinerii polițiști cam amăgiţi care o invită la ceai nu vor 
obţine nicio mărturie de la ea. 

El se uita fix la ceașca lui și la farfurioară. 

— Nu cumva din întâmplare ești... 

— O variantă în care scriitorul ar fi conceput romanul. 

— Nu-i deloc ușor să ascunzi pe cineva. 

— Ah! 

— Mai ales atunci când ei au acţionat pe moment și au 
făcut niște aranjamente financiare care să nu poată fi 
descoperite. Și când nu fac parte din categoria oamenilor 
care acționează spontan. 

— E foarte adevărat. 

— În plus, nu e ăsta felul în care deslușesc eu caracterul 
ei. 

— Mai convenţional? 

— Mai plin de imaginaţie. 

Ea se sprijini într-un cot zâmbind. 

— Deci scriitorul nostru ar trebui să rupă acest sfârșit? 

— Dacă are vreunul mai bun. 

— Are. Şi pot să mai iau o ţigară? 

El i-o aprinse. Ea își sprijini bărbia în mâini, aplecată 
înainte. 

— Ce crezi că ar gândi scriitorul despre această 
povestire a lui, acum, dacă ar reciti-o? 

— În primul rând că n-ar fi reușit s-o înceapă niciodată. 

— De ce? 

— A omis introducerea cu indicii obligatorii. 


— Asta nu-ți sugerează ceva în legătură cu personajul 
principal? Ştii, în cărți, ei au într-adevăr o viaţă a lor. 

— El n-a vrut să fie găsite dovezi? 

— Cred că scriitorul va trebui să-și asume răspunderea 
pentru acest lucru. Personajul lui principal i-a scăpat. Deci 
tot ce i-a mai rămas lui e hotărârea personajului de a face 
ce poftește. 

Sergentul zâmbi și se uită în jos. 

— Numai că scriitorii pot scrie cum doresc. 

— Vrei să spui că romanele polițiste trebuie să se 
termine cu explicarea tuturor chestiunilor? Face parte din 
reguli? 

— Din ficţiune. 

— Atunci, dacă povestirea noastră nu urmează regulile 
ficţiunii literare, asta ar putea să însemne, de fapt, că eae 
mai reală decât realitatea. Își mușcă iar buzele: Lăsând la 
o parte faptul că toate acestea s-au întâmplat cu adevărat. 
Deci trebuie, oricum, să fie adevărat. 

— Aproape că uitasem că s-au întâmplat cu adevărat. 

Ea își folosi farfurioara drept scrumieră. 

— Prin urmare, tot ce ar putea face scriitorul nostru ar fi 
să găsească un motiv plauzibil pentru care acest personaj 
principal l-a obligat să comită crima literară de a nu urma 
regulile ficţiunii? 

Ea spuse: 

— Bietul om! 

Sergentul. Își dădu seama de prăpastia dintre ei; era 
prăpastia dintre oamenii care trăiesc din idei și oamenii 
nevoiţi să trăiască din fapte. Se simțea vag umilit pentru 
că trebuia să stea aici și să asculte toate astea și în același 
timp și-o imagină goală, splendid de goală în. Patul lui sau 
în patul ei, în orice pat sau în niciun pat. Sfârcurile i se 
profilau prin țesătura subţire, mâinile ei erau atât de mici, 
ochii atât de vii! 

— Şi se întâmplă că dumneata să cunoști acest motiv? 


— A existat un autor în viaţa lui, într-un fel. Nu un 
bărbat, ci un sistem - poate o perspectivă asupra 
lucrurilor? Ceva care îl crease pe el. Făcuse realmente din 
el un personaj dintr-o carte. 

— Şi? 

— Era un om care nu săvârșise niciodată nicio greșeală. 
Spunea întotdeauna ceea ce se cuvenea, purta hainele care 
se cuveneau, aveau înfățișarea cuvenită. Cuvenit cu un C 
mare. Și erau atâtea roluri pe care trebuia să le joace - în 
oraș, la ţară. El era deputatul supus și mărginit din 
Parlament. În cele din urmă, nu-i mai rămăsese niciun fel 
de libertate. Absolut niciun fel de libertate de opţiune. 
Trebuia să facă numai și numai ce vroia sistemul. 

— Dar asta merge... 

— Atunci cineva trebuie să caute la el ceva foarte 
neobișnuit. De vreme ce a săvârșit un lucru extrem de 
neobișnuit, nu? 

Sergentul încuviinţă din cap. 

Acum ea îi evita privirea. 

— Toate acestea îl fac să priceapă. Probabil nu dintr-o 
dată. Încet. Puțin câte puţin. El se asemănă cu ceva creat 
de altcineva, cu un personaj dintr-un roman. Totul este 
plănuit. Prevăzut. El e asemenea unei fosile vii. Nu trebuie 
să presupui tot felul de schimbări de perspectivă ca, de 
exemplu, faptul că a fost până la urmă convins că Peter are 
dreptate în opiniile lui politice sau că a început să 
frecventeze cazinoul, să vadă speculaţiile financiare din 
City aidoma unui cazinou pentru copiii de bani gata. Le-ar 
fi blestemat pe toate în aceeași măsură - că s-au folosit de 
el, că l-au limitat, l-au împiedicat. 

Ea își scutură scrumul de ţigară. 

— Ai văzut vreodată albumul lui cu tăieturi din ziare? 

— Ce să văd? 

— Sunt în biblioteca din Tetbury. Toate legate în piele 
albastră cu litere aurite - inițialele lui, cu date. Toate 


tăieturile lui din ziare, încă din zilele când lucra în justiţie. 
Informaţii despre legi, decupate din „limes”, chestii de 
genul ăsta. Cele mai mărunte lucruri, unele chiar decupate 
din cele mai mizerabile fiţuici în care se vorbește despre 
deschiderea de bazaruri de binefacere și de alte chestii de 
astea. 

— Şi ce-i atât de neobișnuit? 

— E un lucru care pare să fie tipic pentru actori - uneori 
și pentru scriitori -, e un fel de nevoie obsedantă de a ști 
că sunt... cunoscuți. 

— Da. 

— De fapt, e un fel de groază - teama că au dat greș, că 
n-au fost remarcaţi. Numai că scriitorii și actorii au 
profesiuni în care li se cere multă imaginaţie. Ei pot 
manifesta un fel de optimism exterior în legătură cu 
propria lor persoană. Asta se întâmplă cu cei mai mulţi 
dintre ei. Capitolul următor va fi fabulos. Partea care 
urmează e delirantă. Se uită în sus la el, încercând să-l 
convingă dar să-l și cântărească. Şi pe de altă parte ei 
trăiesc cu cinism în lumi deschise de ticăloși. Nişte lumi în 
care nimeni nu crede, de fapt, în reputaţia altcuiva - mai 
ales când sunt în plină glorie, ceea ce nu-i destul de 
sănătos. El, însă, nu este așa. Conservatorii iau succesul 
mult prea în serios, îl definesc cu atâta exactitate. Așa că 
nu există nicio scăpare. Poziţie socială, titlu, bani sunt 
obligatorii, iar drumurile spre vârful ierarhiei sunt atât de 
înguste, încât ar trebui să fii prim-ministru sau mare 
avocat ori miliardar. Dacă nu, ai eșuat. Spuse: Ia gândeşte- 
te la Evelyn Waugh - conservator cumplit de snob, dar și 
foarte viclean și foarte straniu. Închipuiește-ţi un om din 
ăsta, dar cu mult mai multă imaginaţie decât i-a atribuit 
vreodată cineva, dar lipsindu-i întru totul supapele de 
siguranţă pe care le avea Waugh. Nici cărți 
nemaipomenite, nici catolicism, nici rafinament spiritual. 
Nu bea și nu face în viaţa intimă absolut nicio gafă. 


— Şi prin asta nu se putea deosebi de mii și mii de alţi 
oameni. 

— Știm însă ceva despre el: făcea un lucru pe care 
celelalte mii nu-l fac. Așa că trebuie să-l fi durut foarte 
mult când și-a dat seama că a eșuat și a căzut în cursă. Şi 
pentru că în lumea lui totul era așa de standardizat, de 
conformist, a fost obligat să se prefacă fericit, ceea ce a și 
făcut. N-avea forţă creatoare - mi-a spus Peter. Nici măcar 
la tribunal nu era bun ca avocat. Nu era decât un simplu 
specialist în științe juridice. Ea continuă: Şi apoi mai sunt 
și gusturile lui artistice. Odată mi-a spus că-i plăceau 
nespus de mult biografiile istorice, vieţile oamenilor de 
seamă. Şi teatrul îi plăcea - era înnebunit după teatru. Știu 
toate astea pentru că nu prea aveam ce altceva să discut 
cu el. Îl adora pe Winston Churchill - cel mai mare cabotin. 

Deodată sergentul își reaminti ceva: domnișoara Parsons 
îi spusese că Fielding era cât pe ce să-i voteze pe laburiști 
în 1945. Dar asta chiar se potrivea! 

Spuse: 

— Continuă! 

— El se simte din ce în ce mai mult asemenea acestui, 
personaj minor dintr-o carte proastă. Până și propriul lui 
fiu îl disprețuiește. Deci el e o fantoșă - nu-i decât o rotiță 
de prim rang din înalta societate într-o mașinărie falsă. In 
loc să se simtă privilegiat, învingător, el se simte absurd și 
ratat. 

Ea desena acum cu vârful degetului modele invizibile pe 
faţa de masă: un pătrat, apoi un cerc cu un punct în 
interior. Sergentul se întrebă dacă ea purta ceva sub 
rochie. Și-o imagină așezată pe genunchii lui, cu braţele 
înlănțuindu-i gâtul,  chinuindu-l cu brutalitate. Te 
îndrăgostești de cineva atunci când descoperi deodată 
ceea ce iubirea anterioară nu ţi-a oferit. 

— Apoi într-o bună zi el înţelege ce anume i-ar putea 
opri atât descompunerea cât și durerea. Descoperă ce 


anume i-ar putea aduce nemurire într-un anume fel. 

— Evadarea. 

— Singurul lucru pe care oamenii nu-l uită niciodată este 
misterul. Nimic nu dăinuie mai mult decât o taină. 

Ea ridică unul din degetele cu care desena modele. 

— Cu condiţia să rămână departe. Dacă i se dă de urmă, 
dacă e găsit, atunci totul se spulberă, iar el se întoarce 
înapoi, într-o povestire în care e creat. Poate fi orice - un 
șoc nervos, o nebunie. 

Acum ceva se schimbase; mici fragmente din mărturiile 
anterioare începură să se lege; ascultând-o, simţea că este 
din ce în ce mai apropiat de ea. Zgomotul din fundal, vocile 
celor din jur, căldura lipicioasă se estompau, se pierdeau. 

Un singur lucru nu-i dădea pace, dar îl lăsă în voia sorții. 

— Deci așa trebuie să rămână pentru totdeauna? 

Ea îi zâmbi. 

— O farsă a lui Dumnezeu. 

— Mai spune. 

— Teologii vorbesc despre Deus absconditus - 
Dumnezeul care a dispărut, nu? Fără să explice de ce. 
Tocmai de-asta noi nu l-am uitat niciodată. 

El se gândi din nou la domnișoara Parsons. 

— Vrei să spui că s-a sinucis? 

— Pun pariu pe toţi banii de care dispun. 

El își cobori privirea din ochii ei. 

— Oare acest scriitor al dumitale - a creat un scenariu și 
pentru asta? 

— Ăsta nu-i decât un amănunt. Eu încercam să-ţi vând 
mobilul. 

El tăcu o clipă, apoi îi căută privirea. 

— Din nefericire, tocmai aceste detalii trebuie să mă 
îngrijoreze. 

Ea îi răspunse cu o privire ironică. 

— Atunci e rândul dumitale. Al departamentului 
dumitale de poliţie. 


— Ne-am gândit la ipoteza asta, că e posibil să se fi 
aruncat noaptea dintr-un feribot în Canalul Mânecii. Dar 
am verificat. Toate vapoarele fuseseră foarte aglomerate, 
pe punți se aflau o mulţime de oameni. Șansele sunt 
minime. 

— N-ar trebui să-l subestimezi. El și-ar fi dat seama că e 
prea riscant. 

— În ziua aceea n-a dispărut nicio ambarcaţiune 
particulară. Am verificat și acest lucru. 

Ea îi aruncă pe sub sprâncene o privire de vagă 
conspirativitate, un fel de înţelegere secretă; apoi se uită 
în jos cu sfială. 

— Eu pot să-ţi arăt o apă foarte potrivită pentru asta și 
foarte izolată. 

— Unde e? 

— În pădurea din spatele casei de la Tetbury Hali. Ei îi 
zic lacul. Dar nu-i decât un eleșteu mare. Se spune, însă, 
că e foarte adânc. 

— Şi cum ar fi putut el ajunge acolo fără să fie văzut? 

Cunoaște foarte bine ţinutul din jurul casei de la 
Tetbury. O mare parte din el îi aparţine. Nu uita și de 
vânătoare. 

De îndată ce se află departe de Londra, e în siguranţă. 

— Şi ce se spune în. Fragmentul ăsta de povestire? 

— Poate a recurs la un travesti. Nu putea închiria o 
mașină; de asemenea nu putea risca să meargă cu trenul. 
Poate cu autobuzul? 

— Avea prea multe de schimbat. 

— Nu se grăbea. Nu cred că ar fi vrut să ajungă prin 
apropierea casei înainte de căderea nopţii. Poate, cine știe, 
s-a oprit pe undeva, la câţiva kilometri depărtare. Apoi să 
fi alergat? li plăcea mult să meargă pe jos. 

— Totuși, trebuia să facă în așa fel încât să rămână 
scufundat. Trupurile înecaţilor trebuie să fie extrem de 
grele pentru a rămâne la fund. 


— Poate a folosit ceva gonflabil? O saltea? O roată de 
mașină. Și probabil că după ce a plutit pe ea suficient de 
mult ca să se îndepărteze de mal a dezumflat-o. 

— Incepi să-mi provoci coşmaruri. 

Ea zâmbi, se lăsă pe spate și își încrucișă mâinile în 
poală. Apoi zâmbi uitându-se în sus, la el. 

— Şi îmi închipui că sunt Agatha Christie. 

El o privi cu mare atenţie; ea își cobori privirea fals 
pocăită. 

— Cât de serios vorbești când spui toate astea? g 

— M-am gândit la asta foarte mult când eram la Paris. In 
special din cauza chestiei cu British Museum. Nu-mi 
puteam imagina de ce a vrut să mă vadă. Vreau să spun că 
dacă n-o făcea risca într-un fel. Era posibil să se 
întâlnească cu mine nas în nas. Și nu poti intra în sala de 
lectură așa, pur și simplu. Iți trebuie un permis. Nu știu 
dacă s-a verificat acest lucru. 

— Am verificat fiecare custode de acolo. 

— Deci ceea ce cred eu acum e că a fost un fel de mesaj. 
N-a vrut deloc să mă vadă, dar a vrut din cine știe ce motiv 
ca eu să știu că eram implicată în hotărârea lui. Poate din 
cauza lui Peter. Ceva ce, dintr-un motiv oarecare, el bănuia 
că eu aprob. 

— Vreo cale de evadare pe care el n-o putea lua? 

— Poate. Și asta nu pentru că aș fi o ființă deosebită, 
într-o lume obișnuită. Probabil că pur și simplu o fiinţă ca 
mine era foarte greu de găsit în lumea lui. Cred că era 
doar un fel de a spune că i-ar fi bine să stea de vorbă cu 
mine, să intre în lumea mea. Dar nu putea. 

— Şi de ce tocmai Tetbury Hali? 

— Pentru că e un loc adecvat. În stilul Agathei Christie. 
E locul în care nimeni nu s-ar gândi să caute. Și e curat. El 
era foarte îngrijit, nu suporta dezordinea. Era pe propriul 
lui teren. Nu putea viola proprietatea altcuiva. De fapt, ar 
fi doar o variantă a creierului spulberat în sala cu arme de 


vânătoare. 

El o privi în ochi. 

— Un singur lucru nu-mi dă pace. Unde ai fost în cele 
două ore după ce ai plecat în ziua aceea de la slujbă? 

— A fost doar o glumă. 

— Dar n-ai fost acasă. Doamna Fielding a încercat să-ţi 
telefoneze atunci. 

Ea zâmbi. 

— Acum e rândul meu să te întreb cât de serios vorbești. 

— Încerc doar să pun totul cap la cap. 

— Şi dacă nu răspund? 

— Nu cred că scriitorul acela al dumitale ti-ar permite 
așa ceva. 

— Ba da. Ăsta-i tot rostul lui. Oamenii drăguţi n-au 
numai instincte, ci și datorii. 

Era luat peste picior; totuși, știa că îl supune unui test: 
că exact asta era ceea ce trebuie învăţat. Și într-un fel 
oarecum ciudat, cazul dispăruse de o jumătate de oră; nu 
era atât vorba că el acceptă teoria ei, ci că la fel ca alţii 
(deși din motive diferite), el vedea acum că, de fapt, acest 
lucru n-are nicio importanţă. 

Actul fusese săvârșit; scopul nu era să-l iei pe bucățele, 
să descoperi cum fusese săvârșit, în amănunţime. Scopul 
era un chip plin de viaţă, cu ochi căprui, pe jumătate 
provocator, pe jumătate zeflemitor; era de a nu comite 
greșeala să nu-l observe. Se gândi la un șiretlic, la vreun 
truc de a mai pune vreo întrebare, dar abandonă singur 
ideea. În cele din urmă, zâmbi și se uită în jos, spre ea. 

Ea spuse cu blândeţe: 

— Trebuie să plec acum. Dacă nu cumva ai de gând să 
mă arestezi ca să mă mai vezi și a doua oară. 

Ajunși pe trotuarul din faţa casei din Willow Rood, se 
opriră faţă în faţă. 

— Am ajuns. 

— Îţi mulţumesc pentru ceai. 


El se uită în pământ și adăugă cu un aer ezitant, dar 
oficial: 

— Ai numărul meu de telefon. Dacă ceva... 

— Lăsând la o parte fanteziile unui creier de găină. 

— N-am vrut să spun asta. A fost amuzant. 

Pentru o clipă domni tăcerea. y 

— Ar fi trebuit să-ţi pui uniforma. In felul ăsta nu aș fi 
uitat cine ești. 

El șovăi, apoi îi întinse mâna. 

— Ai grijă! Şi am să cumpăr cartea aceea când va 
apărea. 

Ea îi strânse scurt mâna, apoi își încrucișă braţele. 

— Care dintre ele? 

— Pe cea despre care mi-ai vorbit. 

— Mai există una. O poveste despre o crimă. 

Ea privi înspre stradă peste umărul lui. 

— E doar sâmburele unei idei. Când o să pot găsi pe 
cineva care să mă ajute la detaliile tehnice. 

— Ca, de exemplu, la procedura poliţienească? 

— Da, lucruri dintr-astea, care ţin, de fapt, de psihologia 
polițistului. 

— Asta n-ar fi prea greu. 

— Crezi că știi pe cineva care... 

— Știu pe cineva. 

Ea își ridică puţin vârful sandalei stângi; o privi 
îndelung, profilată pe trotuar, cu braţele tot încrucișate. 

— Oare mâine seară am putea? 

— Unde mănânci de obicei? 

— De fapt, mai mult îmi place să-mi gătesc singură. Ea 
se uită în sus, la el. Când nu sunt ocupată cu lucrul. 

— Vinul sec alb îţi place? In jur de opt? 

Ea încuviinţă din cap și își mușcă buzele, strâmbându-se 
puţin - poate era doar o umbră de îndoială. 

— Telepatia asta... 

— Eu vroiam. Dar... 


— Am observat. Şi am fost de acord cu tine. 

Ea îi susținu privirea încă o clipă, apoi ridică mâna și se 
întoarse spre ușa de la intrare; părul negru, mersul zvelt, 
rochia albă. La ușă, după ce scotoci în poșetă și băgă cheia 
în broască, se întoarse pentru o clipă și ridică repede mâna 
din nou. Apoi dispăru înăuntru. 

În dimineaţa următoare sergentul înaintă o cerere 
neoficială - care nu fu aprobată - ca eleșteul de la Tetbury 
Hali să fie dragat. Apoi încercă, de asemenea fără izbândă, 
să facă în așa fel încât să i se ia acest caz, într-adevăr 
pentru a-l închide în mod secret. Mult prea condiţionată de 
împrejurări, noua lui teorie despre cele întâmplate nu 
căpătă niciun credit. I s-a spus să plece să-și continue 
îndeletnicirea de a scormoni noi dovezi palpabile, în loc să- 
și piardă timpul cu psihologie pură și i se aminti cu 
insistență că era posibil, pur și simplu, ca la întoarcerea 
lor la Westminster, membrii Camerei Comunelor să vrea să 
știe de ce nu s-a descoperit nimic în legătură cu dispariţia 
unuia din ei. Deși sergentul la vremea aceea nu știa încă, 
istoria avea să-l salveze - epidemia de scrisori-bombă din 
Londra a acelui sfârșit de august avea să reușească ceea 
ce nu izbutiseră propriile lui cereri de a i se lua acest caz. 

Totuși n-a fost deloc tentat să-l învinovăţească de ceva 
pe John Marcus Fielding, pe când se sfârșea acea a doua 
zi, după ce mâncarea fusese savurată, Sauvignonul băut, 
după ce sosi vremea sărutărilor, după ce bucătăreasa 
desculță fusese în cele din urmă convinsă să stea pe loc ca 
să se lase eliberată de rochia lungă, alta decât cu o zi 
înainte, dar la fel de frumoasă (și se dovedi, după cum era 
de așteptat, că pe dedesubt era cu totul lipsită de apărare, 
deși în cele ce-au urmat nu se poate spune că victima era 
inocentă). 

Pragmatismul gingaș al cărnii are calităţi poetice pe 
care nicio enigmă, de origină umană sau divină, nu le 
poate diminua - de fapt, le poate doar provoca, dispărând 


după aceea. 


NORUL 


O, poartă-ți altfel tristul tău regret 


Deja o zi minunată, de vară timpurie care abia izbucnise, 
plină de promisiuni, scăldată în albastru și verde, îi 
despărțise pe cei aflaţi pe terasa de lângă moară - unii la 
soare și alţii la umbră. Sally și Catherine stăteau 
nemișcate pe saltele galbene așezate deasupra unor 
banchete din lemn asemănătoare celor de la Cannes; cu 
ochelari negri și în bikini, tăcute, indiferente la orice altă 
activitate. Peter, în şort, descult, cu pieptul gol, stătea la 
masa unde, în faţa lui, Paul și Annabel Rogers luau micul 
dejun sub umbrelă. Cei trei copii erau jos, pe pajiștea de 
lângă terasă, încercau de pe malul apei micile vârtejuri; în 
genunchi, apucau suprafaţa apei, chicoteau, trăncăneau. 
Libelule albastre se roteau; apăru și un fluture galben ca 
muștarul. De pe celălalt mal se vedea o lumină calm 
opulentă, burgheză, niște figuri satisfăcute, o umbrelă în 
roșu și albastru-marin (cumpărată ieftin de la soldurile din 
regiune) cu inscripţia Martini, mobile în fier-forjat, piatra 
bătută de soare, râul de culoarea jadului verde, zidul gros 
în verdele deschis al sălciilor și plopilor. În jurul râului, 
cascada stăvilarului curgea estompat și o pasăre ascunsă 
ciripea întruna, nebunește, neenglezește. 

Scena degaja o atmosferă de lume închisă, ca într-o 
pictură, poate un Courbet, dacă îmbrăcămintea modernă a 
celor opt personaje și culorile acestora nu ar fi intrat într-o 
discrepanţă evidentă cu spaţiul din jur - discrepanţă fără 
importanţă într-o epocă urbană și sintetică. Frunzișul era 
bogat, transparent, cântul unui grangur chema dintre 


copacii din spatele morii, dând glas unei îmbinări de 
căldură, apă, verdeață, cer exotic subtropical, prea plin de 
spaţiu și de anotimp; zona centrală a Franţei la sfârșit de 
mai, la care se adaugă vocile anglo-saxonilor. Dacă cineva 
ar fi fost acolo, ar fi sesizat multe neconcordante la care nu 
s-ar fi așteptat. 

— Decizii, decizii, șopti Paul împăciuitor. 

La aceasta, Apostolul Petru zâmbi, așezându-și mâinile 
după ceafă, bombându-și pieptul păros în soare - și mai 
ghici ce din pantalonii mei scurți. 

— Este vina noastră. După masa asta ai nevoie de 
douăzeci și patru de ore ca să te refaci. 

— Dar le-am promis copiilor, spuse Annabel. 

— În fond, lui Tom n-o să-i pese. El este mulțumit să se 
joace aici toată ziua. 

Annabel aruncă o privire în jos. 

— Mă tem că alor noștri, da. 

Paul e de părere că Peter și Sally nu trebuie să vină 
neapărat. 

— Ba da, venim și noi, bineînţeles. 

Peter lasă braţele jos, râde la ei peste masă: 

— Comparaţia ne omoară. Dacă ne eliberăm, sclavi 
surdo-muţi ce suntem, cădem într-o inerție totală. Şi 
adăugă: Pentru așa ceva ai nevoie de antrenament. Ai uitat 
cum trăim noi, bieţii slujbași. 

Annabel zâmbește: ba da, își amintește vag. 

— Hai, spune-mi, dacă tot ai chef să mă indispui! 

El face un gest mărinimos spre râu. Și tot ce-i 
înconjoară. 

— Zău, unii. 

— O să te plictisești de moarte. 

— Bine. Pune-mă la încercare. Vorbesc serios - cât vrei, 
Paul? 

— Patruzeci, dacă aș fi obligat. 

— Doamne! 


Pe neașteptate, Peter pocnește din degete, se îndreaptă, 
se așază cu fața spre ceilalți. Este mic de statură, are 
mustață, ochii verzi, se vede că este încrezător și, aparent, 
un tip dinamic. Ştie că este considerat dinamic, maimuţă 
inteligentă în cușca timpului. Râde ridicând un deget. 

— Să-l ia dracu' de program! Am o idee mai bună. O 
conving pe bunica să cumpere moara ca spaţiu de odihnă 
pentru producătorii de film epuizați. Ce ziceţi? 

— Ţi-o dă pe nimic dacă știi să o duci. 

Peter întinde palma în sus și citește o scrisoare 
imaginară. 

„Dragă domnule Hamilton, aşteptam explicaţia 
dumneavoastră în legătură cu ultimul cont pentru o moară 
de apă  franțuzească absolut magnifică, splendid 
transformată, pentru care s-a cheltuit inexplicabila sumă 
de cincizeci de penny. După cum știți, suma maximă 
autorizată la această rubrică este de patruzeci și nouă de 
penny pe an și sub niciun motiv...” 

Strigăte. Din fericire. 

— Tată! Tată! Un șarpe. 

Bărbaţii se ridică în picioare, femeile întinse la soare își 
îndreaptă privirile spre copii. Annabel le strigă calm: 

— Nu vă apropiaţi! 

Sally, cu basmaua pe vârful capului, întreabă: 

— Nu sunt periculoși? 

Annabel zâmbește de sub umbrelă. 

— Sunt doar șerpi de iarbă. 

Sally se ridică și se apropie de Peter și Paul în colţul 
terasei, lângă marginea pe care se află așezate, la distanţă 
egală, ghivece de mușcate și de agave reflectate în apă. 
Catherine se lasă pe spate și întoarce capul. 

— Uite-l! Acolo! 

— Tom, nu te apropia! 

Fetița mai mare, Candida, îl trage cu un gest autoritar 
mai în spate. Șarpele înoată în volte de-a lungul malului de 


piatră, făcând unde cu capul. Nu este mare, doar de 
cincizeci de centimetri. 

— Doamne, chiar este un șarpe! 

— Sunt inofensivi. 

Sally își strânge coatele lângă trup și se retrage. 

— Mie nu-mi plac. 

— Știm cu toţii semnificaţia acestui lucru. 

Fata privește roată, scoate limba la Peter. 

— Şi tot nu-i pot suferi. 

Peter zâmbește, trimite un sărut în vânt în direcţia 
tinerei și apoi se lasă pe spate lângă Paul, cu ochii la 
șarpe. 

— Aș zice că demonstrează faptul că paradisul există. 

Şarpele dispare printre nuferii galbeni de pe apa puţin 
adâncă de la baza zidului terasei. Pentru Peter, totul este 
mereu pe punctul de a dispare. Acuma se întoarce și se 
așază pe marginea parapetului. 

— Pe când sesiunea noastră de lucru, Paul? 

— Deseară. 

— Excelent! 

Cei trei copii urcă treptele în șir, sus pe terasă. Candida 
îi aruncă lui Annabel o privire plină de reproș. 

— Mamă, ai spus că nu o să stai toată dimineaţa fără să 
faci nimic. 

Annabel se ridică, întinde mâna spre ea. 

— Atunci, vino să mă ajuţi să împachetez. 

Sally îngenunchează pentru a se întinde iar pe canapea. 

— Annabel, îmi dai voie... 

— Nu, te rog! Doar scoatem ce trebuie din frigider. 
Catherine stă întinsă ca o șopârlă, tăcută pe după ochelarii 
negri, cuprinsă de soare, concentrată asupra ei însăși, 
absorbită de sine, mai asemănătoare acestei zile decât 
celor din jur. 

Grupul traversează o câmpie pe celălalt mal al râului: în 
faţă, Paul bărbosul duce coșul cu băuturi, împreună cu 


fiicele lui și cu băieţelul; puţin în urma lor, Annabel și sora 
ei Catherine duc celelalte două coșuri și mai în spate, cam 
la douăzeci și cinci de metri, regizorul de televiziune Peter 
cu prietena lui Sally. Pășesc în iarba care se ridică până la 
genunchi pe covorul de margarete și piciorul-cocoșului; în 
depărtare se ridică colinele stâncoase și abrupte, siluete 
din piatră în mijlocul crângului, o lume diferită spre care 
se îndreaptă. În înălțimile azurii lăstunii ţipă. Nicio boare. 

Paul și copiii intră în pădure, dispar în umbră printre 
frunze, urmează Annabel și sora ei. Ultima pereche 
înaintează leneș în eflorescenţa cuprinsă de soare. Peter o 
ține pe fată pe după umeri, ea vorbește. 

— Nu-mi dau seama ce fel de ființă este. Parcă este 
mută. 

— Mi-au spus dinainte. 

Ea îi aruncă o ocheadă. 

— Iti place? 

— Ei, asta-i! 

— Aseară nu ţi-ai luat ochii de la ea. 

— Din amabilitate. Doar nu ești geloasă pentru ieri 
seară! 

— Nu. Doar curioasă. 

O trage mai aproape de el. 

— Oricum, mulțumesc. 

— Se pare că bărbaţilor le plac femeile misterioase ca 
marea. 

— Glumești. Ea este prea de tot. 

Fata îl privește pe sub sprâncene. El ridică din umeri, 
apoi zâmbește mușcându-și buzele în semn de dispreţ. Ea 
întoarce capul în altă direcţie. 

— Dacă erai tu, tot așa m-aș fi purtat. 

El o sărută dintr-o parte pe creștet. 

— Porcule! 

— Atâta tevatură din nimic! 

— Vrei să spui, din contră, că dacă ar fi fost vorba de 


mine nu ai fi făcut la fel. 

— Dragă, dar nu trebuie... 

— Ai fi imediat în pat cu alta. 

— Da, dar aș purta o pijama neagră. 

Ea se desprinde de el, dar zâmbește. Poartă o bluză 
maro, fără mâneci, pantaloni din bumbac în dungi violet, 
alb și negru, strânși pe fund și evazaţi la glezne. Părul 
blond lung și-l scutură prea des. Fața are o expresie de 
copilaș lipsit de apărare, drăgălaș. Reprezintă un adevărat 
pericol pentru orice regiment. Provoacă violul. Laclos a 
imortalizat-o. Chiar și Paul are ochi să o admire. Joacă 
rolul micuţei prietene de tip modern, o jucărie printre alte 
jucării din plastic. Litera ei magică este P. Peter o apucă 
de mână. Ea privește în faţă. 

— Lui Tom îi place - spune ea - și apoi, aș vrea să nu se 
mai uite la mine ca și cum ar ști cine sunt. Peter o strânge 
de mână. Am senzaţia că eu nu am reușit în trei zile cea 
reușit Annabel în câteva ore. 

— Ea are antrenament, asta este. La vârsta lui Tom, toţi 
sunt niște monștrișori egoiști. Știi, pentru el noi suntem tot 
tovarăși de joacă. Ăsta este modul lui de a evalua oamenii 
mari. 

— Eu am încercat. 

El o sărută pe gât, apoi coboară mâna de-a lungul 
spatelui și îi mângâie fundul. 

— Chiar trebuie să așteptăm până deseară? 

— Nerușinatule! 

Se joacă unduindu-și rotunjimile și zâmbește. 

Mai în faţă, Annabel începe să-i vorbească lui Catherine, 
care-i îmbrăcată în pantaloni albi Levis, cămașă roz și are 
geantă grecească din lână în dungi roșii. 

— Kate, nu trebuia să fi venit. 

— Nu-i nimic. 

— Încearcă să spui și tu ceva, te rog! 

— Nu am ce spune, nu mă gândesc la nimic. 


Annabel mută coșul dintr-o mână într-alta, aruncând o 
privire pe furiș înspre sora ei. 

— Nu aveam, ce să le fac. 

— Știu. 

— Fă în așa fel să nu se vadă. 

— Regret. 

— Din moment ce Paul... 

— Bel, eu îmi dau seama. 

— Şi ea măcar încearcă. 

— Eu nu mă pot ascunde în spatele unei măști 
zâmbitoare, ca tine. 

Ele înaintează câţiva pași fără a spune nimic. 

Catherine spune: 

— Nu este numai... Şi continuă: Fericirea altora. 
Senzaţia de a fi în plus, eliminată pentru tot restul vieţii. 

— O să treacă. Apoi adăugă: Dacă faci un efort. 

— Acum parcă ai fi mama. 

Annabel zâmbește. 

— Asta spune și Paul. 

— Paul e băiat deștept. 

— Nu-i frumos. 

— Ai vrut-o. 

— Nu-i cinstit. 

Catherine răspunde la privirea scurtă cu un zâmbet. 

— Tâmpita de Bel! Cu bărbatul ăla groaznic și casa aia 
groaznică și copiii ăia îngrozitori! Cine să o invidieze? 

Annabel se oprește - joacă teatru. 

— Kate, am spus eu asta? 

— Ba da. Prefer să fiu mai degrabă în situaţia de a te 
invidia decât invers. Adaugă aruncând o privire peste 
umăr: Cel puţin ai un aer natural. 

Annabel se află în spatele ei. 

— Oricum. Candy este groaznică. Trebuie să mă ocup de 
ea. Adaugă apoi: Este greșeala domnului și stăpânului 
meu. El nu încetează să tot spună „perioadă trecătoare”. 


Vrea să spună: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă mai 
pisa cu copiii”. 

Catherine zâmbește. Annabel spune: 

— Nu este deloc amuzant. Apoi: Și nu știu ce ţi-a cășunat 
împotriva lor. 

— Faptul că ei subestimează totul. 

— Nici pe jumătate din câte subestimezi tu. 

Asta o amuţi pe Catherine, dar nu pentru mult timp. 

— Indivizi de doi bani. 

— Nici măcar nu-i cunoşti. Bel adăugă: Mie ea mi se 
pare dulce. 

— Ca zaharina. 

— Kate! 7 

— Nu pot să înghit actrițele. In special când sunt 
proaste. 

— Şi-a dat osteneala aseară. Catherine ridică din umeri. 
Paul se crede deştept foc. 

— Util. 

— Chiar că ești o mare snoabă intelectuală. 

— Nu l-am învinovăţit de nimic. 

— Gândește-te că sunt prietenii noștri. Cel puțin Peter. 

Catherine se întoarce în direcţia lui Bel, își scoate 
ochelarii și O privește în ochi: știi foarte bine ce vreau să 
spun. Un alt moment de tăcere, timp în care se aud vocile 
copiilor printre copacii din faţa lor. Annabel o lasă pe 
Catherine în faţă pe poteca îngustată spunându-i: 

— La toţi oamenii tu descoperi doar grozăvii. Ce rost 
are? 

— Nu am nimic cu oamenii, doar cu ceea ce îi face să fie 
ceea ce sunt. 

— Dar le-o reproșezi. Cel puţin, asta este impresia pe 
care o lași. 

Catherine nu răspunde. 

— Să știi că așa este. 

O vede din spate dând din cap, dar știe că este, mai 


curând, un semn de sarcasm, decât de aprobare. Poteca se 
lărgește și Bel trece din nou alături de Kate. Întinde mâna 
atingând mâneca roz a bluzei lui Catherine. 

— Îmi place culoarea asta. Ai făcut bine că ai cumpărat- 
O. 

— Asta se numește transparenţă. 

Este ridicol, nemaipomenit, cine ar putea să nu 
zâmbească? 

— „Catherine! Nu-ţi permit să-i vorbeşti astfel mamei 
tale!” 

Bel răutăcioasa mimează pentru a înţepa, pentru a 
aduce în memorie lacrimile de furie din vremea când nu 
exista decât o singură ființă normală și înțelegătoare în 
întreaga lume. Acum întinzi mâna spre ea și o simţi cum ti- 
o strânge... și apoi, atât de tipic, acest egocentrism 
indirect, răutăcios, de feminitate ieftină, oh, cât o ura 
uneori pentru asta (ceea ce el numise odată - stâncă sub 
masca de lapte și miere) și să te afli aproape descoperit, și 
să-ţi alunece privirea, prefăcându-te, ca și cum ar fi fost 
doar un joc... 

— Kate, uită-te! Orhideele mele sălbatice. 

Annabel se îndreptă spre un luminiș însorit printre 
copacii de-a lungul potecii, unde se ivesc din iarbă 
colonetele delicate ale florilor fragile și se lasă în genunchi 
lângă cele două tulpini lungi uitând de tot restul. 
Catherine se află în picioare. 

— De ce spui că sunt ale tale? 

— Pentru că eu le-am găsit anul trecut. Nu sunt 
minunate? 

Bel are treizeci și unu de ani, cu patru ani mai mult 
decât sora ei, mai drăguță decât aceasta, mai rotundă și la 
trup și la față, palidă, cu părul roșu ca de vulpe, aduce a 
irlandeză, cu ochii albaștri irlandezi, deși sângele irlandez 
vine doar din partea bunicii și nimeni nu a locuit în Irlanda 
și nici n-o trădează accentul. Sub pălăria verde de pai și 


rochia crem cu mânecile lărgi are un aer de matroană 
rămasă excentrică, femeie de litere modernă. Işi 
protejează faţa pistruiată, alergică la soare. Indiferenţa 
calculată a  vestimentaţiei asociată permanent cu o 
eleganţă întâmplătoare, un stil pe care orice femeie care 
ajunge să o cunoască bine sfârșește prin a i-l invidia... 
chiar a-l respinge; inconștient; nu este drept să atragă 
atenţia mai mult decât femeile preocupate de modă. Acum, 
de dincolo de râu, o privighetoare începe să cânte brusc. 
Annabel își contemplă orhideele, atinge una, apoi se 
apleacă să le miroasă. Catherine se uită în jos la sora ei 
îngenuncheată. Amândouă se întorc la auzul vocii lui Peter. 

— Sunt orhidee sălbatice, spune Annabel, seamănă cu 
niște fluturi. 

Bărbatul și tânăra puţin mai înaltă decât el se apropie de 
Catherine, care se dă de o parte. Par dezamăgiţi, puţin 
încurcaţi când constată cât de mici și de modeste sunt 
plantele. 

— Aduceţi celofanul și funda roz! 

Sally râde, Annabel face un gest de reproș cu mâna. 
Catherine îl privește o clipă, apoi se uită în jos. 

— Ascultă, dă-mi coșul să-l duc eu. 

— Nu trebuie. 

El apucă coșul. 

— Emanciparea bărbatului. 

Ea zâmbește vag. 

Annabel se ridică în picioare. Dintre copacii bogaţi ai 
Franţei răzbate vocea englezească, ascuţită a Candidei: 

— Uite o șopârlă minunată! Verde toată. 


Toţi la un loc, cei cinci adulţi și cei trei copii înaintau 
împreună când la umbră, când la soare, de-a lungul 
malului, cele trei femei și copiii în faţă, fiind urmaţi de cei 
doi bărbaţi care-și vorbeau; când la soare, când la umbră, 
cu apa în stânga pe tot parcursul drumului; momentele de 


tăcere umbrită, momente de conversații însorite. Vocile 
sunt dușmanii gândirii, de fapt, ai acţiunii de a gândi. Se 
vede cum Catherine încearcă să facă efortul de a-i zâmbi 
lui Sally, deși sora ei se afla între ele două, puse chiar vreo 
două întrebări, parcă ar fi fost o persoană care joacă ping- 
pong împotriva propriei voințe... joc absurd, dar dacă așa 
vrei tu, dacă așa vrea Bel, dacă așa a hotărât această zi. 
Cele trei femei trăgeau cu urechea printre propriile 
cuvinte la ceea ce spuneau cei doi bărbaţi. Se pare că 
„sesiunea” începuse neoficial. Acesta e Peter, omul 
nerăbdător de a acţiona, de a pune lucrurile laolaltă, de a 
se organiza înainte ca șansa cea mare să dispară ca un 
șarpe într-un boschet de iriși. Ca un zgârcit deghizat care- 
și vede banii risipiţi, zâmbește și suferă, apoi se dă de gol. 
Spunea că lucrul esenţial e un unghi, o poantă de la care 
să-ţi pornești planul. In fond, care e explicaţia faptului că 
atât de mulţi vin să cumpere case în această zonă, oare 
fiindcă este mai ieftin? Sau fiindcă doreau să evadeze? O 
modă, efectul bulgărului de zăpadă. Emitea o supoziţie 
după alta, fără să asculte răspunsurile lui Paul. Era clară 
inutilitatea exerciţiului, agitația fără sens, toată discuţia, 
toate proiectele faţă de ceea ce s-ar fi realizat și fără plan 
sau vorbărie, așa cum un reportaj jurnalistic se face 
repede, la voia sorții, improvizând un fel de eseu, spunea 
el; în profunzime, nu fotografii agreabile gen uitaţi-vă ce 
norocoși sunt unii, chestii de-astea. 

Candida chiui la vederea unui pescăruș albastru plutind 
pe deasupra lor ca o săgeată azurie. 

— Eu l-am văzut prima. Nu-i așa, mami? Ca o subliniere 
inutilă pe text, pentru a evidenția evidentul. 

— Nu vreau cincizeci de minute de scene drăgălașe, 
spuse Peter, ca și cum scenele drăgălașe i-ar fi pus cariera 
în pericol. 

Ceea ce se pierdea, mai târziu, era ceea ce nu fusese o 
certitudine nici în vremurile cele mai bune: sentimentul 


continuității. De exemplu, trebuie să fac acest lucru B nu 
pentru că ar fi neapărat frumos ori semnificativ, ci pentru 
că se plasează între A și C. Astfel, acum totul se 
transformase în insulițe, fără comunicare între ele, fără 
insule mai îndepărtate către care să te îndrepţi, folosindu- 
le pe acestea ca puncte de pornire, etape necesare. 
Insulite plasate fiecare în propriul ei ocean infinit, le 
traversai într-un minut, maximum în cinci, apoi urma o altă 
insulă, de fapt aceeași; aceleași voci, aceleași măști, 
același gol în spatele cuvintelor. 

Numai starea de spirit și decorul se schimbau puţin, 
nimic altceva. Teama era atât aceea de a fi lăsat în urmă 
sau de a continua; de insulele depășite cât și de cele 
următoare. Te dedici teoriilor limbajului, ale romanului, ale 
iluziilor și altor aiureli. Ca și cum te-ai visa că ești o carte 
fără ultimele capitole și brusc rămâi pentru totdeauna la 
ultima pagină neterminată - un obraz drag aplecat, 
îngenuncheat în faţa unor orhidee sălbatice, o voce care 
sparge liniștea, o glumă aiurea înregistrată pentru veșnicie 
ca o fotografie proastă. Și singura persoană care 
înţelegea... căci Bel este o vacă rafinată, iar Paul un bou 
nesimtit, nici nu știi de ce oare te afli aici. 

Dar nici nu știi de ce ai vrea să fii într-altă parte, decât 
pentru a-ţi descoperi dorința de a te afla aici. 
Continuitatea este probabil simplul fapt de a avea dorinţe, 
de-a lungul unei străzi luminate de un lanţ de lămpi 
reconfortante. 

Mai înspăimântătoare este perspectiva de a nu mai dori 
dragoste din partea nimănui, niciodată. Și chiar dacă s-ar 
fi întors... Să nu ierți nimic, să nu dai nimic, asta 
înseamnă, de fapt, să stai, să fii dus ca un colet de pe o 
insuliță pe următoarea, constatând, judecând, urând - sau 
poate chiar provocând? Luaţi-mă prin surprindere, 
dovediţi-mi că greşesc, recreaţi legătura dintre insule. 

Trebuie să ascunzi aceste lucruri pentru ca nimeni să nu 


profite de propria ta nefericire... 


Se opresc toţi în locul unde panta dealurilor coboară 
abrupt în râu, anticipând defileul din faţă; râul mai rapid, 
stânci și izvoare, un teren imposibil de lucrat chiar și de 
către ţăranii francezi. Puțin mai sus de locul unde s-au 
oprit, conglomerate imense, cenușii, pitorești s-au adunat 
ca niște elefanţi suri, din piatră, veniţi la adăpat pe malul 
apei. Bel alege un loc, un platou nu prea mare mai sus de 
apă, sub un fag pe jumătate în umbră și pe jumătate în 
soare, apoi, în genunchi, despachetează coșurile cu 
ajutorul lui Sally și al lui Catherine. Paul duce două sticle 
de vin și cutiile de Coca-Cola, la râu să le răcească. Cele 
două fetițe merg cu el, își scot pantofii și temătoare, intră 
cu picioarele într-un fir de apă care se scurge printre 
pietre; ţipă; în acest timp Peter face câţiva pași împreună 
cu fiul lui, liber fiind să joace rolul de tată pentru câteva 
clipe; acum, că a spus ce avusese de spus, își făcuse 
treaba, justificarea existenţei sale zilnice. 

Paul își scoate pantofii și ciorapii, își suflecă pantalonii, 
dichisit și caraghios ca un bătrânel la mare. Paul, cu părul 
albit prea devreme, cu barbă spicată destul de scurtă, are 
o înfățișare mai mult de navigator decât de om de litere, cu 
un aer ce se vrea intelectual și distingué; acum se 
bălăcește și răscolește pietrele în urma Candidei și a 
Emmei, în căutare de raci. Cele trei femei stau în picioare 
sub fag. Sally trage fermoarul dintr-o parte al pantalonilor, 
iese din ei și scoate și tricoul maro. Poartă același bikini pe 
care-l avea pe ea și la moară, albastru indigo cu flori albe, 
prins în câte un inel de alamă pe șolduri și unul la spate, 
unde se adună cele două benzi ale sutienului; apare 
zvelteţea sânilor mici, supleţea picioarelor. Se vede încă o 
dată că nefiind bronzată, culoarea costumului de baie nui 
se potrivește. Se îndreaptă alene spre Peter și băiat, care 
s-au așezat pe un pietroi la vreo cincizeci de metri 


distanță. Bel și Catherine traversează prin soare spre Paul 
și spre fetițe. Apa sclipește, picioarele stropesc apă în 
toate direcţiile; libelule și fluturi; bănuţi și margarete și 
floricele mici albastre ca niște picături de cer. Vocile, 
mișcările, multitudinea de culori, toate dispar la prima 
tresărire. Bel zâmbește, faţă albă pistruiată, zâmbet placid 
de iunonă, sub borul mare al pălăriei de pai cu găurele în 
jurul calotei pentru aerisire. Nuclei, electroni. Seurat, 
atomul este totul. Prima insulă acceptabilă a zilei En 
famille, unde copiii domnesc. A fost odată ca niciodată este 
tot ce îmi doresc. Atunci când ea cânta fragmente de 
cântece din străbuni. 

— Este așa de frumos, ţipă Candida spre ei, în stilul ei 
obișnuit și inefabil autoritar. Nu vrem să mâncăm acum. 

— Bine ar fi dacă aș crede în bătaia la popou, spune Bel 
ca pentru sine. Catherine râde și-și zvârle espadrilele din 
picioare. 

Următoarea insulă, cinci sau poate zece minute mai 
târziu. Paul a prins un rac, unul foarte mic, minunata 
incoerenţă, construcţia de o clipă se dezintegrează. Il 
înconjoară cu toţii, în timp ce el ridică fiecare piatră. 
Candy și Emma chicotesc în așteptare: sunt sau nu raci 
sub pietrele ridicate; apoi chicotele pentru ca Peter, Sally 
și Tom să vină înapoi. Ce urmărire serioasă! Paul prinde o 
formă de langustă foarte mică pe care o ţine între degete, 
atât cât să o arate musafirilor. Doamne, Dumnezeule, este 
formidabil! Candida vine în grabă de la locul de picnic de 
lângă mal aducând o cutie de plastic pe care a golit-o în 
mare fugă. Peter intră în apă lângă Paul. Minunat! 
Întrecere. Joc. Sally îl prinde pe Tom de mână și-l duce la 
cutia din plastic să-i arate ce caută tata. Băiatul privește 
fix, apoi se dă înapoi văzând cum unul dintre raci încearcă 
să sară afară din cutie. Sally se așază în genunchi lângă 
băiat și-l cuprinde cu braţul gol. Parcă ar face parte dintr-o 
scenă de pe ceștile de ceai Regency: Credința, Speranţa și 


Caritatea puse în poză; pentru cei care nu se mulţumesc 
doar cu ceaiul. 

Apare o siluetă dintre copaci, din direcţia din care 
veniseră și ei, în cizme de cauciuc și cu blugi roși, un ţăran 
ori un om venit la pescuit, bronzat, cu pălărie de pai cu 
panglică. Bărbatul de cincizeci de ani, solid, trece fără a-i 
lua în seamă. Duce pe un umăr o undiţă din bambus pe 
care o ţine paralel cu pământul, de celălalt atârnă o raniţă 
din pânză verde decolorată. Pentru o clipă lasă racii în 
pace, stau pe loc, bărbaţii cu figuri caraghioase de băieţi 
prinși făcând prostii; Copiii se opresc și ei ca și cum 
intrusul ar reprezenta vreo ameninţare obscură. Acesta 
trece liniștit pe lângă locul de picnic însorit și prin iarbă, 
se apropie de ei, îndreptându-se în susul apei. Ei observă 
că are ochii sașii. Ajuns în dreptul lor, duce un deget la 
borul pălăriei. 

— “sieurs - 'dames! 

— Bonjour, spune Paul. Apoi Bonne pêche. 

— Merci. 

Înaintează impasibil în direcţia pietrelor și a copacilor 
îngrămădiţi din defileu, dispare, dar lasă în urmă 
certitudinea că acesta este un pământ străin cu o viaţă și 
niște obiceiuri proprii. Se aude parcă un Ca ira, murmurul 
mulțimilor, pașii în noapte. Coasa așezată drept. Omul este 
un pescar cuminte, are un rol în cursul acestei zile. Cei 
superficiali se întorc la propria lor vânătoare. Catherine 
este singura care urmărește spinarea albastră până când 
dispare. 

Ah, ça ira, ça ira. Les aristocrats on les pendra. 

Şi iese din apă ca și cum ar trage-o după el. Intră cu 
picioarele ude în espadrile și se îndepărtează, prefăcându- 
se că se uită la flori, cu spatele întors spre cei care 
vociferează, strigă, suduie, se miră. Ce frumos este. Il 
prinde la noapte. Gata, mai repede. Noapte bună, Bill, 
noapte bună Lou, noapte bună, noapte bună. Un pietroi 


așezat în cale, jumătate în apă, jumătate pe mal, obligă 
potecuţa să facă un ocol. Ajunsă sus, Catherine se uită 
înapoi la ceilalţi. Cei doi bărbaţi lucrează în tandem, Peter 
ridică pietrele. Paul prinde racii, Bel iese alene din apă și 
se îndreaptă spre copacul unde aranjaseră de picnic. 
Ajungând la umbră, scoate pălăria și-și netezește părul cu 
un gest de oboseală. 

Catherine trece de pietroi și nu se mai vede. Drumul 
șerpuiește prin turma de bolovani, se face mai întâi drept 
și apoi abrupt urcă înspre copaci, deasupra râului care 
devine zgomotos, tumultuos. Localnicii numesc acest loc 
Le Premier Saut - primul salt, aproape o cascadă, un șuvoi 
de apă îngustată, loc celebru pentru păstrăvi. Catherine 
coboară până la bazinul lunguieţ dinainte de aceasta; 
răcoare, adâncimi, mușchiul, ferigile. O codobatură, o 
ţâșnire galbenă, zboară în arcuri mici către capătul 
îndepărtat al bazinului. Tânăra stă pe o piatră la marginea 
apei, deasupra malului drept; stă cu ochii aţintiţi spre apa 
nemișcată de un verde foarte intens, petele și sclipirile de 
soare, dansul musculiţelor, pasărea cu coada agitată. 
Apucă o crăcuţă și o aruncă în apă, o urmărește cum se 
îndepărtează, cum prinde viteză și apoi este înghițită și 
dispare în rostogolirea cascadei. Nu mai este, nu mai este. 

Stă acum ușor aplecată, având coatele lipite de trup ca 
și cum i-ar fi frig, cu privirea pironită asupra apei. Plânge. 
Parcă fără emoţii. Lacrimile curg încet, se preling de sub 
ochelarii de soare în jos pe obraji. Nu le șterge. 

Bel strigă de sub copac, de lângă faţa de masă în carouri 
alb cu roz, pe care sunt întinse tot felul de mezeluri, pâini 
lungi, brânzeturi, cuțite, cănile pentru picnic, mere, 
portocale și trei cartonașe cu cremă de ciocolată pentru 
copii. 

Candida îi răspunde: 

— Mami, încă nu suntem gata! 

Paul îi șoptește ceva, Sally se întoarce la Bel pe sub 


salcâmi - o fată de douăzeci și trei de ani cu trupul alb. 
Apoi Emma, fetiţa cea mică, o depășește în fugă și 
pornește și Tom ca din pușcă parcă de frică să nu rămână 
nemâncaţi. Vin după ei și cei doi bărbaţi împreună cu 
Candida. Ea duce cutia de plastic cu șapte raci proaspăt 
prinși, plângându-se că dacă ar mai fi unul, ar avea toţi 
câte un rac la masa de seară, dar așa, vor trebui să mai 
prindă câţiva după prânz. Da, da, bineînţeles. Dar acum 
toți vor să mănânce. Paul își amintește de vin; se duce în 
locul unde l-a pus la răcit; sticla de Mascadet sur lie, 
cealaltă, de Gros-Plant, poate să mai aștepte. 

— Cine vrea Cola să ridice mâna. 

Toţi se așază, se întind în jurul feţei de masă. Paul este 
singurul în picioare având treabă cu tirbușonul. Peter îi dă 
una peste fund lui Sally, care stă aplecată în genunchi casă 
le toarne copiilor Coca-Cola. 

— Asta da viaţă! 

— Te rog frumos. 

El o sărută pe spatele gol și îi face cu ochiul lui Tom. 

Annabel strigă: 

— Kate! La masă! 

Strigă și Candida și Emma. 

— Kate! Kate! 

— Ajunge, o să vină când vrea. 

— S-ar putea să nu mai găsească nimic, mai spune 
Emma. 

— Pentru că o să înfuleci tu ca un porc! 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. 

— Candy! 

— Ba este. Când sora ei întinde mâna să se servească, 
sare la ea. Mai întâi musafirii. 

Bel spune: 

— Draga mea, ajută-l pe tata și ține paharele de vin. 

Sally îi zâmbește Emmei pe deasupra feţei de masă, 


fetița este mai drăgălașă, mai timidă și mai liniștită în 
contrast cu sora ei care se vrea adultă. Numai dacă Tom... 
ba îi întinde pâte pe pâine, iar el o privește bănuitor. 

— Mm! Cred că este o bunătate. 

Emma întreabă dacă racii nu au parte de nimic. Peter 
râde și ea se simte jignită. Candida o face proastă. Bel o 
cheamă pe Emma să se așeze lângă ea. Acum Candida se 
simte jignită. Paul aruncă o privire spre pietrele din 
amonte, apoi spre Bel. Ea face un gest de încurajare. 

— Tată, unde te duci? 

— Mă duc să o caut pe Kate. Poate a adormit. 

Candida aruncă o privire scurtă spre mama ei. 

— Pariez că iar plânge. 

— Draga mea, mănâncă, te rog. 

— Tot timpul plânge. 

— Bine. Peter și Sally înţeleg. Toţi înțelegem. Nu are 
rost să comentăm. Ea îi face mutre lui Sally, care 
zâmbește. 

Peter pune vinul în pahare. 

— Mamă, am și eu voie o picătură? 

— Dacă vorbeşti mai puţin. 

Paul se află la prima stâncă dinspre defileu. Dispare. Ei 
mănâncă. 

— Chestia asta este nemaipomenită. Ce este? întreabă 
Peter. 

— Vorbești de rillettes? 

— Nu i-ai mai mâncat până acum? întreabă Candida. 

— Le-ai! corectează Bel. 

— Le mâncăm în fiecare zi. Aproape. 

Peter se lovește peste frunte. Iar a fost prins când era 
gata să dea lovitura. Și au aflat că nu mâncase rillettes 
niciodată. Lasă sandviciurile jos, se întoarce cu spatele și 
își acoperă obrazul cu mâinile. Suspină. 

— Vai, doamnă Rogers! Nu sunt demn să stau la aceeași 
masă cu dumneavoastră. Nici nu ar fi trebuit să am 


această pretenţie. 

Se aude Paul strigând-o pe Kate la defileu. Peter mai 
trage un suspin ca la teatru. 

Bel spune: 

— Uite, Candy, ce-ai făcut! 

— Face pe nebunul! 

— Peter este foarte, foarte sensibil. 

— Ca un rinocer - spune Sally, făcându-i cu ochiul lui 
Candida. 

— Mai vreau, se poate? întrebă micul Tom. 

— Mai doresc, vă rog. 

— Vă rog. 

Peter ţine mâna în dreptul obrazului și o privește pe 
Candida printre degete. 

Ea, redevenită copil, pufnește în râs, se îneacă. Emma 
privește cu ochii mari și pufnește și ea în râs. Micul Tom 
privește cu seriozitate. 


Paul văzu culoarea roz a bluzei înainte de a ajunge la 
locul de unde coborâse ea înspre bazin. Nu o strigă până 
nu ajunse sus, deasupra locului unde se afla ea. 

— Nu vrei să mănânci, Kate? 

Ea dădu din cap fără a se întoarce, dar întinse mâna să 
ia ochelarii de soare de pe piatră și îi puse la ochi. 

După o ezitare, el cobori lângă ea și după o clipă, îi 
atinse umărul. 

— Dacă am ști ce să facem! 

Ea privea fix apa... 

— E idiot. La un moment dat ceva pare că preia totul. 

— Noi înţelegem. 

— Eu aș vrea să înţeleg. 

El stătea pe piatră alături de ea, pe jumătate întors. 

— Paul, ai o ţigară? 

— Numai Gauloise. 

El scoase un pachet de ţigări din buzunarul cămășii, ea 


luă una, se aplecă să o aprindă de la chibrit, inhală fumul, 
apoi îl expiră. 

— Încă nu s-a întâmplat nimic. Acum este înainte de a se 
fi întâmplat. Și eu nu am ce face. 

El se lăsă în faţă, cu coatele pe genunchi, dădu din cap 
înţelegător, ca și cum asemenea aiureli erau normale, i se 
întâmplă și lui. Un om atât de drăguţ! Incerca pentru că 
asta făcuse întotdeauna. Fii ca și mine, blândă, 
mulțumește-te cu ce ai, cu un oarecare negoţ, dacă nu ai 
parte de celebritate. Chiar și după toţi acești ani, barba 
scurtă, arcuirea rafinată a gurii te făceau să te aștepți la 
un ascet, un subtil, o inteligenţă ascuţită, nu la un tip 
decent, mediocru, un om care se descurcă cât de cât. 

— Kate, tu nu ești persoana căreia să i se impună clișee. 
Ceea ce ne lasă pe noi bieţi muritori dezarmaţi. Ea lăsă 
capul în jos. De ce zâmbești? 

Ea își contempla mâinile. 

— Eu sunt o biată muritoare. Tu și Bel sunteţi niște zei. 

— Pentru că noi credem în clișee? 

Ea zâmbi vag, tăcu, apoi spuse ceva să-l bine dispună. 

— Bel m-a necăjit. Fără să vrea. Este adevărat că mă 
port îngrozitor cu ășta doi. 

— Ce ţi-a spus? 

— Chiar asta. 

— Ţi-este greu. Ne dăm seama. 

Ea expiră din nou fumul ţigării. 

— Am pierdut simţul trecutului. Totul este prezent. 

Ea dă din cap știind parcă faptul că explicaţia este atât 
de imprecisă pe cât este de fără rost. 

— Trecutul te ajută să fii concesiv. Când nu poţi scăpa 
de... 

— Oare viitorul nu poate fi de ajutor? 

— Este greu să-l atingi. Eşti înlănțuit de acum, de ceea 
ce ești. 

El apucă o piatră și o aruncă la câţiva metri în apă. 


Capcana, instrumentul de tortură, când citești oamenii ca 
pe cărţi și le cunoşti semnele mai bine decât și le cunosc ei 
înșiși. 

— Poate cea mai bună soluţie de a rupe lanţurile ar fi să 
încerci să te comporti... dar nu termină fraza. 

— Normal? 

— Cel puţin din gesturi. 

— Ca personajul lui Dickens, domnul Micawber, care tot 
spunea „Las' că vine ceva”? 

— Draga mea, și pâinea reprezintă un clișeu. 

— Şi cere foame. 

El zâmbește. 

— Un fel de foame există, ce zici? Cel puţin dacă ne 
gândim că-ţi place să ne frustrezi pe noi cei care încercăm 
să te ajutăm. 

— Paul, jur că eu în fiecare dimineaţă... nu poate 
continua. Stau unul lângă celălalt privind apa. 

El îi spune blând: 

— Nu este vorba de noi Kate, este vorba de copii. Noi 
încercăm să te protejăm poate prea mult. Dar fetele nu 
înţeleg. 

— Eu încerc. În special când este vorba de ele. 

— Da, știu. 

— Problema e că nu mai am niciun dram de voinţă. 
Senzaţia că ești la cheremul celei mai neînsemnate 
remarci, întâmplări. Totul se pune din nou pe tapet. Incerci 
să afli motivul. De ce el? De ce eu? De ce asta? De ce tot? 

— Ar fi bine să încerci să scrii toate aceste lucruri. 

— Nu pot. Nu poţi să scrii ceea ce trăiești chiar în acel 
moment. Ea aruncă mucul de ţigară în apă. Apoi întrebă 
brusc: Vă este cumva teamă, ţie și lui Bel, că mi-aș putea 
lua viața? 

După un moment de tăcere, el întrebă: 

— Am avea vreun motiv? 

— Nu. V-aţi gândit ce înseamnă faptul că nu am făcut-o? 


De data aceasta el stă să se gândească. 

— Am sperat în exact ceea ce înseamnă. 

— Cred că în fond înseamnă că-mi place ceea ce sunt, 
ceea ce am devenit. Ea aruncă o privire spre el, spre 
profilul roman cu ochii spre apă, înțeleptul senator, mai 
bine nu venea să o caute. Trebuie să fiu bătută. Am nevoie 
de o bătaie bună, nu de vorbe blânde. 

După o pauză, el îi spune: 

— Păcat că suntem atât de diferiţi. 

— Eu nu te dispreţuiesc, Paul. 

— Doar cărțile mi le dispreţuiești. 

— Ai în schimb mii și mii de oameni fericiți să te 
citească. Şi, în plus, nu aș invidia-o pe Bel într-atât dacă te- 
aș dispreţui. 

El își ţine privirea în jos. 

— Știu și eu... 

— Asta-i falsă modestie. Știi și tu ce faci. 

— În felul nostru. 

— Știu eu foarte bine ce tiran zace în Bel. 

— Câteodată. 

— Nu suntem surori de-adevărat. Suntem două stiluri de 
manifestare ale intransigenţei. 

El râde. 

— De a tortura. De a nu lăsa un om care moare de foame 
să mănânce. 

Și tot așa cum nu te poți abţine să nu râzi de naivitatea 
deliberată a lui Bel - o bluză roz chiar frumoasă - acum 
surâzi ca să ascunzi aceeași rană, rămânând la aceeași 
privire ezitantă, debusolată. Vorbești despre 
transubstanţiere și el, bărbatul, se gândește la pâine și la 
vin. 

Amândoi sunt acum în picioare, el îi caută privirea. 

— Mai vorbim, Kate. După ce pleacă toţi. 

Brusc ea îl îmbrățișează, îl simte retrăgându-se din 
strânsoarea neașteptată. Își sprijină capul de umărul lui; el 


o ţine delicat pe după umeri, apoi o bate ușor pe spate, îi 
sărută creștetul capului. Este intimidat, bietul de el. Ea își 
spune în gând: ticăloasă, actriţă, calculată, de ce am făcut 
asta? Și proastă cine-și bagă dinamită în propria locuinţă. 

Boul de el! Nu-i frumos din partea ei. Se desprinde și 
zâmbește  văzându-i privirea uimită, apoi spune cu 
inocenţă: 

— Ce noroc pe musulmani! 


Annabel stă sprijinită cu spatele de trunchiul fagului, 
zeița mamă prezidează în picioarele goale, are capul gol, e 
ciufulită. Candida, care a băut mai mult decât un pahar de 
vin, s-a întins și doarme cu capul în poala mamei. Bel îi 
mângâie din când în când părul. Sally s-a dus mai încolo la 
soare și s-a întins în iarbă cu o sticlă de Ambre Solaire 
alături. Mirosul s-a insinuat până la cei doi bărbaţi, Peter, 
într-un cot, se uită la Paul, care nu s-a așezat încă. Copiii 
mai mici au coborât la apă și construiesc un zăgaz din 
pietre. 

Intre Peter și Annabel, Catherine stă sprijinită într-un 
braţ, urmărind cum o furnică se luptă cu o fărâmiţă de 
pâine pe care o împinge printre firele de iarbă. Paharele 
de vin s-au umplut acum cu cafea din termos. 

Paul schițează un proiect pentru programul de 
televiziune - cum relaţiile dintre Anglia și Franţa. S-au 
bazat pe clasele mijlocii, că din vremurile milorzilor și ale 
călătoriilor de divertisment vizitatorul englez a fost un tip 
bine educat, cu relativă bunăstare și, bineînţeles, 
conservator, fapt care a dus la clișeul traiului bun cu 
mâncare și vinuri alese, snobism și tot ce mai comportă 
acesta, despre locul ideal unde se puteau uita toate 
dezavantajele de a locui într-o ţară puritană, deși ça va de 
soi că latura puritană te face să nu pot suferi politica și 
ridicola birocraţie centralizată moștenită de la Napoleon. 
Nu este de mirare că noi, englezii, suntem acuzaţi de 


perfidie, noi nu ne dăm seama că, de fapt, ţara cu tradiţia 
cea mai îndelungată de centralism este Anglia. Cine altul 
decât englezul se pleacă în faţa propriului mod de viaţă, 
niciun francez nu face asta, cine se conformează atât de 
absurd obiceiurilor în comportament, vestimentaţiei sau 
limbii? Să ne gândim la faptul că francezii se preocupă de 
calitatea mâncărurilor și de modul de a le prepara, pe când 
noi suntem cu ochii în patru să vedem dacă mesenii sunt 
îmbrăcaţi cum se cuvine sau dacă, fir-ar ele să fie de 
tacâmuri, sunt lustruite și bine orânduite, încurcăm 
lumea... 

— Auziţi, cântă un grangure, spune Bel. 

O clipă, Paul, se oprește. De pe cealaltă parte a râului se 
aude fluierul cristalin. 

Ea adaugă: 

— Niciodată nu se văd. 

— Spune mai departe, zice Peter. Ia o ţigară, după o 
clipă îi oferă și lui Kate, care refuză. Mi se pare interesant 
ce spui. 

— Paul vrea să spună că noi, englezii, confundăm în mod 
absurd o anume noţiune, un mit al Franţei centralizate de 
pe vremea Versailles-ului și disprețul francezului faţă de 
tot ceea ce stă în calea bucuriei sale personale. Pe când 
noi, acasă, crezându-ne nemaipomenit de liberi și 
democrați și independenţi din punct de vedere politic, 
suntem, de fapt, cea mai infernală ţară de conformiști când 
este vorba de bucurii personale. Acesta este motivul care 
face ca (ajungând la paradoxul improvizat) orice formă de 
guvernare franceză să fie inerent fascistă și națiunea 
franceză să fie inerent incapabilă de a accepta fascismul o 
perioadă cât de cât. Pasiunea noastră pentru conformitate 
este atât de generalizată, o cultură atât de propice 
fascismului, încât a trebuit să construim o întreagă 
șahermaherie constituțională și Dumnezeu știe câte 
garanţii publice împotriva propriei noastre naturi. 


— Mi-ar plăcea să introduc asta în emisiune, spune 
Peter. 

— Şi mai este ceva, spune Paul, turnându-și restul de 
Gros-Plant în paharul lui Candy, după ce Peter l-a refuzat 
cu un gest al mâinii. O consecinţă a faptului că muncitorii 
de la noi nu vin niciodată în Franţa este că aici nu se fac 
excursii organizate și asta nu pentru că ar fi la mijloc ura 
proletarului pentru mâncarea străinului sau sexualitatea 
respingătoare a latinilor, gândește-te la modul în care 
invadează ca turmele Majorca și Costa Brava și Italia și 
Iugoslavia și Dumnezeu mai știe ce, ci mai curând faptul că 
nu suportă ideea unei ţări unde trebuie să ai educaţia și 
rafinamentul de a o aprecia, apanaj al mamei lor de snobi 
și de hedoniști burghezi sau, în orice caz, aceasta era 
imaginea ridicolă a locului unde veniseră și după cum era 
pe cale să spună înainte de a-și pierde firul vorbelor, băuse 
prea mult, aceasta explica și corolarul imaginii franceze 
despre Anglia ca ţara unor indivizi cu nasul pe sus, a unor 
monarhiști obsedaţi, trăind doar pentru cai și câini și Je 
sport şi bine cunoscuta flegmă. Să luăm castelul pe care 
toţi îl știm, la câţiva kilometri de aici și n-ar putea Peter să 
ghicească ce stătea la loc de cinste în salon? O scrisoare 
pusă în ramă, a secretarului ducelui de Edinburgh, în care 
îi mulțumea contelui pentru condoleanţele trimise cu 
ocazia morții socrului înălţimii Sale Regale. Asta este, te 
dai bătut. 

— Vorbește englezește? Poate l-am putea folosi. 

— Clasa muncitoare nu vine în Franţa, pentru că este 
prea scump. Să fie clar, spuse Bel. 

— Glumești. Nu știi cât câștigă ăștia acum, spuse Peter 
râzând. 

— Așa este, spune Paul. Este o chestie de cultură. Aici se 
presupune că un client vrea maximum. Noi presupunem că 
vrea minimum. 

— Am făcut o emisiune acum vreo doi ani despre 


excursiile organizate. Să nu-ţi vină să crezi ce puteau 
spune! O ţin minte pe o tipă mai în vârstă care zicea că e 
fericită că toți mănâncă același lucru și că aveau camerele 
la fel. 

Își dă o palmă peste frunte, neputinţa lui de a concepe 
așa ceva dovedește idioțenia babei. 

— Teoria mea este că vai de ţara unde oamenii sunt 
liberi să hotărască ce fac cu banii! 

— Dacă îi au, reia Bel. 

— Nu este vorba de bani, pentru numele lui Dumnezeu! 
Eu vorbesc de spălarea creierului. Se adresează din nou lui 
Peter: Un ţăran francez, chiar și un muncitor, este la fel de 
pretenţios cu mâncarea și vinul ca și un individ superior 
din punct de vedere material. În ceea ce privește plăcerea, 
sunt egali. De exemplu, să-i vezi cum cheltuiesc să facă o 
nuntă. Chiar și ţăranul, chiar și poștașul. Mâncarea este 
fantastică, nu-ţi poţi imagina. Să-i vezi câtă grijă au, cât de 
preocupaţi sunt, cum se duc la măcelar și cum discută 
despre calitatea cărnii și patisserie și charcuterie și 
absolut tot! 

Slavă Domnului că mai sunt și ingrediente economice! 

Peter este de acord și îi cuprinde cu privirea pe Paul și 
pe Annabel. 

— A dat norocul peste noi. Nu puteţi nega. 

— Ai sentimentul unui favor. Inevitabil. 

— Dar aveţi aerul că nu ar trebui să rămână așa. Chiar 
doriţi să fim invadaţi de hoardele din Manchester și 
Birmingham? 

Bel râde. 

— Bună întrebare. Întreabă-l pe tovarășu' Rogers. 

El face un gest neputincios către soţia sa: 

— Doar pentru că excursia organizată este exact ceea ce 
Franţa nu oferă. Este ţara pe care o descoperi singur. 

— Pentru asta trebuie să fii cultivat? 

— Doar să ai o minte deschisă. Să nu fii încuiat în 


cămașa de forţă a eticii puritane. 

— Îmi place și acest punct de vedere. 

El zâmbește lui Annabel: 

— Şi cât de tipic este un astfel de individ? 

— Un expatriat reacționar din categoria obișnuită. Nu 
crezi, Kate? 

Catherine zâmbește, dar nu spune nimic. 

— Hai cumnată! Apără-mă de lovituri pe la spate. 

— Când ești fericit, nu vrei să schimbi nimic. 

— Dar vrei să împărţi fericirea cu alţii, cât de cât. 

Bel răspunde pentru ea: 

— Dragul meu, să fim realiști. Tu ești cel mai mare 
socialist burghez din câţi există. 

— Mulţumesc. 

O sticlă de Jolly și îi va mao-iza pe toţi. 

Peter râde. 

— Îmi place termenul, Annabel. Mao-iza. Să nu-l uit. 

Paul face un gest mustrător cu degetul. Călugărul 
Rasputin. 

— Iubito, scopul socialismului, din câte pricep eu, este 
să ridice omenirea, nu să tragă toată lumea în jos, la 
ultimul grad de sărăcie, drag tuturor capitaliștilor. 

Și tot așa, și tot așa; cât este Paul de nesuferit când o 
ţine întruna pe-a lui, când nu încetează cu peroraţiile 
despre marile gogoși culturale. De fapt, tot ce se vede este 
o masă de oameni obosiţi la sfârșitul zilei, automate 
epuizate de muncă în comparaţie cu care te afli în 
categoria celor norocoși, superiori, a celor aleși și 
neputincioși. A motiva, a le explica este o dovadă de 
imensă vulgaritate, de imensă minciună... Un fel de 
canibalism. La prânz mâncam porc tăiat de măcelar, apoi 
vieţi tăiate în bucățele, realitate tăiată mărunt. Recolta a 
fost pusă la adăpost. Au rămas afară paiele: fragmente, 
aluzii, fantezii, expresii ale eului, șoapte de conversații, 
golul de după. 


Totul atât de intens, chiar și fără vorbele ameţitoare, 
insistente; atât de ireal, oh, destul de ireal, chiar și fără a 
mai socoti speranţa iluzorie, nebunia, efemerul ideilor 
bărbătești și conștiința că erau germeni pe cale de 
înmulţire, că milioane de oameni năuci în prag de noapte 
vor vedea rezultatele și ideile îi vor îmbolnăvi și pe ei. Era 
justificată enervarea latentă a lui Bel: nu atât din cauza 
aerelor de pontif ale soţului, dar să-l vezi așa încins pentru 
o cauză atât de minoră; un caraghios ce nu observă copacii 
ci doar lemnul din care să-și construiască colibele sărace, 
prostii efemere. Pentru el realul, viaţa, inexplicabilul sunt 
proscrise; normal - doar ce-i pus la adăpost. 

Se știa: Paul ar fi putut spune ce vrea, orice, chiar și 
opusul a ceea ce spusese, că francezii ar trebui 
exterminați, de exemplu, și interlocutorul, groparul, ar 
căuta un nou unghi minunându-se și uimindu-se. 

Făcuse o greșeală și o recunoștea, nu trebuia să o facă 
tirană pe Bel. Totul dovedea contrariul. 

Asta, r și copacii adevăraţi și cei doi copii de la malul 
apei, tânăra care stătea în soare nespunând nimic, acum 
era pe burtă, cu fesele-i mici împodobite cu alb și indigo. 
Copacii și miriștea, și stâncile din apă și stâncile tăcute de 
deasupra lor, planetă fierbinte fără viaţă, soare fără 
adiere, o zi care se usucă, așa cum se usucă pâinea rămasă 
de la prânz, pierzându-și transparenţa  înălţătoare, 
oprindu-se într-un fel de opacitate. 

Este din cauza vocilor bărbătești, ale unor bărbaţi 
chipurile serioși, care nu încetează să insiste asupra 
acelorași puncte vulnerabile, deși nu duc la nimic și nici nu 
vindecă. Acum doar femeile sunt cele care știu. Chiar și 
tânăra femeie limitată are conștiința soarelui care-i 
învăluie spatele, a ierbii și a pământului de sub ea. Bel are 
conștiința sinelui, a capului copilului adormit în poală și 
ale gesturilor celuilalt copil, de la malul apei. Contribuţia 
ei la discuţie, chiar și săgețile la adresa lui Paul, 


proveneau din complezenţă, ca și rolul axului tăcut în jurul 
căruia se învârtesc spiţele. O văzuse odată pe Bel, era într- 
o seară de vară acasă, erau ei patru și-l ironizau destul de 
dur pe Paul. El s-a ridicat brusc și a ieșit în grădină. A 
urmat un moment penibil. Apoi, la fel de brusc, s-a ridicat 
Bel și a plecat din cameră; era amurg, scena se vedea prin 
geam. S-a îndreptat către Paul la marginea pajiștei. L-a 
obligat să se întoarcă și l-a îmbrățișat cu toată puterea. A 
fost ca o lecţie. Ei priveau din casă și el a zâmbit. Niciunul 
nu s-a mai referit la acel moment. Așa ceva se păstra 
împreună cu bijuteriile, vechi, cu mărgele și broșele peste 
care plângi dar pe care nu le porţi pentru că moda s-a 
schimbat. 

Să fii ca și Bel, stăpână pe propria ființă, fără orgolii. 

Emma veni încet în locul unde se aflau cei patru adulţi și 
se opri lângă mama ei. 

— Vreau să mă culc și eu ca soră-mea. 

— Draga mea, las-o să doarmă, nu aveţi loc amândouă. 
Emma aruncă o privire spre mătușa ei, care-i întinde 
mâna. Fetiţa îngenunchează, apoi se cuibărește în poala 
mătușii sale. Catherine o mângâie pe părul blond, 
îndepărtează de pe obraji fire aurii, mătăsoase. 

Paul se sprijină într-un cot și cască. 

— Uite cine are minte. Peter îi zâmbește lui Catherine. 

— Ne ierți. Ce idee, să vorbim despre ale noastre, într-o 
zi atât de minunată! 

— Mi-a plăcut să vă ascult. 

Ea atinge gulerul galben al bluzei fetiţei, evitându-i 
privirea. 

Paul bombăne. 

— Dar nu ești deloc de acord. 

Catherine ridică din umeri și-l privește peste fața de 
masă. 

— Mă gândeam la ce spune Barthes. 

Peter întreabă cine este Barthes ca și cum s-ar scrie 


Bart și ar fi numele mic. Paul îi explică, Peter pocnește din 
degete. 

— Ieri îmi vorbea cineva de el. Se ridică în capul oaselor 
și întoarce capul spre Catherine. 

— Ce spune? 

Ea răspunde ca și cum s-ar adresa Emmei. 

— A analizat ghiduri turistice. Într-o carte de eseuri. 
Acestea vehiculează ideea că tot ce este utilitar și tot ce 
este modern este monoton. Singurele lucruri interesante 
ar fi monumentele vechi și pitorescul. Cum pitorescul a 
ajuns să fie asociat aproape numai cu munţii și cu plajele 
însorite. Asta-i tot. Mai incoerent nici nu se poate. 

— Povestea cu munţii a început de la romantici, asta-i 
sigur, spune Paul. 

Ea lasă un deget să alunece de-a lungul părului Emmei. 
A început cu Petrarca, dar nu e bine să știi prea multe. 

— Cred că vroia să spună că lipsa de imaginaţie se 
manifestă în turismul practicat de populaţia provenind în 
special din clasele mijlocii. Noţiunea lor de frumos este 
predominantă în modul în care ghidurile dedică trei 
paragrafe unei biserici din cine știe ce oraș, apoi expediază 
într-un paragraf viaţa orașului. 

Paul se lasă din nou pe spate de cealaltă parte a feţei de 
masă și-și pune mâinile după ceafă. 

— Din motive arhicunoscute. 

— Crezi că arhitectura secolului treisprezece este mai 
importantă decât realitatea secolului douăzeci? 

— De ce nu? Dacă tot ești în vacanţă. 

Ea aruncă o privire spre trupul lui Paul culcat în iarbă. 

— Atunci de ce respingi imaginile false ale britanicilor și 
ale francezilor? Şi acestea sunt forme de realitate 
selecționată. 

— Nu văd de ce. 

Stupizenie. Provocată, devine aproape umană. 

El zâmbește. 


— Accepţi stereotipurile burgheze pentru bucuria 
vacanţelor. Care este diferența dintre acestea și 
stereotipia caracterului naţional de aceeași sorginte pe 
care tu nu o accepţi? 

Ea a închis ochii între timp. 

— Dacă apuc să aţipesc puţin, găsesc un răspuns 
zdrobitor. 

— Așa se prăbușesc cei mari și puternici - îi spune Bel. 

Huo, își încrucișează el mâinile pe burtă. 

Peter se ridică într-un cot cu faţa spre ea. 

— Nu-i așa că tipul este foarte greu de înţeles? Așa mi s- 
a spus. 

— Mesajul, în mare, este destul de clar. 

Bel spune șoptit: 

— Kate l-a publicat în engleză. 

— l-auzi! Chiar așa? 

— Nu l-am publicat. Am făcut corectura. 

— Practic a rescris traducerea. 

— Dacă așa numești tu câteva sugestii. 

Încearcă să-i atragă atenţia lui Bel, dar aceasta nu se 
uită la ea. Este greu să o prinzi așa pe Bel. 

— Deci care este mesajul, în general? 

Ea ezită, apoi se aruncă. 

— Existenţa mai multor categorii de semne cu ajutorul 
cărora comunicăm. Cel mai suspect este, în primul rând, 
limbajul, spune Barthes, pentru că a fost grav corupt și 
distorsionat de structura de putere capitalistă. Acest lucru 
este valabil și pentru sisteme de semne nonverbale cu 
ajutorul cărora comunicăm. 

Peter mestecă un fir de iarbă. 

— Adică reclamele, chestii de-astea? 

— Acesta este un domeniu special de manipulare. Multe 
tipuri de comunicare privată sunt forme de reclamă. — 
Folosirea semnelor în mod greșit sau pur și simplu 
stângaci. Prea târziu, ești prins în capcană. O propoziţiune 


înseamnă ceea ce vorbitorul vrea ca ea să semnifice. 
Aceasta poate fi chiar opusul ei. El nu vrea ca ea să 
semnifice. Să se constituie în mărturie asupra naturii sale 
reale. Istoria lui. Inteligența. Onestitatea lui. Și așa mai 
departe. 

Paul vorbește, deși pare adormit. 

— Până când ajunge să conteze totul despre înţeles în 
afară de înţeles. „Dă-mi, te rog, sarea” devine o structură 
de sens pregnantă și, fir-ar să fie, sarea nu se mișcă 
singură. 

Catherine zâmbește. 

— Da, uneori. 

— Asta-i germană, nu franceză - bombăne Paul. 

— Taci. Dormi, îi spune Bel. 

Peter face semne: Eu sunt om serios. Apoi vorbește 
încet. 

— Tipul care se referea la Barthes... nu era vorba cumva 
despre religia claselor de mijloc în sensul unei platitudini? 

— Cred că spunea ethos. 

— Pentru că originalitatea provoacă rupturi, așa-i? 

— Depinde de context. 

Bel se uită la capul aplecat al surorii ei, speculează. 

— Cum? 

— În anumite situaţii tipic burgheze trebuie să fii 
original. Chiar revoluționar. Dar contextul anulează 
mesajul. Îţi strică jocul. Ea continuă: De exemplu, la cât 
timp te culci după-masă după ce ai suduit societatea care- 
ţi creează posibilitatea de a dormi după-amiază. 

Paul răspunde cu glas scăzut: 

— Am auzit. 

Peter refuză să schimbe subiectul. 

— Deci tipul vroia să spună că originalitatea adevărată 
trebuie să fie activ revoluţionară. 

— Eu cred că indivizi ca Barthes vor mai curând să-i facă 
pe oameni să fie conștienți de modul lor de a comunica și 


de a se controla reciproc. Relaţia dintre semnul deschis, 
verbal sau nu, și semnul real al lucrului care are loc la un 
moment dat. 

— Dar mai întâi trebuie să schimbi societatea, nu? 

— Speranţa constă în faptul că acest lucru se produce 
prin conștiință. 

— Dar eu aș spune...știţi... dacă alegi platitudinile pe 
care le emit oamenii, nu faci decât să pândești cuvinte așa 
cum pândești păsările. Nu? 

— Părerea mea este că și ornitologia are rostul ei. 

— Dar nu unul principal. 

— Ar fi, dacă la baza societăţii omenești s-ar afla 
pasărea. Comunicarea pare că totuși se află. 

Ea observă dintr-o parte, căci în tot acest timp ea se 
uitase în jos la Emma, că el dă aprobativ din cap. Părea că 
este de acord cu ea și ea își dă seama brusc că îl detestă; 
deși el este neinteresant, ușor de ignorat, începe să-și 
câștige dreptul de a fi o emblemă, un semn hidos. El nu 
pune la încercare și nici nu se joacă cu Barthes sau cu 
semiotica, ci cu ea. El se dovedește un bărbat copilăros cu 
lucruri care vor să spună: de ce nu-mi zâmbești, ce ai cu 
mine, respectă-mi faptul că sunt atent cum vorbesc pentru 
că știu că nu-ţi place limba mea. 

Emma se ridică brusc, apoi se duce la mama ei și îi 
șoptește ceva la ureche. Bel o strânge lângă ea, o sărută 
pe obraz, să mai aștepte puţin. 

— Crezi că asta s-ar putea trece într-o emisiune? 

— Care asta? ... 

— Ce a spus tipul - Barthes. Exact ce mi-ai spus 
adineauri. 

— Eu gândeam că a fost scris pentru a fi citit. 

— Nu te-ar interesa? Să schițezi câteva idei, cred, dacă 
semnele astea nu sunt toate verbale, ar fi amuzant să le 
ilustrăm. 

Ea îi aruncă o privire scurtă. El înghiontește o insectă cu 


beţișorul; are capul aplecat; părul lung de culoarea 
nisipului. Ea se uită înapoi la Bel, care zâmbește blând, 
imobilă, cu un braţ în jurul Emmei. 

— Eu nu sunt specialistă în Barthes. Nici gând. Sunt alţii 
cu sutele. 

El îi răspunde zâmbind. N 

— Expertii scriu scenarii tâmpite, li foloseşti doar pentru 
verificare. Pentru un interviu, poate. Prefer să lucrez cu 
cineva care știe lucruri generale, care s-a lămurit singur. 

— Ti se oferă un contract, spune Bel. 

— Este o idee. Aşa mi-a venit deodată, explică, Peter. 

Catherine este în panică. 

— Ştiu și eu. 

— Vorbesc serios. Poate vii să discutăm data viitoare, 
când ești în oraș, spune Peter, căutând ceva în buzunarul 
din spate. Şi spune-mi titlul cărţii de eseuri. 

— Mythologies, spune ea, încă o dată cu accent 
englezesc. 

El își notează într-un carneţel. Catherine se uită din nou 
la Bel tare are un aer ironic, amuzat, încurajator, greu de 
definit; apoi din nou la Peter. 

— Nu cred că pot. Nu am scris niciodată un scenariu de 
televiziune. Scenariști TV de doi bani sunt cu grămada. 

— Vai ce urât vorbești de ei, spune Bel; și adaugă în doi 
peri: Ca de altfel despre toată lumea. 

Căţeaua. 

— Îmi pare rău, dar eu... 

El pune carneţelul la loc și ridică din umeri. 

— Poate te răzgândești. 

— Zău, nu. 

El face un gest de părere de rău, ea se uită la Bel ca 
aceasta să înţeleagă că parţial a inspirat refuzul. Bel este 
blindată cu bunătate. Ea o încurajează pe Emma. 

— Hai! Acum. 

Emma se apropie ezitantă de Catherine, apoi se apleacă 


spre ea și îi șoptește ceva la ureche. 

— Acum? 

Fetița dă afirmativ din cap. 

— Emma, nu știu dacă voi găsi. 

— Poţi dacă încerci. Și adaugă: Ca și vara trecută. 

— Nu mai am antrenament. 

— A descoperit un loc secret. De unde nu o să auzim 
nimic. 

— Este aşa de frumos, ascuns. 

— Doar noi două, da? 

Fetiţa dă din cap solemn și mai spune: 

— Până se trezește Candy. 

Catherine zâmbește. 

— Bine. 

— Hai. Să ne grăbim! 

Își ia rucsacul grecesc, se ridică și o apucă pe Emma de 
mână. Fetița o conduce și o iau prin spatele copacului spre 
poteca pe unde veniseră și apoi mai departe, de-a lungul 
acesteia. Peter le urmărește până dispar, aruncă o privire 
spre Bel, apoi lasă capul în jos. 

— Nu am prea avut succes. A 

— Ei, doamne, nu-ţi face probleme. În momentul ăsta 
este ca o mimoză. Tu ai fost foarte drăguţ cu ea. 

— Se va întoarce oare? 

— Cred că da. După ce va fi acceptat ce s-a întâmplat. 

— Groaznică întâmplare, spune Peter. 

— Cred că este încă prea devreme. 

— Da, ai dreptate. 

Paul începe să sforăie încet. 

— Beţivan bătrân, spune Bel în șoaptă. 

Peter zâmbește, tace o clipă și răspunde: 

— Paul spunea că mai sunt multe lucruri de pus la 
punct. 

— Da. Speră să ajungă la o carte finală. 

— Groaznic. El dă din cap. Un tip ca el să facă așa ceva. 


— Aceștia sunt cei mai vulnerabili. 

El dă din cap, apoi, după un moment, privește în jur, mai 
întâi la Sally întinsă în iarbă, apoi spre fiul lui. 

— Şi acum hai să jucăm și rolul sporadic de tată. 

Se ridică în genunchi, apoi în picioare, trimite prin aer 
un sărut spre Bel vrând să spună că masa a fost 
nemaipomenită și coboară la Tom, care construiește digul. 

— M-ai dat gata, formidabil, băiatule! 

Paul sforăie. Bel închide și ea ochii și mintea o duce la 
un bărbat pe care l-a cunoscut și l-a dorit, dar cu care nu s- 
a culcat. 


Locul „secret” nu se află departe, e puţin mai sus pe 
panta care urcă din potecă, acolo unde un pietrar răzleţ s-a 
pierdut de restul turmei. Puțin mai departe se află un 
luminiș printre buruieni, un căuș cu iarbă ascuns de lume, 
în plin soare cu margarete, săgeți albastre denumite iarba 
Sfântului Ioan, trifoi și un mac însingurat. 

— Emma, este minunat! 

— Crezi că aici o să ne găsească? 

— Nu ne găsesc, dacă nu facem zgomot. Hai să ne 
așezăm acolo. Sub copacul cel mic. Se așeză, copilul 
îngenunchează alături și așteaptă. Ştii ce, tu du-te să 
culegi flori, până eu mă gândesc la o poveste. 

Emma se ridică. 

— Orice fel de flori. 

Catherine îi face semn că da. Caută ţigările în geantă și- 
și aprinde una. Fetița coboară în vâlceaua însorită, dar 
întoarce capul și spune: 

— O poveste despre o prințesă? 

— Se poate altfel? 

Nu se poate gândi la nicio poveste, n-are nici cea mai, 
vagă idee de poveste, doar cea a ultimei insule distruse. Ce 
altceva decât o amabilitate față de ea, ca și față de Bel? Și 
nimic, nimic decât un zbor spre copilărie, spre fetița în 


pantaloni scurți albi și bluză galbenă, în picioarele goale, 
opintindu-se cu seriozitate să tragă florile îndărătnice, 
copila cuminte, liniștită, care nu-i aruncă nicio privire, 
parcă s-ar juca de-a v-aţi ascunselea; nu artă, ci un joc. 
Nepoţica blondă, preferata, cea care-i dă încredere în 
inocenţă, pielea catifelată, gura rotunjită și privire plină de 
candoare. Ar trebui să o iubească și mai mult. Această 
stranie demarcaţie între copiii foarte mici și femeile care 
nu sunt mame; Sally și încercarea stângace de a nu se 
comporta sexi, de a fi prevenitoare, protectoare. Oare de 
ce o invidia pe sora ei Bel? Evoluție. Nu trebuia să plângă, 
trebuia să se concentreze. 

Doar dacă. Doar dacă. Doar dacă. Doar dacă. 

— Ești gata, Kate? 

— Aproape. 

— Mi-este cald. 

— Atunci vino! 

Fetiţa urcă cei câțiva metri până la locul umbrit de sub 
laur și se așază cu florile în mână, în genunchi, lângă 
Catherine. 

— Sunt frumoase. 

— Astea albastre sunt groaznice. Nu le pot rupe deloc. 

— Nu-i nimic. 

Emma prinde în mână o margaretă, o privește pe 
Catherine, apoi își lasă din nou privirea în jos. 

— Nu-mi place să te văd tristă. 

— Nici mie nu-mi place, Emma. Dar uneori nu se poate 
altfel. 

Copilul privește buchetul de flori pestriţe. 

— Nu mă supăr dacă nu-ţi vine-n minte nicio poveste. 
Apoi adaugă: Decât puţin. 

— Puțin mai mult. 

Emma înclină capul amuzată de nuanţă. 

O tăcere a așteptare. Catherine inhalează fumul de 
țigară, îi dă drumul. 


— A fost odată o prinţesă. 

Emma se așază mai bine cu gesturi tipice curioasei 
conștiinciozități a copiilor în momentele de ritual; pune 
florile pe jos, apoi se așază cu un picior sub ea și unul în 
faţă, lângă Catherine, care o cuprinde cu braţul pe după 
umeri și o ţine strâns. 

— Frumoasă? 

— Bineînţeles. 

— Câştigă concursuri de frumuseţe? 

— Concursurile de frumuseţe nu sunt pentru prințese. 

— De ce? 

— Pentru că sunt pentru proaste. Prinţesa era o fată 
deșteaptă. 

— Mai deșteaptă decât tine? 

— Mult mai deșteaptă decât mine. 

— Unde trăia? 

— Dincolo de dealul de acolo. Cu mult timp în urmă. 

— Este o poveste adevărată? 

— Într-un fel. 

— Şi ce dacă nu este? 

Catherine aruncă ţigara, trage de un fir de pai, singurul. 

— Şi ea era tristă. Ştii de ce? Emma face semn din cap 
că nu știe. Pentru că nu avea nici mamă, nici tată, nici 
fraţi, nici surori. Pe nimeni. 

— Se termină bine? — - Trebuie să așteptăm, să vedem. 

— Eu zic că da, tu nu? 

Această a treia lume care ne depășește puterile. 
Catherine o bate ușor pe umăr. 

— Într-o zi s-a dus la un picnic cu toţi fraţii și toate 
surorile. Și cu mama și cu tatăl ei, regina și regele. Ei au 
venit cu toţi aici. Exact unde ne aflăm noi. Emma dă din 
cap afirmativ. Prinţesa era neastâmpărată și a crezut că le 
va juca o festă. S-a ascuns pentru a-i face pe toţi să o 
caute. A venit aici unde stăm acum, s-a așezat dar era atât 
de cald, încât s-a culcat și i s-a făcut somn. 


— A adormit. 

— Şi a dormit. A dormit. A dormit. Când s-a trezit era 
întuneric. Nu se vedeau decât stelele. A strigat cât a putut 
întruna, dar nimeni nu a răspuns. I s-a făcut foarte frică. Și 
iarăși a strigat. Fiind foarte târziu, toţi plecaseră acasă. Ea 
nu auzea decât râul. Pic, pic, pic, clip, pic, clip. Prea târziu, 
prea târziu, prea târziu. 

— Nu au căutat-o? 

— Pe vremea aceea oamenii nu știau să numere. Poţi să- 
ți imaginezi așa ceva? Nici reg. Le nu știa să numere mai 
mult de douăzeci și ei aveau douăzeci și trei de copii. 
Numărau până la douăzeci și restul era lăsat la voia 
întâmplării. 

— Şi nu și-au dat seama că lipsește. 

— A rămas astfel singură. Venind de niciunde, iat-o în 
poveste cu un viitor plin de peripeții inventate. A încercat 
să ajungă acasă pe jos, dar cădea la fiecare pas neștiind 
unde se află. A rătăcit până departe. Mărăcinii i-au sfâșiat 
rochia și a pierdut și un pantof. Nu știa ce să mai facă. A 
început să plângă. 

— Îi era frică? 

Catherine o strânge pe Emma mai aproape de ea. 

— Nici nu-ţi închipui cât de tare. Și nu a fost mai bine 
nici când a răsărit soarele pentru că a descoperit că se afla 
într-o pădure imensă. Nimic altceva decât copaci, copaci 
cât vedeai cu ochii. 

— Părinţii nu știau că ea se pierduse. 

— Au descoperit a doua zi. Au venit acolo să o caute, dar 
în cursul nopţii ea se îndepărtase foarte mult. Au găsit 
numai pantoful pierdut. 

— Eu zic că au crezut că a mâncat-o lupul. 

— Eşti deşteaptă! Așa este. Şi au plecat acasă foarte 
triști. Ea se afla la mulţi kilometri în pădure singură, 
singurică. Îi era foame. Deodată aude o voce. Era o 
veveriţă, știi? Veveriţa i-a arătat unde se găsesc nuci. Apoi 


a venit un urs, care nu era sălbatic, era un urs bunuţ și 
acesta i-a arătat cum să-și facă o căsuţă și un pat de ferigi. 
Apoi tot felul de alte păsări și animale au venit și au ajutat- 
o și i-au arătat cum să trăiască în pădure. Fetița apucă 
mâna liberă a lui Catherine și o ţinu ca pe o jucărie. 
Degeţelele copilei încercau să răsucească verigheta de 
argint. 

— Şi mai departe? 

— Au început să o răsfeţe. Îi aduceau mâncare și flori și 
tot felul de lucrușoare pentru locuință. Au învăţat-o 
regulile pădurii și despre pericolele din pădure. Ştii ce? 
Emma dă negativ din cap. Oamenii. 

— De ce? 

— Pentru că oamenii răi veneau în pădure și vânau 
bietele animale. Ele nu cunoșteau decât astfel de oameni. 
Credeau că toţi oamenii sunt răi. l-au spus să se ferească 
dacă vede oameni. Prințesa i-a crezut și a devenit timidă și 
înfricoșată. 

— Ca un șoricel. 

— Exact. Catherine își lasă mâna să alunece de-a lungul 
bluzei galbene. Fetiţa tremură și se lipește de trupul 
mătușii. Şi au trecut ani până s-a făcut o fetiţă mare. 

— Câţi ani avea? 

— Câţi ani vrei să aibă? 

— Saptesprezece. 

Catherine zâmbește nepoatei blonde. 

— De ce șaptesprezece? 

Emma stă o clipă să se gândească, apoi face un semn din 
cap, că nu știe. 

— Nu-i nimic. Atâta avea. Și s-a întâmplat ceva 
extraordinar. A venit din nou exact în acest loc, unde stăm 
noi acum, pe o zi călduroasă ca și astăzi. Și iar a adormit 
sub acest copac. Emma ridică privirea pentru a se 
încredința că este tot acolo. Dar când s-a trezit de astă 
dată, nu era noapte, era încă lumină. Dar mai groaznic 


decât prima dată. De jur împrejur se aflau câini de 
vânătoare, imenși. Erau ca lupii. Lătrau și mârâiau. Acolo 
și acolo și în partea aceea. Tremură lângă umărul Emmei 
care nu reacţionează. Exagerase. Era ca un vis groaznic. 
Nici nu putea striga. Apoi apăru ceva și mai înfricoșător. 
Ghici ce? 

— Un balaur. 

— Mai rău. 

— Un tigru. 

— Un bărbat. 

— Un vânător. 

— Așa a crezut și ea. Era îmbrăcat ca un vânător. De 
fapt, era un om bun și drăguţ. Era chiar tânăr. De vârsta 
ei, exact șaptesprezece ani. Ţi-amintești că ea credea ce 
spun animalele. Deși vedea că el este bun, îi era foarte 
frică. Se gândea că o va omori. Chiar și atunci când el goni 
câinii. Chiar și când a cules flori și s-a apropiat de ea, a 
îngenuncheat și i-a spus că este cea mai frumoasă fată din 
lume. 

— Ea a crezut că se preface. 

— Nu știa ce să creadă. Ar fi vrut să-l creadă. Se gândea 
la ce-i spuseseră prietenii ei din pădure, animalele. Stătea 
nemișcată și nu spunea nimic. 

Emma se mișcă, se întoarce, se răsucește și se lasă pe 
spate în poala mătușii sale, fixând-o drept în ochi. 

— Şi, mai departe? 

El a sărutat-o. Și ei dintr-o dată i-a pierit frica. S-a 
ridicat în capul oaselor și l-a prins de mâini și i-a povestit 
tot ce i se întâmplase. Cum nu știa cine este, uitase și cum 
o cheamă. Uitase tot. Pentru că trăise așa de mult timp în 
pădure cu animalele. El i-a spus că este prinţ. 

— Ştiam eu. 

— Pentru că ești o fetiță deşteaptă. 

— Asta este sfârşitul? 

— Vrei să fie? 


Emma dă din cap că nu. Se uită la mătușa ei ca și cum 
prințul și prinţesa se proiectau din gura ei o dată cu 
sunetele. Procesul avea loc, nu trebuia să crezi poveștile, 
important era să fie povestite. 

— Prinţul i-a spus că o iubește și că dorește să o ia de 
nevastă. Dar există un obstacol. Fiind prinţ, nu se putea 
însura decât cu o prinţesă. 

— Dar ea era prinţesă. 

— Ea nu mai știa. Nu avea rochii frumoase, nici coroană, 
nici altceva care să o dovedească. Ea zâmbește. Nu era 
îmbrăcată cu nimic. 

— Cu nimic? 

Catherine face un semn afirmativ. 

Emma este șocată. 

— Nici chiar? Catherine face același semn afirmativ. 
Emma își mușcă buzele. Vai ce groaznic! 

— Era frumoasă. Avea un păr castaniu lung. Pielea 
frumos bronzată. Era exact ca un animal de pădure. 

— Şi nu răcea? 

— Era vară. 

Emma lasă capul în jos, puţin speriată și intrigată de 
evoluţia stranie a poveștii. 

— Așa că în cele din urmă prinţul a trebuit să plece, 
trist, că nu se poate însura cu această fată frumoasă, dar 
fără haine. Ea era cu ochii plini de lacrimi căci nu se putea 
mărita cu el. Stătea acolo plângând întruna. Deodată auzi 
un țipăt - Tuu, uii, tra, uuu. De acolo de sus, din copac. 

Emma își înălță capul, apoi se uită la Catherine. 

— Ce era? 

— Ştii foarte bine! 

— Am uitat. 

— O bufniţă. O bufniţă bătrână, cafenie. 

— Adevărat că știam. 

— Bufniţele sunt tare deștepte. Aceea era cea mai 
bătrână și cea mai deşteaptă bufniţă. Era ca un magician. 


— Ce spunea? 

— Tuu, iii, tra, uuuu, nu mai plânge! 

Emma râde. 

— Mai spune o dată, tot așa! 

Catherine mai spune o dată. 

— Apoi a dat din aripi și a coborât lângă ea și i-a zis cum 
o putea ajuta. Prin vrajă. Pentru ca să fii prințesă trebuie 
să locuiești într-un palat. Deci bufnița îi putea da veșminte 
frumoase sau un palat. Dar nu și una și cealaltă. 

— De ce? 

— Pentru că a face vrăji nu este o treabă ușoară. Și nu 
poţi face două vrăjitorii deodată. Emma dă din cap că nu. 
Tot ce dorea era să-l mai întâlnească pe prinţ. O rugă pe 
bufniță să-i dea veșminte frumoase. Acum nu avea nimic și 
în clipa următoare avea o rochie minunată albă și o 
coroană de perle și diamante. Și o mulţime de cufere cu 
alte haine și pălării, și pantofi, și bijuterii, cai care să le 
transporte, servitori și însoţitoare - ceea ce se cuvine unei 
prințese. Era atât de. Fericită, încât uită de palat. Sări în 
șa și alergă în galop la palatul unde locuia prinţul. Totul a 
fost bine la început. Prinţul a condus-o să-i întâlnească pe 
rege și pe regină, care i-au admirat frumuseţea și au 
gândit că trebuie să fie foarte bogată. Avea veșminte atât 
de minunate și toate celea! De îndată au dat prinţului 
învoire să o ia în căsătorie, după ce-i vor fi vizitat palatul 
ei. Ea nu știa ce să facă. Trebuia să se prefacă. [i invită să 
vină în ziua următoare. Şi se îmbrăcară cu toţi frumos și 
plecară să-i vadă palatul. Le spuse unde să meargă. Dar 
când au ajuns acolo... ce să vezi? 

— Nu era niciun palat. 

— Doar un câmp pustiu și neîngrijit. Ea se afla în mijloc 
în veșmintele acelea frumoase. 

— Au crezut că nu-i întreagă la cap. 

Tatăl prinţului s-a înfuriat îngrozitor. A considerat că 
este o glumă proastă. În special când ea a făcut o 


reverență și a spus: „Bine aţi venit în palatul meu, 
maiestatea voastră!” Prinţesa era atât de speriată, încât nu 
știa ce să facă. Bufnița îi spusese cuvântul magic prin care 
își putea schimba veșmintele într-un palat. 

— Spune-mi care era? 

— Era cântul ei spus pe dos. Uuu, tra, ui, tuu. Poţi să-l 
spui. 

Fetița râde și dă din cap că nu. 

— Ea a putut și l-a și spus. Și a răsărit un palat minunat. 
Livezi și grădini. Acum nu avea nimic pe ea. Goală pușcă! 
Să fi văzut faţa regelui și a reginei! Erau șocați. Ca și tine 
în acest moment. „Ce groaznic”, a spus regina. „Ce 
nerușinare”, a spus regele. Prinţul era disperat. Ea a 
încercat să se ascundă, dar nu a putut. Slujitorii au început 
să râdă și regele se înfuria din ce în ce și spunea că în 
viața lui nu a suferit batjocură mai mare. Biata fată și-a 
pierdut capul. A spus cuvântul magic pentru a-și recupera 
veșmintele. Dar palatul a dispărut chiar în acea clipă, 
găsindu-se toţi în mijlocul acelui 6âmp nenorocit. Regele și 
regina se săturaseră. L-au spus prinţului că aceasta este o 
vrăjitoare rea și că nu trebuie să o mai vadă în viaţa lui. S- 
âu urcat cu toţi pe cai și au plecat. 

— Şi după asta ce s-a mai întâmplat? 

Din copacii de jos de la râu se aude cântecul 
grangurelui. 

— Nu ţi-am spus cum se numea prinţul. Florio. 

— Ce nume caraghios! 

— Este un nume vechi. 

— Dar ea cum se numea? 

— Emma. 

Emma își încreţește nasul. 

— Ce prostie! 

— De ce? 

— Eu sunt Emma! 

— De ce crezi că părinţii tăi ţi-au spus Emma? 


Fetița stă să se gândească, apoi ridică din umeri: halal 
mătușă, halal întrebare! 

— Cred că de la o fetiță dintr-o poveste pe care au citit- 
O. 

— Prințesa? 

— Sau o fetiță ca și ea. 

— Era drăguță? A 

— Dacă o cunoșteai mai bine. li dă una peste stomac. Şi 
când nu punea întruna întrebări. 

Emma se fâţâie. 

— Mie-mi plac întrebările. 

— Atunci nu mai termin niciodată. 

Emma își acoperă gura cu o mânuță cam murdară. 
Catherine sărută un degeţel și-l pune pe fruntea fetiţei 
așezată în poală. Acum grangurele se aude cântând mai 
aproape pe malul unde se află ele. 

— Prințesa se gândea la toţi acei ani petrecuţi în pădure, 
când fusese fericită. Și cât era de nefericită acum. În cele 
din urmă se întoarse în acest loc, aici, pentru a întreba 
bufnița înţeleaptă ce avea de făcut. Bătrâna pasăre se afla 
sus, așezată pe o cracă, cu un ochi deschis și unul închis. 
Ea îi spuse ce s-a întâmplat. Cum l-a pierdut pe prinţul 
Florio pentru totdeauna. Atunci bufnița îi zise ceva foarte 
înțelept, că dacă prinţul o iubește cu adevărat, nu-l 
interesează dacă este sau nu prințesă. Nu-l interesează că 
nu are nici haine, nici bijuterii, nici palat. O va iubi pur și 
simplu, pentru ea. Dacă el nu o iubea așa, ea nu ar fi fost 
fericită cu el. Bufnița îi spuse să nu-l mai caute. Să aștepte 
până va veni el să o caute. Şi apoi îi spuse că dacă va fi 
ascultătoare și răbdătoare, și va face tot ce i-a zis, atunci 
va mai face o ultimă minune. Nici ea, nici prinţul nu vor 
îmbătrâni niciodată. Vor rămâne veșnic de șaptesprezece 
ani, până când se vor întâlni. 

— A durat mult? 

Catherine zâmbește fetiţei. 


— Mai durează încă. Toți acești ani ei au tot 
șaptesprezece ani. Şi încă nu s-au reîntâlnit. Grangurele 
cântă îndepărtându-se în josul râului. Ascultă! 

Fetița întoarce capul, se uită apoi la mătușa ei. 

Se aude din nou straniul sunet de flaut în trei silabe. 
Catherine zâmbește. 

— Flo-ri-o. 

— Este o pasăre. 

Catherine face semn că nu. 

— Este prinţesa. Strigă numele prinţului. 

O umbră de îndoială - criticul literar în fașă. Rațiunea, 
cel mai rău căpcăun se mișcă. 

— Mama spune că este o pasăre. 

— Ai văzut-o vreodată? 

Emma se gândește și face semn că nu. 

— Este foarte isteaţă. Nu o poţi vedea pentru că se 
rușinează, că nu are rochie. Poate a stat sus aici, în copac 
și ne-a ascultat. 

Emma aruncă o privire neîncrezătoare sus, în copac. 

— Şi nu se termină cu: au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţi? 

— Ştii, când am plecat singură înainte de prânz? M-am 
întâlnit cu prinţesa. Am vorbit cu ea. 

— Ce a spus? 

— Că a auzit că prinţul va ven. De aceea îl strigă atât de 
des. 

— El când vine? 

— Curând. Într-o zi sau alta. 

— Şi or să fie fericiți împreună? 

— Bineînţeles. 

— Şi vor avea copii? 

— O mulţime de copii. 

— Şi se termină cu bine, nu-i așa? 

Catherine dă din cap. Ochii inocenți caută privirea 
adultă, apoi fetița începe să zâmbească; trupul urmează 


ritmul zâmbetului, se ridică, trupul de ștrengar afectuos se 
răsucește și se întinde peste Catherine, se balansează, o 
prinde cu braţele, o împinge pe spate, o sărută întruna pe 
gură cu buzele strânse, chicotește nebunește când 
Catherine o răstoarnă de pe ea și o gâdilă. Mai ţipă, mai 
hohotește mărunt, apoi stă cuminte într-o clipă de 
așteptare - parcă. Povestea i-ar fi dispărut din minte, ochii 
sclipindu-i năzdrăvan, gata să rezerve o nouă portie de 
energie. 

— V-am găsit, cântă Candida cu voce ascuţită de lângă 
pietroiul care le ascunsese de cei din poteca de jos. 

— Pleacă de aici, îi spune Emma, cuprinzând-o posesiv 
pe Catherine, când aceasta se ridică. Noi nu te putem 
suferi. Pleacă de aici! 


Ora trei. Paul s-a sculat și zace într-un cot lângă Bel, 
care stă pe spate și citește tare poezia Tiganul cărturar al 
lui Matthew Arnold. Bel stă cu ochii ţintă la frunzele și 
ramurile fagului. 

Vocea lui Paul ajunge până la Sally, aflată în continuare 
la soare. Peter, în șort, stă culcat alături de ea. Cei trei 
copii au coborât iar la râu, vocile lor se aud 
contrapunctând vocea monotonă a lui Paul. Catherine nu 
se vede nicăieri. Ziua a devenit stranie; căldura și liniștea 
par împinse dincolo de propria limită. La o oarecare 
distanţă, în vale, se aude motorul unui tractor, sunet abia 
perceptibil prin zgomotul înăbușit al cascadei și zumzăitul 
insectelor. Frunzele fagului stau nemișcate ca afundate în 
ceară verde translucidă, apoi acoperite cu un imens clopot 
de sticlă. Privindu-le, Bel are senzaţia formidabilă că 
privește de sus în jos. Se gândește la Kate, sau se gândește 
că se gândește la Kate, în timp ce Paul citește, aude 
versuri cu intermitenţă, inflexiuni ale vocii. Pe măsură ce 
se convinge de propria stare de mulţumire, are un vag 
sentiment de culpabilitate. Bel crede în natură, în pace, în 


alunecare și, paradoxal, atât în fatalitate cât și în benefica 
ordine a lucrurilor; nu în acel zeu tipic, masculin, ci mai 
curând în ceva care-i corespunde vag, care privește 
înţelegător şi  idiosincretic prin știință, filosofie și 
inteligenţă. Un lucru simplu, echilibrat ca râul; ochiul de 
apă și nu căderea apei... încreţite sau încreţindu-se când și 
când pentru a dovedi doar că viaţa nu este sau nu ar trebui 
să fie... și ce model frumos în țesătură ar fi frunzele, petale 
verzi de cuvinte victoriene, atât de neschimbate, doar 
folosirea lor e alta și chiar și așa schimbarea cu timpul este 
ca schimbarea frunzelor de fag, în fond inexistentă. 

— „Fete din cătune îndepărtate vin în mai, Să joace în 
jurul fagului din Fyfield...” 

Totul este atât de coerent. 

Asculta acum celebrul poem pe care-l știa aproape pe 
dinafară; după atâtea citiri, uneori era ea cea care citea, 
făcea parte din povestea vieţii ei cu Paul, cu toate 
ramificaţiile, toate amintirile; cum oare se putea trăi în 
interiorul lui, doar dacă Catherine, fete în luna mai... de n- 
ar fi fost veșnic Hamlet, melodrama intelectuală, ziduri, 
vânturi și vorbe de clacă. Evadări intenţionate din 
simplitate. Este absurd să vrei tu însăţi să joci Hamlet; 
poate Ofelia, uneori nu puteai evita să-i joc rolul. Pentru 
Hamlet ai nevoie de voinţă aproape perversă, puterea de a 
alege. Când Bel era la colegiu, la Somerville, s-a făcut o 
încercare - un Hamlet feminin. Absurdă încercare. În loc 
de a gândi, așa cum ar fi fost normal la Sarah Bernhardt, 
în minte le veneau rolurile de pantomimă în care femeile 
jucau roluri de bărbaţi. Intrigi, tragedie, acţiuni dramatice 
exagerate când te poţi bucura de poezii veșnic tinere citite 
de un bărbat care-ţi place și care deseară, dacă ai chef, va 
face dragoste cu tine. Aiurea! Ce păcat că nu a decupat 
articolul din „Observer” despre cum se usucă frunzele și 
cum li se poate menţine culoarea, cu glicerină parcă. Și 
cum să o potolească pe Candy, stridenţa vocii ei? 


„Ţinând încă la piept speranţa invincibilă, /Cuprinzând 
și-acum umbra inviolabilă, /Năvălind în ramurile de argint 
ale luminișului/Cu gest de libertate în noapte/Departe la 
marginea pădurii unde nimeni nu...” 

Ea a adormit. 

După încă două strofe Peter se ridică, se uită în jos la 
Sally, la spatele ei. Ea și-a desfăcut sutienul și i se vede 
profilul sinului alb. El ridică de pe jos cămașa cu mâneci 
scurte, sandalele, coboară în picioarele goale până unde se 
află copiii. Consideră că a citi poezie cu voce tare este un 
lucru pretenţios, puţin penibil. S-a plictisit de mișcarea 
fără rost a celor din jur, de felul lui Sally de a sta ca 
drogată la soare, de toată lentoarea din jur. O minge cu 
care să te joci, ceva, o descărcare pentru energia unui om 
normal. Şi copiii îl plictisesc. Stă în picioare și privește 
înjur. 

Sally ar fi cea mai bună soluţie - jos cu restul costumului 
și un amor în tufiș. Dar ea este o fată cu idei preconcepute, 
mai timidă decât pare... supusă, ca toate cele cu care se 
combinase după ce-i murise soţia, dar, normal în condiţiile 
date, nici prea deșteaptă, nici prea spontană, nici ironică, 
nici perspicace. Dacă te gândeai bine, departe de calitatea 
lui Bel și a surorii ei - fir-ar să fie! N-ar fi trebuit să o 
aducă, dar este mai comod - ai cu cine să te culci și cu cine 
să fii văzut. Așa este și cu programele TV. Meritai mai 
mult, îţi doreai ceva mai bun. 

Cel puţin Tom, el pare fericit să fie cicălit de fetiţa 
sigură de ea, caraghiosul! Probabil că o simte ca pe o 
mamă. Peter își pune cămașa, se uită în spate peste plajă. 
Spatele albastru al lui Paul, Bel întinsă pe pământ, o rochie 
ivorie prăbușită, două picioare cu tălpile roz... Să fim 
sinceri, l-a atras, cine știe de ce, dar l-a atras întotdeauna. 
Peter o ia în susul râului, se sprijină de primul pietroi o 
clipă și-și prinde sandalele. Apoi merge mai departe 
printre copaci, spre pasajul îngust, mai sus de prima 


cascadă unde Catherine venise înainte de masă. El urcă 
până la locul unde stătuse ea și contemplă apa, cu gândul 
să plonjeze. Poate este prea rapidă. Aruncă un băț în 
mijlocul apei. Este prea rapidă. Trage fermoarul de la 
pantalon și face pipi în apă. 

Urcă la potecă și o ia spre cordonul abrupt de copaci 
până la stâncile de deasupra. Ajunge într-o poiană. Terenul 
se înclină, fâșii alternate de mărăciniș și lăstăriș cu 
grohotiș. Se caţără cam o sută de metri până la locul unde 
poate arunca o privire spre copacii și pietroaiele din 
luminiș și de la râu. Siluetele mici ale copiilor la malul 
apei, Sally, Paul și Annabel la umbra fagului, o pată ivorie 
și una albastră, în plin act de cultură. Își caută ţigările, dar 
își amintește că le-a lăsat pe fața de masă, se întreabă ce i- 
a venit. Căldura. Intoarce capul și privește stânca de 
deasupra, cenușie și în ocru roșiatic, câteva colţuri de 
piatră își profilează umbra înspre soarele gata să apună. 
Unghiuri. Moarte. Se cațără mai departe, încă o sută de 
metri unde terenul se transformă într-un zid vertical din 
piatră. 

Își face drum pe sub stâncă printre mărăcinișuri. După 
căcărezele uscate se vede că pe aici treceau caprele. 
Stânca virează depărtându-se de râu; pare mai cald. Se 
uită la copii întrebându-se dacă să-i strige; un strigăt de 
război, ceva distructiv. Cui îi pasă ce gândesc oamenii, 
fiecare nu face decât să strice jocurile altora; își rezolvă 
treburile, umblă cu minciuni, calcă pe cadavre, își face 
doar propriul joc. Ce era de fapt producţia în film, starea 
de agitaţie, fără oprire, într-una; consumi fructul, apuci un 
altul. Totuși, aici era musafir. Il iubea pe Paul, în ciuda 
tuturor lucrurilor. Îl invidia pe Paul, fără răutate, pentru 
Bel, pentru ce și-ar fi dorit să aibă pentru sine într-o zi. Bel 
avea ochii jucăuși, atrăgători, zâmbitori, promiţători, dar 
care nu dădeau niciodată. Era o prezenţă atât de discretă. 
Ironică, de o simplitate afectată, fără să ţină seama de 


ceilalţi; Sally nu-i ajungea nici la degetul cel mic; și ce 
pereche de sfârcuri înnebunitoare în rochia aceea de 
aseară! 

Un bărbat bine clădit, nu prea înalt, întoarse privirea 
înspre stânca de deasupra întrebându-se calm dacă nu s-ar 
fi putut să-i cadă vreo piatră în cap. 


Soarele erotic. Soarele bărbătesc. Apollo și sentimentul 
morții. El a vorbit de asta într-o poezie. Zaci în lenjeria 
sumară, cu pleoapele strânse în spatele ochelarilor negri, 
având conștiința celor ce se întâmplă, atâtea luni 
blestemate, ascunse în așteptare. Se gândise la asta, dacă 
nu cumva și el, chiar având-o alături pe Emma, nu era aici 
în așteptare în fiecare clipă. Pentru asta nu-i poate suferi 
pe ceilalţi, pentru că ei îl minimalizează, nu știu cât este de 
frumos, acum, când și-a scos masca; nu-i un schelet. 
Zâmbește, e viu, aproape vioi; chiar inteligent, face un 
semn cu mâna. De cealaltă parte este pace, o pace 
întunecată. Dacă nu ar fi văzut ochii Emmei când a spus 
cuvântul nu te putem suferi! A respirat da, da, da. Nu te 
putem suferi. Sterilitate. Se agăţase de orice, dar nu de 
asta: lașitate, așteptând, dorind, dar neavând curajul. 

Moarte. Minţise când spusese cornutei că nu puteai 
scăpa de prezent; de fapt, resimțea viitorul și trecutul 
împreună, ieriul și mâinele, ceea ce făcea ca prezentul să 
fie un grăunte fragil între două pietre de moară 
implacabile, imense. Nimic. Totul era trecut înainte de a 
avea loc; erau cuvinte, cioburi, minciuni, uitare. 

De ce? 

Ce copilărie! Trebuie să te agăţi de structuri, de 
evenimente sigure. Interpretarea semnelor. Semnul 
personal este alpha, semn rar, preţios, își dă seama. A 
comis o greșeală de neiertat, ceea ce dovedește că își dă 
seama, de vreme ce nimeni altcineva nu-i acceptă 
existenţa. A tăiat craca pe care stătea. Şi-a distrus propriul 


cuib. A transgresat proverbe. Ergo trebuie să dovedească 
faptul că își dă seama. Își dă seama, este clar. 

Verbe, timpuri. 

Poluare, energie, populaţie. Toţi indivizii echivalenți lui 
Paul, toţi echivalenţii lui Peter. Nu vor fugi. Culturi care 
mor, pământuri care mor. 

Europa se sfârșește. 

Moartea ficţiunii; era și timpul. 

Dar zaci, ca într-un roman al unui scriitor care nu-ţi mai 
place, într-o formă de artă depășită, cu sentimente erotice 
și de auto-pângărire, ca atunci când înainte de a face un 
lucru zici că l-ai făcut, știindu-l determinat, dovedit, 
inevitabil. Așa cum cândva au făcut dragoste într-un 
cimitir și el a scris Dragoste într-un cimitir. l-a displăcut, 
poezia, nu clipa de dragoste. 

Il faut philosopher pour vivre. Adică nu ai voie să 
iubești. 

Lacrimi de autocompătimire, mâna ascunsă în păr. 
Transferul de epitete. Mistuire și distrugere, anulare, 
anihilare. Eu nu mă voi întoarce. Nu așa cum sunt acum. 

Şi Catherine stă întinsă, compunere și descompus, 
scriere și scris, aici și mâine, în iarba înaltă a celuilalt loc 
ascuns pe care l-a găsit. Cadavru tânăr cu plete întunecat 
și cu o gură amară; cu mâinile de-a lungul trupului, ea face 
ceea ce gândește că face, în lenjeria ei nepotrivită, cu ochii 
ca două obloane negre. 

Acolo de unde nimic nu se întoarce, de unde, o dată 
intrat, nimic nu mai pleacă. Valea neagră, valea neagră. 

Să te simţi nemișcată, fără voinţă; umbră inviolabilă; și 
totuși atât de puternică, de echilibrată. 


Nu bătea niciun fir de vânt când Peter porni înapoi spre 
ceilalţi, plictisit de jumătatea de oră petrecută de unul 
singur în mijlocul naturii, unde ajunsese mânat de aceeași 
plictiseală. 


Râul și grupul celorlalţi nu se mai vedeau când o luă în 
josul povârnișului pietros către spinările stâncoase de 
elefant - nu-ți dădeai seama cât sunt de imense decât 
apropiindu-te de ele. Din loc în loc în spaţiile goale creștea 
mărăciniș pe care trebuia să-l ocolești, să faci drumul 
înapoi prin locuri mai accesibile. Era un labirint natural în 
care te puteai orienta cât de cât după stâncile din spate. 
Probabil că greșise, cărarea caprelor fiind la o distanță mai 
mică de râu. Cât pe-aci să calce un șarpe. Cum l-a văzut a 
și dispărut. Parcă avea un semn pe spinare? Da, sigur. 
Sigur că fusese o viperă. Până când le va spune și lor, va fi 
și mai convins că a fost o viperă. Reuși să rupă o cracă 
răzleaţă dintr-un tufiș bogat și înaintă prudent măturând 
înainte de fiecare pas ca un genist în căutare de mine. 
Dintr-o dată se văzu la capătul a cinci minute de emoţii. 
Ajunse la o cărare ce ducea spre poalele dealului, blândă, 
sinuoasă, la capătul căreia se afla ţinta. Plaja lui Annabel 
se vedea la vreo trei sute de metri. Cărarea mergea drept 
printre stâncile de mică sclipind în soare, când în spaţiul 
umbrit dintre două stânci megalitice o văzu pe Catherine 
la vreo treizeci de metri. 

Stătea întinsă la soare nu departe de o altă stâncă. 
Trupul ei era ascuns în iarba înaltă, încât ar fi putut să nu 
o observe. l-au atras atenţia espadrilele roșii cocoţate pe o 
piatră la capul ei. 

— Kate! 

Ea întoarce capul și apare brusc deasupra ierbii și îl 
vede zâmbindu-i postat între două stânci. Se ridică 
furioasă, cu un aer de reproș, ca o pasăre surprinsă. El 
ridică mâna să o liniștească. 

— Iartă-mă, dar m-am gândit că ar trebui să-ţi spun. Am 
văzut o viperă. El dă din cap să susţină cele spuse. Acolo, 
mai în spate. 

Ochelarii negri privesc ţintă, ea se ridică într-un braţ, 
aruncă în jur o privire, apoi din nou la el și înalţă din 


umeri. Aici nu sunt. 

Peter vede că nu poartă costumul bikini pe care-l 
avusese dimineaţa - acum era cu sutien alb și în slip 
cafeniu-închis - și că nu-i făcea plăcere să fie surprinsă 
așa. Ochelarii negri spun că este vina lui că sunt vipere. El 
este un veșnic intrus; strică buna dispoziţie. 

— Nu cumva ai o ţigară? 

Ea ezită, apoi, fără chef, întinde mâna și ridică din iarbă 
un pachet de Kent. El aruncă craca și se apropie. Ea se 
sprijini într-un cot și-și ţine picioarele strânse într-o parte. 
El observă pantalonii și bluza roz făcute pernă. Ea apucă 
pachetul, apoi întinde mâna spre rucsac, de unde scoate o 
brichetă. I le dă pe amândouă, un pacheţel alb și un 
cilindru portocaliu; fără nicio privire. 

— Mulţumesc. Tu nu vrei? 

Ea face semn din cap că nu. El își aprinde ţigara. 

— Iartă-mă! Am fost lipsit de tact după dejun. Pe cuvânt 
că nu m-am gândit la o ofertă de caritate. 

Ea face același semn din cap fără să se ridice. Nu-i 
nimic; acum, te rog, pleacă. 

— Îmi închipui cum... dar imaginaţia nu-l mai ajută la 
jumătatea propoziției. Îi dă înapoi bricheta și ţigările. Ea le 
ia fără niciun cuvânt. El renunţă cu un gest de neputinţă. 

— Nu am vrut să te deranjez. Din cauza viperei. 

El este pe punctul de a se îndepărta, când ea face o 
mișcare; un gest rapid ca al șarpelui cu braţul. Il prinde cu 
degetele de glezna goală, scurt, atât cât să-l reţină. Apoi 
scoate de sub stiva de haine un tub de cremă pentru soare. 
Îl întinde spre el și apoi îl îndreaptă spre spate. 
Schimbarea atât de bruscă a atitudinii ei, atât de 
neașteptată, atât de banală, atât de implicit prietenoasă, în 
ciuda lipsei de expresie a feţei, îl face să râdă. 

— Sigur că da. Specialitatea casei. 

Ea se așază pe burtă și se sprijină în coate. El se așază 
lângă ea și așa, scoate capacul tubului, din care ţâșnește o 


limbă de culoarea cafelei cu lapte. Cu un gest al capului ea 
își trage părul lung și negru pe faţă, apoi verifică dacă nu-i 
acoperă umerii - așteaptă cu ochii pe stiva de haine. El 
zâmbește ca pentru sine văzând-o cum își ascunde faţa. 
Stoarce un viermișor de cremă în palma stângă. 

— Cât să pun pe centimetru pătrat? 

Singurul răspuns este o mișcare imperceptibilă a 
umerilor. Peter începe să întindă crema pe umărul stâng, 
apoi coboară spre omoplat. Când stătuse pe spate i se 
imprimaseră firele de iarbă. Pielea este încinsă și absoarbe 
crema. Își retrage mâna și se pregătește să mai stoarcă un 
viermișor în palmă. Parcă așteptase acest moment de 
întrerupere a contactului cu mâna lui ca să se lase pe piept 
și cu mâinile la spate să-și desfacă sutienul. El 
încremenește cu tubul în mână, parcă ar fi ajuns la o 
răspântie de drum; ca unul care, în cursul unei discuţii, își 
dă seama brusc că ceea ce spune este de fapt dezminţirea 
propriului argument. Stoarce cremă. Tăcere. Ea se sprijină 
iar în coate, cu bărbia în mâini; privirea aţintită înainte. 

— Ce piele netedă - spune el în șoaptă. 

Dar acum el înţelege, știe că ea nu-i va răspunde, începe 
să maseze cu cremă umărul de lângă el mai încet, apoi 
coboară spre zona unde sutienul a lăsat urme încreţindu-i 
pielea. Ea nu reacţionează la mișcarea circulară a palmei 
lui, el freacă mai ferm, mai insistent, pe stânga și pe 
dreapta, în jos, până la coapse. Când se oprește ca să mai 
pună cremă cu miros vag de trandafiri, de patchouli, ea se 
lasă în faţă, întinsă cu capul într-o parte pe braţe și coatele 
în lături. El masează în sus și în jos deasupra fâșiei roșii 
care-i împarte trupul în două. 

— Iţi place? 

Nicio mișcare, niciun cuvânt. Căldura, trupul trântit pe 
jos. El ezită, înghite în gol, apoi întreabă cu voce și mai 
surdă: 

— Picioarele? 


Ea nu se mișcă. 

De jos vine un țipăt de copil, ca o lovitură de pumnal, un 
amestec de furie și reproș. - pare vocea Emmei. O 
văicăreală mai moale, gata de plâns și „nu te putem suferi” 
tipat cu furie. 

Este Emma. 

O voce liniștitoare. Apoi tăcere. 

Mâna lui Peter s-a oprit în căușul spinării lui Catherine, 
apoi palma se duce încet când în sus, când în jos, apoi 
degetele se strecoară cât mai jos de-a lungul șoldurilor 
pentru a face lucrurile cât mai bine într-o stare de extremă 
tensiune, în erecţie sălbatică, deplin sălbatică; al naibii 
curaj, bestia îmblânzită; știa ce va face, era într-un fel 
erotic, dar și extrem de curios. Işi lăsă degetele să alunece 
de-a lungul trupului, unde nu vedea, dar simţea pielea 
netedă, ca apoi să se oprească în marginea de sub braţ. Ea 
își trage mâna stângă de sub obraz și o duce la șold 
împingând în jos marginea slipului, apoi își pune mâna la 
loc sub bărbie. Peter ezită, aruncă ţigara, apucă slipul de 
unde l-a lăsat ea. Ea se răsucește pe o parte și pe cealaltă 
pentru ca să o dezbrace mai ușor. El mai stoarce cremă în 
palmă și o întinde pe fese, pe șolduri, în sus și în jos. 

Se apleacă și îi sărută umărul stâng, mușcă blând 
simțind mirosul aromat al unsorii. Nicio reacţie din partea 
ei. El se întinde sprijinindu-se într-un cot; mâna lui stângă 
mângâie fără întrerupere pielea catifelată de pe șolduri, 
fesele, dunga dintre ele. 

El își scoate cămașa, se ridică în genunchi, aruncă o 
privire scurtă în jur. Se apleacă peste ea și trage de slipul 
răsucit. Ea ridică genunchii pentru ca să-i poată scoate 
slipul. Asta este tot. Stă culcată goală, cu capul într-o 
parte, în așteptare. El se ridică din nou în genunchi, se mai 
uită o dată înjur, se așază, se lasă pe spate și-și scoate 
șortul. Vine în patru labe peste ea și o prinde de subsuori. 
Ea își așază capul lipit de palmele întoarse. O trage ușor 


de umărul stâng ca să o facă să se uite la el. Stă 
nemișcată. 

El trage mai puternic, ea cedează puţin, trupul se 
întoarce pe jumătate, dar fața rămâne ascunsă. Cu un gest 
brutal, el o răstoarnă pe spate. Acum, fata se întoarce spre 
stânga lăsând să i se vadă profilul, gâtul gol, gura. Întinde 
mâna, îi scoate ochelarii negri. Ea ţine ochii închiși. El 
ridică de pe obraz șuvița de păr negru. Apoi alunecă mai 
jos, se ghemuiește, îi sărută pubisul, buricul, sânii pe rând. 
Ea este excitată, deși încearcă să nu o arate. El o apasă 
mai tare, îi caută gura, dar, ca și cum ar deranja-o 
greutatea lui, fata își răsucește faţa. El insistă, ea 
smucește capul în partea cealaltă, cu bruscă îndărătnicie îi 
înfige unghiile în umeri, îl împinge cu disperare, se luptă, 
se răsucește, se zbate, dându-și capul dintr-o parte în alta. 
El se ridică în patru labe. Ea-și lasă mâinile să-i cadă, stă 
cuminte cu capul într-o parte. 

— Ka-ate! Pee-ter! 

Ca un cor sub bagheta unui dirijor se aud vocile copiilor 
împletite cu a lui Paul, a lui Sally și Bel. Din stâncă se 
răsfrânge un ecou slab. Apoi, inevitabil, doar vocea 
Candidei. 

— Plecăm, plecăm. 

Pleacă. Catherine privește-n sus, drept în ochii lui Peter. 
Straniu, dar parcă nu-l vede, parcă s-ar uita prin zâmbetul 
lui atotștiutor, zeflemitor. Întotdeauna a avut senzaţia că 
ea caută ceva dincolo de el, nu pe el. Joacă teatru, este 
genul de teatru cu năbădăi, când micuța isterică este în 
călduri. Isterică și sexy. Să o aibă acum, așa, doar o dată - 
s-o aibă pe această femeie cu ochi albaștri. 

— Kaate! Peter! 

Il mai fixează cu privirea timp de trei sau patru secunde, 
apoi se răsucește în tăcere, supusă, ca și cum așa ar fi voia 
lui, se întinde sub arcul trupului lui, cu faţa la pământ și 
așteaptă. 


Sally se îmbrăcase, iar Bel stătea-n picioare și-i vorbea 
despre hainele copiilor, la umbra fagului, lângă cele trei 
coșuri în care totul intrase la loc. Paul și cei trei copii erau 
încă în apă, profitând de așteptare pentru a mai prinde 
câţiva raci. Bel îl văzu prima pe Peter care făcea un semn 
cu mâna, venind pe poteca din vale. Ea răspunse ridicând 
mâna alene și Sally se întoarse. Peter venea zâmbind. 

— Iertați-mă, dar mai sus terenul este accidentat. 

— Ne-am spart plămânii strigând. 

— Sunt vipere peste tot. Mi-era teamă să nu vină copiii 
să mă caute. 

Sally tresare. 

— Vipere! 

— Cât pe-aci să calc una. 

— Vai, Peter! 

— Trebuia să te fi prevenit. Sunt câteva pe aici, spune 
Bel. 

— Nu s-a întâmplat nimic. S-a retras în grabă. 

— Brr! Sally întoarce capul. 

Bel zâmbește. 

— Nu cumva ai văzut-o pe Kate? 

El se uită în jur, căutând. 

— Cum, nu a...? 

— Nu-i nimic. Probabil că s-a dus spre casă. Se întoarce 
și îi strigă pe ceilalţi. Haideţi, s-a întors Peter! 

— Te rugăm, mamă! Nu am strâns destui. 

Bel se îndreaptă spre apă. Sally se uită la Peter. 

— Unde ai fost? 

— Acolo sus. Arată vag spre stânci. 

— Mai bine nu o întindeai așa. M-am speriat. 

El stă cu ochii înspre iarbă. 

— Mă plictisisem. Bătrânul Paul și lectura lui. Ce a făcut 
Tom? 

— A fost cuminte. 


— Nu mi-ai văzut ţigările? 

Sally se apleacă peste un coș, răscolește și i le dă. 

Candida se apropie plină de reproș: 

— Vai, cât am strigat! 

De pe mal, cu faţa înspre Paul, Bel privește spre defileu 
în sus. 

— Este enervant. Chiar nu știu ce să mă fac cu ea. 

— Poate a plecat înainte. 

— Ar fi trebuit să ne spună și nouă. Ea se adresează 
Emmei, care continuă să se bălăcească cu Tom lângă 
barajul pe care l-au construit. Draga mea, hai, că noi 
plecăm. Ia-l pe Tom și îmbrăcaţi-vă. Emma nu o ia în 
seamă. Bel se adresează lui Paul: Azi după-masă m-am 
hotărât. Prea ne facem probleme. 'Totul depinde de ea. 

— Vrei să o caut? 

— Nu. Vocea devine autoritară: Emma! Din nou se 
adresează lui Paul: Credeam că vrei să mai lucrezi cu 
Peter. 

— Da, era o intenţie. 

— Nu știii ce vrea să demonstreze. 

— Cred că nici ea nu știe. Apoi o întreabă pe Emma: Eşti 
sigură că mătușa Kate nu ţi-a spus că se duce direct spre 
casă atunci când ai lăsat-o? 

— Iar nu o găsiţi? 

Bel întinde braţul spre fetiţă. 

— Nu, dragă. Nu este nimic. Hai, vino! Și tu, Tom. 

— Eu pot să merg, spune Paul. 

— Nu. Bel îl privește dintr-o parte. 

Îi ia de mână pe Emma și pe micul Tom și se îndreaptă 
spre fag. Sally vine spre ei și îl ia pe Tom. Paul vine și el 
frecându-și barba. 

Ajunși sub copac, Candida declară că nu se poate să 
plece fără Catherine. Bel spune că a plecat acasă, probabil 
ca să pregătească ceaiul. Peter întreabă încotro a plecat. 

În genunchi Sally îl șterge pe Tom pe picioare cu un 


prosop verde. Candida presupune că a mușcat-o o viperă. 
Bel surâde. 

— Nu sunt ucigătoare. Am fi auzit-o ţipând. Probabil că a 
mers mai departe. 

Jucându-l pe Hamlet în faţa unei vipere. 

Sally îi dă prosopul lui Bel. 

— Este ud, miorlăie Emma, răsucindu-se. 

— Bebeleșul! comentează Candida. 

Paul se întoarce zâmbind ironic spre Peter. 

— Numai cu un sergent-major de modă veche se poate 
numi reușit un picnic. 

Peter zâmbește. 

— Minunată zi! Un loc de milioane. Fii bun și dă-i cumva 
o întrebuințare. 

— Îmi pare rău numai de Kate. Nu este prea amuzantă 
în ultima vreme. 

— Sper că nu din cauza noastră. 

— Doamne ferește! Nici gând... Bel își face probleme. 

Se aude vocea severă a lui Bel. 

— Emma, dacă nu taci, te pocnesc! 

Cei doi se întorc și o văd pe Emma strângând din buze 
ca să nu tipe, în timp ce mama ei o șterge pe picioare cu 
mișcări rapide. Candida face roata pentru a demonstra că 
nu este obosită, că este mare. Bel îi pune pantalonii roz- 
cărămiziu, îi încheie și o sărută pe creștetul capului. 

— Ei, și acum, spune Paul, batalion, înainte marș? 

El și Candida iau conducerea pe poteca pe care au venit. 
Urmează Peter, de mână cu fiul lui. 

— A fost o zi grozavă, Tom, nu? 

Apoi Bel și Sally, cu Emma între ele două, care le pune 
întrebări despre raci. 

Încă un minut, Vocile se estompează, locul de picnic este 
pustiu; bătrânul fag, iarba, umbrele alungite, pietrele, 
susurul apei. O pupăză, brun-deschis, negru și alb, 
plonjează în direcţia apei și se instalează pe o cracă mai 


joasă din fag. 

După o clipă de odihnă, din câteva mișcări scurte ale 
aripilor se așază în iarba unde fuseseră ei, își scutură 
evantaiul din creștet, apoi se repede cu ciocul înainte și o 
furnică moare. 


Emmei i s-a desfăcut o sanda și Bel se așază în 
genunchi. Sally continuă să meargă și îi ajunge din urmă 
pe Peter și pe Tom. Pornind în urma lor, Emma începe să-i 
spună mamei ei povestea mătușii Kate, nu înainte de a o 
face să jure că nu i-o va spune lui Candy, drept pedeapsă 
că a distrus cu piciorul casa din beţișoare de lângă baraj, 
casa pe care animalele pădurii o ajutaseră pe prinţesa 
Emma să o construiască. 

Povestirea Emmei este o versiune revizuită și se va 
termina fără ambiguitate. 

Sally îl ajunge din urmă pe Peter care-și ţine și acum 
băiatul de mână. Absent, el o apucă pe după spate. Ea îl 
miroase în dreptul umărului. 

— A cui este crema de soare cu care te-ai dat? 

Peter face același gest. 

— Dumnezeu știe, era pe aici pe jos. Face cu ochiul și se 
strâmbă. Ştii că Tom ar vrea să locuiască aici. 

Ea se aplecă spre copil. 

— Chiar așa? Îţi place aici? 

Băieţelul dă din cap afirmativ. Acum ei înaintează în șir 
indian, deoarece poteca se îngustează acolo unde 
vegetaţia pădurii este prea abundentă. Peter îl împinge pe 
Tom în faţă, Sally vine ultima cu privirea fixată pe spatele 
lui Peter. Poteca se lărgește din nou. Tom întreabă dacă și 
mâine vor ieși la pădure. 

— Știu și eu? Poate. Oricum o să ne distrăm. Sally merge 
puţin în spatele lui Peter, fără să-l atingă, privindu-l dintr-o 
parte. 

— Ești chiar sigur că nu ai întâlnit-o? 


El îi aruncă o privire scurtă. Ea lasă privirile înspre 
mijlocul potecii. 

— Așa mirosea și ea azi-dimineaţă. 

El este amuzat și neîncrezător. 

— Draga mea! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu fi 
caraghioasă! Probabil că era crema ei. Am luat-o după 
dejun. 

Ea nu-și ia privirea de la potecă. 

— Nu am găsit-o când am împachetat. 

— Asta înseamnă că a luat-o cu ea când a plecat. Și, în 
definitiv, nu mai fi așa de... 

El se uită în altă parte. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Nu ai pentru ce. 

— Acum știu că sunt o pisăloagă. 

Peter îl trage pe 'Tom de braţ. 

— Haide, Tom. Hai, o întrecere. Până la copac. Fii gata, 
start! 

El fuge câţiva pași și încetinește pentru a-l lăsa pe cel de 
patru ani să-l prindă din urmă și să-l întreacă. 

— Ai câștigat. Îl ia din nou pe băieţel de mână și se 
întoarce la Sally. 

— Tom a câștigat. 

Zâmbetul ei mic este o recompensă. Peter întinde mâna 
și prinde coșul pe care ea i-l duce, o trage ușor spre el cu 
celălalt braţ și îi șoptește. 

— Ea îmi place la nebunie, dar îmi rezerv necrofilia 
pentru anii de bătrâneţe. 

Îl respinge doar pe jumătate convinsă. 

— Îmi dai un sentiment de nesiguranţă. 

— Haide, Tom, ia-o pe Sally de mână. 

Băieţelul merge între ei. El șoptește pe deasupra capului 
băieţelului. 

— Va trebui să găsești un motiv mai bun. 

— Tu ai spus unul. 


— Remiză. 

— Nu ţii seama de celălalt. 

— Cine vorbește! 

— Mă tratezi ca pe o pijama. Când o lași pe marginea 
patului uiţi și de mine. În timpul zilei eu nu mai exist. 

El respiră adânc, dar nu este obligat să răspundă. În faţa 
lor, în locul unde copacii dau într-o pajiște, Paul și Candida 
apar în luminiș cu ochii la cer. Candida îi vede și întinde 
mâna spre ei foarte agitată. Din cauza frunzișului nu-și dau 
seama ce vrea. Își dau seama doar când ajung în câmp. 

Un nor, un nor misterios, un nor imposibil de uitat fiind 
atât de anormal, fără nicio legătură cu noţiunile despre 
vreme, pe care și cei mai neatenţi îl observă. Se ivește 
dinspre sud, din spatele stâncilor pe care fusese Peter; dar 
din locul de picnic nu-l văzuseră, deși era foarte aproape, 
așa cum din câmp probabil că de mult ar fi putut fi 
observat. Parcă se târâse în sus, ameninţător, metalic, un 
talaz imens cu margini albe înălțându-se pe deasupra 
zidului stâncos, prevestitor neîndoielnic de furtună. Deși 
previzibil datorită încremenirii și zăpușelii din cursul zilei, 
tot sunt luaţi prin surprindere. Soarele calm fără boare de 
vânt din jur le pare brusc o vrajă, un artificiu, o 
ameninţare, o capcană minunat disimulată. 

— Doamne! Ăsta de unde mai vine? exclamă Peter. 

Paul stă cu braţele încrucișate și privirea înspre nor. 

— Se întâmplă. Prea multă căldură bruscă urmată de un 
val de aer rece din Pirinei. 

Candy se adresează lui Sally: 

— Toată noaptea o să tune și o să fulgere. Ne 
îngrijorează Kate. 

Paul zâmbește și o ciufulește. 

— O să vadă și ea că vine furtuna. Oricum, cred că a 
ajuns acasă și se gândește ce facem noi. 

— Pun pariu că nu. Candy, care nu vrea să fie privită ca 
un copil, ridică privirea spre tatăl ei și adaugă: Pun pariu 


pe doi franci. 

Se face că nu aude, își ia coșul și se apropie de Peter și 
Sally. 

— Ia uitaţi-vă ce vine! Voi mergeţi mai departe. Eu o 
aștept pe Bel. Caută în buzunar. Peter, ia tu cheia. Se 
întoarce spre Candy. Mergi tu cu ei... și... 

Candida ridică un deget. 

— Uite-i! Se lălăie ca de obicei. 

Toţi se întorc într-acolo. Bel și Emma vin agale prin 
pădure. Emma merge cu spatele pentru a vorbi cu mama ei 
faţă în faţă. Când aceasta are atenţia îndreptată pe 
deasupra capului ei, se întoarce și se repede în fugă să-i 
ajungă pe cei din câmp. Paul face câţiva pași spre Bel. 

Evitând să-l privească drept în ochi, Sally îi spune lui 
Peter: 

— Nu ar trebui să te duci și tu să o cauţi? 

El se strâmbă și apoi se adresează lui Tom: 

— Nu vrei călare? 

Sally îl urmărește cum îl ridică pe copil sus pe umeri și 
aleargă în pași săltăreţi și nervoși făcând un cerc în iarbă. 
Tom se ţine strâns și tace de frică. 

— Vin și eu cu voi, spune Candida. Voi vă rătăciţi fără 
mine. 

Emma ajunge lângă ei. 

— Peter, pot și eu călare? Te rog! 

Candida întinde o mână autoritară punându-i stavilă. 

— Nu ai voie. Mergem acasă. 

— Vreau călare. 

Peter aleargă în trap de-a lungul câmpiei, îl saltă pe 
Tom. Sally se uită înspre locul unde Paul și Bel stau și 
vorbesc. Paul stă cu mâinile în șold, cu fața spre râu. 

— Încearcă numai, îi spune Candida. 

Brusc se repede și o prinde pe Emma, tocmai când 
aceasta încearcă să se adăpostească lângă părinţi. 

— Candy! Potolește-te! 


— Emma nu-i cuminte. 

— Nu-i adevărat. 

— Las-o în pace! Du-te acasă cu Peter și Sally. 

Sally o cheamă. 

— Hai, Candy, să mergem. 

Candida ezită, apoi o ciupește pe sora ei de braţ, îi dă 
drumul chiar în acel moment și pleacă. Se mai aude un 
scâncet. 

— Bestie! 

Candida se uită la Sally, dă din umeri. 

— Face pe bebelușul. 

Emma se repede prin spatele ei, o îmbrâncește sălbatic 
și fuge spre Peter și Tom care continuă să alerge pe câmp. 

Candida o fugărește din urmă. Emma începe să ţipe. 
Cade. Sora ei vine peste ea. Ţipetele continuă, dar nu de 
durere. Lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă! Sally se uită în spate 
spre pădure. Parcă nici nu-i interesează copiii, s-au întors 
cu spatele așteptând-o, ai spune, pe Kate să apară din 
pădure. Sally ridică coșul de unde l-a lăsat Peter și se 
îndreaptă spre locul unde Candida stă călare peste Emma, 
acum mai potolită, în fond este un joc, mai mult o gâdilă 
decât o ciupește. Promit, spune Emma, zău, promit! 
Dincolo de ele Peter și Tom dispar în pâlcul de plopi de la 
marginea îndepărtată a câmpului. Sally își întoarce 
privirea spre nor. 

Persoanele astea pe care până ieri nu le cunoștea, 
această ţară curioasă, acest peisaj straniu, rolul pe care 
trebuie să-l joace, nicio persoană de sex feminin de care să 
se apropie, senzaţia de a fi oarecum exploatată, 
disprețuită, nedorită, obosită, arsă de soare, departe de 
casă, înainte de ciclu, nu se poate, îi vine să plângă, dar nu 
are curaj. Trece pe lângă cele două fetiţe, le ignoră, deși 
ele și-au ridicat ochii spre ea, triumfătoare și năstrușnice, 
așteptând să fie admirate. Mergând, răscolește în coș 
printre hainele copiilor, fața de masă, obiectele de la 


fundul coșului - ca și cum ar fi pierdut ceva. 

S-a întâmplat? Se întâmplă? 

S-a întâmplat. Renunţă la scormonit când apare-n fugă 
Candida și pornește alături de ea. Fetiţa nu vorbea, doar 
arunca câte o privire în spate. Sally se uită și ea. Emma se 
afla în mijlocul ierbii, răsturnată pe spate, i se vedeau doar 
pantalonii roz, se prefăcea că este moartă. 

— Doar se face, spuse Candida. 

Se întâmplă. 

După câţiva pași o întreabă: 

— De ce nu ești soţia lui Peter? 

Din locul unei păsări ascunse între frunze, de pe celălalt 
mal al râului, ele s-ar fi văzut dispărând; apoi Paul și Bel 
apar din celălalt capăt al câmpiei, pășind grăbit spre 
Emma care acum îi așteaptă ridicată pe jumătate. 

Paul înalţă o mână spre nor, iar Bel se mai întoarce o 
dată fără a se opri. Ajung la fetița care-și ridică braţele 
spre ei. O iau fiecare de un braţ și o saltă în sus. Merg mai 
departe; imediat fetița începe să sară, să alerge, ţinută în 
aer de cei doi. Le fiecare săritură părul lung al copilului se 
ridică și apoi cade p spate. Săriturile îi sunt susţinute de 
strigătele de hei-rup ale celor doi, la care se adaugă și 
vocea ei. Se opresc. Paul o ridică la piept, iar ea își așază 
braţul fragil în jurul gâtului lui. 

Cei trei merg acum mai puţin grăbit, dar nu încet, parcă 
ar fugi după ceva sau de ceva. 

Dispar printre plopi. Câmpul este pustiu. Râul, câmpul, 
stânca și norul. 

Prinţesa cheamă, dar acum nimeni n-o mai aude.