Francis Scott Fitzgerald — Blandetea noptii

FRANCIS SCOTT FIIZGERALD 


BLÂNDETEA NOPTII 


FRANCIS SCOTI 
FIIZGERALD 


BLÂNDEŢEA NOPŢII 


Partea întâi Ş 
EVOLUŢIA CLINICA 
1917—1919 


CAPITOLUL 1 


ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1917, CÂND 
doctorul Richard Diver sosise prima dată la Zurich, avea 
douăzeci şi şase de ani, o vârstă frumoasă pentru un 
bărbat, la drept vorbind adevărata epocă de înflorire a 
holteiului. Chiar şi în zilele acelea ale războiului era o 
vârstă frumoasă pentru Dick, mai ales că încă de pe atunci 
era mult prea valoros, o investiţie de capital prea 
importantă pentru a fi expusă gloanţelor şi ghiulelelor. 
După ce aveau să treacă ani, e adevărat, avea să i se pară 
că nici în sanctuarul de acolo nu scăpase prea uşor, însă în 
această privinţă nu mai apucase, la drept vorbind, să-şi facă 
o părere prea precisă - în 1917 când venea vorba de asta, 
izbucnea în râs, spunând, ca o scuză, că pe el războiul nu-l 
afectase în niciun fel. Primise doar instrucţiuni de la comisia 
medicală să-şi completeze studiile la Zurich şi să-şi ia acolo 
examenele de absolvire, cum de altfel avusese de la început 
intenţia. 

Elveţia era o insulă, bătută dintr-o parte de valurile 
canonadelor din jurul Goriziei iar dintr-alta de cataractele 
conflagraţiilor de pe Somme şi Aisne. Se părea că prin 
cantoanele ţării ar fi văzut mai degrabă străini susceptibili 
să-ţi trezească o oarecare curiozitate, decât bolnavi sau 
răniţi, însă, oricum - aici rămânea loc de discuţie - cei care 
se arătau vorbind în şoaptă prin micile cafenele din Berna şi 
Geneva puteau la fel de bine să fie vânzători pe sub mână, 
de diamante, sau voiajori comerciali. Totuşi, nimeni nu s-ar 


fi putut împiedica să observe trenurile nesfârşite încărcate 
cu orbi, mutilaţi cu câte un picior amputat, sau muribunzi, 
care se încrucişau pe lângă strălucitoarele lacuri ale 
Constanţei şi Neuchâtel-ului. Prin berării şi în vitrinele 
prăvăliilor se vedeau încă din 1914 afişe viu colorate 
înfăţişându-i pe elveţieni în apărarea frontierelor lor: cu un 
fel de entuziasm feroce, vedeai nişte tineri şi nişte bătrâni 
aruncând priviri sălbatice, din munţi, către nişte francezi 
sau germani fantomatici, urmărindu-se astfel să li se 
îmbărbăteze inima elveţienilor, încredinţându-i că participă 
şi ei la gloria molipsitoare a acelor vremuri. Pe măsură ce 
masacrul continua însă, afişele se învecheau, cojindu-se, şi 
nicio ţară nu fu mai surprinsă decât republica-soră atunci 
când Statele Unite se treziră şi ele să intre în război. 

Doctorul Diver ocolise războiul până la vremea aceea: 
fusese la Oxford cu o bursă Rhodes din partea statului 
Connecticut, în 1914. Se reîntorsese în patrie pentru anul 
de absolvire la Universitatea Johns Hopkins, şi-şi luase acolo 
examenele. În 1916 reuşise să plece la Viena, convins că 
dacă nu se grăbea, n-avea să-l mai găsească pe marele 
Freud care s-ar fi putut să sucombe până la urmă sub cine 
ştie ce bombă de aeroplan. De pe atunci Viena era bântuită 
de suflul bătrânicios al morţii, însă Dick reuşise să facă rost 
de cărbune şi de gaz suficient ca să poată sta închis în 
camera sa de pe Damenstiftgasse să-şi scrie studiile pe care 
apoi avea să le distrugă, dar care, rescrise, aveau să 
constituie scheletul cărţii publicate la Zurich în 1920. 

Cei mai mulţi dintre noi avem în viaţă câte o perioadă 
favorită, eroică, şi pentru Dick Diver aceasta fusese. În 
primul rând, el nici nu-şi dădea seama că era un bărbat 
fascinant, că sentimentele de afecţiune pe care le dăruia şi 
pe care le inspira constituiau un amănunt neobişnuit 
printre nişte oameni sănătoşi. În ultimul său an de studii la 
New Haven, cineva spusese vorbind despre el că ar fi 
„norocosul Dick” - şi porecla aceasta îi rămăsese în 
amintire. 


„Dick, mă norocosule, mă nenorocitule”, îşi şoptea de 
unul singur, plimbându-se la căldura ultimelor surcele cu 
care-şi făcea focul în cameră. „Ai dat lovitura, mă băiatule. 
Până n-ai venit tu, nimeni habar n-a avut că e de dat vreo 
lovitură”. 

La începutul lui 1917 când era de acum deosebit de greu 
să mai găseşti cărbuni, Dick îşi pusese pe foc aproape o 
sută de manuale pe care le strânsese cu timpul; dar le 
punea în sobă numai când îşi păstra, cu un zâmbet lăuntric, 
certitudinea că a asimilat volumul şi că ar fi putut să-l 
rezume oricând, chiar şi peste cinci ani de zile, dacă o 
asemenea carte ar fi meritat osteneala. Stătea uneori astfel, 
dacă trebuia, până târziu noaptea, chircit lângă foc, cu 
scoarţa de pe jos înfăşurată în jurul umerilor şi plin de 
calmul desăvârşit al eruditului, care constituia pentru el 
sentimentul cel mai apropiat de liniştea cerească - însă 
care, aşa cum se va vedea imediat, avea să aibă şi el un 
sfârşit. 

Pentru rezistenţa fizică pe vremea aceea îi mulțumea 
trupului său, care făcuse atâta gimnastică şi sport la New 
Haven şi care era şi acum în stare să înoate iarna în 
Dunăre. Împărţea un apartament cu Elkins, secretar de 
rangul doi al ambasadei sale; din când în când mai veneau 
şi două frumoase vizitatoare - şi cam asta era totul, după 
cum nu era prea mult nici în relaţii cu ambasada. Contactul 
cu Ed Elkins îi trezise la început o vagă îndoială în ce 
priveşte calitatea propriilor sale procese mintale; parcă nu 
şi le simţea profund deosebite de cele ale gândirii lui Elkins 
- Elkins care era în stare să-ţi spună pe dinafară numele 
tuturor stoperilor echipei New Haven din ultimii treizeci de 
ani. 

— ... Şi Dick cel norocos nu poate să fie şi el un om aşa, 
deştept, ca toţi ceilalţi; el trebuie să fie un om într-un fel 
sau altul atins undeva, poate chiar cu o rană mai vizibilă. 
Dacă viaţa nu face asta de la sine, în cazul lui, înseamnă că 
nu-i cinstit s-o faci tu în locul ei, să te îmbolnăveşti, să-ţi 


frângi inima, să capeţi un complex de inferioritate; deşi 
poate că nu ţi-ar strica să-ţi faci până la urmă singur o 
parte vulnerabilă, şi aşa să arăţi mai bine decât erai la 
început. 

Îşi bătea joc singur de asemenea raționamente, 
spunându-şi că sunt comodităţi specioase, sau „prea 
americane” - condamna frazeologia spunând că este prea 
americană. Ştia însă că plătea faptul că rămăsese astfel, 
neatins, cu o anumită nedesăvârşire. 

— Lucrul cel mai bun pe care ţi l-aş putea dori, fiule - 
cum spunea zâna Baghetă-Neagră în Trandafirul şi Inelul 
de Thackeray - este puţină nenorocire... 

Uneori, când era în dispoziţie proastă, îşi combătea 
singur raţionamentele: „Ce sunt eu vinovat că Pete 
Livingstone fusese încuiat în vestiar în ziua aceea când toţi 
se dădeau de ceasul morţii să-l găsească? Şi am fost ales eu, 
când altminteri n-aş fi ajuns nici pe departe la asta, pentru 
că n-aveam deloc relaţii. El era omul cel mai bun şi cel mai 
potrivit, şi eu ar fi trebuit să fiu cel care să fie încuiat acolo 
în locul lui. Poate c-aş fi şi făcut aşa ceva dacă mi-ar fi trecut 
prin cap c-aş fi avut cea mai mică şansă să fiu eu ales. E 
adevărat că Mercer venea mereu, de săptămâni de zile, să- 
mi facă vizite la mine în cameră. Poate că, la drept vorbind, 
tot ştiam că am şi eu o şansă, e adevărat. Dar aş fi avut ce- 
aş fi meritat dacă mi-aş fi înghiţit insigna de student atunci, 
şi de-abia de aici ar fi început toată încurcătura”. 

După cursurile de la universitate, obişnuia să reia mereu 
discuţiile despre asta cu un tânăr intelectual român care îi 
liniştea scrupulele: 

— Nu există nicio dovadă că Goethe ar fi avut vreun 
„complex” în înţelesul modern al cuvântului, sau al lui Jung, 
de exemplu. Tu nu eşti un filosof romantic - tu eşti un om de 
ştiinţă. Memorie, forţă, caracter - mai ales bun-simţ. Şi de 
aici are să ţi se tragă toată bătaia de cap - din felul în care 
te judeci pe tine însuţi. Am cunoscut şi eu odată un tip care 
a muncit doi ani de zile pe creierul unui armadillo, cu ideea 


că mai devreme sau mai târziu avea să ştie mai multe 
lucruri despre creierul unui armadillo decât oricine 
altcineva pe lume. Eu tot îi spuneam că aşa nu va ajunge să 
extindă limitele cunoaşterii omeneşti - prea era ceva 
arbitrar. Şi poţi să fii sigur că atunci când şi-a trimis opera 
la un jurnal medical, i-au refuzat-o - tocmai primiseră o teză 
de la altcineva exact pe acelaşi subiect. Asta înseamnă să n- 
ai bun-simţ. 

Dick sosise la Zurich, e adevărat cu mai puţine călcâie ale 
lui Achile decât un miriapod, dar totuşi cu destule - iluziile 
tinereţii şi puterilor veşnice, şi cele despre bunătatea 
esenţială a oamenilor erau iluziile unei naţiuni, minciunile 
generaţiilor de mame stabilite în regiunile de colonizat, pe 
frontieră, şi care trebuiau să îngâne cântecele neadevărate 
de leagăn, cum că n-ar fi stat la pândă niciun lup în faţa uşii 
cabanei. După ce şi-a luat examenele, a primit ordinul să se 
integreze într-o unitate medicală în formaţie la Bar-sur- 
Aube. În Franţa, a constatat dezgustat că munca sa era mai 
degrabă executivă decât de ordin practic. Drept 
compensație, găsi timpul să-şi completeze scurtul tratat 
medical, şi să-şi strângă material pentru o următoare 
încercare. Se  reiîntoarse la Zurich, demobilizat, în 
primăvara lui 1919. 

Cele de mai sus sună poate ca o biografie, fără satisfacția 
de a şti de la început că eroul — asemenea generalului 
Grant, care-şi petrecea timpul lungit comod pe fotoliu în 
magazinul său universal din Galena — este în realitate gata 
să dea ascultare chemării unui destin complicat. E mai bine 
să liniştim de la început asemenea temeri - momentul lui 
Dick Diver acum începea. 


CAPITOLUL II 


ERA O ZI UMEDĂ DE APRILIE, CU 
nori prelungi, în diagonală peste Albishorn şi apă inertă 
prin băltoace şi lacuri. Zurichul nu se deosebeşte prea mult 


de un oraş american oarecare. Încă de la sosire, cu două 
zile mai înainte, Dick avusese senzaţia că-i lipseşte ceva — 
şi înţelegea acum că totul pleca de la impresia pe care i-o 
trezeau câmpurile franţuzeşti bine delimitate, vrând parcă 
să spună că dincolo de ele nu mai există nimic. La Zurich 
mai erau o mulţime de lucruri în afară de Zurich - 
acoperişurile conduceau privirile în sus spre păşunile 
clinchenitoare de vaci, care la rândul lor modificau 
înclinarea colinelor dominându-le - astfel că viaţa era o 
pornire perpendiculară spre un cer de carte poştală. 
Ținuturile acestea alpine, patria jucăriilor şi a funicularelor, 
a caruselelor vesele şi a clopoţeilor subţiratici, nu-ţi dădeau 
deloc sentimentul de a fi aici, ca în Franţa, unde viţa-de-vie 
franţuzească îţi creşte printre picioare înfigându-se în 
pământ. 

Odinioară, la Salzburg, Dick  simţise atmosfera 
suprapusă, artificială, a unui secol de muzică, poate 
cumpărat, poate luat cu împrumut; altădată, în laboratorul 
Universităţii din Zurich, dând cu delicateţe la o parte 
cortexul unui creier, se simţise pe sine mai degrabă ca un 
meşteşugar fabricând o jucărie decât ca pe acea forţă 
furtunoasă care vâjâia cu doi ani mai înainte printre 
clădirile vechi, roşcate, ale clinicii Hopkins, fără să se lase 
oprită locului de ironia Cristului gigantic din holul de la 
intrare. 

Şi totuşi se hotărâse să mai rămână încă doi ani la Zurich 
pentru că nu subevalua valoarea muncii de fabricare a 
jucăriilor, a preciziei infinite, a răbdării nesfârşite. 

Astăzi se dusese să-i facă o vizită lui Franz Gregorovius la 
clinica lui Dohmler, pe lacul Zurich. Franz, patologist 
angajat la clinică, născut undeva în cantonul Vaud, cu câţiva 
ani mai în vârstă decât Dick, ieşise să-l întâmpine la staţia 
tramvaiului. Avea aerul întunecat şi magnific al lui 
Cagliostro, contrastând însă cu ochii lui de sfânt; era cel de- 
al treilea din neamul Gregorovius - bunicul său fusese 
maestrul lui Kraepelin pe vremea când psihiatria îşi făcea 


apariţia din negurile timpurilor. Ca personalitate era un om 
mândru, scânteietor şi puţin timid - doar să-şi închipuie 
despre sine că ar fi un hipnotizator. Deşi geniul originar al 
familiei cam ostenise, Franz avea, fără nicio îndoială, să 
ajungă un bun clinician. 

Pe drum spre clinică, el spunea: — Povesteşte-mi 
experienţele tale de război. Te-ai schimbat şi tu, ca toţi 
ceilalţi? Tot ca un morcov ai rămas la păr. Ai tot capul ăsta 
de american care nu îmbătrâneşte niciodată. 

— Eu n-am văzut războiul deloc, spuse Dick. Tu ar fi 
trebuit să ştii asta din scrisorile mele, Franz. 

— N-are nicio importanţă - avem aici cazuri de şocuri de 
bombardament care au auzit raiduri aeriene doar de la 
distanţă. Avem câţiva care doar au citit despre aşa ceva în 
ziare. 

— Mie asta mi se pare o prostie. 

— Poate că şi este, Dick. Însă noi suntem o clinică pentru 
oameni bogaţi - aici, la noi, nu se foloseşte cuvântul prostie. 
Sincer acuma, ai venit să mă vezi pe mine sau s-o vezi pe 
fata aia? 

Se priviră dintr-o parte; Franz surâdea enigmatic. 

— Fireşte, am văzut de la început toate scrisorile, spuse 
cu voce oficială, de bas. Când s-a produs schimbarea, 
delicateţea m-a împiedicat să le mai deschid pe celelalte. La 
drept vorbind, a devenit cazul tău. 

— Acuma e bine? întrebă Dick. 

— Perfect. Eu o am sub observaţie; de fapt, mie îmi revin 
majoritatea pacienţilor englezi şi americani. Îmi spun 
doctor 
Gregory. 

— Să-ţi explic ce-i cu fata asta, spuse Dick. Am văzut-o 
numai o singură dată, astea-s faptele. Atunci când am venit 
să-mi iau rămas bun de la tine, chiar înainte de a pleca în 
Franţa. Era prima dată când îmi pusesem uniforma şi mă 
simţeam cu ea ca un şarlatan — mă învârteam de colo până 
colo şi-i salutam eu întâi pe soldaţi, şi aşa mai departe. 


— Astăzi de ce nu mai eşti îmbrăcat cu ea? 

— Ce dracu! M-au demobilizat de trei săptămâni. Şi uite 
cum s-a întâmplat să dau ochii cu fata asta... Când m-am 
despărţit de tine, am luat-o pe alee spre clădirea aia a 
voastră de pe malul lacului să-mi iau bicicleta... 

— Adică spre Vila cedrilor? 

— ... o noapte minunată, înţelegi, cu luna răsărind de 
acolo de peste munte... 

— Pe Krenzegg. 

— ... şi am ajuns din urmă o infirmieră şi o fată tânără. 
Nu m-am gândit că fata ar fi pacientă; am întrebat-o pe 
infirmieră de orarul tramvaiului şi am mers şi eu mai 
departe pe lângă ele. Fata era cea mai frumoasă fiinţă pe 
care o văzusem până atunci. 

— Este şi acuma. 

— Ea nu mai văzuse o uniformă americană, şi am stat 
puţin de vorbă; poţi să fii sigur că nu m-am gândit absolut la 
nimic. Se întrerupse recunoscând o privelişte familiară pe 
care drumul i-o scosese deodată în faţă, apoi reluă: — 
Franz, eu nu sunt un om chiar aşa de închistat ca tine - 
încă; atunci când văd un înveliş splendid ca acesta nu pot să 
nu regret cât de cât ce e rău înăuntru. Asta a fost absolut 
totul - până când au început să vină scrisorile. 

— A fost lucrul cel mai bun care i s-ar fi putut întâmpla, 
spuse Franz dramatic, a făcut deodată un transfer. Din 
cauza asta am şi venit să-ţi ies în întâmpinare astăzi când 
sunt ocupat până peste cap. Vreau să vii la mine în cabinet 
şi să stăm de vorbă mult de tot înainte s-apuci s-o vezi pe 
ea. De fapt, adevarul e c-am şi trimis-o la Zurich să facă 
nişte comisioane... Vorbea acum încordat, crispat de 
entuziasm. Adevărul e c-am şi trimis-o fără infirmieră, cu o 
pacientă care nu stă tot timpul în spital. Sunt extrem de 
mândru de cazul acesta, pe care l-am tratat eu, şi - cum s-a 
întâmplat - cu ajutorul tău. 

Automobilul urcase pe ţărmul lacului Zurich printr-o 
regiune fertilă, presărată cu şaleuri şi cu ferme cu păşuni şi 


coline joase. Soarele plutea în marea albastră a cerului şi 
dintr-o dată totul se deschise într-o autentică vale elveţiană, 
cu sunete şi murmure plăcute şi miros bun, proaspăt, cu 
sănătate şi bună dispoziţie. 

Stabilimentul profesorului Dohmler consta din trei clădiri 
vechi şi o pereche de altele, noi, plasate între un platou 
uşor înălţat şi ţărmul lacului. La fondarea lui, cu zece ani în 
urmă, fusese prima clinică modernă de maladii mintale; la o 
privire fugară niciun profan n-ar fi putut-o recunoaşte drept 
un refugiu pentru înfrânți, pentru nedesăvârşiţi, pentru cei 
care însemnau o ameninţare în lumea aceasta, cu toate că 
două clădiri erau împresurate de ziduri îmblânzite de 
iederă şi de o înălţime înşelătoare. Afară, câţiva oameni 
strângeau, ici şi colo, fânul, cu furcile, în bătaia soarelui; 
când intră pe domeniul clinicii, automobilul trecu pe lângă 
stindardul alb al unei infirmiere fluturând alături de un 
pacient, pe o alee. 

După ce-l conduse pe Dick în cabinetul său, Franz se 
scuză pentru o jumătate de oră. Rămas singur, Dick începu 
să se plimbe prin încăpere, încercând să-l regăsească pe 
Franz în dezordinea de pe masa de lucru, în cărţile lui şi în 
cărţile despre şi de tatăl şi bunicul lui; sau în aerul de 
pietate elveţiană al unei fotografii uriaşe de culoarea vinului 
roşu, al primului dintre aceştia, aşezată pe un perete. În 
cameră era fum. Împingând în lături o uşă-fereastră, Dick 
lăsă astfel să pătrundă un con de soare. Deodată gândurile i 
se reîntoarseră la pacienta despre care fusese vorba - fata 
aceea. 

Primise aproximativ cincizeci de scrisori de la ea, scrise 
într-o perioadă de opt luni. Prima era de scuze, explicându-i 
că auzise că fetele în America au voie să le scrie soldaţilor 
pe care nu-i cunosc. Îi obținuse numele şi adresa de la 
doctorul Gregory şi nădăjduia că n-avea să se supere dacă 
din când în când îi va scrie câte un bilet să-i ureze cele bune 
etc. 


Până aici era uşor de recunoscut stilul — din Daddy-Long- 
Legs şi Molly-Make-Believe, cărticele vioaie şi sentimentale, 
romane în scrisori, care se bucurau pe atunci de mare vogă 
în Statele Unite. Însă aici asemănarea luase sfârşit. 

Scrisorile erau împărţite în două categorii, prima, cam 
până la armistițiu, prezentând o marcată caracteristică 
patologică, iar a doua, de la armistițiu încoace, cu totul 
normală, cu expresia unei fiinţe treptat şi bogat 
maturizându-se. Scrisorile din urmă, Dick ajunsese să le 
aştepte cu nerăbdare în ultimele luni atât de plicticoase de 
la Bar-sur-Aube însă, chiar de la primele, reconstituise mai 
mult din întreaga istorie a cazului decât ar fi putut să-şi 
închipuie Franz. 

Mon Capitaine, 

Mă gândeam când te-am văzut aşa, în uniformă, cât arăţi 
de bine. Pe urmă m-am gândit je m'en fiche, asta-i pe 
franţuzeşte, dar şi pe nemţeşte. Şi dumneata te-ai gândit că 
şi eu sunt frumoasă, dar am mai auzit din astea şi încă de 
multă vreme şi slavă Domnului m-am ţinut bine. Dacă mai 
dai pe aici cu atitudinea asta josnică şi de criminal şi nici 
măcar pe departe cu ce-am fost eu învățată să cred c-ar fi 
rolul unui gentleman, să te ajute Dumnezeu. Totuşi, parcă 
eşti mai liniştit decât ceilalţi, aşa, molâu, ca o pisică mare. 

2 

Am ajuns de-abia acuma să-mi placă băieţii care arată 
cam efeminaţi. Eşti cumva vreun efeminat? Mai erau din 
ăştia intr-un loc pe care-l ştiu eu. 

Scuză toate astea, e a treia scrisoare pe care ţi-am Scris- 
O şi am să ţi-o trimit imediat, altfel nici n-o mai trimit. M- 
am gândit o grămadă şi la clarul de lună. Şi pot să şi găsesc 
o mulţime de martori numai dac-aş putea să ies de aici. 

3 

Cică ai fi şi doctor dar atâta vreme cât eşti o pisică de- 
astea mari e altceva. Mă doare capul atât de tare, că scuză 
şi dumneata plimbarea aia ca una ordinară cu 0 pisică mare 
şi care îţi explică totul, cred eu. Pot să vorbesc trei limbi, 


patru cu engleza, şi sunt sigură că pot să fiu utilă ca 
interpretă, dacă aranjezi aşa ceva în Franţa sunt sigură c- 
aş putea să controlez totul cu cordoanele legate de jur 
împrejur peste burtă la toţi cum a fost miercuri. Acuma e 
sâmbătă şi dumneata eşti aşa departe, poate ai şi muri... 
_ 4 
Intoarce-te la mine într-o zi, căci eu am să fiu aici 
întotdeauna pe dealul ăsta verde. Doar dacă-mi dau ăştia 
voie să-i scriu tatei, pe care l-am iubit mult de tot. 
Scuză-mă pentru toate astea. Nu mă simt în apele mele 
azi. Am Să-ţi scriu când mă simt mai bine. 
Salutare 
Nicole Warren 
Scuze pentru toate. 
Domnule căpitan Diver 
Știu că introspecţia nu e bună pentru o stare atât de 
tensionat nervoasă cum e a mea, dar aş vrea să te anunţ şi 
pe dumneata cum stau. Anul trecut, sau când o fi fost, la 
Chicago când ajunsesem că nu mai puteam să vorbesc cu 
servitorii sau să mă plimb pe stradă, am tot aşteptat să vină 
cineva să-mi spună şi mie. Ar fi fost de datoria cuiva care 
ştia despre ce-i vorba. Orbul trebuie dus de mână. Numai 
că nimeni nu voia să-mi spună nimic - îmi spuneau numai 
câte o jumătate din toată chestia şi eu eram atât de 
învălmăşită că nici nu mai ştiam să socotesc lucrurile cum 
trebuie. Doar un bărbat a fost drăguţ - era un ofițer francez 
şi el a înțeles. Mi-a dat o floare şi a spus că 
, 
era „plus petite et moins entendue'"!1:. Am fost prieteni 
buni. Pe urmă mi-a luat-o înapoi. Eu am fost tot mai rău 
bolnavă, şi nu era nimeni Să-mi explice şi mie. Aveau un 
cântec cu loana d'Arc pe care mi-l tot cântau dar era ceva 
scârbos — mă făcea doar să plâng, pentru că pe atunci n- 
aveam încă nimic stricat la cap. Mai făceau şi aluzii la 
sport, dar la vremea aceea ajunsesem să nu-mi mai pese. 
Aşa că pe urmă a venit ziua aceea când m-am plimbat pe 
bulevardul Michigan, m-am plimbat aşa mile întregi şi până 


la urmă au venit să mă urmărească cu automobilul, însă eu 
nu am vrut să. 
3 

mă urc în maşină. Până la urmă m-au tras ei înăuntru şi 
erau şi nişte infirmiere. După asta am început să-mi dau şi 
eu seama de toate, pentru că puteam să simt ce se întâmplă 
şi în ceilalţi. Aşa că vezi acuma cum stau. Și ce bine ar mai 
putea să-mi facă să stau aici, cu doctorii âştia care-mi tot 
dau zor cu lucrurile pentru care am venit aici. Aşa că astăzi 
i-am scris tatii să vină până aici şi să mă ia cu 

_ 4 
el. Imi pare bine că pe dumneata te interesează atât de 
mult să examinezi oamenii şi să-i trimiţi îndărăt. Trebuie să 
fie atât de amuzant... 

Şi iarăşi, dintr-o altă scrisoare: 

Ai putea să-ţi treci examenul următor şi să-mi scrii şi mie 
o scrisoare. Mi-au trimis tocmai nişte plăci de patefon 
pentru cazul că mi-aş uita lecţiile şi le-am spart pe toate 
aşa că sora nu mai vrea să stea de vorbă cu mine. Frau în 
engleză, să nu le înțeleagă infirmierele. Un doctor la 
Chicago, zicea că joc teatru, dar ce voia el să spună cu 
adevărat e că eu eram şase-şase şi el nu mai văzuse aşa 
ceva până atunci. Dar eu eram foarte ocupată să fiu nebună 
pe atunci, aşa că nici nu-mi păsa de ce spunea el; când sunt 
foarte ocupată să fiu nebună de obicei nici nu-mi mai pasă 
de ce spun ăştia, nici chiar dacă aş fi un milion de fete într- 
una. 

În noaptea aceea mi-ai spus c-ai să mă înveţi să joc. 
Oricum, eu zic că iubirea e tot ce există sau ar trebui să 
existe. In orice caz, îmi pare bine cum nici nu-ţi închipui că 
interesul faţă de examene iţi dă şi dumitale o ocupație. 

Tout ă vousi2+ 
Nicolae Warren 

Mai erau şi alte scrisori printre ale căror întretăieri 
exprimând neajutorarea, se ascundeau ritmuri mai sumbre. 

Dragă căpitane Diver; 


Îţi scriu dumitale pentru că nu există altcineva spre care 
să mă întorc şi mie mi se pare că dacă situaţia asta de farsă 
e atât de evidentă pentru una aşa de bolnavă ca mine 
atunci ar trebui să fie evidentă şi pentru dumneata. 
Tulburările mintale sunt depăşite acum cu totul şi în afară 
de asta sunt complet frântă şi umilită, dacă asta au vrut ei. 
Familia mea m-a neglijat în mod ruşinos, n-are niciun rost 
să cer de la ei ajutor sau milă. Am avut prea de ajuns şi pur 
şi simplu îmi ruinează sănătatea şi-mi mănâncă timpul 

2 

să mai pretind că chestia asta, cu capul meu, ar fi 
curabilă. 

Aici sunt în ceea ce se pare că ar fi un azil pentru 
seminebuni, toate astea pentru că nimeni n-a considerat 
necesar să-mi spună şi mie adevărul despre ceva. Dacă 
măcar aş fi ştiut ce se petrece, cum ştiu acuma, aş fi putut 
să suport cred, pentru că sunt foarte puternică, dar cei 
care ar fi s-o facă, n-au considerat nimeni să 

3 
mă lămurească şi pe mine. Şi acum, când ştiu şi când am 
plătit un asemenea preț ca să aflu, ei stau aici cu viețile lor 
de câine şi spun c-ar trebui să cred şi ce am crezut eu până 
acuma. Mai ales unul face asta, dar eu acuma am înţeles. 

Mă simt singură toată vremea, departe de prieteni şi de 
familie, dincolo de Atlantic. Mă învârtesc peste tot, pe aici, 
într-un fel de aiureală. Dac-ai putea să-mi găseşti o situaţie 
ca interpretă (ştiu franceza şi germana ca pe limba natală, 
şi destul de bine italiana 

4 
şi puţină spaniolă) sau la ambulanţe la Crucea Roşie sau ca 
infirmieră, deşi ar mai trebui să mă pregătesc - ai fi o 
binecuvântare. 

Şi iarăşi: 

Dacă nu vrei să accepți explicaţia mea despre cum stau 
lucrurile, cel puţin ar trebui să-mi explici şi mie ce crezi 
dumneata, pentru că ai o față bună, de pisică, şi nu 
expresia asta de clovn care pare să fie la modă aici. 


Doctorul Gregory mi-a dat o fotografie de a dumitale, nu 
eşti atât de bine ca în uniformă, dar arăţi mai tânăr. 

Mon Capitaine, 

__Mi-a făcut plăcere să primesc cartea dumitale poştală. 
Imi pare atât de bine că plăcerea dumitale este să 
descalifici surorile - oho, ţi-am înţeles biletul foarte bine. 
Numai că mi se păruse în momentul în care te-am văzut că 
erai altfel. 

Dragă domnule Capitaine, 

Aşa e, eu una gândesc azi, şi alta mâine. Asta e, la drept 
vorbind, tot răul cu mine, decât că e şi un fel de sfidare 
nebunească şi o lipsă a proporţiilor. Aş primi cu plăcere 
orice alienist pe care mi l-ai sugera dumneata. Stau cu toții 
în căzile lor de baie şi cântă. Cântă-ţi-o în curtea din spate, 
ca şi cum aş avea vreo curte din spate în care să-mi cânt 
ceva sau vreo speranţă pe care aş putea să mi-o mai găsesc 
uitându-mă, cât aş pofti, în spate sau în faţă. Au mai 
încercat 

2 
iar, la băcănie, şi aproape că i-am dat cu greutatea în cap 
dobitocului, dar m-au ţinut. 

De acum nu-ţi mai scriu. Prea sunt instabilă. 

Pe urmă, o lună fără nicio scrisoare. Apoi, deodată, 
schimbarea, 

Mă întorc încet la viaţă... 

Astăzi florile şi norii... 

Războiul s-a terminat şi abia dacă am ştiut toată vremea 
asta c-ar fi fost război... 

Ce bun ai fost! Trebuie să fii un om foarte deştept pe sub 
faţa asta a dumitale ca de pisică albă; nu păreai aşa în 
fotografia pe care mi-a dat-o doctorul Gregory... 

Astăzi am fost la Zurich; ce ciudată senzație să vezi iar un 
oraş... 

Astăzi am fost la Berna, era atât de frumos cu toate 
ceasurile acelea... 

Astăzi am urcat, destul de sus ca să găsesc imortele şi 
edelweiss... 


Şi după asta, scrisorile au început să fie mai puţine, însă 
el răspunsese la toate. Una din ele: 

Aş vrea să fie cineva îndrăgostit de mine aşa cum erau 
băieţii cu multe secole înainte să mă fi îmbolnăvit. Dar cred 
că trebuie să mai treacă ani de zile până să mai fiu în stare 
să mă mai gândesc la aşa ceva... 

Dar când răspunsul lui Dick întârzie dintr-un motiv sau 
altul, urmase izbucnirea vibrantă de ciudă — asemenea 
resentimentului unui îndrăgostit: „Poate că te-am plictisit”, 
şi „Mi-e teamă că am fost prezumtioasă”, şi „Iot stau şi mă 
gândesc noaptea că poate eşti bolnav". 

De fapt, Dick fusese bolnav de gripă. Când se făcuse bine, 
totul în afară de partea cea mai formală a corespondenţei 
şi-o sacrificase oboselii care urmase şi curând după aceea 
amintirea ei fusese copleşită de prezenţa vioaie a unei 
telefoniste din Wisconsin de la cartierul general din Bar- 
sur-Aube. Avea buzele roşii ca un afiş, şi era cunoscută la 
modul obscen prin cantinele ofiţerilor sub denumirea de 
„Centrala de schimb”. 

Franz reintră în cabinetul său cu un aer pătruns de 
propria sa importanţă. Dick se gândi că prietenul său avea 
să ajungă un bun clinician, căci cadenţele sonore sau 
săltăreţe în care le disciplina pe surori sau pe pacienţi nu-i 
proveneau din sistemul nervos propriu, ci dintr-o vanitate 
teribilă şi inofensivă. Adevăratele lui emoţii erau mai 
ordonate şi le păstra pentru sine. 

— Şi acuma, cu fata asta, Dick, spuse. Bineînţeles, mă 
interesează să aflu ce-ai mai făcut tu şi să-ţi povestesc şi ce- 
am mai făcut şi eu, dar întâi cu fata asta, pentru că am 
aşteptat de atâta vreme să-ţi povestesc cazul. 

Căută şi găsi un teanc de hârtii într-un fişier, dar după ce 
le frunzări puţin constată că mai mult îl încurcă şi le lăsă pe 
masă. În schimb îi povesti lui Dick întreaga istorie a cazului. 


CAPITOLUL III 


CAM CU UN AN ŞI JUMĂTATE ÎN 
urmă, doctorul Dohmler purtase un schimb de scrisori cu 
un american de familie bună care locuia pe atunci la 
Lausanne, un oarecare domn Devereux Warren, din familia 
Warrenilor din Chicago. Se stabili astfel o întâlnire şi într-o 
zi domnul Warren sosi la clinică împreună cu fiica sa Nicole, 
o fată de şaisprezece ani. Era în mod evident bolnavă şi 
sora care era cu ea o scoase la o mică plimbare prin 
grădinile clinicii în vreme ce domnul Warren discuta cu 
medicul. 

Warren era un bărbat izbitor de frumos, trădând mai 
puţin de patruzeci de ani. Era tipul americanului arătos în 
toate - privinţele - înalt, lat în umeri, bine făcut — un 
homme tres chici::, cum avea să-l descrie doctorul Dohmler 
lui Franz. Ochii lui mari, cenuşii, erau congestionaţi de 
soare, în urma canotajului pe lacul Geneva, şi toată făptura 
lui degaja aerul caracteristic al celui care a cunoscut 
lucrurile cele mai bune ale acestei lumi. Conversaţia se 
desfăşură în limba germană, căci se vădi că îşi făcuse 
studiile la Gottingen. Era nervos şi, evident, foarte 
emoţionat de demersul pe care-l întreprindea. 

— Domnule doctor Dohmler, fiica mea nu mai e sănătoasă 
la cap. Am chemat specialişti şi infirmiere cu grămada 
pentru ea şi a tot stat la cure de odihnă, însă toată chestia a 
căpătat proporţii prea mari pentru mine şi acuma mi s-a 
recomandat, foarte călduros, să vin să vă consult pe 
dumneavoastră. 

— Foarte bine, spuse doctorul Dohmler. Să zicem că o să 
începeţi cu începutul şi am să vă rog să-mi spuneţi totul. 

— Nu e niciun început, cel puţin în familie nu e niciun 
semn de nebunie, după câte ştiu eu, nici din partea mea, 
nici a maică-si. Mama Nicolei a murit când fata avea 
doisprezece ani şi eu am fost şi tată şi mamă, amândouă, 
pentru ea, cu ajutorul guvernantelor - şi tată şi mamă 
pentru ea. 


Era extrem de emoţionat spunând asta. Doctorul 
Dohmler constată că-i dăduseră lacrimile şi remarcă, 
pentru întâia oară, un miros de whisky în respiraţia 
celuilalt. 

— Cât a fost copil, era o scumpete - toată lumea se dădea 
în vânt după ea, toţi cei care ajungeau să dea ochii cu ea. 
Era deşteaptă foc şi fericită cât era ziua de lungă. Îi plăcea 
să citească, să deseneze, să danseze, să cânte la pian - 
orice. Ţin minte cum o auzeam pe nevastă-mea spunând că 
ea a fost singurul dintre copiii noştri care nu plângea 
noaptea. Mai am o fată mai mare şi am mai avut şi un băiat 
care a murit, însă Nicole a fost - Nicolae a fost - Nicole... 

Se întrerupse şi doctorul Dohmler îl ajută: 

— A fost un copil perfect normal, inteligent, fericit. 

— Întocmai. 

Doctorul Dohmler aşteptă. Domnul Warren clătină din 
cap, scoase un oftat lung, aruncă o privire grăbită spre 
doctorul Dohmler, apoi îşi cobori iarăşi ochii spre duşumea. 

— Cam acum opt luni, sau poate să fi fost şase, poate 
zece luni - tot caut să-mi fac socotelile, dar nu reuşesc deloc 
să-mi aduc aminte unde eram - a început să-şi dea în petic - 
să se comporte ca o nebună. Soră-sa a fost cea dintâi care 
mi-a vorbit despre asta - pentru că pentru mine Nicole a 
fost întotdeauna neschimbată, adăugă cu o oarecare grabă, 
ca şi cum l-ar fi acuzat cineva că el ar fi fost de condamnat - 
era mereu aceeaşi fetiţă iubitoare. Primul lucru s-a 
întâmplat cu un valet. 

— A, da, spuse doctorul Dohmler, clătinându-şi capul 
venerabil, ca şi cum, asemenea lui Sherlock Holmes, s-ar fi 
aşteptat ca un valet şi numai un valet să-şi facă apariţia la 
punctul acesta. 

— Aveam un valet - fusese la noi de ani de zile - de fapt 
era elveţian. Îşi ridică ochii să pândească aprobarea 
patriotismului doctorului Dohmler. Îi şi intrase în cap o idee, 
de-a dreptul nebunească, despre omul acesta. Zicea că i-ar 
fi făcut avansuri - bineînţeles, la vremea aceea am crezut-o 


şi l-am concediat, însă acuma ştiu că toate astea erau doar 
nişte închipuiri nebuneşti. 

— Ce pretindea ea că i-ar fi făcut? 

— Asta a fost primul lucru - medicii n-au putut, pur şi 
simplu, să-şi facă o părere. Se uita doar aşa, la ei, ca şi cum 
ei ar fi trebuit să ştie perfect ce-i făcuse omul. Însă e sigur 
că voia să spună că i-ar fi făcut avansuri indecente - în 
privinţa asta nu ne-a lăsat niciun fel de îndoială. 

— Înţeleg. 

— Bineînţeles, am citit şi eu despre femeile care se simt 
singuratice şi-şi închipuie că sub patul lor e ascuns un 
bărbat şi aşa mai departe, dar de unde şi până unde să fi 
căpătat Nicole idei de felul acesta? Ar fi putut să-i aibă pe 
toţi bărbaţii pe care şi i-ar fi dorit. Eram la Lake Forest - o 
staţiune de vară de lângă Chicago unde aveam şi noi o vilă - 
şi era toată ziua în aer liber şi juca tenis sau golf cu băieţii. 
Şi unii dintre ei erau chiar îndrăgostiţi lulea de ea. 

În tot timpul în care Warren vorbea cu făptura uscată şi 
îmbătrânită a doctorului Dohmler, o parte din gândurile 
acestuia din urmă se întorceau cu intermitenţă spre 
Chicago. Odinioară, în tinereţea sa, ar fi putut să plece la 
Chicago în calitate de profesor şi docent la universitate, şi 
poate ar fi ajuns un om bogat acolo şi proprietarul propriei 
sale clinici în loc să fi rămas doar un acţionar mărunt într-o 
clinică. Când se gândise atunci la ce aprecia ca fiind stratul 
subţire al cunoştinţelor sale răspândit pe întreaga regiune 
imensă de acolo, peste toate lanurile de grâne, peste 
preriile nesfârşite, se hotărâse împotriva unui asemenea 
gest. Însă în vremurile acelea citise despre Chicago, despre 
marile familii feudale - Armour, Palmer, Field, Crane, 
Warren, Swift, despre Mecornick şi mulţi alţii, şi de atunci 
încoace veniseră să-l consulte nu puţini pacienţi chiar din 
păturile acelea ale oraşelor Chicago şi New York. 

— Boala s-a înrăutățit, continuă Warren. A avut o criză 
sau ceva în genul acesta - începuse să vorbească fără cap şi 
fără coadă. Soră-sa a scris aici unele din ele... Îi întinse 


doctorului o bucată de hârtie împăturită. — Aproape 
totdeauna vorbea despre bărbaţi care se pregăteau s-o 
atace, bărbaţi pe care îi cunoştea sau oameni de pe stradă, 
oricine... 

Povesti despre starea lor de alarmă şi de deprimare, 
despre ororile prin care trec membrii familiei în asemenea 
împrejurări, despre eforturile fără rezultat pe care le 
făcuseră în America, în sfârşit despre credinţa într-o 
schimbare a decorului care-l îndemnase să rişte să treacă 
peste blocada submarinelor şi să-şi aducă fata în Elveţia. 

— ... pe un crucişător al marinei militare americane, 
specifică el cu o nuanţă de aroganță. Mi-a fost posibil să 
aranjez asta printr-un noroc. Şi dacă-mi daţi voie să adaug, 
surâse ca o scuză, banii nu trebuie să fie un obstacol. 

— Bineînţeles că nu, îl aprobă Dohmler sec. 

Se întreba de ce şi în legătură cu ce anume omul acesta îl 
minţea. Sau, dacă se înşela cumva în privinţa aceasta, în ce 
consta falsitatea care pătrunsese în cameră - în silueta 
prezentabilă, îmbrăcată în haine de tweed, răsturnată în 
scaun cu o nonşalanţă sportivă? Acolo, afară, exista o 
tragedie, în aerul acelei zile de februarie, o pasăre tânără, 
cu aripile zdrobite într-un fel sau altul, aici, înăuntru, totul 
era prea subţiratic, inconsistent şi fals. 

— Cred c-ar fi bine să stau câteva momente de vorbă cu 
ea, spuse doctorul Dohmler trecând la limba engleză, ca şi 
cum astfel s-ar fi apropiat mai mult de Warren. 

După aceea, când Warren îşi luase rămas bun de la fiica 
sa şi plecase îndărăt la Lausanne, şi după ce mai trecuseră 
câteva zile, doctorul şi Franz înscriseră pe fişa de 
observaţie a Nicolei: 

Diagnostic: Schizophrenic. Phase aiguee en 
decroissance. La peur des hommes est un symptome de la 
maladie, et n'est point constitutionelle... Le pronostic doit 
rester reserve. 

Şi apoi aşteptară cu interes crescând pe măsură ce 
treceau zilele, cea de-a doua vizită pe care domnul Warren 


o promisese. 

O asemenea vizită nu se produse prea repede. După două 
săptămâni, doctorul Dohmler îi scrise. Confruntat cu o nouă 
tăcere, săvârşi ceea ce în zilele acelea constituia une 
folie!=!, şi telefonă la Grand Hotel la Vevey. Află atunci de la 
valetul domnului Warren că în clipa aceea îşi făcea tocmai 
bagajele pentru plecarea spre America. Amintindu-şi că cei 
patruzeci de franci elveţieni pentru această comandă 
telefonică aveau să apară în registrele clinicii, sângele celor 
din garda 'Tuileriilor veni în ajutorul doctorului Dohmler şi 
domnul Warren fu adus până la urmă la telefon. 

— Este absolut necesar să veniţi. Sănătatea fiicei 
dumneavoastră, totul, depinde de asta. Nu-mi pot lua nicio 
răspundere. 

— Da, uite ce, doctore, pentru asta am recurs la 
dumneata. Eu mă grăbesc să mă întorc acasă. 

Doctorul Dohmler nu mai stătuse până atunci de vorbă cu 
cineva aliat atât de departe, dar îşi formulă ultimatumul cu 
atâta fermitate în pâlnia telefonului încât torturatul 
american de la celălalt capăt al firului cedă. O jumătate de 
ceas după cea de a doua sosire pe țărmurile lacului Zurich, 
Warren se prăbuşise, umerii săi voinici se cutremurau de 
suspinele violente care-l scuturau pe sub haina comod 
croită, ochii îi erau mai roşii decât însuşi soarele de pe lacul 
Geneva, şi medicii aflară atunci întreaga poveste sordidă. 

— S-a întâmplat pur şi simplu, spuse cu voce spartă. Nu 
ştiu - nu ştiu. După moartea maică-si, când era încă o fetiţă 
mică, venea la mine în pat în fiecare dimineaţă, uneori şi 
dormea în pat cu mine. Mi-era atât de milă de ea, săraca! O, 
şi pe urmă, oriunde ne duceam, cu automobilul sau cu 
trenul, ne ţineam totdeauna de mână. Îmi şi cânta la 
ureche. Ne spuneam: „Acuma, hai să nu mai dăm atenţie la 
nimeni în după-masa asta - să fim numai noi doi, unul 
pentru altul - în dimineaţa asta tu eşti numai a mea". O notă 
istovită de sarcasm i se strecură în voce. Oamenii îşi 
spuneau când ne vedeau ce minunată pereche de tată şi 


fiică suntem noi doi - că le venea să plângă de înduioşare. 
Eram exact ca nişte îndrăgostiţi - ca nişte amanți - şi pe 
urmă, dintr-o dată, am şi fost amanți - şi la zece minute 
după ce s-a întâmplat asta îmi venea să mă împuşc acolo, pe 
loc - încât încep şi eu să cred că sunt un degenerat bătut de 
Dumnezeu că n-am avut curajul s-o fac. 

— Şi pe urmă? spuse doctorul Dohmler, gândindu-se 
iarăşi la Chicago şi la acel gentleman blând, palid, cu pince- 
nez, care-i făcuse o vizită cu vreo treizeci de ani înainte. 
Lucrurile astea au continuat? 

— O, nu! Parcă ai fi zis că a îngheţat, de atunci, imediat. 
Spunea numai: „Lasă, lasă, tăticule. N-are nicio importanţă. 
Lasă". 

— N-au existat urmări? 

— Nu. Scoase încă un suspin, scurt, convulsiv, şi-şi suflă 
nasul de mai multe ori. Decât că acuma sunt o grămadă de 
urmări. 

Când povestea ajunse la încheiere, Dohmler se lăsă pe 
spate, în fotoliul central, tipic mic-burghez, şi-i spuse aspru 
în gând: „[ărănoiule!” - asta fiind una din puţinele judecăţi 
omeneşti absolute pe care şi le permisese în ultimii 
douăzeci de ani. Pe urmă pronunţă cu voce tare: 

— Aş vrea să vă duceţi acum la un hotel la Zurich şi să 
petreceţi noaptea acolo; şi apoi să veniţi din nou aici mâine 
dimineaţă să stăm de vorbă. 

— Şi pe urmă? 

Doctorul Dohmler îşi desfăcu braţele destul de mult ca să 
fi putut ţine între ele un purceluş de lapte. 

— Chicago, sugeră el. 


CAPITOLUL IV 


— ŞI ATUNCI DE-ABIA, AM ŞTIUT 
şi noi pe ce lume suntem, spuse Franz. Dohmler i-a spus lui 
Warren că preia cazul dacă el se declară de acord să se ţină 
cât mai departe de fiică-sa pentru o perioadă indefinită de 


timp, un minim absolut de cinci ani. După primul şoc, 
Warren părea mai ales preocupat de faptul dacă toată 
povestea asta n-avea să transpire într-un fel dincolo, în 
America. Noi aici am făcut un plan de acţiune în ce-o 
priveşte pe ea, şi pe urmă am aşteptat. Prognozele erau 
proaste - cum ştii şi tu, procentajul de vindecări, chiar şi 
aşa-zisele vindecări sociale, este foarte scăzut la vârsta 
asta. 

— Scrisorile de la început arătau într-adevăr foarte 
descurajatoare, aprobă Dick. 

— Foarte - şi foarte tipice. Am şi ezitat să-i dau drumul la 
prima dintre ele să iasă din clinică. Pe urmă m-am gândit că 
lui Dick are să-i facă bine să ştie că şi noi, aici, ne dăm toată 
osteneala. Tu ai fost foarte generos că le-ai răspuns. 

Dick suspină. 

— Era o fetiţă atât de încântătoare - punea în plicuri şi o 
mulţime de fotografii de-ale ei. Şi după prima lună acolo, nu 
mai aveam literalmente ce face. Tot ce-i spuneam eu în 
scrisorile mele era: „Fii fată bună şi ascultă-i pe doctori”. 

— A fost de ajuns - a avut o fiinţă din afară la care să se 
gândească. O vreme n-avusese pe nimeni - decât o soră de 
care nu pare să fie prea apropiată. Şi pe lângă asta, lectura 
scrisorilor ei ne-a ajutat foarte mult pe noi, aici - erau ca o 
diagramă a situaţiei ei. 

— Îmi pare foarte bine. 

— Înţelegi acuma ce s-a întâmplat? A simţit că există 
undeva o complicitate - fireşte, asta n-are nicio importanţă 
reală, decât pentru noi care vrem să-i reevaluăm 
stabilitatea extremă şi tăria de caracter. La început a fost 
şocul acela. Pe urmă au dus-o la un pension şi le-a auzit pe 
fete vorbind între ele - aşa că printr-un mecanism simplu de 
autoapărare şi-a băgat în cap ideea că ea nu era în niciun 
fel complice - şi de aici i-a fost uşor să alunece într-o lume 
de fantasme în care toţi bărbaţii, cu cât îţi plăceau mai mult 
şi aveai mai multă încredere în ei, cu atât erau mai groaznic 
de răi. 


— Ea a vorbit vreodată despre... oroarea asta, direct? 

— Nu; ca să-ţi spun drept, când a început să se comporte 
normal, cam prin octombrie, eram la un punct mort. Dacă 
ar fi fost o femeie de treizeci de ani, am fi lăsat-o să-şi 
găsească ea singură măsurile de acomodare, dar era atât 
de tânără, şi ni s-a făcut frică să nu se crispeze de tot, cu 
toate chestiile astea răsucite acolo, în sinea ei. Aşa că 
doctorul Dohmler i-a spus cu toată francheţea: „De acuma 
încolo, datoria dumitale este faţă de dumneata însăţi. 
Lucrul acesta nu înseamnă în niciun fel că s-ar fi terminat 
cu dumneata - viaţa dumitale e abia la început”. Şi aşa mai 
departe. Are într-adevăr o minte foarte solidă şi el i-a dat 
ceva din Freud să citească, nu prea mult, şi ea, în ce-o 
priveşte, a manifestat foarte mult interes. De fapt, cam toţi 
pe aici o răsfăţăm. Însă e foarte reticentă, adăugă; apoi 
ezită: — Ne întrebam dacă în scrisorile astea din urmă, 
către tine, puse direct de ea la poştă, la Zurich, spunea ceva 
care ar putea arunca vreo lumină asupra stării ei de spirit şi 
a planurilor de viitor. 

Dick rămase o clipă pe gânduri. 

— Da şi nu. Am să-ţi aduc scrisorile să le vezi, dacă vrei. 
Pare plină de speranţă şi de o sete normală de viaţă - chiar 
într-un fel, romantică. Uneori vorbeşte despre „trecut”, aşa 
cum fac cei care au stat la puşcărie. Dar nu ştii niciodată 
dacă ei se gândesc la crimă sau la închisoare sau la 
întreaga experienţă. La urma urmelor, eu nu sunt decât un 
fel de momâie de paie în viaţa ei. 

— Evident; eu îţi înţeleg exact situaţia, şi vreau să-ţi 
exprim încă o dată recunoştinţa noastră. Din cauza asta am 
vrut să stăm puţin de vorbă înainte de a te întâlni cu ea. 

Dick râse. 

— Crezi că ar putea să se arunce dintr-un salt de gâtul 
persoanei mele? 

— Nu, asta nu. Dar vreau să te rog să procedezi foarte 
atent. Tu eşti un bărbat foarte atractiv pentru femei, Dick. 


— Atunci, să-mi ajute Dumnezeu! Foarte bine, am să fiu 
blând şi respingător - am să mestec usturoi de câte ori ştiu 
că am să mă întâlnesc cu ea şi am să fiu în permanenţă 
neras. O fac eu să se retragă în tranşee. 

— Usturoi nu! spuse Franz care-l luase în serios. Nu-i 
nevoie să-ţi compromiţi cariera. Dar văd că mai mult îţi 
arde de glumă. 

— ... şi pot să şi şchiopăt puţin. Şi pe urmă, oricum, nici 
nu am baie acolo unde stau eu acuma. 

— Văd că glumeşti. Franz se destinse - sau mai bine spus 
îşi asumă postura unuia care se destinde. — Acuma, 
povesteşte-mi şi mie despre tine şi despre proiectele tale. 

— N-am decât unul singur, Franz, şi ăsta e să ajung un 
bun psihiatru practician - poate cel mai bun care a existat 
vreodată. 

Franz râse uşurat, însă îşi putea da seama că de data 
asta Dick nu mai glumea. 

— E un lucru foarte bun şi foarte american, spuse. Pentru 
noi e mai dificil... Se ridică de la locul lui şi se îndreptă 
către uşa-fereastră. — Uite, stau aici şi văd Zurichul - acolo- 
i clopotniţa de la Gross-Miinster. În cripta ei e îngropat 
bunicul meu. Dincolo de podul din faţa ei zace strămoşul 
meu Lavater, care n-a vrut să fie îngropat în niciun fel de 
biserică. Alături e statuia unui alt strămoş de-al meu, 
Heinrich Pestalozzi, şi una a doctorului Alfred Escher. Şi 
peste toate astea pluteşte mereu Zwingli - eu sunt în 
permanenţă confruntat cu un panteon de eroi. 

— Da, înţeleg. Dick se ridică în picioare. Îmi dădeam şi eu 
aere. Adevărul e că totul de abia începe. Cei mai mulţi 
dintre americanii din Franţa mor să se întoarcă acasă, însă 
nu şi eu - eu pot să mai primesc solda militară tot restul 
anului doar cu condiţia să mai particip la cursurile de la 
Universitate. Ce zici de un guvern ca ăsta care vede 
lucrurile în mare şi-şi ştie de pe acum viitorii oameni mari? 
Pe urmă mă duc acasă o lună, să-l văd pe tata. După asta, 
mă întorc - mi s-a oferit o slujbă. 


— Unde? 

— La rivalii voştri - clinica lui Gisler, la Interlaken. 

— Nu te vâri acolo, îl sfătui Franz. Au avut o duzină de 
tineri într-un an de zile. Gisler e el însuşi bolnav cu sindrom 
depresiv anxios, nevastă-sa şi amantul ei sunt cei care 
conduc clinica - evident, înţelegi că ce-ţi spun aici e 
confidenţial. 

— Dar ce-i cu planul tău vechi cu America? întrebă Dick 
repede. Trebuia să mergem la New York şi să punem bazele 
unui stabiliment modern de tot, pentru miliardari. 

— Astea erau visuri de studenţie. 

Dick luă masa cu Franz, cu soţia lui şi cu un căţel care 
mirosea a cauciuc ars, în vilişoara lor de la marginea 
domeniului clinicii. Se simţea vag apăsat, nu de atmosfera 
de rezervă modestă, şi nici de Frau Gregorovius, care ar fi 
putut fi de multă vreme profetizată, ci de această bruscă 
restrângere a orizontului cu care Franz părea să se fi 
împăcat. Pentru el, limitele ascetismului erau altminteri 
marcate - putea să accepte o asemenea disciplină spirituală 
ca un mijloc către un scop, să o chiar suporte ca pe o glorie 
care să se creeze ea însăşi şi să se alimenteze, însă îi venea 
greu să se resemneze la a-şi trăi deliberat viaţa în 
dimensiunile, mai modeste, ale unui cadru moştenit. 
Gesturile domestice ale lui Franz şi ale soţiei sale, aşa cum 
se exprimau într-un spaţiu înghesuit, erau lipsite de graţie 
şi de aventură. Lunile de după război în Franţa şi lichidările 
generoase care avuseseră loc sub egida splendorii 
americane, îi afectaseră lui Dick simţul de perspectivă. În 
plus, bărbaţii ca şi femeile îi acordaseră prea multă 
importanţă, şi poate că ceea ce-l determinase să se întoarcă 
în centrul ceasornicului de precizie elveţian fusese intuiţia 
că viaţa pe care o dusese nu era prea bună pentru un om 
serios. 

O făcu pe Kaethe Gregorovius să se vadă pe ea însăşi ca o 
fiinţă fermecătoare, dar în vremea aceasta el era tot mai 
puţin în largul său la mirosul atoatepătrunzător de 


conopidă - în acelaşi timp detestându-se. Pentru că-şi vedea 
încolţind astfel simţământul unei superficialităţi pe care nici 
el nu şi-o desluşea prea bine. 

— Doamne, sunt şi eu ca şi ceilalţi? ca ei toţi! - se 
surprindea gândindu-se când se trezea tresărind, noaptea. 
— Sunt şi eu la fel ca ei toţi? 

Se vădea astfel că nu era un om potrivit să ajungă un 
socialist, dar că însuşirea sa omenească rămânea cea din 
care se fac multe dintre operele mai de preţ ale lumii. 
Adevărul este că de luni de zile se ocupase mai ales să-şi 
cântărească argumentele din tinereţe, cele care ar fi urmat 
să hotărască dacă trebuie sau nu să-ţi dai viaţa pentru o 
cauză în care nu mai crezi. În ceasurile moarte şi albe din 
Zurich, privind din salonul vreunei case străine în strada de 
unde urca strălucirea câte unui felinar, se gândea că visase 
să fie un om bun, plin de iubire, curajos şi înţelept, dar că 
acum constata că totul era foarte dificil. Ar mai fi vrut de 
asemenea şi să fie iubit, dacă şi-ar fi găsit şi el locul într-un 
asemenea sentiment. 


CAPITOLUL V 


VERANDA CLĂDIRII CENTRALE 
era scăldată în lumină prin uşile-ferestre, deschise acum, în 
afară de umbrele negre ale pereţilor din camerele 
pacienţilor şi de umbrele fantastice ale scaunelor de fier 
brăzdând răsadurile de gladiole. Dintre siluetele care se 
agitau într-o cameră sau alta, domnişoara Warren apăru 
întâi fugar, apoi deodată conturându-se, oprită locului, 
atunci când îl văzu; pe când trecea pragul, faţa ei prinse 
cea de pe urmă lumină a încăperii şi o purtă afară odată cu 
întreaga ei făptură. Păşea ritmat - toată săptămâna îi 
sunaseră cântece în urechi, cântece văratice dinspre ceruri 
arzătoare şi umbre neliniştite, şi odată cu sosirea lui, 
cântecele acestea crescuseră până într-atâta încât aproape 
că-i venea să le însoţească şi ea cu voce tare. 


— Ce mai faci, domnule căpitan? spuse, desprinzându-şi 
cu greutate ochii dintr-ai lui, ca şi cum privirile li s-ar fi 
împletit. — Stăm aici afară? Stătea nemişcată în picioare, 
doar privirea îi zvâcni în jur o clipă. — De acum, s-a făcut cu 
adevărat vară. 

O femeie ieşise odată cu ea din casă, o femeie durdulie, 
înfăşurată într-un şal, şi Nicole i-l prezentă pe Dick: 
Senhora. 

Franz se scuză îndepărtându-se şi Dick grupă laolaltă trei 
scaune. 

— Ce noapte minunată, spuse Senhora. 

— Muy bellai*:, aprobă Nicole; apoi către Dick: — Ai venit 
pentru mai multă, vreme? 

— Sunt la Zurich pentru mult timp, dacă la asta te 
gândeşti. 

— Asta este cu adevărat prima noapte de primăvară 
adevărată, sugeră Senora. 

— Şi chiar stai mai mult? 

— Cel puţin până în iulie. 

— Eu plec în iunie. 

— Iunie este o lună minunată aici, comentă Senhora. Ar 
trebui să stai toată luna iunie şi pe urmă să pleci în iulie 
când într-adevăr se face prea cald. 

— Şi unde te duci? o întrebă Dick, pe Nicole. 

— Undeva, cu soră-mea, undeva unde să simţi că trăieşti, 
sper, pentru că eu am pierdut atât de multă vreme. Dar 
poate că vor spune că-i mai bine să merg într-un loc mai 
liniştit la început - poate Como.. De ce nu vii şi dumneata la 
Como? 

— Ah, Como... începu Senhora. 

Dinlăuntrul clădirii un trio începu să intoneze o arie din 
Cavaleria uşoară de Suppe. Nicole profită ca să se ridice şi 
impresia pe care o crease tinereţea şi frumuseţea ei asupra 
lui Dick crescu tot mai mult până când se revărsă deodată 
în el într-un fior dens de emoție. Ea surâse, un surâs pueril, 


emoţionant, care era asemenea cu toată tinereţea risipită 
vreodată pe lume. 

— Muzica asta-i prea tare ca să ne mai auzim şi noi - ce-ai 
spune să ne plimbăm pe aici, prin jur? Buenas noches, 
Senhora. 

— 'pte bună - 'pte bună. 

Coborâră cele două trepte până la alee, unde, după o 
clipă, se lăsă umbra cuprinzându-i; ea îi apucă braţul. 

— Am nişte discuri de patefon pe care mi le-a trimis soră- 
mea din America, spuse. Data viitoare când mai vii, am să ţi 
le pun — ştiu aici un loc unde se poate pune patefonul şi nu 
ne aude nimeni. 

— Are să fie drăguţ. 

— Ştii Hindustan? îl întrebă, gânditoare. Nu l-am mai 
auzit până acum, dar îmi place. Şi am şi De ce să le spunem 
copilaşi? şi Ce bine-mi pare că pot să te fac să plângi. 
Presupun că dumneata ai dansat după toate melodiile astea 
la Paris? 

— N-am fost la Paris. 

Rochia ei de culoarea laptelui, când albăstruie când 
cenuşie, după cum înaintau pe alee, şi părul ei foarte blond, 
îl ameţeau pe Dick — ori de câte ori se întorcea spre ea, 
fata îi surâdea puţin, chipul luminându-i-se ca al unui înger 
când ieşiră în cercul unui felinar la o răspântie de alei. Îi 
mulțumea pentru toate, era ca şi cum ar fi însoţit-o la un 
bal, şi în timp ce Dick era din ce în ce mai puţin sigur de 
relaţia lui faţă de ea, încrederea ei sporea - în toată făptura 
ei era o tulburare care părea să oglindească întreaga 
nelinişte plină de aşteptare a lumii. 

— Eu acuma nu mai sunt sub niciun fel de restricţii, 
spuse ea. Am să-ţi pun două cântece foarte bune — le zice 
Aşteaptă până se întorc vacile acasă şi Adio, Alexander. 

Data următoare el întârzie; trecuse o săptămână şi 
Nicole îl aştepta pe alee, într-un punct, pe drumul lui 
venind dinspre locuinţa lui Franz. Părul, pieptănat altfel 
încât să-i lase libere urechile, îi atingea umerii aşa că faţa 


părea să-i fi răsărit din plete, ca şi cum exact în momentul 
acela ar fi ieşit dintr-o pădure în bătaia luminii limpezi a 
clarului de lună. Tot ce era neştiut, necunoscut în jur i-o 
oferea acum lui Dick; el ar fi vrut mult ca ea să nu fi avut 
niciun fel de trecut, niciun fel de familie, să fie doar o fată 
tânără, pierdută, fără niciun alt adăpost decât noaptea din 
care tocmai răsărise. Se îndreptară spre ascunzătoarea 
unde ea îşi dusese patefonul, trecând de colţul atelierului, 
căţărându-se pe o mică stâncă şi aşezându-se în spatele 
unui zid scund, cu faţa spre noapte care se întindea în 
larguri, mile şi mile întregi. 

Acum erau în America; chiar şi Franz, care-şi închipuia 
atât de bine dispus că Dick era un cuceritor irezistibil, n-ar 
fi putut să ghicească vreodată că ei doi ajunseră atât de 
departe. Făceau drumuri întregi cu taxiul ca să se 
întâlnească; fiecare din ei îşi avea preferința în surâsuri şi 
când se întâlniseră prima dată vorbiseră între ei hindustani; 
curând după aceea probabil că se certaseră, căci nimeni nu 
mai ştia deodată nimic şi nimănui nu părea să-i mai pese - şi 
totuşi în cele din urmă unul din ei plecase şi-l lăsase pe 
celălalt plângând, doar aşa ca să se simtă trist, ca să se 
simtă plin de tristeţe. 

Melodiile subţiratice, legând laolaltă vremuri pierdute şi 
speranţe viitoare, se învăluiau prin noaptea elveţiană. În 
pauzele patefonului, un greier mai închega scena cu o 
singură notă. Din când în când, Nicole oprea maşinăria şi îi 
cânta ea lui. 

„Pune-o singură monedă 
Pe pământ 

Şi te uită cum se duce 
Rostogol, fiindcă-i rotund". 

În noaptea pură a buzelor ei întredeschise nu tremura 
nicio suflare. Dick se ridică brusc în picioare. 

— Ce se-ntâmplă, nu-ţi place? 

— Sigur că-mi place. 

— Bucătăreasa, acasă la noi, m-a învăţat asta: 


„Femeia nici nu ştie ce 
bărbat bun a avut 
Pân- nu l-a lăsat să plece..." 

— Îţi place? 

Surâdea spre el, ştiind sigur că surâsul îi strângea 
laolaltă toate câte existau în ea, şi le îndrepta pe toate către 
el, făcându-i astfel o promisiune adâncă, a întregii ei fiinţe, 
pentru atât de puţin în schimb, doar pentru suflul unui 
răspuns, doar pentru semnul unui tremur care să o 
împlinească, undeva în el. Clipă cu clipă trecea în ea 
splendoarea blândă a sălciilor, din afară, din lumea 
întunecată. 

Se ridică şi, împiedicându-se de patefon, se lipi într-o 
clipă de trupul lui, cuibărindu-se în adâncitura umărului său 
rotunjit, apoi se îndepărtă. 

— Mai am o placă. Ai auzit Adio, Letty? Cred c-o ştii. 

— Sincer vorbind, nu înţelegi - eu n-am auzit nici un 
singur sunet. 

„Nici n-am cunoscut, nici n-am simţit miresmele, nici 
gustul”, ar fi putut să adauge; numai nişte fete cu obraji 
aprinşi în camere tăinuite, înfierbântate. Fetele tinere pe 
care le cunoscuse el la New Haven în 1914 îi sărutau pe 
bărbaţi spunând: „Aşa”, cu mâinile proptite în pieptul 
acestora ca să-i împingă departe de ele. Şi acum, aici, în 
faţa lui, era această podoabă abia scăpată dintr-un 
dezastru, aducându-i, lui, esenţa întreagă a unei lumi... 


CAPITOLUL VI 


SE FĂCUSE LUNA MAI CÂND O 
întâlni iarăşi. Dejunul la Zurich fusese urmarea unui sfat 
lăuntric spre prudenţă; era limpede că însăşi logica vieţii 
evolua tot mai departe de fata aceasta; şi cu toate astea 
când un străin o privi de la o masă de alături, cu ochi de 
mascul arzând neliniştitor ca nişte lumini neidentificabile, el 


se întoarse spre acel personaj cu un gest politicos de 
intimidare şi-i abătu privirile. 

— Doar unul care aruncă ocheade, explică bine dispus. 
Se uita şi el la rochia dumitale. De ce ai aşa de multe rochii 
diferite? 

— Surioara spune că suntem foarte bogaţi, încercă ea să- 
i explice, umilă. De când a murit bunica. 

— Te iert. 

Era îndeajuns de mai vârstnic decât Nicole ca să-i facă 
plăcere vanităţile şi bucuriile ei tinereşti, felul în care se 
oprea câte o frântură de secundă în faţa oglinzii din hol la 
ieşirea din restaurant; astfel ca argintul acela incoruptibil 
să poată să-i redea sieşi propria ei fiinţă. Era încântat s-o 
vadă întinzându-şi braţele să cuprindă octave noi, acum 
când revenise deodată la viaţă, frumoasă şi bogată. Încerca, 
cu toată onestitatea, s-o despartă de orice obsesii pe care 
ar fi putut-o el influenţa să şi le clădească - îi părea bine s-o 
vadă creându-şi fericirea şi încrederea în afară de ei; 
dificultatea era că, până la urmă, Nicole aducea totul la 
picioarele lui, ofrande în ambrozie pentru jertfă, în mirt 
pentru adorare. 

Cea dintâi săptămână a verii îl găsi pe Dick stabilit din 
nou la Zurich. Îşi aranjase studiile şi scrierile pe care 
izbutise să le ducă la capăt în armată, într-un tot coerent, 
din care spera să-şi alcătuiască versiunea revizuită a cărţii 
Psihologia pentru psihiatri. Avea impresia că-şi găsise un 
editor; stabilise contactul şi cu un student sărac care ar fi 
urmat să-i îndrepte erorile de germană. Franz socotea 
planul cam pripit, dar într-o zi, pe când luau dejunul 
împreună, Dick îi demonstra modestia dezarmantă a temei. 

— Astea toate sunt lucruri pe care n-am să le mai cunosc 
niciodată atât de bine ca acum, insistă el. Ceva îmi spune că 
problemele astea n-au ajuns încă să fie fundamentale, 
numai pentru că nu s-au bucurat niciodată de recunoaştere 
materială. Slăbiciunea profesiei noastre stă în atracţia pe 
care o simţim pentru omul cam schilod, cam înfrânt. Şi 


atunci, un specialist, menţinându-se în limitele profesiei, se 
compensează tinzând către aspectele clinice, către ceea ce 
e „practic” - şi şi-a câştigat bătălia fără să tragă niciun foc. 
Dimpotrivă, tu, Franz, eşti un om foarte competent pentru 
că soarta ţi a ales profesia înainte de a te fi născut. Mai bine 
i-ai mulţumi lui Dumnezeu că n-ai avut niciun fel de 
„înclinaţie” - eu în schimb a trebuit să fiu psihiatru pentru 
că la St. Hilda, la Oxford, exista o fată care frecventa 
cursurile la specialitatea asta. Poate că-ţi par confuz, dar nu 
vreau să văd cum îmi fug ideile din cauza câtorva duzini de 
pahare de bere. 

— Foarte bine, îi răspunse Franz. Tu eşti american. Poţi 
face aşa ceva fără să aduci prejudicii profesiei. Mie nu-mi 
plac însă generalităţile. Curând o să te văd că scrii cărticele 
cum ar fi Gânduri adânci pentru profani, atât de 
simplificate încât să fie garantate că n-au să dea bătaie de 
cap cu prea multă gândire. Dacă ar mai trăi tata s-ar uita 
acum la tine şi-ar mormăi, Dick. Şi-ar lua şervetul şi şi l-ar 
împături aşa, şi ar ridica în mâna ailaltă inelul prin care se 
trec şervetele, chiar ăsta de aici - şi-l ridică; în lemnul 
cafeniu era sculptat capul unui mistreţ - şi-ar spune: „Made, 
impresia mea €...” şi pe urmă s-ar mai uita la tine, şi s-ar 
gândi: „La ce bun?” şi pe urmă s-ar opri şi ar mai mormăi o 
dată; şi cu asta am ajunge să ne ridicăm de la masă. 

— Eu sunt singur astăzi, spuse Dick nemulţumit. Dar s-ar 
putea să nu mai fiu singur mâine. Şi după asta mi-aş 
împături şi eu şervetul ca şi taică-tu şi aş mormăi şi eu. 

Franz aşteptă o clipă. 

— Cu pacienta noastră ce faci? întrebă. 

— Nu ştiu. 

— Mda, dar ar fi trebuit să-ţi fi făcut o părere până acum. 

— Îmi place. E atrăgătoare. Ce-ai vrea să mă vezi că-i fac 
- că mă duc cu ea pe munte după edelweiss? 

— Nu, mă gândeam că din moment ce te preocupă cărţile 
astea de ştiinţă, ţi-ar fi putut veni vreo idee. 

— ... să-mi devotez viaţa ei? 


Franz strigă după nevastă-sa în bucătărie: Du lieber 
Gott! Bitte, bringe Dick noch ein Glass Bier:7.. 

— Nu vreau să beau dacă trebuie să mă duc la Dohmler. 

— Noi suntem de părere că e mai bine să avem un 
program. Au trecut patru săptămâni - după toate 
aparențele fata e îndrăgostită de tine. Asta nu ne-ar privi 
deloc pe noi dacă am fi în lumea de afară, dar aici, în 
clinică, avem o răspundere. 

— Am să fac exact ce-mi spune doctorul Dohmler, se învoi 
Dick. 

Însă n-avea prea mari speranţe că Dohmler ar fi fost în 
măsură să-i lămurească prea mult problema; el însuşi 
constituia elementul incalculabil în această combinaţie. 
Fără voinţa lui conştientă lucrul trecuse în mâinile sale. 
Totul îi amintea de o scenă din copilărie când lumea din 
casă căuta cheia pierdută de la dulapul cu argintărie, şi 
Dick ştia că o ascunsese el însuşi sub batistele din sertarul 
cel mai de sus al şifonierului maică-si; la vremea aceea 
simţise o detaşare filosofică, şi senzaţia aceasta se repeta 
acum pe când el şi cu Franz se îndreptau împreună spre 
cabinetul profesorului Dohmler. 

Profesorul, cu faţa lui frumoasă încadrată de favoriţi 
tăiaţi drept, ca veranda năpădită de iederă a unei case 
vechi şi superbe, îl dezarmă de la început. Dick cunoştea 
câţiva oameni cu mai mult talent, însă nicio fiinţă care să se 
afle într-o categorie calitativ superioară lui Dohmler. 

Şase luni mai târziu gândea exact la fel, atunci când îl 
văzu pe Dohmler mort, luminile stinse ale verandei, braţele 
de iederă ale favoriţilor atingându-i gulerul foarte alb, 
multele bătălii care se legănaseră prin faţa ochilor lui 
adânciţi, acum încremenite pentru totdeauna sub pleoapele 
firave, delicate. 

— ... Bună ziua, domnule. Se oprise ţeapăn, în poziţie de 
drepţi, dintr-o dată aruncat înapoi, ca în vremea armatei. 

Profesorul Dohmler îşi împreună degetele-i liniştite. 
Franz vorbea, pe jumătate în rolul unui ofiţer de legătură, 


pe jumătate în cel al unui secretar, până când superiorul lui 
îl întrerupse în mijlocul unei propoziţii. 

— Noi am progresat până la un punct, spuse blând. 
Acum, dumneata, doctore Diver, eşti cel care ne-ar putea 
ajuta cel mai bine. 

Scos din pasivitatea lui, Dick mărturisi: 

— Eu însumi nu sunt prea bine lămurit. 

— Eu nu am nimic de-a face cu reacţiile dumitale 
personale, spuse Dohmler. Însă am mult de-a face cu faptul 
că acest aşa-numit „transfer” - îi aruncă o privire scurtă, 
ironică, lui Franz la care acesta răspunse în acelaşi fel - 
trebuie sistat. Domnişoara Nicole este într-adevăr într-o 
situaţie bună, însă nu în condiţia în care să supravieţuiască 
unei întâmplări pe care ea ar putea-o interpreta ca fiind o 
tragedie. 

Iarăşi Franz începu să spună ceva, însă doctorul Dohmler 
îl reduse la tăcere printr-un gest. 

— Înţeleg că situaţia dumitale a fost dificilă. 

— Da, a fost. 

Acum profesorul se lăsă pe spate în scaunul său şi râse, 
spunând odată cu ultima silabă a râsului, în vreme ce ochii 
lui mici, ascuţiţi, cenuşii, străluceau printre cuvinte: 

— Poate că ai ajuns şi dumneata să fii implicat aici din 
punct de vedere sentimental. 

Conştient că era ţinta unei ironii, Dick râse şi el. 

— Este o fată foarte drăguță — oricine răspunde la aşa 
ceva până la o anumită limită. Nu am deloc intenţia... 

Din nou Franz încercă să vorbească — şi din nou 
Dohmler îl opri cu o întrebare directă spre Dick: — Te-ai 
gândit să pleci de aici? 

— Nu pot sa plec. 

Doctorul Dohmler se întoarse spre Franz. — Atunci o 
putem trimite noi pe domnişoara Warren de aici. 

— Cum credeţi dumneavoastră că e mai bine, domnule 
profesor, cedă Dick. E într-adevăr o situaţie delicată. 


Profesorul Dohmler se ridică, asemenea unui om fără 
picioare care se înalţă pe cârje. 

— Dar e o situaţie profesională, strigă aproape, cu vocea 
liniştită. 

Oftă lăsându-se iarăşi în scaun şi aşteptând ca ecoul de 
tunet al vorbelor sale să se stingă în cameră. Dick vedea 
bine că doctorul Dohmler ajunsese la punctul culminant şi 
nu era sigur că el însuşi supravieţuise acestui punct. Când 
tunetul se potoli, Franz reuşi să spună în sfârşit ce-avea de 
spus. 

— Doctorul Diver e un om de caracter, domnule profesor, 
spuse. Ştiu că n-are nevoie decât să precizeze cum trebuie 
situaţia pentru ca să procedeze exact cum se cuvine. După 
părerea mea, Dick poate să coopereze mai departe cu noi, 
aici, fără să fie nevoie ca cineva să plece. 

— Ce spui de asta? îl întrebă profesorul Dohmler pe Dick. 

Dick se simţea prea greoi pentru o situaţie atât de 
delicată; în acelaşi timp înţelegea, din tăcerea care urmase 
vorbelor lui 
Dohmler, că starea de pasivitate nu mai putea fi prelungită 
la nesfârşit; dintr-o dată dădu lucrurile pe faţă. 

— Sunt pe jumătate îndrăgostit de ea - mi-a trecut prin 
minte posibilitatea de a mă căsători cu ea. 

— T4, tţ, făcu Franz. 

— Aşteaptă, îl avertiză Dohmler. Franz refuză să aştepte: 
— Cum aşa! Şi să-ţi sacrifici jumătate din viaţă, ca să faci şi 
pe doctorul şi pe infirmiera? Eu ştiu foarte bine cum sunt 
cazurile astea. Un caz din douăzeci se rezolvă de la prima 
criză - mai bine să nu mai dai ochii cu ea în viaţa ta! 

— Dumneata ce crezi? îl întrebă Dohmler pe Dick. 

— Bineînţeles că Franz are dreptate. 


CAPITOLUL VII 


SE FĂCUSE, DUPĂ-AMIAZĂ TÂRZIU 
când îşi încheiară discuţia în legătură cu ce anume ar fi 


trebuit să facă Dick. Trebuia să se poarte cât se poate de 
blând şi în acelaşi timp să se elimine pe sine din întreaga 
combinaţie. Când medicii se ridicară, în sfârşit, să-şi ia 
rămas bun, privirile lui Dick căzură pe fereastră afară unde 
începuse o ploaie uşoară. Nicole aştepta, plină de nădejde, 
undeva în ploaia aceasta. Când ieşi,  încheindu-şi 
impermeabilul la gât, trăgându-şi în jos borurile pălăriei, 
dădu peste ea aproape imediat, sub streaşina clădirii 
principale. 

— Ştiu un loc nou unde putem să mergem, spuse ea. 
Când eram bolnavă nu-mi păsa să stau şi eu înăuntru cu 
ceilalţi, seara - ei vorbeau între ei şi mi se părea totul foarte 
normal. Natural, acuma văd că sunt bolnavă şi e... €... 

— Ai să pleci curând de aici. 

— O, da, curând. Sora mea, Beth, dar noi i-am spus 
întotdeauna, Baby, vine peste câteva săptămâni să mă ducă 
undeva; după asta mă mai întorc aici pentru o lună, ultima. 

— Soră mai mare? 

— O, da, mult mai mare. Are douăzeci şi patru de ani — e 
genul foarte englezoaică. Locuieşte la Londra cu sora tatii. 
A fost logodită cu un englez, dar ela murit în război - eu nu 
l-am cunoscut. 

Faţa ei, aur ivoriu în amurgul tremurat care se străduia 
să răzbată prin ploaie, cuprindea o promisiune pe care Dick 
nu o mai văzuse până atunci; pomeţii înalţi, aerul acesta 
vag bolnăvicios, rece mai degrabă decât febril, îl ducea cu 
gândul la trupul unui mânz nerăbdător să se împlinească — 
o făptură a cărei viaţă nu promitea doar să fie o proiecţie a 
tinereţii pe un paravan cenuşiu, ci chiar o împlinire 
adevărată; faţa aceasta avea să fie frumoasă şi la 
maturitate; avea să fie frumoasă şi la bătrâneţe; structura 
esenţială şi aşezarea liniilor existau de pe acum. 

— La ce te uiţi? 

— Mă gândeam tocmai că ai să fii ceea ce se cheamă 
fericită. 

Nicole se înfricoşă deodată. 


— Crezi? Foarte bine, lucrurile tot n-ar putea să fie mai 
rele decât au fost. 

În şopronul acoperit, pentru strânsul lemnelor, unde-l 
dusese, se aşezase cu picioarele încrucişate sub ea, 
arătându-şi pantofii de golf, cu haina de ploaie strânsă în 
jurul trupului şi cu obrajii îmboldiţi la viaţă de aerul umed. 
Gravă, răspunse privirii lui, cuprinzând într-a ei silueta 
doctorului, mândră parcă, aşa cum stătea, fără să se 
sprijine cu totul de stâlpul de lemn de care se rezemase; îi 
privea deschis faţa care se străduise dintotdeauna să-şi 
disciplineze trăsăturile într-o expresie de atenţie plină de 
seriozitate, după alunecări în bucurii şi ironii numai de el 
ştiute. Partea aceea din el, care părea să se potrivească cel 
mai bine cu tenul roşcat de irlandez, o cunoştea ea cel mai 
puţin; îi era frică de ea, şi totuşi cu atât mai dornică să o 
exploreze - aceasta era partea cea mai masculină din el; 
cealaltă, partea deliberată, consideraţia pe care o citea în 
ochii lui politicoşi, pe asta o ignora fără întrebări, aşa cum 
fac de obicei femeile. 

— Cel puţin instituţia asta e bună pentru perfecţionarea 
în limbi străine, spuse Nicole. Am vorbit franţuzeşte cu doi 
dintre doctori, germană cu infirmierele, şi italiană, sau ceva 
care se apropie de italiană, cu vreo două dintre femeile 
care fac curăţenie şi cu una dintre paciente, iar de la alta 
am mai ciupit puţină spaniolă. 

— Frumos. 

El încerca să-şi construiască o atitudine, însă nu vedea 
nicio suită logică. 

— ... şi mai e şi muzica. Sper că nu ţi-ai închipuit că mă 
interesează numai jazzul. Exersez în fiecare zi - de câteva 
luni urmez şi un curs de istoria muzicii la Zurich. De fapt, 
astea m-au mai ţinut în stare de funcţionare în unele 
momente - muzica şi desenul. Se aplecă deodată şi smulse o 
bucăţică desprinsă din talpa pantofului; apoi îşi ridică iarăşi 
privirile. Mi-ar face plăcere să te desenez, exact aşa cum 
eşti acum. 


Îl întrista s-o vadă cum îi aduce lui toate talentele ei, 
cerându-i parcă aprobarea. 

— Te invidiez. În momentul de faţă am impresia că eu nu 
mă mai pot interesa de nimic altceva decât de munca mea. 

— A, dar eu cred că aşa ceva e foarte frumos pentru un 
bărbat, spuse ea repede. Pentru o fată însă, eu consider că 
e bine să aibă tot felul de însuşiri şi să le treacă pe urmă 
mai departe şi copiilor ei. 

— Aşa îmi închipui, spuse Dick cu o indiferenţă voită. 

Nicole rămase tăcută. Dick ar fi vrut s-o audă vorbind, ca 
să-şi poată juca mai departe rolul de cearşaf rece, însă 
acum rămăsese tăcută. 

— Te-ai făcut bine de tot, îi spuse. Încearcă şi uită 
trecutul; nu lua lucrurile prea repede de un an sau doi încă. 
Întoarce-te în America, intră şi dumneata în viaţa mondenă, 
îndrăgosteşte-te - şi fii fericită. 

— N-aş putea să mă îndrăgostesc. Pantoful ei rupt râcâia 
o pată de mucegai de pe buturuga pe care era aşezată. 

— Ba ai putea, insistă Dick. Nu încă un an, poate, dar 
într-o bună zi... Pe urmă adăugă brutal: — Poţi să ai o viaţă 
perfect normală, cu o casă plină de urmaşi superbi. Însuşi 
faptul că ai putut să te restabileşti astfel, complet, la vârsta 
dumitale, dovedeşte că a fost vorba aproape exclusiv de 
factori precipitanţi. Tânără doamnă, dumneata ai să-ţi duci 
splendid viaţa mult timp după ce foştii dumitale colegi de 
suferinţă se vor mai zbate zbierând, în cămaşă de forţă. 

Dar când el îi întinse hapul acesta amar, când îi aduse 
astfel, cu asprime, aminte, în ochii ei se oglindi o expresie 
de suferinţă. 

— Ştiu că n-ar fi potrivit să mă mărit multă, multă vreme 
încă, spuse, umilă. 

Dick era prea tulburat ca să mai poată răspunde ceva. 
Privea afară, peste lanul de grâu, încercând să-şi 
recompună atitudinea aspră, brutală. 

— Are să fie totul cât se poate de bine cu dumneata - 
toată lumea, aici, e convinsă de asta. Dac-ai şti, doctorul 


Gregory e atât de mândru de dumneata încât probabil... 

— Îl urăsc pe doctorul Gregory. 

— De, eu în locul dumitale n-aş vorbi aşa. 

Lumea Nicolei se sfărâmase în cioburi, însă, oricum, 
fusese doar o lume fără consistenţă şi abia închegată; mai 
în adâncuri însă, instinctele şi emoţiile ei continuau lupta. 
Oare abia trecuse o oră de când aşteptase la uşa de la 
intrare, purtându-şi speranţa ca pe un bucheţel de flori la 
cingătoare? 

„„Rochie, stai acum înfoiată pentru el, nasture, stai 
încheiat, înfloreşte narcisă - văzduhule, rămâi tăcut şi 
blând. 

— Are să fie plăcut să pot să mă distrez iarăşi, bâigui ea. 
O clipă, se agăţă de gândul disperat de a-i spune cât de 
bogată era, în ce case uriaşe trăise, să-i spună că era într- 
adevăr un bun de preţ - un moment se preschimbă în 
bunicul ei, Sid Warren, geambaşul de cai. Însă depăşi ispita 
de a amesteca la întâmplare toate valorile şi îşi închise 
iarăşi argumentele în camerele dosnice victoriene - chiar 
dacă astfel pentru ea n-avea să mai existe apoi vreun cămin, 
ci doar pustietate şi suferinţă. 

— Trebuie să mă întorc la clinică. Nu mai plouă. 

Dick mergea acum alături de ea, simţindu-i nefericirea, şi 
dorind mai mult decât orice să soarbă ploaia care-i atingea 
ei obrazul. 

— Mai am nişte plăci noi, spuse ea. De-abia aştept să le 
ascult. Cunoşti... 

După cină, tot în seara asta, se gândea Dick, avea să 
desăvârşească ruptura; în acelaşi timp simţea nevoia să-i 
aplice o lovitură de picior în spate lui Franz, pentru că în 
parte şi el îl băgase în toată povestea asta sordidă. Aştepta 
în hol. Ochii îi urmăreau o beretă, nu udă de aşteptare ca a 
Nicolei, ci acoperind un craniu pe care se făcuse recent o 
operaţie. De sub ea nişte ochi se luptau să vadă, îl găsiră şi 
veniră spre el. 

— Bonjour Docteur. 


— Bonjour Monsieur 

— II fait beau temps. 

— Oui, merveilleux. 

— Vous 6tes ici maintenant. 

— Non, pour la journee seulement. 

— Ah, bon. Alors — au revoir, Monsieur.!8 

Fericită că mai supravieţuise unui contact omenesc, ruina 
cu beretă se îndepărtă. Dick aşteptă. Curând cobori o 
infirmieră şi-i transmise un mesaj. 

— Domnişoara Warren roagă să fie scuzată, domnule 
doctor. Vrea să stea întinsă. Îşi va lua şi masa sus, în seara 
asta. 

Infirmiera întârzia după răspunsul lui, aşteptându-se 
oarecum ca el să considere atitudinea domnişoarei Warren 
un simptom patologic. 

— A, înţeleg. Atunci... îşi rearanjă fluxul salivei, pulsaţiile 
inimii. — Sper că se simte mai bine. Mulţumesc. 

Era încurcat şi nemulţumit. În orice caz, reacţia aceasta a 
ei îl eliberase. 

Lăsând o notă pentru Franz prin care-i cerea scuze că nu 
ia masa cu el, se îndreptă pe jos, peste câmpuri, spre staţia 
de tramvai. Când ajunse în clădirea staţiei, cu amurgul de 
primăvară licărind de-a lungul firelor şi pe sticla maşinilor 
de bilete, începu să simtă cum gara, spitalul tremurau la 
limita între a fi forţe centripete şi centrifuge. Se simţea 
speriat. Îi păru bine când pietrele străzilor din Zurich îi 
răsunară iarăşi sub pantofi. 

Se aştepta să primească vreun mesaj de la Nicole a doua 
zi, însă nu veni niciun cuvânt. Întrebându-se dacă nu era 
cumva bolnavă, telefonă la clinică şi vorbi cu Franz. 

— A coborât la dejun şi ieri şi azi, spuse Franz. Părea 
puţin cam absentă şi cu capul în nori. Cum a mers? 

Dick încercă să păşească peste falia alpină căscată între 
el şi fiinţa de celălalt sex. 

— N-am ajuns până acolo - cel puţin eu nu credeam c-am 
fi ajuns. Am încercat să fiu distant, dar n-aş fi crezut că s-au 


întâmplat destule ca să-i schimbe atitudinea, chiar 
presupunând că aş fi tăiat mai în carne vie decât îmi 
închipuisem. 

Poate că vanitatea lui se simţea jignită că nu fusese 
nevoie să aplice niciun coup de grâce:“. 

— Din unele lucruri pe care i le-a spus infirmierei sunt 
înclinat să cred că ea a înţeles. 

— Foarte bine. 

— Era lucrul cel mai bun care s-ar fi putut întâmpla. Nu 
pare să fie prea agitată - numai, cum îţi spuneam, puţin în 
nori. 

— Foarte bine, atunci. 

— Dick, vino curând să mai stăm de vorbă. 


CAPITOLUL VIII 


ÎN URMĂTOARELE CÂTEVA SĂPTĂ- 
mâni Dick trăi un sentiment de uriaşă nemulţumire. 
Originea patologică şi ruptura deliberată, a acestei legături 
îi lăsaseră un gust fad, metalic. Se procedase într-un fel 
necinstit cu emoţiile Nicolei - ce-ar fi spus el dacă ar fi fost 
vorba de propriile lui emoţii? Însă el ştia că trebuie să 
renunţe la fericire o vreme - o visa plimbându-se pe aleile 
clinicii legănându-şi în mână pălăria largă de pai. 

O dată o şi văzu chiar, cu adevărat; trecea prin faţa 
Hotelului Palace, şi un Rolls magnific coti spre una din 
intrările în formă de semilună. Micuţă, în proporţiile clădirii 
gigantice, şi însufleţită de încordarea a o sută de 
prisoselnici cai putere, Nicole era acolo pe banchetă, alături 
de o femeie tânără despre care el presupuse că ar fi fost 
sora ei. Nicole îl văzu şi o clipă buzele i se intredeschiseră 
într-o expresie de spaimă. Dick îşi ridică pălăria şi trecu mai 
departe, totuşi o clipă aerul în jurul lui răsună de 
învârtejirile tuturor spiriduşurilor de pe Gross-Munster. 
Încercă să-şi scoată din minte toată istoria scriind un 
memorandum unde intră în detalii cu privire la regimul 


sever recomandabil pentru ea; posibilităţile unui alt 
„puseu” al maladiei în urma presiunilor pe care era 
inevitabil că i le va aplica viaţa - pe scurt, un memorandum 
care ar fi fost convingător pentru oricine în afară de autorul 
lui. 

Acest efort îl făcu să înţeleagă încă o dată cât de adânc 
fuseseră implicate propriile lui emoţii; de aici încolo îşi 
administra deliberat antidoturi. Unul îl constituia telefonista 
de la Bar-sur-Aube, care acum făcea un tur al Europei de la 
Nisa la Coblenz, într-o deznădăjduită trecere în revistă a 
bărbaţilor pe care-i cunoscuse în acea vacanţă cu neputinţă 
de repetat pentru ea; altul, fu încercarea de a obţine 
reîntoarcerea acasă cu un transport de trupe oficial, în 
august; cel de-al treilea, intensificarea, în consecinţă, a 
lucrului la corecturile cărţii lui care în toamna aceea urma 
să fie prezentată lumii de expresie germană a psihiatriei. 

Dick îşi depăşise acum cartea; ar fi vrut să mai facă o 
vreme muncă de cercetare; dacă ar fi reuşit să mai obţină o 
bursă, ar fi contat atunci pe o bună pregătire. 

Între timp, proiectase o nouă lucrare: O încercare de 
clasificare uniformă şi pragmatică a  nevrozelor şi 
psihozelor bazată pe examinarea a o mie cinci sute de 
cazuri înainte şi după Kraepelin aşa cum ar fi diagnosticate 
în terminologia diferitelor şcoli contemporane - şi un alt 
paragraf sonor - împreună cu o cronologie a acelor 
subdiviziuni de opinie care s-au manifestat independenti. 

Titlul acesta avea să arate monumental în germană. 

* 

Urcând spre Montreux, Dick pedala încet, căscând gura 
spre Dent du Midi ori de câte ori îi era cu putinţă, orbit de 
sclipirile lacului printre aleile cu pomi ale hotelurilor de pe 
țărm. Era conştient de grupurile de englezi din jurul lui, 
ieşind la lumină după patru ani de război şi plimbându-se, 
cu feţe pline de suspiciune, ca într-un roman poliţist, ca şi 
cum s-ar fi aşteptat să se vadă asaltaţi oricând, în această 
ţară dubioasă, de bande înarmate de germani. Pretutindeni, 


pe aglomerarea aceasta de rămăşiţe aduse de apele 
torentelor de munte, se construia, se reanima înfăţişarea 
lucrurilor. La Berna şi la Lausanne, în drumul lui spre sud, 
Dick fusese întrebat cu febrilitate, dacă anul acesta aveau 
să vină americani. - Măcar în august, dacă nu în iunie? 

Purta pantaloni scurţi de piele, o cămaşă kaki, ghete de 
munte. În rucsac avea un costum de pânză şi un rând de 
schimburi. La funicularul de la Glion, îşi înregistră bicicleta 
şi se instală, cu o sticluţă mică de bere, pe terasa de la 
bufetul staţiei, privind distrat gângania minusculă care urca 
pe panta de optzeci de grade a muntelui. Urechea i se 
umpluse cu sânge închegat încă de la La Tour de Pelz, unde 
încercase un sprint sub impresia că ar fi fost un atlet ratat. 
Ceru alcool şi-şi curăţă pavilionul mediu al urechii în vreme 
ce funicularul aluneca în jos spre platforma de îmbarcare. 
Îşi văzu bicicleta îmbarcată, îşi aruncă rucsacul în 
compartimentul de jos al vagonului, şi urcă şi el. 

Vagoanele funicularelor sunt construite pentru o pantă 
asemănătoare cu unghiul borului pălăriei unui bărbat care 
nu vrea să fie recunoscut. Pe când apa ţâşnea din 
compartimentul de sub vagon, Dick fu impresionat de 
ingeniozitatea ideii ce stătuse la originea unei asemenea 
maşinării - un vagon complementar care încărca acum apă 
de la un torent aproape de vârful muntelui urma să-l tragă 
în sus pe cel care se uşura acum, prin forţa gravitaţională, 
îndată ce aveau să se elibereze frânele. 

Probabil că la origine fusese o inspiraţie de geniu. Pe banca 
din faţa lui, o pereche de englezi discutau despre cablu. 

— Cele făcute în Anglia durează întotdeauna cinci sau 
şase ani. Acum doi ani germanii ne-au concurat la preţuri 
mai mici, şi cât timp crezi c-a ţinut cablul lor? 

— Cât? 

— Un an şi zece luni. Pe urmă elveţienii l-au vândut 
italienilor. Ei nu sunt prea stricţi cu cablurile astea. 

— Pot să-mi dau seama c-ar fi un lucru teribil pentru 
Elveţia dacă s-ar rupe vreodată un cablu. 


Conductorul închise o uşă; îi telefonă confratelui său de 
sus, prin cablu şi, cu o smucitură, vagonul începu să fie tras 
în sus, îndreptându-se spre un punct strălucitor pe dealul 
de smarald de deasupra. După ce depăşi acoperişurile joase 
din jur, cerurile cantoanelor Vaud, Valais, Savoia elveţiană şi 
Geneva se deschiseră în jurul pasagerilor într-o cicloramă. 
În mijlocul lacului, alimentat de apele reci ale 
pătrunzătoarelor curente ale Rhonului, se afla centrul 
adevărat al lumii occidentale. Pe lac pluteau lebede 
asemenea unor bărci şi bărci asemenea unor lebede, şi 
unele şi altele pierdute în nimicnicia acestei frumuseți 
lipsite de inimă. Era o zi luminoasă, cu soarele scânteind în 
iarba țărmului de jos şi peste curţile albe ale stabilimentului 
băilor. Siluetele mişcându-se în curţi nu aruncau umbre. 

Când Chillon şi palatul insular al Salagnonului îşi făcură 
apariţia, Dick îşi întoarse privirile înăuntru. Funicularul se 
afla acum deasupra celor mai înalte dintre clădirile de pe 
țărm; de o parte şi de alta hăţişurile de frunziş şi de flori 
culminau la intervale în mase de culoare. Chiar pe 
marginea traiectului vagonului era o grădină mărginită de o 
balustradă şi în vagon se citea o inscripţie: Defense de 
cueillir les fleurs. 

Deşi n-aveai voie să culegi florile în drum spre înălţime, 
crengile înflorite ale pomilor pătrundeau, ele, în vagon în 
alunecarea lui - trandafiri Dorothy Perkins întârziau 
răbdători prin fiecare din compartimente, legănându-se 
încet odată cu mişcările funicularului, desprinzându-se doar 
în ultimul moment ca să revină, elastici, la boschetele lor 
trandafirii. Şi iarăşi şi iarăşi ramurile acestea alunecau de-a 
lungul vagonului. 

În compartimentul de deasupra şi în faţa celui al lui Dick, 
un grup de englezi se ridicaseră în picioare salutând cu 
exclamaţii de încântare coborârea cerului către vagon, 
când dintr-o dată se produse printre ei o busculadă - se 
dădură cu toţii la o parte să facă loc unei perechi tinere 
care, scuzându-se, trecu înapoi spre compartimentul din 


spate al funicularului - compartimentul unde se afla Dick. 
Bărbatul cel tânăr era un latin cu ochi de cerb împăiat; fata 
era Nicole. 

Cei doi gâfâiau încă de efortul făcut; pe când luau loc pe 
bancă, râzând şi înghesuindu-i pe englezi spre colţ, Nicole 
spuse „Hello”. Era o desfătare s-o priveşti; Dick remarcă 
îndată că ceva era schimbat; după o clipă îşi dădu seama că 
părul ei suflat cu aur era tuns scurt â Ja Irene Castle şi 
pieptănat în bucle. Purta un jerseu albastru pastelat şi o 
fustă albă de tenis - era ca prima dimineaţă de mai şi orice 
suflu ceţos de pe vremea clinicii se risipise. 

— Uff! gâfâi ea. U-hu, paznicul ăla! Au să ne aresteze la 
prima oprire. Doctorul Diver, contele de Marmora. 

— Doamne ajută! Îşi tapota părul acesta nou, gâfâind. 
Surioara a cumpărat bilete de clasa întâi, - asta-i o chestie 
de principiu la ea. Schimba priviri cu Marmora apoi urmă 
aproape strigând: — Şi pe urmă am descoperit că clasa 
întâi e partea aia care seamănă cu automobilul-dric din 
spatele şoferului - închisă şi cu draperii ca pentru o zi 
ploioasă, aşa că nu poţi să mai vezi nimic. Însă soră-mea e o 
doamnă foarte distinsă. Şi iarăşi Nicole şi cu Marmora 
râseră cu o intimitate tinereasca. 

— Unde mergeţi? întrebă Dick. 

— Caux. Şi dumneata tot acolo? Nicole îi privi costumul. 
Acolo sus, în faţă, e bicicleta dumitale? 

— Da. Cobor către coastă luni. 

— Cu mine pe ghidon? Adică, chiar vrei? Cred că n-ar 
putea să existe ceva mai frumos. 

— Dar am să te duc eu până jos în braţe, protestă 
Marmora cu intensitate. Am să te port şi pe patine cu roţi - 
sau am să te azvârl în sus şi ai să pluteşti binişor în jos ca o 
pană. 

Bucurie pe faţa Nicolei - să fie iarăşi ca o pană fără nicio 
greutate, să plutească şi nu să-i tragă pe alţii la fund. Să o 
priveşti - însemna să asişti la un adevărat carnaval - uneori 
cochet ştrengară, pozând, făcând grimase şi gesturi - 


alteori umbra cădea asupră-i şi demnitatea suferinţei 
trecute i se revărsa în trup până în vârful degetelor. Dick ar 
fi dorit să se afle undeva departe, temându-se să nu fie 
pentru ea o aducere aminte a lumii demult lăsată în urmă. 
Hotări să se stabilească la celălalt hotel. 

Când funicularul se opri o clipă, cei pentru care o 
asemenea călătorie era un lucru nou, se treziră, cu 
nelinişte, suspendaţi între albastrurile a două ceruri. 
Fusese însă numai o pauză pentru un misterios schimb de 
cuvinte între conductorul vagonului care urca şi 
conductorul vagonului care cobora. Apoi sus şi tot mai sus, 
peste un drumeag de pădure şi o trecătoare - pe urmă 
iarăşi pe deasupra unui deal deodată acoperit de narcise, 
de la nivelul pasagerilor şi până la cer. Cei din Montreux 
jucând tenis pe terenurile de pe marginea lacului erau 
acum numai gămălii de ace. Ceva nou se ivise în aer; o 
prospeţime - prospeţimea întrupându-se în muzică pe când 
vagonul aluneca peste Glion şi auzeau orchestra din 
grădina hotelului. 

Când trecură în trenuleţul de munte, muzica se înecă în 
vuietul apei eliberate din compartimentul hidraulic. 
Aproape deasupra capetelor lor era Caux, unde, în soarele 
târziu, ardeau miile de ferestre ale hotelului. 

Însă acum se apropiau de ţintă altfel - o locomotivă cu 
plămânii tociţi îi trăgea pe pasageri învârtindu-i iarăşi şi 
iarăşi ca de-a lungul unui tirbuşon, urcând, înălțându-se; 
trecură alene prin nori joşi şi o clipă Dick pierdu faţa 
Nicolei în aburul spulberat al locomotivei micuţe care suia 
pieptiş, ca un măgăruş; urcară de-a lungul unei dâre 
pierdute de vânt şi hotelul le creştea în faţă la fiecare 
spirală, până când, cu o surpriză imensă, se văzură sus, 
deasupra luminii de soare. 

În confuzia sosirii, Dick îşi petrecuse pe spate curelele 
rucsacului şi o pornise înainte, pe platformă, să-şi ia 
bicicleta, când Nicole se ivi deodată lângă el. 

— Nu stai şi dumneata la hotelul nostru? întrebă. 


— Eu fac economii. 

— Vrei să vii să luăm masa împreună? urmă o încurcătură 
oarecare cu bagajele. — Iat-o şi pe sora mea - doctorul 
Diver de la Zurich. 

Dick se înclină în faţa unei tinere de vreo douăzeci şi 
patru de ani, înaltă şi plină de încredere în ea însăşi. Era şi 
formidabilă şi vulnerabilă, o aprecie el, amintindu-şi de alte 
femei cu gurile asemenea unor flori adâncite pentru 
muşcături. 

— Am să trec după-masă, promise Dick. Întâi trebuie să 
mă aclimatizez. 

Porni pedalând, simțind ochii Nicolei cum îl urmăresc, 
simțind iubirea ei dintâi, neajutorată, simţind-o cum se 
încolăceşte undeva înăuntrul lui. Merse astfel vreo trei sute 
de metri în sus, pe pantă, până la celălalt hotel, luă o 
cameră şi se regăsi spălându-se, fără nicio amintire despre 
cele zece minute care trecuseră, doar un fel de curgere 
ameţită străbătută de glasuri, glasuri neimportante care nu 
ştiau cât de mult este el iubit. 


CAPITOLUL IX 


ÎL AŞTEPTAU ŞI FĂRĂ EL ALCĂ- 
tuiau parcă un grup nedesăvârşit. El era încă elementul 
incalculabil; domnişoara Warren şi tânărul italian îşi purtau 
pe chipuri anticiparea, la fel de evidentă ca şi pe faţa 
Nicolei. Salonul hotelului, o încăpere cu acustică faimoasă, 
fusese golit de mobile în vederea dansului; şi mai era o 
galerie restrânsă de englezoaice de o anumită vârstă, cu 
panglici de catifea în jurul gâtului, părul vopsit şi feţe 
pudrate într-o nuanţă de cenuşiu-trandafiriu; şi americane 
de o anumită vârstă în transsubstanţializări albe ca zăpada, 
cu rochii negre şi buze roşii ca cireşele. Domnişoara 
Warren şi Marmora erau aşezaţi la masa din colţ, Nicole în 
diagonală, la vreo patruzeci de metri, şi când sosi, Dick îi 
auzi vocea: 


— Mă auziţi? Vorbesc cât se poate de natural. 

— Perfect. 

— Hello, doctore Diver. 

— Ce mai e şi asta? 

— Îţi dai seama că lumea din mijlocul sălii nu mă aude ce 
spun, dar că dumneata poţi să mă auzi? 

— Ne-a spus un chelner, zise domnişoara Warren. 
Vorbeşti de la un colţ la altul — ca în telegrafia fără fir. 

Era o atmosferă însufleţită aici, pe munte, ca pe un vapor 
în largul mării. Curând părinţii lui Marmora li se alăturară 
la masă. Le tratau cu respect pe cele două fete Warren - 
Dick deduse că averea lor depindea în vreun fel de o bancă 
din Milano care avea ceva de-a face cu averea Warrenilor. 
Însă Baby Warren voia să stea de vorbă cu Dick, voia să-l 
cunoască exact cu acelaşi impuls care o împingea, 
rătăcitoare, spre toţi bărbaţii noi, ca şi cum ar fi alunecat pe 
o curea neelastică şi ar fi dorit să ajungă la capăt cât mai 
curând cu putinţă. Îşi încrucişa mereu picioarele, unul 
peste altul şi apoi celălalt peste primul, cum fac fecioarele 
înalte, nervoase. 

— ... Nicole mi-a povestit că şi dumneata te-ai ocupat în 
parte de cazul ei şi că ai contribuit mult la însănătoşirea ei. 
Ce nu înţeleg eu e ce anume se aşteaptă din partea noastră 
să facem 

— La sanatoriu toată lumea. A fost foarte vagă; mi-au 
spus că trebuie să fie cât mai naturală şi veselă. Ştiam că 
familia Marmora e aici şi l-am rugat pe Tino să ne aştepte la 
funicular. Şi ai văzut şi dumneata ce s-a întâmplat - primul 
lucru pe care l-a pus Nicole să-l facă a fost să se caţere 
dintr-un vagon într-altul în funicular de parcă ar fi fost 
amândoi nişte iresponsabili. 

— A fost un lucru absolut normal, râse Dick. Eu aş spune 
mai degrabă că e un semn bun. Nu făceau altceva decât să 
cocheteze unul cu altul. 

— Dar de unde pot să ştiu eu asta? Până să-mi dau 
seama, aproape în ochii mei, s-a şi tuns scurt, acolo la 


Zurich, din cauza unei poze din Bâlciul deşertăciunilor. 

— Şi asta e foarte bine. Ea e o schizoidă - o persoană care 
se comportă în permanenţă excentric. Nu puteţi schimba 
Nimic aici. 

— Şi asta ce mai înseamnă? 

— Exact ce v-am spus - o excentrică. 

— Ei, şi cum poate cineva să mă convingă pe mine ce este 
excentric şi ce este nebunie curată? 

— Nici nu poate fi vorba de nebunie aici. Nicole e o fiinţă 
foarte tânără şi fericită, n-aveţi de ce să vă faceţi griji. 

Baby îşi foi genunchii într-o parte şi-ntr-alta - părea un 
exemplar tipic din categoria femeilor nemulţumite care se 
îndrăgostiseră de Byron cu o sută de ani înainte; şi totuşi, în 
ciuda legăturii ei tragice cu ofiţerul din gardă, era în 
făptura ei ceva rigid, însingurat. 

— Mie nu-mi pasă atât de responsabilitate, declară ea, 
însă chestia e că sunt în aer. N-am mai avut aşa ceva în 
familia noastră până acum - ştim că Nicole a avut un şoc, şi 
părerea mea e că a fost ceva în legătură cu un băiat, însă ce 
anume nu ştim în realitate. Tata zice că l-ar fi împuşcat dacă 
l-ar fi descoperit. 

Orchestra cânta Sărmanul fluture: tânărul Marmora 
dansa cu maică-sa. Era o melodie încă nouă pentru ei toţi. 
Ascultând-o, şi privind umerii Nicolei în vreme ce discuta 
animat cu bătrânul Marmora, al cărui păr, cu şuviţe albe, se 
asemăna cu claviatura unui pian, Dick se gândea la umerii 
unei viori, şi pe urmă se gândi la dezonoare, la taina aceea. 
O, fluture - clipele care se prefac în ceasuri. 

— De fapt, eu am chiar un plan, continuă Baby cu o 
duritate lipsită de agresivitate. S-ar putea ca dumitale să ţi 
se pară cu totul nepractic, însă toată lumea mi-a spus că 
Nicole are nevoie de cineva care să stea cu ochii pe ea 
câţiva ani de acum încolo. Nu ştiu dacă dumneata cunoşti 
sau nu oraşul Chicago. 

— Nu-l cunosc. 


— Ei, există un cartier nordic şi unul sudic, sunt foarte 
separate unul de altul. Partea de nord este şic şi aşa mai 
departe, şi noi acolo am stat de când ne ştim, cel puţin de 
ani de zile; însă o mulţime de familii, familii vechi din 
Chicago, dacă înţelegi ce vreau să spun, mai stau şi acuma 
în partea de sud. Şi Universitatea-i tot acolo. Adică, vreau 
să spun, pentru unii e cam înghesuială, însă în orice caz e 
ceva deosebit de partea de nord. Nu ştiu dacă mă înţelegi. 

El aprobă din cap. Concentrându-se oarecum, fusese în 
măsură să o urmărească. 

— Acuma bineînţeles că şi noi avem relaţii acolo, o 
mulţime 

— Tata controlează unele catedre şi burse de studii la 
Universitate şi aşa mai departe, şi m-am gândit că dacă am 
duce-o pe Nicole acolo şi am pune-o să stea laolaltă cu tipii 
de la Universitate - ştii şi dumneata, are ureche muzicală şi 
ştie toate limbile astea moderne - ce-ar putea să fie mai 
bine în starea ei decât să se îndrăgostească de vreun doctor 
de acolo? 

O izbucnire de hilaritate crescu în Dick; Warrenii aveau 
de gând să-i cumpere Nicolei un doctor. „— N-aveţi cumva 
un doctor drăguţ pe care l-am putea lua noi în antrepriză?” 
Nu mai avea niciun rost să-şi mai facă griji în legătură cu 
Nicole dacă ei erau în stare să-i cumpere un doctor tânăr, 
drăguţ, cu luciul încă proaspăt pe el. 

— Şi doctorul de unde-l luaţi? întrebă, mecanic. 

— Trebuie să fie o mulţime care să se repeadă la o ocazie 
ca asta. 

Dansatorii se reîntorseseră la masă, dar Baby îi şopti 
repede: 

— Cam la aşa ceva m-am gândit. Acuma, unde-o fi Nicole 
- s-a dus cine ştie unde! O fi sus, în camera ei? Ce trebuie să 
fac eu într-o situaţie ca asta? Nu ştiu niciodată dacă e vorba 
de ceva nevinovat, sau dacă n-ar trebui să mă duc să văd ce 
e cu ea. 


— Poate că vrea pur şi simplu să fie o clipă singură - 
oamenii care au trăit în singurătate vor uneori să mai 
rămână singuri. Observând că domnişoara Warren nu-l 
asculta, tăcu. 

— Am să mă duc eu să mă uit... 

O clipă, lumea de afară, închisă în ceaţă, îl duse cu 
gândul la o scenă de primăvară privită printre perdelele 
trase. Viaţa întreagă se strânsese în jurul hotelului. Dick 
trecu prin faţa unor ferestre de la subsol unde conductorii 
de autobuz şedeau pe nişte lăzi şi jucau cărţi, în faţă cu câte 
un litru de vin spaniol. Pe când înainta pe promenadă, 
stelele începuseră să apară deasupra crestelor albe ale 
Alpilor uriaşi. Pe zidul în formă de potcoavă, de peste lac, 
Nicole se ivi ca o siluetă nemişcată între două felinare, şi el 
se apropie de ea tăcut, peste iarba pajiştii. Se întoarse spre 
el ca şi cum i-ar fi spus: „lată-te” şi o clipă el regretă că 
venise. 

— Sora dumitale îşi făcea griji. 

— O! Era obişnuită să fie păzită astfel. Cu efort, explică: 
Uneori mi-e puţin... mă cam depăşeşte situaţia. Am trăit 
atât de liniştită până acum... În noaptea asta muzica mi s-a 
părut deodată prea mult... Cum o ascultam aşa, îmi venea 
să plâng. 

— Înţeleg. 

— A fost o zi minunată, îmbătătoare. 

— Ştiu. 

— Nu vreau deloc să fac ceva nepoliticos - le-am dat la 
toţi până acuma destulă bătaie de cap. Dar în seara asta am 
simţit nevoia să mă retrag dintre ei. 

Lui Dick îi trecu deodată prin minte, aşa cum ar fi putut 
să-i treacă prin minte unui muribund că a uitat să spună 
unde-i este testamentul, că Nicole fusese „reeducată” de 
Dohmler şi de generaţiile fantomatice din spatele acestuia; 
îi veni în minte de asemenea că mai existau multe lucruri 
încă pe care fata asta ar fi trebuit să înveţe să le cunoască. 
Ştia că înţelesese aici un adevăr, însă acum trebuia să se 


întoarcă la aspectul imediat, insistent, al situaţiei care-i 
stătea în faţă, astfel că-i răspunse: 

— Eşti o fată grozavă — şi în viitor tot aşa trebuie să faci, 
să te conduci exact după felul în care dumneata singură 
judeci situaţia. 

— Dumitale îţi sunt simpatică? 

— Sigur că da. 

— Ai fi... Se îndreptau acum încet către capătul întunecat 
al potcoavei, cam la vreo două sute de metri în faţă. — Dacă 
n-aş fi fost aşa de bolnavă, ai fi - vreau să spun, aş fi fost eu 
felul de fiinţă de care dumneata să - o, la dracu, ştii exact ce 
vreau să spun. 

Intrase acum în miezul problemei, era stăpânit de o 
senzaţie uriaşă de irealitate. Era atât de aproape de el încât 
simţea cum i se înteţeşte respiraţia, însă şi de data asta 
experienţa lui de medic îi veni în ajutor, dictându-şi un râs 
băieţesc şi o remarcă brutală. 

— Îţi cauţi nod în papură singură, draga mea. Am 
cunoscut şi eu odată pe unul care se îndrăgostise de 
infirmiera lui... Anecdota urmă monotonă, punctată de paşii 
în care înaintau amândoi. Dintr-o dată, Nicole îl întrerupse, 
cu izbucnire de slang din Chicago: — Rahat! 

— Asta este o expresie extrem de vulgară. 

— Şi ce dacă? se însufleţi ea. Dumneata nu crezi deloc că 
aş avea şi eu bun-simţ - până m-am îmbolnăvit n-am avut, 
însă să ştii că acuma am. Şi dacă n-aş şti că dumneata eşti 
omul cel mai fascinant pe care l-am întâlnit în viaţa mea, 
atunci chiar că ar trebui să crezi că sunt încă nebună. E 
ghinionul meu - să nu-mi spui că nu-mi dau seama de asta - 
ştiu foarte bine tot ce trebuie să ştiu şi despre dumneata şi 
despre mine. 

Dick se simţea tot mai în dezavantaj. Îşi aducea aminte de 
declaraţia mai vârstnicei domnişoare Warren despre 
medicii care puteau fi cumpăraţi în docurile intelectuale ale 
cartierelor de sud ale oraşului Chicago şi o clipă se înăspri. 


— Eşti un copil foarte atrăgător, dar eu nu mi-aş putea 
permite să mă îndrăgostesc. 

— Nu vrei să-mi dai nicio şansă. 

— Ce mai e şi asta? 

Impertinenţa, dreptul de a se amesteca în viaţa altuia pe 
care le implicau acest răspuns, îl uluiră. În afară de cea 
decurgând din anarhia totală, nu-i venea acum în minte 
nicio şansă pe care ar fi putut-o merita Nicole Warren. 

— Dă-mi acum 0 şansă. 

Vocea ei scăzuse, coborâtă adânc în piept, făcând parcă 
să-i vibreze bluza strâmtă deasupra inimii în timp ce se 
apropiase mult de el. Îi simţea buzele tinere, trupul 
suspinând de uşurare în căuşul braţelor lui care se 
încordau s-o susţină. Acum nu-şi mai avea locul alte planuri, 
decât cele pe care şi le-ar fi putut face Dick alegând o 
anume combinaţie  indisolubilă de atomi reuniți şi 
inseparabili; i-ai fi putut elimina pe toţi deodată din viaţă 
ştiind însă că niciodată n-aveau să se mai reunească astfel 
în încrengăturile moleculare. Cum o ţinea astfel în braţe, 
simţindu-i mireasma tânără, cum ea se cuibărea tot mai 
mult lângă el, şi buzele lui, pentru ea neştiute, o înecau şi o 
cuprindeau cu iubire, îmblânzită şi triumfătoare, simţea că 
trebuie să fie recunoscător chiar şi numai pentru faptul că 
trăia, fie şi numai pentru ca să se oglindească o clipă în 
ochii ei umezi. 

— Dumnezeule, gâfâi el, ce miracol e să te sărut! 

Erau doar nişte vorbe, însă Nicole îl câştigase mai bine 
acum şi dorea să-şi păstreze avantajul; deveni cochetă şi se 
îndepărtă, lăsându-l suspendat între două sentimente, cum 
fusese suspendat în funicular mai devreme. La se gândea: 
„Aşa, asta are să-l înveţe minte; încrezutul; credea că mă 
poate juca pe deget; dar n-a fost minunat? L-am prins, 
acum e al meu”. Acuma, ca mişcare următoare venea fuga, 
însă era totul atât de dulce şi de nou, încât ea şovăi, voind 
parcă să absoarbă totul în fiinţa ei. 


Se cutremură deodată. La aproape şapte sute de metri 
sub ea vedea colierul şi brăţara de lumini care erau 
Montreux şi Vevey, şi dincolo de ele, nuanţa nedesluşită a 
Lausannei. De acolo de jos, de undeva, urca sunetul stins al 
muzicii de dans. Nicole îşi simţea capul limpede acum, 
calcula cu răceală, încercând să dea formă 
sentimentalismelor ei din copilărie, deliberat, ca un bărbat 
care vrea să se îmbete după o luptă. Însă tot îi mai era frică 
de Dick, şi el se oprise alături, sprijinindu-se, în atitudinea 
lui caracteristică, de grilajul de fier; asta o îndemnă să 
spună: 

— Îmi mai aduc aminte cum stăteam să te aştept în 
grădină - şi mă purtam pe mine toată ca pe un coşuleţ cu 
flori. Aşa mi se părea mie, oricum - şi mi se părea că e ceva 
foarte frumos 

— Aşteptam să-ţi întind coşuleţul acesta. 

El respiră pe deasupra umărului ei, şi o întoarse 
nerăbdător către el; ea îl sărută de mai multe ori la rând, şi 
faţa i se făcea uriaşă de fiecare dată când se apropia de el, 
şi mâinile ei îl cuprinseră pe după umeri. 

— Plouă tare. 

Dintr-o dată se iscă o detunătură între pantele acoperite 
de vii de dincolo de lac; erau tunurile trăgând spre norii 
purtători de grindină căutând să-i spargă. Luminile pe 
promenadă se stinseră, apoi se aprinseră iarăşi. Pe urmă 
furtuna cobori grăbită, întâi căzând din cer, prăvălindu-se, 
cu puteri îndoite, în torente, din munţi, şi curăţind totul în 
calea ei pe drumuri şi prin şanţurile pietroase; cu ea 
veniseră şi cerul întunecat, înspăimântător şi filamentele 
sălbatice ale fulgerelor şi tunetelor care despicau lumea 
întreagă, în timp ce nori mânioşi, distrugători alergau pe 
deasupra hotelului. Munţii - şi lacul dispăruseră cu totul - 
hotelul se  chirci în miezul tumultului, haosului, 
întunericului. 

La vremea aceasta însă Dick şi Nicole ajunseseră în 
vestibul, unde Baby Warren şi cei trei Marmora îi aşteptau 


îngrijoraţi. Era o senzaţie îmbătătoare să intri brusc din 
ceața udă, odată cu uşile trântite, să te opreşti acolo, 
râzând, şiroind de emoție, cu vântul în urechi şi cu ploaia pe 
haine. Acum, în sala de dans orchestra cânta un vals de 
Strauss, asurzitor, ameţitor. 

„„.Şi doctorul Diver s-a căsătorit cu o pacientă, o bolnavă 
mintal? Cum s-a întâmplat? Când a început? 

— Nu vii înapoi după ce te schimbi? îl întrebă Baby 
Warren după o privire atentă, cercetătoare. 

— N-am niciun fel de schimburi, decât nişte şorturi. 

Pe când se bălăcea prin băltoace spre hotelul lui într-o 
haină de ploaie împrumutată de la cineva, îi venea mereu să 
râdă în sine. 

„Ce mare noroc - o, da, Dumnezeule! Tot s-au hotărât ei 
să-şi cumpere un doctor! Ei, n-au decât să rămână la ăia pe 
care pot să pună mâna la Chicago!” Revoltat de propria lui 
brutalitate, căuta s-o scuze pe Nicole, amintindu-şi că până 
atunci nu simţise niciodată ceva atât de proaspăt şi de tânăr 
ca buzele ei, amintindu-şi de ploaia asemenea unor lacrimi 
vărsate parcă pentru el, aşternută pe obrajii ei licărind 
blând, ca de porțelan... Tăcerea care se lăsase după 
încetarea furtunii îl trezi pe la ceasurile trei şi se îndreptă 
spre fereastra camerei. Frumuseţea Nicolei urca pe panta 
deschisă înainte-i, îi pătrunse în cameră, foşnind fantomatic 
printre perdele. 

..„În dimineaţa următoare, urcă două mii de metri spre 
Rocher de Naye, amuzat de întâmplarea că conductorul din 
ajun alesese şi el tot ziua aceasta ca să facă o ascensiune. 

Apoi Dick cobori tot drumul până la Montreux, să înoate 
în bazin, şi se întoarse la hotel tocmai la vreme pentru cină. 
Îl aşteptau două bilete. 

„Nu mi-e ruşine deloc de seara trecută - a fost lucrul cel 
mai frumos care mi s-a întâmplat până acum şi chiar dacă 
nu te-aş mai vedea niciodată, mon Capitaine, tot mi-ar 
părea bine că s-a întâmplat. ” 


Asta era într-adevăr dezarmant - umbra greoaie a lui 
Dohmler bătea în retragere pe când Dick deschidea celălalt 
plic. 

„Dragă doctore Diver. Ţi-am telefonat, dar nu erai la 
hotel. Mă întreb dacă aş putea să-ţi cer o mare favoare. 
Circumstanţe neprevăzute mă recheamă la Paris, şi constat 
acum că pot ajunge mai repede prin Lausanne. N-ai putea 
s-o iei pe Nicole până la Zurich cu dumneata, pentru că tot 
te întorci şi dumneata luni? Şi s-o laşi la sanatoriu? Crezi 
că-ți cer prea mult? 

Sinceră 
Beth Evan Warren." 

Dick se înfurie - domnişoara Warren ştia foarte bine că el 
era cu bicicleta; şi totuşi îşi construise biletul în aşa fel încât 
îi era cu neputinţă să refuze. Face pe mijlocitoarea! Dulcea 
apropiere a trupurilor şi banii Warrenilor! 

Nu avea dreptate! Baby Warren nu avusese deloc 
asemenea intenţii! Ea îl cântărise pe Dick cu ochii femeii de 
lume, îl măsurase cu măsurile pervertite al anglofilei din ea 
şi-i găsise lipsuri - în ciuda faptului că i se păruse atrăgător. 
Însă din punctul ei de vedere, era prea „intelectua!” şi îl 
asimilase instinctiv cu o adunătură de oameni nu prea bine 
îmbrăcaţi şi cam snobi pe care-i cunoscuse odată la Londra 
- i se păruse că joacă prea mult un rol ca să fie cu adevărat 
corect. Nu vedea deloc cum l-ar fi putut face să se 
potrivească cu ideea ei despre un aristocrat. 

Pe lângă toate astea, era şi încăpățânat - îl văzuse cum 
abandonează pur şi simplu conversaţia cu ea şi se retrage. 
În spatele propriilor săi ochi, în felul în care-i mai văzuse şi 
pe alţii făcând, şi asta de vreo cinci-şase ori. Ei nu-i plăcuse 
felul de a fi liber şi degajat al Nicolei, din copilărie, şi acum 
se obişnuise s-o considere „într-o parte”; şi în orice caz 
doctorul Diver nu era felul de medic pe care ea şi l-ar fi 
putut închipui în propria ei familie. 

Voia numai, cu toată nevinovăția, să-l folosească acum 
când se ivise nevoia. 


Însă cererea ei avu efectul pe care Dick presupunea că şi 
l-ar fi dorit ea. Un drum cu trenul poate fi un lucru teribil, 
apăsător, sau dimpotrivă, comic; poate fi un zbor de 
verificare; poate fi o prefigurare a unei alte călătorii, tot 
astfel cum o zi rezervată întâlnirii cu un prieten poate fi 
lungă, de la senzaţia de grabă dimineaţa şi până la 
constatarea că amândoi sunt înfometați şi se opresc să ia 
masa împreună. Pe urmă vine după-amiaza, şi călătoria îşi 
încetineşte ritmul, lâncezeşte, pentru ca să se anime iarăşi 
spre sfârşit. Dick era trist să vadă bucuria firavă a Nicolei: 
totuşi era o uşurare pentru ea, să se reîntoarcă acum la 
singura casă pe care şi-o ştia. În ziua aceea nu fu vorba de 
dragoste între ei, dar când se despărţiră în faţa uşii triste a 
clinicii de pe lacul Zurich şi se întoarse să-l mai privească o 
dată, el înţelese că problema care-i stătea ei în faţă era o 
problemă care le stătea amândurora în faţă de acum înainte 
şi pentru totdeauna. 


Partea a doua 


PUNCIUL DE 

VEDERE AL LUI 
ROSEMARY 1919— 
1925 


CAPITOLUL 1 


LA ZURICH, ÎN SEPTEMBRIE, 
doctorul Diver lua ceaiul împreună cu Baby Warren. 

— Eu cred că aşa ceva nu este de dorit, spuse ea. Şi nici 
nu sunt sigură că-ţi înţeleg motivele. 

— "Te rog, să nu fim dezagreabili. 

— Dar în fond, sunt sora Nicolei. 

— Asta nu-ţi dă şi dreptul să fii dezagreabilă. Pe Dick îl 
irita faptul că ştia atât de multe lucruri pe care nu putea să 
i le spună. — Nicole e bogată, dar asta nu face din mine un 
aventurier. 

— "Tocmai asta e, se plânse cu încăpățânare Baby. Nicole 


e bogată. 
— Dar câţi bani are exact, la urma urmei? întrebă el. 
Ea tresări; şi cu un râs tăcut, el continuă: — Vezi ce 


prostesc e totul? Aş prefera să stau de vorbă cu un bărbat 
din familia voastră. 

— Toate astea au rămas în sarcina mea, persistă ea. Nu 
că am crede c-ai fi un aventurier. Nici nu ştim cine eşti. 

— Sunt doctor în medicină, spuse el. Tatăl meu e pastor, 
în momentul de faţă pensionar. Am locuit la Buffalo şi 
trecutul meu e deschis pentru orice fel de anchetă. Am 
studiat la New Haven; după aceea am avut o bursă Rhodes. 
Străbunicul meu a fost guvernatorul Carolinei de Nord şi eu 
sunt descendent direct din Anthony Wayne Nebunul. 


— Cine a fost Anthony Wayne Nebunul? întrebă Baby 
suspicioasă. 

— Anthony Wayne Nebunul? 

— Cred că e destulă nebunie şi-aşa în toată chestia asta. 

El îşi clătină, deznădăjduit, capul, exact în momentul în 
care Nicole ieşise pe terasa hotelului şi-i căuta cu privirea. 

— A fost prea nebun ca să mai apuce să le lase urmaşilor 
bani la fel de mulţi ca Marshall Field, spuse el. 

— Bine, bine, toate bune... 

Baby avea dreptate şi ea ştia foarte bine că are dreptate. 
Puşi faţă în faţă, tatăl ei ar fi putut să-l facă pe orice pastor 
să-şi coboare privirile. Ei făceau parte dintr-o familie 
princiară americană, chiar dacă fără titlu - doar numele lor 
scris în registrul unui hotel, semnat pe o scrisoare de 
recomandare, folosit într-o situaţie delicată, dădea naştere 
unei metamorfoze psihologice în ceilalţi, şi ca răspuns 
cristalizase şi pentru ea o anumită optică a situaţiei sale 
sociale. Ea cunoştea asemenea situaţii de la englezi, care ei 
înşişi le cunoşteau de mai bine de două sute de ani. Însă nu 
ştia că în două rânduri Dick fusese pe punctul să-i arunce în 
faţă retractarea cererii în căsătorie. Cea care salvă situaţia 
de data aceasta fu Nicole - le găsise masa şi strălucea spre 
ei, albă şi proaspătă şi pură în după-amiaza de septembrie. 

* 

— Ce mai faceţi, domnule avocat? Plecăm mâine la Como 
pentru o săptămână şi apoi îndărăt la Zurich. Din cauza 
asta am ţinut ca dumneata şi cu soră-mea să aranjaţi 
lucrurile, pentru că adevărul e că nouă nici nu ne pasă cât 
anume e partea mea. Noio să trăim o viaţă foarte liniştită la 
Zurich timp de doi ani de zile şi Dick are de ajuns ca să ne 
întreţină pe amândoi. Nu, Baby, am mai mult simţ practic 
decât crezi - n-am să am nevoie decât pentru îmbrăcăminte 
şi alte chestii... Cum aşa, e mai mult decât... Într-adevăr, din 
averea noastră mi se poate aloca chiar o rentă ca asta? Nici 
n-am să ajung să cheltuiesc atât vreodată. Şi tu ai tot atât? 
De ce ai tu mai mult - asta pentru că se presupune că eu nu 


sunt prea cu picioarele pe pământ? Foarte bine, atunci n- 
are decât să se adauge la partea mea... Nu, Dick refuză să 
aibă în orice fel de-a face cu ceva din asta. Am să fiu 
obligată să simt numai eu cum îmi creşte avutul, aşa, pentru 
amândoi... Baby, tu habar n-ai ce fel de om e Dick - nu -. 
Acuma, unde trebuie să semnez? O, scuză-mă. 

„„„Nu-i minunat, şi cam ciudat să fim aşa, împreună, Dick? 
N-avem nici unde să ne mai ducem acuma, decât unul 
alături de celălalt. N-o să facem altceva decât să ne iubim şi 
iar să ne iubim? O, dar eu sunt cea care iubesc mai mult 
aici, şi ştiu numaidecât când tu te îndepărtezi, oricât de 
puţin. Acuma văd cât de minunat e să fii exact ca oricine 
altcineva, să întind doar mâna şi să te găsesc aici, cald de 
tot, alături de mine, în pat. 

„„„Dacă sunteţi amabil să-l căutaţi pe soţul meu la spital. 
Da, cărticica lui se vinde peste tot - vor s-o publice în şase 
limbi. Ar fi trebuit să fac eu traducerea în franceză, dar 
sunt atât de obosită în vremea din urmă - mi-e teamă să nu 
cad din picioare, sunt atât de greoaie şi de stângace. Ca o 
păpuşă din acelea cu balans care nu se mai poate ţine 
dreaptă.  Stetoscopul acela rece pe inima mea şi 
simţământul meu cel mai puternic, Je m'en fiche de tout'12. 
— O, dar femeia aia, săraca de ea, la spital, cu copilaşul 
acela, albastru tot, mult mai bine c-a murit... Nu-i minunat 
că acuma suntem trei? 

„„„Nu-i deloc rezonabil, Dick - avem toate motivele să 
luăm apartamentul acela mai mare. De ce ne-am ţine din 
scurt singuri numai pentru că se întâmplă ca banii 
Warrenilor să fie mai mulţi decât banii Diverilor? O, 
mulţumesc, cameriere, dar ne-am răzgândit. Reverendul 
acela englez ne spunea tocmai că vinul dumneavoastră este 
excelent aici, la Orvieto. Nu se exportă? Probabil că din 
cauza asta n-am mai auzit de el, pentru că noi apreciem 
mult vinul bun. 

Lacurile sunt adâncite în pământul lutos, cafeniu şi 
pantele de aici fac cute ca un pântece. Fotograful ne-a dat 


pozele cu mine, părul îmi atârnă despletit peste marginea 
bărcii, la Capri. „Adio, Grotă albastră, cânta luntraşul, 
venim în cu-urând.” Şi pe urmă, trasând conturul lucitor, 
fierbinte, sinistru al cizmei italiene, cu vântul suflând pe 
lângă castelele nefireşti, şi morţii pândind din susul 
dealurilor... 

„Vaporul e minunat, şi uite cum sună călcâiele noastre 
pe punte, împreună. Aici e colţul unde bate vântul şi de 
fiecare dată când ne întoarcem, mă înclin în vânt şi-mi 
strâng haina pe lângă mine, dar nu pierd pasul cu Dick. 
Cântăm prostii: 

„Oh-ho-ho-ho 

Alţi flamingo decât mine - 
Oh-ho-ho-ho - 

Alţi flamingo - o." 

Viaţa e atât de vie cu Dick împreună - oamenii din fotoliile 
de pe punte se uită după noi, şi uite şi o femeie care 
încearcă să audă ce cântăm. Dick s-a plictisit să mai cânte 
cântecul, aşa că du-te tu singur înainte, Dick. Ai să mergi 
altfel singur, dragul meu, printr-un aer mai dens, şi-ai să-ţi 
deschizi drumul printre umbrele scaunelor, prin fumul 
picurând din coşurile vaporului. Ai să-ţi simţi răsfrângerea 
cum alunecă prin ochii tuturor celor care se uită la tine. Nu 
mai eşti deloc o insulă; dar am ajuns şi eu să cred că trebuie 
să strângi de-a binelea în braţe viaţa ca să poţi ţâşni apoi 
din ea. 

Aşezată aici, pe marginea bărcii de salvare, privesc spre 
larg şi-mi las părul să se spulbere şi să strălucească. Stau 
nemişcată, profilată pe cer şi barca asta e făcută să-mi 
poarte trupul, tot mai departe, înainte, în întunecimea 
albastră a viitorului, sunt Pallas Atena, sculptată cu evlavie 
pe ciocul unei corăbii. Apa plescăie în cabinele de toaletă şi 
frunzişul verde, de agată, al valurilor spulberate îşi schimbă 
mereu contururile, şi plânge la proră. 

„„Am călătorit o mulţime în anul acela - din golful 
Wolloomoollo până la Biskra. La marginea Saharei am intrat 


într-un nor de lăcuste şi şoferul ne-a explicat, foarte amabil, 
că sunt bondari. Cerul era atât de jos noaptea, încărcat de 
prezenţa unui Dumnezeu ciudat şi parcă pânditor. O, şi 
sărăcăcioasa, golaşa Oued Nail; noaptea uruind de tobele 
dinspre Senegal şi flautele, şi cămilele ţipând, şi indigenii 
lipăind în încălțări făcute din cauciucuri de automobile. 

Însă la vremea aceea eram dusă iarăşi - trenurile şi 
plajele erau una pentru mine. Din cauza asta m-a şi luat el 
în călătoriile astea, dar după copilaşul al doilea, micuța 
Topsy, totul s-a întunecat iarăşi. 

„„Dacă aş putea trimite vorbă soţului meu, care a 
considerat nimerit să mă părăsească aici, să mă lase aici pe 
mâinile unor incompetenţi... Îmi tot spuneţi că copilaşul 
meu e negru - asta e o prostie, să mori de râs, o chestie 
ieftină. Am fost în Africa numai ca să vedem Timgadul, 
pentru că principalul meu centru de interes în viaţă este 
arheologia. M-am plictisit să nu ştiu nimic şi să mi se tot 
amintească de asta mereu. 

„„„Când mă fac bine, vreau să fiu frumoasă şi elegantă, 
aşa ca tine, Dick - aş studia şi eu medicina, doar că acum e 
prea târziu. Trebuie să cheltuim banii mei şi să ne facem o 
casă - m-am plictisit de apartamentele astea de hotel şi să 
te tot aştept. [i s-a urât şi ţie de Zurich şi uite, nu maiai 
timp deloc să scrii aici, şi tu întotdeauna ai spus că pentru 
un om de ştiinţă să nu mai scrie înseamnă să-şi recunoască 
slăbiciunea. Am să trec în revistă toate domeniile 
cunoaşterii să-mi aleg ceva şi am să aflu cu adevărat 
lucrurile care trebuie învăţate, aşa ca să am de ce să mă 
agăţ dacă o iau iar razna. lu ai să mă ajuţi, Dick, aşa câ n- 
am să mă mai simt atât de vinovată. O să locuim pe lângă o 
plajă fierbinte, unde să fim bronzaţi şi tineri, numai noi, 
unul cu altul. 

„„„Asta are să fie vila de lucru pentru Dick. O, nu, ideea 
ne-a venit la amândoi deodată, în aceeaşi clipă. Trecusem 
pe la Iarme de zeci de ori, şi pe urmă am venit aici şi am 
găsit că vila asta e goală, doar două grajduri ocupate. Când 


am cumpărat-o, am tratat printr-un francez, dar marina 
militară a şi trimis spioni imediat aici, când a aflat că 
americanii au cumpărat o parte din satul acesta de pe deal. 
Au cercetat să vadă dacă nu sunt tunuri prin tot materialul 
de construcţie, şi până la urmă Baby a trebuit să tragă nişte 
sfori pentru noi la ministerul des Affaires Ftrangeres la 
Paris. 

Nimeni nu vine pe Riviera vara, aşa că nu cred c-o să 
avem, decât câţiva oaspeţi şi o să lucrăm toată vara. Sunt şi 
nişte francezi pe aici - Mistinguett, săptămâna trecută, şi a 
fost surprinsă să vadă că e deschis hotelul, şi Picasso, şi 
omul ăla care a scris Pas sur la bouche. 

„„„Dick de ce ai trecut în registru: „Domnul şi doamna 
Diver" în loc de: „Doctor şi doamna doctor Diver"? M-am 
întrebat şi eu aşa - mi-a trecut pur şi simplu prin minte... Tu 
m-ai învăţat că munca e singurul lucru care contează şi eu 
te cred. Spuneai mereu că sunt oameni care ştiu nişte 
lucruri şi că atunci când încetează să le mai ştie ajung ca 
oricare şi lucrul important e ca ei să dobândească şi 
puterea înainte de a înceta să mai ştie lucrurile alea. Dacă 
ţii cu tot dinadinsul să întorci lucrurile cu dosul în sus, 
foarte bine, dar trebuie neapărat ca şi Nicole a ta să vină 
după tine şi să meargă şi ea în mâini, dragule? 

„„„Abe North spune că sunt foarte tăcută. După ce m-am 
făcut bine prima dată, stăteam de vorbă o mulţime cu Dick, 
noaptea târziu, stăteam în pat, sprijiniți de perne, şi 
aprindeam ţigară de la ţigară, şi după aceea ne scufundam 
din zorile albastre şi ne afundam în perne ca să nu ne intre 
lumina în ochi. Uneori cânt, şi mă joc şi cu animalele, şi am 
şi câţiva prieteni - Mary, de pildă. Când Mary şi cu mine 
stăm de vorbă nu ascultăm niciuna ce spune cealaltă. 
Conversaţiile sunt pentru bărbaţi. Când încep să stau şi eu 
de vorbă, îmi spun în gând că poate sunt Dick. De câteva ori 
am fost şi băiatul meu, când mi-am adus aminte cât e de 
deştept şi de cumpănit. Uneori sunt doctorul Dohmler, şi o 
dată aş putea să fiu chiar o faţetă din dumneata, lommy 


Barban. Tommy e îndrăgostit de mine, cred, însă într-un fel 
calm, liniştitor. Îndeajuns de mult totuşi pentru ca el şi cu 
Dick să fi început să se antipatizeze unul pe altul. Una peste 
alta, cred că niciodată lucrurile nu mi-au mers mai bine. Mă 
aflu printre prieteni care ţin la mine. Sunt aici, pe plaja asta 
liniştită, foarte aproape de casa mea, privind asupra 
Mediteranei, cu soţul meu, şi cu cei doi copii ai mei şi 
prietenii noştri buni. Totul este cum nu se poate mai bine - 
dacă aş putea numai să termin de tradus cu bine, în 
franţuzeşte, reţeta asta blestemată de pui â la Maryland. 
Degetele de la picioare mi s-au înfierbântat de tot în nisip. 

— Da, mă uit. Alte chipuri noi - o, fata aceea - da. Cu cine 
spuneai că seamănă?... Nu, nu l-am văzut, n-avem prea 
multe prilejuri să vedem filmele noi americane, aici. 
Rosemary cum? Mda, uite să începem să fim la pas cu 
moda, acuma în iulie - mi se pare destul de ciudat... 


CAPITOLUL II 


PE RIVIERA FRANCEZĂ, CAM LA 
jumătatea drumului între Marsilia şi graniţa italiană, se afla 
un hotel mare, superb, de culoare trandafirie. Palmieri plini 
de deferenţă îi răcoreau faţada congestionată şi, în faţa lui 
se întindea o plajă scurtă, orbitoare. Acum a ajuns o 
staţiune de vară pentru lumea importantă şi la modă; în 
1925 rămânea aproape pustiu după ce clientela sa engleză 
pleca spre nord, în aprilie; numai cupolele unei duzini de 
vile vechi mai putrezeau ca nuferii printre pinii masaţi între 
Hotel des Etrangeres al lui Gausse şi Cannes, la cinci mile 
mai departe. 

Hotelul şi covoraşul de rugăciune bronzat al plajei sale 
făceau totuna. Dimineaţa, devreme, imaginea îndepărtată a 
oraşului Cannes, străvechile fortificaţii trandafirii şi 
albicioase, Alpii purpurii care  străjuiau Italia, se 
răsfrângeau în apă şi tremurau acolo în unduiri şi cercuri 
urcate printre ierburile marine din limpezimile-i nu prea 


adânci. Înainte de ceasurile opt, un bărbat coborâse pe 
plajă înfăşurat într-un halat albastru, şi după ce în prealabil 
se stropise de mai multe ori cu apă rece, peste tot trupul, 
după multe gâfâieli şi grohăituri, se bălăci un minut în 
mare. Când dispăru, plaja şi golful rămaseră liniştite o oră. 
În zare se vedeau neguţători târându-se către soare-apune; 
comisionarii ţipau prin curtea hotelului; roua se usca prin 
pini. Peste încă o oră claxoanele automobilelor începură să 
se audă dinspre drumul întortocheat de-a lungul crestelor 
scunde ale Maurilor, care despart litoralul de adevărata 
Franţă provensală. 

La o milă depărtare de mare, unde pinii lasă locul unor 
plopi prăfuiţi, se află o gară izolată, de unde în această 
dimineaţă de iunie a anului 1925 o trăsură le aducea pe o 
doamnă şi pe fiica ei către hotelul lui Gausse. Faţa mamei 
era de o drăgălăşenie uşor ofilită care curând avea să fie 
pătată de vinişoare sparte; expresia îi era liniştită, deschisă 
într-o atenţie plăcută. Totuşi, ochii i se întorceau mereu 
grăbiţi către fiica ei, care avea ceva fermecător în palmele 
roz şi în obrajii ce i se aprindeau cu o flacără de splendoare, 
ca roşeaţa tremurătoare a trupurilor copiilor după o baie 
rece, seara. Fruntea ei frumoasă, înaltă, se arcuia blând 
până la locul unde părul, mărginind-o asemenea unui scut 
armorial, izbucnea în cârlionţi şi în valuri şi în bucle de 
blond cenușiu şi aur. Ochii îi erau strălucitori, mari, limpezi, 
umezi şi luminoşi, culoarea din obraji era firească, 
răzbătând direct pe epidermă din pulsaţia puternică, 
tânără a inimii. Trupul îi tremura delicat pe ultima fruntarie 
a copilăriei - avea aproape optsprezece ani, era aproape 
împlinită, însă roua mai scânteia încă peste întreaga ei 
făptură. 

Când marea şi cerul apărură sub ele într-o linie subţire, 
fierbinte, mama spune: 

— Ceva îmi spune că n-are să ne placă aici. 

— Eu vreau să mă întorc acasă, oricum, răspunse fata. 


Vorbeau amândouă cu bună dispoziţie, dar era limpede 
că nu ştiau spre ce să-şi îndrepte interesul şi că asta le 
plictisea - mai mult decât atât, nu orice subiect le-ar fi atras 
atunci interesul. Doreau distracţii intense, nu pentru că ar 
fi fost necesar să-şi stimuleze nervii tociţi, ci cu aviditatea 
unor copii de şcoală care au câştigat premii şi care simt că- 
şi merită vacanţa. 

— Stăm şi noi trei zile şi pe urmă mergem acasă. Am să 
telegrafiez de pe acuma pentru biletele de vapor. 

La hotel fata reţinu camerele într-o franceză fluentă însă 
cam inexpresivă, ca o limbă învățată mai de mult şi pe care 
acum începea să şi-o reamintească. Când se instalaseră la 
parter, ea păşi în lucirea orbitoare a uşilor-ferestre şi 
încercă doi sau trei paşi pe veranda de piatră care se 
întindea pe toată faţada hotelului. Avea un mers de 
balerină, cu paşii pornindu-i apăsaţi, nu din şolduri ci din 
ritmul trupului întreg. Acolo, afară; soarele fierbinte îi mulă 
îndeaproape umbra şi ea se trase îndărăt - era prea multă 
lumină ca să vadă ceva. Cincizeci de metri mai încolo 
Mediterana îşi dăruia pigmenţii, clipă după clipă, soarelui 
acesta brutal; în josul balustradei un Buick decolorat se 
cocea pe aleea hotelului. 

Într-adevăr, din întreaga regiune numai plaja mai vădea 
semne de viaţă. Trei guvernante englezoaice şedeau 
împletind modelele lente ale Angliei victoriene, tiparul 
anilor patruzeci, cel al anilor şaizeci şi cel al anilor optzeci, 
dându-le forme de jacheţele şi ciorapi, după melodiile 
bârfelor turnate în formule stricte ca nişte incantaţii; mai 
aproape de mare cam o duzină de oameni se adăposteau 
sub umbrele dungate, în vreme ce duzina lor de copii deloc 
timizi vânau peştii prin apa puţin adâncă de lângă țărm sau 
zăceau, goi şi lucitori de ulei de cocos, la soare. 

Când Rosemary ieşi pe plajă, un băieţaş de vreo 
doisprezece ani alergă pe lângă ea şi ţâşni în mare cu 
strigăte pline de exaltare. Simţindu-şi pe trup scrutările 
convergente ale unor chipuri străine, ea îşi dezbrăcă 


halatul de baie şi îl urmă. Pluti cu faţa în jos câţiva metri şi 
constatând că apa e mică, se ridică, nesigură, şi păşi mai 
departe, trăgându-şi picioarele zvelte ca pe nişte greutăţi 
prin apa care-i opunea rezistenţă. Când apa i se ridică până 
aproape de sâni, aruncă o privire îndărăt spre țărm; un 
bărbat chel cu monoclu şi o pereche de pantaloni strâmţi de 
baie, cu pieptul păros ieşit în afară, cu ombilicul fragil supt 
înăuntru, o privea cu atenţie. Când Rosemary îi întoarse 
privirea, bărbatul îşi dislocă monoclul care i se ascunse în 
tufele de păr ştrengăreşti de pe piept, şi îşi turnă în pahar 
ceva dintr-o sticlă pe care o ţinea în mână. 

Rosemary îşi culcă faţa pe apă şi înotă în craul sacadat 
spre plută. Apa se înălţă s-o cuprindă, îi atrase cu tandreţe 
spre ea faţa mângâiată blând de căldura de afară, i se 
îmbibă în păr şi-i acoperi ascunzişurile trupului. Ea se 
rostogolea acum în apă, îmbrăţişând-o, cu o adevărată 
voluptate. Când ajunse la plută îşi pierduse răsuflarea, însă 
o femeie bronzată, cu dinţi foarte albi, o privea de acolo de 
sus, şi Rosemary, conştientă deodată de albeaţa mată a 
propriului ei trup, se întoarse pe spate şi se lăsă să 
plutească spre țărm. Bărbatul cel păros ţinându-şi încă 
sticla în mână îi adresă cuvântul în clipa când ieşi din apă. 

— Să ştii - sunt rechini pe acolo, dincolo de plută. Era de 
o naţionalitate nedeterminabilă, însă vorbea englezeşte cu 
accentul tărăgănat oxfordian. leri au mâncat doi marinari 
englezi din flota de la Golfe Juan. 

— Dumnezeule! exclamă Rosemary. 

— Vin după gunoaiele pe care le aruncă vasele din flotă. 

Sticlindu-şi ochii ca să-i arate că-i vorbise doar ca s-o 
avertizeze, el se îndepărtă cu doi paşi mărunți şi-şi turnă 
încă un pahar. 

Conştientă, dar nu în chip neplăcut, de faptul că avea 
trup de femeie, mai ales că atenţia tuturor se întorsese 
iarăşi către ea în timpul acestei conversații, Rosemary îşi 
căută din ochi un loc să se aşeze. Era evident că fiecare 
familie stăpânea fâşia de nisip din faţa propriei umbrele; 


dar în afară de asta întreţineau şi un schimb animat de 
vizite şi conversații susţinute încolo şi încoace - atmosfera 
unei comunităţi în care a încerca să pătrunzi ar fi însemnat 
o lipsă de politeţe. Mai departe, pe unde plaja era presărată 
cu pietriş şi ierburi moarte de mare, şedea un grup cu 
trupurile tot atât de albe ca şi al ei. Erau întinşi sub 
umbreluţe mici de mână, în locul celor greoaie de plajă şi 
erau în mod limpede într-o mai mică măsură asimilabili la 
statutul de indigeni ai plăjii. Între oamenii aceştia bronzaţi 
şi cei albi îşi găsi un loc şi Rosemary şi îşi întinse halatul pe 
Nisip. 

Stând astfel întinsă, întâi le auzi vocile şi le simţi 
picioarele ocolindu-i trupul şi umbrele trecând între ea şi 
soare. Suflarea unui câine curios îi trecu caldă şi nervoasă 
pe ceafă; îşi simţea pielea fierbându-i niţel în arşiţă şi auzea 
lătratul mărunt, istovit al valurilor expirând pe țărm. 
Curând urechea ajunse să distingă glasurile fiecăruia din ei 
şi prinse fără să vrea faptul că cineva denumit cu oarecare 
dispreţ „North ăla” răpise un chelner, de la o cafenea din 
Cannes, în noaptea trecută ca să-l taie în două cu 
fierăstrăul. Cea care acredita această versiune a întâmplării 
era o femeie cu părul alb, în rochie lungă de seară, evident 
o relicvă din seara precedentă, căci o tiară îi mai era încă 
agăţată pe vârful capului şi o orhidee descurajată îi expira 
pe umăr. Rosemary, alimentându-şi o vagă antipatie faţă de 
ea şi de companionii ei, întoarse capul. 

Cea mai aproape de ea, de cealaltă parte, era o femeie 
tânără, lungită sub un acoperiş de umbrele, transcriind o 
listă oarecare de obiecte dintr-o carte deschisă în faţa ei, pe 
nisip. Costumul de baie îi era tras în jos de pe umeri, şi 
spinarea, de un cafeniu cu nuanţe sănătoase, portocalii, 
scos în evidenţă de un şirag de perle albicioase, îi strălucea 
în soare. Faţa îi era aspră şi frumoasă şi înduioşătoare. 
Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Rosemary, dar fără s-o vadă. 
Dincolo de ea era un bărbat frumos, cu o şapcă de jocheu şi 
cu pantaloni de baie strâmţi, cu dungi roşii; apoi femeia pe 


care Rosemary o văzuse pe plută, şi care îi răspunse privirii, 
văzând-o; apoi un bărbat cu o faţă prelungă şi cap auriu, 
leonin, cu chiloţi albaştri, fără pălărie, vorbind foarte serios 
cu un tânăr, fără îndoială latin, în chiloţi negri, amândoi în 
vremea asta ciugulind cu degetele bucăţi de ierburi de 
mare din nisip. Ea îi aprecie ca fiind mai degrabă 
americani, însă aveau ceva foarte deosebit de americanii pe 
care-i cunoscuse în vremea din urmă. 

După o vreme îi atrase atenţia bărbatul cu caschetă de 
jocheu care, fără ostentaţie, dădea o mică reprezentaţie 
pentru grupul său: se mişca cu gravitate de colo până colo 
manevrând, o greblă cu care ar fi urmat să strângă pietrişul 
şi în vremea asta executa o pantomimă burlescă însă cu un 
anume înţeles, ascuns sub gravitatea feţei. Cele mai 
mărunte trăsături ale chipului său exprimau ceva comic, 
fiecare cuvânt pe care-l spunea dezlănţuia hohote de râs. 
Chiar şi cei, asemenea ei, prea departe ca să-l audă, îşi 
îndreptau antenele atenţiei într-acolo; singura persoană de 
pe plajă care nu se prinsese în jocul acesta era tânăra 
femeie cu şiragul de perle. Cu modestia posesorului poate, 
ea răspundea la fiecare salvă de amuzamente aplecându-se 
tot mai mult asupra listei ei. 

Bărbatul cu monoclu şi sticlă vorbi deodată din cer 
deasupra lui Rosemary. 

— Sunteţi o înotătoare pe cinste. 

Ea îşi amână răspunsul. 

— Foarte bună. Numele meu este Campion. E aici o 
doamnă care spune că v-a văzut la Sorrento săptămâna 
trecută şi ştie cine sunteţi şi care ar vrea mult să vă 
cunoască. 

Întorcându-şi privirile într-acolo, cu o plictiseală ascunsă, 
Rosemary constată că grupul celor nebronzaţi o aşteptau. 
Fără entuziasm se ridică şi se îndreptă către ei. 

— Doamna Abrams - doamna Mckisco - domnul MckKisco 
- domnul Dumphry. 


— Ştim cine sunteţi, vorbi femeia în rochie de seară. 
Sunteţi Rosemary Hoyt şi eu v-am recunoscut la Sorrento şi 
l-am întrebat şi pe funcţionarul de la recepţie, la hotel, şi cu 
toţii suntem de părere că sunteţi într-adevăr minunată şi 
vrem să ştim acum de ce nu vă întoarceţi îndărăt în America 
să mai faceţi încă un film din astea minunate. 

Făcură cu toţii gestul superfluu de a se da la o parte să-i 
facă loc. Femeia care o recunoscuse nu era evreică în ciuda 
numelui. Era una din acele „fete de viaţă”, mai bătrâioare, 
conservate de gradul de opacitate faţă de experienţă şi de o 
bună digestie şi trecută astfel în generaţia următoare. 

— Voiam să-ţi atragem atenţia să nu te prăjeşti prea tare 
din prima zi, continuă ea jovială, pentru că pielea dumitale 
e importantă; însă pe plaja asta e atâta formalism blestemat 
că nu ştiam dacă n-ai să te superi. 


CAPITOLUL III 


— CREDEAM CĂ POATE ŞI DUMNEATA 
eşti în complot, spuse doamna MckKisco. Era o femeie 
tânără, drăguță, cu ochii obosiţi şi de o onestitate 
dezarmantă. — Nu ştim exact cine e în complot şi cine nu e. 
Un om cu care soţul meu s-a purtat deosebit de amabil s-a 
dovedit a fi unul dintre organizatori - practic, adjutantul 
celui care pune totul la cale. 

— Complot? întrebă Rosemary înțelegând numai pe 
jumătate. Există vreun complot? 

— Draga mea, nu ştim, spuse doamna Abrams cu un 
chicotit convulsiv, de femeie voinică. Noi nu facem parte din 
el. Noi formăm galeria. 

Domnul Dumphry, un tânăr efeminat, cu capul ascuţit ca 
o proră, remarcă: — Mama Abrams numai ea singură 
reprezintă un complot; şi Campion îşi clătină monoclul spre 
el spunându-i: — Haide, Royal, nu fi mai nesuferit decât 
trebuie. Rosemary îi privea, unul după altul, cu un 
sentiment de stânjeneală, şi-şi dorea ca mama ei s-o fi 


însoţit aici. Nu-i plăceau oamenii aceştia, mai ales acum 
când îi compara nemijlocit cu cei care o interesaseră cu 
adevărat la capătul celălalt al plajei. Înzestrările modeste, 
însă solide din punct de vedere social ale maică-si, le 
scoseseră pe ele două, până acum, repede şi cu fermitate, 
din situaţii nedorite. Însă Rosemary era o celebritate numai 
de şase luni şi uneori se întâmpla ca manierele franţuzeşti 
ale adolescenţei ei timpurii şi cele democratice ale Americii 
- acestea din urmă suprapuse mai târziu - să creeze o 
anumită confuzie şi s-o vâre în exact asemenea situaţii. 

Domnul McKisco, un bărbat de vreo treizeci de ani, 
pistruiat şi roşu la faţă, cu trupul numai tendoane, nu găsea 
subiectul de discuţie al „complotului”, deosebit de amuzant. 
Privise până atunci în largul mării; acum, după ce aruncase 
o privire către nevastă-sa, se întoarse către Rosemary şi o 
întrebă agresiv: 

— De mult pe-aici? 

— Numai de o zi. 

— Aha. 

Evident, simțind că subiectul fusese acuma schimbat, aşa 
cum avea neapărată nevoie, îi privi pe ceilalţi, pe fiecare pe 
rând. 

— Şi stai toată vara? întrebă inocentă doamna McKisco. 
Dacă stai, ai să poţi vedea cum evoluează complotul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Violet, lasă dracului 
gluma asta, explodă soţul ei. Mai găseşte şi alt subiect de 
bancuri! 

Doamna MckKisco se legănă spre doamna Abrams şi suflă 
audibil: 

— E nervos. 

— Nu sunt nervos, dezaprobă MckKisco. Tocmai că nu sunt 
nervos deloc. 

Ardea tot, în chip vizibil - o roşeaţă cenuşie i se 
răspândise pe toată faţa, dizolvându-i orice expresie într- 
una de vastă ineficienţă. Deodată ceţos, conştient de starea 
în care se afla, se ridică în picioare ca să se îndrepte spre 


apă. Fu urmat de soţia sa, şi profitând de acest prilej se 
îndepărtă de ei. 

Domnul McKisco aspiră adânc, se aruncă în apele prea 
puţin adânci de lângă țărm şi începu o luptă încordată, cu 
braţele ţepene, în mod evident menită să sugereze un craul, 
împotriva Mediteranei. Cu respiraţia istovită, se ridică şi 
privi în jur parcă surprins că mai era încă în raza de vedere 
a țărmului. 

— N-am învăţat încă să respir. N-am înţeles niciodată 
cum fac ăştia să respire. O privi întrebător pe Rosemary. 

— Cred că trebuie să-ţi dai drumul la aer sub apă, explică 
ea. Şi la fiecare a patra bătaie din braţe îţi ridici capul 
pentru aer. 

— Respirația e partea cea mai grea în ce mă priveşte. Să 
mergem până la plută? 

Bărbatul cu capul leonin zăcea întins pe pluta care 
pendula înainte şi înapoi după mişcările valurilor. Când 
doamna McKisco îşi ridică mâna spre plută, o zvâcnire 
neaşteptată îi smuci brutal braţul, la care bărbatul tresări şi 
o trase pe plută. 

— Mi-a fost teamă că te-a izbit. Vocea îi era înceată şi 
timidă; avea una dintre cele mai triste feţe pe care le 
văzuse vreodată Rosemary, cu pomeţi înalţi de indian, buza 
superioară prelungă şi ochii auriu-întunecaţi, enormi, 
adânciţi în orbite. Îşi pronunţa cuvintele deschizându-şi 
gura doar într-o parte, ca şi cum ar fi nădăjduit că vorbele 
lui i-ar fi parvenit doamnei 

MckKisco pe o cale ocolită şi neostentativă; după o clipă se 
şi lăsase să cadă în apă şi trupul său lung zăcea întins, fără 
gesturi, pe valuri, îndreptat către țărm. 

Rosemary şi doamna MckKisco îl priveau. Când avântul cu 
care se aruncase i se stinse, îşi frânse dintr-o dată trupul, 
coapsele subţiri i se ridicară deasupra apei, şi dispăru cu 
totul lăsând doar o dâră de spumă în urma lui. 

— E un înotător bun, spuse Rosemary. 


Răspunsul doamnei  McKisco veni cu o violenţă 
surprinzătoare. 

— În orice caz, ca muzician e detestabil. Se întoarse către 
soţul ei care după două încercări nereuşite izbutise să se 
caţere pe plută şi, căpătându-şi echilibrul, încerca acum să 
facă o reverență drept compensație, reuşind doar o 
împleticeală în plus. — Spuneam tocmai că Abe North ar 
putea să fie un înotător bun, dar e un muzician detestabil. 

— Da, aprobă MckKisco scurt. Era limpede că el crease 
lumea nevestei sale şi îi permitea prea puţine libertăţi în ea. 

— Antheil e omul meu. Doamna MckKisco se întoarse 
provocator către Rosemary. — Antheil şi Joyce. Nu-mi 
închipui că auziţi prea multe despre oameni de felul acesta, 
acolo, la Hollywood, însă soţul meu a scris prima critică a lui 
Ulysses care a apărut vreodată în America. 

— Ce n-aş da să am o ţigară, spuse MckKisco calm. Asta ar 
fi mai important pentru mine acuma. 

— Are ceva pe dinăuntru, nu crezi? Albert? 

Vocea i se stinse deodată. Femeia cu perlele intrase şi ea 
în apă după cei doi copii ai ei, şi acum Abe North ieşise de 
sub unul dintre ei ca o insulă vulcanică, ridicându-şi-l pe 
umeri. Copilul ţipa de spaimă şi de plăcere şi femeia îi 
urmărea cu o linişte frumoasă, fără surâs. 

— Ea e nevasta lui? întrebă Rosemary. 

— Nu, asta e doamna Diver. Ei nu stau la hotel. Ochii ei, 
fotografiind, nu se mişcau de pe faţa celeilalte femei. După 
o clipă se întoarse cu vehemenţă către Rosemary. 

— Ai mai fost în străinătate până acuma? 

— Da — am făcut şcoala la Paris. 

— O! Ei, atunci probabil ştii că dacă vrei să te distrezi 
aici, lucrul important e să ajungi să cunoşti unele dintre 
familiile franţuzeşti. Ce ajung să înţeleagă oamenii ăştia din 
toată chestia? Îşi zvâcni umărul stâng către țărm. — Se ţin 
unii de alţii în tot felul de clici mărunte. Bineînţeles, noi am 
avut scrisori de prezentare şi i-am cunoscut pe cei mai buni 
artişti şi scriitori francezi la Paris. A fost foarte drăguţ. 


— Îmi închipui. 

— Soţul meu tocmai îşi termină acuma primul roman, ştii. 

Rosemary spuse: — A, da? Nu se gândea la nimic în 
special, decât că se întreba cum avea să facă mama ei să 
poată dormi pe căldura asta. 

— Se bazează pe ideea din Ulysses, continuă doamna 
McKisco. Numai că acţiunea, la el, în loc să se consume în 
douăzeci şi patru de ore, se consumă într-o sută de ani. la 
un aristocrat francez, bătrân şi decrepit, şi-l pune în 
contrast cu lumea noastră mecanică... 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, Violet, nu te mai 
apuca să le povesteşti la toţi ideea, protestă MckKisco. Nu 
vreau să se vânture până nu e publicată cartea. 

Rosemary înotă îndărăt, până la țărm, unde îşi aruncă 
halatul peste umerii care începuseră s-o usture şi se întinse 
din nou la soare. Bărbatul cu cascheta de jocheu trecea 
acum de la o umbrela la alta, ţinând în mâini o sticlă şi mai 
multe păhărele; curând el şi cu prietenii lui se animară de-a 
binelea şi se strânseră laolaltă, acum erau adunaţi toţi sub o 
singură umbrelă - se părea că pleca cineva şi mai luau un 
ultim pahar împreună pe plajă. Chiar şi copiii simțeau că 
acolo se petrece ceva fascinant, sub umbrela aceea uriaşă, 
şi se întorseseră spre ea - şi lui Rosemary i se părea că totul 
porneşte de la bărbatul acela cu cascheta de jocheu. 

Amiaza stăpânea marea şi cerul - chiar şi linia albă a 
oraşului Cannes, la cinci mile mai departe, se topise într-un 
miraj proaspăt şi răcoros; o barcă cu pânze, cu prora roşie 
ca pieptul măcăleandrului, trăgea după sine o dâră, dinspre 
largul mai întunecos al mării. Se părea că n-ar mai fi fost 
viaţă nicăieri, pe toată întinderea coastei, decât aici sub 
soarele filtrat prin umbrele, unde mai dăinuia ceva din 
miezul culorilor şi murmurelor. 

Campion trecu pe lângă ea, se opri la câţiva paşi, şi 
Rosemary închise ochii prefăcându-se adormită; pe urmă îi 
întredeschise şi pândi două coloane tulburi, înceţoşate, care 
erau de fapt o pereche de picioare. Bărbatul se părea că-şi 


face drum printr-un nor de culoarea nisipului, însă norul 
pluti mai departe în cerul vast, fierbinte, şi Rosemary 
adormi într-adevăr. 

Se trezi scăldată în sudoare găsind plaja pustie, în afară 
de bărbatul cu caschetă de jocheu, care strângea tocmai o 
ultimă umbrelă. Rosemary era încă întinsă în nisip, clipind 
ca să se dezmeticească, şi el se apropie spunându-i: 

— Tocmai voiam să vă trezesc înainte de a pleca şi eu. Nu 
e bine să vă bronzaţi prea tare din prima zi. 

— Mulţumesc. Rosemary îşi privi picioarele stacojii. 

Dumnezeule! 

Râse înveselită, invitându-l astfel să mai spună ceva, însă 
Dick Diver îşi şi strânsese cortul şi umbrela de plajă ca să le 
ducă spre automobilul care aştepta mai departe, astfel că 
ea intră în apă să se spele de transpiraţie. El se mai 
întoarse şi ridicând de jos o greblă, o lopată şi o sită le 
depozită într-o crăpătură dintr-o stâncă. Mai privi în sus şi 
în jos pe plajă să vadă dacă nu uitase ceva. 

— Ştiţi cumva cât e ceasul? întrebă Rosemary. 

— Cam unu şi jumătate. 

Rămaseră o clipă alături, privind marea. 

— Nu e o oră chiar urâtă, spuse Dick Diver. Nu e chiar 
timpul cel mai neplăcut al zilei. 

O privi, şi o clipă ea simţi că trăieşte în luminile 
strălucitoare, albastre ale ochilor lui, stăpânită de impulsul 
să i se dăruie cu toată fiinţa. Pe urmă el ridică ultimul lucru 
pe care-l mai avea de luat şi se îndreptă spre automobilul 
lui, iar Rosemary ieşi din apă, îşi scutură halatul şi se 
îndreptă şi ea spre hotel. 


CAPITOLUL IV 


SE FĂCUSE APROAPE ORA DOUĂ 
când intrară în sufrageria hotelului. O alcătuire greoaie de 
raze şi umbre unduia în sus şi în jos pe deasupra meselor 
pustii odată cu legănarea înceată a pinilor de afară. Doi 


chelneri, strângând  farfuriile şi vorbind între ei o 
italienească foarte sonoră, amuţiră când se apropiară ele şi 
le prezentară o versiune obosită a dejunului table d'hotel. 

M-am îndrăgostit adineaori pe plajă, spuse Rosemary. 

— De ce? 

— Întâi de o grămadă de oameni care arătau drăguţ de 
tot. Pe urmă de un bărbat. 

— Ai stat de vorbă cu el? 

— Numai puţin. E foarte frumos. Cu părul roşu. Mânca cu 
mare poftă. E însurat, însă, aşa se întâmplă de obicei. 

Maică-sa era prietena ei cea mai bună şi îşi învestise 
toată fiinţa în opera care consta în a o creşte şi a o pregăti 
pentru viaţă; aşa ceva nu era un lucru prea rar în profesia 
actoricească, însă reprezenta totuşi ceva deosebit pentru că 
doamna Elsie Speers nu încerca să-şi compenseze astfel 
vreo înfrângere proprie. Nu avea motive de amărăciune şi 
nici resentimente personale faţă de viaţă - de două ori 
căsătorită satisfăcător şi de două ori văduvă, stoicismul ei 
jovial se intensificase de fiecare dată. Primul ei soţ, tatăl lui 
Rosemary, fusese medic militar, iar cel de-al doilea - ofiţer 
de cavalerie, şi amândoi îi lăsaseră câte ceva, iar ea voia să 
păstreze patrimoniul acesta intact pentru  Rosemary. 
Necruţând-o deloc, o făcuse pe Rosemary o fiinţă tare - 
necruţându-şi nici propria ei muncă şi devotamentul, 
cultivase în Rosemary un idealism, care în momentul de faţă 
se îndrepta spre ea însăşi şi vedea acum lumea prin ochii ei. 
Astfel că Rosemary Hoyt, rămânând un copil „simplu”, era 
protejată de un scut dublu - armura maică-si şi a ei proprie 
- şi căpătase o neîncredere matură faţă de tot ce era 
mărunt, facil şi vulgar. Cu toate acestea, odată cu succesul 
brusc pe care-l cunoscuse Rosemary în cinematograf, 
doamna Speers simţi că venise vremea să fie înţărcată şi 
din punct de vedere spiritual; ar fi fost pentru ea mai 
degrabă un prilej de plăcere decât de suferinţă dacă acest 
idealism dezlănţuit, plin de avânt şi de exigenţă, s-ar fi 
concentrat asupra altcuiva decât asupra ei. 


— Atunci, îţi place aici? întrebă. 

— Ar fi distractiv dacă am ajunge să-i cunoaştem pe 
oamenii aceştia. Mai erau şi alţii, însă nu prea drăguţi. M-au 
recunoscut - oriunde am merge, toată lumea a văzut Fetita 
tatii. 

Doamna Speers aşteptă ca această licărire de egoism să 
se stingă; pe urmă spuse pe un ton neglijent: 

— Asta-mi aduce aminte să te întreb, când te duci să-l 
vezi pe Earl Brady? 

— Mă gândeam să mergem astăzi după-masă - dacă te-ai 
odihnit. 

— Du-te singură, eu nu merg. 

— Mai aşteptăm până mâine atunci. 

— Vreau să te duci tu singură. E foarte aproape - n-ai să- 
mi spui acum că nu ştii franţuzeşte. 

— Mamă - nu există şi lucruri pe care să nu trebuiască să 
le fac? 

— Uf, foarte bine, atunci, du-te mai târziu - însă oricum 
găseşte o zi până nu plecăm. 

— Bine, mamă. 

După dejun, amândouă fură covârşite de o apatie bruscă 
de felul celei care pogoară asupra americanilor în călătorie, 
prin locuri mai liniştite din străinătate. Nu mai simțeau 
niciun fel de impulsuri, nu se auzeau glasuri să cheme de 
afară, şi nici frânturi din propriile lor gânduri nu le mai 
răsăreau pe neaşteptate în faţă; şi lipsindu-le brusc 
vacarmul de la marile hoteluri de tipul Empire, de acasă, 
aveau dintr-o dată impresia că aici viaţa se oprise locului. 

— Haide să stăm numai trei zile, mamă, spuse Rosemary 
când se întorseseră în camerele lor. Afară, un vânt uşor 
împingea căldura de colo până colo, strecurând-o printre 
arbori şi suflând pale mărunte prin  deschizăturile 
obloanelor. 

— Şi ce faci cu bărbatul de care te-ai îndrăgostit pe 
plajă? 

— Nu iubesc pe nimeni, decât pe tine, mamă dragă. 


Rosemary ieşi în hol şi conversă cu Gausse-pere despre 
trenuri. Portarul, în livreaua lui kaki, sprijinit într-o rână 
lângă masa recepţiei, o privea băţos, apoi îşi aminti deodată 
de bunele maniere ale metierului său. Ea luă autobuzul şi 
făcu, împreună cu doi chelneri servili, drumul până la gară, 
încurcată de tăcerea lor deferentă, simțind tot timpul 
îndemnul să-i încurajeze: 

— Daţi-i drumul, vorbiţi, râdeţi. Pe mine nu mă supără. 

Compartimentul de clasa întâi era înăbuşitor; reclamele 
în culori vii ale companiilor feroviare - Pont du Gard la 
Arles, Amphitheâtre la Orange, sporturi de iarnă la 
Chamonix - erau mai proaspete decât marea nemişcată de 
afară. Spre deosebire de trenurile americane absorbite 
într-un destin intens, numai al lor, şi pline de dispreţ faţă de 
cei dintr-o altă lume mai puţin rapidă şi cu respiraţia mai 
domoală, aici trenul era o parte a peisajului prin care 
treceau. Respirația lui sufla praful de pe frunzele 
palmierilor, funinginea se amesteca în bălegarul uscat prin 
grădini. Rosemary era sigură că n-ar fi avut decât să se 
aplece puţin pe portiera vagonului ca să culeagă florile cu 
mâna. 

O duzină de birjari dormeau pe caprele trăsurilor în faţa 
gării Cannes. Dincolo, pe promenada Cazinoului, prăvăliile 
de lux şi marile hoteluri îşi îndreptau măştile inexpresive 
ale fațadelor către marea estivală. Era de necrezut că ar fi 
existat vreodată un „sezon”, şi Rosemary, care era prin 
profesia ei, într-o măsură influenţată de modă, se simţi 
deodată timidă, ca şi cum ar fi fost pe moarte şi şi-ar fi dat 
seama că are nişte dorinţe nelalocul lor; ca şi cum toată 
lumea din jur s-ar fi întrebat de ce venise şi ea exact în 
momentul acesta, între clipele de veselie din iarna trecută 
şi cele din iarna viitoare, în vreme ce sus, în nord, lumea 
adevărată îşi continua zgomotoasă, viaţa. 

* 

Pe când ieşea dintr-un magazin cu o sticlă de ulei de 

cocos în mână, o femeie pe care o recunoscu ca fiind 


doamna Diver, îi tăie calea cu braţele încărcate de perne de 
sofa îndreptându-se către un automobil parcat mai în josul 
străzii. Un câine lung, scund, negru lătră spre ea, un şofer 
aţipit se trezi tresărind. Ea se aşeză în maşină, şi faţa 
frumoasă îi era împietrită, controlată, ochii gravi şi 
pânditori, privind drept în faţă fără să vadă ceva anume. 
Rochia îi era de un roşu strălucitor şi picioarele cafenii, 
goale. Avea părul des, întunecat auriu, ca blana unui câine 
ciau-ciau. 

Pentru că trebuia să-şi aştepte trenul o jumătate de oră, 
Rosemary se aşeză la o masă în Cafe des Allies, pe 
Croisette, unde copacii închipuiau un crepuscul verde pe 
deasupra meselor şi orchestra logodea un public imaginar 
de cosmopoliţi cu cântecele carnavalului de la Nisa şi cu 
melodii americane de anul trecut. Cumpărase pentru 
mamă-sa Le Temps şi Saturday Evening Post, şi pe când îşi 
sorbea citronada deschise revista la memoriile unei 
prințese rusoaice, şi constată că convențiile anilor nouăzeci 
erau mai reale şi mai aproape de ea decât titlurile unui ziar 
francez. Era acelaşi simţământ care i se păruse apăsător şi 
la hotel - obişnuită să vadă cum cele mai brutale manifestări 
groteşti ale unui continent întreg sunt luate fie drept 
comedii, fie drept tragedii; neobişnuită să distingă singură 
neesenţialul de esenţial, începuse acum să creadă că viaţa 
franţuzească era goală de semnificaţie şi searbădă. 
Simţământul acesta îi era sporit de melodiile triste ale 
orchestrei, care aminteau de muzica melancolică a 
fanfarelor de circ la numerele de acrobație. Îi părea bine că 
se întorcea la hotelul lui Gausse. 

A doua zi umerii îi erau prea arşi de soare ca să mai 
poată înota, aşa că ea şi cu mama ei închiriară un automobil 
- după multe târguieli, căci Rosemary îşi făcuse ideile ei 
despre valoarea banilor în Franţa - şi ieşiră la plimbare pe 
Riviera, această deltă a multor fluvii. Şoferul, un ţar rus din 
perioada lui Ivan cel Groaznic, se comporta ca un ghid 
numit cu de la sine putere, şi denumirile acelea 


strălucitoare - Cannes, Nisa, Monte Carlo - începură să-şi 
arate scânteierile prin obloanele aţipite, povestind în şoaptă 
despre regii de demult care veneau aici să dejuneze sau să 
moară, despre maharajahii care aruncau ochii de rubin ai 
lui Buddha în braţele balerinelor englezoaice, despre prinții 
ruşi care dădeau săptămâni de crepuscul baltic pe zilele 
pierdute ale caviarului risipit aici. Cel mai mult dăinuia 
aroma risipelor ruseşti, aici, pe coastă - chiar dacă librăriile 
şi băcăniile lor erau închise acum. Cu unsprezece ani mai 
înainte, când sezonul se termina în aprilie, porţile bisericii 
ortodoxe se încuiaseră, şi şampaniile dulcege pe care le 
îndrăgiseră ei fuseseră puse deoparte, la păstrare, până la 
întoarcerea lor. „Ne întoarcem în sezonul viitor”, spuseseră 
ei, însă fusese o promisiune prematură, pentru că nu aveau 
să se mai întoarcă niciodată. 

Era plăcut să se întoarcă acum la hotel, după-amiaza 
târziu, privind de sus marea la fel de tainic colorată ca 
agatele şi cornalinele copilăriei, verzuie ca laptele verzui, 
albastră ca sineala, sau întunecată ca vinul. Era plăcut să 
treci prin faţa oamenilor ieşiţi să cineze în praguri şi să auzi 
melodiile pianelor mecanice înverşunându-se în spatele 
fațadelor acoperite de viţă ale cârciumilor. Când cotiră pe 
Corniche d'Or şi spre hotelul Gausse, prin malul întunecos 
al copacilor, aşezaţi în şiruri asemenea valurilor urmând 
unul altuia, soarele plutea peste ruinele apeductului. 

Undeva, pe colinele din spatele hotelului. Începuse o 
petrecere, şi Rosemary asculta muzica prin clarul de lună 
fantomatic agăţat în plasa de țânțari de la ferestrele ei, 
spunându-şi că bucuriile continuau dincolo şi gândindu-se 
la oamenii aceia simpatici de pe plajă. Socotea că poate 
avea să-i mai întâlnească a doua zi dimineaţă, era însă 
limpede că ei constituiau un grup care-şi ajungea sieşi, şi 
odată ce aveau să-şi aranjeze, la locurile lor, umbrelele, 
covoraşele de bambus, căţeii şi copiii, partea din plajă 
ocupată de ei devenea rezervată şi închisă pentru toţi 


ceilalţi. Se hotărî, în orice caz, să nu-şi mai petreacă 
ultimele două dimineţii laolaltă cu ceilalţi. 


CAPITOLUL V 


PROBLEMA SE REZOLVĂ DE LA 
sine. Grupul soţilor McKisco nu era acolo, şi de-abia îşi 
întinsese ea halatul când doi bărbaţi - cel cu cascheta de 
jocheu şi tânărul blond care îşi manifesta înclinațiile de a 
tăia chelnerii în două cu fierăstrăul - îşi părăsiră grupul şi 
se îndreptară spre ea. 

— Bună dimineaţa, spuse Dick Diver. Se întrerupse 
schimbând tonul: — Uite ce, te-a ars sau nu te-a ars prea 
tare soarele, dar de ce nu te-ai arătat deloc ieri? Am fost 
îngrijoraţi de soarta dumitale... 

Ea se ridică şi le salută cu un râs mic, fericit, intrarea în 
lumea ei. 

— Ne întrebam, spuse Dick Diver, dacă ai să te laşi văzută 
în dimineaţa asta, aici, cu noi. Noi avem grijă de toate, avem 
mâncare şi băutură, aşa că este o invitaţie formală. 

Părea să fie cât se poate de amabil şi fermecător - vocea 
lui constituia o promisiune că el personal avea să aibă grijă 
de ea, şi că puţin mai târziu avea să deschidă numai pentru 
ea, lumi întregi, necunoscute, să desfăşoare în faţa ei 
succesiuni de posibilităţi magnifice. Reuşi să facă 
prezentările astfel încât numele ei nici nu fu menţionat, şi 
apoi lăsă cu uşurinţă să se înţeleagă că toată lumea ştia 
perfect cine era ea, dar că-i respecta întru totul integritatea 
vieţii particulare - o curtoazie pe care Rosemary nu o mai 
cunoscuse, de când devenise celebră, decât la oamenii din 
propria ei profesie. 

Nicole Diver, cu spinarea cafenie pornindu-i de la şiragul 
de perle, citea o carte de bucate cu reţete de pui Maryland. 
Avea aproximativ douăzeci şi patru de ani, aprecie 
Rosemary - faţa ei ar fi putut fi descrisă ca fiind de o 
frumuseţe convenţională, însă făcea impresia că ar fi fost 


sculptată la început pentru nişte proporţii eroice, atât îi 
erau de puternice oasele şi trăsăturile, ca şi cum voiciunea 
frunţii şi tenului, tot ceea ce suntem obişnuiţi să asociem cu 
însemnele temperamentului şi caracterului, ar fi fost 
plămădite de un Rodin, şi apoi cizelate, în dimensiuni 
reduse, ca pentru o frumuseţe delicată, şi cu atâta 
minuţiozitate încât o singură alunecare a liniilor i-ar fi 
ştirbit ireparabil forţa şi calitatea întregului. La gură, mai 
ales, s-ar fi zis că sculptorul îşi concentrase migala, riscând 
totul - era asemenea arcului lui Cupidon de pe coperţile 
revistelor, şi cu toate acestea se împărtăşea din distincţia 
chipului întreg. 

— Staţi aici mai multă vreme? întrebă Nicole. Vocea ei 
era scăzută, aproape aspră. 

Dintr-o dată Rosemary lăsă să i se strecoare în minte 
posibilitatea că ar mai fi putut sta încă o săptămână. 

— Nu chiar foarte multă vreme, răspunse vag. Am stat 
mult în străinătate - am debarcat în Sicilia, în martie, şi ne- 
am făcut de atunci drum, încet-încet, spre nord. Am făcut o 
pneumonie pe când lucram la un film, în ianuarie, şi de 
atunci mă tot refac. 

— Doamne! Dar cum s-a întâmplat aşa ceva? 

— De fapt, a început de la o partidă de înot. Rosemary nu 
se angaja, cu prea mult entuziasm, în povestirea unor 
detalii personale. — Într-o zi se întâmplă să am gripă şi nu 
ştiam că sunt bolnavă, şi se filma o scenă în care trebuia să 
înot printr-un canal la Veneţia. Era o secvenţă într-o 
montare foarte costisitoare, aşa că a trebuit să intru iar şi 
iar în apă, toată dimineaţa. Mama a adus imediat un doctor, 
dar nu mai avea atunci niciun rost - făcusem pneumonie. 
Schimbă subiectul cu toată hotărârea înainte ca vreunul din 
ei să apuce să mai spună ceva în legătură cu asta. — Vă 
place aici - în locul acesta? 

— Lor trebuie să le placă, spuse Abe North, încet. Ei l-au 
inventat. Îşi întoarse lent capul leonin astfel încât ochii se 
opriră, cu tandreţe şi afecţiune, asupra celor doi Diver. 


— Adevărat? 

— E abia al doilea an când e deschis hotelul vara, explică 
Nicole. Noi l-am convins pe Gausse să ţină un bucătar şi un 
chelner şi un portar - la început şi-a scos doar cheltuielile, 
anul acesta a început să-i meargă mai bine. 

— Dar dumneavoastră nu staţi la hotel. 

— Noi ne-am făcut o casă, sus la Tarnes. 

— Teorie este, spuse Dick, aranjând o umbrelă astfel 
încât să dea în lături o pată de soare de pe umărul lui 
Rosemary, că toate locurile mai dinspre nord, cum ar fi 
Deauville, au fost alese de ruşi şi de englezi, cărora nici nu 
le pasă de frig, în vreme ce noi, americanii, venim din climat 
tropical — din cauza asta am început să poposim aici. 

Tânărul cu aspect latin întorcea absent paginile ediţiei 
pariziene din New York Herald. 

— Dar ia spuneţi, de ce naţionalitate sunt oamenii ăştia? 
întrebă deodată, şi citi cu o uşoară intonaţie franceză: „La 
HOtel Palace la Vevey s-au înregistrat domnul Pandely 
Vlasco, doamna Bonneasse" - şi nu exagerez deloc - „Corina 
Medonca, doamna Pasche, Seraphin Tullio, Maria Amalia 
Roto Nais, Moises Teubel, doamna Paragoris, Apostle 
Alexandre, Yolanda Yosfuglu şi Geneveva de Momus!" Asta 
mă atrage cel mai mult - Geneveva de Momus. Aproape că 
face să dai o fugă până la Vevey să arunci o privire asupra 
Genevevei de Momus. 

Se ridică în picioare cu o nervozitate subită, întinzându-şi 
tot trupul, cât era de lung, cu aceeaşi mişcare. Era cu câţiva 
ani mai tânăr decât Diver sau North, înalt, asprit la trup 
însă slab, în afară de forţa care i se strânsese vizibil în 
umeri şi în antebraţe. La prima vedere părea numai 
convenţional prezentabil, însă pe faţa lui întârzia toată 
vremea o expresie vagă de dezgust care dăuna luciului 
amplu, concentrat, al ochilor săi căprui. Cu toate acestea, îi 
ţineai minte mai târziu, chiar şi după ce i-ai fi uitat gura 
incapabilă să mai suporte plictiseala şi fruntea tânără cu 
ridurile ei de suferinţă neliniştită şi inutilă. 


— Am găsit unii mai buni în ştirile despre americani de 
săptămâna trecută, spuse Nicole. Doamna Evelyn Oyster şi - 
cine mai erau ceilalţi? 

— Era un domn S. Flesh, spuse Diver, ridicându-se de 
asemenea în picioare. Îşi luă grebla şi începu să lucreze cu 
toată seriozitatea în curățirea pietricelelor din nisipul plajei. 

— A, da - S. Flesh - nu-ţi face pielea ca de găină? 

Simţea o senzaţie de linişte alături de Nicole - Rosemary 
constată că era mai liniştitor chiar decât să stea cu propria 
ei mamă. Abe North şi Barban, francezul, vorbeau despre 
situaţia din Maroc, şi Nicole, care-şi terminase de copiat 
reţeta, îşi luă lucrul de mână. Rosemary le examină 
posesiunile - patru umbrele mari de soare care alcătuiau un 
adevărat adăpost de umbră, o cabină portabilă pentru 
dezbrăcat, un cal de cauciuc care se putea umfla, lucruri 
noi pe care Rosemary nu le mai văzuse până atunci, ţinând 
de prima explozie a manufacturii de obiecte de lux imediat 
după război şi probabil în mâinile primilor cumpărători. 
Înţelesese dinainte că erau oameni la modă, dar deşi maică- 
sa o învățase să se ferească de parveniţi, nu simţea că ar fi 
vorba de aşa ceva în cazul de faţă. Chiar şi în imobilitatea 
absolută, desăvârşită din dimineaţa aceasta, simţea un 
scop, o intensitate îndreptată către ceva, o direcţie, un act 
de creaţie deosebit de oricare altul cunoscut până atunci. 
Mintea ei nematură nu făcea nicio speculație cu privire la 
relaţiile lor unul faţă de celălalt, nu era interesată decât de 
relaţiile lor faţă de ea însăşi - însă percepea o plasă de 
legături plăcute pe care şi-o exprimă prin gândul că păreau 
să se distreze minunat. 

Îi privi pe rând pe cei trei bărbaţi, izolându-i pentru 
moment din scenă. Toţi trei erau prezentabili în feluri 
diferite: toţi aveau o anumită blândeţe pe care ea o simţea 
ca făcând parte din vieţile lor, trecute şi viitoare, 
necircumscrisă de evenimente, nesemănând deloc cu felul 
de a se comporta al unor actori, şi simţea de asemenea o 
delicateţe susţinută, consecventă, cu totul deosebită de 


camaraderia brutală şi jovială a regizorilor care până atunci 
reprezentaseră elementul intelectual în viaţa ei. Actorii şi 
regizorii - aceştia fuseseră singurii bărbaţi pe care îi 
cunoscuse ea, aceştia şi masa eterogenă, indistinctă a 
studenţilor din colegii, interesaţi doar de dragostea la 
prima vedere, pe care-i întâlnise la o serbare la Yale toamna 
trecută. 

Aceştia trei erau deosebiți. Barban, cel mai puţin stilat, 
era mai sceptic şi mai ironic; manierele lui erau formale, 
chiar neglijente. Abe North ascundea, sub timiditatea lui, 
un umor lipsit de speranţă, care o amuza, dar o şi punea în 
încurcătură. Firea ei serioasă îşi suspecta propria 
capacitate de a produce eventual o impresie definitivă 
asupra lui. 

Dick Diver însă - el era, cu totul, desăvârşit, aici. Tăcută îl 
examină cu toată admiraţia. Tenul îi era roşcat şi ars de 
soare, ca şi părul, tuns scurt - un puf uşor de aceeaşi 
nuanţă îi cobora pe braţe şi pe mâini. Ochii îi erau de un 
albastru strălucitor, dur. Nasul îi era parcă ascuţit şi nu 
rămânea niciodată niciun fel de îndoială asupra persoanei 
pe care o privea sau căreia îi adresa cuvântul - şi aceasta 
este o dovadă flatantă de atenţie, căci cine se uită direct la 
noi înşine când ne vorbeşte? - sunt doar nişte priviri care 
cad asupra noastră, curioase sau neinteresante, şi nimic 
mai mult. Vocea lui, prin care trecea o melodie stinsă, 
irlandeză, era ca un cântec îndreptat spre cucerirea lumii, 
şi totuşi ea simţea un strat de duritate ascuns în el, un 
autocontrol şi o autodisciplină, propriile ei virtuţi. O, da, ea 
îl alesese, şi Nicole ridicându-şi tocmai atunci privirile o 
văzu alegându-l, îi auzi suspinul mic care pecetluia faptul că 
el era luat în stăpânire. 

Către amiază soţii MckKisco, doamna Abrams, domnul 
Dumphry şi Sehor Campion sosiră şi ei pe plajă. Aduseseră 
o umbrelă nouă pe care o instalară, cu priviri dintr-o parte 
spre grupul soţilor Diver, şi se strecurară sub ea cu expresii 
pline de satisfacţie - toţi în afară de domnul McKisco, rămas 


afară cu un fel de sfidare plină de deriziune. În operaţia sa 
de greblare Dick trecuse pe lângă ei şi acum se reîntorsese 
spre umbrelele grupului său. 

— Cei doi bărbaţi mai tineri citesc laolaltă Cartea Bunei 
Cuviinţe, spuse cu vocea scăzută. 

— Îşi pun şi ei în gând să se amestece cu lumea bună, 
spuse Abe. 

Mary North, femeia cea tânără, foarte bronzată, pe care 
Rosemary o întâlnise în prima zi pe plută, se întoarse de la 
înot şi spuse cu un surâs care era în realitate o scânteiere 
ironică a ochilor: 

— Au sosit aşadar domnul şi doamna Nu-lremură- 
Niciodată. 

— Sunt prietenii domnului de aici, îi aminti Nicole 
arătându-l pe Abe. De ce nu se duce de-a dreptul să stea de 
vorbă cu ei? Nu crezi că sunt simpatici? 

— Cred că sunt foarte simpatici, aprobă Abe. Doar că nu 
cred că sunt simpatici, asta e tot. 

— Ei, eu personal, am constatat că sunt prea mulţi 
oameni pe plajă în vara asta, recunoscu Nicole. Plaja 
noastră pe care a creat-o Dick dintr-o grămadă de pietriş şi 
gunoaie... Stătu puţin pe gânduri, apoi îşi cobori vocea să 
şi-o facă inaudibilă pentru trioul de fete bătrâne aşezate 
mai încolo, sub o altă umbrelă. — Şi totuşi, aceştia sunt 
preferabili englezilor din vara trecută care tot strigau de la 
unul la altul: — Nu-i albastră marea? Nu-i o minune cerul 
ăsta alb? Uite ce i s-a roşit nasul micuţei Nell! 

Rosemary se gândi că nu i-ar fi fost deloc plăcut s-o aibă 
duşmană pe Nicole. 

— Dar n-ai văzut bătaia, continuă Nicole. În ziua dinainte 
de a veni dumneata, bărbatul acela căsătorit, cu numele 
care sună ca un surogat de unt sau de benzină de 
automobil... 

— Mckisco? 

— Da - el, se aprinsese o discuţie şi ea i-a aruncat cu nisip 
în faţă. Aşa că, fireşte, el s-a aşezat peste ea şi i-a frecat faţa 


în nisip. Noi am fost, pur şi simplu, electrizaţi. Îi tot 
spuneam lui Dick să intervină s-o apere. 

— Cred, spuse Dick Diver privind absent rogojina de paie 
de sub el, că am să mă duc să-i invit la cină. 

— Nu, n-ai s-o faci, spuse Nicole repede. 

— Cred c-ar fi un lucru foarte bun - la urma urmei, sunt şi 
ei aici, şi ne adaptăm situaţiei. 

— Suntem foarte bine adaptaţi şi aşa, insistă ea râzând. 
Eu n-am de gând să mă văd cu nasul frecat cu nisip. Eu sunt 
o femeie meschină, înrăită, îi explică ea lui Rosemary, apoi, 
ridicându-şi glasul: — Copii, puneţi-vă costumele de baie! 

Rosemary fu deodată sigură că momentele următoare pe 
care avea să şi le petreacă înotând după ce intra acum în 
apă aveau să rămână unice toată viaţa ei, clipe care să-i 
răsară întotdeauna în amintire ori de câte ori ar mai fi venit 
vorba de înot în prezenţa ei. Cu toţii deodată, se îndreptară 
spre apă, pregătiţi în toată fiinţa lor de inactivitatea 
prelungită, forţată, de până atunci, trecând de la căldură la 
prospeţime cu pofta unor gurmanzi care după o mâncare 
fierbinte, sorb prelung din vinul de gheaţă. Ziua pentru 
Diveri era organizată ca pentru cei din civilizațiile 
străvechi, încât să smulgă tot ce se putea smulge din 
posibilităţile la îndemână şi să dea oricăror momente de 
tranziţie întreaga lor valoare; şi Rosemary nu ştia dacă avea 
să mai urmeze vreun moment de tranziţie de la dăruirea 
totală a clipelor de înot până la locvacitatea ceasului de 
amiază, la masă, în hotelul provensal. Însă iarăşi trăi 
simţământul că Dick o luase în grija lui şi se dărui cu toată 
bucuria, ca răspuns la gestul acesta ipotetic, ca şi cum ar fi 
dat ascultare unei porunci. 

Nicole îi întinse soţului ei veşmântul ciudat la care 
lucrase. El intră în cortul de schimb şi reapărând după o 
clipă îmbrăcat în pantaloni de baie transparenţi, de dantelă 
neagră. O cercetare mai atentă dezvălui că erau căptuşiţi 
cu o stofă de culoarea pielei. 


— la te uită, dacă ăsta nu-i un truc de invertit! exclamă 
domnul McKisco cu dispreţ - apoi întorcându-se repede 
spre domnii Dumphry şi Campion adăugă: — O, vă rog să 
mă iertaţi! 

Rosemary înflori de bucurie la ideea acestui veşmânt. 
Naivitatea ei răspundea din toată inima la simplitatea 
costisitoare a soţilor Diver, nesesizându-i complexitatea sau 
lipsa de inocenţă, neştiind că aici era vorba de o selectare a 
calităţii mai degrabă decât a cantităţii, din vitrinele 
bazarului lumii; şi că până şi simplitatea aceasta de 
comportament, pacea aceasta şi bunăvoința aidoma celei 
care domneşte într-o cameră de copii, accentul aşezat pe 
virtuțile simple, erau o parte dintr-un târg disperat încheiat 
cu zeii şi fuseseră obţinute prin lupte despre care ea n-ar fi 
putut şti nimic niciodată. În clipa aceea Diverii reprezentau, 
priviţi din afară, exact punctul de evoluţie cel mai înaintat al 
unei clase, astfel că majoritatea celorlalţi oameni păreau 
stângaci în comparaţie cu ei - în realitate începuse însă o 
schimbare calitativă în ochii lui Rosemary. 

Rămase mai departe cu ei, în vreme ce sorbeau sherry şi 
mâncau crochete. Dick Diver o privea cu ochi albaştri, reci; 
gura lui blândă, puternică, spuse gânditoare şi cu intenţie 
deliberată: 

— Eşti singura fată tânără pe care am văzut-o de multă 
vreme şi care arată într-adevăr ca şi cum ar înflori. 

* 

Cu capul în poala mamei sale, Rosemary plânse îndelung. 

— Îl iubesc, mamă. Sunt groaznic de îndrăgostită de el - 
nu mi-am închipuit niciodată c-aş putea să simt aşa ceva 
pentru vreo fiinţă. Şi e însurat, şi îmi place şi ea - o, e ceva 
fără nicio speranţă. O, cât de mult îl iubesc! 

— Sunt curioasă să-l cunosc şi eu. 

— Ne-a invitat la masă vineri. 

— Dacă te-ai îndrăgostit cu adevărat, lucrul acesta ar 
trebui să te facă fericită. Ar trebui să râzi şi să zburzi 
acuma. 


Rosemary îşi ridică ochii şi faţa i se înfioră şi râse. Mama 
ei avusese întotdeauna o influenţă foarte pronunţată asupra 
ei. 


CAPITOLUL VI 


ROSEMARY SE ÎNDREPTĂ SPRE 
Monte Carlo, simțindu-se cât se poate de posomorâtă şi de 
prost dispusă. Urcă în maşină dealul plin de hârtoape spre 
La Turbie până la un platou vechi al studiourilor Gaumont, 
pe cale de instalare pentru filmări şi, pe când aştepta la 
grilajul de la intrare să i se răspundă la mesajul trimis 
printr-o carte de vizită, avea impresia că se regăseşte în 
priveliştile obişnuite ale Hollywoodului: rămăşiţe bizare ale 
vreunui film recent, decorul unei străzi decrepite, din India, 
o balenă uriaşă de carton, un pom monstruos, purtând în 
crengi cireşi mari cât mingile de baschet, înflorit acolo 
printr-o dispensă exotică, la fel de autohton ca şi amarantul 
palid, mimozele, arborii de plută sau pinii pitici. Era şi un 
chioşc servind drept bufet expres şi două platforme de 
filmare asemănătoare unor şoproane, şi, pretutindeni, 
grupuri de siluete cu chinurile fardate, pline de speranţă, 
obosite de aşteptare. 

După zece minute un tânăr cu părul de culoarea penelor 
de canar se grăbi spre poartă. 

— Intraţi, domnişoară Hoyt. Domnul Brady e la setul de 
filmare, însă e foarte dornic să vă vadă. Îmi pare rău că a 
trebuit să aşteptaţi, dar ştiţi şi dumneavoastră, doamnele 
astea franţuzoaice sunt mai rele decât... 

Regizorul de platou deschise o uşită în zidul orb al unei 
clădiri de carton şi cu un sentiment de bruscă, bucuroasă 
familiaritate Rosemary îl urmă în penumbrele dinăuntru. Ici 
şi colo, nişte siluete mai punctau  semiîntunericul, 
întorcându-şi feţele de cenuşă spre ea, asemenea unor 
suflete în purgatoriu pândind trecerea vreunui muritor. Se 
auzeau şoapte şi glasuri scăzute şi, după toate aparențele, 


de foarte departe tremoloul unui armoniu. Dând colţul după 
nişte clădiri mărunte, ajunseră în lucirea albă, zgomotoasă 
a unei scene, unde un actor francez - cu plastronul cămăşii, 
gulerul şi manşetele suflate într-un trandafiriu scânteietor - 
şi o actriţă americană stăteau nemişcaţi faţă în faţă. Se 
priveau unul pe altul cu ochii încăpăţânaţi, ca şi cum ar fi 
stat în aceeaşi poziţie de ceasuri întregi; multă vreme nu se 
petrecu nimic, nu se mişcă nimeni. O baterie întreagă de 
lumini se stinse cu un fâşâit sălbatic, apoi se aprinse iarăşi; 
bătaia plângăreaţă a unui ciocan se străduia să obţină 
intrarea în nimicnicie, de undeva de departe; un chip 
albăstrui apăru printre luminile orbitoare de deasupra, 
strigă ceva neinteligibil în întunericul de mai sus. Apoi 
tăcerea fu întreruptă de o voce în faţa lui Rosemary. 

— Baby, dacă nu-ţi scoţi ciorapii poţi să-ţi mai deşiri încă 
zece perechi. Şi rochia asta costă cincisprezece lire. 

Dându-se înapoi, cel care vorbise se ciocni de Rosemary, 
la care regizorul de platou spuse: — Hei, Earl - domnişoara 
Hoyi! 

Se întâlneau pentru prima dată. Brady era un om cu 
mişcări rapide şi energice. Pe când îi strângea mâna îl văzu 
examinând-o din cap până în picioare, un gest pe care-l 
recunoştea şi o făcea să se simtă în largul ei, dar care îi 
dădea întotdeauna un sentiment de uşoară superioritate 
faţă de oricine ar fi fost cel care îl schiţa. Dacă persoana ei 
constituia o proprietate, atunci ea era liberă să se 
folosească de orice avantaje ar fi fost inerente, în 
stăpânirea acestei proprietăţi. 

— Mă gândeam tocmai că trebuie să apari de la o zi la 
alta, spuse Brady cu o voce care era doar o idee prea 
stăruitoare pentru viaţa particulară, şi care aducea cu ea 
un vag însă sfidător accent cockney, Ai făcut un voiaj 
frumos? 

— Da, dar ne pare bine că o să ne întoarcem acasă. 

— Nu-u-u, protestă el. Mai amână asta niţel, - vreau să 
stau ca lumea de vorbă cu dumneata. Lasă-mă să-ţi spun că 


am văzut un film de-al dumitale - Fetița aia a tatii. L-am 
văzut la Paris. Am şi telegrafiat imediat în California să aflu 
dacă ai mai semnat vreun contract. 

— Tocmai semnasem unul - îmi pare rău. 

— Dumnezeule, ce film! 

Nevrând să-i răspundă cu un surâs prostesc de aprobare, 
Rosemary se încruntă. 

— Nimănui nu-i convine să fie judecată numai după un 
singur film, spuse. 

— Sigur - ai dreptate. Şi ce planuri mai ai? 

— Mama crede că ar trebui să mă mai odihnesc. Când ne 
întoarcem, probabil că o să semnăm cu First National sau o 
să continuăm la Famous. 

— Cine noi? 

— Mama. Ea decide în chestiunile de afaceri. Nu m-aş 
descurca niciodată fără ea. 

El o privi iarăşi de sus până jos, şi văzându-l cum face 
asta, ceva în Rosemary trecu necondiţionat de partea lui. 
Nu era vorba de simpatie, deloc admiraţia spontană pe care 
o simţise pentru bărbatul de pe plajă de dimineaţă. Era ca 
un declic. El o dorea, şi în măsura în care lucrul acesta 
privea emoţiile ei virginale, se gândea la capitulare cu calm 
desăvârşit. Şi cu toate acestea, ştia că avea să-l uite total la 
o jumătate de ceas după ce se despărţeau - ca pe un actor 
pe care l-ar fi sărutat într-un film. 

— Unde stai acum? întrebă Brady. A da, la Gausse. Mda, 
şi planurile mele sunt gata pentru anul acesta, dar 
scrisoarea aceea care ţi-am scris-o atunci rămâne valabilă. 
Nu mi-am dorit atâta să fac un film cu cineva anume de 
când era Connie Talmadge copil. 

— Şi eu simt la fel. De ce nu te întorci şi dumneata la 
Hollywood? 

— Nu pot să sufăr locurile acelea blestemate. Mă simt 
perfect aici. Mai stai puţin să termin scena asta, şi am să-ţi 
arăt studioul. 


Îndreptându-se spre platoul de filmare începu să discute 
cu 0 voce joasă, calmă, cu actorul francez. 

Trecură cinci minute - Brady vorbea mai departe, în 
vreme ce, din când în când, francezul se foia pe picioare şi 
dădea din cap. Dintr-o dată, Brady se întrerupse, strigând 
ceva spre reflectoarele care-i scăldară pe neaşteptate, 
făcându-i să tresară, într-o izbucnire zumzăitoare de 
lumină. Întreg Los Angeles-ul vuia acum în jurul lui 
Rosemary. Calmă, trecea acum iarăşi prin oraşul cu pereţii 
subţiri, ireali, aşteptând să se reîntoarcă într-adevăr acolo. 
Însă nu voia să-l vadă pe Brady în dispoziţia în care simţea 
că avea să fie după ce-şi va fi terminat scena şi părăsi astfel 
platourile, farmecul lor încă învăluind-o. Lumea Mediteranei 
era mai puţin tăcută acum de când ştia că existau aici 
studiourile de filmare. Se simţi iubindu-i pe oamenii de pe 
stradă şi, în drum spre tren, îşi cumpără o pereche de 
sandale de plajă. 

Maică-sa fu încântată că ea îndeplinise cu atâta docilitate 
ce i se spusese să facă, însă dorea în continuare să o ia de 
aici să o îmbarce, teafără, în drum spre casă. Doamna 
Speers îşi păstrase în aparenţă prospeţimea, însă era 
obosită; agoniile pe patul de moarte obosesc mult pe cei 
care adastă alături şi ea veghease două asemenea agonii. 


CAPITOLUL VII 


SIMŢIND ÎNCĂ EFECTELE PLĂCUTE 
ale vinului roze de la prânz, Nicole Diver îşi încrucişă 
braţele de ajuns de sus, pe piept, ca să-şi simtă camelia 
artificială de pe umăr cum îi mângâie obrazul, şi ieşi în 
frumoasa ei grădină unde nu era niciun fir de iarbă. 
Grădina era mărginită pe de o parte de casă, dinspre care 
se revărsa şi în care şi pătrundea, şi din două părţi de satul 
cel vechi, iar în fund de stâncile care coborau în trepte 
către mare. 


De-a lungul zidurilor dinspre sat totul era acoperit de 
praf, viţele şi iederele legănătoare, lămâii şi eucalipţii, 
roaba sprijinită la întâmplare, parcă doar cu un moment 
înainte, dar îngropată în cărare, totul avea un aer atrofiat şi 
ameninţat de putreziciune. Nicole se simţea întotdeauna 
surprinsă când, întorcându-se în direcţia cealaltă, pe lângă 
un răsad de bujori, pătrundea într-un ţinut atât de proaspăt 
şi de verde încât frunzele şi petalele se crispau într-o 
umezeală tandră. 

Purta la gât un fişiu liliachiu care, chiar şi în lumina aceea 
incoloră de soare, îşi răsfrângea nuanțele spre faţa ei, apoi 
în jos, înconjurându-i picioarele în mişcare cu o umbră 
violetă. Faţa îi era nemişcată, aproape aspră, în afară de 
licărirea molatică de îndoială înfricoşată care-i răsărea din 
ochii verzi. Părul ei, odinioară blond, se întunecase la 
culoare, însă era mai frumoasă acum la douăzeci şi patru 
de ani decât fusese la optsprezece când părul îi fusese mai 
strălucitor decât chipul. 

Urmând o cărare străjuită de o ceaţă intangibilă de flori 
care se strecurau, pe lângă pietrele albe, la marginile aleii, 
ieşi într-un spaţiu deschis, cu vederea spre mare, unde 
atârnau lanterne adormite printre crengile smochinilor şi 
unde se vedea o masă mare cu scaune de răchită şi o 
umbrelă mare, de piaţă, din Siena, toate grupate în jurul 
unui pin enorm, arborele cel mai mare din grădină. Se opri 
acolo o clipă, privind absentă un hăţiş de nasturţii şi irişi - 
care se împleteau la picioarele arborelui, ca şi cum 
răsăriseră din seminţe aruncate la nimereală - ascultând 
plânsetele şi acuzaţiile care răzbăteau dintr-o ceartă din 
camera copiilor, dincolo, în casă. Când acestea se stinseră 
în aerul verii, merse mai departe, printre bujorii 
caleidoscopici adunaţi în nori rozalii, printre tulipele 
întunecate şi cafenii şi printre trandafirii fragili cu tulpinele 
mov, transparente ca nişte, flori de zahăr într-o vitrină - 
până când, ca şi cum scherzoul culorilor n-ar mai fi putut 
depăşi o asemenea intensitate, s-ar fi sfărâmat deodată în 


aer, la picioarele ei; treptele umede o conduseră apoi spre 
terasa cu aproape doi metri mai jos. 

Aici era un puț cu ghizdurile de piatră umede şi 
alunecoase chiar şi în, zilele cele mai luminoase. Cobori 
treptele până dincolo, în grădina de legume; acum mergea 
repede; îi plăcea să fie activă deşi uneori dădea impresia de 
tihnă care era şi evocatoare şi statică. Aceasta pentru că ea 
cunoştea prea puţine cuvinte şi nu credea în niciunul, şi 
când era lume în jur era mai degrabă tăcută, manifestând 
doar un umor politicos cu o precizie care se apropia de 
uscăciune. Însă în clipa când străinii începeau să nu se mai 
simtă în largul lor în prezenţa unei asemenea economii de 
cuvinte şi gesturi, ea relua subiectul discuţiei şi-l împingea 
înainte într-un vârtej, cu o surpriză febrilă pentru ea însăşi - 
apoi îl readucea de unde-l ridicase şi-l părăsea, brusc, 
aproape cu timiditate, ca un câine ascultător la comanda 
aport. 

Pe când se oprise astfel în picioare, în lumina verzuie, 
tremurată, din grădina de legume, Dick traversă aleea, prin 
faţa ei, îndreptându-se spre camera sa de lucru. Nicole 
aşteptă tăcută până ce el trecu; apoi îşi continuă şi ea 
drumul printre şirurile de viitoare salată spre o mică 
menajerie unde porumbeii şi iepurii de casă şi un papagal 
stârniră un amestec de sunete insolente în onoarea ei. 
Coborând la un alt nivel al grădinii, ajunse la un zid scund, 
arcuit şi privi în jos, peste Marea Mediterană care se 
întindea la două sute şi ceva de metri sub ea. 

Era acum în străvechiul sat de pe colina Tarmes. Vila şi 
proprietatea erau aşezate pe locul unui şir de locuinţe 
ţărăneşti care se ridicaseră peste o buză de stâncă - cinci 
căsuțe fuseseră combinate ca să alcătuiască actuala casă şi 
alte patru dărâmate ca să se deschidă grădina. Zidurile 
exterioare fuseseră lăsate neatinse, astfel că văzute de jos, 
dinspre drumul de departe, din masa cenuşie-violetă a 
oraşului, se înfăţişau doar ca o grămadă indistinctă de 
pietre. 


O clipă, Nicole rămase nemişcată privind Mediterana, dar 
acolo nu era nimic de făcut oricum, nici chiar pentru 
mâinile ei neobosite. Curând Dick ieşi din atelierul său de 
lucru, alcătuit dintr-o singură încăpere, ducând cu el un 
telescop şi începu să privească spre răsărit, către Cannes. 
După o clipă Nicole intră în câmpul lui de viziune, la care el 
dispăru în casă şi ieşi din nou cu un megafon. Avea o 
mulţime de aparate din acestea mecanice. 

— Nicole, strigă el, am uitat să spun că drept ultim gest 
apostolic am invitat-o pe doamna Abrams, femeia cu părul 
alb. 

— Am bănuit eu. E ruşinos. 

Uşurinţa cu care răspunsul ei îi parveni părea să-i 
discrediteze megafonul, aşa că-şi ridică glasul şi strigă: — 
Mă auzi? 

— Da. El îşi cobori megafonul, însă îl ridică iarăşi la gură, 
cu încăpățânare. — Mai am de gând să mai invit nişte 
oameni. Vreau să-i chem şi pe cei doi tineri. 

— Foarte bine, se învoi ea placidă. 

— Vreau să dau o petrecere grandioasă, de tip rău famat. 
Să ştii că vorbesc serios. Vreau să dau o petrecere la care 
să se audă strigăte şi să se pună la cale seduceri în lege, 
bărbaţii să se întoarcă acasă la ei jigniţi şi femeile să leşine 
în cabinetele de toaletă. Aşteaptă numai şi ai să vezi. 

Reintră în căsuţă şi Nicole înţelese că era într-una din 
dispoziţiile lui cele mai caracteristice, o stare de excitație 
care mătura totul şi care era inevitabil urmată de propria 
lui formă de melancolie, pe care n-o lăsa niciodată să se 
vadă, dar pe care ea i-o ghicea întotdeauna. Însufleţirea 
asta faţă de toate lucrurile din jur atingea o intensitate 
disproporţionată faţă de importanţa lor, imprimându-i o 
virtuozitate cu adevărat extraordinară în mânuirea celor 
din preajmă. În afară de câţiva, cei mai duri şi prin firea lor 
veşnic suspicioşi, avea puterea de a trezi în toate fiinţele de 
lângă el o iubire fascinată şi cu totul lipsită de capacitatea 
de a mai critica. Reacţia se instala când îşi înţelegea 


deodată risipa şi extravaganţele implicate de o asemenea 
atitudine. Uneori privea îndărăt, cu o adevărată spaimă, la 
carnavalurile de afecţiune pe care le dezlănţuise, aşa cum 
un general poate privi un masacru pe care l-a ordonat 
pentru a-şi satisface o poftă de sânge cu totul impersonală. 

Era însă o experienţă cu totul remarcabilă să fii inclus o 
vreme în lumea lui Dick Diver; oamenii îşi închipuiau că le 
rezerva, pentru fiecare, situaţii speciale, că le recunoştea, 
fiecăruia, unicitatea superbă a propriilor destine. Câştiga 
pe oricine, de îndată, cu o consideraţie şi o politeţe 
desăvârşite, care se manifestau atât de repede şi de intuitiv 
încât nu puteau fi constatate decât după efectele lor. Şi 
atunci, fără niciun fel de precauţie, pentru ca să nu lase 
prima înflorire a afecțiunii să se ofilească, îşi deschidea 
porţile lumii sale încântătoare. Atâta vreme cât ei credeau 
cu totul în ea, fericirea lor constituia singura lui 
preocupare, însă la prima licărire de îndoială că toată 
desfăşurarea asta n-ar fi fost atoatecuprinzătoare, el pierea 
dintr-o dată din faţa ochilor celorlalţi, nemailăsând decât 
amintiri palide, fără putere, despre ce spusese sau făcuse. 

La opt şi treizeci de minute în seara aceea, ieşi în 
întâmpinarea primilor săi oaspeţi, purtându-şi, ceremonios, 
promiţător, haina pe braţ, ca pe o capă de toreador. După 
ce le salută pe Rosemary şi pe mama acesteia, aşteptă ca 
ele să spună întâi ceva, ca şi cum ar fi vrut să le dea prilejul 
să-şi regăsească singure, auzindu-se vorbind, încrederea în 
ele însele în acest mediu nou. 

* 

Încă fascinate de urcuşul spre Tarmes şi de aerul mai 
proaspăt de aici, Rosemary şi mama ei priveau încântate în 
jur. Tot astfel după cum calităţile personale ale unor oameni 
extraordinari pot să se arate mai limpede printr-o 
schimbare neobişnuită a expresiei, la fel perfecțiunea intens 
calculată a Vilei Diana se compromitea dintr-o dată prin 
nişte defecte minuscule, cum ar fi fost apariţia 
întâmplătoare a vreunei slujnice, în fundal, sau conturul 


pervertit al vreunui arbore strâmb, de plută. Pe când 
soseau primii oaspeţi, cu aerul că de-abia aşteaptă 
distracţiile de peste noapte, tot ceea ce constituise 
ocupațiile domestice de peste zi se îndepărta încet, lăsând 
doar imaginea copiilor Diver şi a guvernantei lor, aşezaţi 
încă la masa de seară pe terasă. 

— Ce grădină minunată! exclamă doamna Speers. 

— E grădina Nicolei, spuse Dick. N-o lasă deloc în legea 
ei - toată vremea mai aranjează câte ceva, îşi face griji cu 
bolile florilor. Mă aştept de la o zi la alta s-o văd şi pe ea 
atinsă de făinare sau mâncată de păduchii de frunze sau de 
cine ştie ce omizi. Îşi întinse cu hotărâre arătătorul spre 
Rosemary, spunând cu o frivolitate care părea să ascundă 
un interes patern: — Am să-ţi salvez integritatea mintală - 
am să-ţi dau o pălărie s-o porţi la soare pe plajă. 

Le conduse din grădină spre terasă, unde turnă 
cocteilurile. 

Sosi şi Earl Brady şi o descoperi, surprins, pe Rosemary. 
Felul lui de a se purta era mai liniştit aici decât la studio, ca 
şi cum ceea ce ar fi constituit calitatea lui distinctivă ar fi 
fost lăsat la poartă, şi Rosemary, comparându-l de îndată cu 
Dick Diver, se întoarse cu un gest viu spre acesta din urmă. 
Prin comparaţie, Earl Brady părea uşor grosolan, vag prost- 
crescut; dar şi de data asta simţi o vibraţie parcă electrică 
de răspuns la prezenţa lui fizică. 

Le vorbea cu familiaritate copiilor, care îşi terminaseră 
tocmai cina. 

— Hello, Lanier, ce-ai zice de-un cântecel! N-ai vrea, tu şi 
cu Topsy, să-mi cântaţi ceva? 

— Ce să cântăm? se învoi băieţelul, cu accentul ciudat, 
cântător pe care-l aveau copiii americani în Franţa. 

— Cântecul acela despre Mon Ami Pierrot. 

Fratele şi sora se opriseră unul lângă altul, fără niciun fel 
de timiditate şi vocile le pluteau dulci şi ascuţite prin aerul 
serii. 

„Au clair de la lune 


Mon ami Pierrot, 
Prere-moi ta plume 

Pour €ecrire un mot. 

Ma chandelle est morte, 
Je n'ai plus de feu, 
Ouvre-moi ta porte 

Pour Lamour de Dieu."(13+ 

Cântecul se stinse, şi copiii, cu chipurile licărindu-le în 
lumina soarelui târziu, îşi primeau, surâzând liniştiţi, 
aplauzele. Rosemary se gândea că Vila Diana era centrul 
lumii. Pe o astfel de scenă era sigur că avea să se petreacă 
un lucru memorabil. Ea urca, urca tot mai sus pe măsură ce 
se auzea poarta şi soseau şi restul oaspeţilor. Soții McKisco, 
doamna Abrams, domnul Dumphry, şi domnul Campion 
urcară pe terasă. 

Rosemary se simţi străbătută de un sentiment acut de 
dezamăgire - aruncă o privire grăbită spre Dick ca şi cum i- 
ar fi cerut o explicaţie pentru amestecul acesta 
incongruent. Însă în expresia lui nu era nimic neobişnuit. Îşi 
salută noii oaspeţi cu prestanţă, şi cu o deferenţă evidentă 
faţă de infinitele şi necunoscutele posibilităţi ale fiecăruia. 
Credea în el cu atâta dăruire încât curând acceptă prezenţa 
celor din lumea lui McKisco drept cuvenită, ca şi cum s-ar fi 
aşteptat de la început să-i afle aici. 

— Noi ne-am întâlnit la Paris, îi spunea McKisco lui Abe 
North, care împreună cu soţia sa sosiseră îndată după ei, de 
fapt ne-am întâlnit în două rânduri. 

— Da, îmi amintesc, spuse Abe. 

— Atunci, mai ştii unde? întrebă McKisco, care nu era 
niciodată mulţumit cu ceea ce ar fi trebuit să-l 
mulţumească. 

— Păi, stai niţel... însă Abe obosi repede de jocul acesta. 
Uite că nu-mi mai aduc aminte. 

Schimbul acesta de replici umplu o pauză şi instinctul îi 
spunea lui Rosemary că ceva plin de tact ar fi trebuit să fie 
repede spus de cineva, însă Dick nu făcea nicio încercare să 


spargă grupul pe care-l creaseră aceşti oaspeţi întârziaţi, şi 
nici chiar pentru a o dezarma pe doamna MckKisco de aerul 
ei de amuzament arogant. Nu rezolva această problemă 
mondenă pentru că ştia că era lipsită de orice importanţă în 
clipa aceea şi că avea să se rezolve de la sine. Îşi păstra 
calitatea lui personală pentru un efort de proporţii mai 
mari, aşteptând un moment mai semnificativ pentru a le da 
oaspeţilor conştiinţa că petrec minunat. 

Rosemary stătea alături de 'Tommy Barban. El era într-o 
dispoziţie deosebit de dispreţuitoare faţă de tot din jur şi se 
părea că în clipa aceea exista un stimul special care acţiona 
asupra lui. Pleca a doua zi dimineaţa. 

— Te întorci acasă? 

— Acasă! Eu n-am niciun fel de casă. Plec la război. 

— Ce război? 

— Ce război? Orice război. N-am mai văzut ziarele în 
ultima vreme, însă presupun că trebuie să fie vreun război 
pe undeva - întotdeauna e război undeva. 

— Nu-ţi pasă deloc pentru ce te-ai putea bate? 

— Câtuşi de puţin - câtă vreme sunt tratat cum trebuie. 
Când am ajuns la un punct mort vin întotdeauna să le fac o 
vizită soţilor Diver, pentru că atunci ştiu că în câteva 
săptămâni are să-mi vină cheful să plec să mă bat. 

Rosemary deveni rigidă. 

— Dumneata eşti prietenul soţilor Diver, îi aminti ea. 

— Sigur - îmi plac - mai ales ea - însă ei au calitatea să mă 
facă întotdeauna să doresc să plec la război. 

Rămase gânditoare o vreme, dar nu reuşi să-l înţeleagă. 
Pe ea soţii Diver o făceau să dorească să rămână lângă ei 
pentru totdeauna. 

— Dumneata eşti pe jumătate american, spuse, ca şi cum 
asta ar fi lămurit problema. 

— Sunt şi pe jumătate francez, şi am făcut şcoala în 
Anglia, şi de la vârsta de optsprezece ani şi până acuma am 
purtat uniformele a opt ţări diferite. Dar sper că nu-ţi las 
impresia că n-aş ţine la Diveri - ţin mult, în special la Nicole. 


— Cum ar putea cineva să nu ţină? spuse ea simplu. 

Se simţea departe de el. Subînţelesul cuvintelor lui i se 
părea respingător şi încerca să smulgă adoraţia, pe care o 
nutrea ea pentru cei doi Diveri, de sub influenţa urâtă a 
amărăciunii lui. Îi păru bine că nu fu aşezat alături de ea, la 
masă, şi se mai gândea încă la vorbele lui, „mai ales ea”, pe 
când se îndreptau cu toţii spre masa aşezată în grădină. 

O clipă, fu alături de Dick Diver, pe alee. Alături de 
strălucirea lui precisă, concretă, totul se topea în 
certitudinea că el ştia totul. De un an de zile, adică din 
punctul ei de vedere dintotdeauna, ea avusese bani şi o 
anumită celebritate şi contactul cu cei celebri, şi aceştia din 
urmă i se înfăţişaseră doar ca nişte imagini puternice, 
intensificate, ale oamenilor cu care văduva medicului şi fiica 
ei se găsiseră laolaltă într-un hotel-pensiune la Paris. 
Rosemary era o romantică şi cariera ei nu-i oferise până 
atunci multe prilejuri satisfăcătoare în această direcţie. 
Mama ei, cu ideea pe care şi-o făcuse despre o carieră 
pentru Rosemary, n-ar fi tolerat niciun fel de surogate 
factice cum ar fi fost distracţiile întâmplătoare, ici-colo, şi 
într-adevăr Rosemary însăşi depăşise acum stadiul acesta — 
era în lumea filmului, dar nefăcând parte câtuşi de puţin din 
această lume. Astfel că atunci când văzuse pe chipul mamei 
sale o expresie care-i arăta că-l aprobă pe Dick Diver, 
aceasta însemnă pentru ea că el era „cel adevărat”; 
însemnă permisiunea să meargă cât mai departe cu putinţă. 

— M-am uitat la dumneata, spuse Dick şi ea înţelese că 
vroia să spună exact lucrul acesta. Am ajuns să ţinem foarte 
mult la dumneata. 

— Eu m-am îndrăgostit de dumneata din momentul în 
care te-am văzut prima dată, spuse ea încet. 

EI lăsă impresia că n-ar fi auzit, ca şi cum ar fi fost vorba 
de un compliment pur formal. 

— Prietenii noi, spuse, ca şi cum asta ar fi fost un aspect 
important al chestiunii, pot de multe ori să se simtă mai 
bine împreună decât prietenii vechi. 


Odată cu remarca aceasta, pe care ea nu o înţelese exact, 
se găsi în faţa mesei, care se întindea printre luminile ce se 
aprindeau în amurgul întunecat. Un fior de plăcere o 
străbătu când constată că Dick o aşezase pe mama ei la 
dreapta lui; ea stătea între Luis Campion şi Brady. 

Covârşită de emoție, se întoarse spre Brady cu intenţia 
să-i facă o confidenţă, însă cum pomeni întâia dată numele 
lui Dick, o licărire aspră, care se aprinse în ochii bărbatului, 
o făcu să înţeleagă că refuza oficiul de confesor patern. La 
rândul ei, fu la fel de fermă atunci când el încercă să-i 
monopolizeze mâna, astfel că  începură o discuţie 
profesională, sau mai bine-zis îl ascultă în timp ce-i vorbea 
despre subiecte legate de ocupaţia lui, privirile ei 
politicoase nepărăsindu-i nicio clipă faţă; însă mintea îi era 
atât de departe de toate astea, încât simţea că şi el îşi 
dădea seama. Din când în când spusele lui mai ajungeau 
până la ea, iar restul îl completa din subconştient, aşa cum 
preiei bătăile unui ceas, de la mijloc, doar cu ritmul 
primelor sunete, pe care nu le-ai numărat, întârziindu-ţi în 
minte. 


CAPITOLUL VIII 


ÎNTR-O PAUZĂ, ROSEMARY ÎŞI 
îndreptă privirile spre partea cealaltă a mesei unde era 
aşezată Nicole între Tommy Barban şi Abe North, cu zulufii 
ei ca de câine ciau-ciau, înspumaţi şi înfoiaţi la lumina 
lumânărilor. Rosemary ascultă, fascinată de vocea amplă, 
tăioasă, care se făcea rareori auzită: 

— Sărmanul de el, exclama Nicole. Şi în fond de ce ţineai 
să-l tai în două? 

— Am vrut să văd şi eu ce e înăuntrul unui chelner. Tu n- 
ai vrea să ştii ce-i înăuntrul unui chelner? 

— Meniuri vechi, sugeră Nicole cu un râs scurt. Cioburi 
de porțelan spart şi bacşişuri şi căpeţele de creioane. 


— Exact - dar toată chestia era să dovedeşti asta pe cale 
ştiinţifică. Şi pe urmă, dacă o făceam cu fierăstrăul acela de 
muzică, se elimina de la sine orice urmă de sordid din toată 
afacerea. 

— Intenţionai să şi cânţi la fierăstrău în timpul operaţiei? 
se interesă Tommy. 

— N-am ajuns chiar atât de departe. Ne-au alarmat 
ţipetele. Ne-am gândit să nu i se rupă ceva pe dinăuntru. 

— "Toate astea mie îmi sună foarte ciudat, spuse Nicole. 
Orice muzician care ar folosi fierăstrăul altui om al muzicii 
ca să... 

Erau la masă de o jumătate de oră şi o schimbare 
perceptibilă se instalase în aer - unul după altul lepădaseră, 
fiecare, câte ceva, o preocupare, o anxietate, o suspiciune, 
şi acum rămăseseră numai eurile lor cele mai bune şi 
oaspeţii soţilor Diver. Dacă nu s-ar fi arătat prietenoşi şi 
interesaţi în tot ce se petrecea acolo, la masă, lucrul s-ar fi 
răsfrânt asupra gazdelor, astfel că acum încercau cu toţii să 
participe, şi constatând asta, Rosemary simţi că-i sunt cu 
toţii simpatici - cu excepţia lui McKisco care reuşise să se 
afirme ca singurul membru  neasimilat din întreaga 
societate. Mai puţin din reavoinţă, cât din cauza hotărârii 
lui de a-şi susţine prin vin starea de bună dispoziţie de care 
se bucurase la sosire. Răsturnat acum pe scaunul lui, între 
Earl Brady, căruia îi adresase mai multe observaţii agresive 
cu privire la cinematograf, şi doamna Abrams, căreia nu-i 
spunea nimic, îl privea pe Dick Diver cu o expresie de ironie 
devastatoare, efectul fiind din când în când întrerupt de 
încercările lui de a-l atrage pe Dick într-o conversaţie, pe 
deasupra capetelor celorlalţi de la masă. 

— Nu eşti cumva prietenul lui Van Buren Denby? spunea. 

— Nu cred că-l cunosc. 

— Credeam că eşti vreun prieten de-al lui, persista el 
iritat. 

Când subiectul oferit de domnul Denby se risipi de la 
sine, încercă altele la fel de irelevante, dar de fiecare dată 


însăşi politeţea atenţiei pe care i-o acorda Dick părea să-l 
paralizeze şi, după o pauză dură de câte o clipă, conversaţia 
pe care o întrerupsese continua fără el. Încercă să mai intre 
în alte dialoguri, însă era ca şi cum ar fi căutat toată vremea 
să dea mâna cu o mănuşă goală - astfel că în cele din urmă, 
cu aerul resemnat al cuiva care se vede printre copii, îşi 
consacră în întregime atenţia şampaniei. 

Privirile lui Rosemary făceau iarăşi şi iarăşi ocolul mesei, 
căutând cu încordare bucuria celorlalţi, ca şi cum fiecare 
dintre ei ar fi urmat să devină copiii ei adoptivi. Lumina 
plină de graţie, a mesei, emanând dintr-un bol cu licăriri 
trandafirii, cădea peste faţa doamnei Abrams, înclinată spre 
alternanţa sticlelor de Veuve Cliquot, plină de vigoare, 
toleranţă, bună dispoziţie  adolescentină; alături, era 
domnul Royal Dumphry, puterea ei feciorelnică de atracţie 
fiind mai puţin pronunţată în lumea aceasta vesperală a 
plăcerii; pe urmă Violet Mckisco, a cărei frumuseţe fusese 
chemată la suprafaţă, astfel încât încetase să se mai zbată 
ca să-şi trăiască situaţia umbroasă de soţie de arivist care 
încă nu reuşise să parvină. 

Pe urmă, Dick cu braţele pline de tot ceea ce luase de la 
ceilalţi, adânc împlântat în petrecerea pe care el o crease. 

Pe urmă, maică-sa, pentru totdeauna perfecțiunea însăşi. 

Apoi Barban, vorbindu-i mamei sale cu o politeţe fluentă 
şi care o făcu pe Rosemary să-l simpatizeze din nou. Pe 
urmă Nicole. Rosemary o văzu dintr-o dată într-o lumină 
nouă şi o găsi atunci una dintre cele mai frumoase fiinţe pe 
care le cunoscuse. Faţa ei, faţa unei sfinte, o madonă 
vikingă, strălucea printre sunetele uşoare ningând dinspre 
candelabre, îşi trăgea flăcările mocnite de la lanternele de 
culoarea vinului agăţate în pini. Era nemişcată precum 
însăşi nemişcarea. 

Abe North îi spunea ceva despre codul său moral: — 
Bineînţeles că am şi eu unul, spunea. — Nimeni nu poate să 
trăiască fără un cod moral. Eu sunt împotriva arderii pe rug 
a vrăjitoarelor. Ori de câte ori ăştia dau foc la o vrăjitoare, 


eu simt cum încep să ard pe sub guler. Rosemary ştia de la 
Brady că Abe era un muzician care, după un început 
precoce şi strălucit, nu mai compusese nimic de şapte ani. 

Urma apoi Campion, reuşind într-un fel să-şi reprime 
efeminarea prea evidentă, şi chiar să deschidă spre cei de 
alături un fel de afabilitate maternă, dezinteresată. Pe 
urmă, Mary North cu o faţă atât de veselă încât îţi era cu 
neputinţă să nu surâzi, drept răspuns, în oglinzile albe ale 
dinţilor ei - întreaga seară în jurul buzelor ei întredeschise 
fusese un mic cerc, superb, de splendoare. 

În cele din urmă, Brady, a cărui cordialitate devenea, 
clipă cu clipă, o realitate socială în loc de o aserţiune 
brutală şi apoi o reaserţiune a propriei sale limpezimi 
mintale, pe care încerca să şi-o apere prin detaşare de 
deşertăciunile celorlalţi. 

Rosemary, care era tot atât de emoţionată de încrederea 
ei în oameni ca un copil din broşurile de propagandă 
victoriană în sprijinul campaniilor de moralitate, avea un 
sentiment că se întorsese acasă, că se eliberase de 
improvizaţiile ridicole şi trecătoare ale ținuturilor sufleteşti 
de frontieră. Licuricii pluteau prin aerul întunecat, un câine 
se auzea lătrând pe o margine joasă şi îndepărtată a 
stâncilor coborâtoare spre mare. Masa întreagă părea să se 
fi înălţat puţin în văzduh, spre cer, asemenea unei platforme 
de dans mişcată mecanic, dându-le tuturor celor din jur 
senzaţia că au rămas singuri, unii cu alţii, într-un univers de 
întuneric, nutrit de propria lui hrană, luminat de singurele 
lui luminiscenţe. Şi, ca şi cum râsul înăbuşit, straniu, venind 
de la doamna MckKisco ar fi fost semnalul că o asemenea 
desprindere de lume se înfăptuise, cei doi Diveri începură 
dintr-o dată să capete incandescenţă, să licărească, să se 
dilate, parcă ar fi vrut să-i cuprindă cu totul pe oaspeţii lor, 
pătrunşi dinainte de semnificaţia gravă a momentului, 
îmbătaţi de farmecul serii, dar ca şi cum ar fi vrut să le 
dăruiască tot ce ar mai fi putut să-şi dorească din lumea 
aceea de jos, rămasă acolo, în urma lor. S-ar fi spus că soţii 


Diver se plecau spre cei de la masă, şoptindu-le fiecăruia în 
parte, încredinţându-i pe toţi de prietenia, de dragostea lor. 
O clipă, feţele tuturor întoarse către ei fură asemenea 
chipurilor unor copii săraci strânşi la serbarea pomului de 
Crăciun. Pe urmă, dintr-o dată, masa se destrămă - clipa în 
care comesenii fuseseră înălţaţi, ca într-o apoteoză, mai 
presus de simpla trăire a unui moment, laolaltă, în aerul 
rarefiat al sentimentelor, trecuse înainte de a fi putut fi 
aspirată de vreo gură, înainte de a-şi fi dat cu toţii seama 
cât de nedesluşit existase. 

Însă oricum, farmecul difuz al zilei sudice, fierbinţi, dulci, 
se coborâse şi asupra lor - noaptea cu labele ei moi şi suflul 
fantomatic al Mediteranei de jos, de sub ei, departe - 
farmecul părăsise aceste lucruri şi se topise în soţii Diver, 
devenind parte din ei. Rosemary o privea pe Nicole cum 
insista pe lângă maică-sa să primească o poşetă de seară 
galbenă pe care o admirase; o auzea spunând: — Părerea 
mea e că lucrurile ar trebui să le aparţină oamenilor care le 
iubesc! şi o vedea apoi cum îndeasă în poşetă toate 
obiectele galbene pe care le găsea în jur, un creion, un ruj 
de buze, un carneţel de însemnări - „pentru că toate 
acestea se potrivesc împreună”. 

Nicole dispăru şi curând Rosemary observă că nici Dick 
nu mai era acolo; oaspeţii se împărţiră între ei în grupuri, 
prin grădină, sau rătăceau acum spre terasă. 

— Vrei cumva, o întrebă Violet McKisco pe Rosemary, să 
mergi în camera de baie? Eu vreau, insistă doamna 
MckKisco, să merg în camera de baie. Ca o femeie sinceră, 
care-şi spunea întotdeauna deschis gândurile, porni spre 
casă, trăgându-şi propria taină după sine, în vreme ce 
Rosemary o urmărea din ochi cu dezaprobare. Earl Brady îi 
propuse să facă o plimbare până la zidul de deasupra mării, 
însă Rosemary simţea că venise vremea să se bucure şi ea 
puţin de Dick Diver care tocmai îşi făcuse iarăşi apariţia, 
astfel că mai zăbovi pe loc, ascultându-l pe McKisco cum se 
ceartă cu Barban. 


— Dumneata de ce vrei să lupţi împotriva Sovietelor? 
spunea MckKisco. E cel mai grandios experiment făcut 
vreodată de umanitate. Şi cu Riff ce faci? Mi se pare că ar fi 
mai eroic să te baţi de partea celor care au dreptate. 

— Şi de unde ştii care e partea asta? întrebă Barban 
scurt. 

— Cum aşa - orice om deştept poate să-şi dea uşor 
seama. 

— Dumneata eşti comunist? 

— Eu sunt socialist, spuse Mckisco. Simpatizez Rusia. 

— Ei bine, eu personal sunt soldat, îi răspunse pe un ton 
împăciuitor Barban. Treaba mea este să omor oameni. Eu 
m-am luptat împotriva indigenilor din Riff pentru că, din 
întâmplare, sunt european, şi m-am bătut împotriva 
comuniştilor pentru că ăştia vor să-mi ia proprietatea. 

— Asta e cea mai josnică scuză a îngustimii intelectuale. 

MckKisco aruncă o privire împrejur căutând să stabilească 
o legătură derizivă, însă fără succes. Nu-şi dădea seama 
deloc cu cine avea de-a face discutând în contradictoriu cu 
Barban, nici de simplicitatea bagajului de idei al acestuia şi 
nici de complexitatea pregătirii lui de argumentare. 
McKisco, în ce-l privea, ştia ce sunt ideile, şi pe măsură cei 
se dezvoltase mintea ajunsese să recunoască şi să trieze un 
număr crescând de asemenea idei — însă pus în faţa unui 
om pe care el, personal, îl considera un „prost”, unul în care 
nu întâlnea „idei” pe care le-ar fi putut recunoaşte ca atare, 
şi faţă de care, cu toate acestea, nu se poate simţi superior, 
sări de-a dreptul la concluzia că Barban era produsul final 
al unei lumi arhaice şi, ca atare, lipsit de orice valoare. 
Contactele pe care le avusese McKisco cu clasele 
„princiare” în America îi creaseră părerea că reprezentanţii 
acestor clase sunt caracterizați de un snobism incert şi 
confuz, că se bucură ca nişte copii de propria lor ignoranță 
şi se manifestă cu o grosolănie deliberată - toate acestea 
împrumutate de la englezi, fără niciuna din concesiile de 
gust care făceau din filistinismul şi grosolănia englezească 


ceva coerent, şi de asemenea toate acestea aplicate într-o 
ţară în care bunele maniere deficitare au o valoare mai- 
mare decât oriunde altundeva - o atitudine care îşi atinsese 
apogeul în aşa-numitele maniere „Harvard” prin jurul anilor 
1900. Se gândea acum că acest Barban era exact un 
exemplar caracteristic al unei asemenea mentalități, şi 
pentru că era şi cam beat uită că ar fi trebuit să manifeste o 
admiraţie evlavioasă în faţa lui. 

Simţind ea însăşi că-i e ruşine puţin pentru McKisco, 
Rosemary aştepta, placidă, însă în sinea ei fierbând, 
reîntoarcerea lui Dick Diver. De pe scaunul ei, părăsită la 
masa pustie, numai cu Barban, McKisco şi Abe, privea în jos 
peste aleea mărginită cu mirtul şi iedera umbrite, spre 
terasa de piatră, şi, simțind că se îndrăgosteşte de profilul 
maică-si aşa cum îl vedea iscându-se în cadrul uşii deschise, 
se pregătea să se îndrepte într-acolo, când doamna 
MckKisco veni în grabă dinspre casă. 

Excitaţia îi ţâşnea prin toţi porii. În însăşi tăcerea cu 
care-şi trase un scaun şi se aşeză, cu ochii strălucitori şi 
ficşi, cu gura mişcându-i-se absentă, cu toţii îşi dădură 
seama că aveau să audă o mulţime de lucruri interesante, şi 
replica soţului ei: — Ce s-a întâmplat, Vi? sună foarte 
natural, când toate privirile se întoarseră spre ea. 

— Draga mea - spuse, adresându-se în general, şi apoi se 
întoarse spre Rosemary - draga mea - nu-i nimic; uite, nu 
pot să scot nicio vorbă. 

— Eşti aici printre prieteni, spuse, Abe. 

— Da, acolo sus, am dat peste o scenă, dragii mei... 

Clătinându-şi capul, plină de subînţelesuri, se întrerupse 
tocmai la vreme, pentru că lommy se ridică şi se adresă 
politicos, însă cu asprime. 

— Nu te sfătuiesc deloc să faci comentarii despre 
lucrurile care se petrec în casa aceasta. 


CAPITOLUL IX 


VIOLET RESPIRĂ O DATĂ PROFUND 
şi audibil şi cu efort îşi compuse o altă expresie. 

Dick sosi în cele din urmă şi cu un instinct sigur, îi separă 
pe Braban şi pe soţii McKisco şi deveni dintr-o dată excesiv 
de ignorant şi de interesat de problemele literaturii pe 
lângă MckKisco - acordându-i astfel acestuia momentul de 
superioritate pe care-l aşteptase. Ceilalţi îl ajutară să ducă 
lămpile sus - cine n-ar fi fost încântat să-şi dea concursul 
purtând lămpile prin aerul întunecat? Rosemary ajută şi ea, 
în vreme ce răspundea cu răbdare curiozităţii inepuizabile 
a lui Royal Dumphry în legătură cu Hollywoodul. 

„Acum - se gândi ea - mi-am câştigat dreptul de a rămâne 
singură cu el. El trebuie să înţeleagă asta, pentru că legile 
lui sunt întocmai ca legile pe care mama m-a făcut şi pe 
mine să le simt adevărate”. 

Rosemary avea dreptate - curând Dick o desprinse din 
grupul strâns pe terasă şi rămaseră numai ei singuri, 
împinşi, tot mai departe de casă, către zidul de deasupra 
mării, pe terasele care se urmau una alteia, ea, purtată de 
pasul lui, sau dusă pe sus ca de vânt. 

Priveau acum în larg deasupra Mediteranei. Departe, sub 
ei, - ultima corabie a excursioniştilor dinspre insulele Lerins 
plutea prin golf ca un balon de Patru lulie lăsat liber în aer. 
Naviga printre insulele întunecate, despicând molatic fluxul 
întunecat al aerului. 

— Înţeleg acum de ce vorbeşti aşa, despre mama 
dumitale, spuse el. Felul în care se poartă cu dumneata este 
foarte potrivit, cred eu. Are o anumită înţelepciune foarte 
rară în America. 

— Mama este perfectă, îi şopti ea. 

— Am vorbit cu ea despre un plan al meu - mi-a spus că 
timpul pe care îl petreceţi aici, în Franţa, depinde de 
dumneata. 

— De dumneata - Rosemary aproape că spuse asta tare. 

— Aşa că din moment ce tot s-a terminat acum aici... 

— S-a terminat? întrebă ea. 


— Oricum, s-a terminat - partea asta din vară s-a 
încheiat. Săptămâna trecută a plecat sora Nicolei, mâine 
pleacă Tommy Barban, luni pleacă Abe şi cu Mary North. 
Poate că o să ne mai distrăm în vara asta, dar partea asta 
din distracţie s-a terminat acum. Vreau ca vremea de aici să 
moară cu violenţă în loc să se stingă treptat, la modul 
sentimental - din cauza asta am şi dat petrecerea de acum. 
Ce vreau să spun - Nicole şi cu mine plecăm la Paris să-l 
conducem pe Abe North care se îmbarcă spre America - mă 
întrebam dacă n-ai vrea să vii cu noi. 

— Mama ce-a spus? 

— După câte am înţeles, părea încântată. Ea nu vrea să 
vină. Ar prefera să mergi singură. 

— N-am mai văzut Parisul de când eram mică, spuse 
Rosemary. Mi-ar plăcea mult să-l văd acum împreună cu 
dumneavoastră doi. 

— E frumos din partea dumitale să spui asta. Oare era o 
închipuire că vocea lui sunase dintr-o dată metalic? — 
Bineînţeles că ne-am dat în vânt după dumneata de cum te- 
am văzut acolo, pe plajă. Vitalitatea asta a dumitale, am fost 
de la început siguri că e ceva care ţine de vocaţie - Nicole în 
orice caz e sigură. Ştiam că n-are să se epuizeze niciodată 
pentru o singură persoană sau chiar pentru un grup. 

Instinctul îi spunea că el căuta acum s-o treacă treptat 
către Nicole, şi atunci ea apăsă pe frânele proprii 
spunându-i cu duritate: 

— Şi eu am vrut să ajung să vă cunosc pe toţi - în special 
pe dumneata. Ţi-am spus că m-am îndrăgostit de dumneata 
din primul moment când te-am văzut. 

Avea dreptate să procedeze astfel. Însă tot spaţiul 
deschis acum între cer şi pământ lui îi limpezise mintea, îi 
distrusese impulsivitatea care-l determinase să o aducă aici, 
şi-l făcea deodată să vadă limpede ce era mult prea evident 
în avansul ei, lupta pe care o dădea ea cu o scenă nouă faţă 
de obişnuinţa ei de a repeta totul dinainte, mai ales că acum 
trebuia să folosească nişte replici neînvăţate. 


Încerca să o împingă spre casă, lăsând-o să creadă că ea 
singură ar fi vrut asta, însă era greu, şi în acelaşi timp nici 
n-ar fi vrut să o piardă cu totul. Ea însă nu simţea decât 
curentul de aer care se stârnise în timp ce Dick glumea 
înveselit de spusele ei. 

— Nici dumneata singură nu ştii prea bine ce vrei. Du-te 
şi întreab-o pe mama dumitale ce-ţi doreşti exact. 

Avu deodată senzaţia că ar fi primit o lovitură. Întinse 
mâna şi îl atinse, simţindu-i stofa moale a hainei, asemenea 
unui stihar. O clipă i se păru că are să cadă în genunchi - şi 
din starea aceasta îi mai aruncă o ultimă replică. 

— Cred că eşti persoana cea mai minunată pe care am 
întâlnit-o vreodată - cu excepţia mamei. 

— Ai ochi romantici. 

Râsul lui îi împinse pe amândoi înapoi, spre terasă unde o 
depuse în mâinile Nicolei. 

Prea curând veni vremea să se despartă, şi soţii Diver îi 
ajutară pe toţi să-şi ia rămas bun cât mai repede. În 
automobilul cel mare, Isotta, - al soţilor Diver, aveau să 
intre Tommy Barban şi bagajul lui - urma să-şi petreacă 
noaptea la un hotel ca să poată prinde un tren devreme 
dimineaţa - doamna Abrams, soţii MckKisco şi Campion. Earl 
Brady urma să le lase pe Rosemary şi pe mama ei, în drum, 
spre Monte Carlo, iar Royal Dumphry venea cu ei pentru că 
automobilul Diverilor era prea încărcat. Jos, în grădină, 
lanternele mai licăreau încă peste masa unde se aşezaseră 
mai devreme, iar soţii Diver se opriseră în poarta grădinii 
unul alături de celălalt, Nicole înflorind şi iradiind graţie în 
aerul nopţii, iar Dick le ură tuturor noapte bună, 
adresându-li-se familiar, fiecăruia, pe nume. Rosemary avea 
o senzaţie sfâşietoare gândindu-se că pleacă şi-i lasă acolo, 
acasă la ei. Şi iarăşi se mai întrebă ce anume văzuse 
doamna McKisco în camera de baie. 


CAPITOLUL X 


ERA O NOAPTE NEAGRĂ, LIMPEDE, 
atârnând ca într-o nacelă, de o singură stea tulbure. 
Claxonul automobilului dinaintea lor suna înăbuşit prin 
aerul dens care-i opunea rezistenţă. Şoferul lui Brady 
conducea încet; luminile din spate ale celuilalt automobil le 
apăreau din când în când în faţă, la cotituri - şi apoi 
dispăreau iarăşi. Dar după zece minute se iviră din nou, 
oprite la marginea drumului. Şoferul lui Brady încetini 
apropiindu-se, însă îndată după aceea reîncepu să câştige 
viteză şi alunecară repede pe lângă ceilalţi. În clipa când 
trecură, se auzi un murmur nelămurit de glasuri din 
întunericul reticent al celuilalt automobil şi văzură că 
şoferul lui Diver rânjea. Pe urmă trecură mai departe, acum 
repede prin alternanţele de întuneric masiv şi noapte 
subţiată, coborând în cele din urmă, printr-o serie de 
serpentine, pe marginea mării, spre masa întunecată a 
hotelului Gausse. 

Rosemary aţipi vreo trei ceasuri, apoi se regăsi deodată, 
trează complet, întinsă, suspendată în clarul de lună. 
Înfăşurată în întunecimea sentimentală îşi epuiză repede 
viitorul care-i stătea în faţă, cu toate eventualităţile care ar 
fi putut duce spre un sărut, sărutul însuşi rămânând 
tulbure, tremurat, ca într-o scenă de film. Îşi schimbă 
poziţia în pat în chip deliberat - primul semn de insomnie pe 
care-l trădase până atunci, şi încercă să gândească 
problema cu mintea mamei sale. În procedeul acesta era 
uneori mai precisă decât i-ar fi permis propria ei 
experienţă,  amintindu-şi lucruri care-i intraseră pe 
jumătate în minte în diferitele conversații la care asistase 
până atunci. 

Rosemary fusese crescută în ideea că are o misiune de 
îndeplinit. Doamna Speers cheltuise pentru educaţia fiicei 
sale veniturile destul de precare rămase de la bărbaţii care 
o lăsaseră văduvă şi când fata înflori, la şaisprezece ani, cu 
părul ei extraordinar, o dusese în toată graba la Axi-les- 
Bains şi o introdusese neanunţată în apartamentul unui 


producător american care-şi petrecea convalescenţa acolo. 
Când producătorul se reîntorsese la New York, plecară şi 
ele împreună cu el. Astfel îşi trecuse Rosemary examenele 
de admitere. Odată cu succesul care urmase şi cu 
perspectiva stabilităţii relative ce s-ar fi putut desprinde 
după asta, doamna Speers se simţise liberă să o lase să 
înţeleagă: 

— Tu ai fost crescută să realizezi ceva - nu numaidecât să 
te măriţi. Acum, ţi-ai găsit prima nucă pe care s-o poţi 
sparge în dinţi, şi s-a întâmplat să fie o nucă foarte bună, - 
mergi mai departe şi treci tot ceea ce ţi se întâmplă la 
capitolul experienţă. Mulează-te şi tu după ea - sau 
mulează-i pe ceilalţi, - orice ţi s-ar întâmpla nu-ţi mai poate 
strica, pentru că, din punct de vedere economic, acum eşti 
băiat, nu fată. 

Rosemary nu gândise niciodată prea mult singură - decât 
cel mult la perfecţiunile nelimitate ale maică-si, astfel încât 
această din urmă tăiere a cordonului ombilical ajunsese să-i 
tulbure somnul. Nişte zori neadevăraţi împingeau acum 
cerul în cameră prin uşile de sticlă şi, ridicându-se din pat, 
ieşi pe terasă simțind sub tălpile înfierbântate răceala 
pietrei. Se ghiceau sunete tainice în aer, o păsărică 
insistentă îşi culegea, cu proastă dispoziţie, triumful, la 
intervale regulate, în pomii de deasupra terenului de tenis; 
se auzeau paşi urcând pe aleea arcuită din spatele 
hotelului, căpătând treptat ecouri dinspre drumul acoperit 
de praf, de la zidul de piatră năruit, de la treptele de ciment 
şi apoi răsturnând totul în timp ce se îndepărtau iarăşi. 
Dincolo de marea de cerneală, departe, sus, deasupra 
umbrei înalte şi întunecate a dealului, locuiau soţii Diver. Se 
gândea acum la ei doi laolaltă, îi auzea cântând abia auzit 
un cântec asemenea fumului ce se ridică încet, ca un imn, 
foarte departe în timp, foarte departe. Copiii lor dormeau, 
porţile lor erau încuiate pentru tot restul nopţii... 

Intră în cameră şi îmbrăcându-şi un halat uşor, apoi 
punându-şi sandalele, ieşi iarăşi pe uşa-fereastră şi o luă, pe 


terasa care ocolea hotelul, spre uşa din faţă, mergând 
repede, deoarece constatase că şi alte camere cufundate în 
somn îşi deschideau, spre partea aceasta, ferestrele. Se 
opri locului remarcând o siluetă pe scara largă şi albă de la 
intrarea elegantă din faţă - apoi văzu că era Luis Campion, 
şi că plângea. 

Plângea cu toată fiinţa, liniştit şi în acelaşi timp 
cutremurându-se când şi când, cum plâng femeile. Lui 
Rosemary îi reveni, irezistibil, în minte, o scenă dintr-un rol 
pe care-l jucase cu un an în urmă, şi apropiindu-se îl atinse 
uşor pe umăr. El scoase un strigăt înăbuşit. 

— Ce este? ochii ei erau calmi şi blânzi şi nu-l priveau cu 
o curiozitate brutală. Pot să te ajut în vreun fel? — Nimeni 
nu mă poate ajuta. Ştiu eu. Numai eu sunt vinovat. Aşa a 
fost mereu. 

O privi ca şi cum ar fi vrut să se convingă de identitatea 
ei. 

— Nu, se decise. Să mai îmbătrâneşti, şi ai să afli cât 
suferă oamenii care iubesc. Ce chinuri! E mai bine să fii 
rece şi tânăr decât să iubeşti. Mi s-a mai întâmplat şi 
înainte, dar niciodată ca acum şi tocmai când lucrurile 
mergeau bine. 

Faţa lui era respingătoare în lumina tot mai puternică. Ea 
se stăpâni din toată fiinţa, nu lăsă niciun muşchi să-i 
trădeze dezgustul pe care i-l inspira scena, oricare i-ar fi 
fost înţelesul. Dar Campion, care era un om sensibil, 
înţelese şi schimbă brusc subiectul. 

— Abe North e şi el pe undeva pe aici. 

— Cum aşa, el stă la soţii Diver! 

— Da, dar a venit şi el aici - nu ştii ce s-a întâmplat? 

Un oblon se deschise deodată la o cameră cu două etaje 
deasupra lor şi o voce cu accent englezesc scuipă distinct 
cuvintele: 

— Vreţi, vă rog, să tăceţi din gură? 

Rosemary şi cu Luis Campion coborâră intimidaţi 
treptele, oprindu-se pe o bancă alături de drumul ce ducea 


spre plajă. 

— Atunci chiar nu ştii deloc ce s-a întâmplat? Draga mea, 
lucrul cel mai extraordinar... Se încălzea acum la vorbă, 
dozându-şi revelaţia. — N-am mai văzut niciodată să se 
petreacă ceva atât de pe neaşteptate - eu m-am ferit 
întotdeauna de oamenii violenţi - mă tulbură atât de tare 
încât uneori trebuie să stau pe urmă zile întregi în pat. 

O privi triumfător. Ea n-avea nicio idee despre ce voia să-i 
spună. 

— Draga mea, izbucni, aplecându-se către ea cu tot 
trupul lăsându-şi mâna pe pulpa ei, ca să-i arate astfel că nu 
era vorba doar de un gest lipsit de răspundere al mâinii lui - 
atât de sigur de el devenise. — Are să aibă loc un duel. 

— Ce-e? 

— Un duel cu... nici nu ştim încă cu ce arme. 

— Şi cine are să se bată în duel? 

— Am să-ţi povestesc totul de la început. Aspiră adânc, 
apoi începu să povestească. — Bineînţeles, dumneata erai în 
automobilul celălalt. Ei, într-un fel ai avut noroc - eu mi-am 
pierdut cel puţin doi ani din viaţă, atât de pe neaşteptate s- 
au petrecut lucrurile. 

— Ce s-a petrecut? întrebă ea. 

— Nu ştiu nici cum să încep. Întâi a început ea să 
povestească... 

— Cine? 

— Violet McKisco. Îşi cobori vocea ca şi cum ar mai fi fost 
cineva să tragă cu urechea, ascuns sub bancă. — Însă să nu 
le spui asta Diverilor, pentru că el a ameninţat formal pe 
oricine ar face vreo aluzie la asta. 

— Cine a ameninţat? 

— Tommy Barban, aşa că nici măcar să nu spui că eu le- 
am pronunţat numele. Niciunul dintre noi n-a ajuns să afle 
ce-ar fi avut Violet de spus, pentru că el o tot întrerupea, şi 
atunci s-a amestecat şi bărbatu-său şi acuma, draga mea, 
uite că o să avem duelul ăsta. În dimineaţa asta - la ora cinci 
- deci peste o oră. Oftă, amintindu-şi dintr-o dată de 


propriile lui suferinţe. — Aproape că aş fi dorit să fi fost eu. 
Mai bine m-ar omori pe mine dacă tot nu mai am acuma 
pentru ce trăi. Se întrerupse începând să-şi legene trupul 
înainte şi înapoi, plin de suferinţă. 

larăşi pocni oblonul deasupra lor şi aceeaşi voce 
englezească spuse: 

— Zău, dar terminaţi odată! 

În aceeaşi clipă, Abe North părând descumpănit, ieşi din 
hotel şi-i văzu, aşa cum se profilau pe cerul alb, deasupra 
mării. Rosemary îşi clătină capul în semn de avertisment 
înainte ca el să fi apucat să spună ceva, şi o porniră 
împreună până la o altă bancă, mai încolo, pe drum. 
Rosemary constată că Abe era puţin ameţit de băutură. 

— Ce Dumnezeu faci, trează la ora asta? întrebă el. 

— Tocmai m-am trezit. Ea începu să râdă, însă amintindu- 
şi de vocea iritată de deasupra lor se reţinu. 

— Eşti bântuită de privighetori, sugeră Abe, şi repetă, 
eşti bântuită de privighetori. Ţi-a spus domnul acesta 
sugativă ce s-a întâmplat? 

Campion spuse plin de demnitate: 

— Eu nu ştiu altceva decât ce am auzit cu urechile mele. 
Se ridică şi se îndepărtă grăbit; Abe se aşeză el alături de 
Rosemary. 

— De ce te porţi atât de urât cu el? 

— Urât? o întrebă surprins. Se tot învârteşte plângând pe 
aici de azi-dimineaţă. 

— E, poate c-o fi şi el necăjit de ceva. 

— Poate o fi. 

— Ce-i cu toată povestea asta cu duelul? Cine se bate în 
duel? Mi s-a părut mie că se petrece ceva ciudat în maşina 
aceea. E adevărat? 

— E într-adevăr, o chestie stupidă şi nebunească, însă am 
impresia că este adevărat. 


CAPITOLUL XI 


— TOATE AU ÎNCEPUT ÎN CLIPA ÎN 
care automobilul lui Earl Brady trecuse pe lângă limuzina 
Diverilor oprită în drum - povestirea lui Abe se risipea 
impresională în aerul încă dens al nopţii - Violet McKisco 
tocmai îi povestea doamnei Abrams un lucru pe care îl 
descoperise ea din viaţa soţilor Diver - urcase în odăile de 
sus, în casa lor, şi dăduse acolo peste ceva care-i produsese 
o mare impresie. Însă Tommy e ca un câine de pază al 
familiei Diver. De fapt, ea este o femeie impunătoare, 
formidabilă chiar - însă şi reciproca este variabilă, şi 
realitatea pe care o constituie uniunea soţilor Diver 
reprezintă pentru prietenii lor un lucru mai important 
decât îşi dau seama mulţi dintre ei. Evident, pentru asta 
trebuie anumite sacrificii - uneori soţii Diver ţi se par doar 
nişte siluete fermecătoare mişcându-se într-un balet şi 
nemeritând mai mult decât atenţia pe care ai acorda-o unui 
balet, însă în realitate e mult mai mult decât atât - trebuie 
să cunoşti toată povestea. Oricum, lommy este unul din 
oamenii pe care Dick i-a descoperit şi i-a trecut apoi în 
mâinile Nicolei, şi atunci când doamna McKisco tot îi dădea 
înainte cu ce avea ea de povestit, el a chemat-o la ordine. A 
spus: 

„Doamnă MckKisco, te rog să nu mai spui niciun cuvânt 
despre doamna Diver.” 

„Dar nici nu vorbeam cu dumneata”, a obiectat ea. 

„Cred c-ar fi mai bine să-i laşi pe ei în afară de toate 
chestiile astea.” 

„Adică ei sunt aşa, sacri?” 

„Lasă-i în pace. Vorbeşte şi dumneata despre altceva.” 

El era aşezat pe una din cele două strapontine, alături de 
Campion. Campion mi-a povestit toată istoria. 

„Ei trebuie să-ţi spun că eşti grozav de impulsiv”, a 
replicat 
Violet. 

Ştii şi dumneata cum decurg conversațiile în automobile 
noaptea târziu, unii murmură câte ceva, altora nici nu le 


pasă, sunt ca după petrecere, sau plictisiţi de tot, sau 
adormiţi. Adevărul e că niciunul dintre ei n-a înţeles exact 
ce se întâmplase până în momentul în care maşina se oprise 
şi Barban striga cu un glas care-i zgudui pe toţi, o voce de 
cavalerist: 

„Vrei să cobori aici? Nu suntem decât la vreo milă de 
hotel şi poţi să mergi foarte bine şi pe jos, sau dacă nu, te 
trag eu cu forţa până acolo. Însă trebuie să taci din gură şi 
să o faci şi pe nevasta dumitale să tacă din gură!” 

„Eşti un bădăran, spuse MckKisco. Ştii foarte bine că eşti 
mai puternic decât mine. Însă mie nu mi-e frică de 
dumneata - ce-ar trebui aici este un duel după toate 
regulile..." 

Şi aici a făcut el greşeala, pentru că Tommy, fiind francez, 
s-a aplecat spre el şi l-a pocnit, şi pe urmă şoferul a pornit 
iarăşi maşina. Cam atunci ai trecut şi dumneata. Pe urmă au 
început femeile. Cam aşa stăteau lucrurile în momentul 
când a ajuns automobilul în faţa hotelului. 

Tommy a telefonat cuiva la Cannes să-i fie martor şi 
MckKisco a declarat că el n-are de gând să-l ia ca martor pe 
Campion, care, oricum, nu se dădea în vânt după rolul 
acesta, aşa că mi-a telefonat mie şi mi-a cerut să nu spun 
nimic, dar să vin degrabă aici, la hotel. Violet MckKisco a 
avut un şoc şi doamna Abrams a luat-o la ea în cameră şi i-a 
administrat bromură, după care a adormit în cele din urmă, 
foarte frumos, în patul ei. Când am ajuns şi eu aici am 
încercat să stau de vorbă cu Ilommy, însă el nu vrea să 
accepte nimic altceva decât scuze formale şi McKisco, deşi 
s-ar părea că nu prea e în largul lui, nu vrea să i le ceară. 

* 

Când Abe îşi termină povestirea, Rosemary întrebă 
gânditoare: 

— Diverii ştiu că povestea e în legătură cu ei? 

— Nu - şi nici n-au să afle vreodată că au avut în vreun fel 
de-a face cu toată istoria asta. Prostul ăsta de Campion n- 
avea nicio treabă să se apuce să-ţi povestească dumitale - 


dar dacă tot a făcut-o - şoferului i-am spus că-mi scot 
fierăstrăul dacă deschide gura în chestia asta. Toată bătălia 
se dă între doi bărbaţi - adevărul e că Tommy are într- 
adevăr nevoie de un război în lege. 

— Sper că soţii Diver n-au să afle, spuse Rosemary. 

Abe îşi privi ceasul. 

— Trebuie să mă duc să văd ce-i cu McKisco - vrei să vii şi 
dumneata? Se simte cam fără prieteni. Pariez că n-a dormit 
deloc. 

Rosemary avu o scurtă viziune a stării de veghe prin care 
probabil că trecuse omul acela încordat, atât de prost 
organizat în propria sa viaţă. După o clipă, ezitând între 
milă şi repulsie, se declară de acord să meargă şi, 
însufleţită de o energie matinală, urcă repede scările alături 
de Abe. 

McKisco şedea în pat în capul oaselor şi combativitatea 
generată de alcool îi dispăruse, în ciuda paharului de 
şampanie pe care-l ţinea în mână. Arăta foarte mic şi 
supărat şi palid. Era limpede că scrisese şi băuse întreaga 
noapte. Îi privi confuz pe Abe şi pe Rosemary şi întrebă: 

— E vremea? 

— Nu, mai e încă o jumătate de oră. 

Masa era acoperită cu hârtii pe care le adună cu 
oarecare dificultate, alcătuind o singură scrisoare lungă; 
scrisul, pe ultimele pagini, era foarte mare şi neciteţ. În 
lumina delicată a lămpilor electrice, care se decolorase 
acum, el îşi mai mâzgăli numele în josul filei, înghesui totul 
într-un plic şi i-l dădu în mână lui Abe. — Pentru nevastă- 
mea. 

— Mai bine ţi-ai băga capul puţin în apă rece, sugeră 
Abe. 

— Crezi? întrebă McKisco cu îndoială. N-aş vrea să mă 
trezesc prea tare. 

— Oricum, arăţi teribil. 

McKisco se îndreptă ascultător spre camera de baie. 


— Las totul într-o încurcătură groaznică, strigă de acolo. 
Nici nu ştiu cum are să se întoarcă Violet în America. N-am 
niciun fel de asigurare. N-am apucat să-mi mai fac. 

— Nu vorbi prostii; ai să fii aici peste un ceas să-ţi iei 
micul dejun. 

— Sigur, ştiu. Se întoarse în cameră cu părul ud şi o privi 
pe Rosemary ca şi când atunci ar fi văzut-o pentru prima 
oară. Dintr-o dată ochii i se umplură de lacrimi. — Nici 
măcar nu mi-am terminat romanul. De asta îmi pare cel mai 
rău. Dumneata nu mă simpatizezi, îi spuse lui Rosemary, 
însă la aşa ceva n-ai ce face. Eu sunt în primul rând un 
literat... Scoase un sunet vag, descurajat, şi clătină 
neajutorat din cap. — Am făcut o mulţime de greşeli în viaţa 
mea - multe de tot. Însă am fost unul dintre cei mai 
proeminenţi - în anumite privinţe - dintre... 

Renunţă şi se apucă să pufăie dintr-o ţigaretă stinsă. 

— Îmi placi foarte mult, spuse Rosemary, dar nu cred că 
faci bine să te baţi în duel. 

— Mda, ar fi trebuit să încerc să-l bat acolo, pe loc, însă 
acum ce s-a întâmplat, s-a întâmplat! M-am lăsat atras într- 
o chestie în care n-aveam nici un drept să mă bag. Eu sunt 
un temperament foarte violent. Îi privi atent pe Abe ca şi 
cum s-ar fi aşteptat ca această declaraţie să-i fie contestată. 
Apoi, cu un râs înspăimântat, îşi ridică ţigareta stinsă către 
buze. Respirația i se acceleră, — Partea proastă a fost că eu 
am sugerat un duel - dacă Violet şi-ar fi ţinut gura, aş fi 
reuşit să aranjez lucrurile. Bineînţeles, chiar şi acum aş 
putea să plec pur şi simplu, sau aş putea să stau liniştit şi să 
râd de toată chestia asta - însă cred că atunci Viotet nu m- 
ar mai respecta niciodată. 

— Ba da, ar face-o, spuse Rosemary, te-ar respecta cu 
atât mai mult. 

— Nu - dumneata nu o cunoşti pe Violet. Poate să fie 
foarte dură când câştigă un avantaj asupra ta. Suntem 
căsătoriţi de doisprezece ani, am avut o fetiţă de şapte ani 
şi ne-a murit, şi acuma ştii şi dumneata cum se întâmplă. 


Ne-am făcut de cap fiecare pe contul lui, puţin, nimic serios, 
însă ne-am îndepărtat tot mai mult unul de altul - astă- 
noapte, aici, mi-a spus în faţă că sunt laşi. 

Tulburată, Rosemary nu-i răspunse nimic. 

— Bine, bine, o să avem grijă să nu se ajungă la un rău 
prea mare spuse Abe. Deschise o cutie de piele de pe masă. 
— Astea sunt pistoalele de duel ale lui Barban - i le-am 
cerut cu împrumut ca să apuci să te familiarizezi oarecum 
cu ele. Le cară peste tot cu el în geamantan. Cântări într-o 
mână una din aceste arme arhaice. Rosemary scoase o 
exclamaţie de tulburare şi McKisco cercetă pistoalele, cu 
nelinişte. 

— Mda - dar ce dracu, n-o să stăm să ne căsăpim unul pe 
altul cu pistoale de-astea de patruşcinci; spuse. 

— Nu ştiu ce să zic, spuse Abe cu cruzime; unii sunt de 
părere că ocheşti mai bine cu o ţeavă lungă. 

— Şi la ce distanţă? întrebă McKisco. 

— M-am interesat şi de asta. Dacă e vorba ca una sau alta 
dintre părţi să fie eliminată definitiv, se stabilesc opt paşi, 
dacă e numai o chestie de formalitate, atunci trebuiesc 
douăzeci de paşi, iar dacă e vorba doar de spălarea onoarei, 
patruzeci de paşi. Martorul lui s-a declarat de acord cu 
mine pentru patruzeci de paşi. 

— Asta-i bine. 

— E un duel minunat într-o chestie de Puşkin, îşi aminti 
Abe. Amândoi tipii stăteau pe marginea unei prăpăstii aşa 
că cine era atins, se isprăvea de-a binelea cu el. 

Această eventualitate i se păru foarte îndepărtată şi 
academică lui MckKisco, care-l privi şi spuse doar: — Ce? 

— N-ai vrea să intri repede puţin în mare să te mai 
răcoreşti? 

— Nu, nu, n-aş putea să înot. Suspină: — Nici nu înţeleg 
de unde a început totul, spuse deznădăjduit. Nu văd de ce 
trebuie să fac aşa ceva. 

Era de fapt primul lucru pe care-l făcuse vreodată în 
viaţa lui. În realitate, era unul dintre oamenii pentru care 


lumea senzorială nu există, şi care, pus în faţa unui fapt 
concret, nu reuşea să aducă cu sine decât o uriaşă surpriză. 

— Atunci, mai bine s-o pornim, spuse Abe care-l vedea că 
începe să-şi piardă firea. 

— Foarte bine. Mai bău o doză masivă de coniac şi băgă 
sticla în buzunar spunând cu un aer aproape sălbatic: — Ce 
se întâmplă dacă-l omor - mă bagă la închisoare? 

— 'Te trec eu repede peste frontiera italiană. 

Aruncă o privire către Rosemary, apoi îi spuse scuzându- 
se faţă de Abe: 

— Înainte de a porni, aş dori să-ţi vorbesc între patru 
ochi despre o anumită chestiune. 

— Nădăjduiesc că niciunul dintre dumneavoastră n-are 
să păţească nimic, spuse Rosemary. Cred că toată istoria 
asta e o nebunie foarte mare şi că ar trebui să încercaţi s-o 
opriţi. 


CAPITOLUL XII 


JOS, ÎN HOLUL PUSTIU, ÎL GĂSI pe 
Campion. 

— Te-am văzut urcând, spuse el agitat. Ce face - e bine? 
Când are loc duelul? 

— Nu ştiu. O irita faptul că vorbea despre asta ca despre 
un spectacol de circ, cu McKisco în rolul clovnului tragic. 

— Vrei să vii cu mine? o întrebă el, cu aerul că o invită la 
un fotoliu de orchestră. Am închiriat un automobil de la 
hotel. 

— Nu vreau să merg. 

— De ce? Îmi închipui că are să mă coste ani din viaţă, 
însă n-aş scăpa chestia asta pentru nimic în lume. Putem să 
asistăm de la o distanţă sigură. 

— De ce nu-l iei pe domnul Dumphry cu dumneata? 

Monoclul îi căzu din ochi, dar de data asta nu i se mai 
ascunse în părul de pe piept. Luă pe dată o postură rigidă. 

— Nu mai vreau să-l mai văd în viaţa mea! 


— Oricum, mie mi-e teamă că nu pot să vin. Mamei nu i- 
ar plăcea. 

Când Rosemary intră în camera ei, doamna Speers se 
mişcă, somnoroasă, în pat şi o strigă. 

— Unde ai fost? 

— N-am mai putut să dorm. Dormi înainte, mamă. 

— Vino în camera mea. Auzind-o că se scoală Rosemary 
intră şi-i povesti ce se întâmplase. 

— De ce nu te duci să vezi? sugeră doamna Speers. N-ai 
nevoie să te apropii prea mult, şi pe urmă ai putea să dai 
vreun ajutor dacă va fi nevoie. 

Pentru Rosemary nu era deloc o imagine atractivă să se 
vadă pe sine asistând la aşa ceva; încercă deci să se 
împotrivească, însă luciditatea doamnei Speers era încă 
înceţoşată de somn şi toate lucrurile acestea îi aduceau 
aminte de vizitele nocturne şi de alte feluri de calamităţi de 
pe vremea când era soţie de medic. — Îmi place să ştiu că 
te duci unde trebuie să te duci şi că faci ce trebuie să faci şi 
singură, din proprie iniţiativă, fără mine - ai făcut lucruri 
mult mai dure pentru publicitatea lui Rainy. 

Rosemary tot nu vedea de ce-ar fi trebuit să se ducă şi ea, 
însă ascultă de glasul sigur, limpede care o trimisese şi 
atunci, cu ani în urmă, la intrarea pentru artişti a Odeonului 
la Paris, când n-avea decât doisprezece ani, şi care apoi o 
întâmpinase când ieşise din teatru. 

O clipă crezu că scăpase când, de pe trepte, îi văzu pe 
Abe şi McKisco plecând cu automobilul - dar după o clipă 
automobilul hotelului apăru de după colţ şi Campion, 
exultând de bucurie, o trase înăuntru alături de el. 

— M-am ascuns pentru că s-ar fi putut să nu ne dea voie 
să venim şi noi. Am luat şi aparatul de filmat, uite... 

Râse, dezarmată. Era atât de teribil încât nici nu mai era 
teribil, doar dezumanizat. 

— Mă întreb de ce nu-i simpatizează doamna MckKisco pe 
soţii Diver? spuse. S-au purtat foarte frumos cu ea. 


— O, dar n-a fost vorba de asta. A fost ceva pe care l-a 
văzut ea acolo. N-am apucat să aflăm exact ce, din cauza lui 
Barban. 

— Atunci nu asta te făcea pe dumneata să fii atât de trist. 

— O, nu, spuse el, şi vocea i se frânse iarăşi, era altceva, 
ceva care s-a întâmplat când ne-am întors la hotel. Însă 
acum nici nu-mi mai pasă - mă spăl pe mâini de toată 
afacerea. 

Urmară cealaltă maşină, de-a lungul coastei, pe lângă 
Juan les Pins, unde se înălța scheletul noului cazinou. 
Trecuse de ora patru şi sub cerul albastru-cenuşiu primele 
bărci de pescari se desprindeau, cu zgomot, alunecând pe 
marea verde-cenuşie. Apoi părăsiră drumul principal, 
îndreptându-se spre interior. 

— E terenul de golf, strigă Campion. Sunt sigur că acolo 
are să fie duelul. 

Avea dreptate. Când automobilul lui Abe se opri în faţa 
lor, cerul era pastelat, roşu şi galben, spre răsărit, 
promițând o zi înăbuşitoare. După ce parcară automobilul 
hotelului într-un boschet de pini, Rosemary şi Campion 
căutară să se menţină în umbra pădurii, ocolind terenul 
descoperit pe care Abe şi cu McKisco se plimbau în sus şi în 
jos, ultimul ridicându-şi din când în când capul ca un iepure 
ce adulmecă. La extremitatea cealaltă a terenului de golf se 
văzură nişte siluete mişcându-se şi cei doi spectatori 
clandestini îi recunoscură pe Barban şi pe martorul său 
francez care ducea cutia cu pistoale la subţioară. 

Înfricoşat, McKisco se trase în spatele lui Abe şi sorbi o 
înghiţitură lungă de coniac. Porni apoi, tuşind şi înecându- 
se, şi nu s-ar fi oprit până nu s-ar fi ciocnit de ceilalţi, dacă 
Abe nu l-ar fi făcut să stea locului, după care se duse el să 
vorbească cu francezul. Soarele urcase acum deasupra 
orizontului. 

Campion o apucă pe Rosemary de braţ. 

— Nu mai pot suporta, şopti el, aproape fără glas. E prea 
mult. Asta are să mă coste. 


— Dă-mi drumul! spuse Rosemary poruncitor. Îşi trase 
respiraţia murmurând febril o rugăciune în limba franceză. 

Ce doi oponenți îşi făceau faţă, Barban cu un braţ 
dezgolit, cu mâneca suflecată. Ochii îi scânteiau, agitaţi, în 
soare, însă mişcările îi erau cumpănite în timp ce-şi freca 
palma de cusătura paltonului. MckKisco, însufleţit de 
coniacul înghiţit, îşi pungise buzele încercând să fluiere şi 
împungea aerul, nonşalant, cu nasul lui lung, până când 
Abe făcu câţiva paşi înainte cu o batistă în mână. Martorul 
francez rămase în picioare, cu faţa întoarsă într-o parte. 
Rosemary îşi ţinu suflarea, covârşită de o milă teribilă şi 
scrâşni din dinţi de ură împotriva lui Barban; pe urmă: 

— Unu - doi-trei! numără Abe cu o voce încordată. 

Îşi descărcară pistoalele în acelaşi moment. McKisco se 
clătină pe picioare însă îşi recăpătă îndată echilibrul. 
Ambele gloanţe îşi rataseră ţinta. 

— Ajunge acum! strigă Abe. 

Dueliştii făcură câţiva paşi unul spre celălalt şi toată 
lumea îl privi pe Barban aşteptând. 

— Eu nu mă declar satisfăcut. 

— Ce spui? Ba eşti satisfăcut, spuse Abe nerăâbdător. 
Habar n-ai ce vorbeşti. 

— Omul dumneavoastră refuză să continue? 

— Poţi să fii al dracului de sigur că refuză, lommy. Iu ai 
insistat în toată chestia asta şi clientul meu şi-a făcut 
datoria. 

Tommy râse dispreţuitor: 

— Distanţa asta a fost ridicolă, spuse el. Eu nu sunt 
obişnuit cu farse de felul acesta - omul dumneavoastră 
trebuie să ţină minte că aici nu e în America. 

— N-are niciun rost să ofensezi America acum, spuse Abe 
cu oarecare asprime. Şi apoi, pe un ton mai conciliant: — 
Lucrurile au mers destul de departe, lommy! mai 
parlamentară agitaţi, o clipă, apoi Barban aprobă din cap şi 
se înclină cu răceală în faţa fostului său adversar. 

— Nu vă strângeţi mâinile? sugeră medicul francez. 


— Se cunosc, spuse Abe. 

Se întoarse spre McKisco. 

— Haide, să mergem. 

Începură să se îndepărteze şi McKisco, pradă exaltării, i 
se agăţase de braţ. 

— Stai o clipă, spuse Abe. Tommy îşi vrea pistolul îndărăt. 
S-ar putea să mai aibă nevoie de el. 

MckKisco îi puse arma în mână. 

— Să şi-o ia dracului, spuse cu voce aspră. Spune-i că n- 
are decât... 

— Vrei să-i spun că doreşti s-o iei de la capăt? 

— Ei, am făcut-o şi pe-asta, striga MckKisco îndepărtându- 
se împreună cu Abe. Şi încă am fost la înălţime, nu? Nu mi-a 
fost frică deloc. 

— Erai cum nu se poate mai beat, spuse Abe brutal. 

— Ba deloc. 

— Foarte bine, atunci nu erai. 

— Şi ce importanţă ar avea dacă băusem şi eu puţin 
înainte? 

Pe măsură ce-i sporea încrederea, el însuşi îl privea cu 
mai mult resentiment pe Abe. 

— Ce importanţă are? repetă. 

— Dacă nu vezi singur, n-are niciun rost să ne mai batem 
gura. 

— Dumneata nu ştii că toţi erau beţi în timpul războiului? 

— Lasă acum, să nu mai discutăm despre asta. 

Însă episodul nu era cu totul încheiat. Se auziră paşi 
grăbiţi prin iarbă în urma lor şi medicul se arătă alături de 
ei. 

— Pardon, Messieurs, gâfâia. Voulez-vous regler mes 
honoraires? Naturellement c'est pour soins medicaux, 
seulement. Monsieur Barban n'a qu un billet de miile et ne 
peut pas les regler et lautre a laisse son portemonnaie 
chez lui. 

— Poţi să ai încredere într-un francez că are să se 
gândească la aşa ceva, spuse Abe, şi apoi către medic: 


Combien 7:13 

— Lasă-mă pe mine să plătesc, spuse MckKisco. 

— Nu, am eu. La urma urmei am fost cu toţii în aceeaşi 
primejdie. 

Abe îl plăti pe medic, în timp ce MckKisco se retrase 
deodată în tufişuri şi vomită acolo. Apoi, mai palid decât 
înainte, merse mai departe ţanţoş, alături de Abe, spre 
automobil, prin aerul trandafiriu al dimineţii. 

Campion zăcea întins pe spate în tufişuri, singura victimă 
a acestui duel, în vreme ce Rosemary, care se isterizase de 
atâta râs, îl tot împingea cu sandaua. Făcu asta cu toată 
perseverenţa până când îl trezi la viaţă - singurul lucru 
important pentru ea acum era faptul că peste câteva 
ceasuri avea să întâlnească pe plajă acea persoană căreia 
ea în gând îi spunea „soţii Diver”. 


CAPITOLUL XIII 


ERAU LA VOISINS, AŞTEPTÂND-O 
pe Nicole, toţi şase - Rosemary, cei doi soţi North, Dick 
Diver, şi doi tineri muzicieni francezi. Îi priveau pe ceilalţi 
clienţi din restaurant, să constate dacă aceştia erau cât de 
cât naturali - Dick spunea că niciun american în afară de el 
însuşi nu era în stare să se destindă şi căutau acum un 
exemplu cu care să-l contrazică. Lucrurile nu arătau prea 
încurajator pentru ei - de zece minute nu intrase niciun 
bărbat în restaurant care să nu-şi ridice instinctiv mâna să 
şi-o treacă peste faţă. 

— Noi n-ar fi trebuit să fi renunţat niciodată la mustăţile 
noastre lustruite, spuse Abe. Şi cu toate acestea, Dick nu 
este singurul bărbat cu nervii destinşi. 

— O, ba da, sunt. 

— S-ar putea să fie însă singurul bărbat treaz şi distins. 

Tocmai intrase un american bine îmbrăcat, însoţit de 
două femei, şi acum se învârteau degajaţi în jurul unei 
mese. Dintr-o dată bărbatul simţi că este privit - mâna i se 


ridică şi îşi aranja o cută fantomatică la cravată, într-un alt 
grup care încă nu luase loc, era, un bărbat care-şi tapota 
fără încetare obrazul proaspăt ras, cu palma, iar însoţitorul 
său îşi ridica şi îşi cobora, cu gesturi mecanice, chiştocul 
unei ţigări stinse. Cei mai norocoşi îşi mângâiau monoclurile 
sau mustaţa, cei fără aşa ceva îşi treceau degetele peste 
colţurile gurii sau chiar se trăgeau desperaţi, de loburile 
urechilor. 

Apoi intră un general cunoscut, şi Abe, contând pe primul 
an pe care acesta trebuise să-l petreacă la Academia 
militară West Point - anul acela în care niciun cadet nu are 
permisiunea să demisioneze şi din care nu-şi mai revine 
niciodată - făcu un pariu cu Dick pe cinci dolari. 

Cu mâinile atârnându-i firesc de-a lungul trupului, 
generalul aştepta să i se indice o masă liberă. O dată braţul 
îi zvâcni şi Dick spuse, „Aha!”, închipuindu-şi că omul îşi 
pierduse controlul, însă generalul îşi reveni şi cu toţii 
respirară uşuraţi căci un garcon tocmai îi trăgea scaunul să 
se aşeze. 

Cu un fel de izbucnire de furie, cuceritorul se scărpină în 
capul cărunt, imaculat. 

— Vezi. Spuse Dick cu un aer plin de sine. Eu sunt 
singurul. 

Rosemary era, în ce-o privea, foarte sigură de asta şi 
Dick, care simţise că nu avusese niciodată până atunci un 
public mai dispus să-l asculte, crea din întregul grup o 
unitate atât de însufleţită încât Rosemary era dominată de 
un fel de dispreţ nerăbdător faţă de oricine n-ar fi făcut 
parte din grupul lor. Erau de două zile la Paris, însă în 
realitate erau mai departe sub umbrelele acelea de pe 
plajă. Când, aşa cum se întâmplase la balul aşa-numitului 
„Corps des Pages” din seara precedentă, mediul i se păruse 
terifiant lui Rosemary - care până atunci nu cunoscuse încă 
aşa-numitele party-uri Mayfair de la Hollywood - Dick 
reducea toată scena la dimensiunile ei reale, accesibile, 
salutând Unele persoane, făcând prin asta un fel de 


selecţie; Diverii păreau să aibă un cerc larg de cunoştinţe, 
însă întotdeauna lucrurile se prezentau ca şi cum oamenii 
nu-i mai văzuseră de multă vreme, foarte multă vreme, şi 
erau cu totul entuziasmați de întâlnire: „Ce Dumnezeu, 
unde v-aţi ascuns până acum?” - apoi crea la loc unitatea 
grupului distrugându-i pe cei din afară, cu blândeţe, însă 
definitiv, ca o ironică coup de grâce. În curând Rosemary 
avu impresia că şi ea îi cunoscuse pe toţi cândva, într-un 
trecut oarecare, deplorabil, şi că pe urmă ajunsese să-l 
depăşească, să-i elimine, să-i dea la o parte. 

Grupul lor era într-o măsură covârşitoare american şi 
uneori de-abia dacă s-ar fi putut spune că ar fi fost 
american. De fapt, ei înşişi erau cei pe care Dick îi restituia 
propriilor lor euri, înceţoşate de compromisurile atâtor ani 
de zile. 

În restaurantul întunecos, plin de fum şi de mirosul 
mâncărurilor brutale, grele, de la bufet, alunecă acum 
taiorul albastru ca cerul, al Nicolei, asemenea unui colţ 
pierdut din vara de afară. Citind în ochii lor cât de frumoasă 
era, ea le mulţumi cu un zâmbet de afecţiune radioasă. O 
vreme, cu toţii fură nişte oameni extrem de drăguţi, foarte 
curtenitori şi aşa mai departe. Pe urmă se plictisiră de asta 
şi fură numai bine dispuşi şi puţin cinici, şi în cele din urmă 
se apucară să-şi facă o grămadă de planuri. Râdeau de nişte 
lucruri de care n-aveau să-şi mai aducă aminte limpede 
după aceea - se râse foarte multă vreme şi bărbaţii băură 
trei sticle de vin. Trioul constituit de femeile de la masa lor 
era reprezentativ pentru fluxul continuu al vieţii americane. 
Nicole era nepoata unui capitalist american care-şi făcuse 
singur situaţia şi nepoata unui conte din familia Lippe- 
Weisenfeld. Mary North era fiica unui ajutor de zugrav şi 
descendentă din preşedintele Tyler. Rosemary provenea din 
mediile de mijloc ale claselor mijlocii, catapultată de maică- 
sa pe înălțimile neînregistrate pe hărţi, ale Hollywoodului. 
Punctele lor de asemănare şi deosebirile dintre ele şi atâtea 
alte americance constau în faptul că erau cu toatele fericite 


să existe în lumea câte unui bărbat - îşi păstrau 
individualitatea prin bărbaţi şi nu opunându-li-se. Oricare 
dintre ele ar fi putut fi alternativ curtezane sau soţii nu prin 
accidentul naşterii, ci prin accidentul şi mai imprevizibil de 
a-şi fi găsit sau nu bărbatul potrivit. 

Astfel că Rosemary consideră că dejunul acela constituise 
o petrecere minunată, cu atât mai minunată cu cât erau 
numai şapte persoane, cam câte trebuiau ca să formeze un 
grup bine închegat de petrecere. Poate de asemenea şi 
faptul că ea era nouă în lumea lor acţiona ca un fel de 
catalizator pentru a le precipita şi a le elimina toate 
rezervele pe care le-ar mai fi păstrat vreunul faţă de 
ceilalţi. După ce se ridicară de la masă, un chelner o 
conduse pe Rosemary undeva, în hinterlandul întunecos al 
tuturor restaurantelor franţuzeşti, unde ea căută un număr 
de telefon la lumina unui bec tulbure, portocaliu, şi chemă 
compania Franco-American Films. Sigur că da, aveau o 
copie din filmul Fetita tatii - pentru moment nu se afla în 
depozit, însă aveau să-l ruleze pentru ea mai târziu, în 
cursul săptămânii aceleia pe 341 Rue des Saintes Anges - să 
întrebe de domnul Crowder. 

Cabina telefonică, pe jumătate închisă, dădea spre vestiar 
şi când Rosemary puse la loc receptorul în furcă auzi două 
glasuri, coborâte, la mai puţin de doi metri de ea, de partea 
cealaltă a unui şir de cuiere cu pardesiuri. 

— ... Atunci, mă iubeşti? 

— O, dacă te iubesc... 

Era Nicole - Rosemary ezită în uşa cabinei apoi îl auzi pe 
Dick spunând: 

— "Te doresc groaznic - haide să ne întoarcem la hotel - 
acuma. Nicole scoase un suspin mic ca un scâncet. O clipă, 
cuvintele acestea nu-i spuseră nimic lui Rosemary - însă 
tonul ajunsese ca s-o convingă. Nota aceasta de uriaşă taină 
o simţea acum vibrând în fiinţa ei. 

— "Te doresc. 

— Am să fiu la hotel la ora patru. 


Rosemary rămase cu respiraţia tăiată în vreme ce 
glasurile se îndepărtau. La început fu uimită chiar - îi 
văzuse până atunci ca pe nişte oameni fără exigente 
personale - ca pe nişte fiinţe mai reci. Acum un curent 
puternic de emoție trecea prin ea, profund şi 
neidentificabil. Nu-şi dădea seama dacă era atrasă sau 
dimpotrivă respinsă, ci doar de faptul că era adânc mişcată. 
Lucrul acesta o făcu să se simtă foarte singură când reveni 
în sala restaurantului; însă în acelaşi timp constituia un 
simţământ emoţionant spre care să-şi întoarcă privirile, şi 
recunoştinţa pasionată a vorbelor Nicolei: — O, dacă te 
iubesc! - îi suna în minte ca un ecou. Simţămintele exacte 
ale scenei la care asistase o depăşeau; însă oricât de 
departe ar fi fost ea însăşi de o asemenea experienţă, ceva 
în fiinţa ei îi spunea că era totul bine - nu simţea în niciun 
fel o aversiune de felul celei pe care i-o stârniseră unele 
scene de dragoste din filme. 

Chiar şi aşa, fiind foarte departe de asemenea 
simţăminte, le împărtăşea totuşi acum în chip irevocabil, şi 
mai târziu, pe când colinda magazinele după cumpărături, 
împreună cu Nicole, era mult mai conştientă de ora stabilită 
pentru întâlnire decât Nicole însăşi. O vedea acum pe 
Nicole într-un fel nou, apreciindu-i punctele de atracţie. 
Desigur, era femeia cea mai atractivă pe care o văzuse 
vreodată  Rosemary - cu asprimea, devotamentul şi 
loialităţile ei şi cu o anumită notă elusivă pe care Rosemary, 
gândind acum cu mintea de mic-burgheză a maică-si, o 
punea în legătură cu atitudinea ei faţă de bani. Rosemary 
cheltuia banii pe care-i câştigase ea - era acum aici, în 
Europa, pentru că intrase de şase ori în piscină în acea zi 
de ianuarie cu temperatura urcându-i-se de la 37,2 
dimineaţa devreme, până la 39,4 când maică-sa apăruse ca 
să pună piciorul în prag. 

Cu ajutorul Nicolei, Rosemary îşi cumpără două rochii, 
două pălării şi patru perechi de pantofi. Nicole îşi făcu 
cumpărăturile dintr-o listă imensă care acoperea două 


pagini, şi mai cumpără şi nişte obiecte din vitrină. Toate 
lucrurile care-i plăceau şi pe care nu le-ar fi putut în niciun 
fel folosi ea însăşi le cumpăra pentru vreo prietenă. 
Cumpără mărgele colorate, perne de plajă care se puteau 
umfla, flori artificiale, miere, un pat de campanie pentru 
oaspeţi, valize, basmale, amintiri, miniaturi pentru casa de 
păpuşi şi trei metri dintr-o stofă nouă de culoarea 
crevetelor. Cumpără o duzină de costume de baie, un 
aligator de cauciuc, un joc de şah de călătorie cu piese din 
aur şi ivoriu, batiste mari, fine, pentru Abe, două jachete de 
piele de căprioară de culoarea păsării-pescar albastre şi a 
tufişului în flăcări al lui Hermes - cumpăra toate aceste 
lucruri nu ca o curtezană de mare clasă, alegându-şi 
desuurile şi bijuteriile, care ar fi făcut la urma urmei parte 
din echipamentul ei profesional şi din mijloacele de a-şi 
asigura securitatea, ci dintr-un punct de vedere cu totul 
deosebit. Nicole era produsul unei mari desfăşurări de 
ingenuitate şi de muncă. Pentru comoditatea ei existau 
trenuri care-şi începeau traseul la Chicago şi traversau 
pântecele rotunjit al continentului spre California; uzinele 
de chewing-gum îşi fumegau coşurile şi benzile rulante se 
extindeau, bandă cu bandă, în fabrici; muncitorii amestecau 
pasta de dinţi în recipiente enorme şi apa de gură în 
cisterne de alamă; muncitoarele îndesau, grăbite, tomatele 
în cutii de tablă în zilele toride de august sau munceau pe 
brânci în magazinele universale în ajunul Crăciunului; 
corcituri de indieni asudau pe plantațiile braziliene de cafea 
şi inventatori se străduiau să creeze noi tractoare - aceştia 
erau unii dintre cei care-i plăteau dijmă Nicolei şi, pe 
măsură ce întregul sistem aluneca tunător înainte, o 
roşeaţă febrilă asupra unor fapte ale ei mărunte, cum ar fi 
fost cumpărăturile, îi îmbujora faţa cu aceeaşi căldură care 
s-ar aprinde pe obrazul unui fochist la postul său din faţa 
cuptorului. Ea ilustra nişte principii foarte simple, reţinând 
în sinea sa propria ei soartă, însă le ilustra cu atâta 


exactitate încât întregul procedeu era învestit cu graţie, şi 
Rosemary ar fi dat orice să ajungă şi ea la fel. 

Se făcuse aproape ora patru. Nicole se oprise într-o 
prăvălie, cu un papagal pe umăr, şi îşi permitea acum una 
din rarele ei izbucniri de locvacitate. 

— Când te gândeşti, dacă n-ai fi intrat în piscina aia - 
atunci - uneori stau şi mă gândesc la lucruri din astea... 
Înainte de război eram la Berlin - aveam doisprezece ani, 
puţin înainte de moartea mamei. Soră-mea trebuia să se 
ducă la un bal la Curte şi pe carnetul ei erau înscrişi trei 
prinți de sânge regal, totul fusese aranjat printr-un 
şambelan şi aşa mai departe. Cu o jumătate de oră înainte 
de a porni, a simţit un junghi într-o parte şi a făcut 
temperatură mare. Doctorul a spus că e apendicită şi că 
trebuie operată. Însă mama îşi avea planurile ei, aşa că 
Baby a mers la bal şi a dansat până la ora două cu o pungă 
de gheaţă prinsă de talie pe sub rochie. A fost operată la 
ora şapte în dimineaţa următoare. 

Aşadar, era bine să fii dură; toţi oamenii drăguţi erau 
aspri cu ei înşişi. Însă se făcuseră ceasurile patru şi 
Rosemary se gândea mereu la Dick care acum o aştepta pe 
Nicole la hotel. Trebuia să se ducă, nu trebuia să-l facă să o 
aştepte din cauza ei. Se gândea mereu: „De ce nu te duci?” 
şi pe urmă deodată: „O, lasă-mă să mă duc eu dacă tu nu 
vrei”. Nicole mai intră într-un magazin să cumpere flori de 
corsaj pentru ele amândouă şi mai trimise un rând şi lui 
Mary North. Numai atunci păru să-şi aducă aminte şi cu un 
aer de absenţă totală făcu semn unui taxi. 

— La revedere, spuse Nicole. Ne-am distrat bine, nu-i 
aşa? 

— Minunat, spuse Rosemary. 

Era însă mai greu decât crezuse şi toată fiinţa ei se crispa 
protestând atunci când Nicole se îndepărtă în automobil. 


Partea a 

treia 
LISTELE DE 
PIERDERI 1925 


CAPITOLUL 1 


DICK DĂDU COLŢUL LINIEI DE APĂ- 
rare şi continuă să străbată tranşeea mergând pe scândura 
din mijloc. Ajunse la un periscop, privi prin el o clipă, apoi 
urcă o treaptă şi aruncă o privire peste parapet. În faţa lui, 
dincolo de cerul posomorât, era Beaumont-Hamel, spre 
stânga colina tragică a Thiepvalului. Dick le privi un 
moment prin binoclu, şi simţi un nod în gât de emoție şi 
tristeţe. 

Continuă să meargă prin tranşee şi-i găsi pe ceilalţi 
aşteptându-l la cotul următor. Era plin de o însufleţire 
ciudată şi ar fi vrut să le-o comunice şi lor, să-i facă să 
înţeleagă lucrul acesta, deşi în realitate Abe North fusese 
cel care luase parte activă la bătălie, el, Dick nu fusese aici 
atunci. 

— Pământul acesta a costat atunci, în vara aceea, 
douăzeci de vieţi pentru o treime de metru, îi spuse el lui 
Rosemary. Ea privea ascultătoare peste câmpia mai curând 
golaşă, verzuie, cu pomii ei scunzi crescuţi de-abia de şase 
ani încoace. Dacă Dick ar fi adăugat că atunci aveau să fie 
supuşi bombardamentului, ea l-ar fi crezut în după-amiaza 
aceasta. Dragostea ei atinsese un punct în care, în sfârşit, 
începuse să se simtă nefericită, să fie deznădăjduită. Nu 
mai ştia ce să facă - ar fi vrut să stea de vorbă cu maică-sa. 

— O grămadă de oameni au murit de atunci şi noi înşine o 
să fim morţi în curând, spuse Abe consolator. 

Rosemary încordată îl aştepta pe Dick să continuie. 


— Vezi pârâiaşul acela - am putea merge până la el în 
două minute. Englezilor le-a trebuit o lună să ajungă până 
acolo - un imperiu întreg înaintând astfel, foarte încet, cei 
din faţă murind şi cei din spate împingându-i încet pe 
ceilalţi tot mai înainte. Şi un alt imperiu mergând foarte 
încet de-a-ndărătelea, cu câţiva centimetri în fiecare zi, 
lăsându-şi pretutindeni morţii ca pe un milion de zdrenţe 
roşii, însângerate. Niciun european nu va mai face aşa ceva 
în răstimpul generaţiei acesteia. 

— Cum aşa, de-abia s-au oprit acum în Turcia, spuse Abe. 
Şi în Maroc... 

— Asta-i altceva. Lucrurile acestea care s-au petrecut pe 
frontul de vest nu s-ar mai putea repeta vreodată, pentru 
multă vreme de acum înainte. Tinerii îşi închipuie c-au să 
poată s-o mai facă, însă în realitate nu le-ar mai fi cu 
putinţă. Ar mai putea lupta într-o bătălie ca cea de la 
Marna, dar aşa ceva nu. Pentru asta a fost nevoie de religie, 
de ani de zile de abundență şi de sentimente teribile de 
securitate şi de relaţiile acelea, foarte stricte, care existau 
între clase. Ruşii şi italienii n-au fost buni pe frontul acesta. 
Pentru aşa ceva aveai nevoie de o zestre sentimentală, care 
să-ţi angajeze tot sufletul şi care să-ţi vină mai de departe 
decât ţi-ai putea aduce aminte. Pentru aşa ceva trebuia să 
ţii minte sărbătorile Crăciunului, ilustratele cu Kronprinzul 
şi logodnica lui, micile cafenele din Valencia şi grădinile 
berăriilor pe Unter den Linden şi nunțile celebrate la 
primării şi publicul strâns în ziua derbyului şi favoriţii 
bunicului. 

— Generalul Grant a inventat felul acesta de bătălie la 
Petersburg în şaizeci şi cinci. 

— Nu, nu-i aşa - el n-a inventat altceva decât măcelul în 
masă. Felul acesta de bătălie a fost inventat de Lewis 
Carroll şi de Jules Verne şi de omul acela, cine-o fi fost, care 
a scris Undine şi de diaconii de ţară şi de patroanele de 
case de toleranţă din Marsilia, şi de fetişcanele seduse pe 
câmpuri, în Wurtemberg şi în Westphalia. Adevărul este că 


asta a fost o bătălie a iubirii - aici s-a cheltuit un secol de 
iubire mic-burgheză.. Asta a fost ultima bătălie în numele 
iubirii. 

— Vorbeşti ca şi cum n-ai vrea altceva decât să dai bătălia 
asta pe mâna lui D.H. Lawrence, spuse Abe. 

— Întreaga mea lume frumoasă şi sigură a sărit în aer 
aici, cu o bubuitură uriaşă de iubire explozivă, se jeluia cu 
încăpățânare Dick. Nu-i adevărat, Rosemary? 

— Nu ştiu, răspunse ea cu chipul grav. Tu le ştii pe toate. 

Rămăseseră în urma celorlalţi. Dintr-o dată un nor de 
bulgări de pământ şi de pietricele se sparse deasupra lor şi 
Abe strigă din tranşeea cealaltă: 

— Spiritul războiului pune iarăşi stăpânire pe mine. Mai 
am o sută de ani de iubire de felul celei învăţate în Ohio în 
urma mea şi uite, am să bombardez tranşeea asta. Îşi 
ridicase capul peste parapetul tranşeei. Sunteţi morţi - nu 
cunoaşteţi regulile? Asta a fost o grenadă. 

Rosemary râse şi Dick ridică de jos un pumn de pietricele 
drept represalii, dar apoi le lăsă să-i cadă din mână. 

— Aici n-aş putea glumi, spuse scuzându-se parcă. Coada 
de argint s-a rupt şi vasul de aur s-a spart, şi aşa mai 
departe, însă un romantic întârziat ca mine nu mai e în 
stare să facă nimic ca să mai îndrepte lucrurile. 

— Şi eu sunt romantică. 

leşiseră acum din tranşeea reconstituită cu grijă în 
porţiunea aceea în faţa unui monument în amintirea 
morţilor din Newfoundland. Citind inscripţia, Rosemary 
izbucni deodată în plâns. Ca orice femeie, şi ei îi plăcea săi 
se spună exact ce trebuie să simtă, şi îi plăcea mai ales să-l 
audă pe Dick spunându-i ce anume lucruri sunt ridicole şi 
care anume triste. Dar mai mult decât orice, ar fi vrut ca el 
să afle cât de mult îl iubea ea, acum când faptul acesta 
covârşea în importanţă orice altceva, acum când păşea 
peste câmpul acesta de bătaie într-un vis îmbătător. 

După asta, se urcară în automobilul lor şi porniră îndărăt 
spre Amiens. O ploaie caldă, rară, cădea peste pădurea şi 


hăţişurile tinere, proaspete; treceau acum pe lângă imense 
ruguri funerare, rămăşiţe de tot felul, obuze, bombe, 
grenade şi echipament militar, căşti, baionete, paturi de 
armă şi fâşii de piele putrezită, părăsite de şapte ani de zile 
în pământ. Şi dintr-o dată, după o cotitură a drumului, 
cioturile albe ale unei mări uriaşe de morminte. Dick îi ceru 
şoferului să oprească. 

— Uite fata aceea - poartă după ea o coroană de flori. 

Aşteptară în vreme ce el cobora şi se îndrepta spre fata 
care se oprise nehotărâtă în faţa porţii cu o coroană de flori 
în mâini. O aştepta un taxi. Era o fată cu părul roşcat, din 
Tennessee, pe care o întâlniseră dimineaţa în tren, venită 
de la Knoxville ca să lase o floare pe mormântul fratelui ei. 
Acum avea lacrimi de iritare şi de necaz pe faţa. 

— Cred că ministerul de război mi-a dat un număr greşit, 
suspina ea. E un alt nume pe cruce. Îl tot caut de la ceasul 
două şi sunt atâtea morminte... 

— Atunci, dacă aş fi în locul dumitale, le-aş lăsa aici pe un 
mormânt fără să mă mai uit ce scrie, o sfătui Dick. 

— Crezi că asta e ce-ar trebui să fac? 

— Cred că asta ar fi dorit şi el să faci. 

Se întuneca şi ploaia se înteţea. Ea aşeză jerba de flori pe 
primul mormânt de lângă portiţa cimitirului, şi acceptă 
sugestia lui Dick să-i dea drumul taxiului şi să se întoarcă la 
Amiens împreună cu ei. 

Rosemary plânse iarăşi când auzi despre această 
întâmplare - deşi fusese pentru ea o zi a lacrimilor, simţea 
că învățase ceva, chiar dacă n-ar fi ştiut să spună ce anume. 
Mai târziu avea să-şi amintească despre ceasurile acelei 
după-amiezi ca de nişte ceasuri fericite - unul din şiragul de 
clipe care ţi se par atunci când se petrec, lipsite de 
evenimente, o legătură între plăceri trecute şi altele 
viitoare, dar care se dovedesc apoi a fi făcut parte din însăşi 
fiinţa plăcerii. 

Amiens era un oraş purpuriu, plin de ecouri, păstrând 
încă tristeţea războiului, cum mai sunt unele gări din 


oraşele mari - Gara de Nord şi Gara Waterloo din Londra. 
La lumina zilei te simţi mai degrabă deprimat în asemenea 
oraşe, cu tramvaiele lor de acum cel puţin douăzeci de ani 
traversând pieţele mari, pietruite, în faţa catedralei, şi 
însăşi vremea de afară pare să aibă ceva din trecut, vreme 
ştearsă ca în fotografiile vechi. Însă după lăsarea nopţii tot 
ce este încântător în viaţa franţuzească iese la iveală - 
femeile cu mers tânăr şi nervos, bărbaţii care vociferează 
cu sute de Voilă-uri, în cafenele, cuplurile plimbându-se cu 
capetele apropiate, într-o fermecătoare lipsă de scop. 
Aşteptând trenul, luară loc sub o arcadă uriaşă, destul de 
înaltă să concentreze fumul şi sporovăiala şi muzica din jur, 
spre înalturi, şi parcă făcându-le pe plac orchestra începu 
Da, n-avem banane - şi ei bătură din palme pentru că 
dirijorul părea atât de încântat de el însuşi. Fata din 
Tennessee îşi uită durerea şi începu să se distreze de-a 
binelea, începu chiar un fel de flirt, cu ochi rostogoliţi şi 
bătăi de palme ca la tropice, cu Dick şi Abe. Ei intrară cu 
bună dispoziţie în jocul acesta. 

Apoi, lăsând în urma lor rămăşiţele infime de 
vurtemburghezi, soldaţi din garda prusacă, vânători 
francezi de munte, muncitori din Manchester şi foşti 
colegieni, de la Oxford să-şi continue putrezirea veşnică în 
ploaia caldă, se urcară în trenul de Paris. Mâncară 
sandvişuri cu salam şi brânză preparate la restaurantul 
gării şi băură Beaujolais. Nicole era absentă, muşcându-şi 
buzele agitată şi frunzărind prin ghidurile despre câmpurile 
de bătaie pe care le adusese Dick cu el - la drept vorbind, el 
studiase chiar împrejurimile, simplificând însă totul până 
când ajunsese să capete un fel de vagă asemănare cu 
vreuna din petrecerile pe care avea specialitatea să le 
ofere. 


CAPITOLUL II 


Când ajunseră la Paris, Nicole era prea obosită să mai 
meargă cu ei la jocurile de lumini de la Expoziţia Artelor 
Decorative, aşa cum intenţionaseră. O lăsară la Hotelul 
Regele George, şi când ea dispăru în planurile intersectate 
ale luminilor şi uşilor de sticlă ale holului, apăsarea pe care 
o simţise Rosemary se risipi. Nicole era o forţă, nu în mod 
necesar o forţă bine intenţionată sau previzibilă ca maică- 
sa, dar oricum, o forţă incalculabilă. Lui Rosemary îi era 
oarecum frică de ea. 

La orele unsprezece era aşezată împreună cu Dick şi cu 
soţii North într-o cafenea instalată pe o şalupă, deschisă de 
curând pe Sena. Fluviul şiroia de luminile de pe poduri şi 
dezvăluia nenumărate luni reci în curgerea lui calmă. 
Uneori duminicile, pe vremea când Rosemary locuia cu 
mama ei la Paris, luau vaporaşul către Suresnes şi îşi 
petreceau câteva ceasuri discutând despre planurile lor de 
viitor. N-aveau prea mulţi bani însă doamna Speers era atât 
de sigură de frumuseţea lui Rosemary şi-i insuflase atâta 
ambiţie încât era dispusă să rişte bani pentru „avantaje” 
ulterioare; Rosemary, la rândul ei, urma să o recompenseze 
pe maică-sa odată ce avea să-şi facă o situaţie... 

De când ajunseseră la Paris, Abe North părea înfăşurat 
într-o aură subţiată, alcoolică; ochii îi erau injectaţi de soare 
şi de vin. Rosemary îşi dădu atunci, pentru prima dată, 
seama că el se oprea mereu într-un loc sau altul ca să bea 
câte un păhărel şi se întrebă ce părere avea despre asta 
Mary North. Mary, era tăcută, atât de tăcută în afara 
frecventelor ei hohote de râs încât Rosemary aflase prea 
puţine despre ea. Îi plăcea părul ei negru, pieptănat pe 
spate până când cobora într-un fel de cascadă naturală - din 
când în când i se lăsa pe faţă într-un unghi sprinţar, peste 
colţul tâmplelor, până îi intra aproape în ochi, şi atunci îşi 
scutura capul şi-l făcea să alunece iarăşi pe spate. 

— Ne ducem şi noi la culcare devreme după paharul 
acesta, Abe. Vocea lui Mary era indiferentă, însă ascundea o 


mică pâlpâire de anxietate. N-ai să aştepţi să te lichefiezi de 
tot pe barca asta. 

— E destul de târziu, oricum, spuse Dick. Mai bine ne-am 
duce cu toţii la culcare. 

Demnitatea nobilă a chipului lui Abe căpătă un aer de 
încăpățânare şi el remarcă plin de hotărâre: 

— A, nu. Făcu o pauză gravă. — O, nu, nu încă. O să mai 
bem o sticlă de şampanie. 

— În ce mă priveşte, eu nu, spuse Dick. 

— La Rosemary mă gândesc. Ea este o alcoolică 
înnăscută - ţine ascunsă o sticlă de gin în camera de baie şi 
aşa mai departe - mi-a spus maică-sa. 

Deşertă ce mai rămăsese din prima sticlă în paharul lui 
Rosemary. În prima zi, la Paris, ea băuse atâtea sticle de 
limonada încât i se făcuse rău; după asta nu mai băuse 
niciodată nimic împreună cu ei, însă acum îşi ridică paharul 
cu şampanie şi sorbi din el. 

— Ce mai e şi asta? exclamă Dick. Mi-ai spus că nu poţi să 
bei nimic. 

— N-am spus că n-am să încep odată şi odată. 

— Şi mama dumitale ce zice? 

— N-am să beau decât paharul acesta. Simţea într-un fel 
nevoia de paharul acela. Dick bea, nu foarte mult, însă bea, 
şi poate că avea să se simtă astfel mai aproape de el, poate 
că băutura ar fi constituit o parte din ceea ce avea ea de 
făcut. Îl bău repede, se înecă, apoi spuse: 

— Pe lângă asta, ieri a fost ziua mea de naştere - am 
împlinit optsprezece ani. 

— De ce nu ne-ai spus? exclamară cu toţii indignaţi. 

— Ştiam că o să-i daţi importanţă şi o să vă dea bătaie de 
cap... îşi termină şampania. Aşa că o sărbătoresc acum. 

— Nici gând, o asigură Dick. Mâine-seară este masa de 
sărbătorire pentru ziua dumitale şi te rog să nu uiţi asta. 
Optsprezece ani - dar asta e o vârstă teribil de importantă. 

— Ştiu că până nu împlineşti optsprezece ani nimic nu 
contează, spuse Mary. 


— Asta aşa e, fu de acord Abe. Şi după aceea lucrurile 
sunt exact la fel ca înainte. 

— Abe, în ce-l priveşte, crede că nimic nu contează până 
când nu se va îmbarca, spuse Mary. De data aceasta are 
într-adevăr toate planurile puse la punct pentru când va 
ajunge la New York. Vorbea ca şi când ar fi obosit să tot 
spună lucruri care nu mai aveau acum niciun înţeles pentru 
ea, ca şi cum evoluţia pe care ea şi soţul ei ar mai fi fost în 
stare s-o urmeze, sau n-ar mai fi reuşit s-o urmeze, sau ar fi 
rămas pentru ei ceva numai de domeniul intenţiilor. 

— EL, în America, are să compună muzică şi eu în vremea 
asta am să-mi lucrez serios vocea, la Munchen, aşa că 
atunci când o să fim iarăşi împreună acolo, totul are să ne 
stea la picioare. 

— Minunat, spuse Rosemary, care simţea acum gustul 
şampaniei. 

— Până atunci să mai bem un rând de şampanie în 
cinstea lui Rosemary. Atunci are să fie şi ea în stare să-şi 
raţionalizeze adevărurile cu privire la glandele ei limfatice. 
Glandele astea nu încep cu adevărat să funcţioneze decât 
de la optsprezece ani. 

Dick râse cu indulgență la spusele lui Abe la care ţinea 
foarte mult, şi în legătură cu care-şi pierduse de mult orice 
speranţe. — Din punct de vedere medical ce spui tu e 
incorect, şi în afară de asta, noi plecăm. Înţelegând uşoara 
notă de superioritate în vocea lui Abe răspunse oarecum 
indiferent: 

— Ceva îmi spune că are să mi se cânte o nouă partitură 
pe Broadway cu mult înainte ca tu să fi apucat să-ţi termini 
tratatul tău ştiinţific. 

— Aşa sper şi eu, declară Dick calm. Aşa sper. Eu s-ar 
putea chiar să-mi abandonez ceea ce numeşti tu „tratatul 
meu ştiinţific”. 

— O, Dick. Vocea lui Mary era surprinsă, chiar şocată. 
Rosemary nu mai văzuse până atunci faţa lui Dick atât de 
complet lipsită de expresie; simţea că vestea aceasta era 


extrem de importantă şi se simţi înclinată să exclame şi ea 
împreună cu Mary: — O Dick? 

Însă deodată Dick râse iarăşi, şi adăugă la remarca sa 
dinainte: — Să-l abandonez pentru un altul, şi se ridică de 
la masă. 

— Dar, Dick, stai jos; vreau să ştiu şi eu! 

— Vă spun eu altădată. Noapte bună, Abe. Noapte bună, 
Mary. 

— Noapte bună, Dick dragă. Mary surâdea ca şi cum se 
simţea perfect fericită stând acolo, în continuare, pe şalupa 
acum aproape pustie. Era o femeie curajoasă, plină de 
speranţă, şi îşi urma soţul într-un loc sau altul, 
transformându-se pe sine însăşi într-o persoană sau alta, 
fără să fie în stare să-l abată nici cu un pas din calea lui, şi 
uneori înțelegând, descurajată, cât de adânc era ascuns în 
el secretul atât de bine păzit al vieţii ei. Şi cu toate acestea 
un aer de fericire o învăluia ca şi cum ar fi fost vorba de 
ceva minunat şi aducător de noroc pentru oricine. 


CAPITOLUL III 


— CE-I TRAIATUL ACESTIA LA 
care renunţi acuma? întrebă Rosemary întorcându-şi, 
serioasă, faţa spre el când se instalaseră în taxi. 

— Nimic important. 

— Eşti om de ştiinţă? 

— Sunt doctor în medicină. 

— O-ho. Ea surâse fericită. Şi tatăl meu a fost doctor. Şi 
atunci, de ce nu? Se opri deodată. 

— Nu-i niciun secret. Nu m-am făcut de râs în punctul 
culminant al carierei mele ca să mă refugiez, să mă ascund 
pe Riviera. Pur şi simplu nu practic medicina. Dar nu se 
ştie, poate că am să mă reapuc să practic odată şi odată 
medicina. 

Rosemary îşi ridică, liniştită, faţă să-i fie sărutată. El o 
privi o clipă ca şi cum n-ar fi înţeles ce doreşte. Apoi, 


apropriind-o de el îşi plimbă obrazul pe obrazul ei moale, 
apoi o mai privi încă un moment, lung. 

— Ce copil minunat eşti, spuse grav. 

Ea surâse, cu capul ridicat spre el; mâinile i se jucau, 
convenţional, cu reverele hainei lui. — Sunt îndrăgostită de 
dumneata şi de Nicole. Si acesta a fost secretul meu - nici 
măcar nu pot să stau de vorbă despre dumneata cu nimeni 
pentru că nu vreau să mai fie şi alţi oameni care să ştie cât 
de minunaţi sunteţi. Sincer - te iubesc pe dumneata şi pe 
Nicole... 

De atâtea ori mai auzise el asta - chiar şi formula era 
aceeaşi... 

Deodată ea veni spre el, tinereţea risipindu-i-se pe când 
pătrundea în focarul ochilor lui; el o sărută, cu respiraţia 
tăiată, ca şi cum ea n-ar mai fi avut vârstă. Apoi, ea se 
sprijini molatică de braţul lui şi suspină. 

— M-am hotărât să renunţ la dumneata, spuse. 

Dick tresări - spusese oare ceva care să fi implicat 
posibilitatea ca ea să fi ajuns să stăpânească vreo parte din 
el? 

— Dar ăsta este un lucru foarte urât, reuşi să spună pe 
un ton vesel. Tocmai când începuse să mă intereseze şi pe 
mine. 

— Te-am iubit atât de mult! Ca şi cum ar fi trecut ani de 
zile. Acum ea plângea. — Te-am iubit atâta de mult. 

EI ar fi trebuit să râdă, în schimb se auzi spunând: — Nu 
numai că eşti frumoasă, dar parcă te afli pe un plan 
grandios. Tot ce faci dumneata, cum ar fi chiar şi asta, adică 
să te prefaci că eşti îndrăgostită sau că eşti timidă totul te 
prinde. 

În peştera întunecoasă a taxiului, înmiresmată de 
parfumul pe care Rosemary îl cumpărase împreună cu 
Nicole, ea se apropie iarăşi, agăţându-se parcă de el cu 
toată fiinţa. O sărută iară să trăiască clipa. Ştia că era la 
mijloc patimă multă, însă nu era nicio umbră de patimă în 
ochii sau pe buzele ei; în suflarea ei simţea un abur uşor de 


şampanie. Ea se agăţă şi mai tare de el, cu desperare, elo 
sărută încă o dată şi fu îngheţat de nevinovăția sărutului, de 
privirea ei, care în clipa când li se atinseră buzele, privea 
dincolo de el, în întunericul nopţii, întunericul lumii întregi. 
Ea nu ştia încă atunci că splendoarea este ceva care vine 
din inimă; în clipa când ar fi ajuns să înţeleagă aşa ceva şi 
să se cufunde în pasiunea universului însuşi, Dick ar fi 
putut-o lua în stăpânire fără nicio întrebare şi fără niciun 
regret. 

Camera ei la hotel era pe cealaltă parte a coridorului, în 
faţa celei în care şedeau el cu Nicole şi mai aproape de 
ascensor. Când ajunseră la uşă, ea spuse deodată: 

— Ştiu că dumneata nu mă iubeşti - nici nu mă aştept la 
asta. Dar spui că ar fi trebuit să vă fi spus despre ziua mea. 
lată, v-am spus, şi acuma, ca un dar de ziua mea vreau să 
intri o clipă în camera mea, doar atât cât să-ţi spun ceva. 
Numai o clipă. 

Intrară, el închise uşa, şi Rosemary rămase în picioare 
alături de el, fără să-l atingă. Noaptea sorbise culoarea de 
pe faţa ei - părea foarte palidă acum, era o garoafă albă 
rămasă după sfârşitul balului. 

— Când surâzi... El îşi reluase atitudinea paternă, poate 
din pricina proximităţii tăcute a Nicolei. Mă gândesc mereu 
că am să văd un gol în dantura dumitale, pe unde ţi-a căzut 
vreun dinte de lapte. 

Însă era prea târziu — ea se apropiase iarăşi cu o şoaptă 
deznădăjduită. 

— la-mă. 

— Unde să te iau? 

Uimirea îl făcuse să rămână o clipă rigid, îngheţat. 

— Haide, şopti ea. O, te rog mult, haide, fă ce se face în 
cazuri din astea. Nu-mi pasă dacă n-are să-mi placă - nici nu 
m-am aşteptat vreodată la aşa ceva - dintotdeauna mi-a fost 
silă să mă gândesc măcar la aşa ceva, însă acuma nu mai 
mi-e. Vreau s-o faci! 


Era ea însăşi uimită - nu s-ar fi aşteptat niciodată să 
ajungă să vorbească astfel. Chema nişte lucruri despre care 
citise, pe care le văzuse, la care visase un deceniu întreg de 
ceasuri petrecute în pensionatele de călugăriţe. Dintr-o 
dată mai ştiu şi că acesta era unul din rolurile ei cele mai 
importante şi se aruncă cu toată fiinţa în el, cu şi mai multă 
pasiune. 

— Uite, nu aşa ar trebui să se petreacă lucrurile, delibera 
Dick. Nu cumva aici e de vină şampania? Haide, mai bine să 
uităm într-un fel toate astea. 

— O, nu, acuma. Vreau s-o faci acuma, să mă iei, să-mi 
arăţi... Sunt absolut cu totula dumitale şi vreau să fiu. 

— Dar în primul rând, te-ai gândit cât rău ar putea să-i 
facă asta Nicolei? 

— Ea n-are să ştie - asta n-are să aibă în niciun fel de-a 
face cu ea. 

EI continuă blând. 

— Şi pe urmă mai este şi faptul că o iubesc pe Nicole. 

— Dar poţi să iubeşti mai mult de o singură persoană, 
nu? Aşa cum 0 iubesc eu pe mama şi te iubesc şi pe 
dumneata - mai mult. le iubesc mai mult acum. 

— Şi în al treilea rând dumneata nu eşti îndrăgostită de 
mine, însă s-ar putea să te îndrăgosteşti după aceea, şi 
atunci viaţa dumitale ar începe în felul acesta cu o 
încurcătură teribilă. 

— Nu, îţi promit că n-am să te mai văd niciodată. O iau pe 
mama şi plecăm în America. 

El înlătură vorbele acestea. Îşi amintea prea viu de 
tinereţea şi prospeţimea buzelor ei. Adoptă acum un alt ton. 

— Ai şi dumneata un capriciu acum. 

— O, te rog, nu-mi pasă nici măcar dacă am să am un 
copil. Aş putea să plec în Mexic, cum a făcut o fată de la 
studioul de filmare. O, e totul atât de altfel decât mă 
gândisem - pe vremuri mă crispam toată când mă săruta 
cineva de-adevăratelea... Vedea că ea mai avea încă 
impresia că aşa ceva trebuie să se întâmple. — Unii au dinţi 


mari, dar ai dumitale sunt altfel, frumoşi. Vreau s-o faci 
acum. 

— Am impresia că îţi închipui că oamenii se sărută într-un 
anumit fel şi că nu vrei altceva decât să te sărut şi eu aşa. 

— O, nu mai râde de mine - nu sunt un copil. Ştiu că nu 
eşti îndrăgostit de mine. Devenise dintr-o dată umilă şi 
potolită. 

Nu m-am aşteptat la atât de mult. Ştiu că în ochii 
dumitale eu nici nu exist. 

— Prostii. Dar adevărul este că într-adevăr cred că eşti 
foarte tânără. Şi în gândul lui adăugă: „Are să fie nevoie să 
mai înveţi atâtea lucruri”. 

Rosemary aşteptă, respirând încordată până când Dick 
spuse: — Şi în cele din urmă, lucrurile nu sunt deloc 
aranjate acum încât să se întâmple cum vrei dumneata. 

Faţa ei se schimbă deodată, deprimată, dezamăgită şi 
Dick mai spuse, automat: — Bine, am să-ţi îndeplinesc 
dorinţa! Se întrerupse, o urmă până la pat, şi se aşezară 
alături; ea începu să plângă. Se simţea dintr-o dată foarte 
tulburat, nu de aspectul moral al chestiunii pentru că 
imposibilitatea spuselor ei era prea evidentă din orice unghi 
de vedere ar fi privit lucrurile, ci pur şi simplu tulburat, şi o 
clipă, graţia lui firească, forţa fragilă a echilibrului, îi lipsiră. 

— Ştiam că n-ai să vrei, suspină ea. A fost doar o speranţă 
fără rost. 

EI se ridică în picioare. 

— Noapte bună, copilule. E într-adevăr păcat. Să lăsăm 
toate astea acum. Mai adăugă unele vorbe pe care le 
foloseşti la spital când îi trimiţi pe copii la culcare. Atât de 
mulţi oameni au să te iubească şi ar fi foarte frumos să-ţi 
întâlneşti, curată şi neatinsă, prima iubire, şi asta şi din 
punct de vedere al emoţiilor. E şi asta o idee de modă 
veche, nu-i aşa? Îşi ridică ochii spre el, Dick făcu un pas 
către uşă, iar ea îl privi fără să aibă nici cea mai mică idee 
despre ce-a vrut el să spună cu vorbele acelea; îl mai văzu 
făcând încă un pas cu mişcările încetinite, întorcându-se şi 


privind-o iarăşi, şi dori o clipă să-l reţină şi să-l devoreze, îi 
dori gura, urechile, gulerul hainei, dori să-l cuprindă din 
toate părţile şi să-l tragă în afund; îi văzu mâna lăsându-i-se 
pe clanţă. Atunci renunţă şi se lasă moale pe pat. Când uşa 
se închise ea se ridică şi se îndreptă spre oglindă, unde 
începu să-şi treacă peria prin păr, scâncind încă. O sută şi 
cincizeci de periaturi, numără Rosemary, ca de obicei, apoi 
încă o sută cincizeci. Îşi perie părul până când începu să o 
doară braţul, şi atunci schimbă peria în mâna cealaltă şi 
continuă să se perie. 


CAPITOLUL IV 


SE TREZI RĂCORITĂ ŞI RUŞINATĂ. 
Faptul că-şi văzu frumuseţea în oglindă nu o linişti, ci doar îi 
redeşteptă suferinţa din ajun; o scrisoare reexpediată de 
maică-sa de la băiatul care o dusese toamna trecută la 
serbările studenţeşti de la Yale şi prin care acesta îşi anunţa 
prezenţa la Paris, nu-i fu de niciun ajutor - toate i se păreau 
foarte îndepărtate. leşi în cele din urmă din camera ei, şi i 
se părea că încercarea prin care trebuia să treacă 
revăzându-i pe soţii Diver era de două ori mai neliniştitoare, 
însă îşi ascunse neliniştea sub un calm la fel de impenetrabil 
ca şi cel al Nicolei când se întâlniră să-şi facă nişte probe la 
croitoreasă, împreună. Îi făcu, cu toate acestea, bine, să o 
audă pe Nicole remarcând în legătură cu înfăţişarea 
necăjită a unei vânzătoare: — Oamenii îşi închipuie în 
majoritatea lor că toţi ceilalţi au faţă de ei sentimente mult 
mai violente decât le au în realitate - îşi închipuie că 
părerile altora despre ei trec mereu pe sub arcuri mari de 
aprobare sau dezaprobare! 

Cu o zi înainte, în expansivitatea ei, Rosemary ar fi primit 
cu resentiment o asemenea remarcă - în ziua aceea, în 
dorinţa ei de a minimaliza ceea ce se petrecuse, o salută cu 
bucurie. O admira pe Nicole pentru frumuseţea şi 
înţelepciunea ei, şi de asemenea pentru prima dată în viaţa 


ei era geloasă. Puţin înainte de a pleca din hotelul lui 
Gausse, maică-sa îi spusese cu tonul acela indiferent sub 
care, Rosemary ştia, că-şi ascundea credinţa că Nicole era o 
mare frumuseţe, deşi, pe faţă, nu-i mărturisea niciodată 
acest lucru. Asta n-o necâjise pe Rosemary; propria ei 
drăgălăşenie nu i se păruse niciodată cu adevărat a ei, ci 
mai mult un bun câştigat, cum ar fi fost, de pildă, 
cunoaşterea limbii franceze. Cu toate acestea, acum în taxi, 
o privi pe Nicole comparându-se cu ea. Existau toate 
posibilităţile unei iubiri romantice în trupul frumos şi în 
gura ei delicată, uneori strânsă, alteori întredeschisă, plină 
de aşteptare în faţa lumii întregi. Nicole fusese o frumuseţe 
încă din copilărie, şi avea să fie o frumuseţe şi mai târziu, 
când pielea obrazului îi va fi întinsă bine peste pomeţii înalţi 
- structura esenţială a frumuseţii exista în ea. Fusese o 
blondă saxonă, aproape albă, însă era mai frumoasă acum 
când părul i se mai închisese la culoare decât atunci când îi 
plutise în jurul feţei asemenea unui nor. 

— Noi am stat aici, remarcă deodată Rosemary arătând 
spre o clădire pe Rue des Saints Peres. 

— Ciudat. Pentru că atunci când aveam doisprezece ani, 
mama, Baby şi cu mine am petrecut şi noi o iarnă acolo, şi 
arătă spre un hotel exact în faţă, de cealaltă parte a străzii. 
Cele două faţade înnegrite şi vechi le priveau, ecouri 
cenuşii ale copilăriei. 

— Ne construisem tocmai casa din Lake Forest, şi făceam 
economii, continuă Nicole. Cel puţin Baby, cu mine şi cu 
guvernanta făceam economii iar mama călătorea. 

— Şi noi făceam economii, spuse Rosemary înțelegând 
foarte bine că acest cuvânt însemna două lucruri deosebite 
pentru ele două. 

— Mama avea întotdeauna grijă să spună, vorbind despre 
casa asta, că ar fi fost un mic hotel - Nicole scoase unul din 
râsetele ei grăbite, magnetice - adică voia să spună un hotel 
„ieftin”. Dacă vreun prieten de-al nostru, mai snob, ne 
întreba de adresa noastră, noi nu spuneam niciodată: 


„Stăm într-o vizuină sordidă în cartierul apaşilor unde 
putem să ne considerăm norocoase că avem apă 
curgătoare” - ci spuneam: „Stăm într-un hotel micuţ”. Ca şi 
cum cele mari ar fi fost prea zgomotoase şi vulgare pentru 
noi. Bineînţeles, prietenii noştri înțelegeau cum se pune 
problema şi ne divulgau taina asta pretutindeni, însă mama 
era de părere că lucruri din astea dovedesc că ştim să ne 
descurcăm în Europa. Ea şi ştia, bineînţeles; se născuse 
cetăţeană germană. Însă mama ei fusese americană, şi o 
crescuse la Chicago; era mai mult americană decât 
europeană. 

Urmau să se întâlnească cu ceilalţi peste două minute, şi 
Rosemary încercă să-şi reconstruiască o mască atunci când 
coborâră din taxi pe Rue Guynemer, în faţa parcului 
Luxembourg. Luau masa în apartamentul pustiu al soţilor 
North, undeva deasupra masei de verdeață şi de frunziş. 
Ziua i se părea lui Rosemary deosebită de cea din ajun. 
Când se văzură faţă în faţă, privirile li se întâlniră şi se 
atinseră uşor asemenea aripilor unor păsări. După aceasta, 
totul decurse în ordine, totul fu minunat, şi ea ştiu că el 
începuse să se îndrăgostească de dânsa. Era teribil de 
fericită, simţea seva caldă a emoţiei străbătându-i întreg 
trupul. O încredere proaspătă, limpede, se întărea şi cânta 
în ea. De-abia dacă îl mai privi pe Dick, însă ştia că acum 
totul era în perfectă ordine. 

După dejun, soţii Diver împreună cu cei doi North şi cu 
Rosemary se îndreptară spre sediul companiei Franco- 
American Films. Li se alătură şi Collis Clay, tânărul din New 
Haven, căruia ea îi telefonase. Era un om născut în statul 
Georgia, cu ideile deosebit de ordonate, chiar parcă 
stereotipe ale oamenilor din sud care şi-au făcut pregătirea 
în nord. În iarna care trecuse îl găsise atractiv - o dată se 
ţinuseră de mână într-un automobil care mersese de la New 
Haven la New York; acum el nu mai exista pentru ea. 

În sala de proiecţii, luă loc între Collis Clay şi Dick în timp 
ce operatorul monta bobinele cu Fetița tatii, iar un director 


francez al companiei se învârtea în jurul ei încercând să 
vorbească în slang american. „Mda, băiete”, spuse atunci 
când ceva fu în neregulă cu aparatul de proiecţie. „Eu nici 
nu mai am banane”. Pe urmă luminile se stinseră, se auzi 
declicul şi sunetul obişnuit, hârâit al filmului derulându-se şi 
ea rămase în sfârşit singură cu Dick. Se priviră unul pe altul 
în semiîntunericul sălii. 

— Draga mea Rosemary, murmură el. Umerii li se 
atingeau. Nicole se agită o clipă la capătul şirului de fotolii 
şi Abe tuşi convulsiv şi-şi suflă nasul; pe urmă cu toţii se 
aşezară mai bine pe locurile lor şi filmul începu. 

Şi iat-o - fetiţa de şcoală de acum un an, cu părul lăsat pe 
umeri şi fluturându-i asemenea părului solid al unei figurine 
de Tanagra; iat-o - atât de tânără şi de nevinovată - 
produsul iubirii pline de grijă al mamei sale; iat-o - 
întrupând întreaga lipsă de maturitate a stirpei ei, 
transformându-se singură într-o păpuşă decupată, de 
carton, care să evolueze prin faţa minţii perverse a 
semenilor. Îşi amintea cum se simţise în rochia aceea, 
deosebit de proaspătă şi de nouă sub mătasea, tânără şi 
proaspătă. 

Fetiţa tatii. Nu era o păpuşică mică-mică şi curajoasă? Şi 
uite cum ştiuse să sufere. O-ho-ho, ce dulce, ce dulcică, nu 
fusese o adevărată scumpete? În faţa pumnului ei micuţ, 
forţele poftei şi ale corupţiei dăduseră înapoi speriate; 
însuşi marşul destinului se oprise. Inevitabilul devenise 
evitabil; silogismul, dialectica, orice formă a raţionalului se 
risipiseră. Femeile îşi uitau de farfuriile murdare de acasă şi 
plângeau; chiar şi în film o femeie plângea atât de mult 
încât aproape că îi fura succesul lui Rosemary. Plângea într- 
un set care costase o avere, într-o sufragerie Duncan Phyfe, 
într-un aeroport, şi într-o cursă de iahturi care nu apărea 
pe ecran decât în două fulgerări, într-un metro şi în sfârşit, 
într-o cameră de baie. Însă Rosemary triumfa - noblețea ei 
de caracter, curajul şi fermitatea ei care fuseseră asaltate 
de vulgaritatea lumii, şi Rosemary însăşi arătând cât 


suferea cu un chip care nu apucase să ajungă asemenea 
unei măşti; şi care era atât de emoţionant în realitate încât 
emoţiile întregului şir de fotolii se îndreptau către ea pe 
parcursul filmului. Se produse o întrerupere la un moment 
dat şi se aprinseră luminile şi după un mic val de aplauze 
Dick îi spuse cu toată sinceritatea: 

— Pur şi simplu sunt buimăcit. Ai să fii una dintre cele 
mai bune actriţe. 

Şi pe urmă iarăşi Fetița tatii: zile mai fericite acum şi o 
fotografie frumoasă  înfăţişându-i pe Rosemary şi pe 
părintele ei uniţi în cele din urmă într-un complex patern 
atât de evident, încât Dick se crispă în numele tuturor 
psihologilor la sentimentalismul vicios al atitudinii. Ecranul 
dispăru, se aprinse lumina, sosise clipa. 

— Am mai aranjat ceva, anunţă Rosemary pentru toată 
lumea. Am aranjat un test pentru Dick. 

— Un ce? 

— Un test de filmare, au să-l facă acum. 

Urmă o tăcere teribilă - apoi un hohot cu neputinţă de 
reprimat din partea celor doi North. Rosemary îl văzu pe 
Dick cum înţelege treptat ce voise ea să spună, faţa lui 
mişcându-se la început într-un fel aproape irlandez; în 
acelaşi timp simţi că săvârşise o greşeală undeva, în felul în 
care-şi pregătise atuul şi încă nu bănuia că tot jocul îi era 
compromis. 

— Eu nu vreau niciun test, spuse Dick ferm; apoi 
înțelegând situaţia în întregul ei, continuă pe un ton uşor: 
— Rosemary, mă dezamăgeşti. Filmul e o carieră frumoasă 
pentru o femeie - însă, Dumnezeule sfinte, n-au să se apuce 
să mă filmeze pe mine. Eu sunt un om de ştiinţă bătrân, cu 
totul implicat în viaţa lui proprie. 

Nicole şi cu Mary insistară ironice ca el să profite de 
acest prilej; îl necăjiră aşa un timp, amândouă vag iritate de 
faptul că nu fuseseră ele invitate să facă o asemenea 
încercare. Însă Dick închise discuţia cu o replică mai curând 
sarcastică la adresa actorilor în general. 


— Paza cea mai puternică este aşezată exact la porţile 
după care nu mai urmează nimic, spuse. Poate din cauză că 
însăşi condiţia golului este prea ruşinoasă ca să mai poate fi 
dată la iveală. 

În taxi împreună cu Dick şi cu Collis Clay - îl lăsau undeva 
pe Collis, iar Dick o conducea pe Rosemary la un ceai la 
care Nicole şi cei doi North renunţaseră pentru a face acum 
în ultima clipă lucrurile pe care Abe le lăsase nefăcute până 
la urmă - în taxi, Rosemary îi reproşă atitudinea lui. 

— M-am gândit că dacă testul avea să fie bun aş fi putut 
să-l iau în California cu mine. Şi atunci poate că dacă lor le- 
ar fi plăcut, ai fi venit şi dumneata şi ai fi fost partenerul 
meu într-un film. 

EI era copleşit. 

— Ăsta a fost un gând extrem de drăguţ, însă prefer să 
stau şi să te privesc pe tine. Ai fost spectacolul cel mai dulce 
pe care l-am văzut în viaţa mea! 

— A fost un film mare, spuse Collis. Eu l-am văzut de 
patru ori. Ştiu un băiat la New Haven care l-a văzut de 
douăsprezece ori - o dată a făcut tot drumul până la 
Hartdford să-l vadă. Şi când am adus-o pe Rosemary la New 
Haven a fost atât de intimidat încât n-a îndrăznit să dea 
ochii cu ea. Înţelegi cum vine treaba? Fetiţa asta îi are pe 
toţi la mână. 

Dick şi cu Rosemary se priveau unul pe altul dorind mult 
să fie numai ei singuri, însă Collis nu reuşea să înţeleagă. 

— Vă las eu în drum, unde mergeţi, sugeră el. Eu stau la 
Lutetia. 

— 'Te lăsăm noi, spuse Dick. 

— E mai simplu pentru mine să vă las eu. Nu-i niciun 
deranj. 

— Cred c-ar fi mai bine dacă te lăsăm noi undeva. 

— Dar - începu Collis; înţelese, în sfârşit care era situaţia 
şi începu să discute cu Rosemary când avea să o mai vadă. 

În sfârşit, plecă, dar cu masivitatea agresivă a unui al 
treilea nedorit. Automobilul se opri pe neaşteptate, spre 


nemulţumirea lor, la adresa pe care o dăduse Dick. El 
respiră adânc. 

— Mai intrăm? 

— Nu-mi pasă, spuse Rosemary. Eu fac orice vrei 
dumneata. 

El stătu puţin pe gânduri. 

— Aproape că trebuie să intru - ea vrea să cumpere nişte 
tablouri de la un prieten de-al meu care are nevoie de bani. 

Rosemary încercă să-şi aranjeze dezordinea expresivă a 
coafurii. 

— Stăm numai cinci minute, se hotări el. N-au să-ţi placă 
oamenii aceştia. 

Ea presupuse că era vorba de nişte oameni plicticoşi şi 
stereotipi, sau grosolani şi beţivi, sau de nişte oameni 
obositori, insistenţi, sau de vreunul din genurile de oameni 
pe care îi evitau soţii Diver. Fu cu totul nepregătită pentru 
impresia pe care avea s-o facă scena asupra ei. 


CAPITOLUL V 


ERA O CASĂ CREATĂ DIN STRUC- 
tura originală a palatului cardinalului de Retz pe Rue 
Monsieur, însă odată ce-i trecură pragul nu se mai 
recunoştea nicio urmă a trecutului, şi nici al vreunui 
prezent pe care să-l fi cunoscut Rosemary. Carapacea 
exterioară, zidăria, păreau mai curând să închidă viitorul, 
astfel că era ca un şoc electric, o experienţă precisă, ceva 
pervers ca un mic dejun alcătuit din fulgi de ovăz şi haşiş; 
să treci de pragul acela, dacă s-ar fi putut spune aşa, şi să 
pătrunzi în holul prelung încărcat cu mobile de oţel 
albăstrui, de arginturi aurite şi de nenumărate fațete ale 
oglinzilor ciudat potrivite una faţă de cealaltă. Efectul era 
cu totul deosebit de oricare din locurile legate de Expoziţia 
Artelor Decorative - pentru că aici erau oameni înăuntru, 
nu în faţa clădirii. Rosemary avea senzaţia falsă şi exaltată 


că se află pe un platou de filmare şi ghici că toţi ceilalţi 
aveau aceeaşi senzaţie. 

Erau acolo aproximativ treizeci de persoane, mai ales 
femei, şi toate după tiparele închipuite de Louisa M. Alcott 
sau Madame de Segur; şi cu toţii funcționau în decorul 
acesta cu tot atâta precauţie, cu tot atâta precizie ca o 
mână omenească ridicând de jos un ciob de sticlă. Nici 
individual şi nici luaţi împreună nu s-ar fi putut spune că ar 
fi dominat mediul, aşa cum ajungi să domini o operă de artă 
pe care ai poseda-o, oricât de ezoterică ar fi. Nimeni nu ştia 
exact ce însemna acest interior pentru că încăperile 
evoluau tot timpul în ceva deosebit, deveneau orice şi n- 
ajungeau niciodată să fie camere pur şi simplu; să exişti 
aici, înăuntru, era tot atât de greu ca şi să mergi pe o scară 
foarte lustruită şi în mişcare, şi nimeni n-ar fi reuşit s-o facă 
decât având calităţile unei mâini mişcându-se printre 
cioburi de sticlă - şi asemenea calităţi îi delimitau şi-i 
defineau pe majoritatea celor prezenţi. 

Aceştia erau de două feluri. Întâi americanii şi englezii 
care se risipiseră toată primăvara şi vara, astfel că acum 
orice ar fi făcut avea un aer de inspiraţie pur nervoasă. 
Erau foarte liniştiţi şi letargici în anumite perioade ale zilei, 
apoi explodau în certuri şi colapsuri şi seducţii neaşteptate. 
Cealaltă clasă, a celor care ar fi putut fi numiţi exploatatorii, 
era alcătuită din cei absorbanţi, care erau oameni sobri, 
serioşi, cu un scop în viaţă şi care n-aveau timp de pierdut 
în futilităţi. Aceştia îşi păstrau echilibrul cel mai bine într-un 
asemenea mediu, şi atmosfera generală, dincolo de 
aranjamentul mai ingenios al unor valori frivole într-o 
asemenea casă, venea de la ei. 

Asemenea unui monstru, mediul acesta îi înghiţi pe Dick 
şi pe Rosemary dintr-o singură contractare a gâtlejului - îi 
separă imediat şi Rosemary se descoperi deodată fiind o 
mică persoană nesinceră, trăind numai în registrele 
superioare ale vocii şi dorind din toată inima să-şi facă 
apariţia regizorul. Pe de altă parte însă, erau atâtea 


fâlfâituri sălbatice de aripi în încăpere încât nu-şi mai 
simţea situaţia ca mai deplasată decât a oricăruia altuia. Pe 
de altă parte, exerciţiul de care dispunea îşi făcu simțită 
eficacitatea şi, după o serie de mişcări ca cele comandate la 
manevre militare - întoarceri, stânga împrejur şi marşuri - 
se regăsi stând de vorbă cu o fată curăţică, lucioasă, cu un 
cap frumos de băiat, însă în realitate absorbită de o 
conversaţie care avea loc pe un fel de scăriţă din bare de 
metal aşezată cam în diagonală în faţa ei, la o distanţă de 
vreun metru şi ceva. 

Era acolo un trio de femei tinere, aşezate pe această 
scăriţă sau bancă. Erau, toate, înalte şi zvelte şi cu capetele 
mici, îngrijite, asemenea unor marionete, şi pe când 
discutau între ele coafurile li se unduiau grațios pe 
deasupra taioarelor de culoare închisă, într-un fel cam ca 
nişte flori cu lujerul lung, sau precum capetele cu falsă 
glugă ale unor cobre. 

— A, da, reprezentaţia e foarte reuşită, spunea una 
dintre ele cu o voce adâncă, amplă. Practic, cea mai bună 
din Paris - eu ar trebui să fiu ultima s-o neg. Dar la frazele 
astea pe care le foloseşte el mereu: „Cel mai bătrân dintre 
băştinaşi, ros complet de rozători”, nu poţi să râzi decât o 
dată. 

— Eu îi prefer pe oamenii care au neveste cu suprafeţe 
mai aspre, spuse cea de-a doua, şi ea nu-mi place deloc. 

— N-am fost niciodată în stare să mă entuziasmez prea 
mult pentru ei sau pentru anturajul lor. De ce, de pildă, acel 
domn North e atât de pe de-a întregul lichid? 

— El nu se mai discută, spuse prima fată. Însă trebuie să 
recunoşti că omul în chestiune poate fi una dintre cele mai 
fascinante făpturi omeneşti pe care le-ai întâlnit vreodată. 

Aceasta fusese prima aluzie care o făcuse pe Rosemary 
să-şi spună că ar fi vorba de soţii Diver, şi întreaga fiinţă i se 
încordă de indignare. Însă fata care stătea de vorbă cu ea, 
cea cu rochia albastră scrobită, cu ochii albaştri strălucitori, 
cu obrajii roşii şi în taior de un cenuşiu intens, o fată 


întocmai ca cele de pe afişele publicitare, continua cu 
deznădejde, să dea la o parte tot ce-ar fi putut sta între ele, 
speriată că Rosemary n-ar fi ajuns s-o remarce aşa că 
înlătura totul în jur, până când nu mai rămase nici măcar un 
voal subţire de umor strălucitor care s-o mai ascundă şi, cu 
neplăcere, Rosemary o văzu deodată distinct. 

— N-am putea să luăm dejunul împreună, sau poate cina, 
sau dejunul poimâine? o ruga fata. Rosemary se uita în jur 
după Dick, descoperindu-l împreună cu soţia gazdei, cu 
care stătea de vorbă încă de când intraseră în încăpere. 
Ochii li se întâlniră şi el îi făcu un semn uşor din cap; în 
acelaşi moment cele trei femei care semănau cu nişte cobre 
o văzură şi ele; gâturile lor lungi se înclinară către ea şi îşi 
fixară nişte frumoase priviri critice asupră-i. Le răspunse 
sfidătoare la această privire, lăsându-le să înţeleagă că 
auzise ce spuseseră. Apoi se scutură de pretenţioasa ei 
interlocutoare cu o formulă de despărţire politicoasă, însă 
scurtă, pe care tocmai o învățase de la Dick, şi traversă 
încăperea spre el. Gazda - era şi ea una dintre fetele 
americane, înalte, bogate, care se plimbau acum cu 
nonşalanţă pe socoteala prosperității naţionale - îi punea lui 
Dick nenumărate întrebări în legătură cu hotelul lui Gausse, 
unde se părea că ar fi dorit să se instaleze, şi persista 
împotriva lipsei evidente de entuziasm cu care-i răspundea 
el. Prezenţa lui Rosemary îi aminti că nu-şi făcuse datoria 
de gazdă şi, privind în jur, spuse: — Ai găsit aici pe cineva 
amuzant? L-ai cunoscut pe domnul...? 

Ochii ei căutau vreun mascul care ar fi putut s-o 
intereseze pe Rosemary, însă Dick spuse că trebuiau să 
plece. Plecară dealtfel imediat, trecând peste pragul grăbit 
al viitorului în trecutul brusc al fațadei de piatră de afară. 

— N-a fost teribil! spuse el. 

— Teribil, îi dădu ea ecoul, ascultătoare. 

— Rosemary! 

Ea murmură: „Da?” într-o şoaptă speriată. 

— Mă simt groaznic în toată chestiunea asta. 


Ea se cutremură, cuprinsă toată de suspine dureroase pe 
care nu şi le putea stăpâni. 

— N-ai o batistă? se bâlbâi. Dar aveau prea puţin timp de 
plâns, şi îndrăgostiţi de-a binelea, se aruncau cu un fel de 
sete asupra clipelor prea grăbite, în timp ce dincolo de 
ferestrele taxiului amurgul verde şi alburiu se pierdea 
treptat, şi semnalele roşii ca focul, albastre ca flacăra 
gazului, fantomatic, verzui, începuseră să strălucească 
fumegos prin ploaia liniştită. Se făcuse aproape şase, 
străzile erau în mişcare, bistrourile scânteiau, Place de la 
Concorde alunecă în majestatea ei trandafirie când taxiul 
coti spre nord. 

Acum se priveau în sfârşit, murmurându-şi cuvinte de 
alintare care sunau ca nişte farmece. Cele două nume ale 
lor tremurau blând prin aer, murind mai încet decât orice 
alte cuvinte, orice alte nume, mai încet decât muzica, în 
minte. 

— Nu ştiu ce m-a găsit astă-noapte, spuse Rosemary. 
Paharul acela de şampanie? N-am mai făcut niciodată aşa 
ceva până acum. 

— N-ai făcut decât să spui că mă iubeşti. 

— "Te iubesc - asta nu mai pot s-o schimb. Venise vremea 
ca Rosemary să plângă astfel că plânse puţin în batistă. 

— Mi-e teamă că m-am îndrăgostit de tine, spuse Dick, şi 
acesta nu e chiar cel mai bun lucru care s-ar fi putut 
întâmpla. 

Şi iarăşi numele lor - pe urmă se aplecară unul spre 
celălalt ca şi cum i-ar fi împins astfel mişcarea taxiului. Sânii 
ei se striviră de pieptul lui, gura ei era pe de-a întregul 
nouă şi caldă, şi era acum a amândurora deopotrivă. 
Încetaseră să mai gândească, cu un fel de uşurare aproape 
dureroasă, încetaseră să mai vadă; respirau doar şi se 
căutau unul pe altul. Erau amândoi în lumea cenuşie şi 
blândă a unei beţii molatice de oboseală, în care nervii li se 
destindeau în mănunchiuri, asemenea coardelor unui pian 
şi plesneau dintr-o dată ca scaunele de răchită. Nişte 


prelungiri nervoase atât de vulnerabile şi de fragile se 
unesc fără îndoială cu altele asemănătoare, buze peste 
buze, piept peste piept. 

Erau încă în faza fericită a iubirii. Erau plini de iluzii 
frumoase unul despre altul, iluzii cutremurătoare, astfel 
încât comuniunea sinelui cu sine părea să se înfăptuiască pe 
un plan în care orice alte contacte omeneşti nu mai aveau 
nicio importanţă. Păreau să fi ajuns amândoi acolo cu o 
extraordinară nevinovăție, ca şi cum o serie de întâmplări 
pure i-ar fi adus laolaltă, atât de multe întâmplări încât erau 
siliţi acuma să creadă că fuseseră făcuţi unul pentru altul. 
Sosiseră cu mâinile curate, sau cel puţin aşa li se părea, 
fără să fi avut în vreun fel de-a face cu cei care ar fi fost 
doar animați de curiozitate sau făcând parte pur şi simplu 
din lumea din afară. 

Însă pentru Dick drumul acesta era scurt; cotitura urma 
să survină înainte de a ajunge la hotel. 

— Nu e nimic de făcut, spuse, cu o senzaţie de panică. 
Sunt îndrăgostit de tine, dar asta nu schimbă ce ţi-am spus 
astă-noapte. 

— N-are importanţă acum. Am vrut numai să te fac să mă 
iubeşti - dacă mă iubeşti totul e cum nu se poate mai bine. 

— Din nefericire, te iubesc. Însă Nicole nu trebuie să ştie 
- ea nu trebuie nici măcar să bănuiască oricât de vag. 
Nicole şi cu mine trebuie să continuăm împreună. Într-un 
fel, lucrul acesta este mai important decât chiar şi dorinţa 
de a continua totul. 

— Mai sărută-mă o dată. 

El o sărută, însă o clipă fusese departe de ea. 

— Nicole nu trebuie să sufere - ea mă iubeşte şi o iubesc 
şi eu - înţelegi asta. 

Înţelegea; era un lucru pe care îl înţelegea bine, obligaţia 
de a nu-i face pe alţii să sufere. Ştia că soţii Diver se iubeau 
unul pe altul, pentru că aceasta fusese de la început una din 
înțelegerile cu care pornise ea. Crezuse însă că ar fi fost 
vorba de o legătură care să-şi fi pierdut oarecum din 


intensitate, şi în realitate mai apropiată de iubirea pe care o 
simţea ea faţă de maică-sa. Când sunt oameni care au atât 
de mult de oferit celor din afară, nu trădează asta o 
oarecare pierdere de intensitate înăuntru? 

— Şi vreau să spun că e vorba într-adevăr de dragoste, 
spuse el ghicindu-i gândurile. Dragoste activă - e ceva mai 
complicat decât aş putea să-ţi explic. Asta a şi fost cauza 
duelului acela nebunesc. 

— Cum de-ai ştiut de duel? Am crezut că trebuia să-l 
ţinem secret faţă de voi. 

— Tu crezi că Abe e în stare să păstreze o taină? Vorbea 
cu o ironie incisivă. — Poţi să spui un secret la radio, să-l 
publici într-un ziar de scandal, dar să nu i-l spui niciodată 
unui om care bea mai mult de trei, patru pahare pe zi. 

Ea râse, aprobând tot ce-l auzea spunându-i, strângându- 
se şi mai aproape de el. 

— Aşa că, înţelegi, relaţiile mele cu Nicole sunt 
complicate. Ea nu e foarte puternică - pare puternică, însă 
nu e. Şi toată chestia se încurcă şi mai rău din cauza asta. 

— Lasă, ai să-mi spui mai târziu. Acum sărută-mă - acum 
iubeşte-mă, Am să te iubesc şi n-am s-o las niciodată pe 
Nicole să vadă. 

— Iubita mea! 

Ajunseseră la hotel, şi Rosemary mergea puţin în urma 
lui, ca să-l admire, să-l adore. Pasul lui era grăbit, ca şi cum 
ar fi revenit atunci de la mari realizări şi s-ar fi grăbit către 
altele. Organizator al bucuriilor unora, conservator al unor 
fericiri bogat încrustate. Pălăria lui era o pălărie perfectă şi 
purta un baston greu, de plimbare, şi mănuşi galbene. Ea 
se gândi ce momente fericite aveau să petreacă cu toţii, 
împreună cu el, în noaptea aceea. 

Urcară scările pe jos - cinci etaje. Pe primul palier se 
opriră să se sărute; pe al doilea palier ea începu să se simtă 
îngrijorată, pe al treilea şi mai neliniştită. Pe următorul - 
mai erau încă două - ea se opri la jumătatea drumului şi-l 
sărută fugar de rămas bun. La insistenţele lui, coborâră 


împreună un palier, o clipă doar - apoi începură să urce 
iarăşi. În cele din urmă sosi şi momentul despărțirii; mâinile 
li se întinseră ca să se mai atingă pe diagonala balustradei, 
apoi degetele se desfăcură ca să se despartă. Dick se 
întoarse jos să mai facă unele aranjamente pentru seară. 
Rosemary alergă în camera ei şi-i scrise o scrisoare mamei 
sale; avea mustrări de conştiinţă pentru că nu mai încerca 
deloc senzaţia că maică-sa îi lipseşte. 


CAPITOLUL VI 


DEŞI SOŢII DIVER ERAU, SINCER, 
apatici în ceea ce priveşte viaţa după tipicurile organizate, 
aveau cu toate acestea sensibilitate prea acută pentru a 
părăsi ritmul şi pulsul cotidian - petrecerile oferite de Dick 
erau toate însufleţite de senzaţia unei vieţi agitate, febrile şi 
o suflare de aer proaspăt, nocturn, era cu atât mai 
prețioasă pentru că se făcea simțită, brusc, în pauzele 
dintre izbucnirile de bună dispoziţie. 

În noaptea aceea petrecerea se desfăşură cu viteza unei 
comedii cu multe scene cu bătăi cu frişcă. Mai întâi au fost 
douăsprezece, apoi şaisprezece persoane, câte patru în 
automobile separate pornite într-o odisee înfierbântată de-a 
lungul şi de-a latul Parisului. Totul fusese prevăzut dinainte. 
Li se alăturau ca prin farmec, nişte grupuri însoţindu-i ca 
experţi, aproape ca nişte călăuze, în câte o fază a serii 
dispăreau şi locul lor era luat de alţii, astfel că se părea că 
prospeţimea fiecăruia dintre ei rămânea apărată toată 
noaptea. Rosemary putea să-şi dea seama cât era de 
deosebită această petrecere de oricare din reuniunile 
asemănătoare de la Hollywood, oricât de splendide ar fi 
fost. Printre multe diversiuni, se ivise, de exemplu, 
automobilul şahului Persiei. De unde reuşise să obţină Dick 
acest vehicul, ce sistem de mituire folosise, nu era 
important. 


Rosemary acceptă faptul numai ca pe o nouă faţetă a 
fabulosului care de doi ani de zile îi umplea viaţa. 
Automobilul acesta fusese construit pe un şasiu special, în 
America. Roţile îi erau de argint, ca şi radiatorul. Interiorul 
vehiculului era încrustat cu nenumărate briliante care 
aveau să fie înlocuite cu giuvaeruri veritabile de către 
giuvaergiul curţii la sosirea maşinii la Teheran, peste o 
săptămână. Nu exista decât un singur loc pe bancheta din 
spate, deoarece şahul trebuia să călătorească singur astfel 
că urcară să facă drumuri, cu schimbul, şi apoi se aşezară 
pe covorul de blană care podea duşumeaua maşinii. 

Însă toată vremea, era Dick. Rosemary o asigură pe 
mamă-sa, imaginea ei pe care o purta totdeauna cu sine, că 
niciodată, niciodată nu mai cunoscuse pe cineva atât de 
splendid, atât de perfect cum fusese Dick în noaptea aceea. 
Îl compara cu cei doi englezi cărora Abe li se adresa cu 
conştiinciozitate ca fiind „maiorul Hengist şi domnul 
Horsa”, şi cu moştenitorul unui torn din Scandinavia şi cu 
romancierul care tocmai se întorsese din Rusia, şi cu Abe 
care era desperat şi spiritual, şi cu Collis Clay care apăruse 
şi ei la un moment dat - şi simţea că nu există comparaţie. 
Entuziasmul, altruismul care pulsa în întreg spectacolul 
serii o fermecau; tehnica prin care el punea în mişcare 
numeroase tipuri deosebite, fiecare la fel de imobil, 
depinzând de investiţiile lui de atenţie, aşa cum un batalion 
de infanterie este dependent de rațiile de aprovizionare, îi 
apărea ca fiind atât de lipsită de efort, încât te făcea să 
crezi că are mereu la dispoziţie fragmente din eul său cel 
mai personal, gata să-l pună la dispoziţia oricui. 

După aceea avea să-şi mai amintească de clipele când 
simţise fericirea. Prima dată fusese atunci când ea şi cu 
Dick dansaseră împreună şi ea îşi simţise frumuseţea 
scânteind luminoasă pe silueta lui înaltă, puternică, pe când 
pluteau, legănându-se ca nişte figuri într-un vis fermecător 
- o întorcea conducând-o într-o parte şi într-alta cu atâta 
delicateţe încât ea era în realitate asemenea unui buchet 


încărcat de lumină, o bucată de brocard preţios desfăşurat 
în faţa a cincizeci de perechi de priviri. Apoi un moment 
când nu mai dansau, ţinându-se doar agăţaţi strâns unul de 
altul. Cândva, dimineaţa devreme, rămăseseră singuri, şi 
fiinţa ei tânără, vaporoasă, se apropiase de el într-o năruire 
de stofe obosite şi rămase inertă acolo, strivită pe fundalul 
unor haine şi pălării ale altora... 

Momentul când râsese cel mai mult venise mai târziu, 
când şase dintre ei, cei mai buni dintre ei, relicvele cele mai 
nobile ale serii, se opriseră în holul întunecos, din faţă, al 
Ritzului spunându-i portarului de noapte că generalul 
Pershing era afară şi dorea caviar şi şampanie. „Nu 
tolerează nicio întârziere. Fiecare om, fiecare puşcă trebuie 
să-i stea la dispoziţie." 

Chelneri febrili apărură ca din pământ, se puse o masă în 
holul hotelului şi Abe intră personificându-l pe generalul 
Pershing în vreme ce ei se ridicaseră în picioare şi 
mormăiau în barbă fragmentele pe care şi le mai aminteau 
din cântece de război în onoarea lui. În faţa reacţiilor jignite 
ale chelnerilor faţă de această depreciere a situaţiei, se 
simţiră cu toţii neglijaţi, astfel că puseră la cale o cursă de 
chelneri - un mecanism imens, fantastic, alcătuit din întreg 
mobilierul holului şi funcţionând asemenea uneia dintre 
maşinile bizare din desenele umoristice ale lui Goldberg. 
Abe îşi clătină capul, plin de îndoială, când le văzu opera. 

— Poate că tot ar fi mai bine să furăm de undeva un 
fierăstrău de la vreo orchestră şi... 

— Ajunge acuma, îl întrerupse Mary. Când Abe ajunge la 
tema asta, a sosit timpul să mergem la culcare. Îi mărturisi 
îngrijorată lui Rosemary: 

— Trebuie să-l duc pe Abe acasă. Trenul lui pleacă la 
unsprezece. E foarte important - simt că viitorul lui întreg 
depinde de faptul că trebuie să prindă trenul acesta, dar ori 
de câte ori încerc să stau de vorbă serios cu el, se apucă şi 
face totul exact pe dos de cum îi spun eu. 

— Am să încerc să-l conving eu, se oferi Rosemary. 


— Ai vrea? spuse Mary plină de îndoială. Poate că tu ai 
reuşi.. 

Apoi Dick se apropie de Rosemary. 

— Nicole şi cu mine ne ducem acasă şi ne gândeam că 
poate vrei să vii şi dumneata cu noi. 

Faţa ei era palidă de oboseală în lumina falsă a zorilor. 
Două pete ofilite, întunecate, pe obraji, mai arătau unde 
fusese roşeaţa în timpul zilei. 

— Nu pot, spuse. l-am promis lui Mary North să stau cu 
ei - sau altminteri Abe n-are să se mai ducă niciodată la 
culcare. Poate ai putea dumneata să faci ceva să-l convingi. 

— Încă n-ai aflat că nu poţi niciodată să faci nimic pentru 
nimeni? o sfătui el. Dacă Abe ar fi colegul meu de cameră la 
colegiu şi acum s-ar fi îmbătat prima dată, ar fi altceva. 
Acum nu mai e nimic de făcut. 

— Oricum, eu trebuie să mai rămân. Zice că se duce să se 
culce dacă mergem întâi la Hale cu el, spuse ea, aproape 
sfidătoare. 

El îi sărută repede braţul la îndoitura cotului. 

— N-o lăsaţi pe Rosemary să se ducă singură acasă, mai 
strigă Nicole spre Mary pe când pleca împreună cu Dick. 
Noi ne simţim răspunzători faţă de mama ei. 

„„„Mai târziu, Rosemary cu soţii North, cu un actor care 
susţinea vocile marionetelor la Newark, cu veşnic prezentul 
Collis şi cu un industriaş petrolist din India, un uriaş, 
splendid îmbrăcat, pe nume George TI. Horse-protection, 
călătoreau în vârful unui camion încărcat cu mii de morcovi, 
spre piaţă. Pământul prins în rădăcinile morcovilor era 
înmiresmat şi dulce în întuneric, şi Rosemary era cocoţată 
atât de sus în camion încât de-abia îi mai vedea pe ceilalţi în 
umbra prelungă dintre felinarele rare. Glasurile le veneau 
de foarte departe, ca şi cum ar fi trăit experienţe diferite 
de-ale ei, diferite şi îndepărtate, căci în inima ei, era 
împreună cu Dick părându-i rău că venise cu cei doi North, 
şi acum dorindu-şi să fi fost la hotel cu Dick, adormit de 


cealaltă parte a coridorului, sau ca el să fi fost aici alături în 
întunericul cald revărsându-se asupra lor. 

— Nu te urca mai sus, îi strigă lui Collis, au să se 
rostogolească toţi morcovii. Aruncă cu unul din morcovi în 
Abe, aşezat alături de şofer, ţeapăn ca un bătrân... 

Mai târziu se îndreptă, în sfârşit, spre casă, pe lumina 
zilei, când porumbeii începuseră să zboare peste Saint 
Sulpice. Cu toţii începură să râdă spontan, pentru că ei 
ştiau că era încă noapte de-a binelea în timp ce toată lumea 
de pe stradă trăia cu iluzia că s-ar fi făcut dimineaţa, cu 
lumina şi căldura ei. 

„În sfârşit am fost şi eu la o petrecere grozavă, se gândea 
Rosemary, dar nu mai e nicio distracţie când nu e Dick aici". 

Se simţea puţin părăsită şi tristă dar curând un obiect în 
mişcare îi intră în raza privirii. Era un castan uriaş, înflorit, 
pe care-l duceau spre Champs-Elysees, încărcat într-un 
camion lung şi pur şi simplu cutremurându-se tot de râs - 
asemenea unei fiinţe omeneşti frumoase-frumoase aflată o 
clipă într-o postură lipsită de demnitate dar păstrându-şi cu 
toate acestea încrederea că este încă frumoasă. Privindu-l 
cu încântare, Rosemary se identifică acum cu el, şi râse cu 
toată bucuria, şi dintr-o dată totul i se păru încărcat de 
splendoare. 


CAPITOLUL VII 


ABE URMA SĂ PLECE DE LA GARA 
Saint-Lazare la ora unsprezece - şi acum stătea singur sub 
domul uriaş de sticlă murdară, relicvă a anilor şaptezeci, 
din era Palatului de Cristal; mâinile lui, având culoarea vagă 
cenuşie, pe care numai vibrația continuă de douăzeci şi 
patru de ore pe zi o poate isca, îi erau înfundate în 
buzunarele hainei ca să-şi ascundă tremurul degetelor. 
Acum, când îşi scoase pălăria era limpede că părul îi era 
pieptănat numai pe creştet; la spate, şi de o parte şi de alta 
a obrajilor i se zbârlea cu toată încăpăţânarea. Abia dacă ar 


mai fi putut fi recunoscut drept bărbatul care înota pe plaja 
hotelului Gausse cu numai două săptămâni înainte. 

Venise devreme; privea de la stânga spre dreapta; ar fi 
avut nevoie de forţe nervoase care-i depăşeau resursele 
pentru a-şi putea folosi vreo altă parte a trupului. Bagaje 
noi treceau pe lângă el; curând viitorii pasageri ai trenului, 
cu trupuri mici, negre, se auziră strigând hamalii cu glasuri 
negre, pătrunzătoare. 

În clipa când se întreba tocmai dacă mai avea sau nu 
vreme să bea ceva la bufet, şi începuse să tragă afară din 
buzunar teancul de bancnote soioase de câte o sută de 
franci, una din privirile lui pendulatoare veni să se oprească 
asupra Nicolei, ivită în capul scărilor. O privi - jocurile ei 
mici de expresie erau ca nişte revelații despre ea însăşi, aşa 
cum e cazul cu cei care sunt aşteptaţi pentru cei care-i 
aşteaptă şi care, pentru moment, nu au fost încă văzuţi. Se 
încrunta, gândindu-se la copiii ei, bucurându-se mai puţin 
de gândul la ei cât pur şi simplu numărându-i în gând ca pe 
nişte animale - ca o pisică controlându-şi puii cu laba. 

Când îl zări pe Abe, această expresie i se risipi de pe faţă; 
lucirea cerului de dimineaţă era tristă, şi Abe făcea o 
impresie posomorâtă cu cearcănele negre care i se arătau 
pe sub bronzul trandafiriu de sub ochi. Se aşezară pe o 
bancă. 

— Am venit pentru că mi-ai cerut să vin, spuse Nicole 
defensiv parcă. Abe părea să fi uitat de ce-i ceruse asta şi 
Nicole era mulţumită în ce-o priveşte să se uite pur şi 
simplu la oamenii care-i treceau prin faţă. 

— Asta are să fie frumoasa de pe vaporul tău - aceea de 
acolo, cu toţi bărbaţii din jurul ei veniţi să-i spună la 
revedere - înţelegi de ce şi-a cumpărat rochia aşa? Nicole 
vorbea din ce în ce mai repede. — Înţelegi de ce nimeni nu 
şi-ar cumpăra o rochie ca asta în afară de frumoasa de pe 
vaporul care face croaziera în jurul lumii? O vezi? Nu? 
Trezeşte-te! E o rochie cât o poveste întreagă - materialul 
ăsta suplimentar spune o poveste întreagă şi cineva care se 


îmbarcă pe o croazieră în jurul lumii ar trebui să fie o fiinţă 
destul de însingurată ca să n-aibă altă dorinţă decât să 
asculte o poveste ca asta. 

Îşi înghiţi ultimele cuvinte; vorbise prea mult pentru o 
fiinţă cum era ea; şi lui Abe îi veni greu să înţeleagă, după 
faţa ei serioasă, că ar fi vorbit cu adevărat. Cu efort, îşi 
trase trupul într-o postură care-l făcea să pară că stă în 
picioare, deşi rămăsese aşezat pe bancă. 

— În după-amiaza când m-ai luat la balul acela nostim - 
ştii, la St. Genevieve... începu el. 

— "Ţin minte. A fost nostim, nu-i aşa? 

— Pentru mine nu. Atunci nu mi s-a mai părut nostim să 
te văd. M-am plictisit de voi amândoi, însă asta nu se vede 
bine pentru că voi sunteţi şi mai plictisiţi de mine - înţelegi 
ce vreau să spun. Dacă aş mai avea vreun entuziasm în 
mine, aş încerca cu alţi oameni, noi. 

O lucire aspră coborâse peste mănuşile de catifea ale 
Nicolei atunci când îi răspunse dură: 

— E mai curând o prostie să te manifeşti chiar atât de 
dezagreabil, Abe. Oricum, în realitate nu eşti sincer când 
spui aşa ceva. Nu înţeleg de ce ai renunţat aşa, la toate. 

Abe stătu pe gânduri, încercând din toate puterile să nu 
tuşească sau să nu-şi sufle nasul. 

— Presupun că m-am plictisit şi eu de toate; şi pe urmă e 
un drum atât de lung să te întorci, ca să poţi s-o iei pe urmă 
de la capăt în altă direcţie. Adesea, un bărbat poate să 
joace rolul unui copil neajutorat în faţa unei femei, însă nu- 
şi mai poate duce până la capăt rolul acesta atunci când se 
şi simte foarte tare un copil neajutorat. 

— Asta nu-i o scuză, spuse Nicole repede. 

Abe se simţea tot mai rău cu fiecare moment - nu se 
putea gândi la nimic decât la remarci dezagreabile şi foarte 
nervoase. Nicole se gândea că atitudinea corectă pentru ea 
ar fi fost să stea nemişcată, cu privirile drept înainte, cu 
mâinile în poală. O vreme nu există nicio comunicare între 
ei - fiecare aluneca grăbit, tot mai departe de celălalt, 


respirând numai în măsura în care mai exista vreun spaţiu 
deschis, albastru în faţa sa, un cer nevăzut pentru celălalt. 
Spre deosebire de îndrăgostiţi, ei nu aveau trecut; spre 
deosebire de soţ şi soţie, nu aveau nici viitor; şi cu toate 
acestea, până în dimineaţa aceea lui Nicole, Abe îi plăcuse 
mai mult ca oricare alt bărbat în afară de Dick - fusese un 
om greoi, speriat că face burtă, şi îndrăgostit de ea de ani 
de zile. 

— Obosit de lumile femeilor, spuse el deodată. 

— Atunci de ce nu-ţi faci tu o lume a ta? 

— Obosit de prieteni. Lucrul care mi-ar trebui ar fi să am 
sicofanţi. 

Nicole încerca să împingă minutarul în jurul cadranului 
pe ceasul din gară. 

— Eşti de acord? o întrebă el. 

— Eu sunt femeie şi treaba mea e să încerc să menţin 
coerenţa lucrurilor. 

— Treaba mea e să le-o destram. 

— Când te îmbeţi nu destrami nimic şi pe nimeni în afară 
de tine, spuse ea, cu răceală; şi speriată şi fără încredere în 
ea însăşi. Gara se umplea, însă nu vedea pe nimeni 
cunoscut. După o clipă, ochii ei se opriră recunoscători pe o 
fată înaltă, cu o pălărie de paie semănând cu o cască 
militară şi care punea tocmai nişte scrisori la cutia poştală a 
gării. 

— Trebuie să mă duc să stau de vorbă puţin cu fata 
aceea, Abe. Abe, trezeşte-te! Idiotule! 

Răbdător, Abe o urmări cu ochii. Femeia se întoarse 
surprinsă să o salute pe Nicole şi Abe îşi dădu seama că o 
mai văzuse pe undeva, prin Paris. Profită de absenţa Nicolei 
ca să tuşească intens şi cu horcăieli, în batistă, şi să-şi sufle 
zgomotos nasul. Dimineaţa se încălzise şi rufăria de corp îi 
era umedă toată de sudoare. Degetele îi tremurau atât de 
violent încât avu nevoie de patru chibrituri ca să-şi aprindă 
o ţigară; i se părea acum absolut necesar să-şi facă drum 


până la bufetul gării să bea ceva, însă Nicole se întoarse 
imediat. 

— A fost o greşeală din partea mea, spuse cu un umor 
îngheţat. După ce literalmente s-a rugat de mine să mă duc 
să stau de vorbă cu ea, acum m-a repezit. Se uita la mine ca 
şi cum aş fi fost o putreziciune. Aţâţată într-un fel, scoase un 
râs mic, o atingere cu două degete, sus, pe claviatură. Să-i 
mai laşi pe oameni să se apropie de tine... 

Abe îşi reveni după o izbucnire de tuse tabagică şi 
observă: 

— Partea proastă e că atunci când eşti treaz nu vrei să 
vezi pe nimeni, şi când eşti beat nimeni nu vrea să te vadă 
pe tine. 

— Pe cine - pe mine? Nicole râse iarăşi; dintr-un motiv 
sau altul întâlnirea de adineaori îi ridicase moralul. 

— Nu - pe mine. 

— Vorbeşte pentru tine. Mie îmi plac oamenii - o grămadă 
de oameni. Îmi place... 

Rosemary şi Mary North îşi făcură apariţia, înaintând 
încet şi căutându-l pe Abe din ochi, iar Nicole izbucni tare 
cu un: „Hei, Hi, Hei!” râzând şi agitând pachetul cu batiste 
pe care-l cumpărase pentru Abe. 

Stăteau în picioare într-un grup stânjenit, dominați de 
prezenţa masivă a lui Abe; apăsa asupra lor asemenea 
epavei unui gallon, dominându-şi cu prezenţa propria 
slăbiciune şi autoindulgenţa, îngustimea şi amărăciunile 
proprii. Cu toţii erau conştienţi de demnitatea solemnă care 
emana din el, de realizările lui, fragmentare, sugestive şi 
depăşite. Însă erau speriaţi de gândul că voinţa lui de 
supravieţuire, odinioară voinţă de a trăi, devenea acum 
voinţă de a muri. 

Veni şi Dick Diver aducând cu el o suprafaţă lucioasă, 
strălucitoare pe care cele trei femei începură să sară 
asemenea unor maimuțe cu strigăte de uşurare, cocoţându- 
i-se pe umeri, pe splendida culme a pălăriei lui sau pe 
măciulia de aur a bastonului. Acum, o clipă puteau să 


nesocotească spectacolul giganticei şi obscenei decăderi a 
lui Abe. Dick observă situaţia foarte repede şi o înţelese cu 
multă linişte. Îi trase afară din ei înşişi, spre gară, 
exprimându-şi cât mai elocvent uimirile. Alături de ei, erau 
nişte americani care-şi luau rămas bun unii de la alţii cu 
voci care imitau cadenţa apei urcând într-o uriaşă cadă de 
baie. Stând astfel, în picioare, pe peronul gării, cu întreg 
Parisul în spatele lor, li se părea că se apleacă, cum s-ar 
spune, prin procură, puţin peste ocean, resimţind de pe 
acum o schimbare ca cele produse de aerul marin şi de 
traversare, un fel de reaşezare a atomilor astfel încât să 
alcătuiască molecula esenţială a unor oameni noi. 

Şi astfel americanii înstăriți se revărsau prin sala gării 
spre peroane, cu feţe noi, sincere, inteligente, pline de 
consideraţie, goale de gânduri, sau constituind, ele, obiectul 
unor gânduri. Câte un chip englezesc, întâmplător printre 
ei, părea să se desprindă, cu trăsăturile bine accentuate. 
Când se strânseră destui americani pe peron prima 
impresie a purității lor imaculate şi a banilor lor începu să 
se stingă pierzându-se într-un amurg vag, ţinând de stirpea 
lor, care-i stânjenea şi îi orbea atât pe ei cât şi pe cei care 
stăteau să-i urmărească din priviri. 

Nicole apucă braţul lui Dick, strigând: — Uite! Dick se 
întoarse tocmai la vreme să vadă ceea ce se petrecu în mai 
puţin de o jumătate de minut. La scara unui vagon Pullman, 
cu două vagoane mai departe de ei, o scenă plină de 
mişcare se desprinse deodată din contextul numeroaselor 
despărţiri. Tânăra femeie cu părul ca o cască, coafură pe 
care încercase să o abordeze Nicole, execută câţiva paşi 
într-o parte, într-un fel de trap mărunt, plecând de lângă 
bărbatul cu care stătuse până atunci de vorbă şi-şi împlântă 
o mână febrilă în poşetă; după care sunetul două 
împuşcături de revolver sfâşie aerul îngust al peronului. În 
aceeaşi clipă, locomotiva şuieră ascuţit şi trenul se puse în 
mişcare, o clipă minimalizând până la nesemnificativ 
zgomotele împuşcăturilor. Abe îşi flutură iarăşi mâna de la 


fereastra vagonului său, neştiutor de ceea ce se petrecuse. 
Însă înainte ca gloata să se strângă iarăşi, ceilalţi văzuseră 
că împuşcăturile avuseseră efect, şi văzuseră cum omul 
care fusese ţinta lor căzuse aşezat în capul oaselor pe 
peron. 

Numai după o sută de ani se opri trenul; Nicole, Mary şi 
Rosemary aşteptară în afara înghesuielii, în vreme ce Dick 
îşi făcea drum prin învălmăşeală. Trecură cinci minute până 
când le regăsi - în vremea asta mulţimea se despicase în 
două, unii dintre ei urmându-l pe bărbatul luat pe o targă, 
iar ceilalţi, pe fata care mergea palidă şi cu trupul ţeapăn 
între doi jandarmi dezorientaţi. 

— Maria Wallis a fost, spuse Dick grăbit. Bărbatul în care 
a tras e un englez - s-au dat de ceasul morţii să-şi dea 
seama cine e exact, pentru că l-a împuşcat drept prin actele 
de identitate. Se îndepărtau acum grăbiţi, de tren, împinşi 
într-o parte şi într-alta de mişcările mulţimii — Am aflat la 
ce post de police o duc, aşa că mă duc şi eu acolo să... 

— Dar soră-sa locuieşte aici, la Paris, obiecta Nicole. De 
ce să nu-i telefonăm ei mai bine? Ciudat că nu s-a gândit 
nimeni la asta. E măritată cu un francez, şi el poate să facă 
mai mult decât am putea noi. 

Dick ezită, clătină din cap şi porni mai departe. 

— Aşteaptă niţel! strigă Nicole după el. E o prostie - ce 
bine poţi să-i faci tu - cu franceza ta? 

— Cel puţin am să am grijă să nu-i facă ei ceva rău. 

— E sigur că au s-o reţină, îl asigură cu asprime Nicole. 
În fond l-a împuşcat pe omul acela. Cel mai bun lucru e să-i 
telefonăm chiar acum Laurei - ea e în stare să facă mai mult 
decât noi. 

Dick nu era convins - în plus voia să se arate activ în ochii 
lui Rosemary. 

— Aşteaptă aici, îi spuse Nicole fermă, şi se grăbi spre o 
cabină telefonică. 

— Când ia Nicole lucrurile în mâini, spuse el cu o ironie 
plină de afecţiune, nu mai e nimic de făcut. 


O vedea pe Rosemary pentru prima dată în dimineaţa 
aceea. Schimbară priviri, căutând să recunoască emoţiile 
din ajun. O clipă fiecare i se păru celuilalt ireal - apoi 
zumzetul lent, cald al iubirii reîncepu. 

— Îţi place să-i ajuţi pe toţi, nu? spuse Rosemary. 

— Mă prefac numai. 

— Mamei mele îi place să-i ajute pe toţi, în dreapta şi în 
stânga - evident, ea nu-i poate ajuta pe atâţia câţi poţi tu. 
Oftă. — Uneori îmi vine să cred că sunt fiinţa cea mai 
egoistă din lume. 

Pentru prima dată faptul că pomenise de mama ei îl 
necăji mai mult decât îl amuză pe Dick. Ar fi vrut s-o dea în 
lături pe mama lui Rosemary, să ridice întreaga situaţie de 
pe planul de cameră de copii pe care o restabilea mereu 
Rosemary. Însă îşi dădu seama că acest impuls reprezenta o 
pierdere a controlului - ce-ar mai fi devenit febra aceasta a 
lui Rosemary pentru el dacă, chiar şi un singur moment, el 
ar fi slăbit controlul? Vedea, nu fără o senzaţie de panică, 
cum întreaga situaţie începea să alunece spre imobilitate; 
însă nu putea rămâne imobilă, trebuia să se mişte continuu, 
sau înainte, sau înapoi; pentru prima dată îi trecu prin 
minte că Rosemary ţinea mâna pe maneta de conducere în 
chip mai autoritar decât ar fi putut-o face el. 

Înainte de a se fi putut gândi la o atitudine de urmat, 
Nicole se reîntorsese. 

— Am găsit-o pe Laura. Abia de la mine a auzit de toată 
istoria şi vocea îi tot pierea şi pe urmă o auzeam iarăşi - ca 
şi cum ar fi tot leşinat şi pe urmă ar fi căutat să-şi revină. A 
spus că a simţit de la început, de astăzi dimineaţă, că are să 
se întâmple ceva. 

— Maria ar trebui să intre în ansamblul lui Diaghilev, 
spuse Dick, pe un ton calm. Ca să-i readucă pe toţi la acest 
calm. Are un simţ foarte viu a ceea ce se cheamă decor - ca 
să nu spunem ritm. O să ajungem vreodată, unii dintre noi, 
să vedem vreun tren plecând din gară fără să se audă 
împuşcături? 


Coborau pe scările largi de metal — Îmi pare rău de 
bărbatul acela, sărmanul, spuse Nicole. Sigur că de asta mi- 
a răspuns atât de ciudat. - Se pregătea să deschidă focul. 

Râse, şi râse şi Rosemary, însă amândouă erau 
înspăimântate, şi amândouă doreau din toată inima ca Dick 
să fie cel care să facă un comentariu moral asupra întregii 
întâmplări şi să nu lase asta în sarcina lor. Dorinţa aceasta 
nu era cu totul conştientă, mai ales din partea lui Rosemary, 
obişnuită să audă fragmente din asemenea întâmplări 
şuierându-i ca nişte schije pe la urechi. Însă şocul se 
produsese, într-o măsură, şi în ea. Pentru moment Dick era 
prea zguduit de emoția nouă pe care o recunoscuse în 
preajma lui încât să mai aşeze lucrurile celelalte în formula 
de vacanţă, astfel că femeile, simțind că ceva nu era în 
regulă, alunecară într-un vag sentiment de nemulţumire. 

Pe urmă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, vieţile 
soţilor Diver şi ale prietenilor lor se revărsară în stradă. 

Totuşi, ceva se întâmplase - plecarea lui Abe şi iminenta 
plecare a lui Mary spre Salzburg, în după-amiaza aceea, 
încheiaseră vremea petrecută de ei la Paris. Sau poate 
împuşcăturile,  zguduiturile acelea care  rupseseră, 
Dumnezeu ştie, ce legătură întunecată, îi puseseră capăt. 
Împuşcăturile pătrunseseră în vieţile lor, ecourile violenţei îi 
urmăreau până aici afară, pe trotuar în faţa gării, unde doi 
hamali făceau un fel de autopsie a cazului alături de ei, 
opriţi să aştepte un taxi. 

— Tu as vu le revolver? Il €tait tres petit, vraie perle - un 
jouetiz:. 

— Mais assez puissant! spuse cu înţelepciune celălalt 
hamal. Tu as vu sa chemise? Assez de sang pour se croire ă 
la guerreiL:. 


CAPITOLUL VIII 


ÎN PIAŢA UNDE IEŞISERĂ, FUMURILE 
de benzină scăpate din eşapamente se coceau încet într-o 


masă suspendată în soarele de iulie. Era un lucru teribil - 
ceva care nu semăna deloc cu căldura pură, nu aducea 
nicio promisiune a vreunei evadări undeva, la ţară, ci 
sugera doar drumuri înecate într-o astmă miasmatică. În 
timpul dejunului, pe care-l luară în aer liber în faţa parcului 
Luxembourg, Rosemary se simţi rău, plină de nelinişte şi de 
o oboseală nerăbdătoare - o senzaţie prevestitoare a stării 
de acum îi inspirase acuzaţiile de egoism pe care şi le 
adusese singură la gară. 

Dick n-avea niciun fel de bănuieli în ce priveşte 
schimbările intense petrecute în ea; era profund nefericit şi 
de aici, propriul lui egoism intensificându-se, tindea să-l 
orbească faţă de tot ceea ce se petrecea în jurul lui, şi să-l 
lipsească de valul acela prelung de imaginaţie pe care conta 
de obicei pentru judecăţile lui imediate. 

După ce Mary North îi părăsise, însoţită de profesorul 
italian de canto care li se alăturase la cafea şi care urma s-o 
conducă la tren, Rosemary se ridică şi ea în picioare, 
obligată să plece la o întâlnire la studio: „Un contact cu 
nişte oficialități”. 

— Şi, bine că mi-am adus aminte - mai adăugă - dacă 
Collis Clay, băiatul acela din sud - vine cât mai sunteţi aici, 
spuneţi-i că n-am mai putut aştepta; spuneţi-i să mă cheme 
mâine la telefon. 

Prea nonşalantă acum, ca reacţie după tulburările 
recente, îşi asumase privilegiile unui copil - rezultatul fiind 
că le aminti soţilor Diver de dragostea lor exclusivă pentru 
propriii lor copii. Rosemary fu îndată şi aspru pusă la punct 
într-un scurt duel de replici între femei: 

— Mai bine lăsa-ţi mesajul la un chelner, vocea Nicolei 
era severă şi lipsită de modulaţii, noi plecăm imediat. 

Rosemary înţelese, primi mustrarea fără resentimente. 

— Atunci o las baltă. La revedere, dragii mei. 

Dick ceru nota; cei doi Diver se relaxară, mestecând 
absenţi scobitorile. 

— Mde - spuseră amândoi deodată. 


Remarcă un fulger de nefericire în colţul buzelor ei, atât 
de fugar încât numai el l-ar fi putut observa, şi ar fi putut să 
se prefacă şi că nici nu l-a văzut. Ce gândea exact Nicole? 
Rosemary era una dintr-o duzină de persoane pe care el le 
„scosese în lume” în ultimii ani: printre aceştia figurau un 
clovn de circ francez, Abe şi Mary North, un cuplu de 
dansatori, un scriitor, un pictor, o actriţă de la Grand 
Guignol, un balerin pe jumătate nebun de la Baletul Rusesc, 
un tenor promiţător pe care-l trimiseseră să studieze un an 
la Milano. Nicole ştia bine cât de serios reuşeau toate 
fiinţele acestea să-i interpreteze interesul şi entuziasmurile 
lui; însă îşi dădea seama de asemenea că, cu excepţia 
intervalurilor când li se născuseră copiii, Dick nu petrecuse 
nicio noapte despărţit de ea de la căsătoria lor. Pe de altă 
parte, era în fiinţa lui o latură a agreabilului care pur şi 
simplu trebuia să fie folosită - cei care posedau o asemenea 
notă de agreabil erau într-un fel obligaţi să accepte jocul, şi 
să-şi ataşeze în continuare tot felul de oameni cu care de 
fapt n-aveau ce face. 

Acum Dick se înăspri dintr-o dată şi lăsă minutele să 
treacă fără să facă niciun gest de încredere, niciuna din 
întruchipările constant reînnoite de surpriză prin care 
constata de obicei că rămăseseră numai ei doi împreună. 

Collis Clay venind parcă direct din sudul Statelor Unite îşi 
croi drum printre mesele înghesuite şi îi salută, cam 
neglijent, pe soţii Diver. Astfel de saluturi îl uimeau 
întotdeauna pe Dick — simple cunoştinţe care le spuneau 
„Hei!”, sau le adresau cuvântul numai unuia dintre ei doi. El 
avea de obicei sentimente atât de puternice faţă de semenii 
săi încât în momentele de apatie prefera să rămână ascuns; 
dacă cineva ar fi fost în stare să se arate neglijent în 
prezenţa lui constituia o provocare pentru intensitatea cu 
care trăia el în mod obişnuit. 

Collis, nedându-şi seama că nu era exact un oaspete de 
sărbătoare, îşi trâmbiţă sosirea cu: „Uite c-am întârziat - 
domnişoara şi-a luat zborul", şi Dick trebui să facă un efort 


serios faţă de sine însuşi ca să-l ierte că nu-i adresase în 
primul rând un compliment Nicolei. 

Ea plecă aproape imediat şi el rămase în continuare cu 
Collis, terminându-şi sticla de vin. Collis îi era mai degrabă 
simpatic - era „postbelic”; mai puţin dificil decât cei mai 
mulţi dintre tinerii din Sud pe care-i cunoscuse la New 
Haven cu un deceniu înainte. Dick asculta acum amuzat 
conversaţia urmărind gesturile cu care celălalt îşi umplea 
încet, meticulos, pipa. În după-amiaza abia începută copiii şi 
doicile începuseră să se scurgă spre parcul Luxembourg; 
pentru prima dată de luni de zile Dick lăsa ca această parte 
din zi să i se scurgă prin faţă fără s-o controleze în vreun 
fel. 

Dintr-o dată simţi cum îngheaţă când începu să înţeleagă 
exact conţinutul monologului desfăşurat de Collis pe un ton 
confidenţial. 

— ... nu-i deloc atât de rece cât ai putea să crezi. 
Recunosc că şi eu am crezut multă vreme că ar fi o femeie 
rece. Dar a intrat într-o încurcătură cu un prieten de-al 
meu în drumul de la New York la Chicago, de Paşti, - un 
băiat numit Hillis despre care ea spusese la New Haven c-ar 
fi cam ţăcănit, - avea un compartiment împreună cu o 
verişoară de-a mea, dar ea şi cu Hillis au vrut să fie singuri, 
aşa că după-masă verişoară-mea a venit la mine şi am jucat 
cărţi la noi în compartiment. Da, şi după vreo două ceasuri 
ne-am întors şi am dat peste Rosemary şi Bill Hillis stând în 
coridorul vagonului şi târguindu-se cu conductorul - 
Rosemary albă la faţă cu un cearşaf. Se pare că încuiaseră 
portiera vagonului şi trăseseră în jos perdelele şi bănuiesc 
că se dedau la lucruri mari când a venit conductorul şi le-a 
bătut la uşă să le controleze biletele. Au crezut că eram noi, 
veniţi să-i speriem şi n-au vrut să-i dea drumul la început, şi 
când până la urmă l-au lăsat să intre, ăla se înfuriase de 
vedea roşu. L-a întrebat pe Hillis dacă e compartimentul lui 
şi dacă el şi cu Rosemary sunt căsătoriţi ca să-şi permită că 
încuie uşa, şi Hillis şi-a pierdut şi el calmul tot încercând să-i 


explice că de fapt nu era nimic rău la mijloc. Conductorul, 
zicea el, ar fi insultat-o pe Rosemary şi voia zor, nevoie, să 
sară la bătaie, însă adevărul e că omul ăla ar fi putut să işte 
o serie întreagă de încurcături - şi, crede-mă, m-au trecut 
toate năduşelile până am reuşit să aplanez chestia. 

Cu toate detaliile gata să şi le imagineze, Dick simţi cum 
se petrece o schimbare în el. Chiar şi numai imaginea unei 
a treia persoane, fie şi ea şi o fiinţă dispărută de mult, dând 
buzna în relaţia sa cu Rosemary ajungea ca să-i răstoarne 
echilibrul şi să-l arunce pradă unor valuri de suferinţă, 
mizerie, dorinţă, deznădejde. O mână, insuportabil de viu 
închipuită, atingându-i obrazul lui Rosemary, respiraţia ei 
grăbită, intensitatea incandescentă, aţâţată, a întâmplării 
văzute din afară, căldura tainică, inviolabilă dinăuntru. 

„— Te supără dacă trag în jos perdelele? 

— Te rog Chiar. E prea lumină aici...” 

Collis Clay vorbea acum despre tacticile uniunilor şi 
fraternităţilor studenţeşti de la New Haven, cu aceeaşi 
voce, cu aceeaşi emfază. Dick dedusese că băiatul acesta 
era îndrăgostit de Rosemary într-un fel curios pe care el, 
Dick, nu l-ar fi putut înţelege niciodată. Toată afacerea cu 
Hillis păruse să nu fi făcut nicio impresie din punct de 
vedere emotiv asupra lui Collis în afară de faptul că-i 
imprimase convingerea jovială că ea era la urma urmelor 
„umană”. 

— Bones a strâns o mulţime de oameni, spunea New 
Haven a ajuns atât de mare acum încât partea tristă e că 
sunt unii pe care trebuie să nu-i primim că nu mai avem loc. 

„— Te supără dacă trag în jos perdelele? 

— Te rog Chiar. E prea lumină aici..." 

„„„Dick traversă Parisul îndreptându-se spre banca unde- 
şi avea contul. În timp ce completa un cec, privea şirul de 
funcţionari de la ghişee întrebându-se spre care să se 
îndrepte să i-l onoreze. Pe când scria, căută să se implice cu 
totul în acţiunea aceasta fizică, examinându-şi cu 
meticulozitate tocul, scriind laborios pe masa acoperită cu 


sticlă. O dată ridică nişte ochi sticloşi să arunce o privire 
spre ghişeele poştale, apoi îşi îngheţă iarăşi gândul 
concentrându-şi-l asupra obiectelor ce-i stăteau în faţă. 

Încă nu reuşea să se decidă la care anume din funcţionari 
să-şi prezinte cecul, care anume din tot şirul de ghişee ar fi 
fost cel mai puţin în stare să ghicească starea mizerabilă în 
care se afla şi, de asemenea, care ar fi fost cel mai puţin 
susceptibil să se întindă apoi la o discuţie. Era Perrin, 
suavul newyorkez, care-l invită la dejun la Clubul American, 
era Casasus, spaniolul, cu care discutau de obicei despre un 
prieten comun, în ciuda faptului că acest prieten ieşise 
complet din viaţa lui de peste zece ani; era Muchhausen 
care-l întreba întotdeauna dacă doreşte să scoată banii din 
contul soţiei sale sau al lui. 

Pe când scria cifra în formular şi trăgea două linii 
dedesubt se hotări să se îndrepte spre Pierce, mai tânăr şi 
faţă de care era destul să arboreze o politeţe formală. 
Oricum, asta era uneori mai uşor decât să suporţi acelaşi 
lucru din partea altuia. 

Se duse însă întâi la ghişeul poştal. Când femeia care-i 
prezenta curierul împinse cu sânii un plic care aproape că 
alunecase de pe ghişeu, Dick se gândi fără să vrea cât de 
deosebit îşi folosesc trupurile femeile în comparaţie cu 
bărbaţii. Se retrase la o parte cu scrisorile, ca să le 
deschidă. Era o notă pentru şaptesprezece cărţi de 
psihiatrie de la o firmă germană, o notă de la Brentano, o 
scrisoare de la Buffalo, de la tatăl lui, cu un scris care de la 
un an la altul devenea tot mai indescifrabil; era o ilustrată 
de la Tommy Barban cu ştampila poştei din Fez şi purtând o 
comunicare concepută în termeni bufoni; erau scrisori de la 
medici din Zurich, amândouă în limba germană; o notă de 
plată contestată de la un zidar din Cannes; o notă de la un 
tâmplar fabricant de mobile; o scrisoare de la editorul unei 
reviste medicale din Baltimore, diferite reclame, şi o 
invitaţie la o expoziţie de pictură a unui artist care-şi făcea 
atunci începuturile în artă; mai erau şi trei scrisori pentru 


Nicole, şi o scrisoare pentru Rosemary trimisă pe numele 
lui. 

„— Te supără dacă trag în jos perdelele?” 

Se îndreptă către Pierce, însă acesta era ocupat să 
servească o femeie, şi Dick văzu că va trebui să-şi prezinte 
cecul lui Casasus la ghişeul de alături, şi care era liber. 

— Ce mai faci, Diver? Casasus era jovial. Se ridică, 
mustaţa răspândindu-i-se pe toată faţa odată cu surâsul. — 
Am vorbit cu cineva despre Featherstone zilele trecute şi m- 
am gândit la dumneata - e tocmai în California acum. 

Dick făcu ochii mari şi se aplecă înainte puţin. 

— În California? 

— Aşa am auzit. 

Dick îşi ţinea cecul în echilibru în mână; ca să-i atragă 
atenţia lui Casasus asupra hârtiei îşi îndreptă privirile spre 
ghişeul lui Pierce, intrând o clipă cu acesta într-un joc de 
priviri prilejuit de o glumă veche de trei ani, de pe vremea 
când Pierce intrase într-o legătură cu o contesă lituaniană. 
Pierce se pretă, cu un rânjet, la jocul acesta până când 
Casasus viză cecul spre a-i autoriza achitarea şi nu mai 
avea nicio altă resursă să-l mai reţină pe Dick, pe care îl 
simpatiza, decât să rămână în picioare, ţinându-şi în mână 
pince-nez-ul şi repetând: 

— Da, e în California. 

Între timp Dick văzuse că Perrin, la capătul şirului de 
ghişee, era angajat într-o conversaţie cu campionul mondial 
la categoria grea de box; dintr-o zvâcnire a ochilor lui 
Perrin, Dick înţelese că acesta sta în cumpănă dacă să-l 
cheme pe Dick într-acolo şi să-l prezinte vedetei, dar că în 
cele din urmă se hotărâse să n-o mai facă. 

Trecând prin dispoziţia socială a lui Casasus cu 
intensitatea pe care şi-o acumulase în faţa ghişeului - adică 
privind concentrat cecul, studiindu-l, şi apoi fixându-şi 
privirile asupra unor probleme grave, dincolo de primul 
stâlp de marmură, la dreapta capului funcţionarului, şi 
schimbându-şi cu ostentaţie dintr-o mână într-alta bastonul, 


pălăria şi scrisorile pe care le avea în braţe - spuse la 
revedere şi ieşi din Bancă. De multă vreme îl cumpărase pe 
portar; un taxi îi ţâşni în faţă la marginea trotuarului. 

— Vreau să merg la Studiourile de cinema Films Par 
Excellence - pe o străduţă în Passy. la-o înspre Muette. Te 
dirijez eu într-acolo. 

Ajunsese atât de nesigur pe sine însuşi în urma 
evenimentelor din ultimele patruzeci şi opt de ore încât 
acum nu mai ştia cu certitudine nici ce anume voia cu 
adevărat să facă; plăti taxiul la Muette şi o luă pe jos în 
direcţia studiourilor, traversând pe partea cealaltă a străzii 
înainte de a ajunge în faţa clădirii. Elegant şi demn în 
hainele lui de bună calitate, cu toate accesoriile la fel de 
elegante, era totuşi împins încoace şi încolo şi mânat 
împotriva voinţei lui ca un animal. Demnitatea nu şi-o mai 
putea recăpăta decât aruncându-şi peste bord întreg 
trecutul, întreg efortul din ultimii şase ani. Începu să se 
plimbe în jurul careului de case cu fatuitatea unui 
adolescent din romanele lui Tarkington, grăbindu-se la 
locurile de unde intrarea era ascunsă de teamă să n-o scape 
pe Rosemary când avea să iasă din studio. Era o vecinătate 
melancolică. Alături de clădirea studioului remarcă o firmă 
„100 000 chemises“. Cămăşile umpleau vitrina, se 
îngrămădeau în teancuri, cu cravate, scorţoase, sau 
drapate cu graţie ieftină pe parchetul vitrinei: „100 000 
Chemises  —  număraţi-le”. De cealaltă parte citi: 
„Papeterie”, „Patisserie”, „Solde”, „heclame” - şi Constance 
Talmadge în „Dejeuner de Soleil”; mai departe erau firme 
mai întunecate - „Vâtements Eclesiastiques”, „Declaration 
de Deces” şi „Pompes Funebres”. Viaţă şi moarte. 

Ştia că ceea ce făcea acum însemna un punct de cotitură 
în viaţa lui - era ceva disproporționat de neasemenea cu tot 
ceea ce precedase acestui gest, şi chiar neasemenea cu 
efectul pe care ar fi putut spera să-l producă asupra lui 
Rosemary. Rosemary îl vedea întotdeauna ca pe un model 
de corectitudine - prezenţa lui, plimbându-se în jurul 


blocului, constituia o  indiscreţie. Însă pentru Dick 
necesitatea de a se comporta aşa cum se comporta acum 
era o proiecţie a unei realităţi subiacente: era silit să 
meargă acum aici, sau să stea aici, cu manşeta cămăşii 
prinzându-i încheietura mâinii şi mâneca  hainei 
cuprinzându-i manşeta cămăşii ca o teacă, cu gulerul 
mulându-i-se plastic după gât, cu părul său roşu tuns exact, 
cu mâna strângând servieta micuță asemenea unui dandy - 
întocmai aşa cum un alt bărbat găsise odată necesar să se 
oprească în faţa unei biserici la Ferrara, înveşmântat în 
pânză de sac şi cu cenuşă presărată pe cap. Dick plătea 
acum tribut unor lucruri neuitate, neconfesate, neispăşite. 


CAPITOLUL IX 


DUPĂ TREI SFERTURI DE ORĂ 
era tot mai sigur că Rosemary sau îi scăpase în timpul când 
îşi executa unul din circuitele sale în jurul blocului de case 
sau, dacă nu, plecase înainte ca el să fi ajuns la studio. Intră 
în bistroul de la colţ, cumpără o fisă şi, strivit într-un alcov 
între bucătărie şi toaleta urât mirositoare, telefonă la 
Hotelul Regele George. Îşi recunoscu semnele aşa-numite 
Cheyne-Stokes în ritmul respirației - şi, ca şi toate celelalte, 
acest simptom nu servi decât să-l concentreze şi mai mult 
asupra emoţiilor sale. Dădu numărul hotelului; apoi rămase 
nemişcat strângând receptorul în mână şi privind fix în 
interiorul cafenelei; după multă vreme o voce ciudată, 
micuță, spuse alo. 

— Aici e Dick - a trebuit să te chem. 

O pauză din partea ei - apoi cu bravură, şi în aceeaşi 
gamă cu propria lui emoție: — Îmi pare atât de bine c-ai 
făcut-o! 

— Am venit să te aştept la studio - sunt acum la Passy, 
peste drum de studio. Mă gândeam că poate facem o 
plimbare prin Bois. 


— O, n-am stat acolo decât un minut. Îmi pare tare rău. O 
tăcere. 

— Rosemary. 

— Da, Dick. 

— Uite, sunt într-o stare cu totul extraordinară în 
legătură cu tine. Când un copil ajunge să-l tulbure aşa pe 
un domn de vârstă mijlocie - lucrurile se încurcă. 

— Tu nu eşti de vârstă mijlocie, Dick - tu eşti fiinţa cea 
mai tânără din lume. 

— Rosemary? Tăcere în timp ce privea gol de gânduri la 
un raft care conţinea otrăvurile mai umile din Franţa - sticle 
de 
Otard, Rhum St. James, Marie Brizard, Punch Orangeade, 
Fernet Branca, Cherry Rocher şi Armagnac. 

Eşti singură? 

„— Te supără dacă trag în jos perdelele?” 

— Cu cine-ţi închipui c-aş putea să fiu? 

— Asta-i starea în care sunt. Aş vrea să fiu cu tine acuma. 

Tăcere, pe urmă un oftat şi un răspuns: — Aş da mult să 
fii acuma cu mine. 

Era o cameră de hotel în care ea stătea întinsă în spatele 
unui număr de telefon, şi mici izbucniri de muzică se văitau 
în jurul ei. 

„Şi doi - la ceai 

Şi tu - pentru mine, 
Şi eu - pentru tine - 
Numai noi." 

Era şi pulberea, amintită acum, de pudră de pe faţa ei 
bronzată - atunci când îi sărutase faţa, era umedă la 
rădăcinile părului; fusese sclipirea unui chip alb sub al lui, 
arcul unui umăr. 

— E cu neputinţă, îşi spuse. După un minut era afară, în 
stradă, mergând repede către La  Muette, sau 
îndepărtându-se de ea, cu servieta micuță încă strânsă în 
mână, cu bastonul cu măciulie de aur ţinut în unghi ca o 
spadă. 


Rosemary se reîntorsese la masa de scris şi termină o 
scrisoare către mama ei. 

L-am văzut numai puţin, dar mi-am spus de la început că 
e un bărbat minunat. M-am îndrăgostit de el (Bineînţeles că 
pe Dick Îl-iubesc Cel-Mai-Mult, dar tu înţelegi ce vreau să 
spun.) Într-adevăr el are să regizeze filmul, şi pleacă 
numaidecât spre Hollywood, şi cred că ar fi bine să plecăm 
şi noi. A fost pe aici şi Collis Clay. Îmi place şi el dar nu 
prea l-am văzut din cauza Diverilor, care într-adevăr sunt 
divini, probabil Oamenii-Cei-Mai-Drăguţi pe care i-am văzut 
vreodată. Nu mă simt foarte bine astăzi şi-mi iau şi 
doctoria, deşi n-am nicio nevoie de ea. Nici măcar nu încerc 
să-ți povestesc Tot-Ce-S-a-intâmplat până când nu te Văd!!! 
Aşa că atunci când primeşti scrisoarea asta telegrafiază, 
telegrafiază, telegrafiază! Vii tu aici, spre nord, sau trebuie 
să cobor eu în sud cu soții Diver?" 

La şase, Dick îi telefona lui Nicole. 

— Ai vreun plan special? întrebă. N-ai vrea să facem ceva 
liniştit - să luăm masa la hotel şi pe urmă la un teatru? 

— Vrei? Eu fac exact ce vrei tu. l-am telefonat lui 
Rosemary adineauri şi ea mănâncă sus în cameră. Cred că 
chestia asta ne-a indispus pe toţi, nu? 

— Pe mine nu m-a indispus, obiectă el. Draga mea, dacă 
nu eşti obosită de tot, fizic obosită, haide să facem şi noi 
ceva. Altfel când ne întoarcem în sud o să ne întrebăm o 
săptămână de zile de ce n-am ajuns să vedem Boucher-ul. E 
mai bine decât să stăm aşa să ne frământăm. 

Asta fusese o gafă şi Nicole îi răspunse repede, aspru. 

— Să ne frământăm, pentru ce? 

— Pentru Maria Wallis. 

Ea se învoi să meargă la un teatru. Era o tradiţie între ei 
să nu fie niciodată prea obosiţi pentru ceva, şi constataseră 
că asta făcea ca zilele să li se scurgă mai bine în general şi 
ca serile să le fie mai liniştite. Când, cum era inevitabil, se 
simțeau mai deprimaţi, aruncau blamul pe plictiseala şi 
oboseala celorlalţi, înainte de a ieşi - unul din cuplurile cele 


mai încântătoare care puteau fi văzute în Paris - bătură 
uşor la uşa camerei lui Rosemary. Nu primiră niciun 
răspuns; spunându-şi că probabil adormise se aruncară 
într-o noapte caldă, stridentă, pariziană, ciupind întâi un 
vermut şi un biter la barul Fouquet. 


CAPITOLUL X 


NICOLE SE TREZI TÂRZIU, MURMU- 
rând ceva încă peste umăr despre visul ei, înainte de a-şi 
dezlipi pleoapele lungi, încâlcite de somn. Patul lui Dick era 
gol - doar după o clipă îşi dădu seama că fusese trezită de o 
bătaie la uşa salonului lor. 

— Entrez! strigă, dar nu veni niciun răspuns, şi după o 
clipă îşi îmbrăcă halatul şi merse să deschidă. Un sergent 
de viile i se înfăţişă curtenitor şi intră în cameră. 

— Domnul Afghan North este aici? 

— Cine? Nu — a plecat spre America. 

— Când a plecat, Madame? 

— Ieri dimineaţă. 

El clătină din cap şi-şi tremură degetul arătător în faţa ei 
într-un ritm rapid. 

— Astă-noapte era la Paris. E trecut în registru aici la 
hotel, dar camera lui e goală. Mi-au spus că să întreb şi în 
camera asta. 

— Mi se pare foarte curios - noi l-am condus ieri 
dimineaţă la trenul pentru vapor. 

— Se poate, dar a fost văzut aici în dimineaţa aceasta. 1 s- 
a văzut chiar şi actul de identitate. Aşa că vedeţi. 

— Noi nu ştim nimic de aşa ceva, proclamă ea uimită. 

El rămase o clipă pe gânduri. Era un bărbat bine făcut, 
urât mirositor. 

— N-aţi fost deloc împreună cu el astă-noapte? 

— Sigur că nu. 

— Am arestat un negru. Noi suntem încredinţaţi că în 
sfârşit l-am arestat pe negrul care trebuia. 


— Vă asigur că n-am nicio idee despre toate lucrurile 
astea. Dacă e vorba despre domnul Abraham North, cel pe 
care noi îl cunoaştem bine, dacă el a fost la Paris astă- 
noapte, poţi fi sigur că nu ştim absolut nimic despre asta. 

Omul dădu din cap, sugându-şi buza inferioară, convins, 
însă dezamăgit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Nicole. 

El îşi arătă palmele, ţuguindu-şi buzele închise. Începuse 
să o găsească atractivă şi ochii începură să-i licărească spre 
ea. 

— Ce vreţi, Madame? O chestiune obişnuită de sezon de 
vară. Domnul Afghan North a fost prădat şi a făcut o 
plângere. Noi l-am arestat pe răufăcător. Domnul Afghan ar 
trebui să vină să-l identifice şi să-şi formuleze acuzaţiile 
cum trebuie. 

Nicole îşi strânse halatul în jurul trupului şi-l concedie 
grăbită. Total nedumerită, făcu o baie şi se îmbrăcă. În 
vremea aceasta se făcuseră ceasurile zece şi atunci îi 
telefonă lui Rosemary, însă nu primi niciun răspuns - apoi 
telefonă la recepţia hotelului şi află că într-adevăr Abe 
North era înregistrat, cu începere de la orele şase şi 
treizeci în dimineaţa aceea. Camera lui era neocupată încă. 
Sperând că are să primească vreo veste de la Dick, aşteptă 
în salonul apartamentului lor; tocmai când renunţase şi se 
hotărâse să iasă, recepţia o sună la telefon spunându-i: 

— Meestaire Crawshow, un negre. 

— În ce chestiune? întrebă ea. 

Zice că vă cunoaşte pe dumneavoastră şi pe domnul 
doctor. Zice că e vorba de un anume domn Freeman aflat la 
închisoare şi că el este prieten cu toată lumea. Zice că eo 
nedreptate şi că doreşte să stea de vorbă cu domnul North 
înainte să fie arestat. 

— Noi nu ştim nimic despre toate astea. Nicole înlătură 
întreaga chestiune trântind vehement receptorul în furcă. 
Bizara reapariţie a lui Abe îi arăta limpede cât de mult 
obosise de toate extravaganţele lui. Izgonindu-şi-l din 


minte, ieşi, dădu peste Rosemary la croitoreasă, apoi merse 
împreună cu ea să cumpere flori artificiale şi coliere 
multicolore de mărgele colorate pe Rue de Rivoli. O ajută 
pe Rosemary să aleagă un diamant pentru maică-sa, şi 
câteva basmale şi tipuri noi de tabachere, să le ducă acasă 
relaţiilor ei de afaceri din California. Pentru băiatul ei 
cumpără soldaţi de plumb greci şi romani, o întreagă 
armată, costând peste o mie de franci. Încă o dată îşi 
cheltuiră banii în feluri diferite, şi din nou Rosemary admiră 
metoda de a cheltui a Nicolei. Nicole era sigură că banii pe 
care îi cheltuia erau ai ei - Rosemary însă se mai gândea că 
banii ei îi erau în chip miraculos împrumutaţi şi că în 
consecinţă trebuia să fie cât se poate de grijulie cu ei. 

Era plăcut să cheltuiască bani în lumina de soare a unui 
oraş străin, simţindu-şi trupurile sănătoase care le 
trimiteau efluvii de culoare în obraji; cu braţe şi mâini, 
picioare şi glezne care se întindeau pline de încredere, 
încordându-se sau păşind cu încrederea femeilor frumoase 
în ochii bărbaţilor. 

Când se întoarseră la hotel şi-l găsiră pe Dick, strălucitor 
şi proaspăt în lumina dimineţii, amândouă avură o clipă de 
bucurie totală, copilărească. 

Primise tocmai un telefon încâlcit de la Abe care, se 
părea, îşi petrecuse dimineaţa în ascunzătoare. 

— A fost una dintre cele mai extraordinare convorbiri 
telefonice pe care le-am avut în viaţa mea. 

Dick vorbise nu numai cu Abe, ci şi cu o duzină de alte 
persoane La telefon, aceşti interlocutori supranumerari 
fuseseră în mod caracteristic prezentaţi ca „un tip vrea să 
vă vorbească la telefon, păi da, zice c-a fost acolo - ce?” 

„Hei, ascultați aici, cineva - închide acolo - asta e, a fost în 
scandal şi nu mai poa' să se mai întoarc acasă. Părerea mea 
personală e că - personal cred că...” Se mai auziseră nişte 
icnituri şi după aceea cine şi ce făcuse rămăsese 
necunoscut. 

Telefonul mai formulase o ofertă suplimentară: 


„M-am gândit că asta ar putea să vă intereseze pe 
dumneavoastră, ca psihiatru.” Vaga personalitate care 
fusese prezentată prin această declaraţie fu apoi trecută la 
telefon; din ceea ce urmă, nu reuşi să-l intereseze pe Dick 
nici ca psihiatru şi dealtfel nici în vreo altă calitate. 
Conversaţia cu Abe se desfăşurase după cum urmează: 

— Alo? 

— Da? 

— Da, alo. 

— Cine sunteţi? 

— Da — se interpolaseră pufnituri de râs. 

— Da, uite îţi trec pe altcineva pe fir. 

Uneori Dick putuse să audă vocea lui Abe, acompaniată 
de pufnituri, momente în care receptorul scăpa din mâini, 
fragmente venite parcă de foarte departe, cum ar fi: „Nu, 
eu nu, domnule North...” Apoi o voce decisă, vie, spusese: 
„Dacă sunteţi prieten cu domnul North veniţi să-l luaţi de 
aici”. 

Abe intervenise, solemn şi greoi, covârşind totul cu un 
ton superior de hotărâre pragmatică. 

— Dick, am pornit o adevărată revoluţie rasistă în 
Montmartre. Mă duc acuma şi-l scot pe Freeman din 
închisoare. Dacă un negru din Copenhaga, care face şi el 
cremă de ghete - alo, mă auzi, dacă vine cineva acolo... Şi 
încă o dată receptorul fusese dominat de un cor pe 
nenumărate motive melodice. 

— De ce te-ai întors la Paris? întrebase Dick. 

— Ajunsesem până la Evreux şi m-am decis să iau avionul 
îndărăt ca să pot să-l compar cu Saint Sulpice. Adică, nu 
vreau să spun că s-aduc Saint Sulpice îndărăt la Paris. Nici 
măcar nu spun de baroc! Am vrut să spun Saint Germain. 
Pentru numele lui Dumnezeu, aşteaptă un moment, îl aduc 
pe portar la aparat. 

— Pentru numele lui Dumnezeu nu mai fă şi asta. 

— Ascultă - Mary a plecat cu adevărat? 

— Da. 


— Dick, vreau să stai de vorbă cu un tip pe care l-am 
cunoscut aici astăzi dimineaţă, fiul unui ofiţer de marină 
care a fost la toţi doctorii din Europa. Să-ţi spun ce-i cu el... 

Dick închisese la punctul acesta - poate că fusese un gest 
de nerecunoştinţa, pentru că, oricum, el avea nevoie de 
făină de măcinat pentru morile gândului lui. 

— Şi Abe era un om atât de drăguţ, îi spuse Nicole lui 
Rosemary. Atât de drăguţ. Acum multă vreme - când ne-am 
căsătorit noi, Dick şi cu mine. Dacă l-ai fi cunoscut atunci... 
Venea să stea la noi cu săptămânile şi nici nu simţeam că e 
şi el în casă. Uneori cânta la pian - alteori stătea în 
bibliotecă, cu un pian mut, şi făcea dragoste cu el ceasuri 
întregi - Dick, o mai ţii minte pe servitoarea aceea? zicea 
că-i o fantomă şi uneori Abe îi ieşea înainte, în hol, şi făceau 
bau la ea, şi odată ne-a costat un serviciu întreg de ceai - 
dar nici nu ne păsa. 

Atât de frumos - şi trecuse atât de mult de atunci... 
Rosemary le invidia frumuseţea vieţii pe care o duseseră, 
imaginându-şi o succesiune nesfârşită de plăceri care nu 
semănau deloc cu ce trăise ea până atunci. Nu cunoscuse 
lenevia, însă avea pentru ea respectul celor care nu se 
bucuraseră niciodată de lenevie. Se gândea la asemenea 
momente de pauză, ca la un prilej de odihnă, fără să-şi dea 
seama că soţii Diver erau tot atât de departe de a se relaxa 
cu adevărat pe cât era şi ea. 

— Şi ce l-a făcut să ajungă aşa? întrebă ea. De ce trebuie 
neapărat să bea? 

Nicole  clătină din cap, descărcându-se de orice 
răspundere în privinţa aceasta — Atât de mulţi oameni 
inteligenţi se distrug astăzi... 

— Şi când nu s-au distrus? întrebă Dick. Oamenii 
inteligenţi merg tot timpul pe marginea prăpastiei pentru 
că asta e viaţa lor - unii dintre ei nu mai pot suporta şi 
atunci se lasă păgubaşi. 

— Trebuie să fie ceva mai adânc. Nicole se agăța de felul 
în care vedea ea această conversaţie; şi era şi indispusă de 


faptul că Dick o contrazicea de faţă cu Rosemary. — Artiştii 
ca - uite ca Fernand, de pildă - nu trebuie, în mod 
obligatoriu, să înoate în alcool. De ce tocmai americanii se 
destrăbălează aşa? 

Erau atât de multe răspunsuri la întrebarea aceasta încât 
Dick se hotări s-o lase în aer, ca un bâzâit victorios în 
urechile Nicolei. Se simţea dintr-o dată intens critic la 
adresa ei. Deşi era convins în continuare că ea era cea mai 
fascinantă făptură pe care o întâlnise în viaţă, deşi îşi lua de 
la ea tot ceea ce îi era lui necesar, simţea întotdeauna 
conflictele de departe şi, inconştient, se înăsprise şi se 
pregătise ceas cu ceas. Nu era înclinat spre indulgență faţă 
de sine şi se simţea acum, prin comparaţie, lipsit de graţie 
în clipa aceasta, când se surprinsese făcându-şi concesii, 
orbindu-se singur cu speranţa că Nicole ar fi ghicit că e 
vorba doar de o însufleţire emotivă pasageră în legătură cu 
Rosemary. Nu era sigur - în seara trecută, la teatru, Nicole 
vorbise deschis despre Rosemary ca despre un copil. 

Luară dejunul toţi trei, jos, într-o atmosferă de covoare 
groase şi chelneri alunecând neauziţi, care nu se învârteau 
cu pasul grăbit şi sigur al celor ocupați să servească 
mâncare scumpă la mesele unde erau ei obişnuiţi în ultima 
vreme să mănânce. Aici erau familii de americani care 
priveau în jur la alte familii de americani şi încercau să facă 
şi conversaţie unii cu alţii. 

La masa de alături se afla un grup pe care nu şi-l puteau 
explica. Era alcătuit dintr-un tânăr expansiv, cu un aer 
oarecum de secretar, care parcă te ruga-să-fii-bun-să- 
repeţi-ce-ai-spus şi aproximativ douăzeci de femei. Femeile 
nu erau nici tinere, nici bătrâne şi nici aparţinând vreunei 
anumite categorii sociale; şi cu toate acestea grupul întreg 
lăsa impresia unui monolit, mai coerent, de pildă, decât un 
grup de soţii strânse laolaltă ca să-şi omoare vremea cât 
timp bărbaţii lor sunt reuniți la vreo conferinţă 
profesională. Era vădit că păreau mai uniţi decât oricare 


din grupurile de turişti cu care s-ar fi putut gândi să-i 
compare. 

Un instinct nelămurit îl făcu pe Dick să-şi înghită ironia, 
cam groasă, care-i stătea pe buze; îl întrebă pe chelner cine 
erau. 

— Astea sunt familiile eroilor decoraţi. 

Cu toţii exclamară, unii dintre ei cu glas tare, alţii cu voce 
scăzută. Ochii lui Rosemary se umplură de lacrimi. 

— Probabil că cele mai tinere sunt soțiile, spuse Nicole. 

Dick privi iarăşi grupul, pe deasupra paharului său cu 
vin; 
pe feţele lor fericite, dincolo de demnitatea care înconjura 
grupul şi de care fiecare femeie părea pătrunsă, el văzu 
maturitatea unei Americi mai bătrâne. Femeile acestea 
grave, sosite aici să-şi plângă morţii, să plângă o pierdere 
pentru ele ireparabilă, făcură un timp ca întreaga încăpere 
în care se aflau să fie cu adevărat frumoasă. O clipă, se 
regăsi el însuşi aşezat pe genunchii tatălui său, călărind 
alături de Mosby în timp ce vechile loialităţi şi devotamente 
luptau în jurul lui. Se întoarse iarăşi, aproape cu efort, spre 
cele două femei de la masa lui să facă faţă lumii noi în care 
credea el acum. 

— „Te supără dacă trag în jos perdelele?” 


CAPITOLUL XI 


ABE NORTH ERA ÎNCĂ ÎN BARUL 
hotelului Ritz unde stătea de la orele nouă dimineaţa. Când 
sosise, căutând un sanctuar, ferestrele erau deschise şi 
aspiratoare uriaşe zumzăiau înghițind praful de sub 
covoarele şi pernele afumate ale fotoliilor. Comisionarii se 
aferau pe coridoarele hotelului, liberi şi fără _ trup, 
mişcându-se câte o clipă într-un spaţiu pur. Barul pentru 
doamne, în faţa barului propriu-zis, părea foarte mic - îţi 
venea greu să-ţi închipui înghesuiala pe care era în stare s- 
o conţină după-amiaza. 


Faimosul Paul, concesionarul, nu sosise încă, însă Claude, 
care verifica stocul de băuturi, se întrerupse fără nicio 
surpriză ca să-i pregătească lui Abe un cocteil de 
întremare. Abe se aşeză pe o bancă de lângă perete. După 
două cocteiluri începu să se simtă mai bine - până într-atât 
de bine încât urcă până la frizerie să se radă. Când se 
întoarse în bar venise şi Paul - în automobilul său de import, 
din care descinsese, corect, pe Boulevard des Capucines. 
Paul îl simpatiza pe Abe şi veni la masa lui să stea puţin de 
vorbă. 

— Trebuia să mă îmbarce pe vapor, spre casă, astăzi 
dimineaţă, spuse Abe. Vreau să spun ieri dimineaţă; sau 
când o fi fost... 

— Şi de ce n-aţi făcut-o? întrebă Paul. 

Abe stătu pe gânduri şi se întâmplă să dea în cele din 
urmă peste un motiv. — Citeam un foileton în Liberty şi 
urmarea trebuia să apară aici, la Paris, aşa că dacă aş fi 
plecat aş fi scăpat-o şi pe urmă n-aş mai fi citit-o niciodată. 

— Trebuie să fie o poveste tare bună. 

— E o poveste terr-r-rribilă. 

Paul se ridică chicotind şi mai întârzie un moment, 
sprijinindu-se de speteaza unui scaun. 

— Dacă într-adevăr vreţi să plecaţi, domnule North, sunt 
nişte prieteni de-ai dumneavoastră care pleacă mâine pe 
France - Domnul cum-îi-spune — Şi Slim Pearson. Domnul - 
îmi aduc aminte - un domn înalt care şi-a lăsat barbă de 
curând... 

— Yardly, îi veni Abe în ajutor. 

— Domnul Yardly. Pleacă amândoi pe France. 

Se pregătea să se întoarcă la treaba lui, însă Abe încercă 
să-l mai reţină. — Da, dacă n-ar trebui să mă îmbarce la 
Cherbourg. Mi-am trimis bagajele acolo. 

— Vă găsiţi dumneavoastră bagajele la New York, spuse 
Paul îndepărtându-se. 

Logica acestei sugestii pătrunse treptat în înţelegerea lui 
Abe - începu să se entuziasmeze la gândul că cineva avea 


astfel grijă de el, sau mai degrabă că îi prelungea în felul 
acesta starea de iresponsabilitate. 

Între timp, alţi clienţi îşi făcuseră apariţia în bar: întâi 
veni un danez uriaş pe care Abe îl mai întâlnise undeva. 
Danezul se instală pe scaun, la capătul celălalt al încăperii, 
şi Abe înţelese că avea să rămână acolo toată ziua, bând, 
mâncând, stând de vorbă sau citind ziarele. Simţi dorinţa să 
se ia la întrecere cu el 

— Cine stă mai mult. La unsprezece începură să apară 
colegienii, păşind cu grijă parcă să nu se incomodeze unul 
pe altul. Cam atunci îl pusese pe portar să telefoneze soţilor 
Diver; la vremea când stabilise contactul cu ei, stabilise 
legătura şi cu alţi prieteni şi cunoştinţe şi ideea lui fusese 
să-i pună pe toţi să discute la telefon deodată - rezultatul 
fiind o acţiune de proporţii generale. Din când în când 
gândul i se reîntorcea la ideea că ar trebui să-l scoată pe 
Freeman de la arest, însă se scutura de ea ca făcând parte 
din coşmar. 

La ora unu barul era ticsit; în mijlocul adunăturii de 
glasuri  chelnerii continuau să-şi vadă de treabă, 
readucându-i pe clienţi la faptele concrete ale banilor şi 
băuturilor comandate. 

— Asta face două cocteiluri... şi încă unul... două martini 
şi cu unul... nimic pentru dumneavoastră, domnule 
Quarterly... adică trei rânduri. Cu totul şaptezeci şi cinci de 
franci, domnule Quarterly. Domnul Schaeffer a spus că, a 
plătit dânsul atunci - dumneavoastră aţi plătit ultimul 
rând... Eu fac ce-mi spuneţi dumneavoastră... mulţumesc 
foarte mult. 

În confuzia generală, Abe îşi pierdu scaunul; acum stătea 
în picioare legănându-se încetişor într-o parte şi într-alta şi 
discutând cu unii dintre oamenii cu care intrase în vorbă. 
Un foxterier îşi înfăşură lesa pe după picioarele lui, însă Abe 
reuşi să se descurce fără să cadă şi deveni recipientul unor 
scuze insistente. Curând fu invitat la dejun, însă refuză. Era 
ora de pregătire a ceaiului din Alice, explică el, şi la ora 


aceasta el avea întotdeauna ceva de făcut. Puțin mai târziu, 
cu manierele ireproşabile ale beţivului, care seamănă puţin 
cu felul de a se comporta al unui întemnițat sau al unui 
servitor de casă mare, se despărţi de o cunoştinţă şi, 
întorcându-se pe călcâie, constată că momentul de 
strălucire al barului trecuse tot atât de pe neaşteptate pe 
cât şi venise. 

De cealaltă parte a încăperii, danezul şi tovarăşii săi de 
masă comandaseră dejunul. Abe făcu la fel, însă de-abia se 
atinse de mâncare. După aceea rămase nemişcat la locul 
lui, fericit să trăiască pur şi simplu, în trecut. Băutura 
făcuse ca lucrurile fericite din trecut să-i devină 
contemporane cu prezentul, ca şi cum s-ar fi petrecut în 
continuare în faţa lui, contemporane chiar şi cu viitorul, ca 
şi cum ar fi fost pe punctul să se întâmple iarăşi. 

La ora patru, portarul se apropie de el: 

— Doriţi să vedeţi un om de culoare cu numele de Jules 
Peterson? 

— Dumnezeule! Cum de m-a găsit? 

— Nu i-am spus că sunteţi aici. 

— Atunci cine i-a spus? Abe simţi că se prăbuşeşte peste 
paharele de pe masa lui, dar îşi reveni imediat. 

— Zice că a trecut pe la toate barurile şi hotelurile cu 
americani. 

— Spune-i că nu sunt aici. În timp ce portarul dădea să 
plece, Abe îl întrebă: — El poate să intre aici? 

— Am să mă interesez. 

Când i se adresă această întrebare, Paul aruncă o privire 
peste umăr; clătină din cap, apoi văzându-l pe Abe veni 
până la masa lui. 

— Îmi pare râu. Nu pot să îngădui asta. 

Abe se ridică cu un efort şi ieşi afară pe Rue Cambon. 


CAPITOLUL XII 


STRÂNGÂNDU-ŞI ÎN MÂNĂ SERVIETA 
miniaturală, Richard Diver se îndreptă pe jos din 
arondismentul al şaptelea - unde lăsase o notă pentru Maria 
Wallis semnată „Dicole”, numele cu care el şi Nicole îşi 
semnau comunicările în primele zile ale dragostei lor - către 
lenjerierul lui, unde lucrătorii, luându-i măsura, îşi dădeau o 
osteneală cu totul disproporţionată faţă de banii pe care-i 
lăsa el aici. Îi era ruşine să promită atât de mult acestor 
sărmani englezi, el, un om cu maniere ultrapoliticoase, cu 
aerul că posedă cheia spre siguranţă, îi era ruşine să-l pună 
pe cel care-i lua măsură să-i ajusteze o teacă de mătase, pe 
braţ. După care, se duse la bar, la Crillon, şi bău o cafea 
mică şi două degete de gin. 

Când intră în hotel holurile i se părură nefiresc de 
luminoase; când ieşi, îşi dădu seama că avusese această 
impresie din cauză că afară se şi lăsase întunericul. Era o 
după-amiază cu vânt, la ceasul patru, cu frunzele pe 
Champs-Elysees foşnind ca un cântec şi pierzându-se, 
subţiri şi neliniştite. Dick coti pe Rue de Rivoli, parcurgând 
pe jos, pe sub arcade, cele două locuri până la Banca lui, de 
unde-şi ridica scrisorile. Apoi luă un taxi şi o porni în sus, pe 
Champs-Elysees, prin primul ropot al ploii, singur numai cu 
dragostea lui. 

Mai devreme, la orele două, pe coridorul hotelului Regele 
George, frumuseţea Nicolei i se arătase, în comparaţie cu 
frumuseţea lui Rosemary, întocmai ca frumuseţea unei fete 
din Leonardo da Vinci faţă de cea a unei fete dintr-o 
ilustrație colorată. Dick se strecura prin ploaie, neguros şi 
înspăimântat, cu pasiunile unei mulţimi de bărbaţi închise 
în el şi fără să fie în stare să mai vadă lucrurile simplu. 

Rosemary deschisese uşa camerei, străbătută de nişte 
emoţii pe care nimeni altcineva decât ea nu le-ar fi putut 
înţelege. Era acum ceea ce se numeşte uneori „o făptură 
micuță, sălbatică”; de exact douăzeci şi patru de ore nu mai 
reuşea să-şi găsească unitatea lăuntrică şi era cu totul 
absorbită de înfruntarea cu haosul, ca şi cum destinul i-ar fi 


fost un joc de potrivit imagini - socotind beneficiile, socotind 
speranţele, punându-i la socoteală pe Dick, pe Nicole, pe 
maică-sa, pe regizorul cu care se întâlnise în ajun, 
asemenea boabelor dintr-un şirag de mătănii. 

Când Dick bătu la uşă, Rosemary era îmbrăcată şi privea 
ploaia de afară, gândindu-se la un poem anume şi la rigolele 
umplute de pârâiaşe înspumate din Beverley Hills. Când îi 
deschise, el îi apăru ca ceva imuabil şi zeiesc, rigid şi 
nemaleabil cum fusese totdeauna şi cum li se par oamenii 
mai în vârstă celor mai tineri. Dick o revăzu cu un 
sentiment inevitabil de dezamăgire. Îi trebui o clipă să 
răspundă la frumuseţea lipsită de apărare a surâsului ei, la 
trupul tânăr, calculat până la milimetru pentru a închipui 
mugurele şi în acelaşi timp pentru a garanta pe de-a 
întregul floarea. Era conştient de amprenta piciorului ei ud 
pe un covoraş pe care-l vedea prin uşa deschisă a camerei 
de baie. 

— Domnişoara leleviziune, spuse el cu o nonşalanţă pe 
care nu şi-o simţea deloc. Îşi lăsă mănuşile şi servieta pe 
măsuţa de toaletă, îşi sprijini bastonul de perete. Bărbia îi 
domină ridurile de suferinţă din jurul gurii, împingându-le 
în sus, spre frunte, şi spre colţurile ochilor, ca o spaimă care 
nu poate fi arătată în public. 

— Vino şi mi te aşează pe genunchi, aproape, aproape de 
tot de mine, spuse el încet, şi lasă-mă să învăţ să-ţi cunosc 
gura asta frumoasă. 

Veni către el şi i se aşeză în braţe în vreme ce afară 
picăturile ploii se răreau - pic - pi-i-ic, şi ea îşi lăsă buzele 
peste imaginea frumoasă şi rece pe care o crease ea însăşi. 

Îl sărută de mai multe ori la rând pe buze. El nu mai 
cunoscuse niciodată ceva atât de ameţitor ca pielea ei 
moale şi, cum uneori frumuseţea îţi răsfrânge imaginile 
celor mai bune gânduri, se gândi la răspunderea lui faţă de 
Nicole şi la răspunderea pentru faptul că ea era cu două uşi 
mai încolo pe acelaşi coridor. 

— A trecut ploaia, spuse el. Vezi soarele pe acoperiş? 


Rosemary se ridică în picioare şi aplecându-se puţin spre 
el îi spuse lucrul cel mai sincer pe care i-l spusese vreodată. 

— O, ce mai actori suntem noi — tu şi cu mine! 

Se îndreptă spre oglinda ei de toaletă şi în clipa în care 
îşi lăsă peria de păr peste bucle se auzi o bătaie înceată şi 
insistentă în uşă. 

Rămaseră încremeniţi ca după un şoc; bătaia se repetă 
cu insistenţă, şi dându-şi deodată seama că uşa nu era 
încuiată, Rosemary termină să se pieptene cu o alunecare a 
periei, îl aprobă din cap pe Dick care netezise repede cutele 
de pe cuvertura patului unde stătuseră, şi porni către uşă. 
Dick spuse cu voce perfect naturală, nu prea tare: 

— ... aşa că dacă nu vrei să mai ieşi, am să-i spun Nicolei 
şi o să petrecem împreună o seară de adio liniştită şi 
plăcută. 

Precauţiile erau inutile, pentru că cei din faţa uşii erau 
atât de învălmăşiţi în propriile lor probleme că nu mai erau 
în stare să se ocupe decât cu totul fugar de orice alte 
lucruri care să nu-i fi privit direct pe ei înşişi. Erau Abe, 
îmbătrânit cu câteva luni în ultimele douăzeci şi patru de 
ore, şi un om de culoare, foarte îngrijorat, foarte speriat, pe 
care Abe îl prezentă ca fiind domnul Peterson din 
Stockholm. 

— E într-o situaţie teribilă, şi din vina mea, spuse Abe. 
Avem mare nevoie de un sfat competent. 

— Veniţi dincolo, în apartamentul nostru, spuse Dick. 

Abe insistă să vină şi Rosemary, şi traversară coridorul 
spre apartamentul soţilor Diver. Jules Peterson, un negru 
scund, respectabil, alcătuit după modelul suav al 
sprijinitorilor partidului republican în statele mărginaşe, îi 
urmă. 

Se vădi că acesta din urmă fusese un martor legal în 
cearta care avusese loc dimineaţă devreme, în 
Montparnasse; îl însoţise pe Abe la circumscripţia de poliţie 
şi-i sprijinise afirmaţiile că o bancnotă de o mie de franci îi 
fusese smulsă din mână de un negru, a cărui identificare 


constituise una din dificultăţile cazului. Abe şi cu Jules 
Peterson, însoţiţi de un agent de poliţie, se reîntorseseră la 
bistro şi-l recunoscuseră, prea grăbiţi, pe criminal în 
persoana unui negru care, aşa cum se stabilise cu o oră mai 
târziu, intrase în cârciumă abia după ce plecase Abe. Poliţia 
complicase şi mai mult cazul arestându-l şi pe patronul 
negru al restaurantului, o personalitate în lumea lui, 
Freeman, şi care trecuse şi el prin ceața generală, într-o 
primă fază a întâmplărilor, apoi dispăruse. Adevăratul 
făptaş, a cărui vină, aşa cum o relatau prietenii săi, consta 
în faptul că transmisese o bancnotă de cincizeci de franci 
pentru a plăti nişte băuturi comandate de Abe, reapăruse 
doar recent în scenă şi într-un rol oarecum sinistru. 

Pe scurt, Abe reuşise în decursul unui singur ceas să se 
amestece în vieţile personale, în conştiinţele şi emoţiile unui 
afro-european şi a trei afro-americani locuind în Cartierul 
Latin. leşirea lui din această încurcătură nu se întrezărea 
nici pe departe şi ziua trecuse într-o atmosferă bântuită de 
chipuri nefamiliare de negri răsărind pe neaşteptate în 
locuri neaşteptate, de după colţuri neaşteptate, şi de 
glasuri insistente de negri la telefon. 

Abe reuşise să-i evite pe toţi, cu excepţia lui Jules 
Peterson. Peterson se afla într-un fel în situaţia indianului 
prietenos care a încercat să-l ajute pe un alb. Negrii care 
avuseseră de suferit de pe urma trădării erau acum porniţi 
nu atât în urmărirea lui Abe cât a lui Peterson, şi Peterson 
era vital interesat de protecţia pe care ar fi putut-o obţine 
de la Abe. 

La Stockholm, Peterson dăduse faliment în încercarea de 
a se stabili ca mic fabricant de cremă de ghete şi acum nu 
mai dispunea decât de formula produsului său şi de câteva 
unelte profesionale cât să-i ajungă să umple o lădiţă mică; 
cu toate acestea, noul său protector îi promisese în primele 
ceasuri ale dimineţii să-i pună pe picioare o firmă în 
Versailles. Fostul şofer al lui Abe era fabricant de pantofi, 


acolo, şi Abe îi înmânase lui Peterson două sute de franci ca 
acont. 

Rosemary ascultă, cu un fel de dezgust, toată această 
încurcată poveste; ca să aprecieze partea ei grotescă era 
nevoie de un simţ al umorului mai robust decât avea ea. 
Omuleţul cu industria sa manufacturieră portativă, cu ochii 
săi nesinceri care, din când în când, îşi rostogoleau, la 
vedere, semicercurile albe de panică, figura pe care o făcea 
Abe, faţa lui năclăită în care abia i se mai recunoşteau 
trăsăturile frumoase, acum trase - toate acestea erau 
departe de ea, ca o boală. 

— Eu nu cer decât o şansă în viaţă, spunea Peterson cu 
intonaţia precisă şi totuşi contorsionată caracteristică 
țarilor coloniale. Metodele mele sunt simple, formula mea 
este atât de bună încât am fost expulzat din Stockholm, 
ruinat, pentru că nu am acceptat să o dau pe mâna altora. 

Dick îl privi politicos - cu interes, apoi fără, după care se 
întoarse către Abe. 

— Tu du-te la un hotel şi culcă-te. După ce te-ai liniştit, 
domnul Peterson are să vină să stea de vorbă cu tine. 

— Dar nu înţelegi toată încurcătura în care a intrat 
Peterson? protestă Abe. 

— Am să aştept în hol, spuse Peterson delicat. E poate 
dificil să discutaţi despre problemele mele cu mine de faţă. 

Se retrase, după o scurtă caricatură a unei plecăciuni 
după moda franceză; Abe se ridică în picioare cu efort, 
pufăind ca o locomotivă. 

— S-ar zice că nu sunt prea popular astăzi. 

— Popular da, însă nu şi probabil, îi spuse Dick. Sfatul 
meu e să părăseşti hotelul acesta - prin bar, dacă vrei. Du-te 
la Chambord, sau dacă ai nevoie de servicii bune, du-te 
dincolo, la Majestic. 

— V-aş deranja dacă v-aş cere ceva de băut? 

— N-avem nimic aici sus, minţi Dick. 

Resemnat, Abe îi strânse mâna lui Rosemary; îşi compuse 
încet o expresie a feţei, ţinându-i mâna între ale lui multă 


vreme şi formulând propoziţiuni care nu se făceau auzite. 

— Eşti cea mai - una dintre cele mai... 

Ea suferea pentru el, sau mai curând simţea un fel de 
revoltă faţă de mâinile lui murdare, însă râse binecrescută 
ca şi cum n-ar fi fost nimic neobişnuit pentru ea să 
urmărească din ochi un om care se mişcă într-un vis lent. 
Adesea lumea manifestă un respect curios faţă de un om 
beat, într-un fel semănând cu respectul raselor primitive 
faţă de nebuni. Mai degrabă respect decât frică. Evident, 
mai târziu îl va face să plătească pentru momentul acesta 
de superioritate, pentru momentul cât a fost impresionant. 
Abe se întoarse spre Dick cu un ultim apel. 

— Dacă mă duc la un hotel şi mă bag la aburi şi mă ţesăl 
şi dorm niţel, şi-i scutur de pe mine pe toţi senegalezii ăştia 
- n-aş putea să vin să petrec seara cu voi, la gura focului? 

Dick dădu din cap, mai puţin a aprobare cât a ironie, şi 
spuse: — Ai o părere grozavă despre posibilităţile tale 
actuale. 

— Pariez că dacă Nicole ar fi aici ea mi-ar da voie să vin. 

— Bine, bine. Dick se îndreptă spre unul din cufere şi 
scoase de acolo o casetă cu care reveni la măsuţa din 
mijlocul camerei; înăuntru erau nenumărate litere de 
carton. 

— Poţi să vii dacă vrei să jucăm anagrame. 

Abe privi conţinutul cutiei cu repulsie, ca şi cum i s-ar fi 
cerut să înghită ovăz. 

— Ce sunt anagramele astea? N-am avut de ajuns de-a 
face cu chestii necunoscute? 

— E un joc liniştit. Compui cuvinte - orice cuvânt cu 
literele astea în afară de cuvântul alcool. 

— Eu pariez că poţi să compui şi cuvântul alcool. Abe îşi 
vâri mâna în cutie răvăşindu-i conţinutul. Pot să vin şi eu 
dacă am să fiu în stare să compun cuvântul alcool? 

— Poţi să vii dacă vrei, să jucăm anagrame. 

Abe clătină din cap, resemnat. 


— Dacă sunteţi în dispoziţia asta, n-are niciun rost - eu 
am să vă încurc numai. Mişcă din deget, plin de reproş, 
spre Dick. Adu-ţi însă aminte ce a spus George al III-lea, că 
dacă Grant tot s-a îmbătat, ce bine ar fi fost să-i muşte şi pe 
ceilalţi generali! 

Cu o ultimă privire desperată, către Rosemary, din 
colţurile aurii ale ochilor lui, ieşi. Spre uşurarea lui, 
Peterson nu mai era pe coridor. Simţindu-se pierdut şi fără 
casă, se întoarse la bar să-l mai întrebe o dată pe Paul cum 
se numea vaporul acela. 


CAPITOLUL XIII 


DUPĂ CE EL IEŞISE, DICK ŞI CU 
Rosemary se îmbrăţişară în fugă. Era peste ei amândoi un 
praf parizian prin care se adulmecau unul pe altul; inelul de 
cauciuc de la stiloul lui Dick, foarte uşoara mireasmă de 
căldură de pe gâtul şi umerii lui Rosemary. Încă o jumătate 
de minut Dick se mai agăţă de clipa aceasta; Rosemary fu 
cea dintâi care se întoarse la realitate. 

— Trebuie să mă duc, tinere, spuse ea. 

Clipiră unul spre celălalt pe deasupra unui spaţiu care se 
căsca tot mai mare între ei, şi Rosemary execută o ieşire din 
scenă pe care o învățase încă din adolescenţă, şi pe care 
niciun regizor nu încercase până atunci să i-o corecteze. 

Deschise uşa camerei şi se îndreptă de-a dreptul spre 
masa de scris, unde îşi amintise deodată că-şi lăsase ceasul 
din mână. Era acolo; punându-şi-l, ochii îi căzură pe 
scrisoarea zilnică pentru maică-sa, terminând în gând 
ultima propoziţiune. Apoi, treptat parcă, îşi dădu seama, 
fără să-şi întoarcă privirile, că nu era singură în cameră. 

Într-o odaie nelocuită permanent sunt obiecte 
susceptibile să răsfrângă imagini şi pe care le remarci doar 
pe jumătate; lemnul lăcuit al mobilelor, alămurile mai mult 
sau mai puţin lustruite, argintărie, fildeş şi, dincolo de toate 
acestea, o mie de obiecte capabile să primească lumina şi 


umbra atât de blând încât de-abia dacă te gândeşti la ele în 
această calitate, partea de sus a ramelor tablourilor, 
muchiile creioanelor sau scrumierelor, ale ornamentelor şi 
bibelourilor de porțelan sau de cristal; totalitatea acestor 
refracţii - stârnind reflexe deopotrivă de subtile ale vederii 
ca şi ale acelor fragmente asociative ale subconştientului de 
care s-ar părea că depindem, aşa cum o casetă de sticlă 
păstrează în ea tot felul de bucățele de formă neregulată 
care s-ar putea să folosească odată - toate acestea ar putea 
explica senzaţia descrisă mai târziu de Rosemary din care 
reieşea că „a intuit” că mai era cineva în cameră, înainte de 
a fi putut determina cine anume. Dar când îşi dădu seama 
de aceasta se întoarse prompt, într-un fel de pas de balet, şi 
constată că un negru mort era întins pe patul ei. 

În clipa când strigă „auuu!” şi ceasul ei de mână încă 
neîncheiat pe încheietură căzu cu zgomot pe masă, îi trecu 
prin cap ideea fantastică cum că ar fi putut fi vorba de Abe 
North. Apoi se năpusti spre uşă şi traversă dintr-un salt 
coridorul. 

Dick tocmai îşi îndrepta trupul o clipă aplecat; îşi 
examinase mănuşile purtate în ziua aceea şi le aruncase 
într-o grămăjoară de mănuşi murdare într-un colţ al 
cufărului. Îşi atârnase în dulap haina şi vesta şi îşi întinsese 
cămaşa pe un umeraş - era un truc al său personal. „Mai 
degrabă să porţi o cămaşă uşor murdară decât să apari 
într-o cămaşă mototolită.” Nicole se întorsese şi scutura 
tocmai una din scrumierele, umplute până la refuz de Abe, 
într-un coş de hârtii, când Rosemary năvăli în cameră. 

— Dick! Dick! Vino să vezi! 

Dick străbătu repede coridorul, intrând în camera ei. 
Îngenunche să asculte inima lui Peterson, şi îi pipăi pulsul - 
trupul era cald, faţa, hărţuită în timpul vieţii, era acum 
îngroşată şi amară, moartă; lădiţa cu materiale o mai ţinea 
încă sub braţ, pantoful care-i atârna pe marginea patului 
era nelustruit şi talpa îi era uzată. Potrivit legilor franceze, 
Dick n-avea voie să atingă trupul, îi ridică totuşi un braţ să 


constate ceva - era o pată pe cuvertura verde, probabil că 
era puţin sânge şi pe pătura dedesubt. 

Dick închise uşa şi rămase să se gândească; auzi paşi 
prudenţi pe coridor, apoi pe Nicole strigându-l pe nume. 
Deschizând uşa îi şopti: Adu cuvertura şi păturile de 
deasupra de la unul din paturile noastre - vezi să nu te vadă 
nimeni. Apoi, remarcând expresia plină de încordare de pe 
faţa ei, adăugă repede: — Uite ce, nu trebuie să-ţi pierzi 
firea pentru toată treaba asta - e doar o reglementare de 
conturi între negri. 

— Aş vrea să se termine odată totul! 

Trupul, când îl ridică Dick, era uşor şi prost hrănit. El 
ţinu astfel încât hemoragia din rană să curgă în hainele 
mortului. Întinzându-l pe jos alături de pat, strânse 
cuvertura şi pătura de deasupra, apoi deschizând uşa de un 
deget stătu să asculte - se auzea zgomot de vase, din hol, 
urmate de o voce patronală, Merci, Madame, însă chelnerul 
se îndepărtă în direcţia cealaltă, spre scara de serviciu. În 
grabă, Dick şi cu Nicole schimbară mototolul de pături pe 
care-l ţineau fiecare în braţe şi reintrară în camerele aflate 
de o parte şi de alta a coridorului; după ce întinse păturile 
aduse de Nicole peste patul lui Rosemary, Dick rămase o 
clipă în picioare transpirând în crepusculul cald din jur, ca 
să gândească. Anumite amănunte îi apăruseră evidente în 
clipa care urmase examenului făcut cadavrului; întâi, că 
indianul ostil faţă de Abe îl urmărise pe indianul prietenos şi 
îl descoperise pe coridor şi că, atunci când acesta din urmă 
se refugiase desperat în camera lui Rosemary, îl vânase 
acolo şi-l înjunghiase; în al doilea rând, că dacă situaţia 
avea să fie lăsată să evolueze de la sine, nicio putere de pe 
lume n-ar fi putut s-o apere pe Rosemary de a fi 
compromisă - de-abia se liniştiseră lucrurile după afacerea 
Arbuckle. Contractul ei depindea de obligaţia pentru ea să 
continue, fără nicio abatere şi excepţie, de a fi „Fetiţa Tatii”. 

Automat, Dick făcuse gestul de a-şi sufleca mânecile, deşi 
purta un maiou fără mâneci, şi se aplecă asupra cadavrului. 


Apucându-l bine de umerii hainei, deschise cu călcâiul uşa 
camerei şi târi trupul, într-o poziţie plauzibilă, pe coridor. 
Se întoarse în camera lui Rosemary şi netezi urmele de pe 
covoraşul de pluş. Apoi se îndreptă spre telefonul din 
apartamentul lui şi-l chemă pe directorul hotelului. 

— McBeth? Aici doctorul Diver - ceva foarte important. 
Suntem pe un fir unde să nu ne audă prea multă lume? 

Era bine acum că făcuse efortul suplimentar care-l 
stabilise pe o poziţie mai intimă cu domnul McBeth. Era 
unul din foloasele campaniei pentru a se arăta agreabil pe 
care Dick o desfăşurase pe o arie extinsă şi la care n-avea 
să mai revină niciodată. 

leşind adineaori din apartamentul nostru am dat peste 
un negru mort... în coridor... nu, nu, e un civil. Stai niţel - 
ştiam că nu ţi-ar conveni ca vreunul din clienţi să dea peste 
cadavru aşa că ţi-am telefonat numaidecât dumitale. Sigur 
că înţelegi că trebuie să-ţi cer să nu-mi amesteci numele în 
niciun fel în toată chestia asta. N-am chef de formalităţile 
francezilor numai pentru că s-a întâmplat să dau eu peste 
omul ăsta! 

Ce consideraţie deosebită manifestată faţă de interesele 
hotelului! Numai pentru că McBeth văzuse cu ochii lui 
aceste trăsături de caracter la doctorul Diver, cu două nopţi 
mai devreme, putu acum să acorde credit total acestei 
versiuni. 

Într-o clipă McBeth sosi şi după o altă clipă se ivi şi un 
jandarm. În acest interval, găsise timpul să-i şoptească lui 
Dick: — Puteţi fi sigur că numele tuturor clienţilor vor fi 
apărate. Vă sunt cât se poate de recunoscător pentru 
osteneala pe care v-aţi dat-o. 

McBeth luă o măsură imediată care îl influenţă pe 
jandarm până într-atât încât îl făcu să-şi mângâie mustaţa 
într-un acces de stânjeneală şi de lăcomie. Luă nişte notițe 
inutile în carnetul său şi telefonă la circumscripţia de 
poliţie. Între timp, cu o celebritate pe care Jules Peterson, 
în calitatea lui de om de afaceri, ar fi înţeles-o perfect, 


rămăşiţele fuseseră vârâte într-un alt apartament al unuia 
dintre cele mai la modă hoteluri din lume. 

Dick se întoarse în salonul apartamentului său. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Rosemary. Trebuie chiar ca 
toţi americanii din Paris să se împuşte mereu unii pe alţii? 

— Pare să fie sezonul de vânătoare, răspunse el. Unde-i 
Nicole? 

— Cred că-i în camera de baie. 

Ea îl adora pentru că o salva astfel - dezastrele care i s-ar 
fi putut întâmpla în urma acestui incident îi trecuseră 
profetic prin minte; şi îi asculta acum, cu un sentiment total 
de adoraţie, glasul puternic, sigur, politicos aranjând totul. 
Dar înainte ca să fi ajuns până la el, cu o dăruire a trupului 
şi a sufletului, atenţia lui se concentră asupra altui subiect; 
intră în dormitor şi de acolo se îndreptă spre camera de 
baie. Acum şi Rosemary putea să audă, tot mai tare, o 
vorbărie inumană care trecea prin gaura cheii şi prin 
crăpătura uşii pătrunzând în apartament şi contururile 
ororii începură iarăşi să se materializeze. 

Gândindu-se că Nicole a alunecat în baie şi poate s-a 
rănit, Rosemary îl urmă pe Dick. Dar nu la starea de fapt 
rămăsese ea cu ochii larg deschişi înainte ca Dick s-o 
împingă cu umărul la o parte şi să-i blocheze, cu bruscheţe, 
vederea. 

Nicole era îngenuncheată alături de cadă legănându-se 
într-o parte şi într-alta. — Tu eşti! striga. Tu, ai venit să te 
amesteci în singurul lucru numai al meu pe care-l am pe 
lume - cu cuvertura ta, mânjită toată de sânge. Am s-o port 
eu în locul tău - mie nu mi-e ruşine, numai că e păcat. La 
carnaval am dat o petrecere, acolo lângă lacul Zurich, şi 
erau cu toţii ca nişte nebuni, şi eu am vrut să ies înfășurată 
într-o pătură, dar nu m-au lăsat. 

— Stăpâneşte-te! 

— ... aşa că am rămas în baie şi mi-au adus un domino şi 
au zis, na, poartă-l pe ăsta. L-am pus. Ce era să fac? 

— Stăpâneşte-te, Nicole! 


— Nu m-am aşteptat niciodată ca tu chiar să mă iubeşti - 
era prea târziu - numai că nu mai intra acuma şi în camera 
de baie, e singurul loc în care pot să mă retrag şi eu să am 
un pic de linişte; cu cuverturile astea pline de sânge roşu, 
Toşu şi să-mi mai şi ceri să le curăţ. 

— Stăpâneşte-te! Ridică-te! 

Rosemary, înapoiată în salon, auzi uşa camerei de baie 
trântindu-se, şi rămase nemişcată în picioare, tremurând; 
ştia acum ce văzuse Violet McKisco în camera de baie a Vilei 
Diana. Răspunse la telefonul care începuse să sune şi apoi 
izbucni într-un plâns de uşurare când constată că era Collis 
Clay, care îi dăduse de urmă în apartamentul soţilor Diver. i 
ceru să urce până avea să-şi pună ea pălăria, pentru că-i 
era frică să mai intre singură în camera ei. 


CAPITOLUL XIV 


DOCTORUL RICHARD DIVER ŞI 
doamna Elsie Speers erau aşezaţi la o masă la Cafe des 
Allies, în august, la umbra copacilor răcoroşi şi prăfuiţi. 
Strălucirile punctelor de mică din pavaj erau atenuate de 
pământul copt de căldură, şi câteva izbucniri de mistral, 
dinspre coastă, se strecurau dinspre Esterel şi legănau 
bărcile de pescuit din port, făcând să se înalțe ici şi colo 
catargele, către un cer lipsit de orice reper. 

— Am primit o scrisoare astăzi dimineaţă, spunea 
doamna 
Speers. Ce necazuri trebuie să fi avut negrii aceia! Dar 
Rosemary mi-a spus că ai fost minunat, în ce-o priveşte. 

— Rosemary ar merita să fie decorată. A fost ceva care 
ne-a pus tuturor nervii la încercare, singura persoană care 
nu s-a tulburat deloc a fost Abe North. El plecase cu avionul 
spre Le Hâvre - probabil că nici n-a aflat nimic încă. 

— Îmi pare foarte rău că doamna Diver a fost atât de 
impresionată, spuse ea precaută. 

Rosemary îi scrisese din Paris: 


„Nicole părea să-şi fi ieşit din minţi. N-am mai vrut să 
plec spre sud împreună cu ei pentru că am impresia că 
Dick are şi aşa destule pe cap.” 

— Acuma e complet restabilită. El vorbea aproape cu 
nerăbdare. Aşadar, plecaţi mâine. Când vă îmbarcaţi? 

— Imediat. 

— Dumnezeule, groaznic că trebuie să plecaţi. 

— Nouă ne-a părut foarte bine că am venit aici. Am 
petrecut minunat, graţie vouă. Dumneata ai fost primul 
bărbat pentru care a simţit vreodată afecţiune Rosemary. 

O altă izbucnire de vânt încordă aerul în jurul dealurilor 
de porfir din La Napoule. Era ceva în văzduh care spunea 
că pământul se grăbeşte spre o altfel de climă; momentul 
îmbelşugat al miezului verii, scos în afara timpului, trecuse 
acum. 

— Rosemary a mai avut momente din astea, dar mai 
devreme sau mai târziu îmi aducea întotdeauna capul 
bărbatului - râdea doamna Speers - să i-l disec pe toate 
părţile. 

— Aşadar, eu am fost cruțat. 

— Oricum, n-aş fi putut face nimic. Era îndrăgostită de 
dumneata încă înainte de a te fi cunoscut. Eu n-am făcut 
decât să-i spun să meargă înainte. 

El constată că nu se prevăzuse niciun fel de loc pentru el, 
sau pentru Nicole, în planurile doamnei Speers - şi îşi dădu 
seama că amoralitatea ei provenea din modul retras de 
viaţă. Era dreptul ei, pensiunea în care se retrăseseră 
propriile ei emoţii. Femeile sunt în mod necesar capabile de 
aproape orice în lupta lor pentru supravieţuire şi nu vor 
putea fi niciodată condamnate pentru crime atât de 
dependente de optica bărbaţilor cum ar fi „cruzimea”. Atâta 
vreme cât alternanțele dintre iubire şi suferinţă se 
continuau circumscrise în limitele decenţei, doamna Speers 
putea să le urmărească cu detaşarea şi umorul unui eunuc. 
Nici măcar nu se gândise la posibilitatea că Rosemary ar fi 


putut fi rănită - sau poate era chiar atât de sigură că asta 
nu s-ar fi putut întâmpla în niciun caz? 

— Dacă ce spuneţi e adevărat, nu cred că i-ar fi făcut 
vreun rău. Continua să ducă până la capăt prefăcătoria că 
ar mai fi fost încă în stare să se gândească cu obiectivitate 
la Rosemary. Şi trecuse totul. — Cu toate acestea - continuă 
el - atât de multe lucruri în viaţă încep prin a părea 
accidentale... 

— Asta n-a fost un accident, insistă doamna Speers. 
Dumneata ai fost primul bărbat - dumneata eşti un ideal 
pentru ea. În toate scrisorile ei îmi spunea asta. 

— E atât de politicoasă... 

— Dumneata şi cu Rosemary sunteţi fiinţele cele mai 
politicoase pe care le-am văzut eu vreodată, însă cu toate 
acestea ea e chiar sinceră când spune asta. 

— Politeţea mea este un truc sentimental. 

În parte era adevărat. De la tatăl său, Dick învățase 
bunele maniere ale tinerilor din statele din sud care se 
îndreptaseră către nordul Statelor Unite după războiul 
civil. Adesea făcea uz de ele şi tot atât de adesea le 
dispreţuia pentru că nu reprezentau un protest împotriva a 
ceea ce era dezagreabil în egoism, ci împotriva a ceea ce 
părea dezagreabil în general. 

— Eu sunt îndrăgostit de Rosemary, îi spuse deodată. E 
un fel de concesie faţă de mine însumi să vă spun 
dumneavoastră asta. 

I se părea totul foarte straniu şi oficial, ca şi cum înseşi 
scaunele şi mesele de pe terasa cafenelei des Allies aveau 
să-şi amintească de clipa aceasta totdeauna. Simţea de pe 
acum absenţa ei sub cerul de aici; pe plajă nu-şi mai putea 
aminti decât de umărul ei jupuit pentru că stătuse prea 
multă vreme la soare; la Tarmes strivea sub tălpi urmele ei 
pe când se plimba prin grădină; şi acum orchestra, care 
începuse să cânte Carnavalul din Nisa, un ecou al bucuriilor 
acum dispărute de anul trecut, atacase un mic dans care se 
învârtea, tot în jurul fiinţei ei. Într-o sută de ceasuri ea 


ajunsese să ia în stăpânire întreaga magie neagră a 
universului: belladona cea orbitoare, cafeina care convertea 
energia fizică în energie nervoasă, mătrăguna care impune 
armonia. 

Cu un efort, acceptă iarăşi ficţiunea că şi el ar fi 
împărtăşit detaşarea doamnei Speers. 

— Dumneata şi cu Rosemary nu semănaţi de fapt, îi 
spuse, înţelepciunea pe care a căpătat-o de la dumneata a 
trecut cu totul în fiinţa ei, în masca la adăpostul căreia ea 
face faţă lumii. Ea nici nu gândeşte; adevăratele ei 
profunzimi sunt celtice şi romantice şi ilogice. 

Doamna Speers ştia foarte bine că Rosemary, în ciuda 
aparenţei ei delicate, era ca un mustang tânăr, din vreo 
crescătorie patronată odinioară de căpitanul doctor Hoyt, 
din armata Statelor Unite. Tăiată în secţiune, Rosemary ar 
fi dat la iveală o inimă, un ficat, un suflet imens, toate 
îngrămădite laolaltă sub aspectul ei superb. 

Luându-şi rămas bun, Dick fu deodată conştient de 
farmecul deplin al lui Elsie Speers, conştient de faptul că 
femeia aceasta însemna pentru el într-un fel ceva mai mult 
decât o ultimă părticică fără voie părăsită aici de Rosemary. 
El ar fi reuşit poate s-o înţeleagă cu adevărat pe Rosemary, 
dar n-ar fi reuşit niciodată s-o înţeleagă cu adevărat pe 
mama ei. Dacă mantia, pintenii şi briliantele lui Rosemary, 
erau atribute pe care el însuşi i le dăruise, îi făcea bine, 
prin contrast, să privească graţia naturală a mamei sale, 
ştiind cu certitudine că era vorba de un lucru pe care nu-l 
evocase el însuşi. Femeia aceasta avea aerul că aşteaptă, de 
pildă, ca un bărbat să termine, ceva mai important decât 
fiinţa ei, o bătălie sau o operaţie, în timpul căreia nu trebuia 
stânjenit sau grăbit. Când bărbatul termina, avea s-o 
găsească aşteptând, fără nerăbdare sau iritare, undeva pe 
un scaun înalt, întorcând încet filele unui ziar. 

— Adio - şi aş dori mult să vă mai amintiţi cât de dragi ne- 
aţi fost mie şi lui Nicole. 


Întors la Vila Diana, se închise în atelierul său şi împinse 
în lături obloanele, până atunci trase împotriva strălucirii 
de amiază. Pe cele două mese lungi din încăpere erau 
răspândite, într-o confuzie ordonată, materialele pentru 
cartea sa. Volumul întâi care se ocupa cu clasificarea 
obținuse de pe acum un mic succes când apăruse într-o 
ediţie publicată în tiraj redus, prin subsidii. Era în tratative 
pentru reeditare. Volumul al Il-lea urma să constituie o 
amplificare la mari proporţii a primei lui cărticele, 
Psihologia pentru psihiatri. Ca atâţia alţi bărbaţi constatase 
şi el că nu avea decât una sau două idei - că mica serie de 
broşuri acum ajunsă la a cincizecea ediţie germană 
cuprindea în germene tot ceea ce ar fi ajuns să gândească 
sau să ştie vreodată. 

Însă în momentul de faţă era neliniştit de starea 
lucrurilor. Se gândea cu resentiment la anii pierduţi la New 
Haven, dar mai mult decât orice, simţea o discrepanţă între 
luxul crescând în care trăia familia Diver şi nevoia de a se 
manifesta ca atare în public, care, după toate aparențele, 
decurgea de aici. Amintindu-şi de ce-i povestise odată 
prietenul său român despre omul care lucrase ani de zile pe 
creierul unui armadillo, lui Dick îi venea să creadă că ar 
exista germani răbdători care să se învârtească prin jurul 
bibliotecilor din Berlin şi Viena  anticipându-l cu 
meschinărie. Se hotărâse acum, mai mult sau mai puţin, să- 
şi compulseze lucrarea în starea actuală şi să o publice ca 
un volum, fără aparat documentar, de circa două sute de 
pagini, ca o introducere la tomurile cu un caracter mai 
pronunţat ştiinţific, care aveau să-i urmeze. 

Îşi confirmă acum această hotărâre plimbându-se în 
razele soarelui târziu de după-amiază prin camera sa de 
lucru din atelier. Ar fi putut fi gata până în primăvară. 
Începea să simtă că dacă un om cu energia lui constată că 
este urmărit de un an de zile de îndoieli crescânde, acesta e 
un indiciu că există o fisură în planurile sale. 


Îşi aşeză acum, cu grijă, barele de metal poleit pe care le 
folosea drept presse-papier alături de teancurile de notițe. 
Şterse o clipă praful - căci aici servitorii n-aveau voie să 
intre - îşi pulveriză, în treacăt, camera de baie cu parfumul 
Bon Ami, reaşeză un paravan într-un colţ şi completă o 
comandă către o firmă de edituri din Zurich. Apoi bău un 
deget de gin cu o cantitate dublă de apă. 

O văzu pe Nicole prin grădină. Foarte curând trebuia să-i 
iasă în întâmpinare, şi gândul acesta îl făcea să simtă o 
apăsare. Faţă de ea trebuia să păstreze o atitudine perfect 
impasibilă, şi acum şi a doua zi, şi săptămâna următoare şi 
peste un an. Toată noaptea aceea la Paris o ţinuse în braţe 
pe când ea dormea destinsă sub efectul luminalului; 
dimineaţa devreme, intervenise înainte ca în ea să se fi 
putut reconstitui confuzia mintală din ajun, îi vorbise cu 
tandreţe protectoare şi ea adormise iarăşi cu faţa lui 
îngropată în mireasma caldă a părului ei. Înainte ca ea să se 
trezească, aranjase totul, prin telefon, din camera de 
alături. Rosemary urma să se mute la alt hotel. Trebuia să-şi 
reia rolul de „Fetiţa atii” şi chiar să renunţe să-şi mai ia 
rămas bun de la ei. Proprietarul hotelului, McBeth, avea să 
joace rolul celor trei maimuțe din bibelourile chinezeşti 
care-şi acoperă ochii, urechile şi gura. Făcându-şi repede 
geamantanele în mijlocul grămezilor de cutii şi al hârtiilor 
de mătase de împachetat, de la nenumăratele lor târguieli, 
Dick şi Nicole plecară la amiază spre Riviera. 

Apoi urmă o reacţie. Pe când se instalau în vagonul de 
dormit, Dick observă că Nicole aştepta această reacţie, şi ea 
se produse, promptă şi deznădăjduită, înainte ca trenul să fi 
trecut de linia de centură; îi venea să coboare câtă vreme 
trenul mergea încă încet, să fugă îndărăt şi să vadă unde 
era Rosemary, ce anume făcea ea acum. Îşi deschise o carte 
şi îşi aplecă pince-nez-ul asupra ei, conştient de faptul că 
Nicole îl pândea din patul ei, din celălalt colţ al 
compartimentului. Incapabil să citească, se prefăcu obosit şi 
închise ochii, însă ea îl pândea mai departe şi, deşi era încă 


pe jumătate adormită ca urmare a beţiei de medicamente, 
se simţea uşurată şi aproape fericită că acum era iarăşi al 
ei. 

Era mai rău cu ochii închişi, pentru că asta îi crea un 
ritm, al regăsirii şi al pierderii; dar ca să nu pară neliniştit, 
rămase astfel, întins, nemişcat, până la amiază. La dejun, 
lucrurile se îndreptaseră mult - era oricum o masă de 
calitate; o mie de dejunuri în hoteluri şi restaurante, în 
vagoane de dormit şi în avioane reprezentau, la urma 
urmei, o impunătoare colecţie de mese luate împreună 
numai ei doi. Graba familiară a chelnerilor din tren, 
sticluţele de vin şi apă minerală, mâncarea excelentă din 
expresul Paris-Lyon-Mediterana le creau iluzia că totul era 
exact ca înainte, parcă primul drum pe care-l făcea 
împreună cu Nicole şi care reprezenta mai degrabă o 
plecare decât o sosire. Bău singur o sticlă întreagă de vin, 
cu excepţia paharului turnat lui Nicole; vorbiră despre casă 
şi despre copii. Însă reîntorşi în compartiment asupra lor 
cobori o tăcere asemenea tăcerii din restaurantul de peste 
drum de parcul Luxembourg. Retrăgându-te dintr-o 
suferinţă, ţi se pare necesar să refaci aceiaşi paşi care te-au 
dus spre acea suferinţă. O nerăbdare necunoscută îl 
cuprinse treptat pe Dick; pe neaşteptate Nicole spuse: 

— Păcat că am lăsat-o pe Rosemary aşa - crezi că are să 
se descurce? 

— Sigur. Ea e în stare să se descurce în orice 
împrejurare. Ca să nu lase impresia că o asemenea 
afirmaţie ar fi însemnat o depreciere a capacităţii lui Nicole 
de a face acelaşi lucru, el adaugă: — În fond, e actriţă, şi 
chiar dacă maică-sa e întotdeauna în fundal, ea trebuie, la 
urma urmelor, să fie în stare să se descurce şi singură. 

— E foarte atractivă. 

— E un copil. 

— Totuşi, e atractivă. 

Vorbeau astfel, fără o ţintă precisă, trecându-şi vorbele 
de la unul la altul, fiecare vorbind pentru celălalt. 


— Nu-i chiar atât de inteligentă pe cât am crezut, încercă 
Dick. 

— E isteaţă de tot. 

— Nu foarte, totuşi are un aer de cameră de copii, care 
persistă în jurul ei. 

— E foarte, foarte drăguță, spuse Nicole pe un ton 
detaşat, emfatic, şi am constatat că era foarte bine în film. 

— A fost regizată bine. Dacă stai să te gândeşti, nu era 
teribil de personală. 

— Eu cred că era. Pot să-mi dau seama că ar fi extrem de 
atractivă în ochii bărbaţilor. 

Lui i se strânse inima. Căror bărbaţi? Pentru câţi bărbaţi? 

„— Te supără dacă trag în jos perdelele? 

— Te rog Chiar, e prea lumină aici." 

Şi acum unde e? Şi cu cine? 

— Peste câţiva ani are să arate cu zece ani mai bătrână 
decât tine. 

— Dimpotrivă. Am schiţat-o într-o seară, pe un program 
de teatru. Eu cred că are să rămână exact aşa. 

În timpul nopţii, amândoi constatară că sunt neliniştiţi. 
Într-o zi sau două, Dick avea să încerce să izgonească 
fantoma lui Rosemary înainte de a apuca să se stabilească 
între aceleaşi ziduri cu ei, însă pentru moment nu avea 
forţa s-o facă. Uneori e mai greu să te lipseşti de o suferinţă 
decât de o plăcere, şi amintirea îl stăpânea cu atâta putere 
încât pentru moment nu era nimic de făcut decât să se 
prefacă. Îi era cu atât mai greu cu cât acum era şi necăjit 
pe Nicole care, după atâţia ani de zile, ar fi trebuit să 
recunoască dinainte orice simptome de încordare la ea 
însăşi şi să se păzească de ele. De două ori în mai puţin de 
două săptămâni căzuse pradă unor asemenea crize: în 
noaptea când oferise petrecerea de la Tarmes, şi când o 
găsise în dormitor zguduită toată de un râs dement şi 
explicându-i doamnei Mckisco că nu putea să intre în 
camera de baie deoarece aruncase cheia în puț. Doamna 
Mckisco  reacţionase surprinsă şi cu resentimente, 


surprinsă şi totuşi, într-un fel, cu oarecare comprehensiune. 
Dick nu fusese atunci deosebit de alarmat, căci după aceea 
Nicole se arătase dispusă să facă penitenţă. Ielefonase 
chiar la hotelul Gausse, însă soţii McKisco plecaseră. 

Criza de la Paris era însă altceva, adăugându-se în mod 
semnificativ celeilalte. Anunţa poate un nou ciclu, un nou 
puseu al maladiei. După ce trecuse el însuşi prin chinuri cu 
totul neprofesionale în cursul îndelungatei ei reîimbolnăviri 
după naşterea lui 'Topsy, cel de-al doilea copil al lor, încerca 
să se înăsprească în atitudinea faţă de ea, operând o 
separare distinctă între Nicole bolnavă şi Nicole sănătoasă. 
Din cauza aceasta îi era acum greu să facă deosebirea între 
detaşarea profesională  autoprotectoare şi o răceală 
necunoscută a inimii. Cum o indiferenţă cultivată, sau lăsată 
să se atrofieze, devine cu vremea un gol, el se deprinsese să 
se golească pe sine însuşi de Nicole, străduindu-se s-o ajute, 
împotriva propriei lui voințe, cu refuzuri şi neglijenţă 
emoţională. Se vorbeşte în cărţi despre răni cicatrizate, - 
paralelă aproximativă cu patologia epidermei trupeşti - încă 
aşa ceva nu există în viaţa personală. Acolo există răni 
deschise, câteodată restrângându-se până la un vârf de ac, 
dar care rămân răni vii. Semnele suferinţei sunt mai 
degrabă comparabile cu pierderea unui deget, sau a unui 
ochi. S-ar putea ca nici asemenea pierderi să nu le simţim 
decât câte un minut, o dată într-un an, însă atunci când 
simţim cu adevărat lipsa aceasta nu mai e nimic de făcut. 


CAPITOLUL XV 


O GĂSI PE NICOLE ÎN GRĂDINĂ, 
cu braţele încrucişate, cu mâinile strângându-şi umerii. ÎI 
privi cu ochi cenuşii, cu o uimire cercetătoare, copilărească. 

— Am fost la Cannes, spuse el. M-am întâlnit cu doamna 
Speers. Pleacă mâine. Ar fi vrut să vină să-şi ia la revedere 
de la tine, dar am convins-o să renunţe. 

— Îmi pare rău. Aş fi vrut s-o văd. Mie mi-e simpatică. 


— Pe cine crezi că l-am mai văzut? Bartholomew Tailor. 

— Fi, nu. 

— Îţi dai seama că n-aş putea să-i confund niciodată faţa, 
chipul lui de nevăstuică experimentată. Se străduia să 
pregătească terenul pentru toată menajeria Ciro - au să fie 
cu toţii aici la anul. Îmi închipui că doamna Abrams a fost un 
fel de avanpost pentru ei. 

— Şi când te gândeşti că Baby a fost şocată în primul an 
când am venit noi aici... 

— În realitate, lor nici nu le pasă unde sunt, aşa că nu văd 
de ce nu stau să îngheţe la Deauville. 

— N-am putea să lansăm vreun zvon despre holeră sau 
mai ştiu eu ce? 

— l-am spus lui Bartholomew că sunt unii care mor ca 
muştele aici - i-am spus că aici viaţa unui fraier e la fel de 
scurtă ca viaţa mitraliorului în vreme de război. 

— Nu te cred. 

— E-adevărat, nu i-am spus, recunoscu el. Dar e simpatic. 
A fost o scenă de toată frumuseţea, el şi cu mine 
strângându-ne mâna acolo, pe bulevard. Întâlnirea dintre 
Sigmund Freud şi Ward McAllister. 

Dick n-ar fi vrut să pălăvrăgească astfel - de fapt ar fi 
dorit să rămână singur, cu gândul la lucrul lui şi la viitor să-l 
copleşească obsesiile în legătură cu iubirea lui şi cu 
prezentul. Nicole ştia, însă numai confuz şi cu tristeţe, 
urându-l puţin în felul ei animalic, şi totuşi jinduind să se 
pisicească pe umărul lui. 

— Iubita mea, spuse Dick bine dispus. 

Intră în casă, şi uită ce anume voia să facă acolo; abia pe 
urmă îşi aminti că voise să se aşeze la pian, se aşeză 
fluierând şi începu să cânte după ureche: 

„Să mi te-nchipui doar, pe genunchi. 
Cu ceaşca de ceai, ochi-n ochi, 
Eu pentru tine, tu pentru mine...” 

Prin melodia aceasta se strecură deodată gândul că 
Nicole, auzindu-l, ar fi ghicit repede nostalgia lui după 


ultimele două săptămâni. Se întrerupse cu un acord 
neglijent şi plecă din faţa pianului. 

Îi venea greu să se decidă încotro să se îndrepte. Privea 
în jurul lui prin casa pe care o alcătuise Nicole, pentru care 
plătise bunicul lui Nicole. A lui nu era decât cabana cu 
atelierul şi bucata de pământ pe care se afla. Cu cei trei mii 
de dolari ai lui pe an şi cu ce-i mai pica din ceea ce publica 
îşi asigura hainele şi cheltuielile personale, aprovizionarea 
pivniţei de vinuri şi investiţiile pentru educaţia lui Lanier, 
pentru moment restrânse la leafa guvernantei. Niciunul din 
planurile lor financiare nu se discutase vreodată fără ca 
Dick să nu-şi calculeze partea de contribuţie. Trăind mai 
curând ca un ascet, călătorind cu clasa a treia când era 
singur, mulţumindu-se cu vinurile cele mai ieftine şi având o 
grijă minuțioasă de îmbrăcămintea proprie, pedepsindu-se 
pentru orice extravaganţă, îşi menținea o independenţă 
financiară restrânsă. Dincolo de un anumit punct însă, îi era 
greu s-o mai facă - şi mereu trebuiau să decidă împreună 
utilizările cele mai potrivite pentru banii lui Nicole. În chip 
firesc, Nicole dorind să-l stăpânească, dorind ca el să 
rămână mereu dependent de ea, încuraja orice compromis 
din partea lui şi, pe căi diferite şi tot mai numeroase, era 
năpădit în permanenţă de o revărsare continuă de daruri şi 
de sume de bani. Realizarea, ideii de a-şi construi o vilă pe 
coastă, discutată într-o zi ca o simplă fantezie, constituia un 
exemplu tipic de felul în care acționau forţele care-i 
îndepărtau tot mai mult de înţelegerea lor simplă, la 
început, la Zurich. 

— "N-ar fi nostim să...? spusese ea atunci; şi apoi: — N- 
are să fie grozav când...? 

Nu mai era chiar atât de grozav. Munca lui se încâlcea cu 
problemele  Nicolei; pe lângă aceasta, veniturile ei 
crescuseră atât de repede în ultima vreme încât păreau să-i 
minimalizeze cu totul propria lui activitate. De asemenea, în 
interesul sănătăţii ei, el îşi asumase mulţi ani o viaţă casnică 
rigidă, de la care acum se simţea dispus să se îndepărteze, 


şi obosea tot mai mult în actuala imobilitate pasivă în care, 
inevitabil, putea oricând să fie supus unui control minuţios, 
microscopic. Când Dick constatase că nu mai putea să cânte 
la pian melodia pe care dorise s-o cânte, i se păru că lucrul 
acesta constituia un indiciu că viaţa începuse să-i devină 
artificială. Rămase în camera imensă, de lucru, multă 
vreme, ascultând zumzetul ceasului electric, ascultând 
timpul. 


Partea a 
patra 
EVADAREA 
1925—1929 


CAPITOLUL 1 


ÎN NOIEMBRIE, VALURILE ERAU 
negre şi se rostogoleau peste faleză, pe şosea, de-a lungul 
coastei, şi viaţa estivală, câtă mai supravieţuise, dispăru cu 
totul, iar plaja arăta melancolică şi dezolată în bătaia 
mistralului şi a ploii. Hotelul Gausse se închisese pentru 
reparaţii şi extindere, iar schelăria cazinoului de vară de la 
Juan les Pins creştea uriaşă, şi tot mai impresionantă. Când 
se duceau la Cannes sau la Nisa, Dick şi Nicole întâlneau 
figuri noi - membrii unor orchestre, proprietari de 
restaurante, horticultori entuziaşti, armatori - căci Dick îşi 
cumpărase un yacht vechi - şi membri ai renumitului 
Syndicat de I'Initiative. Ajunseseră să-şi cunoască acum 
bine servitorii şi se preocupau mai îndeaproape de educaţia 
copiilor lor. În decembrie, Nicole părea iarăşi solid instalată 
pe picioarele ei; când se împlinise o lună fără să se mai 
manifeste vreo încordare, fără buze strânse, surâsuri 
nemotivate, remarci fără obiect, plecară în Alpii elveţieni în 
vacanţa de iarnă. 

* 

Dick îşi scutură, cu şapca, zăpada de pe costumul 
bleumarin de schi înainte de a intra. Holul cel mare, cu 
duşumeaua ciocănită de două decenii de bocanci cu ţinte, 
fusese golit pentru ceaiul dansant şi vreo optzeci de 
americani, cantonaţi în pensioanele de lângă Gstaad, 
ţopăiau în ritmul lui N-o mai aduce pe Lulu sau explodau cu 
violenţă la primele percuţii ale charlestonului. Aici era o 
colonie de tineri, simpli şi costisitori - trupele de şoc ale 


bogătaşilor se aflau la St. Moritz. Baby Warren considera că 
făcuse un sacrificiu venind alături de soţii Diver. 

Dick le regăsi cu uşurinţă pe cele două surori în colţul 
celălalt al încăperii, delicat bântuite de umbrele 
dansatorilor, blând-legănătoare - ca pe un afiş colorat, 
impresionante în costumele lor de sport, al lui Nicole, 
albastru ca cerul, al lui Baby, roşu cărămiziu. Tânărul 
englez le vorbea; însă ele nu-i dădeau nicio atenţie, 
fascinate ca nişte copii, urmărind cu gura căscată dansul 
adolescentin în jur. 

Faţa încălzită de zăpada de afară a Nicolei se lumină şi 
mai mult când îl văzu pe Dick. — Unde e? 

— A scăpat trenul - dau eu de el mai târziu. Dick se aşeză, 
legănându-şi o gheată greoaie de schi, peste genunchi. — 
Arătaţi teribil de încântătoare amândouă. Din când în când 
uit că sunt cu voi şi mă tulbur grozav când îmi ieşiţi în faţă. 

Baby era o femeie înaltă, frumoasă, adânc tulburată de 
depăşirea recentă a vârstei de treizeci de ani. În chip 
simptomatic, trăsese după ea, de la Londra, doi bărbaţi, 
unul de-abia ieşit de la Cambridge, altul bătrân şi înrăit în 
lascivităţi victoriene. Baby avea anumite caracteristici ale 
fetei bătrâne - era foarte ostilă oricărei atingeri, tresărea 
dacă era atinsă pe neaşteptate, şi unele contacte fizice, mai 
persistente, cum ar fi fost sărutările şi îmbrăţişările, îi 
străbăteau de-a dreptul trupul pătrunzându-i până în 
primul plan al conştiinţei. Făcea puţine gesturi cu trunchiul, 
cu trupul propriu-zis - în schimb, bătea din picior şi-şi 
arunca pe spate capul într-un gest aproape de modă veche. 
Savura gestul premonitoriu al morţii, prefigurat de 
catastrofele întâmplate prietenilor ei; se agăța cu 
persistenţă de ideea pe care şi-o făcea despre destinul 
tragic al lui Nicole. 

Englezul cel mai tânăr al lui Baby le condusese pe cele 
două femei pe pantele cuvenite spre pârtia de bob. Dick, 
pentru că-şi luxase o gleznă într-un telemark prea ambițios, 


se mulţumise să se plimbe agale pe lângă pârtia copiilor 
plină de copii, sau să bea cvas cu un doctor la hotel. 

— Te rog mult, fii fericit şi tu, Dick, îl îndemna Nicole. De 
ce nu faci cunoştinţă cu una din fetiţele astea drăguţe, să 
dansezi cu ea astăzi după-masă? 

— Ce-aş putea eu să-i spun? 

Vocea ei scăzută, aproape aspră, urcă deodată cu câteva 
note, mimând o cochetărie plângăreaţă. — Spune-le şi tu - 
ce fetiţă dlă-dlăguţă. Ce crezi că se spune în cazuri din 
astea? 

— Mie nu-mi plac fetiţele drăguţe. Miros a săpun de 
Castilia şi a bomboane de mentă. Când dansez cu ele mă 
simt ca şi cum aş împinge în faţa mea un cărucior de copii. 

Era un subiect primejdios - avea grijă, până aproape 
concentrându-se la asta, să-şi fixeze privirile undeva 
departe, deasupra capetelor fetelor de acolo. 

— Avem de discutat o grămadă de afaceri, spuse Baby. În 
primul rând, ştirile de acasă - proprietatea aceea căreia noi 
îi spuneam locul de lângă gară... Căile ferate au cumpărat 
la început numai partea din mijloc. Acuma au cumpărat şi 
restul şi fusese proprietatea mamei. Trebuie să vedem cum 
investim banii. 

Prefăcându-se dezgustat de  întorsătura aceasta 
materialistă pe care o luase conversaţia, englezul se 
îndreptă spre una din fetele de pe platforma de dans. 
Urmărindu-l o clipă cu privirile nesigure ale unei fete 
americane dominată o viaţă întreagă de anglofilie, Baby 
continuă sfidătoare: 

— E vorba de o grămadă de bani. Trei sute de mii pentru 
fiecare din noi două. Eu ştiu să mă ocup personal de 
investiţiile mele, dar Nicole habar n-are de acţiuni şi de 
rente şi nu cred că tu ai fi mai iniţiat. 

— Eu trebuie să mă duc să aştept trenul, spuse Dick 
evaziv. 

Afară, trase adânc în piept fulgii umezi de zăpadă pe care 
acum nici nu-i mai vedea pe cerul ce se întuneca grăbit. 


Trei copii, lunecând într-o sanie prin faţa lui, îi strigară ceva 
într-o limbă străină; îi mai auzi chiuind la cotitura 
următoare şi, mai departe, auzi clopoţeii săniilor care urcau 
pe pantă în întuneric. Staţiunea aceasta de vacanţă 
scânteia toată, plină de aşteptare, băieţi şi fete aşteptau alţi 
băieţi şi alte fete, şi la vremea când sosi trenul, Dick intrase 
el însuşi în ritm şi se prefăcu faţă de Franz Gregorovius că 
de-abia îşi smulsese o jumătate de ceas dintr-o nesfârşită 
rostogolire de plăceri şi distracţii. Însă în clipa aceea Franz 
avea o intensitate în atitudine în stare să străbată orice 
mască a lui Dick. „S-ar putea să vin la Zurich pentru o zi, îi 
scrisese Dick, sau poate reușeşti tu să faci un drum până la 
Lausanne." Franz reuşise să facă tot drumul până la 
Gstaad. 

Avea patruzeci de ani acum. Peste această maturitate 
sănătoasă se înălța o structură de atitudini profesionale, 
amabile, însă adevărul e că se simţea mai în largul lui într-o 
situaţie oficială, oarecum pretențioasă, de unde era liber să- 
i dispreţuiască pe bogătaşii frânţi pe care-i reeduca acum. 
Descendenţa lui familială, de om de ştiinţă, ar fi putut să-i 
deschidă accesul într-o lume cu orizonturi mult mai largi, 
însă părea să fi ales cu bună-ştiinţă statutul unei clase mai 
umile, o opţiune ilustrată şi din felul în care-şi alesese soţia. 
La hotel, Baby Warren îl examină grăbită şi, neîntâlnind la 
el niciuna din caracteristicile pe care le respecta ea, niciuna 
din virtuțile sau curtoaziile mai subtile prin care cei din 
clasele privilegiate se recunosc unii pe alţii, îl trată cu 
manierele rezervate celor din categoria a doua. Lui Nicole îi 
fusese întotdeauna puţin frică de el! Lui Dick îi era drag, 
aşa cum îi îndrăgea pe toţi prietenii lui, fără nicio rezervă. 

Seara, coborâră spre sat, în săniile micuţe care 
îndeplinesc acolo rolul gondolelor la Veneţia. Destinația le 
era un hotel cu un salon de dans elveţian, de modă veche, 
lemnos şi plin de ecouri, o încăpere cu ceasuri, butoiaşe, 
coarne de cerb. Multe grupuri de la mesele cele lungi se 
topeau confuz într-o singură prezenţă, imensă, şi mâncau 


fondue - o delicatesă celtică deosebit de indigestă, atenuată 
de vin fiert cu mirodenii. 

Era ceva simpatic în încăperea enormă a restaurantului; 
englezul cel tânăr făcu o remarcă în sensul acesta şi Dick 
recunoscu într-adevăr că folosise cuvântul cel mai potrivit. 
Sub efectul vinului, se relaxase acum şi se prefăcea a crede 
că lumea fusese lipită la loc de bărbaţii cărunţi din perioada 
de aur a anilor nouăzeci, care-şi clamau bucuriile la pianul 
cel mare, dar şi de glasurile mai tinere şi de costumele 
vesele pe care fumul strâns în încăpere le integra în 
atmosfera generală. O clipă avu impresia că sunt cu toţii pe 
bordul unui vapor care avea în faţă o cascadă; pe feţele 
tuturor fetelor era aceeaşi aşteptare nevinovată a 
posibilităţilor închise în situaţia şi în noaptea aceea. Privi o 
clipă în jur să vadă dacă o anumită fată era acolo şi o clipăi 
se păru că era la masa din spatele lor - apoi o uită şi 
improviză un joc de societate încercând să-i facă pe cei de 
la masa lui să se simtă cât mai bine. 

— Trebuie să stau de vorbă, o clipă, cu tine, spuse Franz 
în englezeşte. Eu nu pot să stau aici decât două zile. 

— Mi-am închipuit că ai ceva pe inimă. 

— Am un plan, adică ceva minunat. Îşi lăsase mâna pe 
genunchii lui Dick. — Am un plan care o să ne facă oameni 
pe amândoi. 

— Aşa? 

— Dick - există o clinică pe care am putea-o prelua 
împreună - vechea clinică a lui Braun de pe Zugersee. Toată 
instalaţia e modernă cu excepţia câtorva detalii. El e bolnav 
- vrea să se retragă în Austria - să moară acolo probabil. E 
pur şi simplu o şansă care n-are să se mai repete niciodată. 
Tu şi cu mine, ce pereche am face! Stai niţel, nu spune încă 
nimic până nu termin eu. 

După scânteierea galbenă din ochii lui Baby, Dick înţelese 
că-i asculta. 

— Trebuie să o preluăm noi, împreună. Pentru tine n-are 
să fie o obligaţie prea rigidă, ţi-ar crea o bază, un laborator, 


un centru de studii. N-ai avea nevoie să stai acolo, să zicem, 
mai mult de jumătate din an, când e vremea frumoasă. 
Iarna poţi să pleci în Franţa sau în America şi să-ţi scrii 
textele puse la punct, cu experienţă şi practică medicală. Îşi 
cobori vocea. — Şi pentru convalescenţa în familia ta, ai 
avea la îndemână atmosfera şi toate avantajele clinicii. 
Expresia feţei lui Dick nu încurajă acest subiect, aşa că 
Franz îl abandonă arătând asta cu retragerea grăbită a 
limbii care-i puncta, apărută printre dinţi, vorbele. — Am 
putea fi parteneri, eu aş fi directorul executiv, tu 
teoreticianul, consultantul strălucit şi aşa mai departe. Eu 
mă cunosc pe mine - ştiu că n-am geniu şi că tu ai. Însă, în 
felul meu, se spune despre mine că sunt destul de capabil; 
sunt competent într-adevăr în ce priveşte majoritatea 
metodelor clinice. Câteodată, luni de zile la rând, eu am fost 
conducătorul practic al clinicii noastre. Profesorul spune că 
planul e excelent, mă îndeamnă să mă apuc de treabă. 
Spune că el personal are să trăiască veşnic şi că are să 
practice până în ultimul moment. 

Dick îşi formă în minte imagini despre realizarea acestui 
plan înainte de a-şi exprima vreo părere. 

— Cum stau lucrurile din punct de vedere financiar? 
întrebă. 

Franz îşi zvâcni în sus bărbia, sprâncenele, ridurile 
trecătoare de pe frunte, mâinile, coatele, umerii; îşi încordă 
muşchii picioarelor astfel că stofa pantalonilor i se umflă, îşi 
propulsă inima în gâtlej şi vocea în cerul gurii. 

— Asta el!Banii! se jelui el. Eu n-am mulţi bani. Preţul în 
bani americani este două sute de mii de dolari. Măsurile 
moderniza... toare - îşi cântări plin de îndoială cuvântul - pe 
care şi tu ai să le vezi necesare, au să coste douăzeci de mii 
de dolari americani. Dar clinica este o mină de aur - îţi 
spun, i-am văzut registrele. Pentru o investiţie de două sute 
douăzeci de mii de dolari avem un venit asigurat de... 

Curiozitatea manifestată de Baby era atât de mare încât 
Dick o introduse în discuţie. 


— După experienţa ta, Baby, întrebă el, n-ai constatat că 
atunci când un european vrea să-l contacteze foarte tare pe 
un american e ceva invariabil în legătură cu banii? 

— Ce vrei să spui? întrebă ea cu inocenţă. 

— Tânărul privat-docent, aici de faţă, consideră că el şi cu 
mine ar trebui să ne lansăm în afaceri pe picior şi să 
încercăm să-i atragem pe toţi faliţii nervoşi din America. 

Jenat, Franz o privi pe Baby în vreme ce Dick continuă: 

— Dar cine suntem noi în fond, Franz? Tu porţi un nume 
celebru şi eu am scris două manuale. Ajunge asta ca să 
atragă pe cineva? Şi pe urmă eu n-am banii aceştia - n-am 
nici măcar a zecea parte din ei... Franz surâse cinic. Sincer, 
nu-i am, îţi spun. Nicole şi Baby sunt bogate ca Cresus, dar 
eu n-am reuşit încă să pun mâna pe banii lor. 

Îl ascultau toţi acum - Dick se întrebă dacă fata de la 
masa din spatele lor îl asculta şi ea. Ideea asta îl atrase. Se 
hotări s-o lase pe Baby să vorbească pentru el, aşa cum 
adesea femeile sunt lăsate să-şi ridice vocea pentru nişte 
probleme care în fond nu depind de ele. Baby se transformă 
dintr-o dată în propriul ei bunic, rece şi gata să 
experimenteze toate eventualităţile. 

— Cred că e o sugestie la care ar trebui să te gândeşti, 
Dick. Nu ştiu exact ce-ţi spunea doctorul Gregory, dar mie 
mi se pare... 

În spatele lui, fata se aplecase într-un inel de fum de 
țigară şi ridica ceva de pe jos. Faţa lui Nicole se adaptă 
după a lui de partea cealaltă a mesei - frumuseţea «ei, 
plutind şi căutându-şi loc să se cuibărească, se revărsă în 
iubirea lui, gata oricând s-o apere. 

— Gândeşte-te la asta, Dick, insistă febril Franz. Când 
scrii probleme de psihiatrie, trebuie să ai contacte clinice 
concrete. Jung scrie, Bleuler scrie, Freud scrie, Forel scrie, 
Adler scrie - şi toţi sunt în contact permanent cu cazurile de 
dezordine mintală. 

— Dick mă are pe mine, râse Nicole. Aş zice că are 
destulă dezordine mintală pe cap pentru un singur om. 


— Asta e altceva, spuse Franz precaut. 

Baby se gândea că dacă Nicole avea să locuiască în 
preajma unei clinici, ea însăşi ar fi putut să-şi permită să nu- 
i mai ducă grija. 

— Trebuie să cântărim lucrurile cu toată atenţia, spuse 
ea. 

Deşi amuzat de insolenţa ei, Dick nu o încurajă. 

— Hotărârea asta mă priveşte pe mine, Baby, spuse el 
politicos. E drăguţ din partea ta că vrei să-mi cumperi o 
clinică. 

Dându-şi seama că se amestecase, Baby se retrase în 
grabă. 

— Bineînţeles, asta e cu totul şi cu totul treaba ta. 

— Un lucru atât de important ca ăsta nu poate fi decis 
aşa, de la o zi la alta. Mă întreb cum mi-ar plăcea să mă 
gândesc la Nicole şi la mine ancoraţi la Zurich - se întoarse 
către Franz anticipându-i răspunsul - ştiu, Zurich are uzină 
de gaz şi apă curgătoare şi lumină electrică - am trăit şi eu 
acolo trei ani. 

— Am să te las să te gândeşti, spuse Franz. Personal, am 
încredere... 

O sută de perechi de bocanci de câte cinci pfunzi 
începură să bocăne către uşă şi intrară şi ei în curentul 
celor ce se retrăgeau. Afară, în răcoarea clarului de lună, 
Dick o văzu pe fata aceea legându-şi sania de una din 
săniile mari din faţă. Se urcară cu toţii în sania cu care 
veniseră şi la pocnetul aprig al bicelor caii se încordară, 
cabrându-se în aerul rece. Pe lângă ei treceau, alergând şi 
împleticindu-se, siluete, cei mai tineri împingându-se unul 
pe altul jos din săniuţe, înfundându-se în zăpada moale, pe 
urmă fugind după caii porniţi, ca să se prăbuşească epuizați 
în câte o sanie sau să ţipe că sunt abandonaţi. De o parte şi 
de alta, câmpia era cufundată într-o linişte binefăcătoare; 
noaptea, prin care înainta cavalcada lor, era înaltă şi 
nesfârşită. Acum, ajunşi la ţară, era mai multă linişte, ca şi 


cum cu toţii ar fi tras cu urechea, cu o spaimă atavică să 
audă lupii, prin zăpadă, în urma lor. 

La Saanen se năpustiră cu toţii la bal, unde văcarii, 
personalul hotelurilor, vânzătorii din magazine, profesorii 
de schi, ghizii, turiştii, ţăranii se înghesuiseră dinainte. 
Reintrarea în aerul închis, cald, de acolo după entuziasmul 
panteist, animalic, de afară li se înfăţişă, ca o reîntoarcere 
spre cine ştie ce simbol cavaleresc, absurd, dar 
impresionant, tunător ca sunetul pintenilor de la cizmele de 
război, sau ca zgomotul dur al țintelor de la bocanci pe 
parchetul unui salon de multă vreme închis. Se auzeau 
jodlere convenţionale, şi ritmul lor familiar îl îndepărtă pe 
Dick de ceea ce la început i se păruse romantic în toată 
împrejurarea. La început îşi spuse că simţea astfel pentru 
că reuşise să şi-o scoată pe fata aceea din gând; apoi, odată 
cu amintirea cuvintelor pe care i le spusese Baby, înţelese; 
„Trebuie să cântărim toate astea foarte atent” - şi 
înțelesurile  nerostite din spatele vorbelor: „lu eşti 
proprietatea noastră, şi ai s-o recunoşti mai devreme sau 
mai târziu. E o absurditate să mai ţii la faţada asta de 
independenţă”. 

De ani de zile Dick nu mai fusese în stare să acumuleze 
resentimente faţă de vreo făptură - din primul an la New 
Haven, când dăduse într-o revistă medicală peste un articol 
despre „igiena mintală”. Acum constată deodată că-şi 
pierduse răbdarea cu Baby, încercând încă să se mai 
stăpânească, plin totuşi de resentimente faţă de insolenţa ei 
rece, de parvenită. Ar mai fi trebuit să mai treacă sute de 
ani până când vreo amazoană din acestea veleitară să poată 
măcar înţelege faptul că un bărbat nu poate fi vulnerabil 
decât în orgoliul lui, şi că rămâne delicat şi susceptibil la 
culme odată ce a constatat că se amestecă cineva în 
treburile lui - chiar dacă unii bărbaţi sunt dispuşi să discute 
teoretic despre asta mai târziu. Profesiunea doctorului 
Diver, care consta din a se îngriji de oalele sparte ale altora, 


îi dădea totuşi acum un fel de avans în problemele de acest 
fel. 

— Prea multă politeţe, totuşi, în jurul nostru, spuse, pe 
drumul de întoarcere spre Gstaad în sania care aluneca, lin, 
pe zăpadă. 

— Eu, personal, cred că aşa e mai bine, spuse Baby. 

— Nu, nu e, insistă el, adresându-se acum aglomerării 
fără nume de blănuri, de alături. — Politeţea aici înseamnă 
o recunoaştere a faptului că toţi cei din jur sunt atât de 
fragili încât trebuie să te porţi cu mănuşi când îi abordezi. 
Există totuşi respectul faţă de om - nu poţi să-i spui prea 
uşor în faţă unui om că e un laş sau un mincinos, dar dacă 
ajungi să-ţi trăieşti toată viaţa menajând susceptibilităţile 
altora şi hrănindu-le vanitatea, până la urmă nu mai eşti în 
stare să-ţi dai seama ce anume trebuie totuşi să respecţi la 
ei. 

— Eu cred că americanii iau prea în serios problema asta 
cu politeţea şi bunele maniere, spuse englezul mai vârstnic. 

— Aşa zic şi eu, răspunse Dick. Tatăl meu avea manierele 
moştenite de pe vremurile când întâi trăgeai cu puşca şi pe 
urmă te gândeai să-ţi ceri, eventual, scuze. Oamenii 
înarmaţi - dumneavoastră, europenii n-aţi mai purtat arme 
în viaţa civilă încă de la începutul secolului al 
optsprezecelea... 

— Poate că, într-adevăr, n-am ţinut o puşcă în mână... 

— Nu în mână. Şi nici în înţelesul adevărat al cuvântului. 

— Dick, tu ai avut întotdeauna maniere frumoase, spuse 
Baby conciliantă. 

Femeile îl priveau, de dincolo de grădina zoologică a 
blănurilor lor, cu o oarecare nelinişte. Englezul cel mai 
tânăr nu înţelegea ce se petrece - făcea parte din categoria 
oamenilor întotdeauna gata să escaladeze cornişele şi 
balcoanele, ca şi cum ar fi considerat că nu sunt altceva 
decât balustrada punţii unor vapoare - astfel că tot drumul 
până la hotel le spuse o poveste absurdă despre un meci de 
box cu cel mai bun prieten al lui, în care se părea că, ţinând 


prea mult unul la altul, se pocniseră timp de un ceas cu cea 
mai mare şi politicoasă rezervă. Dick simţea că devine 
sarcastic. 

— Aşa că, de fiecare dată, când îţi ardea una, dumneata 
constatai că-ţi este prieten şi mai bun decât crezuseşi 
înainte. 

— Îl respectam mai mult. 

— Tocmai asta e premisa pe care n-o înţeleg. Dumneata şi 
prietenul dumitale cel mai bun vă luaţi, dintr-o pricină cu 
totul neînsemnată... 

— Dacă dumneata nu înţelegi, eu n-am să-ţi pot explica, 
spuse tânărul englez cu răceală. 

Aşa-mi trebuie dacă spun ce gândesc, îşi zise Dick. 

Îi era ruşine că îi căutase ceartă omului, dându-şi seama 
că absurditatea poveştii consta în lipsa de maturitate a 
atitudinii eroilor în contrast cu felul sofisticat în care fusese 
povestită. 

Atmosfera de carnaval continua să le domine grupul, 
astfel că intrară cu toţii în restaurant, unde un barman 
tunisian manevra iluminarea încăperii în contradicţie cu ora 
de noapte, şi unde melodia dominantă era cea a lunii, 
privind din ramele ei de gheaţă, prin ferestrele reci. În 
lumina aceasta, Dick constată că fata care-l atrăsese era 
devitalizată şi neinteresantă. Se întoarse de la ea, ca să 
guste întunericul, vârfurile ţigărilor licărind verzi şi argintii 
când luminile treceau în roşcat, o fâşie de alb căzând peste 
dansatori atunci când se deschidea şi se închidea uşa. 

— Acuma, spune-mi, Franz, întrebă el, mai crezi chiar că 
după ce stai toată noaptea şi bei bere, poţi să te întorci şi 
să-ţi convingi pacienţii că ai cu adevărat caracter? Nu crezi 
că au să te intuiască, că au să vadă în tine un gastropat? 

— Eu mă duc la culcare, anunţă Nicole. Dick o însoţi până 
la uşa ascensorului. 

— Aş veni cu tine, dar trebuie să-i demonstrez lui Franz 
că nu sunt făcut să fiu clinician. 

Nicole intră în ascensor. 


— Baby are mult bun-simţ, spuse ea gânditoare. 

— Babye o... 

Uşa pocni închizându-se. În faţa bâzâitului metalic al 
cutiei pornite în sus, Dick îşi termină fraza în gând: ,... 
Baby e o femeie vulgară, egoistă”. 

Însă două zile mai târziu, în sania care-l ducea împreună 
cu Franz spre gară, Dick recunoscu faptul că avea o părere 
bună despre întreaga chestiune. 

— Începem să ne învârtim în cerc, recunoscu el. Când 
trăim pe picior mare, aşa ca noi, urmează o serie inevitabilă 
de încordări, şi Nicole nu le poate supravieţui uşor. Dealtfel 
şi calitatea pastorală a vieţii, acolo, pe Riviera, începe să se 
schimbe - la anul are să fie un sezon monden în adevărul 
înţeles al cuvântului. 

Treceau prin faţa patinoarelor de un verde fragil de unde 
izbucneau valsuri vieneze; uniformele colorate ale multor 
şcoli din regiunile de munte licăreau pe fundalul cerului de 
un albastru palid. 

— ... Nădăjduiesc c-o să fim în măsură s-o facem, Franz. 
Eşti singurul om cu care m-aş gândi să încerc aşa ceva... 

Rămas bun, acum, Gstaad! Rămas bun vouă, chipuri 
proaspete, flori dulci şi reci, fulgi de zăpadă în noapte. Adio, 
Gstaad, adio! 


CAPITOLUL II 


ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DE IULIE, Dick 
se deşteptă la ceasurile cinci, după un vis prelung despre 
război, se îndreptă spre fereastră şi rămase o clipă să 
privească în jos, spre Zugersee. Visul începuse într-o notă 
de grandoare sumbră; uniforme bleumarin străbătând o 
piaţă întunecată în urma unor fanfare care intonau partea a 
doua din suita lui Prokofiev; Dragostea celor trei portocale. 
Curând urmaseră maşini de pompieri, simboluri ale 
dezastrului, şi o revoltă înspăimântătoare, a unor grupuri 
de mutilaţi într-o gară de schimb. Îşi aprinse lampa de pe 


măsuţa de noapte şi îşi însemnă visul în amănunt, 
terminând cu notația pe jumătate ironică: „Şocul de 
bombardament al unui necombatant”. 

Aşezat aşa, pe marginea patului, avea sentimentul că 
încăperea, casa şi noaptea întreagă sunt pustii. În camera 
de alături, Nicole murmură ceva cu o voce deznădăjduită şi 
el simţi, din toată inima, regrete pentru singurătatea, 
oricare ar fi fost, pe care o simţea ca prin somn. Pentru el 
timpul rămânea nemişcat şi apoi, o dată la câţiva ani, se 
accelera într-o izbucnire, ca un film prezentat cu viteză 
sporită, însă pentru Nicole anii treceau după ceas şi 
calendar, după aniversări şi cu conştiinţa tot mai ascuţită a 
frumuseţii ei pieritoare. 

Chiar şi acest an şi jumătate pe care-l petrecuseră până 
acum la Zugersee i se părea ei timp pierdut, anotimpurile 
nefiind marcate decât de muncitorii de pe şoseaua care se 
arăta trandafirie în mai, cafenie în iulie, neagră în 
septembrie şi albă iarăşi, primăvara. leşise la viaţă din 
prima ei boală, proaspătă, plină de noi speranţe, 
aşteptându-se la atât de multe, şi totuşi lipsită de orice 
subzistență în afară de Dick, crescând nişte copii pe care se 
putea doar preface, cu blândeţe, că îi iubeşte, ocupându-se 
de orfani. Oamenii pentru care simţea ea simpatie, cei mai 
mulţi dintre ei nişte răzvrătiți, o nelinişteau şi aveau un 
efect negativ asupra ei - căuta în ei vitalitatea care-i făcuse 
independenţi, sau creatori, sau înăspriţi, şi o căuta în zadar 
- căci secretele lor erau îngropate adânc în bătăliile duse de 
ei în copilărie şi pe care le uitaseră cu totul. Pe ei îi 
interesau, mai degrabă armonia şi farmecul Nicolei, 
cealaltă faţă a maladiei ei. Ea însăşi ducea o viaţă 
singuratică, stăpânindu-l pe Dick ca pe un bun personal, 
ştiind bine că Dick nu voia să se lase stăpânit astfel. 

De multe ori el încercase, fără să izbutească, să renunţe 
la controlul pe care îl exercitase odinioară asupra ei. 
Petreceau multe ceasuri frumoase împreună, aveau 
conversații fermecătoare între ceasurile de iubire din 


nopţile lor albe, însă întotdeauna când se întorcea de la ea 
spre a rămâne singur cu sine însuşi o lăsa pe ea strângând 
în mâini un Nimic mare şi privindu-l cu ochii ficşi, dându-i 
acestui nimic multe nume, dar ştiind că nu este altceva 
decât speranţa că avea să se întoarcă la ea cât mai curând. 

Îşi făcu ghemotoc, cu un gest brutal, perna, se lungi din 
nou în pat şi-şi sprijini ceafa de ea, aşa cum fac japonezii ca 
să-şi încetinească circulaţia sângelui, şi astfel adormi iarăşi 
un timp. Mai târziu, pe când se bărbierea, se trezi şi Nicole 
şi începu să se învârtă prin casă, distribuind ordine scurte 
copiilor şi servitorilor. Lanier veni să-l urmărească pe tatăl 
său cum se bărbiereşte - trăind astfel în preajma unei clinici 
psihiatrice căpătase o încredere extraordinară în tatăl său 
şi o admiraţie nelimitată faţă de el, laolaltă cu o indiferenţă 
exagerată faţă de cei mai mulţi dintre oamenii în toată firea 
din jur; pacienţii îi apăreau fie în aspectele lor stranii, 
maladive, fie ca nişte creaturi devitalizate, mult prea 
corecte şi lipsite de personalitate. Era un băieţaş frumos, 
care promitea mult şi Dick îi consacra o mare parte din 
timpul său, stabilind între ei relaţiile dintre un ofiţer plin de 
simpatie, dar foarte pretenţios şi un soldat dominat de 
respectul ierarhic. 

— De ce, îl întrebă Lanier, îţi laşi întotdeauna puţin 
clăbuc pe păr, în creştet, atunci când te bărbiereşti? 

Dick îşi mişcă, cu precauţie, buzele acoperite de săpun: 

— N-am reuşit niciodată să aflu nici eu. M-am întrebat şi 
eu de multe ori. Cred că din cauză că mi se mânjeşte de 
săpun degetul atunci când îmi rad linia perciunilor, însă 
cum ajunge pe urmă în păr nu ştiu. 

— Am să stau să mă uit mâine dimineaţă de la început. 

— Asta-i singura ta întrebare înainte de micul dejun? 

— Eu nu zic că e într-adevăr o întrebare. 

— Aici ai dreptate. 

O jumătate de oră mai târziu, Dick se îndreptă spre 
clădirea administraţiei. Împlinise treizeci şi şapte de ani - 
refuzând încă să-şi lase barbă avea totuşi un aer mai 


doctorat decât pe vremuri, pe Riviera. De un an şi jumătate, 
trăia în clinica aceasta care era în mod cert una dintre cele 
mai bine înzestrate din Europa. Ca şi cea a lui Dohmler, era 
o clinică modernă - nu ca pe vremuri o singură clădire 
întunecoasă, sinistră, ci un adevărat sat în miniatură, cu 
clădirile răspândite şi, totuşi, fără să lase astfel impresia, 
bine strânse laolaltă. Dick şi Nicole îi adăugaseră mult în ce 
priveşte aspectul exterior, astfel încât întreg stabilimentul 
era acum un lucru frumos, vizitat invariabil de orice 
patologist în trecere prin Zurich. Dacă i s-ar fi adăugat şi o 
clădire pentru personalul terenurilor de sport, ar fi putut 
foarte bine să se înfăţişeze ca orice club sportiv în aer liber. 
Eglantine şi Mestecânişul, casele pentru cazurile definitiv 
condamnate la negură mintală, erau aşezate în spatele unor 
paravane de arbori, mai la o parte de clădirea centrală, ca 
nişte puncte întărite camuflate. În spate, era o fermă mare, 
cultivată în parte de pacienţi. Existau trei ateliere pentru 
ergoterapie, plasate toate sub un singur acoperiş, şi de aici 
îşi începea vizita de dimineaţă doctorul Diver. Atelierul de 
tâmplărie, întotdeauna plin de soare, exhala mirosul 
dulceag de rumeguş, dintr-o epocă pierdută a lemnului; 
întotdeauna se afla aici câte o jumătate de duzină de 
oameni, bătând cu ciocanul, desenând planuri, aferaţi 
- oameni tăcuţi care-şi ridicau ochii solemni de la lucrul lor 
când trecea el pe acolo. El însuşi un bun tâmplar, se opri o 
clipă să discute cu ei despre eficienţa anumitor unelte, 
vorbindu-le cu vocea calmă, plină de personalitate şi de 
interes pentru munca lor. Alături era legătoria de cărţi, 
adaptată pentru pacienţii cu mai mare mobilitate, dar care 
nu erau în toate cazurile şi cei cu cele mai multe şanse de 
recuperare. Ultima cameră era rezervată pentru ţesătorie 
şi lucrări de gravură. Feţele pacienţilor de aici purtau 
expresia unui om care a suspinat din adânc, dând la o parte 
o problemă insolubilă - însă asemenea suspine aici marcau 
doar reînceputul unor noi cicluri de frământare obsesivă, 
nu pe o linie dreaptă, ca la oamenii normali, ci într-un 


acelaşi cerc. Mereu şi mereu în cerc. În cerc pentru 
totdeauna, însă culorile luminoase ale materialelor cu care 
lucrau le dădeau străinilor iluzia momentană că totul era 
bine, ca într-o grădiniţă de copii. Aceşti pacienţi se luminară 
la faţă când intră doctorul Diver. Majoritatea îl simpatizau 
mai mult decât pe doctorul Gregorovius. Cei care trăiseră 
odată în lumea normală erau, fără excepţie, mai mult atraşi 
de el. Erau câţiva care gândeau că el i-ar neglija, sau că n- 
ar fi un om simplu şi direct, sau că ar fi pozat. Răspunsurile 
lor se cam asemănau cu cele pe care Dick le-ar fi obţinut de 
la oameni în afara activităţii sale profesionale, însă erau 
contorsionate şi alterate. 

Exista mai ales o englezoaică ce-i vorbea întotdeauna 
despre un subiect pe care-l considera o proprietate 
personală a ei. 

— Aveţi muzică deseară? 

— Nu ştiu, răspunse el. Nu l-am văzut încă pe doctorul 
Lladislau. Cum v-a plăcut concertul pe care ni l-au dat 
aseară doamna Sachs şi domnul Longstreet? 

— Era aşa-şi-aşa... 

— Mie mi s-a părut că a fost frumos - mai ales Chopin. 

— Mie mi s-a părut că a fost aşa-şi-aşa. 

— Când o să cântaţi şi dumneavoastră ceva pentru noi? 

Ea ridică din umeri părând oarecum încântată de 
întrebarea asta. 

— Odată şi odată am să cânt. Dar eu când doar aşa-şi-aşa. 

Ştiau cu toţii că ea nu ştia să cânte la pian - avea două 
surori care erau muziciene strălucite, însă ea nu reuşise să 
înveţe nici măcar notele. 

Din ateliere, Dick merse mai departe să-şi facă vizita la 
Eglantine şi la Mestecăniş. Văzute din afară şi aceste case 
erau la fel de luminoase şi de vesele ca şi celelalte; Nicole le 
proiectase mobilierul şi decoraţiile interioare pornind de la 
baza necesară a grilajelor şi a barelor de la ferestre şi a 
mobilelor înşurubate în podea. Lucrase cu atâta imaginaţie 
încât nici chiar vizitatorii avizaţi n-ar fi visat că lucrătura 


delicată, ca în filigran, de fier forjat, de la ferestre era în 
realitate un zăvor puternic, de nezdruncinat, al unei ieşiri, 
că piesele de mobilier oglindind tendinţele tubulare 
moderne erau mai de neclintit de la locul lor decât creaţiile 
masive ale mobilierelor eduardiene - până şi florile erau 
prinse în degete de fier şi orice ornament şi decoraţiune, 
oricât de întâmplătoare, erau tot atât de neclintite ca şi 
grinzile care încheagă zgârie-norii. Ochii ei neobosiţi 
ştiuseră să scoată din fiecare încăpere capacitatea maximă 
de utilizare. Când i se făceau complimente, răspundea 
grăbită că ea nu era decât o simplă decoratoare. 

Pentru cei ale căror busole nu erau cu desăvârşire 
stricate, multe amănunte din aceste case păreau ciudate. 
Doctorul Diver găsea adesea prilejul de a se amuza la 
Eglantine, pavilionul pentru bărbaţi; aici era, de pildă, un 
caz, adevărată piesă de colecţie, un om convins că dacă ar fi 
putut merge pe jos gol-goluţ, fără a fi molestat, între Place 
de LEtoile şi Place de la Concorde, la Paris, ar fi rezolvat 
multe probleme de cea mai mare importanţă - şi poate, se 
gândea Dick, chiar avea dreptate. 

Cazul cel mai interesant era în pavilionul principal. O 
femeie de vreo treizeci de ani, internată în clinică de şase 
luni; o pictoriţă americană locuind de multă vreme la Paris. 
Maladia ei nu prezenta o vindecare prea satisfăcătoare. Se 
întâmplase să o găsească o verişoară când intrase într-o 
criză acută, şi după un interludiu nesatisfăcător într-una din 
clinicile improvizate, la modă, din marginea oraşului, 
rezervate mai ales pentru turişti - victime ale drogurilor şi 
băuturii - reuşise să o aducă în Elveţia. La internare fusese 
o femeie excepţional de frumoasă - acum era doar o masă 
informă de suferinţe abia respirând. Orice analiză a 
sângelui refuzase să livreze vreun indiciu şi boala îi fusese 
diagnosticată drept o eczemă nervoasă, deşi acest 
diagnostic nu satisfăcea pe nimeni. Suferea de două luni de 
această maladie, ca şi cum ar fi fost închisă în maşinăria de 
tortură medievală numită „Fecioara de Fier”. Era coerentă, 


chiar uneori plină de strălucire, bineînţeles în limitele 
halucinaţiilor ei caracteristice. 

Era în mod special pacienta lui. În crizele ei de 
hiperexcitaţie, Dick era singurul medic în măsură „să facă 
ceva pentru ea”. Cu câteva săptămâni înainte, într-una din 
multele ei nopţi de insomnie torturantă, Franz reuşise să-i 
provoace, prin hipnoză, câteva ceasuri din somnul atât de 
necesar, însă după aceea nu mai izbutise niciodată să-şi 
repete succesul. Hipnoza era o armă în care Dick n-avea 
încredere şi pe care o folosea rar, pentru că ştia că nu 
reuşea întotdeauna să se aducă pe sine în starea necesară - 
încercase o dată cu Nicole şi ea pur şi simplu îi râsese în 
nas cu dispreţ. 

Femeia din camera douăzeci nu-l putea vedea atunci 
când intra în încăpere - întreaga regiune din jurul ochilor îi 
era monstruos de inflamată. Vorbea cu o voce puternică, 
amplă, adâncă, excitantă. 

— Cât are să mai dureze? Are să ţină aşa o veşnicie? 

— Acum n-are să mai dureze mut timp. Doctorul Ladislau 
îmi spune că au început să se degajeze regiuni mari. 

— Dacă aş şti ce-am făcut ca să merit asta, aş îndura-o 
fără să mă plâng. 

— Nu e bine să fim prea mistici în problema asta - noi o 
identificăm acum ca pe o problemă nervoasă. E ceva în 
legătură cu roşeaţa - când eraţi fetiţă roşeaţi uşor? 

Ea zăcea întinsă pe spate cu faţa îndreptată spre tavan. 

— N-am mai avut niciun motiv să roşesc de când mi-au 
ieşit măselele de minte. 

— N-aţi săvârşit şi dumneavoastră, ca oricare, partea 
dumneavoastră de mici păcate şi de greşeli? 

— N-am nimic să-mi reproşez. 

— Sunteţi foarte norocoasă. 

Femeia reflectă un moment; vocea îi răzbătea prin faţa 
bandajată, bântuită de melodii subpământene: 

— Împărtăşesc soarta femeilor din epoca mea când i-am 
provocat la război pe bărbaţi. 


— Şi spre surpriza dumneavoastră s-a dovedit că şi 
războiul acesta a fost exact ca toate celelalte războaie, 
răspunse el adoptându-i afectările de exprimare. 

— Exact ca toate războaiele. Ea medită o clipă. Eşti 
trişată, sau dacă nu obţii şi tu o victorie â la Pirrus, eşti de-a 
dreptul distrusă şi ruinată pe viaţă — nu mai rămâne din 
tine decât un ecou sinistru venind dinspre un zid căzut în 
ruină. 

— Dumneavoastră nu sunteţi nici distrusă şi nici ruinată 
pe viaţă, îi spuse el. Şi în fond sunteţi chiar sigură că aţi luat 
parte la un război adevărat? 

— Uită-te la mine! strigă, furioasă. 

— Aţi suferit, dar multe alte femei au suferit şi ele până 
să-şi dea seama că s-au înşelat dându-se drept bărbaţi. 
Discuţia devenea o ceartă şi el bătu în retragere. — În orice 
caz, nu trebuie să confundați un unic eşec cu o înfrângere 
totală. 

Ea pufni: — Vorbe frumoase! şi spusele acestea 
transpirând prin crusta ei de suferinţă, îl umiliră. 

— Am vrea să ajungem la raţiunile adevărate care au 
făcut necesară internarea dumneavoastră aici - începu 
Dick, însă ea îl întrerupse. 

— Eu sunt aici ca un simbol pentru ceva. Credeam că 
poate dumneata ai să ştii pentru ce anume. 

— Sunteţi bolnavă, spuse mecanic. 

— Atunci ce-a fost lucrul acela pe care aproape că 
reuşisem să-l aflu? 

— O boală şi mai gravă. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot. Se asculta, cu dezgust, cuminte, însă, aici şi 
acum, vastitatea subiectului nu putea fi comprimată decât 
într-o minciună. — În afară de asta, nu e altceva decât 
confuzie şi haos. N-am să vă ţin acum conferinţe - ne dăm 
seama prea acut de suferinţele fizice pe care le înduraţi. 
Însă numai făcând faţă problemelor de zi cu zi, oricât de 
banale şi de plictisitoare vi s-ar părea, veţi reuşi să faceţi 


lucrurile să se integreze iarăşi coerent în dumneavoastră. 
După asta - poate veţi fi în stare să examinaţi singură... 

Vorbea tot mai rar, ca să-i evite încheierea inevitabilă a 
gândurilor: — Să vă examinaţi singură frontierele 
conştiinţei. 

Fruntariile pe care artiştii au menirea să le cerceteze nu 
erau pentru ea accesibile, n-aveau să fie niciodată. Era prea 
delicată, eventual ar fi putut să-şi găsească liniştea într-un 
misticism blând. Explorările erau pentru cei care au în vine 
şi sânge țărănesc, cei cu coapse puternice şi glezne groase 
şi care pot îndura pedepsele aşa cum primesc pâinea şi 
sarea, cu fiecare părticică a trupului şi sufletului lor. 

— Nu pentru dumneata, aproape că-i spuse cu voce tare. 
E 
un joc prea dur pentru dumneata. 

Şi cu toate acestea, în majestatea îngrozitoare a 
suferinţei ei, el i se dăruia fără rezerve, aproape cu o 
pasiune sexuală. Simţea dorinţa s-o strângă în braţe, aşa 
cum făcuse atât de des cu Nicole, să-i îndrăgească, până şi 
greşelile, până într-atâta făceau parte, în fond, din ea însăşi. 
Lumina portocalie  strecurată prin obloanele trase, 
sarcofagul siluetei ei întinse pe pat, pata care era faţa ei, 
glasul cercetându-şi vacuitatea bolii şi găsind acolo numai 
abstracții îndepărtate... 

Când el se ridică în picioare, lacrimile ei se revărsară ca o 
lavă, prin bandaje. 

— Plătesc pentru ceva, şopti ea. Trebuie să iasă ceva de 
aici... 

Se aplecă spre ea şi o sărută pe frunte. 

— Trebuie să încercăm toţi să fim buni, spuse. 

Când ieşi din cameră o trimise pe infirmieră să stea cu 
ea. Mai erau şi alţi pacienţi care trebuiau văzuţi: o fetiţă 
americană de cincisprezece ani care fusese crescută după 
principiul că, în fond, copilăria trebuie să fie exclusiv 
alcătuită din distracţii - vizita lui acum era determinată de 
faptul că tocmai îşi ciopârţise părul cu foarfeca de unghii. 


Nu se puteau face prea multe pentru ea - istoria familiei îi 
era plină de nevroze şi nu exista în trecutul ei nimic stabil 
pe care să se poată clădi ceva. Tatăl, el însuşi un om normal 
şi conştiincios, încercase să-şi apere descendenţii, prea 
nervoşi, de necazurile vieţii şi reuşise doar să-i împiedice 
să-şi dezvolte capacităţile de adaptare la surprizele 
inevitabile ale vieţii. Dick nu avea prea multe de spus într- 
un caz ca acesta: — Helen, când simţi că nu ştii ce să faci, 
trebuie s-o întrebi pe o soră, trebuie să te înveţi să ceri şi 
sfaturile altora. Promite-mi c-ai să faci aşa. 

Ce însemna o promisiune când mintea era bolnavă? Mai 
aruncă o privire, într-altă cameră, unei fragile refugiate din 
Caucaz, acum legată cu conştiinciozitate într-un hamac, 
care la rândul său era cufundat într-o baie caldă, şi în 
camera cu cele trei fiice ale unui general portughez care 
alunecau aproape pe nesimţite spre pareză. Intră în camera 
Următoare şi-l încredinţă pe un psihiatru, victimă a unui 
colaps nervos, că era mai bine, mereu mai bine, şi celălalt 
căuta sa citească pe faţa lui ca să se lase convins, pentru că 
acum nu mai depindea de lumea reală decât prin 
asigurările pe care le putea găsi în rezonanţele, sau în lipsa 
de rezonanţe, din vocea doctorului Diver. După aceea Dick 
concedie un infirmier dezordonat şi pe urmă constată că se 
făcuse vremea dejunului. 


CAPITOLUL III 


MASA LUATĂ ÎN COMUN CU 
pacienţii reprezenta o corvoadă căreia el îi făcea faţă cu un 
sentiment de apatie. Societatea strânsă în sufragerie, şi din 
care nu făceau parte, desigur, cei internaţi în vilele 
Eglantine şi Mestecânişul, era, la prima vedere, destul de 
convenţională, însă întotdeauna apăsată de o melancolie 
întunecoasă. Medicii care erau de faţă întreţineau, de 
obicei, conversaţia, însă cei mai mulţi dintre pacienţi, ca 
istoviţi parcă de ocupațiile lor de dimineaţă sau deprimaţi 


de vecinii lor de masă, vorbeau puţin şi-şi ţineau privirile 
pironite în farfurii. 

Odată terminat dejunul, Dick se reîntoarse la vila lui. 
Nicole era în salon, cu o expresie ciudată pe faţă. 

— Citeşte asta, îi spuse. 

Deschise scrisoarea. Era de la o femeie, căreia i se 
făcuseră recent formele de ieşire, deşi cu mult scepticism 
din partea doctorilor. Îl acuza, în termeni precişi, de a-i fi 
sedus fiica, pe vremea când fusese internată împreună cu 
mama ei, într-o perioadă critică a bolii acesteia. Semnatara 
presupunea că doamna Diver avea să-i fie recunoscătoare 
pentru informaţie şi pentru că avea astfel să afle exact „ce 
fel de om” era soţul ei. 

Dick citi scrisoarea încă o dată. Deşi era concepută într-o 
engleză limpede şi concisă, o recunoscu de îndată ca fiind 
opera unui maniac. O singură dată făcuse cu fata, o brunetă 
micuță, dispusă spre cochetării, un drum până la Zurich, şi 
asta la cererea ei, iar seara o adusese înapoi la clinică. Din 
plictiseală, şi mai mult cu indulgență, o sărutase. Mai târziu, 
ea încercase să ducă lucrurile mai departe, însă el nu era 
interesat de aşa ceva şi, probabil din cauza aceasta, fata 
ajunsese să-l antipatizeze, şi o scosese pe maică-sa din 
clinică. 

— Scrisoarea asta e o halucinație, spuse. N-am avut nicio 
relaţie de niciun fel cu fata aceea. Nici măcar nu-mi plăcea. 

— Da, am încercat să-mi spun şi eu asta, zise Nicole. 

— Sigur că n-ai să crezi aşa ceva? 

— Am stat aici singură toată vremea. 

EI îşi cobori vocea pe un ton de reproş şi se aşeză alături 
de ea. 

— Dar e absurd. E o scrisoare de la o bolnavă mintal. 

— Şi eu am fost bolnavă mintal. 

El se ridică în picioare şi îi vorbi cu o voce mai autoritară. 

— Nicole, ce-ai zice să nu ne mai pierdem vremea cu 
prostii? Du-te şi ia copiii, să pornim. 


În automobil, Dick conducând, ocoliră micile promontorii 
ale lacului, oglindind pe parbriz arsura luminii şi a apei, 
trecând printr-un tunel în cascade de verdeață. Era 
automobilul lui Dick, un Renault atât de mic încât ei 
aproape că nu încăpeau înăuntru, cu excepţia copiilor, între 
care Mademoiselle, guvernanta lor, se înălța ca un catarg 
pe bancheta din spate. 

Cunoşteau fiecare kilometru din drumul acesta - şi locul 
unde aveau să simtă mirosul de pin şi cel unde domina 
mirosul fumului de la plitele de gătit. Un soare negru pe 
care era gravată ca pe o monedă o faţă, bătea cu toată 
puterea pe pălăriile de paie ale copiilor. 

Nicole era tăcută; Dick se simţea stânjenit parcă sub 
privirea ei directă, aspră. Adesea, se simţea singur când era 
numai cu ea, şi adesea ea îl obosea cu revărsări scurte de 
destăinuiri personale pe care le rezerva exclusiv pentru 
urechile lui. „Aşa sunt eu - sunt mai degrabă aşa”, însă în 
după-amiaza asta i-ar fi părut bine dacă ea ar fi sporovâăit 
grăbită, un timp, ca să-l lase să-i vadă din când în când 
gândurile. Situaţia era întotdeauna mult mai prevestitoare 
de rele atunci când se retrăgea în ea însăşi şi închidea toate 
porţile după ea. 

La Zug, guvernanta cobori şi-i părăsi. Soții Diver se 
apropiau acum de Târgul de la Agiri, trecând printr-o 
adevărată menajerie de maşini gigantice care le făceau cu 
greu loc printre ele. Dick parcă automobilul şi când Nicole 
râmase nemişcată privindu-l, îi spuse: „Haide, iubito”. 
Buzele i se traseră de pe dinţi într-un surâs brusc, 
îngrozitor, şi el simţi cum i se contractă stomacul, dar ca şi 
cum n-ar fi remarcat nimic, repetă: „Haide. Ca să poată 
cobori şi copiii”. 

— O, vin şi eu numaidecât, răspunse ea smulgându-şi 
parcă vorbele dintr-o poveste care i se desfăşura undeva, în 
adâncurile fiinţei, prea rapidă pentru ca el s-o poată 
înţelege. — Nu-ţi face tu griji. Am să vin... 

— Atunci vino. 


Se întoarse aproape cu spatele la el pe când mergeau 
alături, unul lângă altul, însă zâmbetul îi mai pulsa încă pe 
faţă, ironic şi îndepărtat. Numai când Lanier îi spuse ceva 
de câteva ori la rând reuşi să-şi fixeze atenţia asupra unui 
obiect, o pantomimă cu marionete, şi să privească puţin 
într-acolo. 

Dick încerca să se gândească ce-ar fi trebuit să facă. 
Dualismul cu care o urmărea - punctul de vedere al soţului, 
şi cel al psihiatrului - îi paraliza, într-o măsură tot mai mult, 
facultăţile. În aceşti nouă ani reuşise să-l tragă după ea de 
câteva ori dincolo de linia normalului, dezarmându-l în felul 
în care-i trezea compasiunea sau printr-o revărsare de 
spirit, fantastic şi dezaxat, astfel încât numai după ce se 
termina întreg incidentul ajungea şi el să-şi dea seama, 
odată cu senzaţia de uşurare survenită după încordarea 
dinainte, că reuşise să-l implice iarăşi într-o trăire în care el 
ar fi trebuit să-şi menţină facultăţile mintale intacte. 

O discuţie cu lopsy despre paiaţele de la teatrul de 
marionete - dacă adică erau aceleaşi paiaţe pe care le mai 
văzuseră şi anul trecut la Cannes - rezolvându-se, întreaga 
familie îşi reluă plimbarea pe lângă tarabele târgului sub 
cerul liber. Bonetele femeilor, ivindu-se pe deasupra 
jacheţelelor de catifea, fustele largi, în culori vii, din 
porturile tradiţionale ale diferitelor cantoane, păreau acum 
să se mişte cu modestie pe lângă vopselele ţipătoare ale 
căruţelor şi obiectelor expuse la târg. Se auzeau zgomotele 
neîntrerupte, zumzuitoare, ale diverselor spectacole de 
bâlci. 

Nicole o rupse la fugă, brusc, atât de neaşteptat încât o 
clipă Dick nici nu-i observă lipsa de lângă el. Îi văzu 
deodată, departe, rochia galbenă strecurându-se prin 
mulţime, ca o fluturare de culoare pe linia de despărţire 
dintre realitate şi irealitate, şi porni în fugă după ea. 
Pornise în goană, pe ascuns, şi el o urmărea la fel de tăcut. 
Când întreaga după-amiază fierbinte din jur căpătă dintr-o 
dată o culoare stridentă şi înspăimântătoare, lui îi pieriră cu 


totul din minte copiii; apoi simţi impulsul să se întoarcă şi să 
alerge îndărăt la ei, trăgându-i într-o parte şi într-alta, 
apucându-i de braţ şi trăgând cu ochiul spre tarabele 
bâlciului. 

— Madame, strigă după o femeie tânără din spatele unei 
roţi mari de loterie. Est-ce que je peux laisser ces petits 
avec vous deux minutes? C'est tres urgent - je vous 
donnerai dix francs. 

— Mais ouit!. 

Îi împinse pe copii spre pavilionul unde era această 
femeie. Alors - restez avec cette gentille dame. 

— Oui, Dick. 

Se repezi iarăşi după ea, însă acum o pierduse; se învârti 
după căişori, rotindu-se mereu de jur împrejur până când 
îşi dădu seama că alerga pur şi simplu pe lângă maşinărie şi 
vedea mereu acelaşi căluţ. Îşi făcu loc cu coatele prin 
mulţime; pe urmă, amintindu-şi de o preferința mai veche a 
Nicolei, ridică marginea unui cort de ghicitoare şi privi 
înăuntru. O voce mormăind monoton îl salută: — La 
septieme fille d'une septieme fille nee sur les rives du Nil - 
entrez, Monsieur...+2 

Lăsând să cadă pânza cortului, alergă spre locul unde se 
termina parcul de distracţii, pe malul lacului, şi unde o 
roată imensă a norocului se rotea încet sub cerul gol. Acolo 
o găsi. 

Pentru moment era singură în barca aflată tocmai atunci 
în susul roții, şi pe când barca începea să coboare, o văzu 
cum râdea cu hohote; se trase la loc în mulţime unde, când 
roata se roti iarăşi, isteria intensă a Nicolei începu să se 
facă remarcată. 

— Regardez-moi ca. 

— Regarde donc cette Anglaisei'2:. 

Roata cobora iarăşi - de data aceasta îşi încetinise ritmul, 
ca şi muzica, şi o duzină de persoane se strânseseră în jurul 
ei, cu toţii îndemnați de calitatea râsului ei să surâdă cu un 


fel de simpatie neroadă. Însă când Nicole îl văzu pe Dick, 
râsul îi pieri 

— Făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să se strecoare şi să 
fugă de el; Dick o apucă de braţ şi o ţinu aproape deeel 
îndepărtându-se împreună. 

— De ce ţi-ai pierdut firea aşa? 

— Ştii foarte bine de ce. 

— Nu, nu ştiu. 

— E o adevărată ruşine - dă-mi drumul - e o insultă pe 
care o aduci inteligenţei mele. Crezi că n-am văzut-o pe fata 
aia cum se uita la tine - fata aia mică, negricioasă? O, ce 
comedie - şi e un copil, n-are mai mult de cincisprezece ani. 
Ce, crezi că n-am văzut? 

— Stai aici o clipă şi linişteşte-te. 

Se aşezară la o masă, însă ochii ei erau un abis de 
suspiciune, îşi mişca mereu mâna ca şi cum vederea i-ar fi 
fost întreruptă de ceva. — Vreau ceva de băut - vreau un 
coniac! 

— Coniac n-ai voie - poţi să iei o bere, dacă ţii. 

— De ce n-am voie coniac? 

— Nu mai discutăm asta acum. Ascultă-mă - toată chestia 
cu fata aia e pur şi simplu o închipuire de-a ta, înţelegi ce 
vreau să spun? 

— E-ntotdeauna o închipuire de-a mea când văd ceva ce 
n-ai vrea tu să văd. 

El avea o senzaţie de vinovăţie, ca într-un coşmar în care 
suntem acuzaţi de o crimă pe care o recunoaştem ca ceva 
cu neputinţă de negat, ca făcând parte din viaţa noastră, 
dar pe care, când ne trezim, ne dăm seama că n-am 
săvârşit-o. Ochii lui ocoleau acum privirile ei. 

— Am lăsat copiii cu o ţigancă într-un cort la bâlci. Ar 
trebui să mergem să-i luăm. 

— Dar cine-ţi închipui că eşti tu? întrebă ea. Svengali? 

Cu cincisprezece minute mai înainte fuseseră o familie 
unită, reală. Acum când ea era împinsă cu de-a sila deel 
împotriva propriei lui voințe, avea impresia că toţi, copiii, 


soţul, erau în ochii ei doar un accident primejdios pentru 
ea. 

— Ne întoarcem acasă. 

— Acasă! strigă ea cu o voce cu totul scăpată de sub 
control încât, în accentele mai sonore, îi tremură şi i se 
frânse. — Şi acolo, să stăm aşa şi să mă gândesc că nu 
facem altceva, cu toţii, decât să putrezim de-a-mpicioarelea 
şi că în fiecare cutie pe care-o deschid se află cenuşa 
copiilor mei morţi? Ce murdărie! 

Aproape cu uşurare constata cum vorbele pe care le 
spunea o eliberau, o purificau, şi Nicole, sensibilizată în tot 
trupul, parcă îndurerat, îi observă îndepărtarea aşa cum i 
se întipărea pe faţă. Propriul ei chip i se îmblânzi deodată şi 
deveni brusc rugătoare: — Ajută-mă, ajută-mă, Dick! 

Un val de suferinţă chinuitoare îl străbătu din creştet 
până în tălpi. Era îngrozitoare senzaţia că o astfel de 
construcţie zveltă, înaltă asemenea unui turn, nu se putea 
înălța, ci rămânea doar suspendată, suspendată departe de 
el, dar depinzând de el. Până la un punct aşa şi era bine; 
pentru asta existau bărbaţii, ca bârnă de susţinere, ca un 
planşeu şi un calcul logaritmic; într-un fel sau altul ei, Dick 
şi Nicole, ajunseseră o singură fiinţă omogenă, nu 
opunându-se, ci completându-se; ea era de asemenea şi 
fiinţa lui Dick, era seceta care-i usca măduva din oase. El nu 
mai era acum în stare să-i privească dezintegrările fără să 
ia parte la ele. Intenţia lui în ce-o privea se revărsa spre ea 
ca un val de tandreţe şi compasiune - însă nu putea lua 
decât atitudinea caracteristic modernă de a-i servi drept 
paravan. Avea să cheme o infirmieră de la Zurich să-i preia 
supravegherea la noapte. 

— Tu poţi să mă ajuţi pe mine. 

Insistenţele ei pline de tandreţe îl făceau literalmente să- 
şi piardă pământul de sub picioare. — Tu m-ai mai ajutat 
până acuma - poţi să mă ajuţi şi acuma. 

— Eu nu te pot ajuta decât în acelaşi fel, ca şi până acum. 

— Dar trebuie să fie cineva să mă poată ajuta. 


— Poate. Dar cel mai mult te poţi ajuta tu singură. Haide 
acuma să-i luăm pe copii. 

În bâlci erau o mulţime de vagoane cu loterii şi toate cu 
roţi albe. Dick se sperie când se interesă la primul dintre 
ele şi cel interogat habar n-avea despre ce era vorba. Cu 
ochii răi, Nicole stătea deoparte, renegându-i pe copii, 
degajându-se de ei cu resentiment ca făcând şi ei parte din 
lumea definita pe care ea căuta s-o facă deodată amorfă. 
Până la urmă Dick îi găsi, înconjurați de o mulţime de femei, 
care-i examinau încântate ca pe nişte mărfuri de preţ, şi de 
copii de ţărani, care-i priveau cu ochii mari. 

— Merci Monsieur et Monsieur este trop genereux. 
C'etait un plaisir M'sieur Dame. Au revoir mes petits!22. 

Porniră pe drumul de întoarcere scăldaţi într-un val de 
suferinţă fierbinte; automobilul era încărcat acum de 
spaimele şi suspiciunile lor reciproce, şi buzele copiilor erau 
strânse de dezamăgire şi deziluzie. Suferinţa li se ridica 
acum în faţă în culori teribile, întunecate, nefamiliare lor. 
Undeva pe lângă Zug, Nicole, cu un efort convulsiv, repetă o 
remarcă pe care o mai făcuse mai devreme în legătură cu o 
casă gălbuie, ceţoasă, mai retrasă de la şosea, şi care arăta 
ca un tablou cu culorile încă nu cu totul uscate, însă nu era 
decât un efort de a se mai agăța de o frânghie care-i 
aluneca prea repede printre degete. 

Dick încercă să se odihnească. Adevărata luptă avea să 
înceapă curând, odată ajunşi acasă şi poate că avea să 
trebuiască să se apuce iarăşi, râbdător, multă vreme de 
acum încolo, să reconstituie, piesă cu piesă, lumea pentru 
ea. Un schizofrenic este o persoană cu personalitatea 
scindată - Nicole era alternativ o persoană care n-avea 
nevoie să i se explice nimic şi una căreia nu i se putea 
explica nimic. Era necesar să fie tratată cu o insistenţă 
activă şi afirmativă, păstrând calea spre realitatea 
permanent deschisă, făcând în acelaşi timp ca drumul spre 
evadare să fie tot mai greu de abordat. Însă biroul 
strălucitor, versalitatea nebuniei, seamănă cu insistența 


plină de resurse a apei care se scurgea prin, pe deasupra şi 
prin jurul unui stăvilar. E nevoie de frontul unit al unei 
mulţimi întregi pentru a lupta împotriva ei. Simţea că e 
necesar ca de data aceasta Nicole să se vindece singură; ar 
fi vrut acum să aştepte până când să-şi amintească ea 
singură de alte prilejuri de acest fel şi să se revolte singură 
împotriva acestor amintiri. Cu oboseală, se gândea că-şi vor 
relua de la capăt regimul pe care şi-l relaxase cu doi ani 
înainte. 

O apucase în sus, pe o colină, pentru a scurta drumul 
către clinică, şi deodată, când apăsa pe accelerator, pe o 
bucată de drum accidentat paralelă cu coasta colinei, 
maşina zvâcni cu violenţă spre stânga, se redresă către 
dreapta, se înclină pe două roate şi, în vreme ce Dick cu 
glasul Nicolei ţipându-i în urechi, îi arunca la o parte mâna 
dementă încleştată de volan, automobilul se îndreptă, 
zvâcni iarăşi într-o parte şi ţâşni din drumul pietruit; 
străbătu hăţişurile de pe margine, se înclină iarăşi şi se opri 
încet, într-un unghi de nouăzeci de grade, sprijinindu-se de 
un copac. 

Copiii ţipau şi Nicole ţipa şi îl blestema încercând să-i 
sfâşie faţa cu unghiile. Gândindu-se în primul rând la 
înclinația automobilului şi nefiind în stare să-i aprecieze 
stabilitatea, Dick respinse braţul Nicolei, se căţără peste 
botul maşinii şi-i scoase pe copii; apoi constată că maşina 
era într-o poziţie stabilă, înainte de a mai face ceva, stătu o 
clipă locului tremurând şi gâfâind. 

— Tu! strigă el. 

Ea râdea acum cu hohote, fără să-i mai fie ruşine, fără să 
mai simtă vreo spaimă, fără să-i mai pese de ceva. Cineva, 
care s-ar fi întâmplat să asiste la scena de acum, nu şi-ar fi 
putut imagina că ea fusese cea care provocase accidentul; 
râdea ca după o farsă nevinovată, copilărească. 

— "Te-ai speriat tare, nu-i aşa? îl acuză ea. Tare mult ai 
mai vrea să trăieşti! 


Vorbea cu atâta putere de convingere încât, în starea lui 
de şoc, Dick se întrebă o clipă dacă nu cumva se speriase 
pentru propria lui persoană - însă chipurile încordate ale 
copiilor privindu-se unul pe altul, îl făcură să simtă impulsul 
de a-i strivi Nicolei faţa în pumni, acoperită de rânjet, ca o 
masă. 

Exact deasupra lor, la o jumătate de kilometru de drumul 
care cotea jos, în vale, dar numai la vreo sută de metri de 
urcuş, era un han; una din aripile clădirii se vedea dincolo 
de panta împădurită. 

— Ia-o pe Topsy de mână, îi spuse el lui Lanier, aşa, 
strânge-o bine, şi urcați pe deal - vezi cărarea? Când 
ajungeţi la han spuneţi-le: La voiture de Divaire est 
cassee!'2:: Cineva are să vină atunci jos, aici după noi. 

Lanier, care nu-şi dădea încă bine seama ce se 
întâmplase, însă care bănuia ceva întunecat şi nemaiîntâlnit 
până atunci, întrebă: 

— Tu ce-ai să faci, Dick? 

— Noi stăm aici cu maşina. 

Nici unui dintre ei nu mai aruncă vreo privire spre mama 
lor atunci când o luară în sus, pe deal. — Fiţi cu grijă de 
drum, acolo sus! Uitaţi-vă bine şi-ntr-o parte şi-ntr-alta! mai 
strigă Dick după ei. 

EI şi cu Nicole se priveau acum unul pe altul, faţă în faţă, 
şi ochii le erau ca ferestrele strălucind de lumină, de o 
parte şi de alta a curţii interioare a aceleiaşi case. Apoi ea 
îşi scoase o pudrieră, aruncă o privire în oglinjoara de acolo 
şi-şi netezi la loc părul pe lângă tâmple. Dick îi urmări pe 
copii urcând încă o clipă până când dispărură printre pini, 
cam la jumătatea pantei; apoi ocoli maşina să constate 
stricăciunile şi să se gândească şi cum s-o aducă iarăşi pe 
drum. Putea să urmărească prin noroi calea hurducată pe 
care o străbătuseră, cam vreo treizeci de metri, pe deal în 
jos; se simţi dintr-o dată plin de un dezgust violent care nu 
semăna cu mânia. 


Peste câteva minute proprietarul hanului veni în fugă, în 
jos pe pantă. 

— Dumnezeule! exclamă el. Cum s-a întâmplat? Mergeaţi 
cu viteză mare? Ce noroc aţi avut! Dacă n-ar fi fost copacul 
ăsta v-aţi fi rostogolit în jos tot dealul. 

Profitând de prezenţa acolo a lui Emile, cu şorţul lui lat şi 
negru, cu sudoarea scurgându-i-se pe grăsimea obrazului, 
Dick îi făcu Nicolei semn într-un chip cât mai natural să-i 
permită s-o ajute să iasă din maşină; la care ea sări singură 
peste partea din spate a automobilului, înclinată acum, îşi 
pierdu echilibrul pe pantă, căzu în genunchi, dar se ridică 
iarăşi. Pe când se uita la hangiu cum încerca să urnească 
maşina din poziţia ei înclinată, expresia feţei ei deveni 
sfidătoare. Bucuros chiar şi de dispoziţia aceasta, Dick 
spuse: 

— Du-te sus şi aşteaptă împreună cu copiii, Nicole. 

De-abia după ce plecase îşi aminti că ea îi spusese că ar 
bea un coniac, şi că sus, la han, ar fi putut să găsească 
coniac - îi spuse atunci lui Emile să lase maşina; aveau să 
aştepte şoferul cu automobilul cel mare să vină să-l scoată 
la şosea. Împreună, se îndreptară în grabă spre han. 


CAPITOLUL IV 


— AŞ VREA SĂ PLEC UN TIMP ÎI 
spuse lui Franz. Cam o lună sau ceva; cât mai multă vreme 
cu putinţă. 

— De ce nu, Dick? Aşa a şi fost aranjamentul nostru de la 
început - tu ai insistat să rămâi toată vremea. Dacă tu şi cu 
Nicole... 

— Nu vreau să plec cu Nicole. Vreau să plec singur. 
Chestia asta din urmă m-a dărâmat de tot - dacă mai 
reuşesc să dorm două ore din douăzeci şi patru e un 
adevărat miracol de-al lui Zwingli. 

— Vrei adică un concediu de abstinenţă? 


— Cuvântul este absenţă. Uite ce: dacă mă duc la Berlin 
la Congresul de psihiatrie tu ai putea să te descurci, să 
menţii pacea aici? De trei luni de zile se simte bine de tot şi 
o simpatizează pe infirmiera de acum. Dumnezeule, tu eşti 
singurul om de pe lumea asta căruia îi pot cere aşa ceva. 

Franz mormăi ceva, întrebându-se dacă toată încrederea 
care i se acorda pleca doar de la presupunerea că se 
gândeşte tot timpul numai la interesul partenerului său. 

* 

La Zurich, în săptămâna următoare, Dick plecă spre 
aeroport şi se instală în avionul cel mare, către Munchen. 
Plutind în văzduh, înconjurat de huruitul motoarelor, se 
simţi deodată amorţit de tot, dându-şi de-abia acum seama 
cât era de obosit. Îl năpădise o linişte amplă, învăluitoare şi 
se hotări să lase baltă bolile bolnavilor, iar zgomotele 
motoarelor şi orientarea avionului pe seama pilotului. N- 
avea câtuşi de puţin intenţia să participe nici măcar la o 
singură şedinţă a congresului - şi le putea imagina şi aşa 
destul de bine; alte referate de Bleuler şi de Forel mai 
vârstnicul pe care le putea digera mult mai bine acasă la el, 
un referat al americanului care vindecase demenția 
praecox scoţându-le dinţii pacienţilor sau cauterizându-le 
amigdalele, respectul pe jumătate ironic cu care avea să fie 
primită această idee, şi asta numai şi numai pentru motivul 
că America era o ţară atât de bogată şi de puternică. 
Ceilalţi delegaţi din America - roşcatul Schwartz cu faţa lui 
de sfânt şi răbdarea nesfârşită în a împăca două lumi, 
precum şi duzinile de alienişti însufleţiţi de spirit comercial, 
cu chipuri de hingheri, sosiți, în parte, pentru a-şi consolida 
poziţiile sociale şi deci pentru a-şi spori beneficiile grase de 
pe urma practicii în domeniul criminalisticii, şi în parte 
pentru a-şi însuşi sofisticările cele mai noi pe care să le 
folosească apoi în limbaj propriu, într-o desăvârşită confuzie 
a tuturor valorilor. Ar mai fi fost, fără îndoială, nişte latini 
cinci şi vreun reprezentant de-al şcolii lui Freud de la Viena. 
Cel mai coerent dintre toţi avea să fie marele Jung, amabil, 


mai mult decât convingător, în campaniile sale prin 
hăţişurile antropologiei şi nevrozelor adolescenților de 
vârstă şcolară. La început avea să se remarce dominaţia 
americană asupra congresului, cam în formele şi 
ceremonialurile cluburilor exclusiviste, apoi avea să răzbată 
vitalitatea mai concentrată şi mai omogenă a europenilor, 
pentru ca în cele din urmă americanii să-şi joace atuul; 
anunţarea unor colosale donaţii şi fundaţii, a unor uriaşe 
clinici şi şcoli specializate. Ca în prezenţa cifrelor, europenii 
să se intimideze şi să înceapă să umble în vârful picioarelor. 
Însă el n-avea de gând să se ducă să asiste la toate acestea. 

Treceau acum peste Alpii Vorarlbergului, şi simţea o 
plăcere pastorală să privească astfel, de sus, satele. Vedea 
câte patru sau cinci deodată, fiecare strânse în jurul câte 
unei biserici. Era simplu să priveşti astfel pământul de sus, 
de departe, la fel de simplu ca în jocurile pline de pasiune 
ale copilăriei, cu păpuşi şi soldaţi de plumb. Aceasta era 
starea de spirit cu care oamenii de stat şi comandanții, ca şi 
toţi cei ieşiţi la pensie, priveau lucrurile. Oricum, era un 
binevenit curent de aer proaspăt, o uşurare. 

Un englez îi adresă cuvântul, peste culoarul dintre 
scaune, însă în ultima vreme el constatase că simte un fel 
de antipatie faţă de englezi. Anglia i se părea asemenea 
unui bogătaş după o orgie şi care se străduieşte să îndrepte 
lucrurile faţă de propriii lui servitori apucându-se să 
pălăvrăgească cu fiecare din ei, când pentru toţi e limpede 
că nu face altceva decât să caute să-şi recâştige încrederea 
în el însuşi pentru a-şi uzurpa fostele puteri. 

Dick avea cu el toate revistele accesibile pe peroanele 
gărilor: Century, Motion Picture, Lillustration şi Fliegende 
Blatter, însă îl distra mai mult să coboare, în închipuire, în 
toate satele acestea şi să fraternizeze cu personajele 
rustice de acolo. Se aşeza pe băncile bisericilor, aşa cum se 
aşeza pe vremuri în biserica tatălui său din Buffalo, în 
mirosul  scrobit al hainelor de duminică. Asculta 
înţelepciunea Orientului Mijlociu, era răstignit, murea şi era 


îngropat în biserica luminoasă de acolo, şi încă o dată se 
necăjea ezitând între monedele de cinci şi de zece cenți 
pentru talerul milelor, cu gândul la fata aşezată în rândul de 
bănci din spatele lui. 

Englezul îi ceru deodată cu împrumut revistele, 
schimbând astfel tactica de a intra în vorbă cu el, şi Dick, 
căruia îi părea bine să le vadă dispărând de lângă el, îşi 
îndreptă gândul acum la călătoria care-i stătea în faţă. Cu o 
aviditate de lup, ascunsă sub blana de oaie de unde-i venise 
lâna cu firul lung al costumului său de stofă australiană, se 
gândea la o lume de plăceri - incoruptibilul peisaj 
mediteranean cu petele de noroi dulce, învechit printre 
măslini, ţărăncuţa de lângă Savona, cu faţa verde şi 
trandafirie cum sunt culorile pe câte un misal. S-o ridice în 
braţe, s-o răpească peste frontieră... 

„„„Însă acolo o părăsea - trebuia să se grăbească mai 
departe către insulele greceşti, cu apele înnorate ale 
porturilor neştiute, cu câte o fată rătăcită pe țărm, şi cu 
luna din cântecele atât de familiare. O parte însemnată din 
gândurile lui Dick era alcătuită din amintirile adolescenţei 
sale. Şi totuşi, în bazarul cam îmbâcsit, care-i era acum 
mintea, mai reuşise să-şi păstreze viu focul mocnit, 
îndurerat, al propriei sale inteligenţe. 


CAPITOLUL V 


TOMMY BARBAN ERA UN CONDU- 
cător, Tommy era un erou - Dick îl întâlni din întâmplare pe 
Marienplatz, la Munchen, într-una din cafenelele în care 
jucători mărunți îşi rostogolesc zarurile pe rogojine de 
„tapiserie”. Aerul mustea de politică şi de clămpănitul sec al 
cărţilor de joc trântite una peste alta. 

Tommy era aşezat la o masă de unde i se auzea râsul 
marţial: „Hum-bu — ha-ha! Un — bu — ha-ha!” De obicei, 
înainte bea foarte puţin; curajul era pasiunea sa şi tovarăşii 
săi erau întotdeauna puţin intimidaţi de el. Recent, o 


suprafaţă reprezentând cam a opta parte din craniu îi 
fusese operată de un chirurg din Varşovia şi sub păr avea 
acum o adevărată împletitură de cusături, astfel că omul cel 
mai firav din cafenea l-ar fi putut omori cu o lovitură dată 
cu şervetul înnodat. 

— ... îl cunoşti pe prinţul Cilicev -, un rus bătătorit de 
vreme, alb ca zahărul, de vreo cincizeci de ani - şi iată-l pe 
domnul McKibben - şi pe domnul Hannan. - Aceasta din 
urmă era o sferă vioaie cu ochii şi cu părul negru, un 
adevărat clovn; el i se adresă imediat lui Dick: 

— Întâi şi întâi, înainte de a da mâna - ce-ai de gând, te-ai 
apucat să te dai la mătuşă-mea? 

— Cum aşa, eu... 

— N-ai auzit ce-ţi spun? în fond, ce urmăreşti aici, la 
Munchen? 

— Un-ba — ha-ha! râse Tommy. 

— Ce, dumneata n-ai mătuşi ale dumitale? De ce nu te dai 
la ele? 

Dick râse, la care omul îşi schimbă direcţia atacului: 

— Atunci, haide să nu mai vorbim despre mătuşi. La urma 
urmelor, de unde ştiu eu că n-ai scornit dumneata toată 
chestia? Vii, un om complet străin, pe care nu-l cunosc nici 
de o jumătate de oră, şi dai buzna peste mine cu o poveste 
de adormit de-a-mpicioarelea, cu mătuşile dumitale. De 
unde ştiu eu ce mai ascunzi în mânecă? 

Tommy râse iarăşi, apoi spuse, bine dispus, însă cu 
fermitate: — Ajunge acuma, Carly. Stai jos. Dick, ce mai 
faci? Ce face Nicole? Era unul din oamenii care nu ţin 
îndeajuns de mult la nimeni altcineva şi care nu trăiesc 
prezenţa altuia cu prea multă intensitate - acum era 
complet relaxat, pregătindu-se pentru o nouă luptă; aşa 
cum un atlet bun care practică vreun sport se odihneşte în 
cea mai mare parte a timpului, câtă vreme un om mai puţin 
pregătit se preface numai că se destinde şi se menţine toată 
vremea într-o tensiune nervoasă distrugătoare. 


Hannan, care nu se considera pe de-a întregul redus la 
tăcere, se retrase spre pianul din colţul camerei, şi de 
acolo, cu un resentiment care-i reapărea pe faţă ori de câte 
ori îşi întorcea ochii spre Dick, scotea din când în când nişte 
acorduri, mormâind: — Mătuşile astea ale dumitale, şi, cu 
vocea mai stinsă: — Dar nici n-a fost vorba de mătuşi de 
fapt - discutam despre ţăruşi... 

— Ei, ce mai faci? repetă Tommy. Parcă n-ai mai fi atât - 
îşi căută o clipă cuvântul - aşa de în formă ca pe vremuri, 
atât de pus la punct, dacă-nţelegi ce vreau să spun... 

Remarca lui semăna prea mult cu exclamaţiile prin care 
ţi se atrage atenţia, sâcâitor, că ţi-ai pierdut vitalitatea şi 
Dick se pregătea să schimbe vorba spunând ceva despre 
îmbrăcămintea ciudată a lui Tommy şi a prinţului Cilicev, 
costume de o croială şi de o culoare de ajuns de 
fantasmagorice ca să te vezi în ele la plimbare duminica, pe 
strada principală a vreunui cartier rău famat, - când i se şi 
dădu explicaţia. 

— Văd că te uiţi la hainele noastre, spuse prinţul. 

De-abia ne-am întors din Rusia. 

— Au fost făcute în Polonia de croitorul Curţii, spuse 
Tommy. Adevărat, să ştii - chiar croitorul lui Pilsudski. 

— Aţi făcut o călătorie turistică? întrebă Dick. 

Ei izbucniră în râs, şi prinţul îl bătu pe Tommy, pe umeri, 
cu un gest familiar. 

— Da, am făcut o călătorie. Asta-i cuvântul - călătorie 
turistică. Am făcut Marele Tur al Rusiei. În formula de gală. 

Dick aşteptă explicaţia. Ea reveni din partea domnului 
McKibben, comprimată în două vorbe. 

— Au evadat. 

— Aţi fost prizonieri în Rusia? 

— Eu am fost, explică prinţul Cilicev, cu ochii săi morţi, 
gălbui, fixaţi asupra lui Dick. Nu prizonier, ci ascuns. 

— Şi aţi ieşit greu de acolo? 

— Oarecum. Am lăsat trei gardişti morţi la frontieră. 
Tommmy - doi... îşi ridică două degete în aer ca un francez: 


- Eu unul. 

— Asta-i ce nu înţeleg eu, spuse McKibben. De ce-au avut 
ei obiecţii la plecarea voastră? 

Era o poveste de evadare în ceea mai bună tradiţie - un 
aristocrat care se ascunsese nouă ani de zile la un fost 
servitor şi care lucrase într-o brutărie de stat; o fiică în 
etate de optsprezece ani, la Paris, şi care-l cunoscuse pe 
Tommy Barban... În timp ce asculta povestirea, Dick se 
gândea că relicva asta de carton presat a trecutului nu 
făcea desigur, cât vieţile a trei tineri... Se punea acum 
întrebarea dacă Tommy şi Cilicev simţiseră la vreun 
moment dat că le-a fost frică. 

— Când mi-era frig, spuse Tommy. Mie întotdeauna mi se 
face frică atunci când simt frigul. În timpul războiului mi- 
era întotdeauna o groază teribilă când mi-era frig. 

McKibben se ridică în picioare. 

— Eu trebuie să plec. Mâine dimineaţă plec la Innsbruck 
cu nevastă-mea şi copiii în maşină - şi cu guvernanta. 

— Şi eu plec acolo mâine, spuse Dick. 

— Da? exclamă McKibben. De ce nu vii cu noi? Avem un 
Packard mare şi nu suntem decât nevastă-mea, copiii şi cu 
mine - şi cu guvernanta. 

— N-aş vrea să... 

— Bineînţeles, că la drept vorbind, nu e chiar 
guvernantă, conchise McKibben, aruncându-i lui Dick o 
privire mai degrabă patetică. De fapt, nevastă-mea o 
cunoaşte pe cumnata dumitale, Baby Warren. 

Însă Dick nu voia să se lase atras într-o aventură de felul 
acesta. 

— M-am înţeles cu doi prieteni să călătorim împreună. 

— A, aşa. Faţa lui McKibben se lungi a părere de rău. Ei, 
atunci, la revedere. Dezleagă zgardele a doi focşi sârmoşi 
de la o masă de alături şi mai adăstă o clipă; Dick îşi 
imagină  Packardul înghesuit îndreptându-se către 
Innsbruck cu soţii 


McKibben, şi copiii lor, şi cu bagajele, şi cu câinii agitaţi şi 
lătrând şi cu guvernanta. 

— În ziare scrie că s-ar şti cine l-a omorât, spuse Tommy. 
Dar verii lui n-au vrut să se facă publicitate pentru că toată 
chestia s-a întâmplat într-un bar. Tu ce crezi? 

— E ceea ce se numeşte mândria familiei. 

Hannan scoase un acord puternic la pian ca să atragă 
atenţia asupra lui. 

— Eu nu cred că primele lui compoziţii mai ţin, spuse el. 
Chiar dacă nu-i punem la socoteală pe europeni, sunt cel 
puţin o duzină de americani în stare să facă exact ce a făcut 
North. 

Fu primul indiciu care să-i arate lui Dick că fusese vorba 
până acum de Abe North. 

— Singura deosebire este că Abe a făcut asta primul, 
spuse lommy. 

— Eu nu sunt de acord, insistă Hannan. Avea reputaţia că 
e un muzician bun pentru că bea atât de mult încât prietenii 
lui trebuiau să-i explice într-un fel sau altul... 

— Ce-i cu Abe North? Ce i s-a întâmplat? A intrat în vreo 
încurcătură? 

— N-ai citit The Herald de azi-dimineaţă? 

— Nu. 

— A murit. A fost omorât în bătaie într-un bar sordid din 
New York. A mai reuşit doar să se târască acasă la el, la 
clubul Racquet, să moară acolo... 

— Abe North? 

— Da, sigur, zice că... 

— Abe North? Dick se ridică în picioare. Sunteţi siguri că- 
i mort? 

Hannan se întoarse către McKibben: — Nu la Racquet 
Club s-a mai târât cum spui tu - ci la clubul Harvard. Sunt 
sigur că nu-l primiseră membru la Racquet. 

— Aşa scria în ziar, insistă McKibben. 

— Trebuie să fi fost o greşeală. Eu sunt sigur că nu era 
Racquet. 


— Omorât în bătaie într-un bar. 

— Se întâmplă ca eu să-i cunosc pe cei mai mulţi dintre 
membrii clubului Racquet, spuse Hannan. Trebuie să fie 
clubul Harvard. 

Dick se ridică în picioare, Tommy îl urmă. Prinţul Cilicev 
tresări dintr-o îngândurare adâncă, meditând la cine ştie ce 
subiect nebulos, şi li se alătură când ieşiră. 

— Abe North omorât în bătaie! 

Pe drum spre hotel, drum pe care Dick abia dacă-şi 
dădea seama că-l străbate, Tommy spuse: 

— Aşteptăm un croitor să ne termine câteva costume, ca 
să putem porni mai departe, spre Paris. Intru în afaceri, ca 
agent de Bursă, şi n-au să mă primească dacă mă înfăţişez 
aşa înaintea lor. În ţara dumitale toată lumea face afaceri 
de milioane. Pleci într-adevăr mâine? Nici măcar nu putem 
lua masa deseară împreună. Se pare că prinţul avea o 
iubită la Munchen. A încercat să-i telefoneze, însă ea a 
murit de acum cinci ani, aşa că astă-seară luăm masa cu 
cele două fete ale ei. 

Prinţul dădu din cap. 

— Poate că aş putea face un aranjament şi pentru 
doctorul Diver. 

— Nu, nu, spuse Dick în grabă. 

Dormi adânc în noaptea aceea şi se trezi în sunetele unui 
marş lent şi trist care-i trecea pe sub ferestre. Era o 
coloană lungă de oameni în uniformă, purtând pe cap 
căştile familiare din 1914, bărbaţi corpolenţi, în fracuri şi 
jobene, burghezi, aristocrați, oameni simpli. Era vorba de o 
asociaţie a veteranilor de război ducându-se să depună 
coroane pe mormintele eroilor. Coloana înainta încet, 
jinduind parcă după magnificenţa pierdută, cu efort istovit, 
cu o jale uitată. Chipurile exprimau doar o tristeţe formală, 
însă lui Dick i se strânse o clipă inima pentru moartea lui 
Abe şi pentru propria lui tinereţe aşa cum o trăise cu zece 
ani mai înainte. 


CAPITOLUL VI 


AJUNSE LA INNSBRUCK ÎN AMURG, 
îşi trimisese bagajele la un hotel şi porni să se plimbe prin 
oraş. În lumina apusului de soare, împăratul Maximilian 
îngenunchea rugându-se; un grup de călugări iezuiţi novici 
se plimbau citind prin grădinile Universităţii. Memorialele 
de marmură ale unor asedii, căsătorii, aniversări de demult 
se stinseră grabnic odată cu dispariţia soarelui la orizont, şi 
el se opri să mănânce o supă de legume cu cârnăciori tăiaţi 
mărunt înăuntru, bău patru halbe de Pilsner şi refuză un 
desert impresionant cunoscut sub numele de «clătite 
imperiale.» 

În pofida munţilor care dominau întreg peisajul, Elveţia 
era departe. Nicole era departe şi ea. Plimbându-se prin 
parc, mai târziu, când se făcuse întuneric de-a binelea, se 
gândi la ea cu detaşare, cu dragoste pentru ce era mai bun 
în fiinţa ei. Îşi amintea de o împrejurare când iarba era 
umedă şi ea alerga spre el cu paşi mici, precipitaţi, şi 
papucii îi erau leoarcă de rouă. Se urcase pe pantofii lui, 
strângându-se la pieptul lui şi-şi ridicase faţa spre el, 
arătându-i-o ca pe o carte deschisă la o anumită pagină. 

— Gândeşte-te cum mă iubeşti, îi şoptise. Nu-ţi cer să mă 
iubeşti mereu ca acuma, dar îţi cer să-ţi aminteşti de asta. 
Undeva, în mine, are să existe întotdeauna fiinţa care sunt 
în noaptea asta. 

Însă Dick fugise de acolo pentru a-şi salva sufletul, şi 
acum începu să se gândească şi la asta. Se pierduse pe sine 
însuşi - n-ar fi putut spune exact ceasul când se întâmplase, 
sau ziua, sau săptămâna, sau luna, sau anul. Odinioară 
fusese în stare să treacă prin complicațiile cele mai mari, să 
rezolve ecuaţiile cele mai încurcate ca pe cele mai simple 
probleme ale celor mai simpli dintre pacienţii lui. Însă între 
clipa când o găsise pe Nicole deschisă ca o floare, lângă o 
stâncă pe ţărmul lacului Zurich şi momentul când se 
întâlnise cu Rosemary, ascuţişul lancei sale se tocise. 


Faptul că fusese silit să urmărească strădania tatălui său, 
prin parohii sărace, îi stârnise dorinţa de a câştiga bani deşi 
firea lui era în esenţă lipsită de sentimentul posesiunii. Nu 
era vorba de o necesitate sănătoasă, de grija pentru 
propria siguranţă - nu se simţise niciodată mai sigur de el 
însuşi, mai pe de-a-ntregul stăpân pe sine decât la vremea 
când se căsătorise cu Nicole. Şi cu toate acestea fusese 
înghiţit ca un simplu gigolo şi într-un fel sau altul permisese 
ca uneltele sale de lucru să-i fie încuiate în seifurile din 
depozitele de Bancă ale familiei Warren. 

— Ar fi fost cazul să se fi rezolvat totul în stilul 
continentalilor; însă eu cred că jocul nu s-a încheiat încă. 
Mi-am risipit nouă ani să-i învăţ pe bogătaşi alfabetul 
decenţei umane, dar, personal, nu sunt un om sfârşit. Mai 
am prea multe atuuri nefolosite, în mână. 

Rătăcea astfel pe lângă tufişurile ruginii de trandafiri şi 
pe lângă răsadurile cu ferigi înghesuite, cu miresmele lor 
dulcege şi umede. Era cald pentru luna octombrie, însă de 
ajuns de răcoare ca să poarte pardesiul greu, de stofă 
groasă, încheiat cu un elastic micuţ, la guler. O siluetă se 
desprinse din umbra neagră a unui copac şi îşi dădu seama 
că era femeia prin faţa căreia trecuse în holul hotelului, 
când ieşise. Se îndrăgostea de orice femeie drăguță pe care 
o vedea, de siluetele lor de la distanţă, de umbrele pe care 
le aruncau pe ziduri. 

Se oprise cu spatele spre el să privească luminile 
oraşului. El îşi aprinse un chibrit, şi ea îi auzi probabil 
zgomotul băţului frecat de cutie, însă rămase mai departe 
nemişcată. 

Era o invitaţie? Sau un semn că rămăsese distantă? Prea 
multă vreme trăise departe de lumea dorințelor simple, şi a 
îndeplinirilor lor la fel de simple, astfel că acum se simţea 
inapt şi nesigur. Putea foarte bine să fi existat vreun cod 
anume cunoscut de cei care rătăceau prin localităţile 
acestea balneare obscure, cu ajutorul căruia se găseau unul 
pe altul fără să-şi piardă vremea. 


Poate că el trebuia să facă următoarea mişcare. Copiii 
care nu se cunosc îşi surâd unul altuia şi-şi spun: „Haide să 
ne jucăm”. 

Se apropie, şi umbra din faţa lui se trase la o parte. Poate 
că avea să fie pus la punct asemenea tinereilor buni de 
nimic de care auzise povestindu-i-se în propria lui tinereţe. 
Inima îi bătea acum agitată, în faţa unei situaţii 
nemaicunoscute,  nemaigândite,  nemaianalizate, până 
atunci neexplicate. Brusc, se întoarse să se îndepărteze şi 
exact în acelaşi moment şi fata se rupse din friza pe care o 
închipuia frunzişul din jur, ocoli o bancă, cu paşi nu prea 
grăbiţi, dar hotărâți şi apucă pe cărarea care ducea înapoi 
spre hotel. 

Împreună cu o călăuză şi cu alţi doi turişti, Dick porni în 
dimineaţa următoare să urce Birkkarspitze. Un sentiment 
de mare frumuseţe începu să-l stăpânească odată ce 
ajunseră mai sus de clopoţeii de pe păşunile cele mai înalte. 
Dick se bucura de pe acum de noaptea pe care aveau s-o 
petreacă la cabană, simţindu-şi cu satisfacţie oboseala, 
supunându-se cu bună dispoziţie indicaţiilor ghidului, 
trăindu-şi cu plăcere anonimatul, însă pe la amiază vremea 
se schimbă, începu o ploaie şi apoi o grindină îngheţată şi 
muntele răsuna de tunete. Dick şi unul din ceilalţi doi 
alpinişti ar fi vrut să meargă mai departe, însă ghidul 
refuză. Plini de regrete, se înapoiară la Innsbruck ca să 
pornească iarăşi a doua zi dimineaţa. 

După cină şi după o sticlă din vinul greu, local, băută în 
sala de mese pustie, se simţi însufleţit fără să-şi dea bine 
seama de ce, până când se surprinse gândindu-se la scena 
din grădină. Trecuse pe lângă fata aceea în hol, înainte de 
masă, şi de data aceasta ea îl privise în faţă şi era limpede 
că îl plăcuse; însă toată chestiunea îl necăjea. „De ce? Când 
aş fi putut foarte bine să mă bucur cum aş fi vrut de femei 
frumoase la vremea mea, doar să fi vrut s-o fac, de ce să 
încep acuma? Cu o fantasmă, doar cu o rămăşiţă din 
propriile mele dorinţe? De ce?” 


Imaginaţia îl mâna înainte - vechiul ascetism, lipsa de 
familiarizare cu asemenea situaţii, triumfară. „Doamne aş 
putea la fel de bine să mă întorc pe Riviera şi să mă culc cu 
Janice Caricamento sau cu fata aceea, Wilburhazy.” Să 
devalorizeze acum toţi anii aceia cu ceva ieftin şi uşuratic? 

Se simţea însă stăpânit de o excitație nervoasă, şi atunci 
se retrase de pe verandă şi urcă în camera lui să mai 
cântărească lucrurile. Când eşti singur, cu trup şi suflet, 
constaţi că te cufunzi tot mai mult în singurătate, şi 
singurătatea atrage după sine tot mai multă însingurare. 

Sus, se plimbă un timp prin cameră gândindu-se la toate 
astea, şi pregătindu-şi hainele pentru ascensiunea de a 
doua zi, în faţa radiatorului uşor încălzit; regăsi atunci 
telegrama Nicolei, pe care n-o deschisese încă, şi care îi 
însoțea, zi după zi, itinerariul. Amânase s-o deschidă 
înaintea cinei - poate din cauza gândurilor la scena din 
grădină, din ajun. Era însă o cablogramă din Buffalo, 
expediată mai departe, din Zurich. 

„Tatăl dumitale s-a stins liniştit astă-noapte. Holmes.” 

Simţi cum se schimbă la faţă sub efectul surprizei, cum 
încearcă să-şi concentreze puterea de rezistenţă; apoi, ceva 
dinlăuntrul lui îi puse parcă un nod în gât. 

Mai citi o dată mesajul. Se aşeză pe marginea patului, cu 
respiraţia tăiată şi cu ochii ţintă, întâlnind vechiul, egoistul 
gând al copilului la moartea unui părinte; ce are să fie cu 
mine acum când cea mai veche şi mai puternică dintre 
barierele mele de apărare s-a năruit? 

Spaima aceasta atavică trecu, şi tot se mai plimba prin 
cameră, oprindu-se din când în când să mai arunce o privire 
asupra telegramei. Holmes era, în principiu, vicarul tatălui 
său însă în realitate, şi asta de mai bine de zece ani, el 
fusese pastorul propriu-zis al parohiei. Cum murise? De 
bătrâneţe, avea şaptezeci şi cinci de ani. Trăise mult. 

Dick se simţea trist la gândul că tatăl său murise singur - 
supravieţuise soţiei, fraţilor şi surorilor sale; mai erau nişte 
veri, undeva, în Virginia, însă aceştia erau săraci şi nu erau 


în măsură să mai vină spre Nord, şi Holmes fusese cel care 
trebuise să semneze telegramă. Dick îşi iubise tatăl - mereu 
se surprindea gândindu-se, când trebuia să ia vreo 
hotărâre, la ce ar fi gândit sau făcut tatăl său într-o 
asemenea situaţie. Dick se născuse la câteva luni după 
moartea a două surori tinere, şi tatăl său, gândindu-se la 
efectul acestui doliu, asupra mamei, avusese grijă ca Dick 
să nu ajungă un copil răzgâiat, luându-şi asupra lui rolul de 
îndrumător spiritual. Însă încă de pe atunci era un bărbat 
obosit, care se ridicase totuşi la înălţimea sarcinii asumate. 

Vara, tatăl şi fiul se plimbau prin cartierele mărginaşe ale 
oraşului unde se opreau să-şi văcsuiască ghetele - Dick în 
costumaşul său scrobit, de marinar, tatăl întotdeauna în 
veşmintele clericale, îngrijite şi decent croite - tatăl său era 
foarte mândru că are un băieţaş atât de frumos. Îi spusese 
lui Dick tot ce ştia şi el despre viaţă, nu multe lucruri, însă 
cele mai multe din ele adevăruri simple, ţinând de buna 
purtare, aşa cum le vedea el, ca pastor. — Odată, într-un 
oraş necunoscut, unde mi-am avut prima biserică, am intrat 
într-o încăpere plină de lume, şi nu mi-am putut da seama 
de la început care anume din doamnele de acolo era gazda. 
Mai multe persoane pe care le cunoşteam s-au îndreptat 
spre mine, însă eu nu le-am dat nicio atenţie pentru că 
văzusem o femeie cu părul cărunt aşezată în faţa unei 
ferestre, la capătul celălalt al camerei. M-am dus la ea şi m- 
am prezentat. După aceea am avut mulţi prieteni în oraşul 
acela. 

Tatăl său procedase astfel din adâncul inimii sale curate 
şi fusese întotdeauna foarte mândru de cele două văduve 
pline de demnitate care-l crescuseră în credinţa că nimic nu 
era mai de preţ decât „instinctele sănătoase”, onoarea, 
curtenia şi curajul. 

Tatăl său considerase întotdeauna că mica avere a soţiei 
sale îi aparţinea de drept fiului şi, la colegiu, ca şi la 
Facultatea de medicină îi trimitea, de câte patru ori pe an 
un cec cu micul venit de pe urma acestei averi. Fusese unul 


dintre cei despre care se spunea cu un fel de indiferenţă 
comodă în vremurile frumoase de demult: „Este, în mare 
măsură, un gentleman, dar nu dă dovadă de prea multă 
iniţiativă...” 

„„„Dick ceru să i se aducă un ziar. Încă plimbându-se prin 
cameră şi revenind în răstimpuri la telegrama deschisă pe 
birou, alese un vapor care se îndrepta spre America. Apoi 
făcu o comandă telefonică la Zurich să vorbească cu Nicole, 
amintindu-şi, pe când aştepta legătura, multe lucruri şi 
spunându-şi că ar fi dat mult să fi fost întotdeauna bun cu 
ea, aşa cum îşi pusese în gând la început. 


CAPITOLUL VII 


STĂPÂNIT CUM ERA CU TOTUL DE 
reacţiile profunde faţă de moartea tatălui său, faţada plină 
de măreție a patriei sale, portul New York, i se păru lui Dick 
un spectacol trist şi fastuos, însă odată ajuns pe țărm, 
sentimentul acesta se destrămă şi nu-l mai regăsi nici în 
rătăcirile sale pe străzi sau pe la hoteluri şi nici în trenurile 
care-l purtară întâi la Buffalo, şi apoi spre sud, în Virginia, 
însoţind trupul tatălui său. Numai când ajunse în trenul 
local care se târa peste şesurile lutoase, sărac împădurite 
din districtul Westmoreland se mai simţi iarăşi ca făcând 
parte din ţinutul înconjurător; din gară revăzu o stea pe 
care o ştia de demult, şi luna rece, strălucind peste apele 
golfului Chesapeake; ascultă iarăşi scrâşnetul roţilor 
marilor camioane transportând buşteni, glasurile cu 
frumoasa vorbire înfumurată, tărăgănată, susurul râurilor 
leneşe, străvechi, curgând blânde sub sunetele îmblânzite 
ale numelor lor indiene. 

În ziua următoare, tatăl său fu îngropat în cimitirul local, 
printre o sută de Diveri, Dorsey şi Hunteri. Se simţea 
împăcat lăsându-l acolo cu toate rudele în jur. Flori fuseseră 
presărate peste pământul cafeniu scormonit pentru 
săparea gropii. Acum nu mai avea nicio legătură tare să-l 


reţină şi nu-şi mai închipuia că avea să se mai întoarcă 
vreodată aici. Îngenunche pe pământul aspru, tare. Pe toţi 
morţii aceştia îi ştia, le cunoscuse chipurile înăsprite de 
vreme şi ochii albaştri, lucitori, trupurile uscate şi violente, 
sufletele plămădite din pământurile acestea virgine în 
întunecimea greoaie a pădurilor, încă din veacul al 
şaptesprezecelea. 

— “Te las cu bine, tată, vă las cu bine pe toţi cei care-mi 
sunteţi părinţi! 

* 

Pe pontoanele lungi, acoperite, de unde urcă pasarelele 
spre vapoare te afli într-o ţară care nu este nici a sosirii, 
nici a plecării. Bolile ceţoase, gălbui se umplu de ecoul 
strigătelor. Se aud uruiturile vagonetelor şi bufniturile 
cuferelor, scârţâitul strident al macaralelor, se simt primele 
mirosuri sărate ale mării. Treci prin lumea aceasta grăbit, 
chiar dacă mai ai încă vreme; trecutul, continentul le-ai 
lăsat în urmă; viitorul este gura arzătoare care se cască să 
înghită vaporul; aleea aceasta tulburătoare şi agitată e, în 
mare măsură, parte integrantă din confuzia prezentului. 

Odată ce începi să sui pe pasarelă, viziunea asupra lumii 
se  ajustează, se îngustează. Devii cetăţeanul unei 
comunităţi mai restrânse decât cea a unui stat ca Andorra, 
nu mai eşti sigur de nimic. Oamenii de la ghişeurile de 
schimb sunt tot atât de stranii ca şi cabinele; privirile 
călătorilor şi ai prietenilor lor devin dispreţuitoare. Apoi 
şuierele adânci, triste ale sirenei, vibrația atotcuprinzătoare 
şi nava întreagă, însăşi ideea omenească a plutirii se pune 
în mişcare. Pontoanele şi chipurile lui îţi alunecă prin faţă şi, 
o clipă, vaporul este o bucată de țărm desprinsă de toate 
acestea; chipurile rămân apoi tot mai în urmă, îşi pierd 
glasurile, pontonul e doar una din petele de culoare risipite 
pe chei. Portul se pune, fluid, în mişcare către larg. 

Cu vaporul acesta plecase şi Albert MckKisco, etichetat de 
ziare ca reprezentând încărcătura cea mai prețioasă de pe 
bord. Mckisco ajunsese la modă. Romanele lui erau pastişe 


după operele celor mai buni scriitori ai vremii, o realizare 
care nu trebuia minimalizată şi, pe lângă aceasta, avea 
darul de a îmblânzi şi a degrada tot ceea ce împrumuta, 
astfel că mulţi cititori păreau încântați de uşurinţa cu care 
erau în stare să-l urmărească. Succesul îl mai rafinase, îl 
făcuse mai umil. Nu-şi făcea iluzii prosteşti în ce priveşte 
capacităţile sale - îşi dăduse doar seama că avea mai multă 
vitalitate decât mulţi alţi scriitori superiori lui ca talent, şi 
era hotărât să se bucure până la capăt de succesul pe care 
şi-l câştigase. — N-am făcut încă nimic, de fapt, obişnuia să 
spună. Nu cred că am într-adevăr geniu. Dar dacă am să 
încerc mai departe, s-ar putea întâmpla să scriu o carte 
bună... Salturi frumoase fuseseră reuşite de pe trambuline 
mai precare decât cea pe care stătea el acum. 
Nenumăratele jigniri din trecut fuseseră uitate. De fapt, 
succesul de acum îşi avea temeiul psihologic în duelul cu 
Tommy Barban, pe care - pe măsură ce i se ştergea din 
amintire - îşi clădise un nou respect faţă de sine însuşi. 

Descoperindu-l pe Dick Diver din a doua zi a călătoriei, îl 
cântări, la început gânditor, din ochi, apoi i se înfăţişă 
prieteneşte şi se aşeză alături de el. Dick îşi lăsă deoparte 
cartea pe care o citea şi după cele câteva minute care-i 
trebuiră ca să înţeleagă schimbarea petrecută cu McKisco, 
dispariţia acelui iritant complex de inferioritate, constată că 
se putea sta de vorbă cu el la modul plăcut. McKisco era 
„informat” într-o varietate de subiecte mai largă decât, de 
pildă, Goethe - era interesant să asculţi nenumăratele 
combinaţii facile pe care, le prezenta ca înfăţişându-i 
propriile păreri. Legară o oarecare prietenie şi Dick luă de 
mai multe ori masa împreună cu ei. Soții McKisco fuseseră 
invitaţi să ia loc la masa căpitanului, însă cu snobismul pe 
care şi începuseră să-l adopte îi mărturisiră lui Dick că: „Nu 
puteau să suporte adunătura aceea”. 

Violet era o doamnă în stil grandios acum, îmbrăcându-se 
la casele de modă cele mai mari, încântată de micile 
descoperiri pe care fetele de familie bună le fac încă din 


adolescenţă. Ar fi putut de fapt să le fi făcut ea însăşi 
ajutată de mama ei la Boise, numai că sufletul i se 
maturizase în sordiditatea micilor cinematografe din Idaho 
şi pe atunci n-avea vreme pentru maică-sa. Acum făcea 
parte şi ea din „lumea bună” - laolaltă cu multe alte 
milioane de oameni - şi era fericită, deşi soţul ei o mai 
reducea, prin sâsâituri, la tăcere atunci când ajungea să 
pară, prea violent, naivă. 

Soții McKisco debarcară la Gibraltar. În seara următoare, 
la Neapole, Dick se întâlni, în autobuzul care-l ducea de la 
hotel la gară, cu o familie sărăcăcioasă, alcătuită din două 
fete şi din mama lor ce se pierduseră pe acolo. Le mai 
văzuse şi pe bord. O dorinţă copleşitoare de a ajuta pe alţii, 
sau de a fi pur şi simplu admirat, îl năpădi; începu să 
desfăşoare, pentru ele, focuri de artificii de bună dispoziţie; 
încă timid, le oferi vin şi constată cu plăcere că ele începeau 
să-şi recapete egoismul caracteristic. Căuta să le impună 
propria lui imagine despre ele, spunându-le vrute şi nevrute 
şi, prins prea mult de jocul său, bău excesiv ca să-şi susţină 
iluziile, iar toată vremea femeile îşi închipuiau că întâlnirea 
aceasta era o adevărată mană cerească. Le părăsi de-abia 
când noaptea se risipea spre zori, iar trenul se legăna şi 
pufăia la Cassino şi Frosinone. Dimineaţa devreme, după o 
despărţire excentrică în stil american, în gara Roma, Dick 
se îndreptă spre Hotelul Quirinal, aproape epuizat. 

La pupitrul recepţiei, tresări deodată şi-şi ridică privirile. 
Ca şi cum ar fi fost sub influenţa unui pahar, simțind cum 
alcoolul îi încălzeşte stomacul pe dinăuntru, simțind un val 
de căldură în creier, o văzu pe fiinţa pe care venise s-o 
vadă, fiinţa pentru care se hotărâse să facă această 
călătorie prin Mediterana. 

Rosemary îl văzu şi ea în acelaşi moment, remarcându-l 
înainte de a-l recunoaşte; îl privi şi ea surprinsă şi, 
părăsind-o pe fata cu care era, se îndreptă în grabă spre el. 
Ţinându-şi trupul cât mai drept, reţinându-şi respiraţia, 
Dick se întoarse spre ea. Cum traversa holul apropiindu-se, 


frumuseţea ei, îngrijită expert ca cea a unui cal tânăr bine 
ţesălat, uns cu uleiuri şi cu copitele lustruite, îl zgudui ca un 
şoc; însă totul se petrecuse prea repede ca să mai poată 
face altceva decât să încerce să-şi ascundă oboseala cât se 
pricepu mai bine. În faţa încrederii spontane cu care îl 
privea ea acum, cu ochii înstelaţi, izbuti doar o pantomimă 
nesinceră. 

Mâna ei înmănuşată se închise peste a lui, pe tăblia 
pupitrului. 

— Dick, filmăm aici Măreţia care a fost a Romei - cel 
puţin sper că o s-o filmăm; s-ar putea să ne lăsăm păgubaşi 
de la ozila alta... 

O privea fix încercând să o facă să se simtă cât de cât 
stânjenită, ca să nu-i observe, prea supărător, faţa 
nebărbierită, gulerul mototolit după noaptea de nesomn. 
Din fericire, era grăbită. 

— Începem devreme pentru că pe la unsprezece se ridică 
ceața - telefonează-mi la două. 

În camera sa, Dick încercă să se reculeagă. Lăsă vorbă să 
fie trezit la amiază, se dezbrăcă şi plonjă, în adevăratul 
înţeles al cuvântului, într-un somn adânc. 

Dormi şi după apelul telefonic, se deşteptă totuşi la ora 
unu, oarecum refăcut. Despachetând, trimise la călcat 
costume şi rufe la spălat. Se bărbieri, rămase timp de o 
jumătate de oră întins într-o baie caldă şi îşi luă micul 
dejun. Soarele se revărsa acum pe Via Nazionale şi îl lăsă să 
pătrundă şi în camera lui odată cu clinchetul inelelor vechi 
de alamă ale perdelelor trase într-o parte. Aşteptând să i se 
calce unul din costume, frunzări Corriere della Sera şi află 
despre „una novella di Sainclair Lewis Wall Street nellia 
quale l'autore analizza la vita sociale di una piccola cittă 
americana "!24!. Apoi încercă să se gândească la Rosemary. 

La început nu simţi nimic. Era tânără şi plină de 
magnetism, însă tot astfel s-ar fi putut spune că era şi Topsy. 
Ghicea că avusese iubiţi pe care îi iubise şi ea în cursul 
acestor patru ani. La drept vorbind n-ai să poţi şti niciodată 


cât spaţiu ocupi în vieţile celorlalţi. Însă din înceţoşarea 
aceasta se desprinde afecțiunea - legăturile cele mai 
puternice se stabilesc atunci când cunoşti foarte bine ce 
obstacole ai să întâlneşti şi doreşti totuşi să menţii mai 
departe o asemenea legătură. Trecutul îi pluti iarăşi prin 
faţa ochilor şi ar fi vrut s-o oprească locului pe Rosemary, în 
elocventa ei dăruire de sine, în gestul ei atât de fermecător 
de atunci, până când s-ar fi simţit el însuşi în stare să-i 
primească total această dăruire, până când ea n-ar mai fi 
putut să existe decât prin el însuşi. Încercă să strângă în 
jurul său tot ceea ce ar fi putut-o atrage - acum erau mai 
puţine lucruri decât fuseseră cu patru ani înainte. O fiinţă 
de optsprezece ani poate să-şi înalțe privirile spre una de 
treizeci şi patru de ani prin ceţurile adolescenţei, însă una 
de douăzeci şi doi de ani putea s-o vadă pe una de treizeci 
şi opt cu o luciditate plină de discernământ. Pe lângă 
aceasta, Dick fusese la punctul culminant al vieţii sale 
emotive pe vremea trecutei lor întâlniri; de atunci se 
produseseră leziuni în entuziasmul cu care-şi trăia 
experienţa. 

Când valetul cu hainele se întoarse, îmbrăcă o cămaşă 
albă cu guler tare şi îşi puse o cravată neagră cu o perlă; 
cordeletele ochelarilor lui de citit erau petrecute printr-o 
altă perlă, de aceeaşi mărime, care atârna cu oarecare 
neglijenţă, puţin mai jos. După somnul de dimineaţă, faţa îşi 
recăpătase bronzul sănătos al numeroaselor veri de pe 
Riviera şi, ca să se învioreze de tot, se săltă în mâini pe un 
scaun cu capul în jos până când îi căzură stiloul şi monedele 
din buzunare. La ora trei o sună pe Rosemary şi fu invitat să 
urce la ea. Încă ameţit de acrobaţiile sale, se opri la bar să 
bea un gin cu apă tonică. 

— Hei, doctore Diver! 

Numai din cauza prezenţei lui Rosemary în acelaşi hotel 
mai reuşi Dick să-l recunoască îndată pe Collis Clay. Îşi 
păstrase acelaşi aer de încredere în sine şi de prosperitate, 


precum şi aceleaşi maxilare solide, neaşteptate la un om cu 
fizicul lui. 

— Ştii că şi Rosemary e aici? întrebă Clay. 

— Am întâlnit-o. 

— Eram la Florenţa şi am auzit că e aici, aşa că am venit 
şi eu săptămâna trecută. Nici n-ai mai recunoaşte-o pe 
fetiţa mămichii... Îşi modifică oarecum remarca: 

— Vreau să spun a fost crescută cu atâta grijă şi acum a 
devenit o femeie de lume - dacă înţelegi ce vreau să spun. 
Crede-mă, i-a băgat în cofă pe tinereii ăştia de-aici, din 
Roma! Şi încă cum! 

— Dumneata îţi faci studiile la Florenţa? 

— Eu? Sigur, studiez arhitectura. Mă întorc duminică - 
stau acum aici pentru cursele de cai. 

Cu greu îl opri Dick să-i adauge şi băutura lui la contul pe 
care-l instituise pentru sine la bar, ca pe un raport de 
Bursă. 


CAPITOLUL VIII 


CÂND IEŞI DIN LIFT, DICK 
înaintă pe coridorul întortocheat, orientându-se în cele din 
urmă după un glas care răzbătea din spatele unei uşi 
luminate. Rosemary era îmbrăcată într-o pijama neagră; 
masa cu dejunul era încă în cameră; tocmai îşi bea cafeaua. 

— Eşti încă frumoasă, îi spuse el. Mai frumoasă decât 
oricând până acuma. 

— Vrei cafea, tinere? 

— Îmi pare rău că nu eram prea prezentabil azi- 
dimineaţă. 

— Nu arătai bine — acuma e-n regulă totul? Vrei cafea? 

— Nu, mulţumesc. 

— Acuma eşti iarăşi frumos; azi-dimineaţă mă speriasem. 
Vine şi mama luna viitoare, dacă mai stăm aici cu filmul. Mă 
întreabă mereu dacă te-am mai văzut, ca şi cum şi-ar 
închipui că am fi vecini. Ei i-ai plăcut dintotdeauna - a spus 


de la început că eşti o persoană pe care ar trebui s-o 
cunosc. 

— Da, îmi pare bine că se mai gândeşte încă la mine. 

— A, sigur că se gândeşte, îl linişti Rosemary. Şi încă mult 
de tot. 

— Te-am mai văzut din când în când în filme, spuse Dick. 
Odată am pus să ruleze Fetița tatii numai pentru mine. 

— În filmul ăsta de acum am un rol bun, dacă n-au să-l 
taie. 

Făcu câţiva paşi prin cameră în spatele lui, atingându-i 
umărul când trecu pe lângă el. Telefonă să se scoată masa şi 
se cuibări apoi într-un fotoliu. 

— Eram o fetiţă când te-am întâlnit, Dick. Acuma sunt 
femeie în toată firea. 

— Să-mi povesteşti tot ce-ai făcut în vremea asta. 

— Ce fac Nicole şi Lanier şi 'Topsy? 

— Sunt bine. Vorbim des despre tine... 

Sună telefonul. Când ea începu o conversaţie, Dick 
aruncă o privire pe titlurile celor două romane pe care le 
văzuse în cameră - unul de Edna Ferber, celălalt de Albert 
MckKisco. Veni chelnerul să ia măsuţa; lipsită de prezenţa 
acestei mobile, Rosemary părea şi mai singură în pijamaua 
ei neagră. 

— ... Am un oaspete... Nu, nu e bine. Trebuie să mă duc 
la croitoreasă pentru o probă care ţine mult... Nu, nu 
acuma... 

Ca şi cum dispariţia măsuţei ar fi făcut-o să se simtă mai 
în largul ei, Rosemary îi surâse lui Dick - surâsul acela care 
ar fi spus într-un fel că ei doi reuşiseră să scape de toate 
necazurile din lume şi erau acum liniştiţi într-un paradis 
numai al lor. 

— S-a făcut, spuse. Îţi dai seama că mi-am petrecut o oră 
întreagă pregătindu-mă să te primesc? 

Însă telefonul o solicită iarăşi. Dick se ridică să-şi mute 
pălăria de pe pat pe suportul pentru bagaje şi, alarmată, ea 
acoperi receptorul cu mâna. Doar n-ai să pleci! 


— Nu. 

Când termină convorbirea, el încercă să dea un înţeles 
acestei după-amieze spunând: — Acuma am ajuns să mă 
aştept ca alţii să mă hrănească pe mine. 

— Şi eu, se declară de acord Rosemary. Individul care mi- 
a telefonat adineaori a cunoscut-o pe vremuri pe o 
verişoară mai îndepărtată de-a mea. Închipuie-ţi, să te 
apuci să-i telefonezi cuiva numai din cauza asta! 

Acum, ea făcu dintr-o dată mai întuneric în cameră - ca 
pentru o scenă de dragoste. Ce alt motiv ar fi avut să-şi 
ascundă astfel faţa? El începu să-i vorbească precipitat, 
aruncând cuvintele spre ea ca pe nişte scrisori, ca şi cum ea 
l-ar fi părăsit cine ştie când, înainte, şi ar fi fost acum 
departe. 

— E greu să ştiu că sunt aici, aproape de tine şi să nu te 
sărut. Apoi se sărutară cu pasiune, în picioare, în mijlocul 
camerei. Se strânse o clipă lângă el, apoi se întoarse la 
fotoliul ei. 

Însă lucrurile nu puteau rămâne aşa, doar la stadiul 
acesta agreabil, câtă vreme erau amândoi în aceeaşi 
încăpere. Ar fi trebuit să se mişte într-un fel, sau înainte, 
sau îndărăt şi exact în clipa aceea, când telefonul sună 
iarăşi, el trecu cu paşi înceţi în camera de culcare şi se 
întinse pe patul ei, deschizând romanul lui Albert McKisco. 
Curând intră şi Rosemary în cameră şi se aşeză lângă el. 

— Ai cele mai lungi gene din lume, remarcă ea. 

— Ne-am întors iar la balurile studenţeşti. Printre cei de 
faţă am remarcat-o pe domnişoara Rosemary Hoyt, 
admiratoarea genelor... 

Ea îl săruta şi el o trase alături de el, astfel că erau acum 
amândoi întinşi unul lângă altul, şi apoi continuară să se 
sărute până când amândoi îşi pierdură respiraţia. 
Răsuflarea ei era tânără şi vie şi ameţitoare. Buzele îi erau 
uşor înăsprite, însă moi de tot la colţuri. 

Când amândoi nu mai fură decât braţe şi picioare şi 
veşminte învălmăşite, şi gesturi grăbite ale braţelor şi ale 


spinării lui, şi ale gâtului şi sânilor ei, apoi ea îi şopti 
deodată: Nu, nu acum - lucrurile astea au un ritm al lor! 

Trezit la luciditate el îşi strivi pornirea într-un ungher al 
minţii, şi îi înălţă uşor făptura fragilă, pe braţe, până când o 
văzu suspendată la câteva palme deasupra; atunci îi spuse 
calm: 

— Draga mea - asta n-are nicio importanţă. 

Faţa ei se schimbase aşa cum o vedea în clipa aceea, de 
jos în sus; rămânea suflată de o aceeaşi veşnică lumină de 
lună. 

— Ar fi o dreptate poetică dacă ai fi tu acela, spuse ea. Se 
răsuci să-i scape din îmbrăţişare, se duse până la oglindă, 
şi-şi aranja părul zburlit lovindu-l uşor cu amândoi pumnii. 
Curând îşi trase un scaun alături de pat şi se aşeză 
mângâindu-l pe obraz. 

— Spune-mi ce e cu tine, tot adevărul, îi ceru el. 

— Întotdeauna ţi l-am spus. 

— Într-un fel - dar nimic nu se încheagă. 

Râseră amândoi, însă ei continuă. 

— Eşti cu adevărat virgină? 

— Nu-u-u! cântă ea. M-am culcat cu şase sute patruzeci 
de bărbaţi! - dacă un răspuns ca ăsta vrei cu tot dinadinsul. 

— Nu e treaba mea. 

— Ai nevoie de mine, ca de un caz, în tratatele tale de 
psihiatrie? 

— Considerându-te acuma ca pe o fată perfect normală 
de douăzeci şi doi de ani, trăind în anul o mie nouă sute 
douăzeci şi nouă, presupun că ai o anumită experienţă în ce 
priveşte dragostea. 

— 'Toate au fost ratate, spuse ea. 

Dick nu reuşea s-o creadă. Nu ştia ce să-şi închipuie - ea 
căuta în mod deliberat să ridice o barieră între ei, sau toată 
atitudinea ei de acum nu urmărea decât să dea mai mare 
importanţă momentului când poate avea intenţia să-i 
cedeze. 

— Haide să facem o plimbare până în Pincio, sugeră. 


Se scutură ca să-şi îndrepte hainele şi-şi netezi părul. 
Sosise o clipă importantă şi apoi într-un fel trecuse. Patru 
ani de zile, Dick fusese idealul după care Rosemary îi 
măsurase pe ceilalţi bărbaţi şi, inevitabil, statura sa 
crescuse până la proporţii eroice. N-ar fi vrut ca el să fie 
asemenea altor bărbaţi, şi totuşi existau aceleaşi solicitări şi 
exigenţe, ca şi cum el ar fi dorit să-i smulgă ei ceva, o parte 
din ea, s-o ia cu sine când avea să plece. 

Plimbându-se pe pajiştile cu heruvimi şi filosofi, fauni şi 
fântâni arteziene, ea îl luă de braţ, tandră, cuibărindu-se 
lângă el cu o serie de gesturi mărunte, ca şi cum ar fi vrut 
să se simtă cât mai bine, să rămână astfel pentru totdeauna. 
Apucă o rămurică şi o frânse, însă nu găsi sevă în ea. Şi 
deodată, descoperind ceea ce căutase ea pe faţa lui Dick, îi 
apucă mâna înmănuşată şi i-o sărută. Apoi fugi de lângă el 
în salturi mici, copilăreşti, până când îl văzu surâzând, şi 
atunci râse şi ea şi începură să se simtă cu adevărat bine, 
unul în prezenţa celuilalt. 

— Nu pot să stau cu tine în seara asta, iubitule, pentru că 
le-am promis-o de mult altora. Dar dacă te trezeşti devreme 
am să te iau cu mine la platourile de filmare. 

Cină singur la hotel, se duse la culcare devreme, şi se 
întâlni cu Rosemary în hol la şase şi jumătate. Alături de el, 
în maşină, ea strălucea iarăşi, proaspătă, necunoscută 
parcă, în soarele dimineţii. leşiră pe Porta San Sebastiano şi 
o luară pe Via Appia până ajunseră la un platou uriaş, cu 
Forumul, mai mare decât în mărime naturală. Rosemary îl 
încredinţă unui bărbat care-l conduse prin culisele uriaşe; 
arcuri şi bănci în trepte şi o arenă acoperită cu nisip. Ea 
urma să filmeze pe o scenă care reprezenta o temniţă 
pentru prizonierii creştini şi curând ajunseră acolo şi îl 
urmăriră pe Nicotera, unul din nenumăraţii Rudolf 
Valentino in spe, cum se împăunau pozând prin faţa unei 
duzine de „captive” cu ochi melancolici şi scăldaţi în farduri. 

Rosemary îşi făcu apariţia într-o tunică lungă până la 
genunchi. 


— Să fii atent la scena asta, îi şopti lui Dick. Vreau să aflu 
părerea. Toată lumea care a văzut probele spune că... 

— Ce sunt astea, probele? 

— Când îţi rulează ce s-a filmat în ziua precedentă. Spun 
că e prima dată când dau dovadă de sex-appeal. 

— Eu nu-l remarc. 

— Tu nici n-ai spune-o! Dar adevărul e că îl am. 

Nicotera, înveşmântat în blană de leopard, îi vorbea, 
concentrat, lui Rosemary, în vreme ce electricianul 
parlamenta cu regizorul, ţinându-şi, familiar, mâna pe 
umărul acestuia. În cele din urmă, regizorul îi împinse cu 
brutalitate mâna la o parte şi-şi şterse fruntea scăldată în 
sudoare, iar cel care-l condusese pe Dick remarcă: — A- 
nceput iar cu stupefiantele, şi încă cum! 

— Cine? întrebă Dick, dar înainte ca celălalt să-i fi putut 
răspunde, regizorul se îndreptă grăbit spre ei. 

— Cine-a-nceput cu stupefiantele - tu eşti ăla drogat! i se 
adresă cu toată vehemenţa lui Dick, ca şi cum ar fi invocat 
un tribunal. — Când începe el să se drogheze îşi închipuie 
că toţi ăilalţi sunt ca el, şi încă bine de tot! Îl mai fulgeră cu 
privirea pe călăuza lui Dick, apoi lovi din palme. — Gata - 
toată lumea pe platou! 

Era ca o vizită într-o familie numeroasă şi turbulentă. O 
actriţă se apropie de Dick şi întreţinu cu el o conversaţie de 
cinci minute sub impresia că ar fi fost un actor recent sosit 
de la Londra. Descoperindu-şi greşeala se îndepărtă 
cuprinsă de panică. Majoritatea celor de aici se simțeau sau 
mult superiori sau mult inferiori lumii din afară, însă 
sentimentele din prima categorie predominau. Erau oameni 
muncitori şi plini de curaj; se găsiseră, pe neaşteptate, pe 
nişte poziţii proeminente, într-o lume care de zece ani de 
zile nu cerea altceva decât să i se ofere distracţii. 

Şedinţa de filmare se încheie atunci când lumina începu 
să se înceţoşeze - ar fi fost o lumină frumoasă pentru un 
pictor, însă pentru aparatele de filmare nu se putea 
compara cu aerul limpede al Californiei. Nicotera o urmă pe 


Rosemary până la maşină, şoptindu-i mereu ceva - ea îl privi 
fără să-i surâdă când îşi luă la revedere de la el. 

Dick şi cu Rosemary luară dejunul la Castelli dei Caesari, 
un restaurant splendid într-o vilă cu multe terase înalte 
dominând Forumul căzut în ruină, rămas dintr-o perioadă 
nedeterminată a decadenţei. Rosemary comandă un cocteil 
şi puţin vin, şi Dick bău de ajuns de mult ca să-i treacă 
senzaţia de nemulţumire. După aceea se înapoiară cu 
maşina la hotel, însufleţiţi şi fericiţi, plutind într-un fel de 
linişte a exaltării. Ea dorea să i se dăruie şi chiar o făcu, şi 
ceea ce începuse cu o dragoste copilărească şi exagerată, 
pe o plajă de demult, îşi găsi în sfârşit împlinirea. 


CAPITOLUL IX 


ROSEMARY AVEA O ALTĂ INVITAŢIE 
la un dineu, o petrecere oferita de ziua unuia din membrii 
trupei de filmare. Dick se întâlni întâmplător cu Collis Clay, 
în holul hotelului, însă prefera să ia masa singur aşa că 
pretextă o întâlnire la Excelsior. Bău un cocteil cu Collis şi 
senzaţia vagă de nemulţumire se cristaliză în nerăbdare - 
nu mai avea acum nicio scuză să mai tragă chiulul la clinică. 
Toată situaţia era mai puţin o dragoste, o ameţeală 
sentimentală de moment, cât o amintire romantică. Nicole 
era iubita lui - mult prea des simţea că e sătul până în gât 
de ea, rămânea totuşi iubita lui. Timpul petrecut cu 
Rosemary era numai o concesie faţă de sine însuşi - timpul 
petrecut cu Collis era nimic plus nimic. 

În pragul hotelului Excelsior se întâlni cu Baby Warren. 
Ochii ei mari şi frumoşi, arătând exact ca nişte bile, îl 
priviră cu surpriză şi curiozitate. — Credeam că eşti în 
America, Dick! E şi Nicole cu tine? 

— M-am întors prin Neapole. 

Banda neagră de pe braţul lui o făcu să spună: — Mi-a 
părut tare rău să aud de necazul pe care l-ai avut! 

Nu putea evita să o invite la masă. 


— Spune-mi şi mie ce s-a mai întâmplat, îi ceru ea. 

Dick îi prezentă o anumită versiune a faptelor şi Baby se 
încruntă. Găsea necesar să arunce asupra cuiva vina pentru 
catastrofele care se petreceau în viaţa surorii ei. 

— Crezi că doctorul Dohmler a procedat cum trebuie cu 
ea de la început? 

— Nu există prea multe alternative în tratamentul unei 
boli ca asta - sigur, trebuie să încerci să găseşti 
personalitatea cea mai potrivită să ia în mâini un caz 
anumit. 

— Dick, eu nu pretind să-ţi dau sfaturi şi nici nu spun că 
m-aş pricepe prea mult la aşa ceva, dar nu crezi că o 
schimbare ar putea să-i facă bine - să iasă din atmosfera 
asta de boală şi să trăiască şi ea în lume, că toţi oamenii? 

— Dar tu ai fost foarte încântată de ideea cu clinica, îi 
aminti el. Tu mi-ai spus că nu te-ai simţit niciodată perfect 
liniştită în ce-o priveşte... 

— Asta a fost atunci, când duceaţi viaţa aia de pustnici pe 
Riviera, cocoţaţi pe un deal, departe de oameni. Nu ziceam 
să vă întoarceţi iar la viaţa asta. Mă gândeam, de pildă, la 
oraşul Londra. Englezii sunt poporul cel mai echilibrat din 
lume. 

— Nu sunt deloc, o contrazise el. 

— Ba sunt. Eu îi cunosc bine, înţelegi? Mă gândeam că ar 
fi foarte bine pentru voi dacă v-aţi lua o casă la Londra 
pentru sezonul de primăvară - ştiu o bomboană de casă pe 
Talbot Square pe care ai putea-o obţine şi mobilată. Adică 
să trăiţi şi voi laolaltă cu nişte englezi sănătoşi la minte, 
echilibraţi. 

Ar fi continuat astfel să-i repete toate motivele 
propagandei din 1914 dacă el n-ar fi izbucnit în râs, 
spunându-i: 

— Am citit o carte de Michael Arlen şi e exact... 

Ea îl înlătură pe Michael Arlen făcând un gest cu 
linguriţa, prin aer. 


— Ăsta scrie numai despre degeneraţi. Eu mă gândeam 
la englezii care merită. 

Pe când ea îşi renega astfel prieteniile mai vechi, Dick se 
surprinse înlocuindu-le în mintea lui cu imaginea chipurilor 
străine,  posomorâte, mişunând prin micile hoteluri 
europene. 

— Evident, nu e treaba mea, repetă Baby, ca un 
preliminar la o nouă încercare, dar s-o laşi aşa singură, într- 
o atmosferă cum e cea de acolo... 

— M-am dus în America pentru că a murit tata. 

— Asta am înţeles, şi ţi-am spus cât mi-a părut de rău. Se 
juca acum cu perlele de la colier. Însă acum avem atâţia 
bani... De ajuns pentru tot ce ţi-ai dori, şi ar trebui să-i 
folosim ca s-o facem bine pe Nicole. 

— În primul rând nu-mi pot închipui deloc c-aş fi în stare 
să locuiesc la Londra. 

— De ce nu? Aş zice că poţi să lucrezi acolo la fel de bine 
ca oriunde în altă parte. 

El se rezemă de speteaza scaunului, privind-o lung. Dacă 
femeia aceasta bănuise vreodată adevărul vechi şi putred, 
motivul adevărat al bolii lui Nicole, era sigur că se hotărâse 
să-l nege faţă de ea însăşi, să-l împingă într-un ascunziş 
prăfuit, într-un ungher ocolit, ca pe un tablou cumpărat din 
greşeală. 

Îşi continuară conversaţia pe Ulpia, unde Collis Clay veni 
să ia şi el loc la masa lor, şi un ghitarist, despre care se 
spunea că e talent, fredonă, acompaniindu-se din strune, 
Suona fanfara mia în pivniţa plină cu lăzi de sticle cu vin. 

— S-ar putea ca eu să fi fost o fiinţă nepotrivită pentru 
Nicole, spuse Dick. Cu toate acestea, probabil că ea s-ar fi 
măritat oricum cu un bărbat de felul meu, cu cineva pe care 
şi-ar fi închipuit că ar putea să se bazeze la nesfârşit. 

— Crezi că ar putea să fie mai fericită cu altcineva? se 
gândi deodată Baby cu glas tare. Bineînţeles, aşa ceva s-ar 
putea aranja. 


Numai când îl văzu pe Dick literalmente frângându-se în 
două în prada unor hohote nestăpânite de râs îşi dădu 
seama cât fusese de exagerata remarca ei. 

— O, înţelegi perfect ce vreau să spun, îl asigură ea: Să 
nu-ţi închipui vreo clipă măcar că nu-ţi suntem 
recunoscători pentru tot ce ai făcut. Şi ştim foarte bine că ai 
trecut şi tu prin momente penibile... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, protestă el. Dacă n-aş 
iubi-o pe Nicolae, ar fi poate altceva. 

— Dar o iubeşti pe Nicole? întrebă ea alarmată. 

Collis începea să înţeleagă acum despre ce era vorba, şi 
Dick schimbă repede subiectul: — Haide să vorbim despre 
altceva - despre ce mai faci tu, de pildă. Tu de ce nu te 
măriţi? Am auzit c-ai fi fost logodită cu lordul Paley, vărul 
lui... 

— A, nu. Ea deveni deodată timidă, dornică să se 
eschiveze. Asta a fost anul trecut. 

— De ce nu te măriţi? insistă Dick cu încăpățânare. 

— Nu ştiu. Unul din bărbaţii pe care i-am iubit a murit în 
război, şi celălalt mi-a dat cu piciorul. 

— Povesteşte-mi şi mie. Spune-mi şi mie ceva despre 
viaţa ta, Baby, despre ce crezi tu de toate astea. Nu-mi spui 
niciodată nimic despre tine - nu vorbim niciodată decât 
despre Nicole. 

— Amândoi au fost englezi. Nu cred că există ceva pe 
lume mai bun decât un englez de calitate, nu-i aşa? Şi chiar 
dac-ar exista, eu n-am întâlnit niciodată aşa ceva. Omul 
acela - o, dar asta-i poveste lungă... Nu pot să sufăr 
poveştile lungi, voi nu? 

— Ba da! spuse Collis. 

— Ba deloc - mie-mi plac - dacă sunt bune. 

— E un lucru pe care tu poţi să-l faci atât de bine, Dick... 
Tu poţi să ţii o societate întreagă cu sufletul la gură, să faci 
o petrecere amuzantă la culme doar cu o frază, cu câteva 
vorbe ici şi colo. După părerea mea, e un talent minunat, 
ăsta. 


— E doar un truc, îi spuse el, blând. Aceasta era a treia 
opinie a ei cu care nu era de acord. 

— Bineînţeles, şi mie îmi place viaţa de societate - îmi 
plac lucrurile bine rânduite şi pe scară mare. Ştiu că tu, 
probabil, nu eşti de acord, dar trebuie să recunoşti că ăsta 
e un semn de soliditate la mine. 

Dick nici nu se mai osteni s-o contrazică şi în privinţa 
aceasta. 

— Ştiu şi eu bine că toţi spun probabil despre mine că 
Baby Warren se învârte de colo până colo, prin Europa, în 
goană mereu după câte o noutate, şi în vremea asta 
scăpând lucrurile cele mai bune din viaţă, însă eu cred, 
dimpotrivă, că sunt unul din oamenii care, în realitate, sunt 
atenţi la tot ce e mai bun. Am cunoscut oamenii cei mai 
interesanţi ai vremii. Vocea îi fu acoperită de sunetele unui 
alt cântec la ghitară, însă reuşi să depăşească o clipă 
muzica. — Am făcut şi câteva greşeli mari... 

— ... Numai cele foarte mari contează, Baby. 

Ea remarcase însă o umbră de ironie în ochii lui şi 
schimbă subiectul. Se părea că ar fi fost cu neputinţă ca ei 
doi să-şi găsească ceva comun. Însă, cu toate acestea, ea 
avea ceva care-i trezea lui admiraţia; o conduse până la 
Hotelul Excelsior şi se despărţi acolo de ea cu o serie de 
complimente care o uimiră şi o încântară. 

Rosemary insistă să-l invite ea pe Dick la dejun a doua zi. 
Se duseră la o mică trattoria, ţinută de un italian care 
lucrase în America, şi acolo mâncară ouă cu şuncă şi 
pateuri. După aceea se înapoiară la hotel. Descoperirea lui 
Dick că în realitate nu era îndrăgostit de ea şi nici ea de el 
adăugase mai degrabă, decât să scadă, ceva la pasiunea pe 
care o simţea faţă de ea. Acum când ştia că n-avea să 
pătrundă mai adânc în viaţa ei, devenise în ochii lui femeia 
stranie şi tainică. Îşi spunea că probabil mulţi bărbaţi nici 
nu vor să spună altceva când afirmă că s-au îndrăgostit - nu 
era vorba de cufundarea pătimaşă, cu tot sufletul, de 
amestecarea tuturor culorilor într-o pastă întunecată, aşa 


cum fusese iubirea lui pentru Nicole. Unele gânduri despre 
Nicole, că ar fi putut să moară, să se piardă în întunecime 
mintală, să iubească un alt bărbat, îl îmbolnăveau fizic. 

Nicotera era în salonul apartamentului lui Rosemary, 
pălăvrăgind despre o problemă legată de filmul lor. Când 
Rosemary îl făcu să înţeleagă mai târziu că ar trebui să 
plece, el se ridică, cu o serie de proteste glumeţe, şi cu un 
semn mai degrabă insolent cu ochiul câtre Dick. Ca de 
obicei, telefonul începu să zbârnâie şi Rosemary fu 
imobilizată zece minute spre nerăbdarea crescândă a lui 
Dick. 

— Hai să mergem sus, în camera mea, sugeră el şi ea fu 
de acord. 

Se aşeză pe genunchii lui, pe canapeaua cea mare; el îşi 
trecu degetele prin buclele-i superbe care-i coborau pe 
frunte. 

— Lasă-mă să mai fiu curios în ce te priveşte, îi ceru. 

— Ce mai vrei să ştii? 

— Bărbaţii. Sunt curios, ca să nu spun de-a dreptul 
libidinos. 

— Vrei să spui, la câtă vreme după ce te-am întâlnit pe 
tine? 

— Sau înainte. 

— O, nu. Ea fu şocată. — Înainte n-a fost nimic. Tu ai fost 
primul bărbat pentru care am simţit ceva. Eşti încă singurul 
bărbat pentru care simt în realitate ceva... Stătu puţin pe 
gânduri. — A fost cam la un an, cred. 

— Cine a fost? 

— O, un bărbat. 

Căută s-o împiedice să-i mai ocolească întrebările. 

— Pariez că pot să-ţi spun şi eu cum a fost: prima 
legătură a fost nesatisfăcătoare şi după aceasta a urmat o 
pauză lungă. Cea de-a doua a fost ceva mai bine, doar că 
adevărul este că nu-l iubeai pe omul acela. Cea de-a treia a 
fost exact cum trebuia... 


Torturându-se singur, continuă să vorbească. — Pe urmă 
ai avut o legătură adevărată care s-a stins de la sine, şi la 
vremea aceea începuse să-ţi fie teamă că n-ai să mai ai 
nimic să-i oferi bărbatului pe care să-l iubeşti cu adevărat în 
cele din urmă... Se simţea din ce în ce mai mult aidoma 
unui personaj dintr-un roman victorian. — După asta au 
urmat o jumătate de duzină de chestii strict episodice, exact 
până-n momentul de faţă. Cam aşa a fost? 

Ea râdea, pe jumătate amuzându-se, pe jumătate simțind 
că-i vine să plângă. 

— Eşti cât se poate de departe de adevărul-adevărat, 
spuse, spre uşurarea lui Dick. — Însă într-o zi am să găsesc 
pe cineva şi am să-l iubesc şi am să-l iubesc cu adevărat şi 
n-am să-l mai las să plece de lângă mine. 

Sună telefonul şi Dick recunoscu vocea lui Nicotera, 
cerând-o pe Rosemary. Acoperi receptorul cu palma. 

— Vrei să vorbeşti cu el? 

Ea se îndreptă spre telefon şi spuse ceva precipitat, într-o 
italiană rapidă, pe care Dick nu fu în stare s-o înţeleagă. 

— "Toate telefoanele astea ne iau o grămadă de timp, 
spuse el. E trecut de patru şi eu am o întâlnire fixată la 
cinci. Du-te mai bine şi joacă-te cu signor Nicotera. 

— Nu fi idiot. 

— Atunci aş zice că atâta vreme cât sunt eu aici să-l laşi 
pe el să cadă. 

— E greu. Ea începu deodată să plângă. — Dick, te iubesc 
cu adevărat, niciodată n-am fost cu nimeni cum sunt cu tine. 
Dar ce aitu pentru mine? 

— Ce are Nicotera pentru indiferent cine? 

— Asta e altceva. 

— Pentru că tinereţea trage la tinereţe. E-un metec 
nenorocit! izbucni el. Îşi ieşise din fire de gelozie, nu mai 
voia să sufere iarăşi. 

— Nu-i decât un copil, spuse ea, smiorcăindu-se. Ştii 
foarte bine că îţi aparţin, ţie în primul rând. 


Ca răspuns, o cuprinse pe după umeri, însă ea i se lăsă 
moale în braţe, cu oboseală; o ţinu astfel îmbrăţişată ca la 
finalul unui adagio, ea stând cu ochii închişi, cu părul 
revărsându-i-se pe spate, ca o înecată. 

— Dick, dă-mi drumul; n-am fost niciodată atât de 
răvăşită în viaţa mea. 

El era ca o pasăre zburlită, iritată şi instinctiv ea se trase 
îndărăt din faţa lui atunci când gelozia lui nejustificată 
începu să ningă ascunzându-i blândeţea plină de înţelegere 
şi de atenţie în care ea se simţise atât de bine. 

— Vreau să ştiu şi eu adevărul, spuse el. 

— Bine. Petrecem o mulţime de timp împreună, el vrea să 
se însoare cu mine, însă eu nu vreau. Şi ce-i cu asta? Ce-ai 
vrea să fac? Tu nu mi-ai cerut niciodată să mă mărit cu tine. 
Ai vrea să mă învârt toată viaţa cu tot felul de neisprăviţi 
cum e Collis Clay? 

— Ai fost cu Nicotera astă-noapte? 

— Asta nu e treaba ta, suspină ea. lartă-mă, Dick, de fapt 
e treaba ta. Tu şi cu mama sunteţi singurele două fiinţe pe 
lumea asta la care ţin cu adevărat. 

— Şi cu Nicotera ce e? 

— De unde vrei să ştiu? 

Ajunsese acum la punctul când, evitând întrebările cele 
mai puţin semnificative, abia atunci ele capătă un înţeles 
ascuns. 

— Cam aşa ceva simţeai şi faţă de mine, la Paris? 

— Mă simt cu totul destinsă şi fericită când sunt cu tine. 
La Paris a fost altceva. Dar nu mai poţi să-ţi dai seama exact 
ce-ai simţit odată. Tu poţi? 

EI se ridică şi începu să-şi caute hainele de seară; chiar 
dacă ar fi trebuit să-şi strângă în inimă toată amărăciunea 
şi ura care existau pe lume, n-avea să se mai simtă 
îndrăgostit vreodată de ea. 

— Nici nu-mi pasă de Nicotera! declară ea. Dar trebuie 
să plec cu toată compania, la Livorno mâine. O, de ce-au 
trebuit să se întâmple toate astea? urmă o nouă revărsare 


de lacrimi. — Ce groaznică încurcătură! De ce-ai mai venit 
şi tu aici? De ce n-am fi putut rămâne numai cu amintirea? 
Mă simt de parcă m-aş fi certat cu mama! 

Când el începu să se îmbrace, se ridică şi ea şi se 
îndrepta spre uşă. 

— Nu mă mai duc la petrecerea de deseară... Era ultimul 
efort din partea ei. — Am să stau cu tine. Oricum, nu vreau 
să mă duc. 

Mareea începu iarăşi să urce în el, însă era hotărât să 
reziste. 

— Am să fiu în camera mea, spuse ea. Adio, Dick! 

— Adio! 

— O, ce păcat, ce groaznic! Ce groaznic! În fond ce 
înseamnă toate astea? 

— Şi eu m-am tot întrebat de multă vreme. 

— Dar de ce să faci tocmai tu aşa ceva, şi tocmai mie? 

— Probabil că sunt şi eu ca Ciuma Neagră, spuse el încet. 
S-ar zice că nu mai sunt în stare să le aduc oamenilor 
fericirea, ca pe vremuri. 


CAPITOLUL X 


DUPĂ CINĂ, ÎN BARUL QUIRINAL 
erau cinci persoane; un italian firav, cocoţat pe scaunul înalt 
din faţa barului şi ducând o conversaţie încăpăţânată 
împotriva răspunsurilor plictisite ale barmanului - „Si... Si... 
Si...”, un egiptean snob, deschis la culoare, care se simţea 
singuratic dar căruia îi era frică de femei, şi cei doi 
americani: el, Dick, şi Collis Clay. 

Dick era întotdeauna profund conştient de mediul în care 
se găsea, în vreme ce Collis Clay trăia superficial, impresiile 
cele mai puternice dizolvându-i-se pe un aparat de 
înregistrare care i se atrofiase devreme, astfel că Dick 
vorbea şi celălalt asculta, ca un om aşezat pe o bancă în 
bătaia brizei. 


Istovit de întâmplările de după-amiază, Dick încerca să se 
răzbune pe toţi cei care se întâmpla să se afle în clipa aceea 
în Italia. Privea în jur, prin bar, ca şi cum ar fi nădăjduit că 
vreun italian avea să-l audă şi să primească, cu resentiment, 
spusele lui. 

— Astăzi după-masă am luat ceaiul cu cumnată-mea la 
Excelsior. Noi am ocupat ultima masă şi pe urmă au intrat 
doi indivizi şi au început să se uite prin sală să-şi caute şi ei 
o masă şi n-au găsit. Aşa că unul din ei a venit la noi şi a 
spus: „Nu-i asta masa rezervată pentru prinţesa Orsini?” Şi 
eu am spus: „Nu era niciun semn pe ea”, şi ela spus: „Dar 
eu cred că e rezervată pentru prinţesa Orsini”. Nici măcar 
n-am putut să-i mai răspund. 

— Şi ce-a făcut? 

— S-a retras. Dick se foi în scaun. Nu-mi plac deloc 
oamenii ăştia. Zilele trecute am lăsat-o pe Rosemary 
singură două minute în faţa unei prăvălii şi un ofiţer a 
început să se plimbe în sus şi în jos, prin faţa ei, tot 
salutând-o cu chipiul. 

— Nu ştiu, spuse Collis, după o clipă. Mai degrabă aş sta 
aici decât la Paris, unde se găseşte câte unul să-ţi fure ceva 
din buzunar în fiecare moment. 

El se distrase până atunci foarte bine, şi încerca să 
reziste la tot ce-ar fi ameninţat să-i ştirbească plăcerea. 

— Nu ştiu, insistă. Pe mine nu mă deranjează nimic aici. 

Dick îşi rechemă în minte imaginea pe care ultimele 
câteva zile i-o lăsaseră şi începu s-o studieze. Plimbarea 
către barul expres american, printre cofetăriile mirositoare 
de pe Via Nazionale, prin tunelul murdar către treptele din 
Piaţa Spaniei, unde sufletul i se înălţase în faţa tarabelor cu 
flori şi a casei în care murise Keats. El nu putea să iubească 
decât oamenii; locurile abia dacă le înregistra altfel decât 
prin clima lor, până când locurile îşi căpătau culoarea de la 
câte o întâmplare concretă. Roma era sfârşitul visului său 
despre Rosemary. 


Un comisionar pătrunse în sala barului şi îi înmână un 
bilet. 

„Nu m-am dus la petrecere, scria acolo. Sunt în camera 
mea. Plecăm la Livorno mâine dimineaţă devreme". 

— Spune-i domnişoarei Hoyt că n-ai dat de mine. 
Întorcându-se către Collis îi sugeră să meargă la 
Bonbonieri. 

O cântăriră o clipă pe cocota de la bar, acordându-i 
minimul de interes pe care-l putea stârni profesia ei, şi ea îi 
privi deschis, cu îndrăzneală, bine dispusă; trecură apoi 
prin holul pustiu cu atmosferă apăsătoare, de la draperiile 
acumulând praf victorian în cutele lor greoaie, adresând un 
semn din cap portarului de noapte care le răspunse la acest 
gest cu servilitatea amară caracteristică slujitorilor de 
noapte. Apoi, într-un taxi, trecură, pe străzile posomorâte, 
prin noaptea umedă de noiembrie. Nu se vedeau deloc 
femei pe străzi, doar bărbaţi palizi cu paltoanele negre, 
încheiate până la gât, şi care stăteau în grupuri pe lângă 
zidurile de piatră. 

— Dumnezeule! oftă Dick. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mă gândeam la omul acela de astăzi după-masă. „Masa 
asta e rezervată pentru prinţesa Orsini.” Dumneata ştii cum 
sunt familiile astea vechi, romane? Sunt nişte bandiți, sunt 
tipii care au luat în stăpânire templele şi palatele după ce s- 
a prăbuşit Roma şi n-au făcut altceva decât să jefuiască 
poporul de rând. 

— Mie îmi place Roma, insistă Collis. De ce nu încerci să 
mergi la curse? 

— Nu-mi plac cursele. 

— Dar acolo vin toate femeile... 

— Ştiu că nu mi-ar plăcea nimic din ce-aş putea să văd 
acolo. Mie îmi place Franţa, unde fiecare îşi închipuie că e 
Napoleon - aici cu toţii îşi imaginează că ar fi lisus Cristos. 

La Bonbonieri, opriră la un cabaret cu pereţii căptuşiţi în 
paneluri de lemn care încercau fără speranţă, să dăinuie 


peste blocurile de piatră îngheţată. O orchestră apatică 
cânta un tango şi vreo duzină de perechi acopereau 
podeaua largă cu paşi elaboraţi şi preţioşi, atât de agresivi 
în ochii americanilor. Un surplus de chelneri reprimau 
agitaţiile mărunte pe care le putea stârni o mână de oameni 
înfierbântaţi; peste întreaga scenă cu frământarea «ei, 
plutea parcă simţământul că toată lumea aşteaptă ca ceva - 
dansul, noaptea, echilibrul de forţe care o mențineau 
stabilă - să se termine. Totul părea să-l asigure pe clientul 
mai impresionabil că, oricare ar fi fost senzaţia căutată, nu 
avea s-o găsească aici. 

Pentru Dick lucrurile erau simple. Aruncă o privire în jur 
sperând că aveau să i se oprească ochii pe ceva, astfel ca 
mintea, în locul imaginaţiei, să-l mai ţină preocupat de ceva 
încă un ceas de acum încolo. Dar nu se prefigura nimic, şi 
după o clipă se întoarse spre Collis. Îi comunicase şi lui 
Collis unele din senzațiile lui imediate, şi acum era plictisit 
de lipsa de memorie a celuilalt şi de impasibilitatea lui. 
După o jumătate de oră petrecută cu Collis simţea o 
scădere sensibilă a propriei lui vitalităţi. 

Băură o sticlă de vin spumos italienesc şi Dick se făcu 
palid la faţă şi deveni irascibil. Îl chemă pe dirijorul 
orchestrei la masa lor; era un negru din insulele Bahamas, 
sofisticat şi antipatic, şi în câteva minute începu cearta. 

— Mi-ai cerut să iau loc. 

— Foarte bine. Şi ţi-am dat cincizeci de lire, nu? 

— Foarte bine. Foarte bine. Foarte bine. 

— Foarte bine. Ţi-am dat cincizeci de lire, nu? Pe urmă ai 
venit iar şi mi-ai cerut să mai pun nişte bani în trombon. 

— M-ai invitat să iau loc, nu? Negi asta? 

— Te-am invitat să iei loc. Dar ţi-am dat şi cincizeci de lire 
nu? 

— Bine. Bine. 

Negrul se ridică şi plecă cu un aer acru lăsându-l pe Dick 
într-o dispoziţie şi mai proastă decât înainte. Însă văzu o 
fată care-i surâdea, din colţul opus al încăperii, şi îndată 


contururile palide, romane din jur se aşezară într-o 
perspectivă mai umilă, decentă. Era o englezoaică tânără, 
cu părul blond şi cu faţa sănătoasă, agreabilă, englezească, 
şi ea îi surâse din nou cu o chemare pe care el o înţelegea, 
lăsând deoparte detaliile trupeşti prin însăşi acţiunea ce le 
aducea pe primul plan. 

— Asta mai zic şi eu că joacă tare, sau dacă nu, înseamnă 
că nu mă mai pricep la nimic, spuse Collis. 

Dick se ridică şi se îndreptă spre ea traversând sala 
barului. 

— Nu vreţi să dansaţi? 

Englezul între două vârste, care şedea la masă împreună 
cu ea, spuse, parcă scuzându-se: — Eu plec imediat! 

Trezit puţin de noutatea împrejurării, Dick dansă cu ea. 
Descoperea în fata aceasta un fel de sugestie a tuturor 
calităţilor englezeşti mai plăcute; evocarea unor grădini 
liniştite împrejmuite din toate părţile de mare suna parcă în 
vocea ei luminoasă, şi când se îndepărtă puţin de ea s-o 
privească, fu atât de sincer în ce-i spunea în clipa aceea 
încât îi tremură glasul. Promise că după ce însoţitorul ei va 
pleca, avea să vină să stea la masa ei. Englezul îi acceptă 
reîntoarcerea, cu scuze şi surâsuri repetate. 

Înapoiat la masa lui, Dick comandă încă o sticlă de vin 
spumos. 

— Parcă-i o actriţă de film, spuse. Seamănă cu cineva, dar 
nu-mi dau seama cu cine. Aruncă o privire nerăbdătoare 
peste umăr. Mă întreb de ce nu mai vine odată? 

— Mi-ar plăcea şi mie să mă apuc de cinematografie, 
spunea Collis gânditor. Ar trebui să intru în afacerile tatii, 
însă chestia asta nu mă atrage deloc. Să stai într-un birou în 
Atlanta douăzeci de ani de zile... 

Tonul lui exprima protestul împotriva presiunilor 
civilizaţiei materialiste. 

— Eşti adică prea bun pentru aşa ceva? sugeră Dick. 

— Nu, nu vreau să spun asta. 

— Ba da, asta vrei să spui. 


— De unde ştii dumneata exact ce vreau eu să spun? De 
ce nu practici medicina dacă-ţi place atât de mult să 
munceşti? 

Acum Dick reuşise să-i facă pe amândoi, să se simtă cât 
se poate de prost, însă în acelaşi timp amândoi începuseră 
să-şi piardă şirul ideilor, ameţiţi de băutură. Şi după o clipă 
uitară despre ce fusese vorba; Collis se ridică să plece şi-şi 
strânseră mâinile cu căldură. 

— Mai gândeşte-te bine la asta, spuse Dick înţelepţeşte. 

— Să mă gândesc la ce? 

— Ştii dumneata. Fusese parcă vorba ca Collis să intre în 
afaceri alături de tatăl său - era în orice caz un sfat cât se 
poate de plin de bun-simţ. 

Collis dispăru pur şi simplu în spaţiu. Dick îşi termină 
sticla şi apoi dansă iarăşi cu tânăra englezoaică, 
stăpânindu-şi trupul care i se împotrivea, făcându-l să 
execute cercuri îndrăzneţe şi paşi gravi, hotărâți, pe platoul 
de dans. Şi deodată se întâmplă un lucru cu totul 
remarcabil. Dansa cu fata, muzica se oprise - şi ea 
dispăruse. 

— N-aţi văzut-o? 

— Pe cine să vedem? 

— Pe fata cu care dansam. A dispărut. Trebuie să fie pe 
undeva pe aici. 

— Nu! Nu! Aici e toaleta pentru doamne. 

Rămase în picioare în faţa barului. Mai erau doi bărbaţi 
acolo, însă lui nu-i venea în minte niciun subiect cu care să 
înceapă conversaţia. Ar fi putut să le dea o mulţime de 
amănunte despre Roma şi despre trecutul violent al 
familiilor 
Colonna şi Gaetani, însă simţea că pentru un început de 
relaţie socială aşa ceva ar fi fost cam nepotrivit. Un şir de 
păpuşele de pe tejgheaua cu ţigări se risipiră la pământ, 
urmă o oarecare învălmăşeală şi avu o clipă senzaţia că el 
ar fi fost cauza, aşa că se întoarse la cabaret şi bău o ceaşcă 
de cafea neagră. Collis plecase şi plecase şi englezoaica şi 


se părea că nu mai avea nimic de făcut decât să se întoarcă 
şi el la hotel şi să se culce. Îşi plăti nota şi se duse să-şi ia de 
la garderobă pălăria şi pardesiul. 

Prin rigole şi printre pietrele accidentate ale pavajului se 
strânseseră băltoace de apă murdară; o miasmă de 
mlaştină dinspre Campagna, sudoarea unor culturi istovite, 
mânjea aerul dimineţii. Un grup de patru şoferi de taxi, cu 
ochii iţindu-li-se în pungile întunecoase, coborâte pe obraji, 
îl împresurară. Pe unul din ei care i se tot vâra insistent în 
faţă îl împinse brutal la o parte. 

— Quanto al Hotel Quirinal? 

— Cento lire!2. 

Şase dolari. Clătină din cap şi oferi treizeci de lire, ceea 
ce reprezenta de două ori tariful de zi, însă ei ridicară din 
umeri ca un singur om şi se îndepărtară. 

— Trenta cinque lire e mancie!2!, spuse el cu fermitate. 

— Cento lire. 

Începu să le vorbească pe englezeşte. 

— Pentru un drum de o jumătate de milă! O să mă luaţi 
cu patruzeci de lire. 

— A, nu. 

Era foarte obosit. Deschise uşa unui taxi şi se sui. 

— Hotelul Quirinal, îi spuse şoferului, care rămăsese 


încăpățânat în picioare în faţa portierei. — Şterge-ţi 
rânjetul ăsta de pe faţă şi du-mă la Quirinal. 
— A, nu. 


Dick coborî. În faţa uşii la Bonbonieri era cineva care 
parlamenta cu şoferii, cineva care încerca acum să-i explice 
lui Dick punctul lor de vedere; şi iarăşi unul din ei se vâri în 
Dick, insistând şi gesticulând şi Dick îl împinse la o parte. 

— Vreau să ajung la Hotelul Quirinal. 

— Zice că o sută de lire, îi explică interpretul. 

— Înţeleg. Am să-i dau cincizeci de lire. Pleacă de aici. 
Asta către individul insistent care i se vârâse iarăşi în suflet. 
Omul îi aruncă o privire, apoi scuipă dispreţuitor. 


Toată nerăbdarea febrilă, abia stăpânită, a săptămânii din 
urmă îl năpădi dintr-o dată pe Dick şi îl învălui într-un 
fulger de violenţă - dintotdeauna resursa onorabilă, 
tradiţională a patriei lui; făcu un pas înainte şi-l pocni pe 
celălalt peste faţă. 

Îl înconjurară deodată, amenințând, dând din mâini, 
încercând fără succes să-l încolţească - cu spatele sprijinit 
de perete Dick lovea stângaci, râzând chiar, şi câteva 
minute simulacrul acesta de încăierare, o învălmăşeală de 
zvâcnete fără ţintă, de lovituri înăbuşite, lunecate, îi legănă 
într-o parte şi într-alta în faţa uşii. Apoi Dick alunecă şi 
căzu; simţea că-i rănit undeva, însă se luptă să se ridice 
iarăşi în picioare, zbătându-se în strânsoarea unor braţe 
care deodată îl eliberară. Se auzea acum un glas nou şi 
urmă o altă discuţie îndelungată, însă el era paralizat, 
rezemat acolo de perete, gâfâind, furios pe lipsa de 
demnitate a situaţiei în care se afla. Înţelegea că nimeni nu 
manifesta vreo simpatie faţă de el însă în acelaşi timp nu se 
putea convinge că n-ar fi avut dreptate. 

Se îndreptau acum spre circumscripţia de poliţie, să 
rezolve acolo toată neînţelegerea. Pălăria îi fu ridicată de 
jos şi pusă în mână, şi cu cineva, ţinându-l uşor de braţ, 
intrară pe o stradă laterală împreună cu grupul de şoferi şi 
pătrunseră într-o baracă golaşă în care nişte carabinieri 
şedeau pe o bancă la lumina unui bec gălbui. 

La masă era aşezat un căpitan căruia personajul 
îndatoritor ce oprise încăierarea i se adresă îndelung în 
limba italiană, uneori arătând cu degetul spre Dick şi 
lăsându-se întrerupt de şoferii de taxi, care izbucneau din 
când în când în insulte şi reclamaţii. Căpitanul începu să 
dea din cap nerăbdător. Îşi ridică mâna şi toată acea hidră 
cu multe capete amuţi în câteva exclamaţii finale. Apoi se 
întoarse spre Dick. 

— Spick italiano ?:27 întrebă. 

— Nu. 

— Spick frangais!:2: 


— Oui, spuse Dick fierbând. 

— Alors... Ecoute. Va au Quirinal. Espece d'endormi. 
Ecoutez vous 6tes saoul. Payez ce que le chauffeur 
demande. 

Comprenez-vous ?:2%. 

Diver clătină din cap. 

— Non, je ne veux pas. 

— Come? 

— Je payerai gquarante lires. C'est bien assezi2 

Căpitanul se ridică în picioare. 

— Ecoute, strigă cu glas răsunător. Vous tes saoul. Vous 
avez battu le chauffeur. Comme ci, comme ca.!3! Izbea 
aerul cu mişcări agitate cu mâna dreaptă şi cu mâna 
stângă. C'est bon que je vous donne la liberte. Payez ce 
qu'il a dit — cento lire. Va au Quirinal.'32 

Tremurând de mânie şi umilinţă, Dick îl privi în faţă. 

— Bine. Se întoarse orbeşte spre uşă - în faţa lui, rânjind 
şi aprobând din cap era omul care-l adusese la circa de 
poliţie. — Mă duc acasă, zbieră el, însă întâi şi întâi am să-l 
aranjez pe frumosul ăsta. 

Trecu prin faţa carabinierilor uluiţi îndreptându-se către 
omul care rânjea înainte şi-l pocni cu pumnul stâng în 
bărbie. Celălalt se prăbugşi la pământ. 

O clipă rămase să-l privească cu o senzaţie sălbatică de 
triumf, lungit acolo, la picioarele lui - însă exact când primul 
fior de îndoială începu să-l încerce, lumea întreagă se 
răsturnă; fu literalmente trântit la pământ cu lovituri de 
baston şi loviturile de pumn şi de bocanci plouară asupra lui 
într-o dezlănţuire de coşmar. Simţi cum îi plesneşte osul 
nasului ca o ţiglă şi cum îi ţâşnesc ochii şi cum îi pocnesc 
apoi, în orbite, ca şi cum ar fi fost traşi de un gumilastic 
întins. O coastă i se rupse sub un călcâi care i se împlântase 
în piept. O clipă îşi pierdu cunoştinţa; îşi reveni când îl 
ridicară în capul oaselor şi-şi simţi încheieturile smucite 
laolaltă în cătuşe. Se mai zbătea instinctiv. Locotenentul în 
civil pe care-l trântise la pământ cu pumnul se ridicase 


tamponându-şi bărbia cu batista şi cercetând-o apoi să vadă 
dacă e pătată de sânge; se îndreptă spre Dick, se cumpăni o 
clipă pe călcâie, îşi zvâcni îndărăt braţul şi-l aruncă la 
podea dintr-o lovitură. 

Când doctorul Diver rămase inert aruncară peste el o 
găleată de apă. Îşi deschise, cu efort, un ochi tulbure pe 
când îl târau pe jos de încheieturile mâinilor printr-o ceaţă 
însângerată şi mai văzu o secundă chipul omenesc şi 
fantomatic al unuia dintre şoferii de taxi. 

— Duceţi-vă la Hotelul Excelsior, strigă cu vocea stinsă. 
Anunţaţi-o pe domnişoara Warren. Două sute de lire! 
Domnişoara Warren. Due cenți lire! O, porcilor - o Doamne! 

Îl târau mai departe prin ceața însângerată, înecându-se 
şi plângând, peste o suprafaţă accidentată până într-un loc 
îngust unde fu aruncat pe o duşumea de piatră. Ceilalţi 
ieşiră din încăpere, se auzi o uşă trântindu-se şi rămase 
singur. 


CAPITOLUL XI 


PÂNĂ LA CEASUL UNU, BABY 
Warren rămase în pat citind una dintre nuvelele-romane 
ciudat de lipsite de viaţă ale lui Marion Crawford; apoi se 
duse până la fereastră şi privi în jos pe stradă, în faţa 
hotelului erau doi carabinieri, groteşti în capele lor largi şi 
pălăriile de arlechini legănându-se voluminoşi într-o parte 
şi-ntr-alta, ca nişte paiaţe, şi privindu-i, îşi aminti de ofiţerul 
de gardă care o fixase cu atâta intensitate la amiază. 
Fusese un individ înzestrat cu aroganţa unui exemplar înalt 
dintr-o rasă de oameni scunzi, şi care nu simte nicio altă 
obligaţie decât aceea de a fi înalt. Dacă ar fi venit direct la 
ea să-i spună: „Hai să mergem împreună, dumneata şi cu 
mine”, ea i-ar fi răspuns: „De ce nu?” - sau cel puţin aşa i se 
părea acum, pentru că se simţea încă lipsită de trup în 
mediul acesta nefamiliar. 


Gândurile i se întoarseră încet, de la ofiţerul de gardă, 
trecând peste carabinieri, spre Dick - se urcă în pat şi stinse 
lumina. 

Puţin înainte de ora patru fu trezită de o bătaie grăbită în 
uşă. 

— Da - ce e? 

— E portarul, Madame. 

Îşi trase pe ea chimonoul şi deschise, somnoroasă, uşa. 

— Prietenul dumneavoastră cu numele Diver a dat de 
necaz. A avut o încurcătură cu poliţia, şi l-au băgat la 
închisoare. A trimis un taxi să v-anunţe, şoferul spune că i-a 
promis două sute de lire. Făcu o pauză precaută aşteptând 
să se aprobe partea de până aici din ceea ce spusese. — 
Şoferul zice că domnu' Diver a dat de bucluc. S-a bătut cu 
poliţia şi e rănit rău. 

— Vin numaidecât jos. 

Se îmbrăcă în acompaniament de palpitaţii anxioase şi, 
zece minute mai târziu, ieşi din ascensor în holul întunecat. 
Şoferul, care adusese mesajul, plecase; portarul chemă un 
alt taxi şi-i dădu adresa poliţiei. Pe drum, întunericul începu 
să se subţieze şi nervii lui Baby, care încă nu se trezise bine, 
se agăţau cum puteau de un echilibru nestabil între noapte 
şi zi. Încerca s-o ia înaintea zorilor; uneori pe bulevardele 
largi reuşea, dar ori de câte ori gândul cu care căuta să se 
împotrivească se oprea o clipă, pale de vânt începeau să 
sufle ici şi colo, nerăbdătoare şi lumina de zi îşi reîncepea 
lunecarea tăcută, furişă. Taxiul trecu pe lângă o fântână 
arteziană care plescăia zgomotos într-o umbră imensă, 
intră pe o alee atât de brusc încât clădirile de pe margine 
păreau să se străduiască din toate puterile să ţină pasul cu 
ea; hurducându-se pe pietrele pavajului maşina se opri 
zvâcnind în faţa a două gherete de sentinelă strălucind pe 
fondul unui zid de umezeală verzuie. Deodată, din 
întunericul violet al arcului de la intrare, se auzi vocea lui 
Dick, strigând, ţipând. 


— Nu-i niciun englez aici? Nu-i niciun american? Nu-i 
niciun englez? Nu-i niciun... 0, Doamne! Macaronari 
împuţiţi! 

Vocea se stinse şi ea mai auzi sunetul surd al unor izbituri 
în uşă. Apoi vocea începu din nou. 

— Nu-i niciun american aici? Nu-i niciun englez? 

Urmând glasul acesta, trecu în fugă pe sub arcul de la 
intrare, într-o curte interioară, se roti o clipă ameţită, şi 
localiză în sfârşit camera de gardă de unde se auzeau 
strigătele. Doi carabinieri se ridicară în picioare, însă Baby 
trecu grăbită pe lângă ei spre uşa celulei. 

— Dick! strigă. Ce s-a întâmplat? 

— Mi-au scos ochiul! strigă el. Mi-au pus cătuşe la mâini 
şi pe urmă m-au snopit în bătaie, porci... po... 

Rotindu-se pe călcâie, Baby făcu un pas către cei doi 
carabinieri. 

— Ce i-aţi făcut? şopti cu atâta ferocitate încât ei se 
traseră îndărăt în faţă furiei ei atât de intense. 

— Non Capisco inglesei:::.. 

Începu să-i insulte pe franţuzeşte; mânia ei dezlănţuită, 
plină de încredere în dreptatea cauzei sale umplu 
încăperea, îi învălui din toate părţile până când se făcură 
mici şi începură să se zbată ca să iasă din învălmăşeala de 
vinovăţie pe care o aruncase asupra lor. — Faceţi ceva! 
Faceţi ceva! 

— Nu putem să facem nimic până nu ni se dă un ordin. 

— pene! Be-ne. Bene! 

Şi iarăşi Baby îşi dezlănţui furia asupra lor biciuindu-i cu 
vorbele până când începură să asude scuzându-se pentru 
neputinţa lor, privindu-se unul pe altul cu senzaţia că de 
fapt intraseră într-o mare încurcătură. Baby se îndreptă 
spre uşa celulei, se sprijini de ea, aproape mângâind-o, ca şi 
cum astfel l-ar fi putut face pe Dick să-i simtă prezenţa şi 
puterea, şi strigă: — Mă duc la Ambasadă. Mă întorc 
numaidecât! Aruncând o ultimă privire plină de ameninţări 
nesfârşite spre cei doi carabinieri, ieşi în fugă. 


Merse cu taxiul până la Ambasada americană unde îi plăti 
şoferului la insistenţele repetate ale acestuia. Nu se făcuse 
încă ziuă în clipa când se simţi urcând treptele în fugă şi 
sunând la uşă. Sună de trei ori până când un portar englez, 
adormit încă, veni să-i deschidă. 

— Vreau să stau de vorbă cu cineva, spuse ea. Oricine - 
dar acuma, numaidecât! 

— Nu s-a trezit încă nimeni, doamnă. Nu deschidem până 
la nouă. 

Cu un gest nerăbdător, ea înlătură din discuţie problema 
timpului. 

— E ceva important. E vorba de un om - un american, 
care a fost bătut, ceva teribil. E acuma într-o închisoare 
italiană. 

— Nu s-a trezit nimeni. La ora nouă... 

— Nu pot s-aştept până atunci, i-au scos ochii - e 
cumnatul meu, şi nu vor să-i dea drumul din închisoare. 
Trebuie să stau de vorbă cu cineva - nu înţelegi? Ce, nu eşti 
în toate minţile? Eşti complet idiot - ce stai să caşti ochii 
aşa, la mine? 

— Eu nu pot să v-ajut cu nimic, doamnă. 

— Dar trebuie să te duci să scoli pe cineva! Îl apucase de 
umeri şi-l zgâlţâia cu violenţă. E o chestiune de viaţă şi de 
moarte. Dacă nu trezeşti acuma pe cineva, are să ţi se 
întâmple o chestie s-o ţii minte toată viaţa... 

— Vă rog frumos să nu puneţi mâna pe mine, doamnă. 

De undeva, de deasupra şi din spatele portarului, pluti o 
voce obosită cu accent Groton. 

— Ce-i acolo? 

Portarul răspunse cu uşurare. 

— E o doamnă, domnule, şi m-a zgâlţâit tot, zău aşa. 
Făcuse un pas înapoi ca să răspundă şi Baby se repezi pe 
lângă el în hol. Pe palierul de sus, în mod vizibil atunci trezit 
din somn, înfăşurat într-un halat persan, alb, cu broderii, 
apăruse un tânăr ciudat. Faţa îi era de un trandafiriu 
monstruos, nefiresc, de o nuanţă vie, şi cu toate acestea era 


moartă, iar pe gură avea fixat ceva care părea să fie un 
căluş. Când o văzu pe Baby îşi trase capul înapoi în umbră. 

— Ce e? repetă. 

Baby îi spuse, în agitația ei mergând înainte până la 
piciorul scărilor. Pe măsură ce-i povestea, îşi dădu seama că 
în realitate căluşul era un bandaj pentru mustață şi că faţa 
bărbatului era acoperită cu o cremă trandafirie, însă faptele 
astea nu făceau decât să-şi ia, liniştite, locul în întreg 
coşmarul de până acum. Ce trebuia să facă el acuma, striga 
Baby agitată, era să vină împreună cu ea la închisoare şi să- 
Il scoată de acolo pe Dick. 

— Asta e o chestie urâtă, spuse el. 

— Da, spuse ea, conciliantă. 

— Chestia asta, că a încercat să se bată cu poliţiştii. O 
notă de jignire personală i se strecurase în glas. Mi-e teamă 
că nu se poate face nimic înainte de ora nouă. 

— Înainte de ora nouă, repetă ea îngrozită. Dar 
dumneata poţi să faci ceva, sigur că poţi. Poţi să vii cu mine 
la închisoare să ai grijă să nu-i mai facă cine ştie ce, şi mai 
rău. 

— N-avem voie să facem aşa ceva. De probleme de felul 
acesta se ocupă Consulatul. Consulatul se deschide la nouă. 

Faţa lui, constrânsă pentru moment la impasibilitate de 
bandajul petrecut peste mustață, o înfurie pe Baby. 

— Eu nu pot să aştept până la nouă. Cumnatu-meu spune 
că i-au scos un ochi - e rănit grav! Trebuie s-ajung până la 
el. Trebuie să găsesc un doctor... Îşi pierdu deodată 
controlul, şi începu să plângă furioasă înainte de a termina 
ce avea de spus, pentru că simţea că el avea să fie 
impresionat mai degrabă de tulburarea decât de cuvintele 
ei. — Trebuie să faci ceva, în problema asta. E sarcina 
dumitale să aperi interesele cetăţenilor americani când au o 
problemă din asta! 

Însă acum avea în faţă un om crescut şi format pe coasta 
răsăriteană, deci prea inflexibil şi dur pentru tot ce i-ar fi 
putut spune ea. Clătinând din cap, răbdător, ca şi cum ar fi 


acceptat faptul că ea nu reuşea să-i înţeleagă situaţia, îşi 
strânse halatul persan pe lângă trup şi cobori câteva trepte. 

— Scrie adresa Consulatului pentru doamna, îi spuse 
portarului şi caută şi adresa şi numărul de telefon ale 
doctorului Colazzo şi scrie-i-le şi pe astea... Se întoarse 
către Baby cu expresia unui Crist exasperat. — Draga mea 
doamnă, corpul diplomatic reprezintă guvernul Statelor 
Unite în faţa guvernului Italiei. N-are nimic de-a face cu 
apărarea intereselor cetăţenilor, decât la indicaţiile 
specifice din partea Departamentului de Stat. Cumnatul 
dumneavoastră a încălcat legile acestei ţări şi a fost băgat 
la închisoare, exact aşa cum şi un italian ar putea fi băgat la 
închisoare la New York. Singurii care ar putea să-i dea 
drumul sunt tribunalele italieneşti, şi dacă cumnatul 
dumneavoastră va fi pus sub acuzare puteţi obţine ajutor şi 
sfaturi din partea consulatului, care apără drepturile 
cetăţenilor americani. Consulatul nu se deschide până la 
ora nouă. Chiar dacă ar fi vorba de fratele meu n-aş putea 
face nimic. 

— Poţi să dai un telefon la Consulat? îl întrerupse ea. 

— Nu ne putem amesteca în activitatea Consulatului. 
Când ajunge consulul acolo, la ora nouă... 

— Poţi să-mi dai adresa lui de acasă? 

După o pauză de o clipă, celălalt scutură din cap. Luă 
bileţelul din mâna portarului şi i-l dădu ei. 

— Acum am să vă rog să mă scuzaţi. 

O manevrase spre uşă; o clipă zorile violete se revărsară 
țţipătoare peste masca lui trandafirie şi peste săculeţul de 
pânză în care-i era mustaţa; apoi Baby se regăsi singură pe 
treptele de la intrare. Stătuse în interiorul clădirii 
Ambasadei mai puţin de zece minute. 

Piaţa din faţa ei era pustie, cu excepţia unui bătrân care 
culegea de pe jos mucurile de ţigări cu un baston cu cui la 
capăt. Baby găsi repede un taxi şi se îndreptă spre 
Consulat, însă acolo nu erau decât trei servitoare mizere 
care spălau scările. Nu le putu face să înţeleagă că vroia 


adresa de acasă a Consulului - şi simțind că i se redeşteaptă 
pe neaşteptate spaima, ieşi în goană din Consulat şi-i ceru 
şoferului s-o ducă la închisoare. El nu ştia unde se afla 
închisoarea, însă cu ajutorul cuvintelor sempre dirette, 
destra şi sinistra'*! îl manevră până prin apropierea 
clădirii, şi acolo cobori şi exploră un labirint de străduţe vag 
familiare. Însă clădirile şi ulicioarele arătau toate la fel. 
leşind dintr-o asemenea ulicioară în Piaţa Spaniei, ochii îi 
căzură pe sediul Companiei American Express şi inima îi 
tresări la vederea cuvântului American pe firmă. Se vedea 
la fereastră o lumină şi traversând grăbită piaţa încercă la 
uşă, însă era încuiată şi înăuntru ceasul arăta abia ora 
şapte. Atunci îi veni în minte Collis Clay. 

Îşi aduse aminte de numele hotelului unde era el, o vilă 
înghesuită, căptuşită cu pluş stacojiu, peste drum de 
Excelsior. Femeia de serviciu de la recepţie nu era dispusă 
să o ajute - nu avea împuternicirea să-l deranjeze pe 
domnul Clay şi refuză să o lase pe domnişoara Warren să 
urce singură în camera lui; convinsă în cele din urmă că nu 
era vorba de o chestiune pasională o însoţi până acolo. 

Collis era întins pe pat gol puşcă. Se întorsese acasă beat 
şi acum, trezindu-se, îi trebuiră câteva momente până să-şi 
dea seama de propria-i nuditate. Se răscumpără însă 
printr-un exces de modestie. Luându-şi cu el hainele, în 
baie, se îmbrăcă în grabă, murmurând: „Doamne, a avut 
toată vremea să mă vadă pe toate părţile”. După câteva 
telefoane, el şi cu Baby găsiră închisoarea şi plecară într- 
acolo. 

Uşa celulei era deschisă şi Dick şedea prăbuşit pe un 
scaun în camera de gardă. Jandarmul îl spălase cât de cât 
de sânge, pe faţă, îl periase şi îi aşezase, ca să mai ascundă 
ceva din el, pălăria pe cap. Baby se opri în prag tremurând 
toată. 

— Domnul Clay are să stea acuma cu tine, spuse ea. Eu 
vreau să mă duc după Consul şi după un doctor. 

— Bine. 


— Stai liniştit aici. 

— Bine. 

— Mă întorc numaidecât. 

Porni din nou cu un taxi până la Consulat; era trecut de 
ora opt, şi i se dădu voie să aştepte în anticameră. Către ora 
nouă veni Consulul, şi Baby, isterizată de sentimentul 
neputinței şi de oboseală, îi repetă toată povestea. Consulul 
se arăta tulburat. Îi atrase atenţia că nu ar trebui să intre în 
conflict în oraşele străine, însă era mai ales preocupat să o 
vadă că aşteaptă afară - desperată, citi în ochii lui de om 
care începuse să îmbătrânească faptul că ar fi dorit să fie 
amestecat cât mai puţin în toată această catastrofă. 
Aşteptând să treacă la acţiune, îşi folosi timpul telefonând 
unui doctor şi rugându-l să se ducă să-l examineze pe Dick. 
Mai erau şi alte persoane în anticameră, şi câteva dintre ele 
fură primite de Consul. După o jumătate de oră, alese 
momentul când ieşea cineva şi se strecură pe lângă 
secretară, în biroul Consulului. 

— E o ruşine! Un american a fost molestat până a rămas 
pe jumătate mort şi pe urmă aruncat în închisoare, şi 
dumneata nu faci nicio mişcare să-i vii în ajutor. 

— Numai o clipă, doamnă... 

— Am aşteptat destul. Vino imediat cu mine la închisoare 
să-l scoatem de acolo! 

— Doamnă... 

— Noi suntem oameni cu o situaţie extrem de importantă 
în America... Linia gurii i se înăspri vorbindu-i. Dacă nu ne- 
am gândi la scandal, am putea foarte bine să... Am să am eu 
grijă ca indiferența dumitale în această chestiune să fie 
adusă la cunoştinţa cui trebuie. Dacă cumnatul meu ar fi 
fost cetăţean britanic, ar fi fost pus în libertate de ceasuri 
întregi, însă pe dumneata te preocupă mai mult ce ar putea 
să gândească poliţia decât treaba pentru care ai fost pus 
aici. 

— Doamnă... 

— Pune-ţi pălăria şi vino cu mine chiar în clipa asta! 


Faptul că i se pomenise de pălărie îl alarmă pe Consul, 
care începu să-şi şteargă ochelarii, precipitat, şi să-şi 
frunzărească hârtiile de pe birou. Însă toate astea nu-l 
ajutară cu nimic; însăşi Femeia Americană, trezită acum la 
acţiune, îi stătea în faţă, amenințătoare; izbucnirile 
iraționale de mânie, capabile să măture totul în calea lor, 
care frânseseră spina morală a unui popor întreg şi 
transformaseră un continent într-o cameră de copii, îl 
covârşiră şi pe el. Sună să vină viceconsulul. Baby câştigase. 

* 

Dick şedea la căldura care pătrundea din belşug în 
camera santinelelor. Collis şi cei doi carabinieri stăteau 
alături şi aşteptau cu toţii să se petreacă ceva. Cu raza de 
vedere îngustată la un singur ochi, Dick îi cercetase pe cei 
doi carabinieri; erau nişte ţărani toscani, cu buzele de sus 
groase şi scurte, şi îi venea greu să-i asocieze cu scenele de 
brutalitate care se petrecuseră în noaptea trecută. Îl 
trimise pe unul din ei să-i aducă o bere. 

Berea îl ameţi şi întreg episodul fu pentru el, o clipă, 
scăldat într-o lumină ironică, sarcastică. Collis avea 
impresia că englezoaica ar fi avut ceva de-a face cu 
întreaga istorie, însă Dick era sigur că ea dispăruse cu mult 
înainte să se fi petrecut totul. Collis, în ce-l priveşte, era 
preocupat şi acum de faptul că domnişoara Warren îl 
surprinsese gol-goluţ în pat. 

Mânia lui Dick se mai resorbise puţin şi simţea acum o 
mare şi criminală lipsă de răspundere. Ceea ce i se 
întâmplase era atât de îngrozitor încât nimic în viitor n-ar 
mai fi avut importanţă dacă nu reuşea să înăbuşe întregul 
episod şi să-l facă să dispară cu totul, şi cum aşa ceva era 
improbabil, situaţia era deznădăjduită. De acum încolo avea 
să fie cu totul alt fel de om, şi în starea nedefinită în care se 
afla acum, îşi urmărea tot felul de gânduri şi senzaţii bizare 
încercând să-şi imagineze cum avea să evolueze de aici 
înainte. Situaţia i se părea cu totul stranie, căzută din cer. 
Nu există arian în toată firea care să fie în stare să profite 


de pe urma unei umilinţe; când ajunge să ierte sau să uite, 
lucrul acela a devenit o parte din însăşi viaţa lui, s-a 
identificat cu ceea ce l-a umilit odinioară - ceea ce în cazul 
lui era imposibil. 

Când Collis îi vorbi despre eventuale despăgubiri, Dick 
clătină din cap şi rămase tăcut. Un locotenent de 
carabinieri, cu hainele bine călcate, bronzat de soare, plin 
de vitalitate, intră în încăpere ca şi cum el singur ar fi 
alcătuit un grup de trei persoane şi carabinierii săriră în 
picioare în poziţie de drepţi, înşfacă sticla de bere goală şi 
dezlănţui asupra oamenilor lui o revărsare de incriminări. 
Era pătruns cu totul de spiritul nou şi lucrul care i se părea 
cel mai urgent era să scoată sticla goală din încăpere. Dick 
îi aruncă o privire lui Collis şi izbucni în râs. 

Viceconsulul, un tânăr surmenat de prea multă muncă, 
numit Swanson, sosi şi el, şi porniră spre tribunal; Collis şi 
Swanson de o parte şi de alta a lui Dick şi cei doi carabinieri 
urmându-i îndeaproape. Era 6 dimineaţă galbenă, ceţoasă; 
pieţele şi arcadele erau pline de lume, şi Dick, trăgându-şi 
pălăria adânc peste frunte, mergea repede, impunând 
grupului întreg o grabă febrilă, până când unul dintre 
carabinieri, care avea picioarele scurte, începu să alerge ca 
să ţină pasul cu el, protestând. Swanson aranjă lucrurile. 

— Te-am compromis, nu? spuse Dick jovial. 

— Rişti să fii ucis dacă te iei la bătaie cu italienii, îi replică 
Swanson apatic. Probabil că de data asta au să-ţi dea 
drumul, dar dacă ai fi italian te-ai alege cu două luni 
închisoare. 

— Dumneata ai fost vreodată în închisoare? 

Swanson râse. 

— Îmi place omul acesta, îl anunţă Dick pe Clay. E un 
tânăr foarte agreabil şi e în stare să dea sfaturi excelente, 
dar pariez că şi el a stat odată în închisoare. Probabil că a 
petrecut săptămâni întregi la arest. 

Swanson râse. 


— Vreau să spun doar că trebuie să fii cu mai multă grijă. 
Nu poţi să şti niciodată dinainte cu ce fel de oameni ai de-a 
face. 

— O, ştiu eu foarte bine ce fel de oameni sunt, îl 
întrerupse 
Dick iritat. Sunt nişte împuţiţi bătuţi de Dumnezeu... Îşi 
întoarse capul spre carabinierii din spate. — Aţi înţeles ce- 
am spus? 

— Eu te las aici, spuse Swanson repede. l-am explicat şi 
cumnatei dumitale - avocatul nostru te-aşteaptă sus, în sala 
tribunalului. Fii şi dumneata mai atent ce faci. 

— La revedere. Dick îi strânse politicos mâna. — Îţi 
mulţumesc foarte mult. Sunt sigur că ai un viitor strălucit în 
faţa dumitale... 

Cu un alt surâs Swanson se grăbi să se îndepărteze, 
reluându-şi expresia oficială de dezaprobare. 

Acum ajunseseră într-o curte interioară de unde porneau 
scările către sălile de la etaj. Pe când treceau peste 
lespezile curţii, huiduieli, şuierături, insulte începură să se 
audă dinspre grupurile de gură-cască din diferite colţuri, 
glasuri pline de furie şi de dispreţ. Dick privi uimit în jur. 

— Ce-i asta? întrebă speriat. 

Unul dintre carabinieri spuse ceva către un grup de 
oameni strânşi acolo şi murmurul se stinse. 

Ajunseră în sala de şedinţe. Un avocat italian cam 
ponosit, trimis de Consulat, parlamentă îndelung cu 
judecătorul în timp ce Dick şi cu Collis aşteptau afară. 
Cineva care ştia englezeşte se întoarse spre ei de la o 
fereastră spre curte şi le explică ce era cu huiduielile care 
le însoţiseră trecerea prin curtea de jos. Un individ din 
Frascati violase şi înjunghiase o fetiţă de cinci ani şi urma 
să fie adus la judecată în dimineaţa aceea - mulţimea 
presupusese că era vorba de Dick. 

După câteva minute avocatul îi spuse lui Dick că era liber 
- curtea considera că fusese pedepsit îndeajuns. 

— De ajuns? strigă Dick. Pedepsit pentru ce? 


— Haide, spuse Collis. Acum nu mai avem ce căuta aici. 

— Dar ce-am făcut, decât că m-am băgat într-o încăierare 
cu nişte şoferi de taxi? 

— Pretind că te-ai îndreptat spre un detectiv prefăcându- 
te că vrei să dai mâna cu el şi că pe urmă l-ai lovit... 

— Asta nu-i adevărat! I-am spus de la început că am să-l 
pocnesc - şi nici nu ştiam că era detectiv. 

— Mai bine hai să plecăm de aici, insistă avocatul. 

— Haide. Collis îl luă de braţ şi coborâră treptele. 

— Vreau să ţin un discurs, strigă Dick. Vreau să le explic 
ăstora de aici cum am violat o fetiţă de cinci ani. Poate c-am 
şi făcut-o... 

— Haide odată! 

Baby aştepta împreună cu doctorul, într-un taxi. Dick nu 
dorea să mai dea ochii cu ea şi simţi de la început antipatie 
faţă de doctor, ale cărui maniere pline de severitate îl 
arătau drept cel mai greu de înghiţit dintre toate tipurile de 
europeni, moralistul de origină latină. Dick le expuse felul în 
care interpreta el dezastrul din noaptea precedentă, însă 
nimeni n-avea prea multe de spus. Sus, în camera lui de la 
hotelul Quirinal, doctorul îi spălă urmele de sânge şi 
sudoarea năclăită de pe faţă, îi drese nasul, coastele şi 
degetele fracturate, îi dezinfectă rănile mai uşoare şi-i 
aplică un bandaj dătător de speranţe peste ochi. Dick ceru 
o mică doză de morfină, căci se simţea încă foarte departe 
de a adormi şi prea plin de energie nervoasă. Cu ajutorul 
morfinei adormi, doctorul şi Collis plecară, iar Baby rămase 
să aştepte cu el până la sosirea unei infirmiere de la un 
institut medical britanic. Şi ea petrecuse o noapte agitată, 
însă avea satisfacția să simtă că, oricare ar fi fost până 
atunci trecutul lui Dick, aveau acum asupra lui o 
superioritate morală care să le ajungă exact atât cât aveau 
să aibă nevoie. 


Partea a 

cincea 
DRUMUL SPRE 
CASĂ 1929—1930 


CAPITOLUL 1 


FRAU KAETHE GREGOROVIUS ÎŞI 
ajunse din urmă soţul pe aleea din faţa vilei lor. 

— Cum ai mai găsit-o pe Nicole? întrebă cu blândeţe; 
spusese cuvintele acestea dintr-o singură răsuflare, trădând 
astfel faptul că întrebarea îi stăruise în gând cât fugise 
după el pe alee. 

Franz o privi surprins. 

— Nicole nu-i bolnavă. Ce te face să întrebi, draga mea? 

— O vezi atât de des - m-am gândit că poate-i bolnavă. 

— Vorbim noi despre asta când ajungem acasă. 

Kaethe se învoi, moale, cu spusele lui. Biroul medical era 
dincolo, în clădirea administraţiei, şi aici, în salon, erau 
copiii, guvernanta; urcară deci în dormitor. 

— Iartă-mă, Franz, spuse Kaethe înainte ca el să fi apucat 
să spună ceva. lartă-mă, dragul meu. N-aveam niciun drept 
să spun aşa ceva. Îmi cunosc obligaţiile şi sunt mândru de 
ele. Dar există ceva, un simţământ neplăcut între Nicole şi 
mine. 

— Cine trăieşte laolaltă trebuie să se înţeleagă, tună 
Franz. 

Găsind că tonul cu care pronunţase formula asta era 
nepotrivit cu sentimentele exprimate, îşi repetă spusele mai 
rar şi cu ceva mai multă consideraţie, cum făcea bătrânul 
său maestru, doctorul Dohmler care ştia să dea semnificaţii 
adânci chiar celor mai banale platitudini. Cei-ce-stau- 
laolaltă-trebuie-să-se-înţeleagă! 


— Ştiu asta. Nu m-ai văzut până acum dând dovadă de 
lipsă de politeţe faţă de Nicole. 

— 'Te văd acum dând dovadă de lipsă de bun-simţ. Nicole 
este, pe jumătate, pacientă - s-ar putea să rămână, într-un 
fel, pacientă tot restul vieţii. În absenţa lui Dick, eu sunt 
răspunzător. Ezită; uneori cu o glumă nevinovată încerca 
să-i ascundă noutăţile lui Kaethe. — A venit o telegramă de 
la Roma azi-dimineaţă. Dick a avut gripă şi pleacă mâine 
spre casă. 

Uşurată, Kaethe îşi continuă gândurile pe un ton ceva 
mai puţin personal. 

— Eu cred că Nicole e mai puţin bolnavă decât zice 
lumea - îşi întreţine doar boala ca pe un instrument al 
puterii. Ar trebui să facă cinema, ca Norma asta Ialmadge, 
a voastră - e exact locul unde americancele s-ar simţi mai 
fericite. 

— Eşti cumva geloasă pe Norma Talmadge? 

— Mie nu-mi plac americanii. Sunt egoişti, egoişti! 

— Dar Dick îţi place, nu? 

— El îmi place, recunoscu ea. El e altceva, se gândeşte şi 
la ceilalţi. 

„... Tot aşa se gândeşte şi Norma Talmadge, îşi spunea 
Franz. Norma lalmadge trebuie să fie şi o femeie aleasă, 
nobilă, dincolo de faptul că e şi frumoasă. Probabil că e 
silită să joace rolurile alea stupide; Norma Talmadge e, 
sigur, o femeie pe care e un privilegiu să o cunoşti.” 

Kaethe uitase de fapt de Norma Ialmadge, ea fusese 
doar o umbră ceva mai însufleţită pentru care-şi făcuse 
mult sânge-rău într-o noapte, pe drumul de întoarcere spre 
casă, după ce fuseseră la cinematograf, la Zurich. 

— ... Dick s-a însurat cu Nicole pentru banii ei, spunea 
acum. Asta a fost slăbiciunea lui - chiar şi tu ai lăsat să se 
înţeleagă aşa ceva când şedeam de vorbă într-o noapte. 

— Eşti rea. 

— N-ar trebui să vorbesc aşa, retractă ea. Ar trebui să 
trăim cu toţii în bună înţelegere laolaltă, cum spuneai tu. 


Însă e greu când o vezi pe Nicole cum face - când o vezi pe 
Nicole cum se trage aşa, îndărăt, ca şi cum şi-ar ţine 
respiraţia - ca şi cum eu i-aş mirosi urât! 

Kaethe atinsese aici un adevăr concret. Îndeplinea 
singură cea mai mare parte din îndatoririle ei casnice şi, 
fiind econoamă, îşi cumpăra prea puţine rochii noi. Pentru o 
vânzătoare americană de prăvălie, din cele care-şi schimbă 
rufăria de corp o dată pe zi, persoana Kaethei ar fi fost că o 
aluzie la sudoarea de ieri reactualizată astăzi, mai puţin un 
miros cât un fel de aducere-aminte, adiind a amoniac, a 
eternității muncii fizice şi a decăderii trupeşti. Pentru Franz 
lucrul acesta era tot atât de firesc cât şi mirosul dens, 
întunecat, al părului lui Kaethe, şi lui i-ar fi lipsit deopotrivă 
dacă s-ar fi întâmplat să nu-l mai simtă; însă pentru Nicole, 
care se născuse cu senzaţia de repulsie când simţea mirosul 
degetelor guvernantei îmbrăcând-o, era încă una din 
încercările prin care trebuia să treacă. 

— Şi copiii, continuă Kaethe. Nu vrea să-i lase să se joace 
cu copiii noştri... Însă Franz se plictisise s-o mai asculte. 

— Ţine-ţi mai bine gura - vorbe de felul acesta pot să-mi 
dăuneze din punct de vedere profesional; nu uita că 
datorăm clinica banilor lui Nicole. Haide mai bine să stăm la 
masă. 

Kaethe îşi dădu seama că izbucnirea ei fusese 
inoportună, însă remarca din urmă a lui Franz îi aminti că 
mai existau americani cu bani şi, o săptămână mai târziu, îşi 
exprimă antipatia faţă de Nicole formulând-o în alte 
cuvinte. 

Prilejul îl constitui o masă oferită în cinstea soţilor Diver 
cu prilejul înapoierii lui Dick. De-abia se stinsese ecoul 
paşilor lor pe alee când Kaethe îi spuse lui Franz: 

— Ai văzut ce avea la ochi? Omul ăsta s-a desfrânat, nu 
glumă. 

— Ia-o uşor, o rugă Franz. Dick mi-a povestit cum s-a 
întors acasă. A boxat în timpul călătoriei cu vaporul peste 


Atlantic. Pasagerii americani boxează o grămadă pe vasele 
astea transatlantice. 

— Şi vrei să cred aşa ceva? pufni ea. Îl doare de-i ies ochii 
din cap când îşi mişcă braţul şi are şi o rană necicatrizată 
încă la tâmplă - poţi să vezi cât de colo că l-au şi tuns în 
locul acela. 

Franz nu remarcase asemenea detalii. 

— Şi atunci? întrebă Kaethe. Crezi că lucruri de genul 
ăsta pot să contribuie la renumele clinicii? Şi l-am mai şi 
simţit cum duhnea a băutură, şi în seara asta şi încă de 
câteva ori, de când s-a întors. 

Începu deodată să-şi rostească vorbele mai rar, ca să-şi 
acordeze vocea cu gravitatea lucrului pe care avea de gând 
să-l spună - Dick nu mai e un om serios. 

Franz, care pornise în sus, pe scări, ridică din umeri, 
scuturându-se de insistenţele ei. În camera de culcare, se 
întoarse deodată spre ea. 

— E, cât se poate de sigur, un om serios şi un specialist 
strălucit. Dintre toţi doctorii care şi-au luat, în ultima vreme 
examenele de specializare în neuropatologie la Zurich, Dick 
a fost considerat cel mai strălucit - mult mai bun decât aş 
ajunge eu vreodată. 

— Să-ţi fie ruşine! 

— Ăsta-i adevărul - ruşinos ar fi să n-o recunosc. Îi cer 
întotdeauna sfatul lui Dick când e vorba de cazuri mai 
complicate. Comunicările publicate de el sunt şi acuma 
clasice în domeniul lor - du-te în orice bibliotecă medicală şi 
întreabă. Cei mai mulţi din studenţi cred că e englez - nu-şi 
închipuie că o asemenea minuţiozitate ştiinţifică ar putea 
ieşi dintr-un american. Gemu în sinea lui scoţându-şi 
pijamaua de sub pernă. 

— Nu te înţeleg deloc; de ce vorbeşti aşa, Kaethe? Am 
crezut că ţii la el. 

— Să-ţi fie ruşine, spuse Kaethe. Tu eşti omul solid aici, tu 
faci toată treaba. E ca povestea cu iepurele şi cu broasca 


ţestoasă - şi după câte văd eu iepurele şi-a cam terminat 
cursa. 

=> Ile Vie 

— Bine, bine. Dar ăsta-i adevărul. 

El tăie aerul printr-o mişcare bruscă cu palma deschisă. 

— Taci acuma! 

Rezultatul fu că ajunseseră să se dueleze în vorbe ca la o 
ceartă în public. Kaethe recunoştea în sinea ei că fusese 
prea aspră cu Dick, pe care-l admira şi în faţa căruia se 
simţea intimidată, care dintotdeauna fusese foarte atent şi 
plin de înţelegere faţă de ea. În ce-l privea pe Franz, odată 
ce ideile Kaethei avuseseră timp să-i intre în cap, nu mai 
reuşi niciodată să creadă că Dick ar mai fi om serios. Şi pe 
măsură ce trecea timpul, se convingea singur că nici nu 
crezuse vreodată cu adevărat aşa ceva. 


CAPITOLUL II 


DICK ÎI EXPUSE NICOLEI O VERSI- 
une mult îmbunătăţită a catastrofei de la Roma - că, din 
spirit filantropic, încercase să-şi ajute un prieten beat. 
Putea să aibă încredere că Baby Warren va păstra tăcere, 
întrucât îi descrisese efectul dezastruos pe care l-ar fi putut 
avea adevărul asupra lui Nicole. Toate acestea însă erau 
prea puţin în comparaţie cu efectele dăunătoare pe care 
episodul continua să le aibă asupra lui. 

Ca reacţie faţă de asemenea înrâuriri, se aruncă într-o 
perioadă de activitate profesională intensă la clinică, astfel 
că Franz, care încerca s-o rupă cu el, nu putea găsi nicio 
bază de discuţie în contradictoriu. Nicio prietenie demnă de 
acest nume nu a fost vreodată distrusă, într-un ceas, fără ca 
prin asta să nu se sfâşie dureros anumite aderenţe fizice - şi 
Franz înţelegea acuma că Dick înaintase din punct de 
vedere intelectual şi emotiv cu o asemenea viteză, încât 
până şi vibraţiile îl tulburau acum; era un contrast până 
atunci considerat virtute în relaţiile dintre ei. În felul acesta 


de pildă, pentru treburile de zi de zi, se fac pantofi din 
pielea rămasă de anul trecut. 

Începuse însă luna mai până când Franz reuşi să 
găsească prilejul ca să opereze o primă fisură între ei. Într- 
O zi, la amiază, Dick intră în biroul lor, palid la faţă şi obosit, 
şi se aşeză pe un scaun, spunând: 

— Ei, s-a dus. 

— A murit? 

— l-a cedat inima. 

Dick şedea istovit pe scaunul de lângă uşă. Îşi petrecuse 
ultimele trei nopţi la căpătâiul pictoriţei necunoscute, 
bântuită de eczeme şi pe care ajunsese să o iubească într- 
un fel; făcuse asta, în teorie, pentru a-i calcula dozele de 
adrenalină, însă în realitate ca s-o mai înconjoare cu lumina 
palidă pe care ar mai fi fost în stare s-o arunce în 
întunecimea ce-i stătea ei în faţă. 

Tocmai pentru că simţea până la un punct ce simţea şi el, 
Franz căută să-şi exprime repede o opinie: 

— A fost un neurosifilis. Cu toate Wassermanurile pe care 
i le-am făcut, n-am să cred niciodată altceva. Fluidul spital... 

— Lasă acum, spuse Dick. O, Doamne, lasă acum! Dacă a 
ţinut de ajuns de tare la taina ei ca s-o ia cu ea cânda 
murit, s-o lăsăm în pace şi noi. 

— Ai face mai bine să te odihneşti. 

— Nu-ţi face griji. Am să mă odihnesc. 

Franz avea acum prilejul să-şi strecoare pana care să 
caşte o crăpătură; ridicându-şi ochii de pe telegrama către 
fratele decedatei îl întrebă: — Sau poate că ai vrea să faci 
un mic drum? 

— Nu acum. 

— Nu vorbesc de o vacanţă. E un caz la Lausanne. Am 
stat de vorbă toată dimineaţa la telefon cu un chilian... 

— A fost atât de curajoasă, biata de ea, spuse Dick. Şi i-a 
trebuit atât de mult! Franz clătină din cap cu simpatie şi 
Dick îşi recâştigă controlul. lartă-mă că te-am întrerupt. 


— E o schimbare şi asta. E vorba de un tată şi de fiu-său - 
nu reuşeşte să-l aducă pe băiat aici. Zice că să mergem unul 
din noi acolo. 

— Exact ce e? Alcoolism? Destrăbălare? Când spui 
Lausanne... 

— Câte puţin din toate. 

— Mă duc eu. les ceva bani din cazul acesta? 

— O grămadă, aş spune. Contează că ai să stai acolo două 
sau trei zile şi ai să te întorci cu băiatul dacă vezi că are 
nevoie să fie pus sub control. În orice caz, nu te grăbi; 
simte-te şi tu bine; îmbină afacerile cu plăcerile. 

După un somn de două ore în tren, Dick se simţea ca nou- 
născut şi se îndreptă bine dispus spre întrevederea cu 
senior Pardo y Ciudad Real. 

Discuţiile în asemenea probleme se desfăşurau aproape 
toate după un acelaşi tipar. Adesea isteria reprezentantului 
familiei era la fel de interesantă din punct de vedere 
psihologic ca şi situaţia pacientului. Cazul de faţă nu 
constituia o excepţie: senior Pardo y Ciudad Real, un 
spaniol cărunt, prezentabil, cu atitudine nobilă, cu toate 
aparențele de bunăstare şi autoritate, fierbea de mânie 
plimbându-se în sus şi în jos prin apartamentul său, la Hotel 
des Trois Mondes; expuse istoria fiului său la fel de puţin 
stăpân pe sine ca şi o femeie beată. 

— Am ajuns. La capătul puterilor oricât aş mai vrea să 
născocesc alte mijloace. Fiul meu e total corupt. Era corupt 
încă de la Harrow, corupți la King's College la Cambridge. E 
incorigibil. Acum, când mai e şi băutura, se vede tot mai 
bine cât e de putred, şi mereu se întâmplă câte un scandal. 
Am încercat tot - am pus la punct un plan cu un doctor, un 
prieten, de-al meu, i-am trimis pe amândoi într-o călătorie 
prin Spania, în fiecare seară îi făcea lui Francisco câte o 
injecție cu cantaridă şi pe urmă se duceau împreună la câte 
un bordel mai select - timp de o săptămână sau aşa ceva am 
avut impresia că merge, dar până la urmă rezultatul a fost 
zero. În cele din urmă, săptămâna trecută, chiar în camera 


asta, sau mai bine-zis în camera de baie - arătă cu degetul 
într-acolo - l-am pus pe Francisco să se dezbrace până la 
brâu şi l-am bătut cu biciul... 

Epuizat de emoție se aşeză şi atunci luă Dick cuvântul: 

— Asta a fost o prostie - şi călătoria în Spania a fost 
inutilă. Se străduia să-şi păstreze calmul în faţa unui val de 
ilaritate - când te gândeşti că un om cu studii medicale, s-ar 
fi putut preta la un asemenea experiment de amatori! — 
Senior , trebuie să vă spun că în cazuri de felul acesta nu 
putem să promitem nimic. În ce priveşte băutura suntem 
adesea în stare să realizăm ceva - asta cu condiţia să avem 
din partea bolnavului ajutorul necesar. Primul lucru acum e 
să-l văd pe băiat şi să caut să-i câştig îndeajuns încrederea 
ca să-mi dau seama dacă ştie, intuitiv măcar, cum stau 
lucrurile cu el. 

Băiatul cu care ieşi să stea de vorbă pe terasă, era în 
vârstă de aproximativ douăzeci de ani, bine făcut şi cu o 
minte alertă. 

— Aş vrea să aflu care e exact atitudinea dumitale în 
toată problema asta, îi spuse Dick. Ai impresia că situaţia ţi 
se înrăutăţeşte? Şi vrei cu adevărat să faci ceva? 

— Eu cred că da, spuse Francisco. Sunt foarte nefericit. 

— Crezi că din cauza băuturii, sau a acestei anormalităţi! 

— Cred că băutura e provocată de cealaltă chestie. 
Rămase grav un timp - şi deodată îl covârşi. O veselie 
nestăpânită şi începu să râdă: — Nu se mai poate face 
nimic. La King's mi se spunea Regina din Chile. Călătoria 
aceea în Spania - tot ce a ieşit de acolo a fost că acuma îmi 
vine să vărs când văd o femeie. 

Dick căută să-l ia repede. 

— Dacă te simţi bine în situaţia asta, atunci n-am să pot 
să te ajut; am să-mi pierd timpul degeaba cu dumneata. 

— Nu, să stăm puţin de vorbă vedeţi, pe toţi ăştia îi 
dispreţuiesc sincer... Era limpede că în băiatul acesta exista 
o anumită virilitate, pervertită acum într-o rezistenţă activă 


faţă de tatăl său. Însă avea în ochi expresia tipic perversă 
pe care şi-o asumă pervertiţii când îşi discută viciul. 

— În cel mai bun caz e o chestiune pe muchie de cuţit, îi 
spuse Dick. Ai să-ţi petreci toată viaţa făcându-ţi sânge-rău 
pe chestia asta, şi în legătură cu urmările ei, şi n-ai să mai 
ai nici timpul, nici energia să te mai ocupi de ceva serios 
sau folositor. Dacă vrei într-adevăr să faci faţă în lume 
trebuie să începi prin a-ţi controla senzualitatea - şi în 
primul rând băutura care ţi-o provoacă... 

Vorbea mecanic — pentru că abandonase cazul cu zece 
minute înainte. Mai discutară în modul cel mai agreabil încă 
vreun ceas despre casa natală a băiatului, în Chile, şi 
despre planurile şi ambițiile sale. Era prilejul cel mai bun pe 
care-l avusese Dick până atunci de a înţelege un asemenea 
caz dintr-un alt unghi decât cel patologic - îşi dădea seama 
că însuşi farmecul pe care-l exercita îi permitea lui 
Francisco să-şi înfăptuiască acţiunile asociate, şi, în ochii lui 
Dick, farmecul avea întotdeauna o existenţă independentă, 
fie că era vorba de curajul nebunesc şi inutil al nefericitei 
care murise în clinică în dimineaţa aceea, sau de graţia 
plină de curaj pe care tânărul de acum, altminteri pierdut, o 
aducea în tot felul de istorii sordide şi banale. Dick încercă 
să disece cazul în particule infime, pe care să le poată 
categorisi, ştiind bine că totalitatea unei vieţi poate foarte 
bine să fie diferită calitativ de segmentele sale, şi de 
asemenea că viaţa, spre sfârşitul perioadei dintre treizeci şi 
patruzeci de ani, nu mai putea fi analizată decât pe 
segmente mărunte. Dragostea sa pentru Nicole şi pentru 
Rosemary, prietenia sa cu Abe North şi cu lommy Barban în 
universul sfărâmat de după sfârşitul războiului - astfel de 
contacte cu diverse personalităţi ajunseseră atât de 
apropiate încât el însuşi se identificase cu aceste 
personalităţi; se ivise parcă o anumită necesitate de a 
accepta sau de a refuza totul; ca şi cum, tot restul vieţii, ar 
fi fost condamnat să ducă cu sine eurile anumitor oameni, 
pe care-i întâlnise de timpuriu şi pe care-i iubise de 


timpuriu, şi să nu mai fie el întreg decât în măsura în care şi 
ei erau oameni întregi. Era aici, sigur, un anumit fel de 
singurătate 

— Atât de uşor era să fii iubit - atât de greu să iubeşti. 

În timp ce şedea astfel, pe verandă împreună cu tânărul 
Francisco, o fantasmă a trecutului îi ieşi deodată în faţă. Un 
bărbat înalt, care se clătina în mod ciudat pe picioare, se 
desprinse dintre tufişuri şi se apropie de Dick şi de 
Francisco cu un fel de fermitate nesigură. O clipă părea că 
e doar un element timid şi neajutorat al peisajului, încât 
Dick abia dacă îl remarcă 

— Apoi doctorul se ridică repede în picioare, strângându- 
i mâna cu un aer preocupat, gândindu-se: „Dumnezeule! 
am stârnit un adevărat viespar!” şi încercând să-şi 
amintească de numele personajului. 

— Domnul doctor Diver, nu? 

— Ia te uită - domnul Dumphry, nu? 

— Royal Dumphry. Am avut plăcerea de a fi invitat odată 
la cină, în frumoasa dumneavoastră grădină. 

— Sigur. Încercând să modereze entuziasmul domnului 
Dumphry, Dick începu să recite o cronologie impersonală. 
Asta a fost în o mie nouă sute douăzeci şi patru - sau 
douăzeci şi cinci... 

Rămăsese în picioare, însă Royal Dumphry, oricât păruse 
de timid la început, căuta să-şi câştige poziţiile cucerite 
acum; i se adresă lui Francisco pe un ton jovial, intim, însă 
acestuia din urmă, fiindu-i parcă ruşine să comunice cu el,i 
se alătură lui Dick încercând să-l facă să se îndepărteze. 

— Domnule doctor Diver - un singur lucru vreau să vă 
spun până nu plecaţi. N-am uitat niciodată seara aceea din 
grădina dumneavoastră - cât de drăguţi aţi fost, 
dumneavoastră şi soţia dumneavoastră. Pentru mine e una 
din amintirile cele mai frumoase din viaţa mea, una din cele 
mai fericite, m-am gândit întotdeauna la oamenii pe care i- 
am întâlnit atunci ca la cei mai civilizaţi pe care i-am 
cunoscut în viaţa mea. 


Dick îşi continua retragerea, ca de crab, către uşa cea 
mai apropiată a hotelului. 

— Îmi pare bine că păstraţi despre asta o amintire atât 
de plăcută. Acuma, trebuie să văd... 

— Înţeleg, Royal Dumphry continuă plin de simpatie. Am 
auzit că e pe moarte. 

— Cine e pe moarte? 

— Poate că n-ar fi trebuit să spun asta, dar avem amândoi 
acelaşi medic.. 

Dick tăcu o clipă privindu-l uimit. — Despre cine vorbiţi? 

— Păi, despre tatăl soţiei dumneavoastră - poate că am... 

— Cine al soţiei mele? 

— Presupun - vreţi să spuneţi că eu sunt primul... 

— Vreţi să spuneţi că tatăl soţiei mele este aici, la 
Lausanne? 

— Dar mi-am închipuit că ştiaţi - mi-am spus că pentru 
asta sunteţi aici. 

— Ce medic îl tratează? 

Dick îşi însemnă numele, într-un carnet, se scuză şi se 
grăbi spre o cabină telefonică. 

Doctorul Dangeu putea să-l primească pe doctorul Diver 
acasă la el chiar acum. 

Doctorul Dangeu era un tânăr genevez; o clipă se temu 
că ar fi putut să-şi piardă un client rentabil, însă atunci 
când Dick îl linişti în privinţa aceasta îi divulgă faptul că 
domnul Warren era într-adevăr pe moarte. 

— N-are decât cincizeci de ani însă ficatul nu i se mai 
reface; factorul precipitant este alcoolismul. 

— Nu răspunde la tratament? 

— Omul ăsta nu mai e în stare să reţină nimic decât 
lichide - îi mai dau trei zile, sau în cel mai bun caz o 
săptămână. 

— Fiica sa mai mare, domnişoara Warren ştie în ce stare 
e? 

— Potrivit cu propria sa dorinţă nu ştie nimeni decât 
valetul său personal. Exact azi-dimineaţă am considerat că 


e cazul să-i spun - a primit ştirea asta mai degrabă agitat, 
deşi se află într-o dispoziţie cucernică şi resemnată încă de 
la începutul bolii. 

Dick stătu o clipă pe gânduri. — Mda - se hotări încet, în 
orice caz am să mă îngrijesc eu de chestiunile familiale, însă 
îmi închipui că familia are să ceară un consult. 

— Cum doriţi. 

— Ştiu că vorbesc în numele lor când am să vă cer să-l 
chemaţi pe unul dintre cei mai cunoscuţi medici de aici, din 
preajma lacurilor - Herbrugge, de la Geneva. 

— Şi eu m-am gândit la Herbrugge. 

— Eu mai stau aici încă o zi cel puţin şi am să menţin 
contactul cu dumneavoastră. 

În seara aceea, Dick îl vizită pe sefior Pardo y Ciudad 
Real şi stătură mai mult de vorbă. 

— Avem proprietăţi întinse în Chile - spunea bătrânul. 
Fiu-meu ar putea foarte bine să preia administrarea. Sau aş 
putea să-l bag în oricare dintr-o duzină de mari 
întreprinderi din Paris... Clătină din cap şi reîncepu să se 
plimbe prin cameră, în faţa ferestrelor dincolo de care 
cădea o ploaie de primăvară atât de senină încât nici măcar 
nu le determinase pe lebede să-şi caute adăpost. Singurul 
meu băiat! N-aţi putea să-l luaţi cu dumneavoastră? 

Spaniolul îngenunche pe neaşteptate la picioarele lui 
Dick. 

— Nu mi-l puteţi vindeca pe singurul meu băiat? Eu cred 
în dumneavoastră - îl puteţi lua cu dumneavoastră, mi-l 
puteţi vindeca! 

— Este imposibil să internez o persoană pe asemenea 
motive. N-aş face-o chiar dacă aş putea. 

Spaniolul se ridică în picioare. 

— M-am pripit - m-am lăsat împins... 

Coborând spre hol, Dick întâlni pe doctorul Dangeu în 
ascensor... 

— Eram tocmai pe punctul să te sun în camera dumitale, 
spuse acesta din urmă. N-am putea sta de vorbă puţin pe 


terasă? 

— A murit cumva domnul Warren? întrebă Dick. 

— E-n aceeaşi stare - consultul are loc mâine dimineaţă. 
Între timp doreşte să-şi vadă fiica - soţia dumitale - şi asta 
cu desperare. Se pare că a fost o ceartă pe vremuri... 

— Ştiu despre ce e vorba. 

Cei doi medici se priviră unul pe altul, pe gânduri. 

— De ce nu te duci să stai de vorbă cu el, până te 
hotărăşti într-un fel? sugeră Dangeu. O să aibă o moarte 


liniştită - slăbiciune tot mai pronunţată, pierderea 
conştiinţei... 

Cu efort, Dick consimţi. 

— Bine. 


Apartamentul în care Devereux Warren se pierdea 
elegant în slăbiciunea tot mai pronunţată, era de aceleaşi 
proporţii ca şi cel al lui senior Pardo y Ciudad Real - în tot 
hotelul se aflau mulţi oaspeţi care reprezentau ruine 
bogate, evadați din faţa justiţiei, pretendenți la tronurile 
unor principate trecute prin diferite stadii de evoluţie, 
oameni care mai trăiau din derivatele opiului şi 
barbituricelor, ascultând la nesfârşit, ca la un radio pe care 
nu l-ar mai fi putut închide, melodiile răguşite ale vechilor 
lor păcate. Colţul acesta al Europei este nu atât un punct de 
atracţie pentru asemenea oameni cât un loc care-i primeşte 
fără să le pună întrebări jenante. Aici se încrucişează 
drumuri - oameni care se îndreaptă spre sanatorii 
particulare sau locuri pentru tratamentul tuberculozei, 
undeva, în munţi, sau fiinţe care nu mai sunt personna 
grata în Franţa sau Italia. 

Apartamentul era menţinut în întuneric. O călugăriţă cu 
faţă de sfânt îl îngrijea pe omul ale cărui degete emaciate 
mai atingeau un rozariu pe cuverturile albe. Era încă un 
bărbat prezentabil şi glasul lui îşi regăsi tonul oarecum 
înceţoşat al individualităţii de pe vremuri, când i se adresă 
lui Dick, după ce Dangeu îi lăsă singuri. 


— La sfârşitul vieţii înţelegem multe. De-abia acum, 
doctore Diver, înţeleg exact ce a fost. 

Dick aşteptă tăcut. 

— Am fost un om rău. Dumneata ştii că nu am niciun 
drept s-o mai văd pe Nicole vreodată, şi cu toate acestea... 
trebuie să iertăm şi să avem milă... Mătăniile îi scăpară 
dintre degete fără putere şi alunecară pe cuvertura 
imaculată a patului. Dick i le ridică. — Dacă aş putea s-o mai 
văd pe Nicole zece minute m-aş duce liniştit de pe lumea 
asta. 

— Nu e o hotărâre pe care s-o pot luă eu singur, spuse 
Dick. Nicole nu e prea puternică. De fapt, el luase 
hotărârea şi se prefăcea numai că mai şovăie. Pot să-i expun 
cazul acesta asociatului meu, doctorul cu care conduc 
clinica. 

— Hotărârea pe care o va lua asociatul dumitale va fi 
bună şi pentru mine - foarte bună, doctore. Să-ţi mai spun 
că datoria pe care o simt faţă de dumneata este atât de 
mare... 

Dick se ridică repede. 

— Am să-ţi anunţ rezultatul prin doctorul Dangeu. 

Întors în camera sa, făcu o comandă cu clinica de la 
Zugersee. După ce aşteptă multă vreme, îi răspunse Kaethe 
de acasă de la ea. 

— Aş vrea să intru în legătură cu Franz. 

— Franz e plecat sus pe munte - şi am să merg şi eu după 
el - e ceva să pot să-i comunic, Dick? 

— În legătură cu Nicole - tatăl ei e pe moarte aici, la 
Lausanne. Spune-i asta lui Franz, ca să-şi dea seama că e 
vorba de ceva important, şi roagă-l să-mi telefoneze de 
acolo. 

— Îi spun. 

— Spune-i că am să stau aici în camera mea, la hotel, 
între trei şi cinci, şi pe urmă diseară între şapte şi opt, şi că 
după aceea poate să ceară să fiu căutat în sala de mese. 


Gândindu-se cum să fixeze orele acestea uită să adauge 
că 
Nicole nu trebuia să fie anunţată; când îşi aminti, legătura 
telefonică se întrerupse. Dar, oricum, Kaethe putea să-şi 
dea singură seama. 

„„„Kaethe de fapt nici nu avusese intenţia să-i spună 
Nicolei despre această convorbire telefonică, atunci când 
urca pe panta pustie presărată cu flori sălbatice de munte 
şi bătută de vânturi tainice, unde pacienţii erau scoşi iarna 
să facă schi şi primăvara alpinism. Când cobori din tren o 
văzu pe Nicole conducându-i pe copii într-un grup bine 
strâns. Apropiindu-se, îşi petrecu uşor braţul pe după 
umărul Nicolei, spunându-i: — Ce bine te înţelegi tu cu 
copiii - ar trebui să-i ajuţi să se apuce vara de înot. 

Jucându-se cu copiii, Nicole se încălzise, şi reflexul ei de a 
se trage în lături de sub braţul lui Kaethe fusese pur 
instinctiv, dar aproape brutal. Mâna lui Kaethe rămase o 
clipă stângace în gol, apoi reacţionă şi ea, tot instinctiv, şi cu 
totul deplorabil. 

— Ce, ai crezut că am vrut să te îmbrăţişez? o întrebă cu 
asprime. De vină e numai convorbirea cu Dick, am vorbit cu 
el la telefon, şi i-am spus cât îmi pare de rău... 

— S-a întâmplat ceva cu Dick? 

Kaethe îşi înţelese deodată greşeala, însă făcuse un gest 
lipsit de tact şi nu mai avea altă posibilitate decât să-i 
răspundă; Nicole îşi continuă întrebările: — ... Atunci de ce 
a trebuit să-i spui că-ţi pare rău? 

— Nu e nimic cu Dick. Trebuie să stau de vorbă cu Franz. 

— S-a întâmplat ceva cu Dick? 

Pe faţa ei se zugrăvise spaima şi aceeaşi nelinişte apăruse 
şi pe chipurile copiilor Diver. Kaethe îşi pierdu cumpătul de 
tot: 

— Tatăl tău e bolnav la Lausanne - Dick voia să stea de 
vorbă cu Franz în legătură cu asta. 

— E foarte rău? întrebă Nicole - şi tocmai atunci Franz se 
apropie de ele cu felul său doctoral de a fi, deliberat cordial. 


Uşurată, Kaethe îi spuse ce mai avea de spus, însă acum 
răul era făcut. 

— Eu mă duc la Lausanne, anunţă Nicole. 

— Un moment, spuse Franz. Nu sunt sigur că ăsta e 
lucrul cel mai bun. Trebuie întâi să stau de vorbă la telefon 
cu Dick. 

— Dar atunci pierd trenul, protestă Nicole, şi pe urmă îl 
pierd şi pe cel de la ora trei de la Zurich. Dacă tata e pe 
moarte, trebuie... Lăsă fraza în aer, temându-se s-o 
termine. — Trebuie să mă duc. Acum trebuie să alerg după 
tren. Se îndreptă, vorbindu-le încă, în fugă, spre şirul de 
vagoane scunde care încununau creasta colinei, cu aburi şi 
cu pufnete. Le mai strigă peste umăr: — Dacă îi telefonezi 
lui Dick spune-i că am pornit spre el, Franz. 

„„„Dick era în camera lui la hotel citind New York Herald 
când călugăriţa, care semăna eu o rândunică, intră agitată - 
şi în aceeaşi clipă sună şi telefonul. 

— A murit? o întrebă Dick pe călugăriţă, cu oarecare 
speranţă. 

— Monsieur - il est parti! 

— Comment? 

— Il est partii: - cu valetul, şi bagajele au dispărut şi ele. 

Era incredibil: un om în starea în care se afla Warren, să 
se dea jos din pat şi să plece... 

Dick răspunse la telefonul lui Franz. — N-ar fi trebuit să-i 
spui lui Nicole, protestă el. 

— Kaethe i-a spus, şi a făcut foarte rău. 

— La urma urmei cred că a fost greşeala mea. Să nu-i 
spui niciodată un lucru unei femei până nu l-ai terminat de 
făcut. În orice caz, am s-o aştept pe Nicole... auzi, Franz, 
aici s-a întâmplat chestia cea mai înnebunitoare... bătrânul 
şi-a luat patul şi s-a dus... 

— Ce-a făcut? Ce spuneai? 

— Spuneam că a pornit-o pe picioare... bătrânul Warren - 
s-a dat jos din pat şi a şters-o. 

— Şi de ce nu? 


— Dar era considerat pe moarte, în comă... şi când colo s- 
a dat jos din pat şi a plecat, înapoi la Chicago, presupun... 
Nu ştiu bine, infirmiera tocmai e aici... Nu ştiu, Franz - 
acuma mi s-a spus şi mie... Mai cheamă-mă mai târziu... 

Petrecu următoarele două ore căutând să reconstituie ce 
făcuse Warren. Bolnavul găsise un prilej în momentul când 
se schimbau infirmierele de zi şi de noapte ca să se 
refugieze în bar, unde băuse pe nerăsuflate patru 
whiskyuri; îşi plătise hotelul cu o bancnotă de o mie de 
dolari, lăsând instrucţiuni funcţionarului ca restul să-i fie 
trimis, şi plecase, după toate probabilitățile, spre America. 
O ultimă încercare precipitată a lui Dick şi Dangeu de a-l 
mai ajunge la gară nu avu alt rezultat decât că Dick nu mai 
reuşi s-o întâmpine pe Nicole; când se întâlniră în holul 
hotelului ea păru deodată istovită, şi avea un fel de a-şi 
strânge tare buzele care-l nelinişti. 

— Cum e tata? întrebă ea. 

— E mult mai bine. Se pare că avea mari rezerve de 
energie. Ezită, încercând s-o pregătească pentru ce avea de 
spus. De fapt, s-a dat jos din pat şi a plecat. 

Simţind nevoia să bea ceva, căci vânătoarea după Warren 
îl făcuse să piardă ora mesei, o conduse, ea încă 
neînţelegând, spre sala de mese şi continuă, în timp ce se 
instalau în două fotolii de pluş şi comandau un cocteil şi o 
bere: — Doctorul care îl trata a pus un diagnostic greşit sau 
ceva în genul acesta - stai un moment, n-am avut vreme să 
mă gândesc nici eu bine la toată chestia. 

— Şi a plecat? 

— A luat trenul de seară spre Paris. 

Rămaseră tăcuţi. Dinspre Nicole se simțeau efluviile unei 
mari apatii. 

— A fost instinctul, spuse Dick în cele din urmă. De fapt, 
era într-adevăr pe moarte, însă a încercat să mai reia o 
clipă ritmul - nu e primul om care s-a ridicat de pe patul de 
moarte să plece - ca un ceas vechi, înţelegi - îl scuturi şi 


într-un fel sau altul, din obişnuinţă, porneşte iarăşi. Acuma, 
şi tatăl tău... 

— O, nu-mi mai pot explica, spuse ea. 

— Principalul lui combustibil a fost frica, continuă el. I s-a 
făcut frică, şi atunci a fugit. Probabil că are să trăiască până 
la nouăzeci de ani... 

— Te rog, nu-mi mai spune nimic, spuse ea. lerognu-n- 
aş mai putea suporta. 

— Bine. Drăcuşorul acela mic pe care am venit să-l văd, e 
un caz fără speranţe. Ne-am putea întoarce amândoi mâine. 

— Nu te văd de ce-a trebuit ca tu să intri în toate chestiile 
astea, izbucni ea. 

— Chiar nu vezi? Nici eu nu înţeleg uneori. 

Ea îşi lăsă mâna peste a lui. 

— O, îmi pare rău c-am spus asta, Dick. 

Cineva adusese un patefon în bar şi rămaseră mai 
departe acolo să asculte Nunta păpuşii fardate. 


CAPITOLUL III 


ÎNTR-O DIMINEAŢĂ, O SĂPTĂ- 
mână mai târziu, pe când se oprise în faţa biroului să-şi 
ridice poşta, Dick auzi deodată afară ceva neobişnuit; 
pacientul Von Cohn Morris pleca. Părinţii lui, nişte 
australieni, îi urcau cu tămbălău bagajele într-o limuzină 
mare: alături era doctorul Lladislau, protestând cu gesturi 
neeficiente împotriva gesticulaţiilor violente ale lui Morris- 
senior. Tânărul însuşi supraveghea îmbarcarea cu o cinică 
detaşare, când se apropie şi doctorul Diver. 

— Nu v-aţi hotărât cam brusc, domnule Morris? 

Domnul Morris tresări când îl zări pe Dick - faţa 
rubicondă şi carourile mari de pe costumul lui păreau că se 
însufleţesc şi apoi se sting asemenea unor becuri electrice. 
Se apropie de Dick ca şi cum ar fi vrut să-l lovească. 

— E vremea să plecăm de aici şi noi şi cei care au venit cu 
n0i, începu, şi se opri ca să-şi tragă răsuflarea. E timpul, 


doctore Diver, e timpul... 

— N-aţi vrea să intrăm în biroul meu? îi sugeră Dick. 

— Eu nu! Am să stau de vorbă cu dumneata, însă mă spăl 
pe mâini de dumneata şi de instituţia dumitale. 

— Îmi pare rău că vă aud vorbind astfel. 

Celălalt îşi agita ameninţător degetul prin aer, spre Dick. 
— Îi spuneam tocmai doctorului aici de faţă. Ne-am irosit şi 
timpul şi banii. 

Doctorul Lladislau se mişcă într-un gest vag de negaţie, 
semnalizând o  eschivare  neconvingătoare. Dick nu-l 
simpatizase niciodată pe Lladislau. Reuşi să-l atragă pe 
furiosul australian pe alee, în direcţia biroului său, 
încercând să-l convingă să intre acolo, însă celălalt clătină 
din cap. 

— De dumneata e vorba, doctore Diver, de dumneata, 
Chiar dumneata eşti omul. M-am adresat doctorului 
Lladislau pentru că dumneata nu erai de găsit nicăieri, şi 
pentru că doctorul Gregorovius nu se întoarce până 
deseară şi eu nu mai puteam aştepta. Nu, domnule! N-am 
mai vrut să aştept niciun moment după ce fiul meu mi-a 
spus adevărul. 

Se apropie ameninţător de Dick care stătea destins gata 
să-l ţină la distanţă dacă i s-ar fi părut necesar. — Fiul meu 
e internat aici pentru alcoolism şi mi-a spus că a simţit 
miros de alcool în răsuflarea dumitale. Da, domnule! Aspiră 
repede, în aparenţă fără succes. Nu o dată, ci de două ori 
Von Cohn mi-a spus că a simţit miros de alcool tare în 
răsuflarea dumitale. Nici eu şi nici doamna mea n-am atins 
niciodată o picătură de aşa ceva în viaţa noastră. Noi ţi-l 
dăm pe mână pe Von Cohn ca să-l vindeci, şi în mai puţin de 
o lună el te miroase de două ori a băutură! Ce fel de cură 
mai e şi asta? 

Dick ezită; domnul Morris era într-adevăr în stare să facă 
o scenă pe aleea clinicii. 

— În fond, domnule Morris, nu toată lumea are să 
renunţe la un lucru pe care-l consideră drept un element 


nutritiv pentru că fiul dumitale... 

— Dar dumneata eşti doctor, omule! strigă Morris furios. 
Când muncitorii-şi beau berea, o fac pe pielea lor - dar de la 
dumneata, aici, oamenii se aşteaptă să-i vindeci... 

— Mergeţi prea departe. Fiul dumneavoastră a venit la 
noi pentru cleptomanie. 

— Şi ce era să-i provoace asta? Omul striga aproape în 
gura mare. — Băutura - băutura până la pierderea minţilor. 
Crezi că nu ştiu ce-nseamnă să-ţi bei minţile? Asta e! 
Unchiul meu de sânge a fost spânzurat din cauza asta, auzi! 
Fiul meu se internează într-un sanatoriu, şi propriul lui 
doctor duhneşte a băutură! 

— Am să vă cer să părăsiţi sanatoriul. 

— Dumneata să-mi ceri? Plecăm noi! 

— Dacă v-aţi putea stăpâni puţin v-am spune care au fost 
rezultatele tratamentului până acum. Fireşte, din moment 
ce gândiţi cum gândiţi, nu-l mai putem ţine pe fiul 
dumneavoastră ca pacient... 

— Dumneata îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie de stăpânire? 

Dick îi făcu semn doctorului Lladislau să se apropie şi-i 
spuse: — Vrei să ne reprezinţi dumneata şi să-ţi iei rămas 
bun în numele nostru de la pacient şi familia sa? 

Se înclină uşor în faţa lui Morris şi intră în birou; acolo 
rămase o clipă ţeapăn, în picioare, chiar lângă uşă. Aşteptă 
până ce automobilul, cu părinţii grosolani, odrasla 
devitalizată, degenerată se îndepărtă; era uşor de prezis 
evoluţia accidentală a acestei familii prin Europa, 
terorizându-i pe oamenii mai buni decât ei prin ignoranţa 
lor agresivă şi prin forţa banilor. Însă problema care-l 
frământa pe Dick după ce caravana cu familia Morris 
dispăruse, era în ce măsură el însuşi fusese cel care 
provocase această situaţie. Bea vin la fiecare masă, seara 
înainte de a merge la culcare mai bea un pahar, de obicei 
punci de rom şi uneori mai bea o anumită cantitate de gin 
după-amiaza - ginul era cel mai greu de detectat în 
respiraţie. Bea în medie un sfert de litru de alcool în fiecare 


zi, prea mult pentru a se pierde total în combustia 
trupească. 

Înlăturând tendinţa de a se justifica în faţa propriilor săi 
ochi, se aşeză la biroul său şi scrise, ca pe o reţetă, un 
regim care să-i reducă la jumătate cantitatea de alcool. 
Medicii, şoferii şi clericii catolici nu trebuie niciodată să 
miroasă a băutură, aşa cum au voie pictorii, agenţii de 
Bursă, ofiţerii de cavalerie; Dick nu se învinovăţea decât de 
lipsă de discreţie. Însă problema nu fu deloc clarificată 
când, jumătate de oră mai târziu, Franz, refăcut după două 
săptămâni petrecute în munţi, îşi opri automobilul pe alee, 
atât de nerăbdător să-şi reia lucrul încât se şi adâncise în el 
înainte de a fi intrat în birou. Dick îl aştepta acolo. 

— Cum a fost pe Everest? 

— Am fi putut face şi Everestul chiar, în ritmul în care am 
urcat. Ne-am şi gândit la asta. Cum merg lucrurile pe aici? 
Ce face Kaethe a mea, ce face Nicole? 

— Totul merge bine pe plan domestic. Dar, Doamne, 
Franz, am avut o scenă urâtă azi-dimineaţă. 

— Cum aşa? Ce s-a întâmplat? 

Dick se plimba prin cameră în vreme ce Franz telefona la 
vila lui. După ce conversaţia familială se termină, Dick 
spuse: 

— Tânărul Morris a fost scos de la noi - s-a iscat un scandal. 

Faţa încântată a lui Franz se lungi. 

— Ştiu c-a plecat. L-am întâlnit pe Lladislau pe verandă. 

— Ce-a spus Lladislau? 

— Doar că tânărul Morris şi-a făcut ieşirea - şi că ai să-mi 
povesteşti tu. Ce s-a întâmplat? 

— Obişnuitele motive incoerente. 

— Era un diavol băiatul ăla! 

— Era un caz bun pentru anestezii, conveni Dick. Oricum, 
tatăl lui îl terorizase pe Lladislau ca pe un indigen într-o 
ţară colonială până când am ajuns eu la faţa locului. Ce 
facem cu Lladislau? Îl mai ţinem? Eu zic că nu - nu e foarte 
bun ca doctor, nu-mi face impresia că poate face faţă 


situaţiilor... Dick ezită o clipă gata să mărturisească 
adevărul, n-o făcu totuşi, ca să aibă timpul să se mai 
gândească încă o dată de la început la toată situaţia. Franz 
stătea cocoţat pe marginea biroului, încă îmbrăcat cu 
halatul de şofer şi cu mănuşile groase în mâini. Dick spuse: 

— Una dintre remarcile pe care băiatul i le-a făcut tatălui 
era că distinsul tău colaborator e un beţiv. Bătrânul e un 
fanatic şi descendentul pare să fi detectat urme din marele 
nostru vin-du-pays în răsuflarea mea. 

Franz se aşeză, lungindu-şi buza inferioară. 

— Povesteşte-mi mai în amănunt totul, spuse în cele din 
urmă. 

— De ce nu ţi-aş spune chiar acum? sugeră Dick. Tu eşti 
cel mai în măsură să ştii că nu sunt omul care să abuzeze de 
băuturi tari. Ochii lui şi ai lui Franz străluciră întâlnindu-se, 
într-un schimb de priviri directe. — Lladislau l-a lăsat pe 
bătrân să se monteze atât de tare încât eu am fost pus în 
defensivă. "Toată asta s-ar fi putut întâmpla în faţa 
pacienţilor, şi-ţi închipui cât e de greu să te aperi într-o 
asemenea situaţie. 

Franz îşi scoase mănuşile şi halatul. Se îndreptă spre uşă 
şi-i spuse secretarei: — Să nu fim deranjaţi. Întorcându-se 
în cameră se aşeză la masa cea mare şi-şi făcu de lucru cu 
scrisorile, fără să se gândească prea mult la ce avea de 
făcut, atitudine caracteristică pentru cei ajunşi într-o 
asemenea postură; mai degrabă întrebându-se cum să-şi 
compună o mască potrivită pentru ce avea de spus. 

— Dick, ştiu foarte bine că tu eşti un om temperat, 
echilibrat, chiar dacă nu suntem întotdeauna cu totul de 
acord în ce priveşte alcoolul. Însă a venit vremea când... 
Dick, trebuie să-ţi spun sincer că am băgat de seamă de mai 
multe ori că băuseşi când n-ar fi fost momentul s-o faci. 
Trebuie să fie vreun motiv. De ce nu încerci să-ţi mai iei un 
concediu, o perioadă de abstinenţă... 

— Absenţă, îl corectă Dick mecanic. — Nu e o soluţie 
pentru mine să plec. 


Erau amândoi iritaţi, Franz pentru că i se stricase 
dispoziţia în care se reîntorsese. 

— Uneori parcă nu mai faci apel la bunul tău simţ, Dick. 

— N-am înţeles niciodată ce înseamnă bunul simţ când 
trebuie aplicat la situaţiile complicate - afară de cazul când 
un medic cu pregătire de medicină generală ar fi în stare să 
facă o operaţie mai bine decât un specialist. 

Era covârşit de un dezgust irezistibil faţă de întreaga 
situaţie. Să explice, să cârpească - lucruri de felul acesta nu 
mai erau operaţii fireşti la vârsta lor - era mai bine să 
continue cu ecoul disonant al aceluiaşi adevăr vechi 
binecunoscut urechilor. 

— Aşa nu mai merge, spuse el deodată. 

— Da, aşa m-am gândit şi eu, recunoscu Franz. Nu-ţi mai 
e inima în treaba asta, Dick. 

— Ştiu. Vreau să plec - putem să ne gândim mai târziu la 
un aranjament oarecare ca să scoatem banii Nicolei de aici, 
treptat. 

— M-am gândit şi la asta, Dick - îmi dădeam seama că o 
să ajungem aici. Sunt în măsură să obţin din altă parte un 
sprijin, şi are să fie posibil să vă luaţi înapoi toţi banii până 
la sfârşitul anului. 

Dick nu avusese intenţia să ajungă atât de repede lao 
hotărâre în această privinţă şi nici nu s-ar fi aşteptat ca 
Franz să accepte atât de repede ruptura; cu toate acestea 
acum simţea o uşurare. Constatase de mai multă vreme, cu 
deznădejde, că etica sa profesională se dizolva într-un haos. 


CAPITOLUL IV 


FAMILIA, DIVER AVEA SĂ SE 
reîntoarcă pe Riviera, adică acolo unde se afla de fapt 
căminul lor - Vila Diana fusese închiriată iarăşi pentru 
perioada de vară, astfel că-şi petrecură timpul până în 
toamnă prin localităţile balneare germane şi oraşele cu 
catedrale, din Franţa, unde se simţiră invariabil fericiţi 


vreme de câteva zile. Dick scrise câte puţin, fără vreo 
sistematizare anume; trăia una din clipele de viaţă care 
sunt mai ales de aşteptare; nu în ce priveşte sănătatea 
Nicolei, care părea să fie influenţată în bine de călătorie, 
nici în ce priveşte lucrul, ci pur şi simplu de aşteptare. Cei 
care acordau semnificaţie acestei perioade erau copiii. 

Interesul pe care Dick îl manifesta faţă de copii sporea 
odată cu vârsta lor, aveau acum şapte şi respectiv nouă ani. 
Reuşise să păstreze contactul sentimental cu ei trecând 
peste guvernante, conducându-se după principiul că în loc 
de a obţine cu forţa dragostea copiilor era mai bine să 
folosească atenţia îndelungă, plină de griji, controlul, 
echilibrarea şi continuitatea legăturii cu ei, toate menite să 
le arate că se aştepta din partea lor la un respect al 
datoriei. Ajunsese să-i cunoască mai bine decât îi cunoştea 
Nicole, şi în dispoziţia expansivă pe care i-o dădeau vinurile 
din diferitele ţări vizitate, stătea de vorbă şi se juca 
îndelung cu ei. Aveau farmecul îngândurat, aproape trist, 
caracteristic copiilor care au învăţat devreme să nu râdă 
sau să nu plângă; în aparenţă, nu se lăsau niciodată 
stăpâniţi pe de-a întregul de vreo emoție, ci se mulţumeau 
cu regimul simplu şi cu plăcerile simple care le erau 
permise. 'Trăiau la nivelul mediu găsit ca recomandabil prin 
experienţa vechilor familii din lumea occidentală, ajutaţi să 
crească în vârstă mai degrabă decât în experienţa 
exterioară. Dick considera, de exemplu, că nimic nu 
dezvolta spiritul de observaţie mai mult ca obligaţia de a 
păstra tăcere. 

Lanier era un băiat imprevizibil, cu o curiozitate 
neomenească: — Da, dar câţi pomeranieni ar trebui să bată 
un leu, tată? ar fi putut fi un exemplu tipic de întrebare cu 
care-l hărţuia pe Dick. Topsy era mai uşor de condus. 
Împlinise şapte ani, era foarte blondă şi delicios de 
asemănătoare cu Nicole; în trecut Dick fusese chiar 
neliniştit din cauza aceasta. Mai târziu devenise robustă ca 
orice copil american. Era mulţumit de amândoi, însă pe ei 


nu-i lăsa să vadă decât tacit asta. Nu li se permitea nicio 
abatere de la buna purtare — „Ori înveţi politeţea acasă, 
spunea Dick, ori lumea te învaţă cu biciul să fii politicos şi s- 
ar putea ca atunci să fii atins cam dureros. Ce-mi pasă mie 
dacă lopsy mă «adoră» sau nu? N-o cresc, doar, să-mi fie 
nevastă.” 

Un alt element caracteristic pentru vara şi toamna de 
atunci în familia Diver, fusese abundența banilor. Ca urmare 
a vânzării părţii lor din clinică şi a unor evoluţii petrecute în 
America, aveau acum atât de mulţi bani încât numai şi 
cheltuirea lor, grija de bunurile pe care şi le-ar fi putut 
cumpăra, constituiau preocupări în sine. Stilul în care 
călătoreau părea de-a dreptul fabulos. 

Să-i privim, de pildă, în momentul în care trenul 
încetineşte la Boyen unde au să-şi petreacă două săptămâni 
vizitând punctele de atracţie. Coborârea din vagonul de 
dormit a început încă de la frontiera italiană. Camerista 
guvernantei şi camerista doamnei Diver au venit, din clasa 
a doua, ca să dea o mână de ajutor la bagaje şi la adus şi 
câinii. — Mademoiselle Bellois va supraveghea bagajele de 
mână, lăsând câinii cei mari în grija uneia dintre fete, iar 
perechea de pechinezi, celeilalte. Nu sărăcia spirituală o 
face pe femeie să se împresoare de viaţă - s-ar putea să fie 
vorba de o supraabundenţă de interese; cu excepţia 
crizelor din boala ei, Nicole era întotdeauna în stare să se 
îngrijească de toate. Curând, din vagonul de bagaje aveau 
să se descarce patru cufere mari, un geamantan cu pantofi, 
trei cufere pentru pălării şi două cutii de pălării, un grup de 
cufere ale servantelor, o trusă portativă de manichiură, o 
cutie de doctorii, o lămpiţă de spirt, un set pentru picnic, 
patru rachete de tenis în cutiile lor, un patefon, o maşină de 
scris. Distribuite printre locurile rezervate membrilor 
familiei şi anturajului lor mai erau două duzini de sacoşe, 
valijoare şi pachete suplimentare, fiecare dintre ele 
numerotate, până la eticheta de pe caseta cu bastoane. 
Astfel, întregul bagaj putea fi verificat în două minute pe 


oricare dintre peroanele gărilor, unele dintre pachete 
lăsate în gară, altele, luate cu ei, de la „lista cu 
echipamentul pentru excursie scurtă”, până la „lista cu 
echipamentul pentru o vizită mai lungă”, mereu revizuite şi 
purtate pe nişte plăcuţe cu rame de metal în poşeta Nicolei. 
Elaborase tot sistemul încă din călătoriile din copilărie 
însoţind-o pe mama sa mereu bolnavă. Era echivalentul 
sistemului folosit de ofiţerii însărcinaţi cu manutanţa unui 
regiment şi care trebuie să aibă grijă de stomacurile şi 
echipamentul a trei mii de oameni. 

Familia Diver cobori în grup compact pe peron în 
amurgul care începuse să se lase devreme, în vale. Sătenii 
le urmăreau debarcarea cu o evlavie asemănătoare cu cea 
cu care urmăriseră pelerinajele italiene ale lordului Byron 
cu un secol mai înainte. Gazda lor era contesa di Minghetti, 
actualul rang al lui Mary North. Periplul ei, început dintr-o 
cameră de deasupra unei papetării din Newark, luase 
sfârşit printr-o căsătorie extraordinară. 

„Conte di Minghetti” nu era decât un titlu papal; bogăţia 
soţului lui Mary provenea din faptul că era proprietarul şi 
stăpânitorul unor zăcăminte de mangan, undeva, în Asia de 
sud-vest. El personal nu avea un ten suficient de deschis la 
culoare pentru a se putea aventura într-un vagon de clasa 
întâi, mai la sud de linia Mason-Dixon, în Statele Unite: era 
din neamul cabil-berber-sabeean-hindus care se întinde pe 
o centură largă de-a lungul Africii de Nord şi al Asiei, pe 
care europenii îi privesc doar cu ceva mai multă simpatie 
decât pe corciturile din porturi. 

Când aceste familii princiare, una din Răsărit şi alta din 
Occident se opriră una în faţa celeilalte, pe peronul gării, 
splendoarea Diverilor părea să nu fie decât simplitatea unor 
pionieri în comparaţie cu a celorlalţi. Gazdele veniseră 
însoţite de un majordom italian purtând baston de mareşal, 
de un cvartet de servanţi cu turbane, cocoţaţi pe 
motociclete şi de două femei pe jumătate ascunse sub 
voaluri, oprite, pline de respect, la câţiva paşi în spatele lui 


Mary şi care o întâmpinară cu salamalecuri pe Nicole, 
făcând-o să tresară la gesticulaţiile lor neaşteptate. 

Pentru Mary, ca şi pentru familia Diver, salutul acesta era 
într-un fel comic; Mary scoase un chicotit de scuze, menit să 
mai îmblânzească gravitatea momentului; şi cu toate 
acestea glasul ei când îşi prezentă soţul, folosind titlul său 
asiatic, avea o notă de mândrie şi o anume fluenţă sonoră. 

În camerele lor, când se schimbau pentru masă, Dick şi 
Nicole îşi adresară câte o grimasă plină de un respect 
simulat; bogaţii care doresc şi să fie consideraţi democrați 
se prefac, când sunt singuri, că sunt covârşiţi de luxul din 
jur. 

— Micuța Mary North ştie perfect ce vrea, mormăi Dick 
cu obrazul acoperit de clăbuc. Abe i-a făcut educaţia şi 
acuma uite-o măritată cu un Buddha. 

Nicole îşi ridică ochii din trusa de toaletă. — Fii atent ce 
spui, Dick. Însă râse şi ea. Sunt dulci. Şi vezi vasele de 
război trăgând salve în cinstea lor, să-i salute sau mai ştiu 
eu, poate să-i asalteze. La Londra, Mary umblă numai cu 
autobuzul casei regale. 

— Te cred, spuse el. Când o auzi pe Nicole discutând la 
uşă cu o cameristă şi cerându-i să-i aducă nişte ace, strigă: 
— Mă întreb dac-aş putea căpăta un whisky; parcă simt 
aerul de munte. 

— Are să aibă ea grijă; şi curând Nicole îi strigă prin uşa 
camerei de baie: — Era una dintre femeile de la gară. Acum 
văd că şi-a scos voalul. 

— Ce ţi-a mai spus Mary despre viaţa ei? întrebă el. 

— N-a spus prea multe. Se interesa de viaţa din lumea 
bună - mi-a pus o grămadă de întrebări despre arborele 
meu genealogic şi aşa mai departe, ca şi cum aş avea cea 
mai vagă idee despre chestiile astea. Însă se pare că mirele 
mai are doi copii foarte smoliţi dintr-o altă căsătorie - şi 
unul din ei e bolnav de o boală asiatică din astea pe care nu 
le pot identifica exact. Trebuie să-i fac atenţi pe copii. Mie 
mi se pare cam suspect. Mary n-are decât să înţeleagă 


singură ce credem noi despre toate astea. Rămase o clipă 
pe gânduri. 

— Are să înţeleagă foarte bine, o linişti Dick. Probabil că 
îl ţin la pat pe copilul ăsta bolnav. 

La masă, Dick intră în conversaţie cu Hosain, care-şi 
făcuse studiile la un colegiu englezesc. Hosain se interesă 
de cursul acţiunilor la Bursă, despre Hollywood, şi Dick 
stimulându-şi imaginaţia cu şampanie, îi povesti nişte istorii 
de adormit de-a-mpicioarelea. 

— Miliarde? întrebă Hosain. 

— Triliarde, îl asigură Dick. 

— Nu prea pot să-nţeleg cum... 

— Ei, poate că de fapt doar milioane, conveni Dick. 
Fiecare client al hotelului are la dispoziţie un harem - sau, 
în sfârşit, ceva în genul unui harem. 

— Şi chiar şi cei care nu sunt actori şi regizori? 

— Orice individ care se instalează la un hotel - chiar şi 
voiajorii comerciali. Păi şi mie au încercat să-mi trimită o 
duzină de candidate, numai că Nicole n-a vrut să audă de 
aşa ceva. 

Când se întoarseră în camera lor, Nicole îl certă: — De ce 
atâtea cocteiluri? Şi pe urmă de ce-ai folosit cuvântul 
„venetic” în faţa lui? 

— lartă-mă. Voiam să spun venețian. A fost un lapsus. 

— Dick, toate astea nu-ţi seamănă deloc. 

— Uite, îţi mai cer o dată iertare. Nici eu nu mă prea simt 
în apele mele, ca pe vremuri. 

În noaptea aceea, Dick deschise o fereastră în camera de 
baie, dând spre o curte îngustă, tubulară a castelului, 
cenuşie ca o blană de şobolan, dar în momentul acela 
răsunând de o muzică ciudată, plângăreaţă, tristă ca o 
melodie de flaut. Doi bărbaţi cântau, probabil într-o limbă 
orientală sau într-un dialect plin de k-uri şi l-uri; se aplecă 
pe fereastră însă nu reuşi să-i vadă; sunetele aveau, 
evident, o semnificaţie religioasă şi, el însuşi obosit şi fără 
nicio emoție, îi lăsă să-şi facă rugăciunile şi pentru el, însă 


nici el nu ştia pentru ce anume, în afară de ruga de a nu se 
lăsa cuprins de melancolia tot mai stăruitoare. 

A doua zi, pe coasta unui deal cu o pădure sărăcăcioasă 
ieşiră la vânătoarea unor păsări slăbănoage, rude 
îndepărtate ale potârnichilor. Vânătoarea se desfăşură după 
modelul vag al celor englezeşti, cu un corp de hăitaşi lipsiţi 
de experienţă şi pe care Dick reuşi să nu-i împuşte numai 
descărcându-şi arma direct deasupra capului. 

La întoarcere, Lanier îi aştepta în camera lor. 

— Tată, mi-ai spus să te anunţăm imediat dacă ajungem 
să ne apropiem de copilul bolnav. 

Nicole se întoarse repede spre el, dintr-o dată atentă. 

— ... aşa că, mamă, continuă Lanier întorcându-se către 
ea, băiatul acela face o baie în fiecare seară şi astă-seară şi- 
a făcut baia chiar înainte de mine şi eu a trebuit să fac şi eu 
baie în apa rămasă de la el, şi era murdară. 

— Cum? Ce tot spui acolo? 

— l-am văzut cum l-au scos pe Tony din cadă şi pe urmă 
m-au chemat pe mine să intru şi apa era murdară. 

— Dar cum aşa, ai intrat în apa aceea? 

— Da, mamă. 

— Cerule! exclamă ea către Dick. 

EI întrebă: — De ce nu ţi-a schimbat apa Lucienne când 
ai intrat tu în baie? 

— Lucienne n-a putut. E un cazan de care ţi-e şi frică - 
parcă ar vrea să se dea la tine, şi a ars-o tare de tot pe braţ 
aseară, şi acuma ei i-e frică, şi una din femeile alea două... 

— Intră numaidecât aici în cadă şi fă o baie. 

— Să nu mă spui că ţi-am spus eu, îl rugă Lanier din 
prag. 

Dick intră şi presără un dezinfectant în cadă; închizând 
apoi uşa îi spuse lui Nicole: 

— Sau stăm de vorbă cu Mary sau mai bine plecăm de 
aici. 

Ea fu de acord şi el continuă: — Oamenii ăştia îşi 
închipuie că copiii lor ar fi prin firea lor mai curaţi decât 


copiii altora şi că bolile lor n-ar fi contagioase. 

Dick se apropie de masă şi-şi turnă un pahar din carafă 
mestecând cu iritare un biscuit în ritm cu apa pe care o 
auzea curgând în cadă, alături. 

— Spune-i Luciennei să înveţe cum să umble cu cazanul 
acela - sugeră el. În clipa aceea una dintre asiatice bătu la 
uşă... 

— EI Contessa... 

Dick îi făcu semn să intre şi închise uşa. 

— Băieţaşul bolnav se simte mai bine? o întrebă cu 
simpatie. 

— Mai bine, da; dar tot are eczeme foarte des. 

— Îmi pare rău - îmi pare rău de ce aud. Însă, ştii ce, 
copiii noştri nu trebuie să facă baie în apa rămasă de la el. 
Lucrul acesta nici nu trebuie să se discute - sunt sigur că 
stăpâna dumitale s-ar înfuria dacă ar afla c-ai făcut aşa 
ceva. 

— Eu? Femeia părea sincer surprinsă. Cum aşa, am 
văzut-o pe femeia dumneavoastră că nu se pricepe să 
umble cu cazanul din baie - i-am spus ce trebuie să facă şi 
am dat drumul la apă în cadă. 

— Însă când un copil e bolnav, trebuie să laşi apa să 
curgă toată din cadă şi să cureţi bine cada. 

— Eu? 

Înecându-se, femeia trase aer adânc în piept, scoase un 
suspin convulsiv şi ieşi în goană din cameră. 

— Nu trebuie să-şi facă ucenicia în civilizaţia occidentală 
pe spinarea noastră, spuse el furios. 

La masă, în seara aceea, îşi dădu seama că vizita trebuia 
în mod inevitabil scurtată; despre ţara lui proprie Hosain s- 
ar fi părut că nu remarcase decât că erau mulţi munţi şi 
câteva capre şi crescători de capre. Era un tânăr rezervat - 
să-l atragă în relaţii mai directe ar fi necesitat efortul sincer 
pe care Dick nu-l mai rezerva acum decât pentru cei din 
familia lui. Curând după masă, Hosain, o lăsă pe Mary 
împreună cu soţii Diver, însă vechea unitate era 


compromisă - între ei se întindeau acum teritoriile sociale 
neliniştite pe care Mary era dornică să le cucerească. Dick 
se simţi uşurat când la ora nouă şi jumătate Mary primi şi 
citi un bilet, apoi se ridică în picioare. 

— Vă rog să mă iertaţi - soţul meu pleacă într-o scurtă 
călătorie şi trebuie să mă duc la el. 

În dimineaţa următoare, urmând-o pe servitoarea care le 
aducea cafeaua, Mary intră în camera lor. Ea era 
îmbrăcată, ei încă nu, părea să se fi sculat mai de mult. Faţa 
îi era înăsprită de o furie rece, care-i crispa obrazul în 
ticuri. 

— Ce-i toată povestea asta că Lanier a fost obligat să facă 
baie în apă murdară? 

Dick începu să protesteze, însă ea îl întrerupse. 

— Ce mai e şi povestea asta că i-ai ordonat surorii 
bărbatului meu să curețe cada lui Lanier? 

Rămăsese în picioare privindu-i pe când ei se ridicaseră 
în capul oaselor, neputincioşi ca nişte idoli în patul lor, 
încărcaţi cu tăvile micului dejun în braţe. Exclamară într-un 
glas: — Sora lui! 

— Că i-aţi comandat uneia dintre surorile lui să curețe 
cada de baie? 

— Dar noi n-am... glasurile le sunau în unison, spunând 
amândoi acelaşi lucru: — Am stat de vorbă cu servitoarea 
aceea indigenă... 

— Aţi stat de vorbă cu sora lui Hosain. 

Dick nu putea să spună altceva decât: — Mi-am închipuit 
că sunt două servitoare. 

— Ce spui? Dick se ridică din pat şi se înfăşură în halat. 

— V-am explicat la amândoi, când eram lângă pian 
alaltăieri seara. Nu-mi spune că erai prea bine dispus ca să 
nu fi înţeles. 

— Ce mi-ai spus exact? Nici n-am auzit ce-ai spus la 
început. N-am făcut legătura - pur şi simplu n-am făcut 
legătura, Mary. Mda, ei, tot ce putem face este să ne ducem 
la ea să-i cerem scuze. 


— Să vă duceţi la ea să-i cereţi scuze! Ţi-am explicat că 
atunci când membrul cel mai în vârstă al familiei - când se 
căsătoreşte cel mai în vârstă, atunci cele două surori mai 
mari ale lui i se consacră şi devin himadun - adică damele 
de companie ale soţiei lui. 

— Şi din cauza aceasta a plecat Hosain aseară? 

Mary ezită; apoi aprobă din cap. 

— A trebuit să plece - au plecat toţi. E imperativ pentru 
onoarea familiei lui... 

Acum amândoi soţii Diver se ridicaseră din pat şi se 
îmbrăcau; Mary continuă: 

— Şi ce mai e şi toată istoria asta cu apa din cadă? Ca şi 
cum s-ar putea întâmpla aşa ceva în casa noastră! Să-l 
întrebăm pe Lanier. 

Dick se aşeză pe marginea patului dându-i de înţeles 
Nicolei printr-un gest că o roagă să preia discuţia. Între 
timp Mary se îndreptă spre uşă şi-i spuse ceva, pe 
italieneşte, unui servitor. 

— Stai un moment, spuse Nicole. Eu nu admit aşa ceva. 

— Tu ne-ai acuzat, spuse Mary pe un ton pe care nu-l mai 
folosise niciodată până atunci faţă de Nicole. Acum am şi eu 
dreptul să văd despre ce e vorba. 

— Nu vreau să-l aduc pe copil aici la confruntare. Nicole 
îşi arunca lucrurile de îmbrăcăminte prin cameră ca pe o 
bandă rulantă. 

— Foarte bine, spuse Dick. Să-l aducem pe Lanier. Să 
rezolvăm odată toată chestia asta cu apa de baie - să vedem 
dacă e adevăr sau minciună. 

Lanier, doar pe jumătate îmbrăcat şi fizic şi moral, veni să 
privească cu ochii rotunzi chipurile adulţilor care-i stăteau 
în faţă. 

— Ascultă, Lanier, îl întrebă Mary, cum de-ai ajuns să-ţi 
închipui că ai fost pus să faci baie într-o apă care mai fusese 
folosită de altcineva înainte? 

— Vorbeşte, adăugă Dick. 

— Era doar murdară, asta e tot. 


— N-ai auzit din camera ta, de alături, cum curgea altă 
apă în cadă? 

Lanier recunoscu că s-ar fi putut întâmpla aşa ceva, însă 
îşi repetă cuvintele - apa era murdară. Era puţin intimidat 
şi încerca să se descurce în situaţia aceasta. 

— N-ar fi putut să curgă, pentru că... 

Cei mari căutau să-l facă să vorbească. 

— De ce nu? 

Stătea în faţa lor în halatul său micuţ, părinţilor lui 
trezindu-le simpatia, iar lui Mary sporindu-i şi mai mult 
nerăbdarea - apoi spuse: 

— Apa era murdară, era plină cu urme de săpun. 

— Când nu eşti sigur pe ceea ce spui... începu Mary, însă 
Nicole o întrerupse. 

— Termină, Mary. Dacă erau urme de săpun în apă era 
logic să-şi închipuie că apa ar fi fost murdară. Tatăl lui i-a 
spus să vină să... 

— Era cu neputinţă să fi fost urme de săpun în apă. 

Lanier îşi privi tatăl cu reproş, căci acesta îl trădase. 
Nicole îl apucă de umeri, îl întoarse pe călcâie şi-l trimise 
afară din cameră; Dick rupse încordarea izbucnind în râs. 

Atunci, ca şi cum râsul acesta ar fi rechemat trecutul, 
vechea lor prietenie, Mary îşi dădu seama cât de mult se 
îndepărtase de ei şi spuse pe un ton mai blând: — Aşa e 
întotdeauna cu copiii. 

Sentimentul ei de stânjeneală spori pe măsură ce-şi 
amintea despre trecutul lor comun. — Aţi face o prostie să 
plecaţi - Hosain trebuia oricum să facă această călătorie. În 
fond, voi sunteţi oaspeţii mei, şi aţi făcut o simplă gafă. Însă 
Dick, iritat de ocolişurile acestea şi de faptul că ea folosise 
cuvântul gafă, se întoarse cu spatele la ea şi începu să-şi 
strângă lucrurile, spunând: 

— Îmi pare rău de tinerele acelea. Aş vrea să-i cer iertare 
celei care a fost atunci la noi în cameră. 

— Dacă m-ai fi ascultat ce-ţi spuneam atunci, acolo, lângă 
pian... 


— Dar erai atât de plicticoasă cu ce-mi spuneai, Mary... 
Am ascultat şi eu cât am putut... 

— Taci mai bine din gură, îl sfătui Nicole. 

— Îi mulţumesc pentru compliment, spuse Mary plină de 
amărăciune. La revedere, Nicole. Şi ieşi. 

După asta, nu se mai puse problema ca ea să vină să-i 
conducă; majordomul fu cel care se îngriji de plecarea lor. 
Dick lăsă nişte bilete politicoase pentru Hosain şi surorile 
lui. Nu mai aveau nimic de făcut decât să plece, însă cu 
toţii, şi mai ales Lanier; se simțeau prost în situaţia asta. 

— Eu insist să spun, continuă Lanier în tren, că în cada 
aceea de baie apa era murdară. 

— Ajunge acum, îi spuse tatăl său. Să lăsăm - decât dacă 
nu vrei ca eu să divorţez de tine. Ştiai că acum a ieşit o lege 
nouă în Franţa, cum că poţi să divorţezi de un copil? 

Lanier râse să se prăpădească şi familia Diver se regăsi 
iarăşi unită. Dick se întreba de câte ori avea să-i mai fie 
posibil s-o facă. 


CAPITOLUL V 


NICOLE SE ÎNDREPTĂ SPRE FE- 
reastră şi se aplecă pe pervaz să arunce o privire spre 
altercaţia care se ivise pe terasă. Soarele de aprilie 
strălucea trandafiriu pe faţa angelică a Augustinei, 
bucătăreasa, şi albăstriu pe cuțitul de măcelărie pe care-l 
agita cu un gest de beţiv. Era în serviciul lor de când se 
reîntorseseră la Vila Diana, în februarie. 

Datorită unui tufiş care năpădise bolta nu putea să vadă 
decât capul lui Dick şi mâna lui ţinând unul din bastoanele 
greoaie cu măciulie de bronz. Cuţitul şi bastonul, 
ameninţându-se unul pe altul, erau asemenea tridentului şi 
sabiei scurte într-o luptă de gladiatori. Cuvintele lui Dick 
ajunseră până la ea. 

— ... pasă cât vin din bucătărie bei, dar când te mai prind 
că-mi bei o sticlă de Chablis Mouton... 


— Dumneata vorbeşti de băutură! strigă Augustine, 
agitându-şi sabia. Dumneata care bei toată vremea? 

Nicole strigă pe deasupra boltei. — Ce s-a întâmplat, 
Dick? 
şi el îi răspunse în englezeşte. 

— Bătrâna asta s-a apucat să-mi devasteze pivniţa de 
vinuri. O dau afară - sau cel puţin încerc. 

— Dumnezeule! Vezi să n-ajungă până la tine cu cuțitul 
ăla! 

Augustine îşi scutură cuțitul în sus, spre Nicole. Gura ei 
bătrânicioasă era făcută din două cireşi mici care se 
întretăiau. 

— Aş vrea să vă întreb, Madame, dacă ştiţi că soţul 
dumneavoastră bea, la Bastide, cam cât un muncitor cu 
ziua... 

— Taci din gură şi pleacă de aici! o întrerupse Nicole. 
Chemăm jandarmii. 

— Dumneata să chemi jandarmii! Când fratele meu e 
jandarm! Dumneata - o americană dezgustătoare? 

În englezeşte, Dick strigă spre Nicole. 

— Du copiii de acasă până când rezolv eu chestia asta. 

— ... americani dezgustători care vin aici să ne bea 
vinurile noastre cele mai bune, striga Augustine cu voce de 
comunardă. 

Dick reuşi să-şi impună un ton mai ferm. 

— Acum, ai să pleci, chiar în momentul acesta! Îţi plătim 
tot ce-ţi datorăm. 

— Cred şi eu c-o să-mi plătiţi! Şi să-ţi mai spun - se 
apropie de el şi-şi roti cuțitul atât de furioasă încât Dick îşi 
ridică bastonul, la care ea dădu fuga în bucătărie şi se 
reîntoarse cu cuțitul de măcelărie întărit şi de o secure. 

Situaţia nu era prea înfloritoare. Augustine era o femeie 
voinică şi n-ar fi putut fi dezarmată decât cu riscul de a fi 
grav molestată - şi cu complicaţii legale serioase, cum se 
întâmpla în cazul în care ar fi fost brutalizat un cetăţean 
francez. Încercând s-o păcălească, Dick îi strigă Nicolei: 


— Telefonează la circumscripţia de poliţie... - Apoi către 
Augustine arătând spre armele cu care-i ieşise înainte: — 
Asta înseamnă că au să te aresteze! 

— Ha-ha! râse ea demonic; cu toate acestea nu se mai 
apropie. Nicole telefonă la poliţie însă i se răspunse cu ceva 
care semăna aproape ca un ecou al râsului Augustinei. 
Auzea murmure şi îi urmărea cum discută între ei - pe urmă 
legătura se întrerupse deodată. 

Întorcându-se la fereastră, îi strigă lui Dick: — Dă-i ceva 
în plus! 

— Dac-aş putea s-ajung eu la telefonul acela! Cum aşa 
ceva nu părea cu putinţă, Dick capitulă. Pentru cincizeci de 
franci, sporiţi la o sută atunci când cedă ideii de a o înlătura 
cât mai repede, Augustine îşi părăsi fortificațiile, 
acoperindu-şi retragerea cu salve furtunoase de exclamaţii 
ca: „Salaud!” Pleca numai după ce avea să vină nepotul său 
să-i ia bagajele. Aşteptând precaut în vecinătatea 
bucătăriei, Dick auzi un dop destupându-se, însă îi 
concesionă şi punctul acesta. Alte complicaţii nu se mai 
iviră. Când sosi nepotul, numai scuze, Augustine îi adresă 
lui Dick un adio jovial şi strigă: Au revoir; Madame! Bonne 
chance! spre fereastra lui Nicole. 

Familia Diver se transportă la Nisa unde luară masa, 
alegând o bouillabaisse, adică peşte fript, cu nişte mici 
stridii, mult condimentate cu şofran şi o sticlă de Chablis la 
gheaţă. El îşi exprimă compătimirea pentru Augustine. 

— Mie nu-mi pare rău deloc, spuse Nicole. 

— Mie îmi pare - şi totuşi parc-aş fi vrut să-i dau un 
brânci de pe stânci. 

Puţine erau acum subiectele despre care mai aveau 
curajul să stea de vorbă; rareori mai găseau cuvântul 
potrivit, şi apoi sosea întotdeauna prea târziu, când unul din 
ei nu mai reuşea să răzbată până la celălalt. În seara aceea, 
izbucnirea Augustinei îi zguduise pe fiecare din reveriile 
proprii; cu mâncarea şi băuturile dintre ei încercară să stea 
de vorbă. 


— E adevărat că nu mai putem continua astfel? Încercă 
Nicole. Sau poate că da? Tu ce crezi? Surprinsă că o clipă 
Dick nu neagă, ea urmă: — Într-o anumită măsură îmi vine 
să cred că e vina mea - te-am distrus. 

— Aşa? Deci sunt distrus, da? întrebă el pe un ton 
agreabil. 

— N-am vrut să spun asta. Dar într-o vreme tu voiai să 
creezi - să faci ceva - acum, s-ar zice că nu mai vrei decât să 
te distrugi. 

Tremura dându-şi seama că îl critică în termeni prea 
impersonali, însă tăcerea tot mai apăsătoare pe care o 
păstra el o speria şi mai mult. Ghicea că lua fiinţă ceva 
anume în spatele acestei tăceri, în spatele ochilor duri, 
albaştri, al interesului aproape nefiresc manifestat faţă de 
copii. Izbucniri de mânie care nu-i erau caracteristice 
constituiau pentru că surprize. - Dick era în stare să-şi 
desfăşoare dintr-o dată un pergament nesfârşit de dispreţ 
pentru vreo persoană, un popor, o clasă socială, o categorie 
de viaţă, un mod de a gândi. Era ca şi cum o povestire de 
neînțeles s-ar fi istorisit undeva, în sinea lui, şi ea nu reuşea 
să-şi facă vreo idee despre asta decât în clipele când ieşea 
la suprafaţă. 

— În fond, ce ai tu din toată viaţa asta? îl întrebă. 

— Faptul, că ştiu că tu eşti tot mai puternică în fiecare zi 
care trece. Faptul că ştiu că boala ta urmează legea crizelor 
tot mai rare şi mai puţin grave. 

Vocea lui ajungea până la ea venind de foarte departe, ca 
şi cum ar fi vorbit despre ceva inactual şi de un interes pur 
academic; neliniştea pe care o simţi deodată o făcu să 
exclame: 

— Dick! şi ea îşi întinse mâna către mâna lui, pe deasupra 
mesei. O mişcare reflexă i-o împinse pe a lui Dick îndărăt şi 
el adăugă: — Trebuie să ne gândim la toată situaţia, nu? Nu 
e vorba numai de tine... Îi acoperi mâna cu mâna lui şi 
spuse cu vocea lui de altădată, plăcută, ca a cuiva care se 
străduieşte să creeze ceva pe tăcute, din plăcere, cu o bună 


dispoziţie ironică, de dragul unui câştig spiritual, în numele 
bucuriilor vieţii. 

— Priveşte barca aceea din larg... 

Era yachtul cu motor al lui T.F. Golding legănându-se 
placid pe valurile mici ale golfului Nisa, în permanenţă 
angajat într-o croazieră romantică, niciodată în raport cu 
propria mişcare fizică. — Să mergem până acolo şi să-i 
întreb pe cei de pe bord ce fac. Să vedem dacă sunt sau nu 
fericiţi. 

— Dar abia dacă-l cunoaştem, obiectă Nicole. 

— El ne-a invitat. Şi pe urmă, Baby îl cunoaşte foarte bine 

— Practic s-a măritat cu el odată, nu - n-a făcut-o? 

Când plecară din port pe o şalupă închiriată, începuse, de 
fapt un amurg de vară şi luminile izbucneau în spasmuri pe 
întregul arc al Margini-ii. Când opriră lângă bordul 
yachtului, îndoielile pe care le simţea Nicole reveniră. 

— Dă o petrecere... 

— E radioul, presupuse el. 

Cineva le strigă ceva de sus - un uriaş cu părul alb, 
îmbrăcat într-o jachetă albă îi privea de pe bord strigându- 
le: 

— Îi recunosc pe soţii Diver? 

— Ahoi, Margin! 

Şalupa lor se legăna lângă yachtul cel mare; pe când 
urcau, Golding se aplecă să-i întindă lui Nicole o mână 
imensă. 

— Exact la vreme pentru cină. 

O mică orchestră cânta pe puntea din faţă. 

„Sunt a ta dacă mi-o ceri, 
Dar pân-atunci nu poţi să-mi ceri nimic..." 

Şi când braţele ciclonice ale lui Golding îi purtau pe sus, 
la bord, fără să-i atingă de fapt, Nicole simţi că regretă şi 
mai mult că veniseră, îşi pierduse răbdarea parcă şi mai 
mult decât Dick. Pentru că adoptaseră o atitudine de 
detaşare faţă de lumea care se distra în jurul lor pe vremea 
când lucrul lui Dick şi sănătatea ei erau incompatibile cu 


acest gen vesel de viaţă, îşi creaseră reputaţia unor oameni 
care refuză invitaţiile. Cei care se succedau, în lumea bună 
a Rivierei, în decursul anilor, o interpretau ca un semn al 
unei vagi nepopularităţi. Cu toate acestea, din moment ce 
adoptaseră o asemenea poziţie, Nicole considera că n-ar fi 
trebuit s-o compromită prea uşor de dragul unei clipe în 
care simţiseră şi ei nevoia să se distreze. 

În trecere prin salonul cel mare, vedeau în faţa lor siluete 
care păreau să danseze în semiintunericul punţii din faţă. 
Era o iluzie creată de farmecul muzicii, de luminile 
nefamiliare, şi de prezenţa apei, peste tot în jurul lor. În 
realitate, cu excepţia unor stewarzi preocupaţi, invitaţii 
leneveau lungiţi pe o canapea largă care se mula după 
curba punţii. Se zăreau o rochie albă, una roşie, una 
nelămurită şi plastroanele scrobite ale câtorva bărbaţi, 
dintre care unul, desprinzându-se şi identificându-se, 
scoase de la Nicole unul din rarele ei strigăte de plăcere. 

— Tommy! 

Refuzându-i galicismul plin de formalism al înclinării spre 
mâna ei, Nicole îşi lipi obrazul de al lui. Se aşezară, sau mai 
bine-zis se lungiră pe bancheta, aceea antoniniană. Faţa lui 
plăcută era atât de întunecată la culoare încât s-ar fi zis că- 
şi pierduse bronzul de soare, atât de atrăgător, fără să fi 
ajuns însă la frumuseţea albăstrie a negrilor - era doar ca o 
piele uzată. Nota străină a pigmentării provocată de soarele 
unor ţinuturi necunoscute, hrana unor ţări neştiute, 
vorbirea lui parcă mai stângace, după frecventarea unor 
dialecte stranii, reacţiile sale stârnite de multe nelinişti 
subite - toate o fascinau şi o odihneau pe Nicole; în clipa 
reîntâlnirii, ea se cuibări, sufleteşte, la pieptul lui, oferindu- 
i-se tot mai deplin... Apoi instinctul de autoapărare se 
reafirmă şi reîntorcându-se în propria ei lume, începu să 
vorbească pe un ton superficial. 

— Arăţi exact ca aventurierii din filme - dar de ce a 
trebuit să stai aşa de mult pe tot felul de coclauri? 


Tommy Barban o privi, neînţelegând, însă alert; pupilele 
îi sticliră. 

— Cinci ani, continuă ea, afectat şi cu vocea îngroşată. 
Mult prea mult. Adică, n-ai fi putut să căsăpeşti pur şi 
simplu un număr de fiinţe din alea stranii, şi după asta să te 
întorci, şi să mai respiri acelaşi aer şi cu noi, un timp? 

În prezenţa ei atât de mult iubită, Tommy se europeniză 
repede. 

— Mais pour nous autres heros il faut du temps, Nicole. 
Nous ne pouvons pas faire de petits exercises d'heroisme - 
il faut faire les grandes compositions.!35. 

— Mie vorbeşte-mi englezeşte, Tommy. 

— Parlez francais avec moi, Nicole.137. 

— Înţelesurile, chiar, sunt deosebite. În franceză poţi să 
fii eroic şi curajos cu demnitate, şi ştii asta. Pe englezeşte, 
nu poţi să fii eroic şi curajos fără să fii în acelaşi timp puţin 
absurd şi ştii şi asta. Tocmai de aici vine avantajul pentru 
mine. 

— Dar, la urma urmelor - el chicoti deodată - chiar şi în 
englezeşte eu sunt un om curajos, şi eroic, şi aşa mai 
departe. 

Ea se prefăcea ameţită de admiraţie, numai că el nu se 
lasă înşelat. 

— Nu ştiu altceva decât ce văd la cinema, spuse el. 

— Şi e totul chiar ca în filme? 

— Filmele nu sunt chiar atât de rele. De fapt, Ronald 
Colman ăsta - ai văzut filmele cu el despre aşa-numitul 
bataillon d' Afrique? Nu sunt deloc rele. 

— Foarte bine; de câte ori am să mă mai duc la cinema 
am să ştiu că tu aveai trăiri de felul acesta în momentul 
respectiv. 

Stând de vorbă cu el, Nicole remarcă o femeie tânără, 
scundă, palidă, drăguță, cu un păr frumos, metalic, aproape 
verde în luminile de pe punte, aşezată de cealaltă parte a 
lui Tommy şi care ar fi putut la fel de bine să intre în 
conversaţia lor sau în cea a grupului de mai departe. Era 


limpede că avusese până atunci monopolul asupra lui 
Tommy, dar acum îşi pierduse speranţele că i-ar mai fi putut 
recâştiga atenţia, şi se comporta ca un personaj care nu ştie 
să piardă; se ridicase să traverseze puntea, cu paşi 
nerăbdători. 

— În fond, eu sunt un erou, spuse Tommy calm, numai pe 
jumătate în glumă. De obicei, am un curaj feroce, ca un leu, 
sau ca un beţiv. 

Nicole aşteptă ca ecoul acestor laude de sine să i se 
stingă în minte - înţelegea că probabil nu se mai lăudase 
astfel niciodată înainte. Pe urmă îi cercetă cu privirea pe cei 
de faţă şi-i întâlni, ca de obicei, pe nevrozaţii dezlănţuiţi 
care se prefac plini de calm, cărora le place la ţară numai 
din oroare faţă de oraş, faţă de sunetul propriilor lor glasuri 
în care se recunoaşte încordarea şi stridenţa. Întrebă: 

— Cine este femeia aceasta în alb? 

— Cea care şedea lângă mine? Lady Caroline Sibley- 
Biers. Îi ascultară o clipă vocea la capătul celălalt al punţii: 

— Omul ăsta e o canalie, dar e un om dintr-o bucată. Am 
stat toată noaptea să jucăm chemin-de-fer în doi şi acum 
îmi datorează o mie de franci elveţieni. 

Tommy râse, adăugând: — În momentul de faţă este 
femeia cea mai imorală din Londra - ori de câte ori mă 
întorc în Europa dau de o recoltă de femei dintre cele mai 
imorale din Londra. Ea e cea mai nouă dintre ele - deşi am 
impresia că acuma a mai apărut una care este considerată 
aproape la fel de imorală. 

Nicole îi mai aruncă o privire femeii de la capătul celălalt 
al punţii. Era fragilă, cu aspect de tuberculoasă - de 
necrezut ca nişte umeri atât de înguşti, braţe atât de fragile 
să poată suporta o asemenea povară de decadenţă, ultima 
emblemă a răutăţii într-un imperiu pe cale de a se stinge. 
Semăna mai degrabă cu una din actrițele fără sâni ale lui 
John Held decât cu ierarhia de blonde înalte şi languroase 
care începuseră să pozeze pentru pictori şi romancieri încă 
dinainte de război. 


Se apropia Golding, luptându-se cu rezonanţa propriei 
sale staturi uriaşe, care-i transmitea voinţa ca printr-un 
amplificator gargantuesc; Nicole, încă rezervată cedă 
insistențelor lui: yachtul Margin avea să pornească spre 
Cannes imediat după masă; mai erau, desigur, în stare să 
înghită nişte icre negre şi puţină şampanie chiar dacă 
cinaseră; în orice caz Dick era acum la telefon şi transmitea 
şoferului lor instrucţiuni să plece cu maşina de la Nisa 
înapoi la Cannes şi să lase automobilul acolo în faţa 
cafenelei des Allies, unde soţii Diver aveau să-l găsească 
mai târziu. 

Intrară în sufragerie şi Dick fu aşezat la masă alături de 
lady Caroline. Nicole constată că faţa lui, de obicei 
agreabilă congestionată, era acum palidă şi golită de sânge; 
vorbea cu o voce dogmatică şi numai fragmente, din 
spusele lui mai ajungeau până la Nicole. 

— ... Pentru dumneavoastră, englezii, e perfect, sunteţi, 
toţi, angajaţi într-un dans al morţii. Trupele de sepoi în 
fortul căzut în ruină, vreau să spun sepoii la porţi şi veselia 
domnind în fort şi tot aşa mai departe. O pălărie verde, 
pălăria pe care s-a aşezat cineva şi a strivit-o şi niciun fel de 
perspectivă de viitor... 

Lady Caroline îi răspundea cu propoziţiuni scurte, 
punctate la capăt cu exclamaţie, nu crezi? sau cu echivocul 
exact! sau acel deprimant noroc! părând încărcate în 
permanenţă cu o notă de ameninţare iminentă, însă s-ar fi 
spus că Dick nu-şi dădea seama de primejdia care-l 
ameninţa. Pe neaşteptate emise o definiţie deosebit de 
vehementă, a cărei semnificaţie îi scăpă Nicolei, însă o văzu 
pe tânăra femeie că se întunecă la faţă şi păru şi mai slabă 
şi, încordată, o auzi răspunzându-i brutal: 

— La urma urmelor, un tip ieftin rămâne un tip ieftin, n-ai 
să ajungi niciodată să te înţelegi cu el. 

lar reuşise să jignească pe cineva - nu putea să-şi ţină şi 
el gura odată? Cât avea s-o ducă aşa? Până la moarte, sigur. 


Lapian, un tânăr scoţian cu părul blond, membru al 
orchestrei (care-şi purta pe tobele mari denumirea Ragtime 
College Jazzes of Edinborg) începuse să cânte monoton, în 
genul celor din music-hall, acompaniindu-se cu câteva 
acorduri la pian. Îşi pronunţa cuvintele cu o mare precizie, 
ca şi cum i-ar fi făcut lui însuşi o impresie insuportabilă: 

„A fost odată o femeie din iad 

Care sărea-n sus când auzea clopotul de jad, 
Pentru că era o femeie rea - rea - de iad, 
Sărea-n sus cum auzea clopotul de jad, 

Din iad (BUMBUM) 

Din iad (TUTU) 

A fost odată o femeie din iad...” 

— Ce-o mai fi toată chestia asta? îi şopti Tommy, Nicolei. 

Fata aşezată lângă el, de cealaltă parte, îi răspunse ea. 

— Caroline Sibley-Biers a scris cuvintele. El a compus 
muzica. 

— Quel enfantillage!:=: murmură Tommy când începu 
strofa următoare, în care se făcea aluzie la preferinţele cam 
îndrăzneţe ale tinerei femei. On dirait gu'il recite Racine! 
(39) 

În aparenţă cel puţin, lady Caroline nu acorda nicio 
atenţie execuţiei operei sale. Aruncându-şi iarăşi privirea 
spre ea, Nicole se surprinse impresionată, nu de forţa de 
caracter sau de personalitatea celeilalte, ci de energia pură 
care părea să izvorască dintr-o anumită atitudine; Nicole se 
gândi că era o femeie formidabilă şi această părere i se 
confirmă atunci când societatea se ridică de la masă. Dick 
rămase mai departe la locul său purtând pe chip o expresie 
stranie; apoi se aruncă cu capul înainte în nişte cuvinte de o 
stridentă inepţie. 

— Nu-mi plac subînţelesurile spuse în şoaptele astea 
englezeşti. 

Lady Caroline, care tocmai dădea să iasă din cameră se 
întoarse şi veni spre el: îi vorbi cu o voce stridentă, 
deliberat aleasă, ca să fie auzită de întreaga societate. 


— Dumneata ai venit în faţa mea şi ne-ai obligat să-ţi 
vorbim astfel - dumneata, calomniindu-mi compatrioţii, 
vorbindu-mi-o de rău pe prietena mea Mary Minghetti. N- 
am spus decât că ai fost văzut într-o companie cu totul 
îndoielnică la Laussane. Să însemne asta o şoaptă 
englezească? Sau pur şi simplu te deranjează pe 
dumneata? 

— Încă nu mi se pare suficient de tare spus, zise Dick, 
puţin cam prea târziu. Aşadar, sunt un notoriu... 

Golding îi acoperi cuvintele cu vocea sa: — Ce? Ce-i? şi-şi 
împinse oaspeţii afară din cameră cu ameninţarea trupului 
său puternic. leşind şi ea pe uşă, Nicole îl văzu pe Dick încă 
aşezat la masă. Era furioasă pe femeia aceea pentru 
aserţiunile ei extravagante, la fel de furioasă pe Dick pentru 
că o adusese aici, pentru că se îmbătase astfel, pentru că-şi 
lăsase descoperite vârfurile, odinioară atât de fine, ale 
ironiei sale, pentru că ieşise umilit din ciocnirea aceasta. 
Era încă şi mai plictisită pentru că ştia că ea îl luase pe 
Tommy Barban în stăpânire încă de la sosirea lor şi că asta 
o iritase de la început pe englezoaică. 

Un moment mai târziu, îl văzu pe Dick oprit în mijlocul 
coridorului, în aparenţă perfect stăpân pe sine, discutând 
ceva cu Golding: apoi o jumătate de oră nu-l mai văzu 
nicăieri pe punte şi întrerupse un complicat joc malaiez, 
care se juca cu aţe şi boabe de cafea, spunându-i lui 
Tommy: 

— Trebuie să văd unde-i Dick. 

Îndată după-masă yachtul se pusese în mişcare către 
apus. Noaptea, foarte frumoasă, aluneca pe o parte şi pe 
alta a vasului, motoarele Diesel vibrau liniştite, şi se iscase 
un vânt primăvăratic care-i răvăşi deodată pârul Nicolei 
când ajunse lângă balustradă; simţi o uşurare aproape 
dureroasă când îl văzu pe Dick în picioare, lângă catargul 
cel mare. Glasul îi era limpede când o recunoscu alături de 
el. 

— Ce noapte frumoasă. 


— Eram neliniştită. 

— Zău, erai neliniştită? 

— O, nu mai vorbi aşa. Ar fi pentru mine mult mai uşor 
dacă aş putea să cred că sunt şi eu în stare să fac ceva, cât 
de cât, pentru tine, Dick. 

Se îndepărtă puţin de ea, întorcându-se către valul de 
lumină stelară de deasupra Africii. 

— Cred că eşti sinceră, Nicole. Şi uneori cred chiar că cu 
cât ar fi vorba de un lucru mai mărunt, cu atât ţi-ar fi ţie 
mai uşor... 

— Nu vorbi aşa - nu spune lucruri din astea. 

Faţa lui, neclară în lumina pe care stropii albi o prindeau 
şi o răsfrângeau îndărăt spre cerul strălucitor, nu avea 
nimic din expresia de plictiseală la care s-ar fi aşteptat ea. 
Părea chiar detaşat; ochii i se concentrau acum treptat 
asupra ei ca asupra unei figuri de şah ce-ar fi trebuit 
mişcată; cu acelaşi aer leneş îi apucă încheietura mâinii şi o 
trase spre el. 

— Tu m-ai distrus, aşa ziceai, nu? o întrebă blând. Atunci 
suntem amândoi distruşi. Aşa că... 

Înspăimântată, ea îşi lăsă şi cealaltă încheietură prinsă în 
mâinile lui. Foarte bine, avea să meargă cu el - iarăşi simţi 
frumuseţea nopţii, deodată vie de tot, o clipă, cu un 
abandon şi o abnegaţie desăvârşită - foarte bine, atunci... 

Pe neaşteptate, se simţi liberă şi Dick îi întoarse spatele, 
oftând: — Tţ, ţţ... 

Nicole îşi simţea lacrimile alunecându-i pe faţă. După o 
clipă auzi cum se apropie cineva; era Tommy. 

— L-ai găsit! Nicole se temea că poate ai sărit peste bord, 
Dick, spuse el, pentru că acea mică poule:4 englezoaică te- 
a jignit adineaori. 

— Ar fi un loc frumos să sări peste bord, spuse Dick încet. 

— Nu-i aşa? conveni Nicole repede. Haide să ne luăm 
nişte colaci de salvare şi să sărim cu toţii peste bord. Simt 
nevoia să fac ceva spectaculos. Îmi dau seama că toată viaţa 
am fost constrânşi, reprimaţi. 


Tommy respira audibil, pe nas, privindu-i când pe unul, 
când pe celălalt, încercând parcă să adulmece situaţia 
odată cu aerul nopţii. — Să mergem şi s-o întrebăm pe lady 
Bere, nu mai ştiu ce să facem -, ea sigur că ştie lucrurile 
cele mai la modă. Şi ar trebui să-i învăţăm pe dinafară 
cântecelul: „A fost odată o femeie din lenferi4”. Am să-l 
traduc şi am să câştig o avere cu succesul lui la Cazino. 

— Tu eşti bogat, Tommy? îl întrebă Dick pe când se 
întorceau străbătând în lung, puntea. 

— Nu chiar, în momentul de faţă. M-am plictisit de 
meseria de agent de Bursă şi m-am retras. Însă am nişte 
acţiuni bune pe mâinile unor prieteni care mi le 
administrează. Totul merge bine. 

— Dick se îmbogăţeşte tot mai mult, spuse Nicole. Ca 
reacţie, vocea începuse să-i tremure. 

Pe puntea din spate, Golding, pusese în mişcare trei 
cupluri de dansatori împingându-i cu labele lui colosale. 
Nicole şi 'lommy remarcă: — S-ar zice că Dick bea. 

— Moderat de tot, spuse ea cu loialitate. 

— Există oameni care sunt în stare să bea şi alţii care nu 
pot să şi-o permită. Evident, Dick nu poate. Ar trebui să-i 
spui să se lase. 

— Eu? exclamă ea uimită. Fu să-i spun lui Dick ce-ar 
trebui şi ce n-ar trebui să facă? 

Chiar dacă nu se vedea, Dick era încă adormit şi cam 
împrăştiat când ajunseră la țărm, la Cannes. Golding îl ajută 
să coboare pe şalupa yachtului, la care lady Caroline îşi 
schimbă locul în mod ostentativ. Pe punte se înclină luându- 
şi rămas bun, cu un formalism exagerat, şi o clipă păru pe 
punctul să i se adreseze cu o epigramă mai spirituală, însă 
Tommy îl înghionti apucându-l de braţ şi se îndreptară 
împreună spre automobilul soţilor Diver. 

— Am să vă conduc eu până acasă, sugeră lommy. 

— Nu te mai osteni - putem să luăm un taxi. 

— Mi-aţi face un serviciu dacă aţi avea unde să mă 
găzduiţi la noapte. 


Pe bancheta din spate a automobilului, Dick rămase 
liniştit până când trecură de monolitul gălbui de la Golfe 
Juan, şi apoi dincolo de carnavalul perpetuu de la Juan les 
Pins, unde noaptea era muzicală şi stridentă în glasurile 
multor limbi străine. Când maşina începu urcuşul spre 
Tarmes, el se încordă deodată, trezit de înclinația 
vehiculului şi începu o peroraţie. 

— O fermecătoare reprezentantă a - aici limba i se 
încurcă o clipă - a firmei creier â l'anglaise. Pe urmă căzu 
într-un somn liniştit, sughiţând din când în când, mulţumit, 
în întunericul cald, moale. 


CAPITOLUL VI 


ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, DICK 
intră devreme în camera Nicolei. 

— Te-am aşteptat să te scoli. Nu mai e nevoie să-ţi spun 
că regret ce s-a întâmplat aseară, dar ce-ar fi să lăsăm 
trecutul? 

— Eu sunt de acord, spuse ea cu răceală ridicându-şi faţa 
spre oglindă. 

— Tommy a condus maşina până aici? Sau am visat eu? 

— Ştii foarte bine că a condus el. 

— Pare probabil, o aprobă, pentru că l-am auzit tocmai 
tuşind. Mă duc să stau puţin de vorbă cu el. 

Se simţi uşurată când ieşi el şi asta pentru prima dată în 
viaţă - teribila lui calitate de a avea întotdeauna dreptate 
părea să-l fi părăsit în sfârşit. 

Tommy se foia în pat, trezindu-se la cafe-au-laiti4+. 

— Te simţi bine? întrebă Dick. 

Când 'Tommy se plânse că îl doare în gât, el îşi asumă o 
atitudine profesională. 

— Încearcă o gargară sau ceva de felul ăsta. 

— Ai aşa ceva? 

— Să-ţi spun drept - n-am - poate să aibă Nicole ceva. 

— N-o mai deranja. 


— S-a sculat. 
— Cum se simte? 


Dick se întoarse încet spre el: — 'le-ai fi aşteptat să 
moară de ruşine pentru că m-am îmbătat? Vorbea pe 
acelaşi ton agreabil, — Nicole acum e făcută din pin de 


Georgia, lemnul cel mai rezistent din câte ştiu, în afară de 
lignum vitae din Noua Zeelandă. 

Nicole, coborând, auzi sfârşitul conversaţiei lor. Ştia, aşa 
cum ştiuse întotdeauna, că Tommy era îndrăgostit de ea; 
ştia că el ajunsese să-l antipatizeze pe Dick, că Dick îşi 
dăduse seama de asta înaintea lui, şi că avea să reacționeze 
pozitiv la pasiunea singuratică a celuilalt. Gândului acestuia 
îi urmă o clipă de satisfacţie pur feminină. Se opri la masa 
cu micul dejun al copiilor şi lăsă instrucţiuni pentru 
guvernantă, ştiind, că sus, la etaj, existau doi bărbaţi 
preocupaţi de ea. 

Mai târziu, în grădină, se simţi fericită; nu voia să se mai 
întâmple nimic, ci doar ca situaţia să rămână în suspensie în 
timp ce aceşti doi bărbaţi şi-o treceau unul altuia, în minte; 
nu mai existase de foarte multă vreme, nici măcar ca o 
minge. 

— Haide, drăguţule, iepuraşule, ce-i, nu-ţi place? Hei, 
iepuraşule - hei! Bun, nu? Sau ţi se pare şi ţie ciudat? 

lepuraşul, după ce experienţa nu-l învățase până atunci 
nimic altceva - cu excepţia frunzelor de morcov, se declară 
de acord cu ea după ce-şi tremură de câteva ori năsucul. 

Nicole îşi continuă programul obişnuit de dimineaţă, în 
grădină. Lăsă florile pe care le tăiase în diferite puncte ale 
grădinii dinainte stabilite pentru a fi apoi duse în casă de 
către grădinar. Ajungând la zidul de deasupra mării, intră 
într-o stare de spirit mai comunicativă fără să aibă însă cu 
cine să comunice; astfel că se opri o clipă să reflecteze. Era 
vag tulburată la gândul că se simţea interesată de un alt 
bărbat - însă şi alte femei mai aveau iubiţi - şi atunci, de ce 
nu şi ea? În acea frumoasă dimineaţă de primăvară, 
inhibiţiile lumii masculine dispăruseră şi acum era veselă ca 


o floare, în vreme ce vântul îi răvăşea părul, până simţi cum 
ameţeşte. Şi alte femei aveau iubiţi - aceleaşi forţe care cu o 
noapte înainte o făcuseră să i se dăruie lui Dick până 
simţise că aproape se pierde, o făceau acum să-şi legene 
capul în vânt, mulţumită şi fericită de logica argumentului: 
„De ce nu şi eu?” 

Se aşeză pe zidul scund să privească în jos, spre mare. 
Însă dintr-o altă mare, din leagănul larg al fanteziei, 
scosese acum ceva tangibil aşezându-şi-l alături de restul 
prăzii sale. Dacă nu era nevoie să fie o singură fiinţă cu 
Dick, aşa cum i se păruse în seara trecută, atunci trebuia să 
fie ceva mai mult, nu numai o imagine a minţii lui, 
condamnată la rotiri nesfârşite pe circumferința unei 
medalii. 

Nicole îşi alesese locul acela din zid ca să se aşeze, 
pentru că stâncile închideau o mică pajişte în pantă unde se 
afla o grădiniţă de legume. Printr-un păienjeniş de crengi 
vedea doi bărbaţi purtând greble şi sape şi discutând între 
ei într-un amestec de dialect din Nisa şi provensal. Atrasă 
de cuvintele şi de gesturile lor începu să înţeleagă ce 
spuneau. 

— Aici m-am culcat cu ea. 

— Eu am avut-o dincolo de iedera aia de acolo. 

— Ei nici nu-i pasă - şi dealtfel nici lui. Câinele ăla 
blestemat. Tocmai, aici am întins-o pe jos... 

— Grebla ai luat-o? 

— E la tine în mână, prostule. 

— Foarte bine, nu-mi pasă unde te-ai întins cu ea. Până în 
noaptea aia, nu mai simţisem sâni de femeie peste pieptul 
meu de când m-am însurat - doisprezece ani de zile... Şi 
acum vii şi-mi spui... 

— Dar stai să-ţi spun ce-i cu câinele ăla... 

Nicole îi privea printre crengi; i se părea foarte firesc ce- 
şi spuneau - un lucru era bun pentru unul din ei, altul 
pentru celălalt. Şi cu toate astea, trăsese cu urechea la ceva 


din lumea bărbaţilor; când se întorcea spre casă, se simţi 
iarăşi cuprinsă de îndoieli. 

Dick şi cu Tommy erau pe terasă. Trecu pe lângă ei fără 
să-i vadă parcă şi intră în casă, ieşi iarăşi cu un bloc de 
schiţe şi se apucă să deseneze capul lui Tommy. 

— Să nu stai niciodată cu mâinile încrucişate - şi atunci 
vremea îţi trece uşor, spunea Dick bine dispus. Cum de 
putea să vorbească atât de vulgar, cu sângele golit de pe 
faţă, astfel că spuma castanie a bărbii părea acum la fel de 
roşie cum îi erau şi ochii? Se întoarse către Tommy 
spunându-i: 

— Eu sunt în stare să fac toată vremea ceva. Am avut 
odată o maimuţică mică, polineziană, mereu agitată şi mă 
jucam cu ea ceasuri întregi, până când au început ăştia din 
jur să facă glume nesărate... 

Îşi ţinea, cu ostentaţie, privirile departe de Dick. Curând 
el se scuză şi intră în casă. Îl văzu turnându-şi două pahare 
de apă şi se înăspri şi mai tare faţă de el. 

— Nicole - începu Tommy, însă se întrerupse ca să-şi 
alunge nota de asprime din glas. 

— Am să-ţi dau o soluţie specială cu camfor, îi propuse ea. 
E un produs american - Dick are încredere în el. Numai o 
clipă. 

— Trebuie să plec, într-adevăr. 

— Dick ieşi din casă şi se aşeză lângă ei. — În ce am eu 
încredere? 

Când se întoarse cu sticluţa de doctorie, niciunul dintre 
cei doi bărbaţi nu se mişcase de la locul său, deşi înţelese că 
în vremea asta discutaseră agitat poate despre nimic 
important. 

Şoferul era în prag cu un geamantan cu hainele lui 
Tommy din seara trecută. Văzându-l pe Tommy îmbrăcat 
acum în haine împrumutate de la Dick, se simţi stăpânită de 
o emoție tristă, falsă, ca şi cum Tommy însuşi n-ar fi fost în 
stare să-şi procure asemenea veşminte. 


— Când ajungi la hotel freacă-te cu puţin din asta pe gât 
şi pe piept şi pe urmă caută să inhalezi puţin, îi spuse. 

— Stai niţel, murmură Dick pe când Tommy începuse să 
coboare treptele, nu-i da lui Tommy toată sticluţa - trebuie 
s-o comandăm de la Paris - la farmaciile de aici au terminat- 
0. 

Tommy se întoarse spre ei şi toţi trei rămaseră o clipă în 
soare, Ilommy oprit în faţa automobilului, de parcă ar fi vrut 
să-l ia în cârcă. 

Nicole începu să coboare şi ea treptele. 

— Prinde-o, îl sfătui ea. Vezi că e un lucru extrem de rar. 

Îl simţi pe Dick cum tace ostentativ alături; se îndepărtă 
cu un pas de ea şi făcu un semn cu mâna în timp ce maşina 
se pornea cu lommy şi cu medicamentul acela special, pe 
bază de camfor. Pe urmă se întoarse spre el să-şi ia propria 
doctorie. 

— Nu era nicio nevoie de un asemenea gest, spuse Dick. 
Noi suntem patru aici - şi de ani de zile, ori de câte ori unul 
din noi tuşeşte... 

Se priviră unul pe altul. 

— Putem oricând să ne cumpărăm o altă sticluţă - pe 
urmă îşi pierdu calmul şi în curând îl urmă sus, la etajul 
vilei, unde el se întinse pe pat şi rămase tăcut. 

— Vrei să-ţi trimit masa aici sus? il întrebă. 

El dădu din cap şi râmase mai departe liniştit, întins, cu 
ochii ţintă în tavan. Plină de îndoieli, cobori să dea 
instrucţiunile necesare. Reîntoarsă la etaj, mai aruncă o 
privire în camera lui - ochii albaştri, asemenea unor 
reflectoare, se mişcau pe un cer mohorât. Rămase o clipă în 
prag, conştientă de păcatul pe care-l săvârşise faţă de el, 
prea speriată ca să mai intre... Îşi întinse mâna ca şi cum ar 
fi vrut să-i mângâie fruntea, însă el îşi întoarse capul într-o 
parte, ca un animal neîncrezător. Nicole nu mai fu în stare 
să facă faţă situaţiei; cuprinsă de panică, asemenea unei 
servitoare fără experienţă, alergă în jos, pe scări, 
înspăimântată la gândul că omul atât de dur lovit, rămânea 


să-şi hrănească astfel spaimele şi singurătatea, în vreme ce 
ea avea, desigur, să continue să-şi tragă viaţa în neştire din 
forţele lui uscate, istovite. 

* 

Într-o săptămână, Nicole uitase de capriciul ei faţă de 
Tommy - n-avea o memorie prea bună în ce-i priveşte pe 
ceilalţi, şi-i uita uşor. Însă odată cu prima izbucnire a 
căldurilor, în iunie, află că el era la Nisa. Le scrisese un 
bileţel la amândoi - şi ea il deschise sub umbrela de soare, 
odată cu celelalte scrisori care-i fuseseră aduse din casă. 
După ce-l citi, i-l întinse lui Dick şi ca răspuns el îi aruncă o 
telegramă pe genunchii înveşmântaţi în pantalonii de 
pijama. 

Dragii mei, voi fi mâine la Gausse din nefericire fără 
mama; 
contez să vă văd şi pe voi. 

hRosemary. " 

— Are să-mi facă plăcere s-o revăd, spuse Nicole 

întunecată. 


CAPITOLUL VII 


ÎNSĂ ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE, 
pe când se îndrepta spre plajă împreună cu Dick, simţea 
reînviindu-i spaima că Dick se gândea la cine ştie ce soluţie 
nebunească. După seara petrecută pe yachtul lui Golding, 
începuse să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Se afla într-un 
echilibru atât de delicat între vechea ei stabilitate 
dintotdeauna - care-i garantase până atunci securitatea 
proprie - şi iminenţa unui salt în necunoscut din care în mod 
necesar avea să se regăsească schimbată în însuşi 
chimismul ei fizic şi moral, încât nu mai îndrăznea să mai 
aducă întreaga situaţie în lumina reală a conştiinţei. 
Siluetele lui Dick şi a ei însăşi, mişcătoare, nedefinite, îi 
apăreau ca nişte stafii prinse într-un dans fantastic. De luni 
de zile, fiecare cuvânt păruse să aibă în permanenţă un 


ecou cu un alt înţeles, gata curând să se rezolve în 
împrejurări pe care Dick ar fi trebuit să fie cel care să le 
determine. Cu toate că acum starea lui de spirit era parcă 
mai optimistă - anii îndelungaţi de trai, împreună cu ea, 
avuseseră un efect înviorător asupra acelor părţi din firea 
ei pe care boala timpurie le ofilise şi până la care Dick nu 
fusese în stare sa ajungă, nu din vina lui, ci pur şi simplu 
pentru că nicio fiinţa omeneasca nu se poate extinde la 
nesfârşit înăuntrul alteia - ea se simţea totuşi neliniştită. 
Aspectul cel mai nefericit al relaţiilor dintre ei îl constituia 
indiferența crescândă a lui Dick, în momentul de faţă 
găsindu-şi expresia prin excesul de alcool. Nicole nu ştia 
nici ea dacă avea să fie strivită sau cruţată - glasul lui Dick, 
vibrând de nesinceritate complica şi mai mult problema: nu 
putea să ghicească în ce fel anume avea să se comporte el 
mai departe, pe măsură ce covorul acesta al situaţiei dintre 
ei continua să se desfăşoare, nici ce avea să se întâmple 
până la urmă, în clipa când avea să se producă o criză. 

Faţă de ce-ar fi urmat după aceea, nu simţea niciun fel de 
spaimă - bănuia că avea să fie mai degrabă o uşurare, o 
eliberare de sub o apăsare, o dezlegare a ochilor multă 
vreme legaţi. Nicole fusese făcută pentru schimbare, 
pentru a-şi lua zborul, cu banii slujindu-i drept aripioare de 
înot şi aripi de zbor. Noua stare de lucruri n-avea să 
însemne altceva decât că şasiul unei maşini de curse, 
ascuns ani de zile sub trupul unei limuzine de familie, avea 
să fie restituit vechii sale utilizări. Nicole simţea de pe acum 
briza largurilor - se temea numai de zguduirea de o clipă şi 
de momentul în care avea să se producă. 

Soții Diver se îndreptau spre plajă, ea în costumul de baie 
alb şi el în chiloţii albi, foarte albi, pe bronzul trupurilor lor. 
Nicole îl văzu pe Dick căutându-i din ochi pe copii printre 
siluetele şi umbrele încâlcite de sub multele umbrele de 
soare, şi când gândul lui o părăsi, slăbindu-şi o clipă 
strânsoarea în jurul ei, îl privi cu detaşare şi îşi spuse că-şi 
căuta copiii nu pentru a-i proteja, ci pentru a-i căuta el pe 


ei. Probabil că se temea de plajă, asemenea unui stăpânitor 
răsturnat de la putere, care-şi vizitează în taină vechea 
curte. Ajunsese să-i urască lumea lui cu glumele şi 
politeţurile ei delicate, uitând că mulţi ani fusese singura 
lume care-i rămăsese ei deschisă. 

N-avea decât să şi-o admire - plaja lui, pervertită acum 
după gustul celor lipsiţi de gust: ar fi putut să şi-o cerceteze 
o zi întreagă şi n-ar mai fi găsit nicio piatră din zidul 
chinezesc pe care şi-l ridicase pe vremuri de jur-împrejur, 
nicio urmă de paşi de la prieteni. 

O clipa, Nicolei îi păru rău că se întâmplase aşa; 
amintindu-şi de paharul pe care-l găsise trecând cu grebla 
printr-o grămadă de gunoaie, amintindu-şi de pantalonii de 
marinar şi de jerseurile pe care le cumpărase pe o străduţă 
dosnică din Nisa - haine care apoi cunoscuseră voga, făcute 
din mătase de croitorii din lumea bună a Parisului - 
amintindu-şi de fetiţele simple, de  franţuzoaicele 
căţărându-se pe dig şi strigând: „Dites donc! Dites donc!” 
ca nişte păsărele, şi de ritualul lor de dimineaţă, de liniştita 
şi odihnitoarea lor cale spre mare şi spre soare - de multe 
născociri ale lui, îngropate mai adânc decât în nisipuri sub 
curgerea unor atât de puţini ani... Acum locul acesta de înot 
ajunsese un „club”, însă asemenea societăţii internaţionale 
pe care o reprezenta, ar fi fost greu de spus cine anume 
erau cei care nu aveau acces aici. 

Nicole se simţi iarăşi înăsprindu-se când Dick îngenunche 
pe rogojina lor de paie şi începu să se uite în jur după 
Rosemary. Ochii ei îi urmăreau pe ai lui, căutând printre 
podoabele noi din jur, peste trapezurile întinse pe apă, 
peste inelele de colaci de înot, peste cabinele portative, 
peste turnurile plutitoare, peste lanternele rămase de la 
sărbătoarea din seara precedentă, peste bufetul în linii 
moderniste, cu pereţii albi împodobiţi cu un motiv cam fără 
gust cu nesfârşite cârlige repetându-se întruna. 

Apa fu aproape ultimul loc în care o mai căută pe 
Rosemary, pentru că prea puţini erau cei care mai înotau 


acum în acest paradis albastru, mai ales copii şi un valet 
cam exhibiţionist care-şi puncta distracţiile cu plonjeuri 
spectaculoase de pe o stâncă înaltă de vreo douăzeci de 
metri - cei mai mulţi dintre clienţii lui Gausse îşi lepădau 
pijamalele în care îşi ascundeau trupurile flasce doar 
pentru o scurtă imersiune de refacere prin jurul ceasului 
unu. 

— Uite-o acolo, remarcă Nicole. 

Urmări ochii lui Dick care-i căutau locul lui Rosemary de 
la o plută la alta: însă suspinul care-i scăpă din piept era 
doar ceva care mai rămăsese de acum mai bine de cinci ani. 

— Haide să înotăm până acolo şi să stăm de vorbă cu 
Rosemary, propuse el. 

— Du-te tu. 

— Să mergem amândoi. Ea se mai împotrivi o clipă 
sugestiei lui, dar în cele din urmă porniră amândoi înot, 
luând urmele lui Rosemary după bancul de peştişori care 
păreau s-o urmeze, luându-şi de la ea sclipirile orbitoare, ca 
scânteierea cârligului de undiţă. 

Nicole rămase în apă când Dick se săltă pe plută, alături 
de Rosemary, şi ei se opriră o clipă acolo, în picioare, şiroind 
de apă şi vorbind între ei, exact ca şi cum nu s-ar fi iubit şi 
nici măcar nu s-ar fi atins niciodată unul pe altul. Rosemary 
era frumoasă - tinereţea ei fu pentru Nicole un şoc, însă îi 
păru totuşi bine că fata aceasta tânără era cu un fir de păr 
parcă mai puţin zvelt decât ea însăşi. Nicole înotă în jurul 
plutei în cercuri mici ascultând-o pe Rosemary care 
exprima ca într-un joc de amuzament, bucurie şi speranţe - 
cu mai multă încredere în ea însăşi decât arătase cu cinci 
ani înainte. 

— Mi-e tare dor de mama, dar oricum mă aşteaptă la 
Paris luni. 

— Au trecut cinci ani de când aţi venit aici, spunea Dick. 
Şi ce micuță nostimă erai, în halatul acela de la hotel. 

— Ce bine ţii minte dumneata lucrurile astea! 
Întotdeauna ai avut memorie bună - şi întotdeauna ai făcut 


lucruri drăguţe. 

Nicole vedea cum vechiul joc al complimentelor şi 
orgoliului reîncepe şi se cufundă pentru o clipă în apă, 
reieşind tocmai la timp ca să audă: 

— Hai să spunem că suntem acum cinci ani şi că sunt iar 
o fetişcană de optsprezece ani. Întotdeauna ai reuşit să mă 
faci, ştii, într-un fel, cum să-ţi spun, fericită - dumneata şi cu 
Nicole. Parcă aţi fi încă acolo pe plajă, sub una din 
umbrelele acelea - oamenii cei mai drăguţi pe care i-am 
întâlnit vreodată, pe care am să-i întâlnesc vreodată, poate. 

Îndepărtându-se înot, Nicole putea să-şi dea seama că 
norul de nostalgie care-l apăsa pe Dick se mai risipise puţin 
de când începuse să se joace cu Rosemary, dovedindu-şi 
iarăşi vechea pricepere în a se purta cu oamenii, asemenea 
unui bibelou patinat de vreme; ghicea că după un pahar sau 
două avea să încerce iarăşi să-şi repete numerele de 
echilibristică pe colacii de salvare în faţa ei, împleticindu-se 
acum în aceste trucuri pe care altădată fusese în stare să le 
ducă la capăt cu toată uşurinţa. Remarcase că în vara 
aceasta, pentru prima dată, el evitase să mai plonjeze de 
sus în apă. 

Mai târziu, pe când îşi făcea drum spre țărm de la o plută 
la alta, Dick o ajunse din urmă. 

— Nişte prieteni ai lui Rosemary sunt acolo cu barca cu 
motor. N-ai vrea să faci puţin schi pe apă? Eu zic c-ar fi 
amuzant. 

Amintindu-şi că odinioară el fusese în stare să stea în 
echilibru în mâini pe speteaza unui scaun aşezat la capătul 
unei scânduri, ea îi făcu pe plac, exact aşa cum i-ar fi făcut 
cheful lui Lanier. Cu o vară înainte, la Zugersee, se 
distraseră şi ei cu sportul acesta acvatic, şi Dick fusese 
atunci în stare să ridice un bărbat de o sută de kilograme 
de pe planşeta din apă şi să-şi înalțe trupul ţinându-l pe 
celălalt în cârcă. Însă femeile se mărita şi cu talentele pe 
care se întâmplă să le vădească soţii lor, şi e firesc ca după 
aceea să nu mâi fie atât de impresionate de acestea pe cât 


se prefac că ar mai fi. Nicole nici măcar nu se mai prefăcuse 
c-ar fi fost impresionată. 

Ştia însă că el era de fapt cam obosit, şi că numai 

contactul atât de apropiat cu tinereţea însufleţitoare a lui 
Rosemary il îndemna la efortul pe care şi-l pregătea acum 
— îl mai văzuse extrăgând o asemenea însufleţire şi din 
trupurile tinere ale copiilor ei şi se întreba, cu răceală 
acum, dacă avea să se dea în spectacol. Soții Diver erau mai 
în vârstă decât toţi ceilalţi ocupanţi ai bărcii — tinerii erau 
politicoşi, deferenţi, însă Nicole simţea un fel de curent de 
răceală, ca şi cum ei s-ar fi întrebat: 
„Cine Dumnezeu or mai fi şi ăştia?” Ea era lipsită de 
talentul spontan al lui Dick de a prelua controlul asupra 
unor situaţii şi a le adapta după împrejurări — el se şi 
concentrase acum asupra a ceea ce avea de gând să facă. 

Când ajunseră la vreo două sute de metri de țărm, 
motorul bărcii îşi încetini vibraţiile şi unul dintre tineri se 
aruncă de-a dreptul peste balustrada punţii. Înotă până la 
planşeta care atârna moale în urma bărcii, răsucindu-se în 
apă, o îndreptă, se urcă încet în genunchi pe ea — apoi se 
ridică în picioare pe măsură ce barca îşi accelera viteza. 
Lăsându-se pe spate, îşi legăna vehiculul cu oarecare efort 
într-o parte şi într-alta, în arcuri încete, gâfâitoare, care 
închideau dâra de spumă din urma bărcii. Când se stabiliza 
pe o linie dreaptă în spatele bărcii, dădu drumul la frânghia 
de care se susţinea, râmase o clipă în echilibru, şi apoi 
plescăi în apă, dispărând asemenea unei statui, într-o aură 
de glorie, rearătându-şi capul apoi ca un mic punct 
neînsemnat pe când barca îşi înscria arcul larg al 
întoarcerii. 

Nicole îşi refuză rândul: apoi Rosemary pluti o vreme pe 
planşetă, corect, conservator, în mijlocul unor aplauze 
gălăgioase din partea admiratorilor ei. Trei dintre aceştia 
se luptară între ei cu egoism pentru cinstea de a o ajuta să 
se urce pe bord, reuşind în eforturile lor s-o facă să se 
zgârie la genunchi şi la şold de marginea bărcii. 


— Acum dumneata, domnule doctor, spuse mexicanul 
care ţinea cârma. 

Dick şi cel din urmă dintre tinerii din barcă plonjară 
împreună şi se îndreptară în cot spre planşetă. Dick avea de 
gând să-şi încerce numărul cu ridicarea celuilalt în cârcă şi 
Nicole se pregăti să urmărească scena cu un surâs de 
dispreţ. Trucurile acestea de eficienţă fizică pe care le 
încerca el ca să-şi dea aere în faţa lui Rosemary o iritau cel 
mai mult. 

Când cei doi bărbaţi schiaseră de ajuns de mult timp să-şi 
asigure echilibrul, Dick îngenunche şi-şi potrivi ceafa între 
picioarele celuilalt, apucă frânghia care-l lega de barcă şi 
începu să se ridice încet în picioare. 

Cei din barcă, urmărindu-l cu atenţie, îşi puteau da 
seama că întâmpina dificultăţi. Se sprijinea într-un singur 
genunchi: tot secretul acestui truc consta în a se ridica şi a- 
şi îndrepta pe deplin trupul cu aceeaşi mişcare cu care-şi 
abandona poziţia din genunchi. Se odihni o clipă, apoi faţa i 
se contractă atunci când se decise să încerce efortul, şi se 
ridică. 

Planşeta era îngustă, bărbatul celălalt, deşi cântărea mai 
puţin de şaptezeci şi cinci de kilograme, îşi cumpănea cu 
stângăcie greutatea şi se agăța penibil de capul lui Dick. 
Când, cu un ultim efort teribil al spatelui, Dick se ridică în 
picioare, planşeta alunecă într-o parte şi cei doi căzură în 
mare. 

În barcă Rosemary exclamă: — Minunat! Aproape că au 
reuşit! 

Însă când barca se întoarse spre cei doi care înotau în 
urmă, Nicole căută să-l vadă bine la faţă pe Dick. Expresia 
lui era de mare neplăcere, aşa cum îşi şi închipuise că avea 
să fie, căci îşi amintea că fusese în stare să facă figura asta 
cu uşurinţă doar cu doi ani mai înainte. 

A doua oara fu ceva mai precaut. Se ridica numai puţin, 
încercându-şi echilibrarea poverii, apoi se aşeză din nou în 
genunchi: pe urma, mormăind un „Ale-up!” începu să se 


ridice - însă înainte de a fi apucat să-şi echilibreze trupul, în 
picioare, genunchii i se îndoiră deodată, şi trebui să 
împingă planşeta cu picioarele ca să evite să nu fie loviți 
atunci când se prăbuşiră în mare. 

De data aceasta când barca Baby Gar se întoarse iarăşi în 
locul unde căzuseră, toţi pasagerii văzură că era de-a 
dreptul furios. 

— Vă deranjează dacă mai încerc o dată? strigă, călcând 
apa. Adineaori aproape-aproape c-am izbutit. 

— Sigur. Daţi-i drumul. 

Lui Nicole i se părea că arată tras la faţă de efort şi il 
preveni. 

— Nu crezi că ajunge pentru moment? 

El nu-i răspunse. Primul lui partener se săturase de jocul 
acesta şi îl traseră în barcă, aşa că mexicanul care ţinuse 
cârma se oferi să-i ia locul. 

Era mai greu decât celalalt. Când barca prinse viteză, 
Dick se mai odihnea încă, întins pe planşetă. Apoi se potrivi 
sub celalalt, apucă frânghia şi muşchii i se încordară când 
încercă să se ridice. 

Nu reuşi. Nicole îl văzu cum îşi schimba poziţia şi cum 
încearcă iarăşi să se încordeze în sus, însă în clipa când 
greutatea partenerului îi apăsă umerii nu se mai putu 
înălța, încercă iarăşi - câştigă un deget, două degete în 
înălţime - Nicole îi simţi porii de pe frunte năclăindu-i-se de 
sudoare - pe urmă nu mai făcu altceva decât să reziste 
pentru a-şi menţine terenul câştigat, după care cedă, căzu 
în genunchi cu un bufnet, şi se răsturnară, scăpând doar ca 
prin urechile acului să nu se pocnească cu capul de 
planşetă. 

— Repede, îndărăt! strigă Nicole către cel care ţinea 
acum cârma bărcii: chiar când striga îi văzu capul 
dispărând sub apă şi scoase un mic țipăt: însă ieşi din nou la 
suprafaţă şi mexicanul înota spre el să-l ajute. I se păru o 
veşnicie până când ajunse barca la ei, dar când se opriră 
lângă locul unde pluteau şi Nicole îl văzu pe Dick întins pe 


apă epuizat, cu faţa lipsită de expresie, singur între mare şi 
cer, panica i se preschimbă dintr-o dată în dispreţ. 

— 'Te-ajutăm noi să urci, domnule doctor... Apucaţi-i 
piciorul... aşa... acuma, hai împreună... 

Dick râmase pe banchetă, gâfâind, cu ochii în gol. 

— Ştiam eu că n-ar fi trebuit să încerci, nu se putu 
împiedica Nicole să-i spună. 

— S-a obosit prea mult de primele două ori, spuse 
mexicanul. 

— A fost o prostie, insistă Nicole. Rosemary, cu tact, 
râmase tăcută. 

După o clipă, Dick îşi recâştigă răsuflarea, gâfâind încă. 

— De data asta n-aş mai putea ridica nicio siluetă de 
hârtie. 

Un hohot de râs exploziv mai uşură din tensiunea 
provocată de eşecul lui. Toată lumea se arătă plină de 
atenţii faţă de Dick atunci când îl debarcară la țărm. Însă 
Nicole era enervată - totul o enerva acum. 

* 

Se aşeză împreună cu Rosemary sub una din umbrelele 
de soare în vreme ce Dick se îndreptă spre bufet să bea 
ceva. Se înapoie curând aducându-le şi lor câte un pahar cu 
sherry. 

— Prima dată când am băut alcool a fost cu voi, spuse 
Rosemary, şi într-o izbucnire de entuziasm, adăugă: — O, ce 
bine-mi pare să vă văd, şi să văd că e totul în regulă cu voi. 
Mi se făcuse frică... Glasul i se frânse când schimbă vorba: 
„„„că poate nu sunteţi bine. 

— Ai auzit cumva că am intrat în declin? 

— O, nu! Pur şi simplu - auzisem că te-ai fi schimbat. Şi 
acum îmi pare bine să văd cu ochii mei că nu-i adevărat. 

— Este adevărat, răspunse Dick, aşezându-se alături de 
ele. Schimbarea asta s-a produs de mult de tot - dar la 
început n-a fost vizibilă. Felul de a fi mai rămâne intact o 
vreme după ce moralul a cedat. 


— Practici medicina aici, pe Riviera? întrebă Rosemary în 
grabă. 

— Ar fi de fapt locul cel mai bun să găseşti specimene 
interesante. Adresa semne din cap, ici şi colo, spre siluetele 
lungite la soare în nisipul auriu. — Candidaţi de seamă la 
starea care mă interesează. O bagi de seamă pe vechea 
noastră prietenă, doamna Abrams, cum face pe ducesa, 
când ştie că Mary North a ajuns, în comparaţie cu ea, o 
regină? Nu trebuie să fim geloşi pe ea - gândeşte-te numai 
ce mult i-a trebuit doamnei Abrams să urce pe scările din 
dos, la Ritz, în patru labe şi cât prafa trebuit să înghită. 

Rosemary îl întrerupse. — Dar aceea e într-adevăr Mary 
North? Privea o femeie care înainta alene spre ei, urmată 
de un mic grup de persoane care se comportau ca şi cum ar 
fi fost obişnuiţi să fie priviţi. Când ajunseră la trei metri de 
ei, privirea lui Mary ezită o fracțiune de secundă asupra 
Diverilor, una din privirile nefericite care le arată celor 
astfel priviţi că au fost văzuţi, dar că vor fi trecuţi cu 
vederea, privirea pe care nici soţii Diver, nici Rosemary 
Hoyt nu-şi permiseră vreodată, în viaţa lor, s-o arunce cuiva. 
Dick se amuză când Mary o observă pe Rosemary şi, 
răzgândindu-se, se îndreptă totuşi spre ei. Îi adresă 
cuvântul lui Nicole cu o cordialitate agreabilă, dădu din cap 
să surâdă către Dick ca şi cum ar fi fost un fenomen 
molipsitor - la care el se înclină cu un respect ironic - şi o 
salută pe Rosemary. 

— Am auzit că eşti aici. Stai mai mult? 

— Până poimâine, răspunse Rosemary. 

Şi ea remarcase felul în care Mary îi ignorase pe soţii 
Diver ca să-i vorbească ei, şi sentimentul de obligaţie faţă 
de ei o făcu să se arate lipsită de entuziasm. Nu, nu putea 
accepta o invitaţie la cină în seara aceea. 

Mary se întoarse către Nicole, arătând în felul ei de a se 
purta cu ea o afecţiune amestecată cu milă. 

— Ce fac copiii? întrebă. 


Copiii se apropiau de ei în clipa aceea şi Nicole se arăta 
acum preocupată dacă să le acorde îngăduinţa de a trece 
peste interdicțiile guvernantei în ce privea o anumită limită 
până la care se putea intra în apă. 

— Nu, răspunse Dick în locul ei, ce spune Mademoiselle 
rămâne valabil. 

Fiind şi ea de părere că autoritatea odată ce este 
încredinţată altcuiva trebuie apoi sprijinită, Nicole le refuză 
cererea; Mary - care asemenea unei eroine din romanele 
Anitei Loos, nu avea de-a face decât cu aşa-numitele faits 
accomplis, de felul celor menite să nu tulbure nici măcar 
liniştea unui căţeluş - îi aruncă o privire lui Dick ca şi cum l- 
ar fi văzut făcându-se vinovat de cel mai flagrant act de 
brutalitate. Dick, iritat de întreg acest spectacol, pentru el 
obositor, se interesă cu o solicitudine simulată. 

— Ce fac copiii dumneavoastră şi mătuşile lor? 

Mary nu răspunse; îi părăsi, întâi coborându-şi o mână 
plină de simpatie peste capul lui Lanier. După ce se 
depărtase, Dick spuse: — Când mă gândesc la vremea pe 
care mi-am pierdut-o străduindu-mă cu ea... 

— Mie mi-e simpatică, spuse Nicole. 

Amărăciunea lui Dick o surprinse pe Rosemary, până 
atunci obişnuită să-l vadă ca un om care iartă toate şi 
înţelege orice. Deodată îşi aminti de ce auzise spunându-se 
despre el. În conversațiile cu nişte funcţionari ai 
Departamentului de Stat în călătoria cu vaporul, peste 
ocean - nişte americani europenizaţi, ajunşi într-o situaţie în 
care abia dacă s-ar fi putut spune că mai aparţineau 
vreunei naţionalităţi, în orice caz nu unei mari puteri, cel 
mult al vreunui stat alcătuit din cetăţeni de acelaşi fel - 
intervenise numele acelei pretutindeni cunoscute Baby 
Warren şi se făcuse observaţia că sora mai mică a lui Baby 
se dăduse pe mâna unui medic căzut în darul beţiei. „Omul 
acesta nu mai este acum primit nicăieri”, spusese o femeie. 

Vorbele acestea o tulburaseră pe Rosemary. Nu şi-i putea 
închipui pe soţii Diver ca fiind în relaţii sociale în care, un 


asemenea fapt, dacă era într-adevăr vorba de un astfel de 
fapt, să fi avut vreun înţeles, totuşi aluzia că ar fi existat o 
opinie publică organizată şi ostilă lui Dick îi suna neplăcut 
în urechi. „Omul acesta nu mai e acum primit nicăieri”. Şi-l 
închipuia pe Dick urcând treptele la intrarea unei case 
elegante, prezentându-şi cartea de vizită, şi spunându-i-se 
de către valet: „Nu vă mai primim”; apoi continuând de-a 
lungul unui bulevard doar ca să audă aceleaşi cuvinte de la 
nenumărați valeţi ai unor nenumărați ambasadori, miniştri, 
însărcinaţi cu afaceri... 

Nicole se întreba cum s-ar fi putut retrage. Ghicea că 
Dick, trezit acum la activitate, avea sa devină fermecător, s- 
o facă pe Rosemary să-i răspundă în acelaşi fel. Şi, într- 
adevăr, o clipă mai târziu glasul său reuşi să anuleze tot 
ceea ce spusese neplăcut până atunci. 

— Mary e simpatică într-adevăr - în fond, a reuşit şi ea în 
viaţă. Numai că e greu să continui să-i simpatizezi pe 
oamenii care nu te mai simpatizează pe tine. 

Rosemary intrând în joc, se legăna spre Dick, spunând cu 
voce cântătoare: 

— O, ce drăguţ eşti. Nu cred că ar exista cineva în stare 
să nu-ţi ierte orice, oricare ar fi fost lucrurile pe care i le-ai 
fi făcut. Apoi, simțind că exuberanţa ei constituia o 
încălcare a drepturilor lui Nicole, îşi cobori privirile pe nisip 
exact între ei. 

— Aş fi vrut să vă întreb, pe amândoi, ce părere aveţi 
despre ultimele mele filme - dacă le-aţi văzut. 

Nicole nu răspunse nimic, deoarece văzuse unul din ele şi 
nu avea o părere bună. 

— Nu e chiar atât de simplu de explicat - spuse Dick. Să 
zicem că Nicole îţi spune ţie că Lanier s-a îmbolnăvit. Ce 
faci când se întâmplă aşa ceva în viaţă? Ce face oricine? 
Oamenii acţionează - joacă o expresie - faţa, vocea, 
cuvintele - chipul arată durerea, glasul arată surpriza 
neplăcută, cuvintele exprimă o anume participare. 

— Da, înţeleg. 


— Însă la teatru, nu. La teatru comedienele cele mai 
bune şi-au construit prestigiul traducându-şi într-un mod 
burlesc răspunsurile emoţionale corecte - teama şi iubirea 
şi simpatia. 

— Înţeleg. Deşi cu toate acestea nu pricepea exact ce 
voia el să spună. 

Pentru că-i pierduse şirul spuselor, Nicole începu să se 
simtă tot mai nerăbdătoare, în timp ce Dick continua: 

— Pentru o actriţă, primejdia stă în a răspunde prea bine. 
Sau, de pildă, să presupunem că-ţi spune cineva: „lubitul 
dumitale a murit”. În viaţă, probabil că asta te-ar distruge 
complet. Însă pe scenă, încerci să-i distrezi pe ceilalţi - 
publicul poate da el „răspunsurile” emotive. În primul rând, 
actriţa are de urmărit un text, şi pe urmă trebuie să 
recâştige pentru ea atenţia publicului, abătând-o de la cel 
care tocmai a fost asasinat, sau de la acţiunea, oricare va fi 
fost ea, de pe scenă. Astfel că trebuie să facă ceva 
neaşteptat. Dacă publicul este de părere că e vorba de un 
personaj dur, ea trebuie să se arate deodată vulnerabilă - 
dacă-şi închipuie că e o fiinţă vulnerabilă, trebuie să se 
arate dură. Trebuie să-ţi ieşi cu totul din piele - înţelegi? 

— Nu chiar, recunoscu Rosemary. Cum adică, să-ţi ieşi din 
piele? 

— Faci exact lucrul neaşteptat până manevrezi publicul 
de la faptele obiective, îndărăt la tine. Pe urmă, intri iar în 
pielea personajului. 

Nicole numai putea suporta. Se ridică în picioare brusc, 
fără să mai facă vreun efort ca să-şi ascundă nerăbdarea. 
Rosemary, care-i simţise de câteva minute iritarea, se 
întoarse într-un gest conciliar spre Topsy. 

— Nu ţi-ar plăcea să fii actriţă când te faci mare? Cred c- 
ai fi o actriţă foarte bună. 

Nicole o privi fix în chip ostentativ şi cu vocea bunicului 
ei, spuse, rar şi distinct: 

— E cu totul deplasat să bagi idei din astea în capul 
copiilor altora. Gândeşte-te, s-ar putea să avem planuri cu 


totul deosebite în legătură cu viitorul lor. Se întoarse cu un 
gest brusc spre Dick. — Iau eu maşina până acasă. Îl trimit 
pe Michelle după tine şi după copii. 

— N-ai mai condus de luni de zile, protestă el. 

— N-am uitat. 

Fără nicio privire către Rosemary, a cărei faţă ardea 
violent, Nicole părăsi umbrela. 

În cabină cu chipul încă împietrit îşi schimbă pijamaua de 
plajă. Dar când porni pe aleea de sub bolta de pini şi văzu o 
veveriţă dănţuind pe o creangă, şi simţi vântul tremurând 
prin frunze, şi un cocoş care sfâşia depărtarea şi lumina 
soarelui transparând pe furiş prin întreaga nemişcare din 
jur - glasurile de pe plajă nu mai existară. Nicole se 
destinse, se simţea tânără, fericită; gândurile îi erau acum 
limpezi ca nişte clopoței - avea sentimentul că era vindecată 
şi încă într-un fel nou. Eul începu să i se desfoaie ca o floare 
mare, bogată, de trandafir, în timp ce arunca o privire 
înapoi, peste labirinturile în care rătăcise ani de zile. Ura 
acum plaja, era plină de resentiment faţă de toate locurile 
unde ea nu fusese altceva decât o planetă în jurul soarelui 
pe care-l închipuise Dick. 

— Iată, sunt aproape desăvârşită, se gândea. Pot să mă 
ţin pe picioarele mele foarte bine, şi fără el. Şi, ca un copil 
fericit, dorindu-şi desăvârşirea cât mai curând posibil, şi 
ştiind încă, nelămurit că Dick făcuse totul ca ea să ajungă să 
se bucure de asta, se întinse pe pat îndată ce ajunse acasă 
şi-i adresă lui Ilommy Barban, la Nisa, o scrisoare scurtă, 
provocatoare. 

* 

Însă asta fusese în timpul zilei - către seară, odată cu 
pierderea inevitabilă a energiei nervoase, moralul îi scăzu şi 
gândurile începură să-i ezite în semiîntunericul amurgului. 
Îi era frică de ce-ar fi putut gândi Dick; simţea iarăşi că 
exista un plan în spatele acţiunilor lui de acum şi îi era frică 
de asemenea planuri - de obicei se dovedeau eficace şi 
aveau o logică atotcuprinzătoare pe care Nicole însăşi nu ar 


fi fost în stare s-o controleze. Într-un fel, îi cedase lui rolul 
celui care gândeşte pentru amândoi şi, în absenţa lui, 
oricare din acţiunile ei păreau automat guvernate de ceea 
ce ar fi dorit el, astfel că acum se simţea neputincioasa dacă 
ar fi fost vorba să-şi compare intenţiile cu ale lui. Însă 
trebuia să gândească şi ea cu mintea ei; ajunsese, în sfârşit, 
să vadă ceva deasupra pragului înfricoşător al fanteziei, 
pragul către salvarea care nu era de fapt o salvare; ştia că 
păcatul cel mai mare pentru ea, acum şi în viitor, era să se 
înşele singură. Îi trebuise mult să înveţe lecţia asta, însă, în 
sfârşit, o învățase. Sau gândeşti pentru tine însuţi - sau, 
dacă nu, alţii trebuie să gândească pentru tine şi să preia 
puterea din mâinile tale, să-ţi schimbe şi să-ţi disciplineze 
altfel gusturile fireşti, să te formeze, să te simplifice după 
voia lor. 

Cina decurse liniştită, Dick bând prea multă bere şi 
comportându-se plin de jovialitate cu copiii în camera 
treptat invadată de amurg. După aceea, el cântă la pian 
câteva piese de Schubert şi câteva piese noi de jazz, din 
America, pe care ea le fredonă cu voce dulce, de contraltă, 
peste umărul lui. 

„Să-i mulţumeşti tatii 
Să-i mulţumeşti mamii 
Să le mulţumeşti că s-au întâlnit...” 

— Asta nu-mi place, spuse Dick, pregătindu-se să 
întoarcă pagina caietului cu note. 

— O, cântă-l te rog! exclamă ea. Trebuie să-mi petrec tot 
restul vieţii crispându-mă când aud cuvântul tată? 

„Să mulţumeşti calului care a tras trăsura, 
Să mulţumim că noi amândoi am fost cam ameţiţi 
atunci...” 

Mai târziu, se aşezară împreună cu copiii pe acoperişul 
vilei, care forma o terasă în stil maur şi priviră focurile de 
artificii de la cele două cazinouri, departe unul de altul, 
departe de ei, jos pe coastă. Încerca un simţământ de 


singurătate şi de tristeţe, să constate că sunt atât de goliţi 
de sentimente unul faţă de altul. 

În dimineaţa următoare, întorcându-se de la 
cumpărăturile făcute la Cannes, Nicole găsi un bilet în care 
se spunea că Dick luase maşina cea mică şi plecase undeva, 
în Provența, să petreacă acolo, singur, câteva zile. Chiar pe 
când îl citea, sună telefonul - era Tommy Barban de la 
Monte Carlo spunându-i că-i primise scrisoarea şi că pornea 
spre ea cu maşina. Îşi aminti de căldura buzelor ei, în 
receptor, pe când îi răspundea că-i pare bine că vine s-o 
vadă. 


CAPITOLUL VIII 


FĂCU O BAIE, SE PARFUMĂ ŞI-ŞI 
ninse trupul cu un nor de pudră, strivind sub picioare un alt 
strat de pudră, pe prosopul de baie. Îşi privi cu atenţie 
microscopică contururile şoldurilor, întrebându-se când 
avea să înceapă să se lase, îngroşându-se, către pământ, 
edificiul acesta splendid, zvelt. „Cam în şase ani, însă 
pentru moment mai sunt cum trebuie să fiu - de fapt sunt 
mai bine decât oricare dintre femeile pe care le ştiu eu.” 

Nu exagera. Singura nepotrivire fizică dintre Nicole cea 
de acum şi Nicole cea cu cinci ani înainte consta pur şi 
simplu în faptul că nu mai era o fetiţă. Însă era de ajuns de 
influenţată de idolatria impusă de lumea tinereţii, de filmele 
cu nenumăratele chipuri de fetiţe, înfăţişate cu toată 
naivitatea ca exprimând întreaga înţelepciune şi toate 
realizările lumii, încât să simtă în sinea ei oarecare gelozie 
faţă de tinereţe. 

Îşi îmbrăcă prima rochie, lungă până la glezne, pe care 
şi-o comandase şi-şi făcu, cu toată evlavia, o cruce cu 
parfum Channell 16. Când Tommy sosi în automobilul său la 
ora unu, Nicole făcuse din făptura ei cea mai încântătoare 
şi mai bine îngrijită dintre grădini. 


Ce bine era că lucrurile mai puteau să fie şi astfel, că 
putea să fie iarăşi idolatrizată, că se putea preface că are şi 
ea o taină! Pierduse doi dintre anii aceia splendizi, din viaţa 
oricărei fete drăguţe - acum se simţea gata să şi-i recâştige; 
îl salută pe Tommy ca şi cum ar fi fost unul dintre numeroşii 
bărbaţi care i-ar fi stat la picioare, mergând în faţa lui în loc 
să rămână alături în timp ce străbăteau grădina, spre 
umbrela de soare. Femeile atractive, de nouăsprezece ani 
ca şi cele de douăzeci şi nouă sunt la fel în ce priveşte 
încrederea lor plină de  expansivitate; dimpotrivă, 
îmbrăţişarea plină de dorinţe a vârstei dintre douăzeci şi 
treizeci de ani nu se străduise să cuprindă lumea exterioară 
în sine. Cea dintâi e vârsta insolenţei comparabilă cu cea a 
unui tânăr cadet de la şcoala de ofiţeri, cealaltă e asemenea 
vârstei unui luptător care se mândreşte că şi-a terminat 
bătăliile. 

Însă în vreme ce o fată de nouăsprezece ani îşi extrage 
încrederea în sine dintr-un prisos de atenţie din afară, o 
femeie de douăzeci şi nouă de ani îşi găseşte hrana în ceva 
mai subtil. Când doreşte ceva, îşi alege ceea ce s-ar putea 
numi les aperitifs, în înţelepciune, şi mulţumită, se bucură 
de voluptatea puterii pe care ştie că o poate exercita asupra 
altora. Din fericire, s-ar părea că nici într-un caz, nici în 
celălalt nu anticipează anii de mai târziu, când intuiţiile ei 
vor fi adesea tulburate de panică, de teama că va trebui să 
se oprească locului sau de spaima că va fi silită să meargă 
mai departe. Dar pe pragul vârstei de nouăsprezece sau de 
douăzeci şi nouă de ani este cât se poate de sigură că n-o 
aşteaptă nicio surpriză neplăcută. 

Nicole nu-şi dorea o legătură romantică vagă, pur 
spirituală - dorea o „legătură”; dorea o schimbare. Îşi dădea 
seama, gândind acum cu gândurile lui Dick, că dintr-un 
punct de vedere superficial ar fi însemnat să intre într-o 
combinaţie vulgară, lipsită de orice emoție, complăcându-se 
într-o indulgență care ar fi fost complicată pentru toţi. Pe de 
altă parte, îl considera pe Dick vinovat de situaţia actuală, şi 


se gândea, cu toată onestitatea, că o asemenea experienţă 
ar fi putut avea o valoare terapeutică. Ioată vara, fusese 
stimulată de spectacolul unor oameni care făceau exact 
ceea ce erau tentaţi să facă fără să plătească nicio 
penalizare pentru asta - mai mult decât atât, în ciuda 
intenţiei de a nu se mai minţi pe ea însăşi, încerca să-şi 
spună acum că nu făcea altceva decât să încerce cât de 
departe poate merge pe un anumit drum şi că s-ar fi putut 
retrage în orice moment... 

În lumina umbrită din casă, Tommy o cuprinse în braţele 
sale, albe sub stofa costumului şi o atrase spre el, privind-o 
în ochi. 

— Rămâi nemişcată, îi spuse. De acum încolo am să stau 
să mă uit la tine foarte multă vreme. 

Din părul lui se simţea o anumită mireasmă iar din 
veşmintele lui albe, o aură uşoară de săpun. Ea îşi ţinea 
buzele strânse, fără să surâdă şi amândoi rămaseră să se 
privească unul pe altul. 

— Îţi place ce vezi? murmură ea. 

— Parle francais!4... 

— Foarte bine, şi ea întrebă iarăşi, în franţuzeşte: Îţi 
place ce vezi? 

EI o atrase mai aproape deel. 

— Îmi place tot ce văd la tine... Ezită o clipă. — Îmi 
închipuiam că-ţi cunoşteam faţa dar se pare că mai sunt 
unele lucruri pe care nu le-am ştiut până acum. De când ai 
început să ai ochi de trişor alb? 

Ea se desprinse din braţele lui, şocată şi indignată, şi-i 
strigă, în englezeşte de data aceasta: 

— De asta voiai să vorbim franţuzeşte? Glasul i se linişti 
atunci când intră valetul aducând sticla şi paharele de 
sherry. — Ca să te poţi simţi mai în largul tău când mă 
jigneşti? 

Şi îşi plantă, cu violenţă, şezutul mic pe perna de lame a 
fotoliului. 


— N-am nicio oglindă aici, spuse apoi, vorbind iarăşi în 
franceză, însă cu fermitate, dar dacă ochii mi s-au schimbat, 
asta e pentru că acum m-am făcut bine. Şi fiind sănătoasă, 
poate că am trecut iarăşi la vechiul meu eu - s-ar putea ca 
bunicul meu să fi fost un ticălos şi ca eu însămi să fiu o 
ticăloasă prin descendență, deci vezi şi tu cum stau 
lucrurile. 

Acum îţi este satisfăcută mintea logică? 

S-ar fi zis că nu înţelege ce vrea ea să-i spună. 

— Unde-i Dick - ia şi el masa cu noi? 

Observând că remarca de adineaori nu însemnase prea 
mare lucru pentru el, îi şterse orice efect printr-un hohot de 
râs. 

— Dick e plecat într-o excursie, spuse. Şi-a făcut apariţia 
Rosemary Hoyt şi acum sau sunt împreună, sau ea l-a 
zguduit atât de tare încât vrea să fie singur ca să viseze la 
ea. 

— Ştii, tu eşti puţin cam prea complicată, în fond... 

— O, nu, îl asigură ea repede. Nu - nu sunt deloc aşa, la 
drept vorbind - eu nu sunt decât o - nu sunt decât o mulţime 
de oameni diferiţi, cu toţii foarte simpli. 

Marius aduse un pepene galben şi o găleată cu gheaţă, şi 
Nicole, gândindu-se fără să se poată împotrivi gândului, la 
ochii ei de ticăloasă, nu-i mai răspunse; bărbatul acesta îţi 
dădea de lucru cu mintea, în loc să se împartă în bucățele 
pe care le-ar fi putut fărâmiţa. 

— De ce nu te-au lăsat în starea ta firească? o întrebă 
Tommy curând după aceea. Tu eşti fiinţa cea mai dramatică 
pe care am întâlnit-o vreodată. 

Ea n-avea ce să-i răspundă. 

— Îmblânzitorii ăştia de femei! pufni el. 

— În orice societate sunt unii... Ea simţi fantoma lui Dick 
alături de ea, dar se supuse tonului mai poruncitor al lui 
Tommy. 

— Eu am brutalizat o mulţime de bărbaţi până i-am adus 
acolo unde am vrut, dar n-aş risca să fac aşa ceva nici 


măcar cu pe jumătate atâtea femei. Mai ales felul acesta, de 
„intimidare” a femeilor - ce folos poate aduce cuiva? - ţie 
sau lui sau oricui? 

Ea simţi o clipă că-i tremură inima, apoi că i se strânge 
uşor la gândul că, în realitate, îi datora mult de tot lui Dick. 

— Îmi închipui că am... 

— Ai prea mulţi bani, spuse el nerăbdător. Asta e toată 
chestia. Dick nu i se poate împotrivi acestui fapt. 

Se gândi la ce spusese, în vreme ce slugile ridicau de pe 
masă cojile de pepene. 

— Tu ce crezi c-ar trebui să fac? 

Pentru prima dată, de zece ani de zile, se afla sub 
influenţa unei alte personalităţi decât cea a soţului ei. Tot 
ceea ce-i spunea lommy devenea acum pentru totdeauna 
parte din fiinţa ei. 

Băură sticla de vin în vreme ce un vânt uşor legăna acele 
de pin şi căldura voluptoasă a începutului de după-amiază 
isca puncte mici, orbitoare, peste carourile de şah ale feţei 
de masă. Tommy se ridică înconjurând masa şi se opri în 
spatele  Nicolei punându-şi braţele peste braţele «i, 
apucându-i mâinile într-ale lui. Obrajii li se atinseră, apoi 
buzele, şi ea se înecă deodată, pe jumătate de patimă 
pentru el, pe jumătate de surpriza de a-i constata puterea. 

— Nu poţi să trimiţi guvernanta cu copiii, undeva, după- 
masa asta? 

— Au lecţia de pian. Oricum, eu nu vreau să stau aici. 

— Mai sărută-mă o dată. 

Puțin mai târziu, în drum cu maşina spre Nisa, se gândi: 
„Aşa deci, am ochi de ticăloasă? Foarte bine atunci, mai 
bine o ticăloasă sănătoasă decât o puritană nebună!” 

Aserţiunea lui i se părea că o absolvă de orice vină sau 
responsabilitate şi simţi un fior de plăcere gândindu-se 
acum la ea însăşi într-un fel cu totul nemaiîncercat până 
atunci. Noi perspective îi apăreau în faţa ochilor, populate 
cu chipurile multor bărbaţi, şi pe niciunul din ei nu trebuia 


să-l asculte sau să-l iubească. Trase adânc aer în piept, îşi 
ridică umerii, cu un gest ironic, şi se întoarse spre Tommy. 

— Trebuie neapărat să mergem tot drumul până la 
hotelul tău, la Monte Carlo? 

El opri maşina cu un scrâşnet de cauciucuri. 

— Nu! îi răspunse. Şi, Doamne, n-am fost niciodată mai 
fericit decât sunt în clipa asta. 

Trecuseră prin Nisa, de-a lungul coastei albăstrii, şi 
începuseră să urce pe Cornişa. Tommy întoarse maşina în 
jos, spre coastă, parcurse o mică peninsulă boantă şi opri în 
spatele unui mic hotel de pe țărm. 

Impresia că locul acesta părea atât de accesibil o sperie o 
clipă pe Nicole. La pupitrul de recepţie era un american 
care discuta la nesfârşit cu funcţionarul de acolo despre 
cursul de schimb al valutei. Aşteptă, în aparenţă liniştită, 
dar simțindu-se nenorocită în sinea ei, pe când Tommy 
completa fişele pentru poliţie - numele lui real, al ei, fals. 
Camera lor era o chilie mediteraneană, aproape ascetică, 
aproape curată, umbrită în faţa strălucirii orbitoare a mării. 
Pentru cele mai simple dintre plăceri - locurile cele mai 
simple. Tommy comandă două coniacuri şi, când uşa se 
închise în urma chelnerului, luă loc pe unicul scaun; arăta 
foarte frumos, aşa, cu chipul crestat de cicatrici, cu 
sprâncenele  arcuindu-i-se şi apoi ridicându-i-se spre 
tâmple, asemenea unui Puck gata de luptă, unui Satan plin 
de gravitate. 

Înainte de a-şi fi terminat coniacul se urniră amândoi 
deodată de la locurile lor şi se ridicară în picioare 
întâlnindu-se la jumătatea drumului dintre ei; apoi amândoi 
se treziră pe pat şi el îi săruta genunchii băieţoşi. 
Împotrivindu-se încă puţin, asemenea unui animal 
decapitat, ea uită de Dick şi de noii ei „ochi de ticăloasă”, îl 
uită şi pe Tommy, şi se scufundă tot mai adânc în minutele 
care treceau şi în clipă. 

„„Când el se ridică să deschidă un oblon să vadă ce 
anume stârnise vacarmul crescând de sub ferestrele lor, 


silueta îi era mai neagră şi mai puternică decât a lui Dick şi 
muşchii încordaţi îi erau mai bine desemnaţi. O clipă şi el o 
uitase; când trupul lui se despărţi de al ei avu un fel de 
presimţire că lucrurile aveau să fie altfel decât se aşteptase. 
Simţea teama fără nume care precede oricărei emoţii - 
bucurie sau durere - la fel de inevitabil cum uruitul 
tunetului precede furtuna. 

Tommy aruncă, precaut, o privire pe deasupra 
balustradei balconului şi-i spuse: 

— Sunt două femei pe balconul de sub balconul nostru. 
Stau de vorbă despre vreme şi se leagănă pe nişte 
balansoare americane. 

— Şi ele fac tot tapajul ăsta? 

— Zgomotul vine de undeva de sub ele. Ascultă: 

„Departe, în Sud, în ţara bumbacului, 

Hotelurile-s în floare, afacerile s-au dus dracului, 

Ia priviți...“ 

— Sunt nişte americani. 

Întinsă pe pat, Nicole îşi desfăcu larg braţele, de o parte 
şi de alta a trupului, şi rămase cu privirile fixe pe tavan; 
pudra se umezise pe ea şi o acoperea într-o pojghiţă 
lăptoasă. Îi plăcea goliciunea camerei, zumzetul unei muşte 
care naviga pe undeva deasupra capului. lommy aduse 
scaunul lângă pat şi mătură hainele de acolo cu palma să-şi 
facă loc; şi ei îi plăcu aspectul rochiei ei uşoare şi a 
sandalelor care se învălmăşiră cu pantalonii lui albi pe 
duşumea. 

El îi cântări din ochi sânii prelungi, albi, în contrast parcă 
cu membrele cafenii şi cu capul, şi spuse, râzând cu 
gravitate: 

— Eşti nouă-nouţă, ca un bebeluş. 

— Cu ochi ticăloşi... 

— Am să am eu grijă de asta. 

— E foarte greu să ai grijă de astfel de ochi - mai ales de 
cei ai măsluitorilor de prin Chicago. 


— Eu ştiu o mulţime de leacuri de pe la ţăranii din 
Languedoc. 

— Sărută-mă, pe buze, Tommy. 

— Asta e atât de americăneşte, spuse el, sărutând-o cu 
toate acestea. Când am fost ultima oară în America, erau 
acolo nişte fete în stare să te sfâşie cu buzele, să se sfâşie şi 
pe ele, până când se făceau stacojii la faţă cu tot sângele 
strâns în jurul buzelor într-o pată mare-mare - dar mai 
departe, nimic. 

Nicole se ridică sprijinindu-se într-un cot. 

— Îmi place camera asta, spuse. 

EI privi în jur. 

— Eu o găsesc cam sărăcăcioasă. Scumpa mea, îmi pare 
foarte bine că n-ai mai vrut să aşteptăm până ajungem la 
Monte Carlo. 

— De ce sărăcăcioasă? Ce vorbeşti, e o cameră minunată, 
Tommy - ca mesele acelea goale din o grămadă de tablouri 
de Canne şi Picasso. 

— Nu ştiu. Nu încerca s-o înţeleagă. — Uite, iar 
tămbălăul ăsta. Ce Dumnezeu, doar n-o fi vreun omor. 

Se duse iar la fereastră şi de acolo îi raportă din nou. 

— Parcă ar fi doi marinari americani care s-au luat la 
bătaie şi alţii în jur care-i aplaudă. Sunt de la crucişătorul 
vostru, de acolo, din larg. Se înfăşură într-un prosop şi se 
aventură mai departe pe balcon. Au şi nişte târfe 
franţuzoaice cu ei. Am mai auzit eu de asta - femeile se ţin 
după ei de la un loc la altul, oriunde se opreşte vasul. Dar 
ce femei! Cu leafa lor ai zice c-ar putea să-şi găsească ceva 
mai de soi! Când mă gândesc la femeile care se ţineau după 
noi! Nici nu ne-am fi uitat la ceva mai prejos de o balerină! 

Nicolei îi părea bine că el cunoscuse atât de multe femei, 
atât de multe încât nici măcar cuvântul femeie nu mai 
însemna mare lucru pentru el; în felul acesta avea să fie în 
stare să-l ţină numai al ei atâta de vreme cât fiinţa din ea 
transcendea universaliile trupului său femeiesc. 

— Dă-i la moacă! 


— la-ha-a! 

— Hei, fii atent ce-ţi spun, arde-l! 

— Haide, Dulschnitt, mă porcule! 

— Ia-ia! 

— Ila-hu-ha! 

Tommy întoarse spatele spectacolului. 

— S-ar putea spune că locul ăsta ne-a fost cât a putut el 
să ne fie de util, acuma gata - nu crezi? 

Era şi ea de aceeaşi părere, însă se mai ţinură o clipă 
îmbrăţişaţi înainte de a se îmbrăca, şi li se păru că era un 
loc cât se poate de splendid... 

Îmbrăcându-se în cele din urmă, Tommy exclamă: 

— Dumnezeule, femeile astea două de pe balansoare, din 
balconul de sub noi, nici nu s-au mişcat! Încearcă să ignore 
toată chestia asta din faţa lor. Au venit aici în vacanţă, cu 
economiile lor, şi nici toată marina militară americană, nici 
toate târfele din Europa nu sunt în stare să le-o strice. 

Se apropie tandru de ea şi o cuprinse în braţe, trăgându-i 
breteaua sutienului la loc, peste umăr, cu dinţii; apoi un 
zgomot teribil sfâşie calmul de afară — Crak! — Bum! — m- 
m! Era crucişătorul care dădea semnalul de adunare. 

Acum, jos sub ferestrele lor, se dezlănţuise un adevărat 
infern - căci vasul urma să se deplaseze spre un alt port. 
Chelnerii începură să facă socoteli şi să ceară achitarea 
notelor, cu glasuri pline de nelinişte; se auzeau înjurături şi 
contestaţii, acuzaţii că notele ar fi fost prea pipărate şi că 
restul nu fusese numărat corect; se organizară transporturi 
de la țărm spre navă şi poliţia maritimă îşi făcea auzit glasul 
în comenzi scurte, grăbite, mai presus de orice alte sunete. 
Se auziră ţipete, planşete, strigăte, promisiuni, atunci când 
prima şalupă de transport se despărţi de țărm şi femeile se 
strânseseră pe ponton, ţipând şi lansând semnale de 
despărţire. 

Tommy văzu o fată care se năpustise pe balconul de sub 
balconul lor fluturând un şervet de masă, şi înainte de a-şi fi 
putut da seama dacă englezoaicele îi simţiseră, în sfârşit, 


prezenţa, se auzi o bătaie şi la uşa camerei lor. Afară, 
glasuri tulburate de femei îi convinseră în cele din urmă să 
deschidă; 

apărură două fete, tinere, slăbuţe, necioplite, mai degrabă 
încă nedescoperite decât pierdute, pe coridorul din faţa 
uşii. Una din ele plângea înecându-se în suspine. 

— Nu ne daţi voie să le facem semne, cu mâna, de pe 
balconul dumneavoastră? imploră una cu o voce plină de 
pasiune. Putem, vă rog frumos! Să le facem semne cu mâna 
la băieţii de afară? Nu ne daţi voie, vă rog frumos! 
Camerele alelalte-s toate ocupate. 

— Cu plăcere, spuse lommy. 

Fetele dădură buzna pe balcon, şi curând vocile lor îşi 
ridicară terţele stridente mai presus de vacarmul de afară. 

— Pa Charlie! Charlie, uită-te-ncoa! 

— Trimite o telegramă post-restant, Nisa! 

— Charlie! Uite că nu mă vede! 

Una dintre fete îşi ridică deodată fusta, trase de slipul ei 
Toz, şi-l sfâşie, ridicându-l ca pe un steag de glorie; apoi, 
ţipând: Ben, Ben! îl flutură dezlănţuită. Când Tommy şi cu 
Nicole părăsiră camera, steagul acesta mai fâlfâia pe cerul 
albastru. O, mai ai încă în ochi culoarea tandră a trupului de 
care-ţi mai aduci aminte? - în vreme ce la pupa 
crucişătorului se ridica, parcă luându-se la întrecere cu el, 
drapelul înstelat. 

* 

Cinară la noul cazino de pe țărm, la Monte Carlo... Mult 
mai târziu înotară la Beaulieu într-o cavernă descoperită, 
sub clarul alb de lună, într-un cerc mic de stânci palide 
înconjurând o cupă de apă fosforescentă, cu faţa spre 
Monaco şi spre contururile nedesluşite de la Mentone. Era 
bucuroasă că o adusese aici, în ascunzişul acesta 
răsăritean, în jocurile, noi pentru ea, ale vânturilor şi ale 
apei; totul era la fel de nou pe cât îşi erau ei unul altuia. La 
modul simbolic, se întinsese pe oblâncul şeii lui ca şi cum ar 
fi răpit-o dintr-un Damasc de legendă şi ar fi fugit cu ea pe 


podişurile mongole. Clipă cu clipă tot ceea ce o învățase 
Dick se desprindea de ea, şi revenea tot mai mult la ce 
fusese ea însăşi la început, icoană în faţa săbiilor ridicate şi 
plecate în jurul ei în întreaga lume. Împletită în clarul de 
lună cu însăşi iubirea, saluta haosul pe care i-l aducea 
iubitul de acum. 

Se deşteptară amândoi în aceeaşi clipă, la vreme ca să 
vadă luna apusă şi să simtă răcoarea nopţii. Se ridică 
împleticindu-se întrebând cât putea să fie ceasul şi Tommy 
aprecia că trebuia să fi fost ora trei. 

— Trebuie să mă întorc acasă! 

— Credeai că o să dormim la Monte Carlo. 

— Nu. E guvernanta cu copii. Trebuie să fiu acasă înainte 
se ziuă. 

— Cum vrei tu. 

Mai intrară o clipă în mare şi când o văzu înfiorându-se, 
el o frecă bine cu un prosop pe tot trupul. Când suiră în 
maşină, cu părul încă ud, cu trupurile proaspete şi 
licăritoare, ar fi vrut amândoi să mai fi rămas. Locul unde se 
opriseră era foarte luminat, şi când Tommy o sărută, îl simţi 
cum se pierde în albeţea obrazului şi dinţilor ei albi şi pe 
fruntea ei rece şi pe mâna care îi atingea faţa. Încă legată 
de felul de a gândi al lui Dick, părea că aşteaptă o 
interpretare, o preţuire a clipelor de acum; însă nu venea 
niciuna, nici alta. Liniştindu-se, somnoroasă şi fericită, ştiind 
acum că nu mai trebuia să se teamă de aşa ceva, se cufundă 
pe banchetă şi somnolă până când torsul motorului îşi 
schimbă ritmul şi simţi automobilul urcând spre Vila Diana. 
La poartă, îi dădu un sărut, aproape automat, de 
despărţire. Sunetul paşilor ei pe alee era acum altul, 
ferestrele grădinii fură deodată proiectate în trecut, însă îi 
părea totuşi bine că se întorsese. Trăise ziua aceasta într-un 
ritm accelerat, întretăiat, şi cu toate satisfacţiile pe care i le 
adusese, nu era obişnuită să-şi ducă viaţa într-o asemenea 
încordare. 


CAPITOLUL IX 


LA ORA PATRU, ÎN DUPĂ-AMIAZA 
următoare, un taxi se opri în faţa porţii şi Dick cobori. Luată 
pe neaşteptate, Nicole îi ieşi în întâmpinare fugind pe 
treptele terasei, cu respiraţia tăiată de efortul pe care-l 
făcea ca să se controleze. 

— Unde-i maşina? îl întrebă. 

— Am lăsat-o la Arles. N-am mai avut chef să conduc. 

— Credeam, după biletul tău, că ai să lipseşti mai multe 
zile. 

— Am dat de mistral şi de ploaie. 

— Te-ai distrat bine? 

— Cât se poate să se distreze unul care fuge de ceva. Am 
dus-o pe Rosemary până la Avignon şi am suit-o în tren 
acolo... Urcară spre terasă împreună şi, ajunşi acolo, el îşi 
lăsă jos valiza. — Nu ţi-am spus asta în biletul pe care ţi l- 
am lăsat pentru că mă gândeam că ai să-ţi închipui cine ştie 
ce. 

— A fost foarte drăguţ din partea ta că te-ai gândit la 
asta. Nicole se simţea mai sigură de ea acum. 

— Am vrut să văd dacă ea are să-mi ofere ceva - şi 
singurul mijloc era să fiu singur cu ea o vreme. 

— Şi - are ceva să-ţi ofere? 

— Rosemary a rămas un copil, răspunse el. Probabil că-i 
mai bine aşa. Tu ce-ai făcut? 

Ea îşi simţi faţa zvâcnind toată, ca a unui iepure. 

— Am fost să dansez aseară - cu lommy Barban. Am fost 
amândoi la... 

El se crispă la faţă, întrerupând-o. 

— Nu-mi spune nimic. N-are nicio importanţă ce faci, 
numai că nu vreau să ştiu nimic precis. 

— Nu e nimic de ştiut. 

— Foarte bine, foarte bine. Pe urmă, ca şi cum ar fi lipsit 
o săptămână: — Copiii ce fac? 

În casă sună telefonul. 


— Dacă-i pentru mine, nu sunt acasă, spuse Dick 
întorcându-se repede cu spatele. Am ceva de lucru în 
atelierul meu. 

Nicole aşteptă până când el se făcuse nevăzut, dincolo de 
puţul din grădină; apoiintră în casă şi ridică receptorul. 

— Nicole, comment vas-tu 7124 

— S-a întors Dick. 

El gemu. 

— Vino să ne întâlnim aici, la Cannes, propuse el. Trebuie 
să stau de vorbă cu tine. 


— Nu pot. 

— Spune-mi că mă iubeşti. Fără să zică nimic, ea aprobă 
din cap în faţa receptorului; el repetă: — Spune-mi că mă 
iubeşti! 


— O, da, îl asigură. Dar acum, pentru moment, nu e nimic 
de făcut. 

— Sigur că e, spuse el nerăbdător. Dick vede foarte bine 
că s-a terminat totul între voi doi - e limpede că a renunţat. 
Ce se mai poate aştepta să faci? 

— Nu ştiu. Va trebui să... Se opri când îşi dădu seama că 
ar fi vrut să spună: ...să aştept până-l întreb pe Dick! 
Termină cu: — Am să-ţi scriu şi am să-ţi telefonez mâine! 

Rătăci prin casă mai degrabă mulţumită, odihnindu-se 
după ceea ce realizase. Era o poznaşă, şi asta era o 
satisfacţie; nu mai era vorba de o vânătoare într-un ţinut 
închis. Ziua de ieri îi reveni în minte în nenumărate detalii - 
detalii care începură să acopere amintirea unor clipe 
similare când iubirea ei pentru Dick fusese proaspătă şi 
intactă. Începuse să dispreţuiască iubirea aceasta, astfel că 
i se părea că fusese ştirbită de obişnuinţe sentimentale încă 
de la început. Cu memoria oportunistă a femeilor, abia 
dacă-şi mai amintea acum ce simţise pe vremea când Dick şi 
cu ea se iubiseră în locuri tainice, prin diferite colţuri ale 
lumii, în luna dinainte de a se fi căsătorit. Tot astfel îl 
minţise pe Tommy în noaptea trecută când îi jurase că 


niciodată până atunci nu fusese atât de pe de-antregul, atât 
de deplin, atât de dincolo de orice stăpânire... 

„„„Pe urmă remuşcările pentru clipa aceasta de trădare, 
care diminua atât de vulgar un deceniu din viaţa ei, o 
făcură să se îndrepte către sanctuarul lui Dick. 

Apropiindu-se fără zgomot, îl văzu în spatele cabanei, 
aşezat pe un şezlong lângă zidul de deasupra stâncilor şi o 
clipă îl privi tăcută. Era pierdut în gânduri, trăia acum într- 
o lume numai a lui, şi în mişcările mărunte ale feţei, în 
fruntea care i se înălța sau se pleca, în ochii îngustaţi sau 
lărgiţi, în buzele strânse sau întredeschise, în jocul mâinilor, 
îl văzu trecând de la o fază la alta, într-o poveste numai a 
lui, desfășurându-se undeva, înăuntru, numai şi numai a lui, 
nu a ei. O dată îşi încleştă pumnii şi se aplecă înainte, o dată 
ceea ce era în el îi aduse pe faţă o expresie de chin şi 
deznădejde - şi când lucrul acela trecu, întipăritura îi 
rămase în ochi. Pentru prima data în viaţa ei simţi că i-e 
milă de el - e greu pentru cei care au fost odată cu mintea 
bolnavă să mai simtă că le e milă de sănătoşi, şi deşi Nicole 
mulțumea adesea pentru faptul că el o condusese înapoi, în 
lumea pe care o părăsise, şi se gândise întotdeauna la el ca 
la o energie inepuizabilă, incapabilă de a simţi oboseala - 
uită de chinurile pe care ea i le provocase lui în clipa când 
uită de propriile ei suferinţe care o împinseseră la aceasta. 
Oare îşi dădea el seama că nu mai era acum în stare să o 
stăpânească? Dorise să se întâmple toate acestea? Simţea 
că-i i-e milă de el aproape la fel de mult cât simţise pe 
vremuri că-i fusese de Abe North şi de destinul lui lipsit de 
nobleţe, cât i-ar fi fost milă de neajutorarea copiilor şi 
bătrânilor. 

Se apropie de el, şi petrecându-şi braţul pe după umerii 
lui şi apropiindu-şi capul de al lui, spuse: 

— Nu fi trist. 

EI o privi cu răceală. 

— Nu mă atinge, spuse. 

Încurcată, ea se trase cu câţiva paşi înapoi. 


— Iartă-mă, spuse el absent. Mă gândeam tocmai la tot 
ce am simţit eu pentru tine... 

— De ce nu mai adaugi nişte clasificări noi la cara ta? 

— M-am gândit şi la asta. 

— N-am venit aici, la tine, ca să fim dezagreabili. 

— Dar atunci de ce-ai venit, Nicole? Nu mai pot să fac 
nimic pentru tine, de acum încolo. Încerc acum să mă salvez 
pe mine. 

— De contaminarea cu mine? 

— Profesia mea mă pune în contact cu companii 
îndoielnice uneori. 

Ea începu să plângă de mânie la insulta aceasta. 

— Eşti un laş! Ţi-ai ratat viaţa şi vrei să arunci vina pe 
mine. 

Când nu-i mai răspunse nimic, ea reîncepu să simtă 
fascinația hipnotică a inteligenţei lui, uneori excitându-se 
fără putere, dar totdeauna cu substraturi de adevăruri 
peste adevăruri pe care ea nu le putea frânge, şi nici măcar 
fisura. Şi, iarăşi, încercă să i se împotrivească, aruncându-şi 
în luptă cu el ochii ei frumoşi, aroganţa catifelată, de câine 
de rasă, trecerea ei spre un alt bărbat, resentimentul 
acumulat de-a lungul anilor; lupta împotriva lui cu banii ei, 
cu credinţa că sora ei îl antipatiza şi că era alături de ea 
acum; gândul la noii duşmani pe care el şi-i făcea cu 
cinismul lui sentimentalizat, viclenia ei alertă împotriva 
încetinelilor lui tot mai pronunţate, sănătatea şi frumuseţea 
ei împotriva deteriorării lui fizice, lipsa ei de scrupule 
împotriva moralității lui - în lupta aceasta lăuntrică se folosi 
chiar şi de slăbiciunile ei, făcând uz, cu bravură şi cu curaj, 
de cutii vechi şi ceşti şi sticle, de receptaculele golite ale 
păcatelor, greşelilor, jignirilor ei expirate. Şi deodată, în mai 
puţin de două minute, ea îşi cuceri izbânda, şi se justifică 
faţă de sine însăşi fără minciună sub subterfugiu, tăie 
pentru totdeauna legăturile. Apoi se îndreptă, cu picioarele 
moi şi scuturată de suspine reci, către căminul acum, în 
sfârşit, al ei. 


Dick aşteptă până când ea se făcu nevăzută. Apoi îşi lăsă 
capul pe parapet. Cazul se încheiase. Doctorul Diver era 
liber. 


CAPITOLUL X 


LA ORA DOUĂ, ÎN NOAPTEA ACEEA, 
telefonul o trezi pe Nicole şi îl auzi pe Dick răspunzând din 
patul - căruia ei îi spuneau culcuşul de nelinişte - din 
camera de alături. 

— Oui, oui... mais â qui est-ce-que le parle?... Oui...14% 
Vocea i se însufleţi de surpriză. — Dar pot să vorbesc cu una 
din doamne, domnule ofiţer? Sunt amândouă doamne din 
cea mai înaltă societate, doamne cu legături care ar putea 
să dea naştere la complicaţii politice din cele mai grave... E 
adevărat, vă jur... Foarte bine, veţi vedea. 

Se ridică din pat, şi în vreme ce începea să înţeleagă 
despre ce era vorba, cunoaşterea pe care o avea despre 
sine însuşi îl încredința că până la urmă avea să-şi asume 
sarcina de a face faţă acestei situaţii - era vechea şi fatala 
lui amabilitate, farmecul lui autoritar dintotdeauna, 
năpădindu-l tumultuos: — lată-mă! Avea să se ducă să 
rezolve toată chestia asta care nu-l interesa nici în cea mai 
mică măsură, pentru că asemenea demersuri erau de mult 
o obişnuinţă la care ţinea, poate din clipa în care înţelesese 
că el reprezenta ultima speranţă a unui clan în decădere. 
Într-o ocazie aproape exact asemănătoare, când mai era la 
clinica lui Dohmler, pe Zurichsee, dându-şi seama de 
propriile lui forţe, făcuse alegerea, o alesese pe Ofelia, 
alesese otrava cea dulce şi o sorbise cu totul. Dorind mai 
presus de orice să fie curajos şi bun, dorise de fapt, mai 
presus de aceasta, să fie iubit. Şi fusese. Aşa avea să fie 
întotdeauna, înţelegea acum, în aceeaşi clipă în care se 
auzea clinchetul lent, arhaic al telefonului când se 
întrerupse legătura. 

Urmă o pauză lungă. Nicole strigă: — Ce este? Cine era? 


Dick începuse să se îmbrace, chiar când lăsase telefonul 
din mână. 

— Era le poste de police din Antibes - le-au arestat pe 
Mary North şi pe femeia aceea, Sibley-Biers. E ceva serios - 
poliţiştii nu vor să-mi spună ce; tot dau zor cu pas de morts 
- pas d'automobiles:4%, însă au lăsat să se înţeleagă că e 
vorba de orice altceva în afară de asta. 

— Şi de ce te-au chemat tocmai pe tine? Mi se pare foarte 
suspect. 

— Trebuie să obţină eliberarea pe cauţiune ca să-şi 
salveze reputaţia; şi numai un proprietar din districtul 
Alpes-Maritimes are dreptul să ofere o cauţiune din astea. 

— Ştiu că au tupeu. 

— Mie nu-mi pasă. Dar tot am să-l iau şi pe Gausse de la 
hotel... 

Nicole rămase trează şi după plecarea lui, întrebându-se 
care ar fi putut fi delictul: apoi adormi. Puţin după ora trei, 
când se întoarse Dick, se deşteptă tresărind, spunând: — Ce 
e? ca şi cum i-ar fi vorbit în vis. 

— O chestie extraordinară - spuse Dick. Se aşeză la 
picioarele patului ei, povestindu-i cum îl trezise pe bătrânul 
Gausse dintr-un fel de comă alsaciană, îi spusese că trebuie 
să-şi golească sertarul de încasări şi plecase apoi împreună 
cu el la circumscripţia de poliţie. 

— Dac-ar fi după mine n-aş mişca niciun deget pentru 
englezoaica aia, mormăise Gausse. 

Mary North şi lady Caroline, înveşmântate în costume de 
marinari francezi, stăteau lungite pe o banchetă în faţa 
sordidelor celule din temniţă. Cea din urmă avea aerul 
ultragiat al unui cetăţean britanic care aşteaptă ca dintr-un 
moment într-altul întreaga liotă mediteraneană să se 
îndrepte, cu toată forţa aburilor, în ajutorul lui. Mary 
Minghetti era într-o stare de panică şi de colaps nervos - se 
agăţase literalmente de Dick, ca şi cum el ar fi fost punctul 
cu care ar fi putut stabili cea mai strânsă asociaţie, 
implorându-l să facă ceva. Între timp, şeful poliţiei îi explica 


chestiunea lui Gausse, care asculta fiecare cuvânt cu 
vizibilă neplăcere, împărţit, între nevoia de a-şi arăta 
prețuirea faţă de darul de povestitor al personajului oficial 
şi cea de a demonstra că, în calitatea lui de perfect slujitor 
al publicului, voia să arate că toată povestea asta n-avea 
niciun fel de efect asupra lui. 

— A fost doar aşa, o farsă, spunea lady Caroline cu 
dispreţ. Am zis şi noi că jucăm rolul unor marinari în 
concediu, şi-am agăţat două prostănace de fete tinere. Li s- 
a urcat la cap şi au făcut o scenă dezgustătoare într-o 
pensiune. 

Dick dădea din cap, cu ochii aţintiţi pe podeaua de piatră, 
ca un preot la confesional - se simţea şi el împărţit între 
înclinația spre râs ironic şi alta care să recomande cincizeci 
de lovituri cu „pisica aşa-zisă cu nouă cozi” şi două 
săptămâni de carceră cu pâine şi apă. Lipsa, pe faţa ladyei 
Caroline, a oricărui sentiment al răului, în afară de cel iscat 
de două fete provensale fricoase şi de poliţia stupidă, îl 
năucea pur şi simplu: şi cu toate acestea ajunsese de mult 
să înţeleagă faptul că anumite categorii sociale ale 
poporului englez trăiau dintr-o esenţă concentrată a 
antisocialului într-o asemenea măsură încât, comparativ, 
scandalurile New Yorkului căpătau doar dimensiunile 
poznelor unor copii care fac indigestie de prea multă 
îngheţată. 

— Trebuie să ies de aici până nu află Hosain, se ruga 
Mary. Dick, tu întotdeauna poţi să aranjezi lucrurile - 
întotdeauna ai putut. Spune-le că ne ducem direct acasă, 
spune-le că plătim orice... 

— Ba deloc, spunea lady Caroline plină de dispreţ. Niciun 
şiling. În schimb am să mă îngrijesc al dracului de tare să 
aflu ce gândeşte Consulatul de la Cannes despre toate 
acestea. 

— Nu, nu, insista Mary. Trebuie să ieşim de aici în 
noaptea asta. 


— Am să văd ce pot să fac, spuse Dick şi adăugă: — Nişte 
bani tot au să trebuiască în orice caz, vărsaţi aici! Privindu- 
le ca şi cum le-ar fi crezut nişte fiinţe nevinovate, ceea ce de 
fapt nu erau, clătină din cap. — Ca să vezi, încurcătura 
dracului! 

Lady Caroline surâse cu indulgență. 

— Dumneata eşti doctor de nebuni, nu? Ar trebui să fii în 
stare să ne ajuţi - şi Gausse trebuie să ne ajute. 

La punctul acesta Dick îl trase la o parte pe Gausse şi 
discută cu el. Chestiunea era mai serioasă decât fuseseră 
lăsaţi să înţeleagă - una dintre fetele pe care le agăţaseră 
era dintr-o familie respectabilă. Familia era furioasă, sau se 
prefăcea că ar fi: trebuia să se ajungă la un aranjament cu 
ei. Cu cealaltă, o fată din port, se putea trata mai simplu. 
Existau anumite legi franceze care ar fi dus - în cazul că s- 
ar fi pronunţat o condamnare - la închisoare, sau la 
expulzare. Adăugându-se acestor dificultăţi, exista şi o 
deosebire crescândă în ce priveşte toleranța între orăşenii 
care beneficiau de pe urma coloniei de străini şi cei 
nemulţumiţi de creşterile preţurilor care decurgeau de aici. 
Gausse, după ce rezumase astfel situaţia, îl lăsă pe Dick să 
hotărască. Dick îl rugă pe şeful poliţiei să accepte o 
discuţie. 

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine că guvernul francez 
doreşte să încurajeze turismul cu americanii - până într-atât 
încât la Paris în vara aceasta există o ordonanţă prin care se 
spune că americanii nu pot fi arestaţi decât pentru delicte 
foarte serioase. 

— Asta-i o chestie de ajuns de serioasă, Dumnezeule! 

— Dar vedeţi şi dumneavoastră - aveţi doar documentele 
lor de identitate... 

— N-aveau niciun fel de acte. N-aveau nimic la ele - două 
sute de franci şi nişte inele. Nici măcar şireturi de pantofi 
cu care să se fi putut spânzura! 

Uşurat, când află că nu fuseseră găsite niciun fel de 
cartes d'identite, Dick continuă. 


— Contesa italiană e totuşi cetăţeană americană. Este 
strănepoata - şi aici povesti un şirag de minciuni vorbind 
rar şi cu multă greutate - lui John D. Rockefeller Mellon. Aţi 
auzit de el? 

— O, cerule, da. Ce, credeţi că eu sunt fitecine? 

— Pe lângă asta e nepoata de soră a lordului Henry Ford 
şi astfel este înrudită cu societăţile Citroen şi Renault. Se 
gândi că ar face mai bine să se oprească aici. Chiar şi aşa 
sinceritatea vocii sale începuse să-l convingă pe poliţist, 
astfel că turui mai departe. — S-o arestaţi pe ea ar fi ca şi 
cum aţi aresta un membru al casei regale din Anglia. Ar 
putea să însemne război! 

— Dar cu englezoaica asta ce-i? 

— Ajung şi la ea. E logodită cu fratele prinţului de Wales, 
ducele de Buckingham. 

— Frumoasă mireasă are să-i fie. 

— Acuma, uitaţi, noi suntem gata să oferim - Dick făcu un 
calcul rapid - o mie de franci pentru fiecare din fetele 
acelea - şi încă o mie de franci pentru tatăl celei „serioase”. 
Şi de asemenea încă două mii de franci pe lângă asta, ca să- 
i distribuiţi dumneavoastră cum socotiți nimerit - aici dădu 
din umeri - printre oamenii care au operat arestările, 
proprietarul pensiunii şi aşa mai departe. Am să las la 
dumneavoastră cinci mii de franci şi am să vă rog să purtaţi 
dumneavoastră tratativele necesare de îndată. Pe urma pot 
fi eliberate pe cauţiune sub o acuzaţie oarecare, cum ar fi 
tulburarea ordinii publice, şi amenda, oricare ar fi, o s-o 
plătim la magistrat mâine - printr-un mesager. 

Înainte ca polițistul să-i fi răspuns, Dick înţelesese, după 
expresia feţei lui, că lucrurile se aranjaseră. Omul spuse 
şovăind: 

— Eu n-am înregistrat cazul în niciun fel, pentru că nu au 
cartes d'identite. Să văd - daţi-mi banii. 

Un ceas mai târziu Dick şi domnul Gausse le lăsau pe cele 
două femei la Hotelul Majestic, în faţa căruia şoferul ladyei 
Caroline dormea în mica limuzină. 


— Să nu uitaţi, spuse Dick, că îi datoraţi domnului Gausse 
câte o sută de dolari fiecare. 

— Foarte bine, conveni Mary. Am să-i dau un cec mâine - 
şi încă ceva pe deasupra. 

— Eu nu! Uimiţi se întoarseră cu toţii spre lady Caroline 
care, acum când îşi revenise cu totul, se umfla vizibil de 
sentimentul dreptăţii. — Toată chestia asta a fost o insultă. 
Eu nu te-am autorizat în niciun fel pe dumneata să le dai o 
sută de dolari la oamenii ăştia. 

Micul Gausse se oprise alături de automobil cu ochii 
aruncându-i scântei. 

— N-o să mă plătiţi? 

— Sigur că are să-ţi plătească, spuse Dick. 

Deodată toate jignirile pe care Gausse le suferise pe 
vremea când fusese comisionar la Londra, i se revărsară în 
suflet şi străbătu cu paşi hotărâți clarul de lună 
îndreptându-se spre lady Caroline. 

Înşirui un colier de vorbe de reproş şi condamnare la 
adresa persoanei sale, şi când ea îi întoarse spatele, cu un 
râs îngheţat; făcu un pas după ea şi cu un gest rapid îşi 
plantă micul său picior în cea mai celebră dintre ţinte. Lady 
Caroline, luată prin surprindere, îşi zvâcni braţele în aer, ca 
şi cum ar fi fost împuşcată, iar silueta ei, îmbrăcată 
marinăreşte, se prăbuşi pe trotuar. 

Glasul lui Dick îi acoperise izbucnirea de mânie. — Mary, 
linişteşte-o într-un fel! Sau amândouă o să vă treziţi la 
puşcărie în zece minute! 

Pe drumul de întoarcere spre hotel, bătrânul Gausse nu 
scoase niciun cuvânt, până trecură de cazinoul din Juan-les- 
Pins încă hohotind şi tuşind în sunetele jazzului; apoi 
suspină. 

— N-am mai văzut femei ca astea. Am cunoscut multe 
dintre marile curtezane ale lumii, şi uneori pe unele le-am 
respectat, dar femei ca astea eu n-am mai văzut până acum. 


CAPITOLUL XI 


DICK ŞI NICOLE ÎŞI FĂCUSERĂ 
obiceiul să se ducă la frizer împreună şi să se tundă şi să se 
spele pe cap în încăperi alăturate. Dinspre partea unde era 
Dick, Nicole auzea clănţănitul foarfecilor, sunetul banilor de 
rest, exclamaţiile ca Voilă sau Pardon. A doua zi după 
întoarcerea lui, se duseră să se tundă şi să-şi usuce părul în 
briza parfumată a ventilatoarelor. 

În faţa Hotelului Carleton, cu ferestrele la fel de 
încăpățânat oblonite în aerul de vară ca şi uşile unor 
pivnițe, un automobil trecu pe lângă ei şi înăuntru era 
Tommy Barban. Nicole îi surprinse o clipă expresia, 
taciturnă şi îngândurată, apoi, în secunda în care o văzu şi 
el, cu ochii larg deschişi şi plină de vioiciune, lucrul acesta o 
tulbură. Ar fi vrut să fie cu el acolo unde se ducea. Ceasul 
de la coafor i se păru unul din intervalurile de timp risipit 
care-i alcătuiau viaţa, o altă mică temniţă. Coafeza, în 
halatul ei alb, vag mirosind a ruj de buze şi a colonie, îi 
amintea de multele infirmiere pe care le cunoscuse. 

În camera alăturată, Dick somnola sub prosop şi acoperit 
de clăbuc. Oglinda din faţa Nicolei răsfrângea coridorul 
dintre secţiunea rezervată bărbaţilor şi cea a femeilor, şi 
Nicole tresări văzându-l pe Tommy intrând şi literalmente 
dând buzna în secţiunea bărbaţilor. Înţelese, cu o izbucnire 
fulgerătoare de bucurie, că avea să se ajungă la o 
înfruntare de un fel sau altul. 

Auzi fragmente din începutul discuţiei. 

— Helo, vreau să stau de vorbă cu dumneata. 

— ... serios? 

— ... serios! 

— ... cu totul la dispoziţie! 

După o clipă, Dick intră în despărţitura în care se afla 
Nicole şi faţa îi ieşea, plictisită, din prosopul cu care-şi 
ştersese în grabă obrazul. 

— Prietenul tău s-a montat tare de tot. Vrea să stăm cu 
toţii la o discuţie, aşa că am fost de acord să terminăm 
odată. Vino şi tu! 


— Dar părul meu e numai pe jumătate făcut. 

— Lasă acuma - vino. 

Plină de resentiment faţă de el, o puse pe coafeza, 
surprinsă, să o elibereze de sub prosoape şi ace. 

Simţindu-se dezordonată, şi parcă dezgolită, îl urmă pe 
Dick, ieşind din clădirea hotelului. Afară Tommy se înclină 
peste mâna ei. 

— Să mergem la Cafe des Alli6s, spuse Dick. 

— Oriunde putem să vorbim în linişte, fu de acord Tommy. 

Sub bolta crengilor, abundentă, văratică, Dick întrebă: 

— Tu iei ceva, Nicole? 

— O citron presseit. 

— Pentru mine, o demi, spuse Tommy. 

— Mie Blackenvwit cu sifon, spuse Dick. 

— Il ny plus de Blackenwit. Nous n 'avons que le Johnny 
Walker. 

„Nu e pusă pentru sunet - 

Doar în liniştea cea mare 

Ar trebui s-o pui la încercare..." 

— Soţia dumitale nu te iubeşte, spuse Tommy deodată. 
Mă iubeşte pe mine. 

Cei doi bărbaţi se priviră unul pe altul cu o stranie 
neputinţă de a exprima ceva. Nu poate exista decât o 
comunicare redusă între doi bărbaţi într-o asemenea 
situaţie, pentru că relaţia lor este indirectă, şi depinde de 
cât de mult a stăpânit sau va stăpâni fiecare din ei femeia în 
chestiune, astfel încât emoţiile lor trec prin eul ei divizat, ca 
printr-o legătură telefonică imperfectă. 

— Aşteaptă o clipă, spuse Dick. Donnez-moi du gin et du 
siphon'4!. 

— Bien, Monsieur! 

— Aşa, spune mai departe, Tommy. 

— Mie îmi este foarte limpede că mariajul dumitale cu 
Nicole s-a încheiat. Ea a terminat cu dumneata. Am aşteptat 
cinci ani să se ajungă aici. 

— Nicole ce spune? 


Amândoi o priviră. 

— Am ajuns să ţin foarte mult la Tommy, Dick. 

El aprobă din cap. 

— Ţie nu-ţi mai pasă de mine, continuă ea. E doar 
obişnuinţa. Lucrurile n-au mai fost niciodată la fel după 
Rosemary. 

Neinteresat de acest aspect al problemei. Tommy o 
întrerupse repede: 

— N-o înţelegi pe Nicole. O tratezi în continuare ca pe o 
pacientă, pentru că a fost cândva bolnavă. 

Fură dintr-o dată întrerupţi de un american foarte 
insistent, cu aspect sinistru, care vindea exemplare din 
Herald şi din Times proaspăt sosite de la New York. 

— Aveţi totul aici, fraţilor, anunţă el. Sunteţi de multişor 
pe aceste locuri? 

— Cessez cela! Allez ouste!:2!!. strigă Tommy: apoi către 
Dick: 
acum nicio femeie n-ar suporta un asemenea... 

— Praţilor, îl întrerupse americanul iarăşi. Credeţi că eu 
stau să-mi pierd vremea — da' să ştiţi că o grămadă de alţi 
oameni nu sunt de părerea asta... Scoase un desen cenuşiu 
din portmoneu - reprezenta milioane de americani 
revărsându-se din mari transatlantice ţinând în mâini 
săculeţi cu aur. — Ce, credeţi că n-am să-mi iau şi eu partea 
de-aicişa? Ei, aflaţi că am s-o fac. Tocmai am sosit de la Nisa 
pentru marele Tour de France. 

Când Tommy îl goni din nou cu un „allez-vous en” feroce, 
Dick strigă după el: — Când ajunge şi aici le Tour de 
France? 

— Poţi să-l aştepţi în orice moment, frăţioare. 

Plecă, în sfârşit, cu un semn jovial din mână şi Tommy se 
reîntoarse spre Dick. 

— Elle doit avoir plus avec moi qu'avec vous!*2+2. 

— Vorbeşte englezeşte! Ce înseamnă „doit avoir?” 

— „Doit avoir?” Ar fi mai fericită cu mine. 


— Asta pentru că aţi fi ceva nou unul pentru celălalt. Însă 
Nicole şi cu mine am cunoscut multă fericire împreună, 
Tommy. 

— Lamour de famillei:: spuse Tommy pufnind cu 
dispreţ. 

— Dacă Nicole şi cu tine v-aţi căsători n-ar fi şi acesta un 
amour de famille? Înghesuiala crescândă de pe stradă îl 
făcu să se întrerupă: curând se ajunsese la un şir de 
oameni, pe promenadă, apoi la un grup, după care urmă o 
mulţime de oameni care ieşiseră de la siestele lor tăinuite şi 
aglomeraseră marginea trotuarelor. 

Băieţandrii sprintau prin faţa lor, pe biciclete, automobile 
pline vârf cu sportivi în jerseuri cu insigne, alunecau în 
susul străzii, claxoanele sunau victorios anunțând 
apropierea cursei şi chiar câţiva bucătari, pe care nimeni 
nu se aşteptase să-i vadă, îşi făcură apariţia în uşile 
restaurantelor, când procesiunea tocmai se ivi la colţul 
străzii. Întâiul era un ciclist singuratic, cu un tricou roşu, 
muncind concentrat şi plin de încredere, la pedale, răsărit 
parcă din soarele amurgind, trecând în melodia unei ovaţii 
stridente,  joviale. Apoi trei împreuna, alcătuind o 
arlechinadă de culori ieşite în soare, cu picioarele galbene 
de praf şi sudoare, cu feţele lipsite de expresie, cu ochii grei 
şi nesfârşit de obosiţi. 

Tommy se afla în faţa lui Dick spunându-i: — Eu cred că 
Nicole vrea să divorţeze - presupun că n-ai să ridici nicio 
piedică? 

O trupă de alţi cincizeci apărură după primii alergători, 
înşiraţi pe vreo două sute de metri; unii erau surâzători şi 
parcă intimidaţi, câţiva evident epuizați, cei mai mulţi 
dintre ei indiferenți şi plictisiţi. Apoi trecu un grup alcătuit 
din câţiva băieţaşi, puţini întârziaţi, încă încăpăţânându-se, 
şi un camion mic purtând victimele accidentelor şi 
înfrângerii. Se întoarseră la masa lor. Nicole ar fi vrut ca 
Dick să preia iniţiativa, dar el părea mulţumit să stea acolo, 


cu faţa pe jumătate bărbierită potrivindu-se cu părul ei pe 
jumătate coafat. 

— Nu-i aşa că nu mai eşti fericit cu mine? continuă 
Nicole. 

Fără mine, te-ai putea întoarce iar la lucrul tău - ai putea 
lucra mai bine dacă n-ar mai trebui să-ţi faci griji din cauza 
mea. 

Tommy se foi nerăbdător în scaun. 

— Nu mai are niciun rost. Nicole şi cu mine ne iubim, 
asta e tot ce trebuie spus. 

— Foarte bine, atunci, spuse doctorul, dacă toate s-au 
lămurit, ce-ar fi să ne întoarcem la frizerie? 

Tommy voia neapărat o înfruntare. — Mai sunt câteva 
puncte... 

— Nicole şi cu mine vom discuta lucrurile astea, spuse 
Dick calm. Nu-ţi face griji - eu sunt de acord în principiu, şi 
Nicole şi cu mine ne înţelegem întotdeauna. Sunt mai 
puţine riscuri sa se ajungă la neplăceri dacă evităm o 
discuţie în trei. 

Recunoscând fără să vrea logica celor spuse de Dick, 
Tommy mai simţea totuşi un impuls irezistibil, caracteristic 
celor din neamul lui, de a-şi mai şlefui avantajul. 

— Să rămână înţeles că începând din acest moment, 
spuse el, eu mă aflu în postura de protector al Nicolei până 
când vor putea fi aranjate detaliile. Şi am să te fac strict 
răspunzător pentru orice abuz de pe urma faptului că încă 
mai continuaţi să locuiţi în aceeaşi casă. 

Dick dădu din cap şi se îndreptă spre frizeria hotelului, 
urmărit de Nicole cu nişte ochi albi. 

— A fost destul de onest, recunoscu Tommy. Scumpa mea, 
vom fi împreună în noaptea asta. 

— Presupun că da. 

Aşadar se întâmplase - şi cu un minimum de desfăşurări 
dramatice: Nicole se simţea înşelată în aşteptările «ei, 
înțelegând că încă de la episodul cu frecţia de camfor, Dick 
anticipase totul. Însă în acelaşi timp se simţea fericită şi 


însufleţită, şi ciudata ei dorinţă dintotdeauna să comenteze 
toate aceste lucruri împreună cu Dick se risipi repede. Însă 
ochii ei îi mai urmăriră silueta până când ajunse un simplu 
punct şi se amestecă cu celelalte în mulţimea estivală. 


CAPITOLUL XII 


ÎN AJUNUL ZILEI ÎN CARE PĂRĂSI 
Riviera, doctorul Diver îşi petrecu toată vremea împreună 
cu copiii săi. Acum nu mai era un tânăr cu o mulţime de 
gânduri şi visuri în care să se învăluie, aşa că dorea să-şi 
amintească bine, de toate mai târziu. Copiilor li se spusese 
că aveau să-şi petreacă iarna împreună cu mătuşa lor la 
Londra, şi că în curând aveau să vină să-l vadă în America. 
Guvernanta n-avea să fie concediată fără consimţământul 
lui: 

Acum era fericit că-i dăruise atâta fetiţei. În ce-l privea pe 
băiat se simţea mai nesigur - dintotdeauna simţise o 
incertitudine când se gândea ce i-ar fi putut oferi 
băieţaşului acestuia mereu doritor să urce, mereu doritor 
să se agaţe de ceva, mereu în căutarea unui sân la care să- 
şi găsească protecţia. Dar când îşi luă adio de la ei ar fi vrut 
să le ridice capetele micuţe şi frumoase şi să le ţină la 
pieptul lui ceasuri întregi. 

Îl îmbrăţişă pe bătrânul grădinar care le îngrijise prima 
grădină, la Vila Diana, cu şase ani înainte; o sărută pe fetica 
provensală care dădea o mână de ajutor la îngrijirea 
copiilor. Ea fusese în serviciul lor aproape zece ani şi acum 
căzu în genunchi şi plânse până când Dick o smuci în 
picioare şi îi dărui trei sute de franci. Nicole dormi până 
târziu în dimineaţa aceea, aşa cum se înţeleseseră. Lăsă un 
bilet pentru ea şi unul pentru Baby Warren, care tocmai se 
reîntorsese din Sardinia şi locuia împreună cu ei. Dick îşi 
servi o doză respectabilă dintr-o sticlă de coniac înaltă de 
aproape un metru, conţinând aproape cinci kilograme, pe 
care le-o făcuse cineva cadou. 


Apoi se hotări să-şi lase bagajele la gară la Cannes şi să 
mai arunce o ultimă privire pe plaja lui Gausse. 

Plaja nu era populată decât de o avangardă de copii 
atunci când Nicole şi sora ei ajunseră acolo în aceeaşi 
dimineaţă. Un soare alb, ştirbit în contururi de un cer alb, 
se deschidea imens peste o zi fără vânt. Chelnerii aduseseră 
cantităţi suplimentare de gheaţă în bar: un fotograf 
american de la Associated Press lucra cu echipamentul său, 
într-o umbră precară, şi-şi ridica grăbit capul la fiecare 
sunet de paşi pe treptele de piatră. La hotel, subiectele 
eventuale ale reportajelor lui mai dormeau în camerele cu 
obloanele lăsate după somniferele luate de-abia din zori. 

Când Nicole porni pe plajă îl văzu pe Dick, care nu era 
îmbrăcat nici pentru plajă, nici pentru înot, aşezat singur pe 
o stâncă, mai sus. Se trase îndărăt la umbra cortului. Peste 
o clipă veni şi Baby spunându-i: 

— Dick e încă aici. 

— L-am văzut. 

— Cred că ar putea să aibă delicateţea să plece odată. 

— E un loc care-i aparţine - într-un sens el a descoperit 
plaja asta. Bătrânul Gausse a spus întotdeauna că-i 
datorează totul lui Dick. 

Baby o privi calmă pe sora ei. 

— Ar fi trebuit să-l fi lăsat să se limiteze la excursiile cu 
bicicleta, observă. Când îi scoţi pe oameni din mediul lor, îşi 
pierd capul, oricât ar fi de încântător jocul de scenă pe care 
reuşesc o vreme să-l ofere. 

— Dick a fost pentru mine un soţ bun timp de şase ani, 
spuse Nicole. Toată vremea asta eu n-am suferit niciun 
moment şi asta pentru că el a avut grijă de mine, şi s-a 
străduit întotdeauna să facă în aşa fel ca nimic să nu mă 
rănească. 

Maxilarul inferior al lui Baby ieşi uşor înainte atunci când 
spuse: 

— Pentru aşa ceva doar, a fost pregătit profesional. 


Cele două surori râmaseră tăcute, Nicole întrebându-se, 
obosită, tot felul de lucruri, Baby întrebându-se, dacă să se 
mărite sau nu cu cel mai proaspăt candidat la mâna şi la 
banii ei, un membru autentificat al familiei Habsburg. De 
fapt, nu se gândea chiar la asta. Legăturile ei semănau, 
demult, atât de tare una cu alta încât, pe măsură ce ea 
însăşi se usca, deveneau mai importante prin valoarea lor 
ca subiect de conversaţie decât prin ele însele. Emoţiile ei 
căpătau forma cea mai autentică de existenţă doar atunci 
când vorbea ea despre asta. 

— S-a dus? întrebă Nicole după o vreme. Parcă ştiu că 
trenul lui pleacă la douăsprezece. 

Baby aruncă o privire. 

— Nu. S-a mutat ceva mai sus pe terasă şi stă de vorbă cu 
nişte femei. Oricum, s-a strâns acum atât de multă lume pe 
plajă încât n-are să mai fie obligat să ne vadă. 

* 

Le văzu totuşi când ieşiră din pavilionul lor şi le urmări cu 
ochii până când dispărură iarăşi. Şedea alături de Mary 
Minghetti bând anisette. 

— Ai fost aşa cum fuseseşi pe vremuri în noaptea aceea, 
când ne-ai venit în ajutor, spunea ea, cu excepţia 
momentului de la sfârşit când ai fost atât de oribil cu 
Caroline. De ce nu poţi să fii aşa de drăguţ mereu? Poţi să 
fii. 

I se părea fantastic lui Dick să se găsească într-o situaţie 
în care Mary North să-l înveţe cum să se poarte. 

— Prietenii tăi încă mai ţin la tine, Dick. Dar tu le spui 
oamenilor lucruri groaznice când bei. Cea mai mare parte a 
timpului, vara asta, mi-am petrecut-o luându-ţi apărarea. 

— Remarca asta este una din replicile clasice ale 
doctorului Eliot. 

— E adevărată. Nu-i pasă nimănui dacă tu bei sau nu. 
Ezită o clipă. Abe, care bea şi mai groaznic, n-ajungea să-i 
jignească pe oameni, aşa cum faci tu. 

— Sunteţi cu toţii atât de plicticoşi, spuse el. 


— Dar noi suntem tot ceea ce există! strigă Mary. Dacă 
nu-ţi plac oamenii bine, încearcă-i pe cei care nu sunt bine 
şi ai să vezi singur. Tot ce vrea lumea este să se distreze 
bine, şi dacă tu îi faci pe oameni să se simtă prost, îţi tai 
singur craca de sub picioare, şi te lipseşti singur de hrană. 

— Am avut vreodată hrană? o întrebă el. 

Mary se distra însă cu adevărat, deşi nu-şi dădea seama, 
căci se aşezase alături de el doar din frică. Refuză un alt 
pahar şi spuse: — De fapt autocomplacerea e lucrul care le 
explică pe toate, la tine. Bineînţeles, după Abe poţi să-ţi 
închipui ce simt eu în legătură cu toate astea - pentru că am 
urmărit evoluţia unui om adevărat căzând în alcoolism... 

Pe scări în jos venea, săltăreaţă, lady Caroline Sibley- 
Biers cu un teatralism plin de viaţă. 

Dick se simţea splendid. Ochii lui, o clipă limpezi ca ai 
unui copil, îi cereau simpatia şi simţi cum îl năpădeşte 
vechea nevoie de a convinge că era ultimul bărbat din lume 
şi ea ultima femeie. 

„„„Căci atunci n-ar mai fi trebuit să se uite spre cele două 
siluete, un bărbat şi o femeie, albe şi negre şi metalice 
profilate pe cer... 

— Odată ai avut simpatie faţă de mine, nu-i aşa? o 
întrebă. 

— Simpatie? le-am iubit. loată lumea te iubea. Ai fi putut 
cuceri pe oricine, numai dac-ai fi vrut... 

— Întotdeauna a fost ceva între tine şi mine. 

Ea muşcă grăbită din momeală. — Crezi, Dick? 

— Întotdeauna - eu ştiam cât suferi tu şi cu cât curaj 
înduri suferinţele. Însă râsul lăuntric, atât de vechi, 
reîncepuse acuma în el şi ştia că nu-l va mai putea reprima 
multă vreme. 

— Întotdeauna m-am gândit că tu înţelegi o grămadă de 
lucruri, spuse Mary entuziasmată. Mai ales despre mine. 
Poate din cauza asta mi s-a făcut atât de frică de tine atunci 
când am început să nu ne mai înţelegem. 


Privirea lui aluneca blândă şi molatică asupra ei, făcând-o 
să ghicească emoţiile pe care le ascundea; privirile şi se 
însoţiră deodată, se culcară împreună, se încordară laolaltă. 
Apoi, atunci când râsul dinlăuntrul lui devenise atât de 
hohotitor încât i se părea că Mary ar fi trebuit să-l audă, 
Dick stinse brusc lumina pe care şi-o aprinsese şi amândoi 
se aflară iarăşi în soarele Rivierei. 

— Trebuie să plec, spuse. Când se ridică în picioare se 
clătină o clipă; acum nu se mai simţea bine - sângele îşi 
încetinise cursul. Îşi ridică mâna dreaptă şi, cu un gest 
papal, binecuvânta plaja, de acolo, de pe terasa înaltă. Mai 
multe feţe se întoarseră spre el de sub umbrele. 

— Mă duc la el. Nicole se ridică în genunchi. 

— Nu, n-ai să te duci, spuse Tommy, trăgând-o în jos 
ferm. 

Morţii cu morţii. 


CAPITOLUL XIII 


NICOLE MAI PĂSTRA LEGĂTURA 
cu Dick după noua ei căsătorie; se schimbară unele scrisori 
în probleme de afaceri, şi în legătură cu copii. Când spunea, 
aşa cum spunea adesea: „L-am iubit pe Dick şi n-am să-l uit 
niciodată", Tommy îi răspundea: „Bineînţeles că nu - de ce 
să-l uiţi?” 

Dick îşi deschise un cabinet la Buffalo, însă, evident, fără 
niciun succes. Nicole nu află care fusese cauza eşecului, 
însă, câteva luni mai târziu, i se spuse că ajunsese într-un 
orăşel numit Batavia, în statul New York, unde profesa 
medicina generală, şi, mai târziu, că era la Lockport. Din 
întâmplare află mai multe despre viaţa lui acolo decât în 
alte părţi; că făcea excursii lungi cu bicicleta, că era foarte 
admirat de doamne şi că avea întotdeauna pe birou un 
teanc de hârtii despre care se ştia că e un tratat important 
despre o anumită problemă medicală şi care era aproape 
complet gata. Se spunea despre el că e un om cu maniere 


desăvârşite şi odată pronunţă un discurs foarte frumos la o 
conferinţă pe teme medicale cu privire la problema 
drogurilor; însă se încurcase cu o fată care lucra într-o 
băcănie, şi de asemenea fu implicat şi într-un proces în 
legătură cu o chestiune medicală; astfel că părăsi 
Lockportul. 

După aceea, el nu mai ceru să-i fie trimişi copiii în 
America şi nu mai răspunse când Nicole îi scrise 
întrebându-l dacă avea nevoie de bani. În ultima scrisoare 
pe care o primi de la el, îi spunea că profesa medicina la 
Geneva, statul New York, şi ea îşi făcu într-un fel ideea că se 
stabilise împreună cu cineva care îi ţinea casa. Căută 
această Geneva pe un atlas şi descoperi că se afla în inima 
regiunii lacurilor Finger, astfel că îşi spuse că e un loc 
încântător. Poate, aşa îi plăcea ei să se gândească, acum 
aştepta momentul să înflorească în carieră, aşa cum fusese 
cazul cu generalul Grant, la Galena; ultimul lui bileţel, 
scurt, purta ştampila poştei din Hornell, New York, aflat la 
oarecare depărtare de Geneva, un orăşel foarte mic; în 
orice caz el se afla în acea regiune, într-un oraş sau altul. 

=... Sfârşit ---- 


11% Mai mică şi mai puţin de înţeles (fr. incorect) (n.tr.). 

124 A dumitale (fr.) (n. Tr.). 

13% Un bărbat foarte bine (fr.) (n. tr.) 

a Diagnostic: Schizofrenie. Faza acută în descreştere. Teama de bărbaţi este 
un simptom al bolii şi nu ţine de constituţie. Pronosticul să rămână în 
rezervă (fr.) (n. Tr.). 

15* O nebunie (fr.) (n. tr.). 

16) Foarte frumoasă (sp.) (n. tr.). 

12% Doamne, Dumnezeule! Te Tog, mai adu un pahar de bere pentru Dick 
(germ.) (n. tr.). 

18) — Bună ziua doctore. 

— Bună ziua domnule. 

— E vreme frumoasă. 

— Da, minunată. 

— Staţi acum aici? 

— Nu, doar astăzi. 

— A, bine. Atunci — la revedere, domnule (fr.) (n. tr.). 

19! Lovitură de graţie (fr.) (n.tr.). 

1104 Fin Versuch die Neurosen und Psychosen gleichmăssing und pragmatisch 
zu Klassiffizieren auf Grund der Untersuchung von fiinfzehn hunder pre- 
Kraepelin und post-Kraepelin Făllen wie sind diagnostiziert sein wurden in 
der Terminologie von den verschieden Schulen der Gegenwart - Zusammen 
mit einer Chronologie volcher Subdivisionen der Meinung welche unabhângig 
enstanden sind. 

(11. Este interzis culesul florilor (fr.) (n. tr.). 

112. Nu-mi pasă de nimic (fr.) (n. tr.). 

4131 în noaptea senina / Prietene Pierrot, / Dă-mi o clipă pana / Un cuvânt să 
scriu. // Lumânarea-i arsă, / Nu mai am lumină, / Hai, deschide-mi uşa / 
Pentru Dumnezeu! (fr.) (n.tr). 

414). Scuzaţi-mă domnilor. Vreţi să-mi achitaţi onorariul? Evident, numai 
pentru îngrijirile medicale. Domnul Barban n-are decât o bancnotă de o mie 
şi nu poate să plătească el şi celălalt şi-a uitat portmoneul acasă, (fr.) (n. tr.). 

(15. Cât? (fr.) (n.tr.). 

116) L-ai văzut revolverul? Era foarte mic, o adevărată perlă - o jucărie (fr.) 
(n.tr.) 

117. Dar tocmai cât trebuia de puternic. Te-ai uitat la cămaşa lui? Îi curgea la 
sânge de te-ai fi crezut in război (fr.) (n. tr.). 

118) poţ să-i las pe micuţii aceştia cu dumneavoastră? E ceva foarte urgent - 
am să vă dau zece franci. — Da, sigur (fr.) (n. Tr.). 

SIR. Haideţi, rămâneţi cu doamna asta drăguță. — Da, Dick (fr.) (n. tr.). 

120). Cea de-a şaptea fiică a unei a şaptea fete, născută pe malurile Nilului - 
intraţi, domnule (fr.) (n. tr), 

1211 [a uitaţi-vă la asta. - Ia uite la englezoaica asta (fr.) (n.tr.). 


122) — Mulţumesc domnule, şi domnul este prea generos. A fost o plăcere, 
dom'le, doamnă. La revedere, micuţii mei (fr.) (n.tr.). 

123). Maşina lui Diver s-a stricat (fr.) (n.tr.). 

124) Un roman de Sinclair Lewis - Wall Street - în care autorul analizează viaţa 
socială a unui orăşel american (it.) (n.tr.). 

125) . Cât până la Hotelul Quirinal? 

- O sută de lire (it.) (n.tr.). 

126). — Treizeci şi cinci de lire şi basta (n. tr.) 

127). Vorbeşti italieneşte? (engl. - incorect) (n. tr.). 

sa Vorbeşte franţuzeşte! (engl. - incorect) (n. tr.). 

129% Atunci... Ascultă. Du-te la Quirinal. Năucule. Ascultă: eşti beat. Plăteşte 
cât cere şoferul. Inţelegi! (fr.) (n. tr.). 

sau, Nu, nu vreau (fr.). - Cum? (ît.). — Am să plătesc patruzeci de lire. E prea 
mult şi aşa (fr.) (n. tr.). 

1314 Ţa ascultă - eşti beat. L-ai bătut pe şofer. Uite-aşa (fr.) (n.tr.). 

132) Bine că te las în libertate. Plăteşte-i ce-a spus el - o sută de lire. Du-te la 
Quirinal (fr.) (n. tr.). 

133) Nu înţeleg engleza (it.) (n. tr.) 

134) Tot înainte - dreapta - stânga (it.) (n. tr.) 

135) . Domnule - a plecat! 

- Cum aşa? 
- A plecat (fr.) (n.tr.). 

136) Dar nouă, eroilor, ne trebuie timp, Nicole. Noi nu putem face doar mici 
exerciţii de eroism - avem nevoie de un cadru gigantic (fr.) (n. tr.). 

asi Vorbeşte franţuzeşte cu mine, Nicole. (fr.) (n.tr.) 

1381 Ce copilărie! (fr. (n. tr.) 

139) Parc-ar recita din Racine! (fr) (n. tr.). 

1404 Târfă (fr.) (n. tr). 

441). Jad (fr.) (n. tr.). 

142) Cafeaua cu lapte (fr.) (n. tr.). 

Ei Vorbeşte franţuzeşte (fr.) (n.tr.). 

144). Cum te simţi? (fr.) (n.tr.). 

145) Da... da... dar cu cine vorbesc... da... (fr) (n. Tr.). 

146). Nu-s morţi — nu-i vorba de automobile (fr.) (n. Tr.). 

147) Suc de lămâie (fr.) (n. tr.). 

145: Nu mai avem Black-and-white. N-avem decât Johnny Walker. (fr. 
denumirile mărcilor de băuturi, incorecte) (n. tr.) 


149). Dă-mi gin şi sifon (fr.) (n. tr.). 
150) Bine, domnule (fr.) (n. tr.). 
1514 Termina cu asta — Ia-o din loc (fr.) (n. tr.). 


152). Ea are fără îndoială mai multe în comun cu mine decât cu dumneata (fr.) 
(n. tr.). 


153% Amor conjugal (fr.) (n. tr.).