Agatha Christie — Misterul Paradisului Inselator

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


Misterul Paradisului 
Inşelâtor 


Introducere. 

Eram la Paris când Parfltt, servitorul meu, a venit să-mi 
spună că o doamnă voia să mă vadă. Doamna, a adăugat el, 
spunea că era vorba de ceva foarte important. 

La vremea aceea îmi formasem deja obiceiul de a nu primi 
pe nimeni fără programare. Cei care vin să te vădă în 
probleme urgente sunt invariabil oameni care urmăresc un 
ajutor financiar. Cei care într-adevăr au nevoie de ajutor 
financiar abia dacă vin vreodată să ceară. 

L-am întrebat pe Parfitt cum se numea vizitatoarea mea, şi 
el îmi întinse o carte de vizită. Pe cartea de vizită stătea 
scris: Catherine Yougoubian - un nume de care nu auzisem 
niciodată şi care avea nevoie de ajutor financiar şi am 
dedus, în schimb, că avea ceva de vânzare - probabil una 
din acele antichităţi false care îi sunt băgate pe gât 
cumpărătorului îndărătnic cu ajutorul trăncănelii volubile. 

Am spus că îmi pare rău că nu pot s-o primesc pe madame 
Yougoubian, dar că putea să-mi scrie despre ce afacere era 
vorba. 

Parfitt îşi înclină capul şi ieşi. E un om de nădejde - un 
invalid ca mine are nevoie de un îngrijitor de nădejde - şi n- 
am avut nici cel mai mic dubiu că acum problema era 
rezolvată. 

Totuşi, spre marea mea uimire, Parfiti reapăru. Doamna, 
mi-a spus el, era foarte insistentă. Era o problemă de viaţă 
şi de moarte şi avea legătură cu un vechi prieten de-al meu. 


Curiozitatea mi-a fost brusc stârnită. Nu de către mesaj - 
asta era o mişcare destul de clară; viaţa şi moartea şi 
vechiul prieten sunt obişnuitele piese de atac. Nu, ceea ce 
mi-a stimulat curiozitatea a fost purtarea lui Parfitt. Nu-i 
Era deloc în caracter lui Parfitt să vină înapoi cu un mesaj 
de genul acela. 

M-am trezit să trag concluzia, total greşită, că madame 
Catherine Yougoubian era incredibil de frumoasă, sau, în 
tot cazul, neobişnuit de atrăgătoare. Nimic altceva, m-am 
gândit eu, n-ar fi explicat purtarea lui Parfitt. 

Şi cum bărbatul e întotdeauna bărbat, chiar dacă are 
cincizeci de ani şi e infirm, am căzut în capcană. Am vrut s-o 
văd pe această făptură care a putut să spulbere defensiva 
lui Parfitt. 

Aşa că i-am spus să o aducă pe doamnă sus... şi, când 
Catherine Yougoubian a intrat în cameră, schimbarea totală 
a sentimentelor aproape că mi-a tăiat respiraţia! 

Am înţeles acum destul de bine comportarea lui Parfitt. 
Capacitatea lui de a judeca firea omului e uimitoare. A 
recunoscut la Catherine acel temperament insistent în faţa 
căruia, până la urmă, orice apărare este sortită eşecului. În 
mod înţelept, el a capitulat de la bun început, scutindu-se 
de o bătălie lungă şi istovitoare. Căci Catherine Yougoubian 
avea insistența unui baros şi monotonia unui aparat de 
sudură cu flacără oxiacetilenică, combinate cu efectul de 
uzură al apei căzând pe o piatră! Dacă doreşte să-şi atingă 
obiectul, timpul e infinit pentru ea. Ar fi rămas hotărâtă în 
holul de la intrare toată ziua. E una din femeile care n-au 
loc în cap decât pentru o singură idee - ceea ce le oferă un 
avantaj enorm în faţa celor cu o minte mai multilaterală. 

După cum spuneam, şocul pe care l-am avut la intrarea ei 
a fost fantastic. Aşteptam cu sufletul la gură să văd 
frumuseţea. In schimb, femeia care a intrat era 
monumental, aproape uluitor, neatrăgătoare. Nu urâtă, 
reţineţi; urâţenia are ritmul ei, are stilul ei de a ataca, dar 
Catherine avea o faţă mare şi plată ca o clătită - un fel de 


deşert de faţă. Avea gura largă şi o uşoară - doar o uşoară - 
mustață deasupra buzei de sus. Ochii ei erau mici şi negri şi 
te făceau să te gândeşti la nişte stafide de calitate 
inferioară dintr-un chec De calitate inferioară. Avea părul 
bogat, prost prins şi excesiv de grav. Silueta ei era atât de 
indiscriptibilă încât, practic, nici nu era siluetă. Hainele o 
acopereau în mod adecvat şi nu o plasau nicăieri pe scara 
socială. Nu era nici sărăntoacă, nici bogătaşă. Avea un 
maxilar hotărât şi, aşa cum am auzit când a deschis gura, 
un glas aspru şi lipsit de farmec. 

I-am aruncat o privire de reproş profund lui Parfitt care o 
primi imperturbabil. El era limpede de părere că ştia, ca de 
obicei, bine ce face. 

— Madame Yougoubian, domnule, spuse el şi se retrase, 
închizând uşa şi lăsându-mă la mila acestei femele cu 
înfăţişare hotărâtă. 

Catherine înaintă spre mine cu fermitate. Niciodată nu m- 
am simţit atât de neajutoarat, atât de conştient de condiţia 
mea de infirm. Asta era o femeie de care ar fi fost 
recomandabil să fugi, or eu nu puteam fugi. 

Vorbi cu un glas ferm şi sonor. 

— Vă rog... dacă vreţi să fiţi atât de bun... trebuie să veniţi 
cu mine... 

Era mai degrabă un ordin decât o rugăminte. 

— Poftim? Am întrebat uluit. 

— Mă tem că nu vorbesc prea bine englezeşte. Dar nu e 
timp de pierdut - nu, nu e deloc timp. Vă rog să veniţi la 
domnul Gabriel. E foarte bolnav. Curând, foarte curând, el 
moare, şi a întrebat de dumneavoastră. Aşa că trebuie 
veniţi vedeţi pe el imediat. 

M-am holbat la ea. Sincer să fiu, m-am gândit că e nebună. 
Numele de Gabriel nu mă impresiona deloc, în parte, aş 
spune, din cauza pronunţiei ei. Nu suna câtuşi de puţin a 
Gabriel. Dar chiar dacă ar fi sunat, nu cred că mi-ar fi atins 
vreo coardă sensibilă. Totul se petrecuse cu prea mult timp 


în urmă. Trebuie că trecuseră zece ani de când nici nu mă 
mai gândisem la Gabriel. 

— Spui că cineva e pe moarte? Cineva... ăă... pe care îl 
cunosc? 

Ea îmi aruncă o privire de profund reproş. 

— Dar sigur, îl cunoaşteţi foarte bine la el, iar el întreabă 
de dumneavoastră. 

Era atât de sigură încât am început să-mi scormonesc 
mintea. Ce nume spusese? Gabie? Galbraith? Cunoscusem 
un Galbraith, un inginer de mine. O cunoştinţă 
întâmplătoare, e drept; părea cât se poate de puţin probabil 
ca el să vrea să mă vadă pe patul de moarte. Totuşi, graţie 
forţei de caracter al lui Catherine, nu m-am îndoit o clipă de 
veridicitatea afirmației ei. 

— Ce nume ai spus? Am întrebat. Galbraith? 

— Nu, nu. Gabriel. Gabriel! 

Iarăşi m-am holbat la ea. De data asta am înţeles bine 
cuvântul, dar el nu a făcut să invoce o viziune mentală a 
îngerului Gabriel cu o pereche de aripi mari. Viziunea se 
potrivea destul de bine cu Catherine Yougoubian. Găseam 
la ea o asemănare cu tipul de femeie serioasă întâlnit, de 
regulă, în tablourile primitive italiene tricotând în marginea 
colţului din stânga. Avea acea simplitate ciudată a 
trăsăturilor combinată cu aspectul de devoțiune arzătoare. 

A adăugat insistent, cu încăpățânare „John Gabriel” - şi m- 
am prins! 

Mi-am amintit totul. M-am simţit ameţit şi uşor îngreţoşat. 
St Loo, şi bătrânele doamne, şi Milly Burt, şi John Gabriel cu 
feţişoara lui urâtă şi mobilă, legănându-se uşor pe călcâie. 
Şi Rupert, înalt şi frumos ca un zeu tânăr. Şi, fireşte, 
Isabella... 

Mi-am amintit de ultima oară când îl văzusem pe John 
Gabriel în Zagrade şi ce se întâmplase acolo, şi am simţit 
urcând în mine un val de mânie şi ură... 

— Deci, e pe moarte, da? Am întrebat cu furie. Sunt 
încântat s-o aud! 


— Poftim? 

Există lucruri pe care nu prea poţi să le repeţi când cineva 
te întreabă politicos „Poftim?”. Catherine Yougoubian era 
mai mult decât nedumerită. M-am mulţumit să spun doar: 

— Spui că e pe moarte? 

— Da are dureri - dureri cumplite... 

Ei bine, eram încântat să aud asta. 

Nici o durere pe care putea s-o îndure John Gabriel nu era 
suficientă pentru a răscumpăra ceea ce făcuse. Dar mă 
simţeam incapabil să i-o spun cuiva care era evident 
devotata admiratoare a lui John Gabriel. 

Ce avea tipul ăsta, m-am întrebat iritat, că întotdeauna 
femeile se topeau după el. Era urât ca naiba. Era 
pretenţios, vulgar, lăudăros. Avea ceva minte şi, în anumite 
împrejurări, era o companie bună. Avea umor. Dar niciuna 
din acestea nu sunt cu adevărat caracteristicile care să 
atragă prea mult femeile. 

Catherine îmi întrerupse gândurile. 

— Vreţi să veniţi, vă rog? Vreţi să veniţi repede? Nu e timp 
de pierdut. 

M-am adunat. 

— Îmi pare rău, doamnă dragă, dar mă tem că nu te pot 
Însoţi. 

— Dar el cere să veniţi, insistă ea. 

— Nu vin, am spus. 

— Nu înţelegeţi, spuse Catherine. E bolnav. E pe moarte; 
şi întreabă de dumneavoastră. 

M-am pregătit de luptă. Deja începusem să îmi dau seama 
(un lucru.pe care Parfitt îl înţelese dintr-o privire) că 
această Catherine Yougoubian nu renunţa uşor. 

— Dumneata faci o confuzie, am spus. John Gabriel nu e 
prieten cu mine. 

Ea dădu din cap cu putere. 

— Ba da, ba da. A citit în ziar numele dumneavoastră - 
spunea la ziar că dumneavoastră este aici ca membru de la 
Comisie - şi el a spus la mine să aflu unde locuiţi şi să fac la 


dumneavoastră să vină. Şi, vă rog, trebuie veniţi repede, 
foarte repede, fiindcă doctorul spune foarte curând. Aşa că 
vreţi să veniţi imediat, vă rog? 

Mi-am zis că trebuia să fiu sincer. Am spus: 

— Din partea mea poate să putrezească în iad! 

— Poftim? 

S-a uitat nerăbdătoare la mine, încreţindu-şi nasul lung, 
căutând să înţeleagă. 

— John Gabriel nu e prieten cu mine, am spus rar şi 
limpede. E un om pe care eu îl urăsc - urăsc! Acum 
înţelegi? 

Ea clipi mărunt. Am avut impresia că în sfârşit începea să 
priceapă. 

— Spuneţi... zise ea rar, ca un copil care repetă o lecţie 
grea, spuneţi că... dumneavoastră... urâţi... John Gabriel? 
Asta spuneţi? 

— Exact. 

Ea zâmbi - un zâmbet înnebunitor. 

— Nu, nu, spuse ea cu indulgență, asta nu posibil... Nimeni 
nu poate uri la John Gabriel. Este foarte mare, foarte bun 
om. 'Ioţi care cunoaştem la el, murim bucuroşi pentru el. 

— Doamne Sfinte! Am strigat exasperat. Ce-o fi făcut omul 
ăsta ca lumea să simtă asta pentru el? 

Ei bine, o căutasem cu lumânarea! Ea uită urgenţa 
misiunii ei. Se aşeză, îşi dădu la o parte de pe frunte nişte 
laţe grase şi, cu ochii strălucind de entuziasm, deschise 
gura şi începu să turuie... 

A vorbit, cred, cam un sfert de oră. Pe alocuri era 
neinteligilă, poticnindu-se în dificultăţile de rostire. Alte ori 
cuvintele i se revărsau. Într-un şuvoi limpede. Dar, pe totâl, 
performanţa avea efectul unei măreţe epopei. 

Vorbea cu reverență, cu admiraţie, cu umilinţă, cu 
venerație. Vorbea de John Gabriel ca cineva care vorbeşte 
de Mesia - şi era clar că pentru ea el asta era. Spunea 
despre el Lucruri care mie. Mi se păreau absolut fantastice 
şi total imposibile. Vorbea despre un om duios, curajos şi 


puternic. Un lider şi un binefăcător. Vorbea de cineva care 
îşi risca viaţa ca alţii să poată trăi; de cineva care ura 
cruzimea şi nedreptatea cu o înverşunare mistuitoare. 
Pentru ea el era un Profet, un Rege, un Mântuitor - cineva 
care putea să le dea oamenilor curajul pe care ei nu ştiau 
că îl au, şi tăria pe care nu ştiau că o posedă. Fusese 
torturat nu o dată; schilodit, pe jumătate omorât; dar 
corpul lui mutilat îşi depăşise neputinţa prin adevărata 
putere a voinţei şi el continuase să realizeze imposibilul. 

— Spuneţi că nu ştiţi ce a făcut el? Sfârşi ea. Dar toată 
lumea îl cunoşte, părintele Clement - toată lumea! 

Am căscat ochii... căci ce spunea ea era adevărat. loată 
lumea auzise de părintele Clement. Era un nume răsunător, 
chiar dacă unii susțineau că era doar un nume, un mit, şi că 
omul adevărat nu existase niciodată. 

Cum să descriu eu legenda părintelui Clement? Imaginaţi- 
vă un amestec de Richard Inimă de Leu şi părintele Damien 
şi Lawrence al Arabiei. Un om care este totodată luptător şi 
sfânt şi are nesăbuinţa aventuroasă a unui băiat. În anii 
care au succedat războiul din 1939-1945, Europa şi 
Răsăritul au trecut printr-o perioadă neagră. leama, aflată 
în ascensiune, dăduse naştere unui val de cruzimi şi 
sălbăticii. Civilizaţia începuse să scârţâie. În India şi în 
Persia se petrecuseră lucruri abominabile; masacre cu 
toptanul, înfometări, torturi, anarhie... 

Şi prin această ceaţă neagră, apăruse o figură, o figură 
aproape legendară - omul care îşi spunea „părintele 
Clemţent” - salvând copii, salvând oameni de la tortură, 
corfducându-şi turma pe căi de netrecut peste munţi, 
adiicând-o în zone sigure, instalând-o în comunităţi. 
Venerat, iu bit.- Adorat - o legendă, nu un om. 

Iar conform spuselor lui Catherine Yougoubian, părintele 
Clement era John Gabriel, fost deputat în parlament 
Reprezentând St Loo, afemeiat, beţiv; omul care în primul 
rând, în ultimul rând şi tot timpul acţiona în propriul său 


interes. Un aventurier, un oportunist, un om fără nici o 
virtute în afară de curajul fizic. 

Dintr-o dată, cu nelinişte, incredulitatea mea s-a risipit. 
Oricât de imposibilă credeam eu că este povestea lui 
Catherine, exista un aspect plauzibil. Atât părintele Clement 
cât şi John Gabriel erau oameni cu un curaj fizic neobişnuit. 
Unele din faptele figurii legendare, îndrăzneala salvărilor, 
bluful veritabil, impertinenţa ei, erau foarte bune metodele 
lui John Gabriel... 

Dar John Gabriel fusese întotdeuna un om care îşi făcea 
reclamă. Orice făcea, făcea cu un ochi la galerie. Dacă John 
Gabriel era părintele Clement, de bună seamă întreaga 
lume ar fi fost pusă la curent cu acest fapt. 

Nu, nu credeam, nu puteam să cred... 

Dar când Catherine se opri fără suflare, când focul din 
ochii ei se stinse, când spuse în felul ei insistent şi monoton 
„Vreţi să veniţi acum, vă rog?” am strigat după Parfitt. 

El m-a ajutat să mă ridic şi mi-a dat cârjele şi m-a susţinut 
pe scări şi m-a urcat într-un taxi, iar Catherine a urcat 
lângă mine. 

Înţelegeţi, trebuia să ştiu. Curiozitate, poate? Sau 
insistența lui Catherine Yougoubian? Oricum, voiam să-l 
văd pe Gabriel, pe John Gabriel. Voiam să văd dacă puteanj 
împăca povestea părintelui Clement cu ceea ce ştiam 
despre acel John Gabriel din St Loo. Voiam, poate, să văd, 
dacă puteam să văd, ceea ce văzuse Isabella - ceea ce 
trebuia să fi văzut ea de făcuse ceea ce făcuse... 

Nu ştiu la ce mă aşteptam în timp ce o urmam pe 
Catherine Yougoubian pe scara îngustă şi de acolo într-un 
dormitor mic. Înăuntru se afla un doctor francez cu barbă şi 
maniere pontificale. Era aplecat asupra pacientului său, dar 
se dădu la o parte şi mă conduse curtenitor spre pat. 

Am observat că ochii lui mă măsurau cu curiozitate. Eu 
eram persoana pe care un om mare, muribund, dorise să o 
vadă... 


Am avut un şoc când l-am văzut pe Gabriel. Trecuse atât 
de mult din ziua aceea din Zagrade! N-aş fi recunoscut 
figura care zăcea atât de liniştită în pat. Era pe moarte, am 
văzut asta. Acum sfârşitul era aproape. Şi mi s-a părut că 
nu recunoşteam nimic din ce ştiam la faţa omului ce zăcea 
acolo. A trebuit să admit că, din cât se vedea, Catherine 
avusese dreptate. Chipul acela slăbit era chipul unui sfânt. 
Avea urmele suferinţei, ale chinului... Avea ascetism. Şi 
avea, în sfârşit, pacea spirituală... 

Şi niciuna dintre aceste calităţi nu avea vreo legătură cu 
bărbatul pe care îl cunoscusem ca John Gabriel. 

Atunci, el a deschis ochii, m-a văzut şi... a zâmbit larg. Era 
acelaşi zâmbet, aceiaşi ochi - ochi frumoşi pe o faţă mică şi 
urâtă de clovn. 

Glasul lui era foarte slab. Mi-a spus: 

— Aşadar te-a adus! Armenii sunt minunaţi! 

Da, era John Gabriel. Li făcu semn doctorului. Cu glasul lui 
slab îi ceru imperios un stimulent promis. Doctorul opuse 
rezistenţă, Gabriel insistă. Din câte am bănuit, stimulentul 
avea să-i grăbească sfârşitul, dar Gabriel spuse răspicat că 
o ultimă doză de energie era importantă şi că avea cu 
adevărat nevoie de ea. 

Doctorul ridică din umeri şi cedă. Îi administră injecţia, 
apoi el şi Catherine mă lăsară singur cu Gabriel. 

Gabriel începu imediat. 

— Vreau să ştii cum a fost cu moartea Isabellei. 

I-am spus că ştiam totul despre asta. 

— Nu, nu cred că ştii... 

Apoi mi-a descris scena finală din cafeneaua din Zagrade. 

Am să o povestesc la momentul potrivit. 

După aceea, mai spuse un singur. Lucru. Din cauza acelui 
singur lucru scriu eu această poveste. 

Părintele Clement aparţine istoriei. Incredibila lui viaţă 
plină de eroism, compasiune şi curaj aparţine celor cărora 
le place să citească vieţile eroilor. Comunitățile întemeiate 
de el sunt baza noilor noastre experienţe de viaţă, şi vor 


exista mulţi biografi care vor scrie despre omul care le-a 
imaginat şi le-a creat. 

Aceasta nu este povestea părintelui Clement. Este 
povestea lui John Merryweather Gabriel, lin bărbat decorat 
cu Ordinul Victoria în război, un oportunist, un om capabil 
de pasiuni senzuale şi cu un mare farmec personal. El şi eu, 
în felul nostru diferit, am iubit aceeaşi femeie. 

Cu toţii am pornit ca figură centrală a propriei noastre 
poveşti. Mai târziu ne întrebăm, ne îndoim, devenim 
derutaţi. Aşa a fost şi cu mine. La început a fost povestea 
mea. Apoi m-am gândit că era povestea lui Jennifer şi a 
mea, a amândurora, povestea lui Romeo şi a Julietei, a lui 
Tristan şi a Isoldei. Iar apoi, în întunericul şi deziluzia în 
care mă scăldam, Isabella a apărut în mintea mea ca luna 
într-o noapte neagră. Ea a devenit tema centrală a 
broderiei, iar eu - eu eram fundalul de umplutură, nimic 
mai mult. Nimic mai mult, dar nici mai puţin, căci fără 
fundal modelul nu ar fi ieşit în evidenţă. 

Acum, din nou, modelul s-a schimbat. Aceasta nu e 
povestea mea, nu e povestea Isabellei. Este povestea lui 
John Gabriel. 

Povestea sfârşeşte aici, unde o încep eu. Sfârşeşte cu John 
Gabriel. Dar, de asemenea, începe aici. 

Capitolul 1. 

Unde să încep? În St Loo? La întrunirea din Memorial Hali 
când viitorul candidat conservator, maiorul John Gabriel, a 
fost prezentat de un bătrân (foarte bătrân) general, şi a stat 
acolo şi şi-a ţinut discursul, dezamăgindu-ne puţin pe toţi 
prin galsul lui plat şi banal şi faţa lui urâtă, astfel încât a 
trebuit să ne întărim amintindu-ne de faptele lui de vitejie şi 
reamintindu-ne că era nevoie să ţinem legătura cu Poporul 
- clasele privilegiate erau acum atât de jalnic-de mici! 

Sau să încep la Polnorth House, în camera lungă şi joasă 
ce dădea spre mare, cu terasa de afară unde patul meu de 
invalid putea fi tras în zilele frumoase şi puteam să privesc 
Atlanticul cu talazurile lui bubuitoare şi punctul cenuşiu şi 


stâncos care întrerupea linia orizontului şi pe care se 
înălţau crenelurile şi turnuleţele lui St Loo Castle - arătând, 
după cum am simţit întotdeauna, ca o acuarelă pictată de o 
romantică tânără doamnă pe la 1860. 

Căci St Loo Castle are acel aer fals, suspect de teatralitate, 
de romantism prefăcut care poate fi dat doar de ceva care, 
în realitate, este autentic. El a fost construit pe vremea 
când natura umană era suficient de neconştientă de sine 
pentru a se bucura de romantism fără să4 fie ruşine de 
asta. El sugerează asedii, şi balauri, şi prințese captive şi 
cavaleri în armură, şi întreaga recuzită a unui film istoric 
destul de prost. Şi, fireşte, dacă stai să te gândeşti, un film 
prost este exact ce este istoria în realitate. 

Când te uitai la St L.oo Castle, te aşteptai la ceva precum 
lady St Loo, şi lady Tressilian, şi doamna Bigham Charteris, 
şi Isabella. Iar şocul era că le aveai! 

Să încep oare cu vizita făcută de cele trei doamne bătrâne 
cu ţinuta lor dreaptă, cu veşmintele lor înzorzonate, cu 
diamentele lor în monturi demodate? Cu mine spunându-i 
Teresei cu un glas fascinat „Dar nu pot, pur şi simplu nu pot 
fi reale”? 

Sau să încep puţin mai devreme; de pildă, din momentul în 
care am urcat în maşină şi am pornit spre Northolt 
Aerodrome ca s-o întâmpin pe Jennifer?... 

Dar în spatele acestui lucru iarăşi este viaţa mea - o viaţă 
începută cu treizeci şi opt de ani şi care a luat sfârşit în 
acea zi... * 

Aceasta nu e povestea mea. Am spus-o şi mai înainte. Dar 
ea a început ca povestea mea. A început cu mine, Hugh 
Norreys. Privind în urmă la viaţa mea, văd că a fost o viaţă 
semănând foarte mult cu cea a oricărui alt om. Nici mai 
interesantă, nici mai puţin interesantă. A avut inevitabilele 
deziluzii şi dezamăgiri, chinurile secrete copilăreşti; dar a 
avut şi emoţii, înflăcărări, sacrificii intense izvorând din 
cauze ciudat de nepotrivite. Îmi pot privi din care unghi 
vreau propria viaţă - din unghiul frustrării, sau ca o cronică 


triumfătoare. Ambele sunt adevărate. În final, întotdeauna e 
o problemă de alegere. Există un Hugh Norreys aşa cum se 
vede el, şi un Hugh Norreys aşa cum apare el în faţa [ţii 
Dumnezeu. Trebuie să existe fundamentalul Hugh. Dar 
povestea lui poate fi scrisă doar de îngerul păzitor. Totul se 
reduce la asta: Câte cunosc, acum, despre tânărul care s-a 
urcat în tren la Penzace la începutul lui 1945 cu destinaţia 
Londra? Dacă aş fi fost întrebat, aş fi spus că, pe total, viaţa 
se purtase bine cu mine. Îmi plăcea slujba mea de învăţător 
din vremuri de pace. Avusesem experienţele mele de 
război, şi aveam o slujbă care mă aştepta să mă întorc la ea, 
şi perspectiva unui parteneriat şi a unui post de director de 
şcoală. Avusesem legături amoroase care mă făcuseră să 
sufăr, şi avusesem legături amoroase care mă satisfăcuseră, 
dar nici unele din ele nu mă afectaseră profund. Aveam 
legături de familie potrivite, dar nu prea strânse. Aveam 
treizeci şi Şapte de ani şi în acea zi anume eram conştient 
de ceva de care de câtva timp fusesem pe jumătate 
conştient. Aşteptam ceva... o experienţă, un eveniment 
capital... 

Am simţit dintr-o dată că, până atunci, totul în viaţa mea 
fusese superficial. Acum aşteptam ceva adevărat. Probabil 
fiecare trăieşte o astfel de experienţă cel puţin o dată în 
viaţă. Uneori ea vine devreme, alteori târziu. Este un 
moment care corespunde momentului dintr-o partidă de 
crichet când intri la bătaie... 

M-am urcat în tren la Penzace şi am luat un tichet pentru a 
treia masă (deoarece tocmai dădusem gata un mic dejun 
copios), iar când conductorul a trecut pe culoar strigând 
zgomotos „Masa a treia, numai cei cu tichete, vă rog...”, m- 
âm ridicat şi m-am dus în vagonul restaurant, iar 
conductorul mi-a luat tichetul şi mi-a făcut semn să mă aşez 
pe o banchetă de un singur loc, cu spatele la locomotivă, 
peste drum de locul pe care stătea Jennifer. 

Vedeţi voi, aşa se întâmplă lucrurile. Nu poţi avea grijă de 
ele, nu le poţi plănui. M-am aşezat peste drum de Jennifer - 


iar Jennifer plângea. 

La început n-am văzut. Se lupta din greu să se 
stăpânească. Nu exista nici un sunet, nici un indiciu extern. 
Nu ne-am uitat imul la altul, ne-am comportat cu 
consideraţia datorată convenienţelor care guvernează 
întâlnirea străinilor într-un vagon restaurant. I-am întins 
meniul, un gest politicos, dar lipsit de înţeles, întrucât pe 
listă era scris doar: Supă, Peşte sau Carne, Dulciuri sau 
Brânză. 4/6. 

Ea mi-a aceptat gestul cu un gest de răspuns, un zâmbet 
politicos şi o înclinare din cap. Chelnerul ne-a întrebat ce 
am dori să bem. Amândoi am cerut bere slabă. 

A urmat apoi o pauză. Eu m-am uitat la revista pe care o 
adusesem cu mine. Chelnerul a venit cu farfuriile cu supă şi 
ni le-a pus în faţă. Rămânând micul gentleman, am împins 
un centimetru sarea şi piperul în direcţia lui Jennifer. Până 
acum nu mă uitasem la ea, nu mă uitasem cu Adevărat, 
adică, deşi, fireşte, ştiam anumite elemente de bază. Că era 
tânără, dar nu foarte tânără, cu câţiva ani mai tânără ca 
mine, că avea înălţime medie şi era brunetă, că avea acelaşi 
rang social ca şi mine, şi că deşi era suficient de 
atrăgătoare ca să fie plăcută, nu era atât de copleşitor de 
atrăgătoare încât să tulbure. 

La un moment dat mi-am pus în gând să mă uit mai atent 
şi, în funcţie de eventualele indicii, să avansez câteva 
remarci. 

Dar lucrul care mi-a dat planurile peste cap a fost faptul 
că, uitându-se înspre farfuria de supă de peste drum de 
mine, ochii mei au observat că în supă picura ceva 
neaşteptat. Fără zgomot, sau sunet, sau vreun indiciu de 
nefericire, lacrimile izvorau din ochii ei şi cădeau în supă. 

Eram uluit. l-am aruncat pe furiş o privire rapidă. 
Lacrimile încetară curând, ea reuşi să le reţină şi îşi mânca 
supa. Am spus, absolut impardonabil, dar irezistibil: 

— Eşti îngrozitor de nefericită, nu-i aşa? 

— Sunt o proastă şi jumătate! Mi-a răspuns cu aprindere. 


Niciunul din noi nu mai vorbi. Chelnerul luă farfuriile de 
supă. Ne puse în faţă nişte porţii minuscule de plăcintă cu 
carne şi ne servi dintr-un monstruos platou cu varză. La 
asta adăugă doi cartofi copţi, cu aerul că ne face o favoare 
aparte. 

M-am uitat pe fereastră şi am făcut o remarcă despre 
peisaj. Am continuat cu câteva observaţii despre Cornwall. 
Am spus că nu-l cunoaşteam bine. Ea îl cunoştea? Ea î spus 
da, îl cunoştea, acolo trăia. Am comparat Cornwall-ul cu 
Devonshire, şi cu Wales-ul, şi cu coasta de est. Nimic din 
conversaţia noastră nu însemna ceva. lotul era menit să ne 
facă să trecem peste faptul că ea se făcuse vinovată de 
plânsul într-un loc public, iar eu fusesem vinovat că îl 
observasem. 

Abia după ce am ajuns la cafea şi i-am oferit o ţigară pe 
care a acceptat-o, ne-am întors de unde pornisem. 

I-am spus că îmi pare rău că fusesem atât de stupid, dar că 
nu mă putusem abţine. Ea mi-a spus că trebuie că o 
considerasem o tâmpită. 

— Nu, am spus. M-am gândit că ai ajuns la capătul 
puterilor. Asta a fost, nu? 

— Da, asta a fost, a spus ea şi a adăugat cu înverşunare: E 
umilitor să ajungi într-un aşa hal de autocompătimire încât 
să nu-ţi pese ce faci sau cine te vede! 

— Dar dumitale ţi-a păsat. Te căzneai din greu să te 
stăpâneşti. 

— De fapt, n-am urlat, dacă asta vrei să spui. 

Am înterbat-o cât de rea era situaţia. 

Mi-a răspuns că era destul de rea. Ajunsese la capătul 
puterilor şi nu ştia ce să facă. 

Cred că deja sesizam asta. Avea un aer de disperare 
încordată. Nu aveam de gând să o las să plece de lângă 
mine cât timp se afla în starea aceea. l-am spus: 

— Haide, povesteşte-mi despre ce e vorba. Eu sunt un 
străin, şi unui străin poţi să-i spui anumite lucruri. Nu 
contează. 


— Nu e nimic de povestit în afara faptului că am făcut o 
harababură cumplită din toate - din toate, absolut. 

I-am spus că probabil nu era chiar atât de rău. Vedeam că 
avea nevoie să fie liniştită. Avea nevoie de o nouă viaţă, de 
un nou curaj, avea npvoie să se ridice din jalnica mlaştină a 
îndurării şi suferinţei şi să stea iar pe picioarele ei. Nu 
aveam nici cel mai mic dubiu că eu eram persoana cea mai 
calificată s-o ajut să facă asta... Da, aşa s-a şi întâmplat. 

S-a uitat la mine cu îndoială, ca un copil nesigur. Apoi, şi-a 
descărcat sufletul. 

În mijlocul povestirii a apărut chelnerul cu nota de plată. 
M-am bucurat că aceasta era masa a treia. Nu aveau să ne 
zorească să ieşim din vagonul restaurant. Am adăugat zece 
şilingi la nota mea de plată, şi chelnerul s-a înclinat discret 
şi s-a topit. 

Am continuat s-o ascult pe Jennifer. 

Avusese o viaţă nemiloasă. Rezistase în faţa lucrurilor cu 
un curaj incredibil, dar fuseseră prea multe lucruri, unul 
după altul, iar ea nu era, fizic vorbind, puternică. Pentru ea, 
lucrurile merseră tot timpul rău - în copilărie, în 
adolescenţă, în căsnicie. Blândeţea, impulsivitatea ei o 
aruncaseră de fiecare dată într-o groapă. Existaseră portiţe 
de scăpare, dar ea nu profitase de ele - preferase să 
încerce să scoată maximum dintr-o treabă proastă. Şi când 
lucrul ăsta dăduse greş şi i se prezentase o portiţă de 
scăpare, aceasta fusese o portiţă proastă, şi ea se pomenise 
într-o încurcătură mai rea ca niciodată. 

Pentru tot ce se întâmplase, se învinuia pe ea. Inima mi s-a 
încălzit în faţa acelei trăsături plăcute din ea - nu judeca pe 
nimeni, nu avea nici un resentiment pentru cineva. „lrebuie 
să fi fost într-un fel vina mea...”, sfârşea ea de fiecare dată. 

Îmi venea să urlu: „Dar n-a fost vina ta! Nu vezi că eşti o 
victimă - că întotdeauna vei fi o victimă cât timp adopţi 
atitudinea asta fatală de a dori să îţi asumi vina pentru 
toate?” 


Era adorabilă aşa cum stătea acolo, îngrijorată şi amărâtă 
şi învinsă. Cred că atunci, uitându-mă la ea peste masa 
îngustă, am ştiut că asta aşteptasem. O aşteptam pe 
Jennifer... nu Jeniffer ca o posesiune,"ci s-o fac pe Jennifer 
să fie iar stăpână pe viaţă, s-o văd pe Jennifer fericită, s-o 
văd iarăşi întreagă. 

Da, atunci am ştiut... deşi abia multe săptămâni după 
aceea am recunoscut în faţa mea însumi că eram 
îndrăgostit de ea. 

Nu am plănuit să ne reîntâlnim. Cred că ea credea cu 
adevărat că nu aveam să ne mai întâlnim. Eu ştiam 
contrariul. Îmi spusese numele ei. Când în cele din urmă am 
părăsit vagonul restaurant, mi-a spus, foarte dulce: 

— E momentul să ne spunem adio. Dar te rog să mă crezi 
că n-am să te uit niciodată şi n-am să uit ce ai făcut pentru 
mine. Eram disperată - absolut disperată. 

I-am luat mâna şi i-am spus adio, dar ştiam că nu era adio. 
Eram atât de sigur de asta încât aş fi acceptat de bună voie 
nici măcar să încerc să o regăsesc. Întâmplarea făcea ca 
nişte prieteni ai ei să fie prieteni cu mine. Nu i-am spus, dar 
ar fi fost simplu s-o regăsesc. Ce era ciudat, era faptul că nu 
ne întâlnisem mai înainte. 

Am reîntâlnit-o peste o săptămână la un cocteil la Caro 
Strangeway. lar după aceea, n-a mai existat nici o îndoială. 
Amândoi ştiam ce se întâmplase cu noi... 

Ne întâlneam şi ne despărţeam şi iar ne întâlneam. Ne 
întâlneam la petreceri, în casele altora, ne întâlneam în 
restaurante mici şi liniştite, luam trenul şi ne duceam la 
tară şi ne plimbam într-o lume care era toată o ceaţă 
strălucitoare de extaz ireal. Am mers la un concert şi am 
auzit-o pe Elizabeth Schumann cântând „Şi pe poteca pe 
care paşii noştri vor hoinări, ne vom întâlni, vom uita 
pământul şi, pierduţi în visare, vom cere cerului să unească 
o dragoste pe care pământul nu o să o mai despartă 
vreodată...” 


Şi, în timp ce ieşeam în zgomotul şi aglomeraţia din 
Wigmore Street, am repetat ultimele cuvinte ale cântecului 
lui Strauss „în iubirea şi extazul fară sfârşit...” şi ochii mei i- 
au întâlnit pe ai ei. 

Ea a spus: „Oh, nu, nu pentru noi, Hugh...” 

lar eu i-am spus: „Ba da, pentru noi...” 

Pentru că, aşa cum i-am subliniat eu, trebuia să trecem 
împreună prin restul vieţii... 

Ea mi-a spus că nu putea să dea cu piciorul la toate în felul 
ăsta. Soţul ei, ştia ea, nu avea să consimtă s-o lase să 
divorţeze de el. 

— Dar el ar divorța de tine? 

— Da, presupun că da... Oh, Hugh, nu putem continua ca 
până acum? 

Nu, nu puteam, am spus eu. Aşteptasem, o urmărisem 
luptându-se să se întoarcă la sănătate şi înţelepciune. Nu 
voisem să o las să se căznească să ia decizii până când nu 
era din nou fâăptura veselă şi fericită pe care o crease 
Natura. Ei bine, reuşisem. Era iarăşi puternică - puternică 
fizic şi mental. Şi trebuia să luăm o hotărâre. 

N-a fost simplu. Ea a avut tot felul de obiecţii ciudate, 
imprevizibile. In principal, ceea ce o făcea să şovăie eram 
eu şi cariera mea. Pentru mine asta ar fi însemnat 
concedierea. Da, am spus eu, ştiam asta. Mă gândisem bine, 
şi nu conta. Eram tânăr, puteam face şi altceva decât să 
predau. 

Ea a început atunci să plângă şi a spus că nu şi-ar fi iertat- 
o niciodată dacă, din cauza ei, aveam să-mi distrug viaţa. I- 
am spus că nimic nu mi-o putea distruge, decât ea, dacă mă 
părăsea. Fără ea, i-am spus, viaţa mea ar fi fost sfârşită. 

Am avut o mulţime de suişuri şi coborâşuri. Ea părea să-mi 
accepte punctul de vedere, apoi, dintr-o dată, când nu mai 
eram cu ea, retracta. Vedeţi voi, ea nu avea pic de 
încredere în ea. 

Totuşi, puţin câte puţin, a ajuns să-mi împărtăşească 
vederile. Între noi nu era doar pasiune - era mai mult de 


atât. Acea armonie a minţii şi gândurilor - acea încântare 
din minţile care vin una în întâmpinarea celeilalte. 

În cele din urmă recunosc că aveam dreptate, că ne 
aparţinem unul altuia. Ultima ei apărare căzuse. 

— E adevărat! Oh, Hugh, nu ştiu cum poate fi. Cum pot să 
însemn cu adevărat pentru tine ce spui tu că însemn? Şi 
totuşi, nu mă îndoiesc. 

Treaba era testată - dovedită. Ne-am făcut planuri, 
necesarele planuri lumeşti. 

Era o dimineaţă rece şi însorită când m-am trezit şi mi-am 
dat seama că în ziua aceea începea noua noastră viaţă. De 
acum înainte eu şi Jennifer aveam să fim împreună. Până în 
acest moment nu îmi permisesem s-o cred pe Deplin. Mă 
temusem mereu că ciudata şi morbida ei neîncredere în 
capacitatea ei avea s-o facă să dea înapoi. 

Chiar şi în această ultimă dimineaţă a vechii vieţi am simţit 
nevoia să fiu singur. Am sunat-o. 

— Jennifer... 

— Hugh... 

Glasul ei catifelat avea în el un mic tremur... Era adevărat. 
Am spus: 

— lartă-mă, iubito. Trebuia să-ţi aud glasul. E oare 
adevărat totul. 

— Totul e adevărat... 

Urma să ne întâlnim la Northolt Aerodrome. M-am 
îmbrăcat fredonând, m-am bărbierit cu grijă. În oglindă am 
văzut o faţă pe care n-am recunoscut-o, aproape, din cauza 
fericirii năroade ce se citea pe ea. Asta era ziua mea! Ziua 
pe care o aşteptam de treizeci şi opt de ani. Am luat micul 
dejun, am verificat biletele, paşaportul. Am coborât la 
maşină. Harriman era la volan. l-am spus că voiam să 
conduc eu, şi că el putea să stea în spate. 

Am cotit din Mews în şoseaua principală. Maşina făcea 
slalom prin trafic. Aveam timp berechet. Era o dimineaţă 
superbă - o dimineaţă minunată creată anume pentru Hugh 
şi Jennifer. 


Camionul ieşi cu patruzeci de mile la oră din drumul 
lateral - nici vorbă să fie văzut sau evitat - nici o greşeală 
de şofat - nici o reacţie greşită. Şoferul camionului era beat, 
mi s-a spus după aceea... dar ce puţin contează de ce se 
întâmplă un lucru! 

Camionul a lovit din plin Buick-ul din lateral, 1-a făcut 
fărâme, frizându-mă sub resturi. Harriman a murit. 

Jennifer a aşteptat la aeroport. Avionul a plecat... eu n-am 
venit... 

Capitolul II Nu prea are rost să descriu ce s-a întâmplat 
apoi. În primul rând, n-a existat nici o continuitate. Au 
existat confuzie, întuneric, durere... Hoinăream fără 
încetare prin ceea ce mi se părea nişte coridoare lungi, 
subterane. Din când în când îmi dădeam seama ca prin 
ceaţă că eram într-o. Secţie de spital. Eram conştient de 
prezenţa doctorilor, a surorilor cu bonete albe, de mirosul 
antisepticelor, de fulgerarea instrumentelor de oţel... 

Treptat am început să-mi revin... exista mai puţină 
confuzie, mai puţină durere,” dar fără gânduri privitoare la 
persoane sau locuri. Animalul aflat la durere cunoaşte doar 
durerea sau încetarea durerii, el poate să nu se 
concentreze pe nimic altceva. Medicamentele, care 
uşurează suferinţa fizică, dezorientează mintea, sporind 
impresia de haos. 

Dar au început să apară şi perioade de luciditate şi a sosit 
momentul când mi s-a spus că avusesem un accident. 

Înţelegerea'a venit ultima - înţelegerea neajutorării mele, 
înţelegerea stării mele de infirmitate... Pentru mine nu mai 
exista viaţă ca bărbat printre bărbaţi. 

Au venit să mă vadă rudele - fratele meu, stângaci, cu 
limba împiedicată, neştiind ce să spună. Nu fuseserăm 
niciodată foarte apropriaţi. Nu puteam să-i vorbesc despre 
Jennifer. 

Dar la Jennifer mă gândeam. Când starea mea s-a mai 
îmbunătăţit, mi-au fost aduse scrisorile. Scrisori de la 
Jennifer... 


Doar strict familia mea avusese voie să mă vadă. Jennifer 
nu avusese nici un drept. Practic vorbind, ea îmi fusese 
numai prietenă. 

Nu vor să mă lase să vin, iubitul meu Hugh, scria ea... Am 
să viu de îndată ce mă vor lăsa. Toată dragostea mea. 
Concentrează-te asupra însănătogşirii. Jeniffer. 

Şi alta: 

Nu fi îngrijorat, Hugh. Nimic nu contează atâta timp cât n- 
ai murit. Asta e tot ce contează. Vom fi curând împreună - 
pentru totdeauna. A ta, Jennifer. 

I-am scris că nu trebuie să vină. Ce mai aveam acum să-i 
ofer eu lui Jennifer? 

Abia după ce am ieşit din spital şi mă aflam în casa fratelui 
meu am revăzut-o pe Jennifer. Toate scrisorile ei sunaseră 
la fel. Ne iubeam! Chiar dacă nu aveam să-mi revin 
niciodată, trebuia să fim împreună. Ea avea să aibă grijă de 
mine. Mai era încă loc de fericire - nu fericirea la care 
visaserăm, totuşi fericire. 

Şi deşi prima mea reacţie a fost să retez fără milă nodul şi 
să-i spun lui Jennifer: „Pleacă, şi să nu te mai apropii de 
mine”, am şovăit. Pentru că, la fel ca şi ea, credeam că 
legătura dintre noi nu era doar legătură trupească. Toate 
încântările tovărăşeşti spirituale aveau să fie încă ale 
noastre. Categoric că pentru ea ar fi fost bine să plece şi să 
mă uite, dar dacă nu voia să plece? 

A trecut mult timp până am cedat şi am lăsat-o să vină. Ne- 
am scris în mod frecvent, şi scrisorile noastre erau 
adevărate scrisori de dragoste. Erau înflăcărate, aveau un 
ton eroic... 

— Şi aşa, în cele din urmă, am lăsat-o să vină. 

Ei bine, a venit. 

Nu i s-a dat voie să stea prea mult. Am ştiut amândoi 
atunci, presupun - dar n-am vrut s-o recunoaştem. A venit 
din nou. A venit şi a treia oară. După aceea, pur şi simplu n- 
am mai putut suporta. A treia ei vizită a durat zece minute, 
dar mi s-a părut o oră şi jumătate! Nu mi-a venit să cred 


când, după aceea, m-am uitat la ceas. N-am nici o îndoială 
că şi ei i „se păruse tot atât de lungă... 

Pentru că, vedeţi voi, nu aveam nimic să ne spunem... 

Da, exact aşa... Nimic mai mult decât exact. 

Există vreo amărăciune care să semene cu amărăciunea 
unui paradis înşelător? Toată comuniunea aceea dintre 
minţile noastre, gândurile noastre care săreau să se 
completeze, prietenia noastră, camaraderia noastră: iluzii — 
nimic decât iluzii. Între mine şi Jennifer nu existase decât 
atracţia cărnii, din care izvorâse întreaga țesătură 
monstruoasă a autoînşelării. Existase doar pasiune şi numai 
pasiune, iar descoperirea mă facea să-mi fie ruşine, mă 
îndurera, mă aducea în punctul de ao uri şipeeacum mă 
uram pe mine. Ne-am uitat unul la altul cu dezolare, 
întrebându-ne fiecare în felul nostru ce se întâmplase cu 
miracolul în care crezuserăm atât. 

Ea era o tânără arătoasă, vedeam asta. Dar când vorbea 
mă plictisea. Şi eu o plictiseam. Nu mai puteam discuta 
despre nimic cu vreo plăcere. 

Ea îşi tot reproşa întreaga poveste, iar eu îmi doream să n- 
o fi făcut. Părea inutil şi puţintel isteric. Mi-am spus în sinea 
mea: „De ce naiba trebuie să facă atâta tevatură?” 

Când a plecat a treia oară, mi-a spus în felul ei luminos: 

— Voi veni din nou foarte curând, iubitule. 

— Nu, am spus. Nu veni. 

— Dar fireşte că am să vin. Glasul ei era găunos, nesigur. 

I-am spus cu sălbăticie: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Jennifer, nu te mai 
preface! S-a terminat - s-a terminat totul! 

Ea a spus că nu s-a terminat, că nu ştia la ce mă refer. 
Avea de gând să îşi petreacă viaţa îngrijindu-mă, şi aveam 
să fim foarte fericiţi. Era pornită pe autosacrificare, lucru 
care m-a făcut să văd roşu în faţa ochilor. De asemenea, mă 
neliniştea faptul că ea avea să facă ceea ce spunea. Probabil 
că avea să fie întotdeauna acolo, sporovăind, încercând să 


fie amabilă, rostind remarci prosteşti... Am intrat în panică 
- o panică născută din slăbiciune şi boală. 

Am ţipat la ea să plece imediat. A plecat, arătând 
înspăimântată. Dar în ochii ei am văzut uşurare. 

Când mai târziu cumnata mea a intrat să tragă draperiile, 
i-am spus: 

— S-a terminat, Teresa. A plecat... a plecat... Nu o să se 
mai întoarcă, nu-i aşa? % 

Teresa mi-a răspuns cu glasul ei liniştit: 

— Nu, nu se va mai întoarce. 

— Tu crezi, Teresa, că boala mă face să văd lucrurile... 
greşit? 

Teresa ştia ce voiam să spun. Mi-a spus că, după părerea 
ei, o boală ca a mea are tendinţa să te facă să vezi lucrurile 
aşa cum sunt în realitate. 

— Vrei să spui că acum o văd pe Jennifer aşa cum e de 
fapt? 

Teresa îmi spuse că nu se referea deloc la asta. Era 
imposibil ca eu să ştiu mai bine acum decât înainte cum era 
Jennifer în realitate. Dar acum ştiam exact ce efect avea 
Jennifer asupra mea, dincolo de faptul că eram îndrăgostit 
de ea. 

Am întrebat-o ce părere avea despre Jennifer. 

Mi-a spus că întotdeauna gândise că Jennifer era 
atrăgătoare, drăguță, şi deloc interesantă. 

— Crezi că e foarte nefericită? Am întrebat cu 
morbiditate.. 

— Da, Hugo, cred. 

— Din cauza mea? 

— Nu, din cauza ei. 

— Se tot învinuieşte pentru accidentul meu. Spune întruna 
că dacă nu m-aş fi dus să mă întâlnesc cu ea, nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Totul e atât de stupid! 

— Da, este. 

— Nu vreau să se frământe din pricina asta. Nu vreau să 
fie nefericită, Teresa. 


— Zău, Hugh, spuse Teresa. Lasă-i fetei ceva! 

— Ce vrei să spui? 

— Ei îi place să fie nefericită. Nu ţi-ai dat seama de asta? 

Cumnata mea are o limpeziciune rece în gândire pe care 
eu o găsesc foarte deconcertantă. 

I-am spus că afirmaţia ei era nesuferită. 

Teresa mi-a spus îngândurată că probabil era, dar ea nu 
crezuse, de fapt, că mai conta acum. 

— Nu mai trebuie să îţi spui poveşti cu zâne. Lui Jennifer i- 
a plăcut întotdeuna să stea şi să se gândească ce prost a 
ieşit totul. Ea cloceşte treaba asta şi se frământă - dar dacă 
îi place să trăiască aşa, de ce să nu trăiască? Ştii, Hugh, nu 
poate să-ţi fie milă de o persoană decât dacă e şi 
autocompătimire la mijloc. Unei persoane trebuie să-i fie 
milă de sine înainte ca ţie să-ţi fie milă de ea. Mila a fost 
întotdeauna punctul tău slab. Din cauza ei nu vezi limpede 
lucrurile. 

Am găsit o satisfacţie de moment în a-i spune Teresei că 
era o femeie odioasă. Ea mi-a spus că, probabil, era. 

— 'Ţie nu-ţi pare rău niciodată pentru cineva. 

— Ba da, îmi pare. Îmi pare rău pentru Jennifer, întrun fel. 

— Şi eu? 

— Nu ştiu, Hugh. 

Am întrebat-o sarcastic: 

— Faptul că sunt o epavă mutilată care nu mai are pentru 
ce trăi nu te afectează deloc? 

— Nu ştiu dacă îmi pare rău sau nu pentru tine. Asta 
înseamnă că ai să iei viaţa de la capăt, trăind-o dintr-un 
unghi total diferit. S-ar putea să fie foarte interesant., I-am 
spus Teresei că era inumană, şi ea a ieşit zâmbind. 

Îmi făcuse foarte mult bine. 

Capitolul III La scurt timp după aceea ne-am mutat în St 
Loo, în Cornwall. Teresa tocmai moştenise acolo o casă de la 
o mătuşă. Doctorul îmi recomandase să plec din Londra. 
Fratele meu Robert este pictor şi are ceea ce majoritatea 
oamenilor crede că e o viziune pervertită a peisajului. In 


război, ca cea mai mare parte a artiştilor, se ocupase de 
agricultură. Aşa că totul se potrivea foarte bine. 

Teresa s-a dus şi a pregătit casa şi, după completarea cu 
succes a unui teanc de formulare, am fost transportat acolo 
cu o ambulanţă specială. 

— Care e treaba pe aici? Am întrebat-o pe Teresa în 
dimineaţa următoare sosirii mele. 

Tereza era bine informată. Existau, mi-a spus ea, trei lumi 
separate. Era un vechi sat de pescari, grupat în jurul 
portului, cu case înalte cu acoperişuri de ţiglă înălțându-se 
de jur împrejur, şi anunţuri scrise în flamnandă, franceză, 
precum şi în engleză. Dincolo de el, împrăştiată în lungul 
coastei, se afla excrescenţa modernă turistică şi 
rezidenţială. Hoteluri mari şi luxoase, mii de mici 
bungalouri, căsuţepensiune - toate foarte aglomerate şi 
active pe timp de vară, şi liniştite iarna. În al treilea rând, 
era St Loo Castle, peste care era stăpână o văduvă bătrână, 
lady St Loo, un nucleu al încă unui alt fel de viaţă cu 
ramificații întinzându-se prin uliţe şerpuitoare la case 
ascunse în văi alături de bisericile lumii vechi. Comitatul, de 
fapt, a spus Teresa. 

— Şi noi ce suntem? Am întrebat. 

Teresa mi-a spus că şi noi eram „comitatul”, pentru că 
Polnorth House aparținuse mătuşii ei, domnişoara Amy 
Tregellis, şi era al ei, al Terese'i, prin moştenire şi nu prin 
cumpărare, aşa că şi noi aparţineam de comitat. Am înţeles 
că a aparţine de comitat era un fel de rang social ce nu 
putea fi acordat veneticilor. 

— Chiar şi Robert? Am întrebat. În ciuda faptului că e 
pictor? 

Asta, recunoscu Teresa, avea să fie ceva mai greu de 
înghiţit. Erau prea mulţi pictori în St Loo în lunile de vară. 

— Dar el e soţul meu, spuse cu măreție 'leresa, şi, în plus, 
mama lui a fost o Bolduro din ramura Bodmin. 

Am invitat-o atunci pe Teresa să ne spună ce urma să 
facem în noua casă - sau, mai degrabă, ce avea ea să facă. 


Rolul meu era clar. Eu eram spectatorul. 

Teresa a spus că avea să participe la toate activităţile 
locale. 

— Adică? 

Teresa a spus că se gândea în principal la politică şi 
grădinărit, dar şi la unele „cauze bune” susţinute de 
organizaţiile de femei. 

— Dar în primul rând politică, a spus ea. În definitiv, în 
orice clipă vor veni peste noi alegerile generale. 

— "Te-a interesat vreodată politica, Teresa? 

— Nu, Hugh, nu m-a interesat. Întotdeauna mi s-a părut 
inutil să-mi bat capul cu ea. M-am mulţumit să votez 
candidatul care, după toate probabilitățile, părea să facă 
mai puţin rău. 

— O politică admirabilă, am îngânat. 

Dar acum, spuse 'leresa, avea să-şi dea toată silinţa ca să 
ia politica în serios. Trebuia, fireşte, să fie conservatoare. 
Nimeni care stăpânea Polnorth House nu putea fi altceva, şi 
răposata domnişoară Amy Tregellis s-ar fi răsucit în 
mormânt dacă nepoata căreia îi lăsase moştenire comorile 
ei i-ar fi votat pe laburişti. 

— Dar dacă tu crezi să Partidul Laburist e un partid mai 
bun?, V- 

— Nu cred, spuse Teresa. Nu cred că e vreo deosebire 
între ele. - - Nimic nu putea fi mai cinstit decât asta, am 
spus. 

După două săptămâni de la instalarea noastră la Polnorth 
House, lady St Loo ne-a făcut o vizită. 

Le-a adus cu ea pe sora ei, lady Tressilian, pe cumnata ei, 
doamna Bigham Charteris, şi pe nepoata ei, Isabella. 

După plecarea lor, i-am spus 'Teresei pe un ton fascinat că 
nu putea fi adevărat. 

Pentru că, vedeţi voi, erau exact aşa cum trebuia să fie 
cineva ieşit din St Loo Castle. Era ca desprinse dintr-un 
basm. Cele trei Vrăjitoare şi Fecioara Vrăjită. 


Adelaide St Loo era văduva celui de al şaptelea baron. 
Soţul ei fusese ucis în Războiul Burilor. Cei doi fii ai ei 
muriseră în războiul de la 1914-1918. Nu lăsaseră în urmă 
nici un fiu, dar cel mic lăsase o fiică, Isabella, a cărei mamă 
murise când o născuse. Titlul revenise unui văr, pe atunci 
rezident în Noua Zeelandă. Al nouălea lord St Loo fu prea 
încântat să închirieze castelul bătrânei văduve. Isabell 
crescuse acolo, urmărită de paznicele ei, bunica şi cele 
două mătuşi. Sora văduvă a lui lady St Loo, lady Tressilian şi 
cumnata ei văduvi, doamna Bigham Chartris, au venit să 
locuiască cu ea. Împărţeau cheltuielile, făcând astfel posibil 
ca Isabella să fie crescută în ceea ce bătrânele doamne 
considerau a fi casa ei de drept. Aveau toate peste şaptezeci 
de ani, şi aveau ceva din înfăţişarea a trei ciori negre. Lady 
St Loo avea o faţă lată şi osoasă, cu un nas vulturesc şi o 
frunte înaltă. Lady Tressilian era dolofană şi avea o faţă 
mare şi rotundă, şi ochi mici care licăreau. Doamna Bigham 
Chartris era slabă, înfăţişarea lor dobândise un fel de efect 
edwardian, ca şi cum, pentru ele, timpul rămăsese în loc. 
Purtau bijuterii, cam murdare, neîndoielnic veritabile, 
prinse pe ele în locuri nepotrivite. De regulă erau în formă 
de semilună, potcoavă sau stea. 

Aşa arătau cele trei doamne bătrâne de la St Loo Castle. 
Cu ele a venit Isabella - o foarte blondă reprezentatntă a 
unei fecioare vrăjite. Era înaltă şi subţire, avea faţa lungă şi 
subţire şi fruntea înaltă, şi un păr drept, de un blond 
Cenuşiu. Semăna aproape incredibil cu o siluetă desprinsă 
dintr-un vitraliu pictat într-o epocă timpurie. Nu putea fi 
numită drăguță, nici atrăgătoare, dar avea ceva care 
aproape că putea fi numit frumuseţe - numai că era o 
frumuseţe dintr-un timp de mult apus - o frumuseţe care nu 
corespundea deloc ideii moderne de frumuseţe. În ea nu 
exista pic de animaţie, nu avea nici un farmec al coloritului, 
nici o neregularitate a trăsăturilor. Frumuseţea ei era 
frumuseţea severă a bunei structuri - a bunei formaţii 
osoase. Avea un aspect medieval, sever şi auster. Însă faţa 


ei nu era lipsită de caracter; avea ceva pe care l-aş putea 
descrie doar ca nobleţe. 

După ce i-am spus Teresei că bătrânele doamne nu puteau 
fi reale, am adăugat că nici fata nu era reală. 

— Prinţesa întemniţată în castelul ruinat? A sugerat 
Teresa. 

— Exact. Ar fi trebuit să vină aici pe un armăsar alb ca 
laptele, nu într-un Daimler vechi. Am adăugat cu 
curiozitate: Mă întreb la ce s-o gândi ea. 

Căci Isabella vorbise foarte puţin în timpul vizitei oficiale. 
Şezuse foarte dreaptă, cu un zâmbet dulce, cam visător. 
Răspunsese politicos la toate remarcile de ordin general 
care îi fuseseră adresate, dar nu prea am nevoie să 
întreţină conversaţia întrucât bunica şi mătuşile ei 
monopolizaseră majoritatea discuţiei. Mă întrebam dacă 
faptul că venise o plictisea, sau era interesată de ceva nou 
apărut în St Loo. Mam gândit că viaţa ei trebuie să fi fost 
monotonă. 

Am întrebat curios: 

— N-a fost mobilizată deloc în timpul războiului? A stat tot 
timpul acasă? 

— Are doar nouăsprezece ani. A şofat pentru Crucea Roşie 
de aici de când a terminat şcoala. 

— Şcoala? Eram uimit. Vrei să spui că a fost la şcoală? La o 
şcoală-internat? 

— Da. La St. Ninian. 

Eram mai mult decât surprins. Căci St. Ninian era o şcoală 
scumpă şi la zi, un stabiliment care se mândrea cu vederile 
lui moderne. Nu era în nici un sens o şcoală la modă, de 
„şlefuire”. 

— Ţi se pare uimitor? Întrebă Teresa. 

— Da, chiar mi se pare, am spus încetişor. Fata asta îţi dă 
impresia că n-a fost niciodată plecată de acasă, că a fost 
crescută într-un mediu medieval care n-are nici o legătură 
cu secolul douăzeci. 

Teresa dădu din cap îngândurată. 


— Da, ştiu ce vrei să spui. 

Aici interveni şi Robert. Asta dovedea, spuse el, că singurul 
mediu care conta era mediul de acasă - asta şi firea 
ereditară. 

— Mă întreb, totuşi, la ce se gândeşte ea, am spus. 

— Poate că nu gândeşte, a spus Teresa. 

Am râs la cuvintele 'Teresei. Dar în mintea mea am 
continuat să îmi pun întrebări în legătură cu fata asta 
ciudată. 

La vremea aceea sufeream de o conştienţă aproape 
morbidă privind propria-mi stare. Întotdeauna fusesem o 
persoană sănătoasă şi atletică; îmi displăcuseră lucrurile 
precum boala sau aspectul diform, ba chiar şi să mi se 
atragă atenţia asupra lor. Fusesem capabil de milă, da, dar 
mila fusese întotdeuana însoţită de o uşoară repulsie. 

lar acum eu eram un subiect care inspira milă şi repulsie. 
Un invalid, un infirm, un om zăcând pe un pat, cu membrele 
răsucite şi cu o pătură trasă peste el. 

Aşteptam, cu sufletul strâng, reacţia celorlalţi în faţa stării 
mele. Indiferent care era ea, în mod invariabil mă deranja 
dureros. Privirea scurtă, compătimitoare şi amabilă îmi 
părea oribilă. Nu mai puţin oribil era tactul evident al cuiva 
care se prefăcea că mă consideră un om absolut normal, că 
nu observase la mine nimic neobişnuit. Dacă n-ar fi fost 
voinţa de fier a 'Teresei, m-aş fi închis în camera mea şi N-aş 
fi văzut pe nimeni. Dar Teresei nu e uşor să i te împotriveşti 
atunci când îşi pune ceva în minte. Era hotărâtă să mă 
împiedice să devin un pusnic. A reuşit să-mi sugereze, fără 
vorbe, că izolându-mă şi făcând din mine un mister ar fi fost 
o formă de autoreclamă. Ştiam ce făcea şi de ce făcea asta, 
şi cu toate astea am reacţionat. M-am decis să-i demonstrez 
că puteam să suport - indiferent de ce era vorba! 
Compătimire, tact, extrema amabilitate dintr-un glas, 
evitarea conştientă a oricărei referiri la boală sau accident, 
prefăcătoria că eram ca orice alt bărbat - le-am îndurat pe 
toate cu o figură impenetrabilă. 


Reacţia bătrânelor doamne la starea mea nu mi se păruse 
prea stânjenitoare. Lady St Loo adoptase linia evitării pline 
de tact. Lady Tressilian, genul matern, nu se putuse abţine 
să nu manifeste o compasiune maternă. Doamna Bigham 
Chartris, mai brutală ca gen, dovedise că era conştientă de 
starea mea doar controlându-se destul de evident, atunci 
când vorbise de sporturile sângeroase. (Amărâta de ea, nu 
trebuia să pomenească de vânătoare sau asmuterea 
copoilor!) 

Numai fata, Isabella, mă surprinsese prin faptul că era 
naturală. Se uitase la mine fără vreo sugestie că trebuie să- 
şi ia repede privirea de la mine. Mă privise de parcă mintea 
ei mă înregistra împreună cu ceilalţi din cameră şi cu 
mobila. Bărbat, peste treizeci de ani, infirm... Un articol 
dintr-un catalog - un catalog care nu avea nici o legătură cu 
ea. 

După ce terminase cu mine, ochii ei trecură la pianul 
mare, iar apoi la statueta Calului Tang ce stătea pe o masă. 
Calul Tang păru să-i stârnească un oarecare interes. M-a 
întrebat ce era. 

I-am spus. 

— Îţi place? Am întrebat-o. 

Ea se gândi cu atenţie înainte să răspundă. Spuse, dând 
monosilabei multă greutate, de parcă era importantă, „Da”. 

M-am întrebat dacă era înapoiată mintal. 

Am întrebat-o dacă îi plăceau caii. 

* Mi-a spus că ăsta era primul pe care îl vedea. 

— Nu, am spus eu, mă refer la caii adevăraţi. 

— Oh, înţeleg. Da, îmi plac. Dar nu-mi permit să vânez. 

— 'Ţi-ar plăcea să vânezi? 

— Nu cine ştie ce. Şi pe aici nu prea ai unde. 

Am întrebat-o dacă practica sporturi de apă şi mi-a 
răspuns că da. Atunci lady Tressilian a început să-mi 
vorbească despre cărţi, şi Isabella se cufundă în tăcere. Am 
observat că avea o artă foarte dezvoltată - arta de a se 
odihni. Putea rămâne nemişcată. Nu fuma, nu îşi încrucişa 


picioarele, nu şi le legăna, nu-şi găsea de lucru cu mâinile, 
nu îşi aranja părul. Stătea absolut nemişcată şi dreaptă în 
scaunul cu spătar înalt, cu mâinile în poală - mâini lungi şi 
înguste. Era tot atât de imobilă ca şi Calul Tang - el pe 
masă, ea în scaun. M-am gândit că aveau ceva în comun - 
erau extrem de decorativi, statici, şi aparţineau unei epoci 
apuse... 

Am râs când Teresa a spus că poate fata nu gândea, dar 
mai târziu mi-a trecut prin minte că s-ar putea să fie 
adevărat. Animalele nu gândesc - mintea lor e relaxată, 
pasivă, până când apare o urgenţă căreia trebuie să-i facă 
faţă şi s-o rezolve în vreun fel. Gândirea (în sensul 
speculativ al cuvântului) este un proces extrem de artificial 
pe care ni l-am însuşit cu oarecare probleme. Ne facem griji 
despre ce au făcut ieri, şi dezbatem ce avem de făcut azi, şi 
ce se va întâmpla mâine. Însă ieri, azi şi mâine există total 
independent de speculaţiile noastre. Pentru noi ele au 
existat şi vor exista, indiferent ce facem în privinţa asta. 

Pronosticurile Teresei privitoare la viaţa noastră în St L.oo 
au fost deosebit de exacte. Aproape imediat am plonjat 
până la gât în politică. Polnorth House era mare şi întins, iar 
Domnişoara Amy Tregellis, cu venitul diminuat de impozite, 
închisese o aripă a lui, prevăzând-o cu o bucătărie separată. 
Iniţial, lucrul acesta fusese făcut pentru evacuaţii din zonele 
bombardate. Dar evacuaţii, sosiți de la Londra în mijlocul 
iernii, fuseseră incapabili să înghită ororile de la Polnorth 
House. În St Loo, ca atare, cu magazinele şi bungalourile 
lui, ar fi putut să îndure viaţa, dar la o milă de oraş, „în 
lungul uliţei ăleia scârboase şi întortocheate, plină de noroi, 
şi, n-o să-ţi vină să crezi, dragă, fără lumină, şi unde oricine 
poate sări asupra ta din spatele unei tufe, ca să nu mai spun 
de zarzavaturile toate numai noroi scoase din grădină şi de 
lapte venind direct de la vacă, foarte cald uneori, 
dezgustător, şi niciodată nu ai la îndemână o cutie cu lapte 
condensat”, era prea mult pentru doamna Price şi doamna 
Hardy şi odraslele lor. Au plecat pe furiş în zori luându-şi 


progeniturile, şi s-au întors în pericolele Londrei. Erau 
femei de treabă. Au lăsat locul curat şi un bilet pe masă. 

„Vă mulţumim, domnişoară, pentru amabilitatea 
dumneavoastră, şi ştim că aţi făcut tot ce aţi putut, dare 
prea îngrozitor la ţară, şi copii trebuie să meargă pe jos 
prin noroi la şcoală. Totuşi, vă mulţumim. Sper că am lăsat 
totul în ordine”. 

Ofiţerul cu incartiruirea nu mai încercă. La vremea 
cuvenită domnişoara Tregellis închirie aripa separată 
căpitanului Carslake, de orientare conservatoare, care 
ducea o viaţă foarte activă în serviciul de pază împotriva 
raidurilor aeriene şi ca ofiţer în trupele de gardă ale 
Ministerului de Interne. 

Robert şi Teresa fură total de acord ca familia Carslake să 
continue să locuiască acolo. De fapt, era îndoielnic că i-ar fi 
putut da afară. Dar asta însemna că o mare parte din 
activitatea preelectorală se centra în şi în jurul lui Polnorth 
House, precum şi în birourile Partidului Conservator din 
High Street din St Loo. Trebuie să adaug că şi căpitanul 
Carslake era agent electoral conservator. 

Teresa, după cum prevăzuse, fu atrasă în vârtej. Conducea 
maşini, distribuia pliante şi încerca să facă propagandă. 

Istoria politică recentă a St Loo-ului era nedecisă. Ca 
staţiune balneară la modă, suprapusă pe un port de 
pescari, cu împrejurimi agricole, St. Loo era prin tradiţie 
conservator. Dar caracterul lui se schimbase în ultimii 
cincisprezece ani. Devenise un centru turistic pe timp de 
vară, cu mici pensiuni. Avea o colonie mare de bungalouri 
răspândite ca o erupție în lungul stâncilor, locuite de artişti. 
Oamenii care alcătuiau populaţia prezentă erau serioşi, cu 
înclinații artistice, cultivați şi, în politică, hotărât roz dacă 
nu roşii. 

< în 1943 avuseseră loc aici alegeri anticipate, cauzate de 
retragerea lui sir George Borrodaile la vârsta de şaizeci şi 
nouă de ani după un al doilea infarct. Şi spre groaza 


vechilor locuitori, pentru prima dată în istorie, locul în 
parlament fusese câştigat de un laburist. 

— Reţineţi, spuse căpitanul Carslake legănându-se pe 
călcâie în timp ce o punea la curent pe Teresa cu istoria 
trecută, şi pe mine, de altfel, nu spun că n-am căutat-o cu 
lumânarea. 

Carslake era un omuleţ slab, brunet, cu aspect cabalin, cii 
ochi tăioşi. Fusese făcut căpitan în 1918. Era competent în 
politică şi îşi cunoştea treaba. 

Trebuie să înţelegeţi că în ce mă priveşte sunt un 
începător în politică - nu i-am înţeles niciodată cu adevărat 
jargonul. Relatarea mea privitoare la alegerile din St Loo 
este, probabil, extrem de inexactă. Ea are aceeaşi relaţie cu 
realitatea pe care o au copacii pictaţi de Robert cu copacii 
adevăraţi. Copacii din tablourile lui Robert nu seamănă 
deloc cu copacii din realitate. După părerea mea, nici 
măcar nu pot fi recunoscuţi ca fiind copaci, dar ei sunt 
ideea lui Robert Despre copaci. lar relatarea mea despre 
politica din St Loo este impresia mea despre alegerile 
politice. Probabil că un politician nu le-ar recunoaşte ca 
atare. Aş spune că am să redau greşit termenii şi 
procedura. Dar pentru mine alegerile au fost doar un 
fundal neimportant şi confuz pentru o siluetă în mărime 
naturală - John Gabriel. 

Capitolul IV Numele lui John Gabriel a fost pomenit prima 
dată în seara în care Carslake îi explica Teresei că, privitor 
la rezultatul alegerilor locale anticipate, o căutaseră cu 
lumâbnarea. 

Canditatul Partidului Conservator fusese James Bradwell 
din 'Torington Park. Era rezistent al districtului, avea ceva 
bani, şi principii sănătoase. Era un om cu un caracter 
integru. Avea şaizeci şi doi de ani, era lipsit de patos 
intelectual sau reacţii rapide, nu avea plăcerea vorbirii în 
public şi era neajutorat când era hărțuit cu întrebări. 

— Era jalnic pe un podium, spuse Carslake. Absolut jalnic. 
AĂăă şi ah ăăm - se bloca pur şi simplu. Noi îi scriam 


discursurile, fireşte, şi, pentru întrunirile importante, 
întotdeauna aveam un bun vorbitor la îndemână. Acum zece 
ani ar fi fost în regulă. Un tip bun şi cinstit, localnic, integru, 
şi un gentleman. Dar în ziua de azi se cere mai mult decât 
atăt! 

— Se cere minte? Am sugerat. 

Carslake părea să nu se gândească prea mult la minte. 

— Se cere un tip şiret, alunecos, care cunoaşte 
răspunsurile, care intră rapid pe sub piele. Şi fireşte, 
alegătorii vor pe cineva care să le promită marea cu sarea. 
Un tip demodat precum Bradwell e prea conştiincios ca să 
facă aşa ceva. El nu o să le spună că toţi vor avea case, că 
războiul se va sfârşi mâine, şi că toate femeile o să aibă 
încălzire centrală şi maşină de spălat. Şi, desigur, pendulul 
începuse să oscileze. Eram de prea mult timp la conducere. 
Se cerea o schimbare. Celălalt tip, Wilbraham, era un tip 
competent, serios, fusese director de şcoală, era invalid de 
război, a pedalat pe ce avea să se facă pentru foştii 
combatanți, şi a încins spiritele cu obişnuitele teme ale 
naţionalizării şi programelor de sănătate. Ce vreau să spun 
e că şi-a expus foarte bine materialul. A câştigat cu o 
majoritate de peste două mii. Un lucru ca 1 'ţ ăsta se 
întâmpla pentru prima dată în St L.oo. Ne-a zguduit zdravăn 
pe toţi. De data asta trebuie să ne prezentăm mai bine. 
Trebuie să-l scoatem din cursă pe Wilbrahâm. 

— E simpatizat? 

— Aşa şi aşa. Nu cheltuieşte mulţi bani pentru district, dar 
e conştiincios şi are un fel de a fi plăcut. Nu va fi prea uşor 
să-l învingem. Trebuie să ne mobilizăm în toată ţara. 

— Nu credeţi că vor câştiga laburiştii? 

Înaintea alegerilor din 1945 eram neîncrezător cu privire 
la o astfel de posibilitate. 

Carslake a spus că bineînţeles că laburiştii nu vor câştiga, 
tot comitatul îl susţinea puternic pe Churchill. 

— Dar în ţară nu o să avem aceeaşi majoritate. Depinde, 
fireşte, votul în favoarea liberărilor. Între noi fie spus, 


doamnă Norreys, nu m-ar mira să asistăm la o mare 
creştere a voturilor în favoarea liberalilor. 

M-am uitat pe furiş la Teresa. Încerca să-şi ia figura unei 
persoane interesate de politică. 

Carslake spuse vesel: 

— Trebuie să muncim cu toţii din greu. 

Se uită la mine cu subînţeles. M-am oferit pe loc să 
expediez scrisori. 

— Încă îmi pot folosi braţele, am spus. 

Păru imediat încurcat şi începu iarăşi să se legene pe 
călcâie. 

— Splendid, spuse el. Splendid. Unde ai păţit-o? În Africa 
de Nord? 

I-am spus că o păţisem pe şoseaua Harrow. Asta 1-a dat 
gata. Stânjeneala lui era atât de acută încât părea 
materială. 

Prinzându-se de un pai, se întoarse spre Teresa. 

— Ne va ajuta şi soţul dumitale? 

Teresa clătină din cap. 

— Mă tem că e comunist, spuse ea. 

Nici dacă ar fi spus că Robert era un şarpe veninos nu l-ar 
fi putut tulbura mai mult pe Carslake. Era absolut răvăşit. 

— Vedeţi, explică Teresa, el e artist. 

Carslake se mai lumina puţin. Artiştii, scriitorii, alţii ca ei 
mai treacă-meargă... 

— Înţeleg, spuse el. Da, înţeleg. 

— Şi cu asta Robert a scăpat, mi-a spus Teresa după 
aceea. 

I-am spus că era o femeie lipsită de scrupule. Când a venit 
Robert, leresa 1-a informat despre crezul lui politic. 

— Dar eu n-am fost niciodată membru al Partidului 
Comunist, protestă el. Însă îmi plac ideile lor. Cred că toată 
ideologia este bună. 

— Exact, spuse 'leresa. Asta i-am spus şi eu lui Carslake. 
Din când în când îl vom lăsa pe Karl Marx deschis pe braţul 


fotoliului tău, şi aşa să fii sigur că nu-ţi mai cere nimeni să 
faci ceva. 

— Asta e foarte bine, Teresa, spuse cu îndoială Robert. Dar 
dacă mă cooptează partea cealaltă? 

Teresa îl linişti. 

— Nu te vor coopta. Din câte îmi dau eu seama, laburiştii 
sunt chiar mai înspăimântați de comunişti decât sunt torii*. 
— Mă întreb cum arată candidatul nostru, am spus. Căci 

Carslake fusese cam evaziv pe această temă. Teresa îl 
întrebase dacă sir James avea să candideze iar, şi Carslake 
clătinasfe din cap. 

— Nu, nu de data asta. Trebuie să dăm o bătălie mare. Nu 
ştiu cum va merge. Arăta foarte necâjit. Candidatul nostru 
nu e de prin părţile astea. 

— Cine e? 

* Tori = conservatori (lb. Engleză) 

— Un anume maior Gabriel. E decorat cu Ordinul Victoria. 

— In războiul ăsta? Sau în cel trecut? 

— Oh, în ăsta. E foarte tinerel. Are doar treizeci şi patru 
de ani. Are un dosar de război excelent. A primit Ordinul 
Victoria pentru „Calm neobişnuit, eroism şi devotament”. A 
fost la comanda unei baterii de artilerie grea sub focul 
constant al inamicului în timpul atacului de la Salermo. Toţi 
din subordinea lui au fost omorâţi, şi deşi rănit, a menţinut 
singur poziţia până s-a terminat muniţia. Apoi s-a retras 
spre poziţia principală, a ucis mai mulţi inamici cu grenade 
de mână şi l-a târât pe singurul supravieţuitor din brigada 
lui, care era grav rănit, într-un loc sigur. Frumos spectacol, 
nu? Din păcate, nu-i prea arătos - e un tip mărunt, 
insignifiant. 

— Cum va trece testul platformei publice? Am întrebat. 

Faţa lui Carslake se lumină. 

— Oh, aici e foarte bun. Absolut lunecos, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. lute ca fulgerul. E bun şi la stârnit râsul. O 
parte din discurs e cam ieftină... O clipă, faţa lui Carslake 
trădă un uşor dezgust. Am intuit că el era un bun 


conservator, unul autentic, care prefera plictiseala acută 
amuzamentului ieftin, de efect. Dar la mase merge - oh, da, 
merge. Fireşte, a adăugat el, n-are nici un trecut... 

— Vrei să spui că nu e din Cornwall? Am întrebat. De unde 
vine? 

— Ca să fiu sincer, habar n-am... Nu vine de nicăieri 
anume, dacă ştii la ce mă refer. O să păstrăm tăcerea în 
privinţa asta. Îi dăm tare cu războiul, cu faptele lui de 
vitejie, tot tacâmul. Poate reprezenta cu brio, să ştii, omul 
de rând - englezul simplu. Fireşte, nu e genul nostru 
obişnuit... Mă tem că lady St Loo nu e chiar de acord. 

Teresa întrebă cu delicateţe dacă avea vreo importanţă ca 
lady St Loo să fie de acord. Reieşi că avea. Lady St Loo era 
şefa Asociaţiei Femeilor Conservatoare, iar Femeile 
Conservatoare erau o forţă în St Loo. Ele conduceau, ele 
aranjau, Ele puneau la cale lucrurile, şi tot ele, aşa spunea 
Carslake, aveau o mare influenţă asupra voturilor femeilor. 
Votul femeilor, spunea el, era întotdeauna o problemă 
spinoasă. 

Apoi se însenină puţin. 

— Există un motiv pentru care sunt optimist în privinţa lui 
Gabriel, spuse el. Se înţelege cu femeile. 

— Dar cu lady St Loo nu? 

Lady St Loo, spuse Carslake, s-a purtat foarte corect în 
privinţa asta... Ea a recunoscut cinstit că e de modă veche. 
Dar va susţine cu toată inima orice partidul credea că era 
necesar. 

— În definitiv, spuse cu tristeţe Carslake, vremurile s-au 
schimbat. Pe timpuri aveam gentlemani în politică. Acum au 
rămas extrem de puţini. Aş fi dorit ca tipul ăsta să fie un 
gentleman, dar nu e, aşa că asta e. Dacă nu putem avea un 
gentleman, e bine că avem măcar un erou. 

Ceea ce, i-am spus eu leresei după plecarea lui, era 
practic o epigramă. 

Teresa a zâmbit. Apoi a spus că îi părea rău pentru 
maiorul Gabriel. 


— Cum crezi că arată? A întrebat ea. De-a dreptul 
groaznic? 

— Nu ştiu cum arată, dar aş zice că e un tip de treabă. 

— Pentru că e decorat cu Ordinul Victoria? 

— Nu, nici vorbă. Poţi primi Ordinul Victoria doar pentru 
că ai fost nesăbuit, sau chiar că ai fost pur şi simplu tâmpit. 
Ştii, mereu s-a spus că bătrânul Freddy Elton a căpătat 
Ordinul Victoria pentru că a fost prea prost ca să-şi dea 
seama când să se retragă dintr-o poziţie avansată. El habar- 
n-avea că toţi ceilalţi plecaseră. 

— Nu fi caraghios, Hugh. De ce crezi că acest Gabriel e o 
persoană cumsecade? 

— Pur şi simplu pentru că nu-l place Carslake. Singurul 
om pe care Carslake l-ar plăcea ar fi un tip îngrozitor de 
scorţos. 

| 

— Asta înseamnă că nu-l placi deloc pe bietul Carslake! 

— Fără „bietul”. Munca asta i se potriveşte lui Carslake ca 
o mănuşă. Şi ce muncă! 

— Crezi că e mai rea ca oricare alta? E o muncă grea. 

— Da, asta e adevărat. Dar dacă îţi petreci toată viaţa 
calculând ce efect are asta asupra aceleia, vei sfârşi prin a 
nu şti ce sunt în realitate asta şi aceea. 

— Ruptura de realitate? 

— Da, nu la asta se reduce până la urmă politica? Ce vor 
crede oamenii, ce vor susţine, ce pot fi făcuţi să creadă. 
Niciodată fapte concrete. 

— Oh, câtă dreptate am să nu iau politica în serios! Spuse 
Teresa. 

— Tu întotdeauna ai dreptate, Teresa, i-am spus şi i-am 
trimis o bezea. 

Eu personal nu l-am văzut pe candidatul conservatorilor 
până la marea întrunire de la Drill Hali. 

Teresa îmi procurase un tip de pat rabatabil de invalid, cu 
roţi, ultimul răcnet al tehnicii. Puteam să fiu scos pe terasă 
cu el şi să stau întins într-un loc adăpostit şi însorit. Mai 


apoi, pe măsură ce m-am obişnuit cu patul, sau scaunul, 
dacă vreţi, am fost dus, ocazional, în St Loo. Întrunirea de la 
Drill Hali avea loc după-amiază, şi Teresa a aranjat să fiu 
prezent şi eu. Avea să mă amuze, m-a asigurat ea. l-am 
replicat că avea idei ciudate despre amuzament. 

— Ai să vezi că o să te distrezi pe cinste văzându-i pe toţi 
cât de în serios se iau, mi-a spus Teresa. În plus, am să port 
pălăria. 

Teresa, care nu purta niciodată pălărie decât la nunţi, 
făcuse o incursiune până la Londra şi se întorsese cu genul 
de pălărie care, conform spuselor ei, i se potrivea unei 
femei conservatoare. 

— Şi cum trebuie să fie o pălărie ca să fie potrivită pentru 
o femeie conservatoare? Am întrebat. 

Teresa îmi răspunse în detaliu. 

Pălăria trebuia să fie dintr-un material bun, nu demodată, 
dar nici prea modernă. Trebuia să stea bine pe cap şi nu 
trebuia să fie frivolă. 

Scoase apoi pălăria, şi ea era într-adevăr ceea ce spusese 
Teresa că trebuia să fie. 

Şi-o puse, iar Robert şi cu mine am aplaudat. 

— Ea naibii de bună, Teresa, spuse Robert. Te face să arăţi 
serioasă şi de parcă ai avea un scop în viaţă. 

Aşadar, veţi înţelege că gândul de a o vedea pe Teresa 
stând pe podium cu pălăria pe cap mă ademenea irezistibil 
spre Drill Hali. 

Drill Hali era plin ochi cu persoane în vârstă cu aspect 
prosper. Toţi cei sub patruzeci de ani se bucurau (în mod 
înţelept, după părerea mea) de plăcerile litoralului. În timp 
ce scaunul meu de invalid era împins de către un băiat spre 
o poziţie avantajoasă aproape de perete, lângă scaunele din 
faţă, mă gândeam la utilitatea acestui tip de întruniri. Era 
sigur că toţi din această sală aveau să-i voteze pe 
conservatori. Mitingul oponenților noştri se ţineau la Şcoala 
de Fete. Probabil că şi ei aveau o sală plină, de suporteri 


consecvenţi. Cum era, deci, influenţată opinia publică? Prin 
trucul megafoanelor? Prin întruniri în aer liber? 

* Speculaţiile fură întrerupte de foiala unui mic grup de 
persoane care venea spre podiumul pe care nu se aflau 
decât scaune, o masă, şi un pahar cu apă. 

Persoanele şuşotiră, gesticulară, şi, în cele din urmă, se 
instalară în locurile corespunzătoare. Teresa, cu pălărie, fu 
împinsă în rândul doi, printre personalităţile de importanţă 
minoră. 

Preşedintele, mai mulţi gentlemeni bătrâni şi nesiguri pe 
picioare, vorbitorul de la centru, lady St Loo şi alte două 
femei şi candidatul se instalară în rândul din faţă. 

Preşedintele începu să vorbească cu un glas tremurător, 
cam plăpând. Îngână platitudini care, practic, erau de 
neauzit. Era un general foarte bătrân care luptase cu 
distincţie în Războiul Burilor. (Sau poate al Crimeei? M-am 
întrebat răutăcios). Indiferent în care, trebuie că avusese 
loc cu mult timp în urmă. Lumea despre care mormăia el nu 
mai exista... Glasul subţirel şi dulceag se opri, izbucniră 
aplauze spontane şi entuziaste. În Anglia, aplauzele sunt 
întotdeauna oferite unui prieten care a rezistat testului 
timpului... Toată lumea din St Loo îl cunoştea pe bătrânul 
general S. Se spunea că era un băiat grozav, din vechea 
şcoală. 

După cuvintele introductive, generalul S. Prezentă 
adunării un membru al noii şcoli, candidatul Partidului 
Conservator, maiorul Gabriel, decorat cu Ordinul Victoria. 

Atunci am auzit-o pe lady Tressilian, pe care am 
descoperit-o pe neaşteptate în ultimul scaun din rândul de 
lângă mine, oftând adânc şi suflând acid: 

— Păcat că are picioare atât de banale. 

Am ştiut imediat ce voia să spună. Totuşi, dacă m-aţi 
întreba ce e banal sau nu la un picior, n-aş fi în stare nici 
mort să vă şpun. Gabriel nu era un bărbat înalt. Aş spune că 
avea picioare normale pentru înălţimea lui - nu erau nici 
nepotrivit de lungi, nici nepotrivit de scurte. Costumul lui 


era bine croit. Cu toate astea, indiscutabil, picioarele acelea 
îmbrăcate în pantaloni nu erau picioarele unui gentleman. 
Să stea oare esenţa rafinamentului în structura şi ţinuta 
membrelor inferioare? 

Faţa lui Gabriel nu-1 trăda, era o faţă urâtă dar foarte 
interesantă, cu ochi remarcabili de frumoşi. Picioarele îl 
trădau de fiecare dată. 

— Se ridică în picioare, zâmbi (un zâmbet fermecător), 
deschise gura şi vorbi cu un glas plat, cu un uşor accent 
cockney*. 

* cocknev = accent din mahalalele londoneze. 

Vorbi douăzeci de minute - şi vorbi bine. Nu mă întrebaţi 
ce a spus. Aş zice că a spus obişnuitele lucruri - şi le-a spus 
mai mult sau mai puţin în maniera obişnuită. Dar a trecut 
rampa. Omul ăsta avea ceva dinamic. Uitai cum arăta, uitai 
că avea un glas urât şi cu accent. Căpătai în schimb o 
impresie puternică de seriozitate - de minte care avea un. 
Singur scop. Simţeai că tipul ăsta era hotărât să-şi dea 
toată silinţa. Sinceritate - asta era, sinceritate. 

Simţeai, da, că îi păsa. Îi păsa de problema locuinţelor, îi 
păsa de cuplurile tinere care nu îşi puteau întemeia o 
gospodărie, îi păsa de militarii care fuseseră mulţi ani peste 
mări şi acum se întorseseră acasă, îi păsa de asigurarea 
siguranţei industriale, de stăvilirea şomajului. 'Ținea cu 
disperare să-şi vadă ţara prosperă, pentru că acea 
prosperitate avea să însemne fericirea şi bunăstarea 
fiecărei părticele componente a acelei ţări. Când şi când, 
absolut pe neaşteptate, lansa un flash de umor ieftin, uşor 
de înţeles. Erau glume evidente, tocmai pentru că erau atât 
de familiare. Dar ceea ce conta cu adevărat nu era umorul 
lui ci seriozitatea lui. Când războiul avea să fie în sfârşit 
terminat, când Japonia avea să fie scoasă din joc, avea să 
vină pacea şi atunci avea să fie vital să se atace miezul 
lucrurilor. El, dacă era ales, intenţiona să intre în miezul 
problemelor... 


Asta a fost tot. Mi-am dat seama că a fost în întregime o 
performanţă personală. Nu vreau să spun că a ignorat 
sloganurile partidului, nu le-a ignorat. A spus toate lucrurile 
concrete, a vorbit despre lider cu admiraţia şi entuziasmul 
cuvenite, a menţionat Imperiul. A fost în întregime corect. 
Dar erai chemat să susţii nu atât candidatul Partidului 
Conservator cât pe maiorul John Gabriel care avea de gând 
să rezolve lucrurile, şi care ţinea, în mod pătimaş, ca ele să 
fie rezolvate. 

Auditoriul îl plăcu. Fireşte, venise pregătit să-l placă. Erau 
conservatori până la unul, dar am avut impresia că l-au 
plăcut mai mult decât crezuseră că o să-l placă. Păreau 
chiar să se trezească un pic. Şi mi-am spus în sinea mea, 
destul de încântat de propria-mi idee: „Fireşte, omul este 
un dinam”. 

După aplauze, care au fost cu adevărat entuziaste, a fost 
prezentat vorbitorul de la centru. El a spus toate lucrurile 
potrivite, a făcut pauzele potrivite, a obţinut râsetele 
potrivite la momentele potrivite. Trebuie să mărturisesc că 
atenţia mea a slăbit. 

Întrunirea s-a sfârşit cu obişnuitele formalităţi. 

În timp ce toată lumea s-a ridicat şi a început să se 
prelingă afară din sală, lady Tressilian a venit lângă mine. 
Avusesem dreptate - era un înger păzitor. A spus cu glasul 
ei gâfâit, astmatic: 

— Dumneata ce crezi? le rog să-mi spui ce crezi. 

— E bun, am spus. Hotărât, e bun! 

— Mă bucur mult că gândeşti aşa. 

M-am întrebat de ce să fi contat pentru ea părerea mea. 
Mă lămuri parţial când îmi spuse: 

— Ştii, eu nu sunt atât de deşteaptă ca Addie sau ca Maud. 
N-am studiat niciodată cu adevărat politica - eu sunt 
demodată. Nu-mi place ideea ca un membru în parlament 
să fie plătit. Niciodată nu m-am obişnuit cu asta. Ar trebui 
să fie o problemă de a-ţi servi ţara - nu de a fi recompensat. 


— Nu-ţi poţi permite întotdeauna să-ţi serveşti ţara, lady 
Tressilian, am subliniat eu. 

— Nu, ştiu asta. Nu în ziua de azi. Dar cred că e o ruşine. 
Legiuitorii noştri ar trebui să fie aleşi din clasa care nu are 
nevoie să muncească pentru a trăi, clasa care poate fi cu 
adevărat indiferentă faţă de câştig. 

M-am întrebat dacă să-i spun: „Draga mea doamnă, 
dumneata vii direct din Arca lui Noe!” 

Dar era interesant să găseşti un buzunar al Angliei în care 
vechile idei mai supraviețuiesc încă. Clasa conducătoare. 
Clasa guvernantă. Clasa superioară. Toate fraze nesuferite. 
Şi totuşi, să fim sinceri, nu există un strop de adevăr în ele? 

Lady 'Tressilian continuă: 

— Tatăl meu a fost în parlament, să ştii. A fost deputat de 
Garavissey timp de treizeci de ani. 1 s-a părut un lucru 
foarte obositor, dar a considerat că asta era datoria lui. 

Ochii mi s-au abătut spre podium. Maiorul Gabriel vorbea 
cu lady St Loo. Picioarele lui nu se simțeau deloc „în largul 
lor”. Credea oare maiorul Gabriel că era de datoria lui să 
candideze pentru parlament? Tare mă îndoiam. 

— M-am gândit că părea foarte sincer, spuse lady 
Tressilian urmărindu-mi privirea. Dumneata nu? 

— Tocmai asta m-a izbit. 

— Şi a vorbit atât de frumos despre dragul domn 
Churchill... Cred că nu încape îndoială că toată ţara îl 
susţine cu tărie pe domnul Churchill. Nu eşti de acord? 

Eram de acord. Sau, mai degrabă, credeam că 
conservatorii aveau să revină la putere cu o mică 
majoritate. 

Teresa a venit lângă mine, şi a apărut şi băiatul meu, 
pregătit să împingă. 

— Te-ai distrat? Am întrebat-o pe Teresa. 

— Da, m-am distrat. 

— Ce părere ai despre candidatul nostru? 

Nu mi-a răspuns până am ieşit din sală. Apoi a spus: 

— Nu ştiu. 


Capitolul V L-am cunoscut pe candidat două zile mai târziu 
când a venit să discute cu Carslake. Carslake 1-a adus la 
noi, la un pahar. 

Au apărut nişte probleme legate de activitatea parohială şi 
Teresa a ieşit cu Carslake să le rezolve. 

M-am scuzat faţă de Gabriel că nu puteam să mă ridic, şi i- 
am indicat unde erau băuturile, invitându-l să se servească. 
Am observat că şi-a turnat o tărie, fără sifon. 

Mi-a adus-o şi pe a mea, spunându-mi: 

— Războiul, cumva? 

— Nu, Harrow Road. De acum ăsta ajunsese răspunsul 
meu standard, şi găseam un oarecare amuzament în 
reacţiile diverse care îl urmau. Gabriel se amuză foarte 
tare. 

— E păcat să spui asta, remarcă el. Zici pas unei averi. 

— 'Te aştepţi să inventez vreo poveste eroică? 

— Să spui doar „Am fost în Africa de Nord”, sau în Burma, 
sau oriunde chiar ai fost. Ai fost în străinătate? 

— Alamein şi prin împrejurimi. 

— Atunci asta e. Menţionează Alamein. E suficient atât, 
nimeni nu va cere amănunte, îşi vor închipui că ştiu despre 
ce e vorba. 

— Merită? 

Reflectă o clipă. 

— Ei bine, merită la femei. Lor le place la nebunie un erou 
rănit. 

— Ştiu, am spus cu amărăciune. 

— Dădu din cap cu înţelegere. 

— Da. Trebuie că eşti la pământ uneori. Pe aici sunt o 
grămadă de femei. Îşi luă paharul gol. Te deranjează dacă 
îmi mai torn unul? 

L-am îndemnat să se servească. 

— Mă duc la cină la castel, explică el. Vrăjitoarea aia 
bătrână mă bagă în răcori. 

S-ar fi putut să fim prieteni foarte buni cu lady St Loo, dar 
îmi închipui că ea ştia foarte bine că nu eram. John Gabriel 


arareori făcea vreo greşeală. 

— Lady St Loo? Am întrebat. Sau toate trei? 

— Cea bătrână nu mă deranjează. Ea e genul pe care poţi 
să-l aduci unde vrei, iar doamna Bigham Charteris e 
practic un cal. Nu trebuie decât să nechezi la ea. Dar 
muierea aia St Loo e genul care vede prin tine ca prin 
sticlă. Pe ea nu poţi s-o prosteşti! 

— Nici n-aş încerca. 

Gabriel continuă gânditor: 

— Ştii, când dai de un aristrocrat adevărat eşti mort. Nu 
poţi face nimic. 

— Nu cred că te înţeleg. 

El zâmbi. 

— Ei bine, într-un fel, sunt în tabăra greşită. 

— Vrei să spui că, în politică, nu eşti un adevărat 
conservator? 

— Nu, nu. Vreau să spun că nu sunt genul lor. Lor le plac, 
nu se pot abţine să nu le placă, tipii din vechea şcoală. 
Fireşte că în ziua de azi nu prea au de ales, aşa că trebuie 
să se mulţumească cu bolnavi ca mine. Adăugă gânditor: 
Bătrânul meu era instalator... şi nici măcar un instalator 
foarte bun. 

Se uită la mine şi îmi făcu cu ochiul. Am rânjit. În clipa 
aceea am căzut pradă farmecului lui. 

— Da, spuse el, locul meu adevărat e printre laburişti. 

— Dar dumneata nu crezi în programul lor, nu-i aşa? 

Mi-a răspuns cu nonşalanţă. 

— Oh, eu nu am crezuri. La mine este o problemă de pur 
interes. Trebuie să am o slujbă. Războiul e ca şi terminat, 
curând lucrurile vor reintra în matca lor. Întotdeauna M-am 
gândit că mi-aş putea face un nume în politică. Să vezi dacă 
nu o să fie aşa. 

— Deci de asta eşti conservator? Preferi să fii în partidul 
care va fi la putere? 

— Doamne Sfinte! Doar nu crezi că vor câştiga 
conservatorii? 


I-am spus că eram convins că vor câştiga. Cu o mică 
majoritate. 

— Prostii, spuse el. Laburiştii vor mătura toată ţara, cu o 
majoritate zdrobitoare. 

— Dar atunci... dacă asta crezi... 

M-am oprit. 

— De ce nu vreau să fiu de partea învingătorilor? A rânjit. 
Dragul meu, de asta nu sunt în Partidul Laburist. Nu vreau 
să fiu înghiţit de mulţime. Locul meu e în opoziţie. În 
definitiv, ce e Partidul Conservator? Luat în mare, e cea mai 
îmbâcsită adunătură de gentlemani ineficienţi amestecați 
cu afacerişti fără simţ practic. Sunt neajutoraţi. N-au o 
platformă program, sunt trecuţi toţi de şaizeci de ani. 
Oricine cu cât de câtă abilitate va sări în ochi de la o poştă. 
Urmăreşte şi ai să vezi. Am să ţâşnesc ca o rachetă. 

— Dacă ai să intri în parlament? 

— Oh, nici vorbă că am să intru. 

L-am privit curios. 

— Chiar crezi? 

Rânji din nou. 

— Dacă nu-mi dau în petic. Am şi eu punctele mele slabe. 
Dădu pe gât restul din pahar. În principal femeile. Trebuie 
să mă ţin departe de femei. Pe aici, n-o să fie greu. Deşi 
există o bucăţică bună la St Loo Arms. Ai dat de ea? Ochii îi 
căzură pe trupul meu mutilat. Scuze, fireşte că nu. Adăugă 
cu ceea ce părea un simţământ autentic: Nenorocită soartă. 

Era primul semn de compasiune care nu mă revolta. Venea 
cât se poate de firesc. 

L-am întrebat: 

— Spune-mi, îi vorbeşti aşa şi lui Carslake? 

— Tâmpitul ăla? Doamne Sinte, nu! 

De atunci m-am tot întrebat de ce din prima dupăamiază 
Gabriel alesese să fie atât de sincer cu mine. Concluzia la 
care am ajuns este că se simţea foarte singur. Dădea un 
spectacol foarte bun, dar nu prea avea ocazia să se relaxeze 
între acte. Şi mai ştia că un invalid imobil sfârşeşte 


întotdeauna prin a accepta rolul de ascultător. Eu aveam 
nevoie de distracţie. John Gabriel era foarte dornic să-mi 
furnizeze distracţia ducându-mă în culisele vieţii lui. În plus, 
era din fire un om sincer. 

L-am întrebat curios cum se purta lady St Loo cu el. 

— Minunat, spuse el. Absolut minunat - fi-i-ar ochii ai 
dracului! Asta e una din căile prin care îmi intră pe sub 
piele. Nu ai nimic de care să te legi, îşi cunoaşte bine lecţia. 
Baborniţele astea dacă vor să fie necioplite, apăi sunt atât 
de necitoplite încât îţi taie răsuflarea, iar dacă nu vor, nici 
nu le poţi face să fie. 

M-am mirat puţin de vehemenţa lui. Nu înţelegeam de ce 
conta atât pentru el faptul că o doamnă bătrână ca lady Loo 
era sau nu nepoliticoasă cu el. De bună seamă că ea nu 
conta câtuşi de puţin. Ea aparţinea unei epoci apuse. 

I-am spus-o şi mi-a aruncat o privire piezişă. 

— N-ai cum să înţelegi, îmi spuse el. 

— Nu, cred că n-aş putea să înţeleg. 

Îmi spuse foarte liniştit: 

— Mă consideră un gunoi. 

— Dragă colega! 

— Felul în care se privesc... Se uită prin tine. Tu nu 
contezi. Nu eşti acolo. Pentru ele, nu exişti. Eşti doar băiatul 
cu ziarele, sau băiatul care aduce peştele. 

Am ştiut atunci că trecutul lui Gabriel era încă viu. Mai 
persista încă amintirea vreunei bădărănii faţă de fiul 
instalatorului. 

Mi-a luat vorba din gură. 

— Oh, da, spuse el. O ştiu. Am conştiinţă de clasă. Le urăsc 
pe femeile astea din. Clasa de sus. Mă fac să simt că orice 
aş face n-am să ajung acolo - că pentru ele am să rămân 
mereu un gunoi. Vezi dumneata, ele ştiu foarte bine ce sunt 
eu de fapt. 

Eram uimit. Acea întrezărire de resentiment profund era 
total neaşteptată. În el exista ură - o ură adevărată şi 


implacabilă. M-am întrebat ce anume incident din trecut 
mai fermenta încă în subconştientul lui John Gabriel. 

— Ştiu că ele nu contează, spuse el. Ştiu că vremea lor a 
apus. Ele trăiesc, pe cuprinsul întregii ţări, în case care stau 
să se dărâme, din venituri care s-au redus practic la zero. 
Multe din ele abia dacă au ce mânca. Trăiesc din legumele 
din grădină. De cele mai multe ori se ocupă singure de 
gospodărie. Dar au ceva pe care tu nu-l ai, n-aisă-l ai 
niciodată - un anume afurisit de sentiment de superioritate. 
Sunt tot atât de bun ca ele, în unele privinţe chiar mai bun, 
dar când sunt cu ele nu mă simt aşa. 

Se întrerupse şi râse scurt. 

— Nu mă băga în seamă. Nu fac decât să dau drumul la 
supapă. Se uită pe fereastră. Un castel din turtă dulce - trei 
corbi care croncăne - şi o fată ca un băț, atât de îngâmfată 
că nu găseşte o vorbă să-ţi spună. E genul care simte un 
bob de mazăre prin toate saltelele. 

Am zâmbit. - - întotdeauna am fost de părere că „Prinţesa 
şi Bobul de Mazăre” e un basm cam exagerat, am spus. 

El se agăţă de un cuvânt. 

— Prinţesa! Aşa se poartă, aşa o tratează. Ca cineva cu 
sânge regal ieşit dintr-o poveste. Dar ea nu e prinţesă, e o 
fată obişnuită în carne şi oase. 

Teresa şi Carslake se întoarseră în acel moment. La un 
moment dat Carslake şi Gabriel plecară. 

— Aş fi vrut să nu plece, spuse Teresa. Mi-ar fi plăcut să 
stau de vorbă cu el. 

— Am senzaţia că o să-l vedem destul de des, am spus. 

Ea se uită la mine. 

— 'Te interesează, spuse ea. Nu-i aşa? 

Am reflectat. 

— Este pentru prima dată, spuse Teresa, pentru 
primaprima dată de când am venit aici când văd că te 
interesează ceva. 

— Trebuie că înclinația mea spre politică e mai mare decât 
am crezut. 


— Oh, nu e vorba de politică. Te interesează omul ăsta. 

— E categoric o personalitate dinamică, am recunoscut. 
Păcat că e atât de urât. 

— Presupun că e urât. Adăugă gânditoare: Deşi e foarte 
atrăgător. 

Eram uluit. 

Teresa spuse: 

— Nu te uita aşa la mine. Este atrăgător. Orice femeie ţi-ar 
spune-o. 

— Ei bine, mă uimeşti. Nu m-aş fi gândit de loc că e genul 
de bărbat pe care femeile îl găsesc atrăgător. 

— Te-ai fi înşelat. 

Capitolul VI A doua zi Isabella Charteris veni la căpitanul 
Car- 

— Tmslake cu un bilet de la lady St Loo. Eu eram pe 
terasă, la soare. După ce dădu biletul, se întoarse pe terasă 
şi, la un moment dat, se aşeză lângă mine pe o bancă de 
piatră... 

Dacă ar fi lady Tressilian aş fi suspectat amabilitatea faţă 
de un amărât de infirm, dar Isabella nu era câtuşi de puţin 
preocupată de mine. Şezu un timp într-o tăcere absolută. 
Apoi spuse că îi plăcea soarele. 

— Şi mie, am spus. Totuşi, nu eşti prea bronzată. 

— Eu nu mă bronzez. 

Pielea ei era încântătoare în lumina clară - avea o albeaţă 
de magnolie. I-am observat ţinuta mândră a capului, 
înţelegeam de ce Gabriel o numise prinţesă. 

Gândul la el m-a făcut să spun: 

— Maiorul Gabriel a luat aseară cina cu noi, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ai fost la întrunirea ţinută de el la Drill Hali? 

— Da. 

— Nu te-am văzut. 

— Stăteam în rândul al doilea. 

— "Ţi-a plăcut? 

Ea reflectă. 


— Nu. 

— Atunci de ce te-ai dus? 

Se gândi din nou o clipă înainte de a răspunde. 

— E unul din lucrurile pe care trebuie să le facem. 

Eram curios. 

— Îţi place să trăieşti aici? Eşti fericită? 

— Da. 

M-a izbit dintr-o dată cât de ciudat era să primeşti 
răspunsuri monosilabice. Majoritatea oamenilor elaborează. 

Răspunsul normal ar fi: „îmi place la nebunie să fiu la 
mare”, sau „Aici e casa mea...” sau „îmi place la ţară”... 
Fata asta se mulțumea să spună „Da”. Dar acel „Da” era 
plin de forţă. Însemna cu adevărat da. Era o consimţire 
fermă şi hotărâtă. Ochii i se îndreptaseră spre castel şi pe 
buze îi apăruse un zâmbet ca o părere. 

Am ştiut atunci de cine îmi amintea. Semăna cu acele 
fecioare de pe Acropole din secolul al cincilea I. C. Avea 
acelaşi zâmbet diafan, nepământesc... 

Aşadar, Isabella Charteris era fericită să trăiască la castel 
cu trei femei bătrâne. Şezând aici la soare, privind spre 
castel, era fericită. Aproape că simţeam fericirea tăcută şi 
încrezătoare care o stăpânea. Şi, pe neaşteptate, mi s-a 
făcut frică-frică pentru ea. 

— Întotdeauna ai fost fericită, Isabella? 

Dar cunoşteam răspunsul înainte ca el să vină, cu toate 'că 
ea se gândi puţin înainte de a spune „Da”. 

— Şi la şcoală? 

— Da. 

Nugştiu de ce dar nu mi-o puteam imagina pe Isabella la 
şcoală. Nu semăna câtuşi de puţin cu un produs obişnuit al 
unui pension englezesc. 

Pe terasă veni în fugă o veveriţă maronie. Se ridică în două 
lăbuţe şi se uită la noi. Vorbi un timp pe limba ei, apoi ţâşni 
şi urcă într-un copac. 

Am avut brusc sentimentul că un univers caleidoscopic se 
răsturnase, alcătuind un nou model. Ce vedeam eu acum 


era modelul unei lumi sensibile în care existenţa era totul, 
gândul şi speculaţia nimic. Aici erau dimineaţă şi seară, zi şi 
noapte, mâncare şi băutură, frig şi căldură - mişcare, scop, 
conştienţă care totuşi nu ştia că era conştienţă. Asta era 
lumea veveriţelor, a ierbii verzi răsărind şi înălțându-se cu 
perseverenţă, a copacilor, trăind şi respirând. Şi, ciudat, şi 
eu, epava unui bărbat, îmi puteam găsi locul în această 
lume... 

Pentru prima dată de la accident am încetat să mă 
răzvrătesc... amărăciunea, frustrarea, conştienţa morbidă 
de propria-mi stare mă părăsiră. Nu mai eram Hugh 
Norreys, azvârlit de pe poteca bărbăţiei lui active şi pline 
de scopuri. Eram Hugh Norreys, infirmul, conştient de 
razele soarelui, de o lume care respira, de ritmul propriei 
mele respiraţii, de faptul că asta era o zi din eternitate care 
îşi urma drumul spre somn... 

Sentimentul nu dură. Dar preţ de câteva clipe cunoscusem 
o lume de care aparţineam. Am bănuit că era lumea în care 
trăia mereu Isabellay” 

I Capitolul VII Cred că trecuseră o zi sau două după ceo 
fetiţă căzuse în golful St Loo. Nişte copii se jucaseră pe 
marginea cheiului şi, în timpul jocului, unul din ei se 
împiedicase şi căzuse cu capul în jos în apa aflată la 
cincisprezece metri. Fluxul se afla la jumătate şi în golf 
adâncimea apei atinge cam patru metri. 

Maiorul Gabriel, care la vremea aceea trecea întâmplător 
pe chei, n-a ezitat. S-a aruncat imediat după copilă. Pe 
margine s-au adunat vreo douăzeci şi cinci de persoane. 
Coborând pe treptele din capătul celălalt un pescar sări 
într-o barcă şi începu să vâslească spre cei doi. Dar înainte 
ca să ajungă la ei, un alt bărbat sări în ajutor, dându-şi 
seama că maiorul Gabriel nu ştia să înoate. 

Incidentul se termină cu bine. Gabriel şi copila fură salvaţi 
- copila în stare de inconştienţă, dar readusă rapid la viaţă 
prin respiraţie artificială. Mama fetiţei, într-o criză de 
isterie acufă, se aruncase de gâtul lui Gabriel, mulţumindu- 


i printre hohote de plâns şi binecuvântându-1. Gabriel 
bagateliză faptul, o bătu uşurel pe umăr şi plecă în grabă 
spre St Loo Arm după haine uscate şi împrospătare 
alcoolică. 

În acea zi, mai târziu, Carslake îl aduse la ceai. 

— E cel mai curajos gest pe care l-am văzut în viaţa mea, îi 
spuse el Teresei. Nici o clipă de ezitare. Putea foarte uşor să 
se înece - e de mirare că nu s-a înecat. 

Dar Gabriel se arătă modest şi depreciativ. 

— A fost o prostie, spuse el, Ar fi. Fost mult mai util dacă 
mă repezeam după ajutor sau luam o barcăNecazul e că nu 
stai să te gândeşti. 

Teresa spuse: 

— În una din zilele astea ai să faci prea multe lucuri 
repezite. 

După ce ea ieşi din cameră şi Carslake se scuză că are 
treabă, Gabriel spuse pe gânduri: 

— E isteaţă, nu-i aşa? 

— Cine? 

— Doamna Norreys. Ştie cum stau lucrurile. Nu prea poţi 
s-o duci de nas. 

Adăugă că va trebui să fie atent. Apoi întrebă: 

— M-am prezentat bine? 

— La ce te referi? 

— La atitudinea mea. A fost cea corectă, nu-i aşa? Mi-e 
fantastic de greu să ştiu că dacă obţin efectele 
corespunzătoare, îmi închipui că n-am fost doar un tâmpit. 
Zâmbi fermecător şi adăugă: Nu te superi că te întreb, nu-i 
aşa? 

— Chiar trebuie să-ţi calculezi efectele? Nu poţi să fii pur 
şi simplu natural? 

Îmi răspunse gânditor că nu prea ar fi nimerit. 

— Nu pot veni aici frecându-mi mâinile şi spunând 
mulţumit „Ce mană cerească!”, nu-i aşa? 

— Crezi că asta a fost? O mană cerească? 


— Dragă colega, mă tot învârteam pe chei aşteptând să 
apară ceva de genul ăsta. Ştii dumneata, caii aleargă 
speriaţi, clădiri în flăcări, un copil gata să nimerească sub 
roţi. Pentru scopurile care urmăresc să stoarcă lacrimi, 
copiii sunt cei mai buni. Cu toată zarva care se face prin 
ziare despre accidentele pe şosele ai zice că ai să întâlneşti 
mai la tot pasul un prilej. Dar nu e aşa. Fie este vorba de 
ghinion, fie copii din St Loo sunt ai naibii de precauţi, 
brutele mici. 

— Doar nu i-ai dat un şiling copilei ăleia să se arunce în 
golf, nu-i aşa? 

Îmi luă remarca în serios şi răspunse că totul se 
întâmplase absolut firesc. 

— În tot cazul, n-aş fi riscat să fac aşa ceva. Puştoaica i-ar 
fi spus probabil mamei ei, şi ce m-aş fi făcut atunci? 

Am izbucnit în râs. 

— Dar e adevărat că nu ştii să înoţi? L-am întrebat. 

— Nu mă ţin la suprafaţă mai mult de trei metri. 

— Dar atunci nu ţi-ai asumat un risc enorm? Puteai uşor să 
te îneci. 

— Îmi închipui că puteam... dar ascultă, Norreys, nu le 
poţi avea pe amândouă. Nu poţi să faci pe eroul dacă nu 
eşti pregătit să fii erou. Oricum, era o mulţime de lume prin 
preajmă. Nimeni nu voia să se ude, fireşte, dar cineva tot ar 
fi făcut ceva. Ar fi facut-o pentru puştoaică, dacă nu pentru 
mine. Tipul care a sărit după mine a înhăţat puştoaica, iar 
cel cu barca a ajuns înainte ca să mă duc la fund. În orice 
caz, respiraţia artificială te aduce în fire dacă nu te-ai 
înecat de tot. 

Rânjetul deosebit de cuceritor i se răspândi pe faţă. 

— "Totul e al naibii de prostesc, nu-i aşa? Oamenii, adică, 
sunt al naibii de proşti. Am să mă aleg cu mai multă glorie 
că m-am aruncat după puştoaică fără să ştiu să înot, decât 
dacă aş fi intrat în apă după ea şi aş fi salvat-o după metoda 
ştiinţifică a salvamarilor. Acum o grămadă de oameni se 
vânzolesc de colo-colo spunând cât de curajos am fost. Dacă 


ar avea cât de cât minte ar spune că am fost de-a dreptul 
tâmpit, ceea ce e adevărat. Tipul care chiar a făcut trucul - 
cel care s-a aruncat după mine şi a salvat puştoaica - nu o 
să se aleagă nici pe jumătate din gloria cu care m-am ales 
eu. Ele un înotător de prima mână. Şi-a stricat un costum 
bun, bietul amărât, şi nu i-a fost deloc uşor cu mine şi cu 
puştoaica agăţându-ne de el. Dar nimeni nu va privi 
lucrurile în felul ăsta, în afară, poate, de cei ca sora 
dumitale, dar ca ei nu sunt mulţi. Foarte bine că nu sunt. 
Ultimul lucru pe care ţi-l doreşti în alegeri e o mulţime de 
oameni care rumegă lucrurile şi îşi folosesc minţile. 

— N-ai avut nici o reţinere înainte de a sări? N-ai simţit o 
senzaţie de nelinişte în stomac? 

— N-am avut timp pentru asta. Eram în al nouălea cer că 
treaba îmi era oferită pe tavă. 

— Nu prea pricep de ce gândeşti aşa, de ce crezi că e 
nevoie de genul ăsta de afacere spectaculoasă. 

Chipul i se schimbă. Deveni mohorât şi hotărât. 

— Nu-ţi dai seama că asta e singura mea avere? Eu nu 
sunt arătos. Nu sunt un orator de clasă. N-am un trecut 
solid, n-am influenţă. Crezi că dacă nu eram decorat cu 
Ordinul Victoria aş fi fost vreodată desemnat drept candidat 
al conservatorilor? 

— Dar, dragă colega, nu-ţi ajunge Ordinul Victoria? 

— Dumneata nu înţelegi psihologia, Norreys. O cascadorie 
prostească precum cea de azi dimineaţă are un efect mult 
mai mare decât câştigarea Ordinului Victoria în sudul 
Italiei. Italia e departe. Ei nu m-au văzut cucerind acel 
ordin şi, din păcate, eu nu le pot povesti despre asta. 
Convenţiile din această ţară nu-mi permit s-o fac. Nu, eu 
trebuie să fiu modest şi să îngân că a fost un fleac, că 
oricine putea s-o facă. Şase tipi din regiment puteau s-o 
facă - nu mai mulţi. Iţi trebuie judecată, şi calcul şi 
detaşare, să ştii, şi, într-un fel, ajungi să îţi placă ce faci. 

Rămase tăcut câteva clipe apoi spuse: 


— Eram hotărât să obţin Ordinul Victoria când am intrat în 
armată. 

— Dragul meu Gabriel! 

Îşi întoarse spre mine faţa mică şi urâtă, cu ochii 
scânteietori. 

— Ai dreptate, nu poţi spune în mod hotărât că vei obţine 
un lucru ca ăsta. Trebuie să ai noroc. Dar intenţionam să 
încerc. Vedeam în asta marea mea şansă. În viaţa de zi cu zi 
n-ai nevoie de bravură. Dar războiul e altfel - în război 
bravura e pe terenul ei. Nu-mi dau aere că aşa şi pe dincolo 
- totul e o problemă de nervi sau glande sau mai ştiu eu ce. 
Bravura se rezumă la faptul că nu ţi-e frică de moarte. În 
război, asta îţi dă un avantaj enorm în faţa celorlalţi. Fireşte 
că nu puteam fi absolut sigur că şansa mea va veni 
vreodată. Poţi să fii curajos pe tăcute tot războiul şi să ieşi 
din el fără o Medalie. Sau poţi fi neînfricat la momentul 
nepotrivit şi făcut bucățele fără ca nimeni să-ţi 
mulţumească pentru asta. 

— Majoritatea conferirilor Ordinului Victoria s-au făcut 
post-mortem. 

— Oh, ştiu. Mă mir că n-a fost şi cazul meu. Când mă 
gândesc la gloanţele care zburau în jurul meu, nu-mi vine 
să cred cum de sunt astăzi aici. Patru m-âu nimerit - 
niciunul într-un punct vulnerabil. Ciudat, nu? N-am să uit 
niciodată durerea care mă seca la inimă în timp ce mă 
tărâm cu piciorul rupt. Şi cum îmi şiroia sângele din umăr... 
şi îl mai căram şi pe Spider James, care nu se mai oprea din 
înjurat şi cântărea o tonă... 

Medită un minut, apoi oftă şi spuse: 

— Mă rog, au fost zile fericite... 

Se duse şi îşi turnă un pahar. 

— Îţi sunt foarte recunoscător că ai spulberat crezul 
popular că toţi eroii sunt modeşti, am spus. 

— E pur şi simplu o ruşine, spuse Gabriel. Dacă eşti un 
magnat şi închei o afacere isteaţă, te poţi lăuda cu ea şi 
toată lumea te admiră şi mai mult. Dacă eşti pictor, poţi 


recunoaşte că ai pictat un tablou bunicel. Dar chestia asta 
cu eroul de război... Depinzi de altul. Trebuie să-l pui pe 
altul să-ţi trâmbiţeze faptele de vitejie. Carslake nu e deloc 
bun la treburi de genul ăsta. Pe el 1-a pişcat insecta 
conservatoare a adevărurilor spuse pe jumătate. Ăştia nu 
fac decât să-şi atace adversarul, în loc să îşi trâmbiţeze 
meritele proprii. Medită iar. L-am rugat pe comandantul 
meu de brigadă să vină săptămâna viitoare aici să 
vorbească. El ar putea să descrie ce tip nemaipomenit sunt, 
dar, bine-nţeles, n-am să-i cer s-o facă. E jenant. 

— Cu treaba aceea şi cu micul incident de azi nu stai prea 
rău. 

— Nu subestima incidentul de azi, spuse Gabriel. Vei 
vedea. Toată lumea va vorbi din nou de Ordinul Victoria pe 
care l-am obţinut. Binecuvântată fie puştoiaca aia. Mâine 
am Să trec pe la ea şi am să-i duc o păpuşă sau ceva. Şi asta 
va fi o bună publicitate. 

— Am o curiozitate. Spune-mi, te rog, dacă n-ar fi fost 
nimeni acolo ca să vadă ce s-a întâmplat, te-ai mai fi aruncat 
după ea? 

— Ce rost ar fi avut dacă nu era nimeni să vadă? Ne-am fi 
înecat amândoi şi n-ar fi ştiut nimeni până când apa nu ne- 
ar fi scos la suprafaţă sau ne-ar fi aruncat pe mal. 

— Deci, te-ai fi dus acasă şi ai fi lăsat-o să se înece? 

— Nu, bineînţeles că nu. Drept cine mă iei? Sunt omenos. 
Aş fi luat-o la fugă ca un nebun spre trepte şi aş fi pescuit-o 
şi şi-ar fi revenit. Aş fi făcut totul ca s-o salvez. Îmi plac 
copiii. Adăugă: Crezi că Ministerul Comerţului o să-mi dea 
nişte cupoane în plus pentru îmbrăcămintea pe care miam 
stricat-o? Nu cred că am să mai pot purta costumul ăla. A 
intrat de tot la apă. Departamentele astea guvernamentale 
sun zgârcite. 

Ne-am despărţit pe această notă practică. 

Am făcut zeci de speculaţii cu privire la John Gabriel. Nu 
mă puteam hotărî dacă omul îmi plăcea sau nu. 
Oportunismul lui evident mă dezgustă, francheţea lui era 


atrăgătoare. În ceea ce priveşte acurateţea părerilor sale, 
am avut curând o amplă confirmare a felului corect în care 
judecase el opinia publică. 

Lady Tressilian fu prima care îmi împărtăşi părerile ei. Îmi 
adusese câteva cărţi. 

— Ştii, îmi spuse ea gâfâind, întotdeauna am simţit că 
maiorul Gabriel are cu adevărat ceva bun în el. Asta o 
dovedeşte, nu? 

— În ce sens? 

— Nu s-a gândit la risc. A sărit direct în apă cu toate că nu 
ştie să înoate. 

— N-a prea ajutat la nimicr nu-i aşa? Adică, n-ar fi putut 
salva copila dacă nu primea ajutor. 

— Nu, dar n-a stat să gândească. Ceea ce admir este 
impulsul curajos, lipsa calculului. 

Aş fi putut să-i spun că a existat calcul din belşug. Ea 
continuă, faţa rotundă îmbujorându-i-se ca a unei fete: 

— Tare admir un bărbat cu adevărat curajos! Doamna 
Carslake, o femeie pisicoasă şi debordantă care nu-mi 
plăcea, era absolut înnebunită de entuziasm. 

— Cel mai curajos gest de care am auzit vreodată. Mi s-a 
spus că faptele de vitejie ale maiorului Gabriel în război au 
fost pur şi simplu incredibile. Nu ştia câtuşi de puţin ce era 
frica. Toţi oamenii lui îl venerau. Dosarul lui e plin de fapte 
de eroism. Comandantul lui de brigadă vine aici joi. Am să-l 
îmboldesc fară ruşine să povestească. Fireşte că maiorul 
(Gabriel s-ar supăra dacă ar şti ce intenţionez - el e atât de 
modest, nu-i aşa? 

— Asta e impresia pe care reuşeşte s-o dea, categoric, am 
spus. 

Ea nu observă nici o ambiguitate în vorbele mele. 

— Dar eu cred din tot sufletul că aceşti minunaţi băieţi ai 
noştri n-ar trebui să îşi ascundă strălucirea. Ar trebui să se 
cunoască toate lucrurile splendide pe care le-au făcut. 
Bărbaţii sunt atât de muţi! Cred că e de datoria femeilor să 


răspândească lucrurile astea. Actualul nostru parlamentar, 
Wilbraham, n-a ieşit din biroul lui tot războiul. 

Ei bine, presupun că John Gabriel ar fi spus că ideile ei 
erau cele potrivite, însă mie nu-mi plăcea doamna Carslake. 
Cu tot entuziasmul ei, ochii săi mici erau meschini şi plini de 
calcul. 

— Păcat, nu-i aşa, că domnul Norreys e comunist, spuse 
ea. 

— Fiecare familie are oaia ei neagră. 

— Ei au nişte idei îngrozitoare, atacă proprietatea. 

— Atacă alte lucuri, am spus. Mişcarea de rezistenţă din 
Franţa e în mare măsură comunistă. 

Asta a cam desumflat-o pe doamna Carslake, şi s-a retras. 

Doamna Bigham Charteris, venită după nişte circulare pe 
care să le distribuie, şi-a expus şi ea părerile cu privire la 
incidentul din golf. 

— Trebuie că are în el nişte sânge bun. 

— Credeţi? 

— Sigur are.” 

— Tatăl lui a fost instalator, am spus. 

Doamna Charteris trecu peste asta cu uşurinţă. 

— Mi-am închipuit ceva de genul ăsta. Dar există pe 
undeva şi sânge bun - de la un strămoş îndepărtat, poate... 
Trebuie să-l invităm la castel ceva mai des. Am să-i spun lui 
Adelaide. Ea are uneori o comportare nefericită care îi face 
pe oameni să se simtă stingheri. Nu l-am văzut niciodată pe 
maiorul Gabriel în largul lui acolo. Personal, mă înţeleg 
foarte bine cu el. 

— În general pare că e simpatizat. 

— Da, se descurcă foarte bine. E o alegere bună. Partidul 
are nevoie de asta. 

Se opri, apoi spuse: 

— S-ar putea să fie alt Disraeli. 

— Credeţi că va ajunge departe. 

— Cred că ar putea să ajungă în vârf. Are vitalitate. 


Comentariile lui lady St L.oo pe marginea afacerii îmi fură 
aduse de Teresa, care fusese la castel. 

— Hm! Spusese ea. A facut-o cu un ochi la galerie, 
fireşte... 

Am înţeles de ce Gabriel se referea de obicei la lady St L.oo 
ca la o vrăjitoare bătrână şi rea. 

Capitolul VIII Vremea a rămas frumoasă. Marea parte din 
timp mi-am petrecut-o pe terasa însorită. În lungul ei erau 
straturi de trandafiri, iar la capăt o tisă foarte bătrână. De 
acolo puteam vedea marea şi cernelurile lui St Loo Castle, 
şi o puteam vedea pe Isabella traversând câmpul de la 
castel până la Polnorth House. 

Îşi făcuse un obicei de a veni aproape zilnic la noi. Uneori 
îşi aducea şi câinele, alteori venea singură. Când venea, 
zâmbea, îmi dădea bună dimineaţa şi se aşeza pe banca de 
piatră de lângă scaunul meu de invalid. 

Era o prietenie ciudată, dar era o prietenie. Ce îmi oferea 
Isabella nu era amabilitatea faţă de un invalid, nu era milă, 
nu era compătimire. Era ceva care, din punctul meu de 
vedere, era mult mai bun. Era plăcere. Isabella venea şi se 
aşeza lângă mine în grădină pentru că mă plăcea. O făcea 
cu naturaleţea şi deliberarea cu care ar fi făcut-o un animal. 

Când vorbeam, vorbeam în cea mai mare parte despre 
lucrurile pe care le vedeam: forma unui nor, strălucirea 
mării, comportamentul unei păsări... 

Se întâmplă ca o pasăre să-mi arate o altă faţetă a firii 
Isabellei. Era o pasăre moartă; se izbise cu capul de geamul 
ferestrei salonului, şi zăcea sub geam, pe terasă, cu 
picioarele înţepenite patetic, cu ochii închişi. 

Isabella o văzu prima, şi şocul şi groaza ei mă făcură să 
tresar. 

— Uite, spuse ea. E o pasăre... moartă. 

Nota de panică din glasul ei mă făcu s-o privesc cu atenţie. 
Arăta ca un cal speriat, iar buzele îi tremurau. 

— Ridic-o, am spus. 

Clătină din cap cu vehemenţă. 


— Nu pot s-o ating. 

— Îţi displace să atingi păsările? Am întrebat. Ştiam că 
unora le displăcea. 

— Nu pot să ating nimic... mort. 

Am privit-o lung. 

— Mi-e frică de moarte - cumplit de frică. Nu suport să 
văd nimic mort. Presupun că asta îmi aminteşte că şi eu am 
să mor într-o zi. 

— Cu toţii vom muri într-o bună zi, am spus. 

— Şi nu te deranjează? Nu te tulbură îngrozitor? Să te 
gândeşti că te aşteaptă moartea... că pe zi ce trece te 
apropii tot mai mult de ea. Iar într-o zi, se va întâmpla. 
Sfârşitul vieţii. 

— Ce fată ciudată eşti, Isabella, am spus. N-am ştiut că 
gândeşti în felul ăsta. 

Ea spuse cu amărăciune: 

— E un noroc, nu-i aşa, că sunt fată şi nu băiat. În timpul 
războiului ar fi trebuit să fiu soldat, şi m-aş fi făcut de 
ruşine, aş fi fugit... Adăugă liniştită, aproape meditând: Da, 
e groaznic să fii laşi... 

Am râs uşor. 

— Nu cred că ai fi fost laşă când ar fi venit timpul. Celor 
mai mulţi oameni le e fircă să le fie frică. 

— Dumitale ţi-a fost frică? 

— Doamne Sfinte, da! 

— Dar când s-a întâmplat a fost... în regulă? 

M-am întors cu mintea la un moment anume - încordarea 
aşteptării în întuneric... aşteptarea ordinului de înaintare... 
senzaţia de greață din stomac... 

Am fost sincer. 

— Nu, n-aş putea spune că a fost în regulă. Dar am 
descoperit că puteam să fac faţă. Altfel, puteam să fac faţă 
la fel de bine ca oricare altul. Vezi dumneata, după un timp 
ajungi să gândeşti că nu esţi tu cel în care se va opri 
glontele - poate să fie celălalt camarad, dar nu tu. 

— Crezi că aşa a gândit şi maiorul Gabriel? 


I-am plătit lui Gabriel tributul. 

— Îmi închipui că Gabriel este unul din puţinii şi norocoşii 
care pur şi simplu nu ştiu ce e frica. 

— Da, spuse ea. Aşa mă gândeam şi eu. 

Pe faţa ei era o expresie ciudată. 

Am întrebat-o dacă întotdeauna îi fusese frică de moarte. 
Dacă avusese vreun şoc care o îngrozise în mod special. 

Clătină din cap. 

— Nu cred. Desigur, tatăl meu a fost ucis în război înainte 
de a mă fi născut. Nu ştiu dacă asta... 

— Da, cred că e foarte probabil. Cred că aşa s-ar explica. 

Isabella era încruntată. Mintea ei era în trecut. 

— Când aveam în jur de cinci ani, mi-a murit canarul. Cu o 
seară înainte nu avea absolut nimic, iar dimineaţa zăcea în 
colivie cu picioarele înţepenite - exact ca pasărea asta 
acum. L-am luat în mână. Se cutremură. Era rece... Se 
luptă cu vorbele. Nu... nu mai era real... era doar un 
lucru... nu vedea, nu auzea, nu simţea... nu era acolo! 

Şi brusc, aproape patetic, mă întrebă: 

— Nu crezi că e groaznic că trebuie să murim? 

Nu ştiu ce ar fi trebuit să spun. În loc de un răspuns bine 
gândit m-am trezit şi am trântit adevărul - propriul meu 
adevăr. 

— Uneori este singurul lucru pe care un om trebuie să-l 
aştepte cu nerăbdare. 

Se uită la mine cu o privire buimacă. 

— Nu ştiu ce vrei să spui... 

— Nu? Am întrebat cu amărăciune. Foloseşte-ţi ochii, 
Isabella. Cum crezi că e viaţa atunci când eşti spălat, 
îmbrăcat, aşezat în capul oaselor ca un prunc, cărat de 
colo-colo ca un sac de cartofi, o matahală sfărâmată, inutilă 
şi neanimată, zăcând aici la soare, fără să facă nimic şi fără 
să aştepte nimic, fără ceva la care să spere?... Dacă eram 
un scaun fărâmat sau o masă, m-ar fi aruncat la gunoi, dar 
pentru că Sunt om îmi pun veşminte civilizate, şi îmi aruncă 


o pătură peste partea cea mai urâtă a epavei şi mă scot la 
soare! 

Ochii ei se făcură mari de nedumerire, de întrebări. Pentru 
prima dată, sau aşa mi se păru, nu mai priveau dincolo de 
mine ci la mine. Erau concentrați asupra mea. Şi chiar şi 
atunci nu vedeau şi nu înțelegeau nimic - nimic în afară de 
faptele pur fizice. 

Spuse: 

— Dar în tot cazul eşti la soare... Eşti viu. Puteai foarte 
uşor să fii mort... 

— Foarte uşor. Nu înţelegi că îmi dorec să fi fost mort? Nu, 
nu înţelegea. Pentru ea, eu vorbeam într-o limbă străină. 

Spuse aproape cu timiditate: 

— Dar - ştiu că sunt proastă - dar chiar trebuie să ai ceva 
pentru care să trăieşti? Nu poţi trăi pur şi simplu? 

În faţa unei asemenea prostii mi-am ţinut răsuflarea. 

Apoi, în timp ce încercam să mă întorc în scaunul meu, un 
gest stângaci al meu răsturnă flaconul cu eticheta 
„aspirină” pe iarbă şi, în cădere capacul de desfăcu şi 
tabletele se împrăştiară în toate părţile. 

Aproape ca am ţipat. Mi-am auzit glasul, isteric, nefiresc, 
strigând: 

— Nu le lăsa să se piardă... oh, adună-le... găseşte-le! 

Isabella se aplecă şi adună cu îndemânare tabletele. 

Întorcând capul, am văzut-o pe Teresa ieşind pe terasă. 
Am strigat în surdină, plângăreţ;: 

— Vine Teresa... 

Şi atunci, spre marea mea uimire, Isabella făcu ceva de 
care niciodată nu o crezusem în stare. 

Cu un gest rapid dar sigur, îşi slăbi eşarfa colorată de la 
gât şi o lăsă să alunece în iarbă, acoperind tabletele 
împrăştiate... în acelaşi timp spuse cu un glas firesc şi 
liniştit, de conversaţie: 

— înţelegi, totul s-ar putea să fie altfel după ce Rupert 
vine acasă... 

Ai fi putut jura că ne aflam în mijlocul unei conversații. 


Teresa veni la noi şi întrebă: 

— Voi doi, ce ziceţi de o băutură? 

Am sugerat ceva destul de sofisticat. În timp ce se întorcea 
spre casă, leresa dădu să se aplece să ridice eşarfa. 
Isabella rosti cu glasul ei domol: 

— Lăsaţi-o, vă rog, doamnă Norreys. Culorile arată atât de 
drăguţ pe fundalul ierbii! 

Teresa zâmbi şi intră în casă. 

Rămăsesem uitându-mă lung la Isabella. 

— Fată dragă, de ce ai făcut asta? 

S-a uitat timidă la mine. 

— M-am gândit că nu vrei să le vadă... 

— Te-ai gândit bine, am spus întunecat. 

În primele zile ale convalescenţei mele îmi făcusem un 
plan. Întrezăream doar partea dureroasă a stării mele de 
neajutorare, totala mea dependenţă de alţii. Voiam să am la 
îndemână o cale de ieşire. 

Atâta timp cât îmi injectau morfină, nu puteam face nimic. 
Dar sosi vremea când morfina fu înlocuită cu prafuri sau 
tablete de dormit. Asta era şansa mea. La început am 
înjurat, pentru că mi s-a dat cloral sub formă de praf. Dar 
mai târziu, când am fost cu Teresa şi Robert şi îngrijirea 
medicală era mai puţin frecventă, doctorul mi-a prescris 
tablete de dormit - seconal, parcă, sau poate să fi fost 
amital. În orice caz era un aranjament menit să mă facă să 
mă descurc fără tablete, dar două îmi erau lăsate la 
îndemână pentru cazul în care nu puteam adormi. Puțin 
câte puţin mi-am format un stoc. Am continuat să mă plâng 
de insomnie, şi mi se prescriau alte tablete. Am îndurat 
nopţi lungi de durere cu ochii larg deschişi, susţinut de 
cunoaşterea faptului că Poarta mea de scăpare se 
deschidea tot mai larg. Acum deja aveam mai mult decât 
suficient ca să fac figura. 

Şi o dată planul meu realizat, nevoia urgentă de el bătu în 
retragere. Mă mulţumeam să mai aştept un timp. Dar nu 
intenţionam să aştept veşnic. 


Preţ de câteva minute chinuitoare îmi văzusem planul 
periclitat, poate chiar complet ruinat. Isteţimea Isabellei mă 
salvase. Ea aduna acum tabletele şi le punea la loc în flacon. 
La sfârşit mi-l dădu. 

Am pus flaconul la locul lui şi am oftat adânc. 

— Mulţumesc, Isabella, am spus cu simţire. 

*Ea nu manifestă nici o curiozitate. Fusese destul de 
isteaţă să îşi dea seama de agitația mea şi să-mi sară în 
ajutor. Mi-am cerut scuze în gând pentru că o socotisem 
înapoiată mental. Nu era deloc proastă. 

Oare ce credea? Trebuie să-şi fi dat seama că tabletele 
acelea nu erau aspirină. 

M-am uitat la ea. N-am văzut nici un indiciu, cât de mic, 
despre ce gândea. Îmi era foarte greu s-o înţeleg... 

Şi atunci s-a deşteptat în mine o curiozitate subtilă. 

Pomenise un nume... 

— Cine e Rupert? Am întrebat. 

— Rupert e vărul meu. 

— Te referi la lordul St L.oo? 

— Da. Trebuie să vină curând. Majoritatea războiului a fost 
în Burma. Se opri, apoi spuse: S-ar putea să vină să 
locuiască aici... castelul e al lui, să ştii. Noi doar l-am 
închiriat. 

— Chiar mă întrebam de ce... ei bine, de ce ai pomenit 
dintr-o dată de el. 

— Voiam doar să spun ceva repede ca să pară că stăm de 
vorbă. Se gândi un minut. Presupun că... am vorbit de 
Rupert pentru că mă gândesc mereu la el./' 

Capitolul IX Până acum lordul St Loo fusese un nume, o 
abstracţiune - stăpânul absent al lui St Loo Castle. Acum 
intră în ring - o entitate vie. Am început să-mi pun întrebări 
cu privire la el. 

Lady Tressilian veni într-o după-amiază ca să-mi aducă „o 
carte care m-am gândit că s-ar putea să te intereseze”. Era 
genul de vorbărie bine scrisă care vrea să te facă să crezi 
că poţi face lumea mai luminoasă şi mai bună zăcând pe 


spate şi nutrind gânduri frumoase. Lady Tressilian, ale cărei 
instincte materne nu-i dădeau pace, mereu îmi aducea câte 
ceva. Ideea ei preferată era că trebuia să devin scriitor. Îmi 
aducea documentaţia a cel puţin trei cursuri prin 
corespondenţă pe tema „Cum să-ţi faci din scris un mod de 
existenţă în douăzeci şi patru de lecţii”, sau ceva de genul 
ăsta. Era. Una din acele femei blânde şi cumsecade care nu 
pot lăsa cu nici un chip pe cineva care să sufere singur. 

Nu puteam să nu-mi placă de ea, dar puteam, şi am facut- 
O, să caut să-i evit dădăceala. Uneori Teresa mă ajuta, dar 
alteori nu. Se uita la mine, zâmbea, apoi mă lăsa cu bună 
ştiinţă în voia soartei. Când după aceea mă răsteam la ea 
îmi spunea că din când în când îmi făcea bine un element 
iritant. 

În această după-amiază anume Teresa era plecată să facă 
propagandă, aşa că n-am avut nici o scăpare. 

După schimbul de amabilităţi de rigoare, eu şi lady 
Tressilian ne-am cufundat în bârfa locală. La acea vreme 
bârfa locală era politică. Mi-a povestit ce bine mersese 
întrunirea şi cât de bine se descurcase Gabriel în faţa 
hărţuielii cu întrebări. Continuă să vorbească despre ce 
voia de fapt şi cât de groaznic ar fi fost ca totul să fie 
naționalizat şi cât de lipsită de scrupule era partea adversă. 
Conversaţia Era practic identică cu cea pe care o avusesem 
cu trei zile în urmă. 

Apoi, după o scurtă pauză, lady Tressilian oftă şi spuse ce 
minunat ar fi dacă Rupert ar veni curând. 

— Există vreo şansă în privinţa asta? Am întrebat. 

— A fost rănit, acolo în Burma. E o răutate că ziarele abia 
dacă pomenesc de Armata a Paisprezecea. A stat un timp în 
spital, şi i s-a acordat o permisiune lungă. Are o grămadă de 
lucruri de aranjat aici. Noi am făcut tot ce am putut, dar 
condiţiile se schimbă tot timpul. 

Am bănuit că din cauza impozitelor şi a altor greutăţi, 
lordul St Loo probabil avea să se vadă nevoit în curând să-şi 
vândă o parte din pământ. 


— Partea de lângă mare e bună de construit, dar ţi se ia să 
mai vezi răsărind iarăşi căsuțe din acelea îngrozitoare. 

Am fost de acord că constructorii care amenajaseră East 
Cliff nu dăduseră pe-afară de sensibilitate artistică. 

Lady Tressilian spuse: 

— Cumnatul meu, al şaptielea lord St Loo, a dat pământul 
acelei oraşului. El a vrut să fie al oamenilor, dar nu s-a 
gândit să pună paznici, şi, în consecinţă, primăria 1-a 
vândut pe tot, bucată cu bucată, pentru construcţii. A fost 
un lucru foarte necinstit pentru că nu asta a fost intenţia 
cumnatului meu. 

Am întrebat-o dacă lordul St L.oo se gândea să vină să 
locuiască aici. 

— Nu ştiu. N-a spus nimic. Oftă. Sper că da, sper tare 
mult. Nu l-am văzut de când avea şaisprezece ani. Obişnuia 
să vină aici în vacanțe când era la Eton. Mama lui era 
neozeelandeză - o fată foarte fermecătoare. Când a rămas 
văduvă s-a întors la ai ei şi a luat copilul cu ea. Nu poţi s-o 
condamni, şi totuşi mereu am regretat că băiatul nu a fost 
crescut de la început pe ceea ce avea să fie domeniul lui. 
Îmi închipui că atunci când va veni aici o să fie rupt de 
realitatea locului. Dar nu trebuie uitat, fireşte, că totul se 
schimbă... ' Faţa ei rotundă şi cumsecade arăta amărâtă. 

— Noi ne-am dat toată silinţa. Cheltuielile cu 
înmormântarea au fost împovărătoare. Tatăl Isabellei a 
murit în ultimul război. Casa trebuia să fie închiriată. 
Adunându-ne laolaltă Addie, eu şi Maud am reuşit s-o 
închiriem noi -şi a fost mult mai bine decât ar fi fost 
închiriată străinilor. A fost întotdeauna căminul Isabellei. 

Chipul i se înmuie în timp ce se aplecă spre mine cu un aer 
confidenţial. 

— Aş spune că sunt o bătrână foarte sentimentală, dar am 
sperat tare mult ca Isabella şi Rupert... asta ar fi soluţia 
ideală, vreau să spun... 

N-am spus nimic şi ea continuă: 


— E un băiat tare chipeş - atât de fermecător şi afectuos 
cu noi toate, şi întotdeauna părea să nutrească o afecţiune 
aparte pentru Isabella. Ea avea atunci doar unsprezece ani. 
Îl urma peste tot, îi era foarte devotată. Eu şi Addie ne 
uitam la ei şi ne spuneam una alteia „Măcar dacă”... Maud, 
fireşte, o ţinea una şi bună că erau veri primari şi nu se 
făcea. Dar e drept că Maud priveşte întotdeauna lucrurile 
din punctul de vedere al pedigree-ului. O mulţime de veri 
primari se căsătoresc şi asta se dovedeşte a fi perfect în 
regulă. Nu e ca şi cum am fi o familie romanocatolică şi ar fi 
trebuit să obţinem dispensă. 

Se opri din nou. De data asta faţa ei avea o expresie 
concentrată, intens feminină, expresia pe care o au femeile 
când sunt puse pe peţit. 

— În fiecare an el şi-a amintit de ziua ei de naştere. E un 
lucru înduioşător, nu-i aşa? Isabella e o fată tare scumpă, şi 
iubeşte foarte mult St Loo. Se uită spre crenelurile 
castelului. Dacă s-ar putea stabili acolo împreună... Am 
văzut* cum ochii i se umpleau de lacrimi. 

(„Locul ăsta devine mai mult ca niciodată ca un basm”, i- 
am spus în seara aceea 'Teresei. „în orice clipă poate sosi un 
prinţ să o ia de soţie pe prinţesă. Unde trăim? Într-un basm 
al fraţilor Grimm?”) 

— Vorbeşte-mi despre vărul dumitale, Rupert, i-am spus 
Isabellei a doua zi când şedea pe banca de piatră. 

— Nu cred că e ceva de spus. 

— Spuneai că te gândeşti la el tot timpul. E chiar 
adevărat? 

Ea reflectă câteva clipe. 

— Nu, nu mă gândesc la el. Vreau să spun, el e acolo, în 
mintea mea. Cred că... într-o bună zi am să mă mărit cu 
Rupert. 

Se întoarse spre mine de parcă tăcerea mea o neliniştea. 

— "i se pare că am spus un lucru absurd? Nu l-am văzut 
pe Rupert de când aveam unsprezece ani iar el şaisprezece. 


Atunci a spus că într-o zi o să se întoarcă şi o să se însoare 
cu mine. Întotdeauna am crezut asta... încă mai cred. 

— Şi lordul şi lady St Loo au trăit fericiţi până la adânci 
bătrâneţe în castelul de pe malul mării, am spus. 

— Crezi că nu se va întâmpla? 

Se uita la mine de parcă părerea mea era capitală. 

Am inspirat adânc. 

— Înclin să cred că se va întâmpla. Seamănă cumva cu un 
basm. 

Am fost readuşi cu brutalitate la realitate de apariţia 
neaşteptată a doamnei Bigham Charteris. 

Avea la ea un pachet voluminos pe care îl trânti lângă ea, 
cerându-mi cu bruscheţe să i-1 dau căpitanului Carslake. 

— Cred că e în biroul lui, am început, darea mă 
întrerupse. 

— Ştiu, dar nu vreau să mă duc acolo. N-am chef s-o văd 
pe femeia aceea. 

Personal, nu aveam niciodată chef de doamna Carslake, 
dar din purtarea aproape violentă a doamnei Bigham 
Charteris am înţeles, că era vorba de ceva mai mult. 

Înţelese şi Isabella. 

— S-a întâmplat ceva, mătuşă Maud? 

Cu faţa rigidă, doamna Bigham Charteris lătră: 

— Lucinda a fost călcată. 

Lucinda era spanielul maro al doamnei Bigham Charteris, 
pe care îl iubea ca ochii din cap. 

Continuă, vorbind repezit şi ţintuindu-mă cu ochii glaciali 
ca să mă împiedice să-mi exprim compătimirea. 

— A fugit pe chei - nişte afurisiţi de turişti care conduc cu 
viteză prea mare - nici măcar n-au oprit - Vino, Isabella, 
trebuie să ajungem acasă... 

Nu i-am oferit nici ceai, nici compasiune. 

Isabella întrebă: 

— Unde e Lucy? 

— Am dus-o la Burt. M-a ajutat maiorul Gabriel. A fost 
foarte amabil, chiar extraordinar de amabil. 


Gabriel ajunsese la faţa locului când Lucinda zăcea 
scheunând în şosea iar doamna Bigham Charteris era 
îngenuncheată lângă ea. Îngenunchease şi el şi pipăise tot 
corpul câinelui cu degetele îndemânatice. Spuse: 

— Există o pierdere de energie la picioarele din spate - s- 
ar putea să fie o leziune internă. Ar trebui s-o ducem la un 
veterinar. 

— Întotdeauna merg la Johnson, în Polwithen - se poartă 
minunat cu câinii. Dar e prea departe. 

El dădu din cap. 

— Cine e cel mai bun veterinar din St Loo? 

— James Burt. E deştept, dar e o brută. N-am avut 
niciodată încredere în el. Bea, să ştii. Dar e foarte aproape 
de aici. Mai bine s-o ducem pe Lucy acolo. Fii atent - s-ar 
putea să muşte. 

Gabriel spuse cu încredere: 

— Pe mine n-o să mă muşte. Îi vorbi liniştitor căţelei: în 
regulă, fată dragă, trece. Îşi strecură cu blândeţe braţul 
sub ea. Mulțimea de băieţei, pescari şi femei tinere cu 
sacoşe cu cumpărături scotea sunete decompătimire şi 
dădea sfaturi. 

Doamna Bigham Charteris spuse întretăiat: 

— Cuminte, Lucy, fii cuminte. 

Lui Gabriel îi spuse: 

— E foarte amabil din partea dumitale. Casa lui Burt este 
chiar după colţ în Western Place. 

Era o casă în stil victorian, cu acoperiş de ţiglă şi o placă 
uzată din aramă la poartă. 

Uşa le fu deschisă de o femeie drăguță în jur de douăzeci 
şi opt de ani care se dovedi a fi doamna Burt. 

Aceasta o recunoscu pe loc pe doamna Bigham Charteris. 

— Oh, doamnă Bigham Charteris, îmi pare nespus de rău. 
Soţul meu a plecat. La fel şi asistentul. 

— Când se întoarce? 

— Cred că trebuie să vină dintr-o clipă în alta, Fireşte, 
programul lui de operaţii e între nouă şi zece sau între două 


şi trei, dar sunt sigură că va face tot ce îi stă în puteri. Ce a 
păţit câinele? A fost călcat? 

— Da, chiar acum - de o maşină. 

— Ce ticăloşie! Se merge cu viteză mult prea mare. 
Aduceţi-l, vă rog în sala de operaţii. 

Continuă să vorbească cu glasul ei catifelat, rafinat. 
Doamna Bigham Charteris rămase lângă Lucinda, 
mângâind-o. Chipul ei bătut de vreme era răvăşit de durere. 
Nu putea să-i acorde pic de atenţie lui Milly Burt care 
continua să vorbească blând, fără rost, parcă vrând să 
umple un gol. 

La un moment dat spuse că avea să dea telefon la Lower 
Grance Farm să vadă dacă domnul Burt era acolo. Telefonul 
era în hol. Gabriel se duse cu ea lăsând-o pe Doamna 
Bigham Charteris singură cu câinele şi cu durerea ei. Era 
un om cu intuiţie. 

Doamna Burt formă numărul şi recunoscu glasul de la 
capătul firului. 

— Da, doamnă Whidden, la telefon e doamna Burt. Domnul 
Burt e acolo?... Da, dacă nu vă -deranjează... Da... Urmă o 
pauză, apoi Gabriel o văzu înroşindu-se şi icnind. Glasul ei 
se schimbă - deveni nesigur, timid. 

— Îmi pare rău, Jim. Nu, bineînţeles... 

Gabriel auzea sunetul glasului lui Burt la celălalt capăt, 
deşi nu şi ce spunea. Era un glas urât, dominator. Vocea 
doamnei Burt deveni şi mai umilă. 

— E vorba de doamna Bigham Charteris... de la castel... 
câinele ei a fost călcat de o maşină. Da, e aici. 

Roşi din nou şi puse receptorul în furcă, dar nu înainte ca 
Gabriel să fi auzit glasul de la capătul firului rostind mânios: 

— De ce n-ai spus aşa de la început, proasto? 

Fu un moment penibil. Lui Gabriel îi fu milă de doamna 
Burt, o făptură blândă şi drăguță, speriată de bărbatul ăla 
al pi. Spuse în felul lui sincer şi prietenos: 

— E foarte generos din partea dumitale că te-ai deranjat 
atât şi ai fost extrem de înţelegătoare, doamnă Burt. Îi 


zâmbi. 

— Oh, nici un deranj, domnule maior Gabriel. Sunteţi 
maiorul Gabriel, nu-i aşa? Părea un pic emoţionată de 
prezenţa lui în casa ei. Serile trecute am fost la întrunirea 
dumneavoastră de la institut. 

— Ai fost foarte amabilă, doamnă Burt. 

— Şi sper să câştigaţi - de fapt sunt sigură că veţi câştiga. 
Toată lumea s-a săturat până-n gât de domnul Wilbraham. 
De fapt, el nici nu e de prin părţile astea. Nu e cornwall- 
ean. 

— Nici eu nu suni. 

— Oh, dumneavoastră... 

Se uită la el cu nişte ochi care cam semănau cu ai 
Lucindei, capabili să venereze un erou. Şi părul lui şaten, 
un păr castaniu, frumos. Cu buzele întredeschise, se uita la 
John Gabriel, văzându-l pe un fundal care nu aparţinea 
unui loc anume - doar o siluetă profilată pe un peisaj de 
război. 

lar el era atât de natural... atât de amabil... atât de 
obişnuit! 

Gabriel se strădui să stea de vorbă cu ea. Nu voia mai ales 
ca ea să se întoarcă în cabinet şi s-o necăjească pe sărmana 
bătrână care voia să fie singură cu câinele ei. Cu atât mai 
mult cu cât era aproape sigur că bietul câine era pe moarte. 
Păcat, o căţea drăgălaşă, şi nu mai bătrână de trei sau 
patru ani. Femeia asta era cumsecade, dar ar fi vrut să-şi 
arate compasiunea vorbind. Ar fi vorbit întruna despre 
maşini şi numărul câinilor omorâţi în fiecare an şi ce câine 
frumos era Lucinda şi n-ar vrea doamna Charteris o ceaşcă 
de ceai? 

Aşa că John Gabriel o ţinu de vorbă pe Milly Burt, şi o făcu 
să râdă, astfel încât ea îşi arătă dinţii frumoşi şi o gropiţă 
fermecătoare din colţul gurii. Arăta vioaie şi foarte 
însufleţită când uşa se deschise pe neaşteptate şi un bărbat 
îndesat, purtând pantaloni de călărie, păşi înăuntru. 


Gabriel fu uimit de felul în care soţia lui Burt se clătină şi 
se făcu mică. 

— Oh, Jim, tu erai! Exclamă ea cu nervozitate. Acesta este 
maiorul Gabriel. 

James Burt dădu scurt din cap şi soţia lui continuă: 

— Doamna Charteris e în sala de operaţie cu câinele... 

Burt o întrerupse. 

— De ce n-ai dus câinele acolo şi n-ai ţinut-o pe ea afară? 
Tu niciodată n-ai pic de minte. 

— S-o rog... 

— Am să mă ocup eu de asta. 

Trecu pe lângă ea dând-o la o parte cu umărul şi intră în 
sala de operaţie. 

Milly Burt clipi repede ca să-şi alunge lacrimile, îl întrebă 
pe Gabriel dacă nu voia o ceaşcă de ceai. Pentru că îi era 
milă de ea şi pentru că îl considera pe soţul ei o brută lipsită 
de maniere, el spuse că voia. Şi aşa începu totul. 

Capitolul X 


Doua zi 'leresa o aduse pe doamna Burt în camera d - 
Acesta e cumnatul meu, Hugh. Hugh, dumneaei este 
doamna Burt, care a avut amabilitatea să se ofere să ne 
ajute. 

„Ne” nu se referea la noi, ci la Partidul Conservator. 

M-am uitat la Teresa. Nici n-a clipit. Doamna Burt se uita 
deja cu jind la mine, cu ochii plini de o compasiune tipic 
feminină. Dacă uneori îmi pewniteam luxul să-mi plâng de 
milă, astfel de momente erau absolut corective. În faţa 
compătimirii imperioase din ochii doamnei Burt nu aveam 
nici o apărare. Ca de obicei, Teresa părăsi camera. < 

Doamna Burt se aşeză lângă mine şi se pregăti de 
sporovăială. După ce mi-am revenit din starea de conştienţă 
de mine şi de crunta nefericire, a trebuit să recunosc că era 
o femeie de treabă. 

Cred din toată inima că toţi trebuie să facem tot ce putem 
pentru alegeri. Mă tem că eu nu pot să fac mare lucru. Nu 


sunt deşteaptă. Nu pot să merg să le vorbesc oamenilor, dar 
i-am spus doamnei Norreys că dacă e vorba de vreo 
activitate bisericească sau de distribuit pliante, asta pot să 
fac. Maiorul Gabriel a vorbit splendid la întrunirea de la 
institut despre rolul pe care îl pot juca femeile. M-a făcut să 
simt că am fost tare trândavă până acum. E un vorbitor 
excelent, nu credeţi? Oh, am uitat... presupun că 
dumneavoastră... 

Încurcătura ei era înduioşătoare. Se uita consternată la 
mine. l-am sărit repede în ajutor. 

— l-am auzit discursul de deschidere de la Drill Hali. E 
clar că îşi obţine efectele. 

Ea n-a sesizat ironia. Spuse cu entuziasm: 

Îl găsesc grozav! 

— Tocmai asta vrem noi... ăă... să gândească toată lumea.: 
x 

— Aşa ar şi trebui, spuse Milly Burt. Adică... va fi cu totul 
altfel să avem un om ca acesta să reprezinte St Loo. Un om 
care abia a fost în armată şi a luptat. Domnul Wilbraham e 
în regulă, fireşte, dar socialiştii ăştia sunt atât de şubrezi şi, 
la urma urmelor, el e doar învăţător sau aşa ceva, şi 
seamănă cu o buruiană, ca să nu mai spun că are un glas 
atât de afectat. Nu simţi că într-adevăr face ceva. 

Au ascultat cu un oarecare interes glasul electoratului şi 
am remarcat că John Gabriel făcuse în mod categoric ceva. 

Ea se îmbujoră de entuziasm. 

— Am auzit că e unul dintre cei mai curajoşi oameni din 
întreaga armată. Se spune ca ar fi putut să cucerească la 
nesfârşit Ordinul Victoria. 

Era evident că Gabriel reuşise să obţină publicitatea 
corespunzătoare. Asta numai dacă era vorba doar de 
entuziasmul personal al doamnei Burt. Era foarte drăguță 
cu obrajii uşor îmbujoraţi şi cu ochii căprui luminaţi de 
veneraţia faţă de erou. 

— A venit la noi cu doamna Bigham Charteris, explică ea. 
În ziua în care câinele ei a fost călcat de maşină. A fost 


drăguţ din partea lui, nu-i aşa? Era foarte îngrijorat. 

— Probabil că îi plac câinii, am spus. 

Era un lucru puţin cam banal pentru doamna Burt. 

— Nu, spuse ea. Cred că a facut-o pentru că e foarte 
amabil -. Minunat de amabil. Şi a vorbit cu atâta naturaleţe 
şi atât de frumos! Ştiţi, mi-a fost tare ruşine de mine. Vreau 
să spun, mi-a fost ruşine că nu făcusem mai mult pentru 
cauză. Întotdeauna i-am votat pe conservatori, fireşte, dar e 
de ajuns doar să votezi, nu-i aşa? 

— Asta e o problemă de opinie, am spus. 

— Aşa că am simţit că trebuie să fac ceva, şi am venit să-l 
întreb pe căpitanul Carslake ce pot să fac. Am o grămadă 
de timp liber, să ştiţi. Domnul Burt e foarte ocupat, E plecat 
toată ziua în afara orelor de operaţii, şi nu avem 'reţ de o 
clipă ochii ei avură o cu totul altă expresie. Mi-a fost milă de 
ea. Era genul de femeie care ar fi trebuit să aibă copii. Ar fi 
fost o mamă bună. 

Maternitatea zădărnicită îi era încă zugrăvită pe chip când 
îşi abandonă amintirile despre John Gabriel şi se concentră 
în schimb asupra mea. 

— Aţi fost rănit la Alamein, nu-i aşa? Întrebă ea. 

— Nu, am răspuns furios. Pe şoseaua Harrow. 

— Oh! Părea derutată. Dar maiorul Gabriel mi-a spus... 

— Se prea poate să-ţi fi spus. Dar nu trebuie să crezi o 
vorbă din ce spune el. 

Zâmbi cu îndoială. Admise o glumă pe care nu o pricepea. 

— Arăţi minunat de în formă, spuse ea încurajator. 

— Draga mea doamnă Burt, eu nici nu arăt în formă, nici 
nu mă simt aşa. 

Ea spuse, foarjţe drăguţ: 

— Îmi pare îngrozitor de rău, căpitane Norreys. 

Înainte să apuc să comit un atentat la viaţa ei, uşa se 
deschise şi intră Carslake şi Gabriel. 

Gabriel îşi jucă foarte bine rolul. Faţa i se lumină şi veni 
spre ea. 


— Bună, doamnă Burt! E foarte drăguţ din partea 
dumitale că ţi-âi oferit ajutorul. E cu adevărat drăguţ! 

— Oh, zău, domnule maior... nu cred că am să fiu de vreun 
folos. Dar chiar vreau să ajut cumva. 

— Ai să ne ajuţi. O să te punem la treabă. Îi luă mâna în a 
lui şi îi zâmbi cu toată faţa lui urâtă. Îi simţeam farmecul şi 
magnetismul, şi dacă aş fi fost femeie i le-aş fi simţit şi mai 
mult. Ea râse şi se îmbujoră. 

— Am să-mi dau toată silinţa. E important, nu-i aşa, să 
dovedim că întreaga ţară îi este loială domnului Churchill? 

I-aş fi putut spune că mult mai important era să-i fim loiali 
lui John Gabriel şi să-l alegem cu o mare majoritate. 

— Ăsta e spiritul, spuse cu însufleţire Gabriel. În ziua de 
azi femeile sunt cele care au adevărata putere în alegeri. 
Măcar de am folosi-o. 

— Oh, ştiu, spuse ea cu gravitate. Nu ne pasă suficient. 

— Mă rog, spuse Gabriel, în definitiv poate că un candidat 
nu e mult mai bun decât celălalt. 

Doamna Burt fu şocată. 

— Oh, domnule maior, dar e o diferenţă ca de la cer la 
pământ! 

— Da, chiar aşa, doamnă Burt, spuse Carslake. Îţi spun „ 
eu că maiorul Gabriel o să-i facă pat pe cei de la 
Westminster., Mi-a venit să spun: „Chiar aşa?”, dar m-am 
abținut. Carslake o luă să-i dea nişte pliante sau nişte 
formulare sau ceva, iar Gabriel spuse în timp ceuşa se 
închidea în urma lor: 

— Drăguţă femeiuşcă. 

— Hotărât că ai făcut-o să-ţi mănânce din palmă. 

Se încruntă la mine. 

— Las-o mai moale, Norreys. Îmi place doamna Burt. Şi 
mi-e milă de ea. După părerea mea, nu are o viaţă prea 
uşoară. 

— Poate că nu. Nu arată prea fericită. 

— Burt e un diavol şi jumătate. Bea foarte mult. Îmi 
imaginez că poate să fie brutal. Am observat ieri că femeia 


avea nişte vânătăi urâte pe braţ. Pun pariu că o cafteşte. 
Chestiile de genul ăsta mă fac să văd roşu în faţa ochilor. 

Eram puţin surprins. Gabriel îmi observă mirarea şi dădu 
cu putere din cap. 

— Nu suport treaba asta. Cruzimea mă irită întotdeauna... 
Te-ai gândit vreodată ce fel de viaţă pot duce femeile? Şi să- 
şi ţină gura privitor la asta? 

— Bănuiesc că există o rezolvare legală, am spus. 

— Nu, Norreys, nu există, decât pentru cazurile extreme. 
Femeile nu pot decât să sufere în tăcere. Femeile ca 
doamna Burt n-au nici un ban al lor - unde s-ar putea duce 
dacă ar pleca de la bărbaţii lor? Rudelor nu le place să se 
bage în problemele conjugale, femeile ca doamna Burt sunt 
complet singure. Nimeni nu va ridica un deget să le ajute. 

— Da, asta e adevărat... L-am privit curios. Te-ai ajuns 
tare? 

— Nu mă crezi capabil de puţină compătimire decentă? 
Îmi place fata asta... Mi-e milă de ea. Aş dori să pot face 
ceva pentru ea, dar presupun că nu am ce. 

M-am foit neliniştit şi mişcarea mi-a fost răsplătită cu un 
junghi dureros. Dar o dată cu durerea fizică a venit o altă 
durere, mai subtilă, durerea amintirilor. Mă revedeam în 
tren, mergând din Cornwall la Londra, şi urmând lacrimile 
care cădeau într-o farfurie cu supă... 

Aşa începuseră lucrurile - nu în felul în care ţi-ai imaginat 
că începuseră. Neajutorarea în faţa milei a fost cea care te- 
a lăsat fără apărarea în faţa atacurilor vieţii, care tea 
condus - unde? În cazul meu într-un scaun de invalid fară 
nici un viitor în faţă şi un trecut care îşi bătea joc de mine... 

I-am spus brusc lui Gabriel (şi în mintea mea exista o 
legătură deşi pentru el trecerea trebuie să fi părut cu 
adevărat bruscă): 

— Ce mai face bucăţica bună de la St Loo Arms? 

A rânjit. 

— Asta e în regulă, băiete. Sunt foarte discret. Cât timp 
sunt în St Loo mă ocup strict de treaba mea. Oftă. Păcat. Ea 


este exact genul meu... Dar asta e, nu le poţi avea pe toate! 
Nu trebuie să dezamăgesc Partidul Conservator. 

L-am întrebat dacă Partidul Conservator era atât de rigid, 
şi mi-a răspuns că în St Loo era un element puritan foarte 
puternic. Pescarii, adăugă el, aveau tendinţa să fie religioşi. 

— În ciuda faptului că au câte o nevastă în fiecare port? 

I 86 

— Ăştia sunt marinarii, băiete. Nu amesteca lucrurile. 

— Vezi să nu le amesteci dumneata, cu tipa de la St L.oo 
Arms şi cu doamna Burt. 

Se aprinse pe neaşteptate. 

— Ascultă, încotro baţi? Doamna Burt e cinstită - Cât se 
poate de cinstită. E o puştoaică de treabă. 

L-am privit curios. 

— E corectă, îţi spun. N-ar fi gata de o distracţie. 

— Nu, am aprobat eu. Dar te admiră foarte mult. 

— Oh, asta e Ordinul Victoria şi afacerea din golf şi diverse 
zvonuri care circulă. 

— Tocmai voiam să te întreb despre asta. Cine răspândeşte 
zvonurile astea? 

Îmi făcu cu ochiul. T: 

— Să-ţi spun ceva - sunt foarte utilp. 

— Cine le răspândeşte? Carslake? 

Gabriel clătină din cap. 

— Nu Carslake. E prea greoi. N-aş avea încredere în el. A 
trebuit să mă ocup singur de treaba asta. 

Am izbucnit în râs. 

— Vorbeşti serios când îmi spui că ai avut tupeul să le wpui 
oamenilor că ai fi putut să cucereşti de trei ori Ordinul 
Victoria? 

— Nu e deloc aşa. Mă folosesc de femei - de cele mai puţin 
dotate cu minte. Ele scot detaliile de la mine - detalii pe 
care mă codesc să le dau - apoi, când devin groaznic de 
stânjenit şi le implor să nu sufle o vorbă nimănui, ele dau lşi 
povestesc totul prietenelor lor cele mai bune. 

— Chiar că n-ai ruşine, Gabriel. 


— Lupt să câştig alegerile. Trebuie să mă gândesc la 
cariera mea. Chestiile astea contează mult mai mult decât 
ducă m-aş zbate să evit judecăţi de valoare cu privire la 
Ittrife, sau reparaţii, sau plată egală la muncă egal de 
proastă. Femeile caută întotdeauna elementul personal. 

— Apropo, ce dracu' ai urmărit când i-ai spus doamnei 
Burt că am fost rănit la Alamein? 

Gabriel oftă. 

— Presupun că ai deziluzionat-o. Nu trebuia să faci asta, 
bătrâne. Speculează cât poţi o chestie bună. În prezent 
eroii sunt la mare preţ. Mai târziu se vor demoda. 
Speculează cât mai poţi. 

— Să recurg la prefecătorie? 

— Femeilor nu e deloc nevoie să le spui adevărul. Eu n-o 
fac niciodată. Vei descoperi că nu le place. 

— Dar e cu totul alta să le spui în mod deliberat o 
minciună. | 

— Nu e nevoie să minţi. Nu trebuie decât să bombăni: 
„Prostii... totul e o greşeală... Gabriel trebuia să-şi ţină 
gura...” Şipe urmă începi să vorbeşti despre vreme, sau 
despre prinderea sardelelor, sau despre ce se găteşte în 
neagra Rusie. lar fata pleacă cu ochii mari de entuziasm. La 
naiba, chiar nu vrei deloc să te distrezi? 

— Cum mă pot distra eu în prezent? 

— Mă rog, îmi dau seama că nu poţi să-ţi aduci în pat pe 
cineva... Dar ceva suspine tot sunt mai bune decât nimic. 
Nu vrei ca femeile să se agite pe seama dumitale? 

— Nu. 

— Ciudat, eu aş vrea. 

— Mira-m-aş. 

Faţa lui Gabriel îşi schimbă expresia. Se încruntă şi spuse 
încetişor: 

— Poate că ai dreptate... Presupun că, la o adică, niciunul 
din noi nu se cunoaşte pe sine... Eu cred că îl cunosc bine 
pe John Gabriel. Dumneata îmi sugerezi că poate nu-l 


cunosc atât de bine pe cât cred. Fă cunoştinţă cu maiorul 
John Gabriel - nu cred că vă cunoaşteţi... 

Începu să se plimbe repede prin cameră. Am sesizat că 
vorbele mele nimeriseră în plin nu ştiu ce nelinişte adâncă. 
Arăta ca un băieţel speriat... 

— Te înşeli, spuse el. Te înşeli total. Eu chiar mă cunosc. 
Este singurul lucru pe care chiar îl cunosc. Uneori îmi 
doresc să nu mă fi cunoscut... Ştiu exact ce sunt, şi de ce 
sunt în stare. Am grijă să nu-i las pe alţii să se prindă. Ştiu 
de unde vin şi încotro mă duc. Ştiu ce vreau şi am să am 
grijă să obţin ce vreau. Am elaborat totul cu mare atenţie, şi 
nu cred că o să las să-mi scape. 

Se gândi câteva clipe. Nu, sunt bine înfipte. Am să ajung 
unde vreau să fiu! 

Sunetul glasului lui îmi stârni interesul. Preţ de o clipă am 
crezut cu adevărat că John Gabriel era mai mult decât un 
şarlatan - l-am văzut ca pe o forţă. 

— Deci asta vrei, am spus. Ei bine, poate că ai s-o obţii. 

— Ce să obţin? 

— Puterea. La asta te refereai, nu-i aşa? 

S-a uitat lung la mine, apoi a izbucnit în râs. 

— Doamne Sfinte, nu! Cine crezi că sunt eu, Hitler? Nu 
vreau putere - n-am deloc ambiția să fiu stăpân peste 
semenii mei sau peste lume în general. Doamne 
Dumnezeule, omule, de ce crezi că m-am băgat în afacerea 
asta? Puterea e o aiureală. Ceea ce vreau eu e o slujbă 
uşoară. Atâta tot. 

L-am privit lung. Eram dezamăgit. Preţ de o clipă John 
Gabriel atinsese proporţiile titanice. Acum se micşorase la 
loc la mărimea naturală. Se prăvăli într-un scaun şi îşi 
întinse picioarele. L-am văzut dintr-o dată aşa cum era 
dincolo de farmecul lui - un omuleţ meschin, grosier, un 
omuleţ lacom. 

— Şi puteţi mulţumi cerului că doar atât vreau! Spuse el. 
Oameni lacomi şi care îşi urmăresc propriul interes nu fac 
rău lumii. Şi ei sunt oamenii potriviţi să vă guvernezi. 


Dumnezeu să ajute orice ţară care are la putere oameni cu 
idei! Un om cu o idee va călca în picioare poporul de rând, 
va înfometa copii, va frânge femeile, fără ca măcar să 
observe ce se întâmplă cu ei. Nici măcar n-o să-i pese. Dar 
un individ egoist şi apucător nu va face mult rău - el vrea 
doar un Colţişor al lui confortabil, şi o dată ce 1-a căpătat, e 
total de acord ca şi omul de rând să fie mulţumit şi fericit. 
De fapt, îl preferă mulţumit şi fericit - asta înseamnă mai 
puţine probleme. Ştiu foarte bine ce vrea majoritatea 
oamenilor - nu e mult. Doar să se simtă importanţi şi să 
aibă şansa de a o duce un pic mai bine ca celălalt şi să nu fie 
prea ţinut în frâu. Reţine vorbele mele, Norreys, aici va face 
Partidul Laburist marea greşeală când va ajunge la 
putere... 

— Dacă va ajunge, l-am întrerupt eu. 

— Va ajunge, nici o grijă, spuse încrezător Gabriel. Şi îţi 
spun unde va greşi. Va începe să îşi manifeste autoritatea. 
Totul cu cele mai bune intenţii. Cei care nu sunt cu adevărat 
conservatori sunt maniaci. Şi Dumnezeu să ne apere de 
maniaci! E fantastic câtă suferinţă poate abate asupra unei 
ţări decente, supuse legii, un maniac foarte idealist. 

— Asta vrea să însemne, de fapt, că dumneata crezi că ştii 
ce este cel mai bine pentru ţară? 

— Deloc. Eu ştiu ce e cel mai bine pentru John Gabriel. 
Ţara va fi la adăpost de experienţele mele pentru că eu am 
să fiu ocupat să mă gândesc la mine şi cum să mă cuibăresc 
confortabil. Nu mă interesează câtuşi de puţin să fiu 
primministru. 

— Mă uimeşti! 

— Să nu faci vreo confuzie, Norreys. Probabil că aş putea 
deveni prim-ministru dacă aş vrea. E uimitor ce poţi face 
dacă stai doar să studiezi ce vrea să audă poporul şi apoi 
să-i spui! A fi prim-ministru înseamnă o mulţime de griji şi 
muncă. Eu intenţionez să-mi fac un nume, atâta tot. 

— Şi banii de unde vin? Şase sute de lire pe an nu sunt 
mare lucru. 


— Vor trebui să ridice baremul dacă câştigă laburiştii. Să-1 
facă, probabil, o mie bătută pe muchie. Dar nu face vreo 
greşeală, există o mulţime de moduri de a face bani într-o 
Carieră politică - unele pe căi ocolite, altele direct. Şi apoi 
mai există şi căsătoria... 

— "Ţi-ai plănuit şi căsătoria? Un titlu? 

Din anumite motive se înroşi. 

— Nu, răspunse el cu vehemenţă. Nu mă însor în afara 
clasei mele sociale. Oh, da, ştiu care e clasa mea socială. Eu 
nu sunt un gentleman., 

— Mai înseamnă ceva cuvântul ăsta în ziua de azi? 

— Cuvântul nu. Dar ceea ce reprezintă el este încă la locul 
lui. 

Se uită fix înaintea lui. Când vorbi, glasul îi era meditativ şi 
îndepărtat. 

— Îmi amintesc că m-am dus cu tata la o casă mare. El 
avea ceva de făcut la boilerul de la bucătărie. Eu am rămas 
afară. A venit o puştoaică şi mi-a vorbit. Drăguţă puştoaică, 
un an sau doi mai mare decât mine. M-a dus în grădină - o 
grădină superbă... fântâni, terase, cedrii mari şi iarbă verde 
ca o catifea. Acolo era şi fratele ei. El era mai mic. Ne-am 
jucat de-a v-aţi ascunselea. A fost grozav. Ne-am înţeles de 
minune. Şi pe urmă îieşit din casă o dădacă în uniformă, 
țeapănă toată. Pam, aşa o chema pe puştoaică, s-a dus 
dansând la ea şi i-a spus că trebuie să vin şi eu la ceai în 
camera copiilor, că voia să vin şi eu la ceai... Parcă văd şi 
acum faţa îngâmfată a dădacei, îi aud glasul afectat! „Nu 
poţi să faci astk, dragă. Este doar un băieţel de rând”. 

Gabriel se opri. Am fost şocat de ce poate face cruzimea, 
cruzimea inconştientă, negândită. De atunci tot auzea 
glasul acela, vedea faţa aceea... Fusese rănit până în 
adâncul inimii. 

— Dar ascultă, am spus, nu era mama copiilor. Fiinţa aia a 
spus un lucru de joasă speţă, pe lângă faptul că a fost o 
cruzime... 

Întoarse spre mine o faţă albă şi sumbră. 


— N-ai prins poanta, Norreys. Sunt de acord că o doamnă 
n-ar fi spus un lucru ca acela, dar treaba e că era Adevărat. 
Eram un băieţel de rând. Mai sunt încă un băieţel de rând. 
Am să mor un băieţel de rând. 

— Nu fi absurd! Ce contează lucrurile astea? 

— Nu contează. Au încetat să mai conteze. De fapt, în ziua 
de azi, e un avantaj să nu fii gentleman. Lumea strâmbă din 
nas la acei domni bătrâni şi doamne bătrâne de viţă nobilă 
care abia dacă au din ce trăi. Lucrul care ne face snobi în 
ziua de azi este educaţia. Educaţia este fetişul nostru. Dar 
necazul e că eu nu voiam să fiu un băieţel de rând. M-am 
dus acasă şi i-am spus tatălui meu: „Iati, când am să mă fac 
mare vreau să fiu lord. Vreau să fiu lordul John Gabriel”. 
„Asta n-ai să fii niciodată, mi-a spus el. Ca să fii lord trebuie 
să te naşti lord. Poţi să fii făcut pair dacă ajungi destul de 
bogat, dar nu e acelaşi lucru”. Şi nu e acelaşi lucru. Există 
ceva... ceva pe care nu pot să-l am în veci - oh, nu mă refer 
la titlu. Mă refer la a te naşte sigur pe tine... laa şticeaisă 
faci şi ai să spui, la a nu trebui să năduşeşti sub guler şi a te 
întreba tot timpul ce gândesc oamenii despre tine, ci doar 
să te preocupe ce gândeşti tu despre ei. La a şti că dacă eşti 
ciudat sau ponosit sau excentric asta nu contează nici cât 
negru sub unghie pentru că eşti ceea ce eşti... 

— Pentru că, de fapt, eşti lady St Loo? Am sugerat. 

— Fir-ar a naibii de căţea bătrână! 

M-am uitat la el cu mult interes. 

— Ştii, i-am spus, într-adevăr eşti foarte interesant. 

— 'Toate astea nu sunt reale pentru dumneata, nu-i aşa? 
Dumneata nu ştii ce vreau să spun. „Crezi că ştii, dar, în 
realitate, habar n-ai. 

— Ştiu că, odată, demult, ai avut un şoc... Ai fost rănit, ai 
suferit. Într-un fel, n-ai reuşit niciodată să treci peste asta... 

— Lasă psihologia, mi-o tăie Gabriel. Dar pricepi, nu-i aşa, 
de ce atunci când întâlnesc o fată cu care am de gând să mă 
însor. Va trebui să aibă bani, fireşte - dar cu bani sau fără 
bani va trebui să aparţină clasei mele. Îţi imaginezi ce Iad 


ar fi dacă m-aş însura cu o fată băţoasă cu faţa ca de cal şi 
mi-aş petrece viaţa încercând să trăiesc la nivelul ei? 

Se opri, apoi întrebă brusc: 

— Ai fost în Italia. Ai ajuns vreodată la Pisa? 

— Am fost la Pisa acum câţiva ani. 

— Cred că la Pisa e... Există acolo o chestie pictată pe 
perete - raiul şi iadul şi purgatoriul şi restul. ladul e destul 
de vesel, cu drăcugşorii ăia care te împing la fund cu furcile. 
Raiul e deasupra, sus - un şir” de binecuvântaţi şezând sub 
copaci, cu o expresie satisfăcută pe feţe. Dumnezeule, 
femeile alea! Nu ştiu nimic despre iad, nu ştiu nimic despre 
cei osândiţi - nu ştiu absolut nimic! Dar stau acolo, zâmbind 
satisfăcute... Satisfăcute, încântate de ele însele! Doamne, 
ce mi-ar plăcea să le smulg de lângă pomii lor şi din starea 
lor de beatitudine şi să le arunc în flăcări! Să le ţin acolo 
zvârcolindu-se; să le fac să simtă, să le fac să sufere! Ce 
drept au ele să nu ştie ce este suferinţa? Ele şed acolo, 
zâmbind, şi nimic nu poate să le atingă... Capetele lor se 
află printre stele... Da, asta e, printre stele... 

Se ridică, glasul i se frânse, ochii lui priviră pe lângă mine, 
ochi pierduţi, gânditori... 

— Printre stele, repetă. 

Apoi râse. 

— Scuză-mă că te-am bombardat cu toate astea. Dar, în 
definitiv, de ce nu? Şoseaua Harrow o fi făcut din dumneata 
o epavă, dar tot eşti bun la ceva - mă poţi asculta când simt 
nevoia să vorbesc... Mă aştept să descoperi că lumea îţi va 
vorbi mult. 

— Chiar descopăr asta. 

— Ştii de ce? Nu pentru că eşti un ascultător minunat şi 
înţelegător sau ceva de genul ăsta, ci pentru că nu eşti bun 
de nimic altceva. 

Rămase în loc, cu capul puţin într-o parte, urmărindu-mă 
cu ochii încă mânioşi. Voia ca vorbele lui să mă rănească, 
cred. Dar nu mă răniră. Dimpotrivă, am simţit o mare 


uşurare auzind exprimate în cuvinte lucrurile pe care le 
gândeam în mintea mea... 

— Nu înţeleg de ce nu termini dracului cu toate astea, 
spuse el. Sau n-ai mijloacele? * 

— Ba am mijloacele, am răspuns şi mâna mi se închise pe 
flaconul cu tablete. 

— Înţeleg, spuse el. Ai mai mult curaj decât am crezut./. 

Capitolul XI În dimineaţa următoare doamna Carslake îşi 
petrecu câtva timp vorbindu-mi. Nu-mi plăcea doamna 
Carslake. Era o femeie slabă şi brunetă, cu limba ascuţită. 
Nu cred că în tot timpul cât am stat la Polnorth House am 
auzito vreodată spunând un lucru drăguţ despre cineva. 
Uneori, din pur amuzament, pomeneam nume după nume şi 
aşteptam ca dulceaţa de la început a comentariilor ei să se 
acrească. 

Acum vorbea despre Milly Burt. 

— E o făptură drăguță, spuse ea. Şi atât de dornică să 
ajute. E cam proastă, fireşte, şi nu prea bine educată din 
punct de vedere politic. Femeile” din clasa asta sunt foarte 
apatice politic. 

Impresia mea era (?Ă doamna Carslake aparţinea aceleaşi 
clase ca Milly Burt. Ca s-o supăr, am spus: 

— Exact ca Teresa, de fapt. 

Doamna Carslake se arătă şocată. 

— Oh, dar doamna Norreys e deşteaptă - apoi veni la 
obişnuita împunsătură veninoasă - uneori mult prea 
deşteaptă pentru mine. Adesea am impresia că ne 
dispreţuieşte pe toţi. Femeile intelectuale sunt deseori 
foarte preocupate de ele, nu credeţi? Fireşte, eu n-aş numi- 
o chiar egoistă pe doamna Norreys... 

Apoi reveni la Milly Burt. 

— E bine pentru doamna Burt să aibă ceva de făcut. Mă 
teip că acasă are o viaţă foarte nefericită. 

— Îmi pare rău să aud asta. 

— Omul acela, Burt, a luat-o la vale. Este văzut ieşind 
clătinându-se din St Loo Arms la ora închiderii. Zău, mă mir 


că-l servesc. Şi cred că uneori e foarte violent - sau aşa 
spun vecinii. Ea e speriată de moarte de el, să ştiţi. 

Vârful vasului îi tremură - era un tremur ce indica senzaţii 
plăcute. 

— De ce nu-l părăseşte? Am întrebat. 

Doamna Carslake se arătă şocată. 

— Zău, căpitane Norreys, n-ar putea face aşa ceva! Unde 
ar putea să se ducă? Nu are nici o rudă. De multe ori m-am 
gândit că dacă ar apărea un tânăr înţelegător... nu cred, să 
ştiţi, că ea are principii foarte solide. Şi e foarte arătoasă, 
într-un fel cam izbitor. 

— Nu vă place mult, nu-i aşa? 

— Oh, ba da, îmi place... dar, fireşte, abia dacă o cunosc. 
Un veterinar... mă rog, vreau să spun că nu e ca un doctor. 

După ce a trasat foarte clar această distincţie socială, 
doamna Carslake mă întrebă cu solicitudine dacă putea să 
mă ajute cu ceva. 

— Sunteţi foarte amabilă. Nu cred că aveţi cu ce. 

Mă uitam pe fereastră. Mi-a urmărit privirea şi a văzut la 
ce mă uitam. 

— Oh, spuse ea. Iat-o pe Isabella Charteris. 

Am urmărit-o împreună pe Isabella urcând treptele spre 
terasă. 

— E o fată frumoasă, spuse doamna Carslake. Deşi prea 
liniştită. Deseori mă gândesc că fetele astea tăcute au 
tendinţa să fie viclene. 

Cuvântul mă indignă. N-am putut spune nimic întrucât 
doamna Carslake făcuse afirmaţia chiar înainte de a ieşi. 

Viclean - ce cuvânt oribil! Mai ales când îi era atribuit 
Isabellei. Calitatea care ieşea cel mai mult în evidenţă la 
Isabella era onestitatea - o onestitate lipsită de teamă şi 
aproape dureroasă. 

Cel puţin... Mi-am amintit deodată de felul în care îşi 
lăsase eşarfa să cadă peste tabletele mele. Uşurinţa cu care 
se prefăcuse că ne aflam în toiul conversaţiei. Şi totul fără 


emoție sau agitaţie - simplu, natural, ca şi cum toată viaţa 
făcuse lucruri de genul ăsta. 

Oare asta înţelesese doamna Carslake prin cuvântul 
„vicleană”? 

Mi-am spus că trebuia s-o întreb pe Teresa ce credea 
despre asta. Teresa nu-şi spunea părerile din proprie 
iniţiativă, dar dacă o întrebai îţi spunea. 

Când Isabella ajunse, am văzut că era. Surescitată. Nu ştiu 
dacă şi altcineva ar fi observat asta, dar eu am ghicit pe loc. 
Până la un punct, începeam s-o cunosc destul de bine pe 
Isabella. 

Începu dintr-o dată fără să piardă timp cu salutările. 

— Vine Rupert - chiar vine, spuse ea. Ar putea să pice în 
orice zi. Se grăbeşte spre casă, fireşte. 

Se aşeză şi zâmbi. Îşi ţinea în poală mâinile lungi şi 
înguste. În spatele capului ei, tisa de afară se profila pe cer. 
Isabella şedea acolo, arătând cuprinsă de extaz. Atitudinea 
ei, imaginea pe care o forma îmi aminteau de ceva. Ceva ce 
văzusem sau auzisem chiar în ultimul timp... 

— Faptul că vine înseamnă mult pentru tine? Am întrebat. 

— Da, înseamnă. Oh, da. Vezi dumneata, îl aştept de mult 
timp. 

Să fi avut oare Isabella ceva din Mariana de la conacul 
împrejmuit cu şanţuri cu apă? Aparţinea ea, doar un pic, 
perioadei Tennyson? 

— Îl aştepţi? ' 

— Da. 

— Ţii chiar atât de mult la el? 

— Cred că ţin la Rupert mai mult ca oricare. Apoi adăugă, 
reuşind cumva să dea o altă intonaţie aceloraşi vorbe:Eu... 
cred că ţin... 

— Nu eşti sigură? 

Se uită la mine brusc amărâtă şi gravă. 

— Poţi fi vreodată sigur de ceva? 

Nu era o ilustrare a sentimentelor ei. Era clar o întrebare. 


Mă întreba pe mine pentru că se gândea că eu aş fi pu- - 
tut şti răspunsul pe care nu-l ştia ea. Nu avea de unde să 
ştie cât mă durea întrebarea asta. 

— Nu, am spus, şi glasul mi-a sunat aspru în urechi. 
Niciodată nu poţi fi sigur. 

Ea acceptă răspunsul, cu privirea aţintită pe mâinile ei 
împreunate. 

— Înţeleg, spuse. Înţeleg. 

— De când nu l-ai mai văzut? 

— De opt ani. 

— Eşti o fiinţă romantică, Isabella. 

Se uită întrebătoare la mine. 

— Pentru că cred că Rupert va veni acasă şi că ne vom 
căsători? Dar nu e ceva chiar romantic. E mai degrabă un 
şablon... Mâinile ei lungi prinseră viaţă, trasând ceva pe 
materialul rochiei. Şablonul meu şi şablonul lui. Elel se vor 
apropia şi uni. Nu cred că aş putea vreodată să părăsesc St 
Loo. M-am născut aici şi întotdeauna am trăit aici. Vreau să 
trăiesc în continuare aici. Mă aştept să... mor aici. 

Se cutremură puţin în timp ce rosti ultimele cuvinte şi, în 
acelaşi timp, un nor acoperi soarele. 

M-am mirat din nou în sinea mea de ciudata ei groază de 
moarte. 

— Cred că va trece foarte mult timp până când ai să mori, 
Isabella, am spus consolator. Eşti foarte puternică şi 
sănătoasă. 

— Da, sunt foarte puternică. N-am fost niciodată bolnavă. 
Cred că aş putea trăi până la nouăzeci de ani, nu-i aşa? Sau 
chiar o sută. În definitiv, unii trăiesc până la vârsta asta. 

Am încercat să mi-o imaginez pe Isabella la nouăzeci de 
ani. Pur şi simplu n-am putut. Şi totuşi pe lady St Loo mi-o 
puteam imagina uşor trăind până la o sută de ani. Dare 
Drept că lady St Loo avea o personalitate viguroasă şi plină 
de forţă, ea influenţa viaţa, era conştientă de sine ca 
regizoare şi creatoare a evenimentelor. Ea se bătea pentru 
viaţă - Isabella o accepta. 


Gabriel deschise uşa şi intră spunând: „Ascultă, 
Norreys...”, apoi se opri când o văzu pe Isabella. 

— Oh, bună dimineaţa, domnişoară Charteris. 

Purtarea lui era uşor stingheră şi conştientă de sine. 

M-am întrebat amuzat dacă asta se datora umbrei lui lady 
St Loo... 

— Discutam despre viaţă şi moarte, am spus vesel. Tocmai 
profeţeam că domnişoara Charteris va trăi până la nouăzeci 
de ani. 

— N-aş crede că ar vrea, spuse Gabriel. Cine ar vrea? 

— Eu, spuse Isabella. 

— De ce? 

— Nu vreau să mor. 

— Oh, spuse voios Gabriel, nimeni nu vrea să moară. Cel 
puţin, pe oameni nu-i deranjează moartea, dar le e frică să 
moară. O afacere încurcată şi dureroasă. 

— Pe mine moartea mă deranjează, spuse Isabella. Nu 
durerea. Pot să rezist la durere. * 

— Aşa crezi dumneata, spuse Gabriel. 

Ceva în tonul lui amuzant şi dispreţuitor o supără pe 
Isabella. Se îmbujoră. 

— Pot să rezist la durere. 

Se uită unul la altul. Privirea lui era încă dispreţuitoare, a 
ei provocatoare. 

Şi apoi Gabriel facu ceva ce nu mi-a venit să cred. 

Îmi lăsasem ţigara în scrumieră. Cu un gest rapid, Gabriel 
s-a aplecat peste mine, a luat ţigara şi i-a apropiat capătul 
incandescent de braţul Isabellei. 

Ea nu se clinti, nici nu-şi dădu la o parte braţul. 

Cred că am strigat în semn de protest, dar niciunul din ei 
nu mi-a dat atenţie. El lipi capătul incandescent de pielea 
ei. 

În acel moment am simţit din plin întreaga umilinţă şi 
amărăciune a infirmului. Să fii neajutorat, țintuit, să nu fii în 
stare să acţionezi. Nu puteam să fac nimic. Revoltat de 
sălbăticia lui Gabriel, n-am putut să fac nimic s-o împiedic. 


Am văzut faţa Isabellei albindu-se încetişor de durere. 
Buzele ei erau strâns lipite. Nu se mişcă. Ochii ei priveau fix 
în ochii lui Gabriel. 

— Eşti nebun, Gabriel? Am strigat. Ce dracu' te-a apucat? 

El nu-mi dădu nici cea mai mică atenţie. Parcă nici nu 
eram în cameră. 

Brusc, cu o mişcare rapidă, aruncă ţigara în cămin. 

— Îmi cer scuze, îi spuse el Isabellei. Rezişti foarte bine. 

Iar apoi, fară vreun alt cuvânt, ieşi din încăpere. 

Eram ca şi mut, nu-mi găseam cuvintele. 

— Bruta - sălbaticul - ce o fi fost în capul lui? Ar trebui să 
fie împuşcat... 

Cu ochii aţintiţi asupra uşii, Isabella îşi înfăşură încetişor o 
batistă în jurul braţului. O făcea cu un aer absent, ca şi cum 
gândurile îi erau în altă parte. 

Apoi, din depărtările în care plutea, se uita la mine. 

Părea puţin surprinsă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea. 

Am încercat să-i spun, incoerent, ce credeam eu despre 
gestul lui Gabriel. 

— Nu văd de ce trebuie să fii atât de supărat, spuse ea. 
Maiorul Gabriel a vrut doar să vadă dacă rezist la durere. 
Acum ştie că rezist. 

Capitolul XII În după-amiaza aceea am avut invitaţi la ceai. 

Doamna Carslake avea o nepoată care era în trecere prin 
St Loo şi care, după spusele doamnei (Carslake, fusese 
colegă de şcoală cu Isabella. Niciodată nu fusesem în stare 
să mi-o imaginez pe Isabella la şcoală, aşa că am aprobat 
din toată inima sugestia Teresei de a le invita la ceai pe 
doamna Carslake şi pe nepoata ei, acum doamna Mordaunt. 
Teresa o invită şi pe Isabella. 

— Vine şi Anne Mordaunt. Cred că aţi fost colege de 
şcoală. 

— Erau mai multe Anne, spuse vag Isabella. Anne 
Trenchard şi Anne Langley şi Anne Thompson. 


— Am uitat cum o chema înainte de căsătorie. Doamna 
Carslake nu mi-a spus. 

Anne Mordaunt se dovedi a fi Anne Thompson. Era o 
tânără vioaie cu o purtare agresivă, destul de neplăcută. 
(Sau, cel puţin, aşa mi s-a părut mie). Lucra la un minister! 
din Londra, iar soţul ei la alt minister, şi aveau un copil 
plasat în mod convenabil undeva unde să nu stea în calea 
valoroasei contribuţii ale lui Anne Mordaunt la efortul de 
război. 

— Deşi mama crede că am putea să-l luăm pe Tony înapoi 
acum că bombardamentele sau terminat. Dar eu cred că în 
clipa de faţă e foarte greu să ţii un copil la Londra. 
Apartamentul e foarte mic, şi nu poţi găsi dădace 
corespunzătoare, şi mai sunt şi mese, fireşte, or eu sunt 
plecată toată ziua. 

Am văzut-o pe Teresa zâmbind uşor şi făcându-mi, discret, 
semn din cap să nu spun nimic. Am spus, totuşi. 

— Ba eu cred că atunci când ai foarte mult de lucru un 
copil prinde bine. 

Dar remarca mea păru chiar să-i placă tinerei doamne 
Mordaunt. 

— Nu e vorba că cineva ar vrea să mai scape de 
responsabilităţi. Este mare nevoie de copii - mai ales în 
clasa noastră. În plus, îi sunt foarte devotată lui Tony. 

Se întoarse spre Isabella şi începu să depene amintiri din 
şcoală. Era o conversaţie în care, mi s-a părut, una din 
participante nu îşi prea cunoştea rolul. Anne Mordaunt 
trebui s-o ajute de mai multe ori pe Isabella s-o scoată la 
capăt. 

Doamna Carslake se scuză în şoaptă în faţa Teresei: 

— Îmi pare tare rău că Dick întârzie. Nu-mi închipui ce îl 
reţine. Trebuia să fie acasă la patru şi jumătate. 

Isabella spuse: 

— Cred că e cu maiorul Gabriel. Au trecut pe terasă acum 
un sfert de oră. 


Am fost surprins. Nu auzisem pe nimeni trecând. Isabella 
stătea cu spatele la fereastră şi nu avea cum să vadă dacă 
trecea cineva. Stătusem cu ochii pe ea şi nu întorsese o 
dată capul. Fireşte, auzul ei era neobişnuit de ascuţit, ştiam 
asta. Dar mă întreba cum de ştia că era vorba de Gabriel. 

Teresa spuse: 

— Isabella, n-ai vrea tu... nu, te rog rămâi acolo, doamnă 
Carslake, vreţi să vă duceţi alături şi să-i invitaţi la un ceai? 

Am urmărit silueta înaltă a Isabellei dispărând pe uşă. 
Doamna Mordaunt spuse: 

— Isabella nu s-a schimbat deloc. E exact la fel. 
Întotdeauna a fost foarte ciudată. Umbla ca prin vis. Noi 
puneam treaba asta pe seama faptului că e foarte mintoasă. 

— Mintoasă? Am întrebat iute. 

Se întoarse spre mine. 

— Da, nu ştiaţi? Isabella e foarte deşteaptă. 
Înspăimântător de deşteaptă. Domnişoara Curtis - 
directoarea - a fost distrusă că n-a vrut să meargă mai 
departe la Somerville. A intrat la colegiu la numai 
cincisprezece ani şi a obţinut mai multe distincţii. 

Mai eram încă înclinat s-o. Consider pe Isabella o făptură 
fermecătoare ca aspect dar nu supradotată cu intelect. M- 
am uitat neîncrezător la doamna Mordaunt. 

— Care erau materiile ei preferate? 

— Astronomia şi matematica - era fantastic de bună la 
matematică - şi latina şi franceza. Învăţa tot ce îşi punea în 
minte să înveţe. Totuşi, să ştiţi, nu-i păsa nici un pic. Asta i-a 
frânt inima domnişoarei Curtis. Isabella nu voia decât să se 
întoarcă şi să se stabilească în castelul ăsta vechi şi 
îmbâcsit. 

Isabella se întoarse cu căpitanul Carslake şi cu Gabriel. 

În acea seară i-am spus Teresei: 

— Ceea ce mi se pare uluitor este imposibilitatea de a şti 
cum e în realitate o făptură umană. S-o luăm pe Isabella 
Charteris. Doamna Mordaunt a descris-o ca fiind 
misterioasă. Eu personal o credeam cândva practic 


înapoiată mintal. În plus, aş fi spus că una din calităţile ei 
aparte e sinceritatea. Totuşi, doamna Carslake spune că e 
vicleană. Vicleană! Odios cuvânt. John Gabriel spuse că e 
băţoasă şi încrezută. Tu... mă rog, nu ştiu ce crezi tu pentru 
că nu prea îţi spui părerea despre oameni. Dar ce este cu 
adevărat la o fiinţă pe care diverşi oameni o văd atât de 
diferit? 

Robert, care rareori lua parte la discuţiile noastre, se foi 
neliniştit şi spuse destul de neaşteptat: 

— Dar nu tocmai asta e poanta? Oamenii sunt văzuţi diferit 
de oameni diferiţi. La fel şi lucrurile. Copacii, de exemplu, 
sau marea. Doi pictori îţi vor oferi o idee complet diferită 
despre portul St L.oo. 

— Vrei să spui că unul îl va picta într-o manieră naturalistă 
şi celălalt simbolistă? 

Robert clătină din cap sâcâit. Ura să vorbească despre 
pictură. Niciodată nu găsea cuvinte ca să exprime ceea ce 
voia să spună. 

— Nu, spuse el. El chiar l-ar vedea diferit. Probabil... nu 
ştiu cum să explic... din toate alegi lucrurile care au o 
semnificaţie pentru tine, numai pentru tine. 

— Şi crezi că la fel faci şi cu oamenii? Dar nu poţi avea 
două calităţi diametral opuse. la-o pe Isabella - ea nu poate 
fi deşteaptă şi înapoiată mintal! 

— Cred că aici te înşeli, Hugh, spuse 'leresa. 

— Şi tu, leresa! 

Teresa zâmbi. Vorbi încet, dusă pe gânduri. 

— Poţi avea o calitate şi să n-o foloseşti. Adică, nu dacă ai o 
metodă mai simplă care îţi dă aceleaşi rezultate, sau care - 
da, asta e mai probabil - îţi dă mai puţine bătăi de cap. 
Poanta e, Hugh, că noi toţi am parcurs un drum atât de lung 
de la simplitate că acum nu mai ştim ce e ea când o 
întâlnim. Să simţi un lucru e mult mai uşor decât să-l 
gândeşti. Numai că în complexitatea civilizaţiei, simţirea nu 
e suficient de exactă, nu are acuratețe suficientă. Să-ţi dau 
un exemplu. Dacă aş întreba ce perioadă a zilei este - 


dimineaţă, prânz, după-amiază, seară - tu nu trebuie să 
gândeşti şi nu ai nevoie, ca să-mi răspunzi, de cunoştinţe 
precise sau de aparatură specială - cadrane solare, 
cronometre, ceasuri. Dar dacă ai o întâlnire şi trebuie să 
prinzi trenul şi să fii într-un anumit loc la o anumită oră, va 
trebui să-ţi foloseşti mintea şi să apelezi la mecanisme 
complicate ca să dai dovadă de punctualitate. Cred că 
atitudinea faţă de viaţă ar putea fi la fel. Te simţi fericit, eşti 
înfuriat, îţi place cineva sau ceva, îţi displace cineva sau 
ceva, te feimţi trist. Oamenii ca mine şi ca tine, Hugh 
(Robert nu prea) speculează pe baza a ceea ce simt, 
analizează ce simt, se gândesc la ce simt. Ei examinează 
toată treaba şi îşi dau motivul. „Sunt fericit pentru că aşa şi 
pe dincolo - îmi place asta sau ailaltă pentru că aşa şi aşa...” 
Numai că, foarte des, îşi dau motivul greşit, se înşeală 
intenţionat. Dar Isabella, crecfteu, nu face speculaţii, i”u se 
întreabă niciodată de ce. Pentru că, Cinstit, nu o 
interesează. Dacă i-ai cere să gândească, să-ţi spună de ce 
simte faţă de ceva ceea ce simte, cred că ar putea să 
raţioneze cu perfectă acuratețe şi să-ţi dea răspunsul 
corect. Dar ea e ca o persoană care are pe poliţa căminului 
un ceas bun şi scump, dar nu-l întoarce niciodată pentru 
că, în genul de viaţă pe care o duce ea, nu e important să 
ştie cu precizie cât e ceasul. Dar la şcoală, la St Ninian's, i s- 
a cerut să-şi folosească intelectul, şi ea are intelect, dar, aş 
spune, nu un intelect deosebit de speculativ. Ea are 
înclinaţie spre matematică, limbi străine, astronomie. 
Niciuna din astea nu necesită imaginaţie. Noi toţi folosim 
imaginaţia şi speculaţia ca mijloace de evadară, ca pe un 
mod de a scăpa de noi înşine. Isabella nu are nevoie să 
scape de ea însăşi. Ea poate trăi cu sine, e în armonie cu ea. 
Nu are deloc nevoie de un mod de viaţă mai complex... 
Probabil că fiinţele umane erau toate la fel în perioada 
medievală, chiar în vremurile elizabetane. Am citit că pe 
vremea aceea un „om mare” avea un singur înţeles - o 
persoană care avea o locuinţă mare, care era, pur şi simplu, 


bogată şi puternică. Nu avea niciuna din semnificaţiile 
morale şi spirituale pe care le acordăm noi azi sintagmei. 
Termenul nu avea nimic de a face cu caracterul. 

— Vrei să spui că atitudinea lor faţă de viaţă era directă şi 
concretă, că nu-şi pierdea timpul cu speculaţii. 

— Da, Hamlet, cu nedumeririle lui, cu allui „a fisaua nu 
fi”, a fost o figură total străină de epoca sa. Atât de străină 
încât atunci şi mult timp după aceea criticii au condamnat 
piesa Hamlet din cauza fatalei slăbiciuni a complotului. 
Unul din ei scria: „Nu există nici un motiv ca Hamlet şă nu-l 
ucidă pe rege din actul întâi. Singurul motiv pentru care n-o 
face este că dacă ar fi făcut-o, n-ar mai exista nici o piesă!” 
Pentru ei este absolut de necrezut că ar putea exista o piesă 
despre caracter. Dar în ziua de azi suntem practic toţi 
Hamlet şi Macbeth. Ne întrebăm cu toţii tot timpul „a fi sau 
a nu fi”. Dacă e mai bine să fii viu sau mort. Ii analizăm Pe 
cei plini de succes aşa cum Hamlet îl analizează (şi 
invidiază!) pe Fortinbras. În ziua de azi cel care ar fi mica 
figură neînţeleasă ar fi Fortinbras. El merge înainte, 
încrezător, nu-şi pune întrebări despre el. Câţi ca el mai 
există în ziua de azi? Nu mulţi, cred. 

— Crezi că Isabella e un fel de Fortinbras feminin? Am 
întrebat zâmbind. 

A zâmbit şi 'Teresa. 

— Nu atât de belicos. Dar în mare, da. Ea nu s-ar întreba 
niciodată „De ce sunt cum sunt? Ce simt cu adevărat?” Ea 
ştie ce simte şi este ce e. Teresa adăugă moale: Şi va face... 
ce trebuie să facă. * 

— Vrei să spui că e fatalistă? 

— Nu. Dar eu nu cred că pentru ea există alternative. Ea 
nu va vedea niciodată două posibile linii de acţiune - doar 
una. Şi niciodată nu se va gândi să se întoarcă din drum, va 
merge întotdeauna înainte. Pentru cele ca Isabella nu există 
cale de întoarcere... 

— Mă întreb dacă pentru vreunul din noi există cale de 
întoarcere! 


Am spus-o cu amărăciune. 

Teresa rosti cu calm: 

— Poate că nu. Dar de regulă există o portiţă de ieşire. 

— Ce anume vrei să spui, leresa? 

— Cred că de regulă ai o şansă de scăpare... Nu îţi dai 
seama de asta decât după aceea... când te uiţi înapoi... dar 
ea nu e acolo... 

Am rămas tăcut un timp, fumând şi gândindu-mă... 

Când Teresa spusese asta, mă săgetase o amintire, extrem 
de vie. Tocmai ajunsesem la cocteilul de lă” Caro 
Strangeways. Stăteam în prag, ezitând un moment ca să-mi 
obişnuiesc ochii cu luminile şi ceața de fum. Şi acolo, în 
celălalt capăt al camerei, era Jennifer. Nu m-a văzut, vorbea 
cu cineva în felul ei viu şi însufleţit. 

Am fost conştient de două sentimente contradictorii. 
Primul era de trimf. Ştiusem că o să ne reîntâlnim şi 
cunoaşterea mea instinctivă se dovedea adevărată. 
Întâlnirea din tren nu era un incident izolat. Ştiusem mereu 
asta şi iată că, credinţa mi se confirma. Şi totuşi, în pofida 
emoţiei mele, a triumfului meu, am simţit o dorinţă bruscă 
de a mă întoarce şi a pleca de la petrecere... Am simţit 
dorinţa să păstrez întâlnirea mea din tren cu Jennifer ca pe 
o întâmplare izolată - o întâmplare pe care să n-o uit 
niciodată. Era ca şi cum cineva mi-ar fi spus: „Acela a fost 
cel mai bun lucru pe care l-aţi putea avea unul de la altul - 
un scurt răstimp de + perfecţiune. Lasă-l aşa”. 

Dacă Teresa-avea dreptate, aceea fusese portiţa mea de 
scăpare, şansa mea de a evada... 

Ei bine, nu profitasem de ea. Mersesem înainte. Şi Jennifer 
mersese înainte. Şi ca urmare se întâmplaseră toate 
celelalte. Încrederea în dragostea noastră reciprocă, 
camionul de pe Harrow Road, scaunul meu de invalid, şi 
Polnorth Haouse... 

Am revenit astfel la punctul de plecare, mintea mi s-a 
întors la Isabella, şi am emis un ultim protest. 

— Dar nu vicleană, Teresa. E un cuvânt odios. Nu vicleană. 


— Mira-m-aş. 

— Vicleană? Isabella? 

— Oare nu e vicleană prima, cea mai uşoară linie de 
apărare? Oare nu e şiretenia una din caracteristicile cele 
mai primitive? Gândeşte-te la animale, de pildă. De bună 
seamă, Hugh, şiretenia este elementară. Este singura armă 
pe care o poţi folosi când eşti încolţit. 

Se ridică şi porni spre uşă. Robert o şterse deja la culcare. 
Cu mâna pe clanţă, întoarse capul. 

— Sunt convinsă că poţi cu adevărat să arunci tabletele 
alea. De acum nu o să-ţi mai trebuiască. N-ai să le mai vrei. 

— Teresa! Ştiai de ele? 

— Bineînţeles că ştiam. 

— Dar atunci... M-am oprit. De ce spui că de acum n-am să 
le mai vreau? 

— Le mai vrei? 

— Nu, am spus încetişor. Ai dreptate... Nu le mai vreau. 
Mâine am să le arunc. 

— Mă bucur. Adesea mi-a fost frică... 

Am privit-o curios. 

— De ce n-ai încercat să mi le iei? 

Nu-mi răspunse imediat. Apoi spuse: 

— Erau o alinare pentru tine, nu-i aşa? Ţe faceam să te 
simţi în siguranţă... ştiind că întotdeauna aveai o scăpare? 

— Da. Contau enorm. 

— Atunci de ce eşti atât de prost să mă întrebi de ce nuţi 
le-am luat? 

Am râs. 

— Ei bine, Teresa, mâine dimineaţă vor fi în canalizare, îţi 
promit. 

— Aşadar, în sfârşit ai început să trăieşti din nou - vrei să 
trăieşti. 

— Da, aşa cred. Deşi nu-mi dau seama de ce. Dare 
adevărat. 

— Mă întreb cui i se datorează asta. Vieţii din St Loo? Sau 
Isabellei Charsteris? Sau lui John Gabriel? 


— În mod sigur nu lui John Gabriel. 

— Nu sunt convinsă. Omul ăsta are ceva... 

— S-ar părea că are sex-appeal din belşug! Dar îmi 
displace genul ăsta de om - nu suport oportuniştii. Omul 
ăsta şi-ar vinde şi bunica dacă i-ar ieşi un profit din asta. 

— Nu m-ar mira. 

— N-am încredere în el nici cât negru sub unghie. 

— Nu, nu e prea demn de încredere. 

— E un lăudăros. Îşi face o publicitate bătătoare la ochi. Se 
exploatează pe sine şi pe ceilalţi. Crezi că omul ăsta e 
capabil de vreo acţiune dezinteresată? 

Teresa spuse gânditoare: 

— S-ar putea să fie... dar dacă e aşa, probabil că asta îl va 
termina pentru totdeauna. 

Aveam să îmi amintesc remarca 'leresei peste câteva zile. 

Capitolul XIII Următoarea noastră distracţie locală fu 
concursul de whist. El era organizat de Asociaţia Femeilor 
şi se ţinea întotdeauna asemenea manifestări, adică în Long 
Barn* de la Polnorth House. Long Barn era ceva destul de 
aparte. Pasionaţii de antichităţi veniră buluc să-1 vadă, îl 
măsurară, îl fotografiară, scriseră despre el. În St Loo era 
considerat un fel de proprietate publică. Locuitorii erau 
mândri de el. 

În următoarele două zile se stârni mare zarvă. 
Organizatoarele de la Asociaţia Femeilor erau într-un 
continuu dute-vino. 

Din fericire, am rămas izolat de forfota principală, dar din 
când în când, pentru a mă amuza, leresa îmi prezenta ceea 
ce pot descrie doar ca pe nişte specimene cu totul aparte. 

De când Teresa ştia că o plăceam pe Milly Burt, Milly era 
admirată destul de frecvent în camera mea de zi şi ne 
cufundam împreună în diverse activităţi mărunte, precum 
scrierea biletelor, aplicarea lipiciului pe ornamente şi altele. 

În timpul unor astfel de operaţii am auzit povestea vieţii lui 
Milly. După cum îmi spusese cu atâta brutalitate Gabriel, 
singurul meu mod de a-mi justifica existenţa era să devţn 


un fel de receptor gata oricând să asculte. Poate că nu eram 
bun la nimic altceva, dar pentru asta eram încă bun. 

Milly îmi vorbi pe îndelete, fără a avea conştienţa de sine - 
un fel de autodezvăluire gângurită, ca un şipot blând. 

Îmi vorbi mult despre John Gabriel. Veneraţia faţă de eroul 
ei mai degrabă sporise decât se diminuase. 

— Ce mi se pare mie minunat la el, căpitane Norreys, este 
că e atât de amabil. Adică, deşi e atât de ocupat şi 

* Long Barn = Şura Lungă (din lb. Engleză) 

Hărţuit şi are atâtea lucruri importante de făcut, 
întotdeauna ţine minte totul, şi are un fel de a vorbi glumeţ, 
foarte plăcut. N-am mai cunoscut pe cineva ca el. 

— Aici probabil că ai dreptate, am spus. 

— Cu toate faptele lui de vitejie din război, nu e deloc 
mândru şi cu nasul pe suş - este tot atât de drăguţ cu mine 
ca şi cu cineva important. E drăguţ cu toată lumea şi ţine 
minte care şi pe unde a luptat, şi ştie exact ce să spună ca 
să facă lumea să râdă şi s-o înveselească. Nu ştiu cum 
reuşeşte toate astea. 

— Trebuie că a citit „Dacă” al lui Kipling, am spus cu 
răceală. 

— Mi-aş dori să fi ştiut mai multe despre politică, spuse 
visătoare Milly. Am citit toate broşurile din scoarță în 
scoarță dar nu sunt prea bună la propagandă sau la a-i 
convinge pe oameni să voteze. Nu cunosc răspunsurile la 
lucrurile pe care le spun ei. ' 

— Mă rog, toate chestiile astea ţin doar de dibăcie. In tot 
cazul, după părerea mea, munca de lămurire este total 
lipsită de etică. 

S-a uitat la mine fară să priceapă. 

I-am explicat: 

— N-ar trebui niciodată să încerci să faci oamenii să 
voteze împotriva convingerilor lor. 

— Oh, înţeleg... da, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Dar noi 
credem cu adevărat că conservatorii sunt singurii care pot 
pune capăt imediat războiului şi aduce pacea, nu-i aşa? 


— Doamnă Burt, chiar eşti o conservatoare pe cinste. Asta 
spui când umbli prin case ducând muncă de lămurire? 

Ea se înroşi. 

— Nu, nu cunosc suficient de mult ca să vorbesc despre 
latura politică. Dar pot spune ce om grozav este maiorul 
Gabriel, şi cât de sincer, şi că oamenii ca el sunt cei care au 
să conteze cu adevărat.» 

M-am uitat la chipul ei îmbujorat şi serios. Ochii căprui îi 
străluceau. M-am întrebat o clipă dacă nu cumva era vorba 
de ceva mai mult decât veneraţia faţă de erou. 

Ca şi cum ar fi răspuns gândurilor mele nerostite, faţa ei 
se înnoură. 

— Jim crede că sunt îngrozitor de proastă, spuse ea 
dezaprobatoare. 

— Serios? De ce? 

— El spune că sunt atât de proastă încât nu înţeleg nimic 
despre politică şi că, oricum, toată treaba e anapoda. El 
spune ce... adică, el spune că nu e posibil să fiu de vreun 
folos, şi dacă mă duc pe la oameni şi le vorbesc, mai mult ca 
sigur că opoziţia va primi un vot de la fiecare cu care am 
vorbit. Credeţi că e adevărat, căpitane Norreys? 

— Nu, am spus cu fermitate. 

Ea se însenină. 

— Ştiu că în unele privinţe sunt proastă, dar numai când 
sunt zăpăcită, şi Jim poate întotdeauna să mă zăpăcească. [i 
place să mă supere. Îi place... Se opri. Buzele îi tremurau. 

Apoi, dintr-o dată, împrăştie fâşiile albe de hârtie cu care 
lucra şi începu să plângă cu suspine adânci, izvorâte din 
inimă. 

— Draga mea doamnă Burt... am spus neajutorat. 

Ce dracu' poate să facă un om care zace neajutorat într-un 
scaun de invalid? Nu puteam s-o bat pe umăr. Nu era 
suficient de aproape de mine. Nu puteam să-i îndes o 
batistă în mână. Nu puteam îngăima o scuză şi să mă 
furişez afară din cameră. Nu puteam nici măcar să-i spun: 
„Am să-ţi aduc o ceaşcă de ceai”. 


Nu, eu trebuia să-mi îndeplinesc funcţia; funcţia pe care 
Gabriel avusese amabilitatea (sau cruzimea) să mi-o spună, 
era singura care îmi rămăsese. Aşa că am spus neajutorat 
„Draga mea doamnă Burt...” şi am aşteptat. 

— Sunt atât de nefericită... sunt cumplit de nefericită... 
acum înţeleg... nu trebuia să mă mărit cu Jim. 

Am spus slab: 

— Ei, hai, nu e chiar atât de rău, sunt sigur. 

— Era atât de vesel... şi facea glume atât de drăguţe! 
Venea pe la noi să vadă caii, să vadă dacă eram sănătoşi. 
Tata avea o şcoală de călărie. Jim arată minunat pe cal. 

— Da... da. 

— Şi pe atunci nu bea atât de mult - sau poate că bea, dar 
eu nu mi-am dat seama. Deşi presupun că ar fi trebuit să-mi 
dau seama, pentru că veneau oamenii la mine şi vorbeau 
despre asta. Spuneau că ridica prea mult cotul. Dar vedeţi, 
căpitane Norreys, eu n-am crezut. M-am gândit că o să 
renunţe la băutură după căsătorie. Sunt sigură că n-a băut 
deloc cât timp am fost logodiţi. Sunt sigură. 

— Probabil că nu. Un bărbat e în stare de orice atunci 
când face curte unei fete. 

— Şi mai spuneau că era crud. Dar asta n-am crezut. 
Pentru că cu mine era tare blând. Cu toate că l-am văzut o 
dată cu un cal... îşi pierduse calmul cu el... îl pedepsea... Se 
cutremură scurt şi închise ochii pe jumătate. Preţ de câteva 
clipe am simţit ceva cu totul diferit. „N-am să mă mărit cu 
tine dacă ăsta e felul tău de a fi”, mi-am spus în gând. Ştiţi, 
a fost ceva ciudat. Am simţit dintr-o dată că parcă era un 
străin, nu Jim al meu. Dar totul a trecut, Jim s-a explicat şi 
mi-am dat seamă că fiecare om îşi mai pierde din când în 
când calmul. Nu părea ceva important. Vedeţi 
dumneavoastră, mă gândeam că îl făcusem atât de fericit 
încât nu avea să mai bea niciodată sau să-şi piardă calmul. 
De fapt, de asta am vrut să mă mărit cu el - să-l fac fericit. 

— Adevăratul scop al căsătoriei nu e ca să faci pe cineva 
fericit, am spus. 


Se uită lung la mine. 

— Dar dacă iubeşti pe cineva, primul lucru la care te 
gândeşti este să-1 faci fericit, nu-i aşa? 

— Este una din cele mai insidioase forme de autoamăgire. 
Şi foarte răspândit. Probabil că, în statisticile matrimoniale, 
asta produce mai multă nefericire decât orice altceva. 

Continuă să mă privească lung. Am citit din înţelepciunea 
tristă a lui Emily Bronte: „Am cunoscut o sută de moduri de 
a iubi Şi fiecare a făcut din cel iubit un regret.” 

Ea protestă. 

— Dar asta e oribil! 

— A iubi pe cineva înseamnă întotdeauna să-i aşterni pe 
umeri persoanei respective o povară intolerabilă. 

— Ce lucruri nostime spuneţi! 

Milly părea aproape dispusă să chicotească. 

— Nu mă băga în seamă, am spus. Vederile mele nu sunt 
corecte, sunt doar rezultatul unei experienţe triste. 

— Oh, şi dumneavoastră aţi fost nefericit? Aţi... 

M-am eschivat de la compătimirea care se deştepta în 
ochii ei. Am readus conversaţia la Jim Burt. M-am gândit că 
era o nefericire pentru Milly că era genul blâftd, uşor 
deteriorizat, genul cel mai nepotrivit pentru o căsnicie cu 
un bărbat ca Burt. Din ce auzisem despre el, bănuiam că 
era genul căruia îi plăcea firea nărăvaşă atât la cai cât şi la 
femei. Era o nenorocire că un om ca el avea putere asupra 
unui animal şi a unei fiinţe umane. Sadismul lui era 
alimentat de frica soţiei lui faţă de el, de lacrimile şi 
oftaturile ei. Ceea ce ar fi făcut din Milly o soţie bună şi 
fericită pentru majoritatea bărbaţilor era mila. I-ar fi 
ascultat, i-ar fi flatat şi s-ar fi agitat în jurul lor. L-ar fi făcut 
să le crească respectul de sine şi buna dispoziţie. 

M-am gândit dintr-o dată că i-ar fi fost o bună soţie lui 
John Gabriel. Poate că nu i-ar fi sporit ambițiile (dar chiar 
Era el ambițios? Mă îndoiam.), dar ar fi alinat acea 
amărăciune din el şi neîncrederea în sine care, când şi 
când, se făceau văzute prin răbufniri aproape nesuferite. 


Se părea că Jim Burt combina gelozia cu neglijarea, lucru 
deloc neobişnuit de altfel. Deşi o învinuia de prostie şi 
văicăreală, reacţiona violent la orice semn de prietenie din 
partea altui bărbat. 

— N-o să vă vină să credeţi ce lucruri îngrozitoare a spus 
despre maiorul Gabriel. Numai pentru că maiorul Gabriel 
m-a invitat la o cafea la Ginger Cat, săptămâna trecută, într- 
o dimineaţă. A fost atât de drăguţ - maiorul Gabriel, adică, 
nu Jim - şi am stat mult timp acolo, cu toate că sunt sigură 
că nu prea avea timp liber, a vorbit atât de frumos cu mine, 
m-a întrebat de tata, şi despre cai, şi despre ce mai era prin 
St Loo. A fost cum nu se poate mai drăguţ! lar Jim să spună 
ce a spus! L-a apucat una din furiile alea ale lui, mi-a sucit 
braţul... am fugit şi m-am încuiat în camera mea. Uneori 
sunt îngrozită de Jim... Oh, căpitane Norreys, sunt cumplit 
de nefericită! Aş vrea să fi murit. 

— Nu trebuie să gândeşti aşa, doamnă Burt. 

— Oh, ba aş vrea. Ce o să se întâmple cu mine? Nu mă 
aşteaptă nimic bun. Pe zi ce trece e tot mai rău... lar asta îl 
scoate din minţi mai mult ca niciodată. Mie mi-e frică de el. 
Zău că mi-e frică... 

Am liniştit-o cum m-am priceput. Nu credeam că lucrurile 
stăteau chiar atât de rău. Însă era sigur că era o femeie 
nefericită. 

I-am povestit Teresei că doamna Burt ducea o viaţă 
mizerabilă, dar Teresa nu păru prea interesată. 

— Nu vrei să auzi despre ea? Am întrebat-o cu reproş. 

— Nu neapărat. Nevestele nefericite seamănă atât de mult 
între ele încât poveştile lor devin monotone. 

— Zău aşa, leresa! Eşti complet inumană. 

— Recunosc că acest sentiment, compătimirea, n-a fost 
niciodată punctul meu forte. 

— Am aşa o presimţire neliniştitoare că sărmana fiinţă e 
îndrăgostită de Gabriel. 

— Aproape sigur, aş spune, rosti sec Teresa. 

— Şi tot nu-ţi este milă de ea? 


— Păi... nu din acest motiv. Aş zice că să te îndrăgosteşti 
de Gabriel este o experienţă cât se poate de plăcută. 

— Tefresa! Doar nu eşti tu îndrăgostită de el, nu-i aşa? 

Nu, spuse Teresa, nu sunt. Din fericire adăugă ea. 

I-am spus că nu avea logică. Cele două afirmaţii ale ei se 
contraziceau. Tocmai spusese că a te îndrăgosti de Gabriel 
era un lucru plăcut. 

— Nu şi pentru mine, spuse Teresa. Pentru că eu nu pot să 
sufăr - niciodată n-arh putut să sufăr - să simt emoția. Nu 
pot să suport ca voinţa şi mintea mea sa fie guvernate de 
emoție. Mă umileşte să nu-mi pot controla emoţiile. 

— Nu crezi că chiar există vreun pericol ca între Gabriel şi 
doamna Burt să fie ceva, nu-i aşa? 

— Au fost nişte vorbe. Carslake e îngrijorat din pricina 
asta. Doamna Carslake spune că circulă multe bârfe. 

— Muierea aia! E şi de aşteptat ca ea să bârfească. 

— Ai dreptate. Dar ea reprezintă opinia publică. Opinia 
straturilor bârfitoare şi răutăcioase din St Loo. Şi am înţeles 
că Burt îşi dă drumul la gură după ce bea două pahare, 
lucru care se întâmplă foarte des. Fireşte, e cunoscut ca un 
soţ gelos şi multe din cele spuse de el nu sunt luate în 
consideraţie, dar toate astea nasc discuţii. 

— Gabriel va trebui să fie atent, am spus. 

— A fi atent nu e chiar linia lui de acţiune, nu-i aşa? 

— Tu nu crezi că el ţinea cu adevărat la femeia asta? 

Teresa se gândi înainte de a răspunde. 

— Cred că îi este tare milă de ea. E un bărbat care poate fi 
înduioşat uşor. 

— Nu crezi că el o s-o pună să-şi lase bărbatul? Asta ar fi 
un dezastru. 

— Chiar aşa? 

— Dragă Teresa, asta ar da peste cap întregul spectacol. 

— Ştiu. 

— Ei bine, ar fi fatal, nu-i aşa? 

Teresa spuse pe un ton ciudat: 

— Pentru John Gabriel? Sau pentru Partidul Conservator? 


— Eu mă gândeam la Gabriel. Dar şi pentru partid, fireşte. 

— Eu nu am cu adevărat o opţiune politică bine definită. 
Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă încă un laburist ajunge să 
fie ales în parlament - deşi ar fi groaznic dacă soţii Carslake 
m-ar auzi spunând asta. Ce mă întreb eu este dacă ar fi sau 
nu un dezastru pentru John Gabriel. Dacă, să presupunem, 
asta l-ar face un om mai fericit? 

— Dar el e înnebunit să câştige alegerile! Am exclamat. 

* Teresa spuse că succesul şi fericirea erau două lucruri 
total diferite. 

— Nu cred că pot merge vreodată mână în mână, adăugă 
ea. / 

Capitolul XIV În dimineaţa campionatului de whist, 
căpitanul Carslake veni şi îşi descarcă sufletul. 

— Nu e nimic în treaba asta, spuse el. Bineînţeles că nu e 
nimic adevărat. O cunosc de o viaţă pe doamna Burt.E o 
femeie la locul ei, crescută în stricteţe, o fiinţă absolut de 
treabă. Dar ştii cum sunt oamenii. 

Ştiam cum era nevasta lui. Probabil ăsta era criteriul lui de 
a-i judeca pe alţii. 

Continuă să se plimbe de colo-colo şi să-şi frece exasperat 
nasul. 

— Gabriel are o fire bună. A” fost drăguţ cu ea. Dar a fost 
neglijent - nu-ţi poţi permite să fii neglijent în timpul 
alegerilor. 

— Vrei, de fapt, să spui că nu-ţi poţi permite să fii bun. 

— Exact, exact. Gabriel a fost prea bun - bun în public. A 
luat cafeaua cu ea la cafeneaua Ginger Cat. Nu face 
impresie bună. De ce trebuia să ia cafeaua cu ea acolo? 

— De ce să n-o fi luat? 

Carslake trecu peste asta. 

— "Toate pisicile bătrâne îşi iau ceaiul la ora aia. lar mai 
zilele trecute a mers mult cu ea prin oraş, ba chiar i-a cărat 
sacoşa cu cumpărături. Ca să nu mai spun că într-o zi a dus- 
o cu maşina în afara oraşului, până la ferma lui Sprangue. 


Un drum foarte lung. A făcut să pară ca şi cum au avut o 
escapadă. 

— În definitiv, suntem în o mie nouă sute patruzeci şi cinci, 
nu în o mie opt sute patruzeci şi cinci, am spus. 

— Pe aici lucrurile nu s-au schimbat mult, spuse Carslake. 
Nu mă refer la noile bungalow-uri şi la ceața de artişti - ei 
sunt foarte la zi, n-au nici o morală de care să vorbeşti şi 
oricum îi vor vota pe liberali. Mă refer la partea oraşului 
Solidă, respectabilă şi de modă veche. Din pricina ei trebuie 
să ne facem griji. Gabriel va trebui să fie mai atent. 

Jumătate de oră mai târziu Gabriel dădu buzna peste mine 
alb de indignare. 

— Carslake e o babă stricată la minte! Strigă el. Ştii ce a 
avut neobrăzarea să-mi spună? 

— Da, ştiu totul. Şi, apropo, asta e ora la care mă odihnesc. 
Nu primesc vizitatori. 

— Prostii, spuse Gabriel. Dumneata n-ai nevoie de odihnă. 
Te odihneşti continuu. Trebuie să asculţi ce am de spus eu 
despre treaba asta. La naiba, trebuie să-mi vărs năduful în 
faţa cuiva şi, Cum spuneam zilele trecute, asta e cam tot la 
care eşti bun, aşa că ai face bine să ai bunătatea să-i aşculţi 
pe cei care vor să se audă vorbind! 

— Îmi amintesc felul deosebit de măgulitor în care ai spus- 
0. 

— Am spus-o pentru că voiam să îţi intru sub piele. 

— Ştiam. 

— Presupun că e un lucru brutal de spus, dar, la urma 
urmelor, n-are rost sa ai pielea subţire. T 

— Dacă vrei să ştii, vorbele dumitale m-au îmbărbătat, mai 
degrabă. Eram înconjurat de atâta consideraţie şi tact încât 
a fost o adevărată uşurare să aud şi ceva spus de-a dreptul. 

— Începi să-ţi vii în fire, spuse Gabriel şi se întoarse la * 
propriile lui afaceri. Nu-i mai poţi oferi unei fete nefericite o 
ceaşcă de cafea în public fără să fii suspectat de 
imoralitate? De ce aş da atenţie la ce spun oamenii care au 
minţile ca un closet public? 


— Păi vrei să fii parlamentar, nu-i aşa,? 

— Am să fiu parlamentar... 

— Părerea lui Carslake e că n-ai să fii dacă faci paradă de 
prietenia dumitale cu doamna Burt... ] 

— Ce porci nenorociţi sunt oamenii! 

— Oh, da, da! 

— Ca şi cum politica n-ar fi cea mai murdară afacere! 

— Iarăşi da, da. 

— Nu rânji, Norreys. În dimineaţa asta te găsesc al naibii 
de supărător. lar dacă crezi că între mine şi doamna Burt e 
ceva ce n-ar trebui să fie, te înşeli. Mi-e milă de ea, atâta 
tot. Nu i-am spus o vorbă pe care bărbatu-su sau întreg 
Comitetul de Urmărire din St Loo să nu-l fi putut auzi dacă 
voiau. Doamne, şi când te gândeşti cum mă abţin când e 
vorba de femei! Şi îmi plac femeile! 

Era profund jignit. Problema avea partea ei comică. 

Spuse cu seriozitate: 

— Femeia asta e teribil de nefericită. Nici nu-ţi trece prin 
cap ce trebuie să îndure. Ce vitează e! Şi cât de loială. Şi nu 
se plânge. Spune că simte că, pe undeva, trebuie să fie şi 
vina ei. Tare mi-ar plăcea să pun mâna pe Burt - eo brută 
de neimaginat. Nici maică-sa nu l-ar recunoaşte când voi fi 
terminat cu el! 

— Pentru numele lui Dumnezeu! Am strigat cu adevărat 
alarmat. N-ai pic de prudenţă, Gabriel? Un scandal public 
cu Burt şi şansele tale de a fi ales ar fi spulberate. 

El râse şi spuse: 

— Cine ştie? S-ar putea să merite. Am să-ţi spun... Se opri. 

M-am uitat să văd ce anume îl oprise. Era Isabella. Tocmai 
intrase pe uşa dinspre terasă. Ne dădu amândurora bună 
dimineaţa şi ne spuse că Teresa o rugase să vină să dea o 
mână de ajutor la aranjarea şurei pentru diseară. 

— Sper că ai să ne onorezi cu prezenţa dumitale 
domnişoară Charteris, spuse Gabriel. 

— Da. Noi venim întotdeauna la astfel de evenimente. 

Isabella ieşi în căutarea Teresei şi Gabriel explodă. 


— O prinţesă foarte amabilă. Foarte condescendentă. 
Drăguţ din partea ei că se coboară să se amestece cu 
gloata! Foarte frumos! Îţi spun, Norreys, Milly Burt 
valorează cât Zece ca Isabella Charteris. Isabella Charteris! 
Cine e ea, la urma urmelor? 

Părea evident cine era Isabella. Dar lui Gabriel îi făcea 
plăcere să dezvolte tema. * 

— Sărmană ca un şoarece de biserică. Trăieşte într-un 
castel vechi care stă să se dărâme şi are pretenţia că e cea 
mai grozavă! Nu face nimic toată ziua şi speră că preţiosul 
moştenitor va veni şi se va însura cu ea. Nu l-a mai văzut 
de nu ştiu când şi nu ţine deloc la el, dar doreşte să se 
mărite cu el. Oh, da. Ptiu! Fetele astea îmi fac greață. 
Greaţă, Norreys. Pekinezi cu pampon, asta sunt. Ea vrea să 
fie lady St Loo. La ce dracu' îţi serveşte în ziua de azi să fii 
lady St Loo? Toate chestiile de genul ăsta s-au dus. În ziua 
de azi sunt caraghioase - au rămas personaje de operetă. 

— Zău, Gabriel, ai încurcat borcanele. Asta ar fi un discurs 
magnific pe podiumul lui Wilbraham. De ce nu schimbi 
locurile? 

Gabriel continuă respirând greu: 

— Pentru o fată ca asta, Milly Burt este numai nevasta 
veterinarului. Cineva faţă de care eşti politicos la întrunirile 
politice, dar pe care n-o inviţi la ceai la castel - oh, nu, 
pentru asta nu e destul de bună! Îşi spun că Milly Burt 
valorează cât zece Isabelle Charleris îngâmfate. 

Am închis hotărât ochii. 

— Vrei să pleci, Gabriel? Indiferent ce spui dumneata, sunt 
totuşi un om foarte bolnav şi ţin neapărat să mă odihnesc. 
Te găsesc extrem de obositor. 

Capitolul XV Fiecare avu un cuvânt de spus pe tema lui 
John Gabriel şi a lui Milly Burt şi fiecare mi-l spuse, mai 
devreme sau mai târziu, mie. In toiul preparativelor pentru 
campionatul de whist, camera mea devenise un fel de pahar 
cu sherry. Fireşte, Teresa ar fi putut să-i oprească, dar n-o 
facu, lucru care mă bucură întrucât m-am pomenit profund 


interesat de această împletitură de zvonuri, răutate şi 
gelozie obscură.» 

Eram sigur că între John Qabriel şi Milly Burt nu există 
nimic ce ar fi putut fi considerat nelalocul lui. Prietenie şi 
milă din partea lui, venerație a eroului din partea ei. 

Totuşi mi-am dat seama că situaţia prezentă implica 
evenimente ulterioare pe care zvonurile răutăcioase le 
anticipaseră. Practic nevinovată, Milly Burt era deja mai 
mult de jumătate îndrăgostită de Gabriel, indiferent dacă ea 
însăşi o ştia sau nu. Gabriel era în esenţă un bărbat cu 
apetit sexual. In orice moment cavalerismul lui protector se 
putea transforma în pasiune. 

M-am gândit că dacă n-ar fi fost alegerile prietenia lor s-ar 
fi transformat deja într-o legătură amoroasă. Bănuiam că 
Gabriel era un bărbat care avea nevoie să fie iubit şi în 
acelaşi timp admirat. Veninul din el putea fi anihilat atâta 
timp cât putea iubi şi proteja. Milly Burt era genul de 
femeie fare avea nevoie să fie iubită şi protejată. 

Mi-am spus cu cinism că ăsta ar fi fost unul din cele mai 
bune soiuri de adulter - bazat mai puţin pe pofte Carnale şi 
mai mult pe iubire, milă, bunătate şi recunoştinţă. Totuşi, 
tot adulter ar fi fost şi o mare parte din electoratul din St 
Loo l-ar fi văzut adulter fară circumstanţe atenuante şi şi-ar 
fi dat votul pentru domnul Wilbraham a cărui viaţă 
particulară era fară pată, sau ar fi stat acasă şi n-ar fi votat 
Deloc. Pe drept sau pe nedrept, John Gabriel se lupta în 
aceste alegeri pe baza farmecului personal, iar voturile 
aveau să fie date pentru John Gabriel nu pentru Winston 
Churcill. lar John Gabriel patina pe o gheaţă subţire. 

— Ştiu că probabil n-ar fi trebuit să pomenesc de un astfel 
de lucru, spuse gâfâind lady Tressilian. Mersese repede. Îşi 
cobori conspirator glasul. Dar mă întrebam dacă cineva ţi-a 
spus ceva despre... despre doamna Burt şi... şi candidatul 
nostru. 

Se uita la mine ca un spaniei amărât. 

— Mă tem că oamenii au cam vorbit, am spus. 


Chipul ei cumsecade arătă îngrijorat. 

— Vai de mine! Aş fi vrut sa nu fi vorbit. Ea e foarte 
drăguță, să ştii, chiar foarte drăguță. Nu-i deloc genul 
care... vreau să spun, e atât de nedrept! Fireşte, dacă ar fi 
fost ceva adevărat în treaba asta, ei ar fi fost foarte atenţi şi 
nimeni n-ar fi ştiut. Doar din cauză că totul e în regulă şi n- 
am nimic de ascuns, nu s-au gândit... 

În acest punct doamna Bigham Charteris păşi în cameră 
cu energie. Era foarte indignată în legătură cu nişte cai. 

— O neglijenţă ruşinoasă, spuse ea. Omul acela, Burt, nu e 
nici un pic demn de încredere. Bea din ce în ce mai mult, iar 
acum asta a început să se vadă în munca lui. Fireşte, 
întotdeauna am ştiut că nu se pricepe la câini, dar acum 
aud că vaca lui Polneathy a murit când a fatat, pur şi simplu 
datorită neglijenţei. lar acum iapa lui Bentley. Burt se va 
duce de râpă dacă nu e atent. 

— Tocmai îi vorbeam capitanului Norreys despre doamna 
Burt, spuse lady Tressilian. Îl întrebam dacă a auzit ceva. 

— Toate sunt numai prostii, spuse doamna Bigham 
Charteris, dar treburile astea prind. Acum lumea spune că 
ăsta e motivul pentru care Burt bea atât de mult. Aiureli. El 
bea şi îşi bumbăcea nevasta cu mult înainte ca maiorul 
Gabriel să vină aici. Fireşte, trebuie făcut ceva în privinţa 
asta. Cineva trebuie să stea de vorbă cu maiorul Gabriel. 

— Carslake a vorbit cu el, am spus. 

— Omul ăsta nu are pic de tact, spuse doamna Bigham 
Charteris. Îmi închipui că Gabriel a zburat ca din puşcă. 

— Da, am spus. 

— Gabriel e al naibii de prost, spuse doamna Bigham 
Charteris. E bun la inimă - ăsta-i necazul lui. Hm... ar fi mai 
bine ca cineva să discute cu ea. Să-i dea de înţeles să se ţină 
la o parte până după alegeri. Cred că ea habar n-are ce 
vorbeşte lumea. Se întoarse către cumnata ei. Ar fi bine să 
faci tu asta, Agnes. 

Lady Tressilian se facu roşi” şi behăi nefericită. 


— Zău aşa, Maud... n-aş şti ce să spun. Sunt sigură că sunt 
persoana total nepotrivită. 

— Nu trebuie sa riscăm s-o lăsăm pe doamna Carslake s-o 
facă. Femeia asta e numai venin. 

— Aşa-i, aşa-i, am spus cu însufleţire. 

— Şi am eu o puternică bănuială că multe bârfe îi aparţin 
ei. 

— Oh, cu siguranţă nu, Maud. Ea n-ar face ceva care să 
primejduiască şansele candidatului nostru. 

— Asta s-o crezi tu, Agnes. Când o femeie vrea neapărat să 
fie clevetitoare, nu ţine seama nici de interesele boţului ei. 
Dacă mă întrebi pe mine, ei însăşi i-ar fi plăcut să flirteze cu 
John Gabriel! 

— Maud! 

— Întreabă-1 pe căpitanul Norreys ce părere are. El a fost 
pe fază, şi se spune că spectatorii văd mai bine jocul. 

— În mod sigur nu cred... am început, apoi m-am 
răzgândit. Cred că aveţi perfectă dreptate, doamnă Bigham 
Charteris. 

Mă gândeam la unele remarci pe jumătate terminate ale 
doamnei Carslake. Mă gândeam că era posibil ca, oricât de 
imposibil părea, doamna Carslake nu numai să nu fi făcut 
Nici un pas ca să aplaneze lucrurile, ci de fapt să fi 
încurajat în secret zvonurile. 

Era o lume neplăcută, am reflectat. 

— Dacă e să o abordeze cineva pe Milly Burt, eu cred că 
persoana aceea e căpitanul Norreys, spuse pe neaşteptate 
doamna Bigham Charteris. 

— Nu! Am strigat. 

— Ea te place, şi un invalid are întotdeauna o poziţie 
privilegiată. 

— Oh.- Sunt total de acord, spuse lady Tressilian, fericită 
că scăpase. 

— Nu! 

— Acum împodobeşte şura, spuse doamna Bigham 
Charteris, ridicându-se hotărâtă. Am s-o trimit aici, am să 


spun că o aşteaptă o ceaşcă de ceai. 

— N-am să fac nimic de genul ăsta, am protestat. 

— Ba da, vei face, spuse doamna Bigham Charteris care 
nu degeaba fusese soţie de colonel. Trebuie cu toţii să 
facem ceva ca să-i impiedicăm pe îngrozitorii aceia de 
socialişti să vină la putere. 

— Trebuie să-l ajutăm pe dragul domn Churchill, spuse 
lady Tressilian. După tot ce a făcut el pentru ţară... 

Am spus: 

— Acum că ne-a câştigat războiul, ar trebui să stea şi să-şi 
scrie memoriile de război (e unul din cei mai buni scriitori 
din vremurile noastre) şi să se odihnească frumuşel în timp 
ce laburiştii administrează prost pacea. 

Doamna Bigham Charteris ieşi cu paşi energici. Am 
continuat să mă adresez lui lady Tressilian. 

— Churchill merită să se odihnească, am spus. 

— Gândeşte-te ce harababură ar face laburiştii. 

— Oricine ar face o harababură din toate. N-ai cum să nu 
faci după un război. Nu credeţi că ar fi mai bine să n-o facă 
ai noştri? 

Am auzit paşi şi glasuri şi, la scurt timp, doamna Bigham 
Charteris o introduse în cameră pe Milly Burt câ un 
distrugător care escortează un vas comercial. 

— Poftim, spuse ea voioasă. Ceaiul e acolo. Toarnă-ţi o 
ceaşcă şi stai şi-l amuză pe căpitanul Norreys. Agnes, am 
nevoie de tine. Ce ai făcut cu premiile? 

Cele două ieşiră din cameră. Milly Burt îşi turnă o ceaşcă 
de ceai şi veni şi se aşeză lângă mine. Arăta uşor 
nedumerită. 

— Nu s-a întâmplat nimic rău, nu-i aşa? Întrebă ea. 

Poate că dacă n-ar fi folosit acea frază introductivă m-aş fi 
eschivat de la sarcina care îmi fusese impusă. Aşa însă, 
fraza aceea a făcut să-mi fie mai uşor să-i spun ce mi se 
spusese să-i zic. 

— Eşti o persoană foarte de treabă, Milly, am spus. ţi dai 
seama că o mulţime de oameni nu sunt deosebit de 


cumsecade? 

— Ce vreţi să spuneţi, capitane Norreys? 

— Ascultă, ştii că circulă multe zvonuri răutăcioase pe 
seama dumitale şi a maiorului Gabriel? 

— Pe seama mea şi a maiorului Gabriel? Mă privi lung. 
Încetişor, o roşeaţă puternică îi acoperi faţa până la 
rădăcină părului. M-am simţit jenat şi mi-am ferit privirea. 
Vreţi să spuneţi că nu numai Jim... că şi cei din afară spun 
asta... că ei chiar o cred... 

— În timpul alegerilor, candidatul trebuie să fie deosebit 
de atent. Trebuie să evite să dea naştere unor zvonuri, 
lucruri mărunte precum cafeaua luată cu el la cafeneaua 
Ginger Cat sau căratul pachetelor sunt suficiente pentru a 
face lumea să vorbească. 

Se uită la mine cu ochii mari, înspăimântați. 

— Dar dumneavoastră credeţi, nu-i aşa, că niciodată n-a 
fost nimic, că n-a spus niciodată o vorbă? Că a fost doar 
extrem de amabil? Asta a fost tot! Zău, asta a fost tot. 

— Fireşte că ştiu asta. Dar un potenţial ales. Nu-şi poate 
permite să fie amabil. Aceasta e puritatea idealurilor 
noastre politice, am adăugat cu amărăciune. 

— Eu nu i-aş face nici un rău. Pentru nimic în lume. 

— Sunt convins. 

Se uită la mine rugătoare. 

— Ce pot să fac să... să îndrept lucrurile? 

— Ti-aş sugera doar să te fereşti din calea lui până se 
termină alegerile. Dacă poţi, încearcă să nu mai fiţi văzuţi 
împreună în public. 

Ea dădu repede din cap. _,„.,«>,$.. 

— Da, fireşte. Vă sunt foarte recunoscătoare că mi-aţi 
spus, domnule căpitan. Eu nu m-aş fi gândit niciodată la 
asta. Eu... el s-a purtat atât de minunat cu mine... 


Se ridică şi totul s-ar fi sfârşit cu bine dacă în clipa aceea 
n-ar fi intrat John Gabriel. 

— Bună, spuse el. Ce se petrece aici? Ilocmai vin de la o 
întrunire unde am vorbit până am răguşit. Ai un sherry? Am 
de vizitat apoi nişte mame, iar whisky nu e bun la respiraţie. 

— Eu trebuie să plec, spuse Milly. La revedere. 

Gabriel spuse: 

— Aşteaptă o clipă. Te duc eu acasă. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să mă grăbesc. 

— Perfect. Atunci am să renunţ la sherry. 

— Vă rog! Era îmbujorată, stânjenită. Nu vreau să veniţi şi 
dumneavoastră. Vreau... vreau să plec singură. 

leşi aproape fugind. Gabriel se răsuci spre mine: 

— Cine a vorbit cu ea? Dumneata? 

— Da. 

— De ce te bagi în treburile mele? 

— Puțin îmi pasă de treburile dumitale. Asta e treaba 
Partidului Conservator. 

— Şi chiar îţi pasă de Partidul Conservator? 

— Dacă stau şi mă gândesc bine, nu, am recunoscut. 

— Atunci de ce îţi bagi nasul? 

— Dacă vrei să ştii, pentru că îmi place mica doamnă Burt, 
iar dacă ea ar simţi mai târziu că ai pierdut alegerile din 
cauza prieteniei cu ea ar fi tare nefericită. 

— N-am să pierd alegerile din cauza prieteniei cu ea. 

— E foarte posibil să le pierzi, Gabriel. Subestimezi forţa 
imaginaţiei desfrânate. 

— El dădu din cap. 

— Cine te-a pus sa vorbeşti cu ea? 

— Doamna Bigham Charteris şi lady Tressilian. 

— Cotoroanţele alea bătrâne! Şi lady St Loo? 

— Nu. Lady St Loo nu are nici o legătură cu asta. 

— Dacă aş şti că ea a dat ordine, aş lua-o pe Milly Burt în 
weekend şi la dracu' cu toate! 

— Asta ar pune capăt lucrurilor. Parcă voiai să câştigi 
alegerile? 


Rânji brusc, redevenind bine dispus. 

— Am să le câştig nici o grijă, spuse. 

Capitolul XVIII Seara aceea a fost una din cele mai 
frumoase seri din întreaga vară. Oamenii veneau în valuri la 
Long Barn. Pe lângă concursul de whist propriu-zis, era 
organizat şi un bal mascat, precum şi dans. 

Teresa mă duse acolo să arunc o privire. Toţi păreau foarte 
animați. Gabriel era în mare formă, spunând istorioare şi 
făcând glume. Părea să dea o atenţie deosebită doamnelor 
prezente, purtarea lui faţă de ele fiind cam exagerată. M- 
am gândit că era un semn de isteţime din partea lui. Bună 
dispoziţia lui se facea simțită şi totul mergea ca pe roate. 

Lady St L.oo, sfrijită şi impresionantă, era acolo, ca să pună 
lucrurile în mişcare. Prezenţa ei era luată drept 
compliment. Descoperisem că era atât plăcută cât şi 
temută. Era o femeie care nu se sfia să spună pe faţă ce 
gândea - pe de altă parte, amabilitatea ei, deşi 
nespectaculoasă, era foarte adevărată, şi manifesta interes 
faţa de St Loo şi de vicisitudinile lui. 

„Castelul” era foarte respectat. Când, la începutul 
războiului, ofiţerul responsabil cu incartiruirea îşi smulgea 
părul din pricina cazării evacuaţilor, lady St Loo trimise un 
mesaj intransigent? Ei de ce nu i se repartizase nici un 
evacuat? 

La explicaţiile bâlbâite ale domnului Pengelley precum că 
nu voise s-o deranjeze - unii copii erau foarte 
neastâmpăraţi - ea răspunsese: 

— Normal că o să ne facem partea noastră. Putem lua uşor 
cinci copii de vârstă şcolară, sau două mame cu familii, cum 
preferi. 

Mamele şi familiile nu fuseseră un succes. Cele două 
londoneze erau îngrozite de coridoarele lungi şi rezonante 
de piatră ale castelului, tremurau şi murmurau despre 
fantome. 

Când vânturile puternice băteau dinspre mare, se 
ghemuiau una în alta, clănţănind din dinţi. După căldura şi 


umanismul Londrei, locul acesta era pentru ele un coşmar. 
Plecară curând şi fură înlocuite cu copii de vârstă şcolară 
pentru care castelul era unul dintre cele mai palpitante 
lucruri de care avuseseră parte. Se lăsară mămiţi de lady 
Tressilian, fură uluiţi şi fascinaţi de lady St Loo, învăţară de 
la doamna Bigham Charteris, să nu se teamă de cai şi de 
câini şi se înţeleseră de minune cu bătrâna bucătăreasă 
care le facea cornuri cu şofran. 

Mai târziu lady St Loo făcu de două ori reclamaţie la biroul 
de încartiruire. Anumiți copii fuseseră plasați la ferme 
izolate - fermierii în cauză nu erau, conform spuselor ei, 
nici amabili nici demni de încredere. Insistă să fie făcute 
cercetări, Se descoperi că, într-un caz, copiii erau groaznic 
de subalimentaţi. În celălalt, erau hrăniţi corespunzător dar 
murdari şi neglijaţi. 

Toate astea sporiră respectul faţa de bătrâna doamnă. 
Castelul n-ar suporta ca lucrurile să fie făcute prost, 
spuneau oamenii. 

Lady St Loo nu onoră prea mult timp cu prezenţa ei 
concursul de whist. Plecă împreună cu sora şi cumnata ei. 
Isabella rămase să le ajute pe Teresa şi pe doamna Carslake 
şi alte doamne. 

Eu am stat în total cam douăzeci de minute. Apoi Robert 
mă duse înapoi în casă. L-am oprit pe terasă. Era o noapte 
caldă iar luna era magnifică. 

— Am să rămân aici, afară, am spus. 

— Perfect. Vrei o pătură sau ceva? 

— Nu, e foarte cald. 

Robert se răsuci pe călcâie şi se întoarse în şură unde mai 
avea anumite însărcinări. 

Am stat acolo fumând tihnit. Castelul se profila pe marea 
poleită de lună şi părea mai mult ca niciodată un decor de 
scenă. Dinspre şură se auzea un zumzet de muzică şi 
Glasuri. În spatele meu casa era întunecată şi oblonită, cu 
excepţia unei ferestre deschise. Un capriciu al razelor de 


lună proiectă o pasarelă de lumină întinsă de la castel la 
Polnorth House... 

Mă cuprinse o senzaţie vagă de mulţumire. Era adevărat 
ce îi spusesem 'Teresei - începeam să trăiesc din nou. 
Trecutul şi Jennifer erau ca un vis strălucitor lipsit de 
substanţă. Viaţa pe care o începeam era o viaţă nouă. Cum 
avea să fie ea? Ce formă aveam să-i dau? Cine şi ce era noul 
Hugh Norreys? Am simţit interesul începând să se agite. Ce 
ştiam? Ce puteam spera? Ce aveam să fac? 

Am văzut o siluetă înaltă, înveşmântată în alb, venind 
dinspre Long Barn. Am ştiut imediat că era Isabella. A venit 
şi s-a aşezat pe banca de piatră. Armonia nopţii era 
întregită. 

Am rămas tăcuţi mult timp. Eram foarte fericit. Nu voiam 
să destram vraja vorbind. Nu voiam nici măcar să gândesc. 
La un moment dat am întors capul şi am privit-o. Se uita, 
cum mă uitasem şi eu mai devreme, la pasarela din raze de 

lună ce ducea la castel. 

— Rupert ar trebui să vină la noapte, am spus. 

— Da. Ar trebui... Trebuie să vină curând. Oh, trebuie să 
vină curând... 

În glasul ei era o notă de urgenţă, aproape de nefericire. 

Nu ştiam ce era în mintea ei, dar m-am simţit vag alarmat 
pentru ea. 

— Nu-ţi pune prea mult inima în venirea lui, am avertizat- 
o. Lucrurile au talentul de-a ieşi exact pe dos. Te aştepţi la 
ceva, iar el nu e acolo... 

Isabella spuse: 

— Rupert trebuie să vină curând. 

Aş fi întrebat-o ce voia să spună, dar în clipa aceea John 
Gabriel ieşi din Long Barn şi ni se alătură. 

— M-a trimis doamna Norreys să văd dacă ai nevoie de 
ceva, îmi spuse el. Vrei ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. 

— Sigur? 

— Foarte sigur. 


Pe Isabella o ignoră mai mult sau mai puţin. 

— Adu-ţi dumneata un pahar, am spus. 

— Nu, mulţumesc, nu vreau. Făcu o pauză, apoi spuse: 
Frumoasă noapte. Într-o noapte ca asta tânărul Lorenzo 
etcetera, etcetera. 

Am rămas toţi trei tăcuţi. Dinspre Long Barn se auzea 
muzica. Gabriel se întoarse spre Isabella. 

— Ai vrea să vii să dansăm, domnişoară Charteris? 

Isabella se ridică şi murmură cu glasul ei politicos: 

— Mi-ar plăcea tare mult. 

Se îndepărtară împreună destul de ţepeni, nespunându-şi 
nimic. 

Am început să mă gândesc la Jennifer. M-am întrebat unde 
era şi ce facea. Era fericită sau nefericită? Găsise pe 
altcineva? Speram că da. 

Gândul la Jennifer nu îmi producea o durere adevărată 
pentru că Jennifer pe care o cunoscusem cândva nu 
existase. O inventasem pentru plăcerea mea. Niciodată nu- 
mi bătusem capul cu adevărata Jennifer. Între mine şi ea 
stătuse figura lui Hugh Norreys care ţinea la Jennifer. 

Mi-am amintit vag cum, copil fiind, coboram cu grijă şi 
nesigur pe picioare un grup de trepte. Am auzit ecoul 
propriului meu glas spunând cu importanţă: „lată-l pe 
Hugh coborând treptele...” mai târziu, copilul învăţă să 
spună „Eu”. Dar undeva, în adâncul lui, acel „Eu” nu 
penetrează. El continuă să fie spectator, nu „Eu”. Se vede 
într-o serie de imagini, îl văzusem pe Hugh îmbărbătând-o 
pe Jennifer, Hugh fiind totul pentru Jertnifer, Hugh 
mergând s-o facă fericită pe Jennifer, mergând să îndrepte 
tot ce suferise Jennifer. 

Da, exact ca Milly Burt. Milly hotărându-se să se mărite cu 
Jim, văzându-se făcându-l fericit, lecuindu-1 de băutură, 
fără să-i pese cu adevărat de cum era adevăratul Jim. 

Şi iată-1 şi pe John Gabriel, cuprins de milă faţă de tânăra 
femeie, înveselind-o, fiind blând cu ea, ajutând-o. 


Am comutat pe 'leresa. Iat-o pe Teresa măritându-se cu 
Robert, Teresa... 

Nu, asta nu mergea. Teresa era adultă.- Ea învățase să 
spună „Eu”. 

Din şură ieşiră două siluete. Nu veniră înspre mine, ci 
cotiră spre treptele ce duceau la terasa de jos şi la seră. 

M-am întors la gândurile mele. Avusese Jennifer visuri? 
Cum era ea, de fapt? Îmi dădusem vreodată osteneala să 
aflu? Oare nu văzusem întotdeauna ceea ce voiam să văd, o 
Jennifer minunată, loială şi nefericită? 

Cum era ea în realitate? Nu chiar atât de minunată, nu 
chiar atât de loială, în mod sigur nefericită - hotărât 
nefericită. Tot ce mergea prost era numai vina ei. Ce 
însemna asta, în definitiv, decât că Jennifer se vedea într-un 
rol tragic? 

Tot ce s-a întâmplat trebuie să fi fost cauzat de Jennifer. 
Asta era Jennifer, figura tragică, nefericită, căreia totul îi 
merge prost, şi care îşi asumă vina pentru tot ce îi merge 
prost altuia. Milly, probabil, ar face la fel. Milly... Gândurile 
mi s-au întors brusc la problemele cotidiene. Milly nu venise 
în seara asta. Poate că era înţelept din partea ei. Sau 
absenţa ei avea să dea naştere în mod egal la comentarii? 

M-am cfutremurat brusc şi am tresărit. Trebuie că 
aţipisem. Se facea tot mai frig... 

Am auzit paşi venind dispre terasa de jos. Era John 
Gabriel. Venea înspre mine şi am observat că păşea nesigur. 
M-am întrebat dacă băuse. 

Ajunse lângă mine. Înfăţişarea lui mă uimi. Când vorbi, 
glasul îi era gros, cuvintele bolborosite. Prezenta toate 
Caracteristicile unui om care băuse, dar nu alcoolul îl 
adusese în starea asta. 

Râse. Un râs ca de om beat. 

— Fata aia! Spuse el. Fata aia! Ţi-am spus că fata aia e la 
fel ca oricare alta. Oi fi eu cu capul în nori, dar picioarele 
îmi sunt bine înfipte în noroi. 

— Ce tot spui acolo, Gabriel? Eşti beat? 


Scoase un alt hohot de râs. 

— Asta-i bună! Nu, nu-s beat. Există lucruri mai bune de 
făcut decât să bei. O bucăţică mândră şi băţoasă! O doamnă 
prea fină ca să se amestece cu gloata! I-am arătat unde îi 
este locul - am coborât-o dintre stele - i-am arătat din ce e 
făcută, din pământ ordinar. Ţi-am spus de multcănueo 
sfântă... E om ca toţi oamenii, exact ca oricare din noi. Fă 
dragoste cu orice femeie vrei să vezi că toate sunt la fel... 
absolut la fel! 

— Ascultă, Gabriel, ce-ai pus la cale? Am întrebat furios. 

Scoase o cascadă de râs. 

— M-am distrat, bătrâne. Asta am făcut - m-am distrat. M- 
am distrat în felul meu, un fel al naibii de bun. 

— Dacă ai insultat-o în vreun fel pe fata asta... 

— Tată? E o femeie în toată firea. Ştie ce face, sau ar 
trebui să ştie. E o femeie în toată legea. Ai cuvântul meu. 

Râse din nou. Ecoul acelui râs m-a urmărit mulţi ani. Era 
un chicotit grosolan, groaznic de neplăcut. L-am urât atunci 
şi am continuat să-l urăsc. 

Eram oribil de conştient de neputinţa mea, de imobilitatea 
mea. M-a făcut conştient de asta printr-o privire rapidă, 
dispreţuitoare. Nu-mi pot imagina pe cineva mai odios 
decât John Gabriel în noaptea aceea... 

Râse din nou şi porni clătinându-se spre şură. 

M-am uitat în urma lui clocotind de furie. Apoi, în timp ce 
mai r megam încă pastila amară a statutului meu - -134 

De invalid, am auzit paşi pe terasă. De data asta paşi mai 
uşori, mai domoli. 

Isabella veni spre mine şi se aşeză pe banca de piatră. 

Mişcările ei, ca întotdeauna, erau sigure şi liniştite. Stătu 
tăcută acolo, la fel cum stătuse şi mai devreme. Totuşi, am 
simţit acut o diferenţă. Era ca şi cum, fară vreun semn 
exterior, căuta liniştire, asigurare. Ceva în lăuntrul ei stătea 
treaz. Mi-am dat seama că sufletul ei era în încurcătură. 
Dar nu ştiam, nici nu bănuiam măcar, ce anume avea ea în 
minte. Poate că nici chiar el nu ştia. 


Am spus cam incoerent: 

— Isabella, draga mea... totul e în regulă? 

Nu prea ştiam ce voiam să spun. 

La un moment dat, ea spuse: 

— Nu ştiu... 

Câteva minute mai târziu îşi strecură mâna în a mea. Ea 
un gest încrezător, un gest pe care nu l-am uitat niciodată. 
N-am spus niciunul nimic. Am rămas aşa aproape o oră. 
Apoi lumea a început să iasă din Long Barn, şi una din femei 
o luă pe Isabella ca să o ducă acasă cu maşina. 

Totul a fost ireal, ca un vişy Capitolul XVIII M-am aşteptat 
ca a doua zi Gabriel să se ţină departe de mine, dar Gabriel 
era veşnic imprevizibil. Veni în camera mea chiar înainte de 
ora unsprezece. 

— Speram să te găsesc singur, spuse el. Cred că aseară 
am făcut cea mai uriaşă greşeală din viaţa mea. Am fost 
prost cât încape. 

— Poţi s-o mai spui. Dar eu aş folosi un termen mai tare. Ai 
fost de-a dreptul porc, Gabriel. 

— Ea ce-a spus? 

— N-a spus nimic. 

— Era supărată? Era furioasă? La naiba, trebuie să fi spus 
ceva! A stat cu dumneata mai bine de o oră. 

— N-a spus absolut nimic, am repetat. 

— Îmi doresc din tot sufletul să nu fi... Se opri. Ascultă, 
doar nu crezi că am sedus-o, nu-i aşa? Nici vorbă de asta. 
Doamne Sfinte, nu! Doar... ei bine, doar am făcut un pic de 
dragoste cu ea, atâta tot. Lună, o fată drăguță... mă rog, 
vreau să spun că i se putea întâmpla oricui. 

N-am răspuns. Gabriel îmi interpretă tăcerea ca pe un 
răspuns. 

— Ai dreptate. Nu sunt foarte mândru de mine. Dar ea m-a 
scos din minţi. M-a înnebunit chiar de când am cunoscut-o. 
Arăta ca şi cum era prea sfântă ca să poată fi atinsă. De 
asta am făcut dragoste cu eş noaptea trecută - da, nici 
măcar n-a fost un act drăguţ, a fost un act destul de bestial. 


Dar ea a răspuns, Norreys... E om ca toţi oamenii, la fel de 
omenească precum orice bucăţică pe care o culegi într-o 
noapte de sâmbătă. Aş spune că acum mă urăşte. N-am 
închis un ochi toată noaptea... 

Se plimba vijelios de colo-colo. Apoi întrebă iar: 

— Eşti sigur că n-a spus nimic? Nimic-nimic? 

— 'Ţi-am spus de două ori, i-am răspuns cu răceală. 

S-a luat cu mâinile de cap. Poate' că era un gest amuzant, 
dar în esenţă era pur tragic. 

— Niciodată nu ştiu ce gândeşte, spuse el. Nu ştiu nimic 
despre ea. E undeva unde n-o pot ajunge. E ca afurisita aia 
de frescă din Pisa. Binecuvântata care stă în rai sub copac, 
zâmbind. A trebuit s-o trag de acolo - a trebuit! Nu mai 
suportam. Pur şi simplu nu mai suportam, crede-mă. Voiam 
s-o umilesc, s-o cobor pe pământ, s-o văd ruşinată. Voiam să 
fie jos în iad, cu mine... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Gabriel, taci! N-ai pic de 
decenţă? 

— Nu, n-am. Nici dumneata n-ai avea dacă treceai prin ce 
am trecut eu toate săptămânile astea. Îmi doresc să n-o fi 
văzut niciodată. Îmi doresc s-o pot uita. Îmi doresc să nu 
ştiu că există. 

— Habar n-aveam... 

M-a întrerupt. 

— Normal că dumneata habar n-aveai. Dumneata nu vezi 
mai departe de vârful nasului! Eşti cel mai egoist om pe 
care l-am cunoscut, total învăluit în propriile dumitale 
sentimente. Nu vezi că sunt înfrânt. Încă puţin şi n-o să-mi 
mai pese dacă intru sau nu în parlament. 

— S-ar putea ca ţara să iasă în câştig. 

— Adevărul e că am făcut o varză din toate. 

N-am răspuns. Înghiţisem atâta lăudăroşenie din partea 
lui Gabriel încât încercam o anumită satisfacţie văzându-l 
la pământ. 

Tăcerea mea îl supără. M-am bucurat. Intenţionasem să-l 
supăr. 


— Mă întreb, Norreys, dacă ai vreo idee de cât de puritan 
şi satisfăcut de dumneata arăţi. Ce crezi că ar trebui să fac? 
Să-i cer scuze fetei... să-i spun că mi-am pierdut capul... 
ceva în genul ăsta? 

— N-are nici o legătură cu mine. Dumneata ai avut atâta 
experienţă în materie de femei încât s-ar cuveni să ştii. 

— N-am mai avut niciodată de a face cu o fată ca asta. 
Crezi că e şocată, dezgustată? Mă consideră, oare un porc? 

Mi-a făcut din nou plăcere să-i spun că ăsta era purul 
adevăr, că nu ştiam ce gândea sau simţea Isabella. 

— Dar cred că tocmai vine încoace, am adăugat uitându- 
mă pe fereastră. 

Gabriel se făcu roşu ca focul şi ochii lui luară o privire 
hăituită. 

Îşi reluă poziţia din faţa căminului, o poziţie urâtă, cu 
picioarele crăcănate şi bărbia împinsă înainte. Avea o 
privire de câine bătut care nu-l prindea deloc. Mi-a făcut 
plăcere să observ că arăta ordinar şi meschin. 

— Dacă se uită la mine ca la ceva adus de pisică... spuse el, 
dar nu termină fraza. 

Isabella, nu se uită la el ca la ceva adus de pisică. Ne dădu 
bună dimineaţa, mai întâi mie, apoi lui. Purtarea ei nu facea 
nici o deosebire între noi. Era, ca de obicei, gravă şi foarte 
politicoasă. Avea privirea senină pe care o avea 
întotdeauna. Adusese un mesaj pentru Teresa, şi când află 
că 'leresa era alături cu soţii Carslake ieşi în căutarea ei, 
dăruindu-ne amândurora un mic surâs grațios în timp ce 
părăsea camera. 

Când uşa se închise în urma ei, Gabriel începu să înjure. O 
înjură cu năduf, vitriolat. Am încercat să stăvilesc torentul 
răutăţii lui, dar în zadar. Strigă la mine: 

— Ţine-ţi gura, Norreys! Nu e treaba dumitale. Îţi spun că 
am să fiu chit cu căţeaua asta mândră şi arogantă chiar de- 
ar fi ultimul lucru pe care am să-l fac. 

Şi cu asta ieşi ca o furtună din cameră, trântind uşa atât 
de tare încât Polnorth House se zgudui. 


Nu voiam s-o pierd pe Isabella când pleca de la soţii 
Carslake, aşa că am sunat şi scaunul mi-a fost împins pe 
terasă. 

Nu a trebuit să aştept mult. Isabella ieşi din cameră şi o 
luă în lungul terasei către mine. Cu naturaleţea ei firească 
se duse direct la bancă şi se aşeză, ca de obicei, cu mâinile 
în poală. Nu spuse nimic. 

De regulă mă mulţumeam cu atât, dar astăzi mintea mea 
speculativă era activă. Voiam să ştiu ce se petrecea în capul 
acela modelat cu nobleţe. Nu aveam nici o idee despre 
impresia pe care o lăsaseră asupra Isabellei întâmplările 
din noaptea trecută, dar nici nu ştiam cum s-o abordez. 

Prima mea remarcă fu total ambiguă. 

— Totul e în regulă, Isabella? 

Întoarse spre mine o privire întrebătoare. 

— În dimineaţa asta Gabriel e tulburat, am spus. Cred că 
vrea să-ţi ceară scuze pentru ce s-a întâmplat azi noapte. 

— De ce şi-ar cere scuze? 

— Păi... cred că s-a purtat destul de urât. 

Ea arătă îngândurată. Spuse: 

— Oh, înţeleg. 

Nici urmă de stânjeneală în purtarea ei. Curiozitatea mă 
împinse să continui cu întrebările, în ciuda faptului că toată 
povestea nu era treaba mea. 

— Consideri că s-a purtat urât? Am întrebat. 

— Nu ştiu... pur şi simplu nu ştiu... Vedeţi, e ceva la care 
pur şi simplu nu am avut timp să mă gândesc, adăugă ea pe 
ton de scuză. 

— N-ai fost şocată, sau speriată, sau supărată? 

Eram curios, cu adevărat curios. 

Ea păru să-mi rumege vorbele. Apoi spuse cu un aer 
îndepărtat, detaşat: 

— Nu, nu cred. Ar fi trebuit să fiu? 

Aruncase mingea în terenul meu, prinzându-mă pe picior 
greşit, întrucât nu cunoşteam răspunsul. Ce ar trebui să 
simtă o fată normală atunci când întâlneşti prima dată nu 


dragostea, nici tandreţea, ci pasiunea uşor de stârnit a unui 
bărbat cu o dispoziţie oarecum grosieră? 

Întotdeauna considerasem (sau doar voisem asta?) că 
Isabella avea ceva extraordinar de virginal, dar era oare 
chiar aşa? Mi-am amintit că de mai multe ori Gabriel se 
referise la gura ei. M-am uitat acum la gura aceea. Gabriel 
se referise la gura ei. M-am uitat acum la gura aceea. Buza 
de jos era cărnoasă. Era o buză aproape hapsburgică, 
nerujată, de un roşu proaspăt, natural - da, o gură 
pasională. 

Gabriel trezise în ea răspunsul. Dar cum fusese acel 
răspuns? Pur senzual? Instinctiv? Un răspuns la care 
judecata ei consimţise? 

Atunci Isabella îmi puse o întrebare. Mă întrebă pur şi 
simplu dacă îmi plăcea maiorul Gabriel. 

Existau dăţi când mi-ar fi fost greu să răspund la 
întrebarea asta. Dar nu azi. Azi sentimentele mele pentru 
Gabriel erau foarte clare. 

Am spus cu sinceritate: 

— Nu. 

Ea spuse îngândurată: 

— Nici doamna Carslake nu-l place. 

Îmi displăcea puternic să fiu vârât într-o oală cu doamna 
Carslake. 

I-am pus şi eu o întrebare. 

— Tu îl placi, Isabella? 

Ea rămase tăcută mult timp. Când în sfârşit cuvintele 
ieşiră la suprafaţă, mi-am dat seama că izvorau dintr-o 
mare de uimire. 

— Nu-l cunosc... Nu ştiu nimic despre el. Este groaznic 
atunci când nici măcar n-ai vorbit cu cineva. 

Îmi era greu să înţeleg ce voia să spună pentru că, 
întotdeauna când fusese vorba de femei, înţelegerea mea 
fusese în ultimă instanţă carnală. Senzaţia de caldă 
prietenie fusese vorba de femei, înţelegerea mea fusese în 
ultimă instanţă carnală. Senzaţia de caldă prietenie fusese 


întotdeauna începutul a ceea ce foarte frecvent nu era 
deloc prietenie, ci doar o atracţie sexuală camuflată. 

Conform spuselor Teresei, femeile îl găseau atrăgător pe 
Gabriel. Probabil că şi Isabella îl găsise atrăgător - dar dacă 
era aşa, atracţia lui masculină fusese un fapt neinteresant. 
Dar oare îl găsea atrăgător? Era posibil ca ea să găsească 
atrăgător modul lui de a face dragoste şi nu bărbatul în 
sine? 

Toate astea erau speculaţii. lar Isabella nu făcea 
speculaţii. Indiferent care îi erau sentimentele cu privire la 
Gabriel, ea nu le analiza. Ea le accepta - le accepta capeo 
parte din tapiseria Vieţii şi trecea mai departe la modelul 
următor. < 

Mi-am dat seama dintr-o dată că asta stârnise mânia 
aproape maniacă a lui Gabriel. Preţ de o fracțiune de 
secundă am simţit pentru el un val de compasiune. 

Apoi Isabella vorbi. 

Mă întrebă pe un ton serios de ce, credeam eu, trandafirii 
roşii nu durau pe timpul iernii. 

Am discutat problema. Am întrebat-o care erau florile ei 
preferate. 

Mi-a răspuns trandafirii roşii şi micşunelele ruginite şi 
ceea ce numea ea lăstarele groase de un mov pal. 

Mi s-a părut o alegere destul de ciudată. Am întrebat-o de 
ce îi plăceau acele flori anume. Mi-a spus că nu ştia. 

— Al o minte leneşă, Isabella. Ai şti foarte bine dacă ţi-ai 
da osteneala să gândeşti. 

— Serios? Foarte bine, atunci, voi gândi. 

Stătu acolo, dreaptă şi serioasă, gândindu-se... 

(De câte ori îmi amintesc de Isabella, aşa o văd. Şezând în 
bătaia soarelui pe banca de piatră, cu capul mândru şi 
drept, cu mâinile lungi şi înguste adunate cuminţi în poală, 
cu faţa serioasă, gândindu-se la flori...) 

În cele din urmă spuse: 

— Cred că din cauză că arată atât de plăcut de atins... 
precum catifeaua... Şi pentru că au un parfum minunat. 


Trandafirii nu arată bine când cresc - ei cresc într-un fel 
urât. Trandafirul vrea să fie el însuşi, într-o vază, atunci e 
frumos, dar numai pentru scurt timp, apoi se ofileşte şi 
moare. Aspirina şi opărirea cozilor sunt bune pentru 
celelalte flori, nu şi pentru trandafirii roşii. Nimic nu-i 
păstrează mult pe trandafirii roşu închis... Tare aş vrea ca 
ei să nu moară. 

Niciodată Isabella nu vorbise atât de mult. Era mai 
interesată vorbind despre trandafiri, decât fusese când 
vorbise despre Gabriel. 

A fost un moment pe care am să mi-l amintesc 
întotdeauna. 

A fost apogeul prieteniei noastre... 

De unde era scaunul meu, vedeam poteca ce ducea peste 
câmp la St L.oo Castle. lar pe poteca aceea, venind înspre 
noi, se apropia o siluetă - o siluetă în veşmânt militar şi 
beretă. Cu o strângere de inimă care m-a uimit, am simţit 
că lordul St Loo se întorsese acasă. 

Capitolul XVIII Uneori ai iluzia că o anumită serie de fapte 
s-au întâmplat de nenumărate ori înainte. Am avut şi eu 
această impresie în timp ce îl urmăream pe tânărul lord St 
Loo venind înspre noi. Mi se părea că iar şi iar zăcusem 
acolo, neajutorat, imobil, urmărindu-l pe Rupert St Loo 
venind peste câmp... Se mai întâmplase de multe ori 
înainte, avea să se întâmple iar... şi avea să se întâmple 
etern. 

Inima mea spuse: „Isabella, acesta este adio. Aceasta este 
Soarta venind către tine”: 

Era din nou atmsfera de basm, iluzivă, ireală. Aveam să 
asist la sfârşitul familiar al unui basm familiar. 

Am oftat uşor şi m-am uitat la Isabella. Era total 
neştiutoare de apropierea Soartei. Se uita în jos la mâinile 
ei lungi, albe şi înguste. Se mai gândea încă la trandafiri... 
sau poate la micşunelele ruginite... 

— Isabella, am spus cu blândeţe. Vine cineva... 


Ea ridică privire, fără grabă, nu foarte interesată, întoarse 
capul. Trupul îi deveni rigid, apoi fu cuprins de un uşor 
tremur. 

— Rupert, spuse ea... Rupert... 

Fireşte, se putea să nu fie deloc Rupert. Nimeni nu putea 
spune cu precizie de la distanţa aceea. Dar Rupert era. 

Intră pe poartă, ezitând puţin, şi urcă treptele înspre 
terasă cu un vag aer de scuză. Pentru că Polnorth House 
aparţinea unor străini pe care încă nu-i cunoscuse... Dar la 
castel i se spusese că avea să-şi găsească verişoara acolo. 

Isabella se ridică şi făcu doi paşi spre el. El grăbi paşii 
către ea. Când se întâlniră, Isabella rosti foarte moale: 

— Rupert... 

— Isabella! 

Stăteau acolo, ţinându-se de mâini, el cu capul uşor 
aplecat, protector. 

Era perfect - absolut perfect. Dacă ar fi fost o scenă de 
film, n-ar fi fost nevoie să fie reluată... Scena avea ceva 
idilic, ireal - sfârşitul fericit al unui basm. Era o Idilă cul 
mare. 

Era întâlnirea dintre un băiat şi o fată care se gândiseră 
ani întregi unul la celălalt, fiecare făurindu-şi o imagine 
care era parţial iluzorie, iar apoi, întâlnindu-se în sfârşit, 
descoperind că miracolul iluziei era totuna cu realitatea... 

Era genul de lucru despre care se spune că nu se întâmplă 
în viaţa reală. Dar se întâmpla aici, înaintea ochilor mei. 

Ei stabiliră lucrurile din prima clipă. Rupert păstra mereu, 
cu tenacitate, hotărârea de a se întoarce în St Loo şi a se 
însura cu Isabella. Isabella avusese întotdeauna 
certitudinea calmă că Rupert se va însura cu ea şi că vor 
trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe la castelul St L.oo. 

Iar acum, pentru amândoi, credinţa li se justifica şi visul li 
se înfaptuia. 

Momentul lor nu dură mult. Isabella se întoarse spre mine. 
Faţa ei strălucea de fericire. 

— Acesta e căpitanul Norreys, spuse ea. Vărul Rupert. 


Lordul St Loo înaintă şi dădu mâna cu mine şi am avut 
ocazia să mă uit bine la el. 

Încă mai cred că n-am văzut niciodată un bărbat mai 
frumos. Nu vreau să spun prin asta că aducea ca un zeu 
grec. Frumuseţea lui era întru totul virilă şi masculină. O 
faţă smeadă, bătută de vânt, o mustață destul de mare, ochi 
adânci, albaştri, un cap perfect aşezat pe umerii largi, 
şolduri înguste şi picioare bine modelate. Avea un glas 
atrăgător, profund şi plăcut. Nu avea deloc accent colonial. 
Pe faţa lui se citea umor, inteligenţă, tenacitate şi o anumită 
stabilitate calmă. 

Se scuză că venise în felul acesta, dar tocmai sosise cu 
avionul şi descinse direct de la aeroport cu maşina. La 
sosire lady Tressilian îi spusese că Isabella plecase la 
Polnorth House şi, probabil, avea s-o găsească acolo. 

Se uită la Isabella şi ochii îi licăriră. 

— Te-ai schimbat mult în bine, Isabella, spuse el. Te ţin 
minte ca şcolăriţă. Avea nişte picioare neînchipuit de lungi, 
ca două fuse, cozi care îţi săltau pe spate şi un aer serios. 

— Trebuie că arătam îngrozitor, spuse gânditoare Isabella. 

Lordul St Loo îşi exprimă speranţa că avea să-i cunoască 
pe cumnata mea şi pe fratele meu, ale cărui picturi le 
admira foarte mult. 

Isabella spuse că leresa era la familia Carslake şi că avea 
să se ducă ea să-i spună. Voia Rupert să-i vadă şi pe soţii 
Carslake? 

Rupert spuse că nu voia să-i vadă pe soţii Carslake, şi 
oricum nu-i mai ţinea minte, chiar dacă ei erau aici de pe 
vremea când era şcolar. 

— Sper, Rupert, că ai să vrei să-i vezi şi pe ei, spuse 
Isabella. Venirea ta o să-i emoţioneze foarte tare. Toţi vor fi. 
Emoţionaţi. 

Tânărul lord St Loo arătă neliniştit. Avea doar o lună 
permisie, spuse el. 

— Iar apoi ai să te întorci în Orient? Întrebă Isabella. 

— Da. 


— lar după ce războiul cu japonezii se va termina... ai să 
vii să trăieşti aici? 

Ea îi pusese întrebarea cu gravitate. Şi chipul lui deveni 
grav. 

— Asta depinde de mai multe lucruri... 

Urmă o mică pauză, în care părea că amândoi se gândeau 
la acelaşi lucru. Între ei era deja armonie şi înţelegere. 

Apoi Isabella plecă în căutarea Teresei, iar lordul St L.oo se 
aşeză şi începu să discute cu mine. Discutarăm probleme 
profesionale, lucru care mă încântă. De când venisem în St 
Loo trăisem prin forţa împrejurărilor într-o atmosferă 
feminină. St Loo era unul din acele locuri din ţară care 
Rămâneau substanţial în afara războiului. Plonjasem, în 
schimb, într-o lume pur politică, iar lumea politică este, cel 
puţin în locurile ca St L.oo, esenţial feminină. Este o lume a 
calculării efectelor, a persuasiunii, a miilor de mici 
subtilităţi. Este o lume în miniatură - universul exterior al 
vărsării de sânge şi violenţei având doar rolul pe care l-ar 
putea avea un fundal de scenă. Pe fundalul unui război 
mondial, noi eram angajaţi într-o luptă limitată şi intens 
personală. Acelaşi lucru se petrecea pe cuprinsul întregii 
Anglii, camuflat de clişee nobile. Democraţie, Libertate, 
Securitate, Imperiu, Naţionalizare, Loialitate - acestea erau 
cuvintele stindard. 

Asta era lumea în care trăiam de când îmi revenisem la 
viaţă şi începusem să trăiesc din nou. Era o lume pe care nu 
o cunoscusem înainte, o lume complet nouă pentru mine. 

La început o dispreţuisem cu indulgență. Mi-o 
caracterizasem doar ca pe un alt calvar, suportabil totuşi. 
Acum însă începeam să înţeleg pe ce se baza, din ce 
realităţi pătimaşe era alcătuită, de ce speranţe fără de 
sfârşit pentru supravieţuire era animată. Era lumea 
femeilor, nu a bărbaţilor. Or femeile au stilul lor de a vedea 
lumea. Ele nu văd stelele, ele văd cei patru pereţi ai unui 
adăpost de vânt, cratiţa de pe plită, feţele adormite ale 
copiilor bine hrăniţi. 


Voiam din toată inima să evadeze din acea lume feminină. 
Robert nu-mi era de nici un folos - el era pictor. Un artist, 
matern preocupat de a da naştere unei vieţi noi. Gabriel era 
destul de masculin, dar nu eram compatibili în esenţă. 

Cu Rupert St Loo eram iar în lumea mea. Lumea în care 
existau Alamein şi Sicilia, Cairo şi Roma. Vorbeam vechiul 
limbaj, vechea limbă, descoperind cunoştinţe comune. Era 
iar un om întreg. 

Îmi plăcea enorm Rupert St Loo. Era un ofiţer de prima 
clasă, şi avea o personalitate extrem de atrăgătoare. Avea 
minte, umor şi o inteligenţă sensibilă. Era genul de om De 
care era nevoie pentru a construi lumea nouă. Un om cu 
tradiţii şi totuşi cu o minte modernă şi vederi largi. 

La un moment dat Teresa şi Robert veniră la noi, şi Teresa 
îi explică lui Rupert că eram angajaţi într-o campanie 
electorală furibundă. Rupert mărturisi că nu se prea 
pricepea la politică. Apoi veniră soţii Carslake cu Gabriel, şi 
doamna Carslake dădu pe-afară de entuziasm, şi Gabriel îşi 
etală veselia zgomotoasă, şi era încântat să-l vadă pe lordul 
St Loo, şi acesta e candidatul nostru, maiorul Gabriel. 

Rupert St L.oo şi Gabriel se salutară politicos şi Rupert îi 
ură noroc şi vorbiră puţin despre campanie şi despre cum 
mergeau lucrurile. Aşa cum stăteau, alături, am observat 
crudul constrast dintre ei. Nu doar că Rupert era frumos şi 
Gabriel era un omuleţ urât - era mai mult de atât. Rupert 
avea ţinută, era sigur pe el. Purtarea lui amabilă şi 
curtenitoare era naturală. De asemenea, simţeai că era 
nespus de corect. Un negustor chinez i-ar fi încredinţat 
orice cantitate de bunuri fară să plătească pentru ele, şi 
negustorul ar fi avut dreptate. În comparaţie cu celălalt, 
Gabriel se prezenta prost - era nervos, prea agresiv, îşi 
mişca întruna, fară astâmpăr, picioarele crăcănate. Arăta ca 
un omuleţ de rând, nesuferit - mai rău, arăta ca un om care 
era cinstit atâta timp cât renta. Arăta ca un câine de 
obârşie îndoielnică ce a scos-o foarte bine la capăt până 
când a fost scos în arenă alături de un câine de rasă pură. 


Robert stătea în picioare lângă scaunul meu, şi i-am atras 
atenţia spre cei doi bărbaţi printr-un murmur. Îmi înţelese 
intenţia şi se uită gânditor la amândoi. Gabriel continua să 
se mute de pe un picior pe celălalt. Trebuia să se uite în sus 
la Rupert în timp ce discutau, şi nu cred că îi plăcea că 
trebuia să facă asta. 

Mai era cineva care îi urmărea pe cei doi - Isabella. Ochii 
ei îi priviră la început pe amândoi, apoi se concentrară 
asupra lui Rupert. Buzele i se desfăcură, îşi aruncă pe spate 
Capul mândru, obrajii i se colorară uşor. Era minunat să 
vezi primirea aceea mândră şi bucuroasă. 

Robert se uită la ea, apoi îşi întoarse ochii gânditori la 
chipul lui Rupert St Loo. 

Când ceilalţi intrară în casă la un pahar, Robert rămase pe 
terasă. L-am întrebat ce părere avea despre Rupert St Loo. 
Îmi dădu un răspuns ciudat. 

— Aş spune că la botezul lui nu a fost nici o ursitoare rea. 

Capitolul XVIII Ei bine, lui Rupert şi Isabellei nu le luă mult 
să lămurească lucrurile. După plecarea mea, le lămuriseră 
din prima clipă când se întâlniseră pe terasă, lângă scaunul 
meu. 

Cred că pentru amândoi fu o uşurare să constate că visul 
pe care îl nutriseră în taină atâta timp nu îi dezamăgise 
când sosise clipa încercării. 

Căci, aşa cum îmi spuse Rupert câteva zile mai târziu, el 
nutrise un vis. 

Eu şi el am devenit destul de intimi. Şi el se bucura de 
prezenţa mea masculină. Atmosfera de la castel era 
supraîncărcată cu adoraţie feminină. Bătrânele doamne 
erau nebune după Rupert, şi o arătau pe faţă, şi până şi 
lady St Loo se debarasase de unele calităţi acide. 

Aşa că lui Rupert îi plăcea să vină şi să stea de vorbă cu 
mine. 

Într-o zi îmi spuse dintr-o dată: 

— Într-o vreme credeam că mă prostesc îngrozitor cu 
privire la Isabella. Poţi să spui ce vrei, dar e ciudat să te 


hotărăşti să te însori cu cineva, când acel cineva e o copilă, 
iar apoi să descoperi că nu te-ai răzgândit. 

I-am spus că mai cunoscusem cazuri similare. 

El spuse îngândurat: 

— Adevărul e că eu şi Isabella ne aparţinem... întotdeauna 
am simţit că e o parte din mine, o parte pe care încă nu o 
stăpâneam, dar pe care trebuia s-o stăpânesc într-o zi 
pentru a completa lucrurile. Ciudată afacere. Ea e o fată 
ciudată. 

Fumă câteva minute în tăcere, apoi spuse: 

— Cred că ce-mi place cel mai mult la ea este faptul că nu 
are deloc simţul umorului. 

— Crezi că nu are simţul umorului? 

— Nu are absolut deloc. Este minunat de odihnitor... 
întotdeauna am suspectat că simţul umorului este un fel de 
truc pe care noi, oamenii civilizaţi, ni l-am însuşit ca pe o 
poliţă de asigurare împotriva deziluziei. Facem un efort 
conştient să vedem lucrurile ca fiind amuzante pur şi simplu 
din cauză că bănuim că sunt nesatisfăcătoare. 

Da, era ceva în asta... 

Rupert se uita lung la castel. Spuse cu însufleţire: 

— Iubesc castelul ăsta. Întotdeauna l-am iubit. Totuşi, mă 
bucur că am crescut în Noua Zeelandă până a sosit vremea 
să merg la Eton. Asta mi-a dat detaşare, să pot vedea 
castelul din afară, precum şi să mă identific cu el fără să 
reflectez. Să vin aici în vacanțe, să ştiu că era al meu, că 
într-o bună zi am să trăiesc aici, să-l recunosc ca pe ceva 
pe care mi l-am dorit întotdeauna, să am, din prima clipă 
când l-am văzut, sentimentul că vin acasă... lar Isabella era 
o parte din el. Eram sigur că o să ne căsătorim şi o să trăim 
aici până la sfârşitul vieţii. Îşi încleştă mohorât maxilarele. 
Şi vom trăi aici! În ciuda impozitelor, a cheltuielilor şi 
reparațiilor... şi a amenințării naţionalizării pământului. 
Asta e căminul nostru, al meu şi al Isabellei. 

Se logodiră oficial în a cincea zi de la întoarcerea lui 
Rupert. 


Cea care ne-a adus vestea a fost lady Tressilian. În The 
Times avea să apară mâine sau poimâine, ne spuse ea, dar 
voia ca noi să fim primii care aflau. Şi era foarte, foarte 
fericită! 

Faţa ei rotundă şi cumsecade tremura de plăcere 
sentimentală. Fericirea ei ne înduioşă pe Teresa şi pe mine. 
Ea dovedea cu atâta claritate lipsa anumitor lucruri din 
propriai viaţă! Bucuria momentului o făcu să fie mai puţin 
maternă faţă de mine, ceea ce mă făcu să mă bucur mult 
mai mult de compania ei. Pentru prima dată, nu-mi aduse 
nici o broşură şi abia dacă încercă să fie luminoasă şi 
încurajatoare. 

Atitudinea celorlalte două doamne bătrâne varia uşor. 
Doamna Bigham Charteris îşi dublă energia şi agerimea. Il 
luă pe Rupert în plimbări lungi în jurul domeniului, 
prezentându-l arendaşilor lui şi ţinându-i lecţii despre 
acoperişuri şi reparaţii, şi despre ce trebuia neapărat să fie 
făcut, şi despre-ce putea, ba chiar trebuia, să rămână 
nefacut. 

Dar cea mai interesantă mi se păru atitudinea lui lady St 
L.o0o. Căci o vreme n-am putut s-o înţeleg. Apoi, într-o zi, i- 
am prins nuanţa. Era triumf. Un gen curios de triumf - un 
fel de savurare a unei bătălii câştigate în faţa unui adversar 
invizibil şi inexistent. 

— De acum va fi totul bine, îmi spuse ea. 

Şi apoi oftă, un oftat lung, obosit. Era ca şi cum ar fi spus: 
„Doamne, acum las-o pe roaba ta să plece în pace!...” Mi-a 
dat impresia cuiva care se temuse, dar nu îndrăznise să-şi 
arate teama, şi care ştia că acum nu mai avea deloc de ce să 
se teamă. 

Ei bine, presupun că şansele ca tânărul lord St Loo să nu 
se întoarcă spre a se însura cu o verişoară erau destul de 
mari. Era mult mai probabil ca Rupert să se însoare cu o 
străină în anii de război. Pe timp de război căsătoriile se 
încheiau rapid. Da, trebuie să fi existat şanse mari ca 
Rupert să nu se însoare cu Isabella. 


Şi totuşi exista în treaba asta o potrivire. 

Am întrebat-o pe Teresa dacă nu era de acord, şi ea dădu 
din cap gânditoare. 

— Da, sunt o pereche minunată, spuse ea. 

— Făcuţi unul pentru altul. Aşa spun la nunţi servitoarele 
din familiile vechi, dar de data asta e chiar adevărat. 

— Aşa e. Este incredibil... Nu te simţi uneori, Hugh, de 
parcă urmează să te trezeşti? 

— Nimic legat de castelul St Loo nu este real, am spus. 

Îmi fu dat să aud şi părerea lui John Gabriel El îşi păstră 
obiceiul de a fi sincer cu mine. Din cât am putu; să-mi dau 
seama, lui Gabriel nu-i plăcea lordul St Loo. Era un lucru 
Destul de firesc, pentru că Rupert St Loo fură o mare parte 
din aura lui Gabriel. 

Întregul St Loo era emoţionat de sosirea stăpânului de 
drept al castelului. Locuitorii vechi erau mândri de 
vechimea titlului lui şi şi-l aminteau pe tatăl acestuia. Cei 
noi erau emoţionaţi într-un mod mai snob. 

— Turmă dezgustătoare de oi! Spuse Gabriel. Pentru mine 
e uimitor cât iubeşte englezul un titlu. 

— Nu numi englez un om din Cornwall. N-ai învăţat încă 
asta? 

— Mi-a scăpat. Dar e adevărat, nu-i aşa? Fie rămâne cu 
gura căscată de admiraţie, fie cade în extrema cealaltă şi 
spune că toată treaba e o farsă şi devine violent, şi ăsta e 
doar snobism inversat. 

— Dar cum e cu sentimentele dumitale? Am întrebat. 

Gabriel rânji imediat. 

— Şi eu sunt snob, nici o problemă, spuse el. Nu-mi doresc 
nimic mai mult ca să mă fi născut Rupert St Loo. 

— Mă uimeşti! 

— Există lucruri cu care te naşti - aş da orice să am 
picioarele lui, spuse Gabriel gânditor. 

Mi-am amintit ce spusese lady Tressilian la prima întrunire 
la care vorbise Gabriel, şi am fost interesat să văd cât de 
perceptiv era Gabriel. 


L-am întrebat dacă el considera că Rupert St Loo îi fura 
aura. 

Reflectă serios, fără a da vreun semn de supărare. 

Nu, spuse el, considera că totul era în regulă, pentru că 
Rupert St Loo nu era adversarul său politic. Treaba era o 
propagandă suplimentară pentru Partidul Conservator. 

— Deşi aş spune că dacă ar candida (ceea ce nu se poate, 
el fiind pair), ar candida pentru Laburişti. 

— În mod sigur, nu. Nu ca proprietar de pământ. 

— Nu i-ar plăcea naţionalizarea pământului, fireşte, dar în 
ziua de azi lucrurile sunt inversate, Norreys. Fermierii Şi 
vajnicii oameni ai muncii sunt conservatori, iar tinerii cu 
intelect şi diplome şi o mulţime de bani sunt laburişti în 
majoritate pentru că, presupun, habar n-au ce înseamnă să 
munceşti cu mâinile şi n-au nici o idee despre ce vrea 
muncitorul, de fapt. 

— Şi ce vrea omul muncii? Am întrebat ştiind că 
întotdeauna Gabriel oferea răspunsuri diferite la această 
întrebare. 

— Elvrea ca ţara să fie prosperă, astfel încât să poată fi şi 
el prosper. El îi consideră pe conservatori mai apți să facă 
ţara prosperă pentru că ei cunosc mai multe despre bani, 
lucru care, fireşte, este foarte înţelept. Aş spune că, în 
realitate, lordul St Loo este un liberal de modă veche şi, 
fireşte, nimeni nu are vreun folos de pe urma unui liberal. 
Nu, Norreys, nu are rost să mă contrazici. Aşteaptă 
rezultatul alegerilor. Liberalii se vor împuţina atât de mult 
încât va trebui să-i cauţi cu lupa. Nimănui nu-i plac ideile 
liberale, altfel spus - nimănui nu-i place calea de mijloc. E 
mult prea cuminte. 

— Şi consideri că Rupert St Loo este suţinătorul căii de 
mijloc? 

— Da. E un om rezonabil - păstrează ce e vechi şi 
întâmpină cu braţele deschise ce e nou - de fapt nici cal, 
nici măgar. Turtă dulce, asta e el. 

— Poftim? 


— Ai auzit ce-am spus. Turtă dulce! Castel de turtă dulce! 

Castelan de turtă dulce. Pufni. Nuntă de turtă dulce! 

— Şi mireasă de turtă dulce? 

— Nu. Ea e în regulă... ea doar s-a rătăcit pe acolo, ca 
Hansel şi Gretel în căsuţa de turtă dulce. E atrăgătoare, 
turta dulce, poţi să rupi o bucăţică s-o mănânci. E perfect 
comestibilă. 

— Nu-ţi prea place Rupert St Loo, nu-i aşa? 

— De ce mi-ar plăcea? Fiindcă tot am ajuns la asta, elnu 
mă place pe mine. 

Am reflectat câteva clipe. Nu, nu credeam că Rupert St 
Loo îl plăcea pe John Gabriel. 

— Totuşi, va trebui să mă înghită. Am să-i reprezint în 
parlament locurile de baştină. Vor trebui să mă invite la 
cină din când în când, iar pe podiumuri va sta lângă mine. 

— Eşti foarte sigur pe dumneata, Gabriel. N-ai fost încă 
ales. 

— Treaba e certă. Trebuie să fie. N-aş mai avea o altă 
şansă, să ştii. Sunt pe cale să fiu un experiment. Dacă 
experimentul dă greş, numele meu e noroi şi sunt terminat. 
Şi nici nu pot să mă întorc la militărie. Vezi dumneata, eu nu 
sunt un ofiţer de administraţie - eu sunt folositor doar când 
treaba e cu adevărat groasă. Când războiul cu japonezii se 
termină, sunt şi eu terminat. Maurul şi-a făcut datoria. 

— Niciodată nu l-am considerat pe Othello un personaj 
credibil. 

— De ce? Gelozia nu e niciodată credibilă. 

— Ei bine, să spunem atunci, nu un personaj simpatic. Nu 
ţi-e milă de el. Consideri doar că e al naibii de prost. 

— Nu, spuse Gabriel gânditor. Nu, nu ţi-e milă de el. Nu ţi- 
e milă de el în felul în care ţi-e milă de Iago. 

— Milă de Iago? Zău, Gabriel, se pare că ai simpatii din 
cele mai ciudate. 

Îmi aruncă o privire ciudată. 

— Nu, spuse el. Dumneata n-ai înţelege. 


Se ridică şi începu să se preumble nervos. Am văzut cu 
uimire că era încercat de o emoție profundă. 

— Îl înţeleg pe Iago, spuse el. Înţeleg până şi de ce la 
sfârşit bietul de el nu spune nimic în afară de: 

Nu mă întreba nimic, ce ştii, ştii. 

De acum înainte, n-am să mai scot o vorbă. 

Se întoarse spre mine. 

— Tipii ca dumneata, Norreys, tipii care toată viaţa au trăit 
în relaţii bune cu ei înşişi, tipii care au fost în stare să 
crească cu ei înşişi fără să se clatine (dacă pot să mă exprim 
aşa), ei bine, ce dracu' pot să ştie ei despre nenumăraţii 
Iago - oamenii osândiţi, micii oameni meschini? 
Dumnezeule, dacă l-aş regiza vreodată pe Shakespeare, aş 
da totul la o parte pentru Iago - aş găsi un actor care e 
actor, un actor care ar putea să te înduioşeze până la 
lacrimi! Imaginează-ţi cum e să te naşti laş, să minţi, şi să 
înşeli ca s-o scoţi la capăt, să iubeşti într-atât banii încât să 
te trezeşti şi să mănânci şi să-ţi simţi nevasta cu mintea 
numai la bani. Şi tot timpul să ştii ce eşti... Asta e o viaţă de 
iad - să ai la botez o singură ursitoare bună printre toate 
cele rele. Şi când restul soborului te-a transformat într-un 
sconcs împuţit, s-o vezi pe ursitoarea cea bună fluturându-şi 
mâna şi rostind duios: „Eu îi dau darul de a vedea şi dea 
cunoaşte...” Care prost a spus: „lrebuie neapărat să iubim 
noblețea când o vedem”? Wordworth, probabil. Îţi spun eu, 
Norreys, urăşti noblețea când o vezi - o urăşti pentru că ea 
nu e pentru tine, pentru că n-ai să fii niciodată ceea ce ţi-ai 
vinde şi sufletul ca să fii. Omul care preţuieşte curajul este 
adesea omul care o ia la fugă când se apropie primejdia. Am 
văzut asta, şi nu o dată. Crezi că un om nu este ceea ce vrea 
el să fie? Un om este ceea ce s-a născut. Crezi că amărâtul 
care venerează banii vrea să venereze banii? Crezi că omul 
cu o imaginaţie senzuală vrea să aibă o imaginaţie 
senzuală? Crezi că cel care o rupe la fugă vrea s-o rupă la 
fugă?... Omul pe care îl invidiezi (îl invidiezi cu adevărat) nu 
e omul care e mai bine făcut decât tine, ci e omul care e mai 


bun decât tine. Dacă eşti jos, în noroi, urăşti fiinţa umană 
care e printre stele. Vrei s-o tragi jos... jos... jos, acolo unde 
te bălăceşti în mocirla ta, un biet Iago. Iago ar fi fost bine 
mersi dacă nu l-ar fi întâlnit pe Othello. Ar fi dus-o bine, 
apelând cu succes la trucul Încrederii. În ziua de azi ar fi 
vândut acţiuni de la mine de aur inexistente fraierilor din 
barul Ritz... Un tip plauzibil, Iago ăsta, atât (Je onest, 
întotdeauna în stare să-l tragă în piept pe militarul cinstit. 
Nimic mai uşor decât să tragi în piept un militar - cu câte 
mai grozav militarul, cu atât mai prost e în probleme de 
afaceri. Militarii sunt cei care cumpără întotdeauna acţiuni 
nerentabile, şi cred în schemele de a scoate la suprafaţă 
conuri de pe galeoanele spaniole scufundate, şi cumpără 
ferme de pui care stau să moară. Militarii sunt genul credul. 
Othello era genul de fraier care ar fi înghiţit orice basm 
plauzibil pus în scenă de un artist - iar Iago era un artist. 
Nu trebuie decât să citeşti printre rândurile acelei piese, şi 
ai să-ţi dai seama că lago delapida fondurile regimentului. 
Othello nu crede asta - oh, nu, nu cinstit şi prostul Iago, e 
doar zăpăceală din partea dragului de el - dar îl ia pe 
Cassio şi-l pune peste capul lui Iago. Tip bun şi cinstitul, 
Iago ăsta (sau aşa credea Othello), dar suficient de deştept 
pentru a fi promovat. Îţi aminteşti toată fanfaronada aia a 
lui Iago cu privire la vitejia lui din bătălii? Abureală, 
Norreys, nici vorbă de aşa ceva. Umplutură de FalstafI, 
numai că de data asta nu e comedie ci tragedie. Iago, 
amărâtul de el, voia să fie un Othello. Voia să fie un soldat 
viteaz şi un om vertical, şi nu putea fi, sărmanul, nu mai 
mult decât poate să stea vertical o cocoaşă. Voia să facă 
furori printre femei, şi femeile nu dădeau un ban pe el. 
Târfa aia de treabă de nevastă-sa îl dispreţuia ca bărbat. 
Era gata să sară oricând în pat cu alţii. Fii sigur că toate 
femeile s-ar fi culcat cu Othello! Îţi spun, Norreys, am văzut 
nişte lucruri ciudate întâmplându-se cu bărbaţii handicapaţi 
sexual. Asta îi face patologici. Shakespeare ştia. Iago nu 
poate deschide gura fără ca din ea să nu ţâşnească un şuvoi 


de venin sexual. Ceea ce se pare că nimeni nu vede este că 
omul ăla suferea! El vedea frumuseţea, ştia ce era ea, 
cunoştea o fire nobilă. Doamne Sfinte, invidia materială, 
invidia succesului, a Bogăţiei, sunt nimic, absolut nimic faţă 
de invidia spirituală! Asta e de-a dreptul vitriol - te 
mănâncă, te distruge. Vezi noblețea, şi, împotriva voinţei 
tale o iubeşti, şi la fel o urăşti, şi nu ai linişte până când n-ai 
distrus-o, până când n-ai sfâşiat-o şi n-ai calcat-o în 
picioare... Da, Iago suferea, amărâtul... lar dacă mă întrebi 
pe mine, Shakespeare ştia asta şi i-a fost milă de bietul 
prăpădit. La sfârşit, adică. Aş spune că a început prin a-şi 
înmuia pana în cerneală, sau ce s-o fi folosit pe atunci, şi s-a 
pus să dea viaţă unui ticălos negru la inimă. Dar ca s-o facă, 
a trebuit să meargă tot timpul cu Iago, a trebuit să se 
înţeleagă cu el, să pătrundă în adâncurile lui, a trebuit să 
simtă ce simţea lago. Şi de asta atunci când vine ora 
socotelii, când Iago e în pom, Shakespeare îi salvează 
mândria. Îi lasă singurul lucru care îi mai rămăsese - 
reticenţa. Shakespeare însuşi a fost jos, printre morţi. El 
ştie că atunci când ai fost în iad, nu vorbeşti despre asta. 

Gabriel se răsuci pe călcâie. Faţa lui urâtă şi ciudată era 
desfigurată, ochii îi străluceau de un soi ciudat de 
sinceritate. 

— Ştii, Norreys, eu n-am fost în stare niciodată să cred în 
Dumnezeu. Dumnezeu-latăl, care a făcut animale drăguţe 
şi flori, Dumnezeu care ne iubeşte şi are grijă de noi, 
Dumnezeu care a creat lumea. Nu, eu nu cred în acest 
Dumnezeu. Dar uneori, n-am cum să n-o fac, cred în 
Christos... pentru că Christos a coborât în iad... Până-ntr- 
acolo a mers iubirea Lui... Eli-a promis, tâlharului care s-a 
căit, paradisul. Dar cum rămâne cu celălalt? Cel care îl 
înjura şi îl ponegrea. Christos a coborât cu el în iad. Poate 
după aceea... 

Gabriel se cutremură brusc. Se scutură. Ochii lui 
redeveniră doar nişte ochi destul de frumoşi pe o faţă urâtă. 

— Am vorbit prea mult, spuse el. La revedere. 


A plecat brusc. 

M-am întrebat dacă vorbise despre Shakespeare sau 
despre sine. Credeam că, doar un pic, despre sine Capitolul 
XVIII Gabriel fusese încrezător cu privire la rezultatul 
alegerilor. Spusese că nu vedea ce ar putea merge prost. 

Neprevăzutul în cazul de faţă fu o fată pe nume Poppy 
Narracott. Era barmaniţă la Smugglers Arms din 
Greatwithiel. Era o fată pe care John Gabriel nu o văzuse 
niciodată şi nu ştia că exista. Totuşi, Poppy Narracott fu cea 
care declanşă evenimentele care puseră într-un adevărat 
pericol şansele lui Gabriel de a fi ales. 

Căci James Burt şi Poppy Narracott erau în relaţii foarte 
strânse. Dar James Burt, când apuca să bea prea multe 
pahare, era bădăran - sadic şi bădăran. Poppy se întoarse 
împotriva lui. Ea refuză categoric să mai aibă de a face cu 
el, şi rămase neclintită la decizia ei. 

Aşa se făcu că James Burt veni într-o noapte acasă beat 
turtă şi predispus la ceartă, iar supuşenia îngrozită a soţiei 
lui, Milly, îl înfurie şi mai tare. Burt îşi dădu drumul. Toată 
furia şi dorinţa pentru Poppy şi le revărsă asupra amărâtei 
sale soţii. Se purtă ca un adevărat nebun şi Milly îşi pierdu 
capul de tot. 

Se gândi că Jim Burt avea s-o omoare. 

Smulgându-se din strânsoarea lui, fugi în stradă. Nu ştia 
unde şi la cine să se ducă. Nu-i trecu nici o clipă prin minte 
să se ducă la secţia de poliţie. În apropiere nu existau 
vecini, doar magazine închise peste noapte. 

Fugea din instinct. Instinctul îi purtă paşii spre bărbatul 
pe care îl iubea - bărbatul care fusese bun cu ea. Nu avea 
în minte nici un gând conştient, nu-şi dădea seama ce 
scandal putea să rezulte, ea era îngrozită şi alerga la John 
Gabriel. Era un animal hăituit şi disperat care căuta 
adăpost. 

Intră în fugă, dezordonată şi gâfâind, în Kings Arms, şi Jim 
Burt o urmări până acolo, tunând şi amenințând. 

Din întâmplare, Gabriel era în hol. 


Personal, nu consider că John Gabriel putea să se 
comportă altfel decât a facut-o. Ea era o femeie care îi 
plăcea, îi era milă de ea, iar soţul ei era şi beat şi periculos. 
Când James Burt intră urlând şi îl înjură şi îi spuse să 
renunţe la soţia lui, acuzându-l pe faţă că întreținea relaţii 
intime cu ea, Gabriel îi spuse să se ducă dracului, că nu 
merita să aibă o soţie, şi că el, John Gabriel, avea să aibă 
grijă ca ea să fie în siguranţă. 

James Burt se repezi la Gabriel ca un taur înfuriat şi 
Gabriel îl trimise la podea. După aceea luă o cameră pentru 
doamna Burt şi îi spuse să stea acolo şi să încuie uşă. Acum 
nu putea să se ducă înapoi acasă, îi spuse el, iar dimineaţă 
totul avea să fie bine. 

Până în dimineaţa următoare vestea făcu înconjurul St 
Loo-ului. Jim Burt „aflase” despre soţia lui şi maiorul 
Gabriel. Şi doamna Burt şi Gabriel stăteau împreună la 
Kings Arms. 

Vă imaginaţi, poate, efectul acestor zvonuri în pragul 
alegerilor. Scrutinul avea loc peste două zile. 

— Acum şi-a facut-o singur, bombăni înnebunit Carslake. 
Se plimba în sus şi în jos în camera mea. Suntem terminaţi - 
o să câştige Wilbraham. E un dezastru, o tragedie. 
Niciodată nu mi-a plăcut tipul. E un necioplit. Ştiam eu că 
până la urmă o să ne dezamăgească. 

Doamna Carslake, cu aere de fiinţă rafinată, se lamenta: 

— Aşa se întâmplă când ai un candidat care nu e un 
gentleman. 

Fratele meu rareori lua parte la discuţiile noastre politice. 
Dacă era totuşi prezent, îşi fuma pipa în tăcere. Dar de data 
asta îşi scoase pipa din gură şi vorbi. 

— Necazul e că s-a purtat ca un gentleman, spuse el. 

La un moment dat intră în cameră Gabriel în persoană. 

Era pornit şi deloc spăşit. 

— N-are rost să faci tămbălău pe tema asta, Carslake, 
spuse el. Spune-mi doar ce dracu' altceva puteam să fac. 

Carslake întrebă unde era doamna Burt acum. 


Gabriel spuse că era tot la Kings Arms. Nu vedea, spuse 
ele, unde altundeva era să se ducă. Şi oricum, adăugă el, 
era prea târziu. Se întoarse spre Teresa, pe care părea s-o 
considere cea mai realistă dintre noi. 

— Nu e? Întrebă el. 

Teresa spuse că în mod sigur era prea târziu. 

— Noaptea e noapte, spuse Gabriel. lar pe oameni nopţile 
îi interesează, nu zilele. 

— Zău aşa, Gabriel... bolborosi Carslake. Era şocat până în 
măduva oaselor. 

— Doamne, ce minte murdară ai! Spuse Gabriel. Nu miam 
petrecut noaptea cu ea, dacă. Asta vrei să ştii. Ceea ce spun 
eu este că pentru întreaga populaţie din St Loo este acelaşi 
lucru. Amândoi am stat la Kings Arms. 

Asta era tot ce îi deranja pe toţi, spuse el. Asta şi scena pe 
care o făcuse Burt şi lucrurile pe care spunea pretutindeni 
despre soţia lui şi Gabriel. 

— Dacă ar fi să plece oriunde, spuse Carslake, oriunde, 
numai să o duci de acolo... poate că atunci... O clipă arătă 
plin de speranţă, apoi clătină din cap. Nu, asta ar arăta 
foarte dubios... 

— Mai e un lucru la care trebuie să te gândeşti. Cum 
rămâne cu ea? 

Carslake se uită la el fără să priceapă. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu te-ai gândit şi la ea, nu-i aşa? 

Carslake spuse cu” superioritate: 

— Nu ne putem gândi acum şi la aspectele minore. Acum 
trebuie să încercăm să găsim vreo posibilitate să te scoatem 
din încurcătura asta. 

— Exact, spuse Gabriel. Doamna Burt nu contează, nu-i 
aşa? Cine e doamna Burt? Nimeni. E doar o amărâtă de fată 
decentă care a fost terorizată şi înspăimântată mai să-şi 
iasă din minţi şi care nu are bani şi nici ujide să se ducă. 

Galsul i se ridică. 


— Ei bine, să-ţi spun ceva, Carslake. Nu-mi place 
atitudinea dumitale. Şi să-ţi spun cine e doamna Burt - eo 
fiinţă umană. Pentru maşinăria dumitale blestemată nimeni 
şi nimic nu contează în afară de alegeri. Asta e întotdeauna 
putred în politică. Ce spunea domnul Baldwin: „Dacă aş fi 
spus adevărul, aş fi pierdut alegerile”. Ei bine, eu nu sunt 
domnul Baldwin - eu sunt un nimeni în particular. Dar ce 
îmi spui dumneata mie este: „Te-ai purtat ca o fiinţă umană 
de rând, aşa că ai să pierzi alegerile!” Foarte bine atunci, la 
dracu' cu alegerile! Rămâi cu alegerile dumitale împuţite. 
Eu sunt în primul rând om, şi după aceea politician. 
Niciodată nu i-am spus o vorbă ce nu s-ar fi cuvenit acelei 
sărmane copile. N-am făcut dragoste cu ea. Mi-a părut 
teribil de rău pentru ea, atâta tot. Noaptea trecută a venit 
la mine pentru că nu avea unde să se ducă. Foarte bine, 
poate să rămână cu mine. O să am eu grijă de ea. Şi ducă-se 
dracului St L.oo şi Westminster şi întreaga afacere! 

— Domnul maior Gabriel! Glasul doamnei Carslake se auzi 
chinuit. Nu poţi face una ca asta! Dacă Burt divorţează de 
ea? 

— Dacă el divorţează, mă însor eu cu ea. 

Carslake spuse mânios: 

— Nu ne poţi lăsa baltă, Gabriel! Nu poţi face din asta un 
scandal pe faţa. 

— Serios, Carslake? Aşteaptă şi ai să vezi. Ochii lui Gabriel 
scăpărau de furie. Nu-l mai văzusem niciodată în Halul 
ăsta. Pe mine nu mă poţi teroriza. Dacă o masă de alegători 
îmbâcsiţi votează pentru principiul că un bărbat poate să-şi 
bată nevasta şi să bage frica în ea aducând-o în pragul 
nebuniei şi să spună o grămadă de porcării despre ea, 
foarte bine atunci, lasă-i să votezel Dacă vor să voteze 
pentru simpla decenţă creştinească, mă pot vota pe mine. 

— N-o vor face, spuse leresa şi oftă. 

Gabriel se uită la ea şi faţa i se înmuie. 

— Nu, spuse el, n-o vor face. 

Robert îşi scoase iar pipa din gură. 


— Nişte proşti, spus el. 

— Desigur, domnule Norreys, ştiam că dumneata eşti 
comunist, spuse doamna Carslake. 

Habar n-aveam ce voia să spună. Atunci, în mijlocul acestei 
amărăciuni în fierbere, intră Isabella Charteris. Era 
detaşată şi gravă. 

Nu dădu nici o atenţie la ceea ce se petrecea. Venise să 
spună ceva şi il spuse. Se duse direct la Gabriel, de parcă 
era singurul din cameră, şi îi spuse cu glas încrezător: 

— Cred că totul va fi bine. 

Gabriel se holbă la ea. Toţi ne holbarăm la ea. 

— In legătură cu doamna Burt, adică, spuse Isabella. 

Nu manifesta nici o stânjeneală. Dimpotrivă, avea aerul 
mulţumit al unei persoane simple care credea că făcuse ce 
trebuia. 

— E la castel, continuă ea. 

— La castel? Întrebă neîncrezător Carslake. 

Isabella se întoarse spre el. 

— Da. Imediat ce am auzit ce s-a întâmplat, m-am gândit 
că e lucru cel mai bun. Am vorbit cu mătuşa Adelaide şi a 
fost de acord. Ne-am dus direct cu maşina la Kings Arms. 

Mai târziu am aflat că fusese o lovitură regală. Mintea 
isteaţă a Isabellei găsise singurul contraatac posibil. 

Bătrâna ladu St Loo avea o ascendență extraordinară în St 
Loo. Ea dădea, ca să zic aşa, ora exactă morală. Poate că 
oamenii mai strâmbau din nas şi o numeau demodată şi 
reacționară, dar o respectau, şi ceea ce aproba ea nimeni 
nu se încumeta să dezaprobe. 

Fusese dusă în bătrânul Daimler la Kings Arms, Isabella 
însoţind-o. Intrase impetuoasă şi întrebase de doamna Burt. 
* 

La scurt timp, o Milly cu ochii roşii, înlăcrămată, 
strângându-se în ea coborâse scara şi fu întâmpinată cu un 
fel de acoladă regală. Lady St L.oo nu îşi cenzură vorbele, 
nici nu cobori glasul. Tună: 


— Draga mea, îmi pare mai rău decât pot spune să aud 
prin ce ai trecut. Maiorul Gabriel ar fi trebuit să te aducă la 
noi aseară - dar el e foarte respectuos şi nu a vrut să ne 
deranjeze atât de târziu, presupun. 

— Sunteţi... sunteţi foarte amabilă. 

— Ia-ţi lucrurile, draga mea. Acum am să te iau cu mine. 

Milly Burt roşi şi spuse bâlbâindu-se că nu avea nici un 
lucru. 

— Ce prostie din partea mea! Spuse lady St Loo. Ne vom 
opri pe la tine şi ţi le vei lua. 

— Dar... Milly se făcu mică. 

— Intră în maşină, ne vom opri pe la tine şi le vom lua. 
Milly se înclină în faţa autorităţilor. Cele trei urcară în 
Daimler. Maşina se opri câţiva metri măi jos de Fore Street. 

Lady St Loo cobori cu Milly şi o însoţi în casă. Din cabinet, 
cu ochii injectaţi, James Burt se repezi gata să izbească 
într-o tiradă furioasă. 

Întâlni ochii bătrânei doamne şi se stăpâni. 

— Împachetează-ţi câteva lucruri, dragă, spuse lady St 
Loo. 

Milly zbură la etaj. Lady St Loo i se adresă lui James Burt. 

— "Te-ai purtat ruşinos cu soţia ta. Absolut ruşinos. Necazul 
cu tine e că bei prea mult, Burt. În orice caz, nu eşti un om 
cumsecade. Am s-o sfătuiesc pe soţia ta să nu mai aibă dea 
face cu tine. Lucrurile pe care le-ai spus despre ea sunt 
minciuni, şi ştii foarte bine că sunt minciuni. Nu-i aşa? 

Ochii ei aprigi îl hipnotizau. 

— Păi... cred... dacă aşa spuneţi dumneavoastră... 

— Ştii că sunt minciuni. 

— Bine... bine... aseară n-am fost eu însumi. 

— Fă bine şi dă de veste că au fost minciuni. Altfel. Am să-l 
sfătuiesc pe maiorul Gabriel să te dea în judecată. Ah, iată- 
te doamnă Burt. 

Milly Burt cobora scara cu un mic geamantan. 

Lady St Loo o luă de braţ şi se întoarse spre uşă. 

— Hei - unde pleacă Milly? Întrebă soţul ei. 


— Vine cu mine la castel? Ai ceva împotrivă? 

Burt clătină vag din cap. Lady St Loo spuse tăios: 

— 'Te sfătuiesc, James Burt, să-ţi bagi minţile în cap până 
nu e prea târziu. Termină cu băutura. Vezi-ţi de meseria ta. 
Dacă mai continui aşa ai să ajungi foarte rău. Adună-te, 
omule. Poţi dacă încerci. Şi mai ţine-ţi gura aia. 

Apoi ea şi Milly urcară în maşină. Milly se aşeză lângă lady 
St Loo, Isabella în faţa lor. Porniră pe strada principală şi în 
lungul portului, apoi pe lângă piaţă şi mai departe spre 
castel. Fu o înaintare regală şi aproape toată lumea din St 
Loo o văzu. 

În seara aceea, oamenii spuneau: 

— Trebuie că n-a fost nimic, altfel lady St Loo n-ar fi luat-o 
la castel. 

Unii spuneau că nu iese fum fară foc, dar aceştia erau 
puţini, caracterul vorbeşte. Lady St Loo avea caracter. Avea 
reputaţia de a fi absolut integră. Dacă Milly Burt era 
primită la castel, dacă lady St Loo îi lua partea, atunci Milly 
Burt era nevinovată. 

Aceste întâmplări ne fuseră spuse în mare de Isabella. 
Venise la noi imediat ce Milly fu instalată la castel. 

Pe măsură ce Carslake prindea semnificaţia acestui fapt, 
faţa i se lumina. Bătu din picior. 

— Grozav! Spuse el. Cred că asta va rezolva treaba. 
Bătrâna doamnă e deşteaptă. Da, deşteaptă, 
Nemaipomenită idee! 

Dar deşteptăciunea şi ideea fuseseră ale Isabellei. Eram 
uimit cât de rapid înţelesese situaţia şi acţionase. 

— Acum plec la treabă, spuse Carslake. Trebuie să avem 
grijă ca povestea noastră să fie auzită de toţi. Vino, Janet. 
Gabriel... 

— Vin şi eu într-o clipă, spuse Gabriel. 

Soții Carslake ieşiră. Gabriel se apropie de Isabella. 

— Tu ai făcut asta, spuse el. De ce? Ea se uită lung la el, 
nedumerită. 

— Dar... din cauza alegerilor. 


— Vrei să spui... ţii chiar atât de mult să câştige 
conservatorii? 

Ea îl privi mirată. 

— Nu. Mă refeream la ţine. 

— La mine? 

— Da. Tu ţii foarte mult să câştigi alegerile, nu-i aşa? Pe 
chipul lui Gabriel apăru o expresie uluită, ciudată. 

Spuse, mai mult pentru sine. 

— Oare? Mă întfeb... 

Capitolul XVIII Cum am mai spus şi înainte, aceasta nu 
este o relatare exactă a unei campanii electorale. Eu eram 
în afara şuvoiului principal, şi prindeam doar ecouri a ceea 
ce se petrecea. Eram conştient de un sentiment de urgenţă 
în creştere care părea să cuprindă pe toată lumea în afară 
de mine. 

Ultimele două zile de campanie electorală fură tumultoase. 
In acest răstimp Gabriel veni de două ori la mine să bea 
ceva. Când se relaxa, arăta terminat, glasul îi era răguşit de 
cât vorbise la întrunirile în aer liber, dar în ciuda acestor 
lucruri, vitalitatea lui era fără pereche. Vorbea foarte puţin 
cu mine, probabil ca să-şi menajeze vocea şi energia. 

Dădea băutura pe gât şi îngână: 'Viaţa asta e un iad! Ce 
aiureli trebuie să le spui oamenilor! Să le fie învăţătură de 
minte să mai fie guvernaţi aşa cum sunt.” 

Teresa îşi petrecea majoritatea timpului conducând 
maşini. Dimineaţa scrutinului veni cu un vânt puternic 
bătând dinspre Atlantic. Vântul «urla şi ploaia lovea cu 
putere casa. 

Isabella trecu pe la noi după micul dejun. Purta un fulgarin 
negru, avea părul ud şi ochii luminoşi. Pe fulgarin avea 
prinsă o imensă rozetă albastră. 

— Azi toată ziua duc oameni la secţiile de votare, spuse ea. 
Rupert la fel. I-am sugerat doamnei Burt să vină la 
dumneata. le deranjează? Ai să fii complet singur, nu-i aşa? 

— Nu mă deranjează, deşi eram foarte mulţumit să am o zi 
tihnită cu cărţile mele. In ultimul timp am avut parte de 


mult prea multă campanie electorală. 

Nu-i semăna deloc Isabellei să se arate preocupată de 
singurătatea mea. Era ca şi cum dădea pe neaşteptate 
semne că adopta faţă de mine atitudinea mătuşii ei Agnes. 

— S-ar părea că dragostea are un efect de înmuiere 
asupra ta, am spus. Sau lady Tressilian s-a gândit la asta? 

Isabella zâmbi. 

— Mătuşa Agnes voia să vină ea să stea cu dumneata. Se 
gândea că s-ar putea, să te simţi singur şi - a spus ea - în 
afara lucrurilor. 

Se uită întrebătoare la mine. Am văzut că ei nu i-ar fi 
trecut niciodată prin minte ideea asta. 

— Nu eşti de acord? Am întrebat. 

Isabella răspunse cu obişnuita-i candoare: 

— Păi, dumneata eşti în afara lucrurilor. 

— Admirabil de adevărat. 

— Îmi pare rău dacă te-am supărat, dar nu văd cu ce ar fi 
mai bine dacă mătuşa Agnes ar veni şi ar gâfâi asupra 
dumitale. Asta ar însemna doar că şi ea ar fi în afara 
lucrurilor. 

— Sunt sigur că i-ar plăcea să fie în miezul lor. 

— l-am propus doamnei Burt să vină pentru că ea oricum 
trebuie ţinută deoparte. M-am gândit că ai putea să vorbiţi 
cu ea. 

— Să vorbesc cu ea?,» 

— Da. Fruntea albă a Isabellei se încreţi uşor. Vezi 
dumneata, eu nu simt bună la a vorbi cu oamenii. Sau să-i 
las pe ei să-mi vorbească. Ea vorbeşte întruna. 

— Despre ce vorbeşte ea întruna? 

Isabella se aşeză pe braţul unui fotoliu. Vorbi agale, uşor 
încruntată, dând impresia unui călător care descrie cele 
mai uimitoare ritualuri ale unui trib din sălbăticie. 

— Despre ce s-a întâmplat. Despre cum a alergat la 
maiorul Gabriel. Despre faptul că a fost numai vina ei. Că 
dacă el pierde alegerile, ea va fi de condamnat. Că dacă ar 
fi fost mai drăguță şi mai înţelegătoare cu James Burt po ite 


că el n-ar fi băut atât de mult. Că se învinuieşte şi că stă 
ează noaptea făcându-şi probleme. Că dacă i-a prejudiciat t 
riera Maiorului Gabriel, nu o să şi-o ierte cât o trăi. Că 
nimeni nu e de vină, decât ea. Că întotdeauna ea a fost de 
vină. 

Isabella se opri. Se uită la mine. Se vedea că îmi prezenta 
pe tavă ceva ce scăpa total înţegerii ei. 

Un ecou slab, din trecut, răzbătu până la mine. Jennifer, 
adunându-şi sprâncenele adorabile şi asumându-şi 
bărbăteşte vina pentru ce făcuseră alţii. 

Considerasem asta ca pe una din cele mai demne de iubit 
trăsături de caracter ale lui Jennifer. Acum, când Milly Burt 
adopta aceeaşi atitudine, mi-am dat seama că un astfel de 
punct de vedere putea fi extrem de enervant. 

Am spus îngândurat: 

— Presupun că s-ar putea foarte bine ca ea să simtă toate 
astea. Iu nu? 

— Nu. 

— De ce. Explică-te. 

— Dumneata ştii că eu nu pot să explic. Lucrurile fie sau 
întâmplat, fie nu s-au întâmplat. Înţeleg că ai putea să-ţi faci 
griji dinainte... dar să continui să îţi faci griji acum e ca şi 
cum te-ai duce să te plimbi pe câmp şi ai călca într-o balegă 
de vacă. Vreau să spun că n-are rost să-ţi petreci tot timpul 
în care te plimbi cu treaba asta în gând, dorindu-ţi să nu fi 
călcat în balegă, s-o fi luat pe alt drum, spunânduc-ţi că nu s- 
ar fi întâmplat asta dacă te uitai pe unde mergi, şi că 
întotdeauna faci prostii de genul ăsta. În definitiv, balega e 
acolo, pe pantoful tău, nu poţi să scapi de ea, dar asta nu 
înseamnă că trebuie să te gândeşti tot timpul la asta. Mai 
sunt şi altele - cerul, câmpul, tufele, persoana cu care te 
plimbi sunt şi ele acolo. Singura dată când trebuie să te 
gândeşti la balegă este când ajungi acasă şi te ocupi de 
pantoful tău. 

Isabella rămase tăcută o vreme, apoi spuse cu speranţă: 

— Mă gândeam că ai putea să vorbeşti dumneata cu ea. 


— Dacă-i place să se autoînvinuiască, de ce să n-o lăsăm să 
se învinuiască? 

— Pentru că eu cred că asta face ca lucrurile să fie destul 
de îngrozitoare pentru el - pentru maiorul Gabriel. Trebuie 
să fie obositor să tot linişteşti pe cineva. 

Mi-am spus în gând că, fară îndoială, era foarte obositor... 
Fusese obositor, ţineam minte... Jennifer fusese întotdeauna 
excesiv de obositoare. Dar, de asemenea, Jennifer avusese 
un minunat păr negru cu reflexe albăstrui, ochi mari, 
cenuşii şi trişti, şi un năsuc adorabil şi caraghios... 

Probabil că şi lui Gabriel îi plăceau părul castaniu şi ochii 
catifelaţi, căprui ai lui Milly Burt, şi nu-l deranja să o 
liniştească întruna că totul era în regulă. 

— Doamna Burt are vreun plan? 

— Da. Bunica i-a găsit un post de însoţitoare în Sussex, la 
cineva cunoscut. E foarte bine plătit şi foarte puţină muncă. 
Şi are un tren bun până la Londra, aşa că poate oricând să- 
şi vadă prietenii. 

M-am întrebat dacă prin prieteni Isabella se referea la 
maiorul John Gabriel. Milly era îndrăgostită de Gabriel. 
Oare Gabriel era măcar puţin îndrăgostit de ea? Înclinam 
să cred că da. 

— Ar putea divorța de domnul Burt, spuse Isabella. Doar 
că divorţul este costisitor. Se ridică. Trebuie să plec. Vei 
vorbi cu ea, nu-i aşa? Se opri lângă uşă. Rupert şi eu ne 
căsătorim de azi într-o săptămână, spuse ea moale. Crezi că 
poţi veni la biserică? 

— Ai vrea să vin? 

— Da, aş vrea... foarte mult. 

— Atunci, voi veni. 

— Mulţumesc. Vom petrece o săptămână împreună înainte 
să se întoarcă în Burma. Dar nu crezi că războiul va mai 
dura mult, nu-i aşa? 

— Eşti fericită, Isabella? Am întrebat cu blândeţe. 

Ea aprobă din cap. 


— Pare aproape înspăimântător când un lucru la care te-ai 
gândit mult timp devine realitate... Se uită la mine. Chiar 
dacă e real, nu pare încă real. Tot mai aştept să mă trezesc 
din vis... Adăugă foarte moale: Să ai totul... Rupert... St 
Loo... lot ce ţi-ai dorit să devină realitate... Apoi, tresărind, 
strigă: N-ar fi trebuit să sţau atât. Am avut douăzeci de 
minute libere pentru o ceaşcă de ceai. 

Am bănuit că eu fusesem ceaşca de ceai a Isabellei. 

Milly Burt veni la mine după-amiază. După ce îşi scoase 
fulgarinul şi gluga de spiriduş, veni şi se aşeză lângă mine. 
Într-adevăr, era foarte drăguță şi cumsecade. Nici să vrei 
nu putea să nu-ţi placă Milly Burt, iar eu nu voiam. 

— Sper că nu vă simţiţi îngrozitor de neglijată, spuse ea. 
Aţi luat prânzul? Totul e în regulă? 

Am asigurat-o că făptura mea fusese îngrijită. 

— Mai târziu vom avea câte o ceaşcă de ceai, am spus. 

— Va fi foarte bine. Se foi neliniştită. Oh, căpitane Norreys. 
Credeţi că va câştiga, nu-i aşa? 

— Prea devreme de spus. 

— Dar dumneavoastră ce credeţi? 

— Simt sigur că are şanse foarte mari, am spus liniştitor. 

— Ar fi fost o certitudine dacă nu eram eu! Cum am putut 
fi atât de proastă, atât de ticăloasă?! Oh, căpitane Norreys, 
tot timpul mă gândesc la asta. Mă condamn îngrozitor. 

lată-ne ajunşi şi aici, mi-am spus. 

— Eu nu m-aş mai gândi, am sfatuit-o. 

— Dar cum aş putea? 

— Prin exersarea autocontrolului şi a puterii voinţei. 

Milly păru foarte sceptică şi uşor dezaprobatoare. 

— Nu consideri că ar trebui să iau uşor lucrurile. Nu când 
a fost vina mea. 

— Fată dragă, faptul că stai şi cloceşti gândurile astea nu-1 
va ajuta pe Gabriel să intre în parlament. 

— N-nu fireşte că nu... Dar n-am să mi-o iert niciodată că i- 
am pus în pericol cariera. 


Ne-am contrazis pe tema asta. Trecusem prin multe 
momente din acestea cu Jennifer. Diferenţa era că acum mă 
contraziceam cu sânge rece, neafectat de susceptibilitatea 
romantică. Era o mare diferenţă. Îmi plăcea Milly Burt, dar 
o găseam extrem de enervantă. 

— Înţelege o dată, am exclamat, nu mai face atâta caz pe 
tema asta! De dragul lui Gabriel, dacă nu al altcuiva. 

— Dar pentru el mă frământ. 

— Nu crezi că sărmanul de el are şi aşa destule probleme 
ca să mai vii dumneata cu lacrimi şi remuşcare? 

— Dar dacă pierde alegerile... 

— Dacă pierde alegerile (pe care nu leapierdut încă) şi 
dacă dumneata ai contribuit la asta (ceea ce s-ar putea să 
nu fie deloc aşa) nu o să fie destul de dezamăgit şi fară să 
aibă o femeie plină de remuşcări care să-l priseze cu 
remuşcările ei şi să înrăutăţească situaţia? 

Părea uimită şi încăpăţânată. 

— Dar vreau să repar ce am făcut. 

— Probabil că nu poţi. Dacă poţi, o vei face doar reuşind 
să-l convingi că pierderea alegerilor e un lucru minunat 
pentru el, şi că s-a eliberat pentru un asediu mult mai 
interesant asupra vieţii. 

Milly Burt păru speriată. 

— Oh, nu cred că pot face asta. 

Nici eu nu credeam că putea. O femeie isteaţă şi lipsită de 
scrupule ar fi putut s-o facă. Teresa, de pildă, ar fi făcut-o 
foarte bine. 

— Ţii foarte mult la el, nu-i aşa? Am întrebat. 

Ochii ei căprui se umplură de lacrimi. 

— Oh, da... da. El e... n-am mai cunoscut pe cineva ca el... 

Nici eu nu mai cunoscusem pe cineva ca John Gabriel, dar 
asta nu mă afecta cum o afecta pe Milly Burt. 

— Aş face orice pentru el, căpitane Norreys, zău. 

— Dacă ţii foarte mult la el, lasă lucrurile aşa cum sunt. 

Cândva un psiholog sfătuia mamele: „Ilubiţi-i şi lăsaţi-i în 
pace”. Dar înţelepciunea spuselor lui se aplica şi altora pe 


lângă copii. Însă putem noi, oare, să lăsăm pe cineva în 
pace? Pe duşmani, poate, printr-un efort. 

M-am scuturat de această speculație neprofitabilă şi am 
sunat după ceai. 

În timpul ceaiului am vorbit despre filme. Lui Milly îi 
plăcea să meargă la film. Mă puse la curent cu cele mai 
recente capodopere. Discuţia noastră fu foarte plăcută şi 
îmi păru rău când Milly plecă. 

Cei din linia întâi a bătălii se întoarseră la ore diferite. 
Erau epuizați şi aveau stări de spirit care varia între 
optimism şi disperare. Doar Robert se întoarse într-o 
dispoziţie normală şi veselă. Găsise un trunchi de copac 
căzut, cu o formă ciudată, după care inima lui tânjea de 
mult. De asemenea, mâncase neobişnuit de bine într-o 
cârciumă mică. Pictura şi mâncarea erau principalele 
subiecte de conversaţie ale lui Robert. Şi nici nu erau deloc 
subiecte rele. 

Capitolul XVIII A doua seară, târziu, Ileresa intră impetuos 
în camxă, îşi dădu la o parte părul, de pe faţa obosită şi 
spuse: 

— Ei bine, a câştigat! 

— Cu ce majoritate? Am întrebat. 

— Două sute paisprezece. 

Am fluierat. 

— Cam la limită. 

— Da, Carslake crede că dacă nu era afacerea cu Milly 
Burt ar fi avut cel puţin o mie de voturi în plus. 

— Carslake habar n-are ce spune. 

— Mişcarea de stânga a acoperit toată ţara. Pretutindeni 
au câştigat laburiştii. Al nostru e unul din puţinii 
conservatori care au câştigat. 

— Gabriel a avut dreptate, am spus. Îţi aminteşti că ela 
profeţit asta. 

— Ştiu. A judecat foarte bine. 

— Ei bine, micuța Milly Burt se va culca fericită la noapte. 
Până la urmă, n-a încurcat treburile, ce uşurare trebuie să 


fie pentru ea! 

— Oare? 

— Ce răutăcioasă eşti, leresa! Femeia asta îi este devotată 
lui Gabriel. 

— Ştiu. Adăugă gânditoare: Şi se şi potrivesc. Cred că el ar 
putea fi fericit cu ea... adică, dacă vrea să fie fericit, unii nu 
vor. 

— N-am remarcat niciodată vreo trăsătură de ascet la 
Gabriel. Aş spune că principalul lui gând a fost să se ajungă 
şi să înhaţe cât mai mult de la viaţă. În tot cazul, o să se 
însoare pentru bani. Aşa mi-a spus, şi mă aştept s-o facă. 
Este făcut pentru succes - forma grosieră de succes. Cât 
despre Milly, ea pare hotărât predestinată rolului de 
victimă. Acum presupun că ai să-mi spui că îi place rolul 
ăsta. 

— Nu, bineînţeles că nu. Dar să ştii, Hugh, ca să spui „M- 
am făcut de râs” şi râzi de asta şi să treci mai departe 
trebuie să fii un caracter cu adevărat tare. Cei slabi trebuie 
să aibă ceva de care să se ţină. Ei trebuie să-şi vadă 
greşelile nu pur şi simplu ca pe un eşec de a face faţă ci ca 
pe o greşeală clară, ca pe un păcat tragic. Eu nu cred în 
rău, Hugh. Tot răul din lume este cauzat de cei slabi - de 
regulă bine intenţionaţi şi reuşind să apară într-o minunată 
lumină romantică. De ei mă tem eu. Sunt periculoşi. Sunt ca 
o navă în derivă care pluteşte în întuneric şi distruge 
echipajul de la bord. 

Nu l-am văzut pe Gabriel a doua zi. Arăta desumflat şi golit 
de vitalitate. Abia dacă îl recunoşteam. 

— Te-au terminat alegerile? L-am întrebat. 

El mârâi. 

— Poţi să spui şi aşa. Ce chestie ameţitoare e succesul! 
Unde e cel mai bun sherry? 

I-am spus şi s-a servit. 

— Nu cred că Wilbraham se simte deosebit de entuziasmat 
de succes, am remarcat. 


— Nu, amărâtul. În plus, el se ia pe el şi politica destul de 
în serios. Păcat că e atât de nepriceput. 

— Îmi închipui că v-aţi spus tot ce trebuia unul altuia 
despre lupta corectă şi sportivitate şi tot tacâmul, nu-i aşa? 

Gabriel rânji. 

— Oh, am făcut lucrurile de rigoare. A avut Carslake grijă 
de asta. 

Am ridicat paharul. 

— Succes în noua dumitale carieră. De acum eşti pornit. 

— Da, spuse fară entuziasm Gabriel. Sunt potrivit. 

— Nu pari prea vesel. 

— Oh, e doar oboseala alegerilor. Viaţa e întotdeauna 
plicticoasă când l-ai terminat pe celălalt. Dar vor mai fi o 
grămadă de bătălii. Stai să vezi cum am să mă întăresc în 
ochii publicului. 

— Laburiştii au câştigat cu o majoritate zdravănă. 

— Ştiu. E splendid. 

— Zău, Gabriel, ciudate vorbe pentru un proaspăt 
parlamentar conservator. 

— La naiba cu parlamentul conservator! Acum am şansa 
mea. 

Pe cine avem noi să pună pe picioare iar Partidul 
Conservator? Winston e prea bătrân. Printre ceilalţi nu 
găseşti o idee constructivă. Vor behăi împotriva 
naţionalizării şi vor cădea în greşelile socialiştilor. (Şi 
băiete, vor face greşeli!) Ai noştri vor apela la toate 
trucurile parlamentare vechi.- Ca nişte câini bătrâni şi 
jalnici la circ. Mai întâi vor lătra, apoi vor face sluj, se vor 
ridica pe picioarele din spate şi se vor roti în ritm de vals. 

— Şi unde apare John Gabriel, în această atrăgătoare 
frescă a opoziţiei? 

— Nu poţi avea victoria până nu s-au consumat până la 
ultimul detaliu toate astea. Apoi - la cules! Am să pun mâna 
pe tipi tineri, oameni cu idei noi care în mod normal sunt 
împotriva guvernului. Am să le vând o idee, şi apoi la 
treabă! 


— Ce idee? 

Gabriel îmi aruncă o privire exasperată. 

— Întotdeauna prinzi anapoda lucrurile. Nu contează nici 
cât negru sub unghie ce idee! Pot să-ţi dau oricând o duzină 
de idei. Există doar două lucruri care stârnesc oamenii. 
Unul e să le bagi ceva în buzunar, celălalt este genul de 
idee care sună ca şi cum ar face orice să ia totul să iasă bine 
şi care îţi dă o frumoasă strălucire interioară. Omului îi 
place să se simtă un animal nobil, la fel cum îi place să fie 
bine plătit. Nu-ţi trebuie o idee prea practică, să ştii, doar 
ceva uman care nu e îndreptat către cineva pe care va 
Trebui să-l cunoşti personal. Ai remarcat cum curg 
subscripţiile pentru victimele cutremurelor de pământ din 
Turcia sau America sau mai ştiu eu unde? Dar nimeni nu 
vrea cu adevărat să ia în casa lui un copil evacuat, nu-i aşa? 

— Am să-ţi urmăresc cariera cu mare interes, l-am 
asigurat. 

— În douăzeci de ani ai să mă găseşti îngrăşându-niă tot 
mai mult şi trăind comod şi, probabil, considerat un 
binefăcător public. 

— Şi pe urmă?. 

— Cum adică „Pe urmă'? 

— Mă gândeam doar că s-ar putea să te plictiseşti. 

— Oh, am să găsesc eu un scandal sau altul - doar aşa, din 
amuzament. 

Întotdeauna am fost fascinat de siguranţa totală cu care îşi 
schiţa Gabriel viaţa. Ajunsesem să cred că pronosticurile lui 
aveau să se împlinească. Avea darul de a avea dreptate. 
Prevăzuse că ţara avea să-i voteze pe laburişti. Fusese sigur 
de propria-i victorie. Viaţa lui avea să urmeze cursul pe 
care îl prezicea el acum, neabătându-se nici un milimetru 
de la el. 

Am spus ca să-l aţâţ: 

— Aşadar totul spre ce e cel mai bine în cea mai bună 
posibil dintre luni. 

Se încruntă şi spuse iritat: 


— Ce stil ai de a pune degetul pe rană, Norreys! 

— De ce, ce nu merge? 

— Ba merge... merge bine. Rămase tăcut o clipă, apoi 
continuă: Ţi-a intrat vreodată un spin în deget? Ştii cât de 
înnebunitor poate fi... n-ai nimic cu adevărat grav, dar te 
sâcâie mereu, te înţeapă, îţi aminteşte că e acolo... 

— Care-i spinul? Milly Burt? 

S-a uitat lung la mine, uimit. Am văzut că nu era Milly 
Burt. 

— Cu ea nu-i nimic, spuse el. Din fericire, nu-i nimic rău 
aici. O plac. Sper s-o mai văd uneori la Londra. Acolo nu o 
să mă lovesc de bârfele astea tâmpite de aici. 

Apoi, îmbujorându-se, scoase din buzunar un pachet. 

— Aruncă-ţi o privire la asta. Crezi că merge? Cadou de 
nuntă. Presupun că trebuie să-i dau ceva. Când e? Joia 
viitoare? Sau crezi că e un cadru nepotrivit? 

Am desfăcut pachetul cu mare interes. Am fost total 
surprins de ce am găsit. Era ultimul lucru la care m-am 
aşteptat de la John Gabriel să-l ofere ca dar de nuntă. 

Era o carte de rugăciuni, delicat şi superb legată. Un lucru 
care ar fi trebuit să stea într-un muzeu. 

— Nu ştiu precis ce e, spuse Gabriel. Nu ştiu ce chestie 
catolică. Are câteva sute de ani. Dar m-am gândit... ştiu şi 
eu... mi-am zis că merge. Fireşte, dacă ţi se pare o prostie... 

M-am gândit să-1 liniştesc. 

— E minunată. Un lucru pe care oricine ar fi bucuros să îl 
aibă. E o piesă de muzeu. 

— Nu cred că e genul de lucru după care s-ar omori ea, 
dar i se cam potriveşte, dacă înţelegi ce vreau să spun... Şi, 
în definitiv ” trebuie să-i dau ceva. A reuşit foarte bine să-l 
prindă în laţ pe Excelenţa sa. Îi doresc să se bucure de 
păunul ăla înfoiat. 

— E mult mai bun decât un păun înfoiat. 

— Da - de fapt, e. În tot cazul, trebuie să rămân în relaţii 
bune cu ea. Ca deputat local, am să iau cina la castel şi am 
să mă tot vântur pe acolo. Îmi închipui că acum bătrâna 


lady St Loo va trebui să se mute la Dower House - ruina aia 
mucegăită de lângă biserică. Aş zice că oricine locuieşte 
acolo va muri în scurt timp de reumatism. 

Luă cartea de rugăciuni şi o înfăşură la loc. 

— Chiar crezi că merge? 

— Un cadou superb şi cât se poate de neobişnuit, l-am 
asigurat eu. 

Intră Teresa. Gabriel spuse că trebuia să plece. 

— Ce se întâmplă cu el? Mă întrebă ea după plecarea lui. 

— Reacţia, presupun. 

— E mai mult de atât. 

— Nu mă pot împiedica să mă gândesc că e păcatcăa 
câştigat alegerile. Poate că eşecul l-ar mai fi trezit la 
realitate. Aşa însă, în câţiva ani succesul o să i se urce la 
cap. Dar am presimţirea că va ajunge în vârful copacului. 

Cred că ceea ce l-a atras pe Robert în discuţie a fost 
cuvântul copac. Intrasem cu Teresa, dar în felul lui retras, 
astfel încât, ca de obicei, am tresărit când l-am auzit 
vorbind. 

— Oh, nu, nu va ajunge, spuse el. 

— Nu va ajunge în vârful copacului. N-are nici o şansă, aş 
spune... ” 

Începu să umble neconsolat prin cameră şi întrebă de ce 
întotdeauna cineva trebuia să-i ascundă cuțitul de curăţat 
paleta. / 

Capitolul XVIII Nunta lordului St Loo cu Isabella Charteris 
era fixată pentru joi. Cred că era unu noaptea când am 
auzit paşi în faţa uşii dinspre terasă. 

Nu putusem să dorm. Era una din nopţile mele proaste 
când mă chinuia durerea. 

Mi-am zis că imaginaţia îmi juca feste, deşi aş fi jurat că 
paşii de pe terasă erau ai Isabellei. 

Apoi i-am auzit glasul. 

— Pot să intru, Hugh? 

Uşile glasvantului erau întredeschise ca de obicei când nu 
era vânt. Isabella intră şi aprinse veioza de lângă patul 


meu. Aveam încă senzaţia că visam. 

Isabella arăta foarte înaltă. Purta un pardesiu lung din 
tweed de culoare închisă, iar pe cap avea o eşarfă roşie. 
Faţa ei era gravă, calmă şi parcă tristă. 

Nu-mi imaginam ce căuta aici la ora asta din noapte. Mă 
simţeam vag alarmat. 

Nu mai aveam impresia că visam. Dimpotrivă. Aveam 
senzaţia că tot ce se întâmplase de la venirea acasă a lui 
Rupert St Loo fusese un vis, iar aceasta era trezirea. 

Mi-am amintit-o pe Isabella spunând: „Iot mai simt că s-ar 
putea să mă trezesc”. 

Şi, brusc, mi-am dat seama ce se întâmplase cu ea. -l Fata 
care stătea lângă mine nu mai visa - se trezise. 

Şi mi-am mai amintit ceva - pe Robert spunând că la 
botezul lui Rupert St Loo nu fusese nici o ursitoare rea. Il 
întrebasem mai târziu ce voise să spună şi el răspunse: „Păi, 
dacă nu există nici o ursitoare rea, unde-i povestea ta? Asta, 
probabil, îl face pe Rupert St Loo să nu fie întru totul real, 
în ciuda aspectului lui chipeş, a inteligenţei lui, a 
«corectitudinii» lui”. 

Isabella spuse: 

— Am venit să-mi iau adio de la dumneata, Hugh. 

M-am holbat prosteşte la ea. 

— Adio? 

— Da. Vezi dumneata, plec... 

— Pleci? Cu Rupert, adică? 

— Nu. Cu John Gabriel... 

Atunci am fost conştient de ciudata dualitate a minţii 
umane. Jumătate din mintea mea era uluită, 
neîncrezătoare. Ce spunea Isabella părea absolut incredibil 
- un lucru atât de fantastic încât pur şi simplu nu se putea 
întâmpla. 

Dar cealaltă parte a minţii mele nu era surprinsă. Era ca şi 
cum 0 voce interioară mi-ar fi spus ironică: „Dar, de bună 
seamă, ai ştiut tot timpul asta...” Mi-am amintit cum, fară să 
se uite, Isabella recunoscuse paşii lui John Gabriel pe 


terasă. Mi-am amintit expresia feţei ei când urcase de pe 
terasa de jos în noaptea campionatului de whist, şi 
rapiditatea cu care acţionase în criza Milly Burt. Mi-am 
amintit cum spusese cu o ciudată urgenţă în glas: „Rupert 
trebuie să vină repede...” Atunci îi fusese frică, se temuse 
de ce i se întâmpla. 

Am înţeles, foarte imperfect, îndemnul întunecat care o 
mâna spre John Gabriel. Din anumite motive, omul' ăsta 
avea un dar ciudat de a atrage femeile. Teresa mi-o spusese 
de mult... 

II iubea Isabella? Mă îndoiam. Şi nu o vedeam fericită 
lângă un bărbat ca Gabriel - un bărbat care o dorea, dar nu 
o iubea. 

Din partea lui era nebunie curată. Asta avea să însemne 
să-şi abandoneze cariera politică. Avea să fie ruinarea 
tuturor ambițiilor lui. Nu înţelegeam de ce facea pasul ăsta 
nebunesc. 

O iubea? Nu credeam. Credeam că, într-un fel, o ura. Ea 
făcea parte din lucrurile care îl umiliseră de când venise 
aici. Asta să fi fost motivul obscur al acestui act dement? 

— Se răzbuna pe acea umilire? 

O iubeam pe Isabella. Am ştiut asta acum. O iubeam atât 
de mult încât fusesem fericit de fericirea ei - iar ea fusese 
fericită cu Rupert în visul ei... Se temuse doar ca s-ar putea 
să nu fie real. 

Atunci ce era real? John Gabriel? Nu, ce făcea ea era 
nebunie. Trebuia să fie oprită... implorată, convinsă. 

Cuvintele se buluceau pe buzele mele... dar rămaseră 
nerostite. Nici până azi nu ştiu de ce. Singurul motiv care 
îmi vine în minte este că Isabella... era Isabella. 

N-am spus nimic. 

Ea se aplecă şi mă sărută. Nu a fost un sărut de copil. 
Gura ei era o gură de femeie. Buzele ei erau răcoroase şi 
proaspete, şi le-au apăsat pe ale iriele cu o tandreţe şi o 
intensitate pe care n-am să le uit niciodată. Era de parcă 
ha-ar fi sărutat o floare. 


Îmi spuse adio şi plecă din cameră şi din viaţa mea spre 
locul în care o aştepta John Gabriel. 

Iar eu n-am încercat s-o opresc... 

Capitolul XVIII Odată cu plecarea lui John Gabriel şi a 
Isabellei din St L.oo prima parte a povestirii mele se 
termină. Acum îmi dau seama că e povestea lor nu a mea, 
căci după plecarea lor nu prea îmi amintesc ce s-a 
întâmplat. 'Totul e vag şi confuz. 

Niciodată nu mă interesase latura politică a vieţii noastre 
în St Loo. Pentru mine a fost doar un fundal pe care s-au 
mişcat protagoniştii dramei. Dar repercursiunile politice 
trebuie că au fost - ba nu, chiar ştiu că au fost - cu bătaie 
lungă. 

* Dacă John Gabriel ar fi avut cât de cât o conştiinţă 
politică n-ar fi făcut ce a făcut. Perspectiva de a-i lăsa de 
izbelişte pe alegătorii lui l-ar fi îngrozit. Căci asta a făcut. 
Resentimentele localnicilor au fost atât de puternice încât 
dacă n-ar fi renunţat din proprie iniţiativă la locul proaspăt 
câştigat, opinia publică l-ar fi obligat s-o facă. Afacerea a 
discreditat puternic Partidul Conservator. Nu cred că lui 
John Gabriel i-a păsat vreun pic. Ceea ce urmărise el fusese 
propria lui carieră. Prin purtarea lui nebunească îşi 
distrusese această carieră. Aşa privea el lucrurile. Avusese 
destulă dreptate când profeţise că numai o femeie ar fi fost 
în stare să-i strice viaţa: Nu prevăzuse câtuşi de puţin cine 
avea să fie femeia aceea. 

Temperamentul şi creşterea lui nu erau în măsură să-l 
facă să înţeleagă şocul şi groaza simţite de persoane ca lady 
St Loo şi doamna Brigham Charteris. Lady Tressilian fusese 
crescută cu convingerea că a candida pentru un loc în 
parlament era o datorie pe care un bărbat o avea faţă de 
ţara lui. 

Gabriel nu a putut nici măcar să înceapă să aprecieze o 
astfel de atitudine. Modul în care privea el treaba asta era 
că Partidul Conservator alesese un incapabil când îl alesese 
pe el. Era un joc de noroc, şi partidul pierduse. Dacă totul 


ar Fi luat un curs normal, conservatorii ar fi avut de ce să 
se felicite. Dar întotdeauna exista a suta şansă - şi şansa 
aceea se întâmplase. 

Destul de ciudat, însă, că persoana care a adoptat acelaşi 
punct de vedere a fost lady St Loo. 

Ea vorbi o singură dată despre asta, în prezenţa Teresei şi 
a mea, când ne aflam singuri în salonul din Polnorth House. 

— Nu putem evita partea noastră de vină, spuse ea. Ştiam 
ce fel de om este. Am nominalizat un om din afară, care nu 
avea credinţe adevărate, nu avea tradiţii, nu avea 
integritate autentică. Ştiam foarte bine că nu era decât un 
aventurier. L-am accepta pentru”că avea priză la mase şi un 
dosar de război bun. Eram pregătiţi să-l lăsăm să se 
folosească de noi pentru că eram pregătiţi să ne folosim de 
el. Ne-am scuzat spunând că mergeam în pas cu vremurile. 
Dar dacă există vreo realitate, vreun sens în tradiţia 
conservatoare, acestea trebuie trăite la înălţimea tradiţiei 
lor. Noi trebuie să fim reprezentaţi de oameni care, dacă nu 
strălucitori, sunt sinceri, oameni care sunt pregătiţi să-şi 
asume responsabilitatea celor de sub ei, cărora nu le e 
ruşine să-şi spună clasa superioară pentru că ei nu accepta 
doar privilegiile ca şi îndatoririle clasei superioare. 

Vorbea glasul unui regim muribund. Nu eram de acord cu 
acest punct de vedere, dar l-am respectat. Lady St loo îşi 
avea locul ei şi avea să şi-L. păstreze până la moarte. 

Nu vorbi de Isabella. Rana asta pătrunsese adânc în inimă. 
Căci Isabella, după părerea intrasigentă a bătrânei 
doamne, îşi trădase clasa. Ea trădase citadela din interior. 

Dacă lady St Loo n-a vorbit deloc de Isabella, lady 
Tressilian a vorbit. A vorbit cu mine pentru că, cred eu, nu 
putea vorbi cu nimeni altcineva şi pentru că simţea că, 
datorită condiţiei mele de invalid, nu contam. Avea pentrv 
îeajutorarea mea un sentiment matern incorigibil, şi cred că 
se Simţea aproape justificată vorbindu-mi ca şi cum chiar 
eram fiul ei. 


Adelaide, spunea ea, era inabordabilă. Maude îşi smucea 
capul şi ieşea imediat cu câinii. Inima sentimentală a lui 
lady Tressilian trebuia să se despovăreze. 

S-ar fi simţit neloială dacă ar fi discutat cu leresa despre 
familia ei. Cu mine nu se simţea aşa poate pentru că ştia că 
o iubeam pe Isabella. O iubea pe Isabella, o iubea din toată 
inima, şi nu se putea împiedica să se gândească la ea, şi să 
fie nedumerită şi uluită de ceea ce făcuse. 

— A fost un lucru atât de necaracteristic ei, Hugh! Chiar 
cred că omul ăla a vrăjit-o. Întotdeauna mi-am zis că era un 
om periculos... lar ea părea atât de fericită... ea şi Rupert 
păreau făcuţi unul pentru altul! Nu pricep şi pace. Erau 
fericiţi - erau cu adevărat fericiţi. Dumneata nu crezi asta? 

I-am spus cu prudenţă că credeam că fuseseră fericiţi. Am 
vrut să adaug, dar nu cred că lady Tressilian ar fi înţeles, că 
uneori fericirea nu e de ajuns... 

— Eu sunt convins că, într-un fel sau altul, omul ăla a 
hipnotizat-o. Dar Addie spune că nu. Ea spune că Isabella n- 
ar face niciodată ceva de care să nu fie pe deplin 
conştientă, pe care să nu vrea cu adevărat să-l facă. Nu 
ştiu ce să zic. 

Aici lady St Loo avea dreptate. 

Lady Tressilian întrebă: 

— Crezi că sunt căsătoriţi? Unde crezi că sunt? 

Am întrebat-o dacă n-au primit nici o veste de la ea. 

— Nu. Nimic. Nimic în afară de scrisoarea pe care a lăsat- 
o. Îi era adresată lui Addie. Spunea că nu se aştepta ca 
Addie s-o ierte vreodată şi că probabil Addie avea dreptate. 
Şi mai spunea: „Nu are rost să spun că îmi pare rău pentru 
toată durerea pe care am s-o pricinuiesc. Dacă mi-ar fi 
părut cu adevărat rău n-aş fi făcut-o. Mă gândesc că poate 
Rupert o să înţeleagă. Întotdeauna am să vă iubesc pe toţi, 
chiar dacă n-am să vă mai văd”. 

Lady Tressilian mă privi cu ochii plini de lacrimi. 

— Sărmanul băiat! Dragul de Rupert... Cât ne-am ataşat 
toate de el! > 


— Îmi închipui că i-a picat foarte greu, nu? 

Lady Tressilian clătină din cap. 

— A fost atât de bun, atât de blând cu noi! Dar n-a vrut să 
vorbească despre asta. Nimeni nu vrea să vorbească despre 
asta. Oftă. Dar eu nu pot să nu mă întreb unde sunt şi ce 
fac. Se vor căsători? Unde vor trăi? 

Mintea lui lady Tressilian era fundamental feminină. Era 
directă, practică, preocupată de evenimentele vieţii de zi cu 
zi. O vedeam deja alcătuind o imagine a vieţii casnice a 
Isabellei - mariaj, o casă, copii. Ea iertase cu uşurinţă. O 
iubea pe Isabella. Ceea ce făcuse Isabella era şocant. Era 
ruşinos. Dezamăgise familia. Dar era şi romantic. lar lady 
Tressilian era foarte romantică. 

Ciim spuneam, amintirile mele despre următorii doi ani în 
St Loo sunt vagi. Avură loc alte alegeri şi domnul 
Wilbraham câştigă cu o largă majoritate. Nici măcar nu-mi 
amintesc cine a fost candidatul conservatorilor. Politica, fără 
John Gabriel, nu-mi mai reţinu atenţia. Propria-mi sănătate 
începu să-mi acapareze majoritatea gândurilor. M-am dus la 
un spital şi am fost supus unei serii de operaţii care, dacă 
nu mi-am făcut cine ştie ce bine, nici mai râu nu mi-au 
făcut. Teresa şi Robert au rămas la Polnorth House. Cele 
trei doamne bătrâne au plecat de la castel şi s-au mutat 
într-o casă victoriană, micuță, cu o grădină frumoasă. 
Castelul a fost închiriat pentru un an unor oameni din 
nordul Angliei, Optsprezece luni mai târziu Rupert St Loo s- 
a întors şi s-a însurat cu o americancă bogată. După cum 
mi-a scris 'leresa, aveau planuri mari de restaurare a 
castelului imediat ce reglementările privitoare la construcţii 
o permiteau. În mod ilogic, uram să mă gândesc la castelul 
St Loo restaurat. 

Unde erau John Gabriel şi Isabella, nimeni nu ştia. 

În 1947 Robert a avut la Londra o expoziţie de succes cu 
picturile din Cornwall. 

La vremea aceea, chirurgia progresase mult. Pe continent, 
diverşi chirurgi străini făceau lucrurile remarcabile în 


cazuri asemănătoare cu al meu. Chirurgul meu personal 
era entuziasmat de realizările unui doctor evreu din 
Slovacia. Avea convingerea că, în cazul meu, acesta ar fi 
putut încerca ceva ce nici un doctor englez nu s-ar fi 
încumetat să încerce. 

Aşa se face că în toamna anului 1947 am plecat la Zagreb 
la doctorul Crassvitch. 

Nu e nevoie să intru în detaliile istoriei mele. E suficient să 
spun că dr. Crassvith, un chirurg sensibil şi deştept, şi-a 
exprimat credinţa că, printr-o operaţie, starea mea fizică 
putea să se îmbunătăţească enorm. Era posibil, spunea el, 
ca să fiu în stare să mă mişc liber, în cârje, în loc să stau 
imobilizat la pat ca o epavă. Am aranjat să fiu internat în 
clinica lui. 

Speranţele mele şi ale lui s-au realizat. La sfârşitul a şase 
luni am fost capabil să merg cu ajutorul cârjelor. Nu pot 
explica felul în care am început să privesc viaţa. Am rămas 
în continuare în Zagreb, căci mai aveam de făcut un 
tratament. Într-o seară de vară, m-am bălăbănit încetişor 
pe strada principală din Zagreb şi m-am oprit să-mi trag 
sufletul într-o cafenea mică, uitându-mă la mese, l-am văzut 
pe John Gabriel. 

A fost un şoc. Nu mă mai gândisem de câtva timp la el. 
Habar n-aveam că era prin părţile astea. Dar un şoc şi mai 
rău a fost aspectul lui. 

Decăzuse. Faţa lui fusese întotdeauna ordinară, dar acum 
era aproape de nerecunoscut. Era pătată şi nesănătoasă, 
iar ochii erau injectaţi. În acelaşi moment mi-am dat seama 
că era uşor beat. 

Se uită în direcţia mea, mă văzu şi, ridicându-se, veni 
clătinându-se spre mine. 

— Ia te uită cine e aici! Ultimul om pe care mă aşteptam 
să-l văd. 

Mi-ar fi făcut o enormă plăcere să-mi reped pumnul în faţa 
lui John Gabriel, dar în afara faptului că nu eram în situaţia 


care să-mi permită să mă bat, voiam să aud veşti despre 
Isabella. L-am invitat să ia loc şi să bea ceva. 

— Mulţumesc, Norreys. Ce mai fac St Loo şi castelul de 
Turtă dulce şi mâţele bătrâne? 

I-am spus că era ceva timp de când plecasem din St Loo, şi 
că bătrânele doamne se mutaseră, castelul fiind acum 
închiriat. 

Îmi spuse că spera ca mutarea să fi fost o pilulă amară 
pentru matroană. l-am spus că credeam că fusese 
bucuroasă să plece. l-am mai spus că Rupert St Loo se 
logodise. 

— De fapt, totul a ieşit foarte bine pentru toată lumea, 
spuse Gabriel. 

Am reuşit să nu răspund. l-am văzut vechiul rânjet 
arcuidu-i gura. 

— Ei, hai, Norreys, nu mai sta ca şi cum ai înghiţit un par. 
Întreabă-mă de ea. Asta vrei să ştii, nu-i aşa? 

Necazul cu Gabriel era că întotdeauna purta războiul în 
tabăra inamicului. M-am recunoscut înfrânt. 

— E bine. N-am sedus-o şi abandonat-o. 

Îmi era tot mai greu să mă abţin să-l pocnesc, întotdeauna 
avusese puterea de a fi ofensiv. Acum că începuse să o ia la 
vale era mult mai ofensiv. 

— E aici în Zagreb? Am întrebat. 

— Da, ai face bine să treci pe la ea. Îi va face plăcere să 
vadă un vechi prieten şi să audă veşti din St Loo. 

Mi se părea mie sau în glasul lui Gabriel era o uşoară notă 
de sadism? 

Puțin jenat, am întrebat:. 

— Sunteţi... căsătoriţi? 

Rânjetul lui fu de-a dreptul diabolic. 

— Nu, Norreys, nu suntem căsătoriţi. Poţi să te întorci şi 
să-i spui asta căţelei bătrâne din St Loo. 

(Ciudat cât îl mai râcâia încă lady St L.oo). 

— E improbabil să-i vorbesc despre asta, am spus cu 
răceală. 


— Aşadar Isabella a făcut de ruşine familia! Cerule, cât mi- 
ar fi plăcut să le văd feţele în dimineaţa aceea când am 
şters-o împreună! 

— Eşti un porc, Gabriel! Am spus simțind că îmi pierd 
controlul. 

Nu fu deloc supărat. 

— Depinde cum o iei, spuse el. Dumneata priveşti foarte 
îngust viaţa, Norreys. 

— În orice caz, am câteva instincte decente, am spus tăios. 

— Eşti atât de englez! Trebuie să te prezint mediului 
cosmopolit în care ne mişcăm eu şi Isabella. 

— Nu arăţi nemaipomenit de bine, dacă pot să spun aşa. 

— Asta e din cauză că beau prea mult, spuse prompt 
Gabriel. Acum sunt niţel ameţit. Dar fii pe pace, Isabella nu 
bea. Nu-mi imaginez de ce nu, dar nu bea. Mai are încă 
tenul de şcolăriţă. Îţi va face plăcere să o revezi. 

— Mi-ar plăcea să o văd, am spus încetişor, dar nu eram 
sigur dacă era adevărat. 

Chiar mi-ar fi plăcut să o văd? N-ar fi fost curată durere? 
Voia ea să mă vadă? Probabil că nu. Măcar de-aş fi putut şti 
cum se simţea... 

— Ai să te bucuri să auzi că nu are progenituri nelegitime, 
spuse vesel Gabriel. 

M-am uitat la el. Spuse moale: 

— Chiar mă urăşti, nu-i aşa, Norreys? 

— Cred că am un motiv serios s-o fac. 

— Eu nu văd aşa treaba. Te-ai distrat mult pe seama mea 
în St Loo. Oh, ba da, te-ai distrat. Interesul faţă de ce 
Făceam eu te-a împiedicat, probabil, să te sinucizi. În locul 
dumitale eu m-aş fi sinucis în mod sigur. Nu are rost să mă 
urăşti doar pentru că eşti nebun după Isabella. Oh, ba da, 
eşti. Ai fost şi atunci, eşti şi acum. De asta stai aici 
prefacându-te prietenos când de fapt nu poţi să mă suferi. 

— Isabella şi eu eram prieteni. Un lucru pe care nu cred 
că eşti în stare să-l înţelegi. 


— Nu mă refer la faptul că i-ai făcut avansuri, bătrâne. Nu 
e stilul dumitale. Afinitate sufletească şi înălţare spirituală. 
Ei bine, va fi plăcut pentru ea să,revadă un vechi prieten. 

— Chiar crezi ca i-ar plăcea să mă vadă? 

Purtarea i se schimbă. Se uită urât la mine. 

— De ce dracu' nu? De ce să nu vrea să te vadă? 

— Te-am întrebat doar aşa... 

— Mie mi-ar plăcea să te vadă. 

Asta m-a jignit în amorul propriu. Am spus: 

— În cazul ăsta, ne vom lua după ce preferă ea. 

Zâmbi din nou, pe neaşteptate. 

— Fireşte că va vrea să te vadă. Am vrut doar să te înfurii. 
Am să-ţi dau adresa. Treci pe la ea oricând vrei. De regulă e 
acasă. 

— Dumneata cu ce te mai ocupi? 

Îşi lăsă capul pe-o parte şi îmi făcu cu ochiul. 

— Muncă sub acoperire, bătrâne. Foarte secretă. Deşi 
prost plătită. Dacă eram parlamentar câştigam acum o mie 
de lire pe an. Deseori îi reamintesc Isabellei la câte am 
renunţat de dragul ei. 

Cât îl uram pe diavolul ăla necioplit! Îmi venea să... ei 
bine, îmi venea să fac multe lucruri pe care, din punct de 
vedere fizic, îmi era imposibil să le fac. M-am mulţumit să 
accept bucăţica de hârtie pe care mâzgălise adresa. 

În noaptea aceea am adormit foarte târziu. Eram bântuit 
de temeri pentru Isabella. M-am întrebat dacă o puteam 
Face să-l părăsească pe Gabriel. Era evident că toată 
treaba ieşise prost. 

Cât de prost mi-am dat seama abia în dimineaţa 
următoare. Am găsit adresa pe care mi-o dăduse Gabriel. 
Era o casă cu aspect dubios, pe o stradă lăturalnică, mizeră, 
dintrun cartier rău famat. Am întrebat-o pe femeia 
şleampătă ce stătea în prag unde puteam s-o găsesc pe 
doamna englezoaică. Din fericire, ea înţelegea germana şi 
m-a îndrumat spre etajul de sus. Am urcat cu dificultate, 
cârjele alunecându-mi tot timpul. Casa era jegoasă. Mirosea 


urât. Inima mi-a căzut în cizme. Frumoasa, mândra mea 
Isabella! Să ajungă ea în starea asta! În acelaşi timp, însă, 
am devenit foarte hotărât. 

Aveam s-o scot din toate astea. Aveam s-o duc înapoi în 
Anglia... 

Am ajuns cu chiu cu vai la ultimul etaj şi am bătut în uşă. 
Dinăuntru, cineva a strigat ceva în cehă. Am recunoscut 
glasul - era al Isabellei. Am deschis uşa şi am intrat. 

Nu cred că aş putea explica vreodată ce efect a avut 
camera aceea asupra mea. 

Era o încăpere absolut sordidă. Mobila fărâmată, 
draperiile numai zdrenţe, patul cu tăblie urâtă. Camera era 
în acelaşi timp curată şi murdară; adică, pereţii erau numai 
dâre de murdărie, tavanul negru, şi se simţea un uşor miros 
neplăcut de gândaci. Dar în rest totul era curat. Patul era 
făcut, scrumierele goale, praful şters. 

Cu toate acestea rămânea o cameră sordidă. Jn mijlocul ei, 
cu picioarele adunate sub ea şi brodând o bucată de 
mătase, stătea Isabella. 

Arăta exact ca atunci când plecase din St Loo. Rochia ei 
era ponosită, de fapt. Dar avea linie şi stil, şi deşi veche, o 
purta cu degajare şi distincţie. Părul ei avea aceeaşi 
pieptănătură de paj. Faţa ei era frumoasă, calmă, şi gravă. 
Ea şi camera nu aveau nimic de a face una cu alta. Isabella 
stătea aici, în mijlocul ei, exact cum ar fi putut sta în 
mijlocul Deşertului sau pe puntea unui vapor. Nu era 
căminul ei. Era un loc unde, doar momentan, se întâmpla să 
fie. 

Se uita lung la mine, apoi, cu o săritură, veni spre mine cu 
mâinile întinse, cu o faţă bucuroasă şi surprinsă. Mi-am dat 
seama că Gabriel nu-i spusese că eram în Zagreb. M-am 
întrebat de ce. 

Îşi puse cu afecţiune mâinile în ale mele. Îşi înălţă faţa şi 
mă sărută. 

— Hugh, ce minunat! 


Nu m-a întrebat cum de mă aflam în Zagreb. Nu comentă 
faptul că acum puteam să merg. Toată preocuparea ei era 
că-i venise prietenul şi că se bucura să îl vadă. Era, de fapt, 
Isabella mea. 

Îmi aduse un scaun şi îl trase lângă al ei. 

— Ei bine, Isabella, ce faci cu tine însăţi? 

Răspunsul ei a fost tipic. Îmi arătă imediat broderia. 

— Am început-o acum trei săptămâni. Îţi place? 

Am luat lucrul în mână. Era o bucată pătrată de mătase 
veche, de un cenuşiu delicat, uşor decolorat, foarte moale la 
pipăit. Pe ea Isabella broda un model alcătuit din trandafirii 
roşii, aproape grena, micşunele ruginite şi tulpiniţe de un 
mov deschis. Era o lucrătură frumoasă, foarte fină, minunat 
executată. 

— E încântătoare, Isabella, absolut încântătoare. 

Simţeam, ca întotdeauna, ciudata calitate de basm care 
veşnic o înconjura pe Isabella. Lângă mine era fecioara 
captivă lucrând la broderia ei în turnul căpcăunului. 

— E foarte frumoasă, am spus înapoindu-i broderia. Dar 
locul ăsta e groaznic. 

Se uită în jur cu o privire nepăsătoare, aproape surprinsă. 

— Da, spuse ea. Presupun că este. 

Doar atât, nu mai mult. Reacţia ei, ca întotdeauna, mă 
nedumerea. Îmi dădeam seama vag că pentru Isabella 
conta prea puţin locul în jurul ei. Nu se gândea la asta. 
Camera Asta era locul în care se întâmpla să trăiască în 
momentul de faţă. O dată atenţia ei atrasă asupra camerei, 
recunoştea că nu era un loc drăguţ, dar faptul nu o interesa 
cu adevărat. Broderia ei o interesa mult mai mult. Am spus: 

— L-am văzut pe John Gabriel aseară. 

— Serios? Unde? Nu mi-a spus. 

— Aşa am ştiut adresa ta. M-a invitat să vin şă te văd. 

— Mă bucur mult că ai făcut-o. Oh, mă bucur atât de mult! 

— Isabella... dragă Isabella... Eşti bine? Eşti fericită? Se 
uită lung la mine, de parcă nu prea înţelegea ce voiam să 
spun. 


— Mă refer la toate astea. Nu seamănă deloc cu ceea ce 
erai tu obişnuită. N-ai vrea să laşi totul şi... să te întorci cu 
mine? La Londra dacă nu în St Loo. 

Ea clătină din cap. 

— John face ceva aici. Nu ştiu exact ce... 

— Eşti fericită cu el? Nu cred că poţi fi... Ai făcut o mare 
greşeală, Isabella, dar asta nu înseamnă că trebuie să 
persişti în ea. Părăseşte-1. 

Ea se uită la lucrul ei şi pe buze îi flutură un surâs. 

— Oh, nu, n-aş putea face asta. 

— Îl iubeşti chiar atât de mult, Isabella? Eşti... eşti cu 
adevărat fericită cu el? 'le întreb pentru că ţin foarte mult la 
tine. 

Ea spuse cu gravitate: 

— Vrei să spui fericită în felul în care eram în St L.oo? 

— Da. 

— Nu, fireşte că nu sunt... 

— Atunci renunţă la tot, întoarce-te cu mine, şi ia-o de la 
început. 

Surâsul acela ciudat îi apăru din nou pe buze. 

— N-aş putea face asta. 

— La urma urmelor, am spus destul de jenat, nu eşti 
măritată cu el. 

— Nu, nu sunt măritată... 

— De ce nu v-aţi căsătorit? Am întrebat cu neobrăzare, 
învingându-mi jena. 

Ea nu se simţi ofensată. Am avut, în schimb, impresia că 
întrebarea i se punea pentru prima dată. Rămase liniştită, 
gânditoare, întrebându-se de ce. 

Apoi spuse cu îndoială, într-un fel cam nedumerit: 

— Nu cred că John... vrea să se însoare cu mine, Am reuşit 
să nu explodez de mânie. 

— Chiar nu există nici un motiv ca să nu vă căsătoriţi? 

— Nu. Tonul ei era îndoit. 

— Iţi datorez asta. Măcar atâta poate să facă. 

— Ce n-a fost aşa? 


— Când am plecat din St Loo... n-am făcut-o ca să mă 
mărit cu John în loc să mă mărit cu Rupert. Ela vrut să plec 
cu el, şi am plecat. N-a vorbit de căsătorie. Nu cred că s-a 
gândit la asta. Toate astea - arătă moale cu mâna în jur, dar 
am înţeles că prin „astea” nu se referea atât de mult la 
camera în sine cât la caracterul tranzitoriu al vieţii lor 
împreună - asta nu-i căsnicie. Căsnicia este ceva total 
diferit. 

— Tu şi Rupert... am început. 

Mă întrerupse, uşurată parcă de faptul că pricepusem. 

— Da, aceea ar fi fost căsnicie. 

Atunci ce considera ea că era viaţa ei cu John Gabriel. Nu 
am vrut s-o întreb direct. 

— Spune-mi, Isabella, ce înţelegi tu de fapt prin căsnicie... 
ce înseamnă ea pentru tine, în afară de semnificaţia pur 
legală? 

— Cred că înseamnă să faci parte din viaţa cuiva... să-ţi 
ocupi locul tău în ea, şi să fie locul tău de drept, locul care 
îţi aparţine şi căruia îi aparţii. 


Am văzut că pentru Isabella căsnicia avea o semnificaţie 
structurală. 

— Vrei să spui că tu nu poţi împărtăşi viaţă lui Gabriel? 

— Nu. Nu ştiu cum. Îmi doresc să fi putut. Vezi tu, nu ştiu 
nimic despre el. 

M-am uitat lung la ea, fascinat. Mi-am zis că instinctiv avea 
dreptate. Nu ştia absolut nimic despre John Gabriel. 
Niciodată nu avea să ştie nimic, indiferent cât de mult ar fi 
stat cu el. Dar mi-am dat seama şi că asta putea să nu-i 
afecteze sentimentele pentru el. 

Iar el, m-am gândit dintr-o dată, era în aceeaşi barcă. Era 
ca un om care cumpărase (sau mai de grabă furase) o piesă 
scumpă şi delicată şi care nu avea idee de principiile 
ştiinţifice care stăteau la baza mecanismului ei complicat. 

— Rămâi cu bine, Isabella. Tu nu eşti nefericită. 

S-a uitat la mine cu ochi orbi, fără să mă vadă. 


Am spus cu blândeţe: 

— Să le transmit celor din St Loo dragostea ta? 

Ea rămase foarte rigidă. Ochii i se umplură de lacrimi. Nu 
erau lacrimi de amărăciune, ci lacrimi provocate de 
amintiri. 

— Dacă ai putea da ceasul înapoi, Isabella, dacă ai fi liberă 
să alegi... ai face iar aceeaşi alegere? 

Poate era o cruzime din partea mea, dar trebuia să ştiu, 
trebuia să fiu sigur. 

— Chiar are omul de ales privitor la ceva? 

Ei bine, asta era o problemă de interpretare. Viaţa este 
mai uşoară, poate, pentru oamenii realişti ca Isabella 
Charteris care nu percep nici o cale alternativă. Totuşi, 
după cum am acum credinţa, avea să vină un moment când 
Isabella a avut o alegere clară şi a preferat să urmeze o 
cale anume în deplină cunoştinţă de cauză. Dar asta mai 
târziu. 

În timp ce mă uitam la Isabella am auzit paşi împleticiţi pe 
scară. John Gabriel dădu uşa de perete şi intră 
bălăbânindu-se. Nu era o privelişte deosebit de plăcută. 

— Bună spuse el. Ai găsit uşor drumul? 

— Da, am spus scurt şi m-am îndreptat spre uşă. Scuzaţi- 
mă, trebuie să plec... 

El se dădu puţin la o parte să mă lase să trec. 

— Ei bine, începu el cu o expresie a feţei pe care n-am 
înţeles-o, să nu spui vreodată că nu ţi-am oferit ocazia... 

Nu ştiam la ce se referea. 

Continuă: 

— Ia cina cu noi mâine seară la Cafe gris. Dau o petrecere. 
Isabellei i-ar plăcea să vină, nu-i aşa Isabella? 

M-am uitat în spate. Isabella îmi zâmbea cu gravitate. 

— Da, sigur că vin, spuse ea. 

Chipul ei era calm. Îşi netezea şi alegea firele de mătase. 

Am zărit pe faţa lui Gabriel ceva ce n-am înţeles. Putea să 
fi fost disperare. 


Am coborât repede scara aceea sordidă - atât de repede 
cât poate merge un infirm. Voiam să ies la soare, departe de 
ciudata conjucţie a lui Gabriel şi Isabellei. Gabriel se 
schimbase... în mai rău. Isabella nu se schimbase deloc. 

Mintea mea nedumerită îmi spunea că trebuie să fi existat 
o semnificaţie în asta. Măcar de-aş fi putut s-o descopărj/ 

Capitolul XVIII Există unele amintiri groaznice pe care nu 
pot nicicum să le uit. Una dintre ele este seara de coşmar 
de la Cafe Gris. Sunt convins că petrecerea aceea a fost 
aranjată în întregime pentru a-i da posibilitatea lui John 
Gabriel să-şi satisfacă răutatea faţă de mine. În opinia mea, 
a fost o petrecere infamă. Acolo mi-au fost prezentaţi 
prieteni şi asociaţii lui Gabriel din Zagreb - iar în mijlocul 
lor stătea Isabella. Erau bărbaţi şi femei pe care nu ar fi 
trebuit niciodată să-i cunoască. Beţivani şi perverşi, 
prostituate fardate ţipător, consumatori înrăiţi de droguri. 
Totul era meschin, vulgar şi depravat. 

Şi niciunul nu se putea lăuda, în compensare, cu vreun 
talent artistic. Nu exista printre ei nici un scriitor, nici un 
pictor, nici măcar vreun vorbitor cu har. Erau cu toţii 
drojdia lumii cosmopolite, alegerea lui Gabriel. Era ca şi 
cum dorise în mod deliberat să arate cât de mult decăzuse. 

Mocneam de indignare pentru Isabella. Cum de îndrăznise 
Gabriel s-o aducă într-o asemenea companie? 

Şi atunci m-am uitat la ea şi indignarea mă părăsi. Isabella 
nu manifesta evitare, nici dezgust, şi cu atât mai puţin 
nerăbdarea de a depăşi o situaţie dificila. Stătea liniştită, 
zâmbind, acelaşi zâmbet de Madonă acropolitană. Era grav 
politicoasă şi neafectată de compania ei, la fel cum nu era 
afectată de mediul sordid în care trăia. Mi-am amintit 
răspunsul ei când o întrebasem dacă o interesa politica. „E 
unul din lucrurile pe care le facem”, spusese ea. Seara asta 
intra în aceeaşi categorie. O accepta fară resentiment şi 
fară cine ştie ce interes, ca pe unul din lucrurile pe care 
John Gabriel avea chef să-l facă. 


M-am uitat peste masă la ea, şi ea îmi zâmbi. Chinul şi 
nefericirea mea în numele ei erau pur şi simplu inutile. O 
floare poate înflori la fel de bine pe un morman de bălegar 
ca Oriunde în altă parte. Poate chiar mai bine, căci observi 
că e o floare. 

Am părăsit cafeneaua în corpore. Aproape toţi erau beţi. 
În timp ce ne pregăteam să trecem strada, din întuneric, 
fără zgomot, a apărut o maşină mare. Cât pe ce săo 
izbească pe Isabella, dar ea a văzut la timp pericolul şi a 
sărit rapid pe trotuar. Am văzut albeaţa feţei ei şi groaza 
acută din ochii săi în timp ce maşina se pierdea în josul 
străzii. 

Iat-o, aşadar, vulnerabilă totuşi. Viaţa cu toate 
vicisitudinile ei nu avea puterea s-o afecteze. Putea rezista 
în faţa vieţii - dar nu şi a morţii, sau a amenințării morţii. 
Chiar şi acum, când pericolul trecuse, era albă şi tremura. 

Gabriel strigă: 

— Cerule, mai să te radă! Te simţi bine, Isabella? 

— Oh, da! Mă simt bine. 

Dar în glasul ei se citea încă teama. Se uită la mine şi 
spuse: 

— Vezi, sunt totuşi o laşă. 

Nu prea mai am mult de povestit. Seara aceea a fost 
ultima dată când am văzut-o pe Isabella. 

Tragedia veni, cum vine de obicei, netrâmbiţată, 
neanunţată. 

Tocmai mă întrebam dacă să mă duc din nou la Isabella, 
dacă să-i scriu sau dacă să plec din Zagreb fară să o văd, 
când Gabriel fu condus în camera mea. 

Nu pot spune că am remarcat ceva neobişnuit în 
înfăţişarea lui. O anumită agitaţie nervoasă, poate, o 
încordare. Nu ştiu... 

Îmi spuse foarte calm: 

— Isabella a murit. 

M-am holbat la el. La început n-am priceput. Pur şi simplu 
nu simţeam că putea fi adevărat. 


EI îmi văzu neîncrederea. 

— Oh, ba da. E adevărat. A fost împuşcată. 

Mi-am găsit graiul, în timp ce o senzaţie rece de 
catastrofă, de pierdere cumplită îmi cuprindea fiinţa. 

— Împuşcată? Împuşcată? Cum putea să fie împuşcată? 
Cum s-a întâmplat? 

Mi-a spus. Se aflaseră amândoi în cafeneaua în care îl 
întâlnisem eu prima dată. 

Mă întrebă: 

— Ai văzut vreodată tablourile lui Stolanov? Ai văzut la el 
vreo asemănare cu mine? 

Stalanov era la vremea aceea virtualul dictator al slovaciei. 
M-am uitat bine la Gabriel şi mi-am dat seama că exista o 
puternică asemănare facială. 

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat. 

— Un tâmpit de student. I s-a părut că îl recunoaşte în 
mine pe Stolanov. Avea un revolver. A început să tragă, 
ţipând: „Stolanov, mi-ai căzut în sfârşit în mână!” N-am avut 
timp să fac nimic. Nu m-a nimerit pe mine. A nimerit-o pe 
Isabella... Făcu o pauză, apoi adăugă: A murit pe loc. 
Glontele i-a străpuns inima. 

— Cerule! Şi n-ai putut să faci nimic? 

E] se înroşi. 

— Nu. N-am putut să fac nimic... N-am avut timp... 

Am rămas mut. Eram înmărmurit, ameţit... 

Gabriel mă urmărea. Continua să nu dea semn de vreo 
emoție. 

— Deci, asta i-ai adus, am spus într-un sfârşit. 

— Da - dacă-ţi place să pui problema aşa. 

— Tu ai adus-o aici, în casa aia mizerabilă, în oraşul ăsta 
mizerabil. Dacă n-ai fi fost tu poate ar fi fost... 

M-am oprit. Termină el în locul meu. 

— Poate ar fi fost lady St Loo, trăind într-un castel lângă 
mare - trăind într-un castel de turtă dulce, cu un soţ de 
turtă dulce şi, probabil, cu un copil de turtă dulce pe 
genunchi. 


Dispreţul din glasul lui mă scoase din minţi. 

— Cerule, Gabriel! Nu cred că am să te iert vreodată! 

— Nu pot să spun că mă interesează dacă mă ierţi sau nu, 
Norreys. 

— Oricum, ce cauţi aici? Am întrebat mânios. De ce ai venit 
la mine? Ce vrei? 

Spuse liniştit: 

— Vreau s-o duci înapoi în St Loo... Eu nu am cum. Ar 
trebui să fie îngropată acolo, nu aici unde nu-i este locul. 

— Nu. Locul ei nu este aici. M-am uitat la el. In mijlocul 
durerii începu să încolţească o ciudată curiozitate. Am 
întrebat: De ce ai luat-o cu tine? Care a fost ideea care te-a 
împins să faci asta? O voiai chiar atât de mult? Suficient de 
mult ca să renunţi la carieră? 

Ridică din umeri. 

— Nu înţeleg! Am strigat furios. 

— Să înţelegi? Fireşte că nu înţelegi. Vocea lui mă miră. 
Era răguşită şi aspră. Tu n-ai să înţelegi niciodată nimic. Ce 
ştii tu despre suferinţă? 

— Foarte multe, am spus, încordat. 

— Ba nu, nu ştii. Tu nu ştii ce e suferinţa, adevărata 
suferinţă. Nu înţelegi că feu n-am ştiut niciodată, o singură 
dată baremi, ce gândea ea?... Eu niciodată n-am fost în 
stare să discut cu ea. Am făcut totul ca să-i înfrâng spiritul - 
totul! Am târât-o prin noroi, prin drojdia societăţii, şi nu 
cred că ea măcar a ştiut ce făceam! „Ea nu se poate 
murdări şi nu se poate zgâria”. Aşa era Isabella. E 
înspăimântător, îţi spun, înspăimântător! Certuri, lacrimi, 
sfidare - asta îmi imaginasem întotdeauna. Şi eu învingând! 
Dar n-am învins. Nu poţi învinge când te lupţi cu cineva 
care nu ştie ce e lupta. Şi n-am putut să vorbesc cu ea - 
niciodată n-am putut să vorbesc cu ea! M-am îmbătat cui, 
am încercat să mă (V oghez, am umblat cu alte femei... 
Nimic nu a atins-o. Şedea acolo cu » 

Picioarele adunate sub ea, brodându-şi florile de mătase, şi 
uneori cântându-şi ceva... Poate că era tot în castelul ei de 


lângă mare... tot în blestematul ei de basm... şi l-a adus cu 
ea... 

Se opri brusc şi se prăbuşi într-un scaun. 

— Nu înţelegi, spuse el. Cum ai putea? Ei bine, sunt 
terminat. l-am avut trupul. Niciodată altceva. Acum şi 
trupul ei îmi scapă... Se ridică. Du-o înapoi în St Loo. 

— Am s-o duc. Şi Dumnezeu să te ierte pentru ceea ce i-ai 
făcut! Se răsuci spre mine. 

— Pentru ce i-am făcut? Dar cum rămâne cu ce mi-a făcut 
ea mie? Mintea aia trufaşă a ta n-a bănuit nici o secundă că 
din clipa în care am văzut-o pe fata aia am cunoscut ce e 
chinul? Nu pot să-ţi explic ce mi-a făcut simpla vedere a ei - 
n-ai cum să înţelegi. A fost ca şi cum ai frecat o rană vie cu 
sare şi piper. Ioate lucrurile pe care le dorisem toată viaţa 
şi care mă deranjau erau cristalizate în ea. Ştiam că eram 
necioplit, mizerabil, senzual, dar asta nu m-a deranjat până 
când am văzut-o pe ea. Ea m-a rănit, Norreys. Nu înţelegi? 
M-a rănit cum nu mă mai rănise nimic până atunci. Trebuia 
s-o distrug, s-o trag în jos la nivelul meu. Nu vezi... nu, nu 
vezi! Nu înţelegi nimic. Eşti incapabil de asta. Pentru tine 
viaţa e ca o carte pe care o citeşti. Eu am fost în iad, află de 
la mine, în iad!... O dată, doar o singură dată am crezut că 
am o portiţă de scăpare. Când femeia aia prostuţă, 
cumsecade, a dat buzna în St Loo Arms şi a făcut varză din 
tot. Asta însemna că alegerile erau în aer, eu eram în aer. 
Am avut-o pe Milly Burt în mâinile mele. Bruta aia de 
bărbat al ei ar fi divorţat de ea şi eu aş fi făcut un lucru cu 
cap însurându-mă cu ea. Atunci aş fi fost în siguranţă. La 
adăpost de această obsesie groaznic de chinuitoare... Şi 
atunci ea, însăşi Isabella, s-a amestecat. Nu ştia ce îmi 
făcea. A trebuit să continui! N-am Avut scăpare. Tot timpul 
am sperat că am s-o scot la capăt cu bine. l-am cumpărat 
chiar şi un cadou de nuntă. Ei bine, n-a folosit la nimic. 
Trebuia s-o am... 

— lar acum e moartă... 


De data asta m-a lăsat să am ultimul cuvânt. Repetă, foarte 
încet: 

— lar acum... e moartă... 

Se răsuci pe călcâie şi ieşi din cameră. 

Capitolul XVIII Aceea a fost ultima dată când l-am văzutpe 
John Gabriel. Ne-am despărţit supăraţi în Zagreb şi nu ne- 
am mai întâlnit. 

Cu o oarecare dificultate am aranjat ca trupul neînsufleţit 
al Isabellei să fie adus în Anglia. 

A fost înmormântată în micul cimitir de lângă mare din St 
Loo, unde erau înmormântați şi ceilalţi membri ai familiei. 
După înmormântare am plecat cu cele trei doamne bătrâne 
la căsuţa lor victoriană, şi mi s-a mulţumit pentru că o 
adusesem pe Isabella acasă. 

În ultimii doi ani îmbătrâniseră cumplit. Lady St Loo 
semăna mai mult ca niciodată cu un vultur. Avea pielea 
lipită de oase şi arăta atât de fragilă încât m-am gândit că 
putea muri în orice clipă. În realitate, însă, a mai trăit muâţi 
ani după aceea. Lady Tressilian era mai corpolentă şi foarte 
astmatică. Mi-a spus în şoaptă că lor, tuturor trei, le plăcea 
foarte mult soţia lui Rupert. 

— O fată atât de practică şi atât de isteaţă! Sunt sigură că 
vor fi fericiţi. Fireşte că nu e ce am sperat cândva... Ochiii 
se umplură de lacrimi. Oh, de ce - de ce a trebuit să se 
întâmple asta? 

Era un ecou a aceea ce nu încetasem să mă întreb. 

— Ticălosul ăla - omul ăla ticălos... continuă ea. 

Pe mine şi pe cele trei bătrâne ne uneau durerea 
pricinuită de moartea Isabellei şi ura faţă de John Gabriel. 

Doamnei Bigham Charteris îi atârnau pieile mai mult ca 
niciodată. Mi-a spus, în timp ce îmi luam la revedere de la 
ele: 

— 'Ţi-o aminteşti pe mica doamnă Burt? 

— Da, desigur. Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Tare mi-e teamă că o să se facă de râs. Ştii ce-a păţit 
Burt? 


— Nu. 

— A căzut într-un şanţ într-o noapte când era beat turtă. 
S-a lovit cu capul de-o piatră şi a murit. 

— Deci ea e văduvă? 

— Da. Şi am auzit de la prietenii mei din Sussex că acum e 
combinată cu un fermier din apropiere. Urmează să se 
mărite cu el. Omul are reputaţie proastă. Bea şi e şi niţel 
tiran. 

Aşadar Milly Burt îşi repeta şablonul... 

Oare a profitat vreodată cineva de a doua şansă pe carea 
avut-0?... 

Mi-am tot pus întrebarea asta a doua zi, în drum spre 
Londra. Luasem trenul la Penzance şi-mi cumpărasem un 
tichet pentru prima masă. Stăteam aşteptând să se 
servească supa şi mă gândeam la Jennifer. 

Primisem din când în când veşti despre ea de la Caro 
Strangeways. Caro îmi spusese că era foarte nefericită. Îşi 
complicase viaţa într-un mod incredibil, dar era foarte 
vitează. Nu puteai să n-o admiri, adăugase Caro. 

Am zâmbit în sinea mea gândindu-mă la Jennifer. Jennifer 
era o scumpă. Dar nu simţeam deloc dorinţa să o văd. 

Nu ţii să auzi aceeaşi placă prea des... 

Am ajuns în cele din urmă în casa Teresei şi Teresa mă lăsă 
să vorbesc... 

Îmi ascultă amarele diatribe împotriva lui John Gabriel. I- 
am descris întâmplările din Zagreb şi am sfârşit cu 
înmormântarea Isabellei în St Loo. 

— Presupun că ar trebui să consider că am lăsat-o să se 
odihnească în pace acolo, dar nu pot, leresa. Toată fiinţa 
mea se răzvrăteşte. A murit înainte de vreme. Cândva mi-a 
spus că spera să trăiască până la adânci bătrâneţe. Ar fi 
putut trăi. Cred că ceea ce mi se pare de nesuportat este 
faptul că viaţa i-a fost scurtată atât de brutal... 

Teresa spuse: 

— Tu te iei după Timp. Dar Timpul nu înseamnă nimic. 
Cinci minute sau o sută de ani sunt la fel de semnificative. 


Cită moale: „Clipa trandafirului şi clipa tisei au aceeaşi 
durată...” 

(Un trandafir roşu brodat pe mătase de-un cenuşiu 
decolorat...) 

Teresa continuă: 

— Tu vei insista să-ţi faci propriul model de viaţă, Hugh, şi 
vei încerca să-i încadrezi pe ceilalţi în el. Dar ei au propriile 
lor modele. Fiecare are modelul lui - asta face ca viaţa să fie 
atât de derutantă. Pentru că modelele se intercalează şi se 
suprapun. Doar puţini se nasc suficient de clarvăzători 
pentru a-şi cunoaşte propriul model. Cred că Isabella era 
una dintre ei... Ea era greu de înţeles - greu de înţeles 
pentru noi - nu pentru că era complexă, ci pentru că era 
simplă, aproape înspăimântător de simplă. Ea nu 
recunoştea decât ceea ce era esenţial... Tu persişti în a 
vedea viaţa Isabellei ca pe un lucru scurtat, deformat, 
frânt... Dar eu am o puternică bănuială că în sine a fost un 
lucru complet... 

— Clipa trandafirului? 

— Poţi să îi spui şi aşa dacă vrei. Adăugă moale: Eşti foarte 
norocos, Hugh. 

— Norocos? 

— Da, pentru că ai iubit-o. 

— Presupun că am iubit-o. Şi totuşi niciodată n-am fost în 
stare să fac ceva pentru ea... nici măcar n-am încercat s-o 
opresc să plece cu Gabriel... 

— Nu, pentru că o iubeai cu adevărat. O iubeai suficient ca 
s-o laşi în pace. 

Am acceptat definiţia iubirii dată de leresa aproape cu 
neplăcere. Mila fusese, probabil, întotdeauna ruina mea. 

Cu milă trăiam şi îmi încălzeam sufletul. 

Dar pe Isabella, cel puţin, o scutisem de o milă. Niciodată 
nu încercasem s-o servesc, să-i fac calea uşoară, să-i car 
Poverile. În scurta ei viaţă fusese întru totul ea însăşi. Mila 
era o emoție de care nici nu avea nevoie, nici nu ar fi 


înţeles-o. După cum spunea Teresa, o iubisem destul ca s-o 
las în pace... 

— Bineînţeles că ai iubit-o, Hugh. Şi ai fost foarte fericit 
iubind-o. 

— Da, am spus, puţin surprins. Da, am fost foarte fericit. 
Mă cuprinse mânia. Totuşi, sper ca John Gabriel să sufere 
cât o trăi şi pe lumea asta şi pe cealaltă! 

— Nu ştiu cum e cu cealaltă, dar pe lumea asta aş spune 
că dorinţa ţi s-a împlinit. John Gabriel este cel mai nefericit 
om pe care l-am întâlnit vreodată... 

— Presupun că ţi-e milă de el, dar pot să-ţi spun... 

Teresa mă întrerupse. Îmi spuse că nu-i era exact milă de 
el, că sentimentul mergea mai în profunzime. 

— Nu ştiu ce vrei să spui. Dacă l-ai fi văzut în Zagreb! N-a 
fost decât să vorbească de el, nici măcar nu era dărâmat de 
moartea Isabellei. 

— N-ai de unde să ştii. Nu cred să te fi uitat la el ca lumea. 
Tu niciodată nu te uiţi la oameni. 

Vorbele ei m-au izbit. Într-adevăr, niciodată nu mă 
uitasem cum trebuie la Teresa. În povestirea asta, nici 
măcar n-am descris-o. 

M-am uitat la ea şi mi s-a părut că o văd pentru prima 
dată... Preţ de o clipă, am crezut că văd cum trebuie să fi 
arătat ea când era fată. Nerăbdătoare, pătimaşă, intrând 
aventuros în viaţă. 

Nu aveam nici cea mai mică idee ce găsise acolo... 

— De ce te uiţi lung la mine, Hugh? 

— Mă gândeam că niciodată nu m-am uitat cum trebuie la 
tine. 

— Ei bine, ce vezi? 

Ironia din zâmbetul ei, râsul din glasul ei şi expresia 
ochilor ei aveau ceva ce scăpa înţelegerii mele. 

— Întotdeauna ai fost foarte bună cu mine, Teresa, am 
spus încetişor. Dar chiar că nu ştiu nimic despre tine... 

— Nu, Hugh, nu ştii absolut nimic. 

Se ridică brusc şi trase draperia. 


— Cât despre John Gabriel... am început. 

Teresa spuse cu glasul ei profund. 

— Lasă-l în plata domnului, Hugh! 

— Spui un lucru ciudat, leresa. 

— Nu, cred că spun un lucru corect. Întotdeauna am 
gândit aşa... Poate că într-o bună zi ai să ştii ce vreau să 
spun. 

Epilog E i bine, aceasta e povestea. 

Povestea omului pe care l-am cunoscut în St Loo, în 
Cornwall, şi pe care l-am văzut ultima dată într-o cameră de 
hotel în Zagreb. 

Omul care era acum pe moarte într-o cameră dosnică în 
Paris. 

— Ascultă, Norreys. Glasul lui era slab dar clar. Trebuie să 
ştii ce s-a întâmplat cu adevărat în Zagreb. La vremea 
aceea nu ţi-am spus. Cred că nu înţelesesem cu adevărat ce 
a însemnat... 

Se opri, adunându-şi suflarea. 

— Ştii că ei... Isabellei... îi era frică de moarte? Mai frică 
decât de orice altceva? 

Am dat din cap. Da, ştiam. Mi-am amintit panica oarbă din 
ochii ei când s-a uitat la pasărea moartă de pe terasa din St 
L.oo0, şi mi-am amintit cum sărise pe trotuar în Zagreb ca să 
evite maşina şi albeaţa feţei ei. 

— Atunci ascultă. Ascultă, Norreys: studentul a venit după 
mine cu revolverul. Era doar la un metru sau doi de mine. 
Nu putea să rateze, iar eu eram prizonier între masă şi 
perete. Nu mă puteam mişca. Isabella a înţeles ce avea să 
se întâmple. S-a aruncat în faţa mea în timp ce el apăsa pe 
trăgaci... 

Glasul lui Gabriel se înălţă. 

— Înţelegi, Norreys? Ştia ce făcea. Ştia că asta însemna 
moartea - pentru ea. A ales moartea - ca să mă salveze. 

Glasul i se încălzi. 

— Nu înţelesesem - nu până atunci. Şi nici chiar atunci n- 
am înţeles ce însemna asta... până am stat şi m-am gândit. 


Vezi tu, n-am înţeles niciodată că mă,iubea... Am crezut, am 
Fost convins că îi stăpâneam doar simţurile... Dar Isabella 
mă iubea - mă iubea atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru 
mine - în ciuda fricii ei de moarte... 

M-am întors cu mintea în cafeneaua din Zagreb. L-am 
văzut pe studentul fanatic şi isteric, am văzut panica 
ascuţită a Isabellei, frica ei momentană, apoi alegerea ei 
rapidă. Am văzut-o aruncându-se înainte, acoperindu-l pe 
John Gabriel cu trupul ei... 

— Deci ăsta a fost sfârşitul... am spus. 

Gabriel se trase în sus pe perne. Ochii lui, ochii aceia care 
întotdeauna fuseseră frumoşi, se deschiseră larg. Glasul îi 
răsună tare şi limpede - un glas triumfător. 

— Oh, nu, aici te înşeli! N-a fost sfârşitul. A fost începutul... 


SFÂRŞIT