Agatha Christie — Spre Zero

Agatha Christie 


Agatha Christie 


Spre zero 


PROLOG: 19 NOIEMBRIE 

Grupul din jurul căminului era aproape în totalitate 
alcătuit din oameni ai legii sau care aveau legătură cu ea. 
De faţă se aflau avocatul Martindale, Rufus Lord, K. C.*, 
tânărul Daniels, care se remarcase în cazul Carstairs, un 
novice printre ceilalţi avocaţi, domnul Justice Cleaver, Lewis 
de la firma „Lewis şi Trench”, şi bătrânul domn 'Treves. 
Domnul Treves avea aproape optzeci de ani, un octogenar 
foarte ager şi experimentat. Făcea parte dintr-o faimoasă 
firmă de avocaţi, fiind cel mai renumit membru al ei, şi se 
spunea despre el că ştia mai multe poveşti de culise decât 
oricare om din Anglia, fiind specialist şi în criminologie. 

Oamenii fără minte spuneau că domnul Treves ar trebui 
să-şi scrie memoriile. Domnul Treves ştia mai bine. El îşi 
dădea seama că ştia prea multe. 

Deşi se retrăsese de mult din activitate, nu exista om în 
Anglia ale cărui păreri să fie mai respectat de colegii de 
breaslă. Ori de câte ori glasul său subţirel se făcea auzit, se 
aşternea o tăcere plină de respect. 

În momentul de faţă, conversaţia se purta în jurul 
subiectului unui caz mult discutat care se încheiase în ziua 
aceea la Old Bailey. Era vorba de o crimă în care inculpatul 
fusese achitat. Cei de faţă dezbăteau cazul, intervenind cu 
critici tehnice. 

Acuzarea făcuse o greşeală bazându-se pe unul din 
martorii săi - bătrânul Depleach trebuia să-şi fi dat seama 
ce şansă enormă dădea apărării. Tânărul Arthur profitase 
din plin de declaraţia tinerei servitoare. În pledoaria sa de 


încheiere, Bentmore expusese foarte corect problema în 
adevărata ei perspectivă, însă greşeala fusese deja comisă. 

Curtea dăduse crezare fetei. Juraţii erau ciudaţi... 
Niciodată nu ştiai ce vor înghiţi şi ce nu. Însă odată intraţi 
la o idee, nimeni nu le-o mai scotea din cap. Crezuseră că 
fata spusese adevărul în legătură cu bara de metal şi cu 
asta basta! Mărturia medicală fusese pentru ei prea 
sofisticată. Toţi aceşti termeni lungi şi jargonul ştiinţific... ai 
naibii de proşti martori, tipii ăia cu ştiinţa lor... Întotdeauna 
mârâie şi hârâie şi nu pot răspunde la o întrebare simplă, 
prin da sau nu... Mereu o dau cu „în anumite condiţii asta 
ar putea avea loc...” şi tot aşa! 

Discutau între ei, din aproape în aproape, şi, cum 
remarcile deveneau tot mai rare şi dezlânate, se instala 
sentimentul general că ceva lipsea. Capetele se întoarseră 
unul după altul în direcţia domnului Treves. Căci domnul 
Treves nu contribuise încă la discuţie. Treptat deveni 
limpede că adunarea aştepta o vorbă din partea celui mai 
respectat membru al său. 

Rezemat în scaun, domnul Treves îşi lustruia, cu un aer 
absent, ochelarii. Ceva în tăcerea din jur îl făcu să-şi ridice 
iute privirea. 

— Ei? Spuse el. Ce-a fost asta? M-aţi întrebat ceva? 

Tânărul Lewis luă cuvântul. 

— Vorbeam despre cazul Lamorne, domnule. 

Se opri aşteptând. 

— Da, da, spuse domnul Treves. La asta mă gândeam şi eu. 

Urmă un „sst” plin de respect. 

— Însă mă tem că am luat-o puţin razna cu imaginaţia, 
continuă domnul Treves, lustruindu-şi mai departe 
ochelarii. Presupun că asta se datorează înaintării în vârstă. 
La anii mei, poţi da vina pe vârsta când mintea ţi-o ia razna. 

— Da, chiar aşa, domnule, îl aprobă tânărul Lewis, părând 
însă încurcat. 

— Mă gândeam, continuă domnul Treves, nu atât la 
diversele aspecte juridice care s-au ivit... Deşi au fost 


interesante... Foarte interesante... lar dacă verdictul ar fi 
fost altul, ar fi existat foarte multe premise pentru recurs. 
Ba chiar aş crede... Dar mai bine să nu intru în amănunte 
acum. După cum spuneam, mă gândeam nu la aspectul 
juridic al problemei ci la... Ei bine, la oamenii implicaţi în 
acest caz. 

Toţi părură destul de uimiţi. Se gândiseră la acei oameni 
numai sub aspectul credibilităţii lor, sau, altfel spus, ca 
martori. Niciunul nu se hazardase în a face o speculație 
privitoare la faptul dacă inculpatul fusese vinovat, sau nu 
fusese, aşa cum se pronunţase curtea. 

— Ştiţi, fiinţele umane, spuse domnul Treves gânditor. 
Fiinţele umane. Tot soiul de tipuri şi mărimi, şi forme. Unele 
cu cap, majoritatea fără. Au venit din toate părţile, 
Lancashire, Scoţia... Acel proprietar de restaurant din 
Italia, iar profesoara aceea de undeva din Vestul Mijlociu al 
S. U. A. Toţi implicaţi, într-un fel sau altul, în cazul ăsta, şi 
adunaţi laolaltă, în cele din urmă, într-o sală din tribunalul 
din Londra, într-o zi mohorâta de noiembrie. Fiecare şi-a 
adus mica sa contribuţie. Per total, treaba a culminat cu un 
proces de crimă. 

Se opri şi bătu delicat un tam-tam mărunţel pe genunchi. 

— Îmi place o poveste polițistă bună, spuse. Dar, ştiţi, asta 
s-a început unde nu trebuia! S-a început cu crima. Însă 
crima e sfârşitul. Povestea începe cu mult înainte... cu mulţi 
ani în urmă. Cu toate cauzele şi evenimentele care aduc. 
Anumiți oameni într-un anumit loc, la o anumită oră, într-o 
anumită zi. Să luăm mărturia acelei mici servitoare... Dacă 
ajutoarea bucătăresei nu i-ar fi ciupit iubitul, n-ar fi dat cu 
piciorul întregii sale situaţii ca să se ducă la familia 
Lamorne şi să fie principalul martor al apărării. Acel 
Giuseppe Antonelli... Care a venit aici să-şi înlocuiască 
fratele pentru o lună. Fratele e orb ca o cârtiţă. El n-ar fi 
văzut ceea ce au văzut ochii ageri ai lui Giuseppe. Dacă 
polițistul nu i-ar fi făcut ochi dulci bucătăresei de la nr. 48, 
el n-ar fi întârziat la rond... Dădu blând din cap: 


— 'Toate converg către un punct dat... Şi apoi, când vine 
timpul, hop. Ora zero. Da, toate converg către zero... 

Repetă: 

— Către zero... Trupul i se înfioră uşor. 

— Vă e frig, domnule, veniţi mai aproape de foc. 

— Nu, nu, refuză domnul Treves. Ăsta-i semn că moartea 
îmi dă târcoale, cum se spune. Ei bine, trebuie să plec 
acasă. 

Înclină uşor din cap şi ieşi încet, cu paşi siguri, din 
încăpere. 

Urmă un moment de tăcere încurcată, apoi Rufus Lord, K. 
C., remarcă slab că sărmanul bătrân Treves era pe ducă. 

Sir William Cleaver spuse: 

— O minte ascuţită... O minte foarte ascuţită... Dar Anno 
Domini îşi spune în cele din urmă cuvântul. 

— Are şi inima slăbită, spuse Lord. Cred că-l poate lăsa în 
orice moment. 

— Totuşi, îşi duce binişor de grijă, fu de părere tânărul 
Lewis. 

În acel moment, domnul Treves urca cu grijă în 
automobilul său silențios, marca Daimler. Acesta îl lăsă în 
faţa unei case, într-o piaţetă liniştită. Un valet plin de 
solicitudine îl ajută să-şi scoată pardesiul. Domnul Treves 
intră în bibliotecă, unde ardea un foc înviorător. Dormitorul 
său era la parter căci, din cauza inimii, nu urca niciodată 
scări. 

Se aşeză în faţa focului şi trase către el corespondenţa. 

Mintea îi era încă la cele ce-şi imaginase. 

— Chiar acum, gândi domnul Treves, undeva, vreo 
dramă... Vreo crimă... E în curs de pregătire. Daca aş fi 
scris vreuna din acele amuzante istorioare cu sânge şi 
moarte, aş fi început cu un domn vârstnic care stă în faţa 
focului, deschizându-şi corespondenţa... Mergând, fără să 
se ştie... Către zero... 

Deschise un plic şi privi absent foaia de hârtie pe care o 
scoase dinăuntru. 


Brusc, expresia feţei i se schimbă. Reveni la realitate. 

— Vai! Exclamă domnul Treves. E extrem de supărător! 
De-a dreptul iritant. După atâţia ani! Asta îmi va afecta 
toate planurile. 

Partea întâi 
„Deschide uşa şi iată oamenii” 

11 ianuarie. 

Bărbatul din patul de spital se răsuci uşor şi îşi înăbuşi un 
geamăt. 

Sora de gardă se ridică de la masă şi veni către el. Îi 
aranjă pernele şi-l mută într-o poziţie mai confortabilă. 

Angus MacWhirter scoase un mârâit care ar fi trebuit să 
însemne mulţumesc. 

Era într-o stare de răzvrătire clocotitoare şi de 
amărăciune. 

La ora asta totul ar fi trebuit să se fi sfârşit. El trebuia să fi 
terminat cu toate! Blestemat să fie afurisitul ăla de copac 
caraghios care crescuse din stâncă! La dracu cu acei 
îndrăgostiţi binevoitori care înfruntaseră frigul unei nopţi 
de iarnă ca să-şi dea întâlnire în vârful stâncii. 

Dacă n-ar fi fost ei (şi copacul!) totul s-ar fi terminat... Un 
plonjeu în apa adâncă şi rece, o scurtă luptă, poate, şi apoi 
uitarea... Sfârşitul unei vieţi irosite, inutile, deşarte. 

lar acum unde era? Zăcea caraghios într-un pat de spital, 
cu un umăr rupt şi cu perspectiva de a fi dus în faţa unei 
instanţe poliţieneşti sub acuzaţia de a fi încercat să-şi 
curme propria viaţă. 

La dracu, era propria lui viaţă, nu-i aşa? 

Iar dacă i-ar fi reuşit treaba, ar fi fost îngropat creştineşte, 
ca unul ce nu fusese întreg la minte! 

Nesăânătos la cap, nu zău! Niciodată nu fusese mai 
zdravăn! lar sinuciderea era cel mai logic şi mai de bun 
simţ lucru pe care-l putea face un om în situaţia lui. 

Complet la pământ, ruinat şi fără slujbă, cu sănătatea 
permanent şubredă, cu o nevastă care îl părăsise pentru 


altul. Fără slujbă, fără bani, fără afecţiune, sănătate sau 
speranţă, nu era oare sinuciderea singura soluţie posibilă? 

Şi acum iată-l în această situaţie absurdă. Cu siguranţă 
avea curând să fie admonestat de vreun magistrat ipocrit 
pentru că a făcut un lucru de bun simţ cu un bun ce-i 
aparţinea lui şi numai lui - viaţa sa. 

Sforăi de supărare. Îl apucă din nou febra. 

Sora veni lângă el. 

Era tânără, cu părul roşu, cu o faţă blândă, oarecum 
distrată. 

— Te doare tare? 

— Nu, nu mă doare. 

— Am să-ţi dau ceva să dormi. 

— Ba n-ai să-mi dai nimic. 

— De ce? 

— Crezi că nu pot suporta puţină durere şi insomnie? 

Fata zâmbi blând, cu un aer uşor superior. 

— Doctorul a spus că s-ar putea să ai ceva. 

— Puțin îmi pasă ce-a spus doctorul. 

Fata îi aranja pătura şi împinse paharul cu limonada mai 
aproape de el. Ruşinat spuse: 

— Îmi pare rău că am fost bădăran. 

— Oh, nu-i nimic. 

Faptul că proasta lui dispoziţie n-o tulbura deloc, îl supăra. 
Nimic de genul ăsta nu i-ar fi putut străpunge armura ei de 
indiferenţă indulgentă. El era pacient, nu om. 

Spuse: 

— La dracu cu băgăreţii... cu toţi afurisiţii ăştia care se 
amestecă... 

Fata rosti cu reproş: 

— Ei, hai, asta nu-i foarte drăguţ din partea dumitale. 

— Drăguţ? Drăguţ? Dumnezeule! Ea îi spuse calm: 

— Dimineaţă te vei simţi mai bine. Bărbatul înghiţi o 
înjurătură. 

— Voi, surorile! Surorile! Sunteţi inumane, asta sunteţi! 

— Înţelege că noi ştim ce e cel mai bine pentru dumneata. 


— Tocmai asta-i atât de enervant! Şi la voi, şi la spital. La 
toată lumea. Amestecul ăsta continuu! Faptul că ştiţi ce e 
cel mai bine pentru alţii. Am încercat să mă omor. Ştii asta, 
nu-i aşa? 

Fata dădu din cap. 

— Nu era treaba nimănui, ci doar a mea, dacă mă 
aruncam sau nu de pe stâncă. Aş fi terminat cu viaţa. Eram 
la pământ! 

Fata plescăi uşor, ceea ce indica un gen de simpatie 
abstractă. EI era un pacient. Ea îl alina lăsându-l să se 
descarce. 

— De ce să nu mă sinucid dacă aşa vroiam? Întrebă el. 

La întrebarea asta, fata îi răspunse foarte serios. 

— Pentru că nu e bine. 

— De ce nu era bine? 

Îl privi cu îndoială. Nu că ar fi şovăit în crezul ei, însă îi era 
mult prea greu să-şi explice reacţia. 

— Păi... Vreau să spun... E rău să te sinucizi. Trebuie să 
continui să trăieşti chiar dacă nu-ţi place. 

— De ce? 

— Ei bine, trebuie să te gândeşti şi la alţii, nu? 

— Nu şi în cazul meu. Nu există suflet pe lumea asta care 
să fi avut de suferit de pe urma morţii mele. 

— N-ai nici o rudă? Mamă sau surori sau pe altcineva? 

— Nu, am avut o nevastă dar m-a părăsit... Şi bine a făcut! 
Şi-a dat seama că nu sunt bun de nimic. 

— Dar, desigur, ai prieteni. 

— Nu, nu am. Nu sunt un om sociabil. Ascultă, soră, am să- 
ţi spun ceva. Cândva am fost un tip fericit. Am avut o slujbă 
bună şi o soţie frumoasă. Apoi s-a întâmplat un accident de 
maşină. Şeful meu conducea maşina, iar eu eram cu el. Mi-a 
cerut să spun că avea sub treizeci de kilometri la oră când 
s-a produs accidentul. Nu era adevărat. Avea aproape 
cincizeci. Nu a murit nimeni, n-a fost nimic de genul ăsta, 
vroia doar să fie în regulă faţă de cei de la asigurări. Ei 


bine, n-am putut să spun ce vroia el. Era o minciună. Eu nu 
mint. 

Sora spuse: 

— Cred că ai avut dreptate. Mare dreptate. 

— Chiar crezi? Încăpăţânarea mea m-a costat slujba. Şeful 
meu a fost foarte furios. A avut grijă să nu mai capăt alta. 
Nevasta mea s-a săturat să mă tot vadă învârtindu-mă fără 
rost. A plecat cu bărbatul care îmi fusese prieten. Lui i-a 
reuşit totul în viaţă şi a prosperat. lar eu am tras targa pe 
uscat, afundându-mă tot mai mult. Am început să beau. Asta 
nu m-a ajutat să-mi menţin vreo slujbă. În cele din urmă, 
chiar doctorul mi-a spus ca n-o să mai fiu în putere, ca 
înainte. Ei bine, n-aveam pentru ce trăi. Cel mai simplu era 
s-o termin direct. Viaţa nu-mi mai oferea nimic, nici mie, nici 
altcuiva. 

Tânăra soră murmură: 

— Asta nu poţi s-o ştii. 

E] râse. Acum se simţea mai bine. Încăpăţânarea ei naivă îl 
amuza. 

— Fată dragă, sunt eu de folos cuiva? 

— Acum n-o ştii. Dar într-o zi. 

— Într-o zi? Nu va fi o altă zi. Am să mă asigur că n-am să 
dau greş data viitoare. 

Ea scutură hotărâtă din cap. 

— O, nu, spuse ea. 

— De ce nu? 

— Ei n-o fac niciodată din nou. 

O privi lung. „Ei n-o fac niciodată din nou”. Făcea parte din 
categoria potenţialilor sinucigaşi. Deschise gura să 
protesteze puternic, însă onestitatea ei înnăscută îl făcu să 
se oprească brusc. 

Ar face-o din nou? Chiar avea de gând s-o facă din nou? 

Dintr-o dată, şi-a dat seama că n-o va face. Fără nici un 
motiv. Poate ca adevăratul motiv era cel dat de soră. 
Sinucigaşii nu încearcă din nou. 


Cu atât mai hotărât a fost să determine din partea ei o 
recunoaştere sub aspectul etic. 

— În orice caz, am dreptul să fac ce vreau cu propria-mi 
viaţă. 

— Nu... Nu, nu ai. 

— De ce, fată dragă, de ce? 

Ea roşi. Spuse, jucându-se cu o cruciuliţă de aur ce-i 
atârna la gât: 

— Nu înţelegi. Dumnezeu poate are nevoie de dumneata. 

A privit-o lung, luat prin surprindere. Nu dorea să-i 
tulbure credinţa ei copilărească. Spuse, în bătaie de joc: 

— Probabil că, într-o zi, am să opresc un cal care a luat-o 
razna şi voi salva de la moarte un copil cu părul auriu, nu? 
Asta e? 

Ea a clătinat din cap. Începu să vorbească cu vehemenţă, 
încercând să exprime ceea ce simţea atât de puternic şi nu- 
şi putea găsi cuvintele: 

— Poate doar o să fii undevA. Nefăcând nimiC. Doar prin 
simpla prezenţă într-un anumit loc, la un anumit moment 
dat. Oh! Nu pot să exprim ceea ce simt, dar poatE. Poate că 
doar te vei plimba pe o stradă, într-o zi şi, făcând asta, vei 
face ceva teribil de importanI. Chiar fără să o ştii. 

Mica soră roşcată venea de pe coasta de vest şi câţiva din 
familia ei aveau „simţul”. 

Poate că, vag, văzuse imaginea unui om mergând pe un 
drum, într-o noapte de septembrie şi astfel salvând o 
persoană de la o moarte teribilă. 

14 Februarie. 

Nu era decât o singură persoană în cameră şi singurul 
sunet ce se putea auzi era scârţâitul peniţei pe hârtie. Nu 
era nimeni care să citească cuvintele scrise de acea nu şi, 
chiar dacă ar fi fost, nu şi-ar fi putut crede ochilor. Pentru 
că ceea ce era scris era planul limpede, perfect detaliat, al 
unei crime. 

Există cazuri când un trup e conştient că e controlat de un 
creier şi se pune ascultător în slujba acelui ceva străin care- 


i controlează acţiunile. Există alte cazuri când o minte este 
conştientă de faptul că stăpâneşte şi controlează un trup şi 
îşi duce la îndeplinire scopurile folosindu-se de acel trup. 

Personajul care stătea şi scria făcea parte din această 
ultimă categorie. El era mintea, inteligenţa limpede, 
controlată. Mintea lui avea un singur gând şi un singur scop 
- distrugerea altei fiinţe umane. Pentru ca acest scop să 
poată fi atins, elaborase meticulos o schemă, transpunând-o 
pe hârtie. Fusese luată în calcul fiecare posibilitate. Treaba 
trebuia să fie absolut perfectă. Schema, ca toate schemele 
bune, nu era definitiv bătută în cuie. Existau anumite 
alternative, la anumite puncte. Mai mult, din moment ce era 
o minte inteligentă, îşi dădea seama că trebuia lăsat un stoc 
de inteligenţă pentru neprevăzut. Dar liniile principale erau 
clare şi fuseseră atent verificate. Ora, locul, metoda, 
victima...! 

Personajul îşi înălţă capul. Cu o mână, apucă foile de hârtie 
şi le citi cu grijă. Da, treaba era limpede precum cristalul. 

Peste chipul grav trecu un zâmbet. Era un zâmbet de 
dement. Personajul inspiră adânc. 

Cum omul a fost făcut după înfăţişarea Creatorului său, 
aşa exista acum o teribilă imitație a bucuriei creatorului. 

Da, totul era planificat... se prevăzuse şi se ţinuse seama 
de reacţia fiecăruia, binele şi răul din fiecare extrase şi 
aduse în armonie cu un plan drăcesc. 

Totuşi, mai lipsea un lucru... 

Cu un zâmbet, personajul înscrise o dată... O dată din 
septembrie. 

Apoi, cu un râs, rupse hârtiile în bucățele, iar bucăţelele le 
aruncă într-un foc generos. Nu exista nici o neglijenţă. 
Bucăţelele de hârtie fuseseră distruse una câte una, până la 
ultima. Acum planul nu mai exista decât în mintea 
creatorului său. 

8 martie. 

Superintendentul Battle stătea la masa la care luase micul 
dejun. Avea maxilarul ieşit înainte într-un mod agresiv şi 


citea o scrisoare pe care soţia sa tocmai i-o înmânase, 
înlăcrimată. Pe chipul său nu se putea citi nici o expresie, 
căci chipul său nu înregistra niciodată vreo expresie. Era 
unul sculptat în lemn. Era solid şi durabil şi, într-un fel, 
impasibil. Chipul superintendentului Battle nu sugerase 
niciodată strălucire; hotărât, nu părea un om sclipitor, dar 
avea altă calitate, greu de definit, care îi conferea forţă. 

— Asta n-o pot s-o cred, spuse doamna Battle suspinând. 
Sylvia! 

Sylvia era cea mai mică dintre cei cinci copii ai soţilor 
Battle. Avea şaisprezece ani şi era la o şcoală lângă 
Maidstone. 

Scrisoarea era de la domnişoara Amphrey, directoarea 
respectivei şcoli. Era o scrisoare clară, amabilă şi extrem de 
plină de tact. Scria negru pe alb că, de câtva timp, diferite 
mici furturi puseseră în încurcătură conducerea şcolii, că 
problema fusese în cele din urmă clarificată, că Sylvia 
Battle recunoscuse şi că domnişoara Amphrey ar fi vrut să-i 
vadă cât mai curând pe domnul şi doamna Battle „ca să 
discute situaţia”. 

Superintendentul Battle împături scrisoarea, o puse în 
buzunar şi spuse: 

— Lasă asta în seama mea, Mary. 

Se ridică, ocoli masa, o bătu uşurel pe obraz şi spuse: 

— Nu te necăji, dragă, totul va fi bine. 

Părăsi camera, lăsând în urma sa siguranţă şi linişte. 

În acea după-amiază, în salonul modern şi plin de 
personalitate al domnişoarei Amphrey, Superintendentul 
Battle stătea cu mâinile lungi şi puternice pe genunchi, 
înfruntând-o pe domnişoara Amphrey şi reuşind să arate, 
mai mult ca niciodată, poliţist până în vârful unghiilor. 

Domnişoara Amphrey era o directoare foarte reuşită. Avea 
personalitate - o doză mare de personalitate, era luminată 
şi mereu la zi, combinând disciplina cu idei moderne de 
independenţă. 


Camera ei era reprezentativă pentru spiritul din Meadway. 
Totul avea culoarea liniştitoare a fulgilor de ovăz... Existau 
vaze mari cu narcise galbene şi boluri cu lalele şi zambile. 
Câteva copii reuşite din Grecia antică, două piese de 
sculptură modernă avangardistă, două tablouri ale unor 
maeştrii italieni timpurii. Pe pereţi, în mijlocul tuturor 
acestora, se afla domnişoara Amphrey însăşi, îmbrăcată 
într-o nuanţă de un albastru petrol, cu o faţă inteligentă, 
sugerând un ogar conştiincios şi cu nişte ochi albaştrii, 
limpezi, care priveau serios din spatele lentilelor groase. 

— Important este, spunea ea cu vocea ei clară, bine 
modulată, ca problema să fie abordată într-un mod corect. 
Trebuie sa ne gândim în primul rând la fată, domnule 
Battle. La Sylvia! Ăsta e lucrul cel mai important... Cel mai 
important, viaţa ei să nu fie mutilată în nici un fel. Ea nu 
trebuie forţată să-şi asume povara vinovăţiei... Mustrarea 
trebuie să fie foarte, foarte judicios drămuită, măcar cât de 
cât. Noi trebuie să ajungem la motivul care a stat la baza 
acestor mici potlogării. Un sentiment de inferioritate, 
poate? Ea nu e bună la jocuri, ştiţi... O dorinţă ascunsă de a 
străluci în acel domeniu... Dorinţa de a-şi afirma eul? 
Trebuie să avem mare, mare grijă. Pentru asta am vrut să 
stau de vorbă cu dumneavoastră mai întâi... Să vă spun să 
aveţi foarte mare grijă cu Sylvia. Repet, este foarte 
important să aflăm cauza acestor fapte. 

— Pentru asta am şi venit, domnişoară Amphrey, spuse 
superintendentul Battle. 

Glasul său era liniştit, chipul lipsit de emoție, iar ochii săi o 
urmăreau îndeaproape pe directoare. 

— Eu am fost foarte blândă cu ea, spuse domnişoara 
Amphrey. 

Battle rosti laconic: 

— Drăguţ din partea dumneavoastră, doamnă. 

— Vedeţi, eu le iubesc cu adevărat şi le înţeleg pe aceste 
tinere. 

Battle nu replică direct. Spuse: 


— Acum aş vrea să-mi văd fata, dacă nu aveţi nimic 
împotrivă, domnişoară Amphrey. 

Cu o energie reînnoită, domnişoara Amphrey îl atenţiona 
să aibă mare grijă... S-o ia încet... Să nu bruscheze o fată 
care tocmai era la vârsta pubertăţii. 

Superintendentul Battle nu dădu nici un semn de nelinişte. 
Privea doar în gol. 

În cele din urmă, directoarea îl conduse în biroul ei. Pe 
culoar trecură pe lângă câteva fete. Ele se dădură 
politicoase la o parte, însă ochii lor erau plini de curiozitate. 
După ce îl conduse într-o cameră mică, ce nu deborda de 
atâta personalitate ca cea de la parter, domnişoara 
Amphrey ieşi spunându-i că i-o va trimite pe Sylvia. 

Chiar în momentul în care ieşea, Battle o opri. 

— O clipă, doamnă, cum aţi ajuns la concluzia că Sylvia 
este responsabilă de aceste... Ăă... Furtişaguri? 

— Metodele mele au fost psihologice, domnule Battle. 

Domnişoara Amphrey vorbea cu demnitate. 

— Psihologice? Hm! Dar despre probe ce-mi puteţi spune, 
domnişoară Amphrey? 

— Da, da, înţeleg foarte bine, domnule Battle... 
Dumneavoastră aţi fi urmat calea asta. Aţi fi acţionat 
conform... Profesiunii dumneavoastră. Dar psihologia e pe 
cale de a fi recunoscută în criminalistică. Pot sa vă asigur că 
nu încape nici un dubiu... Sylvia a recunoscut de buna voie 
totul 

— Da, da... Ştiu asta. Eu doar v-am întrebat cum aţi ajuns 
s-o bănuiţi? 

— Ei bine, domnule Battle, treaba asta cu lucrurile 
sustrase din dulapurile fetelor ajunsese să ia amploare. Am 
adunat întreaga şcoală şi am expus faptele, în timpul ăsta, 
le-am studiat, pe neobservate, chipurile. Expresia Sylviei m- 
a izbit imediat. Era vinovată... Încurcată. N-am vrut s-o 
confrunt cu propria-i vinovăţie, ci s-o fac s-o recunoască ea 
singură. Am făcut un mic test pentru ea... Un joc de cuvinte. 

Battle dădu din cap ca semn că a înţeles. 


— Şi, în cele din urmă, copila a recunoscut totul. Tatăl 
spuse: 

— Înţeleg. 

Domnişoara Amphrey ezita o clipă, apoi părăsi camera. 

Battle se uita pe fereastră când uşa se deschise din nou. 
Se întoarse încetişor şi îşi privi fiica. 

Sylvia stătea lângă uşa pe care o închisese după ea. Era 
înaltă, brunetă, colţuroasă. Faţa ei era tristă şi păstra urme 
de lacrimi. Spuse mai degrabă timid decât sfidător: 

— Ei bine, iată-mă! 

Battle o privi gânditor câteva clipe. Oftă. 

— N-ar fi trebuit sa te trimit niciodată aici. Femeia asta e o 
proastă. 

În uimirea-i puternică, Sylvia uită de propriile-i probleme. 

— Domnişoara Amphrey? Oh, dar e minunată. Ioate 
suntem de aceeaşi părere. 

— Hm, spuse Battle. Atunci poate nu e chiar atât de 
proastă, dacă v-a făcut să credeţi asta despre ea. Oricum, 
Meadway nu e locul potrivit pentru tine... Deşi nu ştiu... 
Asta s-ar fi putut întâmpla oriunde. 

Sylvia îşi frânse mâinile. Avea privirea aţintită în jos. 
Spuse: 

— Eu... Îmi pare rău, tată. Îmi pare cu adevărat rău. 

— Aşa şi trebuie, spuse scurt Battle. Vino aici! 

Fata traversă încetişor şi ezitant încăperea. El îi apucă 
bărbia în palma lui mare şi pătrată şi îi privi cu atenţie faţa. 

— Ai trecut printr-o încercare grea, nu-i aşa? O întrebă 
blând. 

Din ochii fetei ţâşniră lacrimi. Battle spuse încetişor: 

— Vezi, Sylvia, am ştiut tot timpul că e ceva cu tine. 
Oamenii, în majoritatea lor, au câte o slăbiciune. De obicei, 
asta e destul de vizibilă. Îţi poţi da seama când un copil este 
lacom sau răutăcios sau e înclinat să terorizeze pe alţii. Tu 
ai fost un copil bun, foarte liniştit... cu un temperament 
dulce... Nu ne-ai făcut nici o problemă... Şi, uneori, asta m-a 
neliniştit. Căci dacă există vreun defect ascuns, acesta 


poate strica întreg caracterul, când subiectul este pus la 
încercare. 

— Ca mine, spuse Sylvia. 

— Da, ca tine. Tu ai cedat la efort... Şi încă într-un mod al 
naibii de ciudat. Un mod destul de ciudat, pe care nu l-am 
mai întâlnit până acum. 

Fata rosti brusc, cu dispreţ: 

— Cred că ai avut destul de des de-a face cu hoți. 

— Oh, da... Cunosc totul despre ei. Şi din cauza asta, 
draga mea, nu pentru că sunt tatăl tău... (taţii nu ştiu prea 
multe despre copiii lor), ci pentru că sunt poliţist, ştiu foarte 
bine că nu eşti hoaţă. Iu nu ai luat niciodată ceva ce nu-ţi 
aparţine. Hoţii sunt de două categorii: cei care cedează la o 
tentaţie bruscă, covârşitoare, (şi asta se întâmplă al naibii 
de rar... E uimitor la ce tentaţii poate fi supusă o fiinţă 
simplă, onestă) şi categoria celor ce iau ce nu le aparţine, 
aproape ca pe un lucru firesc. Tu nu aparţii nici uneia. lu 
nu eşti hoaţă. Eşti un tip foarte neobişnuit de mincinoasă. 

Sylvia începu: 

— Dar... 

Tatăl continuă: 

— Ai recunoscut totul? Oh, da, ştiu asta. Să-ţi spun ceva. A 
fost odată o sfântă care ducea pâine săracilor. Bărbatului ei 
nu-i plăcea treaba asta. A oprit-o şi a întrebat-o ce are în 
coş. Ea îşi pierdu capul şi spuse: „trandafiri”. El descoperi 
coşul, iar înăuntru erau trandafiri. Un miracol! Dacă tu ai fi 
fost Sfânta Elisabeta şi ai fi dus un coş cu trandafiri, iar 
bărbatul tău te-ar fi întrebat ce ai în coş, te-ai fi pierdut cu 
firea şi i-ai fi răspuns: „pâine”. 

Se opri, apoi continuă blând: 

— Aşa s-a întâmplat, nu? 

Urmă o pauză lungă, apoi fata îşi plecă brusc capul. Battle 
spuse: 

— Povesteşte-mi, copilă. Ce s-a întâmplat de fapt? 

— Ea ne-a dus pe toate sus. Ne-a ţinut o cuvântare. l-am 
văzut ochii aţintiţi asupra mea şi mi-am dat seama că mă 


credea vinovată. Am simţit că mă înroşesc şi am văzut că 
unele fete se uitau la mine. A fost groaznic. Apoi au început 
şi celelalte să mă privească şi să şuşotească pe la colţuri. 
Am înţeles că toate gândeau la fel. Apoi, într-o seară, Amp 
m-a luat sus cu alte câteva fete şi am jucat un fel de joc de 
cuvinte... Ea le rostea, iar noi dădeam replica... 

Battle mormăi dezgustat. 

— Şi mi-am dat seama ce însemna asta... Şi... Şi simţeam 
un fel de paralizie, încercam să nu dau o replică greşită... 
Încercam să mă gândesc la alte lucruri... Precum veveriţe 
sau flori... Dar Amp era acolo, urmărindu-mă cu ochii ei ca 
două sfredele... Ştii, parcă ţi se înfigeau în inimă. Şi după 
aceea... Oh, a fost din ce în ce mai rău, şi, într-o zi, Amp mi- 
a vorbit atât de blând şi atât... Atât de înţelegătoare... Şi... 
Şi n-am mai rezistat şi am spus că eu o făcusem... Şi, oh, 
tăticule, ce uşurare! 

Battle îşi frecă bărbia. 

— Înţeleg. 

— Chiar înţelegi? 

— Nu, Sylvia, nu înţeleg, pentru că nu sunt făcut în felul 
acesta. Dacă cineva ar fi încercat să mă determine sa spun 
că am făcut ceva ce n-am făcut, mi s-ar fi părut mai potrivit 
să-i ard un pumn în falcă. Dar înţeleg ce s-a întâmplat în 
cazul tău... Şi că această Amp a ta cu ochi sfredelitori a avut 
la îndemână o ocazie strălucită - o fire neobişnuită - să-şi 
pună în aplicare teoriile ei psihologice prost înţelese. Acum, 
ceea ce trebuie să facem este să clarificăm problema asta. 
Unde e domnişoara Amphrey? 

Domnişoara Amphrey se învârtea cu tact prin apropiere. 
Zâmbetul binevoitor îi îngheţă pe buze, când 
superintendentul Battle îi spuse direct: 

— Pentru a face dreptate fetei mele, trebuie să vă cer să 
vă adresaţi poliţiei locale pentru a face lumină în acest caz. 

— Dar, domnule Battle, însăşi Sylvia... 

— Sylvia n-a pus niciodată mâna pe ceva ce nui-a 
aparţinut. 


— Înţeleg foarte bine că dumneavoastră, ca tată... 

— Nu vorbesc ca tată, ci ca poliţist. Chemaţi poliţia să vă 
dea o mână de ajutor în problema asta. Vor fi discreţi. Vor 
găsi lucrurile ascunse pe undeva, cu amprente pe ele, eu 
aşa cred. Micuţele hoaţe nu se gândesc să folosească 
mănuşi. Acum îmi iau fiica de aici. Dacă poliţia găseşte 
probe... Probe adevărate, care sa ateste vreo legătură între 
ea şi furturi, sunt gata să apar în faţa justiţiei şi să răspund 
pentru ea. Dar nu-mi este frică. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce ieşea pe poartă 
însoţit de Sylvia, întrebă: 

— Cine era fata aia blondă, destul de ştearsă, cu obrajii 
rozalii şi cu o pată pe bărbie, cu ochi albaştrii, foarte 
depărtaţi? Am trecut pe lângă ea pe coridor. 

— Cred că vorbeşti de Olive Parsons. 

— Ah, bun, n-aş fi surprins să aflu că ea e hoaţa. 

— Arăta înspăimântată? 

— Nu, arăta mulţumită! Mulţumirea aceea calmă pe care 
am văzut-o de sute de ori la poliţie! Pun pariu pe oricât că 
ea a furat... Dar să nu te aştepţi că o să mărturisească. Nici 
în ruptul capului! 

Sylvia spuse oftând: 

— E ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un coşmar. Oh, tăticule, 
îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! Cum am putut fi aşa de 
proastă, cu desăvârşire proastă? Mă simt îngrozitor. 

— Bine, lasă, spuse Battle luându-şi mâna de pe volan şi 
bătându-şi fiica uşurel pe braţ. Nu mai fii necăjită. Lucruri 
de-astea ne sunt date ca să ne încerce. Da, aceste lucruri ne 
sunt trimise ca să ne pună la încercare. Cel puţin, aşa cred. 
Nu văd pentru ce altceva ne-ar putea fi date... 

19 aprilie. 

Soarele se revărsa din plin asupra casei lui Nevile Strange 
din Hindhead. 

Era o zi de aprilie cum se întâmplă cel puţin o dată pe lună 
să fie, mai călduroasă decât majoritatea zilelor din iunie ce 
aveau să vină. 


Nevile Strange cobora scările. Era îmbrăcat în costum de 
flanelă albă şi ducea patru rachete de tenis sub braţ. 

Dacă s-ar fi pus problema selectării unui singur englez ca 
exemplu de om norocos, comitetul de selecţie l-ar fi ales cu 
siguranţă pe Nevile Strange. Era un bărbat bine cunoscut 
publicului englez, un jucător de tenis de primă clasă şi un 
polisportiv. Deşi nu ajunsese niciodată în finală la 
Wimbledon, câştigase de câteva ori rundele de deschidere, 
iar în probele de dublu mixt ajunsese, de două ori, în 
semifinale. Era, pesemne, prea polisportiv ca să poată fi un 
campion de tenis. Era sclipitor la golf, înota excelent şi avea 
la activ câteva escaladări în Alpi. Avea treizeci şi trei de ani, 
o sănătate de fier, arăta bine, era plin de bani, avea o soţie 
extrem de frumoasă cu care se însurase de curând şi, după 
toate aparențele, nici o grijă, nici un necaz. 

Totuşi, în timp ce Nevile Strange cobora scările, în această 
minunată dimineaţă, o umbră îl însoțea. O umbră 
nepercepută poate de nimeni altcineva decât de ochii lui. El 
era conştient de ea, gândul la ea îi umbrea fruntea şi-i 
imprima o expresie îngrijorată şi nedecisă. 

Traversă holul, îşi scutură umerii ca şi cum ar fi vrut să 
arunce o povară ce îl apăsa, trecu prin camera de zi şi ieşi 
în veranda închisă unde soţia lui, Kay, zăcea tolănită între 
perne şi bea un suc de portocale. 

Kay Strange avea douăzeci şi trei de ani şi era neobişnuit 
de frumoasă. Avea o siluetă zveltă, dar subtil voluptoasă, 
părul de un roşu întunecat şi o piele atât de perfectă încât 
folosea produsele cosmetice doar pentru a şi-o proteja, şi 
acei ochi şi sprâncene negre care atât de rar se găsesc la 
cei roşcaţi, dar atunci când se întâlnesc au un efect 
devastator. 

Soţul ei spuse uşurel: 

— Hei, splendoareo, ce-avem la micul dejun? 

Kay răspunse: 

— Rinichii ăia groaznici în sânge, pentru tine... Şi 
ciuperci... Şi rulouri cu şuncă. 


— Sună grozav, spuse Nevile, 

Se servi cu bunătăţile enumerate mai înainte şi îşi turnă o 
ceaşcă de cafea. Câteva minute domni o tăcere plăcută. 

— 0oo, făcu Kay, cu voluptate, răsfirându-şi degetele de la 
picioare, cu unghiile date cu lac roşu. Nu-i aşa că soarele e 
minunat? La urma urmei, nu-i chiar atât de rău în Anglia. 

Tocmai se întorseseră din sudul Franţei. 

Nevile, după ce trecu în revistă titlurile din ziar, reveni la 
pagina de sport şi se mulţumi să rostească un „îhî...” 

Apoi, se întoarse la pâinea cu dulceaţă, puse ziarul 
deoparte şi îşi deschise scrisorile. 

Erau foarte multe, dar pe majoritatea le rupse şi le 
aruncă: formulare, reclame şi alte mărunţişuri. 

Kay spuse: 

— Nu-mi plac nici culoarea, nici modelul tapetului din 
camera mea de zi. Pot să-l schimb, Nevile? 

— Fă tot ce-ţi place, frumoaso! 

— Un albastru viu ca la păuni, spuse Kay visătoare, şi 
perne de satin de culoarea fildeşului. 

— Va trebui să pui la bătaie şi ceva de la o maimuţă, glumi 
Nevile. 

— Poţi fi tu maimuța, îi răspunse Kay. Nevile deschise altă 
scrisoare. 

— Apropo, spuse Kay. Shirty ne-a întrebat dacă mergem cu 
iahtul în Norvegia, la sfârşitul lui iunie, îmi vine să mor de 
ciudă că nu putem. 

Se uită cu coada ochiului la Nevile şi adăugă alintat: 

— Mi-ar fi plăcut aşa de mult. 

Ceva, ca un nor, sau o incertitudine, trecu peste chipul lui 
Nevile. 

Kay adăugă ţâfnoasă: 

— Chiar trebuie să mergem la bătrâna aia îngrozitoare, 
Camilla? 

Nevile se încruntă. 

— Bineînţeles că trebuie. Ascultă Kay, am mai dis cutat 
despre asta. Sir Matthew a fost tutorele meu. El şi Camilla 


au avut grijă de mine. La Gull's Point mă simt ca acasă, ca 
nicăieri altundeva. 

— Oh, perfect, perfect, acceptă Kay. Dacă trebuie, trebuie. 
În definitiv, după ce moare, nouă ne revin banii ei, aşa că 
presupun că putem să ne sacrificăm puţin. 

Nevile spuse supărat: 

— Nu-i problema de sacrificiu! Ea nu are nici un control 
asupra banilor. Sir Matthew i-a încredinţat ei pe timpul 
vieţii, urmând ca după aceea să-mi revină mie şi soţiei mele. 
Este vorba de afecţiune. De ce nu poţi să mă înţelegi? 

După un moment de tăcere, Kay spuse: 

— Zău că nu înţeleg. Am spus-o doar pentru că... Ei bine, 
pentru că ştiu că sunt considerată ca tolerată. Mă urăsc! 
Da, mă urăsc! Lady Tressilian se uită strâmb la mine peste 
nasul ăla lung al ei, iar Mary Aldin priveşte peste umărul 
meu când îmi vorbeşte. Pentru tine, toate sunt bune. Tu nu 
vezi ce se petrece. 

— Întotdeauna mi s-a părut că s-au purtat politicos cu tine. 
Ştii foarte bine că n-aş permite să fie altfel. 

Kay îi aruncă o privire ciudată, printre genele întunecate. 

— Sunt destul de politicoase, dar ştiu bine să înţepe. Eu 
fac parte din lumea interlopă, asta gândesc ele. 

— Ei bine, spuse Nevile, la urma urmei, cred că e destul de 
adevărat, nu-i aşa? 

Glasul său era uşor schimbat. Se ridică şi contemplă 
priveliştea cu spatele la Kay. 

— Da, aş spune că e normal să fie aşa. Îi erau foarte 
devotate lui Audrey nu-i aşa? Vocea îi tremură puţin. Draga, 
educata, liniştita, spălăcita de Audrey! Camilla nu mă iartă 
că i-am luat locul. 

Nevile nu se întoarse. Glasul îi era tern, monoton, când 
spuse: 

— În definitiv, Camilla e bătrână... Trecută de şaptezeci. 
Generației ei nu-i place divorţul, să ştii. În general, cred că 
a acceptat destul de bine situaţia, ţinând cont de cât de 
mult ţinea la... la Audrey. 


Tonul i se schimbase doar puţin când rostise numele. 

— Părerea lor este că te-ai purtat urât cu ea. 

— Aşa a şi fost, spuse Nevile în surdină, dar soţia lui auzi. 

— Oh, Nevile... Nu fi atât de stupid! Asta numai pentru că 
ea a preferat să facă tărăboiul ăla cumplit. 

— N-a făcut tărăboi. Audrey n-a făcut niciodată tărăboi. 

— Bun, ştii la ce mă refer. A plecat şi s-a îmbolnăvit şi a 
afişat peste tot figura aia de om cu inima zdrobită. Asta 
numesc eu tărăboi! Audrey nu e fiinţa care să ştie să piardă. 
Din punctul meu de vedere, daca o soţie nu-şi poate păstra 
bărbatul, ar trebui să se retragă în mod grațios! Voi doi n- 
aţi avut nimic comun. Ea n-a jucat în viaţa ei vreun joc şi era 
atât de anemică şi ştearsă... ca o cârpă de bucătărie. Nu 
avea nici un pic de viaţă sau trăire sufletească în ea. Dacă 
ţinea cu adevărat la tine, trebuia să se gândească, în primul 
rând, la fericirea ta şi să fie mulţumită că urmai să-ţi găseşti 
fericirea lângă cineva care îţi era mult mai potrivit. 

Nevile se întoarse. Pe buze îi flutura un zâmbet uşor 
sardonic. 

— Ce sportivă eşti! Cum îţi mai place să joci jocul dragostei 
şi al căsătoriei! 

Kay râse şi roşi. 

— Bun, poate am mers puţin prea departe, însă, în orice 
caz, odată ce s-a întâmplat, asta e! Trebuie sa accepţi 
lucrurile aşa cum sunt! 

Nevile rosti calm: 

— Audrey le-a acceptat. A divorţat de mine, aşa încât am 
putut să mă însor cu tine. 

— Da, ştiu... Kay ezită. Nevile continuă: 

— N-ai înţeles-o niciodată pe Audrey. 

— Nu, n-am înţeles-o. Într-un fel, Audrey îmi dă fiori. Nu 
ştiu ce e cu ea. Niciodată nu ştii ce gândeşte... E... e puţin 
înspăimântătoare. 

— Prostii, Kay. 

— Bine, atunci mă înspăimântă pe mine. Poate pentru că e 
deşteaptă. 


— Încântătoarea mea gâsculiţă! Kay râse. 

— Mereu îmi spui aşa! 

— Pentru că asta eşti! 

Îşi zâmbiră. Nevile veni spre ea şi, aplecându-se, o sărută 
pe ceafa. 

— Drăgălaşa, drăgălaşa mea Kay, murmură el. 

— Foarte buna Kay, îl încuraja Kay. Care renunţă la o 
minunată excursie cu iahtul ca să meargă să suporte 
jignirile rudelor soţului ei din epoca victoriană. 

Nevile se îndepărtă din nou şi se aşeză la masă. 

— Ştii, nu văd de ce n-am merge în excursie, dacă doreşti 
atât de mult. 

Kay se ridică uimită. 

— Şi cum rămâne cu Saltcreek şi Gull's Point? 

Nevile răspunse cu un glas destul de nefiresc: 

— Nu văd de ce să nu mergem acolo la începutul lui 
septembrie. 

— Nevile, dar desigur... Se opri. 

— Nu putem merge în iulie şi august din cauza turneelor. 
Dar, în ultima săptămână din august, la St. Loo, vom 
termina, şi s-ar potrivi foarte bine dacă ne-am duce direct 
de acolo. 

— S-ar potrivi foarte bine... Minunat. Dar eu credeam... Ei 
bine, ea se duce întotdeauna acolo în septembrie, nu-i aşa? 

— Te referi la Audrey? 

— Da. Presupun că ar putea să-i spună sa vină mai târziu, 
dar... 

— De ce să vină mai târziu? Kay îl privi cu îndoială. 

— Vrei sa spui că vom fi acolo în acelaşi timp? Ce idee 
ciudată! 

Nevile rosti iritat: 

— Nu cred deloc că-i o idee ciudată, în ziua de azi, o 
grămadă de oameni procedează la fel. De ce sa nu fim 
prieteni? Asta ar simplifica mult lucrurile. Chiar tu ai spus-o 
zilele trecute. 

— Am spus-o eu? 


— Da, nu-ţi aminteşti? Vorbeam despre familia Howe şi 
spuneai că e un mod de bun simţ, civilizat de a trata 
lucrurile, şi că noua soţie a lui Leonard şi fosta lui soţie sunt 
cele mai bune prietene. 

— Oh, pe mine nu m-ar deranja. Eu chiar cred că e 
rezonabil. Dar... Ei bine, nu cred că Audrey ar gândi la fel 
în problema asta. 

— Prostii! 

— Nu sunt prostii. Ştii, Nevile, Audrey a fost cu adevărat 
foarte îndrăgostită de tine... Nu cred că ar accepta, nici o 
clipă, situaţia asta. 

— Nu ai dreptate, Kay. Audrey crede că ar putea fi un 
lucru bun. 

— Audrey... Ce vrei să spui cu „Audrey crede”? De unde 
ştii tu ce crede Audrey? 

Nevile îşi drese glasul, stânjenit. 

— De fapt, m-am întâlnit întâmplător cu ea ieri, când am 
fost la Londra. 

— Nu mi-ai zis nimic de asta. 

Nevile a continuat iritat: 

— Îţi zic acum. A fost noroc chior. Tocmai traversam parcul 
când am văzut-o venind spre mine. N-ai fi vrut să fug de ea, 
nu? 

— Nu, sigur ca nu, a spus Kay, privindu-l lung. Continuă. 
— Eu. Nol. Ei bine, ne-am oprit, bine-înţeles, iar eu m-am 
întors şi am păşit cu ea. AM. Am crezut că măcar asta pot să 

fac şi eu. 

— Continuă. 

— Apoi ne-am aşezat pe nişte scaune şi am stat de vorbă. A 
fost drăguță. Chiar drăguță. 

— Încântător! 

— Şi am stat de vorbă. Ştil. Despre una, despre alta. Ea a 
fost naturală şi normală. ŞI. Tot aşa. 

Remarcabil! Spuse Kay. 

— M-a întrebat ce mai faci. 

— Foarte drăguţ din partea ei! 


— Şi am vorbit despre tine un pic. Într-adevăr, Kay, a fost 
cum nu se poate mai drăguță. 

— Draga de Audrey! 

— Şi mi-a venit în minte - ştii tu - ce frumos ar fi dacă. 
Dacă voi două aţi putea fi prietenE. Dacă noi toţi am putea 
fi. Şi m-am gândit că am putea aranja asta la Gull's Point, în 
vara asta. Genul de loc unde s-ar putea întâmpla de la sine. 

— Te-ai gândit tu? 

— EU. Ei binE. Da, desigur. A fost ideea mea. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată despre o astfel de idee. 

— Mi-a trecut prin cap abia atunci. 

— Înţeleg. Deci, tu ai sugerat-o, iar Audrey a găsit că era o 
idee strălucită? 

Pentru prima dată, ceva în purtarea lui Kay îi atrase 
atenţia lui Nevile. Spuse: 

— E vreo problemă, splendoare? 

— Nu, nu, niciuna! Absolut niciuna! Dar nu v-a trecut prin 
minte, ţie sau lui Audrey, dacă şi eu o găsesc o idee 
nemaipomenită? 

Nevile o privi lung. 

— Dar, Kay, de ce naiba te-ar deranja pe tine? 

Kay îşi sugea buza. 

Nevile continuă: 

— Tu însăţi spuneai, zilele trecute... 

— Ah! N-o lua iar de la capăt! Vorbeam despre alţii... Nu 
despre noi. 

— Dar m-a făcut oarecum să mă gândesc la posibilitatea 
asta. 

— Mai mult am pretins, dar n-am crezut-o cu adevărat. 

Nevile o privi cu spaimă. 

— Dar, Kay, de ce te-ar deranja? Vreau să spun... Nue 
nimic care să te deranjeze! 

— Zău? 

— Adică... Gelozie, sau ceva de genul ăsta... ar fi de 
cealaltă parte. Se opri şi glasul i se schimbă. Înţelegi, Kay, 
tu şi cu mine am tratat-o al naibii de rău pe Audrey. Nu, n- 


am vrut să spun asta. Iu n-ai avut nici un amestec. Eu m-am 
purtat foarte rău cu ea. Acum nu ajută la nimic să susţin că 
n-am avut încotro. Cred că daca aş înlătura povara asta m- 
aş simţi mult mai bine. Aş fi cu mult mai fericit. 

Kay spuse încetişor. 

— Aşadar, n-ai fost fericit? 

— Prostuţo dragă, ce vrei să spui? Bineînţeles că sunt 
fericit. Dar... 

Kay i-o reteză. 

— Dar... Asta e. Întotdeauna a existat un „dar” în casa 
asta. O umbră afurisită care se furişează pretutindeni. 
Umbra lui Audrey. 

Nevile o privi lung. 

— Vrei să spui că eşti geloasă pe Audrey? Întrebă el. 

— Nu sunt geloasă pe ea. Mi-e frică de ea... Nevile, tu nu 
ştii cum e Audrey. 

— Nu ştiu cum e Audrey, după ce am fost însurat cu ea mai 
bine de opt ani? 

— Nu ştii cum e Audrey, repetă Kay. 

30 aprilie 

— Ridicol! Spuse lady Tressilian. Se ridică sprijinindu-se 
mai bine pe pernă şi se uită fioros în jurul ei. Absolut 
ridicol! Nevile trebuie să fie nebun. 

— Pare destul de ciudat, spuse Mary Aldin. 

Lady Tressilian avea un profil care te izbea, cu un nas 
lung, ascuţit şi coroiat care, când înclina capul, dădea 
privirii ei o expresie grăitoare. Deşi avea şaptezeci de ani şi 
o sănătate şubredă, vigoarea bătăioasă a minţii nu slăbea 
oricum. E drept că avea lungi perioade când se retrăgea 
din viaţa şi din emoţiile ei, zăcând cu ochii pe jumătate 
închişi, dar ieşea din aceste semi-come cu toate facultăţile 
ascuţite şi cu o limbă tăioasă. Proptită în perne, într-un pat 
mare, pus de-a curmezişul într-un colţ al camerei ei, avea o 
mică curte precum o regină franceză. Mary Aldin, o 
verişoară îndepărtată, locuia cu ea, şi îi purta de grijă. Cele 
două femei se înțelegeau excelent. Mary avea treizeci şi 


şase de ani, dar unul din acele chipuri liniştite care se 
schimbă foarte puţin cu trecerea anilor, îi puteai da treizeci 
sau patruzeci şi cinci de ani. 

Păstra o siluetă frumoasă, un aer nobil, părul negru cu o 
şuviţă albă în frunte, care îi dădea o notă de personalitate. 
Asta fusese la modă într-o vreme, însă meşa albă a lui Mary 
era naturală şi îi apăruse încă din adolescenţă. 

Acum îşi aţintise privirea pe scrisoarea lui Nevile Strange, 
pe care lady Tressilian tocmai i-o înmânase. 

— Da, rosti ea. Pare destul de ciudat. 

— Să nu-mi spui că ideea asta îi aparţine lui Nevile! Spuse 
lady Tressilian. I-a vârât-o în cap cineva. Probabil noua lui 
nevastă. 

— Kay. Crezi că e ideea lui Kay? 

— Ar putea fi foarte bine a ei. Nouă şi vulgară! Dacă 
bărbaţii şi nevestele trebuie să-şi facă publice necazurile şi 
să apeleze la divorţ, ar putea cel puţin să o facă decent. 
După mine, e dezgustător ca noua soţie şi fosta soţie să fie 
prietene. În ziua de azi nimeni nu mai are principii! 

— Presupun că e doar un procedeu modern, spuse Mary. 

— Asta nu se va întâmpla în casa mea, spuse, lady 
Tressilian. Consider că am făcut tot ce mi s-a cerut, 
primind-o aici pe creatura aia cu unghiile de la picioare 
înroşite. 

— Este soţia lui Nevile. 

— Exact. De aceea m-am gândit că Matthew ar fi dorit 
asta. El era ataşat de băiat şi a vrut întotdeauna ca Nevile 
să se simtă aici ca acasă. Dacă aş fi refuzat s-o primesc pe 
noua lui soţie, ar fi însemnat să produc o ruptură, aşa că am 
cedat şi am acceptat-o. Nu-mi place... E o soţie total 
nepotrivită pentru Nevile... Nu-i de neam, n-are blazon. 

— E dintr-o familie foarte bună, spuse Mary, împăciuitoare. 

— Ramura rea! Replică lady Tressilian. Tatăl ei, după cum 
ţi-am mai spus, a trebuit să se retragă din toate cluburile, 
după afacerea aceea cu jocul de cărţi. Din fericire, a murit 
la scurt timp după aceea. lar mama ei era renumită pe 


Riviera. Ce educaţie potrivită pentru o fată! Doar viaţă de 
hotel... Şi o mamă ca aceea! Apoi îl întâlneşte pe Nevile pe 
terenurile de tenis, joacă cu el un set neimportant şi nu-şi 
găseşte liniştea până nu-l face să-şi părăsească nevasta - de 
care el era extrem de ataşat - şi să plece cu ea! O găsesc 
întrutotul vinovată pentru tot ce s-a întâmplat! 

Mary zâmbi uşor. Lady Tressilian avea demodatul obicei de 
a învinui numai femeile şi de a fi indulgentă cu bărbaţii, în 
cazuri de genul ăsta. 

— Strict vorbind, cred ca Nevile e tot atât de vinovat. 

— Nevile a fost foarte vinovat, aprobă lady Tressilian. Avea 
o soţie fermecătoare care îi era credincioasă... Poate prea 
devotată. Totuşi, sunt convinsă ca dacă fata asta n-ar fi 
insistat atât, el şi-ar fi venit în fire. Ea a ţinut neapărat să se 
mărite cu el! Da, sunt cu totul de partea lui Audrey. Audrey 
mi-e foarte dragă. 

Mary oftă. 

— Totul a fost atât de dificil. 

— Da, într-adevăr. E foarte greu să ştii cum să acţionezi în 
situaţii atât de încurcate. Matthew, la fel ca mine, ţinea la 
Audrey, şi nu poţi să nu recunoşti că era o soţie foarte bună 
pentru Nevile, deşi poate ar fi trebuit să ia mai mult parte 
la distracţiile lui. N-a fost niciodată o fată atletică. Toată 
povestea asta e foarte supărătoare. Când eram fată, 
lucrurile astea pur şi simplu nu se întâmplau. Bărbaţii îşi 
aveau treburile lor, fireşte, dar nu li se permitea să-şi 
distrugă căsnicia. 

— Ei, bine, se întâmplă acum, spuse Mary. 

— Exact. Tu ai atât de mult bun simţ, draga mea. Nu are 
rost să ne gândim la ce-a fost odată. Chestiile astea se 
întâmplă şi nimeni nu le condamnă. 

— Exceptând oamenii ca tine, Camilla! 

— Eu nu contez. Creaturii aceleia de Kay puţin îi pasă 
dacă o aprob sau nu. E prea ocupată să-şi trăiască viaţa. 
Nevile poate s-o aducă cu el când vine, iar eu chiar doresc 
să-i primesc prietenii ei... Deşi nu mă dau în vânt după 


tânărul acela cu înfăţişare de june-prim care îi dă tot timpul 
târcoale... Cum îl cheamă? 

— Ted Latimer? 

— Aşa. Unul dintre prietenii ei din perioada Rivierei... Şi 
tare mi-ar plăcea să ştiu cum reuşeşte să trăiască aşa de 
bine. 

— Din expediente, sugeră Mary. 

— Asta i s-ar putea ierta. Însă îmi imaginez că, mai 
degrabă, de pe urma aspectului său. Nu e un prieten 
potrivit pentru soţia lui Nevile! Mi-a displăcut modul în care 
a venit, vara trecută, şi a stat la Easterhead Bay Hotel, în 
timp ce ei se aflau aici. 

Mary privi pe fereastra deschisă. Casa lui lady Tressilian 
era situată pe terasamentul stâncos care mărginea râul 
Tern. De partea cealaltă a râului se afla noua staţiune de 
vară - Easterhead Bay, constând dintr-o piscină amenajată 
cu plajă, un pâlc de bungalouri moderne şi un mare hotel 
pe promontoriu, cu vederea spre mare. Saltcreek însuşi era 
un sătuc pitoresc de pescari, împrăştiat pe coasta unui deal: 
demodat, conservator, şi plin de dispreţ faţă de Easterhead 
Bay şi de vizitatorii lui din timpul verii. 

Easterhead Bay Hotel era aproape vizavi de casa doamnei 
Tressilian şi Mary se uita peste firul îngust de apă, la 
strălucirea lui ţipătoare. 

— Mă bucur că Matthew n-a apucat să vadă clădirea asta 
vulgară, spuse lady Tressilian închizând ochii. Pe vremea 
lui, ţărmul era complet nealterat. 

Sir Matthew şi lady Tressilian veniseră la Gull's Point în 
urmă cu treizeci de ani. Trecuseră aproape nouă ani de 
când Sir Matthew, un pasionat navigator, se răsturnase cu 
ambarcaţiunea sa şi se înecase aproape sub ochii soţiei 
sale. 

Toţi se aşteptaseră ca ea să vândă Gull's Point şi să plece 
din Saltcreek, dar lady Tressilian n-o făcu. Continuă să 
trăiască în casa aceea, iar singura reacţie vizibilă constase 
în vânzarea tuturor bărcilor şi a clădirii care le adăpostea. 


La Gull's Point nu existau bărci la dispoziţia musafirilor. 
Pentru a-ţi procura o barcă, trebuia să te duci la 
debarcader şi să închiriezi una de la vreun barcagiu 
localnic. 

Ezitând uşor, Mary spuse: 

— Deci, să-i scriu lui Nevile şi să-i spun că nu suntem de 
acord cu planul lui? 

— E clar că nici nu-mi trece prin minte să contramandez 
vizita lui Audrey. Ea vine întotdeauna în septembrie şi n-am 
să-i cer să-şi schimbe programul. 

Privind la scrisoare, Mary spuse: 

— Ai văzut că Nevile susţine că Audrey... Ăă. E de acord cu 
ideea... Că şi ea ar dori să se întâlnească cu Kay? 

— Pur şi simplu nu cred una ca asta, spuse lady Tressilian. 
Nevile, ca toţi bărbaţii, crede ceea ce vrea să creadă! 

Mary insistă: 

— El spune că a vorbit într-adevăr cu ea despre asta. 

— E foarte ciudat să faci aşa ceva! Nu... la urma urmei, 
poate cânu e! 

Mary o privi întrebător. 

— Exact ca Henry al VIII-lea, spuse lady Tressilian. Mary 
păru încurcată. 

Lady Tressilian îşi dezvoltă ideea: 

— Ştii, conştiinţa! Regele Henry a încercat mereu s-o facă 
pe Catherine să accepte faptul că divorţul era un lucru 
drept. Nevile ştie că s-a purtat râu... Aşa că vrea să se simtă 
împăcat sufleteşte în privinţa asta. Prin urmare, tot 
încearcă s-o determine pe Audrey să spună că totul e în 
regulă şi că faptul că se va întâlni aici cu Kay n-o deranjează 
câtuşi de puţin. 

— Mira-m-aş, spuse încetişor Mary. Lady Tressilian o privi 
pătrunzător. 

— Ce e în capul tău, draga mea? 

— Mă întrebam... Se opri, apoi continuă: Asta... Asta nu-i 
seamănă deloc lui Nevile... Scrisoarea asta! Nu crezi că, 


dintr-un anumit motiv, Audrey e cea care vrea asta... 
Întâlnirea asta? 

— De ce ar vrea-o? Spuse lady Tressilian pătrunzător. 
După ce Nevile a părăsit-o, ea s-a dus la mătuşa ei, la casa 
parohială, la doamna Royde, şi a avut o depresie totală. Era 
ca o stafie a celei ce a fost odată. E limpede că treaba a 
şocat-o teribil. Este una din acele fiinţe liniştite care simt, 
cu intensitate, lucrurile. 

Mary se mişcă stingherită. 

— Da, e profundă. În multe privinţe e o fată ciudată... 

— A suferit enorm... Apoi a venit divorţul şi Nevile s-a 
însurat cu fata şi, puţin câte puţin, Audrey a început să-şi 
revină. Acum este aproape cum era odată. Să nu-mi spui că 
i-ar face plăcere să-şi redeschidă vechile răni. 

Mary răspunse cu o încăpățânare blândă: 

— Nevile zice că e şi dorinţa ei. Bătrâna doamnă o privi 
curios. 

— Eşti extraordinar de insistentă în privinţa asta, Mary. De 
ce? Vrei să-i avem aici pe toţi laolaltă? 

Mary Aldin se înroşi. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

Lady Tressilian spuse cu glas ascuţit: 

— Nu cumva tu i-ai sugerat toate astea lui Nevile? 

— Cum poţi fi atât de absurdă? 

— Ei bine, eu nu cred, nici un moment, că este, cu 
adevărat, ideea lui. Nu-i stă în fire lui Nevile. Se opri, apoi 
chipul i se lumină. Mâine e 1 mai, nu-i aşa? Ei bine, pe trei, 
Audrey vine să stea la familia Darlington, la Esbank. Sunt 
doar douăzeci de mile până acolo. Scrie-i şi roag-o să ia 
masa aici. 

5 mai 

— Doamna Strange, milady. 

Audrey Strange intră în dormitorul mare, traversă 
încăperea până la patul larg, se opri şi se aplecă s-o sărute 
pe bătrâna doamnă, apoi se aşeză pe un scaun plasat în 
apropiere. 


— Drăguţ din partea ta că ai venit să mă vezi, spuse lady 
Tressilian. 

— Drăguţ din partea dumitale că m-ai invitat, răspunse 
Audrey. 

Audrey Strange avea o fire de nepătruns. Era de înălţime 
medie, cu mâini şi picioare foarte mici. Părul ei era de un 
blond cenuşiu, iar faţa aproape că nu avea culoare. Ochii 
foarte îndepărtați erau de un verde-pal. Trăsăturile îi erau 
fine şi regulate, nasul mic, drept, aşezat în mijlocul unei 
feţişoare ovale, palide. Cu un asemenea ten, cu un chip care 
era drăguţ dar nu frumos, avea totuşi ceva care nu putea fi 
nici minimalizat, nici ignorat, ceva care îţi atrăgea 
încontinuu privirea. Semăna puţin cu o stafie, dar, în acelaşi 
timp, îţi dădea senzaţia că o stafie poate fi mult mai reală 
decât o fiinţă vie... 

Avea o voce deosebit de frumoasă, moale şi limpede ca un 
clopoțel de argint. 

Câteva minute, cele două femei discutară despre prietenii 
comuni şi evenimentele zilei. Apoi lady Tressilian spuse: 

— Draga mea, pe lângă plăcerea de a te vedea, te-am 
rugat să vii pentru că am primit o scrisoare destul de 
ciudată, de la Nevile. 

Audrey îşi ridică privirea. Ochii îi erau mari, liniştiţi şi 
limpezi: 

— Da? 

— Îmi propune o treabă ridicolă, aş numi-o eu, ca el şi... Şi 
Kay sa vină aici în septembrie. Spune că vrea ca tu şi Kay să 
fiţi prietene şi că tu însăţi găseşti asta o idee bună. 

Aşteptă. De îndată, Audrey rosti cu glasul ei blând, placid: 

— E... chiar atât de ridicol? 

— Draga mea... Chiar vrei asta? 

Audrey tăcu câteva clipe, apoi rosti blând: 

— Ştii, cred c-ar putea fi un lucru destul de bun. 

— Chiar vrei s-o întâlneşti pe această... Vrei să te întâlneşti 
cu Kay? 


— Camilla, cred cu adevărat că asta ar putea... Simplifica 
lucrurile. 

— Să simplifice lucrurile! Lady Tressilian repetase 
neajutorată cuvintele. 

Audrey rosti moale: 

— Dragă Camilla, dumneata ai fost atât de bună. Dacă 
Nevile vrea asta... 

— Puțin îmi pasă ce vrea Nevile! Tu vrei, asta-i problema? 

Obrajii lui Audrey se colorară uşor. Aveau sclipirea delicată 
a unei scoici de mare. 

— Da, vreau. 

— Bun, spuse lady Tressilian. Bine... Se opri. 

— Dar, desigur, totul e la latitudinea dumitale, spuse 
Audrey. E casa dumitale şi... 

Lady Tressilian închise ochii. 

— Eu sunt bătrână. Pentru mine, nimic nu mai are sens. 

— Însă, bineînţeles... Voi veni altă dată. Pentru mine nu e o 
problemă să vin altă dată. 

— Ai să vii în septembrie, ca de obicei, se răţoi lady 
Tressilian. Şi vor veni şi Nevile cu Kay. Poate sunt eu 
bătrână, însă presupun că mă pot adapta ca oricine 
altcineva la viaţa asta modernă. Deci gata, nici un cuvânt. A 
rămas stabilit. 

Închise din nou ochii. După câteva minute, uitându-se 
printre genele uşor întredeschise la tânăra care stătea 
lângă ea, o întrebă: 

— Ei bine, ai obţinut ce-ai vrut? Audrey tresări. 

— Oh, da, da. Mulţumesc. 

— Draga mea, rosti bătrâna cu un glas profund, 
concentrat, eşti sigură că asta n-o să te rănească? Ştii, tu ai 
ţinut foarte mult la Nevile. Asta ţi-ar putea redeschide 
vechile răni. 

Audrey se uita în jos, la micile ei mâini înmănuşate. Una 
din ele, observă lady Tressilian, era încleştată pe marginea 
patului. 


Audrey îşi înălţă capul. Ochii ei erau calmi, netulburaţi. 
Spuse: 

— Acum totul s-a terminat. Definitiv terminat. Lady 
Tressilian se lăsă cu toată greutatea pe pernă. 

— Ei bine, tu ştii mai bine. Sunt obosită... Trebuie sa mă 
laşi, draga mea. Mary te aşteaptă la parter. Spune-le să mi- 
o trimită pe Barrett. 

Barrett era bătrâna servitoare devotată a lui lady 
Tressilian. 

Intră şi îşi găsi stăpâna zăcând pe spate cu ochii închişi. 

— Cu cât părăsesc mai repede lumea asta, cu atât mai 
bine, Barrett, declară lady Tressilian. Nu mai înţeleg nimic 
şi pe nimeni. 

— Nu spuneţi asta, doamnă, sunteţi doar obosită. 

— Da, sunt obosită. la plapuma asta de pe picioarele mele 
şi dă-mi o doză din tonicul meu. 

— Sosirea doamnei Strange v-a tulburat. E o doamnă 
foarte drăguță, însă aş spune că şi ea ar trebui să ia tonicul. 
Nu stă bine cu sănătatea, întotdeauna arată ca şi cum ar 
vedea lucruri pe care alţii nu le văd. Însă are un caracter 
puternic. Se face simțită, cum s-ar spune. 

— Asta-i foarte adevărat, Barrett. Da, foarte adevărat. 

— Şi nici nu-i genul de om pe care să-l uiţi uşor. Adesea m- 
am întrebat dacă domnul Nevile se gândeşte, uneori, la ea. 
Noua doamnă Strange este foarte frumoasă... cu adevărat 
foarte frumoasă... Dar domnişoara Audrey e genul de care 
îţi aminteşti şi când nu e de faţă. 

Lady Tressilian chicoti brusc: 

— Nevile e un prost, dacă vrea ca aceste două femei să se 
întâlnească. El e singurul care va regreta lucrul ăsta! 

29 mai. 

Thomas Royde, cu pipa în gură, urmărea degetele iscusite 
ale băiatului malayesian care îi împacheta lucrurile. Din 
când în când, îşi arunca privirea peste plantaţii. Cel puţin 
şase luni, nu avea să mai vadă peisajul acesta care, de şapte 
ani, îi devenise atât de familiar. 


Va fi ciudat să se ducă iar în Anglia. 

Allen Drake, partenerul său, băgă capul pe uşă. 

— Hei, Thomas, cum merge? 

— E gata! 

— Vino să bei ceva, diavole norocos. Sunt ros de invidie. 

Thomas Royde ieşi, fără grabă, din dormitor şi se alătură 
prietenului său. Nu spuse nimic, căci Thomas Royde era 
zgârcit la vorbă. Prietenii să-i învăţaseră să-i interpreteze 
corect reacţiile după felul tăcerii lui. 

Cu un trup destul de solid, un chip de-a dreptul sobru, cu 
ochi atenţi şi gânditori, păşea uşor într-o parte, asemeni 
unui crab. Asta, ca urmare a strivirii într-o uşă, în timpul 
unui cutremur, contribuise la porecla de „Crabul pustnic”. 
Rămăsese cu braţul drept şi cu umărul parţial paralizate, 
ceea ce, adăugate la un mers cam ţeapăn, făcea adesea 
lumea să creadă că se simţea stingher şi ruşinat când, în 
realitate, rar i se întâmpla să simtă ceva de genul ăsta. 

Allen Drake prepară băuturile. 

— Ei, bine, spuse el, succes la vânătoare! Royde îngăimă 
ceva care sună a „Îht”. Drake îl privi curios: 

— Flegmatic ca întotdeauna. Nu ştiu cum reuşeşti: De 
când n-ai mai fost acasă? 

— De şapte... Aproape opt ani. 

— E mult. Mă întreb dacă n-ai devenit băştinaş de- 
adevăratelea. 

— Poate că am devenit. 

— Întotdeauna ai aparţinut mai curând speciei 
necuvântătoarelor decât rasei umane! Ţi-ai plănuit 
plecarea? 

— Pâi... Da... Parţial. 

Chipul bronzat, impasibil, căpătă brusc o tentă de un roşu 
aprins. 

Allen Drake rosti foarte uimit: 

— Cred că la mijloc e o fată! La dracu, ai roşit! Thomas 
Royde răspunse cam repezit: 

— Nu fi prost! 


Trase adânc din pipa sa veche. Dobori toate recordurile 
sale anterioare continuând discuţia din proprie iniţiativă. 

— Mă gândesc că am să găsesc lucrurile niţel schimbate. 

Allen Drake rosti curios: 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce te-ai răzgândit să 
pleci, data trecută. Exact, în ultima clipă. 

Royde ridică din umeri. 

— M-am gândit că partida aceea de vânătoare putea fi 
interesantă. Şi apoi, pe atunci, veştile de acasă erau rele. 

— Desigur. Am uitat. Fratele tău a murit... În accidentul 
ăla de circulaţie. 

Thomas Royde aprobă din cap. 

Drake reflectă că, totuşi, era un motiv ciudat de a-ţi amâna 
plecarea acasă. Exista o mamă... Şi, credea el, şi o soră. Cu 
siguranţă, pe vremea aceea... Apoi îşi aminti ceva: Thomas 
îşi amânase călătoria, înainte de sosirea veştii morţii fratelui 
său. 

Allen se uită curios la prietenul său. Ciudat tip, bătrânul 
Thomas! 

După trei ani, îşi permitea să întrebe: 

— Tu şi fratele tău eraţi apropiaţi? 

— Adrian şi cu mine? Nu cine ştie ce. Fiecare aveam 
drumul nostru. El era avocat. 

„Da, gândi Allen, o viaţa complet diferită. Apartamente la 
Londra, petreceri... O existenţă câştigată prin darul 
vorbirii”, îşi închipui că Adrian Royde trebuie să fi fost un 
tip foarte diferit de tăcutul Thomas. 

— Mama ta trăieşte, nu-i aşa? 

— Mama? Da. 

— Ai şi o soră. Thomas clătină din cap. 

— Credeam că ai. Ştii, în fotografia aia... Royde mormăi: 

— Nu mi-e soră. E o verişoară de departe sau aşa ceva. A 
crescut la noi fiindcă era orfană. 

Din nou, o undă de roşeaţă răzbătu de sub bronzul feţei. 

Drake îşi zise: „Hopa...”! Apoi întrebă: 

— E măritată? 


— A fost. S-a măritat cu amicul Nevile Strange. 

— Tipul care joacă tenis şi participă la aproape toate 
sporturile? 

— Da. A divorţat de el „Iar tu te duci acasă să-ţi încerci 
norocul cu ea”, se gândi Drake. Binevoitor, schimbă 
subiectul discuţiei: 

— Ai de gând să vânezi sau să pescuieşti? 

— În primul rând, am să mă duc acasă. Apoi m-am gândit 
să fac puţin canotaj la Saltcreek. 

— Ştiu. E un locuşor atractiv. Au un hotel destul de bun 
acolo, deşi demodat. 

— Da. Balmoral Court. Poţi locui acolo sau să te aciuiezi la 
vreun prieten, care are casa, prin locurile alea. 

— Sună bine. 

— Îhî, Saltcreek e un loc drăguţ şi liniştit. Nu ţi se vâră 
nimeni în suflet. 

— Ştiu, spuse Drake. Genul de loc unde nu se întâmplă 
niciodată nimic. 

29 mai 

— Este extrem de supărător, spuse bătrânul domn Treves. 
De douăzeci şi cinci de ani mă duc la Marine Hotel din 
Leahead... lar acum, dacă poţi să crezi una ca asta, totul e 
dat peste cap. Lărgesc faţada, sau prostii de genul ăsta. De 
ce nu lasă în pace staţiunile de la mare... Leahead a avut 
întotdeauna un farmec al lui, aparte... de Regency... de pur 
stil Regency*. 

Rufus Lord încercă să-l consoleze: 

— Totuşi, cred ca mai sunt şi alte locuri pe acolo. 

— N-am să mai merg deloc la Leahead. La Marine Hotel, 
doamna Mackay îmi înţelegea perfect dorinţele. Aveam în 
fiecare an acelaşi apartament... Şi chiar acelaşi serviciu de 
cameră. lar bucătăria era excelentă... cu adevărat 
excelentă. 

— Ce-ar fi sa încercaţi la Saltcreek? Au un hotel destul de 
drăguţ, vechi. Balmoral Court. Să vă spun cine-l ţine. O 
familie pe nume Rogers. Ea a fost bucătăreasa bătrânului 


lord Mounthead... Care dădea cele mai reuşite dineuri din 
Londra. S-a măritat cu majordomul şi acum conduc acest 
hotel. Cred că e genul de loc care vi se potriveşte. Liniştit... 
Nici vorbă de formaţiile acelea de jazz... Bucătărie şi 
serviciu de primă clasă. 

— E o idee... Chiar că-i o idee. Există şi o terasă acoperită? 

— Da... O verandă acoperită şi o terasă dedesubt. Poţi sta 
la soare sau la umbră, după cum preferi. Dacă vreţi, pot să 
vă spun câte ceva şi despre împrejurimi. Acolo locuieşte 
bătrâna lady Tressilian... Aproape uşa-n uşă. Are o casă 
încântătoare, iar ea însăşi e o persoană fermecătoare, în 
ciuda faptului că e aproape invalidă. 

— Vorbeşti de văduva judecătorului? 

— Chiar ea. 

— L-am cunoscut pe Matthew Tressilian şi am întâlnit-o şi 
pe ea. O femeie încântătoare... Deşi bineînţeles, a trecut 
mult de atunci. Saltcreek e lângă St. Loo, nu-i aşa? Am nişte 
prieteni prin partea locului. Mi se pare că Saltcreek e o idee 
bună, să ştii. Am să scriu şi am să cer amănunte. Aş vrea să 
mă duc acolo pe la mijlocul lui august... de la mijlocul lui 
august până la mijlocul lui septembrie. Presupun că au 
garaj pentru maşină? Şi şoferul meu? 

— Oh, da. Totul e modern. 

— Întreb pentru că, după cum ştii, trebuie să am grijă cu 
urcatul pe coastă. Totodată aş prefera un apartament la 
parter, deşi presupun că există lift. 

— Oh, da, sunt dotați. 

— După cât se pare, problema s-a rezolvat perfect, spuse 
domnul Treves. Şi-mi va face plăcere s-o reîntâlnesc pe lady 
Tressilian. 

28 iulie. 

Kay Strange, îmbrăcată în şort şi cu un jerseu galben se 
aplecase în faţă urmărind jucătorii de tenis. Era semifinala 
probei de simplu-bărbaţi a turneului de la St. Loo, iar 
Nevile juca împotriva tânărului Merrick, care promitea a fi 
noua stea pe firmamentul tenisului. Strălucirea lui era de 


necontestat... Avea câteva servicii practic de nereturnat... 
Dar uneori rata, când experienţa jucătorului mai vârstnic îl 
punea la grea încercare. Scorul era de trei la trei în setul 
final. 

Strecurându-se în scaunul de lângă Kay, Ted Latimer 
remarcă pe un ton zeflemitor: 

— Soţia iubitoare urmăreşte drumul spre victorie al 
soţului său! 

Kay tresări. 

— Doamne, ce m-ai speriat! Nu ştiam că eşti aici. 

— Întotdeauna sunt aici. Ar fi trebuit s-o ştii până acum. 

Ted Latimer avea douăzeci şi cinci de ani şi era extrem de 
chipeş... Chiar dacă bătrânii colonei spuneau despre el că 
are „alură de Don Juan”. 

Era brunet, admirabil bronzat şi un dansator desăvârşit. 

Ochii săi negri erau foarte expresivi şi reuşea să-şi 
moduleze vocea cu o măiestrie de actor. Kay îl cunoştea de 
la cincisprezece ani. Făcuseră plajă împreună şi se unseseră 
pe spate unul pe celălalt la Juan les Pins, dansaseră şi 
jucaseră tenis împreună. Erau nu numai prieteni, ci şi aliaţi. 

Tânărul Merrick servea de pe partea stângă a terenului. 
Returul lui Nevile fu imparabil, o lovitură scurtă spre colţul 
opus. 

— Backhand-ul lui Nevile e bun, spuse Ted. Mai bun decât 
forehand-ul. Merrick e slab pe rever şi Nevile o ştie. Va 
specula din plin treaba asta. 

Ghemul se încheie. „Patru-trei... Conduce Strange”. Nevile 
luă şi ghemul următor pe serviciul său. Tânărul Merrick era 
rău încolţit. „Cinci-trei”. 

— Bravo, Nevile, spuse Latimer. 

Şi atunci, băiatul se adună. Jocul său deveni precaut. 
Intercala pasele cu loviturile scurte. 

— I-a venit mintea la cap, observă Ied. lar jocul său de 
picioare e de prima clasă. Va fi o luptă crâncenă. 

Încetul cu încetul, băiatul reuşi să egaleze la cinci. 
Ajunseră la şapte-şapte şi, în cele din urma, Merrick câştigă 


cu nouă la şapte. 

Nevile se îndreptă surâzând trist spre fileu, pentru a da 
mâna cu adversarul său. 

— Tinereţea îşi spune cuvântul, sublinie Ted. 
Nouăsprezece ani contra treizeci şi trei. Dar, Kay, am să-ţi 
spun motivul pentru care Nevile n-a fost, niciodată, un 
adevărat campion. Ştie prea bine sa piardă. 

— Prostii! 

— Nu sunt. Nevile, fir-ar el să fie, a fost mereu foarte 
sportiv. Nu l-am văzut nici o dată ieşindu-şi din fire, când a 
pierdut un meci. 

— Bineînţeles că nu, spuse Kay. Nimeni n-o face. 

— Ba da, o face! Am văzut-o cu toţii. Stele ale tenisului 
cărora le cedează nervii... Şi ştiu să speculeze al naibii de 
bine treaba asta. Însă bătrânul Nevile... El e gata, 
întotdeauna, s-o încaseze şi să zâmbească. Să câştige cel 
mai bun şi chestii de-astea! Dumnezeule, cât urăsc spiritul 
ăsta, deprins în şcoli înalte. Har Domnului, n-am urmat 
niciuna! 

Kay întoarse capul. 

— Eşti cam ranchiunos, nu-i aşa? 

— Ca o felină! 

— Aş dori să nu arăţi atât de limpede că nu-ţi place Nevile. 

— De ce mi-ar plăcea? Mi-a suflat fata. Ochii săi poposiră 
asupra ei. 

— N-am fost fata ta. N-au permis-o împrejurările. 

— Chiar aşa! Între noi n-a fost nici măcar o poveste de doi 
bani. 

— Taci! M-am îndrăgostit de Nevile şi m-am măritat cu el... 

— lar el e un tip pe cinste... O recunoaştem cu toţii! 

— Încerci să mă superi? 

Întoarse capul, în timp ce punea întrebarea. Ted zâmbi... 
Şi, pe dată, ea îi întoarse zâmbetul. 

— Cum ţi-ai petrecut vara, Kay? 

— Aşa-şi-aşa. Am făcut o excursie minunată cu iahtul. 
Toată afacerea asta cu tenisul a început să mă cam 


obosească. 

— Cât mai e? Încă o lună? 

— Da. Pe urmă, în septembrie, ne ducem, pentru două 
săptămâni, la Gull's Point. 

— Am să fiu la Easterhead Bay Hotel, spuse Ted. Mi-am 
rezervat camera. 

— Promite a fi o întrunire drăguță! Spuse Kay. Nevile şi cu 
mine, şi fosta doamnă Nevile, şi un oarecare plantator din 
Malayesia, care a venit acasă în vacanţă. 

— Asta chiar ca sună hazliu! 

— Şi verişoara aia împopoţonată, bineînţeles, care 
slugăreşte la bătrâna aia nesuferită... Fără să primească 
nimic mai târziu, din moment ce banii ne vor reveni mie şi 
lui Nevile. 

— Dar poate că nu ştie, spuse Ted. 

— Ar fi destul de nostim. 

Însă vorbea cu un aer absent. Avea privirea aţintită în jos, 
la racheta pe care o învârtea în mână. Brusc, îşi ţinu 
respiraţia. 

— Oh, Ted! 

— E vreo problemă, scumpo? 

— Nu ştiu. Doar că simt câteodată... Că mă ia cu frig! Sunt 
speriată şi mă simt ciudat. 

— Asta nu ţi se potriveşte, Kay. 

— Nu-i aşa? Oricum, vei fi la Easterhead Bay Hotel, zâmbi 
ea destul de stingherită. 

— Toate conform planului. 

Când Kay se întâlni cu Nevile, la ieşirea din vestiar, acesta 
spuse: 

— Am văzut că ţi-a sosit prietenul. 

— Ted? 

— Da, câinele tău de pază... Sau, mai bine zis, javra de 
pază. 

— Nu-ţi place de el, nu-i aşa? 

— Oh, mă lasă rece. Dacă te amuză să-l tragi în lesă după 
tine... Ridică din umeri. 


Kay spuse: 

— Cred că eşti gelos. 

— Pe Latimer? Mirarea lui era autentică. 

— Se spune despre Ted că e foarte atrăgător, insistă Kay. 

— Sunt convins că e. Are şarmul sud-americanilor. 

— Eşti gelos. 

Nevile o bătu uşurel pe braţ. 

— Nu, nu sunt, splendoareo. Poţi avea cohorta ta de 
admiratori... O întreagă curte, dacă vrei. Dar posesorul 
sunt eu, iar posesiunea ocupă nouă articole în lege. 

— Eşti foarte sigur pe tine, se strâmbă Kay. 

— Noi doi suntem sortiţi. Soarta a făcut să ne întâlnim. 
Soarta a vrut să fim împreună. Îţi aminteşti când ne-am 
cunoscut la Cannes, iar eu urma să plec la Estoril şi, pe 
neaşteptate, când am ajuns acolo, prima persoană pe care 
am întâlnit-o a fost fermecătoarea Kay! Am ştiut; atunci, că 
aşa a vrut Soarta... Şi că nu aveam scăpare. 

— N-a fost chiar soarta, spuse Kay. Am fost eu! 

— Cum adică, „am fost eu”? 

— Asta a fost! Ştii, te-am auzit spunând la Cannes că aveai 
să te duci la Estoril, aşa că m-am pus pe treabă s-o conving 
pe mama care a aranjat lucrurile... Şi aşa se face că prima 
persoană, pe care ai întâlnit-o acolo, a fost Kay. 

Nevile se uită destul de ciudat la ea. Rosti rar: 

— Nu mi-ai spus-o niciodată până acum. 

— Nu, pentru că n-ar fi fost bine pentru tine. Ai fi putut 
deveni îngâmfat! Întotdeauna m-am priceput la 
aranjamente plănuite dinainte. Lucrurile nu se petrec dacă 
nu le faci tu să se petreacă! Uneori, îmi spui gâsculiţă... 
Însă, în felul meu, sunt foarte deşteaptă. Pot face să se 
întâmple ce vreau. Câteodată, trebuie să pun la cale câte 
ceva, cu mult timp înainte. 

— Solicitarea creierului trebuie să fie intensă. 

— N-ai decât să râzi. 

Nevile rosti cu o bruscă şi ciudată amărăciune: 


— Abia acum încep să înţeleg femeia cu care m-am 
însurat? În loc de Soartă... Citeşte Kay! 

— Nu te-ai supărat, Nevile, nu-i aşa? El răspunse destul de 
absent: 

— Nu... Nu, bineînţeles că nu. Doar... Mă gândeam... 

10 august. 

Lord Cornelly, un bogat şi excentric pair, stătea la biroul 
său monumental de care era extrem de mândru şi încântat 
Fusese proiectat pentru el şi-l costase enorm, iar întreaga 
mobilă din încăpere avea rolul să-l pună în valoare. Efectul 
era impresionant şi doar uşor umbrit de inevitabila 
prezenţă a însuşi lordului Cornelly, un omuleţ rotofei şi 
insignifiant, strivit complet de măreţia biroului. 

În acest decor al splendorii londoneze, îşi făcu apariţia o 
secretară blondă şi ea în ton cu mobilierul luxos. 

Păşind fără zgomot, aşeză o foaie de hârtie în faţa 
importantului om. 

Lord Cornelly citi: 

— MacWhirter? MacWhirter? Cine e? N-am auzit de el. 
Are programare? 

Secretara blondă confirmă. 

— MacWhirter, 'ai? Oh! MacWhirter! Tipul acela! Dar, 
bineînţeles! Să intre imediat. 

Lord Cornelly chicoti încântat. Era într-o dispoziţie 
grozavă. 

Lăsându-se pe spate în scaun, se uită lung la bărbatul cu 
chipul sever care ceruse audiența. 

— Dumneata eşti MacWhirter? Angus MacWhirter? 

— Aşa mă cheamă. 

MacWhirter vorbea înţepat, stând drept şi fără să 
zâmbească. 

— Ai lucrat la Herbert Clay, am dreptate? 

— Da. 

Lordul Cornelly chicoti din nou. 

— Ştiu totul despre dumneata. Lui Clay i s-a suspendat 
carnetul de conducere şi asta numai pentru că nu l-ai 


susţinut, depunând mărturie că mergea cu douăzeci şi cinci 
de mile la oră! Ce furios a fost! Chicotitul spori. Ne-a 
povestit totul la Savoy Grill. „Încăpăţânatul ăla afurisit de 
scoţian”! Aşa zicea! Şi câte şi mai câte. Ştii ce m-am gândit 
eu? 

— N-am nici cea mai mică idee. 

Tonul lui MacWhirter era stăpânit. Lord Cornelly nu 
observă. Se delecta cu amintirea propriilor sale reacţii. 

— Mi-am spus: „lată genul de tip cu care mi-ar plăcea să 
am de-a face! Un om care nu poate fi mituit şi silit să 
mintă”. Pentru mine, nu va trebui să minţi, nu aşa îmi 
conduc eu afacerile. Am colindat lumea întreagă după un 
om cinstit... Şi-s ai dracului de puţini! 

Micuţul pair izbucni într-un râs ascuţit, chipul său vioi de 
maimuţă schimonosindu-se de veselie. MacWhirter rămase 
sobru, deloc amuzat. 

Lord Cornelly se opri din râs. Chipul său deveni vioi, atent. 

— Dacă vrei o slujbă, MacWhirter, am una pentru 
dumneata. 

— Asta îmi şi trebuie, o slujbă, spuse MacWhirter. 

— E o slujbă importantă. O slujbă care poate fi dată numai 
unui om foarte priceput... lar dumneata eşti, m-am 
interesat în privinţa asta, şi un om în care poţi avea 
încredere... Deplină. 

Lord Cornelly aşteptă. MacWhirter nu scoase, o vorbă. 

— Ei bine, omule, mă pot încrede total în dumneata? 

MacWhirter rosti sec: 

— Asta n-o puteţi şti doar auzindu-mă spunând „da”. 

Lord Cornelly râse. 

— Da, mă încred. Eşti omul pe care îl caut. Cunoşti cât de 
cât America de Sud? 

Apoi intră în detalii. Jumătate de oră mai târziu, 
MacWhirter stătea pe trotuar - un om care primise o slujbă 
interesantă şi extrem de bine plătită... O slujbă care îi 
asigura viitorul. 


Soarta, după ce se încruntase la el, găsise de cuviinţă să-i 
surâdă. Însă el nu avea starea de spirit necesară pentru a-i 
întoarce zâmbetul. În el nu exista nici un fel de exaltare, 
deşi simţul umorului îl făcea să rânjească, când se gândea 
la întrevederea, care tocmai se încheiase. Exista o justiţie 
destul de deplasată în faptul că bârfele fostului său patron 
contribuiseră la prezenta sa avansare! 

Era un norocos, cel puţin aşa credea. Nu că i-ar fi păsat! 
Dorea să-şi îndeplinească sarcina de a trăi nu cu entuziasm, 
nici măcar cu plăcere, ci într-un mod metodic, cotidian. În 
urmă cu şapte luni încercase să-şi ia viaţa; întâmplarea, 
nimic altceva decât întâmplarea intervenise, dar nu-i era 
recunoscător cine ştie ce. Adevărat, în momentul de faţă, nu 
mai avea nici un chef să încerce din nou. Faza aceea se 
încheiase definitiv. Nu-ţi poţi lua viaţa aşa, cu sânge rece, 
recunoscu el. Trebuia să existe un imbold venind din afară, 
un impuls de neîmplinire, amărăciune, disperare, sau de 
pasiune. Nu te poţi sinucide doar pentru că simţi că viaţa e 
o înşiruire de întâmplări neinteresante. 

În general, îi părea bine că noua lui slujbă avea să-l ducă 
departe de Anglia. Urma să plece spre America de Sud, la 
sfârşitul lui septembrie. Săptămânile următoare avea să fie 
ocupat cu procurarea unui anumit utilaj şi trebuia să se 
pună la curent cu subtilităţile noii sale munci care părea 
destul de complicată. 

Însă îi mai rămânea o săptămână liberă înainte de plecare. 
Se întreba ce ar putea face în acea săptămână. Să stea la 
Londra? Să plece în altă parte? 

În mintea sa îşi tăcu loc vag o idee. 

Saltcreek? 

— Ar fi o idee a naibii de bună să mă duc acolo, îşi spuse 
MacWhirter. 

Ar fi amuzant, îşi zise, zâmbind amar. 

19 august 

— S-a dus concediul meu, spuse dezgustat, 
superintendentul Battle. 


Doamna Battle era dezamăgită, însă, în toţi anii ăştia 
mulţi, de când era soţie de ofiţer de poliţie, învățase să 
privească dezamăgirile, dintr-o perspectivă filosofică. 

— Ei bine, spuse ea, n-avem ce face. E un caz interesant? 

— Nu într-atât încât să facă mare zarvă, răspunse 
superintendentul Battle. În tot cazul, Foreign Office s-a 
transformat într-un furnicar... Toţi tinerii ăia înalţi şi supli 
aleargă de colo-colo, spunând la tot pasul „Sst! Sst!”. Se va 
rezolva destul de uşor... Şi toţi vor ieşi cu faţa curată. În tot 
cazul, nu e genul de caz pe care să-l trec în „Memoriile” 
mele, presupunând că am să fac prostia să mi le scriu 
vreodată. 

— Ne-am putea amâna vacanţa, începu, cu îndoială, 
doamna Battle, dar soţul său o întrerupse hotărât: 

— Nici vorbă! Tu şi fetele o să plecaţi la Britlington, 
camerele au fost reţinute încă din martie şi ar fi păcat să le 
pierdeţi. Am să-ţi spun ce voi face eu. După ce se va termina 
totul, am să mă duc să petrec o săptămână cu Jim, după ce 
trece furtuna asta. 

Jim era nepotul superintendentului Battle, inspectorul 
James Leach. 

— Saltington este foarte aproape de Easterhead Bay şi 
Saltcreek, continuă el. Am să respir aer de mare şi am să 
fac şi o baie bună. 

Doamna Battle pufni. 

— Cred mai de grabă că ai să te speteşti muncind, 
ajutându-l la vreun caz de-al lui! 

— În perioada asta a anului nu prea există cazuri... Afară 
poate de vreo femeie care a furat ceva în valoare de şase 
penny de la Woolworth's. Şi, oricum, Jim se descurcă - n-are 
nevoie să fie ajutat. 

— Bine, bine, spuse doamna Battle. Presupun că totul va 
ieşi cum trebuie, doar că sunt amărâtă. 

— Treburile astea ne sunt date pentru a ne pune la 
încercare, o asigură superintendentul Battle. 

Partea a doua. 


Albă - ca - Zăpada şi Trandafirul Roşu. 

| 

Când cobori din tren, Thomas Royde o găsi pe Mary Aldin 
aşteptându-l pe peronul din Saltington. 

Îşi amintea vag de ea, iar acum, când o revăzu, rămase 
plăcut surprins de capacitatea ei de a rezolva rapid 
lucrurile. 

Ea îi spuse pe numele mic: 

— Ce plăcere să te văd, Thomas! După atâţia ani! 

— Din partea ta e drăguţ că m-ai întâmpinat. Sper că nu s- 
a întâmplat ceva? Am picat prost? 

— Câtuşi de puţin. Dimpotrivă. Eşti foarte bine venit. Asta 
e hamalul tău? Spune-i să-ţi ducă bagajele într-acolo. Am 
maşina trasă exact la capăt. 

Bagajele fură băgate în Ford. Mary apucă volanul, iar 
Thomas Royde se aşeză lângă ea. Porniră, şi Thomas 
observă că era o bună şoferiţă, îndemânatică şi atentă în 
mijlocul traficului şi că aprecia just distanţele. 

Saltington era la şapte mile de Saltcreek. Odată ieşiţi din 
aglomeraţia târguşorului şi ajunşi la drum întins, Mary 
redeschise subiectul vizitei lui. 

— Zău, Thomas, venirea ta, chiar în momentul de faţă, e 
un dar dumnezeiesc. Lucrurile sunt destul de încurcate... 
lar un străin... Sau, mă rog, parţial străin, era exact ceea ce 
trebuia. 

— Care-i necazul? 

Atitudinea sa, ca întotdeauna, nu vădea curiozitate... Era 
aproape indolentă. Părea că pusese întrebarea mai mult din 
politeţe, decât din vreo dorinţă de a se informa. Era 
atitudinea care-i mergea la inimă lui Mary Aldin. Simţea o 
dorinţă nebună să vorbească cu cineva... Însă prefera ca 
acel cineva să nu fie prea interesat. 

Spuse: 

— Păi... Suntem într-o situaţie destul de dificilă. Audrey e 
aici, probabil că ştii, nu? 

Se opri întrebătoare şi Thomas dădu din cap. 


— Şi mai sunt şi Nevile şi soţia lui. 

Sprâncenele lui Thomas Royde se înălţară. După câteva 
momente, spuse: 

— Puțin penibil... 

— Da. A fost ideea lui Nevile. 

Se opri. Royde nu spuse nimic, însă, ca şi cum un aer de 
neîncredere ar fi venit dinspre el, Mary repetă: 

— A fost ideea lui Nevile. De ce? 

Pentru o clipă, Mary îşi ridică mâinile de pe volan. 

— Aşa o fi modern acum. Toată lumea înţelegătoare şi 
prietenă. Asta e ideea. Însă eu nu cred că merge. 

— E posibil să nu meargă. Cum arată noua soţie a lui 
Nevile? 

— Kay? Frumoasă, bineînţeles. Cu adevărat frumoasă şi 
foarte tânără. 

— Şi Nevile e topit după ea? 

— Oh, da. Dar n-au decât un an de la căsătorie. 

Thomas Royde întoarse capul. Gura lui schiţă un zâmbet. 
Mary spuse repede: 

— Nu chiar asta am vrut să spun. 

— Ei, hai, Mary, cred că tocmai asta ai vrut să spui. 

— În fine, n-ai cum să nu vezi că au foarte puţine în 
comun. Prietenii, de exemplu... Se opri. 

Royde întrebă: 

— A cunoscut-o pe Riviera, nu? Nu ştiu prea multe 
amănunte, doar ce mi-a scris, în mare, mama. 

— Da, s-au cunoscut la Cannes. Nevile s-a aprins, însă îmi 
închipui că se mai aprinsese şi până atunci... Dar într-un 
mod cu totul inofensiv, încă mai cred că, dacă ar fi fost lăsat 
în pace, nu şi-ar fi stricat căsnicia. Nevile ţinea la Audrey, 
doar ştii. 

Thomas dădu din cap. Mary continuă: 

— Nu cred că el a vrut să-şi distrugă căsnicia... Sunt 
sigură că nu. Dar fata a fost foarte hotărâtă. S-a ţinut de 
capul lui şi n-a avut linişte până nu l-a făcut să-şi lase soţia... 


Şi ce poate face un bărbat în asemenea circumstanţe? Asta 
l-a flatat, bineînţeles. 

— Era îndrăgostită lulea de el, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

Mary o spusese cu îndoială, întâlnindu-i privirea 
întrebătoare, roşi. 

— Ce mâţă rea sunt! Există un tânăr care tot îi dă 
târcoale... Arătos ca un gigolo... Un vechi prieten de-al el. 
Şi nu pot să nu mă întreb, uneori, dacă faptul că Nevile e 
atât de înstărit, şi distins, şi aşa mai departe, n-a contribuit 
cu ceva la afacerea asta. Fata n-a avut o para chioară, 
presupun. 

Se opri, părând destul de ruşinată. Thomas Royde se 
mulţumi să rostească doar un „îhî”, pe un ton meditativ. 

— Totuşi, asta-i pură invidie! Spuse Mary. Fata e superbă... 
Şi asta probabil stârneşte instinctele de feline ale fetelor 
bătrâne. 

Royde se uită gânditor la ea, dar chipul său nu avu nici o 
reacţie vizibilă. După câteva minute, spuse: 

— Dar, mai exact, care e necazul, în momentul de faţă? 

— Ştii, de fapt habar n-am! Tocmai asta e ciudat. Normal 
că, mai întâi, ne-am consultat cu Audrey... lar ea n-a avut 
nimic împotrivă să se întâlnească cu Kay... A fost foarte 
drăguță în privinţa asta. A fost încântătoare. Nimeni nu s-ar 
fi purtat mai bine. Desigur, Audrey e foarte corectă în tot ce 
face. Comportarea ei faţă de cei doi e perfectă. E foarte 
rezervată, după cum ştii, şi niciodată nu poţi avea nici cea 
mai mică idee despre ceea ce gândeşte sau simte... Dar, 
sinceră să fiu, nu cred c-o deranjează câtuşi de puţin. 

— N-are motiv ca s-o deranjeze, rosti Thomas Royde. După 
câteva clipe, adăugă: La urma urmei, au trecut trei ani. 

— Oare oamenii ca Audrey chiar uită? Ea a ţinut foarte 
mult la Nevile. 

Thomas Royde se mişcă în scaun. 

— Are doar treizeci şi doi de ani. Are toată viaţa înainte. 


— Oh, ştiu. Dar a afectat-o foarte puternic. A avut o 
prăbuşire nervoasă foarte serioasă, să ştii. 

— Ştiu. Mi-a scris mama. 

— Într-un fel, cred că pentru mama ta a fost bine căa 
trebuit să aibă grijă de Audrey. A făcut-o să-şi uite propria-i 
durere... Legată de moartea fratelui tău. Ne-a părut atât de 
rău când am aflat! 

— Da. Bietul Adrian, întotdeauna conducea cu viteză. 

Urmă o pauză. Mary scoase mâna pe geam, ca semn că 
urma să cotească pe drumul care ducea în jos, spre 
Saltcreek. 

La un moment dat, în timp ce se strecura pe drumul 
strâmt şi întortocheat, spuse: 

— Thomas... Tu o cunoşti bine pe Audrey? 

— Aşa-şi-aşa. N-am prea văzut-o în ultimii zece ani. 

— Dar o ştii de copil. Vă era ca o soră, ţie şi lui Adrian? 

El dădu din cap. 

— Era... Era, în vreun fel, niţel dezechilibrată? N-am vrut 
să spun chiar în modul în care a sunat. Am însă sentimentul 
că ceva nu e deloc în regulă cu ea. Este complet detaşată, 
echilibrul ei e atât de nefiresc de perfect... Însă, câteodată, 
mă întreb ce se ascunde în spatele fațadei. Din când în 
când, îmi dă o senzaţie... de ceva ca o emoție extrem de 
puternică. Şi nu ştiu ce este! Însă simt că nu e normală. 
Există ceva! Asta mă îngrijorează. Ştiu că, în casă, e o 
atmosferă care ne afectează pe toţi: suntem nervoşi, gata 
să explodăm. Dar nu ştiu de ce. Şi asta mă înspăimântă 
uneori, lhomas. 

— Te înspăimântă? 

Tonul său uşor mirat o tăcu să se adune. Râse scurt, 
nervos. 

— Sună absurd... Însă, cum spuneam mai înainte, sosirea 
ta ne va face bine tuturor... va fi ca o relaxare. Ah, am 
ajuns! 

Dăduseră ultimul colţ. Gull's Point era construit pe un 
platou stâncos ce domina râul. Pe cele două părţi, versanţii 


săi cădeau perpendicular pe apă. Grădinile şi terenul de 
tenis erau în stânga casei. Garajul, o construcţie modernă, 
era amplasat la capătul drumului, pe partea cealaltă a sa. 

Mary spuse: 

— Acum am să duc maşina, apoi mă întorc. Hurstall va 
avea grijă de tine. 

Hurstall, vârstnicul majordom, îl întâmpină pe Thomas cu 
plăcerea unui vechi prieten. 

— Sunt foarte bucuros să vă văd după atâţia ani, domnule 
Royde. Şi doamna va fi. Aveţi camera dinspre est Cred că-i 
veţi găsi pe toţi în grădină, asta numai dacă nu vreţi să 
mergeţi, mai întâi, în camera dumneavoastră. 

Thomas scutură din cap. Traversă salonul spre glasvandul 
care dădea pe terasă. Se opri o clipă, privind neobservat. 

Două femei erau singure pe terasă. Una stătea pe colţul 
balustradei, privind înspre apă. Cealaltă o urmărea. 

Prima era Audrey... Cealaltă trebuia să fie Kay Strange. 
Kay nu ştia că era urmărită, aşa că nu făcea nici un efort să- 
şi mascheze expresia. Thomas Royde poate nu era un bun 
observator când era vorba de femei, dar nu putea să nu 
remarce că Kay Strange n-o putea suferi pe Audrey 
Strange. 

Cât despre Audrey, ea se uita în lungul râului şi părea să 
ignore sau să fie indiferentă la prezenţa celeilalte. 

Trecuseră şapte ani de când Thomas n-o văzuse pe Audrey 
Strange. Acum o studia cu atenţie. Se schimbase? Şi dacă 
da, în ce sens? 

Exista o schimbare, hotări el. Era mai slabă, mai palidă, 
arăta mai eterică... Dar încă ceva, ceva ce nu-l putea defini. 
Era ca şi cum se ţinea singură în lesă, controlându-şi fiecare 
mişcare... Şi totuşi, intens conştientă de tot ce se petrecea 
în jurul ei... Era ca o persoană care ascundea un secret, 
gândi el. Dar ce secret? Nu ştia prea multe despre 
evenimentele care surveniseră, în viaţa ei, în ultimii ani. Era 
pregătit s-o găsească tristă şi părăsită... Când colo era 
altceva. Semăna cu un copil care, prin felul în care îşi 


încleştează mâna pe ceva de preţ, atrage atenţia că vrea să- 
| ascundă. 

Apoi, ochii lui se opriră asupra celeilalte femei... Femeia 
care era acum soţia lui Nevile Strange. Frumoasă, da. Mary 
Aldin avusese dreptate, în acelaşi timp, i se păru 
periculoasă. Gândi: „N-aş vrea s-o ştiu lângă Audrey, cu un 
cuţit în mână...” 

Şi totuşi de ce ar fi urât-o ea pe prima soţie a lui Nevile? 
Totul era de-acum definitiv terminat. Audrey nu mai 
reprezenta nimic în viaţa lor prezentă. Pe terasă se auziră 
paşi. Nevile dăduse colţul casei. Părea înfierbântat şi ţinea 
în mână o revistă ilustrată. 

— lată „Illustrated Review”, spuse el. N-am reuşit să obţin 
decât una... 

Şi atunci, exact în aceeaşi clipă, se petrecură două lucruri. 

Kay spuse: „Oh bine, dă-mi-o”, iar Audrey, fără să întoarcă 
capul, întinse mâna, cu un aer absent. 

Nevile se oprise, la egală distanţă, de cele două femei. 
Chipul său fu străbătut de-o uşoară încurcătură, înainte ca 
el să apuce să spună ceva, Kay rosti pe un ton uşor isteric: 

— O vreau. Dă-mi-o! Dă-mi-o, Nevile! 

Audrey Strange tresări, întoarse capul, îşi retrase mâna şi 
îngână cu cel mai autentic aer confuz: 

— Oh, îmi pare rău. Credeam că vorbeşti cu mine, Nevile. 

Thomas Royde văzu cum ceafa lui Nevile se colorează într- 
un roşu aprins. Făcu trei paşi rapizi şi-i dădu revista lui 
Audrey. 

Ezitând, cu un aer tot mai încurcat, ea rosti: 

— Oh, dar... 

Kay îşi împinse scaunul cu o mişcare brutală. Rămase o 
clipă în picioare, apoi, întorcându-se, se îndreptă spre uşa 
salonului. Thomas nu apucă să facă nici o mişcare şi ea intră 
drept în el. 

Şocul o făcu să se dea înapoi; se uită la el, în timp ce el îşi 
cerea scuze. Atunci Thomas înţelese de ce nu-l văzuse. Ochii 
ei erau plini de lacrimi... Lacrimi de mânie, îşi închipui el. 


— Hei, spuse Kay. Iu cine eşti? Oh, desigur, tipul din 
Malayesia! 

— Da, sunt tipul din Malayesia. 

— Să fi dat Domnul să fi fost eu acum în Malayesia, spuse 
Kay. Oriunde, numai aici, nu! Nu pot să sufăr casa asta 
împuţită! Îi urăsc pe toţi din ea! 

Scenele emoţionale îl alarmau întotdeauna pe Thomas. Se 
uită încruntat la Kay şi îngână nervos: „Î-hî” 

— Dacă n-au mare grijă, am să omor pe vreunul! Spuse 
Kay. Fie pe Nevile, fie pe pisica aia cu faţa străvezie! 

Ţâşni pe lângă el şi ieşi din cameră, trântind uşa. 

Thomas Royde rămase în loc. Nu ştia ce să facă, însă îi 
părea bine că tânăra doamnă Strange plecase. Stătea şi se 
uită la uşa pe care o trântise cu atâta putere. „O tigroaică - 
noua doamnă Strange!” 

În spaţiul dintre uşile glasvandului apăru Nevile. Respira 
destul de repede. 

Îl salută confuz pe Thomas. 

— Oh... Ăă... Hello, Royde, n-am ştiut că ai sosit. Păi... N-ai 
văzut-o pe soţia mea? 

— A trecut, acum un minut, pe aici, răspunse celălalt. 
Nevile părăsi, la rândul său salonul. Părea supărat. Thomas 
Royde ieşi încetişor pe terasă. Avea un pas uşor. Abia când 
ajunse doar la câţiva paşi de ea, Audrey întoarse capul. 

Ochii ei depărtaţi se dilatară, buzele i se întredeschiseră. 
Se dezlipi de balustradă şi veni către el cu braţele întinse. 

— Thomas! Dragul meu Thomas! Ce bine îmi pare că ai 
venit! 

În timp ce el îi lua mâinile mici în ale sale, Mary Aldin 
apăru, la rândul ei, în uşa glasvandului, Văzându-i pe cei 
doi, se opri, îi urmări câteva clipe, apoi se întoarse tiptil şi 
intră înapoi în casă. 

II 

Nevile o găsi pe Kay în dormitorul ei, la etaj. Singurul 
dormitor mare, dublu, din casă era al lui lady Tressilian. 
Unui cuplu căsătorit i se dădeau întotdeauna cele două 


camere ce comunicau între ele printr-o uşă şi o baie mică în 
partea de vest a casei. Era un apartament mic, izolat. 

Nevile străbătu camera lui şi intră în cea a soţiei. Kay se 
aruncase pe pat. Ridicându-şi faţa brăzdată de lacrimi, 
strigă mânioasă: 

— Aşadar, ai venit! Era şi vremea! 

— Ce-i toată tevatura asta? Ai înnebunit, Kay? Nevile 
vorbea calm, însă cuta din colţul gurii îi trăda supărarea 
reţinută. 

— De ce i-ai dat ei „Illustrated Review” şi nu mie? 

— Zău, Kay, eşti copil! Tot tămbălăul ăsta pentru o 
amărâtă de revistă. 

— I-ai dat-o ei, nu mie! Repetă Kay cu încăpățânare. 

— Ei bine, de ce nu? Ce contează? 

— Pentru mine contează. 

— Nu ştiu ce se întâmplă cu tine. Nu te poţi purta în felul 
ăsta isteric în casa altora. Nu ştii cum să te comporţi în 
public? 

— De ce i-ai dat-o lui Audrey? 

— Pentru că a vrut-o. 

— Şi eu am vrut-o, iar eu sunt soţia ta. 

— Cu atât mai mult. I-am dat-o unei femei mai în vârstă ca 
tine şi care, practic, nu mi-e nici un fel de rudă. 

— M-a învins! A vrut s-o facă şi a făcut-o! Ai fost de partea 
ei! 

— Vorbeşti ca un copil prost şi gelos. Pentru numele lui 
Dumnezeu, controlează-te, şi încearcă să te porţi cum se 
cuvine în public! 

— Ca ea, nu? 

Nevile spuse rece: 

— În tot cazul, Audrey ştie să se poarte ca o doamnă. Ea 
nu se dă în spectacol. 

— Te întărâtă împotriva mea! Mă urăşte şi vrea să se 
răzbune. 

— Ascultă, Kay, vrei să încetezi să fii melodramatică şi 
absolut proastă? M-am săturat! 


— Atunci, să plecăm de aici! Să plecăm mâine. Urăsc locul 
ăsta! 

— Suntem aici doar de patru zile. 

— E prea mult! Hai să plecăm, Nevile! 

— Ascultă-mă, Kay, îmi ajunge. Am venit pentru două 
săptămâni şi voi sta două săptămâni. 

— O să-ţi pară rău, spuse Kay. Tu şi Audrey a ta! O crezi 
grozavă! 

— Nu o cred grozavă. Cred că e o persoană extrem de 
amabilă şi drăguță, cu care m-am purtat urât, şi care a fost 
mult prea generoasă şi iertătoare. 

— Aici greşeşti, spuse Kay. Coborâse din pat. Furia i se 
potolise. Vorbea calm, aproape cumpătat. Audrey nu te-a 
iertat, Nevile. Am văzut-o, de câteva ori, uitându-se la tine... 
Nu ştiu ce se petrece în mintea ei, însă ceva se petrece... E 
genul de om care nu lasă pe nimeni să afle ce gândeşte. 

— Păcat că nu sunt mai multe persoane ca ea, spuse 
Nevile. 

Kay se albi la faţă. 

— Te referi la mine? Glasul său avea o undă 
amenințătoare. 

— Ei bine, n-ai demonstrat prea multă stăpânire de sine, 
nu-i aşa? Orice nemulţumire, cât de mică, o dai pe faţa. Te 
faci de râs şi mă faci de râs şi pe mine! 

— Mai ai ceva de spus? Vocea ei era de gheaţă. 

El rosti cu un glas tot atât de rece: 

— Îmi pare rău dacă crezi că am fost nedrept. Dar ăsta-i 
purul adevăr. N-ai mai mult auto-control decât un copil. 

— Tu nu-ţi ieşi niciodată din fire, nu-i aşa? Veşnic 
stăpânitul, manieratul pukka sahib! Nu cred că ai 
sentimente. Eşti doar o reptilă... O afurisită de reptilă cu 
sângele rece! De ce nu-ţi dai frâu liber din când în când? De 
ce nu ţipi la mine, nu mă înjuri, nu-mi spui să mă duc 
dracului? 

Nevile oftă. Umerii i se lăsaseră. 


— Of, Doamne, rosti el. Răsucindu-se pe călcâie, părăsi 
camera. 

III 

— Arăţi exact ca la şaptesprezece ani, Thomas Royde, 
spuse lady Tressilian. Exact aceeaşi privire de bufniţă. Şi nu 
vorbeşti mai mult ca atunci. De ce? 

Thomas răspunse vag: 

— Nu ştiu. Niciodată n-am avut darul vorbirii. 

— Ca Adrian. Adrian era foarte deştept şi un orator iscusit. 

— Poate tocmai de asta. Îl lăsam mereu pe el să vorbească. 

— Bietul Adrian. Promitea atât de mult! Thomas dădu din 
cap. 

Lady Tressilian schimbă subiectul. Binevoise să-i acorde o 
întrevedere lui Thomas. Obişnuia să-şi primească vizitatorii 
pe rând, unul câte unul. În felul ăsta, nu se obosea şi putea 
să-şi concentreze atenţia asupra lor. 

— Eşti aici de douăzeci şi patru de ore. Ce părere ai 
despre situaţia de la noi? 

— Situaţie? 

— Nu te uita prosteşte! O faci deliberat. Ştii foarte bine la 
ce mă refer. Eternul triunghi care s-a stabilit sub acoperişul 
meu. 

Thomas rosti precaut: 

— Se pare că sunt ceva frecuşuri. 

Lady Tressilian zâmbi cam diabolic. 

— Îţi mărturisesc, Thomas, că mă distrează. Nu s-a ajuns 
aici din dorinţa mea. Am făcut totul ca să previn situaţia. 
Nevile s-a încăpățânat. A insistat să le aducă aici pe cele 
două... lar acum culege roadele! 

Thomas Royde se foi uşor în scaun. 

— Arată nostim, spuse el. 

— M-ai lămurit! Pufni lady Tressilian. 

— N-aş fi crezut că Nevile Strange e în stare să facă aşa 
ceva. 

— E interesant că spui asta. Pentru că aşa gândesc şi eu. 
Nu-i stă în caracter lui Nevile. Asemenea majorităţii 


bărbaţilor, de obicei, face tot posibilul să evite orice fel de 
încurcături sau eventuale neplăceri. Am bănuit că nu de la 
el a pornit ideea... Dar, în cazul ăsta, nu văd de la cine 
altcineva. Se opri şi apoi rosti cu o înflăcărare doar uşor 
ridicată: N-ar fi putut fi ideea lui Audrey? 

Thomas răspunse prompt: 

— Nu, nu Audrey. 

— Dar nici nu-mi prea vine să cred ca a fost ideea acestei 
nefericite tinere, Kay. Doar dacă nu e o actriţă desăvârşită. 
Ştii, în ultimul timp, aproape că mi-e milă de ea. 

— Nu prea vă place, nu-i aşa? 

— Nu. Mi se pare săracă la minte şi fără nici un pic de 
prestanţă. Dar, cum spuneam, începe să-mi pară rău pentru 
ea. E ca un fluture ameţit, care se învârte în jurul lămpii. 
Nu ştie ce tactică să adopte. Mereu indispusă, maniere 
proaste, impertinenţă copilărească... Toate lucrurile care au 
cel mai nefericit efect asupra unui bărbat ca Nevile. 

Thomas rosti liniştit: 

— Mie mi se pare că Audrey e cea care e într-o postură 
delicată. 

Lady Tressilian îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Întotdeauna ai fost îndrăgostit de Audrey, nu-i aşa, 
Thomas? 

Replica lui veni imperturbabilă. 

— Presupun că da. 

— Practic, de când aţi copilărit împreună? 

El dădu din cap. 

— Şi pe urmă a venit Nevile şi ţi-a suflat-o de sub nas? 

Thomas se mişcă stingherit în scaun. 

— Păi... Întotdeauna am ştiut că n-am nici o şansă. 

— Defetist, spuse lady Tressilian. 

— Mereu am fost un câine spăşit. 

— Cal bun de căruţă! 

— Bunul Thomas...!”. Asta e tot ce gândeşte Audrey 
despre mine. 


— Credinciosul Thomas”, îl corectă lady Tressilian. Asta e 
porecla ta, nu-i aşa? 

El zâmbi, căci aceste cuvinte îi amintiră de zilele copilăriei. 
„Ciudat! N-am mai auzit-o de ani de zile.” 

— Asta te-ar putea aduce acum într-o poziţie privilegiată, 
spuse lady Tressilian. 

Privirea ei era limpede şi insistentă. Continuă: 

— Fidelitatea e o calitate pe care ar aprecia-o oricine care 
a trecut prin ce-a trecut Audrey. Devotamentul de-o viaţă e, 
uneori, răsplătit, Thomas. 

Thomas Royde privi în jos, făcându-şi de lucru cu pipa. 

— Da, spuse el, în speranţa asta am venit acasă. 

IV 

— Aşadar, iată-ne pe toţi, spuse Mary Aldin. Hurstall, 
bătrânul majordom, îşi şterse fruntea. Când intră în 
bucătărie, doamna Spicer, bucătăreasa, îi observă expresia. 

— Nu cred c-am s-o scot cu bine la capăt, ăsta-i adevărul, 
spuse Hurstall. Dacă mă pot exprima aşa, tot ce se face şi se 
spune în casa asta, în ultimul timp, pare să însemne cu totul 
altceva decât se vede şi se aude, înţelegi ce vreau să spun? 

Cum doamna Spicer nu părea să înţeleagă, Hurstall 
continuă: 

— Chiar adineaori, în timp ce se aşezau la masă, 
domnişoara Aldin a spus: „Aşadar, iată-ne pe toţi”... Şi 
tocmai asta m-a făcut să am un şoc! M-a dus cu gândul la un 
dresor care atrage o grămadă de fiare sălbatice într-o 
cuşcă şi, brusc, uşa cuştii se închide. M-am simţit, dintr-o 
dată, ca şi cum am fi fost prinşi cu toţii într-o capcană. 

— Uşurel, domnule Hurstall, trebuie că ai mâncat ceva ce 
ţi-a căzut greu la stomac. Ai făcut o indigestie. 

— Nu-i vorba de indigestie. Fiecare din noi e încordat. 
Chiar în clipa aceea, uşa din faţă s-a închis cu zgomot şi 
doamna Strange... Doamna Strange a noastră, domnişoara 
Audrey, a sărit ca împuşcată. Şi apoi, mai sunt şi tăcerile. 
Sunt foarte ciudate. E ca şi cum fiecare s-ar teme să 


vorbească. Şi, brusc, încep să vorbească toţi, în acelaşi 
timp, rostind primul lucru care le vine în minte. 

— Destul ca să te facă să te simţi stânjenit, rosti doamna 
Spicer. 

— Două doamne Strange într-o casă. Nu mi se pare 
decent. 

În sufragerie, se instalase una din acele tăceri, descrise de 
Hurstall. 

Mary Aldin făcu un efort şi se întoarse spre Kay. 

— L-am invitat pe prietenul tău, domnul Latimer, mâine 
seară, la cină. 

— Bine, spuse Kay. 

Nevile întrebă: 

— Latimer? E aici? 

— Stă la Easterhead Bay Hotel, răspunse Kay. 

Nevile spuse: 

— Ar trebui să mergem şi noi să luăm masa acolo, într-o 
seară. Până la ce oră merge bacul? 

— Până la unu şi jumătate, spuse Mary. 

— Presupun că se dansează. 

— Da, şi sunt în jur de o sută de persoane, preciză Kay. 

— Nu e chiar amuzant pentru prietenul tău, i se adresă 
Nevile lui Kay. 

Mary interveni iute: 

— Am putea merge, într-o zi, să facem o baie la 
FEasterhead Bay. E încă destul de cald, iar plaja e 
încântătoare. 

Thomas Royde i se adresă pe ton scăzut lui Audrey. 

— Mă gândeam sa ies mâine pe mare. Vii cu mine? 

— Mi-ar plăcea. 

— Am putea să mergem cu toţii pe mare, spuse Nevile. 

— Credeam că te-am auzit spunând că vrei să joci golf, 
rosti Kay. 

— Chiar mă gândeam să mă duc pe terenul de golf. Zilele 
trecute, am remarcat că mi-am ieşit din mână. 

— Ce tragedie! Exclamă Kay. 


Nevile rosti cu umor: 

— Golful e un joc tragic. 

Mary o întrebă pe Kay dacă joacă şi ea. 

— Da... Oarecum. Nevile spuse: 

— Kay ar fi foarte bună, dacă şi-ar da cât de cât silinţa. Are 
o pendulare înnăscută. 

Kay i se adresă lui Audrey: 

— Tu nu joci nici un joc, nu-i aşa? 

— Nu chiar. Joc cât de cât tenis... Dar sunt o jucătoare 
foarte slabă. 

— Mai cânţi la pian, Audrey? Întrebă Thomas. 

Ea scutură din cap. 

— În prezent, nu. 

— Cântai destul de bine la pian, spuse Nevile. 

— Credeam că nu-ţi place muzica, Nevile, rosti Kay. 

— Nu mă prea pricep, răspunse vag Nevile. Mereu m-am 
mirat cum reuşeşte Audrey să cuprindă o octavă, cu mâinile 
ei atât de mici. 

Se uită la ceilalţi, în timp ce ea puse jos cuțitul şi furculiţa 
pentru desert. 

Audrey roşi uşor şi spuse repede: 

— Am degetul mic foarte lung. Cred că asta mă ajută. 

— Înseamnă că eşti egoistă, spuse Kay. Altfel ai avea 
degetul mic scurt. 

— Adevărat? Întrebă Mary Aldin. În cazul ăsta, eu nu sunt 
egoistă. Uitaţi, degetele mele mici sunt foarte scurte. 

— Cred că nu eşti câtuşi de puţin egoistă, rosti Thomas, 
privind-o gânditor. 

Ea se făcu roşie şi continuă repede: 

— Cine e cel mai altruist dintre noi? Hai să ne comparăm 
degetele. Al meu e mai scurt ca al tău, Kay. Dar, Thomas 
cred că mă bate. 

— Iar eu vă bat pe amândoi, rosti Nevile, întinzând o 
mână. 

— Însă doar la o mână, spuse Kay. Degetul de la mâna 
stângă e scurt, Nevile, dar cel de la mâna dreaptă e mult 


mai lung. lar mâna stângă arată cum te-ai născut, iar cea 
dreaptă ce ai devenit. Asta înseamnă că nu te-ai născut 
egoist, dar ai devenit cu timpul. 

— Ştii să ghiceşti în palmă, Kay? Întrebă Mary Aldin 
întinzând mâna cu palma în sus. O ghicitoare mi-a prezis că 
voi avea doi soţi şi trei copii. Ar trebui să mă grăbesc! 

Kay spuse: 

— Aceste linii mici nu sunt copii, ci călătorii. Asta înseamnă 
că vei face trei călătorii peste o apă. 

— Mi se pare foarte puţin probabil, spuse Mary Aldin. 

Thomas Royde o întrebă: 

— Ai călătorit mult? 

— Nu, deloc. 

El remarcă în glasul ei o undă de regret. 

— 'Ţi-ar plăcea? 

— Mai mult ca orice pe lume. 

Thomas reflectă, în felul său încet, la viaţa ei. Întotdeauna 
servise o bătrână. Calmă, plină de tact... O excelentă 
intendentă, întrebă curios: 

— Eşti de mult cu Lady Tressilian? 

— De aproape cincisprezece ani. Am venit să stau cu ea, 
după moartea tatălui meu. Înainte de a muri, a fost, câţiva 
ani, paralizat. 

Apoi, parcă răspunzând unei întrebări pe care o avea în 
minte, continuă: 

— Am treizeci şi şase de ani. Asta vroiai să ştii, nu-i aşa? 

— Chiar mă întrebam, recunoscu el. Ştii, ai putea avea... 
Oricât. 

— S-ar putea. Nu mi-am dat seama. 

Privirea lui întunecată şi gânditoare nu-i părăsea chipul. 
Mary nu se simţi stânjenită. Era o privire fără nici o 
semnificaţie aparte... Un interes pur meditativ. Văzându-i 
ochii aţintiţi pe părul ei, îşi duse mâna la şuviţa albă. 

— O am de foarte tânără, spuse ea. 

— Îmi place, rosti Thomas simplu. 


Continuă să o privească. În cele din urmă, ea spuse pe un 
ton uşor amuzat. 

— Ei bine, care-i verdictul? Sub bronz, el roşi: 

— Oh, cred că e nepoliticos din partea mea să mă uit aşa. 
Mă întrebam... Cum eşti în realitate. 

— Te rog, rosti ea în grabă şi se ridică de la masă. În timp 
ce intra în salon ţinând-o de braţ pe Audrey, spuse: 

— Mâine la cină vine şi bătrânul domn Treves. 

— Cine e? Întrebă Nevile. 

— Ne-a adus o scrisoare de prezentare din partea lui 
Rufus Lord. E un bătrânel încântător. Stă la Balmoral Court. 
Suferă de inimă şi arată plăpând, dar facultăţile sale 
mintale sunt intacte şi a cunoscut o mulţime de oameni 
interesanţi. A fost procuror sau avocat... Nu mai ştiu. 

— Toţi de pe aici sunt teribil de bătrâni, spuse 
nemulțumită Kay. 

Stătea chiar sub un lampadar înalt. Thomas, care privea în 
direcţia aceea, îi acordă aceeaşi atenţie interesată pe care 
ar fi acordat-o oricui care s-ar fi întâmplat sa se găsească în 
raza sa vizuală. 

Brusc, fu izbit de perfecta şi senzuala ei frumuseţe. O 
frumuseţe viu colorată, clocotind de vitalitate. Îşi mută 
privirea spre Audrey, palidă ca o momâie, în rochia ei de un 
gri argintiu. 

Zâmbi în gând şi murmură: 

— Trandafirul Roşu şi Albă ca Zăpada. 

— Ce? Întrebă Mary Aldin, care stătea lângă el. 

El repetă cuvintele, adăugând: 

— Ştii, ca în basmul acela vechi... Mary Aldin spuse: 

— Descrierea e foarte bună... 

V 

Domnul Treves sorbi cu savoare din paharul cu Porto. Un 
vin excelent. O cină cu mâncăruri şi serviciu excelent. Era 
limpede că lady Tressilian avea servitori buni. 

De asemenea, casa era bine condusă, în ciuda faptului că 
stăpâna sa era invalidă. 


Păcat, totuşi, că doamnele nu părăsiseră sufrageria, când 
fusese adus vinul de Porto. El prefera vechile obiceiuri. Însă 
tinerii aceştia aveau felul lor de a se purta. 

Ochii săi poposiseră gânditori pe strălucitoarea şi 
frumoasa femeie care era soţia lui Nevile Strange. 

Seara asta era seara lui Kay. Frumuseţea ei vie făcea să 
strălucească încăperea, luminată de sfeşnice. Alături de ea, 
Ted Latimer îşi plecase capul brunet şi lucios spre ea. 
Prezenţa lui o ajuta. Se simţea triumfătoare şi sigură de 
sine. 

Simpla vedere a unei vitalităţi atât de iradiante redeştepta 
simţurile bătrâne. 

Tinereţea... Într-adevăr, nimic nu era ca tinereţea! 

Nu era de mirare că bărbatul ei îşi pierduse capul şi îşi 
părăsise prima soţie. Audrey stătea lângă el. O făptură 
fermecătoare şi o doamnă... Dar, din experienţa domnului 
Treves, genul de femeie predestinată să fie părăsită. 

Se uită la ea. Stătea cu capul în jos, cu ochii în farfurie. 
Ceva, în imobilitatea ei absolută, îl izbi pe domnul Treves. 
Se uită mai atent la ea. Se întrebă la ce se gândea. Ce 
frumos îi înconjura părul urechea mică, asemănătoare unei 
scoici... 

Cu o uşoară tresărire, domnul Treves îşi veni în fire, 
dându-şi seama că se produsese o mişcare. Se ridică iute în 
picioare. 

Kay Strange se dusese în salon, şi pusese un disc cu 
muzică de dans. 

Mary Aldin îi spuse domnului Treves, ca o scuză: 

— Sunt convinsă că detestaţi jazz-ul. 

— Ba deloc, minţi politicos domnul Treves. 

— Poate mai târziu facem un bridge, sugeră ea. Nu-l 
putem începe acum pentru că ştiu că lady Tressilian vă 
aşteaptă la o şuetă. 

— Îmi va face mare plăcere. Lady Tressilian nu vine 
niciodată aici, jos, să fie alături de toată lumea? 


— Nu, de obicei, coboară în căruciorul de invalid. De aceea 
avem un lift. Dar, în prezent, preferă să rămână în camera 
ei. Acolo stă de vorbă cu cine doreşte... Cam ca la o curte 
regală. 

— Foarte bine exprimat, domnişoară Aldin, întotdeauna 
am remarcat o notă regală în manierele ei. 

În mijlocul camerei, Kay se mişca într-un ritm uşor de 
dans. Spuse: 

— la odată masa aia din drum, Nevile! 

Glasul ei era sigur, poruncitor. Ochii îi străluceau, buzele îi 
erau întredeschise. 

Ascultător, Nevile dădu masa la o parte. Apoi făcu un pas 
către ea, dar ea se întoarse, în mod voit, către Ted Latimer. 

— Vino, Ted, hai să dansăm. 

Braţul lui Ted o înconjură imediat. Dansau, lunecau, se 
învârteau cu paşii perfect îngemănaţi. Era o încântare să-i 
priveşti. 

Domnul Treves murmură: 

— Ăă... Parcă sunt profesionişti. 

Mary Aldin clipi uimită la auzul cuvintelor... Dar, în mod 
sigur, domnul Treves vorbise din simplă admiraţie. Se uită 
la faţa lui mică şi isteaţă, încreţită ca o nucă. Părea distrat, 
ca şi cum se gândea la ceva numai de el ştiut. 

Nevile rămase o clipă în loc, ezitând, apoi se îndreptă spre 
Audrey, care stătea lângă fereastră. 

— Dansezi, Audrey? 

Tonul era formal, aproape rece. Ai fi putut spune că 
invitaţia lui exprima doar politeţe. Audrey Strange ezită o 
clipă, înainte de a-şi înclina capul şi a face un pas înspre el. 

Mary Aldin făcu câteva remarci generale, la care domnul 
Treves nu răspunse. Până acum nu manifestase nici un 
semn de surzenie, iar curtoazia lui era fără reproş... Aşa 
încât ea îşi dădu seama că era detaşat, doar din cauza 
faptului că era foarte absorbit. N-ar fi putut spune, în mod 
sigur, dacă îi urmărea pe cei ce dansau sau se uita la 


Thomas Royde, care stătea singur, în celălalt capăt al 
încăperii. 

Tresărind uşor, domnul Treves spuse: 

— Scuzaţi-mă, dragă doamnă, aţi spus ceva? 

— Nimic. Doar că e un septembrie neobişnuit de frumos. 

— Da, într-adevăr... E mare nevoie de ploaie pe aici, aşa 
mi s-a spus la hotel. 

— Sper că aveţi confort acolo? 

— Oh, da, deşi trebuie să recunosc că am fost foarte 
nemulţumit când am sosit şi am aflat că... 

Domnul Treves se opri. 

Audrey se desprinsese din braţele lui Nevile, şi cu un scurt 
râs nervos, se scuză: 

— E prea cald pentru dans. 

Se îndrepta spre uşa deschisă şi ieşi pe terasă. 

— Oh, du-te după ea, prostule! Îngână Mary, în surdină, 
însă nu atât de încet ca domnul Treves să nu audă, şi să se 
întoarcă mirat spre ea. 

Mary se înroşi şi râse stânjenită. 

— Am început să gândesc cu glas tare, spuse ea încurcată. 
Dar chiar mă enervează. E atât de moale! 

— Domnul Strange? 

— Nu, nu Nevile. Thomas Royde. 

Thomas tocmai se pregătea să înainteze, dar, după o clipă 
de ezitare, Nevile fu cel care o urmă pe Audrey pe terasă. 

Un moment, privirea atentă şi gânditoare a domnului 
Treves rămase aţintită asupra uşii, apoi interesul lui se 
îndreptă asupra celor ce dansau. 

— Un excelent dansator, tânărul domn... Latimer, parcă 
aşa aţi spus că îl cheamă? 

— Da. Edward Latimer. 

— Ah, da, Edward Latimer. Un vechi prieten al doamnei 
Strange, bănuiesc? 

— Da. 

— Şi din ce trăieşte acest... Foarte atrăgător domn? 

— Pai, sinceră să fiu, nu prea ştiu. 


— A-şa, spuse domnul Treves, reuşind să dea un întreg 
sens unei simple vorbe nevinovate. 

Mary continuă: 

— Stă la Easterhead Bay Hotel. 

— Un loc foarte elegant. 

După câteva clipe, adăugă visător: 

— Are o formă a capului destul de interesantă... Ce unghi 
ciudat face creştetul capului cu ceafa... Deşi, din cauza 
pieptănăturii, nu se prea observă, însă e deosebit de 
neobişnuit. După un moment de tăcere, continuă şi mai 
visător: Ultimul om pe care l-am văzut, cu un cap ca ăsta, a 
primit o condamnare de zece ani, pentru atac brutal asupra 
unui bijutier în vârstă. 

— Doar nu vreţi să spuneţi...? 

— Deloc, deloc. M-aţi înţeles greşit. Nu am avut intenţia să 
fac vreo aluzie la vreunul dintre oaspeţii dumneavoastră. 
Am vrut doar să evidenţiez faptul că un criminal înrăit şi 
brutal poate fi, în aparenţă, cei mai încântător şi vesel 
tânăr. Ciudat, dar aşa e! 

Îi zâmbi blând. Mary spuse: 

— Ştiţi, domnule Treves, cred că mi-e puţin frică de 
dumneavoastră. 

— Prostii, dragă doamnă. 

— Dar mi-e frică. Sunteţi... Un observator atât de abil. 

— Vederea mi-a rămas la fel de bună, rosti domnul Treves, 
cu un aer mulţumit. Făcu o scurtă pauză, după care 
adăugă: Pe moment, nu pot să spun dacă din fericire sau 
din nefericire. 

— De ce ar fi din nefericire? 

Domnul Treves dădu cu îndoială din cap. 

— Uneori eşti pus în situaţia de a-ţi asuma responsabilităţi. 
Nu întotdeauna e uşor să decizi care e modul corect de a 
acţiona. 

Hurstall intră, ducând tava cu cafele. 

După ce îi servi pe Mary şi pe bătrânul avocat, se duse 
către Thomas Royde. Apoi, la cererea lui Mary, lăsă tava pe 


masă şi părăsi camera. Kay strigă peste umărul lui Ted: 

— Noi ne terminăm mai întâi dansul. Mary spuse: 

— Îi voi duce lui Audrey cafeaua afară. 

Luă ceaşca şi se îndreptă spre glasvand. Domnul Treves o 
însoţi. Cum ea se opri în prag, se uită peste umărul ei. 

Audrey stătea pe colţul balustradei. În lumina lunii, 
frumuseţea ei se însufleţise... O frumuseţe izvorâtă mai 
mult din linii decât din culoare. Delicata linie dintre maxilar 
şi ureche, gingaşa modelare a bărbiei şi a gurii, şi cu 
adevărat încântătoarea ţinută a capului şi a năsucului 
drept. Această frumuseţe urma să dăinuie şi atunci când 
Audrey Strange avea să fie bătrână... Nu depindea cu nimic 
de piele sau muşchi... Era o frumuseţe născută din osatura 
sa. Rochia cu paiete, pe care o purta, accentua efectul 
razelor de lună. Stătea foarte liniştită, iar Nevile o privea. 
Nevile făcu un pas spre ea: 

— Audrey... Iu... 

Ea îşi schimbă poziţia, apoi sări uşurel în picioare şi îşi 
duse mâna la ureche. 

— Oh! Cercelul meu... Trebuie să-mi fi căzut. 

— Unde? Lasă-mă să-l caut... 

Se aplecară amândoi, încurcaţi şi stângaci... Şi, în acel 
moment, se ciocniră. Audrey sări într-o parte. Nevile 
exclamă: 

— Stai aşa... Butonul meu... Ţi s-a agăţat în păr! Stai 
liniştită. 

Audrey rămase foarte liniştită, în timp ce el umbla 
neîndemânatic cu părul ei. 

— OH. Mi l-ai scos din rădăcini... Ce stângaci eşti, Nevile, 
termină mai repede. 

— Îmi pare rău, eu... Parcă am degetele boante. Lumina 
lunii era destul de puternică pentru ca cei doi din cadrul 
uşii să vadă ceea ce Audrey nu putea vedea... Mâinile 
tremurătoare ale lui Nevile, luptându-se cu părul ei blond- 
argintiu. 

Dar şi Audrey tremura... de parcă i s-ar fi făcut brusc frig. 


Mary Aldin tresări, când o voce liniştită rosti în spatele ei: 

— Permiteţi... 

Thomas Royde îşi făcu loc şi ieşi pe terasă. 

— Să te ajut, Strange? Întrebă el. 

Nevile se îndreptă şi atât el cât şi Audrey făcură câte un 
pas înapoi. 

— E în regulă. Am reuşit. Nevile era destul de alb la faţă. 

— Eşti rece, îi spuse Thomas lui Audrey. Intră să bei o 
cafea. 

Ea se întoarse cu el, iar Nevile se răsuci, îndreptându-şi 
privirea spre mare. 

— Ţi-am adus-o aici, spuse Mary. Dar mai bine s-o bei 
înăuntru. 

— Da, spuse Audrey, cred că-i mai bine să intru. Intrară cu 
toţii în salon. Ted şi Kay nu mai dansau. Uşa se deschise şi 
intră o femeie înaltă şi slabă, îmbrăcată în negru. Spuse 
respectuos: 

— Domnia sa vă transmite complimente şi ar dori să-l vadă 
pe domnul Treves, sus, în camera sa. 

VI 

Lady Tressilian îl primi pe domnul Treves cu evidentă 
plăcere. 

Amândoi se adânciră într-o mare de amintiri, evocând 
cunoştinţe comune. 

După o jumătate de oră, lady Tressilian oftă profund 
satisfăcută. 

— Ah, ce bine m-am simţit! Spuse ea. Nimic nu-i mai 
plăcut decât să stai la taifas, amintindu-ţi de vechi 
scandaluri. 

— Un pic de maliţie dă o anume savoare vieţii, o aprobă 
domnul Treves. 

— Apropo, ce părere aveţi despre exemplul nostru de 
etern triunghi? 

Domnul Treves păru vag încurcat. 

— Ăă... Ce triunghi? 


— Să nu-mi spuneţi că nu l-aţi remarcat! Nevile şi 
nevestele lui. 

— Oh, asta era! Actuala doamnă Strange e o tânără 
deosebit de frumoasă. 

— Şi Audrey e, spuse lady Tressilian. 

Domnul Treves admise: 

— Are şarm... Da. 

Lady Tressilian exclamă: 

— Doar n-o să-mi spuneţi că aveţi înţelegere faţă de un 
bărbat care părăseşte o soţie ca Audrey - o persoană deo 
calitate - rară pentru... Pentru o Kay! 

Domnul Treves răspunse calm. 

— Ba am. Se întâmplă frecvent. 

— Dezgustător. Dacă aş fi bărbat, m-aş plictisi foarte 
repede de Kay şi aş dori să nu mă fi făcut niciodată de râs! 

— Şi asta se întâmpla frecvent. Pasiunile astea bruşte 
rareori ţin, spuse domnul Treves, detaşat şi sigur pe sine. 

— Şi ce se întâmplă după aceea? 

— De obicei, ăă... Părţile îşi revin. Foarte adesea, are loc 
un al doilea divorţ. Bărbatul se însoară a treia oară... cu 
cineva cu o fire înţelegătoare. 

— Prostii! Nevile nu e mormon... Cum poate au fost unii 
din clienţii dumneavoastră! 

— Câteodată, se poate întâmpla ca perechea originară să 
se recăsătorească... Să se refacă. 

Lady Tressilian scutură din cap. 

— Asta nu! Audrey are prea multă mândrie. 

— Credeţi? 

— Sunt sigură. Nu mai clătinaţi din cap în modul ăsta 
enervant! 

— Ştiu, din experienţă, că femeile au foarte puţină 
mândrie, dacă nu chiar deloc, când e vorba de dragoste. 
Mândria e o calitate care le stă adesea pe buze, dar n-o 
găseşti şi în faptele lor. 

— Dumneavoastră nu o cunoaşteţi pe Audrey. L-a iubit 
pătimaş pe Nevile. Poate chiar prea mult. După ce a păraăsit- 


o pentru fata asta (deşi nu-l condamn întru totul... Fata s-a 
ţinut scai de el pretutindeni, şi ştiţi cum sunt bărbaţii!) n-a 
mai vrut să-l mai vadă vreodată. 

Domnul Treves tuşi uşurel. 

— Şi totuşi e aici! 

— Păi, da, spuse lady Tressilian, supărată. Pe mine mă 
depăşesc ideile astea moderne. Presupun că Audrey e aici 
doar ca să arate că nu-i pasă şi că n-o deranjează situaţia 
asta! 

— Tot ce se poate, rosti domnul Treves mângâindu-şi 
bărbia. Cu siguranţă, aşa şi-a spus şi ea. 

— Vreţi să spuneţi că Audrey mai tânjeşte încă după 
Nevile şi că... Oh, nu! N-am să cred aşa ceva! 

— S-ar putea, spuse domnul Treves. 

— N-am să permit una ca asta! Nu în casa mea! 

— Deja vă nelinişteşte, nu-i aşa? Întrebă domnul Treves, 
iscoditor. Există o tensiune. Am simţit-o plutind în aer. 

— Aşadar, aţi simţit-o şi dumneavoastră? Îl repezi lady 
Tressilian. 

— Da, şi mă nedumereşte, trebuie să recunosc. 
Adevăratele sentimente ale părţilor rămân obscure, dar, 
după părerea mea, miroase a dinamită. Explozia se poate 
produce în orice clipă. 

— Nu mai faceţi atâta pe Guy Fawkes* şi spuneţi-mi mai 
bine ce e de făcut. 

Domnul Treves îşi înălţă braţele. 

— Zău, nu ştiu ce să spun. Există, o simt cu toată fiinţa, un 
focar. Dacă l-am putea izola... Dar sunt prea mulţi factori în 
joc, ca să reuşim să-l descoperim. 

— Nu intenţionez deloc să-i cer lui Audrey să plece, spuse 
lady Tressilian. Din cât am putut să observ, s-a purtat fără 
cusur într-o situaţie atât de dificilă. A fost politicoasă, dar 
retrasă. Consider că a avut o conduită ireproşabilă. 

— Foarte, foarte... Spuse domnul Treves. Însă, oricum, 
asta l-a marcat foarte tare pe tânărul Nevile Strange. 


— Nevile e cel ce nu se poartă cum trebuie. Am să stau de 
vorbă cu el. Nici vorbă să-l pot da afară din casă. Matthew îl 
considera, practic, fiul său adoptiv. 

— Ştiu. 

Lady Tressilian oftă. Spuse cu glas coborât: 

— Ştiţi că Matthew s-a înecat aici? 

— Da. 

— Toată lumea s-a mirat că am rămas aici. O prostie din 
partea lor. Aici m-am simţit întotdeauna aproape de 
Matthew. Casa e plină de prezenţa lui. Oriunde în altă parte 
m-aş fi simţit singură şi stingheră. Se opri, apoi continuă: La 
început am sperat că-l voi urma curând. Mai ales când 
sănătatea mi s-a şubrezit. Dar se pare că sunt ca porţile 
acelea vechi care scârţâie... Invalizi de-aceia care nu mor 
niciodată, îşi potrivi supărată perna. Nu-mi place, să ştiţi! 
Întotdeauna am sperat ca, atunci când îmi va suna ceasul, 
moartea să vină cât mai repede, s-o pot privi faţă-n în faţă... 
Nu s-o simt dându-mi târcoale, furişându-se pe la spatele 
meu... Forţându-mă, treptat, să mă umilesc în faţa bolilor 
care vin una după alta. Din ce în ce mai neajutorată... 
Depinzând tot mai mult de alţi oameni! 

— Dar oameni foarte devotați, sunt sigur. Aveţi o 
servitoare credincioasă? 

— Barrett? Cea care v-a condus aici. Alinarea vieţii mele! 
Mi-e ca un fel de cârjă de care mă pot sprijini cu toată 
încrederea. E de mulţi ani la mine. 

— Şi aş spune că sunteţi norocoasă pentru că o aveţi pe 
domnişoara Aldin. 

— Aveţi dreptate. Am noroc cu Mary. 

— Vă e rudă? 

— Verişoară îndepărtată. Una din acele fiinţe altruiste care 
se sacrifică pentru binele celorlalţi. L-a îngrijit pe tatăl său, 
un om foarte deştept, dar teribil de dificil. După moartea 
lui, am rugat-o să vină să locuiască împreună cu mine şi am 
binecuvântat ziua în care a intrat în casa asta. N-aveţi idee 
cât de oribile sunt însoţitoarele. S-au născut degeaba. Te 


înnebunesc cu incapacitatea lor. E minunat s-o ai pe Mary, 
care e o femeie citită, inteligentă. Şi are o minte grozavă... 
O minte de bărbat. A citit mult şi poţi discuta orice cu ea. Şi 
e tot atât de isteaţă în treburile gospodăreşti precum e în 
cele de ordin intelectual. Conduce perfect casa şi-i face pe 
servitori să fie mulţumiţi, să se înţeleagă între ei... Nu 
există certuri, invidii... Nu ştiu cum reuşeşte practic s-o 
facă... Presupun că e vorba doar de tact. 

— E de mult aici? 

— De doisprezece ani... Nu, mai mult. Treisprezece... 
Paisprezece. Cam aşa. A fost o mare alinare. 

Domnul Treves dădu din cap. 

Lady Tressilian, urmărindu-l printre genele pe jumătate 
închise, întrebă brusc: 

— Ce e? Vă nelinişteşte ceva? 

— Un fleac, răspunse domnul Treves. Doar un fleac. Aveţi 
ochi ageri. 

— Îmi place să studiez oamenii, întotdeauna ştiam ce se 
petrece în mintea lui Matthew. Oftă şi se rezemă de pernă. 
Acum trebuie să vă spun noapte bună - era încheierea 
audienței la „regină”, lipsită de orice notă de nepoliteţe - 
sunt foarte obosită. Dar mi-a făcut multă, multă plăcere. 
Veniţi să mă vedeţi, din nou, cât mai curând. 

— Am să profit de amabilitatea dumneavoastră. Sper că n- 
am vorbit prea mult. 

— Oh, nu. Obosesc foarte uşor. Vă rog, trageţi de clopoțel, 
înainte de a pleca. 

Domnul Treves trase binişor de un mare mâner demodat, 
terminat cu un ciucure uriaş. 

— O adevărată piesă de muzeu, spuse el. 

— Clopoţelul meu? Da. Soneriile astea electrice, noi, nu-s 
de mine. Jumătate din timp sunt stricate şi tot continui să 
apeşi în zadar! Asta merge oricând. Răsună în camera lui 
Barrett, de la etaj... Clopoţelul atârnă chiar deasupra 
patului ei. În felul acesta, n-are cum să nu-mi răspundă 
imediat. Dacă se întâmplă, trag încă o dată, foarte repede. 


În timp ce domnul Treves ieşi din cameră, auzi clopoţelul 
sunând a doua oară, iar clinchetul venea de undeva de 
deasupra capului său. Se uită în sus şi observă firele fixate 
de-a lungul tavanului. Barrett cobora în grabă scările şi 
trecu pe lângă el, îndreptându-se spre stăpâna sa. 

Domnul Treves cobori încet la parter, ignorând micul lift. 
Pe chipul încruntat i se putea citi o uşoară nesiguranţă. 

Toţi erau adunaţi în salon şi Mary Aldin propuse, imediat, o 
partidă de bridge, însă domnul Treves refuză politicos, sub 
pretextul că trebuie să plece curând acasă. 

— Hotelul meu e de modă veche. Nu se obişnuieşte să 
întârzii după miezul nopţii. 

— Dar mai e mult până atunci... E doar zece jumătate, 
spuse Nevile. Sper că nu se încuie şi vă lasă să rămâneţi pe 
dinafară? 

— Oh, nu. De fapt, mă îndoiesc că uşa se încuie peste 
noapte. Se închide la nouă, dar ca să intri nu trebuie decât 
să apeşi pe clanţă. Nu prea trece lume pe acolo, dar 
presupun ca încrederea pe care o au în cinstea localnicilor 
e justificată. 

— Aici nimeni nu-şi încuie uşile în timpul zilei, fiţi sigur! 
Ale noastre stau larg deschise cât e ziua de mare... Dar 
noaptea le încuiem. 

— Cum e Balmoral Court? Întrebă Ted Latimer. Pare o 
construcţie înaltă, stranie, nenorocită, în stil victorian. 

— E la înălţimea numelui pe care-l poartă, răspunse 
domnul 'Treves. Şi e cât se poate de confortabil, tot în stil 
victorian. Paturi bune, bucătărie bună... Garderobe 
spaţioase, victoriene. Băi imense, cu mahon de jur împrejur. 

— Parcă spuneaţi că, la început, ceva v-a deranjat, zise 
Mary Aldin. 

— Oh, da. Avusesem grijă să-mi rezerv din timp, în scris, 
două camere la parter. Ştiţi, sufăr de inimă şi n-am voie să 
urc scările. Când am ajuns, am fost şocat să aflu că cele 
două camere nu erau disponibile. Mi s-au repartizat în 
schimb altele, (nişte camere foarte drăguţe, trebuie să 


recunosc) la ultimul etaj. Am protestat, dar se pare că un 
vechi client, care urma să se întoarcă în Scoţia, luna 
aceasta, s-a îmbolnăvit şi n-a mai putut elibera camerele. 

— E vorba de domnul Lucan? Întrebă Mary. 

— Cred că asta e numele, în aceste condiţii, nu mi-a rămas 
decât să accept situaţia. Din fericire, există un lift foarte 
bun... Aşa că n-am avut de suferit nici un inconvenient. 

Kay spuse: 

— Ted, de ce nu te muţi la Balmoral Court? Ai fi mult mai 
aproape. 

— Oh, nu cred că-i genul de loc care mi s-ar potrivi. 

— Aveţi mare dreptate, domnule Latimer. Nu vi s-ar potrivi 
deloc. 

Dintr-un motiv sau altul, Ted Latimer se înroşi. 

— Nu ştiu la ce vă referiţi, spuse el. 

Mary Aldin, sesizând încordarea, se grăbi să facă o 
remarcă în legătură cu ultima ştire de senzaţie din ziare: 

— Înţeleg că a fost reţinut un bărbat în cazul 
geamantanului din oraşul acela din Kent. 

— E al doilea pe care-l rețin, spuse Nevile. Sper că, de 
data asta, l-au prins pe cel care trebuie. 

— S-ar putea să nu-l poată reţine, chiar dacă ar fi cel care 
trebuie, rosti domnul Treves. 

— Din lipsă de probe? Întrebă Royde. 

— Da. 

— Totuşi, presupun că, până la urmă, întotdeauna, se 
găsesc probe. 

— Nu întotdeauna, doamna Strange. Aţi fi surprinsă să 
aflaţi câţi criminali umblă liberi şi nestingheriţi prin ţară. 

— Vreţi să spuneţi că din cauză ca n-au fost descoperiţi? 

— Nu numai asta. Există un om - menţionă un caz celebru 
ce făcuse vâlvă cu doi ani în urmă - despre care poliţia ştie 
că i-a omorât pe copiii aceia... Ştie în mod absolut sigur... 
Dar n-are putere. Omul acela are un alibi atestat de doi 
oameni şi, cu toate că alibiul e fals, nu există nimic care s-o 
dovedească. De aceea criminalul umblă liber. 


— Îngrozitor! Spuse Mary. 

Thomas Royde îşi stinse pipa şi vorbi pe tonul său liniştit: 

— Asta confirmă ceea ce am gândit întotdeauna... Şi 
anume că există situaţii în care eşti îndreptăţit să-ţi faci 
singur dreptate. 

— Cum adică, domnule Royde? 

Thomas începu să-şi umple, din nou, pipa. Îşi privea 
îngândurat mâinile, în timp ce vorbea cu hopuri, incoerent. 

— Dacă aş şti de o treabă murdară... Şi aş şti că celcarea 
făcut-o nu poate fi tras la răspundere în faţa legii... Că nu 
poate fi pedepsit... Atunci l-aş înhăţa... Şi aş face eu ce nu 
poate face legea. 

Domnul Treves rosti cu aprindere: 

— Asta e cea mai periculoasă doctrină, domnule Royde! O 
astfel de rezolvare n-ar avea absolut nici o justificare! 

— Nu înţeleg. Am presupus că faptele sunt dovedite... Şi 
că doar legea e fără putere! 

— Nici aşa acţiunea pe cont propriu n-ar avea nici o scuză. 

Thomas zâmbi... Un zâmbet foarte blând. 

— Nu sunt de acord, spuse el. Dacă un om ar merita să i se 
sucească gâtul, nu m-ar deranja să-mi asum răspunderea să 
i-l sucesc eu! 

— Şi, în schimb, veţi suporta dumneavoastră rigorile legii! 

Continuând să zâmbească, Thomas răspunse: 

— Va trebui să am grijă, asta se-nţelege... De fapt, îţi 
trebuie şi o anumită doză de viclenie... 

Audrey rosti cu vocea sa limpede: 

— Ai fi prins, Thomas. 

— Nu cred, spuse Thomas. 

— Am întâlnit odată un caz, începu domnul Treves, şi se 
opri. Apoi se scuză: Ştiţi, criminologia e un hobby al meu... 

— Continuaţi, vă rog, spuse Kay. 

— În cariera mea, am avut de-a face cu extrem de 
numeroase cazuri de crimă. Dar câteva au fost, cu 
adevărat, interesante. Majoritatea criminalilor era 


lamentabil de anostă şi îngustă la minte. Totuşi! V-aş putea 
povesti un caz interesanti. 

— Oh, da, exclamă Kay. Îmi plac povestirile cu crime. 

Domnul Treves începu să vorbească încetişor, părând să-şi 
aleagă, bine gândit şi cu mare atenţie, cuvintele. 

— Cazul se referă la un copil. N-am să menţionez nici 
vârsta, nici sexul copilului. Faptele au fost următoarele: doi 
copii se jucau cu arcuri şi săgeți. Unul dintre ei a tras în 
celălalt şi săgeata i-a străpuns un organ vital, ceea ce i-a 
provocat moartea. A urmat ancheta. Copilul supravieţuitor 
era înnebunit. Toată lumea deplângea accidentul şi-şi 
exprima simpatia faţă de nefericitul autor al tragediei. Se 
opri. 

— Asta-i tot? Întrebă Ted Latimer. 

— Asta-i tot. Un accident regretabil, însă, vedeţi, există şi o 
altă faţetă a povestirii. Cu câtva timp mai înainte, s-a 
întâmplat ca un fermier să treacă pe o anumită potecă prin 
pădurea din vecinătate. Acolo, într-un luminiş, a văzut un 
copil exersând - trăgând la ţintă cu arcul. 

Se opri, din nou, pentru a da timp vorbelor sale saşi facă 
efectul. 

— Vreţi să spuneţi că n-a fost accident... Că a făcut-o 
intenţionat? Întrebă neîncrezătoare Mary Aldin. 

— Nu ştiu, răspunse domnul Treves. N-am ştiut niciodată, 
însă la anchetă, s-a stabilit că acei copii nu erau obişnuiţi cu 
arcul şi săgeata şi, în consecinţă, au tras la întâmplare. 

— Era sau nu adevărat? 

— În cazul unuia dintre copii, în mod sigur, nu era! 

— Ce-a făcut fermierul? Întrebă Audrey, cu respiraţia 
întretăiată. 

— Nimic. Niciodată n-am fost sigur dacă a acţionat corect 
sau nu. Era vorba de viitorul unui copil. S-a gândit că unui 
copil i se cuvenea să i se acorde prezumția de nevinovăție. 

Audrey spuse: 

— Dar dumneavoastră personal nu aveţi nici un dubiu 
asupra celor ce s-au întâmplat în realitate? 


Domnul Treves rosti grav: 

— Personal, sunt de părere că a fost o crimă deosebit de 
ingenioasă... O crimă comisă de un copil, plănuită în cele 
mai mici detalii. 

Ted Latimer întrebă: 

— A existat vreun motiv? 

— Oh, da, a existat un motiv. Certuri copilăreşti, vorbe... 
Destul ca să provoace şi să alimenteze ura. Copiii urăsc 
uşor... 

Mary exclamă: 

— Dar a fost ceva deliberat! 

Domnul Treves răspunse: 

— Da, asta-i partea cea rea... Deliberarea. Un copil care 
ascunde în suflet intenţii criminale, care exersează liniştit, 
zi de zi, şi care, în cele din urmă, acţionează... Lovitura 
fatală... Catastrofa... Pretinsa disperare... Durerea 
prefăcută. 'Toate astea sunt incredibile... Atât de incredibile 
încât, probabil, instanţa le-ar fi respins. 

— Ce s-a întâmplat cu... cu copilul? Întrebă Kay curioasă. 

— Cred că şi-a schimbat numele. Cel puţin aşa era de 
aşteptat, după zarva, pe care a provocat-o ancheta. Azi, 
acel copil e o persoană matură... Undeva, în lumea asta. 
Întrebarea e, mai are, încă, o inimă de criminal? 

Adăugă gânditor: 

— A trecut mult de atunci, dar l-aş recunoaşte oricând pe 
micul meu criminal. 

— Nu cred, spuse Royde. 

— Oh, ba da, avea o particularitate de ordin fizic... Ei bine, 
nu voi mai continua pe tema asta. Nu e un subiect plăcut. 
Chiar trebuie să plec către casă. Se ridică. 

Mary întrebă: 

— Nu doriţi să beţi ceva înainte de plecare? Băuturile se 
aflau pe o tavă, în partea cealaltă a camerei. Thomas Royde, 
care se găsea în apropiere, destupă sticla cu whisky. 

— Un whisky cu sifon, domnule Treves? Dar dumneata, 
Latimer? 


Nevile îi spuse lui Audrey cu glas coborât: 

— E o seară minunată. Vino puţin afară. 

Ea stătea în uşă, cu privirea aţintită pe terasa scăldată de 
lumina lunii. El trecu pe lângă ea şi se opri afară, aşteptând. 
Scuturând repede din cap, Audrey se întoarse în cameră. 

— Nu, sunt obosită... Cred c-am să mă duc la culcare. 

Traversă încăperea şi ieşi. Kay căscă cu poftă. 

— Şi mie mi-e somn. Dar ţie, Mary? 

— Şi mie. Noapte bună, domnule Treves, Ai grijă de 
domnul Treves, Thomas. 

— Noapte bună, domnişoară Aldin. Noapte bună, doamnă 
Strange. 

— Mâine vom lua masa la Easterhead Bay, led, spuse Kay. 
Dacă e tot atât de frumos ca azi, facem şi o baie. 

— Perfect. Am să vă caut. Noapte bună, domnişoară Aldin. 

Cele două femei părăsiră camera. 

Ted Latimer i se adresă amabil domnului Treves: 

— Avem acelaşi drum, domnule. Spre debarcader, trec pe 
lângă hotelul dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc, domnule Latimer. Mă bucur că mă veţi 
însoţi. 

Deşi îşi exprimase intenţia de a pleca, domnul Treves nu 
părea să se grăbească. Îşi savura, cu încetineală, băutura şi 
încerca să smulgă informaţii de la Thomas Royde, referitor 
la viaţa din Malayesia. 

Royde răspundea monosilabic. Orice amănunt al existenţei 
cotidiene părea să fie secret naţional, atât de greu reuşeai 
să-l obţii de la el. Închis în sine, părea că face un efort ca să 
se conecteze la realitate şi să răspundă întrebărilor 
interlocutorului său. 

Ted Latimer nu-şi găsea locul. Arăta plictisit, nerăbdător, 
dornic să se vadă plecat. 

Intervenind brusc, exclamă: 

— Aproape că uitasem! l-am adus lui Kay nişte discuri pe 
care şi le dorea. Sunt în hol. Mă duc să le iau. Vrei să i le dai 
mâine, Royde? 


Celălalt dădu din cap. led părăsi camera. 

— Tânărul ăsta are o fire fără astâmpăr, îngână domnul 
Treves. 

Royde mormăi fără să răspundă. 

— Un vechi prieten de-al doamnei Strange, presupun? 
Insistă bătrânul avocat. 

— Al lui Kay Strange, spuse Thomas. 

Domnul Treves zâmbi. 

— Da, asta am vrut să spun. Nu prea ar putea fi prieten cu 
prima doamnă Strange. 

Royde pronunţă apăsat: 

— Nu, n-ar putea. 

Apoi, întâlnind privirea amuzată a celuilalt adăugă, roşind 
uşor: 

— Vreau să spun că... 

— Oh, înţeleg foarte bine ce vreţi să spuneţi, domnule 
Royde. Dumneavoastră sunteţi prietenul doamnei Audrey 
Strange, nu-i aşa? 

Thomas Royde îşi umplu încetişor pipa cu tutunul din 
pungă. Cu ochii în jos, rosti sau mai degrabă bolborosi: 

— M-da. Am copilărit împreună. 

— Trebuie să fi fost o copilă încântătoare. Thomas Royde 
spuse ceva care suna ca un „îhî”. 

— E puţin stânjenitor să fie două doamne Strange într-o 
casă, nu? 

— Oh, da... Da, destul de stânjenitor. 

— O situaţie delicată pentru prima doamnă Strange. 

Faţa lui Thomas Royde se îmbujora. 

— Foarte delicată. 

Domnul Treves se aplecă înainte, întrebarea lui căzu ca un 
trăsnet. 

— De ce a venit, domnule Royde? 

— Păi... Cred... Glasul celuilalt era neclar. Nu... N-a vrut să 
refuze. 

— Să refuze... pe cine? 

Thomas se foi stingherit. 


— Păi, de fapt, cred că, întotdeauna, vine în perioada asta 
a anului... la începutul lui septembrie. 

— Şi lady Tressilian i-a invitat în acelaşi timp şi pe Nevile 
Strange cu noua lui soţie? Glasul bătrânului domn avea o 
notă de îndoială politicoasă. 

— Cât despre asta, cred că Nevile s-a invitat singur. 

— Prin urmare, a dorit mult această... Întâlnire? 

Stinghereala lui Royde crescu. Evitând privirea celuilalt, 
răspunse: 

— Aşa cred. 

— Curios, conchise domnul Treves. 

— Un lucru prostesc, continuă, cu efort, Royde. 

— Dacă stai să te gândeşti, e oarecum stânjenitor. 

— În ziua de azi, oamenii fac treburi de genul ăsta, rosti 
Thomas Royde vag. 

— Mă întreb dacă n-a fost ideea altcuiva, spuse domnul 
Treves. 

— A cui altcuiva ar fi putut fi? Se minună Ilhomas. 

Domnul Treves oftă. 

— Pe lume există atâţia prieteni amabili... Dornici să facă 
ordine în viaţa altora... Să aranjeze lucrurile care scârţâie... 

Se întrerupse, căci Nevile păşise pe uşa dinspre terasă. 
Ted Latimer intră pe cealaltă uşă, dinspre hol. 

— Hei, Ted, ce ai acolo? Întrebă Nevile. 

— Discuri pentru Kay. M-a rugat să i le aduc. 

— Da? Nu mi-a spus. 

Între cei doi fu doar o clipă de tensiune, apoi Nevile se 
îndreptă spre tava cu băuturi şi îşi turnă whisky cu sifon. 
Gâfâia, iar chipul său arăta emoţionat şi nefericit. Domnul 
Treves auzise pe cineva referindu-se la Nevile ca la „un ins 
norocos, care are tot ce şi-ar putea dori cineva pe lumea 
asta”. Totuşi, în acel moment, nu arăta deloc a om fericit. 

Reapariţia lui Nevile îl făcu pe Thomas Royde să considere 
că îndatoririle sale de gazdă luaseră sfârşit. Părăsi camera, 
fără să spună noapte bună, cu un mers uşor, mai grăbit 
decât cel obişnuit. Parcă abia aşteptase să scape. 


— A fost o seară minunată, spuse politicos domnul Treves, 
punând paharul jos. Foarte... Ăă... Instructivă. 

— Instructivă? Sprâncenele lui Nevile se ridicară uşor. 

— Probabil privind informaţiile despre Malayesia, sugeră 
Ted cu un zâmbet larg. Grea treabă să-l faci să vorbească 
pe taciturnul Thomas! 

— Un tip extraordinar, Royde ăsta, spuse Nevile. Cred că 
aşa a fost întotdeauna. Trage din pipa aia veche a lui, 
ascultă, scoate din când în când un „Hm” sau un „Ah” şi 
pare înţelept ca o bufniţă. 

— Poate mai mult meditează, spuse domnul Treves. Şi 
acum, chiar trebuie să-mi iau la revedere. 

— Veniţi cât mai curând s-o vedeţi iar pe lady Tressilian, îl 
invită Nevile, în timp ce-i conducea spre hol pe cei doi. O 
bine dispuneţi enorm. Are atât de puţine legături cu lumea 
de-afară. E grozavă, nu-i aşa? 

— Da, chiar este. Un interlocutor care ştie să întreţină o 
conversaţie. 

Domnul Treves îşi puse, cu grijă, pardesiul şi fularul, şi 
după ce mai îi ură o dată noapte bună, se îndepărtă, alături 
de Ted Latimer. 

Balmoral Court era, practic, doar la aproximativ cincizeci 
de metri depărtare, după o curbă a drumului. Apărea semeţ 
şi inexpugnabil, primul avanpost al străzii şerpuitoare de 
ţară. 

Debarcaderul spre care pornise Ted Latimer se afla la 
două sute de metri mai jos, acolo unde râul se îngusta cel 
mai tare. 

Domnul Treves se opri în uşa hotelului şi întinse mâna. 

— Noapte bună, domnule Latimer. Mai rămâneţi mult pe 
aici? 

Ted zâmbi, dezvelind un şir de dinţi albi. 

— Depinde, domnule Treves. N-am avut timp să mă 
plictisesc... Încă. 

— Nu, nu... Aşa îmi închipui şi eu. Presupun că, asemenea 
majorităţii tinerilor din ziua de azi, plictiseala vi se pare cel 


mai cumplit lucru din lume şi totuşi, vă asigur, există lucruri 
şi mai rele. 

— Ca de pildă? 

Glasul lui Ted Latimer era moale şi plăcut, însă în el 
răzbătea o undă de ceva... Ceva nu chiar atât de uşor de 
definit. 

— Oh, o las în seama imaginaţiei dumneavoastră, domnule 
Latimer. N-aş îndrăzni să vă dau vreun sfat, să ştiţi. 
Sfaturile babalâcilor ca mine sunt invariabil tratate cu 
dispreţ. Poate aşa e drept, cine ştie? Însă nouă, bătrânilor, 
ne place să credem că am învăţat ceva de la viaţă. Am 
observat o grămadă de-a lungul timpului, sa ştiţi. 

Luna intră într-un nor. Strada era foarte întunecată. Din 
întuneric se ivi silueta unui bărbat care urca dealul, în 
direcţia lor. 

Era Thomas Royde. 

— Am fost într-o mică plimbare până la debarcader, spuse 
el neclar, din cauza pipei dintre dinţi. Aici e culcuşul 
dumneavoastră, domnule Treves? Pare încuiat. 

— Nu cred, spuse domnul Treves. 

Răsuci mânerul mare, rotund de alamă şi uşa se deschise. 

— Vă vom însoţi, pentru mai multă siguranţă, spuse Royde. 

Intrară toţi trei în holul luminat slab doar de un bec. Nu se 
vedea nimeni, în aer plutea încă mirosul mesei de seară. 
Draperii de catifea cam prăfuite... Mobilă bună, lustruită. 

Brusc, domnul Treves scoase o exclamaţie de 
nemulţumire. 

Pe liftul din faţa lor atârna un anunţ: LIFT DEFECT. 

— Vai! Exclamă domnul Treves. Ce groaznic! O să 
trebuiască să urc toate scările astea. 

— E rău, spuse Royde. Nu există un lift de serviciu... 
Pentru bagaje... Sau altceva? 

— Mă tem că nu. Asta serveşte la toate. Ei bine, am s-o iau 
uşurel, asta-i tot. Vă doresc amândurora noapte bună. 

Porni încetişor pe scara lată. Royde şi Latimer îi urară 
noapte bună, apoi ieşiră în strada întunecată. După o scurtă 


tăcere, Royde spuse brusc: 

— Noapte bună. 

— Noapte bună. Ne vedem mâine. 

— Da. 

Ted Latimer o luă, cu pas uşor, în jos spre debarcader. 
Thomas Royde rămase în loc privind în urma lui, apoi o 
porni încet, în direcţia opusa, spre Gull's Point. 

Luna ieşi de după nor şi Saltcreek era, din nou, scăldat 
într-o baie de argint. 

VII 

— Parcă-i vară, murmură Mary Aldin. 

Ea şi Audrey stăteau pe plajă, chiar lângă impunătoarea 
clădire a lui Easterhead Bay Hotel. Audrey purta un costum 
de baie alb şi părea o statuetă delicată de fildeş. Mary nu 
intrase în apă. Puţin mai încolo, Kay stătea întinsă cu faţa în 
jos, expunându-şi la soare spatele şi picioarele. 

— Uf, spuse ea ridicându-se. Apa e îngrozitor de rece. 

— E, totuşi, septembrie, zise Mary. 

— Întotdeauna, în Anglia, e frig, continuă nemulțumită 
Kay. Cât aş vrea să fiu în sudul Franţei! Acolo e cu adevărat 
cald. 

De alături, Ted Latimer îngână: 

— Soarele de aici nu e soare adevărat. 

— Nu intraţi deloc în apă, domnule Latimer? Întrebă Mary. 

Kay râse. 

— Ted nu intră niciodată în apă. Stă doar şi se prăjeşte la 
soare, ca o şopârlă. 

Întinse piciorul şi-l atinse. El sări în sus. 

— Vino să ne plimbăm, Kay. Mi-e frig. Porniră împreună în 
lungul plajei. 

— Ca o şopârlă? O comparaţie destul de nereuşită, şopti 
Mary, privind după ei. 

— Asta-i părerea ta despre el? Întrebă Audrey. 

— Nu chiar. O şopârlă îţi sugerează ceva foarte inofensiv. 
Nu cred că ele inofensiv. 

— Nu, rosti gânditoare Audrey. Nici eu nu cred. 


— Ce bine arată împreună! Se potrivesc cumva, nu-i aşa? 

— Cred că da. 

— Le plac aceleaşi lucruri, continuă Mary, au aceleaşi 
păreri şi... Şi acelaşi limbaj. Mare păcat că... 

Se opri. 

Audrey întrebă pătrunzător: 

— Că ce? 

Mary rosti încetişor: 

— Cred că eram gata să spun: ce păcat că Nevile şi ea s-au 
cunoscut. 

Audrey se aşeză, cu spatele rigid. Pe faţa ei apăru ceea ce 
Mary numea „privirea de gheaţă a lui Audrey”. Mary 
adaugă repede: 

— Îmi pare rău, Audrey. Nu trebuia să spun asta. 

— Aş prefera, dacă nu te deranjează... Să nu vorbim 
despre asta. 

— Desigur, desigur. A fost o prostie din partea mea. Eu... 
Eu speram ca totul să se fi terminat pentru tine. 

Audrey îşi întoarse încet capul. Cu o faţă calmă, lipsită de 
expresie, spuse: 

— Te asigur că nu există nimic care să nu se fi terminat. N- 
am... N-am nici un fel de sentiment în problema asta. 
Sper... Sper din tot sufletul că Nevile şi Kay vor fi, 
întotdeauna, fericiţi împreună. 

— E foarte drăguţ din partea ta, Audrey. 

— Nu e drăguţ. E... e adevărat. Însă ceea ce cred cu tărie 
este că... Nu e de nici un folos să priveşti în urma la trecut, 
să spui: „Ce păcat că s-a întâmplat aşa!” Acum totul s-a 
terminat. De ce să răscolesc trecutul? Trebuie să trăim în 
prezent. 

— Cred că oameni, precum Kay şi led, mă fac să mă simt 
agitată pentru că... Ei bine, pentru că n-am întâlnit, până 
acum, nimic şi pe nimeni care să le semene. Sunt atât de 
diferiţi! 

— Da, cred că sunt. 

Mary continuă cu o amărăciune subită: 


— Chiar şi tu ai trăit lucruri pe care eu n-am să le trăiesc, 
probabil, niciodată. Ştiu că ai fost nefericită... Dar nu pot să 
nu mă gândesc ca şi asta e mai bine decât... Nimic. 
Pustietatea! 

Rostise ultimul cuvânt apăsat, cu durere. 

Ochii mari ai lui Audrey aveau o privire uşor uimită. 

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte că simţi aşa ceva. 

— Nu? Mary râse, scuzându-se. Oh, a fost doar o criză de 
moment, draga mea. N-am vrut să spun, cu adevărat, asta. 

— Trebuie să-ţi fie greu. Să trăieşti doar cu Camilla... Deşi 
e o scumpă. Să-i citeşti, să dai ordine servitorilor, sa nu 
pleci, niciodată, nicăieri. 

— Am ce mânca şi unde locui, spuse Mary. Sunt mii de 
femei care n-au nici măcar atât. Şi, zău, Audrey, sunt foarte 
mulţumită. Am... pe buze îi apăru un zâmbet, am şi eu 
distracţiile mele. 

— Vicii ascunse? Întrebă Audrey, zâmbind şi ea. 

— Oh, îmi place să fac planuri, răspunse vag Mary. În 
minte, desigur. Câteodată le experimentez... pe oameni. 
Ştii, doar ca să văd dacă-i pot face să reacționeze aşa cum 
vreau eu. 

— Eşti cam sadică, Mary. Ce puţin te cunosc, de fapt! 

— Oh, totul e inofensiv. Doar un amuzament copilăresc. 

Audrey întrebă curioasă: 

— Ai făcut experienţe şi pe mine? 

— Nu. Eşti singura persoană pe care o consider 
imprevizibilă, înţelegi, niciodată nu ştiu ce gândeşti. 

— Poate e mai bine aşa, rosti Audrey cu gravitate. 

Se înfiora şi Mary exclamă: 

— Ţi-e frig! 

— Da. Cred ca trebuie să mă duc să mă îmbrac, în definitiv, 
e septembrie. 

Mary Aldin rămase singură, privind strălucirea apei. 
Mareea se retrăgea. Se întinse pe nisip şi închise ochii. 

Mâncaseră bine la hotel. Deşi trecuse sezonul, era încă 
plin de lume. O lume ciudat de amestecată. Totuşi, o zi în 


afara casei era ceva. Ceva care întrerupse monotonia de zi 
cu zi. În plus, era o uşurare să scapi de senzaţia aceea de 
încordare, de atmosfera apăsătoare ce se instaurase, în 
ultimul timp, la Gull's Point. Nu fusese vina lui Audrey, dar 
Nevile... 

Gândurile îi fură întrerupte de 'led Latimer, care se lăsă să 
cadă pe nisip, lângă ea. 

— Ce-ai făcut cu Kay? Întrebă Mary. Ted răspunse scurt: 

— A fost revendicată de stăpânul său legal. 

Ceva în tonul lui o făcu să se ridice, îşi îndreptă privirea în 
lungul plajei strălucind aurie în soare, spre locul în care 
Nevile şi Kay se plimbau pe marginea apei. Apoi se uită 
repede la bărbatul de lângă ea. 

Crezuse despre el că e un om moale, ciudat, periculos 
chiar. Pentru prima dată, îl vedea într-o altă lumină... Un 
tânăr rănit. Gândi: „A fost îndrăgostit de Kay... A iubit-o cu 
adevărat... Şi apoi i-a luat-o Nevile...” 

Spuse blând: 

— Sper că te simţi bine aici. 

Erau cuvinte convenţionale. Mary Aldin nu folosea decât 
cuvinte convenţionale... Ăsta era limbajul ei. Însă tonul ei 
era o ofertă... Pentru prima dată, o ofertă de prietenie. Ted 
Latimer îi răspunse la fel: 

— Probabil la fel de bine ca oriunde. 

Mary spuse: 

— Îmi pare rău. 

— Dar, de fapt, nu-ţi pasă deloc! Eu sunt un străin... Şi ce 
contează ce simte şi gândeşte un străin! 

Îşi întoarse capul şi îl privi pe tânărul frumos şi amărât de 
alături. 

El o privi, la rândul său, dar cu un aer sfidător. 

Ea rosti încetişor, ca cineva care a făcut o descoperire: 

— Înţeleg. Nu ne placi. El râse scurt: 

— 'Te aşteptai la asta? 

Mary răspunse gânditoare: 


— Ştii, cred că, într-adevăr, mă aşteptam la asta. Unii ar 
considera-o ca pe ceva de la sine înţeles. Alţii ar fi mai puţin 
pretenţioşi. Da, nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea să nu- 
ţi plăcem. Am încercat să te simţi bine primit... ca prieten al 
lui Kay. 

— Da... ca prieten al lui Kay! 

Replica venise repede, cu o mare doză de venin. Mary 
răspunse cu o sinceritate dezarmantă: 

— Aş dori să-mi spui... Aş dori foarte mult să-mi spui de ce 
nu ne placi? Ce am făcut? Ce nu-ţi place la noi? 

Ted Latimer rosti apăsat: 

— Suficienţa! 

— Suficienţa? Uimirea ei era sinceră, fără urmă de 
supărare. Părea că examinează învinuirea detaşat, fără 
părtinire. 

— Da, admise ea. Se poate să-ţi fi părut că aşa suntem. 

— Aşa sunteţi. Consideraţi că vi se cuvine tot ce-i mai bun 
în viaţă. Sunteţi fericiţi şi vă simţiţi superiori în carapacea 
voastră, rupţi de restul turmei. Vă uitaţi la oamenii ca mine 
ca la nişte animale străine! 

— Îmi pare rău. 

— E adevărat, nu-i aşa? 

— Nu, nu prea. Poate suntem stupizi şi lipsiţi de 
imaginaţie... Dar nu răutăcioşi. Eu însămi sunt 
convenţională şi, la suprafaţă, s-ar putea să dau impresia de 
ceea ce numeşti dumneata suficienţă, însă, în inima mea, 
sunt umană, în clipa de faţă, îmi pare foarte rău că eşti 
nefericit şi aş dori să pot face ceva ca să nu mai fii. 

— Păi... Dacă-i aşa... E foarte drăguţ din partea dumitale. 

Urmă o pauză, după care Mary spuse blând: 

— Ai fost întotdeauna îndrăgostit de Kay? 

— Chiar foarte. 

— Şi ea? 

— Aşa credeam... Până să apară Strange. 

— O mai iubeşti încă? 

— Credeam că e evident. 


După câteva clipe, Mary spuse cu glas liniştit: 

— N-ar fi mai bine să pleci de aici? 

— De ce aş face-o? 

— Pentru că îţi adânceşti nefericirea. 'Tled se uită la ea şi 
râse. 

— Eşti o făptură drăguță, spuse el. Dar nu ştii nimic 
despre animalele care stau la pândă şi dau târcoale micii 
voastre carapace. În curând, se pot întâmpla o grămadă de 
lucruri. 

— Ce fel de lucruri? Întrebă Mary repede. 

— Aşteaptă şi vei vedea! 

VIII 

După ce se îmbrăcă, Audrey o luă de-a lungul plajei spre 
îngrămădirea de pietre, pe care stătea Thomas Royde, 
fumându-şi pipa, exact vizavi de Gull's Point ce se ridica 
senină şi albă, pe partea cealaltă a râului. 

La apropierea lui Audrey, Thomas întoarse capul, dar nu se 
mişcă. Ea se aşeză lângă el în tăcere. Stăteau liniştiţi 
amândoi, o tăcere confortabilă ca între doi oameni ce se 
cunosc foarte bine. 

— Ce aproape pare, spuse într-un târziu Audrey. 

Thomas privi spre Gull's Point. 

— Da, te-ai putea întoarce acasă înotând. 

— Nu când e refluxul ca acum. A făcut-o, odată, o 
servitoare, pe care o avea Camilla. Era o înotătoare 
pasionată, obişnuia să treacă înot, dintr-o parte în alta, ori 
de câte ori fluxul era bun. Trebuie să fie scăzut sau înalt... 
Dar când nu e suficient, te trage şi te duce drept la gurile 
râului. Aşa a păţit, într-o zi... Numai că, din fericire, nu şi-a 
pierdut capul şi a ajuns cu bine la Easter Point... Însă 
complet epuizată. 

— Aici nu-ţi spune nimic că ar fi periculos. 

— Nu pe partea asta. Curenţii sunt pe partea cealaltă. Sub 
stânci adâncimea e mare. Anul trecut, cineva a încercat să 
se sinucidă... S-a aruncat de pe Stark Head... Dar a rămas 


agăţat în crengile unui copac, de pe la jumătatea stâncii, şi 
paza de coastă l-a salvat. 

— Sărmanul diavol, spuse Thomas. Pun pariu că nu le-a 
mulţumit. Trebuie să fie groaznic să te hotărăşti să termini 
cu toate ca, apoi, să fii salvat. Te face să te simţi un tâmpit. 

— Probabil că acum e bucuros, rosti Audrey visătoare. 

Se întreba unde era acum acel om şi ce făcea. 

Thomas continua să tragă din pipă. Întorcându-şi uşor 
capul, o urmări. Chipul ei era grav şi îngândurat, iar 
privirea pierdută în lungul apei. Genele lungi şi negre se 
odihneau pe linia pură a obrazului, urechea părea o mică 
scoică sidefie. 

Asta îi aminti de ceva. 

— Oh, apropo, ţi-am găsit cercelul... Cel pe care l-ai 
pierdut aseară. 

— Căută în buzunar. 

Audrey întinse mâna. 

— Ce bine, unde l-ai găsit? Pe terasă? 

— Nu. Era lângă scări. Trebuie să-l fi pierdut, în timp ce 
coborai, la masă. În timpul cinei, am observat că nu-l aveai. 

— Mă bucur că l-am recuperat. 

Îl luă. Thomas se gândi că era un cercel mult prea mare 
pentru o ureche atât de mică. Şi cei pe care îi purta acum 
erau mari. 

Zise: 

— Porţi cercei chiar când intri în apă? Nu ţi-e teamă că-i 
pierzi? 

— Oh, sunt ieftini. Uite de ce nu pot să sufăr să umblu fără 
cercei. 

Îi arătă urechea stângă. Thomas îşi aduse aminte. 

— Da, când te-a muşcat Bouncer. Audrey dădu din cap. 
Tăcură, retrăind amintirea din copilărie. Audrey Standish 
(aşa o chema pe atunci), o copilă cu picioare lungi şi subţiri, 
aplecându-se asupra bătrânului Bouncer, care avea o labă 
strivită. O muşcase rău. Trebuiseră să-i coasă urechea. Nu 

se vedea prea tare... Doar o cicatrice foarte mică. 


— Fată dragă, semnul aproape că nici nu se mai observă. 
De ce te deranjează? 

Audrey făcu o pauză, înainte de a-i răspunde cu 
sinceritate. 

— Pentru că... Pentru că e un defect. 

Thomas dădu din cap. Din câte o cunoştea el pe Audrey, o 
înţelegea. Audrey avea un instinct puternic pentru 
perfecţiune. Ea însăşi era un „articol” atât de perfect 
finisat. 

Spuse brusc: 

— Eşti mult mai frumoasă decât Kay. 

Ea se întoarse repede: 

— Oh, nu, Thomas. Kay... Kay e cu adevărat fermecătoare. 

— Pe dinafară. Nu în interior. 

— Te referi la minunatul meu suflet? Întrebă Audrey, uşor 
amuzată. 

Thomas scutură cenuşa din pipă. 

— Nu. Mă refer la structura ta. 

Audrey râse. 

Thomas îşi umplu pipa cu tutun. Rămaseră un timp tăcuţi. 
Thomas o privea discret, fără ca ea să-şi dea seama. În cele 
din urmă, întrebă încetişor: 

— Ce nu merge, Audrey? Ce nu e în regulă? 

— Nu e în regulă? Ce înţelegi prin „nu e în regulă”? 

— Cu tine se întâmplă ceva. 

— Nu, nu se întâmplă nimic. Absolut nimic. 

— Ba da. 

Ea scutură din cap. 

— Nu vrei să-mi spui? 

— Nu e nimic de spus. 

— Cred că sunt indiscret... Dar trebuia să ţi-o mărturisesc. 
Se opri, Audrey... Nu poţi uita? Nu poţi lăsa totul să treacă? 

Mâinile ei mici se încleştară, convulsiv, pe piatră. 

— Nu poţi înţelege... N-ai cum să înţelegi. 

— Dar, Audrey, draga mea, pot. Mai mult chiar. Ştiu. 

Ea întoarse spre el faţa mică, neîncrezătoare. 


— Ştiu exact prin ce-ai trecut. Şi... Şică trebuie să fi 
suferit mult. 

Faţa şi buzele ei se albiră. 

— Înţeleg, spuse ea. Credeam... Credeam că nu ştie 
nimeni. 

— Ei bine, eu ştiu. Eu... Eu n-am să vorbesc despre asta. 
Ceea ce vreau eu este să te fac să înţelegi că s-a terminat... 
S-a terminat pentru totdeauna. A trecut. 

Ea spuse cu glas coborât: 

— Unele lucruri nu trec. 

— Ascultă, Audrey, nu are nici un rost să te gândeşti la 
trecut. Consideră că ai trecut prin iad. Nu mai privi înapoi... 
Priveşte înainte. Eşti foarte tânără, ai viaţa în faţă şi trebuie 
să ţi-o trăieşti. Gândeşte-te la ziua de mâine... Nu la cea de 
ieri. 

Audrey se uita la el cu ochii ei mari, cu o privire care nu 
lăsa să se vadă adevăratele ei gânduri. 

— Şi presupunând că nu pot? 

— Dar trebuie! Audrey spuse blând: 

— Credeam că nu înţelegi. Mi se pare... Că, în anumite 
privinţe, nu sunt prea normală, şi... 

Thomas o întrerupse brutal: 

— Prostii! Tu... 

— Eu... Ce? 

— Mă gândeam la tine cum erai ca fată... Înainte de a te fi 
măritat cu Nevile. De ce te-ai măritat cu Nevile? 

— Pentru că m-am îndrăgostit de el. 

— Da, da, asta ştiu. Dar de ce te-ai îndrăgostit de el? Ce te- 
a atras atât de mult la el? 

Ea îşi îngustă ochii, ca şi când încerca să privească cu ochii 
unei fete, acum moartă. 

— Cred că deoarece era atât de „pozitiv”. Întotdeauna a 
fost opusul a ceea ce eram eu. M-am simţit mereu o 
umbră... Ceva nu foarte real. Nevile era foarte real. Şi atât 
de vesel şi sigur de el însuşi şi atât de... Tot ce nu eram eu. 
Adăugă zâmbind: Şi arată foarte bine. 


Thomas Royde spuse cu amărăciune: 

— Da, tipul ideal de englez... Sportiv, modest, arătos, 
întotdeauna un mic pukka sahib... Obţinând mereu tot ce-şi 
propune. 

Audrey se îndreptă şi-l privi lung. 

— Îl urăşti, rosti ea uşor. Îl urăşti foarte mult, nu-i aşa? 

EI îi evită privirea, întorcându-se să scapere un chibrit în 
căuşul palmelor, pentru a-şi reaprinde pipa ce se stinsese. 

— N-ai fi surprinsă să afli că da, nu-i aşa? Spuse el 
mormăit. El are parte de tot ce n-am avut eu: să joace tenis, 
să înoate, să danseze, să converseze. Eu sunt un neisprăvit 
cu limba legată şi cu braţul schilod. Ela strălucit 
întotdeauna şi s-a bucurat de succes, iar eu am fost doar un 
câine spăşit. Şi el s-a însurat cu singura fată la care am 
ţinut vreodată. 

Audrey făcu o mişcare uşoară. Thomas continuă cu 
impetuozitate: 

— Ai ştiut-o întotdeauna, nu-i aşa? Ştiai că ţin la tine, încă 
de când aveai cincisprezece ani. Ştii că încă mai ţin... 

Îl opri. 

— Nu. Nu acum. 

— Ce vrei să spui prin „nu acum”? De ce „nu acum”? 

Audrey se ridică. Rosti încet, cu un glas gânditor: 

— Pentru că... Acum... Sunt alta. 

Se ridică şi el, privind-o în faţă. 

— În ce sens... Alta? 

Audrey răspunse repede, pe nerăsuflate: 

— Dacă nu ştii, nu-ţi pot spune... Niciodată nu sunt sigură 
de mine. Ştiu doar... 

Se opri şi, întorcându-se brusc, porni repede peste pietre, 
spre hotel. 

Ocolind o stâncă, dădu peste Nevile. Acesta stătea întins 
cu faţa în jos, uitându-se într-o baltă, formată în scobitura 
unei stânci, îşi ridică ochii şi zâmbi. 

— Bună, Audrey! 

— Bună, Nevile! 


— Urmăresc un crab. E un specimen extrem de activ. Uite- 
l, acolo! 

Ea îngenunche şi se uită în locul pe care i-l indica. 

— Îl vezi? 

— Da. 

— Vrei o ţigară? 

Audrey acceptă, iar el i-o aprinse. După câteva minute, 
timp în care ea nu se uită la el, Nevile spuse nervos: 

— Hei, Audrey! 

— Da. 

— E în regulă, nu-i aşa? Vreau să spun... Între noi. 

— Da. Da, desigur. 

— Vreau să spun... Suntem prieteni, da? 

— Oh, da... Da, bineînţeles. 

— Vreau mult să fim prieteni. 

Se uită întrebător la ea. Audrey zâmbi nervos. Nevile 
adoptă un ton de şuetă. 

— E o zi frumoasă, nu-i aşa? Vremea e bună şi tot restul. 

— Oh, da... Da. 

— O zi foarte caldă pentru septembrie. Urmă o pauză. 

— Audrey... 

Ea se ridică. 

— Te cheamă soţia ta. Îţi face cu mâna. 

— Cine... oh, Kay. 

— Am spus soţia ta. 

Nevile sări în picioare şi rămase aşa, privind-o. Rosti cu 
glas foarte coborât: 

— Tu eşti soţia mea, Audrey... 

Ea se întoarse şi plecă. Nevile o luă la fugă, în josul plajei, 
prin nisip, spre locul în care îl aştepta Kay. 

IX 

Când se întoarseră la Gull's Point, Hurstall veni în hol şii 
se adresă lui Mary: 

— Vreţi să urcați imediat la excelența sa, domnişoară? E 
foarte tulburată şi vrea să vă vadă. 


Mary se grăbi să urce. O găsi pe lady Tressilian albă, 
tremurând. 

— Mary dragă, tare mă bucur că ai venit! Sunt dis trusă. 
Sărmanul domn Treves e mort. 

— Mort? 

— Da, nu-i îngrozitor? Atât de brusc! Nici măcar nu a 
apucat să se dezbrace aseară. Trebuie să fi murit, imediat 
ce a ajuns acasă. 

— Oh, dragă, îmi pare atât de rău! 

— Se ştie, desigur, că era firav. Avea inima slabă. Sper să 
nu se fi întâmplat nimic aici, care l-ar fi putut afecta. N-a 
fost nimic indigest la cină, nu-i aşa? 

— Nu cred... Nu, sunt sigură că nu. Părea într-o dispoziţie 
bună. 

— Sunt, cu adevărat, distrusă. Aş dori, Mary, să te duci la 
Balmoral Court şi să vorbeşti cu doamna Rogers. Întreab-o 
dacă putem face ceva. În amintirea lui Matthew, aş vrea să 
fac tot ce se poate. Pentru un hotel, lucrurile astea sunt 
foarte stânjenitoare. 

Mary vorbi cu fermitate: 

— Dragă Camilla, nu trebuie să te necăjeşti. Asta a fost un 
şoc pentru tine. 

— Chiar că a fost. 

— Mă voi duce imediat la Balmoral Court şi apoi mă întorc 
să-ţi povestesc totul. 

— Mulţumesc, Mary dragă, întotdeauna eşti atât de 
practică şi înţelegătoare. 

— Acum te rog să încerci să te odihneşti. Şocuri de genul 
ăsta nu-ţi fac deloc bine. 

Mary Aldin ieşi din cameră şi cobori la parter. Intrând în 
sufragerie, exclamă: 

— A murit domnul Treves. A murit noaptea trecută, după 
ce s-a întors acasă. 

— Bietul bătrân! Exclamă Nevile. Ce-a avut? 

— Se pare că inima. A decedat, imediat ce a ajuns. 

Thomas Royde rosti gânditor: 


— Mă întreb dacă nu i-au făcut-o scările. 

— Scările? Mary îl privi întrebător. 

— Da. Tocmai a început să le urce, când Latimer şi cu mine 
l-am părăsit. I-am spus s-o ia uşurel. 

Mary exclamă: 

— Dar ce prostie din partea lui să nu folosească liftul! 

— Liftul era defect. 

— Oh, înţeleg. Ce nenorocire! Bietul bătrân! Apoi adăugă: 
Mă duc acum acolo. Camilla vrea să ştie dacă am putea 
ajuta cu ceva. 

Thomas spuse: 

— Merg şi eu cu tine. 

Porniră împreună spre Balmoral Court. Mary spuse: 

— Mă întreb dacă avea rude, care ar trebui anunţate. 

— N-a menţionat pe nimeni. 

— Nu, şi oamenii o fac de obicei. Se referă la „nepoata 
mea” sau la „vărul meu”. 

— Era însurat? 

— Cred că nu. 

Pătrunseră pe uşa deschisă a hotelului Balmoral Court. 

Proprietăreasa, doamna Rogers, stătea de vorbă cu un 
bărbat înalt, de vârstă medie, care întinse o mână 
prietenească pentru a o saluta pe Mary. 

— Bună ziua, domnişoară Aldin. 

— Bună ziua, doctore Lazenby. Acesta este domnul Royde. 
Am venit să aducem un mesaj din partea lui lady Tressilian. 
Vrea să ştie dacă am putea face şi noi ceva. 

— E foarte drăguţ din partea dumneavoastră, domnişoară 
Aldin, spuse proprietăreasa. Vreţi să veniţi în camera mea? 
Intrară cu toţii într-o cameră de zi mică şi confortabilă, şi 

doctorul Lazenby spuse: 

— Domnul Treves a luat aseară masa la dumneavoastră, 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Cum părea? A dat vreun semn că nu s-ar simţi bine? 

— Nu, părea normal şi bine dispus. 


Doctorul clătină din cap. 

— Da, asta-i cel mai rău în cazurile de inimă. Sfârşitul e 
aproape întotdeauna brusc. M-am uitat sus peste reţetele 
lui şi reiese foarte limpede că avea o sănătate foarte 
precară. Am să iau legătura cu medicul său din Londra, 
bineînţeles. 

— Era întotdeauna foarte grijuliu cu sine, spuse doamna 
Rogers. Sunt sigură că, la noi, a avut toate condiţiile pe 
care şi le-a dorit. 

— Şi eu sunt sigur, doamnă Rogers, rosti cu tact doc torul. 
Fără îndoială, a fost doar un mic efort suplimentar. 

— Cum ar fi urcatul scărilor, sugeră Mary. 

— Da, putea fi. De fapt, aproape sigur ar fi fost... Adică, 
dacă ar fi urcat cele trei etaje... Dar, cu siguranţă, n-a făcut 
niciodată una ca asta, nu? 

— Oh, nu, spuse doamna Rogers. Întotdeauna folosea 
liftul, întotdeauna. 

— Vreau să spun că, dacă noaptea trecută liftul a fost 
defect... Începu Mary, dar se opri. 

Doamna Rogers se uita surprinsă la ea. 

— Dar liftul n-a fost deloc defect ieri, domnişoară Aldin. 

Thomas Royde tuşi. 

— Scuzaţi-mă, spuse el. L-am condus, acasă, noaptea 
trecută, pe domnul Treves. Pe lift atârna o placa pe care 
scria „Defect”. 

Doamna Rogers îl privi lung. 

— Ciudat. Am declarat că liftul era bun... de fapt, sunt 
sigură că era bun. Dacă n-ar fi fost, aş fi auzit. N-am avut 
probleme cu liftul - (bătu în lemn) - de cel puţin un an şi 
jumătate. E foarte solid. 

— Poate vreun hamal sau vreun liftier a agăţat placa la 
ieşirea din serviciu, sugeră doctorul. 

— E un lift automat, doctore, nu e nevoie de liftier. 

— Ah, da, aşa e. Uitasem. 

— Am să vorbesc cu Joe, spuse doamna Rogers. leşi din 
cameră şi strigă: Joe!... Joe! 


Doctorul Lazenby se uită curios la Thomas. 

— Scuzaţi-mă, sunteţi sigur, domnule... Ăă... 

— Royde, preciza Mary. 

— Absolut sigur, spuse Thomas. 

Doamna Rogers se întoarse cu portarul. Joe declară 
hotărât că liftul fusese în perfectă stare, în noaptea 
precedentă. Exista o plăcuţă ca cea descrisă de Thomas... 
Dar era aruncată sub birou şi nu mai fusese folosită de 
peste mai bine de un an. 

Se uitară unul la altul, fiind cu toţii de acord că era un 
lucru foarte misterios. Doctorul sugeră că ar putea fi vorba 
de vreo glumă făcută de unul dintre clienţii hotelului şi, în 
lipsa altor ipoteze, treaba rămase aşa. 

Răspunzând întrebărilor lui Mary, doctorul Lazenby spuse 
că şoferul domnului Treves îi dăduse adresa avocaţilor 
acestuia şi că luase legătura cu ei. Adăugă că va veni să 
stea de vorbă cu lady Tressilian, pentru a vedea împreună, 
ce se putea face privind înmormântarea. 

Apoi, veselul doctor plecă în grabă, iar Mary şi Thomas se 
întoarseră agale la Gull's Point. 

— Eşti sigur că ai văzut plăcuţa aia, Thomas? 

— Am văzut-o şi eu şi Latimer. 

— Curioasă treabă! Spuse Mary. 

X 


Era 12 septembrie. 

— Doar încă două zile, spuse Mary Aldin. Apoi îşi muşcă 
buzele şi roşi. 

Thomas Royde se uită la ea gânditor. 

— Abia aştepţi să treacă, nu? 

— Nu ştiu ce-i cu mine, spuse Mary. Niciodată în viaţa mea 
n-am fost atât de nerăbdătoare să se termine o vizită. De 
obicei, ne bucură mult prezenţa lui Nevile. Şi a lui Audrey, 
desigur. 

Thomas dădu din cap. 


— De data asta, însă, ai senzaţia că stai pe un butoi de 
dinamită. le aştepţi să explodeze în orice clipă. De aceea, 
primul lucru pe care mi l-am spus în dimineaţa asta a fost: 
„Doar încă două zile”. Audrey pleacă miercuri, iar Nevile şi 
cu Kay joi. 

— lar eu plec vineri, spuse Thomas. 

— Pe tine nu te-am pus la socoteală. Tu ai fost ca un stâlp 
de sprijin. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine. 

— Am fost omul-tampon? 

— Mai mult de-atât Ai fost atât de blând şi de... Calm. 
Poate sună ridicol, dar e exact ceea ce am simţit. 

Thomas părea mulţumit, deşi uşor stânjenit. 

— Nu ştiu de ce am fost cu toţii atât de stresaţi, continuă 
Mary pe gânduri. În definitiv, dacă s-ar fi produs o... o 
răbufnire, ar fi fost penibil şi stânjenitor, doar atât. 

— Numai că simţeai că există mai mult de-atât. 

— Da. Un puternic sentiment că se va întâmpla ceva rău. 
L-au simţit până şi servitorii. Fata de la bucătărie a izbucnit 
azi-dimineaţă în plâns şi şi-a anunţat demisia... Absolut fără 
nici un motiv. Bucătăreasa tresare... Hurstall e la capătul 
puterilor... Chiar şi Barrett, care, de regulă, e calmă şi tare 
ca un... Cuirasat, dă semne de nervozitate. Şi toate din 
cauză că Nevile a avut ideea asta ridicolă ca cele două soţii 
ale lui să fie prietene pentru a-şi linişti el astfel conştiinţa. 

— Numai că ideea lui a eşuat complet, remarcă Thomas. 

— Da. Kay... E pe punctul de a-şi ieşi din fire. Şi, zău, 
Thomas, nu pot să nu-i dau dreptate. Se opri. Ai observat 
cum se uita Nevile după Audrey când urca scările, noaptea 
trecută? El încă mai ţine la ea, Thomas. Toată povestea a 
fost o uriaşă greşeală. 

Thomas începu să-şi umple pipa. 

— Trebuia să se gândească bine înainte, spuse dur. 

— Oh, ştiu. Aşa se spune. Dar asta nu schimbă lucrurile. 
Nu pot să mă rețin să nu-mi para râu pentru Nevile. 

— Oamenii ca Nevile... Începu Thomas, dar se opri. 

— Da? 


— Oamenii ca Nevile cred că pot obţine întotdeauna ce 
vor... Şi cum vor. Nu cred că Nevile a întâlnit, în viaţa lui, 
vreo oprelişte, până la povestea asta cu Audrey. Ei bine, 
acum a dat de greu. Nu poate s-o aibă pe Audrey. Nu 
reuşeşte să ajungă la ea. Ce rost mai are să se dea de 
ceasul morţii? Trebuie să ia lucrurile aşa cum sunt. 

— Cred că ai dreptate. Dar o spui cu atâta înverşunare! 
Audrey era aşa de îndrăgostită de Nevile, când s-a măritat 
cu el... Şi au dus-o atât de bine împreună! 

— Acum nu-l mai iubeşte. 

— Mira-m-aş, rosti Mary în surdină. 

Thomas continuă: 

— Şi să-ţi mai spun ceva. Nevile ar face mai bine să aibă 
grijă de Kay. E genul de femeie periculoasă... Într-adevăr 
periculoasă. Dacă-şi iese din fire e în stare de orice. 

— Oh, Doamne! Mary oftă şi, revenind la primele sale 
gânduri, rosti cu speranţă: Ei bine, mai sunt doar două zile. 
În ultimele patru, cinci zile, situaţia fusese foarte dificilă. 
Moartea domnului Treves îi provocase lui lady Tressilian un 

şoc, care se răsfrânsese şi asupra sănătăţii ei, şi aşa 
precară. Înmormântarea avusese loc la Londra, fapt care-o 
făcuse pe Mary să se simtă mulţumită, căci, în felul acesta, 
bătrâna doamnă putuse să treacă mai repede peste tragicul 
eveniment. Pe de altă parte, lucrurile în gospodărie se 
înrăutăţiseră, servitorii erau nervoşi şi nemulţumiţi din te 
miri ce, iar Mary se simţea într-adevăr obosită şi indispusă 
în dimineaţa aceasta. 

— O fi şi din pricina vremii, spuse ea cu glas tare. Nu e 
normal să fie atât de cald. 

Fusese, cu adevărat, nefiresc de cald pentru septembrie. 
Timp de câteva zile, termometrul înregistrase 50 de grade 
la umbră. 

Nevile ieşi din casă şi veni lângă ei. 

— Vorbeaţi de vreme? Întrebă el, privind cerul. E aproape 
incredibilă. Azi e mai cald ca niciodată. Şi nici o adiere de 
vânt. Te face să te simţi oarecum nervos. Totuşi, cred că nu 


peste mult va ploua. Azi e o căldură prea tropicală ca să 
dureze. 

Thomas se mişcase foarte uşor şi fără vreo ţintă şi se 
îndepărtase. Acum dispărea după colţul casei. 

— Retragerea întunecatului Thomas, zise Nevile. Nu se 
poate spune că-i face plăcere compania mea. 

— E un scump, spuse Mary. 

— Te contrazic. E un tip îngust la minte, cu prejudecăţi. 

— Întotdeauna a sperat să se însoare cu Audrey... Aşa 
cred. Şi ai apărut tu şi i-ai spulberat orice şansă. 

— L-ar fi trebuit cam şapte ani să se hotărască să-i ceară să 
se mărite cu el. Credeai că biata fată o să-l tot aştepte să se 
hotărască? 

— Poate o va face acum, spuse Mary, intenţionat. Nevile se 
uită la ea şi ridică o sprânceană. 

— Răsplată pentru iubirea statornică? Audrey să se mărite 
cu câinele ăsta plouat? E mult prea bună pentru el. Nu, n-o 
văd pe Audrey măritându-se cu posomorâtul Thomas. 

— Cred că ţine foarte mult la el, Nevile. 

— Ce peţitoare sunteţi voi, femeile! Nu poţi s-o laşi pe 
Audrey să se bucure puţin de libertate? 

— Bineînţeles, dacă chiar vrea să se bucure. Nevile 
întrebă repede: 

— Crezi că-i nefericită? 

— N-am nici cea mai mică idee, zău. 

— Eu nici atât, spuse încetişor Nevile. Niciodată nu ştii ce 
simte Audrey. Se opri, apoi adăugă: însă e aristocrată sută 
la sută. 

Apoi rosti mai mult pentru el: 

— Doamne, ce prost am fost! 

Mary intră în casă puţin îngrijorată. Repetă, pentru a treia 
oară, reconfortantele cuvinte: „Doar încă două zile”. 

Nevile cutreiera, fără astâmpăr, grădina şi terasele. 

Chiar în capătul grădinii o găsi pe Audrey aşezată pe un 
zid scund, uitându-se la apa de dedesubt. Fluxul era mare, 
iar râul plin. Ea se ridică imediat şi veni spre el. 


— Tocmai mă întorceam în casă. Trebuie să fie aproape 
ora ceaiului. 

Vorbea repede, nervoasă, fără să-l privească. Nevile 
mergea lângă ea, tăcut. Abia când ajunseră la terasă, 
spuse: 

— Pot să-ţi vorbesc, Audrey? 

Îi răspunse pe loc, cu degetele încleştate pe balustradă: 

— Mai bine nu. 

— Înseamnă că ştii ce vreau să-ţi spun. Ea nu răspunse. 

— Ce părere ai, Audrey? N-am putea-o lua de la capăt? Să 
uităm tot ce s-a întâmplat? 

— Dar Kay? 

— Kay va fi rezonabilă. 

— Ce înţelegi prin rezonabilă? 

— Exact asta. Am să mă duc la ea şi-am să-i spun adevărul. 
Am să fac apel la generozitatea ei. Am să-i spun, ceea ce e 
purul adevăr, că eşti singura femeie pe care am iubit-o 
vreodată. 

— Când te-ai însurat cu Kay, o iubeai pe ea. 

— Căsătoria mea cu Kay a fost cea mai mare greşeală din 
viaţa mea. Eu... 

Se opri. Kay apăruse în uşa care dădea din salon pe 
terasă. Se îndreptă către ei şi, în faţa furiei care îi clocotea 
în ochi, Nevile se înfiora uşor. 

— Îmi pare rău că întrerup o scenă atât de mişcătoare, 
şuieră Kay. Însă cred că am venit tocmai la timp. 

Audrey se rupse din loc. 

— Am să vă las singuri, spuse ea. 

Chipul şi glasul îi erau lipsite de expresie. 

— Foarte bine, spuse Kay. Ai terminat de făcut tot răul pe 
care ţi l-ai propus să-l faci, nu-i aşa? De tine mă ocup mai 
târziu. Acum am să stau de vorbă cu Nevile. 

— Ascultă, Kay, Audrey n-are nici o legătură cu asta. Nue 
vina ei. Condamnă-mă pe mine dacă vrei... 

— Chiar că vreau, spuse Kay, cu ochii ca două fulgere. Ce 
fel de om eşti? 


— Un biet om, răspunse Nevile, cu amărăciune. 

— "Ţi-ai părăsit nevasta, te-ai repezit ca un taur la mine şi 
ai reuşit s-o faci să-ţi acorde divorţul. Un minut eşti nebun 
după mine, în următorul te-ai săturat! Acum presupun că 
vrei să te întorci la momâia asta, la miorlăita asta de pisică 
pricăjită... 

— Încetează, Kay! 

Nevile era foarte alb. Spuse: 

— Sunt vierme sau orice vrei să mă numeşti. Dar asta nu 
ajută la nimic, Kay. Nu pot să continui aşa. Cred... Cred că 
am iubit-o tot timpul pe Audrey. Dragostea mea pentru tine 
a fost... A fost ca o nebunie. Dar nu merge, draga mea... Noi 
doi nu suntem făcuţi unul pentru altul. N-ai putea fi fericită 
cu mine. Crede-mă, Kay, trebuie să ne oprim aici: Hai să 
încercăm să ne despărţim prieteni. Fii generoasă. 

Glasul lui Kay sună înşelător de liniştit: 

— Mai exact, ce propui? 

Nevile nu se uită la ea, dar avea aerul unui om 
încăpățânat. 

— Să divorţăm. Poţi să dai divorţ pe motivul că te-am 
părăsit. 

— Asta nu acum. Va trebui să aştepţi. 

— Voi aştepta. 

— Şi apoi, după trei ani sau câţi vor fi, îi vei cere iubitei 
tale dulci, Audrey, să se mărite din nou cu tine? 

— Dacă mă va vrea. 

— Te va vrea, nici-o grijă! Spuse Kay cu răutate. Şi cu mine 
cum rămâne? 

— Vei fi liberă să-ţi găseşti un bărbat mai bun ca mine. 
Normal, voi avea grijă să fii bine răsplă... 

— Încetează cu răsplătirile! Glasul ei se ridicase 
ameninţător. Kay îşi pierduse stăpânirea de sine. Ascultă- 
mă, Nevile. Nu poţi să-mi faci una ca asta! N-am să 
divorţez. M-am măritat cu tine pentru că te iubeam. Ştiu 
când ai început să te întorci împotriva mea. După ce ţi-am 
destăinuit că am venit după tine la Estoril. Vroiai să crezi că 


Soarta a aranjat totul Te-ai simţit lovit în orgoliul tău, când 
ai aflat că am fost eu. Ei bine, nu mi-e ruşine de ce am făcut. 
Te-ai îndrăgostit de mine şi te-ai însurat cu mine, şi n-am de 
gând să te las să te întorci la pisica asta afurisită şi vicleană 
care a pus iar ghearele pe tine. Ea a plănuit totul... Dar n-o 
să-i meargă! Mai întâi, am să te omor. Auzi? Am să te omor. 
Am s-o omor şi pe ea. Am să vă vad morţi pe amândoi. Am 
să... 

Nevile făcu un pas înainte şi o apucă de braţ. 

— Taci, Kay! Pentru numele lui Dumnezeu! Nu poţi să faci 
asemenea scene aici. 

— Nu pot? Ai să vezi. Am să... 

Hurstall ieşi pe terasă. Chipul îi era impasibil. 

— Ceaiul e servit în salon, anunţă el. 

Kay şi Nevile porniră încet spre uşa salonului. Hurstall se 
dădu într-o parte, făcându-le loc să treacă. 

Sus, pe cer, începuseră să se adune norii. 

XI 

Ploaia se dezlănţui la şapte fără un sfert. Nevile o urmărea 
de la fereastra dormitorului său. Nu mai avusese o altă 
discuţie cu Kay. Se evitaseră după ceai. 

În seara aceea, cina se desfăşură într-o atmosferă 
apăsătoare. Nevile se adâncise în gânduri, Kay era excesiv 
fardată, Audrey şedea ca o stafie îngheţată. Mary Aldin 
făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a întreţine cât de cât 
conversaţia şi era supărată pe Thomas Royde câănu o 
susţine mai bine. 

Hurstall era nervos şi mâinile îi tremurau când servea 
legumele. 

Cum masa se apropia de sfârşit, Nevile rosti cu o nepăsare 
prefăcută: 

— Cred că am să mă duc la Easterhead să-l caut pe 
Latimer. Poate facem o partidă de biliard. 

— a-ţi cheile, spuse Mary. În cazul în care ai să te întorci 
târziu, să le ai la tine. 

— Mulţumesc, am să le iau. 


Intrară în salon, unde era servita cafeaua. 

Cineva dădu drumul la radio şi ştirile transmise creară o 
bine venită diversiune. 

Kay, care căscase, ostentativ, încă din timpul mesei, spuse 
că se duce la culcare. Avea o puternică durere de cap, zicea 
ea. 

— la o aspirină, o sfătui Mary. 

— Am să iau, mulţumesc, răspunse Kay părăsind camera. 

Nevile căută un post care transmitea muzică. Un timp 
rămase tăcut pe sofa. Nu se uita la Audrey, dar avea o 
înfăţişare de băieţel amărât. Împotriva voinţei ei, Mary simţi 
că-i e mila de el. 

— Ei bine, eu o iau din loc, spuse Nevile, în cele din urmă, 
ridicându-se. 

— 'Te duci cu maşina sau cu bacul? 

— Cu bacul. N-are rost să iau maşina şi să fac un ocol de 
cincisprezece mile. Puţină mişcare o să-mi prindă bine. 

— Plouă, să ştii. 

— Ştiu. Îmi iau fulgarinul. Se îndreptă spre uşă. Noapte 
bună! 

În hol, Hurstall îi ieşi înainte. 

— Vreţi să urcați la lady Tressilian, domnule? Vă aşteaptă 
urgent. 

Nevile se uită la ceas. Era deja zece. 

Ridică din umeri, apoi urcă scările şi se îndreptă ne 
coridor spre camera lui lady Tressilian. Bătu în uşă. În timp 
ce aştepta răspunsul, auzea glasurile din holul de dedesubt. 
Se părea că toată lumea se ducea devreme la culcare, în 
noaptea asta. 

— Intră, se auzi vocea limpede a lui lady Tressilian. Nevile 
intră şi închise uşa în urma sa. 

Lady Tressilian se pregătise de culcare. Toate luminile 
erau stinse, cu excepţia veiozei de lângă pat. Citise, dar 
acum pusese cartea deoparte. Se uită la Nevile pe deasupra 
ochelarilor. Privirea ei avea o licărire aparte. 

— Vreau să-ţi vorbesc, Nevile, spuse ea. 


Nevile zâmbi fără sa vrea. 

— Da, stăpâne, spuse. 

Lady Tressilian nu zâmbi. 

— Există anumite lucruri pe care n-am să le permit în casa 
mea, Nevile. N-am avut nici o intenţie să trag cu urechea la 
discuţiile particulare ale altora, dar dacă tu şi soţia ta v-aţi 
găsit să ţipaţi unul la altul chiar sub fereastra mea, n-am 
avut cum să nu aud. Am înţeles că vrei s-o convingi pe Kay 
să divorţeze, ca să te poţi recăsători cu Audrey. Nevile, ăsta- 
i un lucru pe care, pur şi simplu, nu poţi să-l faci, iar eu nu 
vreau să aud, nici o clipă, de aşa ceva. 

Nevile păru să facă un efort pentru a-şi păstra calmul. 

— Îmi cer scuze pentru scenă, spuse el scurt Cât despre 
restul, e doar treaba mea! 

— Nu, nu e. Te-ai folosit de casa mea ca să intri în legătură 
cu Audrey... Sau poate Audrey s-a folosit... 

— Ea n-a făcut nimic de genul ăsta. Ea... 

Lady Tressilian îl opri ridicând mâna. 

— Oricum, nu poţi să faci treaba asta, Nevile. Kay este 
soţia ta. Ea are anumite drepturi de care n-o poţi priva. În 
problema asta, sunt cu totul de partea lui Kay. Dormi cum 
ţi-ai aşternut! Acum datoria ta este să ai grijă de Kay, şi îţi 
spun deschis... 

Nevile făcu un pas înainte. Glasul i se ridică: 

— N-ai nici un drept să te amesteci... 

— Mai mult, continuă lady Tressilian, fără să ţină seama de 
protestul lui, Audrey va părăsi, mâine, această casă. 

— Nu poţi să faci asta! N-am să permit... 

— Nu ţipa la mine, Nevile. 

— Îţi spun că n-am să înghit una ca asta... 

Undeva pe coridor se trânti o uşă... 

XII 

Alice Bentham, servitoarea cu ochii ca două coacăze, veni 
destul de tulburată la doamna Spicer, bucătăreasa. 

— Oh, doamnă Spicer, nu prea ştiu ce-ar trebui să fac. 

— Care-i necazul, Alice? 


— E vorba de domnişoara Barrett. l-am dus sus ceaşca de 
ceai, acum o oră. A adormit repede şi nu s-a mai trezit de 
atunci, ceea ce nu-mi prea place. lar acum cinci minute m- 
am dus din nou la ea, pentru că nu coborâse, şi ceaiul 
doamnei era gata, şi trebuia să i-l ducă. Încă mai dormea... 
N-am putut s-o trezesc. 

— Ai scuturat-o? 

— Da, doamnă Spicer. Am luat-o de cap şi am scuturat-o, 
dar zace acolo... Şi are o culoare oribilă. 

— Dumnezeule, n-o fi moartă? 

— Oh, nu, doamnă Spicer, pentru că am auzit-o răsuflând 
şi răsufla ciudat. Cred că e bolnavă sau are ceva. 

— Mă duc să văd cu ochii mei. Du-i tu ceaiul doamnei. Fă-i 
mai bine unul proaspăt. Probabil o să se întrebe ce s-a 
întâmplat. 

Alice făcu tot ce-i spusese doamna Spicer, în timp ce 
aceasta urcă la etajul al doilea. 

Ducând sus tava, Alice bătu la uşa lui lady Tressilian. După 
ce bătu de două ori, fără să primească vreun răspuns, intră. 
O clipă mai târziu, se auziră un zgomot de veselă spartă şi 
ţipete sălbatice; Alice ieşi în fugă din cameră şi cobori 
scările în hol, unde Hurstall se îndrepta spre uşa salonului. 

— Oh, domnule Hurstall... au intrat hoţii şi doamna e 
moartă... au omorât-o... Are o gaură mare în cap şi peste 
tot e sânge... 

Partea a treia. 

O mână fină de italian... 

| 

Superintendentul Battle gustase din plin concediul. Îi mai 
rămăseseră încă trei zile şi era puţin dezamăgit că vremea 
se schimbase şi începuse să plouă. Totuşi, la ce te puteai 
aştepta în Anglia? Fusese, oricum, destul de norocos până 
acum. 

Tocmai lua micul dejun cu nepotul său, inspectorul James 
Leach, când sună telefonul. 

— Vin imediat, domnule. Jim puse receptorul în furcă. 


— Ceva serios? Întrebă superintendentul Battle, 
observând expresia de pe chipul nepotului său. 

— O crimă. Lady Tressilian. O doamnă bătrână, bine 
cunoscută pe aici, invalidă. Locuieşte la Saltcreek, în casa 
aia construită pe stâncă, drept deasupra râului. 

Battle dădu din cap. 

— Mă duc să vorbesc cu bătrânul (în felul acesta, lipsit de 
respect, vorbea Leach despre şeful poliţiei, superiorul său). 
Era prieten cu ea. Ne vom deplasa împreună acolo. 

În timp ce se îndrepta spre uşă, rosti rugător: 

— Ai să-mi dai o mână de ajutor în treaba asta, unchiule, 
nu-i aşa? E primul meu caz de felul ăsta. 

— Din moment ce tot sunt aici, da. E un caz de furt prin 
efracţie, nu? 

— Încă nu ştiu. 

II 

Jumătate de oră mai târziu, maiorul Robert Mitchell, şeful 
poliţiei locale, se adresa, pe un ton grav, unchiului şi 
nepotului. 

— E prea devreme să ne putem pronunţa, însă un lucru e 
limpede. N-a fost o treabă făcută de cineva din afară. N-a 
dispărut nimic, nu sunt urme de intrare prin efracţie. Toate 
uşile şi ferestrele au fost găsite închise azi-dimineaţă. 

Se uită direct la Battle. 

— Dacă aş cere la Scotland Yard, credeţi că v-ar încredința 
cazul? Înţelegeţi, sunteţi la faţa locului. Şi apoi mai este şi 
legătura dumneavoastră de rudenie cu Leach, aici de faţă. 
Bineînţeles, numai dacă doriţi. Asta ar însemna sfârşitul 
concediului. 

— În privinţa asta, nici o problemă, domnule, spuse Battle. 
Cât despre restul, aţi putea aranja cu Sir Edgar (Sir Edgar 
Cotton era adjunctul şefului de la Scotland Yard) cu care mi 
se pare că sunteţi prieten, nu? 

Mitchell dădu din cap. 

— Da, cred că-l voi convinge uşor pe Edgar. Deci, rămâne 
stabilit! Mă ocup imediat de problema asta. 


Ridică receptorul. 

— Fă-mi legătura cu Yardul. 

— Credeţi că se va dovedi un caz important, domnule? 
Întrebă Battle. 

Mitchell răspunse grav: 

— Va fi un caz, în care vrem să eliminăm posibilitatea 
comiterii oricărei greşeli. Vrem să fim absolut siguri de 
omul nostru... Sau femeia, se-nţelege. 

Battle dădu din cap. Înţelegea foarte bine că, în spatele 
vorbelor, se ascundea ceva. 

„Crede că ştie cine a făcut-o”, îşi spuse.” Şi nu e deloc 
încântat. Cineva bine cunoscut şi simpatizat... de nu îmi 
înghit cizmele!” 

III 

Battle şi Leach stăteau în uşa dormitorului frumos, elegant 
mobilat. În faţa lor, pe podea, un ofiţer de poliţie lua cu grijă 
amprentele de pe o crosă de golf. Capătul crosei era pătat 
de sânge şi avea câteva fire albe de păr lipite de el. 

Lângă pat, doctorul L.azenby, care era şi medicul legist al 
districtului, stătea aplecat asupra cadavrului lui lady 
Tressilian. 

Se îndreptă cu un oftat. 

— E foarte clar. A fost lovită din faţă cu o forţă teribilă. 
Prima lovitură i-a zdrobit tâmpla şi a ucis-o, dar criminalul a 
mai lovit o dată, să fie sigur. 

— De cât timp e moartă? Întrebă Leach. 

— Aş zice că moartea s-a produs între zece şi miezul 
nopții. 

— Nu ne puteţi spune mai exact? 

— Nu prea. Trebuie avuţi în vedere o întreagă serie de 
factori, în ziua de azi nu spânzurăm lumea numai pe baza 
rigor mortis. Nu mai devreme de zece, nu mai târziu de 
miezul nopţii. 

— Şi a fost lovită cu crosa asta? 

Doctorul aruncă o privire obiectului. 


— Aşa se pare. Noroc, totuşi, că ucigaşul a lăsat-o aici. 
După rană, n-aş fi dedus că e vorba de-o crosă. Dacă-i aşa, 
n-a fost lovită cu capătul ascuţit al crosei... ci cu spatele ei 
unghiular. 

— Nu i-a fost cam greu să lovească aşa? 

— Dacă crima a fost deliberată, da, aprobă doctorul. Pot 
presupune doar că, printr-o întâmplare destul de ciudată, a 
reuşit s-o omoare aşa. 

Leach ridică mâinile, încercând, instinctiv, să reconstituie 
lovitura. 

— Îmi vine peste mână, comentă el. 

— Da, spuse gânditor doctorul, Toată treaba e peste mână. 
Vedeţi, a fost lovită în tâmpla dreaptă... Dar, oricine o fi 
făcut-o, trebuie să fi stat pe partea dreaptă a patului, cu 
faţa la căpătâi... pe stânga nu e spaţiu, unghiul dintre pat şi 
perete e prea mic. 

Leach ciuli urechile. 

— Stângaci? Tatona el. 

— În privinţa asta nu mă pot pronunţa cu certitudine. Sunt 
multe posibilităţi de a greşi. Dacă vreţi, aş spune că cea mai 
simplă explicaţie ar fi că criminalul e stângaci... Dar există 
şi alte posibile explicaţii. Se poate presupune, de exemplu, 
că bătrâna doamnă a întors uşor capul la stânga, în timp ce 
individul a lovit. Sau poate el mutase patul dinainte, a stat 
pe partea stângă a lui, apoi l-a mutat la loc. 

— Treaba asta ultimă... E foarte puţin probabilă. 

— Poate că e, dar se putea întâmpla. Am avut câteva 
experienţe de genul ăsta şi pot să-ţi spun, fiule, că a deduce 
că lovitura mortală a fost dată de un stângaci, poate fi o 
capcană. 

Sergentul detectiv Jones remarcă de pe podea: 

— Crosa asta de golf este o crosă obişnuită, de dreptaci. 

Leach spuse: 

— "Totuşi, s-ar putea să nu aparţină celui care a folosit-o. 
Presupun că era bărbat, nu-i aşa, doctore? 


— Nu neapărat. Dacă arma crimei a fost crosa asta grea, o 
femeie ar fi putut aplica, foarte bine, o lovitură teribilă cu 
ea. 

Superintendentul Battle rosti cu un glas liniştit: 

— Dar n-aţi putea jura că asta e arma crimei, nu-i doctore? 

Lazenby îi aruncă o privire iute, plină de interes. 

— Nu. Pot jura doar că asta ar fi putut fi arma crimei şi că 
ar putea fi arma crimei. Voi analiza sângele de pe ea, ca să 
fiu sigur că e aceeaşi grupă sangvină... la fel şi părul. 

— Da, îl aprobă Battle. Întotdeauna e bine să fii meticulos. 

Lazenby întrebă curios: 

— Dumneata, domnule Battle, ai vreo îndoială privind 
această crosă de golf? 

Battle scutură din cap. 

— Oh, nu, nu. Eu sunt un om simplu. Cred doar ce văd cu 
ochii mei. Femeia a fost lovită cu ceva greu... Asta e grea. 
Pe ea se află sânge şi păr, pare-se sângele şi părul ei. 
Aşadar... Asta a fost arma folosită. 

Leach întrebă: 

— Dormea sau era trează când a fost lovită? 

— După părerea mea, trează. Pe faţa ei se citeşte uimire. 
Aş spune... E doar o părere personală, că nu se aştepta la 
ce avea să se întâmple. Nu e nici o urmă care să arate că a 
încercat să se apere, şi nici groază sau teamă. La prima 
vedere, aş zice că, fie că tocmai se trezise din somn şi nu 
apucase să-şi dea seama ce se petrece, fie că recunoscuse, 
în agresorul său, pe cineva despre care îi era imposibil să 
creadă că ar dori să-i facă vreun rău. 

— Veioza era aprinsă... Restul luminilor stinse, rosti Leach, 
gânditor. 

— Da, asta elimină ambele ipoteze. Trebuie s-o fi aprins, 
când s-a deşteptat brusc la intrarea cuiva. Sau poate era 
deja aprinsă. 

Sergentul Jones se ridică în picioare. Zâmbea admirativ. 

— Minunate amprente pe crosa asta, spuse. Nici că se 
puteau mai clare. 


Leach oftă adânc. 

— Asta va simplifica lucrurile. 

— Îndatoritor tip! Remarcă doctorul Lazenby. Lasă arma 
crimei, îşi lasă şi amprentele pe ea... Mă mir că nu şi-a lăsat 
şi cartea de vizită! 

— S-ar putea să-şi fi pierdut capul. Unii şi-l pierd. 

Doctorul aprobă. 

— Adevărat. Ei bine, trebuie să mă duc la celălalt pacient. 

— Ce pacient? Întrebă Battle, brusc interesat. 

— Am fost chemat de majordom, înainte de a se fi 
descoperit crima, în dimineaţa asta, servitoarea lui lady 
Tressilian a fost găsită în comă. 

— Ce are? 

— A fost puternic drogată cu un barbituric. E destul de 
grav, însă se va face bine. 

— Servitoarea? Întrebă Battle. Ochii săi ca de bovină se 
mutară pe mânerul mare al clopoţelului, al cărui ciucure se 
odihnea pe perna de lângă mâna moartei. 

Lazenby dădu din cap. 

— Exact. Acesta e primul lucru pe care l-ar fi făcut lady 
Tressilian în cazul în care s-ar fi alarmat... ar fi tras de acest 
mâner să-şi cheme servitoarea. Ei bine, putea să tragă până 
poimâine. Servitoarea nu l-ar fi auzit. 

— S-a avut grijă de asta, nu-i aşa? Întrebă Battle. Sunteţi 
sigur? Servitoarea nu avea obiceiul să ia somnifere? 

— Sunt sigur că nu. În camera ei nu-i nici urmă de aşa 
ceva. Şi am descoperit şi cum i-a fost administrat. Păstăi de 
senna. Ea obişnuia să bea, în fiecare seara, un ceai de 
păstăi de senna, care are efect de purgativ, în fiertura asta 
a fost introdus drogul. 

Superintendentul Battle îşi scărpina bărbia. 

— Hm, rosti el. Cineva ştia totul despre casa asta. Doctore, 
crima asta e foarte ciudată. 

— Ei bine, asta e treaba dumitale. 

— Om bun, doctorul nostru, spuse Leach, după ce Lazenby 
părăsi camera. 


Cei doi bărbaţi rămaseră singuri. Fotografiile fuseseră 
făcute, măsurătorile încheiate. Cei doi ofiţeri de poliţie ştiau 
tot ce trebuia despre camera în care se comisese crima. 

Battle îi răspunse nepotului său printr-o înclinare a 
capului. Părea nedumerit de ceva. 

— Crezi că cineva ar fi putut mânui crosa asta... cu 
mănuşi, adică, peste amprentele deja existente? 

Leach scutură din cap. 

— Nu, şi nici nu te mai gândi. Nu poţi apuca crosa... N-o 
poţi folosi, vreau să spun, fără să ştergi amprentele. Ori 
amprentele n-au fost şterse. Sunt cât se poate de clare. Ai 
văzut şi dumneata însuţi. 

Battle fu de acord. 

— Şi acum întrebăm frumuşel şi politicos dacă toată lumea 
e de acord să i se ia amprentele - nu-i obligatoriu, desigur. 
Şi toţi vor spune da... Şi atunci se va întâmpla una din două. 
Ori amprentele astea nu corespund nimănui, ori... 

— Ori am găsit omul, nu? 

— Aşa cred. Bărbatul sau poate femeia. Leach scutură din 
cap. 

— Nu, nu e femeie. Amprentele de pe crosa sunt de 
bărbat. Prea mari ca să fie de femeie, în plus, asta nu-i o 
crimă caracteristică pentru o femeie. 

— Nu, aprobă Battle. E o crimă foarte bărbătească. Un tip 
brutal, destul de atletic şi puţin prost Cunoşti pe cineva din 
casa asta care să corespundă descrierii. 

— Încă nu cunosc pe nimeni. Sunt cu toţii în sufragerie. 

Battle se îndreptă spre uşă. 

— Să mergem să-i vedem. Se uită peste umăr la pat, 
clătină din cap şi spuse: Nu-mi place mânerul clopoţelului. 

— Ce-i cu el? 

— Nu se potriveşte... Ceva nu se leagă. 

În timp ce deschidea uşa, continuă: 

— Mă întreb, cine-i dorea moartea? Sunt o grămadă de 
bătrâne certăreţe, care parcă şi-o caută cu lumânarea. Ea 
însă nu părea genul. Aş crede chiar că era îndrăgită. Se 


opri o clipă, apoi întrebă: Era înstărită, nu-i aşa? Cui îi revin 
banii ei? 

Leach păru să sesizeze explicaţia. 

— Ai nimerit-o, unchiule! Aici trebuie căutat răspunsul. 
Este unul dintre primele lucruri pe care trebuie să le aflăm. 

În timp ce coborau scările, Battle îşi aruncă o privire peste 
lista din mână. Citi: 

— Domnişoara Aldin, domnul Royde, domnul Strange, 
doamna Strange, doamna Audrey Strange. Hm! Cam mulţi 
din familia Strange. 

— Am înţeles că acelea sunt cele două soţii ale domnului 
Strange. 


— Un Barbă-Albastră, nu-i aşa? Murmură Battle, ridicând 
mirat din sprâncene. 

Familia era reunită în jurul mesei din sufragerie, fiecare 
prefăcându-se că mănâncă. 

Superintendentul Battle se uită pătrunzător la feţele 
întoarse spre el. Le cerceta după propriile sale metode. 
Punctul lui de vedere i-ar fi surprins dacă l-ar fi aflat. Era 
un punct de vedere extrem de subiectiv. Neţinând cont de 
faptul că legea prevedea că orice om e nevinovat, atât timp 
cât nu i se poate dovedi vinovăția, superintendentul Battle 
vedea în fiecare om, care avea vreo legătură cu o crimă, un 
potenţial criminal. 

Îşi plimbă privirea de la Mary Aldin, care stătea dreaptă şi 
palidă, în capul mesei, la Thomas Royde, ce-şi umplea pipa 
lângă ea, apoi la Audrey care-şi trăsese scaunul înapoi şi 
ţinea o farfurioară şi o ceaşcă de cafea în mâna dreaptă şi o 
ţigară în stânga, îl privi pe Nevile care părea năuc şi 
neîncrezător şi încerca să-şi aprindă ţigara cu o mână 
tremurând şi, în cele din urmă, pe Kay, cu coatele pe masă 
şi cu faţa palidă sub machiaj. 

Acestea erau gândurile superintendentului Battle: „Să 
presupunem că e domnişoara Aldin. Un client calm... Şi 
isteţ, aş spune. Nu poţi s-o prinzi uşor cu garda lăsată. 
Bărbatul de lângă ea, un tip închistat... Chip impenetrabil 
de pocherist... Un braţ moale... Poate un complex de 
inferioritate, mai mult ca sigur. Asta e una dintre soţii, 
cred... E speriată de moarte... Da, e foarte speriată. Ce 
ciudat ţine ceaşca de cafea. Asta-i Strange, l-am mai văzut 
undeva. Bâţâie tot... Are nervii făcuţi praf. Fata cu părul 
roşu e dată naibii... Are creier şi temperament”. 

În timp ce-i aprecia astfel, inspectorul Leach le ţinea un 
mic discurs formal. Mary Aldin îi prezentă pe fiecare, apoi 
încheie: 

— A fost un şoc cumplit pentru noi, bineînţeles, dar 
suntem gata să vă ajutăm cu tot ce ne stă în putere. 


— Pentru început, ştie cineva despre crosa asta? Leach o 
arătă. 

Cu un țipăt uşor, Kay exclamă: 

— Ce îngrozitor! Cu asta... Şi se opri. Nevile Strange se 
ridică şi dădu ocol mesei. 

— Seamănă cu una dintre ale mele. Pot să mă uit? 

— Acum, da, spuse inspectorul Leach. Puteţi s-o atingeţi. 

Acel semnificativ „acum” nu păru să producă vreo reacţie 
în rândul celor prezenţi. Nevile examină crosa. 

— Cred că e una din crosele din sacul meu, spuse el. Am să 
vă pot spune, cu certitudine, în câteva minute. Vreţi să mă 
însoţiţi? 

Îl urmară spre un dulap mare de sub scări. Nevile 
deschise uşa şi, spre mirarea lui Battle, dulapul era, pur şi 
simplu, înţesat cu rachete de tenis. Brusc, îşi aminti unde-l 
mai văzuse pe Nevile Strange. Zise repede: 

— V-am văzut jucând la Wimbledon, domnule. Nevile îşi 
întoarse pe jumătate capul: 

— Da? 

Aruncă, într-o parte, câteva rachete, în dulap se aflau doi 
saci de golf şi nişte unelte de pescuit. 

— Doar soţia mea şi cu mine jucăm golf, explică Nevile. lar 
aceasta e o crosă bărbătească. Da, am găsit... Asta-i al meu. 

Îşi scoase afara sacul ce conţinea cel puţin paisprezece 
crose. 

Inspectorul Leach îşi zise în gând: „Cu siguranţă, tipii ăştia 
atletici sunt plini de ei. Nu mi-ar plăcea să le duc sacul”. 

Nevile spunea: 

— Asta e una din crosele lui Walter Hudson din St. Esbert. 

— Mulţumesc, domnule Strange. Am găsit, deci, răspunsul 
la una din întrebări. 

Nevile zise: 

— Ceea ce mă depăşeşte este că n-a dispărut nimic. Şi se 
pare că nu s-a intrat cu forţa. Glasul său era neîncrezător... 
Dar şi speriat. 

Battle îşi spuse: „Aşa gândesc cu toţii...” 


— Servitorii sunt absolut de încredere, continuă Nevile. 

— Despre servitori am să stau de vorbă cu domnişoara 
Aldin, spuse moale inspectorul Leach. Între timp mă întreb 
dacă nu mi-aţi putea da vreo idee cu privire la avocaţii lui 
lady Tressilian. Ştiţi cumva cine sunt? 

— Askwith & Trelawny, răspunse prompt Nevile. Din St. 
Loo. 

— Mulţumesc, domnule Strange. Va trebui să aflu de la ei 
totul privitor la averea lui lady Tressilian. 

— Vreţi să spuneţi... Cine o moşteneşte? Întrebă Nevile. 

— Chiar asta, domnule. Testamentul lăsat şi toate celelalte. 

— Despre testamentul ei nu ştiu nimic, spuse Nevile. Din 
câte cunosc, nu avea o prea mare avere personală pe care 
s-o lase. Vă pot spune, însă, despre tot ce deţinea. 

— Da, domnule Strange? 

— Conform testamentului lui Sir Matthew Tressilian, toată 
averea îmi revine mie şi soţiei mele. Lady Tressilian a 
beneficiat doar de o rentă viageră. 

— Zău? 

Inspectorul Leach se uită la Nevile atent şi plin de interes 
ca unul care apreciază valoarea unui posibil exponat al 
colecţiei sale de curiozităţi. Privirea îl făcu pe Nevile să se 
foiască nervos. Inspectorul Leach continuă cu o voce 
extrem de plăcută: 

— Aveţi vreo idee la ce valoare se ridică, domnule 
Strange? 

— Nu vă pot spune cu precizie. Cred că în jur de o sută de 
mii de lire. 

— A-şa. La fiecare? 

— Nu, împărţită la amândoi. 

— Înţeleg. E o sumă considerabilă. Nevile zâmbi. Spuse 
liniştit: 

— Pot să trăiesc până la adânci bătrâneţi, şi încă foarte 
bine, din proprii mei bani, fără să tânjesc să pun mâna pe 
banii morţilor. 


Inspectorul Leach păru şocat că i se atribuise o asemenea 
idee. 

Se întoarseră în sufragerie şi Leach trecu la următorul 
subiect. Era vorba de amprente... O problemă de rutină... 
Pentru eliminarea celor aparţinând membrilor casei, dintre 
cele găsite în dormitor. 

Toţi îşi exprimară dorinţa de a li se lua amprentele... 
Aproape cu nerăbdare. În acest scop se mutară în 
bibliotecă, unde îi aştepta sergentul Jones. 

Battle şi Leach se ocupară de servitori. 

Nu obţinură mare lucru de la ei. Hurstall explică sistemul 
lui de a încuia casa şi jură că, dimineaţa, găsise totul 
neatins. Nu existau semne că intrările ar fi fost forţate. Uşa 
din faţă, adăugă el, fusese doar încuiată, nu zăvorâtă, astfel 
că se putea descuia din afară cu cheia. Asta pentru că 
domnul Strange plecase la Easterhead Bay şi urma să se 
întoarcă târziu. 

— Ştii la ce oră a revenit? 

— Da, domnule, cred că era cam două şi jumătate. A mai 
venit cineva cu el. Am auzit glasuri şi apoi o maşină 
plecând, iar, după aceea, s-a descuiat uşa şi domnul 
Strange a intrat şi a urcat la etaj. 

— La ce oră a plecat la Easterhead Bay? 

— Pe la zece şi douăzeci. Am auzit când a închis uşa. Leach 
dădu din cap. Pe moment, se părea ca nu putea scoate mai 
mult de la Hurstall. Îi interogă pe ceilalţi. Erau cu toţii 
nervoşi şi înspăimântați, dar nu mai mult decât oricine 
altcineva, în asemenea împrejurări. 

Leach se uită întrebător la unchiul său, în timp ce din 
cameră ieşea servitoarea uşor isterică de la bucătărie, care 
încheiase procesiunea. 

Battle spuse: 

— Cheam-o pe servitoare înapoi... Nu pe aia 
împopoţonată... pe cea acră, înaltă şi slabă. Ea ştie ceva. 

Emma Wales era clar stingherită. O alarma faptul că, de 
data asta, cel care o interoga era bărbatul mai în vârstă, 


înalt şi solid. 

— Am să-ţi dau un mic sfat, domnişoară Wales, spuse el 
blând. Nu se face să tăinuieşti ceva poliţiei, să ştii. Asta 
aruncă asupra dumitale o lumină nefavorabilă, dacă înţelegi 
ce vreau să spun... 

Emma Wales protestă indignată, dar nesigură: 

— Eu niciodată... 

— Ei, hai, hai! Battle îşi ridica mâna puternică. Ai auzit sau 
ai văzut ceva. Ce? 

— Nu chiar am auzit... Vreau să spun că am auzit fără să 
vreau... A auzit şi domnul Hurstall. Şi nu cred, nu cred nici 
o clipă, că are vreo legătură cu crima. 

— S-ar putea, s-ar putea. Spune-ne ce-ai auzit. 

— Păi, mă duceam la culcare. Era după zece... Şi am 
trecut, mai întâi, să pun sticla cu apă caldă în patul 
domnişoarei Aldin. I-o pun indiferent dacă e vara sau 
iarnă... Aşa că a trebuit să trec prin faţa uşii stăpânei. 

— Continuă, spuse Battle. 

— Am auzit-o pe ea şi pe domnul Nevile... Certându-se. Pe 
ton ridicat. El striga. Oh, era o ceartă zdravănă! 

— Îţi aminteşti exact ce-şi spuneau? 

— Ştiţi, n-am tras cu urechea, după cum aţi putea crede. 

— Nu. Totuşi, trebuie să fi auzit câteva vorbe. 

— Doamna spunea că nu va permite nu ştiu ce în casa ei, 
iar domnul Nevile zicea: „Să nu îndrăzneşti să spui nimic 
împotriva ei”. Era foarte montat. 

Cu faţa lipsită de expresie, Battle încercă din nou, dar nu 
reuşi să mai scoată nimic de la ea. În cele din urmă, o 
expedie. 

Jim şi unchiul său se priviră. După câteva clipe, Leach 
spuse: 

— La ora asta, Jones ar trebui să ne poată relata ceva 
despre amprente. 

— Cine se ocupă de camere? 

— Williams. E un tip bun. Nu-i scapă nimic. 

— Ocupanţii camerelor n-au fost lăsaţi să intre? 


— Nu, până nu termină Williams. 

În acel moment, uşa se deschise şi tânărul Williams băgă 
capul. 

— Aş vrea să vă arăt ceva. E în camera domnului Strange. 

Se ridicară şi-l urmară spre apartamentul din partea de 
vest a casei. 

Williams le arătă un morman pe podea. O haină de un 
albastru închis, pantaloni şi vestă. 

Leach spuse repede: 

— Unde le-ai găsit? 

— Făcute ghem în fundul şifonierului, Dar priviţi asta, 
domnule. Ridică de jos haina şi arătă marginile mânecilor. 
— Vedeţi aceste pete întunecate? E sânge, domnule, îmi 

pun capul. Şi uitaţi aici, toată mâneca e stropită. 

— Hm! Battle evită privirea excitată a celuilalt. Pot spune 
că nu-i a bine pentru tânărul Nevile. Mai e vreun costum în 
cameră? 

— Unul gri închis, cu dungi, pus pe spătarul scaunului. 
Lângă chiuvetă, e o grămadă de apă pe podea. 

— De parca s-ar fi spălat de sânge, în mare grabă? Da. E 
aproape de fereastra deschisă, totuşi, şi ploaia a intrat din 
belşug. 

— Nici chiar atât încât să lase bălțile astea pe podea, 
domnule. Nici acum nu s-au uscat. 

Battle rămase tăcut. În faţa ochilor săi se schiţa un tablou. 
Un bărbat cu mâinile şi mânecile pline de sânge, 
smulgându-şi hainele pătate şi îngrămădindu-le în dulap, 
apoi dându-şi, cu furie, cu apa peste mâinile şi braţele 
goale. 

Se uită spre uşa de pe celălalt perete. 

Williams înţelese. 

— Este camera doamnei Strange, domnule. Uşa e 
zăvorâtă. 

— Zăvorâtă? Pe partea asta? 

— Nu. Pe cealaltă. 

— Aha, pe partea ei. 


Câteva clipe, Battle rămase tăcut, reflectând. În cele din 
urmă, spuse: 

— Să mai vorbim o dată cu bătrânul majordom. 

Hurstall era nervos. Leach spuse crispat: 

— De ce nu ne-ai spus, Hurstall, că ai auzit cearta dintre 
domnul Strange şi lady Tressilian, noaptea trecută? 

Bătrânul clipi. 

— Nu i-am dat importanţă, domnule. Nu consider că a fost 
ceea ce se poate numi ceartă... Mai degrabă, o amicală 
diferenţă de păreri. 

Rezistând tentaţiei de a spune: „Pe dracu, amicală 
diferenţă de păreri”, Leach continuă: 

— Ce costum purta aseară, la cină, domnul Strange? 
Hurstall ezită. Battle spuse liniştit: 

— Albastru închis sau gri cu dungi? Dacă dumneata nu-ţi 
aminteşti o să ne spună altcineva. 

— Mi-am amintit, domnule. Cel albastru închis. Adăugă, 
nerăbdător să nu-şi piardă prestigiul: în lunile de vară, 
familia nu obişnuieşte să se îmbrace în ţinută de seară la 
cină. După cină, ies, în mod frecvent, afară... Uneori în 
grădină, alteori jos, pe chei. 

Battle dădu din cap. Hurstall părăsi camera. În prag trecu 
pe lângă Jones ce părea agitat. 

— S-a făcut, domnule. Le-am luat tuturor amprentele. 
Bineînţeles, compararea pe care am putut s-o fac până 
acum e brută, dar pun pariu că le-am descoperit pe cele pe 
care le căutăm. 

— Ei bine? Întrebă Battle. 

— Amprentele de pe crosă, domnule, aparţin domnului 
Nevile Strange. 

Battle se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Aşadar, spuse el, asta pare să rezolve problema, nu-i 
aşa? 

IV 

Se aflau în biroul şefului poliţiei... Trei bărbaţi cu chipurile 
grave şi îngrijorate. 


Maiorul Mitchell spuse oftând: 

— Deci, presupun că nu ne-a rămas decât să-l arestăm. 

Leach rosti liniştit: 

— Aşa se pare, domnule. 

Mitchell privi spre superintendentul Battle. 

— Fruntea sus, Battle, spuse el blând. Doar nu ţi-a murit 
cel mai bun prieten. 

Superintendentul Battle oftă: 

— Nu-mi place asta. 

— Cred că nici unuia nu ne place,. Răspunse Mitchell. Dar 
cred că avem dovezi din belşug pentru a emite un mandat 
de arestare. 

— Poate prea din belşug, spuse Battle. 

— De fapt, dacă nu-l arestăm, oricine s-ar putea întreba de 
ce dracu n-am făcut-o. 

Battle dădu trist din cap. 

— Hai să trecem în revistă cazul, propuse şeful poliţiei. 
Motivul există... Strange şi soţia sa intră în posesia unei 
considerabile sume de bani, la moartea bătrânei. Se ştie că 
el a fost ultima persoană care a văzut-o în viaţă... A fost 
auzit certându-se cu ea. Costumul pe care îl purta în seara 
aceea avea pete de sânge pe el, iar ceea ce este cel mai 
grăitor din toate, pe arma crimei s-au găsit amprentele lui... 
Şi ale nimănui altcuiva. 

— Şi totuşi, domnule, nici dumneavoastră nu vă place asta, 
spuse Battle. 

— Al naibii să fiu dacă-mi place. 

— Ce anume nu vă place, domnule? 

Maiorul Mitchell îşi frecă nasul. 

— Poate faptul că tipul arată a fi mult prea prost? Sugeră 
el. 

— Şi totuşi, uneori, tipii ăştia acţionează chiar ca proştii, 
domnule. 

— Oh, ştiu... Stiu. Ce ne-am face dacă n-ar fi? 

Battle i se adresă lui Leach: 

— Dar ţie, Jim, ce nu-ţi place în treaba asta? 


Leach se foi amărât. 

— Întotdeauna mi-a plăcut domnul Strange. Il văd de ani 
de zile venind şi plecând. E un domn drăguţ... Şi sportiv. 

— Nu văd de ce un bun jucător de tenis n-ar fi tot atât de 
bine şi criminal, spuse încetişor Battle. N-au nimic una cu 
alta. Se opri. Ce nu-mi place mie, e crosa. 

— Crosa? Întrebă Mitchell, uşor nedumerit. 

— Da, sau alternativa ei, clopoţelul. Crosa sau clopoţelul... 
Nu amândouă. 

Continuă cu glasul său calm: 

— Ce credem noi că s-a întâmplat de fapt? Că domnul 
Strange s-a dus în camera bătrânei, s-au luat la ceartă, şi-a 
ieşit din fire, şi i-a dat în cap cu o crasă? Dacă e aşa, şinu a 
fost ceva premeditat, cum se face că a avut la el o crosa? 
Nu e un lucru pe care să-l porţi seara cu tine. 

— Poate că exersa balansul... Sau ceva în genul ăsta. 

— Poate... Numai că nimeni nu a declarat asta. Nu l-a 
văzut nimeni exersând. Ultima dată când a fost văzut cu o 
crosa în mână a fost, cu o săptămână în urmă, pe plajă. Nu, 
aşa cum văd eu lucrurile, trebuie să fi fost una din două. Ori 
a avut loc o ceartă şi şi-a pierdut calmul... Deşi, reţineţi, l- 
am văzut pe teren, şi, în meciurile astea de turneu, stelele 
tenisului sunt încordate şi un pachet de nervi, iar dacă îşi 
pierd calmul uşor, asta se vede imediat. Pe domnul Strange 
nu l-am văzut niciodată tulburat. Aş spune chiar că are o 
excelentă stăpânire de sine... Mai bună decât a majorităţii 
jucătorilor... Şi, totuşi, noi lansăm ipoteza că s-a înfuriat şi a 
lovit în cap o bătrână fragilă. 

— Mai e cealaltă alternativă, Battle, spuse şeful poliţiei. 

— Ştiu, domnule. Teoria că treaba a fost premeditată. 
Strange vroia banii bătrânei. Asta se potriveşte cu 
clopoţelul, care, la rândul lui, explică necesitatea drogării 
servitoarei... Dar nu se potriveşte cu crasa şi cu cearta! 
Dacă ar fi vrut s-o omoare, ar fi avut grijă să nu se certe cu 
ea. El putea droga servitoarea, apoi se strecura în camera 
bătrânei doamne, în timpul nopţii, îi dădea în cap şi înscena 


un mic furt, după care ştergea crosa şi o punea cu grijă la 
locul ei! 'Toate astea sunt false, domnule... O amestecătură 
de treabă premeditată cu sânge rece şi violenţă 
nepremeditată... Ori astea două nu merg împreună! 

— Ce spui dumneata, Battle, e adevărat, dar... Care-i 
ipoteza corectă? 

— Ceea ce mă încurcă teribil e crosa, domnule. 

— Nimeni nu putea lovi cu ea, fără să şteargă o parte din 
amprentele lui Nevile, asta-i absolut sigur. 

— În cazul ăsta, bătrâna a fost lovită cu altceva, spuse 
superintendentul Battle. 

Maiorul Mitchell inspiră adânc. 

— E o presupunere destul de hazardată, nu? 

— Cred că ţine de bunul simţ, domnule. Fie că Strange a 
lovit-o cu crosa, fie că n-a fost lovită cu crosa. Eu aş susţine 
varianta a doua. În cazul ăsta, crosa a fost pusă acolo, în 
mod deliberat, şi s-a înscenat a fi ea arma crimei, 
murdărind-o de sânge şi punând şi firele de păr pe ea. 
Doctorului Lazenby nu-i prea place treaba cu crosa... A 
trebuit s-o accepte pentru că era lucrul care sărea în ochi şi 
pentru că nu putea spune cu certitudine că n-a fost folosită. 

Maiorul Mitchell se lăsă pe speteaza scaunului. 

— Continuă, Battle, îl îndemnă el. Îţi dau mână liberă. 
Care e următorul pas? 

— Lăsăm la o parte crosa, şi ce rămâne? În primul rând, 
motivul. Avea cu adevărat Nevile Strange vreun motiv să 
scape de lady Tressilian? A moştenit banii... Dar ceea cemă 
frământă pe mine este dacă avea nevoie de aceşti bani. El 
spune că nu. Propun să verificăm asta. Să aflăm care e 
situaţia lui financiară. Dacă stă prost cu finanţele şi are 
nevoie de bani, atunci bănuiala se Strange mult în jurul lui. 
Dacă, dimpotrivă, e aşa cum spune el, vai, atunci... 

— Atunci ce? 

— Atunci va trebui să vedem ce motive ar fi putut avea 
ceilalţi oameni din casă. 


— În cazul ăsta, crezi că Nevile Strange a fost victima unei 
înscenări? 

Superintendentul Battle îşi pironi privirea în tavan. 

— Am citit, cândva, o expresie care m-a amuzat. Ceva 
despre o mână fină de italian. Aşa ceva mi se pare că 
întrezăresc în cazul nostru. Aparent, e o crimă de-a dreptul 
brutală, dar am impresia că mai e şi altceva... O „mână fină 
de italian” lucrând în spatele cortinei... 

În tăcerea lungă care urmă, şeful poliţiei îl privi pe Battle. 

— S-ar putea să ai dreptate, spuse în cele din urmă. La 
naiba, în afacerea asta există ceva straşnic! Şi cum vezi 
dumneata planul nostru de bătaie? 

Battle îşi mângâie maxilarul pătrat. 

— Ei bine, domnule, întotdeauna am fost în favoarea 
urmării căii celei mai evidente. Totul a fost aranjat ca să ne 
facă să-l incriminăm pe domnul Nevile Strange. Să 
continuăm, deci, să-l suspectăm. Nu e nevoie să mergem 
până într-acolo încât să-l arestăm, dar să-l urmărim, să-l 
interogăm, să-l hărţuim... Şi să observăm reacţia celorlalţi, 
în general. Să-i verificăm declaraţiile, să-i reconstituim în 
amănunţime mişcările din noaptea aceea. De fapt, să 
lucrăm pe faţă. 

— Foarte machiavelic, aprecie maiorul Mitchell, făcând cu 
ochiul. Maestrul actor Battle în rol de poliţist greoi. 

Superintendentul zâmbi: 

— Întotdeauna îmi place să fac ceea ce se aşteaptă de la 
mine, domnule. De data asta, intenţionez să o iau un pic mai 
uşurel... Să-mi iau un răgaz. Vreau să adulmec primprejur. 
Suspectarea domnului Strange e o scuză foarte bună 
pentru a-mi băga nasul peste tot. Ştiţi, am impresia că, în 
casa aia, se întâmplă ceva destul de ciudat. 

— Triunghiul amoros? 

— Luaţi-o şi aşa dacă vreţi. 

— Acţionează cum consideri că e de cuviinţă, Battle. Ia-l şi 
pe Leach şi faceţi-vă planul de bătaie. 


— Mulţumesc, domnule. Battle se ridică. Nici o sugestie 
din partea avocaţilor? 

— Nu, i-am sunat. Pe Trelawny îl cunosc bine. Mi-a trimis o 
copie după testamentul lui Sir Matthew, precum şi una a 
testamentului lui lady Tressilian. Ea avea în jur de cinci sute 
de lire pe an, ale ei personale, investite în titluri de 
proprietate. Le-a lăsat câte o mică moştenire lui Barrett şi 
lui Hurstall, restul lui Mary Aldin. 

— Am putea să-i ţinem sub ochi pe ăştia trei, spuse Battle. 

Mitchell păru amuzat. 

— Eşti un tip suspicios, nu-i aşa? 

— De ce să te laşi orbit de cincizeci de mii de lire, spuse 
neclintit Battle. De multe ori, s-au înfăptuit crime pentru 
mai puţin de cincizeci de lire. Asta depinde de cât de tare 
vrei banii. Barrett a primit o moştenire... Şi poate şi-a luat 
prevederea de a se droga pentru a elimina bănuielile. 

— Puțin i-a lipsit să dea ortu' popii. Lazenby nici nu ne-a 
lăsat încă s-o interogăm. 

— Poate, din neştiinţă a luat o doză prea mare. Apoi, din 
câte ştim cu toţii, Hurstall stă foarte prost cu banii. lar 
Mary Aldin, dacă nu are venitul ei propriu, ar fi putut să 
viseze să se bucure un pic de viaţă, pe baza unei mici 
moşteniri, până nu ajunge să fie prea bătrână. 

Şeful poliţiei părea că se îndoieşte: 

— Bine, rămâne la latitudinea voastră. Apucaţi-vă de 
treabă! 

V 

Întorşi la Gull's Point, cei doi poliţişti primiră rapoartele lui 
Williams şi Jones. 

În niciunul din dormitoare nu se găsise nimic suspect. 
Servitorii cereau să fie lăsaţi să se întoarcă la treburile lor. 
Să-i lase? 

— Ar fi bine, spuse Battle. Eu am să dau o raită prin 
camerele de la cele două etaje, încăperile în care nu s-a 
dereticat, adesea îţi spun câte ceva util despre cei ce le 
ocupă. 


Sergentul Jones puse pe masă o cutie mică de carton. 

— De pe haina albastră a domnului Nevile Strange, anunţă 
el. Firele de păr roşu erau pe mânecă, firele blonde în 
interiorul gulerului şi pe umărul drept. 

Battle scoase cele două fire de păr lung, roşu şi pe cele 
câteva blonde şi le privi. Zâmbind uşor, spuse: 

— Convenabil, în casa asta sunt o blondă, o roşcată şi o 
brunetă. Aşa că ştim imediat cum stăm. Păr roşu pe 
mânecă, blond pe guler? Se pare că domnul Nevile Strange 
are stofă de Barbă-Albastră. Cu un braţ în jurul unei soţii, 
cu capul celeilalte pe umăr. 

— Sângele de pe mânecă a fost dat la analiză, domnule. 
Ne vor suna imediat ce vor avea rezultatul. 

Leach dădu din cap. 

— Ce-i cu servitorii? 

— V-am urmat instrucţiunile, domnule. Niciunul dintre ei 
nu a avut un cuvânt rău de spus împotriva bătrânei 
doamne. Era severă, dar foarte îndrăgită. Oricum, de 
servitori se ocupa domnişoara Aldin, iar ea era foarte 
prietenoasă cu ei. 

— De când am dat cu ochii de ea mi-am zis că trebuie să 
fie o femeie destoinică şi isteaţă, spuse Battle. Dacă ea e 
criminala, nu ne va fi uşor s-o dăm în vileag. 

Jones se miră: 

— Dar amprentele de pe crosă erau... 

— Ştiu... Ştiu, spuse Battle. Nu există nici un dubiu că sunt 
ale domnului Strange. Părerea generală e că sportivii nu 
dau pe-afară de deştepţi (deloc adevărat, în treacăt fie zis), 
dar eu nu pot să cred ca Nevile Strange e complet tâmpit. 
Cum e cu fiertura de păstăi de senna a servitoarei? 

— Păstăile erau, întotdeauna, păstrate pe raftul din baia 
servitoarelor de la etajul al doilea. Le punea să se înmoaie 
la prânz şi stăteau acolo până seara când le fierbea, înainte 
de a se duce la culcare. 

— Aşa încât oricine putea avea acces la ele! Adică oricine 
din casă, se înţelege. 


Leach spuse cu convingere: 

— Asta e o treabă făcută numai de câtre cineva de-al 
casei! 

— Da, aşa cred şi eu. Nu că ar fi una dintre acele crime în 
cerc închis. Nu e. Oricine avea o cheie putea descuia uşa 
din faţă şi intra. Nevile Strange a avut cheie noaptea 
trecută... Dar, probabil, nu-i mare problemă să-ţi faci una 
sau, dacă ai mâna formată, poţi s-o descui şi cu o bucată de 
sârmă. Însă eu nu văd ca cineva din afară să ştie de clopoțel 
sau că Barrett lua seara ceai de senna! Astea sunt treburi 
interne pe care le cunosc cei ai casei. Vino, Jim, băiatule! 
Hai să urcăm şi să vedem baia asta şi ce-o mai fi. 

Începură cu ultimul etaj. Prima era o debara înţesată de 
mobilă veche, stricată şi lucruri de tot soiul. 

— Printre astea nu m-am uitat, domnule, spuse Jones. N- 
am ştiut... 

— Ce să cauţi? Ai dreptate. Ar fi fost doar pierdere de 
timp. După praful de pe podea, nimeni n-a mai călcat pe 
aici, de cel puţin şase luni. 

La acelaşi etaj erau toate camerele servitorilor şi încă 
două camere libere cu o baie. Battle se uită în fiecare din 
ele, examinându-le cu un ochi critic. Astfel trase concluzia 
că Alice, servitoarea cu ochii bulbucaţi, dormea cu fereastra 
închisă; că Emma, cea slabă, avea o grămadă de rude, ale 
căror fotografii se înşiruiau pe scrin şi că Hurstall avea 
câteva obiecte de porțelan bun, deşi crăpate, de Dresda şi 
Crown Derby. 

Camera bucătăresei era de-o curăţenie desăvârşită, iar 
cea a fetei de la bucătărie într-o dezordine haotică. Battle 
intră în baie, care era cea mai aproape de capul scărilor. 
Williams îi indică raftul lung de deasupra chiuvetei, pe care 
stăteau paharele cu periuţele de dinţi, perii, diferite creme 
şi sticle cu şampon de baie şi loţiuni de păr. Un pachet de 
păstăi de senna deschis se afla la unul din capetele raftului. 

— Nici o amprentă pe pahar sau pachet? 


— Doar ale ei. Le-am identificat prin comparaţia cu cele 
luate din camera sa. 

— Criminalul n-ar fi avut nevoie să pună mâna pe pahar, 
spuse Leach. Era suficient să lase să cadă substanţa în el. 

Battle cobori scările, urmat de Leach. La mijlocul treptelor 
dintre cele două etaje se afla o fereastră plasată destul de 
anapoda. Într-un colţ, stătea un băț care avea la unul din 
capete un cârlig. 

— Cu ăsta poţi să tragi cerceveaua de sus, spuse Leach. 
Dar este opritorul care nu permite s-o deschizi prea mult, 
aşa că spaţiul e prea îngust ca cineva să poată pătrunde pe 
aici. 

— Nu mă gândeam că cineva a intrat pe aici, răspunse 
Battle îngândurat. 

Intrară în primul dormitor de la etajul întâi, dormitorul lui 
Audrey Strange. Era curat şi aerisit, perii sidefii pe masa de 
toaletă... Nici o rochie aruncată neglijent. Battle se uită în 
garderobă. Două haine şi fuste simple, câteva rochii de 
seară, una sau două rochii de vară. Acestea erau ieftine, cu 
excepţia celor făcute de comandă, dar care nu erau noi. 

Battle dădu din cap. Rămase câteva minute la masa de 
scris, jucându-se cu stiloul de lângă tamponul de sugativă. 

Williams spuse: 

— Nu s-a găsit nimic interesant pe sugativă sau în coşul de 
hârtii. 

— Cred, spuse Battle. Nu e nimic de văzut aici. Trecură în 
camerele următoare. 

Cea a lui Thomas Royde era dezordonată, cu haine 
împrăştiate peste tot. Pe mese se găseau pipe şi scrum, iar 
lângă pat, pe jumătate deschis, zăcea romanul „Kim” al lui 
Kipling. 

— E obişnuit ca servitoarele indigene să strângă în urma 
lui, remarcă Battle. Îi place literatura veche. Un tip 
conservator. 

Camera lui Mary Aldin era mică, dar confortabilă. Battle se 
uită la cărţile de călătorie de pe etajere şi la periile de păr 


cu mânere demodate din argint. Mobila şi decoraţiunile 
erau mai moderne decât în celelalte încăperi. 

— Nu e foarte conservatoare, spuse Battle. Nici măcar o 
fotografie. Nu e o persoană care trăieşte în trecut. 

Urmau trei sau patru camere goale, toate bine întreţinute, 
gata să primească oaspeţi, şi două băi. Apoi urma marele 
dormitor dublu al lui lady Tressilian. După el, coborând trei 
trepte scunde, se aflau cele două camere şi baia ocupate de 
familia Strange. 

Battle nu pierdu mult timp în camera lui Nevile. Aruncă o 
privire pe fereastra batantă, deschisă spre stâncile de 
dedesubt, care cădeau perpendicular pe mare. Camera era 
cu vederea la vest, spre Stark Head, care se ridica sălbatic 
şi inaccesibil din apă. 

— Primeşte soarele de după-amiază, îngână el. Dar lumina 
dimineţii e destul de mohorâtă. Şi mai ajunge şi mirosul 
neplăcut de alge, la reflux. Şi ce cumplit arată promontoriul 
ăla! Nu-i de mirare că-i atrage pe sinucigaşi! 

Intră în a doua cameră, mai mare, care fusese deszăvorâtă 
între timp. 

Aici totul era extrem de învălmăşit. Mormane de haine 
zăceau peste tot... Lenjerie de corp, ciorapi, jerseuri 
probate şi apoi aruncate... Un halat de baie, viu colorat, 
atârna strâmb pe spătarul unui scaun. Battle deschise uşa 
şifonierului. Era plin de blănuri, rochii de seară, şorturi, 
costume de tenis şi de baie. 

Închise uşa ia loc aproape cu respect. 

— Costisitoare gusturi, remarcă el. Trebuie să-l coste pe 
bărbatu-său o groază de bani. 

Leach spuse sec: 

— Poate de aceea... Lăsă fraza în vânt. 

— De ce a avut nevoie de o sută... Sau chiar numai de 
cincizeci de mii de lire? Se poate. Cred, însă, că vom şti mai 
bine când vom vedea ce are de spus despre asta. 

Coborâră în bibliotecă. Williams fu trimis să le transmită 
servitorilor că se puteau întoarce la treburile lor. Membrii 


familiei erau liberi să se ducă în camerele lor, dacă doreau, 
urmând ca inspectorul Leach să stea de vorbă cu fiecare în 
parte, începând cu domnul Nevile Strange. 

După ce Williams părăsi încăperea, Battle şi Leach se 
aşezară la o masivă masă în stil victorian. Într-un colţ al 
camerei stătea un poliţist tânăr cu un carnet de notițe şi 
creionul pregătit. Battle spuse: 

— Să scrii dintr-un bun început, Jim. Asta face impresie. În 
timp ce tânărul dădea din cap, ca semn că a înţeles, Battle 
continuă, frecându-şi bărbia încruntat: Tare aş vrea să ştiu 
ce-ar face Hercule Poirot în locul meu. Am senzaţia că mi-a 
transmis o idee. 

— Te referi la bătrânul ăla... Belgianul... Omuleţul ăla 
caraghios? 

— Caraghios pe dracu! Când începe să se maimuţărească, 
e tot atât de periculos ca un tigru sau o panteră neagră! Aş 
fi vrut să fie aici... Genul ăsta de caz e exact ce-i place mai 
mult. 

— De ce? 

— Pentru că e vorba de psihologie, spuse Battle. Adevărata 
psihologie... Nu amestecătura aia de presupuneri pe care le 
lansează cei ce n-au habar de psihologie. Gândul îi zbură, 
scârbit, la domnişoara Amphrey şi fiica sa, Sylvia. Nu... 
Psihologia veritabilă, care ştie exact cum să pună roţile în 
mişcare. A-l face pe criminal să vorbească, să vorbească 
întruna... Asta e una din metodele sale. Poirot susţine că 
oricine sfârşeşte prin a spune adevărul mai devreme sau 
mai târziu... Pentru că, până la urmă, e mai simplu decât să 
minţi. Astfel, puţin câte puţin, le scapă câte ceva despre 
care cred că nu contează... Şi, în final, se deconspiră şi sunt 
înhăţaţi. 

— Aşadar, ai de gând să-l laşi pe Nevile Strange să zburde 
în voie? 

Battle dădu distrat din cap, apoi adăugă, oarecum supărat 
şi uimit. 


— Dar, ce mă preocupă cu adevărat e... de ce mi-a venit în 
minte Hercule Poirot? La etaj... Acolo s-a întâmplat. Ia să 
vedem ce am zărit eu acolo, care mi-a amintit de omuleţ? 

Sosirea lui Nevile Strange întrerupse discuţia. 

Arăta palid şi necăjit, dar mult mai puţin nervos decât 
fusese la micul dejun. Battle îl cercetă pătrunzător. Părea 
incredibil ca un om care ştia - şi trebuia să ştie, dacă avea 
cât de cât minte - că îşi lăsase amprentele pe corpul delict 
şi că şi poliţia îi luase amprentele, să nu arate nervozitate, 
să nu fie absolut deloc alarmat. 

Nevile Strange arăta foarte firesc... Şocat, amărât, 
îndurerat... Şi doar puţintel, atât cât trebuia, nervos. 

Jim Leach vorbea cu glasul său plăcut, cu accent din vestul 
țarii. 

— Am dori să ne răspundeţi la câteva întrebări, domnule 
Strange, referitor atât la deplasările dumneavoastră din 
noaptea precedentă, cât şi la probleme personale. În acelaşi 
timp, vă aduc la cunoştinţă că nu sunteţi obligat să 
răspundeţi, dacă nu doriţi, şi că aveţi dreptul să vă chemaţi 
avocatul. 

Se lăsă pe spate, urmărind efectul vorbelor sale. Nevile 
Strange părea complet uimit. 

„Ori habar n-are ce vreau să spun, ori e un actoral 
dracului de bun”, îşi spuse Leach. Cum Nevile nu răspunse, 
zise cu glas tare: 

— Ei bine, domnule Strange? 

— Bineînţeles, întrebaţi-mă tot ce vreţi. 

— Vă daţi seama, desigur, că tot ce veţi răspunde va fi 
consemnat în scris şi prezentat la proces ca depoziţie? Rosti 
amabil Battle. 

Un fulger de mânie trecu peste chipul lui Strange. Rosti 
ascuţit: 

— Mă ameninţaţi? 

— Nu, nu, domnule Strange. Vă avertizez. 

Nevile ridică din umeri. 


— Presupun că toate astea fac parte din rutina 
dumneavoastră. Daţi-i drumul! 

— Sunteţi gata să daţi o declaraţie? 

— Dacă aşa o numiţi, da. 

— Atunci, ne veţi spune exact ce-aţi făcut noaptea trecută? 
Să spunem, după cină? 

— Bineînţeles. După cină, ne-am dus cu toţii în salon. Am 
servit cafeaua. Am ascultat radioul... Ştirile şi aşa mai 
departe. Apoi m-am hotărât să plec la Easterhead Bay Hotel 
să caut un tip care stă acolo... Un prieten. 

— Cum se numeşte prietenul? 

— Latimer. Edward Latimer. 

— Un prieten intim? 

— Oh, aşa-şi-aşa. Ne-am văzut destul de mult, de când stă 
aici. A venit la noi la prânz şi la cină, şi am fost şi noi la el. 

Battle spuse: 

— Nu era cam târziu să plecaţi la Easterhead Bay? 

— Oh, e un loc vesel... E deschis non-stop. 

— Dar aici e o casă în care lumea se culcă devreme, nu-i 
aşa? 

— În general, da. Oricum, mi-am luat cheile. Nu trebuia să 
trezesc pe nimeni. 

— Soţia dumneavoastră nu s-a gândit să vă însoţească? 

Se simţi o uşoară schimbare, o crispare în tonul lui: 

— Nu, o durea capul. Se dusese deja la culcare. 

— Continuaţi, vă rog, domnule Strange. 

— Tocmai urcam să mă schimb... 

Leach îl întrerupse: 

— Scuzaţi-mă, domnule Strange. Cum să vă schimbaţi? În 
costum de seară sau să vă scoateţi costumul de seară? 

— Niciuna, nici alta. Purtam un costum albastru... Cel mai 
bun costum al meu, şi, cum ploua, iar eu îmi propusesem să 
iau bacul până pe malul celălalt - după cum ştiţi, e aproape 
o jumătate de milă până acolo - mi-am pus un costum mai 
vechi... Unul gri, în dungi, dacă vreţi să fiu cât mai exact şi 
să intru în cel mai mic amănunt. 


— Vrem să lămurim lucrurile, reluă spăşit Leach. 
Continuaţi. 

— Urcam scările, cum vă spuneam, când Barrett a venit şi 
mi-a spus că lady Tressilian vrea să mă vadă, aşa că m-am 
dus la ea şi am stat puţin la taclale. 

Battle rosti blând: 

— Cred că aţi fost ultima persoană, care a văzut-o în viaţă, 
nu? 

Nevile se înroşi. 

— Da... Da... Presupun că da. Atunci era în regulă. 

— Cât aţi stat cu ea? 

— Între douăzeci de minute şi o jumătate de oră, aş zice. 
Pe urmă, m-am dus în camera mea, m-am schimbat şi am 
plecat repede. Am luat şi cheile cu mine. 

— Ce oră era? 

— În jur de zece jumătate, cred. Am coborât grăbit dealul, 
la timp să prind bacul, care tocmai pornea şi am trecut 
dincolo, la Easterhead. L-am găsit, în hotel, pe Latimer, am 
băut ceva şi am făcut o partidă de biliard. Timpula trecut 
atât de repede, încât am pierdut ultima cursă de întoarcere 
a bacului. Trecuse de unu şi jumătate. Latimer a fost foarte 
amabil şi m-a adus înapoi cu maşina lui. După cum ştiţi, asta 
a însemnat să ocolim prin Saltington... Aproape şaisprezece 
mile. Am plecat de la hotel la două şi am ajuns cam pe la 
două şi jumătate, aş zice. l-am mulţumit lui Ted Latimer, l- 
am invitat la un pahar, dar ela preferat să se întoarcă 
imediat, aşa că am intrat singur în casă şi m-am dus direct 
sus la culcare. N-am văzut şi n-am auzit nimic deosebit. 
Toată casa părea cufundată într-un somn paşnic. Pe urmă, 
azi-dimineaţă, am auzit-o pe fata aia ţipând şi... 

Leach îl opri. 

— Uşurel, uşurel. Să ne întoarcem puţin... la discuţia 
dumneavoastră cu lady Tressilian... Purtarea ei era absolut 
normală? 

— Categoric. 

— Despre ce aţi vorbit? 


— Oh, despre una, despre alta... 

— În mod amical? 

Nevile se înroşi. 

— Desigur. 

— N-aţi avut, de pilda, o ceartă violentă? Întrebă moale 
Leach. 

Nevile nu răspunse imediat. Leach continuă: 

— Ar fi mai bine să ne spuneţi adevărul, să ştiţi. Vă spun 
deschis că o parte a discuţiei a fost auzită. 

Nevile zise scurt: 

— Am avut o mică dispută, neimportantă. 

— Care a fost obiectul disputei? 

Nevile făcu un efort să se stăpânească. Zâmbi: 

— Ca să fiu sincer, mă muştruluia. O făcea adesea. Dacă 
era nemulțumită de cineva, i-o spunea de la obraz. Era de 
modă veche şi o indispuneau viaţa modernă şi felul nou de a 
gândi... Divorțul şi toate celelalte. Ne-am contrazis şi poate 
ne-am înfuriat puţin, dar ne-am despărţit în termeni perfect 
amicali... de comun acord că avem păreri diferite. Adăugă 
cu o oarecare aprindere: Fiţi convingi că nu i-am dat în cap 
din cauză că m-a enervat o simplă contrazicere... Dacă la 
asta vă gândiţi! 

Leach privi spre Battle. Battle se înclină greoi peste masă 
şi spuse: 

— Azi-dimineaţă aţi recunoscut că crosa aceea vă aparţine. 
Aveţi vreo explicaţie pentru faptul că pe ea s-au găsit 
amprentele dumneavoastră? 

Nevile îl privi lung. Rosti tăios: 

— Eu... Bineînţeles că puteau fi... E crosa mea... Am 
mânuit-o adesea. 

— Vreau să spun, vreo explicaţie pentru faptul că 
amprentele arată că dumneavoastră aţi fost ultima 
persoană care a mânuit-o? 

Nevile rămase foarte liniştit. Din obraji îi dispăruse 
culoarea. 


— Asta nu-i adevărat, rosti în cele din urmă. Nu poate fi. 
Cineva ar fi putut s-o mânuiască după mine... Cineva care 
purta mănuşi. 

— Nu, domnule Strange... Nimeni n-ar fi putut-o face în 
sensul la care vă referiţi... Ridicând-o pentru a lovi cu ea... 
Fără să şteargă amprentele dumneavoastră. 

Urmă o pauză... O pauză foarte lungă. 

— Oh, Doamne! Spuse convulsiv Nevile şi se cutremură, îşi 
duse mâinile la ochi. 

Cei doi poliţişti îl urmăreau. 

Apoi îşi luă mâinile de la ochi şi îşi îndreptă spatele. 

— Nu e adevărat, spuse el liniştit. Pur şi simplu nu e 
adevărat. Credeţi că eu am omorât-o, dar n-am fost eu 
acela. Jur. Trebuie să fie o greşeală îngrozitoare. 

— Nu aveţi să ne oferiţi nici o explicaţie despre aceste 
amprente? 

— Cum aş putea? Sunt buimăcit. 

— Aveţi vreo explicaţie pentru faptul că manşetele şi 
mânecile costumului dumneavoastră albastru închis sunt 
pătate de sânge? 

— Sânge? Era o şoaptă plină de oroare. Nu se poate! 

— Poate, de exemplu, v-aţi tăiat... 

— Nu. Nu, categoric nu m-am tăiat! 

Cei doi poliţişti aşteptară un timp. 

Cu fruntea încruntată, Nevile Strange părea că se 
gândeşte. În cele din urmă se uită la ei cu nişte ochi 
îngroziţi, plini de spaimă. 

— E fantastic! Spuse. Pur şi simplu fantastic! Nimic din 
toate astea nu e adevărat. 

— Faptele sunt destul de adevărate, îl contrazise 
superintendentul Battle. 

— Dar de ce aş fi făcut aşa ceva? E inimaginabil... de 
necrezut! O cunoşteam pe Camilla de-o viaţă. 

Leach tuşi. 

— Nu dumneavoastră personal ne-aţi spus, domnule 
Strange, că, la moartea lui lady Tressilian, intraţi în posesia 


unei considerabile sume de bani? 

— Credeţi că de asta... Dar eu nu vreau bani! N-am nevoie 
de ei! 

— Aşa spuneţi dumneavoastră, domnule Strange, zise 
Leach. 

Nevile sări. 

— Ascultaţi, asta o pot dovedi. Că n-am nevoie de bani. 
Lăsaţi-mă să-l sun pe directorul băncii mele... Puteţi vorbi 
personal cu el. 

Formă numărul. Linia era liberă şi, după câteva minute, 
avu legătura cu Londra. 

— Dumneata eşti, Ronaldson? La telefon Nevile Strange, 
îmi cunoşti vocea. Uite, vorbeşte cu poliţia... E aici... Dă-le 
toate informaţiile pe care ţi le cer... Da... Da, te rog. 

Leach luă receptorul şi începu să vorbească pe îndelete. 
După fiecare întrebare aştepta răspunsul. În sfârşit puse 
receptorul în furcă. 

— Ei bine? Întrebă repede Nevile. 

Leach rosti impasibil: 

— Balanța dumneavoastră de credit e substanţială, iar 
banca s-a ocupat de toate investiţiile dumneavoastră şi 
spune că sunt în condiţii favorabile. 

— Aşadar vedeţi că am spus adevărul! 

— Aşa se pare... Dar, revenim, domnule Strange, puteţi 
avea obligaţii, datorii... Puteţi fi şantajat... Sau alte motive 
care reclamă bani, pe care noi nu le ştim. 

— Dar n-am! Vă asigur că n-am. Nu veţi descoperi nimic 
de genul ăsta. 

Superintendentul Battle îşi îndreptă umerii largi. Vorbi pe 
un ton blând, părintesc: 

— Domnule Strange, sunt sigur că veţi fi de acord că avem 
suficiente dovezi pentru a cere un mandat de arestare pe 
numele dumneavoastră. N-am făcut-o... Încă. V-am dat 
posibilitatea de a beneficia de prezumția de nevinovăție, 
înţelegeţi. 

Nevile spuse cu amărăciune: 


— Vreţi să spuneţi, nu-i aşa, că sunteţi convinşi că eu am 
făcut-o, dar vreţi să cunoaşteţi şi motivul, pentru a putea 
instrumenta complet cazul împotriva mea? 

Battle rămase tăcut. Leach privea în tavan. Nevile spuse 
cu disperare: 

— E ca un coşmar. Nu pot să spun şi nici să fac ceva. E 
ca... Într-o capcană din care nu poţi să ieşi. 

Superintendentul Battle se mişcă. Printre genele 
întredeschise se filtra o privire inteligentă. 

— Foarte frumos exprimat, spuse el. Într-adevăr, foarte 
frumos exprimat. Asta mi-a sugerat o idee... 

VI 

Sergentul Jones îl conduse pe Nevile pe culoar, apoi o 
aduse pe Kay prin uşa glasvandului, astfel că cei doi soţi nu 
se văzură. 

— Totuşi, el o să se întâlnească cu ceilalţi, remarcă Leach. 

— Cu atât mai bine, spuse Battle. Singura cu care vreau să 
vorbesc, cât încă bâjbâie în întuneric, e ea. 

În ziua aceea înnorată bătea un vânt tăios. Kay era 
îmbrăcată într-o fustă de tweed şi pulover roşu, deasupra 
căruia părul ei se ridica la fel ca o cupă de aramă încinsă. 
Părea jumătate înspăimântată, jumătate emoţionată. 
Frumuseţea şi vitalitatea ei contrastau izbitor cu aerul 
auster şi mohorât al încăperii în stil victorian. 

Leach o aduse uşurel la evenimentele din seara 
precedentă. 

Avusese o puternică durere de cap şi plecase devreme la 
culcare... În jur de nouă şi un sfert, aşa credea. Dormise 
profund şi nu auzise nimic până în dimineaţa următoare, 
când a fost trezită de ţipetele cuiva. 

Battle prelua interogatoriul. 

— Înainte de a pleca, soţul dumneavoastră n-a venit să 
vadă cum vă simţiţi? 

— Nu. 

— Nu l-aţi văzut de când aţi plecat din salon până azi- 
dimineaţă. Aşa e? 


Kay dădu din cap. Battle îşi mângâie bărbia. 

— Doamnă Strange, uşa dintre camera dumneavoastră şi 
cea a soţului dumneavoastră era zăvorâtă. Cine a zăvorât- 
0? 

Kay spuse scurt: 

— Eu. 

Battle nu spuse nimic... Însă aşteptă... Cum aşteaptă un 
cotoi bătrân lângă gaura din care urma să iasă şoarecele. 
Tăcerea lui dădea de înţeles că răspunsul la întrebare nu 
era complet. 

Kay izbucni cu impetuozitate. 

— Oh, presupun că tot veţi afla! Bâlbâitul ăla bătrân, 
Hurstall, trebuie să ne fi auzit, înainte de ceai, şi vă va 
spune el, dacă n-o fac eu. Poate că v-a şi spus, deja. Nevile 
şi cu mine ne-am certat... Ne-am certat cumplit! Eram 
furioasă pe el! M-am dus la culcare şi am încuiat uşa, 
pentru că încă mai eram furioasă pe el! 

— Înţeleg... Înţeleg, spuse Battle, pe cel mai blând ton. Şi 
de ce v-aţi certat? 

— Contează? Oh, nu mă deranjează să vă spun. Nevile s-a 
purtat ca un adevărat idiot. Deşi, toată vina o poartă femeia 
aceea. 

— Care femeie? 

— Prima lui soţie. În primul rând, ea l-a făcut să vină aici. 

— Vreţi să spuneţi... Să vă întâlniți? 

— Da. Nevile crede că a fost doar ideea lui... Sărmanul 
naiv! Dar n-a fost. Niciodată nu i-a trecut prin cap aşa ceva, 
până s-o întâlnească, într-o zi, în Hyde Park, şi ea i-a 
inoculat ideea făcându-l să creadă că e a lui, dar eu am 
văzut, de la început, că era doar lucrătura lui Audrey. Ştiţi 
cum se spune... „o mână fină de italian”. 

— De ce ar fi făcut-o? Întrebă Battle. 

— Pentru că vrea să pună din nou mâna pe el, răspunse 
Kay. Vorbea repede, precipitat. Nu l-a iertat niciodată că a 
plecat cu mine. Asta e răzbunarea ei. I-a băgat în cap că ar 
fi bine să fim cu toţii aici, împreună, şi apoi a început să-l 


ameţească. A făcut-o încă de când am ajuns aici. E 
deşteaptă, face pe patetica şi lunecoasa... Da, şi mai ştie şi 
cum să joace un bărbat. L-a determinat pe Thomas Royde, 
un bătrân câine credincios, care a adorat-o dintotdeauna, 
să vină şi el, în acelaşi timp, aici şi-l face pe Nevile să-şi iasă 
din minţi, pretinzând că se va mărita cu Thomas. 

Se opri, gâfâind supărată. 

Battle spuse domol: 

— Aş fi crezut că va fi bucuros s-o ştie... Aă... Fericită 
lângă un vechi prieten. 

— Bucuros? E gelos ca dracu”! 

— Atunci trebuie ca ţine foarte mult la ea. 

— Oh, da, spuse Kay cu amărăciune. A avut ea grijă de 
asta! 

Battle continua să-şi maseze bărbia. 

— Aţi fi putut obiecta în faţa aranjamentului de a veni aici. 

— Cum? Ar fi părut că sunt geloasă! 

— Păi, la urma urmei, sunteţi, nu-i aşa? 

Kay roşi. 

— Mereu! Mereu am fost geloasă pe Audrey. Chiar de la 
început... Sau aproape de la început Mi se părea că o simt 
în casă. Era ca şi cum ar fi fost casa ei, nu a mea. Am 
schimbat tapetul, aranjamentul mobilelor, dar degeaba! O 
simţeam ca pe-o stafie, ce umbla peste tot. Ştiam că Nevile 
era necăjit pentru că gândea că se purtase urât cu ea. N-o 
putea uita... Ea era mereu acolo... O amintire plină de 
reproş, care îi stăruia în minte. Unii oameni aşa sunt, să 
Ştiţi. Par ei şterşi şi neinteresaţi... Dar se fac simţiţi. 

Battle aprobă gânditor din cap. 

— Mulţumesc, doamnă Strange. Deocamdată, asta-i tot. 
Avem de pus foarte multe întrebări... Mai ales soţului 
dumneavoastră, care moşteneşte atât de mulţi bani de la 
lady Tressilian... Cincizeci de mii de lire... 

— Atât de mult? Ne revin prin testamentul bătrânului 
domn Matthew, nu-i aşa? 

— Ştiţi despre el? 


— Oh, da. A vrut ca banii să fie împărţiţi între Nevile şi 
soţia sa, după moartea lui lady Tressilian. Nu că m-aş 
bucura că bătrâna e moartă. Nu mă bucur. Nu o plăceam 
foarte mult... Probabil pentru că nici ea nu mă plăcea... Dar 
e groaznic să te gândeşti că a intrat un hoţ şi i-a crăpat 
capul. 

După cuvintele astea, ieşi. Battle se uită la Leach. 

— Ce crezi despre ea? Arată formidabil, trebuie să 
recunosc. Un bărbat îşi poate pierde, destul de uşor, capul 
din cauza ei. 

Leach aprobă. 

— Totuşi, nu mi se pare chiar o doamnă, rosti el cu 
îndoială. 

— În ziua de azi nu mai există, spuse Battle. Să continuăm 
cu nevasta nr. 1? Nu, să o chemăm, mai întâi, pe 
domnişoara Aldin, ca să avem un punct de vedere neutru, în 
problema asta matrimonială. 

Mary Aldin intră liniştită şi se aşeză. În pofida calmului 
său, ochii îi erau îngrijoraţi. 

Răspunse destul de limpede la întrebările lui Leach, 
confirmând relatarea lui Nevile cu privire la cum se 
desfăşurase seara. Se dusese la culcare în jurul orei zece. 

— Domnul Strange se afla atunci la lady Tressilian? 

— Da, i-am auzit vorbind. 

— Vorbind sau certându-se, domnişoară Aldin? 

Ea se înroşi, dar răspunse liniştită: 

— Ştiţi, lui lady Tressilian îi plăceau discuţiile. Adeseori, 
vorbea de parcă ar fi fost răutăcioasă, când nici vorbă de 
aga ceva. În plus, îi plăcea să dicteze şi să-i domine pe 
ceilalţi... lar un bărbat nu acceptă prea uşor asta, cum 
acceptă o femeie. 

„Ca dumneavoastră, probabil”, gândi Battle. Se uită la 
chipul ei inteligent. Cea care rupse tăcerea fu Mary. 

— Nu vreau să fiu stupidă... Dar mi se pare incredibil, 
absolut incredibil, că suspectaţi pe vreunul dintre cei ai 
casei. De ce n-ar fi cineva din afară? 


— Din mai multe motive, domnişoară Aldin. Unul din ele ar 
fi că nu s-a furat nimic şi n-a fost forţată nici o intrare. Nu e 
nevoie să vă reamintesc topografia casei şi a terenului, dar 
gândiţi-vă puţin. La vest stânca vine perpendicular pe mare, 
la sud sunt două terase mărginite de un perete, şi el 
vertical pe mare, la est grădina vine în pantă aproape până 
la țărm, dar e împrejmuită de un zid înalt. Singurele căi de 
acces sunt o mică uşa care dă în şosea, şi care a fost găsită 
zăvorâtă, ca de obicei, pe dinăuntru, şi uşa principală a 
casei care dă în şosea. Nu spun că nimeni n-ar fi putut 
escalada zidul, nici că nu s-ar fi putut intra în casă folosind 
o cheie potrivită sau chiar un şperaclu... Dar spun că, atât 
cât pot să văd eu, nimeni n-a tăcut nimic de felul ăsta. Cel 
care a comis această crimă ştia că Barrett lua, în fiecare 
seară, un decoct de păstăi de senna şi i-a băgat somnifere 
în el... Asta înseamnă că e cineva din casă. Crosa a fost 
luată din dulapul de sub scări. N-a fost cineva din afară, 
domnişoară Aldin. 

— N-a fost Nevile! Sunt sigură că n-a fost Nevile! 

— De ce sunteţi aşa de sigură? 

Ea îşi ridică mâinile, disperată. 

— Pentru că nu-i stă în fire... de asta! El n-ar omori o 
bătrână neajutorată în pat... Nevile! 

— Nu-i prea seamănă, e drept, spuse înţelegător Battle, 
însă aţi fi surprinsă să ştiţi ce pot face oamenii, când au un 
motiv destul de puternic. Domnului Strange poate îi 
trebuiau, neapărat, bani. 

— Sunt sigură că nu. Nu e o persoană extravagantă... N-a 
fost niciodată. 

— Nu, dar soţia lui e. 

— Kay? Da, poate... Dar, oh, e prea ridicol. Sunt sigură ca 
ultimul lucru la care s-a gândit Nevile, zilele astea, au fost 
banii. 

Superintendentul Battle tuşi. 

— Să înţeleg că a avut alte necazuri? 


— Presupun că Kay v-a povestit. Da, a fost cu adevărat 
dificil. Totuşi, asta nu are nimic de-a face cu îngrozitorul 
eveniment. 

— Poate că nu, dar, oricum, aş vrea să aud şi versiunea 
dumneavoastră privind problema asta, domnişoară Aldin. 

Mary rosti încetişor: 

— Păi, cum să încep... S-a creat o situaţie... Dificilă. Oricui 
i-ar fi aparţinut ideea... 

O întrerupse abil: 

— Am înţeles că a fost ideea domnului Nevile Strange? 

— Aşa spune el. 

— Dar dumneavoastră nu-l credeţi? 

— Eu... Nu... Nu-i seamănă mai deloc lui Nevile. Tot 
timpul, am avut sentimentul că cineva i-a inoculat-o. 

— Poate doamna Audrey Strange? 

— Pare incredibil ca Audrey să facă aşa ceva. 

— Atunci cine altcineva ar fi putut fi? 

Mary ridică din umeri, neajutorată. 

— Nu ştiu. E chiar... Ciudat. 

— Ciudat, repetă Battle gânditor. Asta simt eu în legătură 
cu cazul ăsta. E ciudat. 

— 'Totul a fost ciudat. Exista senzaţia... Nu pot s-o descriu. 
Ceva ce plutea în aer. O ameninţare. 

— Toată lumea era încordată la maxim? 

— Da, chiar aşa... Toţi sufeream din cauza asta. Chiar şi 
domnul Latimer... Se opri. 

— Tocmai vroiam să ajung la domnul Latimer. Ce-mi puteţi 
spune despre domnul Latimer, domnişoară Aldin? 

— De fapt, nu ştiu prea multe despre el. E unul din 
prietenii lui Kay. 

— E prietenul doamnei Strange. Se cunosc de mult? 

— Da, îl cunoştea de dinainte de a se mărita. 

— Domnul Strange îl agrea? 

— Cred că foarte mult. 

— Nicio. Problemă? 


Battle formulase întrebarea cu delicateţe. Mary răspunse 
imediat, cu putere: 

— Categoric, nu! 

— Lui lady Tressilian îi plăcea domnul Latimer? 

— Nu prea. 

Battle luă notă de răceala tonului ei şi schimbă subiectul. 

— Servitoarea aceea, Jane Barrett, era demult în serviciul 
lui lady Tressilian? O consideraţi de încredere? 

— Oh, absolut. Îi era devotată lui lady Tressilian. Battle se 
lăsă pe spătarul scaunului. 

— De fapt, nu v-aţi gândi, nici o clipă, că ea ar fi putut-o 
lovi în cap pe stăpâna ei şi, apoi, s-ar fi drogat singura 
pentru a elimina bănuielile? 

— Bineînţeles că nu. De ce, Dumnezeu, s-o fi făcut? 

— A primit o mică moştenire. 

— Aşa şi eu am primit. Se uită la el serioasă. 

— Da, spuse Battle. Şi dumneavoastră aţi primit. 
Cunoaşteţi cât? 

— Tocmai a sosit domnul Trelawny. El mi-a spus. 

— N-aţi ştiut nimic dinainte? 

— Nu. Sigur că bănuiam că-mi va lăsa ceva... Chiar lady 
Tressilian a lăsat să-i scape, în câteva rânduri, câte un 
cuvânt în privinţa asta. Ştiţi, avutul meu personal e foarte 
mic. Nu-mi ajunge ca să pot trăi fără să muncesc. Mă 
gândeam că lady Tressilian îmi va lăsa cel puţin o sută de 
lire pe an... Dar ea avea nişte veri şi nu ştiam deloc cum 
intenţiona să-şi împartă banii. Ştiam, desigur, că averea lui 
Sir Matthew revenea lui Nevile şi Audrey. 

— Aşadar, ea nu ştia ce-i lăsa lady Tressilian, remarcă 
Leach, după plecarea lui Mary Aldin. Cel puţin, aşa spune. 

— Aşa spune, fu de acord Battle. Şi acum, prima nevastă a 
lui Barbă-Albastră. 

VII 

Audrey purta o haină şi o fustă din flanel gri deschis. 
Îmbrăcată astfel, arăta atât de palidă şi străvezie, încât 


Battle îşi aminti vorbele lui Kay, „o stafie ce umblă de colo- 
colo prin casă.” 

Audrey răspunse la întrebări simplu, fără nici o urmă de 
emoție. 

Da, se dusese la culcare la zece, în acelaşi timp cu 
domnişoara Aldin. Nu auzise nimic, în timpul nopții. 

— Scuzaţi-mă că mă amestec în problemele 
dumneavoastră personale, dar vreţi să ne explicaţi cum se 
face că vă aflaţi în casa asta? Întrebă Battle. 

— Întotdeauna am venit, aici, în perioada asta a anului. 
Anul acesta, fostul... Fostul meu soţ a vrut să vină, în 
aceeaşi perioadă, şi m-a întrebat dacă am ceva împotrivă. 

— A fost ideea lui? 

— Oh, da. 

— Nu a dumneavoastră? 

— Nu. 

— Dar aţi fost de acord? 

— Da, am fost de acord... Nu m-am gândit că... Puteam 
foarte bine să refuz. 

— De ce nu, doamnă Strange? 

— Unora nu le place să refuze, răspunse vag, Audrey. 

— Dumneavoastră aţi fost partea vătamată? 

— Poftim? 

— Dumneavoastră aţi fost cea care a dat divorţ? 

— Da. 

— Scuzaţi-mă, îi păstraţi vreun... Resentiment? 

— Nu... Absolut deloc. 

— Sunteţi o fire foarte iertătoare, doamnă Strange. 

Audrey nu răspunse. 

Battle încercă s-o forţeze prin tăcere... Dar Audrey nu era 
Kay, să fie făcută, în felul ăsta, să vorbească. Putea rămâne 
tăcută, fără nici o urmă de stinghereală. Battle se 
recunoscu învins. 

— Sunteţi sigură că... Întâlnirea asta nu a fost ideea 
dumneavoastră? 

— Foarte sigură. 


— Sunteţi în termeni amicali cu actuala doamnă Strange? 

— Nu cred că-i plac mult. 

— Dar ea dumneavoastră? 

— Da. Cred că e foarte frumoasă. 

— Ei bine... Mulţumesc... Cred că asta-i tot. 

Audrey se ridică şi porni spre uşă. Apoi ezită şi se întoarse. 

— Aş vrea doar să spun... Vorbea repede, nervos. 
Dumneavoastră credeţi că Nevile a făcut-o... ca a omorât-o 
pentru bani. Sunt foarte sigură că nu e aşa. Lui Nevile nu i- 
a păsat, niciodată, de bani. Ştiu asta. Am fost măritată cu el 
opt ani. Nu-l văd, nicicum, omorând pe cineva, în felul ăsta, 
pentru bani... N-a... N-a... N-a fost Nevile. Ştiu că vorbele 
mele n-au nici o valoare ca mărturie la proces... Dar aş dori 
să le credeţi. 

Se întoarse şi ieşi grăbită din cameră. 

— E greu să scoţi ceva de la ea, spuse Leach. N-am mai 
văzut pe cineva atât de... Lipsit de emoție. 

— Nu arată, dar are. Şi încă una foarte puternică. Numai 
că nu ştiu în ce constă... 

VIII 

Thomas Royde fu ultimul. Se aşeză solemn şi ţeapăn, cu 
ochi ca de bufniţă. 

Venea acasă din Malayesia... Pentru prima dată, după opt 
ani. Obişnuia să stea la Gull's Point încă din copilărie. 
Doamna Audrey Strange îi era verişoară îndepărtată... Şi 
crescuse în familia lui, de la vârsta de nouă ani. În noaptea 
precedentă, se dusese la culcare, chiar înainte de 
unsprezece. Da, îl auzise pe domnul Strange părăsind casa, 
dar nu-l văzuse. Asta se întâmpla pe la zece şi douăzeci sau 
puţin mai târziu. Nu, nu auzise nimic în timpul nopţii. Când 
se descoperise cadavrul lui lady Tressilian, era în grădină. 
Obişnuia să se scoale foarte devreme. 

Urmă o pauză. 

— Domnişoara Aldin ne-a spus că, în casă, domnea o stare 
de tensiune. Aţi simţit-o şi dumneavoastră? 

— Nu cred. Eu nu sesizez prea multe. 


„Minţi”, gândi Battle. „Ai simţit-o din plin... Mai mult decât 
ceilalţi, aş spune.” 

Nu, nu credea că Nevile Strange era strâmtorat, din punct 
de vedere financiar. Nu părea deloc. Însă ştia prea puţine 
despre afacerile domnului Strange. 

— Cât de bine o cunoaşteţi pe a doua doamnă Strange? 

— Am cunoscut-o abia aici, anul ăsta. 

Battle îşi juca ultima carte. 

— Domnule Royde, poate ştiţi că am găsit pe crosă 
amprentele domnului Nevile Strange. Şi am găsit şi sânge 
pe mâneca hainei pe care o purta seara trecută. 

Se opri. Royde dădu din cap. 

— Ne-a spus, îngână el. 

— Vă întreb direct. Credeţi că el a făcut-o? 

Thomas Royde nu suporta să fie zorit. Aşteptă un minut, 
ceea ce era foarte mult, înainte de a răspunde: 

— Nu înţeleg de ce mă întrebaţi pe mine! Nu e treaba 
mea. E a dumneavoastră. Personal, aş spune că €... foarte 
puţin probabil. 

— Vă gândiţi la cineva care pare... Mai probabil s-o fi 
făcut? 

Thomas clătină din cap. 

— Singura persoană la care mă gândesc nu avea cum s-o 
facă. Asta-i! 

— Şi cine e persoana? 

Dar Royde clătină din cap, cu şi mai multă hotărâre. 

— Nu pot să spun. E doar o părere personală. 

— E de datoria dumneavoastră să ajutaţi poliţia. 

— S-o ajut dându-i elemente concrete, fapte. Asta nu e un 
fapt. E doar o presupunere. Şi, oricum, e imposibilă. 

— N-am prea scos multe de la el, spuse Leach, după ce 
Royde părăsi camera. 

Battle fu de acord. 

— Nu, n-am scos. Are ceva în minte... Ceva foarte precis. 
Mi-ar plăcea să ştiu ce anume. Jim, băiatule, asta e o crimă 
foarte deosebită... 


Telefonul sună, înainte ca Leach să spună ceva. Ridică 
receptorul. După câteva minute trânti un „Bine” şi închise. 

— Sângele de pe mânecă e sânge de om, anunţă el. 
Aceeaşi grupă cu cea a lui lady 1. Se pare că cercul se 
Strange în jurul lui Nevile Strange... 

Battle se dusese la fereastră şi privea afară cu mult 
interes. 

— Ce tânăr frumos e acolo, remarcă el. Foarte frumos şi, 
aş spune, foarte dubios. Ce păcat că domnul Latimer - căci 
simt că e domnul Latimer - era la Easterhead Bay, noaptea 
trecută. E tipul de om care i-ar da în cap bunicii sale, dacă 
s-ar gândi că scapă şi îi iese ceva. 

— În afacerea asta, n-are de câştigat, spuse Leach. 
Moartea lui lady TI. Nu-i e de nici un folos. Telefonul sună din 
nou. La naiba cu telefoanele astea, ce-o mai fi, de data asta? 

Se îndreptă spre telefon. 

— Alo! Oh, dumneavoastră eraţi, doctore. Ce? Zău, ea şi-a 
revenit? Ce? Ce? 

Întoarse capul: 

— Unchiule, ia vino să auzi. 

Battle luă receptorul. Ascultă şi, ca de obicei, pe chipul sau 
nu se putea citi nimic, îi spuse lui Leach: 

— Adu-l pe Nevile Strange, Jim! 

Când Nevile intră, Battle tocmai punea receptorul în furcă. 

Acel Nevile alb şi vlăguit se uită lung şi curios la ofiţerul de 
la Scotland Yard, încercând să ghicească ce se ascunde în 
spatele măştii împietrite. 

— Domnule Strange, ştiţi vreo persoană căreia nu-i sunteţi 
absolut deloc pe plac? Întrebă Battle. 

Nevile se mulţumi să clatine din cap. 

— Sigur? Vreau să spun, cineva, care nu numai că vă 
antipatizează... ba, mai mult, vă urăşte? 

Nevile sări în picioare. 

— Nu. Nu, categoric nu. Nici nu poate fi vorba. 

— Gândiţi-vă, domnule Strange. Nu există nimeni pe care 
să-l fi lezat în vreun fel...? 


Nevile roşi. 

— Există o singură persoană, despre care se poate spune 
că i-am făcut rău, dar ea nu e genul care să poarte 
duşmănie. E vorba de prima mea soţie, pe care am părăsit-o 
pentru o altă femeie. Dar vă asigur că nu mă urăşte...E...e 
un înger. 

Superintendentul se aplecă peste masă. 

— Daţi-mi voie să vă spun, domnule Strange, că sunteţi un 
bărbat foarte norocos. Nu zic că mi-ar fi plăcut să vă defer 
justiţiei... Nu mi-ar fi plăcut. Dar a fost o crimă! Probele vă 
incriminau din plin şi, afară doar de cazul în care instanţa 
nu s-ar fi întâmplat să fie vrăjită de persoana 
dumneavoastră, aţi fi fost spânzurat. 

— Vorbiţi de parcă totul ar fi trecut, spuse Nevile. 

— A trecut. Aţi scăpat, doar printr-o simplă întâmplare, 
domnule Strange. 

Nevile continuă să-l privească întrebător. 

— Noaptea trecută, după ce aţi plecat de la ea, lady 
Tressilian a sunat din clopoțel, chemându-şi servitoarea, 
explică Battle. 

Aşteptă până când Nevile realiză cele ce-i spusese. 

— După. Atunci, Barrett a văzut-o...? 

— Da. Vie şi nevătămată. De asemenea, Barrett v-a văzut 
părăsind casa, înainte de a se duce la stăpâna ei. 

Nevile spuse: 

— Dar crosa... Amprentele mele... 

— N-a fost lovită cu crosa. La vremea respectivă, doctorul 
Lazenby a fost foarte sceptic în privinţa crosei. Mi-am dat 
seama de asta. A fost omorâtă cu altceva. Crosa a fost pusă 
acolo, în mod deliberat, pentru a îndrepta bănuielile asupra 
dumneavoastră. Asta putea s-o facă cineva care a auzit 
cearta şi, în felul acesta, v-a ales ca ţap ispăşitor, sau, poate, 
cineva care... 

Se opri, apoi repetă întrebarea: 

— Cine, din casa asta, vă urăşte, domnule Strange? 

IX 


— Am o întrebare pentru dumneavoastră, doctore, spuse 
Battle. Se aflau în casa doctorului, după întoarcerea de la 
clinică, unde avuseseră o scurtă întrevedere cu Jane 
Barrett. 

Barrett era slăbită şi epuizată, dar foarte clară în 
declaraţia ei. 

Tocmai se băgase în pat, după ce îşi băuse decoctul de 
păstăi de senna, când a sunat clopoţelul de la lady 
Tressilian. Aruncase o privire la ceas şi văzuse că era ora 
zece şi douăzeci şi cinci de minute, îşi pusese halatul şi 
coborâse. Auzise un zgomot în holul de dedesubt şi se 
uitase peste balustradă. 

— Era domnul Nevile, care tocmai se pregătea să iasă. Îşi 
lua din cuier fulgarinul. 

— Ce costum purta? 

— Gri cu dungi. După faţă, părea foarte îngrijorat şi 
nefericit. Îşi îmbrăca fulgarinul, fără să fie atent la ce face, 
cu mintea aiurea. După aceea a ieşit şi a trântit uşa după el. 
Eu m-am dus în camera stăpânei. Era foarte adormită, biata 
de ea, şi nu şi-a putut aminti de ce mă sunase... se mai 
întâmplase, sărmana doamnă. l-am bătut pernele şi i-am 
adus un pahar cu apă proaspătă, apoi am ajutat-o să se 
întindă mai confortabil. 

— Nu părea tulburată sau înspăimântată de ceva? 

— Doar obosită, atâta tot. Şi eu eram obosită. Căscam. M- 
am dus sus, direct la culcare. 

Asta era istorisirea lui Barrett şi părea imposibil să te 
îndoieşti de sinceritatea durerii şi groazei sale, la vestea 
morţii stăpânei ei. 

După aceea, se întoarseră acasă la doctor şi, atunci, Battle 
îşi exprimase dorinţa de a pune o întrebare. 

— Întreabă, îl îndemnă Lazenby. 

— La ce oră credeţi că a murit lady Tressilian? 

— V-am spus. Între zece şi miezul nopţii. 

— Ştiu că aşa mi-aţi spus. Dar nu asta era întrebarea. V-am 
întrebat, dumneavoastră, personal, ce credeţi? 


— Fără să notaţi, bine? 

— Da. 

— Perfect. Bănuielile mele se învârt în jurul orei 
unsprezece. 

— Asta vroiam să aud de la dumneavoastră, spuse Battle. 

— Mă bucur că te-am îndatorat. De ce? 

— Nu-mi plăcea deloc ideea că a fost omorâtă, înainte de 
zece şi douăzeci. Să luăm somniferul lui Barrett... Nu-şi 
putea face efectul până atunci. Acest somnifer arată că 
criminalul avea de gând sa acţioneze mult mai târziu... În 
timpul nopţii. Personal, prefer să fixez miezul nopţii. 

— S-ar putea. Unsprezece e doar o supoziţie. 

— Dar, hotărât, n-a fost după miezul nopţii? 

— Nu. 

— Nu putea fi după două şi jumătate? 

— Doamne sfinte, nu. 

— Bun, asta îl scoate, definitiv, din cauză pe Strange. Va 
trebui doar să-i verific mişcările, după ce a părăsit casa. 
Dacă e adevărat ce a spus, va trebui să căutăm alţi suspecți. 

— Printre cei care au moştenit ceva? Sugeră Leach. 

— Poate, spuse Battle. Însă, nu cred, nu ştiu de ce. Caut pe 
cineva cu o smuceală. 

— O smuceală? 

— Una urâtă de tot. 

După ce părăsiră casa doctorului, se duseră la debarcader. 
Bacul consta dintr-o barcă cu vâsle, mânuită de doi fraţi, 
Will şi George Barnes. Fraţii Barnes cunoşteau din vedere 
pe toată lumea din Saltcreek şi pe majoritatea celor care 
veneau de la Easterhead Bay. George spuse pe loc că 
domnul Strange, de la Gull's Point traversase râul la zece şi 
treizeci, în noaptea precedentă. Nu, el nu-l adusese înapoi 
pe domnul Strange. Ultima cursă plecase la unu şi treizeci, 
de pe malul celălalt, şi domnul Strange nu venise cu ea. 

Battle îl întrebă dacă îl cunoştea pe domnul Latimer. 

— Latimer? Latimer? Domnul acela înalt şi frumos? Care 
vine de la hotel la Gull's Point? Da, îl ştiu. Deşi, nu l-am 


văzut noaptea trecută. A venit azi-dimineaţă. S-a întors cu 
cursa de mai înainte. 

Traversară pe malul celălalt şi se duseră la Easterhead 
Bay Hotel. 

Aici îl găsiră pe Ted Latimer, abia revenit cu cea de 
dinaintea lor. 

Domnul Latimer se arătă dornic să fie de folos cu tot ce-i 
stătea în putere. 

— Da, amicul Nevile a fost aici, noaptea trecută. Părea 
întors pe dos. Mi-a spus că s-a certat cu bătrâna doamnă. 
Am auzit că a avut o repriză şi cu Kay, dar nu el mi-a spus-o, 
fireşte. Oricum, era cam la pământ. Pentru prima dată, 
compania mea păru să-i facă plăcere. 

— Am înţeles că nu v-a găsit imediat. 

Latimer spuse tăios: 

— Nu ştiu de ce. Eram în holul hotelului. Strange spune că 
s-a uitat după mine şi nu m-a văzut, dar nu era în stare să 
se concentreze. Sau poate ieşisem în grădină, pentru cinci 
minute, sau aşa ceva. Întotdeauna când pot, ies. Mirosul din 
hotel e bestial. Mi-am dat seama, aseară, când eram la 
bar... Canalizarea, cred! Şi Strange l-a remarcat! L-am 
simţit amândoi. Un miros al naibii de scârbos. S-ar putea să 
fie vreun şobolan mort, sub podeaua sălii de biliard. 

— Aţi jucat biliard. Şi pe urmă? 

— Am stat de vorbă puţin şi am mai băut ceva. Apoi Nevile 
a spus: „Hei, am pierdut bacul”, aşa că m-am oferit să-l duc 
eu cu maşina acasă, ceea ce am şi făcut. Am ajuns acolo pe 
la două şi jumătate. 

— Şi domnul Strange a fost cu dumneavoastră toată 
seara? 

— Oh, da. Întrebaţi pe oricine. 

— Mulţumesc, domnule Latimer. Suntem obligaţi să fim 
foarte atenţi. 

După ce-l părăsiră pe zâmbitorul şi nonşalantul tânăr, 
Leach spuse: 


— De unde ideea de a-l verifica, cu atâta minuţiozitate, pe 
Nevile Strange? 

Battle zâmbi. Leach se prinse imediat. 

— Doamne sfinte, pe celălalt îl verifici! Asta era, deci, 
ideea. 

— E prea devreme pentru a avea idei, spuse Battle. Am 
vrut doar să ştiu unde era domnul Latimer noaptea trecută. 
De la unsprezece şi un sfert şi, să spunem, până după 
miezul nopţii, a fost cu Nevile Strange. Dar unde a fost 
înainte de asta... Când a ajuns Strange şi nu l-a găsit? 

Îşi continuară conştiincioşi treaba, chestionând personalul 
de serviciu - barmanii, chelnerii, liftierii. Latimer fusese 
văzut în holul hotelului între nouă şi zece. La zece şi un 
sfert fusese în bar. Dar, între această oră şi unsprezece şi 
douăzeci părea să se fi evaporat. Apoi se găsi o servitoare 
care declară că domnul Latimer fusese „într-una din 
cămăruţele de scris cu doamna Beddoes... Doamna aceea 
grasă din nordul ţării.” 

Întrebată despre oră, ea spuse că, după părerea ei, era în 
jur de unsprezece. 

— Asta îl scoate din cercul suspecţilor, spuse Battle 
mohorât. A fost într-adevăr aici. Doar că nu a vrut să se ştie 
de prietena sa grasă şi, fără îndoială, bogată. Asta ne aduce 
înapoi la ceilalţi... Servitorii, Kay Strange, Audrey Strange, 
Mary Aldin şi Thomas Royde. Unul dintre ei a omorât-o pe 
bătrână, dar care? Dacă am găsi adevărata armă a crimei... 

Se opri, apoi se bătu peste coapsă. 

— Gata, Jim, băiatule, am găsit! Acum ştiu ce m-a făcut să 
mă gândesc la Hercule Poirot. Mai întâi mâncăm, apoi ne 
întoarcem la Gull's Point şi am să-ţi arăt ceva. 

X 

Mary Aldin nu-şi găsea locul. Intra şi ieşea din casă, rupea 
câte o dalie trecută, pe ici, pe colo, se întorcea în salon şi 
muta vazele cu flori fără nici un rost. 

Dinspre bibliotecă, răzbătea un vag murmur de glasuri. 
Înăuntru erau domnul Trelawny şi Nevile. Kay şi Audrey nu 


se vedeau nicăieri. 

Mary ieşi, din nou, în grădină. Jos, lângă zid, îl văzu 
fumând pe Thomas Royde. Se duse la el. 

— Of, Doamne! Se aşeză lângă el oftând adânc. 

— Vreo problemă? Întrebă Thomas. 

Râsul lui Mary avu o notă uşor isterică. 

— Numai tu puteai să pui întrebarea asta. În casă s-a 
comis o crimă şi tu spui „e vreo problemă?” 

Puțin surprins, Thomas rosti: 

— Mă refeream la ceva nou. 

— Oh, ştiu la ce te refereai. E cu adevărat o mare uşurare 
să găseşti pe cineva atât de încântător de neschimbat ca 
tine! 

— Nu ajută la nimic să te dai de ceasul morţii, nu-i aga? 

— Nu, nu. Eşti formidabil de înţelept. Nu înţeleg nicicum 
cum de reuşeşti să fii aşa. 

— Poate pentru că sunt un străin. 

— Asta e adevărat, fireşte. Nu poţi sa simţi uşurarea pe 
care am trăit-o noi, ceilalţi, că Nevile a scăpat de orice 
bănuială. 

— Îmi pare bine pentru el, se înţelege, spuse Royde. Mary 
se cutremură: 

— A scăpat ca prin urechile acului. Dacă Camillei nu i-ar fi 
venit în minte s-o sune pe Barrett, după ce a plecat Nevile 
de la ea... 

Lăsă fraza în aer. Thomas o termină în locul ei. 

— Amicul Nevile ar fi plătit cu capul. 

Vorbea cu o anume satisfacţie sinistră, dar când întâlni 
privirea plină de reproş a lui Mary, clătină din cap şi zâmbi. 

— Nu sunt chiar lipsit de inimă, însă, acum, că Nevile e 
bine-merci, nu pot să mă abţin să nu mă bucur că a fost 
niţel scuturat. El e, întotdeauna, atât de al naibii de 
mulţumit de sine. 

— Nu e chiar aşa, Thomas. 

— Poate nu. Dar aşa pare. Oricum, azi-dimineaţă, arăta ca 
dracu de speriat! 


— Ce crud eşti! 

— În orice caz, acum totul e în regulă. Ştii, Mary, chiar şi în 
treaba asta, Nevile a fost al dracului de norocos. Un alt 
amărât, cu toate dovezile astea adunate împotriva lui, n-ar 
fi avut nici o şansă să scape. 

Mary se cutremură iarăşi. 

— Nu spune asta. Vreau să cred că nevinovaţii sunt... 
Protejaţi. 

— Zău, draga mea? 

Glasul lui era blând. Mary izbucni. 

— Thomas, sunt îngrijorată. Sunt teribil de îngrijorată. 

— De ce? 

— În legătură cu domnul Treves. 

Lui Thomas îi scăpă pipa pe pietre. Glasul i se schimbă, 
când se aplecă să o ridice. 

— Ce-i cu domnul Treves? 

— În noaptea aia când a fost aici... Povestea pe care ne-a 
spus-o... Despre micul criminal! Mă întreb, Thomas... A fost 
doar o poveste? Sau ne-a spus-o cu un scop? 

— Vrei să spui că a vizat pe cineva care se afla în cameră? 

Mary şopti: 

— Da. 

Thomas spuse liniştit: 

— Şi eu m-am întrebat. De fapt, la asta mă gândeam, când 
ai venit. 

Mary închise ochii pe jumătate. 

— Am încercat să-mi amintesc... Ştii, a spus-o atât de... 
Parcă anume. Aproape că a forjat conversaţia ca să atace 
subiectul ăla. Şi a spus că ar recunoaşte oriunde persoana. 
A subliniat asta ca şi cum ar fi recunoscut-o. 

— Mm! Şi eu m-am gândit la toate astea. 

— Dar de ce s-o fi făcut? Cu ce scop? 

— Presupun că a fost un gen de avertisment. Să nu încerce 
ceva. 

— Vrei să spui că domnul Treves ştia, atunci, că Camilla 
urma să fie omorâtă? 


— Nuuu! Ar fi prea fantastic. S-ar fi putut să fie doar un 
avertisment aşa, în general. 

— Mă întreb, crezi că ar trebui să le spunem celor de la 
poliţie? 

Thomas reflectă o vreme. 

— Nu cred, spuse în cele din urmă. Nu văd să fie relevant 
în vreun fel. Nu e ca atunci când domnul Treves ar fi în 
viaţă şi ar putea să le dezvăluie ceva. 

— Nu. E mort! Se înfiora. E atât de ciudat felul în care a 
murit, Thomas. 

— Atac de cord. Suferea de inimă. 

— Mă refeream la treaba aia ciudată cu liftul defect, Nu-mi 
place. 

— Nici mie nu-mi prea place, spuse Thomas Royde. 

XI 

Superintendentul Battle privea în jurul lui, în dormitor. 
Patul fusese făcut. În rest, camera era neschimbată. Fusese 
curată, când intraseră prima dată în ea. Curată era şi acum. 

— Uite, asta e, spuse Battle, indicând demodata 
apărătoare de oţel din faţa sobei. Vezi ceva ciudat la asta? 

— Trebuie niţel curățată, spuse Jim Leach. E bine 
întreţinută. Din câte văd, nu-i nimic ciudat, exceptând... Da, 
măciulia din stânga e mai lucioasă decât cea din dreapta. 

— Asta mi l-a adus în minte pe Hercule Poirot, spuse 
Battle. Ştii mania lui pentru simetrie... Cred că am gândit 
inconştient: „Asta l-ar supăra pe Poirot”, şi atunci am 
început să vorbesc despre el. la amprentele de pe cele două 
măciulii, Jones. 

Jones se execută. 

— Pe măciulia din dreapta există amprente, domnule, pe 
cea din stânga niciuna. 

— Atunci cea din stânga ne interesează. Celelalte 
amprente sunt ale servitoarei, când a curăţat-o, ultima 
oară. Cea din stânga a fost curățată de două ori. 

— Era o bucăţică de hârtie abrazivă în coşul de gunoi, 
spuse Jones. Nu m-am gândit că poate să aibă vreo 


importanţă. 

— Pentru că nu ştiai ce căutam. Uite, aş paria pe orice ca 
măciulia aia se deşurubează... Da, exact cum credeam. 

Jones scoase măciulia. 

— Cântăreşte binişor, spuse el. 

Leach se aplecă asupra măciuliei şi rosti: 

— E ceva... Opată întunecată... pe şurub. 

— Sânge, mai mult ca sigur, spuse Battle. A spălat măciulia 
şi a şters-o, dar pata asta de pe şurub n-a observat-o. Pun 
pariu pe ce vreţi că ăsta e obiectul cu care i s-a spart capul 
bătrânei. Dar mai sunt multe de găsit. Jones, ţie îţi revine 
sarcina să cercetezi din nou casa. De data asta, ai să ştii 
exact ce cauţi. 

Îi dădu câteva instrucţiuni amănunțite. Ducându-se la 
fereastră, scoase capul afară. 

— E acolo ceva galben, prins în iederă. S-ar putea să fie 
încă o piesă din jocul de puzzle. Aş zice chiar că este. 

XII 

Traversând holul, superintendentul Battle fu oprit de Mary 
Aldin. 

— Pot să vă vorbesc nu minut, domnule ofiţer? 

— Fireşte, domnişoară Aldin. Intrâăm aici? 

Deschise uşa sufrageriei. Masa fusese strânsă de Hurstall. 

— Aş vrea să vă întreb ceva, domnule Battle. Nu-i aşa că 
nu credeţi, nu puteţi crede că această... Această crimă 
îngrozitoare a fost comisă de unul din noi? Trebuie să fi fost 
cineva din afară! Vreun maniac! 

— În privinţa asta s-ar putea să nu greşiţi. Maniac este un 
cuvânt, care i se potriveşte foarte bine criminalului nostru, 
numai că nu e cineva din afară! 

Mary făcu ochii mari. 

— Vreţi să spuneţi că cineva din casa asta e... e nebun? 

— Vă gândiţi la cineva care face spume la gură şi îşi 
rostogoleşte ochii în cap. Maniacii nu sunt aşa. Unii dintre 
cei mai periculoşi criminali maniaci arată tot atât de 
zdraveni ca dumneavoastră sau ca mine. În general, e 


vorba de o obsesie. De o idee care, odată fixată în minte, 
ajunge treptat s-o deformeze. Oameni cu judecată care vin 
la tine şi-ţi povestesc patetici cât sunt ei de persecutați şi 
cum cineva îi spionează... Şi, de multe ori, te gândeşti că 
trebuie să fie adevărat. 

— Sunt sigură că nimeni de aici nu se consideră 
persecutat. 

— Am dat doar un exemplu de manie. Există şi alte forme. 
Dar eu cred că cine a comis crima asta este dominat de o 
idee fixă... O idee pe care a clocotit-o până a ajuns ca nimic 
să nu mai conteze, să mai aibă vreo im portanță. 

Mary se cutremură. Spuse: 

— E ceva ce cred că ar trebui să ştiţi. 

Clar şi concis îi relată despre vizita domnului Treves şi 
povestea pe care le-o spusese. Superintendentul Battle se 
arătă profund interesat. 

— A spus că ar recunoaşte persoana? Apropo... Bărbat sau 
femeie? 

— Eu am luat-o ca fiind vorba de un băiat... Dar, adevărul 
e că domnul Treves n-a afirmat asta... de fapt acum îmi 
amintesc., a specificat clar că nu va da nici o indicație 
privind vârsta sau sexul copilului. 

— Zău? Destul de semnificativ. Şi a spus că acel copil avea 
o particularitate fizică, după care l-ar putea recunoaşte 
oriunde? 

— Da. 

— O cicatrice, poate... Are cineva vreo cicatrice? Observă 
uşoara ezitare pe care o avu Mary Aldin, înainte de a 
răspunde. 

— N-am observat. 

— Ei, hai, domnişoară Aldin! Zâmbi. Ceva aţi observat. Şi 
dacă da, nu credeţi că aş putea să observ şi eu? 

Mary clătină din cap. 

— Eu... Eu n-am observat nimic de genul ăsta. 

Dar Battle remarcă tulburarea şi amărăciunea ei. 
Cuvintele lui îi sugeraseră, evident, gânduri neplăcute. Ar fi 


vrut să le cunoască, dar experienţa îi spunea că ar fi fost 
inutil s-o încolţească cu întrebările, în momentul acela. 

Aduse discuţia înapoi, la bătrânul domn Treves. 

Mary îi povesti tragicul eveniment din aceeaşi seară. 

Îi mai puse câteva întrebări, apoi rosti încetişor: 

— Asta e ceva nou pentru mine. N-am mai întâlnit, până 
acum, aşa ceva. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— N-am mai întâlnit o crimă, comisă prin simpla atârnare 
a unei tăblițe pe Lift. 

Mary îl privi înspăimântată. 

— Doar nu credeţi căâ...? 

— Că a fost o crimă? Fireşte că a fost! O crimă rapidă, 
inspirată. Putea să nu se fi produs, bineînţeles... Dar s-a 
produs! 

— Doar pentru că domnul Treves ştia...? 

— Da. Pentru că ar fi putut să ne îndrepte atenţia asupra 
unei anumite persoane din casa asta. Până acum bâjbâiam 
în întuneric, dar acum a apărut o rază de lumină şi, cu 
fiecare minut, cazul devine tot mai clar. Domnişoară Aldin, 
pot să vă spun că a fost o crimă premeditată în cele mai 
mici amănunte. Şi vreau să reţineţi: nu spuneţi nimănui că 
mi-aţi povestit despre domnul Treves. Nimănui, ţineţi 
minte! 

Mary dădu din cap. Părea încă buimacă. 

Battle ieşi din cameră, continuându-şi drumul pe care 
pornise, înainte de a fi oprit de Mary Aldin. Era un om 
metodic. Vroia o anumită informaţie şi era decis s-o obţină 
chiar dacă, între timp, apăruse o pistă nouă şi foarte 
tentantă. Nu fugea niciodată după doi iepuri deodată. 

Bătu în uşa bibliotecii şi glasul lui Nevile Strange răspunse 
„Intră”. 

Battle fu prezentat domnului Trelawny, un bărbat înalt, 
distins, cu ochi negri, pătrunzători. 

— Mă scuzaţi că vă deranjez, dar există ceva ce trebuie 
lămurit. Dumneavoastră, domnule Strange, moşteniţi 


jumătate din averea lui Sir Matthew, dar cine moşteneşte 
cealaltă jumătate? 

Nevile păru surprins: 

— V-am spus. Soţia mea. 

— Da. Dar... Battle tuşi încurcat, care soţie, domnule 
Strange? 

— Oh, înţeleg. Da, m-am exprimat prost. Banii îi revin lui 
Audrey care, la vremea când s-a întocmit testamentul, era 
soţia mea. Aşa e, domnule Trelawny? 

Avocatul confirmă. 

— Testamentul stipulează clar: averea va fi împărţită între 
copilul lui Sir Matthew, Nevile Henry Strange, şi soţia lui, 
Audrey Elizabeth Strange, fostă Standish. Prin urmare, 
divorţul nu a modificat cu nimic starea lucrurilor privind 
moştenirea. 

— Atunci e clar, spuse Battle. Doamna Audrey Strange 
este la curent cu asta? 

— Bineînţeles, răspunse domnul Trelawny. 

— Dar actuala doamnă Strange? 

— Kay? Nevile păru uşor surprins. Oh, cred că da. Cel 
puţin... N-am prea vorbit despre asta cu ea... 

— Cred că veţi descoperi că soţia dumneavoastră trăieşte 
cu impresia că, după moartea lui lady Tressilian, banii vor fi 
împărţiţi între dumneavoastră şi actuala dumneavoastră 
soţie, adică ea. Cel puţin aşa mi-a dat de înţeles în 
dimineaţa asta. De aceea am vrut să ştiu cum stau lucrurile 
din punct de vedere juridic. 

— Extraordinar! Exclamă Nevile. Totuşi, s-ar putea să fie 
aşa. Acum îmi amintesc ca, în câteva rânduri, a spus: „Vom 
intra în posesia banilor la moartea Camillei”, dar m-am 
gândit că se referea la jumătatea care îmi revenea mie, 
considerând-o şi a ei. 

— E curios câte neînţelegeri pot surveni, chiar între două 
persoane care discută destul de des despre acelaşi lucru... 
Fiecare interpretându-l altfel, fără ca vreunul să sesizeze 
discrepanţa. 


— Se mai întâmplă, spuse Nevile, fără prea mult interes. 
Oricum, în cazul de faţă, asta nu contează. Noi nu ducem 
lipsă de bani. Mă bucur pentru Audrey. E foarte 
strâmtorată, iar testamentul ăsta îi va schimba foarte mult 
viaţa în bine. 

Battle spuse sec: 

— Dar, cu siguranţă, domnule, după divorţ a primit o 
alocaţie de la dumneavoastră, nu? 

Nevile roşi. Spuse stânjenit: 

— Există anumite lucruri, ca de pildă... Mândria, domnule 
ofiţer. Audrey a refuzat să se atingă de vreun penny din 
alocaţia pe care doream să i-o dau. 

— O alocaţie foarte generoasă, preciza domnul Trelawny. 
Dar doamna Audrey Strange a returnat-o, de fiecare dată, 
refuzând s-o accepte. 

— Foarte interesant! Spuse Battle şi ieşi, înainte ca cineva 
să aibă timp să-i ceară să-şi explice afirmaţia. 

Battle îl căută pe nepotul său. 

— După cum se prezintă lucrurile, aproape pentru fiecare 
din casă există un drăguţ motiv financiar, spuse el. Nevile 
Strange şi Audrey Strange moştenesc fiecare câte cincizeci 
de mii. Kay Strange crede că i se cuvin cincizeci de mii ei. 
Mary Aldin primeşte o moştenire, care o scapă de grija zilei 
de mâine. Înclin să cred că Thomas Royde n-are nimic de 
câştigat, însă îi putem include pe Hurstall şi chiar pe 
Barrett, daca acceptăm ipoteza că a riscat să-şi dea duhul 
pentru a evita bănuielile. Da, cum spuneam, nu lipsesc 
motivele băneşti. Şi totuşi, dacă nu mă înşel, banii nu au 
nimic de-a face cu povestea asta. Dacă există o crimă 
făptuită doar din pură ură, atunci asta e. lar dacă nu 
intervine ceva care să-mi pună bețe în roate, sunt pe cale să 
descopăr cine a comis-o. 

XIII 

Angus MacWhirter stătea pe terasa hotelului Easterhead 
Bay şi privea peste râu la înălţimea amenințătoare a lui 
Stark Head. 


În acel moment, îşi trecea cu grijă în revistă gândurile şi 
sentimentele. 

Nu prea ştia ce îl făcuse să aleagă acest loc pentru a-şi 
petrece săptămâna liberă ce îi rămăsese. Poate dorinţa de a 
se pune la încercare... de a vedea dacă îi mai rămăsese 
ceva din fosta disperare. 

Mona? Ce puţin îi păsa acum! Era măritată cu celălalt. 
Trecuse, într-o zi, pe stradă pe lângă ea, fără să simtă nici o 
emoție. Îşi amintea durerea şi amărăciunea de care fusese 
cuprins când îl părăsise, dar acum totul aparţinea 
trecutului. 

Gândurile îi fură întrerupte de atingerea unui câine ud şi 
de strigătele noii sale prietene, domnişoara Diana Brinton, 
de treisprezece ani. 

— Pleacă, Don! Pleacă de acolo! Nu-i îngrozitor? A dat 
peste peşte sau altceva jos pe plajă. Miroase de la o poştă. 
Peştele trebuie să fi fost deja în descompunere, altfel nu se 
explică! 

Nasul lui MacWhirter îi confirmă presupunerea. 

— S-a băgat într-un fel de crăpătură în stâncă, spuse 
domnişoara Brinton. L-am scos şi l-am dus în mare să-l spăl, 
dar se pare că nu i-a ajutat cine ştie ce. 

MacWhirter fu de acord. Don, un terrier cu păr sârmos, 
prietenos şi cu o fire afectuoasă, părea jignit de tendinţa 
prietenilor săi de a-l ţine la distanţă. 

— Apa de mare nu e bună, spuse MacWhirter. Tot ce-i 
trebuie e doar apă caldă şi săpun. 

— Ştiu. Numai că în hotel nu-i chiar atât de simplu. Nu 
avem o baie separată. 

Într-un final, MacWhirter şi Diana intrară în hotel, prin uşa 
laterală, cu Don pe urmele lor, şi îl momiră în baia lui 
MacWhirter, unde îl săpuniră vârtos. Rezultatul fu că Don 
ieşi de acolo foarte curat, iar Diana şi MacWhirter uzi din 
cap până-n picioare. Don era foarte amărât. Iarăşi mirosul 
acela dezgustător de săpun... Şi tocmai când găsise ceva 
atât de parfumat încât l-ar fi invidiat orice câine! Oh, aşa se 


întâmplă, întotdeauna, cu oamenii... Nu se pricep nicicum la 
mirosuri! 

Micul incident îl distrase bine pe MacWhirter. Luă 
autobuzul de Saltington, unde îşi dăduse un costum la 
curăţat. 

Fata de serviciu de la spălătoria de urgenţă se uită 
absentă la el. 

— MacWhirter aţi spus? Mă tem că încă nu e gata. 

— Trebuie să fie. I se promisese că va fi gata în douăzeci şi 
patru de ore ori trecuseră patruzeci şi opt. O femeie ar fi 
făcut tărăboi. MacWhirter se mulţumi să se uite urât. 

— Încă nu a trecut termenul, spuse fata, zâmbind 
nepăsătoare. 

— Ba da. 

Fata nu mai zâmbi. Se răsti: 

— Oricum, nu e gata. 

— Atunci îl iau aşa cum e. 

— Nu i s-a făcut nimic, îl avertiză fata. 

— Îl iau. 

— Am putea să vi-l facem până mâine... Aşa, ca o favoare 
pentru dumneavoastră. 

— Nu obişnuiesc să pretind favoruri. Daţi-mi costumul, vă 
TOg. 

Aruncându-i o privire furioasă, fata intră în camera din 
spate. Se întoarse cu un pachet prost făcut, pe care i-l 
împinse pe tejghea. 

MacWhirter îl luă şi plecă. 

Era caraghios, dar se simţea ca şi cum ar fi câştigat o 
bătălie. De fapt, asta însemna că trebuia să-l dea la curăţat 
în altă parte! 

Întors la hotel, aruncă pachetul pe pat şi se uită supărat la 
el. Poate putea să-l dea la periat şi călcat în hotel. Nu era, 
de fapt, prea murdar... Poate nici nu avea nevoie să fie 
curăţat. 

Desfăcu pachetul şi scoase o înjurătură. Într-adevăr, 
spălătoria de urgenţă nu făcea doi bani. Asta nu era 


costumul lui. Nu avea nici măcar aceeaşi culoare. El le 
lăsase un costum bleumarin. Nişte zăpăciţi impertinenţi şi 
ineficienţi! 

Se uita iritat la etichetă. Numele corespundea. Alt 
MacWhirter? Ori încurcaseră şi etichetele? 

Uitându-se nervos te costumul mototolit, deodată 
încremeni. 

Categoric, cunoştea mirosul acela... Un miros deosebit de 
neplăcut... Având cumva legătură cu un câine. Da, asta era! 
Diana şi câinele ei. Mirosea pur şi simplu a peşte împuţit! 

Se aplecă şi examina costumul. Pe umărul hainei era o 
pată. Pe umăr... 

„Într-adevăr, foarte ciudat...”, gândi MacWhirter. 

În orice caz, a doua zi, avea el să-i spună vreo câteva fetei 
de la spălătoria de urgenţă. Ce dezorganizare! 

XIV 

După cină, ieşi din hotel şi o luă pe drumul spre 
debarcader. Era o noapte senină, dar rece, şi bătea un 
vânticel tăios. Vara se terminase. 

MacW hirter trecu cu bacul pe partea cealaltă, la 
Saltcreek. Era a doua oară când vizita Stark Head. Locul 
exercita o fascinaţie asupra lui. Urcă încetişor dealul, trecu 
pe lângă Balmoral Court Hotel şi apoi pe lângă o casă mare, 
aşezată pe vârful unei stânci. Citi cuvintele scrise pe uşă: 
Gull's Point. Deci, aici fusese omorâtă doamna aceea 
bătrână! Se vorbise mult, în hotel, despre asta. Camerista îi 
împuiase capul cu toate detaliile, iar ziarele dăduseră 
evenimentului atâta amploare că îl plictisise, căci pe el îl 
interesa ce se petrecea în lumea largă, nu crimele. 

Îşi continuă drumul, coborând iar dealul spre o mică plajă, 
cu câteva căsuțe vechi de pescari, care fuseseră între timp 
modernizate. Apoi, urcă din nou, până când drumul se 
înfunda, transformându-se într-o cărăruie ce ducea sus pe 
Stark Head. 

Stark Head era sumbru şi ameninţător. MacWhirter stătea 
în picioare pe marginea stâncii, privind jos, la mare. Aşa 


stătuse şi în noaptea aceea, încercă să regăsească câteva 
din emoţiile pe care le trăise atunci... Disperare, mânie, 
epuizare... Dorinţa de a pune capăt la toate. Nu era nimic 
de regăsit. Toate acestea trecuseră. Rămăsese, în schimb, o 
mânie rece. Agăţarea în crengile copacului, paza de coastă 
care-l salvase, dădăcirea din spital, de parcă ar fi fost un 
copil tâmpit, o întreagă serie de umilinţe şi jigniri. De ce nu 
fusese lăsat în pace? Ar fi preferat-o de o mie de ori. Şi 
acum mai simţea încă la fel. Singurul lucru care-i lipsea era 
impulsul necesar. 

Ce rănit se simţea, atunci, gândindu-se la Mona! Acum se 
putea gândi la ea foarte liniştit, întotdeauna fusese cam 
proastă. Oricine o putea aiuri, flatând-o sau prefăcându-se 
că-i cântă în strună. Foarte drăguță. Da, foarte drăguță... 
Dar fără minte, nu era genul de femeie la care visase... 

Dar de frumoasă era frumoasă... Îi inspira imaginea vagă a 
unei femei zburând în noapte, cu valurile albe 
învolburându-se în jurul ei... Ceva ca figura de la prova unei 
nave... Numai, nu atât de solidă... Nici pe departe atât de 
solidă. 

Şi atunci, cu o dramatică impetuozitate, se produse 
incredibilul! Prin noapte, venea, în zbor, o siluetă. O clipă 
dispărea, în clipa următoare reapărea... O siluetă albă 
alergând... Alergând spre marginea stâncii. O siluetă 
frumoasă şi disperată, mânată spre autodistrugere de 
Furiile dezlănţuite! Alerga cu o disperare cumplită... El 
cunoştea disperarea aia. Ştia ce înseamnă... 

Se desprinse iute din umbră şi o prinse, tocmai când era 
pe punctul de a se arunca de pe stâncă. 

Spuse sălbatic: 

— N-ai să... 

Era exact, ca şi cum ai fi prins o pasăre. Se zbătea... se 
zbătea în tăcere, apoi, tot aidoma unei păsări, înţepeni 
brusc. 

MacWbhirter rosti grăbit: 


— Nu te arunca! Nu merită s-o faci pentru nimic în lume. 
Pentru nimic. Chiar dacă eşti disperat de nefericită... 

Ea scoase un sunet. Era, probabil, o încercare nereuşită 
de a râde. 

EI întrebă poruncitor: 

— Nu eşti nefericită? Atunci, de ce? 

Ea îi răspunse, pe loc, printr-un singur cuvânt, ca o 
suflare: 

— De frică. 

— Prică? Era atât de uimit, încât îi dădu drumul şi făcu un 
pas înapoi s-o vadă mai bine. 

Atunci înţelese adevărul spuselor ei. Teama era cea care o 
gonise de la spate. Teama îi făcea faţa mică şi inteligentă să 
pară prostească, lipsită de expresie. Teama îi dilata ochii 
larg depărtaţi. 

Rosti neîncrezător: 

— De ce ţi-e frică? 

Îi răspunse atât de încet ca abia o auzi: 

— Mi-e frică să nu fiu spânzurată... 

Da, chiar aşa spusese. EI o privi lung, foarte lung. Apoi se 
uită la marginea stâncii. 

— Deci, de asta? 

— Da. O moarte rapidă, în loc de... Închise ochii şi se 
cutremură, începu să tremure. 

MacWhirter punea în minte lucrurile cap la cap, în mod 
logic, în cele din urmă, spuse: 

— Lady Tressilian? Bătrâna care a fost omorâtă? Apoi, 
acuzator: Dumneata trebuie să fii doamna Strange... Prima 
doamnă Strange. 

Tremurând încă, ea dădu din cap. 

MacWbhirter continuă cu vocea sa joasă, domoală, 
încercând să-şi amintească tot ce auzise. Zvonurile se 
amestecaseră cu faptele. 

— L-au reţinut pe soţul dumitale... E adevărat, nu-i aşa? 
Există o grămadă de probe împotriva lui... Apoi s-a dovedit 
că fuseseră fabricate de cineva... 


Se opri şi o privi. Nu mai tremura. Stătea şi se uita la el ca 
un copil docil. Găsi că atitudinea ei era dureros de 
nesuportat. 

Continuă: 

— Înţeleg... Da, înţeleg cum a fost... Te-a părăsit pentru o 
altă femeie, nu-i aşa? lar dumneata îl iubeai... De asta... Se 
opri brusc, apoi zise: înţeleg. Soţia mea m-a părăsit pentru 
altul... 

Ea îşi agită braţele, începând să se bâlbâie puternic, cu 
disperare: 

— N-nu... N-nu €... a-aşa. D-deloc... 

MacWhirter i-o tăie scurt. Glasul său era aspru şi hotărât. 

— Du-te acasă! Să nu-ţi mai fie frică. Auzi? Voi avea grijă 
să nu fii spânzurată! 

XV 

Mary Aldin stătea lungită pe sofaua din salon. Prin cap îi 
treceau săgeți şi îşi simţea tot corpul istovit. 

Ancheta avusese loc, cu o zi în urmă şi, după formalităţile 
necesare, se amânase cu o săptămână. 

Înmormântarea lui lady Tressilian urma să aibă loc în ziua 
aceea. Audrey şi Kay plecaseră, cu maşina, la Saltington, să- 
şi facă rost de îmbrăcăminte de doliu. led Latimer se 
dusese cu ele. Nevile şi Thomas Royde ieşiseră să se plimbe, 
aşa că, exceptând servitorii, Mary era singură în casă. 

Superintendentul Battle şi inspectorul Leach lipsiseră în 
ziua aceea, ceea ce, de asemenea, era o uşurare. Pentru 
Mary, absenţa lor părea să înlăture o umbră. Fuseseră 
politicoşi, foarte plăcuţi, dar neîntreruptele întrebări, 
insistența aceea calmă cu care despicau firul în patru, 
revenind, mereu, asupra fiecărui fapt, îi încercaseră din 
greu nervii. Până acum, acel ofiţer de poliţie cu chipul 
împietrit trebuie să fi aflat orice incident, orice cuvânt, 
orice gest chiar din ultimele zece zile. 

Acum, prin plecarea lor, era linişte. Mary putea să se 
relaxeze. Vroia să uite totul... Totul. Doar să zacă şi să se 
odihnească. 


— Scuzaţi-mă doamnă... 

În pragul uşii stătea Hurstall, stânjenit că o deranjează. 

— Spune, Hurstall. 

— Un domn vrea să vă vadă. L-am poftit în birou. 

Mary îl privi mirată şi oarecum supărată. 

— Cine e? 

— Şi-a dat numele de MacWhirter, domnişoară. 

— N-am auzit de el. 

— Nu, domnişoară. 

— Trebuie să fie reporter. Nu trebuia să-l laşi să intre, 
Hurstall. 

Hurstall tuşi. 

— Nu cred că e reporter, domnişoară. Cred că e un 
prieten de-al domnişoarei Audrey. 

— Oh, asta-i cu totul altceva. 

Aranjându-şi părul, Mary traversă obosită holul şi intră în 
birou. Rămase oarecum surprinsă, când bărbatul înalt, care 
stătea la fereastră, se întoarse. Nu arăta câtuşi de puţin a 
prieten cu Audrey. 

În tot cazul, spuse pe un ton prietenos: 

— Îmi pare rău, doamna Strange e plecată. Vroiaţi s-o 
vedeţi? 

O privi gânditor, cântărindu-şi şansele. 

— Sunteţi Mary Aldin? 

— Da. 

— Cred că mă puteţi ajuta tot atât de bine. Vreau să 
găsesc nişte frânghie. 

— Frânghie? Întrebă Mary, extrem de mirată. 

— Da, frânghie. Cam pe unde ţineţi frânghia? 

Mai târziu, Mary îşi zise că trebuie să fi fost hipnotizată. 
Dacă străinul acesta ar fi catadicsit să-i dea vreo explicaţie, 
poate l-ar fi refuzat. Dar Angus MacWhirter, incapabil să 
găsească o explicaţie plauzibilă, hotărâse, în mod înţelept, 
să se lipsească de vreuna. Se mulţumi doar să spună, 
simplu, ce dorea. Pe jumătate buimacă, Mary se pomeni 
conducându-l în căutarea unei frânghii. 


— Ce fel de frânghie, întrebase ea. 

— Oricare. 

— Poate în magazia de conserve?... Rosti ea cu îndoială. 

— Vreţi să mergem acolo? 

Îl conduse. Erau ghemuri şi colaci de sfoară, dar 
MacWhirter scutură din cap. 

El vroia o frânghie... Un colac mare de frânghie. 

— Mai e debaraua, spuse Mary, ezitând. 

— A! Acolo s-ar putea să fie. 

Se întoarseră şi urcară la etaj. Mary deschise uşa cămării. 
MacWbhirter stătu în prag, uitându-se înăuntru. La un 
moment dat, scoase un ciudat oftat de mulţumire. 

— Am găsit, spuse el. 

Pe un cufăr, chiar în spatele uşii, se afla un colac mare de 
frânghie, alături de nişte unelte vechi de pescuit şi câteva 
perne roase de molii, îşi puse mâna pe braţul ei şi o trase 
blând înăuntru până când ajunseră lângă frânghie. 
Atingând frânghia, MacWhirter spuse: 

— Aş vrea să vă puneţi mintea la contribuţie, domnişoară 
Aldin. O să observați că totul în jur e acoperit cu praf. Pe 
frânghia asta nu e deloc praf. Puneţi mâna. 

Mary spuse surprinsă: 

— E uşor umedă. 

— Chiar aşa. 

Se întoarse să iasă. 

— Dar frânghia? Credeam că vă trebuie, rosti uimită Mary, 

El zâmbi: 

— Vroiam doar să ştiu că e aici. Atâta tot. V-ar deranja să 
încuiaţi şi... Să luaţi cheia, domnişoară Aldin? Da. V-aş 
rămâne îndatorat dacă aţi da-o superintendentului Battle 
sau inspectorului Leach. La ei ar fi cel mai în siguranţă. 

În timp ce coborau, Mary făcu un efort să se adune. Când 
ajunseră în holul principal, protestă: 

— Dar, zău, nu înţeleg nimic. 

MacWhirter rosti ferm: 


— Nu e nevoie să înţelegeţi. Îi luă mâna şi i-o strânse cu 
căldură: Vă sunt foarte recunoscător pentru cooperare. 

Acestea fiind zise, se îndreptă direct spre uşa din faţă şi 
ieşi. Mary se întrebă dacă nu visase! 

Nevile şi Thomas intrară în casă şi, la scurt timp, sosi şi 
maşina, şi Mary Aldin se trezi invidiindu-i pe Kay şi pe Ted 
că puteau fi atât de veseli. Râdeau şi glumeau unul cu altul, 
„în definitiv, de ce nu?”, gândi ea. Camilla Tressilian nu 
însemnase nimic pentru Kay. Toată povestea asta tragică 
era foarte neplăcută pentru o fiinţă tânără, clocotind de 
viaţă. 

Tocmai terminaseră prânzul când veni poliţia. Glasul lui 
Hurstall avea o notă speriată când anunţă că 
superintendentul Battle şi inspectorul Leach se aflau în 
salon. 

Chipul superintendentului Battle era foarte blând când îi 
salută. 

— Sper că nu v-am deranjat, se scuză el. Dar mai există 
câteva lucruri pe care aş vrea să le aflu. De exemplu, cui 
aparţine mănugşa asta? 

Arăta o mănuşă mică, din piele de căprioară galbenă, şi i 
se adresă lui Audrey: 

— E a dumneavoastră, doamnă Strange? Ea clătină din 
cap. 

— Nu... Nu, nu-ia mea. 

— Domnişoară Aldin? 

— Nu cred. N-am niciuna de culoarea asta. 

— Pot să vad? Kay întinse mâna. Nu. 

— Poate aţi vrea s-o încercaţi. 

Kay o încercă, dar mănuşa era prea mică. 

— Domnişoara Aldin? Mary încercă la rândul ei. 

— Şi pentru dumneavoastră e prea mică, spuse Battle. Se 
întoarse spre Audrey: Cred că dumneavoastră vi se 
potriveşte perfect. Aveţi mâna mai mică decât a oricăreia 
dintre celelalte doamne. 

Audrey o luă şi o trase pe mâna dreaptă. 


Nevile spuse tăâios: 

— Battle, ţi-a spus că nu-i mănugşa ei. 

— Poate a făcut o greşeală. Sau a uitat. 

Audrey spuse: 

— S-ar putea să fie a mea... Mănuşile seamănă atât de 
mult între ele, nu-i aşa? 

— În orice caz, a fost găsită lângă fereastra 
dumneavoastră, doamnă Strange, vârâtă în iederă... 
Împreună cu perechea ei. 

Urmă o pauză. Audrey deschise gura să vorbească, apoi o 
închise la loc. Sub privirea aspră a superintendentului 
Battle, ochii îi coborâră. 

Nevile ţâşni înainte. 

— Ascultă, ofiţere... 

— Poate putem schimba câteva vorbe în particular, 
domnule Strange? Spuse Battle grav. 

— Desigur. Veniţi în bibliotecă. 

O luă într-acolo şi cei doi poliţişti îl urmară. De îndată ce 
uşa se închise, Nevile rosti tăios: 

— Ce-i povestea asta caraghioasă cu mănuşile găsite lângă 
fereastra soţiei mele? 

Battle răspunse liniştit: 

— Am descoperit câteva lucruri foarte ciudate în casa asta, 
domnule Strange. 

Nevile se încruntă. 

— Ciudate? Ce înţelegi prin ciudate? 

— Am să vă arăt. 

Ca răspuns la un semn, Leach părăsi camera şi se întoarse 
ţinând în mână o unealtă foarte ciudată. Battle spuse: 

— După cum vedeţi, aceasta constă dintr-o măciulie de 
oţel, luată de la o galerie de sobă, o galerie veche, în stil 
victorian... E grea şi a fost înşurubată în mânerul unei 
rachete de tenis, căreia i s-a tăiat paleta, în partea 
superioară, adică. Se opri. Cred că nu poate încăpea nici o 
îndoială că obiectul acesta a fost folosit pentru a o omori pe 
lady Tressilian. 


— Oribil! Se cutremură Nevile. Dar unde aţi găsit acest... 
Această monstruozitate? 

— Măciulia a fost curățată şi pusă la loc, la apărătoarea 
căminului. Totuşi, criminalul a neglijat să curețe şurubul. 
Am găsit urme de sânge pe el. Tot aşa, racheta a fost 
reasamblată, cu ajutorul unui leucoplast, după care a fost 
aruncată neglijent înapoi, în dulapul de sub scară, unde, 
probabil, ar fi rămas neobservată, printre atâtea alte 
rachete, dacă nu s-ar fi întâmplat să căutăm ceva în genul 
acesta. 

— Inteligent din partea dumitale, ofiţere. 

— E doar o problemă de rutină. 

— Nici o amprentă, presupun? 

— Racheta aceasta care, după greutate, aş spune că 
aparţine doamnei Kay Strange, a fost mânuită de ea şi, de 
asemenea, de dumneavoastră, căci pe ea se găsesc 
amprentele amândurora. Dar indică semne indubitabile că, 
după dumneavoastră, a mai mânuit-o cineva care purta 
mănuşi. Există o singură amprentă... Lăsată, de data asta, 
din imprudenţă, cred. Ea se află pe leucoplastul folosit la 
îmbinarea celor două părţi ale rachetei. Deocamdată, n-am 
să spun a cui e amprenta. Mai întâi, vreau să mai menţionez 
alte câteva lucruri. 

Battle se opri, apoi spuse: 

— Vreau să fiţi pregătit să suportaţi un şoc, domnule 
Strange. lar mai întâi, vreau să vă întreb ceva. Sunteţi sigur 
că a dumneavoastră a fost ideea acestei întâlniri aici şi că, 
în realitate, nu v-a fost sugerată de doamna Audrey 
Strange? 

— Audrey n-a făcut nimic de genul ăsta, Audrey... 

Uşa se deschise şi intră Thomas Royde. 

— Îmi pare rău că deranjez, dar aş vrea să fiu de faţă la 
discuţia asta, spuse el. 

Nevile întoarse spre el o faţă sâcâită. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, amice, asta-i o convorbire 
particulară. 


— Mă tem că nu-mi pasă. Vedeţi, am auzit de afară un 
nume. Se opri. Numele lui Audrey. 

— Şi ce dracu are de-a face numele lui Audrey cu tine? 
Întrebă Nevile, înfierbântându-se. 

— Ei bine, dacă am ajuns aici, ce are de-a face cu tine? Nu 
i-am spus nimic clar lui Audrey, dar am venit aici cu intenţia 
de a-i cere să se mărite cu mine şi cred că o ştie. Mai mult, 
am de gând serios să mă însor cu ea. 

Superintendentul Battle tuşi. Nevile se întoarse spre el, 
tresărind. 

— Îmi pare rău, domnule ofiţer, întreruperea asta... 

Battle spuse: 

— Nu mă deranjează, domnule Strange. Mai am o 
întrebare. Costumul acela albastru închis, pe care l-aţi 
purtat la cină, în noaptea crimei, avea fire de păr blond pe 
partea dinăuntru a gulerului şi pe umeri. Ştiţi cum au ajuns 
acolo? 

— Presupun că e părul meu. 

— Oh, nu, nu-i al dumneavoastră, domnule. E păr de 
femeie, iar pe mâneci erau fire de păr roşcat. 

— Cred că ăsta e al soţiei mele... al lui Kay. Dumneata 
sugerezi că celelalte sunt ale lui Audrey. E foarte posibil să 
fie. Mi-am agăţat butonii de la manşetă în părul ei, într-o 
noapte, afară pe terasă. Da, mi-aduc aminte. 

— În cazul ăsta părul blond trebuia să fie pe mânecă, nu? 
Îngână inspectorul Leach. 

— Ce dracu vrei să insinuezi? Strigă Nevile. 

— De asemenea, înăuntrul gulerului sunt urme de pudră, 
spuse Battle. Primavera Naturelle NR. L - o pudră foarte 
bună şi scumpă, dar n-are rost să-mi spuneţi că ea 
dumneavoastră, domnule Strange, căci n-am să vă cred. lar 
doamna Strange foloseşte Orchid Sun Kiss. Doamna Audrey 
Strange e singura care foloseşte Primavera Naturelle Nr. 1. 

— Ce vreţi să insinuaţi? Repetă Nevile. Battle se aplecă 
înainte. 


— Nu insinuez, sugerez doar că... Într-o anumită ocazie, 
doamna Strange a purtat haina aceea. E singurul mod 
rezonabil în care au putut rămâne pe el pudra şi firele de 
păr. Apoi, aţi văzut mănugşa pe care am arătat-o mai înainte? 
E limpede că e mănugşa ei. Aceea era mănuşa dreaptă şi iat- 
O şi pe cea stângă. O scoase din buzunar şi o puse pe masă. 
Era mototolită şi avea pete cafenii. 

Nevile spuse cu o notă de teamă în glas: 

— Ce-s alea pe ea? 

— Sânge, domnule Strange. Şi, observați, e mănuşa 
stângă. Doamna Audrey Strange e stângace. Am remarcat 
asta când am văzut-o stând cu ceaşca de cafea în mâna 
dreaptă şi cu ţigara în stânga, la micul dejun. Iar trusa de 
scris de pe biroul ei e fixată în stânga. Toate se potrivesc. 
Măciulia de la apărătoarea sobei ei, mănuşile ascunse în 
iedera din faţa ferestrei ei, părul şi pudra de pe costum. 
Lady Tressilian a fost izbită în tâmpla dreaptă... Dar poziţia 
patului făcea imposibilă o astfel de lovitură pentru cineva 
care stătea pe partea cealaltă a lui. Era extrem de incomod 
să fi fost lovită cu mâna dreaptă... Dar pentru o persoană 
stângace, era modul normal de a lovi... 

Nevile râse dispreţuitor: 

— Vrei să insinuezi că Audrey... Audrey ar fi făcut toate 
aceste pregătiri minuţioase şi că a omorât o bătrână, pe 
care o cunoştea de ani de zile, cu scopul de a pune mâna pe 
banii ei? 

Battle clătină din cap. 

— Nimic de genul ăsta. Regret, domnule Strange, trebuie 
să înţelegeţi exact cum stau lucrurile. Crima asta a fost 
îndreptată, de la început până la sfârşit, împotriva 
dumneavoastră. Încă de când aţi părăsit-o, Audrey Strange 
a clocit posibilitatea unei răzbunări. În final, s-a 
dezechilibrat mintal. Poate niciodată n-a fost foarte 
sănătoasă la cap. S-a gândit că nu era suficient să vă 
omoare. S-a hotărât să facă să fiţi spânzurat pentru crimă. 
A ales seara când ştia că v-aţi certat cu lady Tressilian. A 


luat haina din dormitorul dumneavoastră şi a îmbrăcat-o 
când a lovit-o pe bătrână, ca astfel să fie pătată de sânge. A 
lăsat pe podea crosa dumneavoastră, ştiind că pe ea se vor 
găsi amprentele dumneavoastră, şi a lipit firele de păr 
încleiate cu sânge pe capătul acesteia. V-a inoculat ideea de 
a veni aici când se afla şi ea aici. Singurul lucru care v-a 
salvat a fost ceva ce nu prevăzuse: faptul că lady Tressilian 
a sunat-o pe Barrett şi că Barrett v-a văzut plecând de 
acasă. 

Nevile îşi îngropase faţa în mâini. Acum spuse: 

— Nu e adevărat. Nu e adevărat! Audrey nu mi-a purtat 
niciodată ranchiună. Aţi interpretat totul greşit. Ea e cea 
mai corectă, cea mai dreaptă făptură... În inima ei nu 
încape răutate. 

Battle oftă. 

— Treaba mea nu e să mă contrazic cu dumneavoastră, 
domnule Strange. Am vrut doar să vă pregătesc. Am s-o 
somez pe doamna Strange şi am să-i cer să mă urmeze. Am 
mandat de arestare. Mai bine v-aţi ocupa să-i găsiţi un 
avocat bun. 

— E de neconceput Absolut de neconceput. E o 
absurditate. 

— Dragostea se transformă în ură mai uşor decât credeţi, 
domnule Strange. 

— Vă spun că-i o greşeală... O absurditate. 

Thomas Royde interveni. Glasul său era liniştit şi plăcut. 

— Încetează să repeţi că-i o absurditate, Nevile. Revino-ţi! 
Nu înţelegi că singurul lucru care o poate ajuta pe Audrey 
este să renunţi la ideile tale despre cavalerism şi să dai la 
iveală adevărul? 

— Adevărul? Vrei să spui... 

— Mă refer la adevărul despre Audrey şi Adrian. Royde se 
întoarse către ofiţerii de poliţie. Vedeţi, domnule Battle, vă 
înşelaţi în privinţa faptelor. Nu Nevile a părăsit-o pe Audrey. 
Ea l-a părăsit. A fugit cu fratele meu, Adrian. După aceea, 
Adrian a murit într-un accident de maşină. Nevile s-a purtat 


extrem de cavalereşte cu Audrey. A aranjat ca ea să 
divorţeze de el, luând asupra lui toată vina. 

— N-am vrut să-i târăsc numele în noroi, bombăni 
morocănos Nevile. Nu bănuiam că mai ştia şi altcineva. 

— Mi-a scris Adrian, chiar înainte de accident, explică 
scurt Thomas. Continuă: Nu vedeţi, domnule ofiţer, că asta 
vă dărâmă toată teoria? Audrey nu avea motive să-l urască 
pe Nevile. Dimpotrivă, are toate motivele să-i fie 
recunoscătoare. El a încercat s-o facă să accepte o alocaţie 
din partea lui, dar ea nu a primit. Nor malcă atunci când el 
a vrut ca ea să se întâlnească cu Kay, ea n-a putut să-l 
refuze. 

Chipul lui Battle rămase imperturbabil. 

— Motivul e doar unul din aspecte, spuse el. În privinţa 
asta, se poate să mă fi înşelat. Dar faptele sunt fapte şi toate 
arată că e vinovată. 

Nevile spuse cu subînţeles: 

— Acum două zile, toate faptele arătau că eu eram 
vinovat! 

Battle păru puţin încurcat. 

— Asta-i destul de adevărat. Dar hai să vedem ce-mi cereţi 
dumneavoastră să cred, domnule Strange, îmi cereţi să 
cred că există cineva care vă urăşte pe amândoi... Cineva 
care, dacă tot ce uneltise împotriva dumneavoastră dădea 
greş, concepuse şi o a doua pistă, menită să conducă la 
Audrey Strange. Şi acum, domnule Strange, cine... credeţi 
că vă urăşte pe amândoi? Nevile îşi îngropa din nou faţa în 
mâini. 

— Sună atât de fantastic tot ce spui! 

— Pentru că este fantastic. Eu trebuie să mă bazez pe 
fapte. Dacă doamna Strange ne poate oferi vreo 
explicaţie... 

— Eu v-am oferit vreo explicaţie? 

— Nu insistaţi, domnule Strange. Trebuie să-mi fac 
datoria. 


Battle încheie aici discuţia. El şi Leach părăsiră primii 
încăperea. Nevile şi Royde îi urmară imediat. 

Audrey Strange se ridică şi le ieşi în întâmpinare. Se uită 
drept la Battle, cu buzele întredeschise, într-o încercare de 
zâmbet. Rosti foarte moale: 

— Mă luaţi, nu-i aşa? Battle deveni foarte oficial. 

— Doamnă Strange am mandat să vă arestez sub acuzaţia 
de a o fi omorât pe Camilla Tressilian, în ziua de luni, 12 
septembrie. Trebuie sa vă avertizez că tot ce veţi spune va 
fi consemnat şi folosit ca dovadă la proces. 

Audrey scoase un oftat. Faţa ei mica era împăcată şi pură 
ca o camee. 

— E aproape o uşurare. Mă bucur că... S-a sfârşit! 

Nevile ţâşni înainte. 

— Audrey... Nu spune nimic... Nu vorbi deloc. Ea îi zâmbi. 

— De ce nu, Nevile? Totul e adevărat... Şi sunt atât de 
obosită! 

Leach inspiră adânc. Deci, asta era. Nebună de legat, 
fireşte, dar îi scutea de o mulţime de necazuri! Se întrebă 
ce se întâmplase cu unchiul său. Bătrânul se uita de parcă 
văzuse o stafie. Se uita lung la sărmana făptură dementă, 
ca şi cum nu putea să-şi creadă ochilor. În fine, fusese un 
caz interesant, gândi Leach mulţumit. 

Şi atunci, cu un efect aproape grotesc, Hurstall deschise 
uşa salonului şi anunţă: 

— Domnul MacWhirter. 

MacWhirter păşi înăuntru foarte decis. Se duse direct la 
Battle. 

— Dumneavoastră sunteţi ofiţerul de poliţie, însărcinat cu 
cazul Tressilian? 

— Da. 

— Atunci, vreau să fac o declaraţie importantă. Îmi pare 
rău că n-am venit mai devreme, dar, abia azi, mi-am dat 
brusc seama de importanţa unui fapt la care am fost 
martor, în noaptea de luni, 12 septembrie. Aruncă o privire 
rapidă în jur. Am putea sta de vorbă undeva? 


Battle se întoarse spre Leach. 

— Vrei să rămâi aici, cu doamna Strange? 

— Da, domnule, spuse Leach oficial. 

Apoi se aplecă şi şopti ceva la urechea celuilalt. Battle se 
întoarse spre MacWhirter. 

— Veniţi pe-aici! 

Îl conduse în bibliotecă. 

— Şi acum îmi spuneţi ce-a fost asta? Colegul meu mi-a 
şoptit că v-a mai văzut pe aici... larna trecută? 

— Foarte adevărat, spuse MacWhirter. Încercare de 
sinucidere. Asta e o parte din povestea mea. 

— Continuaţi, domnule MacWhirter! 

— În ianuarie trecut, am încercat să-mi iau viaţa, 
aruncându-mă de pe Stark Head. Anul ăsta, am avut 
fantezia de a revedea locul. M-am dus acolo, în noaptea de 
luni şi am rămas câtva timp. Mă uitam în jos, la mare, şi 
dincolo de ea, la Easterhead Bay şi apoi m-am uitat în 
stânga mea. Mai precis, m-am uitat la casa asta. În lumina 
lunii o vedeam foarte clar. 

— Şi? 

— Până azi nu mi-am dat seama că era noaptea în care s-a 
comis crima. 

Se aplecă înainte. 

— Am să vă spun ce am văzut. 

XVI 

Nu trecuseră decât cinci minute, până când Battle apăru 
din nou în salon, dar celor de acolo li se păruseră mult mai 
multe. 

Kay îşi pierduse brusc autocontrolul. Ţipa la Audrey. 

— Ştiam că tu ai făcut-o! Am ştiut-o mereu! Stiam că 
pregăteai ceva... 

Mary Aldin interveni repede: 

— 'Te rog, Kay. 

Nevile spuse tăâios: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci, Kay! 

Ted Latimer veni spre Kay, care începuse să plângă. 


— Stăpâneşte-te, spuse el blând, apoi întoarse capul spre 
Nevile şi rosti supărat: Nu-ţi dai seama cât de stresată a 
fost Kay? De ce n-ai puţină grijă de ea, Strange? 

— Mă simt perfect, spuse Kay. 

— Doamne ce te-aş mai lua de aici! Bufni led. 

Inspectorul Leach îşi drese glasul. Ştia bine că, în situaţii 
ca aceasta, se proferau o grămadă de injurii. Partea 
nefericită era ca, mai târziu, erau amar regretate. 

Battle reveni în încăpere. Chipul său era lipsit de expresie. 
Spuse: 

— Vreţi să vă liniştiţi un pic, doamnă Strange? Mă tem că 
inspectorul Leach va trebui să vă însoţească la etaj. 

Mary Aldin spuse: 

— Vin şi eu. 

Când cele două femei părăsiră camera, însoţite de 
inspector, Nevile întrebă nerăbdător: 

— Ei bine, ce vroia tipul ăla? 

Battle rosti încetişor: 

— Domnul MacWhirter mi-a spus o poveste foarte ciudată. 

— O ajută pe Audrey? Încă mai sunteţi hotărâți s-o 
arestaţi? 

— V-am spus, domnule Strange. Trebuie să-mi fac datoria. 

Nevile se întoarse; toată vioiciunea îi dispăruse de pe chip. 

— Cred că ar fi mai bine să-i telefonez lui Trelawny. 

— Nu e nici o grabă, domnule Strange. Vreau să fac, mai 
întâi, un mic experiment legat de depoziţia domnului 
MacWhirter. Deocamdată, s-o văd plecată pe doamna 
Strange. 

Audrey cobora acum scările, alături de inspectorul Leach. 
Chipul său mai păstra încă acea detaşare îndepărtată. 

Nevile veni spre ea cu braţele întinse. 

— Audrey... 

Privirea ei ternă alunecă peste el. Spuse: 

— E în regulă, Nevile. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de nimic. 

Thomas Royde stătea lângă uşa de la intrare, de parcă ar 
fi vrut să bareze ieşirea. 


Pe buzele lui Audrey apăru un zâmbet uşor. 

— Credinciosul Thomas”, murmură ea. 

Thomas bâlbâi: 

— Dacă te pot ajuta cu ceva. 

— Nimeni nu mă poate ajuta, spuse Audrey ieşind cu capul 
sus. 

Sergentul Jones aştepta afară într-o maşină de poliţie, iar 
Audrey şi Leach s-au urcat. 

— Frumoasă ieşire! Spuse, apreciativ, led Latimer. 

Nevile se întoarse spre el, furios. 

Superintendentul Battle se interpuse şi spuse cu un glas 
ridicat: 

— Aşa cum spuneam, am un experiment de făcut. Domnul 
MacWhirter ne aşteaptă la bac şi trebuie să ne întâlnim cu 
el în 10 minute. Vom merge cu barca aşa ca am rugămintea 
ca doamnele să îmbrace călduros. 10 minute, vă rog. 

Semăna cu un regizor punând în scena o piesă. Nici nu a 
observat feţele lor perplexe. 

Ora zero. 

| 

Era răcoare pe apă şi Kay îşi strângea la piept micuța 
jachetă de îmblănită. 

Zgomotul motorului pornit a răsunat de-a lungul râului şi 
în micul golf ce despărţea Gull's Point de imensa masă a 
Stark Head. 

O dată sau de două ori cineva a încercat să întrebe ceva, 
dar de fiecare data superintendentul Battle a ridicat o 
mână, indicând că nu este încă timpul. Aşa că liniştea nu 
era întreruptă decât de fâşâitul apei de-a lungul bărcii cu 
motor. Kay şi Ted stăteau unul lângă altul, uitându-se la apă, 
Nevile ţinea umerii căzuţi şi picioarele întinse, iar Mary 
Aldin şi Thomas Royde erau în picioare la prova. Şi, din 
când în când, fiecare se uita cu curiozitate la silueta înaltă 
şi distantă a lui MacWhirter, aflat la pupa. Nu privea la 
niciunul din ei, căci era cu spatele şi cu umerii ridicaţi. 


Abia când ajunseră la umbra ameninţătorului Stark Head, 
ce se ridica deasupra lor, Battle opri motorul şi începu să-şi 
depene partitura. Vorbea detaşat, pe un ton mai mult 
meditativ. 

— A fost un caz foarte ciudat... Unul dintre cele mai 
ciudate pe care le-am întâlnit vreodată şi aş vrea să spun 
ceva pe tema crimei, în general. Ceea ce am de gând să vă 
relatez nu-mi aparţine... L-am auzit, odată, pe tânărul domn 
Daniels, K. C., spunând ceva de genul ăsta, dar n-aş fi 
surprins să aflu că şi el auzise pe altcineva... E capabil de 
aşa ceva! 

Deci, iată! Când citeşti despre o crimă sau, să spunem, o 
poveste bazată pe o crimă, de obicei, începi cu crima însăşi. 
Asta-i complet greşit. Crima începe cu mult înainte. Crima 
este finalizarea, punctul terminus, să zicem, al unei mulţimi 
de întâmplări diferite, toate convergând spre un moment 
dat şi un punct dat. Oamenii sunt aduşi aici, din diferitele 
părţi ale globului şi din motive neprevăzute. Domnul Royde 
a venit din Malayesia. Domnul MacWhirter e aici pentru că 
a vrut să revadă locul în care, odată, a încercat să se 
sinucidă. Crima în sine e capătul povegştii. Este Ora Zero. 

Se opri. 

— Acum e Ora Zero. 

Cinci feţe se întoarseră spre el... Numai cinci, căci 
MacWbhirter nu întoarse capul. Cinci feţe uimite. Mary Aldin 
şopti: 

— Vreţi să spuneţi că moartea lui lady Tressilian este 
punctul culminant al unui lung şir de împrejurări? 

— Nu, domnişoară Aldin, nu moartea lui lady Tressilian. 
Moartea lui lady Tressilian a servit doar principalului 
obiectiv al criminalului. Crima despre care vă vorbesc este 
crima a cărei ţintă era Audrey Strange. 

Auzi respiraţia grea a celor din jurul lui. Se întreba dacă 
cuiva i se făcuse, brusc, frică... 

— Crima aceasta a fost plănuită cu mult înainte... Probabil, 
cel mai devreme, iarna trecută. A fost ticluită în cele mai 


mici amănunte. Avea doar un scop, numai unul: acela ca 
Audrey Strange să atârne în spânzurătoare până avea să-şi 
dea duhul... 

A fost minuţios plănuită de cineva care se credea foarte 
deştept. Criminalii, de regulă, sunt vanitoşi. La început, au 
existat dovezi superficiale şi nesatisfăcătoare împotriva lui 
Nevile Strange, menite să ne facă să trecem peste ele. 
Prezentându-ni-se o grămadă de probe fabricate, s-a 
considerat, improbabil, ca noi să chibzuim, de două ori, 
asupra aceluiaşi lucru, să revenim la el. Dar dacă vă gândiţi 
bine, toate dovezile împotriva lui Audrey Strange puteau fi 
fabricate. Corpul delict, arma crimei, luat din galena din 
faţa căminului ei, mănuşile ei (cea stângă muiată în sânge), 
ascunse în iedera din faţa ferestrei ei. Pudra de pe gulerul 
hainei şi firele de păr puse. Amprenta ei, lăsată, cât se 
poate de întâmplător, pe rola de leucoplast, luată din 
camera sa. Chiar şi felul în care a fost lovită lady 
Tressilian... Lovitură de stângaci. 

Şi a existat şi acea nenorocită ultimă dovadă 
incriminatoare a lui Audrey Strange personal. Nu cred că 
există vreunul dintre dumneavoastră (cu excepţia celui care 
ştie), care sa bage mâna în foc pentru nevinovăția ei, după 
felul în care s-a purtat, din momentul în care am arestat-o. 
Practic şi-a recunoscut vinovăția, nu-i aşa? Eu însumi n-aş 
crede în nevinovăția ei, dacă n-aş fi avut o experienţă 
personală... Mi-a sărit în ochi adevărul, când am văzut-o şi- 
am auzit-o... Pentru că, înţelegeţi dumneavoastră, am 
cunoscut o altă fată care a făcut exact acelaşi lucru, 
recunoscându-se vinovată când nu era... lar Audrey 
Strange se uita la mine cu ochii celeilalte fete... 

Trebuia să-mi fac datoria. Ştiam asta. Noi, ofiţerii de 
poliţie, acţionăm pe baza faptelor, nu pe ceea ce simţim sau 
gândim, însă pot să vă spun că, în momentele acelea, m-am 
rugat să se întâmple o minune... Pentru că numai o minune 
putea s-o ajute pe sărmana doamnă. 

Ei bine, minunea s-a produs. S-a produs cu adevărat! 


Domnul MacWhirter, aici de faţă, a răsturnat situaţia cu 
istorisirea lui. 

Se opri. 

— Domnule MacWhirter, vreţi să repetaţi ce mi-aţi spus 
mie? 

MacWbhirter se întoarse. 

Vorbi în fraze scurte şi răspicate, convingătoare prin 
concizia lor. Povesti despre salvarea sa de la sinucidere din 
ianuarie trecut şi despre dorinţa de a revedea locul. 
Continuă: 

— M-am dus acolo în noaptea de luni. Stăteam pierdut în 
gânduri. Cred că trebuie să fi fost în jur de ora unsprezece. 
M-am uitat înspre casa aceea... Gull's Point, cum am aflat 
mai apoi că se cheamă. 

Se opri şi apoi continuă: 

— La o fereastră a casei se vedea o frânghie care atârna 
până în mare. Am văzut un bărbat căţărându-se pe acea 
frânghie... 

O clipă le fu de ajuns ca sa priceapă, Mary Aldin strigă: 

— Deci, a fost, totuşi, cineva din afară? Toată tragedia asta 
n-a avut nimic de-a face cu niciunul dintre noi. A fost un 
spărgător ordinar! 

— Nu vă grăbiţi, spuse Battle. A fost cineva care venea de 
pe celălalt mal al râului, da, din moment ce l-a traversat 
înot. Dar cineva din casă îl aştepta cu o frânghie, prin 
urmare cineva din casă trebuie să fi fost implicat. 

Continuă încet: 

— Iar noi cunoaştem pe cineva care s-a aflat, în acea 
noapte, pe celălalt mal al râului... Cineva care n-a fost între 
zece treizeci şi unsprezece şi un sfert şi care putea traversa 
râul înot dus-întors. Cineva care putea avea un prieten pe 
malul ăsta. Adăugă: 

— Ce ziceţi, domnule Latimer? 

Ted strigă ascuţit: 

— Dar eu nu ştiu să înot! Toată lumea ştie că nu ştiu să 
înot. Kay, spune-le ca nu ştiu să înot! 


— Bineînţeles că Ted nu ştie să înoate! Spuse Kay. 

— Aşa să fie? Întrebă blând Battle. 

Se duse spre Ted, care se mişcă într-o parte... O mişcare 
stângace... Şi se auzi un plescăit. 

— Vai de mine, rosti Battle foarte îngrijorat. Domnul 
Latimer a căzut peste bord. 

Mâna sa apucă strâns braţul lui Nevile, care se pregătea 
să sară după Latimer. 

— Nu, nu, domnule Strange. Nu e nevoie să vă udaţi. Doi 
oameni de-ai mei sunt gata să intervină... Dacă e cazul. Se 
uită peste bord. E foarte adevărat, spuse el cu interes. Nu 
ştie să înoate. E în regulă. L-au scos. Îmi voi cere îndată 
scuze, însă e singura cale de a fi sigur că un om nu ştie să 
înoate şi aceea e să-l arunci în apă şi să-l urmăreşti. 
Înţelegeţi, domnule Strange, îmi place să fiu cât mai exact. 
A trebuit să-l elimin pe domnul Latimer mai întâi. Domnul 
Royde are un braţ pe care aproape nu-l poate folosi, aşa că 
nici vorbă de căţărare pe frânghie. 

Glasul său deveni învăluitor, moale, ca un tors de pisică: 

— Aşa că aţi rămas dumneavoastră, nu-i aşa, domnule 
Strange? Un bun atlet, alpinist, înotător, şi tot tacâmul. Aţi 
plecat în perfectă regulă cu bacul pe malul celălalt la zece 
şi jumătate, dar nimeni nu poate jura că v-a văzut la 
Easterhead Bay Hotel, înainte de unsprezece şi un sfert, în 
ciuda spuselor dumneavoastră că până atunci l-aţi căutat pe 
domnul Latimer. 

Nevile îşi smulse braţul, îşi aruncă pe spate capul şi începu 
să râdă. 

— Insinuaţi că eu am trecut râul înot şi m-am căţărat pe o 
frânghie... 

— Pe care o aveaţi gata pregătită, agăţată de fereastra 
dumneavoastră, spuse Battle. 

— Am omorât-o pe lady Tressilian şi am înotat înapoi? De 
ce să fi făcut treaba asta? Şi cine a lăsat toate dovezile alea 
împotriva mea? Le-am lăsat eu? Împotriva mea? 

— Exact, spuse Battle. Şi n-a fost deloc o idee rea. 


— Şi de ce să fi vrut s-o omor pe Camilla Tressilian? 

— N-aţi vrut, spuse Battle. Dar aţi vrut s-o duceţi la 
spânzurătoare pe femeia care v-a părăsit pentru un alt 
bărbat. Ştiţi, sunteţi un pic dezechilibrat mintal. Eraţi încă 
de copil... Apropo, m-am uitat peste cazul acela vechi cu 
arcul şi săgeata. Oricine vă aduce o insultă trebuie 
pedepsit... Şi moartea nu vi se pare o pedeapsă exagerată 
când e vorba să plătească. Moartea în sine nu era de ajuns 
pentru Audrey... Audrey a dumneavoastră pe care o 
iubeaţi... Oh, da, aţi iubit-o mult, înainte ca iubirea să se 
transforme în ură. A trebuit să vă gândiţi la un tip aparte de 
moarte, o moarte îndelung şi amănunţit elaborată. lar când 
aţi conceput-o, faptul că necesita omorârea unei femei, care 
vă fusese ca şi o mamă, nu v-a deranjat câtuşi de puţin... 

Nevile rosti foarte blând: 

— 'Toate-s minciuni! Minciuni! Şi nu sunt nebun. Nu sunt 
nebun. 

Battle spuse dispreţuitor: 

— V-a lovit în punctul dureros, nu-i aşa, când a plecat şi v-a 
părăsit pentru un alt bărbat? V-a rănit vanitatea! Ea să vă 
lase pe dumneavoastră! Ce grozăvie! 

V-aţi salvat mândria, trâmbiţând în lumea largă, că 
dumneavoastră aţi părăsit-o şi v-aţi însurat cu o fată care 
era îndrăgostită de dumneavoastră, numai ca să daţi 
credibilitate versiunii proprii. Însă, pe ascuns, plănuiaţi cum 
s-o pedepsiţi pe Audrey. Nu v-aţi putut gândi la ceva mai 
rău - decât s-o vedeţi spânzurată. O idee grozavă... Păcat 
că nu v-a dus mintea s-o puneţi în practică mai bine! 

Umerii lui Nevile se mişcară... O mişcare ciudată, smucită. 

Battle continuă: 

— Ce copilărie, treaba cu crosa! Urmele acelea grosolane 
care vă indicau pe dumneavoastră! Audrey trebuie să fi 
ştiut că, în spatele tuturor acestora, vă aflaţi 
dumneavoastră. Trebuie că a râs în sinea ei. Credeaţi că eu 
nu vă bănuiesc! Voi, criminalii sunteţi nişte tipi ciudaţi! Atât 
de încrezuţi, plini de voi. Vă consideraţi mereu mai deştepţi 


şi mai ingenioşi decât ceilalţi, când, de fapt, sunteţi doar 
nişte copii demni de milă... 

Se auzi un geamăt ciudat venind de la Nevile. 

— A fost o idee inteligentă... A fost. N-ai fi ghicit niciodată. 
Niciodată! Dacă n-ar fi fost băgăreţul ăsta obraznic, prostul 
ăsta de scoţian pompos. Am elaborat fiecare amănunt... 
Fiecare amănunt! N-a fost vina mea că a ieşit prost. Cum 
era să ştiu că Royde aflase adevărul despre Audrey şi 
Adrian? Audrey şi Adrian... Blestemata de Audrey... O să fie 
spânzurată... Trebuie s-o spânzurați... Vreau să moară cu 
frica în suflet... Să moară... Să moară... O urăsc. Vă spun că 
vreau să moară... 

Nechezatul acela ascuţit se stinse. Nevile se lăsă să cadă 
moale şi începu să plângă domol. 

— Oh, Doamne! Exclamă Mary Aldin. Era albă ca varul. 

Battle rosti încet, blând: 

— Îmi pare rău, dar trebuie să-l fac să vorbească. Avem 
acum o dovadă prețioasă. 

Nevile continua să se tânguiască. Glasul său era ca alunui 
copil. 

— Vreau să fie spânzurată. Vreau să fie neapărat 
spânzurată... 

Mary Aldin se cutremură şi se întoarse spre Thomas 
Royde, care îi luă mâinile între ale sale. 

II 

— Eram înspăimântată continuu, spuse Audrey. 

Se aflau pe terasă. Audrey stătea foarte aproape de 
superintendentul Battle. Acesta îşi reluase concediul şi 
venise la Gull's Point ca prieten. 

— Mereu înspăimântată... Tot timpul, repeta Audrey. 

Battle dădu din cap. 

— Am ştiut, din prima clipă când v-am văzut, că eraţi 
speriată de moarte. Şi aveaţi rezerva aceea, fără nuanţă, pe 
care o au doar cei care ascund în suflet o emoție foarte 
puternică. Putea fi dragoste sau ură, dar, de fapt era frică, 
nu-i aşa? 


Audrey confirmă din cap. 

— A început să-mi fie frică de Nevile, la scurt timp, după 
ce ne-am căsătorit. Dar ceea ce era cumplit, era faptul că 
nu ştiam de ce. Am început să cred că eu sunt nebună. 

— Nu dumneavoastră eraţi, spuse Battle. 

— Când ne-am căsătorit, Nevile mi se părea extrem de 
sănătos şi normal... Era întotdeauna încântător de calm şi 
plăcut. 

— Interesant, spuse Battle. Tot timpul a jucat rolul 
sportivului desăvârşit. Din cauza asta putea să-şi păstreze, 
atât de bine, calmul la tenis. Rolul de bun sportiv era mai 
important pentru el decât câştigarea unei partide. Dar asta, 
bineînţeles că l-a marcat; aşa se întâmplă, mereu, când joci 
acelaşi rol mult timp. Răul îl macină pe dinăuntru, pe 
ascuns. 

— Pe ascuns, şopti Audrey înfiorându-se. Mereu pe ascuns. 
Nimic de care să fii sigur. Doar, câteodată, vreo vorbă sau 
vreo privire, dar şi atunci îmi spuneam că fusese doar 
închipuirea mea, că imaginaţia mea născocise acel... Ceva 
ciudat. Şi apoi, cum spuneam, m-am gândit că eu sunt cea 
ciudată. Şi a început să-mi fie din ce în ce mai frică... O frică 
ilogică, ce te îmbolnăveşte! 

Mi-am spus că aveam să înnebunesc... Dar nu puteam face 
nimic. Aş fi dat orice să scap! Şi atunci a venit Adrian şi mi-a 
spus că mă iubea, şi m-am gândit că ar fi minunat să plec cu 
el, iar ela spus... 

Se opri. 

— Ştiţi ce s-a întâmplat? M-am dus să mă întâlnesc cu 
Adrian... N-a mai venit... A fost omorât... Am simţit că aici 
era mâna lui Nevile, nu ştiu de ce am simţit asta. 

— Poate a fost, spuse Battle. 

Audrey întoarse spre el o faţă surprinsă. 

— Chiar credeţi? 

— Nu vom şti niciodată. Accidentele de maşină pot fi 
provocate. Totuşi, n-o luaţi de bună, doamnă Strange. Se 
poate să fi fost dintr-o cauză naturală. 


— Eram... Eram complet distrusă. M-am întors la 
parohie... În casa lui Adrian. Avuseserăm intenţia să-i 
scriem mamei lui, dar nu apucaserăm s-o facem, şi cum ea 
nu ştia nimic despre noi doi, m-am gândit să nu-i spun s-o 
îndurerez şi mai mult. Nevile a venit aproape imediat. Era 
foarte drăguţ... Şi. Amabil. Şi tot timpul cât am stat de 
vorbă cu el eram bolnavă de frică! Mi-a spus că nimeni nu 
ştia de Adrian, că puteam să divorţez de el, sub pretextul că 
mă alungase, şi că urma să se recăsătorească după aceea. I- 
am fost atât de recunoscătoare! Ştiam că o găsise pe Kay 
foarte atrăgătoare şi speram ca totul să se îndrepte şi să mă 
eliberez de obsesia mea. Încă mai credeam că eu eram de 
vină. 

Însă nu puteam să scap de asta... Niciodată nu am simţit 
că am scăpat cu adevărat. Pe urmă, l-am întâlnit, într-o zi, 
pe Nevile în Hyde Park şi mi-a explicat că vroia aşa de mult 
ca eu şi Kay să fim prietene şi mi-a propus să ne întâlnim cu 
toţii aici, în septembrie. Cum puteam să-l refuz? După cât 
de drăguţ se purtase? 

— Vrei să intri în iatacul meu?”, spuse păianjenul muştei, 
remarcă superintendentul Battle. 

Audrey se înfiora. 

— Da, exact aşa... 

— În privinţa asta a fost foarte deştept. A susţinut, atât de 
zgomotos, în faţa tuturor, ca fusese ideea lui, încât toată 
lumea a rămas cu impresia că nu fusese. 

Audrey spuse: 

— Apoi am venit aici... Şi a fost un fel de coşmar. Ştiam că 
urma să se întâmple ceva îngrozitor... Ştiam că Nevile avea 
de gând să-l provoace... Şi că era îndreptat împotriva mea. 
Dar nu ştiam ce anume. Cred că aproape chiar mi-am ieşit 
din minţi! Eram paralizată de frică... ca atunci când visezi 
că eşti pe punctul de a păţi ceva şi nu te poţi mişca... 

— Întotdeauna m-am gândit că mi-ar plăcea să văd un 
şarpe hipnotizând o pasăre, astfel încât să nu mai poată 
zbura... Dar acum nu cred ca aş mai vrea. 


Audrey continuă: 

— Chiar şi atunci când lady Tressilian a fost omorâtă, nu 
mi-am dat seama ce înseamnă asta. Eram zăpăcită. Nici 
măcar nu l-am bănuit pe Nevile. Ştiam că nu-i pasă de 
bani... Era absurd să cred că o omorâse doar ca să 
moştenească cincizeci de mii de lire. 

Mă tot gândeam la domnul Treves şi la povestea pe care 
ne-o spusese în seara aceea. Nici chiar atunci n-am făcut 
nici o legătură cu Nevile. Treves menţionase ceva despre o 
anumită particularitate fizică după care l-ar fi putut 
recunoaşte pe copilul de atunci, de demult Eu am o 
cicatrice pe ureche, dar nu cred că ceilalţi au vreun semn 
ce se poate observa. 

Battle spuse: 

— Domnişoara Aldin are în păr o şuviţă albă. Thomas 
Royde are un braţ ţeapăn care s-ar putea să nu se datoreze 
unui cutremur. Domnul led Latimer are o ţeastă destul de 
ciudată. lar Nevile Strange... Se opri. 

— Dar Nevile nu are nici un semn particular! 

— Ba da, are. Degetul mic de la mâna stângă e mai scurt 
decât cel de la mâna dreaptă. Asta e ceva foarte neobişnuit, 
doamnă Strange... cu adevărat neobişnuit. 

— Deci, asta era? 

— Asta. 

— Şi Nevile a atârnat plăcuţa aceea de lift? 

— Da. S-a strecurat până acolo şi s-a întors, în timp ce 
Royde şi Latimer îl serveau pe bătrân cu băuturi. Inteligent 
şi simplu... Mă îndoiesc că am putea dovedi vreodată că 
aceea a fost o crimă. 

Audrey se înfiora iar. 

— Hai, hai, o alină Battle. Totul s-a terminat. Spuneţi mai 
departe. 

— Sunteţi foarte abil... N-am mai vorbit atât de ani de zile! 

— Nu! Aici a fost greşeala. Când v-aţi dat seama, prima 
oară, care era jocul lui Nevile? 


— Nu ştiu precis. Mi-a venit în cap dintr-o dată. El era 
singurul absolvit de bănuieli, pe când noi, ceilalţi, nu. Şi 
apoi, brusc, l-am văzut uitându-se la mine... Parcă mă 
sorbea din priviri. Atunci am ştiut! De-asta... 

Se opri brusc. 

— De-asta ce? 

Audrey spuse încetişor: 

— De asta m-am gândit că cel mai bine era să... Dispar 
rapid. 

Battle scutură din cap. 

— Să nu te dai bătut niciodată! Asta e deviza mea. 

— Oh, aveţi mare dreptate. Dar nu ştiţi ce înseamnă să 
trăieşti, atâta timp, cu frica în suflet. 'Tle paralizează... Nu 
poţi gândi... Nu poţi discerne... Doar stai şi aştepţi să se 
întâmple ceva îngrozitor. Şi, apoi, când acel ceva se 
întâmplă... Zâmbi pe neaşteptate, rămâi surprins ce 
uşurare! Nu mai aştepţi şi nu-ţi mai e frică... A venit. 
Presupun că o să mă credeţi nebună de-a binelea, dacă am 
să vă spun, că, atunci când aţi venit să mă arestaţi pentru 
crimă, nu mi-a păsat deloc. Nevile îşi dusese la îndeplinire 
planul şi totul se terminase. M-am simţit atât de în 
siguranţă când am plecat cu inspectorul Leach. 

— În parte, asta am şi făcut, spuse Battle. Vroiam să vă 
îndepărtez de nebun, în plus, dacă vroiam să-l demasc, 
trebuia să mă bazez pe şocul reacției. Îşi văzuse planul 
încununat de succes, aşa credea el... Astfel că lovitura urma 
să fie cu atât mai mare. 

Audrey spuse cu glas coborât: 

— Dacă nu i-ar fi cedat nervii şi nu s-ar fi demascat singur, 
ar fi existat vreo altă dovadă? 

— Nu prea multe. Era povestea lui MacWhirter cu un 
bărbat căţărându-se pe o frânghie la lumina lunii. Şi mai 
exista şi frânghia însăşi, care îi confirma spusele, făcută 
colac şi pusă în debara, păstrând încă urme de umezeală. 
Ştiţi că, în noaptea aia, a plouat. 


Se opri şi se uită lung la Audrey, de parcă ar fi aşteptat să 
audă ceva de la ea. 

Cum ea arăta doar interesată, continuă: 

— Şi mai exista costumul în dungi. Şi-l scosese, pe 
întuneric, pe partea stâncoasă a malului de la Easterhead 
Bay, şi-l ascunsese într-o crăpătură în stâncă. Din 
întâmplare l-a pus peste resturile unui peşte în 
descompunere, adus de flux pe mal. Asta i-a lăsat o pată pe 
umăr... Pată care mirosea. Am aflat că în hotel se vorbea că 
instalaţia de canalizare era defectă. Chiar Nevile a 
răspândit zvonul ăsta. Îşi pusese fulgarinul peste costum, 
dar mirosul era persistent. Mai târziu l-a pus în bătaia 
vântului, să se aerisească, apoi l-a dus la curăţătorie şi, ca 
prostul, nu şi-a dat adevăratul nume. A dat un nume la 
întâmplare, de fapt, unul pe care-l văzuse în registrul 
hotelului. Aşa s-a prins prietenul dumneavoastră de toată 
treaba, şi, fiind un tip isteţ, a făcut imediat legătura cu 
bărbatul pe care-l văzuse căţărându-se pe frânghie. Se 
poate să calci pe un peşte putrezit, dar nu-ţi pui umărul pe 
el, decât doar dacă ţi-ai scos hainele ca să faci o baie 
noaptea, în mare, însă nimeni nu se scaldă în mare de 
plăcere într-o noapte umedă de septembrie. Aşa a pus 
lucrurile cap la cap. Un tip foarte inspirat, domnul 
MacWhirter! 

— Mai mult decât inspirat, spuse Audrey. 

— Mm, da, poate. Aţi vrea să ştiţi mai multe despre el? Pot 
să vă spun câte ceva din povestea vieţii lui. 

Când termină, Audrey spuse: 

— Îi datorez enorm... Şi lui, şi dumneavoastră. 

— Nu-mi datoraţi prea mult. Dacă n-aş fi fost prost, aş fi 
înţeles treaba cu clopoţelul. 

— Clopoţelul? Ce clopoțel? 

— Clopoţelul din camera lui lady Tressilian. Mereu am 
simţit că ceva nu e în regulă cu clopoţelul ăla. Aproape că 
mă prinsesem care era treaba, când am coborât scările de 


la ultimul etaj şi am văzut băţul ăla cu cârlig, cu care se 
deschide fereastra de sus. 

În povestea asta cu clopoţelul a constat întregul alibi al lui 
Nevile Strange, înţelegeţi? Lady Tressilian nu-şi amintea de 
ce sunase... Şi era normal să nu-şi amintească, pentru că nu 
sunase! Nevile a tras de firele clopoţelului de pe tavanul 
culoarului, folosindu-se de băţul ala lung. 

Barrett a coborât şi l-a văzut pe Nevile Strange ieşind din 
casă, iar pe lady Tressilian a găsit-o bine-mersi. Toată 
afacerea cu servitoarea era dubioasă. Ce rost s-o droghezi 
pentru o crimă care urma să fie comisă înainte de miezul 
nopţii? Mai mult ca sigur că, până la ora aceea, n-ar fi fost 
complet inconştientă. Dar asta indică faptul că crima a fost 
comisă de cineva din interiorul casei şi îi permite lui Nevile 
să joace, scurt timp, rolul primului suspect... Apoi Barrett 
vorbeşte şi Nevile iese atât de curat încât nimeni nu mai 
cercetează, foarte riguros, la ce oră exact a ajuns la hotel. 
Ştim că nu s-a întors nici cu bacul şi nici cu vreo barcă 
închiriată. A rămas singura posibilitate: înotul. E un bun 
înotător, dar chiar şi aşa timpul trebuie să fi fost scurt. Urcă 
pe frânghia pe care o lăsase agăţată de fereastra lui şi intră 
în cameră, unde lasă o baltă de apă, după cum am văzut 
(fără însă să înţelegem figura, îmi pare rău că trebuie să o 
recunosc). Apoi îşi pune haina albastră şi pantalonii, se 
îndreaptă spre camera lui lady Tressilian - nu intrăm în 
detalii (nu i-a luat mai mult de două minute, îşi fixase 
măciulia de oţel de mai înainte), apoi se întoarce în camera 
lui, îşi scoate hainele, coboară pe frânghie şi înoată înapoi 
spre Easterhead. 

— Credeţi că Kay a avut vreun amestec? 

— Aş paria că era pe jumătate drogată. Mi s-a spus că, 
încă din timpul cinei, căsca. În plus, el avusese grijă să 
provoace o ceartă între ei, astfel ca ea să se încuie în 
cameră şi să nu-i stea în drum. 

— Încerc să-mi amintesc dacă am observat că mânerul 
rotund, bila, era luat de la galerie. Nu cred că am observat. 


Când l-a pus la loc? 

— Dimineaţa următoare, când s-a stârnit harababura. 
Odată întors cu maşina lui Ted Latimer, avusese toată 
noaptea la dispoziţie să-şi înlăture urmele şi să aranjeze 
lucrurile, să lipească racheta de tenis, etc. Apropo, a lovit-o 
pe bătrână cu backhand-ul, sa ştiţi. De asta crima părea 
făptuită de un stângaci. Lovitura de backhand a fost 
întotdeauna punctul forte al lui Nevile Strange! 

— Nu... Nu... Audrey ridică mâinile. Nu mai suport. 

Battle îi zâmbi. 

— În orice caz v-a făcut să vă descărcaţi. Doamnă Strange 
îmi pot lua îngăduinţa să vă dau un sfat? 

— Da, vă rog. 

— Aţi trăit opt ani cu un criminal maniac... Asta ar fi 
zdruncinat nervii oricărei femei. Dar acum trebuie să vă 
lepădaţi de toate astea, doamnă Strange. Nu mai aveţi de 
ce să vă temeţi... Trebuie să înţelegeţi asta. 

Audrey zâmbi la rândul ei. De pe chip îi dispăruse expresia 
îngheţată; era o faţă dulce, cam timidă, dar încrezătoare, cu 
ochii larg depărtaţi, plini de recunoştinţă. 

Ezitând uşor, spuse: 

— Ne-aţi spus că a existat o fată... O fată care a procedat 
la fel ca mine... 

Battle dădu uşurel din cap. 

— Propria mea fiică, spuse el. Aşa că vedeţi, miracolul 
acela trebuia să se întâmple. Lucrurile astea ne sunt date 
ca să învăţăm din ele! 

III 

Angus MacWhirter împacheta. 

Aşeză cu grijă trei cămăşi în geamantan, apoi costumul 
acela bleumarin pe care îşi amintise să-l scoată de la 
curăţătorie. Două costume lăsate de doi MacWhirter 
fuseseră prea mult pentru fata de serviciu. 

Se auzi un ciocănit şi strigă: „Intră!” 

Audrey Strange păşi înăuntru. 

— Am venit să vă mulţumesc... Vă faceţi bagajele? 


— Da. Plec la noapte de aici, iar, poimâine, iau vaporul. 

— Spre America de Sud? 

— Spre Chile. 

— Vă fac eu bagajele. 

El protestă, dar Audrey învinse. O urmări cum 
împachetează conştiincios şi metodic. 

— Gata, spuse ea când termină. 

— Aţi împachetat foarte bine. 

Urmă un moment de tăcere, după care Audrey spuse: 

— Mi-aţi salvat viaţa. Dacă nu s-ar fi întâmplat să vedeţi 
ceea ce aţi văzut... Se opri brusc, apoi continuă: în noaptea 
aceea când... M-aţi oprit să mă arunc de pe stâncă, şi... Mi- 
aţi spus: „Du-te acasă, voi avea grijă să nu fii spânzurată”... 
În noaptea aceea v-aţi dat seama că deţineţi o probă 
importantă? 

— Nu chiar, spuse MacWhirter. A trebuit să chibzuiesc. 

— Atunci cum aţi putut spune... Ce aţi spus? 

MacWhirter se simţea întotdeauna stresat, când trebuia să 
explice extrema simplitate a gândurilor sale. 

— Am vrut să spun că... Că intenţionam să previn să fiţi 
spânzurată. 

Obrajii lui Audrey se colorară. 

— Chiar dacă aş fi fost vinovată? 

— Asta n-ar fi schimbat nimic. 

— Deci, aţi crezut că eu am făcut-o? 

— N-am stat să dezbat problema. Eram înclinat să cred că 
eraţi nevinovată, dar asta n-ar fi schimbat cursul acţiunii 
mele. 

— Şi apoi v-aţi amintit de bărbatul care se căţăra pe 
frânghie? 

MacWhirter rămase tăcut câteva clipe, apoi îşi drese 
glasul. 

— Cred că e mai bine să ştiţi. De fapt, n-am văzut nici un 
bărbat căţărându-se pe o frânghie... N-aş fi avut cum să 
văd, căci eu am fost sus, pe Stark Head, duminică noaptea, 
nu luni. Am dedus ce trebuie să se fi întâmplat din treaba cu 


costumul şi presupunerea mi-a fost confirmată de găsirea 
frânghiei umede din debara. 

Din roşii, obrajii lui Audrey deveniră albi. Rosti cu îndoială: 

— Toată povestea dumneavoastră a fost o minciună? 

— Deducţiile n-ar fi avut nici o greutate în faţa poliţiei. A 
trebuit să spun că am văzut ce s-a întâmplat. 

— Dar... S-ar fi putut să trebuiască să juraţi pentru asta la 
procesul meu. 

— Da. 

— Aţi fi jurat? 

— Da. 

Audrey strigă, nevenindu-i să creadă: 

— Dumneavoastră... locmai dumneavoastră, care v-aţi 
pierdut slujba şi aţi ajuns să vă aruncaţi în prăpastie pentru 
că nu aţi vrut să falsificaţi adevărul! 

— Am un mare respect pentru adevăr. Însă am descoperit 
că există lucruri care contează mai mult. 

— Ca de pildă? 

— Dumneavoastră. 

Audrey îşi plecă ochii. MacWhirter îşi drese glasul, 
stânjenit. 

— Nu aveţi de ce să vă simţiţi obligată sau recunoscătoare. 
De azi înainte nu veţi mai auzi de mine. Poliţia a obţinut 
mărturisirea lui Strange şi nu mai e nevoie de depoziţia 
mea. În tot cazul, am auzit că se simte atât de rău încât s-ar 
putea să nu mai trăiască până la proces. 

— Mă bucur pentru asta, spuse Audrey. 

— L-aţi iubit vreodată? 

— Am iubit bărbatul care credeam că era. 

MacWhirter dădu din cap. 

— Poate toţi am simţit în felul acesta. Se opri, apoi 
continuă: Totul s-a sfârşit cu bine. Superintendentul Battle 
s-a bazat pe povestea mea şi a acţionat în consecinţă, 
făcându-l pe criminal să se demaşte... 

Audrey îl întrerupse: 


— S-a bazat pe povestea dumneavoastră, da. Însă nu cred 
că aţi reuşit să-l prostiţi. A închis ochii cu bună ştiinţă. 

— De ce spuneţi asta? 

— Când a vorbit cu mine a precizat că a fost un noroc că 
aţi văzut ce aţi văzut la lumina lunii, apoi a adăugat ceva... 
După una sau două fraze... Ceva despre faptul că a fost 
noaptea ploioasă. 

MacWhirter rămase surprins. 

— Adevărat. Mă îndoiesc că luni noaptea aş fi putut vedea 
ceva. 

— Nu mai contează, spuse Audrey. Ştia că ceea ce 
pretindeaţi că aţi văzut, se şi întâmplase în realitate. Dar 
asta explică de ce l-a forţat pe Nevile să se demaşte. L-a 
suspectat pe Nevile de îndată ce Thomas i-a spus despre 
mine şi Adrian. Cunoştea motivul crimei, dar îl atribuise 
greşit altei persoane. Tot ce îi trebuia era o mărturie pe 
care s-o folosească împotriva lui Nevile. S-a rugat, după 
cum spunea, să se întâmple o minune... lar dumneavoastră 
aţi fost răspunsul la rugăciunea lui. 

— E ciudat din partea lui să spună asta, rosti sec 
MacWhirter. 

— Aşa că, vedeţi, sunteţi o minune. Minunea mea 
deosebită. 

MacW hirter spuse repezit: 

— N-aş vrea să vă simţiţi obligată faţă de mine. Eu sunt pe 
punctul de a dispare din viaţa dumneavoastră... 

— Trebuie? Întrebă Audrey. 

O privi lung. Culoarea îi revenise, înroşindu-i urechile şi 
tâmplele ei delicate. Audrey spuse direct, cald: 

— Nu vrei să mă iei cu tine? 

— Nu ştii ce vorbeşti! 

— Ba da, ştiu. Ceea ce fac acum e foarte dificil... Dar 
pentru mine contează mai mult ca viaţa sau moartea. Ştiu 
că timpul este foarte scurt. Apropo, ţin la convenienţe, aşa 
că aş vrea să fim căsătoriţi, înainte de a pleca! 


— Fireşte, spuse MacWhirter, adânc şocat. Să nu-ţi 
imaginezi că aş fi sugerat altceva. 

— Sunt convinsă, spuse Audrey. 

MacWhirter adăugă: 

— Eu nu sunt genul tău. Cred că te vei mărita cu tipul ăla 
liniştit, care te iubeşte de atât de mult timp. 

— Thomas? Dragul, credinciosul Thomas! El e atât de 
corect! Eli-a rămas credincios imaginii fetei, pe care a 
iubit-o cu mulţi ani în urmă. Dar persoana la care ţine cu 
adevărat e Mary Aldin, deşi încă nu-şi dă seama de asta. 

MacW hirter făcu un pas spre ea. Rosti serios: 

— Crezi în ceea ce spui? 

— Da... Vreau să fiu toată viaţa cu tine, să nu te părăsesc 
niciodată. Dacă pleci, n-am să mai găsesc pe cineva ca tine 
şi am să-mi duc restul zilelor în singurătate. 

MacWhirter oftă. Îşi scoase portofelul şi-i examina 
conţinutul, îngână: 

— O autorizaţie specială costă scump. Primul lucru pe care 
va trebui să-l fac mâine, e să mă duc la bancă. 

— 'Ţi-aş putea împrumuta nişte bani, murmura Audrey. 

— Nici să n-aud. Dacă mă însor, eu plătesc actele. Ai 
înţeles? 

— Nu e nevoie să fii atât de aspru, rosti moale Audrey. 

MacWhirter veni spre ea şi rosti blând: 

— Ultima dată, când te-am ţinut în braţe, erai ca o pasăre 
care se zbătea să scape. Acum n-ai să-mi mai scapi... 

— Niciodată n-am să vreau să scap. 


SFÂRŞIT 


* K. C. = consilier al Coroanei 
* Perioada (1810-1820) în care George, prinţ de Wales, a 
fost regent; stil în arhitectură, modă etc. Din această 


vreme. 

* Catolic din Yorkshire (1570-1606), care, împreună cu 
Catesby şi alţi conspiratori, au plănuit să distrugă 
Parlamentul la 5 noiembrie 1605 (Gunpowder Plot); a fost 
arestat pe 4 nov. Şi spânzurat; Guy Fawkes'day, 5 nov., se 
celebrează cu focuri de artificii şi arderea efigiei sale.