Bernhard Schlink — Evadari din iubire

Bernhard Schlink 


Evadări din iubire 


Bernhard Schlink 
Liebesfluchten, 2000 


© Editura Polirom, 2000 
Toate drepturile rezervate 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 
SCHLINK, BERNHARD 

Evadări din iubire / Bernhard Schlink 

trad. Herta Spuhn. - laşi: Polirom, 2003 

ISBN: 973-681-325-8 

I. Spuhn, Herta (trad.) 

821.112.2-31=135.1 


Versiune ebook: 1.0 


Cuprins 


Fata cU Soparla n eaaa naanin aa atat fat i i tea 2 
Pasul: je Siza somatie ae ala aaa ial A ei la 38 
(Celalalt cei Ran ete Ca Da tai Da ai Dina 70 
Mazare dUlCE: aueren a molii aa ata 109 
CICI CIZI a nică 3 taca ta da al st ta ate 3 a 145 
IERI e 2 ca atena ct dia aula aa lia ii teal ll tal 189 
Femeia de la benzinărie... eee eee eee eee 207 


Fata cu şopârla 


Tabloul reprezenta o fată cu o şopârlă. Se uitau - şi totuşi 
nu se uitau cu adevărat una la cealaltă, fata contemplând 
şopârla cu o privire visătoare, şopârla aţintind asupra feţei 
un ochi inexpresiv, strălucitor. Dusă pe gânduri, fata, pe 
jumătate întinsă pe burtă, pe jumătate rezemată de o 
stâncă, avea un aer atât de absent, încât se oprise într-o 
nemişcare transmisă şi şopârlei, care adăsta imobilă pe 
stânca acoperită de muşchi; îşi înălţase capul şi-şi arăta 
limba. 

„Ovreica“, zicea mama băiatului, de câte ori aducea vorba 
despre fata din tablou. Când părinţii se certau şi tatăl se 
ridică brusc de pe scaun pentru a se retrage în camera de 
lucru, unde se afla tabloul, ea obişnuia să strige în urma lui: 

„Du-te! Du-te la fata aia a ta, la ovreică!“ Sau întreba 
retoric: „Chiar trebuie să stea acolo tabloul cu ovreica?“ 
Tabloul era atârnat deasupra divanului unde băiatul îşi 
făcea somnul obligatoriu de după-amiază, în timp ce tatăl 
îşi citea ziarul. 

Îl auzise nu o dată pe taică-său explicându-i mamei că fata 
nu era evreică. Chipiul ei de catifea roşie, apăsat pe buclele 
bogate, castanii, aproape acoperit de ele, nu era un atribut 
religios ori folcloric, ci o expresie a modei. „Aşa se găteau 
fetele pe atunci. Dincolo de faptul că la evrei doar bărbaţii 
sunt datori să poarte pe cap un chipiu, nicidecum femeile.“ 

Fata era îmbrăcată cu o fustă de un roşu vişiniu, iar 
deasupra unei bluze de un galben luminos avea o vestă 
într-o nuanţă mai întunecată a galbenului, încheiată cu 
şireturi la spate, asemenea unui corset strâns uşor. Nu se 
zărea prea mult din veşmintele, nici din trupul fetei, din 
pricina fragmentului de stâncă pe care îşi aşezase ea 
braţele rotunde de copil şi-şi sprijinise bărbia. Putea să aibă 
vreo opt ani. Chipul era al unei fetiţe. Dar privirea, buzele 


2 


pline, părul încreţindu-se deasupra frunţii şi căzându-i pe 
umeri şi pe spate nu păreau de copilă, ci de femeie. Umbra 
aruncată de păr pe faţa şi pe tâmpla ei ţinea de mister, 
antebraţul ei gol, pierzându-se în obscuritatea mânecii 
înfoiate, era o ispită. Marea, întinsă dincolo de piatra 
stâncoasă şi de o mică plajă până la linia orizontului, se 
învolbura în valuri grele, iar prin norii compacţi răzbăteau 
razele soarelui, făcând să lucească o parte a apei şi 
străluminând obrazul şi braţele fetei. Natura iradia pasiune. 
Sau toate astea nu erau decât ironie? Pasiunea, ispită, 
misterul, femeia din făptura copilei? Oare din pricina ironiei 
tabloul îl fascina, dar îl şi tulbura pe băiat? Se simţea 
adesea tulburat: când părinţii lui se certau, când mama 
rostea întrebări tăioase, iar tatăl îşi fuma ţigara, îşi citea 
ziarul şi se străduia să pară superior şi destins, în timp ce 
aerul din camera de lucru devenea atât de încărcat încât 
băiatul nu îndrăznea să se mişte şi abia îşi îngăduia să 
respire. Cum să nu-l tulbure vorbele batjocoritoare ale 
maică-sii despre fata ovreică? Habar n-avea el, băiatul, ce 
era o fată ovreică. 

De la o zi la alta, mama lui încetă să mai pomenească de 
fata ovreică, iar tatăl renunţă să-l mai cheme pentru 
somnul de după-masă în camera sa de lucru. Un timp, a 
fost nevoit să se odihnească după-masa în cameră şi în 
patul unde dormea şi noaptea. Apoi se dovedi că vremea 
somnului de după-amiază a trecut. Era bucuros. Împlinise 
nouă ani şi, oricum, perioada în care îl obligaseră să se 
culce după-masa fusese mai lungă decât aceea răbdată de 
oricare dintre colegii săi de şcoală sau tovarăşii de joacă. 
Dar fata cu şopăria îi lipsea. Se strecura mereu în camera 
de lucru patemă, ca să arunce o privire tabloului şi să 
comunice, pentru o clipă, cu fata. Crescu repede în anul 
acela; întâi, ochii îi ajungeau la nivelul ramei groase, aurii, 
apoi, la acela al stâncii, şi, ceva mai târziu, în dreptul 
ochilor fetei. 


Se făcuse băiat zdravăn, lat în umeri, cu mâinile şi 
picioarele osoase, cam prea mari. Când se înălţă, stângăcia 
lui nu avea nimic înduioşător, ci părea, dimpotrivă, 
amenințătoare. Colegilor lui le era frică de el, chiar dacă le 
era aliat la jocuri, la încăierări, la lupte. Era un izolat. O ştia 
şi el. Nu ştia că-şi datora izolarea aspectului său, înălţimii, 
lăţimii, forţei sale fizice. El se credea marginalizat din 
pricina lumii lăuntrice în care se complăcea să trăiască: nici 
un camarad n-o împărțea cu el. Ce-i drept, nici nu poftise 
pe vreunul să-i cunoască universul. Dacă ar fi avut o 
constituţie fragilă, şi-ar fi găsit, poate, tovarăşi de joacă şi 
de suflet printre alţi copii fragili. Însă tocmai pe cei firavi îi 
intimida. 

Lumea lui lăuntrică nu era populată doar de personaje 
despre care citise sau pe care le ştia din tablouri sau din 
filme, ci şi de persoane din viaţa reală, apărând însă sub 
chipuri modificate. Avea darul să simtă dacă, dincolo de 
ceea ce arăta lumea reală, mai exista şi altceva. Bunăoară, 
că profesoara lui de pian manifestă o anume reticenţă, că 
aerul prietenos al medicului de familie, agreat de toţi, nu 
era autentic, că un copil din vecini, cu care se juca uneori, 
avea ceva de ascuns - simţise o ciudăţenie la toţi aceştia, 
cu mult înainte de a ieşi la iveală hoţiile copilului din vecini, 
înclinația erotică a medicului pentru băieţaşi ori maladia 
profesoarei. Ce anume se disimula - asta nici el nu era 
capabil să simtă, mai exact sau mai repede decât ceilalţi. 
Nici nu se străduia să afle. Prefera să-şi închipuie, iar 
închipuirea era totdeauna mai colorată şi mai atrăgătoare 
decât realitatea. 

Distanţei dintre lumea sa lăuntrică şi cea exterioară îi 
corespundea o distanţă pe care o sesizase existând între 
familia lui şi alţi oameni. Tatăl lui, judecător la tribunalul 
oraşului, era un ins aflat în plină vitalitate. Băiatului nu-i 
scăpase că taică-său era bucuros de importanţa evidentă a 
funcţiei lui, că se aşeza cu plăcere la masa rezervată 
notabilităţilor, că lua parte la iniţiativele politice ale 


4 


oraşului, că acceptase cu satisfacţie să fie ales consilier 
parohial. Părinţii erau implicaţi şi în viaţa de societate a 
urbei. Se duceau la carnavalul de iarnă şi la balul de vară, 
erau invitaţi şi invitau la masă. Zilele de naştere ale 
băiatului erau serbate cum se cuvine, cu cinci invitaţi la a 
cincea aniversare, cu şase, la a şasea, şi aşa mai departe. 
De obicei, totul se petrecea aşa cum se cuvenea, aşadar în 
anii '50 tatăl şi mama lui respectau convenienţa unei 
comportări formale şi distanţe. Dar nu atitudinea formală şi 
distantă o percepea băiatul ca distanţă între familia lui şi 
alţi oameni, ci altceva: şi părinţii lui păreau să aibă anumite 
reticenţe ori ceva de ascuns. Erau prudenţi. Când se 
spunea un banc, nu rădeau imediat, ci aşteptau să radă 
ceilalţi. La concert sau la teatru nu aplaudau până nu-i 
vedeau pe ceilalţi aplaudând. In conversațiile cu musafirii 
nu-şi mărturiseau părerea decât atunci când altcineva 
exprima o opinie apropiată de a lor, iar ei o urmau, 
câteodată, tatăl lui nu mai avea cum să evite manifestarea 
unei păreri sau afirmarea unei poziţii. În asemenea 
momente efortul i se citea pe faţă. 

Dar oare taică-său nu intenţiona decât să se poarte cu 
tact, nu dorea să comită vreo imixtiune neavenită, nici să 
se impună? Băiatul îşi puse întrebarea de ce, crescând, 
înregistra mai conştient precauţiile părinţilor. Se mai 
întreba ce va fi însemnând insistența amândurora de a nu li 
se încălca spaţiul privat, exclusiv al lor. Nu i se îngăduia să 
intre în dormitorul lor, nu avea voie s-o facă nici când era 
copil mic. E adevărat că părinţii nu-şi încuiau dormitorul. 
Dar interdicţia lor era fără echivoc, iar autoritatea lor, 
necontestată - până când băiatul, împlinind treisprezece 
ani, profită într-o zi de absenţa alor săi şi, deschizând uşa, 
constată în dormitor două paturi separate, două noptiere, 
două scaune, un dulap de lemn şi altul de metal. Doriseră 
părinţii să tăinuiască faptul că nu dormeau împreună? Sau 
intenţionaseră să-i inculce fiului lor simţul intimităţii, să-l 
înveţe s-o respecte? Oricum, nu călcaseră nici ei, vreodată, 


5 


în camera lui fără să bată la uşă şi fără să aştepte apoi 
invitaţia de a intra. 

Să intre în camera de lucru a tatălui nu-i era interzis 
băiatului. Deşi, o dată cu portretul fetei cu şopâriă, 
încăperea adăpostea o taină. 

Când ajunsese în clasa a treia de gimnaziu, profesorul le 
dădu ca temă pentru acasă descrierea unui tablou. 
Alegerea tabloului era liberă. „Trebuie să aduc în clasă 
tabloul pe care-l descriu?“ întrebase un elev. Profesorul 
făcu semn că nu. „Încercaţi să descrieţi atât de bine 
tabloul, încât, citindu-vă compunerile, să-l avem în faţa 
ochilor.“ Băiatului i se păru de la sine înţeles că el avea să 
descrie tabloul fetei cu şopârla. Se bucura dinainte că va 
examina cu atenţie pictura, că o va transpune în cuvinte şi 
propoziţii, că va face cunoscut tabloul, descriindu-l, 
profesorului şi colegilor. Se bucură şi de perspectiva şederii 
în camera de lucru a tatălui său. Ferestrele dădeau spre o 
curte interioară strâmta, lumina zilei şi zgomotele străzii se 
estompau, pe pereţi se îngrămădeau rafturile cu cărţi, iar 
mirosul ţigărilor fumate stăruia, aromat şi sever, în aer. 

Taică-său nu venise acasă la prânz, iar mama plecase în 
oraş îndată după ce mâncaseră. Aşa că băiatul nu trebui să 
ceară permisiunea nimănui; instalându-se în camera de 
lucru paternă, îşi propuse să privească şi să scrie. „în tablou 
se vede marea, în faţa ei - plajă, în faţa plajei - o piatră 
stâncoasa sau o dună, şi pe ea - o fată şi o şopârlă.“ Nu: 
profesorul le spusese că descrierea unui tablou se cuvine să 
pornească din prim-plan spre centru şi de acolo spre fundal. 
„In prim-planul tabloului este o fată şi mai este o şopâriă, 
ele stau pe o stâncă sau pe o dună, în planul mijlociu apare 
o plajă, iar de la centru spre fundal vedem marea.“ Vedem 
marea? Marea agitându-şi valurile? Dar marea nu-şi agită 
valurile din centru spre fundal, ci din fundal spre centru. 
Oricum „centru“ sau „plan mijlociu“ sună urât şi nici 
„prim-plan“ sau „fundal“ nu sună grozav. lar fata - „este“? 
Atât să fie tot ce se putea spune despre fată? 


Băiatul găsi alt început. „În tablou este o fată. Ea se uită la 
o şopârlă.“ Nici asta nu era tot ce se putea spune despre 
fată. Băiatul continuă. „Fata are obrazul palid şi braţele 
albe, părul castaniu, până-n talie poartă ceva deschis la 
culoare, iar fusta e mai închis colorată.“ Nu, nu era deloc 
mulţumit. Îşi luă un nou avânt. „În tablou o fată priveşte o 
şopârlă care stă la soare.“ Era oare adevărat? Se uita fata 
la şopârlă ori mai degrabă trecea cu privirea pe deasupra ei 
sau prin ea? Băiatul ezita. Dar dintr-o dată detaliile îi 
deveniră indiferente. Pentru că după prima propoziţie urma 
a doua: „Fata este minunat de frumoasă“. Această 
propoziţie era exactă şi, o dată cu ea, devenea în sfârşit 
exactă şi descrierea. 

„În tablou o fată priveşte o şopârlă care stă la soare. Fata 
este minunat de frumoasă. Are un obraz fin, fruntea 
netedă, nasul drept şi o crestătură pe buza superioară. 
Ochii şi buclele ei sunt căprui. De fapt, tabloul nu este 
decât capul fetei. Restul, cum ar fi: şopârliă, stâncă sau 
duna, plaja şi marea - restul nu prea mai are importanţă.“ 

Băiatului îi plăcea ce scrisese. Acum nu mai avea decât să 
plaseze totul în planul prim şi în fundal. Era mândru de acel 
„cum ar fi“. Exprimare adultă, distinsă. Era mânaru şi de 
frumuseţea fetei. 

Rămase locului când îşi auzi tatăl descuind uşa 
apartamentului. Îl auzi lăsându-şi la cuier servieta, 
scoţându-şi paltonul şi atârnându-l în cuier, deschizând uşa 
bucătăriei şi a camerei de zi şi bătând în cele din urmă la 
uşa camerei de lucru. 

- Aici sunt, strigă el şi aşeză foile ciornelor sale cu mare 
precizie deasupra caietului, punându-şi stiloul alături. Aşa 
erau orânduite actele, hârtiile şi creioanele pe biroul tatălui. 

- Am venit în camera ta, pentru că avem ca temă acasă 
descrierea unui tablou, iar eu am descris tabloul de aici. 

Nici nu se deschisese bine uşa, că şi simţise dorinţa să 
vorbească. 

Tatăl avu nevoie de un scurt răgaz. 


- Care tablou? Ce zici că ai făcut? Băiatul îi mai explică o 
dată. După felul cum reacţiona tatăl, încreţindu-şi fruntea şi 
privind alternativ când tabloul, când pe fiul său, înţelese că 
greşise cu ceva. 

- Nu erai aici şi am crezut... 

- Ai crezut... 

Tatăl vorbea cu un glas atât de apăsat, încât băiatul se 
gândi că peste o clipă vocea avea să i se frângă, izbucnind 
în urlete; se chirci, ferindu-se. Dar tatăl nu urlă. Dădu din 
cap şi se aşeză pe scaunul turnant dintre birou şi masa pe 
care-şi depozita actele; băiatul şedea de partea cealaltă a 
mesei; nu îndrăznise să stea la birou. In spatele tatălui, 
deasupra biroului se afla atârnat tabloul. 

- Vrei să-mi citeşti ce ai scris? Băiatul citi, temător şi 
mândru totodată. 

- E foarte frumoasă descrierea ta. Am avut clar tabloul în 
faţa ochilor. Dar... şovăi el, pictura asta nu e pentru ceilalţi. 
Celorlalţi să le descrii alt tablou. 

Băiatul era atât de încântat că tatăl nu urlă la el, că îi 
vorbeşte cu afecţiune şi încredere, încât era gata să 
accepte orice. Doar că nu înţelegea. 

- De ce tabloul nu e şi pentru ceilalţi? 

- Oare nu păstrezi uneori nişte lucruri doar pentru tine? 
Vrei ca noi, sau prietenii tăi, să fim de faţă la tot ce faci? Fie 
şi numai datorită invidiei celorlalţi nu-i bine să le arătăm ce 
avem mai de preţ. Ori se întristează că n-au şi ei ce ai tu, 
ori se lăcomesc şi vor să-ţi ia ce posezi. 

- Tabloul e ceva de preţ? 

- O ştii şi tu. L-ai descris atât de frumos, cum nu înfăţişezi 
decât ceva de valoare. 

- Vreau să ştiu - valorează el chiar aşa de mult, încât să 
stârnească invidia celorlalţi? Tatăl îşi roti scaunul şi privi 
tabloul. 

- Da, valorează nespus de mult şi nu sunt convins că l-aş 
putea ocroti, dacă ceilalţi şi-ar pune în gând să-l fure. Nu-i 
mai bine atunci ca ei nici să nu ştie că-l avem? 


Băiatul aprobă din cap. 

- Vino, hai să ne uităm la o carte cu reproduceri, găsim 
negreşit un tablou care să-ţi placă. 

Când băiatul împlinea paisprezece ani, tatăl lui renunţă la 
funcţia de judecător şi-şi luă o slujbă la o societate de 
asigurări. Nu-i făcea plăcere schimbarea - băiatul îl simţea 
stânjenit, deşi taică-său nu se plângea. Fostul judecător nici 
nu-şi motivă decizia; aveau să treacă ani până când băiatul 
descoperi de ce procedase aşa. Ca urmare a schimbării, se 
mutară din vechea locuinţa în una mai mică. În loc să ocupe 
etajul de lux al unei case în stil wilhelmin, cu patru niveluri, 
din zona centrală a oraşului, stăteau cu chirie în unul dintre 
cele douăzeci şi patru de apartamente ale unei case de la 
marginea oraşului, finanțată de un program locativ social şi 
construită după normele acestuia. Cele patru camere erau 
mici, tavanul jos, iar zgomotele şi mirosurile 
apartamentelor vecine mereu prezente. Erau totuşi patru 
încăperi; pe lângă dormitor, camera de zi şi cea a băiatului, 
tatăl îşi menţinu o cameră de lucru. Acolo se retrăgea în 
timpul serilor, deşi nu mai aducea acasă acte pe care să le 
prelucreze. 

„Poţi să bei şi în camera de zi“, o auzi băiatul într-o seară 
pe mama lui adresându-se tatălui, „eventual ai bea mai 
puţin, dacă ai schimba când şi când o vorbă cu mine.“ 

Şi relaţiile părinţilor cu societatea urbei suferiră o 
modificare. Mesele cu invitaţi, seratele speciale pentru 
doamne sau pentru domni nu mai aveau loc - băiatul îşi 
amintea cum le deschidea el uşa musafirilor şi le lua 
paltoanele. Ducea dorul acelei atmosfere, când în 
sufragerie era pusă masa, împodobită cu sfeşnice de argint 
aşezate printre piesele serviciului de porțelan alb; în 
camera de zi alăturată, părinţii aranjau pahare, ţigări şi 
scrumiere, aşteptând nerăbdători să audă prima sonerie. 
Băiatului îi lipsea şi unul sau altul dintre prietenii părinţilor. 
Se întâmplase să-l întrebe vreun invitat cum îi merge la 
şcoală şi care-i sunt înclinațiile şi era plăcut să constate, la 


9 


vizita următoare, că omul îi ţinea minte răspunsurile şi 
reînnoda conversaţia. Un chirurg discutase cu el despre 
felul în care pot fi operaţi ursuleţii de stofă, un geolog îi 
vorbise despre erupții vulcanice, cutremure de pământ şi 
dune migratoare. li lipsea mai cu seamă o prietenă a 
părinţilor. Prin contrast cu mama lui cea zveltă, nervoasă, 
zăpăcită, cucoana era rotunjoară şi de o calmă bună 
dispoziţie. Când era mic, îl lua iarna sub haina ei de blană, 
lăsându-l să se bucure de luciul alintător al căptuşelii 
mătăsoase şi de mireasma copleşitoare a parfumului ei. Mai 
târziu, îl tachinase cu înşirarea unor cuceriri imaginare, pe 
care el nu le făcuse nicicând, cu aluzii la flirturi cu fete, pe 
care el nu le trăise - atunci se simţea stingherit, dar şi 
măgulit; iar când, şi mai târziu, îl mai trăgea în joacă lângă 
ea, haina de blană cuprinzându-i o clipă pe amândoi, 
adolescentul gusta catifelarea trupului ei. 

Trecu destulă vreme până la venirea unor noi musafiri. 
Erau vecini, colegi ai tatălui de la Asigurări, colege ale 
mamei, care între timp se angajase dactilografă la Direcţia 
de poliţie. Băiatul observă o anumită nesiguranţă în 
purtarea părinţilor; încercau să se acomodeze cu noua lor 
lume, fără s-o renege pe cea veche, şi se arătau fie prea 
distanţi, fie prea familiari. 

Şi băiatul se văzu nevoit să se adapteze. Părinţii îl 
transferaseră de la vechiul gimnaziu, aflat la câţiva paşi de 
vechea lor casă, la altul, şi acesta situat în apropierea 
locuinţei - a celei noi. In noua lui clasă se vorbea pe un ton 
mai aspru şi se simţi mai puţin marginalizat aici decât în 
vechea ambianţă şcolară. Işi mai continuă lecţiile de pian, 
cu aceeaşi profesoară, de-a lungul unui an. La capătul 
acestuia, părinţii îi calificară rezultatele drept „Jalnice“; 
lecţiile au fost sistate, iar pianul vândut. Băiatul nu regretă 
decât drumurile, parcurse cu bicicletă, până la profesoară, 
pentru că îl duceau în preajma fostei lor case şi a alteia, 
vecine, unde locuia o fată care-i fusese când şi când 
tovarăşă de joacă; iar spre şcoală străbăteau o bucată de 


10 


drum împreună. Fata avea părul foarte des, roşcat, buclele-i 
cădeau pe umeri; obrazul îi era plin de pistrui. Trecea încet 
prin faţa casei ei şi spera mereu că ea va ieşi, că-l va 
saluta, iar el o va însoţi, mergând alături de ea, cu măna pe 
ghidonul bicicletei; în chip cu totul spontan avea să rezulte 
o revedere viitoare. Nu-şi vor da propriu-zis o întâlnire, ci va 
fi de ajuns să-i spună unde avea să fie ea, cândva, pentru a 
sosi şi el acolo. Roşcata era cu mult prea tânără pentru o 
întâlnire adevărată. 

Dar, de câte ori trecuse pe lângă casa ei, fata nu ieşise 
niciodată. 

Facem o eroare crezând că oamenii iau decizii importante 
în viaţă abia când sunt pe cale să se maturizeze ori când 
sunt maturi. Copiii se implică şi ei în acţiuni şi atitudini 
existenţiale, cu o fermitate egală cu a adulţilor. Nu-şi 
menţin hotărârile pentru totdeauna, dar şi adulţii se 
întâmpla să-şi calce în picioare opţiunile vitale. 

După un an, băiatul se hotări să se afirme în noua lui clasă 
şi ambianţă: să fie „cineva“. Nu i-a fost greu să-şi câştige 
respectul colegilor, datorită înzestrării lui fizice; fiind pe 
deasupra isteţ şi deloc lipsit de idei, îşi consolidă curând o 
poziţie de neignorat în ierarhia elevilor - o ierarhie care, aici 
ca şi în oricare grup şcolar, se definea printr-un amestec 
difuz de forţă, insolenţă, iuţeală a minţii şi bunăstare 
materială a părinţilor. Poziţie contând şi în relaţia cu fetele, 
nu în propriul gimnaziu, care nu era mixt, ci în cel de fete, 
aflat la distanţă de câteva străzi. 

Băiatul nu se îndrăgosti. Îşi alese o fată care ştiuse la 
rândul ei să se impună, provocator de atrăgătoare, bună de 
gură, care-şi construise reputaţia unei adolescente cu 
experienţă amoroasă, dar greu de cucerit. O impresiona 
prin vigoarea lui, prin respectul de care se bucură şi 
printr-un nu-ştiu-ce în plus. În ce consta acel plus nedefinit 
ea n-ar fi putut spune, dar era ceva ce nu găsise la alţii, 
ceva ce ar fi dorit să descopere şi să-i aparţină. El îi intuia 
curiozitatea şi-i dădea de înţeles, când şi când, că se află în 


11 


posesia unor lucruri de mare preţ, pe care nu le arăta cu 
uşurinţă, însă ei, poate, i le va arăta vreodată, dacă... Dacă 
se va afişa cu el? Dacă va accepta s-o alinte cu vorbe dulci? 
Dacă se va culca cu el? Nici el nu-şi clarificase aspiraţiile. 
Curtarea ei în public, la care ea se dovedea tot mai 
receptivă, era mai interesantă, mai aducătoare de 
satisfacţii şi de prestigiu decât ce se întâmplă între ei, în 
realitate. Să treacă însoţit de colegii prieteni, după 
încheierea orelor, prin faţa gimnaziului de fete, unde ea 
stătea, cu amicele ei, rezemată de grilajul de fier, plină de 
solicitudine; să-i înconjoare umerii cu braţul, cu aerul cel 
mai firesc; să-i facă semne încurajatoare cu măna, când ea 
juca handbal cu echipa ei, iar ea să-i răspundă cu bezele; să 
străbată cu ea peluza, în drum spre bazin, când erau 
împreună la ştrand, pereche admirată de toţi - astea 
meritau trăite. 

Când se culcă în sfârşit cu ea, trăi un dezastru. Fata avea 
destulă experienţă pentru a fi relativ pretențioasă, dar prea 
puţină pentru a-l ajuta să-şi depăşească stângăcia. El, în 
schimb, nu avea parte de siguranţa pe care ţi-o dă doar 
iubirea, compensând stângăcia începătorului. După ce 
ştrandul fusese închis şi paznicii îşi făcuseră rondul, se aflau 
împreună în spatele tufişurilor de lângă gard - şi deodată 
toate i se părură false, sărutările, mângâierile, dorinţa. 
Nimic nu corespundea aşteptărilor. Era o trădare faţă de tot 
ce-i era drag, ce-i fusese drag vreodată - îi veniră în minte 
mama lui, prietena ei cu haină de blană, pistruiata cu 
buclele roşcate din vecini şi fata cu şopârla. Când 
îmbrăţişarea se terminase - jenanta aplicare a 
prezervativului, orgasmul lui mult prea rapid, încercările lui 
atât de neîndemânatice, atât de enervante pentru ea, de a 
o satisface cu măna -, se lipi de ea, cerşind consolare 
pentru eşecul lui. Ea se ridică, se îmbrăcă şi plecă. El 
rămase locului, ghemuit, cu ochii ţintă la tufişul sub care 
zăcea; trecu în revistă cu privirea frunzele uscate - vestigii 
ale anului trecut -, propriile desuuri, împletitura metalică a 


12 


gardului. Se întunecă. Nu-şi schimbă poziţia nici când i se 
făcu frig. Avea sentimentul că poate să scape, răbdând 
frigul, de amintirea împreunării lor, a curtării ei insistenţe, a 
zadarnicelor bătălii din ultimele luni, aşa cum scapi de o 
boală, transpirând puternic. Într-un târziu, se sculă şi 
parcurse de câteva ori înot bazinul cel mare. 

Când ajunse acasă pe la miezul nopţii, uşa dinspre camera 
de lucru era deschisă, lumina aprinsă. Tatăl lui stătea întins 
pe divan, duhnind a băutură, şi sforăia. Un raft se 
răsturnase, sertarele biroului fuseseră trase afară şi golite; 
podeaua era acoperită cu hârtii şi cărţi. Băiatul ţinu să se 
asigure că tabloul era nevătămat, apoi stinse lumina şi 
închise uşa. 

Cu puţin timp înainte de terminarea şcolii, când nu mai 
aştepta decât înmânarea certificatului de absolvire, plecă 
într-un scurt voiaj, ţinta fiind marele oraş învecinat. O oră şi 
jumătate cu trenul, o călătorie pe care - pentru un concert, 
un spectacol de teatru sau vizitarea unei expoziţii - ar fi 
putut s-o facă uneori, în toţi aceşti ani; dar n-o făcuse. În 
copilărie, părinţii îl luaseră o dată cu ei şi acolo îi arătaseră 
bisericile, primăria, tribunalul şi vastul parc din centrul 
oraşului. După schimbările din viaţa lor, părinţii nu mai 
călătoriseră, nici fără el şi nici cu el, iar lui nu-i trecuse prin 
cap să călătorească de unul singur. La un moment dat, nici 
nu ar mai fi avut cu ce să-şi plătească drumul. Tatăl îşi 
pierduse slujba din cauza beţiilor, iar băiatul fusese nevoit 
să-şi ia un serviciu, continuând să înveţe; banii munciţi îi 
dădea în casă. Acum, când avea să lase în urmă şcoala şi 
să părăsească destul de curând şi oraşul, începu să se 
distanţeze lăuntric de părinţi, gândindu-se că au viaţa lor. 
Venise timpul să cheltuiască şi singur ce câştiga. 

Nu-şi propuse să caute Muzeul de Artă Modernă, ci îl găsi 
întâmplător. Intră, fiindcă îl fascina clădirea, amestec bizar 
de simplitate modernă pe una din laturi, coexistând cu 
aerul posomorât şi neprietenos al celorlalte trei, care 
aminteau de o peşteră; uşile şi balconaşele erau construite 


13 


într-o ludică manieră kitsch. Colecţia pornea de la 
impresionişti, ajungând până la noii fauvişti, iar el privea 
totul cu atenţia cuvenită, dar fără mare interes până când 
se trezi în faţa tabloului lui Rene Dalmann. 

Era intitulat „Pe plajă“; pe pânza apăreau un fragment de 
stâncă, o plajă nisipoasă, marea; iar pe stânca o fată, nudă 
şi frumoasă, stătea sprijinită acrobatic în mâini, frapant 
fiind că unul din picioarele ei era de lemn - nu o proteză, ci 
un picior de femeie perfect, cioplit într-un lemn fibros. Nu, 
nu putea fi sigur că fata stând în mâini este o altă ipostază 
a fetei cu şopârlă, nici n-ar fi putut afirma că ar fi vorba de 
aceeaşi stâncă, plajă ori mare. Dar totul îi amintea atât de 
intens de tabloul de acasă, încât la ieşire cumpără o 
reproducere, pe o carte poştală, iar dacă ar fi avut mai 
mulţi bani, şi-ar fi luat şi volumul dedicat pictorului 
Dalmann. Ajuns acasă, compară reproducerea cu tabloul 
fetei cu şopârla şi câteva deosebiri evidente îi săriră în ochi. 
Şi totuşi, exista un aer comun - îl recepta doar privirea lui 
subiectivă sau picturile chiar semănau? 

- Ce ai aici? Tatăl lui intră în cameră şi întinse măna după 
cartea poştală. 

Băiatul se dădu înapoi, tatăl rămase cu măna întinsă în 
gol. 

- Cine a pictat tabloul nostru? 

Citi o bruscă reţinere în expresia lui taică-său. Băuse - cu 
aceeaşi reticenţă prudentă reacţiona la opoziţia şi disprețul 
pe care soţia şi fiul i le arătau făţiş, când era beat. De mult 
cei doi nu se mai temeau de el. 

- Nu ştiu, dar de ce întrebi? 

- De ce, tată, n-am vândut noi tabloul, dacă este valoros? 

- Să-l vindem? Nu-l putem vinde! Tatăl se postă în faţa 
tabloului, ca şi cum ar fi fost nevoit să-l apere de intenţiile 
fiului. 

- De ce n-am putea? 


14 


- Pentru că atunci n-am mai avea nimic. Tu n-ai mai 
căpăta nimic când eu n-o să mai fiu. Pentru tine păstrăm 
tabloul, doar pentru tine! 

Tatăl, încântat de argumentul imbatabil, menit să-l 
convingă pe fiu, îl repetă iar şi iar: 

- Mama şi cu mine ne spetim, ca într-o zi tabloul să fie al 
tău. Şi tu - cum mă răsplăteşti? cita nerecunoştinţă, cita 
ingratitudine! 

Băiatul îşi lăsă în plata Domnului tatăl plângăreţ şi curând 
nu se mai gândi la incident, la tabloul din muzeu şi la Rene 
Dalmann. Pe lângă serviciul de la depozitul fabricii de 
tractoare, îşi mai luă o slujbă de chelner, munci până la 
începerea anului universitar, iar apoi plecă la studii cât mai 
departe cu putinţă. Oraşul de pe malul Mării Baltice era 
urât, iar Universitatea mediocră. Dar nimic nu-i amintea de 
urbea lui natală din sud, iar în primele săptămâni de 
studenţie constată cu uşurare că la prelegerile de Drept, la 
cantină şi pe culoare nu întâlneşte pe nimeni cunoscut. 
Putea să înceapă o existenţă cu totul nouă. 

In drum făcuse o oprire. Avusese la dispoziţie doar câteva 
ore ca să hoinărească prin marele oraş riveran. Că se trezi 
în faţa muzeului se datora, pentru a doua oară, întâmplării. 
Dar odată intrat, nu se mai lăsă în voia întâmplării, ci 
întrebă numaidecât de picturile lui Rene Dalmann. Găsi 
două. „După război, ordinea“ era un tablou mare, de un 
metru şi jumătate pe doi: o femeie era aşezată pe jos, cu 
capul aplecat înainte, cu picioarele desfăcute în unghi, 
sprijinindu-se în braţul stâng. Cu măna dreaptă îşi împingea 
un sertar sub pântece; şi pieptul şi burta erau sertare, unul 
cu sfârcurile sânilor - celălalt cu buricul în chip de mânere. 
Sertarul sânilor şi cel al burţii erau trase uşor în afară şi 
goale, în sertarul de sub pântece zăcea, răsucit şi mutilat, 
un soldat mort. Al doilea tablou era intitulat „Autoportret ca 
femeie“ şi înfăţişa torsul unui tânăr surâzător, cu capul 
pleşuv; sub jacheta lui neagră, încheiată până la gât, se 


15 


conturau nişte sâni, iar măna lui stângă ridica în aer o 
perucă cu bucle blonde. 

De astă dată îşi cumpără cartea dedicată lui Rene 
Dalmann şi citi în tren despre copilăria şi tinereţea 
artistului, născut în 1894 la Strasbourg. Părinţii - un 
negustor de textile strămutat la Strasbourg de la Leipzig, şi 
soţia lui, o alsaciană, mai tânără cu douăzeci de ani - îşi 
doriseră o fiică; aveau deja doi fii,- iar singura fată - al 
treilea copil - murise cu doi ani înainte, după ce tatăl o 
luase cu el la o partidă de călărie, iarna, în urma căreia 
contractase o pneumonie fatală. Rene crescuse în umbra 
surorii moarte, până când, în 1902, venise pe lume a doua 
fiică, îndelung aşteptată, eliberare şi ofensă totodată pentru 
băiat. Desenă şi picta de timpuriu, nu prea progresa la 
învăţătură şi, la şaisprezece ani, dădu examen şi intră cu 
succes la Academia de Arte din Karlsruhe. 

Când ajunse în acest punct al lecturii, călătoria se încheie. 
Găsi o cameră la mansardă, cu sobă de tuci şi cu o 
fereastră micuță; chiuveta minusculă şi W.C.-ul se aflau cu 
o jumătate de etaj mai jos, în casa scării. Oricum, era 
singur, numai cu sine. Se instală şi aşeză cartea despre 
Rene Dalmann alături de alte câteva volume la care ţinea 
mult, în raftul de jos al modestei etajere. Sus proiecta să 
facă loc cărţilor noi, reprezentând noua lui viaţă. Nu lăsase 
în casa părintească nimic din ce-i era cu adevărat drag. 

Când era în anul trei de facultate, tatăl lui muri. Se 
dusese, cum făcea tot mai des în anii din urmă, să bea la 
cârciuma; în drum spre casă, beat, se împiedicase, îşi 
pierduse echilibrul şi se prăvălise în jos pe povârniş, până 
ce căzuse lat; zăcu acolo până îngheţă. Participarea fiului la 
înmormântare constituia prima lui vizită acasă de când 
plecase la Universitate. Era în ianuarie, bătea un vânt tăios 
şi rece, pe cărarea ce ducea de la capelă cimitirului la 
mormânt băltoacele îngheţaseră, iar mama, după ce 
alunecă şi era să cadă, acceptă braţul fiului, ceea ce până 


16 


atunci refuzase. Nu înţelegea să-l ierte că nu venise s-o 
vadă atâta vreme. 

Acasă, ea pregătise, pentru cei câţiva vecini care-o 
însoţiseră la cimitir, sandvişuri şi ceai. Observând că 
musafirii păreau să aştepte şi ceva alcool, se ridică în 
picioare: 

- Cine se supără că nu-i ofer bere sau rachiu poate pleca 
imediat. In casa asta s-a băut destul. 

Seara, mama şi fiul trecură în camera de lucru a tatălui. 

- Cred că toate cărţile sunt juridice. Le vrei? Ai nevoie de 
ele? Ce nu iei tu arunc. 

II lăsă singur. Examină biblioteca, de care taică-său fusese 
atât de mândru. Cărţi ce existau de mult în ediţii noi, 
reviste la care abonamentul fusese sistat de ani de zile. 
Unicul tablou era cel al fetei cu şopârla; spre deosebire de 
vechea locuinţă, unde ocupase - numai el - peretele larg din 
spatele biroului, aici atârna între rafturi: şi totuşi, domină 
întreaga încăpere. Aproape că se lovi cu capul de tavanul 
scund, îşi cobori privirea spre fată şi îşi aduse aminte de 
vremea când stătea dinaintea tabloului, cu ochii lui la 
nivelul ochilor ei. Se gândi la pomii de Crăciun. cândva atât 
de înalţi şi azi cu mult mai mici. Dar în clipa următoare îşi 
spuse că tabloul nu se micşorase, nu-şi pierduse întru nimic 
forţa, continua să-l fascineze. Îi mai trecu prin minte 
fetişcana din casa unde-şi avea el mansardă, şi roşi. El o 
numea „prinţesă“ şi flirtau un pic, dar când fata îl întreba 
dacă n-ar vrea să-i arate mansardă, făcea un efort de 
voinţă şi o refuza. Întrebarea ei era rostită cu toată 
candoarea. Dar adolescenta, râvnind la ceea ce el nu era 
dispus să-i ofere, aduna în atitudini, priviri şi voce atâta 
cochetărie şi seducţie, încât îl făcea să-i uite candoarea. 

- Nu vreau cărţile tatei. Însă mâine îi telefonez unui 
anticar. O să-ţi dea pentru ele câteva sute de mărci sau 
chiar o mie. 

Venise în bucătărie şi se aşeză la masă, lângă maică-sa. 

- Ce ai de gând cu tabloul? 


17 


Ea împături ziarul pe care-l citise. Gesturile ei erau şi acum 
nervoase şi agitate şi de aceea aveau, doar ele, ceva 
tineresc. Dar nu mai era zveltă, ci uscăţivă, iar pielea se 
încreţea în cute pe oasele feţei şi ale mâinilor. Părul îi albise 
aproape cu desăvârşire. 

Dintr-o dată, simţi o mare milă şi tandreţe pentru ea. 

- Dar cu tine, ce ai de gând? o întrebase cu multă 
blândeţe şi încercă să-şi pună măna pe măna ei, dar ea şi-o 
retrase. 

- Mă mut de aici. Pe colină s-au construit câteva case cu 
terasă, iar eu mi-am cumpărat acolo o garsonieră. N-am 
nevoie de mai mult de o cameră. 

- Ţi-ai cumpărat-o? îl privi cu duşmănie. 

- Am pus pensia tatălui tău şi ce câştig eu pe un cont 
comun şi cât a luat el pentru băutură, atât am luat şi eu 
pentru mine. Se poate obiecta la ceea ce am făcut? 

- Nicidecum. Râse. Vrei să spui că în zece ani tata a irosit 
pe băutură echivalenţa unei locuinţe? 

Mama rase şi ea. 

- Nu chiar. Dar a cheltuit mai mult decât am strâns eu pe 
carnetul de economii pentru casă, adică peste suma cu 
care mi-am plătit garsoniera. 

Fiul ezită: 

- De ce ai rămas lângă tata? 

- Ce întrebare! Dădu din cap. Până la un moment dat eşti 
liber să alegi. Îţi propui să faci una sau alta, să trăieşti cu 
omul ăsta sau cu altul. Însă vine o zi când activitatea aceea 
şi omul acela au devenit viaţa ta; de ce rămâi lingă viaţa ta 
- asta-i o întrebare cam prostească. Dar ai întrebat şi de 
tablou; ce am de gând cu el. Nimic n-am de gând. Il iei cu 
tine ori îl duci la o bancă, există un seif destul de mare. 

- Îmi spui ce-i cu tabloul? 

- Ah, băiete... Îl privi cu tristeţe. Nu vreau să-ţi spun. Cred 
că tata se mândrea cu tabloul, chiar până i-a venit sfârşitul. 
Zâmbi obosită. Şi-ar fi dorit mult să te viziteze şi să vadă 
cum o duci cu studiile tale juridice, dar n-a îndrăznit. Nu 


18 


ne-ai invitat niciodată. Ştii, voi, copiii, sunteţi la fel de cruzi 
cum am fost noi, părinţii. În plus, mai aroganti, asta-i tot. 

Ar fi vrut să protesteze, dar nu era convins că ea n-are 
dreptate. 

- Îmi pare rău, spuse el evaziv. Ea se ridică de la masă. 

- Somn uşor, băiete. Mâine plec din casă la şapte. După ce 
te-ai săturat de somn şi te pregăteşti de plecare, nu uita de 
tablou. 

În mansardă, atârnă tabloul deasupra patului. Patul se afla 
lângă peretele din stânga, în dreapta stăteau dulapul şi 
etajera cu cărţi, iar sub ferestruica din acoperiş era biroul. - 
Semăn cu ea. Cine e? 

Cea care-l întreba era o studentă care-i plăcuse din primul 
semestru. Oare pentru că semăna cu fata din tablou? Nu 
fusese conştient de acest aspect. 

- Nu ştiu cine e. Nu ştiu măcar dacă este cu adevărat 
cineva. 

Ar fi vrut să continue: „Tu eşti oricum mai frumoasă“. Dar 
nu voia s-o trădeze pe fata cu şopârla. Poţi trăda o fată 
dintr-un tablou? 

- La ce te gândeşti? 

- Că eşti frumoasă. 

Era foarte frumoasă. Stăteau pe pat, el culcat pe spate, 
ea, pe burtă, deasupra lui. Cu braţele pe pieptul lui şi cu 
bărbia sprijinită pe braţe, îl privea în linişte. Său trecea cu 
privirea deasupra lui, prin el? Ochii şi buclele de culoare 
întunecată, fruntea înaltă, roşul proaspăt din obraji, linia 
armonios elansată a nărilor şi a buzelor - învăluită în 
frumuseţea ei, era cu totul concentrată asupra lui, dar, în 
acelaşi timp, ciudat de închisă în ea însăşi. Să fi fost doar 
închipuirea lui? Vedea femeia iubită, pentru că o iubea, ca 
pe un tablou? Întoarsă spre el, contemplându-l, şi 
intangibilă totodată? 

- Cine e pictorul? 

- Nu ştiu. 


19 


- Trebuie să-şi fi semnat tabloul. Se înălţă şi examină cu 
atenţie marginea inferioară a tabloului. După care-l privi: 
Tabloul e chiar original. 

- Da. 

- Ştii cât valorează? 

- Nu. 

- Poate că e de preţ. De la cine-l ai? îi veni în minte 
dialogul cu taică-său, în urmă cu mulţi ani. 

- Vino încoace. Îşi întinse braţele: Nu vreau să ştiu dacă e 
de preţ. Dacă ştiam şi ţi-aş fi spus, şi acum ştiai şi tu, m-aş 
fi întrebat dacă mă iubeşti doar din cauza tabloului. Ea i se 
aşeză în braţe. 

- Nu fi prostuţ. Dacă e valoros, nu-l poţi păstra aici. Vara e 
prea cald, iarna prea frig, iar de la soba asta caraghioasă a 
ta într-o zi o să ia foc acoperişul şi toată casa, iar tu poate 
reuşeşti să te salvezi, fugind pe acoperişul vecin, dar 
tabloul se va face scrum. O pictură de preţ are nevoie de 
temperaturi egale şi de o umiditate a aerului constantă şi 
nici nu mai ştiu de ce încă. Şi dacă tot nu poţi să-l ţii aici, de 
ce nu l-ai vinde imediat? Munceşti pe rupte şi nu-ţi permiţi 
nimic, fiindcă n-ai bani. Zău că n-are sens. 

El aduse vorba despre noua lui slujbă, schimbând astfel 
subiectul. Dar ea, la plecare, zise: 

- Ştii ceva? 

- Ce să ştiu? 

- Frate-meu e student la Istoria artelor. Ar fi bine să se uite 
la tablou. 

El împiedică această vizionare. Înainte de următoarea ei 
vizită, ascunse tabloul sub pat şi îi povesti că mama lui i-l 
ceruse, dornică să-l aibă din nou. Ea îşi consultă totuşi 
fratele, căruia nu-i veni în minte vreun tablou asemenea 
celui descris şi nici un pictor corespunzând acelui stil, ci, în 
schimb, revista Lizard violet!, fondată la Paris în perioada 


1 Lizard violet - „şopârla violetă" (franceză). 
20 


tranziţiei de la dadaism la supra-realism şi din care 
apăruseră, între 1924 şi 1930, zece numere. 

Apoi, ea uită de tablou. 

După ce-i pleca iubita, tabloul îşi redobândea locul 
deasupra patului. La început era un joc, pe care el îl 
practică surâzând: scoaterea tabloului de pe perete şi 
punerea lui la loc; surâzând, îşi întâmpină prietena cu o 
replică glumeaţă şi tot aşa îşi lua rămas-bun de la ea. Dar la 
un moment dat începu să-l plictisească ritualul ascunderii 
fetei cu şopârnlă, fiindcă venea cealaltă fată, şi de la o 
vreme îl plictisiră chiar vizitele ei. După ce se culca cu ea şi 
stăteau întinşi unul lângă altul, se surprindea aşteptând ca 
ea să plece, pentru ca el să scoată tabloul la lumină şi să-şi 
vadă de viaţa lui. 

In cele din urmă, ea îl părăsi. 

- Nu ştiu ce se petrece în capul tău şi în inima ta. Îi atinse 
cu degetele fruntea şi pieptul: Voi fi având şi eu vreun loc 
acolo. Dar îl găsesc prea mic. 

Suferi mai mult decât se aşteptase. Uneori se necăjea - 
cine ştie, dacă nu era tabloul, toate ar fi fost altfel şi mai 
bune. Dar necazul îl şi apropie de tablou. Stătea de vorbă 
cu fata. Zicându-i că fără ea i-ar fi fost mai bine. Că-l 
băgase în belea. Că acum s-ar fi cuvenit măcar să se uite la 
el cu mai multă prietenie. Oare era mândră de ispravă ei, 
că-şi gonise cu succes rivală? Asta îşi închipuia ea - atât de 
încrezută era? 

Intr-o seară, luă din raft cartea despre Rene Dalmann şi-şi 
continuă lectura începută. După absolvirea Academiei de 
Arte, tânărul artist se mutase în casa unei văduve bogate 
din Karlsruhe, care-i amenajase un atelier. Situaţia 
constituia, pentru spiritul onorabil al oraşului de reşedinţă, 
un scandal, gustat de cei doi concubini - afirmă biograful - 
mai mult chiar decât îşi gustau complicata lor relaţie. El 
încercă să se lanseze ca pictor portretist, primele lui 
tablouri fiind destul de convenţionale, până când, acuzat că 
duce o viaţă scandaloasă, decise să picteze şi portrete 


21 


menite să scandalizeze cu adevărat: ţeasta preşedintelui 
Curţii de Apel din Karlsruhe parcă era cioplită în lemn, iar 
pe fiul acestuia, un locotenent energic, îl pictase cu epoleţi, 
ceaprazuri şi sabie pe chip. Preşedintele Curţii de Apel îi 
intentă un proces, căruia Dalmann i se sustrase plecând în 
Bretagne: familia maică-sii, care părăsise în cea mai mare 
parte Alsacia, în 1871, avea acolo o casă. Aici, unde-şi 
petrecuse multe vacanțe alături de părinţi şi fraţi, rămase 
până la izbucnirea războiului, la care participă ca voluntar, 
soldat sanitar în armata franceză. Erau anii în care lucra 
numai schiţe; pentru altceva îi lipseau atât timpul cât şi 
banii. Pe lângă soldaţi răniţi, mutilaţi sau muribunzi, se iviră 
şi motive religioase. Adam şi Eva în chip de miri, rătăciţi 
într-un paradis al câmpurilor de bătălie, precum şi 
vindecarea unui soldat schilodit de un Hristos schilod şi el. 
La sfârşitul războiului veni la Paris; îşi făcea veacul la Cafe 
Certa, fără a intra în cercul dadaiştilor, dar îl întâlnea acolo 
pe Andră Breton; alături de acesta se înscrise în Partidul 
Comunist, dar nu-i îngădui să-l înregimenteze la 
suprarealişti. Se ţinea deoparte, până când fondă, împreună 
cu câţiva prieteni, „Lizard violet“. Rene Magritte publică aici 
un text despre pictură ca gândire, Salvador Dali scrise 
despre tăietura efectuată la ochii fetei, iar din Max 
Beckmann revista tipări, fără asentimentul autorului, 
versiunea engleză a unui eseu despre colectivism, scris în 
timpul călătoriei sale de nuntă. Rene Dalmann însuşi scrise 
despre eliberarea fanteziei de artist; el se ocupa şi de 
prezentarea grafică a publicaţiei. 

Toate acestea nu-i treziră decât interes mediu. Se opri din 
citit, mărginindu-se să răsfoiască volumul. La sfârşitul cărţii 
se aflau câteva pagini cu datele biografice ale lui Dalmann, 
o bibliografie a operelor şi un tabel enumerându-i 
expoziţiile. In 1933 avusese loc, la Galeria Colle din Paris, 
expoziţia „Est-ce qu'il y a un surrealisme allemand?“ şi se 
menţiona că pe coperta catalogului era reprodusă lucrarea 
lui Rene Dalmann „Şopârla şi fata“. Şopârla şi fata! 


22 


A doua zi dimineaţa se duse la Institutul de Istoria Artei al 
Universităţii şi căută zadarnic un exemplar al catalogului 
din 1933. Absentă la prelegeri, se scuză, pretextând o 
gripă, la restaurantul unde-şi luase, pentru orele de prânz, 
o slujbă de chelner şi se sui în tren, ducându-se în oraşul 
unde, cu ani în urmă, descoperise cele două tablouri ale lui 
Dalmann - cel postbelic şi aşa-numitul autoportret - şi unde 
îşi cumpărase şi cartea despre pictor. Şi aici fiinţau o 
Universitate şi un Institut de Istoria Artei, dar nici ele nu 
aveau catalogul. Îl cuprinse o stare de surescitare febrilă. 
Bibliotecara o sesiză şi întrebă ce-l frământă. li explică: era 
în căutarea tabloului „Şopârla şi fata“ de Rene Dalmann şi 
nu reuşea să găsească catalogul pe a cărui copertă era 
reprodusă pictura. Unde mai era în apropiere alt Institut de 
Istoria Artei? 

- De ce vă trebuie neapărat reproducerea de pe catalog? 

O privi nedumerit. 

- Pesemne, pictorul însuşi şi-a fotografiat tabloul, apoi au 
făcut-o şi galeristul, presa, muzeul unde se află tabloul. 

- Credeţi că se află în vreun muzeu? Unde? 

- Avem o arhivă. Veniţi cu mine. El o urmă, trecând 
printr-un coridor, într-o încăpere cu un aparat de proiecţie 
şi cu numeroase dosare, pe care erau lipite etichete cu 
nume. Se simţi mai liniştit. Constată chiar că bibliotecara 
avea o siluetă plăcută şi un mers sprinten şi că-l privea cu 
ochi vioi, amuzându-se amical pe seama agitaţiei lui. Ea 
scoase din raft un dosar, cercetă o listă fixată pe 
contrapagina copertei, alese un diapozitiv, aproape de 
mărimea unei cărţi poştale şi încadrat în folie neagră, şi îl 
introduse în aparatul de proiecţie. 

- Sunteţi bun să stingeţi lumina? Găsi comutatorul; se făcu 
întuneric. Ea puse în funcţiune aparatul. 

- Doamne! exclamă el. Era tabloul lui. Fata, plaja, stânca. 
Dar, din stânga, nu faţă îşi făcea intrarea în tablou, ci o 
şopârlă uriaşă, iar pe fragmentul de stânca nu şopârla 
stătea la soare, ci o fată minusculă, încântător de graţioasă, 


23 


cu bude întunecate şi obrazul palid, cu vestă de nuanţă 
deschisă şi fustă mai închisă la culoare. Stătea culcată pe o 
parte, cu capul pe braţe, pe jumătate copilă jucăuşă, pe 
jumătate femeie seducătoare. 

- În ce muzeu se află tabloul? 

- Trebuie să verificăm în sala din faţă. Bibliotecara scoase 
din priză aparatul de proiecţie, puse diapozitivul la loc şi 
trecu înapoi în încăperea cu cărţi. El o privi cum scotea câte 
o carte din raft şi o răsfoia. 

- Măcar o să fiu invitată la masă pentru atâta osteneală? 
Răsfoi mai departe: O! zise deodată. 

- Ce aţi găsit? 

- Tabloul nu există în nici un muzeu. A dispărut fără urmă. 
E dispărut şi poate distrus. 

Ultima oară a putut fi văzut în 1937, în expoziţia „Artă 
denaturată“, la Munchen. Se uită la ea, fără s-o înţeleagă. 

- A fost expus în grupa cinci, lată şi textul-comentariu: 
„Pornografia nu are nevoie de nuditate, iar denaturarea nu 
necesită o deformare meşteşugărească. Cu o trăsătură de 
penel fără cusur, evreul e capabil să-l înfăţişeze pe 
antreprenorul german în chip de capitalist desfrânat şi pe 
fata germană ca târfa lui deşănţată. În optica evreului, 
obscenitatea şi tendinţa marxistă a luptei de clasă merg 
mana în mâna. Gândindu-ne că mame şi femei germane 
vizitează şi ele această expoziţie...“. Să citesc mai departe? 

- Există şi un tablou al lui Dalmarin intitulat „Fata cu 
şopârla“? 

Răsfoind mereu, ea îl întrebă: 

- Cum rămâne cu masa? 

- Când terminati programul? 

- La patru. 

- La ora aceea încă nu-i rost de cină. 

- lar aici nu-i rost de vreo fată cu şopârla. Sunteţi sigur că 
aşa se numeşte tabloul? 

- Nu. 


24 


Tatăl şi mama lui aşa îi spuneau tabloului şi el îi imitase. 
Poate că Rene Dalmann îşi botezase pictura altfel. 

- Dar cert e că înfăţişează o fată cu o şopârlă, la 
dimensiuni inverse faţă de ceea ce tocmai mi-aţi arătat. 

- Interesant. Şi unde aţi văzut tabloul? 

- Uite că nu-mi amintesc. 

Nu fusese atent, se aventurase prea departe. Întrebase 
mai mult decât s-ar fi cuvenit să întrebe. Spre norocul lui, 
nu-şi spusese numele. Avea să dispară fără să lase vreo 
urmă. 

Ea, privindu-l, părea să-i urmărească gândurile. 

- Ce vi se întâmpla? 

- Trebuie să plec urgent. La patru vă aştept în faţă, da? 

leşi în fugă din Institut şi simţi că-i era indiferentă impresia 
curioasă pe care o stârnea purtarea lui. Când îşi trăgea 
sufletul pe o bancă lângă lacul din centrul oraşului, îşi dădu 
seama câte lucruri nu ştia şi ar fi trebuit să afle. 

La ora patru o aştepta în faţa Institutului de Istoria Artei. 
Ea cobora scările şi-l privea din nou cu o ironie prietenoasă. 

- Şopârlele sunt animale sfioase. 

- Cred că se cuvine să vă explic câte ceva. Hai să ne 
aşezăm la soare, lângă lac. 

Pe drum începu să improvizeze. Fiind student la Drept, 
lucra şi în cancelaria unui avocat specializat în probleme de 
succesiune - conflicte între moştenitori sau descoperirea 
moştenitorilor, evaluarea unor moşteniri. In casa unui 
american decedat se găsise un tablou, fără expertiză, fără 
semnătură, poate cu totul lipsit de valoare, dar poate, 
dimpotrivă, de preţ, iar el avea sarcina să elucideze 
chestiunea tabloului, 

- Un american? 

El îşi întinsese pe jos jacheta; şedeau pe iarbă, lângă lac. 

- Un neamţ emigrat în America; îi căutăm pe eventualii 
moştenitori, aici, în Germania. 

- Aveţi o reproducere a tabloului? 


25 


- La mine, nu. Dar tabloul îl am suficient de clar fixat în 
minte. Îl descrise. 

- Ei, zise ea, privindu-l cam pieziş, văd că sunteţi de-a 
binelea îndrăgostit de pictură asta. 

El roşi, întoarse capul, prefăcându-se că se uită la o barcă 
cu pânze. 

- Dar nu-i nimic, continuă ea. Dacă ar fi un Dalmann... -e 
nemaipomenit, într-adevăr. l-aţi văzut tablourile din muzeul 
nostru? 

Şi devie conversaţia spre muzeu, spre oraş, spre ritmul de 
viaţă al oraşului, de unde veneau şi-ncotro se îndreptau cu 
viaţa lor. El încercă să-şi plaseze întrebările; cum poţi să-l 
identifici pe autorul unui tablou, să afli ce destin a avut 
tabloul şi cine-i adevăratul proprietar. Ea păru să 
înregistreze întrebările, dar avu grijă ca ele să nu se 
statornicească în dialogul lor. Când soarele dispăru în 
spatele caselor şi se lăsă răcoarea, făcură o plimbare în 
jurul lacului. 

- Aveţi un prieten? 

Nu-şi putea închipui că nu are unul. Era vioaie, deşteaptă, 
avea simţul umorului; nu doar frumuşică - avea şi un fel 
atrăgător şi nostim de a-şi ridica părul blond de pe frunte şi 
de a strâmba din nas. 

- Ne-am despărţit acum trei luni. 

- Eu, de patru, zise el, după un scurt calcul. Luară cina în 
restaurantul unui mic hotel. El simţi că era dornic să se 
îndrăgostească, să i se confeseze, să aibă încredere în ea. 
Dar trebuia să fie fără încetare atent, să ocolească 
amănuntele: fie că era vorba de părinţi, de prietena care-l 
părăsise, de genul de femei care-i plăceau şi de cum trăia 
el, de fapt. Nu se putea implica, aşa cum i-ar fi fost drag să 
se implice. Îi trecu prin cap o ipoteză: ce s-ar fi întâmplat 
dacă se întâlneau în oraşul lui; şi dacă amândoi ar fi avut 
chef să se ducă acasă la el, după cină; în camera lui n-ar fi 
putut-o pofti. Acolo era tabloul. 


26 


Ea îl conduse la gară. Pe peron, îi notă pe o hârtie numele, 
adresa şi numărul ei de telefon. După o ezitare, îi dădu şi el 
numele său adevărat şi adresa - cea exactă. 

- Doar nu vrei să o faci pe detectivul, sau...? Şi iar i se ivi 
în ochi acel licăr uşor ironic, dar prietenos. 

- De ce? 

- Aşa... Îi puse braţele în jurul gâtului şi-l sărută, scurt, pe 
gură. Întrebările tale - iată, te duci cu tabloul la o galerie de 
prestigiu ca Sotheby's sau Christie's. Sau, dacă ai citit o 
carte despre pictor, aşa cum a făcut micul meu detectiv aici 
de faţă, vezi cine-i autorul şi i te adresezi prin intermediul 
editurii. Dacă... - dacă nu ai ceva de ascuns, o taină pe care 
nimeni nu trebuie s-o afle. 

- Peste o clipă îmi pleacă trenul. Difuzorul anunţase 
închiderea uşilor şi pornirea trenului. Se suise deja în 
vagon. 

- E obositor să tăinuieşti ceva, mai zise ea. Nu mai putea 
decât să dea din cap. Uşile se închiseseră. 

„Te aşteaptă o soartă grea“, i se adresă el fetei cu şopârla. 
„Ea se măreşte întruna, iar tu te micşorezi mereu, până la 
urmă o să fii nevoită să-i faci ochi dulci. Tu, o fată, unei 
şopârle!“ „Sau ai sărutat-o“, continuă el, „sperând că o să 
se prefacă într-un prinţ, dar nu s-a întâmplat aşa - ea s-a 
mărit doar, iar tu te-ai făcut mică...“ Privind faţa cu şopâriă, 
se gândi că Rene Dalmann săvârşise o ticăloşie, un 
sacrilegiu. Eşti oare sora lui? Te-a urât? Sau te-a urât şi te-a 
iubit?“ 

leşi din cameră şi cobori spre W.C.-ul unde se afla şi 
minuscula chiuvetă, deasupra căreia montase o scândurica 
pentru peria de dinţi, uneltele de bărbierit, pieptene şi 
perie. Deşurubă lama din aparatul de râs şi reveni în 
cameră. „N-o să-ţi placă. Dar n-am încotro.“ Tăie de-a 
lungul ramei hârtia lipită pe spatele tabloului. Descoperi că 
masiva ramă aurie era înşurubată pe altă ramă, pe care era 
întinsă pânza. Şuruburile erau mărunte, le desprinse cu 
şurubelniţa folosită la repararea prizelor insuficient fixate. li 


27 


fusese teamă că rama cea groasă aurie va rămâne prinsă 
de pânză. Dar izbuti s-o scoată cu uşurinţă. 

Rezemă tabloul de perete, lângă pat, şi se aşeză pe jos, în 
faţa lui. Nu-l mai miră că în colţul din dreapta jos apărea 
numele „Dalmann“: o iscălitură cu scris copilăresc. D-ul 
avea un arc rotunjit cu elan. Ar fi fost surprins să nu 
găsească nici un nume - sau un altul. Ceea ce-l miră însă cu 
adevărat era că tabloul, datorită celor câţiva centimetri în 
plus, eliberaţi de ramă, lăsa altă impresie. Mai mult cer 
deasupra capului fetei, îndoitura cotului ei nemaiascunsă 
de lăţimea ramei, trupul şopârlei acum în întregime vizibil - 
dintr-o dată, pictura te făcea să-ţi simţi capul şi pieptul mai 
libere, aşa cum respiri mai liber la mare, în bătaia vântului 
şi adulmecând mirosul apei. 

„Oare tata te-a ţinut captivă? Sau aşa a făcut şi cel căruia 
i-a aparţinut tabloul înainte, căruia poate îi aparţine de 
drept şi azi? lar proprietarul - cine este sau a fost?“ 

Cercetă rama şi găsi eticheta unui magazin cu obiecte de 
artă din Strasbourg. 

În timpul călătoriei cu trenul spre oraşul lui natal termină 
lectura biografiei lui Rene Dalmann. In 1930 plecase de la 
Paris la Berlin, însoţind pe o anume Lidia Diakonov. Era o 
artistă de cabaret, fiica unui medic evreu convertit la 
ortodoxism, o făptură de o frumuseţe suplă, enigmatică. Ea 
fusese şopărla lui Dalmann, şopârliţa lui, guşterul lui 
miraculos. Pictorul îi compunea scrisori de o tandreţe 
statornică. Vorbind o germană fără accent şi purtând un 
nume nemtesc, Rene fusese numaidecât remarcat şi primit 
ca un artist german; în palatul ce aparținuse cândva 
prinţului moştenitor, Ludwig Juşti îi oferi, pentru creaţiile 
sale, una din încăperile mai mici. În 1933, când suita „Dans 
stradal al morţilor zurbagii“ i-a fost selectată pentru 
expoziţia „Arta guvernării 1918-1933“ de la Karlsruhe, Rene 
Dalmann îşi mai permitea să-şi exprime public batjocură. 
Arta germană a guvernării? Pictase suita în 1928, la Paris. 
Dar în curând Eberhard Hanfstaengel închise încăperea 


28 


dedicată lui Dalmann, iar de cabaretul Lidiei se ocupară 
membri ai trupelor S.A., făcându-l praf. În 1937, înainte de 
a fi vernisată expoziţia „Arta denaturată“, Rena şi Lidia, 
între timp căsătoriţi, părăsiră Germania şi se stabiliră la 
Strasbourg. Deşi era cetăţean francez, Dalmann a fost 
socotit în continuare artist german. În 1938, unele lucrări 
ale lui figurau în expoziţia londoneză „Twentieth Century 
German Art“. La Amsterdam şi la Paris au fost expuse 
tablouri ale lui, confiscate de autorităţile germane şi puse în 
vânzare, apoi achiziţionate de negustori şi colecționari de 
artă ce-i erau binevoitori. 

O dată cu ocuparea Strasbourgului de către nemți se 
pierdea orice urmă a cuplului Rene şi Lidia Dalmaim. Au 
rămas la Strasbourg, au reuşit să fugă în teritoriul neocupat 
al Franţei sau să emigreze prin Portugalia în S.U.A. - 
biograful consemna cu rigurozitate tot ce pleda pentru sau 
împotriva vreuneia dintre ipoteze şi nu formula nici un 
răspuns. Orice ar fi întreprins cei doi, trebuia s-o fi făcut sub 
un nume schimbat. În 1946 a avut loc la New York expoziţia 
unui anume Ron Valomme, cu tablouri anticipându-i ca mod 
de a picta pe noii fauvişti, dar aparţinând, prin conţinut, 
cercului tematic dadaisto-suprarealist. 

Era Ron Valomme, cum presupuneau unii critici, identic cu 
Rene Dalmann? Nici Ron Valomme nu lăsase o urmă 
durabilă. 

Nu avea o cheie a locuinţei cu terasă unde se mutase 
mama lui. Se aşeză, aşteptând-o, pe treapta din faţa intrării 
şi privi drumul cu pavaj pietruit care ducea la locuinţe şi 
garaje,  desişurile de  saschiu plantate de-a lungul 
povârnişului şi trandafirii de lângă poartă, sădiţi de 
maică-sa pentru a lumina atmosfera, sterilă parcă, a 
aşezării. Se gândea la taică-său. Işi dădea seama că nu ştia 
nimic despre el, nimic despre părinţii tatălui, ucişi în 
bombardamentele din război, nimic despre studiile lui, 
despre activitatea lui înainte de şi din timpul războiului şi 
nimic despre cariera lui postbelică. 


29 


- Ce a făcut tata în timpul războiului? Se aşezaseră, 
maică-sa şi cu el, pe terasă. Ea se întorsese de la serviciu, 
pregătise un ceai. Privirea îi  hoinărea, deasupra 
acoperişurilor, spre depărtări. Oftă. 

- Începe interogatoriul. 

- Ba nu începe nimic. Ce rost ar avea să-l acuz şi să-l 
condamn pe tatăl meu care a murit?! Vreau doar să aflu 
cum a intrat tata în posesia unui tablou pictat de Rene 
Dalmann, despre care nu ştiu cu precizie cât valorează; dar 
măcar o sută de mii face, nici vorbă. Şi mai vreau să ştiu de 
ce întreținea el un asemenea secret în jurul tabloului. 

- Pentru că se temea să nu i se conteste dreptul de a-l 
păstra. A fost consilier juridic al 

Curţii Marţiale de la Strasbourg, a descoperit că oamenii în 
locuinţa cărora fusese încartiruit erau o familie de evrei cu 
acte false şi i-a ajutat. În chip de recunoştinţă i-au dăruit 
tabloul. 

- Atunci, de ce şi-a făcut probleme? 

- După război, pictorul şi soţia lui dispăruseră; circulau tot 
felul de zvonuri. Tata s-a temut că, dacă ar vedea cineva 
tabloul la el, l-ar putea judeca greşit. Nu avea cum dovedi 
că-l primise în dar. 

Îşi privi mama. Stătea lângă el, dar nu se uita în ochii lui. 

- Mamă? 

- Da? Nu-şi întorcea faţa spre el. 

- Ai fost cu el la Strasbourg? Ai trăit alături de el tot ce s-a 
întâmplat, sau tată ţi-a povestit mai târziu cum a fost? 

- Ce să caut eu la Strasbourg, ce să facă el cu mine acolo, 
în vreme de război? 

- Ai crezut ce ţi-a povestit tata? Continua să-i evite 
privirea. O vedea din profil - un profil ce nu trăda iritare, 
necaz sau tristeţe. 

- Când s-a întors în 1948 din prizonierat, de la francezi, 
aveam cu totul altceva de făcut decât să mă pasionez de 
poveştile lui din timpul războiului. Ce de poveşti din timpul 
războiului au adus bărbaţii cu ei! 


30 


- Dacă l-ai crezut pe tata, de ce pomeneai mereu, acum 
nişte ani, de „fata ovreică“? 

- Ţii tu minte asta? Nu-i răspunse, ci insistă: 

- De ce? 

- Mi-am imaginat că fata era fiica pictorului, şi erau evrei, 
nu? 

- Nu-i de ajuns ca să-ţi motiveze tonul batjocoritor. Dădu 
din cap. Nu, nu l-ai crezut pe tata. Nu te-a convins 
versiunea lui despre ajutorul pe care l-a dat evreilor. Sau 
te-ai gândit că povestea lui, aşa cum ţi-a spus-o, nu era 
completă; că a fost ceva între el şi fata aceea. A şantajat-o? 
A silit-o să-i fie amantă? Ştiai că, de fapt, era nevasta 
pictorului? 

Ea nu scoase nici un cuvânt. 

- De ce şi-a pierdut tata postul de judecător? Se uită la 
mama lui şi observă cum îşi împingea bărbia înainte şi-şi 
strângea buzele: îi respingea, tăcând, întrebarea. 

- Ai prefera să-i întreb pe superiorii sau pe colegii lui de 
atunci? Nu mă îndoiesc că aş găsi pe vreunul care să 
înţeleagă faptul că eu, ca viitor jurist, sunt dornic să aflu ce 
s-a petrecut în realitate. 

- Tata a fost judecător în vreme de război. Era obligat să 
fie sever. Era obligat să fie dur. Crezi că în asemenea 
condiţii îţi faci prieteni? 

- Nu; dar, în ciuda circumstanțelor, nu te descalifici până 
la pierderea dreptului de a profesa ca judecător, după 
război. 

- | s-a reproşat ceva ce nu era adevărat, dar suna atât de 
prost, că n-a mai vrut să se expună. Nici pe tine şi nici pe 
mine n-a vrut să ne expună. 

O privi ţintă. 

- Se afirmă că ar fi condamnat la moarte un ofiţer care 
ajutase nişte evrei, făcându-i scăpaţi înainte de a cădea pe 
măna poliţiei. Dacă vrei să ştii chiar totul, era un ofiţer 
prieten cu tata; s-a spus că tata l-a denunţat. 


31 


- Oricine a lansat o astfel de acuzaţie trebuie să fi găsit 

martori sau acte sau rapoarte. S-a făcut oare tapaj în 
presă? 

- În cea supraregională, nu şi în cea locală. Aici s-a avut 
grijă ca toată chestiunea să dispară cât mai iute din 
paginile principale. 

Avea la dispoziţie posibilitatea de a consulta ziarele 
supraregionale din acea perioadă, să-l descopere chiar pe 
gazetarul care lansase acuzaţiile, să afle pe ce material 
documentar se bazase. Exista - cine ştie - chiar 
eventualitatea să afle unde locuise tatăl lui la Strasbourg şi 
ce alţi locatari mai vieţuiseră în anii războiului în casa 
aceea. Se puteau găsi oare liste cu evreii deportaţi din 
Strasbourg în lagărele de exterminare? Mai puteau fi găsite 
rude ale lui Rene Dalmann cu care să merite să stea de 
vorbă? 

- Dar tata cum a reacţionat la tot ce i s-a reproşat? 

Abia rostită întrebarea, nu mai dorea să audă răspunsul. 

- Tata spunea că el şi acel ofiţer şi încă un alt ofiţer i-au 
ajutat pe mulţi evrei şi că ofiţerul pe care l-a condamnat la 
moarte trebuia sacrificat, ca să nu aibă aceeaşi soartă 
finală atât ei, ceilalţi ofiţeri, cât - mai ales - şi evreii aflaţi în 
pericol. Şi tata mai spunea că a fost o simplă întâmplare 
supărătoare că tocmai el a trebuit să conducă dezbaterile 
judeciţii şi să pronunţe sentinţa. 

Fiul rase. 

- Aşadar, tata a procedat corect întru totul? lar ceilalţi l-au 
interpretat greşit? 

Mama îi oferi canapeaua ca să doarmă; afirmă că ea 
doarme oricum adesea pe jos, din pricina durerilor de 
spate. Dar el nu acceptă; n-ar fi suportat să doarmă pe 
canapeaua unde se odihnea noaptea maică-sa, înconjurat 
de mirosul ei, simțind adânciturile lăsate de trupul ei. 

Când se trezi în timpul nopţii, prezenţa ei i se impuse 
totuşi cu atâta pregnanţă, de parcă i-ar fi luat locul pe 
canapea. Îi sesiză mirosul şi-i auzi răsuflarea. În lumina lunii 


32 


îi văzu hainele aşezate ordonat pe scaun, distribuite pe 
spetează şi tăblie. Uneori, când se mişca în somn, lumina îi 
cădea pe faţă şi îi zărea părul alb şi trăsăturile aspre. Ştia 
că fusese o femeie frumoasă; văzuse cândva o fotografie 
făcută de taică-său în timpul călătoriei lor de nuntă; ea îi 
ieşea în întâmpinare, păşind cu mers uşor printre tufişurile 
unui parc, într-o rochie de culoare deschisă, cu o expresie 
tandră, de uimită fericire pe chip. Dar nu-şi amintea s-o mai 
fi văzut vreodată atât de fericită şi de relaxată, nici faţă de 
el şi nici faţă de tatăl lui. Să fi fost de vină războiul? Sau 
cele petrecute la Strasbourg? li făcuse taică-său ei, sau şi 
altora, ceva ce ea nu putea să ierte? Dar de ce fusese atât 
de aspră şi cu băiatul ei? Doar pentru că era fiul tatălui său? 

Apoi îl copleşi tristeţea. Îi era milă de mama şi de tatăl lui, 
ca şi de sine însuşi; de sine însuşi mai cu seamă. Prezenţa 
mamei, hainele, respiraţia, mirosul ei continuau să-l 
stingherească - şi suferea, mâhnit că-l stinghereau. De ce 
nu păstra din copilărie nici o amintire a grijii, a tandreţii 
materne? o asemenea amintire i-ar fi îngăduit să 
recunoască în trupul ei de acum pe cel din trecut şi să-l 
contemple cu afecţiune. 

Dimineaţa ea îi dădu un clasor. Un dosar-arhivă alcătuit de 
taică-său. Colecţionase şi decupase articolele din presă 
privind cazul său, le lipise pe coli albe, le adnotase, 
menţionând pe marginea de sus a filelor sursa exactă, iar 
pe marginea din dreapta presărase semne de exclamaţie şi 
de întrebare, exprimându-şi aprobarea sau dezacordul. Cu 
precădere, tatăl lui respinsese cele relatate, câteodată 
chiar intervenise, corectând unele afirmaţii, aşa cum se 
corectează paginile unui manuscris. Astfel tăiase indicarea 
inexactă a vârstei lui, evidenţiase pe margine linia tăieturii 
şi scrisese alături care era vârsta lui reală. Corectase 
perioada eronat indicată a funcţionării lui ca judecător al 
Curţii Marţiale de la Strasbourg, enumerarea inexactă a 
gradelor militare ale unor ofiţeri implicaţi, rememorarea 
inexactă a momentelor depunerii şi respingerii cererii de 


33 


grațiere, relatarea inexactă a datei când avusese loc 
execuţia ofițerului pe care el îl condamnase la moarte. 
Corecturile cele mai numeroase fuseseră operate pe textul 
unui articol amplu dintr-un ziar important. Acesta era urmat 
de mai multe file purtând titlul „Contra-prezentare“, pe care 
tatăl le bătuse la maşina binecunoscută fiului. „Nu este 
exact că activitatea mea ca judecător al Curţii Marţiale de 
la Strasbourg a început la 1 iulie 1943. Corect este, 
dimpotrivă, că...“. Şi aşa mai departe, foaie după foaie. „Nu 
este exact că am ştiut să câştig - pentru a o trăda ulterior - 
încrederea acuzatului, care mi-a comunicat străduinţele 
sale de a salva etnici evrei de arestare. Corect este, 
dimpotrivă, că am sprijinit, după puterile mele, străduinţele 
acuzatului, că l-am avertizat asupra unor primejdii care-l 
amenințau şi am încercat să-l apăr atât pe el, cât şi pe 
etnicii evrei, chiar şi atunci când eu însumi mă puneam 
într-un grav pericol, putându-mi-se imputa nerespectarea 
unor îndatoriri importante. Nu este exact că am decis 
condamnarea la moarte din motive de interes personal, 
premeditând să interpretez legea în defavoarea acuzatului. 
Corect este, dimpotrivă, că - ţinând seama de dovezile şi 
legile existente - nu puteam să iau altă hotărâre decât 
aceea a condamnării la moarte. Nu este exact că m-am 
îmbogăţit ilegal cu avutul unor etnici evrei, convingându-i 
să-mi încredinţeze temporar în special unele bunuri mobile, 
cu care evreii apucaseră să fugă, sau pe care intenționau 
să le ia cu ei, plănuindu-şi fuga - bunuri pe care mi le-aş fi 
însuşit apoi în mod ilegal. Corect este, dimpotrivă, că nu 
aveam nici împuternicirea de a dispune de averi evreieşti, 
nici obligaţia de a apăra interese financiare evreieşti, în 
consecinţă nu puteam nici să folosesc în mod abuziv o 
asemenea împuternicire, nici să contravin unei asemenea 
obligaţii. Nu este corect că...“ 

Mama îl privea în timpul lecturii. O întrebă: 

- “Contra-prezentarea“ o cunoşti? 

- Da. 


34 


- Ziarul a publicat-o? Tata a trimis-o ziarului? 

- Nu. Avocatul lui n-a fost de acord. 

- Dar tu, tu ai fost de acord? 

- Doar nu-ţi închipui că tatăl tău mi-a cerut părerea! 

- Dar cum ţi s-a părut ce a scris tata? Cum ţi s-ar fi părut 
prezentarea lui, dacă ar fi fost tipărită? 

- Cum mi s-a părut? Mama dădu din umeri. Şi-a chibzuit cu 
mare atenţie fiecare frază. Nici măcar un singur cuvânt nu 
putea fi folosit împotriva lui. 

- A copiat paragrafe din codul penal. Le-a copiat pentru a 
demonstra că nu putea fi pedepsit. Dar ce a scris el sună 
cumplit. Sună ca şi cum ar recunoaşte totul, dar rămâne 
ferm convins că nu este pasibil de pedeapsă. E ca şi cum ai 
recunoaşte că ai otrăvit pe cineva cu mâncare, dar ai 
afirma cu tărie că ai respectat întocmai instrucţiunile cărţii 
de bucate a doctorului Oetker: uite aşa sună, la lectură. 

Mama îi luă clasorul, stivui filele de la stânga la dreapta, le 
prinse şi închise copertele. 

- Ce vrei, devenise prudent. În timpul războiului trecuse 
prin mai multe tulburări decât putea duce tot restul vieţii. 
După război a fost precaut, de dragul tău şi al meu. Era 
prudent chiar şi atunci când bea. Ştii doar cum e când 
beţivii n-ar trebui să spună anumite lucruri şi nici nu vor să 
le spună şi până la urmă totuşi le spun. Tatălui tău nu i s-a 
întâmplat niciodată aşa ceva. 

Auzind-o, s-ar fi zis că se mândrea, se mândrea că 
bărbatul ei măcar nu se fălise cu răul făcut ei şi altora. 

- Ţi-a cerut vreodată iertare pentru ce ţi-a făcut? _ 

- Să-mi ceară iertare? Maică-sa îl privi uluită. Renunţă. Işi 
dădu seama că ea nu-i ascundea nimic, dar nu pricepea ce 
anume voia el să ştie, nu înţelegea de ce şi pe ce temă 
insistă. Nu-şi dorea decât ca fiul ei s-o lase în pace pe ea, 
să-i lase în pace bărbatul, aşa cum şi ea îl lăsa în pace. Acel 
loc din sufletul ei care fusese cândva rănit devenise dur şi 
rigid şi o dată cu el se înăsprise țesutul elastic, apt de 
fericire şi de dragoste, al întregului ei suflet. Se 


35 


transformase într-o întinsă cicatrice. Poate că odinioară, 
îndată după ce fusese lovită, sau curând după aceea, rana 
dureroasă s-ar mai fi putut vindeca. Acum era prea târziu. 
De mult era prea târziu. De atâta amar de vreme trăia cu 
cicatricele, cu minciunile, cu prudenţele ei. 

Un gând îl covârşi dintr-o dată. Mama nu-l lăsa în pace 
doar acum. De când datau primele lui amintiri, ea nu dorea 
decât să fie lăsată în pace şi, la rândul ei, să-l lase şi pe el 
în pace. De parcă n-ar avea de-a face deloc cu el. Ca şi cum 
cândva, într-un ceas anume, el ar fi contrariat-o prea 
intens, prea adânc. 

- Tb-a violat tata atunci când m-aţi conceput? S-a 
întâmplat în timpul şederii lui la Strasbourg, unde făcea 
lucruri josnice şi trăia cu evreică? A venit pe neaşteptate 
acasă, într-o noapte, şi tu ştiai de cealaltă şi n-ai vrut să te 
culci cu el, iar lui nu i-a păsat de ce ştiai şi de ce doreai tu, 
şi te-a siluit? Aşa am venit eu pe lume? Şi nu m-ai iertat 
niciodată? 

Ea dădu din cap, ca şi cum ar nega, iar şi iar. Apoi văzu că 
plângea. Şedea ţeapănă şi tăcută, doar lacrimile îi curgeau 
pe obraji, rămâneau o clipă agăţate de bărbie şi-i picurau în 
poală. Abia când îşi ridică mâinile ca să-şi şteargă lacrimile 
de pe faţă, izbucni în hohote. 

Se duse lângă scaunul ei şi încercă s-o îmbrăţişeze. Dar ea 
deveni din nou ţeapănă şi nu-i primi îmbrăţişarea. Îi vorbi 
cu blândeţe, dar ea nu-i primi nici vorbele. Mai tăcea şi 
atunci când el îşi luă rămas-bun. 

Se întoarse în oraşul universitar şi-şi reluă existenţa 
obişnuită. Când bibliotecara îi scrise într-o zi că are treabă 
la el în oraş, se întâlni cu ea, merseră la plimbare, mâncară 
împreună şi o invită în mansarda lui. Tabloul îl ascunsese 
sub pat. 

Dar nu era liniştit. Dacă ea s-ar uita sub pat, din 
întâmplare? Dacă s-ar îndoi grătarul de fier pe care era 
aşezată salteaua? Tabloul putea fi vătămat şi oricum ar fi 
ieşit la iveală, pe când el ar fi încercat să pună toate la locul 


36 


lor. Dacă ar vorbi în somn cu fata cu şopârla? | se adresa 
deseori în timpul zilei. „Fată cu şopârla“, îi spunea, „trebuie 
să mă apuc de învăţat“, şi îi povestea ce urma să înveţe. 
Sau îi cerea părerea despre hainele pe care le îmbrăca. Sau 
o certă că nu-l trezise la timp dimineaţa. Sau conversa cu 
ea despre soarta ei alături de Rene Dalmann şi, mai târziu, 
alături de tatăl său. „Pictorul tău te-a dăruit tatei? Sau tată 
te-a luat pictorului prin înşelăciune? Când a vrut pictorul să 
fugă cu tine? De ce tocmai cu tine?“ o întreba iar şi iar: „Ce 
să fac cu tine, fată cu şopârla?“ 

S-ar cuveni să-i caute pe moştenitorii lui Dalmann? Dar nu 
punea mare preţ pe moştenitori. Să vândă tabloul şi să-şi 
facă o viaţă mai uşoară, cu banii dobândiţi? Sau să-i 
folosească spre binele altora? Le datora oare ceva celor pe 
care taică-său îi nedreptăţise? Pentru că profită de pe urma 
acelei nedreptăţi? Dar cum profita el, în fond? Oare faptul 
că o putea contempla pe fata cu şopârlă, că stătea de 
vorbă cu ea reprezenta un dar al sorții sau o ameninţare? 

- Ce s-a mai întâmplat cu tabloul tău? Stăteau culcaţi pe 
patul lui şi se priveau. 4 

- N-am înaintat cu nimic. Işi compuse o expresie menită să 
arate că era cam mâhnit, dar destul de indiferent. Nici nu 
mai lucrez la avocatul acela. 

- Aşadar, e posibil să existe undeva în Manhattan o mică 
locuinţă al cărei chiriaş a murit şi unde se află, neştiut de 
nimeni, tabloul unuia dintre cei mai cunoscuţi pictori ai 
secolului? Chiriaşul a fost sărac şi bătrân, pe masa lui 
murdară mişună gândacii, pantofii îi sunt roşi de şobolani, 
pe patul lui sforăie gangsterul care i-a spart casa şi s-a 
aciuat aici şi, poc şi bum, într-o bună zi, la o încăierare cu 
gloanţe, fata se alege cu o gaură în frunte, iar şopârlă îşi 
pierde coada. Poate că bătrânul era Rene Dalmann însuşi? 

Vorbea ea cam mult, dar el o asculta cu plăcere. 

- Iţi poţi lua tu această răspundere? 

- Ce răspundere? 

- Să laşi totul învăluit în mister? 


37 


- Cine e dornic să se lămurească n-are decât să se 
intereseze la Sotheby's sau Christie's sau la unul dintre 
autorii care au scris despre Rene Dalmann. 

Bibliotecara se lipi de el. 

- Uite că ai învăţat ceva. Ai învăţat oare într-adevăr ceva? 

Nu voia să adoarmă. Nu voia să vorbească în somn. Nu 
voia ca ea să se trezească, să aibă nevoie de closet, să-şi 
caute pantofii sub pat şi să descopere tabloul. Nu voia să... 
Adormi totuşi şi se trezi doar când afară se luminase, iar ea 
venea de la W.C. şi sări în pat cu un salt atât de vioi, încât îl 
cuprinse frica. Dar suportul saltelei nu cedă, salteaua nu se 
deplasă. 

- Trebuie să prind trenul de 7,44 ca să ajung la 9 la 
Institut. 

- Te duc la gară. 

Când, înainte de a închide uşa, mai aruncă o privire 
înăuntru, cameră îl stingheri. Parcă nu mai era a lui. Ea Îi 
răvăşise cărţile, era în zilele menstruației şi-i pătase 
aşternutul, în timpul plimbării pe plajă dăduse peste un 
vechi cantar de scrisori ruginit şi-l cărase în odăiţa lui. lar 
Fata cu şopârlă nu mai atârna deasupra patului. 

După ce o însoţise pe bibliotecară la tren şi îşi luase 
rămas-bun, de-acum un pic absent şi neliniştit, se întoarse 
acasă şi restabili ordinea. Cărţile aşezate iarăşi în raft, patul 
înfăţat cu un aşternut proaspăt, tabloul pus deasupra 
patului şi cantarul de scrisori pe dulap, în spatele valizei. 
„Da, fată cu şopârlă, acum toate sunt iar la locul lor.“ 

Stătea în mijlocul camerei şi contemplă ordinea refăcută. 
Ordinea cărţilor în raft, amintindu-i de ordinea din rafturile 
lui taică-său. Curăţenia sărăcăcioasă, cu ajutorul căreia 
maică-sa se străduise să lupte împotriva decăderii familiei. 
Fata cu şopârlă, lipsită de rama groasă aurie, acum doar o 
pânză întinsă pe suport de lemn, la fel de dominatoare însă 
ca pe vremuri, acasă, la părinţi. Ca şi acasă, tabloul era o 
comoară şi o taină, o fereastră spre frumuseţe şi libertate şi 
totodată o instanţă de stăpânire şi control, căreia se 


A 


38 


cuvenea să-i aduci jertfe. Se întrebă ce viaţă îl aştepta 
de-acum încolo. 

Nu făcu aproape nimic toată ziua. Hoinări prin oraş, nu 
prea mult, trecu pe lângă Facultatea de Drept, pe lângă 
bodega unde-şi luase iarăşi un serviciu, pe lângă casa unde 
locuia studenta pe care o iubise cândva. Sau poate nu 
învățase nicicând să iubească? 

Seara veni pentru un scurt popas acasă şi înveli tabloul, 
alături de ramă şi de câteva ziare, în cearceaful pe care-l 
luase de pe pat. Pomi cu ele spre plajă. Ardeau mai multe 
focuri, în jurul cărora stăteau grupuri de tineri şi petreceau. 
Alergă, până lăsă în urmă ultimul foc. Ziarele şi cearceaful 
se aprinseră cu repeziciune, repede se aprinse şi rama. 
Aruncă în foc şi tabloul. Culorile se topiră, chipul fetei nu 
mai era de recunoscut. Dar înainte de a se aneantiza, 
pânza arsă la margini se înălţă dintr-o dată şi lăsă să se 
vadă o altă pictură, a cărei pânza fusese întinsă pe rama de 
lemn dedesubtul Fetei cu şopâria. Şopârla uriaşă, fata 
minusculă - în frântura unei secunde îi fu dat să zărească 
tabloul pe care Dalmann încercase cu adevărat să-l 
ocrotească, pe care visase să-l ia cu dânsul, dacă ar fi reuşit 
să evadeze. După o clipă, pânza ardea în vâlvătăi. 

Când focul se domoli, mocnind încă, adună cu vârful 
pantofului jăraticul, Nu aşteptă ca ultimele pâlpâiri să se 
prefacă în cenuşă. Un timp mai privi flăcăruile roşii-albăstrii. 
Apoi plecă spre casă. 


Pasul greşit 


Prietenia cu Sven şi Paula era singura dintre prieteniile 
mele cu Estul care a supravieţuit căderii Zidului. Celelalte 
au luat sfârşit curând după ce Zidul a căzut. Stabileam tot 
mai rar să ne întâlnim şi venea o zi când întâlnirea fixată 
era contramandată în ultima clipă. Cei din Est aveau prea 


39 


multă treabă: să caute de lucru, să-şi repare locuinţele şi 
casele, să se folosească de avantajele fiscale, să intre în 
afaceri, să se îmbogăţească, să voiajeze. Înainte vreme nu 
se putea face nimic în Est, fiindcă statul nu te lăsa, şi-ţi 
puteai îngădui să nu faci nimic în Vest, pentru că banii 
soseau oricum de la Bonn. Lumea avea mai mult timp. 

Sven şi cu mine ne-am cunoscut la jocul de şah. Mă 
mutasem în vara lui 1986 la Berlin, nu cunoşteam pe 
nimeni, iar în week-end exploram oraşul, în zona de Est ca 
şi în cea de Vest. Într-o seară de sâmbătă am întâlnit, într-o 
ospătărie cu grădină aflată pe malul lacului Muggel, un grup 
de şahişti, am asistat la o rundă finală, iar învingătorul m-a 
invitat să joc cu el o partidă. Când s-a lăsat întunericul şi 
am fost nevoiţi să întrerupem, ne-am înţeles să ne revedem 
în sâmbăta următoare, ca să continuăm. 

O dată cu prima nouă cunoştinţă, un oraş începe să-ţi 
devină familiar. Pe drumul de întoarcere în Berlinul 
Occidental, monotonia celui răsăritean mi se părea mai 
puţin descurajantă, urâţenia lui, mai puţin neplăcută. 
Ferestrele luminate, fie îngrămădite într-un bloc din plăci de 
beton, fie solitare în vreun zid antifoc, fabricile vechi, cu 
becuri slabe, străzile largi cu maşini puţine, restaurantele 
rare - le observam şi-mi spuneam că Sven locuieşte pe 
undeva pe aici, lucrează în vreuna din fabrici, trece pe jos 
sau în vreun vehicul pe una din străzi. Mă imaginam şi pe 
mine intrând în vreo casă, parcurgând vreuna din străzi, 
mâncând în vreun restaurant. 

A doua mea cunoştinţă recentă din Berlin a fost un bâieţaş 
cu ghiozdan. intr-o dimineaţă, când mă pregăteam să 
traversez bulevardul larg din faţa casei mele, m-am trezit 
cu un puşti lângă mine întrebându-mă: „Mă treci şi pe mine 
strada?“ şi luându-mă de mână. De atunci, apărea mereu 
dimineaţa, când stăteam pe marginea trotuarului şi 
aşteptam ca semaforul, la câţiva metri distanţă, să se 
schimbe pe roşu şi circulaţia să se oprească. Mai târziu, 
când Zidul abia căzuse, Sven şi Paula călătoreau ca nebunii 


40 


la Munchen, Köln, Roma, Paris, Bruxelles, Londra, cu trenul 
său cu autocarul şi totdeauna noaptea, la dus şi la întors, ca 
să plătească, pentru două zile de şedere, doar o singură 
înnoptare. Pe timpul călătoriilor o lăsau pe fiica lor lulia la 
mine şi cei doi copii se împrieteniră. Ea era încă la grădiniţă 
şi plină de admiraţie pentru şcolarul dintr-a întâia primară, 
el - un pic jenat de compania unei fetiţe atât de mici, dar 
totodată măgulit de admiraţia ei. Băieţelul se numea Hans 
şi locuia în apropiere, doar la câteva case de mine, iar 
părinţii lui aveau în acel bloc o prăvălioară cu ziare şi ţigări. 

În sâmbăta următoare ploua. Am călătorit cu trenul 
orăşenesc prin Berlinul de Est, mai cenuşiu şi mai pustiu 
decât de obicei. De la gara Rahnsdorf m-am îndreptat în 
pas grăbit spre lac; ploaia nu se oprea, era frig, iar măna cu 
care ţineam umbrela amorţise. De departe am văzut că 
ospătăria era închisă. Apoi l-am zărit pe Sven. Purta acelaşi 
pantalon-salopetă albastru ca şi sâmbăta trecută, aceeaşi 
şapcă şmecheră de piele şi arăta, cu ochelarii lui rotunzi pe 
faţa cu obrajii bucălaţi, ca un revoluţionar copilăros, 
sociabil. Stătea în uşa deschisă a unui şopron, cu tabla de 
şah şi cutia cu piese aşezate la picioarele lui, îmi făcea 
semne de salut şi dădea din umeri; cu braţele larg 
desfăcute schiţă un gest cuprinzând cu mâhnire cerul 
mohorât, ploaia, băltoacele şi ospătăria închisă. 

Venise cu maşina şi mă duse la el acasă. Nevastă şi fata ar 
fi la bunici, nu s-ar întoarce decât seara şi până atunci am 
putea juca nestingheriţi. Când ele două aveau să revină, va 
trebui să-şi ducă fiica la culcare şi să-i citească o poveste, 
timp cam de jumătate de oră, ca în fiecare seară. Dar asta 
puteam şi eu s-o fac, de ce nu i-aş citi eu fetiţei, iar el ne-ar 
găti, între timp, ceva uşor de mâncare. Oare aveam şi eu 
copii? Oftă, aflând că n-am, şi clătină din cap, 
compătimindu-mă pentru lipsa mea de noroc. 

Nu am încheiat partida nici în a doua sâmbătă. Sven 
chibzuia mult înaintea fiecărei mişcări, iar eu îmi lăsam 
ochii să rătăcească prin încăpere: un corp de bibliotecă din 


41 


scânduri geluite, construit de stăpânul casei, un bufet 
masiv de culoare închisă, patru scaune potrivite cu bufetul 
şi o masă de sufragerie, acoperită cu o faţă de masă albă, 
brodată cu flori pe margini, care ajungea până la podea; 
mai era măsuţa din lemn de bambus, cu picioare metalice 
negre, la care stăteam noi, aşezaţi pe scaune din 
împletitură de rafie. Pe un perete era agăţată o țesătură 
alb-albastră cu porumbelul purtând ramură de măslin în 
cioc, pe un altul se afla o reproducere după tabloul lui Van 
Gogh cu floarea-soarelui. Prin geamurile umede de ploaie 
se vedea o clădire veche, încăpătoare, din cărămidă 
aparentă, o şcoală, cum îmi confirmă Sven mormăind, ca 
răspuns la întrebarea mea. câteodată trecea o maşină, 
zornăind pe pavajul pietruit, iar la intervale regulate un 
tramvai scârţâăia pe şine, luând curba. Altfel, era linişte. 

Mai târziu aveam să mă plictisesc de prea lungă chibzuială 
a lui Sven şi ne-am înţeles să jucăm cu durate prestabilite, 
partide de patru ore sau altele, fulger, de şapte minute. 
Apoi şahul însuşi începu să ne plictisească şi preferam să 
pornim în drumeţii cu Paula şi lulia, ori să ne întâlnim cu 
prietenii lor ori să ne distrăm cu noile jocuri pe care le 
aduceam eu din Vest, câteodată respins de soldaţii 
grăniceri la prima încercare, dar reuşind la a doua. Sau 
stăteam pur şi simplu de vorbă. Aveam treizeci şi şase de 
ani amândoi, ambii eram interesaţi de teatru şi film şi 
dornici de oameni şi relaţii noi. câteodată privirile ni se 
întâlneau la vreo reuniune cu prieteni, pentru că vreo 
remarcă, un schimb de replici sau de gesturi ne atrăgeau în 
acelaşi chip atenţia, lui şi mie. 

Camera unde jucam şah, Sven şi cu mine, nu mai avea să 
arate niciodată ca atunci, în acea primă sâmbătă acasă la 
ei. O găseam mereu în aceeaşi nemaipomenită dezordine, 
jucăriile luliei şi obiectele de lucru ale lui Sven şi ale Paulei 
erau împrăştiate peste tot, alături de un ceainic, ceşti de 
ceai, mere din care se muşcase şi ciocolată începută; 
deseori erau puse la uscat nişte rufe pe un suport. Intreaga 


42 


existenţă cotidiană a familiei se desfăşura în această 
cameră. Locuinţa mai cuprindea un minuscul dormitor al 
perechii, o odaie şi mai mică pentru lulia, precum şi o 
bucătărie foarte strâmta, deoarece jumătate din încăperea 
iniţială fusese despărțită de un perete şi transformată într-o 
baie, la fel de strâmtă şi ea. Pentru prima mea sâmbătă 
petrecută la ei, Sven făcuse curat în camera de zi, adusese 
şi prăjituri. Dar, adâncit în joc, uitase de prăjituri şi de ceai. 
Că avusese de gând să-mi ofere o trataţie îi veni în minte 
abia când Paula şi lulia se făcură auzite în faţa uşii. Se 
ridică de pe scaun, spunând: „Uf, Dumnezeule, zău că am 
vrut să...“ şi iar schiţă cu braţele un gest larg a regret şi 
zădărnicie. 

lulia şi cu mine ne-am îndrăgit de la prima vedere. Avea 
doi ani, era veselă, neastâmpărata, îi plăcea să sporovăie, 
iar când se ocupa de ea însăşi, zumzăia ceva încetişor. 
Uneori avea un aer îngândurat şi serios, ca şi cum dorea - şi 
chiar era în stare - să înţeleagă orice. Altă dată privirile, 
atitudinile, mişcările ei lăsau să se întrevadă de pe acum 
femeia în care avea să se transforme ea cândva. Nu era de 
mirare că mă fermeca. Mă minunam însă de faptul că ea 
mă întâmpinase din prima seară cu atâta bucurie, de parcă 
avea un loc liber în inimă, iar eu veneam chiar la timpul 
potrivit ca să-l ocup. 

Cu Paula relaţia demară mai greu. Era severă şi reţinută 
cu Sven, cu lulia şi cu mine, părând să dezaprobe hazul pe 
care-l făceam pe seama unor fleacuri, bunăoară un turn 
construit din piese de şah, un striptease al ursuleţilor luliei 
sau o demonstraţie cu uriaşe baloane de săpun, pentru 
care  adusesem într-una din  sâmbetele următoare 
dispozitivul cât o farfurioară şi fulgii de săpun, un joc cu 
care am produs oarecare senzaţie în parcul Treptow, în 
mijlocul unei mici adunări de curioşi. Dezaproba şi 
încercările mele de a-i cuceri simpatia. Le socotea tentative 
de flirt, iar când încercam la rândul meu să adopt, în 
prezenţa ei, o atitudine serioasă şi severă, dar în acelaşi 


43 


timp prietenoasă, ea nu vedea în străduinţele mele decât o 
altă variantă a dorinţei de a flirta. Nu rata vreo ocazie de 
a-mi arăta făţiş că nu mă bagă în seamă. 

Relaţia noastră a cunoscut o îmbunătăţire după ce am 
descoperit că ne era dragă amândurora limba greacă. Paula 
o predă la un seminar teologic ţinând de biserica 
evanghelică, iar eu o învăţasem la gimnaziu şi citeam, chiar 
din anii de şcoală, texte greceşti - un hobby durabil, aşa 
cum alţii cânta la saxofon sau îşi cumpără o lunetă şi se 
uită la stele. A sosit o zi când, orientându-mă după cărţile 
împrăştiate prin cameră, am înţeles că Paula are de-a face 
cu limba greacă, am întrebat-o şi am obţinut confirmarea, 
iar ea a constatat că mă interesează cu adevărat acest 
domeniu şi că mă pricep în materie. De atunci mi se 
adresa, întâi numai cu întrebări privind gramatica, sintaxa 
greacă; după un timp, mă implica şi în unele chestiuni 
legate de lulia, sau povestea vreo întâmplare de la cursul ei 
ori discutam despre o carte pe care o citea. 

Dar abia în vara lui 1987, când am petrecut împreună cu 
familia lui Sven un concediu în Bulgaria, Paula mi-a vorbit 
deschis despre relaţia dintre noi. Mărturisind că mă luase 
drept un ins uşuratic, că-i fusese frică să nu dezamăgesc 
încrederea lui Sven. 

- S-a bucurat atât de mult când v-aţi cunoscut şi v-aţi 
înţeles să vă revedeţi, dar s-a şi temut foarte tare că n-ai să 
te ţii de cuvânt. Aşa a dus-o el multă vreme - se bucura, dar 
se şi temea mereu. Habar n-aveţi ce înseamnă pentru noi, 
cei de aici, să cunoşti pe vreunul din voi, să-l cunoşti mai 
bine, să-l cunoşti îndeaproape. Ni se deschide o altă lume, 
nu numai ca orizont spiritual, ci şi - de ce n-aş spune-o - din 
punct de vedere material - suntem dornici să vă arătăm 
cunoscuţilor de aici, să ne lăudăm cu voi, dar în acelaşi 
timp simţim nevoia să vă păzim cu gelozie. Şi ne e teamă 
necontenit: că atracţia exotică pe care o exercităm asupra 
voastră se va uza, iar voi o să vă interesaţi de alte lucruri, 
de alţi oameni. 


44 


Aş fi putut să-i răspund că şi ei îmi deschid o lume. Nu una 
exotică, de nu prea mare importanţă, reprezentând doar o 
atracţie de scurtă durată, ci cealaltă jumătate a universului 
nostru, tăiat pe din două de Zid şi de Cortina de Fier. 
Datorită lor mă simţeam acasă în tot Berlinul, aproape în 
toată Germania, aproape în lumea întreagă. 

Am preferat s-o contrazic. Nu mă împăcam cu ideea ei că 
lumile noastre erau diferite şi că schimbam accesul spre 
una dintre lumi cu accesul spre cealaltă. Relaţia noastră se 
cuvenea să fie de prietenie şi nu una bazată pe vreun 
schimb. Nu acceptam să fiu eu cel din Vest şi ei cei din Est. 
Voiam să fim pur şi simplu oameni. 

- Dar n-ai cum să te prefaci că nu există Zidul - Că 
prietenia dintre noi seamănă cu prieteniile tale de dincolo 
sau cu ale noastre de aici. 

Alergam de-a lungul plajei. Paulei şi mie ne plăcea să ne 
sculăm devreme, la o oră atât de matinală încât să vedem 
soarele răsărind deasupra mării. Locuiam în hoteluri 
diferite, ei într-unul pentru turişti din Est, eu într-unul 
pentru turişti occidentali. Când se lumina de ziuă, ne 
întâlneam pe țărm şi ne plimbam sau alergam până la ora 
nucului dejun; apoi făceam cale întoarsă. Umblam desculți. 

- Uite, zise ea, afundându-şi piciorul gol în nisipul ud peste 
care tocmai trecuse un val, uite, două valuri sau trei, şi nu 
se mai vede nici o urmă. 

- Şi? 

- Şi - nimic. 

Mult timp n-am vorbit despre politică. În a doua jumătate a 
anilor şaizeci lumea se liniştise. Estul era tot Est, dar 
îmbătrânise, era mai obosit şi mai înţelept, iar Vestul, care 
nu mai avea nimic de dovedit şi nimic de care să se teamă, 
era sătul şi voios. Ce s-ar mai fi putut spune despre 
politică? 

După ce mi-am dat examenele, fusesem vreme de trei ani 
asistent al unei fracțiuni parlamentare la Stuttgart, iniţial 
entuziasmat de politică, curând dezamăgit de ea. La Berlin 


45 


interesul meu în materie de politică se rezuma la lectura 
constantă dar superficială a ziarelor. Noţiunile politice de 
care aveam nevoie în profesia mea de judecător social le 
dobândeam din revistele de specialitate şi din discuţiile cu 
colegii. Despre Sven şi Paula ştiam că urmăreau zilnic o 
amplă emisiune de ştiri la radio; nu erau abonaţi la vreun 
ziar şi, propunându-şi s-o crească pe lulia fără televiziune, 
nu aveau nici televizor. Socoteam că nici ei nu sunt 
preocupaţi de politică şi găseam firească această atitudine 
la ea, profesoară de greacă, şi la el, traducător din 
literaturile cehă şi bulgară. 

Că lucrurile nu stăteau chiar aşa am constatat în toamna 
lui 1987. Când m-au rugat pentru prima oară să transmit 
telefonic un mesaj criptic în Vest şi mi-au spus o poveste 
complicată despre nişte prieteni care aşteptau un oaspete 
din Vest, urmând să-i încredinţeze aceluia un mesaj, dar 
dovedindu-se că nu-l puteau contacta din pricina unor 
împrejurări încâlcite, am devenit sceptic. Când mi-au 
adresat pentru a doua oară o rugăminte asemănătoare, am 
ştiut că povestea lor nu era adevărată, iar ei ştiau că eu 
ştiu. Dacă totul s-ar fi oprit aici, n-aş fi zis nimic. Dar a 
urmat o a treia rugăminte şi n-am mai tăcut. Eram revoltat, 
nu pentru că mi-ar fi fost teamă că mă expun unui pericol 
transmițând mesajul, ci pentru că mă aşteptam ca ei să 
aibă încredere în mine. 

Paula mărturisi că insistase ca eu să nu aflu nimic. Pentru 
a fi la adăpost, afirma ea. Dar înainte de a trece la 
convingeri creştine şi de a se devota unei biserici anume, 
fusese membră a organizaţiei de tineret şi apoi a Partidului 
Socialist Unit, iar zelul implicării ei actuale în treburile 
Bibliotecii Ecologice a Bisericii Sionului, precum şi decizia 
de a mă folosi în slujba noii ei cauze îmi apăreau ca o 
moştenire a trecutului. 

- Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa? 


46 


- Eşti mojic. Ţi-am vorbit cu francheţe despre anii mei 
partinici, iar tu faci uz de mărturisirea asta, întorcând-o 
împotriva mea. 

- Nu fac uz de nimic împotriva ta. O dată ce nu mi-e 
permis să reacţionez la ce-mi spui, nu mai lipseşte decât să 
dai şi indicaţiile de cenzură: vorba asta-i potrivită pentru 
urechile tovarăşilor, iar astălaltă e tocmai bună pentru nişte 
naivi - de pildă, pentru unul ca mine - şi... 

- Uf, încetează cu aroganţa şi cu auto-compătimirea! E 
drept, ar fi trebuit să vorbim deschis cu tine de la bun 
început. Dar vorbim deschis cu tine acum. Nu-i chiar aşa de 
uşor să ai încredere în cineva în ţara asta. 

Stătea sprijinită de bufet şi mă privea, cu ochi scânteietori 
pe chipul înfierbântat. N-o văzusem nicicând atât de 
frumoasă. De ce, mă întrebam, îşi strânge totdeauna părul 
în cocul ăsta gros şi nu-l poartă şi desfăcut? 

Rugămintea de a mai transmite încă un mesaj s-a 
transformat în solicitarea de a intra într-o legătură 
permanentă cu im gazetar din Vest. până în toamna lui 
1989 îi relatam periodic acestuia despre represaliile 
împotriva Bibliotecii Ecologice, despre percheziţiile şi 
arestările aferente, despre acţiunile Paulei şi ale prietenilor 
ei, care aveau grijă să folosească optim cadrul legal, fără a-l 
depăşi. Îmi puneam problema dacă eram suspectat şi 
supravegheat de Siguranţa Statului - de Stasi. Dar la 
graniţă nu eram controlat nici mai des şi nici mai atent. 
Oricum, nu aveam niciodată ceva scris asupra mea. 

În primăvara lui 1988, Paula şi Sven m-au luat o dată cu ei 
la Biserica Sionului. S-a vorbit mult despre pace, ecologie şi 
drepturile omului, în rest mi s-a părut o slujbă ca oricare 
alta. Paula însă a susţinut că am fost luat la ochi şi, a 
insistat să mă ţin de-acum înainte departe de activităţile ei 
politice. 

- Şi tu, de altfel, i se adresă soţului ei. 

- Ce zici? Sven se uita la ea, consternat. 


47 


- Oricum, nu vii decât de dragul meu. lar dacă aş păţi din 
nou ceva, să n-o păţeşti şi tu. Gândeşte-te la lulia. 

- N-o să păţeşti nimic. 

- N-ai cum să ştii, nu? ÎI înfruntă cu o privire războinică, iar 
el cedă. 

Apoi a venit momentul marii schimbări. Paula lua cuvântul 
în cursul demonstrațiilor din Alexanderplatz, s-a înscris în 
Partidul Social-Democrat, s-a implicat în lucrările ce 
pregăteau o nouă constituţie şi era cât pe ce să fie aleasă 
deputată în cea din urmă Adunare Naţională a R.D.G. Sven 
făcea parte dintr-un grup ce se ocupa de actele Ministerului 
pentru Securitatea Statului, reuşind să editeze o primă 
carte despre organizarea, activităţile şi membrii lui. Vreme 
de câteva luni amândoi au trăit într-o ameţitoare exaltare 
politică. 

Încă înainte de unificare, Paula s-a trezit la realitate, l-a 
trezit şi pe Sven din visul său despre întemeierea unui 
partid politic şi a unei edituri politice şi amândoi au pornit 
să-şi reclădească viaţa. El a candidat cu succes la un post 
de lector la Universitatea Liberă din Berlin, iar ea a fost 
preluată ca docent de Universitatea Humboldt. Şi-au putut 
permite să se mute într-un cartier mai bun, de pe 
Schnellerstrasse în zona Prenzlauer Berg. Noua lor locuinţă 
spațioasă, noile funcţii şi locuri de muncă, înscrierea luliei în 
clasa întâi: aveau o existenţă plină. Îşi aminteau de 
prăbuşită R.D.G. fără nici o nostalgie. „Schimbarea a fost 
bună cu noi“, spuneau ei câteodată, poate un pic uimiţi că 
nu împărtăşeau soarta altora, mulţi la număr, pe care 
aceleaşi evenimente - schimbarea şi unificarea ce i-a urmat 
- îi privaseră fie de roadele acomodării, fie de cele ale 
rezistenţei lor. 

Câtăva vreme Sven a fost copleșit de ofertele societăţii de 
consum. A achiziţionat o maşină încăpătoare, şi-a cumpărat 
costume de la Armani şi o gătea pe lulia ca pe o prinţesă. 
Paula dezaproba această risipă. „Setea noastră de înavuţire 
nu a fost niciodată mai bună decât avuţia voastră, iar acum 


48 


e la fel de bătătoare la ochi.“ Dar în chip mai puţin 
ostentativ se schimbă şi ea. Rochiile şi taioarele ei de 
culoare gri sau maro, pe care continua să le poarte, au 
devenit elegante, tocurile pantofilor mai înalte, iar o 
pereche de ochelari noi, cu rame subţiri, dădea chipului ei o 
expresie aproape arogantă. In acelaşi timp i se modifică şi 
vocea: era mai puternică şi mai sigură de sine. Sven încercă 
s-o convingă să-şi poarte părul desfăcut. Ea nu-şi ascunse 
dezamăgirea, ca şi cum părul ei ar fi fost o taină pe care nu 
i-o împărtăşise decât lui şi pe care el o îndemna s-o 
deconspire acum, de dragul modei. 

Şi după ce lui Sven şi Paulei le trecuse gustul 
excursiilor-fulger, lulia se instala câteodată peste noapte la 
mine. Venind de la şcoală, se urcă la colţul străzii lor în 
metrou şi cobora la colţul străzii mele; se întâlnea cu Hans 
şi folosea telefonul din prăvălia părinţilor lui, pentru a 
comunica alor ei că rămâne la mine, de asemenea pentru a 
mă anunţa pe mine că mă aşteaptă. Căpătase deprinderile 
unei fetiţe independente. 

In primăvara lui 1992 am plecat din nou împreună în 
vacanţă; am străbătut Toscana şi Umbria până la mare, la 
Anconă. Şi de astă dată Paula şi cu mine ne sculăm 
devreme şi ne plimbam în zori de-a lungul țărmului mării. l- 
am povestit că dintre prietenii lor, care deveniseră şi ai mei, 
nu mai întâlneam pe nimeni. 

- Nici noi nu ne mai vedem decât cu doi sau trei din grup. 
S-au schimbat atâtea. 

- Are vreun amestec şi comisia Gauck?? Ea dădu din 
umeri. 

- Am decis să nu scormonim în dosare. Ne-am spus că ne 
cunoaştem şi că n-are rost să. ne lansăm în suspiciuni şi să 
umblăm după ce-am putea descoperi în hârtiile acelea. 

- Cine a decis asta? 


2 Comisia Gauck se ocupă de examinarea dosarelor aparţinând fostei 
Stasi din R.D.G., deconspirându-i şi pe foştii informatori 


49 


- Hans şi Ute, Dirk şi Tatiana, cuplul Theissen şi cei patru 
din orchestră. Când ne-am întâlnit pentru ultima oară în 
formaţie completă, la 3 octombrie 1990. Nu te enerva că nu 
ti-au cerut şi ţie părerea. Am avut sentimentul că e 
problema noastră, nu şi a ta. 

Ba chiar m-am enervat, în sinea mea. Mă aşteptam la altă 
atitudine - ca prietenii să nu definească problemele lor, şi 
apoi să le separe de ale mele, fără să stea de vorbă şi cu 
mine. 

Ea înţelese, fără să apuc să scot vreun cuvânt. 

- Ai dreptate, s-ar fi cuvenit să discutăm şi cu tine. De 
fapt, este şi problema ta. Ce pot să-ţi spun e că ne-am lovit 
deodată de acest subiect şi am tot vorbit, înfierbântându-ne 
până când, în cele din urmă, am avut senzaţia că nu se 
cade să lăsăm lucrurile neîncheiate, să ne alegem doar cu 
vorbe. Doream ceva care să ne oblige - şi aşa a intervenit 
decizia. 

- Unanimă? 

- Nu, Hans şi Tatiana au fost împotrivă, iar Tatiana a şi 
refuzat să accepte obligativitatea deciziei. Ea, una, dorea 
să-şi vadă dosarul. 

- L-a văzut? 

- Nu ştiu. Nu mai suntem în relaţii. Mă întrebasem nu o 
dată dacă în cercul prietenilor existase vreun informator, un 
el sau o ea. Brusc, voiam să ştiu. lritarea nu-mi trecuse. 

- Şi eu vreau să-mi văd dosarul. 

Toamna, Sven obţinu un contract fără limită de termen. 
Era o împlinire îndelung sperată, însă de la un timp 
renunţase să mai spere. Şi iată că şeful lui de secţie îi 
înmânase, pe neaşteptate, documentul. 

Îmi telefonă la tribunal: 

- Vino la noi diseară. Să sărbătorim. După încheierea 
programului, m-am dus la ei, cu flori şi şampanie. Sven 
gătea. Deschisese o sticlă de vin alb şi o golise pe 
jumătate; nu-l mai văzusem vreodată atât de expansiv. 


50 


- Ţi-a spus şeful tău de ce i-a trebuit atât de mult timp ca 
să-ţi încheie contractul? 

- Nici o silabă. Numai că, în sfârşit, s-a aprobat. Şi că sunt 
primul ossi? căruia i s-a oferit un contract nelimitat pentru 
un post academic la Universitatea Liberă. Sven era radios: 
Ştii, mi se întâmpla să mă simt mâhnit că nu sunt cine ştie 
ce lumină. Lector de cehă şi de bulgară nu-i mare lucru. Tu 
ai să fii cândva judecător la Tribunalul Federal şi ai să porţi 
o robă roşie. Paula va scoate din sertar lucrarea începută şi 
abandonată cu ani în urmă, o va încheia şi-şi va obţine titlul 
de „doamna profesor“. Dar mulţimea luminilor micuţe este 
aceea care face din lumea noastră un loc cald şi primitor. 
Paula n-are un contract nelimitat; odată şi odată, când n-o 
vor mai dori, sau când ea nu-şi va mai dori să rămână 
doamna profesor - atunci o să fie bine că voi fi prezent eu, 
doar o lumină micuță şi atât. 

Sosiră Paula şi lulia. Luată de la şcoală de Paula - avusese 
ore după-masă - şi invitată de maică-sa la o îngheţată, lulia 
era gălăgioasă şi părea să se pregătească de pozne şi 
neghiobii. Ea şi Sven se roteau într-un vârtej al bucuriei prin 
bucătărie şi prin camera de zi. Eu asistam, sprijinit de bufet, 
beam vinul acela alb şi-mi propuneam să mă molipsesc de 
bună dispoziţie explozivă a tatălui şi a fiicei. Abia după un 
timp am observat că Paula rămânea tăcută. Zâmbea când 
lulia îşi comunică ideile pline de haz şi-şi trecea măna prin 
părul fetiţei. Dar era absentă. Sven puse un vals la pick-up 
şi schiţă intenţia de a-şi duce soţia în paşi de dans prin 
vestibul şi prin bucătărie, dar Paula refuză. Îmi spuneam că 
se necăjeşte că Sven bea prea mult, dar şi ea golea pahar 
după pahar. 

Sven băgă de seamă că Paula nu-i în apele ei. Deveni 
atent, preocupat tandru de ea; îşi dădea toată osteneala, cu 
înduioşătoarea  stângăcie a omului băut. Încasă o 


3 Ossi - poreclă uşor ironică, uşor condescendentă, dată de cei din 
Vest cetăţenilor din fosta Germanie de Est (Ostdeutschland) 


51 


admonestare după alta; ea îl evită îndată ce-l zărea 
apropiindu-se, se depărta când încerca s-o ia de umeri şi 
să-şi lipească obrazul de al ei. lulia începu să-şi observe 
tatăl şi mama, cu priviri derutate. 

Mă simţeam nespus de stingher. Când ne aşezasem în 
sfârşit la cină, eu cu lulia de o parte, Sven cu Paula de 
cealaltă parte a mesei, mi-am adus aminte de copilărie şi 
de disperarea ce mă cuprindea când între părinţii mei 
mocnea ceva nedefinit, neştiut de mine; mi-era teamă că 
deodată ameninţarea se va preface în flăcări care vor 
distruge tot ce constituia temelia încrederii mele în lumea 
noastră. Memoria mea consemna nenumărate seri când 
şedeam la masă cu părinţii şi nu aveam alt gând decât să 
mă chircesc, ferindu-mă, pentru ca tensiunea ce domnea 
între ai mei să nu ia foc, să nu mă ardă şi pe mine. Şi lulia 
încerca să treacă neobservată. Mi-am pus întrebarea ce 
ştiam, de fapt, despre căsnicia lui Sven cu Paula. Îi 
socotisem totdeauna un cuplu armonios, dar şi dorisem să-i 
văd numai aşa. câteodată Sven pornise să-mi spună câte 
ceva despre relaţia lui cu Paula, dar îl descurajasem, 
lăsându-l să vorbească în gol. Nu voiam să aud nimic 
despre dificultăţile convieţuirii lor, aşa cum un copil nu vrea 
să afle nimic despre neînțelegerile ce există poate între 
părinţii săi. Ce-i drept, nici despre fericirea lor în căsnicie nu 
voiam să aud nimic. 

Am dus-o pe lulia la culcare. N-am vorbit despre Sven şi 
Paula. l-am citit o poveste, iar ea a adormit în toiul lecturii, 
obosită de întâmplările zilei, sau de seara aceasta cu 
părinţii ei. Am rămas lângă patul ei şi am citit povestea 
până la capăt. Când am vrut să-mi iau la revedere, Sven şi 
Paula au insistat să mai rămân. Seara era, ce-i drept, 
ratată, dar iată prilejul să vedem în sfârşit cele două filme 
video la care ne propuneam de atâta vreme să ne uităm şi 
nu ne înduram în cursul altor seri reuşite. Insistau cu o 
energie care ar fi meritat investită, mai degrabă, într-o 
mărturie sinceră despre ceea ce nu mai mergea între ei. 


52 


Ne-am uitat la cele două filme. Mi-ar fi plăcut să mă las 
captivat de ele, dar nu îndrăzneam. Tensiunea dintre Sven 
şi Paula se prelungea şi trăiam sentimentul absurd că, 
lăsându-mă prins de filme şi încetând să-i mai supraveghez 
pe ei doi, aş îngădui să se întâmple ceva rău. Am băut atâta 
vin, încât m-am lăsat convins aproape fără împotrivire să 
nu mai plec acasă cu maşina, ci să rămân să dorm la ei. 

M-am culcat în camera cea mare, o cameră de trecere cu 
două uşi şi o fereastră spre curte. Mi-au pus o saltea pe jos, 
pe care stăteam întins şi mă uitam, prin fereastra deschisă, 
la un perete întunecat, la un acoperiş întunecat, cu hornuri 
întunecate şi ele, pe fundalul cerului luminat al oraşului; 
auzeam un foşnet ce creştea şi descreştea la intervale 
regulate, ca şi cum casele din jurul curţii ar inspira şi expiră 
greu, în noaptea fierbinte de vară. Ceasul din turnul unei 
biserici bătu o dată; aşteptând a doua bătaie, am adormit. 

A fost ca un vis - şi mai târziu mi-am dorit nu o dată să fi 
fost cu adevărat doar un vis. 

Se aşezase pe marginea saltelei mele. Am vrut s-o întreb: 
„S-a întâmplat ceva?“, dar n-am apucat să spun nimic, ea 
făcând „şşş“ şi apăsându-mi gura cu degetele. O priveam, 
dar în întuneric nu reuşeam să-i desluşesc expresia. Un pic 
de lumină veni din stânga, îi străluci trecător pe unul din 
obraji, îi scânteie în ochi. Avea părul desfăcut, lăsându-i în 
stânga gâtul liber şi căzându-i lung peste umărul drept, 
spre sâni. Cu măna stânga îşi strângea halatul peste piept, 
cu dreapta continua să-mi atingă buzele, rugându-mă să 
tac. 

Mă întrebam dacă ea îşi dădea seama ce se petrecea cu 
mine. Paula, soţia prietenului meu Sven - soțiile prietenilor 
sunt intangibile, nu pot fi dorite, iar a flirta cu ele e ca şi 
cum ai avea un flirt cu o soră mai mică sau cu o bătrână 
doamnă, un joc care niciodată nu devine serios. Nu zic că 
nu fuseseră între Paula şi mine atingeri, îmbrăţişări, râsete, 
clipe de comunicare şi chiar de oarecare intimitate, când 
îmi puteam imagina că fac dragoste cu ea. Au fost şi clipe 


53 


când eram capabil să-mi închipui că aş face dragoste cu ea 
mai bine decât Sven, că i-aş dărui mai multă fericire decât îi 
oferea el şi intuiam că şi ea se întreba uneori cum i-ar fi 
oare cu mine. Dar acestea erau năzăriri dintr-o altă lume, o 
lume în care Sven rămânea prietenul meu şi era fericit cu 
nevastă-sa în ciuda nălucirilor mele, o lume în care poate 
nici n-o iubeam pe ea, ci doar făceam dragoste cu o făptură 
care-i semăna, înlocuind femeile reale, prea tinere, cu care 
trăiam scurte aventuri. Nu, nu exista între noi o dorinţă 
refulată ce se cerea împlinită în sfârşit, ştiam amândoi cum 
stăteau lucrurile şi, dacă am fi vorbit, am fi exprimat în 
cuvinte acest adevăr şi l-am fi pecetluit. 

Dar nu vorbeam. Când degetele ei nu-mi mai atingeau 
gura, cerându-i să tacă, ci porniră să rătăcească de-a lungul 
feţei mele, retrasându-mi conturul sprâncenelor, apoi al 
tâmplelor, al maxilarelor şi în sfârşit al buzelor, nu mai 
doream deloc să vorbesc. Am închis ochii şi i-am păstrat 
imaginea, strama şi frumoasă, cu părul desfăcut - 
promisiunea unei Paule diferite de aceea pe care o ştiam. 
Nu-i simţeam doar degetele pe faţă, ci şi apropierea şi 
căldura trupului. Când mi-am deschis din nou ochii, ea mi-a 
luat capul în mâini şi, aplecându-se spre mine, m-a sărutat. 
Părul i-a căzut peste capetele noastre împreunate şi le-a 
învăluit. 

Am făcut dragoste cu atâta linişte, de parcă nu se 
întâmplă pentru prima oară, de parcă am fi avut înainte tot 
timpul din lume. De parcă ne-ar fi fost liniştită şi conştiinţa. 
A mea nu era nicidecum aşa, mă gândeam la Sven, la 
faptul că numai câteva uşi îl despărţeau de noi - ce s-ar 
petrece dacă s-ar trezi şi ne-ar găsi? Şi cum aveam să-l 
întâmpin a doua zi dimineaţa? Dar conştiinţa încărcată 
n-avea asupră-mi nici o putere, părea doar să-şi facă 
datoria, fără să-i pese cu adevărat de felul cum mă purtam. 
Am înregistrat chiar, cu o bucurie răutăcioasă, că nimeni şi 
nimic nu ne oprea pe Paula şi pe mine. Mă simţeam liber. ŞI 
mă simţeam plin de vigoare; aveam senzaţia că descopăr, o 


54 


dată pentru totdeauna, că nu depinde decât de mine să-mi 
întind mâinile pentru a prinde din zbor şi a trăi ceasul 
plăcerii. Am fost mândru când ea şi-a avut orgasmul şi eu 
pe al meu, aşa cum te mândreşti, la dans, de acordul 
perfect al mişcărilor, de graţia partenerei şi de propria 
supleţe. 

După aceea, am rămas întinşi unul lângă altul. Am găsit 
amândoi, în chip spontan şi firesc, poziţia potrivită - acea 
concordanţă între a sta foarte aproape unul de celălalt şi a 
păstra totuşi un spaţiu convenabil între noi. Acum da - 
acum aş fi vrut să vorbim, nu s-o întreb dacă a fost bine, 
asta ştiam, ci despre cum gândeşte ea că vor evolua 
lucrurile între noi. Dar ea mi-a aşezat iarăşi degetele pe 
buze şi a făcut „şşş“; cu puţin timp în urmă, tăcerea ne 
fusese aliată, acum ne despărţea. Apoi am văzut lacrimi 
licărind pe faţa ei. Am vrut să mă ridic, să-i sărut lacrimile, 
să i le şterg de pe chip. Poate că ea a crezut că vreau să-i 
îndepărtez degetele apăsate pe gura mea şi să vorbesc 
totuşi - n-a mai rămas culcată; ridicându-se, şi-a tras 
halatul, l-a strâns peste piept cu stânga, iar cu dreapta, 
înclinându-şi uşor capul, şi-a aruncat părul peste umăr. O 
clipă a mai rămas pe saltea, în aceeaşi poziţie; dar înainte 
ca eu să pot lua o decizie rapidă, să-i adresez un cuvânt 
sau s-o opresc, a şi ieşit din cameră. 

Când m-am trezit iar, era încă noapte şi întuneric. De astă 
dată am auzit uşa şi picioare lipăind pe podea. Era lulia. 

- Ce-i cu tine? 

- M-am trezit şi nu pot să mai dorm. Părinţii se ceartă. 

Stătea în cămaşă de noapte lângă culcuşul meu, 
aşteptând. Am invitat-o să se aşeze şi speram că aşternutul 
nu păstrase prea mult din mirosul amorului său că luliei nu i 
se va părea straniu acel miros. Ea mi s-a băgat sub 
plapumă. 

- Vorbesc atât de tare cum nu i-am mai auzit. 

- Părinţii se mai ceartă, o dată mai încet şi altă dată mai 
tare. 


55 


Mi-am dat seama că era dornică să afle ceva despre acele 
lucruri ale vieţii care-i fac pe părinţi să se certe, fără că 
ordinea lumii să fie primejduită, dar nu intenţionam să 
înfrumuseţez cearta părinţilor ei, neştiind cât de gravă este. 

- Ştii povestea cu oiţele? 

- Aia cu gardul? Oiţele sar gardul şi trebuie să le numeri, 
până adormi. 

- Nu, e altă poveste. Şi aici avem un gard, dar grilajul e 
deschis şi nu trebuie neapărat să numeri oiţele, dacă n-ai 
chef. Vrei să ţi-o spun? 

Ea dădu din cap cu un asemenea zel, încât am observat 
aprobarea ei în ciuda întunericului. Acum îi auzeam şi eu pe 
Sven şi Paula certându-se, deşi se aflau dincolo de un 
culoar lung, cotit, la capătul căruia erau dormitorul lor şi 
camera luliei. Li se auzeau vocile depărtate, cu intensitate 
scăzută, dar mi-era de ajuns ca să mă întreb dacă nu-i cazul 
să mă îmbrac, să plec pe furiş şi să nu-i mai văd niciodată. 
Eram furios pe Sven şi pe Paula, care nu se mai descurcau 
cu problemele căsniciei lor, eram furios pe Paula care mă 
atrăsese în încurcăturile lor şi apoi mă lăsase baltă, pe lulia 
care mă solicită tocmai când aveam şi eu atâtea probleme. 
Eram furios pe mine, pentru ce-i făcusem lui Sven, aşezând 
o barieră între noi doi, şi pentru că îi îngăduisem Paulei să 
se apropie de mine atât de mult. 

- N-ai zis că-mi povesteşti? 

- Ba da. E vorba despre o ţară cu munţi foarte înalţi. Când 
te afli sus, eşti înconjurat de zăpezi şi de gheţuri, iar când 
cobori întâlneşti întâi stănci şi pietriş, apoi ţinuturi acoperite 
de iarbă, după aceea păduri dese. În faţa munţilor înalţi 
sunt alţi munţi, de înălţime mai mică, iar la urmă vin iarăşi 
munţi, cei mai scunzi dintre toţi, sunt şi ei acoperiţi de 
iarbă, aceeaşi iarbă maronie ce creşte şi la câmpie, câmpia 
care începe unde se sfârşesc munţii şi se întinde până 
dincolo de orizont, de n-o mai poţi cuprinde cu ochii. Mă 
asculţi? 

- Te ascult, dar îi aud şi pe mama şi pe tata cum se ceartă. 


56 


- Îi aud şi eu. Nu vrei să-ţi povestesc mai departe? Nu eo 
poveste plină de aventuri. Dar poveştile aventuroase nu 
sunt bune când vrei să ţi se facă somn. 

- Spune mai departe. 

- La poalele munţilor e un ţarc de oi. Un ţarc mare cu 
multe oi. 

- Ce e un ţarc? 

- Un ţarc e ca un grajd, dar fără acoperiş, iar în loc de 
pereţi are două grinzi. Vezi ţarcul? 

- Da. 

- Ai fost dimineaţa în munţi, tocmai sus, pe munţii cei mai 
înalţi ai fost. Apoi... 

- Cum am ajuns pe munţii cei mai înalţi? 

- Nu ştiu. Poate te-ai născut chiar acolo sus? 

- Mmm. 

- Oricum, ai coborât din munţii foarte înalţi. Asta ţi-a luat 
mult timp; ai mers prin zăpezi şi ai alunecat pe gheaţă, a 
trebuit să te caţeri pe stâncile care ţi-au ieşit în cale, iar pe 
pietriş ai înaintat tare greu. Câteodată ai întâlnit o 
trecătoare, a fost nevoie să urci pe o parte, ca să cobori pe 
cealaltă. Prin pădurea cea deasă ai umblat vreme 
îndelungată. Tocmai când apune soarele ieşi din pădure şi 
vezi în faţa ta munţii aceia mai scunzi; apare şi câmpia cea 
întinsă. 

- Şi ţarcul de oi. 

- Aşa e, uite şi ţarcul de oi. Pentru că soarele apune după 
munţii cei înalţi, ţarcul se află de-acum în umbră. Dar 
câmpia este încă în plin soare, un soare cald în lumina 
căruia culoarea maronie a ierbii bate spre auriu. Cineva a 
dat la o parte grinzile care închid ţarcul. N-ai cum să vezi 
cine a deschis ţarcul, fiindcă în lung şi-n lat nu se zăreşte 
ţipenie de om. Dar poţi vedea altceva - şi anume că dintre 
sutele de oi, multe sute de oi, câteva s-au încumetat să iasă 
din ţarc şi pasc în faţa lui, întâi doar câteva oiţe şi apoi 
mereu mai multe, la început chiar lângă ţarc, iar apoi tot 
mai departe de el. Te-ai aşezat. Eşti obosită de atâta 


57 


umblat şi bucuroasă să stai jos. Eşti tare obosită, dar tot te 
mai uiţi. 

- Mmm. 

lulia se întinse pe o parte. Am mângâiat-o pe cap şi am 
învelit-o cu plapumă. 

- Te uiţi şi vezi cum ies oile din ţarc. Unele se opresc 
mereu şi ronţăie iarba. Altele se mişcă întruna şi aleargă de 
colo-colo. Dar toate vor să iasă din ţarc în câmpia cea 
întinsă. Unele, care au umblat mai repede, au ajuns destul 
de departe şi le vezi strălucind în lumina soarelui, pe 
celelalte le învăluie umbra care vine dinspre munţi. Apoi 
soarele dispare cu totul îndărătul munţilor şi câmpia 
întreagă e acoperită acum de umbră. Dar umbra e 
presărată cu sumedenie de pete de culoare mai deschisă, 
pete care se află în necontenită mişcare, înaintează 
încet-încet, se depărtează. Ţarcul e gol. Când şi când se 
aude behăit de oi. Şi tot mai departe se văd petele acelea 
deschise la culoare, tot mai departe. Le vezi? 

lulia adormise. 

De câteva ori vocile, a Paulei şi a lui Sven, se auziseră mai 
tare. Apoi scăzuseră în intensitate şi speram că disputa să 
se încheie. Dar ea se prelungea. Îmi aduceam aminte de 
chinuitoarele discuţii cu nevastă-mea, petrecute cu mulţi 
ani în urmă; ne certam până la epuizare, dar epuizarea nu 
aducea pacea, nu aveam nevoie decât de o pauză, ca s-o 
luăm de la capăt, cu neistovită energie. 

M-am sculat, mi-am pus pantalonii şi puloverul şi am păşit 
în vârful picioarelor pe duşumelele scârţâind. Am deschis cu 
grijă uşa camerei unde dormisem, am ieşit pe culoar, am 
închis uşa în spatele meu. M-am furişat până în dreptul 
dormitorului Paulei şi al lui Sven. 

- De câte ori să-ţi repet? Nu mi-aş fi închipuit că o să faci 
atâta caz. 

Sven vorbea cu o anumită încetineală, rostind cuvintele 
prea apăsat. 

- Dacă aşa gândeai, de ce nu mi-ai spus nimic? 


58 


- Pentru că aşa erau regulile jocului. Nu se vorbea despre 
asta. 

- Regulile lor, nu ale noastre. Ne-am făgăduit că, dacă va 
fi cazul, ne-o vom spune şi că o să le spunem şi lor că 
ne-am spus-o unul celuilalt. 

- Atunci mai credeam că nu vom intra în jocul lor. Când 
am acceptat eu să intru în joc, ce-a fost înainte nu mai era 
valabil. 

- Nu era îngăduit să accepti fără să stai de vorbă cu mine, 
fără acordul meu. Ceea ce ne-am făgăduit nu era legat de o 
condiţie asupra căreia să poţi dispune de unul singur. 

- Ai fi fost de acord? 

- Nu, n-aş fi fost, degeaba îmi tot repeţi întrebarea. Eu... 

- Nu te întreb ca să-ţi obţin totuşi aprobarea retroactiv, ci 
ca să înţelegi în sfârşit că nu puteam conta pe tine, că 
numai pe mine mă puteam bizui. Am fost obligat... 

- N-ai fost obligat la nimic. Nu-mi spune că ai fost obligat. 
Ai vrut. Şi sunt ore în şir de când te rog să-mi spui de ceai 
vrut. 

- Nu te purta de parcă ar fi vorba despre vreo plăcere, de 
parcă aş fi făcut ce-am făcut pentru plăcerea mea 
personală. Pentru tine am făcut-o. 

- Pentru mine? Peste capul meu? Pe la spatele meu? Cum 
îndrăzneşti să mă... 

- Sigur, evident. Nu am dreptul să apreciez mai exact 
decât tine ce-ţi este ţie de folos. Dar poate să-ţi intre oare 
în cap că sunt dator să ştiu ce este de folos copilului nostru, 
ce-i bine pentru el? Copilul nostru n-avea nevoie de o 
eroină, de o martiră, ci de o mamă. Eu am avut grijă să-şi 
păstreze mama. 

- Şi din acest motiv ai trădat tot ce era important pentru 
mine. Tot ce era important pentru noi. Te-ai vândut ieftin şi 
jalnic. 

Cuvintele sunau de parcă nu erau rostite pentru prima 
oară. Vorbeau cu glasuri uzate; tonul lui, al unei chinuite 
judeciţi raţionale, era obosit, încercarea ei - de a-l face să-i 


59 


înţeleagă groaza în faţa trădării lui - părea disperată. Nu 
mai voiam să-i ascult. Dar când mă pregăteam să plec pe 
furiş, aşa cum venisem, Sven deschise brusc uşa. 

- Mă spionezi? o iscoadă îşi dă seama când este spionată. 
Ai dreptate, Paula, e clar că sunt o iscoadă. Şi prietenul 
nostru, care trage cu urechea la uşă şi se uită pe gaura 
cheii - a aflat-o şi el. Poftiţi, vă rog, la ostracizare. 

Schiţă o plecăciune ironică, însoţind-o de un gest cu braţul 
care mimă o invitaţie. Am intrat, iar Sven a închis uşa şi s-a 
aşezat în faţa ei, de parcă ar fi vrut să ne împiedice, pe 
Paula ori pe mine, să părăsim încăperea. Ea stătea la 
fereastră, întorcându-ne spatele. 

Am făcut câţiva paşi prin cameră, neştiind încotro s-o iau, 
unde să stau sau să mă aşez. M-am oprit, Sven era în 
dreapta mea, Paula în stânga. 

- lulia a venit la mine, pentru că n-aţi lăsat-o să doarmă, 
tot certându-vă. lar odată trezit şi eu, mi-a fost imposibil să 
nu vă aud. 

- Şi ai vrut să afli exact despre ce e vorba. Simplă 
curiozitate? Sete de putere? A şti înseamnă a fi puternic, a 
şti ceva anume despre prieteni înseamnă să dobândeşti o 
anumită putere asupra lor. Sau te-a îndemnat o solidaritate 
prietenească? Prietenul care-şi ajută prietenii ce trec 
printr-o criză, instalându-se comod lângă gaura cheii? 

- Nu ştiam ce-i cu voi, dacă să bat la uşă, dacă să vă 
întreb ce se întâmpla. Tocmai voiam să plec. 

- Să pleci? Sau să umbli tiptil, s-o ştergi pe neauzite, ca să 
nu băgăm de seamă că ai ascultat? 

Sven era sarcastic şi-şi sublinia fiecare frază a 
rechizitoriului arătându-mă cu degetul. 

- Încetează, Sven. L-ai trădat şi pe el, pe el şi pe toţi 
ceilalţi. 

Paula vorbea fără să-şi schimbe poziţia. 

- Nu era nevoie să spui şi asta, zise Sven. 

- O vor afla oricum. 

- De la tine? 


60 


Paula se întoarse în sfârşit cu faţa spre noi. 

- Nu, Sven, nu de la mine. Helga are săptămâna viitoare 
termen la comisia Gauck, o să-şi vadă dosarul şi ştii că ea 
nu-şi ţine gura. 

- Helga e cunoscută ca una care bârfeşte, Nimeni n-o ia în 
serios. 

- Sven, vino-ţi în fire! O să pierzi totul, o să-ţi pierzi slujba, 
prietenii şi nevasta. Şi într-o bună zi lulia o să te întrebe 
ce-ai făcut, iar tu ce-o să-i răspunzi? 

Sven rămase o clipă fără replică. Se holba la Paula cu ochii 
larg deschişi şi cu gura căscată, prostit, refuzând să 
înţeleagă, buimac. 

- De ce vrei să pleci? bâigui după un timp. Te porţi ca şi 
cum te-aş fi înşelat. Dar nici măcar un pas greşit ca ăsta nu 
te mai face în zilele noastre să-ţi rupi piciorul. Cei doi 
Theissen au călcat pe alături amândoi, şi el, şi ea, şi au ştiut 
să treacă peste asta, iar noi, noi... Eu nu te-am înşelat 
niciodată, Paula, n-aş fi în stare să te înşel. Intotdeauna 
te-am iubit doar pe tine şi doar pe tine o să te iubesc şi de 
azi înainte. 

- Ştiu. Se îndreptă spre uşă. Lasă-mă să trec. Vreau să mă 
duc după ceva - ceva ce doresc să-ţi arăt. 

El o apucă de braţ: 

- Te întorci? 

- Da, ţi-am spus doar. 

Mă privi, cu obrajii bucălaţi şi cu un aer copilăros, ca la 
prima noastră întâlnire, şi descrise cu braţele cunoscută 
rotire, gestul lui de regret şi de zădărnicie. 

- Cam încurcată situaţia. ţi vine vreo idee? 

- Nu. 

Am dat din umeri. Mi-ar fi plăcut să-l îmbrăţişez, să-i spun 
o vorbă bună, dar mi-a fost peste puteri. 

- Poate că ar trebui să-ţi spun... Adică, înainte să auzi ceva 
de la Helga sau să citeşti cu ochii tăi... Nu că ar fi prea 
multe de spus... Incercă să fie mai stăpân pe sine: Ei da, 
m-am lăudat un pic cu tine la cei de la Stasi. Că o să vină 


61 


vremea când o să ai o funcţie importantă şi că implicit o să 
ajung prin tine la informaţii importante, nu imediat, ci puţin 
mai târziu. De fapt, n-am spus nimic despre tine. Nimic 
personal, am lăsat doar să se întrevadă perspectiva că 
într-o zi aş putea... că într-o zi ai putea... 

- Nu mai spune nimic sau spune cum a fost. 

Paula apăruse în uşă. 

- Cum a fost, cum a fost... O.K., le-am spus că judecătorul 
e decepţionat de sistemul politic al Republicii Federale şi că 
l-aş putea convinge poate să lucreze pentru noi. Că după 
decepţiile lui pe plan politic, el caută din nou o apartenenţă, 
ceva în care să se investească. Sven îşi plimbă privirea de 
la Paula spre mine: îmi pare rău, îmi pare rău... M-am 
gândit că nu strică nimănui, ci e de folos multora, dacă zic 
aşa, că ţi-e de folos ţie, şi Paulei, şi, pe lângă Paula şi lulia, 
şi mie. Nu te-am trădat. N-am trădat pe nimeni. N-am 
încercat decât să... 

Paula îi întinse un teanc de file. 

- Citeşte! 

El îşi lăsă în jos măna cu filele şi din nou ne privi pe rând, 
plimbându-şi ochii de la ea spre mine şi din nou spre ea. Işi 
căuta cuvintele - ca şi cum ar fi existat cuvinte care să-l 
scutească de citirea acelor file. Ca şi cum adevărul ar fi 
putut să rămână îngropat şi ascuns în ele. Dar nu găsi nici 
un cuvânt, oftă şi începu să citească. 

- Nu, spuse după câtva timp, n-a fost aşa. 

- N-ai vorbit cu ăla despre căsnicia noastră? Un pic de 
răbdare - acuşi vin amănuntele. N-avea cum să le ştie decât 
de la tine. 

Paula se instalase din nou lângă fereastră, cu braţele 
încrucişate şi cu ochii ţintă la Sven. 

El citea mai departe. Apoi repetă gestul de a-şi lăsa în jos 
măna care ţinea filele. 

- Tipul nu era antipatic. Într-un fel, am colaborat. Nu, sigur 
că n-am fost colegi, dar totuşi ne purtăm de parcă eram 
nişte colegi, iar colegii discută despre soțiile şi despre 


62 


prietenele lor. Zău, Paula, doar n-am spus nimic rău despre 
tine. Ba chiar m-am lăudat cu tine. 

- Ai vorbit cu creatura asta de la Stasi despre relaţia 
noastră în pat. Ne-ai trădat, pe noi, pe tine şi pe mine. N-ai 
vorbit cu un prieten sau cu un coleg, ci cu ăia. Aşa-i, te-ai 
lăudat cu mine, cu mine în pat, iar în rest ziceai că aş fi 
inofensivă, o umanistă şi o idealistă, doar un pic greşit 
orientată în privinţa bisericii. „Nu trebuie să luaţi prea în 
serios ce spune nevastă-mea în cadrul adunărilor. Se lasă 
foarte uşor influenţată şi antrenată în vreo acţiune.“ Aşa 
le-ai spus, iar pe Heinz l-ai turnat, l-ai livrat în mâinile lor. L- 
ai numit omul care trage sforile, instigatorul care... 

- Doar ca să te salvez pe tine. N-am făcut-o decât ca tu să 
nu... După toate câte se întâmplaseră, era neapărat nevoie 
să pună ei măna pe cineva; dacă nu l-ar fi înhăţat pe Heinz, 
era posibil să te ia pe tine. lar pe Heinz l-au expediat după 
câteva luni în Vest, n-a păţit nimic altceva. 

- Chiar că nu pricepi. Paula tremura, agitată, Nu pe mine 
m-ai salvat, pe mine aşa cum sunt eu, ci personajul care le 
convenea lor. Pesemne că aşa îţi convin şi ţie, în chip de 
femeie inofensivă: bună la pat, pe care în rest nu e cazul 
s-o iei prea în serios. Asta a fost modul tău de a mă salva, 
iar cum sunt eu cu adevărat ţi-a fost cu desăvârşire 
indiferent. Că pentru ceea ce socotesc eu cinstit aş risca să 
mă las arestată, aş prefera să mă las arestată decât să-mi 
trădez convingerile, că fiica mea e mai bine să aibă o mamă 
la puşcărie decât o mamă trădătoare - toate acestea sunt 
un drept al meu, sunt viaţa mea, sunt crezul meu, aşa 
doresc să fiu eu ca mamă a fiicei mele. lar tu mi le-ai luat 
pe toate, ca un perfid, ca un laş şi un ticălos. Să nu-mi spui 
că ai făcut-o din dragoste. Dragostea e altfel. 

- Dar... 

Sven era palid şi o fixă pe Paula cu un soi de uluire. 

- Nu, nu e dragoste. Orice ar fi, nu accept ce-mi oferi. Şi să 
nu-mi mai zici iar că nu-ţi rupi piciorul dintr-un pas greşit. 
Nu - e adevărat că tu nu m-ai înşelat niciodată, nici măcar 


63 


într-o aventură ori cât de scurtă. Tu mi-ai smuls de sub 
picioare pământul pe care-mi duceam viaţa, pământul pe 
care trăiam amândoi. Am să te părăsesc. N-o să rămân cu 
tine. 

Sven se desprinse de perete. Se duse cu paşi nesiguri spre 
uşă, o deschise, ieşi în vestibul. L-am auzit deschizând uşa 
spre baie. lar apoi l-am auzit vomitând. 

Când el lăsă apa să curgă şi închise uşa băii, Paula şi cu 
mine ne-am uitat unul la celălalt. 

- Ce-a fost cu Heinz? De fapt voisem să întreb altceva. 

- Am pus la cale împreună o acţiune pacifistă, în 
Alexanderplatz. La aşa-numitul „Ceas al lumii“. La 1 
ianuarie 1988 am lipit pe harta lumii nişte plăcuţe care - 
acolo unde avuseseră loc în 1987 războaie şi războaie civile 
- indicau numărul victimelor. Fireşte că nu era voie să faci 
aşa ceva. Pentru ăia războiul nu era război, războiul civil nu 
era război civil. Cum am îndrăznit noi să punem în aceeaşi 
oală războaiele de eliberare ale popoarelor asuprite şi 
războaiele de oprimare ale imperialiştilor şi capitaliştilor? 
Am fost arestaţi, pe mine m-au anchetat trei zile, m-au 
prelucrat şi mi-au dat drumul, dar Heinz a făcut şapte luni 
de detenţie, după care l-au expediat peste graniţă. La mine 
fusese isprava nechibzuită a unei fete naive - aceasta 
datorită lui Sven, la Heinz - continuarea şi exacerbarea 
propagandei şi agitaţiei subversive, ocrotită de Biserică şi 
condusă din Vest. In realitate, lucram împreună de ani de 
zile, iar el nu făcuse decât exact ce făcusem şi eu. 

- Heinz o fi aflat cum a fost? 

- Nu mai suntem în contact. Din Vest nu mi-a mai trimis 
nici o ştire, nici măcar după unificare. Poate crede că atunci 
l-am trădat şi am reuşit să-mi salvez în felul ăsta pielea. 

- Sven se ducea la Stasi cu tot ce ştia? 

Ea dădu din cap afirmativ: 

- ... Şi discuta cu ofiţerul lui îndrumător cum discuţi cu un 
prieten vechi, despre sine, despre mine şi despre lulia. 

- De când? 


64 


- A început cam de când te-am cunoscut noi pe tine, din 
vara sau din toamnă lui 1986. 

- l-au dat ceva pentru asta? 

- Câteva sute de mărci, când şi când. Mă miram uneori 
când ne făcea cadouri, mie şi Iuliei, dar nu-l întrebam nimic. 
Nu, nu umbla după bani. Nici nu prea era cineva avid de 
bani, în R.D.G. 

- Ai bănuit ceva? 

- Pentru că i-am zis atunci să se ţină departe de treburile 
mele politice? Dădu din umeri. Nu ştiu. Nu cred că am 
bănuit ceva. Sunt sigură că n-am vrut să bănuiesc nimic. 

- Paula? 

- Da? 

Surâse, obosită şi tristă, ca şi cum ştia cum va continua 
conversaţia şi că nu va duce nicăieri. 

- De ce te-ai culcat cu mine? Ea oftă şi se întoarse lângă 
fereastră. l-am zărit iarăşi faţa oglindindu-se în geam. 

- Ai făcut-o pentru că Sven te-a înşelat şi te-ai întrebat 
dacă nu cumva v-aţi putea împăca făcând şi tu un pas 
greşit? 

Ea nu zise nimic, nici nu dădu din cap şi nu i-am putut 
desluşi expresia feţei în oglinda geamului. 

- Doreai să mă simt şi eu vinovat faţă de Sven, ca să-l pot 
ierta că m-a trădat şi pe mine? Din nou, nici un răspuns. 

- Spune ceva, Paula. Nu la mine ţi-a fost gândul, nu cu 
adevărat. Te-ai gândit poate la tine, doreai să te consolez? 
Nu mi-ai lăsat timp s-o fac. 

Aşteptam. Aşteptam să spună ceva care să-mi dea 
sentimentul că e vorba despre mine: nimic despre o mare 
iubire, dar ceva despre comunicare şi încredere. 

Ea persevera în tăcere. 

- Deci te-ai gândit la Sven, într-un fel sau altul. Dacă-i aşa, 
mărturiseşte-ţi-o cu sinceritate şi rămâi lângă el. Nu ştiu 
dacă e îngrozitor sau minunat - te-a trădat şi totuşi îl mai 
iubeşti. 


65 


Aşteptam şi eram cât pe ce să cred că nu va reacţiona nici 
de data asta. Dar ea îşi întrebă imaginea din oglindă: 

- Poţi iubi pe cineva pe care nu-l stimezi? 

- De ce a devenit Sven informator? 

- S-a dus singur la ei. Se temea pentru mine de mult şi 
mai ales de când am fost arestată pentru prima oară, în 
1985. Când te-a cunoscut, şi-a imaginat că ar putea relata 
câte ceva despre tine şi ar obţine în schimb că eu să fiu 
privită cu mai multă indulgență. Dar despre tine nu era 
nimic de relatat - surâse - în afară de puţinul inventat de el; 
el se lăsase însă prins în capcană şi de atunci l-au putut 
manevra cu uşurinţă. 

Deodată, Sven apăru în cameră. Nu-l auziserăm intrând. 
Pesemne evitase cu grijă orice zgomote. Cât timp stătuse 
oare lângă uşă şi ascultase ce vorbeam? 

Paula se răsuci spre el. 

- Aşa vrei să trăieşti pe mai departe? Să te strecori şi să 
mă spionezi? Întreabă-mă, dacă vrei să afli ceva. Dar nu 
mai veni niciodată pe furiş, niciodată, şi... 

Ţipase la el şi deodată se opri. 

- Lasă, fă ce vrei. Se duse la uşă. 

- Nu pleca, Paula, nu pleca. N-am venit pe furiş. M-am 
mişcat fără zgomot, fiindcă doarme lulia. Şi m-am gândit 
că, dacă aflu ce vorbiţi, aş şti ce se cuvine să vă mai spun. 
Dar nu v-am spionat. 

Stăteau unul în faţa altuia. El îşi înălţă braţele, plin de 
regrete, şi plin de regrete le lăsă să cadă. Avea lacrimi în 
ochi, lacrimile i se simțeau şi în voce. 

- Mi-a fost frică, mi-a fost atât de frică în toţi anii aceştia. 
Pentru tine, pentru noi, iar după Schimbare m-am temut 
întruna că o să afli totul. N-ai vrut să auzi niciodată nimic 
despre temerile mele, despre frica mea pentru tine şi 
pentru noi, am fost nebun de frică, iar tu nu m-ai ajutat 
deloc. Eu n-am forţa ta. N-am fost niciodată la fel de 
puternic ca tine. Am tot încercat să vorbesc cu tine despre 
frica mea, să te întreb dacă era nevoie să mergi chiar atât 


66 


de departe, dar tu n-ai acceptat niciodată un dialog. Izbucni 
în plâns. De ce nu m-ai părăsit atunci când ţi-ai dat seama 
că sunt mai slab decât tine şi mai fricos şi că nu găsesc că e 
bine ce faci, că nu-ţi aprob acţiunile? Pentru că atunci aveai 
nevoie de mine? În pat? Pentru lulia, fiindcă n-aveai timp 
pentru ea? Pentru gospodărie? Işi ştergea cu mâinile ochii şi 
nasul. Acum nu-ţi mai sunt necesar. Mă părăseşti fiindcă nu 
mai ai nevoie de mine. 

- Ba nu, aş avea nevoie. Dartu nu mai eşti acela pe care... 

- Am rămas acelaşi. Acum ţipa el. Acelaşi, auzi, acelaşi! 
Poate că nu mai sunt destul de bun pentru tine, poate că 
vrei pe altul mai bun, poate că de-acum l-ai găsit pe acela 
mai bun decât mine. Dacă-i aşa, fii cinstită şi spune-mi. 

- Nu trebuie să ţipi, Sven. Oricum eu spun ce am de spus. 

- Da, dacă crezi că e cazul s-o spui. Se întoarse spre mine 
şi mă privi: Şi tu? Tu n-ai nimic de spus? 

Păru să aştepte, dar constatând că nu-i răspund, se aşeză 
pe pat şi-şi aţinti ochii asupra propriilor picioare. Paula se 
duse la uşă, dar nu ieşi din cameră. Se sprijini de perete 
exact în locul unde stătuse Sven de curând. 

Aşteptam toţi trei. Eu chiar nu ştiam ce anume aştept. Să 
zică unul din noi ceva ce nu fusese încă rostit? Să facă unul 
din noi ceva, orice? Paula să-şi scoată lucrurile din dulap, 
să-şi ia valiză şi să plece? Ori să plece Sven? 

Oricum, aş fi vrut să plec. Dar nu mă simţeam în stare. Nu 
puteam pleca fără un cuvânt, dar nu ştiam ce să spun. Aşa 
că am rămas locului, paralizat, fiindcă nu-mi găseam 
cuvintele. Când mă uitam la Paula, iar ea îmi observa 
privirea, îmi zâmbea, mereu cu aceeaşi oboseală şi tristeţe. 
Uneori Sven îşi ridică ochii, renunțând să-şi contemple 
picioarele, şi se uită cercetător la Paula şi la mine. 

S-a luminat de ziuă. Cerul a devenit cenuşiu, apoi alb şi în 
cele din urmă albastru-deschis. Inainte ca soarele să-şi 
trimită razele pe acoperişul vecin, făcu să strălucească 
globul din vârful turnului Televiziunii, iar globul scânteie 
spre noi. Ce multe păsări sunt în această metropolă! mi-a 


67 


trecut prin minte. Ciripeau cu mare zarvă în bătrânul castan 
din curte. M-am dus la fereastră, am deschis-o şi am lăsat 
să intre aer în încăpere. Aer de oraş, proaspăt doar fiindcă 
mai era plin de răcoarea nopţii. În curte puţeau lăzile de 
gunoi şi o grămadă de compost, pe care asociaţia de 
locatari cu preocupări ecologice o depusese grijulie la 
parterul clădirii. Din turnul bisericii suna ora şase. 

lulia se ivi pe neaşteptate în uşă. Ne privi somnoroasă şi 
mirată. 

- Azi trebuie să fiu la şcoală devreme, la şapte şi un sfert. 
Avem repetiţie pentru o piesă. Oare o să-mi iau micul 
dejun? 

Se întoarse pe călcâie şi intră în baie. 

Sven se ridică şi se duse la bucătărie. Am auzit uşa 
frigiderului, pe aceea a cuptorului, zângănit de vase şi după 
scurt timp şuieratul filtrului. Când lulia ieşi din baie şi lipăi 
de-a lungul vestibulului, Paula se desprinse de perete şi o 
urmă. Am auzit deschizându-se şi apoi închizându-se 
sertarele în camera luliei, mama şi fiica vorbeau despre 
repetiţie, despre ce urmă fata să îmbrace şi despre 
programul zilei. Când amândouă trecură în bucătărie, Sven 
mă strigă pe nume. 

Pe masa din bucătărie erau aşezate patru ceşti şi patru 
farfurii cu pâinişoare prăjite. 

- Bei o cafea, nu? 

Sven turnă cafeaua în ceşti. M-am aşezat. lulia povestea 
despre piesă pe care o repeta grupa ei de teatru, despre 
desfăşurarea şi progresul repetiţiilor, despre pregătirile 
tehnice ale reprezentaţiei. Uneori Paula ori Sven plasau 
câte o observaţie, îşi exprimau admiraţia sau puneau 
întrebări. 

- Te duc eu. Când lulia se sculă de pe scaun, se ridică şi 
Sven. Paula dădu din cap. 

- Vin şi eu. Mă duc de la şcoală direct la Institut. 

Sven închise după noi uşa locuinţei. Pe scară lulia îmi luă 
măna. Dar în faţa casei îşi trase ghiozdanul pe umeri - îl 


68 


ţinuse până aici în măna cealaltă - şi-şi luă de mâini părinţii. 
Trotuarul era pustiu, iar Paula îmi făcu semn să trec lângă 
ea şi mă luă de braţ. 

Aşa am mers toţi patru spre şcoala luliei. Aproape nici un 
vehicul nu circula încă. Numai brutarul îşi deschisese 
magazinul şi-şi servea primii clienţi. Când ne-am apropiat 
de clădirea şcolii, ne-am mai întâlnit cu elevi şi eleve, care 
zoreau şi ei spre repetiţie. lulia le strigă un salut, dar 
continuă să-şi ţină părinţii de mână. 

De atunci, legătura cu ei s-a întrerupt. Practic, a încetat. 
N-aveam chef să-l văd pe Sven; şi mi-ar fi fost greu să mă 
uit în ochii lui. Oare eram dator să-i fac o mărturisire? 
Puteam să mă spovedesc, fără să o expun pe Paula? Se 
cuvenea să ne expunem amândoi, Paula, dar şi eu? Uneori 
mă cuprindea teama că relatările lui Sven, ca informator 
Stasi, despre judecătorul simpatizant al R.D.G. ar putea 
deveni cunoscute. Chiar dacă nu-mi periclitau funcţia, 
colegii şi avocaţii nu s-ar fi abținut de la remarci penibile, 
pe care aş fi fost nevoit să le suport. Era un gând care mă 
înfuria. Furia-mi creştea când dezbăteam în faţa tribunalului 
meu lăuntric procedurile Paula contra lui Sven, eu contra 
Paulei, Sven contra mea şi eu contra lui Sven. Nu ieşeam 
deloc prea grozav din dezbateri - ba chiar cu atât mai rău 
cu cât Sven obținea un verdict mai bun. Sven mă folosise, 
mă spionase, mă trădase. Dar o făcuse din frică. Voia s-o 
salveze pe Paula şi efectiv o salvase. Ce conta puţină 
iscodire, o dată ce iscoada îşi salvase soţia? Apoi mai era 
povestea cu Heinz şi cea cu Paula - ambele însemnând mai 
mult decât puţină spionare. Dar cât de mult? Cum puteam 
măsura cantitatea lui de vină? Ce făcuse el servea la 
dezvinovăţirea mea? Paula nu urmărise nicidecum să mă 
descarce de orice culpă, ci, dimpotrivă, să mă implice în 
hăţişul problemelor. 

Am întâlnit-o odată într-o sală de concert. Ea avea loc în 
stal, eu în lojă. Aerul ei relaxat când şedea, când se ridica 
de pe scaun în pauză, când păşea în foaier, când îşi reluă 


69 


locul după ce sună gongul - toate acestea mă scoteau din 
sărite. Mă înfuria că-şi purta părul desfăcut; mă înfuria până 
şi gestul ei de a-şi trage o şuviţă pe după ureche. 

Ştiam de la lulia că Paula şi Sven rămăseseră împreună. 
lulia se purta ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când îl 
vizita pe Hans, trecea şi pe la mine, cu el sau fără el, iar 
dacă se făcea târziu, rămânea să doarmă în apartamentul 
meu. 

Furia mea nu era dintre cele bune. O furie bună se 
îndreaptă împotriva celorlalţi. Însă pentru asta e nevoie de 
împrejurări clare - şi nu de o încurcătură ca aceea pe care o 
provocasem noi trei. Într-un haos, furia nu-i atinge numai 
pe ceilalţi, ci se răfuieşte şi cu tine însuţi. Am avut şi eu 
parte de o astfel de furie, potrivnică mie. Dar pe lângă furie, 
mă copleşea pur şi simplu tristeţea. Îmi lipsea zâmbetul 
copilăros şi încrezător al lui Sven, îmi lipseau comentariile 
Im când mergeam împreună la cinema şi la teatru, îmi 
lipseau atitudinea serioasă şi severă a Paulei, obrazul ei 
înfierbântat şi ochii scânteietori, când se aprindea într-o 
conversaţie. 

Toate poveştile Est-Vest îmi apăreau ca nişte poveşti de 
iubire, cu speranţele şi dezamăgirile implicite. Se hrăneau 
din curiozitatea faţă de ceea ce era străin, diferit, la 
celălalt, faţă de ce avea el şi tu nu, faţă de ce aveai tu, iar 
el nu; erai interesant din start, fără să te mai osteneşti. câte 
fațete aveau aceste deosebiri atrăgătoare! Destule, oricum, 
pentru a preface iama căderii Zidului într-o primăvară a 
curiozităţii amoroase între Est şi Vest. Dar apoi ceea cea 
fost străin, diferit şi foarte depărtat se transformă dintr-o 
dată în ceva apropiat, banal şi supărător. Ca părul negru al 
iubitei, ale cărui fire le descoperi în chiuvetă, sau că, 
bunăoară, câinele ei cel arătos, care ţi-a plăcut în timpul 
plimbărilor comune, dar în locuinţa comună te enervează. 
Obiect de curiozitate rămâne, în orice caz, felul cum se 
aranjează partenerii în deranjul pe care şi l-au făcut - dacă, 
fireşte, le pasă unuia de celălalt. 


70 


Când lulia împlini zece ani, mă invită la sărbătorire. Părinţii 
îi lăsaseră mâna liberă în alegerea invitaţilor, iar ea socoti 
de cuviinţă să nu petreacă numai cu prietene şi prieteni din 
aceeaşi generaţie, o şi cu unii mai vârstnici. Prima pereche 
de ochelari, trecerea în alt ciclu şcolar, dar şi criza din 
căsnicia părinţilor îi dezvoltaseră o anumită înţelepciune 
precoce. 

Hans şi cu mine am străbătut drumul împreună. Era o zi 
frumoasă, iar când am ieşit din tunelul metroului aproape 
de casa Paulei şi a lui Sven, soarele lumina fațadele pe 
care, de la ultima mea vizită, le mai ţineam minte cu 
tencuiala cenuşie şi sfărmicioasă; erau acum restaurate, 
tencuite în culori deschise. Existau trotuare noi pentru 
pietoni, căi refăcute pentru biciclişti, un nou atelier pentru 
copiere xerox şi o agenţie de voiaj recent deschisă, iar pe 
colţ un restaurant nou, cu specific tunisian. Şi terenul 
dejoacă pentru copii, pe cealaltă parte a străzii, avea 
aparate şi bănci noi, verdeață recent plantată. Trecutul 
fusese concediat. 

Am urcat scara şi am sunat. Sven deschise uşa şi-mi 
întinse braţele, de parcă ar fi vrut să mă îmbrăţişeze. Dar 
nu era decât gestul bine-cunoscut de regret şi zădărnicie. 

- S-a terminat cafeaua. Bei ciocolată caldă? În camera de 
zi, masa fusese lungită şi era aşternută festiv. Sosiseră 
părinţii lui Sven, învăţătoarea preferată a luliei de la vechea 
şcoală, vecinul cu cei doi copii ai săi şi, fireşte, colegi şi 
colege de şcoală ai luliei. Din Berlinul de Vest venise, în 
afară de mine şi de Hans, un slavist, alături de care Sven 
lucrase la Universitatea Liberă. Copiii se agitau cu zarva lor 
în camera de zi, în culoarul lung şi în camera luliei. Noi, cei 
vârstnici, stăteam pe balcon şi nu prea ştiam despre ce să 
vorbim. Slavistul era indignat în egală măsură faţă de Est şi 
faţă de Vest, unde totul mergea prea repede ori prea încet, 
şi unde se făceau prea multe sacrificii ori prea puţine. Dar 
nimeni nu dorea vreo dispută. Preferam s-o lăudăm pe lulia, 


71 


ce mult crescuse, ce reuşită era, şi ce sportivă, deşteaptă şi 
săritoare. 

Când ne adunaserăm cu toţii în jurul mesei, lulia se ridică 
în picioare. Sven se uită întrebător la Paula, dar ea dădu din 
umeri. lulia ţinu o cuvântare. Mulţumi pentru cadouri şi 
pentru că veniseră toţi, prietenele şi prietenii tineri, dar şi 
cei mai vârstnici, cei din Est şi cei din Vest. Păcat că lumea 
nu se mai întâlnea atât de des ca înainte, când oamenii 
aveau mai mult timp unii pentru ceilalţi. (Aici şi eu am 
privit-o întrebător pe Paula.) Azi te pierzi uşor din ochi. 

- Da, conchise lulia cu multă seriozitate şi cu o privire 
foarte hotărâtă, dacă n-am fi noi, femeile, să ţinem totul în 
mâna! 

Paula îşi strânse buzele şi râse doar cu ochii. Sven îşi ţinea 
capul plecat. lulia îşi încheiase cuvântarea, cineva începu 
să aplaude, ceilalţi îl urmară, iar pentru că Hans era 
bucuros de lulia şi rădea, îşi permise şi Sven să-şi ridice 
capul şi să radă împreună cu ceilalţi; râse şi Paula - şi 
ne-am privit răzând. 


Celălalt 


La puţine luni după ce se pensionase, îi muri soţia. 
Avusese un cancer inoperabil şi nemaiputând fi tratat nici 
pe altă cale, o îngrijise acasă. După deces, când nu-i mai 
cădeau în sarcină hrănirea, plosca şi oblojirea trupului ei 
ajuns scheletic şi chinuit de escare, îi mai rămăseseră alte 
obligaţii - înmormântarea, socoteli şi asigurări, împărţirea 
lucrurilor pe care ea le destinase copiilor. Trebui să-i dea 
hainele la curăţătorie, rufele la spălătorie, să-i lustruiască 
pantofii şi apoi să ambaleze totul în cutii de carton. Cea mai 
bună prietenă a nevesti-sii, posesoarea unui magazin cu 
articole second hand, veni după cutii; îi promisese soţiei lui 
că distinsa-i garderobă va fi purtată de femei frumoase. 


72 


Chiar dacă aceste activităţi nu-i erau familiare, se 
deprinsese în aşa măsură să trebăluiască prin casă, în timp 
ce din camera bolnavei nu se auzea nici un sunet, încât 
trăia mereu cu sentimentul că nu avea decât să urce 
treptele şi să deschidă uşa ca să se poată aşeza lângă patul 
ei, să schimbe cu ea o vorbă, să-i facă vreo scurtă relatare 
ori s-o întrebe ceva. Dintr-o dată, îl lovea ca un trăsnet 
conştiinţa că ea era moartă. Deseori i se întâmpla la fel 
când folosea telefonul. Stătea lângă aparat ca de obicei, 
rezemat de peretele ce despărţea bucătăria de camera de 
zi, se simţea normal, discuta despre subiecte obişnuite şi 
brusc îşi dădea seama că ea dispăruse; nu mai era în stare 
să continue dialogul şi se vedea nevoit să închidă. 

Într-o bună zi, toate îndatoririle ce-i mai reveniseră erau 
îndeplinite. Avu impresia că parâmele de legătură fuseseră 
tăiate, balastul aruncat şi că el pluteşte fără cârma, în voia 
vântului. Nu vedea pe nimeni şi nu simţea lipsa nimănui. 
Atât fiul cât şi fiica lui îl invitaseră, fiecare, să petreacă un 
timp cu ei şi cu familiile lor, dar - deşi încredinţat că-şi 
iubeşte copiii şi nepoţii - ideea de a sta la ei i se părea de 
nesuportat. Nu dorea să-şi ducă viaţa într-o normalitate 
care nu era aceea a vechii lui existenţe. 

Dormea prost, se trezea devreme, îşi bea ceaiul, cânta un 
pic la pian, încerca să rezolve o problemă de şah, citea şi-şi 
făcea notite pentru un articol privind o temă întâlnită în 
ultimii ani ai activităţii sale profesionale, temă de care-şi 
amintea când şi când, fără să-l preocupe cu adevărat. Spre 
sfârşitul după-amiezei începea să bea. Îşi aducea un pahar 
de şampanie lingă pian sau lângă tablă de şah; la cină - o 
supă din plic sau câteva felii de pâine - termina sticla de 
şampanie şi deschidea una de vin roşu, pe care o golea 
treptat, recitindu-şi notițele sau răsfoind o carte. 

Se plimba, străbătând străzile, paşii îl duceau şi în pădurile 
învecinate, deseori înzăpezite, sau de-a lungul răului, ale 
cărui maluri erau îngheţate câteodată. | se întâmpla să 
pornească la drum şi noaptea, întâi clătinându-se un pic, 


73 


împiedicându-se pe alocuri, frecându-se de vreun gard ori 
vreun zid - curând însă cu capul limpede şi pasul ferm. l-ar 
fi plăcut să plece la mare şi să alerge pe plajă ore în şir. Dar 
nu se putea decide să-şi părăsească locuinţa - casa pe care 
o socotea învelişul vieţii sale. 

Soţia lui nu fusese prea cochetă. Cel puţin lui nu i se 
păruse cochetă cu adevărat. Frumoasă da, o găsea 
frumoasă şi-i arătase că se bucura de frumuseţea ei. lar ea 
îi arătase, la rândul ei, că se bucura de bucuria lui prin câte 
un gest, o privire, un surâs. Avuseseră farmec privirile şi 
gesturile, surâsul, ca şi felul cum se examina ea în oglindă; 
dar cochetărie nu dovedeau. 

Şi totuşi, moartea îi fusese pricinuită de cochetărie. Când 
doctorul detectase un nodul la sânul ei drept, se temuse că 
i se va extirpa sânul şi nu-l mai frecventase pe medic. Nu se 
lăudase niciodată cu sănii ei plini, tari, deloc lăsaţi, şi nici 
nu se plânsese când, slăbind excesiv în ultimele luni înainte 
de moarte, sănii îi atârnau ca nişte buzunare goale, scoase 
în afară de cineva care vrea să arate că n-are nimic în ele. 
Crezuse mereu că soţia lui are cu trupul ei o relaţie cu totul 
firească, la bine şi la rău. Abia după moartea ei, când află - 
dintr-o remarcă a medicului, făcută pe ton apăsat - despre 
refuzul de a se opera, se întrebă dacă nu cumva ceea ce 
socotise el o relaţie firească nu fusese, lungă vreme, una de 
răsfăţ, iar spre sfârşit una de resemnare. 

Işi făcu reproşuri că atunci, în momentul când operaţia 
s-ar fi impus, nu observase nimic; ea evitase să discute cu 
el, să-i împărtăşească temerile ei, să ia o decizie împreună. 
Nici o amintire spontană nu veni spre el din trecut, din 
perioada când ea aflase despre nodul şi despre necesitatea 
intervenţiei chirurgicale. Îşi reconstitui amintirile, fragment 
cu fragment, şi nu descoperi nimic care să-l fi putut frapa. 
Fuseseră pe atunci la fel de apropiaţi ca întotdeauna, el nu 
trecea prin vreo tensiune profesională deosebită şi nici nu 
era trimis prea des în voiaj, iar ea îşi văzuse de îndatoririle 
profesionale ca de obicei. Era violonistă în orchestră 


74 


oraşului, vioara a doua, pupitrul întâi, în plus preda lecţii de 
vioară. Îi mai veni în minte că tocmai atunci îşi împliniseră o 
mai veche dorinţă, mereu discutată: după ani de zile 
cântaseră din nou în doi, şi anume sonata La follia de 
Corelli. 

Aducerile-aminte făcură să amuţească reproşurile pe care 
şi le adresă sieşi, lăsând loc unui sentiment de stânjeneală: 
fusese convins că încrederea care-i lega era reciprocă. Să fi 
fost doar închipuirea lui? Poate că nu fuseseră chiar atât de 
apropiaţi? Să fi existat o hibă în relaţia lor? Dar oare nu 
avuseseră o viaţă bună? Făcuseră dragoste până la 
îmbolnăvirea ei gravă, stătuseră de vorbă până la moartea 
ei. 

Dispăru apoi şi stânjeneală. Trăia acum, deseori, o 
senzaţie de vid, fără să-şi poată da seama ce anume îi 
lipsea. Fireşte, era de neînchipuit să încerce să-şi 
limpezească trăirile, tentând vreo experienţă lămuritoare; 
dar se întreba dacă regretă cu adevărat absenţa soţiei sale 
sau doar a unui trup cald în pat şi a unei persoane cu care 
să poată schimba câteva cuvinte, interesată cât de cât de 
spusele lui şi pe care, la rându-i, s-o asculte cu o umbră de 
interes. Se mai întreba dacă dorul ocazional de munca lui 
era autentic sau semnala mai degrabă nevoia unui context 
social oarecare, a unui rol pe care să-l poată interpreta 
adecvat. Ştia despre sine că era lent din fire, lent în a 
asimila cele observate, lent în a se implica ori în a se 
desprinde de ceva. 

Uneori i se părea că s-a prăbuşit din propria lui viaţă, că se 
mai află în cădere liberă, dar se apropie de pământ, de 
unde ar putea năzui s-o ia de la capăt - un nou început, 
nespus de modest, dar, oricum, un început. 

Într-o zi i-a fost adusă o scrisoare pentru nevastă-sa, 
expeditorul fiindu-i necunoscut. Mereu mai sosea poştă pe 
numele soţiei lui - imprimate, chitanţe de la publicaţii sau 
adrese de la organizaţii a căror membră fusese, câteva 
rânduri de la vreo prietenă căreia uitase să-i trimită anunţul 


75 


decesului, dar de care, parcurgând cele scrise, îşi amintea 
numaidecât, vestea dispariţiei dintre cei vii a vreunui fost 
coleg al ei ori o invitaţie la un vernisaj. 

Scrisoarea necunoscutului era concisă, înşirată pe hârtie 
cu un scris cursiv, evident cu stiloul. 

Dragă Lisa, 
După părerea ta, n-ar fi trebuit, atunci, să-ţi îngreunez situaţia - 
ştiu. Nu sunt de acord nici azi. Şi totuşi - cum nu ştiam atunci, dar 
azi ştiu - m-am făcut vinovat. Vinovată eşti şi tu. Câtă lipsă de 
iubire i-am arătat atunci, amândoi, dragostei noastre! Am 
sufocat-o, tu cu temerile tale şi eu cu pretenţiile mele, deşi am fi 
putut să-i îngăduim să crească, să înflorească. Există păcatul vieţii 
netrăite, al iubirii neiubite. 
Ştiai că un păcat comis în comun îi leagă pentru totdeauna pe cei 
ce l-au săvârşit? Acum câţiva ani te-am văzut. Ai venit cu un 
turneu al orchestrei tale în oraşul meu. Pari mai vârstnică. Ti-am 
văzut ridurile şi oboseala trupului şi m-am gândit la vocea ta, care 
devine stridentă, din teamă sau din împotrivire. Dar ce folos? 
Dacă ar fi fost cu putinţă, m-aş fi suit pur şi simplu într-o maşină 
sau într-un tren cu tine, am fi plecat oriunde şi am fi petrecut din 
nou zile şi nopţi în pat împreună. N-ai ce face cu gândurile mele? 
Dar cui să le împărtăşesc, dacă nu ţie? 
Rolf 
_Adresa expeditorului indica un mare oraş din sudul ţării. 
Indată ce citise scrisoarea, făcu rost de un plan al acelui 
oraş, căută strada şi o găsi în preajma unui parc. ŞI-I 
imagină pe autorul scrisorii şezând la masa de lucru, cu 
privirea spre parc. El însuşi vedea de la fereastră vârfurile 
copacilor din stradă lui. Copacii erau golaşi încă. 

Nu ştia că vocea soţiei lui putea să sune strident. Nu 
petrecuse niciodată zile şi nopţi în pat cu ea. Nu i se 
întâmplase să se suie cu ea într-o maşină sau într-un tren şi 
s-o pornească la noroc, fără o direcţie prestabilită. La 
început a fost doar uimit, apoi se simţi înşelat şi prădat; 
soţia lui îl înşelase, luându-i ceva ce-i aparţinea sau, în orice 
caz, i se cuvenea, iar hoţul era celălalt bărbat. Deveni 
gelos. 


76 


Nu se limită la gelozia faţă de ceea ce soţia lui împărtăşise 
cu Celălalt, trăiri necunoscute lui. Cum ar fi putut şti dacă 
ea fusese o anume femeie pentru el şi o alta pentru 
Celălalt? Poate că fusese aceeaşi şi pentru Celălalt ca şi 
pentru el. Gând Lisa era cu el la un concert şi mâinile li se 
împreunau, fiindcă le plăcea amândurora bucata muzicală, 
când o contemplă fardându-se, dimineaţa, iar ea îi dăruia o 
privire scurtă, un surâs fugar, înainte de a se privi din nou, 
concentrată, în oglindă, când se trezea, matinală, şi se lipea 
de el, pentru ca după o secundă să se întindă cu elan şi să 
se ridice, depărtându-se de el, când îi povestea despre 
lucrul lui şi ea părea să nu-l prea asculte, pentru ca să-l 
surprindă, după câteva ore sau chiar după câteva zile, cu o 
observaţie ce-i dovedea atenţia şi interesul - în astfel de 
situaţii i se revelase intimitatea, încrederea pe care se 
întemeia viaţa lor împreună. Pentru el fusese de la sine 
înţeles că era vorba de o intimitate, de o încredere 
exclusivă. Acum însă nimic nu mai era de la sine înţeles. De 
ce să nu fi fost intimă şi cu Celălalt? De ce să nu fi stat 
mana în mâna la concert şi cu Celălalt, de ce să nu fi avut şi 
Celălalt parte de privirea, de surâsul ei fugar când se farda, 
de ce să nu se fi lipit şi de el în pat, la trezire, întinzându-se 
şi ridicându-se vioaie numaidecât? ; 

Veni primăvara şi dimineaţa îl trezea ciripitul păsărilor. In 
fiecare dimineaţă trecea prin aceeaşi suită de senzaţii. În 
momentul trezirii era fericit să audă păsările şi să vadă 
soarele luminând camera şi în clipa aceea lumea părea să 
fie bine rânduita. Dar îndată îşi amintea de moartea soţiei, 
de scrisoarea Celuilalt, de aventura celor doi şi de faptul că 
soţia lui va fi fost, în această aventură, alta decât cea 
familiară lui şi totodată aceeaşi. Aventură - aşa începuse să 
numească el ceea ce îi dezvăluise scrisoarea, iar întrebarea 
iniţială, dacă gelozia lui avea o dublă motivaţie, o 
transformase în certitudine. Câteodată se întreba ce era 
mai rău: ca fiinţa iubită să fie alta alături de un altul - ori să 
fie exact aceea pe care o cunoşti. Ambele ipostaze erau la 


77 


fel de rele? Fiindcă, aşa sau altminteri, ţi se fură ceva - ceea 
ce îţi aparţine, dar şi ceea ce s-ar cuveni să-ţi aparţină? 

Se simţea ca un bolnav. Şi bolnavul care se trezeşte îşi 
aminteşte abia după câteva secunde de boala lui. Aşa cum 
îţi trece o boală, trec şi durerea şi gelozia. Ştiind aceste 
lucruri, aştepta să-i meargă mai bine. _ 

O dată cu primăvara, plimbările lui câştigară în durată. Işi 
fixa direcţii şi țeluri. Nu mai pornea la întâmplare, ci peste 
ogoare spre ecluza din câmpie, sau prin pădure spre 
cetatea aflată deasupra răului, sau printre pomii înfloriţi, pe 
un drum străjuit de munţi, spre un orăşel învecinat, unde 
rămânea să mănânce, luând trenul pentru a se întoarce 
acasă. Tot mai des i se întâmpla, târziu după-masa, să 
scoată din frigider obişnuita sticlă de şampanie şi apoi s-o 
pună la loc. Tot mai des se surprindea gândindu-se la 
probleme care n-aveau nici o legătură cu soţia lui, cu 
moartea ei, cu Celălalt şi cu aventura lor. 

Într-o sâmbătă se duse în oraş. În ultimele luni n-avusese 
de ce. În zona unde locuia existau un magazin alimentar şi 
o brutărie şi atât îi fusese de ajuns. Când se apropie de 
centru, sporind circulația,  înteţindu-se aglomerația 
pietonilor ce se înghesuiau şi se împingeau, când revăzu 
magazin lângă magazin şi-l împresură aerul străbătut de 
vocile oamenilor, de văuăiala vehiculelor, de melodiile 
muzicanților stradali şi de strigătele vânzătorilor ambulanti, 
i se făcu frică. Se simţi apăsat de oameni, de agitația lor 
zgomotoasă. Se îndreptă spre o librărie, dar şi aici era 
multă lume, clienţii se îmbulzeau în faţa rafturilor şi a 
standurilor de cărţi, ca şi la casă. Un timp se opri în uşă, 
fără a izbuti să se decidă dacă să înainteze spre interior sau 
să iasă, se trezi stând în drumul altora, se lăsă înghiontit şi 
gratificat cu scuze iritate. Nu dorea decât să ajungă acasă, 
dar nu avea puterea să iasă în stradă, s-o ia pe jos spre 
locuinţa lui, nici să se suie într-un tramvai sau să caute un 
taxi. Se crezuse mai zdravăn. Ca un convalescent care nu-şi 


78 


drămuieşte forţele şi suferă o recidivă, şi el urma s-o ia de 
la capăt cu însănătoşirea. 

Când reuşise în sfârşit să ajungă în tramvai, o femeie 
tânăra se ridică şi îi oferi locul ei. 

-Nu vă e bine? V-am observat în librărie, păreaţi 
dezorientat, mi-am făcut griji pentru dumneavoastră. 

Nu-şi amintea s-o fi văzut în librărie. Îi mulţumi şi se aşeză. 
Frica nu-l părăsea. S-o ia de la capăt cu însănătoşirea - 
ajunsese oare la sol? l-ar fi plăcut s-o creadă, dar avea 
senzaţia că încă nu se oprise din cădere. 

Acasă, se întinse pe pat în plină zi. Adormi şi se trezi după 
câteva ore. Mai era lumină şi scăpase de frică. 

Se duse la birou, luă o foaie de hârtie şi scrise, fără dată şi 
fără o formulă de adresare: 

Scrisoarea a sosit. Dar nu a ajuns la cea căreia v-aţi adresat. Lisa, 


pe care aţi crescut-o şi iubit-o, a murit. 
B. 


BB îl strigaseră lungă vreme soţia şi prietenii, până când 
apelativul se transformase într-un simplu B. Cu B de la 
Benner îşi iscălise la serviciu notele şi dispoziţiile. Cu B de 
la Bengt se obişnuise să-şi iscălească şi corespondenţa 
particulară, inclusiv pe cea destinată copiilor, care pe 
vremuri îl strigaseră drăgăstos pe papă al lor „babă“, 
conform dialectului moale al regiunii lor. Îi plăcea că B-ului 
rămas singur îi reveneau atâtea funcţii. 

Aşeză foaia într-un plic, îl timbră, scrise adresa şi-l puse 
într-o cutie poştală aflată la câteva străzi distanţă. 

După trei zile sosi un răspuns. 


Bruno, bruneto! Nu mai vrei să fii acea Lisa pe care am iubit-o? Ea 
ar fi moartă pentru mine? 

Cum îţi înţeleg dorinţa de a scufunda trecutul într-o tăcere de 
moarte, o dată ce el se interferează dureros cu prezentul! Dar 
prezentul nu poate fi atins decât dacă trecutul e încă viu. Trecutul 
nostru comun, la fel de viu încă pentru tine cum este şi pentru 
mine - ce sentiment reconfortant! Şi ce bine ai făcut tu, care pe 
vremuri nu mi-ai răspuns niciodată la scrisori, că mi-ai scris acum. 


79 


Ai rămas brună, bruneta mea, chiar dacă te ascunzi sub 
prescurtarea iscăliturii. Scrisoarea ta m-a făcut fericit. 
Rolf 


Brună, brunetă? Într-adevăr, ochii şi buclele ei fuseseră de 
culoare brună, avea pe braţe şi pe picioare un puf maroniu, 
care se decoloră înspre blond vara, când pielea i se bronza; 
avea şi o mulţime de aluniţe brune. „Frumoasa mea cea 
brună“ îi spunea el, când şi când, admirativ. Dar „bruna“ 
era altceva. Un apelativ scurt, dominator, posesiv. Bruna - 
ca o iapă căreia-i mângâi nările, căreia-i loveşti crupa uşor 
cu palma, pentru ca în clipa următoare s-o încaleci, 
făcând-o să-ţi simtă strânsoarea pulpelor. 

Se duse la birouaşul nevesti-sii, o mobilă în stil 
Biedermeier. Ştia că există aici un sertar secret. Când, după 
dispariţia ei, îi aranjase hârtiile, o sfială îl împiedicase să 
caute sertarul acela. Acum goli toate rafturile, trase toate 
sertarele, găsi peretele în spatele căruia presupunea că se 
află sertarul cu pricina şi, după scurtă vreme, descoperi şi 
stinghia pe care trebuia s-o apese pentru a roti peretele, 
asemenea unui cub în jurul axei sale, în aşa fel încât să 
apară o uşiţă. Era încuiată; o deschise, forţând-o. 

Un teanc de scrisori legat cu panglică roşie - după 
ştampila poştală îşi dădu seama că erau epistolele unui 
adorator din tinereţe, despre care ştia din povestirile ei. Un 
album - cu poeme ori cu fotografii - prins într-o curea de 
piele, pre-văzută şi cu lacăt. Un alt teanc de corespondențe, 
legat cu panglică verde, pe care recunoscu scrisul părinţilor 
ei. Dădu şi peste scrisul Celuilalt. Patru scrisori erau strânse 
cu o clamă mare. Le luă cu el spre locul pe care şi-l alesese 
lângă fereastră - un fotoliu bătrânesc cu „urechi“, cum li se 
spunea rezemătorilor pentru cap, în faţa căruia se afla o 
măsuţă de cusătoreasă, piese Biedermeier ca şi biroul, de 
altfel cumpărate toate trei împreună cu Lisa, în pragul 
nunţii. Se aşeză şi citi. 


Lisa, 


80 


Lucrurile stau altfel azi decât ţi le-ai închipuit la început; ţi-e mai 
greu, Ştiu că ţi-e frică uneori şi ai vrea să fugi. Dar n-ai voie să 
fugi. Şi nici nu trebuie. Sunt alături de tine, chiar când nu sunt 
lângă tine. 

Te îndoieşti de dragostea mea, fiindcă nu-ţi uşurez situaţia? Nu 
stă în puterea mea s-o fac. Şi eu mi-aş dori ca totul să fie mai 
simplu pentru noi, să trăim laolaltă şi unul pentru celălalt - şi atât. 
Dar lumea nu-i astfel alcătuită. Şi totuşi e minunată; ne-a îngăduit 
să ne găsim şi să ne iubim. Nu pot fără tine, Lisa. 

Rolf 


Nu, Lisa, nu iarăşi! Am mai trăit asta acum un an şi acum 
jumătate de an şi ştii bine că nu pot să renunţ la tine. Nu pot fără 
tine. Nici tu nu poţi fără mine. Nu poţi fără dragostea şi nici fără 
plăcerea pe care ţi le dăruiesc. Dacă mă părăseşti şi mă 
prăbuşesc, fără scăpare, în hău, te trag după mine. Nu lăsa să se 
întâmple una ca asta. Rămâi a mea, cum rămân, şi eu, 

Rolf al tău 


N-ai venit. Te-am aşteptat, ceas după ceas, şi n-ai venit. Nu-i 
nimic, nu reuşeşte să ajungă la timp, mi-am spus întâi, iar apoi 
m-am îngrijorat şi am început să dau telefoane şi am aflat în cele 
din urmă de la menajera ta că nu poţi să vii la telefon. De la 
menajeră! Nu numai cd n-ai venit. Ai pus-o pe menajeră ta să nu 
mi te dea la telefon. Sunt plin de furie; iartă-mă. N-am dreptul să 
fiu furios pe tine. A fost mai mult decât erai în stare să înduri, nu. 
mai puteam continua aşa, trebuia să se schimbe ceva şi nu aveai 
cum să mi-o demonstrezi decât nevenind. Pesemne că, nici n-aş fi 
fost capabil să înţeleg,decăt în felul acesta. Am înţeles, Lisa. Hai 
să uităm pentru o vreme tot ce ne împovărează. In săptămâna ce 
vine eşti cu orchestra la Kiel - adaugă o zi sau două la durata 
deplasării, zile numai şi numai pentru noi. Dă-mi curând de veste. 
Rolf 


Menajera, menajera! E la voi chiar zilnic? Oricum, mereu răspunde 
ea, când te sun. Sau bărbatul tău - oare n-au început să-l 
nedumerească acele apeluri din timpul serii când i se închide 
telefonul de câte ori ridică el receptorul? Ah, Lisa! Eşecul 
telefoanelor mele are ceva grotesc, comic. Hai să terminăm cu 
grotescul ăsta şi să facem haz de aparenţa comică, hai să râdem 
de ea amândoi, să radem împreună în pat, să ne tachinăm 
alintându-ne şi iar să, ne alintăm şi iar să râdem şi... Sunt aici 


81 


săptămâna viitoare. Te aştept, nu numai în ziua şi la ora noastră, 
te aştept în fiecare zi şi în fiecare noapte şi la orice oră. 
Rolf 


Nici una din cele patru scrisori nu purta o dată. Dar 
ştampila poştală o situa pe primă cu doisprezece ani în 
urmă, iar celelalte trei, succedându-se la puţine zile una 
după alta, erau vechi de unsprezece ani. 

Ce se întâmplase după ultima scrisoare? Cedase Lisa? Se 
resemnase Celălalt? Să fi renunţat el pur şi simplu, fără să 
mai scrie nimic? 

Îşi amintea clar perioada în care fuseseră expediate 
scrisorile. In urmă cu unsprezece ani avuseseră loc alegeri; 
deşi majoritatea parlamentară şi coaliția guvernamentală 
au rămas aceleaşi, ministrul lui de resort a fost schimbat. 
Cel nou îi preferase lui, om fără apartenenţă politică, un 
funcţionar înscris într-un partid; îl şi pensionaseră temporar. 
Fusese reactivat după un an, angajat la o fundaţie de stat, 
unde primise însărcinări pe care le îndeplinea cu interes. De 
putere însă, cum dobândise în minister, bucurându-se de ea 
vreme de câţiva ani, nu a mai avut parte. 

La minister, ce-i drept, se aflase în acei ani mereu în 
tensiune, era trimis adesea în călătorii, nevoit să lucreze 
asupra hârtiilor sale şi în zilele de la sfârşitul săptămânii, nu 
doar la birou, ci şi acasă. N-avea decât să-şi spună că toate 
continuau să meargă bine în căsnicie şi în familie, să fie 
încredinţat că-i ajung contactele răzlețe cu soţia şi copiii, 
pentru a se convinge că lucrurile stau întocmai aşa. Dar 
crezuse el asta cu adevărat? | se părea acum că nu se 
amăgise doar, ci că fusese de fapt conştient, de pe atunci, 
că se amăgeşte. li veneau în minte situaţii când Lisa era 
absentă sau chiar distantă. „Ce ai?“ o întreba. „Nimic“, 
obişnuia să răspundă. „Dar ceva nu-i în regulă.“ „Ba totul 
e-n regulă. Sunt obosită, atât.“ Sau „îmi vine ciclul“ sau 
„Sunt cu gândul la orchestră“ sau „Mă preocupă un elev“. 
El nu mai insista. 


82 


Dar atunci când - la puţin timp după ultima scrisoare - 
fusese restructurat din minister? Se ruşina constatând că 
din anul pensionării sale vremelnice păstrase amintiri şi mai 
lacunare despre căsnicie şi familie. Se simţise nedreptăţit, 
lovit, îşi lingea rănile şi socotea că lumea, statul, ministrul, 
prietenii, nevasta, copiii erau datori să repare nedreptatea 
ce i se făcuse. Fusese atât de obsedat de ce-i dădeau său 
nu-i dădeau ceilalţi, încât nu mai avusese ochi pentru ai săi. 
Retrăi răbufnirile lui faţă de zarva copiilor şi a prietenilor 
acestora. Gălăgia lor veselă i se părea o desconsiderare a 
nevoii lui de linişte. 

Nu descoperea în rememorările sale nimic care să-i 
rezolve întrebarea dacă relaţia dintre Lisa şi Celălalt 
continuase după ultima scrisoare. Uneori, Lisa încercase să 
se apropie de el în acel an dificil, iar el o respinsese, fie şi 
numai pentru ca ea să-l iubească în ciuda acestei 
împotriviri sau poate chiar pentru că dragostea ei să 
sporească - se purtase copilăreşte. Atât mai ştia, dar 
altceva nimic din ce se va mai fi petrecut între ei doi. Nu-şi 
putea imagina că Lisa ar fi zăbovit multe ore în afara casei, 
pe lângă programul ei cu orchestra; ar fi observat el, că 
doar stătea acasă mereu. Dar oare fusese în stare să 
observe ceva, în anul acela?! 

Scrise: 

Scrisorile tale de-acum se aseamănă cu cele de pe vremuri: mă 
simt încolţită. Mă încolţeşti. Dacă asta nu se schimbă, vreau să 
spun - dacă tu nu te schimbi, n-ai să mai afli nimic despre mine. 


Nu-ţi repeta vechea greşeală. 
B. 


Nu-i era bine pe când scria. Dar socoti că starea lui n-are 
importanţă. Nu i-ar fi fost bine nici dacă n-ar fi scris. Sau 
dacă ar fi compus un alt fel de scrisoare. Lisa se depărtase 
de Celălalt, iar dacă totul se oprise aici, dorea să cadă la 
pace cu trecutul. Dacă nu durase prea mult. Şi dacă nu 
fusese nimic profund. 


Lisa, brună, bruneta mea, 
83 


Nu fi nedreaptă. Eram disperat atunci. Existenţa mi-era dată peste 
cap, oricât m-ai ajutat tu şi oricât am luptat eu, iar pe deasupra 
m-ai aruncat din viaţa ta, cum dai afară din locuinţă o javra 
vagabondă, şi ai închis uşile şi ferestrele toate. Eram neajutorat. 
N-am vrut să te încolţesc. Nu voiam decât să iau legătura cu tine, 
să te văd, să-ţi vorbesc. Nu-mi mai amintesc exact cuprinsul 
scrisorilor pe care ţi le-am trimis în zilele acelea. Dar mi-e cu 
neputinţă să cred că în ceea ce îţi apare ca o tentativă de a te 
încolţi nu se simţea disperarea mea, spaima de a te pierde, de a 
te fi pierdut deja. Şi oare - după ce te-am prins într-un târziu la 
telefon şi ne-am întâlnit la un colţ de stradă, în ploaie, şi mi-ai 
spus că s-a sfârşit, s-a terminat o dată pentru totdeauna, că nu 
mai poţi şi nu mai vrei să mă vezi - oare nu te-am lăsat în pace de 
atunci? 

Dar poate nu te referi numai la final. Te gândeşti, oare, la 
începutul nostru? Când te-ai depărtat în fugă, iar eu am alergat 
după tine şi te-am oprit lângă zidul bisericii? Dacă nu mi-aş fi 
proptit mâinile în zid, lângă tine, dacă nu te-aş fi ţinut captivă, 
imobilizându-te între braţele mele, nu ţi-aş fi putut spune ce 
doream neapărat să-ţi spun. Însă nu te am atins, până când nu 
m-ai îmbrăţişat tu pe mine. Aşa mi-ai pus braţele în jurul gâtului şi 
în prima noastră noapte - nu-ţi mai aduci aminte? Era frig - atât 
de frig că n-ai mai vrut să ieşi de sub plapumă; m-am ridicat eu şi 
m-am aplecat spre tine şi am stins lumina de lângă tine, şi atunci 
ţi-ai scos totuşi braţele de sub plapumă şi m-ai tras lângă tine. 
Ştiu, mai târziu te-ai tot întrebat şi m-ai tot întrebat dacă n-am 
pus la cale prima noastră întâlnire cu mult timp înainte, dacă 
n-am jucat cu tine un joc pregătit cu iscusinţă. N-am vrut să susţin 
atunci şi nu vreau să afirm nici acum că a fost o pură întâmplare 
întâlnirea noastră. A fost un dar al cerului. Mai ai fotografiile? Din 
primele nu aveai decât nişte copii. Ţi le-a făcut un coleg, pe una o 
am în faţa ochilor: restaurantul din Milano, numai muzicieni în 
jurul unei mese lungi şi lângă tine eu, tocmai luat de oboist de la 
masa mea singuratică şi adus la a voastră, de oameni sociabili. 
Următoarele poze sunt de la lacul Como - mai am filmele. Pentru 
una din ele l-am pus pe băieţaşul de la taraba cu fructe să apese 
pe declanşator, iar noi avem un aer zăpăcit, îndrăgostit, fericit şi 
hotărât. În alta apare vechiul, masivul hotel alb al primei noastre 
nopţi; vârfurile munţilor mai sunt acoperite de zăpadă, iar tu stai 
rezemata, de maşina pe care o închiriasem şi porţi pe cap un 
batic legat în maniera Caterinei Valente din anii cincizeci. O poză 
mi-ai făcut-o tu mie, fără să bag de seamă că mă fotografiezi; mă 
aflu, în pardesiu şi gata de plecare, în balcon şi privesc în jos spre 


84 


lacul unde, fiind încă frig, nu se zăreşte nici un vapor şi nici o 
barcă. Mai e şi fotografia ta luată în lumina dimineţii, mi-ai dăruit 
pentru ea o ramă de argint. 

Dacă te-ai simţit încolţită de mine, la început, la sfârşit, oricând - 
îmi pare rău. Eu credeam că am trăit amândoi împovăraţi de 
situaţie şi am suferit, ambii nefiind atât de liberi unul pentru 
celălalt pe cât ne-ar fi plăcut să fim. Eram prizonieri, fiecare în 
chip diferit, poate ai dus-o mai greu sub apăsarea conflictului tău 
lăuntric decât am dus-o eu, cu problemele mele. Dar uşor nu mi-a 
fost nici mie, şi cel mai dificil lucru a fost că eram nevoit să apelez 
întruna la ajutorul tău. 

Nu mă. Incumet să-ţi cer o revedere. Dar vreau să ştii că mi-o 
doresc foarte mult. 

Rolf 


Pusese la loc albumul găsit în sertarul secret. Acum îl 
scoase din nou la iveală, îi tăie cureaua de piele şi-l 
deschise. Şi albumul Lisei începea cu fotografiile grupului 
adunat în jurul mesei din restaurantul milanez: ochi mijiţi 
sub lumina puternică a blitzurilor, gesturi însufleţite de 
alcool, platouri şi farfurii golite de mâncare, carafe, sticle şi 
pahare pline şi goale. Recunoscu ici şi colo câte un coleg al 
Lisei. Ea era aşezată lângă un bărbat pe care el nu-l văzuse 
niciodată. Acesta rădea în toate pozele, către toţi mesenii, 
către vecinul de masă, către Lisa, rădea şi spre obiectivul 
aparatului, cu măna stânga ridicându-şi paharul, cu braţul 
drept ţinând-o pe Lisa de umeri. Apoi veneau la rând 
imaginile de la lacul Como: Lisa şi Celălalt lângă o tarabă de 
fructe, 

Lisa lângă maşină, pe drumul în pantă suind spre un hotel 
ce părea construit în pragul secolului douăzeci. Lisa lângă 
un palmier pe malul lacului, Lisa la masa unei cafenele, cu 
ceaşca de espresso şi paharul cu apă în faţă, Lisa cu o 
pisică neagră în braţe, Apăru şi poza Celuilalt pe balcon, 
privind lacul. Şi o descoperi pe Lisa în pat. Era culcată pe o 
parte, cu braţele şi picioarele încolăcite în jurul plăpumii, 
şi-şi întorsese faţa somnoroasă şi mulţumită spre obiectivul 
aparatului. 


85 


Mai erau destule fotografii. În unele recunoscu străzi, case, 
pieţe, castelul său vreo biserică din oraşul unde trăia. Altele 
erau făcute probabil în oraşul Celuilalt. Nici o imagine nu 
indică o nouă călătorie. În ultima fotografie din album, 
Celălalt - în chiloţi de baie, cu un prosop în mâna - venea pe 
o câmpie spre privitor. Înalt, zvelt, cu ţinută dreaptă şi 
mersul ferm, cu părul des şi cu un zâmbet tandru - arăta 
bine. 

Se examină în oglindă. Perii albi de pe piept, petele şi 
negii bătrâneţii pe tot trupul, depunerile de grăsime pe 
şolduri, braţele şi picioarele slăbănoage. Capul cu părul 
rărit, cutele adânci de pe frunte, dintre sprâncene, de la 
nări spre colţurile gurii, gura însăşi, cu buze subţiri, pielea 
atârnând sub bărbie. Faţa lui nu arăta nici durere, nici 
tristeţe sau manie - nu găsi în expresia ei nimic decât 
necaz. 

Necazul îl rodea şi-i mânca viaţa trecută cu înghiţituri mici. 
Toate câte constituiseră suportul căsniciei sale, dragostea, 
încrederea, obişnuinţa, inteligenţa şi grija Lisei, trupul ei, 
rolul ei ca mamă a copiilor lui - toate laolaltă erau şi 
reazemul universului său din afara căsniciei. Erau sprijinul 
lui chiar şi atunci când îşi îngăduia fantezii despre o altă 
existenţă posibilă, despre alte femei. 

Îşi îmbrăcă halatul de baie şi o chemă la telefon pe 
fiică-sa. Ar putea să vină în vizită mâine? Nu pentru mult 
timp, doar pentru câteva zile. Nu-nu, rezista încă în 
singurătate. Dorea doar să stea de vorbă cu ea. 

să vină, zise fiica. Nu-i scăpă şovăiala din vocea ei. 

Înainte de a porni la drum în ziua următoare, puse pe 
hârtie un răspuns. Nici acum nu izbuti să găsească o 
formulă de adresare pentru Celălalt; aşa că începu, ca şi 
data trecută, fără vreo introducere. 

Cum te tot iluzionezi! Da, ne aflam în situaţii diferite - care să fi 
fost trăirea noastră comună? 

Şi de ce să-ţi fi fost atât de greu, fiind nevoit să-mi ceri ajutorul? 
Ţi l-am dat. Asta n-a fost mai greu? 


86 


să înfrumuseţezi lucrurile - aşa ai făcut atunci, asta încerci şi 
acum. Da, mai am fotografiile. 

Dar mă uit la ele şi nu-mi evocă amintiri fericite. Prea multă 
minciună. 

Vrei să mă revezi - n-am ajuns încă acolo şi nu ştiu dacă vom mai 
ajunge vreodată. 

B. 


Nu-şi mai folosise maşina de luni de zile. Trebui să cheme 
pe cineva de la atelier, ca să-l ajute s-o pornească. Nu mai 
avea obişnuinţa să conducă, dar nu era o senzaţie 
neplăcută. Deschise radioul, înălţă capota glisantă şi lăsă 
să-l invadeze aerul de primăvară. 

În ultima călătorie înaintea acesteia străbătuse traseul 
alături de soţia lui. Era de-acum foarte bolnavă, nu mai 
cântarea decât puţin; o învelise într-o pătură şi o dusese în 
braţe pe scări şi pe stradă până la maşină. Îi plăcea s-o 
învelească, s-o cuprindă, s-o poarte. Inainte de a pleca, îl 
pusese s-o spele şi s-o pieptene şi-şi dăduse cu un pic de 
colonie; renunţase să se mai fardeze. O purtă în braţe, iar 
ea mirosea frumos, oftă şi zâmbea. 

Amintirea acelei călătorii era nealterată. Constată că nici 
una din amintirile ultimilor ani, cei ai bolii şi ai agoniei, nu 
era atinsă în vreun fel de recentele descoperiri. Ca şi cum 
acea Lisa - pe care o curtase, alături de care întemeiase o 
familie şi înfruntase viaţa - şi cealaltă, care se stingea încet, 
ar fi fost două personaje diferite. Ca şi cum boala şi 
aşteptarea sfârşitului ar fi anihilat în ea toate elementele de 
care se lega gelozia lui. 

Şoseaua ducea prin mici aşezări, de-a lungul unor câmpuri 
şi păduri, trecea printr-o lume ordonată - albul varului şi 
roşul cărămizilor; ordonată era şi natura, fălindu-se cu 
verdele-i deschis, cu florile multicolore ale grădinilor. 
Străzile erau pustii; copiii erau la şcoală, adulţii la muncă. 
Între localităţi întâlnea când şi când o maşină, un tractor, 
un camion. Îi era drag acest ţinut dintre munţi şi câmpie. 
Era parte din regiunea lor natală, a lui şi a Lisei, o regiune 
căreia-i rămăseseră credincioşi şi atunci când cariera îl 


87 


dusese pe el în minister şi în capitală, îşi păstraseră casa, 
copiii rămăseseră în şcolile lor, iar el făcuse naveta, uneori 
numai pentru o singură zi, altă dată pentru mai multe sau 
pentru o săptămână întreagă. Şi copiii erau ataşaţi de acest 
ţinut al lor; când plecaseră de acasă, nu se stabiliseră prea 
departe. 

Făcea o oră cu maşina până la fiică-sa, două ore până la 
fiu - pe autostradă şi mergând cu oarecare viteză reuşea să 
ajungă şi în jumătate de timp. Dar acum nu era grăbit. 

Incercă să se pregătească pentru dialogul cu fiică-sa. Ce 
ar fi putut el să-i spună despre Lisa, despre sine şi despre 
Celălalt? Cum s-o întrebe dacă Lisa îi vorbise vreodată 
despre el sau despre Celălalt? Avea sentimentul că Lisa 
fusese apropiată de fiica lor. Dar nu era chiar sigur; 
amintirile lui despre Lisa, braţ la braţ cu faţa lor, despre 
fiică-sa sosind acasă şi strigându-şi imediat mama, despre 
Lisa plecată în vacanţă cu el, dar petrecându-şi ore în şir la 
telefon, fiindcă fiică-sa avea de vorbit cu ea - amintirile 
acestea datau din vremea când fiică nu era decât o 
adolescentă. 

- Despre ce vrei să vorbeşti cu mine? Fiică-sa îi punea 
întrebarea, în timp ce-i aşeza aşternutul pe canapeaua din 
camera de zi, unde urma să doarmă. Se oferise s-o ajute, 
ea refuzase, el stătea în picioare, cu mâinile în buzunare. 
Tonul ei era distant. 

- Hai s-o lăsăm pe mâine. 

Ea întinse pătura şi se îndreptă din şale. 

- De când s-a prăpădit mama, te-am tot invitat şi m-am 
gândit că ne-ar face bine, ţie şi mie, să ne apropiem, pentru 
că amândoi... Pentru că tu ţi-ai pierdut soţia şi eu mamă, şi 
s-ar fi bucurat şi Georg şi copiii. Dar tu ne-ai refuzat întruna 
invitaţiile şi m-ai mâhnit profund. lar acum apari şi vrei să 
vorbeşti cu mine. Ca şi pe vremuri: luni de zile nici că-ţi 
păsa de noi şi, dintr-o dată, în vreo duminică dimineaţa, 
aveai chef să te plimbi, să vorbeşti cu noi. lar nouă nu ne 


88 


trecea nimic prin cap, habar n-aveam ce ţi-am putea apune. 
Şi te enervai - mi-ar plăcea să uit toate astea. 

- A fost chiar atât de grav? 

- Da. 

El îşi privea pantofii. 

- Îmi pare rău. De câte ori eram foarte prins cu lucrul, 
pentru o perioadă mai lungă, pierdeam contactul cu voi. Şi 
aveam conştiinţa încărcată. Dar nu ştiam ce să vă întreb. 
Enervat nu, mai degrabă disperat. 

- Disperat? întrebarea era ironică. 

- Da, dădu el din cap. Chiar disperat. Ar fi vrut să-i explice 
fiică-sii cum fusese viaţa lui pe atunci, dându-şi seama că 
pierde încrederea copiilor şi suferind din pricina asta. Dar 
citi pe faţa ei refuzul mărturiei lui nerostite. Devenise 
severă şi acră. Dincolo de această aparenţă, se mai 
disimula poate ceva din firea deschisă, veselă şi 
încrezătoare a fetei de odinioară, dar lui nu-i stătea în 
puteri s-o readucă în prezent, nu găsea cuvântul potrivit. N- 
avea curajul s-o întrebe cum de se transformase tânăra fată 
zglobie în femeia posacă din faţa lui. Adusese însă cu el o 
întrebare anume şi pe aceasta avea să i-o pună, cu riscul 
unei noi respingeri. 

- Ţi-a vorbit mama ta despre căsnicia noastră? 

- “Mama ta“ - nu poţi să spui şi tu, ca alţi bărbaţi, pur şi 
simplu „mama“ sau „Lisa“? Tot subliniezi că este mama 
mea, ca şi cum... ca şi cum... 

- Ţi-a zis oare mama ta... mama... că nu-i place să-i spun 
aşa? 

- Nu. N-a zis niciodată că nu i-ar fi pe plac. ceva din ce 
făceai tu. 

- Îţi aminteşti de perioada de acum unsprezece ani? Ţi-ai 
dat bacalaureatul, iar vara... 

- Nu e nevoie să-mi aduci tu aminte ce făceam atunci, ştiu 
şi singură. Vara, mama a plecat o săptămână cu mine la 
Veneţia, ca să sărbătorim bacalaureatul. De ce? 


89 


- Ţi-a vorbit în timpul călătoriei despre mine? Despre 
căsnicia noastră? Poate despre un alt bărbat? 

- Nu, n-a vorbit. Ar trebui să-ţi fie ruşine să pui asemenea 
întrebări despre mama. Să-ţi fie ruşine. 

Se duse în vestibul şi se întoarse cu două prosoape. 

- Poftim. E liber la baie. Micul dejun e la şapte şi jumătate, 
am să te trezesc la şapte. Noapte bună. 

A încercat s-o ia în braţe, dar când să se apropie, ea îi făcu 
un scurt semn cu măna şi o zbughi din cameră. Poate că 
semnul nu era unul prietenos, ci unul menit să-l oprească? 

Nu se duse la baie. Drumul prin vestibul spre baie îi cerea 
un curaj de care nu se simţea în stare. Dacă se încurca prin 
apartament şi se trezea în dormitorul fiică-sii şi al soţului 
ei? Sau În camera copiilor? Sau pe coridor, cu uşa 
apartamentului închisă în urma lui? Ar fi nevoit să suporte o 
admonestare, obligat să se scuze. Decise să nu-şi mai 
viziteze şi fiul. Nici la cea mai bună prietenă a nevesti-sii nu 
se va mai duce, deci nici pe ea n-o va mai întreba despre 
Rolf. 

Plecă a doua zi dimineaţa, când nu era nimeni în casă - 
fiică-sa şi bărbatul ei la muncă, iar copiii la şcoală. 

În chip de rămas-bun lăsă câteva cuvinte - salutări - pe un 
bilet. 

Călătoria dură patru ore. Nu prea cunoştea oraşul, dar găsi 
strada, casa de lângă parc şi o cameră într-un hotel din 
apropiere, îşi atârnă hainele în dulap şi se duse sa se 
plimbe. Străduţa pe care se afla hotelul se încrucişa cu o 
stradă. largă, având trotuare încăpătoare şi dând spre o 
piaţetă. De pe o bancă din piaţetă putea să observe strada 
unde locuia Celălalt. Casa era o vilă din perioada Jugendstil, 
împărţită în mai multe locuinţe; zidul ei din spate se 
mărginea, asemenea celor ale caselor vecine, cu un pârâiaş 
şi cu parcul. 

Când ajungea, în timpul plimbării sale cotidiene din zilele 
următoare, lingă banca din piaţetă, o găsea liberă. Vremea 
destul de caldă te îmbia să stai jos, dar era mai plăcut să te 


90 


aşezi pe o bancă din parcul aflat doar la câţiva paşi 
distanţă. Aşa că se oprea aici doar cât să-şi citească ziarul, 
atât şi nu mai mult, după care trecea pe lângă casa 
Celuilalt şi peste pârâiaş în parc. În fiecare zi îşi făcea 
rondul ceva mai târziu. Urzea planuri. Să-l cerceteze, să-l 
încercuiască pe Celălalt, să-i afle obiceiurile şi înclinațiile, 
să-i câştige încrederea, să-i găsească punctul vulnerabil. Și 
apoi? Apoi - nu mai ştia ce avea să urmeze, ce va face. 
Într-un fel sau altul, avea să-l elimine pe Celălalt din viaţa 
lui şi a Lisei. 

Într-o marţi, săptămâna următoare, se afla pe bancă în 
jurul orei douăsprezece, când Celălalt ieşi din casă. Purta 
un costum cu vestă, avea cravată şi o batistă de culoare 
potrivită în buzunarul de la piept. Un filfizon! Era mai masiv 
decât în fotografii, de statură impunătoare, şi înainta în pas 
alert. Când ajunse în piaţetă, coti înspre străduţă şi de aici, 
la intersecţie intră în strada cea largă. După câteva sute de 
metri se opri pe terasa unei cafenele. Chelnerul îi aduse, 
fără să aştepte comanda, o cafea, două cornuri şi un joc de 
şah. Celălalt scoase o carte dintr-un buzunar interior al 
costumului, dispuse figurinele şi jucă o partidă de unul 
singur. 

A doua zi, se instală înainte de apariţia Celuilalt în faţa 
unei table de şah. Celălalt îl găsi jucând de unul singur o 
partidă după modelul Keres contra Euwe. 

- Deschidere indiană? întrebă Celălalt, oprindu-se şi 
privind. 

- Aşa e. 

Cu tura albă scoase din luptă un pion negru. 

- Negrul trebuie să ia dama. 

- Aşa a gândit şi Keres. Luă tura albă cu dama neagră, iar 
pe aceasta cu dama albă. 

Se ridică în picioare. 

- Permiteţi - numele meu este Riemann. 

- Feil. 

Îşi strânseră mâinile. 


91 


- Nu luaţi loc? 

Băură câte o cafea, mâncară cornuri şi încheiară partida. 
Apoi mai jucară o partidă. 

- Doamne, e ora trei, trebuie să fug! Celălalt îşi luă 
rămas-bun în mare grabă. Vă mai văd mâine? 

- Cu plăcere. Mai rămân un timp în oraş. Stabiliră o 
întâlnire pentru a doua zi, apoi pentru ziua următoare, după 
care nu mai fu nevoie de vreo înţelegere prealabilă. Se 
întâlneau la douăsprezece şi jumătate, comandau un mic 
dejun târziu şi jucau o partidă de şah. Apoi stăteau de, 
vorbă. Câteodată hoinăreau prin parc. 

- Nu, n-am fost însurat vreodată. Nu sunt făcut pentru 
căsnicie. Sunt făcut pentru femei, iar femeile - pentru mine. 
Dar să mă căsătoresc... uneori, când se îngroşa gluma, a 
trebuit să fug - şi am fost totdeauna destul de iute de picior. 

Râse. 

- N-aţi întâlnit niciodată o femeie lângă care v-ar fi plăcut 
să rămâneţi? 

- Sigur că am întâlnit femei care ar fi vrut să rămână cu 
mine. Dar când se termină, se termina. Ştiţi ce zice Sepp 
Herberger: După un joc, eşti înainte de alt joc. 

Se întâmpla să vorbească despre profesie. 

- Ştiţi, pentru mine, care am avut ani de zile răspunderi 
internaţionale şi eram azi la New York şi mâine la Hong 
Kong, profesia era altceva decât pentru un ins care se duce 
zi de zi la acelaşi birou şi face mereu aceeaşi muncă. 

- Dar dumneavoastră cu ce v-aţi ocupat? 

- Să-i zicem troubleshooting, adică, eram detector de 
încurcături. Readuceam ordinea acolo unde alţii o 
încurcaseră. Nişte rebeli o răpesc pe soţia ambasadorului 
german sau pe fiica reprezentantului concernului 
Mannesmann, un hoţ oferă Galeriei Naţionale spre achiziţie 
tabloul furat chiar de el, Partidul Socialismului Democratic+ 


4  Formaţiuni politice în fosta R.D.G 
92 


adăposteşte fondurile Partidului Socialist Unit Gennan 
tocmai la mafia - înţelegeţi ce vreau să spun? 

- Aţi dus tratative cu rebelii, cu hoţul ori cu mafia? 

- Cineva trebuia s-o facă, nu? Celălalt afişă o mutră 
deopotrivă plină de importanţă şi, de modestie. 

Sau vorbeau despre înclinațiile lor. 

- A fost o vreme, destul de lungă, când nu-mi puteam 
închipui să trăiesc fără să joc polo; Jucaţi golf? Nu? Ei bine, 
polo faţă de golf ar fi cam ce este călăria în comparaţie cu 
alergarea. 

- Nu mai spuneţi! 

- Nu practicaţi nici călăria? Cum v-aş putea explica? Este 
jocul cel mai rapid, cel mai dur şi cel mai cavaleresc. Din 
păcate, am fost obligat să renunţ, după ultima cădere de pe 
cal. 

Vorbeau şi despre câini. 

- Ziceţi c-aţi avut mulţi ani un câine? Ce rasă? 

- Era o corcitură. Un pic dintr-un câine ciobănesc, un pic 
dintr-un Rottweiler şi un pic altceva. L-am căpătat când 
avea un an sau doi, un amărât împins de colo-colo, 
ciomăgit şi abătut. Aşa a şi rămas. Dar a fost nespus de 
fericit la noi, iar pentru familie s-ar fi lăsat sfâşiat în bucăţi. 
Dacă nu a-ar fi pitit de frică sub un scaun. 

- Un ratat! lată ce nu pot să sufăr, zise Celălalt. Rataţii. 
Am avut mulţi ani un Doberman, premiat; luă un premiu 
după altul. Un animal nemaipomenit. 

Un fanfaron, se gândi; lăudăros şi filfizon. Ce-o fi găsit Lisa 
la el? 

Îşi sună menajeră şi o rugă să-i trimită corespondenţa la 
hotel. 


Nu, brună, bruneta mea, chiar aşa de greu nu ţi-a fost sa mă ajuţi. 
Am sperat amândoi că, va fi un succes. În plus îţi plăcea că aveam 
nevoie de tine. Mie mi-a fost mai greu, era prost că nu mă 
descurcam de unul singur. 

A fost o învăţătură de minte. Între timp, viaţa mea s-a schimbat, 
arată altfel. Că aş înfrumuseţa lucrurile nu este adevărat. Văd în 
lucruri frumosul pe care alţii îl ignoră. Ti-am dezvăluit şi ţie 


93 


frumuseți pe care nu le văzuseşi şi te-ai simţit fericită datorită lor. 
Dă-mi voie să-ţi deschid iarăşi ochii şi să te fac din nou fericită! 
Rolf 

De teamă să nu se deconspire, nu-i spusese Celuilalt din 
ce oraş venea. Fusese o prudenţă inutilă şi-i răpea nişte 
puncte de contact pentru dialogurile cu Celălalt, nişte 
cârlige de undiţă de care Celălalt să se agaţe, ca să-l poată 
prinde. Aşa că-şi pomeni oraşul; trăise acolo un timp, 
afirmă. 

- Şi eu, cândva. Ştiţi casele de lângă rău, între podul cel 
nou şi celălalt pod, şi mai recent, am uitat cum se numea? 
Asta era zona. 

- Am avut şi noi o casă în acelaşi cartier, dar era aproape 
de câmpul din spatele şcolii. 

Numi strada; strada lui. Celălalt îşi încreţi fruntea. 

- Vi-i amintiţi cumva pe vecinii dumneavoastră? 

- Pe unii mi-i amintesc. 

- O ţineţi minte pe doamna care locuia în casa cu numărul 
38? 

- Păr şi ochi de culoare brună, violonistă, doi copii, soţul 
funcţionar? La ea vă referiţi? Aţi cunoscut-o? 

Celălalt dădu din cap. 

- Ce întâmplare, ce întâmplare! Da, ne-am cunoscut 
cândva. Adică, am avut... Îşi privi mâinile: Este o femeie 
fină. 

Nevastă-mea a fost „o femeie fină“? Celălalt vorbise 
respectuos, lui însă vorbele îi sunară condescendent şi 
arogant. li era necaz. 

Necaz îi era şi când pierdea la şah în favoarea Celuilalt. Se 
întâmplă rar; Celălalt juca neatent, ochii îi fugeau ba spre 
stradă, ba la vreo femeie sau la vreun câine de la o masă 
învecinată, vorbea mult, îşi lăuda mutările, retracta jignit 
când se dovedeau greşite, iar când pierdea, explica logoreic 
de ce ar fi trebuit, de fapt, să câştige. Era bucuros şi se 
dădea mare ca un copil, când câştiga cu adevărat. Cu câtă 
inteligenţă schimbase tura pe un cal, sau sacrificase un 


94 


pion, cu câtă isteţime slăbise aripa damei, întărind în 
schimb centrul - tot ce se petrecuse în timpul jocului era 
interpretat şi prezentat de Celălalt ca dovadă a priceperii şi 
superiorității sale. 

După încă o săptămână, Celălalt îl tapă de bani. Putea 
oare să achite notă şi pentru el? Işi uitase banii acasă. In 
dimineaţa următoare îl tapă din nou. Nu şi-a uitat banii 
acasă, cum a crezut. Pesemne că i-a lăsat în buzunarul 
pantalonului pe care l-a dus la curăţătorie şi n-are cum să-l 
ia de acolo decât la sfârşitul săptămânii. De aceea e nevoit 
să ceară un împrumut mai mare, să-i ajungă suma pentru 
toată săptămâna, patru sute de mărci ar fi probabil prea 
mult, dar trei sute era posibil? Îi dădu banii. Îi era iarăşi 
necaz pe Celălalt; îl irita expresia feţei lui când îi ceruse - şi 
când îi luase banii; ca şi cum i-ar face un hatâr atât 
cerându-i, cât şi luându-i suma aceea. 

li era necaz că nu ştia cum să procedeze mai departe. Să 
joace în continuare şah cu Celălalt, să se plimbe cu el, să-i 
împrumute bani şi să-i asculte poveştile lăudăroase, printre 
ele, într-o bună zi, poate şi povestea aventurii cu 
nevastă-sa? Trebuia să înainteze, să se apropie altfel de el. 

li scrise menajerei, adăugă un plic pentru Celălalt şi o rugă 
să-l expedieze. 

Da, poate ar trebui să ne revedem. Peste câteva săptămâni vin în 
oraşul tău şi te-aş putea întâlni. Viaţa ta arată altfel - 
demonstrează-mi-o. Prezintă-mi munca ta, prezintă-mi-i pe 
prietenii tăi şi, dacă există, pe femeia din viaţa ta. N-ar fi posibil 
s-o luăm de la capăt din punctul unde a încetat, pe vremuri, 
relaţia noastră. Dar poate descoperim un loc pentru mine în viaţa 
ta şi unul pentru tine în viaţa mea - înăuntrul vieților noastre şi nu 


la margine. 
B. 


Îl vizită pe Celălalt. Nepoftit şi neanunţat, se trezi în faţa 
casei lui. Tăbliţa cu numele locatarilor, cu soneriile şi cu 
interfonul, era strălucitoare şi se potrivea cu faţada şi cu 
intrarea, ambele purtând amprenta Jugendstil-ului, ca şi 
întreaga clădire îngrijită; numele Celuilalt era ultimul în şirul 


95 


locatarilor. Poarta era deschisă; când nu găsi numele 
Celuilalt pe nici una din uşile celor două apartamente de la 
parter, cobori pe o scară - din marmură, ca şi pardoseala 
holului de la intrare -, având, aidoma scării spre nivelurile 
superioare, balustrada din lemn cioplit. Scara ducea spre 
subsol; la capătul ei se afla, în dreapta, o uşă de fier, cu 
inscripţia „pivniţă“. În stânga însă era uşa unei locuinţe, o 
plăcuţă indicând numele Celuilalt. Sună. 

Celălalt strigă „Doamna Walter?“, iar după câteva minute 
„Vin imediat!“ Mai trecu ceva timp până deschise, Apăru în 
nişte pantaloni de trening lălăi şi într-un maiou pătat. Prin 
uşă se puteau zări o fereastră foarte joasă spre grădină, un 
pat nefăcut, o masă plină de vase, ziare şi sticle, im dulap 
şi, printr-o altă uşă întredeschisă, closetul şi duşul. 

- O, zise Celălalt şi trase aproape cu totul uşa în spatele 
lui, ce surpriză! 

- Mi-a trecut pur şi simplu prin minte să... 

- Dar e grozav, de-a dreptul grozav! Nu-mi pare rău decât 
că nu vă pot primi cum se cuvine. Aici e prea strâmt şi sus 
n-am mai avut de multă vreme răgazul să mă ocup de cele 
trebuincioase. M-am instalat de două luni în subsol, cam 
incomod, ca să am grijă de broaştele țestoase. Vă plac 
broaştele țestoase? 

- N-am avut niciodată... 

- N-aţi avut niciodată de-a face cu broaşte țestoase? Chiar 
şi oamenii care au unele acasă nu se pricep la ele. Cum să 
le placă, o dată ce nu le cunosc? Veniţi cu mine! 

Îl conduse prin uşa de fier şi apoi printr-un gang spre 
încăperea ţevilor de termoficare. 

- Curând vor ieşi toate, dar, mi-am spus, mai bine prea 
multă precauţie decât prea puţină. Prin părţile noastre nu 
se întâmplă aproape nici-odată ca o broască ţestoasă să 
facă pui. Când am văzut-o pe cea bătrână, toamna trecută, 
săpând în preajma tufişurilor, la orice m-aş fi gândit, dar 
nicidecum că-şi îngroapă ouăle. Trei ouă au fost - şi le-am 


96 


adus aici, în beciul termoficării; din două au ieşit nişte 
micuţe țestoase. 

Lumina din încăperea termoficării era slabă; până să i se 
obişnuiască ochii cu ea, Celălalt îi luase măna stânga şi-i 
aşezase în palmă o minusculă broască ţestoasă. Îi simţi 
picioruşele agitându-se neajutorate, o gingaşă furnicătură 
în podul palmei. Apoi reuşi s-o vadă, cu platoşa întocmai ca 
a unei țestoase adulte, cu aceeaşi bătaie înceată a 
pleoapelor deasupra ochilor ce păreau bătrâni şi înţelepţi. 
Şi totuşi, era înduioşător de mică - când o atinse cu 
degetele dreptei, îşi dădu seama cât de moale îi mai era 
platoşa. 

Celălalt îl privea. Avea un aer caraghios; pantalonii de 
trening îi atârnau sub pântecele proeminent, braţele erau 
jalnic de albe şi de subţiratice, iar pe chip îi era imprimată 
dorinţa arzătoare de a culege laude, de a fi admirat. 

Era adevărată oare istorioara Celuilalt? Sau cumpărase 
puii de broască ţestoasă? Se găseau oare de vânzare 
broaşte țestoase atât de mici? Purta el de regulă un corset, 
care-i disimula burta? Locuia în această gaură de pivniţă 
doar ca să indice o adresă distinsă şi să iasă dimineaţa, în 
costumul lui cel bun, dintr-o casă arătoasă? 

Broscuţa ţestoasă din măna lui îl emoţiona până la lacrimi. 
Atât de nevârstnica încă şi atât de bătrâna de-acum, atât 
de lipsită de apărare, de stângace şi atât de ştiutoare 
totodată. Dar în acelaşi timp îl irita Celălalt. Aspectul lui 
îngălat, locuinţa părăginită, lăudăroşenia lui, aviditatea de a 
i se recunoaşte meritele - pe acest ratat i-l preferase Lisa? 

Câteva zile mai târziu, în timpul micului dejun comun, 
Celălalt scoase din buzunarul hainei un plic şi-l puse pe 
masă. 

- O să mă viziteze o violonistă celebră - veţi înţelege că 
nu-i pot dezvălui numele. O să-i organizez o mică recepţie. 
Rămâneţi în oraş? Îmi îngăduiţi să vă invit? 

Dar nu era vorba atât despre invitaţie, cât despre 
câştigarea lui ca susţinător financiar. 


97 


- O să încercaţi să veniţi? Ce frumos! Mi-aş putea perniţe, 
în cazul acesta, să vă rog să mă scoateţi dintr-o temporară 
dificultate financiară? La una din instituţiile imobiliare cu 
care am de-a face în prezent am rămas fixat mai multă 
vreme decât îmi convine. În consecinţă, am o mică 
problemă de cash-flow, un deficit în bugetul meu - care n-ar 
trebui să dăuneze recepţiei proiectate, nu-i aşa? 

II contemplă pe Celălalt, redevenit o apariţie îngrijită, în 
costum cu vestă, nelipsindu-i cravata şi nici batista asortată 
la ea. Cravatele şi batistele se schimbau des, costumele 
erau două la număr, dar pantofii negri cu găurele, de model 
budapestan, întotdeauna perfect  lustruiţi, erau mereu 
aceiaşi. Abia acum sesiză acest amănunt. Tot acum îi veni 
în minte insistența Celuilalt, de câte ori se plimbau 
împreună prin parc, de a o lua pe drumurile cu pietriş ori cu 
asfalt, unde - spunea el - pantofii ar fi mai bine protejaţi. Că 
avea de-a face cu instituţii imobiliare şi rămăsese „fixat“ la 
una din ele mai multă vreme decât ar fi dorit - să însemne 
oare că era îngrijitor al vilei în stilul Jugend? Avea să-i dea 
banii. Recepţia putea să constituie un prilej de a-i întâlni 
prietenii şi cunoscuţii. Un prilej de a-l compromite în faţa 
acelora. 

- Aţi auzit de trattoria Vittorio Emanuele, două străzi mai 
la stânga? Este unul dintre cele mai bune restaurante 
italieneşti din câte cunosc, iar încăperea din spate, cea 
dinspre curte, se poate obţine pentru o invitaţie de grup. ÎI 
ştiu pe patron. N-ar cere mai mult de trei mii de mărci ca să 
pregătească o masă pentru douăzeci de persoane. 

- O masa? Am înţeles că v-aţi gândit să daţi o recepţie. 

- Eu aşa mi-o imaginez. Mă ajutaţi cu banii? Abia apucase 
să aprobe din cap, că se şi porni Celălalt să-şi expună 
planurile. Care ar fi felurile de mâncare. Aperitivul, dacă 
vremea ar fi frumoasă, s-ar putea servi în curte; oaspeţii ar 
putea ţine scurte cuvântări. Pe cine ar dori să invite. 

Pe cine dorea să invite - aborda subiectul la fiecare mic 
dejun din zilele ce urmară. Treptat, din descrierea 


98 


eventualilor oaspeţi, cărora le şi dădea numele, începea să 
prindă contur viaţa lui. Vorbea despre un teatru pe care-l 
avusese cândva şi despre oameni din lumea scenei şi a 
filmului, care nu erau sau nu mai erau celebri, un nume sau 
altul sunând totuşi cunoscut. Pomeni apoi un prefect de 
poliţie, un canonic, membru al capitulului, un profesor şi un 
director de bancă; le făcuse tuturor câte un serviciu, pe 
vremuri, aşa că aveau să vină cu plăcere. Ce fel de 
serviciu? Prefectului de poliţie îi dăduse o sugestie, când 
fuseseră luaţi nişte ostatici, profesorul şi directorul de 
bancă n-ar fi prins de veste la timp, dacă nu le-ar fi atras el 
atenţia, că - adolescenţi fiind - copiii lor aveau probleme cu 
drogurile, iar canonicul nu se împăcase uşor cu celibatul. 
Intenţiona să-i invite şi pe cei de la prima şi a doua masă a 
echipei de şah, în cadrul căreia el reprezentase masa a 
treia. Dintre funcţionarii instituţiilor imobiliare cu care lucra 
acum, prea puţini erau cât de cât de calitate, dar unul sau 
doi meritau poftiţi. 

- Cât despre contactele mele internaţionale, trebuie să mă 
abţin din păcate. Păstrarea secretului contează decisiv, în 
cazul lor. 

După ce trecuse în revistă în repetate rânduri aceleaşi 
nume, Celălalt adăugă: 

- Mi-aş chema şi fiul. 

- Aveţi un fiu? 

- N-am prea ţinut legătura cu el. Vă amintiţi, probabil, cum 
erau pe vremuri relaţiile cu copiii din afara căsătoriei. Ca 
tată nelegitim puteai să-i dai copilului o pensie alimentară, 
dar vizite, zile ori chiar vacanțe în comun nu se obişnuiau. 
Oricum, fiul meu ştie că sunt tatăl lui. Işi clătină capul: Mă 
tem că are câteva idei preconcepute despre mine. Dar 
tocmai de aceea ar fi de dorit să mă vadă în lumea mea, nu 
sunteţi de aceeaşi părere? 

După ce, zile în şir, se dedicase bucuros proiectelor sale, îl 
cuprinse îngrijorarea. Afirmă că primise o nouă scrisoare, cu 
data exactă a vizitei. 


99 


- De sâmbătă în două săptămâni. Trattoria este liberă; dar 
trebuie să mă grăbesc cu invitaţiile. Ce mă fac dacă nu vine 
nimeni? 

-De ce n-aţi menţionat pe invitaţii că solicitaţi un 
răspuns? 

- Dar fireşte că trec formula asta pe invitaţii -“în 
aşteptarea răspunsului dvs.“. Însă un răspuns poate 
cuprinde o acceptare sau un refuz. Să scriu: 

„In onoarea  violonistei... permiteţi-mi să vă invit la 
trattoria Vittorio Emanuele, unde va avea loc o masă 
festivă“, ori scriu: „Cu prilejul sosirii violonistei... În oraşul 
nostru, permiteţi-mi să vă invit...“ sau omit numele ei şi 
scriu: „O veche prietenă şi celebră violonistă soseşte în 
vizită în oraşul nostru. Permiteţi-mi să vă invit la o masă 
alături de ea...“, ori schimb ordinea caracterizărilor şi încep 
cu: „O celebră violonistă“, apoi continui: „...şi veche 
prietenă...“. 

- Eu, unul, aş omite numele. Şi găsesc că invitaţiile 
formulate concis sună cel mai bine. 

Celălalt renunţă la menţionarea numelui, dar nu se lăsă 
convins să lipsească textul de „celebra violonistă“ şi de 
„vechea prietenă“. Cu două săptămâni înaintea termenului 
fixat, _invitaţiile ajunseseră la destinatari.  Începea 
aşteptarea acceptărilor şi refuzurilor. 

Înregistra pregătirile, speranţele şi temerile Celuilalt cu un 
amestec de sentimente. Dacă avea de gând să se răzbune, 
serată cu invitaţi îi oferea prilejul, chiar dacă încă nu ştia 
cum avea să procedeze. Aşa că nădăjduia, alături de 
Celălalt, că vor sosi destule acceptări - şi se făcea util eu 
sfaturi şi cu bani. Dar, în acelaşi timp, în ochii lui, Celălalt 
nu merita să aibă parte de nimic, nici măcar de acceptarea 
unor invitaţii. Celălalt nu era decât im filfizon, un fanfaron, 
unul care umbla să înfrumuseţeze realitatea cu vorbăria lui, 
un ratat. Se strecurase hoţeşte, ca un spărgător, în căsnicia 
lui. Nu era greu de presupus că se furişase ca un spărgător 


100 


şi în alte căsnicii. Pesemne că nu-l tapase de bani doar pe 
el, ci-i escrocase şi pe alţii. 

Într-o seară merseră împreună la trattoria Vittorio 
Emanuele, ca să inspecteze sala şi să guste meniul: pateu 
tricolore, miel capolenta şi contomi - aşadar cu mămăligă 
cu garnitură -, torța di ricotta - o prăjitură cu urdă; băură 
grigio şi vin de Barbera. Mâncarea era excelentă, dar 
Celălalt îşi făcea griji pentru toate: nu era pateul prea 
întărit? Puseseră destul rozmarin la miel? Oare n-ar fi mai 
potrivită altă garnitură? Se întreba dacă va veni lume, 
dacă-i va veni fiul şi ce părere va avea despre recepţie, 
dacă-i va reuşi propria cuvântare, se gândea în fel şi chip 
cum să facă un succes din vizita celebrei violoniste şi vechii 
prietene. Îşi deschise mima: era vorba despre o femeie 
care-i fusese cândva foarte aproape - ca şi el ei. Apoi îşi 
aduse aminte că avea în faţă un fost vecin al acelei femei. 

- Am vorbit de curând despre ea - mai ţineţi minte? Este o 
femeie fină şi vă rog să nu trageţi concluzii greşite. 

Majoritatea răspunsurilor aduceau un refuz. Acceptări 
veniră din partea câtorva persoane din lumea teatrului şi a 
filmului, de la canonicul membru al capitulului, de la masa a 
doua şahistă; acceptase şi fiul. În locul celor care 
trimiseseră refuzuri, Celălalt invită pe alţii. Dar nu era 
tocmai mulțumit de aceşti invitaţi suplimentari; nu-i 
cunoştea mai deloc, ori bănuia - despre unii cel puţin - că 
nu va avea cum să se laude cu ei. 

Cu cât părea mai dificil ca proiectată întrunire să devină 
un eveniment reuşit, cu atât se arăta Celălalt mai 
descurajat: 

- Trebuie să ştiţi că în vremea din urmă m-am retras din 
viaţa socială. Probabil că aveţi idee cum e: uneori trăieşti 
mai degrabă o existenţă exterioară, alteori una mult 
interiorizată. Am sperat că o dată cu recepţia asta să mă 
întorc în societate. Bine că veniţi. Mă pot baza pe prezenţa 
dumneavoastră, nu-i aşa? 


101 


Într-o zi, întorcându-se de la toaletă spre terasa cafenelei 
unde luau micul dejun şi jucau şah, trecu pe lângă telefon; 
Celălalt tocmai povestea cuiva despre vechiul său prieten, 
fost secretar de stat la Ministerul de Interne. 

- Cine-i fostul secretar de stat cu care sunteţi prieten? se 
interesa. 

- Dumneavoastră! Nu mi-aţi spus că aţi lucrat în minister? 
O personalitate ca dumneavoastră - eu ştiu cine are clasă, 
chiar dacă nu mi se spune. 

În faţa cui avea el să-l discrediteze pe Celălalt? În faţa 
unor oaspeţi la fel de rataţi cum era chiar Celălalt? Îşi 
imaginase câteodată cum avea să procedeze. Violonista 
celebră, din păcate, neputând să vină, îi expediase lui - 
fostului vecin care îi adresase câteva rânduri, în perspectiva 
apropiatei revederi - o scrisoare. Il rugase s-o citească 
tuturor, în timpul mesei. Prin intermediul scrisorii avea să-l 
facă de râs pe Celălalt, să-l lase pradă dispreţului celor 
prezenţi, fără vreo grosolănie, ci aparent pe tonul cel mai 
drăgăstos. „Mă bucur că ţi se împlinesc după atâta vreme 
speranţele. cât mi-ar fi plăcut să-ţi sărbătoresc succesul 
împreună cu tine, cu voi toţi! Nu sunt mândra numai de 
tine, ci şi de mine însămi - poţi înţelege de ce? Atunci când 
nimeni nu credea în tine, eu am crezut şi te-am putut ajuta 
cu banii mei. lar acum i-ai arătat lumii, în sfârşit, cine eşti!“ 

Era aproape convins că în această constase ajutorul primit 
de Celălalt de la Lisa: în bani. Nu-i fusese greu să descopere 
că teatrul Celuilalt dăduse faliment cu unsprezece ani în 
urmă. N-a fost nevoie decât să stea de vorbă cu actualul 
proprietar. Nu adresase nici o întrebare băncii Lisei. Dar din 
moştenirea ce-i revenise imediat după nuntă nu mai 
rămăsese după moartea ei nimic. Se mirase când îi 
lichidase conturile bancare - dacă ar fi folosit chiar ea micul 
capital sau l-ar fi dăruit copiilor, ar fi fost informat şi el. În 
primii ani ai căsniciei lor, banii aceştia le-ar fi făcut viaţa 
mai uşoară, dar îşi propuseseră să nu se atingă de ei decât 
dacă nu s-ar fi putut altfel. Se putuse altfel întotdeauna; 


102 


câştigaseră curând mai mult decât era necesar să 
cheltuiască. Aşa că rămăsese nedumerit. Dar să cerceteze 
când şi unde dispăruseră cele cincizeci de mii - de aşa ceva 
nu se simţise în stare după moartea ei. 

Nu compuse scrisoarea menită să-l facă de râs pe Celălalt. 
Avea în cap câte un paragraf, dar când se aşeza să 
aştearnă pe hârtie o ciornă, îi lipsea energia. Întâi, se gândi 
că mai are destul timp pană la întâlnirea îndelung plănuită; 
apoi, ţinând seama cine erau oaspeţii aşteptaţi, tot 
proiectul deveni discutabil. 

Dar nu din aceste pricini nu găsea energia necesară. 
Gelozia şi necazul lui pierdeau din intensitate. E adevărat, 
fusese înşelat şi furat. Dar nu ispăşise Lisa cu prisosinţă? Şi 
nu-i aparținuse ea în ultimii ani într-un fel de care Celălalt 
nu avea habar? Dar de ce avea habar Celălalt, de fapt? Un 
ratat, un mincinos, iar dacă Lisa nu ar fi trăit un moment 
greu, nu i-ar fi dat nici o şansă. Pentru a stârni gelozie şi 
necaz era prea nevolnic. 

Se hotărî să plece. Întâi se gândi să-i mai facă o vizită 
Celuilalt în pivniţa lui amărâtă, ca să-şi ia rămas-bun. Apoi 
amâna până la următorul mic dejun. 

- Plec azi. 

- Când vă întoarceţi? Nu mai sunt decât trei zile... 

- Nu mă întorc. Nici nu vreau să-mi daţi banii înapoi. 
Mâncaţi cu cei care vor veni. Lisa nu vine. 

- Lisa? 

- Lisa, brună, bruneta dumitale, soţia mea. 

A murit, toamna trecută. Nu cu ea aţi corespondat, ci cu 
mine. 

Celălalt îşi lăsă capul în jos. Îşi luă mâinile de pe masă, şi 
le aşeză în poală şi îşi plecă mai mult capul, apoi îi căzură şi 
umerii. Vânzătorul de ziare apăru, puse fără vorbe un ziar 
pe masă şi tot fără vorbe îl luă de acolo. Chelneriţa întrebă: 

„Mai doriţi ceva?“ şi nu primi nici un răspuns. O maşină 
cabriolet se apropie de marginea străzii şi opri într-un loc 
unde parcarea era interzisă; coborâră două femei, 


103 


traversară răzând trotuarul şi se aşezară, răzând mereu, la 
o masă învecinată. Un căţeluş terier se plimba, 
adulmecând, de la o masă la alta şi ajunse la picioarele 
Celuilalt. 

- De ce a murit? 

- Cancer. 

- l-a fost rău? 

- A slăbit tare de tot, era atât de slabă încât puteam s-o 
ridic cu un singur braţ. Durerile n-au devenit insuportabile, 
nici măcar spre sfârşit. 

Asta se poate aranja în zilele noastre. 

Celălalt dădu din cap. Apoi îşi ridică ochii. 

- Mi-ai citit scrisoarea către Lisa? 

- Da. 

- Şi atunci ai vrut dumneata să te lămureşti ce am fost eu 
pentru Lisa? Cine sunt eu? Ai vrut să te răzbuni? 

- Cam aşa ceva. 

- Acum ştii? Neprimind vreun răspuns, continuă: Chestia 
cu răzbunarea nu mai are rost, pentru că sunt oricum un 
ratat. Nu-i aşa? Un lăudăros care pălăvrăgeşte despre 
vremurile de altădată ca şi cum ar fi fost minunate, de aur, 
şi nu de tinichea; ca şi cum n-ar fi însemnat faliment şi 
puşcărie. Cum? De puşcărie nu ştiai? 

Acum ştii. 

- De ce? 

- Soţia dumitale mi-a plătit datoriile şi avocatul apărării la 
al doilea proces, dar perioada de reabilitare de după primul 
proces s-a irosit. Am încercat să-mi salvez teatrul. 

- Pentru aşa ceva nu... 

- „„„n-ajungi la puşcărie? Ba ajungi, dacă te prefaci că totul 
merge bine, când de fapt nu merge bine deloc, dacă 
vorbeşti de bani acolo unde nu sunt, de contracte, când nu 
există nicăieri cineva măcar cât de cât interesat; dacă 
pretinzi că ai primit acceptul unor actori pe care nu i-ai 
văzut, cu care n-ai vorbit niciodată. Dar toate astea le ştii 
dumneata. Nu mi-ai scris că înfrumuseţez lucrurile? Da, le 


104 


fac frumoase. Mai frumoase decât ar fi fără contribuţia 
mea. Asta-mi stă în puteri, pentru că văd în lucruri frumosul 
pe care dumneata îl ignori. 

Celălalt îşi îndreptă umerii. 

- Nu găsesc cuvinte pentru a-ţi spune ce rău îmi pare de 
Lisa. 

Privirea îi deveni sfidătoare. 

- De dumneata nu-mi pare rău. Pentru că mai am să-ţi zic 
ceva. Lisa a rămas cu dumneata fiindcă te-a iubit, chiar şi în 
zilele dumitale rele te-a iubit mai mult decât pe mine în 
zilele mele bune. Nu mă întreba de ce. Dar cu mine s-a 
simţit fericită. De astă dată am să-ţi spun de ce. Pentru că 
sunt lăudăros, palavragiu, ratat. Pentru că nu simt monstrul 
eficient, cumsecade şi morocănos care eşti dumneata. 
Pentru că eu înfrumuseţez lumea. Dumneata nu vezi decât 
ce este evident şi nu ce se ascunde sub această evidenţă. 

Se ridică în picioare. 

- Trebuia să-mi dau seama. Scrisorile sunau tot atât de 
morocănos, pe cât de morocănoase sună vorbele dumitale. 
Eu, citindu-le, le-am înfrumusețat. 

Râse. 

- Cu bine! ` 

Plecă acasă. In spatele intrării găsi scrisorile pe care 
factorul le aruncase prin deschizătura îngustă a uşii, alături 
de avizele coletelor ce se stocaseră la poştă. Menajera nu 
mai fusese în locuinţă, după ce o rugase să-i expedieze 
corespondenţa sosită în timpul absenței lui. Lăsase locului 
gunoiul pe care el, înaintea plecării, îl strânsese în 
bucătărie, dar îl uitase în vestibul. Acum puţea în vestibul şi 
în casa scării. Plantele care-i fuseseră dragi Lisei, îngrijite 
de el în memoria soţiei, nu mai erau decât o împletitură de 
ramuri cenuşii, uscate,- sfrijite, abandonate în pământul 
crăpat. 

Se apucă numaidecât de treabă. Scoase din casă gunoiul 
şi plantele, făcu lună bucătăria, dezgheţă şi spălă frigiderul, 
trecu prin camera de zi şi prin dormitor cu aspiratorul, 


105 


schimbă patul şi spălă rufe. Luă de la poştă micile colete 
care nu fuseseră încă returnate, se ocupă de aprovizionare 
şi examină grădina, ca să-şi dea seama unde va avea de 
lucru aici, în următoarele zile şi săptămâni. 

Termină abia seara. Se făcuse târziu; când scosese 
ultimele rufe din maşină şi le atârnase la uscat, era miezul 
nopţii. Se simţi mulţumit. Încheiase un capitol neplăcut. Îşi 
pusese casa în ordine. A doua zi dimineaţa avea să înceapă 
să-şi trăiască din nou viaţa proprie. 

Numai că a doua zi dimineaţa se trezi întocmai aşa cum se 
trezise înainte de a pleca în călătorie. Era soare, păsările 
ciripeau, prin fereastră intra în cameră o boare uşoară, 
aşternutul avea un miros proaspăt. Trăi o scurtă senzaţie 
de fericire, până când îi veniră în minte, iarăşi, scrisorile, 
aventura Lisei, gelozia şi necazul lui, silă de toate acestea. 
Nu, nimic nu era încheiat. Nu ajunsese nicăieri, nici în 
punctul cel mai de jos, de unde ar fi putut s-o ia de la capăt, 
nici în viaţa lui cea veche şi nici în alta nouă. Vechea viaţă 
fusese alături de Lisa, chiar şi după moartea ei, până şi 
atunci când aflase de aventura ei şi se lăsase cuprins de 
gelozie. În campania împotriva Celuilalt o pierduse pe Lisa, 
îi devenise străină, aşa cum străin îi rămăsese Celălalt - un 
termen în calculul lui cvasimatematic de iubire, gelozie, 
lămurire şi răzbunare, de care acum se plictisise. Aici 
stătuse ea culcată alături de el şi continuase să trăiască în 
amintirea lui, atât de vie încât adeseori i se părea că n-are 
decât să-şi întindă braţul ca s-o atingă. Azi lângă el se afla 
doar un pat gol. 

Se apucă să lucreze în grădină. Cosi, tunse iarba, săpă, 
plivi, cumpără şi răsădi plante noi, constată că plăcile băncii 
de sub mesteacăn trebuiau iarăşi aşezate, că gardul 
dinspre stradă trebuia din nou vopsit. Se ocupă două zile de 
grădină şi îşi spuse că ar mai putea persevera încă trei zile, 
sau patru, sau cinci. Dar de a doua zi ştia că, trebăluind cu 
sapa, greblă şi foarfecă, nu punea în ordine altceva decât 


106 


un strat de flori, o tufă de trandafiri ori un arbust de cimişir 
- Şi nicidecum propria viaţă. 

Nu mai credea nici în căderea liberă şi nici că doar 
ajungând la pământ te poţi ridica, luând-o de la capăt. 
Ţinuse la această metaforă şi-şi închipuise căderea şi 
ridicarea lipsite de dureri şi greutăţi. Dar o cădere putea 
arăta cu totul altfel. Căzând, era posibil să se lovească dur 
de pământ şi să rămână locului cu oasele frânte şi ţeasta 
spartă. 

După trei zile se opri din lucru. Era spre prânz; strânse 
vopseaua şi pensula şi atârnă o tăbliță cu inscripţia „Vopsit 
proaspăt“ pe gardul recondiționat doar pe jumătate. Se uită 
în Mersul trenurilor şi căută legăturile cu oraşul din sud. 
Trebuia să se grăbească. Recepţia era anunţată pentru 
ceasul şapte; Celălalt i-o repetase îndeajuns şi precizase 
ora şi în ultima scrisoare către Lisa, pe care o găsise printre 
celelalte corespondente. 

Odată suit în tren, se întrebă dacă n-ar fi mai bine să 
coboare la prima staţie, făcând cale întoarsă, iar odată 
ajuns la destinaţie - dacă să nu meargă la hotel, să rămână 
în oraş două-trei zile şi să-i exploreze frumuseţile. Dar 
adresa indicată şoferului de taxi era aceea a trattoriei 
Vittorio Emanuele şi acolo cobori, intră şi se îndreptă spre 
încăperea dinspre curte. Uşile erau deschise, iar în curte se 
aflau invitaţii, stând în picioare în grupuri de câte doi sau 
trei, cu pahare şi farfurioare în mână, iar Celălalt trecea de 
la un grup la altul. Purta un costum din mătase de culoare 
închisă, o cămaşă de nuanţă închisă şi ea, cravată şi batistă 
asortate, cunoscuţii pantofi de model budapestan, iar părul 
îi era des şi negru, expresia feţei plină de viaţă, mişcările 
uşoare şi sigure - era vedeta serii. Imprumutase costumul? 
Işi vopsise părul? Purta corset sau se pricepea atât de bine 
să-şi sugă burta? Pe când îşi punea aceste întrebări şi 
încerca să-şi sugă burta şi el, Celălalt îl zări şi veni spre el 
să-l întâmpine. 

- Ce frumos că aţi venit! 


107 


Celălalt îl ducea de la un grup la altul şi-l prezenta ca 
secretar de stat în retragere. Dacă eu sunt secretar de stat 
în retragere, cine s-o fi ascunzând în spatele canonicului 
membru al capitolului sau sub identitatea imaginară a 
actorilor sau actriţelor? Cine erau de fapt colegii din branşa 
imobiliară, care zâmbeau stingheriţi, cine gălăgioasele 
doamne de la Salonul de modă? A doua masă şahistă era 
autentică: un pensionar, fost şofer de camion, care-şi 
descria performanţele la şah cu gesturi largi ale braţelor, 
aceleaşi cu care-şi va fi condus cândva camionul prin 
curbele drumurilor. Autentic era şi fiul, un tehnician de 
televiziune de vreo treizeci de ani, care-l contemplă pe 
taică-său, ca şi pe invitaţii lui, cu un interes calm, oarecum 
uimit. 

Celălalt se dovedi o gazdă desăvârşită. Oriunde se golea 
un pahar sau o farfurie, oriunde un invitat rămânea singur, 
fără interlocutor - nu-i scăpa nimic -, alerta chelnerul, îi 
antrena în conversaţie pe cei temporar însinguraţi şi-şi 
regrupa mereu musafirii, până când toţi se găsiseră în aşa 
fel, încât le făcea plăcere să stea de vorbă unii cu ceilalţi. 
După o jumătate de oră curtea răsuna de vălmăşagul 
vocilor. 

Când se lăsă întunericul, Celălalt îşi pofti oaspeţii înăuntru. 
Din numeroase mese mici fusese alcătuită o masă 
impunătoare. Celălalt îl conduse pe fiecare spre locul lui, îl 
plasă în capătul de sus al mesei pe secretarul de stat 
pensionar, chiar la dreapta sa, la stânga pe canonic, iar 
lângă aceştia, pe laturile longitudinale, două doamne de la 
Salonul de modă. Când toţi se aşezaseră, el rămase în 
picioare. Oaspeţii, privindu-l, făcură linişte. 

-V-am invitat aici ca să sărbătoresc alături de 
dumneavoastră vizită unei vechi prietene. Dar ea nu mai 
vine. A murit. Masă ce urma să fie una de reîntâlnire şi de 
bun venit s-a transformat într-o masă de rămas-bun. 

Dar asta nu înseamnă că nu se cuvine să fim bucuroşi. Eu 
însumi sunt bucuros că aţi venit, voi, prietenele şi prietenii 


108 


mei, fiul meu - şi soţul Lisei. Îi puse măna pe umăr: Astfel 
nu voi fi nevoit să-mi iau rămas-bun în singurătate. Nu sunt 
nevoit să-mi iau rămas-bun cu tristeţe de la Lisa, care a fost 
o femeie plină de voioşie. 

Fusese nevasta lui o femeie plină de voioşie? Simţi din nou 
un val de gelozie. Nu voia ca ea să fi fost veselă alături de 
Celălalt şi nu alături de el, să fi fost mai voioasă în 
compania Celuilalt decât lângă el. Cu el - şi-o amintea pe 
Lisa strălucind de bucurie, răzând, arătând fericită, 
răzându-i, răzând pentru el, dornică să-l molipsească de 
fericirea ei datorată copiilor sau unei muzici frumoase sau 
grădinii lor. Dar erau amintirile unor clipe destul de rare. O 
femeie plină de voioşie? 

Celălalt vorbi despre profesia de violonistă a Lisei, despre 
diversitatea repertoriului şi interpretărilor ei şi cuvintele lui 
îi înfrumuseţară rangul, parând s-o strămute de la primul 
pupitru al viorii a doua pe podiumul de solistă. Dar curând 
povesti că o ascultase la Milano, cântând variaţiunea întâi 
din adagio-ul Cuartetului de coarde opus 76 nr. 3 de Joseph 
Haydn. Ca şi cum ar auzi-o în prezent, povesti cum vioara ei 
dănţuieşte, în pas jucăuş şi totodată măsurat, în jurul 
calmului suiş şi coborâş al începutului melodiei. 

Cum acompaniază ea, cu câte un hohot de plâns al viorii, 
melodia lin descendentă, înainte de a o îndemna, cu un mic 
tremolo, să se înalțe ca într-o aşteptare. Acum melodia îşi ia 
un nou avânt, porneşte iarăşi cu acel calm suiş şi coborâş, 
pentru a urca apoi, chemătoare, oprindu-se mândra pe im 
acord că pe o terasă, coborând, plină de voioşie, dar şi de 
solemnitate, pe o scară largă spre o grădină frumoasă, 
înainte de a se înclina, mulţumind cu graţie şi luându-şi 
rămas-bun. lar vioara Lisei a dansat din nou în jurul suişului 
şi a coborâşului, a trecut apoi la câteva acorduri profunde şi 
ferme, pentru a întări chemarea, după care a izbutit, cu 
toată mişcarea agitată a variaţiunii, să facă o lungă 
reverență mândrei opriri pe terasă, solemnei coborâri pe 
scară. Însă la repetarea motivului, vioară, numai ea, îşi ia 


109 


elanul unui salt temerar înspre acordul terasei, până să 
ajungă şi melodia acolo, ca o răzvrătire. 

Celălalt făcu o pauză. Oare o ascultase cântând această 
piesă muzicală în seara dinaintea primei lor întâlniri? În 
timpul turneelor mai lungi ale orchestrei dădea totdeauna 
un recital şi cvartetul, pe care concertmaistrul îl formase 
împreună cu Lisa, cu interpreta de la violă şi cu 
violoncelistul. O văzuse Celălalt atunci şi se îndrăgostise de 
ea? Se îndrăgostise pentru că ea, femeia fragilă, cântase cu 
atâta forţă, claritate şi pasiune, încât îl cuprinsese dorinţa 
să aibă şi el parte de aceste însuşiri? Da, aşa cânta ea. 
Când de-abia se cunoscuseră, îşi dăduse seama şi el, 
viitorul ei soţ, cum cântă. Mai târziu nu mai fusese atent. 
Mai târziu, Lisa era pur şi simplu soţia lui, care cânta la 
primul pupitru al viorii a doua şi era deseori absentă seara, 
tocmai când el ar fi avut nevoie de ea acasă - şi nici măcar 
nu câştiga cine ştie cât. 

Vorbind despre ea, Celălalt n-o transformase totuşi pe Lisa 
în solistă. Nu făcuse decât să vadă ce violonistă minunată 
era. Solistă, vioara întâi sau a doua, având mai mult sau 
mai puţin succes, fiind mai mult sau mai puţin celebră - 
pentru el nu era deloc important. Nu înfrumuseţa, ci găsea 
frumosul, descoperea frumuseţea acolo unde alţii îi stăteau 
în cale sau o ignorau; şi împrumuta atributele folosite de 
alţii când îşi exprimau admiraţia, pentru a da glas 
admiraţiei sale proprii. Atâta vreme cât ceilalţi nu-şi puteau 
imagina o violonistă minunată decât sub chipul unei 
violoniste celebre, el era nevoit să vorbească despre cea 
minunată ca despre una celebră. Pesemne că într-un fel 
asemănător simţea în el însuşi aptitudinile pentru a fi fost 
troubleshooter - acel detector de nereguli -, jucător de polo 
ori stăpânul unui Doberman multipremiat. Poate chiar avea 
aceste aptitudini. Pentru că frumuseţea pe care o elogia nu 
se baza numai pe un adevăr de ordin superior, ci şi pe unul 
concret; nu-i atribuise Lisei recitaluri de solistă, chiar dacă 
laudă şi omagiul lui aşa or fi sunat pentru invitaţi şi nimeni 


110 


nu fusese de altă părere; el vorbise despre o anume bucată 
muzicală, unde în mod excepţional viorii a doua îi revenea o 
partitură esenţială, definitorie, strălucitoare. 

Şi veselia Lisei ţinea de adevăr. Nu fusese veselă cu alţii şi 
cu el nu, nu fusese mai veselă cu alţii decât cu el. Lisa 
ştiuse în multiple feluri să dăruiască bucuroasă şi să 
primească bucuroasă, să-i înveselească, să-i bucure şi pe 
alţii. Voioşia pe care i-o dăruise lui nu era mai puţină, ci 
exact aceea căreia inima lui greoaie şi morocânoasă putuse 
să i se deschidă. Nu-l privase de nimic. li dăruise tot ce 
fusese capabil să primească. Celălalt îşi încheiase cuvântul 
şi-şi ridică paharul. Fiul se ridică în picioare, se ridicară în 
picioare toţi, şi aşa, în picioare, închinară pentru Lisa. Mai 
târziu, fiul rosti un scurt toast în onoarea tatălui său. Vorbi 
şi canonicul; se referi la Sfânta Elisabeta a Ungariei şi la 
Sfânta Elisabeta a Portugaliei, care izbutise să-şi împace 
soţul cu fiul. Băuse prea repede şi prea mult şi era uşor 
confuz. O actriţă anunţă că va ţine un mic discurs despre 
relaţia dintre femei şi artă, dar după puţine vorbe - întâi 
despre muzică şi apoi despre teatru - cuvânta despre ea 
însăşi. Şahistul celei de-a două mese se sculă în picioare, 
bătu zgomotos cu furculiţa în pahar şi solicită, cu limba uşor 
împleticită, atenţia mesenilor. Nu era - zise - omul 
cuvintelor mari, dar când deschiderea damă-pion, la care 
lucra de mulţi ani, avea să fie gata elaborată, o va numi 
„deschiderea Lisei“. 

Sărbătorirea continuă până noaptea târziu. După ce-şi 
luase rămas-bun de la toată lumea, merse pe jos pe străzile 
pustii spre gară. Acolo aşteptă pe peron până la sosirea 
primului tren spre casă. Când trenul lăsă în urmă oraşul, se 
iveau zorile. Işi imagină dimineaţa zilei următoare, acasă. 
Se va trezi, va vedea soarele, va auzi păsările, va simţi 
vântul şi toate i se vor reaşeza în minte - şi totul avea să fie 
în ordine. 


111 


Mazăre dulce 


Când Thomas se lămuri că revoluţia nu mai vine, îşi aduse 
aminte că înainte de anul 1968 studiase arhitectura; îşi 
reluă şi-şi încheie studiile. Se specializă în valorificarea 
acoperişurilor; găsea acoperişuri utilizabile, descoperea 
solicitanţi şi se ocupa de planificarea, aprobarea şi 
supravegherea construcţiilor. Locuinţele la mansardă erau 
la modă şi Thomas ştia meserie. După câţiva ani nu mai 
prididea să facă faţă cererilor, numărul mansardelor şi al 
solicitanţilor crescuse prea mult. Dar se  plictisea. 
Acoperişuri, mansarde - atât doar să-i fie dat? 

Într-o zi dădu peste anunţul unui concurs pentru 
construirea unui pod peste răul Spree. Din copilărie îl 
impresionase cât de impunător îşi adâncea bătrânul pod din 
Rastatt pilonii groşi în albia răului Murg, cu câtă mândrie 
ocrotea podul de fier din Köln trecerea trenului - arc 
succedându-se după arc - peste Rin, cu câtă uşurinţă se 
avânta podul Golden Gate peste oceanul unde vapoarele 
mari păreau atât de mărunte. Cartea despre poduri, primită 
în dar cu prilejul confirmării sale religioase şi pe care o tot 
citise şi recitise, era aşezată printre volumele din biroul său. 
Elabora proiectul unui pod cu aspect fragil, pe care pietonii 
să nu păşească fără sfială, iar cei aflaţi la volan să-şi 
conducă mai încet şi mai prudent maşinile. El nu socotea de 
la sine înţeles să treci de pe un mal pe celălalt ca şi cum ar 
fi o nimica toată şi nici cei ce aveau să folosească podul nu 
se cuvenea să privească trecerea ca de la sine înţeleasă. _ 

Spre surpriza lui şi a tuturor, câştiga premiul al doilea. In 
plus, primi solicitarea de a participa la alt concurs pentru 
proiectarea unui pod peste răul Weser. Să nu renunţe la 
afacerea cu mansardele să lucreze la proiectul podului 
peste Weser, să ia parte la noi concursuri - era prea mult. 
Şi-o asocie ca parteneră pe Jutta, care-şi făcuse practica 
studenţească în biroul lui de arhitectură şi tocmai îşi luase 
diploma. Ea se ocupa de mansarde, el construia poduri. 


112 


Când îl anunţă că aşteaptă un copil, o luă pe Jutta de 
nevastă. Se mutară în cea mai frumoasă locuinţă la 
mansardă din câte construise vreodată firma lor; 
solicitantul se îmbolnăvise şi renunţase. De pe terasă 
privirea putea hoinări peste răul Spree spre Tiergarten, şi 
de la parc spre Reichstag şi spre Poarta Brandenburg. Din 
grădina de pe terasă vedeau soarele coborând spre apus. 

De la un timp nici podurile nu-i mai aduceau satisfacţii. 
Succesul, tranzacţiile, firma, familia - toate se aflau în linie 
ascendentă, însă lui îi lipsea ceva. Întâi nu descoperi ce 
anume; credea că-şi doreşte o şi mai intensă solicitare în 
profesie; munci şi mai mult. Dar se simţea şi mai 
nemulţumit. Abia când - în vacanţa de vară din Italia - în loc 
să proiecteze poduri, ca în alte concedii, se apucă să 
picteze podurile care-i ieşeau în cale şi-i plăceau, îşi dădu 
seama că-i lipsise pictura. Pictase cât fusese elev şi apoi 
student, dar la un moment dat îşi imaginase că bucuria de 
pictor i se va împlini în proiectele de arhitectură. 

O vreme şi simţise o anume împlinire. Dar mai târziu 
pesemne că regretase pictura, fără să ştie. 

Dintr-o dată lumea era din nou pe gustul lui. Arhitectura 
nemaifiind totul pentru el, putea fi tratată mai în joacă. 
Afirmându-se ca arhitect de succes, nu mai socotea că şi 
pictura trebuie să-i aducă neapărat succesul. Nu-i păsa de 
mode sau curente, ci picta ceea ce-i era drag să prindă 
într-un tablou: poduri, râuri, femei şi privelişti văzute prin 
fereastră. 

Pe galerista care avea să-i lanseze tablourile o cunoscu din 
întâmplare. Aveau locuri alăturate în avionul ce zbura de la 
Leipzig la Hamburg, ea întorcându-se acasă de la una din 
filialele ai, el deplasându-se de la un şantier la altul. li 
povesti despre picturile lui, după câteva săptămâni îi aduse 
o selecţie, mai pictă ceva, urmând sugestiile ei, şi într-o 
bună zi îşi descoperi tablourile grupate într-o expoziţie. Ea îl 
chemase la Hamburg, pretextând că vrea să-i ceară nişte 
sfaturi pentru renovarea galeriei. Dar la sosire îşi găsi 


113 


tablourile în toate încăperile, în aşteptarea vernisajului 
pregătit. El venise la patru, la cinci apărură primii invitaţi, la 
opt se vânduseră primele tablouri. La nouă Veronika şi 
Thomas erau atât de îmbătaţi de succes, de şampanie şi 
unul de celălalt, încât plecară înainte de încheierea 
vernisajului la ea acasă. A doua zi dimineaţa îi era limpede 
că o întâlnise pe femeia vieţii lui. 

Pe când se întorcea cu trenul de Berlin, nedormit şi fericit, 
se gândi la explicaţia cu Jutta. N-avea să fie uşor. Erau 
căsătoriţi de doisprezece ani, împărţiseră zile bune şi zile 
rele, grija celor trei copii, sarcina ei grea înainte de a naşte 
fetiţa, bătăliile pentru reuşita profesională şi depăşiseră o 
aventură a ei şi două ale lui. | se părea că li se 
împreunaseră existenţele, dobândind rădăcini comune, ea 
fiind o parte a lui, el o parte a ei. Fuseseră întotdeauna 
sinceri unul cu celălalt, conştienţi şi de faptul că lumea e în 
schimbare, împrejurările existenţei se modifică şi o dată cu 
ele şi oamenii. Nu se gândea că-i va fi uşor nici să-şi 
confrunte copiii cu despărţirea şi divorţul şi apoi cu femeia 
ce intrase în viaţa lui. Dar Jutta avea să fie loială, iar 
Veronika avea să găsească negreşit atitudinea adecvată şi 
tonul potrivit în relaţia cu copiii. Era pur şi simplu minunată. 

La Berlin totul era cu susul în jos. Mansardă din Ansbacher 
Strasse, unde firma lor era în curs să amenajeze o locuinţă, 
fusese lovită de un incendiu, în timpul nopţii precedente. 
Fetiţa lor se îmbolnăvise. lar femeia care se ocupa de 
menaj şi de copii era plecată pentru două săptămâni în 
Polonia, la familia ei. Când Thomas şi Jutta apucaseră să se 
aşeze, la zece seara, la masa din bucătărie, ca să mănânce 
pizza, erau absolut epuizați. 

- Aş vrea să-ţi spun ceva. O opri, când terminase de 
mâncat şi se îndrepta spre dormitor. 

- Da? 

- Am cunoscut o femeie. Vreau să spun că m-am 
îndrăgostit de o femeie. 


114 


Ea îl privi. Faţa ei avea o expresie de nepătruns. Sau nu 
era decât obosită? După o clipă surâse şi îi dădu un scurt 
sărut. 

- Ei da, iubitule. Au trecut de-acum patru ani de la ultima 
dată. Calculă: Opt ani de la penultima oară. 

Stătu o clipă locului, cu ochii aţintiţi în jos. El nu-şi dădea 
seama dacă mai dorea să spună ceva sau aştepta ca el să 
mai aibă ceva de zis. Dar ea nu spuse decât: 

- Vrei, te rog, să închizi fereastră la Regulă? 

El dădu din cap. Fetiţa tot mai avea febră. După ce îi 
îndreptase plapumă şi o privise câtva timp dormind, o găsi 
pe Jutta culcată. | se păru dintr-o dată o copilărie să doarmă 
pe canapeaua din camera de zi, cum avusese de gând. Se 
dezbrăcă şi se întinse pe partea lui de pat. Jutta se ghemui 
lângă el, pe jumătate adormită. 

- E brunetă, ca mine? 

- Da. 

- Să-mi povesteşti mâine despre ea. 

Veronika nu-l zorea. Înţelegea că nu sosise momentul 
potrivit pentru explicaţia cu Jutta, pentru despărţirea de ea, 
câtă vreme Regula era bolnavă. Câtă vreme menajera, care 
era şi bona copiilor, se afla în Polonia. Câtă vreme Jutta era 
peste măsură de solicitată, ocupându-se de urmările 
incendiului, ca şi de instruirea a doi colaboratori nou 
angajaţi. Câtă vreme el însuşi se concentra asupra 
proiectului pentru podul peste răul Hudson. In fond, şi 
Veronika era prinsă până peste cap cu treburile galeriei de 
la Hamburg şi ale celor două filiale de la Leipzig şi Bruxelles 
şi oricum nu părea tipul de femeie care să aibă nevoie 
permanentă de prezenţa unui bărbat în preajma ei. Să nu-i 
fie de ajuns că Thomas îşi menținea căsnicia cu Jutta - un 
înveliş fără conţinut real - doar datorită obligaţiilor comune 
faţă de firmă şi copii, dar îşi trăia adevărata viaţă alături de 
ea? Că-şi petrecea cu ea fiecare clipă liberă? 

Concediile şi le împărţi. După o săptămână la schi cu Jutta 
şi copiii, luă pentru o altă săptămână avionul de la Munchen 


115 


spre Florida, unde Veronika mai avea o locuinţă. Vara făcu 
o excursie de zece zile, cu bicicletele, împreună cu ambii lui 
băieţi, înainte de a dedica două săptămâni Veronikăi, în 
compania căreia străbătu ţinutul Peloponezului. De Crăciun 
rămase acasă în seara de ajun şi în prima zi, iar pentru 
perioada sfârşitului de an, până la revelion, plecă la 
Hamburg. Veronika îi amenajase în locuinţa ei spațioasă un 
atelier, unde el îşi vedea de pictură. Şi familia lui acceptă că 
el se retrage pentru a picta, nespunând nimănui unde se 
duce. 

Şi dintr-o dată, primăvara, vara, toamna şi iama 
succedându-se, se trezi că trecuse un an. La 15 ianuarie se 
aniversa vernisajul şi Veronika inaugura a doua lui expoziţie 
de pictură. Din nou se întorcea în dimineaţa următoare cu 
trenul la Berlin, nu chiar atât de nedormit ca anul trecut şi 
nici chiar atât de fericit. Destul de fericit, totuşi. Deşi nu i se 
părea corectă viaţa lui dublă. Nu se cuvenea să trăieşti aşa. 
Nu se cădea să te porţi astfel cu femeile. Nu era drept să fii 
tatăl copiilor tăi doar pe jumătate, mereu pe picior de 
plecare. Dar dacă Veronika ar aduce şi ea pe lume un copil? 
Nu-i spusese nimic, dar el observase că nu se mai proteja. 

Luă hotărârea fermă să discute cu Jutta. Dar acasă găsi 
ambianța dintotdeauna şi nici un motiv să pună pe tapet 
atunci, chiar atunci, problema despărțirii şi a divorţului. 
Când se aşezară seara în jurul mesei rotunde, pentru cină, 
nu se mai îndoia că nu dorea să-şi piardă familia. Cei doi 
băieţi, un pic cam neastâmpăraţi, dar drăguţi, sinceri, 
inimoşi, fata, îngerul lui blond, Jutta, plină de căldură, 
generoasă, eficientă şi încă atât de atrăgătoare - îi iubea pe 
toţi. Cum să renunţe la ei? 

În al doilea an al legăturii lor, Veronika născu o fetiţă. El 
asistă la naştere, o vizită la maternitate de câte ori era 
permis şi în restul timpului o aştepta în locuinţa ei, pictând, 
până când veni momentul să le aducă acasă, pe ea şi pe 
Klara. Işi luase rămas-bun de la Berlin pentru două 
săptămâni, iar la încheierea răgazului apartamentul din 


116 


Hamburg devenise casa lui. A doua lui casă - nu înceta să 
fie acasă şi în locuinţa lui berlineză. Doar că nu mai putea fi 
vorba despre viaţa de acasă aici - şi despre viaţa cu 
cealaltă femeie, dincolo. 

Totul deveni mai anevoios. Veronika îl solicită. 

Aborda faţă de el un ton iritat, crispat-răbdător, care-l 
scotea din minţi, îl trata ca pe un figurant în desfăşurarea 
evenimentelor, nu incapabil de afecţiune, dar nu tocmai om 
de nădejde, în ultimă instanţă un egoist. Atitudinea ei îl 
jignea. „Habar n-am cum să mă mai descurc“ - ţipă la el 
într-o zi - „nu văd cum să-ţi mai şi demonstrez că o duci mai 
uşor şi mai frumos cu mine şi nu cu nevastă-ta.“ După care 
începu să plângă. „Sunt greu de suportat acum, ştiu. N-aş fi 
aşa, dacă am fi în sfârşit împreună cu adevărat. N-am 
insistat niciodată, iată că acum insist. În numele meu şi al 
fiicei noastre. În primii ei ani fetiţa are nevoie de tine, mai 
mult ca oricând. Copiii tăi de la Berlin au depăşit de mult 
primii lor ani.“ 

Acasă, la Berlin, trecu la presiuni şi Jutta. Nu încetaseră să 
facă dragoste, iar în lunile dinainte şi de după naşterea 
Klarei, Thomas se purta din nou cu atenţia şi pasiunea 
cunoscute ei din vremurile de altădată. Când stăteau întinşi 
unul lângă altul, obosiţi şi mulţumiţi, Jutta îşi prezenta 
proiectul numit New York. N-ar vrea el să preia personal 
executarea lucrărilor la podul peste răul Hudson? O dată în 
viaţă, să conducă el însuşi şantierul de construcţie a unui 
pod? Ce-ar fi să plece împreună, pentru cei doi sau trei ani, 
cât ar dura construirea podului, la New York? Copiii să 
meargă la şcoală acolo? Să se instaleze într-una din 
frumoasele locuinţe de lângă parc, pe care le văzuse în 
timpul unei recente călătorii? Jutta nu-şi expunea 
propunerile pe un ton revendicativ. Dar se săturase de 
starea de lucruri existentă şi dorea să-i pună capăt. El 
pricepu şi se încordă. 

Toamna simţi că nu mai face faţă. Cu un vechi amic din 
şcoală şi studenţie porni într-o excursie de câteva zile prin 


117 


munţii Vosgi. Frunzişul era multicolor, soarele cald încă, iar 
din pământ, după ce plouase săptămâni în şir, venea spre 
ei un miros intens, reavăn. Drumul, urmând traseul vechii 
graniţe  germano-franceze,  şerpuia printre înălțimile 
muntoase. Seara poposeau în vreo ospătărie cu aer rural 
sau coborau într-un sat din vale. În a doua seară întâlniră 
într-o pensiune două tinere din Germania, una - studentă la 
Istoria artelor, cealaltă - la Stomatologie. În seara a treia se 
reîntâlniră, fără vreo înţelegere prealabilă. Alcătuiră un 
grup vesel, exuberant, lipsit de griji, şi lui Thomas i se păru 
firesc să se găsească la urmă în camera fetelor, alături de 
stomatologă, o dată ce prietenul lui o invitase în camera 
lor, a bărbaţilor, pe viitoarea specialistă în istoria artelor. 
Blonda Helga nu avea nimic din zveltă, rasat-vibratila 
eleganţă şi agilitate comune Juttei şi Veronikăi, ci era de o 
constituţie trupească robustă, deplin încrezătoare în 
bucuria ce şi-o ofereau unul altuia, atât de feminină şi de 
generoasă încât toate eforturile şi grijile lui, ca şi deciziile 
ce se impuneau, îşi pierdură dintr-o dată importanţa. 

In ziua următoare îşi continuară excursia în patru; peste 
încă o zi, când fetele se pregăteau să se întoarcă la Kassel, 
ieşi la iveală că aveau să se transfere pentru semestrul de 
iarnă la Berlin. Helga îi dădu viitoarea ei adresă. „Ai să mă 
cauţi?“ Thomas dădu afirmativ din cap. O sună în 
noiembrie: atunci când se simţea întru totul depăşit şi 
epuizat, incapabil să mai înfrunte proiectele Juttei şi 
reproşurile Veronikăi, să mai suporte mirosul dulceag de 
sugar în casa de la Hamburg şi zarva băieţilor lui 
preadolescenţi în cea de la Berlin, având prea multă treabă 
la birou şi prea puţin timp pentru atelier, nemaifiind în 
largul lui niciunde. 

Ajuns la Helga, dădu două telefoane şi anunţă de două ori 
că trebuie să se repeadă urgent la Leipzig; observându-l, ea 
îl întrebă răzând: „Ai două neveste?“ 

Fără Helga n-ar fi ştiut cum să treacă iarna. Nu-l obosea cu 
întrebări, de obicei nu vorbea mult, se bucura de el în pat, 


118 


cum se bucura de plimbările lor cu maşina, de mesele 
împreună, de cadourile lui. Fericit în relaţia cu ea, o răsfăţa. 
Când nu se mai descurca nicicum, la ea apela, până la 
pregătirea examenului ei de licenţă. Avea nevoie de un 
pacient, i se adresă lui, iar el nu-şi îngădui s-o refuze. Se 
aştepta la injecții extrem de dureroase, manevrări cum nu 
se poate mai chinuitoare cu bormaşina, plombe puse prost 
şi coroane strâmbe - şi era gata să ia asupră-şi aceste 
încercări, de dragul ei. 

În realitate, se trezi implicat în cu totul altceva. Nici o 
procedură greşită, nimic dureros sau chinuitor, dimpotrivă, 
fiecare pas prevăzut de Helga era supervizat întâi de 
medicul-stagiar, iar dacă acesta avea vreun dubiu sau 
socotea o etapă a tratamentului mai importantă ori mai 
dificilă, de  medicul-şef. Nu interveni nici un rateu. 
Aşteptarea medicului-stagiar sau a medicului-şef nu era nici 
ea neplăcută. Helga şi colega ei de studii - se asistau 
reciproc - conversau şi glumeau cu el, iar când Helga se 
apleca spre el, îi simţea sănii atingându-i obrazul. Numai că 
experimentul dura o veşnicie. Petrecea ore şi ore, jumătăţi 
de zi interminabile la policlinica dentară. Convocat la nouă, 
se vedea nevoit să-şi anuleze toate întâlnirile plănuite 
pentru dimineaţa aceea; chemat la două, nu scăpa nici la 
cinci după-amiaza, ratând rezolvarea unor tratative, 
vizitarea unor şantiere, drumul la o instituţie publică. Trebui 
să-şi reprogrameze prea multe întâlniri pentru ceasurile de 
seară, să-şi amâne prea multe lucrări pentru sfârşitul 
săptămânii, aşa că meşteşugita alternare a orelor şi zilelor 
berlineze cu cele de la Hamburg îşi pierdu echilibrul. 

Când îşi dădu seama în ce se băgase - sau în ce-l băgase 
Helga - îşi propuse să evadeze, cu rădăcini pe jumătate 
tratate, cu plombe şi coroane neterminate, la dentistul lui 
dintotdeauna; avea să rezolve totul în două ore. Anunţată, 
Helga reacţionă cu o izbucnire de furie rece. Să nu se mai 
arate vreodată în faţa ochilor ei, dacă dă bir cu fugiţii acum. 
Nu-i e clar deocamdată cum o să se răzbune pentru 


119 


daunele pe care un asemenea abandon le-ar pricinui 
examenului ei, dar o să-i vină în cap ceva, de o s-o ţină el 
minte cât o trăi. Nu dorea să-i pericliteze examenul, pur şi 
simplu nu ştiuse ce ar însemna retragerea lui, aşa că 
acceptă pe loc să se lase tratat de ea în continuare. N-ar fi 
fost necesar să-l ia atât de tare. Dar incidentul îl învăţă că 
feminitatea generoasă a Helgăi ascundea o fire dură şi 
neşovăielnică. 

După ce-şi trecu strălucit examenul, Helga îi împărtăşi 
planul ei de viitor: o clinică stomatologică particulară. Avea 
să-şi înceapă pregătirile în timpul stagiaturii. N-ar dori să-i 
fie alături? În calitate de arhitect, proiectant şi constructor? 
În chip de asociat discret, consilier financiar şi beneficiar al 
succesului comun? 

- Cine are nevoie de o clinică stomatologică particulară? 

- Cine are nevoie de locuinţele tale? De podurile tale? Ori 
de tablourile tale? 

Îl privea sfidătoare, ca şi cum l-ar întreba implicit: Cine are 
nevoie de tine? 

Pentru o clipă descumpănit, se pomeni apoi izbucnind în 
râs. Ce luptătoare, Helga! Va trebui să fie atent la 
formulările din contractele de arhitectură şi asociere, ca să 
nu iasă în pagubă. 

Socotind că întrebarea lui nu exprima un refuz de 
principiu, ea îl lămuri, cu răbdare, în privinţa avantajelor 
unei clinici stomatologice faţă de un cabinet dentar. 

- Uite cum trebuie gândit: medicul tău generalist te-a 
trimis destul de des la o clinică, pe când doctorul tău 
dentist nu te-a îndrumat nici-odată la o clinică 
stomatologică. Dar înaintezi în vârstă, asta-i situaţia, şi 
chiar dacă  dentistul tău ţi-ar rezolva, cum-necum, 
problemele - având la dispoziţie un specialist în întreţinerea 
danturii, un altul în protezare şi încă unul în paradentoză, 
ti-ar fi mult mai bine. 

Aşa deci; întâi: cine are nevoie de tine, apoi: înaintezi în 
vârstă; Thomas se gândi că, o dată ce ei îi aparţine 


120 


aranjamentul - cine ce dă şi cine ce ia -, Helga i-ar datora o 
purtare ceva mai afectuoasă. 

Ea îl simţi. li spuse ce noroc a avut că l-a întâlnit. Cât îl 
admiră, ca arhitect şi ca prieten. Cât de bărbat este. Cât de 
femeie se simte în braţele lui. 

După care nu mai trebui să spună nimic. 

Vara era încărcată de energii. Oraşul lansa energic 
macarale spre cer, săpa găuri în pământ şi făcea să răsară 
case. Energia meteorologică se descărca în furtuni fără 
număr. Zilele erau caniculare, spre prânz apăreau norii, 
după-amiaza târziu cerul se întuneca, se pornea vântul şi 
cădeau, în scânteiere de fulgere şi bubuit de tunete, 
primele picături grele. Turna douăzeci de minute, jumătate 
sau trei sferturi de oră. Apoi, oraşul mirosea a praf şi a 
ploaie şi se lăsa liniştea, până când oamenii, goniţi de 
furtună în casele lor, ieşeau din nou pe străzi, în pragul 
serii. Se mai lumina o dată, erau ultimele raze ale soarelui, 
un amurg luminos între întunecarea adusă de furtună şi 
întunericul nopţii. 

Şi Thomas se simţea energic, suplu, uşor. Îi reuşeau toate, 
proiectul podului peste răul Hudson, o suită de tablouri, 
detalierea planului pentru clinica stomatologică particulară, 
lucrările curente de la birou. Discuta cu Jutta despre 
perspectiva plecării la New York pentru doi sau, trei ani, cu 
Veronika despre traiul lor comun după ce va divorța de 
Jutta, iar cu Helga despre ce numea ea modelarea şi 
degustarea succesului lor viitor. Trăia încântarea jonglerului 
care adaugă tot mai multe inele jocului său şi căruia 
performanţa îi reuşeşte cu încă un inel şi încă unul. 

Dar cum stă jonglerul cu frica? Sporeşte ea, cu fiecare inel 
adăugat? Ştie el că jocul nu poate continua la nesfârşit, că 
odată şi odată se va încurca, se va încalci, va eşua? Sau nu 
ştie? Poate că nu-i pasă? In uşurătatea acelei veri, Thomas 
se vedea încheindu-şi cu uşurinţă şi jocul. Dând la o parte, 
cu grijă, un inel după altul. Spunându-i Helgăi, pe un ton 
amabil, că s-a terminat, îi va rămâne cu drag un prieten 


121 


bun şi cu plăcere o va ajuta, în chip de prieten, dar nici 
constructor, nici asociat discret n-o să-i mai fie. Să discute 
calm cu Veronika: ce-ar fi să nu mai rămână împreună? 
Pensie alimentară, cât de des vă putea s-o vadă pe Klara, 
reprezentarea atelierului său - ea ştia să negocieze, era 
femeie de afaceri, la fel de interesată de vânzarea 
profitabilă a picturilor lui cum era el de păstrarea legăturii 
cu fiică-sa. Să-i explice Juttei că cincisprezece ani sunt de 
ajuns, ei doi pot rămâne aliaţi în ceea ce priveşte copiii, 
parteneri şi la birou, dar în rest ar fi chibzuit să-şi redea 
unul altuia libertatea. Ce putea fi oare greu în a scoate din 
joc toate inelele? Sau măcar pe unul ori pe altul? 

In august împlinea patruzeci şi nouă de ani. Fiecare dintre 
cele trei femei dorea să-l sărbătorească. Să se sustragă 
planurilor a două femei, pentru că intenţiona să se vadă cu 
a treia îi devenise o obişnuinţă. Nu i-a fost prea greu să se 
sustragă tuturor celor trei. 

Işi petrecu ziua aniversară de unul singur şi se simţi ca un 
elev care chiuleşte de la şcoală. Ştia un lac aflat dincolo de 
porţile oraşului, înotă, se întinse la soare, bău vin roşu, 
atipi, mai făcu o rundă de înot. Când se înseră, găsi un 
restaurante la celălalt capăt al lacului. Mânca, bău iar vin 
roşu şi contemplă seara. Era împăcat cu sine şi cu lumea. 

Să fi fost vinul roşu? Ori frumuseţea zilei şi a serii? 
Succesul lui în profesie, norocul la femei? Mai avea în faţă 
un an până să împlinească cincizeci şi să vină vremea unui 
bilanţ. Dar bazele de calcul din cartea vieţii sale nu aveau 
să se schimbe în acest răstimp. Cu aproape treizeci de ani 
în urmă fusese dornic să se implice în treburile lumii, 
făcând-o mai bună şi mai dreaptă: fiindcă se găsea pe 
pământ pâine destulă, se găseau trandafiri şi mirt, 
frumuseţe, bucurie şi boabe de mazăre dulce pentru toţi. 
Imaginea cu mazărea dulce din poemul lui Heine îl 
fermecase cu deosebire pe atunci, îl cucerise mai mult 
decât societatea comunistă descrisă de Marx, deşi nu avea 
nici o idee cum arăta, ce gust avea şi în ce relaţie se afla ea 


122 


cu mazărea obişnuită. Dar nici despre cum arăta, ce gust ar 
avea şi în ce relaţie s-ar afla o societate comunistă cu o 
societate normală nu avusese habar. Mazăre dulce? Da, 
mazăre dulce pentru toţi, „păstaia când se crapă“!5 

Oare ar fi cazul să reintre în politică? Să se înscrie la 
ecologişti, unde erau prietenii lui din vremea tinereţii? Ori la 
social-democraţi, alături de prietenii lui recenți? Il solicitau 
să se angajeze politic. Berlinul de Est şi cel de Vest, 
unificate administrativ, se cuvenea să se sudeze şi sub 
raport politic, şi ca ansamblu arhitectonic. Una nu se putea 
fără cealaltă şi în ambele probleme era nevoie de bărbaţi 
de calibrul lui. Bărbaţi - ar fi preferat să întâlnească şi în 
politică femei. O emancipată politiceşte, purtând ochelari 
cu ramă nichelată ai coc, dar căreia părul roşu să-i cadă 
bogat pe umeri, de îndată ce-şi desfăcea cocul, ai cărei ochi 
să-l privească uimiţi şi seducători, de îndată co-şi scotea 
ochelarii. 

Râse în sinea lui. Acum, da, era vinul roşu. Dar era numai 
vinul? Nu se ascundea în licoarea cea roşie o înţelepciune 
profundă care se revela numai aceluia ce se dovedea gata 
s-o primească? Înţelepciunea simbolizată de mazărea 
dulce? Trebuie să fii fericit tu însuţi, ca să dăruieşti şi altora 
fericire. Trebuie să ai grijă să-ţi meargă ţie bine, ca să te 
bucuri de bunăstarea ta şi să poţi contribui la bunăstarea 
altora. Chiar dacă nu-ţi oferi fericire decât ţie - cu orice pic 
de fericire ce se iveşte pe lume sporeşte fericirea pe 
pământ, aşa că e la fel de utilă micuța ta fericire proprie ca 
şi una străină. Să nu faci rău nimănui, atât se cere. El nu 
făcea rău nimănui. 


5 în foarte cunoscutul poem Germania, un basm de iarnă, Heine 
visează să existe pâine, trandafiri şi „mazăre dulce" - simbol al 
îndestulării - pentru toţi: „Doar creşte pâine din belşug / s-o aibă 
oricine la masă / Şi trandafiri, şi frumuseți - Şi mazărea cea mai 
aleasă. / Dă, boabe fine sunt pentru toţi, / Păstaia când se crapă" 
(s.n.) (Versiune românească: |. Cassian-Mătăsaru, în col. „Cele mai 
frumoase poezii", Ed. Tineretului, 1963.). 


123 


Aşa medita Thomas, şezând pe terasă. Luminată de lună, 
noaptea era senină. Ah, ce bine ţi-e când ai toate motivele 
pentru a fi mulţumit de tine şi de lume! 

Toamna trebui să plece la New York. Tratativele cu 
consorțiul construcţiei de poduri se prelungiră vreme de 
câteva săptămâni şi stilul lor îi deveni insuportabil. Falsa 
familiaritate a adresării pe numele mic, ca şi a dialogurilor 
despre soţie, copii şi excursii la sfârşit de săptămână, falsa 
cordialitate a saluturilor matinale - se săturase de ele. După 
cum se săturase să constate că rezultatele obţinute în 
tratativele orale ale zilei precedente nu se regăseau decât 
pe jumătate, a doua zi, în proiectul scris al contractului ce i 
se prezentă; cealaltă jumătate trebuia renegociată. In plus, 
atunci când se încheia ziua newyorkeză de lucru şi 
dezbateri, începea ziua de lucru la Tokio şi toate tratativele 
trebuiau reluate şi puse la punct cu partenerul japonez, în 
convorbiri telefonice durând până spre dimineaţă. 

Veni şi ziua când nu mai mergea nimic. Cu statul New 
Jersey se iviră probleme politice pe care nu le putea rezolva 
decât guvernatorul. Când deveni evident că nu le va 
rezolva chiar în ziua aceea, Thomas nu mai socoti că e 
cazul să rămână cu ceilalţi, într-o aşteptare fără rost. Plecă. 

Se lăsă dus de val prin oraş, hoinări prin parc, se opri o 
vreme într-un muzeu, trecu pe lângă casele în care Juttei 
i-ar fi plăcut să locuiască, străbătu un cartier unde nu auzi 
vorbindu-se decât spaniola şi descoperi în cele din urmă, 
faţă în faţă cu o biserică impunătoare, o cafenea pe gustul 
lui. Nu era unul dintre acele localuri la modă, unde erai 
servit cu promptitudine şi ţi se aducea la fel de prompt nota 
de plată, încât te vedeai obligat să plăteşti şi să pleci. 
Clienţii şedeau la mese, citeau, scriau său stăteau de vorbă, 
ca într-o cafenea vieneză. Ca şi cum n-ar exista nici o 
grabă. Mesele din stradă erau ocupate, aşa că se aşeză 
înăuntru. 

În drum luase trei cărţi poştale ilustrate. „Dragă Helga“, 
scrise pe prima, „oraşul e torid şi gălăgios şi nu pricep ce-i 


124 


place lumii aici. M-am săturat de tratative. M-am săturat de 
americani şi de japonezi. M-am săturat de felul cum trăiesc. 
Mi-e dor de pictură şi, înainte de toate, mi-e dor de tine. 
Când mă întorc, pornim altfel, vrei?“ Mai scrise „Te iubesc“ 
şi iscăli. Helga îi apăru în faţa ochilor, frumoasă, tandră şi în 
acelaşi timp dură, calculată şi în acelaşi timp previzibilă, 
deseori lipsită de duioşie şi totuşi atât de des dornică de 
afecţiune şi gata de dragoste. Ah, şi nopţile cu ea! „Dragă 
Veronika“, scrise pe a doua carte poştală şi nu mai ştiu cum 
să continue. La ultima lui vizită se despărţiseră certaţi, Ea îi 
spusese cuvinte nedrepte, dar ştia că o făcuse din 
disperare. Apoi se postase în pragul uşii şi strigase în urma 
lui să se ducă dracului, încă o dată şi încă o dată, şi 
aşteptase ca el să se întoarcă, s-o ia în braţe şi să-i 
şoptească la ureche promisiunea că o să fie bine totul. 
„Când mă întorc, o pornim altfel, da? Mi-e dor de tine. Mi-e 
dor şi de pictură, dar de nimic nu-mi e atât de dor ca de 
tine. M-am săturat să mai trăiesc aşa cum trăiesc. M-am 
săturat de munca mea de-aici, de tratative, de americani şi 
de japonezi. Oraşul e torid şi gălăgios şi nu pricep ce-i place 
lumii la el. Te iubesc. Thomas.“ In faţa celei de-a treia 
ilustrate zăbovi vreme mai îndelungată. Şi pe ea se vedea 
Podul Brooklyn în lumina apusului de soare. „Dragă Jutta! |ţi 
mai aminteşti cum arăta oraşul primăvara? Acum e torid şi 
gălăgios şi nu pricep ce-i place lumii la el. M-am săturat 
peste poate de tratative şi de cei cu care le duc, de 
americani şi de japonezi. M-am săturat şi de felul cum 
trăiesc şi mi-e necaz că pictura nu ocupă mai mult loc în 
viaţa mea. Că tu nu ocupi mai mult loc în viaţa mea. Te 
iubesc şi îţi simt lipsa. Când mă întorc, o pornim altfel, da?“ 
Ştia că Jutta va surâde citindu-i textul, mirată, fericită, un 
pic sceptică. Şi de surâsul ei se îndrăgostise cu douăzeci de 
ani în urmă; îl mai fermeca şi acum. Lipi timbrele pe vederi, 
îşi lăsă jacheta pe speteaza scaunului şi ziarul pe masă, 
traversă şi-şi aruncă ilustratele în cutia poştală aflată pe 
trotuarul celălalt. 


125 


Reveni la masa lui şi se uită pe fereastră la forfota străzii. 
Fereastră era deschisă, ar fi putut să-i strige pe trecători şi 
să intre în vorbă cu ei. Doar câţiva metri îi despărţeau. Doar 
câţiva paşi şi devenea unul dintre ei, un trecător de pe 
stradă. După cum oricare din trecători, făcând doar câţiva 
paşi, putea să intre în cafenea, să se aşeze asemenea lui la 
o masă, faţă în faţă sau chiar lângă el. Tocmai intrase unul 
de pe trotuar în cafenea, comandase la tejghea o prăjitură 
şi o cafea, îşi rostise numele, găsise o masă şi se instalase, 
scoțând din geantă o carte, creion şi hârtie; chelneriţa fi 
strigă pe nume, Tom, şi clientul îi făcu semn să se apropie 
cu tava pe care se afla comanda lui. Tom, deci. Ei doi aveau 
acelaşi nume. 

Privi din nou afară. Pe trotuar era animaţie. Ce rost aveau 
toţi oamenii ăştia? Fireşte, vedea: ici o pereche strâns 
îmbrăţişată, privindu-se în ochi şi sărutându-se în mers; 
colo o familie, tată, mamă şi copil, sosind cu sacoşele pline 
de la târguieli; fireşte, îşi dădea seama că negrul în haine 
ponosite, care-i tot venea sub ochi, dinspre stânga, e un 
cerşetor; că o dată treceau în pas lent turişti, iar în clipa 
următoare elevi; că bărbatul în pantalon şi cămaşă maro 
livrează pachete la United Parcel Service. Dar de ce făceau 
ei oare ce făceau? De ce fata aceea nostimă, cu un aer 
plăcut, îl ţinea de talie pe individul cu mutră obraznică şi cu 
obrazul plin de coşuri? De ce părinţii aduseseră pe lume 
odrasla asta plângăcioasă şi pisăloagă, de ce o creşteau şi 
târguiau pentru ea? Ce căutau ei înşişi pe lume? În bărbatul 
cuplului îl intuiai lesne pe tipul care o făcea fără succes pe 
savantul,  dându-şi importanță, iar femeia părea 
suprasolicitată chiar şi de unicul copil. Ce aştepta 
cerşetorul, cum de-i trecea prin cap să aştepte ceva, de ce 
i-ar păsa cuiva de soarta lui? Cui i-ar lipsi turiştii, bine 
dispuşi fără motiv, dacă dintr-o dată i-ar înghiţi pământul? 
Cui i-ar lipsi elevii, dacă s-ar prăpădi instantaneu? 
Părinților? Nu ar fi totuna dacă i-ar regreta azi părinţii sau 
mai târziu copiii lor, iar şi mai târziu nepoatele şi nepoţii? 


126 


Tragismul unei morţi timpurii? Că ţi se curmă viaţa printr-o 
moarte timpurie i se părea lui Thomas la fel de puţin tragic 
ca şi oprirea vieţii printr-o moarte târzie; nu era tragic deloc 
nici faptul că n-ai apucat să trăieşti dacă nu te-ai născut 
încă. 

Omul care livra pachete pentru United Parcel Service se 
împiedică şi căzu pe trotuar cu coletul pe care tocmai îl 
ducea. De ce înjura oare? Dacă moartea e rea, să fie 
bucuros că trăieşte, iar dacă moartea e frumoasă, în faţa 
veşniciei ei s-ar cuveni să-i fie indiferent prezentul, să-i fie 
indiferentă şi clipa căzăturii. Frumoasă era, iată, şi 
perechea pe care o vedea trecând acum, amândoi supli, 
plini de forţă şi voie bună, cu expresii inteligente şi pline de 
vitalitate. Nu, ea nu ţinea de talie o mutră insolentă cu 
coşuri pe obraz - el nu îndrăgea o prostuţă nostimă şi 
drăgăstoasă. Dar lucrurile nu se îmbunătăţeau doar din 
atât. Chiar dacă zădărnicia şi nimicnicia n-ar fi fost 
evidente, Thomas le descoperea şi acolo unde nu săreau în 
ochi. Le zărea pretutindeni. 

Re întrebă dacă, posedând o armă, ar trage în trecători, 
aşa cum îşi lichidau băieţii lui adversarii din jocurile de la 
computer. l-ar aduce necazuri şi el n-avea chef de necazuri. 
Dar trecătorii pe care-i vedea prin fereastră nu-i păreau mai 
apropiaţi, mai adevăraţi, mai vii decât figurile de pe ecranul 
calculatorului. Erau oameni ca el, însă nu izbutea să-i simtă 
aproape. 

Când îşi recapitula mai târziu trecutul, căderea lui începea 
din ziua şi din locul acela. De acum înainte era un ins în 
cădere - ca în tabloul lui Max Beckmann, pe care-l văzuse în 
locuinţa preşedintelui consorţiului de construcţii, unde se 
prăbuşea, dându-se peste cap, neajutorat, în ciuda forţei 
vădite a trupului musculos şi a braţelor şi picioarelor 
puternice, întinse ca pentru înot. Se prăbuşea şi el, printre 
case arzând, casele lui cuprinse de foc - cele pe care le 
construise şi cele în care vieţuia. Se prăbuşea printre păsări 
care-şi băteau joc de el, printre îngeri care l-ar fi putut 


127 


salva, dar nu-l salvau, printre bărci care pluteau, sigure de 
ele, pe cer, aşa cum şi el ar fi putut pluti, sigur de sine, pe 
cer, dacă n-ar fi fost treaba cu casele. 

Se întoarse şi-şi reluă viaţa. Viaţa berlineză cu familie, 
birou şi cu prietenii pentru care era soţul Juttei, tatăl a trei 
copii, arhitect şi pictor amator. De ei şi de familiile lor era 
de mult legat, împreună petrecuseră destule concedii, cu 
ştiinţa lor depăşise unele crize conjugale, lor le împărtăşise 
grijile privind copiii. Se mişca printre ei ca peştele în apă, 
sigur de încrederea reciprocă ce domnea între ei, chiar 
dacă n-o punea la încercare, sigur şi pe tezaurul comun de 
amintiri, anecdote şi glume. Altfel stăteau lucrurile cu 
prietenii din Hamburg, mai puţini la număr decât cei din 
Berlin, cunoscuţi nu datorită profesiei, ci prin intermediul 
Veronikai, de regulă necăsătoriți, unii din ei cu un copil. In 
ochii lor era pictorul cu care Veronika avea un contract şi 
un copil, plăcut în societate, dar menținându-și şi o altă 
existenţă, din care sosea oarecum ca un intrus în lumea lor. 
Între el şi cea mai bună prietenă a Veronikăi, o doctoriţă 
pediatră, se stabilise o relaţie cordială, apropiată, dar şi din 
această comunicare cealaltă existenţă a lui era eliminată. 
larăşi diferit se desfăşura a doua lui viaţă berlineză. Ca şi 
Helga, prietenii ei erau cu aproape douăzeci de ani mai 
tineri decât el, preocupaţi de încheierea studiilor şi de 
începerea unei cariere profesionale, fără o lume 
consolidată, minţi deschise şi implicit receptive şi faţă de 
prietenul mai vârstnic al Helgăi, pe care-l socoteau un ins 
multilateral şi generos, un sfetnic binevoitor şi avizat în 
problema  demarării unui centru de tratament şi a 
cumpărării unei locuinţe. Se bucurau când Helga venea 
însoţită de el sau când era de faţă la primirile Helgăi. Dar 
contactele lui Thomas cu ei rămâneau lipsite de vreo 
implicare, cum poate lipsite de implicare erau şi contactele 
chiar dintre ei, în grupul lor. 

În ciuda non-implicării şi a menţinerii unui rest de distanţă 
faţă de prietenii din Hamburg şi - dacă era sincer cu sine - 


128 


chiar şi faţă de vechii prieteni berlinezi, coexistenţa cu ei 
toţi devenea obositoare. Nu ştia de ce; vara o dusese mai 
uşor. Acum avea sentimentul că trebuie să se reinventeze 
mereu, pe Thomas al Helgăi, pe cel al Veronikăi şi pe cel al 
Juttei, pe Thomas arhitectul şi pe Thomas pictorul, pe 
Thomas tatăl a trei copii în pragul adolescenţei şi pe celălalt 
tătic Thomas, care - cu o copilă de un an - putea fi aproape 
un Thomas bunic. câteodată îl cuprindea teama că nu seva 
reinventa îndeajuns de repede şi nici pe deplin, că la 
Hamburg va fi încă Thomas-cel-din-Berlin, ori, la Helga, încă 
Thomas al Juttei. După ce, la ceasuri târzii, obosit şi băut, îi 
povestise unuia dintre prietenii  Veronikăi cum îşi 
imaginează viaţa unei familii de nemți, cu copii de vârsta 
şcolară, la New York, iar unui cuplu căsătorit, o pereche 
prietenă cu Jutta şi cu el de lungă vreme, îi vorbise pe larg 
despre necazurile unor femei - bunăoară a stăpânei unei 
galerii de tablouri - care-şi cresc singure copilul, deveni 
prudent cu alcoolul. Işi făcu un obicei din a se concentra, 
atunci când trecea dintr-o viaţă în alta, ca înaintea unor 
tratative cu oameni de afaceri; îşi golea capul, nepăstrând 
în el decât ce-i era de folos imediat. Dar şi deprinderea asta 
nu întârzie să-l obosească. 

Obositoare îi ajunseră şi visele. Imaginea jonglerului îl 
bântuia acum noaptea, se visă în chip de jongler, dar nu cu 
inele, ci cu farfurii, cum le îngrămădesc jonglerii chinezi pe 
o vergea, ori cu făclii aprinse sau cuțite. La început totul 
mergea bine, apoi el sporea într-atât numărul farfuriilor, al 
făcliilor sau al cuţitelor, încât nu le mai făcea faţă. Atunci 
când obiectele îl îngropau sub ele, se trezea scăldat în 
sudoare. Deseori nu mai dormea decât puţine ore. 

Într-o dimineaţă, venind cu trenul de la Hamburg la Berlin, 
intră în vorbă cu pasagerul din faţa lui. Acela era 
reprezentantul unei întreprinderi care fabrica jaluzele şi-i 
povesti despre jaluzele pentru casă şi birou, din lemn sau 
din material plastic, absorbind căldura caniculară sau 
zgomotele, despre inventarea jaluzelei şi superioritatea ei 


129 


în comparaţie cu perdeaua, apoi despre călătoriile sale şi 
despre familia lui. Era o expunere plăcută, amuzantă, lipsită 
de importanţă. Destulă vreme Thomas se mulţumi să 
asculte. Când fu întrebat despre propria lui persoană, 
despre profesie, familie, mod de viaţă, se trezi vorbind 
despre întreprinderea lui de la Zwickau, despre rechizitele 
de desen pe care le producea, despre problemele cu care 
se confrunta în urma înlocuirii lucrului la planşetă cu cel la 
computer, despre lupta familiei sale pentru menţinerea 
întreprinderii în anii cincizeci, ca şi după unificare. Se auzi 
descriindu-şi casa de pe malul răului, povestind despre 
soţia lui paralizată, ţintuită într-un scaun cu rotile şi despre 
fiicele lui, patru la număr. Acum se întorcea de la Hamburg, 
unde achiziţionase lemn de cedru şi santal pentru o nouă 
serie de creioane, destinate exigenţelor unor clienţi mai 
rafinaţi. Pentru a-şi procura lemnul necesar creioanelor, i se 
întâmpla să călătorească până în Brazilia sau Burma. 

Işi puse în gând să încheie relaţia cu Veronika. Sosea la 
Hamburg cu intenţia să-i mărturisească seara, când fetiţa 
va fi culcată şi ei doi vor sta la masa din bucătărie, că vrea 
să se întoarcă la Jutta, dar e dispus, oricând va dori ea, să 
discute despre pensia alimentară, vizitele lui la fiică-sa, 
vânzarea tablourilor sale; apoi avea să plece în linişte. Dar 
când şedeau în bucătărie şi o vedea pe Veronika atât de 
fericită că ziua se încheiase cu bine şi că el era prezent, nu 
se îndura să vorbească. Cu atât mai puţin putea vorbi când 
ea era nefericită, ca să n-o mâhnească şi mai tare. Amâna 
convorbirea pentru dimineaţa următoare, dar dimineaţa îi 
aparţinea fetiţei. 

Işi spunea mereu - tot ce era de spus într-o astfel de 
situaţie. Că, în fond, nu mai trebuia să dureze o stare de 
fapt, devenită de nesuportat. Că, o dată ce nu dorea cu 
adevărat să rămână cu Veronika, se cuvenea să n-o ţină 
nici pe ea legată, ci s-o lase liberă, ca să-şi poată trăi viaţa 
ei. Că un sfârşit de spaimă era mai bun decât o spaimă fără 
sfârşit. Dar poate că avea totuşi să rămână cu ea? Nu, se 


130 


depărtase de ea sufleteşte şi trupeşte, nu simţea că o va 
mai regăsi vreodată, n-avea cum să mai rămână lângă ea. 
Nu exista nimic, absolut nimic ce-ar fi putut invoca drept 
scuză pentru neputinţa lui de a-i vorbi deschis. Îşi trăia 
neputinţa în chip fizic, ca şi cum nu l-ar asculta gura, limba 
şi gâtlejul, când voia să vorbească, asemenea braţului 
paralizat care nu ascultă comandă de a se mişca. Dar gura, 
limba şi gâtlejul nu-i erau paralizate. Îi era ruşine de câte 
ori se întorcea cu trenul la Berlin. 

Apoi se hotări să rezolve înaintea problemei dificile pe cea 
mai uşoară, să tragă învăţăminte din ce era mai uşor 
pentru ce avea să fie mai greu - aşadar, s-o încheie întâi cu 
Helga. Cu ea reuşi să discute. O lămuri că doreşte să se 
întoarcă la soţia şi familia lui. E drept că nu aveau să se mai 
realizeze ambiţioasele lor proiecte comune. Dar cu drag îi 
va rămâne prieten şi cu drag o va ajuta prieteneşte. Nu 
petrecuseră ei oare un timp frumos împreună? Nu se cădea 
să-şi ia frumos rămas-bun? 

Helga îl ascultă cu atenţie. Când terminase, îl privi cu ochi 
mari. Ochii i se umeziră, i se umplură de lacrimi, lacrimile-i 
curgeau pe obraji şi-i picurau pe fustă. Se aruncă hohotind 
în braţele lui şi el o cuprinse, îi simţi trupul catifelat, încercă 
să-i vorbească şi s-o consoleze, dar ea îi făcu semn din cap 
să tacă şi-şi apăsă buzele pe ale lui. 

A doua zi dimineaţă, la micul dejun, îi împărtăşi ideile ei de 
ultimă oră cu privire la clinica stomatologică. Se puteau 
pune în practică? 

Cu Jutta nici nu mai încercă măcar să se înţeleagă. Şedea 
într-o seară în faţa ei şi-şi imagină ce avea să-i spună, cum 
avea să reacționeze ea şi cum îşi va cobori el pânzele. Nici 
vorbă, şi în dialogul cu Jutta el avea să fie cel ce coboară 
pânzele, cedând repede, bucuros s-o poată împăca şi s-o ia 
în braţe. Jalnica zădărnicie a hotărârilor lui, ridicolul 
pendulărilor lui - îl apucă râsul şi nu se mai opri, rădea 
isteric până când Jutta, nemaiştiind ce să facă, îi trase două 
palme, care-l potoliră. 


131 


Era uimit de cât era în stare să lucreze în toată această 
tensiune. Revizui proiectul podului peste Hudson şi elaboră 
proiectul unui alt pod peste Drina. Pictă o nouă suită de 
tablouri; toate înfăţişau femei vâslind într-o luntre, în 
picioare sau aşezate, îmbrăcate sau nude, brunete, cu 
trupul zvelt şi rasat, blonde şi blajine, ori roşcate şi 
viguroase. Veronika expuse primele tablouri, înainte ca 
toată suita să fie terminată şi imediat se găsi un colecţionar 
interesat de suită întreagă. 

Într-o zi veni peste el în chip salvator apendicita acută. Era 
în drum cu maşina de la Dresda la Munchen, când începură 
durerile. Stomacul, gândi întâi, dar se lămuri curând că i se 
întâmpla altceva, mai grav şi mai rău. Chircit asupra 
volanului, pentru că aşa putea îndura mai uşor durerile, şi 
de-a binelea speriat, izbuti să ajungă într-un spital 
judeţean, dincolo de oraşul Hof. Fu operat imediat. A doua 
zi dimineaţa medicul îi povesti, în timpul vizitei, că 
judecând după simptome s-ar fi putut aştepta şi la un 
cancer al pancreasului şi că era bucuros că nu dăduse 
decât peste un apendice inflamat. 3 

Thomas rămase internat o săptămână. Işi imagină cum îl 
deschide chirurgul, cum îi descoperă cancerul inoperabil de 
pancreas sau pântecele plin de metastaze şi cum îl închide 
la loc. Ar mai avea de trăit câteva săptămâni sau câteva 
luni. N-ar mai fi răspunzător pentru nimic, n-ar mai datora 
nimic nimănui, ar fi tratat cu grijă şi atenţie de toţi, poate 
chiar admirat pentru atitudinea lui demnă. Şi-ar lua 
rămas-bun de la Helga, Veronika şi Jutta, fără ca ele să-i 
poată reproşa ceva şi fără ca el însuşi să aibă ceva să-şi 
reproşeze. Ar mai picta un tablou, cel din urmă şi cel mai 
expresiv. Ar petrece un timp cu copiii săi, atât de frumos şi 
fiindu-le atât de aproape, încât această amintire le-ar 
lumina viaţa multă vreme după moartea lui. Ar scrie un 
eseu despre construcţia de poduri, testamentul lui teoretic 
în domeniul arhitecturii, câteva luni - de mai mult nu avea 
nevoie ca să încheie şi să cadă la pace cu toate 


132 


frământările. Ar fi un noroc. Îl invidia pe unul care mai avea 
doar câteva luni de trăit ca pe un om norocos. Ca pe cineva 
pentru care se sfârşiseră cu adevărat toate grijile. 

De ce n-ar fi chiar el acel om norocos? Chemase la telefon 
Berlinul şi Hamburgul, relatând că a fost operat de 
apendicită. Dar atitudinii pe care ar adopta-o dacă ar şti că 
moare peste câteva luni i s-ar potrivi exact acest procedeu: 
să pomenească iniţial despre o operaţie de apendicită, ca 
să nu-i sperie pe ceilalţi, şi să mărturisească adevărul ceva 
mai târziu şi într-un mod cât mai cruţător. 

Se întoarse la Berlin şi se purtă ca de obicei, doar un pic 
mai tăcut, mai preocupat, mai demn, câteodată absent - 
întocmai ca un ins însemnat de moartea pe care şi-o ştie 
aproape. Apoi mărturisi. Suportă şocul femeilor, insistența 
lor să consulte şi alți medici, compasiunea lor 
neputincioasă. Fiecare îl întreba ce are acum de gând, iar el 
răspunse că va trăi ca până acum, ce altceva putea să facă 
decât ce era esenţial şi lăsând deoparte neesenţialul. Va 
picta un tablou. Va scrie un eseu despre construcţia de 
poduri. Va dedica mai mult timp copiilor. Şi chiar fixă o 
pânză nouă pe şevalet, îşi cumpără un stilou nou şi făcu 
proiecte cu copiii. 

Nu că i-ar fi intrat în cap, în urma acestor înscenări, că are 
cancer cu adevărat. Dar când, petrecând un sfârşit de 
săptămână la Hamburg, Veronika îl apostrofă pentru că a 
rămas aşezat, după ce mâncaseră, în loc să se apuce de 
spălatul vaselor, reacţionă cu indignare. Cum îşi permitea 
ea, înştiinţată că are cancer, să-i ceară s-o mai ajute în 
gospodărie? In plus, incizia chiar îl mai durea; dacă i-ar fi 
deschis burta şi i-ar fi închis-o la loc, lăsându-i apendicele şi 
metastazele, n-ar fi putut să-l doară mai rău decât acum, cu 
apendicele scos. Se simţea slăbit, suprasolicitat, extenuat. 

Nu, nu era corect cum se purta cu el Veronika, şi de fapt 
nici Jutta, nici Helga nu-l cruţau atât cât s-ar fi cuvenit. 
Jutta, care-l vedea acasă mai des decât în anii din urmă, îl 
ruga să-i ajute pe băieţi la lecţii, s-o ia pe fată de la ora de 


133 


muzică, să repare oblonul, să atârne rufele la uscat. „Doar 
nu e prea mult pentru tine, sau...?“ Helga, ţinând să-l aibă 
alături în cursele şi convorbirile ei în vederea găsirii unui 
imobil potrivit pentru viitoarea clinică stomatologică, se 
arătă ce-i drept dispusă să con-ducă ea maşina - dar, 
bănuia el, nu atât ca să-l protejeze, ci fiindcă-i plăcea să se 
afişeze la volanul BMW-ului său. Când încerca să se culce 
cu ea, dădea din cap, a refuz: „Crezi că-ţi face bine? ,„ 

Işi dădea şi el seama că devenise văicărit şi cusurgiu. Dar 
socotea nedrept ce i se întâmpla. Se spetise pentru trei 
femei, iar acum, când dăduse de necaz şi ar fi avut nevoie 
de ele, iată-le continuându-şi viaţa, pur şi simplu. O numise 
pe Jutta parteneră cu drepturi egale la firmă şi împărţise cu 
ea beneficiile succesului său, îi îngăduise Veronikăi să 
obţină un câştig mai bun din vânzarea tablourilor sale decât 
realizează de regulă galeriile de pe urma lucrărilor expuse, 
iar pe Helga o răsfăţase cu daruri scumpe, cum şi-ar fi 
răsfăţat prinţişorul unui ducat amanta. Sigur că fiecare din 
ele ar fi dorit să-i dedice mai mult timp. Dar cât fusese 
împreună cu ele, le făcuse fericite. Oricum, toate femeile se 
plâng că bărbaţii nu le acordă destul timp, chiar şi cele ale 
căror bărbaţi n-au şi alte femei pe lângă ele. Ei bine, le 
oferise tot ce se putea, iar ele nu-l răsplăteau cum ar fi fost 
datoare. Il împinseseră într-o situaţie din care n-avea cum 
ieşi decât refugiindu-se în cancer şi moarte. Cam ce ar mai 
fi capabil să întreprindă în câteva săptămâni sau luni? 
Săânătos, cum era? Situaţie fără ieşire - din cauza lor. 

Intr-o zi se duse la croitorul lui. Deasupra uşii micului 
atelier, spre care coborau câteva trepte din stradă, stătea 
scris „Modificăm haine“, dar grecul cu mustață pe oală, 
căruia-i aparţinea prăvălioara, nu era meşter numai la 
modificări şi reparaţii, ci ştia să şi confecţioneze cele mai 
frumoase cămăşi, costume şi paltoane. Thomas îl punea 
să-i croiască periodic cămăşi de noapte lungi până la 
glezne, cum nu se găseau de cumpărat nicăieri. Când se 
afla în atelier şi se pregătea să comande o nouă cămaşă de 


134 


noapte, îşi dădu dintr-o dată seama - abia atunci - cât de 
absurdă era comanda. Doar urma să moară peste câteva 
luni! 

Apoi zări un balot de stofă din lâna grea, de un 
albastru-închis, strălucitor. 

- Stofa e bună pentru un palton sau o jachetă. Un client a 
vrut să-şi comande o pelerină, dar s-a răzgândit. 

- Poate-mi croiţi mie ceva din materialul ăsta? 

- Ce aţi dori? 

- O rasă ca de călugăr, lungă până la glezne cum sunt 
cămăşile mele de noapte, prevăzută cu glugă şi cu 
buzunare adânci. 

- Cu nasturi? Căptuşită? Cu găici pentru cordon sau pentru 
un şnur împletit? 

Thomas chibzui. Aveau rasele de călugăr nasturi? Dar 
căptuşeală? Optă pentru căptuşeală şi găici şi renunţă la 
nasturi. Avea să-şi tragă rasa peste cap. Alese apoi un şnur 
împletit verde-închis şi ceru culoarea verde-închis şi pentru 
căptuşeală şi cusături. 

- Doriţi şi... - grecul indică doar cu măna crucea de pe 
piept -... brodată în aceeaşi culoare? Nu, Thomas nu dorea 
o cruce. 

- Atunci ştiu ce am de făcut. 

- De cât timp aveţi nevoie? 

- De o săptămână. 

O săptămână. 

- Vreau să fiu singur un timp, le comunică după câteva zile 
Juttei, Veronikăi şi Helgăi. Nu ştiu încă unde o să mă duc, 
dar ştiu că vreau să plec. Am păţit cam multe. Trebuie 
să-mi revin. 

Crezuse că vor protesta, vor încerca să-l reţină sau să-l 
însoţească. Dar ele se mulţumiră să ia cunoştinţă de veste. 
Jutta nu-l rugă decât să-şi amâne călătoria cu două zile, ca 
să poată supraveghea meseriaşii care reparau acoperişul. 
Veronika spuse că, în cazul acesta, o să-şi poată găzdui 
pentru o săptămână prietena în atelierul lui. Helga îl întrebă 


135 


dacă intenţionează să plece cu maşina lui sau i-o poate 
lăsa. 

Işi cumpără o haină de ploaie lungă, uşoară, de culoare 
închisă. Aşeză într-o geantă de piele haina, o pereche de 
pantofi - unii solizi - de rezervă, un pulover, o cămaşă, 
rufărie de schimb, ciorapi negri şi o pereche de blugi, îşi luă 
săpun, prosop, aparatul de ras. Amâna plecarea cu două 
zile, îi lăsă Helgăi BMW-ul, la atelier strânse grămadă 
într-un colţ tablourile pictate şi pânzele pregătite. Nu uită 
să strângă şi şevaletul cu pânza menită ultimei lui picturi, 
cu mesajul cel mai profund. Cu geanta şi cu o încăpătoare 
pungă de plastic se încuie, la Gara Zoo, într-o cabină de 
toaletă. Când ieşi, era îmbrăcat cu rasă de călugăr şi 
băgase, în locul ei, hainele pe care le purtase dimineaţa în 
punga de plastic. Duse punga la gunoi, îşi cumpără un bilet 
de călătorie şi se urcă în tren. 

Călători vreme de un an. 

La început îşi cheltuia banii din plin. Rămase câteva 
săptămâni în Hotelul Brenner, cu parc, din Baden-Baden şi 
alte câteva în hotelul numit Baur au Lac din Zurich. 
Personalul şi oaspeţii hotelurilor îl priveau întâi cu mirare, 
dar apoi intrau cu plăcere în vorbă cu el şi prindeau 
încredere. Ascultă poveştile unor vieţi, poveşti despre 
durere şi vină, despre noroc şi suferinţă în dragoste, despre 
căsnicie, familie, întâmplări cotidiene. Odată şeful recepţiei 
îl chemă noaptea la soţia lui, care fusese pe cale să se 
sinucidă, spânzurându-se - dar a fost găsită la timp de 
cameristă, care-i tăiase ştreangul. Stătu de vorbă cu ea 
până dimineaţa. Când plecă a doua zi, sinucigaşă salvată îi 
transmise un cec de câteva mii de dolari pentru ordinul lui 
monahal. 

Câteodată expedia cărţi poştale ilustrate la Berlin sau la 
Hamburg, dar nu adresate Juttei, Veronikăi sau Helgăi, ci 
copiilor săi. Helga, pe care o chemă într-o zi la telefon, îl 
întrebă în primul rând dacă vrea să-i restituie maşina, în al 
doilea rând, pomeni despre nişte plăţi pe care el ar fi dator 


136 


să le facă, în contul parteneriatului său discret. Îi închise 
telefonul. Când îi expiră cartea de credit, i se făcu frică şi 
retrase din conturi ce mai putea, în bani lichizi. 

Dar n-ar fi avut de ce să-i fie frică. Când se plictisi de 
hotelurile scumpe, aproape că nu mai avu nevoie de bani. 
Înnopta cel mai adesea în mănăstiri şi acolo avea parte şi 
de mese gratuite. Iniţial se sfia să-şi expună povestea 
despre Ordinul Thomasienilor, care ar fi supravieţuit, la saşii 
din Transilvania, Reformei şi comunismului, căruia azi îi mai 
aparţineau cinci fraţi şi în care intrase, trăgându-se el însuşi 
din strămoşi saşi ardeleni, în urmă cu câţiva ani. Dar de 
fiecare dată relatarea câştiga în siguranţă; îşi îngăduia 
înflorituri ale _istorisirii şi răspundea calm. la întrebări. 
Deseori însă călugării nici nu voiau să afle prea multe. li 
arătau chilia lui, îl salutau la biserică sau la masă şi 
răspundeau la salutul lui de rămas-bun. 

Când se sătura de viaţa monahală, îşi petrecea noaptea în 
hoteluri modeste sau pensiuni. Aici sau în călătoriile cu 
trenul, oamenii îi solicitau conversaţia. Nu judecă pe 
nimeni, nu aprobă pe nimeni, nu-i părea rău de nimeni. 
Ascultă - şi când i se adresă o întrebare, îi întorcea mingea 
interlocutorului. 

- Ce ar trebui să fac? 

- Ce aţi dori să faceţi? 

- Nu ştiu. 

- De ce nu ştiţi? 

Odată era cât pe ce să facă dragoste cu o femeie. Când 
dădea rasă la curăţat, intra în atelier şi rugă să i se 
îngăduie să rămână într-un colţ şi să aştepte până seara, 
când rasa avea să fie gata. Intr-o mică localitate din zona 
muntoasă Hunsruck se făcuse târziu când rasa ieşi de la 
curăţat. Femeia închise obloanele şi cobori jaluzelele. Apoi 
veni lângă el, îşi ridică un pic halatul, se aşeză călare pe 
genunchii lui şi îi luă capul în braţe şi între sâni. 

- Puiuţule, îi spuse cu tristeţe şi milă, pentru că, în tricoul 
lui alb devenit prea larg, în blugii lăbărţaţi şi cu părul tuns 


137 


neîndemânatic de el însuşi, îi amintea de un pui de găină 
jumulit. Rămase peste noapte în casa ei, dar nu se culcă cu 
ea. Dimineaţa, la micul dejun, când şedea în faţa ei în 
halatul răposatului ei soţ, îl întrebă dacă-n-ar vrea să stea 
cu ea o vreme. 

- Nu e nevoie să te ascunzi. Poţi să te îmbraci cu lucruri 
de-ale soţului meu şi am să zic că eşti fratele lui şi ai venit 
să mă vizitezi. 

Curios - şi dezbrăcat de rasa ta eşti întocmai ca atunci 
când o porți... 

Ştia că era aşa. Chiar la începutul călătoriei sale se aflase 
în tren, ore în şir, faţă în faţă cu un antreprenor de 
construcţii din Leipzig, cu care avusese frecvent de-a face 
în chestiuni profesionale; omul îl examinase din priviri, dar 
nu-l recunoscuse. 

Dar nu dorea să rămână. Îi surâse strâmb şi ridică din 
umeri a părere de rău. - Trebuie să-mi urmez drumul. 

Socotea că, dacă rămâne, s-ar cuveni să se culce cu 
femeia care-l găzduia. Dar nu dorea. Trecuseră ani de când 
se lăsase de fumat, de la o zi la alta, şi uşurinţa cu care 
trăia fără cele cincizeci sau şaizeci de ţigări care fuseseră 
raţia lui cotidiană până atunci îl îndemnase să mediteze la 
renunţări. Să renunţe succesiv la alcool, la amor, la 
mâncare - i se păreau paşi lesnicioşi, fireşti; după ultimul 
din ei s-ar putea lipsi chiar de existenţa lui fizică. Când 
pornise în călătorie în rasă de călugăr, renunţase la alcool şi 
rezistă uşor fără sticla de vin roşu pe care, până atunci, 
obişnuise s-o bea seară de seară. Luând asupră-şi traiul 
celibatar al unui bărbat în rasă monahală, făcuse imediat şi 
pasul următor, iar mâncarea îi devenea oricum tot mai 
indiferentă. 

Nu rareori avea senzaţia că pluteşte. Că picioarele nu-i 
ating cu adevărat pământul. Mai avea şi altă senzaţie: că 
oamenii nu-l observă cu adevărat, ori că feţele şi trupurile 
pe care le vede n-ar fi fapturi reale, vii, ci năluciri, plăsmuiri 
ce se formau şi se destrămau şi iar se formau şi iar se 


138 


destrămau, câteodată atingea făpturile, întâmplător sau 
intenţionat, şi se convingea că trupurile lor opuneau 
rezistenţă. Nu se îndoia nici că ar sângera, dacă ar fi rănite. 
Poate ar scoate strigăte sau, dacă rana ar fi îndeajuns de 
gravă, nu s-ar mai mişca. Dar dacă se mişcau sau nu - ce 
însemnătate avea? Nu mişunau peste tot plăsmuiri în 
mişcare, un preaplin de plăsmuiri, pretutindeni? 

Existenţele lui din Berlin sau Hamburg îi apăreau cu atât 
mai fantomatice. Ce-l legase de cele trei femei? Pentru ce 
pictase tablouri şi construise poduri? Ce era forfota aceea, 
în care se lăsase prins alături de mulţi alţii? Agitaţia din 
biroul său, din galeria de pictură ori febrilitatea planurilor şi 
proiectelor Helgăi? Nici în copiii lui nu mai vedea un sens. 
Ce mai căutau pe lume? Cine-i chemase, cine avea nevoie 
de ei? 

Lângă lacul Como un băieţel căzu de pe debarcader în 
apă. Fu martor la ţipetele şi scurta zbatere în apă a 
copilului şi văzu cum se scufundă. Nu era nimeni acolo care 
să-l ajute. Thomas se ridică după câteva clipe de pe banca 
pe care şedea, alergă spre debarcader, sări în apă, îl scoase 
pe băieţel şi-l făcu să respire din nou; procedă astfel numai 
ca să nu dea de necaz. Dacă l-ar fi observat cineva, şezând 
şi nesărind în ajutor, şi i-ar fi comunicat poliţiei cele 
observate, viaţa lui în rasă de călugăr ar fi fost compromisă. 

Viaţa lui în rasă de călugăr fu compromisă. Pe ruta de la 
Como spre Torino avea de schimbat trenul la Milano. Uşile 
trenului de la Milano spre Torino se închiseră automat, chiar 
în momentul când voia să urce. Se dădu înapoi şi băgă de 
seamă că rasa i se prinsese în uşă. Incercă zadarnic să 
întredeschidă uşa, să-şi desprindă veşmântul, alergă, 
trăgând mereu de rasă, pe lângă trenul care pornise, şi 
curând fu nevoit să gonească, pe lângă trenul care mergea 
tot mai repede, cu asemenea viteză încât nici nu mai putea 
încerca să-şi elibereze rasă din uşă. Auzea râsetele celor 
rămaşi pe peron, care nu-şi dădeau seama cât de 
primejduit era, ci-l găseau amuzant pe călugărul albastru ce 


139 


gonea în neştire. Când Thomas nu mai era în stare să 
alerge în ritmul trenului, se aruncă disperat în direcţia 
opusă mersului, sperând că rasa se va rupe. Dar stofă grea 
de lână rezistă şi trenul îl trase şi-l târî de-a lungul gării şi 
apoi pe pietrişul de lângă şină, până ce un călător care se 
uita pe fereastră observă întâi spaima bruscă a celor de pe 
peron, iar în momentul următor se lămuri ce se întâmpla - 
şi trase semnalul de alarmă. Când trenul se opri în sfârşit, 
Thomas nu mai era decât o grămadă de came însângerată. 

ÎI transportară la spital. Când, după multe zile, se trezi din 
inconştienţă, medicul îi spuse că îi fusese lezată coloana 
vertebrală şi că va rămâne paralizat de la mijloc în jos. 
Dorise să ajungă la Brino doar pentru a afla dacă mai erau 
acolo trăsuri şi căi ce se înhămau la trăsurile acelea; 
smintitul Nietzsche îmbrăţişase odată un asemenea cal. 

La reanimare toţi pacienţii seamănă între ei. Scos de 
acolo, Thomas nimeri într-o sală imensă cu şaizeci de 
paturi, construită în anii douăzeci pentru situaţii de 
calamitate şi unde erau internaţi acum pacienţii din 
categoria cea mai modestă. Era gălăgie, chiar şi noaptea. 
Soldaţii, însănătoşiţi de fapt, dar care o mai făceau pe 
bolnavii, pentru că preferau să stea la spital în loc să se 
întoarcă la cazarmă, beau, petreceau şi aduceau câteodată 
fete, oprindu-le noaptea. Peste zi era foarte cald şi duhnea 
a mâncare, dezinfectante, detergenţi şi excremente. Patul 
lui Thomas putea; îşi pierduse controlul organelor de 
excreţie. Călugăriţele care se ocupau de spital încercară 
să-l protejeze pe călugărul albastru, dar nu ştiau nemţeşte, 
iar el nu vorbea italiana. Într-o zi o călugăriţă îi aduse o 
biblie în germană. Fu uimit de câtă viaţă era în carte. Dar 
tocmai de aceea renunţă s-o citească. 

Rănile i se vindecară. După trei săptămâni simţi că nu mai 
poate rezista în gălăgia şi duhoarea lăcaşului. Oare viaţa 
dinainte de accident nu-i păruse fantomatică şi indiferentă, 
oare nu se distanţase de ea şi de sine însuşi? Acum, dintr-o 
dată, era cum nu se poate mai aproape, mai reală şi mai 


140 


palpabilă - viaţa de infirm într-o cloacă. Numai plutirea pe 
care o cunoscuse înaintea accidentului se adeverea. Trăise 
senzaţia că picioarele nu-i ating cu adevărat pământul, şi 
chiar aşa era acum: nu mai atingea cu adevărat pământul 
cu picioarele. 

_După patru săptămâni veniră să-l ia, fără să-l fi prevenit. 
Intr-o zi, nişte bărbaţi sosiră lângă patul lui cu o targă 
pliantă şi-l culcară pe ea. 

- incotro mă duceţi? 

- Vă transportăm într-o clinică de recuperare, aproape de 
Berlin. 

- Cine vă trimite? 

- Dacă dumneavoastră nu ştiţi, nouă şeful nu ne-a spus 
nimic. Dar dacă nu vreţi să veniţi cu noi, vă lăsăm aici. 
Omul cu targa se opri: 

Vreţi sau nu să vă luăm de aici? 

Stăteau în uşa sălii unde zăcuse aproape patru săptămâni. 
Nu, n-avea să rămână, oriunde l-ar fi dus. _ 

Rămase două luni în clinica de recuperare. Invăţă să se 
poarte cu jumătatea sa de trup imobilă şi insensibilă, cu 
funcţiile sale de excreţie, învăţă să se protejeze de escare, 
când şedea sau era culcat, se familiariză cu uneltele pentru 
exerciţiile de gimnastică medicală şi cu scaunul rulant. 
Petrecea mult timp în apă, întâi în piscină şi apoi în lacul pe 
malul căruia se afla clinica. 

Invăţând, făcea asemenea progrese, încât îşi imagină că, 
prin voinţă şi disciplină, va fi în stare să recucerească totul, 
apa cu ajutorul colacului pentru înot, uscatul cu ajutorul 
scaunului rulant, iar mobilitatea şi iuţeala în mişcări a 
trupului său schilodit, cu ajutorul braţelor sale puternice. 
Dar când se trezi pentru a treia oară cu una din acele 
escare de care suferă oamenii legaţi de scaunul pe rotile, 
se lămuri că, în ciuda voinţei şi a disciplinei, nu se va mai 
putea baza niciodată pe trupul său. 

Aflase că medicul său, cu care era prieten de multă 
vreme, organizase transportarea sa de la Milano în clinica 


141 


de recuperare. Atât transportul, cât şi perioada de internare 
în clinică fuseseră achitate din asigurarea sa medicală. 
Când avu nevoie de bani ca să-şi cumpere rufărie, cămăşi, 
pantaloni, cărţi, o instalaţie pentru CD-uri şi chiar CD-urile, 
îşi chemă la telefon banca. Dar contul lui era lichidat. Primi 
totuşi un aviz pentru câteva mii de mărci, care-i şi fură 
plătite. Într-a şasea săptămână a şederii la clinică împlinea 
cincizeci şi unu de ani. În dimineaţa zilei sale de naştere 
primi un buchet, cincizeci şi unu de trandafiri galbeni. 
Cartea de vizită anexată indica firma ŢI], o societate de 
valorizare şi marketing, de care nu auzise niciodată. 
După-amiaza veni în vizită medicul prieten cu el. 

- Arăți bine, mai bronzat, mai sănătos, chiar mai viguros 
decât la ultima noastră întâlnire. Când să fi fost? In urmă cu 
vreun an şi jumătate? Sau la vernisajul tău din primăvară? 
Oricum, ce frumos că în curând ai să fii din nou acasă. 

- Habar n-am cum o să arate viaţa mea de aici înainte. Nu 
mi-am îngăduit s-o chem la telefon pe Jutta, va trebui s-o 
fac totuşi. Îmi închipui c-o să capăt o pensie pentru 
incapacitate de muncă, o locuinţă socială şi un însoțitor, de 
pildă dintre cei care refuză serviciul militar - crezi c-o să mi 
se dea unul? 

- Ăstora li se spune „înrolați în serviciile civile“, iar dacă ai 
dreptul la un astfel de îngrijitor, Jutta cu siguranţă ţi l-a 
angajat deja. 

Şedeau pe malul lacului, Thomas în scaunul rulant şi 
prietenul lui pe o bancă. Thomas avea sentimentul că se 
cade să fie atent atât la ce spune, cât şi ce întreabă. Dar 
era curios. Riscă o înaintare prudentă: 

- Despre câte ceva aş dori totuşi să mă informez. 

-O să meargă de la sine. Găsesc că a fost un gând 
înţelept să laşi totul în mâinile Juttei şi să nu te ocupi 
personal de nimic. Intrarea în cotidian va veni curând şi nu 
va fi uşoară. Prietenul îl luă pe Thomas de umeri: Apreciez 
hotărârea ta să n-o întâlneşti pe Jutta decât atunci când 
recuperarea ta o să se încheie. 


142 


- Când va fi asta? 

- Trebuie să rămâi aici două luni întregi. Am atât de vorbă 
cu medicii. Ei sunt de părere că o să faci şi alte progrese şi, 
în plus, vor să-ţi mai supravegheze inima un timp. 

Doctorul prieten îi lăsă un pacheţel de la Jutta. Thomas îl 
desfăcu şi dădu peste catalogul expoziţiei sale din 
primăvară. Avusese loc cu adevărat - organizată de galeria 
hamburgheză a Veronikăi, de astă dată însă la Berlin. 
Creaţia sa grafică - Veronika îi adunase schiţele, crochiurile, 
toate desenele şi le înzestrase cu preţuri temerare. Thomas 
mai găsi şi o broşură, care-l prezenta drept autor explorând 
tema „Gânduri despre construirea unui pod fantastic peste 
un rău fantastic“. Era o comunicare prezentată de Jutta, în 
numele lui, primăvara trecută la Hamburg. Recunoscu idei 
care-l preocupaseră, când şi când, oarecum în joacă, şi pe 
care le notase ocazional într-un caiet; pesemne că Jutta 
găsise caietul şi-i sintetizase ideile în acea expunere. 
Intr-un Cuvânt înainte, tipărit în broşură înaintea textului 
comunicării, Jutta se pricepuse să-l prezinte publicului drept 
un om care evadează dintr-o existenţă împlinită, pentru a 
se dedica, în libertate şi solitudine, înţelegerii şi elaborării 
aprofundate a conceptelor arhitecturii podurilor. lată de ce 
nu-şi prezentă el însuşi comunicarea. A se despărţi de 
manuscrisul său, încredinţându-i-l ei - era deja o decizie 
majoră, mai mult nu putea să facă. Motivaţii similare îl 
determinau să nu preia chiar el construirea podului peste 
răul Hudson. li transferă ei această răspundere, pentru a se 
concentra cu totul asupra ideii teoretice a proiectului şi a 
nu fi nevoit să se zbată cu tracasările impuse de aspectele 
birocratice, politice şi financiare ale problemei. Thomas 
începu să râdă; n-ar fi crezut-o pe Jutta în stare să-l 
valorifice, să-l adapteze atât de abil cerinţelor pieţii, nici să 
înhaţe pentru sine construirea podului Hudson. lar Veronika 
- şi ea dăduse dovadă, în valorificarea şi comercializarea 
lucrărilor lui, de un talent pe care nu i l-ar fi bănuit. Râse 
mai tare. Nu mai lipsea decât Helga! 


143 


Helga sosi cu un BMW nou. 

- Pe cel vechi l-am dat spre vânzare. 

- Cum de vii tu să mă iei? De ce nu vine Jutta? 

El, care altădată nu-şi făcea bagajele decât în ultima clipă, 
care sosea mereu în ultimul minut la gară, ori la aeroport, 
la vizarea biletului - el aştepta de o zi, cu valizele făcute, să 
fie luat de Jutta. Era agitat. 

- Jutta e foarte prinsă. Nu vrei să mergi cu mine? Vrei să-ţi 
chem un taxi, să-ţi închiriez o maşină cu şofer? 

- Nu, dar dacă... Privirea îi cobori de-a lungul trupului. 

- Dacă o să ai probleme cu cateterul? Parcă nu ţi-aş 
cunoaşte cocoşelul! Râse: Intră în maşină şi nu ţine 
treburile în loc. 

Conducea repede, cu multă siguranţă, şi-i povesti în timpul 
drumului despre clinica stomatologică particulară. 

- Peste câteva săptămâni este festivitatea de inaugurare; 
trebuie să vii să ţii un discurs. De altfel, trebuie să te ocupi 
imediat de proiectul clinicilor de la Hanovra şi Frankfurt. Nu 
obţinem pe cale legală scutirea de impozit, dar am o idee, 
cum am putea... 

- Helga! 

- ...realiză acelaşi efect. Nu trebuie decât să... 

- Helga! 

- Da? 

- Oare te-am rănit, când am plecat pur şi simplu, pe furiş? 

-E în regulă. Ai mai demarat treaba cu clinica 
stomatologică, iar noi am reuşit să ducem totul la bun 
sfârşit şi fără tine. 

- Nu mă refer la clinică. Mă gândesc la... 

- Despre celelalte chestiuni să-ţi povestească celelalte. Nu 
că n-aş şti ce să-ţi spun, dar n-ar fi loial. 

Nimeriră într-un blocaj şi drumul dură mai mult decât era 
prevăzut. Avu într-adevăr probleme cu cateterul şi ea îl 
ajută cu eficienţă, fără scârbă şi fără compasiune, ca şi cum 
ar fi fost lucrul cel mai firesc de pe lume. 


144 


- Mulţumesc. Îi era ruşine. Nu se terminase cu erotismul şi 
sexualitatea, cum sperase uneori, iar altădată se temuse. 
Doar că nu le mai putea trăi efectiv. Era impotent; capul 
dorea, dar trupul nu era în stare. Nu-i folosea la nimic că 
nu-şi simţea sexul imobil. Nu-i era de ajutor nici faptul ca 
Helga era rece şi distantă. 

Scaunul lui rulant încăpea exact în cabina ascensorului. 
Helga o luă pe scări. Când ajunse sus, Jutta şi Veronika 
stăteau în uşa apartamentului. 

- Bun venit acasă! 

Se uită deconcertat de la una la alta. 

- Bună. 

Veronika veni să-i împingă scaunul, dar el refuză şi rulă de 
unul singur în interiorul locuinţei şi prin culoar pe terasă. 
Întâlni vederea cunoscută spre răul Spree şi Tiergarten, 
spre Poarta Brandenburg şi Reichstag. Cupola cea nouă era 
gata. 

Întoarse capul. Jutta stătea în uşa terasei. 

- Unde sunt copiii? 

- Ai noştri au vacanţă. Băieţii sunt în Anglia, iar Regula - la 
părinţii mei. Fetiţa voastră e la doamna care, ziua, are grijă 
de ea. 

- Cum v-aţi... Cum aţi... De unde vă cunoaşteţi? 

- Helga ne-a reunit. Pur şi simplu ne-a invitat o dată. 
Thomas auzi cum urcă Helga ultimele trepte, cum intră în 
casă şi o salută pe Veronika. Intoarse scaunul rulant şi se 
postă în faţa Juttei. 

- N-am putea sta de vorbă numai noi doi? Aş vrea să-ți 
explic cum s-au întâmplat toate. N-am vrut să te mâhnesc, 
cu adevărat n-am vrut să... 

Jutta îl opri. 

- Nu are rost să vorbim despre zăpezile de altădată. Nu e 
nevoie să te scuzi. Mai bine hai să mai punem nişte treburi 
la punct. Veronika trebuie să plece curând. 


145 


Îşi puse mâinile pe scaunul lui rulant, nu dădu atenţie 
dorinţei lui de a-l manevra singur, le chemă pe Helga şi pe 
Veronika şi-l duse în camera alăturată. 

Abia o recunoscu. Camera de zi era transformată într-un 
atelier înzestrat cu şevalete, pânze fixate pe rame de lemn, 
culori, pensule; pe pereţi fuseseră expuse câteva din 
schiţele lui. 

- Ce te uiţi aşa? Sunt lucrurile tale vechi din atelierul de la 
Hamburg. Veronika îi arătă una din schiţe: N-am vrut s-o 
includ în expoziţie, fiindcă mi-am zis că ai putea s-o 
foloseşti. Motivul trenului - ai putea să-l dezvolţi într-o nouă 
suită de tablouri. Confruntarea pe planul artei cu trenul 
care te-a schilodit - picturile s-ar vinde nemaipomenit. 

Jutta îl duse prin uşa glisantă în fosta sufragerie. In faţa 
ferestrei era aşezat biroul la care-şi lucra proiectele, într-un 
raft fuseseră rânduite cărţile pe care le avusese la firmă, iar 
pe locul mesei unde se mânca se afla alta, pentru întâlniri 
profesionale, înconjurată de şase scaune. Jutta îi împinse 
scaunul în capul mesei. Femeile se aşezară. 

- Asta e locuinţa ta. Ai văzut cele două camere de lucru. 
Dormitorul a rămas pe loc, în camera băieţilor va dormi 
infirmieră, iar în camera Regulei aceea dintre noi căreia i-a 
venit rândul să se ocupe de tine. 

Helga o întrerupse pe Jutta. 

- Regret că intervin. Dar Veronika trebuie să plece 
numaidecât şi eu la fel. Treaba cu locuinţa şi gospodărirea 
ei o pricepe el, oricum. Cu proiectul e mare grabă; l-am 
promis englezilor până în toamnă şi mâine l-am convocat 
aici pe Heiner, ca să-i arate lui Thomas ce a făcut el până 
acum. Heiner - se întoarse către Thomas - a pregătit un pic 
proiectul. lar lunea viitoare vine reportera de la Vogue. 
până atunci, ar fi bine să se vadă ceva pe şevalet. Dacă 
începem acum cu publicitatea în presă, pregătim până la 
expoziţia din iarnă un succes demenţial. 

Helga făcu o pauză, se concentră, îşi roti privirea de la 
Jutta la Veronika. 


146 


- Ar mai fi ceva? 

- Câteva vorbe despre concepţia noastră de ansamblu? 

Helga dădu din cap. 

- Veronika are dreptate. Cunoşti societatea noastră de 
valorizare şi marketing încă de la florile de ziua ta: TTT, cei 
trei Thomas. Ne transferi drepturile asupra lucrărilor tale, 
iar noi avem grijă de tine. 

- Drepturile asupra... 

- Mai exact spus, ni le-ai transferat deja. Când ai dispărut 
pur şi simplu, fără să-ţi pese de copiii tăi, de noi, de biroul 
vostru, de atelierul ei şi de clinică mea, viaţa trebuia să 
meargă mai departe - şi nu putea merge mai departe fără 
iscălitura ta. Nu te enerva, că nu-ţi face bine. N-am anulat 
cartea ta de credit şi nu ţi-am jefuit conturile. N-am profitat 
de semnătura ta, am folosit-o numai, când am avut nevoie 
de ea. 

- Şi dacă aş vrea să mă ocup eu singur de valorizarea şi 
de marketing-ul lucrărilor mele? Dacă nu vreau să fac joc 
comun cu voi? Doar nu sunt... 

- Ba da, eşti. Eşti un infirm într-un scaun rulant şi ai nevoie 
de ajutor. Ajutorul trebuie să-ţi fie permanent accesibil. Noi 
avem grijă de asta. 

Te ducem în concediu şi te scoatem la plimbare, iar dacă 
vrei să vezi un anumit film video ori să mănânci spaghetti 
alla puttanesca, capeţi ce doreşti. Nu fi caraghios, nu ne sili 
să oprim ascensorul şi telefonul şi să te lăsăm să faci de 
câteva ori escare sau infecţii urinare. In plus, ai şansa să 
dobândeşti o reputaţie de seamă că arhitect, pictor şi 
fondator al unui imperiu de clinici. Dacă nu eşti cooperant, 
găsim noi un artist tânăr care să picteze în locul tău, Jutta 
proiectează podurile, iar eu mă ocup de clinicile 
stomatologice. Între timp, tu zaci aici sus, fără ascensor, 
fără telefon, iar la fereastră instalăm obloane. Dacă vrei să 
te arăţi atât de idiot, aşa să fie. Eu, una, m-am săturat de 
mofturile tale. Toate trei ne-am săturat de mofturile tale. 


147 


Ţi-am făcut destulă vreme jocurile, ţi-am tolerat evadările, 
ţi-am răbdat toanele, te-am ascultat mâncând rahat şi... 

- Hei, Helga, rase Veronika, nu te înfierbânta. O să 
coopereze el. Se răsfaţă doar. 

- Eu plec. Helga se ridică în picioare. Veniţi şi voi? Se 
întoarse spre Thomas. La şase vine cineva şi rămâne până 
mâine dimineaţă. Tot aşa şi în zilele următoare. Pentru 
început, programul ăsta e preferabil. 

Helga şi Veronika plecară fără să-şi ia rămas-bun. Jutta îl 
mângâie pe cap. 

- Nu face prostii, Thomas. Apoi se duse şi ea. Îşi rulă 
scaunul prin locuinţă. Există tot ce-i era de trebuinţă pentru 
traiul zilnic. leşi din apartament în casa scărilor şi apăsă pe 
butonul ascensorului. Ascensorul nu veni. leşi pe terasă, îşi 
aplecă peste balustradă capul şi strigă în jos „alo“, şi iar 
„alo“. Nu-l auzi nimeni. Ar fi putut încerca să lunece pe 
scări, fără scaunul rulant, până la poartă. Ar fi putut să 
zvârle obiecte în stradă, până atrăgea atenţia vreunui 
trecător. Ar fi putut să scrie „Ajutor!“ pe o planşă mare şi 
s-o atârne pe balcon. 

Rămase pe terasă şi se gândi la discursul pe care urma 
să-l ţină la inaugurarea clinicii stomatologice. Se gândi la 
tablourile pe care le-ar putea picta şi la podul pe care-l 
doreau clienţii englezi. Ce pod oare? Peste Tamisa? Peste 
răul Tay? Se gândi la mazărea dulce. Acum avea timp 
pentru politică. Ar candida întâi pentru organele regionale 
şi apoi pentru Camera deputaţilor, la nivelul landului. De ce 
nu, ceva mai târziu, pentru Parlamentul federal? Dacă s-ar 
petrece totul aşa cum s-ar cuveni, cota handicapaţilor ar 
trebui s-o întreacă pe aceea a femeilor. Dacă nu exista încă 
o cotă pentru handicapaţi în politică, avea s-o ceară. 
Mazăre dulce pentru toată lumea! 

Apoi nu-i mai veni în minte nimic. Privi spre Reichstag. 
înăuntrul cupolei, omuleţi minusculi se mişcau în sus şi în 
jos pe drumul în spirală. Umblau pe picioare sănătoase. Dar 
nu-i invidia. Nu-i invidia nici pe trecătorii care mergeau 


148 


grăbiţi pe stradă sau de-a lungul malului răului. Le va cere 
femeilor să-i aducă o pisică. Ba două pisicuţe. Dacă nu-i 
îndeplineau dorinţa, va intra în grevă. 


Circumcizia 


Serbarea se încheiase. Cei mai mulţi dintre invitaţi 
plecaseră, vasele de la mai toate mesele fuseseră strânse. 
Fata care servise, în rochie neagră cu şorţ alb, trase în 
lături perdelele şi deschise ferestrele, lăsând să intre soare, 
aer şi zgomot. Pe Park Avenue circulaţia autovehiculelor era 
în toi, se oprea la intervale, când intervenea lumina 
stopului, dându-se trecere liberă, pentru scurt timp, 
maşinilor din arterele laterale ce se înghesuiau şi claxonau 
nerăbdătoare, şi pornea din nou. Aerul ce pătrundea în 
cameră mai răscolea o dată fumul şi mirosul de ţigară, 
înainte de a-l goni. 

Andi îşi dorea că Sarah să se întoarcă, pentru ca ei doi să 
poată pleca. Ea dispăruse împreună cu frăţiorul ei, a cărui 
ceremonie de Bar Miţva“ se serba cu familia, şi-l lăsase 
singur cu unchiul Aaron. Unchiul Aaron era prietenos, 
prietenoasă era întreaga familie, şi unchiul Josef şi mătuşa, 
despre care Andi ştia de la Sarah că fuseseră la Auschwitz 
şi-şi pierduseră acolo părinţii, fraţii şi surorile. Îl întrebaseră 
cu ce se ocupă, cum trăieşte, de unde vine şi ce vrea să 
ajungă în viaţă - întrebări ce se pun în mod obişnuit unui 
tânăr pe care fiica, nepoata sau verişoara îl aduce pentru 
prima oară la o sărbătoare în familie. Nici o întrebare 
dificilă, nici o remarcă provocatoare, nici o aluzie jenantă. 
Nimeni din cei prezenţi nu părea să se aştepte ca Andi să 
se simtă între ei altfel decât un olandez, francez său 
american: bun venit, te examinăm cu oarecare curiozitate 


6 Bar Miţva - ceremonie prin care, la 13 ani, adolescentul evreu este 
primit în comunitatea religioasă iudaică 


149 


binevoitoare, eşti invitat să ne priveşti şi tu familia cu un 
dram de curiozitate. 

Dar nu-i venea uşor. O vorbă nelalocul ei, un gest 
nepotrivit al lui nu erau în stare să distrugă totul? Era 
bunăvoința celorlalţi verosimilă? Se putea încrede în ea? Nu 
risca să-i fie oricând retrasă şi refuzată? Nu aveau unchiul 
Aaron şi mătuşa Leah toate motivele să-i dea de înţeles, 
când avea să-şi ia rămas-bun, că nu doresc să-l revadă? Era 
obositor să eviţi vorbele şi gesturile nepotrivite. Andi nu ştia 
ce anume ar fi putut stârni înţelegerea greşită a 
interlocutorilor. Că făcuse armata în loc să refuze serviciul 
militar? Că nu avea în Germania prieteni sau cunoscuţi 
evrei? Că la sinagogă totul era nou şi străin pentru el? Că 
nu vizitase niciodată Israelul? Că nu izbutise să ţină minte 
numele invitaţilor? 

Unchiul Aaron şi Andi stăteau la un capăt al mesei lungi, 
Andi pe colţ, având între ei faţa de masă albă cu pete şi 
firimituri, şerveţelele lor boţite şi paharele de vin goale. 
Andi învârtea între degetul mare şi arătător piciorul 
paharului, iar unchiul Aaron povestea despre călătoria sa în 
jurul Mediteranei. Işi rezervase pentru ea optzeci de zile 
precum Phileas Fogg, şi asemenea lui Phileas Fogg îşi 
găsise în timpul călătoriei o soţie, fiica unei familii de evrei 
care emigrase pe la 1700 din Spania în Maroc. Unchiul 
Aaron povestea cu plăcere şi cu haz. Apoi deveni serios. 

- Dumneata ştii unde trăiau pe-atunci strămoşii dumitale 
Şi cu ce se ocupau? 

- Noi... Dar Andi nu apucă să răspundă la întrebare. 

- Ai noştri au supravieţuit în şte?, numai ei doi, ciumei 
celei mari din 1710 şi s-au căsătorit, el, băiatul unor oameni 
simpli, iar ea, fiica rabinului. Ea l-a învăţat să scrie şi să 
citească, iar el a început un negoţ cu lemne. Fiul lor a 
extins negoţul, iar nepotul a ajuns cel mai de seamă 


7  Şteti (idiş) - mică localitate cu populaţie precumpănitor evreiască; 
termen folosit frecvent în scrierile lui Şalom Alehem 


150 


negustor de lemne din raion, oricum din guberniile 
poloneze şi lituaniene. Ştii dumneata ce înseamnă asta? 

- Nu. 

- Înseamnă că după focul cel mare de la 1812 ela 
reconstruit cu lemnul lui sinagoga, mai frumoasă şi mai 
spațioasă decât cea veche. Fiul lui a mărit şi mai mult 
negoţul cu lemne. până când i-au fost arse, în 1881, 
depozitele din sud, după care nu şi-a mai revenit nici ca 
negustor, nici ca om. Ştii ce a fost în 1881? 

- Un pogrom? 

- Un pogrom, un pogrom... A fost cel mai cumplit pogrom 
al secolului. După aceea au emigrat. Cei doi fii ai lui şi-au 
luat cu ei părinţii, chiar dacă el şi nevastă-sa n-au vrut să 
vină. La 23 iulie 1883 au ajuns la New York. 

Făcu o pauză. 

- Şi mai departe? 

- Şi mai departe? Aşa au întrebat mereu şi copiii. Cum a 
fost în raion şi de ce a izbucnit focul cel mare şi ce a-scris 
rabinul care a murit de ciumă, căci scria - toate astea n-au 
dorit să le afle copiii. Apoi, însă, familia ajunge la New York 
şi ei insistă: şi mai departe? Mai departe ce-a fost? Făcu o 
nouă pauză şi dădu din cap. Au trăit în Lower East Side şi 
au făcut croitorie. Optsprezece ore sau cincisprezece cenți 
pe zi, şase zile sau trei dolari pe săptămâna. Au economisit 
destul ca Beniamin să poată studia, din 1889, în cadrul 
Alianţei Educaţionale. Samuel s-a aruncat întâi în politică şi 
a scris la gazeta Naie Țait*. Dar când Beniamin, după ce a 
avut ghinion în negoţul cu lemne şi cu haine vechi, a reuşit 
în comercializarea fierului vechi, Samuel s-a asociat cu 
frate-său. In 1917 şi-au vândut magazinele de fier vechi, iar 
câştigul obţinut l-au transformat, în acel unic an nebun de 
război şi de speculaţii la bursă, într-o avere. Îţi poţi imagina 
dumneata asta? Să faci avere într-un singur an? Nu aşteptă 
răspunsul. 


8  Naie Ţait - Timpuri noi (idiş). 
151 


- În septembrie 1929, cu trei luni înaintea crahului de la 
bursă, şi-au vândut toate hârtiile de valoare. Se 
îndrăgostiseră amândoi: de două tinere surori venite în 
1924 din Polonia. Erau amorezaţi şi nu mai voiau să se 
ocupe decât de cele două surori şi nu de acţiunile de la 
bursă. 

- O, dragostea bate bursa! o clipă Andi se temu că 
remarca lui a fost prea îndrăzneață. Dar unchiul Aaron rase. 

- Da; şi cu banii deveniți rari, în vremea de vârf a crizei 
economice, şi-au cumpărat întreprinderea de fiare vechi de 
la Pittsburgh, aceeaşi căreia îi vânduseră în 1917 negoţul 
lor de fier vechi, şi au mai cumpărat una la Dallas; au 
devenit concomitent soţii cei mai fericiţi şi oamenii de 
afaceri cu cel mai mult succes. 

- Reuşitele astea merg mereu împreună? 

- Ba nu; ar fi frumos să fie aşa. Însă nu există noroc fără 
picătură de amărăciune. Samuel şi Hannah n-au avut copii. 
În schimb, Beniamin şi Thirza au avut trei. Pe fratele meu, 
medicul, îl cunoşti. Arătă spre tatăl Sarei, care stătea 
într-un scaun lângă fereastră şi aţipise. Şi pe mine m-ai 
cunoscut acum, numai că nu ştii că sunt Schlemihlul? 
familiei şi nu am contribuit la renumele ei. lar pe soră-mea 
Hannah urmează s-o cunoşti într-o zi. N-o să-ţi vină să crezi: 
ea conduce întreprinderea, ea o face să progreseze, cum 
reuşeşte rămâne pentru mine o enigmă, dar o enigmă 
benefică, de pe urma căreia trăim cu toţii, şi vărul Josefeu 
Leah, care au supravieţuit şi au venit aici. Ce a făcut tatăl 
dumitale în război? 

- A fost soldat. 

- Unde? 

- Întâi în Franţa, apoi pe frontul din Rusia şi în cele din 
urmă în Italia, unde a fost luat prizonier de americani. 


9 Omul fără umbră, personaj aventuros, protagonistul povestirii 
romantice a lui Adelbert von Chamisso Nemaipomenita poveste a lui 
Peter Schlemihl 


152 


- Dacă te aude vărul Josef, o să te întrebe dacă tatăl 
dumitale a trecut prin Kosarovska, dar probabil că nu ştii. 

- Habar n-am. Ce v-am spus eu adineauri a fost cam tot ce 
ne-a povestit tata despre ce a făcut în război. 

Unchiul Aaron se ridică de pe scaun. 

- Plecăm imediat cu toţii. Josef şi Leah vor să se ducă la 
sinagogă. 

Andi îl privi mirat. 

- Gândeşti că patru ore, cele de azi-dimineaţă, ne ajung? 
Mie mi-au ajuns, ca şi majorităţii celorlalţi. Dar lui Josef şi 
Leei le place să se ducă mai des, mai ales azi, când a fost 
Bar Miţva lui David. 

- Mie mi-a plăcut der.. - Andi nu mai reuşi să-şi 
amintească denumirea - mi-a plăcut micuța cuvântare pe 
care a rostit-o David la masă. 

- Da, deraşa lui David a fost bună, atât interpretarea Torei, 
cât şi ce a spus după aceea despre dragostea pentru 
muzică. A citit bine rugăciunea în timpul slujbei de azi. 
Unchiul Aaron avea o expresie îngândurată. Nu trebuie să 
se piardă. Nici unul din noi nu mai trebuie să se piardă. 

Andi şi Sarah trecură prin Central Park. Părinţii Sarei 
locuiau în partea estică a parcului, ei doi îşi aveau 
locuinţele în partea lui vestică. Soarele după-amiezei târzii, 
aproape de apus, alungea umbrele. Era răcoare, băncile - 
goale, treceau doar câţiva patinatori pe rotile, biciclişti, 
oameni care făceau jogging. li înconjurase umerii cu braţul, 

-De ce mi-a povestit unchiul Aaron istoria familiei 
voastre? Am găsit-o interesantă, dar nu cred că mi-a 
povestit-o din cauza asta. 

- Dar de ce? De ce ţi-a povestit-o? 

- Nu trebuie să-mi preschimbi întrebările în 
contra-întrebări. 

- lar tu nu trebuie să mă dăscăleşti. Îşi continuară drumul 
în tăcere, fiecare cu o urmă de mânie în suflet împotriva 
celuilalt, fiecare amarat din pricina maniei proprii şi a 
celuilalt. 


153 


Se cunoşteau de două luni. Făcuseră cunoştinţă în parc; 
câinii pe care-i plimbau, fiecare pentru câte un vecin plecat 
în călătorie, se ştiau. După câteva zile îşi dăduseră întâlnire 
pentru după-amiază, la o cafea, şi nu se despărţiseră decât 
la miezul nopţii. El ştiu încă din aceeaşi seară că s-a 
îndrăgostit, ea îşi descoperi sentimentul în dimineaţa 
următoare. De atunci îşi petreceau împreună sfârşiturile de 
săptămână şi câte o seară şi în cursul săptămânii, iar serilor 
li se asociau nopţile. Aveau amândoi mult de lucru; el 
căpătase pentru un an o bursă de studii de la Universitatea 
să din Heidelberg, ca să-şi scrie lucrarea de doctorat în 
Ştiinţe juridice, ea lucra la programul unui joc de computer, 
pe care trebuia să-l predea peste câteva luni. Timpul le 
scăpa printre degete, timpul de care aveau nevoie pentru 
munca lor şi pentru ei înşişi. 

- A fost o festivitate frumoasă şi-ţi mulţumesc că m-ai luat 
cu tine. Frumos a fost şi la sinagogă, şi la masă, şi mi-a 
plăcut şi ce s-a discutat. Sunt recunoscător că toţi m-au 
primit atât de prietenos. Chiar şi unchiul Josef şi mătuşa 
Leah au fost prietenoşi, deşi sunt convins că nu le-a venit 
Uşor. 

Îşi amintea că Sarah îi povestise, în una din primele lor 
seri, despre unchiul Josef şi mătuşa Leah, ale căror familii 
fuseseră ucise la Auschwitz. Nu ştiuse ce să spună. | se 
părea că a spune „cumplit“ ar fi fost o replică palidă, iar a 
întreba „Cât de mare era familia lor?“ îi suna ca o 
necuviinţă, de parcă s-ar fi gândit că a ucide o familie 
restrânsa era mai puţin grav decât a omori una numeroasă. 

- Unchiul Aaron ţi-a povestit istoria familiei noastre ca să 
ştii cu cine ai de-a face. După un timp o întrebă: 

- De ce n-a vrut să ştie şi cu cine aveţi voi de-a face? 

Ea se opri din mers şi îl privi cu îngrijorare: 

- Ce-i cu tine? De ce eşti atât de nervos? Ce te-a supărat? 

li puse braţele în jurul gâtului şi-l sărută pe gură. 

- Toţi te-au plăcut. Am primit o mulţime de complimente 
la adresa ta, ce arătos eşti şi ce inteligent şi ce şarmant şi 


154 


modest şi  binecrescut. De ce să te  plictisească, 
întrebându-te care-i povestea ta? Că eşti german - asta o 
ştiau ei. 

Şi dacă o ştiu, orice altceva e nerelevant? Se mulţumi să-şi 
gândească întrebarea, n-o rosti cu voce tare. 

S-au dus acasă la ea şi au făcut dragoste; în timp ce afară 
se lăsa seara. Înainte de a se întuneca deplin în cameră, se 
aprinse felinarul din faţa ferestrei ei şi scăldă totul - pereţii, 
dulapul, patul şi trupul Sarei - într-o lumină albă, dură. 
Aprinseră nişte lumânări şi încăperea dobândi o strălucire 
caldă şi tandră. 

Andi se trezi în toiul nopţii. Lumina felinarului invadase 
camera; reflectată de pereţii albi, pătrundea în orice 
ungher, înghiţea orice umbră, netezea şi simplifica totul. 
Luase orice cută de pe obrazul Sarei şi îl făcea să pară 
tânăr de tot. Andi îi privea fericit chipul, când îl copleşi 
dintr-o dată un val de gelozie. Nu avea s-o vadă niciodată 
pe Sarah dansând pentru prima oară, mergând pentru 
prima dată pe bicicletă, descoperind marea. Alţii avuseseră 
parte de primul ei sărut, cu altul se iubise întâi şi, datorită 
ritualurilor familiei şi ale credinţei ei, îi aparţineau un tezaur 
şi o lume care lui aveau să-i rămână în veci inaccesibile. 

Se gândi la ceartă lor. Se certaseră pentru prima oară. Mai 
târziu, această dispută avea să i se pară mesagerul vestitor 
al tuturor certurilor ulterioare. Dar, retrospectiv, e uşor să 
descoperi vestitori. În multitudinea a tot ce trăieşti laolaltă 
există prevestiri pentru tot ce va să vină - prevestiri şi 
pentru tot ce nu vine. 

La ceremonia de Bar Miţva o cunoscuse pe Rahel, sora 
Sarei. Măritată, avea un băiat de trei ani şi unul de doi şi 
era casnică. N-ar vrea el să închirieze o maşină şi să 
meargă cu ea într-o mică excursie? Să-i arate ceva ce nu 
văzuse încă? Unul din superbele conace de pe malul răului 
Hudson? Sarah îl îndemnă să accepte. 

- O să-ţi spună că o face pentru tine, dar nu iese aproape 
niciodată şi tare îşi doreşte o escapadă. Du-te cu ea, de 


155 


dragul ei, dar şi al meu; m-aş bucura să vă cunoaşteţi mai 
bine. 

O luă de acasă. Dimineaţa era răcoroasă şi limpede; Andi 
fiind nevoit să parcheze la oarecare distanţă de locuinţa ei, 
îi reconfortă că era cald în maşină. Ea adusese cafea şi 
fursecuri cu ciocolată şi, în timp ce el, cât mai erau în oraş, 
atent la circulaţie, lua doar când şi când o înghiţitură sau 
gusta dintr-un fursec, ea tăcea, mânca fursecuri, bea cafea, 
îşi încălzea mâinile lipindu-le de pahar şi se uita pe 
fereastră. Apoi se îndreptară, de-a lungul răului Hudson, 
spre nord. 

- Ce bine mi-au prins. Puse paharul deoparte, se întinse, 
se întoarse spre el. Vă iubiţi, Sarah şi cu tine? 

- Nu ne-am spus-o niciodată. Ea e un pic temătoare şi aşa 
sunt şi eu. Zâmbi. Ciudat că-ţi spun ţie că o iubesc, înainte 
de a i-o spune ei. 

Rahel aşteptă puţin, dacă o să-i spună, poate, mai multe. 
Apoi se puse ea pe povestit, cum se îndrăgostise bărbatul 
ei de ea şi ea de dânsul, despre socrul ei, rabin, ce meşteră 
la mâncăruri şi prăjituri era soacră-sa, despre munca soţului 
ei în secţia de prospectare a unei întreprinderi electronice şi 
cum ea însăşi lucrase, înainte vreme, în biblioteca unei 
fundaţii, iar acum îi era dor de o muncă nouă. 

- Există atâtea persoane care iubesc cărţile şi se pricep la 
cărţi - sunt puzderie, ca nisipul pe malul mării. Şi acolo 
unde ar fi nevoie de ele, adeseori nu sunt nici măcar puse 
la încercare, pentru că în locul lor sunt numite cucoane 
înstărite, care nu se pricep la nimic, dar nici nu costă nimic, 
şi îşi pot alunga astfel plictiseala, doar fiindcă soţii lor sunt 
membri ai consiliului de administraţie ori se numără printre 
sponsori. Ştii, mă ocup cu drag de copii, primii lor ani sunt 
zilnic plini de minuni. Dar pentru o slujbă de două zile ori 
chiar de o singură zi pe săptămâna mi-aş da - nu, nu braţul 
stâng, dar degetul mic de la piciorul stâng sau chiar de la 
dreptul. Ar fi mai bine şi pentru copii. Imi fac atâtea griji 


156 


pentru ei, mi-e atât de frică pentru ei, cei mici o simt şi 
suferă din pricina asta. 

Andi povesti despre copilăria lui de la Heidelberg. 

- Nici mama noastră n-a lucrat. Ştiu, mamele au tot 
dreptul să lucreze, dar surorii mele şi mie ne-a mers grozav 
de bine fiindcă mama a avut timp pentru noi. Ne mai şi 
jucam pe stradă, chiar în spatele casei începea pădurea, şi 
n-a trebuit să fim duşi la ora de sport, la lecţia de muzică, la 
prieteni şi chiar la şcoală aşa cum sunt duşi copiii 
newyorkezi. 

Au vorbit despre cum e să creşti într-o metropolă sau 
într-un orăşel şi despre dificultăţile de a creşte în ambele 
locuri. Au fost de acord că n-ar mai vrea să fie încă o dată 
foarte tineri, nici la New York, nici la Heidelberg şi nici în 
altă parte. 

- Când o să ajungă băieţii tăi la co//lege? Nu vor fi lăsat în 
urmă, atunci, tot ce ar putea fi mai rău? Cine nu s-a lăsat 
ispitit de droguri în clasele superioare, la şcoală, nu este 
oare şi mai târziu imun faţă de ele? lar cel ce reuşeşte să 
intre la studii nu-şi obţine acolo şi licenţa? 

- Dar asta-i tot ce ar putea fi mai rău? Drogurile - sau să 
eşuezi la colegiu? 

- De asemenea probleme încearcă să ne ferească părinţii, 
nu? De ele şi de câteva altele. Sigur că pot exista lucruri şi 
mai rele, dar asupra lor părinţii nu mai au putere. 

Se întrebă dacă era adevărat ce spusese şi nu era chiar 
convins. 

- În ochii tăi, ce ar fi mai rău? 

- Ce li s-ar putea întâmpla mai rău copiilor mei? 

ÎI privi. Mai târziu regreta ca nu reuşea să-şi recheme în 
memorie, cu mai mare limpezime, expresia ei de atunci. ÎI 
privea cercetător, fiindcă se întreba ce anume dorea el să 
ştie? ÎI privea şovăielnic, fiindcă ezita să-i răspundă sincer 
la întrebare? Sau şovăia, fiindcă nu ştia cu siguranţă ce i 
s-ar părea lucrul cel mai rău? 


157 


Locul pe lângă care treceau, când ea-i dădu răspunsul, i se 
imprimă în schimb cu precizie în minte. Din stradă care 
urmărea, în curbe, malul răului, se desprindea spre stânga 
alta, care trecea, pe un pod lung, peste rău. Podul, o 
construcţie de fier sau oţel, cu arcuri şi contraforturi, tocmai 
intra pe deplin în câmpul lui vizual, când Rahel spuse: 

- Cel mai rău ar fi ca băieţii mei să se însoare cândva cu o 
fată care nu e evreică. 

Nu ştia ce să replice, nici ce să gândească. Oare ceea ce 
spusese Rahel echivala cu ideea că pentru el cel mai rău ar 
fi dacă fiul lui s-ar căsători cu o negermană, cu o neariană, 
evreică sau negresă? Sau era vorba despre religie? cât de 
grav ar fi pentru Rahel dacă Sarah şi el s-ar căsători? Apoi 
îşi zise că va mai urmă ceva, o explicaţie, un apel de a nu o 
înţelege greşit, de a nu se simţi lezat. Dar nu urmă nimic. 
După un timp o întrebă: 

- De ce ar fi atât de rău? 

- Pentru că ar pierde totul. Să aprindă lumânările vineri 
seara, să spună rugăciunea care sfinţeşte vinul şi să 
rostească binecuvântarea deasupra pâinii, să mănânce 
caşer, să asculte sunetul șofarului de Roş Haşana, să se 
împace înainte de /om Kipur cu aceia cu care au fost certati, 
să-şi construiască un cort din frunziş, de Sukot’, să-l 
împodobească şi să se mute în el câteva zile - cum ar putea 
fiii mei să trăiască acestea alături de altcineva decât de o 
evreică? 


10 Termeni religioşi iudaici, în limba ebraică: caşer - alimentaţie 
conform prescripţiilor religioase (fără carne de porc); şofar - corn de 
berbec ritual, care anunţă încheierea slujbei de Roş Haşana; Roş 
Haşana („capul anului") - Anul Nou iudaic; lom Kipur - ziua ispăşirii şi 
a iertării (opt zile după Roş Haşana); credincioşii cer şi acordă iertare 
celor faţă de care au păcătuit sau care le-au greşit lor; rugăciunile 
imploră binecuvântarea divină pentru întregul an viitor; Sukot - 
„sărbătoarea corturilor", amintind anii pribegiei în deşert după fuga 
din Egipt. Vreme de şapte zile credinciosul se mută într-un cort care 
lasă să se vadă cerul 


158 


- Dar poate că fiii tăi, sau unul dintre ei, nu-şi vor dori 
toate acestea. Poate că unuia i-ar plăcea să decidă, 
împreună cu soţia lui catolică, pentru care sărbătoare să 
opteze şi cum s-o cinstească - după tradiţia iudaică, sau 
catolică, sau după o a treia -, ori pe care din copii în ce 
credinţă să-l educe. De ce nu ar merge el cu fiul lui de 
sabat! la sinagogă, iar ea cu fiica ei duminica la biserică? 
Ar fi ceva rău în asta? Rahel dădu din cap, negând. 

- Nu aşa se petrec lucrurile, în căsniciile mixte nu are loc o 
viaţă spirituală foarte bogată - ci nici una. 

- Dar poate că într-un astfel de cuplu amândoi se simt 
împliniţi, nefiind mei evrei, nici catolici. Ceea ce nu 
înseamnă că sunt oameni răi - îmi închipui că şi ţie îţi sunt 
simpatice persoane care nu ţin nici de ritualul iudaic, nici de 
cel catolic. lar copiii lor s-ar putea întoarce la o viaţă 
spirituală bogată, ca budişti sau musulmani, ori ca evrei sau 
catolici. 

- Cum ar putea să se simtă împlinit fiul meu, o dată ce nu 
mai este evreu? În plus, e pur şi simplu inexact ce spui. A 
doua generaţie nu se întoarce la iudaism. Fireşte că există 
cazuri izolate. Dar, sub raport statistic, cel ce intră într-o 
căsnicie mixtă este pierdut pentru iudaism. 

- Poate că acela, sau copiii lui, va fi câştigat pentru 
altceva. 

- Ţii ce eşti? Catolic, protestant, agnostic? Oricum, ai 
voştri sunt atât de mulţi încât puteţi renunţa la cei din 
căsniciile mixte. Noi nu ne putem permite să pierdem pe 
nimeni. 

- Oare scade numărul evreilor în lume? N-am în cap o 
statistică, dar nu-mi vine să cred aşa ceva. Dincolo de asta 
- dacă într-o zi nimeni nu va mai voi să fie catolic, 
protestant, agnostic sau evreu, ce s-ar putea spune 
împotrivă? 


11 Sabat - la evrei, zi de rugăciune şi odihnă, de vineri seara până 
sâmbăta seara 


159 


- Ce s-ar putea spune împotriva faptului că într-o zi n-ar 
mai exista evrei? îl privea uimită. E posibil să rosteşti 
asemenea întrebare? 

Se simţi contrariat. Ce rost avea, în schimb, întrebarea ei? 
Oare lui, german fiind, nu-i era îngăduit să considere că 
religia iudaică, asemenea oricărei alteia, dăinuie, trăieşte, 
doar câtă vreme este liber aleasă, şi că ar muri atunci când 
nu s-ar mai opta pentru ea? Credea Rahel că religia iudaică 
era una deosebită? Că evreii ar fi cu adevărat poporul ales? 

De parcă i-ar fi auzit întrebarea nerostită, Rahel spuse: 

- Dacă tu crezi atât de puţin în religia ta, încât eşti în stare 
s-o laşi să dispară, te priveşte. Eu una doresc ca religia mea 
să trăiască, şi familia mea împreună cu ea şi în ea. Da, eu 
socotesc că religia mea este unică şi nu-ţi înţeleg 
supărarea, fiindcă nu interzic nimănui să considere la 
rândul lui că religia sa este unică. La fel stau lucrurile şi cu 
familia mea. Dar uite - şi-şi aşeză măna stânga pe braţul 
lui, iar cu dreapta îi arătă priveliştea din faţa lor -, acolo 
coteşte drumul spre Lyndhurst. Am ajuns. 

S-au lăsat impresionați de splendoarea neogotică a 
conacului, vizitându-l în exterior şi în interior, au hoinărit 
prin grădina de trandafiri în plină floare, au mâncat de 
prânz, apoi s-au aşezat pe malul Hudsonului şi au vorbit 
despre multe şi de toate, despre cărţi şi picturi, base-ball şi 
fotbal, uniforme şcolare şi case rustice. Au petrecut o zi 
relaxată, cordială şi veselă. Dar când, pe drumul de 
întoarcere, lui Andi îi stăruia în minte întrebarea cât de grav 
i se pare Rahelei că Sarah şi el se iubesc, preferă să tacă. 

Nu avea la New York prieteni sau prietene cărora să le fi 
făcut cunoştinţă cu Sarah şi dură un timp până ce ea începu 
să-l prezinte prietenelor şi prietenilor ei. În primele luni 
trăite în comun erau prea fericiţi în doi, existau prea multe 
lucruri care meritau dezvăluite de unul celuilalt, ori 
explorate împreună, ca să mai simtă nevoia de societate. 
Să se plimbe împreună în parcuri, în Central Park ori în 
Riverside Park, să meargă la cinema, la teatru şi la 


160 


concerte, să împrumute filmele lor preferate pe casete 
video şi să le revadă în doi, să gătească împreună şi să stea 
de vorbă - aveau prea puţin timp pentru ei, ca să le mai 
ajungă timpul pentru alţii. 

În prima lor noapte, Sarah îl privise lung; o întrebase la ce 
se gândeşte, iar ea spusese: 

- Sper să nu încetezi niciodată să stai de vorbă cu mine. 

- De ce n-aş mai face-o? 

- Pentru că ai ajunge la ideea că ştii dinainte ce se petrece 
în mintea mea şi nu mai e nevoie s-o afli de la mine. Venim 
din culturi diferite, avem limbi materne diferite, chiar dacă 
tu traduci bine din limba ta într-a mea, trăim în două lumi 
diferite - să nu mai stăm de vorbă ar însemna separarea. 
Despărțirea. 

Aveau moduri diferite de a discuta. Unul era uşor, rapid şi 
câteodată, din pricina unor vorbe nechibzuite, rostite 
spontan, aducea cu sine corectări, mâhniri, scuze. Dar în 
urmă nu rămânea nici o amărăciune. Celălalt se desfăşura 
mai lent şi cu precauţie. Când subiectul erau religiile lor 
diferite, ori specificul german din mediul lui şi cel iudaic 
dintr-al ei, se străduiau să se poarte cu băgare de seamă; 
nu voiau să pună sub semnul întrebării nimic din lumea 
celuilalt. Când mergea cu ea la sinagogă, slujba îi 
impresiona; când ascultă alături de ea o expunere despre 
hasidism, o găsea interesantă; când petrecea seara de 
vineri împreună cu ea, la părinții ei, ritualurile i se păreau 
frumoase. O însoțea efectiv cu plăcere, dornic să-i 
cunoască universul. Nu numai ei nu-i mărturisea ce-i 
rămânea străin, ci chiar lui însuşi. Nu revenea nici la 
dialogul cu Rahel. A fost minunat, îi spuse Sarei, întrebat 
cum fusese excursia lor la Lyndhurst; şi, constatând că 
relaţiile lui cu Rahel câştigaseră de atunci în cordialitate, ea 
se mulţumi cu atât. La rândul ei, preda literatura germană 
pe care Andi i-o aducea în traduceri, o interesau 
manifestările de la Institutul Goethe, la care o invita să-l 


161 


însoţească, şi găsea frumoase shubele de la Riverside 
Church. 

În aprilie era ziua lui Andi şi ea îi făcu surpriza unei mici 
festivități. li invită pe cei doi colegi americani, care locuiau 
cu el în camera atribuită de Universitate, şi pe nişte prieteni 
de-ai ei, două programatoare, o lectoră cu un soţ pictor, 
care-şi câştiga existenţa ca restaurator, apoi pe Rahel cu 
soţul ei, Jonathan, şi câţiva studenţi ai ei, din vremea când 
predase computer science. Pregătise salate şi prăjituri cu 
brânză; musafirii stăteau, cu farfuriile şi paharele lor, în 
camera de zi; când intră, îi cântară sărbătoritului Happy 
birthday, dear Andi. Sarah îl prezentă cu mândrie 
prietenelor şi prietenilor ei, iar el le zâmbi tuturor. 

Conversaţia ajunse la Germania. Unul dintre foştii studenţi 
ai Sarei petrecuse un an la Frankfurt, în cadrul unui schimb 
interuniversitar. Era încântat de trenurile germane, 
punctuale, confortabile şi curate, de pâinea şi de chiflele 
nemţeşti, de vinul din mere, de plăcintele cu ceapă şi 
friptura în sos marinat. Limba însă îl iritase nu rareori. 
Nemţii vorbeau despre „dezordinea poloneză“ şi „pripeala 
evreiască“. Când li se întâmpla să-i scoată din sărite vreo 
activitate, ziceau „am făcut-o până la gazare“. 

- Până la gazare? interveni pictorul şi se uită la Andi. 

Acesta dădu din umeri. 

- N-am idee de unde vine expresia. Presupun că e mai 
veche decât Holocaustul şi datează încă din primul război 
mondial, când s-au folosit gaze toxice, ori se referă la 
sinuciderea cu gaze. Eu nici n-am mai auzit de mult vorba 
asta; azi, când te saturi de ceva, zici că până aici ţi-a fost, 
că-ţi vine să verşi ori că suni stingerea. 

Dar pictorul nu-şi revenea din consternare. 

- Va să zică nemţii, când se satură de ceva, spun că trec la 
gazare? Şi dacă se satură de nişte oameni, atunci... 

Andi simţi nevoia să-l întrerupă. 

- Până nu mai poţi - despre asta e vorba; faci ceva până 
nu mai poţi. Până-cţi vine să verşi, fiindcă nu mai eşti în 


162 


stare să înghiţi mâncarea; până mori - mori otrăvit de gaze 
-, fiindcă nu te mai descurci în viaţă. Adică, ai o problemă 
cu tine însuţi, nu faci un rău altcuiva. 

- Nu ştiu, zău. Mie mi se pare că... Pictorul clătină din cap. 
Dar dezordinea poloneză? Dar pripeala evreiască? 

- Astea sunt glumiţe etnice nevinovate; se obişnuiesc şi 
între nemti: unul din Westfalia nu poate fi decât îndărătnic, 
cei din zona Rinului sunt veseli din fire, prusacul e 
disciplinat, iar saxonul... lasă-mă să te las. Pe seama 
automobilelor furate din Polonia sau intrate în Polonia prin 
contrabandă se glumeşte azi în toată Europa. Habar n-avea 
dacă vreun neamt atribuia cu adevărat un stil „lasă-mă să 
te las“ saxonilor sau dacă vreun alt european se amuza 
spunând bancuri despre hoţii polonezi de maşini. Dar nu-i 
venea greu să-şi imagineze asemenea vorbe. 

- Suntem cam înghesuiți în Europa noastră, e mai strâmt 
la noi decât aici, în America. Aşa că ne şi luăm mai des 
peste picior. 

Lectora era de altă părere. 

- Eu cred că e tocmai invers. Tocmai pentru că în America 
diferitele grupuri etnice trăiesc laolaltă, în strânsă 
apropiere, aluziile la etnie sunt tabu la noi. Altfel, am avea 
mereu necazuri. 

- Necazuri, de ce? Aluziile la etnie nu sunt neapărat 
răuvoitoare, se întâmpla să fie chiar hazoase. 

Unul dintre colegii lui Andi dori să-şi spună şi el părerea: 

- Dacă sunt hazoase şi binevenite, ori răuvoitoare şi 
capabile să jignească, doar cel vizat poate să decidă, nu-i 
aşa? 

- Eu zic că depinde totdeauna de cel ce vorbeşte, dar şi de 
cel căruia i se adresează, îl corectă colegul celălalt. 
„Contracte, oferte, concedieri“ - alegi ce vrei. În cazul 
discutat, ambii interlocutori contează, asta-i. 

Colegii o luară pe panta nuanţărilor filologice. Andi respiră 
uşurat. Când îi povesti Sarei despre scrisoarea sosită în 
aceeaşi zi, prin care concediul şi bursa lui se prelungeau cu 


163 


încă un an, ea îl îmbrăţişă cu lacrimi de fericire în ochi şi-i 
anunţă numaidecât pe toţi ceilalţi. Urmară strigăte de 
„bravo“ şi „noroc“, iar Andi şi pictorul îşi ciocniră paharele 
cu deosebită căldură. 

Seara, când Sara şi Andi, rămaşi singuri, comentau 
sărbătorirea şi invitaţii, ea îi spuse totuşi: 

- Micul meu soldat credincios, de ce te baţi pentru o cauză 
pe care, de fapt, n-o socoteşti bună? Nu eşti dator să aperi 
faţă de nimeni glumiţele etnice răuvoitoare. Gazarea, 
pripeala evreiască - sunt ofense şi mâhnesc, n-ai ce face. 

Andi se întreba ce să creadă. Îi veneau în minte filmele 
americane şi englezeşti de război, văzute când era 
băieţandru. Ştiuse atunci că era îndreptăţită înfăţişarea 
nemților în postura celor răi, şi totuşi se simţise sfâşiat între 
înţelegere şi împotrivire. Cât despre pripeala evreiască, nu 
ştia nici măcar dacă era o vorbă cu iz de insultă sau poate 
una de tot inofensivă. 

În pat o întrebă: 

- Mă iubeşti? 

Ea se ridică de pe pernă şi îi puse măna pe piept: 

- Da. 

- De ce? 

- Pentru că eşti bun şi inteligent, cinstit şi generos. Pentru 
că eşti micul meu soldat credincios, care-şi face viaţa atât 
de grea: vrei să le dai tuturor tot ce-şi doresc şi-ţi reuşesc 
multe, dar toate nu-i cu putinţă să-ţi izbutească - însă tu 
încerci, te străduieşti necontenit, iar străduinţa asta a ta îmi 
merge la inimă... Pentru că ştii să te porţi cu copiii şi cu 
câinii. Pentru că-mi plac ochii tăi verzi şi părul tău castaniu 
cârlionţat; şi pentru că trupul meu îl place pe al tău. Il 
îmbrăţişă strâns şi-l sărută. Şopti: Nu numai că-l place. 
Trupul meu are nevoie de al tău. Mai târziu fu rândul ei să 
întrebe. 

- Dar tu? Tu ştii de ce mă iubeşti? 

- Da. 

- Mi-o spui şi mie? 


164 


- Da... 

Făcu o pauză lungă. Sarah crezu că a adormit. 

- ...N-am întâlnit niciodată până acum o femeie care să 
ştie să vadă atâtea, care să mă privească atât de nuanţat, 
cu atâta intuiţie. Te iubesc pentru felul cum mă priveşti. Mă 
simt ocrotit de privirea ta. Te iubesc pentru jocurile de 
computer, inventate de tine. lţi pui capul la contribuţie ca 
să-i înveseleşti pe alţii. Vei fi o mamă minunată. Şi mai ai 
ceva... ştii cine eşti, de unde vii, unde vrei să ajungi şi de ce 
ai nevoie ca viaţa să-ţi fie bine rânduita. Te iubesc pentru 
locul ferm pe care-l ai în lume. Şi pentru că eşti frumoasă. li 
urmări cu măna contururile feţei, ca şi cum n-ar fi fost 
lumină în cameră, ci întuneric, iar el n-ar fi putut să vadă 
nimic. Ai un păr atât de negru cum n-am mai văzut, şi cel 
mai obraznic nas şi o gură înnebunitoare, senzuală şi 
inteligentă, care nu încetează să mă uimească. Se cuibări 
strâns lângă ea.:... E de ajuns? 

În mai, după încheierea semestrului universitar, Sarah şi 
Andi porniră în călătorie; plecau împreună în Germania. 
Sosiră înainte de a se crăpa de ziuă la Dusseldorf, de aici 
luară trenul spre Heidelberg. La Köln, trenul trecu peste Rin 
şi soarele răsări, făcând să strălucească Domul şi Muzeul. 

- Ei, zise Sarah, ce frumuseţe! 

- Aşa-i; în curând va fi şi mai frumos. Călătoria cu trenul 
de-a lungul Rinului îi era dragă, dragi îi erau fluviul cu 
meandrele sale, malurile când încântător de primitoare, 
când aspre, podgoriile şi coastele împădurite ale dealurilor, 
burgurile şi aşezările mărunte, cargoboturile înaintând iute 
în josul fluviului şi încet, anevoie, în susul lui. Îi era drag 
traseul iarna, când din apele fluviului se înălţau aburi în 
aerul rece al dimineţii, iar soarele răzbătea cu greu prin 
ceaţă - şi vara, când burgurile, orăşelele, trenurile şi 
automobilele se răsfirau pe malul celălalt, asemenea unui 
univers de jucării, în lumina puternică şi clară a soarelui 
estival. Primăvara se bucura de copacii înfloriţi, toamna de 
frunzele galbene şi roşii. 


165 


Ziua în care parcurgea traseul îndrăgit alături de Sarah era 
fără nori, Germania cea de jucărie se etala sub un cer 
albastru în văzduhul limpede. Andi îi arăta Sarei totul, cu un 
zel  copilăresc: aleea castelului din Brühl, insula 
Nonnenwerth, stanca lui Loreley şi Palatinatul din zona 
Kaub. Îndată ce trenul intră în valea Rinului, sentimentul 
melancolic că se apropie de casă îi cuprinse inima. Câmpia 
largă, munţii ce-o împrejmuiau la răsărit şi la apus, 
carierele de gresie roşie - priveliştea binecunoscută, când 
trenul gonea de la Mannheim spre Heidelberg: de aici 
venea, aici îi era locul. Spre tărâmul acesta o ducea acum 
pe Sarah. 

Sosiţi la Heidelberg, el îi distrase atenţia câtă vreme taxiul 
străbătu oraşul şi urcă muntele pe malul celălalt al fluviului. 
Coborâră, merseră spre Calea Filozofilor, iar acum Andi îi 
puse cu mândrie la picioare oraşul său natal: castelul, 
oraşul vechi, podul vechi peste răul Neckar, gimnaziul unde 
învățase, sala mare a urbei, unde cântase împreună cu un 
coleg de clasă un concert pentru două flaute, la serbarea 
de absolvire, cantina unde luase masa ca student. Nu se 
mai oprea din vorbit, dornic să-i prezinte cât mai interesant 
ambianța, dar şi s-o familiarizeze cu ea. 

- Dragul meu, spuse ea şi îi puse degetele pe buze, dragul 
meu, nu-ţi fie teamă că n-o să-mi placă oraşul tău. Il văd, şi 
în el îl văd pe micul Andi mergând la şcoală şi mai târziu la 
facultate; îmi place oraşul şi te iubesc. 

Ajunseră la casa părinţilor lui tocmai când şosea şi sora lui 
Andi cu soţul şi cei doi copii ai ei. După scurt timp, apărură 
fraţii şi surorile părinţilor, verişoarele şi verii lui Andi şi 
câţiva prieteni ai familiei. Douăzeci de oaspeţi invitaseră 
părinţii la nunta lor de marmură, cum numeau ei a 
patruzecea aniversare a căsătoriei lor. Ce firesc se mişcă 
Sarah printre ai mei, se gândi el, cum se pricepe să discute 
cu ei, folosindu-şi amestecul de germană şi engleză, ce aer 
proaspăt are, deşi n-a dormit aproape deloc! Ce femeie 
minunată am! 


166 


Înainte de prânz şedeau de vorbă cu tatăl şi cumnatul lui 
Andi. 

- De unde este originară familia dumneavoastră? Sarah se 
adresă tatălui. 

- Din Forst, care-i de partea cealaltă a câmpiei. Pe cât ne e 
cu putinţă să ne cercetăm trecutul, am fost din tată în fiu 
viticultori şi am avut ospătării. Eu sunt primul care am ieşit 
din rând. Dar fiică-mea s-a întors la viticultură. 

- Dumneavoastră nu v-a plăcut vinul? Tatăl lui Andi rase. 

- Ba da, mi-a plăcut vinul şi m-a atras viticultura. Dar 
înainte să mă hotărăsc pentru această meserie, am fost 
mobilizat şi am plecat la război şi acolo mi-am dat seama 
că sunt un bun organizator, aşa că la întoarcerea din 
prizonierat m-am orientat spre domeniul economic. In plus, 
un văr, care n-a fost pe front fiindcă avea un defect la un 
picior, a administrat via vreme de şapte ani şi n-am vrut să 
i-o mai iau. Dar mi-a lipsit. De aceea, m-am şi însurat târziu. 
să mă căsătoresc şi să nu plec cu nevastă-mea la podgoria 
noastră, să nu trăiesc pe proprietatea noastră viticolă - 
multă vreme nici nu mi-am putut închipui aşa ceva. 

- Ce aţi organizat în timpul războiului? 

- De toate. În Rusia am avut de-a face cu arta. Comuniştii 
transformaseră bisericile în depozite, ateliere, şoproane şi 
grajduri, iar noi am scos de sub dărâmături şi moloz cele 
mai minunate icoane, sfeşnice şi odăjdii. 

- Ce s-a întâmplat cu obiectele? 

- Le-am inventariat şi le-am trimis la Berlin. Ce s-a făcut 
cu ele la Berlin nu ştiu. Sub raport organizatoric, a fost mai 
interesantă pentru mine Franţa, unde m-am ocupat de 
livrări de cereale şi vinuri. 

- Şi Italia? 

- Italia? 

- Andi a menţionat că, în timpul războiului, aţi fost în 
Franţa, Rusia şi Italia. 

-În Italia am fost un soi de ataşat economic pe lângă 
ultimul guvern al lui Mussolini. Andi asculta surprins. 


167 


- N-ai povestit niciodată atât de mult despre război. 

- Aşa se cade să fac, ca ea să nu rămână în veci 
bănuitoare. Tatăl lui avea o privire ştiutoare şi prietenoasă. 
Seara, când Sarah şi Andi stăteau întinşi în pat, ea aduse 
vorba despre privirea aceea ştiutoare şi prietenoasă. Găsea 
că arată bine tatăl lui, cu capul expresiv şi părul alb tuns 
scurt, iar pe chipul lui se îmbinau frumos trăsăturile 
caracteristice originii lui ţărăneşti cu inteligenţa ageră. Dar 
sub privirea lui i se făcuse frică. 

- De unde ştie că sunt evreică? l-ai spus tu? 

- Nu, dar nici nu sunt convins că la asta s-a referit, când a 
pomenit de primejdia unei veşnice neîncrederi din partea 
ta. Din felul cum i-ai pus întrebările, n-ai lăsat loc nici unei 
îndoieli că doreşti să obţii şi răspunsuri. 

- Dar ce răspunsuri am obţinut? Ce rost are un soi de 
ataşat economic pe lângă Mussolini, ca şi cum acela n-ar fi 
existat decât prin graţia germanilor? Ce va să zică să te 
ocupi de livrări de cereale şi vinuri din Franţa în Germania? 
Era vorba de pradă, în Franţa ca şi în Rusia, de tâlhărie şi 
jaf. 

- De ce nu l-ai întrebat? 

De fapt, Andi era bucuros că nu-i mai pusese alte întrebări 
lui taică-său, că acesta nu fusese nevoit să-i răspundă şi că 
nu-i arătase icoana din camera lui de lucru. 

- Pentru că am citit un mesaj în privirea lui. Privirea 
aceasta mi-a comunicat că va găsi un răspuns la oricare 
întrebare a mea, îmi va demonstra de fiecare dată că 
suspiciunea mea e nedreaptă, dar n-o să-mi spună de fapt 
nimic. 

Andi îşi aminti de nişte discuţii cu taică-său, când 
încercase un sentiment asemănător. Dar, în acelaşi timp, 
nu voia să persiste asupra părintelui său acuzaţia de 
prădare şi jaf. 

- Eu îl cred când afirmă că obiectele bisericeşti din Rusia 
ar fi fost distruse, dacă el şi oamenii lui n-ar fi avut grijă de 
ele. 


168 


Sarah, care era culcată pe spate, îşi ridică mâinile, de 
parcă se pregătea pentru o observaţie de principiu. Dar 
apoi le lăsă să cadă la loc. 

- Poate că aşa e. În fond, îmi sunt indiferente icoanele 
ruseşti, vinurile şi cerealele franţuzeşti şi afacerile lui 
Mussolini. lar câtă vreme tu nu ai o privire asemănătoare cu 
a lui taică-tău, el n-are decât să mă privească aşa cum 
vrea. Mama ta pare un om bun, iar sora ta şi copiii ei mi-au 
plăcut. Stătu un pic pe gânduri. E cineva, tatăl ăsta al tău, 
martor mi-e Dumnezeu, nu-i un oarecare! Se întoarse pe o 
parte şi se uită la Andi: 

Tare frumoasă a fost călătoria cu trenul! Şi priveliştea, 
cum mi-ai arătat-o de pe munte! Mergem mâine prin oraş? 
Şi acum facem dragoste? 

La Berlin, Andi se temu pentru prima oară că deosebirile 
dintre lumile din care veneau le-ar putea primejdui iubirea. 
Fuseseră la Munchen şi la Ulm, la lacul Bodensee, ţinutul 
Pădurii Negre şi oraşul Freiburg, iar Sarah examinase totul 
cu privirea ei atentă şi prietenoasă. Natura o atrăgea mai 
mult decât oraşele şi îndrăgi peisajul ce mărginea câmpia 
Rinului - Bergstrasse, regiunea viticolă Ortenau, ţinutul 
Margravilor - după cum îl iubea şi Andi. Petrecură o zi la 
băile termale din Baden-Baden. Trecură prin intrările 
separate - una pentru bărbaţi, alta pentru femei -, se 
supuseră separat procedurilor - fricţionarea cu peria, 
sudaţia în căldura uscată finlandeză şi în cea umedă 
romană -; stabiliseră să se întâlnească în centrul împrejmuit 
de coloane al clădirii vechi, la bazinul de sub cupola înaltă. 
Andi ajunse înaintea ei şi o întâmpină cu privirea. N-o 
văzuse încă niciodată venind spre el, dezbrăcată, pe un 
traseu mai lung. Ce frumoasă era - părul negru căzându-i 
pe umeri, faţa cu trăsături clare, picioarele poate cam 
scurte, dar de formă perfectă. Ce grațios mergea - mândră 
de frumuseţea ei şi stingherită totodată, pentru că el o 
contemplă atât de făţiş. Ce încântător zâmbea - cu vagă 


169 


ironie, pentru că avea mereu ceva de ironizat, fericită că el 
o admiră şi plină de dragoste. 

În oraşele prin care treceau ironiza  neabătuta 
conştiinciozitate cu care nemţii aminteau de distrugerile din 
al doilea război mondial. „Au trecut cincizeci de ani de când 
s-a terminat războiul! Vă făliţi cu faptul că până la urină aţi 
fost măcar la capitolul ăsta cei mai grozavi din Europa? „ în 
suburbii, o amuzau căsuţele albe cu grădinile prea îngrijite 
şi gardurile prea ordonate, iar când se aflau la ţară, o distra 
absenţa oricăror vechituri, a unor maşini ruginite sau sofale 
cuprinse de mucegai, cum se văd în America în preajma 
fermelor mai mici. „La voi totul arată de parcă acum o clipă 
ar fi fost finisat.“ Obiect de ironie erau şi marcajele de pe 
străzi; îi atrăgea mereu atenţia lui Andi asupra 
meticulozităţii excesive cu care, într-un loc, limita spaţiului 
de parcare era indicată printr-un triunghi haşurat, iar în 
altul cine avea de dat colţul era povăţuit cum se ia 
intersecţia, prin linii, bineînţeles, haşurate, care se 
întretăiau cu liniile haşurate ale circulaţiei din sens opus. 
„Ar trebui oprită circulaţia pe străzile voastre“ - zicea - „ca 
ele să fie fotografiate din avion: ar rezulta opere de artă, 
capodopere!“ 

Sarah ironiza răzând şi râsul ei îl invită să se asocieze 
ironiilor şi să radă împreună cu ea. Andi se lăsa implicat 
conştient. Ştia că pentru Sarah zeflemeaua era un mod de 
a-şi asuma lumea, că şi la New York îi plăcea să radă ba pe 
seama unui dirijor, deşi apoi se arăta entuziasmată de 
concert, ba pe seama unui film kitsch, deşi lăcrimase la 
sfârşit şi ochii i se mai umezeau şi a doua zi, amintindu-şi 
vreo secvenţă. Avusese remarci ironice până şi cu prilejul 
Bar Miţvei frăţiorului ei, deşi fusese emoţionată alături de 
el, când citise rugăciunea la sinagogă şi când, mai târziu, la 
masă, îşi rostise cuvântul despre Tora şi despre dragostea 
de muzică. Toate acestea le ştia Andi şi totuşi îi venea greu 
să se împace cu luările ei în derâdere, care nu cruţau nimic. 
Rădea cu ea, dar i se crispau muşchii gurii şi ai obrajilor. 


170 


La Berlin îi găzdui un unchi, care moştenise o vilă în 
cartierul Grunewald şi le pusese la dispoziţie, în clădire, un 
mic apartament cu dormitor şi cameră de zi, bucătărie şi 
baie. Îi invită o dată la masă, la mâncăruri gătite chiar de 
el, şi în rest îi lăsă să-şi vadă de programul lor. Dar în seara 
dinaintea plecării lor la Oranienburg se întâlniră întâmplător 
în faţa intrării casei. 

- Oranienburg? Ce căutaţi la Oranienburg? 

- Vrem să vedem cum a fost. 

- Cum să fie? E aşa cum ne închipuim că a fost; vedem 
numai ce ne închipuim. Am fost acum câţiva ani la 
Auschwitz şi nu e nimic de văzut, absolut nimic. Câteva 
cazărmi din cărămidă, între ele iarbă şi copaci, atât. Totul e 
numai în capul nostru. 

Unchiul, un învăţător pensionat, îi privi deconcertat şi 
compătimitor. 

- Ei bine, o să vedem ceea ce ne imaginăm în capul 
nostru. Andi rase. Facem din asta o problemă de teoria 
cunoaşterii? Unchiul clătină din cap. 

- Ce rost are! Sunt cincizeci de ani de atunci. Nu pricep de 
ce nu putem lăsa trecutul să doamnă. De ce nu putem lăsa 
să doarmă şi trecutul ăsta, asemenea celorlalte trecuturi. 

- Poate că e un trecut deosebit? Sarah rosti întrebarea în 
engleză, dar, spre mirarea lui Andi, înţelesese conversaţia 
purtată în germana. 

- Un trecut deosebit? Oricine are un trecut care este 
deosebit pentru el! În plus, trecuturile se confecţionează, şi 
cele obişnuite, şi cele deosebite. 

- Ce-i drept, pentru rudele mele nemţii au confecţionat un 
trecut deosebit. Sarah îl privi cu răceală pe unchiul lui Andi. 

- Evident că a fost cumplit! Dar se cuvine ca locuitorii din 
Oranienburg sau Dachau sau Buchenwald să aibă din 
pricina asta un prezent cumplit? Oameni născuţi mulţi ani 
după război şi care n-au făcut nimănui nici un rău? Pentru 
că trecutul deosebit al localităţilor unde trăiesc este amintit 
mereu şi li se pune lor în cârcă? Unchiul scoase cheile din 


171 


buzunarul pardesiului. Dar n-are rost. Prietena ta este 
americancă, iar pentru turiştii americani Europa e altceva 
decât pentru noi. Vă duceţi la restaurantul italian din colţ? 
Poftă bună! 

Sarah tăcu, până găsiră o masă şi se aşezară. 

- Doar nu eşti de părerea unchiului tău? 

- Ce părere? 

- Că trecutul trebuie lăsat să doarmă şi chiar ar dormi, 
dacă evreii n-ar crea agitaţie. 

- N-ai spus tu întruna că războiul s-a terminat acum 
cincizeci de ani? 

- Aşadar, asta crezi totuşi! 

- Nu, nu sunt de aceeaşi părere că unchiul meu. Darnue 
aşa de simplu cum ţi se pare ţie. 

- Cât de complicat e? 

Andi n-avea chef să se certe cu Sarah. 

- Trebuie să discutăm despre asta? 

- Răspunde-mi doar la întrebarea mea. 

- Cât e de complicat? Trecutul trebuie amintit, ca să nu se 
repete; trebuie amintit din respect pentru victime şi pentru 
copiii victimelor; de la Holocaust, ca şi de la război, s-au 
împlinit cincizeci de ani; oricâtă vină împovărează generaţia 
taţilor şi a fiilor, nepoţii nu s-au făcut vinovaţi de nimic; cine 
e nevoit să mărturisească, în străinătate, că vine din 
Oranienburg să nu se aştepte la bine; sunt tineri care devin 
neonazişti pentru că s-au săturat de înfruntarea trecutului - 
să găseşti atitudinea corectă faţă de toate acestea nu mi se 
pare simplu. 

Sarah tăcea. Veni chelnerul şi făcură comanda. Sarah 
continuă să tacă şi Andi văzu că plângea încetişor. 

- Ei, zise, se aplecă peste masă şi-i puse braţele în jurul 
gâtului, doar nu plângi pentru noi doi? 

Ea dădu din cap. 

- Ştiu că eşti de bună-credinţă. Dar nu e complicat. 
Judecată corectă e simplă. 


172 


Andi nu îndrăzni să recunoască: la Oranienburg se simţi 
într-adevăr aşa cum prevăzuse unchiul lui. Ceea ce văzu nu 
era zguduitor. Zguduitor era ce se petrecea în cap. lar asta, 
ce-i drept, era peste măsură de zguduitor. Sarah şi Andi 
păşeau tăcând prin lagăr. După un timp se luară de mână. 

O dată cu ei venise să viziteze lagărul o clasă de şcolari, 
vreo treizeci de băieţi şi fete de doisprezece ani. Se purtau 
cum se poartă de obicei nişte copii de doisprezece ani, erau 
gălăgioşi, chicoteau, se înghionteau. Erau mai interesaţi de 
ei înşişi decât de ceea ce le arăta şi le explica profesorul. 
Ce vedeau reprezenta pentru ei un subiect datorită căruia 
se puteau grozăvi unii faţă de ceilalţi, punându-se în 
încurcătură sau provocându-şi râsul. Se jucau de-a paznicii 
şi deţinuţii, scoteau gemete în celule, ca şi cum ar fi fost 
torturați sau lăsaţi să moară de sete. Profesorul se străduia 
sincer, iar ceea ce spunea era o dovadă că pregătise cu 
prisosinţă vizita în lagăr cu copiii. Dar tot efortul lui era 
zadarnic. 

Oare Sarah reacţionează faţă de noi cum mi se întâmplă 
mie să reacţionez faţă de copiii ăştia? Nu se poate obiecta 
nimic dacă nişte copii se poartă potrivit vârstei lor, şi totuşi, 
mi-e greu să-i suport. Nu se poate obiecta nimic faptului că 
tata şi-a descoperit în război vocaţia organizatorică, sau că 
unchiul îşi apără liniştea, ori că eu văd, spre deosebire de 
Sarah, ce complicate sunt lucrurile, de o parte şi de alta - şi 
totuşi, ea ajunge la disperare. Cât de contrariat m-aş simţi, 
dacă unul dintre copii ar fi al meu? 

Andi respiră uşurat că seara, la întoarcere, nu îl întâlniră 
pe unchi. Era bucuros că a doua zi urmau să vadă noua 
zonă de răsărit a oraşului şi să-şi îmbogăţească impresiile. 
In perioada marilor schimbări petrecute după căderea 
Zidului lucrase la Berlin; i-ar fi plăcut să se mute din nou la 
Berlin şi s-o facă pe Sarah să iubească oraşul. Era bucuros 
că-i va arăta atâtea fațete ale metropolei - ai să vezi, îi 
spusese adesea, Berlinul e aproape ca New York-ul. Dar 
când îşi imagină cum avea să viziteze cu ea şantierele din 


173 


Potsdamer Platz, Friedrichstrasse ori de la Reichstag şi cum 
aveau să întâlnească pretutindeni alte şantiere, ştia 
dinainte ce avea să spună Sarah sau, chiar nespunând 
nimic, măcar ce avea să gândească. „De ce trebuie să fie 
gata chiar mâine totul şi să arate ca şi cum oraşul n-ar avea 
istorie? Ca şi cum n-ar avea răni şi cicatrice? De ce trebuie 
să se rezolve grabnic şi problema Holocaustului, construind 
un monument pe tema asta? „ El va încerca să-i dea 
explicaţii, spusele lui nu vor fi nici lipsite de inteligenţă şi 
nici neadevărate, dar Sarei îi vor rămâne străine. 

Nu există decât ori aşa ori altfel? Eşti bărbat sau femeie, 
copil sau adult? German său american, creştin sau evreu? 
N-are rost să angajezi un dialog, pentru că, deşi te ajută 
să-l înţelegi pe celălalt, nu te ajută să-l şi tolerezi, iar 
esenţială este toleranța şi nu înţelegerea? Cât despre 
toleranţă - oare în ultimă instanţă nu-l tolerezi decât pe cel 
asemănător ţie? Fireşte, accepţi deosebirile, probabil fără 
deosebiri nici nu se poate. Dar nu trebuie să se menţină şi 
ele în anumite limite? Pot evolua lucrurile spre bine dacă, 
diferiţi fiind, ne punem din principiu sub semnul întrebării? 

Abia îşi formulase în gând interogaţiile, că se şi 
înspăimânta. Nu-l tolerezi decât pe cel asemănător ţie - nu-i 
asta rasism sau şovinism sau fanatism religios? Copii şi 
adulţi, germani şi americani, creştini şi evrei - cum să nu se 
suporte, să nu se tolereze reciproc? Se tolerează reciproc 
pretutindeni în lume, în orice caz oriunde lumea este aşa 
cum se cuvine să fie. Dar apoi perseveră cu întrebările: 
dacă, poate, se tolerau numai pentru că unii sau alţii 
renunţau la ceea ce erau? Copiii deveneau adulţi, germanii 
- asemănători americanilor, iar evreii - creştinilor. Rasismul 
şi fanatismul religios nu încep oare numai acolo unde 
oamenii nu sunt pregătiţi să-şi asume o astfel de adaptare? 
In cazul meu - fiindcă nu sunt pregătit să devin, de dragul 
Sarei, american şi evreu? 

Ziua următoare se desfăşură chiar cum şi-o imaginase. 
Sarah dovedi interes pentru tot ce îi arăta el, îşi declară 


174 


uimirea şi admiraţia faţă de şantierele din Potsdamer Platz, 
faţă de energia investită în crearea unei noi înfăţişări a 
arterei Friedrichstrasse şi a zonei din jurul Reichstagului. 
Dar nu omise să se refere la răni şi cicatrice, să întrebe de 
ce oraşul nu înţelegea să le îndure, precum şi să vadă, în 
plănuitul monument al Holocaustului, sensul disimulat al 
unei refulări. II mai întrebă de ce nu suportă nemţii haosul 
şi dacă, în cultivarea maniacă a ordinii şi curăţeniei în 
naţional-socialism, ceva din natura intimă germană nu-şi 
găsise © expresie evident anormală, dar totuşi 
caracteristică. Lui Andi nu-i făceau plăcere întrebările Sarei. 
Dar după un timp răspunsurile lui îi plăceau şi mai puţin 
decât întrebările ei. incepu să-l obosească propria lui 
străduinţă de a rosti judeciţi cumpănite şi atente la 
diferențieri. De fapt, nici el nu aprecia chiar tot ce-i arăta 
Sarei, nu era de acord nici cu aroganţa şi nici cu graba 
acelor construcţii care năzuiau parcă să acopere ce a fost, 
să nu lase nefolosit nici un spaţiu. Sarah avea dreptate: de 
ce se bătea pentru cauze în care el însuşi nu credea? De ce 
se lansase, pe marginea exprimărilor unchiului său, în 
argumentări complicate, în loc să spună, pur şi simplu, că 
vorbele lui constituiau o revoltătoare ofensă? 

Seara se duseră să asculte Mesa în şi minor de Bach, 
cantata în sala de la Schauspieliaus. Ea n-o ştia şi Andi era 
neliniştit, cum se întâmpla totdeauna când eşti gata să-i 
faci cunoştinţă cuiva de care te-ai îndrăgostit cu muzică şi 
cărţile tale preferate. Nu însă doar atât. Se temea că Sarei 
muzica i se va părea prea creştină, prea specific germană. 
Că va simţi că Mesa îşi are locul nu într-o sală de concert, ci 
într-o biserică, şi că se va socoti înşelată de el, ca şi cum ar 
încerca să-i impună, fără s-o afirme deschis, lumea lui 
bisericească, creştină, germană. Ar fi dorit să discute cu ea 
despre toate astea. Dar şi de o asemenea discuţie se 
temea. Ar fi fost nevoie să-i explice de ce iubea atât muzica 
aceasta - şi n-ar fi ştiut cum. /ncarnatus est, crucifixus, 
passus et sepultus est et ressurexit - textul nu-i spunea 


175 


nimic, şi totuşi, muzica, pentru acest text compusă, îl 
tulbură şi-l făcea fericit ca aproape nici o alta. Oare, 
mărturisindu-i aceste sentimente, nu va spori neîncrederea 
Sarei, ea ajungând să-şi apună că în fiinţa lui sunt atât de 
adânci rădăcinile a tot ce-i înstrăinează, încât el nici măcar 
nu le înţelege şi nu le poate comenta? 

Dar când ieşiră din metrou, lumina blândă a soarelui târziu 
învăluia Gendarmenmarkt. Domurile Şi clădirea 
Schauspieliaus, senioriale, modeste şi trinitariene, erau 
mărturia unui alt Berlin, mai bun; prăvăliile îşi încheiaseră 
programul, obişnuiţii hoinari ai serii nu ieşiseră încă, aşa că 
era pustiu şi linişte, ca şi cum oraşul şi-ar ţine respiraţia. 
„O", spuse Sarah şi se opri. 

Când se intonă Kyrie, ea privi în jur. Apoi îşi închise ochii şi 
după un timp îi luă măna. Spre sfârşitul Mesei îşi puse capul 
pe umărul lui. Et expecto ressurectionem mortuorum - „da“, 
îi şopti ea, ca şi cum ar aştepta alături de el învierea 
morţilor sau resurecţia cuplului lor din hăţişul atâtor 
dificultăţi în care se tot rătăceau. 

A doua zi zburară înapoi la New York. Vreme de trei 
săptămâni îşi petrecuseră fiecare zi împreună şi nu rareori 
trăiseră sentimentul unei intimităţi cotidiene, de la sine 
înţelese, ca şi cum aşa ar fi fost dintotdeauna şi aşa trebuia 
să fie şi să rămână. Nicicând acest sentiment nu li se 
păruse mai puternic ca în timpul zborului, la întoarcere. 
Amândoi ştiau de câtă linişte are nevoie celălalt, cătă 
apropiere îi făcea bine şi care mic gest de afecţiune l-ar 
bucura. Se certară pe tema filmului care li se proiectă în 
avion, pentru că era frumos să celebreze ritualul certurilor, 
aplicându-l unui obiect fără conţinut exploziv. Când veni la 
ea, după ce aterizaseră seara la New York, erau prea obosiţi 
ca să mai facă dragoste. Dar înainte să adoarmă, ea îi 
cuprinsese cu măna sexul care se întări în măna ei, şi apoi 
se făcu moale din nou - şi Andi se simţi acasă. 

Era vară. În Chinatown şi Little Italy, în Village şi pe Times 
Square şi Lincoln Square, Manhattan-ul era mai aglomerat 


176 


ca altădată. Dar în preajma Universităţii Columbia, zona 
unde trăiau Sarah şi Andi, domnea mai mult calm. Turiştii 
veneau rar aici, iar studenţii şi profesorii părăsiseră oraşul. 
Zilele erau înăbuşitoare; după câţiva paşi pe stradă, hainele 
ţi se lipeau de trup. Seara şi noaptea era ceva mai răcoare. 
Dar aerul cald şi umed nu mai era elementul uşor, pe care 
nu-l simţi, ci unul dens şi greu, opunând trupului o 
rezistenţă blajină şi senzuală. Pentru Andi era de neînțeles 
cum de plecau din oraş newyorkezii, renunțând la aceste 
seri şi nopţi. Nesuportând zumzetul şi fâşâitul aerului 
condiţionat din birou, lucra pe o bancă în parc, până seara 
târziu, prinzând o mică lampă cu baterie de carte sau de 
blocnotes. Apoi se ducea la Sarah, însufleţit de dragostea 
pentru ea, de munca lui, de aer şi de licărul luminilor pe 
asfalt. Aerul acela care-i opunea rezistenţă îl făcea să se 
simtă uşor; greutatea lui îi relativiza propria greutate. Se 
simţea plutind cu paşi mari, fără nici un efort, pe Calea 
Lactee. 

Ar fi fost mulţumit să se plimbe seară împreună cu ea fără 
prea multe cuvinte, sau să se aşeze în doi la una din 
mesele aflate în faţa restaurantelor de pe Broadway, ori Bă 
vadă un film, la cinematograf sau la video. Dar Sarah, 
oricum mai vorbăreaţă decât el, simţea nevoia să 
vorbească, mai ales după solitudinea din faţa computerului. 
Dorea să afle ce citise şi ce scrisese el şi să-i povestească la 
rândul ei despre progresele ei la jocul de computer. Pe când 
îşi elabora programele, îi veneau în minte o mulţime de 
chestiuni pe care abia aştepta să le discute cu el. În schimb 
Andi, concentrat asupra lucrării sale, nu se mai putea gândi 
la altceva nici măcar în pauze, aşa că seara nu avea nimic 
de povestit în afara lucrării lui. Dar tocmai despre ea se 
ferea să discute. Nu riscă să mai provoace o dată o ceartă 
asemenea aceleia iscate în jurul acestei teme, cu un timp în 
urmă. 

În lucrare se ocupa de reprezentările de drept şi de ordine 
expuse în scrierile utopiştilor americani, de la cele ale 


177 


shakerilor, rappiştilor, mormonilor şi hutterilor la acelea ale 
socialiştilor, vegetarienilor şi adepților amorului liber. Andi 
îşi socotea tema captivantă. | se părea captivant să 
cunoască programele utopice, să descopere scrisori, jurnale 
şi memorii ale unor utopişti şi să afle din ziare cu file 
îngălbenite cum fuseseră apreciaţi de contemporani. 
Uneori, proiectele utopice îl emoţionau ca întruchipări ale 
unor donquijotisme colective. Alteori, avea sentimentul că 
utopiştii fuseseră conştienţi de zădărnicia întreprinderii /or 
şi nu doriseră decât să dea un chip colectiv, creator, unui 
nihilism eroic. Câteodată, îi apăreau ca nişte copii precoci, 
care trăiau o satiră la adresa societăţii. Când. Îi povesti 
Sarei despre temă să, pe care o găsea fascinantă, ea căzu 
pe gânduri şi spuse în cele din urmă: 

- E ceva specific german, aşa-i? 

- Tema proiectelor utopice americane? 

- Fascinaţia utopiei. Fascinaţia transformării haosului în 
cosmos, a ordinii perfecte, a societăţii pure. Poate şi 
fascinația zădărniciei - nu mi-ai povestit tu despre una 
dintre legendele voastre, la sfârşitul căreia toţi se duc la 
moarte, împreună, eroic şi nihilist? Despre Nibelungi? 

Andi nu ascultă argumentaţia, ci intui un atac pe care dori 
să-l respingă. 

- Dar există de o mie de ori mai multă literatură 
americană decât germană care să-mi ilustreze tema, cât 
despre sinuciderea colectivă, americanii cu Little Big Hom şi 
evreii cu Masada nu oferă mai puţine exemple decât 
germanii. 

- Ba da. Legenda aceea este cea mai de seamă din câte 
aveţi, aşa mi-ai spus. Insă Little Big Hom şi Masada au fost 
doar nişte episoade. Nici numărul scrierilor publicate pe 
această temă nu este edificator. Cunosc literatura 
americană fără s-o fi citit; sunt poveşti despre vreun 
experiment utopic, despre oameni, familiile lor, despre 
muncă, bucurii şi suferinţe, poveşti scrise cu entuziasm şi 
compasiune. Literatura germană este obiectivă şi solidă, 


178 


construieşte categorii şi sisteme, iar dacă se simte în ea o 
pasiune, aceea e pasiunea disecării ştiinţifice. 

Andi dădu din cap. 

- Există mai multe stiluri ştiinţifice. Cunoşti bancul acela 
cu francezul, englezul, rusul şi neamţul care au de scris o 
lucrare ştiinţifică despre elefant? Francezul scrie L'e/lephant 
et şes amours, englezul How to shoot an elephant, rusul... 

- N-am chef să mai ascult bancul tău nesărat. Sarah se 
ridică şi se duse la bucătărie. O auzi deschizând cu mişcări 
violente maşina de spălat vase, scoțând vase şi pahare, 
zvârlind zgomotos şi zornăind tacâmurile pe masă. Se 
întoarse şi rămase în uşa camerei. 

- Nu-mi place să mă iei în râs când discut cu tine. Nu-i 
vorba de stiluri ştiinţifice. lar când nu te ocupi de ştiinţă, ci 
vorbeşti cu prietenii mei sau cu familia mea, nu dai dovadă 
de participare - oricum, nu de ce înţelegem noi prin 
participare -, ci de o curiozitate analitică, de genul disecţiei. 
Nu-i grav, aşa eşti tu şi aşa ne-am deprins să ţinem la tine. 
Cu alte prilejuri şi în alt mod poţi arăta şi multă participare. 
Numai în conversaţie... 

- Doar nu vrei să afirmi că prietenii tăi şi familia ta mă 
întâmpina cu vreo participare? În cel mai bun caz e vorba 
de curiozitate şi, pe deasupra, de una cu totul superficială. 
Eu... 

- Andi, nu face totul praf! Ai mei te privesc şi cu o anumită 
curiozitate, dar şi cu participare, aşa cum îi priveşti şi tu, iar 
tot ce am apuca... 

- În primul rând, mă priviţi cu multe prejudecăţi. Ştiţi totul 
despre nemti. Deci ştiţi totul şi despre mine. In consecinţă, 
nu mai aveţi de ce să vă interesaţi de mine. 

- Nu ne interesăm de ajuns de tine? Nu pe cât te 
interesezi tu de noi? De ce avem atât de des senzaţia că ne 
apuci din vârful degetelor? Şi de ce nu constatăm felul ăsta 
rece de a fi decât la nemti? 

Ridicase vocea. 

- Dar citi nemți cunoşti tu, de fapt? 


179 


Ştia că tonul calm pe care-l abordase o enerva, dar nu 
putea altfel. 

- Destui, iar celor pe care ne-a plăcut să-i cunoaştem li se 
adaugă cei pe care mai bine nu-i cunoşteam, dar pe care 
am fost obligaţi să-i cunoaştem. 

Stătea în continuare în uşă, cu braţele proptite în şolduri, 
şi îl privea sfidător. 

Despre ce vorbea ea, de fapt? Cu cine îl compara? Cu 
Mengele şi curiozitatea lui glacială, plină de cruzime în 
analiză şi disecţie? Îşi clătină capul, a refuz. Nu voia s-o 
întrebe la ce se gândise ea. Nu voia să afle. Nu dorea să 
mai spună nimic, să mai audă nimic, ci doar să aibă linişte, 
alături de ea, dacă era posibil, dar şi fără ea, decât să 
n-aibă linişte deloc. 

- Îmi pare rău. Îşi puse pantofii. Hai să ne telefonăm 
mâine. Mă duc la mine acasă. 

Dar rămase la ea. Sarah îl rugă prea mult, ca să mai poată 
pleca. Dar se hotărî să nu-i mai vorbească vreodată despre 
lucrarea lui. 

Aşa îşi răscroi iubirea după măsuri tot mai mici. Era riscant 
să vorbească despre familiile lor, despre Germania, despre 
Israel, despre nemți şi evrei, despre munca lui, dar şi a ei, 
de la care dialogul putea să lunece uşor tot la subiectul 
nedorit al lucrării lui. Luă obiceiul să cenzureze ce avea de 
gând să spună, preferând să treacă sub tăcere vreo 
impresie critică despre viaţa newyorkeză şi să nu facă nici 
un comentariu atunci când vreo remarcă a prietenilor ei 
despre Germania şi Europa i se părea falsă sau arogantă. 
Existau destule alte subiecte şi exista intimitatea 
sfârşiturilor de săptămână şi pasiunea nopţilor petrecute 


împreună. 
Se deprinse într-atât cu autocenzura încât n-o mai 
observa. Il încântă să constate cum convieţuirea lor 


devenea tot mai uşoară şi mai frumoasă. Se bucura de 
prelungirea bursei şi a şederii lui. In toamna şi iarna trecute 


180 


fusese nou în oraş şi deseori singuratic. Toamna şi iarna 
viitoare aveau să fie un timp fericit. 

Până când, dintr-o pricină cu desăvârşire neînsemnată, 
conflictul izbucni din nou. Sarah avea găurele în oricare din 
puloverele şi dresurile ei. Nu-i păsa de ele, şi de când Andi îi 
atrăsese o dată atenţia asupra uneia, aflase părerea ei: nici 
lui nu se cădea să-i pese. Dar când se pregăteau într-o 
seară să plece la cinema şi ea se îmbrăca de oraş, 
puloverul ei avea câte o gaură la ambele subsuori, iar 
dresul la ambele călcâie; 

Andi râse şi-i arătă Sarei găurile. 

- Ce-i de râs aici? 

- Las-o baltă, uită şi gata. 

- Spune-mi de ce găurile astea sunt atât de interesante şi 
de comice, încât trebuie să mi le arăţi şi să râzi de ele. 

- Eu... Oare trebuie să... Andi nu ştia cum să înceapă. La 
noi aşa se procedează. Când cineva are o gaură în haină 
sau o pată pe ea, i se spune. Credem că n-ar fi îmbrăcat-o, 
dacă ar fi văzut gaura ori pata şi că e bucuros că a aflat. N- 
o mai îmbracă şi a/tă dată. 

- Aşa. Asta-i aspectul interesant. Care-i cel comic? 

- Doamne, Sarah! Patru găuri deodată - mi s-a părut 
amuzant, pur şi simplu. 

- Sunt amuzante găurile şi atunci când cineva câştiga atât 
de puţin, încât nu-şi poate permite să fie pretenţios cu 
îmbrăcămintea? 

- Nu-i un cap de ţară să ţeşi o gaură. Nici vreo scamatorie. 
Şi eu îmi ţes găurile. 

- Ai tu ce ai cu ordinea. El ridică din umeri. 

- Ba da, aşa e. Tina ar spune că ăsta-i nazistul din tine. 

El tăcu o clipă. 

- Regret, dar nu mai pot să aud vorbele astea. Nazistul din 
mine, neamţul din mine - nu mai pot s-aud. 

Sarah îl privi uluită. 


181 


- Ce se întâmpla? De ce reacţionezi atât de violent? Ştiu 
că nu eşti nazist şi nu-ţi reproşez că eşti neamţ. Las-o pe 
Tina să... 

- Nu numai Tina caută şi găseşte nazistul din mine, aşa 
gândesc şi ceilalţi prieteni ai tăi. Şi ce înseamnă că nu-mi 
reproşezi că sunt neamţ? Ce-ar fi de reproşat, iar tu, 
mărinimoasă, nu-mi reproşezi? 

Ea negă din cap. 

- Nu-i nimic de reproşat. N-o fac nici eu, n-o fac nici 
prietenii mei. Doar ştii că ei te plac, iar la vară Tina vrea să 
vină cu Ethan şi cu noi doi la mare - doar nu crezi că şi-ar 
propune aşa ceva dacă te-ar socoti nazist. Că oamenii pe 
care-i întâlneşti sunt preocupaţi de faptul că eşti german, 
că se întreabă cât de german eşti, ce anume constituie 
elementul german din tine şi dacă e ceva rău în el - toate 
astea doar nu sunt o noutate pentru tine. 

- Dar pe tine te preocupă? 

Sarah îl privi cu uimire şi tandreţe. 

- Ei, dragul meu! Ştii ce mult îmi place muzica, cât îmi plac 
cărţile care-ţi plac şi ţie şi cât de fericită am fost în timpul 
călătoriei noastre în Germania. Te iubesc cu tot ce ai adus 
frumos în viaţa mea şi cu ce e german în aceste frumuseți. 
Nu-ţi mai aduci aminte? După numai trei zile de când ne-am 
cunoscut mă şi îndrăgostisem de tine, aşa de repede m-am 
îndrăgostit, deşi eşti neamt. 

- Oare nu înţelegi ce mă şochează? Acum ea îl privi cu 
dragoste şi îngrijorare. 

- Cum te-ai simţi tu, dacă ţi-aş spune că te iubesc deşi eşti 
evreică? Că prietenii mei caută elementul evreităţii din 
tine? Că, de fapt, nu le pare bine deloc că am o legătură cu 
o evreică, dar pe tine te plac totuşi? Nu ai vedea aici un 
cretinism antisemit? De ce-i atât de greu de înţeles că 
prejudecățile antigermane mi se par la fel de cretine, iar 
când vin din partea femeii pe care o iubesc şi a prietenilor 
ei... 


182 


- Cum îndrăzneşti să compari cele două atitudini? Sarah 
tremura de indignare. Antisemitism... evreii n-au făcut rău 
nimănui. Nemţii au ucis şase milioane de evrei. Că aşa ceva 
ne preocupă, atunci când avem de-a face cu unul de-ai 
voştri - cît de naiv eşti? Sau cât de insensibil şi egocentric? 
Trăieşti de aproape un an la New York şi încerci să-mi spui 
că nu ştii despre obsesia Holocaustului, de care oamenii nu 
scapă? 

- Ce am eu cu... 

- Ce ai tu cu Holocaustul? Eşti neamţ, asta ai tu cu 
Holocaustul! Şi asta-i preocupă pe oameni, chiar dacă sunt 
prea politicoşi ca să ţi-o arate. Sunt prea politicoşi, şi în plus 
gândesc că nici nu trebuie să-ţi arate ceea ce tu însuţi ştii. 
Nu înseamnă că nu ţi se dă nici o şansă. 

Andi îşi trecu măna peste husa canapelei, la ale cărui 
capete şedeau unul în faţa celuilalt, ea întoarsă cu tot 
trupul spre el, ţinându-şi picioarele încrucişate, el cu 
picioarele pe podea, întorcând spre ea doar capul şi umărul. 
Netezea cutele husei, sub măna lui se iveau cute noi, în 
formă de valuri şi stele, le netezea şi pe acelea. Când îşi 
ridică ochii de pe divan, o privi scurt în ochi, apoi se uită la 
mâinile ei, încrucişate în poală. 

- Nu ştiu dacă mi-e cu putinţă să mă împac cu gândul că 
sunt agreat sau iubit, deşi sunt neamt. Comparaţia mea cu 
antisemitismul te-a revoltat. Sunt prea obosit ca să găsesc 
acum altă, sau prea tulburat - pesemne că nu înţelegi, dar 
mă tulbură faptul că nu sunt luat drept cel care sunt, ci ca o 
abstracţiune, o făptură construită de o prejudecată. Cu o 
şansă, dar şi cu povara de a fi obligat să-mi dovedesc 
nevinovăția. Făcu o pauză. Nu, nu pot să mă împac cu 
gândul ăsta. Ea îl privi cu tristeţe. 

- Când întâlnim pe cineva, cum să uităm ce ştim despre 
lumea lui şi despre oamenii din care se trage şi alături de 
care trăieşte? Înainte vreme, credeam că a vorbi despre 
americanul sau despre italianul ori irlandezul tipic însemna 
şovinism. Dar elementul tipic există cu adevărat şi 


183 


vieţuieşte în cei mai mulţi dintre noi. Îşi puse măna pe a lui, 
care continua să formeze şi să netezească alte cute pe 
husa canapelei. Eşti tulburat? Inţelege că şi prietenii şi 
familia mea sunt tulburaţi de ceea ce au făcut nemţii şi se 
întreabă ce a fost tipic german în faptele lor şi cât din 
această caracteristică persistă în unul sau altul dintre nemți 
şi implicit şi în tine. Dar nu eşti bătut în cuie în felul lor de a 
vedea. 

- Ba da, Tina mă ţintuieşte în optica asta şi aşa fac şi alţii. 
Prejudecata voastră seamănă cu toate prejudecățile; are un 
pic de-a face cu realitatea şi un pic cu teama şi un pic cu 
simplificarea vieţii, ca toate dulăpioarele şi sertăraşele în 
care îl vâram pe celălalt. Veţi găsi totdeauna la mine ceva 
care să vă confirme prejudecata, o dată cum gândesc şi 
altă dată cum mă îmbrac şi azi, adineauri, că am râs de 
găurile din lucrurile tale. 

Ea se ridică, veni lângă el, îngenunche şi-şi puse capul în 
poala lui. 

- O să încerc să te văd mai puţin pe fundalul culturii mele, 
pentru care exprimările tale par uneori... - căuta un cuvânt 
care să nu dezlănţuie iar disputa -... iritante, şi să te privesc 
mai des pe fundalul specificului tău. Vreau să-ţi cunosc mai 
bine fundalul. 

- Eşti o scumpă. 

Se aplecă, îşi puse capul peste al ei, fi î 
braţele. 

- Îmi pare rău că am devenit violent. Ea mirosea frumos şi 
era plăcut s-o atingi. Aveau să facă dragoste. Avea să fie 
frumos. Era bucuros de clipă care o să urmeze de îndată. 
Privi ferestrele luminate ale casei din faţă, văzu oameni 
umblând încolo şi încoace, vorbind, sorbind dintr-un pahar, 
uitându-se la televizor. Îşi imagină o privire venind spre ei 
din casa aceea: un cuplu care s-a certat şi s-a împăcat. O 
pereche de îndrăgostiţi. 

Când eşti nevoit să-ţi mărturiseşti că o ceartă nu e doaro 
ceartă? Că nu este o furtună după care iese soarele şi nici 


nconjură umerii cu 


184 


un anotimp ploios, după care urmează unul mai surâzător, 
ci vremea proastă intrată în cotidian? Când îţi dai seama că 
o împăcare nu dezleagă, nu rezolvă nimic, ci vesteşte doar 
oboseala şi anunţă o pauză mai lungă ori mai scurtă, după 
care cearta continuă? 

Nu, îşi zise Andi, exagerez. Câteodată nu ne înţelegem şi 
ne certăm, iar apoi ne împăcăm şi ne înţelegem din nou. 
Doi oameni care se iubesc se înţeleg o dată mai bine, altă 
dată mai prost şi uneori deloc. N-ai ce face. Cât de dese 
îngăduit să te cerţi - pentru asta nu s-a inventat o normă. 
Oricum, nu e esenţial dacă te înţelegi cu partenerul, ci dacă 
îl suporţi; dacă eşti tolerant cu el. Dacă eşti tolerant fiindcă 
partenerul îţi seamănă, sau intolerant, fiindcă nu-ţi 
seamănă. Dacă poţi renunţa la ceea ce te desparte de 
celălalt, sau nu. 

Toate utopiile încep cu convertiri: oameni care-şi iau 
rămas-bun de la vechile lor religii, convingeri şi moduri de 
viaţă şi se implică, în cadrul proiectului utopic, în altele noi. 
Rămas-bun şi o nouă implicare - asta-i convertirea, şi nu un 
fulger din ceruri, revelaţie, extaz şi alte flecăreli. Se 
întâmplau câteodată şi acelea. Dar Andi fu uimit să 
constate că o convertire spre un proiect utopic rezulta, în 
cele mai dese cazuri, dintr-o hotărâre de viaţă lucidă. 
Constatare valabilă mai cu seamă pentru soțiile şi soţii 
celor ce se devotaseră unui proiect utopic. Dragostea, 
dorinţa de a convieţui mai departe, imposibilitatea de a trăi 
în acelaşi timp în lumea normală şi în cea utopică, şansele 
unei existenţe mai bune pentru copii, şansele reuşitei 
profesionale şi economice pentru propria persoană - asta 
era. Nu era de ajuns să înţelegi entuziasmul utopic al 
partenerului şi nu era necesar să-l împărtăşeşti. Necesar 
era să renunţi la lumea ta normală, care te despărţea de 
celălalt. 

Într-o zi, Andi îşi întrebă colegii cu care împărțea biroul: 

- Când un bărbat adult se converteşte la iudaism şi nu e 
circumcis - e obligat să se circumcidă? 


185 


Unul dintre colegi îşi ridică ochii de la masa de lucru şi se 
lăsă pe spate. 

- E adevărat că europenii nu se circumcid? întrebă. 

Celălalt coleg rămase aplecat asupra cărţilor sale. 

- La noi, da, e obligat. De ce nu? Avraam s-a circumcis 
când avea nouăzeci şi nouă de ani. Dar cel ce se 
converteşte nu e nevoit să se circumcidă singur; o face 
mohelul. 

- Asta-i medic? 

- Medic nu, ci specialist. O tăiere împrejur - să tai prepuţul, 
să tragi pielea sub gland, să tamponezi rană în vederea 
sterilizării - pentru atât nu-i nevoie de un medic. 

Andi îşi puse ocrotitor măna pe sex. 

- Fără anestezie? Colegul se întoarse spre el. 

- De asemenea grozăvii ne crezi în stare? Nu, circumcizia 
unui adult se face sub anestezie locală. Cunoşti vreo 
societate a vreunor utopişti evrei care să fi renunţat la 
circumcizie? În secolul al nouăsprezecelea, au existat evrei 
care au năzuit să modifice sau să abroge legea circumciziei. 

Andi îşi întrebă colegul despre sursa informaţiilor sale şi 
află că tatăl lui este rabin. Mai află că la un convertit 
circumcis dinainte are loc un soi de circumcizie simbolică. 

- N-ai cum să tai încă o dată ceea ce este gata tăiat. Dar 
nu se poate fără un cât de mic ritual. 

Andi era de acord. Nu se putea fără nici un ritual. Dar să-ţi 
pui trupul la dispoziţia unor tradiţii religioase, să accepţi, în 
virtutea unui ritual, să ţi se taie prepuţul de către mohel, 
sub anestezie locală, să suporţi intervenţia până la 
tamponarea rănii, să-ţi dezgoleşti sexul în faţa cuiva de 
care nu te leagă nimic - nici dragoste, nici apropierea 
pacientului de medicul său, nici încrederea de la prieten la 
prieten -, să îngădui acelui străin să-ţi palpeze, iar apoi să-ţi 
mutileze organul bărbăţiei, să te înfăţişezi eventual nu 
numai în faţa mohelului, ci şi a unui rabin cu suita - niscaiva 
bătrâni demnitari, martori şi naşi - cu pantalonii în vine, ori 
fără pantaloni, doar în ciorapi; iar după un răgaz să aştepţi 


186 


încheierea ceremoniei, în timp ce efectul anesteziei 
slăbeşte, iar membrul, în pansament voluminos, forţat să 
intre în pantaloni, începe să te doară, pe când prepuţul 
sacrificat zace, cu urme de sânge, într-un vas ritual - nu, nu 
era dispus să îndure toate astea. Dacă o să se circumcidă, 
chestiunea îl privea numai pe el. Avea să pună la cale totul 
în aşa fel încât procedura să nu fie nici penibilă, nici 
dureroasă. Dacă se va hotărî să devină evreu, se va 
circumcide. 

Andi se gândi la ceremonia botezului, la călugărițele şi la 
recruţii supuşi deopotrivă raderii în cap, la soldaţii SS 
tatuaţi şi la deţinuţii din lagărele de concentrare, însemnați 
cu fierul roşu, ca vitele. Părul creşte la loc, tatuajele pot fi 
îndepărtate, iar după scufundarea în apa botezului eşti scos 
- cel puţin aparent - la fel cum ai fost înainte. Ce religie este 
aceasta, căreia simbolul încredinţării nu-i este suficient, 
obligându-te să-ţi marchezi fizic apartenenţa, printr-un 
semn de neînlăturat? Apartenenţă pe care mintea o poate 
trăda, dar căreia trupul însemnat va fi nevoit să-i rămână 
credincios pe veci? 

Intrebarea i-a pus-o şi prietenul devenit chirurg, pe care 
l-a vizitat chiar în ziua sosirii la Heidelberg. 

- De ce să treci la o religie care, ca primă măsură, îţi taie 
ştremeleagul? 

- E vorba numai de prepuţ. 

- Ştiu. Dar dacă alunecă bisturiul... Rânjea. 

- Lasă bancurile! O iubesc pe femeia asta, şi ea pe mine, 
dar nu mai reuşim s-o scoatem la capăt cu lumile noastre 
diferite. Aşa că am să trec din lumea mea într-a ei. 

- Pur şi simplu? 

- Există nemți care devin americani, protestanți care trec 
la catolicism, şi la sinagogă am văzut un negru care s-a 
convertit la iudaism, iar mai înainte a fost adventist. Aşa 
cum sunt creştin, fără credinţă şi fără rugăciuni, pot fi şi 
evreu. Eu meditez la biserică, de ce n-aş putea medita la 
sinagogă la fel de bine ca la biserică? Slujba din sinagogă 


187 


nu-i mai puţin frumoasă decât cea din biserică. lar 
ritualurile de acasă - la ai mei n-am prea avut parte de ele 
şi mi-aş dori mai multe. 

Prietenul dădu sceptic din cap. 

- Crede-mă! Ori devine ea ce sunt eu, ori devin eu ce este 
ea. Nu-i tolerăm decât pe cei asemănători nouă. 

Se aflau la restaurantul italian, unde se întâlniseră mereu 
şi în vremea studenţiei. Printre chelneri era câte o faţă 
nouă, pe pereţi câte un tablou necunoscut, dar în rest nu se 
schimbase nimic. Ca pe vremuri, Andi comandase o salată, 
spaghetti bolognese şi vin roşu, iar prietenul o supă, o pizză 
şi o bere. Ca pe vremuri, prietenul avea sentimentul că el 
este cel lucid şi pragmatic şi, implicit, lui îi revine 
răspunderea cu care o minte lucidă şi pragmatică te 
împovărează în relaţia cu cei romantici şi utopici. Ce de idei 
avusese Andi în cap de-a lungul anilor!... 

- O femeie care-ţi cere... 

- Sarah nu-mi cere nimic. Nici măcar nu ştie că vreau să 
mă circumcid şi că de aceea mă aflu aici. Eu i-am spus că 
ţin o comunicare la o sesiune. 

- Bine. Dar ce te faci cu o femeie cu care nu-ţi permiţi să 
discuţi deschis? 

- A discuta deschis presupune un teren comun. O dată ce 
te situezi pe terenul comun - nu mai e nimic de discutat, ci 
doar de hotărât. 

Prietenul dădu iarăşi din cap. 

- Închipuie-ţi că prietena ta crede că nu-ți doreşti copilul 
pe care-l aşteaptă şi face un avort fără să te întrebe. Ai fi 
supărat foc. 

- Da, pentru că mi-ar lua ceva. Eu nu intenţionez să-i iau 
Sarei nimic, ci să-i dau ceva. 

- Nu poţi să ştii. Poate că ţine la prepuţul tău. Poate că 
nu-i de acord cu teoria ta cam ciudată şi vrea să trăiască cu 
tine nu pentru că eşti asemenea ei, ci altfel decât ea. Poate 
că nu ia lucrurile atât de în serios ca tine, când vă certaţi. 
Poate că-i place să aveţi dispute. 


188 


Andi îl privi mâhnit. 

- Nu pot să procedez decât aşa cum mi se pare mie drept. 
Teoria mea ţi se pare caraghioasă - oriunde mă uit, la 
istorie, la prezent, în mare şi în mic o găsesc confirmată. 

- Nu te enervează că decizia în baza căreia îţi aplici teoria 
se întemeiază pe o minciună? 

- Cum aşa? 

- Vrei să devii evreu de dragul Sarei, dar încerci să ocoleşti 
ceea ce e cu adevărat necesar ca să devii evreu. Faci un 
mic slalom printre neadevăruri. Ţi-e cam penibil, ar putea fi 
mai dureros decât crezi că e nevoie, şi asta tinzi să eviţi. 
Prietenul îl luă peste picior: încep să înţeleg de ce au 
inventat evreii circumcizia. Nu vor printre ei nişte tipi cu 
mădularul bleg, care... 

Andi rase. 

- Nu vor nişte tipi cu mădularul necircumcis, bleg sau 
falnic - asta e. Drept care te rog să-l circumcizi pe al meu. 
De acord? 

Prietenul rase la rândul lui. 

- Închipuie-ţi... 

Aşa discutau când erau studenţi. Inchipuie-ţi că prietenul 
tău e terorist, că-l caută poliţia şi te roagă să-l ascunzi la 
tine. Închipuie-ţi că prietenul tău vrea să se sinucidă, e 
paralizat şi are nevoie de ajutorul tău. Inchipuie-ţi că 
prietenul tău îţi mărturiseşte că s-a culcat cu prietena ta. 
Închipuie-ţi că prietenul tău are succes ca pictor - îi spui tu 
că tablourile lui sunt proaste? Dacă nevasta îl înşeală, i-o 
spui? Îl avertizezi, dacă o faptă bună riscă să-l ducă la 
pierzanie? 

- „..Îmi închipui că vrei să scapi curând. 

- Aş vrea să mă întorc curând la New York şi la Sarah. 

- Atunci vino mâine la prânz. Îți fac o narcoză de scurtă 
durată, iar când te trezeşti, rana e cusută cu fire care nu se 
mai scot, ci se dizolvă în interior şi cad în exterior. Când şi 
când se schimbă bandajul steril, cu panthenol şi tifon. După 
trei săptămâni eşti restabilit. 


189 


- Adică? Ce înseamnă asta exact? 

- Ce înseamnă că ştremeleagul e restabilit? Tu ce crezi? 

Operația n-a fost grea. După aceea, durerile erau 
suportabile, iar în decurs de câteva zile dispărură cu totul. 
Dar Andi era în permanenţă conştient că mădularul său era 
o parte din el, o parte rănită şi primejduită. Când îl pansa, 
când îl aşeza cu grijă în pantalon, la îmbrăcare, îl simţea 
dureros la mişcări sau atingeri greşite, în consecinţă, 
încercând să-l ferească la orice mişcare şi la orice atingere, 
îi solicită mereu atenţia. 

Se afla în oraşul său natal, unde crescuse, lucrase înainte 
de plecarea la New York şi unde avea să lucreze din nou, la 
întoarcere. Locuia la părinţi, cărora le făcea plăcere să-l 
vadă acasă, dar care-l lăsau în pace, se întâlnea cu colegi şi 
prieteni, reluând conversaţia cu ei de unde o lăsase înainte 
de plecare. Câteodată se întâlnea cu un amic din timpul 
şcolii, cu un profesor de pe vremuri sau cu o prietenă din 
trecut; nici unul dintre aceştia nu ştia că lipsise aproape un 
an şi avea să plece în curând din nou şi îl salutau ca şi cum 
ar fi trăit printre ei. S-ar fi putut reintegra în oraşul său ca 
un peşte pe care-l arunci în apă. 

Dar se simţea ca un naufragiat, ca şi cum ar fi ajuns unde 
nu-i era locul, ca şi cum oraşul şi tărâmul dintre munţi, rău 
şi câmpie n-ar mai fi zona lui de origine, patria sa. Străzile 
pe care umbla erau pline de amintiri; ici, o fereastră de 
subsol, în faţa căreia, pe trotuar, se jucase cu nişte bile în 
compania unui prieten, colo, la capătul unui gang, un 
şopron pentru biciclete, sub acoperişul căruia se adăpostise 
de ploaie cu prima lui prietenă şi se sărutaseră; la o 
încrucişare de străzi, în drum spre şcoală, se prinsese cu 
roata bicicletei în şinele tramvaiului şi căzuse; iar în parcul 
din spatele zidului mama îl învățase, într-o dimineaţă de 
duminică, să picteze cu acuarele după natură. Ştiuse mereu 
să picteze oraşul, cu pensula amintirilor sale, în culorile 
trecutei sale fericiri, a trecutelor sale speranţe, a trecutelor 
sale tristeţi. Dar, nu ca altădată, nu mai reuşea să intre în 


190 


tablou. Când încerca s-o facă, sau când amintirile îl invitau 
să se regăsească în unitatea trecut-prezent care reprezintă 
sentimentul de patrie, o mişcare întâmplătoare, atingerea 
fără voie a portofelului sau a legăturii de chei din buzunarul 
pantalonului îi aduceau aminte de cu totul altceva: de 
circumcizie şi, o dată cu circumcizia, de întrebarea unde îi 
este locul. 

La New York? În sinagogă Kehilat-leşurun? Lângă Sarah? O 
chemă la telefon în fiecare zi, când la ea era devreme 
dimineaţa şi mai stătea în pat, sau trecuse la micul dejun. 
Inventă câteva episoade de la imaginara sesiune şi îi 
povesti despre plimbările sale, despre întâlniri cu prieteni şi 
colegi şi despre rudele pe care ea le cunoscuse la nunta de 
marmură a părinţilor săi. / miss you, spunea ea, şi / love 
you, iar el răspundea / miss you too şi I love you too. O 
întreba ce face, cum o duce, iar ea îi povestea despre câinii 
celor doi vecini - al ei şi al lui -, despre un meci de tenis cu 
fostul ei profesor şi despre o țesătură de intrigi şi uneltiri, 
urzită de o colegă de editură ce lucra la un alt joc de 
computer. inţelegea fiecare cuvânt şi nu înţelegea nimic. Işi 
lăsase la New York simţul care-l ajuta să perceapă nuanţat 
aluziile, ironia, zeflemeaua şi seriozitatea newyorkezilor. 
Sau i-l tăiaseră o dată cu prepuţul? Probabil că istorioarele 
Sarei nu erau lipsite de un dram de ironie - dramul de ironie 
care-i condimenta totdeauna spusele. Dar, de fapt, care era 
rostul ironiilor ei? 

La New York îşi imagina totdeauna, în timp ce lucra, cum 
face dragoste cu Sarah. Imaginile  închipuirii nu-l 
stinghereau când elabora un raţionament sau o frază scrisă. 
Când îşi încheiase raţionamentul şi pusese pe hârtie fraza, 
ridica privirea de la lucru, se uita la ploaia de afară şi se 
închipuia pe sine iubindu-se cu Sarah şi ascultând alături de 
ea foşnetul ploii; stătea pe o bancă în parc şi vedea nişte 
copii şi-şi imagină cum se culcă cu Sarah şi face un copil cu 
ea; zărea o femeie rezemată de zid, stând cu spatele la el şi 
privind răul Hudson, şi îşi închipuia că este Sarah şi el trece 


191 


în spatele ei, îi ridică fusta şi o pătrunde. Când era obosit, 
îşi închipuia cum vor adormi unul lângă altul, după o 
îmbrăţişare, pântecele lui lipit de fundul ei, măna lui 
strecurată între sănii ei - învăluiţi de mireasma iubirii. Dar şi 
aceste fantasme şi doruri le lăsase la New York, fie şi numai 
pentru că îl dureau erecţiile declanşate de ele. 

Poate că aşa trebuia să fie? Era firesc că nu mai aparţinea 
patriei vechi şi nu făcea parte încă din cea nouă? Poate cel 
ce schimba frontul era nevoit să străbată Ţara nimănui? 

Şi avionul peste Atlantic este o ţară a nimănui. Mănânci, 
bei, dormi, stai treaz, leneveşti sau lucrezi, dar orice ai face 
nu este decât o virtualitate aeriană. Abia când ţi-ai adus în 
lumea ta de pe pământ senzaţia că eşti sătul şi odihnit, sau 
rezultatele muncii, ele devin reale. Andi nu s-ar fi mirat 
dacă avionul s-ar fi prăbuşit. 

La New York ieşi din clădirea răcoroasă a aeroportului în 
aerul greu şi fierbinte. Era mult zgomot, maşinile se 
îmbulzeau, apropiindu-se strâns una de alta ca într-un 
ghem, taxiurile claxonau, iar un dispecer încerca să 
menţină ordinea între taxiuri şi cei care le aşteptau, 
agitându-şi fluierul strident. Andi se uită după Sarah, deşi 
ea îi spusese că n-o să vină să-l ia, la New York nimeni nu e 
aşteptat vreodată la aeroport. In taxi era prea cald, când 
închidea fereastra - şi curent, când o deschidea. „Inhaţă un 
taxi şi vino la mine cât de repede poţi“, îi spusese Sarah. 
De fapt, nu-şi putea permite un taxi. Nu înţelegea de ce 
trebuia să vină cât de repede putea. Ce s-ar schimba dacă 
venea după o oră? Sau după trei ori şapte? Sau după o zi? 
După o săptămână? 

Sarah cumpărase flori, un buchet mare de trandafiri roşii şi 
galbeni. Pusese şampanie la rece şi înfăţase patul cu 
aşternut proaspăt. Îl primi într-o cămaşă bărbătească 
scurtă, abia trecându-i de fund. Arăta seducătoare şi chiar îl 
seduse înainte de a apuca el să simtă frică la care se 
aştepta, când vor face dragoste prima oară după 
circumcizie; se temea că o să-l doară, sau că ea o să-i simtă 


192 


sexul altfel sau dezagreabil, sau că va fi impotent. / missed 
you, spunea ea, / missed you so much. 

Ea nu-şi dădu seama că era circumcis. Nici când se culcă 
cu ea, nici când se sculă din pat, gol, deschise sticla de 
şampanie şi aduse paharele umplute la pat, nici când 
făcură duş împreună. Se duseră să mănânce în oraş, apoi la 
cinema, şi se întoarseră, pe asfaltul lucios, acasă. Sarah era 
cea atât de cunoscută lui Andi, cu vocea şi mireasma ei, cu 
şoldurile în jurul cărora îşi aşeză braţul. Dar erau mai 
aproape unul de altul? li sporise apartenenţa la lumea ei, la 
oraşul ăsta, la ţara asta, îi aparţinea ei mai mult decât 
înainte? 

La masă, ea îi povesti despre o călătorie în Africa de Sud, 
pe care ar urma s-o facă alături de cel care-i comandase 
jocul de computer şi îl întrebă dacă n-ar vrea s-o 
însoţească. El îşi exprimă regretul de a nu fi vizitat Africa de 
Sud din vremea apartheidului şi de a nu fi văzut o lume al 
cărei contemporan fusese, azi iremediabil dispărută. Ea îl 
privi şi el ştiu ce gândeşte. Dar băgă de seamă că-i 
devenise indiferent. Căuta în sine însuşi vechea reacţie de 
indignare şi vechea nevoie de a o contrazice şi de a pune 
lucrurile la punct, dar nu găsi nimic. Nici ea nu spuse nimic. 
Înainte de a adormi, stăteau întorşi unul spre altul. El îi 
zărea faţa în lumină albă a felinarului. - Sunt circumcis. 

Ea îi atinse sexul. 

- Ai fost... ba nu, n-ai fost... sau... Mă zăpăceşti de tot! De 
ce pomeneşti că eşti circumcis? 

- Aşa, pur şi simplu. 

- Credeam că nu eşti circumcis. Dar dacă totuşi eşti... La 
voi nu se obişnuieşte ca la noi, aşa-i? 

El aprobă din cap. 

- A fost o vreme când mă întrebam cum aş simţi în mine 
un bărbat care nu e circumcis, dacă mi s-ar părea altfel, 
dacă l-aş găsi mai bun sau mai prost. Prietena mea mi-a 
spus că nu se simte nici o deosebire, dar nu ştiam dacă s-o 
cred. Apoi mi-am zis că nu câştigi mare lucru cu un bărbat 


193 


care nu e circumcis, pentru că sentimentul deosebirii, dacă 
va fi existând vreunul, ar putea avea tot soiul de motivații. 
Ce bine să ai lângă tine un bărbat circumcis! Se lipi de el: 

Ce bine să te simt lângă mine! 

El dădu din cap. A 

În dimineaţa următoare se trezi la patru. Încercă să 
adoarmă la loc. Dar nu reuşi. Dincolo, acasă la el, era ora 
zece şi plină zi. Se sculă şi se îmbrăcă. Deschise uşa 
apartamentului, îşi puse pantofii şi bagajele pe culoar şi 
închise uşa atât de încet, încât nu se auzi decât un 
minuscul zângănit. Îşi încălţă pantofii şi plecă. 


Fiul 


De când rebelii atacaseră aeroportul şi nimeriseră un 
avion de pasageri, traficul aerian civil încetase. Observatorii 
au venit cu un avion militar american vopsit în alb şi marcat 
cu albastru. Au fost primiţi de ofiţeri şi soldaţi, escortaţi pe 
pista de rulare, prin lungi coridoare şi o hală mare, trecând 
pe lângă benzile transportoare nemişcate, ghişee închise şi 
magazine goale. Reclamele nu clipeau, tabelele de 
informare nu indicau nimic. Ferestrele mari erau asigurate 
până la înălţimea pieptului cu saci de nisip, unora le lipsea 
sticla. Sub paşii observatorilor şi ai escortei scrâşneau 
cioburile şi nisipul. 

În faţa halei aştepta un microbuz. Uşa era deschisă şi 
observatorii au fost poftiţi înăuntru. De îndată ce urcase şi 
ultimul, două jeepuri precedară, iar două autocamioane cu 
soldaţi urmară microbuzul şi cavalcada porni în viteză. 

- Domnilor, vă urez bun-venit! 

În bătrânul cu păr şi mustață albe, care stătea în picioare 
între locurile din faţă, ţinându-se de speteaza lor, 
observatorii îl recunoscură pe preşedinte. Era o legendă. In 
1969 fusese ales preşedinte, iar după doi ani fusese 


194 


răsturnat de militari. El nu părăsise ţara, ci se lăsase vârât 
la închisoare. La sfârşitul anilor '70, sub presiune 
americană, fusese trimis în arest la domiciliu, în anii '80 i se 
dăduse voie să lucreze ca avocat, iar în anii '90 să 
organizeze opoziţia. Când s-au purtat tratative de pace 
între rebeli şi militari, s-a căzut de acord asupra instalării 
sale ca preşedinte. Nimeni nu se îndoia că alegerile libere 
prevăzute l-ar confirma în funcţie. 

Cavalcada ajunse la cartierele mărginaşe ale Capitalei, 
colibe din scânduri, panouri de plastic şi carton, un cimitir 
ale cărui cavouri erau locuite şi ale cărui pietre funerare 
erau folosite ca temelii pentru adăposturi, căscioare de zid 
cu acoperişuri de tablă ondulată. De-a lungul străzii alergau 
femei, bărbaţi şi copii cu vase pentru apă. Erau vădite 
arşiţa şi uscăciunea, peste tot se aşternuse praful nisipos, 
chiar şi pe strada asfaltată, iar cavalcada îl învolburase. 
După un timp, geamurile microbuzului erau opace. 
Preşedintele vorbea despre războiul civil, despre teroare şi 
pace. 

- Secretul păcii constă în vlăguirea de puteri a 
războinicilor. Dar când vor fi vlăguiţi? Vom fi bucuroşi când 
majoritatea lor va fi epuizată. Dar nu prea epuizată - ei vor 
trebui să-i oprească pe cei care vor dori să lupte mai 
departe. Preşedintele zâmbi obosit. Pacea este improbabilă. 
De aceea cerusem o trupă pentru asigurarea păcii de 
douăzeci de mii de oameni. |n locul ei, veniţi 
dumneavoastră doisprezece, ca să vedeţi cum se 
desfăşoară crearea convenită a contingentelor mixte, 
alegerea guvernatorilor şi restabilirea administraţiei civile. 
Preşedintele îi privi în faţă, pe rând. Curaj din partea 
dumneavoastră să veniţi aici. Vă mulţumesc. Zâmbi din 
nou. Ştiţi cum vă numeşte presa noastră? Cei doisprezece 
apostoli ai păcii. Dumnezeu să vă binecuvânteze. 

Se aflau în inima oraşului. La capătul unei văi, câteva 
străzi cu vechea catedrală, clădirile Parlamentului, 
Guvernului şi Tribunalului din secolul al nouăsprezecelea, 


195 


case moderne cu birouri, magazine şi apartamente. 
Preşedintele îşi luă rămas-bun. Microbuzul porni mai 
departe. Pe la jumătatea muntelui se opri dinaintea 
hotelului Hilton. Partea dinspre munte a hotelului era 
găurită de proiectile, iar ferestrele aveau camuflaje de lemn 
bătute în cuie. În parc se ridicaseră poziţii din saci de nisip. 

Directorul îi salută personal. Se scuză pentru starea 
hotelului şi serviciul imperfect. Abia de câteva zile militarii îi 
restituiseră hotelul. În tot cazul, măcar camerele erau iarăşi 
în stare perfectă. 

- Şi deschideţi larg uşile balcoanelor! Noaptea e răcoare, 
florile din grădina noastră sunt parfumate, iar ţânţarii 
rămân pe coastă. Nu veţi simţi lipsa aerului condiţionat, a 
cărui instalaţie încă nu funcţionează. 

Cina a fost servită pe terasă. Observatorii şedeau la şase 
mese, corespunzând celor şase provincii ale ţării. Impreună 
cu cei doi observatori atribuiţi unei provincii mâncau câte 
un ofiţer şi un comandant local al rebelilor. Temperatura, 
după cum făgăduise directorul, era agreabilă. Din grădină 
venea un miros plăcut, ici-colo vreun fluture de noapte se 
mistuia în flacăra lumânărilor. 

Observatorul german, profesor de drept internaţional, 
înlocuise în ultima clipă pe altcineva. Lucrase pentru 
diferite organizaţii internaţionale, fusese în comitete, 
redactase rapoarte şi proiectase convenţii. Dar la faţa 
locului, în situaţii fierbinţi nu se lăsase implicat niciodată. 
De ce se eschivase? 

Fiindcă observatorul nu are nici o influenţă şi nu se bucură 
de nici un fel de prestigiu? lar acum de ce se îmbulzise? 
Pentru că-şi apăruse sieşi ca un şarlatan, pentru că nu 
dăduse piept niciodată cu realitatea de care dispunea, de la 
masa de lucru? Poate, gândi, poate asta să fie. Era cel mai 
vârstnic dintre toţi observatorii şi obosit de zborurile peste 
Atlantic şi peste Golf şi de discuţiile cu prietena lui din New 
York, care duraseră toată noaptea dintre cele două zboruri. 


196 


Partenerul său era un inginer şi om de afaceri canadian 
care, după ce făcuse să-i meargă firmă şi fără el, se 
angajase într-o organizaţie pentru drepturile omului. Cum 
ofiţerul şi comandantul, cu care era prevăzut să pornească 
în ziua următoare în cea mai nordică dintre cele două 
provincii marine, nu se interesau de poveştile lui despre 
investiturile anterioare ca observator, îşi scoase portvizitul 
şi puse pe masă fotografiile soţiei şi ale celor patru copii. 

- Aveţi familie? 

Ofiţerul şi comandantul se priveau uimiţi şi încurcaţi şi 
ezitau. Apoi îşi căutară în buzunarele hainelor portvizitele. 
Ofiţerul avea o fotografie de la nuntă, el în uniformă neagră 
de gală, cu mănuşi albe, iar soţia lui în rochie albă cu voal şi 
trenă, amândoi cu privirea serioasă, tristă. Avea şi o 
fotografie cu copiii; şedeau unul lângă altul pe două 
scaune, fata în rochie de tul şi dantelă, băiatul în uniformă 
de camuflaj, ambii prea mici ca să ajungă cu picioarele pe 
podea şi cu aceeaşi expresie serioasă şi tristă. 

- Ce femeie frumoasă! 

Canadianul o admiră pe mireasă, o tânără cu ochi negri, 
buze roşii şi obrajii plini, şi plescăi din limbă. Ofiţerul băgă 
repede fotografia la loc, de parcă voia să-i protejeze pe ai 
să de admiraţia aceea. Canadianul privi fotografia soţiei 
comandantului, o studentă surâzătoare, cu pălărie şi robă 
de absolventă, şi spuse: 

- O, şi soţia dumneavoastră, ce frumuseţe! Comandantul 
scoase încă o fotografie pe masă, el cu doi băieţaşi prinşi 
de ambele lui mâini, iar în faţa lor un mormânt. 
Observatorul german văzu că ofiţerul strânge din ochi, iar 
obrajii îi erau încordaţi. Dar soţia comandantului nu fusese 
ucisă de soldaţi, ci murise la naşterea celui de-al treilea 
copil. 

Apoi ceilalţi se uitară la neamt. El ridică din umeri. 

- Eu sunt divorţat, iar fiul meu e adult. Dar, cu toate 
acestea, ştia că ar fi fost firesc să aibă la el o fotografie. 
Nici mai înainte însă, când băiatul era mic, nu avusese 


197 


vreuna. De ce? Pentru că i-ar fi amintit că fiului său, care 
avea cinci ani când divorțase, pe care îl crescuse mama şi 
pe care el îl vedea rar, îi rămăsese dator, ca tată? 

Sosi mâncarea. După primul fel, îl aduseră repede pe al 
doilea, al treilea şi al patrulea, iar la ele vin roşu de pe 
coastă. Comandantul mânca şi bea concentrat, aplecat cu 
capul şi pieptul deasupra farfuriei. La sfârşitul fiecărui fel 
lua o bucăţică de pâine şi ştergea farfuria cu ea, vărând-o 
în gură, apoi se îndrepta, de parcă voia să spună ceva, dar 
nu spunea nimic. Deşi abia dacă era mai bătrân decât 
ofiţerul, părea să aparţină altei generaţii, unei generaţii de 
oameni înceţi, greoi, zgârciţi la vorbă, care le trăiseră pe 
toate. Uneori îi examina pe ceilalţi, pe canadian, care 
povestea despre nevastă-sa şi copii, pe ofiţer, care-şi 
depărta degetul mic de la mâna când folosea cuțitul şi 
furculita şi punea întrebări politicoase, şi pe german, care, 
prea obosit pentru a mânca, stătea rezemat de spătar şi-l 
urmărea cu privirea pe comandant, până ce ochii li se 
întâlneau. 

Ar trebui să vorbesc, gândi neamţul, şi să-mi mai cizelez 
spaniola mea ţeapănă. Dar n-avea chef deloc. Ceilalţi nu se 
înfrăţiseră, ca soţi şi taţi, când îşi scoseseră fotografiile şi le 
arătaseră. Totuşi, i se părea că se potrivesc şi au asupra 
lumii un drept pe care el nu-l avea. 

Pe când erau la desert, răsunară Împuşcături, răpăitul unui 
pistol-mitralieră. Discuţiile încetară, toţi ascultau în noapte. 
Germanului i se păru că observă cum ofiţerul şi 
comandantul se privesc scurt şi clatină uşor din cap. 

- A fost unul de-ai dumneavoastră, spuse canadianul, 
privindu-l pe comandant, a fost un Kalaşnikov. 

- Aveţi ureche bună. 

- Ar fi bine - şi ofiţerul arătă cu capul spre comandant - 
dacă toate Kalaşnikoavele ar fi în măna dumneavoastră. 

Din vale răzbătea spre înălţimi acelaşi vuiet pe care îl 
auziseră toată seara, zgomot de uzină electrică, de aer 
condiţionat în birouri, firme şi apartamente, de circulaţie, 


198 


de întreprinderi şi de restaurante. Şi răsuflarea celor ce 
dorm, gândi neamţul, a celor îndrăgostiţi şi a celor morţi, şi 
găsi plăcută ideea. 

Se trezi la ora patru, ca întotdeauna după un zbor peste 
Atlantic. leşi pe balcon. În vale se întindea oraşul întunecat. 
Din grădină veneau efluvii parfumate de flori. Aerul era 
călduţ. Desfăcu şezlongul şi se aşeză. Nu-şi amintea să fi 
văzut vreodată atâtea stele. Se mişca o lumină; o urmări 
din ochi, o pierdu, o regăsi, o pierdu şi o regăsi încă o dată, 
însoţind-o până la orizont. 

Către cinci se lumină. Dintr-o dată, cerul se făcu cenușiu în 
loc de negru, stelele dispărură, iar puţinele lumini din oraş 
şi de pe coaste se stinseră. În aceeaşi clipă păsările 
începură să cânte toate deodată, într-un concert puternic, 
disonant, din care se distingea uneori un fragment de 
melodie ca un salut tainic. Oare de aceea sună muzica aşa 
de diferit în culturi diferite? Fiindcă păsările cântă diferit? 

Intră în cameră. La şase urmau să ia micul dejun, iar la 
şapte să pornească. Făcu duş şi se îmbrăcă. În geanta de 
voiaj găsi o cravată pe care n-o cunoştea. Prietena lui 
pesemne c-o pusese printre costume, după ce se certaseră. 
Dacă ea urma să se mute la el în Germania, sau el la ea la 
New York, dacă să încerce să aibă copii, dacă el n-ar putea 
munci mai puţin - era o enigmă cum de fuseseră în stare să 
vorbească toată noaptea despre lucrurile astea. Şi mai 
mare enigmă era cum de prietena lui, după o discuţie 
încrâncenata, dusă până la extenuarea reciprocă, îi mai şi 
împachetase o cravată, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Ridică receptorul, fără speranţa că telefonul ar funcţiona. 
Dar funcţiona, şi el chemă spitalul unde fiul său începuse să 
lucreze ca medic de câteva săptămâni. Pe când îl aştepta 
să vină la telefon, fâsâitul de pe linie îi amintea de fâsâitul 
din stradă. 

- Ce s-a întâmplat? Fiul respira agitat. 

- Nimic. Voiam să te întreb... 


199 


Voia să-l întrebe dacă ar putea să-i trimită o fotografie 
de-a lui prin fax, dat fiind că, o dată cu telefonul, funcţiona 
probabil şi faxul. Dar nu îndrăznea. 

- Ce este, tată? Sunt de serviciu şi trebuie să mă întorc în 
secţie... De unde suni? 

- Din America. 

Nu vorbise cu fiul său de săptămâni. Existaseră perioade 
când îl sunase în fiecare duminică. Dar discuţiile se 
închegaseră anevoie, încât, într-o zi, renunţase. 

- Anunţă-mă când vei fi iarăşi aici. 

- Mi-eşti drag, băiatule. 

Nu i-o spusese niciodată. De câte ori auzise vorba asta în 
filmele americane, spusă cu uşurinţă de taţi şi mame fiilor 
şi fiicelor lor, îşi propusese să i-o spună şi fiului său. Dar 
mereu îi fusese jenă. 

Şi fiul era stânjenit. 

- Eu... eu... eu îţi doresc toate cele bune, papa! Pe curând! 

Mai târziu se întrebase dacă n-ar fi fost nevoie de mai 
multe cuvinte. Să-i fi spus că mereu dorise să-i exprime 
iubirea lui. Sau că, aflat atât de departe de anturajul său 
obişnuit, se gândise ce ar fi cu adevărat important pentru el 
şi că... Dar n-ar fi fost mai bine. 

Se urcară în patru jeepuri, în faţă ofiţerul, apoi canadianul, 
apoi germanul, iar după ei comandantul. Se aşezară chiar 
pe banca din spate, pe locurile din faţă şedeau şoferii şi 
însoțitorii. Canadianul şi germanul ar fi stat bucuroşi 
împreună. Dar ofiţerul şi comandantul nu le permiseseră. 
No, ingeniero, îi spuseră canadianului, şi no, profesor, 
neamţului. Dacă pe şoseaua dintre munţi ar fi mine, nu 
trebuiau să sară în aer cu jeepul dintr-o dată doi 
observatori. 

Călătoria începu într-o viteză nebunească. Era răcoare, 
jeepul deschis, curent, iar germanul îngheţă. După o vreme 
asfaltul se isprăvi şi se înaintă mai încet peste pietriş, 
pământ şi gropi, totuşi destul de repede încât, deşi se ţinea 
bine, să fie aruncat de colo-colo. Acum i se făcuse cald. 


200 


Şoseaua urmărea munţii până sus, în curbe. La prânz, 
urmau să facă popas în defileu, seara, la jumătatea 
drumului spre vale, să fie primiţi la o mănăstire, iar a doua 
zi după-amiază să ajungă în capitala provinciei. 

- Mi-aţi putea spune de ce nu ne duc cu elicopterul prin 
munţii ăştia idioţi? 

Plesnise un cauciuc la cel de-al doilea jeep şi în timp ce 
şoferul schimba roata, canadianul îi oferi germanului whisky 
dintr-o sticlă plată argintie. 

- Să fie o chestiune de protocol? Cu elicopterul, am fi în 
mâinile militarilor, iar aşa suntem şi în mâinile rebelilor şi în 
ale soldaţilor. 

- Preferă să rişte să fim aruncaţi în aer decât să se pună 
de acord asupra protocolului? Canadianul clătină din cap şi 
mai luă o duşcă. O să întreb. 

Dar se lăsă păgubaş. Ofiţerul şi comandantul stăteau unul 
lângă altul şi vorbeau aprins. Apoi comandantul plecă la 
jeepul său, se aşeză la volan, trecu val-vârtej pe lângă 
celelalte maşini, încât împroşcă cu iarbă şi pământ de pe 
pantă, iar canadianul şi germanul fură nevoiţi să facă un 
salt într-o parte, şi se opri în mijlocul şoselei, în faţa jeepului 
ofițerului. Fără nici o vorbă, canadianul îi întinse din nou 
germanului sticla. 

- Mai am destul în bagaj. 

Cu cât mergeau mai sus, cu atât înaintau mai încet. 
Şoseaua era mai îngustă şi mai proastă. Fusese tăiată în 
stâncă, într-o parte urca abrupt, iar în cealaltă cobora brusc 
spre vale. Uneori trebuiau să înlăture vreo bucată de 
stâncă, ori să umple vreo groapă cu pietre şi crengi, ori să 
asigure cu funia jeepul următor, dacă prundişul alunecase 
sub povara maşinii din faţă. Aerul era cald şi umed, iar în 
vale se înălța negura. 

După ce trecură pasul, se lăsă întunericul. Comandantul 
opri. 


201 


- Astăzi nu mergem mai departe. Ofiţerul păşi spre el, 
amândoi schimbară încet câteva cuvinte, pe care germanul 
nu putu să le audă, apoi ofiţerul strigă: 

- Coborâţi! Mâine plecăm mai departe. În stânga şoselei 
era o piaţă mare, la capătul căreia se afla o bisericuţă, iar 
privirea se pierdea în depărtare, pe lanţurile de munţi 
învăluite în ceaţă, fumurii în amurg. Biserica fusese mistuită 
de foc. Găurile goale ale uşilor şi ferestrelor erau tivite de 
funingine, iar şarpantă acoperişului făcută scrum. Dar turla 
rămăsese nevătămată, un cub îndesat, cu un suport mai 
zvelt, tot cubic, pentru clopot, iar pe clopotul rotund se afla 
o cruce mare. După ce bezna înghiţi urmele focului, biserica 
se profilă cu intacta ei siluetă întunecată pe cerul cenuşiu. 
De parcă ar fi fost o biserică din regiunea prealpină 
bavareză sau austriacă. 

Germanul îşi evocă din nou scena. Să tot fie vreo douăzeci 
de ani de atunci. Petrecea două săptămâni de vacanţă 
împreună cu fiul său lângă un lac dincolo de Munchen. 
Intr-o seară de la începutul celei de-a două săptămâni 
merseseră în pas alert până la biserica din capătul satului. 
Era pe o colină; în faţa ei o piaţă cobora spre sat, iar în 
spatele ei pajiştile urcau pe dealuri şi pe munţi până 
departe spre Alpi. Se aşezară pe o bancă de piatră în piaţa 
aceea. Era toamnă şi chiar răcoare, dar pe bancă mai 
adăsta căldura zilei. Atunci opri la marginea pieţei un 
cabriolet, din care coborâră fosta lui soţie, de care 
divorțase, şi noul ei prieten mai tânăr; veniră spre ei în faţa 
băncii, femeia cochetă dar şi stingherită, într-o rochie albă 
cu cordon auriu, iar prietenul ei crăcănat, în pantaloni negri 
de piele şi cămaşă albă descheiată. 

- Bună, mamă! 

Băiatul vorbi cel dintâi, lunecă în faţă de parcă voia să 
sară şi s-o ia la fugă, dar rămase pe bancă. 

- Bună. 


202 


Atunci vorbi prietenul. Insistă să-l ia pe băiat. În vacanţa 
de toamnă, tribunalul i-l încredinţase tatălui doar pentru o 
săptămână, cealaltă se cuvenea mamei. 

Aşa era, şi totuşi pentru toamna aceea alta fusese 
înţelegerea dintre ei. Femeia ştia, dar nu spuse nimic. Se 
temea. Se temea să nu-şi piardă prietenul, deşi băgase de 
seamă ce îngâmfat era şi cu câtă insolenţă afirma că locul 
băiatului era lângă mama lui şi lângă el, bărbatul ei actual. 
Tatăl remarcă teama ei şi teama dindărătul îngâmfării 
prietenului ei, care, în privinţa realizărilor şi a poziţiei în 
lume, se simţea inferior şi nu-şi gusta măcar avantajul de a 
fi mai tânăr. Văzu şi teama fiului său, care se purta de 
parcă nu era vorba de el. 

Celălalt se dezlănţui cu furie, pălăvrăgind despre răpire, 
tribunal şi închisoare, răstindu-se la băiat să meargă la 
maşină. Băiatul dădu din umeri, se ridică în picioare şi 
aşteptă. Tatăl citi întrebarea din ochii fiului şi îndemnul de a 
se lupta şi de a învinge, iar apoi dezamăgirea că el capitula. 
Ar fi trebuit să ţipe la celălalt, să-l snopească în bătaie sau 
s-o ia la fugă împreună cu băiatul. Orice ar fi fost mai bine 
decât să se supună, dând la rândul lui din umeri şi 
făcându-i din cap un semn de îmbărbătare băiatului, cu un 
zâmbet neajutorat şi compătimitor. 

Dorise să-i uşureze băiatului situaţia? Sau mamei? Sau lui 
însuşi? Se bucurase în ascuns că fiul plecase, iar el putea 
să-şi vadă iarăşi de treburile lui? 

Jeepurile traversară piaţa şi parcară, cu motoarele 
mergând şi farurile aprinse, în faţa bisericii. Ofiţerul şi 
comandantul dădură ordine şi soldaţii se duseră la biserică. 
Germanul străbătu piaţa, trecând pe lângă turlă, găsi în 
spate o clădire la fel de arsă, cu două niveluri şi două 
încăperi, iar în spatele corului o scară care cobora în pantă. 
Era prea întuneric ca să vadă încotro ducea. Se opri, 
aţintindu-şi privirea spre trepte. Din când în când venea 
spre el un strigăt, de parcă o pasăre tipa în vis. Atunci îl 
chemă ofiţerul. 


203 


Se întoarse. Abia acum văzu că lingă treapta cea mai de 
sus se tupilă cineva. Se sperie, simțindu-se pândit. Nu 
putea distinge dacă figura cu pelerină întunecată era un 
bărbat sau o femeie. Fără să ridice ochii spre el, făptura 
spuse ceva ce el nu înţelese. El întrebă, şi ea vorbi din nou, 
iar el din nou nu înţelese dacă ea repetă ceea ce spusese 
mai înainte ori rosteşte altceva. Ofiţerul îl mai strigă o dată. 

În biserică, şoferii începură să deretice la lumina farurilor, 
stivuiră lemnul carbonizat de pe şarpantă, băncile şi 
scaunele din confesional, iar în cor curăţară podeaua din 
jurul altarului. Ofiţerul şi comandantul nu se zăreau. Pe 
pragul de piatră al uşii dinspre turlă stătea canadianul, cu 
sticla plată de argint în mâna. 

- Veniti! 

Canadianul îi făcu semn neamţului, cu sticla în mână, să 
se apropie. 

Neamţul se aşeză, luă o înghiţitură şi-şi clăti gura, până 
simţi că-i ia foc. 

- Mi-aţi putea spune de ce s-au mai adus saci de dormit şi 
alimente, de vreme ce înnoptăm la mănăstire? Ceea ce fac 
ei acolo e un foc pentru gătit, iar în cor ni se pregăteşte 
dormitorul. Îşi înghiţi whisky-ul şi mai trase o duşcă. 

- Pentru cazuri de urgenţă. Ei ştiau cum e şoseaua şi că 
pot exista şi cazuri de urgenţă. 

- Ştiau cum e şoseaua? Şi preferă cu toate acestea să ne 
transporte cu jeepul, şi nu cu elicopterul peste munţi? 

- N-am zburat niciodată cu elicopterul. 

- Ro-to-to-to-to,  scandă  canadianul,  învârtind sticla 
deasupra capului. Se îmbătase. 

Apoi auziră două împuşcături, iar după o clipă încă una. 

- Ăsta a fost comandantul. În orice caz, a fost pistolul lui. 
Aveţi vreunul la dumneavoastră? 

- Un pistol? 

Comandantul şi ofiţerul se iviră dedată din întuneric. 

- În cine aţi tras? îi întâmpina canadianul. 


204 


- El credea că a auzit un şarpe cu clopoței. Comandantul îl 
indică din cap pe ofiţer. Dar aici nu există. Nu vă faceţi griji. 

La masă, canadianul îi vorbea insistent comandantului: el 
a tras, nu ofiţerul, de ce nu recunoaşte? După un timp, 
ofiţerul făcu haz pe seama inginerului. Aşa, va să zică, el ar 
fi auzit că împuşcăturile veneau dintr-o Tokarev. Aşa, va să 
zică, ştia cum sună o Tokarev şi o Makarov şi un Browning 
şi o Beretta. Nu era uimitor? Că tocmai el să recunoască 
aşa de precis sunetul împuşcăturilor? Că se pricepea aşa de 
bine la arme? Tocmai el? 

Canadianul îl privi întrebător. 

- N-aţi plecat cândva din America în Canada fiindcă nu 
voiaţi să aveţi nimic de-a face cu armele, sau...? 

- Şi? 

Ofiţerul rase şi se bătu peste coapse. 

După ce focul se stinse şi ei se vârâră în sacii de dormit, 
germanul privi cerul printre rămăşiţele căpriorilor. Din nou 
se simţi copleşit de puzderia stelelor. Căută o lumină care 
să se mişte şi pe care s-o poată urmări cu ochii. Dar nu găsi 
nici una. 

Un tată adevărat se luptă pentru fiul său. Se bate pentru 
el. Sau fuge cu el. Dar nu stă locului şi ridică din umeri. Nu 
aşteaptă, cu un zâmbet caraghios pe faţă, ca cineva să-i ia 
fiul. 

Îi veniră în minte şi alte scene la fel de ruşinoase. Masa cu 
colegii mai vârstnici, care îl respingeau şi pe care el îi 
dispreţuia şi cărora, cu toate acestea, se străduia să le fie 
pe plac. Seara petrecută împreună cu soţia şi părinţii ei, 
când tatăl ei îl făcuse să-şi dea seama că-şi dorise alt 
bărbat pentru fiica lui, iar el, politicos, zâmbise. Un moment 
la şcoala de dans: invitase la ultimul dans o fată drăguță, 
dar făcuse haz de necaz când un altul, unul dintre cei mari 
şi tari, îi suflase răzând fata, pe care el, cum se obişnuia cu 
partenera dansului de încheiere, dorea s-o conducă acasă. 

li ardea faţa. Abia mai îndura ruşinea. Amintirile despre 
înfrângerile din viaţa lui, planurile eşuate, speranţele 


205 


moarte - nimic nu era atât de material ca ruşinea. De parcă 
voia să scape de sine şi nu izbutea să se rupă de sine, de 
parcă ceva îl smucea şi-l sfâşia în bucăţi. De parcă îl tăia în 
două, pentru că inima îţi este sau ţi-a fost înjumătăţită. Cu 
o jumătate mi-am disprețuit colegii, iar cu cealaltă doream 
să mă fac plăcut lor, pe socrul meu l-am detestat cu o 
jumătate de inimă, iar cu cealaltă l-am respectat de dragul 
soţiei mele, o doream pe fata aceea drăguță, dar nu din 
toată inima şi nu cu tot curajul. lar pentru fiul meu n-am 
fost tată decât pe jumătate. 

Adormi. Când se trezi, capul îi era complet limpede. Se 
ridică şi ascultă atent în întuneric. Voia să ştie ce-l trezise. 
Dar noaptea era liniştită. Auzi din nou ţipătul păsării şi un 
foşnet ca atunci când vântul trece printre frunzele uscate. 
Deodată, din jeepul parcat dinaintea portalului ţâşniră 
flăcări, cu un pocnet puternic. Inainte ca neamţul să iasă 
din sacul de dormit, ofiţerul alergă spre portal, prin piaţă, 
spre jeepul ce se afla lângă cel ce ardea, lăsă frâna jos şi-l 
împinse. Neamţul fugi după el şi-l ajută. La lumina focului te 
pârjoleai; îşi spuse că în orice moment flăcările ar putea 
cuprinde jeepul de care se ocupau. Dar nu se întâmpla aşa; 
reuşiră să-l izoleze. Celelalte două jeepuri erau la distanţă 
sigură. 

- N-aţi... 

- Ba da, am pus o santinelă lingă portal. Ofiţerul îl trase pe 
neamt în biserică. Corul era gol. Ceilalţi stăteau lângă 
intrare; acolo flăcările nu luminau interiorul bisericii. Nimeni 
nu spuse nimic până nu se stinse focul. Atunci ofiţerul şi 
comandantul dădură în şoaptă nişte ordine, iar bărbaţii 
dispărură în întunericul nopţii. 

- Noi urcăm în turlă. Dumneavoastră mergeţi în cor. 
Poftim, profesore, luaţi pistolul meu. 

Ofiţerul îi dădu neamţului pistolul său. Apoi plecă 
împreună cu comandantul. 

Canadianul îl reţinu pe neamţ. 


206 


- Mâine dimineaţă, când se luminează, înşfăcăm un jeep şi 
doi băieţi şi ne întoarcem. Dacă nu vor să ajungem în oraşul 
ăla idiot, o lăsăm baltă. N-am plecat pe-atunci în Canada, în 
loc de Vietnam, ca să mă omoare aici. 

- Dar... E 

- Unde vă e capul? Aştia nu ne vor. Nu ne-au ucis, deşi 
puteau, fiindcă sunt politicoşi. Dar nu glumesc deloc, iar 
dacă noi n-am reacţiona politicos, ar deveni şi ei 
nepoliticoşi. 

- Cine sunt ăştia? 

- Ce ştiu eu? Nu mă interesează. 

- N-avem... 

- ...misiunea să aducem ţării pace? Nu suntem doi dintre 
apostolii păcii? Canadianul rase. 

- Nu pricepeţi? E întocmai cum a spus preşedintele. Dacă 
ălora le place prea mult să se lupte, n-o să fie pace cu ei. E 
ca şi cu alcoolul. Câtă vreme alcoolicul nu ajunge atât de 
jos încât mai jos nu se poate, nu încetează cu băutul. 
Scoase sticla din buzunar. Noroc! 

Deşi germanului îi era frig, adormi. Când se trezi, cu 
membrele înţepenite, se crăpa de ziuă. Se ridică şi zări în 
stânga cele două jeepuri parcate ordonat unul lângă altul, 
iar pe celălalt pierdut în mijlocul pieţei. Nu-şi dăduse seama 
că îl împinseseră noaptea atât de departe. In copacii de pe 
coasta din spatele pieţei atârna ceața. Lumina era cenuşie 
şi te dureau ochii. 

Auzi zgomote. Zingănea ceva metalic lovit de piatră, şi iar 
şi iar cădea pământ cu un pocnet sec. Săpau şoferii o 
groapă? Răsări soarele, un glob palid şi galben. 

Zingănitul cazmalelor îi amintea de o vacanţă la mare şi 
de castelele de nisip pe care le clădise împreună cu fiul său, 
fiindcă toţi taţii construiau castele de nisip împreună cu 
copiii lor, iar băiatul lui voia să aibă un tată aşa cum au toţi 
şi dorea să facă împreună cu el ce făceau şi ceilalţi copii cu 
taţii lor. Băiatul dorea totodată un castel de nisip deosebit, 
cu care să se poată lăuda. Dar dintre colegii de şcoală şi de 


207 


joacă, în faţa cărora voia să se grozăvească, nu era nimeni 
acolo, iar construcţia lor somptuoasa îşi rată scopul. Nici 
excursia la munte, câţiva ani mai târziu, nu-şi nimeri ţinta. 
Nu au mers atât de departe pe cât şi-au propus sau ar fi 
trebuit să meargă, după părerea lui, încât să-i poată 
demonstra fiului ce înseamnă bucuria de a birui, 
răspunzând unei mari solicitări. Îi veniră în minte şi alte 
situaţii, în care dăduse greş, reclamat în loc să fie lăudat, 
jignit în loc să fie consolat, situaţii când se eschivase în loc 
să se implice. Ele treceau prin memoria lui ca un tren din 
depărtare în câmpul vizual. Un tren în care ar fi trebuit să 
urce, dar care plecase de mult. 

Se simţea slăbit, se sprijini de soclul unei coloane şi privi 
câtre soare. li clănţăneau dinţii. De parcă soarele ar fi 
atârnat pe cer, gândi. IIl apucă teama ca soarele să nu se 
prăbuşească. Dacă ar cădea pe pământ, iar acolo unde ar 
cădea ar arde şi s-ar evapora sfârâind? Ori ar cădea în gol, 
în spatele pământului? 

Ştia că se gândea la nerozii, şi ştia că se gândea la nerozii 
pentru că avea febră. Că nu era firească teama care 
creştea în trupul său, ca şi frigul. Nu era chiar aşa de frig şi 
nici nu avea chiar atâtea motive să se teamă. N-ar fi trebuit 
să se teamă că fiul său o să vină pe lume handicapat, că va 
da de droguri, va eşua la şcoală, va ajunge depresiv, nu va 
reuşi la studii, nu-şi va găsi soţie. Totul mersese bine, chiar 
dacă el nu avusese nici un merit. Chiar dacă nu participase 
unde ar fi trebuit. Chiar dacă rămăsese dator cu contribuţia 
sa. Chiar dacă nu-şi achitase datoriile. 

Zgomotul săpatului încetă. Germanul îşi auzea doar 
clânţănitul dinţilor. Trebuia să se hotărască dacă dorea să 
se înapoieze împreună cu canadianul sau chiar fără el, ori 
să meargă mai departe cu ofiţerul şi, comandantul. Nu voia 
să-şi pună viaţa în joc. Peste puţin timp fiul său va avea 
nevoie de un bunic afectuos, blajin, generos. Peste puţin 
timp - dar mai întâi ar trebui încărcate jeepurile, probabil 
ofiţerul şi comandantul ar lua loc în primul, canadianului 


208 


i-ar fi destinat al doilea, iar lui al treilea, poate canadianul 
s-ar sui cu sticla în mână, şi poate cu toţii s-ar aştepta ca el 
însuşi să nu oprească misiunea, făcând şi mai dificilă 
normalitatea, oricum dificilă, a acestei dificile expediţii. 
Trebuia să se hotărască. Insă, fără să se sprijine de soclul 
coloanei, abia de se mai putea ţine pe picioare. 

Nu pricepu de unde apăruseră dintr-o dată canadianul, 
ofiţerul şi comandantul. Stăteau la intrarea în biserică. 

- Avem misiunea să vă ducem în oraş şi vă vom duce în 
oraş. 

- Aveţi misiunea să ne duceţi în oraş în siguranţă. Dar cine 
a urmărit azi-noapte paza şi a dat foc jeepului ne va urmări 
în continuare şi ne va arunca în aer. Paf! 

- Dar ce v-aţi închipuit? Că aţi venit aici la plimbare? La 
picnic? 

Comandantul era furios. Ofiţerul interveni mai calm: 

- Oricine a fost azi-noapte - că a venit noaptea, iar ieri nu 
s-a arătat, dovedeşte că-i prea slab ca să se arate ziua. 

Germanul se ridică şi păşi prin faţa bisericii. Tremura, iar 
trupul îl durea. În dreapta, lângă biserică, şoferii săpaseră o 
groapă. Pe una din laturile ei înfipseseră hârleţele în 
pământul excavat. De cealaltă latură zăceau două leşuri. 
Germanul îl recunoscu în cel cu beregata tăiată şi plină de 
sânge pe bărbatul care condusese ieri. Lângă el zăcea o 
femeie împuşcată de mai multe ori în piept. Germanul nu 
mai văzuse morţi până atunci. Nu i se făcu rău, nici nu se 
emoţionă. Morţii arată toţi la fel. Asta era femeia care 
şezuse pe treptele de sus ale scării? De ce o ucisese ofiţerul 
ori comandantul? Din prevedere? Din nervozitate? 

Apărură doi şoferi, puseră morţii în groapă, îi acoperiră cu 
pământ şi-l bătătoriră bine cu cazmalele. Fără cruce, gândi 
el, dar apoi văzu un şofer fixând doi ţăruşi în formă de 
cruce. 

Ceilalţi strânseră bagajele, sacii de dormit şi proviziile în 
jeepuri. Canadianul se străduia să-l convingă pe ofiţer, care 
nu-i dădea atenţie şi umblă de colo-colo, alerga în jurul lui, 


209 


încercând zadarnic să-l oprească locului. Comandantul se 
urcase în jeep. 

Canadianul îl văzu pe german, îl părăsi pe ofiţer şi veni 
spre el. 

- Nu vor să ne lase să ne înapoiem. Atunci zări haina 
germanului îngreunată de pistolul pe care ofiţerul i-l dăduse 
noaptea şi pe care acesta îl vârâse în buzunar; i-l luă mai 
înainte ca germanul să priceapă ce înhăţase din buzunarul 
său. Alergă spre ofiţer şi se proţăpi dinaintea lui, 
gesticulând cu pistolul. 

Apoi totul se petrecu atât de repede, mişcările, strigătele, 
împuşcăturile, încât germanul nu pricepu nimic. Primul său 
gând, când băgă de seamă că-l nimeriseră, a fost: nu voi 
afla niciodată ce s-a întâmplat. 

Işi aminti de o carte în care cineva îşi descria infarctul, 
transpiraţie pe frunte şi în palme, o străfulgerare cumplită 
în plămâni, o gheară în braţul stâng, împunsături în piept 
care te apucau şi te lăsau ca la durerile facerii, spaimă. Aşa 
deci, gândise pe atunci, aşa va începe într-o zi asaltul 
asupra vieţii lui. Dar acum nu simţea nici un fel de 
străfulgerare, nici gheară, nici durere, nici spaimă. Îşi 
simţea doar pieptul încărcat, de parcă înăuntru explodase o 
băşică plină cu un lichid cald, iar acum se revărsa în el. 

Impuşcăturile  încetaseră. Comandantul dădu ordine, 
câţiva bărbaţi alergară spre jeepuri, alţii spre ofiţer şi spre 
canadian, care căzuse la pământ. Cât de grav rănit era, 
germanul nu putea să vadă. O clipă îşi spuse că artrebui să 
aibă grijă de canadian, dar de îndată deveni conştient de 
ridicolul gândului său. Voia să fie singur. Îşi duse un picior 
înaintea celuilalt şi merse, pipăind, sprijinindu-se cu măna 
dreaptă, de-a lungul peretelui bisericii. Voia să ajungă la 
scară. 

Soarele spălăcit atârna ceva mai sus. Observă că pantă 
care cobora în spatele bisericii era acoperită de desiş şi 
iarbă până în dreptul pieptului. Ici-colo se înălța câte un 
palmier, fluturându-şi coroana. Ţinutul era sărăcăcios, 


210 


pustiu, inospitalier. Adia un vânt rece; o luă prin iarba înaltă 
care acoperea colina. Arată de parcă vântul ar trece peste 
ape, îşi zise în sinea lui. 

Apoi se gândi la datoriile pe care nu şi le achitase. Va 
trebui să le plătească fiul în locul lui? O să i se prezinte lui 
nota de plată? Ori sensul morţii sale era că, pierzându-şi 
viaţa, îşi plătea datoriile el însuşi? Că fiul va fi scutit de nota 
de plată? Că fiul nu va trebui să plătească, pentru că 
avusese parte de noroc? 

Vreme de o clipă se simţi înseninat. A, îşi spuse, nu-i 
târziu, nu-i prea târziu să-mi iubesc fiul. Dacă ar urca scara 
tocmai acum? Chiar de-ar fi o nălucire - ce frumos ar fi să 
urce scara, în halat de medic şi cu stetoscop, cum nu-l 
văzuse niciodată, sau în veşnicii lui blugi şi veşnicul pulover 
albastru, ori în chip de puşti, alergând, răzând, fără suflu. 

Fără suflu? Unde dispăruse arşiţa din pieptul lui? De ce nu 
mai voiau picioarele, care îl mai duseseră acuni o clipă, să-l 
ducă mai departe? Inainte de a apuca să şi le pună pe 
scară, picioarele îi cedară şi el se prăvăli pe dalele de piatră 
care făceau legătura cu treaptă de mai sus. Zăcea pe 
partea stângă şi văzu sânge uscat, iarbă printre dalele de 
piatră şi un gândac. Voia să se ridice, să meargă de-a 
buşilea pe scară şi să ajungă la treapta cea mai de sus. 
Acolo voia să stea, pentru ca atunci când va muri, să se 
chircească, dar să rămână aşezat. Acolo voia să şadă, ca să 
privească, atunci când va muri, ţinutul larg, iar ţinutul larg 
să-l vadă pe el, stând neîncovoiat pe treapta cea mai de sus 
şi murind. 

Nu va mai descoperi niciodată de ce a devenit vanitos, 
chiar cochet în pragul morţii, deşi nu era nimeni acolo, 
nimeni care să-l vadă şi să fie impresionat ori dezamăgit de 
el. Ar fi putut să descopere motivul, dacă ar mai avea un 
timp de gândire. Dar timpul nu-i mai ajungea. Nu reuşi să 
se ridice. Rămase zăcând pe pământ; simţea vântul rece, 
dar nu-l mai putea zări trecând prin iarbă. l-ar fi plăcut să 
privească şi palmierii ciufuliţi, fluturându-şi frunzele; îi 


211 


aminteau de ceva; de ce anume - poate s-ar lămuri, dacă 
i-ar mai vedea o dată. 

Îşi dădu seama că nu mai avea decât câteva clipe. O clipă 
ca să-şi evoce mama, o clipă pentru femeile din viaţa lui, o 
clipă pentru... Fiul său nu urcase scara. Era totuşi prea 
târziu. Ce trist că în ultimele clipe nu-i trecea pe dinainte 
filmul vieţii sale! S-ar fi uitat la el bucuros. l-ar fi plăcut să 
nu facă nimic altceva, să se relaxeze şi să-l privească în 
chip de spectator. În schimb, era nevoit să gândească: până 
în cel din urmă minut. Filmul - de ce nu se ţine moartea de 
ceea ce promite? Dar numaidecât îl covârşi o prea mare 
oboseală ca să mai dorească să vadă filmul. 


Femeia de la benzinărie 


Nu mai ştia dacă visase vreodată cu adevărat visul acela 
sau totul nu era decât rodul fanteziei lui. Nu ştia nici ce 
imagine - ori poveste, ori film - declanşase secvenţa aceea 
onirică. Visul îl însoțea de mult - de pe la cincisprezece, 
şaisprezece ani. Înainte vreme şi-l reprezenta când îl 
plictisea o oră la şcoală sau o zi de vacanţă cu părinţii, mai 
târziu - în timpul unor conferinţe la serviciu, dar şi al unor 
călătorii cu trenul: obosind, îşi punea deoparte hârtiile, îşi 
lăsa capul pe spate şi închidea ochii. 

Uneori îşi povestise visul - unuia sau altuia dintre prieteni, 
ca şi unei femei, reîntâlnita într-un oraş străin, ani şi ani 
după ce se iubiseră şi se despărţiseră; şi-au petrecut ziua 
împreună, hoinărind la întâmplare şi stând de vorbă. Nu-şi 
propusese să-l tăinuiască. Dar nici nu găsise cu cale să-l 
povestească prea des. Nu ştia de ce-l urmărea visul, ştia 
doar că dezvăluie ceva din fiinţa lui - dar nu şi ce anume; 
şi-i era neplăcută ideea că altcineva i-ar putea descoperi 
mesajul. 


212 


În vis, străbate cu maşina o zonă de şes, întinsă, pustie. 
Şoseaua din faţa lui e dreaptă; uneori coboară în 
povârnişuri sau dispare pentru o clipă în spatele unui deal, 
dar rămâne mereu accesibilă privirii lui, până la munţii ce 
se arată la orizont. Soarele se află la zenit, iar aerul 
licăreşte deasupra asfaltului. 

Multă vreme nu i-a ieşit în cale nici o maşină şi nici nu a 
depăşit vreuna. Următoarea localitate nu se va ivi, conform 
indicatoarelor şi a hărţii, decât la şaizeci de leghe distanţă, 
undeva în munţi sau dincolo de ei; în dreapta şi în stânga 
nu se zăreşte nici o casă. Dar deodată apare, în stânga 
autostrăzii, o benzinărie. Un teren mare, nisipos, cu două 
pompe la mijloc, iar în spatele lor o casă de lemn cu două 
niveluri şi verandă acoperită. Apasă pe frâna, coteşte spre 
benzinărie, se opreşte în faţa uneia din pompe. Norul de 
nisip ridicat în urma maşinii lui revine la sol. 

Aşteaptă. Tocmai când să se dea jos din maşină, ca să 
bată la uşa casei, uşa se deschide şi iese o femeie. O fată 
tânără, în primele trăiri ale visului, devenind de-a lungul 
vremii o femeie tânără, care nu mai înaintează în vârstă, 
când el are între treizeci şi patruzeci de ani. In timp ce el 
trece de patruzeci, apoi de cincizeci de ani, ea va rămâne 
mereu femeie tânără, De obicei apare în blugi şi cămaşă 
cadrilată, doar uneori într-o rochie lungă până la glezne, cu 
fustă unduind larg, ca şi blugii de un albastru decolorat, 
uneori cu un imprimeu floral, albastru-spălăcit şi el. Femeia 
e de înălţime medie, robustă fără a fi grasă, are faţa şi 
braţele pline de pistrui, părul blond-închis, ochi albaştri 
bătând în cenuşiu, o gură cu buze generoase. Se apropie cu 
paşi siguri, cu mişcări sigure apucă pompa cu măna stânga, 
roteşte cu dreaptă mânerul şi-i face plinul. 

Aici visul face un salt. Sare peste ceea ce el nu şi-a 
imaginat niciodată: cum o salută, cum îi răspunde ea, ce 
vorbe îşi spun, dacă ea îl pofteşte la o cafea sau la o bere 
ori el întreabă dacă mai poate să rămână - şi cum ajung să 
urce împreună în dormitorul ei. Se vede pe sine alături de 


213 


ea în patul răvăşit, după ce au făcut dragoste, vede pereţii, 
duşumeaua, dulapul şi bufetul, toate vopsite într-o nuanţă 
deschisă, verde-albastră, vede patul de fier şi dungile 
luminoase pe care soarele, printr-o jaluzea cu lamele de 
lemn vopsite şi ele în verde-albastru, le proiectează pe 
pereţi, duşumea, mobile, aşternut, pe trupul ei şi al lui. O 
imagine doar şi nu o scenă cu acţiune şi cuvinte - culoare, 
lumină, umbră, albul cearceafurilor şi formele trupurilor. S-a 
făcut seară, când visul îşi reia firul. 

Maşina lui e parcată lângă casă, alături de camioneta ei cu 
platforma de încărcare deschisă. O verandă acoperită 
există şi în spatele casei, apoi câteva straturi de roşii şi 
pepeni şi o seră, construită ca să apere de invazia nisipului 
feluritele soiuri de fructe în formă de bacă pe care ea le 
cultivă. Ceva mai încolo începe deşertul, mărăcinişuri 
răzlețe şi o albie uscată, ca de părău, ce şi-a săpat văd, 
de-a lungul unor decenii sau secole, în solul pietros, la vreo 
trei sau patru metri adâncime, datorită apelor ce se adună 
aici iama. Ea i-a arătat-o, când l-a condus spre pompa care 
scoate apă dintr-un puț adânc. El şade pe verandă şi 
priveşte cerul întunecându-se. O aude trebăluind în 
bucătărie. Dacă se va opri vreo maşină, se va scula de pe 
scaun, va traversa casa şi va trece la pompa de benzină. Işi 
va părăsi locul şi atunci când va stinge lumina în bucătărie; 
va da drumul, din vestibul, lămpii ce luminează terenul, 
fiind aşezată între cele două pompe. Se întreabă dacă 
lampa rămâne aprinsă toată noaptea, reverberând în 
dormitor, în noaptea asta şi în toate nopţile ce or să vină. 

Adesea visele ce ne însoțesc reprezintă opusul vieţii pe 
care o ducem. Aventurierul visează întoarcerea acasă, cel 
statornic legat de pământul natal se imaginează pornind la 
drum, spre ţări îndepărtate şi fapte îndrăzneţe. 

Cel ce visa visul descris ducea o existenţă liniştită. Nici 
filistină şi nici plicticoasă - vorbea engleza şi franceză, făcea 
carieră în ţară şi în străinătate, rămânea credincios 
convingerilor sale şi atunci când avea de înfruntat opinii 


214 


contrare, depăşea crize şi conflicte şi, trecut bine de 
cincizeci de ani, era vital, om de succes şi de societate. 
Totdeauna un pic tensionat însă, la muncă, acasă sau în 
vacanţă. Deloc pripit sau neglijent în ceea ce avea de făcut. 
Dar sub calmul cu care asculta, răspundea şi lucra, vibră o 
anume încordare, rezultat al concentrării asupra sarcinii, 
dar şi al lipsei de răbdare, pentru că rezolvarea din realitate 
nu ţinea pasul niciodată cu rezolvarea din închipuirea lui. 
Uneori îşi simţea chinuitor încordarea, alteori o recepta ca 
pe o sursă de energie, ca pe o forţă însufleţitoare. 

Avea farmec. Ocupându-se de oameni şi de lucruri, se 
purta nu o dată distrat şi stângaci, în chip înduioşător. 
Ştiind că atitudinea lui distrată şi stângace nu e dreaptă cu 
oamenii şi cu lucrurile, avea un zâmbet prin care-şi cerea 
iertare. Îi stătea bine; în jurul gurii i se ivea o nuanţă 
vulnerabilă, în jurul ochilor îi plutea o umbră de tristeţe; 
pentru că rugămintea de a fi scuzat nu cuprindea 
promisiunea unei îndreptări, ci mărturia unei neputinţe, 
zâmbetul lui era jenat şi plin de autoironie. Soţia lui nu 
contenea să se întrebe pe câtă spontaneitate se întemeia 
farmecul lui, dacă nu cochetează cu felul acela de a fi - 
zăpăceală şi stângăcie -, dacă nu e conştient că 
vulnerabilitatea şi tristeţea lui trezesc în ceilalţi dorinţa de 
a-l consola. Nu izbutea să se lămurească. Cert era că 
datorită farmecului câştiga simpatia medicilor şi a 
poliţiştilor, a secretarelor şi a vânzătoarelor, a copiilor şi a 
câinilor, aparent fără să-şi dea seama ce i se întâmpla. 
Asupra soţiei sale farmecul acesta nu-şi mai făcea efectul. 
Ea crezu întâi că se uzase - cum se uzează orice îţi stă în 
preajmă de prea multă vreme. Dar veni ziua când constată 
că era de-a dreptul sătulă de farmecul lui. Că o contrariază. 
Se afla cu bărbatul ei în concediu la Roma, şedea alături de 
el în Piazza Navona, când el se aplecă să mângâie pe cap 
un câine vagabond, cerşetor, cu acelaşi gest duios-distrat 
pe care-l avea uneori şi pentru ea, mângâind-o pe cap; 
afişa acelaşi zâmbet duios-jenat, care-i însoțea gestul şi 


215 


atunci când îi era destinat ei. Farmecul lui nu era decât un 
mod de a se sustrage, de a se refuza implicării. Un ritual 
prin care bărbatul ei ascundea că se simte incomodat, 

Dacă ar fi rostit un reproş, el nu l-ar fi înţeles. Căsnicia lor 
era plină de ritualuri şi chiar ele îi asigurau reuşita. Oare nu 
durează toate căsniciile bune, fiindcă-şi menţin ritualurile? 

Soţia lui era doctoriţă. Lucrase întotdeauna, şi atunci când 
cei trei copii ai lor erau mici, iar când se făcuseră mai mari, 
se transferase în domeniul cercetării şi ocupase un post de 
profesoară. Munca ei sau a lui nu se interpusese între ei 
niciodată; amândoi îşi împărţiseră în aşa fel ziua încât, cu 
toată lipsa de timp, existau timpi intangibili - cel destinat 
copiilor şi acela pe care şi-l dedicau unul altuia. Şi în cadrul 
concediului îşi rezervau în fiecare an două săptămâni 
pentru a pleca împreună, lăsând copiii numai în grija bonei 
care se ocupa oricum de ei. Toate acestea impuneau o 
relaţie disciplinată, ritualizată cu timpul şi îngăduiau prea 
puţină spontaneitate - vedeau că e aşa, dar totodată 
vedeau că prietenii lor mai spontani nu obțineau un spaţiu 
mai amplu, ci unul mai restrâns pentru programele 
comune. Neîndoielnic, îşi organizaseră viaţa, cu ritualurile 
ei, cât se poate de chibzuit şi de mulţumitor. 

Se pierduse numai ritualul de a se culca împreună. El n-ar 
fi ştiut să spună când şi de ce. Işi amintea doar dimineaţa 
când, trezindu-se, descoperise lingă sine în pat obrazul 
îngrăşat al nevesti-sii, îi intrase în nări mirosul pătrunzător 
al transpiraţiei ei, auzise respiraţia ei şuierătoare; simţise o 
repulsie. Îşi mai amintea că fusese înspăimântat. Cum de 
era posibilă, dintr-o dată, repulsia, când obrazul ei îngrăşat 
îi păruse cândva pufos, mirosul pătrunzător - incitant, 
şuierul respirației - vesel; uneori îl folosise drept cantus 
firmus, drept laitmotiv al unei melodii pe care o fluiera ca 
s-o trezească. Nu în dimineaţa aceea, dar la câtva timp 
după ea au încetat să se mai culce împreună. A fost o 
perioadă când nici unul din ei n-a schiţat un prim pas, deşi 
fiecare ar fi avut chef să iasă în întâmpinarea primului pas 


216 


al celuilalt. Un pic de chef, tocmai de ajuns pentru al doilea 
pas, dar insuficient pentru primul. 

Din dormitorul comun însă nu se mutară. Ea ar fi putut să 
doarmă în camera ei de lucru, el - în una din odăile copiilor, 
acum nelocuite. Dar nici unul din ei nu era dispus să 
renunţe la ritualuri comune cum erau dezbrăcarea, primul 
somn, trezirea şi sculatul din pat. Nici ea, mai aspră, mai 
lucidă, mai energică decât el, dar avându-şi sfiala ei. Nici ea 
nu voia să piardă ce le mai rămăsese din ritualuri. Nu voia 
să piardă viaţa lor în comun. 

Şi totuşi, această viaţă se arătă încheiată într-o bună zi. O 
zi când se pregăteau de nunta lor de argint, discutând 
despre lista invitaţilor, găzduirea lor, masa la restaurant, 
excursia cu vaporul. Se uitară unul la celălalt, dându-şi 
seama că nu era firesc ce plănuiau. Nu aveau ce sărbători. 
Ar fi putut să sărbătorească cincisprezece ani de căsnicie, 
fie şi douăzeci. Dar cândva, de atunci, iubirea lor dispăruse, 
se volatilizase, iar dacă nu era o minciună să trăiască totuşi 
laolaltă în continuare - sărbătorirea ar fi fost o minciună. 

Ea rosti cuvintele, el o aprobă numaidecât. Aveau să 
renunţe la festivitate. O dată hotărârea luată, se simţiră 
atât de uşuraţi, încât băură şampanie şi stătură de vorbă, 
cum nu mai făcuseră de mult. 

E posibil să te îndrăgosteşti pentru a doua oară de 
partenerul tău? A doua oară nu-l cunoşti mult prea bine? A 
te îndrăgosti nu presupune să nu-ţi cunoşti încă partenerul, 
să fi rămas pe harta lui psihică pete albe pe care să-ţi poţi 
proiecta propriile dorinţe? Sau - când nevoia de celălalt este 
intensă - imaginaţia devine atât de puternică, încât 
dorinţele noastre nu acoperă doar petele albe, ci întreaga 
hartă finita, multicoloră? Există oare dragoste fără 
imaginaţie? 

Întrebările pe care şi le punea îi stârneau mai degrabă 
amuzamentul decât iritarea, Ce se întâmpla cu el în 
săptămânile ce urmară, proiecţii ale imaginaţiei sau 
experienţă, era frumos şi-l bucura. li plăcea să stea de 


217 


vorbă cu nevastă-sa, gusta întâlnirile pe care şi le fixau 
pentru un film sau un concert, îl încântau plimbările de 
seară pe care le reluaseră. Era primăvară. O lua uneori de 
la Institut, n-o aştepta chiar în faţa intrării, ci la cincizeci de 
metri distanţă, la colţul străzii; îi plăcea s-o privească 
venind spre el. Ea se apropia mărindu-şi paşii, grăbindu-se, 
fiindcă o stingherea privirea lui prea directă, cu măna 
stânga îşi trecea cu sfială părul pe după ureche, în timp ce 
un zâmbet timid şi un pic caraghios îi apărea pe faţă. El 
recunoştea  sfiala pudică a tinerei fete de care se 
îndrăgostise pe vremuri. Nici ţinuta, nici mersul nu i se 
schimbaseră, iar sănii îi jucau sub tricou la fiecare pas, ca 
odinioară. Se întreba de ce nu mai observase toate acestea 
de atâţia ani. cât de mult pierduse! Ce bine că ochii lui o 
vedeau din nou. Şi că era încă frumoasă. Şi că era soţia lui. 
Tot nu se culcau împreună. Trupurile lor se înstrăinaseră. 
Dar şi după ce îşi deveniră din nou familiare, se limitau la 
atingeri tandre, când se trezeau, se plimbau, şedeau faţă în 
faţă la masă sau unul lângă altul la cinema. O vreme, el îşi 
spuse că totul avea să vină de la sine şi avea să fie frumos. 
Apoi se întrebă dacă se va întâmpla cu adevărat, dacă avea 
să fie într-adevăr frumos şi dacă ei îşi mai doreau asta, de 
fapt. Nu mai era el în puteri? În anii când căsnicia lor se 
stinsese, petrecuse două nopţi cu alte femei, una cu o 
translatoare, iar cealaltă cu o colegă, ambele după multă 
băutură şi suportând o atmosferă penibilă, ca între doi 
străini, în dimineaţa următoare. Ocazional, experimentase 
onania, lipsită de orice satisfacţie reală, de obicei înnoptând 
la hotel, în cursul unor călătorii. Se dezobişnuise oare să 
mai descopere relaţia între iubire, dorinţă şi apropierea de 
o femeie? Devenise impotent? Când încercase să se 
satisfacă de unul singur, pentru a-şi dovedi potenţa, nu 
izbutise. ` 
Sau era nevoie ca soţia lui şi el să-şi acorde un răgaz? Işi 
spunea că nu aveau de ce să se grăbească şi că puteau la 
fel de bine să facă dragoste peste un an sau peste o lună, o 


218 


săptămână ori o zi. Dar simţirea lui era alta. Dorea să se 
culce cu ea şi-i lipsea şi în această împrejurare răbdarea, 
împlinirea din realitate neţinând pasul cu cea din 
imaginaţie. O dată cu înaintarea în vârstă i se accentua 
lipsa de răbdare. Îl neliniştea orice era nerezolvat, chiar 
dacă ştia că rezolvarea nu va fi dificilă. Tot ce avea în faţă 
cuprindea ceva nerezolvat şi  neliniştitor, săptămâna 
viitoare sau vară viitoare, cumpărarea unei maşini noi sau 
vizita de Paşte la copii. Chiar şi călătoria în America. 

Fusese ideea nevesti-sii. Al doilea voiaj de nuntă - nu 
trăiau ei o a doua nuntire? Când erau mai tineri, visaseră de 
multe ori să străbată cu trenul Canada, de la Quebec până 
la Vancouver, şi mai departe, până la Seattle, apoi să 
continue drumul cu maşina de-a lungul coastei, până la Los 
Angeles sau San Diego. Iniţial, călătoria fusese prea 
scumpă, ulterior, de prea lungă durată pentru săptămânile 
lor de concediu fără copii; iar în vacanţă cu copiii, pe 
aceştia i-ar fi plictisit să tot schimbe trenul cu maşina. Dar 
acum aveau o vacanţă întreagă numai pentru ei, puteau 
să-şi ia patru sau cinci sau chiar şase săptămâni libere şi 
să-şi permită orice vagon de dormit şi orice maşină de 
cursă lungă - nu venise oare timpul să-şi împlinească 
vechiul vis? 

Au plecat în mai. La Quebec au dat însă peste o vreme 
tipică de aprilie; ploua des şi scurt, iar între răpăieli norii se 
despicau şi acoperişurile ude luceau în lumina soarelui. 
Străbătând valea lacului Ontario, trenul trecea printre 
ogoare verzi ce păreau să nu se sfârşească decât acolo 
unde cerul atingea pământul - o lume în verde şi albastru. 
În Munţii Stâncoşi trenul rămase blocat între nămeţi, în 
timpul unui viscol, şi trecu o noapte până la sosirea plugului 
de deszăpezire. 

În noaptea aceea au făcut dragoste. Legănatul trenului în 
mişcare le pregătise trupurile, aşa cum ar fi făcut o zi 
caniculară sau o baie fierbinte. In timpul staţionării în câmp 
liber, încălzirea funcţiona slab, vântul se rotea şuierând în 


219 


jurul vagoanelor, frigul se ridica de la sol şi pătrundea prin 
fereastră în compartiment. S-au strecurat împreună 
într-unul din paturi, răzând zgribuliţi, s-au îmbrăţişat şi s-au 
ţinut strâns până când i-a învăluit un cocon de căldură. 
Dorinţa l-a cuprins brusc şi s-a grăbit, de teamă să nu-i 
treacă, bucuros doar când totul se terminase. In plină 
noapte l-a trezit ea şi actul de dragoste a fost ca o 
respiraţie calmă. Dimineaţa, fluieratul locomotivei care 
întâmpină plugul de deszăpezire l-a trezit din somn. S-a 
uitat pe fereastră la zăpadă şi la cer - o lume în alb şi 
albastru. Era fericit. 

S-au oprit câteva zile la Seattle. Pensiunea de pe Queen 
Anne Hill, unde aveau cameră şi mic dejun, era aşezată pe 
coastă, oferind o amplă privelişte spre oraş şi golf. Printre 
blocurile înalte se vedea o autostradă impunătoare, pe care 
maşinile circulau aproape neîntrerupt, lanţ multicolor ziua, 
succesiune de faruri - din faţă, din spate - seara. Seamănă, 
îşi spuse, cu un fluviu ce curge pe două lături în direcţii 
opuse, urcând şi coborând. Câteodată ajungea până la ei 
sunetul sirenei care croia drum unei maşini a poliţiei sau a 
salvării, lăsându-le în urmă pe celelalte; în prima noapte, 
nereuşind să doarmă, se ridica de fiecare dată din pat şi se 
ducea la fereastră, să privească luminile ce zvâcneau, roşii 
şi albastre, pe capota vehiculelor în goană. Alteori se făcea 
auzită sirena de salut a unor vapoare care intrau în port sau 
îl părăseau. Erau vase-container, cu încărcătură înaltă şi 
pestriță, înconjurate de bărci cu pânza, mari şi mici, cu 
velele umflate şi colorate. Vântul, puternic, sufla fără 
încetare. _ 

Când nu-şi găsea somnul, îşi privea soţia dormind. li vedea 
vârsta, ridurile, pielea lăsată de sub bărbie, din jurul 
urechilor şi al ochilor. Faţa îngrăşată, mirosul intens, şuierul 
respirației nu-i mai stârneau repulsie. In ultima dimineaţă a 
călătoriei cu trenul o trezise fluierând ca altădată, îi luase 
cu drag faţa între palmele sale şi cu drag o simţise, şi-i 
plăcuse mirosul împreunării şi al transpiraţiei de sub pătură. 


220 


Ce bine că putea din nou s-o trezească astfel, că mai 
stăpânea şi mai gusta ritualurile lor de dragoste, ce bine că 
nici ea nu se dezvăţase de ele, nu uitase nimic! Că 
universul lor se refăcuse! 

Îşi dădu seama că iubirea lor făurise o lume ce însemna 
mai mult decât ceea ce simțeau unul pentru celălalt. Chiar 
şi atunci când sentimentele lor păreau pierdute, lumea lor 
continuase să existe. Culorile ei păliseră spre alb-negru, dar 
şi fără culoare lumea lor le aparţinea încă. Trăiseră în şi din 
rânduirea ei. lar acum ea îşi redobândise culorile. 

Discutau despre planuri de viitor. Iniţiativa era a ei, şi de 
astă dată. Nu s-ar cădea să-şi transforme casa? In locul 
celor trei odăi ce fuseseră ale copiilor nu era suficientă una 
singură, pentru tot mai rarele vizite ale copiilor şi, poate, 
într-o zi, ale nepoților? Nu-şi dorise el mereu o cameră 
încăpătoare, unde să poată citi şi scrie cartea plănuită cu 
mulţi ani în urmă şi pentru care strânsese, cu diverse 
prilejuri, material? Ce-ar fi să ia împreună lecţii de tenis, 
chiar dacă nu mai aveau să devină jucători prea grozavi? 
Ce se mai auzea cu oferta de a lucra o jumătate de an la 
Bruxelles, despre care-i povestise el, mai era valabilă? Oare 
n-ar fi fost bine să-şi ia amândoi un concediu mai lung şi să 
se mute pentru jumătate de an la Bruxelles? El se bucura 
de ideile şi de elanul ei. Colabora la proiecte. Dar, de fapt, 
n-ar fi vrut să schimbe nimic în viaţa lor, numai că se sfia 
s-o mărturisească. 

Nu dorea să vorbească despre frica lui de tot ce nu era 
rezolvat, nu ştia ce înseamnă, de unde vine şi de ce 
sporeşte ea o dată cu înaintarea lui în vârstă. Era pesemne 
legată de opoziţia lui faţă de schimbări; la orice schimbare, 
simţea apăsându-l mai greu povara celor nerezolvate încă. 
De ce oare? Pentru că schimbările cer timp, iar timpul 
aleargă tot mai iute şi îţi scapă? De ce-ţi trece timpul mai 
repede? Timpul trăit în prezent este în relaţie cu cel de care 
dispui încă? Pare tâmpul mai grăbit pe măsură ce 
îmbătrâneşti, fiindcă răgazul de viaţă rămas se 


221 


împuţinează, aşa cum a doua jumătate a concediului căruia 
i se apropie sfârşitul se scurge mai rapid decât prima? Sau 
este vorba de țeluri? Îţi pare prea lung timpul în anii tineri, 
fiindcă abia aştepţi să ai succes, să te bucuri de preţuire, să 
devii bogat - iar în anii târzii îl simţi gonind nebuneşte, 
fiindcă nu mai ai ce aştepta? Se consumă zilele, de la o 
vârstă, mai repede, fiindcă-ţi este dinainte cunoscută 
desfăşurarea oricăreia dintre ele, aşa cum străbaţi mai 
repede un drum ce ţi-a devenit familiar? Atunci ar fi firesc 
să dorească nişte schimbări. Să i se fi scurtat într-atât 
răgazul de viaţă rămas, încât să nu-şi îngăduie să-l 
irosească în schimbări? Nu era totuşi atât de bătrân! 

Ea nu-şi dădea seama că obiecțiile lui disimulau un refuz 
de ansamblu. Doar când el se agăţă cu neobişnuită 
stăruinţă de o observaţie cu totul lipsită de judecată, ea 
râse iritată şi-l întrebă ce-şi doreşte, de fapt. Să continue să 
trăiască la fel ca în ultimii ani? 

Închiriară o maşină spațioasă, un cabriolet cu aer 
condiţionat, radiocasetofon adaptat pentru CD-uri şi cu tot 
soiul de chiţibuşuri electronice. Cumpărară un teanc 
voluminos de CD-uri, unele cu muzică pe care o iubeau, 
altele la întâmplare. Când ajunseră la promontoriul de unde 
putură să privească pentru prima oară Oceanul Pacific, 
soţia lui puse o simfonie de Schubert. El ar fi preferat să 
asculte în continuare postul american care transmitea 
muzică din vremea studenţiei lui. Şi i-ar fi plăcut mai mult 
să rămână în maşină decât să coboare alături de ea în 
ploaie. Dar simfonia se potrivea cu ploaia, cu cerul cenuşiu 
şi cu valurile ce se învolburau spre mal, iar el îşi spuse că 
n-ar avea dreptul să tulbure punerea în scenă a nevesti-sii. 
Ea condusese maşina, ea găsise drumul îngust ce ducea 
spre țărm. Ea îşi aminti de prelata albastră din plastic pe 
care o aveau în portbagaj şi o folosi ca să se învelească 
amândoi. Stăteau pe plajă, cu mirosul marin în nări, 
ascultau Schubert, strigătele pescăruşilor şi răpăitul ploii pe 
prelată şi vedeau cum apare spre apus, dincolo de norii de 


222 


ploaie, o bucată de cer senin. Se însera; aerul, deşi răcoros, 
era umed şi apăsător. 

După un timp, nu mai răbdă să stea sub învelişul de 
plastic, rămase o clipă nehotărât în ploaie, apoi păşi prin 
nisip şi intră în apă. Apa era rece, pantofii uzi, grei, 
pantalonul ud i se lipea de picioare şi de pântece - nimic din 
uşurinţa obişnuită a trupului în apă, şi totuşi se simţea uşor; 
bătu apa cu palmele şi îşi dădu drumul în valuri. Chiar şi 
seara, când se suiseră de acum în pat, nevastă-sa tot mai 
era entuziasmată de spontaneitatea lui. El - mai degrabă 
speriat şi stingherit. 

Găsiră un ritm al călătoriei care le îngăduia să înainteze 
zilnic cu o sută de mile spre sud. Nu făceau mare lucru 
dimineaţa, se opreau des, vizitau parcuri naţionale şi 
podgorii şi umblau pe jos, ore întregi, pe plajă. Seara se 
cazau la nimereală, ba în vreun motel amarat ce le ieşea în 
cale pe şosea, cu odăi mari care miroseau a dezinfectant şi 
unde televizoarele erau montate la nivelul capului, ba în 
vreo pensiune dintr-o zonă de locuinţe, unde se oferea bed 
& breakfast. li prindea oboseala devreme. Oricum, asta 
afirmau amândoi, când se instalau devreme în pat, cu o 
carte şi o sticlă de vin, iar lui i se închideau ochii şi-şi 
stingea lampa de pe noptieră. Dar o dată, el se trezi la 
miezul nopţii, iar ea tot mai citea. 

Uneori el ţinea să rânduiască în aşa fel lucrurile, încât s-o 
aştepte, ca s-o privească venind spre el. Îi propunea să-l 
lase în faţa unui restaurant şi o aştepta acolo, până parca 
maşina; se uita cum traversează şoseaua, venind de la 
parcare. Sau i-o lua înainte, alergând pe plajă, se oprea, se 
întorcea şi o întâmpină cu privirea. Era frumos întotdeauna 
să-i urmărească din ochi silueta şi mersul, şi în acelaşi timp 
îl întrista. 

In Oregon, coasta şi şoseaua erau învăluite în ceaţă. 
Dimineaţa speraseră că vremea se va îndrepta până la 
amiază, iar seară îşi puseră nădejdea în ziua următoare. 
Dar ceața continua să plutească pe şosea, părea atârnată 


223 


în copacii din păduri şi împresura fermele. Dacă harta nu 
le-ar fi indicat aşezările prin care treceau, uneori doar 
câteva case, ei nici nu le-ar fi observat. St întâmpla să 
treacă vreme de două ceasuri prin păduri, fără să 
întâlnească o casă, fără să le iasă în cale sau să-i 
depăşească altă maşină. O dată coborâră şi zgomotul 
motorului lăsat să meargă se lovea de hăţişul copacilor 
înşiraţi de ambele părţi ale şoselei, nu se pierdea, rămânea 
aproape, doar estompat de ceaţă. Opriră motorul şi nu se 
mai auzi nimic, nici un trosnet în tufişuri, nici o pasăre, nici 
o maşină, nici un foşnet al mării. 

Când lăsaseră cu mult în urmă ultima localitate, iar altă nu 
avea să apară decât după treizeci de mile, o tablă 
indicatoare anunţa o benzinărie. Şi iat-o, o piaţetă largă 
acoperită cu pietriş, două pompe, o lampă şi în spatele 
piaţetei o casă, în contururi imprecise. El puse frâna, coti 
spre piaţetă, opri în faţa uneia din pompe. Aşteptară. Când 
el cobori din maşină ca să bată la uşa casei, uşa se 
deschise şi ieşi o femeie. Păşi prin piaţetă, luă pompa, roti 
mânerul şi umplu rezervorul. Rămase lângă maşină, cu 
pompă în măna dreaptă, cu stânga sprijinită în şold. Vedea 
că el nu-şi putea lua ochii de la dansa. 

- Pompa e defectă, n-am voie s-o las din mână. Dar vă 
curăţ imediat geamurile. 

- Nu e cam pustiu pe aici? 

Ea îl privi cu mirare şi prudenţă. Nu mai era tânără şi 
prudenţa ei era aceea a unei femei care se implicase prea 
des şi prea des fusese dezamăgită. 

- Ultima localitate e la distanţă de douăzeci de mile în 
urmă, alta abia la treizeci de mile de aici - nu e oarecum... 
Adică, nu vă simţiţi izolată? Trăiţi în locul ăsta singură? 

Nu-i scăpară concentrarea gravă şi tandreţea din ochii lui 
şi surâse. Pentru că nu avea de gând să se lase vrăjită de 
privirea lui, surâsul ei părea ironic. El îi surâse la rândul lui, 
fericit şi jenat de ce se socotea dator să spună în replică 
următoare. 


224 


- Sunteţi frumoasă. 

Ea roşi un pic, abia vizibil sub mulţii ei pistrui, şi încetă să 
surâdă. Acum şi privirea ei deveni gravă. Frumoasă? 
Frumuseţea ei apusese şi ea o ştia, chiar dacă le mai plăcea 
bărbaţilor, chiar dacă mai era în stare să le trezească 
dorinţa şi orgoliul, chiar dacă-i mai făcea să se teamă de 
ea. Se uită la el, cercetându-i chipul. _ 

- E adevărat, e cam singuratic locul, dar m-am obişnuit. In 
plus... Şovăi, îşi lăsă ochii în jos, spre pompă, îi ridică din 
nou şi-l privi drept în faţă, roşie toată acum, stând încordată 
şi trădându-şi sfidătoare o năzuinţă: în plus, n-o să fiu 
singură mereu. 

O clipă rămase aşa, încordată, roşie, cu ochii în ochii lui. 
Apoi rezervorul se umplu, ea îl închise, plecă de lângă 
maşină şi agăţă pompa. Se aplecă, luă o găleată şi un 
burete, ridică ştergătoarele şi începu să curețe parbrizul. El 
observă cum o măsură, curioasă, pe nevastă-sa, care - 
adâncită în harta de pe genunchii ei - se întrerupse scurt, 
salutând din cap femeia, aruncându-i lui un zâmbet, şi 
reveni la studierea hărţii. 

ÎI stingherea să stea pasiv lângă ea, în timp ce spăla 
geamurile. Dar îi plăcea să se uite la ea cum munceşte. Nu 
era îmbrăcată nici în blugi şi cămaşă cadrilată şi nici într-o 
rochie de un albastru spălăcit, ci într-un pantalon-salopetă, 
albastru-închis, ca şi emblema firmei de care ţinea 
benzinăria, şi într-un tricou alb. Era robustă, dar se mişca 
uşor. Avea graţie în mişcări, părând că se bucură de forţa şi 
supleţea trupului ei. Breteaua salopetei îi lunecă de pe 
umăr, ea o puse la loc cu un deget, iar el se simţi tulburat 
ca în faţa unor gesturi de intimitate. 

Când terminase  curăţatul, el  plătindu-i şi ea 
îndreptându-se spre casă, pentru a-i aduce restul, porni s-o 
însoţească. După câţiva paşi pe pietrişul scârţâitor, ea îi 
puse măna pe braţ. 

- Nu-i nevoie să veniţi cu mine, vă aduc restul aici. 


225 


Aşadar, se opri în piaţetă, la jumătatea drumului între 
maşina lui şi casa ei. Ea intră, uşa se închise în urmă-i. 

Cât timp am, se întrebă, ca să mă hotărăsc? Un minut? 
Două? Cât durează până să aducă ea restul? Cât de 
ordonată este? Există o casă de bani, în care sunt rânduite 
bancnotele şi monedele, încât nu are de scos decât 
dintr-una din despărţituri câteva monede, dintr-altă câteva 
bancnote? Se grăbeşte oare, sau ştie că sunt bucuros de un 
minut în plus şi de încă unul? 

Se uită la sol şi observă că pietrişul era umed din cauza 
ceţii. Cu vârful pantofului răsuci o piatră; voia să ştie dacă 
era umed şi dedesubt; era. Pe colaboratorii săi îi învățase 
că a te concentra asupra unui gând nu e totuna cu a lua o 
decizie, că a medita la o problemă nu echivalează cu luarea 
unei decizii corecte, câteodată nerezultând chiar nici una, 
dimpotrivă, decizia devenind atât de complicată şi dificilă, 
încât gândirea îţi paralizează voinţa. Pentru a reflecta, ai 
nevoie de timp, pentru a te hotărî, ai nevoie de curaj, 
obişnuia el să spună şi ştia că acum nu-i lipsea timpul de a 
reflecta, ci curajul de a se hotărî. Mai ştia că viaţa 
contabilizează atât deciziile pe care nu le iei, cât şi pe cele 
pe care le iei. Dacă nu se hotăra să rămână, trebuia să-şi 
continue călătoria, chiar nefiind decis să meargă mai 
departe. Să rămân - ce să-i spun? S-o întreb dacă pot să 
rămân? Ce ar putea ea să-mi răspundă? Nu e oare obligată 
să spună nu, chiar dacă i-ar plăcea să zică da, pentru că nu 
poate lua asupră-şi povara răspunderii pe care ar implica-o 
întrebarea mea? Ar trebui să mă aflu aici, cu geanta mea de 
voiaj şi cu valiza, atunci când ea va ieşi din nou, iar maşina 
s-ar cuveni să fie de-acum plecată. Dar dacă ea nu mă 
vrea? Dacă mă vrea acum, iar mai târziu nu? Poate că mai 
târziu eu n-aş mai vrea să rămân? Nu, nu se va întâmpla 
aşa. Dacă ne vrem unul pe celălalt acum, o să ne vrem 
pentru totdeauna. 

Pomi spre maşină. Intenţiona să-i spună nevesti-sii că s-au 
amăgit, că nu-şi mai pot reface căsnicia, chiar dacă ăsta 


226 


doresc. Că în ultimele săptămâni o tristeţe s-a amestecat 
mereu în bucuria lui şi că nu mai vrea să trăiască mai 
departe cu această tristeţe. Că e conştient că face o 
nebunie riscând totul pentru această femeie pe care n-o 
cunoaşte şi care nu-l cunoaşte. Că preferă să fie nebun 
decât să rămână raţional şi trist. 

Când ajunsese la câţiva paşi de maşină, soţia lui îşi înălţă 
capul. Se uită la el, se aplecă peste scaunul şoferului, 
cobori geamul şi-i strigă ceva. Nu înţelegea ce anume. Ea 
repetă: descoperise pe hartă dunele cele mari. În timpul 
micului dejun îşi amintiseră amândoi de nişte imagini ale 
marilor dune pe care le văzuseră cândva; căutaseră 
zadarnic dunele pe hartă. Acum ea le găsise. Nu erau prea 
departe, până seară ar reuşi să ajungă. Era radioasă. 

Capacitatea ei de a se bucura de lucruri mărunte - cât de 
des îl uimise şi-l încântase! Şi felul încrezător în care-şi 
comunica bucuria! Era o încredere copilărească; se aştepta 
ca oamenii să fie buni, să-i bucure binele, să reacționeze cu 
bunătate. Vreme de mulţi ani nu-şi mai văzuse soţia într-o 
astfel de dispoziţie, abia în ultimele săptămâni redevenise 
încrezătoare. 

Îi văzu bucuria. Fu întâmpinat cu o îmbrăţişare. Era gata? 
Puteau pleca? 

El confirmă din cap, grăbi pasul ca şi cum ar prefera s-o ia 
la fugă, intră în maşină şi porni motorul. Părăsi piaţeta fără 
să privească în urmă. 

Soţia lui îi povestea cum descoperise dunele pe hartă, de 
ce nu le găsiseră amândoi dimineaţa. Îi spunea când ar 
putea să ajungă seara şi unde s-ar putea caza. Ce departe 
ar urma să meargă a doua zi. Ce înalte erau dunele. 

După im timp, ea băgă de seamă: ceva nu era în regulă. El 
conducea încet, privea concentrat în ceaţă, însoțea când şi 
când vorbele ei cu un mormăit aprobativ sau încurajator - 
că nu zicea nimic n-ar fi fost nefiresc nefireşti erau buzele 
lui strânse, obrazul crispat. Îl întrebă ce se întâmpla. Ceva 
la motor, la cauciucuri, la roţi? Ceva cu ceața şi şoseaua? 


227 


Altceva? Punea întrebările cu degajare la început, cu 
îngrijorare, pe măsură ce nu primea nici un răspuns. Nu-i 
era bine? Avea dureri? Când el viră spre dreapta, pe un 
petic de iarbă şi opri, era convinsă că are o problemă cu 
inima, ori cu circulaţia sângelui. 

- Lasă-mă, zise el şi ar fi vrut să mai spună că nu-i trebuie 
decât un răgaz de o clipă, dar acel cuvânt desferecă 
încordarea ce-i închisese gura, îi crispase obrazul, îi oprise 
lacrimile. Nu mai plânsese de zeci de ani. Incercă să-şi 
înăbuşe hohotul, dar hohotul sugrumat se prefăcu în 
geamăt, geamătul în urlet, îşi agită braţele, în chip de scuză 
şi explicaţie, că venise peste el plânsul acesta pe care nu-l 
dorea, însă nu şi-l putea reţine. Dar curând nevoia de scuze 
şi lămuriri pieri, măturată de lacrimi, iar el şedea cu mâinile 
în poală, cu capul plecat, cu pieptul zvâcnind şi hohotea. Ea 
îl luă în braţe, dar el nu se destinse în braţele ei, ci rămase 
nemişcat, în aceeaşi poziţie. Văzând că plânsul nu 
încetează, ea îşi propuse să caute în localitatea următoare 
un hotel şi eventual un medic. Ar fi vrut să-l sprijine, să-l 
ajute să părăsească locul şoferului, dar el lunecă singur pe 
scaunul alăturat. 

Ea demară. El continua să plângă. Plângea cu gândul la 
visul său, la ofertele pe care i le făcuse viaţa şi cărora el, 
sustrăgându-li-se, nu le dăduse curs. Plângea gândindu-se 
la tot ce era irepetabil şi de neînlocuit în existenţa lui. Nimic 
nu se repeta, nimic nu putea fi recuperat. Plângea fiindcă 
nu dorise mai intens ce-şi dorise şi fiindcă deseori nici nu 
ştiuse ce-şi doreşte. Plângea reflectând la ce fusese dificil şi 
greşit în căsnicia lor, dar şi la ce fusese frumos. Plângea 
recapitulând dezamăgirile pe care şi le pricinuiseră, dar şi 
speranţele şi aşteptările pe care le împărtăşiseră în 
săptămânile din urmă. Nimic din ceea ce-i venea în minte 
nu era lipsit de o nuanţă tristă, dureroasă, fie şi numai 
pentru că orice frumuseţe şi fericire se arătau efemere. 
Dragostea, căsnicia - cât fusese bună -, anii cei buni alături 
de copii, bucuriile profesiei, entuziasmul inspirat de cărţi 


228 


sau de muzică - totul trecuse. Memoria îi derula prin faţa 
ochiului lăuntric imagine după imagine, dar nici nu apucă să 
se uite ca lumea la una din ele, că i se şi aplică o ştampilă 
cu litere apăsate şi chenar gros: trecut. 

Trecut? Nu trecuseră toate pur şi simplu pe la spatele lui şi 
fără ca şi el să aibă vreo contribuţie. El însuşi sfărâmase 
lumea făurită de iubirea lor. De acum, lumea aceea nu mai 
avea să existe, nici măcar în chip de imagine în alb-negru, 
în locul uneia colorate; n-avea să mai fie nici o imagine. 

Lacrimile îi secară. Era epuizat şi pustiit, îşi dădu seama că 
plânsese pentru căsnicia lui, ca şi cum s-ar fi încheiat, 
pentru soţia lui, de parcă ar fi pierdut-o. 

Ea îl privi, îi zâmbi: 

- Ei? 

Trecură pe lângă o tablă indicatoare cu numele unei 
localităţi, specificându-i-se numărul locuitorilor şi nivelul 
deasupra mării. Câteva sute de oameni, se gândi, şi iată un 
orăşel. Doar câţiva metri deasupra mării; trebuie să fie pe 
aproape, deşi nu se zăreşte din cauza ceţii. 

- Vrei, te rog, să opreşti? Ea merse până la marginea 
şoselei şi opri. Acum, îşi spuse el, acum. 

- Am să cobor aici. Nu mai continui drumul împreună cu 
tine. Sunt conştient că mă port aberant. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama mai înainte. Dar nu ştiu cum aş fi putut să-mi 
dau seama. Incercăm să ne acomodăm printre ruine. Nu 
vreau să-mi orânduiesc existenţa, în compania ta, printre 
ruine. Vreau pur şi simplu să mai încerc o dată. 

- Ce? Ce anume vrei să încerci? 

- S-o iau de la capăt: viaţa, dragostea, totul. Sub privirea 
ei şocată, rănită, lui însuşi vorbele pe care le rostea i se 
păreau copilăreşti. Ce avea să facă şi cum avea s-o ducă 
aici, din ce avea să trăiască şi ce avea să se întâmple cu 
existenţa lui de acasă - dacă ea l-ar întreba, n-ar avea ce 
să-i răspundă. 

- Să mergem până la dune. Poţi fugi şi atunci. Nu am cum 
să te rețin. Dar hai să stăm de vorbă, dacă n-ai căzut într-o 


229 


prăpastie prea adâncă. Poate că ai dreptate şi noi nu am 
înfruntat încă tot cş a fost sau ce nu a mai fost între noi; s-o 
facem acum. Îi puse măna pe genunchi: Da? 

Avea dreptate. De ce n-ar merge împreună până la 
aşezarea de lângă dune, ca să stea de vorbă, acolo, despre 
toate? De ce nu i-ar spune măcar să-l lase aici, să plece 
fără el mai departe, fiindcă el are nevoie de numai câteva 
zile de singurătate - după care o s-o ajungă din urmă, cel 
târziu la zborul de întoarcere? Nu s-ar cuveni să-i 
povestească nevesti-sii despre visul său, despre femeia de 
la benzinărie? N-ar fi cinstit aşa? 

- Nu pot fugi decât acum. Cobori din maşină. 

- Vrei, te rog, să-mi deschizi portbagajul? 

Ea dădu din capcănu. 

El înconjură maşina, deschise uşa pe partea ei, trase de 
mica manetă dintre uşă şi scaun, săltând capacul 
portbagajului, îşi scoase valiză şi geanta de voiaj, le aşeză 
pe jos. Trânti capacul portbagajului şi reveni lângă uşă. Era 
încă deschisă. Nevastă-sa, de pe scaunul ei, îşi ridică ochii 
spre el. Închise uşa cu blândeţe şi calm, dar se simţi de 
parcă o lovise peste faţă. Ea continua să-l privească. Işi luă 
valiză şi geanta şi porni. Cu spatele la maşină, făcu un pas; 
nu ştia dacă va mai fi în stare de încă unul, iar după aceea 
de altul şi iarăşi de altul. Dacă se oprea, ar fi nevoit să se 
întoarcă şi să se urce în maşină. Dacă ea nu pleca în câteva 
clipe, n-ar mai găsi puterea să păşească mai departe. 
Pleacă, o rugă în gând, pleacă. 

Ea demară şi plecă. El nu se întoarse decât atunci când nu 
mai auzi maşina. Ceaţa o şi înghiţise. 

Găsi un motel şi negocie o chirie ieftină pentru o lună 
întreagă. Găsi un restaurant cu o tejghea lată în faţa 
barului, cu mese şi scaune din material plastic; era şi un 
tonomat. Bău mult, simţi în unele momente o veselie 
absurdă, în altele nevoia să plângă din nou, dar îşi spuse că 
a plâns destul pentru ziua aceea. Era singurul restaurant 
din localitate, şi toată seara i se întâmpla să-şi ciulească 


230 


urechile, aşteptând să audă cum opreşte o maşină, cum 
coboară cineva din ea şi să recunoască în paşii de pe pietriş 
sunetul paşilor nevesti-sii. Aştepta plin de speranţă; şi plin 
de spaimă. 

A doua zi dimineaţa se duse la ţărmul oceanului. Pe plajă 
se lăsase iarăşi ceața, cerul şi apa erau cenuşii, aerul cald, 
umed şi apăsător. Trăi sentimentul că are nesfârşit de mult 
timp. 


231