Bernhard Schlink — Weekendul

Weekendul 


Bernhard Schlink; 


Născut la 6 iulie 1944 la Bielefeld, Bernhard Schlink a 
studiat ştiinţele juridice la Heidelberg şi Berlin. Intre 1992 şi 
2006 a fost profesor de Drept şi Filozofia dreptului la 
Universitatea Humboldt din Berlin. A debutat în 1987 cu 
romanul poliţist Dreptatea lui Selb, primul volum al unei trilogii 
de succes din care mai fac parte înşelăciunea lui Selb (1992), 
distins în 1993 cu Premiul german pentru literatură polițistă, şi 
Crima lui Selb (2001; Polirom, 2005), aceasta din urmă fiind 
unanim apreciată de critica literară. Afirmarea internaţională se 
datorează însă romanului Cititorul (1995; Polirom, 2002, 2009), 
carte socotită un adevărat eveniment literar (a figurat mai multe 
luni pe locul întâi al listei de bestselleruri din New York Times şi 
a fost tradusă în aproape patruzeci de limbi), distinsă cu 
numeroase premii naţionale şi internaţionale. Romanul a fost, 
de asemenea, ecranizat în 2007 de studiourile Miramax, cu 
Ralph Fiennes şi Kate Winslet în rolurile principale. Filmul s-a 
bucurat de cinci nominalizări la premiile Oscar şi BAFTA şi este 
câştigătorul unui Glob de Aur. In anul 2000, Bernhard Schlink a 
publicat, cu acelaşi succes, volumul de povestiri Evadări din 
iubire (Polirom, 2003). In 2002, a primit din partea statului 
francez titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare. în colecţia 
„Biblioteca Polirom" a mai apărut întoarcerea acasă (2006; 
Polirom, 2007). 

Pasionaţii de ficţiune istorică vor aprecia cu siguranţă 
romanul Weekendul (2008). Protagonistul, Jorg, este un fost 
terorist al Rote Armee Fraktion (gruparea BaaderMeinhof), 
grațiat după douăzeci şi trei de ani de închisoare, la care a fost 
condamnat pentru cele patru crime săvârşite în numele unei 
revoluţii în care nu mai credea aproape nimeni. Având ca scop 
subminarea unui sistem corupt, acela al Germaniei anilor '70, 
Jorg ajunge să plătească în faţa justiţiei în numele căreia, de 
fapt, lupta. 

Problema moralității acţiunilor sale şi ale prietenilor săi din 
tinereţe este dezbătută printr-o confruntare directă cu Henner, 


Andreas, lise, Ulrich şi Karin, cei alături de care împărtăşise 
idealurile sale revoluţionare, în timpul unui weekend petrecut la 
conacul surorii lui Jorg, Christiane. 

Insă mult mai dureroasă este confruntarea dintre Jorg şi 
fiul său, Ferdinand, tânărul care a purtat întreaga viaţă 
stigmatul unui tată criminal şi al unei mame sinucigaşe. 


Vineri 1 

A ajuns cu puţin înainte de şapte. Fiind dimineaţa 
devreme, se aştepta să ajungă mai repede, înaintea tuturor. 
Văzând că urmează un şantier, apoi încă unul, se impacientă. Va 
ieşi oare pe poartă, se va uita după ea, descurajat şi dezamăgit 
de prima impresie ? Văzu soarele răsărind în oglinda 
retrovizoare - i-ar fi plăcut să-i iasă în cale, nu să răsară în 
spatele ei, chiar dacă lumina o orbise. 

Parcă maşina în locul obişnuit şi parcurse încet drumul 
până la poartă, ca de obicei. îşi îndepărtă din minte tot ce ţinea 
de viaţa ei şi făcu loc pentru el. Ce-i drept, el ocupa un loc stabil 
în gândurile ei; nu trecea o oră să nu se întrebe ce face sau cum 
îi merge. Dar când se întâlneau, voia să se gândească numai la 
el. Abia acum, când viaţa lui nu mai stagna, ci părea să se 
îndrepte într-o direcţie clară, avea cu adevărat nevoie de atenţia 
ei. 

Clădirea veche din piatră decolorată se afla în plin soare. 
Faptul că o clădire atât de meschină putea părea totuşi 
frumoasă o emoţionă din nou într-un mod ciudat: zidul vechi cu 
vita-de-vie sălbatică, verdele crud al pădurii şi al pajiştii 
primăvara sau vara, galbenul şi roşul toamna, turnuleţele de la 
colţuri şi turnul cel mare din mijloc, al cărui geam semăna cu 
geamurile de biserică, poarta grea, aproape respingătoare, care 
nu servea drept zid protector pentru locuitorii casei, ci ca 
sperietoare care-i alungă pe duşmanii lor. Se uită la ceas. Cei 
dinăuntru te făceau să aştepţi mult şi bine. I s-a întâmplat de 
mai multe ori să aranjeze degeaba o întâlnire de două ore şi să 
nu vină nimeni după ea la ora stabilită, să stea cu el încă o 
jumătate sau trei sferturi de ceas, fără a fi, de fapt, prezentă. 

Dar când clopotele bisericii din apropiere au început să 
bată ora şapte, poarta se deschise şi el ieşi clipind des din cauza 
soarelui orbitor. Traversă strada şi îl îmbrăţişă înainte ca el să 


apuce să scape de cele două genţi mari, captiv în braţele ei, 
nerăspunzându-i la gest. 

— în sfârşit, spuse ea, în sfârşit. 

— Lasă-mă pe mine la volan, spuse el când au ajuns la 
maşină. Dac-ai ştii cât am visat la asta... 

— Ai încredere în tine ? In ziua de azi maşinile au devenit 
mai rapide şi traficul mai aglomerat. 

El încuviinţă şi demară imediat, fruntea transpirându-i de 
emoție. Ea stătea încordată în scaunul din dreapta şi nu i-a făcut 
observaţii când l-a văzut că ia curba greşit în oraş sau că 
depăşeşte aiurea pe autostradă. Până când a văzut semnul 
pentru popas. 

— Trebuie să mănânc ceva, sunt în picioare de la cinci şi 
n-am apucat să iau micul dejun, îi spuse. 

Cât a stat la închisoare, l-a vizitat din două-n două 
săptămâni. Dar când a însoţit-o la tejghea, a încărcat tava, a 
ieşit de la baie şi s-a aşezat în faţa ei, i s-a părut că-l vede 
pentru prima oară după o perioadă îndelungată. Observă cât 
îmbătrânise, i se păru mai bătrân decât la vizitele ei, mai obosit 
decât ar fi vrut ea să admită. La prima vedere era acelaşi tip 
mişto, cu faţa lată, pătrăţoasă, ochii verzi, luminoşi şi părul des, 
brunet spre grizonant. Insă poziţia incomodă accentua burta 
mică, dar vizibilă, care nu se potrivea deloc cu membrele firave, 
mersul şleampăt, faţa cenuşie, iar ridurile scurte, în diagonală, 
de pe frunte şi brazdele adânci şi lungi din obraji nu trădau 
concentrare, ci faptul că era depăşit tot timpul de situaţie. ŞI 
când vorbea - s-a speriat de lentoarea şi ezitarea cu care 
reacţiona la vorbele ei, de gesticularea stridentă, obsesivă cu 
care îşi sublinia cuvintele. De ce ignorase toate astea atunci 
când îl vizita? Oare ce fel de gânduri şi trăiri interioare nu mai 
remarcase? 

— Mergem la tine ? 

— Plecăm la ţară în weekend. Am cumpărat cu Margarete 
o casă în Brandenburg. E într-o stare jalnică, n-are încălzire şi 
lumină, iar apa se trage de afară, de la pompă, dar e lângă un 
parc vechi, imens. E superb acolo acum, în timpul verii. 

— Şi cu ce gătiţi ? 

Ea râse: 


— Asta te interesează pe tine ? Cu nişte butelii mari şi 
roşii. Pentru weekendul ăsta am mai luat două; i-am chemat şi 
pe prietenii noştri vechi. 

Sperase c-o să se bucure. Dar nu părea deloc bucuros. 

— Când? a fost tot ce-a întrebat. 

Se gândise mult la asta. Cine i-ar face bine, cine l-ar face 
să se închidă în el? Trebuie să iasă în lume, îşi spusese. In plus, 
avea nevoie de ajutor. Şi cine să-l ajute, dacă nu prietenii vechi? 

Până la urmă, a hotărât: prietenii adevăraţi aveau să fie 
cei care se vor fi bucurat de telefonul ei. La unii dintre ei a simţit 
regretul când au refuzat invitaţia; ar fi venit dac-ar fi ştiut din 
timp şi nu şi-ar fi făcut alte planuri. Dar ce să mai facă ? Nu se 
aştepta să-i dea drumul aşa de repede. 

— Henner, lise, Ulrich cu noua soţie şi fiica lor, Karin cu 
bărbatul ei şi, normal, Andreas. Cu tine, cu Margarete şi cu mine 
am fî unsprezece. 

— Şi Marko Hahn? 

— Cine? 

— Ştii tu, tipul cu care doar am corespondat la început, 
care m-a vizitat pentru prima oară acum patru ani. După care, 
din ce în ce mai des. In afară de tine, el ar fi... 

— Te referi la sonatul ăla din cauza căruia era să nu mai 
primeşti graţierea? 

— El n-a făcut decât ce l-am rugat. Eu am scris formula de 
salut, eu cunoşteam destinatarul şi motivele lui. N-ai ce să-i 
reproşezi. 

— Tu n-aveai de unde să ştii în ce te bagi. In schimb, el 
ştia şi nu te-a împiedicat, dimpotrivă, te-a tras după el. Profită 
de tine. 

Se înfuriase, ca în dimineaţa aceea în care a citit în ziar că 
el trimisese un mesaj de întâmpinare unui congres stângist 
obscur întrunit pentru a discuta despre violenţă. Practic, prin 
asta îşi recunoştea incapacitatea de a fi raţional şi de a regreta 
ce făcuse — un astfel de om n-avea cum să fie grațiat. 

— Il sun şi-l invit şi pe el. 

Se ridică, se scotoci în buzunare, găsi câteva monede şi se 
duse să dea un telefon. Se ridică şi ea, vru să fugă după el, dar 
se opri şi se aşeză la loc. Când văzu că nu mai ştie ce să spună, 
se ridică din nou, se duse la el, îi luă receptorul din mână şi-i 


dădu celuilalt indicaţiile privind drumul spre casă. El o luă de 
mijloc şi asta o bucură atât de mult, încât se simţi împăcată. 

Au mers mai departe, dar de data asta conducea ea. După 
un timp, el o întrebă: 

— Pe fiu-meu de ce nu l-ai invitat? 

— L-am sunat, dar mi-a închis telefonul. Apoi i-am scris o 
scrisoare, spuse ridicând din umeri. 

Ştiam că vrei să vină şi el. Ştiam, de asemenea, că n-o să 
vină. S-a dezis de tine de mai mult timp. 

— Nu el. Ei... 

— Şi ce contează? El e exact aşa cum l-au crescut. 


Henner nu ştia ce să creadă sau la ce să se aştepte de la 
weekendul ăsta. Nu ştia cum o să reacționeze când o să-i vadă 
pe Jorg, pe Christiane şi pe ceilalți prieteni de demult. Când l-a 
sunat Christiane, a acceptat invitația imediat. Poate pentru că a 
simţit o nuanţă imploratoare în vocea ei? Sau din cauză că 
prieteniile vechi deţineau drepturi pentru o loialitate eternă? Din 
curiozitate ? 

Ajunsese prea devreme. Văzuse pe hartă că locuinţa 
Christianei se învecina cu o rezervaţie naturală şi avea chef să 
se mai plimbe puţin înainte de întâlnire. Să se plimbe, să tragă 
aer în piept, să se deconecteze complet. Se întorsese abia 
miercuri de la o conferinţă din New York, apăsat de conţinutul 
biroului şi al agendei sale supraîncărcate. 

Rămase uluit de cât de spectaculos arăta proprietatea : 
văzu ziduri de piatră, o poartă de fier, un stejar înalt în faţa 
casei şi un parc în spatele ei, casa fiind, de fapt, un conac vechi 
de câteva secole. Acoperişul era din tablă ondulată ruginită, 
tencuiala era cojită şi mucegăită, iar pajiştea spre care dădea 
terasa din spate era năpădită de buruieni şi tufişuri. însă 
ferestrele erau noi, iar la intrare cineva presărase un strat de 
prundiş nou. Pe terasă fuseseră scoase piese de mobilier din 
lemn ca de berărie, o masă cu patru scaune desfăcute şi alte 
câteva strânse, iar buruienile fuseseră plivite de pe potecile din 
parc. 

Henner porni pe una din ele şi se cufundă într-o lume 
tăcută şi verde; cerul dispăruse, se vedea doar frunzişul scăldat 
în lumină, iar de-o parte şi de alta a potecii cu iarbă tufişurile şi 
copacii păreau să nu fi lăsat nici un spaţiu liber prin care să ieşi 


din desiş. O pasăre a ţopăit în faţa lui un timp, apoi a dispărut 
atât de repede încât Henner n-ar fi putut spune unde s-a dus, 
nici dacă a zburat sau a sărit undeva. Henner şi-a dat seama că 
numeroasele poteci oglindeau concepţia arhitectului peisagist 
care voia să dea impresia de întindere, de spaţiu nemărginit. Cu 
toate astea, se simţea ca într-o pădure fermecată, în care se 
rătăcise şi refuza să mai găsească drumul. Chiar în clipa în care 
i-a trecut prin cap acest gând, pădurea s-a terminat şi se trezi în 
faţa unui pârâu larg, pe malul celălalt se întindeau câmpii şi, în 
depărtare, un sat cu nelipsitul turn de biserică şi cu silozuri 
pentru cereale. Deocamdată era linişte peste tot. 

Apoi, în amonte, zări o femeie stând pe o bancă. Scrisese 
ceva, dar când îl văzu, lăsă caietul şi creionul să-i alunece în 
poală şi îl privi cu atenţie. Se duse spre ea. Un şoricel gri, se 
gândi, o tipă nesofisticată, neajutorată, complexată. Ea îi 
întoarse privirea. 

— Nu mă mai recunoşti? 

— lise! 

| se întâmplase de nenumărate ori să stea în faţa unor 
cunoscuţi şi să nu-şi amintească numele lor - se bucura enorm 
când dintr-odată făcea legătura dintre un nume şi un chip pe 
care aproape că nu-l mai recunoştea. Ultima oară când o văzuse 
pe lise, în anii '70, era o femeie tânără şi frumoasă, cu nasul şi 
bărbia puţin ascuţite, cu gura un pic aspră, uşor aplecată tot 
timpul ca să nu atragă privirile spre sânii ei mari, dar o apariţie 
radioasă cu părul blond, pielea albă şi ochii albaştri. Acum 
Henner nu mai vedea nici o urmă din acea lumină, chiar dacă 
lise zâmbea prietenos, bucurându-se de revedere şi de faptul c- 
o recunoscuse. Aproape că-i era jenă în locul ei, ca şi când i-ar fi 
părut rău că nu mai e aşa cum a promis să fie şi să rămână. 

— Ce mai faci ? 

— Mi-am luat liber. Trei ore de engleză - mă înlocuieşte 
prietena mea şi sunt sigură că face o treabă bună, dar m-aş 
simţi mai bine dacă m-ar suna sau dacă aş putea să vorbesc cu 
ea. Il privi, de parcă ar fi putut-o ajuta cu ceva. N-am mai făcut 
asta niciodată: să-mi iau liber aşa, pur şi simplu. 

— Unde predai ? 

— Am rămas aici. Când aţi plecat, am terminat pedagogia, 
am acceptat primul post pe care l-am găsit şi apoi m-am mutat 
la fostul meu liceu. 


Mai predau şi acum: germana, engleza şi istoria artei. 
Continuă, de parcă ar fi vrut să scape repede: 

Copii nu am. De măritat nu m-am măritat. Am două pisici 
şi o locuinţă proprietate personală pe deal, cu vedere spre 
câmpii. îmi face plăcere să predau. Uneori am impresia că 
treizeci de ani sunt de ajuns, dar probabil că aşa gândeşte toată 
lumea când vine vorba de locul său de muncă. 

Oricum nu mai am mult. 

Henner aştepta să-i întoarcă întrebarea: „Şi tu ce mai 
faci?". Văzând că n-o face, a continuat să-i pună întrebări: 

— Ai păstrat legătura cu Jorg şi Christiane? 

Ea scutură din cap: 

— M-am întâlnit cu Christiane întâmplător în gara din 
Frankfurt; din cauza căderilor masive de zăpadă, orarul fusese 
dat peste cap şi aşteptam amândouă trenurile de legătură. Am 
mai vorbit de câteva ori la telefon. Mi-a zis să-i scriu lui Jorg, dar 
mult timp n-am îndrăznit s-o fac. însă când a semnat petiția aia, 
am simţit că trebuie să-i scriu. „Nu mă milogesc să fiu grațiat. 
M-am luptat cu statul ăsta, dar şi el s-a luptat cu mine, aşa că 
nu ne suntem datori cu nimic. Trebuie să fim datori numai faţă 
de propriile pretenţii." îţi mai aminteşti? Era foarte mândru când 
a anunţat că ceruse amnistierea - dintr-odată am văzut în el 
băiatul pe care-l cunoscusem. Cel de care mă îndrăgostisem 
atunci. Zâmbi: Pe atunci el n-a observat, iar eu, nici atât. Eraţi 
cu toţii aşa de... 

Mi-era frică de voi. Asta fiindcă tot timpul ştiaţi ce e bine şi 
ce e rău şi aveaţi păreri foarte clare despre ce era de făcut. Și 
fiindcă eraţi atât de hotărâți, de categorici, de neînduplecaţi şi 
de curajoşi. Vouă totul vi se părea foarte limpede şi mie mi-era 
ruşine că îmi vine greu să înţeleg ce-i cu capitalul, cu statul şi cu 
puterea, şi când începeaţi să discutati despre porcii ăia... 

îşi scutură din nou capul, copleşită de vechiul sentiment 
de ruşine şi frică. 

— Şi trebuia să termin repede ca să câştig bani, pe când 
voi aveaţi bani şi timp liber cât cuprinde şi taţii voştri erau nişte 
oameni realizaţi — tatăl lui Jorg şi al Christianei era profesor, al 
tău, avocat, al lui Ulrich, un dentist cu experienţă, al lui Karin, 
pastor. Taică-meu îşi pierduse mica fermă din Silezia, de pe 
urma căreia nici măcar nu ne puteam hrăni, şi se angajase la o 
fermă de lapte. „Lăptăreasa noastră mică", aşa mă numeaţi şi 


nu cred c-o spuneaţi cu răutate, dar eu nu reuşeam să mă 
integrez în gaşcă, iar voi mai mult mă toleraţi, iar când am 
dispărut din peisaj... 

Henner încerca să găsească amintiri care să le reflecte pe 
cele ale lisei. Chiar fusese tipul ăla care ştia totul şi avea tot 
timpul din lume? A vorbit el despre poliţişti, politicieni şi 
judecători în termenii ăia? Chiar o numise „lăptăreasă" pe lise? 
Ce departe părea totul. îşi amintea de atmosfera nopţilor 
animate de discuţii nesfârşite în care sudau ţigară de la ţigară şi 
beau vin roşu ieftin, de senzaţia aia că tot timpul cauţi ceva nou, 
că trebuie să găseşti acţiunea şi sistemul de analiză potrivit, de 
exaltarea cu care-şi făceau planuri comune şi pregătiri, de 
sentimentul intens, euforia declanşată la auzul propriilor voci, 
atunci când auditoriul sau strada le aparţinea. Nu-şi mai 
amintea însă despre ce discutau, ce căutau sau de ce simțeau 
nevoia să cucerească auditoriul sau strada, şi cu atât mai puţin 
cum îi mergea lisei în perioada aia. Chiar le aducea ţigări şi le 
făcea cafeaua? Era profesoară de istoria artei — ea o fi pictat 
pancartele? 

— Mi se pare drăguţ că te-ai ocupat de Jorg. 

L-am vizitat când l-au condamnat, dar n-am reuşit să 
schimb o vorbă decentă cu el. Şi aşa a rămas până acum o 
săptămână, când am primit telefonul de la Christiane. S-a 
schimbat mult? 

— Ah, păi, ştii, eu nu l-am vizitat, i-am scris doar. Nu m-a 
invitat niciodată. 

îl privi cu atenţie, iar el nu ştia ce să creadă: 

nu înţelesese dezinteresul lui îndelungat faţă de Jorg sau 
curiozitatea cu care se interesa acum dacă s-a schimbat? 

— Vom vedea în curând, nu-i aşa ? 

După ce plecă Henner, lise deschise caietul şi citi ceea ce 
scrisese până atunci. 

înmormântarea a avut loc într-o zi caldă, cu soare. Era o zi 
potrivită pentru o excursie la mare, o zi în care îţi venea să faci 
baie, să întinzi o pătură, să scoţi vinul roşu, pâinea şi caşcavalul, 
să mănânci şi să bei, să te uiţi la cer şi să-ţi laşi gândurile să 
plutească alături de nori. Nu era o zi în care să faci ceva 
important sau să mori. 


Cei  îndoliaţi aşteptau în faţa bisericii. Se salutau, 
descopereau cunoştinţe vechi, se prezentau sau se comportau 
reţinut. Fiecare cuvânt era fals. 

Cei care veniseră se străduiau să pară implicaţi, schimbul 
de amintiri părea banal şi când cineva se întreba de motiv, 
lumea îl respingea iritată, neştiind ce să-i răspundă. Fiecare 
cuvânt părea absurd pentru că însăşi moartea lui Jan fusese 
ceva absurd. N-ar fi trebuit să se sinucidă, lăsând în urmă trei 
orfani şi o văduvă. Când nu-ţi mai suporţi nevasta şi copiii, 
divorţezi. Nu se face să-ţi pui capăt zilelor, să evadezi şi să-i laşi 
pe ai tăi să îndure sentimentul de vinovăţie. 

Cineva dintre prietenii vechi spuse ceva. Un altul dădu din 
cap: 

— Jan s-a căsătorit cu Ulla când ea a rămas însărcinată, 
după primul copil s-a lăsat convins şi i-a făcut şi pe gemeni, ca 
ea să nu-şi dea seama că n-o mai iubeşte, a renunţat la cariera 
de la universitate şi s-a făcut avocat ca să-i meargă bine 
familiei, mai muncea şi acasă ca Ulla să-şi poată termina studiile 
- a făcut tot ce se cuvine. 

Dar cât să rezişti la aşa ceva ? Să renunţi la dorinţele tale, 
doar fiindcă aşa se cuvine ? Şi chiar dacă reuşeşti s-o faci - nu e 
ca şi când ai fi murit ? 

— Vine Ulla, interveni al treilea. 

în biserică, tatăl lui Jan ţine un discurs. Povesteşte despre 
cât de incredibil e tot ce s-a întâmplat : despre dispariţia lui Jan 
şi despre cum l-au descoperit peste câteva zile în Normandia, 
intoxicat cu gazele de eşapament pe care le eliberase în maşina 
parcată cu bordul spre mare, în apropierea unei localităţi în care 
fusese foarte fericit cu câţiva ani în urmă. Vorbeşte despre 
violenţa de neînțeles a impulsului indus de depresie care l-a 
smuls de lângă familie şi carieră şi l-a împins spre moarte. Este 
capul cărunt al familiei cu mulţi copii şi nepoti, un pastor ieşit la 
pensie care vorbeşte cu atâta convingere şi empatie despre 
depresie, încât i-a impresionat până şi pe prietenii lui Jan, care 
nu-şi aminteau să-l fi văzut vreodată deprimat. Cine avea oare 
dreptate ? 

lisei i se părea că vede şi acum ceremonia. A fost ultima 
oară când s-a întâlnit cu nişte prieteni cu care îi plăcea să-şi 
petreacă weekendul. Jorg dispăru la scurt timp după aceea. La 
înmormântare vorbise cu dispreţ despre Jan: omul nu trebuie să- 


şi arunce viaţa la gunoi pentru nişte tâmpenii burgheze dacă 
poate lupta pentru o cauză măreaţă. Christiane bănuia pentru 
ce se pregăteşte Jorg, nu se dezlipea de el şi-i aproba vederile 
revoluţionare şi deplasate de parcă ar fl vrut să-i arate că alături 
de ea îşi poate găsi locul în univers şi că nu trebuie să dispară 
din cauza ei. Mai târziu, toţi s-au risipit care încotro. într-un fel, 
Jorg făcu ceea ce fusese evident pentru toată lumea: 

îşi stabili cursul în viaţă. 

Dar nu întâlnirea viitoare cu prietenii fusese cea care o 
răscolise şi-i adusese aminte de înmormântare. îi dăduse doar 
impulsul pentru scris, îşi cumpărase un caiet mare şi gros cu 
coperţi de carton, un creion verde cu mină lungă, folosit în 
special de arhitecţi, lucru care i s-a spus şi care a bucurat-o 
nespus. Plecase joi de la şcoală după ore şi venise încoace cu 
trenul, autobuzul şi taxiul, ca să facă într-un loc străin un lucru 
care, de fapt, i se părea cât se poate de pretenţios, şi anume să 
scrie. 

Nu, interesul ei pentru înmormântări era un fenomen mai 
vechi. Cu câţiva ani în urmă, fusese atrasă de o piesă de teatru 
din care reţinuse o imagine referitoare la atentatele din 11 
septembrie. Nu era vorba de imaginea avioanelor zburând spre 
turnuri, nici de cea a turnurilor fumegânde, în prăbuşire, şi nici 
de aceea a oamenilor învăluiţi de nori de praf. Altceva nu reuşea 
să-şi scoată din cap: imaginea trupurilor în cădere. Unii săriseră 
singuri, alţii în doi, atingându-se în cădere sau ţinându-se chiar 
de mână. Imaginea i se derula încontinuu în faţa ochilor. 

A citit tot ce a găsit. Estimaseră că numărul trupurilor în 
cădere era în jur de două sute. Că săriseră mulţi, dar unii se 
refugiaseră lângă ferestre şi fuseseră aruncaţi afară de suflul 
exploziei sau împinşi de ceilalţi care s-au îngrămădit lângă 
geam. Că dintre cei care au sărit, unii au ales aşa văzând că nu 
mai au scăpare, alţii au sărit pentru că voiau să fugă din calea 
fierbinţelii de nesuportat. A citit că fierbinţeala a atins peste 
cinci sute cincizeci de grade şi că a ajuns la oameni înaintea 
flăcărilor. Că au căzut de la o înălţime de peste patru sute de 
metri şi căderea a durat chiar şi până la zece secunde. Că 
imaginile cu trupurile în cădere erau prea şterse, făcând 
imposibilă identificarea  feţelor. Că rudele şi prietenii 
recunoşteau câte un corp în cădere după haine, unii simțindu-se 


uşuraţi, alţii lăsându-se pradă disperării. Că cei care muriseră în 
urma căderii nu puteau fi identificaţi. 

Dar nici o informaţie n-a impresionat-o mai mult decât 
imaginea aceea. Corpurile în cădere, ambele braţe şi deseori 
toate membrele întinse înainte. Probabil că lise ar fi putut găsi şi 
înregistrări, nu numai pozele acelea din cărţi, ar fi putut urmări 
căderea propriu-zisă, unduirea trupurilor şi zbaterea. Dar îi era 
prea frică. Unele corpuri arătau de parcă ar fi plutit spre pământ 
sau dimpotrivă, ca şi când şi-ar fi luat zborul spre cer. lise spera 
şi se îndoia. E cineva în stare de aşa ceva? E cineva în stare să 
sară într-o situaţie ca asta, să zboare, chiar dacă zborul ar dura 
doar zece secunde — ultimele din viaţa sa? Se poate bucura de 
viaţă, aşa cum o fac oamenii de obicei, în ultimele zece secunde 
din viaţa sa, care va fi curmată de o moarte bruscă şi 
nedureroasă? 

în piesa de teatru era vorba despre un bărbat care în 
dimineaţa de 11 septembrie trebuia să se afle la birou, într-unui 
din cele două turnuri, dar care întârziase şi, văzând că ziua 
aceea ar fi putut fi ultima pentru el, a profitat de şansa noii vieţi, 
rupând-o cu trecutul. lise nu privise şi nu citise piesa. în capul ei, 
omul văzuse corpurile plutinde, prăbuşinde şi zburânde, şi 
imaginea asta îl inspirase să o rupă cu viaţa sa anterioară - 
lucru cu care empatiza şi care îi dădea un sentiment de 
împlinire. Şi asta i-a ocupat mintea un timp, făcând-o să-şi 
amintească de înmormântarea lui Jan, la care acum se gândea 
în termeni diferiţi, întrebându-se: oare chiar s-a sinucis sau, de 
fapt, a vrut să evadeze din vechea viaţă pentru a începe una 
nouă? O năpădiră toate întrebările care le preocupaseră pe ea şi 
pe Ulla în anii de după moartea lui Jan, de la înmormântare până 
la telefonul misterios, hainele străine, documentele lipsă, 
autopsia. 

întors din plimbare, Henner observă lângă casă o altă 
maşină care parcase lângă poartă. Era un Mercedes mare, 
argintiu, cu număr de Hamburg. 

Poarta era deschisă, aşa că Henner intră şi după ce ochii i 
se obişnuiră cu întunericul zări în stânga treptele spre etaj şi un 
coridor închis pe ambele părţi cu două uşi. Scările şi coridorul 
erau susţinute de o schelă metalică, tencuiala se decojea, iar pe 
jos câteva plăci din piatră naturală fuseseră înlocuite cu bucăţi 


de ciment. Dar totul era curat şi vizavi de intrare, pe o masă 
veche, cineva aşezase o vază mare cu lalele colorate. 

La etaj cineva deschise şi închise o uşă, iar pentru scurt 
timp din cameră răsunară râsete şi câteva cuvinte. Cu paşi 
apăsaţi, înceţi, cu mâna stângă pe balustradă, o femeie cobora 
pe scări. „E ca şi când ar durea-o şoldul sau piciorul stâng. Şi e 
prea grasă", se gândi Henner. îi dădea vreo cincizeci de ani, 
poate mai puţin, socotind. Era prea tânără pentru artroză. O fi 
avut vreun accident? 

— Acum aţi ajuns şi dumneavoastră? o întrebă, arătând 
spre Mercedesul parcat în faţa casei. 

Femeia râse. 

— Nu. Dădu şi ea din cap spre Mercedes. E maşina lui 
Ulrich, care a venit cu soţia şi fiica. 

Eu sunt Margarete, prietena Christianei, sunt din partea 
locului. Trebuie să mă întorc la bucătărie — vii să m-ajuţi? 

Următoarea oră o petrecu la bucătărie curăţând cartofi, 
feliindu-i, tăind castraveți muraţi, tocând arpagic şi ascultând ce 
ingrediente se pun în sosul pentru salată. 

— Se amestecă, nu se scutură, încercă el să glumească. 

Lejeritatea, seninătatea şi veselia Margaretei îl iritau. Erau 
veselia oamenilor simpli şi seninătatea băftoşilor care se simt 
acasă în lume, fără să depună nici cel mai mic efort — lui 
Henner nu-i plăcea nici una dintre cele două tipologii. II deranja 
până şi aura degajată de corpul ei care i se părea şi mai absurd. 
Nu-i plăceau femeile grase, prietenele lui fuseseră slabe ca nişte 
fotomodele, iar Margarete, deloc impresionată de şarmul lui, 
părea a fi mai mult decât o simplă prietenă de-a Christianei. Şi 
cu siguranţă ştia mai multe despre el decât o prietenă obişnuită. 
Când i-a venit în minte singura noapte petrecută cu Christiane, 
s-a simţit din nou folosit şi rănit. în acelaşi timp, 
comportamentul Christianei rămăsese atât de ciudat, încât avea 
impresia că nu înţelesese nimic şi-i fusese frică, gândindu-se că 
a stricat ceva. De asta venise, de fapt? Oare telefonul de la 
Christiane îi trezise dorinţa de a afla o dată pentru totdeauna ce 
se petrecuse atunci? 

— Vrei să guşti punciul ? 

îi întinse un pahar şi el se uită la ea, dându-şi seama că-l 
mai întrebase o dată. Se înroşi. 

— Pardon, spuse şi luă paharul. Cum să nu, cu plăcere. 


Era un punci din piersici albe şi gustul îi aducea aminte de 
copilărie, când nu se găseau piersici galbene, doar albe, şi de 
faptul că mama lui a plantat doi piersici în grădină. îi dădu 
înapoi Margaretei paharul gol. 

— Am terminat salata de cartofi. Pot să te mai ajut cu 
ceva? Ştii cumva unde dorm? 

— îţi arăt imediat. 

Dar pe scări s-au întâlnit cu Ulrich, cu soţia şi cu fiica lui. 
Micuţul Ulrich cu nevastă şi o fată mare. Henner se lăsă salutat, 
îmbrăţişat şi dus pe terasă. Voioşia şi manifestarea zgomotoasă 
a lui Ulrich erau prea stridente pentru el, exact ca mai demult, 
şi-l deranja faptul că soţia lui încerca să se facă plăcută lăsându- 
şi smucit capul pe spate când râdea şi că fiica lui poza într-o 
poziţie provocatoare şi plictisită, stând picior peste picior în 
fusta ei scurtă şi tricoul mulat, ţuguind buzele. 

— Aici nu e curent - trebuie să mergem în maşină dacă 
vrem să-l ascultăm pe preşedinte. 

Mai devreme am auzit la ştiri c-o să ţină discursul ăla 
duminică, la Domul din Berlin, şi pun pariu c-o să anunţe şi 
graţierea lui Jorg. O mişcare deşteaptă, trebuie să admit, foarte 
deşteaptă, bine c-o face acum, când l-au eliberat deja şi şi-a 
căutat un colţişor în care să nu-l găsească nici un reporter şi nici 
un cameraman. 

Ulrich privi în jur. 

— Nu-i un loc rău, asta-i clar. Dar nici să te ascunzi aici o 
veşnicie. Ştii ce are de gând? In cultură şi artă se angajează 
destui de genul ăsta. 

Ca asistenţi la scenografie, la lumini sau ca redactori. Sau 
poate lucra într-unui din laboratoarele mele dentare, dar mă- 
ndoiesc că o treabă ca asta e suficient de atractivă pentru el. 
Fără supărare, dar întotdeauna m-aţi disprețuit pentru c-am 
renunţat la facultate şi m-am făcut tehnician dentar. 

Din nou, Henner făcea eforturi ca să-şi amintească. Ulrich 
participa regulat la demonstraţii şi, la un moment dat, la un atac 
cu acid butiric asupra unui politician, el fusese cel care făcuse 
rost de lichidul inofensiv, dar împuţit. Dispreţ? 

Pentru ei, o persoană activă ca Ulrich era mai degrabă de 
admirat decât de disprețuit. îi spuse asta şi lui Ulrich. 

— Bine, bine, am înţeles. îţi mai citesc din când în când 
articolele - de nota zece. Şi ziarele pentru care scrii, Stern, 


Spiegel, Siiddeutsche calitate superioară, n-am ce zice. Nu prea 
mă interesează treburile astea pentru intelectuali, dar vreau să 
spun că, deşi nu mă amestec, mă mai uit peste ele. Dar în ceea 
ce priveşte partea economică — cred că aici v-am luat pe toţi cu 
laboratoarele mele dentare. Fiecare-şi vede de treaba lui, tu, eu, 
Jorg. El a făcut căcaturi, a plătit pentru ele şi acum e mai bine şi 
trebuie să-şi revină. N-o să-i fie uşor. Mai demult nu ştia cum se 
lucrează şi cum e să te descurci cu oamenii, cum poţi trăi 
împăcat cu lumea - cum ar putea-o face acum? Nu cred că 
înveţi aşa ceva în închisoare - tu ce zici? 

Henner nu mai apucă să spună că nu ştie. 

Karin şi bărbatul ei ieşiră pe terasă. Henner se bucură la 
vederea feţelor familiare şi de faptul că-şi aminti imediat cum îi 
cheamă. Ea era pastorul şi episcopul unei mici comunităţi 
religioase; cu câţiva ani în urmă îi luase un interviu despre 
biserică şi politică, şi cu un an în urmă fuseseră invitaţi 
împreună la un talk-show. Constată cu bucurie în ambele ocazii 
că nu degeaba o plăcea la facultate. Avea o inteligenţă aparte 
care-i plăcea şi pe care o căuta în vocea şi vorbele ei blânde şi 
reţinute. Cu timpul, pastorii devin cam mieroşi, îşi spuse, exact 
ca jurnaliştii, care ajung nişte aroganţi. Şi chiar dacă la pastori 
nu se ştie niciodată dacă atitudinea prietenoasă se datorează 
slujbei sau unei simpatii adevărate, Henner avu impresia că şi 
ea se bucurase de revedere. Soţul ei, Eberhard, curatorul 
pensionat al unui muzeu din sudul Germaniei, era cu mult mai 
bătrân decât ea, şi grija afectuoasă cu care-i aduse şi-i puse 
şalul peste umeri atunci când s-a făcut răcoare şi drăgălăşenia 
cu care ea i-a răspuns l-au făcut să creadă că-n iubirea lor locul 
pasiunii fusese luat de dragostea dintre un tată şi o fiică. 
Bărbatul luă aminte de constelația de la masă înainte de a se 
aşeza, îşi puse scaunul între nevasta lui Ulrich, Ingeborg, şi fiica 
lor, Dorle, şi reuşi să le atragă într-o discuţie care o făcu să râdă 
până şi pe cea cu buzele ţuguiate provocator, cu atitudinea 
plictisită. 

însoţindu-l pe terasă pe Andreas, Margarete anunţă că 
Jorg şi Christiane o sunaseră de pe drum, spunând că vor ajunge 
în treizeci de minute. 

La şase se servea aperitivul pe terasă, iar la şapte urma 
cina în salon — dacă voiau să-şi mai dezmorţească picioarele 


înainte de cină, acum era timpul potrivit pentru aşa ceva. Avea 
să-i cheme cu clopoţelul. 

Henner a fost singurul care s-a ridicat. Andreas nu făcea 
parte din gaşca veche, formată în liceu sau în primul semestru 
din facultate. Fusese avocatul lui Jorg până când a renunţat la 
caz, motivând că Jorg şi ceilalţi acuzaţi voiau să-l coopteze în 
grupările lor politice. Redeveni avocatul lui după ce Jorg îl rugă 
să-l sprijine în încercările lui de a obţine o eliberare înainte de 
termen. Henner se mai întâlnise cu el şi înainte. în cazul în care 
coreografia  după-amiezii urmărea crearea unui cadru de 
socializare, în loc să se învârtă în jurul lui Jorg, Henner putea 
chiar să-şi ia rămas-bun. 

Oricum nu ştia cum ar fi suportat prezenţa atâtor oameni 
timp de atâtea ore într-un spaţiu atât de strâmt. 

Făcu din nou ocolul spre parcele. Mergea încet, greoi, cu 
paşi apăsaţi, legănând braţele. Nu-şi sunase mama din New 
York după ce se întorsese, drept pentru care acum se simţea 
vinovat, chiar dacă ştia că ea nu-şi amintea când a sunat-o 
ultima oară. Ura ritualul telefonatului, timp în care maică-sa îi 
cerea să vorbească mai tare, până când închidea resemnat, fară 
să fi discutat nimic important. Ura ritualul vizitelor care pe 
maică-sa o bucurau, dar care ajungeau s-o dezamăgească tot 
timpul pentru că-i simţea răceala. Dar dacă n-ar fi luat distanţă, 
n-ar fi rezistat la suferinţele, cicălelile şi reproşurile ei. Mâna lui 
se juca în buzunar cu telefonul mobil, deschizând şi închizând 
clapeta. Nu. Avea să sune abia duminică. 

Cu câteva minute înainte de şase se întoarse la casă, 
apropiindu-se de data aceasta dintr-o parte, traversând pajiştea 
cu pomii fructiferi, trecând pe lângă foişorul cu masa mare de 
lemn de sub acoperişul înclinat. Zări un stejar şi aici, rămas mic 
şi gârbovit în urma unui trăsnet, şi o altă uşă. Când s-a oprit sub 
copac ca să admire peisajul de seară, Margarete deschise uşa, 
îşi şterse mâinile de şorţ, se sprijini de cadrul uşii şi privi înainte 
în întuneric, ca şi el. Lângă uşă atârna un clopoțel; în curând, 
Margarete se va îndepărta de cadrul uşii, îşi va întinde braţele 
groase şi dezvelite, va apuca şnurul scurt al clopoţelului şi va 
suna. Henner nu ştia că-l văzuse. Până când l-a întrebat 
suficient de tare cât s-o audă, dar fără să se întoarcă spre el: 

— Auzi cântecul mierlelor? 


Nu fusese atent, abia acum îl auzi. Seara, mierlele şi 
Margarete în cadrul uşii — fără să ştie de ce, lui Henner îi veni 
să plângă. 

lise nu auzise clopoţelul. Stătea în camera ei de pe partea 
opusă şi scria. Camera era mobilată cu un pat de campanie, un 
scaun şi o masă. Pe masă se afla un urcior şi un lighean, o 
lumânare, o cutiuţă de chibrituri şi un buchet de lalele. Era o 
cameră pe colţ; printr-o fereastră, lise vedea stejarul şi grajdul 
din spatele lui, iar prin cealaltă, poarta. 

In ziua de după înmormântare, T]lla a fost vizitată de doi 
avocaţi din baroul lui Jan. Era după-masa târziu, copiii aşteptau 
cina şi făceau gălăgie prin casă. Avocatul mai în vârstă se 
prezentă drept şeful baroului, cel tânăr, drept colegul cel mai 
apropiat al lui Jan. Jjlla îi recunoscu pe amândoi; îşi exprimaseră 
condoleanţele cu o zi în urmă şi cel tânăr venise odată cu 
maşina după Jan. 

— Am vorbit la telefon cu poliţia din Franţa. 

Se pare că n-au găsit în maşină actele la care lucra soţul 
dumneavoastră. îmi permiteţi să vă întreb dacă le-am putea 
găsi eventual aici ? 

— O să le caut în seara asta. 

Dar pentru cei doi, asta nu era de ajuns. Era ceva urgent, 
spuse cel tânăr, dar nu era nevoie să se ostenească şi ea, ştia 
drumul oricum, spuse şi trecu pe lângă ea ca fulgerul, urcând 
treptele în grabă. Cel vârstnic îi ceru să fie îngăduitoare şi să-i 
ierte, apoi îşi urmă colegul în camera de lucru a lui Jan. Ulla voia 
să urce cu ei, dar gemenii se certau şi apa fierbea. Uită de 
avocaţi. Tocmai se aşezase la masă cu gemenii când cei doi au 
ieşit din biroul lui Jan. Aveau braţele pline cu documente, dar nu, 
nu le găsiseră pe cele pe care le căutau. 

Telefonul îl primi chiar în seara aceea. Ulla îi culcase pe 
copii şi stătea la masa din bucătărie, prea obosită ca să mai 
simtă durere sau tristeţe. 

Voia doar să se întindă, să adoarmă şi să se trezească 
după mai multe săptămâni sau luni, când lucrurile ar fi revenit la 
normal. Dar nu se simţea în stare să se ridice, să urce scările, să 
se ducă în dormitor şi să se culce în pat. Ridică receptorul 
pentru simplul motiv că era fixat pe perete, într-o poziţie care-i 
permitea să răspundă fără a fi nevoită să se ridice. 

— Alo? 


Nu-i răspunse nimeni. Apoi îi auzi respiraţia. 

Era respiraţia lui. O cunoştea doar, o iubea, adora pauzele 
dintre conversațiile lor la telefon, în care îl simţea aproape de ea 
fără să-i spună nimic, auzindu-i respiraţia. 

— Jan, spuse. Jan, spune ceva, unde eşti, ce s-a 
întâmplat ? 

Dar el nu zicea nimic şi când, după aşteptarea înfricoşată, 
strigă din nou „Jan!", îi închise telefonul. 

Stătea ca trăsnită. Era convinsă că nu s-a înşelat. Era 
sigură c-arfi trebuit să se înșele. II văzuse pe Jan în sicriu. Pe Jan. 

Două zile mai târziu găsi în cutia poştală fişa de autopsie. 
Numele, sexul, data naşterii, greutatea şi înălţimea, semnele 
distinctive - la început, textul în franceză i-a creat probleme, 
mai ales la descrierea tăieturilor şi a constatărilor medicale. 
Aduse dicţionarul şi se apucă de descifrat, chiar dacă o durea 
fiecare tăietură despre care citea. După ce a terminat, a mai 
citit încă o dată tot textul. Abia acum a observat tricoul şi jeanşii 
în care-l văzuse pe Jan întins pe masa medicului. In ziua aceea 
plecase la barou în costum. Şi, conform raportului, tot în costum 
l-a găsit şi poliţia în maşină. 

Se duse la şifonierul lor comun. li cunoştea toate hainele, 
chiar şi jeanşii, tricourile sau bluzele. Nu lipsea nimic — dacă tot 
s-a gândit să verifice. Sună la firma de pompe funebre. Mirându- 
se oarecum, cei de acolo i-au explicat că soţul ei fusese adus din 
Franţa într-un costum gri, şifonat. Au şi întrebat-o dacă-l vrea, 
nu mai ştia ? 

In seara aceea, după ce au adormit copiii, Ulla o sună pe 
lise. Nu mai suporta să stea singură, lise sosi imediat, mânată 
de sentimentul datoriei. 

Nu erau prietene apropiate, dar dacă Ulla se simţise atât 
de singură şi de deznădăjduită încât a căutat mângâiere la ea, 
atunci lise voia s-o ajute cât putea. 

Ulla nu căuta mângâiere. Se înarmase cu un scut 
împotriva durerii. Voia să lupte. Era sigură că i se înscenase 
ceva foarte sordid, dar nu era pregătită să accepte ideea. Ce se 
ascundea după chestia asta ? Ce-au făcut cu Jan ? L-au răpit? 

L-au răpit şi l-au omorât ? 

lise puse jos caietul şi creionul şi privi pe fereastră. Ce 
delir le apucase pe amândouă atunci. Cât s-au străduit, 
încercând să dezlege misterul prin toate metodele... Cât au 


căutat mandatele cu care îşi bătuse Jan capul în ultimele 
săptămâni şi referitor la care făcuse observaţii sumbre din când 
în când. Supravegherea baroului care nu-i mai slăbea cu 
documentele alea. Drumul în Normandia. 

Nici o ipoteză nu era de lepădat, nici o speculație nu 
presupunea un efort prea mare. Până când delirul se epuiză, la 
fel ca prietenia lor. Ulla se îmbolnăvise pentru că lise nu-i 
împărtăşea convingerea conform căreia Jan fusese ademenit 
într-un joc murdar al baroului sau atras într-o cursă şi omorât de 
unul dintre clienţii săi. lise spunea că Jan îşi înscenase moartea 
şi acum trăia pe undeva o viaţă nouă. Se mai întâlneau, se mai 
sunau, dar pauzele dintre întâlniri şi telefoane erau din ce în ce 
mai mari şi, până la urmă, a răsuflat uşurată, văzând că Ulla nu 
mai dă nici un semn. 

lise îşi dădea seama de ce se prăbuşise Ulla în acel delir. 
El o ajutase să treacă apele întunecate ale doliului cu o barcă 
rapidă; când dispăru delirul, dispăru şi tristeţea provocată de 
moartea lui. 

Dar de ce o cuprinsese şi pe ea disperarea aceea? 

Era dorul după compania cuiva, pe care o înăbuşise cu 
activităţi comune, cu timpul petrecut cu Ulla? Atunci de ce nu 
împărtăşea părerea ei legată de scenariul sinuciderii sau al 
complotului cu răpirea şi uciderea lui Jan? Era dornică de 
aventuri ? Era megalomanie ? Existau momente în care chiar 
credea c-a găsit indicii clare ale unei chestiuni serioase. ŞI 
oricum, unde era înclinația aceea spre delir? Exista vreo pasiune 
înăuntrul ei pe care a suprimat-o mai târziu? Ceva ce-ar fi vrut, 
poate, încă să experimenteze? 

Când auzi cel de-al doilea clinchet al clopoţelului, se 
făcuse şapte şi era timpul să se ducă la masă. In cameră nu 
exista nici o oglindă, aşa că lise deschise un geam şi se uită la 
reflexia ei de pe sticlă. Nu se mai obosi să-şi aranjeze părul sau 
să-şi înfrumuseţeze faţa, imaginea oricum nu era clară şi nici nu 
mânuia prea bine pieptănul, rimelul sau rujul. Dar nu-şi luă ochii 
de la imaginea oglindită. îi era milă de femeia asta care 
devenise, tot timpul stânjenită, sfiindu-se să pară sută la sută 
prezentă acolo unde se afla. Mai puţin acasă - de pildă, acum îi 
era dor de casă, chiar dacă se simţea cam jenată de 
sentimentele sărăcăcioase trezite de gândul la bucuriile casnice 
alături de pisicile şi cărţile ei. îi reuşi un zâmbet jalnic. Inspiră şi 


expiră adânc. Aerul de seară era răcoros. îşi adună puterile şi 
cobori la ceilalţi. 

Christiane aranjase masa într-un anumit fel şi aşezase 
lângă fiecare farfurie câte un cartonaş cu numele şi o poză 
veche a celui care urma să stea pe locul respectiv. Pozele au 
stârnit mirarea şi voioşia celor prezenţi, fiind întâmpinate cu un 
„la te uită!" zgomotos. Au urmat replici precum: 

„Barba!", „Freza!", „Aşa arătam pe atunci?", „Vai, ce te-ai 
schimbat!", „De unde ai făcut rost de pozele astea?". 

în afară de Margarete şi Henner, lise nu-i salutase încă pe 
ceilalţi, aşa că acum îi luă la rând pe toţi. Jorg i se păru la fel de 
confuz ca ea şi când nu a reacţionat la îmbrăţişare, s-a gândit că 
e vina ei. Apoi şi-a spus că probabil în închisoare nu învățase 
formele de salut şi nici îmbrăţişarea nu prea avusese cu cine s-o 
exerseze. 

Locul ei se afla pe partea lată a mesei, între Christiane şi 
Margarete. în faţa ei stătea Karin, flancată de Andreas şi Ulrich. 
Lângă Andreas şi Margarete stăteau soţia lui Ulrich şi bărbatul 
lui Karin, faţă în faţă, iar lângă Ulrich şi Christiane, lise şi 
Henner. Pe partea îngustă fusese aşezată fiica lui Ulrich, care 
stătea între lise şi Henner, iar celălalt loc era pentru Marko 
Hahn, care urma să ajungă mai târziu. Karin ciocăni în pahar cu 
furculiţa şi spuse: 

— Haideţi să ne rugăm. Aşteptă să-şi revină din uimire şi 
să se facă linişte, apoi rosti rugăciunea: „Tatăl nostru, rămâi cu 
noi fiindcă se înserează şi ziua începe să se retragă". 

Henner privi înjur; în afară de Jorg şi Andreas, ceilalţi 
plecaseră capetele, ba mai mult, unii închiseseră şi ochii. Buzele 
lui Jorg se mişcau de parcă ar fi îngânat-o sau ar fi rostit propria 
rugăciune seculară şi revoluţionară. 

— „Fiindcă se înserează" - ce înseamnă asta? 

Că Dumnezeul creştinilor e mai solicitat seara decât ziua? 
La mine e invers, eu am nevoie de mai mult ajutor ziua decât 
noaptea. 

Nici nu termină bine Karin rugăciunea, că Andreas îi şi 
puse întrebarea, afişând un interes simulat şi ironic. Ironia se 
potrivea firii sale, dar şi constituţiei uscăţive, mişcărilor 
sacadate şi rigide, capului chel şi privirii reci. 


— Şi ce-i cu „ziua începe să se retragă" ? Faptul că „se 
înserează" sau că „ziua începe să se retragă" nu înseamnă 
acelaşi lucru? 

— Aşa sunteţi voi, juriştii, ne răstălmăciţi vorbele cum 
puteţi, râse Ulrich. Dar pe bune, Karin, tu nu te saturi niciodată? 
Să cânţi, să te rogi, să predici, să ai tot timpul ceva deştept de 
spus? 

Ştiu, e slujba ta - dar uneori şi eu mă satur de slujba mea. 

— Prima ta masă în libertate - cum te simţi? 

Christiane îl înghionti pe Jorg cu un gest prietenos. 

— Prima ta masă în libertate - însoţită de rugăciuni. 
Andreas nu-l mai slăbea. Cum te simţi? 

— Nu e prima mea masă în libertate. Am mâncat azi- 
dimineaţă pe autostradă şi mai târziu am luat prânzul la Berlin. 

— De asta am ajuns abia seara, se simţi Christiane 
obligată să explice. Mă gândeam că lui Jorg i-ar face bine să 
respire un pic de aer de oraş. Eliberarea asta a fost o surpriză 
pentru toţi, aşa că n-au reuşit să respecte tot programul. L-au 
scos puţin alaltăieri - şi asta a fost tot. Fără acces direct, fără o 
eliberare normală. Dar ce faceţi, haideţi, luaţi! 

împinse bolul cu salata de cartofi spre Karin şi platoul cu 
cârnaţi prăjiţi spre Andreas. 

— Mulţumesc, spuse Karin luând bolul. Nu vreau să vă 
rămân datoare cu un răspuns. Agitaţia asta mă cam termină şi 
pe mine, şi nu numai din cauză că sunt lentă. în agitația asta, 
cântatul, rugăciunea şi predicile nu mai vin din suflet, ci se 
transformă cumva într-o rutină ca la oricare alt job, ceva ce 
trebuie să rezolv. lar asta nu-i place lui Dumnezeu şi nici mie nu- 
mi face bine. 

— Asta numesc eu un răspuns bun. Ulrich dădu din cap şi 
se servi cu nişte salată de cartofi. împingând bolul spre lise, se 
întoarse spre Jorg. Pe tine nici nu te întreb. 

Jorg îl privi iritat pe Ulrich, apoi pe Christiane, apoi din nou 
pe Ulrich. 

— Ce... 

— Dacă nu simţeai uneori că ţi-a ajuns. Care a fost cel mai 
rău lucru care ţi s-a întâmplat? 

Tocmai din cauză că nu erai agitat, ci dimpotrivă, aveai 
prea mult timp şi prea puţine de făcut. Nu te-a deranjat să stai 
în acelaşi loc atâta timp? Şi cum erau ceilalţi deţinuţi? Sau 


mâncarea? Fără alcool? Fără femei? Am citit că ţi-au dat o celulă 
separată şi că n-a trebuit să munceşti - bătălia era pe jumătate 
câştigată, nu-i aşa ? 

Jorg se chinuia să găsească un răspuns şi chiar începu să 
spună ceva, mai întâi prin gesticulări. 

Christiane interveni. 

— Nu cred că sunt cele mai potrivite întrebări pentru 
seara asta. Lasă-l să se dumirească mai întâi c-a ajuns acasă, 
înainte să-l iei la întrebări. 

— Christiane, eterna soră mai mare. Ştii că ăsta a fost 
primul gând care mi-a trecut prin cap când m-ai sunat? Că acum 
mai bine de treizeci de ani, când v-am cunoscut, erai tot timpul 
lângă el, îl supravegheai mereu cu coada ochiului. La început 
credeam că sunteţi un cuplu, până când am aflat că eşti sora 
cea mare care are grijă de frăţiorul ei mai mic. Lasă-l în pace, 
măcar o dată. 

Uite, Karin ne-a povestit cum îi merge ca episcop şi chiar 
şi mie mi-ar face plăcere să vă povestesc ce fac la laborator, 
dacă vreţi să ştiţi. Aşa că ar putea să ne povestească şi el cum 
s-a descurcat în închisoare. 

lise şi Henner se uitară unul la celălalt. Ulrich vorbise pe 
un ton degajat. Dar atât în manifestarea lui, cât şi în cea a 
Christianei se simţea o înverşunare care le sugera că duc un 
război reţinut. De ce se luptau? 

— N-o să vreţi să auziţi despre cât m-a afectat izolarea. 
Nici despre privarea de somn, hrănirea forţată, raiduri sau celula 
de buncăr. După aceea, când am câştigat lupta pentru condiţii 
decente — şi aici Jorg izbucni în râs -, mă rog, când s-au mai 
normalizat condiţiile... Zgomotul m-a deranjat cel mai mult. 
Poate crezi că-ntr-o închisoare e linişte, dar nu-i aşa. La fiecare 
activitate, porţile de fier se trăgeau şi se închideau, apoi 
oamenii urcau şi traversau treptele şi platformele de fier. 

Ziua oamenii urlau unii la alţii, noaptea urlau în somn. în 
plus, aveam şi radio, şi televizor, unul clămpănea la maşina de 
scris, altul izbea uşa cu halterele. 

Jorg vorbea încet, cu pauze şi gesticulări agitate, lucru pe 
care Christiane îl observase deja de dimineaţă şi care acum o 
sperie din nou. 

— Vrei să ştii ce e cel mai rău ? Faptul că viaţa se 
desfăşoară în altă parte. Că te-a tăiat de pe listă şi ai intrat în 


descompunere, şi cu cât aştepţi mai mult să vezi ce-o să fie 
după, cu atât mai mult acel „după" se devalorizează. 

— Te-ai gândit vreodată c-o să ajungi la închisoare? Adică 
te-ai gândit la asta, ca muncitorii care sunt obsedaţi de riscul 
disponibilizării sau ca medicii de probabilitatea contaminării? La 
riscurile meseriei ? Sau ai zis c-o să continui la nesfârşit şi o să 
te pensionezi din funcţia de terorist? C-o să te retragi la azilul de 
bătrâni şi teroriştii mai tineri or să aibă grijă de tine? Te-ai... 

— Aveţi cu toţii de băut ? Eberhard avea o voce puternică, 
prin care reuşea să-l acopere pe Ulrich fără nici o problemă. La 
masa asta eu sunt cel mai bătrân, pe mine ar trebui să mă 
întrebaţi despre pensionare şi azilul de bătrâni. Jorg e încă 
tânăr, iar eu vreau să ridic paharul pentru anii activi şi plini de 
realizări pe care urmează să-i trăiască în libertate. Pentru Jorg! 

— Pentru Jorg! 

A mai durat câteva secunde după ce şi-au pus paharele pe 
masă până când au reluat discuţiile. 

Cu zâmbetul pe buze, soţul lui Karin îi făcu o observaţie 
nevestei lui Ulrich despre încăpăţânarea acestuia, iar Andreas îşi 
ceru scuze pe un ton ironic, spunându-i lui Karin că a înţeles 
rugăciunea, doar că-l zgândărise necuratul. Christiane îi şopti lui 
Jorg: „Vorbeşte cu Margarete", iar lise şi Henner o întrebară pe 
fiica lui Ulrich despre planurile ei de viitor după terminarea 
şcolii. 

Ulrich nu se linişti deloc: 

— Vă comportaţi de parcă ar avea o boală despre care n- 
avem voie să discutăm. De ce să nu-l întreb despre viaţa lui? Nu 
el şi-a ales-o, aşa cum nici eu, nici voi nu v-aţi ales-o pe a 
voastră. De fapt, mi se pare că sunteţi cam aroganti. 

Jorg începu să vorbească din nou, la fel de încet, la fel de 
sacadat: 

— Deci... nu prea m-am gândit la bătrâneţe. 

Nu m-am gândit mai departe de terminarea unei acţiuni. 
Poate până la următoarea. M-a mai întrebat un jurnalist dacă 
viaţa trăită în ilegalitate e o chestie rea şi nu m-a înţeles când i- 
am spus că nu. Sunt de părere că orice viaţă ai trăi acum e 
bună, orice viaţă în care nu te gândeşti la o altă versiune. 

Ulrich privi în jur triumfător. Mai avea puţin şi zicea şi „Na, 
poftim!". Un timp a stat calm şi nu s-a amestecat în discuţiile 


individuale ale celorlalţi. lise, căreia i se părea că-şi aminteşte 
de pozele de pe cartonașe, îi puse întrebarea Christianei. 

Da, aşa era, decupase imaginile dintr-o poză făcută la 
înmormântarea lui Jan. lise îl întrebă pe Jorg dacă-şi mai 
aminteşte de Jan şi rămase perplexă când auzi răspunsul lui: 
„Jan e cel mai bun". Fiica lui Ulrich îl întrebă în şoaptă pe Henner 
dacă nu crede că Jorg a devenit homosexual în închisoare şi 
Henner îi răspunse la fel de încet că habar nu are, dar că ştie că 
cei din internate, lagăre sau închisori devin homosexuali de 
ocazie, pierzându-şi după aceea acest interes. Christiane îi şopti 
lui Jorg, care mânca tăcut: 

— Intreab-o pe Margarete cum a găsit casa! 

Dar Ulrich i-o luă înainte. 

— Probabil că şi voi vă amintiţi de primul caz sau de prima 
predică, dădu din cap spre Andreas şi Karin. Şi lise îşi aminteşte 
de prima lecţie, ca şi Henner, de primul articol. Eu n-o să uit 
niciodată prima mea punte; în nici o lucrare ulterioară n-am mai 
investit atâta timp şi dăruire, şi am folosit-o drept model ca să- 
mi învăţ meseria pentru o viaţă. Jorg, tu cum te-ai simţit când ai 
ucis pentru prima oară? Te-ai gândit la... 

— Termină, Ulrich, te rog, termină odată! 

izbucni nevastă-sa. 

Ulrich ridică braţele resemnat, apoi le cobori. 

— OK, OK. Dacă spuneţi voi... 

Henner îşi dădea seama că nu ştie ce-ar fi trebuit să 
spună şi, uitându-se la ceilalţi, citi aceeaşi nedumerire şi pe 
feţele lor. IIl admira pe Ulrich pentru comportamentul său 
unilateral şi direct. Viaţa lui Jorg era viaţa lui Jorg — aşa cum 
viaţa lui îi aparţinea numai lui. Măcar el ştia să poarte o discuţie 
cu Jorg, la modul cel mai angajat şi mai interesat. Spre 
deosebire de el, Henner, care scotea pe gură doar baliverne. 

După desert, Jorg se ridică. 

— N-am mai avut o zi atât de lungă şi de plină de ani de 
zile. Mai precis, de două decenii. Nu mi-o luaţi în nume de rău că 
mă duc să mă culc. 

Ne vedem mâine la micul dejun. Vă mulţumesc că aţi 
venit, noapte bună. 

Se duse şi dădu mâna cu fiecare. Lui Henner, care era încă 
nedumerit, îi spuse: 

— Mi se pare o dovadă de curaj c-ai venit. 


Când a ieşit din cameră, Christiane a vrut să se ridice şi să 
plece după el. Dar zări privirea ironică a lui Ulrich şi o lăsă 
moartă. 

Andreas se ridicase după ce Jorg şi-a luat rămas-bun de la 
el şi rămăsese în picioare. 

— Cred c-ar trebui să... 

— Nu plecaţi toţi, vă rog! Christiane sări în sus şi flutură 
din mâini, de parcă ar fi vrut să-l aşeze pe Andreas cu forţa şi pe 
ceilalţi să-i ţintuiască de scaune. E abia zece, e prea devreme să 
ne culcăm. Andreas, mă bucur foarte tare că în sfârşit ai făcut 
cunoştinţă cu prietenii noştri vechi şi ei cu tine — sunt sigură c- 
ai avut o zi grea, dar mai rămâi, te rog. 

„E ca un ofiţer care s-a trezit că-i dezertează soldaţii", se 
gândi Henner. „De ce se teme c-o să ne scape printre degete?" 
Ingeborg se certa în continuare cu bărbatul ei. 

— Cum îţi permiţi să vorbeşti aşa cu Jorg? Tu nu vezi că-i 
terminat? Omu' iese de la închisoare după douăzeci şi ceva de 
ani şi, în loc să-l laşi să se apropie de tine, tu-l faci praf. 

Privi în jur, de parcă ar fi aşteptat confirmare din partea 
celorlalţi. 

Karin încercă să împace pe toată lumea. 

— Eu nu cred că asta voia — să-l facă praf pe Jorg. Dar 
sunt de părere că-n clipa asta n-ar trebui să-l mai tulburăm cu 
trecutul, ci dimpotrivă, ar fi bine să-l încurajăm în ceea ce 
priveşte viitorul. Ce are de gând, Christiane? 

Ulrich n-o lăsă să răspundă. 

-—Să nu-l tulburăm, zici? Cred că i-a ajuns cât a stat 
netulburat în ultimii ani. Are cincizeci şi ceva, aproape şaizeci, şi 
viaţa lui s-a redus la... 

Cum vreţi s-o numiţi ? Jefuit bănci, omorât oameni, 
terorism, revoluţie şi închisoare - iată viaţa pe care şi-a ales-o. 
Şi să nu-l întreb cum a fost? De asta sunt întâlnirile cu prietenii 
vechi - ca să discuţi despre vremurile de demult şi să povesteşti 
ce-ai mai făcut de atunci. 

— Ştii prea bine că nu suntem la o întâlnire obişnuită cu 
prietenii. Am venit să-l ajutăm pe Jorg, să-l ghidăm în viaţă. Să-i 
demonstrăm că viaţa şi oamenii se bucură să-l aibă din nou 
alături. 

— Karin, la tine chestia asta ţine de profesie. 


Eu n-am venit aici c-o misiune terapeutică. M-aş bucura 
dacă i-aş găsi un job. L-aş ajuta să găsească o slujbă oriunde. 
Mă rog, aş face asta pentru orice prieten vechi, deci, automat, şi 
pentru Jorg. Dar faptul c-a ucis patru oameni... Dacă ăsta nu-i un 
motiv serios să rupi o prietenie, atunci nici voi n-ar trebui să-l 
dădăciţi ca pe un sensibilos. 

— Misiune terapeutică? Nu-i vorba de asta, doar că-mi 
amintesc mai clar decât tine de anumite chestii. Fără violenţă 
împotriva oamenilor sau, dacă da, atunci fără proiectile, doar 
roşii şi ouă moi, însă în lupta de eliberare a naţiunii de 
imperialişti şi de colonialişti merg şi armele şi bombele. Desigur, 
trebuie să fim solidari cu lupta de eliberare, iar solidaritatea 
înseamnă să ne implicăm în luptă - ai uitat cum vorbeam pe 
atunci? 

Şi nu doar Jorg, ci şi ei, arătă Karin spre cei de la masă, 
chiar şi tu. Da, tu ai rămas la nivelul sloganurilor - nu-i nevoie 
să-mi explici diferenţa dintre vorbe şi arme. Dar ai mai fi rămas 
la nivelul ăla dac-ai fi crescut fără mamă? Dacă te-ai fi înţeles 
atât de greu cu oamenii ca Jorg? Dacă nu ţi s-ar fi oferit şansa 
de a aborda viaţa cu atâta hotărâre şi pricepere? 

— Vrei să spui că teroriştii erau fraţii şi surorile noastre 
rătăcite? Ulrich clătină din cap şi făcu o grimasă care exprima 
atât respingere, cât şi dezgust. Şi voi sunteţi de aceeaşi părere? 
întrebă, privind în jur. 

lise sparse gheaţa: 

— Eu despre luptă n-am vorbit pe atunci. De fapt, n-am 
vorbit deloc. Am făcut cafea cu fetele, am desenat stencil-uri şi 
am tipărit pliante. Tu nu, Karin, şi nici tu, Christiane - iar eu vă 
admiram şi eram invidioasă pe voi din cauza asta. Dar cel mai 
mult i-am admirat pe Jorg şi pe ceilalţi care au luptat cu 
adevărat. Dar a fost o prostie să te lupţi. Insă pe atunci totul era 
o prostie. Războiul Rece şi serviciile secrete şi războiul 
comercial şi luptele violente din Asia şi Africa - când mă 
gândesc la toate astea, mi se pare o nebunie, râse lise. Nu că s- 
ar fi schimbat ceva în bine. Atacurile, revoltele şi războaiele de 
atunci - tot ce-mi trece prin cap e că oamenii care se implică în 
aşa ceva sunt nebuni. Jorg a terminat-o cu perioada aia. 

Nu asta contează, de fapt? 

— Ştiu că ai intenţii bune, Karin. Dar nu-i adevărat că Jorg 
a crescut fără dragoste şi... 


Christiane nu-şi termină ideea şi trase cu urechea. Pe 
prundiş se auziră paşii cuiva, cineva deschise uşa de la intrare, 
traversă holul şi deschise uşa salonului. 

— Am văzut lumină pe sub uşă şi m-am gândit... Mă 
cheamă Marko. 

Christiane se ridică, îl salută, făcu prezentările şi dispăru 
în bucătărie ca să-i prăjească şi lui nişte cârnaţi. Făcu toate 
astea cu un aer distant, în grabă, cu o atitudine de femeie de 
afaceri. 

Prietenii, care cunoşteau numele de Marko Hahn, dar care 
nu-şi aminteau cine era sau ce legătură avea cu Jorg, 
deveniseră cam iritaţi, bucurându-se, în acelaşi timp, de 
întrerupere. Se ridicară, deschiseră ferestrele şi uşa dinspre 
grădină, debarasară masa, goliră scrumierele, aduseră sticle de 
apă şi de vin neîncepute şi înlocuiră lumânările arse. 

— Rece mai e aerul seriil, cită bărbatul lui Karin, iar 
Margarete păşi pe prag şi prezise o furtună, privind spre cer şi la 
coroana aplecată a copacilor. 

lise se apropie de ea şi o cuprinse cu un braţ, fără să ştie 
de ce. Margarete râse cu căldură, o cuprinse şi ea pe lise şi o 
trase spre ea. 

Brusc, Andreas îşi dădu seama cine era Marko. 

— Aţi făcut destule probleme. Dacă presa află ceva despre 
zilele astea, vă dau în judecată de nu vă vedeţi. 

îi vorbise lui Marko din mers şi, fără să aştepte un răspuns 
din partea lui, se întoarse spre Henner, care rămăsese perplex. 

— Ştiu că aveţi cunoştinţe despre ce se întâmplă. Dar e 
valabil şi pentru dumneavoastră: nu suflaţi nici un cuvânt presei 
despre zilele petrecute aici. Dacă scrieţi ceva despre primele 
zile petrecute în libertate de Jorg, cu mine o să aveţi de-a face 
şi-o să regretaţi. 

— Aveţi dreptate, îi spuse Eberhard lui Margarete. Se 
schimbă vremea. 

Marko îl apucă pe Andreas de braţ. 

— N-o să-ţi permitem nici ţie, nici soră-sii să-l ţineţi în 
casă. Nu de asta a ieşit de la puşcărie. 

Nu de asta a rezistat atâta timp. Lupta continuă şi Jorg o 
să ocupe poziţia care i se cuvine. L-am aşteptat destul. 

— Nu puneţi mâna pe mine! A doua oară, Andreas repetă 
ţipând : Nu puneţi mâna pe mine! 


— Mă ajutaţi să strâng mobila de grădină înainte să 
înceapă să plouă? 


Note: 

1. Kalt ist der Abendhauch - film regizat în anul 2000 de 
Rainer Kaufmann. 

Karin încercă din nou să instaureze pacea. Dar chiar dacă 
s-au dus să plieze şi să mute în casă scaunele şi masa, cei doi n- 
au lăsat-o mai moale deloc. Andreas vorbea despre amnistie şi 
obligaţii, despre pericolul eliberării condiţionate, iar Marko o 
ţinea una şi bună cu lupta care trebuia purtată şi câştigată şi 
care zicea el c-ar reprezenta, de fapt, viaţa lui Jorg. într-un final, 
Karin îi trimise pe cei doi în direcţii opuse, spunându-le să caute 
şezlongurile din parc. 

Primele picături începură să cadă. Karin privi în urma celor 
doi cocoşi, dar îşi spuse c-o să găsească drumul şi fără ea, apoi 
intră în casă. l-ar fi plăcut să se cuibărească în pat lângă 
bărbatul ei, să-şi pună capul în curbura braţului său şi să-şi 
odihnească mâna pe pieptul lui, să asculte şuşoteala ploii prin 
fereastra deschisă. Dar nu putea să evadeze din misiunea ei 
pacificatoare şi lecuitoare. 

„Ulrich avea dreptate cu misiunea mea", îşi spuse şi se 
gândi la Christiane, care-şi asumase o misiune şi mai grea încă 
din copilărie. Avea nouă ani când le-a murit mama şi încercase 
să-i suplinească rolul în ceea ce-l privea pe fratele ei de trei ani, 
iubindu-l şi  pedepsindu-l,  consolându-l şi  ghidându-l, 
încurajându-l şi admonestându-l. Karin se enervă din cauza 
observaţiei pe care o făcuse despre copilăria lui Jorg, care 
crescuse fără mamă. O rănise pe Christiane. îşi va cere scuze şi 
va discuta cu ea dacă o va vedea mai relaxată. 

Şi atunci auzi ţipătul. îl auziră cu toţii. 

Ulrich şi soţia lui îşi dădură seama imediat că cea care 
ţipase era fiica lor. Priviră în jur — de unde venise ţipătul ? 
Văzându-i aşa nedumeriţi, ceilalţi realizară că n-o mai văzuseră 
nici ei pe fată de ceva timp. Când a dispărut? De unde s-a auzit 
ţipătul ? Dinspre parc ? Din casă ? 

Apoi auziră protestele zgomotoase din holul de la intrare. 
Ulrich trânti uşa de perete şi năvăli afară, urmat de soţia şi de 
prietenii lui. Fata era goală şi stătea în capul scărilor, alături de 
Jorg, îmbrăcat doar într-o cămaşă de noapte albă. 


— Pămpălăule! Să te fuţi înseamnă să lupţi nu ăsta era 
mottoul vostru? De ce te holbezi la sânii mei dacă nu eşti bun de 
nimic? Te crezi bărbat? Nu eşti, eşti o glumă proastă, aia eşti. 

Probabil că la fel te comporţi şi ca terorist şi te-au băgat la 
zdup ca să nu te mai holbezi la sânii femeilor. Eşti un pervers. 
Un pervers şi o glumă proastă. 

îşi încărcă tonul cu toată ura, dezgustul şi respingerea de 
care era capabilă. Dar părea mai degrabă disperată decât 
dezgustată şi izbucni în plâns. 

— Nu m-am uitat la sânii dumneavoastră. Nu vreau nimic 
de la dumneavoastră. Lăsaţi-mă în pace, vă rog, lăsaţi-mă în 
pace. 

„Ce tablou", se gândi Henner. Holul era iluminat slab de 
flacăra lumânărilor, umbrele săreau pe pereţi, feţele celor doi nu 
se distingeau prea bine şi tocmai de aceea goliciunea trupului şi 
cămaşa de noapte ieşeau în evidenţă aproape strident. Nu mai 
spunea nici unul nimic, dar stăteau în continuare faţă-n faţă, 
amândoi în gardă. 

Părea o scenă enigmatică, ridicolă, mută, jucată pe o 
scenă spre care îşi întindeau gâtul toţi spectatorii. 

Christiane se luă de Ulrich. 

— la-o pe fiică-ta de pe capul lui! 

— Hai, lasă istericalele! spuse Ulrich şi urcă treptele, îşi 
scoase haina şi o puse pe umerii fiicei lui, apoi o conduse spre 
uşa dintr-un capăt al coridorului. 

Jorg privi în jur de parcă s-ar fi trezit dintr-un vis, se uită la 
bărbatul cu mânecile suflecate şi la tânăra goală cu haina pe 
umeri ca şi când ar fi vrut să-şi dea seama cine sunt, cercetă 
holul de la intrare şi expresia confuză de pe chipurile 
musafirilor, apoi, fără să spună nimic, dădu încet din cap şi se 
îndreptă, târându-şi picioarele, spre uşa din capătul celălalt al 
coridorului. Scena se golise. 

Christiane şi Ingeborg arătau de parc-ar fi vrut s-o rupă la 
fugă pe scări, vrând să-şi urmeze fratele, respectiv fiica. Karin 
se gândi că astfel lucrurile ar fi scăpat şi mai mult de sub 
control, aşa că le cuprinse de mijloc pe amândouă şi le conduse 
la masă. 

— S-au cam precipitat lucrurile în seara asta. 

Pentru noi toţi, dar mai ales pentru Jorg şi pentru fetiţă. 
Dar noaptea e un sfetnic bun. 


— Plecăm în seara asta. 

— Las-o să se odihnească în noaptea asta. Poate nici nu 
vrea să plece. Poate vrea să lămurească lucrurile, nu să le lase 
aşa. E o fată puternică. 

Lui Marko i se părea mai degrabă o gagică tare de tot şi-i 
dădu un cot lui Andreas: 

— Care-i problema lui ? De ce nu s-a dat la ea? 

Te pomeneşti că vrea să devină musulman şi martir în 
acelaşi timp - rugăciune şi luptă pe pământ, virgine fără număr 
în ceruri? Scutură din cap. 

Că nu e ca şi când ar... 

Andreas îi întoarse spatele fără să-l bage în seamă. Dar 
când se pregăti să urce scările, dădu nas în nas cu Jorg. Acesta 
îşi scosese cămaşa de noapte şi se îmbrăcase cu jeanşii şi cu 
tricoul de dinainte. 

— A fost o situaţie neplăcută, dar nu vreau ca seara 
petrecută cu voi să se-ncheie aşa. 

Se străduia din răsputeri să-l privească în ochi pe Andreas, 
dar nu se putea abţine să nu-şi ferească privirea, încercând 
totuşi să se concentreze asupra lui. Se duse la Henner şi la 
bărbatul lui Karin care discutau ceva şi repetă fraza. Andreas îl 
însoţise, apoi li se alătură şi Marko, care auzise rugămintea lui. 
Formară un cerc în jurul lui Jorg, aşteptând să continue. Văzând 
că şi-au dat seama că pregătise o singură frază, Jorg se gândi că 
era nevoie de mai multe şi continuă: 

— Sunt... adineaori v-am lăsat o impresie proastă, ştiu. 
Pentru prima noapte petrecută în libertate, Christiane mi-a 
comandat o cămaşă de noapte, pentru că ştie că-mi place să 
dorm aşa şi că nu se mai găsesc de cumpărat. Aşa c-am pus-o 
pe mine. Nu m-am gândit c-o să mă vedeţi îmbrăcat astfel. 
Observă că nici asta nu era de ajuns. 

Eu şi ea... a fost o neînțelegere. O neînțelegere, atâta tot. 

Gata, acum era bine. Regreta cele întâmplate, le dădu de 
înţeles că se comportase aiurea, realiza că avusese loc o 
neînțelegere - îşi recunoscuse vina şi asta trebuia să fie de 
ajuns ca să-l lase în pace. Se uită la cei din jurul lui. 

— Mă duc să mai beau un pahar de vin roşu. 

Ulrich se aşezase pe patul fiicei sale. Aceasta trăsese 
pătura până la bărbie şi-şi întorsese capul. 


Ulrich n-o văzu cum plânge, o auzi doar. Atinse pătura şi 
încercă să-i confere mâinii sale o greutate consolatoare, 
liniştitoare. Mai aşteptă puţin după ce lacrimile s-au uscat, apoi 
spuse: 

— Nu trebuie să te simţi umilită. Pur şi simplu, nu-i 
bărbatul potrivit pentru tine. 

Ea se întoarse cu faţa umedă spre el. 

— A dat în mine, nu tare, dar m-a lovit. De asta am tipat. 

— Erai prea mult pentru el. Voia doar să scape de tine, nu 
voia să-ţi facă rău. 

— Dar de ce? l-ar fi făcut bine prezenţa mea. 

Ulrich dădu din cap. Da, fiică-sa îşi închipuise că l-ar fi 
putut ajuta pe Jorg. Nu c-ar fi fost ceva premeditat; şi nu i s-ar fi 
aruncat în braţe doar ca să-l ajute. Sau pentru că s-ar fi 
îndrăgostit dintr-odată de el. Voia să se culce cu teroristul 
renumit ca să poată spune că s-a culcat cu teroristul renumit. 
Dar n-ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost convinsă că-i făcea şi bine 
după atâţia ani de puşcărie. 

îşi aminti că şi lui i-a plăcut să colecţioneze bărbaţi 
celebri. începuse cu Dutschke. Era încă la şcoală, a chiulit şi a 
fugit la Berlin. Nu s-a lăsat până nu s-a întâlnit cu el şi i-a 
povestit puţin despre lupta din şcoli. Ceilalţi îl considerau un 
stângist convins şi el îi lăsa să creadă asta, uneori comportându- 
se chiar ca atare, prins parcă în capcana propriei etichete. Cu 
toate acestea, ştia că voia doar să-i cunoască personal: 

pe Dutschke, Marcuse, Habermas, Mitscherlich şi, într-un 
final, pe Sartre. Cu cel din urmă se mândrea în mod deosebit; 
pornise la drum cu maşina, nu cu trenul, şi aşteptase două zile 
în faţa locuinţei lui Sartre, până când l-a abordat şi s-a dus să 
bea cu el un espresso într-o cafenea, preţ de câteva minute. La 
un moment dat, o femeie s-a apropiat de masa lor, dar a plecat 
repede - şi acum se enerva când se gândea că n-o recunoscuse 
pe Simone de Beauvoir, că nu se recomandase şarmant drept 
invitatul idolului său. Pe vremea aceea vorbea chiar bine 
franceza. 

„Ce de lucruri se ascund în genele astea", se gândi. Nu-i 
povestise fiicei sale nimic despre pasiunea sa de colecţionar, 
aşa că n-avea cum s-o fi mimat, era ceva moştenit şi atât. îşi 
dădu seama că nu demult, cu doar câţiva ani în urmă, o 
urmărise în timp ce-şi punea şireturile la pantofii sport, pe 


diagonală - în cel stâng, şnurul din dreapta venea peste şnurul 
din stânga, iar în cel stâng era invers, astfel că la sfârşit 
rezultatul a fost exemplar. Aşa le punea şi el, fără să-i fi arătat 
vreodată metoda - sau s-o fi aplicat în prezenţa ei. 

— Ta ti, deschizi puţin geamul? 

Se ridică, deschise ambele ferestre, lăsând aerul rece şi 
umed să pătrundă în cameră, împreună cu susurul ploii, apoi se 
aşeză înapoi pe pat. 

Fiică-sa îl privi de parcă ar fi vrut să-i ghicească răspunsul 
la o întrebare încă nerostită. 

Apoi îşi luă avânt: 

— Putem să plecăm dimineaţă, devreme de tot? înainte să 
mă întâlnesc cu ceilalţi? 

— Hai să vedem cum ne simţim atunci. 

— Dar dacă nu vreau să-i văd, nu mă obligi, da? Promiţi? 

Când îi refuzase ultima oară o rugăminte? 

Nu-şi mai amintea. Dar nu-şi amintea să-l fi rugat 
vreodată s-o scape dintr-o situaţie. Voia tot timpul ceva, o 
rochie, o bijuterie, un cal, un sejur, iar el interpretă rugăminţile 
ei drept o expresie a setei de viaţă, a curajului ei de a o înfrunta: 
părea că nu se mai sătura de viaţă şi de ceea ce-i oferea 
aceasta. Sete şi curaj de viaţă - nu cumva se presupuneau 
reciproc ? Oare fiica lui nu căutase tot timpul provocarea ? îi 
dăruise calul fiindcă ea învățase să călărească bine de la şapte 
ani şi o lăsase să meargă cu prietena ei în America pentru că 
cele două hotărâseră să facă turul ţării cu autobuzele 
Greyhound. 

— întotdeauna te-am admirat pentru curajul tău, râse. Eşti 
o răzgâiată, ştiu, dar nu şi-o papă-lapte, asta e clar. 

Ea nu-l mai auzea. Adormise. Nu mai ţinea buzele 
țuguiate, iar chipul ei era învăluit de o aură adorabilă, liniştită, 
de copil. „îngeraşul meu", se gândi Ulrich. „îngeraşul meu cu 
bucle blonde, cu buze pline şi sânii ridicaţi." Nu i-a înţeles 
niciodată pe taţii care se simțeau atraşi de fiicele lor 
adolescente şi nici pe Humbert Humbert, care iubea copilul, şi 
nu fata din Lolita. în schimb, empatiza cu taţii şi profesorii care 
se simțeau copleşiţi de feminitatea fiicelor sau a elevelor lor. 

Nu, de fapt nu doar empatiza cu ei, era unul dintre ei. Se 
străduia tot timpul s-o asculte realmente pe fiică-sa atunci când 
vorbea, să nu se uite la buzele ei, să nu se holbeze la sânii care 


se legănau sub tricou când cobora scările, nici la fundul ei, 
atunci când urca. lar vara, când purta bluze sau cămăşi 
decoltate şi sânii nu numai că-i dansau când păşea, dar îi 
tremurau în valuri mici, era un chin, un chin dulce, care-l umplea 
de mândrie, dar totuşi un chin. 

Oare Jorg n-avea ochi în capul ăla? Sau era atât de 
încăpățânat că vedea frumuseţea doar la revoluţionarele cu 
care se potrivea din punct de vedere ideologic ? O fi devenit 
homosexual la închisoare. Sau poate pur şi simplu s-a 
dezobişnuit de aşa ceva. Ulrich se bucura că între Jorg şi fiica lui 
nu se întâmplase nimic. Nu prea ştia multe despre experienţa ei 
sexuală. Spera doar că va trăi momente de bucurie şi de iubire, 
că nu va profita nimeni de ea. Oricât s-ar fi bucurat însă, ştia că, 
refuzând-o, Jorg o rănise. Era o prostie, cu atât mai mult cu cât 
acum simţea nevoia să se răzbune. Ştia că-i aşa, dar asta nu-l 
ajuta cu nimic. In plus, Jorg şi Christiane s-au comportat 
întotdeauna arogant cu el şi din cauza asta i-a urât tot timpul. 
Doar că, până acum, nu ştia cum să exprime ura asta. 

Trase cu urechea. Fiică-sa sforăia încet. Ploaia şuşotea 
printre frunzele copacilor şi pe şindrilă. 

Uneori gâlgâia în burlane. Se auzea şi un saxofon ; 
melodia tărăgănată şi tristă părea să vină de undeva de 
departe. Ulrich se ridică obosit, închise o fereastră, iar pe 
cealaltă o lăsă abia crăpată, se duse până la uşă pe vârfuri, o 
deschise şi o închise cu grijă. Acum saxofonul se auzea mai clar. 
Cunoştea melodia, dar nu-şi mai amintea cum se numeşte şi nici 
numele saxofonistului. Pe atunci, ea fluiera melodia asta drept 
semnal de recunoaştere când venea după el. Pe atunci — cu cât 
petrecea mai mult timp cu prietenii vechi, cu atât îşi amintea 
mai bine de ce-şi doreau şi făceau pe vremea aceea, iar trecutul 
devenea din ce în ce mai străin. 

Ce ciudat că viaţa îţi poate aluneca aşa printre degete. 
încercă să-şi amintească de copilărie, de şcoală, de prima lui 
căsnicie.  Incet-încet, imaginile s-au conturat, la fel şi 
evenimentele sau atmosfera de atunci. Nu putea să spună: aşa 
arăta, asta s-a întâmplat, aşa m-am simţit atunci. Dar lucrurile 
rămâneau cumva în afara lui, ca un film, şi din cauza asta se 
simţea de-a dreptul trădat. 

Apoi se enervă. „De ce trebuie să scormonesc eu prin 
trecut? Nu e ceva ce aş face de obicei. Sunt o persoană cu simţ 


practic. Mă interesează doar prezentul şi viitorul." Ba n-o să 
plece în ziua următoare. 

10 Când saxofonul amuţi şi Christiane apăsă tasta de 
oprire a micuţului aparat portabil, cei mai mulţi îşi luară rămas- 
bun. 

— Noapte bună. 

— Somn uşor. 

— Pe mâine-dimineaţă. 

lise nu s-a ridicat de la masă, deşi observase că Jorg şi 
Marko ar fi preferat să rămână singuri. 

Marko ar fi dorit să scape şi de Christiane, dar ea nu voia 
să-şi piardă teritoriul pentru nimic în lume, iar Jorg o ţinea pe 
loc, întorcându-se spre ea şi acordându-i atenţie în egală 
măsură ca lui Marko. Era atâta tensiune între cei trei, încât lui 
lise i se părea că vede scânteile electrice, prin care nu răzbătea 
nici măcar presiunea firii sale timide ce-i spunea să dispară 
discret. 

La început a stat şi i-a ascultat. Apoi discuţiile i s-au părut 
neinteresante. Vorbele rostite de Jorg, Christiane şi Marko i se 
păreau arbitrare precum componenţa chimică a pietrelor cu 
care nişte jucători se războiesc pe o scândură. Lupta dintre cei 
trei se dădea prin tonul vocii, mimică şi gesturi, nu prin cuvinte. 
Se ascundea în vocea ascuţită a Christianei, în comportamentul 
lipicios, linguşitor şi curtenitor al lui Marko. Marko afişa un aer 
de câştigător absolut, spre deosebire de Christiane, care părea 
din ce în ce mai disperată. La rândul lui, Jorg nu vorbea mai 
puţin şi nici mai încet decât cei doi. Dar lise începu să vadă 
lucrurile mult mai clar: Jorg nu mai lupta cu adevărat. 

Cei care luptau erau ceilalţi doi. Şi luptau pentru sufletul 
lui. 

lar acest lucru îi făcea plăcere lui Jorg. Limba i s-a 
dezmorţit, faţa i s-a înroşit, gesturile i-au devenit mai line, dar 
nu numai din cauza vinului. 

Ridurile de pe faţă i s-au netezit, dar nu doar din cauza 
luminii şi a căldurii lumânărilor. îl anima faptul că era în centrul 
atenţiei, că se simţea atât de important şi de valoros pentru 
Christiane şi Marko. Asta îl întinerea. Aşa că-i provoca tot timpul, 
ca nu cumva să cedeze vreunul în lupta pentru el. 

— E doar un copil, o potoli el pe Christiane, care-i 
reproşase lui Marko mesajul lui Jorg de întâmpinare de la 


congresul întrunit pentru a discuta probleme de violenţă, la care 
Marko răspunsese c-avea tot dreptul să-l curteze pe Jorg, fiind 
un revoluţionar mai tânăr, dar cu atât mai agil. 

Oi vrea tu să mă privezi de drepturi, îi reproşă lui 
Christiane, care nu voia ca el să-i întâlnească pe organizatorii 
congresului, drept pentru care Christiane l-a asigurat că ştie cât 
de prudent şi superior îl consideră. 

Marko nu cedă. 

— Nu vreau să te bagi chiar peste tot. Dar avem nevoie de 
tine. Noi nu ştim cum ar trebui să luptăm împotriva sistemului. 
Ne certăm ca proştii şi, din când în când, careva începe o 
acţiune şi, ce să vezi: în faţa baroului regional izbucneşte un 
incendiu, în gară sună o alarmă şi trenurile întârzie. însă astea-s 
prostioare adolescentine. în loc să ne asociem cu confrații noştri 
musulmani şi să demolăm totul din temelie. Ei cu puterea lor, 
noi cu cunoştinţele pe care, le avem despre ţara asta împreună 
am reuşi să-i lovim acolo unde-i doare. 

Dar de ce să nu se bage ăia care ne zic să nu ne asociem 
tocmai cu ei? Dacă-i aşa, de ce n-am colabora cu Dreapta, 
oricum o să se găsească unii care să-ntrebe: da, chiar aşa, de ce 
n-am face-o ? 

Şi mai există discuţiile vechi, pe care le auzi de undeva 
din fundal, referitoare la violenţa faţă de oameni sau tot felul de 
lucruri despre renunţarea la violenţă, în general - şi astea-s 
momentele când se simte nevoia unei persoane cu autoritate. 

Ceilalţi membri ai RAF1 s-au prăbuşit lângă cruce, au 
plâns în hohote, au regretat şi şi-au cerut scuze pentru ce-au 
făcut - tu nu. Habar n-ai câtă autoritate ai. 

Note: 

1. Rote Armee Fraktion, cunoscută şi ca gruparea Baader 
Meinhof, cel mai violent grup terorist de stânga din Germania de 
Vest, autodescriindu-se ca o „gherilă urbană comunistă". 

Jorg dădu din cap dezaprobator. Dar asta fiindcă voia să 
audă mai multe: despre voinţa lui de neclintit din închisoare, 
despre admiraţia tinerilor faţă de el, despre autoritatea lui 
asupra lor şi despre responsabilitatea pe care o implica acest 
lucru. Da, îl asigură Marko, autoritatea însemna 
responsabilitate, aşa că n-avea voie să-i lase baltă pe tineri. 

Ce obiecţii ar fi putut avea Christiane împotriva lui? Că nu- 
şi lăsa timp să respire. 


— N-au trecut nici douăzeci şi patru de ore de când ai ieşit 
din închisoare şi... 

— Să-şi lase timp ? întrebă Marko pe un ton ironic. Timp? 
Douăzeci şi trei de ani nu sunt destul ? A rezistat timp de 
douăzeci şi trei de ani ca să devină modelul de acum. Tu erai în 
stare să-l trimiţi pe Nelson Mandela direct în Allgăul, ca să 
savureze anotimpul călduros, imediat ce a părăsit Robben 
Island. N-am dreptate? 

„Nelson Mandela?" lise se uită la Jorg - acesta zâmbea 
cam timid, însă fără a protesta. „Aşa de mare să fie dorinţa lui 
de a fi recunoscut? Eu cât de însetată aş fi după douăzeci şi trei 
de ani? l-aş rezista lui Marko?" Tipul ăsta se pricepea, nu glumă. 
Când se uita cu ochii ăia albaştri la Jorg era de parcă i-ar fi 
încredinţat toată tinereţea, fără vreun regret. Nu era clar dacă 
jorg credea sau nu în reluarea luptei împotriva sistemului, în 
colaborarea cu Al Qaida sau în propriul său rol de lider de opinie 
— dar credea în admiraţia lui Marko şi-n faptul că nu era 
singurul. 


Note: 

1. Regiune muntoasă din sud-vestul Bavariei. 

— îţi mai aminteşti cât ne vorbeai despre iubirea ta pentru 
natură? Pentru păduri şi pajişti, pentru verdele crud al primăverii 
şi culorile toamnei, mirosul ierbii proaspăt cosite şi al frunzelor 
intrate în putrefacție ? Pasiunea ta pentru mare uneori ne 
spuneai că după ce scapi de acolo, vrei să te plimbi pe plajă şi 
să te uiţi la valuri până când tu însuţi devii una cu ele. Şi din 
când în când visai la o grădină mare cu pomi fructiferi, sub care 
voiai să stai primăvara într-un şezlong, înfofolit într-o pătură, 
protejat de frig - nu-i lăsa să-ţi răpească visul! 

în prezenţa lui Marko, lui Jorg i se făcu ruşine de dorinţele 
şi visurile sale. 

— Pe atunci eram disperat, Christiane. Acum văd lucrurile 
mai clar, văd că am o responsabilitate dublă, atât faţă de mine, 
cât şi faţă de cei care cred în mine. Dar uite, furtuna a trecut şi 
mi-ar plăcea să facem câţiva paşi împreună prin pădure şi 
poieniţă. li zâmbi Christianei. Mergem ? 

Şi asta o împăcă pe Christiane din nou. Fusese prea 
sensibilă. Jorg nu-i împărtăşise lui Marko pasiunea lor comună 


pentru natură. Se ridică înaintea lui Jorg şi când acesta o urmă, 
îl luă de braţ de parcă ar fi fost iubita lui. 

— Ne trebuie lanternă? 

— Nu, ştiu eu potecile. 

— Sunt sigur c-o să fiţi deja în pat când ne întoarcem. Să 
goliţi sticla aia. Somn uşor. 

Jorg le făcu cu mâna stângă, iar cu dreapta o cuprinse pe 
Christiane de mijloc. Deschiseră ambele uşi dinspre grădină şi 
păşiră pe terasă, apoi se afundară în noapte. 

— Păi, bine. Marko goli sticla, turnând în paharul lui şi al 
lisei. Vrei? 

îi oferi o ţigară. 

— Nu, mulţumesc. 

Marko îşi aprinse ţigara tacticos. 

— Toată seara te-ai uitat la mine de parcă te-ai fi întrebat: 
oare chiar crede în ceea ce spune ? E normal la cap? Crede-mă 
că sunt normal şi chiar cred în ceea ce spun. Dar şi eu mă-ntreb 
dacă tu şi cei ca tine înţeleg ce se-ntâmplă în lumea asta. 

Probabil că pentru tine, 11 septembrie a fost doar o 
tâmpenie a musulmanilor. Nu, fără 11 septembrie nu s-ar fî 
întâmplat nimic bun în ultimii câţiva ani. Atenţia reînnoită, 
îndreptată spre palestinieni, cei care deţin, de fapt, cheia pentru 
pacea în Orientul Mijlociu, spre musulmani, o pătrime din 
populaţia lumii, noua sensibilitate faţă de eventualele 
ameninţări la nivel global, fie ele economice sau ecologice, 
conştientizarea urmărilor din ce în ce mai grave ale exploatării - 
cred că uneori lumea are nevoie de un şoc ca să se trezească. 

Exact ca la oameni — de pildă, tatăl meu, după primul 
infarct, trăieşte chibzuit, aşa cum ar fî trebuit să trăiască şi până 
atunci. Alţii se trezesc abia la al doilea sau al treilea. 

— Unii mor în urma unui infarct. 

Marko stinse ţigara fumată doar pe jumătate, goli paharul 
şi se ridică. 

— Ah, lise — aşa te cheamă, nu ? Cei care mor azi de 
infarct sunt ei înşişi vinovaţi. Noapte bună. 

lise mai stătu puţin pe întuneric, înainte de a aprinde 
lumânarea şi de a deschide caietul. 

„E cel mai bun" - observaţia lui Jorg despre Jan îi răsuna şi 
acum în cap. Se referea oare la un alt Jan ? In cazul în care 
vorbea despre prietenul lor comun, „era cel mai bun" nu prea se 


potrivea cu comentariile lui de la înmormântare, cu toate că, în 
mod ciudat, ar fi fost de ajuns. „E cel mai bun" însă nu mergea 
nicicum. Era ca şi când prietenul lor comun nu s-ar fi sinucis 
atunci, ci s-ar fi refugiat din vechea lui viaţă într-una nouă şi-ar 
fi trăit ca terorist şi acum. Dacă era aşa, atunci disprețul lui Jorg 
de la înmormântare fusese unul mimat, spre deosebire de 
admiraţia de acum. Şi atunci, Jan merita într-adevăr admiraţia 
lui: era un terorist care nu s-a lăsat prins. 

lise îşi amintea de cercetările pe care le făcuse mai 
demult şi-şi imagina că Jan îi păcălise, de fapt, pe toţi. Cu 
siguranţă că-i mituise sau îi şantajase cu ceva pe cei de la 
pompe funebre. 

Firma de pompe funebre îl recuperase din Franţa, îl 
transportase în Germania, îl îmbălsămase şi-l înmormântase. |- 
ar fi fost la îndemână să-i facă rost şi de un cadavru, pe care 
medicii legişti francezi să-l fi găsit pe masă şi să-l fi autopsiat. 
Faptul că respectivul cadavru s-a prezentat în hanorac şi-n 
jeanşi în loc de costum fusese un scurtcircuit neprevăzut de Jan, 
care uitase, probabil, să facă rost de costumul de rezervă. în 
plus, era clar că Jan a avut un complice: un doctor sau o 
doctoriţă, o soră medicală, ceva. 

în ziua aceea, poliţia franceză a primit un apel anonim. Era 
ora şase şi, după o noapte rece, dimineaţa aducea un suflu 
proaspăt şi un soare de primăvară. Un poliţist s-a deplasat cu 
motocicleta spre coasta abruptă şi în locul precizat a găsit 
maşina parcată. Un deux-chevaux. Dintr-un amestec de 
nostalgie şi snobism, Jan refuzase Mercedesul, spre deosebire 
de colegii lui de la cancelarie. Motorul consumase toată benzina 
şi nu mai mergea de ceva timp, geamurile erau curate şi 
polițistul îl vedea clar pe Jan care stătea aplecat pe spate, 
rezemat de geam, cu gura şi cu ochii deschişi şi cu mâinile în 
poală. Polițistul putea să-şi dea seama ce se întâmplase: din 
teava de eşapament pornea un furtun care ajungea până la 
scaunul pasagerului din faţă şi intra în maşină printr-un geam 
izolat ermetic. Deschisese uşa şi Jan se prăbuşise de pe scaun, 
alunecând din maşină direct pe pământ. Arăta cât se poate de 
mort şi când puneai mâna pe el, îl şi simţeai: 

avea pielea rece, aproape verzuie, şi nu respira. 

Polițistul anunţă centrala şi cheamă o ambulanţă, apoi 
face poze până când aceştia ajung. Face fotografii cu maşina, cu 


furtunul legat de ţeava de eşapament, cu furtunul care intră pe 
geam, cu pietroiul de pe pedala de gaz, cu Jan întins pe jos în 
faţa maşinii, cu faţa lui Jan de sus, din faţă şi dintr-o parte. 

lise şi Ulla s-au uitat îndelung la pozele respective. Şi când 
s-au dus în Normandia, l-au rugat pe poliţist să le povestească 
ce s-a întâmplat. Se numea Jacques Beaume, avea trei copii şi 
era plin de compasiune, gata să le povestească în detaliu tot ce 
ştia şi să le răspundă cu răbdare la toate întrebările. Apelul ăla 
anonim nu era cam suspect? Nu, era o zi de duminică şi 
persoana care sunase nu voia să-şi irosească ziua liberă, 
prezentându-se la secţie în calitate de martor. De ce sosiseoa 
doua salvare la faţa locului? Serviciile de ambulanţă sunt setate 
pe frecvenţa poliţiei, aşa că uneori răspund la apeluri de genul 
ăsta. La început, Jacques Beaume a stat de vorbă cu cele două 
femei la secţie, apoi s-au mutat într-o cafenea, până când 
acestea au reuşit să priceapă totul. 

Acum lise încerca să-şi imagineze ce se întâmplase înainte 
şi după acest moment. 

Jan stă sprijinit de maşină şi aşteaptă să se golească 
rezervorul. E o noapte întunecată. Norii învăluie luna şi stelele, 
fără să reflecte vreo lumină - în lung şi-n lat, nici urmă de 
localitate, în depărtare, Jan distinge lumina unui far, nu mai 
strălucitoare decât o stea, care emite o rază subţire ce apare şi 
dispare intermitent. 

Fiu de pastor, seminarist şi student la filozofie, făcând 
toată viaţa ceea ce se cuvine — gândurile lui Jan zboară de la 
cerul înstelat, pe care nu-l vede, la legile morale, pe care nu le 
simte, apoi la pasul pe care urmează să-l facă: să-şi părăsească 
nevasta şi copiii. Şi, la fel ca săptămânile trecute, se consolează 
cu gândul că ai lui n-or să afle niciodată ce i s-a întâmplat. Că o 
să fie mort pentru ei. lar pe cei morţi îi jelim şi atât. lar cel care 
se sinucide nu poate fi tras la răspundere, ci doar compătimit. ŞI 
cei care rămân în urmă nu se gândesc la el ca la cineva-care-i-a- 
părăsit. E durerea celor cărora li s-a răpit persoana iubită, o 
durere provocată de moarte, nu de om, o durere împotriva 
căreia nu te revolţi, ci te aperi şi te resemnezi. Apoi se gândeşte 
la viaţa cea nouă şi la puterea pe care o va avea odată eliberat, 
puterea fantomei a cărei identitate rămâne necunoscută şi ale 
cărei urme se pierd în neant. Faptele sale pot fi cu atât mai 
îndrăzneţe. O să facă istorie, la început în anonimat, apoi poate 


prin propria persoană, după ce va dezvălui identitatea celui care 
a reuşit să îngenuncheze sistemul şi să-l priveze de o judecată 
dreaptă. După ce va demasca afacerea aia dubioasă a cărui 
mandat i-a fost încredinţat de către cancelarie şi a cărei 
documentaţie a distrus-o deja, făcăndu-i să-şi ia la revedere de 
la milionul pe care urma să-l primească. 

Jan tremură de frig, chiar dacă maşina uşor vibrândă şi 
pufăindă îl încălzeşte puţin. Ştie că în curând o să-i fie şi mai 
frig. 

Motorul mai scuipă o dată şi moare. Dar nu-i o noapte 
liniştită. Valurile mării se lovesc zgomotos de țărm, se sparg 
împroşcând stâncile şi aleargă mai departe, trăgând după ele 
nisipul şi pietricelele, retrăgându-se apoi în mare, sâsâind. 

Uneori se aude câte-un țipăt de pescăruş. Jan se uită la 
ceas. E deja trei, ceilalţi trebuie să sosească din clipă-n clipă. 
Sau poate vine un singur om ? 

Şi atunci Jan aude maşina. Se aude din ce în ce mai tare 
când trece prin locurile mai ridicate, apoi se văd şi farurile 
potrivite pe faza scurtă. 

Când se afundă în vale, sunetul slăbeşte. Opreşte acolo 
unde şoseaua se termină şi se continuă cu un drum de ţară care 
duce spre coastă. Jan aude portiera trântindu-se. Aşadar, tot 
vine cineva. 

Colegii francezi au trimis o femeie. E prietenoasă, practică 
şi la obiect. 

— Ştii că dacă ai ghinion poţi muri ? 

— Da. 

Jan nu vrea să moară. Ştie asta. 

— Ca să am acces la vena de pe braţ, ar trebui să ridici 
mâneca. 

Jan îşi dă haina jos, o aşază pe capotă, îşi descheie 
manşeta şi îşi suflecă mâneca. Cu un gest prompt, îi întinde şi o 
lanternă. Jan roteşte capătul gros şi o aprinde. Femeia trage ser 
în seringă. 

— Mai întâi Valiumul. 

Jan îşi întoarce privirea într-o parte când îi înţeapă vena. 
Se uită totuşi acolo, cu câteva secunde înainte să termine. Nu se 
mişcă încet; seringa e foarte mare. După ce termină, îl lasă să 
tamponeze împunsătura cu o bucată de vată. 

— Şi acum Cardiogreen-ul. 


Despre asta nu i-a spus nimic. Oricum, cea de-a doua 
merge repede. 

Jan îşi încheie manşeta, îşi pune haina şi se urcă în 
maşină. Femeia cercetează locul cu lanterna, vrând să se 
asigure că n-a scăpat nici o bucăţică de vată, de ambalaj de 
seringă sau vreo fiolă. Stă lângă portiera deschisă şi-i explică ce 
va urma. 

— O să adormi peste cincisprezece minute. Pe la şase, 
corpul o să ţi se răcească şi o să respiri atât de slab încât poliţia 
o să creadă c-ai murit, mai ales dacă nu te cercetează cu 
atenţie. De fapt, abia o să mai respiri. Şi de ce s-ar obosi să fie 
atenţi ? Oricum or să cheme salvarea, râse femeia. 

Cardiogreen-ul a fost ideea mea. Se obţin nişte cadavre 
foarte reuşite. li ridică pleoapele din ce în ce mai grele, îl 
luminează în ochi şi îl plesneşte uşor peste obraji. Pe la şase 
jumate, şapte fără un sfert, o să te preia salvarea trimisă de noi. 
Bonne chance! 

Trânteşte portiera şi pleacă. 

Frica îl cuprinde pe neaşteptate. Dintr-odată, sentimentul 
care ar fi trebuit doar să semene cu frica de moarte începe să se 
transforme chiar în aşa ceva. Viaţa lui se termină aici şi ceea ce 
urmează e deja viaţa altcuiva. Asta dacă mai urmează ceva - 
Jan nu-şi mai dă seama că de fapt n-o să moară. Moartea nu-ți 
permite să te joci cu ea. Nu te lasă s-o iei peste picior. Te... 

Cuprins de frica teribilă de moarte, Jan îşi pierde 
cunoştinţa. 

lise închise caietul cu o plesnitură. Ar mai fî băut un pahar 
de vin roşu, dar îi era frică de casa cufundată în linişte şi 
întuneric şi nu îndrăznea să meargă până la bucătărie. După ce 
se culcă, i se făcu frică să adoarmă, de parcă prin somn şi-ar fi 
bătut şi ea joc de moarte. Dar nu cumva asta şi facem, de 
fiecare dată când adormim? Şi cum vine asta, să-ţi iei rămas- 
bun? Cum e să vrei să mori pentru ceilalţi, dar să trăieşti mai 
departe în acelaşi timp? 

Şi-n clipa aceea adormi şi ea. 

12 lise n-avea de ce să se teamă de casa întunecată şi 
cufundată în linişte. In bucătărie, Christiane stătea la masă la 
lumina lumânării, bea un ultim pahar de vin roşu şi se întreba 
cum să ţină în frâu ziua care urma, uitându-se în urmă la cea de 
ieri. Nu i-a ieşit nimic aşa cum şi-a dorit. Desigur, Jorg avea 


nevoie de recunoaşterea care-i lipsise atâta timp. Dar nu din 
partea lui Marko - Christiane a stat tot timpul departe de grupul 
adepților lui Jorg, făcând tot posibilul să îngreuneze contactul 
dintre aceştia şi fratele ei. înainte de toate, Jorg avea nevoie de 
recunoaştere din partea prietenilor vechi, apoi urmau 
contractele, interviurile, apariţiile la talk-show-uri şi, într-un 
final, autobiografia, publicată la o editură de prestigiu. Jorg avea 
fler pentru aşa ceva şi ea ştia asta, dar era conştientă şi de 
faptul că publicul aprecia oamenii care, deşi au trecut prin iad, 
au ajuns să mediteze şi să înveţe din experienţa respectivă. 
Dacă l-ar fi ascultat pe Marko, ar fi pierdut şansa vieţii sale. ŞI 
de ce nu se arăta interesat de Margarete, care, datorită firii sale 
calde şi vesele, era exact ce-i trebuia. A ştiut că e perechea 
potrivită pentru Jorg din clipa în care a cunoscut-o, acum nouă 
ani. La rândul ei, Margarete auzise destule despre Jorg şi se 
arătase chiar interesată de o vizită la închisoare. Cu toate astea, 
Christiane n-a luat-o cu ea niciodată să-l vadă pe Jorg închis, ca 
şi când ar fi păstrat-o pentru cel eliberat. Şi acum că Jorg se 
eliberase, lucrurile ar fi putut merge strună. Dar nu se 
întâmplase nimic. Şi cămaşa aia de noapte - ar fi trebuit să-l 
bucure pe Jorg, nu să-l facă să se simtă ridiculizat. O ura cu 
siguranţă din cauza asta. 

Cât de neajutoraţi suntem în nopţile cu insomnii ! Expuşi 
în faţa gândurilor absurde, pe care inteligenţa noastră trează le- 
ar elimina imediat, în faţa disperării, în faţa zilelor în care nu ne 
iese nimic, nici spălatul rufelor, nici parcatul maşinii, nici 
consolarea unui prieten, a tristeţii cu care anulăm posibilitatea 
unei victorii în urma epuizării de după o partidă de tenis, o 
distanţă parcursă la sprint sau ridicarea unei greutăţi. In nopţile 
în care avem insomnii, pornim televizorul sau deschidem o 
carte, ca apoi să rămânem blocaţi înaintea unei ilustraţii sau a 
unei pagini anume, fără a putea însă adormi, pradă din nou 
propriilor gânduri cretine, disperării şi tristeţii. Christiane nu 
avea nici măcar un televizor sau o carte. Avea nişte vin roşu 
care n-o ajuta cu nimic. Cum ar fi putut să-i facă faţă mai bine 
măcar următoarei zile? Habar n-avea. 

Dar trebuia s-o scoată la capăt cumva. Dacă nu reuşea să- 
| ajute pe Jorg să treacă mai uşor peste ziua următoare, cum 
putea spera să-i facă viaţa mai frumoasă, mai bună ? Lui, care 
nu stătea niciodată locului, nici cu slujba, nici cu colegii, nici cu 


casa, lui, care era tot timpul pe fugă, vrând tot timpul să plece 
altundeva, să facă altceva faţă de ceea ce făcea. Trebuia să-l 
înveţe să trăiască. 

N-ar fi trebuit să-i încurajeze rătăcirile astea. 

O încânta imaginaţia vie a frăţiorului ei mai mic care-şi 
închipuia că trăieşte în alte vremuri şi locuri şi felul înflăcărat cu 
care-i povestea despre asta. O impresiona noblețea gesturilor 
pe care le făcea în acea lume imaginară, actele sale de vitejie, 
săvârşite alături de Falk von Staufl pentru salvarea cetăţii 
Marienburg, de T. E. Lawrence? pentru eliberarea arabilor, de 
Rosa Park3, împotriva segregării rasiale. Toate astea nu indicau 
oare că era un băiat bun ? Dar mai târziu, imaginaţia lui s-a 
îndreptat către prezent şi viitor, iar „Ah, dacă aş putea să" s-a 
transformat în „Ah, aş putea să" şi „Ar trebui să". L-a susţinut şi 
atunci. 

Cum să nu-l fi susţinut, când vedea că nu acceptă 
răutatea oamenilor, că luptă pentru dreptate, îi înfruntă pe 
asupritori şi pe exploatatori, vrând să-i ajute pe cei umiliţi şi 
vătămaţi? Dar n-ar fi trebuit s-o facă. Şi, mai ales, n-ar fi trebuit 
să-l lase să-şi dea seama cât de mult o însufleţea ideea de a 
face din el un erou al faptelor măreţe. 

Ştia că mamele care nutreau astfel de speranţe pentru fiii 
lor ajungeau să-i distrugă. Dar ea nu era mama lui Jorg şi, mai 
ales, nu era una dintre acele mame care n-aveau o viaţă a lor şi 
nici aşteptări prea mari şi care erau nevoite să spere la realizări 
din partea fiilor. Oricum, ea îl iubea pe Jorg, cu sau fără fapte 
măreţe. Nu, n-avea voie să-i facă rău prin aşteptările ei. Sau? 


Note: 

1. Personajul principal din balada Die Mette von 
Marienburg de Felix Julius Dahn (1834-1912) (n. r.). 

2. Thomas Edward Lawrence (1888-1935), cunoscut mai 
ales ca Lawrence al Arabiei, a fost un ofiţer britanic, celebru 
pentru rolul jucat în revolta arabilor din 1916-1918 (n.r.). 

3. Rosa Louise McCauley Parks (1913-2005), militantă 
celebră, de origine afro-americană, în mişcarea pentru 
drepturile omului (n. r.). 

Sau poate c-a trăit prea mult o viaţă doar a ei? 


Ar fi trebuit să renunţe la Facultatea de Medicină, care-i 
epuizase resursele în perioada aceea, când Jorg era adolescent? 
Mai târziu, când a început el facultatea, ea îşi facea 
specializarea şi iar n-avea timp pentru el. Nu s-a prins multă 
vreme ce-o să urmeze. Şi când a făcut-o, era deja prea târziu. 

Scutură din cap. Gata, ajunge cu trecutul. Cum i-aş putea 
oferi lui Jorg un viitor? Cea mai bună ofertă pe care o primise 
era un voluntariat la o editură. Un voluntariat bine plătit - avea 
deja probleme şi cu asta. De obicei, voluntariatele durau puţin şi 
se muncea pentru bani puţini. Editorul voia doar să-şi satisfacă 
fanteziile referitoare la revoluţii şi terorism şi-l dorea pe Jorg pe 
post de bibelou, de trofeu pe care urma să-l vândă cât putea el 
de scump, fără să fie interesat cu adevărat de opera lui. Oare 
Henner nu i-ar fi găsit un post la vreun ziar? Sau Karin, la 
biserică? 

Sau Ulrich, la laboratoarele lui? Da, probabil că Ulrich i-ar 
fi putut asigura un loc de muncă. Dar Jdrg nu s-ar fi îmbrăcat în 
halat alb şi n-ar fi avut chef să modeleze coroane dentare. Nici 
n-ar fi fost nevoit, dacă la prima apariţie la un talk-show şi-ar fi 
jucat bine rolul. Avea nevoie doar de un antrenor. Dar ar fi 
plecat urechea la sfaturile unui antrenor? 

îi era frică de săptămâna care urma. Ce-avea să facă, în 
timp ce ea era la serviciu ? Avea să stea în casă, neîndrăznind 
să iasă printre oameni? 

Sau, dimpotrivă, însetat de viaţă, dornic să exploreze 
lumea din nou, avea să comită numai neghiobii? îl rugase pe 
copilul vecinilor să-l înveţe pe Jorg să se descurce cu internetul 
şi cu calculatorul. Duse în camera de oaspeţi în care stătea Jorg 
manuscrisele şi cărţile pe care le folosise pentru lucrarea lui de 
masterat. în închisoare nu mai vrusese să lucreze la ea. Dar 
oare acum, că era liber? Nu, de fapt nu-şi punea speranţele în 
asta. Când i se făcea frică, şi-l imagina târşâindu-şi picioarele pe 
stradă, îmbrăcat într-un trening sintetic, lucios, amestecându-se 
cu şomerii din cartier, care se vânturau pe acolo cu câinii, 
ţigările şi cutiile lor de bere, fără vreun scop, plan sau speranţă. 

Era cazul să se ducă la culcare, ştia asta. Cum o să 
înfrunte ziua următoare obosită sau mahmură? Se ridică şi privi 
înjur. Lângă chiuvetă se înălța un morman de vase murdare, pe 
aragaz se zăreau tigăi şi oale lipicioase. Christiane oftă, 
descurajată de amplitudinea sarcinii, dar şi bucuroasă că 


aceasta reprezenta un obstacol nesemnificativ faţă de ceea ce o 
aştepta cu Jorg. 

Aprinse mai multe lumânări, puse apă la încălzit, umplu un 
sfert din chiuvetă cu apă rece, adăugă detergent de vase, 
aruncă resturile de cârnaţi şi de frunze de salată şi aşeză 
farfuriile pe rând în apa pregătită. Când apa începu să fiarbă, o 
luă de pe foc şi o turnă peste vase, apoi mai puse o oală la 
încălzit. Mai întâi paharele, apoi farfuriile, holurile, tacâmurile şi 
la sfârşit tigăile şi oalele mergea repede, mintea i se limpezise şi 
inima i se liniştise treptat. 

Apoi simţi că cineva se uită la ea şi ridică privirea. Henner 
stătea sprijinit de cadrul uşii, în tricou şi jeanşi, cu mâinile în 
buzunarele de la spate. 

13 — De când mă urmăreşti? 

Se aplecă din nou peste tigăile care se încăpăţânau să nu 
se mai curețe. 

— De două tigăi. 

Christiane dădu din cap şi continuă să spele vasele. Se 
întreba cum se transformase în ochii lui. O mai recunoştea pe 
femeia care-i plăcuse cândva? Cum i se părea acum? O admira, 
o compătimea sau era dezamăgit de ceea ce vedea? 

— La fel făceai şi mai demult: îţi dădeai părul după urechi 
cu degetul mic întins atunci când lucrai. Şi când trebuie să faci 
un pas în dreapta sau în stânga, tu te răsuceşti din mijloc, spre 
deosebire de ceilalţi. Şi felul în care pui întrebările, scurt şi la 
obiect, pe un ton sincer, fără vreo intenţie de manipulare. 

„încât pe mine mă apucă imediat remuşcările. 

Nu, îşi spuse Henner, nu te-ai schimbat deloc. Şi nici felul 
în care reacţionez eu în preajma ta." Henner observă firele albe 
din părul castaniu al Christianei, glandele lacrimale umflate, 
ridurile adânci de la baza nasului, întinzându-se de la nări până 
la colţurile gurii. Zări şi petele de bătrâneţe de pe mâini şi 
observă că pistruii i se estompaseră. Remarcase şi faptul că-şi 
neglijase silueta, că nu făcea sport, gimnastică sau yoga. 
Observase toate astea, dar nu-l deranjau cu nimic. Pe vremuri îl 
atrăsese tocmai faptul că era cu câţiva ani mai mare decât el. Şi 
chestia asta o făcea acum să pară cu câţiva ani mai tânără. 

— Ce s-a întâmplat atunci, de fapt? 

Ea nu-şi întrerupse munca şi nu ridică privirea. 

— Despre ce vorbeşti? 


Henner refuza să creadă că-i pusese o întrebare serioasă, 
aşa că nu-i răspunse nimic. Dar peste câtva timp îl întrebă din 
nou, fără a lua o pauză şi fără a ridica privirea. 

— Ce vrei să ştii? 

Henner oftă, se dezlipi de uşă, se aplecă spre cutia cu 
vinul spumant, scoase o sticlă şi plecă. 

— Noapte bună, Christiane. 

Aceasta termină de spălat, curăţă aragazul, şterse masa şi 
lăsă apa să se scurgă. Apoi şterse vasele, deşi le-ar fi putut lăsa 
la uscat. Apoi aşternu masa pentru micul dejun. Apoi se aşeză 
şi-şi mai turnă un pahar de vin. Spălatul şi ştersul vaselor, toate 
pregătirile astea n-o ajutaseră cu nimic. 

Trebuia să stea de vorbă cu Henner. Ca jurnalist, avea 
destulă influenţă şi putea avea un cuvânt de spus în ceea ce 
privea viitorul lui Jorg, şi asta nu era deloc de neglijat. Trebuia 
să-i răspundă la întrebări. Dar ce să-i zică? Adevărul? 

Suflă în lumânări, traversă holul, cobori scările şi o luă pe 
coridorul care ducea spre camera lui Henner. Pe sub uşă se 
vedea o dungă de lumină. 

Nu mai bătu. Deschise uşa încet şi intră. Henner stătea în 
pat cu capul şi cu perna sprijinite de perete şi citea ceva la 
lumina lumânării. Ridică privirea liniştit, pregătit pentru discuţie. 
Da, calmul lui îi plăcuse tot timpul, la fel şi disponibilitatea de-a 
o asculta, de a-i lua în serios dorinţele, gândurile şi mofturile. 
Disponibilitatea asta avea ceva comic, era o disponibilitate 
generală, faţă de toate şi toţi. Sau era doar o temere de-a ei? 
Disponibilitatea şi calmul i se citeau pe faţă, în privirea atentă, 
pe gura mare cu buze subţiri, pe bărbia hotărâtă. 

— O să-ţi strici ochii. 

Henner lăsă cartea jos. 

— Nu, asta face parte din gogoşile care ţi se toarnă atunci 
când eşti copil, la fel ca uleiul şi arsurile, cărbunele şi diareea. 

— Ce citeşti? 

— Un roman. Despre un jurnalist şi o jurnalistă, despre 
rivalitatea, iubirea şi despărţirea lor. 

Aşeză cartea pe scaunul de lângă pat, pe care se afla şi 
lumânarea, şi râse. Eu şi autoarea am fost împreună cândva şi 
vreau să ştiu dac-a scris despre mine, înainte de-a mi se atrage 
atenţia. 

— Şi? A scris? 


— Da, dar în afară de mine n-o să observe nimeni, cel 
puţin până acum. 

Christiane şovăi înainte de a pune întrebarea: 

— Pot să mă aşez la picioarele tale? In felul ăsta pot să mă 
sprijin şi eu de perete. 

Henner dădu din cap şi-şi strânse picioarele. 

— Te rog. 

Apoi o privi tăcut şi concentrat. 

— N-am spus-o doar aşa. Chiar nu ştiu la ce te referi. 

O privi mirat. 

— Christiane! 

Dar ea îi întoarse privirea cu o mină serioasă. 

— S-au întâmplat multe pe atunci. 

Nu-i venea să creadă. Chiar percepuse atât de diferit vara 
aceea? Pentru ea nu fusese vara împlinirii iubirii lor, cum o 
considerase el? 

Era leşinat după ea de când se împrietenise cu Jorg, nu 
exista o expresie mai bună pentru asta, pentru sora cea mare, 
frumoasă şi subţirică. Ea fusese tot timpul prietenoasă cu el, dar 
el simţea că nu-l ia în serios ca persoană, ci doar ca prieten al 
fratelui mai mic, care putea avea o influenţă pozitivă sau 
negativă asupra lui. Până în vara aceea. Până când, dintr-odată, 
l-a luat în serios. 

Nu ştia cum se întâmplase; trebuia s-o ducă acasă cu 
maşina, dar drumul de cincisprezece minute se transformase 
într-o pană de cauciuc şi o jumătate de noapte petrecută 
împreună, după care lucrurile s-au schimbat radical. Se duceau 
împreună la Marcuse şi Dutschke, la Deep Purple şi Jose 
Feliciano, se pupau la cinematograf sau la piscină şi plănuiau să 
plece două săptămâni la Barcelona, într-o vacanţă de vară 
scurtă, anarhistă. Apoi au făcut sex şi dintr-odată ea s-a eliberat 
din strânsoarea lui, s-a ridicat, şi-a adunat hainele şi a ieşit din 
cameră valvârtej. Săptămâni în şir a încercat să dea de ea ca să 
discute. Dar ea nu era disponibilă. 

Da, se întâmplaseră multe în vara aceea. Dar un singur 
lucru îl nedumerea şi acum, după treizeci de ani sau mai mult. 
Ea chiar nu-şi dădea seama? Bine, fie. 

— De ce ai sărit brusc în picioare atunci când ne iubeam? 
De ce ai fugit? 


Christiane închise ochii. Ce mult şi-ar fi dorit să-i poată 
turna o minciună! Măcar ceva care ar fi pus-o într-o lumină 
proastă. Una de care să-i fi fost ruşine. Dar nu-i trecea nimic 
prin cap. 

N-avea încotro, trebuia să-i spună adevărul, chiar dacă 
ştia că n-o s-o înţeleagă. N-o să înţeleagă nimic. 

— S-a întâmplat acasă la noi, îţi mai aminteşti? In camera 
mea, în patul meu. Credeam că Jorg plecase în weekend, dar se 
întorsese duminică şi dintr-odată apăruse în uşă - tu nu l-ai 
observat, dar eu l-am văzut şi i-am remarcat şi expresia atunci 
când s-a prins, când a făcut un pas în spate şi a închis uşa după 
el. 

Henner aşteptă puţin. 

— Aşa, şi? 

— Şi? Ştiam că n-o să înţelegi nimic. Nici nu te pot ajuta, 
spunându-ţi că eu şi Jorg... Un timp m-a tot provocat cu 
tâmpenii, „şi ce zici de un incestuleţ, surioară dragă", mă 
întreba, dar nu s-a întâmplat nimic. Cu toate acestea, i-am 
povestit că am fost cu tine... 

Christiane deschise ochii şi-l privi pe Henner cu atenţie. 

— Tu nu înţelegi nimic, nu-i aşa ? Că pentru mine nu 
exista nimeni în afară de el, la fel cum pentru mame nu mai 
există nimeni în afara fiului. 

Mă rog, mai există şi soţul mamei, dar nu-i poate lua 
niciodată locul, el e de ieri, pe când fiul e de azi, el ţine de 
prezent. Asta-l ţinea în viaţă, faptul că ştia că nu mă interesează 
nimeni în afară de el, şi când a văzut că-l trădez din cauza ta, s- 
a simţit de parcă cineva i-ar fi tras covorul de sub picioare, şi 
chiar dac-am alergat după el, nu l-am mai găsit, era prea târziu 
şi n-am mai putut repara niciodată ceea ce făcusem. 

Henner se uită la ea, văzu pe chipul ei tristeţea provocată 
de gândul că n-o înţelegea, apoi speranţa că, poate-poate, 
totuşi. Observă oboseala pricinuită de sentimentul zădărniciei; 
făcuse sacrificiu după sacrificiu pentru fratele ei, fără vreun rost, 
fără să poată preveni ceva. Văzu încăpăţânarea cu care voia să-l 
prindă tot timpul atunci când se prăbuşea, chiar şi acum, 
obsesia cu care alerga ca nebuna ca să ajungă întotdeauna la 
locul potrivit. 

— Din cauza lui ai... Dar ai mai avut relaţii, presupun. Te- 
ai măritat? Ai divorţat? 


Ea scutură din cap. 

— In spital sau la congrese îi atrăgeam tot timpul pe 
colegii mai tineri, însă după un timp îşi dădeau seama că nu 
sunt ceea ce-şi doresc şi nici nu vreau să fiu. Uneori am fost 
nevoită să-i alung chiar eu, fiindcă erau prea slabi să plece de 
bunăvoie, pentru că, ştii, tinerii pe care-i atrag sunt de obicei 
mai moi şi mai slabi, şi de multe ori au rămas în urmă, pur şi 
simplu. Cu câţiva dintre ei m-am întâlnit peste mai mulţi ani, 
erau cu nevestele tinere, îşi trăseseră câte-o asistentă sau vreo 
laborantă, erau puţin cam timizi şi mi-au arătat poze cu copiii 
lor. 

Christiane îi zâmbi lui Henner, de parcă ar fi vrut să-şi 
ceară scuze. 

— N-ai voie să-ţi imaginezi că nu m-am simţit bine cu tine 
şi că nu mi-ai plăcut. Dar nu era o prioritate. N-a fost niciodată o 
prioritate. N-a mai existat nimeni de care să-mi placă mai mult 
decât de tine. 

„In afară de Jorg", se gândi Henner, iar ceea ce-i spusese 
ea ca să-l consoleze reuşi să-l întristeze şi mai mult. Măcar de-ar 
mai fi iubit pe cineva cu adevărat! Dar nu-i spuse nimic, dădu 
doar din cap. 

Ea se aplecă peste el, îl sărută pe gură şi se ridică: 

— Noapte bună. 

— De ce mi-a spus Jorg că am fost curajos c-am venit? 

— Ţi-a zis el aşa ceva? 

însă ea nu se putea abţine să nu-şi bată capul cu asta. Era 
convinsă că Jorg nu le servise tuturor replica asta, că nu era 
doar prietenos. Vorbele lui ascundeau provocare, ameninţare. N- 
ajungea că ziua următoare se anunţa destul de dubioasă! 

Se sprijini de peretele din hol. Puțin îi lipsea să nu 
adoarmă în picioare de oboseală. Discuţia cu Henner o tulburase 
mai mult decât se aşteptase. 

Ce mult te costa să nu te faci înţeles! Dar n-avea încotro, 
trebuia să zică ce avea de zis. Şi acum trebuia să discute cu 
Jorg. 

în camera lui nu se vedea lumină. Dar nu dormea. Când a 
crăpat uşa, a întrebat imediat pe o voce temătoare şi 
şovăitoare: 

— Da? 

Christiane se strecură înăuntru. 


— Eu sunt. 

— Ce s-a întâmplat? 

Chibriturile pe care le căuta pe întuneric căzură pe jos şi el 
continuă să le caute înjurând. 

— N-am nevoie de lumină. Voiam doar să ştiu la ce te-ai 
referit când i-ai spus lui Henner c-a dat dovadă de curaj venind 
aici. 

— Pentru asta o să am eu nevoie de lumină. 

Găsi cutia de chibrituri, aprinse lumânarea şi se aşeză pe 
marginea patului. 

— Mi se pare o dovadă de curaj să mă bage la închisoare 
şi apoi să sărbătorească eliberarea mea, alături de mine. 

— El te-a... 

— Da, el m-a băgat atunci la închisoare. El era singurul 
care ştia de cocioaba mamei în afară de Dagmar şi de Wolf. Și 
pe ei i-au prins cu mult după mine. Poliţaii stăteau deja la pândă 
când m-am dus după bani şi arme. 

— N-ai de unde ştii cu cine a vorbit Dagmar sau Wolf. 

El dădu ochii peste cap şi răspunse pe tonul răbdător şi 
forţat al adultului care e nevoit să înghită prostiile copiilor. 

— Ştiu eu că n-au vorbit cu nimeni, da ? 

— Şi ce ai de gând ? 

— Nimic. Vreau să-l întreb pe Henner cum s-a simţit 
atunci. Toţi mă-ntreabă cum m-am simţit în cutare sau cutare 
moment. Acum e rândul meu să-i întreb pe ceilalţi. 

— Nu te-a întrebat nimeni, în afară de Ulrich. 

Henner nici nu prea a deschis gura. 

— Atunci e liber să vorbească, dacă-mi răspunde la 
întrebări. 

Jorg se uită cu duşmănie la sora lui. 

— Nu mă mai apăra tot timpul. Ai vrut să mă aperi de 
Ulrich şi Marko; în faţa lui Henner, la fel. Stau la dispoziţia 
tuturor, răspund la tot felul de întrebări tâmpite pentru că 
înţeleg de ce sunt atât de curioşi. Aşa că pot să le cer acelaşi 
lucru. 

N-o să-i fac nimic lui Henner. N-o să-i reproşez nimic. Era 
război şi el a ales partea alături de care urma să lupte şi şi-a 
făcut socotelile. Il apreciez mai mult decât pe aceşti buni 
samariteni care se feresc să-şi murdărească mâinile. Nişte idioţi 


utili, dar tot idioţi se numesc. N-am de gând să mă cert cu el, 
vreau doar să ştiu cum s-a simţit. 

— Dar cearta o să izbucnească oricum. 

li zâmbi superior. 

— Nu şi din partea mea, Tia, nu şi din partea mea. 

Sări în sus, îşi ridică puţin cămaşa de noapte şi făcu o 
plecăciune ironică. 

— Nu vă faceţi griji, Alteța Voastră. Sluga Alteţei Voastre 
nu v-ar provoca nici o neplăcere. 

Mai ales acum, că i-aţi împrumutat mantaua asta. 

Eşti o scumpă. 

O luă în braţe. 

Ea îşi puse capul pe pieptul lui. 

— Să n-o faci de oaie cu Henner. E un tip influent, e dispus 
să te ajute, e binevoitor. Pe cine interesează ce s-a întâmplat 
acum treizeci de ani? 

Tu trebuie să trăieşti în viitor, nu în trecut. 

O numise Tia, iar ei îi venea să-i zică „leduţule", cum îi 
spunea odinioară, cum îi spunea şi mama lor. Dar simţea că 
vorbele sale ascund ceva şi că se îndepărtează de ea. 

O ţinea în continuare în braţe, dar căldura îmbrăţişării 
dispăruse. Apoi o bătu pe spate. 

— Nu mă mai dădăci, Christiane. N-am nevoie de nimeni, 
nici de Henner, nici de Karin, nici de Ulrich. Mă descurc cu ce am 
- am avut prilejul să invăţ asta cât am stat la închisoare. Da, e 
drept că visez la călătorii pe care nu mi le pot permite din 
ajutorul social. Ce zici, mă iei cu tine din când în când? 

O împinse de lângă el ca să-i vadă expresia. 

Christiane plângea. 

Margarete se trezi în timp ce ceilalţi dormeau. 

Părăsise grupul odată cu Jorg, se dusese în casa din 
grădină în care locuia singură şi se întinsese în pat. însă o 
trezise durerea din şoldul stâng, o amintire rămasă de la 
accidentul petrecut cu mulţi ani în urmă. O trezea în fiecare 
noapte. 

Se întinse pe o parte, puse picioarele pe podea şi se 
ridică. Şoldul o durea şi în picioare, şi când şedea. Dar durerea 
nu mai iradia spre partea stângă şi în piciorul stâng. Ştia c-ar 
trebui să facă nişte exerciţii, c-ar trebui să-şi dezmorţească 


picioarele, mijlocul şi şoldul. Trebuia să-şi ia pastila de care 
uitase înainte de culcare. 

Alese să se uite pe fereastră. Ploaia se oprise, cerul era 
clar, luna strălucea deasupra parcului, luminându-l. îi lumină şi 
picioarele. Păreau albe, lucioase pe dalele închise la culoare. 
Ridicatul în picioare era pentru ea o provocare, la fel şi coborâtul 
scărilor şi opritul în faţa uşii. Fiecare pas i se părea un chin. Nu 
numai din cauza şoldului. 

De când medicul îi prescrisese tratamentul cu Cortizon, se 
îngrăşase. Dar slăbitul presupunea mai multă disciplină decât 
avea şi ar fi vrut să aibă. 

Şi casa şi satul din apropiere erau ascunse de întuneric. 
Doar luna şi stelele străluceau, constelaţiile se desluşeau clar, 
Calea Lactee se întindea luxuriant, luna părea sedată şi 
mulţumită. Margarete îşi aminti de vacanţele petrecute în sud, 
când văzuse pentru prima oară un cer înstelat în toată 
splendoarea sa, după ce crescuse sub unul care se întuneca 
foarte târziu. „Nu e nevoie să călătoreşti prea departe", se 
gândi. „Totul e aici." O luă din loc cu paşi mici şi precauţi. Nu-i 
era frică de cioburi sau de cuie; chiar ea adunase gunoiul şi 
molozul din jurul casei, păstrând cărările curate. Dar mersul în 
picioarele goale era ceva neobişnuit şi o făcea să se simtă 
nesigură pe ea - ce-o să mai simtă picioarele ei? Apoi deveni 
curioasă. Ce urma? Pământ neted, tare ca piatra, dar, totuşi, 
uşor elastic? Sau pietriş rezistent, care te înţepa şi te gâdila? 
Sau o creangă uscată, care avea să se frângă trosnind ? Poteca 
preferată din parc a Margaretei era năpădită de iarbă şi ea se 
bucura deja de firicelele moi de sub tălpi. 

Trecu pe lângă casă. Cu doi ani în urmă, când a descoperit 
cu Christiane proprietatea, a cerut imediat casa din grădină 
pentru ea. Nu din cauză că era uscată, spre deosebire de conac, 
care părea umed şi cu mucegai - pe atunci n-avea de unde să 
ştie asta. Pentru Margarete, casa aceea părea încărcată de prea 
multă istorie, de prea multe vieţi râncezite şi uzate. Umezeala şi 
mucegaiul îi dovediseră că avea dreptate, pereţii păreau 
îmbibaţi şi putreziţi de aburul emis de prea multe corpuri 
umane. Acum Margaretei i se părea că simte şi aburul emis de 
musafiri, avea impresia că a văzut casa salivând. intenţiile bune, 
sentimentul datoriei, bunăvoința şi firea retrasă, minciunile pe 
care şi le serveau, lor şi comesenilor lor, confuzia, aerul 


neajutorat. Margarete nu se uita de sus la nici unul. De-a lungul 
anilor, văzuse întregul spectru de reacţii din partea Christianei 
atunci când venea vorba de Jorg, şi Christiane era prietena ei. 
„Poate că nu sunt tocmai dreaptă faţă de musafiri", îşi spuse. 
Poate că văd în ei lucruri invizibile, care nu sunt, de fapt, acolo. 

Dar în curând se va lumina de ziuă. 

Când a cunoscut-o pe Christiane, procesul lui Jorg se 
încheiase de câţiva ani buni. La început nu i-a explicat de ce 
lipsea o zi întreagă din două-n două săptămâni; trebuia să facă 
rost de ceva, să rezolve ceva, să se ocupe de ceva. Erau lunile 
în care cele două s-au gândit c-ar putea fî mai mult decât 
prietene bune, şi dimineaţa devreme, când Christiane se trezea 
şi pleca, Margarete rămânea singură în pat, tristă şi îngrijorată. 
Mai târziu, când şi-au dat seama că iubirea lor a fost o greşeală, 
dar rămânând totuşi în apartamentul comun, Christiane şi-a luat 
inima-n dinţi şi i-a povestit despre Jorg. „Ştiu că-i vorba despre 
frate-meu, nu despre vreun amant, dar mi-am zis că nu pot să 
fiu sinceră cu tine decât dacă ajung să clarific lucrurile cu el. Dar 
n-am reuşit. Nu i-am spus că suntem împreună şi nici ţie, despre 
el. Ce prostie, nu-i aşa ?" îi zâmbi încurcată. La fel părea şi- 
atunci când se întorcea de la Jorg, fiindcă ratase din nou 
povestea despre viaţa ei de afară, la fel cum, în viaţa din afara 
închisorii, nu recunoştea că se gândea numai la el. în alte dăţi 
se întorcea epuizată, fiindcă percepea vizitele ca pe-o corvoadă 
şi se săturase de minciuni, deşi nu putea renunţa la ele, fiindcă 
vieţile lor atât de diferite, clădite pe adevăruri diferite, aveau 
nevoie de o punte creată prin minciuni. Apoi suferea din cauza 
neputinței pe care o simţea faţă de Jorg, faţă de închisoare, de 
stat şi de propria-i situaţie, parcă ar fi alergat în gol, ca un 
hamster prins într-o roată. Nu, Margarete nu dispreţuia nici un 
musafir, fiindcă avea o problemă cu prezenţa lui Jorg. Dar se 
bucura deja de ziua de duminică, de casa goală şi de faptul c- 
avea să rămână singură. 

Atingerea ierbii era chiar mai plăcută decât se aştepta. 
Firicelele erau umede, alunecoase şi mătăsoase, te invitau 
parcă să te dai pe ele ca pe gheaţă. Dar Margarete exageră şi-şi 
pierdu echilibrul, căzând pe spate atât de tare încât i se tăie 
răsuflarea. Stătea întinsă, cu partea stângă zvâcnind de durere, 
şi râdea. De curajul excesiv al paşilor ei şi al căzăturii care 
provoacă, de obicei, un fel de curaj excesiv. Ar fi trebuit să-i 


dispreţuiască pe oamenii ăia ? li plăcea să stea singură, 
petrecea mult timp aşa. Oamenii cu care se întâlnea i se păreau 
nişte străini implicaţi în activităţi absurde, prea siguri pe ei, şi 
tocmai de aceea nişte ciudaţi. Distanţa asta creată de ceea ce 
percepea drept străin nu era oare impusă de ea, de atitudinea ei 
arogantă? îşi abătu privirea spre ramuri şi cer, văzu frunzele 
tremurând în vânt şi o stea călătoare, apoi îşi dădu seama că-i 
un avion. De foarte aproape şi foarte tare se auziră nişte 
croncăneli. Descoperiseră cumva un duşman pe care voiau să-l 
alunge sau se certau ? Ciorile se trezeau noaptea ca să se 
certe? Dacă mai continuau aşa, aveau să trezească toată casa. 

Margarete se ridică şi merse mai departe. 

Ajunse la banca pe care a stat şi a scris lise şi se aşeză. Ea 
pusese banca asta aici. A visat mult timp la o casă amplasată pe 
malul unui lac sau râu. Acum pârâul şi banca îi îndepliniseră 
visurile legate de o viaţă trăită lângă apă, iar Margarete se 
putea declara mulţumită. N-ar fi putut pune stăpânire pe un lac 
sau un râu, dar aşa, pârâul ăsta era doar al ei. 

Uneori o irita obsesia asta de a se izola. Ce simplă, ce 
completă, ce senină părea viaţa atunci când erai singură. 
înainte de a se retrage cu doi ani în urmă, când se ivise 
posibilitatea asta, viaţa ei arăta cu totul diferit. Era mai 
sociabilă, mai deschisă, mai dornică de relaţii. Dar în vest nu se 
simţise niciodată acasă şi când putuse să migreze spre est, nu 
mai recunoscuse nici partea aceasta a ţării. Lucra ca 
traducătoare independentă şi asta o obliga să ia legătură cu 
redactorul ei la câteva săptămâni sau, dacă nu găsea ceva pe 
internet, era nevoită să se deplaseze până la biblioteca de stat, 
tot aşa, la câteva săptămâni, şi atunci se întâmpla să intre în 
vorbă cu vreun cititor, uneori chiar la o cafea. Mai avea şi 
apartamentul ăla pe care-l cumpărase cu Christiane. Dar de 
când apăruse proprietatea asta, stătea singură săptămâni 
întregi, retrasă în căsuţa din grădină. 

Devenise insensibilă de când se izolase aici? 

încercase să empatizeze cu grija Christianei în ceea ce-l 
privea pe Jorg, hotărâse chiar să-l placă şi să-l ajute. Dar chiar 
dacă înţelegea relaţia dintre prietena ei şi fratele acesteia după 
atâtea nopţi în care ea îi povestise despre el, o percepea ca pe 
ceva bolnăvicios şi se raportase la ea ca atare. 


Jorg i se părea la fel de bolnav. Oare nu-i bolnav un om 
care-şi omoară semenii cu sânge rece şi cu capul limpede, şi nu 
din pasiune sau disperare? 

Un om sănătos are cu siguranţă altele mai bune de făcut. 
Margarete simţea asta şi atunci când participa la discuţiile 
despre RAF şi Toamna Germanăl, despre graţierea teroriştilor, 
purtate de Christiane şi prietenii ei. Era acelaşi sentiment că 
asista la o dezbatere despre un subiect bolnăvicios, un subiect 
despre o boală care-i contaminase pe teroriştii de atunci şi care- 
i atinsese şi pe vorbitorii de acum. Cum puteau să discute serios 
despre aşa ceva? 

Note: 

1. Toamna anului 1977, când RAF a ucis treizeci şi patru 
de persoane, ideologia grupării alunecând spre antisemitism şi 
negaţionismul Holocaustului. 

Despre posibilitatea de a schimba lumea ucigând oameni? 
Sau dacă societatea ar fi avut de câştigat prin graţierea unor 
ucigaşi ? Toate acestea dădeau prea multă importanţă unei boli 
dezgustătoare. Nu, Margarete nu reuşea să simtă mai mult 
decât mila pe care o încerci faţă de un om bolnav. O fi fost prea 
puţin? 

Se lăsă răcoarea dimineţii şi Margarete îşi săltă picioarele 
pe bancă, trase cămaşa de noapte peste ele şi-şi cuprinse 
genunchii. în curând avea să se lumineze. La prima licărire se va 
ridica, se va întoarce, apoi se va întinde şi va adormi la loc. 

Nu, mila pe care o simţea faţă de Jorg şi Christiane şi 
oaspeţii lor nu era prea puţin. Nu era mila aceea caritabilă, care 
presupune să dai, dar să vrei să iei distanţă în acelaşi timp. Se 
bucura c-o să rămână singură din nou. Dar acum erau şi 
oamenii ăştia aici şi voia să facă tot ce-i stătea în putere ca 
bolnavii să nu se îmbolnăvească şi mai tare. Acum că avea 
mintea limpede, aţipi cu capul sprijinit de genunchi. Când frigul 
şi durerile o treziră, cerul se lumina în partea de răsărit. 

La început, lumina orbitoare a soarelui a inundat coroana 
stejarilor din faţa casei. Păsările care-şi făcuseră cuiburile acolo 
au început să ciripească tare încă de la primele raze ale 
dimineţii. Mierla cântă atât de tare şi de pătimaş, încât cel care 
doarme în camera din colţ se trezeşte şi nu mai poate adormi la 
loc. Lumina soarelui urcă pe peretele dinspre stradă, ajunge 
până la celălalt stejar din spatele casei, la căsuţa din grădină, la 


pomii fructiferi şi la pârâu. Luminează şi baraca de pe partea 
nordică a căsuţei din grădină, pe care Margarete se gândeşte s- 
o transforme într-un coteţ cu curte pentru găini. l-ar plăcea să 
fie trezită de cocoş. 

Deşi cântă păsărelele, dimineaţa e încă linişlită. Clopotele 
bisericii din sat încep să bată abia la şapte, drumul de ţară e 
departe, şinele, şi mai departe. Cooperativele, ale căror vehicule 
plecau pe câmp de dimineaţă, şi grajdurile din care vântul 
aducea mugetul de vaci nu mai există de mult; ul,aulele şi 
ţarcurile sunt goale, iar terenul pe care M5 află a fost închiriat 
de o fermă din satul urmălor. Sătenii care lucrează pleacă 
duminica seara se întorc abia vinerea târziu. Sâmbăta şi 
duminica dorm mai mult. 

Dimineţile sunt  liniştite şi melancolice - asemenea 
amiezilor şi serilor sau orelor de dinainte şi de după prânz. Nu 
sunt melancolice doar toamna sau iarna, ci şi primăvara şi vara. 
E melancolia cerului înalt, a câmpiilor întinse şi pustii. Privirea 
nu se împiedică de copaci, de turnul bisericii, de liniile şi stâlpii 
de înaltă tensiune. Nu dă peste munţii din depărtare, nici peste 
vreun oraş apropiat, nu există nimic care să limiteze spaţiul şi 
să traseze graniţele ei. Privirea se pierde. Vizitatorul care-şi lasă 
privirea să rătăcească aiurea ajunge să se rătăcească şi el, şi 
acest lucru îl întristează, dându-i senzaţia obsedantă şi 
nostalgică a nevoii de a dispărea. De a se pierde pur şi simplu în 
neant. 

Cei care s-au născut şi au crescut aici şi care vor să-şi 
caute ceva de lucru sau să-şi întemeieze o familie trebuie să se 
hotărască. Să rămână sau să plece? Să rămână mici sub cerul 
şi-n pustietatea asta sau să se dezvolte undeva, într-un loc 
străin ? Chiar dacă nu e conştient de alegerea sa, cel care 
rămâne îşi dă seama că viaţa lui va fi una măruntă înainte de-a 
începe cu adevărat, iar cel care pleacă ştie că nu lasă în urmă 
doar un loc, ci şi un anumit stil de viaţă. O viaţă a cărei 
orânduire modestă e totuşi plină de frumuseţe — de aceea 
majoritatea vizitatorilor revin aici şi-şi cumpără o casă sau o 
fermă, lăsându-se cuceriţi de nostalgia rătăcirii sinelui când se 
întorc în weekend. 

Faptul că viaţa asta de aici e contaminată de ură nu-i 
deranjează câtuşi de puţin. Nu suferă din cauza monotoniei, nu 


percep futilitatea faptelor lor, nu devin letargici, nu se 
transformă în nişte oameni nervoşi, nu devin sclavii alcoolului. 

Aşa a fost dintotdeauna. Au existat tot timpul cei care 
plecau şi cei care-şi împărțeau viaţa între sat şi oraş. Viaţa a 
însemnat mereu plecare sau integrare, şi unii reuşeau tot timpul 
să guste melancolia asta, dacă-şi permiteau aşa ceva fără să 
cadă în capcana ei. Pe Margarete o enervau discuţiile despre 
declinul pământului întins şi gol, sufocat de marile oraşe şi mări. 
Nu i se părea c-ar fi fost mai bine pe vremea socialismului şi 
nici, din câte ştia, în epoca imperialistă. Sistemul politic şi 
economic n-avea nici o importanţă pentru ea. Melancolia, în 
schimb, da. Era ceva ce se impregna în oameni mai adânc decât 
orice altceva. 

Margarete crescuse într-un orăşel din apropiere şi plecase 
la Berlin definitiv. Ca să înveţe limbi străine, să plece cât mai 
departe şi să rămână acolo. Dar până la urmă a tras tot aici, la 
început numai în weekenduri, apoi pentru câteva luni. 

S-a acomodat destul de târziu şi nici atunci în întregime, 
pentru că păstrase şi apartamentul din oraş, deţinut împreună 
cu Christiane. Dar căsuţa ei din grădină, banca de pe malul 
pârâului, plimbările, traducerile şi singurătatea - toate acestea 
nu erau decât o versiune a acelei vieţi mărunte de care fugise, 
iar ea ştia asta. Ura melancolia când o apuca depresia. Dar de 
cele mai multe ori o adora. li atribuia chiar şi proprietăţi 
vindecătoare. Cel care se pierdea în cerul înalt şi în câmpia 
pustie pierdea şi motivul pentru care suferea. 

Margarete se îndoia că întâlnirea cu prietenii vechi a fost o 
idee bună. Dar cu siguranţă fusese un lucru inspirat din partea 
Christianei să-l n ducă pe Jorg aici imediat ce ieşise de la 
închiHoare. Poate c-avea să scape de boală, şi ceilalţi la lol. 

Jorg se trezi primul. Se trezi cu impresia că totul era în 
regulă: corpul şi mintea sa, ziua care urma. Apoi tresări - la fel 
cum tresărea şi-n închisoare atunci când se trezea cu 
sentimentul acesta şi zărea tuburile de neon, pereţii vopsiți în 
verde deschis, chiuveta, veceul şi ferestruica înaltă. Dar acum 
pereţii din jur erau albi, pe comodă se afla un lighean şi un 
urcior cu apă, pe masă se vedea un buchet de lalele şi prin 
fereastra mare intra aer curat. Se speriase din obişnuinţă. îşi 
încrucişă braţele sub ceafă şi se gândi să-şi facă nişte planuri - 
aşa, ca la închisoare, unde-şi începea ziua făcând planuri pentru 


perioada care urma după ce va fi eliberat. Dar acum că putea să 
le ducă la capăt, îi venea greu să le mai facă. Să-lia la întrebări 
pe Henner din cauza trădării - până aici ajunsese în ziua 
precedentă. De ce nu-i mai venea nimic în cap? Putea să asculte 
intenţiile Christianei şi ale lui Marko sau poate că şi Karin, Ulrich 
sau Andreas aveau planuri pentru el. Dar el de ce n-avea nici 
unul? 

lise ştia ce voia din clipa în care o trezise mierla din stejar. 
Se ridică din pat, se îmbrăcă, luă caietul şi creionul şi traversă 
coridorul pe vârfuri, cobori scările, trecu prin bucătărie şi ieşi din 
casă. Străbătu parcul şi se duse la banca de lângă pârâu. 
Deschise caietul şi citi ce a scris trei capitole scurte într-o ordine 
aleatorie, lejeră. 

Oare ar trebui să facă legătura între capitole? 

L-ar fi putut urmări pe Jan în timp ce-l transportau din 
Franţa în Germania cu salvarea sau când l-au mutat, culcat şi 
expus în coşciugul deschis, în timp ce se afla sub influenţa 
drogului. Sau ar fi fost mai bine să rescrie capitolul cu Jan pe 
coastă? In mod normal, Jan ar fi trebuit să înjure sistemul de 
căcat, pe idioţii de politicieni şi afacerişti şi pe porcii de poliţai. 
Insă ei nu-i plăcea să scrie aşa. Dar dacă nu-l făcea pe Jan să 
vorbească precum un terorist, nu mai putea nici să-l omoare la 
sfârşit. 

Oricât de încet ar fi păşit lise, scârţâitul Hcândurilor de sub 
tălpile ei tulburase somnul lui Karin. Visase că întârziase la 
slujbă şi voia să se furişeze în biserică, unde congregația o 
aştepta deja, dar scândurile o trădară şi toate capetele H-au 
întors către ea. Se trezi. Bărbatul ei dormea tji ea îl lăsă să 
doarmă, chiar dacă ar fi vrut să-l trezească. Se rugă - sau poate 
că era doar un moment de meditaţie sau o revelaţie. Avusese 
oare dreptate aseară? Teroriştii i se păreau nişte fraţi şi surori 
rătăcite? Nutrea sentimente de iubire fraternă faţă de Jorg? Ar fi 
vrut să simtă uşa ceva? Se gândea oare că trebuie să simtă aşa 
ceva? 

Podeaua scârţâitoare o trezi şi pe Ingeborg. 

Auzise paşii lui lise şi aştepta să vadă dacă mai urmau şi 
alţii. Dar era linişte. Se uită la ceas şi-i ilădu un ghiont soţului ei. 

— Hai să mergem până nu se trezesc. 

Acesta scutură din cap, nervos că-l trezise şi ni avea de 
gând s-o şteargă. „E frumoasă, se gândi, ilur când dă de necaz, 


vrea să se care imediat." Se uită la ea. Cu faţa aia adormită nu 
mai era nici măcar frumoasă. 

Ea insistă. 

— Nu vreau să mă fac de râs în faţa celorlalţi. 

Nici eu, nici fiică-mea. 

— N-o să se facă nimeni de râs. Ai să vezi c-or să fie cât se 
poate de atenţi şi de înţelegători. Şi nu e doar fiică-ta, e şi a 
mea, şi vrea să-i înfrunte, nu să se facă nevăzută. 

— Şi dacă iese iar cu scandal ? 

— N-are decât să iasă cu scandal. 

Să se care sau să-i înfrunte — fiicei lui nu-i păsa câtuşi de 
puţin când s-a trezit. Seara decursese prost, dar dormise bine şi 
acum era deja dimineaţă. N-avea ce să facă: uneori îi ieşea cu 
bărbaţii, alteori nu. Viaţa merge mai departe. Câteodată îi ieşea 
socoteala cu cineva cu care, cu o zi înainte, nu încropise nimic. 
Poate că azi marele terorist care se panicase din cauza ei avea 
să-i mai dea o şansă. Până la urmă, nu i se mai întâmplase aşa 
ceva: să sperie un bărbat într-atât încât să fugă de ea. 

Panica lui Jorg îl preocupa şi pe Marko. La câtă putere 
politică putea să se aştepte din partea unui bărbat care intra în 
panică la văzul unei fete despuiate ? Se străduia de patru ani să- 
| transforme pe Jorg, teroristul care nu se distanţase de RAF, în 
liderul unei organizaţii teroriste noi. Sperase ca după eliberare 
să-l vadă pe Jorg revenind în politică spectaculos, cu ropot de 
tobe, în cadrul unui interviu sau al unei conferinţe de presă, fără 
ilegalităţi, dar exprimându-şi dur părerile. Odată eliberat, şi-l 
imaginase plin de idei şi dornic de fapte. în loc de asta, însă, 
văzu un om obosit şi panicat. Patru ani de muncă duşi pe apa 
sâmbetei ? 

în opinia lui Marko, Andreas era persoana cea mai 
potrivită pentru Jorg: un avocat care, în cazul unei reveniri, 
putea să-l ferească de ilegalităţi. 

Apoi s-au certat. Dar Marko ar fi pariat că nu l-ar fi lăsat 
baltă pe Jorg. Totuşi Andreas vedea lucrurile diferit. Puțin îi păsa 
de inepţiile politice ale lui Jorg. îl avertizase însă că va renunţa 
la mandat dacă se mai întâmpla ceva de genul mesajului de 
întâmpinare. De fapt, i-a fost suficientă seara precedentă. Da, 
cerul se vedea frumos din pat, ar fi putut s-o ia de braţ la micul 
dejun pe doamna pastor, s-o scoată la plimbare, să se uite 
împreună la copaci. Dar mai era destul până duminică! 


Şi Henner se îngrozea când se gândea la cele două zile pe 
care trebuia să le îndure până la plecare. Când s-a trezit, şi-a 
amintit de discuţia cu Christiane şi s-a întristat din nou. Ce 
viaţă! Şi de la a se gândi la viaţa ei nu mai era decât un pas mic 
până la gândurile despre viaţa lui. îi era cumva mai bine? La 
serviciu lucrurile decurgeau liresc, se putea numi un jurnalist de 
succes şi de câte ori făcea un reportaj interesant, simţea 
aceleaşi senzaţii tari ca mai demult. Dar relaţiile Hale eşuaseră. 
Se încurca în tot felul de legături pe care nu le începea şi nici nu 
le termina, în care nimerea pur şi simplu şi de care se îndepărta 
mai târziu. Nu fusese cu femei pe care să le fi vrut el, de obicei 
ele îl voiau pe el. Şi chiar dacă-şi dorea ceva diferit, nu era 
capabil să abordeze femeile nltfel, n-o căuta pe cea care-i 
trebuia, ci se lăsa cucerit de femeia nepotrivită. Ştia că maică-sa 
era de vină, dar asta nu-l ajuta cu nimic. Uneori in gândea că 
după moartea ei o să se simtă eliberat, alteori se îndoia chiar şi 
de asta. Munca îl ajuta, chiar dacă nu-i rezolva problemele. Dar 
nu-l ajuta ca mai demult, iar în weekendul ăsta n-avea nimic de 
lucru. 

Când a intrat în bucătărie, Margarete şi Christiane tocmai 
pregăteau micul dejun. 

— Eu sunt primul ? 

Margarete dădu din cap şi-i întinse râşniţa şi cafeaua. 
Christiane bătu nişte ouă, tăie cubuleţe ceapa, şunca, ciupercile 
şi roşiile, aruncându-i un zâmbet scurt. Margarete aşeză câteva 
farfurii şi tacâmuri pe o tavă şi le duse pe terasă. Nu vorbea 
nimeni. Apoi Henner dădu o fugă cu maşina până la cel mai 
apropiat orăşel şi se întoarse cu chifle proaspete. Când reveni, 
cele două îşi beau prima cafea şi primul pahar de Prosecco, şi el 
se aşeză lângă ele. Christiane îi zâmbi din nou şi abia acum 
observă că era un zâmbet nervos. Voia s-o întrebe dacă era în 
regulă, dacă dormise bine. 

Dar când Margarete îşi puse mâna pe braţul ei, întrebarea 
i se păru fără rost. Aşa au stat fără să spună nimic, uitându-se 
spre parc, fiecare adâncit în propriile gânduri. 

Până să se adune toţi la masă, se făcuse zece. 

Dorle a fost ultima. Arăta proaspătă şi drăguță cu părul 
strâns în coadă, cu buzele nerujate, cu fusta largă, albă, din in şi 
cu bluza asortată. îi salută pe toţi, dând din cap către fiecare. 
Lui Ulrich îi crescu inima de mândrie. Fiica lui se redescoperise. 


Făcea parte dintr-o trupă de teatru de la ijcoală, dar lua şi 
meditații, pe care i le plătea el. 

Jorg aşteptase să se întregească trupa. 

— leri mi-aţi pus tot felul de întrebări. Mi-ar plăcea să ştiu 
şi eu câte ceva despre voi, mai bine zis... 

Ulrich riu-l lăsă să-ţi termine ideea. 

— Dar ieri ai uitat să-mi răspunzi la întrebare. 

Ce zici, mă lămureşti azi? 

— N-am... 

— Nu, n-ai, apoi nevastă-mea a sărit să te tyute şi după 
aia te-ai refugiat în cameră, la culcare. 

— îmi pare rău, dar nu-mi mai amintesc întrebarea. Acum 
pot să... 

— Te-am întrebat despre prima crimă pe care u comis-o. 
Cum te-ai simţit. Dacă ai învăţat ceva «lin asta pentru viitor. 

De data asta Ingeborg nu se mai amestecă, la lul ca 
ceilalţi care se resemnaseră cu ideea că Ulrich nu avea de gând 
să-l scutească pe Jorg. Se uitară cu toţii la el. 

Jorg ridică mâinile de parcă ar fi vrut să spună ceva, de 
parcă ar fi vrut să accentueze fiecare cuvânt, apoi şi le cobori. 
Le mai ridică o dată, apoi le lăsă din nou în jos. 

— Ce să spun? în război oamenii se împuşcă şi se omoară. 
Cum ar trebui să te simţi în momentele alea? Ce să-nveţi din 
asta? Era război, aşa c-am împuşcat şi-am omorât oameni. 
Acum eşti mulţumit ? 

— Prima ta victimă n-a fost femeia aia care nu voia să-ţi 
dea maşina? Când ai jefuit banca şi trebuia să te cari? 

Jorg dădu din cap. 

— Oprise maşina aia nenorocită, de parc-ar fi văzut o 
minune. Nu voiam s-o împuşc - dar n-aveam altă soluţie. Şi nu- 
mi veni cu faze din astea, că femeia aia nu se războia cu mine 
sau eu cu ea. Ştii bine că-n război mai mor şi civili, nu doar 
soldaţi. 

— Victime colaterale? 

— Ce vrei să sugerezi cu tonul ăsta ironic? 

Mai bine spune-mi c-am purtat un război greşit şi crede- 
mă că n-o să te contrazic. Ştiu c-am pus problema aiurea. Dar l- 
am purtat, asta e, şi l-am purtat ca pe orice alt război. Cum era 
să pro-l cedez? 

Karin îi aruncă lui Jorg o privire tristă. 


— Şi-ţi pare rău ? 

— Rău? Jorg ridică din umeri. Normal că-mi pare rău c-am 
investit într-un proiect din carel n-a ieşit nimic. Putea să iasă 
ceva - habar nu am. — Mă refeream la victime. De ele nu-ţi pare 
rău? 

Jorg ridică din nou din umeri. — Dacă-mi pare rău? Uneori 
mă gândesc la rle, la Holger, Ulrich, Ulrike, Gudrun şi Andreas, 
la... mă rog, la toţi care-au luptat şi-au murit şi, da, uneori mă 
gândesc şi la femeia care nu putea Hă-şi abandoneze maşina şi 
la polițistul care voia Bă mă imobilizeze, la marile scule care au 
reprezentat şi au murit pentru oraşul ăsta. îmi pare rău că 
lumea nu-i un loc în care... că-i un loc în care... Normal că n-ar 
trebui să existe războaie şi morţi, dar din păcate trăim într-o 
lume care nu funcţionează aşa. 

— Aha, deci lumea e de vină, am înţeles. Lume idioată, de 
ce nu e aşa cum artrebui să fie ? Ulrich râse. Eşti un scumpic, 
pe bune. 

— Termină cu ironiile astea ieftine. Habar n-ai despre ce 
vorbeşte Jorg. Pe tine te-au omorât tn bătaie poliţaii sau pe el? 
Pe tine te-au legat fedeleş şi te-au lăsat să zaci două zile în 
căcat Hi-n pişat? Ţi-au îndesat mâncarea pe gât, pe Căile 
respiratorii şi-n bronhii, până când ţi-au cedat plămânii? Te-au 
ţinut treaz ani de-a rândul? Şi-apoi te-au ţinut într-o linişte 
deplină? 

Marko se aplecă peste masă şi-l atacă pe Ulrich. 

— Războiul ăsta a existat pe bune, nu-i o invenţie de-a lui 
Jorg. Pe vremuri erai conştient de usta - cu toţii eraţi conştienţi. 
Câţi stângişti n-am întâlnit pe atunci, care-mi spuneau că era să 
nimerească într-un schimb de focuri, la propriu! Ei se considerau 
doar nişte reprezentanţi indirecţi, preferau să-i lase pe ceilalţi să 
lupte şi s-o dea în luiră în locul lor. Pe oamenii care se tem de 
război nu vor să se implice îi mai înţeleg. Dar faptul c/l te 
comporţi de parcă n-ar fi existat nici un lazboi mă lasă fără 
replică. 

— Dar asta nu te-mpiedică să vorbeşti înconlinuu. In capul 
meu nu există oameni care se implică într-un război indirect. Şi 
care împuşcă femei indirect, pentru că nu vor să-şi cedeze 
maşinile, sau pe şoferii care plimbă directori. Voi ce ziceţi? 

Ulrich privi spre ceilalţi. 


Karin clătină din cap. II vedea în continuare pe Jorg ca pe 
un om sufocat de tristeţe. Nu voia să creadă că vorbise serios. 
In plus, se gândea la vorbele lui Marko şi ale lui Ulrich, la cum i- 
ar fi putut împăca. 

— Nu, Ulrich, nici eu n-aş lăsa pe nimeni să ucidă indirect 
în numele meu. Dar cu toţii am crezut că trebuie să ne dezicem 
de societatea burgheză, dacă vrem să trăim o viaţă necoruptă. 


ŞI... 

— Ce prostie, pufni Andreas dispreţuitor. Dacă nu-ţi 
convine societatea în care trăieşti, n-ai decât să te călugăreşti, 
să creşti albine în Provence sau nişte oi pe Hebride. Nu e nevoie 
să omori oameni din cauza asta. 

Karin nu cedă. 

— Crezi că n-ar fi ales mulţi dintre noi să părăsească sau 
să schimbe societatea, dacă n-ar fi existat cea mai extremă 
soluţie, cea a războiului ? N-a fost purtat tot timpul în numele 
nostru. 

Dar a lărgit spaţiul în care ne mişcăm. în acelaşi timp, cei 
care au ucis în război au depăşit o barieră de care n-ar fi trebuit 
să treacă. N-avem voie să ucidem. Dar cum ai ajuns să vorbeşti 
aşa despre asta, Jorg... închisoarea te face atât de rece? Atât de 
primitiv? Sunt sigură că în sufletul tău vezi altfel lucrurile, cu 
totul diferit faţă de cum te exprimi. 

Jorg dădu să răspundă de câteva ori, dar nu se putea 
decide. Nici Karin nu lăsa loc de răspuns, nici Ulrich, nici Marko, 
nici Andreas. Dar chiar în clipa în care, uşuraţi, ceilalţi începură 
să-şi ofere chifle şi să se întindă după marmeladă, să discute 
despre prognoza meteo şi despre programul din ziua aceea, Jorg 
spuse: 

— Dacă nu vă deranjează, aş vrea să-l întreb ceva pe 
Henner. 

Henner îi zâmbi: 

— Dar de ce eşti atât de formal, Jorg? 

— Mai vrea cineva cafea? 

Christiane se ridică şi se postă lângă Henner. 

— Cum se simte un om care ştie că m-a băgat la 
închisoare şi care vine şi sărbătoreşte cu mine eliberarea mea? 

— Despre ce vorbeşti? 

— Tu le-ai spus poliţailor despre coliba din Odenwald1. N- 
aveau altceva de făcut decât să mă aştepte până când... 


— Aaaul 

Cana alunecase din mâna Christianei şi cafeaua fierbinte a 
stropit pantalonii şi picioarele lui Henner. 

Acesta sări în sus, luă un şerveţel şi încercă să curețe 
pata. 

— Vino cu mine. 

Văzând că ezită, Margarete îl luă de mână şi-l trase mai 
întâi spre bucătărie. Apoi se răzgândi şi îl manevră spre casa din 
grădină. Henner începu să protesteze, dar ea scutură din cap şi 
continuă să-l tragă după ea. 

— Ce faci? 

— Iţi explic imediat. 

— Trebuie să... 

— Da, trebuie. 

Note: 

I. Regiune deluroasă ce cuprinde sudul landului Hessa, 
nordul Bavariei, precum şi partea de nord a landului Baden- 
Wurttemberg, din Germania. 

Odată ajunşi în faţa casei, Margarete îi dădu drumul lui 
Henner. 

— Şi acum? 

— îţi scoţi pantalonii şi te îmbraci c-o pereche de la mine. 
Apoi ţi-i spălăm şi-i punem la uscat. 

Henner se uită sceptic la şoldurile ei şi la ale lui. 
Margarete izbucni în râs. 

— Da, o să-ţi fie cam largi, dar nu foarte tare. 

Femeile grase par mai late decât sunt. 

O urmă în casă şi privi în jur. Coridorul ducea de la uşă 
până la bucătărie, în stânga zări o cameră mare cu un birou, un 
scaun rotativ şi o scară spre etaj, iar în dreapta o alta cu un 
şemineu deschis, o canapea şi un fotoliu. 

— Unde aş putea... 

— Unde vrei. Mă duc până sus să-ţi aduc pantalonii. 

Urcă scările cu paşi greoi, o auzi cum deschide şi închide 
uşa şifonierului, apoi cobori la fel de greu şi-i întinse o pereche 
de jeanşi. Erau proaspăt spălaţi şi aspri la atingere. Se întoarse 
cu spatele şi-i îmbrăcă. Margarete avea dreptate; erau prea 
largi, dar cu o curea mergeau. 

Femeia scoase un lighean smălţuit de sub chiuveta din 
bucătărie, aruncă pantalonii în el, ataşă la robinet capătul unui 


furtun, iar pe celălalt îl puse în lighean. Se uită la rezervorul 
montat sub tavan. 

— Sper c-avem destulă, că de nu, trebuie să ieşi să 
porneşti pompa. 

Lăsă apa să curgă şi adăugă câteva picături de detergent 
pentru vase. 

— Şi aşa o să se curete ? 

— Habar n-am, de obicei îmi duc hainele la spălătorie. 

Se lăsă pe vine, întoarse pantalonii şi-i frecă, până când 
începu să se facă spumă. 

— li lăsăm puţin la înmuiat, ce zici? 

Dădu să se ridice, dar căzu în genunchi, scoțând un strigăt 
de durere. Henner se aplecă, o cuprinse şi o ajută să se ridice. 
„Zici că-i un copac, îşi spuse, e ca şi când aş încerca să 
îmbrăţişez şi să salt un copac." După ce se ridică, Margarete îi 
zâmbi. 

— Hernia de disc. N-am băgat-o niciodată în seamă, aşa 
că şi-a luat-o în cap, drept răsplată. 

Braţul lui Henner se odihnea în continuare pe spatele 
Margaretei. Când îl luă, i se făcu ruşine că-l ţinuse acolo atâta 
timp. 

— Nu se poate opera? 

— Ba da, dar poate că după aia o să mă simt şi mai rău. 

Il cercetă cu privirea. 

— Şi ce-ai de gând? 

— Cu ce? 

— Cu întrebarea lui Jorg. 

— O să-i explic că greşeşte. Nu l-am băgat la închisoare şi 
n-am vorbit nimic cu poliţiştii. 

— Eşti sigur? 

Henner râse. 

— Aşa ceva nu uit de obicei. Da, mai demult mă întrebam 
ce-aş face dacă l-aş găsi într-o noapte la uşă şi dacă m-ar ruga 
să-l ascund de poliţie. 

Mult timp n-am ştiut ce să răspund la asta. Până la urmă, 
am zis că l-aş fi ţinut o noapte şi dimineaţa i-aş fi spus să plece. 
Noroc că n-a venit niciodată. 

— Hai să ne plimbăm niţel. 

Margarete nu aşteptă reacţia lui Henner, ieşi din bucătărie 
şi se îndreptă spre pomii de lângă pârâu, traversând pajiştea. 


Henner se încălţă cu pantofii pe care şi-i scosese când îşi 
schimbase pantalonii şi alergă după ea. Când o ajunse din urmă, 
ea îl întrebă: 

— îmi permiţi? 

ŞI-I luă de braţul drept şi se sprijini de el. Se plimbară 
încetişor de-a lungul pârâului. Din când în când, câte-o broască 
sărea în apă, speriată de paşii lor, şi apa bolborosea mai tare pe 
alocuri. 

Acolo unde apa nu mai ajungea până la marginea pădurii, 
păşiră pe un loc însorit. Henner simţi că partea cu care 
Margarete se sprijinea de el se făcuse lac de sudoare. 

— Christiane le-a povestit poliţiştilor despre coliba din 
Odenwald. 

Henner se opri şi se uită la Margarete. 

— Christiane ? Atunci cred că de asta a vărsat cafeaua pe 
pantalonii tăi. Ca să nu-i spui lui Jorg că n-ai fost tu. 

— Dar chiar dacă nu i-am spus mai înainte, va trebui s-o 
fac mai târziu. 

— Chiar trebuie? 

— Crezi că... 

— Poate că asta speră şi Christiane. Poate că vrea să 
discute cu tine, să te roage să-i spui că tu ai fost acela. 

Henner răscoli nişte pietricele cu vârful pantofului şi le 
azvârli în pârâu. 

— Ce comedie absurdă. Sora îşi trădează fratele, dându-l 
pe mâna poliţiei. Apoi vrea să-l convingă pe prietenul fratelui să- 
i spună că, de fapt, el a făcut-o. Pe prietenul care a iubit-o 
cândva şi pe care l-a lăsat baltă fiindcă n-a vrut să-şi trădeze 
fratele. 

Se uită la ea. 

— Ţi-a zis de ce l-a trădat pe Jorg? 

— Nu mi-a spus niciodată c-ar fi făcut-o. Dar nu ţi-e clară 
treaba? Că nu mai suportă să se teamă pentru el? Că voia să-l 
prindă pe nepregătite, ca să nu mai poată împuşca pe nimeni şi 
să nu fie nici el împuşcat? L-a trădat de frică, de frică şi din 
iubire. Şi ce legătură am eu cu asta? 

Ea încercă să-i citească în ochi, vrând să afle dacă se 
simţea împovărat sau doar încolţit. El îi simţi privirea şi-i zâmbi. 

— Chiar nu ştiu, pe bune. îi datorez Christianei ceva? S-o 
ajut doar pentru că nu mă costă nimic ? 


Ce mă costă pe mine că Jorg mă consideră un trădător? 

Ea îl privi uimită, apoi mirarea se transformă în ironie. 
Henner nu observă însă. Continuă să gândească şi să vorbească 
serios. 

— Sau poate c-aş ajuta-o mai mult dacă aş demasca-o şi 
aş elibera-o de influenţa lui? 

— Sau poate că-l ajuţi pe Jorg, eliberându-l pe el de 
influenţa ei? 

Henner detectă ironia în întrebarea ei. 

— Ce e? 

— Termină cu astea! Te complici prea mult. 

Tu fă ce vrei - treaba lor ce fac ei. Te comporți ca şi când 
cei doi ar fi un exerciţiu de aritmetică pe care trebuie să-l 
rezolvi. 

El merse mai departe şi ea îl însoţi. Involuntar, se simţea 
ofensat. Cât timp au stat pe loc, ea nu şi-a retras braţul. Acum, 
când a vrut să şi-l retragă pe al lui, ea nu i-a dat drumul. 

— Nu se poate, trebuie să mă conduci până la bancă şi pe 
urmă înapoi, îi spuse ea râzând. Poţi s-o faci şi, în acelaşi timp, 
să protestezi. 

După micul dejun, lise vru să mai scrie. Luă caietul şi 
creionul, se duse la pârâu, dar văzu de departe că banca era 
ocupată de Margarete şi Henner. Ocoli prin pădure. Când ajunse 
la pârâu, văzu că acesta se lăţise de aproape două ori; probabil 
că pe undeva se întâlnise cu un afluent. 

Sub o salcie zări o barcă legată de trunchiul acesteia cu 
un lanţ lung. lise se aşeză în barcă şi deschise caietul. 

In sfârşit, totul se termină. Angajatul firmei de pompe 
funebre, mituit de oficialii francezi, îl eliberă pe Jan din magazie 
şi-i dădu geanta. 

— Poarta e închisă, trebuie să sari zidul. 

Era întuneric. Jan se împiedică de lespezile mormintelor, 
ajunse la zid, se căţăra pe unul dintre mormintele care se 
prăbuşiseră peste acesta şi se aşeză pe cheia bolţii. Zări o 
stradă prost iluminată, la capătul căreia se vedeau nişte grădini, 
iar îndărătul lor, în depărtare, casele de pe strada următoare. 
Noua lui viaţă începea aici. Aruncă geanta jos şi sări după ea. 

Nu, lise nu scrisese mult înainte de micul dejun. 

Dar ajunsese la o concluzie. Ar fi vrut să ştie clar. 


l'utea să scrie despre Împuşcături, bombe, crime şi moarte 
sau era mai bine s-o lase baltă cu proiectul ăsta şi să-şi îndrepte 
atenţia spre ceva mai bun? Odată hotărârea luată, i se trezise 
ambiția de a reuşi - nu doar cu scrisul, ci şi cu fanteziile, lise 
tremura de bucuria anticipaţiei: îşi imagină descrierea exploziei 
care urma să arunce maşina în aer, glonţul care zbura cu viteză 
spre fereastră, trecând prin geam, nimerind victima şi izbind-o 
de perete, pistolul lipit de ceafă şi piedica trasă. 

Porni pe stradă, trecu pe lângă mai multe maşini parcate, 
dădu peste o Toyota albă, un model mai vechi, sparse parbrizul 
c-o piatră, se strecură înăuntru, conectă firele şi o luă din loc. 
Era oraşul lui, îl cunoştea foarte bine. Odată ajuns pe 
autostradă, începu să înoate în curentul traficului, apoi deschise 
geanta şi se uită înăuntru. li puseseră un paşaport german, un 
teanc de bancnote de cincizeci, un pistol cu muniţie, un bileţel 
pe care era scrisă o dată, o oră şi un număr de telefon. Trebuia 
să sune mâine-dimineaţă, la şapte; reţinu numărul de telefon, 
făcu ferfeniţă biletul şi lăsă ca vântul să ia, rând pe rând, 
bucățele din el. Opri în capătul parcării, la un popas cu motel, 
închirie o cameră şi-i rugă să-l trezească la şase jumate. 

Se gândi la viaţa care-l aştepta. O viaţă de fugar, fără ţel, 
fără o destinaţie la care să fi ajuns şi să se fi odihnit. Să fi fost 
frica de a nu se mai trezi după anestezie care i-a epuizat 
capacitatea de a se mai speria sau faptul că prin pasul făcut 
spre noua viaţă, temerile vechi şi-au pierdut concreteţea ? In 
orice caz, acum se simţea uşor si liber. 

In sfârşit, terminase cu jumătăţile de măsură din viaţa 
anterioară. In sfârşit, trăia abandonul de sine, starea absolută, 
neambiguă a luptei. Era liber, nu-i datora nimănui nimic, nu era 
iubitul şi prietenul nimănui, nu trebuia să aibă în vedere ce 
nimeni, trebuia să se dedice cauzei şi atât. Ce noroc pe capul 
lui, ce sentiment nebunesc de eliberare ! 

II trezi apelul celor de la recepţie, făcu un duş ifi sună din 
cabina telefonică de la benzinărie la numărul de pe bileţel. La 
nouă seara trebuia să se întâlnească la librăria gării din 
Miinchen cu o femeie în haină albastră, cu părul blond închis, 
până la umeri, c-o geantă mare de piele pe umăr ifi un 
Frankfurter Allgemeine Zeitung în mână. 

Luă micul dejun şi găsi un camionagiu care era dispus să-l 
ia până la ieşirea de pe autostradă, spre Miinchen. Ajunse în 


oraş după-masa devreme, îşi cumpără o geantă de voiaj şi nişte 
haine de schimb, apoi se duse la cinematograf. Rula un film 
franțuzesc, o poveste laconică şi sentimentală despre implicare 
şi despărţire. Jan ieşi din sală şi sună acasă de la prima cabină 
telefonică - o criză <le moment, fiindcă până la urmă se 
răzgândi, nu spuse nimic şi puse brusc receptorul în furcă. 

Se întâlni cu femeia respectivă la ora nouă seara. Aceasta 
îl duse într-o locuinţă din Schwahingl, o garsonieră mobilată 
impersonal, cu o nişă drept bucătărie şi un duş la fel de mic. Era 
să n-o recunoască după ce a ieşit din baie, fără perucă şi 
machiaj: avea o faţă copilăroasă şi părul scurt, tuns periuţă. l-a 
explicat ce avea de făcut în ziua următoare. Apoi au încălzit 
nişte pizza în cuptor. 

('ât timp au mâncat, n-au vorbit nimic - important era să 
reţină ce avea de făcut, iar asta i se comunicase deja. Jan era 
uimit de calitatea i>inului roşu. Când i-a simţit gustul pe limbă, 
a vrut s-o întrebe de unde l-a luat. Dar după ce-a înghiţit, s-a 
răzgândit. 

Apoi s-au întins în pat şi au făcut sex. Prin capul lui Jan 
zburau frânturi de amintiri cu Ulla. 

„Hai să facem dragoste", îi cerea ea când avea chef, 
„jubeşte-mă", îl îndemna când era pe punctul de a-şi da drumul. 
Era ceva foarte sentimental şi lipicios. Acum însă, şi femeia, şi el 
păreau să execute un dans perfect în lumina clară şi rece. 

Câtă puritate a plăcerii şi, din nou, ce libertate ameţitoare! 

Au rămas în pat mult timp. După-masă s-au deplasat cu 
tramvaiul până în suburbii, s-au plimbat pe străzi cu atâta 
naturaleţe de parcă s-ar fi dus acasă, trecând pe lângă vila 
directorului. Totul arăta aşa cum îi descrisese femeia. Poarta şi 
zidul grădinii nu erau monitorizate. La capătul parcelei, Jan sări 
peste zid şi ajunse în grădină, se târî în umbra tufişurilor, până 
la casă, se ascunse după rododendronul de lângă uşa de la 
intrare şi aşteptă. 

Note: 

| Cartier situat în partea nordică a Miinchenului. 

Se auzi o sonerie, îl văzu pe director venind pe poteca din 
grădină, urmat de şoferul care căra două genţi diplomat, 
nevasta directorului ieşind în prag şi întâmpinăndu-şi bărbatul, 
şoferul intrând şi apoi ieşind. După câtva timp se auzi din nou 
soneria şi nevasta directorului veni din nou să deschidă uşa. O 


femeie îi flutură un plic, deplasându-se pe poteca din grădină. 
După ce îi dădu acesteia plicul pe sub uşă, Jan îşi trase pe faţă 
masca de schi, sări în sus, o îmbrânci pe femeie, obligând-o să 
intre în casă, o îngenunche şi-i puse pistolul la tâmplă. In tot 
acest timp, strigă: 

— Să nu faceţi vreo prostie, să nu faceţi vreo prostie! 

Ţipă şi la bărbatul ei, care se opri pe prima treaptă, cu 
mâna ridicată împăciuitor, spunându-i: 

— Liniştiţi-vă, vă rog, liniştiţi-vă! 

Nu s-a apărat nici unul când i-a legat. Femeia începu să 
plângă, bărbatul continuă să vorbească. 

Când a simţit că nu mai suportă, Jan îndesă în HUra femeii 
fularul scos de curând de bărbatul ei. 

Acesta se uită cu ochi îngroziţi la soţia sa care se sufoca, 
neputând să mai vorbească. Jan îl conduse pe scări. 

— Seiful e în dormitor, spuse bărbatul, iar Jan II duse în 
dormitor şi-l aşeză pe un scaun. După... 

Voia să-i spună după care tablou, după care ltiesă de 
mobilier sau după care şifonier se afla seiful şi cum să-l 
deschidă. Mai târziu, Jan s-a nândit că n-ar fi stricat să se uite în 
seiful ăla ilar, ce să-i faci, tracul începătorului. Lipi pistolul de 
ceafa bărbatului şi trase, închise ochii în clipa aceea, îi strânse, 
împuşcătura îl zgudui şi a trebuit să se abţină să nu mai tragă, 
iar şi iar. Deschise ochii şi zări omul din faţa lui aplecându-se 
înainte t/i. alunecând de pe scaun. Nu-i venea să îngenuncheze 
lângă el ca să-i verifice pulsul. Văzu sângele picurând, îl mişcă 
pe bărbat cu piciorul, mai întâi uşor, apoi mai ferm, până când 
acesta sa rostogoli de pe o parte, întinzându-se pe spate şi, 
îndreptându-şi privirea spre pereţi şi tavan, apoi spre Jan. 
Acesta înlemni şi se holbă la mort. 

Nu auzi strigătul femeii şi nici paşii ei pe scări. 

Nu auzi nimic, până când femeia îl apucă de braţ. 

— Ce-i cu tine ? Trebuie să plecăm. 

Ridică privirea, se uită la ea şi-i spuse dând din cap: 

— Da, trebuie să plecăm. 

lise se simţea de parcă şi ea s-ar fi trezit dintr-o anestezie. 
„lată opera mea" - astea ar fi vrut ea mA fie ultimele gânduri ale 
lui Jan, în timp ce m unca o ultimă privire în dormitor, trecând 
apoi pe lângă nevasta plângândă a directorului. Trebuia să 


gândească asemenea unui tip rece şi mândru, dar în acelaşi 
timp şi îngrozit. La fel cum gândea ea despre opera ei. 

După ce strânse şi spălă vasele rămase de la micul dejun, 
Christiane goli lighenele din camere şi umplu urcioarele, apoi 
ieşi pe terasă. Plecaseră cu toţii. Dispăruseră şi Karin cu 
bărbatul ei, după ce o ajutaseră în bucătărie şi se aşezaseră din 
nou la masa de pe terasă. 

Christiane îşi făcuse planuri: se gândea la o plimbare cu 
barca pe lacul din apropiere, la un picnic în parc şi un dans pe 
terasă. Dar stând aşa singură pe terasă, începu să se îndoiască. 
Puțin probabil ca cineva să mai fie interesat de planurile ei. li 
era frică să-i mai strângă laolaltă. Jorg H ar fi luat cu siguranţă 
de Henner, acuzându-L de trădarea aia, pe când Henner - oare 
ce-ar fi spus Henner? Şi dacă i-ar respinge acuzaţiile, oare ce-ar 
deduce Jorg din asta? 

Rămase uimită la gândul că-şi dorea ca Jorg Hă se 
întoarcă la închisoare. Sau într-un loc în care să fi fost în 
siguranţă - izolat de informaţiile cure-l ameţeau, de întâlnirile 
care-l ispiteau, de pericolele pentru care nu era pregătit. 
Majoritatea anilor petrecuţi la închisoare nu fuseseră deloc răi. 
La început a fost mai greu, când administraţia închisorii a vrut 
să-l îmblânzească pe Jorg ;,a el a devenit agresiv şi refractar, 
protestând împotriva lor cu greva foamei. Dar mai târziu, toţi au 
învăţat să se lase în pace unii pe ceilalţi, Jorg pe cei de la 
administraţie, şi cei de la administraţie pe Jorg. Jorg părea 
aproape fericit. Şi niciodată n-a fost atât de al ei ca atunci când 
a stat închis. 

leşi în faţa porţii. Mercedesul lui Ulrich şi Volvo-ul lui 
Andreas dispăruseră - în cele două maşini spaţioase puteau să 
încapă toţi musafirii ei, dacă ar fî vrut să plece într-o excursie. 
Dezamăgită, îngrijorată şi uşurată, intră în casă, luă un şezlong 
şi vru să se întindă puţin pe terasă. 

Dar cineva îi ocupase deja locul. Christiane recunoscu 
vocile lui Jorg şi Dorle. Strânse şezlongul, traversă camera pe 
vârful degetelor şi se sprijini de perete, lângă uşa pliantă 
deschisă. 

— Am fost foarte dezamăgită, atâta tot. De asta m-am 
comportat aşa de urât. îmi pare rău. 


Jorg întârzia cu răspunsul. Christiane şi-l imagina cum 
înghite de câteva ori, cum îşi ridică şi-şi coboară mâinile. Apoi îşi 
drese vocea. 

— îmi dau seama, normal, că... ştiu că dumneavoastră 
sunteţi o femeie grozavă. Dar nu pot, pur şi simplu, nu pot. 

— Mă cheamă Dorle, nu „dumneavoastră", râse ea cu 
blândeţe. Dorothea - sunt un cadou din partea zeilor. la-mă, 
sunt a ta ! Dacă la închisoare ai mai fost cu bărbaţi şi acum... 
îmi place chestia asta. Râse din nou cu aceeaşi blândeţe. îmi 
place să fiu futută-n cur. 

— Eu... eu sunt... 

Nu spuse ce era. Plângea. Plângea schimonosit, scoțând 
sunetele acelea acuzatoare, neplăcute, pe care le făcea şi când 
era copil. Christiane le recunoscu şi se enervă din nou. Dacă 
fratele ei simţea nevoia să plângă, ar fi putut s-o facă măcar mai 
bărbăteşte, mai cu putere. Dorle nu era aşa. 

— Plângi, micuţule, spuse ea, plângi. Văzând că nu mai 
termină, continuă. Da, micuţule, da. E de plâns, toate sunt de 
plâns, toate. Băiatul meu curajos şi trist, amărâtul meu, my little 
boy blue. 

Până la urmă, lălăiala asta menită să-l consoleze pe Jorg o 
enervă atât de tare pe Christiane incât hotărî să intervină. Dacă 
tot n-a reuşit să se culce cu faimosul terorist, atunci să se laude 
măcar cu faptul că Jorg a plâns pe umărul ei. Asta voia Dorle? 
Dar când ieşi pe terasă, Christiane îi zări pe cei doi. Jorg şedea 
ţeapăn pe scaunul lui, iar Oorle stătea în spatele lui şi, 
aplecându-se peste ol, îşi încolăcise mâinile în jurul pieptului său 
şi-l legăna. Arătau atât de neajutoraţi - fratele ei cuprins de 
durere şi fata încercând să-l consoleze încât pe Christiane n-o 
mai lăsă inima să intervină. 

Preferă să se facă nevăzută. In hol se ciocni de Marko. 

— Te-am căutat, îi spuse acesta rânjind. Trebuie să 
vorbim. 

— Ştii cumva unde-au dispărut ceilalţi ? 

— Cele două familii au plecat cu Andreas la nişte ruine. 
Spuneau că nu stau prea mult. Dar noi doi ne descurcăm 
repede. 

— Trebuie să discutăm chiar acum ? 

— Da. 


Marko făcu stânga-mprejur, se duse în bucătărie şi se 
sprijini de chiuvetă. 

— Am pregătit o explicaţie pe care vreau s-o transmit 
presei din partea lui Jorg. El o să ezite. 

Christiane se enervă că-l urmase pe Marko în bucătărie. 
Asta-i lipsea, să-i asculte ideile fixe! 

— O să-l sfătuiesc să refuze. Altceva? 

El îi rânji din nou. 

— Nu ştiu cum vrei să decurgă lucrurile între tine şi Jorg 
pe viitor. încă mai eşti ataşată de el? 

Că el e ataşat de tine - în continuare. 

— Nu discut cu tine despre fratele meu. 

— Nu? Nici dacă discut eu cu frate-tău despre tine? Sau o 
să verşi cafea şi pe mine? 

Christiane dădu obosită din cap. 

— Lasă-mă-n pace. 

— Imediat. Dacă te ocupi tu ca explicaţiile alea să ajungă 
la presă. Nu pot să-l împiedic să nu pună cap la cap, dacă 
Henner va respinge acuzaţiile, şi să nu-şi dea seama că tu l-ai 
trădat, nu el. Dacă-i cineva din gaşca veche şi versiunea cu 
prietenul bun pică... Dar n-o să-i zic nimic, râse. 

Faza cu cafeaua a fost o mare prostie. Poate că Henner s- 
ar fi apărat aşa de stângaci, încât Jorg nici nu l-ar fi crezut. 
Uneori chiar şi adevărul poate suna ca o minciună. 

— Lasă-mă-n pace. 

— Mâine-dimineaţă trebuie să transmit declaraţia aia. 
Dacă nu-l pregăteşti până mâine, va trebui să-l iau eu în primire. 
Şi-o să-l oblig eu, dacă-i povestesc despre isprăvile tale. 

Dintr-odată, Marko îi aruncă femeii o privire serioasă. 

— Ce te-a împins să-l trădezi? îţi făceai griji pentru el? Mai 
bine să fi murit în închisoare decât în libertate? Nu înţeleg, ridică 
din umeri. Mă rog, nu contează. 

Se îndepărtă de lângă chiuvetă şi ieşi din bucătărie. 

Pot să-l dau afară din casă? Pot să-l conving pe Henner să 
mărturisească în locul meu? Pot să-l discreditez într-atât, încât 
Jorg să mă creadă pe mine, nu pe el? Pot să-l implic şi pe 
Andreas? 

Pot să demontez declaraţia asta? Pot să evadez de aici? 
Pot să-i explic lui Jorg de ce am procedat aşa? 


Christiane îşi amintea cum le-a dat poliţiştilor indiciul. O 
făcuse printr-un apel anonim şi asta îi dădea cumva impresia că- 
| dăduse chiar el, nu ea. 

îşi amintea cât de uşurată s-a simţit când a aflat că e la 
închisoare, la adăpost. îşi amintea câtă spaimă a îndurat atâta 
timp cât el a fost liber. Nu era spaima pe care o simţi când îţi 
faci griji pentru cineva care nu vrea să se lase de alpinism, de 
parapantă sau de cursele auto. Christiane simţea un nod în 
stomac, în care se împletea frica, durerea şi sentimentul de 
vinovăţie. Durerea de a-l fi pierdut deja pe Jorg, frica de a-l 
pierde definitiv şi ruşinea surorii mai mari care şi-ar fi putut 
salva fratele cu un indiciu simplu, dar n-a făcut-o. 

Era vinovată şi din cauza trădării. Dar cât cântărea asta în 
comparaţie cu viaţa lui Jorg? 

Urmară anii petrecuţi la închisoare, în care i-a oferit totul. 
Se gândea că astfel îşi poate răscumpăra greşeala faţă de el. Nu 
fusese destul? Trebuia să-i smulgă iubirea lui Jorg prin 
înşelăciune ? Era pregătită şi pentru asta, dacă nu o putea evita. 

Observă uluită că reuşise să mediteze la ceva, fără ca 
pământul să se oprească şi cineva să fi murit. Ceea ce, până 
acum, era de neconceput. 

Se duse în parc şi căută locul în care avea acoperire 
pentru mobil. Mai demult aici se aflase o masă şi de câte ori 
dădea un telefon, Christiane se întreba dacă faptul că pământul 
e umed era motivul pentru care nu se putea telefona. Visa să 
lărgească micul canal dintre pârâu şi lac şi să-l umple din nou. 

O sună pe Karin. li pierise cheful de planuri şi încercă s-o 
convingă să viziteze şi castelul de pe malul lacului, mai ales că 
nu era foarte departe. 

— Nu vă grăbiţi. Fac aperitivele pe la şase. 

Pe drumul spre casă, printre copaci, îi văzu pe Margarete 
şi pe Henner stând pe bancă. In clipa aceea, simţi o înţepătură 
care se adaptă apoi la dispoziţia ei, transformându-se în regret 
şi renunțare. N-o să rămână lângă ea nimeni dintre cei pe care-i 
iubea. O să-i rămână serviciul, apartamentul din oraş şi casa de 
la ţară. 

Faptul că avea să lucreze în continuare cu pacienţii şi 
colegii ei era în regulă. Dar voia să se bucure de apartamentul şi 
casa aia alături de cineva, de Margarete, de Jorg, de - noaptea 
trecută i-a trecut şi asta prin cap de câteva ori - de Henner. 


Dădu ocol casei şi ieşi pe poartă. Vecinul ei, fostul 
preşedinte al cooperativeil care îşi expusese colecţia de maşini 
agricole vechi într-un grajd mare şi pe o pajişte întinsă, 
sprijinindu-se de gard în speranţa că va avea vreun vizitator, 
intră în vorbă cu ea. A găsit tânărul acela drumul spre casa ei? A 
fost foarte respectuos, l-a salutat, i-a mulţumit şi-a spus şi la 
revedere. Christiane era bucuroasă că fusese abordată de 
vecinul ei. Era adevărat, trăia deja aici de doi ani, dar de obicei 
n-o saluta şi, ca orice fost funcţionar, era un adevărat model 
pentru săteni. Dar când l-a întrebat dacă tânărul respectiv arăta 
ca un reporter, a simţit imediat suspiciunea şi atitudinea 
rezervată din vocea sa. De ce artrebui să filmeze conacul? 

Ce se întâmpla, de fapt, în weekendul acela? De ce erau 
atâtea maşini în faţa porţii? l-a povestit despre prietenii ei vechi 
cu care nu se mai văzuse de mult şi cu care se întâlnise în 
sfârşit în weekendul ăsta. Vecinul făcu nişte insinuări 
amenințătoare ; putea să-i bage la închisoare dacă făceau ceva 
dubios, ceva despre care nici reporterii nu ştiau. 

Christiane îşi continuă drumul, trecu de ruinele casei 
parohiale, de biserica aflată în renovare de mulţi ani şi încă 
pentru mult timp de acum înainte, de staţia veche folosită 
pentru schimbarea cailor poştalionului, de părculeţul cu 
monumentul soldaţilor căzuţi în luptă. Nu se întâlni cu nimeni. 

Trecând pe lângă adăpostul din staţia de autobuz, văzu 
trei băieţi stând pe scaunele de plastic şi bând bere, care s-au 
uitat la ea fără să scoată vreun cuvânt, speriind-o prin prezenţa 
lor neaşteptată. Da, era o străină aici - gândul acesta se 
potrivea cu dispoziţia ei. 

Se uită după tânărul despre care-i vorbise vecinul. Trecuse 
prin sat înaintea ei? li întrebase oare pe săteni despre ea? 
Descoperise că Jorg fusese grațiat şi că sora lui locuia aici ? Se 
uită la fiecare număr de înmatriculare — un reporter ar fi venit 
din Berlin, Hamburg sau Munchen. După câtva timp însă, statul 
ăsta la pândă i se păru nedemn şi îşi interzise să mai facă aşa 
ceva. Se săturase şi de sentimentul ăsta de renunțare şi 
despărţire. Nu mergea să se comporte jovial, dar tristeţea cerea 
o anumită sfidare. Voia să se termine odată cu reporterii, cu tipi 
precum Marko, cu pipiţe tinere, iar dacă prietenii şi oamenii 
dragi ei n-o voiau, atunci puteau să se ducă dracului. 

Note: 


1. LPG - Landiuirtschaftliche Produktionsgenossenschaft, 
un fel de Cooperativă Agricolă de Producţie din fosta Republică 
Democrată Germană. 

Atitudinea de sfidare o ţinu până când a ajuns pe strada 
care ducea spre casa ei. Lungă nu era, doar dezolantă: pe o 
parte, parohia în ruine şi uneltele agricole ruginite, pe cealaltă, 
depozitele şi barăcile cenuşii, părăsite ale cooperativei. Strada 
nu era asfaltată; cu fiecare pas făcut, Christiane ridica nori de 
praf, care atârnau apoi deasupra străzii destul timp cât să pară 
c-o urmează ca o trenă. „Zici că port mantaua trecutului pe 
umeri", se gândi Christiane după ce întoarse capul — şi frica se 
cuibări din nou în inima ei, da, frica de a-i pierde pe Jorg, pe 
Margarete, frica de a nu mai avea altceva de făcut în afară de 
muncă. Nu era cald, dar soarele ardea şi dintr-odată Christiane 
ar fi vrut să le facă rău celor care-i făcuseră rău. 

Marko şi Dorle stăteau pe terasă. 

— Jorg s-a dus să se culce. Marko tocmai îmi povestea ce 
erou e Jorg şi că lumea ar avea nevoie (le o declaraţie din care 
să înţeleagă asta o dată pentru totdeauna. 

li zâmbi Christianei ca de la femeie la femeie, ca şi când ar 
fi ştiut amândouă că bărbaţii nu sunt eroi, ci doar nişte băieţei 
sau poate, cel mult, nişte adolescenţi. Apoi îi zâmbi lui Marko: 

— Şi poţi să-mi explici de ce a cerut eroul să fie amnistiat? 

De fapt, Christiane n-avea chef să asculte pledoaria lui 
Marko pentru declaraţia care trebuia scrisă pentru presă şi nici 
să devină complicele lui Dorle. Cu toate acestea, se aşeză lângă 
ei. 

— N-a cerut să fie amnistiat. A făcut o cerere, ca alea pe 
care le faci pentru concediu sau pentru permisul de conducere. 
Sau pentru o autorizaţie de construire. Şi de ce n-ar fi făcut-o? 

— Păi, amnistierea nu înseamnă tocmai asta: 

chestia asta mi se cuvine, dar vă rog eu frumos să mă 
scutiţi? 

— Poate că restul lumii aşa vede lucrurile. 

Revoluţionarul însă trebuie să profite de ocazie şi să iasă 
din puşcărie, ca apoi să-şi poată continua lupta. Dacă i se iveşte 
şansa, e clar că n-o să-i întoarcă spatele. Trebuie să evadeze, iar 
pentru asta e în stare să mintă sau să păcălească autorităţile, să 
lupte cu justiţia, să apară în faţa primei, celei de-a doua sau 
celei de-a treia instanţe sau să facă cereri. 


— Ce tâmpenie, spuse Christiane nervoasă. 

Jorg n-a minţit în faţa instanţei ca să-şi scape pielea. Nu i- 
a bătut la cap pe ăia de la închisoare ca să-i facă viaţa mai 
uşoară. A făcut greva foamei de mai multe ori. 

Marko dădu din cap. 

— Greva foamei face parte din lupta unui revoltiţionar. 
Sinuciderea, la fel. Astfel poate demonstra lumii că statul n-are 
nici o putere asupra lui ca prizonier, că nu e un obiect, ci un 
subiect. Că lupta lui e impersonală, autodistructivă, dacă 
trebuie, sinucigaşă. N-am spus că revoluţionarul face tot 
posibilul să iasă de la închisoare. Dacă poate să poarte o luptă 
chiar şi închis, o face fără să ezite. Dar a trecut vremea grevelor 
foamei şi a sinuciderilor. Lupta trebuie purtată în libertate. 

De asta a făcut Jorg cererea aia. Mă rog. După părerea 
mea, cererea de amnistiere demonstrează că statul te poate 
graţia şi că ar fi bine s-o facă într-un mod cât se poate de 
prietenos. Şi e OK să fie aşa. Cu ce ne-ar ajuta dacă Jorg ar sta şi 
ar mucegăi la închisoare? 

Dorle căscă şi se ridică în picioare. 

— Cred că mă duc să trag şi eu pe dreapta. 

Când continuăm cu programul artistic? 

— La şase servesc aperitivele. Dar aş avea nevoie de 
ajutor la bucătărie — cobori pe la cinci? 

Dorle dădu din cap şi plecă. Se ducea oare la Jorg? Nu 
Dorle era cea care i l-ar fi putut fura. 

Din acest punct de vedere, Marko era mai periculos. 

Acesta reluă firul imediat. 

— Ai priceput acum? Fără o declaraţie oficială, publicul o 
să perceapă lucrurile exact ca Dorle. O să vadă un Jorg pe care 
au reuşit să-l îmblânzească, să-l încolţească. Sper că nu vrei ca 
amintirea lui să se rezume la atât. Şi cum să continue cu 
imaginea asta? Ar însemna că a trăit în zadar. 

— Lasă-l pe el să se ocupe. De ce vrei să-l pisezi cu 
chestia asta? 

Dar de îndată ce a rostit întrebarea, a înţeles ideea lui 
Marko. îşi imagină expresia vie de pe chipul Jui Jorg din noaptea 
trecută, în timp ce Marko îl lăuda şi-l provoca, iar în urechi îi 
răsunau din nou vorbele lui înflăcărate din timpul plimbării în 
parc, când i-a vorbit despre legământul pe care-l presupunea 
pentru el lupta. In ncelaşi timp, îl vedea şi pe Jorg cel cu umerii 


strânşi, cu mersul şleampăt şi cu gesticulaţia nervoasă. Marko 
îşi dăduse seama că, fără presiune, Jorg ar fi putut renunţa uşor 
la declaraţie. 

— Pot s-o citesc ? 

— Da, normal. 

Marko scotoci în buzunarul cămăşii, despături şi-i înmână 
două foi. Citi un text despre lupta revoluţionară din Germania, 
care nu luase sfârşit, ci dimpotrivă, abia acum începea, o luptă 
globală, exact ca politica sau economia, care depăşeşte 
graniţele culturale sau religioase şi care e capabilă să găsească 
forme de organizare alternative sau să acţioneze prin metode 
diferite faţă de cele din anii '70 sau '80. Textul se termina astfel: 

„Sistemul nu se poate ascunde de revoluţie în spatele 
minciunilor. E vulnerabil, poate fi rănit, dezarmat şi învins. 
Provocările care ajung să demaşte sistemul, exploziile care-i 
dezvăluie punctele vulnerabile, atentatele care arată cât de 
lipsiţi de apărare sunt cei care construiesc şi trăiesc de pe urma 
vulnerabilităţii sale, atacurile care răspândesc panica şi-i obligă 
pe oameni să gândească şi să mediteze — toate acestea nu 
sunt de azi, de ieri. Lupta continuă". 

îşi dădu seama ce încerca Marko: să formuleze un text 
care să te facă să vrei să iei atitudine şi care să te ghideze, dar 
care să poată fi citit şi ca analiză şi prognoză. l-a reuşit? Era 
oare de neatins din punct de vedere legal ? Christiane îi dădu 
foile înapoi. 

— Andreas n-o s-o facă, în nici un caz. Aşa c-o să-i caut un 
alt avocat care să arunce un ochi peste textul ăsta. Atâta timp 
cât n-am undă verde din partea lui, o să am grijă ca Jorg să nu 
dea declaraţia asta, oricât ne-ar costa. Da, ştiu că-i sâmbătă. 
Dar dacă pleci imediat, până mâine ai şanse să găseşti un 
avocat. 

El o privi neîncrezător. 

— Doar nu ai de gând să... 

— „să-l răpesc sau să-l închid undeva pe Jorg, ca să nu-l 
mai găseşti mâine? râse ea. Aş face-o, dacă m-ar ajuta cu ceva. 
Dar nu m-ajută cu nimic, aşa că n-ai de ce să te temi. 

— Vrei să zici că... 

— O să-i zic lui Jorg c-ai plecat. Că te-ai dus în oraş ca să 
discuţi despre o declaraţie pe care voiai s-o prezinţi. Şi că te 
întorci diseară sau mâine-dimineaţă. OK? 


Christiane vorbi pe un ton voit prietenos. Şi-au dat seama 
amândoi că ea era câştigătoarea rundei. 

Marko înghiţi în sec ascunzându-şi iritarea, dădu din cap şi 
se ridică. 

— Păi atunci, ne vedem mai târziu. 

Şi Henner îşi luase rămas-bun de la Margarete. 

— Ne vedem mai târziu. 

O condusese la bancă de braţ, stătuse lângă oa, privind 
spre pârâu, apoi o condusese la casa din grădină tot de braţ. 
Ajunşi în faţa uşii, ea îşi eliberă mâna şi intră în casă; el se 
întoarse şi plecă. 

După câţiva paşi, însă, se întoarse şi dădu uşa de perete. 

— Margarete! 

Ea se răsuci pe călcâie şi el o luă în braţe. Ea ozită puţin, 
apoi îl cuprinse şi ea cu mâinile. Nu se sărutară, nu-şi spuseră 
nimic, au stat doar şi H-au ţinut în braţe. Henner începu să râdă 
din ce în ce mai tare, până când Margarete îl împinse de lângă 
ea, privindu-l cu interes. 

— Sunt bucuros. 

Ea îi zâmbi. 

— Bine. 

El o trase din nou lângă el. 

— îmi place cum mă simt lângă tine. 

— Şi mie. 

— Şi eşti prima femeie din viaţa mea pe care cu am 
sărutat-o primul. 

O sărută şi ea ezită din nou înainte de a închide ochii, 
înainte de a-i accepta şi răspunde la sărut. 

După aceea, îl întrebă: 

— Prima femeie ? 

— De obicei, femeile sunt cele care mă sărută primele. 
Femei de care nu vreau să fiu sărutat sau de care nu ştiu dacă 
vreau să fiu sărutat sau pe care vreau să le sărut, dar nu atât de 
devreme, spuse râzând. Sunt de două ori mai fericit. Pentru că 
mă simt bine cu tine şi fiindcă eu am fost cel care te-a sărutat 
primul. De trei ori. Şi fiindcă sărutul a fost foarte plăcut. 

— Hai cu mine! 

Urcară scările. Mansarda era o încăpere mare cu un coş de 
fum, un dulap, un pat şi o singură fereastră pe peretele din 


capăt. In cameră era întuneric şi zăpuşeală, aerul părea că stă 
pe loc. 

— Trebuie să mă întind puţin. Vrei să stai aici, lângă mine? 

Se culcă îmbrăcată în fustă şi tricou, iar el se aşeză pe 
marginea patului. îi privi chipul, ochii căprui, nasul lat, gura 
arcuită şi părul castaniu cu rădăcinile decolorate. Ea îi luă mâna 
în palmele ei. 

— Am fost la o conferinţă în New York până marţi. Despre 
fundamentalism şi terorism. In cea de-a doua seară, am ieşit la 
masă cu o tipă, o profesoară din Londra, şi când am condus-o la 
hotel şi mi-am luat rămas-bun, mi-a luat capul în mâini şi m-a 
pupat pe gură. Nu ştiu, poate n-a însemnat nimic, poate a fost 
doar o variantă a sărutului obişnuit de salut sau de despărţire. 
Dar pentru prima oară în viaţa mea, în drum spre hotel m-am 
gândit la actul sărutului. Te-ai gândit vreodată la asta? 

— Hm. 

El aşteptă, dar Margarete nu mai spuse nimic. 

— La noi exista obiceiul ăsta cu pupatul pe gură, pe care 
nu-l suportam. Voiau să fie drăguţi cu mine, desigur. Dar de câte 
ori taică-meu şi inaică-mea mă luau de la gară când mă 
întorceam din vacanţă şi mă sărutau pe gură drept salut, 
simţeam că îngheţ pe dinăuntru. In loc să mă apropie de ei, 
pupatul ăsta mă îndepărta şi mai mult. îmi venea să mă 
cutremur când tatăl meu, pentru care igiena personală nu era 
deloc imporl antă, mă pupa cu gura mirosindă. Mama stă 
ningură, o vizitez o dată la câteva săptămâni. De liecare dată 
mă sărută pe gură când ajung şi o l'ace atât de... Dar de ce-ţi 
povestesc eu chestiile astea? Vorbesc prea mult? Să tac? Nu? 
Mă sărută ntât de posesiv, atât de apăsat şi de lacom - că-mi 
aduce aminte de o fetişcană vulgară care se aruncă tocmai în 
braţele bărbaţilor care nu vor să aibă de-a face cu ea. 

Dar şi corporalitatea alor mei... Când eram mic, taică-meu 
m-a dus de vreo două ori la înot şi m-a luat cu el în cabină să 
mă schimb. Goliciunea lui, carnea moale şi albă, mirosul lui şi 
chiloţii murdari - m-au dezgustat atât de tare încât am început 
să am remuşcări. Nu i-am mai văzut corpul Hol după aceea, a 
mai rămas cel al maică-mii. O mai însoţeam la doctor şi acolo se 
dezbrăca şi-şi expunea pielea flască, atârnândă şi oasele 
strâmbe, lucru care mi se părea din nou dezgustător. Totuşi mi- 
era şi milă de ea. Cel mai cumplit e când nu-şi mai poate 


controla intestinele şi scaunul. Şi atunci fiice în pat sau în haine 
sau pe jos sau pe pereţi habar n-am cum reuşeşte să acopere 
atâtea zone. 

liB început nu spune nimic, că-i e ruşine, dar când începe 
să pută şi n-are cum s-o mai ascundă, eu mă duc să spăl căcatul 
întărit. îi vorbesc frumos ui încerc s-o încurajez şi nu mă opresc 
până nu Inc curăţenie perfectă. Dar pe dinăuntru nu simt ilccât 
dezgust şi răceală şi-mi vine să scrâşnesc din dinţi. Nu mai am 
conştiinţa încărcată, ca atunci la piscină, cu taică-meu. Mă 
sperie. Mă dezamăgeşte ce simt. 

Ai auzit poveşti cu asistente care-şi omoară pacienţii ? 
Sunt prietenoase şi eficiente, dar nicidecum pentru că şi-ar iubi 
pacienţii, ci fiindcă îşi fac treaba scrâşnind din dinţi. Sunt nişte 
fiinţe reci. Efortul fiind atât de mare, încât n-ai cum să faci faţă 
fără iubire, într-o zi nu mai rezistă şi-şi omoară pacienţii cu 
sânge rece. Şi astea nici măcar nu sunt cazuri atât de extreme. 
Gândeşte-te la... 

— Tu n-o omori pe maică-ta. li speli căcatul, atâta tot. 

Margarete se ridică în capul oaselor şi-l mângâie pe spate. 

— Dar răceala aia înseamnă tocmai asta. Când trec pe 
stradă sau stau într-o cafenea, mă uit la oameni, la expresiile 
lor, la ţinuta şi mersul lor. 

Uneori mi se pare că disting efortul pe care-l depun ca să 
se ţină drepţi sau să-şi tempereze expresia feţei, curajul cu care 
o iau de la capăt în fiecare zi, chinul eroic prin care merg pas cu 
pas, şi atunci mă cuprinde o milă sfâşietoare. Dar e vorba de 
sentimentalism, nimic mai mult. Fiindcă atunci când vine vorba 
de oameni pot simţi o răceală atât de puternică încât, dacă aş 
avea la îndemână o mitralieră şi nu mi-ar fi frică de urmările 
legale, aş fi în stare să-i împuşc pe toţi. 

— i-au trecut prin cap toate astea când te-ai gândit 
pentru prima oară la cum e să săruţi pe cineva ? 

— Mi-au trecut prin cap de când am făcut-o. 

La unele chestii m-am gândit abia acum, pentru că vreau 
să ştiu dacă aş proceda la fel ca Jorg, care... 

O privi iritat, iar ea îşi dădu seama că se întreba dacă nu 
cumva râde pe seama lui. 

N-ar fi trebuit să gândească aşa. 

— Nu m-am gândit niciodată la cum stă treaba cu 
sărutatul ăsta. Dacă aş face-o, oricum n-aş ajunge acolo unde ai 


ajuns tu. Mi se pare că extrapolezi prea mult, sari de la spălatul 
căcatului la uciderea în masă, de la faptele bune la cele rele, de 
la realitate la imaginar. Cu toţii avem fantezii despre situaţii de 
care, în realitate, ne ţinem cât putem de departe. 

-— Nu te-ai întrebat ieri sau azi oare cum a putut Jorg să-i 
omoare pe oamenii ăia ? Şi dacă tu ai fi în stare s-o faci? Eu, 
unul, mi-am dat seama că nu mă pot imagina luptând ca un 
revoluţionar infocat. Mai degrabă mă văd ca pe un ucigaş cu 
capul limpede şi cu sânge rece. 

Margarete dădu dezaprobator din cap şi îl sprijini de 
pieptul lui Henner. Când se desprinse de el şi ne întinse din nou 
pe pat, acesta îi dădu pantofii jos cu blândeţe şi se culcă lângă 
ea. Adormiră unul lângă celălalt. 

Şi ceilalţi dormeau. Jorg şi Dorle în camerele lor, Christiane 
în şezlongul de pe terasă, lise în curbura bărcii. Marko era 
singurul care se ducea în oraş, în timp ce cuplurile căsătorite 
stăteau cu Andreas la o terasă de pe malul lacului, bucurându- 
se pe deplin de amorţeala capului şi a pleoapelor, drept pentru 
care-şi mai comandară o sticlă de vin şi priviră soarele 
alunecând pe suprafaţa apei. Era zăpuşeală atât în casă, cât şi 
pc terasă, pe malul pârâului şi al lacului, iar arşiţa asta te 
moleşea şi moleşeala aducea împăcarea, în orice caz, asta 
spera Christiane înainte să se instaureze pacea de dinaintea 
somnului, spunându-şi că, într-un fel sau altul, lucrurile aveau să 
se rezolve. 

lise adormise fiindcă nu-şi dădea seama dacă ar trebui să-l 
adoarmă pe Jan sau nu. După omor, nu-şi mai putea închipui 
ambele versiuni: un Jan terminat şi unul vesel, aproape nebun, 
unul care se întinde în pat şi nu se mai trezeşte dimineaţa şi un 
altul care trece noaptea cu bine. Când se trezi, hotărî să-l lase în 
viaţă după noaptea respectivă. 

Dar nu mai avea chef să descrie îndeletnicirile cotidiene 
ale lui Jan, cel puţin nu acum. Furturile de maşini şi jefuitul 
băncilor, evadările, instruirea lui la palestinieni, discuţiile sale cu 
ceilalţi, locurile secrete unde-şi ţinea banii şi armele, întâlnirile 
cu tot felul de femei, excursiile - toate astea şi le putea închipui 
şi ar fi putut scrie despre ele. 

Ar trebui să facă nişte cercetări, probabil: ce model 
urmăresc teroriştii germani atunci când fură maşini sau jefuiesc 


bănci? Unde sunt taberele în care sunt instruiți? Cât stăteau şi 
ce învățau acolo? 

Când renunţau să discute despre strategii politice şi 
treceau la detaliile atacurilor pe care le pregăteau? Unde-şi 
făceau concediul? Toate acestea erau întrebări la care era uşor 
să răspunzi. Ceea ce-i punea probleme lui lise însă se referea la 
chestiunea crimelor. Cum să continue povestea asta? Să-l facă 
să ia pe cineva ostatic, să-l ţină vreo două săptămâni, să-l 
plimbe de colo-colo, să-i dea să mănânce şi să bea, să discute şi 
chiar să facă glume cu el? Ca apoi să-l omoare? Cum ar putea să 
scrie despre aşa ceva? 

In primele zile nu-i vorbise nimeni. Avea mâinile şi 
picioarele legate, nu ca să-l împiedice să fugă, ci mai degrabă 
ca să nu-şi smulgă banda adezivă de pe gură şi să înceapă să 
tipe. Pereţii erau subţiri. Ziua stătea în mijlocul camerei pe un 
scaun, noaptea zăcea pe podea. Când îl duceau la veceu, îi 
dezlegau mâinile; când îi dădeau să mănânce şi să bea, cineva îi 
smulgea banda adezivă de pe gură, timp în care un altul era 
pregătit să-l omoare în bătaie dacă îndrăznea să ţipe. Nu-l lăsau 
niciodată singur, un mascat îl însoțea tot timpul. 

Orice ar fi făcut, îl îndemnau să se grăbească, indiferent 
că era vorba despre trezit sau despre ţopăitul până la veceu, 
despre satisfacerea nevoilor, despre ţopăitul înapoi în cameră, 
despre mâncat sau băut. Şi cu toate că-l hărţuiau să mestece şi 
să înghită mai repede, el încerca să discute cu ei în acest timp. 
„Vă pot ajuta, dacă încercaţi să negociaţi ceva în numele meu" 
sau „Lăsaţi-mă să-i scriu cancelarului" sau „Lăsaţi-mă, vă rog, 
să-i scriu nevesti-mii!" sau „Mă dor picioarele - m-aţi putea lega 
altfel ?" sau „Vă rog să deschideţi fereastra". Dar nimeni nu 
reacţiona la rugăminţile lui. 

Ştia cu cine are de-a face, chiar dacă nu vorbeau cu el: 
văzuse afişul sub care l-au fotografiat. 

Nu vorbeau cu sau despre el. Nu era ca şi când s-ar fi 
înţeles în prealabil, nici n-au luat o decizie comună să-l trateze 
cu dezinteres. Fiecare simţea aceeaşi nevoie: de a se ţine cât 
mai departe de el. 

Când Helmut l-a înjurat numindu-l porc fascist, capitalist 
nenorocit şi mâncător de bani, atunci când au ajuns în 
apartament, ceilalţi păreau extrem de jenaţi şi Maren îl luă pe 
Helmut de mijloc şi-l escortă afară din cameră. 


în casa din pădure, în care s-au mutat mai apoi, lucrurile 
ar fi trebuit să se desfăşoare la fel. 

Dar ce nu ştiau era că acea casă avea o singură cameră 
mare lângă baie şi bucătărie. „Nici o problemă", spuse Helmut şi 
aduse gluga din maşină, cea pe care i-o trăseseră peste ochi 
atunci când îl răpiseră şi transportaseră acolo, şi i-o puse din 
nou pe cap. Dar o problemă exista totuşi. Deşi imobilizat, cu 
gura lipită şi cu capul acoperit, amuţit şi orbit, era totuşi 
prezent. Cu cât stătea mai nemişcat pe scaun, cu atât prezenţa 
lui părea mai materială; dacă-şi întindea picioarele sau îşi 
îndrepta spatele şi capul şi se legăna cu scaunul era mai uşor de 
suportat. Şi pentru că nu voiau să-şi dezvăluie identitățile, nu 
vorbeau în faţa lui, aşa că în camera mare era atâta linişte încât 
i se auzea respiraţia greoaie. Ziua puteau să se ducă în 
bucătărie sau în faţa casei. Noaptea însă n-aveau unde să se 
refugieze din calea respirației sale zgomotoase. 

Apoi, în timp ce mesteca şi înghiţea, le-a spus: 

„Nu pot să trag suficient aer pe nas". O tot repeta, dar nu-l 
băga nimeni în seamă. Până când căzu de pe scaun. Maren îi 
smulse gluga de pe cap şi banda adezivă de la gură, ajutându-l 
să respire din nou. Nici unul nu avea masca pe faţă şi Maren a 
avut prezenţa de spirit să-i tragă gluga pe cap înainte să se 
dezmeticească. 

După aceea nu i-au mai pus banda la gură şi atunci mai 
vorbea din când în când cu ei. Discuta despre politică şi, văzând 
că nu-i răspunde nimeni, prelua şi partea lor. Le povestea 
despre el. începea cu „Imaginaţi-vă că eu..." şi apoi trecea la 
subiect cu un „într-adevăr". Ajunsese să le povestească despre 
perioada în care a luptat în război, despre cariera lui de 
economist, despre legăturile sale cu viaţa politică. Nu vorbea 
niciodată mai mult de cincisprezece, douăzeci de minute. Era 
uns cu toate alifiile; se gândea să sădească îndoiala în minţile 
lor şi să-i facă să-l privească altfel decât ca pe reprezentantul 
caricaturizat al capitalismului sau al sistemului, pe care îl puteai 
oricând anihila. 

Voia să vadă în el omul. Apoi începu să le povestească 
despre soţia şi fiica lui. „Nu m-aş fi putut despărţi de nevastă- 
mea niciodată, oricât de nefericiţi am fi fost împreună. Când a 
murit pe neaşteptate, m-am gândit c-am murit odată cu ea, în 
ceea ce privea iubirea sau norocul în viaţă. Dar mai târziu am 


cunoscut-o pe actuala mea soţie şi m-am îndrăgostit din nou, 
mai întâi de ea, apoi de fetiţa noastră. Nici măcar n-am vrut 
copii, aşa că nu m-am bucurat cu adevărat de naşterea ei. 

Mai târziu însă... m-am îndrăgostit de feţişoara ei, de 
braţele şi picioruşele pufoase, de burtica aia drăgălaşă. M-am 
îndrăgostit de bebeluş aşa cum te îndrăgosteşti de o femeie. Nu 
vi se pare ciudat ?" Vocea lui era puternică şi hotărâtă. Când 
tonul său căpăta o notă întrebătoare, ezitantă şi îngândurată, 
Jan îşi imagina că-şi bate joc de ei. | se părea că joacă teatru, 
chiar şi atunci când corpul său masiv se prăbuşea pe scaun sau 
când faţa lui cărnoasă şi lată părea să se destrame de durere, 
adoptând o mină înfricoşată, aproape plângăcioasă. 

Omul luptă cu mijloacele de care dispune. Oare o să le 
povestească oamenilor în vreun interviu sau în vreo carte cum 
ne-a manipulat, după ce scapă de aici ? Sau i se pare atât de 
jenant să-şi expună slăbiciunile, încât nu ar admite că ne-a 
manipulat, chiar dacă a făcut-o deja ? 

Asta dacă scăpa - răpitorii s-au lăsat înduplecaţi şi au 
extins ultimatumul, fotografiindu-l din nou sub un afiş, cu un ziar 
din ziua respectivă. Dacă nu-i eliberau pe reprezentanţii lor, 
erau nevoiţi să-l împuşte. Cum să-i fi luat lumea în serios dacă i- 
ar fi dat drumul ? 

în ziua expirării ultimatumului a plouat. Nu era frig; 
stăteau în faţa casei sub acoperiş şi se uitau la stropii de ploaie. 
în coroana copacilor de pe pajişte se agăţaseră fâşii de ceaţă, 
pădurea şi munţii se pierdeau în spatele lor după norii groși. 

Chiar dacă închiseseră uşa, îl auzeau vorbind. Şi el auzea 
ştirile care se transmiteau din oră-n oră la radioul lor cu 
tranzistori. Când au tras la sorţi, încercând să decidă cine avea 
să-l împuşte, au vorbit încet; nu voiau să-i audă discutând 
despre aşa ceva. 

Jan încerca să citească. Dar nu mai reuşea să facă o 
legătură între ceea ce citea şi ceea ce i se întâmpla în timp real. 
Viaţa descrisă în romane i se părea atât de străină, atât de falsă 
încât simţea că nu-i foloseşte la nimic dacă citeşte despre ea. 
Nici cărţile de istorie, nici studiile politice sau sociale nu-i 
spuneau mare lucru; alesese lupta în defavoarea studiului. 
Neputinţa de a se concentra la citit nu-l deranja câtuşi de puţin. 
E doar durerea că-ţi iei la revedere de la încă ceva ce-ţi place, 


îşi spuse Jan. Nu e ca şi când n-aş mai fi renunţat la o grămadă 
de lucruri. 

Cu o oră înaintea expirării timpului, bărbatul le spuse: 
„Când a trecut ora, o să vă grăbiţi cu siguranţă. Pot să-i scriu 
soţiei mele scrisoarea aceea ?". Helmut îl îngână ironic: „să scriu 
o scrisoare soţiei mele", iar Maren ridică din umeri. 

Jan se duse după hârtie şi stilou, îi scoase gluga şi-i 
dezlegă mâinile. îl urmări în timp ce scria. 

„Draga mea, am ştiut amândoi că eu voi muri primul. îmi 
pare rău că trebuie să plec aşa de repede, că trebuie să te 
părăsesc înainte de vreme. 

O să plec încărcat de daruri; în ultimul timp, având răgazul 
necesar ca să mă gândesc, mi-am simţit inima plină de anii 
petrecuţi împreună. 

Da, mi-ar fi plăcut să fac multe lucruri alături de tine şi mi- 
ar fi plăcut s-o văd pe fiica noastră..." Scria încet şi avea un scris 
copilăros, stângaci. 

E normal, se gândi Jan, tipul nu mai scrie de mult de 
mână, le dictează celorlalţi. Le dictează şi dă comenzi, îi 
manipulează şi-i pistonează la tot pasul. Mai are şi o nevastă 
tânără, un copil mic şi un câine ascultător, şi când se întoarce 
acasă după porcăriile pe care le face în fiecare zi, câinele sare 
pe el şi fiică-sa îl strigă: „Tati, tatii" şi nevastă-sa îl îmbrăţişează 
şi-i zice: „Arăţi cam obosit - ai avut o zi grea ?". Jan scoase 
pistolul din betelia pantalonilor, eliberă piedica şi trase. 

fusese deloc complicat. Avusese de furcă doar cu prima 
crimă, chiar dacă Jan îi uşurase munca, făcând totul plauzibil din 
cauza exaltării. Prin prima crimă, Jan renunţase la societatea în 
care nu avem voie să ne omorâm unii pe alţii. Ce l-ar mai fi 
putut opri? 

Când cobori în parcare din maşină, Karin se trezi abordată 
de un tânăr. 

— Doamnă pastor ? 

II cercetă c-o privire prietenoasă, aşa cum învățase atunci 
când devenise pastor: îi cerceta cu o privire prietenoasă pe toţi 
cei care se apropiau de ea. Era un tip înalt, cu o faţă senină, c-o 
privire care nu părea să ascundă nimic şi, datorită pantalonilor 
bej, a cămăşii albastre şi a gecii bleumarin purtate peste braţ, îi 
crea o impresie de om curat şi bine-crescut. 

— Da? 


— Aş vrea să vă rog să-mi puneţi o vorbă bună. 

Sunteţi musafir în casa asta, nu-i aşa, şi mi-ar plăcea şi 
mie să vizitez clădirea şi parcul. Scriu o lucrare despre micile 
moşii din zonă şi azi am dat peste cea de aici. In timpul 
săptămânii sunt la arhive şi în weekend mă duc să vizitez 
locurile despre care am citit. Nu le găsesc întotdeauna, dar se 
întâmplă să dau peste unele despre care nu există materiale 
scrise. Despre proprietatea asta micuță n-am citit încă nimic. 

— Pot să vă fac cunoştinţă cu proprietarele. 

— Ar fi drăguţ din partea dumneavoastră. 

Se pare că nu vă mai amintiţi de mine. Acum 
nouăsprezece ani aţi oficiat slujba la confirmarea' prietenului 
meu Frank Thorsten, şi aţi dat mâna cu mine când am plecat. 

— Nu, nu-mi amintesc de dumneavoastră şi nici de 
prietenul dumneavoastră. Studiaţi cumva istoria artei? 

Se îndreptă spre casă, iar tânărul i se alătură. 

— Mai am puţin şi termin. Mă scuzaţi, nici nu m-am 
prezentat. Gerd Schwarz. 

în bucătărie dădură peste Christiane şi fata lui Ulrich. La 
început, Christiane a intrat la bănuieli, apoi s-a liniştit. Acesta 
era, aşadar, tânărul care a căutat-o prin sat. O instrui pe Karin în 
legătură cu stadiul în care se afla friptura din cuptor şi îi arătă 
casa lui Gerd. Cine o construise, ştia cumva? 

îi amintea de moşiile lui Karl Magnus Bauerfend din anii 
'60, '70 ai secolului XVIII. Holul spaţios de la intrare, treptele de 
la primul etaj, făcute din lemn, nu din piatră, cum se obişnuia pe 
atunci, cele două camere de pe colţ, aproape ignorate, la care 
se putea ajunge doar prin salon - toate acestea purtau 
semnătura lui, pare-se. Verificase dacă acoperişul şi colţurile din 
salon sunt pictate sub tencuiala albă ? Lui Bauerfend îi plăcea să 
picteze colţurile saloanelor, ale căror uşi dădeau spre terasă şi 
parc, cu nişte împletituri de frunze, iar pe acoperiş comanda un 
cer albastru cu câţiva nori diafani. Gerd Schwarz era un la fel de 
bun orator ca şi ascultător. Se arăta interesat şi milostiv faţă de 
grijile Christianei, care se plângea de mucegaiul de pe ziduri şi 
de cariile care distrugeau lemnăria, de acoperiş, de cabluri, de 
mijloacele şi sistemele de transport. In parc îi arătă bazinul pe 
care voia să-l reumple cu apă din pârâu. 

— Cândva pe fostul lac de aici exista şi o mică insulă. 


Bărbatul se uită cu atenţie la bazinul golit şi în mijlocul lui 
zări o ridicătură cu două pietre, pe care cândva se aflase o 
bancă. Părea atât de sigur de tot ce spunea şi Christiane ÎI 
simţea atât de apropiat, încât îi sugeră să-şi continue cercetările 
singur. Ea trebuia să se întoarcă la bucătărie. 

Insă nu rămase singur prea mult timp. Note: 

1. Ceremonie religioasă protestantă, un fel de primă 
comuniune, oficiată pentru adolescenţi la vârsta de 14 ani. 

Andreas, căruia Christiane îi povestise despre Gerd 
Schwarz, îl găsi şi nu se lăsă impresionat de buna sa creştere şi 
de determinarea lui. 

— Aveţi cumva un celular ? Pot să-l văd şi eu ? 

Când Gerd Schwarz îi înmână telefonul cu o expresie 
perplexă, Andreas îl ascunse în buzunar. 

— Vi-I dau înapoi la plecare. Nu vrem să daţi telefoane de 
aici. 

Gerd Schwarz îl întrebă pe un ton ironic, dar prietenos: 

— Din cauza radiaţiilor? 

Andreas făcu o mişcare absentă de confirmare cu umerii şi 
braţele şi rămase lângă Gerd Schwarz. 

După ce au străbătut parcul în lung şi-n lat şi s-au întors la 
casă, îl zăriră pe Jorg care tocmai ieşea din salon pe terasă. Se 
opri, clipi spre razele soarelui la amurg şi nu părea deloc cel ale 
cărui poze fuseseră publicate în toate ziarele din ultimele 
săptămâni sau difuzate la fiecare emisiune TV. lar faptul că Gerd 
Schwarz nu părea să-l recunoască şi nu se arăta deloc curios 
sau uimit în ceea ce-l privea îi trezi şi mai mult suspiciunile lui 
Andreas. Dar Christiane i-o luă înainte. 

— Mai staţi pe la noi! 

Gerd Schwarz era bucuros să mai rămână. 

în cazul în care musafirul cel nou ar fi reuşit să se 
infiltreze, Andreas nu s-ar fi putut baza pe o ameninţare cu un 
proces, ca să-l reducă la tăcere. 

Aşadar, era de preferat să-l ţină aproape până când se 
convingeau că nu le poate aduce nici un prejudiciu. 

— Cum a fost în excursie ? îi întrebă Christiane pe Andreas 
şi pe cele două cupluri căsătorite. 

Ingeborg îi povesti despre ruinele mănăstirii şi despre 
repetițiile pentru un concert la care au asistat şi care i-a 
impresionat. 


— Apoi ne-am dus la terasa de lângă lac. Eram cam 
ameţiţi şi adormiţi şi ne simţeam chiar bine, până când cei trei 
s-au apucat să se certe. Proiectul stângist - de parc-ar mai 
interesa pe cineva azi. 

— Nu, scumpa mea, spuse Ulrich cu o răbdare forţată, 
ştim prea bine că nu mai interesează pe nimeni subiectul. Ne- 
am certat din cauza eficienţei proiectului stângist. Ne întrebam 
ce lucruri a mai şters de pe faţa pământului. 

Se întoarse spre Andreas. 

— Noi doi ne înţelegem. Am vorbit despre ambele: despre 
paternalismul şi atitudinea dominatoare a orientalilor şi despre 
terorismul din Occident. Proiectul stângist le-a distrus pe 
ambele. 

Dar ce spui tu, Karin... Oricât de admirabil ar fî progresul 
feminismului şi angajarea faţă de cauza ecologică, faptul că ne 
sortăm gunoiul şi c-avem o cancelară creştin-democrată n-are 
nimic de-a face cu proiectul stângist. 

Jorg simţea că trebuie să se controleze ca să-l lase pe 
Ulrich să-şi termine ideea. 

— lar v-aţi răsculat împotriva mea? Tot eu am distrus şi 
proiectul stângist? în timp ce tu lucrai în laboratoarele tale 
dentare, iar tu în biroul de avocaţi? Făţarnici mai sunteţi... 

înghiţi apelativul „nemernicilor", dar nu-i veni nltceva în 
minte. 

— în primul rând, proiectul stângist înseamnă că oamenii 
se pot revolta împotriva abuzurilor statului, că le pot anihila 
înainte să fie anihilaţi. 

Am  demonstrat-o chiar noi cu greva foamei, prin 
Hinucideri şi... ucideri. Faptul că forţa de reprimare a statului nu 
mai înseamnă mare lucru reiese şi din modul de operare a 
întreprinderilor globale care nu plătesc impozitele, pentru că, 
dacă ar face-o, ar avea numai pierderi, iar dacă au profit, atunci 
nu mai trebuie să plătească nimic. 

Pentru asta nu e nevoie de omoruri şi de terorişti. 

Gerd Schwarz îl ascultă cu atenţie. Chiar dacă la început 
nu-l recunoscuse pe Jorg, acum trebuie să-şi fi dat seama cine e. 
Nu s-o fi strecurat nimic la urechile lui din zvonurile alea legate 
de graţierea lui Jorg? Apoi Andreas îşi spuse că, în cazul în care-l 
recunoscuse totuşi, musafirul nu voia să se laude. Aşadar, nici 


un motiv de neîncredere? E doar un istoric al artelor, fără un 
simţ prea dezvoltat pentru prezent? 

Christiane se uită spre ceilalţi c-o mină neajutorată. în 
curând, Jorg avea să-l întrebe din nou pe Henner cum se simte 
ştiind că l-a trădat şi c-a sărbătorit eliberarea lui împreună cu el. 
Da, uite că-l şi întreba: 

— N-ai răspuns încă la întrebarea mea. M-ai băgat la 
închisoare şi acum sărbătoreşti eliberarea mea — te simţi bine 
în pielea ta? 

Henner stătea lângă Margarete, fără s-o ţină de braţ, dar 
cu şoldul lipit de al ei. Trase aer în piept. 

— Da, m-am gândit că foloseai coliba drept ascunziş sau 
depozit. Odată m-am dus la colibă ca să-ţi las o scrisoare. 
Probabil că poliţia m-a urmărit — eu, unul, n-am observat nimic. 
Ai găsit scrisoarea? 

— O scrisoare de la tine ? Jorg nu se aştepta la turnura 
asta. Nu, n-am găsit nici o scrisoare din partea ta. Dar nu-i de 
mirare - poliţaii m-au arestat imediat. Ai amintit tu de scrisoarea 
aia când m-au condamnat sau când ai venit la mine în vizită? 

— Habar n-am. Ştiu doar că n-ai vorbit cu mine, ai preferat 
să mă insulţi din prima. „Cretinoidule", aşa mi-ai spus, am 
reţinut pentru că mă iritase „oidule" ăsta. N-am aflat niciodată 
ce voiai să spui cu asta. 

— Pe atunci n-aveam nici un chef să discut cu cel care mă 
trădase. Vrei să spui că nu... dădu Jorg din cap. 

-— Pari dezamăgit. Ai fi preferat să te trădeze prietenul 
tău vechi, cretinoidul mic-burghez? 

—e Dac-aş fi preferat să... Nu, n-aş fi preferat aşa ceva. 
Mi-e greu să... Dacă poliţia te-a ţinut sub urmărire şi chiar te-a 
urmărit, pot să presupun c-a procedat la fel cu toţi prietenii mei. 
Cu cine ne-am întâlnit ultima dată? Au trecut ani buni până să 
mă dau la fund. N-ai prea fost un punct de reper atractiv şi, cu 
toate astea, poliţia... 

Jorg nu părea dezamăgit, ci mai degrabă bănuitor. 

— Niciodată n-am excelat când era vorba să anticipăm 
mişcările poliţiei. Până la urmă, ce ştiu eu — poate că a mai 
trecut careva dintre voi pe la depozit şi poliţia v-a urmărit pe 
voi, nu pe mine. 

Dar nu vreţi să mâncăm aperitivul ăla? 

— O clipă! 


Ulrich ridică braţele. 

— Am vrut să sărbătorim ziua asta cu ceva, aşa c-am 
cumpărat o lădiţă de şampanie. Şi dac-am văzut eu că-s 
probleme cu curentul, am dus-o la răcit în pârâu. Mă întorc 
imediat. 

Christiane aduse pahare, Dorle măsline şi cubuleţe de 
caşcaval, Andreas şi Gerd Schwarz aranjară scaunele în cerc, iar 
lise culese douăsprezece margarete, una pentru fiecare. 

jorg se apropie de Henner, care stătea în dreptul 
Margaretei, şi-l întrebă: 

— Şi ce scria în scrisoarea aceea? 

— Nevastă-ta s-a sinucis - m-am gândit c-ar trebui să afli 
şi tu. 

— Oh. 

Jorg părea în continuare bănuitor. Dar Henner îşi calculase 
bine mişcarea. Eva Maria s-a sinucis la scurt timp după 
arestarea lui Jorg. Când îşi dădu seama că lucrurile se 
petrecuseră întocmai, Jorg oftă şi se duse mai încolo. 

— Eşti un mincinos talentat, îi spuse Margarete lui Henner. 
Atât de talentat, că pare ciudat, chiar dac-o faci pentru un scop 
nobil. Chiar aşa, e singurul motiv pentru care minţi? 

Henner o privi cu tristeţe. 

— Mi-a ieşit atât de bine, fiindcă pe atunci chiar mă 
gândeam să mă duc la colibă şi să-i las scrisoarea aceea. Nu ştiu 
dacă s-a sinucis din cauza lui; părinţii ei au susţinut teoria asta, 
dar e de-nţeles. Nu l-au acceptat niciodată pe Jorg. In orice caz, 
Eva Maria ar fi avut o viaţă fericită dacă el nu s-ar fi făcut 
terorist. 

— Dar n-ai făcut-o. 

— Nu. N-ar fi ajutat la nimic. Pe atunci n-aveam cum să 
ştiu, dar îmi imaginam că e aşa. 

Aşteptă să vadă dacă Margarete are ceva de zis. 

Ea îl privi însă bănuitoare, dar plină de indulgență. 

— Ai dreptate. Nu mi s-a părut suficient de important. Ar fi 
fost frumos să mi se pară suficient de important, să fî scris 
scrisoarea aia şi s-o fi dus la colibă. Ar fi fost într-adevăr frumos. 

Christiane scăpase de senzaţia de frică. Se bucura de 
şampanie, de compania prietenilor şi, plină de afecţiune, îşi 
îndreptase din nou atenţia spre Jorg. După şampanie a urmat 
cina, mai somptuoasă şi mai gustoasă decât cea din seara 


precedentă, cu faţă de masă albă, tacâmuri şi veselă de la 
bunica şi sfeşnice argintii, cu patru feluri de mâncare şi friptură 
de Rin, punctul culminant al serii, preferata lui Jorg. 

Acesta povesti despre perioada în care a fost ucenic la 
bucătăria închisorii. 

— Bucătarul-şef a lucrat într-un restaurant de trei stele, 
mă rog, aşa susţinea el şi noi îl credeam, până când s-a săturat 
de tura de noapte şi a ales un program normal în serviciul 
comunităţii. Tipul avea zeci de reţete în calculator, cu calorii şi 
vitamine, minerale şi mai ştiu eu ce, şi un program cu care 
stabilea meniul săptămânal. 

Folosea reţete tradiţionale, chifteluţe de Konigsberg cu 
sos de capere, friptură de Niirnberg cu salată de varză acră, şi 
toată lumea se plângea de cât de insipide erau. Dar dacă dădea 
sfântul să gătească ceva special, ceva neobişnuit — să vezi 
atunci reclamaţii ! Şi chiar dacă era conştient de asta, bucătarul 
nostru de trei stele nu se putea abţine să nu ne servească 
uneori c-o mâncare thailandeză sau marocană. 

Lui Karin, povestea i se păru interesantă. 

— îi înţeleg perfect pe deţinuţi. Mă scot din sărite 
invitaţiile şi prânzurile care ţin de serviciu şi la care trebuie să 
comanzi tot felul de specialităţi. Eu prefer să-mi comand cârnaţi 
cu curry şi cartofi prăjiţi, să mă aşez la birou, să citesc ziarul şi 
să bag în mine ca sparta. Aş putea să fac asta în fiecare zi. Dar 
având în vedere că-n fiecare zi se petrec lucruri neprevăzute, cu 
cât e mai plictisitoare mâncarea, cu atât mi se pare mai relaxant 
s-o mănânc. La închisoare, masa e atracţia zilei, presupun. 

— Aşa este. Dar atracţie nu înseamnă şi ceva incitant. Ea 
poate fi orice lucru după care tânjeşti sau de care ţi-e dor, ca 
deţinut: poate fi normalitatea vieţii din afara închisorii, copilăria, 
când lumea ţi se părea încă în regulă, dacă nu cu ai tăi, atunci la 
bunici, femeia care s-a purtat frumos cu tine - iar mâncatul e la 
fel, o confirmare a realităţii pe care te poţi baza. Acelaşi lucru se 
întâmplă şi cu cărţile pe care le citeşti la închisoare. 

Odată, la biblioteca închisorii am... 

lise se uita la Jorg şi se gândea la Jan. Ce fericit era Jorg! îi 
pria o discuţie obişnuită, faptul că avea ceva de zis, că suscita 
interesul celorlalţi cu poveşti despre experienţele şi concluziile 
lui, că era mai bine informat despre anumite subiecte decât ei. 
Oare dorul ăsta de normalitate se instaurase abia la închisoare? 


Sau stătea la pândă, gata să fie trezit şi în anii de dinainte, 
petrecuţi în ilegalitate? Oare Jan o fi simţit la fel? 

Şi Christiane observase comportamentul schimbat al lui 
Jorg. Fără neîncredere, precauţie sau distanţă. Se lăsa atras în 
discuţie. Sloganurile alea ciudate despre revoluţie, crimă şi 
penitenţă fuseseră, de fapt, doar nişte reacţii spontane, atunci 
când se simţea atacat? Era aiurea să ţii un discurs, să dai 
interviuri şi să apari la talk-show-uri ? 

Asta era motivul pentru care voia să renunţe şi la 
declaraţia pentru presă, cu toate că mergea la sigur din punct 
de vedere legal? 

Marko apăru ca din neant, de parcă ar fi auzit cuvântul 
magic. Christiane îşi dădu seama că avusese noroc şi găsise un 
avocat, care aprobase declaraţia. Era atât de încântat de 
succesul şi de proiectul lui, de fapt, de el însuşi, că nu mai avea 
răbdare să rămână singur cu Jorg. Trebuia să-i întrerupă pe 
ceilalţi şi să le-citească declaraţia pe care o pregătise pentru 
duminică. 

— Am discutat deja despre asta, spuse cu răceală 
Andreas. Jorg n-o să dea nici o declaraţie. 

— Am vorbit cu un avocat care mi-a spus că nu există nici 
un risc în asta. 

— Deocamdată eu sunt avocatul lui Jorg. 

— Asta nu e treaba avocatului. E o decizie pe care trebuie 
s-o ia el singur. 

Pe Jorg îl irita subiectul, disputa şi privirile aţintite brusc 
asupra lui. îşi frânse mâinile şi, într-un final, spuse: 

— Mă mai gândesc. 

— Te mai gândeşti ? 

Marko părea revoltat. 

— Păi, cum rămâne cu responsabilitatea faţă de cei care 
cred în tine şi te aşteaptă? lar ai uitat de ei? Vrei să te afişezi în 
faţa lumii drept ăla umilit, care a cedat? 

— Ştii ceva? N-am nevoie de lecţii de morală în ceea ce 
priveşte responsabilitatea. Nici din partea ta, nici din partea 
altora. 

Dar jorg nu era sigur că a pus punct divergenţelor 
enervante şi se uită la Christiane, sperând că soluţia va veni din 
partea ei. 


— Ce te agăţi aşa de soră-ta? Agaţă-te de cei care vor să 
lupte alături de tine. De cei care au nevoie de tine şi nu te 
trădează. Tu... 

— Ajunge. Sunteţi invitatul Christianei şi poate-i este jenă 
să vă dea afară. Mie însă nu mi-e. Ori vă cereţi scuze, ori plecaţi. 

— Lasă, Henner. Faptul că Marko e de părere c-aş fi trădat 
cauza revoluţiei ţine de o poveste de-a noastră mai veche. 

— Ce? 

Faţa şi tonul lui Jorg exprimau neîncredere şi reţinere. 

— Christiane a trădat cauza revoluţiei sau ce? 

— Revoluţia-n sus, revoluţia-n jos, dădu Marko nervos din 
mână. Soră-ta a fost cea care te-a trădat. Ea le-a vândut pontul 
poliţailor, spunându-le că te pot încolţi la colibă, în pădure. 

— Eu m-am plictisit de povestea asta. Nu l-a trădat nimeni 
pe Jorg. Probabil că ăia m-au urmărit când m-am dus la el cu 
scrisoarea. 

Marko îşi ieşi din fire. 

-— Ei, nu de asta ţi-a vărsat Christiane cafea pe pantaloni. 
Se gândea c-o să-i spui lui Jorg că nu tu l-ai trădat. Şi se temea 
că Jorg pune totul cap la cap şi-şi dă seama că singura care l-ar 
fi putut trăda, dacă n-ai făcut-o tu, e soră-sa. Ştiu c-a făcut-o cu 
intenţii bune, dar tu chiar nu pricepi nimic, Jorg? Toţi au intenţii 
bune când vine vorba de tine, dar nu fac decât să te umilească 
în ultimul hal. Nu sunt demni de valoarea ta. Dacă te conformezi 
la ce-ţi spun ei, înseamnă c-ai trăit în zadar şi ai fost un nimeni. 

Jorg se uită dezorientat la Marko, apoi la Henner şi 
Christiane. Karin, care în seara asta stătea lângă el, îi puse 
mâna pe umăr. 

— Nu-i lăsa să te înnebunească. Marko luptă pentru 
declaraţia aia pentru presă şi o face cu toate mijloacele posibile. 
Tu ai dreptul să te mai gândeşti. Oricum, declaraţia trebuie să 
iasă abia mâine-dimineaţă - sau l-ai dat la o parte pe Jorg şi le-ai 
trimis-o de azi? îl întrebă pe Marko, privindu-l cu o mină 
serioasă. 

Acesta se înroşi, începu să se bâlbâie şi-o asigură că nu 
făcuse încă nimic. 

— Sper că te-ai înroşit doar din cauza privirii mele tăioase. 

Karin continuă să vorbească. 

— Vrei să spui că Jorg e un nimeni dacă nu a devenit ceea 
ce şi-a dorit cândva? Să înţeleg că toţi cei care nu şi-au văzut 


speranţele îndeplinite sunt nişte neică nimeni? In cazul ăsta, nu 
prea mai rămân mulţi despre care să zici că sunt „cineva". Eu nu 
cunosc pe nimeni a cărui viaţă să fi fost aşa cum şi-ar fi dorit-o. 

— Tu ce-ai vrut să te faci ? Mă gândeam că dacă tot nu 
aveţi papă, episcopia e cel mai înalt rang la care ai putea să 
aspiri. 

Andreas nu se putea controla. Karin îl scotea din sărite. 

Eberhard râse. 

— Uneori îţi cade în poală ceva la care nici n-ai visat. Ceea 
ce nu schimbă cu nimic faptul că majoritatea visurilor se 
spulberă oricum în neant. 

Eu sunt cel mai bătrân de aici, dar nici eu nu cunosc pe 
cineva care să-şi fi realizat visurile Asta nu înseamnă că trăim o 
viaţă nesemnifi cativă. Femeia poate fi drăguță cu tine, chiar 
dacă nu eşti iubirea vieţii ei, casa poate fi frumoasă, chiar dacă 
nu se află sub copaci, slujba ta poate fi respectabilă şi rentabilă, 
chiar dacă nu schimbi lumea cu ea. Lucrurile pot să pară în 
ordine, dar să nu fie tocmai ceea ce ţi-ai dorit. Asta nu-i motiv 
de deznădejde şi nici nu-i nevoie să te forţezi. 

— Nu-i motiv de deznădejde ? se strâmbă ironic Marko. 
Vreţi să vă îmbătaţi cu apă rece? 

Henner apucă mâna Margaretei pe sub faţa de masă şi o 
strânse. Aceasta îi zâmbi şi-i întoarse gestul. 

— Nu, spuse ea, n-avem motive de deznădejde. 

Trăim în exil. Am pierdut partea aceea din noi la care 
aspiram sau care am fost odată, partea pe care voiam s-o 
păstrăm aşa cum a fost. însă primim ceva în schimb. Adevărul 
poate fi cu totul altul, chiar şi-atunci când avem impresia c-am 
găsit ce căutam. Strânse din nou mâna lui Henner. 

Nu vreau să mă leg de nişte cuvinte. Pot să înţeleg, în 
cazul în care ai motive să fii dezamăgit. Se mai întâmplă. Şi asta 
pentru că... zâmbi Margarete. 

Poate că asta îi face pe terorişti să fie ceea ce sunt. 
Teroriştii nu suportă ideea de a trăi în exil. 

Poate că vor să bombardeze lumea până când va semăna 
cu patria-mamă din visurile lor. 

— Visurile lor... Jorg a luptat pentru o lume mai bună, nu 
pentru visurile lui. 

Dorle izbucni într-un râs zgomotos. 


— Fighting for peace is like fucking for virginity, am citit 
eu pe undeva. Tu cu luptele tale! 

— Mie-mi place ideea. Laboratoarele mele şi voi două, 
femeile vieţii mele, sunteţi exilul meu. 

în copilărie, mi-am dorit să ajung un aventurier renumit, 
care să străbată primul un deşert sau o junglă, dar toate 
fuseseră deja străbătute. Mai târziu, m-am gândit să devin un 
mare îndrăgostit, ca Romeo de Julieta sau Paolo de Francesca. 
Nici din asta n-a ieşit nimic. Dar vă am pe voi şi laboratoarele - 
ce altceva şi-ar mai putea dori un bărbat? 

Ulrich îi aruncă o bezea soţiei cu mâna stângă, iar cu 
dreapta repetă gestul întorcându-se spre fiica sa. 

— Ce-i ăsta ? Momentul adevărului ? se uită Andreas către 
ceilalţi. Eu voiam să ajung avocatul revoluţiei, nu teoreticianul 
juridic. Mă visam practicantul care face dreptate pentru 
revoluționari, asemenea lui Wyschinski, procurorul, sau lui Hilde 
Benjamin,  judecătoarea. N-am ajuns până acolo, Slavă 
Domnului, şi nici nu vreau să mă mai întorc la visul ăla. 

— Visul meu s-a lăsat aşteptat. Sau, mai bine zis, am 
observat cam târziu că trăiesc în exil. Că de fapt vreau să scriu, 
nu să predau. Că m-am săturat de elevii pe care i-aş învăţa ceva 
dac-ar vrea să înveţe de la mine, dar care nu vor să afle nimic şi 
de la care, de câte ori vreau ceva, trebuie să scot cu cleştele. E 
clar, m-am săturat de exil şi vreau să ajung în patria mea. Vreau 
să trăiesc alături de personajele şi poveştile pe care le inventez 
eu însămi. Vreau să scriu bine, chiar dacă-mi ies doar romane 
de duzină, nu-mi pasă. Vreau să stau la fereastra cu vedere spre 
câmpie şi să scriu de dimineaţa până seara, o pisică să doarmă 
pe birou şi cealaltă la picioarele mele. 

Uită-te la Use! Ceilalţi rămăseseră fără grai. 

Nu-i cunoşteau latura asta. Era din nou acea făptură 
luminoasă, chiar dacă nu „blondă şi frumoasă", dar cu atât mai 
hotărâtă şi mai însetată de acţiune. Şi i-a contaminat şi pe 
ceilalţi cu avântul ei - lumea se animase treptat. Rând pe rând, 
începură să povestească despre viaţa pe o visaseră cândva şi 
despre locul în care se exilaseră şi, mai ales, despre cum s-au 
împăcat cu situaţia. 

Intrase în joc până şi Marko; spunea că voia să se facă 
mecanic de locomotivă şi că s-a trezit exilat în lupta 
revoluţionară. Jorg a vorbit ultimul : 


— Din câte deduc din spusele voastre, exilul meu a fost 
închisoarea însăşi. Până la urmă am învăţat să trăiesc şi acolo. 
Dar împăcat nu sunt nu, nu m-am împăcat deloc cu gândul ăsta. 

— Cel puţin ne rămâne amintirea visului, spuse Ulrich, 
vrând să-l împace, şi amintirea tentativelor noastre de a-l 
realiza. Pe vremea aceea am călătorit de la Marea Nordului până 
la Marea Mediterană. Da, n-aveţi decât să râdeţi. Sunt mai bine 
de două mii cinci sute de kilometri pe care i-am făcut în peste o 
jumătate de an. La Sahara sau la Amazon n-am ajuns, dar mi-a 
plăcut destul de mult şi traseul european. N-o să uit niciodată 
noaptea aceea umedă, petrecută în cort, pe Gotthard. Ultimul 
kilometru l-am urcat pe ploaie, apoi, când s-a înseninat, am 
văzut Italia. 

Cu povestea aceasta, se deschise o nouă rundă. 

După poveştile despre visurile din copilărie, s-a trecut la 
cele cu „vă mai amintiţi când". Vă mai amintiţi când ne duceam 
la întâlnirea aia de la Grenoble şi, când am pus corturile, ne-a 
plouat de ne-a spălat de pe versant? Sau când am gătit 
mâncare indiană la întâlnirea de la Offenburg şi toată lumea s-a 
căcat împrăştiat? Sau când Doris a câştigat concursul Miss 
University şi a citit din Manifestul Comunist? Şi când Gernot, 
care nu voia să audă de politică şi venea la demonstrațiile cu 
Vietnam doar ca s-o impresioneze pe Eva, a strigat aşa, dintr- 
odată: „Plecaţi din SUA, americanilor"? Fiecare îşi aducea 
aminte de cel puţin un incident inofensiv, poate chiar două. 

Au aşteptat un pic cu aprinsul lumânărilor. 

Aşa cum noaptea îi făcea loc zilei, lumina crepusculară 
invită trecutul să ia locul prezentului cu un aer familiar. 
Amintirile aparţineau unui trecut care se sfârşise, fără să-şi mai 
poată întinde tentaculele spre prezent. Dar amintirile erau vii, 
astfel că prietenii se simțeau bătrâni şi tineri în acelaşi timp. ŞI 
sentimentul ăsta avea ceva familiar. Când Christiane aprinse, în 
sfârşit, lumânările şi au putut să se vadă mai clar, au descoperit 
în feţele îmbătrânite trăsăturile tinereşti ale celui cu care se 
întâlniseră în evocările lor. Păstrăm ceva din tinereţea din noi, 
ne putem întoarce la ea, ca să ne regăsim acolo, dar ea aparţine 
pentru totdeauna trecutului — îşi simţiră sufletul cuprins de un 
sentiment de melancolie şi compasiune, pentru ceilalţi şi pentru 
ei înşişi. Pe lângă lădiţa de şampanie, Ulrich mai aduse una cu 
vin de Bordeaux, aşa că au ciocnit cu toţii pentru prietenii vechi 


şi vremurile de demult, privind când şi când licărirea lumânărilor 
în vinul roşu, aşa cum te uiţi la valurile crescânde ale unei ape 
sau la limbile de foc din şemineu. 

începură să-şi amintească din ce în ce mai multe năzbâtii. 
Vă mai amintiţi când am dat drumul la şobolani la cursul 
profesorului Rattenbergl ? 


Note: 

1. Ratte, în limba germană, înseamnă „şobolan". 

Sau când am stricat difuzoarele instalate pentru discursul 
preşedintelui ? Sau când am blocat saboţii de deraiere ai 
trenurilor cu capcane pentru animale, fiindcă au scumpit 
biletele? Sau când am agăţat afişul ăla cu „carceră" pe podul de 
peste autostradă? Şi când poliţiştii l-au dat jos, am scris literele 
alea cu spray-ul pe piciorul de beton al podului ? Sau când am 
„Împrumutat" nişte semne de circulaţie din curtea ălora de la 
Drumuri şi Poduri şi am închis arterele principale, ca să ne 
putem desfăşura cu demonstraţia aia? Karin a fost cea care şi-a 
amintit de povestea asta şi-n timp ce o spunea, râdea din toată 
inima. Nu se simţea tocmai în largul ei, dar descoperi din nou 
furnicăturile interdicţiei, ca atunci când au pătruns în curtea 
celor de la Drumuri şi Poduri, farmecul atmosferei din noaptea 
aceea ploioasă străpunsă de lumina intermitentă a lanternelor şi 
senzaţia de bine pe care ţi-o dădea apropierea de ceilalţi. 

— Da, spuse Jorg, chestia cu semnele de circulaţie a fost 
chiar mişto. N-ar fi fost rău dac-am fi aplicat-o şi la răpirea din 
vara aia. 

Gerd Schwarz izbucni în râs. 

— „Vă mai amintiţi..." - voi nu vă mai opriţi?! 

Nu spusese nimic până în clipa aceea şi nici ceilalţi nu-l 
băgaseră în seamă. Nimeni nu se aştepta să-şi povestească 
amintirile, dar acelaşi lucru era valabil şi pentru Marko şi Dorle, 
care se implicaseră totuşi în discuţie, făcând tot felul de 
observaţii, uneori ironice, alteori admirative. 

Gerd Schwarz tăcuse toată seara. Acum însă vorbea, 
pronunţând cuvintele cât se poate de articulat, cu un timbru 
clar, luminos. 


— In orăşelul în care am copilărit, la câteva săptămâni mă 
întâlneam cu prietenii mei ca să jucăm Doppelkopfl într-o 


cârciumă. Intr-o seară, mi-am dat seama că bătrânii de la masa 
din colţ, clienţi obişnuiţi ai locului, erau cu toţii foşti membri ai 
SS. M-am aşezat la o masă apropiată şi am ciulit urechile. „Vă 
mai amintiţi..." - numai aşa au ţinut-o toată noaptea. Desigur, 
nu spuneau „vă mai amintiţi cum i-am omorât în bătaie pe evreii 
ăia din Wilna şi cum i-am împuşcat pe polonezi atunci, în 
Varşovia", ci „vă mai amintiţi când ne-am îmbătat ca porcii cu 
şampanie în Varşovia" sau „când le-am futut pe polonezele alea 
în Wilna". Şi „mai ştiţi cum l-a tuns bărbierul ăla pe moşul cu 
barba aia lungă, hahaha". Nici voi nu sunteţi mai breji. Ce ziceţi 
de: „Iti mai aminteşti când ai împuşcat-o pe femeia aia, când am 
jefuit banca? Sau pe polițistul de la graniţă? 

Sau pe directorul băncii? Sau pe preşedintele 
sindicatului?". Mă rog, în cazul lui nu se ştie dacă ai fost tu sau 
altcineva. Cum e, papa ? Vrei să-i spui adevărul fiului tău? 

Jorg îl privi uluit pe acesta. 

— Eu... 

— Aşa? 

— Nu-mi mai amintesc. 

— Nu-ţi mai aminteşti ? Nu mai ştii dacă l-ai împuşcat tu 
sau altcineva? îl întrebă din nou râzând. După un timp, nici tu nu 
mai ştii ce s-a întâmplat, aşa cum nici bătrânii ăia nu-şi mai 
aminteau că bătuseră, împuşcaseră şi gazaseră nişte evrei. 

Note: 

1. joc de cărţi popular în Germania, al cărui nume se 
traduce prin „cap dublu". 

Cum de le-a scăpat chestia asta? Nu le venea să-şi creadă 
ochilor. Abia acum au observat asemănările dintre tată şi fiu, 
statura înaltă, faţa colţuroasă, forma ochilor. Christiane nu-şi 
putea lua privirea de la tânărul pe care îl văzuse ultima dată la 
vârsta de doi ani şi despre care ştia doar că-l cheamă Ferdinand 
Bartholomăus, după Ferdinando Nicola Sacco şi Bartolomeo 
Vanzetti, şi că, după sinuciderea mamei, a fost crescut de bunici 
şi era student în Elveţia. Istoria artei, parcă? Sau fusese doar un 
truc cu care s-a infiltrat printre ei? 

Ferdinand îşi privi tatăl plin de dispreţ. 

— Nu mai ştii? De când asta? Când ai uitat? 

Sau ţi-ai şters totul din memorie? Ca o amnezie, te-a lovit 
cineva în cap şi, bum, a dispărut totul ? 


Sau s-a întâmplat imediat după ce i-ai omorât pe oamenii 
ăia? Sau ati băut atât de mult că v-ati pierdut minţile şi aţi ucis 
din inconştienţă? li cunosc pe toţi, să ştii: pe copiii femeii şi ai 
poliţistului, pe ai directorului băncii şi ai preşedintelui. Ard de 
nerăbdare să te întrebe ce-a fost în capul tău, iar fiul 
preşedintelui vrea.să afle ce-ai făcut, de fapt, ce-aţi făcut cu 
toţii, care dintre voi i-a omorât tatăl. înţelegi chestia asta? 

Jorg era pur şi simplu uluit de disprețul cu care-i vorbise 
fiul său. Se uita la el cu ochii căscaţi, cu gura întredeschisă, 
incapabil să gândească sau să vorbească. 

— Habar nu ai ce-i aia adevăr sau doliu, la fel ca naziştii. 
Nu eşti cu nimic mai bun decât ei — n-ai fost nici când i-ai 
omorât pe oamenii ăia, nici după aia, când ai refuzat să înţelegi 
ce făcuseşi. 

Vă agitaţi când era vorba de generaţia părinţilor voştri, 
numindu-i „generaţia de ucigaşi", dar sunteţi la fel ca ei. Trebuia 
să-ţi dai seama cum e să fii copilul unui ucigaş şi ai devenit 
tocmai asta: 

un tată-ucigaş, tatăl-meu-ucigaş. Din felul în care te uiţi şi 
vorbeşti cu mine, trag concluzia că nu regreţi nimic din ce ai 
făcut. Iți pare rău c-ai ajuns la puşcărie fiindcă lucrurile au mers 
prost. 

Nu de ceilalţi îţi pare ţie rău, ci de tine. 

Chipul uluit al lui Jorg arăta de-a dreptul prostesc. Era de 
parcă n-ar fî înţeles ce i se spune, ci doar faptul că era ceva 
îngrozitor. Voia să distrugă, să risipească toate acuzaţiile, toate 
pretenţiile lui de a-i da socoteală. Dar cu oponentul acesta nu se 
putea certa. Nu exista un ring comun în care să-l înfrunte, în 
care să-l poată înfrânge. 

Putea doar să spere că furtuna asta nemiloasă avea să 
treacă în curând. Şi totuşi, se temea că-i o speranţă deşartă şi 
că furtuna asta nu se liniştea până nu distrugea totul în cale şi 
că abia atunci avea să-i simtă furia. N-ar fi fost rău să se 
protejeze. Cumva. 

— Nu sunt obligat să ascult aşa ceva. Am plătit cu vârf şi 
îndesat pentru tot ce-am făcut. 

— Ai dreptate. De la mine nu eşti obligat să mai asculţi 
nimic. Poţi să te ridici şi să te refugiezi în cameră sau în parc şi 
fii sigur că n-o să vin după tine. Dar nu-mi spune c-ai plătit 
pentru tot. Douăzeci şi trei de ani pentru patru omoruri? 


să înţeleg c-o viaţă nu valorează mai mult de şase ani? N- 
ai plătit pentru ce-ai făcut, te-ai iertat pe tine însuţi. Chiar 
înainte de a fi comis crimele alea, presupun. Dar numai ceilalţi 
te pot ierta. Şi ei nu te-au iertat. 

„Groaznic", se gândi Henner. „Fiul prezidând juriul care-l 
judecă pe taică-său. Fiul de partea dreptăţii şi tatăl în tabăra 
nelegiuiţilor. Fiul care se refugiază în excesul de zel şi tatăl care 
se ascunde în spatele sfidării. Fiul care nu renunţă la durere şi 
tatăl care nu cedează din neputinţă. 

Aşa ceva n-are cum să funcţioneze. Ce-ar putea să facă? 
Şi ce-am putea să facem noi?" Karin stătea în faţa lui şi se 
vedea că şi ei i se părea groaznic ce se întâmpla şi că nici ea nu 
ştia ce era de făcut. Dar se răzgândi şi îşi încercă norocul: 

— Pot să-mi imaginez... 

— Nu, nu puteţi să vă imaginaţi cum e să îţi fie ucişi 
părinţii. Şi nici cum e să ai un tată ucigaş. 

Şi mai ales tatăl meu. Habar n-are cum e. Nici măcar nu 
vrea să-şi imagineze. Credeţi că ne-a scris când mama s-a 
sinucis ? Credeţi că m-a felicitat c-am luat examenul de 
bacalaureat? Sau c-am intrat la facultate? Aveţi impresia c-am 
primit măcar o scrisoare de la tatăl meu? 

— îmi pare rău. Tatăl dumneavoastră n-a reuşit, pur şi 
simplu, să vă scrie. A încercat să... 

— Dar i-am scris, spuse Jorg nervos. l-am trimis scrisori şi 
felicitări din închisoare, dar s-au întors, aşa că până la urmă am 
renunţat. Dar i-am scris, să ştiţi. 

— Şi ce mi-ai scris? 

— De unde să mai ştiu? Au trecut douăzeci de ani de 
atunci. Cred că ţi-am explicat de ce sunt la închisoare şi nu 
lângă tine. Ţi-am scris despre asuprirea din lumea întreagă, 
despre războiul pe care-l purtăm, despre sacrificiile pe care 
trebuie să le facem... Ce altceva aş fi putut să-ţi scriu? 

Ferdinand se uită la Jorg dispreţuitor. 

— Nu cred o iotă din ce spui. Ce nu-ţi convine uiţi şi ce nu- 
ţi mai aminteşti inventezi. Probabil c-ai avut de-a face cu 
omorârea preşedintelui sindicatului, doar că amintirea e atât de 
cumplită, c-ai vrea s-o ştergi din mintea ta. Şi nu suporţi nici 
faptul că nu te interesează propriul tău copil şi ţi se pare c-ar 
trebui să-i minţi pe prietenii tăi, care te condamnă pentru o 
porcărie ca asta. Eşti... 


Ferdinand întrerupse şirul de acuzaţii. Nu voia să spună ce 
era tatăl său. Nu voia să-i spună că era un porc? Nu voia să 
vorbească despre alţii aşa cum o făcuse tatăl lui? Dar continuă: 

— Tu ai omorât-o şi pe mama. Nu cu mâinile tale, dar ai 
făcut-o. Când s-a îndrăgostit de tine şi m-aţi făcut pe mine... Ţi-a 
oferit sufletul şi viaţa ei, aşa era ea, aşa zicea toată lumea care- 
o cunoştea, nu-mi spune că nu ştiai, adăugă, încercând să-şi 
reprime lacrimile. 

Dar nu era cazul să coboare garda în faţa tatălui său şi a 
prietenilor lui. Nu i se frânse vocea. 

— Dar probabil că asta voiai să-mi spui. Că nu ştiai nimic 
despre asta sau că nu mai ştii ce-ai ştiut cândva. C-ai uitat. Sau 
vrei să zici că n-ar fi fost fericită alături de tine? Că părăsind-o ai 
ocrotit-o de ce era mai rău, în loc să rămâi lângă ea? 

Nu mai era în stare să continue, se ridică şi se afundă în 
întunericul din parc. Karin ezită o clipă, apoi se ridică şi ea. 

— Lăsaţi-mă pe mine, spuse Dorle, ridicându-se şi ieşind 
după el. 

„Dacă n-a ieşit cu teroristul renumit, poate iese ceva cu 
fiul său", se gândi Henner şi i se făcu ruşine. Poate că fata era 
capabilă de mai mult decât îşi închipuia. Ceva nu era în regulă 
cu copilul ăsta. Cu cât îl asculta mai mult, cu atât îi amintea mai 
clar de caracterul de neînduplecat al lui Jorg cel tânăr, 
gândindu-se cât de uşor se perpetua dezastrul de la o generaţie 
la alta. 

Dorle făcu primii paşi în parc la lumina lumânărilor din 
salon. Apoi se făcu întuneric. Merse mai departe încet, căutând 
pe pipăite punctul în care începea desişul de crengi şi frunze, 
unde începea cărarea, şi încercă să distingă zgomotul făcut de 
paşii lui Ferdinand. Auzi nişte crengi rupându-se undeva în faţă 
şi apoi degetele ei îl găsiră. Nu ajunsese prea departe pe 
întunericul ăla. 

— Mergem la banca de lângă pârâu, îi şopti şi-l luă de 
mână, până acolo unde se termină cărarea, apoi o luăm la 
dreapta. 

Ferdinand nu-i răspunse, dar o lăsă să-l ducă de mână. Ea 
era cea care conducea şi preţ de câţiva paşi s-au descurcat 
destul de bine, apoi unul dintre ei se poticnea şi atunci se 
susțineau reciproc, după care se opreau strâns unul lângă 
celălalt, ca să se orienteze mai bine. Ochii li se obişnuiră cu 


întunericul şi au început să perceapă zgomotele din pădure 
după ce vocile celor de pe terasă s-au destrămat în depărtare. 
Se auzea cântecul unei păsări, strigătul cucuvelei, foşnetul 
vântului printre frunze. 

— E o privighetoare, îi şopti Dorle lui Ferdinand când 
pasărea începu să cânte din nou. 

Ajunseseră la pârâu şi la bancă. Locul era ceva mai 
luminos, se vedea apa curgând, se terminau copacii şi începea 
câmpia. în satul de după terenurile agricole se vedea lumină. Se 
uitară unul la celălalt. 

— Pe mine mă cheamă Dorle, spuse ea, pe tine? 

— Ferdinand. 

Se aşezară. 

— Ai prefera să stai singur? 

— Nu ştiu. 

— Pentru că nu mă cunoşti, de asta? Sunt fata unui vechi 
prieten de-al tatălui tău, un prieten din perioada în care era 
terorist. Nici măcar nu cred că erau prieteni apropiaţi; făceau 
parte din aceeaşi gaşcă, atâta tot. Taică-meu a lăsat-o baltă cu 
politica destul de repede şi a devenit om de afaceri cu mai 
multe laboratoare dentare, iar eu sunt unicul lui copil răsfăţat. 
Aseară am încercat să-l seduc pe tatăl tău, dar n-a vrut, şi-n 
după-amiaza asta a plâns, aşa că l-am consolat. Aşa sunt eu, mă 
amestec acolo unde nu-mi fierbe oala şi-i ajut pe oamenii care 
mă lasă s-o fac. în ceea ce-l priveşte pe taică-tău, m-am gândit 
că a terminat-o cu terorismul şi închisoarea şi că trebuie să 
înveţe să trăiască din nou. Nu ştiam de tine şi nici de faptul că 
soţia lui s-a sinucis. 

— Nu erau căsătoriţi. Maică-mea a sperat c-o s-o ia de 
nevastă, mai ales după ce m-am născut eu. Dar s-a prefăcut că 
nu-i pasă, că-i mai presus de prostiile astea burgheze. Până 
când a părăsit-o. 

De fapt, nici măcar n-au fost împreună cu adevărat. S-a 
întâlnit cu ea de câteva ori pentru că era frumoasă şi pentru că 
era îndrăgostită de el. 

Poate c-ar trebui să mă conving că aşa erau vremurile pe 
atunci şi să-l iert că ne-a părăsit. Dar nu pot, spuse, izbucnind 
într-un râs amar. Nici preşedintele nu l-a grațiat, nici mama n-a 
putut s-o facă. Şi nici eu. lar în ceea ce priveşte sinuciderea 
mamei... 


— Dar mama ta s-a sinucis cu mult timp după ce a părăsit- 
o. Câţi ani aveai tu pe-atunci? 

— Şase. Eram în clasa întâi. Maică-mea nu şi-a mai revenit 
niciodată după ce a părăsit-o. 

După ce taică-meu a omorât-o pe femeia aia, mama a 
încercat să-i contacteze părinţii, la fel ca şi pe văduva 
poliţistului. Dar părinţii şi văduva au considerat-o femeia 
ucigaşului, nimic mai mult. 

Copiii străini se luau de mine şi mă băteau în curtea şcolii 
şi, chiar dacă nu i-am povestit nimic, mama a aflat şi şi-a 
reproşat asta tot timpul. 

Oricum îşi reproşa faptul că am crescut fără un model 
patern, că n-am făcut sport, nici fotbal, nici handbal, nici 
baschet, că părinţii ei îşi făceau tot timpul griji pentru mine şi 
pentru ea. Mă rog, până la urmă tot am ajuns în grija lor, după 
ce ea s-a sinucis, şi chiar şi-au dat silinţa, drept pentru care le 
mulţumesc. Dar mi-ar fi plăcut mai mult să cresc alături de 
mama şi de tata. 

— Şi ai de gând să te gândeşti la asta toată viaţa? Cunosc 
un băiat pe care-l inhibă faptul că taică-său e un mare om de 
ştiinţă, laureat al Premiului Nobel. Există copii de artişti sau de 
politicieni care cresc în umbra părinţilor. Am nişte prieteni 
homosexuali care nu reuşesc să-şi facă ordine în viaţă, pentru 
că îşi caută tot timpul identitatea de homosexuali. 

Nu ştia dacă-i vorbise pe înţelesul lui, dar nici nu voia să-l 
ia la întrebări. 

— Cum e taică-tău? E aşa cum ţi-ai imaginat? 

Băiatul ridică din umeri. 

— Mi l-am închipuit mai puternic, mai hotărât, nu aşa 
papă-lapte. Ţie cum ţi s-a părut? 

— Ţi s-a părut un papă-lapte ? 

— Ori, ori. Ori susţine până la capăt ce a făcut şi susţine c- 
a avut şi are în continuare dreptate, ori îşi recunoaşte greşelile 
şi se căieşte. Mie-mi convine oricare, atâta timp cât nu trebuie 
să ascult văicăreala asta cum c-a uitat tot ce s-a întâmplat şi c-a 
plătit pentru tot. 

Dorle nu mai ştia ce să zică. l-ar fi fost la îndemână să 
spună că, atunci când creşti, părinţii devin întotdeauna o 
dezamăgire. Nici tatăl ei nu mai era eroul din copilărie. Dar era 
în regulă şi n-ar fi putut spune c-o dezamăgise. In plus, îşi dădea 


seama că Ferdinand nu şi l-ar fi putut scoate din cap pe tatăl 
său nici dacă acesta ar fi susţinut c-a avut dreptate şi nici dacă 
s-ar fi căit. 

Simţea că era nevoie de o împăcare ca să scape de 
obsesia asta. Dar cum? 

— Iţi iubeşti bunicii ? 

— Cred că da. Bunicii mei au fost destul de bătrâni şi mai 
degrabă reţinuţi decât afectuoşi. 

Dar m-au trimis la o facultate bună şi m-au susţinut în 
toate, am făcut tot ce-am vrut. Am învăţat să cânt la pian, am 
studiat limbi străine, am călătorit. N-am de ce să mă plâng. 

Dorle încercă din nou. 

— II poţi înţelege pe tatăl tău ? Ai putea să încerci, mai 
bine zis? Ai putea să discuţi cu el sau cu mătuşa ta şi cu 
prietenii săi? Ţi se pare demn de milă - poate că şi lui i-ar plăcea 
să-şi recapete curajul şi poate că n-ar strica să afli de ce n-a 
făcut-o până acum. 

Ferdinand pufni într-un fel superior. 

Ea îl privi şi aşteptă puţin înainte să continue. 

Insă el nu-i spuse nimic. Dorle interpretă asta ca pe un 
semn bun. 

— Dacă încerci, poate reuşeşti să-l înţelegi măcar pe 
bătrânul care nu-şi găseşte calea în viaţă, care habar nu are pe 
unde s-o apuce. Crime, jafuri, evadări, închisoare, o revoluţie de 
care s-a ales praful - ce rost mai are o viaţă de căcat ca asta? 
Un sens tot trebuie să fi avut. 

II privi din nou. Ferdinand îi arăta profilul cu buzele 
strânse şi cu muşchii faciali încleştaţi, şi dintr-odată i se păru că 
arată extraordinar de fermecător şi de masculin. El se aplecă, 
luă o bucăţică de lemn de pe jos şi începu s-o sculpteze cu 
unghia degetului mare. Avea impresia că-i făcea plăcere s-o 
asculte şi c-ar fi vrut să-i mai vorbească. Dar ce-ar fi putut să-i 
mai spună? 

— Stai tot cu bunicii tăi? 

El aşteptă puţin înainte să-i răspundă. 

— Uneori, în vacanțe. In timpul anului universitar sunt la 
Ziirich, spuse, continuând să cioplească lemnul. Mai înainte îmi 
venea să plâng. 

A trecut atâta timp că nu-mi amintesc când am plâns 
ultima oară. După ce-a murit mama? Prefer să-mi fac rău decât 


să plâng de faţă cu el. Şi nu era din cauza tristeţii, ci mai 
degrabă de furie nu mi-am dat seama că furia îţi poate provoca 
la fel de multă durere ca tristeţea. L-ai văzut cum stătea în faţa 
mea, cu burta atârnându-i peste pantaloni, cu braţele sfrijite 
ieşindu-i din cămaşă, cu faţa suptă, cu privirea neclară şi 
pierdută? Şi atunci mai e de mirare că mă gândesc „uite câte a 
făcut căcăciosul ăsta" şi simt că mă sufoc de atâta ură? Tu-mi 
zici c-ar trebui să-l înţeleg. Eu mă gândesc de multe ori c-ar 
trebui să-l împuşc. 

Se îndreptă şi-şi sprijini braţele de spătarul băncii. 

— E bine sau rău c-ai venit? 

— E bine. 

Ferdinand ridică din umeri. 

— E răcoare, spuse ea şi se cuibări lângă el. 

El nu se retrase, dar nici nu încurajă apropierea. Ea îşi 
aminti de felul în care înţepenise şi Jorg atunci când îl 
îmbrăţişase şi râse discret. 

Aşa tată, aşa fiu. Dar până la urmă, Ferdinand o îmbrăţişă 
la rândul lui. 

După plecarea lui Ferdinand şi Dorle, Jorg mai rămase la 
masă un timp, atât cât i-a trebuit să adune suficientă putere ca 
să se retragă. Avea impresia c-ar fi fost bine să le explice 
celorlalţi ce s-a întâmplat şi a încercat s-o facă de câteva ori, dar 
mintea îi era goală, nu ştia ce să mai zică. Şi ceilalţi rămăseseră 
fără replică. Se uitau la lumina lumânărilor şi la parcul întunecat 
şi-şi zâmbeau încurcat ori de câte ori li se întâlneau privirile. 

Un „noapte bună" a fost tot ce-a reuşit să scoată şi 
„noapte bună" era tot ce voiau să-i răspundă şi ceilalţi. Puțin 
mai târziu se ridică şi Christiane şi-l urmă pe Jorg, însă de data 
aceasta Ulrich nu se mai uită cu ironie la ea, ci-i aprobă gestul, 
dând din cap. 

— Mâine-dimineaţă o să trag clopotele pentru o scurtă 
rugăciune, spuse Karin înainte de plecarea Christianei. Nu mă 
aştept să veniţi cu toţii, vreau doar să ştiţi de ce or să bată. 

Asta risipi tăcerea. „N-ai cu cine", se gândi Andreas, 
scuturându-şi capul, iar Marko o anunţă imediat că n-avea de 
gând să participe la aşa ceva. Anunţul lui Karin o uimi chiar şi pe 
lise, apoi se răzgândi. Ritualul acesta al meditaţiei ocazionale i 
se păru mai natural decât încercările constante ale lui Karin de a 
aplana conflictele şi de a restabili armonia. Ingeborg spuse: „Ah, 


ce frumos, o să vin cu plăcere", dându-i motiv lui Ulrich să 
afişeze din nou expresia aceea batjocoritoare. Margarete se 
gândi la ceasornicul care anunţa ora şi la sunetul clopotelor din 
timpul micului dejun, la clinchetul veselei şi la spălatul vaselor. 

— Mă ajută cineva după asta ? 

Se arătară cu toţii dispuşi, chiar şi-n clipa aceea sau după 
ultimul pahar de vin, dacă voia. 

După ce şi-au ocupat din nou locurile pe terasă, Eberhard 
spuse: 

— Ar fi bine să plecăm mai devreme mâine după-masă. 
Karin o să-i ofere lui Jorg o slujbă la arhive. Ce-am mai putea 
face ca să le uşurăm viaţa lui Jorg şi Christianei? Vă mai vine 
vreo idee? 

— l-am spus că-l angajez la laborator. 

— Eu pot să-l ajut să plaseze manuscrisul, dacă o să vrea 
să scrie. 

Marko începu cu „Păi, eu ziceam să...", dar Andreas nu îl 
lăsă să continue. 

— Da, ştim ce ziceai: c-ar trebui să-l lăsăm în pace să facă 
revoluţie din nou, singurul lucru pe care şi l-a dorit şi pe care, 
dacă vreţi, l-a reuşit. 

Cu revoluţia, poţi s-o uiţi. Dar cu lăsatul în pace ai 
dreptate. Jorg ştie că-l putem ajuta în privinţa slujbei şi-o să ne 
ceară ajutorul dacă o să aibă nevoie. Tu de ce nu-l laşi în pace? 

— Termină cu discursul ăsta înfumurat. N-ai dreptul să-mi 
spui ce să fac sau pe cine să las în pace şi n-ai dreptul să-i 
dictezi nici lui Jorg. Te comporţi de parcă l-ai cunoaşte mai bine 
decât mine, dar de fapt îl cunoşti doar în versiunea acuzată, 
judecată, închisă şi slabă. Acel Jorg pe care-l cunosc eu e altfel. 
Ai trădat cauza revoluţiei, voi toţi aţi trădat-o, v-aţi vândut şi i- 
aţi lăsat să vă corupă. Dar cu mine şi cu Jorg n-o să vă meargă. 

N-o să-l transformati într-un trădător. 

La început, nimeni nu înţelegea de ce se ambalează aşa 
de tare, până când le-a spus-o: 

— N-o să mi-l mai puteţi lua - am transmis deja declaraţia 
pentru presă. 

Marko voia să aibă ultimul cuvânt. 

Andreas îi aruncă o privire obosită şi puţin dezgustată. Se 
ridică şi-i întrebă pe cei prezenţi: 

— Unde e locul ăla din parc de unde se poate telefona? 


Se ridică şi Margarete. 

— Vino cu mine. 

Marko bătu cu pumnul în masă. 

— Aţi înnebunit? Vreţi să-i distrugeţi viaţa fără să vorbiţi 
măcar cu el? 

Sări în sus şi-l ajunse pe Andreas din doi paşi, îi dădu 
peste mâna cu care ţinea telefonul, se aplecă, îl luă de pe jos, se 
ridică şi-l aruncă înspre copacii din parc. Se postă în faţa lui 
Andreas după ce-şi execută dansul de războinic triumfător, însă 
acesta se întoarse spre soţul lui Karin şi-l întrebă pe un ton 
plictisit: 

— Pot să-l folosesc pe al tău? 

Eberhard dădu din cap, scoase mobilul din buzunar şi i-l 
întinse lui Andreas. Marko îl urmări din nou. De data asta însă 
lise îi puse piedică şi Marko se clătină, se prăbuşi şi se întinse pe 
jos, trântind scaunul gol al Margaretei atât de zgomotos, încât 
lise îşi duse mâna la gură, exclamând speriată. 

Preţ de o clipă, toţi şi-au ţinut respiraţia. Apoi Marko se 
îndreptă ameţit şi, fără să se ridice, se sprijini cu spatele de 
scaunul lui lise. Andreas şi Margarete se îndreptară spre parc. 
Ulrich îi spuse soţiei sale: 

— E întreg, uită-te. Mie mi-a ajuns pentru ziua de azi. Tu 
ce zici? 

Ea îi întinse mâna, după care au dat din cap spre ceilalţi şi 
au plecat. Karin îl privi nedumerită pe bărbatul ei. Acesta dădu 
din cap la rândul său, se ridică şi ea îi urmă exemplul. Văzând că 
nu se îndură să plece, Henner îi spuse: 

— Mergeţi liniştiţi! 

lise i se alătură: 

— Da, duceţi-vă la culcare! 

Marko spuse uluit: 

— M-am împiedicat. 

Se tinu de cap cu ambele mâini. 

lise îl mângâie pe păr. 

— Eu ţi-am pus piedică. 

— Pe bune? 

— Pe bune. 

— M-am certat. 

— Da, te-ai certat cu Andreas. Şi când se-ntoarce din parc, 
ar fi bine să fii deja în pat. Nu mai vrem scandal, ne-a ajuns pe 


ziua asta. O să te ajute Henner să te duci în cameră. Ai nişte 
aspirină? 

Nu? Iți aduc eu când mă duc la culcare. 

Timp de câteva minute, lise a rămas singură pe terasă. 
Apoi Henner se întoarse şi-o înştiinţă că Marko adormise 
imediat; o fî suferit o contuzie uşoară. După ce s-au întors din 
parcul întunecat şi s-au oprit lângă terasa iluminată, Andreas şi 
Margarete au primit aceeaşi veste. Andreas avusese succes 
doar pe jumătate. 

— Agenţiile au scos ştirea cu declaraţia. Dar a rezistat 
câteva ore, aşa că mâine or să apară câteva ziare care or s-o 
publice. Pot să le smulg o dezminţire, dar tot urât se cheamă că 
e. 

— Mai avem vin? 

— Vezi c-a mai rămas din Bordeaux-ul lui Ulrich. 

Lângă uşă. 

Mai rămăsese o sticlă, aşa că şi-au turnat şi au mai ciocnit 
o dată. 

— Pentru sfârşitul blestemului, spuse Margarete şi ceilalţi 
repetară. 

— Pentru sfârşitul blestemului! 

— Ce fel de blestem? întrebă după câteva secunde 
Andreas. 

— Nu vi se pare blestem ceea ce i-a fost transmis lui Jorg 
de la generaţiile anterioare? Sau ce i-a transmis Jorg fiului său? 
Mie aşa mi se pare. 

Observă privirea sceptică a lui Andreas şi-i zâmbi. 

— Aici suntem cam izolaţi. Toamna, odată cu ceața, ne 
vizitează şi fantomele, iar vara nu se aud decât tipetele 
cucuvelei. La noi mai există vrăjitoare şi zâne, şi uneori 
descoperim şi blesteme străvechi care-i ating abia pe cei din 
generaţiile tinere. 

Se ridică şi ceilalţi o urmară, îi î 
lise, apoi îl întrebă pe Henner: 

— Mă conduci acasă? 

16 Christiane îl urmă pe Jorg în cameră. îl găsi stând pe 
pat şi holbându-se la podea. Se aşeză lângă el şi-l luă de mână. 

— Crezi că-l mai găsesc mâine pe fiu-meu? 

— Ţi-ar plăcea? 


mbrăţişă pe Andreas şi pe 


— Nu ştiu. Nu m-am gândit c-o să fie aşa de greu. Ai zice 
c-am avut timp să mă gândesc la toate şi chiar aşa a fost. Dare 
la fel ca înotul. îţi mai aminteşti ? O vară întreagă am stat cu 
burta pe scaun, imitând perfect mişcările înotătorilor, şi toată 
vara m-am scufundat de câte ori am avut ocazia să-mi 
demonstrez talentul. în închisoare am stat pe scaun, dar acum 
sunt în apă. 

— Dar într-o zi ai învăţat să înoţi - îţi mai aminteşti cum s- 
a-ntâmplat? 

— Normal că-mi amintesc! în toamna aia, mătuşa Klara 
ne-a dus la Lacul Maggiore din cantonul Ticinol şi tu ai înotat pe 
lângă mine şi mi-a ieşit. 

— Şi aici poţi să exersezi alături de prietenii tăi, iar când o 
să ajungem în oraş, o să te descurci, ai să vezi. 

— Nu, dădu din cap Jorg. Trebuie să mă descurc mâine. 
Altfel, o să fie prea târziu. 

— Poate că weekendul ăsta a fost o idee proastă, îmi pare 
rău. Am vrut să... 

— Nu, Christiane. Eu însumi îmi pun bariere şi piedici şi nu 
pot să sar peste ele. Ar fi bine să ies singur din încurcătura asta, 
spuse, odihnindu-şi puţin capul pe umărul ei. Nu mai ştiu o 
grămadă de lucruri. 

Note: 

1. în original se folosesc denumirile nemţeşti: Langensee, 
respectiv Tessin. 

Nu mai ştiu cine a tras. Nu mai ştiu dac-ar fi trebuit să mă 
întâlnesc cu Jan în Amsterdam, poate că da şi atunci l-am 
dezamăgit. Nu-mi mai amintesc cum o chema pe instructoarea 
palestiniană şi dac-am avut o relaţie cu ea. Nu-mi mai amintesc 
ce-am făcut în toţi aceşti ani de închisoare — ceva trebuie să fi 
făcut, dar ce ? Am uitat. 

— Nu putem să păstrăm totul în memorie. 

— Asta o ştiu şi eu. Dar mă simt de parcă informaţiile mi- 
ar fi fost smulse din creier; şi nu sunt doar amintiri vechi, lipsite 
de importanţă, care trebuiau să dispară oricum, ca să lase loc 
celor noi, ci părţi întregi, bucăţi care făceau parte din mine. Cum 
să mai am încredere în ceea ce simt? 

— Mai aşteaptă şi tu puţin, leduţule. 

Jorg izbucni în râs. 


— Noi nu ne-am priceput niciodată la asta, Tia. Noi n-am 
putut să aşteptăm niciodată, să lăsăm timpul să curgă, să luăm 
viaţa aşa cum e. 

Nu ne-am permis niciodată să ne meargă bine. 

— Englezii au un proverb despre câinii bătrâni care învaţă 
comenzi noi. 

— Nu, Tia. Old dogs don't learn new tricks. 

Proverbul englezesc susţine exact opusul. 

Amuţiră amândoi. Christiane simţi că nu se mai temea aşa 
de tare ca în seara precedentă. 

Lucrul acesta o uimea, pur şi simplu. Nu rezolvase 
problemele de atunci şi nici pe cele care s-au ivit pe parcurs. Și 
atunci, de ce nu-i mai era atât de frică ? 

Din ritmul în care respira Jorg deduse că adormise. Stătea 
pe pat cu umerii căzuţi, aplecat înainte, cu mâinile în poală. 
Christiane îl împinse uşor, până când alunecă într-o parte, apoi 
se întinse pe pat. li scoase pantofii, îi ridică picioarele în pat, 
trase cearşaful de sub el şi-l înveli. Apoi stătu puţin lângă pat, 
privindu-şi fratele care dormea, şi auzi cum primii stropi de 
ploaie se amestecau într-un susur egal. 

Distinse toate însuşirile pe care ştia că le are fratele ei: 
seriozitatea, bunele intenţii, entuziasmul, incapacitatea sa de a 
se apropia de oameni şi de el însuşi, rigiditatea, nechibzuinţa şi 
stângăcia sa. l-ar fi plăcut de el dacă s-ar fi întâlnit întâmplător? 
Dar nu se întâlniseră întâmplător. Era fratele ei, pe care-l 
crescuse, îl însoţise şi îl dădăcise atâta timp. Era destinul său, 
nu putea să facă orice dorea. Se duse tiptil în camera ei. 

In sfârşit, adormiră cu toţii: Andreas, care se plimbă vreun 
sfert de oră în camera lui, enervându-se şi calmându-se în mod 
repetat, cântărind apoi opţiuni juridice. lise, care decise să mai 
scrie puţin şi apoi respinse ideea, hotărând să se ducă dis-de- 
dimineaţă la banca de lângă pârâu. 

Dorle şi Ferdinand abandonară banca abia după ce terasa 
se cufundă în întuneric, părăsită de toţi. 

începuse să picure şi ceea ce la început părea să fie o 
ploaie de vară, care-i acoperi asemenea unei mantale uşoare şi 
călduroase, deveni o răpăială rece şi Dorle începu să dârdâie, 
aşa că se gândiră să intre în casă. 

— Eu n-am unde să dorm, şopti Ferdinand şi Dorle îi 
răspunse tot şoptind: 


— Păi, dormi la mine. 

Ferdinand încremeni pe trepte. 

— Eu... Eu încă n-am... 

Dorle îi cuprinse faţa cu palmele şi îl sărută. 

— Eu da. 

Ulrich şi nevasta lui îi auziră pe fiica lor şi pe Ferdinand 
intrând în camera ei şi apoi iubindu-se. 

— N-ar trebui să... 

— Nu, n-ar trebui, spuse Ulrich şi o ţinu pe soţia lui în 
braţe până când ploaia o emoţionă şi pe ea. Apoi se iubiră şi ei. 

Karin era trează, dar stătea întinsă, ascultând respiraţia 
soţului ei şi gândindu-se la slujba de dimineaţă. Pregătirea era o 
chestie de rutină, după atâtea weekenduri cu confirmări, pauze 
în care se schimba sau se odihnea, congrese şi sinoduri. Dar 
prietenilor ei nu le putea prezenta ceva previzibil. Trebuia să 
aleagă cele mai potrivite cuvinte. Trebuia să vorbească doar 
despre lucrurile ştiute. Dar ce ştia ea? Ştia că nu şi-ar fi putut 
întinde piciorul ca să-i pună piedică lui Marko, asemenea lui lise, 
şi i se făcu ruşine. 

Henner şi Margarete adormiră cei mai fericiţi. 

Erau fericiţi fiindcă nimic nu-i deranja sau supăra la 
celălalt. Oamenii au oricum tendinţa să ignore asta în primele 
săptămâni în care se îndrăgostesc, dar ce-i de făcut dacă nu se 
îndrăgostesc deloc... 

Erau fericiţi fiindcă le plăcea tot ce aflaseră unul despre 
altul. Nu era cine ştie ce; ea nu-i povestise nimic despre 
traducerile ei, nici el despre reportajele lui. Nu şi-au prezentat 
unul altuia familiile sau prietenii, nici cărţile sau filmele 
preferate. 

Margaretei îi plăcea felul în care o ajutase pe Christiane, el 
admirase la ea amestecul acela de îndoială şi indulgență. Erau 
bucuroşi pentru că le plăcea să se adulmece, să se guste sau să 
se simtă unul pe celălalt. Stăteau în pat dezbrăcaţi şi se bucurau 
de faptul că trupurile lor se plăceau reciproc, că n-o făceau 
separându-se de inimă, de faptul că afecțiunea pe care o 
simțeau era un întreg, o comoară desăvârşită. Ploaia se auzea şi 
pe acoperişul de deasupra lor, nu doar prin fereastra deschisă. 
Adormiră într-o casă făcută doar din ploaie. 

17 Ploaia udă nisipul, îşi croi şănţuleţe, făcu băltoace, se 
revărsă de pe movile, se adună în curte şi inundă pivniţa. 


Plantelor le făcu bine. Până acum vara fusese secetoasă şi totul 
părea pipernicit, hortensiile de lângă poartă şi din faţa uşii, 
zmeura şi roşiile de lângă căsuţa din grădină, chiar şi stejarii ale 
căror frunze îşi pierduseră prospeţimea şi culoarea. Când 
Margarete se trezi în miezul nopţii şi auzi zgomotul ploii mai 
puternic decât înainte de a adormi - cel puţin aşa i se părea ei 
— se bucură deja de hortensiile care aveau să înflorească mai 
strălucitor a doua zi, de abundența de zmeură şi roşii coapte, de 
splendoarea luminoasă a stejarilor. Adormi din nou şi, când se 
trezi, ploaia susura în continuare, prelingându-se pe fereastră şi 
pe acoperiş. 

Şi lucrurile astea ţin de pământul de aici. Faptul că ploaia 
îl acoperă cu nori cenuşii, că picăturile formează în cădere 
şnururi subţiri ca în stampele japoneze, că pământul se 
îngreunează şi se impregnează cu apă, lipindu-se de tălpile 
pantofilor. Că ploaia nu mai încetează odată şi doar raţiunea te 
opreşte să nu intri în panică, gândindu-te c-o să se transforme 
într-un potop. Pentru că asta-i senzaţia pe care ţi-o dă ploaia: 
cea de potop care se sfârşeşte doar după ce a inundat totul. 
Margarete ştia că apa o să se infiltreze în pivniţă prin bucata 
ondulată de tablă ruginită din pod şi, în cazul în care şanţul 
dintre cele două case se va umple şi va da pe dinafară, atunci şi 
în bucătărie. După prima experienţă legată de aceste mici 
catastrofe, Margarete încercase să se apere cu saci mari cu 
nisip şi cu folii de nailon. N-au ajutat-o prea mult. 

Tot a trebuit să golească pivniţa şi să şteargă pe jos. într-o 
zi, ea şi Christiane or să aibă destui bani ca să construiască 
sisteme de drenaj şi or să repare acoperişul. Dar n-ar fi deranjat- 
o nici dacă n-aveau să adune niciodată banii ăştia. Potopul 
aparţinea pământului pe care-l iubea. lar pentru Margarete 
iubirea asta presupunea şi acceptarea fenomenelor adiacente: 
frigul, canicula, melancolia, seceta şi potopul. 

Margarete se întoarse pe o parte, spate în spate, fund în 
fund cu Henner. Nu ştia de ce, dar statul ăsta lângă el era foarte 
liniştitor. Ce avea să fie de acum încolo? O să vină pe la ea din 
când în când şi ea o să-l viziteze uneori în oraş? Şi când or să 
poată, or să plece împreună în concedii? 

Nici ea nu ştia cum i-ar fi plăcut să continue. îi plăcea 
libertatea şi singurătatea. în acelaşi timp însă, puţinul timp 
petrecut cu Henner o făcuse să tânjească după companie, lucru 


de care nu fusese conştientă până acum şi care aştepta să fie 
trezit în ea. Dar la oraş n-o să se mute. N-o să plece de la ţară 
pentru nimic. 

Ascultă şopotul ploii. Amintirile reînviară. 

Noaptea petrecută în cocioaba de pe câmp, la vârsta de 
şapte ani, când a fugit de acasă şi ploaia a prins-o pe drum şi ea 
nu era sigură că n-o să inunde şi spele totul de pe faţa 
pământului. Vara în care au strâns recolta, când scormonea zi 
de zi prin glod cu mâinile ude, căutând şi curăţând cartofii de 
noroi. Sâmbăta în care s-a măritat prietena ei cea mai bună, 
când oaspeţii au pus scânduri peste băltoacele mari şi adânci 
din faţa oficiului de stare civilă, ca să poată intra primarul, mirii 
şi invitaţii. Depresiile care o apucau atunci când vedea că ploaia 
nu se mai opreşte. 

Apoi numără în minte găleţile din casă. Cinci? 

Şase ? Aveau să formeze un lanţ şi să scoată apa din 
pivniţă după ce se oprea ploaia. Marko îi va pasa găleata lui 
Andreas, Andreas lui lise, lise lui Jorg — şi la gândul ăsta, adormi 
râzând. 

1 lise nu dormea bine, se trezea des şi adormea la loc, iar 
lumina palidă a zorilor o găsi complet trează. Se duse la geam şi 
privi spre curtea, stejarul şi grajdul ascunse după voalul de apă. 
Se alesese praful de scrisul pe banca de lângă pârâu, lise luă 
carafa şi ligheanul de pe masă şi o împinse, cu scaun cu tot, 
lângă geam. Pentru scris era suficientă lumină. 

lise nu fusese conştientă că, în ultimele două zile, în 
mintea ei se formulase clar ideea că trebuie să scrie. Se născuse 
în secret în lunile în care doar se juca cu ea? Era o reacţie faţă 
de nesiguranța existenţială pe care o simţea la ceilalţi? Era o 
urmare a fricii pe care a simţit-o atunci când şi-a dat seama de 
felul în care trăise Jorg, care ridicase ştafeta prea sus, încât 
acum se trezise fără nimic? In orice caz, certitudinea exista. 

In acelaşi timp, nu era sigură de cum o să termine 
povestea lui Jan. Ar putea folosi povestea lui pentru a prezenta 
istoria cunoscută a terorismului din Germania - dar pentru asta 
trebuia să se apuce de cercetări. însă putea să se bazeze şi pe 
fantezie: să spună povestea crimelor rămase nedezlegate şi pe 
cea a teroriştilor neprinşi. Orice ar fi făcut - trebuia să găsească 
un deznodământ. 

Să facă în aşa fel încât Jan să fie prins ? împuşcat ? 


în aer în timp ce meştereşte la o bombă artizanală? Şi ce- 
o să se întâmple dacă o să fie prins? O să stea să-şi ispăşească 
pedeapsa? O să se facă presiuni ca să fie eliberat? O să 
evadeze? 

Nu, că aşa nu se mai termină niciodată. Trebuie să-şi 
ispăşească pedeapsa. Dar cum o să se simtă ? 

O să se simtă prizonierul războiului pe care l-a purtat? O 
să se simtă o victimă? O să-i desfidă pe toţi? O să aibă regrete? 

Cum ne-ar plăcea să arate teroriştii noştri? 

lise trebuia să decidă cum se descurca cineva cu trecutul 
său de terorist. Intuia provocarea: teroriştii trebuiau să dea 
explicaţii şi să le arate oamenilor că regretă ce au făcut. Rudele 
victimelor vor să ştie ce s-a întâmplat, dar şi societatea are 
nevoie de un semn din partea lui, care să demonstreze că vrea 
să facă din nou parte din sistem. Şi totuşi, Jorg o emoţionase 
prin demnitatea şi consecvenţa cu care ceruse să fie grațiat. 

Sau nu ? De fapt, poate că n-o emoţionase Jorg care 
ceruse să fie grațiat, ci mai degrabă băiatul mândru şi sfidător 
care-i amintea de el ? De care se îndrăgostise când era mai 
tânără? O impresionase doar amintirea iubirii? 

Ce ciudat - de vineri nu s-a gândit deloc la pasiunea pe 
care o simţise cândva pentru el, ba mai mult, nici n-o mai 
simţea. Devenise un punct de atracţie pentru ea, pe care ÎI 
cerceta cu un ochi rece, găsindu-l uneori surprinzător, alteori 
penibil, dar niciodată neinteresant. Făcu un experiment cu ea 
însăşi şi-şi aminti de dimineaţa de acum mulţi ani, în care l-a 
văzut pe Jorg intrând în sala de curs. Ea stătea, ca de obicei, în 
rândul al cincilea, suficient de aproape de profesor ca să-l poată 
auzi şi totodată suficient de departe ca să n-o scoată la tablă. 
Cursul despre istoria Americii începuse cu câteva minute în 
urmă şi era clar că Jorg nu făcea parte dintre cei care-l 
frecventau cu regularitate. După ce-a închis uşa, s-a oprit şi a 
aruncat o privire în jur, s-a uitat cu atenţie la profesor, la 
studenţi şi studente, apoi a înaintat încet şi s-a aşezat pe primul 
rând. Siguranţa afişată, la ani-lumină de timiditatea lui lise, 
chipul lui vesel şi sfidător, silueta zveltă în jeanşi şi cămaşă 
albastră, purtată peste un tricou alb — n-avea cum să nu se 
îndrăgostească de toate astea. 

Când s-a ridicat, pretinzând o discuție despre 
imperialismul şi colonialismul american, comportamentul lui, în 


general enervant, i se păruse dintr-odată plin de curaj şi de 
viaţă. După curs s-a dus după el, împreună cu alţi studenţi, 
făcând cunoştinţă cu gaşca lui şi cu opiniile sale politice, îşi 
amintea perfect cât de copleşită era de sentimentele sale 
pentru el, cât de neajutorată se simţea şi cât de obsesiv îi căuta 
compania, fără să se gândească la părerea celorlalţi, fără a 
spera că-l va cuceri vreodată. Da, o impresiona amintirea fetei 
care a fost, la fel şi cea a băiatului care-şi pierduse repede 
veselia, păstrându-şi doar aerul sfidător. Dar o impresionase 
doar fiindcă iubirea aceasta se născuse atunci când detectase 
latura veselă a caracterului său. 

Oare scrisul avea s-o transforme într-o persoană rece, mai 
întâi fictiv, apoi pe bune? Sau îmbrăţişase îndeletnicirea asta 
tocmai din cauză că devenise mai rece? Fiindcă încetase să mai 
iubească? Se dezobişnuise s-o mai facă? Deveniseră oare 
pisicile singurele ei prietene, fiindcă în ele se vedea pe ea însăşi, 
exact ca-n amintiri? 

lise nu se simţea în largul ei. Trebuia să-i dea de cap, să 
afle de ce se răcise, ce-ar mai fi putut s-o impresioneze, dacă se 
dezvăţase să mai iubească pe cineva. Mu trebuia să rămână 
indiferentă ia aşa ceva. Dar aşa se simţea. Da, era clar, trebuia 
să afle ce s-a întâmplat. Dar nu acum. Povestea era mai 
urgentă. Cum s-o termine oare? 

Şi dacă nu Jorg era cel care o impresionase prin 
demnitatea şi sfidarea cu care ceruse să fie grațiat, atunci ce-o 
făcea să se revolte împotriva unui Jan iluminat, care şi-ar fi pus 
cenuşă-n cap şi ar fi dat explicaţii în închisoare ? Un astfel de 
personaj nu i se părea credibil. Nu se putea ca un om care a dus 
o viaţă burgheză, cu nevastă, copii şi o slujbă bună, care se 
bucura de recunoaştere deplină pe plan profesional să devină 
terorist, apoi să moară în închisoare iluminat, susţinând valorile 
burgheze. La fel cum nu i se părea posibil ca cineva să rămână 
fidel proiectului terorist în şi după atâţia ani petrecuţi la 
închisoare. Ce-ţi mai rămâne după închisoare? 

Dintr-odată, lise înţelese conflictul interior din sufletul lui 
Jorg. Dar nu voia să scrie despre un Jan răvăşit de conflicte 
interioare. Aşa că Jan nu putea să se lase prins, închis şi eliberat 
după ispăşirea pedepsei. 

lise privi ploaia pe geam. Cum se sfârşeşte viaţa unui 
terorist care nu nimereşte în blocada poliţiştilor şi nu ajunge la 


închisoare ? Se pensionează? Dispare din peisaj cu un paşaport 
american şi un cont în Elveţia? Se retrage la ţară? 

Trăieşte o viaţă anonimă, refugiindu-se în călătorii şi 
hoteluri? Se implică într-o relaţie? Moare singur? lise nu tânjise 
niciodată după călătorii lungi şi ţări îndepărtate, s-a mulţumit 
întotdeauna cu o excursie la Odenwald, la Bodensee sau pe vreo 
insulă frizonă. Acum însă se gândi c-ar fi fost bine să vadă mai 
multe locuri, să-l trimită pe Jan undeva departe, în mijlocul 
revoluţiei, şi să-l lasă să moară într-un atac. Un atac stupid, 
groaznic, fără rost - un atac în care viaţa lui şi-a revelat sensul. 

lise auzi podeaua scârţâind în camera de alături. Se uită la 
ceas; era şase, dar afară nu se lumina încă şi, după cum arătau 
norii, putea să mai plouă mult şi bine. Din când în când, ploaia 
stropea zgomotos pereţii casei, apoi stropii se scurgeau pe 
geam. Apa se infiltrase între ramele ferestrei noi şi zidărie şi se 
scurgea pe pervaz, lise împinse masa într-o parte, îşi scoase 
cămaşa de noapte, deschise fereastra şi-i oferi ploii faţa, sânii şi 
braţele ei. l-ar fi plăcut să iasă alergând din cameră şi apoi din 
casă, să traverseze goală terasa, s-o ia spre parc, să simtă iarba 
umedă sub picioare şi frunzele tufişurilor pe corp, să sară în 
pârâu. Dar îi lipsea curajul. Apoi îşi închipui că pârâul cu apă 
molcomă se transformase într-un torent în care, dac-ar fi sărit 
fără să se gândească, ar fi fost smulsă imediat din loc şi târâtă 
la fund. 

| se făcu frică. 

închise geamul, se îmbrăcă şi puse masa la loc. Deschise 
caietul, luă un creion şi începu să scrie. 

Chelnerul îi deschide uşa lui Jan, dar nu-l conduce la masă, 
ci îi arată un scaun la bar. 

— Vă chem când îl văd pe Mr. Barnett. 

Jan îşi predă geanta la garderobă şi se aşază. 

Oraşul, blocurile, străzile dintre ele, râul şi podul, iar în 
plan îndepărtat, mozaicul întins al căsuţelor, caruselul şi turnul 
de control al aeroportului se văd şi prin geamul de lângă bar. 
Apa străluceşte la orizont, reflectând soarele. Cerul e de un 
albastru luminos. 

Lui Jan i s-a cerut să predea geanta la garderobă. Asta era 
tot. O favoare pentru o prietenă libaneză, pe care o mai servise 
şi în alte împrejurări. „Dacă vrei să intri dimineaţa la Windows 
on the World, trebuie să fii membru. O ştii şi tu." Prietena îi 


zâmbise. Jan cântărise geanta în mână. Era grea. Prietena îi 
zâmbise din nou. „Nu e o bombă." „Ce să fac cu chitanţa de la 
garderobă ?" „Te sunăm noi." Jan soarbe din cafea. Şi-a terminat 
misiunea, poate să plătească şi să plece. Trebuie doar să aibă 
grijă să nu atragă atenţia cu plecarea şi să preia geanta de la 
cineva. 

Priveliştea îl face să înmărmurească. Toate casele, toţi 
oamenii, toată viaţa aceea. Energia cu care oamenii se 
deplasează, muncesc şi construiesc. 

Cea cu care pun stăpânire pe pământ, îl transformă şi-l 
colonizează. Şi vor să-l înfrumuseţeze. Uneori construiesc 
acoperişul blocurilor sub formă de cupolă de biserică, alteori fac 
poduri care seamănă cu harfe şi-şi îngroapă morţii într-o grădină 
înverzită de lângă râu. Jan se miră. Toate lucrurile par a fi la 
locul lor. Dar e atât de departe de ele, încât nu le percepe ca 
fiind aşa. Asta îi aminteşte de basmul cu jucăria uriaşă. In carte, 
ilustraţia o înfăţişează pe fata uriaşului, ridicând un plug cu tot 
cu cal, ţinut de căpăstru de un ţăran; ambii dau speriaţi din 
picioruşe. 

Îşi mai comandă o cafea şi o apă minerală. 

Urmează să rămână în oraş pe timpul zilei, apoi seara 
trebuie să se urce în avion şi să ajungă în Germania până a doua 
zi. De fiecare dată e ispitit să se ducă până la casa soţiei lui, să 
se ascundă şi să-şi spioneze fiii. Anul universitar s-a terminat şi 
probabil că băieţii sunt acasă, în vacanţă. Dar de fiecare dată 
rezistă tentaţiei. Cunoaşte adresa şi numărul lor de telefon. Nu- 
şi permite să întreţină legături mai strânse. 

Aude sunetul înaintea clienţilor concentrați la micul dejun 
şi la discuţiile lor. Puternic, înfundat, gata să pulverizeze şi să 
aspire totul. Ca o treierătoare uriaşă care absoarbe o casă 
întreagă dintr-o înghiţitură, apoi o face bucățele. Prin fereastră 
oraşul pare înclinat, masa şi scaunul glisează, vesela se face 
praf pe podea, oamenii ţipă şi se sprijină de pereţi, de mobilă, 
de ceilalţi. Jan se agaţă de tejgheaua barului. Pereţii scrâşnesc şi 
gem. Oraşul se îndreaptă şi se înclină la loc spre stânga, apoi 
spre dreapta şi iar la stânga. Intr-un final, se opreşte. 

Preţ de o clipă, în restaurant e linişte. Nu se mişcă nici Jan. 
Când tăcerea e întreruptă de ţârâitul unui telefon, îşi ţine 
respiraţia ca să nu izbucnească în râs, ca toţi ceilalţi. Turnul e în 
picioare, telefonul amuţeşte, oraşul e salvat, soarele străluceşte. 


Chelnerii şi chelneriţele care vor să năvălească în faţă ca să 
aranjeze mesele şi scaunele, clienţii care se întind după genţile 
diplomat, căutând un şerveţel cu care să-şi curețe costumele şi 
sacourile de cafea şi suc de portocale, zăresc prin ferestre fumul 
gri şi înlemnesc. 

De data asta, amorţeala nu se dizolvă în râsete. 

Clienţii se îmbulzesc la geam, dau năvală pe uşă, spre hol 
şi lifturi. Scaunele se răstoarnă, cioburile vaselor scârţâie sub 
tălpi. Maitre d', cu telefonul la ureche, îi linişteşte pe clienţi, 
spunându-le că sună la pompieri. Jan îşi caută geanta la 
garderobă -o fi pus cineva o bombă în afara clădirii, iar 
următoarea e ascunsă chiar în geanta lui ? 

înăuntru se află un aparat de emisie-receptie. 

Clienţii strigă că în turn a intrat un avion şi Jan se întreabă 
dacă aparatul de emisie-recepţie a fost cel care a ghidat 
avionul. Lifturile n-au ajuns încă, de obicei nu trebuie să aştepţi 
atâta, cineva întreabă unde sunt scările, dar cum să cobori o 
sută şase etaje pe scări, altul aduce din bucătărie un satâr de 
dezosat şi încearcă să forţeze uşile unei cabine de lift, ceilalţi 
trag şi încearcă să ţină uşile. Se uită în casa liftului şi văd fum şi 
flăcări şi cablul rupt al cabinei. Se duc la următoarea uşă, apoi la 
următoarea - peste tot, aceeaşi privelişte. 

Primii curajoşi sunt deja pe scări. Clienţilor restaurantului 
li se alătură participanţii unei conferinţe şi personalul, la care se 
adaugă oameni care ies pe casa scărilor de la fiecare nou etaj. 

Nimeni nu se înghesuie, lumea se grăbeşte cât poate şi 
fiecare încearcă să-l ajute pe cel care se descurcă mai greu. Se 
aud doar paşii pe scări, nimănui nu-i arde să spună ceva 
superficial şi, chiar aşa, ce-ai putea să spui în situaţia asta ca să 
nu pari superficial ? Până când primii încep să tuşească şi se 
opresc, blocând coborârea. Jan e mai jos decât ei, îl apucă tuşea 
şi pe el şi se opreşte. Când tipul de lângă el îşi pune batista la 
gură şi se aventurează în fum şi arşiţă, Jan decide să-l urmeze. 
Nu ajung departe însă. Pe la jumătatea scării, li se taie 
respiraţia. 

— Cât am mers ? 

— Şase, şapte etaje, nu sunt sigur. 

Se întorc; ceilalţi fac şi ei stânga-mprejur. Dar nu 
avansează nici cu urcatul prea mult. De sus cineva strigă că nu 
se pot accesa nici scările de la alte etaje. 


— Haideţi pe acoperiş! li aşteptăm pe ăia cu elicopterele. 

Jan rămâne pe loc. Nu se simte bine şi se aşază pe o 
treaptă. Tropăitul se aude estompat, dar fumul urcă din ce în ce 
mai sus. Jan se ridică, deschide uşa care dă spre hol şi vede mai 
multe uşi deschise. 

Verifică uşă după uşă, birou după birou, fără să ştie de ce- 
o face şi de ce a rămas în urmă. Ştie c-ar trebui să se îndrepte şi 
el spre acoperiş, că în curând va trebui s-o rupă la fugă. N-o 
rupe la fugă. Intră într-un birou, se strecoară printre pereţii falşi 
şi mesele de scris până când ajunge la geam. Şi celălalt turn e 
cuprins de flăcări. Dă din cap. Nu i-ar fi crezut pe arabi în stare 
de aşa ceva. 

Aude un ciocănit discret, apoi un strigăt, încearcă să afle 
de unde vine, dar nu ajunge mai departe de o uşă închisă. Dă s- 
o deschidă, dar e blocată, forţează clanţa, clanţa se rupe, 
trebuie s-o spargă. E un birou de copiat acte fără geamuri, în 
care o tânără clipeşte cu un aer confuz. 

A auzit doar zgomotul şi a simţit când clădirea s-a 
cutremurat, apoi luminile s-au stins, turnul a fost dislocat şi uşa 
s-a înţepenit. Habar nu are ce s-a întâmplat. Crede c-a fost 
salvată, în sfârşit. 

Jan o ia de mână şi o rupe la fugă, trăgând-o după el. 
Când deschide uşa care dă spre prima casă a scărilor, îl păleşte 
o căldură atât de cumplită şi un fum atât de gros încât e nevoit 
s-o închidă la loc. Aleargă la celelalte uşi, în timp ce femeia care 
atârnă de el îl întreabă speriată „de ce arde", „ce s-a întâmplat", 
„cine sunteţi dumneavoastră". Celelalte ieşiri sunt blocate şi ele 
de fumul şi arşiţa de nepătruns. 

Jan o conduce pe tânără la geam şi-i arată turnul de 
vizavi. Aceasta îl întreabă: 

-— Cum ne scot de aici ? 

Nu ştie ce să-i răspundă. 

— Măcar ştiu că suntem aici ? l-aţi sunat ? 

li vede faţa nedumerită. 

— N-aţi sunat! 

Pescuieşte telefonul mobil din geantă, sună la poliţie şi 
indică etajul şi numărul biroului, le spune despre fumul şi 
căldura din casa scărilor. 

— Aşa, spune, şi-acum? 


Jan simte că podeaua s-a încins sub tălpile lui. Aerul din 
încăpere e înecăcios, miroase a fum şi a chimicale. Ridică un coş 
de gunoi metalic şi sparge geamurile, mai întâi cu fundul 
coşului, apoi cu o margine. Cioburile zboară în toate direcţiile. 
Scoate şi colţurile tăioase din ramă şi le aruncă în gol. 

—Se încinge podeaua, spune ea zâmbind încurcată, 
ridicând un picior, apoi pe celălalt. 

Jan dă din cap. 

— Trebuie să împingem o masă lângă geam. 

Nici nu apucă s-o împingă bine că podeaua se încinge 
peste limita suportabilului şi încep să sară de pe un picior pe 
altul, arătând ridicol. 

Tânăra îşi dă seama că fierbinţeala va urca în scurt timp 
până la masa pe care stau acum. 

— Şi ce facem atunci ? 

— Sărim. 

Se uită la el si se întreabă dacă vorbeşte serios sau în 
glumă. îşi dă seama că e serios. 

— Dar... 

— Au întins nişte trambuline uriaşe. Doar trebuie să aveţi 
grijă să nu săriţi cu capul în jos. 

Femeia se apleacă pe geam şi se uită în jos. 

— Nu văd nimic. 

— N-aveţi cum să le vedeţi. Trambulinele astea moderne 
se fabrică dintr-un material sintetic transparent. 

Ea îl priveşte neîncrezătoare şi începe să plângă. 

— O să murim, stiu c-o să murim. 

— O să zburăm. Ne luăm de mână şi o să plutim în aerul 
rece al dimineţii. 

Dar nu ajută nici asta cu nimic. Femeia se zguduie de 
plâns şi când Jan vrea s-o ia în braţe ca s-o liniştească, îl 
îmbrânceşte, vrea la mama, vrea acasă, scoate din nou 
telefonul, dar îi răspunde doar robotul şi îi transmite mamei ei c- 
o iubeşte. Jan o ascultă şi se întreabă dacă n-ar fi cazul să-şi 
sune soţia şi copiii ca să-şi ia rămas-bun. Dar momentul de 
ezitare trece repede. 

Doar n-o s-o dea pe sentimentalisme înainte să moară. O 
s-o ajute pe tânăra asta. O să se comporte precum orchestra de 
pe Titanic. 


Mocheta se înmoaie, picioarele mesei se scufundă, dar nu 
toate în acelaşi timp, nu la fel de adânc. Masa se înclină, gata să 
se răstoarne. 

Tânăra îşi pierde echilibrul, ţipă, dă să se prindă de ceva, 
dar îl ratează pe Jan, ratează peretele mobil şi cadrul ferestrei, 
iar braţele i se agită în aer. Cade pe geam, se prăbuşeşte, se 
zbate în gol, ţipă. Jan îşi menţine cu greu echilibrul. 

Trebuie să sară. S-a încălzit şi masa asta, în curând o să 
frigă, o să ardă, deja pe alocuri podeaua a fost cuprinsă de 
flăcări. Jan ştie că n-o să ţipe, n-o să se zbată şi n-o să se 
zvârcolească. Dar nici n-o să-şi încordeze muşchii sau maxilarul. 
El vrea să zboare. Vrea să se bucure de zbor, nu să se teamă de 
sfârşitul rapid, abrupt şi deloc dureros. 

De când se ştie, şi-a dorit să fie liber, a rupt legăturile, a 
trăit în lumina orbitoare a libertăţii, conştient de pericolele care-l 
pândeau. Dacă acum îşi ia zborul, toate lucrurile pe care le-a 
făcut au avut sens. 

Jan sare şi-şi întinde braţele. 

La nouă, Karin a tras clopotele. Nu se aştepta la atâta 
lume. De fapt, chiar spera să nu vină nimeni, ca să poată anula 
slujba. A citit versetele despre adevărul eliberator, pe care voia 
să le completeze cu câteva gânduri despre o viaţă cinstită şi 
despre cea trăită în minciună. Dar visele din care s-a trezit de 
mai multe ori o iritau deja. Visa deseori embrionul pe care-l 
avortase în tinereţe, pe bărbatul ei care stătea pe o bancă şi 
zâmbea dând din cap, fără s-o fi recunoscut, grupul lor de 
prieteni de dinainte, compus din firi artistice uşor de mulţumit, 
asemenea nevestelor din Stepford1. 

Note: 

1. The Stepford Wives, roman scris în 1972 de lra Levin, 
sub forma unei satire la adresa tipologiei nevestei americane (n. 
r.). 

Visele voiau s-o avertizeze în legătură cu minciunile dintr- 
o viață pe care o credea cinstită. Dar de ce? N-avea de gând să 
se transforme în avocatul vieţii cinstite şi s-o condamne pe cea 
trăită în minciună. Soţului ei nu-i povestise niciodată despre 
avort. 

Ar fi făcut-o, dacă ar fi rugat-o. Dar n-o întrebase nimic, 
nici atunci când s-a adeverit că nu puteau să aibă copii şi că era 
din cauza ei. Uneori se gândea că bănuieşte ceva; îi cunoştea 


trecutul năbădăios şi ştia că nu se mândrea cu unele lucruri pe 
care le făcuse atunci şi n-o interoga probabil din cauză c-o 
iubea. Ar fi trebuit să interpreteze tăcerea asta din iubire drept 
recunoaştere? 

Karin se duse în camera mare, deschise uşile, lăsă aerul 
curat să pătrundă în încăpere, se opri în cadrul uşii şi privi 
parcul şi ploaia. Inspiră aerul răcoros şi umed, uită puţin de 
grijile ei legate de slujbă, simțindu-se frumoasă şi puternică. Se 
bucură de puterea ei. Se considera o fire disciplinată, 
muncitoare, demnă de încredere, care reuşea să instaureze 
pacea atunci când ceilalţi păreau depăşiţi de situaţie, punând 
lucrurile în ordine, plănuind şi luând decizii c-o mână sigură. 

Făcea treabă bună şi ca pastor; avusese grijă să-şi 
obişnuiască congregația cu bani numărați, cu taxe mai mici şi 
credincioşi mai puţini, abordând în timpul slujbei probleme de 
actualitate pe un ton potrivit şi privindu-i în ochi pe cei care-i 
cereau sfatul, cu un aer implicat şi compătimitor. 

Uneori se suspecta de delăsare şi-şi făcea treaba cu 
plăcere doar atunci când simţea că prin asta devine o persoană 
mai inimoasă. Dar ce era să facă: să renunţe la ea pentru asta? 
Se bucura şi de faptul că era o femeie frumoasă. Era zveltă, 
avea nişte ochi mari, căprui, obraji fini şi pomeţi bine conturaţi, 
la care coafura în stil charleston se potrivea perfect, asemenea 
unui detaliu de maxim rafinament. Când se încrunta, părea mai 
tânără decât era. Când se pierdea în gânduri sau visa cu ochii 
deschişi, dacă se concentra atunci când cânta la pian, ochii îi 
străluceau - era o strălucire aproape copilărească şi nu numai, 
ceva care părea să transpară dintr-o altă dimensiune bărbatul ei 
îi spusese asta de atâtea ori încât îşi dădea seama când i se 
întâmpla, chiar dacă nu o detecta în oglindă. Uneori se încrunta 
dinadins. 

Aşeză în cerc cinci scaune, la distanţă. Dacă nu se ocupau 
toate, n-avea să pară atât de pustiu, iar dacă veneau mai mulți, 
avea loc pentru câteva în plus. Pe scări se auziră paşi. Soţul ei o 
salută cu un sărut, se aşeză fără să spună nimic şi închise ochii. 
Andreas îi privi amuzat, fără să spună nici el nimic, închizând la 
rândul său ochii după ce se aşeză. Jorg nu luă loc în cerc, se 
duse lângă perete, îşi sprijini coatele pe genunchi şi cobori ochii- 
n pământ. Fiul său şi Dorle ignorară şi ei scaunele din cerc şi 


traseră două în rândul al doilea, privind-o apoi pe Karin plini de 
aşteptări. Ulrich şi soţia lui ocupară scaunele goale. 

— Avem un exemplar din Psalmi ? se interesă Ulrich şi 
văzând-o pe Karin că scutură din cap, o întrebă dacă le va cânta 
ea ceva şi dacă ar trebui s-o acompanieze. 

Marko se sprijini de peretele de lângă scaunul lui Jorg şi îşi 
încrucişă braţele. lise şi Christiane veniră cu două scaune şi 
completară rândul al doilea. Ultimii veniţi, Henner şi Margarete, 
se aşezară puţin într-o parte faţă de ceilalţi. Sufletul lui Karin se 
îngreuna cu fiecare nou-venit. 

Cântă trei strofe din cântecul despre soarele auriu, 
acompaniată de soţul ei şi de lise, care ştiau versurile, plus de 
alţi câţiva care doar murmurau. Apoi citi din Scriptură. 

— Asta-i mottoul Universităţii din Freiburg, se prinse 
Ulrich. 

— Ba-i al celor de la CIA, replică Marko ironic. 

— E mottoul fiecărei vieţi, spuse Karin şi le vorbi despre 
viziune şi înţeles. Cine suntem? Dac-am şti şi am înţelege asta, 
ne-am putea depăşi condiţia. Dacă nu, rămânem blocaţi. Dar 
asta nu Cu toţii ascundem minciuni existenţiale, legate de 
adevăruri dureroase, pe care nu le putem prelucra încă şi, 
tocmai de aceea, e bine să intuim adevărul şi durerea ascunsă 
în sufletul celorlalţi, care nu sunt decât indicii referitoare la 
minciunile respective. Şi oricum, minciunile existențiale 
dezvăluie, dar şi vindecă durerile sufleteşti. lar dacă ne privăm 
de posibilitatea de a ne privi pe noi înşine, ne privăm şi de 
aceea de a-i vedea pe ceilalţi sau de a ne arăta celorlalţi. Uneori 
adevărul nostru trebuie să se lupte cu adevărul celorlalţi. 

— Deci tot trebuie să-ţi impui voinţa, se amestecă 
Andreas. 

— Nu, eu vorbeam despre o luptă de la egal la egal, nu 
despre putere şi constrângere. 

Andreas nu se lăsă. 

— Şi ce se întâmplă cu relaţiile dintre părinţi şi copii, 
bărbaţi şi femei independente financiar sau femei şi bărbaţi 
îndrăgostiţi ? E de la egal la egal sau e vorba de putere şi 
constrângere? 

Karin scutură din cap. 


— N-ai cum să ai parte de ambele. Dacă nu-l abordezi pe 
celălalt de la egal la egal, poţi să ai parte de putere, dar nu şi de 
adevăr. 

— Dacă e adevărat ce spui, atunci n-ai cum să le impui 
adevărul şi celorlalţi. De ce-ai spus că putem s-o facem, dacă de 
fapt nici n-avem cum? 

Karin încercă să clarifice lucrurile spunând că, de fapt, n-a 
zis altceva decât că nu trebuie să le impunem adevărul 
celorlalţi, ba mai mult, că nici măcar nu trebuie să încercăm s-o 
facem. 

— Dar de ce n-am face-o, mă rog? De-a lungul istoriei, au 
existat suficiente exemple de constrângere încununate de 
succes - indiferent că era vorba de un adevăr demn sau 
dimpotrivă. 

Karin se încurcase în hăţişurile propriului discurs. Oare în 
Scriptură se vorbeşte doar despre adevărul înţeles ca „adevăr al 
Domnului"? Ei, dar n-avea de gând să le vorbească aşa 
prietenilor ei. 

Ar mai fi putut vorbi aşa? Pentru ea, Scriptura funcţionase 
până acum ca o pildă cu ecouri în realitate, ca un exemplu de 
înţelepciune laică, analitică şi terapeutică. De asta-i plăcea. Voia 
să termine odată şi se gândise la sfârşitul perfect, în care să 
spună că adevărurile impuse nu duc niciodată la ceva bun. Dar 
Andreas îi aminti de înfrângerea suferită de Germania în 1945, 
un exemplu pentru un adevăr impus cu succes, iar Karin îl lăsă 
să aibă ultimul cuvânt. Zâmbi şi spuse: 

— Nu ştiu ce să mai zic. Mie-mi place Scriptura pentru că- 
mi dă curaj. Dar poate că n-o înţeleg. 

Poate că nici nu spune adevărul. Unii o interpretează 
invers, spunând că libertatea înseamnă adevăr, nu adevărul e 
cel care te eliberează. Şi există atâtea metode considerate 
adevărate prin care oamenii se pot păcăli că trăiesc în libertate! 

Mă sperie gândul ăsta, aş vrea să existe un singur adevăr. 
Dar ce contează ce-mi doresc eu? Ce slujbă a mai fost şi asta... 
Vă mulţumesc c-aţi venit, că m-aţi ascultat şi o să-nchei cu Tatăl 
nostru. 

Apoi Christiane începu pregătirile pentru micul dejun: 
cineva trebuia să se ducă după chifle, altcineva trebuia să 
macine şi să fiarbă cafeaua, să aranjeze feliile de şuncă şi 
caşcaval pe platouri, să pună ouăle la fiert şi să aştearnă masa. 


Ulrich se repezi cu maşina până la brutărie şi-l luă şi pe Jorg. 
Dorle şi Ferdinand se ocupară de cafea. lise, Karin şi soţul ei s- 
au pus pe cântat psalmi în timp ce au aranjat masa. Andreas a 
fiert nişte ouă şi le-a scos apoi cu grijă într-un cuib de prosoape. 
Margarete şi Henner inspectară podul şi pivniţa. Cu toţii se 
bucurau că au treabă şi că nu sunt nevoiţi să vorbească. 

Dar cum să evite vorbitul? O pot face doar cei fericiţi şi 
lipsiţi de griji sau cei fără speranţă. 

Nici nu s-au aşezat bine la masă, că Jorg s-a şi ridicat de 
pe scaun şi a spus: 

— Ştiu, am interpretat greşit unele situaţii şi am dat-o-n 
bară de câteva ori. Ne-am implicat într-o luptă pe care n-o 
puteam câştiga, aşa că ar fi fost mai bine s-o evităm din start. 
Trebuia să ne implicăm într-o altă luptă, nu în asta. De luptat, 
trebuia să luptăm. Părinţii noştri au preferat să se adapteze şi s- 
au ferit de rezistenţă - n-aveam voie să repetăm greşelile lor. N- 
aveam voie să privim nepăsători cum ard copii în Vietnam din 
cauza napalmului, cum mor de foame cei din Africa, cum sunt 
instituţionalizaţi cei Germania. Sau cum l-au împuşcat pe 
Bennol, cum au atentat la viaţa lui Rudi şi era să-l linşeze pe 
jurnalistul ăla care semăna cu el. Sau să tolerăm demonstrațiile 
de putere ale statului, oprimarea celor care gândeau altfel, a 
celor incomozi şi inutili. Cum i-au izolat, i-au bătut şi i-au redus 
la tăcere pe tovarăşii noştri, chiar înainte de a-i aresta sau de a-i 
judeca. 

Note: 

1. Benno Ohnesorg, student german omorât de un 
membru al Stasi în timpul unei demonstraţii studenţeşti în 1967, 
în Berlinul de Vest. 

Ştiu c-am greşit când am apelat la violenţă. Dar fără 
violenţă n-ai cum să te opui unui sistem. 

Jorg se încălzise de la atâta vorbit. îşi întocmise un discurs 
atât de elaborat, încât părea că le ţinea o predică, dar o făcea 
încrezător şi cu aplomb. Majoritatea prietenilor îl ascultau jenaţi. 

Jorg folosea retorica bombastică de acum treizeci de ani, 
lucru care astăzi ar fi părut deplasat. Fiul său, pentru care 
pregătise, cel mai probabil, discursul, îşi dădea silinţa să pară 
cât mai plictisit şi mai arogant, preferând să se uite pe geam 
sau la pereţi, nu la Jorg. Marko nu mai putea de mândrie: ăsta 
era Jorg pe care-l aşteptase atât. 


— M-au acuzat de atentatul asupra cazărmii americane, 
m-au şi arestat, desigur, dar am avut de-a face şi cu restul lumii, 
cu cei ca voi. N-aveam cum să amplasăm bombele acolo unde 
americanii îşi săvârşeau fărădelegile, ci acolo unde le pregăteau 
şi se odihneau după ce le comiteau. Dacă nimeni n-a putut să 
înfrunte SS-ul în Auschwitz, ar fi trebuit s-o facă la Berlin, acolo 
unde s-a pregătit exterminarea evreilor, sau în Allgău, unde s-au 
odihnit după asta. Şi în ceea ce-l priveşte pe preşedinte - 
avocaţii noştri s-au luptat ca să fim trataţi drept prizonieri de 
război, dar el a înţeles că el e cel care se luptă cu noi şi s-a 
considerat la rândul lui un războinic. 

Direcţia în care o luase discursul lui Jorg îi păru 
primejdioasă lui Karin: 

— Hai să... 

— Vreau să mai zic un singur lucru. Ştiu c-am greşit, c-am 
făcut prostii. Nu mă aştept să fiţi de acord cu faptele mele sau 
să ziceţi că statul şi societatea ar fi trebuit să mă trateze cu mai 
multă îngăduinţă şi fairplay. îmi doresc doar respectul care i se 
cuvine celui care a renunţat la toate pentru un scop măreț şi 
care a plătit pentru greşelile şi prostiile pe care le-a comis. Care 
nu a făcut compromisuri, nu s-a milogit pentru nimic şi n-a 
primit cadouri de la nimeni. Eu n-am făcut nici o înţelegere cu 
tabăra cealaltă, n-am cerşit niciodată privilegii, n-am cerut 
îndurare. Am pretins doar lucruri de bun-simţ. Am discutat ieri 
despre asta - nu-mi mai amintesc tot ce-am făcut, am mai uitat 
şi eu, dar de plătit cred c-am plătit pentru faptele mele, spuse 
privind în jur. Păi, cam asta ar fi. Vă mulţumesc că m-aţi 
ascultat. 

— Dacă aşa vezi lucrurile, atunci nu înţeleg unde ai greşit, 
spuse fiul lui pe un ton rece şi calm. 

— Cu victimele. O luptă pe care n-ai cum s-o câştigi nu te 
îndreptăţeşte să laşi în urmă victime. 

— Dar dacă prin acţiunile voastre aţi fi declanşat revoluţia 
în Germania, în Europa sau chiar în toată lumea, atunci 
victimele s-ar fi justificat? 

— Normal că s-ar fi justificat, dacă prin revoluţie am fî 
creat o lume mai bună şi mai dreaptă. 

— Chiar şi victimele nevinovate? 

— Şi lumea coruptă şi nedreaptă în care trăim îi sacrifică 
pe cei nevinovaţi. 


Ferdinand se uită la tatăl lui, dar nu-i mai spuse nimic. Se 
uită la el de parc-ar fi măsurat din priviri un monstru cu care nu 
putea să aibă nimic în comun. 

— Bine, dar nu poţi să spui că victimele nevinovate nu se 
justifică sub nici o formă! Dacă l-am fi putut executa pe Hitler în 
aşa fel încât victimele nevinovate... 

— Asta-i o excepţie. Voi aţi făcut din excepţie o regulă, 
spuse Ferdinand şi se întoarse spre Eberhard, care stătea lângă 
el. îmi daţi o chiflă, vă rog? 

Apoi o tăie în două şi îşi curăţă un ou. 

Jorg dădu din cap nemulţumit, dar nu mai spuse nimic. 
Eberhard îi servi şi pe ceilalţi cu chifle, Christiane le întinse 
platoul cu şuncă, iar Margarete pe cel cu caşcaval. Ferdinand se 
ridică şi urmă exemplul lui Dorle care îi servea pe meseni cu 
cafea. Discuţiile şi-au urmat cursul firesc, unii discutau despre 
ploaie, alţii despre plecare şi drumul spre casă, despre adevărul 
care te eliberează şi libertatea care-ţi oferă adevărul, şi despre 
vremurile schimbătoare. Eberhard porni de la acest subiect şi, 
cu toate că n-o spuse explicit, îşi dădură cu toţii seama că 
vorbea despre discursul anacronic al lui Jorg. 

— Există subiecte, probleme sau teze care într-o bună zi 
ajung să pară depăşite, chiar dacă n-au fost dezlegate în 
întregime. Pur şi simplu, sună fals. Cel care le abordează se 
izolează automat, iar cel care le abordează cu pasiune se face 
de râs. Când am început facultatea, toată lumea era cu 
existenţialismul. Când am terminat-o, o ţineau una şi bună cu 
filozofia analitică, apoi, cu douăzeci de ani în urmă, am fost 
martor la resuscitarea lui Kant şi Hegel. Nici problemele 
existenţialismului, nici cele ale filozofiei analitice n-au fost 
rezolvate sau epuizate între timp. Oamenii s-au săturat de ele, 
atâta tot. 

Marko îl ascultase cu atenţie. 

— Şi reapar tocmai pentru că n-au fost rezolvate încă. O 
să reapară şi RAF-ul, o să vedeţi. 

N-o să fie ce a fost mai demult. Dar o să se regrupeze şi-o 
să înfrunte capitalismul la nivel global, ştiind că are de-a face cu 
un fenomen care s-a întins pe tot globul. Dar o va face mai 
consecvent. 

Faptul că nu mai e la modă să vorbeşti despre oprimare, 
înstrăinare sau deprivare de drepturi nu înseamnă că ele au 


dispărut. In Asia, de pildă, tinerii musulmani ştiu împotriva cui 
trebuie să lupte, la fel şi cei europeni din suburbiile franceze. Cei 
din câmpia est-germană n-o ştiu încă, dar o simt. E un proces 
care-a intrat deja în fermentație. Dacă ne-am uni forţele... 

—  Teroriştii noştri se considerau parte integrantă a 
societăţii. Era şi societatea lor, pe care voiau s-o schimbe şi s-au 
gândit c-o pot face doar apelând la violenţă. Musulmanii vor să 
distrugă, nu doar să schimbe societatea în care trăim. Aşa că, în 
ceea ce priveşte marea coaliţie a teroriştilor, puteţi s-o uitaţi. 
Sau vă gândiţi că noul RAF o să creeze şi la noi un Oraş Divin, 
bombardând tot restul? îl întrebă Andreas pe un ton înţepat. 

Henner era cu gândul la mama lui. Uneori îl teroriza cu 
pretenţiile, reproşurile, schimonoselile şi mâţăielile ei sau cu 
observaţiile jignitoare, bine ţintite. Nu mai avea chef de 
convenţia „mă port frumos cu tine, te porţi frumos cu mine". 
Pentru ea, aşa ceva nu mai renta; de ce să fii drăguță cu cineva 
azi ca celălalt să se comporte frumos cu tine în următoare zi, 
când în ziua aia ai putea muri? Oare tot aşa gândeau şi 
teroriştii? Renunţaseră la reguli tocmai pentru că nu se alegeau 
cu nimic dacă le respectau cu sfinţenie? Pentru că, săraci fiind, 
n-aveau nici o şansă de reuşită sau, dacă erau bogaţi, nu-i mai 
interesa jocul, neavând nici o miză pentru ei? o întrebă pe 
Margarete. 

— Femeile ştiu cel mai bine cum stau lucrurile. Se ţin de 
reguli şi nu iniţiază altele; jocul e făcut de bărbaţi, iar ele sunt 
doar nişte femei. 

Există femei care încearcă să se convingă că, tocmai de 
aceea, nu sunt obligate să le respecte. 

Altele speră că dacă ajung să le respecte cu sfinţenie, vor 
atinge nivelul suprem, în care li se va bărbaţii. 

— Şi tu? 

— Eu? Eu mi-am căutat un colţ în care să mă pot juca de 
capul meu. Dar le înţeleg pe femeile care nu se simt vizate de 
regulile jocului. Şi nu mă mir c-au fost atâtea femei printre 
terorişti. 

— Tu ai putea să... 

— Dacă n-aş avea colţul meu, vrei să zici? îl întrebă 
râzând şi-l luă de mână. Mi-aş căuta altul! 

II strânse de mână şi-i aruncă o privire prin care-i atrase 
atenţia asupra lui Jorg. Stătea chiar în faţa lui. Stătea şi se holba 


în gol; după ce şi-a încheiat micul discurs, n-a mai spus, n-a mai 
băut şi n-a mai mâncat nimic. Arăta ca oamenii care şi-au făcut 
treaba şi care sperau să fi avut un impact asupra celorlalţi, dar 
dacă replica întârzia să apară, se împăcau şi cu asta, chiar dacă 
cu greu, ştiind că au conştiinţa împăcată. Fericit nu părea, dar 
arăta mulţumit. Şi atitudinea asta era la fel de nepotrivită ca şi 
discursul lui în ceea ce-i privea pe ceilalţi, atât de nepotrivită 
încât pe Margarete o cuprinse mila. Jorg era prizonierul propriilor 
idiosincrazii şi închipuiri. îşi ducea în spate carcera, probabil 
chiar dinainte să fi fost închis cu adevărat, şi Margarete nu ştia 
cum ar fi putut să scape de ea. Tăie o chiflă în două, pe o 
jumătate aşeză o felie de şuncă, pe cealaltă una de caşcaval și i 
le puse pe farfurie. 

— Jorg, mănâncă şi tu ceva! 

Jorg se uită din nou pe deasupra mesei şi privirile li se 
întâlniră. 

— i s-a răcit şi cafeaua. îţi fac mai fac una. 

— Ah, nu. Cafeaua rece te face frumos, nu ştiai? în 
închisoare primeam de multe ori cafea rece. 

— Dar nu mai eşti ia mcmsuare. oi eşu ucaiui de frumos. 

Jorg zâmbi din nou, relaxat, recunoscător şi încrezător, de 
parcă s-ar fi simţit răsfăţat de atâta bunătate. 

— Bine, mulţumesc. 

Margarete se ridică, îi luă cana, o goli în chiuveta din 
bucătărie şi aşteptă ca apa să înceapă să fiarbă şi să picure prin 
filtru. Auzi sporovăiala şi râsetele de la masa de dincolo. Uneori 
distingea câte un cuvânt: loc pentru grădină, salt revoluţionar, 
plăcintă cu prune, declaraţie de presă, şi se întreba oare despre 
ce era vorba. Se bucura deja de liniştea de după plecarea 
musafirilor. Oare Henner ce avea de gând? Urma să plece cu 
prima sau cu ultima tură — sau voia să stea până seara? 

Nu stabiliseră nici o întâlnire, nici aici, nici la Berlin. O 
noaptea întreagă au stat îmbrăţişaţi, apoi spate în spate, 
ascultându-şi respiraţiile. S-au ascultat reciproc, dar nu şi-au pus 
întrebări prea multe. Se întâmplaseră atât de puţine şi totuşi 
atât de multe între ei, încât Margarete îşi putea imagina orice. 
Nu se agita deloc. 

Când i-a pus cana pe masă, Jorg părea pierdut în gânduri. 

— Prea multă onestitate, îi spuse lui Ulrich cu un aer 
absent. 


Dar Ulrich insista să aducă radioul cu baterii al lui 
Christiane şi să asculte emisiunea în cadrul căreia se difuza 
discursul preşedintelui, care urma să înceapă în cinci minute. 

— Vă mai amintiţi că de revelion ne uitam tot timpul la 
Dinner for One şi la discursul preşedintelui? Ce glumă sinistră. 

Andreas îl aprobă. 

— O să vorbească şi despre tine. Mai bine să ştii ce are de 
ZIS. 

Aşadar, cineva aduse şi potrivi radioul. Crainicul le explica 
ascultătorilor că atunci când a acceptat să susţină discursul la 
Domul din Berlin, preşedintele a fost neclar în ceea ce priveşte 
subiectul ales. Se pare că voia să vorbească despre ceva ce-i 
preocupa pe oamenii acestor vremuri. Ascultătorii citiseră cu 
siguranţă anunţul din ediţia de dimineaţă a Siiddeutschen 
Zeitung, unde se comenta gestul preşedintelui care graţiase un 
terorist şi replica acestuia, declaraţia de război. Era cunoscut 
faptul că, în ultimele luni, preşedintele era preocupat de 
graţierea cât mai multor terorişti aşa ca n-ar îi tost de mirare 
dac-ar îi abordat şi acest subiect. In orice caz, chestia cu 
subiectul neclar a fost o idee grozavă din partea preşedintelui 
sau a consilierilor lui pe probleme de relaţii publice. Tensiunea 
creştea şi domul era plin. 

Jorg se uită uluit la Marko. 

— Tu ai făcut publică declaraţia aia pe care mi-ai arătat-o 
ieri? Cea în legătură cu care am zis că mă mai gândesc? 

— Da. Am verificat-o din punct de vedere juridic, n-au ce 
să-ţi facă. Dacăcţi reflectă dispoziţia, dacă se ridică la 
standardele tale estetice sau dacă-i place surorii tale - revoluţia 
nu se poate împiedica de chestii de genul ăsta. Aşa c-ar trebui s- 
o susţii. Alternativa ar fi să te faci de rahat. Pe jumătate serios, 
pe jumătate glumind, Marko ridică pumnul strâns: Oricum, 
conţine exact ce ne-ai spus azi-dimineaţă. 

Jorg dădu din cap obosit. Poate că Marko avea dreptate, îşi 
spuse, şi declaraţia era necesară, o consecinţă logică a spuselor 
sale din dimineaţa aceea. Dar poţi fi făcut una cu pământul şi 
dacă susţii adevărul şi nevoile. Cam asta se întâmpla, de fapt, 
de când ieşise de la închisoare. 

Vocea crainicului a fost înghițită de ultimele acorduri ale 
genericului, apoi urmă discursul de întâmpinare al episcopului, 
adresat preşedintelui. 


Acesta luă cuvântul. 

începu prin a vorbi despre fenomenul terorismului german 
din anii '70-'90, despre victime şi infractori, despre provocarea 
şi ocrotirea statului de drept, despre obligaţia de a respecta şi 
proteja omenirea. Această obligaţie presupunea o reacţie dură 
din partea statului în faţa fărădelegilor săvârşite de cei care îi 
atacau cetăţenii şi putere să acţioneze cu măsură în ceea ce 
priveşte instaurarea ordinii şi să încheie lupta imediat după 
eliminarea pericolului. Până la urmă, scopul suprem era pacea şi 
reconcilierea. In închisori rămăseseră doar trei terorişti. îi 
graţiase pe toţi. 

Voia să le dea tuturor de înţeles că terorismul german, la 
fel ca tensiunile şi rupturile din societatea din care făcea parte 
erau nişte tare ce aparţineau trecutului. Aveam de-a face cu noi 
ameninţări, unele chiar teroriste, pe care trebuia să le înfruntăm 
împăcaţi. 

„M-am ocupat de fiecare în parte şi chiar m-am întâlnit cu 
ei - mass-media a relatat despre asta. 

Fiecare dintre ei îşi încheiase socotelile cu trecutul. La 
închisoare nu e uşor să-l laşi în urmă, aici viaţa nu mai înseamnă 
decât trecut, şi celor trei nu le-a fost uşor. Am citit azi declaraţia 
unuia dintre ei, publicată ieri. Eu am interpretat-o drept o 
încercare de a termina cu trecutul şi, în acelaşi timp, de a-l 
păstra în propria biografie. Regret c-a dat o astfel de declaraţie. 
Dar înţeleg că este vorba despre cineva căruia nu i-a mai rămas 
suficient timp ca să-şi reorienteze viaţa şi care face acum o 
ultimă încercare disperată, ca mai demult, când se zbătea între 
cererea de grațiere şi rebeliunea sfidătoare." Preşedintele făcu o 
mică pauză. în public se auzeau şuşoteli, oamenii se foiau, se 
ridicau şi plecau. Preşedintele îşi continuă discursul, 
îndreptându-şi atenția spre rudele victimelor, spunând că 
înţelege dorinţa lor de a se face lumină şi de a primi măcar un 
semn din partea făptaşilor, din care să reiasă că aceştia se căiau 
şi le era ruşine pentru crimele comise. Cu atât mai mult regret 
se gândea la declaraţia lui Jorg. Le mulţumi reprezentanţilor 
bisericii pentru privilegiul de a-şi putea rosti discursul în dom - 
fusese locul perfect. 

Crainicul îi anunţă că îl ascultaseră pe preşedintele ţării 
care şi-a prezentat discursul anual în Domul din Berlin, în care a 
abordat problema graţierii ultimilor terorişti condamnaţi la 


închisoare. Urma un talk-show despre discursul preşedintelui. 
Crainicul indică ora la care avea să fie difuzat, precum şi numele 
participanţilor. Era vorba despre fiica uneia dintre victime, un 
terorist care se predase şi fusese eliberat mai demult, un 
jurnalist care-şi dedicase viaţa cercetării terorismului german, 
doamna ministru al justiţiei şi moderatoarea. Apoi crainicul 
predă legătura colegilor săi care transmiteau de la Wimbledon. 

6 Ulrich opri radioul. Nu vorbea nimeni. în timpul 
discursului, Jorg îşi trăsese scaunul în spate, stând picior peste 
picior, apoi cu picioarele lipite, cu coatele sprijinite pe genunchi 
şi capul în mâini. 

Acum simţea nevoia să se mişte, apropie scaunul de 
masă, vru să-şi toarne nişte cafea, dar nu reuşi nicicum. îi 
tremura mâna. Christiane se ridică, îi turnă în ceaşcă şi-şi puse 
cealaltă mână pe umărul lui. 

— Doar l-am rugat să nu vorbească despre asta şi m-am 
gândit că... 

jorg avea vocea stinsă, de parcă s-ar fî străduit să nu 
izbucnească în plâns. 

Andreas spuse: 

— Cu discursul ăla al tău n-a avut încotro. 

Cum să explice un preşedinte faptul c-a grațiat un terorist 
care acum declară război statului ? E adevărat ce-a spus? 

— Normal că nu, interveni Marko. Preşedintele a vrut doar 
să minimalizeze declaraţia lui Jorg. Asta fiindcă se tem de el şi 
încearcă să-l transforme într-un tolomac respingător, o 
caricatură. Dar oamenii noştri îşi dau seama de ce se întâmplă 
şi, de fapt, nici c-ar fi putut... 

— Termină cu trăncăneala aia idioată. E adevărat, Jorg? 

— Eu... 

— la mai taci şi tu cu examinările tale! Credeam că eşti 
prietenul lui, dar nu eşti decât un avocat care... 

— Lasă-l în pace, Christiane. Da, nu mai am mult de trăit. 
Sunt bolnav de cancer, l-am descoperit prea târziu, operaţia n-a 
reuşit şi nici tratamentul cu laser sau poate era prea târziu, în 
orice caz, a dat deja în metastază. 

— Şi cum de nu ştiu nimic? 

Jorg râse amar. 

— Am cancer de prostată. Nu mi se mai scoală, nu mă mai 
pot ţine - n-am cum să-i povestesc unei femei despre aşa ceva. 


Da, eşti soră-mea, dar totuşi... spuse şi se strâmbă, dând din 
cap. E clar acum, Dorle? Nici nu puteai să alegi mai prost. Nu 
voiam să-ţi zic - dar uite că acum au aflat cu toţii. Ce mai vreţi 
să ştiţi? Dacă „m-am zbătut între cererea de grațiere şi 
rebeliunea sfidătoare'? Da, m-am zbătut. Voiam să mai trăiesc 
puţin înainte de a mă nimici cancerul, chiar dacă nu mi se mai 
întâmplă mare lucru. Să miros pădurea şi praful umed într-un 
oraş în care n-a mai plouat de mult, să conduc cu trapa ridicată 
şi cu geamurile lăsate pe ulițele din Franţa, să mă duc la film, să 
mănânc spaghete şi să beau vin roşu cu prietenii mei. Zâmbi 
resemnat spre ceilalţi. 

Nu mi-am imaginat c-o să fie aşa de greu. Şi Marko m-a 
păcălit cu ideea c-aş mai putea juca un rol important şi că ceea 
ce am făcut nu e egal cu zero, fie că e vorba de exterior sau de 
interior. 

Nu-ţi reproşez nimic, Marko, nu tu mi-ai băgat ideile astea 
în cap. Sunt ale mele. Când am cerut să fiu grațiat, încă mi-am 
păstrat demnitatea. In schimb, când am discutat cu 
preşedintele... Tocmai primisem rezultatele de la laborator din 
care reieşea că era vorba de metastază şi el mi-a promis că 
rămâne între noi, dar am izbucnit, pur şi simplu. Mai bine m-ar fi 
nimerit în timpul unui schimb de focuri, acum douăş'cinci de ani. 

Christiane stătea în continuare lângă el, cu mâna pe 
umărul lui. 

— Din cauza asta te-am trădat atunci. Ca să nu ţi se 
întâmple aşa ceva. Nu am mai făcut faţă grijii pe care o simţeam 
pentru tine. Mă gândeam că nu de aia te-am crescut, ca să te 
împuşte poliţiştii. Şi că-ntr-o bună zi o să te bucuri foarte tare că 
trăieşti. îmi pare rău că te-am trădat şi că te-aş trăda şi acum, şi 
că ai cancer, şi nu vrei să mai trăieşti, şi că weekendul ăsta s-a 
complicat atât de mult. 

Plângea. 

Karin vru să se ridice, dar soţul ei o reţinu. în încăpere era 
linişte, afară se auzea şopotul ploii. 

Jorg ridică privirea. Lacrimile se prelingeau pe obrazul 
surorii lui şi de pe bărbie picurau pe podea. Christiane dădu din 
umeri - nu se mai putea repara nimic, nu mai exista nici o 
soluţie. 

Jorg îşi lipi capul de mâna ei. 

Când îl ridică din nou, îl întrebă pe Ulrich: 


— Mai e valabilă oferta? Când pot să-ncep lucrul într-unui 
dintre laboratoarele tale? 

— Când vrei tu. 

— Unde sunt laboratoarele astea? 

— în Hamburg, Berlin, Koln, Karlsruhe, Heidelberg - îţi mai 
aminteşti de cârciuma aia, în care jucam Doppelkopf când eram 
studenţi, înainte ca tu să fi renunţat la astfel de activităţi 
profane? Azi e unul dintre laboratoarele mele. 

— Păi, vedeţi? Am uitat-o până şi pe asta, că obişnuiam să 
joc Doppelkopf. Dar îmi place să mă întorc la origini. Nu suport 
să stau sub aripile tale ocrotitoare, Tia. Nu mi-ar face bine, nici 
mie, nici ţie. Vizite şi concedii, asta-i altceva. Dar să stăm sub 
acelaşi acoperiş, să ne vedem dimineaţă la micul dejun şi seara 
pe canapea, în faţa televizorului, să-mi expun scutecele în baie - 
nu, e exclus. 

Christiane dădu din cap. Se simţea prea uşurată ca să se 
poată opune. îşi trase nasul, îşi şterse lacrimile şi începu să 
adune tacâmurile şi vesela. 

— Stai jos, spuse Margarete punându-i mâna pe braţ şi 
Christiane se aşeză. Pivniţa e plină de apă, trebuie s-o pompăm 
cumva afară şi tare m-aş bucura dacă m-aţi ajuta şi voi. 
Pompierii sunt ocupați până peste cap cu şcolile, spitalele şi 
autorităţile locale, ştim povestea. Cred că într-o oră o să se 
oprească şi ploaia - ne vedem atunci? 

Cerul era în continuare întunecat şi ploua la fel de 
constant ca în dimineaţa sau în seara precedentă. Ulrich, care 
voia să ştie totul, nu se putea abţine să nu-i pună întrebarea: 

— Normal că te ajutăm, dar de unde ştii c-o să se 
oprească într-o oră? 

— Nu auziţi păsărelele? încep să cânte când ploaia 
urmează să se oprească în scurt timp. Aşa fac, nu ştiu de ce. 

Au tras cu urechea la zgomotele de afară şi au remarcat 
ciripitul şi sporovăiala păsărilor în ropotul ploii. 

După ce vasele şi tacâmurile au fost spălate, Jorg s-a dus 
să-şi caute fiul. In casă nu era, aşa c-o întrebă pe Margarete 
dacă exista vreun loc în grădină unde te puteai adăposti de 
ploaie, iar Margarete îi sugeră sera. li spuse că e nefolosită şi c- 
ar trebui dărâmată, dar că o bucată din acoperişul de sticlă a 
rămas intactă şi, atunci când plouă, obişnuieşte să mai stea pe 
acolo, pe o cadă răsturnată. 


Margarete a avut dreptate, ploaia se domolise. 

Dar Jorg uită indicaţiile privind drumul spre seră de îndată 
ce se despărţi de ea. O luă drept înainte şi ajunse ud leoarcă la 
destinaţie, zărindu-l, în sfârşit, pe fiul său. Se aşeză lângă el fără 
să-i spună nimic şi, pentru moment, se bucură că acesta nu se 
ridică să plece. îngheţase şi i-ar fi plăcut să se bată pe piept şi 
pe şolduri ca să-şi pună sângele în circulaţie. Dar nu voia să 
rişte şi să-şi îmbrâncească din greşeală fiul, să-l alunge. 

Aşa că nu se mişcă şi privi cum plouă din ce în ce mai 
mărunt şi mai încet. Apoi spuse: 

— Chiar ţi-am scris o grămadă de scrisori. 

Ferdinand îi răspunse cu întârziere. 

— O să-i întreb pe bunici de scrisori. 

O spuse de parc-ar fi fost vorba de un mizilic. 

Lui Jorg îi luă ceva timp ca să formuleze fraza următoare. 

— Ştiu că v-am rănit, şi pe maică-ta, şi pe tine. 

Aşteptă să-i vadă reacţia. Văzând că aşteaptă degeaba, 
continuă: E atât de simplu să ceri iertare, doar e vorba de 
câteva cuvinte - şi totuşi, atât de greu când te gândeşti la ce-ai 
făcut. Nu reuşesc s-o fac. Mă pierd tot timpul. 

Ferdinand îi aruncă o privire scurtă tatălui său. II judecă 
într-o clipă. 

— Ai şi uitat ce-ai zis aseară şi azi-dimineaţă? 

N-are de ce să-ţi pară mai rău de mama decât de 
victimele tale. De mine, nici atât, că n-am murit încă. 

O spuse pe un ton atât de dispreţuitor, încât Jorg se temu 
din nou că în clipa următoare o să se ridice şi-o să plece. încercă 
să găsească o replică mai reţinută. 

Dar fiul lui i-o luă înainte. 

— Să nu crezi că m-a înduioşat povestea cu cancerul şi cu 
scutecele. Sincer, mi se rupe. 

„Ne mai întâlnim ?" - asta voia Jorg să-l întrebe pe fiul său. 
Dar n-avea curajul. 

— Pot să-ţi scriu ? îmi dai adresa ta ? Christiane o are doar 
pe cea a bunicilor tăi. 

Ferdinand bătu în defensivă: 

— Dar ce vrei de la mine? 

Jorg simţea că viitorul lor depindea de răspunsul la 
această întrebare. Ce-ar trebui să-i spună? De ce n-a vorbit 
despre fiul lui atunci când a ţinut discursul ăla despre lucrurile 


importante ale vieţii? Nu se gândise la el. Cât a stat la 
închisoare, s-a obişnuit să nu se mai gândească la el. îi spuse: 

— Aş vrea să mă pot gândi la tine. 

— Dacă-n închisoare n-ai avut timp să te gândeşti, în 
libertate n-o s-o faci nici atât, îi spuse Ferdinand ridicându-se şi 
plecând. 

— Eu... 

Dar Jorg nu strigă după fiul lui că nu despre timp era 
vorba. Ferdinand n-avea cum să fi vorbit serios. Se uită după el 
şi i se păru că se mişcă la fel de greoi ca şi el, când se simţea 
urmărit sau se urmărea pe sine. Recunoscuse şi atitudinea 
defensivă, ironia şi bruscheţea. lar asta îl înduioşa şi îl întrista în 
acelaşi timp. Da, acest tânăr era chiar fiul lui. Da, era la fel de 
vulnerabil ca el. îi transmisese până şi copilăria şi maturizarea 
fără mamă. 

Ploaia se oprise. Jorg îşi privi ceasul. Avea timp să-şi facă 
şi bagajul înainte de-a începe misiunea „pivniţa". Cineva avea 
să-l ducă până la Berlin, unde urma să se urce în tren, să-şi 
găsească o cameră dis-de-dimineaţă şi să înceapă serviciul de 
marţi. Cine ştie, poate chiar o să-i placă munca de laborant şi 
mai ales oamenii care o să-l lase în pace, văzând că face o 
treabă bună. 

în drum spre casă se întâlni cu Margarete şi Henner. 

— Vezi? spuse ea privind spre cer, întinzând braţele. 

— Văd, văd, îi răspunse râzând. 

— Chiar a râs, îi spuse Margarete lui Henner după ce s-au 
îndepărtat. 

— Trebuie să fii un tip dur de tot dacă eşti terorist şi omori 
oameni. 

— Tu eşti un tip dur? 

— Dacă eşti jurnalist şi scrii articole despre oameni care-i 
omoară pe semenii lor, eşti... Nu ştiu, Margarete. Nici nu ştiu 
dac-aş vrea să mai fiu jurnalist. Nu ştiu cum o să mă descurc cu 
maică-mea. Sau cu femeile. în dimineaţa asta nu prea mă simt 
limpede la cap. 

— Banca s-a udat - trebuia să ştiu, s-aduc o cârpă, ceva. 

Henner se aşeză. 

— Hai, stai pe genunchii mei! 

Margarete se înroşi. 

— Te-ai ţicnit. 


— Nu, spuse el şi râse vesel, nu m-am ţicnit. 

Vreau să stai la mine în poală. 

— Dar banca aia... 

Henner se bătu pe picioare cu un gest ademenitor. 
Margarete se aşeză cu maximă precauţie. 

— Vezi că se poate? îi spuse el, cuprinzând-o de mijloc. 

Avea aceeaşi senzaţie: că ţine un trunchi de copac sau o 
stâncă şi că nimic nu-l mai poate smulge de acolo. Greutatea ei 
îl ţintuia locului, simţea că face corp comun cu banca. După ce 
Margarete se relaxă, braţele i se înmuiară şi se lipi de el, apoi îşi 
odihni capul în curbura răcoroasă a gâtului lui. 

— Mai poţi ? Nu sunt prea grea ? îl întrebă. 

Henner scutură din cap. 

Margarete adormi şi se trezi în braţele lui. 

— Trebuie să plecăm? 

— Ai dormit doar câteva minute. Mai avem timp. Vrei să... 
crezi c-ai putea să... 

Acum Henner era cel care se înroşise. 

— Ce e? 

— Pot să stau puţin la tine în poală ? 

Ea râse şi se ridică. 

— Haide! 

Se aşeză şi-l trase în braţele ei. Henner nu reuşi să se 
cuibărească aşa cum şi-ar fi dorit. Era prea corpolent pentru ea? 
Era prea greu? Oare-l dispreţuise pentru că-şi satisfăcuse 
dorinţa asta copilăroasă de a sta în poala cuiva? Henner 
suspină. 

Margarete îi şopti. 

— E-n regulă. 

Henner se lăsă, dar nu cu toată greutatea, şi dorinţa lui de 
a sta în poala cuiva i se păru cea mai normală din lume. Totul 
era în regulă, într-adevăr. 

— Mai avem timp ? 

— Nu. Ne mai vedem? 

— Da. 

— Bine. 

Henner se ridică energic, îi î 
trase în sus. 

Se puseră cu toţii pe treabă. Cele două cupluri căsătorite 
sosiră împreună; se întâlniseră la maşini, în timp ce-şi încărcau 


ntinse mâna lui Margarete şi o 


bagajele. Or să se mai întâlnească, poate la Salzburg sau la 
Beirut? 

Marko şi Andreas stăteau şi se certau, până când Jorg se 
duse la ei şi le spuse că nu are de gând să dea în judecată ziarul 
pentru declaraţia publicată fără autorizaţie. S-a întâmplat, asta 
e. lise o întrebă pe Christiane dacă-i poate închiria o cameră 
pentru scris în concediul următor. Dorle se lipi de Ferdinand şi-i 
spuse ceva la ureche, apoi îl mângâie pe braţ, pe spate şi pe 
obraz, iar lui îi plăcea, dar se simţea şi jenat, fiindcă voia să pară 
neîndurător în faţa tatălui său. Toată lumea era gata de drum. 

Margarete se uită la fiecare, pe rând. 

— Apa ajunge până la glezne. Ar fi bine să vă scoateţi 
pantofii şi ciorapii şi să vă suflecaţi pantalonii peste genunchi. E 
murdară şi o să ne stropim - n-aveţi nişte haine mai proaste? 
Dorle? 

Tricoul ăla n-o să mai fie roz când o să terminăm. 

Până la urmă, se rezumară la pantalonii suflecaţi şi la 
picioarele goale. îndesară ciorapii în pantofi şi îi aşezară unii 
lângă alţii - aliniaţi, ca taxiurile din faţa Operei. Margarete îi 
organiză într-un şir care se întindea de la pivniţă până la grădină 
şi înapoi până la geamul pivniţei. 

— Ne scnimoam ia tiecare zece minute, ca sa nu ne 
plictisim. Am doar şapte găleți, aşa c-o să avem tot timpul un 
moment de respiro. 

Marko umplu prima găleată şi i-o aşeză lui Andreas pe 
prima treaptă. Găleata trecu prin mâinile lui lise, Jorg şi 
Ingeborg, ajunse de la Ferdinand la Margarete, de la ea la Ulrich 
şi pe urmă la Karin, care o goli pe pajiştea de lângă casa din 
grădină şi i-o întinse lui Henner, care o aruncă spre Dorle, de 
unde ajunse la Christiane, care o lăsă în jos prin geam, pe lângă 
Eberhard, şi ateriză în mâinile lui Marko. 

Marko îi transmitea găleata lui Andreas cu atâta elan încât 
reuşi să-l stropească de fiecare dată. Jorg era binevoitor, aşa că 
se apleca de fiecare dată când prelua găleata de la lise şi se 
ridica pe vârfuri când i-o întindea lui Ingeborg. 

Nu-i de mirare că în două minute se făcu leoarcă de 
transpiraţie. Ferdinand, Margarete şi Ulrich stăteau în plin soare, 
razele reuşind să pătrundă printre nori. Se simțeau bine şi 
glumeau cu Henner, Dorle şi Christiane, numindu-i nişte 
pămpălăi care abia ridicau o găleată goală, spre deosebire de ei, 


musculoşii, muncitorii fruntaşi, capetele luminate împotriva 
capetelor - ba nu, a găleţilor seci. Karin scutură găleata goală cu 
un gest victorios. La primul schimb de locuri, Andreas se ciocni 
de Marko, trântindu-l cu fundul în băltoacă. La cel de-al 
doisprezecelea schimb, când Marko ajunse sub geamul pivniţei 
şi Andreas trebuia să scoată apa, Marko încercă aceeaşi schemă 
cu tovarăşul său de muncă. Dar Andreas îi intui planurile. Apoi 
nivelul apei scăzu atât de mult încât găleata nu se mai umplea, 
afetfel că Margarete scurtă rândul şi îi trimise pe Christiane şi pe 
Eberhard la dat cu mătura, ca să împingă spre ieşire restul de 
apă din fundul pivniţei. 

Toată lumea era ocupată, dacă nu cu găleata, atunci cu 
mătura, cu picioarele şi cu hainele ude, cu vecinul şi cu cel din 
faţă sau cu propria persoană. lise era singura spectatoare: se 
uita la Marko şi Andreas care se ciondăneau, la Dorle şi 
Ferdinand care nu ştiau dacă să se îndrăgostească sau nu unul 
de celălalt, la Margarete şi Henner care erau siguri c-or s-o facă, 
la cele două familii radiind de sentimentul apartenenţei şi al 
firescului, la Christiane care părea uşurată de faptul că bomba 
fusese dezamorsată sau că explodase fără a provoca prea multe 
pagube, la Jorg care se bucura că deocamdată nu trebuie să se 
priceapă la nimic altceva în afara mânuirii măturii şi a găleţii. 
lise îl privi pe fiecare în parte, fascinată de tot ce vedea: de 
spectacolul colaborării, de coordonarea corpului şi a mâinilor, de 
contopirea sentimentelor de simpatie sau aversiune într-o 
sarcină comună. Ar fi trebuit să-l lase pe Jan să fie părtaş la 
asta? Oare planificarea atentatelor şi punerea lor în practică 
semăna cu scena de aici? Sau presupunea coordonarea unor 
abilităţi izolate, independente? 

Prietenii aveau să se despartă la fel cum s-au adunat 
laolaltă, formând un cerc complet. Nimic n-o să rămână din 
cercul ăsta, îşi spuse melancolic. Apoi râse. Pivniţa! Pivniţa a 
fost golită de apă. 

Se aşezară la masa de pe terasă pentru ultima oară. Erau 
epuizați, bucuroşi, prezenţi doar pe jumătate, cu cealaltă 
jumătate fiind deja pe drum sau chiar acasă. Lui Ulrich îi trecu 
prin cap ideea să pună în circulaţie o foaie pe care fiecare să-şi 
treacă adresa de e-mail şi numărul de telefon. 

Dar o lăsă baltă. Karin nu spuse nici o rugăciune de drum 
lung, Christiane nu îşi luă rămas-bun ca o gazdă, Jorg nu le 


mulţumi pentru că l-au ajutat să se simtă mai bine în libertate. 
Băură doar apă şi nu vorbiră prea mult. Priviră spre parc. Un 
vânt puternic alungase norii şi cerul era de un azuriu strălucitor, 
copacii, tufişurile şi casa luceau de curăţenie. Apoi se ridicară la 
unison. Karin şi soţul ei îi luară pe lise şi pe Jorg la Berlin, 
Ferdinand preferă să meargă cu Marko. înainte să plece, însă, îi 
dădu Christianei un bileţel cu adresa şi numărul lui de telefon. 
Dacă voia, putea să i-l dea tatălui său. Christiane şi Margarete 
ieşiră în faţa porţii şi le făcură cu mâna până când maşinile 
dispărură dincolo de orizont. 

Vineri Sâmbătă Duminică 

Sfârşit... 


Tiparul executat la S.C. Polirom ABB S A. 
Str. Bucium, nr. 34, laşi 700265 Tel.: (0232)230323; Fax: 
(0232)230485