Jennifer Johnston — Barbatul de la gara

Jennifer Johnston 


Raftul 
Denisei 


JENNIFER JOHNSTON 


Barbatul de la gara 


Traducere din engleză și note de 
ANTOANETA RALIAN 


THE RAILWAY STATION MAN 


HUMANITAS FICTION 
2009 


Tatălui meu, cu dragoste și admiraţie 


Izolare. 

Ce cuvânt grandios. 

Însingurare. 

Legătura dintre ele oferită de dicţionar mă privește drept în 
ochi, mă fixează. 

A nu-ţi găsi un loc. Singur sau separat; a căuta să te ţii 
deoparte, de unul singur; a te izola, a te detașa, a te desprinde 
de celelalte lucruri și persoane; a te însingura. 

Bătrânul Dicţionar Oxford îţi clarifică, îţi lămurește noţiunile. 

In clipa de față, când scriu aceste cuvinte, cerul e imens și 
aproape gol, nicio pată, nicio dâră de nor, nici măcar fâlfâitul 
îndepărtat al unei ciocârlii micuţe. 

Pe vremuri se mâncau limbi de ciocârlie. Am citit în nu știu ce 
carte că erau considerate o mare delicatesă. Acum, cel puţin, 
suntem scutiți de asemenea oroare. Ciocârliile sunt libere să 
cânte. Să se bucure în tihnă de spaţiul cerului gol. 

Sunt despărțită de cântul lor, ca și de alte realităţi, prin sticla 
subţire a geamurilor care alcătuiesc un perete întreg al 
atelierului pe care l-am construit sus pe coasta dealului, chiar 
deasupra vilei mele. Și lucrul ăsta sună grandios. 

Ca să fiu corectă, și tocmai în numele corectitudinii mă lupt cu 
cuvintele în locul culorilor, structurilor, luminii, umbrei, adică al 
tiparelor vizuale, ideea construirii atelierului meu i-a aparţinut 
lui Damian, care a și tradus-o în fapt și mi l-a înjghebat din 
rămășițele a trei șoproane dărăpănate. Am dorit ca acolo să 
captez marea, să o am doar pentru mine. Primăvara, vara, 
toamna, iarna să o pot urmări cum își schimbă chipul. Dimineaţa 
și seara, izolată de însăși realitatea ei. Bubuind, frământându- 
se, împrăștiind cioburi și așchii de furie. Răbufniri de vânt 
răscolitor despicând brazde în valurile adânci, cenușii, sticloase. 
Le pot contempla. Știu că această contemplare este izolarea 
mea. Nu am alt rost. 

Uneori visez catastrofe. 

Imi aduc aminte, întâmplător, la lumina zilei, de zgâlţâirea 
caselor, atunci când s-a produs explozia. Ferestrele, luate prin 
surprindere, au crăpat, unele chiar s-au sfărâmat în ţăndări, și 
zile întregi mirosul de fum a plutit prin cele mai neașteptate 
locuri. 

Dar acum, aici, sticla e trainică. 

Meleagurile astea sunt cam pustii. Nimeni nu le vizitează. 


Uneori tresar doar când pisica lipăie pe podea și vine să se frece 
de piciorul meu. Nici ei nu-i prea place locul ăsta. Se foiește 
câteva minute, pe urmă se uită cu o aroganță de nesuportat la 
pânzele sprijinite de pereţi. Dacă e o zi însorită, s-ar putea să se 
cuibărească un răstimp în căldura ferestrei, dar mai devreme 
sau mai târziu se retrage înapoi în vilă, la confortul pernelor și al 
aparatelor care ne fac să toarcem și care ne oferă amândurora 
căldură și curăţenie și hrană. 

Acum am un șevalet. L-am cumpărat pe o groază de bani, 
după prima mea expoziţie. Mi-am spus că, poate, o să mă simt 
și eu un artist adevărat, și nu doar o entuziastă noctambulă. Dar 
nu folosesc prea des șevaletul. M-am obișnuit să stau pe vine, 
să mă ghemuiesc pe podea. Cred însă că, pe măsură ce o să 
îmbătrânesc și o să devin mai puţin flexibilă, o să încep să mă 
bucur de prezenţa șevaletului. Forma lui conferă oarecare 
rafinament atelierului. Și Damian e de aceeași părere. 

Casa e situată destul de sus pe coasta dealului. Pe ferestre 
privesc spre apus, peste câmpii zdrenţuite, bolovani împrăștiați 
și tufișuri joase, pipernicite și peste crestele dunelor, până 
dincolo, la golful larg. Spre sud, o palmă de uscat golașă, 
stâncoasă, iar spre nord, o lungă fâșie de nisip. De aici nu se 
vede nici urmă din sat sau din golful mic de unde, în dimineţile 
liniștite de vară, pornesc bărcile de pescuit. Cât de romantic 
sună toate astea! Așa e când simt îndemnul să stau la fereastră 
și să urmăresc cum cele șase bărci, Enterprise, Cailin Bán, Girl 
Josie, Queen of the Sea, Mary Lou și Granuaille lunecă pe marea 
liniștită. În zilele mohorâte, în zilele apăsătoare, nu am chef să 
le privesc, pentru că arată urâte și neliniștitor de vulnerabile. 
Satul e ca oricare alt sat de prin părţile astea din nord-vest, cu 
casele și prăvăliile agăţate de marginile unei șosele de un 
negru-albăstrui. Pătrunzi în sat trecând pe lângă noua biserică, 
vulgară, triumfătoare, deplasată în peisajul acela aproape rigid. 
Vreo trei, patru prăvălii, vreo două cârciumi, biroul oficial de 
pariuri, câteva case, hotelul și, la capătul satului, noile 
proprietăţi imobiliare: două dreptunghiuri de case, cu antene de 
radio ţâșnind din fiecare acoperiș. În timpul verii, prăvălia lui 
Sweeney și cea a lui Doherty vând găleţele și lopeţi din plastic, 
viu colorate, cărţi poștale ilustrate, înfipte în niște dispozitive 
rotitoare, și ambele prăvălii și-au instalat aparate de îngheţată. 
În vâlceaua dintre sat și dune e un loc destinat parcării rulotelor, 


în care se adăpostesc permanent sute de rulote discret ferite de 
drumul public. O mare sursă de prosperitate. 

Dacă te uiţi cu atenţie, poţi desluși, risipite pe câmpiile din 
jur, rămășițe ale satului așa cum arăta cu multă vreme în urmă. 
Frontoane năruite și mormane de pietre sfărâmate și de moloz, 
legate de vestigiile unor drumuri ce șerpuiau printre stânci și 
tufe de ierburi sălbatice. Câteva case au mai rămas în picioare, 
renovate, cu acoperișuri de ardezie și cu verande închise cu 
sticlă, menite să le apere de vânt. Cele mai multe sunt casele de 
vacanţă ale unor oameni din Dublin și Belfast, ba chiar și din 
Anglia. Cu toate că din sat nu se vede marea, îi simţi mirosul 
sărat și izul greu al algelor împinse pe nisip de valurile 
furtunoase ale iernii. În zilele burzuluite, auzi mugetul talazurilor 
și scrâșnetul pietrelor aruncate pe nisip. 

La vreo două mile depărtare de sat, de partea aceluiași deal, 
se găsește gara. 

După desființarea staţiei de cale ferată în 1940, clădirea 
pătrată, de piatră, a rămas nelocuită, geamurile cabinei de 
semnalizare s-au spart, iar treptele de lemn au putrezit, la fel ca 
barierele trecerilor la nivel. Rugi de mure și bălării au năpădit 
spaţiile dintre șine, iar peroanele au fost invadate de ierburi 
groase și de buruieni. Astea toate s-au petrecut până în urmă cu 
trei ani, când englezul a cumpărat gara și, împreună cu Damian, 
a restaurat-o și a renovat-o, de n-ai fi putut crede că îndurase 
aproape patruzeci de ani de paragină. Acum însă, e iarăși o 
ruină și bălăriile încep din nou s-o ia în stăpânire. Depozitul de 
unelte de lângă trecerea la nivel s-a dărâmat aproape în 
întregime când s-a produs explozia și o parte din fațada clădirii 
a fost grav avariată. Nimeni nu s-a mai sinchisit să o refacă sau 
măcar să înlăture molozul, și nici nu cred că o va mai face 
cineva vreodată. Clădirile au rămas în picioare și, probabil, vor 
continua să stea acolo până când se vor prăbuși și vor ajunge 
monumentul în ruină a patru oameni morți. Patru morți violente 
Şi, ca să reproduc cuvântul lui Roger, „inutile”. 

Şi cine-i femeia aceea, cu o pisică, femeia care s-a retras pe 
coasta unui deal și, în dimineţile senine de vară, urmărește 
bărcile pescarilor? 

Nădăjduiam să nu fie nevoie să explic. Explicaţiile sunt 
plicticoase atât pentru scriitor, cât și pentru cititor, dar, dat fiind 
că am descris locul, cred că trebuie să descriu și persoana; să o 


schiţez; bănuiesc că ăsta ar fi cuvântul mai potrivit: să schiţez 
persoana. 

Numele meu e Helen. Nu e numele pe care mi l-aș fi dat eu 
dacă aș fi avut posibilitatea să aleg, dar m-am deprins să-l port. 
Două brățări de riduri îmi încercuiesc încheieturile mâinilor. 
Trupul mi-e încă neted și alb, stropit plăcut, ici-colo, cu aluniţe 
maronii; cu toate acestea, nu-mi face mare plăcere să mă 
privesc în oglindă, văd prea multă carne și prea multă mândrie. 

M-am născut în 1930, într-o zi de duminică. Ziua din 
săptămână în care te-ai născut mi se pare întotdeauna 
importantă. Copilul născut în zilele de sărbătoare e arătos și vioi 
și bun și vesel. Asta-i, cel puţin, impresia pe care am făcut-o eu 
asupra majorităţii prietenilor mei. 

Viaţa mea s-a bazat mereu pe multă siguranţă. 

Despre război am aflat de la radio. Denumirile folosite în acel 
joc îndepărtat mi-au rămas întipărite în minte; El Alamein, 
Monte Cassino, Dunkerque, Leningrad, Arnhem, Hiroshima, 
Ypres, Balaclava, Waterloo, Culloden, Agincourt, Crecy. Ceva 
mai aproape de noi, Drogheda, Boyne, Wexford, și alte nume. 
Simple cuvinte în cărţi, în ziare, în aer, încă o dată vom fi 
folosiți, dragi prieteni, ne vom apăra țărmurile, iar domnii din 
Anglia, odihnindu-se acum în paturi moi, nu au altceva să ne 
ofere decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare. Simple cuvinte la 
intervale regulate. Primeam în timpul războiului cutii de lemn cu 
ceai din America și calupuri delicioase de unt galben, trimise de 
prietenii de la ţară, iar la petreceri nu mai existau sendvișuri cu 
banane. Astea erau realităţile. 

Eu desenam și pictam. E singura amintire pozitivă în ceea ce 
privește educaţia primită. Atitudinea mea în fața întregului 
proces de învăţământ era una de rezistenţă pasivă. Ceva din 
mine se împotrivea la ceea ce mi se oferea. Dar nu protestam. 
Nu încălcăm regulile, mai curând am dormit parcă cu ochii 
deschiși cea mai mare parte din traiectoria a zece ani de 
învățământ. Letargia mea îi obosea și, până la urmă, m-au lăsat 
să mă dau la fund și să desenez. Buzunarele îmi erau doldora de 
creioane cu vârfuri bine ascuţite, care se rupeau dacă le apăsai 
prea tare pe hârtie, sau cu vârfuri moi, rotunjite, care lăsau 
urme cenușii pe pagină și se întindeau ca niște pete dacă le 
frecai cu degetul cald. Profesoarei de desen nu-i plăcea când 
făceam așa ceva. Ea ţinea la perspectivă, la linii drepte, la culori 


care se potriveau între ele și se păstrau întemniţate în 
perimetrul cadrului. Cele mai îndrăzneţe aspirații ale ei, în ceea 
ce ne privea, se limitau la posibilităţile noastre de a desena 
perfect capacul unei cutii de carton. „Uite așa!” ne spunea, și 
creionul ei aluneca pe hârtie lăsând în urmă linii drepte, 
unghiuri, înălţime și adâncime. Adormeam din nou. 

Când, în cele din urmă, mi-am convins părinţii să mă înscrie la 
Colegiul de Artă, aveam mari așteptări, așteptam producerea 
unor revelații, atât artistice, cât și spirituale. În momentul acela 
simţeam nevoia unei anumite revelații. Firește, nu s-a întâmplat 
nimic. Nu aveam nici priceperea, nici energia de a înţelege că 
noi înșine trebuie să ne creăm propriile miracole. Mă simțeam 
din nou ca în anii de școală. Şi iarăși m-am retras în somnolenţă. 
Am părăsit Colegiul de Artă cu niște note oribile și cu o 
aversiune confuză faţă de artă, sub toate formele ei. Îmi 
amintesc cu claritate de un amurg de vară, la o săptămână 
după sfârșitul ultimului meu semestru, când am cărat în fundul 
grădinii, în spatele terenului de tenis, toate caietele mele de 
schiţe, picturile mele pe pânză, tablourile înrămate de pe pereţii 
camerei mele, și le-am dat foc. A fost necesar să fac mai multe 
drumuri prin casă, sus în camera mea și apoi jos, pe scări, să 
străbat holul și să ies pe ușa laterală. Prundișul din grădină 
scrâșnea sub picioarele mele. 

Soarele abia de se mai vedea deasupra gardului viu, înalt, 
care ne ocrotea de priviri indiscrete. Am stivuit cu grijă tot 
blestematul de calabalâc al existenţei mele într-o piramidă, pe 
care am aprins-o cu chibriturile Friendly, cu măciulii roz. Pe 
măsură ce hârtiile se încreţeau și se ondulau prefăcându-se în 
cenușă, fumul alb se despletea, înălțându-se deasupra gardului 
viu și apoi dispărând. Cerul strălucea într-un albastru profund, 
de parcă fusese smălţuit de un vechi maestru italian. La o 
distanță de trei grădini, se juca o partidă de tenis. Auzeam 
glasurile jucătorilor și pocnetele mingii. Am stat lângă foc până 
n-a mai rămas altceva decât o grămăjoară de cenușă 
pâlpâitoare, a cărei inimă se stingea. Când m-am întors în casă, 
soarele asfinţitului se reflecta în geamurile dinspre apus. Mama 
stătea în ușa salonului. 

— Ce-ai făcut acolo? m-a întrebat. Ești mânjită toată de 
funingine pe față. 

— Am ars niște lucruri. 


— Ce lucruri? Sper că n-ai stricat iarba. 

— Un teanc întreg de gunoaie. Chestii de care nu mai aveam 
nevoie. 

— Sper că nu erau haine. Ştii că vreau să trimitem hainele 
vechi la bazarurile de caritate. 

— Nu erau haine. 

Curând după aceea m-am logodit cu Daniel Cuffe. 

Nu-mi aduc aminte de niciun fel de exaltare. Poate că din 
cauza trecerii timpului, și nu pentru că n-ar fi existat. 
Fotografiile care mi-au rămas de la el sunt ca fotografiile unor 
cunoștințe din trecut. Nu simt nicio emoție când îl văd șezând 
pe o plajă, sau în picioare lângă un răzor de flori din grădina 
părinţilor mei, cu ochii ușor mijiţi în lumina asfinţitului. 

La început, când m-am măritat cu el, era profesor de 
matematică la liceul din Kingstown. Imi dau seama, după 
instantaneele fotografice, că era un bărbat frumos, cu ochi mari 
și un zâmbet prietenos. Dacă ar mai fi trăit, s-ar fi îngrăşat 
puţin, probabil, în felul în care bărbaţii care au avut o constituţie 
atletică în adolescenţă se îngrașă pe măsură ce duc o viaţă 
sedentară. Probabil că ar fi chelit un pic și ar fi avut necazuri cu 
dinţii, așa cum au de obicei irlandezii. Cânta cu o voce 
frumoasă. p 

„Nu aţi văzut-o pe domnița mea coborând in grădină? Imi 
aduc aminte că asta era o adevărată piece de resistance a lui. 
„Nu aţi văzut-o pe domniţa mea, jos in grădină, intunecând 
soarele cu a pletelor ei aurii lumină? \mi plăcea să cred că 
vorbea despre mine în cântec, despre pletele mele aurii, dar nu 
cred că era în stare de atâta galanterie. 

Am închiriat un apartament mic la parterul unei case 
victoriene, dincolo de Blackrock. Fereastra din faţă dădea spre 
un zid scund și spre calea ferată care taie întinderea dinspre 
Golful Dublin. O priveliște absolut urbană, dar nu lipsită de 
frumuseţe, care-și schimba mereu înfățișarea după lumină și 
după vânt: albastră, cenușie, verde, iar seara fumuriu-purpurie, 
ca lămpile aprinse în casele joase; lanţuri de lumini împrejmuiau 
marea întunecată. Noaptea, cerul de peste inima orașului 
scânteia, iar farul trimitea semnale luminoase. Luminile Zidului 
de Apărare, ale Zidului de Nord, ale Zidului de Sud, Dun 
Laoghaire, iar în nopţile de vară păcloase sirenele de ceaţă 
mugeau una către cealaltă. O muzică îndepărtată, răscolitoare. 


Foarte rar deslușeam contururi clare, cea mai mare parte din 
acoperișuri păreau să se topească în cer, zidurile păreau să 
crească din pământ, marea, cerul, dealul Howth, toate păreau 
contopite, făcând parte unul din celălalt, umbrite și aruncând 
umbre, fără colțuri și ascuțţișuri. Fiecare an avea însă câteva zile 
atât de cristaline, încât puteai distinge realităţile - materiale de 
granit, ardezie și sticlă -, iar îndepărtatele ziduri ale mării 
deveneau tridimensionale. Dealul Howth venea mai aproape, 
afirmându-și soliditatea. În asemenea zile, oamenii se uitau cu 
mirare la cer, clătinau din cap și spuneau: „Vine ploaia”. 

Și întotdeauna aveau dreptate. 

Pe atunci s-a născut Jack. Patru kilograme o sută și cu toate 
facultăţile intacte. Bănuiesc că eram fericită și îngrijorată. Toate 
mămicile tinere sunt îngrijorate, majoritatea sunt, probabil, și 
fericite: și-au găsit locul, au împlinit rostul firii, ţin în braţele lor 
și ceva bun de iubit, înfofolit cu grijă. 

A mai fost și o fetiţă. A murit curând după naștere, victimă a 
nepotrivirii de sânge. Îmi aduc aminte cu ascuţime durerea cu 
care am urmărit-o murind, nu pentru că o iubeam, nu avusesem 
încă timp s-o iubesc, ci pentru faptul că nu i se oferise altă 
alegere decât moartea. Nu intenţionez să cad în sentimentalism, 
nu vreau decât să expun faptele și, cu toate că scurta ei 
existenţă nu are nicio legătură cu cele ce s-au întâmplat cu 
optsprezece luni în urmă, conceperea și moartea fetiţei fac 
parte din mine. Zece ani mai târziu ne-am mutat de la Dublin la 
Derry, unde Dan a fost numit șeful catedrei de matematică 
dintr-un liceu important. De anii aceia îmi amintesc foarte puţin. 
Ceea ce e, probabil, un lucru bun, altminteri aș putea să vă 
plictisesc cu amănunte domestice anoste. Faptul că singurul 
lucru pe care mi-l amintesc cu claritate este doar sfârșitul 
căsătoriei și până și această amintire pulsează încă în mintea 
mea din motive pe care majoritatea oamenilor le-ar considera 
greșite mi se pare o reflectare ciudată a celor douăzeci și mai 
bine de ani de căsătorie. S-a întâmplat cu puţin înainte de 
Crăciunul din 1975 și eram singură acasă. Stăteam în faţa 
focului. Simţeam cum se răspândește căldura în mine. Pe 
podea, în jurul meu, erau împrăștiate felicitări de Crăciun. Daniel 
se plângea întotdeauna că le trimiteam prea târziu - o lipsă de 
politeţe. El plecase să facă o vizită părinţilor unui elev din clasa 
a șasea. Îmi amintesc până și numele băiatului: George 


Cranston. Tatăl lui era ofiţer de poliţie. De câteva zile îmi 
simţeam umerii înţepeniţi și căldura focului îi mai înmuia. Am 
auzit soneria ţărâind. Am înșurubat capacul stiloului și l-am 
așezat cu grijă pe jos, lângă plicurile încă nescrise, apoi m-am 
ridicat şi m-am dus să deschid ușa. În prag erau doi poliţişti, un 
bărbat și o femeie. 

E bizar cât de impasibil te simţi întotdeauna în faţa violenţei, 
a durității. Ninsoarea amestecată cu ploaie le împodobea, ca un 
penaj, capetele. In mașina parcată pe alee, în spatele lor, pârâia 
un aparat de radio. 

— Da? am rostit. 

— Sunteţi doamna Cuffe? a întrebat polițistul mișcându-și 
nervos mâinile. 

— Da. 

— Putem intra pentru un minut în casă? 

— Desigur. E o vreme îngrozitoare de stat afară. 

Am intrat în hol și cei doi m-au urmat. Polițistul și-a scos 
chipiul și l-a scuturat cu mâna. Stropii de zăpadă s-au împrăștiat 
pe covor și s-au topit. Femeia a închis ușa și amândoi se uitau la 
mine de parcă așteptau ca eu să vorbesc prima. 

— Mă tem că vă aducem niște vești rele... 

— Cred, l-a întrerupt femeia, că ar trebui să ne așezăm lângă 
șemineu. Ar fi bine să staţi jos. 

„Vești rele.” Cuvintele nu aveau niciun înţeles pentru mine 
când le-au rostit. 

— Ce vești rele? Cred că e mai bine să mi le daţi aici. Acum. 

— A avut loc un accident. Soţul dumneavoastră a fost 
împușcat. 

Am râs. 

— Numele meu e Cuffe. Helen Cuffe. Probabil că e vorba de o 
confuzie. 

Poliţista m-a luat de braţ și m-a condus în salon. M-am uitat la 
teancul de felicitări și la plicurile de pe jos. 

— Scriam felicitările de Crăciun... 

Am făcut un gest spre ele. 

— Soţul dumneavoastră a fost împușcat, a repetat femeia. 

— Dan? 

— Da. 

— Cine? De ce? Dan? 

— Era împreună cu inspectorul Cranston. leșeau din locuinţa 


acestuia. Au... 

— Da. Acolo s-a dus, să discute cu tatăl lui George Cranston. 

— Se pare că au vrut să tragă în inspector, dar l-au nimerit 
pe... 

— Dan? 

— Soţul dumneavoastră a fost rănit. 

— Dare... e bine? 

— A fost transportat la spital. 

— E bine? 

— Nu avem alte informaţii. Asta e tot ce ni s-a comunicat. 

— Împușcat! 

Îmi venea să râd de absurditatea unei asemenea idei, dar mă 
temeam că cei doi n-ar fi înţeles. 

— Luaţi-vă paltonul, a adăugat polițista atingându-mi braţul. E 
frig afară. O să vă conducem la spital. 

Am dat din cap și m-am dus din nou în hol. 

— Niciodată nu s-a mai întâmplat așa ceva. Nu mi s-a 
întâmplat mie... nouă... Sunt puţin derutată. (Mi-am scos 
paltonul din debaraua din hol.) Sunteţi siguri căâ...? 

— Da. Absolut siguri. 

Polițistul mi-a luat paltonul din mână și mi l-a ţinut în timp ce 
încercam pe bâjbâite să-mi vâr braţele în mâneci. 

— Nu înţeleg de ce ar vrea cineva să-l împuște pe Dan. 

Polițista mi-a întins poșeta. 

— Aveţi cheia în poșetă? m-a întrebat. O să aveţi nevoie de 
cheie. 

Am dat din cap și i-am luat poșeta din mână. „Patruzeci și 
șapte de lire m-a costat poșeta asta”, am gândit în acel moment 
de traumă. Mi-am adus minte cum l-am minţit pe Dan cu privire 
la preţ. Un gând care m-a făcut să zâmbesc. Cei doi se uitau la 
mine cum zâmbesc. Mă întrebam ce ar trebui să fac, ce să spun. 

— Bănuiesc că sunteţi obișnuiți cu astfel de lucruri. 

M-am îndreptat spre ieșire, încadrată de ei. 

— Trăim timpuri grele, doamnă Cuffe, a rostit polițistul 
deschizând ușa. 

Fulgii de zăpadă continuau să se învârtejească în vânt. Ce 
seară oribilă, împuţită, ca să te lași împușcat! 

— Să sting luminile? a întrebat femeia. 

— Nu. 

M-am așezat pe bancheta din spate a mașinii. 


— Am oroare de întuneric, am continuat. Nu-mi place să mă 
întorc într-o casă cufundată în întuneric. 

Mi-am adus aminte că nu-mi luasem o batistă și m-am 
întrebat dacă o să am oare nevoie de una. La cinema, adeseori 
îmi ţâșneau lacrimi pe care nu le puteam controla. Și acum se 
putea întâmpla așa ceva, în orice moment. Nu exista niciun 
precedent, niciun punct de reper. Afară era frig. Fulgii de zăpadă 
sclipeau în lumina felinarelor sau se învolburau întunecaţi în 
părțile umbrite. Spărturi bizare în fațadele caselor vorbeau 
despre război. Fulgii se zbenguiau prin spărturi, apoi se 
depuneau pe drum și pe păsările care dormeau de-a lungul 
parapetului râului, cu capetele ascunse între pene. 

Soldaţii de pe pod s-au uitat în mașina noastră și ne-au făcut 
semn să trecem. 

— De ce să vrea cineva să-l împuște pe Dan? am întrebat din 
nou, când am început să urcăm dealul spre spital. 

Am întrebat doar ca să sparg tăcerea. Nu mi-au răspuns. De 
ce s-o fi făcut? Cunoșteam răspunsul. 

Am râs. 

— Poate c-a fost vreun elev nemulţumit. 

Cei doi nu s-au clintit. Își ţineau capetele ţepene și priveau fix 
prin parbriz. Nu zâmbeau, nu schiţau niciun gest. Mâinile îmi 
îngheţaseră în tăcerea lor. Am pătruns prin intrarea pentru 
ambulante. 

Nu era loc de parcare. Numai pentru ambulanţe. Un bărbat 
înalt stătea în ușă. În clipa în care i-am văzut fața am știut că 
Dan a murit. 

L-am transportat la Dublin și l-am îngropat lângă mormântul 
fetiţei, la Mount Jerome. „Nici el n-a avut de ales”, mi-am spus 
pe când stăteam lângă groapă, dar, de fapt, nimeni dintre noi 
nu are de ales. Mama lui Dan se agăța de braţul meu ca și cum 
avea nevoie de sprijin. Mâinile îmi erau tot reci. Asta-i singurul 
lucru pe care mi-l amintesc. Tot restul mi se învălmășește în 
minte. Simţeam durere? Mânie? Sper că mă încercau ambele 
emoţii, dar nu sunt foarte sigură. Mâinile îmi erau îngheţate. 
Orice aș fi făcut în acele două săptămâni, nu reușeam să le 
încălzesc. Mă trezeam dimineaţa cu mâinile îngheţate încleștate 
pe sânii mei calzi. S-ar fi zis că aparțineau altcuiva. Una dintre 
profesoarele mele de la școală avea niște mâini albe, plate. 
Arătau de parcă niciodată nu circula sângele prin ele. Dacă mă 


atingea, mă pomeneam tremurând, cuprinsă de un soi de 
panică. Mă chinuia gândul că și mâinile mele ar putea deveni ca 
ale ei. 

Jack mă îngrijora. Părea ciudat de impasibil și respingea, 
aproape cu dispreţ, orice încercare de consolare pe care o 
făceam. La înmormântare a stat lângă bunica lui, îmbrăcat în 
uniformă de școală și cu cravata neagră a lui Dan la gât. Era 
foarte palid, dar stăpân pe sine. Seara, după cină, luase obiceiul 
să urce în camera bunicii și-i auzeam pălăvrăgind, uneori îi 
auzeam chiar râzând; se simțeau bine împreună. În ziua în care 
Jack s-a întors la școală, m-am urcat în autobuz și m-am înapoiat 
la Derry. Casa era exact cum o lăsasem în seara cu pricina. Pe 
podea, în faţa focului stins, două teancuri de felicitări de 
Crăciun, iar pe mobilă se depusese o pudră fină de praf. Am 
aruncat felicitările la lada de gunoi și am curăţat șemineul. 
Undeva, nu foarte departe, s-a produs o explozie, podeaua mi-a 
trepidat sub tălpi, geamurile au zăngănit. În clipa aceea mi-am 
dat seama că ceea ce ascunsesem de mine însămi, ca și de toţi 
cei din jur, în ultimele câteva săptămâni, era un uluitor 
sentiment de ușurare, de eliberare. În timp ce curăţăm șemineul 
mi-am pus problema vinovâăţiei, dar am alungat imediat ideea, 
ce rost avea și unde mai exista timp pentru culpabilitate? În 
depărtare, mașinile pompierilor goneau să stingă incendiul, 
însoţite de ambulanţe și de vehicule ale armatei, geamurile 
plesneau și se spărgeau. Flăcările izbucneau pe ferestre și se 
răspândeau pe străzi. 

Eram șocată de propria mea fericire. Primul lucru pe care l-am 
făcut după ce mi-am cumpărat casa a fost să construiesc o mică 
verandă închisă cu sticlă, nu atât ca să mă apere de vânt, cât ca 
să pot trece printre etajere ticsite de plante, ori de câte ori 
folosesc ușa de la intrare. In serile de vară, când stropesc 
mușcatele, florile lor degajă un parfum cald, dulce, care îmi 
îmbibă părul și hainele. Dar grădinăritul meu nu merge mai 
departe de atât. Niciodată nu am avut vreo aptitudine pentru 
plivit, scormonit pământul, săpat. În verandă e loc doar pentru 
un singur fotoliu de răchită. Acesta a devenit proprietatea pisicii. 

Se cuibărește și se întinde pe cele două perne verzi, își înfige 
ghearele în husele pe care le smotocește și care au ajuns 
scămoșate și ciupite din cauza ei. 

Am vândut tot ce se afla în casa din Derry, cu excepţia, 


desigur, a cărţilor mele și a talmeș-balmeșului de curiozităţi 
colecţionate de Jack. Se pare că așa se cuvenea. O sumedenie 
de oameni au participat la licitaţie și s-au foit, cu un soi de 
entuziasm răutăcios, printre exponatele etichetate conţinute de 
casa mea. 

Jack nu s-a mutat niciun moment aici, cu mine. A preferat să 
adopte rolul de musafir, făcându-mi vizite scurte și aproape 
formale. Majoritatea vacanţelor le-a petrecut cu bunica, la 
Dublin. Cred că a recunoscut, fără să se fi rostit vreun cuvânt, 
reacţia mea la moartea tatălui său și, probabil, a fost adânc 
rănit. Mă doare gândul că l-am făcut să sufere. Poate că doar l- 
am plictisit îngrozitor. Poate că, dacă i s-ar fi îngăduit să 
trăiască, am fi ajuns la un soi de înţelegere între noi, la o 
apropiere. 

Cine știe? 


O auzea târșâindu-și pașii prin bucătărie. Saboţii sau papucii 
ei cu tălpi din sfoară aveau tocuri care clămpăneau pe 
pardoseală. Deslușea murmurul discuţiilor ei cu pisica. In timp 
ce-i vorbea, ochii galbeni, inscrutabili ai animalului o urmăreau. 
Pe urmă se închideau, o cortină înceată se lăsa asupra lor. Și el, 
dacă ar închide acum ochii și s-ar afunda mai adânc sub 
așternut, ar putea pretinde că toate astea nu sunt decât un vis. 

„Nu sunt la Knappogue, unde și-a înțărcat dracul copiii, ci în 
patul din camera mea, numărul unsprezece, la Trinity College 
din Dublin. Zgomotele calde, familiare ale orașului îmi zumzăie 
în urechi. În camerele de alături oamenii respiră, tușesc, 
urinează la closetul de pe coridor, încearcă să-și alunge cu 
periuţa de dinţi mahmureala din cap.” 

Alteori, când închidea ochii, izbutea să revadă camera lui din 
Derry. Camera aceea de care era atât de mândru. Când a fost 
nevoit să rupă posterele și fotografiile de pe pereţi, lăsând la 
vedere tapetul decolorat de dedesubt, s-a lăsat copleșit de 
tristeţe. Trebuise să-și golească toate sertarele și rafturile, să-și 
împacheteze în cutii de carton căștile, discurile, benzile, hârtiile, 
să arunce hainele vechi, jucăriile stricate din trecut. Se simţea 
atât de vulnerabil acolo, în camera goală, prăfuită, cu tapetul 
decolorat de pe pereţii jupuiți. 

— Las’ că o să fie bine, Jacko, o auzise spunând în spatele lui. 
O să reconstituim totul, așa cum a fost. O să fie bine. 

— Nu înţeleg de ce trebuie să ne mutăm de aici. 

l-a răspuns cu un hohot de râs, apoi a ieșit din cameră. 

Asta era ea. Impenetrabilă, cuvântul cel mai potrivit cu care o 
caracterizase în numeroase rânduri. 

Acum, o auzea tușind. „Fumează prea mult, și-a spus în sinea 
lui. Își strivește mucurile de ţigară pe farfurii şi pe farfurioarele 
de cafea. Mucuri moarte și scrum printre firimituri sau prin 
ceaiul revărsat din căni. Zdrenţe de filtru plutesc veșnic în 
closet. Tata nu putea să sufere treaba asta. Tuna și fulgera și îi 
prevestea că o să moară înainte de cincizeci de ani. Ea râdea, se 
apleca peste closet și pescuia chiștoacele cu degetele.” 

— Ba am să te îngrop eu pe tine, i-a răspuns o dată. 

Şi așa a fost. 

A auzit-o ieșind pe ușa din spate. 

Partea de jos a ușii se freca scrâșnit de dalele din bucătărie. 
Încă de la început, de când se mutaseră aici. Dar ea nu părea să 


fi observat, după cum nu o deranja nici că trebuia să împingă 
ușa cu putere ca să se deschidă, și nici hârșâitul ușii pe podea. 
Pe el însă îl enerva la culme. Își spunea că poate ar trebui s-o 
repare, dar avea senzaţia că dacă s-ar implica în mici treburi 
gospodărești ar însemna să se atașeze de casă, să se integreze 
în ea într-un fel care îi repugna. Ea plecase să-și cumpere ţigări. 
Rutina matinală. Jack nu înțelegea cum e posibil ca un fumător 
să rămână atât de des fără ţigări. Maică-sa obișnuia să 
scotocească prin toată casa în căutarea vreunei ţigări uitate pe 
undeva, sau a unei ţigări pe jumătate fumate și abandonată într- 
o farfurioară, ori a vreuneia rătăcite într-un fund de sertar. 
Mașina constituia întotdeauna ultima resursă. Uneori găsea câte 
o ţigară, ba chiar, o dată, un pachet întreg, zăcând sub tabloul 
de bord. Dar, când nu găsea, se urca în mașină, așa cum era, în 
capot, nepieptănată, și o zbughea în oraș. Firește, dacă el era 
treaz și îmbrăcat, se oferea să se ducă în locul ei. Dar acum era 
vârât în pat și asculta. Da, a auzit portiera trântindu-se. Pe urmă 
motorul tușind puţin, cum făcea de atâtea ori înainte de a se 
porni. Probabil că o fâșie de capot roșu atârna prinsă pe sub 
portieră. 

Dacă ar fi trăit tata, ea n-ar fi ajuns niciodată în asemenea 
stare. Tata fusese un om îngrijit, ordonat. Credea în tradiţii, în 
menţinerea aparenţelor. Îi spunea mamei: 

— Helen, îndărătul fațadei, n-ai decât să fii zăbăucă, 
nesăbuită, introspectivă sau tot ce vrei. Dar e necesar să 
păstrezi aparențele, să respecţi fațada. Altminteri, totul se 
destramă. 

Firește, fusese matematician. 

Tata avusese impresia că mama trebuia apărată împotriva 
unui demon distructiv a cărui prezenţă o intuia în ea. Incercase 
să-i explice acest lucru lui Jack, într-o după-amiază când jucau 
împreună golf la Portsalon. Dar le-au întrerupt jocul neașteptate 
torente de ploaie, șuvoaie care se rostogoleau în mare. Cinci 
minute mai târziu avea să se oprească; iarba scânteia din nou și 
fumega sub un soare fierbinte, radios. 

— Maică-ta o să se ude până la piele, a continuat tata în timp 
ce se adăpostea sub un copac. Pun rămășag că nu și-a luato 
haină, sau un șal, sau ceva care s-o ferească de ploaie. 

Vorbea pe un ton iritat. 

— l-am spus că vine ploaia, dar pe o ureche i-a intrat și pe 


cealaltă i-a ieșit, a plecat pe plajă cu mâinile în buzunare... Nu-i 
pasă dacă-i udă leoarcă. Niciodată nu s-a sinchisit, spune că 
ploaia îi încreţește părul. Imi aduc aminte că am râs când am 
auzit-o. Are părul cel mai drept și mai neondulat din lume. Și 
începe să fie tot mai ţeapănă. La urma urmei, nu mai are 
douăzeci de ani. E o nebunie ca la vârsta ei să nu se îngrijească 
deloc. La orice vârstă trebuie să ai grijă de organismul tău. 
Intotdeauna a fost cam nesocotită. 

Tata urmărea șuviţele de ploaie strecurându-se printre frunze. 
Jack nu i-a răspuns nimic. Vorbea, de fapt, pentru el însuși. 

— Uneori mă întreb ce s-ar fi ales de ea dacă nu s-ar fi măritat 
cu mine. Deriva. Ar fi plutit în derivă. 

Pe urmă s-a întors către Jack și i s-a adresat aproape mânios: 

— Și acum unde-i? Pe plajă, la câteva mile de casă. Udă. 
Murată. Ce-i în capul ei? 

— Nu cred că mare lucru, a răspuns Jack. 

— Ce-i în capul ei? Cheamă-ţi o prietenă, i-am spus. Pe Molly, 
pe Jean, pe oricine cu care să poţi sta de vorbă în timp ce noi 
jucăm golf. Beţi împreună un pahar. Ca să nu fii singură. Nici 
gând. A râs când i-am propus și mi-a răspuns că se simte foarte 
bine de una singură. 

— Da, îi place să fie singură. 

Dan a rămas tăcut o vreme. 

Ploaia aproape că se oprise. 

— Ce nu i-am dat? Nu pot să înţeleg ce naiba mai vrea? 

— Tată, nu cred că vrea ceva. Cred, în schimb, că tu ești puţin 
paranoic. 

Era un cuvânt nou în viaţa lui. Se simţea mulţumit că găsise 
un prilej să-l folosească. 

Dan a râs. 

— Haide, haide! Uite că a stat ploaia. Putem să ne reluăm 
jocul. 

Toate astea se întâmplaseră la sfârșitul vacanței de vară, 
înainte de întoarcerea lui Jack la școală și înainte ca tatăl lui să fi 
fost omorât. 

„Și-s zgură toate câte nu-s Elena” - Christopher Marlowe, 
1564-1593. Miracol. Miracol miraculos. Activist politic și poet, ca 
și Patrick Pearse sau d'Annunzio. Eroi. Sau ca Bobby Sands. A 
fost un erou, mai presus de orice îndoială. Dar Jack nu era 
convins că, dac-ar fi trăit, ar fi rezistat criticii și analizei 


literaţilor. 

Niciunul dintre ei nu a închis ochii ca să alunge realitatea. 

N-ai timp de așa ceva, când ești menit să ajungi un miracol... 
sau măcar un erou. 

„Eşti mai minunată decât înserarea 

Gătită în hlamida ei de stele; 

Mai falnică decât divinul Zeus!! 

Helen!” 

Se întreba ce-o fi fost în mintea celor care i-au dat numele de 
Helen. Întrezăriseră toate astea? 

„ŞȘi-s zgură toate câte nu-s Elena.” 

Sau pur și simplu e un nume ca oricare altul? 

Jack și-a spus că i-ar plăcea să moară și el ca Marlowe, la 
douăzeci și nouă de ani, plin de o vitalitate miraculoasă. 


După ce s-a întors din sat cu cumpărăturile - nu numai ţigări, 
ci și lapte pentru cerealele lui și ziarul /r/ish Times - Helen l-a 
chemat la micul dejun. Jack întotdeauna se spăla și se îmbrăca 
înainte să coboare la micul dejun, așa încât, până să apară el în 
bucătărie, Helen terminase aproape de citit ziarul și ronţăia cea 
de a doua felie de pâine prăjită. 

— Ceaiul e încă fierbinte. 

— Înm! Oribilă zi. 

Și-a pus într-un castron fulgi de porumb și a turnat puţin lapte 
peste ei. Apoi a rămas tăcut, contemplându-i. 

— Detest fulgii de porumb. 

Helen a oftat. Și 

— Sunt jilavi, insipizi, parc-ar fi de carton. Asta-i cuvântul, au 
gust de carton. 

„Oripilat, năucit, scârbit, scandalizat”, Helen citea cuvintele 
din ziar. 

Jack s-a ridicat, a luat castronul cu cereale și s-a îndreptat 
spre chiuvetă. O perdea de ploaie deasă întuneca priveliștea de 
pe fereastră. 

— Doamne, ce zi împuţită! Mamă, cum poţi să zaci aici pe o 
vreme ca asta? 

— De cinci ori cuvântul „scandalizat” pe aceeași pagină, 
întreaga ţară e scandalizată. 


1 Tragica istorie a Doctorului Faust, traducere de Leon Leviţchi, 
în Christopher Marlowe, Teatru, Univers, 1988. 


Jack  înclinase  castronul cu fulgi de porumb peste 
strecurătoarea din colţul chiuvetei. 

— Ce faci acolo cu cerealele? 

— Le arunc. Sunt scârboase. 

— Acum Sunt eu scandalizată. Dă-le pisicii. Nu risipi 
mâncarea! 

— Cred că nici pisicii nu-i plac. 

A vărsat castronul. 

— De ce-i toată lumea scandalizată de vremurile pe care le 
trăim? a întrebat Jack punând castronul în chiuvetă și dând 
drumul la robinet. 

— Pentru tot ce se întâmplă. 

Apa a început să curgă și l-a stropit. 

— Vrei să spui că lupta pentru libertate continuă? 

— Jack, uzi podeaua. 

A învârtit robinetul. 

— Jack, nu vezi ce mizerie faci pe jos? 

A închis apa. 

— Nu asta am vrut să spun. Am vrut să spun că un om era ieri 
viu și azi e mort. Asta nu înseamnă luptă pentru libertate. 

— Toate vorbele astea nu mai au niciun sens pentru mine. 
Sunt supralicitate. Demonetizate. In orice caz, de ce să ne 
frământăm atâta pentru moartea unui om? Cu toţii murim. Azi 
suntem și mâine nu mai suntem, a pocnit Jack din degete. 

— Vrem să-l apucăm pe Dumnezeu de un picior - sau să ne 
prefacem c-am fi Dumnezeu... ăsta-i scandalul. 

— E un cuvânt supralicitat. Dar ce-ţi pasă ţie? De ce i-ar păsa 
cuiva? O mână de oameni sunt măcinaţi de durere, de spaime, 
de suferinţă. Asta e ceva. În rest, doar vorbe goale, știri de 
televizor. Cuvinte manipulate. Mutre de oameni care o fac pe 
importanţii pe ecranul televizorului. Mult mai puțin 
impresionanţi decât o piesă de teatru bine făcută. Dar, ca să ne 
întoarcem la fulgii de porumb... 

— la niște pâine prăjită. 

— S-a răcit. 

— Îţi fac alta. 

Dar nu s-a mișcat din loc. Jack a privit-o o clipă, apoi s-a 
așezat din nou. 

— Nu te deranja. Mănânc și pâine prăjită rece. 

A început să ungă o felie cu unt. 


Întotdeauna punea prea mult unt pe pâine, și-a spus Helen. La 
douăzeci de ani oamenii nu se gândesc la boli de inimă. 

— Nu mai ai magiun de casă? a întrebat-o el, ridicând căpătul 
borcanului. 

— Nu. 

— Înainte făceai magiun. 

— N-am timp. 

— Aș fi spus că ai la dispoziţie tot timpul din lume. 

— Vrei puţin ceai? 

Jack a dat din cap și și-a împins cana spre ea. Helen i-a 
umplut-o, după care și-a mai turnat și ea. 

— Cât timp rămâi aici? 

— Stau peste weekend. Ar trebui să plec duminică seara, dar 
s-ar putea să stau până luni dimineaţă. Totul depinde... 

A mușcat lacom din pâinea prăjită. 

— Depinde de ce? 

— De vreme. Dacă se face vreme frumoasă, poate că n-o să- 
mi vină să mă smulg de aici. Ai ceva planuri? 

— Eu nu-mi fac niciodată planuri. M-am gândit doar să mai 
strâng calabalâcul din camera ta. Sunt sigură că nu mai ai 
nevoie de o sumedenie de lucruri. Săptămâna viitoare se 
organizează un bazar de binefacere și m-am gândit să donez o 
parte din troace. 

— Din preţioasele mele posesiuni? Ştii că ai tupeu? 

— Tot ce era de preţ ai cărat la Dublin. Ce a rămas aici nici nu 
merită numele de troace. 

— Presupun că nu-i chip să te opresc. 

— Cred că nu... 

— Dacă le-ai aduna într-o stivă... în câteva stive... aș putea... 

— Ai auzit că gara a fost cumpărată? 

— Nu, de cine? 

— Acum câteva luni. Un englez. Încă nu l-am văzut. Vreau să 
mă duc azi după-masă până acolo, să-l salut. Restaurează totul. 
Lucrează tot timpul cu unul dintre băieţii Sweeney. 

Jack își ungea o nouă felie de pâine prăjită rece. 

— Damian Sweeney. Sunt atâţia Sweeney, că nu mai știu care 
cine e. Doamna Doherty mi-a povestit că nu-i place pâinea 
feliată. Trebuie să-i pună deoparte câte o pâine întreagă de 
două ori pe săptămână, când vine marfa. 

— Cui nu-i place, englezului, sau lui Damian Sweeney? 


— Nu te prosti. Haythorne. Sau Hawthorne. Așa-l cheamă, 
ceva în genul ăsta, din câte mi-a spus doamna Doherty. In 
copilărie, îmi aduc aminte că eram invitaţi la ceai la niște 
Haythorni antipatici. Sper că nu-i din familia ălora. Doamna 
Doherty mi-a spus că poartă un petic negru pe un ochi. Asta-mi 
place. Ca piraţii. Vrei să vii și tu cu mine? 

— Unde? 

— Să-l spionăm pe domnul Cumilcheamă? 

— Nu. Am niște treburi de rezolvat. Oricum, afară toarnă. 
Doar n-ai de gând să te duci acolo pe ploaia asta? 

— Ploaia îmi încrețește părul. 

Jack a zâmbit. 

Helen și-a mai turnat o cană de ceai și s-a ridicat. Voia să fie 
singură. 

— Eu mă duc. 

— Departe? 

— La hambarul meu. Trebuie să lucrez. Am mult de lucru! 

— De ce nu te îmbraci? 

— O să mă îmbrac când o să-mi vină cheful. 

Și-a luat pachetul de ţigări și l-a vârât în buzunar. 

— Fumezi prea mult. 

Helen s-a îndreptat spre ușă, apoi s-a oprit și s-a întors către 
el. 

— Da. Fumez mult. Îmi place. Îmi place să pufai otrava asta. 
S-o trag în piept și s-o suflu afară. Mai dorești ceva? 

Jack a clătinat din cap. L-a lăsat pe scaun, privind în gol. 


Până la gară erau două mile de drum povârnit. Drumul era 
cam prost. Trecuseră ani buni de când consiliul comunal 
trimisese acolo mașini cu pietre și gudron. Cum era prea puţin 
folosit, se gândiseră că nu-i nevoie să-l repare. Nu trecea pe 
acolo decât întâmplător câte un ţăran care-și ducea oile să 
pască pe munte, sau altul care cobora la târg. Uneori pe coama 
dealului se opreau grupuri de turiști ca să privească în jos, la 
oceanul cu șiragurile lui de insulițe. Dar nimeni, nici ţăranii, nici 
turiștii, nu arunca vreo privire la clădirea gării; așa se 
întâmplase în trecut. Acum însă, gara făcea parte din folclorul 
local. 

Clădirea din cărămidă roșie fusese construită în 1903, solidă, 
funcţională, potrivită pentru reţeaua de linii ferate care urcau pe 


clina dealului sau coborau pe malul apei, oferindu-le localnicilor 
pentru prima oară acces la cărările șerpuite, pustii de pe coastă. 

Clădirea se înalță și acum, semeaţă, cu fața spre marea 
îndepărtată. In spate, cele două peroane și spaţiile dintre fostele 
șine, năpădite de bălării, și în fundal, dealul, golaș, posomorăt. 
Cabina de semnalizare se zărea în dreapta primului peron, la 
vreo cincizeci de metri de clădirea gării. Două sau trei trepte ale 
scării de lemn putreziseră și câteva geamuri fuseseră sparte, 
dar cabina în sine părea să fie în formă bună. Literele pictate în 
alb, KNAPPOGUE ROAD, erau încă vag lizibile sub fereastră. 
Vechea magazie se găsea la capătul cel mai îndepărtat al celui 
de-al doilea peron, lângă trecerea la nivel, nefolosit. 

Ploaia se prefăcuse într-o burniță pâcloasă, dar, din când în 
când, răbufnea câte o pală de vânt care ar fi putut să împrăștie 
norii. Gardurile vii erau încărcate de boabe de mure ude, 
strălucitoare, și Helen și-a propus în gând să vină cu două coșuri 
într-una din zilele uscate. Murele culese pe ploaie n-au gust, 
dulceaţa e diluată de umezeală. Ar putea veni cu Jack cu două 
coșuri, să culeagă mure. Gândul acesta a făcut-o să râdă. Nici 
într-o mie de ani n-ar accepta Jack să vină. Niciodată, nici în 
copilărie, nu dăduse dovadă de asemenea înclinaţie. „Nu poate 
exista între noi o astfel de intimitate, și-a spus Helen. Bănuiesc 
că între părinţi și copii trebuie să existe măcar această legătură 
domestică, dacă nu mai mult. Dar se pare că e greu de 
dobândit”. S-a întrebat de ce o fi venit Jack s-o viziteze. 

Un porumbar marca sfârșitul gardului de verdeață. Dincolo de 
gard drumul se lărgea și apărea clădirea gării. Canatul din 
dreapta al ușii verzi era deschis, și Helen a traversat drumul, a 
urcat o treaptă și a intrat în holul șubrezit. Aerul era îmbâăcsit și 
jilav: peste douăzeci de ani de păianjeni și șobolani morți. Deși 
se făcuse curăţenie și holul fusese frecat, răzuit, și pereţii 
văruiţi, duhoarea persista. Ușa dinspre peron era deschisă, și un 
curent răcoros mătura holul. Helen a înaintat și s-a uitat pe 
fereastra ghișeului de bilete. Un foc vesel ardea în soba micuță. 
O masă cu tăblie demontabilă și vreo două scaune încărcate cu 
cărţi. O haină de molton atârna pe ușa care ducea la peron. Se 
auzeau zgomotele unui fierăstrău care tăia lemne. 

— Da? 

Vocea a răsunat în spatele ei. Helen a tresărit. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 


— Nu v-am auzit venind. 

Un bărbat înalt, cu un petic negru pe ochiul stâng, stătea în 
mijlocul holului. Mâneca stângă, goală, era vârâtă în buzunarul 
hainei de tweed. Avea o înfățișare foarte îngrijită, însă purta în 
picioare niște teniși jerpeliţi, zdrenţuiţi și găuriţi în dreptul 
degetelor mari. Poate că roși de șoareci, și-a spus Helen. Banu! 
Nu părea omul care să lase șoarecii să-i roadă pantofii. 

Vocea îi suna clar când a adăugat: 

— Dacă doriţi informaţii legate de trenuri... 

Helen a izbucnit în râs. 

— Mai durează până când o să-și reia mersul. 

Helen s-a oprit din râs. 

— Mai sunt multe de făcut până când gara o să ajungă 
operaţională. 

— Eu... 

— După cum puteţi vedea singură. 

Glasul îi devenise aspru, neprietenos. 

— Unde doriţi să plecaţi? 

Helen nu știa ce să răspundă. 

— Cred că există o rețea bine organizată de autobuze. Puteţi 
ajunge ușor la Letterkeny și la Donegal. După care... A ridicat 
din umeri: Există felurite legături. 

Helen a râs din nou, pentru că nu știa ce altceva să facă. Un 
râs nervos. 

— Nu. Nu-i vorba de așa ceva. Locuiesc aici. Am venit să văd 
doar... să... Cineva mi-a spus că vă numiţi Haythorne. M-am 
întrebat... am cunoscut pe vremuri la Dublin o familie 
Haythorne. Cu multă vreme în urmă. M-am gândit că poate... 

— Hawthorne mă cheamă, a răspuns el, punând punct 
conversaţiei. 

— A! 

O clipă mai târziu Helen i-a întins mâna. 

— Domnule Hawthorne, eu sunt Helen Cuffe. 

Bărbatul nu s-a clintit. 

— Locuiesc în casa de la capătul drumului. Chiar înainte de 
intrarea în sat. 

A urmat o tăcere știrbită doar de zgomotul fierăstrăului, venit 
de undeva din capătul peronului. 

— M-am gândit să vin să văd dacă aveţi nevoie... Probabil că 
vă descurcaţi greu aici... Dacă doriţi ceva de mâncare, sau știu 


eu... 

A simţit sângele năvălindu-i în obraji. 

— Mă descurc foarte bine, mulţumesc. 

Două cicatrici pungite coborau de sub peticul de pe ochi până 
la bărbie, trăgându-i ușor colţul gurii într-o parte. 

— Eu ies foarte rar în societate. 

„il bag în mă-sa de grobian, și-a spus Helen. S-a răsucit pe 
călcâie și a dat să traverseze holul, spre ușă. Și eu ies rar în 
societate. Il bag în mă-sa.” 

— Doamnă Cuffe, a strigat după ea. 

Helen s-a oprit, dar nu s-a întors spre el. 

— Sunteţi muiată de ploaie. 

Ea a dat din cap. 

— Sau domnișoară Cuffe? 

— Doamnă. 

— Aţi făcut pe jos tot drumul până aici? 

— Da. Din motive de sănătate. Vreau să trăiesc mult, o viaţă 
lungă. La revedere, domnule Hawthorne. 

— La revedere, doamnă Cuffe. 

Când a ieșit din nou în ploaie, Helen a murmurat: 

— Îl bag în mă-sa! 

Spre seară ploaia s-a oprit, așa cum se întâmpla mereu pe 
coasta de vest. Norii s-au risipit și cerul s-a colorat într-un 
albastru diafan, proaspăt spălat. Marea, în depărtare, de un 
albastru mai întunecat, părea tulburată. Valuri tivite cu spumă 
albă se rostogoleau și se ondulau la marginile insulelor. Soarele 
vătuit de aburi de ceaţă aluneca în jos spre muchia orizontului. 

Helen şedea pe treapta din faţa verandei și urmărea 
schimbarea coloritului. Umbrele copacilor și ale gardurilor de 
verdeață se alungiseră și se întunecaseră. Era unul dintre 
momentele care întotdeauna îi dădeau fiori de emoție. În 
general, schimbările în natură sunt imperceptibile, dar această 
pieire a soarelui dincolo de marginea lumii o emoţiona de 
fiecare dată prin viteza ei vertiginoasă și prin înfricoșătoarea 
simplitate cu care se petrecea. 

Jack s-a materializat, venind de nicăieri, și a rămas tăcut în 
picioare lângă ea. 

— La ce oră mâncăm? a întrebat-o în cele din urmă. 

— La orice oră dorești tu. Incă nu m-am gândit. 

— Aș vrea să mă duc în sat, să beau ceva. 


— Poţi să bei aici și să scutești drumul. 

— Simt nevoia de puţină mișcare. 

Helen i-a răspuns râzând: 

— În Knappogue n-a mai fost vreo mișcare de la revolta din 
1798. Mă îndoiesc că și atunci a fost. 

— Ai ceva împotrivă să mă duc în sat? 

— Nu. Du-te. O să luăm masa pe la nouă și jumătate. Doar 
dacă mişcarea n-o să fie prea captivantă. În cazul ăsta, trimite- 
mi un mesaj printr-un porumbel călător. 

— În ordine. Pe curând. 

În chip surprinzător, Jack s-a aplecat și a sărutat-o pe creștet. 


De-a lungul holului se înșirau opt scaune înalte, din plastic. 
Toate goale. Pe tejghea, două căni cu apă caldă și un borcan cu 
arpagic murat. Miros de bere, de tutun și de cărbuni. „Miros de 
turbă, și-a spus Jack. Mirosul de turbă trebuie să fie în 
imaginaţia mea, pentru că azi nimeni nu o mai folosește.” 

În faţa sobelor nu vezi decât grămezi ordonate de brichete. 
Nici turbă, nici miros, nici muște. Doar niște flăcări anemice în 
șemineu și sus, pe perete, un televizor care le dă o replică 
pâlpâitoare. 

„Oh, iubitule, nu mă părăsi!... 

Probabil că domnul Hasson a mai văzut filmul. Pentru că stă 
aplecat peste ziarul Democrat, cu braţele întinse pe tejghea și 
ochelarii cu lentile bifocale alunecându-i pe nas, nereușind să 
rămână la locul lor din pricina înclinării capului. 

„n: nu mă părăsi în ziua nunţii noastre... vai!” _ 

„Precis mama urmărește filmul, cu un zâmbet vag. În timp ce 
prepară cina, repetă replicile personajelor.” 

Jack se gândea cât de iritat ar fi fost dacă ar fi rămas acasă. 

În capătul încăperii, doamna Hasson supraveghea pregătirea 
meselor pentru micul dejun de a doua zi. Feţele de masă albe 
atârnau, apretate. Pe fiecare farfurie, câte un șervet împăturit. 
De astă dată, mesele erau împodobite cu câte o singură dalie, 
într-o vază de argint, în formă de cornet. 

Când Jack s-a apropiat de bar, domnul Hasson și-a înălţat 
privirile de pe ziar. În capătul încăperii, doamna Hasson aranja 
un cornet de argint, ușor deplasat, și în film bărbaţii se rezemau 
de stâlpii din gară și așteptau, cerul dimineţii albastre aștepta, 
toată lumea aștepta, șinele lungi argintii așteptau. 


— Ce mai face Jack? a întrebat domnul Hasson, de parcă ar fi 
fost obișnuit să-l vadă zi de zi. 

Și-a ridicat ochelarii și a început să strângă ziarul. 

— Mulţumesc, bine. La dumneavoastră totul e în regulă? 

— N-am motiv să mă plâng. Mama e bine? Ai venit s-o vizitezi 
în weekend? Cred că se bucură că nu e singură. li ridici moralul. 

„Punem rămășag?” și-a spus Jack. Se gândea la expresia 
chipului ei când apăruse în casă pe neașteptate, cu o seară 
înainte. Arăta ca o femeie smulsă brusc din păienjenișul 
somnului. Mulțumită, da, până la urmă mulţumită. Dar mintea ei 
avusese nevoie de mult timp până să ajungă la mulţumire. 

— Şi Dublinul puturos cum mai e? Tot la fel? 

— În mare parte. 

— Oraș periculos. Primăriţei McMenamin din Gortahork i-au 
spart mașina și i-au furat toate hainele. În plină zi. Nu i-au lăsat 
nici măcar o aţă. li închipui ce-i în oraș. Numai droguri și 
băutură și puști care-ţi șparlesc banii din buzunar. 

A scos un hohot de râs și a întins mâna după o halbă de bere. 

— Cel puţin așa spun la radio. Bere Guinness? 

Jack a dat din cap. 

— Cică azi e mai multă siguranţă la Belfast. Tulburări și belele 
peste tot. Ce părere ai? 

Tinea cana bine echilibrată sub robinet. 

— Ei, nu-i chiar atât de rău cum scriu ziarele. 

Domnul Hasson nu i-a acordat atenţie. 

— Eu, unul, nici nu m-aș apropia de oraș. Uite, săptămâna 
trecută mă pomenesc cu doamna Hasson că vrea să plece la 
Dublin să colinde prin magazine. Nici să nu te gândești, i-am 
spus. Ce poţi găsi la Dublin care să nu fie și la Donegal? Și mai 
dat bani și pe benzină. S-ar putea să-ţi pierzi și viața. Să ai un 
accident de mașină. Să prăpădești mașina și să-ţi pierzi și viaţa, 
noaptea, pe O'Connell Street. Așa i-am spus. N-am avut 
dreptate? 

— Şi s-a mai dus? 

— Sigur că nu. Cum să se ducă, dacă eu i-am spus să n-o 
lacă? l-am zis: Ţine-ţi banii ca să pleci anul viitor, cu soră-ta 
Kathleen, în pelerinaj la Lourdes. Două parohii s-au unit și au 
alcătuit un grup. 

A închis încet robinetul și a contemplat paharul. 

— N-am avut dreptate? 


— Dacă vrea să plece la Lourdes... 

— Cred și eu că vrea să plece la Lourdes. De ani de zile mă 
tot bate la cap, dar de fiecare dată grupul pleca exact când ea 
nu putea. In toiul sezonului turistic. Curgeau autocarele. Hotelul 
era plin ochi. Oamenii veneau să mănânce la toate orele din zi și 
din noapte. Putea să plece? la spune-mi! 

— Da, într-adevăr. 

A împins paharul spre Jack. 

— Avem un preot nou, părintele Mulcahy, și i-am spus: 
Ascultă ce-ţi spun eu, părinte Mulcahy, dacă pelerinajul ăsta la 
Lourdes ar avea loc într-un moment mai potrivit... înţelegi ce 
vreau să spun? Ce s-o mai lungim! Părintele Collins, nu c-aș cârti 
împotriva lui, dar nu accepta sugestia. lulie îi convenea lui și în 
iulie organiza pelerinajul. Pe ăsta nou o să încercăm să-l aducem 
la gânduri mai bune. Un pic de flexibilitate în gândire. Așa i-am 
spus. N-am avut dreptate? Dacă stai să te gândești, doamna 
Hasson lucrează pentru parohia asta de n-o întrece nimeni. Poţi 
spune că ea ţine parohia în spinare, aș vrea să știu și eu cine m- 
ar putea contrazice, așa că-i drept să i se ofere posibilitatea unei 
asemenea călătorii. Nu-i așa? Ea e șira spinării parohiei. 

— Desigur. 

Domnul Hasson părea satisfăcut. 

— Te costă o liră și cinci pence. Ehe! Ce vremuri erau alea 
când berea Guinness costa un penny și șase halba. Eu nu 
înțeleg cum de tinerii își mai pot permite în zilele noastre să 
bea. Politicienii ne-au ruinat ţara. Ne-au adus la sapă de lemn. 
Nu ești de aceeași părere? Unu și șase! Și pe atunci banii erau 
bani. Argintul era argint. Când au schimbat toate astea, pur și 
simplu ne-au prădat banii din buzunare. Jaf la drumul mare. 

Jack i-a întins banii. 

— Eu la șaisprezece ani am făcut legământ să nu beau alcool 
și nu l-am încălcat până în ziua de azi. Gândește-te numai la câţi 
bani mi-ar fi ieșit din buzunar în toţi anii ăștia. Doamna Hasson 
mai pune câte un strop în gură din când în când. La o nuntă sau 
la altele de felul ăsta. Un pahar de vin de Porto sau un sherry 
de-ăl bun, dar eu n-am pus gura. Mama mea, Dumnezeu s-o 
odihnească, îmi spunea... Bună seara, domnule... 

Jack și-a luat paharul de pe tejghea și s-a așezat la o măsuţă 
lângă foc. Un bărbat înalt, într-un costum de tweed, își făcuse 
apariţia în bar. Avea un petic negru pe un ochi și mâneca stângă 


era goală. Domnul Hasson și-a împăturit ziarul. 

— Bună seara, domnule Hasson. Ţi-aș dori chiar o seară mai 
bună. 

Voce englezească. Modelată la Oxford sau Cambridge, o voce 
joasă, plăcută. 

— Chiar despre asta discutam, domnule, înainte de-aţi intrat. 
Un scotch, domnule? Ce ţară minunată am avea, domnule, dacă 
n-ar fi clima asta păcătoasă. Ar fi raiul pe pământ. 

— Un rai plin de turiști veseli? 

— Așa ar fi, domnule. 

— Hmmmm! 

Și-a întors capul și s-a uitat la ecran. 

Un om singuratic străbătea o stradă. Alţi oamenii îl priveau de 
după ferestre. Îl pândeau. 

— A, da... a spus străinul, după care nu a mai scos o vorbă. 

Domnul Hasson i-a turnat, în tăcere, un whisky mare. l-a 
așezat paharul pe tejghea și i-a împins, alături, o cană cu apă. 

— Eşti bun la inimă. Uite banii. Fără apă, mulţumesc. Imi 
place natur. Să știi că urăsc visul dumitale cu turiștii. Uite, beau 
pentru vreme rea. 

A luat o înghiţitură, după care s-a îndreptat spre șemineu. Un 
moment s-a uitat în jos, la Jack. 

— Ai ceva împotrivă dacă mă așez și eu? 

— Nu... Eu... firește că nu. 

Jack a făcut un gest către scaunul din faţa lui. 

— Mulţumesc. 

Străinul și-a lăsat paharul pe masă, și a întors scaunul cu 
spatele spre televizor. Pe urmă s-a așezat. 

— De șapte ori am văzut filmul ăsta tâmpit. Dar poate că 
dumneata dorești să-l vezi. 

— Nu. Și eu l-am văzut de două ori. 

— Mi s-a părut întotdeauna supraevaluat. lartă-mă, a adăugat 
râzând, nu l-am văzut niciodată cu amândoi ochii. Poate că, 
văzut cu doi ochi, e mai bun. 

Jack a închis un ochi și s-a uitat o clipă la ecran. 

— Nu. E la fel, a răspuns. 

Străinul i-a întins mâna peste masă. 

— Roger Hawthorne. 

Jack i-a strâns mâna. Avea degetele reci. Pe degetul mic, un 
inel cu sigiliu. 


— Jack Cuffe. 

Străinul și-a retras mâna aproape abrupt și au rămas amândoi 
în tăcere. 

— Am simţit brusc nevoia să nu fiu singur, a vorbit omul în 
cele din urmă. O nevoie pe care o încerc foarte rar. Eu nu sunt 
cel mai... Dar din când în când... simt nevoia să văd un chip... să 
aud un glas. Chipul dumitale nu l-am mai văzut pe aici, nu-i așa? 
A făcut o pauză și l-a examinat pe Jack cu atenţie. Probabil că 
am fost cam aspru azi cu mama dumitale. Mama dumitale? Sau 
mătușa? 

— Mama. Mi-a spus că s-ar putea să vină să vă cunoască. Nu 
cred că s-a supărat. Uneori e și ea foarte aspră cu oamenii. 

— Gregar, ăsta-i cuvântul pe care-l căutam. E bizar cum unele 
cuvinte îţi dispar din când în când din minte. Parcă se joacă de-a 
v-aţi ascunselea cu tine. Voiam să spun că eu nu sunt cel mai 
gregar dintre oameni. Mama dumitale a făcut drumul pe ploaie. 

— Îi place ploaia. În schimb nu-i place să conducă. 

— Și eu am venit pe jos până aici astă-seară. E ușor când 
mergi la vale. E sănătos. Dar, când trebuie să mă întorc acasă, 
îmi regret uneori excentricitatea. Am o mașină special adaptată. 

— Aha! 

Războiul cu armele lui i-a fulgerat lui Jack o clipă prin minte, în 
spatele ușii, doamna Hasson chema pe cineva în bucătărie. 
Domnul Hasson și-a despăturit din nou ziarul și l-a întins pe 
tejghea. 

„Devine insuportabil, și-a spus Jack. Va trebui să plec.” 

— Te interesează sistemul de semnalizare al căilor ferate? 

— Nu, nu prea. Nu știu mare lucru despre asta. 

— Păcat. Ai fi putut să vii să-mi vezi postul de semnalizare. E 
într-o stare funcţională uimitoare după atâţia ani. 

Domnul Hasson și-a înălţat privirea și i-a făcut lui Jack un 
semn cu ochiul peste capul străinului. 

— Posturile de semnalizare au fost neglijate în mod criminal în 
toată ţara, a urmat străinul. Şi în Anglia. Dacă s-ar fi efectuat un 
minimum de reparaţii s-ar fi economisit o grămadă de bani de-a 
lungul timpului. 

— Nu înţeleg... 

— Liniile secundare trebuie redeschise, înţelegi. Foarte 
curând. M-am gândit că s-ar putea să te intereseze. 

— Mă rog... 


— Eu am avut mare noroc. Cabina în sine a necesitat foarte 
puţine reparaţii... câteva trepte lipsă, ceva putregai pe ici, pe 
colo. Nimic iremediabil. Și-l am pe băiatul ăla care mă ajută. A 
început să râdă: Nu. A fost mult mai mult de-atât. Dar în scurt 
timp totul o să arate prima-ntâi. Totul o să fie în stare de 
funcţionare. Damian Sweeney. Un tânăr deosebit. Pe vremuri ar 
fi putut să fie un tâmplar de mare artă. Are mâini de aur... și 
imaginaţie. Un artizan. E bine să cunoști un artizan talentat. 

Ochiul lui privea melancolic brichetele de cărbuni care ardeau 
mocnit. 

— Există atât de puţini... atât de puţini oameni. 

Ochiul și-a mutat privirea de la foc la faţa lui Jack. Acesta s-a 
protejat dând pe gât o dușcă de bere. 

— ÎI cunoști? 

— Nu prea bine. L-am întâlnit la început, când mama s-a 
mutat aici. Am avut o încăierare... 

— A, deci v-aţi luat la bătaie? V-aţi ars câţiva pumni zdraveni? 

Jack a aprobat din cap. 

— M-a făcut ticălos de englez din vest. 

— Ah, da, da. 

— Așa că a curs puțin sânge. Nimic serios. Eu nu locuiesc aici. 
Îmi fac din când în când apariţia pentru o zi, două. 

— Când Damian ia o bucată de lemn în mână, ai impresia că 
ţine ceva viu. Nu vorbim mult între noi. Lucrăm împreună. E un 
sentiment foarte plăcut. 

Jack se întreba ce l-o fi apucat pe Damian să lucreze pentru 
un asemenea ţicnit. 

— Îmi dai voie să-ţi ofer o băutură? 

— Păi... 

— Dat fiind că ţi-am impus tovărășia mea. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. 

Omul a dat din cap și i-a strigat peste umăr domnului Hasson: 

— Domnule Hasson, vă rog, încă un rând pentru tânărul de 
aici. 

— Imediat, domnule. 

— Aţi cumpărat clădirea gării? a întrebat Jack prostește. 

— Jack, fii drăguţ și mai aruncă pe focul ăsta câteva bucăţi de 
turbă, fă-o de dragul meu. 

Jack s-a ridicat de pe scaun, a luat niște turbă din coșul de 
lângă sobă și a pus-o, cu grijă, în foc. 


— Mi-au trebuit câţiva ani până să găsesc locul ăsta de aici, a 
continuat omul. Posibilitatea asta de perfecţionare. 

Jack și-a șters degetele lungi și s-a așezat din nou. Străinul nu 
părea să-i fi observat mișcarea. 

— Am avut o gară extraordinară în Northumberland, dar nu 
m-au lăsat să rămân acolo. 

— De ce? Cine...? 

Omul s-a uitat la Jack și a zâmbit. 

— Ziceau că nu-i... decent. 

„Ce cuvânt ciudat!” a gândit Jack. Jumătate din faţa lui era 
decentă, întreagă, cu trăsături frumoase, precise, și cealaltă 
jumătate, doar un travesti de decenţă. 

Domnul Hasson s-a ivit de după bar cu băutura lui Jack în 
mână și a venit la ei. A așezat pe masă paharul plin și l-a luat pe 
cel gol. 

— Ştiţi, Jack studiază la Trinity. Colegiul Trinity din Dublin. Un 
loc faimos. Poate c-aţi auzit de el? 

Vorbea rar și răspicat, de parcă se adresa unui copil sau unui 
străin de pe alte meleaguri. Jack și-a simţit obrajii roșind. 

— Da, într-adevăr, un colegiu faimos, a admis domnul 
Hawthorne. 

Când zâmbea, cicatricea care-i brăzda obrazul se încreţea și 
pielea feţei se încorda, ca în urma unui efort. 

— Cândva, voiam și eu să studiez acolo. Mama mea era 
irlandeză. La vremea aceea părea un lucru foarte posibil, dar 
educaţia mea, adică educaţia mea oficială, școlară, s-a încheiat 
brusc când am împlinit optsprezece ani. Mi-am închipuit în mod 
eronat că patria are nevoie de mine. 

Domnul Hasson i-a făcut din nou lui Jack cu ochiul. 

Pe ecranul televizorului, Grace Kelly plângea. 

— La optsprezece ani suntem cu capul în nori, a urmat 
domnul Hawthorne, privindu-l pe Jack. Bănuiesc că dumneata ai 
trecut de vârsta asta minunată. 

— Jack e un băiat foarte deștept, a repetat domnul Hasson, 
depărtându-se de masă. 

Și-a ciocănit tâmpla cu degetul, în eventualitatea că străinul 
nu i-a receptat mesajul. 

„Trebuie să înfrunt un bărbat care mă urăște”, ţipa televizorul 
într-un crescendo muzical. 

— Sunt în anul trei, a precizat Jack, și televizorul l-a 


completat: „Sau să fiu o lașă infamă”. 

— Ce studiezi?... dacă nu sunt indiscret... „Să fiu o lașă până 
la moarte.” 

— Ştiinţele politice și economice. 

— V-am spus eu că e deștept. 

Domnul Hasson s-a strecurat îndărătul tejghelei și și-a înălțat 
privirile spre ecran. Abia acum se termina acţiunea. 

— Nu visa ea pe atunci că o să ajungă prinţesă. 

Roger Hawthorne a zâmbit din nou. 

— Şi e interesant? 

— La început am crezut că o să fie... dar... Nu prea știu ce 
caut acolo. 

— Un spaţiu de respiro. 

— Sau o pierdere de vreme. 

— Bănuiesc că ești destul de inteligent. 

— Destul, a răspuns Jack râzând. 

— Atunci nu-ţi pierzi vremea. Eu mi-am petrecut aproape 
jumătate din viaţă prin spitale. Dintr-un spital în altul. De la 
nouăsprezece ani. Asta înseamnă pierdere de vreme. Te cos, te 
cârpesc, îți peticesc trupul și spiritul ca să te facă acceptabil 
pentru societate. Trebuie să respecţi sentimentele celorlalți. Nu 
cumva să-ţi arăţi cicatricile. Să fii curajos! 

„Doamne sfinte!” și-a spus Jack speriat. 

— Nu te teme. Nu-ţi arăt cicatricile. N-ai să vezi nimic. 

A tras o înghiţitură lungă din pahar. 

— Cât timp stai aici? 

— Două zile. Vin din când în când să o văd pe mama. E 
singură. 

— A! 

— Tata a murit. 

— A! 

— A fost omorât în Nord. La Derry. În 1975. Locuiam acolo. 

Jack considerase întotdeauna că e bine să clarifice lucrul ăsta 
și să treacă peste el. 

— Inţeleg, e tot ce a spus Hawthorne. După un lung răstimp a 
vorbit din nou: Trebuie să vii să-mi vezi postul de semnalizare. 

— Postul?... A, da. 

— Cu Damian. 

— Da. Mi-ar face plăcere. 

— Vino mâine. Pentru moment, Damian lucrează șapte zile pe 


săptămână. Până mâine s-ar putea să termine scările. Asta-i 
Damian. Dacă-ţi face plăcere, vino mâine. Pe urmă s-a ridicat 
abrupt. Ti-am impus prezenţa mea prea multă vreme. Scuză- 
mă. 

— Vă rog, nu... Eu... 

A arătat spre paharul de bere. 

Omul și-a mișcat buzele într-o ușoară grimasă. A dat din cap 
către Jack și și-a luat paharul. Pe urmă s-a îndreptat spre capătul 
mai îndepărtat al barului. În timp ce străbătea încăperea, Jack a 
observat că își ţinea capul ușor înclinat spre stânga, de parcă 
partea stângă a corpului era ceva mai scurtă decât dreapta. 

La televizor, numai muzică și happy-end „Ce m-aș face dacă 
m-ai părăsi?” 

Hawthorne s-a cocoțat pe unul din scaunele înalte din plastic 
negru și i-a arătat prin semne domnului Hasson că ar mai dori o 
băutură. 

„O, iubitule, nu mă părăsi în ziua nunţii noastre. Nu mă părăsi, 
iubitule...” 

Jack a dat pe gât berea care-i mai rămăsese. 

— Noapte bună, le-a spus, și a ieșit din bar. 

— Bună să fie, Jack, a îngânat domnul Hasson, vesel. 

l-a mai făcut odată cu ochiul. Roger Hawthorne n-a scos un 
cuvânt. 


Ședea nemișcată, contemplându-și propria reflecţie în sticla 
neagră a geamului din camera de zi. Imaginea camerei calde 
reflectată în geamul negru îți evoca un orb care vrea să se 
desprindă de întuneric, dar, în același timp, e contopit cu 
întunericul. 

— Ai pierdut La amiază”, i-a spus lui Jack când l-a văzut 
intrând. 

— Nu. Am prins La amiază. Am de gând să pornesc o 
campanie pentru interzicerea proiecției filmului în locurile 
publice. Ar putea să se aplice și la Casablanca. 

— Credeam că te impresionează. 

— Numai Diligenta și Soimul maltez mă mai impresionează. 

— Eşti dezgustător. 


2 High Noon (1952), western celebru regizat de Fred 
Zinnemann, cu Gary Cooper și Grace Kelly în rolurile 
principale. 


— Şi fulgii de porumb. 

Helen s-a dus la bucătărie. 

— Ce aiureli... a rostit când a trecut pe lângă el. Vino să 
mănânci. Astă-seară nu ai fulgi de porumb. 

A urmat-o în bucătărie și s-a așezat la masă. 

— L-am cunoscut pe prietenul tău. 

— Pe cine? a întrebat scoțând mâncarea din cuptor. Fii drăguţ 
și deschide sticla aia de vin. Eu n-am prieteni. 

— Bărbatul de la gară. Domnul Hawthorne. 

— A, pe el. Ce mai prieten! 

— Fir-ar să fie! S-a rupt dopul. 

— Nu-l mai mișca, împinge-l în jos, în sticlă. Împinge-l, Jack. Și 
unde l-ai întâlnit? 

— La hotel. Și pe el îl călca pe nervi filmul. S-a scuzat, într-un 
fel, că ţi-a vorbit cam aspru. 

— Nu mai spune! 

l-a pus în faţă farfuria cu mâncare. O urmărise întotdeauna 
ideea că o mamă bună trebuie să-și hrănească bine puiul. 

— Am impresia că-i cam sărit de pe fix. Vrea să mă duc să-i 
văd cabina de semnalizare. Mamă, nu pot să înfulec toate astea. 

— Fă un efort. 

l-a luat vinul din mână, și-a vârât degetul în gâtul sticlei, a 
împins într-o parte rămășițele dopului, astfel încât a putut să 
umple fără greutate un pahar. 

— Şi taică-tău fărâmiţa întruna dopurile. 

— Vinurile ieftine au dopuri ieftine. 

— Prostii. Avea o atitudine arogantă faţă de vin. Nu deschidea 
sticlele cu grijă. Nu-i nevoie decât de puţină grijă. Să înfigi drept 
tirbușonul. Uite! 

A luat tirbușonul și i l-a fluturat sub ochi. 

— Bine, bine. Am recepționat mesajul. 

Helen s-a așezat și s-a uitat la farfuria cu mâncare din faţa ei. 
Își luase o porţie aproape la fel de zdravănă, ca aceea a lui Jack. 
„Nu-i de mirare că se îngrașă, și-a spus el. E grasă și arțăgoasă.” 

Helen s-a uitat la el zâmbind. 

— Mai spune-mi despre omul de la gară. Lungilă ăla, e câto 
prăjină. 

— Nu mai am ce să-ţi spun. Se pare că are chestia aia... o 
fantezie... o ţicneală în legătură cu posturile de semnalizare. Mi- 
a zis că înainte de a veni aici a mai avut o gară pe undeva, prin 


Anglia. E un capitalist împuţit care are mai mulţi bani decât 
minte, asta-i părerea mea. 

Lui Helen i se îmbujorau obrajii când îl auzea vorbind astfel. 
Roșea pentru grosolănia lui. Şi pe Jack îl enerva reticenţa ei. Nu 
era nevoie să-i spună ceva. Pur și simplu i se aprindeau obrajii. 

Un timp au mâncat amândoi în tăcere. 

— Pretinde că Damian Sweeney e un artist, a rupt Jack 
tăcerea. 

— Asta-i ăla cu care te-ai bătut? 

— Da. 

Helen a râs. 

— Îmi aduc aminte. Sângele e de un roșu atât de strălucitor! 
Nu ţin minte de ce v-aţi bătut și cum, nu-mi amintesc decât de 
sângele tău roșu strălucitor de pe cămașă când ai intrat în casă. 
Mi-a spus cineva că Sweeney e amestecat în nu știu ce chestie. 

Şi-a scos o ţigară dintr-un pachet de pe masă, i-a ciocănit 
vârful cu degetul mare, dar, din cine știe ce motiv, a vârât-o 
înapoi în pachet. 

— Aha! a exclamat el. 

— Cică ar fi socialist sau așa ceva. 

— Asta-i ceva inofensiv, mamă. Și eu sunt socialist. 

— Există socialiști și socialiști. 

— Profundă remarcă! 

Helen s-a uitat la el, peste masă, și a zâmbit ușor. 

— N-am pretenţia să înţeleg. 

— Oricine trebuie să încerce să înţeleagă. Ai datoria să 
încerci. 

— Eu n-am simţul datoriei, a răspuns Helen clătinând din cap. 

Jack s-a întrebat în sinea lui ce alte simţuri o fi având, dar, 
desigur, nu a rostit nimic cu glas tare. Intre ei doi existase 
întotdeauna o barieră care nu le îngăduise să-și pună anumite 
întrebări. 

— E membru al unei organizaţii violente și total ilegale, asta 
mi s-a spus, a continuat ea după un răstimp. 

— Adică e un luptător pentru libertate. 

— Avem libertate, Jack. 

De astă dată și-a scos ţigara din pachet și și-a vârât-o între 
buze. 

— Habar n-ai ce vorbești. 

— Posibil, dar cred că nici tu nu știi ce vorbești. Adevărurile se 


pierd foarte ușor. 

— Ce naiba știi tu despre adevăr? Despre realitatea în care 
trăim? Stai cocoţată pe deal și te uiţi la mare. Ai căldură în casă, 
ai ce mânca, nimeni nu te supără. Niciodată n-ai cunoscut nimic 
despre nimeni. 

Ea continua să fumeze. 

— Ăsta-i unul din marii dușmani împotriva cărora trebuie să 
luptăm: indiferența, suficiența burgheză. 

— N-are rost să-mi zbieri lozinci. 

— Nu zbier lozinci. 

— Nu zbieri, dar te montezi singur. 

— Trebuie să zbieri la oamenii care... nu te ascultă. 

— Nu sunt obligată să te ascult dacă nu vreau. Asta-i una 
dintre componentele libertăţii. În orice caz, când o să găsești un 
lucru nou de spus, când oricine altcineva va avea un lucru nou 
de spus, o să ascult... chiar de aici, de pe coasta dealului. Unul 
dintre puţinele privilegii ale bătrâneţii este acela că poţi deveni 
selectiv. 

Jack a izbucnit în râs la auzul acestui cuvânt pompos. 

Ea și-a mijit ochii și l-a privit prin norul fumului de ţigară. 

— Niciodată nu trebuie să dispreţuiești, a continuat cu voce 
calmă. Nu dispreţui pe nimeni. Poţi să urăști... urăște-mă dacă 
vrei, dar nu dispreţui. 

Și-a mișcat brusc mâna cu ţigara, descriind un arc în aer, și 
scrumul a căzut pe masă. 

— Dar nu te dispreţuiesc, i-a răspuns el cu indignare în glas. 

Helen a strivit mucul de ţigară și a continuat să mănânce în 
tăcere. 

— De ce ne vine atât de greu să ne vorbim? 

Jack nu ţinea să-i vorbească. Asta era miezul chestiunii. Nu 
voia ca ea să-i cunoască secretele. Era un lucru pe care îl 
învățase chiar de la Helen, își apărase întotdeauna secretele de 
ei doi, de Dan și de Jack. Fusese o vajnică apărătoare de 
secrete. 

— Trebuie să fi fost un bărbat foarte frumos când era întreg, a 
schimbat Helen vorba. Mă întreb ce i s-o fi întâmplat. 

— Cui? 

Jack pierduse firul. 

— Bărbatului de la gară. 

— Războiul. 


— Ah, da. Războiul. Mai vrei? 

— Nu mai pot înghiţi nimic. 

— O portocală? la o portocală. 

— Mamă, nu pot suferi portocalele. Niciodată nu mi-au plăcut. 
Ar fi trebuit să știi. 

— Da. Uit mereu. Pentru că nu pot să înţeleg cum nu-i plac 
cuiva portocalele. Poate că într-o zi o să se întâmple un miracol. 
Hocus pocus, și o să mănânci o portocală. 

— De ce nu vii niciodată s-o vizitezi pe bunica? 

— Nu vizitez pe nimeni. 

— S-ar bucura să vii. 

— Hmmm! 

— Doar pentru o zi, două, din când în când. 

— N-am fost niciodată prea bune prietene. A 

— Ea nu-i de aceeași părere. Ţine foarte mult la tine. Iți duce 
dorul. 

— Bunica ta e înconjurată de multă lume. Are trei fete care se 
agită în jurul ei ca niște sclave... și o droaie de prieteni. Nu cred 
că resimte atât de puternic absenţa mea. 

— Tata... 

— Ascultă-mă, Jack... Eu am fost o soţie conștiincioasă și o 
noră conștiincioasă... Dar toate astea s-au sfârșit. 

Şi-a mai turnat un pahar de vin. 

— Ne-a mai rămas atât de puţin timp... 

— Pentru ea. 

— Şi pentru mine. Nu vreau să mă las din nou absorbită. Nu 
vreau să mai fiu tocată. 

— Nu ești în toate minţile. 

— Așa e. 

— Şi ce să-i spun? 

— Nimic. Nu te transforma în sol. Nu ţii minte ce păţeau solii 
în tragediile grecești? Le scoteau ochii sau le tăiau limbile. 
Crede-mă, dacă bunica ta ar dori să mă vadă, mi-ar da ea 
singură de știre. 

Și-a întins mâna spre el, peste masă. 

— E în ordine, puișor. Tu te împaci bine cu ea. Asta-i grozav. 
Așa trebuie să fie. Tatăl tău nu s-a scuturat niciodată de ea -a 
purtat-o mereu pe umeri... Şi ea îl trata ca pe o ființă 
superioară. Ceea ce lui i se părea irezistibil. Nu văd de ce n-ai 
găsi și tu că e un lucru irezistibil, dar de data asta lăsaţi-mă pe 


mine deoparte, nu vreau să mă mai implic. 
Jack s-a ridicat de pe scaun. 
— Mă duc să mă culc. 
Helen a dat din cap. 
— Mai fumez o ţigară și merg și eu la culcare. 
— Câte ţigări fumezi pe zi? 
— Prea multe. 
Jack a lăsat-o cu ţigara. 


Probabil că a găsit vechiul gramofon cu manivelă a doua zi. 
Jack plecase în sat pe la nouă dimineaţa. Ploaia ţăcănea tot 
timpul în acoperișul de sticlă al hambarului și ea îl auzise 
demarând mașina, după ce deschisese poarta, și pornind pe 
drumul spre sat. Mintea lui Helen era înţesată de frânturi de 
gânduri răzlețe. Sunt momente în care letargia pare să te 
copleșească atât de tare, încât îi simţi, parcă, greutatea fizică la 
fiecare pas, la fiecare gest al mâinii. Chiar și să scoţi o ţigară din 
pachet ţi se pare o operaţie majoră. Nimic proaspăt, nimic nou 
nu-și croiește drum în mintea ta. În asemenea zile, săptămâni, 
uneori chiar luni, îi venea greu dimineaţa să se dea jos din pat. 
O zi lipsită de orice speranţă trebuie petrecută în pat. Helen se 
găsea în convalescenţa unei asemenea etape și tocmai începea 
să se gândească, cu precauţie, la reluarea muncii. Dar pretextul 
de a-și părăsi atelierul din hambar pentru o oră sau două, ca să 
scotocească prin calabalăcul lui Jack, era prea bun ca să nu 
profite de el. 

Partea din cameră unde se instalase el era foarte bine pusă la 
punct. Patul, strâns cu grijă, caietele și hârtiile de pe birou, 
aranjate în teancuri ordonate. O mică mașină de scris portabilă 
trona învelită într-o husă albastră. Înclinaţia spre ordine 
desăvârșită o moștenise de la taică-său. Helen nu se sinchisise 
niciodată de ordine. La peretele din cealaltă parte a camerei se 
găseau două cufere și câteva lădiţe, totul acoperit cu două 
perdele vechi, ca să le apere de praf. Helen a deschis primul 
cufăr. Două blazere vechi, niște pantofi scâlciaţi, o rachetă de 
tenis Macply cu mânerul intact. Jack fusese un jucător destul de 
bun, probabil că mai era, avea un forehand, puternic și servea 
corect; tot moștenire de la tatăl său. Postere, frumos rulate și 
puse la marginea cufărului. Obișnuitele postere cu Che Guevara, 
Mick Jagger, Monroe, Chaplin și o copie după Proclamaţia 


Republicii?. O cutie cu instantanee făcute de el cu aparatul 
Kodak Instamatic pe care i-l dăduse ea când împlinise zece ani. 
Nu promiteau prea multă originalitate. Câteva cărţi, dar nimic 
interesant. Alistair Maclean, Agatha Christie, restul cărţilor le 
luase la Dublin: câteva cărți ale ei din copilărie, A/ice, Crimson 
Fairy Book, Just So Stories, cu numele ei caligrafiat frumos pe 
prima pagină, cu litere mari, distanţate. Treasure Island, The 
Black Arrow, The Heroes a lui Kingsley. Le-a adunat pe toate și a 
așezat întregul teanc pe masa din bucătărie. Crimson Fairy Book 
avea marginile paginilor aurite. Pisica devorase tot untul și 
acum se încovrigase lângă farfuria goală, provocând-o, parcă, 
pe Helen s-o lovească. Helen a luat farfuria mânjită, a spălat-o, 
pe urmă a pus la încălzit cafeaua rămasă de la micul dejun al lui 
Jack. 

— Mâţă păcătoasă! Dacă îndrăznești cumva să-mi vomiţi în 
casă, te bat! 

Pisica i-a ignorat cuvintele, mișcându-și urechile, și s-a lăsat 
furată de somn. 

E straniu ce rezonanţă puternică au cuvintele unei persoane 
singure într-o cameră goală. Răsună altfel decât o conversaţie și 
par să fie absorbite de obiectele înconjurătoare. 

Lui Helen îi plăcea uneori să se confrunte cu sunetele propriei 
ei voci. Imaginile orale pot fi la fel de impresionante ca și cele 
vizuale, răscolitoare. Ecourile cuvintelor rostite își reverberează 
propria rezonanţă în mintea vorbitorului. 

Cafeaua  reîncălzită era dezgustătoare. A sorbit două 
înghiţituri, după care a renunţat și s-a întors în camera lui Jack. 

A descoperit gramofonul în cel de-al doilea cufăr, sub o stivă 
de discuri vechi, ordonat împachetate și învelite. Erau grele. Le- 
a așezat pe birou și a tras cu mâneca jachetei capacul rulant. 
Gramofonul era o cutie mare de mahon, cu o serie de căpăcele 
în faţă. Un dar de la tatăl ei cu prilejul unei zile de naștere... 
trebuie să fi fost pe la sfârșitul războiului. A răsucit un buton și 
căpăcelele s-au deschis. A ridicat capacul gramofonului. 
Manivela era așezată în șănţuleţul ei și a găsit chiar și o cutie cu 
ace. A scos manivela, a fixat-o în gaura laterală și a învârtit-o. A 
scârţâit ușor la pornire. Întotdeauna, chiar din prima zi, pornea 
cu un scârţâit. L-a recunoscut, îi era familiar, ca și ușoara 


> Proclamaţia de independenţă a Republicii Irlandeze faţă de 
Regatul Unit (1916). 


rezistență pe care o opunea manivela când o învârtea. După ce 
a învârtit-o până la capăt, a început să desfacă discurile. 


La capătul gardului de verdeață, o poartă se deschidea spre 
peron, chiar în spatele cabinei de semnalizare. Cineva fluiera de 
zor; fără melodie, doar un sunet șuierat, inform. Jack s-a 
îndreptat spre poartă. Baza micuţei clădiri era din cărămidă 
roșie, înaltă de vreo trei metri. Un rând de trepte de lemn 
duceau de la capătul peronului până la ușa de sticlă a cabinei. 
Damian, pe vine, freca de zor cu glaspapir bârnele care 
susțineau balustrada. O mână i se rotea frecând cu șmirghelul, 
cealaltă pipăia întruna lemnul ca să constate dacă n-au rămas 
noduri sau asperităţi. Un praf fin se împrăștia în briza ușoară. 
Damian fluiera. Purta pe cap un fes negru, tras peste urechi. 
Jack a rămas câteva momente în poartă urmărindu-l. Damian 
lustruia și fluiera. Fluieratul părea să fie un lustru iscat din capul 
lui. 

— Damian! 

Jack a deschis poarta și a ieșit pe peron. Smocuri de iarbă și 
de buruieni răzbăteau prin crăpăturile asfaltului. În locurile în 
care odinioară curgeau șinele de cale ferată se încâlceau acum 
hăţișuri de rugi de mure și mărăciniș. 

Damian s-a oprit din muncă și din fluierat și și-a înălţat 
privirile spre Jack. Cu o mână și-a îndreptat fesul negru. 

— A, da. Nu te-am prea văzut în ultima vreme pe aici. 

— Treburi. Examene. Ştii cum e. 

— Da, da. 

S-a întors cu spatele la Jack. Și-a trecut mâna peste bârnele 
de susţinere, în lung și în lat, ca să se asigure că sunt netede, 
după care a pornit din nou să frece. 

— Ai auzit de Manus Dempsey? l-a întrebat Jack în cele din 
urmă. 

— lhâm. 

Mâna nu i se oprise nicio clipă din șlefuit. Particule minuscule 
de rumeguș îi zburau de sub degete și se risipeau pe pământ. 

Jack s-a apropiat de el. 

— Manus zice că ar trebui să ne apropiem și să colaborăm. 

Mâna care freca și-a încetinit ritmul. Damian s-a uitat la Jack 
și a zâmbit ușor. 

— Păi ne-am apropiat de ani de zile. Nu i-ai spus lui Manus? l- 


a întrebat râzând. Nu i-ai povestit lui Manus? 

— Nu mi s-a părut important. 

— Oricum nu-mi pasă mie de individul ăsta. Pălăria-i prea 
mare pentru capul lui. Un înfumurat de Dublin. Poate că și tu ai 
ajuns un înfumurat de Dublin? 

— Nu. N-aș crede. 

— Foarte bine. Că dacă nici tu nu-ţi mai încapi în piele o să-ţi 
dea iar borșul pe nas. 

— Văd că nu te-ai prea schimbat. 

— Nimeni nu se prea schimbă. Din leagăn și până la groapă. 
Doar că înveţi să mergi și să vorbeşti și să te lupţi pentru 
colțișorul tău. Asta-i tot. 

— Zice că ești un adevărat artizan. 

Damian s-a pornit din nou să frece cu frenezie. 

— Manus Dempsey n-ar putea să deosebească un artizan de 
un gropar. 

— Nu Manus, s-a corectat Jack râzând. Celălalt. Englezul. 
Hawthorne sau cum l-o mai fi chemând. 

Damian părea mulțumit. 

— Așa ţi-a spus? 

— Da. Un artizan desăvârșit. 

Damian a lăsat șmirghelul pe o treaptă și și-a trecut 
amândouă mâinile de-a lungul balustradei. Tandru, de parcă ar 
fi mângâiat o fiinţă umană. 

— la pune mâna aici. 

Jack a venit lângă el și a pipăit lemnul. Era perfect neted. 

— Parcă-i un poponeţ de prunc, a apreciat Damian. Mai 
trebuie un strat de vopsea și-i prima-ntăi. 

Pentru Jack, o bucată de lemn nu era decât o bucată de lemn, 
dar trebuia să admită că întreaga treabă dovedea 
profesionalism. 

— E păcat s-o vopsești. Arată bine așa cum e. 

Damian a extras un pachet de ţigări din buzunarul salopetei. 

— Prima-ntâi, l-a îngânat Jack încurajator. 

Damian a întins spre el pachetul de ţigări, fără să scoată o 
vorbă. 

— Nu, mulţumesc. Nu fumez. 

— Asta-i prima pe ziua de azi. A scos o ţigară și și-a vârât-o în 
gură. De fapt nici nu știu de ce o fac. Nu mă dau în vânt după 
țigări. Aș putea să mă las și mâine de fumat. 


— Toţi spun la fel. 

— Dar eu o spun sincer. Asta-i deosebirea dintre mine și 
ceilalţi. Eu o spun sincer. 

— Și asta spun toţi. 

Damian și-a scos ţigara din gură și a aruncat-o în lăstăriș. Pe 
urmă a scos întreg pachetul din buzunar și l-a aruncat după 
țigară. După care a scos din același buzunar o cutie de 
chibrituri, dar a ezitat un moment, apoi a băgat-o din nou în 
buzunar. 

— Pe asta o păstrez. Că poate o să-ţi dau foc. 

S-a așezat pe treapta de jos și și-a scos fesul de pe cap. Avea 
părul lung. Bucle castanii-roșcate, ca de fată. Şi-a șters faţa cu 
fesul, pe urmă l-a așezat pe treaptă lângă el. 

— Ce vrei de fapt? 

— Am venit doar să te salut. 

— Manus te-a trimis de la Dublin doar ca să mă saluţi? 

— Cam așa ceva. 

Damian a privit peste capul lui Jack dincolo de gardul viu, 
deasupra plaiurilor povârnite, spre mare. 

— Vrei să vezi postul de semnalizare? a întrebat după un lung 
răstimp de tăcere. 

În timp ce vorbea, arăta cu capul către ușă. 

— Da. 

— Mă duc să-l chem. 

— Nu poţi tu singur...? 

— E gara lui. 

— Ce dracu' ţi-a venit să lucrezi pentru un zărghit ca ăsta? E 
zărghit, nu-i așa? 

— E un tip de treabă. Mie îmi place. Și plătește bine. Îmi place 
cu toate că e englez. Are în el ceva ce-mi place. Și știe să 
aprecieze o treabă bine făcută. Asta-i un lucru bun. Nu sunt 
mulţi cărora să le pese că lucrezi bine. Toată lumea vrea să 
termini cât mai repede, asta-i interesează. Să termini cât mai 
repede. Fă-o repede și să iasă cum o ieși. 

Jack n-a scos niciun cuvânt, pur și simplu stătea locului și se 
uita la Damian, care scruta marea. „Cântă-i după ureche, îi 
spusese Manus. Probabil că trebuie reactivat”. 

— Vreau să-mi construiesc o barcă, într-o bună zi, a vorbit 
Damian. 

— Zău? 


— O am în cap. O cocă frumoasă din lemn. 

— Un iaht, o barcă de navigat? 

— Da. Am petrecut prea mulţi ani în bărcile alea de pescuit 
împuţite și zgomotoase. Motoare, benzină, fum. Vreau să ies în 
larg cu barca mea, în tăcere. Ai văzut vreodată un hooker? 

— Da. 

— Asta vreau, o barcă frumoasă. Ceva ca o navă cu pânze. 
Mai mică, desigur. Pe la Achill se construiesc bărci din astea... 
iole, cu o singură pânză mare. M-am gândit că poate ar fi mai 
practică, dar eu prefer un vas de pescuit. Uite așa. 

S-a uitat la Jack și a rânjit. 

— Să punem gara asta pe picioare. Și după aceea trecem la 
barca mea. Am făcut planurile. Un g/eoiteog. Asta are, mai mult 
sau mai puţin, forma unei nave, numai că-i mai mică. 

— Adică... 

— Ai văzut magazia aia de la capătul peronului? Mi-a spus că 
o să putem să construim barca acolo. N-o să avem niciodată 
piese de depozitat acolo. O să putem conduce gara și o să 
construim și barca. Nicio problemă. 

— Ţi-ai pierdut și tu minţile? Se vede că-i molipsitor. 

— Şi ce-i rău în asta? La început, când mi-a cerut să lucrez 
pentru el, am stat pe gânduri... Și mi-am spus că trebuie să cred 
în el. Câteva zile am tot stat și m-am frământat. Ce-i rău să crezi 
în ceva? Asta mi-am spus. Mie-mi place omul. 

Jack a râs. 

Damian și-a pus din nou fesul pe cap și s-a ridicat. 

— Poţi să râzi cât îți place. Mă duc să-l chem. El o să-ţi arate 
postul de semnalizare. 

A pornit-o pe peron. 

„Probabil că trebuie reactivat”, auzea Jack în ureche glasul lui 
Manus. „Reactivare, pe naiba, ăsta are nevoie să fie zdravăn 
scuturat și dat peste cap.” 

S-a așezat și el pe treaptă să aștepte. Mirosul cald al 
rumegușului îi gâdila nările. 

Ce o să facă Manus? Metodele lui erau foarte directe. Unul 
dintre motivele pentru care Jack îl admira. „Eu, unul, sufăr de 
ocolișuri, de o discreţie mic-burgheză, și-a spus Jack, 
scărpinându-și nasul.” „Munca de bază a fost făcută acolo, 
băiete, i-a spus Manus. Tu nu trebuie decât să reactivezi.” 

— Căcat... a rostit Jack cu voce tare. 


„Băieţii ăștia din Donegal sunt niște îngălaţi. Fac ce le spui, 
execută, dar n-au pic de iniţiativă. Tot timpul trebuie să te ţii 
după ei, să-i mâni. Să te ţii de capul lor. Du-te acolo, Jack, 
băiete, și ține-te de capul lor.” 

Lucrul la care nu s-a așteptat însă era ţicneala asta a lui 
Damian. 

— Căcat... a repetat Jack. 

Damian a ieșit din clădire și s-a îndreptat spre Jack. 

— N-are chef. 

Jack s-a ridicat în picioare. 

— Dar ce-i cu el? 

Damian a scuturat din cap. 

— Câteodată zace așa, cu ochii închiși. Mi-a zis să-ţi spun să 
pleci și să vil altădată. Nu face nimic rău. E posibil ca peste un 
ceas, sau peste zece minute, sau mâine să-și revină la normal. 
Vino mâine... și ad-o și pe mama ta. 

— Pe mama? 

— Da. A spus s-o aduci și pe mama ta. 

— Ascultă-mă, Damian, tu știi foarte bine că n-am venit aici 
să-l văd pe el sau să-i văd gara. Manus mi-a cerut să iau 
legătura cu tine. 

Damian s-a uitat la Jack fără să spună un cuvânt. După un 
moment și-a scos din nou fesul. Vântul îi sufla părul. 

— Mă duc să-i fac o cafea, a spus în cele din urmă. Să te 
conduc. 

S-a întors cu faţa spre clădire. 

— Ce fel de barcă ai spus că ai de gând să-ţi construiești? 

— Un gleoiteog, a răspuns din mers. 

Până când a ajuns la ușă, n-a mai scos o vorbă. 

— La ora opto să fiu la barul lui Kelly, l-a anunţat Damian. 

Și-a fluturat fesul spre Jack și a intrat în clădire. 


Când s-a întors Jack acasă, Helen stătea în curte, în faţa ușii 
de la bucătărie, și învârtea manivela gramofonului. 

Jack și-a dat seama că scotocise prin camera lui. 

— Bună, l-a salutat ea când l-a văzut în poartă. 

Manivela gramofonului scârţâia. 

— Ce faci cu vechitura aia? 

— M-a sunat acum o oră Mary Heron și mi-a adus aminte că i- 
am promis să o ajut la bazarul de săptămâna viitoare, la standul 


de obiecte vechi. Îmi ieșise complet din cap. Doamne sfinte, uit 
totul. Chiar dacă-mi notez ce am de făcut, uit să mă uit peste 
note. De gramofonul ăsta am și uitat că există, până l-am găsit 
în camera ta. 

— Mă rog, ăsta chiar e o antichitate. Nimeni n-o să-l cumpere. 

— S-ar putea să-l ia cineva care nu are curent electric în casă. 

— Mamă, nu vorbi prostii, toată lumea are electricitate. 

Helen a scos un disc dintr-o cutie de carton de pe măsuţa de 
lângă aparat și l-a așezat pe platanul gramofonului. A apăsat un 
buton și discul negru a început să se învârtească încet. Cu mare 
grijă a introdus un ac în dispozitivul braţului de metal și l-a 
așezat la marginea discului. O clipă s-a auzit o miorlăiala, și 
apoi, hârâit, dar ritmic, sunetele unei orchestre de dans. Helen a 
rămas nemișcată, ascultând. 

„larbă verde, de ce șoptești” - îngâna o voce mărâită - „de ce 
să te audă copacii?..." 

— Cineva o să-l cumpere. Ai să vezi. Şi avem o grămadă de 
discuri și două cutii cu ace. Cred că azi nici nu se mai găsesc 
ace din astea. 

„De ce..." 

— Stai să vezi. A învârtit un buton dintr-o parte a aparatului. 
Butoanele astea fac sunetul mai tare sau mai încet. Ascultă 
puţin... 

„larbă verde, de ce șoptești” - volumul glasului s-a ridicat 
puternic - „copacii nu trebuie să afle” - a continuat apoi 
scăzut. 

— Îmi cheltuiam toţi banii de buzunar pe discuri. Se spărgeau 
foarte ușor. E o minune că au mai rezistat atâtea. 

Vocea hârâită răsuna în curte. Absurd, ca nuca-n perete. 

— Am putea să și dansăm. Helen a executat o piruetă 
experimentală. Dumnezeule, taică-tău era un dansator groaznic. 
Se fâstâcea de tot când trebuia să danseze și intra în panică. 
Formaţia asta se numea The Ink Spots‘. Cred că erau negri. Par 
să fie negri, nu? 

A învârtit din nou butoanele. Cântărețul avea acum o voce 
foarte neagră. 

— Charlie Kennedy era mare dansator. Era o plăcere să 
dansezi cu el. Executa tot felul de figuri. Imita pașii pe care-i 
văzuse în filme. Ceilalţi băieţi te călcau pe picioare sau își 


+ Pete de cerneală (engl.). 


numărau pașii în gând. Charlie era extraordinar. Mă întreb ce s-o 
fi ales de el. 

— Şi-a schimbat numele și a devenit Gene Kelly. 

— Studia teologia... Așa cred. Da. Probabil c-o fi ajuns 
episcop. Un episcop dansator. 

Brusc, s-a aplecat, a scos acul din braţul gramofonului. Discul 
negru continua să se învârtă în tăcere. 

— Un episcop dansator în Matabeleland”, înconjurat de fete 
negre, frumoase, cu sânii goi și de bărbaţi care bat în tam- 
tamuri. Şi în mijlocul lor, episcopul Charlie Kennedy, dansând în 
odăjdii. 

— Matabeleland nu mai există. 

Helen a făcut o grimasă, apoi a închis butonul gramofonului. 
Placa turnantă și-a încetat rotaţiile cu un suspin, apoi s-a oprit 
complet. A scos discul și l-a vârât la loc în plicul de carton, apoi 
a acoperit gramofonul cu capacul lui. 

— Mă mir că nu l-am folosit deloc în toţi anii ăștia. Mare 
minune că mai funcţionează după atâta neglijare. Te rog, fii bun 
și cară-l în verandă, ca să-l poată lua de acolo Mary când o veni 
să adune obiectele. Vezi să nu-l scapi. Ţin la el. Chiar ţin la el. 

Jack a făcut ce i-a cerut. In verandă, era un maldăr de lucruri 
ale lui. A așezat pe jos gramofonul și a ridicat blazerul lui de la 
școală, care zăcea frumos împăturit în vârful grămezii. A alergat 
din nou în curte. Helen stătea rezemată de un zid scund și 
privea la mare. 

— Fii atentă, a strigat Jack, fâlfâind blazerul. Să nu cumva să 
dai la bazar blazerul meu. 

— De ce nu? l-a întrebat, întorcându-și capul. 

— E blazerul meu de la școală. 

Helen a râs. 

— Doar nu-ţi trece prin cap să lași pe cineva să poarte 
blazerul meu de la St. Columba. 

— N-aș fi crezut că o să te supere așa ceva. 

— Mă supără. 

— Buzunarul cu emblema poate fi detașat. Blazerul e aproape 
nou. Adu-ţi aminte că imediat după ce ţi l-am cumpărat a urmat 
o perioadă în care ai crescut brusc și a trebuit să-ți cumpăr altul 
pe măsură. 


> Nume vechi dat ținutului ocupat de un trib de zuluși din 
Transvaal. 


A întins mâna și a pipăit materialul. 

— E o stofă foarte bună. Dacă-l lăsăm aici o să-l mănânce 
moliile. 

— Prefer să-l mănânce moliile decât să-l vinzi. 

— Bine, bine, a răspuns Helen ridicând din umeri. la-l! 
Hrănește moliile cu el. Sau fă ce vrei. Eu mă duc să înot. Mi-e 
capul plin de probleme nerezolvate și miros toată a haine vechi, 
stătute. Vino și tu să înotăm împreună. 

Jack a clătinat din cap. 

— O să-ţi facă bine. 

— Nu mi-a făcut niciodată bine să intru și să ies din apa aia 
îngheţată. Asta-i o închipuire a ta. 

— Dacă nu vii și tu, mă duc cu bicicleta, a răspuns ea fără să-i 
asculte cuvintele. Da, merg cu bicicleta. E foarte sănătos. După 
aceea o să pot să mă încui zile întregi în hambar, fără să mă mai 
gândesc la nevoia de exerciţiu și de aer curat sau de mai știu eu 
ce. 

— Şi ce-o să faci zile întregi în hambar? 

— O să pictez. 

— De ce, mamă? 

— De ce nu? În fond, cu multă vreme în urmă, eram convinsă 
că singurul lucru pe care-l visez e să ajung o mare pictoriţă. (A 
zâmbit.) Asta se întâmpla de mult de tot, pe când aveam vreo 
cincisprezece ani. Altă închipuire de-a mea. 

— Şi de ce n-ai ajuns? Ce te-a împiedicat? 

— Pur și simplu n-am avut energia necesară. Nu mă simţeam 
în stare să sufăr. 

Helen a zgâriat cu unghia o pată de mușchi verde de pe zid. 

— De ce era necesar să suferi? 

— Ar fi trebuit să mă dezrădăcinez, să învăţ să fiu singură, să 
lupt cu diavolii. Așa încât... 

S-a uitat la el. Expresia „să lupt cu diavolii” îl iritase, era 
evident. Uneori semăna atât de mult cu Dan, când își ţuguia 
ușor buzele de supărare. 

— Așa încât, a continuat ea, iată-mă aici. lată-te și pe tine 
aici. lată-ne pe amândoi aici. 


Drumul spre țărm cobora la vale, trecând prin uliţa satului 
între barul lui Harkin și magazinul de fierărie al lui Doherty. La 
vreo sută de metri după ieșirea din sat, șoseaua devenea un 


drum de ţară, scobit de hârtoape și de gropi săpate de roțile 
mașinilor și căruţelor. O poartă tăiată în gardul viu, înalt, de 
mărăcini și fuchsia, ducea la capătul parcului de rulote, dar 
drumul șerpuia mai departe printre gardurile de verdeață, până 
se lărgea într-o porţiune plată unde vilegiaturiștii își parcau, 
vara, mașinile. Marea era încă ascunsă de dunele de nisip și 
numai un muget înăbușit te avertiza asupra a ceea ce urma să 
vezi după ce te vei fi cățărat pe creasta movilelor nisipoase, 
printre grămăjoarele de excremente de iepure. 

Plaja era lungă și îngustă, și nu-ţi oferea niciun adăpost 
împotriva vântului care bătea dinspre ocean, biciuind nisipul și 
învârtejindu-l în mici bulbuci care se rostogoleau de-a lungul 
țărmului, înțepându-ţi picioarele și, uneori, intrându-ţi în ochi. 

Nu se vedea ţipenie de om. Făgașe adânci indicau că un 
tractor trecuse mai devreme pe acolo, adunând nisipul și 
împingându-l la ferma cuiva. Pe lângă marginea apei nisipul era 
ciupit de urmele picioarelor de păsări. Soarele, pitit pe după o 
fâșie de nor, se mișca grăbit spre muchia orizontului și, în chip 
bizar, luna plutea și ea pe cer, ca o fantomă palidă a soarelui. 
Helen nu izbutise niciodată să sesizeze mișcările lunii, dar acum 
se simţea onorată să fie singură pe plajă, cu cei doi aștri 
prezenţi simultan. Le-a făcut un semn cu mâna. 

„lată-mă aici. lată-te și pe tine aici. lată-ne pe amândoi aici.” 
Ce lucru imbecil îi spusese lui Jack! 

Ce lucru imbecil ca la cincizeci și ceva de ani să te simţi 
evazivă și să-ţi protejezi gândurile, conţinutul minţii! 

Și-a azvărlit în nisip sandalele din picioare. Uneori, vara, 
nisipul se încingea atât de tare, încât era imposibil să pășești 
desculţă; fiecare grăunte de nisip părea să se împlânte în tălpile 
tale... dar acum era răcoros și ușor umed. Și-a descheiat blugii 
și s-a dezbrăcat. Indiferenţa lui Jack era mai ostilă decât fusese 
cea a lui Dan. Pentru că era pătrunsă de o vână de dispreţ care 
o râcâia. Și-a aruncat blugii lângă sandale și a pornit spre apă. 

„Fir-ar să fie, să fii părinte e o boală fatală. Nu-i chip s-o 
ocolești, nicio speranţă de vindecare.” 

— Aiureli! a rostit Helen. 

Cu cinci ani în urmă, vreo cinci sau șase copii se înecaseră în 
locul ăsta. Copii de la oraș, care-și înjghebaseră o tabără între 
dune. Fuseseră absorbiți de înșelătorii curenţi submarini ai apei 
acesteia cu o înfățișare atât de nevinovată. 


Își aducea aminte de durerea neajutorată pe care o simţiseră 
cu toţii pe măsură ce fiecare cadavru de copil fusese recuperat 
din valuri. După această tragedie, consiliul municipal lipise pe 
plajă afișe cu avertismente asupra primejdiei mării, afișe care 
acum zăceau spălăcite, ilizibile, vandalizate. 

Helen și-a descheiat bluza și a lăsat-o să cadă pe nisipul 
zbârcit. 

„larbă verde, de ce șoptești? 

Valurile i se ondulau în jurul gleznelor. Nu erau reci. Câteva 
momente, un milion de pietricele ascuţite, purtate de apă, i-au 
sfâșiat picioarele, dar curând marea a devenit adâncă. Simţeai 
curentul care te trăgea în timp ce pluteai. Se străduia să te 
târască spre stâncile din capătul de sud al plajei și de acolo, 
dacă te lăsai, te mâna direct în ocean. Cadavrele copiilor 
fuseseră împinse la vreo trei mile distanță de coastă, până în 
punctul cel mai îndepărtat al golfului. 

„Copacii nu trebuie să afle." 

Helen zăcea pe spate și se lăsa să plutească. Ştia bine cât 
timp își putea îngădui această plăcere, până să se răsucească și 
să înoate zdravăn înapoi spre siguranța valurilor care se 
spărgeau de țărm. 

„larbă verde, de ce șoptești, copacii nu trebuie să afle”. 

Soarele era absolut indiferent la cântecul ei, dar luna, ca de 
obicei, zâmbea. 

De ce să le spui toate tainele tale... tra la la, tainele de 
demult? 

Ajunsese la jumătatea drumului spre stânci. Un pescăruș a 
zburat deasupra capului ei, relaxat, purtat de un curent de aer. 

„larbă, de ce șoptești... Ah, nu, nu, nu! Pescărușii nu trebuie 
să afle” 

S-a răsucit și a înotat spre țărm, împotriva curentului. După 
vreo două sute de metri s-a întors iar pe spate și s-a lăsat 
împinsă de valuri. 

— Nu, nu, nu! „/arbă, de ce șoptești?” 

A simţit platoul de nisip sub fund. 

Calculase corect, prosopul ei se găsea la câţiva metri 
depărtare. S-a înfășurat în prosop și și-a stors apa din păr. 

„larbă, de ce șoptești, copacii nu trebuie să afle.” 


Barul lui Kelly era întunecos și mirosea a bere și a un secol de 


fum de ţigară. De cum a intrat pe ușă, Jack a fost învăluit de 
miros, i se strecura în buzunare, îi pătrundea pe mâneci, îl 
îmbrăţișa cu totul. In timp ce stătea la bar și scruta întunericul, 
avea impresia că, dacă în momentul acela întreaga clădire s-ar 
prăbuși, la marginea străzii ar rămâne un bloc solid din mirosul 
acela compact. La o măsuţă în colţul cel mai întunecat şedea 
Damian, singur. A ridicat mâna. Jack a dat scurt din cap și a 
comandat o halbă de Guinness. Și-a luat băutura și s-a dus la 
masa lui Damian, a tras un scaun și s-a așezat. 

— N-am mai fumat de când ne-am văzut ultima oară, i-a spus 
Damian. 

— Mare scofală! 

— Până și mama mea a observat. „Ce-i cu tine? m-a întrebat. 
Nu-ţi mai atârnă un chiștoc din gură.” A râs: Și mi-a mai spus că, 
dacă nu fumez timp de douășpe luni, o să-mi dea un medalion. 
l-am răspuns că mai bine să-mi dea bani gheaţă. „Ce să fac cu 
un medalion?” am întrebat-o... pentru că știu eu ce are ea în 
minte. O insignă din alea cu capul lui Isus, de prins la vestă. „Păi 
medalioanele te ajută să-ţi mântuiești sufletul”, mi-a zis. „Mie 
nu-mi pasă de osândă”, i-am răspuns. Când spun lucruri din 
astea se înfurie de mama focului. Se amărăște. N-ar trebui s-o 
fac. Ea gândește că eu sunt întruchiparea celor zece păcate 
capitale. Și își petrece o mare parte din timp rugându-se pentru 
mine. 

— Șapte, l-a corectat Jack. Sunt numai șapte păcate. 

— Poate că-i un punct de vedere protestant... 

— Sunt zece porunci și șapte păcate capitale. Dar au multe 
denumiri. 

În vocea lui Jack răsuna un reproș lipsit de umor. Damian a 
râs din nou. 

— Poftim. Sunt un renegat ignorant. Are dreptate. De ce au 
mamele întotdeauna dreptate? 

Cu un deget și-a șters puţină spumă de bere care i se 
cuibărise în mustaţa blonzie, pleoștită peste buza de sus. S-a 
uitat peste masă, la Jack, cu ochi amuzaţi. 

— Eu n-am observat așa ceva, i-a răspuns Jack. 

— Pentru că nu locuiești acasă. Numai când locuiești acasă 
descoperi asemenea lucruri. Mamele au întotdeauna dreptate. 
Când ești lângă mama, adevărul nu mai are importanţă. Am 
învăţat că trebuie să-ţi pleci capul și să taci din gură. In restul 


timpului să nu spui nimic și să nu o iei peste picior. A, dar ar 
putea să fie și mai rău. Am văzut și situaţii mai caraghioase. Am 
văzut-o pe mama ta pe plajă, pictând tablouri. Nu știm ce mare 
lucru se poate picta acolo, dar ea se ghemuiește pe nisip ca o... 
a făcut o pauză de un moment... ca o nebună. Ruptă de lume. 
Dac-ai veni lângă ea nici nu te-ar observa. 

— Nu vede bine. Are probleme cu ochii. 

— Nu-i vorba de asta. E ruptă de lume, ăsta-i cuvântul. 

Jack a ridicat din umeri. 

— Nu prea vorbești mult, nu-i așa? 

— Păi tu nu-i lași omului nicio șansă. 

Damian s-a ridicat în picioare, rânjind. Şi-a înălţat paharul gol 
și a făcut un semn din cap către barman. 

— Eu mai iau una. Pot să-ţi iau și ţie? O să-ţi mai dezlege 
limba. 

— Nu, mulţumesc. 

— Trăiește mai periculos. 

Jack l-a urmărit din priviri în timp ce a străbătut încăperea și a 
rămas, apoi, cu mâinile proptite pe tejgheaua barului, 
aplecându-se spre barman. Avea gesturi precise și mișcări 
cumpătate. Spre deosebire de felul cum vorbea. Era încântat să- 
și audă vocea. Uită-te la el acum: trăncănește în timp ce lichidul 
brun se scurge în paharul înclinat. Băiatul din spatele tejghelei 
râde de ceva ce i-a spus, șterge tejgheaua în jurul paharului cu 
o cârpă albă și râde din nou. l-o fi comunicat o părere despre el. 
„Mă întreb de ce s-a implicat în mișcare? Tradiţie de familie? N- 
am auzit de așa ceva. Din convingere? Din plictiseală? Nu, nu, 
nu. Altceva. Din ură? Nu pare genul de om care să urască. Mie 
îmi pare genul care se lasă târât de val, și nu-și bate capul cum 
să iasă la liman. Periculos. Aștia sunt cei periculoși. Nu se 
angajează orbește.” 

— Poftim! 

Damian a trântit halba de bere pe masă, în faţa lui Jack. 

— Nemernicii ăștia te jupoaie acuma și pentru o halbă de 
bere. 

— Mulţumesc, i-a răspuns Jack. 

— inventează câte un nou impozit pe plăceri, ori de câte ori li 
se subţiază fondurile. Pe băutură, pe ţigări, pe cărţi, pe tablouri, 
pe fotbal. Îi mai storc pe fraieri de niște bănuţi. Te storc, pur și 
simplu. Totuși mai e ceva ce au uitat să impoziteze, a adăugat 


râzând. 

— Ce anume? 

Damian și-a lăsat privirea în jos, dar nu a zis nimic. 

Jack a chibzuit o clipă. 

— A, asta! 

— Da, asta. Noroc că, oricât se străduie, nici biserica, nici 
statul nu te pot opri să te bucuri de asta. 

— Dar încearcă din răsputeri. 

— Sunt sigur că dacă și-ar pune în minte ar inventa ei un 
sistem să calculeze și asta. Un computer implantat sub pielea 
fiecărui băiat. Care să monitorizeze gândurile murdare și 
păcatele săvârșite. La sfârșitul anului, te-ai pomeni cu o factură: 
cinci pence pentru un gând murdar. O liră pentru onanie și două 
pentru treaba adevărată. În cinci ani statul și-ar achita toate 
datoriile. Nu te prea amuz, nu-i așa? 

Jack și-a coborât privirea pe masă. 

— Nu face nimic. Pe mine mă amuză... Ăsta-i lucrul cel mai 
bun, să te amuzi de propriile tale idei. 

— Manus... a început Jack vorba. 

Damian și-a lăsat paharul pe masă și s-a încruntat. 

— Ce-i cu Manus? Marele zeu Manus. Îmi dau seama că 
ameţești numai când îi auzi numele. 

— N-ai idee ce... 

— Și vorbește mai încet. Vrei ca toată lumea, la depărtare de 
mile, să-ţi cunoască treburile? 

Jack a simţit că roșește. 

— Scuză-mă. Uneori mă ia gura pe dinainte. Nu-mi da atenţie. 
Ce n-am idee... ce-i în mintea pezevenghiului? 

— Mă rog... 

— Mă rog... l-a îngânat Damian. 

— Nu-i prea mulţumit de felul în care merg treburile pe aici. 
Există un fel de... cum să spun?... atitudine indiferentă faţă de 
starea de lucruri. Cred că nu-i mulţumit deloc. 

Damian a zâmbit. 

— Mi-a zis să te anunţ că o să se arate pe aici. Are de gând să 
vină. 

— Zău? N-are decât să vină. E soluţia cea mai bună. Fără 
mesageri. 

S-a scotocit o clipă în buzunare după ţigări, și pe urmă și-a 
adus aminte că s-a lăsat de fumat. 


— Altceva? 

— Avem nevoie de o bază aici. De un loc în care să putem 
depozita ce ne trebuie, în apropiere de graniță. Dar un loc foarte 
sigur. Numai pentru câteva săptămâni. Tu trebuie să ne găsești 
un asemenea loc, de absolută securitate. Și trebuie s-o faci 
repede. Să nu pierzi timpul. 

Damian a dat din cap. 

— De cât spaţiu aveţi nevoie? 

— De mult spațiu. 

Damian și-a frecat paharul cu degetul. 

— Ceva de dimensiunile unei magazii de depozitare. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Damian. 

Și-a ridicat paharul și a dat pe gât o dușcă lungă. 

— Gândește-te. Ai zis de magazia de la gară că n-o folosește 
nimeni. Manus ar avea nevoie de ea numai pentru câteva 
săptămâni. Trebuie să fii atent ca englezul să nu fie prin 
preajmă când o să aducem materialele. Şi tu trebuie să le 
supraveghezi tot timpul. Pune-ţi mintea la bătaie. 

Damian și-a lăsat cu grijă paharul pe masă și s-a șters la gură 
cu palma mâinii drepte. N-a scos niciun cuvânt. 

— Ce dracu’ cauţi tu în mișcarea noastră? l-a întrebat Jack 
după o vreme. 

— Nu sunt în ea. Într-un fel, sunt pe lângă ea. Eu nu sunt croit 
pentru a fi soldat. A râs: Tatăl mamei mele a fost ofiţer de 
cavalerie la Connaught. 

A mai tras o dușcă și s-a șters din nou cu mâna la gură. 

— Aștia erau soldați. La șaizeci și opt de ani a prins un rechin. 
A ieșit într-o zi într-o bărcuţă, între sat și Tory Sound. Imi aduc 
aminte... 

— Asta-i... 

— Ascultă. Ascultă-mă când vorbesc. Tu nu vorbești, nu spui 
altceva decât prostii și nici nu asculţi... poate că numai pe 
Manus îl asculți. Bunicul a locuit cu noi încă șase ani după 
moartea bunicii. A făcut tot drumul de la Connemara până aici. 
l-a venit greu să se statornicească. Mama nu mai putea după el. 
Tata zicea că e gata să facă pentru bunicul mult mai multe 
decât ar fi făcut pentru el, care-i era soț. Păstrează toate cărţile 
lui și albumele cu poze vechi, maronii și toate medaliile lui. A 
fost și la Dublin de vreo două ori, vreau să spun că a fost la 
reuniuni sau mai știu eu ce. Taică-meu obișnuia să-l ia cu trenul 


la Sligo. Își ducea și decoraţiile cu el, într-o cutie mică, neagră. 
Și când se întorcea de acolo era un om nou... nu un simplu 
moșneag ramolit care-și istorisea doar copiilor povestea pentru 
că nimeni altcineva n-avea timp de el. Nu ţii minte chestia cu 
rechinul? 

— Am auzit povestea. Nu știam că bunicul tău l-a prins. 

— Da. A fost cântecul lebedei. 

— Dar nimic din toate astea nu... 

— Ba da. În capul meu e totul important, ăsta-i cuvântul pe 
care ai vrut să-l spui... sau ceva de felul ăsta. Bunicului meu îi 
plăcea să vorbească. Poate de la el am moștenit limbariţa. In 
serile de vară ședea în faţa ușii de la bucătărie și iarna se 
cuibărea lângă vatră și povestea despre războaiele la care luase 
parte, și despre vechii lui prieteni și despre chiolhanele pe care 
le trăseseră împreună. Și despre călătorii... India, cu nenorocirile 
ei cumplite... și despre vremurile bune... toate laolaltă, ca într- 
un fel de basm, numai că erau lucruri adevărate. Stătea acolo și 
lăsa strălucirea trecutului să-l ajungă din urmă. lar eu aveam 
timp berechet să-l ascult. Și vorbea și despre Irlanda. Trebuie să 
tragi în ei dacă vrei să-i alungi de aici, așa zicea. Altfel nu 
scăpăm de ei. Dacă vrei să-i gonești, trebuie să tragi în ei. Pur și 
simplu ei nu înţeleg nevoia de libertate pe care o simt oamenii. 
Oamenii preferă să fie săraci și să sufere, dar să fie liberi. 
Englezii... întotdeauna vorbea despre englezi... nu înţeleg un 
lucru simplu ca ăsta. Așa că trebuie să-i alungi cu arma, băiete, 
și cu cât mai repede cu atât mai bine. 

— Ei și? N-avea dreptate? 

— El nu se gândea că are dreptate. Gândea că e inevitabil... 
ca o operaţie fără anestezie, dureroasă și, posibil, mutilantă. 
Cine s-a născut irlandez s-a născut nefericit, băiete, așa-mi 
spunea. Şi mi-a tot spus-o întruna. 

Damian și-a luat paharul și l-a golit. 

Apoi i l-a arătat lui Jack, cu resturile de spumă pe fund. 

— Îmi faci și mie cinste? 

Jack s-a ridicat și a luat paharul din mâna lui Damian. 

— Lui Manus nu-i plac oamenii dezordonați. 

— lar mie nu-mi place Manus. 

Gene ţepoase, portocalii, îi mărgineau ochii. Jack a ridicat din 
umeri și s-a îndreptat spre bar. Pe suporturile rotunde, 
împrăștiate pe tejgheaua barului, scria „Guinness”. Într-un colţ 


trei oameni jucau cărţi și din salonul cu covor pe jos răzbea râsul 
unei fete. 

— O halbă, a comandat Jack, împingând spre barman paharul 
lui Damian. 

— Una singură? 

— Una singură. 

N-avea de ce să mai rămână la masă, să asculte restul 
poveștii vieţii lui Damian. Îi transmisese mesajul. N-avea rost să- 
și mai piardă timpul. 

— Vorbesc prea mult, a mărturisit Damian când Jack s-a 
așezat din nou în faţa lui. Tu nu ţi-ai luat o bere? 

Jack a clătinat din cap: 

— Mă așteaptă mama. 

— Aha! 

— Noi luăm masa la ore neregulate. 

— Mie-mi place să mănânc la intervale regulate, din patru în 
patru ore. 

— Și ce să-i spun lui Manus? 

— Cât de curând are nevoie de locul ăla? 

— Luna asta. 

— O să ţin legătura cu el. Transmite-i mesajul ăsta. 

— Un loc de mare securitate. 

— Mi-ai mai spus asta. Unul din puţinele lucruri pe care le-ai 
spus. 

— Cred c-ar trebui să încercăm să ne apropiem unul de 
celălalt. 

— ȚŢii minte când ţi-am spart nasul de ţi-a dat borşul? 

Jack a confirmat din cap. 

— Dar și eu ţi-am tras una pe cinste. 

— Ai făcut să mi se clatine un dinte. 

— Zău? N-am știut. 

Jack se simţea tainic satisfăcut. 

— Şase luni mai târziu, mi-a căzut dintele. Uite aici! 

Şi-a ridicat buza și Jack a văzut că-i lipsea un molar din 
dreapta. 

— Îmi pare rău, a minţit Jack. 

— Nu-ţi port pică. Fetelor le place un tip cu urme de luptă. 

— O cicatrice lăsată de sabie ar fi mai atrăgătoare. 

— Adevărat. 

Au râs amândoi. Cine ar fi intrat în bar în clipa aceea i-ar fi 


considerat buni prieteni. 
— Trebuie să plec. 
Jack s-a ridicat brusc de pe scaun. 
— Cum dorești. Mulţumesc pentru bere. Ne mai vedem. 
Damian și-a luat paharul și s-a dus în colţul unde cei trei jucau 
cărţi. Și-a tras un scaun și s-a așezat să-i chibiţeze. 


Helen contempla cele patru acuarele așezate pe masa din 
faţa ei. Erau neînrămate, dar montate pe paspartuuri din carton 
închis la culoare. Priveliști de cer, mare și dealuri golașe. Din cer 
izbucnea lumina care se răspândea în masele de umbră 
compactă, în grotele răzlețe, printre crengile copacilor, pentru a 
se lăsa absorbită de lâna ciufulită a oilor care se adăposteau pe 
după un gard de mărăcini. Energia se infiltra pretutindeni. 
Lumina transfigura fiecare obiect pe care-l atingea. 

Helen și-a trecut nervos degetele pe muchia mesei. „E lucrul 
cel mai ridicol pe care l-aș putea face, și-a spus, dar trebuie să 
mă mișc cumva, trebuie să-mi afirm prezenţa.” 

O pânză mare zăcea pe jos, în mijlocul camerei. Asta era 
acum modul ei de a picta, se ghemuia pe jos, lângă pânză, se 
încovoia și se întindea peste ea, sub lumina care curgea prin 
panourile de sticlă din care construise tavanul hambarului, după 
ce se mutase în vilă. Improvizații. 

O expunere! 

„Trebuie să le expun, altminteri o să ajung o nebună închisă 
într-un turn de fildeș, o nebună care se pedepsește singură 
pentru atâţia ani de trândăvie. Trebuie să văd picturile astea în 
mâinile altor oameni, să văd ochii altora privindu-le, 
respingându-le. Să observ interesul sau indiferența oamenilor. 
Ar fi oare posibil ca, măcar pentru un moment, să-mi 
recunoască existența? 

Trebuie să le expun!” 

Și-a aprins o ţigară. Vârfurile degetelor de la mâna dreaptă 
erau pătate de nicotină. 

— Vreau să vă cumpere cineva, chiar pe zece pence, la un 
stand de bazar, și să vă atârne pe un perete. Să vă văd pe alt 
perete. Pe oricare alt perete! 

A luat un sac de plastic negru și a vârât în el picturile, una 
câte una. A închis sacul, legându-l cu grijă; degetele ei 
mângâiau plasticul lucios, de parc-ar fi conţinut niște creaturi 


dragi, iubitoare. Pe urmă a rămas nemișcată, privind pachetul 
negru, înălțându-și umerii până-n dreptul urechilor și lăsându-i 
apoi să cadă din nou. Și-a introdus degetele mâinii stângi în 
scobitura dintre claviculă și omoplatul din dreapta, încercând să 
descopere sursa durerii care-i înțepenise umărul. 

„Decrepitudine, și-a spus în sinea ei, decrepitudine crescândă. 
Ce stupid, ce tipic pentru mine să amân orice explorare până 
când se instalează decrepitudinea.” A strivit mucul ţigării într-o 
farfurioară plină vârf de chiștoace. 

„Întreaga mea viaţă e o improvizație.” 

— Mamă! se auzi vocea lui Jack din curte. 

Nu auzise mașina. 

— Vin îndată. 

A luat sacul negru. 

— Mamă! 

— Vin, vin, vin! 


O ploaie posomorâtă se cernea din nori letargici. 

— Unde sunt fulgii de porumb? 

— Dragule, ieri mi-ai spus că nu-ţi mai plac cerealele. Le-ai 
aruncat. Spuneai că nu mai vrei fulgi de porumb. 

— A fost o fază trecătoare. Azi vreau fulgi de porumb. 

— Sunt în cămară. 

Jack nu s-a mișcat dindărătul ziarului /rish Times. Helen a 
oftat, s-a ridicat, a scos cutia de cereale din cămară și i-a 
așezat-o în față. 

— Poftim. 

— Înmmm. 

Pisica, muiată de ploaie și de o noapte de desfrâu, își lingea 
blana. După ce avea să se usuce, urma să se caţăre în patul lui 
Helen și să tragă un pui de somn. 

Helen continua să șadă la masă. 

— Anotimpul ceţurilor și al fructelor moi, răscoapte. 

Ziarul se ridica între ei doi, ca un zid. 

— Al ceţurilor, da... al fructelor moi, poate că în Anglia. 

Jack a întors pagina, a rearanjat cu grijă filele ziarului. Ediţiile 
de provincie ale ziarelor îţi înnegreau degetele. 

— Nu-mi vine a crede că a vizitat Keats vreodată vestul 
Irlandei. 

Tăcere. 


— Sau era vorba de Shelley? 

Helen a întins mâna după ţigări. 

— Mereu îi confund pe ăștia doi. 

Cutia cu chibrituri. 

— Semn de ignoranță crasă. Îmi pare rău... sincer îmi pare 
rău că nu mi-am dat osteneala să învăţ mai bine la școală. 

A frecat cu putere un chibrit de fosforul cutiei. 

— Toate mi se păreau lipsite de importanţă. Eneida lui Virgiliu 
și triunghiurile isoscele. Pentru mine erau tot un drac... 

Şi-a aprins ţigara și a tras cu nesaţ un fum. 

— „la fel de lipsite de importanţă. Hârtia de turnesol. Ce 
naiba era cu hârtia de turnesol? 

Fumul de ţigară i se prelingea din nări și din gură. 

— O dată, la un examen, am fost întrebată ce mănâncă 
viermii. Ce-oi fi răspuns? 

Tăcere. 

— Shakespeare, Yeats și Synge erau pentru unii la fel de 
lipsiţi de importanţă cum era hârtia de turnesol pentru mine. 

Pisica a căscat cu poftă, dând la iveală cerul gurii roz și arcul 
de dinţi ascuțiți. 

— Mai vrei puţin ceai? 

Jack și-a împins ceașca spre ea. 

— Tu crezi că Cezanne știa ceva despre principiul lui 
Arhimede? l-a întrebat în timp ce-i turna ceaiul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce importanţă are? 

— Eu am senzaţia că, pe undeva, toate lucrurile se leagă între 
ele. Că formează un tipar. 

— Intotdeauna trăncănești atâta la micul dejun? 

— De obicei citesc ziarul. 

l-a întins cana cu ceai. 

— Bărbaţii au o deprindere ciudată. Sunt convinși cu toţii că 
deţin dreptul consfințit prin lege de a fi primii care citesc 
dimineața ziarul. Așa era și tatăl tău. Ziarul trebuia să fie 
neatins, neșifonat, să nu fi trecut vreo răsuflare peste el. E o 
prerogativă masculină. Pentru care, desigur, trebuia să 
plătească... Uneori îmi citea și mie câte un crâmpei... așa cum 
arunci un os câinelui care așteaptă. 

Jack amesteca zahărul în cana de ceai. 

— Taică-tău mai zicea că vorbitul de una singură e primul 
semn de nebunie. 


Jack dispăruse din nou pe după ziar. 

Helen a zâmbit ușor, aducându-și aminte de vocea lui Dan 
când rostise acele cuvinte pe jumătate în glumă, pe jumătate 
serios, cuvinte pe care i le repetase de nenumărate ori. Un titlu 
din ziarul pe care-l citea Jack i-a prins privirea și s-a aplecat 
peste masă, mijindu-și ochii ca să poată desluși restul 
articolului. 

— Vai, Doamne! 

Pisica a sărit de pe scândura de călcat și a ieșit din cameră. 

— lar a fost împușcat cineva în Fermanagh! 

De partea cealaltă a ziarului, nicio reacţie. 

— Șaizeci și opt de ani, un poliţist ieșit la pensie, a citit ea cu 
glas tare. Dădea drumul vacilor să iasă în câmp, după ce le 
mulsese. 

Helen și-a lăsat ţigara în farfurioară și a continuat să scruteze 
ziarul. 

— Soţia lui era încă în pat când a auzit împușcăturile. A sărit 
pe dată la fereastră. L-a văzut zăcând pe alee. Mă auzi, Jack? Îţi 
arunc un os. 

Niciun răspuns. 

— Şi-a trântit paltonul pe umeri și a alergat la el. Gloanţele îl 
loviseră în cap și în piept. Femeia a strigat după ajutor. Au 
trecut douăzeci de minute până să apară cineva. L-a acoperit cu 
paltonul ei și a stat lângă el, privindu-l cum își dă sufletul. Striga 
și tot striga după ajutor. Nu voia să-l lase singur. Mă auzi, Jack? 

— Am citit și eu toată povestea. 

— Ce frig trebuie să-i fi fost stând acolo, lângă el, fără palton. 
Nu crezi? 

— Mamă, ar trebui să mai gândești puţin. Măcar din când în 
când, încearcă să și gândești. 

— Doi bărbaţi au plecat de la faţa locului într-un Ford Cortina 
galben, care a fost găsit mai târziu părăsit la marginea șoselei, 
la două mile depărtare. 

Jack a împăturit brusc ziarul și i l-a întins. 

— Tine porcăria asta de treizeci de pence de idioţenii liberale. 
Eu o să citesc acum eticheta de pe cutia de cereale. E la fel de 
interesantă. 

Și-a turnat niște fulgi de porumb într-un castron și i-a stropit 
cu lapte. Un praf de zahăr. Ea îl urmărea. 

— Eu nu-ţi pun nicio întrebare, i-a spus Helen. 


Jack a gustat o linguriţă de fulgi și a făcut o strâmbătură. 

— Sunt stătuţi! Asta-i cu ei! Vechi! 

A împins castronul. 

— Probabil. 

— Şi, mamă, am crescut mare. Nu trebuie să mai răspund la 
întrebările nimănui. Sunt o persoană autonomă. 

Helen a zâmbit ușor. 

— Brutus este un bărbat cinstit.€ 

— Nici tata nu putea discuta cu tine. 

— Pentru că discutam despre lucruri diferite, asta era tot. 
Semeni foarte bine cu taică-tău. 

— Eu... 

— Da, știu că nu poţi fi de acord cu mine. Tatăl tău credea în 
ierarhia puterii. Credea că trebuie să impui, să asiguri pacea 
prin folosirea violenţei... Numai că nu o numea violenţă. Și nu 
credea în Dumnezeu. 

— Dar se ducea la biserică. În fiecare duminică o întindeam la 
cele sfinte. 

— Recunoștea existenţa lui Dumnezeu ca element social. Dar 
nu credea în el. Prefera simboluri în locul adevărului. 

— Presupun că i-ai spus și lui toate astea? a întrebat-o pe un 
ton sarcastic. 

Helen a clătinat din cap. 

— Nu. Am început să-l înţeleg numai după ce a murit. 
Niciodată nu mi-am dat seama că era stăpânit de frică. 

S-ar fi zis că Jack nu auzise cuvântul. 

— Mi-a mărturisit odată că, uneori, îi pari cam nătângă. Helen 
a râs. 

— Nu sunt așa. Nici pe departe. 

— Om trăi și-om vedea. 

Au rămas în tăcere. Helen a ridicat capacul ceainicului și s-a 
uitat înăuntru. 

— S-a răcit ceaiul. Mai vrei? Să-ţi pun unul proaspăt? 

— Nu te osteni. Peste câteva minute plec. 

— Pleci? 

— Mă întorc la Dublin. 

— Ah, nu mi-am dat seama... Sper că nu-i din cauza... 

— Nu. Mi-am împachetat lucrurile. Am treburi în după-amiaza 
asta. 


€ Shakespeare, Iulius Cezar (actul III, scena 2). 


— Să-ţi fac niște sandviciuri? Un termos? Să-ţi pregătesc 
ceva? Ouă fierte? 

— Nu! N-am nevoie. Dacă o să-mi fie foame mă opresc pe 
drum. 

— Ceva fructe. Am banane. Ușor de mâncat și pe urmă ușor 
de aruncat cojile pe fereastră. Coji de banană biodegradabile. 

— Nu mai fi mămoasă, pentru numele lui Dumnezeu. 

Helen s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat cu ceașca și 
farfurioara spre chiuvetă. 

— Asta sunt, a replicat. În felul ăsta știu că exist. Sunt o 
mamă. 

— luhuu! se auzi un glas la ușa din faţă. 

— Ah, Doamne, a venit Mary și eu nu sunt nici îmbrăcată, nici 
pregătită... Hei! În bucătărie... 

Ușa s-a deschis și o femeie măruntă, îmbrăcată într-un 
hanorac, a intrat în casă. 

— Mary, nu sunt îmbrăcată, nici pregătită. 

— Văd și eu. Neața, Jack. N-am știut că ai venit acasă. 

— O scurtă vizită, a răspuns Jack, ridicându-se. 

— Mary, vrei o cană de ceai? 

— Nu, Helen, dragă. N-am timp de pierdut. Trebuie să 
colectez tone întregi de troace. Organizăm un bazar, Jack, 
dragă. Și un stand cu vechituri, ca de obicei. Nu știu de ce mi- 
am propus să trec întâi pe la tine să colectez lucrurile, Helen. Ar 
fi trebuit să știu că n-ai să fii gata. Cât rămâi aici, Jack? 

— Plec chiar în dimineaţa asta. 

— Ce minunat e să fii tânăr! N-ai nicio grijă. Azi aici, mâine 
unde-ţi vine. 

— Mary, a intervenit Helen, lucrurile pentru bazar sunt gata 
împachetate, pe verandă. la-le cu tine în mașină și eu vin mai 
târziu cu bicicleta. 

— Draga mea, plouă cu găleata. 

— O picătură de ploaie nu-mi strică. 

— Dacă așa vrei tu... Atunci n-are rost să te mai grăbești. Stai 
până pleacă Jack. Trage de timp cât poţi. N-am nicio îndoială c- 
ai să tragi de timp. Nu-i așa, Jack? 

— Jack, dragule, nu vrei tu să încarci lucrurile din verandă în 
mașina lui Mary? Și tu, Mary, ești sigură că nu vrei o ceașcă de 
ceai? 

Jack a dat din cap și a ieșit din bucătărie. 


— Nu vreau ceai, iubito. Am luat un mic dejun cât toate zilele. 
Sunt sigură că n-o să avem timp pentru masa de prânz. Arată 
bine Jack. A crescut mult. Data trecută când a venit aici n-avea o 
mustață? Eu confund mustăţile. Dacă într-adevăr n-ai nimic 
împotrivă să vii cu bicicleta, cred că-i în ordine, dragă. Dar 
îmbracă-te bine, doar n-ai să stai toată ziua în picioare în haine 
ude. Atunci o iau la fugă. Trebuie să fiu acolo să oganizez 
trupele. N-o lungi prea mult, dragă. 

— lţi promit. Doar să-l văd pe Jack plecat și pe urmă vin într- 
un suflet. 

— În regulă. 

S-a îndreptat spre ușă, când Jack tocmai dădea să intre. 

— Păcat că trebuie să pleci atât de repede, Jack. Ne vedem de 
Crăciun. Bănuiesc. N-o lăsa pe maică-ta să tragă de timp. Am 
nevoie de ajutorul ei. Bon voyage. Tooraloo”, scumpilor! 

Dusă a fost. Ușa din faţă a bufnit în urma ei. Cei doi au rămas 
o clipă în tăcere, uitându-se unul la celălalt. Apoi Jack s-a 
apropiat de Helen și și-a lăsat mâna pe umărul ei. 

— Tooraloo, mamă. Ne vedem de Crăciun. 


Ploaia s-a oprit în primele ore ale după-amiezii. Soarele și-a 
arătat faţa și un vânticel rece a pornit să usuce străzile și să 
răscolească frunzele moarte care zăceau în grămezi ude prin 
șanțuri. Liam, măturătorul satului, avea sarcina să le strângă pe 
măsură ce cădeau și să le care în roaba lui, dar natura era mai 
încăpăţânată decât el și îl depășea, așa că frunzele veștede 
rămâneau până când furtunile iernii făceau treaba în locul lui 
Liam. 

Sala bazarului era caldă, golașă, dar veselă. Mary Heron nu le 
lăsa pe femei să-și piardă timpul împletind ghirlande de hârtie și 
atârnând podoabe colorate. Pe un podium, în capătul sălii, 
fuseseră aranjate vreo douăsprezece măsuţe, acoperite cu fețe 
de masă colorate, în jurul cărora ședeau o grămadă de femei 
bând ceai și înfulecând sanaviciuri și prăjituri de casă. Helen era 
în spatele standului de obiecte vechi. 

„Mary și cu mine suntem adevăratele vechituri de aici, își 
spunea. Dar nu o să ne cumpere nimeni. Nu suntem nici utile, 
nici decorative. De fapt, sunt nedreaptă cu Mary. Ea e utilă. Are 
energie și voinţă. De pildă organizează toată blestemăţia asta 


7 Salut irlandez. 


de mascaradă, cu oameni care se înghesuie și cumpără prăjituri 
și obiecte inutile, de care n-au nevoie, și se târguiesc pentru 
jachete second hand. Dacă Mary nu i-ar tooraloora pe tot 
parcursul anului, femeile ar sta acum frumos acasă și s-ar uita la 
telenovele sau ar cârpi ciorapii soţilor. Şi ar fi oare mai fericite? 
Ne petrecem viaţa tot așteptând să se întâmple ceva... și cred 
că până la urmă ne simţim ușurate că nu s-a întâmplat nimic. 
Oh, Doamne, îmi aduc aminte că atunci când am părăsit 
Colegiul de Artă ca să mă mărit cu Dan eram convinsă că va 
avea loc o explozie magică de iubire, care o să mă cutremure 
până în măduva oaselor. Speram pe atunci să mă pomenesc 
aruncată în vârtejul vieţii cu surle și trâmbiţe, dar am fost prea 
leneșă, și să mă simt nefericită pentru că lucrurile nu s-au 
petrecut așa.” 

— Helen, trezeste-te, trezeste-te! 

Glasul lui Mary o pocnea în cap. 

— Ai adormit, Helen? De o oră, doamna O'Meara îţi tot fâlfâie 
sub nas învelitoarea asta de ceainic. 

— Oh, scuzaţi-mă, doamnă O'Meara. Ce lipsă de politeţe din 
partea mea! 

Doamna O'Meara a fluturat din nou învelitoarea de ceainic. 

— Îmmm... cât... îmmm? 

Era timidă și proaspăt căsătorită și chiar nu avea nevoie deo 
învelitoare de ceainic. 

— Ce părere aveţi de cincizeci de pence? E foarte drăguță. 
Cred că-i făcută de mână. 

— Ce cincizeci de pence? a sărit Mary. Chiar e lucrată de 
mână. E victoriană, o autentică piesă victoriană. Frumos lucrată. 
O liră, o liră, ce părere aveţi, doamnă O'Meara? În fond, 
strângem bani pentru o cauză bună, nu-i așa? Şi azi aţi venit 
toate aici ca să cheltuiri niște bani, nu? O liră! 

Doamna O'Meara, ca hipnotizată, și-a deschis poșeta, a scos o 
liră și a înmânat-o peste standul de lemn. 

— Bravo! Mulţumesc mult. N-o să regretaţi. Aţi cumpărat o 
minunată bucată din trecut. S-ar putea ca, într-o bună zi, să 
ajungă într-un muzeu. 

Doamna O'Meara s-a topit în mulţime, cu minunata bucată 
din trecut vârâtă sub braţ. 

— Mary, ești grozavă! a exclamat Helen râzând. 

— Las’ că-i dă mâna. Prăvălia aia a lui bărbatu-său e... te 


jumulește. 

— Şi tu te pricepi să jumulești. 

— Freddie îmi spunea întotdeauna că eu scot sânge dintr-o 
piatră. 

— Ce n-aş da să-mi scoţi acuma altceva dintr-o piatră. 

Bătrâna s-a aplecat și a tras o cutie de sub masă. In cutie se 
găseau un termos și câteva pahare din plastic. 

A deșurubat capacul termosului. 

— la un pahar, ia-ți un pahar. Mișcă-te repede! îl văd pe 
părintele Quinlan venind încoace. 

Helen a scos două pahare și Mary le-a umplut cu un lichid 
care arăta ca o apă acidulată. 

— E vodcă, nu gin, a informat-o ea, înșurubând la loc capacul. 
N-are miros... E rece... și tare. Dă-o pe gât, a îndemnat-o 
împingând cu piciorul cutia sub masă. Ura! 

— Ura! a răspuns Helen. 

— Mi-am zis că pe măsură ce trece timpul o să ne moleșim. 
Bună ziua, părinte Quinlan. Ce vă putem convinge să 
cumpăraţi? 

— Casa noastră e plină de tot felul de fleacuri vechi, doamnă 
Heron. Bună ziua, Helen. 

— Bună ziua, părinte Quinlan. 

— Katy mi-a dat instrucţiuni foarte stricte... să nu cumpăr 
decât articole folositoare, așa mi-a zis când am plecat de acasă. 
Așa încât, doamnă Heron, trebuie să-mi cheltuiesc banii cu mare 
chibzuinţă. Gem, murături, prăjituri de casă. Katy trebuie să mă 
laude când mă întorc acasă, nu să mă musștruluiască. Doar nu 
vreţi să mă bodogănească? 

— Dragă părinte Quinlan, Katy o să-l bodogănească și pe 
bunul Dumnezeu când o să ajungă în ceruri, așa că o să fiți într- 
o foarte bună companie. 

Preotul a zâmbit. 

Când zâmbea, își dezgolea mare parte din dinţii îngălbeniţi și, 
o clipă, ochii obosiţi îi licăreau. Se ocupa cu grădinăritul și, de 
multe ori, unghiile îi erau pline de pământ, iar vârfurile 
degetelor arătau bătătorite și aspre de la scormonit pământul. 
În pofida strădaniilor lui Katy, adeseori genunchii pantalonilor îi 
erau pătaţi de noroi. 

— Imi petrec cea mai mare parte din viaţă stând în genunchi, 
glumea el, și ochii îi licăreau, iar degetele încercau, fără prea 


mare entuziasm, să frece petele de pe pantaloni. 

Şi-a plimbat ochii peste obiectele din stand și, o clipă, privirile 
i s-au oprit pe una dintre acuarelele lui Helen, proptită de o cană 
de alamă înnegrită. A întins mâna și a luat-o. Helen s-a întors cu 
spatele. A bâjbâit după paharul de plastic și a tras o înghiţitură 
zdravănă. Pe urmă s-a răsucit ușor, ca să vadă, cu coada 
ochiului, ce se întâmplă. l-a zărit unghiile negre. 

— Înrămată, ar fi un tablou frumos. Cine a făcut-o? 

— Habar n-am, a răspuns Mary. Tu știi, Helen? Am mai văzut 
vreo două pe aici. 

— Nu... mă rog... nu știu. 

— Trebuie înrămată, a repetat părintele, ţinând acuarela la 
capătul braţului întins. Un geam de sticlă și o ramă îngustă. Ce 
părere ai, Helen? 

— Da, a răspuns Helen, prostește. 

— Nu o văd pe Katy făcând tărăboi pentru un tablouaș cu oi și 
cu umbre. A râs brusc: Sunt sigur că o să găsesc un citat nimerit 
ca s-o potolesc. Impreună cu gemul ăsta delicios. 

A întors acuarela pe dos, căutând o iscălitură. 

— Un artist modest, a murmurat în cele din urmă. Cât... ah... 
doamnă Heron, cu cât ai vrea să-mi ușurezi buzunarele pentru 
acest fermecător tablou? 

— Mai avem două, dacă așteptați un moment... 

Preotul a clătinat din cap cu hotărâre. 

— Nu. Imi place ăsta de aici. Dacă-mi mai arăţi încă două, va 
trebui să iau o decizie, să le judec, să aleg. Şi ca să fiu sincer, 
doamnă Heron, cât mai avem un pic de soare, aș vrea să profit, 
să mă întorc la grădină. Am mult de curăţat până să vină iarna. 

— Cinci, părinte. Cinci lire. Strângem bani pentru o cauză 
bună, și apoi aţi spus singur că e un tablou frumos. 

Părintele și-a scos portofelul din buzunar și i-a înmânat lui 
Mary o bancnotă de cinci lire. 

— Când e vorba de colectat fonduri, doamnă Heron, nimeni 
nu te întrece. 

— Grăbiţi-vă să vă întoarceţi la grădină, părinte Quinlan, și 
Dumnezeu să vă binecuvânteze. 

Și-a vârât pictura sub braţul stâng, a făcut o mică plecăciune 
în faţa celor două doamne și s-a îndreptat grăbit spre ușă. 

Mary a vârât bancnota în caseta de bani. 

— Unde naiba le-ai pus pe celelalte două? Crezi că putem 


repeta figura? Ah, uite-le. Mă îndoiesc. 

A scos acuarelele de sub un morman de dantelă decolorată și 
le-a rezemat de niște căni. 

— Freddie ţinea la el. Tu le-ai pictat, dragă? Frumoase, foarte 
frumoase. Poate c-ar fi trebuit să-i cer mai mult. Venea să joace 
șah cu Freddie, când era pe patul de moarte. Discuta cu el 
despre copaci... despre pescuit... despre tot ce-i plăcea lui 
Freddie. Tu nu l-ai apucat pe Freddie. Părintele Quinlan îi dăruia 
mai mult timp decât bătrânul pastor Fergusson... pe vremea 
când aveam și noi un paroh... bătrânul pastor Fergusson. Care 
nu prea știa pe ce lume e. Dar juca foarte bine bridge. Îi vorbea 
lui Freddie despre Dumnezeu. Gândea, probabil, că e de datoria 
lui. „Pisălog bătrân, zicea Freddie. Crede că dacă poartă gulerul 
cu faţa în spate știe despre Dumnezeu mai multe decât știu eu!” 
Bietul pastor Fergusson. Era un tip cam sărac cu duhul. Crezi că 
e blasfemie să zic asta? Eu nu cred. Poate că era puţin cam 
arogant. Dar nu cred că Dumnezeu îi purta pică pentru asta. 

A luat paharul de plastic de pe pervaz și l-a golit. 

— Sus fundurile! 

— Gramofonul ăsta funcţionează? 

Helen a tresărit la auzul vocii străine. 

— Scuzaţi-mă... 

— Gramofonul! 

A arătat cu singurul lui braţ spre gramofonul așezat pe o ladă 
răsturnată lângă stand. 

— Ah, domnul Haythorne... da... funcţionează... dar trebuie să 
învârtiți manivela. 

A zâmbit. Colţul stâng al gurii se ridica în sus, de parcă era 
prins în cicatricea care-i brăzda obrazul, de la peticul negru 
până la bărbie. 

— Bineînţeles, a răspuns. Știu că trebuie s-o învârt. 

— Haythorne, nu? 

— Hawthorne. Roger Hawthorne. N-am nimic împotrivă s-o 
învârt. Ba chiar îmi face plăcere. Hawthorne, a repetat el, cu 
oarecare asprime. 

O clipă a măsurat-o din priviri. 

— Cred că am fost cam nepoliticos faţă de dumneata acum 
câteva zile... Am fost țâfnos... eu... 

— E în ordine. N-are importanţă. 

— Desigur că o să am nevoie de discuri, dacă o să-l cumpăr. 


— Sunt câteva discuri. Dar nu clasice. Uitaţi-vă. 

Helen a ridicat de pe jos cutia cu discuri și a așezat-o pe masa 
standului. 

— Sunt foarte vechi. Tatăl meu mi-a făcut cadou gramofonul 
ăsta în 1947, când am absolvit școala. Sinistru. Am avut câteva 
discuri bune, dar văd că au dispărut. Probabil că le-am aruncat, 
la un moment dat. Uitaţi-vă să vedeţi ce v-ar interesa să luaţi. 
Sunt și câteva cutii cu ace. Tot ce trebuie. 

— Helen, prezintă-mă și pe mine prietenului tău. 

Mary ţinea termosul în mână. 

— Ah, da. Domnul Hawthorne, doamna Heron. 

Hawthorne s-a înclinat protocolar și a întins mâna, Mary i-a 
luat-o. 

— Mână rece, inimă caldă, a comentat ea. Bună ziua. 

— Bună ziua, doamnă Heron. Mă tem că la mine e o chestiune 
de proastă circulaţie. Se pare că și inima mea e la fel de rece. 

Mary s-a aplecat și a scos un pahar din cutie. L-a umplut cu 
lichidul din termos. 

— Poftim, un încălzitor de inimi. 

| l-a oferit, după care și-a umplut din nou paharul și pe cela 
lui Helen. El s-a uitat cu nervozitate în pahar. 

— Nu-i bicarbonat. Dă-l pe gât, omule, l-a îndemnat Maiy. 
Doar dacă nu cumva ești antialcool. 

Helen a râs. 

— E vodcă și tonic. Singura calitate a ei e că nu are miros. Așa 
încât nimeni nu știe ce păcat se săvârșește îndărătul standului 
cu vechituri. 

— Mulţumesc. 

— Eu, personal, sunt amatoare de whisky, a declarat Mary. 
Dar uneori... Sănătate și noroc! 

A zâmbit. 

— Sănătate! 

— Şi, dacă te interesează gramofonul, costă cinci lire, iar 
discurile, două pence bucata. 

— Mary, zău așa... 

— Vrei, îl iei, nu vrei, nu-l iei. 

Mary și-a lăsat jos paharul și s-a întors să se tocmească cu o 
femeie care părea interesată de un mic gong oriental, pe un 
suport de lac negru. 

— Ei, acum știi, i-a spus Helen. 


Hawthorne a așezat cu grijă paharul pe masă, după care a 
scos un disc din cutie. 

— Anul ăsta primăvara o să cam întârzie. Așa că discurile 
astea merită din plin cele două pence bucata. 

— Eu sunt de părere că discurile trebuiau să intre în preţ. În 
fond... 

„=. Sărută-mă, tu, dulce sărutată... Pe partea însorită a 
străzii... diduda, diiidada...” 

„Un individ foarte bizar”, și-a spus Helen. 

— E plăcut să-ţi petreci serile ascultând discuri. Melodia mi-e 
cunoscută, dar am uitat cuvintele. Du-te la treaba dumitale, 
doamnă... du-te să vinzi și lasă-mă pe mine să mă desfăt cu 
vodca și cu nostalgia. 

— Dacă crezi... 

— Da. E în ordine. 

Vorbea din nou răstit, o gonea. 

„Ce om respingător, antipatic! Nu-mi place deloc!” și-a spus 
Helen. 

S-a dus la celălalt capăt al standului, lăsând-o pe Mary între 
ea și Hawthorne. „N-are decât să stoarcă oricât vrea de la tine!” 

Bang! 

Mary a lovit gongul oriental. 

— Ce sunet melodios! E mult prea ieftin o liră. 

O bancnotă a trecut dintr-o mână în alta. 

Bang! 

Noua proprietară a gongului l-a lovit din nou înainte de a-l lua 
și a se duce acasă, la o viață mult mai bună, asigurată de 
achiziționarea unui gong. 

Pișcoturile și prăjiturile de casă erau împachetate de zor, 
pânzele de pe măsuţele de joc, scuturate și împăturite. 
Produsele casnice și florile aduseseră bani, care erau numărați 
acum în casetele de tinichea neagră. Ceaiurile încă se mai 
vindeau. Ploaia păcănea în acoperișul de tablă ondulată, 
revărsându-se de pe acoperiș în stradă și în rigole. Femeile își 
îmbrăcau impermeabilele și își deschideau umbrelele, iar copiii 
erau smuciţi din stradă îndărăt, în adăpostul sălii. 

— Aveţi ceva împotrivă dacă verific aparatul, să văd dacă 
funcţionează? 

Vorbea din nou politicos. 

— Vă rog. 


A ridicat capacul bombat și a examinat placa turnantă. A 
mișcat mânerul care acţiona căpăcelele. 

— E făcut dintr-un mahon frumos, a apreciat el. 

— Pe vremea aceea lucrurile se construiau trainic, ca să 
dureze, a comentat Mary. Încă nu îmbrăţișaseră consumismul. 

Lângă Helen, câţiva copii aruncau monede într-o găleată cu 
apă. Manivela gramofonului scârțâia. 

— Mary, ce facem cu toate boarfele astea? Nu cred că mai 
cumpără cineva ceva. 

— Le împachetăm la loc, dragă. Le car acasă, le depozitez în 
pivniţă și le scot din nou anul viitor. Draga mea, unele obiecte 
apar întruna pe standul ăsta de zece ani încoace. 

Helen a ridicat cele două picturi ale ei nevândute. 

— Astea o să... 

— Dragă, ia orice dorești. 

„Track forty nine”, a răsunat un glas fortissimo când a deschis 
căpăcelele. 

Copiii de lângă găleată au tresărit și au privit în jur. 

„Its the Chatanooga choochoo...” 

— Dumnezeule! 

Mary și-a astupat urechile cu palmele. 

„All aboard 

Woohoo...” 

Copiii erau încântați. 

— Vrei să dansăm? 

A întins mâna spre ea. 

— Eu... Helen a rezemat tablourile de fereastră. De ce nu? 

„You leave the Pennsylvania station at a quarter to four..." 

O înfiorare de care uitase cu totul i-a fremătat în stomac când 
și-a lăsat mâna în mâna lui. Teama, și apoi ușurarea că n-ai să 
rămâi singură pe scaun zâmbind în gol, în timp ce toată lumea 
dansează în jurul tău. Nebuna de Helen! 

„Dinner in the diner...” 

El i-a eliberat degetele și și-a apăsat mâna, cu greutate, în 
mijlocul spatelui ei. 

„Nothing could be finer” 

Cu îndrăzneală, Helen și-a lăsat mâinile pe umerii lui. Oare 
asta ar fi trebuit să facă? 

„Then you have your ham and eggs în Carolina...” 

— Ca-ha-rol-ina, și-a lăsat el capul pe spate și a cântat. 


Woohoo! 

Toată lumea era cu ochii pe ei. 

A învârtit-o până a adus-o în mijlocul sălii. „Podeaua e 
lipicioasă”, și-a spus Helen, tălpile nu-i alunecau, porţiuni întregi 
de dușumea erau ude și presărate cu dopuri de Coca-Cola și 
ambalaje de sticks-uri. Nu prea era sala de dans de la Metropole 
sau de la Gresham Hotel. 

— Fă o piruetă, i-a șoptit el la ureche. Hai să-i lăsăm cu gura 
căscată. 

S-au rotit, în pofida podelei vâscoase. „E nostim, gândea 
Helen. O plăcere de atâta vreme dată uitării. E uimitor cât de 
bine dansează cu toate... infirmităţile lui. Are ritm. Asta e 
întotdeauna lucrul cel mai important. Ritmul! Probabil că a fost 
un dansator foarte bun când era... când era... Bănuiesc că pe 
vremuri era întreg.” 

Feţele rozalii ale oamenilor zâmbeau. 

„Won't you choochoo me home.” 

— Mulţumesc, i-a spus el și s-a înclinat protocolar. 

Câteva persoane din public au aplaudat. 

— Avanti, avanti! a strigat Mary de lângă gramofon. 

A pus un alt disc pe placa turnantă și a lăsat încet în jos braţul 
cu acul. 

„Plinky, plonky, plinky, plonky.” 

— Mmmm! a făcut Hawthorne, și a luat-o din nou de mijloc. 
Unicul lui ochi îi zâmbea. 

„larbă verde, de ce șoptești?” 

— Într-adevăr, de ce? a repetat el. 

„De ce le spui copacilor că nu-i așa?” 

Câţiva copii au început să danseze între ei, legănându-se 
încet. 

„larbă șoptitoare..." 

— Cunosc cântecul ăsta! a strigat doamna Walsh, măturând 
podeaua pe lângă standul cu produse de casă. Cântecul ăsta mă 
poartă înapoi în tinerețe. Copacii nu trebuie să afle... a strigat 
ea. 

— Îţi mai aduci aminte de formaţia The Ink Spots? 

— Domnule Hawthorne... 

— Da, de ce să le destăinuiești secretele tale? Spune-mi 
Roger. 

— Eu nu am secrete. 


El a zâmbit. 

— Nu te cred. Ai faţa cea mai secretoasă pe care am văzut-o 
vreodată. Distantă, închisă. Ascunzând taine. 

— Dansezi bine. 

Helen a roșit. Ce idioţenie a găsit să-i spună! Mâna lui i-a 
apăsat o clipă spatele. 

— Pe vremuri am dansat mult. 

„Nu te destăinui copacilor, căci ei le vor spune păsărilor și 
albinelor și toată lumea va afla...” 

— 1944! a râs el. 

„Copacii... acii... 0000... 0000..." 

— Oooo! a croncănit unul dintre copii, și discul s-a oprit. 

Hawthorne i-a dat drumul lui Helen și s-a răsucit pe călcâie. S- 
a îndreptat cu pași repezi spre stand, lăsând-o în mijlocul sălii. 

— Il cumpăr, i-a spus lui Mary. 

Și-a scos portofelul din buzunar și i-a întins două bancnote de 
câte cinci lire. 

— Poftim. Atâta îţi dau. 

— Prea mult, a replicat, în chip surprinzător, Mary. Dă-mi 
șapte... 

— la-i. (l-a împins banii în mână.) Plec să-mi aduc mașina. Am 
lăsat-o lângă hotel. Dacă ar putea cineva... 

— Desigur. O să-l care unul dintre băieţi. Dar mai așteaptă 
puţin, să stea ploaia. O să te...! 

El a scuturat din cap și s-a îndreptat spre ușă. 

— Am strâns cincizeci și șapte de lire și douăzeci de pence, a 
anunţat-o Mary pe Helen. 

A pus banii la loc în cutie. 

— Grozav... 

— E un record. Care denotă calitatea vechiturilor noastre. 

— Sau poate faptul că mușteriii noștri au mai mulţi bani decât 
minte. 

Mary a râs. 

— S-a dus toată vodca. Haide să strângem și să plecăm cât 
mai repede acasă. O baie fierbinte. Pe urmă ne culcăm cu 
picioarele pe o pernă înaltă. Hei, tu, Kevin... Kevin te cheamă, 
nu? El s-a dus să-și ia mașina. la și discurile. Nu le scăpa pe jos, 
pentru numele lui Dumnezeu... și vezi să nu se ude discurile. 

Helen a scos sacul de plastic negru din buzunarul pardesiului 
și a învelit în el cele două tablouri rămase. 


— Nebun ca pălărierul din A/ice în Tara Minunilor, a comentat 
Mary. 

— Cine? 

— Omul ăsta de la gară. 

— Un urs morocănos, aș spune. Mama avea așa ceva. Mie îmi 
place. 

Impăturea o învelitoare pentru mesele de bridge, din catifea 
verde cu ciucuri aurii la colţuri. 

— O dată am furat-o și am purtat-o la un bal mascat. M-am 
înfășurat în ea ca într-o mantie. Era atât de somptuoasă! Dar am 
pătat-o cu ceva, cu limonadă, nu mai știu cu ce. Doamne, ce 
săpuneală am încasat! 

A vârât învelitoarea în lada pe care o umpleau. 

— Cred că azi nu se mai joacă bridge cu atâta pompă. 

— Ani întregi a colindat prin spitale. Reggie și Anne îi cunosc 
familia, a continuat Mary. Şi ani de zile le-a stat ca un ghimpe în 
coastă. Cumpără gări. 

— Un lucru foarte inofensiv. 

— Dar o nebunie duce la alta. 

— Nu te prosti, Mary, i-a răspuns Helen râzând. E un zănatic 
arțăgos, dar inofensiv. Tu vorbeşti despre el de parc-ar fi un 
maniac criminal. 

— Cu oameni deraiaţi nu poţi ști niciodată când iese ceva 
cumplit la suprafaţă. Familia lui îl consideră dereglat. Sunt din 
Norfolk, sau de prin părţile alea. Ei, dragă, cred c-am făcut 
destul. De curăţenie să se mai ocupe și alţii. Dă-mi mie să 
predau banii și pe urmă te conduc acasă cu mașina. 

— Mulţumesc, dar am bicicleta. 

— O să te uzi până la piele. 

— Nu face nimic. 

— Da. Ploaia nu a rănit niciodată pe nimeni. 

— Așa se spune. 

— Atunci fugi acasă, draga mea, și îţi mulţumesc. Pe curând. 
Tooraloo. 

— Pe curând. 


În prag, înainte de a ieși în ploaie, Helen și-a legat o basma pe 
cap. Strada era cufundată într-un clarobscur dezolant, 
desfigurat de fațadele prosperității. Ce gând deprimant. Ce urât! 
Ce nobleţe ar putea exista în niște dărăpănături pitorești! Când 


a ieșit în drum, a claxonat-o cineva. „Aibi răbdare!” a mormăit 
Helen. Bicicleta ei era rezemată de un stâlp de beton. „Oare n- 
ar trebui să-mi cumpăr una nouă, strălucitoare? Cu viteze? Și 
roţi subţiri? Toate chestiile astea moderne, să mă ţin și eu în pas 
cu moda? Sau să păstrez pe vecie bătrâna asta credincioasă?” 

„Bătrână credincioasă, vom străbate drumul împreună.” 

Claxonul a ţipat din nou. 

„Bătrână credincioasă, la bine și la rău. Dar bătrâna 
credincioasă nu a știut nimic despre nord-vestul Islandei, cu 
siguranţă.” 

Fir-ar să fie! s-a desprins talpa unui pantof și pătrunde apa... 
una dintre cele mai neplăcute senzaţii. Talpa piciorului umedă, 
picioare cleioase, răceală, fleșcăială! 

— Fleșcăială! 

— Te claxonez de vreo două minute și tot ce ai de spuse 
„fleșcăială”! 

S-a aplecat stângaci și a deschis portiera. 

— Urcă! 

— Eu... 

— Prea e ud totul ca să te mai târguiești, urcă! 

— Bicicleta mea! 

A făcut cu mâna un gest nerăbdător. 

— Hai, femeie! Urcă! 

— La revedere, bătrână credincioasă! 

S-a urcat în mașină și a închis portiera. 

— Așa-i mai bine, a spus el. Mă gândesc să facem întâi o 
plimbare, și pe urmă te duc acasă. 

— N-aș zice că e timp de plimbare. 

— Dacă vrei să te plimbi, o faci pe orice fel de vreme. 

Executa diverse manevre cu picioarele și mașina rula. 

— Sau poate că ai alte planuri? 

— Poate că am. 

— N-o să te mănânc, a asigurat-o cu blândeţe. 

— Simt c-am fost răpită. 

— Așa e. Dar numai temporar. Nu te teme. Conduc mașina 
foarte bine. 

Helen a simţit că roșește. 

— Nu mă tem. 

— Mașina asta a costat o avere. Dac-ar fi să mor la volan, s-ar 
întoarce singură acasă și s-ar băga în garaj. 


Helen a râs. 

Ajuns la capătul satului, s-a orientat bine la bifurcația șoselei. 
A luat-o pe un drum care șerpuia printre coline pietroase, până 
la o mică peninsulă. Valurile, biciuite de vânt, împroșcau și 
scăldau totul. Copaci uzi se agăţau de pereţi de stâncă udă, 
petice goale, în locurile unde pierise vegetaţia, luceau în ploaie. 
Nimeni nu mai vieţuia pe fâșia asta de pământ dușmănos. Doar 
oile mai pășteau printre steiurile de stâncă și crestele ciobite, 
zdrenţuite. 

— Ultima oară am dansat în 1944, a rostit el după o vreme. 
Acum treizeci și cinci de ani, sau așa ceva. 

— Dansezi mult mai bine decât unii care n-au părăsit ringul de 
dans de treizeci și cinci de ani. 

— La zece septembrie. 

„Doamne, Dumnezeule, și-a spus Helen, îndată o să-mi spună 
povestea vieţii lui.” 

— Te deranjează dacă fumez? 

El a clătinat din cap. 

— Pe unii îi deranjează. Nu le place ca mașina să miroasă a 
fum stătut. Și nu-i condamn. 

S-a scotocit în buzunare după pachetul de ţigări. 

— Se spune că noi... fumătorii, îi otrăvim lent pe cei din jur. E 
o idee sinistră. Şi presupun că e adevărat. Am încercat să mă 
las de fumat:... cu secole în urmă. Soţul meu... răposatul... 
răposatul meu soț s-a lăsat dintr-o mișcare, uite așa. (Helen a 
pocnit din degete.) Am încercat și eu... dar... și el mă îndemna 
în fel și chip să renunţ... dar... după cum vezi, nu m-am lăsat. 
Am o fire îngrozitor de slabă. 

A urmat o tăcere. Helen a pocnit din nou din degete, ca să 
spargă tăcerea, dar n-a izbutit. Și-a vârât o ţigară între buze și a 
aprins-o. Drumul se îngustase vizibil, ajunsese aproape o 
potecă. Ramurile ude ale gardurilor de verdeață zgâriau 
caroseria mașinii. 

— Scuză-mă că te-am întrerupt, a rostit Helen după o bucată 
de timp. 

El a dat din cap, fără să scoată o vorbă. 

„Poate că-i într-adevăr un maniac criminal, și-a spus ea. Dar 
ce poate face cu un singur braţ? Și cu un singur ochi? O fi având 
o forţă supraomenească în încheietura mâinii, sau izbește și 
strivește cu picioarele? Sau poate că-i un violator? Oricum, 


prefer să mă violeze decât să mă omoare. Fără îndoială.” 

S-a uitat cu grijă la faţa lui. Nu-i vedea decât profilul Picasso, 
travestiul. 

Cât de tânăr trebuie să fi fost la zece septembrie 1944! 

— Aveam paisprezece ani pe atunci, a murmurat ea. 

In faţa lor a apărut o poartă. A oprit mașina. A întins mâna 
spre bancheta din spate și i-a dat lui Helen hanoracul lui. 

— Imbracă asta! Vreau să-ţi arăt ceva. Sper că nu te superi că 
ai să te uzi puțin. 

— Dar dumneata... 

— Pe mine nu mă deranjează. 

A deschis portiera și a coborât din mașină. 

— Nu-s decât vreo două minute de mers pe jos. Ştii, când 
bate vântul dinspre vest, ca acum... când suflă puternic dinspre 
vest... Mă rog, ai să vezi... 

S-a îndreptat spre poartă și a deschis zăvorul. 

Helen și-a pus hanoracul pe umeri și a ieșit din mașină. Ploaia 
și vântul o șfichiuiau. Mâneca stângă a hanoracului era vârâtă în 
buzunar. A scos-o și și-a vârât braţele în mâneci. 

Hawthorne a împins poarta peste cărarea ierboasă. Helen îl 
urma în tăcere. Știa unde voia să o ducă. Cunoștea drumul cum 
își cunoștea buzunarul. Dincolo de o cotitură spre dreapta, în 
jos, către o râpă îngustă peste care își împleteau ramurile trei 
arbuști ghimpoși. Neplăcuta umezeală rece care se răspândea 
prin talpa pantofului, în timp ce mergea. „Mâine fac precis o 
pneumonie sau, cel puţin, un guturai.” 

Au urcat o scurtă pantă povârnită și au răzbit printr-un hăţiș 
de grozamă dincolo de care se ridica un mic podiș. 

Când au ajuns la buza platoului de rocă cenușie, el s-a oprit 
din mers. Fără să scoată o vorbă, i-a arătat cu mâna un loc la 
mijlocul drumului dintre muchia pe care se opriseră ei și o 
stâncă dinţoasă care atârna peste mare. Amândoi stăteau tăcuţi 
și așteptau. „Cenușiul e o culoare lugubră, și-a spus Helen. 
Văluri de ploaie lugubre. Răbufniri de vânt lugubre. La ora asta 
ar trebui să fiu acasă într-o cadă cu apă fierbinte.” 

S-a lăsat străbătută de un fior de fericire la gândul confortului 
cald care o aștepta. Brusc, ca o izbucnire de focuri de artificii, o 
trombă uriașă de apă a erupt înalt, în aer, ţâșnind dintr-o 
crăpătură a stâncii. 

— Ah! a exclamat Helen cu satisfacţie. 


— Asta se întâmplă numai când bate un vânt puternic dinspre 
vest. Apa e împinsă cu asemenea forţă într-o văgăună 
stâncoasă de jos, încât n-are altă cale de scăpare decât prin 
spărtura asta de aici. 

— Da. 

S-a întors și s-a uitat la ea. 

— Ai mai văzut fenomenul ăsta? 

Helen a zâmbit. 

— Locuiesc aici de multă vreme. De vreo șase, șapte ani! 

— Îmi pare rău, scuză-mă. 

— N-am vrut să te jignesc. Ţâșnirea e fantastică... și n-am mai 
fost pe aici de secole. Îţi mulţumesc că m-ai adus. 

El a dat din cap cu iuţeală. 

— Obișnuiam să vin aici cu Jack, pe bicicletă, când era... mai 
mic... în copilărie. E un loc foarte potrivit pentru picnicuri. Nu-ţi 
intră nisipul în sandviciuri... și priveliștea e colosală. Dar pe o zi 
senină. Uneori ai impresia că, dacă-ţi mijești ochii, vezi până hăt 
departe, până în America. 

Bare solide de ploaie cădeau peste ei. 

— Azi, nicio Americă. 

— Într-o zi senină, a repetat el. 

— Poate mă mai aduci pe aici într-o zi frumoasă. Am putea 
organiza și un picnic. Nici la un picnic n-am mai luat parte de 
secole. 

Coloana de apă a ţâșnit din nou. La o înălţime de șapte metri 
în văzduh, după care s-a dizolvat în ploaie. 

— Da. 

El s-a răsucit pe călcâie și a pornit în pas alergător înapoi pe 
drumul pe care veniseră. Părea că-i vine greu să-și menţină 
echilibrul. Când a ajuns și Helen la mașină, l-a găsit instalat în 
scaun, uscându-și cu o batistă fața și părul. Ea și-a dat jos 
hanoracul îmbibat de ploaie și l-a aruncat pe bancheta din 
spate. 

— În copilărie mi se spunea că dacă stau în ploaie o să mi se 
încreţească părul. 

A închis portiera și și-a scuturat umerii ca să-și mai alunge 
înțepeneala. 

— Dar nu mi-a ajutat niciodată. 

— Nici mie, a răspuns el râzând. 

A pornit să întoarcă mașina. 


— De fapt, a adăugat, părul creţ e o boală. E un lucru știut. 

— N-ai să-mi spui că milioanele de africani sunt bolnavi. 

— Cu toţii. Și negrii americani, și grecii, și italienii cu părul ca 
tabla ondulată. Toţi, toţi sunt bolnavi. 

— Deci sănătoși suntem doar dumneata și cu mine și cu 
Hitler. 

— Absolut corect. 

Mașina luase, în sfârșit, direcția bună. 

— De asta a izbucnit ultimul război. Pentru supraviețuirea 
celor cu păr lins. Fără bucle, fără onduleuri, fără cârlionţi - ăilalţi 
n-au ce căuta pe fața pământului. Chiar și infractorii, perverșii, 
smintiţii, asasinii, pedofilii trebuie să aibă părul drept. De asta 
am supravieţuit eu. Sunt un smintit cu părul drept. 

Roţile din spate ale mașinii s-au împotmolit într-o băltoacă 
noroioasă. 

— Asta-i norocul meu, să fiu prinsă într-o ploaie torențială, la 
depărtare de mile de casă, alături de un smintit cu părul drept, 
cu un singur ochi, un singur braţ, înarmat cu o armă letală. 

El a început să râdă. A făcut ceva cu picioarele și mașina s-a 
degajat, pornind și mai ferm înainte. 

Helen a roșit, pe urmă a început și ea să râdă. 

— Ştii, eu am dat examen... mai multe examene... iar mașina 
a fost adaptată cu o cheltuială imensă. Sunt foarte sigur la 
volan. 

— M-a luat gura pe dinainte. 

— Draga mea doamnă Cuffe, dacă aș fi fost în locul dumitale, 
sunt convins că aș fi gândit la fel. 

— Te rog, spune-mi Helen. 

El a dat din cap. 

— E mult mai bine, zău, când oamenii vorbesc deschis despre 
infirmităţile altora. Despre mutilări, rase, nebunie, religie, sau 
ce-o mai fi. Eu mi-am petrecut cea mai mare parte din viață 
printre mutilaţi. Ceea ce a ajuns să mi se pară normal. Găsesc 
că lumea normală e... Am avut o mătușă pe care o chema 
Helen. 

— O! 

— Sora tatălui meu. Nu prea îmi plăcea. Și ea era schilodită... 
De propria ei cucernicie. 

A ieșit cu mașina în sosea. 

— Madam Preș, așa-i spunea tata. „Vai, Doamne, uite că vine 


madam Preș”, și pe dată temperatura casei scădea cu câteva 
grade. Tata o călca în picioare și își ștergea tălpile pe ea, când 
avea chef, și, în același timp, o dispreţuia. Așa încât numele 
Helen... 

— Nu te prea atrage. 

— Are rezonanţe neplăcute. Din trecut. Dar nu trebuie să 
îngăduim ca astfel de amintiri să ne influenţeze. 

— Cred că stă ploaia. 

— Îmi închipuiam că am descoperit ceva nou... un loc pe care 
nimeni nu l-a văzut până acum. 

— În zilele noastre asemenea lucru ar fi un adevărat triumf. 

— Da. 

— Dar a fost frumos din partea dumitale că m-ai dus să văd. 
„Ce ciudat, și-a spus Helen. De la un cuvânt la altul faţa lui 
bizară se preface într-o mască. Parcă ar fi vorba de 
îndemânarea grotescă a unui scamator: cu o simplă mișcare a 
mâinii, retrage întreaga viaţă de pe chipul marionetei”. 

— Se numește Tobar na Diabhal. 

Probabil că nici nu o asculta. 

— Adică Fântâna Diavolului. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Dacă mi-ai fi dat de știre că ai de gând să mă răpești, mi-aş 
fi pus cizmele de cauciuc. Pantofii mei iau apă. 

— Nu știu dinainte asemenea lucruri. Acţionez din impuls. 
Oricum, ai ajuns acasă. Peste câteva minute te vei simţi din nou 
bine. 

— Nu vrei să intri să bei un ceai... sau altceva? 

A oprit mașina lângă poartă. 

— Nu, mulţumesc! Prefer să merg și eu acasă. 

A întors capul și s-a uitat la ea. 

Helen a descuiat ușa și a dat să intre. 

— Cu zece ani în urmă, ba chiar cu cinci, aș fi sărit din 
mașină, aș fi alergat sprintenă, zglobie; acum mă ridic greu și 
scârțâi, ca o barcă veche. Icnesc, trosnesc. Eşti sigur că nu 
vrei... 

El continua să o privească. 

— Absolut sigur. 

— O să reușești să ridici singur gramofonul... să-l scoţi din 
mașină? 

— Da. Mulţumesc. 


„Ochiul ăla al lui e ca un sfredel, gândi Helen. Vai, ce frig îmi 
este, sunt toată muiată.” 

El a dat din cap. A pornit mașina cu picioarele. Helen a trântit 
ușa în urma ei. 

— Mulţumesc! i-a mai strigat o dată. 

Mașina s-a îndepărtat și, după ce a trecut de colţ, Helen și-a 
dat seama că uitase pe jos, în fața banchetei, sacul de plastic cu 
acuarelele ei. 

— Fir-ar să fie! a exclamat ea tremurând. 


Ușa a hârșâit. 

Helen, care tocmai lua ibricul de cafea clocotită de pe mașina 
de gătit, a ridicat ochii. 

„Trebuie să repar ușa asta afurisită.” Era un gând automat, 
etern. Un gând zadarnic. În ușă stătea Roger cu sacul de plastic 
negru vârât sub braţ. 

— Scuză-mă că... te-am văzut pe fereastră. Nu avea rost să 
vin la ușa din faţă. 

— Bună! 

Era încă îmbujorată după baia pe care o făcuse. Părul ei drept, 
foarte curat, i se răspândea pe umeri când se mișca. In unele 
seri, după ce se spăla pe cap, părul i se îmbiba de electricitate 
statică și pârâia și scânteia când îl peria. 

— Intră. Ai picat la ţanc pentru o ceașcă de cafea. 

— Ţi-ai spălat părul. 

— Am făcut o baie fierbinte. Trebuie să împingi ușa cu putere 
ca să o poţi închide. Într-o bună zi o să... 

A mai luat de pe raft o ceașcă și a așezat-o pe masă, 
împingând la o parte resturile de mâncare, farfuriile și câteva 
cărți. 

— la loc. E cafea naturală Bewleys. O extravaganţă a mea. 
Nessul îmi face greață. 

Înainte de a se așeza, Roger a pus cu grijă sacul de plastic pe 
masă. 

— M-am gândit că poate ești îngrijorată din cauza picturilor. 
Da... a continuat după ce s-a așezat. Aș bea o cafea. Spercă nu 
te deranjez. 

— Neagră sau cu lapte? 

— Neagră, te rog. 

Mâna lui zăcea grea și nemișcată peste sacul de plastic, de 


parcă l-ar fi apărat de vreun eventual atac. 

— Zahăr? 

l-a așezat ceașca în faţă. 

El a clătinat din cap. 

— O beam cu zahăr, dar prea mulţi oameni se ofereau să mă 
ajute... nu înţeleg de ce... „pune zahărul înăuntru, amestecă, 
scoate linguriţa”... se temeau să nu-mi scape pe jos și mă 
urmăreau cu compătimire și îngrijorare. Și într-o zi am hotărât 
să renunţ la zahăr. După aceea, viaţa mi s-a părut mai ușoară. 

Helen a izbucnit în râs. 

— Ce nerecunoscător ești! 

— Ba nu... mă apăr. 

— Vrei un pahar de whisky? Sau niște vin roșu? Asta-i tot ce 
am. la un whisky. O să iau și eu. 

A urmărit-o în timp ce se îndrepta spre bufet și spre chiuvetă. 

— Totul e la îndemână. 

Înapoi la masă, cu paharele, sticla și o cană cu apă. 

— Ordine desăvârșită. 

Helen a râs. 

— N-aș spune așa ceva. Sunt renumită pentru lipsa mea de 
organizare. Nu m-ar angaja nimeni pe un vapor. Il bei cu apă? 
Toarnă-ţi singur dacă dorești. 

— O picătură. 

S-a așezat în faţa lui și și-a aprins o ţigară. A aruncat chibritul 
într-o farfurioară plină cu mucuri și chibrituri arse. 

— Cum merge treaba cu clădirea? 

Degetele ei se jucau nervos cu ţigara, o șuviţă subţire de fum 
se despletea în lumină. 

— Esenţialul e gata. În sănătatea ta! a ridicat el paharul. 

— Sláinte! 

— Damian a restaurat cabina. Nu durează mult până o să fie 
totul gata. După aceea depinde de Compania de Căi Ferate. 
Cred că la început va trebui să operăm manual barierele 
trecerilor la nivel, dar sper că mai târziu vom reuși să le 
conectăm cu cabina. 

— Foarte amabil din partea ta că mi-ai înapoiat acuarelele. Le- 
am uitat în mașină prostește. Ploaia... 

— Sper că nu te superi. Mi-am luat îngăduinţa să mă uit la 
ele... Sper că nu te irită... era un pachet particular... 

— Nu... desigur că nu. 


— Tu le-ai făcut? 

Ea a dat din cap. 

— Nu mi-ai spus că ești pictoriţă. 

— Nu am discutat despre așa ceva... în orice caz, sunt... 

— Ești o pictoriţă. 

Ea a întins mâna peste masă, după sacul de plastic. Dar el și- 
a lăsat din nou mâna, cu greutate, peste sac. 

— Vreau să le cumpăr. 

— Nu vorbi prostii. 

— La urma urmei, erai pregătită să le vinzi la harababura aia 
de bazar. De ce să nu mi le vinzi mie? 

— N-a fost o harababură de bazar. 

— Ceva pe aproape. De ce să nu mi le vinzi mie? 

Helen a clătinat din cap. 

— Pereţii mei sunt la fel de buni ca ai oricui altcuiva. Ba poate 
chiar mai buni. Pereţi goi care plâng după tablouri. 

— Aș dori să mi le înapoiezi. Dă-mi voie să mă gândesc. M-ai 
luat prin surprindere, e un lucru care nu-mi place. 

— Mi-am luat precauţia de a scrie un cec înainte de a veni 
aici. 

A tras spre el sacul de plastic și s-a căutat în buzunar. A scos 
o bucată de hârtie împăturită și a împins-o spre Helen. 

— Sper că o să mă ierți și că o să accepţi. 

Helen s-a uitat la hârtia împăturită. 

— Te rog, i-a spus el cu blândeţe. 

Ea a luat cecul. 

— Pentru ce? A 

— Așa cum ţi-am spus, eu acţionez din impuls. Imi plac 
acuarelele tale. Vreau să le atârn pe pereţii mei. Mie mi se pare 
un lucru cât se poate de simplu. 

Helen a despăturit cecul și l-a privit. 

— O sută de lire! Nu pot să accept așa ceva... Ti-ai ieșit din 
minţi. 

— Așa mi se spune. 

Şi-a tras sacul de plastic de pe masă pe genunchi. 

— Nu asta am vrut să spun... dar nu se poate să-mi dai o sută 
de lire. 

— Îţi cumpăr picturile. Cred că e o evaluare corectă. Și mai 
cred că habar n-ai cât valorează. S-ar putea să mă înșel, dar nu 
cred. 


A mai băut o înghiţitură de cafea. 

— Nu-i nevoie să arăţi atât de nefericită. 

— Nu sunt nefericită. Sunt încântată. Sincer. 

Și-a întins mâna care ţinea cecul și l-a privit. 

— O să-l înrămez. 

— În locul tău, mai întâi l-aș încasa. O să ţi-l dau înapoi când o 
să-l recapăt de la bancă. Atunci ai să-l poţi înrăma. 

— Da. Nu știu ce să spun. Mai bea un pahar. (A împins sticla 
spre el.) Mai vrei puţină cafea? O felie de friptură rece? 

— Nu. 

S-a ridicat de pe scaun. 

— Mă duc acasă. Nu-mi place să conduc noaptea. E urâcios. 
Pot să te mai vizitez? 

— Sunt tot timpul aici. Sau pe undeva prin preajmă. 

— O să te găsesc. 

— Da. 

— Mi-ar plăcea să văd ce lucrezi. O să-mi dai voie?... 

— Da. 

A împins ușa cu putere și pisica a intrat înăuntru, strecurându- 
se printre picioarele lui. 

— O pisică! E a ta? 

Helen a dat din cap. 

— Mă rog... Eu sunt a ei. Ştii cum sunt pisicile. 

— Mă bucur că ai o pisică. Sunt în relaţii foarte bune cu 
pisicile. 

— Ori intri, ori ieși, i s-a adresat ea. Mă rog... vreau să spun 
nu sta așa, cu ușa deschisă. lese toată căldura... Vino înăuntru. 
Să mai stăm de vorbă. 

— Nu. Nu în seara asta. Vreau să mă duc acasă, să ascult 
toate discurile și să văd cum o să mă simt. Ce amintiri o să-mi 
trezească. 

— Masochism. 

— Posibil. Noapte bună, Helen. 

— Noapte bună. Sper că n-o să te găsească mâine înecat într- 
o baltă de lacrimi. 

— Nu cred. 

— Și mulţumesc. Mulţumesc mult. 

Ușa a hârșâit, a scârţâit, a bufnit și s-a închis. 

l-a ascultat pașii în curte. Și-a mai turnat niște cafea rece. Un 
aiurit, un fantezist. 


„În 1944 eu aveam paisprezece ani.” 

Poarta s-a închis în urma lui. 

Zece septembrie, taman la sfârșitul vacanței de vară. 
Anotimpul când mergeai la dentist, ţi se cumpărau haine pentru 
școală, veste călduroase, pantalonii aceia verzi oribili pe care îi 
purtai la maioul de gimnastică. Anotimpul în care îţi încorsetai 
din nou picioarele în ghete cu șireturi, după ce se relaxaseră în 
libertatea verii. 

Mașina a pornit. 

„Nu se poate să fi fost pe atunci mult mai în vârstă. 
Optsprezece? Nouăsprezece ani?” 

Se îndepărta. Zgomotul se pierdea pe drum. Doar vântul mai 
râcâia pereţii albi. 

„in întreaga mea viaţă am luat doar două hotărâri. Prima a 
fost când m-am măritat cu Dan. Presupun că a fost într-adevăr o 
hotărâre. La un moment dat, am spus da. Am stat pe gânduri? 
Sau m-am agăţat de un pai? Cred că pot să o numesc o 
hotărâre. Cea de a doua a fost să mă mut aici, să cumpăr casa 
și să mă descotorosesc de tot balastul trecutului.” 

Se vede că și eu sunt o aiurită, o fantezistă. 

A înfipt un chibrit într-unul din mucurile din farfurioară, 
trăgându-l în ţeapă, ca într-o frigăruie, după care s-a apucat să 
repete figura cu alt chiștoc. 

„Trebuie să încep programul de dezizolare.” 

Pisica a sărit pe masă. A 

— Mă auzi, pisică? Asculţi? Inţelegi? Trebuie să vorbesc cu 
glas tare. lau o hotărâre. Bagă-ţi asta în capul tău galben, prin 
ochii tăi galbeni. 

Pasul uriaș. 

„Ce joc era ăla cu pași, pe care-l jucam în copilărie? 

Uită-l! Mergi înainte cu hotărâre.” 

Cafeaua rece era infectă. 

„Aș putea păstra totul neschimbat. Aș putea continua să 
pictez. Să mă exprim, să mă explic pe mine pentru mine însămi 
sau pentru ce aiureală o mai fi în mintea mea. Aș putea să vând 
unele tablouri, să-mi procur și această satisfacţie. Ar putea fi un 
mijloc de a-mi trece timpul. Timpul care trece. Dac-aș putea opri 
timpul în loc, să-l încremenesc aici, în camera asta. Nu ai voie să 
treci, timpule, nu ai să treci până nu-ţi dau eu voie. 

Oh, Doamne, chiar dacă m-aș lăsa de fumat și-aș trăi până la 


o sută de ani, nu mi-ar mai rămâne decât cincizeci de ani de 
timp care trece vertiginos.” 

S-a ridicat în picioare și, aducându-și aminte de jocul de pași 
din copilărie, a executat un pas uriaș până în mijlocul camerei. 

Doi ochi galbeni, cinici, s-au închis pe după pleoape. 

„Mi-ar mai rămâne patruzeci și nouă de ani. Pe urmă 
patruzeci și opt. Mă voi conforma.” 

S-a dus sus să se culce. 

Când s-a trezit a doua zi dimineaţă și a urmărit umbrele care 
dansau pe tavan, s-a simţit plină de o bucurie pe care nu o mai 
încercase până atunci și pe care, probabil, nu avea să o mai 
încerce niciodată. Totul i se părea atât de simplu, de drept. 
Zăcea în pat, urmărea umbrele dansante și înţelegea ce 
înseamnă extazul. Absolut, absolut anormal pentru o persoană 
care nu și-a îngăduit niciodată să se lase străbătută în vreun fel 
de emoţii. Un timp, cinci minute, un ceas, o dimineaţă întreagă, 
mai târziu i-a fost cu neputinţă să-și amintească, s-a simţit 
eliberată de îndoieli, de răsucirile viermelui de frică din ea. De 
bună seamă însă, totul s-a scurs, nimic nu a putut opri 
scurgerea, și a rămas din nou aceeași ca și până atunci. 


Miercuri nu a mai căzut niciun strop de ploaie. Un vânt 
înţepător alunga norii de pe cer. „Parc-ar fi un maraton al 
norilor, și-a spus Helen, în timp ce traversa curtea, cu o cană de 
ceai într-o mână, și ţigările și chibriturile bine adăpostite în 
buzunarul capotului de casă. Sau ca niște bărci, corăbii cu 
pânzele umflate de vânt gonind pe cerul albastru ca marea. O 
să plec la Dublin și o să-mi cumpăr o ladă de peneluri și pensule 
frumoase. Nu o să mă mai calicesc și nu o să le mai fac 
niciodată economie în materie de pensule. Și o să le ţin curate, 
în bună stare. O să instalez niște rastele pe perete, special 
pentru ele. Fiecare penel să-și aibă locul lui.” O fantezie, 
bineînţeles. Asemenea ordine și bună îngrijire nu-i stătea în fire 
lui Helen. „Oricum, a continuat ea să gândească în timp ce 
deschidea ușa hambarului, cerul nu are albastrul mării, așa că 
metafora nu ţine.” 

Lucra cam de vreo jumătate de oră, când ușa s-a deschis. 
Helen a privit mirată, de jos, de pe podea, unde se ghemuise. 

— Scuză-mă, a rostit Roger, intrând în hambar. Mi-ai spus că 
pot să vin să-ţi văd picturile. lartă-mă dacă te-am luat pe 


nepregătite. 

— Într-adevăr, aşa m-ai luat. Nici pieptănată nu sunt. Eu... nu 
sunt... 

— Văd că nu ești îmbrăcată. 

— Nu sunt nici în dispoziţia potrivită. 

Roger a zâmbit ușor. 

— Mi-am zis că dacă vin devreme te prind acasă. 

— Sunt întotdeauna acasă. 

Au schimbat o privire în tăcere. Helen s-a opintit și s-a ridicat 
de pe podea, masându-și genunchii care îi pârâiau. 

— Dacă vrei, pot să plec. 

— Nu. E în ordine. Scuză-mă dac-am fost nepoliticoasă. Ești 
primul meu vizitator. Nimeni n-a intrat până acum aici. 

— Jack? 

— Dumnezeule, nu! N-ar intra pentru nimic în lume. Cred că 
se teme de impresia proastă pe care i-ar face-o lucrările mele și 
de faptul că n-ar ști cum să reacționeze. 

Helen și-a frecat vopseaua de pe arătătorul mâinii drepte cu 
arătătorul mâinii stângi. 

— Ştii, Jack are un fel al lui de a privi lucrurile... gândește cu 
totul altfel decât mine. A 

S-a întors și a privit pe ferestruica de la capătul hambarului. În 
depărtare, o barcă pescărească sălta în ritmul valurilor; nu 
aluneca lin ca norii, ci se înfrunta cu marea și cu vântul. Agresiv. 
„Așa cum mă simt și eu”, și-a spus Helen. 

— Nu vreau ca Jack să se implice. Nu ţin deloc la respectul lui 
filial. De altfel, cred că l-am rănit serios. El n-a vrut să ne mutăm 
aici. Şi cred că pe măsură ce creștea se simţea tot mai orfan. 

— Nu-i cu putinţă să ocrotești pe cineva tot timpul. 

Helen a suspinat, după care a izbucnit brusc în râs. 

— Îmi petrec o groază de timp aici, așa, în capot. Dacă încep 
să am un șuvoi de vizitatori constanțţi, va trebui să-mi schimb 
deprinderile. 

— De ce nu te duci să te aranjezi și, în timpul ăsta, eu o să 
stau aici și... (A făcut un gest larg cu mâna...) N-ai nimic 
împotrivă dacă le privesc, nu? 

— Cred că nu. 

S-a îndreptat spre ușă. 

— N-o să-mi ia mult timp. 

— Nu te grăbi. Îmi place să-mi bag nasul pe aici. Apropo, i-am 


spus băiatului că poate să aștepte în bucătărie. Nu te superi. 

— Care băiat? 

— Damian Sweeney. Azi nu m-am simţit în stare să conduc, 
așa că m-a adus el. L-am învăţat să folosească pedalele mașinii 
mele. Uneori mă apucă un fel de lene, n-am chef. L-am lăsat în 
bucătărie. 

— Te simţi ca la tine acasă, nu? 

Roger s-a înclinat. 

Helen nu strânsese resturile și farfuriile de la micul dejun și 
nici pe cele de la cina de cu o seară înainte. Își spusese că avea 
destul timp s-o facă după ce o să scapete lumina și energia ei. 
Damian ședea la masă, cu pisica pe genunchi. 

— Bună dimineaţa, doamnă Culffe. 

Când a văzut-o intrând în bucătărie, s-a ridicat, politicos, în 
picioare. La prima lui mișcare, pisica i-a sărit de pe genunchi 
drept pe masă. 

— Mâţă afurisită, dă-te jos de pe masă! a strigat Helen 
furioasă. Bună dimineaţa. Pisica asta îmi mănâncă untul. 

— Cred că a și mâncat untul. 

— Mâţă afurisită! a strigat din nou Helen, pocnindu-și 
palmele. 

Pisica a sărit de pe masă, a străbătut camera, trecând pe 
lângă Helen, și a ieșit în hol. 

— Probabil că nu vă amintiţi de mine... 

— Ba da, îmi amintesc de dumneata, s-a răstit ea. E mare 
dezordine aici... 

— Da, a răspuns el. Şi ce importanţă are? Ce contează puţină 
dezordine? Nu-i posibil să vă amintiţi de mine. Pentru că nu m- 
aţi cunoscut niciodată. Eu v-am văzut prin sat, pe bicicletă, dar 
de cunoscut nu ne-am cunoscut niciodată. 

— L-ai lovit pe Jack. 

— Asta s-a întâmplat cu ani în urmă. Eram doi puști. 

— A venit acasă într-un hal fără de hal. Ne mutaserăm de 
curând aici și m-am gândit: „Doamne, unde-am nimerit?” Jack 
era plin de sânge. Nasurile sângerează teribil. „Ce bestie trebuie 
să fie Damian Sweeney ăsta! Un nerușinat!” 

— La fel a gândit și maică-mea despre Jack. Acum îmi pare 
rău. Mai bine mai târziu decât niciodată. 

l-a întins mâna. 

Ea a dat din cap și i-a atins în treacăt mâna, după care și-a 


vârât-o în buzunar și a scos ţigările. A deschis pachetul și l-a 
întins spre el. 

— Fumezi? 

Damian era tentat. Helen își dădea seama. Dar a refuzat-o. 

— Mă las de fumat. Cel puţin, încerc. 

— Eşti un sfânt? 

A scos o ţigară din pachet și și-a vârât-o în gură. 

— Nu. Dar mi-am spus că-i o metodă stupidă de a te sinucide. 
Cred că-i mai plăcut să mori din beţie. 

Helen a aprins o ţigară și a inhalat adânc fumul. 

— Te vezi cu Jack? Eu nu mai știu ce prieteni are. Nu-i aduce 
niciodată aici. 

— Am băut un pahar cu el la cârciumă, acum vreo două seri. 

— Sper... a început ea, dar și-a curmat vorba. 

Damian a așteptat o clipă. 

— Ce speraţi? 

Helen a făcut un gest a lehamite. 

— Nu vrei să faci un ceai? Te pricepi? 

— Ştiu să fac ceai. 

— Eu trebuie să mă duc să mă îmbrac. Dacă vrei... 

— Sigur că da. 

— Te descurci? 

— Desigur. Desigur. Duceţi-vă. Am făcut ceai de când aveam 
cinci ani. Mă pricep să deschid cutii de conserve, să prăjesc ouă, 
să curăț pește și să tricotez... Odată am zăcut mai multă vreme 
bolnav, și mama m-a învătat să tricotez. Am tricotat un fular 
marinăresc. (A râs.) Când fraţii mei veneau acasă de la școală îl 
ascundeam sub pernă, să nu-l vadă. Numai mama știa... 

Helen s-a oprit în ușă. 

— Şi ce-ai făcut cu el? 

— Îl mai am. Îl port iarna. E lung. 

Și-a înfășurat un fular imaginar de câteva ori în jurul gâtului. 

— Duceţi-vă și îmbrăcaţi-vă. Pregătesc eu un ceainic mare. 
Trei căni de ceai. 

Ea a dat din cap și l-a lăsat să trebăluiască. 


„E ciudat, își spunea Helen în timp ce-și freca dinţii cu periuta, 
de la stânga la dreapta - niciodată nu reușea să-i frece în sus și 
în jos, așa cum recomandă dentiștii -, e ciudat să auzi niște 
oameni străini punând stăpânire pe casa ta.” La parter, Damian 


emitea felurite zăngănituri domestice. Helen și-a dezgolit dinţii 
și s-a strâmbat în oglindă. „Dinţi galbeni de cal. Poate c-ar trebui 
să mă las de fumat?” In capătul curţii, Roger scormonea prin 
întreaga ei viață privată, prin însăși fiinţa ei. Și-a dezgolit din 
nou dinţii. Sclipitori ca ai lui Doris Day? Prea târziu. Dinţii 
galbeni de cal se potriveau mai bine cu vârsta ei, cu poziţia ei 
socială. Roger o să fie de-a dreptul șocat de halul în care se 
găseau penelurile ei. Of, Doamne, și ceștile alea oribile de ceai 
numai pe jumătate băut, cu urmele de lapte închegat sticlos la 
suprafaţă. „Cel puţin, dinţii ăștia sunt ai mei, și-a spus ea. 
Deocamdată. Poate că într-o bună zi o să am o gură plină cu 
cioburi sclipitoare ca ale lui Doris Day. Pe care o să le ţin într-un 
pahar cu gin pe noptieră. Dar, la urma urmei, mama n-a avut 
niciun dinte fals, a murit cu toţi dinţii ei în gură. O fi o chestie 
ereditară? Dă, Doamne!” Și a mai tras o rundă cu periuţa de 
dinţi. 

Şi-a clătit gura și a scuipat. 

Damian dăduse drumul la apă să curgă în chiuvetă, turnase 
înăuntru detergentul verzui, spumos și se apucase să spele 
vasele. 

„E un băiat simpatic. Mă întreb dacă e într-adevăr amestecat 
în toate chestiile alea. Bănuiesc că nu trebuie să crezi tot ce 
auzi. Oricum, arată mai bine decât Jack... nu-i rigid ca Jack și nici 
morocănos. Oare morocănos e cuvântul care se potrivește cu 
mutra lui Jack? Dacă Dan ar mai fi în viaţă, mă întreb... Ce mă 
întreb? Ochii mei au fost întotdeauna prea spălăciţi ca să poată 
străluci. Două pietre albastre bine spălate. Ochii lui Jack nu sunt 
prea receptivi. Imi recepționează mesajul? Unu, doi, trei, probă 
de microfon. Mă recepţionezi, fiule? Tăcere pe undele de eter.” 
O zăngănitură puternică venind de jos. „Ce dracu' face ăsta 
acolo?” 

Helen a luat pieptănul și a început să descâlcească șuviţele 
de păr încurcate peste noapte. Damian a deschis aparatul de 
radio. Se purta ca la el acasă. Lebedele mici ale lui Ceaikovski 
tropăiau prin bucătărie. 

— Ceaiul e gata! s-a auzit de jos glasul lui Damian. 

— Mulţumesc. Cobor îndată. 

L-a auzit deschizând ușa din spate și chemându-l pe Roger. 

Pisicii îi plăcea să doarmă în felul oamenilor, cuibărită în pat și 
cu capul pe pernă. Zăcea acolo, cu ochii galbeni pe jumătate 


închiși, în timp ce Helen își zvârlea îmbrăcămintea în jurul ei. 

— Dacă ai să vomiţi în patul meu o jumătate de kil de unt... a 
ameninţat-o ea. 

Dar nici pisica nu-i recepționa mesajul. 

Damian aranjase ceștile și farfurioarele de ceai, laptele într-o 
cană, platoul cu fructe în centrul mesei. Nici urmă de 
stricăciune. 

— Cândva ai să fii un soţ foarte destoinic, a comentat Helen. 

— Mama îmi spune că nimeni n-o să mă ia vreodată de 
bărbat, așa că trebuie să învăţ să am singur grijă de mine. 

Helen s-a așezat la masă. 

— Nu sunt doar un băiat cu o mutră plăcută, a continuat el. 

— Îmi dau seama. 

Helen a scos o ţigară din buzunar și, un timp, a ciocănit-o de 
masă. Tânărul a stins dansul lebedelor mici și a privit-o în 
tăcere. În cele din urmă, ca și cum luase, în sfârșit, o decizie de 
mare importanţă, Helen și-a vârât ţigara în gură și a scăpărat un 
chibrit. 

— Jack m-a făcut să mă las. 

— Jack? 

Helen nu înţelegea ce vrea să spună. 

Damian a arătat cu capul spre ţigară. 

Ea a stins chibritul și l-a aruncat într-o farfurioară de ceai. 

— În ce mă privește, a observat ea, Jack nu a avut niciodată o 
inițiativă atât de constructivă. 

— Nu cred că a avut un scop constructiv. Pur și simplu m-a 
sâcâit. 

Helen a oftat. 

— V-am văzut pictând. 

— A, da, a răspuns ea cu un ton vag. 

— Sus, pe crestele stâncilor, și jos, pe ţărmul mării. Am stat o 
dată și v-am urmărit aproape o oră. Aș fi vrut să mă apropii și să 
mă uit la ce pictaţi... dar mi-am spus că o să vă supăraţi. Totul 
părea atât de intim... 

— N-ai o slujbă? 

— Din când în când. Momentan lucrez pentru el. 

— Şi ce... ce faci de fapt acolo? Circulă atâtea zvonuri... 

— Acum repar cabina de semnalizare. E frumoasă. Cu o cutie 
de semnalizare cu jetoane. Ar fi trebuit s-o vedeţi cum arăta 
înainte. Schimb podelele, mânerele manivelelor, înlocuiesc 


treptele, pun cabluri noi, instalez alte semnale sonore. Acum 
arată ca o bijuterie. 

— Ascultă-mă... 

— Aparatele cu fise... 

— De ce? 

— Adică cum de ce? 

— Ce rost are să restaurezi o cabină veche de semnalizare? 

— Gara. Întreaga gară. În curând o să refacem sistemul de 
cale ferată, o să circule din nou trenurile. 

— Damian, nu fi ridicol. Nici nu există șine. Nu mai există nici 
trenuri pe ruta asta. Ce tot vorbești? Ai înnebunit și tu? 

— El nu-i nebun. 

— Cred c-aţi putea transforma gara într-un muzeu. Un muzeu 
al căilor ferate. Pentru turiști, elevi, genul ăsta. 

— Să vă torn un ceai... 

— Mai bine să-l așteptăm... 

Damian s-a aplecat spre ea, peste masă, și i-a rostit aproape 
în șoaptă: 

— Să nu-i spuneţi asemenea lucruri. Mă auziţi?... 

— Eu... A 

— Credeţi-l, arătaţi-i încredere, asta vă cer. In fond, cui îi 
strică?! 

S-a lăsat din nou pe speteaza scaunului și-a privit-o fix. Helen 
și-a așezat ţigara pe masă, în poziţie verticală, ca o minusculă 
coloană rezemată pe capătul de filtru. A urmărit atentă șuvița 
de fum și coroniţa de scrum. „Fir-ar să fie, și-a spus ea, toate 
astea o să se termine cu un dezastru, cu o nenorocire.” l-a auzit 
pașii în curte. Și-a luat ţigara și a scuturat scrumul în farfurioară. 
A dat scurt din cap către Damian. Acesta din urmă a răsuflat 
ușurat. 

— Acum poţi turna ceaiul, i-a spus. 

— Eşti norocoasă! 

Roger a intrat în încăpere și și-a lăsat mâna pe umărul ei, cu 
greutate, după care s-a așezat la masă. 

— Un ceai gustos. Niciun ceai din lume nu se compară cu cel 
irlandez. Am descoperit unele semne că ai început să lucrezi 
serios... că ţi-ai găsit vocea. A zâmbit vag: Vocea ta tăcută. 

— De ce zici că sunt norocoasă? 

— Pentru că ai ochi care văd și curajul de a dori să vezi. Poate 
ar fi trebuit să spun că ești nefericită. Dar nu cred că ești genul 


de persoană care caută liniștea sufletească. Am cunoscut odată 
un om... un bărbat căruia părinţii i-au dat numele de 
Dieudonnst. Imaginează-ţi! Imaginează-ţi să împovărezi un copil 
cu un nume ca ăsta. Noi îi spuneam Don. 

— Și ce s-a întâmplat cu el? Cum s-a descurcat în viață un om 
cu un asemenea nume neobișnuit? Presupun că la fel de 
neobișnuit. 

— A murit de tânăr. Dumnezeu a regretat darul pe care l-a 
făcut și l-a luat îndărăt. Arnhem, șaptesprezece septembrie 
1944. Bietul Don a avut nenorocul să zboare într-un planor care 
a făcut explozie. A ratat șansa de a deveni erou. Damian, 
excelent ceai! 

— l-am spus... doamnei... 

— Helen. Te rog, spune-mi Helen. 

— l-am spus că ar trebui să vină să vadă cabina de 
semnalizare. 

— Da. Neapărat. Vino oricând dorești. 

— Mi-ai servit o parabolă? Trebuie să trag vreo învăţătură din 
ea? 

— Te asigur că a fost o amintire absolut întâmplătoare. Nu m- 
am mai gândit de ani de zile la bietul nenorocit. Doar că 
numele... Dăruit de Dumnezeu... mi-a trecut prin mintie... 

— Dar tu ai devenit un erou? 

Roger a râs. 

— Vai! În seara de optsprezece septembrie eram doar una din 
jalnicele rămășițe omenești care dovedeau că Dumnezeu nu 
ţine neapărat cu englezii. Fuseserăm cu toţii convinși că e de 
partea noastră. Ştii, eu nu sunt un tip iubitor și iertător. Urăsc o 
sumedenie de oameni... și mă doare inima pentru morţile 
inutile. Îţi dai seama, n-ai dobândit un vecin prea vesel. 

Damian s-a ridicat de pe scaun, a înconjurat masa și și-a lăsat 
mâna pe umărul lui Roger. 

— Cred că e timpul să ne întoarcem acasă. Trebuie să 
curățăm tot peronul inferior. Am zis că facem asta azi dacă-i 
vreme bună. Tii minte? 

— Da, omule, ai dreptate. 

S-a ridicat și s-a înclinat protocolar în faţa lui Helen. 

— Am dat buzna peste tine... Scuză-mă. 

— Ei, dimineaţa eu am nevoie de o groază de timp ca să mă 


3 Dăruit de Dumnezeu (fr.). 


adun... mă rog, din punct de vedere social. Mă bucur că ai venit. 

— Toate morţile acelea inutile! 

A tras de ușă, fără rezultat. Damian a trecut de el și a deschis 
ușa. Apoi s-a aplecat să examineze ce anume împiedica partea 
de jos a ușii. 

— Ai preluat o sarcină prea grea, a comentat Helen. Să-i 
urăști pe cei vii și să-i jelești pe cei morţi. Mă întreb când o să 
mai ai timp să asculţi discurile alea la gramofon. 

Damian și-a îndreptat spinarea. 

— Am să vin într-o zi să repar ușa asta. 

— O, dacă... 

— E o nimica toată. Nicio problemă. Slán. 

Când a ieșit din curte, a strigat: „Helen!” Doar ca să încerce 
cum sună. 

— N-am vrut să te jignesc, i s-a adresat Helen lui Roger. 

— Ştiu. Cred că ar trebui să-ţi alcătuiești un portofoliu cu 
lucrările tale și să le duci la Dublin. Dacă pot să-ţi fiu de folos cu 
ceva... 

— Mulţumesc. 

— Ai să vii să vezi cabina? Curând. Vino să ne vizitezi. 

A ieșit. 


Zilele se scurgeau. Se stârniseră furtunile, iar copacii și 
gardurile vii sticleau în aerul autumnal. Serile aveau o răceală 
înţepătoare, iar ziua lumina soarelui era estompată de fâșii de 
ceaţă. După ce se topeau ceasurile de euforie, Helen se simţea 
oarecum pustiită, nesigură. Vremea o îmbia să iasă din casă și, 
în câteva rânduri, a pedalat până la Fântâna Diavolului. Drumul 
îi lua o oră. „În scurt timp, îşi spunea ea, fără prea multă 
speranţă, o să ajung zveltă, în formă...” 

Schița stâncile plate, preistorice și lacurile care răsfrângeau 
lumina. „Neoliticul e un cuvânt foarte bun, care-și face drum, 
incorect probabil, în mintea mea. Imi sugerează stâncile acelea 
cenușii, sterpe, care supraviețuiesc veșnic, în pofida sterilităţii 
lor. Și lacurile, de fapt bălți uriașe, încremenite, care nu fac 
decât să oglindească strălucirea cerului... Păsări letargice stau 
locului, la fel de nemișcate, așteptând o suflare de aer, fără să le 
pese însă dacă zac sau plutesc.” 

Casa mirosea a clei. Era nevoită să-l încălzească în bucătărie 
și, în pofida ușilor și ferestrelor deschise, mirosul vâscos îmbiba 


totul. Se întindea pe jos și picta pânza, iar ochii îi lăcrimau și o 
usturau din cauza mirosului. Pânzele erau frumoase. Le privea, 
fremătând de plăcerea bucuriilor anticipate. După aceea făcea o 
baie fierbinte și își spăla bine părul, ca să alunge mirosul din 
fiecare celulă a trupului. 

Şi-a turnat un pahar de vin și s-a așezat pe treaptă ca să 
guste ultimele zvâcniri ale soarelui. A frecat între degete o 
frunză de mușcată și mireasma i s-a înălţat din palmă. Marea 
avea luciul emailat care-i plăcea atât de mult. „Cum suportă unii 
să trăiască cu faţa spre răsărit? Să piardă, seară de seară, 
această... mă rog, într-o formă sau alta... această moarte?...” 

Telefonul a sunat. 

Miracolele stiintei moderne. 

— Mmm... mamă! 

— Bună, dragule. 

— Bună! 

— S-a întâmplat ceva? 

O suna foarte rar. 

— Totul e în ordine. La tine ce se aude? 

— Nicio schimbare. Vreme frumoasă. Nicio noutate de niciun 
fel. 

— S-ar putea să vin din nou pentru câteva zile. Poate pe la 
sfârșitul săptămânii viitoare. Dacă nu te deranjează. 

— Bineînţeles că nu mă deranjează, dragule. Ar fi grozav. 

— S-ar putea să vin cu un prieten... găsim un pat liber pentru 
câteva nopţi? E patul ăla vechi de campanie din camera mea. Ai 
ceva împotrivă? El n-a văzut niciodată... 

O pârâitură de undeva s-a amestecat cu cuvintele lui. 

— Foarte bine! a strigat Helen. Cum îl cheamă? 

— Tinem legătura până atunci. Te anunţ dacă sosesc vineri 
sau sâmbătă. 

— Probabil că n-are un nume. 

„O, Doamne, și-a spus Helen. De ce dracu’ nu poţi să-ţi ţii 
gura? Acum o să fie bosumflat.” 

— Nu-ţi da mare osteneală, o să stăm mai mult pe afară. Vrea 
să vadă... O să ne distrăm. Eşti sigură că nu te deranjează? |ţi 
mulţumesc mult, mamă. Pe curând. 

Jack s-a volatilizat și, până să se întoarcă ea iar pe treapta 
verandei, soarele se dizolvase de pe cer. 


S-a sculat cu noaptea-n cap și a lucrat câteva ore bune 
înainte de a se lăsa cuprinsă de neliniște. S-a învârtit prin 
hambar, fără să se uite la pânza care zăcea pe podea. Cu un 
penel scurt, ţepos, așternuse un strat de vopsea albă, după 
aceea întinsese cu o cârpă vopseaua udă, răspândind-o pe 
pânză, acoperind  goliciunile acesteia cu o substanţă 
zgrunţuroasă. Dar acum spaţiul alb nu o mai ademenea și tânjea 
iar după pânza nudă. Și-a aprins o ţigară și s-a foit prin 
încăpere, contemplând schiţele prinse pe perete. A deschis 
fereastra din spate ca să intre puţin aer. Și-a lăsat ţigara pe o 
farfurioară și s-a ghemuit din nou pe jos, lângă pânză. A luat 
cârpa și a început să șteargă, din ce în ce mai tare, până când 
au prins să apară prin vopsea petice de pânză, vag colorate, dar 
și structura textilă, fibra. 

— Așa-i mai bine! 

Sunetul propriei ei voci în tăcerea încăperii a făcut-o să 
tresară. Ţigara se consumase. Și-a aprins alta. 

— Primul semn de nebunie. 

A tresărit iar la auzul propriei voci. 

Așa i se spusese întotdeauna, încă din copilărie. „lar vorbești 
de una singură, Helen? Asta-i primul semn de... știi tu ce...”, și 
degetul arătător, ridicat, se clătina. Dar lui Helen îi plăcea cum 
sună vocea ei. 

„Helen, dacă nu găsești ceva interesant de spus, e mai bine 
să taci.” 

„Vocea mea e prea puternică pentru încăperea asta. Ţine-ţi 
cuvintele în tine. 

Inspirația e un rahat. 

A fost o idee idioată să mă scol atât de devreme. Poftim, n-am 
făcut nicio brânză, și nu-i decât zece dimineaţa. 

Aer. 

În mintea mea e un gol, searbăd ca pânza asta ștearsă. 

Cum dracu' reușesc alţii, poate că oameni mai maturi, să 
fixeze locului rahatul ăsta evaziv care se cheamă inspiraţie? Dan 
îmi spunea mereu că sunt lipsită de disciplină. 

Dan avea întotdeauna dreptate.” 

A zdrobit în farfurioară și cea de-a doua ţigară. 

„Doamne, ce scârbă îmi face gustul tutunului. Într-o zi... într-o 
zi... într-o zi...” 

A ieșit afară la aer. 


În casă, grăsuna de doamna O'Sullivan plimba aspiratorul pe 
podeaua din camera de zi. Când lucra, purta niște teniși fără 
șireturi, ca să nu-i apese monturile. Helen și-a băgat capul pe 
ușă. 

— Doamnă O'Sullivan, mă duc puţin în oraș, a strigat. 

Femeia a închis aparatul, care a mai bâzâit puţin, pe urmă a 
tăcut. 

— Simt nevoia să respir aer curat. 

— O să plouă. 

— Nu cred. E o vreme splendidă. _ 

— Ar trebui să-ţi iei fulgarinul. Ala de la radio a anunţat că 
vine ploaie. Cică vine dinspre vest. Eu, una, mi-am luat 
fulgarinul. N-are rost să mă las murată. Mary a noastră mi-a zis 
că-i o prostie să-mi iau fulgarinul pe o zi ca asta. Fără pic de nor. 
O zi senină. Şi eu i-am răspuns că nu se știe niciodată, și apoi n- 
ai auzit ce a anunţat ăla de la radio? Doar el e plătit ca să știe. 
Nu-i așa? 

— Mai greșește și el. 

— Așa mi-a zis și Mary a noastră, dar eu mi-am zis că paza 
bună trece primejdia rea. Bănuiesc că luaţi bicicleta? Se spune 
că mersul pe bicicletă întărește mușchii. 

Doamna O'Sullivan a dat din nou drumul la aspirator. N-avea 
rost să stai de vorbă când ai atâtea de făcut. 

Helen a pornit-o pe bicicletă în direcţia vechii gări. Roţile 
scrâșneau și pocneau peste rămurelele împrăștiate pe jos. 
„Oase uscate trag la oase uscate, a intonat Helen în mintea ei. 
În curând tapiţeria ţărânei o să se pulverizeze și n-o să rămână 
decât oase uscate, pietre, și nicio pleavă. 

Oase uscate, ascultați cuvântul Domnului!*” 

Cineva măturase toate frunzele moarte și le stivuise într-o 
grămadă, în dreapta clădirii gării. Din movila de frunze se ridica 
din când în când câte un fir de fum și în aer plutea un 
pătrunzător miros de ars. Helen și-a proptit bicicleta lângă ușă și 
a intrat în hol. S-a îndreptat spre fereastra ghișeului de bilete și 
s-a uitat în încăperea de dincolo de geam. Roger era 
îngenuncheat pe un scăunaș de rugăciune, brodat, în centrul 
camerei, și capul i se rezema pe pumnul încleștat. Helen s-a 
retras cu grijă de la geam, jenată că-l surprinsese într-o ipostază 
atât de intimă. S-a întors tiptil, spre ușă, străduindu-se să nu 


° lezechiel 37,4. 


facă niciun zgomot. O perdea de fum străveziu dădea acum 
consistenţă aerului. Nu și-ar fi imaginat că Roger era un om care 
se roagă. De fapt, nu cunoscuse niciodată pe nimeni care să se 
fi rugat din convingere. Privise întotdeauna rugăciunile ca pe 
niște recunoașteri politicoase ale existenţei lui Dumnezeu, 
recunoașteri cu un caracter absolut formal. La fel ca „ce mai 
faceţi? o zi bună... mulțumesc pentru o seară încântătoare... ne 
revedem săptămâna viitoare...”. S-a lăsat învăluită de ceața de 
fum și, înțepată de miros, a strănutat. 

— Hei! Cine-i acolo? E cineva? s-a auzit vocea lui. 

— Scuză-mă. (Helen a intrat din nou în hol.) Sunt numai... 
Roger a apărut în ușa care dădea spre peron. 

— Scuză-mă. N-am vrut... 

— E în ordine. Intră! Tocmai mă rugam. 

Rostea cuvintele cu indiferentă, și i-a întins mâna: 

— Ești bine-venită. 

— Am simţit nevoia unei schimbări de decor... așa că am 
venit să mai stăm de vorbă... 

— Drăguţ din partea ta. 

— Ca să stau de vorbă, trebuia să plec însă de acasă. 

— Foarte bine. Mă bucur că ai venit. Intră. Să bem o cafea. 

— Nu vreau nimic. 

A trecut pe lângă el și a intrat în cameră. 

— Ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. 

— Trebuie să bei ceva. Dacă mă refuzi, o să mă simt jignit. 

— Bine, atunci, o cafea... nu sunt pretențioasă, dă-mi ce-ţi 
vine mai ușor. 

Roger a mutat scăunașul de rugăciuni din mijlocul camerei, 
împingându-l, stângaci, la peretele de lângă fereastră. 

— Asta era al mamei mele, i-a explicat. Mă duc să pun apa la 
fiert. 

A ieșit din cameră și ea l-a auzit mișcându-se în ceea ce 
presupunea că trebuie să fie bucătărie. Fiecare zgomot părea să 
răzbească dintr-o peșteră plină de ecouri. L-a auzit aprinzând un 
chibrit și s-a întrebat cum de reușea asemenea lucru. A auzit 
gazul aprinzându-se. Apa curgea într-un ibric, la început cu un 
sunet muzical, apoi plescăind. Atârnase acuarelele ei pe perete. 
Una deasupra căminului, cealaltă deasupra unui mic birou 
victorian, încărcat de hârtii. Amândouă tablourile i se păreau șic 


și surprinzătoare, în ramele lor de lemn, îngrijite. Îi auzea tălpile 
târșâindu-se pe podeaua din piatră. Capacul de tinichea 
zăngănea pe ibric. Helen s-a apropiat de tabloul atârnat 
deasupra căminului, pentru a-l redescoperi în noile condiţii. 

— Vezi, i-a auzit glasul în spatele ei. Sunt bune. Ţi-am spus că 
sunt bune. Intr-o zi am să le duc la Dublin și o să le montez și 
înrămez ca lumea. Ramele astea le-a confecţionat Damian. 

— Damian? 

— Are mâini foarte pricepute. 

— Imi plac. Cred că ar trebui să le lași așa cum sunt. 

Roger a așezat pe masă două căni și o zaharniţă. 

— Am avut un șoc când le-am văzut aici. Mă resemnasem cu 
gândul că nu o să le mai revăd niciodată. Nu știu de ce. 

Roger a deschis sertarul mesei și a scos două linguriţe de 
argint, pe care le-a așezat cu grijă, câte una pentru fiecare 
cană. Obsesia pentru simetrie constituia și ea un simptom al 
nebuniei. 

— Constat că nu am decât cafea instant. Vrei ceai? 

— Nu. E în ordine. 

S-a întors în bucătărie. Helen s-a apropiat de cealaltă pictură. 
Greutatea udă a oilor lânoase părea să le tragă în jos spre 
pământ. „E bun, și-a spus Helen, mă temeam că o să semene cu 
o carte poștală ilustrată, dar... are identitate. Are substanţă.” 

— Cu lapte sau fără? a strigat el din bucătărie. 

— Neagră, te rog. 

S-a îndepărtat de tablou, cu un vag sentiment de vinovăţie. 

— Mama ta a brodat goblenul scăunașului de rugăciune? E 
frumos. 

Nuanţe vechi, pastelate, de verde și albastru. Un unicorn se 
zbenguia vesel printre florile de primăvară. O tânără, așezată 
sub un stejar impunător, își împletea părul lung, de aur. 

Roger a revenit în cameră cu un ibric în mână și a turnat 
cafea în ambele cești. 

— Nu, nu. E foarte vechi... A fost al bunicii mele, dar e și mai 
vechi. E franțuzesc. Mama îl ţinea întotdeauna în camera ei. Mi-l 
amintesc de când mă știu. Stătea chiar în mijlocul camerei... Cu 
oarecare îndrăzneală. Mama credea cu sfinţenie în rugăciuni... 
Pune-ţi zahăr. 

Helen și-a tras un scaun și s-a așezat la masă. A pescuit două 
bucăţi de zahăr din zaharniţă și le-a pus în ceașcă. 


— Mama mea obișnuia să-i vorbească lui Dumnezeu. 

— Şi tu îi vorbeşti? 

Roger se uita, cu oarecare dezgust, în ceașca de cafea. Helen 
gândea că nu o să-i răspundă. 

— Nu, a rostit el în cele din urmă, apoi a râs și a sorbit o gură 
de cafea. Doamne, nu pot să sufăr cafeaua instant. Ar fi trebuit 
să bem un ceai. Da, era convinsă că eu am scăpat cu viaţă 
datorită rugăciunilor ei. Mă bucur că a murit înainte de... Mă rog, 
a făcut un semn cu mâna spre el. Poate că asta a fost 
minunea... Nu știi niciodată cum stai cu Dumnezeu, ce are el de 
gând să facă. Are ideile lui și felul lui specific de a le pune în 
practică. 

— Şi atunci de ce te rogi? Din moment ce nu vorbeşti cu 
Dumnezeu?... Ce îi ceri? 

O clipă, Roger și-a pipăit peticul de pe ochi. 

— De obicei mă rugam să mor. După un timp însă, am aflat că 
mi se refuză acest... dar. Darul sortit mie era viaţa. Așa încât... 
acum... îi cer putere de a îndura... iertare. (S-a uitat peste masă 
la ea.) Îi cer alinare. Îl rog mult să-mi dea alinare. Totuși nu port 
un dialog. Îi împuiez urechile. (A râs.) Arăţi nedumerită. Nu 
trebuie să pui oamenilor asemenea întrebări. 

Helen și-a împreunat palmele și și-a înălțat ochii spre tavan. 

— Doamne Dumnezeule, izbăvește-ne de stafii și de vârcolaci 
și de lighioanele cu picioare de drac și de duhurile rele care ne 
împresoară noaptea. Amin. Asta-i o rugăciune foarte importantă. 
Eu am fost la școala de duminică și toate chestiile de genul ăsta, 
dar consider că am fost informată, în mod politicos, că toate 
liniile de comunicaţie cu Dumnezeu trebuie să treacă prin ei... 
înţelegi... prin autorităţi. „Fii fată bună și o să avem noi grijă de 
tine. Nu-l bate la cap pe Dumnezeu, că și așa are el un milion de 
treburi.” Mai târziu... cred că pe la paisprezece ani, am început 
să fiu sceptică în privinţa tuturor acestor lucruri și după aceea 
am devenit indiferentă. Mă duc din când în când la biserică, 
dintr-un motiv stupid. Cred că sărmana Biserică irlandeză trece 
printr-un moment greu. Nu-mi fac iluzii că prezenţa mea 
întâmplătoare o ajută. Ca să fiu sinceră, eu prefer bisericile 
goale, nu-mi plac cele aglomerate. Liniștea mă atrage mult mai 
mult decât imnurile. Ce s-a întâmplat cu mama ta? 

— A fost omorâtă. Chiar la sfârșitul războiului. A venit să mă 
viziteze la spital și o bombă zburătoare a picat din cer. Uite așa. 


(Și-a pocnit degetele.) Pe undeva pe lângă Victoria Station. A 
murit pe loc. Luni de zile mi-au ascuns informaţia asta. Nu 
înţelegeam de ce nu vine mama să mă vadă. Îmi îndrugau tot 
felul de pretexte idioate. Ştiam că sunt minciuni. Mai târziu, 
când am fost transferat la secţia de grefare, a venit tata și mi-a 
spus adevărul. Cu totul întâmplător... ca într-una din scenetele 
alea comice englezești. Apropo, maică-ta a fost omorâtă acum 
șase luni de o bombă zburătoare.” 

Roger a luat o linguriţă și a ciocănit cu ea de trei ori în 
marginea ceștii. Trei lovituri de exorcizare. 

— Am râs când mi-a spus. 

— N-ar fi trebuit. 

— Ce altceva puteam face decât să râd? Într-altă viaţă aș fi 
putut să plâng. Acum, de pildă, aș putea plânge, dar atunci nu 
mi s-ar fi îngăduit. Nu se făcea. 

— Probabil că tatăl tău încerca să-ţi îndulcească suferinţa. 

— Suferinţa! 

Şi-a lăsat capul pe spate și a râs cu poftă. 

— Scuză-mă, a rostit Helen. Eu nu prea sunt familiarizată cu 
suferinţa. Viaţa mea a fost presărată cu complicaţii și incidente 
minore; nu am prea cunoscut suferinţa adevărată. Cred că lucrul 
ăsta mă face oarecum insensibilă. 

— Dar când soțul tău...? 

Helen a clătinat cu putere din cap, dar n-a scos o vorbă. 
Roger a privit-o fix câteva clipe. 

— Sper că vei continua să pictezi. 

— Da. 

— Nu doar să te joci de-a pictura. 

— Da. Am de gând să duc la Dublin o parte din picturi și să 
vedem ce se întâmplă. Mai am atât de puţin timp la dispoziţie! 
Şi eu sunt singura vinovată. 

Roger s-a întins peste masă și și-a lăsat mâna pe mâna ei. 
Purta pe degetul mic un inel de aur cu sigiliu și greutatea 
metalului a apăsat-o dureros. Când și-a luat mâna, Helen a 
observat că pielea i se înroșise. 

— Bea cafeaua asta infectă și după aceea vino să-mi vezi 
cabina de semnalizare, i-a spus el, împingându-și scaunul și 
ridicându-se în picioare. 

— N-ai o ţigară? Mi-am uitat pachetul acasă. 

— Fără ţigări! Fumezi prea mult. 


Helen a băut puţină cafea. Avea dreptate, era infectă. 

— Toată lumea îmi spune asta. 

— Ar trebui să te lași de fumat. 

Glasul lui avea o notă profesorală. 

S-a îndreptat spre ușă. 

— Ușor de zis. Și eu îmi spun întruna... când mă trezesc 
dimineaţa și mă simt ca dracu'... când îmi văd petele galbene 
de pe degete... și ori de câte ori tușesc. Îmi spun: „De luni, gata, 
mă las...” Și luni îmi spun: „După Crăciun, gata, mă las...” Odată 
m-am lăsat de fumat în postul Paștelui și am crezut că mor. 
După o săptămână m-am apucat din nou. Nu am voinţă. 

— Îmi dau seama, a spus el râzând. 

Au ieșit pe peron. Cea mai mare parte din smocurile de iarbă 
și din bălăriile care răzbiseră printre dalele de piatră fuseseră 
smulse. Geamurile sparte din clădirea gării fuseseră înlocuite, 
iar chenarele ușilor și ale ferestrelor, vopsite în verde. Intre 
peron și gardul alb de lemn care mărginea cantonul se întindea 
un răzor de flori, proaspăt săpat, care aștepta primăvara. Pe 
gard fusese scris îngrijit, cu litere negre, KNAPPOGUE ROAD. 

— Aici o să sădim bulbi de lalele. Pentru început. Lalele pitice, 
galbene și roșii. O să înflorească la primăvară. Pe urmă o să 
vedem ce mai plantăm. Mie îmi plac gările cu alei de copaci, dar 
e prea mult de lucru. Damian mai sapă un răzor lângă trecerea 
la nivel. Mi-au plăcut întotdeauna gările cu numele localităţii 
scris din flori. Dar ar fi puţin ostentativ pentru noi, aici. Probabil 
că, până la urmă, o să ajungem la niște tufărișuri... sau poate la 
conifere pitice. Ce părere ai? 

— Nu mă pricep deloc la grădinărit. Dan nu-mi dădea voie să 
mă apropii de straturile de flori; zicea că smulg plantele și las 
buruienile. Mi s-au încredinţat doar tunsul ierbii și arsul 
gunoaielor. Dar trebuie să recunosc că aici totul arată frumos. 

— Da. A ieșit bine. Până la Anul Nou vom putea relua traficul. 

Helen n-a spus nimic. l-a adresat un zâmbet fals, strălucitor, și 
o clipă s-a temut ca ochiul lui scormonitor să n-o dea de gol. 

— O iau eu înainte. 

Ajunseseră la treptele care duceau la cabina de semnalizare. 

Helen le-a urcat în urma lui. Roger a împins ușa și a intrat. Ea 
a rămas o clipă pe palierul înalt și a privit la acoperișurile satului 
de la poalele lor. Dincolo de dune se învolbura pe cer un front 
uriaș de nori. Pale de vânt făceau să fremete crengile golașe ale 


copacilor. 

— Totul e pus la punct cu dichis. Clasa-ntâi! l-a auzit spunând. 

Helen l-a urmat în cabină. Plutea un miros de vopsea 
proaspătă și de detergent. 

— Ai mai fost vreodată într-o cabină de semnalizare? 

Helen a clătinat din cap. 

— Funcţionează pe un sistem electric acţionat de fise. Aici, 
după cum probabil că știi, nu există decât o singură linie, așa că 
lucrul cel mai important este să avem de fiecare dată câte un 
singur tren, adică să împiedicăm prezenţa, în același timp, a mai 
multe trenuri. 

S-a uitat la ea să vadă dacă a înţeles. 

Helen a dat din cap. Până aici era clar. 

— Conductorul fiecărui tren trebuie să deţină un semnal de 
avertisment... în majoritatea cazurilor un bastonaș, o baghetă. 
Asta-i semnalizatorul cel mai obișnuit... Probabil că le-ai văzut... 
Dar pe linia asta e suficient un jeton de metal, o fisă. Uite, intră 
perfect în cutia noastră. 

l-a indicat deschizătura din cutia lustruită de pe perete. 

— Când introduc fisa în cutia asta, blochez secţiunea de pe 
care pleacă trenul. Nici un alt tren nu poate intra fără fisă în 
secţiunea respectivă. Și cutia asta conţine fisa pentru 
următoarea secţiune... înţelegi? 

— Înmm! 

— Când scot fisa din cutie, deblochez barierele secţiunii 
următoare. Pe urmă comunic gării următoare că linia e liberă. 
Soneria asta... avem o serie întreagă de semnale și de 
răspunsuri. Ascultă! 

A apăsat de două ori butonul soneriei. S-au auzit două 
semnale sonore foarte clare. Helen părea mirată. 

— Funcţionează! 

El i-a ignorat comentariul. 

— Asta înseamnă că trenul pătrunde în sector. Roger a mișcat 
manetele  semnalizatoarelor. După ce trenul a trecut în 
următoarea secțiune, semnalizatorul ăsta îți arată că a ieșit din 
zona de pericol, dar după aceea trebuie să setezi din nou 
semnalul, pe „pericol”. E garanţia împotriva unui eventual 
accident. Desigur, avem aici, în partea de sus, bariera trecerii la 
nivel. Dar deocamdată va trebui operată manual. Suntem cam 
înapoiaţi prin locurile astea... dar e foarte simplu de manevrat. 


— S-ar putea să uiţi și să încurci toate semnalele astea. 

— Totul e notat cu exactitate în regulamentul de funcţionare 
și aici, pe perete, sunt înscrise semnalele soneriilor. Dacă ai 
vreo îndoială, te uiţi în regulament. Oricine ar putea s-o facă. 
Intr-o gară de dimensiunile ăsteia nu se produc niciodată 
nenorociri. Doar incidente minore, ca, de pildă, o vacă răzleţită 
pe linia ferată. E o viaţă ușoară. Gara mea din Scoţia era foarte 
asemănătoare cu asta. 

— Ai avut o gară în Scoţia? 

— Da, timp de patru ani. 

— Şi de ce...? Ce s-a întâmplat? 

— Probleme de familie. (A râs brusc.) Voiau să mă interneze 
într-un sanatoriu. Au exercitat mari presiuni asupra mea. Sunt 
cu toţii convinși că nu pot avea grijă de mine. (A zâmbit.) De 
fapt, nu-i decât o chestiune de avere. Eu nu i-am supărat 
niciodată, cu nimic. Am căutat să mă ţin cât mai la distantă de 
ei. Nu avem mare lucru în comun. Am stat acolo patru ani... și 
într-o bună zi au picat pe capul meu fără să mă avertizeze. Un 
regiment întreg. Fraţi, surori, acoliţii lor, avocaţi, medici, o liotă 
de prieteni și neamuri. Voiau să mă oblige să semnez niște 
acte... să procedez cu calm. 

Și-a îndreptat privirea spre fereastră, către marea 
îndepărtată. 

— Nu le-am făcut niciodată niciun rău. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Mă rog... Un timp le-am cântat în strună și pe urmă le-am 
tras o cacealma: am venit aici, dincolo de hotarele jurisdicției 
lor, ca să spun așa. Aici e mult mai greu pentru ei să pună mâna 
pe mine. Nu sunt chiar atât de prost cum își închipuie ei. Și 
avocatul meu mi-e un vechi prieten. Coleg de școală... înţelegi... 
și camarad de armată. Un om de treabă. |i ţine la distanţă. Mi-a 
trebuit un an până am descoperit locul ăsta. E un loc bun. Îmi 
place. Aici rămân. N-o să reușească niciodată să mă smulgă de 
aici. 

S-a întors spre Helen. A privit-o drept în faţă. 

— Nu le-am făcut niciodată niciun rău. 

— Sunt convinsă. 

— Mama mi-a lăsat foarte mulţi bani. Ăsta-i miezul chestiunii. 
Am posibilitatea să trăiesc după placul inimii. În fond, de asta 
mi-a lăsat mama averea. Și-a schimbat testamentul imediat 


după... Nu știa ce o să se întâmple cu mine. Așa mi-a spus. Voia 
să-mi ofere posibilitatea de a-mi decide singur soarta. Și lucrul 
ăsta îi supără pe toţi. Trebuie să recunosc că mă amuză grozav 
să-i irit. Inţelegi ce vreau să spun? 

Helen a observat că, uneori, ochiul lui era de un albastru 
scânteietor și alteori se întuneca, chiar sub privirile tale, și 
devenea de un cenușiu tern. 

— O să pună mâna pe banii mei după ce o să mor. Pe ce o să 
mai rămână din ei. Bănuiesc că se tem să nu-i donez pentru cine 
știe ce acţiune caritabilă absurdă. Mă crezi nebun? 

— Cu toţii avem dreptul să trăim după placul nostru. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Nu știu ce să răspund, a rostit ea după o lungă pauză. 
Vreau să spun că nu te socotesc deloc o persoană periculoasă, 
de care ar trebui să te ferești, dar dincolo de lucrul ăsta... 
trebuie să recunosc că nu știu unde e graniţa dintre sănătatea 
mintală și nebunie. În general... nu numai în cazul tău. Există un 
hotar atât de nesigur între oamenii care acceptă nebunia 
oficializată a lumii și cei care n-o pot accepta. Vezi bine, în Rusia 
i-au internat pe poeţi în ospicii. 

— La noi îi lăsăm liberi, dar nu ne sinchisim să citim ceea ce 
au de spus. Și asta-i o formă de nebunie. 

Helen a râs. Tensiunea se risipise. Ochiul lui își pierduse 
fixitatea, culoarea se mai îndulcise. 

— Îți place cabina mea? 

A făcut un gest larg cu mâna, un gest care îmbrăţișa 
alămurile și lemnul bine lustruit, cutiile și manetele, telefonul 
cocoţat în cuibul lui sus pe perete, biroul înalt, cu suporturi 
pentru condeie și călimara îngropată într-un colţ, dar și 
exteriorul, pe care se curba odinioară linia ferată, urmând panta 
ușoară a dealului, precum și gardul viu, tuns cu grijă, dincolo de 
care se zărea primul semnal, setat pe „perico!”. 

— E frumoasă. Arată de parcă... 

— De parcă? 

— Ar fi gata să fie folosită. 

El a dat din cap și a deschis ușa. 

— E meritul băiatului. Al lui Damian. E un perfecţionist. A 
făcut semn cu capul spre ușă, dându-i de înţeles să iasă afară. 

— Te-am făcut să-ţi pierzi o mulţime de timp. 

— O, nu! 


Helen a ieșit în capul scării. A coborât treptele în tăcere. El 
icnea ușor de fiecare dată când piciorul drept atingea lemnul 
scărilor. Au pornit pe peron. 

— Mă bucur că ai spus lucrul ăsta. 

Din coșul clădirii se înălța un fum albăstrui. Helen îl auzea pe 
Damian săpând la celălalt capăt al peronului, auzea ţăcănitul 
ritmic al sapei când se afunda în ţărână, scoțând când și când 
un scrâșnet dacă lama se ciocnea de o piatră în drum. 

— Ce am spus? 

— Că nu sunt o persoană de care să te ferești. N-aș vrea să-ţi 
fie frică de mine. 

— Trebuie să mă întorc acasă, la țigările mele. 

— Ar fi bine să-l saluţi pe Damian înainte să pleci. Să-i spui 
doar câteva cuvinte. 

Mica sală de așteptare pe lângă care au trecut era mobilată 
cu o bancă fixată de jur-împrejurul pereţilor și o masă lucioasă 
în mijlocul încăperii. 

— Damian, avem un musafir, a strigat Roger. 

Damian și-a îndreptat spinarea și a înfipt sapa în pământ. Și-a 
șters mâna dreaptă de fundul pantalonilor și i-a întins-o lui 
Helen. 

— Ce mai faceţi? 

Helen i-a strâns mâna. 

— Văd că trudești din greu. 

— Aici nu-i chip să tragi chiulul. Faraonul vrea ca piramidele 
să fie zidite de două ori mai repede. 

A făcut un semn cu ochiul. 

— E un despot, un stăpân de sclavi, nu? 

— O, nu! a rostit Roger în spatele ei. Eu îl iau cu binișorul. 

— Săptămâna viitoare vine Jack și aduce și un prieten. Poate 
treci pe la noi să-i vezi. Să bem un pahar. 

Damian a smuls sapa înţepenită în pământ și a început din 
nou să sape. 

— Sunt convinsă că o să le facă plăcere. 

Damian și-a apăsat talpa piciorului pe lama sapei, care a 
pătruns adânc în ţărână. 

— Dacă Jack vrea să mă vadă, știe unde mă găsește. 

— Da, a răspuns Helen, îndepărtându-se. Sigur că da. Scuză- 
mă. 

A pornit cu pași repezi de-a lungul peronului, simțind că 


făcuse un gest stupid. Roger venea în urma ei. A străbătut holul, 
pe lângă ghișeul de bilete, și a ieșit pe ușă. Și-a luat bicicleta. 

— A fost cam grosolan, a comentat Roger. Dar și tu ai fost 
prostuţă. 

— Știu. Mieroasă, mămoasă, băgăcioasă, imbecilă. Nu putem 
fi cu toţii perfecţi. 

A încălecat pe bicicletă, dar rezemându-și un picior pe 
pământ, și s-a uitat la Roger. 

— Umblă vorba că e provo™. 

— Lumea zice tot felul de tâmpenii. Și inventează tot felul de 
năzbâtii. 

— Într-o comunitate, restrânsă ca a noastră, oamenii știu de 
obicei ce spun. 

— Cu mine nu discută niciodată politică. Eu nu discut politică. 
Politica n-are ce căuta în capul meu. Dacă e un provo, asta-i 
treaba lui. 

— Dar ăștia omoară oameni. 

— Da. 

Asta a fost tot ce a găsit de spus. 

— Ucid oameni nevinovaţi, copii. Comit atentate și-i lasă pe 
oameni fără braţe și fără picioare. 

Lui Helen i-a trecut fugitiv prin minte imaginea lui Dan. Ce 
uimit trebuie să fi fost când l-au ciuruit gloanţele! Dar nu a avut 
timp să simtă durere sau furie, poate că nici uimire. 

— Înainte ca englezii să ne trimită ca pe niște proști la 
Arnhem, au bombardat un ospiciu de nebuni. Li s-a atras atenţia 
ce-i acolo. Li s-a spus și că nu sunt nemți ascunși acolo, și totuși 
l-au bombardat. Mai bine să fii precaut decât să regreţi după 
aceea; așa bănuiesc că le-o fi spus vreun cap pătrat. Pădurile 
roiau de sărmanii zănatici.... Rătăceau de colo-colo, și unii 
plângeau. Pierduţi. Erau îmbrăcaţi în niște pijamale albe. Cu toţii 
ucidem când ni se pare profitabil. 

— E adevărată... povestea asta cu ospiciul de nebuni? 

— Da. Absolut adevărată. Bănuiam întruna că nenorocitele 
acelea de creaturi albe făceau parte din delirul meu. Uneori 
eram conștient, alteori presupun că eram inconștient, dar 
întruna mi se perindau prin faţa ochilor fantomele acelea albe. 
Pluteau. Aveam impresia că plutesc. // Purgatorio. N-ai idee cât 


10 Nume dat membrilor IRA, a cărei denumire completă este 
The Provisional Irish Republican Army. 


ești de norocoasă că nu ai cunoscut niciodată suferința. 

Helen a roșit și a împins cu piciorul pedala bicicletei. 

— Cum poţi să știi dacă am suferit sau nu? 

— Nu te supăra pe mine. Ai recunoscut singură că nu ești 
prea familiarizată cu suferinţa. 

— Nu mă supăr... Dar mă irită când lumea crede că dacă n-ai 
trăit un fel de... Doamne, ce cuvânt să folosesc... un fel de 
infern, de calvar, de ordalie, nu te poţi numi un om întreg... 
viaţa ta e lipsită de o întreagă dimensiune. E o formă de 
aroganță pe care nu o accept. 

Chipul lui trăda încântare. 

— Eşti furioasă! Ai o față atât de calmă, încât îmi spuneam că 
nu poţi să te înfurii niciodată. Furia e o emoție foarte sănătoasă. 

Helen și-a luat vânt pe bicicletă și l-a lăsat în urmă, în același 
loc, cu un rânjet idiot pe buze. Când a ajuns la colţ, a întors 
capul și l-a văzut tot acolo și rânjind. Și-a fluturat mâna spre el. 

— La revedereee, i-a strigat Roger. La revedereee! 

Când a ajuns acasă, doamna O'Sullivan ștergea pe jos în 
bucătărie. 

— Podeaua e proaspăt spălată, a spus, uitându-se bănuitoare 
la picioarele lui Helen. 

Când storcea cârpa, venele de pe mâini i se bulbucau. Uneori, 
Helen avea senzaţia că vede mâinile acelea răsucind gâtul 
puilor, strivind șobolani, ba chiar și căţeluși nedoriți, în timp ce 
ochii ei căprui, calmi, urmăreau convulsiile mâinilor. Nu era o 
femeie rea sau brutală, dar avea în ea o forță de care nu era 
conștientă. 

— Eşti roșie la faţă, i-a spus doamna O'Sullivan. Nu-i sănătos 
să te înfierbânţi prea tare. 

— E din cauza vântului, mi-a suflat în faţă. 

— Am fiert niște ceai. Vrei o cană? 

— Da. Mulţumesc. 

— Când ţi se încing obrajii, nimic nu prinde mai bine ca o cană 
de ceai. 

A scuturat cârpa și a atârnat-o pe bara din faţa plitei. Pe urmă 
a ridicat ceainicul și l-a adus pe masă. 

— Așază-te și odihnește-te un pic. Răcorește-te. Bicicleta e 
pentru tineri. A trântit două căni pe masă. Nu că tineretul de azi 
ar da doi bani pe o bicicletă. Toţi vor mașină. 

Mâinile uriașe ale doamnei O'Sullivan au scotocit în 


buzunarele șorţului după o ţigară. S-ar fi zis că avea întotdeauna 
în buzunar o ţigară pe jumătate fumată și o cutie de chibrituri. 
De obicei trăgea câteva fumuri, pe urmă stingea ţigara și o vâra 
la loc în buzunar, unde aștepta următoarea ceașcă de ceai. 
Când își făcea din nou apariţia. 

— Am fost la gară. 

Doamna O'Sullivan a scos un hohot de râs gutural. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai căutat acolo? Cowboy- 
ul ăla e pe jumătate nebun. Ce rost are să-ţi baţi capul cu 
smintiţi din ăștia? 

— Am vrut să văd și eu ce face acolo. 

— Cine e curios moare repede, a avertizat-o ea, cu veselie în 
glas. 

— E uimitor. El și Damian Sweeney au făcut un lucru măreț. 
Zici că trenurile stau să pornească dintr-o clipă-ntr-alta. Totul e 
pus la punct. 

— Cui i-ar trece prin cap așa ceva? Numai unui om pe 
jumătate nebun... sau complet nebun. Are mai mulţi bani decât 
minte. 

A sorbit o înghiţitură mare de ceai și și-a clătit gura cu ea 
înainte de a o înghiţi. 

— Tin minte când puteai face cu trenul tot drumul până la 
Dublin. Trebuia, desigur, să schimbi trenul la Latterkenny și la 
Strabane. Dar făceam tot drumul până la Dublin. Eu aveam niște 
veri în Omagh. Doamne, când îmi aduc aminte ce mai flecăream 
și ce ne mai distram în trenurile alea vechi! În autobuze n-a mai 
fost la fel. Și apoi autobuzele sunt scumpe. Doamne Sfinte! 

Încă o înghiţitură de ceai. 

— Unchiul meu Eoin, fratele lui taică-meu, a fost acar aproape 
treizeci și doi de ani. Când au desfiinţat linia, a murit de inimă 
rea. Cel puţin așa ziceau ai mei. Era prea bătrân la vremea 
aceea ca să-și mai ia o slujbă la autobuze. Unii s-au angajat la 
autobuze, dar el era prea bătrân ca să mai înveţe lucruri noi. Mă 
înţelegi? Trăia pentru trenuri. lubea trenurile. După aceea, n-a 
mai dus-o decât șase luni. Îmi aduc aminte de ziua când a murit. 
A fost ziua când s-a declarat starea de urgenţă!!. Nimic n-a 


1 Emergency (Re na Prâinne) - starea de urgenţă instituită în 
Republica Irlanda între 1939 și 1946, deși, oficial, statul și-a 
păstrat neutralitatea în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. 


putut-o potoli pe mătușă-mea Bridie, care și-a făcut bagajele și a 
plecat la Glasgow să locuiască cu fiică-sa Alice. Stare de urgenţă 
sau nu, ea zicea că nu mai poate trăi aici fără Eoin. Maică-mea 
și taică-meu au implorat-o să nu plece. li ziceau că mai mult ca 
sigur o să fie omorâtă de bombe. Dar ea nici că voia să audă. A 
început acolo o viaţă nouă și a trăit până la șaptezeci și opt de 
ani. Desigur că nu-ţi mai aduci aminte de vremurile alea. 

— Ba îmi mai aduc aminte. 

Doamna O'Sullivan a stins ţigara între degetul mare și 
arătător. 

— O fi vreun spion. 

Și-a vârât chiștocul în buzunar. 

— Cine? a întrebat Helen, surprinsă de întorsătura pe care o 
luase discuția. 

— Prietenul dumitale de acolo. 

Helen a izbucnit în râs. 

— Pentru Dumnezeu, ce-ar avea de spionat...? 

— Spun și eu ce spune lumea. N-am zis că e spion. Numai că 
s-ar putea să fie. 

— Nu-i mare lucru de spionat prin locurile astea... 

— În zilele noastre îi găsești răspândiţi peste tot. Altminteri 
ce-ar căuta aici?... Doar ca să se prostească cu gara asta veche? 
De unde are el bani s-o pună pe picioare? 

— Cred că-i bogat și îi plac trenurile. Asta-i tot. E limpede că 
iubește trenurile... așa cum le iubea și unchiul dumitale. Mie mi- 
e simpatic. 

— Cică așa ar fi. Un gentleman, cu toate că și-a pierdut 
jumate din creier. (Doamna O'Sullivan a muiat un biscuit în ceai 
și a supt capătul ud.) Da' ia spune-mi, de ce s-a înhăitat cu 
Damian Sweeney ăla, asta nu mai înţeleg. Ala-i sămânță rea. 

— Muncește din greu. 

—  Muncește când îi convine lui. E amestecat în... știi 
dumneata ce. 

l-a aruncat o privire sumbră lui Helen, provocând-o să spună 
ceva. 

— Are secrete și față de maică-sa, a urmat doamna 
O'Sullivan. Dacă pot să spun ceva bun despre copiii mei e că nu 
țin nimic secret faţă de mine. 

— De unde știi? 

— Doar eu i-am crescut, nu? l-am crescut cu frica lui 


Dumnezeu și niciunul din ei nu a călcat strâmb vreodată; ăsta-i 
adevărul adevărat. Coana Sweeney le-a dat prea multă libertate 
copiilor ei și uite unde au ajuns. Doi sunt în America, unde 
Dumnezeu știe ce fac, și uită-te la Damian. O dată nu pune 
piciorul în biserică, cât e anul de lung. l-am spus maică-sii în 
față toate astea, așa că nu-mi bat gura degeaba. „Cissie, i-am 
spus, așa cum ţi-ai așternut, așa ai să dormi.” A fost prea moale 
cu copiii. Știi și dumneata cum vine asta. 

l-a aruncat o privire acuzatoare lui Helen. 

— Vai, dragă! a exclamat Helen. 

— Ştii bine cum vine asta, a repetat triumfal doamna 
O'Sullivan. 

— Mă rog... 

— Totu’ depinde de cum i-ai crescut. 

Conversaţia luase sfârșit, Helen și-a umplut cana cu ceai 
fierbinte și a ieșit în curte, îndreptându-se spre siguranţa 
hambarului ei. 


A doua zi dimineaţă a pornit spre capătul de nord al plajei. Pe 
aici nu se ivea niciodată ţipenie de om. Stâncile, bolovani de 
granit cenușiu, creșteau din nisip. Din când în când mai apărea 
câte o vacă singuratică, scăpată din pășunile neîngrădite de pe 
deal. Păsările de mare trândăveau sau ţopăiau, indiferente la 
prezenţa ei. În timpul furtunilor de iarnă, marea se izbea și se 
arunca furioasă până pe la muchia dunelor povârnite, dar acum 
nisipul se așternea uscat și sticlos, presărat cu așchii de scoici. 
Helen și-a întins prosopul lângă o stâncă și s-a așezat. Și-a 
deschis caietul de schiţe și a început să deseneze lucrurile din 
jur: zdrenţele de alge de un verde acid, care atârnau de un colţ 
de scoică spartă, movilițele de nisip ridicate de niște viermi 
scormonitori, unghiul unui plisc de pasăre adulmecând după 
hrană, mecanismul delicat al unui picioruș suspendat, bucla unui 
val care se umflă și momentul exact când se sparge în spumă. 
Umplea pagină după pagină. Stânca din spatele ei păstra încă 
rămășițele căldurii de vară. Își aducea aminte că văzuse cândva 
niște schițe ale lui Leonardo da Vinci, studiul amănunţit al unei 
mâini, degete crispate, creste de mușchi care se pierdeau în 
încheietura mâinii, un picior îndoit, plin de forţă, unghiurile 
dintre falcă și gât; încordarea creată chiar de nemișcare. După o 
vreme au început să o usture ochii, iar degetele mâinii drepte 


păreau aproape scăpate dintr-o menghină. A lăsat jos, pe 
prosop, caietul de schiţe și creioanele. S-a ridicat, și-a dat jos 
jacheta și bluza, pe urmă blugii și chiloţii și a alergat pe nisip 
până în mare. S-a bălăcit puţin în apa joasă de la țărm, s-a 
afundat în valuri, apoi s-a avântat în largul mării, ceva ce, în 
condiţii normale, nu ar fi făcut niciodată, pentru că întotdeauna 
păstra o distanță prudentă între ea și țărm. Vreo șase, șapte 
minute s-a lăsat prinsă în vârtejul înotului, fără să se gândească 
la nimic altceva decât la mișcările trupului ei în mare, la braţele 
care despicau domol valurile, la unduirile picioarelor care loveau 
ritmic apa; și deodată, speriată de propriul ei curaj, s-a răsucit și 
a înotat îndărăt, spre mal. Pierduse ritmul și membrele îi erau 
amorţite de încordare. Gâfâia, plescăia, scuipa înghiţituri întregi 
de apă. Își schimbase craulul ei falnic pe o lentă înaintare cu 
pieptul. S-a răsucit cu faţa în sus și s-a lăsat câteva momente în 
voia valurilor, cu ochii închiși, mișcându-și picioarele doar atât 
cât să o ţină la suprafață. Când și-a recăpătat controlul, a pornit 
să înoate din nou, convinsă că se lansase într-o nebunie. 
Curentul apei ţinea cu ea și a constatat că înainta repede și 
liniștit spre mal. Când s-a simţit în braţele golfului s-a relaxat și 
a început să guste din nou plăcerea înotului și a plutirii în apă. 
„Ce viaţă minunată trebuie să ducă sirenele!” și-a spus. Şi-a 
scuturat apa din ochi și de pe faţă și și-a îndreptat privirea spre 
țărm. O siluetă înaltă se profila lângă movila ei de haine. O 
mână s-a înălțat ca să o salute. Era Damian Sweeney. 

Fir-ar să fie! 

„Doamne Dumnezeule, a murmurat ea o rugăciune rapidă 
către cerul unde ar fi putut să se afle sau să nu se afle 
Dumnezeul care veghea asupra bunăstării ei, Doamne, fă să nu 
se petreacă nimic. Vreun incident neplăcut... Te rog, Doamne. |ţi 
făgăduiesc că o să-mi cumpăr un costum de baie. Și îţi 
făgăduiesc că o să-l port, dacă așa vrei tu... dar, fir-ar să fie... 
Doamne Dumnezeule, de ce nu plantează flori sau nu cioplește 
picioare de mese!” Simţea fundul mării sub tălpi. A pornit să 
înainteze încet prin valurile de la mal... Damian s-a aplecat și a 
ridicat prosopul ei de pe nisip. L-a scuturat cu ambele mâini, 
făcându-l să tresalte și să tremure în vânt, pe urmă s-a apropiat 
de marginea apei, s-o întâmpine. Helen s-a oprit când valurile i- 
au ajuns până la genunchi și, strângându-și părul în mâini, l-a 
răsucit și l-a stors. 


— O să-ţi fie rece, i-a strigat Damian. 

Ea a clătinat din cap. 

— Credeam că nu mai ieși odată din apă. Nu înoţi destul de 
bine ca să te avânțţi la asemenea distanţă. Nu ţi-a fost frică? 

— Ba da, puţin. 

A pășit pe nisip, a luat prosopul din mâna lui și s-a înfășurat în 
el. Acum îi era într-adevăr rece. Și-a frecat cu palma nasul care 
îi curgea. 

— E minunat, i-a spus. Ar trebui să încerci și tu. 

— Am mai multă minte de-atât. 

Ea a strănutat și a râs. 

— Eu n-am minte. E un lucru știut. 

Și-a tras peste cap bluza și jacheta, încă vârâte una în alta. Şi- 
a șters picioarele cu prosopul, lovindu-le ușor cu pumnii pentru 
a-și restabili circulaţia. După care s-a întors spre el. Damian 
alerga gol pușcă spre mare. „Sper să nu facă o pneumonie, și-a 
spus Helen. Fac pariu că n-a mai fost de ani de zile pe aici. E 
costeliv.” 

S-a lăsat în genunchi și și-a luat caietul de schiţe. „E vânos, 
Jack nu-i așa.” 

Damian se fâţâia la malul apei, descurajat de frig. Își 
gârbovise umerii, își înconjurase pieptul cu braţele. 

Jack era bine acoperit cu carne, nu i se vedeau coastele. 

Pășea precaut, ca o pasăre de baltă pe creasta unui val. 

Jack era foarte alb. Brusc, Damian a plonjat în valuri și a 
dispărut în apă. Şi-a agitat câteva momente braţele, apoi s-a 
ridicat în picioare și s-a îndreptat spre țărm. Pe neașteptate, 
într-o explozie de energie, s-a muiat în spuma valurilor, după 
care a sărit din nou în aer. S-a răsucit de câteva ori, cu braţele 
ridicate deasupra capului, pe urmă s-a lăsat din nou în jos. A 
pornit să alerge prin apa scăzută de la mal împroșcând 
adevărate fântâni arteziene. Venea în fugă spre Helen, 
scuturându-se de stropi ca un câine după ce a înotat. 

— Doamnă, vrei să-mi împrumuţi și mie prosopul? a întrebat 
cu o voce plângăcioasă, de copil. 

Helen i-a întins prosopul. 

— Te-ai umplut tot de nisip. Ar trebui să intri în apă să te 
speli. 

— Vrei să mă omori? 

Frecându-se de zor, s-a îndreptat spre locul unde își lăsase 


hainele. Helen continua să deseneze în timp ce el se îmbrăca și 
se străduia zadarnic să-și scuture nisipul lipit de braţe și de 
picioare. S-a întors cu spatele spre ea și a stat într-un picior cât 
și-a tras un crac de la pantaloni, apoi în celălalt picior cât s-a 
vârât în al doilea. Când nu-i mai rămăsese decât să-și pună 
ciorapii și să-și încalţe pantofii, a venit lângă ea și a azvârlit 
prosopul pe nisip. 

— Ce desenezi? 

— Pe tine. 

Damian a roșit brusc și și-a trecut degetele prin păr. Şi-a 
întors privirea departe de ea, spre orizont. 

— Pe mine? 

— Da. Vrei să vezi? 

S-a lăsat pe vine, lângă ea, și Helen i-a întins caietul. 

— Nu sunt decăt niște schițe, dar poţi să te uiţi dacă vrei. 

A studiat cu atenţie fiecare pagină. Incercările, greșelile, 
mâzgăliturile, umbrele, liniile grele, lumina aproape invizibilă, 
ţâșnirile de cenușiu. Pietre, nisip, aripi, gheare, pliscuri, marea, 
un braţ, un picior, mișcarea, nemișcarea. După ce a terminat, i-a 
înmânat caietul. 

— S-ar zice că încerci să înveţi ceva. E ca o carte de școală. 

Ea a dat din cap. 

— Așa arăt eu? 

— Mai mult sau mai puţin. N-am mai desenat de ani de zile o 
siluetă umană. A fost un miracol că ai apărut aici... tocmai când 
eram eu în formă. 

— Am fost acolo sus. (A arătat cu capul spre deal.) Nu mi-aș fi 
închipuit că desenezi. Aici nu-i nimic care să merite desenat. Te- 
am urmărit multă vreme. 


— Probabil. 
— Când te-ai dus să înoţi, mi-am spus că-i mai bine să cobor. 
Imi ziceam... - din nou i s-au înroșit obrajii - ... ziceam că dacă 


rămân acolo sus ar însemna că te spionez. Așa că am venit jos. 

Helen a zâmbit. 

— Mulţumesc că ai coborât. 

— Şi acuma ce ai de gând să faci cu astea? 

A făcut semn spre caietul de schiţe. 

— Vreau să pictez o serie de peisaje de coastă. Deocamdată 
nu-i decât un proiect... un gând care mi se învârtește în cap, dar 
sper să se materializeze când o să încep să pictez. Știu că o s-o 


fac. 

— Şİ o să mă pui și pe mine? 

— Așteaptă și ai să vezi. Şi eu trebuie să aştept să văd. 

Damian s-a aplecat și a început să deseneze cu degetul în 
nisip. A săpat câteva scobituri adânci și a dat la o parte nisipul 
dislocat. A schiţat o barcă mică, plată, greoaie, înfiptă zdravăn 
în mare. Cu un bompres lung și un singur catarg. A schiţat cu 
degetul și mici valuri ondulate și o pânză umflată de vânt. 

— Ştii ce-i asta? 

— Pare un vas de pescuit. Nu mă prea pricep la bărci, dar e 
ușor de recunoscut. 

— Eşti pe aproape. E un g/eoiteog. Asta am de gând să 
construiesc cu mâinile mele. Am făcut o machetă, o am acasă. 
Cu pânze și cu tot. La scară mică. Am s-o aduc o dată să ţi-o 
arăt. 

A șters cu mâna imaginea de pe nisip. 

— Desigur, dacă te interesează. S-ar putea să nu te 
intereseze. Uite, e atâta. l-a arătat cu mâinile mărimea 
machetei. E un model perfect. 

— Da, aș vrea foarte mult s-o văd. 

— leri am fost cam mârlan. 

— Nu, nu face nimic. Eu am greșit. Am fost mămoasă. Uneori 
uit că băieţii cresc mari. E o atitudine care poate deveni foarte 
enervantă. 

— Maică-mea e enervantă. Dar n-aş fi crezut că și dumneata 
poţi fi. 

— Jack așa mă consideră. 

— Maică-mea e un om bun, nimic de zis. Nu neg lucrul ăsta... 
dar e sâcâitoare. Tricotează pentru o firmă de exportatori. 
„Exploatatori” îi numesc eu. Uneori îmi vine să arunc cu ceva în 
paraziţii ăștia care ne sug. Dar mă abţin. Ai spus că vine Jack 
acasă? 

— Da. Săptămâna viitoare. 

— Și aduce un prieten? 

— Așa mi-a spus. La început am crezut că poate e o fată. Şi 
atunci am devenit iar foarte sentimentală și mămoasă. 

— Dar nu-i o fată? 

— Nu. 

— Bănuiesc că repetă des figura asta. Vine des cu prieteni? 

— Nu. Cred că-și ferește prietenii de prezenţa mea. 


Damian a privit în zare, spre apă. „Scrutează orizontul de 
parcă ar încerca să zărească America”, și-a spus Helen. 

— Ti-a zis pe cine aduce? 

— L-am întrebat, dar cred că nu m-a auzit. De ce? 

Şi-a adunat de jos caietul de schiţe, creioanele și prosopul ud, 
îmbâăcsit de nisip. 

— Întrebam și eu. Mă gândeam că poate vine cu cineva pe 
care-l cunosc și eu. 

— Nu cred... adică... mă rog... nu prea cred. 

— Da. Nu-i de crezut. Ar fi mai bine să mă întorc la munca 
mea. 

— Azi ai tras chiulul. 

— Lucrez când vreau eu. Patronul e foarte înţelegător. 

S-a ridicat în picioare. 

— Sper că nu te-am bătut la cap. 

— Absolut deloc. Și eu sper să n-ai necazuri cu patronul din 
cauza înotului de azi. 

— Nici gând. Uneori nu-i în apele lui. Și atunci e greu și pentru 
mine, și pentru el. Are stări de indispoziţie. Trebuie să-l înţelegi. 

— Crezi că ar accepta dacă l-aș invita la cină într-o seară? 

— Da, cred că ar fi bucuros. La revedere, Helen. 

— La revedere, Damian. Pe curând. 

A pornit pe plajă, cu pantofii și ciorapii bălăngănindu-i-se în 
mâna dreaptă și lăsând urme adânci în nisip. 


În următoarele două zile, Helen şi-a petrecut aproape tot 
timpul în hambar, făcând doar scurte incursiuni sporadice în 
casă, pentru a-și prepara un ceai, a fierbe un ou, a da de 
mâncare pisicii, care-i arunca priviri îmbufnate, considerând-o 
trădătoare. „Ce bine-venite sunt bananele! își spunea Helen. În 
Africa, triburile indigene trăiesc de mii de ani numai cu banane; 
probabil însă că, acum, au parte de binefacerile pâinii feliate și 
ale cafelei instant. Şi maimuţele sunt foarte sănătoase și pline 
de energie. Numai lucruri bune se pot spune despre banane. 
Elefanții le mănâncă cu coajă cu tot.” Helen nu-și dădea 
osteneala să se așeze să mănânce; se învârtea nervoasă prin 
bucătărie, urmărită de privirile dezaprobatoare ale pisicii. 
Ceștile de cafea aveau pete maronii în interior, semn de viaţă 
sordidă, gândea ea. 

Își aducea aminte de o ceartă cu Dan. Ea aduna cu o cârpă 


udă firimiturile de pâine prăjită, în timp ce el o urmărea cu ochi 
la fel de dezaprobatori ca cei ai pisicii. 

— Lucrul cel mai neplăcut, cel mai respingător în munca de 
gospodină sau în activitatea domestică, numește-o cum vrei, 
este că trebuie să repeţi la nesfârșit aceleași acțiuni afurisite. 

Ştia că Dan nu putea suporta cuvântul „afurisit”. Și ea îl 
folosea numai când ţinea să-l necăjească. 

— Muncă afurisită! a repetat ștergând masa. (A aruncat spre 
chiuvetă cârpa udă, care a aterizat pe podea.) Strângi masa, pui 
iar masa, a continuat ea. Speli afurisitele de vase și pe urmă le 
murdărești din nou. Le speli doar ca să le poţi murdări din nou. 
Pui masa, strângi masa. Faci paturile ca să te culci în ele și să 
șifonezi din nou așternuturile. lar și iar până mori... sau sfârșești 
la azilul din localitate, gaga, scăpându-te pe tine și neiubit de 
nimeni. 

— Problema cu tine e că ești -o femeie neglijentă, i-a replicat 
Dan. 

— Nu, l-a repezit ea. Aș fi vrut să fiu, pentru că nu m-aș mai fi 
sinchisit de nimic. Nu sunt decât o pisăloagă cu un sâcâitor simţ 
al datoriei. Simt cum mi se scurge toată viaţa în chiuveta asta 
afurisită cu spuma afurisitului ăstuia de detergent Fairy. 

— Te-aș ruga să nu foloseşti cuvântul ăsta. 

— Afurisit! a replicat ea, doar pentru a-i dovedi că nu se lasă 
intimidată. 

Acum, când și-a amintit incidentul, a râs și a ieșit în curte, 
închizând ușa peste cojile de banană, peste ceștile cu pete de 
cafea, peste firimituri și peste pisică. 

Primul ei tablou adevărat creștea. Pânza devenise un magnet 
care extrăgea afară din capul ei o coerenţă implacabilă, pe care 
nu o mai simţise până atunci. Fiecare tușă de penel avea rostul 
ei, adevărul ei. Structura costelivă a tânărului devenise o tulpină 
înaltă care se înălța prin centrul pânzei, din propria ei umbră 
întunecată, culcată pe nisip. Picta cu repeziciune, mânată de 
teama mereu prezentă în mintea ei că dacă s-ar poticni și ar 
privi îndărăt, fie și doar o clipă, asemenea lui Orfeu, viziunea i s- 
ar spulbera. Îşi vorbea singură în timp ce lucra, frânturi de 
cuvinte fără noimă, și cânta crâmpeie de cântece care îi veneau 
în minte fără nicio rațiune. Mereu și mereu ţâșnea de pe buzele 
ei același acord, până când, uneori, lăsa penelul din mână și își 
trăgea singură o palmă peste obraz, pentru a-și alunga ticul. 


— Ce zi e azi? a întrebat cu glas tare. 

Nimeni nu i-a răspuns. 

A lăsat jos penelul și s-a ridicat în picioare. Și-a întins braţele, 
ridicându-le deasupra capului. Tepene. Fiecare os, încheietură, 
mușchi sau ce-o mai fi părea închingat, laolaltă cu celelalte. Pe 
acoperișul de sticlă al hambarului se lăsau nori grei, cenușii. 

— Marţi, și-a răspuns singură. 

S-a aplecat și, ridicând cu grijă pânza, a transportat-o în 
capătul încăperii, unde a rezemat-o de perete. A rămas locului o 
clipă, contemplând-o. 

— Da, e marţi. 

Nu a contrazis-o nimeni. 

Și-a plimbat privirea de jur-împrejur. 

— Ce cocină! 

A deschis fereastra. A golit scrumierele într-o pungă de plastic 
pe care a aruncat-o într-un fel de pânză ce zăcea pe jos. Când s- 
a aplecat, și-a simţit spinarea înţepenită. A adunat niște cârpe 
murdare și niște tuburi de vopsea goale, rulate și stoarse până 
la capăt. Să semene mai puţin cu o cocină. 

A ieșit în curte și a aruncat punga de plastic în lada de gunoi, 
după care și-a scos bicicleta din șopron și a pornit spre gară. 
Incă nu ploua, dar vântul dinspre vest era încărcat de umezeală 
și ameninţător. Făcea un efort ca să menţină bicicleta în partea 
stângă a șoselei. 

Nu a auzit mașina până ce nu a trecut pe lângă ea, ieșind de 
după colț. Roger a apăsat claxonul ca să o salute, și după aceea 
s-a oprit. Helen s-a dat jos de pe bicicletă și a traversat spre el. 

— Bună! 

— Bună dimineaţa... sau poate că e după-amiază. Nu știu 
sigur. Tocmai mă pregăteam să-ţi fac o vizită. 

— Urcă! 

Arăta obosit. Cicatricele i se pungiseră și străluceau oarecum 
grotesc. Helen a simţit o înţepătură de vinovăţie pentru că-i 
trecuse asemenea gând prin cap. Și-a vârât mâna pe geamul 
mașinii și l-a atins pe umăr. 

— Du-te înainte. Vin și eu după tine. Tocmai am terminat un 
tablou și aș vrea să ţi-l arăt... mă rog... aș vrea să-l arăt cuiva. 
Mi-a venit subit cheful să-l arăt. Cred că tu ești... 

El a dat din cap. Mașina s-a hurducat ușor și pe urmă a pornit- 
o înainte. Helen și-a întors bicicleta și a pedalat în urma lui. 


L-a condus în veranda de sticlă. Câteva dintre mușcate erau 
încă înflorite și înmiresmau aerul. Au străbătut holul și au ieșit în 
curte. 

— L-am căutat pe Damian, i-a spus Roger. Dar nici urmă de 
băiat, așa că m-am gândit să mă duc să văd ce-i cu el. Mi-am zis 
că poate o fi bolnav. De obicei e foarte meticulos și conștiincios. 

— Sper că nu i s-a întâmplat nimic. 

— Nu. Maică-sa mi-a spus că a plecat pentru câteva zile. A 
plecat aseară. Mă mir că nu mi-a spus nimic. 

— Da. Foarte curios. 

Helen a deschis ușa hambarului exact când primele picături 
de ploaie au început să bată în acoperiș. 

— Plouă! a constatat ea. 

A străbătut camera și a închis fereastra. 

— Pe de altă parte, voiam să te văd și pe tine, a continuat 
Roger. 

Brusc, ploaia s-a întețit aproape înfricoșător, ciocănind 
puternic în sticla acoperișului și muind curtea. Totul și-a 
schimbat culoarea. 

— Am ajuns la ţanc. 

— De câteva zile mi-am tot propus să vin să te văd. Și nu știu 
de ce n-am venit. Aveam un soi de reținere. 

— Locul ăsta arată ca o cocină de porci. Îmi pare rău. Dan îmi 
spunea mereu că sunt neglijentă. Eu îl contraziceam, dar... 

— Imi arăţi tabloul ăla, sau te-ai răzgândit? 

— Închide ochii. Oh, Doamne! Închide ochiul... și ascultă 
ploaia asta furioasă. 

Helen s-a uitat la el. Roger stătea lângă ușă, cu ochiul închis. 
Ea a luat pânza și a ridicat-o cu grijă. 

— Voiam s-o vezi. 

— Drăguţ din partea ta. 

A dus pânza în mijlocul camerei și a așezat-o pe singurul 
scaun din încăpere. 

— Acum te poţi uita. 

In clipa aceea a auzit telefonul sunând dincolo de curte. Un 
moment s-a gândit să-l lase să sune până o să se sature, dar 
imediat și-a schimbat gândul. A deschis ușa și a alergat în curte. 
Cine e curios moare repede. Așa ar fi spus Dan, cu răceală. 
Telefonul nu exercita nicio atracţie pentru el. 

— Alo! a răspuns gâfâind. 


O hărâială. 

— Mamă! 

Hârâială. 

— Alo! 

— Alo! 

Hârâială. 

— Astea-s miracolele științei moderne. Ce mai faci? 

— Mamă, mă auzi? 

— Da, acuma da, a răcnit ea. 

A urmat o lungă tăcere hârâită. 

— Jack! Alo! Mai ești pe fir? 

A auzit din nou sunetul vocii lui. O voce înecată de hârâieli. 
Când s-a întrerupt pentru a treia oară, a izbutit să prindă 
cuvintele „mâine-seară”. 

— Mâine-seară? a ţipat ea în receptor. Așa ai spus? Vii mâine- 
seară? 

Tăcere absolută. 

— Hei! Alo! E cineva pe fir? 

|I s-a părut că a auzit un oftat. 

— ÎI bag în mă-sa de Minister al Poștei și Telecomunicaţiilor! a 
tipat ea în receptor, și l-a agăţat în furcă. 

O umbrelă veche și respectabilă a lui Dan zăcea într-un colţ al 
holului, gata să facă faţă unei urgenţe. Numele lui era scris pe 
mâner, cu litere aurii înflorite. O ţinuse întotdeauna închisă. 

— Inutil, inutil, a murmurat Helen deschizând umbrela. 

Roger stătea în picioare, contemplând tabloul. 

— Inutil, a repetat ea în spatele lui. Ştii că o sumedenie de 
oameni părăsesc ţinutul ăsta, pleacă de aici cu miile pentru că 
nu pot comunica unii cu alţii. Cu miile. La ce bun să plătești ca 
să ai în casă drăcia aia neagră care nu funcţionează? 

— Pânza asta e absolut remarcabilă. 

Helen a traversat camera și a ridicat de pe jos câteva 
pensule. 

A turnat într-o cană puţină terebentină și a început să le 
curețe. 

— De ce locuiești singură? 

A început să frece cu o cârpă mânerul uneia dintre pensule. 

— Nu sunt nefericită. 

Puţină vopsea albastră i s-a prelins pe două degete. 

— Altceva te-am întrebat. 


— Îmi place să fiu singură. E ciudat de cât timp ai nevoie ca 
să afli asemenea lucruri despre tine însăți. 

A introdus penelul într-o oală emailată în care se mai găseau 
câteva, apoi a luat o altă pensulă. 

— Nu am descoperit acest adevăr despre mine însămi decât 
după moartea lui Dan. Până atunci nu-mi dădeam seama de 
nimic altceva decât de inadaptabilitatea mea. 

A învârtit câteva clipe penelul în terebentină. 

— Nu mă simt însingurată? ci doar singură, a continuat cu 
fermitate. Îmi place să trăiesc la marginea lucrurilor. A oftat: 
Dan... era foarte rational și controlat. Bănuiesc că de asta m-am 
măritat cu el. Eram conștientă de lipsa mea de control. El... a 
ezitat ea o clipă. 

— Spune mai departe. 

A pus și cel de-al doilea penel în oala emailată și s-a întors 
spre Roger. Acesta continua să se uite la tablou. 

— Dan m-ar fi considerat iresponsabilă. El credea în structuri 
și în ierarhii, în angajamente pline de răspundere. 

Şi-a pipăit buzunarele salopetei ca să se asigure că are la ea 
ţigările. După ce s-a asigurat că le are, nu s-a mai atins de ele. 

— Mintea limpede. Credea în mintea limpede. 

— O cumpăr, a spus Roger. 

— Ce cumperi? 

— Pânza. 

Helen a izbucnit în râs. 

— Nu te prosti! 

— Nu mă prostesc. Vreau s-o cumpăr. 

— Şi eu nu vreau s-o vând. Am de gând să execut o serie... o 
suită... mă rog, numește-o cum vrei. Intenţionez să fac patru. Pe 
care o să le duc la Dublin. Dacă o să le termin, o să simt că, într- 
adevăr, am și eu ceva de arătat oamenilor. Atunci o să mă simt 
pregătită. Așa că... 

— Așa că? 

— Nu-mi mai vorbi de cumpărare. Nu vreau. 

El a zâmbit ușor, așteptând-o să-și termine fraza. 

— ...Nu mă înţelege greșit... nu-i vorba de amabilitate... de 
oferte caritabile și așa mai departe. N-am vrut să te jignesc. 

Roger a dat din cap. A pornit să tragă de peticul de pe ochi, și 
Helen a avut impresia că vrea să și-l smulgă. Și nu avea niciun 
chef să vadă o orbită goală, sau poate că ochiul era încă acolo, 


injectat de vinișoare roșii, ca ai orbului care își bâjbâia drumul 
cu bastonul pe strada unde copilărise ea. Nu avea chef să vadă 
nici așa ceva. _ 

— Firește că ai dreptate, a replicat el. Absolută dreptate. |ţi 
fac o propunere. Simt nevoia să beau ceva. Vino cu mine în sat 
la un pahar. 

— Putem bea și aici. 

— Nu, nu, nu. Să ieșim de aici, să mergem la barul insalubru 
al doamnei Kelly... sau la hotel. Alege. Să sărbătorim! 
Amândouă localurile sunt la fel de sinistre. Dacă vrei, putem 
merge undeva mai departe. 

— La hotel. 

— În ordine. Atunci la hotel. Vino! 

— Nu sunt aranjată, a râs Helen nervos. Cred că azi nici nu m- 
am pieptănat. 

— Merge și așa. (Roger s-a întors brusc și s-a îndreptat spre 
ușă.) Nu descindem la Ritz. Nici măcar la Shelbourne Hotel din 
Dublin. 

A deschis ușa. Afară ploua cu găleata. 

— Stai așa, i-a spus ea. Am luat umbrela. 

El străbătea cu pași mari curtea, nerăbdător să iasă din casă. 

— Să-mi spăl vopseaua de pe mâini. 

— Nu te mai agita atâta. Arăţi bine așa cum ești. Femeile fac 
întotdeauna atâta caz. Se dichisesc, se împăunează, se foiesc. 

— N-am de gând nici să mă dichisesc, nici să mă împăunez, 
nici să mă foiesc. Doar să-mi spăl vopseaua de pe mâini. Dacă 
asta te deranjează, n-ai decât să te duci la dracu'. 

A intrat în bucătărie trecând pe lângă el și a dat drumul 
ambelor robinete. Roger nu a urmat-o. A străbătut coridorul 
îngust și când ea a ieșit din bucătărie l-a găsit stând în verandă, 
printre mușcate. 

— Tu ai construit chestia asta? 

Ea a dat din cap. 

— Întotdeauna m-am văzut ca o bătrânică înfășurată în șaluri, 
urmărind apusul soarelui de pe o prispă împodobită cu mușcate. 
Construirea verandei a fost prima fază. 

— Tricotezi? a întrebat-o. 

— Dumnezeule mare, nu! Nu fac nimic util. Şi nu cred că o să 
mă schimb pe măsură ce îmbătrânesc. Zac și privesc în gol, asta 
fac. 


— Un balansoar? i-a sugerat el. 

— Poate. 

S-au îndreptat spre mașină, prin ploaie. 

— Nu-ţi prea plac femeile, nu-i așa? a întrebat ea după ce s-a 
așezat. 

— Le-am urmărit manevrele, observându-le de la o distanţă 
prudentă. Mint. 

— Toţi oamenii mint dacă li se pare necesar. Până și Dan, 
care era cinstea întruchipată, minţea uneori. Se prefăcea că nu 
minte, dar minţea. Și tu la fel. 

— Eu nu mint. 

Roger a trântit portiera mașinii și a început să sorteze cheile. 

— Ba minţi. Ce-i toată aiureala asta cu calea ferată? Cu 
trenurile? De prin 1947, sau așa ceva, n-a mai trecut un tren pe 
aici. De peste treizeci de ani. Nu există șine. Nicio speranţă de 
trenuri. S-a zis cu trenurile. Pe veci. 

El n-a scos o vorbă. A întors, cu precauţie, mașina și a condus 
în tăcere spre poalele dealului. Helen și-a scos ţigările din 
buzunar și și-a vârât una în gură. Roger s-a aplecat ușor înainte, 
scrutând drumul prin triunghiul de parbriz spălat de ștergătoare. 
Ea și-a aprins ţigara și a tras un fum adânc în piept. 

— Scuză-mă, i-a spus, când s-a ivit prima casă din stradă. Nu 
se cuvenea să vorbesc cum am vorbit. Mă simt dereglată și 
mental, și fizic. Sper că ai să mă ierți. 

— Nu-i nimic de iertat. E dreptul tău, ca și al tuturor celorlalţi, 
să-ţi susţii un punct de vedere. Eu, unul, văd gara mea 
funcţionând. Străbătută de trenuri. De mărfuri. Nu de prea mulţi 
pasageri, recunosc. In ziua de azi, majoritatea oamenilor au 
mașini. Pe care le transformă în extensii ale căminelor lor, 
aceleași hârtii pe jos, aceeași muzică la radio, același pardesiu 
aruncat pe bancheta din spate, același miros. Trenurile sunt 
diferite. Da, trenurile o să circule din nou prin gara mea... Asta 
nu-i o minciună, Helen. 

A parcat mașina în faţa hotelului. Pe ușa cu coloane scria 
mare „Hotel Macnamara”. „Bar autorizat” scria cu litere mai 
mici. „Proprietar Geo. Hasson” scria cu litere foarte mici. Helen 
a coborât din mașină și l-a urmat în holul întunecos. Barul era 
gol. Cele opt scaune de plastic așteptau pline de speranţă; focul 
picotea în cămin. 

Iz de bere și fum și un miros de pește prăjit. 


— Preferi la bar, sau la o masă? a întrebat-o Roger. 

— Lângă foc. 

Roger a apăsat butonul soneriei de pe tejghea și un glas a 
răspuns ceva dintr-o altă cameră. 

— Într-o seară l-am cunoscut aici pe fiul tău... Jack? 

— Da. Mi-a povestit. 

— Mi s-a părut un băiat drăguţ. 

— Nu cred că-l cunosc foarte bine. 

A intrat domnul Hasson, cu mânecile cămășii suflecate. 

— la te uită, ia te uită, domnul și doamna! a exclamat el. Ce 
mai face doamna Cuffe? Bine, nădăjduiesc. 

— Mulţumesc, domnule Hasson. 

— Ce vreme schimbătoare, nu? 

— Păi e toamnă. Toamna-i schimbăcioasă. 

— Şi dumneavoastră, domnule? Ce mai faceţi? Aud că 
lucrările la gară avansează frumos. Cu ce vă pot servi? 

— Helen? Ce dorești? 

— Tânărul s-a întors la colegiu, nu? Nu prea îl vedem mult pe 
aici; desigur, nu te poţi aștepta ca un tânăr să se îngroape în 
văgăuna asta, unde și-a înţărcat dracul copiii. 

— Cred că o să iau un pahar de vin. Dacă se poate. 

— Nu că eu personal aș avea ceva împotriva locului ăstuia, 
dacă nu vă supăraţi. În ce mă priveşte pe mine, e locul cel mai 
bun. Aici m-am născut, aici am crescut... Aici s-au născut maică- 
mea și taică-meu. Din ţărâna asta au ieșit și în ţărâna asta s-au 
întors. Tinerii de azi nu simt lucrul ăsta. 

— Ai niște vin, domnule Hasson? Am dori o sticlă, dacă ai. 

— Cum le dau tuleiele o şterg la Dublin. Eu am un fiu în Arabia 
Saudită. Face o avere acolo. O avere. Când s-o întoarce, o să fie 
în stare să mă cumpere cu totul și să mă vândă din nou. 
Doamna Hasson nu-i deloc mulţumită. Se teme că o să se 
însoare cu o negresă și o s-o aducă aici și o să ne facă pe toţi de 
rușine. Vin roșu, sau alb? 

Roger s-a uitat la Helen. 

— Roșu. 

— Cu toţii suntem făcuţi de Dumnezeu, îi spun eu, dar ea nu 
se lasă convinsă. Am discutat chestiunea asta și cu preotul cel 
nou, părintele Mulcahy. Dar ea face crize de nervi numai când 
aude vorbindu-se de treaba asta. E șocant. Vin vasăzică. Am 
câteva sticle. Totdeauna ţin câteva sticle la suprafață. Nu știi 


niciodată când îţi pică cineva ca să mănânce și cere o sticlă de 
vin. Am vin roșu... 

S-a întors cu spatele la ei și a pornit să cerceteze șirul de 
sticle aliniate pe raftul din spatele barului. 

— Şi ce ţi-a spus părintele Mulcahy? 

Helen nu suporta să lase o poveste neterminată. 

— Ce să spună? Nevasta mea suferea de o eczemă, știți. Și 
doctorul n-o poate ajuta cu nimic. Și, când are crize de nervi, 
eczema i se întinde peste tot. 

— Îngrozitor! 

— E vin spaniol. Rioja... trei lire sticla. Sau vin franțuzesc. 
Asta-i mai scump. Patru optzeci. Vinul alb e mai ieftin. „Când o 
să ajungem la râu, va trebui să-l traversăm, doamnă Hasson.” 
Asta i-a spus părintele Mulcahy. Chiar aici, în hol. Ce altceva 
putea să-i spună? „Nu-ţi mai frământa mintea cu asta”, i-a mai 
spus. 

— Într-adevăr, ce altceva putea să-i spună? a comentat Helen. 

— Domnule Hasson, dă-ne, te rog, vinul franțuzesc, a 
intervenit Roger. 

— Imediat, domnule. 

A luat jos o sticlă de pe raft, urmărindu-se tot timpul în 
oglinda din spatele sticlelor. Îi urmărea pe Roger și pe Helen, 
care îl urmăreau pe el. Un duplicat perfect. A șters cu o cârpă 
praful de pe sticlă, a întors-o cu eticheta în faţă și a așezat-o pe 
tejghea. Pe urmă a scos de sub tejghea două pahare, pe care le- 
a aranjat simetric lângă sticlă. 

— N-aţi suferit niciodată de eczemă? a întrebat-o pe Helen. 

Ea a clătinat din cap. 

Tirbușonul avea un alt dop prins în el; l-a tras afară cu 
degetele și l-a aruncat pe jos, în spate. 

— Aţi fost cruţată de un mare necaz. 

Domnul Hasson era de modă veche: proptea sticla între 
genunchi și trăgea de tirbușon cu efort. Helen s-a întrebat cum 
s-o fi descurcând Roger cu asemenea treabă. 

— Mie nu-mi prea place vinul, a pufnit Hasson în timp ce 
trăgea de dop. Doamnă Cuffe, duceţi paharele lângă foc și eu îi 
dau domnului sticla. (A mai tras o dată de dop, care de data 
aceasta a ieșit.) Azi e puţin fum în salon. Pentru că suflă vântul 
dinspre vest. Doamna Hasson dorește de mult să instalăm 
rezistențe electrice, dar eu sunt de părere că nimic nu se 


aseamănă cu focul din sobă, și fumul nu-i prea supărător. E o 
plăcere să stai în faţa focului natural. 

Roger a urmat-o lângă sobă și a așezat pe masă sticla de vin. 
A luat vătraiul și a întețit focul fumegos. 

— Așa! a strigat domnul Hasson din spatele tejghelei. 
Scormonește-l bine cu vătraiul, trage-i o lovitură zdravănă! 

Roger a înfipt vătraiul în inima tristă a focului și a încercat să 
răscolească jăraticul; o clipă, particule de cenușă au plutit 
laolaltă cu fumul prin cameră. 

— Mie nu mi-e rece, a spus Helen. 

— E o atmosferă mohorâtă, a șoptit Roger. Nu vrei mai bine... 

— Vă las singuri, i-a anunţat domnul Hasson, și s-a retras în 
interiorul hotelului. 

— Lasă atmosfera mohorâtă, Roger. Hai să gustăm acest 
Léoville Barton 1969. 

Roger a râs și a lăsat vătraiul jos, pe grătarul sobei. A turnat 
vinul în cele două pahare și s-a așezat lângă ea. 

— Noroc! 

— Noroc! 

Vinul era acru. 

S-au strâmbat copilărește, unul la celălalt, peste buza 
paharelor de vin. 

— Ce e realitate și ce-i fantezie? a întrebat el. Nebunie sau 
luciditate? Cu toţii ne trăim viaţa în felul nostru. Numai când nu 
mai judecăm clar, când ni se tulbură mintea, începem să ne 
punem întrebări. Eu judec clar și nu am mintea tulbure. 

— Îţi invidiez convingerile ferme. Eu, una, am oscilat multă 
vreme între o jumătate de adevăr și cealaltă jumătate. Nu am 
nutrit convingeri care să merite să fie impuse altora. Nu sunt 
sigură nici măcar de ce m-am reapucat de pictură. In niciun caz 
din nevoia de a comunica ceva omenirii. 

A urmat un lung răstimp de tăcere. Undeva, afară, cineva a 
deschis un aparat de radio și o melodie country a început să se 
lamenteze în încăpere. 

— Oricum nu am nimic de spus, de comunicat... e un lucru 
tare sărăcăcios. 

— Poate că nu ești judecătorul cel mai bun... 

Ea nu i-a răspuns. 

— Ar fi mult mai ușor dacă aș picta peisaje siropoase pentru 
turiști. Din alea pe care le vezi în toate magazinele de 


suveniruri. Cincizeci de lire bucata. Ceva care să-ți aducă 
aminte de vacanţa de aur petrecută în frumosul Donegal. Munţi 
albaștri, căsuțe cu acoperiș de stuf, un măgăruș sau doi. 
Eficient. Afurisit de eficient. Dan a încercat cu ani în urmă să mă 
convingă să pictez așa. Helen a zâmbit. Ne-am și certat pe 
chestia asta. Nu putea înţelege de ce nu vreau. Ne-am aruncat 
atunci niște cuvinte prostești. 

Roger ciocănea cu degetele în masă. Bătăi ritmice. 

— De obicei nu ne spuneam nimic unul celuilalt, a continuat 
ea. 

O clipă, Roger a întrerupt ciocănitul în masă și i-a atins mâna. 

Helen a părut să nu observe. 

— Cred că l-am dezamăgit cumplit. Mă întreb de ce nimeni, 
niciodată, nu spune adevărul? 

Roger a reînceput să bată darabana în masă. Vinul tremura în 
pahare. 

— Adevărul? Fată dragă, dacă oamenii ar începe să ne spună 
adevărul, ne-am întoarce cu toţii în pântecele mamei și am 
refuza să mai ieșim de acolo... Oricum, lumea are nevoie de 
minciuni pentru a merge înainte. Cu cât repeţi mai des un 
anumit lucru, cu atât are mai multe șanse să devină adevărat. 
„Eu ţi-am fost sortit...” a pornit el să cânte versurile încetișor... 
„ȘI tu mi-ai fost sortită...” 

După ce a tăcut, degetele lui continuau să bată ritmul în 
masă. 

— Foxtrot lent, a spus el. Ţii minte foxtroturile lente? 

— Un lucru e clar. 

Helen vorbea cu o voce atât de scăzută, încât a trebuit să se 
aplece peste masă ca să o poată auzi. Degetele i se liniștiseră. 

— De multă vreme am vrut să destăinuiesc cuiva un anumit 
lucru... dar se pare că nu am găsit niciodată persoana potrivită. 
Nu m-am apropiat niciodată de vreun preot sau de un 
psihiatru... sau de vreun prieten. Ştii că Dan a fost împușcat? 
(Helen i-a aruncat o privire lui Roger peste masă. El i-a răspuns 
dând din cap.) Ei bine, a continuat ea, actul ăsta în sine a fost 
îngrozitor. O brutalitate. De neiertat. Chiar mi se pare de 
neiertat. Incă mai simt... de câte ori citesc despre o altă viață 
curmată... încă mai încerc acea senzaţie necruțătoare, de 
neiertare, acea ură care mă năpădește. Nu vreau să spun că 
doresc răzbunare, sau ceva în genul ăsta. Aș dori, pur și 


simplu... mă rog... ca făptașul să știe că nu-l voi ierta niciodată. 
Ucigașul sau ucigașa... A zâmbit ușor: Deși nu cred că cineva s- 
ar speria de grozăvia acestei ameninţări. Totuși e un gând foarte 
necreștinesc... 

Și-a vârât mâna în buzunar și și-a scos pachetul de ţigări, pe 
care l-a pus pe masă, în faţa ei. 

— Dar nu asta e ceea ce am simţit nevoia să spun, a 
continuat ea. După ce am trecut de șoc, de neputinţa de a 
crede, de confuzie, după toate astea, m-am simţit fericită. Vreau 
să spun că niciodată n-am jelit dispariţia lui din viața mea și 
niciodată nu i-am simţit lipsa. În nicio noapte n-am plâns pentru 
că nu-l mai simţeam lângă mine. Mă simţeam fericită. Niciodată 
până acum nu am cutezat să spun cuiva lucrul ăsta. 

A deschis pachetul și a scos o ţigară pe care și-a vârât-o în 
gură. Stătea și se uita la el, iar ţigara îi atârna în colţul buzelor. 
Roger și-a pus din nou mâna peste a ei. Și-a plimbat degetele 
peste încheieturile mâinii ei și peste pielea încreţită. l-a trasat 
cu degetul venele albăstrui, îngroșate. 

— Cum te simţi acum? a întrebat-o. 

Helen a chibzuit o clipă. 

— La fel ca și acum câteva minute. 

— La atâta te-a ajutat confesiunea. 

Și-a luat mâna de pe mâna ei, i-a smuls ţigara dintre buze și a 
vârât-o la loc în pachet. 

— Hai să lăsăm dracului poșirca asta împuţită, i-a spus. Să 
mergem la McFaderns în Gortahork să bem un vin ca lumea și 
să mâncăm ceva. Da? 

— Eu... Helen s-a uitat în jos la salopeta ei. Eu... 

— Da, sau ba? Nu mai scânci și nu te mai smiorcăi în legătură 
cu îmbrăcămintea și cu spălatul. Da, sau... 

— Da, a răspuns ea râzând. 


Era târziu, cerul bătut în stele, și o lună luminoasă atârna jos, 
gata s-o prinzi cu mâna. Roger a parcat mașina în faţa casei ei. 
Veranda de sticlă scânteia și reflecta luna și luminozitatea 
nopţii. Helen a deschis portiera și a coborât din mașină. El a 
imitat-o politicos sau, s-a întrebat ea, o fi urmărind alt scop? 

— Ce sunt stelele, măi Joxer? Ce sunt??? 


12 Citat celebru din piesa Juno and the Paycock a dramaturgului 
irlandez Sean O'Casey (1880-1964). 


— Pe vremuri am avut un telescop. E mult de atunci. Pe la 
cincisprezece ani mă vedeam astronom. Stăteam ore întregi pe 
acoperiș, înfășurat într-o pătură, și căutam ceva nou. O cometă 
sau ceva ce nu descoperise nimeni până atunci. Cometa lui 
Hawthorne. 

— Și n-ai avut noroc? 

— N-am avut noroc. 

— A fost o seară foarte plăcută. Îţi mulţumesc. 

Helen s-a îndreptat spre poartă. 

— Sper că nu te-a obosit prea tare drumul de întoarcere. 

— Nu mi-am făcut nicio grijă. Datorită băuturii. Dac-aș fi fost 
treaz, aș fi fost nervos pe tot parcursul drumului. Iti mulțumesc, 
Helen. 

l-a întins mâna. 

Ea și-a lăsat mâna în mâna lui, iar Roger s-a aplecat și i-a 
sărutat-o. După aceea, a rămas într-o atitudine formală în faţa 
porții, cât a urcat ea cele șase trepte până la ușă. Helen a 
apăsat clanţa și, în clipa când s-a deschis ușa, s-a simţit 
învăluită de căldura casei. 

— Noapte bună, i-a spus. Vino sâmbătă seara să iei masa la 
mine... și să mă protejezi de Jack și de prietenul lui. 

— Da. Cu plăcere. Noapte bună. 

Helen a intrat în verandă. 

— Helen! a strigat-o el. 

S-a întors. Din locul unde stătea, îi vedea profilul întreg, 
nevătămat. O sculptură în argint. „Are un profil roman, și-a spus 
ea, arată serios, ca romanii”. 

— Da? 

— Ştii, eu am avut femei. Nu sunt... 

— Să nu-mi povestești mie despre lucrurile astea, a țipat la el. 
Nu pot să sufăr bărbaţii care vorbesc despre chestiile astea. 

Roger a dat din cap. S-a urcat în mașină și a scos cheia din 
contact. A închis portiera cu grijă și a pornit-o pe jos, pe drumul 
spre gară. Ea l-a urmărit cu privirea până a dispărut după colț, 
într-o atitudine rigidă, cu capul ușor înclinat. „Omul din lună, nu 
un bărbat roman”, și-a spus în gând. A închis ușa fără zgomot, 
ca să nu-i tulbure liniștea mersului pe jos. 

A doua zi dimineaţă când s-a trezit și s-a uitat pe geam, 
mașina dispăruse. 


A fost un drum lung. O după-amiază anostă, un praf anost, 
întuneric anost, peste întreaga regiune plată a ținutului. 

Când au trecut prin Boyle, Jack și-a adus aminte că nu-i 
telefonase lui Helen s-o anunţe că întârzie. „O să fie furioasă și 
repezită”, și-a spus el. 

La dracu'! 

Ce mai plictiseală! 

Manus dormise de când plecaseră din Dublin, sau se 
prefăcuse că doarme. Nu avea chef de conversație. Capul i se 
bâțâia și-i cădea în piept, mâinile îi încleștau genunchii, de parcă 
era într-o poziţie de rugăciune. Chiar și în somn faţa lui arăta 
controlată, iar hainele, ca și chipul, îngrijite și neșifonate. Două 
stilouri și ochelarii cu rame de metal se iveau din buzunarul de 
sus al hainei gri, dându-i un aer respectabil de mic funcţionar... 
de funcţionar mărunt în ascensiune, în certă ascensiune. 

Când s-au apropiat de orașul Sligo, Jack l-a întrebat: 

— Vrei să ne oprim să bem ceva? Mie mi-e poftă de o băutură. 
Tie nu? 

Manus nu i-a răspuns. 

— Manus? 

— Ha? 

Și-a mișcat ușor o mână. 

— Vrei să ne oprim la un pahar? 

— Unde suntem? 

Nu s-a ostenit să deschidă ochii. 

— La Sligo. 

— La naiba cu Sligo! 

Ceea ce însemna că refuză băutura. 

Jack a oftat. 

S-a scurs multă vreme până când unul din cei doi să spargă 
tăcerea. 

— Aici e capul lui Ben Bulben. 

În cimitirul din Drumciliffe zace Yeats îngropat. 

Manus s-a mișcat. A ridicat o mână și și-a scărpinat nasul. 

— Un străbun a fost pastor aici 

Cu ani multi in urmă; o biserică 

Se înalţă lângă drum. Și o cruce roasă de vremi... 

— La naiba cu Yeats! 


13 Versuri din poemul Under Ben Bulben al poetului irlandez 
William Butler Yeats (1865-1939). 


— Priveste cu răceală... 

— La naiba cu toţi poeţii! 

— Viaţa și moartea. Călărețul... 

— Rușii au perfectă dreptate. 

— „trece... 

— Închisoarea e locul potrivit pentru poeţi. 

— Asta-i singura poezie pe care mi-o mai amintesc după toți 
anii ăia irosiți învățând, învățând... 

— N-au decât să bată câmpii și să urle la lună despre iubire și 
chiparoși și apusuri de soare, cât îi ţine gura. Nimic nu se 
compară cu o poezie patriotică însufleţită. Muncitorii se ridică și 
își scutură lanţurile. Asta-i drumul drept. Și poeţii calcă pe de 
lături și vor să se insinueze în capetele oamenilor. La închisoare 
cu ei! 

— Nimeni nu-i citește. Pentru numele lui Dumnezeu, cine mai 
citește poeme? Câţiva studenţi și o mână de intelectuali snobi și 
infatuaţi. 

— Poezia e una din cele mai insidioase metode subversive. 
Rolul artistului este să consolideze, să încurajeze masele, nu să 
le submineze. Oamenii trebuie să vorbească toţi într-un singur 
glas. Eu, unul, sunt convins că societatea perfectă poate fi 
construită. Dar într-o asemenea societate poate că artiștii 
trebuie sacrificați. 

— Niciodată nu știu când vorbești serios și când mă iei peste 
picior. 

— Tu ești foarte ușor de luat peste picior. Unde suntem? 

— Capul lui Ben Bulben e la dreapta noastră. 

— De Yeats se poate c-am mai auzit, dar la geografie sunt 
tămâie. Mai durează mult călătoria asta lugubră? 

— Ai dormit. 

— Am aţipit din când în când. 

— De ce n-ai învăţat niciodată să conduci? 

— Nu-mi place să fiu bătut la cap. Găsești întotdeauna pe 
cineva care să te ia în mașină. Ce rost are să te împovărezi tu cu 
treaba asta? 

A urmat o lungă tăcere. 

— Mai avem o oră de drum. Poate ceva mai mult. Cred că 
maică-mea e furioasă. Să n-o iei în seamă. 

— Nu. N-am de gând s-o iau. 

Și-a închis din nou ochii roșii, dând impresia că doarme. 


— „Călărețul trece”, a recitat Jack cu resemnare. 

Se făcuse unsprezece și jumătate când au intrat în sat. Trei 
felinare aprinse și o ciudată strălucire care se filtra de după 
perdelele strâns împreunate - niciun câine, nici măcar un beţiv. 
Când Jack a cotit și a început să urce dealul, a ridicat și Manus 
pleoapele. Și-a întors ușor capul spre stânga, și o clipă ochii i-au 
strălucit în lumina unui felinar. 

— Nu pot să sufăr satele, simt că se scurge viața din mine 
când merg ceva mai departe de Phoenix Park. Pentru numele lui 
Dumnezeu, am ajuns? 

— În două minute. 

— Nu-mi place liniștea. Nici întunericul. Nici nătărăii care-și 
bagă nasul unde nu le fierbe oala. 

— O să ai parte de câteva zile neplăcute. 

— Totul pentru Irlanda! 

Au râs amândoi, și brusc a apărut casa, cu o lumină aprinsă în 
verandă. 

— Asta-i, a rostit Jack. 

A tras la marginea drumului și a parcat mașina. 

Manus a coborât, și-a întins braţele deasupra capului, și-a 
mișcat umerii amorțiţi și și-a plimbat privirea asupra vilei. 

— Mi s-a spus mereu că protestanții nu locuiesc în căsuțe de 
țară. 

Jack a râs. A deschis portiera din spate a mașinii și a scos 
afară bagajele. 

— Asta denotă cât de dezinformat ai fost în toți anii ăștia. 
Ţine! 

l-a întins lui Manus valiza. Jack a deschis poarta și au urcat 
cele câteva trepte care duceau la ușă. 

— Respiră adânc, l-a sfătuit Jack. E un aer foarte curat. 

— Mie dă-mi miros de benzină și gaz de uzine. 

Helen se găsea în camera de zi și urmărea reclamele la 
televizor. 

Era în capot, cu picioarele goale și părul încă umed îi atârna 
pe umeri. „Parc-ar fi încă tânără, a gândit Jack. Parcă nu știe că 
a trecut de cincizeci de ani.” 

S-a ridicat când cei doi au intrat în cameră și a închis 
televizorul. 

— Încă n-ai auzit că s-a inventat telefonul? l-a întrebat pe 
Jack. 


— Îmi pare rău, mamă. 

— Tocmai mă pregăteam să fumez o ultimă ţigară și să merg 
la culcare. Așteptarea... așteptarea e foarte obositoare. 

S-a uitat peste umărul lui Jack la Manus: 

— Bună! 

— Ti-l prezint pe Manus. 

— Bună, Manus! 

Manus a dat din cap și a mormăit ceva. 

Helen s-a apropiat de Jack și l-a sărutat. 

— Te iert. Am văzut undeva pe drum o claie de metale 
încâlcite. Așa sunt și eu. 

— Toate telefoanele publice de pe șosea erau vandalizate, a 
minţit Jack. 

Helen a râs. 

— Nu te mai osteni cu scuze de-astea. 

— A fost vina mea, a intervenit Manus. Doamnă Cuffe, eu l-am 
reţinut, încă de la plecarea din Dublin. Pedepsiţi-mă! 

Și-a întins mâinile spre ea, ca să-l lovească la palmă. Helen i-a 
ignorat gestul comic. 

— Jack, du-ţi lucrurile în cameră și eu vă aduc ceva de băut. 
Am montat patul pliant în camera ta, Jack. Înţelegeţi-vă între voi 
cine unde doarme. Nu am decât două camere de dormit, i-a 
explicat lui Manus. 

„Încă un mit demolat”, a gândit Jack. 

Când au intrat în bucătărie, ea amesteca ceva într-o tigaie pe 
plită. 

— Turnaţi-vă de băut. Mi-a mai rămas niște supă și vă fac ouă 
jumări. Sper că e bine. 

— Perfect. 

Jack a turnat whisky în două pahare și a împins spre Manus 
cana cu apă. 

— Tu, mamă? Nu bei? 

— Nu, mulţumesc, abia aștept să mă culc. Zilele astea m-am 
tot sculat devreme ca să lucrez. 

Manus și-a turnat o picătură de apă în whisky și a dat pe gât 
toată băutura dintr-o singură înghiţitură. 

— Doamne! Ce sete mi-era! 

A aruncat o privire plină de înţeles spre sticlă și Jack i-a mai 
turnat un rând. 

— Mulţumesc. 


A încleștat paharul cu amândouă mâinile, de parcă se temea 
să nu i-l ia cineva. 

— Eşti coleg de facultate cu Jack? l-a întrebat Helen. 

Manus a râs. Ea s-a întors dinspre tigaia cu jumări și s-a uitat 
la el. 

— Nu, a răspuns Jack. 

— Eu am studiat la universitatea vieţii, a precizat Manus, 
râzând. 

— Aha! 

Helen a continuat să amestece ouăle. 

— Fraţii călugări m-au dat afară la cincisprezece ani și mi-au 
spus să nu mă mai prindă că le murdăresc pragul. 

— E un glumet, l-a apărat Jack. 

— Înţeleg. Vrei puţină supă, Manus? Jack, servește-l cu supă. 

— Ce fel de supă? a întrebat Manus. 

— De zarzavat. 

— Nu, mulţumesc. Nu mănânc decât supă de roșii. 

— Tu vrei puţină supă, Jack? 

— Ah... nu, mamă, mulţumesc. O să mănânc numai ouă. Doar 
ouă. Amândoi o să mâncăm numai ouă. 

— Vai de mine! 

Helen s-a aplecat, a scos două farfurii încălzite în cuptor și a 
turnat jumările în ele. 

— Poftim. Aveţi pe masă pâine prăjită. Vă las singuri. Aveţi 
ceva planuri pentru mâine? 

— Nu-ţi face griji, o să... 

— Da, a răspuns Manus. Avem planuri. 

— Vine Roger Hawthorne la cină. 

— Ăsta-i omul ăla cu gara? a întrebat Manus. 

— Da. 

— Pe noi ne-au interesat întotdeauna căile ferate. Nu-i așa, 
Jack? 

— Absolut. 

— Aaabsolut, l-a îngânat Manus răutăcios. 

Helen a turnat apă în tigaia în care prăjise ouăle. 

— Eu mă duc să mă culc. Luaţi-vă tot ce doriţi. 

— Mereu am regretat că n-am apucat locomotivele cu aburi. 
Nici tu nu le-ai apucat, Jack. Ce păcat! 

— Mănâncă-ţi ouăle și taci! 

Când Helen a trecut pe lângă Jack, în drum spre dormitor, și-a 


lăsat mâna pe creștetul lui. Părul creţ i-a adus aminte, o clipă, 
de Dan. Şi-a vârât repede mâna în buzunar și s-a îndreptat spre 
ușă. 

— Dacă aveţi nevoie de mine mâine-dimineaţă, mă găsiţi în 
hambar. Faceţi tot ce vă dorește inima. Noapte bună. 

Manus s-a înclinat politicos în faţa ei. 

— Noapte bună, mamă, i-a răspuns Jack. 


A doua zi dimineaţă, Jack a fost trezit de zgomotele făcute de 
Manus, care se învârtea prin cameră cu aparatul electric de ras 
bâzâind pe obrajii lui. Mâna stângă urmărea traseul aparatului 
pe contururile feţei, pipăind porțiunile de barbă rămase. 

— Sus, sus! i-a strigat lui Jack, care se întorsese pe o parte și 
se uita la el. N-aveţi nicio oglindă pe aici? 

— Văd că te descurci foarte bine și fără. 

— Scoală-te! Nu există decât un singur mod de a te scula 
dimineaţa din pat, fără să suferi; deschide ochii și dă-te jos. 
Dacă stai locului și te gândești că trebuie să te scoli, poţi să 
rămâi așa toată ziua. 

Și-a ridicat degetul de pe buton și băzâitul aparatului a 
încetat. Și-a frecat viguros bărbia cu mâna stângă. 

— Neted ca un poponeţ de prunc! 

A început apoi să-și bărbierească și celălalt obraz. Jack a 
coborât din pat și s-a încălţat. 

— Micul dejun! a anunţat. 

— Da, l-a aprobat Manus. Hai să luăm un mic dejun pe cinste. 
O masă copioasă... care să ne ţină loc și de prânz. 

— Înţeleg, a răspuns Jack și s-a dus la bucătărie. 

Nici urmă de mama. 

Firește că nu era nici urmă de mama. Jack a oftat și a deschis 
frigiderul. A scos afară costiţă, ouă și roșii. A intrat și Manus în 
bucătărie, complet îmbrăcat și răspândind o undă de after- 
shave. 

— Omul tău știe că venim? 

— Nu. 

— Sper să nu avem probleme cu el. Uite o pisică la geam. 

— Dă-i drumul înăuntru. 

— Am alergie la pisici. Astm. 

— N-am știut că suferi de astm. 

— Fac alergie la polen, eczeme, pete. Hai să ne asigurăm că 


omul tău n-o să ne facă greutăți. 

Jack turna grăsimea costiţei peste ouă, urmărind cum 
gălbenușurile își pierdeau culoarea galbenă și deveneau roz-pal. 
Albușurile se închegau pe margini. 

— Ce înţelegi prin „greutăţi”? 

— Cu ouăle astea? Mie nu-mi plac arse. Mai micșorează focul 
ăla. 

— E o mașină de gătit performantă. 

— Orice ar fi, vezi să nu-mi ardă ouăle. 

Jack a mutat tigaia la marginea plitei. 

— Prin greutăți înțeleg proteste, răspunsuri evazive, vorbă 
lungă și eschivări. Imi plac ouăle mai tari, dar nu le întoarce pe 
partea cealaltă. 

— Așază-te și toarnă-ţi o ceașcă de ceai, pentru numele lui 
Dumnezeu. Mă calci pe nervi. 

Manus s-a îndepărtat. 

— Maică-ta nu-ţi pregătește micul dejun? 

— Se vede că-i în hambar și lucrează. 

— A, da, mi-ai spus că pictează. 

Manus a tras un scaun și s-a așezat. Pisica îl privea fix prin 
geam, fără să clipească. 

— Pictează bine? Scoate ceva lovele din asta? 

— Nu știu. Nu i-am văzut niciodată tablourile. Probabil că sunt 
niște orori. S-a apucat de pictură doar acum câţiva ani. Dar 
înainte de a se mărita a studiat arta plastică. Presupun că-i un 
fel de demenţă de menopauză. 

Când a rostit aceste cuvinte, Jack i-a aruncat pe furiș o privire 
lui Manus. Știa că detestă remarcile de felul ăsta. Acum își 
ţuguia ușor buzele, a dezaprobare. Jack a zâmbit în sinea lui. 

— Ouăle! a comandat Manus. 

Jack a așezat pe o farfurie un ou ochi, două felii de costiţă, o 
roșie tăiată în sferturi și o felie de pâine prăjită. A plasat farfuria 
în faţa lui Manus, după care și-a dezlipit și oul lui din tigaie. 

— E adevărat că pisicile îţi provoacă toate alergiile alea, sau 
pot să-i dau drumul înăuntru? 

— Dă-i drumul, dacă ţii neapărat. 

Când Jack s-a apropiat de fereastră, pisica a sărit de pe 
pervaz și a pornit-o prin curte. 

— S-ar zice că nici ea nu te înghite pe tine, a comentat Jack. 
Sper că oul a ieșit bine. 


— Poate că ne descurcăm și fără el. Dacă face nazuri, poate 
că-i mai bine. În orice caz, nu trebuie să-i spunem prea multe de 
la început. Nu știm câtă încredere putem avea în el. 

— Mă rog... 

Manus și-a tăiat o felie de costiță. 

— S-ar putea să încerce s-o facă pe deșteptul. 

— N-o să ne toarne. E posibil să refuze să coopereze, dar n-o 
să ne toarne, te asigur. 

— Nu avem dreptul să riscăm. Nu trebuie să lași atitudinile 
tale liberal-burgheze să-ţi influenţeze judecata. 

— Eu n-am atitudini liberal-burgheze. 

Manus a răspuns printr-un hohot de râs și a șters cu o 
bucăţică de pâine albă marginile farfuriei, absorbind toate 
resturile de sos și de arome. 

— Dacă ai ști cum arăţi! a spus, vârându-și bucăţica de pâine 
în gură. 

— Ar trebui să primești o medalie olimpică de aur pentru 
viteza cu care mănânci, a observat Jack. 

— N-are rost să lași o mâncare bună să se răcească în 
farfurie. (S-a întins peste masă, să mai ia o felie de pâine 
prăjită.) Maică-mea spunea: „Hrănește-l pe omul dinăuntrul 
tău”. 

Unt. 

— Nu cred că are vreo legătură cu mâncatul, a observat Jack. 

Marmeladă. 

— Ba are. Pentru ea avea în orice caz. Omul dinăuntrul tău e 
reprezentat de colacii de intestine, acei șaptesprezece kilometri 
de intestine. 

— Nu, a răspuns Jack. ` 

— Ba ceva în genul ăsta. Asta voia ea să spună. Iți trebuie 
multă hrană pentru ca toate alea din tine să funcţioneze bine. 
„O femeie nu trebuie să înceteze niciodată să gătească... 
spunea mama... adică să-l hrănească pe omul dinăuntrul 
nostru.” 

— Şi dacă omul e femeie? a sugerat Jack. 

— Marmelada asta e foarte bună. (Manus gustase pentru 
prima dată din marmelada Coopers Oxford.) E mai bună decât 
Little Chip. 

Jack a oftat. Prefera să se gândească la Manus ca la un lider 
politic, un făuritor de planuri, cu mintea și energia axate pe 


acţiune, și nu să-l asculte vorbind despre toate nimicurile din 
rest. Tot ce-i amintea de realitatea înconjurătoare îl enerva pe 
Jack. 

— Îi avem pe Doherty, Sweeney și Fehily la Dungloe. 

În timp ce vorbea, Manus și-a vârât un colţ de pâine prăjită în 
gură. 

— Şi pe Clancy. Unde-i Clancy? 

Jack a clătinat din cap. Era o întrebare retorică. Cum să știe el 
unde e Clancy? 

Manus s-a ridicat brusc de la masă. Farfuria lui era lustruită 
lună, ceașca de ceai, goală; câteva firimituri pe masă și o 
frunzuliţă de ceai pe marginea cănii erau singura dovadă că 
mâncase cineva de curând acolo. 

— Mergem să aruncăm o privire la picturile mamei tale și 
după aceea ne ducem să-l căutăm pe omul tău de aici. N-o să 
ne pierdem prea multă vreme cu el. 

— Păi... 

Jack nu știa ce o să spună cu maică-sa. 

— Haide! l-a îndemnat Manus nerăbdător. 

Au străbătut curtea și au deschis ușa hambarului. Helen 
stătea ghemuită pe jos și întindea cu o cârpiţă vopseaua pe o 
pânză. Era în capot, cu părul strâns la spate, legat cu un elastic. 
Încăperea mirosea a terebentină și a fum de ţigară. 

„Dumnezeule mare! a gândit Jack. Chiar pictează!” 

Helen și-a întors faţa spre ei când i-a văzut intrând. l-a trebuit 
puţin timp până când mintea și ochii ei să îi perceapă. 

— Doamne sfinte! a exclamat. Scuzaţi-mă. 

Manus i-a luat-o înainte lui Jack. 

— Mi-am zis că mi-ar plăcea să vă văd picturile. (S-a îndreptat 
spre locul unde era ea ghemuită.) Jack mi-a spus că pictaţi. 

Helen a lăsat cârpa pe jos și și-a frecat degetele de capot. S-a 
ridicat în picioare încet, ţeapănă. A zâmbit ușor și Jack s-a temut 
o clipă că o să facă cine știe ce glumă grosolană. Nu a făcut. 

— Da. Pictez. Haideţi să-mi vedeţi tablourile. 

Manus s-a uitat încruntat la pânzele de pe jos. 

— Şi tu, Jackson... te invit și pe tine. 

Ironie în glas. 

— De ce pictaţi pe jos? Credeam... 

Manus a făcut un gest în aer, arătând un șevalet. 

— La început mi-am spus că nu are rost să-mi iau un șevalet 


înainte să mă conving că știu sau nu să pictez. Ar fi însemnat să- 
mi forțez norocul. Și acum m-am obișnuit cu podeaua. Dar mă 
anchilozez, așa că, până la urmă, probabil că va trebui să recurg 
la șevalet. E mai curând o dovadă de recunoaștere a bătrâneţii 
și a decrepitudinii. Pânza asta de aici e de-abia începută. li 
pregătesc un soi de fundal. 

— Dar nu folosiţi pensula? 

— Ba da, dar nu-i obligatoriu să folosești numai pensule. 
Depinde de ce efect dorești să obţii. 

— Inţeleg. 

Manus vorbea politicos, dar cu o notă de dezinteres. 

Helen a făcut un gest cu braţul. 

— Priviţi. Vă rog. 

S-a aplecat și a ridicat în braţe mâţa, care era gata să calce 
peste pânze. 

— În momentul ăsta separ oile de capre, adică fac o triere, 
încerc să adun destule lucrări ca să le prezint la Dublin. Sper că 
poate cineva o să-mi acorde atenţie. Dă-mi voie să-ţi arăt 
câteva dintre acuarelele mele care au mare nevoie să fie 
înrămate. M-am gândit că poate... (Și-a curmat brusc vorba și a 
înșirat pe masă patru acuarele.) Cred că ar trebui să le transport 
la Dublin să fie înrămate. Te costă o avere pregătirea unei 
picturi pentru a fi vândută. 

Manus a dat din cap. 

Un scurt răstimp nimeni nu a mai vorbit. Pisica își freca 
umărul cu capul. 

Jack se uita la pictura cu omul de pe plajă. Umbra siluetei se 
lungea pe nisipul moale... „Dumnezeule mare, și-a spus în gând, 
e exact ce-am discutat cu Manus: demenţă de menopauză. E 
trist să vezi că mama ta, în vârstă de cincizeci de ani, are 
fantasme cu bărbaţi tineri, goi.” 

Soarele strălucea alb și rece peste creștetul tânărului de pe 
plajă. „Un proiector”, și-a spus Jack. 

— Sunt frumoase, zău, a comentat Manus. 

— În momentul de faţă lucrez mai mult în ulei. 

Jack s-a îndepărtat de la imaginea bărbatului gol ca să se uite 
la acuarelele întinse pe masă. Frumos pictate, nimic de zis. Oi, 
capre, scene pastorale. „O să-i cer vreo două să le atârn în 
camera mea de la cămin”, și-a spus în sinea lui, apoi s-a întors 
din nou să se uite la omul de pe plajă. O clipă a avut impresia că 


era Damian Sweeney. Șocul unei asemenea descoperiri l-a făcut 
să se încrânceneze pe dinăuntru. A simţit că roșește și și-a 
întors iute privirea. „Isuse, Isuse!” a șoptit în sinea lui. S-a uitat 
din nou la pictură și a văzut doar o siluetă, cu picioarele într-un 
smârc și cu o umbră lungă, neagră. 

— Ar trebui să plecăm, a spus Jack. 

— Lucrez la o suită de picturi, a urmat Helen arătând spre 
pictura cu pricina: Bărbat pe plajă.. A chicotit: Nu-i un titlu prea 
original. Acum lucrez la cel de-al doilea tablou din suită. 

Manus s-a uitat în trecere la pictură. 

— Cine-i individul? a întrebat în cele din urmă. 

— Nimeni. Pur și simplu o născocire. 

— Nu-i Jack? 

Ea a izbucnit în râs. 

— Nu-i Jack. Nu l-am mai văzut pe Jack gol de când avea zece 
ani și îl trăgeam uneori la baie să-i spăl jegul de pe gât. Jack a 
fost întotdeauna pudoarea întruchipată, cel puţin în relaţiile cu 
mine. 

Manus a zâmbit. 

— Pudoarea întruchipată, a repetat el. Îmi place expresia. E 
bună. 

— Trebuie să plecăm. 

— Spuneti-mi, cine o să cumpere așa ceva? 

A arătat cu capul spre pânză. 

— Poate că nimeni, a răspuns Helen. 

— Și totuși o pictaţi... la plesneală, ca să zic așa. 

— Da. 

— Numiţi tabloul ăsta artă? 

— Altcineva ar trebui să decidă dacă-i artă, nu eu. 

Manus a dat din cap. 

— Manus... i s-a adresat Jack. Trebuie să plecăm. 

— Ai dreptate. Vrea să-mi arate câte ceva din priveliștile 
ținutului, doamnă Culffe. 

— Dacă nu vă întoarceţi până la opt și jumătate seara, o să 
luăm cina fără voi și o să fiu furioasă rău, Jack, foarte furioasă. 

— Nu te agita, a liniștit-o Jack. 


— Nu, le-a răspuns doamna Sweeney. 
Nu avea idee unde plecase Damian. 
In ultimele două zile nu-l mai văzuse deloc. Nu a spus o vorbă, 


n-a lăsat niciun bilet. 

— Nu, a repetat ea. De unde să știu când se întoarce, din 
moment ce nu m-a anunţat că pleacă? S-ar putea să fie la 
Galway. Are un unchi la Galway pe care-l vizitează din când în 
când. 

— Dar nu lucrează pentru englezul de la gară și nu trebuie să 
se întoarcă până luni dimineaţă? 

— Ba da. Și englezul a întrebat de Damian. 

Asta era tot ce le putea spune. 

Doi puști roșcovani se ţineau de fusta ei și dădeau din cap în 
timp ce vorbea. 

Un câine tăcut a alergat după mașină mai bine de o jumătate 
de kilometru, în timp ce Jack conducea. 

Niciunul dintre ei nu a scos o vorbă. 

In cele câteva săptămâni de când nu mai fusese Jack pe 
acolo, gardurile vii se scuturaseră de frunze. Ciulinii și fuchsiile 
arătau golașe. Prima deschizătură din gardurile vii ducea la 
parcul de rulote și, mai departe, spre dunele care străjuiau plaja. 

Jack a intrat pe acolo și s-au împotmolit printre ierburile înalte 
de pe panta abruptă până n-au mai putut înainta. 

La picioarele lor se așterneau plaja largă și marea. 

— Asta-i locul unde maică-ta pictează bărbaţi goi? 

Jack n-a răspuns. 

Manus și-a scos din buzunar un baton de ciocolată Fruit and 
Nut și a început să-i desfacă ambalajul. A deschis geamul 
mașinii și a aruncat în vânt hârtia argintie și albastră. După 
aceea a început să ronţăie ciocolata. 

— Să-i ia naiba de nătărăi! 

Se uita cu ură la mare în timp ce ronţăia batonul de ciocolată. 

— Pentru nimic în lume n-aș sta cu picioarele în apă lăsând o 
femeie să mă picteze. 

— Spunea că-i o născocire. 

Manus a râs. 

— Născocire, pe dracu’. Asta a fost frunza ei de viţă. A râs din 
nou de propria lui glumă: Frunza ei de viţă. 

Şi-a scos o batistă din buzunar și și-a șters degetele murdare 
de ciocolată. 

— Ţi-am spus și ţi-am tot spus, ești martor, că nu ne putem 
bizui pe idioţii ăștia de la ţară. Impuţiţii dracului! Se dau mari. 
Vorbărie, trăncăneală, dar când îi pui la treabă dispar la Galway, 


sau în cine știe ce găuri de șobolani. Doherty, Sweeney, Fehily! 
(A clătinat din cap.) Nu mai recrutăm pe nimeni pentru chestia 
asta. Avem nevoie doar de un loc sigur de depozitare. Cunoști 
topografia locului? 

— Da, a răspuns Jack. 

Jos, la poalele dunelor, vântul a spulberat stratul de nisip de la 
suprafaţă și l-a risipit de-a lungul plajei. Jack și-a adus aminte 
cum îl usturau picioarele goale când erau înţepate de firicelele 
aurii suflate de vânt. 

— Să aruncăm o privire la magazia aia de la gară de care mi- 
ai vorbit. N-o să fie nicio problemă. Individul ăla... proprietarul... 
pare să fie un trăsnit. 

— E un erou de război, a răspuns Jack, cu ochii pironiţi încă pe 
nisipul zburător. A fost despicat în două în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial și pe urmă cusut la loc. 

Manus a zâmbit vag. 

— Nu-mi iese din cap tipul ăla care a stat pe plajă și a lăsat-o 
pe maică-ta să-l picteze în pielea goală. Mergem la Ballybofey. 

Jack a ambalat motorul. 

— Erou de război pe dracu'! a zâmbit Manus. Trebuie să mă 
văd cu cineva la Ballybofey. Intre timp tu poţi să te duci să bei 
un pahar sau să te plimbi. 

Asta era Manus. Nu lăsa niciodată ca mâna dreaptă să afle ce 
făcea stânga. Jack s-a îndepărtat de marginea dunelor și a cotit 
cu grijă în parcul de rulote. In spatele unei rulote, pe o frânghie, 
flutura, dezolată, o cârpă de vase uitată. Au răzbătut printre 
ierburi și au ieșit în sosea. 

— Ballybofey! a poruncit Manus. 

Jack a luat-o la stânga. Manus s-a înclinat în faţă și a apăsat 
butonul radioului. Mergeau înainte, fiecare dintre ei cufundat în 
propriile gânduri, și cu aparatul de radio stâlcindu-le urechile. 


Helen scosese din bufet cele șase sfeșnice și le desfăcuse 
învelitorile gălbui în care zăcuseră confortabil atâta amar de 
vreme. Ba chiar le curăţase și o irita faptul că pielea degetelor i 
se asprise și mirosea de la soluţia de lustruit. Argint frumos, stil 
georgian, fără multe zorzoane. Ar putea scoate bani frumoși pe 
ele într-o zi, dacă ar fi nevoie. „Lumina lumânărilor e frumoasă, 
și-a spus ea. Oamenii arată auriţi și misterioși. Chipurile le sunt 
împărțite în două, partea umbrită e ca o grotă enigmatică, iar 


cea aurie e moale, maleabilă. Feţele par medievale. Ei, ăsta-i un 
gând prea romantic! Prietenul lui Jack are niște ochi ca două 
pietre ascuţite, lucioase.” 

— La ce te gândești? Eşti absentă. 

Vocea lui Roger. 

Helen s-a întors spre el. 

— Scuză-mă. Mă gândeam ce frumoși arătăm cu toţii în 
lumina lumânărilor. Defectele dispar. 

Roger și-a plimbat privirea în jurul mesei. 

— N-aș spune că dispar, ci capătă, poate, o aură de mister. Tu 
și cu mine... feţele noastre... n-am să spun bătrâne... feţele 
noastre uzate, încărcate de experienţă, devin misterios de 
frumoase... Dar cei doi tineri, cu chipuri netede și nemaculate, 
par mai curând anoști. 

— Obiectez, a sărit Jack. 

— Obiecţia se respinge, a intervenit Helen râzând. Măcar o 
dată să fie și tinerii dezavantajaţi. 

— Nu găsești că mama ta e o femeie misterioasă? a întrebat 
Roger. 

— Nu. 

— Vai! Eu am socotit-o întotdeauna misterioasă pe mama 
mea. Poate pentru că a fost omorâtă când eu eram prea tânăr 
ca să pot avea o viziune realistă. Şi tu... 

S-a întors spre Manus, care își răsucea paharul între degete. 
Flăcările lumânărilor dansau în vin. 

— Ai și tu o mamă? 

— Bineînţeles că am... am o mamă de treabă și sinceră, o 
femeie obișnuită. Fără mistere. (S-a uitat peste masă la Helen, 
cu o privire aproape acuzatoare.) Eu nu cred în mistere. In ce 
mă privește, consider că misterele sunt trucuri șarlatanești, 
lipsite de orice magie. 

— În fantome crezi? l-a întrebat Helen. 

— În fantomele din capetele oamenilor. Oamenii au în cap 
prea multe fantome. 

— Nu găsești că-i plicticos să ai câte o explicaţie pentru 
fiecare lucru? 

— Dimpotrivă. Nu m-am simţit plictisit niciodată în viaţa mea. 
Plictiseala e o maladie a burgheziei. Eu, unul, știu ce fac și de ce 
fac și merg înainte fără să mă las abătut. 

— Pot să te întreb ce faci? 


Roger își aranja peticul de pe ochi în timp ce vorbea. 

— Poţi să întrebi tot ce poftești. Nu sunt obligat să răspund la 
nicio întrebare care nu-mi place. Nu ești Castlereagh'. 

Helen își balansa ţigara deasupra farfuriei și urmărea fumul 
subțire și drept care se înălța în întuneric. 

— Nu-mi plac interogatoriile, a spus ea. Cred că în fiecare 
dintre noi există o mulţime de lucruri despre care nu vrem să 
vorbim și pe care ceilalţi nu ar vrea să le audă. Am putea deveni 
urăcioși. 

— Ce vrei să spui, mamă? 

— Mă rog... poate în chestiunile politice... prefer să... nu fiu 
obligată să emit judecăţi. 

Jack a râs cu ostilitate. 

— Mamă, într-o bună zi turnul tău de fildeș, sau cum îi mai 
spui tu, o să se prăbușească. Și atunci ce-ai să faci? Vei fi 
nevoită să pui întrebări... să răspunzi la întrebări... să tragi 
concluzii. 

— Dacă turnul meu de fildeș, sau cum îi mai spui tu, o să se 
prăbușească, o să-mi construiesc altul. (S-a ridicat și a început 
să strângă farfuriile de pe masă.) Și întotdeauna, a continuat ea, 
o să prefer misterele mele concluziilor tale. Am șarlotă de 
ciocolată. Cine dorește? 

Toţi au dorit sarlotă de ciocolată. 

Helen a scos-o din frigider și a așezat-o în mijlocul mesei. „Am 
făcut-o pentru Jack, și-a spus în sinea ei, în timp ce întindea 
fiecăruia câte o farfurie. Șarlotă de ciocolată pentru Jack.” 

— Şi cred în miracole, a adăugat, așezându-se din nou. 
Serviţi-vă! 

A luat ţigara fumegândă și a stins-o în farfurie. 

— Cred în miracole. Nu în genul acela cu icoane cărora le 
sângerează inima. 

— Ce consideraţi că e un miracol? a întrebat Manus cu o notă 
de seriozitate în glas. 

— Mă rog... cred că intervenţia a ceva din afara experienţei 
noastre, în... Poate ceva care îţi îngăduie să te revelezi ţie 
însuţi... Cred în intervenţia din afară care îngăduie să se 
producă un miracol mai curând decât în miracolul în sine, 
propriu-zis. Se pare că adun în capul meu gânduri și idei pe care 


14 Robert Stewart Castlereagh (1769-1822), important om de 
stat britanic, născut în Irlanda. 


nu pot să le exprim în cuvinte coerente. Poate că din cauza asta 
pictez. Am și eu unele adevăruri de spus. 

Ultimele cuvinte le-a murmurat ca pentru sine. 

— Dă-ne un exemplu, i-a cerut Jack. Descrie-ne unul dintre 
miracolele tale intime și personale. 

Helen a clătinat din cap. 

— Pentru mine un lucru e limpede, a spart Roger tăcerea, 
anume că șarlota asta de ciocolată e un miracol. Asta-i o 
certitudine. 

Helen a râs. 

— Nu, nu, nu! E singurul fel pe care pot să-l prepar cu 
convingerea că o să-mi iasă bine. Nu-i așa, Jack? 

— Ba cam da. Până și buni... 

— Bunica ta n-ar fi reușit să prepare o șarlotă de ciocolată ca 
a mea nici dacă ar fi aprins un milion de lumânări pentru Sfântul 
Bucătarilor sau dacă s-ar fi târât de șapte ori în patru labe în 
jurul catedralei. Era singura mea victorie personală în faţa 
bunicii tale. 

— Helen mi-a spus că te interesează trenurile. 

— Așa e. Bunicul meu a fost fochist, din vechea gardă. Și nu 
se mai sătura să ne istorisească povești. Te făcea să crezi că 
nimic pe lume nu se poate compara cu drumul Dublin-Belfast. 

Jack s-a uitat la Manus cu admiraţie. 

— Locomotivele cu aburi! Desigur, eu nu mi le amintesc... le 
știu numai din poveștile bunicului. 

— Nu, n-ai cum să-ţi amintești de locomotivele cu aburi, a 
spus Roger. Nu erai născut pe atunci. 

— În fiecare duminică după-masă, până când a murit bunicul, 
cobora la staţia de triaj din spatele străzii Amiens... așa îi zicea 
el, strada Amiens. Şi se ciondănea cu alţi moșnegi în legătură cu 
felul în care funcţionaseră lucrurile pe vremea lor. E nostim felul 
în care bătrânii sunt întotdeauna convinși că în prezent lucrurile 
merg mai rău, și nu mai bine. Când se întorcea acasă blestema 
totul, nepăsarea, murdăria, incompetenta. 

„Poate că spune adevărul, și-a zis Jack. ÎI cunosc foarte puţin.” 

— Uneori mă duceam și eu cu el. In magaziile gării erau 
mormane de vechituri care nu văzuseră niciodată lumina zilei. 
Îmi plăceau la nebunie, când eram copil. Dar mai târziu... mă 
rog, ai auzit de o mie de ori aceleași vechi povești și acum ai 
ceva mai bun de făcut decât să-i asculţi pe bătrânii fochiști care 


încearcă să te convingă că nu sunt cu un picior în groapă. 

— M-aș bucura să-ţi arăt noua gară. Sincer. Când aţi putea să 
veniţi? 

— Mâine. Suntem liberi toată ziua până-n seară. După aceea 
plecăm înapoi. Nu-i așa, Jack? Mâine-dimineaţă ne putem face 
timp. 

— Perfect! Atunci vă aștept... pe la zece și jumătate. Helen, 
vrei să vii și tu cu ei? 

Ea a clătinat din cap. 

— Mulţumesc, dar nu cred. A mai rămas șarlotă de ciocolată. 


— Trebuie să recunosc că e o realizare pe cinste. Mi-ar fi 
plăcut ca bunicul meu să fi văzut cabina asta. Fiind orășean, 
desigur că nu era obișnuit cu îngustimea locului, dar i-ar fi 
plăcut mult cabina asta de semnalizare. 

— Iti mulţumesc, i-a răspuns Roger. 

Arăta nedormit. Ochiul îi era iritat, faţa, palidă și lipsită de 
viaţă. 

— Şi acum la ce lucraţi? 

— La barierele de la trecerile la nivel. Damian înlocuiește 
lemnăria. Putrezise de tot. N-o să ne ia mult timp. Deocamdată 
vor fi acţionate manual, dar sperăm ca în scurt timp să le 
automatizăm. E o muncă anevoioasă când e vreme rea, dar n- 
avem încotro. 

— Și cum e terasamentul? 

Manus s-a dus la marginea peronului și s-a uitat la terenul 
năpădit de bălării. 

— Astea toate o să dispară. Cum vine iarna mor toate. Până 
nu văd starea în care e terenul nu mă pot pronunţa cât o să 
dureze lucrarea. S-ar putea să fie nevoie să mai angajez niște 
oameni din afară dacă va trebui să pun niște traverse noi. 

— Ce-i șura aia de acolo? 

— Cred că a fost o magazie de unelte. Probabil că se 
depozitau diverse lucruri pentru fermierii de pe-aici care veneau 
și le luau. M-am mirat când am văzut cât e de mare. Eu n-o 
folosesc. Dar e o piesă frumoasă de arhitectură feroviară. N-aș 
vrea s-o dărâm. Fără îndoială o să-i găsim noi un rost, într-o 
bună zi. 

— Fără îndoială. Te superi dacă mă duc să arunc și eu o 
privire? 


— Te rog. Scuză-mă că nu te însoțesc. Uneori nu mă simt prea 
bine. 

— Te putem ajuta cu ceva? a întrebat Jack. Dacă vrei pot da o 
fugă până la doctor. 

— Nu. Trebuie să fiu lăsat în pace. Nu-i nimic de făcut. 

S-a întors cu spatele și s-a îndreptat încet spre casă. S-a oprit 
la ușă. 

— Intraţi. Nu-i încuiată... are doar un zăvor. 

A intrat în casă fără să le spună măcar la revedere. 

Cei doi au străbătut în tăcere peronul și pe urmă au traversat 
terasamentul. Magazia avea o ușă de lemn surprinzător de bine 
conservată, închisă cu un zăvor mare de fier. Zăvorul fusese uns 
la un moment dat, așa încât a alunecat fără împotrivire. 
Înăuntru, praf, pânze de păianjen şi muşte moarte care pătau 
ferestrele înguste, și un vast spaţiu gol. 

— Ăsta-i într-adevăr unul dintre miracolele mamei tale! a 
exclamat Manus. 

Jack a tras ușa în urma lor și s-a uitat de jur-împrejur. 

— Cred că-i o idee nebunească. 

— De ce? a întrebat Manus cu o voce stridentă. Ce e 
nebunesc? Aștia de aici nu o folosesc... nu se ating de ea. Nu e 
nimeni în jur, pe o rază de nu știu câţi kilometri. Nici măcar puști 
curioși care să-și bage nasul. 

— Nu știi ce ar fi în stare să facă, pentru numele lui 
Dumnezeu... El sau Damian. Cum ai să bagi chestiile alea aici și 
cum ai să le scoţi fără ca el să observe? 

— Lasă asta în grija mea. Tu fă numai ce ţi se cere. Am 
dezamăgit eu vreodată pe cineva? Răspunde-mi. Am făcut eu 
vreo boacănă? Ei? Spune! 

— Nu. Dar... 

— Bagă-l pe „dar” în mă-sa. 

— Cred că ești la fel de ţăcănit ca și ăsta de aici. 

Manus i-a răspuns. A cercetat magazia și ochii îi străluceau 
aţâţaţi. Și-a vârât mâna în buzunar și a scos o ciocolată. A rupt 
ambalajul și l-a băgat înapoi în buzunar. 

— Necazul e cu oamenii ca tine, a zis ronţăind ciocolata, 
oamenii lipsiți de imaginaţie. 

— În ce privește planul ăsta, am prea multă imaginaţie. 

— Mereu faci opinie separată. Nu știu de ce m-am încurcat cu 
tine. 


— Ştii foarte bine de ce te-ai încurcat cu mine... M-ai trimis să 
aranjez lucrurile cu Damian. Și ai nevoie de mașina mea. De 
asta. Mie îmi ceri numai munci neînsemnate, de slugă. 

— Așa e. Acum, că ţi-e clar lucrul ăsta, putem încheia 
subiectul? 

Și-a terminat ciocolata în tăcere. 

— Eu cred că, la urma urmei, aș putea fi folosit într-un fel mult 
mai constructiv. 

— Nu ești un tip de acţiune. 

— Eu... 

— Nu ești. Ascultă ce-ţi spun eu. Eşti mai folositor în acţiunile 
de sprijin, de acoperire. 

— Eu... 

— Oamenii de teapa ta leșină la vederea sângelui. 

— Habar n-ai dacă leșin sau nu la vederea sângelui. Nu mi-ai 
oferit niciodată șansa de a descoperi acest lucru. 

— Ştiu ce spun. Dacă vrei să rămâi alături de noi... fă-te util... 
foarte util. Pentru numele lui Dumnezeu, ce vrei... crezi că fără 
tine o să se dezmembreze organizaţia? Maturizează-te! Dacă 
vrei să fii de folos, fă ce ţi se cere. Bine? 

Jack a dat din cap. 

— O să învingem, știi bine. Și atunci, probabil, o să fii bucuros 
că nu ţi-am îngăduit să te pretezi la cine știe ce... Niciodată nu 
se știe când își scoate capul conștiința burgheză. Printre noi nu 
există mulţi oameni cu un ochi limpede. (A râs.) Și cu o mână de 
fier. 

Şi-a scos batista și și-a șters urmele de ciocolată din jurul 
gurii. 

— Eu am nevoie de tine. 

Manus și-a împăturit batista astfel încât să nu se vadă petele 
maronii și a vârât-o înapoi în buzunar. 

— Ai nevoie de ochiul meu limpede. Viziunea e singura care 
contează. Unora le vine greu să înțeleagă lucrul ăsta. 

— Cred că ai dreptate. 

— Asta-i tot. Haide... am văzut tot ce era de văzut. Ne 
întoarcem la Dublin după-masă, cât mai devreme. Bănuiesc că 
maică-ta o să ne dea să mâncăm de prânz. 

— Da, cred că da. 

Au traversat liniile, au ieșit pe șosea printr-o portiţă de la o 
trecere la nivel și s-au dus în faţa gării, unde îi aștepta mașina. 


— Aș spune că ea are un ochi limpede. 

— Cine? 

— Maică-ta. 

Jack a râs. 

— Spune-mi, l-a întrebat Jack când s-au instalat în mașină. 
Bunicul tău a fost într-adevăr muncitor feroviar? 

— Sigur că da. Și i-ar fi plăcut gara asta. Englezul ăsta a făcut 
o treabă grozavă. 

— Și Damian. 

Jack a pornit motorul. 

— ÎI bag în mă-sa pe Damian. 


Miercuri, pe la unsprezece și jumătate, Damian a deschis ușa 
de la bucătăria lui Helen, fără să mai bată. Doamna O'Sullivan 
spăla cârpele la chiuvetă. 

— la te uită pe cine a adus pisica! 

A stors apa murdară dintr-o cârpă de praf. 

— Podeaua asta e proaspăt spălată. 

Damian și-a șters picioarele în preșul de la ușă. 

— Ţi-ai înghiţit limba? 

A scos afară dopul de la chiuvetă și apa murdară, înspumată, 
s-a strecurat în gaura de scurgere. 

— Nu, m-am mirat să te văd aici, a răspuns Damian. 

— Pentru că habar n-ai de ceea ce se întâmplă în jurul tău, 
asta-i tot. De cinci ani încoace fac curăţenie în casa asta. Dacă 
ai de gând să intri, atunci intră și închide ușa în urma ta. 

Damian a tras ușa după el și și-a adus aminte că făgăduise să 
răzuiască partea de jos. 

Doamna O'Sullivan a dat drumul la robinetul de apă caldă. 

— Ei? 

— E acasă? 

— Cine? Bunica pisicii? 

— Doamna Cuffe. 

A aruncat din nou cârpele în chiuvetă și le-a frământat cu 
mâna. 

— Ce treabă ai cu ea? Lucrează. 

— Trebuie să-i transmit un mesaj. 

— Nu-i place să fie deranjată când lucrează. 

A răsucit din nou o cârpă ca să o stoarcă, pe urmă a scuturat- 
o în aer. 


Damian se gândea că și maică-sa făcea exact aceeași paradă 
când spăla. 

— E un mesaj personal. 

Doamna O'Sullivan a străbătut bucătăria și a atârnat cârpa pe 
bara de metal care înconjura mașina de gătit. 

— Mama ta e bine? 

— Da. Mulţumesc. 

— Am fiert niște ceai. (A luat ceainicul de pe plita mașinii de 
gătit.) Du-i tu ceașca de ceai și scutește-mă de drum. Bate un 
vânt care te răstoarnă. 

A scos trei cești din bufet și le-a umplut cu ceai, apoi le-a 
stropit cu câteva picături de lapte, ţuguindu-și buzele în timp ce 
turna, ca semn de dezaprobare a prezenţei lui Damian. 

— Asta-i a ta. A arătat cu capul spre o cană. Zahăr? 

Damian a clătinat din cap. 

— Du-te, cu mesajul tău cu tot. 

La apariţia lui Damian, Helen a fost uimită și bucuroasă 
totodată. S-a ridicat de pe podea și a luat cana de ceai din mâna 
lui. 

— Mulţumesc. Ce surpriză plăcută! Așază-te. Când te-ai 
întors? 

În hambar nu exista decât un singur scaun și acesta era 
ocupat de o pânză. 

— Sau mai curând ar trebui să te întreb unde ai fost? (A 
ridicat tabloul de pe scaun și l-a împins la perete.) Ai dispărut ca 
prin farmec. 

— Asta sunt eu? 

Și-a așezat cana de ceai pe masă și s-a îndreptat spre pânza 
care-l înfățișa pe bărbatul de pe plajă. 

— Mă rog... da șinu. 

Damian a studiat cu atenţie tabloul, mijindu-și ochii în 
încercarea de a se recunoaște. 

— Nu sunt chiar așa de slab, nu? 

— Dac-ar fi semănat întocmai cu tine, ar fi fost un portret. 
Asta-i doar un bărbat pe plajă. Oricare bărbat pe oricare plajă. 

— În dimineaţa aceea eram fericit. 

Helen a zâmbit. 

— E curios să fii gol pușcă ziua în amiaza mare. 

— Da. 

— Dar tabloul ăsta nu prea respiră fericire. 


Helen nu a răspuns. 

— De ce? a întrebat-o el după o lungă tăcere. 

— Eu fac ce mi se spune. 

A privit-o lung. 

— Pictez. Mâinile mele amestecă culorile și pictează și freacă 
și șterg și storc tuburile de vopsea. Aprind ţigări. Mă mișc. Mă 
întind pe podea. 

A arătat spre pânzele de pe jos. Damian s-a apropiat și s-a 
uitat la tabloul de pe podea. Un bărbat alerga prin apa furioasă. 
Lumina exploda în cer, deasupra și în spatele lui, și umbra sa 
uriașă umplea prim-planul pânzei. 

— Și ăsta sunt eu? 

— Da și nu. 

— Ce-ai vrut să înţelegi când ai zis că faci ce ţi se spune? 

Damian s-a lăsat pe jos lângă pânză, în poziţia în care picta 
ea. 

— Există o voce... o voce limpede. A existat dintotdeauna, dar 
când eram tânără mă speria, așa încât nu am ascultat-o și a 
dispărut. Dacă stăteam nemișcată, sau când mă mișcăm cu 
mare grijă, nu-i simţeam lipsa. Trebuie să-i mulțumesc lui 
Dumnezeu că nu am amuţit-o de tot cu neatenţia mea. 

— Şi el aude voci. Uneori îl ascult cum se ceartă cu ele, cum li 
se împotrivește. 

— Fantome, a rostit Helen. Trăiește înconjurat de fantome. 

Damian s-a ridicat în picioare. Helen a observat, cu oarecare 
satisfacţie, că și genunchii lui trosneau. 

— Crezi că o să le cumpere cineva? 

— Nădăjduiesc. 

— Cum... vreau să spun... cum? 

— Nu știu sigur ce am să fac. Dar cred că... atunci când o să 
termin întreaga suită... mă gândesc la patru tablouri... o să le 
împachetez, și o să mai selectez câteva dintre celelalte, și o să 
le duc la Dublin. Să văd dacă o să pot găsi o galerie care să le 
expună. Probabil că nu e un lucru foarte ușor. N-am studiat încă 
posibilitatea asta. După ce o să le termin, o să am timp să mă 
gândesc la asemenea probleme. 

— Sunt prea mari ca să le împachetezi. 

— Înâm. 

— Poate că o să-ţi construiesc o ladă... o cutie mare de lemn.! 

Avem o grămadă de scânduri sus, la gară... Dacă ar merge 


trenurile, n-ar exista nicio problemă de transport. Dar și așa 
putem aranja ceva. 

— Eşti foarte drăguţ. 

— Doar nu vrei să se strice. Poate că lada ar trebui căptușită. 
O să mă gândesc eu. 

S-a uitat la câteva tablouri, măsurându-le din ochi. 

— Floare la ureche, a apreciat el. 

Helen i-a întins cana lui cu ceai. 

— Bea-l înainte să se răcească. O să mai treacă multă vreme 
până o să ajung la împachetat. 

— Da, dar eu pot să sortez lemnul de care avem nevoie... și 
celelalte, alea mai mici, dac-aș putea să le măsor, pentru astea 
cred că o să fac o altă cutie. 

— Unde ai fost? l-a întrebat Helen. 

Damian a băut o înghiţitură de ceai din cană. 

— De ce ai dispărut așa, fără să spui nimănui? 

— Mi-a venit chef să fac un drum la Galway. Din când în când 
mă reped până acolo. 

A mai băut o înghiţitură. 

— O dată la două luni. Am acolo veri, unchi, mătuși. Familia 
mamei mele se trage de acolo. Nu-mi spune că erai îngrijorată. 

Helen s-a uitat în jur, după ţigări. El a zărit pachetul înaintea 
ei și s-a aplecat să-l ridice de jos. 

— Mulţumesc. 

Nu a deschis pachetul de ţigări, s-a mulțumit să-l ţină în 
mână. 

— Mă întrebam numai dacă dispariţia ta a avut vreo legătură 
cu Jack. Asta-i tot. Ştiu că nu-i treaba mea. 

— Jack e treaba ta. 

— Nu prea. Nu mai e. 

Damian a mai băut puţin ceai; se uita la ea, peste marginea 
cănii. 

— Ce te-a făcut să crezi asta? 

— A... nu știu... săptămâna trecută erai furios. 

— Aha! 

Şi-a amintit. 

Helen a scos o ţigară din pachet și și-a vârât-o în gură; după 
care a aruncat din nou pachetul pe jos. 

— Nu-mi place Manus. 

Damian și-a înfundat mâna în buzunar și, ca prin farmec, a 


scos o cutie de chibrituri. 

— Nici eu nu mă dau în vânt după el, a replicat Helen. 

Damian a așezat ceașca pe masă și a scăpărat un chibrit, pe 
care l-a îndreptat spre ea. Helen s-a aplecat în faţă și și-a aprins 
ţigara. 

— Mulţumesc. Unde l-ai cunoscut pe Manus? 

— Pe undeva. A zâmbit ușor: Am douăzeci și patru de ani, știi. 
Am mai colindat și eu pe ici, pe colo. Următoarea întrebare! 

— Lumea spune anumite lucruri despre tine. 

— Da. Lumea vorbește pe seama oricui care iese din rând. 
Asta n-a fost o întrebare. 

— Mă întreb în ce măsură e adevărat ce se spune. 

— Credeam că discutăm despre Jack. 

— Da. Ştii la fel de bine ca și mine despre ce vorbesc. Și știi 
foarte bine și întrebarea pe care urmează să ţi-o pun. 

Damian s-a întors dinspre ea și s-a dus la fereastră. La orizont 
se aduna un morman gros de nori. 

— S-a stârnit vântul, a observat el. Helen! (Se simţea 
cutezător când îi spunea pe nume.) Pune-mi întrebarea. De ce te 
temi? 

— Eşti în Provo? 

— Nu, a râs el. Ai pus greșit întrebarea. 

— Nu-mi place să fiu dusă cu vorba și îmbrobodită. M-am 
pregătit pentru primirea unui adevăr crud. Aș dori să nu șovăi să 
mi-l spui. 

— Ce e adevărul? Adevărul lui Manus și adevărul meu nu se 
pot apropia nici la un kilometru unul de celălalt. Poate că, până 
la urmă, o să iau şi eu o țigară. 

A întins mâna spre ea. 

— Nu. Dacă te-ai lăsat de fumat, lasă-te de-a binelea. 

Totuși, Helen a ridicat pachetul de pe jos și l-a aruncat spre el. 

— La optsprezece ani, la șaptesprezece, la șaisprezece, la un 
moment dat încetezi să mai gândești ca un copil sau, ca să spun 
mai clar, începi să fii tu însuţi... Așa e? 

Ea a dat din cap. 

— Şi atunci m-am gândit că... mă rog, trebuie să existe pe 
lume și altceva decât să-i alungi pe englezi și apoi... paradisul. 
M-am întrebat cum cred eu că ar trebui să trăiască oamenii. Am 
mai vorbit cu unul, cu altul. Am ascultat. Am citit ziarele. Ai o 
mulţime de timp de gândit când n-ai o slujbă. Făceam munci 


răzlețe, pe ici, pe colo. N-am vrut niciodată să fiu un pierde- 
vară. Dar aveam timp liber berechet. Și m-am înscris în Sticks... 
știi... ce sunt ăștia? 

— Da. Armata Republicană Irlandeză. 

Damian a ridicat mâna. 

— Nici gând. Scuză-mă, doamnă, e vorba de Partidul 
Muncitorilor. Cu scopuri politice. Lupte în alegeri, membri în Dail 
Eireann” știi probabil... 

A arătat cu ţigara spre ea, de parcă ar fi ridicat un deget 
acuzator. 

— Am citit în ziare. 

— Făceam muncă de curierat pentru ei, duceam mesaje. Și 
alte treburi mărunte, ciudate. 

— Potrivite cu omul mărunt și ciudat care s-ar spune că ești. 

Vocea lui Helen era furioasă. 

— Asta s-a întâmplat înainte să... se modernizeze... am 
început să văd lucrurile în altă lumină. Am pus punct fazei 
ăsteia. A fost o hotărâre democratică, dar... 

— Întotdeauna există un „dar”, nu-i așa? 

— Întotdeauna există unii oameni care vor să facă totul după 
capul lor. Eu am făcut... 

— Din nou treburi ciudate...? 

— Da. Câteva. Nu multă vreme. Și nu pentru... Îmi pierdusem 
curajul pentru asemenea lucruri... A râs brusc: Se vede c-am 
îmbătrânit. Nu mi se pare atrăgător să ucizi oameni. Poate că 
sunt eu un molâu. 

Și-a pus ţigara între buze, apoi a scos-o și a îndreptat-o spre 
Helen. 

— Pe vremuri aveam impresia că sunt un tip grozav. Un erou 
menit să salveze Irlanda. 

Mișca încet ţigara în direcţia ei. Helen i-a luat-o din mână și a 
aruncat-o pe jos. 

— Mi-ai pus întrebarea, a vorbit după o lungă tăcere. 

Și-a lăsat mâna să cadă de-a lungul trupului. 

— Și Manus? 

— Manus nu crede în democraţie. Lui Manus îi place să facă 
totul după capul lui. El încă mai crede că arma e mai puternică 
decât cuvântul. 

— Şi atunci de ce nu se înscrie în Provo? 


15 Adunarea legislativă separatistă irlandeză. 


Damian a râs. 

— Cei din Provo au o structură, o armată, reguli. Nici nu s-ar 
uita la Manus. Decât ca să-l împuște. 

Helen s-a așezat pe scaun. Umerii îi înțepeniseră. 

Simţea nevoia să se cufunde într-o baie fierbinte. Simţea 
nevoia... simțea nevoia... 

— Şi Jack? 

„Ce dracu' e cu Jack, s-a întrebat în sinea ei. Jackson Cuffe. Ce 
dracu' e cu el?” 

— Nu mi-aş face griji în privinţa lui Jack. N-o să păţească 
nimic. 

— Cum adică să nu-mi fac griji? Nu fi idiot. E fiul meu. E... e... 

Damian a avut impresia că Helen o să izbucnească în plâns. 
Să nu plângă, s-a rugat în sinea lui. Şi a strâns pumnii ca să-i 
meargă bine, așa cum făcea în copilărie. 

— Jack e numai la marginea lucrurilor ăstora. Cred că-l admiră 
pe Manus... chestii din astea. Nu zic că motivațiile lui politice n- 
ar fi sincere. Sunt convins de sinceritatea lui. Dar nici el nu duce 
decât mesaje, așa cum făceam și eu. N-ai de ce să-ţi faci griji. 
Mai mult de atât n-o să ajungă. Dare un lucru senzaţional, știi. 
Te face să te simţi viu, important. Și Manus știe lucrul ăsta. 
Manus nu doarme. 

Helen a clătinat din cap. 

— Așa o fi. Dar Jack n-are curajul, n-are bărbăţia să 
mânuiască o armă. Cred că nu se pricepe nici să încarce o 
pușcă. Ca și mine. Mie îmi place să cred că m-am izolat de toate 
problemele astea pentru că, după o reflecţie matură, am ajuns 
la unele concluzii, dar adevărul e că nici eu n-am avut tărie în 
mine. 

A ridicat o mână și și-a masat partea stângă a gâtului. 

— Ce trebuie să fac? a întrebat. 

— Nimic. Lasă-l în voia lui. Pictează-ţi tablourile. 

Damian și-a lăsat mâna pe umărul ei. 

— Acum înţelegi de ce am plecat la Galway? Era soluţia cea 
mai la îndemână. 

— Ce voiau de la tine? 

A ridicat din umeri. 

— Habar n-am. 

— Chiar dacă ai ști, tot nu mi-ai spune. 

— Așa e. 


Helen a scos un mic hohot de râs. 

— Doamne sfinte, dac-ar ști bunică-sa! Gândul ăsta răutăcios 
mă face să mă simt mai bine. Vrei să bem ceva? 

— Altă dată. Trebuie să mă duc înapoi. Am pierdut prea multă 
vreme. Am venit doar ca să-ţi spun că el se simte rău, e într-o 
stare proastă de câteva zile. 

— Îi este rău? 

— Zace fără să se miște. S-a mai întâmplat și altă dată, dar 
mi-am spus că poate tu... Te place. Pur și simplu zace. Mă 
indispune să-l văd în starea asta. 

— Bine, Damian. O să trec să-l văd în seara asta. O să-i duc 
ceva de mâncare... cina... ce părere ai? 

— O să fie mulţumit dacă faci așa ceva. 

S-a îndreptat spre ușă. 

— Îmi pare rău. 

— E în ordine. Îmi pare bine că mi-ai spus. 

Damian a dat din cap și a deschis ușa. Când a ieșit afară, în 
dimineaţa vântoasă, a auzit-o adăugând: 

— Nu te ţine deoparte, Damian. Acum putem fi prieteni. 

A închis ușa, a traversat curtea, a ieșit pe poartă, în șosea. 
Numai când a auzit poarta închizându-se, Helen a dat drumul 
lacrimilor să-i alunece pe obraji. 


Vântul continua să sufle cu putere. Pe la ora patru după- 
amiază, bătea dinspre nord-vest, rupând crengile copacilor luaţi 
prin surprindere și împrăștiind frunzele agăţate încă prin 
gardurile vii. Pe mare, valurile se înspumau ca albușurile de ou 
bătute. Și la orizont se înghesuiau tot mai mulţi nori. Pescărușii, 
împinși parcă de vânt, se năluceau spectral pe cerul cenușiu. 
Totul părea muiat în cenușiu, câmpul, copacii înfriguraţi, 
gardurile vii, acoperișurile din depărtare. Doar păsările și 
valurile îţi săreau în ochi. 

Furtuna personală a lui Helen se domolise. Pe la patru după- 
amiază casa era îmbibată de aromele apetisante ale mâncării 
gătite și ale apei clocotite din cadă, iar Helen stătea pe jos în 
faţa focului din camera de zi, uscându-și părul ud, încâlcit, care-i 
cădea pe umeri. Pisica, întotdeauna afectată de vântul puternic, 
zăcea încovrigată pe un fotoliu, cu ochii închiși, dar fără să 
doarmă. 

— De ce? a întrebat-o Helen pe pisică. Părul ei proaspăt spălat 


scotea aburi. Ești o pisică inteligentă, nu răspunzi la întrebări 
stupide. 

Pisica și-a ciulit urechile, auzind-o că i se adresează. 

„Oare trebuie să joc vreun rol în toată povestea asta? s-a 
întrebat Helen. Oare nu pot, pur și simplu, să-mi văd mai 
departe de pictura mea? Să-mi rezolv propriile mele mistere?” 

Și-a scuturat capul cu nervozitate și picături de apă au sfârâit 
în foc. 

„Oare dacă ar fi trăit sărmana mea fetiţă fără nume, situaţia 
ar fi fost diferită? 

Aș fi fost obligată, într-un fel, să-mi înfrunt responsabilitățile? 

E inutil să fac acum speculaţii. 

Tot ce a dobândit Jack urmărindu-mă pe mine a fost un 
evident dezgust față de atitudinea de neimplicare. Poate că ăsta 
e un argument în favoarea lui. 

Am crezut că și-a iubit tatăl. Într-un fel, m-am bazat pe 
această dragoste reciprocă, sperând că eu o să pot rămâne pe 
dinafară, neatinsă. 

Ce rost are să toci și să răstoci lucrurile? 

Niciun rost. 

Poate că Jack crede într-adevăr într-o cauză? Și asta ar fi în 
favoarea lui. Dar mă îndoiesc. Există foarte puţină credinţă pe 
lume. 

O ţigară. 

Gestul meu de sfidare a morții. 

Semnul de viață lasă? 

Sunt o lașă care s-a dat bătută.” 

O melodie i se învârtea în minte. 

„Și să trăieşti ca o lașă... tot restul zilelor tale. 

Lua-te-ar naiba, Jack, pentru că ai aruncat bolovanul ăsta în 
balta izolării mele.” 


Se lăsase întunericul când Helen a pornit spre gară, cu un coș 
de modă veche atârnat de braţ, un coș în care ducea o plăcintă 
fierbinte și niște cartofi mari, copţi. Se temea ca vântul să nu o 
răstoarne în șanț, cu bicicletă cu tot. Purta o fustă lungă de lână 
pe care vântul i-o lipea de picioare în faţă, iar în spate i-o sufla, 
așa cum îi răvășea părul și-i umfla paltonul, pe care și-l încleșta 
cu o mână la piept. „Sunt nebună că fac asta”, și-a spus când a 
închis bine poarta, pentru ca vântul să nu o smulgă din ţâţâni. 


Pisica stătea la fereastră și o urmărea, exasperată de nebunia 
ei... Nu era exclus ca el să o expedieze înapoi acasă. S-o facă pe 
nebunul. Să-l înfurie îndrăzneala ei, sau, pur și simplu, să zacă 
mut până când o s-o vadă plecând, cu coada între picioare. 

Chiar de la depărtarea aceea auzea mugetul mării care se 
azvârlea pe plajă, pentru ca apoi să se retragă din nou, târând 
după ea nisip, pietre, alge, pe care le împroșca pe urmă din nou 
pe țărm. Helen și-a spus că ar putea să contribuie și ea la 
zgomot cu un cântec, dar a constatat că forța vântului o 
împiedica să deschidă gura. Așadar, a cântat un imn în capul ei: 
„O, Tu, care aduci vești măreţe în Sion, tra la, la, la, la. Urcă-te 
pe muntele înalt - de unde o să te doboare vântul în spaţiu! - O, 
Tu, care aduci vești măreţe lerusalimului, tra la, la, la, la, înalță- 
te, strălucește, dă-ne lumina ta. Händel purtat de muzica 
vântului. Înalță-te, Strălucește...” În casa gării nici urmă de 
lumină și Helen s-a gândit, mânioasă, că vântul o s-o împingă și 
o s-o învârtejească îndărăt, pe drumul pe care a venit. Cât de 
nedemn! Pisica o să râdă când o s-o vadă reapărând, un 
morman de gunoaie în puterea vântului de nord-est. Dar, când 
s-a apropiat mai mult de clădire, a zărit la fereastra camerei de 
zi o licărire de lumină de foc. A deschis ușa gării și a intrat în 
hol. S-a oprit o clipă la ușa camerei de zi, dându-și brusc seama 
că arată, probabil, ca o sălbăticiune, dar a apăsat mânerul și a 
intrat. El ședea într-un fotoliu în faţa focului. Nu dormea, a zărit 
licărirea focului în ochiul lui. 

— Pot să aprind lumina? a întrebat Helen. 

— Cine e? a murmurat el. 

— Helen. 

A întins mâna și a bâjbâit pe perete după comutator. Amândoi 
au clipit orbiţi de lumina brutală. 

— Helen! (S-a ridicat în picioare.) Draga mea Helen! Am 
crezut că ești o stafie. Intră. 

— E o noapte numai bună pentru stafii. Sper că nu te superi 
că am dat buzna peste tine. (A închis ușa cu putere în urma ei și 
a pus coșul pe masă.) Nu-mi venea să mănânc de una singură, 
așa că am adus niște mâncare pentru amândoi. Ai ceva 
împotrivă? 

— Nu sunt o companie plăcută. 

— Nici eu. Putem fi posomorâţi împreună. 

O vreme s-au uitat unul la celălalt în tăcere. Pe urmă el a râs. 


— În viaţa mea n-am văzut pe cineva mai răscolit de vânt. 
Vino lângă foc. O să mai pun câteva lemne. Dă-mi voie să-ţi iau 
paltonul. 

Dar a rămas nemișcat, neștiind ce să facă mai întâi. Ea a luat 
coșul de pe masă și s-a îndreptat spre ușa bucătăriei. 

— In primul rând, trebuie să pun chestiile astea în cuptor. Mă 
întorc imediat. 

L-a lăsat să-și redobândească echilibrul. 

Când s-a întors, el se pieptănase, îmbrăcase haina de tweed și 
aţâţase focul. Stinsese lampa din tavan și aprinsese două 
veioze. Camera era învăluită într-o lumină difuză. 

— Ce metamorfoză! a exclamat Helen privind în jur. 

— E mai intim așa. Scuză-mă că am fost cam zăpăcit când ai 
intrat. Am whisky și vin. Ce preferi? 

— 0!... Eu... 

— Oricum, la început whisky. Stai jos. 

Helen s-a așezat lângă foc și l-a urmărit cum se învârte prin 
cameră. Era uimitor de îndemânatic, și-a spus ea, avea mișcări 
controlate, nu orbecăia. 

— În ultimele zile n-am prea fost în apele mele, i-a mărturisit 
Roger, așa încât totul e dat peste cap. Nu am ţinut lucrurile în 
ordine. Poftim. (l-a întins un pahar de whisky.) E bun. Malţ 
scoţian. N-are nevoie să fie amestecat cu apă. Decât dacă ţii... 

Helen a scuturat din cap. 

A sorbit din pahar. Înţepător, tare. 

— E foarte bun... 

— Presupun că Damian ţi-a spus că m-am simţit rău. S-a 
grăbit să transfere povara pe umerii tăi. 

Helen a simțit că roșește. 

— Eu... 

— Se agită ca o cloșcă bătrână. Pur și simplu am unele zile... 
nu știu cum să le numesc... poate că e vorba despre melancolie. 
Acum i se spune depresie. Dar prefer cuvântul „melancolie”. Are 
o rezonanţă poetică. 

S-a așezat și el și a ridicat paharul. 

— Sláinte... 

— Sláinte... viaţa e o conopidă mustoasă ca un cantalup, a 
rostit Helen, chicotind. 

— Cantalup, cantalup, a cântat Roger, spre surpriza ei. 

— Conopidă mustoasă, a cântat și ea. 


— Conopidă... 

Niciunul dintre ei n-ar fi câștigat un premiu pentru voce. 

— De ce n-ai rămas în Anglia și nu te-ai făcut director de 
întreprindere, sau avocat, sau așa ceva? 

— Pentru că sunt ţicnit. Nu ţi-am mai spus o dată? Sunt bietul 
Roger nebunul. N-am vrut să fiu director de întreprindere. N-am 
vrut să fiu președinte. N-am vrut să fiu nimic din ceea ce se 
așteptau ei să fiu. Am fost închis, știi... în cele mai elegante 
aziluri particulare. Supravegheat zi și noapte. Ca nu cumva să- 
mi fac singur vreun rău. Nu cred că se gândeau că aș putea face 
altcuiva vreun rău. Doar mie însumi. 

— Şi ai... ai fi putut? 

— Nu cred... nici măcar în zilele acelea. Și acum... aș vrea să 
trăiesc o sută de ani, doar ca să le fac în ciudă. Să ajung un 
sărăntoc în vârstă de o sută de ani. Cu toţi banii duși, păpaţi. Aș 
vrea să-i fac să-mi plătească înmormântarea din banii lor. (A 
rânjit.) Vezi, melancolia e urmată de răutate. În curând însă o 
să-mi revin la normal. 

— Ei știu unde ești acum? 

A ridicat din umeri. 

— Probabil. Bănuiesc însă că, un timp, o să mă lase în pace, 
doar dacă n-am să-i provoc eu cine știe cum. Și, pentru 
moment, nu-mi propun așa ceva. Mai bei un pahar? 

— Vrei să ne îmbătăm? 

S-a ridicat și a luat paharul din mâna ei. 

— Nu. Poate o să ne simţim fericiți. (A mai turnat whisky în 
pahare.) Mi-e foame. Ştii că de duminică încoace n-am mai 
mâncat ca lumea? Doar am ciugulit de ici, de colo. Bietul 
Damian a încercat să mă tenteze cu mâncare, în schimb l-am 
mâncat pe el de viu. Mâine o să-i cer scuze. 

— Ce impresie ţi-a făcut prietenul lui Jack? 

Roger a făcut o grimasă. l-a pus în mână paharul ei și s-a dus 
să-l ia pe al lui. 

— Nu mi-a făcut cine știe ce impresie. E greu să judeci un om 
în felul ăsta. Nu mi-a făcut cine știe ce impresie. De ce? 

— Mă întrebam și eu. 

— Se pricepe la căile ferate. Ceea ce mi-a plăcut. Nu multă 
lume mai păstrează entuziasmul ăsta. 

— Cred că nu. El e... mi-a spus Damian... e amestecat în... e 
implicat... în acţiuni violente. 


— Şi? 

— Şi Jack. 

— Ah, da, Jack. 

Faţa lui era inexpresivă. 

Focul a trosnit și Helen și-a adus brusc aminte de seara când 
scria felicitările de Crăciun. Focul din spatele ei trosnea. 

Foc pe străzi. 

— Eşti necăjită? Eşti surprinsă? 

— Da. Da, firește. Tu, în locul meu, n-ai fi? 

— Nu. La vârsta lui, în aceleași împrejurări, probabil că aș fi 
procedat la fel. (A râs.) Ce nebunie din partea mea... Eu am... 
numai că n-am avut de ales. Haide, haide, Helen. Inchipuie-ţi că 
suntem în anii treizeci și Jack a plecat să lupte în Brigada 
Internaţională în Spania. Ti-ar fi fost teamă pentru soarta lui, 
dar, în același timp, ai fi fost și mândră. Nu-i așa? 

— Nu știu. Când mă găsesc aici și lucrurile sunt cum sunt, nu 
pot să-mi imaginez cum aș fi reacţionat în altă situaţie. Dar 
trebuie să mai existe și o altă cale. 

A rămas tăcută. Focul scânteia în ochii lui. Fără niciun motiv, 
Helen s-a gândit la Aengus cel Rătăcitor. 

In capul meu ardea un foc. 
Am fugit în pădurea arămie 
Pentru că...16 


— Foarte puţini oameni au avut vreodată curajul sau 
generozitatea sau datoria morală de a porni pe cealaltă cale, a 
spus Roger zâmbind. Din câte cunoaște mintea mea neînvăţată, 
doar doi: Isus Christos și Gandhi. Şi uite unde au ajuns. Toţi 
ceilalţi au vorbit, au propovăduit, s-au agitat, da, dar cum au 
încercat să treacă la acţiune au fost zdrobiţi. Zdrobiţi cu 
cruzime. Zdrobitorii sunt permanent vigilenţi, gata de luptă. 
Numai în artă, Helen, există o încercare de atingere a 
perfecțiunii. În viaţă nu există așa ceva. Și nici nu va putea să 
existe. Uneori îmi spun că, poate, omul cu arma vede lucrurile 
mai realist decât noi, ceilalţi, sărmane creaturi sleite, însufleţite 
de bunăvoință. 

— Dacă ar fi fost altă situaţie... 

— Crezi că ai fi izbutit să-i insufli indignarea morală, crezi că 


16 Versuri din poemul The Story of Wandering Aengus, de 
William Butler Yeats. 


ai fi reușit, cât a crescut, să-i șlefuiești și să-i cioplești sufletul? 
Aiurea! Helen, eliberează-te de asemenea vinovăţie! Pentru 
numele lui Dumnezeu, ai fi reușit să faci din el un contabil 
autorizat. 

Amândoi au izbucnit în râs. 

—  Termină-ţi băutura, a îndemnat-o Roger. Trebuie să 
mâncăm bunătăţile pe care le-ai pus la cuptor. Apropo, spune- 
mi ce ai adus ca să știu ce fel de vin să deschid. 

A întins mâna și a ajutat-o să se ridice în picioare. 

— O plăcintă de pui cu aluat fraged. 

— Helen, ce minunăţie! N-am mai mâncat din copilărie 
plăcintă din aluat fraged. Haide, haide, fericirea ne așteaptă 
după colţ. 


Am fost întrebat 

Cum de am aflat 

Că iubesc cu adevărat. 

Am răspuns pe dat 

Că inima mi-a declarat 

Si nu poate fi negat 
Glasul dulce de tenor îi zicea mai departe: 

Cândva vei descoperi 

Că a iubi inseamnă a orbi 

Când inima ţi-a luat foc 

iţi dai seama pe loc 

Că în clipa de acum 

Ochii s-au umplut de fum 

Dansau în mijlocul camerei. 

„Pantofii sport nu sunt cei mai potriviţi, și-a spus Helen. Ar fi 
trebuit să-mi aduc într-o sacoșă pantofii de dans, așa cum 
făceam la petrecerile de copii.” 

— Vrei să jucăm jocul „de-a aducerea aminte”? i-a șoptit el în 
ureche. 

— Nu. 

Braţul lui o înconjura foarte strâns și degetele desfăcute îi 
apăsau călduros spatele. 

— Nu m-am simţit niciodată bine în trecut. Eram întotdeauna 
prea plină de așteptări. 

Am râs de ei, m-am amuzat 
Că de iubirea mea s-au îndoit 


Si totuși azi, vă spun adevărat, 
Iubirea mea a luat sfârșit. 

Discul se învârtea, se învârtea. Un ușor suspin al acului pe 

măsură ce reproducea vechiul cântec. 
Azi de iubire sunt lipsit... 

— De fapt, niciodată nu știam ce anume aștept... în orice caz, 
niciodată nu s-a întâmplat nimic. 

— Sărutări în întuneric? 

— Până și astea mi se păreau... mă rog, atât de banale. (A 
râs.) Și stupide, deși niciodată n-aș fi recunoscut deschis așa 
ceva. 

— Nu dansez prea bine foxtrot lent. 

— Ba te descurci foarte bine, ţinând seama de împrejurări. 

Așa incât surâd și-mi văd de drum. 
Când flacăra din inimă s-a ofilit 
Ochii iţi sunt plini de fum. 

Roger și-a lipit obrazul de obrazul ei și, la înțepătura subită a 
bărbii lui, inima lui Helen a tresărit. „Oh, Doamne Dumnezeule, 
te rog, Dumnezeule mare, fă să nu se întâmple nimic aiurea!” 

Muzica s-a oprit. 

— Cred că tu n-ai apucat cântecul ăsta. E prea vechi, i-a spus 
el. 

— Ba era cântecul meu preferat când aveam vreo paisprezece 
ani. Cred că am furat discul de la părinţii mei. 

Roger continua să o înconjoare cu braţul. Ea și-a îndepărtat 
capul și l-a privit în ochi. 

— Ce cântec să pun în continuare? a întrebat-o. 

Mâna lui caldă îi eliberase spatele. 

— ÎI întorc eu, și tu alegi discul. 

— Ceva lent, sau ceva repede, repede? a întrebat-o din nou. 

— Orice în afară de tangou. Niciodată n-am reușit să învăţ să 
dansez tango. Îmi venea întotdeauna să râd când trebuia să 
execut gesturile acelea rigide. Sunt nostime. 

Manivela gramofonului a scârțâit. 

— Nu-i așa? 

El a dat din cap. 

— Glen Miller, Tommy Dorsey, Spike Jones și formaţia lui, City 
Slickers. 

Roger i-a întins un disc. Helen i-a citit eticheta înainte de a-l 
așeza pe placa turnantă. Titlul era un mod plăcut de a petrece o 


seară. A zâmbit. 

— Sinatra, Bing Crosby. Crosby nu mi-a plăcut niciodată. 
Infirmierele de la spital îl ascultau pe Crosby și mie îmi venea să 
urlu. Poate chiar am și urlat. Poate de asta m-au considerat 
nebun. Ştii că încă mă mai gândesc la nenorociţii ăia de 
bezmetici din pădurea de la Arnhem. Imaginează-ţi, să zaci 
întemnițat ani de zile și să te pomenești deodată că zidurile s-au 
sfărâmat și că ești liber. Liber să rătăcești într-o pădure de 
coșmar. Dacă m-aș fi priceput să pictez, pe ei i-aș fi pictat. Mă 
bucur că pe tine nu te bântuie astfel de imagini. 

Helen a răsucit butonul și discul a început să se învârtească. A 
așezat ușor acul pe marginea discului. După o clipă a pornit 
muzica. 

— Dansăm? a întrebat-o Roger. 

— Da. 

— Nu voiai să jucăm jocul „de-a aducerea aminte”? 

— Nu. 

— Îmi pare rău. 

— Dacă crezi că-ţi face bine... 

— Nu. 

Au dansat în tăcere. După un timp, ea a ridicat mâna care se 
sprijinea pe umărul lui de stofa goală și i-a atins obrazul 
desfigurat. 

Avusese impresia că o să-i facă rău atingerea pielii uscate, 
zgrunţuroase, dar, spre surpriza degetelor ei, avea senzaţia că- 
și plimbă mâna pe o pânză, pe părțile granulate și apoi pe 
porțiunile dens acoperite de vopsea, dar calde așa cum e 
carnea, și nu reci cum e pânza. 

Muzica se oprise, acul se învârtea, dar nu se mai auzea niciun 
sunet. Cei doi stăteau lipiţi în mijlocul camerei, și degetele ei îi 
atingeau ușor obrazul. 

— Te rog, i s-a adresat el brusc. Te rog, Helen, te rog. 

Capul i-a alunecat pe umărul ei și cuvintele au fost 
murmurate în scobitura gâtului ei. 

— Te rog. Te rog. Te rog, Helen. 

Ea i-a acoperit buzele cu degetele. 

— Ssst! Da, i-a șoptit. 

A sărutat-o. A strâns-o puternic cu braţul, astfel încât i-a putut 
simţi membrul învârtoșat. Barba lui o zgâria. „Oh, Dumnezeule, 
unde ești acum? a gândit ea. De ce n-ai făcut ceva înainte de a 


fi prea târziu?” 

Era unsprezece și jumătate. Zece minute mai târziu, niciunul 
din ei nu a auzit din dormitorul de la etaj camionul oprindu-se în 
șosea și nici pașii celor doi bărbaţi din Ballybofey care au 
coborât dealul spre poarta trecerii la nivel. Au deschis încet ușa 
magaziei de unelte. Şi-au plimbat lumina lanternelor de jur 
împrejur, prin colţuri, sus pe tavan și din nou jos, razele se 
strecurau printre pânzele de păianjen și muștele moarte. Cei doi 
bărbaţi nu-și vorbeau. Apoi au ieșit din nou în vântul de afară și 
au zăvorât la loc ușa magaziei. Au urcat dealul, s-au suit în 
camion și duși au fost. 


A doua zi dimineaţă, când s-au trezit, cerul era vărgat cu 
dungi albastre. După o clipă de nedumerire, Helen și-a adus 
aminte unde se găsește și de ce. Trupul lui cald zăcea liniștit 
alături de ea. A întors capul. Ochiul lui, de un albastru mai adânc 
și mai constant decât albastrul cerului, o privea. 

— Trebuie să plec. 

A șoptit cuvintele de parcă încăperea era plină de urechi 
ciulite. 

A coborât din pat și a început să-și adune hainele de pe 
podea. El zăcea nemișcat. 

— Ești supărată pe mine? a întrebat-o în cele din urmă, în 
timp ce ea se lupta cu nasturii fustei. 

— Nu. 

Roger a suspinat. 

— De ce fugi? 

— Nu fug. Trebuie să plec. Trebuie să-i dau de mâncare pisicii 
și trebuie să mă apuc de lucru, și soba trebuie umplută și... și... 
nu, nu sunt câtuși de puţin supărată. 

S-a aplecat asupra lui și l-a sărutat tandru pe obraz. 

— Dar trebuie să mă duc acasă. 

S-a îndreptat spre ușă. 

— Eşti o femeie ciudată, a spus el. Te iubesc. 

Helen a întors capul și i-a zâmbit. 

— iți mulţumesc, i-a răspuns. 

Şi a plecat grăbită spre casă. 

Vântul se potolise și dimineaţa era caldă. Simţea în nări 
mirosul pătrunzător al mării și al fumului de turbă din sat. Alerga 
pe șosea, nu fugind de cineva, ci grăbindu-se să se întoarcă la 


munca ei. 

Când a deschis ușa, pisica a trecut bosumflată pe lângă ea. 

— Pisică tâmpită! i-a strigat Helen. 

A curăţat mașina de gătit și a umplut-o cu cărbuni, a pus 
ceainicul la fiert şi a urcat la etaj, să-și pună blugii. În timp ce se 
dezbrăca, s-a privit în oglindă. 

— Trebuie să ţin cură de slăbire, și-a spus cu glas tare. 

Era mai curând un gând trecător decât o hotărâre. 

A lucrat până când soarele a început să scapete. Atunci s-a 
ridicat, a aprins lumina electrică, a executat o mică gimnastică a 
capului, rotindu-l într-o parte și în alta, ca să îndepărteze 
anchilozarea, și și-a întins braţele, să se dezmorțească. A 
început să o râcâie foamea. A ridicat, cu grijă, pânza de pe jos și 
a proptit-o în spatele celeilalte. 

— Așa! 

Și-a curăţat penelurile și le-a vârât în oala emailată. A aruncat 
cârpele murdare într-o cutie pe care a împins-o sub masă. A 
golit farfurioarele cu scrum, mucuri de ţigară și chibrituri arse. 
Pe urmă a întins pe jos o pânză nouă, nelucrată. A stins lumina 
și a traversat curtea spre casă. 

Ceainicul bolborosea pe plită. 

Au trecut câteva momente până ce zgomotul să-i pătrundă în 
minte. 

Pisica stătea încovrigată în mijlocul mesei. Și imaginea asta i 
s-a părut, preţ de câteva momente, un adevărat puzzle. 

Dar pisica a sărit jos și s-a frecat de glezna ei. 

— Pisică! a vorbit Helen. 

S-a aplecat și a scărpinat-o pe cap. 

— Cum dracu’ ai intrat în casă? 

A ascultat muzica ceainicului. 

— Hei! a strigat. E cineva acolo? 

Pași în hol și Roger în pragul ușii. 

— N-am vrut să te tulbur... 

Helen s-a uitat la el. ă 

— Scuză-mă, i s-a adresat după un lung răstimp de tăcere. In 
clipa asta nu am chef să văd pe nimeni. Mintea mea e plină de 
probleme legate de lucru... e plină de alte chestii, nu pot... a 
făcut un gest prin care a îmbrățișat camera. Nu... 

— Mintea mea e plină de tine. 

— Te rog, Roger, pleacă. 


— Îţi fac un ceai. Am pus apa la fiert. Eşti obosită. 

— Da. Sunt obosită. Nu vreau ceai. 

Minţea. 

— Ceva de băut? 

A clătinat din cap. 

— Numai... numai că nu vreau să văd pe nimeni. Pe nimeni. 
Nu vreau să vorbesc, să explic, să argumentez... 

— Helen! 

— Te rog să înţelegi... 

El s-a întors și a ieșit în hol. Unul din pantofi îi scârțâia. 

— Îmi pare rău, a strigat Helen după el, cu jumătate de glas. 

Roger a intrat în verandă și a deschis ușa de la hol. O pală de 
vânt s-a strecurat măturând podeaua holului. 

— Fără resentimente, Roger. Nu... 

El a închis ușa. 

Helen a rămas nemișcată până când a auzit mașina plecând. 
Capacul ceainicului sălta și scuipa apă clocotită pe plită. 

„De ce nu pot să fiu persoana potrivită la momentul potrivit? 
s-a întrebat Helen. S-a spart balonul.” 

A auzit în minte clinchet de cioburi. 

A turnat puţină apă fierbinte în teieră și a învârtit-o în mâini în 
timp ce s-a dus la chiuvetă. Fierbinţeala apei a pătruns prin 
pereţii metalici până la mâinile ei. 

Căldura mâinii lui pe spatele ei. 

„Mi-a redeșteptat trupul adormit.” 

A vărsat apa în chiuvetă. 

„Da.” 

S-a întors la mașina de gătit și a luat de pe raft cutia de ceai. 

„Două linguriţe, hai să spunem trei. Fă-l destul de tare ca să 
stea lingurița ţeapănă în el. Ce s-a întâmplat noaptea trecută? 
Dragoste? Disperare? Alcool? 

Da, într-adevăr. Da, toate trei. 

Câtă plăcere... plăcere deplină, necomplicată. Necăutată, ăsta 
a fost unul dintre lucrurile cele mai bune. 

De ce oare a trebuit să vină acum și să-mi spargă balonul?” 

A aplecat ceainicul și un șuvoi de apă fierbinte a curs în 
teieră. 

„Nu vreau să iubesc pe nimeni. Nu vreau să preiau povara 
suferinţei altcuiva. Mi-e de ajuns a mea. 

Doamne Dumnezeule, de ce ne-ai dat ochi ca să vedem atâta 


suferinţă?” 

A pus capacul pe ceainic și a închis mașina de gătit. 

„Doamne Dumnezeule, uită ce am spus mai înainte. Doamne, 
sunt o nevropată. A zâmbit. Și ce, bătrânul zăbăuc nu știe lucrul 
ăsta?” 

A scos o cană din bufet și a așezat-o pe masă. 

„larbă verde, de ce șoptești? 

Pe melodia asta n-am dansat. 

De ce să afle copacii taina ta? 

larbă șoptitoare... 

Copacii nu trebuie să afle. 

Sunt o zgripţuroaică. Asta-i de fapt tot ce-ar fi de spus 
copacilor. 

Oh, oh, oh! 

larbă șoptitoare..." 

Ceaiul era maroniu. A știut înainte de a-l gusta că e infect. 

„E posibil să-ţi placă să iubeşti.” 

I s-a spus întotdeauna că acidul tanic distruge mucoasa 
stomacului. 

— Bună, a rostit Roger din ușă. M-am întors. 

A scos, în tăcere, încă o cană din bufet. 

— Te invit la un ceai incredibil de prost. 

— Îmi pare rău. M-am întors ca să-ţi spun lucrul ăsta. Asta-i 
tot. 

— E posibil să-ţi placă să iubești? l-a întrebat ea de parcă 
fusese tot timpul acolo în cameră, lângă ea. 

— Da. Cred că e posibil. 

A ieșit din nou pe ușă, în tăcere. Helen nu a auzit niciun 
zgomot de pași, nici ușa închizându-se, nici mașina pornind. 
După câteva minute s-a întrebat dacă Roger fusese într-adevăr 
acolo. 

* 

Bărbatul avansa în largul mării. Brațele lui, întinse ca două 
aripi de pasăre, gata să înoate. Sus pe cer, un pescăruș, 
dublura, copia omului, plutea paralel cu coasta. Helen lucra cu 
repeziciune pe lumină, întrerupându-se în silă ca să mai respire 
puțin aer curat sau să bea un ceai. Nici măcar nu fuma prea 
mult, aprindea câte o țigară, trăgea un fum, apoi o lăsa pe o 
farfurie unde se consuma singură. „Cam scump!” și-a spus la un 
moment dat, când i-a căzut privirea pe cilindrii de scrum așezați 


unul lângă celălalt pe farfuria de porțelan alb. Era stăpânită de 
un soi de panică, de teroarea, permanent prezentă în 
subconștientul ei, că s-ar putea să nu ducă până la capăt suita 
de tablouri. Ca și cum ea însăși s-ar fi putut dezintegra subit, de 
pe o zi pe alta, lăsând în urma ei doar o idee neterminată. 

Avea un somn zbuciumat, așteptând cu nerăbdare ivirea 
zorilor, gândindu-se sau poate visându-i - nici ea nu-și dădea 
seama - pe nebunii aceia din Arnhem, rătăcind bezmetici printre 
copaci, în timp ce niște tineri picau din cer. Soarele și luna îi 
contemplau împreună pe tinerii care se prăvăleau din cer. 
Pisica, netulburată de vise, moţăia confortabil în scobitura dintre 
gâtul și umărul lui Helen. Aceasta se străduia să-și destrame 
visul, să-și țină ochii deschişi, să se pătrundă de calda realitate 
a pisicii lipite de ea. Dar copacii, încărcaţi încă de frunzele 
prăfuite ale verii, invadau camera și ramurile cicatrizate li se 
despicau, picioare și braţe de oameni care dublau copacii se 
despicau la rândul lor - imagini tăcute, răscolitoare. Și nebunii 
se strecurau cu grijă printre copaci, copleșiți de ironica lor 
libertate atât de primejdioasă. 

„Nu sunt obligată să suport coșmarul ăsta”, și-a spus Helen. 
S-a dat jos din pat, împingând pisica și așternuturile calde, și 
bâjbâind cu picioarele după papucii de casă. Spre surprinderea 
ei, lumina zilei năvălise pe fereastră. Soarele trezit înainte de 
ora șapte poleia scaunele, măsuţa de toaletă și fotografia lui 
Dan, zâmbind dintr-o ramă de argint. 

De câte ori dădea cu ochii de ea, se întreba de ce o ţine acolo. 
Nu era obligată să-l vadă cum o urmărește tot timpul. O 
împiedica, probabil, gândul că va trebui să-i dea o explicaţie 
doamnei O'Sullivan, care lustruia rama de argint o dată pe 
săptămână. Da, de asta nu înlătura fotografia. Doamna 
O'Sullivan ar fi considerat asemenea gest o adevărată crimă. 

Pisica a căscat. „Într-o zi, trebuie să captez pe hârtie căscatul 
ăsta elegant”, și-a zis Helen. Și-a legat cordonul capotului și a 
coborât scările. 


În seara aceea, când a intrat în casă, l-a găsit pe Damian cu 
ușa bucătăriei în braţe. 

— Doamne sfinte! Ce faci acolo? Viaţa e plină de surprize. 

— Am rindeluit un centimetru de la baza ușii ca s-o poţi 
închide bine. Ai să vezi ce ușor merge acum. Nu te uita că am 


făcut gunoi. Îl strâng imediat. Vrei să ţii puţin ușa până o vâr în 
balamale? 

— Foarte drăguţ din partea ta. Sunt convinsă că aveai multe 
alte lucruri de făcut. 

— Am terminat prima barieră. Arată grozav. Trebuie numai 
să-i dau un strat de vopsea. Am muncit amândoi din greu în 
ultimele câteva zile. Altfel aș fi reparat ușa asta mai demult. 
Acum e bine. Poţi s-o tragi. Uite! 

A deschis și a închis ușa de câteva ori. 

— Am uns și balamalele. 

— Îţi mulţumesc, Damian. Eu... Vrei ceva de băut? 

— Da. N-ar strica. Spune-mi unde-i mătura ca să strâng 
mizeria asta și, între timp, du-te să te îmbraci. 

Helen și-a dat brusc seama că era încă în capot. 

— Vai, Doamne! a exclamat. 

— S-ar putea să pice și el. Mi-a cerut să te întreb dacă poate 
să vină. 

— Da. Am terminat. Cred că am terminat suita de tablouri. 
Trebuie să vii să le vezi. Da. Mă bucur că vine. Facem o 
petrecere. Sărbătorim! 

— De ce nu te duci sus să te îmbraci? 

— Bine. (S-a îndreptat spre scări.) Du-te, te rog, și spune-i. 

— Las’ că vine el singur. 

— Acum câteva seri am fost foarte furioasă pe el. 

— Unde-i mătura? 

— 0!... în dulapul de sub scară... ești sigur că... 

— Femeie, nu vrei să te duci odată să te îmbraci? Arăţi ca o 
sperietoare. Vine el oricum. 

Helen a urcat scările în grabă. 

Când a coborât, o jumătate de oră mai târziu, Damian şedea 
la masă și răsfoia ziarul. A zâmbit când a văzut-o. 

— Așa da; o priveliște cu care să-ţi clătești ochii obosiţi. 

— Ochii mei chiar sunt obosiţi. Am senzaţia că o să-mi iasă 
din cap. Mi-ar trebui o săptămână în Bahamas, asta mi-ar prinde 
bine. O plajă mare, goală, o mare caldă, și nicio grijă pe cap. 

— Plaja o să fie ticsită. Am văzut la televizor că e împânzită 
de turiști. Și rechinii abia așteaptă să-ţi înhaţe un picior. E mai 
bine aici. 

— Nu te cred. Pahare cu băuturi reci, servite la piscină de 
chelneri negri, chipeși, cu dinţi strălucitori. Și fără ziare. Așa 


cum trăiește cealaltă jumătate din omenire. Şampanie la micul 
dejun! Am vin și whisky, ce preferi? 

— Tu ce bei? 

— Eu cred că o să beau un pahar de vin, dar tu nu trebuie să 
mă imiţi. 

Damian a șovăit. 

— Whisky, a spus în cele din urmă. 

— Whisky. Vino în camera cealaltă. Nu văd de ce trebuie să 
ne închidem în bucătărie. Toarnă niște apă într-o cană. Eu 
aprind focul. 

Când a intrat în cealaltă cameră, Damian a găsit-o în 
genunchi pe podea, în faţa sobei. Primele flăcări au licărit 
printre surcele și cărbuni. Fumul începea să urce pe coș. Helena 
făcut un gest cu mâna spre o măsuţă dintr-un colţ. 

— Servește-te și servește-mă și pe mine, te rog. Eu vreau un 
pahar cu vin roșu. Și niște mahorcă. (Și-a pipăit buzunarele 
fustei.) De zile întregi n-am mai fumat ca lumea. Tu continui s-o 
faci pe sfântul? 

— Da. 

Focul a bufnit în sobă și lemnele au început să pârâie. 

— Pari un om foarte singuratic, a continuat Helen. N-ai 
prieteni? Nu te distrezi cu prietenii? Cu fraţii tăi! Nu te-am văzut 
niciodată cu tineri de vârsta ta. 

— Fac ce-mi place. 

A străbătut camera și i-a dat paharul cu vin. 

— Mulţumesc. Așază-te. Camera o să se încălzească foarte 
repede. 

Damian s-a așezat într-un fotoliu lângă foc, ţinând cu 
stângăcie paharul în mână și uitându-se la ea. 

— Bine, în sănătatea ta! Să-ţi meargă din plin, a ridicat Helen 
paharul și a zâmbit. 

Au băut amândoi. 

— Şi nicio fată? 

— Fetele vin și se duc. 

— Foarte mulţi băieţi de vârsta ta sunt însurati. 

— Da. Cei mai mulţi dintre prietenii mei. Dar pe mine nu mă 
trage inima să mă statornicesc. Eu vreau să-mi construiesc 
barca. Când ai nevastă și copii n-ai răgaz de așa ceva. 

— Dar dragostea, tihna, tovărășia? Lucrurile astea nu-ţi 
lipsesc? 


— Încă n-am întâlnit o fată alături de care să simt că aş vrea 
să trăiesc cincizeci de ani. Viaţa statornică mă sperie. Am tot 
timpul din lume pentru așa ceva. Mai târziu! Mama ar vrea să 
mă vadă însurat. Să scape de mine. 

— Mulţi oameni se pripesc cu căsătoria. Și eu am făcut asta. 
Și dacă nu merge, nu te mai poţi pripi să dai înapoi. 

— Peste vreo două săptămâni începem să lucrăm la barcă. 
Am pus destui bani deoparte pentru lemnărie. Vrem să instalăm 
electricitate în magazia de unelte, ca să putem lucra acolo pe 
timpul iernii. Pe urmă, în primăvară, când vremea se mai 
îmblânzește, punem șinele. 

— Cum o să puneţi șinele? Tu și cu Roger nu puteţi instala 
singuri șinele. E nevoie de o echipă întreagă de muncitori. 

— În primăvară punem șşinele, a repetat el. 

Helen a oftat. 

— Cred că la stadiul ăsta a dat de necaz data trecută. 

— Ce vrei să spui? 

— In Scoţia, sau unde o fi fost, a început să aibă conflicte cu 
cei de la calea ferată și familia lui și-a băgat nasul. A ieșit mare 
tărăboi. Nu știu de ce nu-l lasă oamenii în pace. 

— Se vede că-i scoate din sărite. 

— N-ai să vrei să-i facă cineva rău, nu-i așa? 

— Nu. 

Damian i-a zâmbit. 

— Ştiam eu. 

Helen s-a aplecat și a mai pus niște lemne pe foc. 

— Vrei să vii să-mi vezi tablourile? 

— Da. Gloria mea! 

— Haide! 

S-a ridicat de pe jos și l-a condus prin curte. 

Cele patru pânze erau sprijinite de perete. În cea de-a patra, 
plaja și marea erau niște întinderi pustii. Un pescăruș zbura în 
strălucirea soarelui, iar pe nisip se vedeau doar urme de pași 
care duceau la o moviliţă de haine la marginea mării. Hainele 
constituiau singura pată de culoare din toate cele patru tablouri. 
Un pulover roșu trântit peste niște blugi albaștri spălăciţi, o 
cămașă albastră, niște teniși vărgaţi, albastru cu roșu, ciorapi de 
lână cenușii, într-o parte a moviliţei. 

— Unde sunt eu? a întrebat Damian? Ce-ai făcut cu mine? 

Glasul lui avea o notă de panică, de parcă într-adevăr, într-un 


fel sau altul, îl lichidase în realitate. 

— Ai dispărut. 

— De ce? De ce a trebuit să dispar? Nu pot să mă întorc? 
Helen a râs. 

Damian a studiat cu atenţie movilita de haine, aplecându-se 
să le vadă mai bine. 

— Astea-s hainele mele. Trebuie să mă întorc să le iau. Pentru 
Dumnezeu, Helen, nu poţi face cuiva un lucru atât de 
înspăimântător. Să-l faci să dispară dintr-odată. 

A pocnit din degete. 

— Ei, nu chiar așa, a argumentat ea. Din celelalte tablouri poţi 
să-ţi dai seama că, până la urmă, o să dispară. 

— EI? 

— Tu, dacă vrei. 

S-a uitat atent la fiecare tablou în parte. 

— Da, cred că-ţi poţi da seama. 

— Uită că ești tu, Damian. Dacă te deprimă. 

El a dat din cap. 

— Ce nume o să le dai? 

— Destul de banal: Bărbat pe plajă. 

— Asta-i tot? 

— 1,2, 3și 4. 

— Helen! 

S-a auzit vocea lui Roger strigând din curte. 

— Aici! i-a răspuns ea. 

— Bărbat pe plajă, Bărbat în mare, Bărbat înotând și Un 
morman de haine părăsite, astea ar fi nume mai potrivite, i-a 
propus Damian. 

Pașii împleticiţi ai lui Roger au traversat curtea. 

— Bărbat pe plajă. iți place sau nu, asta e! a hotărât Helen. 
Ușa s-a deschis și a apărut Roger. 

— Am terminat! a exclamat Helen. 

— Scurta istorie a dispariţiei lui Damian. 

— Nu-l lua în seamă! l-a sfătuit ea. 

Roger s-a uitat la pânze în tăcere. Helen i-a urmărit un timp 
chipul, pe urmă s-a întors și a început să facă curăţenie pe 
masă. Creioane, pensule, toate aranjate în ordine, după mărime, 
cele mai mici în stânga. A zgâriat cu unghia vopseaua închegată 
de pe lama unui cuțit. 

— Da, a rostit el în cele din urmă. E terminat. 


Helen a lăsat cuțitul pe masă. 

— Eu... mă rog... ce părere ai? 

— Sunt de părere că ești o femeie cu totul remarcabilă... 

— Pânzele... 

— Ai ţinut în tine toate astea atâta amar de vreme, fără să-ţi 
pierzi minţile. Cine vede tablourile astea e convins că pictezi de 
ani de zile. 

— Am pictat. Am pictat în minte. 

Roger i-a luat mâna și i-a sărutat-o. 

— Hei, a intervenit Damian. Ea m-a făcut să dispar și 
dumneata îi săruți mâna. Tablourile astea erau gloria mea și uite 
ce mi-a făcut. 

Helen și-a petrecut braţul pe sub al lui Damian. 

— O să te pictez construindu-ţi barca. E bine? 

— Fără să mă faci să dispar? 

— Fără. Vei fi solid ca o stâncă. 

— Bine. 

— Haideţi să ieșim de aici. Să sărbătorim. 

Au traversat curtea spre casă, înlănţuiţi toţi trei, nu numai cu 
braţele, ci și printr-o exuberantă stare de bine. 

„Trei oameni fericiţi, gândea Helen în timp ce împreuna 
perdelele, unindu-le strâns, parcă pentru a nu lăsa să pătrundă 
în casă nefericirea lumii. E un gând de un sentimentalism 
absolut nebunesc.” S-a întrebat dacă ar fi putut vreodată să 
guste asemenea stare alături de Dan și de Jack. „Prea mult 
raţionament! Ce bizar, când am început să unesc perdelele mă 
simţeam fericită, și uite acum, după ce le-am unit, m-a asaltat 
din nou melancolia. O melancolie trecătoare, așa o vreau.” 

— Cum o cheamă pe pisică? 

— Poftim? 

Helen s-a întors spre ei. Damian se aplecase peste speteaza 
canapelei și scărpina burtica portocalie a pisicii. 

— Am adus șampanie, a anunţat Roger. Dar s-o desfac nu pot. 
E în bucătărie. O să... 

A ieșit din cameră. 

— Nu are nume. 

— De ce? N-am auzit niciodată de un animal de casă fără 
nume. 

— Când e vorba de câini, da. Un câine fără nume n-ar avea 
niciun Dumnezeu, dar cu pisicile lucrurile stau altfel. „Eu sunt 


pisica vagaboandă care a cutreierat de una singură, și pentru 
mine toate locurile sunt la fel.”!” Cred că înjosesc o pisică dacă îi 
spun Tommy sau Miţi sau mai știu eu cum... oricum pisica vine 
dacă-i spui pis, pis, pis, așa că de ce să-ţi baţi capul? Pentru 
mine e pis, pis, când o chem să mănânce, și pisică afurisită, 
când mă enervează. 

Pisica a ciulit urechile la auzul cuvintelor familiare. 

— Ai dreptate. Niciodată n-am să-i spun unei pisici Tommy 
sau Miţi. 

Roger s-a întors în cameră cu o sticlă de șampanie în mână și 
o alta vârâtă stângaci sub braţ. 

— Ah, ce priveliște minunată! a exclamat Helen. Nu cred că 
am paharele potrivite. Sper că nu vă supără. 

— Eu n-am băut niciodată șampanie, a mărturisit Damian. 

— E un leac universal. Uite aici! 

Roger a pus o sticlă pe masă și pe cealaltă i-a dat-o lui 
Damian. 

—  Cabinetele medicilor ar fi pustii dacă oamenii ar fi 
conștienți de însuşirile magice ale șampaniei. Ai pregătit 
paharele, Helen? Lecţia numărul unu: înlătură hârtia de pe dop 
și după aceea desfă sârmuliţa. Așa. Ţine-o cu grijă și pe urmă 
încearcă cu amândouă degetele mari să miști dopul. Mâna 
dreaptă pe dop. Așa! Simţi că cedează? 

Damian a dat din cap. 

— Paharele, Helen. Nu trebuie să ţâșnească prea tare. Un dop 
de șampanie bine scos trebuie să-ţi sară în mână. Uite așa. 
Bravo. 

Helen a prins spuma în pahare în clipa în care a sărit dopul. 
Damian a umplut toate trei paharele. 

— Pentru Bărbat pe plajă. 

— Adică pentru mine, a adăugat Damian. 

Au băut. 

— E minunată. Nu găsești așa ceva la hotelul domnului 
Hasson. 

— În niciun caz. Ce părere ai, Damian? E la fel de bună ca o 
halbă de Smithwick? 

— Cred că, dacă mi s-ar oferi ocazia, m-aș învăţa repede cu 
ea. 


" Rudyard Kipling, Just So Stories (povestiri), „The Cat that 
Walked by Himself'. 


— Bun. Dar să știi că poţi găsi și șampanie oribilă. Dulceagă 
ca apa de colonie cu bule. Pentru linia ferată Knappogue! 

A băut din nou. 

— Pentru linia ferată Knappogue! a toastat și Helen. 

„De ce nu? și-a spus. În fond, e șampania lui.” 

— Da, a adăugat și Damian. Pentru gară! 


— Cred că ar trebui să mâncăm ceva, a propus Helen mai 
târziu cu un ceas. Dar n-am decât ouă. 

— Îmi plac ouăle, a liniștit-o Roger. 

Damian s-a ridicat de pe scaun. 

— Ar fi cazul să plec. 

— Nu fi prost. De ce să pleci? Stai jos, Damian. O să mâncăm 
cu toţii ouă. 

— Probabil că maică-mea mi-a păstrat ceaiul de dimineaţă. 

— Cred că-i rece și scârbos. 

— Totuși... 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul... 

— Da. 

Roger s-a căutat prin buzunar și a scos cheile mașinii. | le-a 
înmânat lui Damian. 

— Ţine! la mașina. Eu n-o să fiu în stare să conduc. Ai grijă. 

Damian a luat cheile. 

— Mulţumesc. Da. Mulţumesc. 

A făcut câte o mică plecăciune în faţa fiecăruia dintre cei doi. 

— Pe mâine. 

A ieșit zornăind cheile în mână. 

— Ei, a rostit Helen după un moment. 

— Ei ce? 

— Ai fost cam arogant. 

— Ba deloc. N-am vrut să-i dau poștașului, oricât ar fi el de 
drăguţ, satisfacția de a vedea mâine la ora opt dimineaţa 
mașina mea în fața porții tale. 

— Faci supoziţii... Oricum, eu nu primesc corespondenţă. 

— Crezi? 

— Cum vrei ouăle, omletă, jumări, ochiuri, fierte... 

— Crezi că fac supoziţii, Helen? 

— Prăjite, frecate... 

— Helen! 

— Spune cum le vrei. Da, faci supoziţii... dar sunt corecte. 


Chiar dacă n-ai fi adus șampanie, m-aș fi așteptat să rămâi aici 
peste noapte. Ba chiar doresc să rămâi aici peste noapte. 

Roger a zâmbit. 

— Cum sunt ouăle frecate? N-am auzit niciodată de așa ceva. 
S-a ridicat și a urmat-o în bucătărie. 

— Doamne sfinte, n-ai mâncat niciodată în copilărie ouă 
frecate? 

A scos din frigider un castron cu ouă și l-a așezat pe masă. 

— Le fierbi până devin cleioase, pe urmă le spargi într-un 
castron și le freci cu mult unt, sare și piper. După aceea le 
mănânci cu felii subţiri de pâine prăjită. Ar fi bune acum. Vai, 
asta chiar e o amintire nostalgică. Ceaiurile băute în camera 
copiilor, pijamalele încălzite în fața focului. Cât de pașnic și 
tihnit era! 

— Nu cred că o să mănânc ouă frecate. Pe lângă faptul că ai 
face o criză de sentimentalism, ţin să-ţi spun că am adus și o 
sticlă de vin roșu franțuzesc. Așa încât o omletă ar fi mâncarea 
cea mai potrivită. 

— Rezerva ta de vin e nesecată. 

— Nu văd de ce ar trebui să mă privez de lucrurile bune doar 
pentru că am ales să trăiesc izolat. 

Helen a scos din bufet și un castron și a spart ouăle în el. 

— Roger, ce ai fi vrut să fii dacă... dacă... lucrurile s-ar fi 
întâmplat altfel? Dacă n-ar fi fost Arnhem? 

— Cred că mă pregăteau pentru barou și după aceea se 
gândeau să intru în politică. 

— Dar tu la ce te gândeai, ce-ai fi vrut să fii? 

— Nu am avut timp să descopăr. În ultimii ani de școală mi- 
era absolut indiferent cine o să câștige războiul, atâta timp cât 
eu nu o să fiu trimis pe front să lupt. Capul meu era plin de 
astfel de gânduri patriotice, a continuat el râzând. Îmi aduc 
aminte că, într-o seară, i-am spus toate astea tatălui meu. Am 
crezut că-i gata să mă ucidă pe loc. După aceea, mi-am ţinut 
gândurile urâte pentru mine și mă rugam numai ca, dacă voi fi 
trimis pe front, să fiu omorât cât mai repede. Așa încât, îţi dai 
seama, nu prea am avut timp să mă gândesc la ce-aș vrea să 
fac în viaţă. 

— Nu, zău, serios... 

Helen bătea ouăle cu un cuţit și clătina castronul într-o parte 
și în alta. 


— Cred că mi-ar fi plăcut să fiu scriitor sau pictor, sau poet, 
dar nu aveam talent. Nimic altceva nu mă atrăgea. Vorbesc 
serios, Helen. N-am lăsat urmele pașilor mei pe lume. Trei gări și 
o liotă de neamuri furioase... mare moștenire. 

— Te rog, pune tu masa. Văd că începi să-ţi plângi de milă. 

— Nu, te asigur că nu. Gările mele mi-au făcut multă plăcere 
și, mă jenez să recunosc, dar mi-a făcut plăcere și să-mi enervez 
familia... și îmi aștept moartea. Așa încât... fără suferință. Dar și 
fără fericire. Doar un echilibru. 

— Cuţitele și furculiţele sunt în sertarul din spatele tău. Nu 
știu despre ce vorbești. Ești omul cel mai lipsit de echilibru pe 
care l-am cunoscut vreodată. Vrei verdeață în omletă? 

— Desigur. Mă iubești? 

Helen a izbucnit în râs. A aruncat cuțitul care a căzut, cu un 
zăngănit metalic, direct în chiuvetă. A luat castronul în mâini și 
s-a apropiat de mașina de gătit. A rămas acolo o clipă, cu 
spatele la el, înainte de a scoate din bufet o mică tigaie neagră. 

— Nu știu, i-a răspuns în cele din urmă. 

— Nu-i un răspuns prea rău. 

Roger aranja meticulos pe masă cuţitele și furculiţele, 
suporturile rotunde, din trestie împletită, pentru farfurii și 
paharele de vin. 

— De ce porţi cămașă și când ești în pat? a întrebat ea. 

— Cred că răspunsul se impune de la sine. 

— Nici eu nu sunt o frumuseţe. Lucrurile astea n-ar trebui 
date uitării? 

— Mutilarea e lipsită de demnitate. Prefer să-mi păstrez atâta 
demnitate câtă mai am. E o chestiune de mândrie, Helen. Ai să 
mi-o îngădui? _ 

— Da. Am să-ţi îngădui mândria. lţi place ca omleta să fie 
moale la mijloc? 

— Nu. Îmi place să fie tare. 

A turnat vinul în pahare. 


Dimineaţa, pisica a fost cea care a trezit-o pe Helen. Când a 
sărit în pat, așa cum era deprinsă, și și-a găsit locul de pe pernă 
ocupat, s-a așezat pe pieptul lui Helen și și-a aţintit asupra ei 
privirea morocănoasă. După câteva clipe, a deschis și Helen 
ochii și a întâlnit ochii galbeni care o priveau fix. Dincolo de 
capul pisicii se vedea, pe fereastră, un petic de cer albastru, 


încadrat în rama albă care reflecta strălucirea puternică a 
soarelui, și un milion de particule de praf, prinse în razele de 
lumină matinală. „Extraordinar, și-a spus Helen, cum o singură 
rază de soare poate crea în același timp realitate și mister. 
Soliditate cu muchii ascuţite la fereastră, în rest lumină difuză, 
contururi nedefinite, obiecte aproape pâlpâitoare în cameră. Și 
pretutindeni bălți de întuneric.” Pisica s-a întins și și-a frecat 
capul de faţa ei. Helen și-a scos o mână de sub așternut și a 
scărpinat-o în creștet. 

— Probabil că te gândești la micul dejun, pisică nesăţioasă ce 
ești! 

— Şi eu mă gândesc la micul dejun, a rostit vocea lui Roger, 
de lângă ea. 

Helen a tresărit. 

— Ai uitat de mine? Atât de repede? La donna è mobile. Helen 
a râs. 

— Nu, nu, nu. Sper că nu te-ai trezit de mult cu gândul la 
micul dejun. 

— De câteva minute. Am avut o oarecare confruntare cu 
pisica. Cred că nu mă place. 

— E nedumerită. E o creatură cu tabieturi. l-ai ocupat spaţiul. 
Cât e ceasul? 

— Opt. 

— Târziu. De obicei mă scol mult mai devreme. Până se face 
opt fumez două țigări. 

— Ei, cel puţin de astea te-am salvat. 

— Adevărat. Dar, pe de altă parte, mașina de gătit s-o fi răcit. 
Şi asta e o creatură cu tabieturi. li place să-mi pregătească 
micul dejun la șapte și jumătate. 

A început să se smulgă din pat. Roger și-a pus mâna pe 
umărul ei și a oprit-o. 

— Nu pleca. 

— Trebuie! 

— Aiurea! Lasă mașina de gătit să se răcească. Rămâi aici, cu 
mine. În fond... 

Helen i-a îndepărtat mâna de pe umăr și s-a dat jos din pat. 

— Nu! 

Glasul îi suna vag exasperat. 

Pisica a sărit și ea jos din pat și s-a frecat de picioarele ei 
goale. 


— Nici dac-ai fi Paul Newman n-aș lăsa mașina să se răcească. 

Și-a luat capotul agăţat de ușă și l-a îmbrăcat. Pisica a tâșnit 
afară pe micul palier și a așteptat-o în capul scării. Helen a 
bâjbâit cu tălpile pe podea în căutarea unor papuci. Papucii cu 
talpă de sfoară erau sub pat. S-a aplecat să îi ia. Degetele lui 
Roger au apucat-o de păr. 

— Ești complet lipsită de romantism. 

Ea și-a vârât picioarele în papuci și s-a ridicat. 

Roger avea o figură de bărbat abandonat. . 

— Mai am prea puţin timp, a răspuns ea. Ingrozitor de puţin 
timp. 

Aproape că a fugit afară din cameră și în faţa ușii s-a 
împiedicat de pisică. Amândouă s-au răsturnat pe câteva trepte, 
până când Helen a reușit să se prindă de balustradă și să 
aterizeze în fund, pe la jumătatea scării, mânioasă și rușinată. 
Pisica a zbughit-o pe sub scară, drept în bucătărie. 

— Mâţă afurisită! a strigat după ea. 

— Ai păţit ceva? a întrebat Roger din dormitor. 

— Niciun os rupt. Demnitatea știrbită. Oarecare șoc. 
Tensiunea a luat-o razna. În rest, e perfect. 

— Pedeapsa pentru că ești atât de lipsită de romantism. Și ce 
mare lucru ai găsit la Paul Newman? 

Roger stătea în pragul ușii și se uita la ea; își înfășurase 
cuvertura de pat în jurul șoldurilor. Helen s-a ridicat încet, 
scârțâind și trosnind din încheieturi, ca o pereche de pantofi 
ieftini. 

— Frumuseţea inaccesibilă. (A început să râdă.) Arăţi ca un 
senator roman. Eroic și nobil. 

— Şi gata să mă fac bucăți. O statuie cu jumătate din față 
mâncată de viermii timpului și de intemperii. Imi place ideea. 

Unul dintre pantofii ei căzuse la baza scării. A șchiopătat până 
acolo și s-a încălțat. 

— Vrei să faci o baie? 

— Senatorii romani își petreceau timpul făcând băi. 

— Prosoape sunt în dulapul din baie. Într-o jumătate de oră e 
gata micul dejun. Ave atque vale’. 

„Miaau!” a scâncit pisica. 

Mașina de gătit a reînviat, pisica s-a ghiftuit și a adormit pe 
scaunul din verandă, iar ei s-au așezat la masa din bucătărie, 


12 Slavă şi drum bun! (lat.). 


aproape deprinși unul cu celălalt, și au început să mănânce 
pâine prăjită. El era surprinzător de îndemânatic, a observat 
Helen. „Se descurcă cu o singură mână mai bine decât m-am 
descurcat eu vreodată cu două.” 

— Nu te-ai gândit niciodată să-ţi pui o proteză... un braţ 
fals...? 

— Am încercat. Da. Cu ani în urmă. Pe când zăceam încă în 
spital. Erau cu toţii de părere că o să-mi ușureze viața. Dar mie 
mi s-a părut de la bun început respingătoare. Acum s-ar putea 
să arate altfel, să se fi perfecţionat, dar pe atunci ce mi s-a 
oferit mie era ceva grosolan și... mă rog... respingător, ăsta-i 
cuvântul cel mai potrivit. Ceva cu o mulțime de curele și de 
chestii. A zâmbit. O dată, într-un weekend, mi s-a dat voie să ies 
cu tatăl meu; am făcut o plimbare și am aruncat blestemâăţia 
aceea de braț în râu. Au fost cu toţii turbati de furie. Toţi. Da. 
Furioși foc. M-au considerat nerecunoscător. Ceea ce mi s-a 
părut ridicol. S-au iscat atunci o sumedenie de conflicte. 

— Ce fel de conflicte? 

— Conflicte. Închisoare și treburi de genul ăsta. 

— Închisoare? Roger, n-ai fost niciodată întemnițat. Ce tot 
spui? 

— Ba era o adevărată închisoare. Eu voiam să studiez la 
Oxford. Aranjasem totul și în zilele acelea existau facilităţi 
pentru tinerii care... răniţi... înţelegi... existau facilităţi. 

Roger a privit peste capul ei, pe fereastră; ochiul lui, 
îngândurat, își pierduse din energia albastră. 

— Aș fi reușit... 

— Sunt convinsă. 

— Voiam să învăţ cum să-mi pun capul la treabă. Ştiam că 
ăsta era primul lucru pe care trebuia să-l fac înainte de a mă 
ocupa de orice altceva. Nu, mi-au spus ai mei. Fir-ar să fie, aș fi 
trecut examenele la școală. Locul meu mă aștepta de îndată ce 
aveam să mă întorc din război. Și aș fi putut face faţă. 

Helen construia pe masă un cerc de ţigări, fiecare ţigară în 
poziţie verticală, ca un soldat, sprijinită pe capătul cu filtru. 

— Nu, mi-au spus ai mei. Nu ești încă pregătit pentru școală. 
Nu ești pregătit să ai singur grijă de tine. Nu ești pregătit. Când 
o să fii pregătit, o să mai discutăm. Așadar era o închisoare. 

— Nu era o închisoare, a răspuns ea, urmărind cu ochii cercul 
de ţigări. Mi-ai spus singur, te-au dus la un sanatoriu. 


— Cu zăbrele la ferestre, ca nu cumva să mă arunc pe geam. 
Şi tot timpul cu o umbră după mine, care mergea unde 
mergeam și eu și mă urmărea cum citeam, cum mâncam, cum 
dormeam. Nu aveam voie nici să încui ușa de la baie. Gradul de 
confort e lipsit de importanţă, constrângerile sunt lipsite de 
importanţă. O închisoare e o închisoare. 

— Ce le făcuseși? 

— Absolut nimic. Voiau numai să facă din mine un om normal. 
Pregătit. Pregătit pentru societatea lor de oameni politicoși. Fiul 
lor erou. Politicos, erou, fiu. Eroii trebuie să fie recunoscători 
pentru admiraţia trecătoare din ochii celorlalţi. Recunoscători că 
primesc o pensie. Recunoscători pentru măruntele atenţii cu 
care îi gratificăm. Recunoscători că sunt în viaţă. Ei bine, eu nu 
voiam să fiu pregătit sau să mă las pregătit. Așa încât s-au 
gândit că e mai bine să mă închidă undeva. Și îmi repetau 
întruna ce mulţi bani cheltuiau pe mine. 

A zâmbit din nou. Cicatricea de sub peticul de pe ochi i s-a 
pungit din cauza încordării. 

Helen l-a văzut pe dată în perspectiva picturii, în culori 
dezolante, amestecate pe paletă. O linie de lumină pornea de la 
peticul de pe ochi până la falcă. 

— Dar cheltuiau din banii mei. Nu aveau motiv să se plângă. 

— Toate astea au trecut. S-a scurs multă vreme de atunci, i-a 
spus ea cu blândeţe. 

— Nu. Poate că acum, în momentul ăsta, sunt eliberat de 
fantome, dar, Helen, în orice alt moment, fără să mă prevină, se 
înstăpânesc iar pe mintea mea... și pe trupul meu. Durere și 
fantome. Devin din nou întemnițat. 

— Sunt imagini din trecut. Nu mă pricep la genul ăsta de 
conversaţie. Dar acum totul s-a terminat. Nu mai vorbi despre 
coşmaruri. Lasă trecutul în plata Domnului. Uitarea înseamnă 
eliberarea ta. _ 

O vreme, Roger nu a mai scos niciun cuvânt. În colțul ochiului 
și pe gât îi pulsa câte o venă. 

— De ce faci chestia asta cu ţigările? a întrebat-o în cele din 
urmă, cu o voce normală. 

Helen a măturat masa cu mâna și toate ţigările din cerc s-au 
răsturnat. După care a început să le introducă înapoi în pachet. 

— De nervi, a răspuns. Când oamenii îmi vorbesc, mă 
enervez. Am atât de rar ocazia să stau de vorbă cu cineva; mă 


simt dezavantajată. Nu a fost vorba de neatenţie. Te asigur. (A 
râs.) Sufăr și eu de nervi, ca doamna Hasson. Din fericire nu fac 
eczeme, pur și simplu am nervi. 

Roger s-a ridicat brusc în picioare; ca prin minune, tensiunea 
îi pierise de pe faţă. 

— Sus, sus, ridică-te, femeie! Du-te și te îmbracă. Eu mă 
reped la gară să-mi iau mașina și să-i spun o vorbă lui Damian, 
și după aceea mergem să organizăm un picnic la Fântâna 
Diavolului. Tobar na... nu știu mai cum. 


Nu sufla vântul de vest. Stâncile plate erau uscate, suprafaţa 
bălților care le reflectau, netulburată. Prin cioburile de cer 
oglindit în apă se zăreau clar pereţii înclinați ai râpei, năclăiţi, 
văscoși, tapetaţi cu lipitori și smocuri de alge. Sub oglinda apei 
lipăiau moluște și în pietrișul de pe fundul unui smârc se 
înfipsese un clește de crab, lepădat cine știe cum. Helen se 
întreba cum se putea transpune pe pânză misterul reflexiilor 
opacizate de realitatea granitului, a bălăriilor și a scoicilor. 
„Ciudat, își spunea ea, în trecut vedeam doar reflexiile în sine, 
dar niciodată nu am sesizat această dimensiune. Câtă orbire! 
Ochi neexersati.” 

Roger a luat-o de braţ și au mers până la buza râpei 
ţâșnitoare; s-au uitat în golul ei, până la fund. La mare 
depărtare, în beznă, apa a clipocit, a licărit o clipă, s-a liniștit, 
apoi a clipocit din nou. 

— Când o să terminăm barca lui Damian, i-a spus Roger, o să- 
i cerem să ne ducă foarte aproape, ca să vedem intrarea în 
grotă. Trebuie să fie foarte adâncă și acoperită în întregime în 
momentele de flux. Mă întreb de ce i se spune Fântâna 
Diavolului, nu-i deloc o fântână. 

— Privind-o de aici, seamănă cu o fântână. Pereţii ăștia netezi 
par făcuţi de mâna omului. Numai când o vezi în acţiune îţi dai 
seama ce este. O ţâșnitoare. Ar fi trebuit să se numească 
Ţâșnitoarea Diavolului. Nu? 

Helen s-a aplecat, a luat o piatră și s-a întrebat dacă s-o 
arunce în golul puţului. În cele din urmă a decis să renunţe la 
asemenea gest previzibil și, îndepărtându-se de Roger, a 
înaintat până la muchia stâncilor. Acolo a aruncat piatra în mare 
și a urmărit-o cum dispare. Un pescăruș, interesat o clipă, și-a 
schimbat direcţia zborului, s-a lăsat în jos până aproape de apă 


și pe urmă, fără vreun efort aparent, și-a reluat ruta iniţială. 

— Mă cuprinde ameţeala, a strigat Roger. Când sunt la mare 
înălțime simt întotdeauna tentaţia să sar în gol. 

Helen s-a apropiat de el. 

— Ar fi o moarte senzațţională. Se spune că atunci când te 
arunci de sus devii pe dată inconștient, așa că nu simţi șocul 
prăbușirii. Pur și simplu zbori afară din viaţă. Asta m-ar tenta. 

— E o zi prea frumoasă pentru asemenea gânduri, i-a răspuns 
Helen, cercetând cu privirea stâncile plate. Crezi că rocile astea 
sunt neolitice? 

— Habar n-am ce ar putea fi. 

— Provenind din epoca de piatră târzie. Așa spune dicţionarul. 
Nu mi-e de mare ajutor. Le-am pictat și mă întrebam dacă le pot 
numi neolitice sau nu. De obicei, Dicţionarul Oxford e mai 
folositor. 

— Probabil că e destul de folositor dacă te-a informat asupra 
diferenţelor dintre epoca de piatră târzie, cea timpurie, epoca 
de bronz și era glaciară. Dacă-ţi face plăcere, o să folosesc 
termenul neolitic. 

— Mai bine nu. Unii moșneguţi geologi s-ar simţi îndreptăţiţi 
să protesteze. 

Helen s-a aplecat din nou și a vânturat cu mâna apa dintr-o 
mică baltă. 

— Helen, vrei să te măriţi cu mine? 

„Oh, fir-ar să fie!” și-a spus, îndreptându-și spinarea și 
scuturând picăturile de pe degete. Petele ude s-au uscat imediat 
pe suprafaţa stâncilor, lăsându-le la fel de imaculate. 

— Helen! 

Se oprise chiar în spatele ei. 

Helen a devenit subit conștientă de cântecul unei ciocârilii 
care spirala deasupra capului ei, și și-a înălțat privirea încercând 
să surprindă mișcările păsării. Roger i-a repetat din nou numele 
ca un prim-plan al trilului îndepărtat. 

— Nu! i-a răspuns ea. 

— Ai auzit ce te-am întrebat? 

— Da. 

S-a întors și s-a uitat la el. 

— Îţi mulţumesc. Da, am auzit. Îţi mulţumesc foarte mult, dar 
răspunsul e nu. 

— De ce nu? 


Helen a râs ușor. 

— Bărbaţii întreabă întotdeauna „de ce nu?”. 

— Vreau să spun, din cauză că arăt așa... ca fizic? De asta? 

— Nu. 

— Te iubesc, Helen. Niciodată n-aș fi crezut că o să mă aflu în 
asemenea postură. Niciodată n-aș fi crezut că voi găsi pe cineva 
care... Niciodată n-aș fi crezut că pot iubi pe cineva. Poate că 
am fi fericiţi, Helen. 

Ea și-a înălţat mâna stângă și și-a lipit palma de obrazul lui. 
Ardea de parcă ar fi avut febră. 

— Ce pervers e Dumnezeu să-mi fluture prin faţa ochilor 
perspectiva fericirii în acest moment din viaţa mea! 

O clipă au rămas tăcuţi. Ciocârlia cânta de zor. 

— Nu mă iubești, a rostit el în cele din urmă. 

— Ba da. Te asigur că da. 

Helen a înaintat cu un pas și și-a rezemat capul de pieptul lui. 

— Atunci, ce e? 

— Vreau să fiu propria mea stăpână. 

— lubito, îţi jur, n-o să mă port în felul ăsta. Nu vreau să iau 
nimic din ceea ce ești tu. Vreau să-ţi dăruiesc tot ce-ţi dorești. 
Totul. 

— Ştii bine că nu doresc decât un singur lucru. 

— Ştiu ce vrei să spui... libertatea. Nu-i așa? O să-ţi dau toată 
libertatea. 

— Nu vreau să-mi dai nimic. Vreau doar propriul meu spaţiu. 
Și puţin timp. Nu vreau nimic de la nimeni. Toată bunătatea, 
toată dăruirea de care-mi vorbeşti, tot ce-mi oferi ar putea fi ca 
o închisoare. Îți dai seama! Prefer să te iubesc în afara 
căsătoriei, nu mai am energie pentru un al doilea mariaj, Roger. 
Te rog, încearcă să înţelegi. 

l-a mângâiat obrazul cu degetele și i-a zâmbit. 

— Să știi că i-aș spune același lucru și lui Paul Newman. 

Roger s-a desprins din mâna ei și s-a îndreptat spre stânci, 
către poiana unde era parcată mașina. 

— Bărbat afurisit! a strigat Helen după el, de parc-ar fi ţipat la 
pisică. De ce nu poţi să înţelegi? Credeam că măcar ai să 
înţelegi. Asta-i unul dintre motivele pentru care te iubesc. 
Pentru că... ar trebui... tu... 

Roger s-a îndepărtat. 

Ochii lui Helen erau plini de lacrimi. 


Ciocârlia cânta netulburată. 

Marea, stâncile se deformau și se spărgeau în lacrimile din 
ochii ei. 

„N-am să plâng, și-a spus ea. N-am să plâng după o persoană 
care nu înţelege.” 

Apoi a început să strige: 

Slavă ţie, spirit fericit 
Ce pasăre n-ai fost nicicând 
Căci din ceruri sau din infinit... 

Primejdia se îndepărta. Universul își restabilea echilibrul bizar. 

Păsărea strălucea în lumina soarelui, și rămânea în același loc. 
Inima ti-o picuri zburând 
În artă neîntinată, din suflet izvorând de gând. 

Fâl, fâl! 

„Uite ce înseamnă că am dormit în toţi anii aceia de 
învățământ costisitor. Nu sunt în stare să recit mai mult de 
patru versuri dintr-unul din clasicii omenirii. 

„Bastum. Ignorantă. Gură-cască.” 

S-a așezat pe marginea unei stânci și și-a pipăit buzunarele 
după ţigări. 

„Sau ăsta să fi fost cel de-al cincilea vers?” 

l-a auzit pașii apropiindu-se pe stâncă. 

— Am uitat restul poemului, s-a plâns ea. 

Roger ducea sub braţ un termos și, în mână, pachetul ei de 
țigări. 

— E un soi de aiureală armonioasă. Nu mi-a plăcut niciodată 
Shelley. 

— Keats, vrei să spui. Odă unei ciocârlii. E de Keats, nu? 

Roger s-a așezat lângă ea, greoi, dizgraţios. 

— E de Shelley. Privighetoarea e a lui Keats și ciocârlia e a lui 
Shelley. Îmi pare rău, Helen. Nu vreau să-ţi par insensibil. Uite, 
ţi-am adus otrava... și cafea. 

Helen a luat ţigările și cutia de chibrituri din mâna lui și le-a 
vârât în buzunar. 

Roger și-a plasat termosul între genunchi și a deșurubat 
capacul; l-a pus în mâna ei și l-a umplut cu cafea. Mâna lui 
Helen tremura și lichidul se clătina în pahar, gata să se reverse. 
Și-a aplecat capul până la mâna care ţinea capacul și a sorbit 
puţină cafea. Era neagră, dulce și stropită cu whisky. 


19 Percy B. Shelley, Unei ciocârlii. 


— Ah, ce bună e! 

A mai luat câteva înghiţituri și i-a trecut lui paharul. 

— Cupa dragostei, i-a spus. 

A băut și el, apoi a așezat paharul pe stâncă, alături. l-a luat 
mâna și i-a sărutat-o. 

— Mă gândeam că poate mai alungăm puţin din singurătate. 
Din singurătatea ta și a mea. 

Buzele i se mișcau pe degetele ei. 

Ciocârlia se îndepărtase, abia de i se mai deslușea cântul. 

— Nu, a replicat Helen. Timpul! Poate dacă am fi fost tineri 
am fi avut timp să încercăm. Dar nu cred. Tu gândești că ai tot 
timpul înaintea ta. Un timp de o frumoasă pustietate. Dacă nu 
ești atent, atunci și trecutul va ajunge tot un timp pustiu și nu-ţi 
va mai rămâne nimic în care să te recunoști. Așa s-a întâmplat 
cu mine, sau pe aproape. Numai un accident brutal a împiedicat 
să se întâmple cu totul. Sau, poate, un miracol brutal. 

Cerul era liniștit. 

— Am atâtea întrebări de pus, Roger. Aș vrea să întreb, să 
întreb, să tot întreb. 

El i-a pasat din nou paharul cu cafea. 

— Mulţumesc. 

A luat o înghiţitură, apoi încă una, după care i-a dat paharul 
înapoi. 

— Asta-i tot, a continuat Helen. E singurul motiv. Şi e legat de 
mine, nu detine. 

Roger s-a uitat în tăcere la paharul din mâna lui. Pistrui 
mărunți îi împestrițau încheietura mâinii. Helen s-a mirat că nu-i 
observase până atunci. 

— În orice caz, căsătoria nu e un leac împotriva singurătăţii. 
Uneori îţi face singurătatea și mai dureroasă. Bănuiesc că numai 
o relaţie strânsă cu Dumnezeu ar fi o soluţie reală. E absurd să 
ne lăsăm potopiţi de melancolie pe o zi atât de frumoasă. 

— Da. 

— Ştii, am putea să ne bucurăm de ceea ce avem. Nimic nu 
ne oprește. Roger, dragul meu, îți mulţumesc mult pentru 
generozitatea ta. Îmi pare rău că nu pot să-ţi răspund cu aceeași 
generozitate. Dar haide să ne bucurăm de ce ni s-a dat. 

Încălţase din nou pantofii aceia rebegiţi și umezeala îi 
pătrunsese la tălpile picioarelor. „Oare niciodată n-o să-ţi vină 
mintea la cap?” Dan avusese întotdeauna dreptate să-i spună 


ce-i spunea. 

— Dar o să-mi dai voie să te duc undeva... doar pentru vreo 
două săptămâni... o vacanţă... ceva de genul ăsta? 

— Da. Aș fi încântată. De îndată ce-mi duc tablourile la Dublin; 
să se astâmpere și furtuna asta. Da. 

În sfârșit a zâmbit și Roger. A băut toată cafeaua din capacul 
termosului și l-a umplut din nou. 

— Mi-a venit ideea asta acum câteva zile, i-a spus, întinzându- 
i paharul. Să plecăm la Florenţa. Doar n-ai să-ţi petreci restul 
zilelor aici, pictând stânci neolitice, fără să fi văzut Florenţa. Mi- 
ar face mare, mare plăcere să fiu cu tine în acest oraș. 

— Ah, da! Ce idee bună! Haide să ne întoarcem acasă, să 
aprind focul și să facem planuri. Imi place să fac planuri. 

Helen s-a ridicat și i-a întins mâna. 

— Să facem și dragoste? 

— Bineînţeles. 

L-a tras în sus. 

— Mi s-au udat picioarele. Mi-e rece. Când te gândești ce 
pantofi italienești superbi o să-mi cumpăr! 

Roger a râs. 

Helen s-a aplecat și a luat termosul și capacul. 

— Să mai bem o cupă a dragostei. 

A dat pe gât o înghiţitură lungă și apoi i-a oferit și lui. Roger a 
golit paharul, pe care ea l-a înșurubat apoi pe gura termosului. 

— Eşti sigur că e de Shelley? 

— Absolut sigur. 


Kilometrii zburau sub rotile mașinii. 

Ca și altă dată, Manus nu vorbea, deși acum era treaz, cu 
ochii larg deschiși, contemplând peisajul prin parbriz. 

Aceeași situaţie, să nu știe dreapta ce face stânga. Se pare că 
Manus organizase de zile întregi operaţiunea. „Dacă aș fi 
semănat cu mama, își spunea Jack, acum aș fi fumat ţigară după 
ţigară.” Din când în când, Manus rupea câte o bucată de 
ciocolată dintr-o tabletă pe care o ţinea în buzunar și și-o îndesa 
în gură. Niciun moment nu i-a oferit și lui Jack. Probabil că avea 
zeci de ciocolate care i se muiau în buzunar. Era de mirare cum 
de nu-i venea să vomite. 

Așteptase în faţa Colegiului de Artă ca Jack să iasă de la 
ultima prelegere și-l urmase, prin Front Square, până la el 


acasă. 

— Așa, i-a spus când l-a văzut lăsându-și cursurile pe masă. 
Acum pornim! 

— Unde? 

— La Donegal. Haide! Te aștept de mai bine de o oră. 

— Diseară trebuie să mă duc la bunica mea. Mă așteaptă. 

— Sun-o! Și mișcă-te mai repede. Băieţii ne așteaptă în spate 
la Maynooth cu materialele încărcate într-un camion. 

— Vrei să spui că... 

— Nu pune întrebări, pentru că n-am să-ţi răspund. Uite bani 
de benzină. 

A scos din buzunar șase hârtii de câte cinci, și i le-a înmânat 
lui Jack. 

— Acum telefonează-i babei și hai să plecăm. 

O jumătate de oră mai târziu, pe drumul care ieșea din 
Dublin, Jack a vorbit: 

— Şi eu ce am de făcut? 

— Să conduci mașina. 

— Nu face pe prostul. Ce trebuie să fac când ajungem acolo? 
Ce va fi acolo? 

— O să vedem când ajungem. S-ar putea să nu ai nimic de 
făcut decât să aștepți în mașină și să mă duci înapoi la Dublin. 

— Totul mi se pare cam vag. 

— Ce vrei să spui? 

Asta a fost momentul când și-a scos prima ciocolată din 
buzunar. Cadbury cu fructe și alune, o masă în sine. A mușcat 
din ea și a aruncat ambalajul pe jos, între picioarele lui. 

— Totul mi se pare făcut la întâmplare. Fără un plan. Gata să 
se descoasă la încheieturi. 

— Când o să vreau să-ţi cunosc părerea o să ţi-o cer. Condu 
mai departe! 

Și-a băgat furios ciocolata în gură. 

Jack a condus mai departe. 

Kilcock, Mullingar, Langford, Karrick-on-Shannon, Boyle, mile 
interminabile de teren plat. 

Din când în când, Manus întorcea capul și se uita în spate, ca 
să se asigure că erau urmaţi de camion. La periferia orașului 
Killucan, Jack s-a oprit la o benzinărie și a urmărit camionul care 
i-a depășit: erau doi oameni în cabină. Jack s-a întrebat ce fel de 
încărcătură or fi având. Manus se îndopa cu ciocolată. Când au 


intrat în oraș, camionul a tras la marginea drumului, apoi și-a 
reluat poziţia în spatele lor. 

Pe măsură ce se întuneca, Manus a căpătat glas: 

— Încetinește! Nu le face greutăţi celor din spate. Nu-i cazul 
ca nătărăii ăia doi să rătăcească drumul. 

Tăcere. 

Jack a început să-și vorbească în sinea lui: „Mă întreb de ce 
fac toate astea. Nu mă aleg cu nicio satisfacţie, nicio glorie... 
doar cu o amorţeală în fund. Ce încerc să fac? Să îndrept o 
nedreptate străveche? Nici chiar așa. Încerc să modific, într-un 
fel, etichetele cu care m-au gratificat: britanic din vest, fătălău, 
burghez? Ţin oare să le arăt, oricine ar fi ei, că inima mea își 
cunoaște locul? Am străbătut cu mașina asta cincizeci de mii de 
mile de dragul Irlandei. M-am ales cu bășici pe cur pentru 
Irlanda și cu o diplomă de laureat pentru bunică-mea, cu puţin 
noroc. Asta-i un curriculum vitae, nu glumă. Misiuni mărunte, 
pentru Irlanda. Dar cum rămâne cu morţii? Cu nefericiţii? Cu cei 
care suferă? Ei bine, nu poţi să faci omletă fără, ha, ha, să 
spargi ouăle. Şi apoi am și eu morţii mei. 

Maică-mea a zăcut singură cuc în toate serile astea. Niciodată 
nu m-a ţinut de mână. Aș putea să conduc organizaţia de un 
milion de ori mai bine decât Manus, cu căile lui lăturalnice și cu 
batoanele lui de ciocolată. Operaţiunea de faţă, de pildă. Nu 
există niciun plan... doar o vagă speranţă s-o scoată la capăt 
cum s-o putea. Să vedem ce o să se întâmple când o veni 
momentul. În afară de englez și de nebuna de maică-mea, 
trebuie să dăm piept și cu Damian. Poate că inventez toate 
dificultăţile astea. Poate că într-adevăr am prea multă 
imaginaţie, așa cum pretinde Manus. Executanţii trebuie să 
vadă numai ce se întâmplă, nu și ce s-ar putea întâmpla. 
Rezumă-te să conduci mașina, Jackson Cuffe, măcar până ai să- 
ţi clarifici mobilurile tale.” 

— Mai ușor! încetinește! Treci încet prin Sligo. Cine te crezi? 
Campion de raliuri? 

Mobilurile! 

„Ar fi oare posibil să creăm o societate în care flecărelile 
impostorilor politici să amuţească o dată pentru totdeauna? Asta 
ar fi «o încheiere cucernic de râvnit», cum spune Shakespeare”. 


2 Hamlet, actul III, scena 1, traducere de Leon Leviţchi și Dan 
Duţescu. 


Pentru așa ceva merită să faci bășici pe fund. 

Dar... Ah, dar, dar, dar, merită oare, ha, ha, să spargi ouăle 
pentru așa ceva? Mă întreb de multe ori de ce evit să folosesc 
cuvântul acela scurt... omor. Mă face să mă simt prost, de asta 
nu-l folosesc. Manus poartă în permanenţă un pistol, Manus nu 
are scrupule. Oare are, într-adevăr, un ideal, sau pur și simplu 
nu are scrupule? 

Poate că străbat Irlanda cu o crisalidă alături de mine. Într-o 
bună zi, asemenea atâtor altor indivizi lipsiţi de scrupule, ar 
putea și el să iasă din stadiul de crisalidă și să se prefacă într-un 
impostor politic cu limba slobodă. Pentru așa ceva nu merită să 
faci bășici pe... 

Oare trebuie, într-adevăr, să fac toate astea ca să-mi 
dovedesc identitatea? 

Sau sunt prea leneș ca să aleg altă cale? 

Dacă tatăl meu n-ar fi fost împușcat și eu n-aş fi primit o sumă 
considerabilă în chip de compensație, n-aş fi avut o mașină ca 
să-l car pe Manus pe interminabi kilometri de tăcere. Şi atunci 
ce-ar fi fost? Ce alte misiuni meschine mi s-ar fi încredinţat? 

Uneori mă ia depresia.” 

— Oprește aici câteva minute. Vreau să mă piş și să schimb o 
vorbă cu băieții. 

Jack a tras la marginea șoselei și a oprit. S-a oprit și camionul, 
la vreo douăzeci de metri în urma lor. 

Manus a coborât din mașină și s-a apropiat de camion. Era o 
noapte foarte rece și un cer smălţuit de stele, un cer uriaș, 
stropit, care atârna deasupra lor. Mâinile lui Jack arătau argintii, 
șoseaua, gardul scund de mărăcini și dealurile, toate erau goale 
și argintii - nu exista niciun loc în care să te ascunzi. Simţea 
mirosul mării, dar nu auzea niciun zgomot, în afară de vocile 
scăzute ale celor trei bărbaţi care își comunicau secrete. 

Jack s-a întors în mașină și a închis portiera cu o bufnitură, ca 
să alunge acea stranietate neplăcută care-l cuprindea uneori în 
tăcerea nopţii. Interiorul mașinii mirosea urât. A deschis 
geamurile, a așteptat să audă pașii lui Manus apropiindu-se și 
atunci a pornit motorul. 

Manus s-a așezat pe locul lui și s-a scotocit după ciocolată. 

— E în ordine, a spus. Vrei și tu o bucăţică? 

l-a întins lui Jack un baton de Kit-Kat. 

— Nu, mulţumesc. 


— Le-am spus băieţilor să ne aștepte douăzeci de minute. In 
caz că omul tău bântuie pe acolo. 

— Şi dacă e acolo? 

Manus a aruncat pe jos hârtia și a început să ronţăie 
ciocolata. 

— Asta-i problema ta. Ai să născocești tu ceva să-l îndepărtezi 
din drum. Dacă se întâmplă așa și dacă suntem văzuţi... sau mai 
bine zis dacă tu ești văzut, va trebui să petreci vreo două zile cu 
maică-ta. Eu o să mă întorc la Dublin cu camionul băieţilor. 

— Şi ce să-i spun mamei? O să fie mirată să mă vadă. 

— Inventezi tu ceva. Mișcă! 

— Eşti convins că ăștia cu camionul n-o să se rătăcească? 

— Dacă se rătăcesc, le iau gâtul. 

La gară nu se vedea nicio lumină și nicio mișcare. Jack a oprit 
mașina și Manus a coborât. 

— E o noapte dată naibii. Poţi să auzi iarba crescând, ba chiar 
s-o și vezi. 

Jack a aprobat din cap. 

— Oricum, du-te să vezi unde e. Dacă-i înăuntru, ne-a văzut 
Dumnezeu. (S-a uitat la ceas.) Dă-ne minimum o jumătate de 
oră... Adică un sfert de oră... nu, o jumătate de oră. Ţine-l de 
vorbă până la zece și jumătate. Ne vedem la Dublin. 

— Și dacă nu-i acolo? 

— Nu intra. Vino înapoi și parchează mașina în faţa ușii. Dacă 
se întoarce între timp, e treaba ta să-l ţii de vorbă. Eu cred că-i 
la casa voastră, în vale. 

A închis portiera și i-a făcut semn lui Jack să pornească în jos. 

Jack a dat din cap și a plecat. 

Helen și Roger zăceau pe canapea, în fața focului, pe 
jumătate beţi de dragoste și de vin. In lumina pâlpâitoare a 
focului, trupurile lor păreau să se crispeze, dar, de fapt, stăteau 
foarte liniștiți, foarte relaxaţi. N-au auzit nimic în afara propriilor 
lor răsuflări și a bătăilor celor două inimi. Nu au auzit zgomot de 
mașină, zăngănit de clanţă, pași în hol. Prima clipă în care au 
fost conștienți de prezenţa lui Jack a fost când acesta a deschis 
ușa camerei și a aprins brusc lumina. 

— Mamă... Isuse Christoase! 

Helen a privit zăpăcită peste speteaza canapelei; i-a trebuit o 
vreme până când mintea ei să înţeleagă ce se întâmplă. 

— Jack! 


S-a ridicat și a început să-și încheie nasturii bluzei. 

— Nu m-ai anunţat că vii. 

S-a aplecat, și-a ridicat fusta de pe jos și și-a tras-o pe ea. 

Roger s-a ridicat la rândul lui, frecându-și ochiul de parcă îl 
durea. 

— Bună, Jack! 

Vocea îi era stăpânită. 

Helen i-a cules pantalonii de pe podea și i-a aruncat peste el. 

— Ar fi trebuit să mă anunțţi că vii. Cred că am consumat tot 
ce era de mâncare în casă. 

— N-am nevoie de mâncare. Am încercat să telefonez, dar n- 
am reușit, a minţit Jack. 

Ea a dat din cap fără să-l creadă. 

— Cred că vreau... - a făcut câţiva pași îndărăt și a ieșit în hol 
- ... vreau doar la baie. 

A dispărut și l-au auzit alergând pe scări. Roger s-a sculat de 
pe canapea și și-a tras pantalonii. 

— Bănuiesc că l-am șocat, a spus Helen. Vai de mine... sper 
că nu l-am înspăimântat. A chicotit: Faţa lui arăta groază. Sper 
că nu face un gest necugetat acolo sus. 

— Nu fi proastă, Helen, o să-și vină în fire și pe urmă o să 
coboare. Ai face bine să-i pregătești o băutură zdravănă. 

Helen bătea cu palma pernele de pe canapea. 

— A fost chiar atât de sordid, a întrebat brusc îngrijorată, sau 
numai caraghios? Cam lipsit de demnitate. 

— Ar fi fost mult mai lipsit de demnitate dacă ar fi sosit cu 
zece minute mai devreme. Un whisky? O să beau și eu un 
whisky. Ca să restabilesc atmosfera degajată. 

— Eu vreau tot vin. 

Jack a revenit în cameră. 

— Whisky? l-a întrebat Roger. 

Jack a dat abrupt din cap și s-a îndreptat spre Helen, care 
stătea în picioare cu spatele la foc. 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Care toate astea? 

— Asta... asta... a arătat cu degetul spre canapea. 

— la-ţi whisky-ul, Jack, dragă. Nu-i nevoie să te montezi în 
halul ăsta. 

— Nu mă montez. 

Roger a venit spre el și i-a pus un pahar de whisky în mână. 


— Sunt numai derutat. Rușinat. Pentru numele lui Dumnezeu, 
aș fi putut veni însoţit de cineva. 

— Dar n-ai venit însoţit și, oricum, dacă m-ai fi anunţat că vii, 
m-aș fi comportat mai cuviincios, i-a spus Helen. 

— Vrei să deschizi tu sticla asta de vin pentru mama ta? Eu nu 
pot folosi tirbușonul. 

— Nu vreau. Mama mea a băut destul. Se vede pe faţa ei. 

— Eşti penibil, i-a replicat Helen, cu răceală. 

— Penibil! Eu sunt cel penibil! Asta-i bună. Știi cât de penibilă 
erai tu? Greţos de penibilă. 

— Jack... 

Helen a întins mâna și i-a atins umărul. El i-a îndepărtat 
mâna, scuturându-se. 

— Nu mă atinge! 

Roger a luat mâna lui Helen în mâna lui. 

— Tinere, va trebui să-ţi învingi greaţa, pentru că mama ta și 
cu mine ne iubim și... 

— lubire... ce înţelegi prin iubire? 

— Regret că nu cunoști înțelesul acestui cuvânt. 

— Nu l-a iubit pe tatăl meu. Cum ar putea să iubească pe unul 
ca tine? Vă faceţi de râs amândoi. 

Helen și-a desprins mâna din mâna lui Roger. 

— lubitule, tu du-te acasă. Jack o să-și recapete stăpânirea de 
sine și după aceea vom avea o discuţie. Vom discuta între patru 
ochi, Jack și cu mine, despre tot ce ne privește. 

Helen i-a zâmbit lui Roger și i-a făcut un semn aprobator din 
cap. 

— Eşti sigură? 

— Categoric. 

l-a înconjurat gâtul cu braţele și l-a sărutat pe gură. 

— Te iubesc. 

El a strâns-o în braţe. 

— Da, a rostit. 

Când a dat să se îndrepte spre ușă, Jack a devenit brusc 
conștient de ceea ce urma să se întâmple. 

— Nu! a strigat el. Nu pleca! 

A dat să iasă după Roger, dar Helen l-a prins de braţ. 

— Îmi pare rău, a strigat, Jack, încercând să scape din 
strânsoare. lartă-mă! Rămâi aici! Să discutăm. 

Roger, din ușă, a ridicat mâna, salutând-o pe Helen. 


— Curaj! a fost tot ce i-a spus. 

— Roger! a strigat Jack. 

Dar Helen l-a prins de umăr și l-a împins pe un fotoliu. 

— Mamă, cheamă-l înapoi! Imi pare rău. A fost o prostie. Te 
rog... 

— Nu fi caraghios, Jack. Dacă ţii să ai o discuţie urâtă, discută 
cu mine. Nu vreau să-l rănești și pe el. 

Jack a îmbrâncit-o cu o furie care a trântit-o jos. A sărit de pe 
fotoliu și a fugit afară. 

— Roger! 

Helen l-a auzit strigând în hol. 

— Roger! 

L-a auzit aproape văitându-se afară, în curte. 

Mașina lui Roger a pornit și, după câteva momente, l-a urmat 
și Jack în mașina lui. Dintr-un motiv inexplicabil pentru ea, Jack 
nu-și mai lua mâna de pe claxon, și Helen a auzit urletul 
claxonului până la mare depărtare. 

S-a ridicat de pe jos. 

„Ce absurzi suntem! și-a spus Helen. Cât de ușor ne lăsăm 
doborâţi de panică! Eu o să fiu calmă, domestică. O să înlătur 
semnele panicii. O să deschid sticla de vin, o să bat pernele, o 
să îndrept covoarele, o să lustruiesc paharele. In curând o să se 
întoarcă amândoi și panica se va fi dizolvat.” 

In clipa aceea a izbucnit prima explozie. Casa s-a zgâlţâit și 
sticla geamurilor a plesnit de sus până jos; cioburi, ţăndări, 
așchii au acoperit podeaua. 


Nu cred că ceva mai are importanţă. 

Ca într-o fugă muzicală, cioburile de sticlă sunt recurente, 
revin întruna, punctându-mi ritmul vieţii. Intervin noi sfârșituri, 
noi începuturi. Fiecare năruire, fiecare sfărâmare ridică vălul de 
pe ochi. Damian mi-a atras atenţia că există un lucru pe care-l 
cunoaștem doar noi doi. Nici poliţia, nici procurorul, judecătorii, 
avocaţii, nici jurnaliștii, nici devoratorii de știri senzaţionale, de 
fapt nimeni nu a știut de prezenţa lui Manus la gară în noaptea 
exploziei. Nu s-a detectat nicio urmă, nicio amprentă a prezenţei 
lui, deși noi știam bine că trebuie să fi fost acolo. Probabil că a 
luat-o la fugă când a auzit claxonul lui Jack. O fi alergat dincolo 
de gară, pe dealuri, departe de șosea, sus printre ierburi, unde 
pasc oile. 

După ce au fost adunate fragmentele și porțiunile disparate, 
și rămășițele omenești împrăștiate printre gardurile vii și 
câmpiile din jur, după identificări, investigaţii și anchete, s-a 
declarat oficial că au murit patru oameni. Doi oameni ale căror 
nume nu le mai ţin eu minte și care se aflaseră în camion când 
s-a produs accidentul, sărmanul Roger, pe jumătate beat de vin 
și de dragoste, și Jack, a cărui mână era încă încleștată pe 
claxon, din clipa când intrase cu mașina lui în spatele mașinii lui 
Roger. 

Morți inutile, așa zicea Roger. 

Jelesc morți inutile. 

Amintirile pe care le păstrez în minte fac parte din ființa mea 
intimă. 

Prin pânzele mele, aparţin lumii. Înregistrez, pentru cei care 
vor să le privească, durerea și bucuria și singurătatea și spaima 
pe care le văd cu ochiul meu lăuntric și cu cel exterior. 

Și toate acele întrebări. 

Dăruite de Dumnezeu. 

Şi niciun răspuns. 

În momentele de amărăciune, îmi face plăcere să mă gândesc 
la Manus alergând pe crestele dealurilor sterpe. Dealuri reci, 
lipsite de adăpost. Îmi place să-l văd cu ochii minţii singur, 
speriat, expus sub lumina crudă a lunii, a stelelor împietrite, 
alergând. 

Alergând. 

Alergând. 


Una dintre cele mai importante voci ale literaturii irlandeze 
actuale, Jennifer Johnston s-a născut în 1930 în Dublin, ca fiică a 
dramaturgului Denis Johnston ţi-a actriţei Shelagh Richards. A 
studiat la Trinity College din Dublin. În anii 70 s-a stabilit lângă 
Derry, și tot atunci a debutat ca scriitoare. Primul ei roman 
publicat a fost The Captains and the Kings (1972) deși The 
Gates (1973) fusese scris înaintea acestuia. Le urmează How 
Many Miles to Babylon? (1974), Shadows on Our Skin (1977), 
acesta din urmă finalist la Booker Prize, The Old Jest, distins cu 
Whitbread Award for Fiction în 1979, și Christmas Tree (1981). 
Bărbatul de la gară (The Railway Station Man, 1984) ţi Fool's 
Sanctuary (1987), ca majoritatea cârţilor lui Jennifer Johnston, 
reflectă preocuparea constantă a autoarei pentru felul în care 
familiile, echilibrul interior și relaţiile afective ale acestora sunt 
distruse de tragediile istoriei. În 1991, vede lumina tiparului 
romanul The Invisible Worm, finalist pe lista Sunday Express 
Book of the Year. Îi urmează The Illusionist (1995), This Is Not a 
Novel (2002), Grace and Truth (2005), Foolish Mortals (2007). 


Romanul Bărbatul de la gară a fost ecranizat în 1992 de 
Michael Whyte, avându-i ca protagoniști pe Julie Christie și 
Donald Sutherland. 

Într-o Irlandă a contrastelor, bucolică și violentă în același 
timp, Roger, erou de război ale cărui cicatrici nu sunt toate 
vizibile, și Helen, pictoriţă a cărei viață părea să se fi oprit în loc, 
descoperă iubirea, speranţa și a doua șansă la fericire. 

„O scriitură elegantă și personaje portretizate subtil, schițate 
pe hârtie de o mână sigură.” 

The Times 

„Jennifer Johnston reușește să creeze, prin tușe discrete, o 
atmosferă plină de tensiune emoţională.” 

Le Monde 

„Jennifer Johnston este una dintre cele mai impresionante voci 
literare de astăzi.” 

Sunday Express 

„Bărbatul de la gară este un roman magistral.” 

Anthony Burgess 


Helen alege și se mute în Knappogue, pe coasta de nord a 
Irlandei, pentru că vrea să picteze, iar Roger, pentru că are o 
pasiune: să renoveze halte dezafectate. lar micuța gară a 
satului parcă e făcută anume pentru el. Helen e singură după ce 
unul dintre numeroasele atentate ce însângerează Irlanda îi 
răpește soțul, care nu a înţeles-o și nu a știut să-i câștige inima. 
Viaţa ei monotonă e întreruptă din când în când de scurtele 
apariţii neliniștitoare ale fiului ei Jack, student la Trinity College. 
Roger este singur și mutilat după ce a luptat în cel mai crud 
război al secolului XX. Amândoi vor să fugă de o viaţă și o lume 
cărora nu le mai văd rostul, întâlnirea lor va fi începutul unui 
lung și uneori dureros proces de reacomodare cu normalitatea - 
atât de bizari pentru ei - a unei relaţii pline de dragoste și 
înţelegere. Însă cei care renunţă la armura indiferenţei devin 
vulnerabili, iar Helen va afla ce înseamnă adevărata singurătate.