Flynn Berry — Sora pierduta

P/I, 
ARA 
Zi Li IA 
Pip, 


Iy; 


7, 


Hi 


BERRY 


CER 


ani 


Pe Eee O anina a uită 


TheNev 


York Tunes Book Review 


i 


ct. CU: 


ua, stofe 


EUa 


FLYNN BERRY 


SORA PIERDUTĂ 


Original: Under the Harrow (2016) 


Traducere din limba engleză: 
LAURENŢIU DULMAN 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
Editura: TREI 
2017 


i Da 


Partea întâi = HUNTERS = 


1 


O femeie din East Riding a fost dată dispărută. Locuia în 
Hedon, aproape de locul în care am crescut noi. Când o să 
afle Rachel de dispariţie, o să creadă că a fost mâna lui. 

Firma pubului Surprise, o navă cu pânze pe o mare 
verde, scârţâie în vânt. Localul se află pe o stradă liniştită 
din Chelsea. După ce am terminat lucrul pe Phene Street, 
am venit aici să iau prânzul şi să beau un pahar de vin alb. 
Lucrez ca asistentă pentru o peisagistă. Specialitatea ei 
sunt pajiştile. Arată de nici nu zici că sunt făcute de mâna 
omului. 

Pe ecranul televizorului, un reporter merge prin parcul 
unde a fost văzută ultima oară femeia dispărută. Poliţiştii 
şi câinii se împrăştie pe dealurile din spatele oraşului. Aş 
putea să-i spun lui Rachel în seara asta despre femeie, însă 
asta ne-ar strica întâlnirea. S-ar putea să nu aibă nicio 
legătură cu ce i s-a întâmplat ei. Şi e posibil ca femeia să 
nu fi păţit nimic. 

Muncitorii care lucrează la casa de peste drum au 
terminat de mâncat, iar acum, cu pungile de hârtie albă 
mototolite la picioare, stau tolăniţi pe trepte, în lumina 
rece a soarelui. Trebuia să fiu deja la gară, să iau trenul 
spre Oxford, dar, cu haina pe mine şi cu fularul la gât, mai 
rămân la bar o vreme, în timp ce un detectiv de la secţia 
din Hull le cere telespectatorilor să anunţe poliţia dacă au 
vreo informaţie despre persoana dispărută. 

Când se trece la ştirea despre furtuna din nord, ies pe 
sub firma care atârnă la intrare şi, la prima intersecţie, 
cotesc pe Royal Hospital Road. Trec pe lângă peluzele 
tunse din Burton Court. Pe lângă o agenţie imobiliară. Pe 
lângă casele însorite din Chelsea şi Kensington. Eu încă 
locuiesc într-un bloc din Kilburn. Casa scării miroase a 
vopsea proaspătă, iar pescăruşii plonjează în balcoane. Şi, 
bineînţeles, n-am grădină. Cizmarul n-are ghete bune etc. 

Pe Sloane Street trec taxiuri negre, ale căror faruri se 
reflectă în vitrine ca nişte globuri de lumină înceţoşate. În 


—4— 


vitrina unei librării e expus un teanc de exemplare dintr-o 
nouă traducere a celor O mie şi una de nopti. 

Una dintre poveştile din carte este despre un magician 
care, ca să rămână tânăr, bea o poţiune făcută dintr-o 
plantă. Problema e că planta cu pricina creşte doar pe 
vârful unui munte, aşa că, în fiecare an, magicianul 
păcăleşte pe câte un tânăr să se caţăre pe munte. „Aruncă- 
mi planta, îi cere magicianul. Apoi am să vin să te cobor de 
pe munte.” Şi tânărul îi aruncă iarba. Nu-mi aduc aminte 
sfârşitul. Poate că asta era tot. Am uitat sfârşitul celor mai 
multe poveşti din carte, cu excepţia celei mai importante, 
anume că Şeherezada scapă cu viaţă. 

Câteva minute cu metroul, apoi ies iarăşi la suprafaţă şi 
urc treptele gării Paddington. Imi iau bilet şi o sticlă de vin 
roşu de la Whistlestop. 

Motoarele trenului zumzăie pe peron. Mi-aş dori ca 
Rachel să se mute la Londra. 

— Dar aşa, n-ar mai trebui să vii aici, îmi spune ea de 
fiecare dată, şi chiar îmi place casa ei - o casă de ţară 
veche, pe vârful unei coline scunde, cu câte un ulm de 
fiecare parte. 

Foşnetul lor în bătaia vântului umple camerele de la 
etaj. Şi lui Rachel îi place să locuiască acolo, singură. 
Acum doi ani, era cât pe ce să se mărite. 

— Am scăpat ca prin minune, obişnuieşte ea să spună. 

În tren, îmi sprijin capul de spetează şi mă uit la 
peisajele de iarnă care se perindă prin faţa ferestrei. In 
vagonul meu sunt doar câţiva navetişti care, fiind vineri, 
au plecat mai devreme de la serviciu. Cerul cenuşiu se 
transformă într-o fâşie violet la orizont. Aici, în afara 
oraşului, e mai frig. Se vede pe feţele celor care aşteaptă 
pe peroanele gărilor. Printr-o crăpătură din partea de jos a 
panoului intră şuierând un firicel de aer. Trenul e o 
capsulă luminată care străbate câmpurile de culoarea 
cărbunelui. 

Doi băieţi în hanorace aleargă pe lângă vagonul în care 
mă aflu, dar, înainte să ajungă în dreptul meu, sar peste un 
zid scund şi se fac nevăzuţi. Trenul intră într-un lăstăriş 


RI = E 


des, care vara face ca lumina să devină verde şi 
pâlpâitoare, ca şi când ai fi sub apă. Acum, lăstărişul şi-a 
pierdut frunzele, aşa că lumina nu se schimbă deloc. Văd 
păsărele odihnindu-se pe crengile năpădite de plante 
agăţătoare. 

Acum câteva săptămâni, Rachel mi-a zis că vrea să ia 
nişte capre să le crească şi că păducelul din fundul grădinii 
ar fi un loc bun de căţărat pentru ele. Deja are un câine, un 
ciobănesc german mare. 

— Şi ce-o să zică Fenno de capre? am întrebat-o eu. 

— O să fie înnebunit de fericire, probabil, mi-a zis ea. 

Mă întreb dacă toate caprele se caţără în copaci, sau 
doar anumite specii. N-am crezut-o pe Rachel până nu mi-a 
arătat poze cu o capră cocoţată pe o creangă de cedru şi 
una cu mai multe capre care se căţăraseră într-un dud alb. 
Dar niciuna dintre poze nu arăta cum se cocoţaseră în 
copac. 

— Cu ajutorul copitelor, Nora, mi-a explicat Rachel, 
chestie care pentru mine n-are niciun sens. 

Pe culoar apare o femeie cu un cărucior şi îmi cumpăr 
un Twix pentru mine şi o ciocolată Aero pentru Rachel. 
Tata zicea că suntem nişte fetiţe lacome. 

— Ai dreptate, îi răspundea Rachel. 

_ Mă uit la câmpurile care mi se perindă prin faţa ochilor. 
În seara asta, am să-i spun despre bursa pentru artişti pe 
care am primit-o de curând şi care începe peste două luni, 
în ianuarie. Douăsprezece săptămâni în Franţa, cu cazare 
asigurată şi o mică sumă de cheltuială. M-am înscris la 
concurs cu o piesă pe care am scris-o în facultate, 
intitulată Mirele tâlhar. E ruşinos că n-am scris nimic mai 
bun de atunci, dar deja nu mai contează, pentru că o să 
scriu ceva nou în Franţa. Rachel o să se bucure pentru 
mine. O să bem ceva ca să sărbătorim. Mai încolo, la cină, 
o să-mi povestească întâmplări de la ea de la serviciu, iar 
eu n-am să-i spun despre femeia dată dispărută în 
Yorkshire. 

Când ajungem la dealurile de cretă, sirena trenului 
scoate un şuier grav şi prelung. Încerc să-mi aduc aminte 


E pa 


ce a zis Rachel că o să gătească. Mi-o imaginez trebăluind 
în bucătărie, trăgând bolul de gresie plin cu castane mai 
aproape de marginea blatului. Cocoş cu vin şi mămăligă, 
parcă aşa a zis. 

li place să gătească, în parte datorită jobului. Zice că 
pacienţii ei vorbesc mereu despre mâncare, pentru că nu 
mai au voie să mănânce ce vor. O întreabă deseori ce 
găteşte, iar ei îi place să le dea un răspuns interesant. 

Acoperişuri cu ţiglă şi hornuri de teracotă se ridică 
peste un zid înalt de cărămidă, care înconjoară un întreg 
sat. Dincolo de zid, se întinde un câmp presărat cu tufe 
uscate şi garduri vii printre care îşi fac loc poteci. La 
marginea câmpului, un bărbat cu pălărie verde are grijă de 
un foc de gunoaie. Frunzele carbonizate se înalţă şi se 
răsucesc pe cerul alburiu, plutind deasupra câmpului. 

Scot din geantă dosarul cu proprietăţi de închiriat din 
Cornwall. În vară, Rachel şi cu mine am închiriat o casă în 
Polperro. Amândouă avem concediu de Crăciun şi plănuim 
să închiriem o casă pentru weekendul ăsta. 

Polperro este aşezat în pliurile unei văi de pe malul 
mării. Casele văruite în alb, cu acoperişuri de ţiglă, sunt 
cuibărite pe versanţii împăduriţi. Între cele două stânci se 
află un port, iar dincolo de dig, un port interior, suficient 
de mare cât să adăpostească vreo zece iahturi mici, cu vile 
şi puburi construite pe chei, chiar lângă apă; la reflux, 
carenele iahturilor coboară în noroiul de pe fundul 
portului. În bucla vestică a văii se află două case vechi 
pătrăţoase - una din cărămidă maro-închis, cealaltă albă. 
Deasupra lor, şirurile de pini-umbrelă se profilează pe cer. 
Dincolo de casele vechi, chiar în vârf, e o casă de pescar 
construită pe versantul stâncos. Casa e făcută din granit, 
aşa că, în zilele ceţoase, abia dacă se mai distinge de 
pietrele din jur. Casa pe care am închiriat-o noi era pe un 
promontoriu aproape de Polperro, la zece minute de mers 
pe jos, pe un drum de-a lungul coastei, şi avea o scară 
privată, cu şaptezeci şi una de trepte săpate în piatră, care 
duceau la plajă. 

M-am îndrăgostit de Cornwall cu pasiune nebună şi cu 


Aia 


gelozie. Aveam douăzeci şi nouă de ani şi tocmai 
descoperisem această regiune, dar era a mea. Lista 
lucrurilor care îmi plăceau la Cornwall era lungă, dar nu 
completă. 

Lista cuprindea casa noastră, bineînţeles, şi oraşul, şi 
Peninsula Şopârlei, şi legenda Regelui Arthur, a cărui 
cetate se afla la câţiva kilometri în susul coastei, la 
Tintagel. Oraşul Mousehole, pronunţat „mouzall”. Daphne 
du Maurier şi Noaptea trecută am visat că am mers din 
nou la Manderley’ - bineînţeles că visai, toată lumea care 
pleca de aici visa că se întoarce. Plimbările văduvelor. 
Fotografiile din puburi care înfăţişau naufragii şi localnici 
în cămăşi lungi şi surtuce maro, care păreau nişte pitici pe 
lângă carenele sfărâmate. 

În fiecare zi, lista trebuia rescrisă. Am adăugat pini- 
umbrelă şi Hanul Crumplehorn. Pateurile cu carne şi 
cartofi şi berea din partea locului. Inotul, atât în larg, cât şi 
în cavernele liniştite, cu apă prelingându-se pe pereţi. Am 
adăugat fiecare clipă petrecută acolo, chiar şi cele în care 
dormeam. 

— Totul e mai frumos aici, am spus eu. 

— Aşa e, a răspuns Rachel. 

— Ce-ţi place cel mai mult în Cornwall? am întrebat-o 
eu, dar ea a oftat. Sau pot să-ţi spun ce-mi place mie cel 
mai mult. 

Insă apoi a zis: 

— Păi, în primul rând, oceanul. 

Cred că ei i-a plăcut acolo chiar mai mult decât mie, şi e 
mai nerăbdătoare decât mine să se întoarcă în Cornwall. 
N-a fost în apele ei în ultima vreme. Pare stresată de 
serviciu şi e mereu obosită. 

La următoarea staţie, controlorul previne pasagerii cu 
privire la posibile întârzieri mâine, din cauza furtunii. 
Excelent, îmi spun în sinea mea, deci o să ningă. 

Traversăm încă un orăşel, în care maşinile deja merg cu 
farurile aprinse - globuri de un galben palid în lumina 
slabă a după-amiezii -, apoi trenul ocoleşte o pădurice de 


1 Prima frază din romanul Rebecca, de Daphne du Maurier (N.t.). 
A «A E 


plopi şi intră în Marlow. 

Rachel nu mă aşteaptă în gară. Nu e ceva neobişnuit. Se 
întâmplă des să stea la spital până târziu. Când ies de pe 
peron, lumina e atât de slabă, încât pare că acoperişurile 
sunt deja acoperite cu zăpadă. Pornesc spre casa ei, 
îndepărtându-mă de orăşel, şi, în scurtă vreme, ajung pe o 
porţiune de drum aflată în câmp deschis, o fâşie îngustă de 
asfalt mărginită de ferme. 

Mă întreb dacă o să-mi iasă în întâmpinare cu Fenno. 
Sticla de vin roşu mi se loveşte de spate. Imi imaginez 
bucătăria lui Rachel. Bolul cu nuci, mămăliga bolborosind 
pe plita electrică. O maşină se apropie de mine şi mă 
retrag pe marginea drumului. Maşina încetineşte, iar 
femeia de la volan mă salută din cap, apoi accelerează. 

luţesc pasul, respiraţia îmi încălzeşte pieptul şi-mi ţin 
mâinile reci strânse pumn adâncite în buzunare. Norii grei 
se înghesuie deasupra mea şi liniştea e atât de adâncă, 
încât îmi ţiuie urechile. 

În cele din urmă, apare casa de pe deal. Urc coasta, cu 
pietrişul scrâşnindu-mi sub tălpi. Maşina ei e parcată în 
faţă, probabil că Rachel tocmai a ajuns acasă. Deschid uşa. 

Inainte să-mi dau seama ce e în neregulă, fac un pas 
înapoi, ca şi când s-ar fi revărsat ceva peste mine. 

Mai întâi văd câinele. Atârnă în lesă la capătul de sus al 
scării. Funia trosneşte, în timp ce câinele se răsuceşte 
uşor. Ştiu că e grav, dar e şi uimitor. „Cum o fi făcut 
asta?”, mă întreb în sinea mea. 

Lesa e înfăşurată în jurul unui stâlp al balustradei. 
Probabil s-a încurcat, iar câinele a căzut şi s-a spânzurat. 
Dar e sânge pe podea şi pe pereti. 

Gâfâi, deşi totul în jurul meu e tăcut şi nemişcat. Trebuie 
să fac imediat ceva, dar nu ştiu ce. N-o strig pe Rachel. 

Urc treptele. E o dâră de sânge pe perete, chiar sub 
umărul meu, ca şi când cineva s-ar fi sprijinit de el în timp 
ce urca scara. Când se termină dâra, pe treapta de 
deasupra ei văd urme de mâini roşii, la fel şi pe treapta 
următoare şi pe palier. 

Pe holul de la etaj, petele devin informe. Nu mai văd 


e o JR 


urme de mâini. Pare că cineva s-a târât sau a fost târât. 
Rămân cu privirea aţintită asupra dârelor, iar după o 
vreme, mă uit în lungul holului. 

Mă aud plângând în timp ce mă târăsc spre ea. Partea 
din faţă a cămăşii ei e neagră şi udă. Li aşez cu grijă capul 
în poala mea. Duc mâna la gâtul ei, încercând să-i simt 
pulsul, apoi îmi cobor urechea spre buzele ei, să-i ascult 
respiraţia. Obrazul mi se atinge de nasul ei şi simt fiori 
reci pe ceafă. Îi suflu aer în gură şi o apăs cu palma pe 
piept, dar mă opresc. S-ar putea să-i fac mai mult rău. 

Îmi lipesc fruntea de acea lui Rachel şi holul se întunecă. 
Aerul pe care îl expir îi mângâie faţa şi părul. Pereţii 
holului par să se strângă. 

N-am niciodată semnal la telefon în casa ei. Trebuie să 
ies afară ca să chem o ambulanţă. Nu-mi vine s-o las 
singură, dar cobor treptele împleticindu-mă şi ies pe uşă. 

După ce închid telefonul, nu-mi mai amintesc ce am zis. 
În jur nu se vede nimeni, doar casele vecinilor şi dealurile 
din spatele lor, iar în liniştea zumzăitoare mi se pare că 
aud marea. Cerul se învolburează deasupra mea. Ridic 
privirea. Îmi iau capul în mâini. Urechile îmi ţiuie ca şi 
când cineva ar ţipa foarte tare. 

Aştept ca Rachel să apară în prag. Nedumerită şi 
obosită, cu ochii aţintiţi asupra mea. Aştept să-i aud tălpile 
pe trepte, dar după câteva clipe răsună o sirenă. 

Trebuie să coboare înainte să ajungă ambulanţa. Totul 
se va termina când o va vedea şi altcineva zăcând pe 
podea. Sirena se aude mai tare şi simt cum mi se mişcă 
buzele, ca şi când aş zâmbi. Mă uit la uşă, sperând că ea o 
să iasă. 

În cele din urmă, apare ambulanţa, gonind pe drumul 
dintre ferme. Intră pe aleea de acces, împroşcând cu 
pietriş, iar când uşa se deschide şi paramedicii dau fuga 
spre mine, nu pot să spun nimic. Primul paramedic intră în 
casă, iar al doilea mă întreabă dacă sunt rănită. Cobor 
privirea şi văd că am cămaşa pătată de sânge. Văzând că 
nu răspund, începe să mă examineze. 

Mă îndepărtez de el şi o iau la fugă pe trepte, în urma 


210) 


primului paramedic - o femeie. Faţa lui Rachel e întoarsă 
spre tavan, părul îi e răsfirat pe podea, iar mâinile, întinse 
pe lângă corp. li văd picioarele încălţate cu şosete groase 
de lână. Imi vine să-l ocolesc pe paramedic şi să strâng în 
braţe picioarele lui Rachel. 

Paramedicul îmi arată un loc de pe gâtul lui Rachel, apoi 
atinge acelaşi loc de pe propriul gât, chiar sub mandibulă. 
N-o pot auzi din pricina zgomotelor pe care le scot. Mă 
ajută să cobor treptele. Deschide uşile din spate ale 
ambulanţei şi mă aşază pe marginea ei, acoperindu-mi 
umerii cu o folie termoizolatoare. Umezeala de pe cămaşa 
mea se răceşte, lipindu-mi materialul de burtă. Dinţii îmi 
clănţăne.  Paramedicul porneşte o aerotermă şi din 
ambulanţă se revarsă un val de căldură, învăluindu-mi 
spatele şi împrăştiind abur în aerul rece. 

În scurtă vreme, ajung şi maşini de poliţie, iar ofiţerii în 
uniforme negre se apropie de peluza din faţa casei. Imi 
plimb privirea de la unul la altul. Din staţia unuia se aud 
pârâituri. Aştept ca unul dintre ei să zâmbească şi să-mi 
spună că a fost o farsă. Un ofiţer înfige un ţăruş în pământ 
şi întinde bandă reflectorizantă în faţa uşii de la intrare, 
banda legănându-se uşor în urma lui. 

Marginile câmpului meu vizual se înceţoşează, apoi 
dispar complet. Sunt atât de obosită! Încerc să-i urmăresc 
pe poliţişti, ca să-i pot povesti lui Rachel cum s-au 
desfăşurat lucrurile. 

Cerul pare să spumege, coborând spre noi precum 
creasta unui val nevăzut. „Cine ţi-a făcut asta? mă întreb în 
sinea mea. Dar nu asta contează, ce contează e ca tu să te 
întorci.” La casa de peste drum, magazia fără uşi folosită 
pe post de garaj e goală. Acolo locuieşte un profesor de la 
Oxford. „Fermierul gentleman”, aşa l-a poreclit Rachel. 
Dincolo de casa profesorului, şirul de dealuri seamănă cu 
faţa verticală a unei stânci, cu poteci abrupte săpate în 
piatră. Mă uit ţintă la dealuri până am impresia că se 
desprind şi o iau din loc, apropiindu-se de mine. 

Poliţiştii nu intră în casă. Aşteaptă pe cineva. Ofiţerul 
care a întins banda rămâne de pază lângă uşa de la 


cj je 


intrare. În padocul de lângă casa profesorului, o femeie se 
plimbă cu calul. Cabana ei se află în spatele padocului, 
aproape de poalele dealului. Calul şi femeia galopează într- 
un cerc mare sub cerul tot mai ameninţător. 

Femeia se apleacă în faţă, împotriva vântului, şi mă 
întreb dacă ne poate vedea. Casa, ambulanta, poliţiştii de 
pe peluză. 

Dinspre drumul de acces se aude o portieră trântită, un 
bărbat şi o femeie păşesc pe pietriş. Toată lumea se uită la 
cei doi, care urcă dealul spre noi, cu mâinile în buzunare. 
Amândoi poartă pardesiuri cafenii, cu poalele fluturând în 
vânt. Cei doi se uită la casă, apoi femeia îşi mută privirea 
spre mine. Mă uit în ochii ei, stând nemişcată în bătaia 
vântului rece. Femeia ridică banda reflectorizantă şi intră 
în casă. Închid ochii. Aud paşi apropiindu-se pe pietriş. 
Bărbatul se lasă pe vine lângă mine. Aşteaptă. 

Culorile mai zăbovesc câteva clipe în spatele pleoapelor 
închise. Imediat o să se facă totul negru şi am să aud ulmii 
foşnind deasupra capului. Îmi închipui că intru în bucătărie 
şi văd vesela noastră în chiuvetă şi pe plita electrică. 
Rămăşiţele de mămăligă uscate pe fundul oalei. Pe bufet, 
cojile castanelor pe care le-am decojit frigându-ne 
degetele. 

Dacă merg în camera ei, o să văd pe duşumele umbrele 
proiectate de ulmul dinspre miazăzi. Câinele adormit, 
întins sub pat, aproape de Rachel, ca să-l poată mângâia 
întinzând mâna peste marginea saltelei. Şi Rachel, 
adormită. 

Deschid ochii. 


2-4 Di 


2 


Bărbatul care s-a lăsat pe vine lângă mine mă salută. Cu 
o mână îşi ţine cravata lipită de piept. În spatele lui, vântul 
culcă iarba de pe deal. 

— Bună, Nora, îmi spune, iar eu mă întreb dacă ne-am 
mai întâlnit vreodată până acum. 

Nu-mi aduc aminte să fi spus cuiva cum mă cheamă. 
Probabil că o cunoaşte pe Rachel. Are o faţă mare şi 
colţuroasă şi pleoapele lăsate. Incerc să mi-l amintesc de la 
un eveniment din orăşel, de la vreun foc de tabără sau de 
la dineul la care se strâng bani pentru pompieri. 

— Inspector detectiv Moretti. Sunt de la secţia din 
Abingdon. 

Simt un şoc puternic. N-o cunoaşte pe sora mea, pentru 
că în Marlow nu există detectivi specializaţi în omoruri. 
Dacă vrei să faci o plângere mai serioasă, probabil că 
trebuie să te duci până la Oxford sau Abingdon. 

Pornim împreună spre maşina lui, în timp ce două femei 
în salopete albe de criminalişti se îndreaptă spre casă. 

Maşina porneşte şi simt că nu pot să respir. Mă uit la 
şirul de platani care se perindă prin faţa geamului. Aş 
putea crede că e un vis, dar nu e. Bărbatul care conduce 
lângă mine e real, la fel ca umezeala care îmi lipeşte 
cămaşa de abdomen, la fel ca gândurile care mi se 
învălmăşesc în cap. 

Aş vrea ca socul să dureze mai mult, dar durerea e deja 
aici, s-a prăvălit ca o ghilotină atunci când paramedicul a 
pus degetul pe gâtul lui Rachel. Mă tot gândesc că nu-mi 
voi mai vedea sora niciodată. În timp ce mergem cu maşina 
prin Marlow, îmi dau seama că vorbesc cu mine însămi în 
capul meu. Nu mai e nimeni înăuntru. De obicei, când am 
senzaţia ciudată că mă uit la mine însămi în timp ce 
gândesc, îmi exprim gândurile sub forma unor lucruri pe 
care i le spun lui Rachel. 

Mă crispez pe scaun. Maşinile trec pe lângă noi pe 
autostradă. Mă întreb dacă detectivul conduce întotdeauna 


2 ey 


atât de încet sau numai când are pe cineva în maşină. Îmi 
dau seama că nu m-am uitat la indicatoare, aşa că nu ştiu 
unde mergem. O parte din mine speră să mă ducă pe un 
câmp întunecat şi umed, departe de luminile oraşului. Ar fi 
simetric. Una dintre surori asasinată, apoi şi cealaltă, totul 
în decurs de câteva ore. 

Detectivul a făcut-o. Apoi a ocolit casa şi a venit pe 
drum, după care m-a convins să plec cu el în timp ce toată 
lumea era atentă în altă parte. Nu-mi trebuie mult să mă 
conving că aşa este. Frica e deja aici şi încearcă să iasă la 
suprafaţă. lau un pix din geantă şi îl ţin strâns în mână, 
ascunzându-i vârful sub coapsă. 

Mă aştept să încetinească în dreptul uneia dintre ieşirile 
de pe autostradă, spre o fabrică abandonată sau o livadă. 
Autostrada e mărginită de locuri pustii, aşa că tipul are 
multe opţiuni. Mă pregătesc să-i înfig pixul în ochi, apoi 
am să dau fuga înapoi acasă la Rachel. Pe care am s-o 
găsesc stând în living. O să ridice privirea încruntată şi o 
să mă întrebe: „Ai reuşit?” 

Dar în scurtă vreme apare indicatorul pentru Abingdon. 
Detectivul iese de pe autostradă, iar la capătul străzii 
opreşte la semafor. Are o faţă inexpresivă şi se uită prin 
parbriz, aşteptând să se facă verde. 

— Cine a omorât-o? întreb eu. 

Nu se uită la mine. În maşină se aude ticăitul lămpii de 
semnalizare. 

— Încă nu ştim, spune el, apoi semaforul se face verde şi 
detectivul bagă maşina în viteză. 

La intrarea în clădirea poliţiei, în vârful unui stâlp, e un 
cub luminos rotativ pe care scrie: „Poliţia Valea Tamisei”. 

La etaj, într-un birou open-space, un bărbat blond, în 
costum negru - sacoul atârnându-i pe umeri - stă în faţa 
unei table albe. Când ne aude intrând, se îndepărtează de 
tablă, pe care tocmai a lipit o poză cu Rachel. 

Scot un geamăt înăbuşit. E fotografia de pe site-ul 
spitalului: faţa ei ovală încadrată de păr negru. Chipul ei 
îmi este atât de familiar, încât e ca şi când m-aş uita la 
mine însămi. Are un ten mai deschis decât mine şi oase 


faciale mai pronunţate. 

Eu pot trece neobservată într-o cameră, ea nu. 
Amândouă avem pomeţi înalţi, dar ai ei ies în afară ca nişte 
butoane. În fotografie, zâmbeşte cu gura închisă, cu buzele 
uşor strânse. 

În biroul de interogatoriu, Moretti ia loc în faţa mea, 
descheindu-şi cu o mână nasturele de la sacou. 

— Eşti obosită? mă întreabă el. 

— Da. 

— Din cauza şocului. 

Încuviinţez din cap. E ciudat că sunt atât de obosită şi, 
în acelaşi timp, atât de speriată, ca şi când corpul meu ar fi 
adormit, dar ar primi şocuri electrice. 

— Vrei să-ţi aduc ceva? întreabă el. 

Nu ştiu la ce se referă, iar când vede că nu răspund, îmi 
aduce un ceai, de care nu mă ating. Imi întinde un hanorac 
bleumarin şi nişte pantaloni de trening. 

— Dacă vrei să te schimbi. 

— Nu, mulţumesc. 

Câteva minute, vorbeşte despre nimicuri. Are o cabană 
la Whitstable. Îmi spune că e frumos la reflux. Mă 
nelinişteşte, deşi îmi vorbeşte despre mare. 

Îmi cere să-i spun ce am văzut când am intrat în casă. 
Îmi aud limba ridicându-se cu un plescăit înainte de fiecare 
răspuns. Moretti se freacă la ceafă, greutatea palmei 
aplecându-i capul. 

— Locuieşti cu ea? 

— Nu, locuiesc la Londra. 

— E ceva obişnuit să vii la ea vinerea după-amiaza? 

— Da. O vizitez des. 

— Când ai vorbit ultima oară cu ea? 

— Aseară, în jur de ora zece. 

Cerul s-a întunecat şi se văd dreptunghiurile de lumină 
gălbuie ale clădirii de peste drum. 

— Şi ce impresie ţi-a lăsat? 

— Era ca de obicei. 

Peste umărul detectivului, unul dintre dreptunghiurile 
de lumină se stinge. Mă întreb dacă se gândeşte că eu am 


25 


făcut-o. Dar pare puţin probabil, aşa că temerea mea se 
stinge repede, ca o explozie submarină a cărei undă de şoc 
abia ajunge la suprafaţă. O clipă, mi-aş dori să fiu victima 
unei înscenări. Dacă ar fi aşa, acum aş simţi altceva - 
îngrijorare, indignare, dorinţa de a se face dreptate. Nu ce 
simt în clipa asta. Adică nimic. Mă simt ca şi când m-aş fi 
trezit pe un câmp fără să-mi aduc aminte cum am ajuns 
acolo. 

— Cât o să dureze? întreb eu. 

— Ce anume? 

— Şocul. 

— Depinde. Poate câteva zile. 

Într-un birou de peste drum, o femeie de serviciu trage 
după ea cablul aspiratorului şi dă scaunele la o parte din 
calea ei. 

— Îmi pare rău, spune el. Ştiu că ai vrea să mergi acasă. 
Ai simţit cumva că pe Rachel o apăsa ceva în ultima 
vreme? 

— Nu. Poate serviciul, un pic. 

— E cineva care ar fi putut să-i vrea răul? 

— Nu. 

— Dacă s-ar fi simţit ameninţată, ţi-ar fi spus? 

— Da. 

Mi se pare incredibil ce s-a întâmplat. Îmi pot imagina 
foarte bine că totul s-ar fi terminat altfel. Mi-o pot închipui 
pe Rachel plină de sânge, stând pe scaunul pe care stau eu 
acum şi explicându-i cu răbdare inspectorului cum l-a 
omorât pe bărbatul care a atacat-o. 

— A durat mult? întreb eu. 

— Nu ştiu, spune el, iar eu plec capul, simțind că iarăşi 
îmi ţiuie urechile. 

Pe uşă intră femeia care a venit cu el la casa lui Rachel. 
Are o faţă cărnoasă şi catifelată, iar părul îi e prins în coc. 

— Alistair, vino să vorbim un pic. 

Când se întoarce, Moretti mă întreabă: 

— Rachel avea un iubit? 

— Nu. 

Îmi cere să scriu pe o foaie numele bărbaţilor cu care s-a 


— 16 — 


întâlnit în ultimul an. Scriu citeţ fiecare nume, începând cu 
cel mai recent şi terminând cu primul ei iubit, pe care l-a 
avut acum şaisprezece ani în Snaith, unde am crescut 
împreună. După ce termin lista, rămân pe scaun cu mâinile 
crispate pe masa din faţa mea, iar Moretti ia foaia şi, 
aplecându-şi capul mare şi pătrăţos, o citeşte în picioare 
lângă uşă. Mă uit la el să văd dacă recunoaşte vreun nume 
din alte cazuri, dar expresia nu i se schimbă deloc. 

— Primul nume, spun eu. Stephen Bailey. Au fost la un 
pas să se căsătorească acum doi ani. Încă se mai vedea cu 
el din când în când. Locuieşte în West Bay, Dorset. 

— A fost vreodată violent cu ea? 

— Nu. 

Moretti dă din cap. Dar Stephen tot va fi prima persoană 
pe care o vor investiga. Detectivul iese din cameră şi se 
întoarce fără foaie. Îmi aduc aminte de pubul unde am luat 
prânzul şi de femeia dată dispărută în Yorkshire. 

— Ar mai fi ceva, spun eu. Rachel a fost atacată când 
avea şaptesprezece ani. 

— Atacată? 

— Da. Încadrarea ar fi fost de vătămare corporală gravă. 

— ÎI cunoştea pe atacator? 

— Nu. 

— A fost arestat cineva? 

— Nu. Poliţia n-a crezut-o. 

Ar fi fost dispuşi să creadă că fusese atacată, dar nu aşa 
cum a descris ea. Poliţiştii bănuiau că încercase să fure 
ceva sau să ofere servicii sexuale cuiva şi fusese alungată 
în mod violent. Erau rămăşiţe ale unei generaţii vechi de 
poliţişti şi tot ce voiau să afle era cât băuse şi de ce nu 
tipase după ajutor. 

— S-a întâmplat în Snaith, Yorkshire. Nu ştiu dacă mai 
au dosarul la arhivă. Au trecut cincisprezece ani de atunci. 

Moretti îmi mulţumeşte. 

— Avem nevoie să rămâi în zonă. Ai unde să dormi în 
noaptea asta? mă întreabă el. 

— Acasă la Rachel. 

— Nu poţi să rămâi acolo. Ai pe cineva care ar putea 


RES da 


veni să te ia? 

Sunt atât de obosită! Nu vreau să explic nimănui ce s-a 
întâmplat sau să aştept la secţie pe cineva de la Londra. 
Când se încheie interogatoriul, un ofiţer mă conduce la 
singurul hotel din Marlow. 

Sper să facem accident. Un camion plin cu bare de 
metal merge în faţa noastră pe Abingdon Road şi îmi 
imaginez cum se rup benzile sintetice cu care sunt legate: 
barele se răstoarnă şi dansează pe stradă, iar una dintre 
ele mă pironeşte de scaun. 

Strada principală din Marlow e curbată ca o seceră; la 
un capăt al ei e parcul, iar la celălalt, gara. Hotelul 
Hunters se află chiar lângă gară. E o clădire rectangulară, 
din piatră crem, cu obloane negre. Când ofiţerul mă lasă în 
faţa hotelului, cei câţiva oameni de pe peronul gării se 
întorc şi se uită la maşina de poliţie. _ 

După ce mă cazez la Hunters, încui uşa şi pun lanţul. Îmi 
plimb mâna pe peretele tapetat şi îmi ţin respiraţia. Mi-aş 
dori să aud vocea unei femei din camera alăturată - poate 
o mamă care stă de vorbă cu fiica ei, în timp ce se 
pregătesc de culcare. Nu se aude nimic prin perete. 
Probabil că toată lumea doarme. 

Sting lumina şi mă ghemuiesc sub pătură. Ştiu că ce se 
întâmplă e real, dar tot mă aştept ca Rachel să mă sune. 


SERE = pi 


3 


Când mă trezesc, îmi amintesc că astăzi ar fi trebuit să 
mergem la Broadwell să mâncăm clătite cu afine şi să 
vizităm muzeul. Sunt furioasă că ne-au fost stricate 
planurile. 

La jumătatea distanţei dintre pat şi baie, simt că mi se 
înmoaie genunchii. Mă prăbuşesc pe podea, dar mă simt 
de parcă m-ar fi trântit cineva. Văd câinele rotindu-se în 
lesă. Rachel zace pe podea. Pe trepte sunt urme de palme 
însângerate. Balustrada are trei stâlpi curaţi şi unul 
murdar, de care e legată lesa câinelui. 


Nu ştiu de cât timp stau întinsă pe podea. În cele din 
urmă, hotărăsc să mă spăl. Nu pot să fac duş, de teamă să 
nu simt mirosul ei în păr. Aşa că mă dezbrac şi îmi şterg 
corpul cu un prosop umed, care se colorează în roz şi 
maro. 

Mă îmbrac, îmi pun hainele de ieri într-o pungă de 
plastic şi le duc la tomberonul din spatele hotelului. Mă 
simt ciudat, ca şi când m-aş descotorosi de nişte dovezi, 
dar poliţia nu mi-a cerut să le păstrez. Ar fi trebuit să mă 
sfătuiască mai cu atenţie. În holul hotelului, trec pe lângă 
un tablou care înfăţişează o vânătoare de vulpi, cu câţiva 
călăreţi îmbrăcaţi în roşu ascunşi printre copaci. 

În timp ce urc treptele, mă sună Moretti să-mi spună că 
vrea să mai stea de vorbă cu mine. 

— Dau o declaraţie de presă într-o oră, îmi spune el. Dar 
n-o să zic nimic despre câine. 

— De ce nu? 

— Lumea face o fixaţie pentru detalii de genul ăsta. N- 
am cum să te pregătesc pentru ce o să urmeze, dacă acest 
caz o să devină un subiect naţional. Nu te putem împiedica 
să stai de vorbă cu presa, dar te asigur că asta n-o să ne 
ajute deloc. O să ne stea în cale, iar când o să se 
plictisească de anchetă, o să caute detaliile care o fac pe 
Rachel interesantă. 


za 190 


— Şi ce ar putea-o face interesantă? 

— Lucrurile cele mai urâte despre ea. 

La ora cinci, o să vină un ofiţer să mă ia de la Hunters. 
Hotărăsc să rămân în cameră. Am de aşteptat şase ore şi 
mă întreb dacă o să rezist până atunci. 


Câteva ore mai târziu, se aud ciocănituri în uşă. 

— Am primit plângeri de la ceilalţi oaspeţi ai hotelului, 
îmi spune administratoarea hotelului. 

În spatele ei, luminile de pe hol sunt aprinse. Poartă un 
fular ecosez verde cu albastru, iar mie îmi vine să-i spun că 
am trăit o vreme în Scoţia. Sora mea venea să mă viziteze 
acolo. 

— li deranjează gălăgia. 

— Îmi pare rău, spun eu, sprijinindu-mă de tocul uşii. 

Azi n-am mâncat şi n-am băut nimic. Mâncarea o să fie o 
problemă. : 

— Anunţă-mă dacă ai nevoie de ceva, spune ea. Imi pare 
atât de rău! A fost o perioadă dificilă. Mai întâi Callum, iar 
acum sora ta. 

— Callum? 

— Un tânăr din oraş. A murit într-un accident pe Bristol 
Road. Avea doar douăzeci şi şapte de ani. 

Îmi amintesc. Rachel a fost una dintre asistentele care s- 
a ocupat de el. Mă gândesc dacă să-i spun ce mi-a povestit 
Rachel despre el, dar hotărăsc că nu e cazul. 


La ora cinci, vine ofiţerul şi pornim spre Abingdon. În 
camera de interogatoriu, Moretti îmi spune: 

— N-am reuşit să dăm de tatăl tău. Ţii legătura cu el? 

— Nu. 

— Rachel păstra legătura cu el? 

— Nu. 

Conductele de încălzire trosnesc în tavan. Afară, cerul e 
acoperit de nori întunecaţi. În Lancashire şi Cumbria deja 
ninge. Detectivul n-a întrebat de mama. Probabil, a aflat că 
a murit cu mult timp în urmă, la puţin timp după ce m-a 
născut pe mine. 


PESE a să 


— Când ai vorbit ultima oară cu tatăl tău? 

— Acum trei ani. 

— Are antecedente violente? 

— Nu, spun eu, deşi nu ştiu dacă e întru totul adevărat. 
În plus, e plăpând. Rachel era mult mai puternică decât el. 
Trebuie să-l înştiinţaţi de moartea ei? 

— Da. 

O să le fie greu să dea de el. A încetat să-şi mai încaseze 
ajutorul social după ce a devenit suspicios faţă de guvern. 
Acum câteva luni, Rachel a primit de la el o vedere în care 
îi scria că e în Blackpool, dar hotărăsc să nu-i spun 
detectivului. 

— Aţi apucat să vorbiţi cu Stephen? întreb eu. 

— A fost toată ziua la restaurantul lui. 

Mă simt uşurată şi mi-e un pic ruşine că l-am suspectat. 
O adora pe Rachel. 

— Ce maşină are tatăl tău? întreabă Moretti. 

— Nu mai conduce, răspund eu, apoi îi explic. 

Tata e alcoolic, deşi cuvântul ăsta mi s-a părut 
întotdeauna cam elegant pentru el. Cred că Moretti a aflat 
deja câte ceva despre el. Are cazier. Tulburarea ordinii 
publice, încălcarea proprietăţii private, spargere. 

Un ofiţer bate la uşă, iar Moretti se scuză şi iese. Mă uit 
pe geam în biroul open-space. Unul dintre detectivi ronţăie 
cartofi prăjiţi, dintr-o pungă de hârtie dublată cu folie de 
aluminiu, iar în aer se simte miros de oţet. 

Mi-aş dori ca Fenno să fie aici, să stea aşezat lângă 
scaunul meu. Aş vrea să-mi pot aşeza mâna pe creştetul lui 
cu părul moale. La ultima vizită, i-am făcut baie, 
acoperindu-i ochii cu palma în timp ce îl clăteam pe cap. 
Când l-am înfăşurat într-un prosop, s-a sprijinit de mine şi 
am rămas aşa multă vreme, umezeala lui caldă 
impregnându-mi-se în tricou. 

Moretti se întoarce. 

— Avem nevoie să ne spui dacă a apărut ceva neobişnuit 
în rutina lui Rachel. Fie şi o mică schimbare a traseului 
spre serviciu. Dacă şi-a făcut prieteni noi sau s-a apucat de 
o nouă activitate. 


az De 


— Nu ştiu. Mi-a zis că ar vrea să meargă pe timpul iernii 
la o sală de fitness din Oxford, să înoate, dar încă nu-şi 
făcuse abonament. 

— Altceva? Vreo schimbare la spital? 

— Nu. 

— [i plăcea slujba ei? 

— Da, în mare parte. 

A avut o perioadă dificilă la începutul carierei, când îşi 
făcea masterul şi deja lucra ca asistentă. Mi-a povestit că 
se întorcea acasă cu bicicleta şi că şi-ar fi dorit să dea 
cineva cu maşina peste ea, pentru ca astfel să-şi poată lua 
o pauză. 

— Îmi zicea că era o slujbă dificilă, dar îi plăcea. 

Moretti se uită cu atenţie la mine şi mă întreb dacă îi 
pun cumva răbdarea la încercare. În curând, interogatoriul 
se va încheia şi va trebui să plec. Nu vreau să mă gândesc 
la ce o să fac după aceea. 

— Vrei un ceai? întreabă el, iar eu dau din cap în semn 
că da. 

În timp ce pregăteşte ceai pentru amândoi, încerc să mă 
gândesc ce aş putea să-i mai spun. Nu-mi amintesc ca ea 
să-şi fi schimbat în vreun fel obiceiurile. Mă uit pe broşura 
scoasă de Asociaţia pentru Sprijinirea Victimelor: „Viaţa se 
poate destrăma după o crimă. Lucrurile simple, precum 
plata facturilor sau răspunsul la telefon, pot deveni 
dificile.” 

Aş vrea să-l întreb pe Moretti ce face în Whitstable şi cât 
de des merge acolo. Pentru ca apoi să-i povestesc lui 
Rachel, pentru că sigur ar interesa-o. Ne bem ceaiul în 
linişte. 

— Duminică, Rachel mi-a zis că urma să cunoască un tip 
pe nume Martin. 

Moretti se întoarce spre mine: 

— Şi unde s-au dus? 

— Nu mi-a zis. Urma să se vadă cu el seara, deci cred că 
s-au dus să ia cina undeva. Am întrebat-o dacă era o 
întâlnire romantică, dar a zis că nu. Era un prieten de la 
spital. 


— Numele lui de familie? 

— Nu mi l-a spus. 

— Când a hotărât Rachel să se mute? 

— Nu avea de gând să se mute. 

— S-a întâlnit cu un agent imobiliar acum două 
săptămâni. 

— Unde voia să se mute? 

— În St. Ives. 

Coasta de nord a Cornwallului. Sunt încântată. Îmi place 
grozav la St. Ives. Am să merg s-o vizitez acolo. 

— Rachel avea de gând să se mute şi n-a dormit la ea 
acasă în ultima săptămână. Credem că e posibil să fi fost 
ameninţată. 

— Şi la cine stătea? 

— La Helen Thompson. 

Moretti se ridică în picioare, iar eu pornesc în urma lui, 
prea uluită ca să mai zic ceva. 

— Sergentul Lewis o să meargă la Marlow. S-a oferit să 
te ducă la hotel. 

Pe coridor mă aşteaptă un poliţist negru, înalt, cu accent 
din sudul Londrei. 

— Îmi pare rău pentru sora ta, îmi spune el în lift. 

Uşile cabinei se deschid şi îl urmez până la maşină. 
Ploaia începe să lovească parbrizul în timp ce ne croim 
drum prin trafic. 

— Unde se duc oamenii după? întreb eu. 

— Se duc acasă, spune el. 

Ştergătoarele mătură apa de pe parbriz. 

— De cât timp eşti poliţist? 

— De opt ani, răspunde el, aplecându-se în faţă într-o 
intersecţie, să se asigure că nu vine nicio maşină. Imi mai 
acord doi ani. 


ENE pată 


4 


Rachel şi-a cumpărat casa din Marlow acum cinci ani. E 
un orăşel perfect. Pe strada principală sunt clădiri din 
lemn vopsit. E şi un parc. Latura lungă a parcului e 
mărginită de tise. Primăria are un orologiu galben. Sunt şi 
cele două puburi. Biserica şi cimitirul. E şi un pârâiaş. Şi o 
benzinărie. 

The Duck and Cover e pubul comercianților şi 
meseriaşilor din zonă. Se numea altfel înainte, The Duck 
and Clover, până când cineva a revopsit firma şi a sărit o 
literă. The Miller's Arms e pubul navetiştilor. Acolo se 
serveşte lichior Pimm's şi nu se dau meciuri decât de la 
Campionatul Mondial de Fotbal şi de la Wimbledon. Rachel 
credea că, într-o bună zi, urma să aibă loc o mare 
încăierare între cele două tabere. Ba chiar spera să se 
întâmple asta. Ţinea ferm cu Duck and Cover. 

— Nu vrem ca orăşelul să devină o zonă rezidenţială 
selectă, mi-a spus Rachel odată. E important ca oamenii 
care lucrează în zonă să-şi permită să şi locuiască aici. 

Exceptând Miller's Arms, orăşelul nu s-a schimbat prea 
mult - sau nu încă. Pe strada principală nu sunt nici 
buticuri de haine, nici magazine cu articole de menaj. 
Marlow organizează un festival de primăvară şi un dineu 
cu paste la care se strâng bani pentru pompieri. 

— De ce nu erau aşa mulţi navetişti înainte? am întrebat- 
o eu. 

— Trenurile au devenit mai rapide. 

Mai e un orăşel cu acelaşi nume, dar mai mare, în 
apropiere de Londra, unde e un pub faimos, dar Rachel nu- 
i corecta niciodată pe oameni când le confundau sau când 
îi spuneau că au fost şi ei la Hand and Flowers. 

Rachel mi-a zis că era ceva în neregulă cu orăşelul. Nu- 
mi amintesc exact când. Dar a fost de curând, la puţină 
vreme după ce ne-am întors din Cornwall. N-am lăsat-o să 
termine ce voia să spună. Luam micul dejun la ea acasă. 
Tocmai mă trezisem şi nu aveam chef s-o ascult. Mi-am dat 


— 94 — 


seama din tonul ei că ce voia să-mi povestească era 
îngrozitor. Ştiam că trebuie s-o opresc. Am mâncat un corn 
cu zmeură, am băut un espresso şi am plecat în oraş. 

Mai e şi magazinul de vinuri. Casa de ajutor reciproc. 
Cocoşul aurit de pe acoperişul de la Hunters. Biblioteca. 
Gemenii care lucrează la primărie. Tenda galbenă de la 
Miller's Arms. Plopii din faţa atelierului auto. 

Credeam că gemenii sunt una şi aceeaşi persoană, până 
i-am văzut într-o zi spălând împreună o maşină de gunoi. 
Amândoi purtau ochelari de soare reflectorizanţi, amândoi 
aveau părul lung şi amândoi aveau câine rottweiler. 

— Au câini identici? am întrebat eu. 

— Nu, au un singur câine, mi-a explicat Rachel. 


Hotelul Hunters nu o duce tocmai bine. Are 
douăsprezece camere şi, în afară de mine, doar alţi doi 
oaspeţi. E noiembrie, dar Rachel mi-a zis că nu s-a cazat 
mai nimeni acolo nici pe perioada verii. Mi-a explicat că 
era ţinut deschis numai pentru barul de la parter. E o veste 
bună, dat fiind că nu am de gând să plec. 

După ce mă întorc de la secţia de poliţie, fur un cuţit de 
dezosat din bucătăria hotelului. Il pun sub pat, astfel încât 
să pot ajunge la el dacă întind mâna peste marginea 
saltelei. Apoi mă prăbuşesc pe pat, întrebându-mă ce voise 
Rachel să-mi spună, şi las bezna să-mi învăluie faţa. 


SID 


5 


Primii pasageri aşteaptă deja în întuneric pe peron, a 
doua zi dimineaţă, când ies din hotel să cumpăr ziarele de 
la buticul de peste drum, după care mă întorc în camera 
mea cu vedere spre stradă. Pereţii sunt acoperiţi cu tapet 
verde, presărat cu lăcrămioare aurii. Aici obişnuiau 
călăreţii să ia micul dejun înainte să plece la vânătoare. 

În The Telegraph n-a apărut nimic despre Rachel. Nici în 
The Independent, nici în The Sun, The Guardian sau Daily 
Mail. Dacă niciunul dintre ziarele naţionale n-a scris nimic, 
poate că nici nu s-a întâmplat. 

Dar Rachel e pe prima pagină în Oxford Mail. Cred că 
reporterul a făcut rost de o copie după raportul medico- 
legal. Aflu că a murit din cauza unei sângerări arteriale. A 
murit între orele trei şi patru după-amiază. A fost 
înjunghiată de unsprezece ori în burtă, piept şi gât. Rănile 
de pe mâini şi braţe arată că s-a apărat. 

Stau la masă şi citesc articolul, dar dintr-odată cad în 
patru labe pe covor. Modelul tapetului începe să se mişte. 
Am gura larg deschisă. 

După ce trece valul de durere, mă trezesc ghemuită într- 
un colţ al camerei. Pun ziarele în şemineul gol. Aş vrea să 
le dau foc, dar n-am chibrituri. 


O sun pe peisagistă. Îi spun că mi-a murit cineva şi că nu 
ştiu când am să mă întorc la Londra. Imi place cum m-am 
exprimat, ca şi când n-ar fi murit Rachel, ci altcineva din 
familia mea, o mătuşă sau tata. Imi spune că pot să stau 
cât e nevoie, dar nu-mi acordă câteva zile de concediu 
plătite. O înţeleg. Nu e genul ăla de job. 

O sun pe prietena mea cea mai bună, Martha. Vrea să 
vină să stea cu mine, dar îi spun că deocamdată am nevoie 
să rămân singură. 

— Când te întorci acasă? mă întreabă ea. 

— Nu ştiu. Detectivul mi-a cerut să rămân în zonă. 

— De ce? 


— 26 — 


— Probabil pentru că au nevoie de informaţii despre ea. 

O rog pe Martha să-i anunţe pe ceilalţi prieteni ai noştri 
şi îi dau şi numerele prietenilor lui Rachel. Alice locuieşte 
în Guatemala. N-am numărul ei şi sper ca nici Martha să 
nu-l găsească. Mă consolează să ştiu că, pentru ea, Rachel 
e în viaţă şi sănătoasă, ca şi când asta ar face ca totul să 
fie doar parţial adevărat. 


După ce termin cu telefoanele, pornesc pe jos spre casa 
lui Rachel. E o duminică de noiembrie, după-amiază, şi pe 
lângă mine trec cu maşini oameni care îşi văd de treburile 
lor. Nu-mi vine să cred că am de gând să supraviețuiesc, 
să-mi continui viaţa fără ea. Drumul până acasă la ea, o 
fâşie de asfalt negru, se întinde în faţa mea. 

Articolul din ziar nu pomenea nimic de câine. Probabil 
că poliţiştii sunt mulţumiţi. Încă îl văd atâmând de 
balustradă. Un ciobănesc german mare. Mă surprinde că 
nu s-a rupt stâlpul. 

În lumina amurgului, poliţiştii se plimbă prin iarba înaltă 
de la marginea pajiştii lui Rachel. les de pe şosea în 
dreptul proprietăţii de vizavi şi ocolesc padocul. În spatele 
lui e o potecă abruptă care urcă pe deal. 

Merg încet, oprindu-mă din când în când şi sprijinindu- 
mă de stânci ca să-mi păstrez echilibrul, iar în cele din 
urmă ajung pe versantul opus celui pe care se află casa lui 
Rachel. Toate luminile sunt aprinse şi văd câteva siluete 
prin ferestrele de la etaj. Număr optsprezece oameni 
căutând prin iarbă, sub cerul înnorat. În faţa uşii de la 
intrare încă atârnă banda albastră de poliţie, iar un ofiţer 
stă de pază. 

Începe să ningă. O trâmbă de fum alb se înalţă de sub 
mine. E cineva în casa profesorului. Mă aplec până îi văd 
acoperişul şi hornurile. Câţiva norişori de abur se înalţă şi 
se pierd printre fulgi. Profesorul merge cu paşi mici pe 
drumul lui de acces, împrăştiind nisip gălbui amestecat cu 
sare. Când ajunge la marginea proprietăţii, aruncă o 
privire spre casa lui Rachel. Umerii i se lasă, iar punga de 
hârtie goală îi atârnă în mână. 


i Da 


Rămâne acolo, aşteptând probabil să coboare cineva 
versantul de peste drum, ca să întrebe dacă s-a mai aflat 
ceva. Probabil că l-au interogat deja. Îmi închipui că are 
lacrimi în ochi. li plăcea de Rachel. Şi cred că noaptea 
trecută a fost speriat, poate nici n-a putut să doarmă. 

Ridic privirea, cu pieptul strâns de durere. Fulgii se 
opresc, plutesc şi se răsucesc în vârtejuri orizontale. O iau 
spre culmea dealului, departe de marginea stâncoasă, 
strecurându-mă printre copaci scunzi şi răsuciţi. Sunt doar 
cu puţin mai înalţi ca mine, opriţi din creştere de vânturile 
puternice. Îmi iese în cale o creangă de care atârnă o 
bucată de pânză ţeapănă de culoare galbenă. Păşesc pe un 
bolovan mare şi neted, iar când cobor de pe el, dau peste o 
grămadă de cutii de bere şi mucuri de ţigară. Simt 
furnicături pe ceafă şi mă trece un val de căldură. Ridic 
privirea şi, printre copaci, văd casa lui Rachel. _ 

Crengile alcătuiesc un fel de medalion în jurul ei. In 
amurg, văd oameni umblând prin camerele din casa ei. 
Odată cu lăsarea nopţii, imaginile din ferestre vor deveni 
mai luminoase şi mai limpezi. Rachel nu avea perdea decât 
la baie. Era din voal alb şi cobora doar până la jumătatea 
ferestrei. Din locul unde mă aflu acum, cineva ar fi putut 
să-i vadă creştetul capului după ce ieşea de la duş şi se 
spăla pe dinţi la chiuvetă. 

Cineva a băut bere Tennent's Light şi a fumat ţigări 
Dunhill în timp ce o urmărea din acest loc. Mă uit în 
spatele meu. lau de jos o piatră ascuţită şi mă învârt în 
cerc, gunoaiele şi frunzele uscate trosnindu-mi sub tălpi. 
Mă aştept să apară un bărbat. Nu sunt speriată, vreau 
doar să văd cine i-a făcut asta lui Rachel. Minutele trec şi 
şansele ca să fie cineva aici scad, iar în cele din urmă 
dispar cu desăvârşire. 

Mă uit prin golul dintre crengi la zăpada care cade pe 
casa ei. E atât de linişte pe creastă, încât am impresia că 
aud zăpada căzând pe pământul îngheţat. Mă copleşeşte o 
tristeţe fără margini. Poliţiştii care fac căutări înaintează 
în pădure. Fulgii de zăpadă cad pe chiştocurile din jur, 
umflându-le. 


zi DP 


Îl sun pe Lewis, a cărui maşină e parcată la capătul 
pajiştii lui Rachel. Îl văd ieşind din casă şi aplecându-se să 
treacă pe sub banda de poliţie. Se opreşte pe alee, 
îmbrăcat cu un pardesiu negru. Îl văd scoţându-şi mobilul 
din buzunar şi uitându-se la ecran. 

— Bună, Nora. 

— Am găsit ceva. 

— Unde eşti? 

les pe potecă, în faţa copacilor cu ghimpi, şi îi fac cu 
mâna: 

— Aici. 

Lewis se uită de jur împrejur şi mă vede. Rămâne 
nemişcat. Faţa lui e o pată îndepărtată, cravata i se 
răsuceşte în vânt, iar pantalonii îi fâlfâie deasupra 
pantofilor. 

Când îl aud apropiindu-se pe potecă, sunt aproape 
îngheţată. Ajunge la câţiva paşi de mine şi mă vede. După 
expresia lui, îmi dau seama că am un aer caraghios. 

Tras la faţă şi trist, Lewis se uită la mine prin ovalul ca 
de portret al crengilor. Încă doi ani, mi-a spus în maşină, 
dar se vede că şi-ar dori să fi încheiat deja socotelile cu 
poliţia. Crengile spinoase ale salcâmilor se arcuiesc 
deasupra lui. 

Trece pe sub ele plecându-şi capul, apoi se lasă pe vine 
să cerceteze terenul. Mă întreb dacă se gândeşte că n-am 
descoperit nimic important, că am stat de pază lângă nişte 
urme lipsite de relevanţă. Când se ridică, se întoarce şi 
vede casa, încadrată de golul perfect oval dintre copaci, ca 
şi când cineva ar fi tăiat crengile anume. Umerii lui Lewis 
coboară. 

— O urmărea cineva, spun eu. 

— Nora, de ce ai venit aici? 

E mai înalt cu un cap decât mine şi adresează întrebarea 
spaţiului de deasupra mea. 

— Am vrut să văd casa. 

Dă din cap, uitându-se peste marginea stâncoasă: 

— Te-ai gândit că o urmărea cineva pe Rachel? 

— Nu. 


PEEL: pei 


Ne uităm amândoi în vale, pâlcurile de copaci arătând ca 
pete negre pe stratul de zăpadă. Pe timpul zilei, un bărbat 
ascuns aici ar fi invizibil, iar noaptea, ar putea să coboare 
în vale. Mi-l imaginez dând târcoale casei, punând mâinile 
pe ferestre. 

Un bărbat cu salopetă de criminalist - materialul subţire 
e întins peste pantofi şi strâns bine în jurul feţei - urcă pe 
potecă. Lewis îi cere să pună în punguţe resturile găsite, 
apoi coborâm împreună. În faţa mea, Lewis lasă un şir de 
urme pe zăpadă. De pe versantul dealului, pădurea din 
vale seamănă cu o suită de haşuri. 

Coborâm cu greu pe poteca pietroasă şi ajungem în 
spatele padocului. Il urmez pe Lewis până la stradă, 
simţindu-mi picioarele tot mai grele din pricina mersului 
prin zăpadă. 

— 'Ţi-e foame? mă întreabă el. 


La Emerald Gate mesele sunt de plastic, iar deasupra 
tejghelei sunt panouri luminoase cu fotografii ale 
mâncărurilor. Un tânăr în tunică albă de bucătar ridică un 
coş de sârmă dintr-o cuvă cu ulei încins, îl scutură de 
câteva ori şi îl coboară din nou, mirosul de prăjeală făcând 
să-mi lase gura apă. Ultima oară am mâncat ca lumea 
acum două zile, la pubul din Londra. 

Obosită şi fascinată, mă uit la mugurii de iasomie care 
se desfac în ceaşca mea de ceai. Stau cu capul sprijinit în 
pumni, împingându-mi obrajii până în dreptul ochilor. 
Lewis îşi strecoară genunchii sub masă, părând prea mare 
pentru scaunul lui. Imi frec cu degetul mare obrazul 
zgâriat de spinii salcâmilor. 

Mâncarea noastră soseşte. Lewis a comandat clătite 
chinezeşti cu porc şi ciuperci, iar eu m-am luat după el, 
pentru că nu eram în stare să iau o decizie. Ritmul impus 
de această mâncare mă linişteşte: întind amestecul cu 
lingura pe clătita subţire, o împăturesc sub forma unui 
triunghi, după care o înmoi în sirop de prune. Mâncăm 
amândoi în tăcere, în timp ce fulgii se leagănă în lumina 
stâlpilor de iluminat. 


— Nora, spune el, de ce te-ai dus pe culmea dealului? 

— Ţi-am zis, am vrut să văd casa. 

În spatele tejghelei, bucătarul toarnă supă cu găluşte 
într-o caserolă de plastic, mirosul ei sărat împrăştiindu-se 
până la noi. 

— Ţi-a spus Rachel ceva care te-a făcut să cauţi acolo? 

— Nu, răspund eu, împăturind marginile clătitei. 

Lewis se opreşte din mâncat şi se uită la mine: 

— Când şi-a luat câinele? 

— Acum cinci ani, când s-a mutat la Marlow. Atunci avea 
douăzeci şi şapte de ani, adaug eu, apoi înmoi clătita în 
sosul de prune. 

— S-a mai întâmplat ceva important în anul acela? 

— Nu. 

— Dar şi-a luat un ciobănesc german. 

— Multă lume îşi ia. 

— Am găsit nişte documente în casa ei. Câinele a fost 
crescut şi antrenat de o firmă de securitate din Bristol. 

Mă opresc cu lingura în aer: 

— Ce? 

— O firmă care vinde câini de pază. 

Îmi amintesc cum stătea Rachel pe peluză, dându-i 
comenzi lui Fenno, care alerga în jurul ei. Mi-a spus că 
trebuia să-l dreseze ca să nu se plictisească. 

— Mie mi-a zis că l-a adoptat, spun eu. 

— Poate că-i era frică după ce se întâmplase în Snaith, 
continuă Lewis. 

Când a scăpat din mâinile atacatorului, Rachel abia dacă 
mai putea merge. Rachel avea toate unghiile rupte de la 
cât se luptase cu el. 

— Crezi că el a omorât-o? întreb eu. 

— Nu ştiu. 

— De ce ar fi aşteptat cincisprezece ani? 

— Poate că în timpul ăsta a căutat-o. 


E cu e 


6 


În noaptea când a fost atacată, ne duseserăm împreună 
la o petrecere. Era prima săptămână din iulie, iar eu 
lucram ca asistentă de salvamar, ceea ce însemna că dacă 
trei oameni erau în pericol de înec la capete opuse ale 
bazinului, eu puteam să-l salvez pe cel mai mic. 

Potrivit crainicului de la Radio Humberside, ziua aceea 
avea să fie „caniculară”, ceea ce mi s-a părut o exagerare. 
Feliile de pâine au sărit din prăjitor, iar ceainicul electric 
şuiera. Am deschis cu piciorul uşa glisantă şi mi-am luat 
micul dejun stând pe jos, cu spatele sprijinit de geam şi cu 
picioarele întinse pe pavajul de piatră al curţii. 

Tata era plecat pe un şantier din Sunderland, aşa că pe 
aleea din faţa casei nu mai era parcat AMC Gremlin-ul lui, 
cea mai mică şi mai urâtă maşină din lume. Rachel a zis 
odată că suntem „copii ţinuţi sub cheie”, deşi, strict 
vorbind, nu eram, dat fiind că uşa nu era niciodată 
încuiată. Când i-am zis asta, mi-a răspuns: 

— Nu fi proastă! 

Rachel încă dormea când am plecat spre bazin. 
Jaluzelele de la camera ei aveau un colţ ridicat, lumina 
soarelui strălucindu-i pe braţul alb şi pe părul negru. Am 
închis uşa de la dormitorul ei şi am coborât treptele 
tropăind. Tata m-a întrebat într-o zi dacă tropăiam anume 
ca să fac cât mai multă gălăgie. Uşa de plasă s-a trântit în 
urma mea şi am pornit pe strada încinsă şi pustie. 
Jumătate din case fuseseră preluate de bănci, pentru că 
proprietarii nu-şi mai puteau plăti ratele. Mergeam pe 
mijlocul străzii, dându-mi pe spate părul care îmi cădea pe 
frunte. 

După ce mi-am terminat tura la bazin, m-am dus acasă la 
Alice. M-a întâmpinat Rachel, deschizându-mi uşa de plasă. 

— Cum a fost la job, Nora? m-a întrebat Alice. 

— Niciun înecat. 

Am plecat la petrecere la ora nouă. Rachel mergea în 
faţă, iar Alice şi cu mine în spatele ei, ţinându-ne de braţ. 


e e alei 


Sora mea era îmbrăcată cu pantaloni scurţi de blugi şi o 
cămaşă bleumarin largă. Avea sandale cu şnururi legate în 
jurul gleznelor, o brățară împletită la mână şi părul 
desfăcut. Turnaserăm votcă într-o cutie de cola şi am tot 
sorbit din ea pe drum. Alcoolul a rămas la suprafaţă, aşa 
că eram deja bete când am ajuns la petrecere. 

Când am intrat în casă, toată lumea a început să se 
îmbrăţişeze cu toată lumea, inclusiv cei care deja erau 
acolo când am ajuns noi. Rafe m-a luat pe după gât şi m-a 
dus în bucătărie, unde am mai băut o cola cu votcă, apoi 
încă una. 

Am pierdut-o pe Rachel. Am vrut să jucăm „Niciodată”, 
dar nimeni nu-şi putea aminti regulile, apoi Rachel a venit 
din bucătărie şi s-a ghemuit lângă mine pe canapea. Mi-am 
sprijinit capul pe umărul ei şi am simţit că fumase o ţigară. 
I-am ridicat părul în dreptul nasului şi am inspirat prin el 
ca printr-un filtru. 

După care nu-mi mai amintesc decât frânturi. 

Ţin minte că am răsturnat o tăviţă cu gheaţă într-un 
pahar, apoi am scăpat tăviţa pe podea şi m-am aşezat în 
genunchi, bâjbâind cu o mână pe sub frigider. 

Musafiri care tot vin. 

Încă o cola cu votcă. 

Rachel în bucătărie, cu părul strâns într-un coc în vârful 
capului, bând un pahar de apă şi stând de vorbă cu Rafe. 
Pomeţii ei proeminenţi, buzele ei roz. 

Eram moleşită de oboseală şi mă tot loveam de lucruri. 
Am urcat treptele, ceea ce mi s-a părut interesant, pentru 
că nu-mi puteam vedea picioarele mai jos de genunchi. 

Am închis ochii. Apoi cineva s-a aplecat deasupra mea în 
zorii zilei, când lumina are o strălucire neobişnuită, ca de 
neon. Eram întinsă pe un pat de o persoană, dormind pe o 
parte lângă Alice. 

— Nora, mă duc acasă pe jos, mi-a zis Rachel, punând o 
mână pe braţul meu. Vii cu mine sau mai stai? 

— Mai stau. 

Şi m-am cuibărit lângă umărul lui Alice şi am adormit 
din nou. 


Dar ideea e că, în dimineaţa aia, nici măcar nu mă 
întorsesem să mă uit la ea. Ci doar mi-am imaginat asta 
după aceea, iar şi iar. Că m-am sprijinit pe umăr şi m-am 
răsucit să mă uit la ea. Faţa ei ar fi fost palidă în lumina 
albastră, ca de neon, care intra pe fereastră, iar părul lung 
i-ar fi atârnat de o parte şi de alta a capului. 

— De fapt, hai că vin cu tine. 


— 34 — 


7 


A doua zi dimineaţă, o iau pe Cale Street, spre apeduct. 
Poteca de pe apeduct are douăzeci de kilometri şi 
plănuiesc să merg pe jos suficient cât să-mi limpezesc 
mintea. Seara trecută, la Emerald Gate, l-am întrebat pe 
Lewis: 

— Ai de gând să-l cauţi? 

— Da, îmi spune el. 

Poate că deja era în Snaith. Nu-mi dau seama cum o să-l 
caute acum, după cincisprezece ani. A fost foarte dificil 
chiar şi în săptămânile de după atac. 

Mă strecor printr-o spărtură din gardul viu şi ajung pe 
apeduct, în zona unde oamenii îşi aduc câinii după serviciu 
sau vin să se plimbe în weekend. Mi se strânge inima. 
Acum trei săptămâni, Rachel şi cu mine am venit aici cu 
Fenno. l-am aruncat pe rând mingea de tenis, ştergându- 
ne mâinile de blugi. Când de pe Cale Street a apărut un 
câine de apă portughez, Rachel s-a prăpădit de râs văzând 
reacţia lui Fenno. 

Rachel şi-a şters lacrimile de la ochi, cu colţurile gurii 
coborâte, în timp ce Fenno se învârtea bucuros în jurul 
celuilalt câine. 

— Tremură de bucurie, am spus eu. 

— Ştiu, mi-a zis ea, ştiu. 

Rachel şi l-a ales ca să se protejeze. Şi l-a cumpărat în 
urmă cu cinci ani, la scurtă vreme după ce s-a mutat aici. 
Lewis crede că nu se simţea în siguranţă, dat fiind că 
locuia singură la ţară, mai expusă la pericole decât la 
Londra. Poate Rachel se gândea că avea s-o găsească 
atacatorul din Snaith. 

Pornesc pe apeduct,  îndepărtându-mă de oraş. 
Combustibilul pe care îl simt mereu în stomac se aprinde şi 
mă simt în flăcări. Nu aud nimic, dar nu-mi dau seama de 
asta decât după ce ies din orăşel, când îmi ajunge la urechi 
zgomotul pe care încălţările mele l-au făcut probabil de 
când am luat-o din loc. 


— 35 — 


Înaintez cu paşi mari printre ferme, cu flăcările 
tremurând pe mine. Furia nu se risipeşte. După trei-patru 
kilometri, mă opresc şi plâng în palme. Cad în genunchi. 
Chiar şi cu picioarele lipite de pământul îngheţat, continui 
să ard, focul pârjolindu-mi spatele. 

Pe drumul de întoarcere, trec printr-un aluniş, iar după 
un cot al potecii, văd în faţa mea o siluetă. 

Când mă apropii mai mult, văd că e un bărbat cu palton 
lung. Ţine în lesă un Staffordshire bull terrier, ceea ce e 
ciudat. Cei mai mulţi îşi lasă câinele să alerge pe apeduct. 
Când ajungem la câţiva paşi unul de altul, câinele dă fuga 
spre mine să mă salute, trăgându-şi stăpânul după el. 
Bărbatul zâmbeşte. Este chel, are bărbie puternică şi nas 
turtit, ca de boxer. 

— O cheamă Brandy, spune el, iar eu întind mâna spre 
căţea să mi-o lingă. 

Îşi lipeşte botul umed de mâna mea şi simt că durerea se 
domoleşte. O scarpin în spatele urechilor, pielea de 
deasupra ochilor i se încreţeşte, şi începe să dea din 
coadă. Deşi e frig, căţeaua e transpirată. li văd pielea roz 
prin blana brăzdată de dâre de sudoare. 

Străinul nu poartă mănuşi, iar mâna cu care ţine lesa e 
roşie şi crăpată. Prin palton i se vede umflătura burţii. 

— Draga de tine, vorbesc eu cu căţeaua. 

Ochii ei se fixează asupra mea, cu atenţia tipică bull 
terrierilor, şi mă întreb la cine s-ar repezi dacă m-ar ataca 
bărbatul - la el sau la mine? 

Dinspre câmp se aude croncănitul unei ciori. Bărbatul 
întoarce capul într-acolo, iar eu mă uit pe medalionul 
inscripţionat de la gâtul căţelei. Denton. Locuieşte pe Bray 
Lane, lângă parc. Nu-mi dau seama dacă a văzut că am 
citit ce scrie pe el. 

— Are obiceiul să fugă? întreb eu, făcând semn spre 
lesă. 

— Nu, răspunde el. Dar un prieten al meu i-a dat drumul 
din lesă căţelei lui - tot bull terrier - şi vecinul lui a 
împuşcat-o. 

Căţeaua îmi adulmecă încheietura mâinii, cu ochii larg 


2NG 


deschişi şi uşor încrucişaţi. 

— Pe vremuri, bull terrier-ii aveau grijă de copii, spun 
eu. 

— Ştiu. Asta a zis la poliţie şi prietenul meu. Dar cel care 
a împuşcat-o n-a păţit nimic. N-a primit nici măcar un 
avertisment. 

Văd o secerătoare abandonată pe câmpul de lângă noi şi 
îmi dau seama cât de departe suntem de oraş. La cel puţin 
un kilometru şi jumătate. 

— Tu eşti Nora? întreabă el. 

Nu ne-am întâlnit niciodată. Are o barbă scurtă şi 
căruntă, iar fruntea îi e brăzdată de câteva riduri adânci. 

— Da. 

— Ne mai întâlneam cu Rachel pe-aici, continuă el. Nu- 
mi vine să cred. 

Căţeaua devine atentă. Mă întorc şi mă uit în spate, dar 
poteca e pustie. 

— Ultima oară am văzut-o chiar în dimineaţa aceea, 
spune străinul. 

Mi se usucă gura. Străinul are o mică ruptură la mâneca 
paltonului - oare sora mea i l-a rupt? 

— Unde? 

— La ea acasă. I se prelingea apă în baie. A observat 
abia după câteva zile. Avea o crăpătură în mijlocul 
tavanului. 

Mă îndrept de spate. Suntem singuri, între câmpuri 
maronii, care amintesc de tablourile poantiliştilor. Mă uit 
la mâna lui roşie, care răsuceşte lesa. 

— Şi te-a chemat pe tine? 

— Sunt instalator. Dacă ai de făcut vreo reparaţie prin 
casă, dă-mi de ştire, spune el. 

Are fermoarul paltonului închis până la bărbie, aşa că nu 
i se văd decât capul şi mâinile. Mă uit după zgârieturi şi 
vânătăi, dar, dacă le are, sunt ascunse. 

— Mama a murit anul trecut, adaugă el. Ştiu cum e, sunt 
multe lucruri de pus la punct. M-aş bucura să dau o mână 
de ajutor. 

Se îndepărtează. Pornesc spre Marlow şi, odată ce tipul 


E Rs 


nu se mai vede în zare, încep să alerg. 


Telefonul meu are din nou semnal abia când ajung pe 
Cale Street. 

— Ai interogat un tip pe nume Denton? 

— Da, spune Moretti. Keith Denton. 

Nu mă aşteptam să-mi spună. Credeam că 
interogatoriile poliţiei sunt confidenţiale şi, o clipă, mă 
întreb cui i-a spus că a stat de vorbă cu mine. 

— A fost acasă la Rachel vineri. 

— Ştiu, răspunde el. Unul dintre vecinii ei i-a văzut 
duba. L-am interogat la secţie, sâmbătă. 

— Şi de ce i-aţi dat drumul? 

— Nu avem motive să-l arestăm. Tehnicienii noştri încă 
analizează probele prelevate din dubă. Tipul nu are voie să 
părăsească zona. 

— L.-aţi verificat să vedeţi dacă are răni? 

Rachel avea răni care arătau că se apărase, iar câinele 
era antrenat de o firmă de securitate - sigur a încercat s-o 
apere. 

— N-am găsit nicio dovadă care să-l incrimineze. Potrivit 
declaraţiei lui, Rachel era vie şi nevătămată când el a 
plecat din casa ei. 

— Şi unde a fost între orele trei şi patru? 

— S-a odihnit. 

— Unde? 

— În duba lui, lângă lac. Nu dormise cu o noapte înainte, 
că fusese la o reparaţie în Kidlington. 

— L-a văzut cineva acolo? 

— [i verificăm declaraţia cu ajutorul martorilor şi al 
camerelor de supraveghere. 

Sigur are ceva de câştigat din faptul că îmi spune toate 
astea. Probabil că e o tehnică a poliţiei. Mă întreb dacă se 
gândeşte că aceste informaţii îmi vor declanşa vreo 
amintire. Că Rachel se întâlnea cu iubiții ei la lac, poate, 
sau că locul acela are vreo semnificaţie. 

— El era cel care o urmărea de pe creasta dealului? 

— Nora, încă nu ştiu. O să aflăm mai multe când o să ne 


E inca 


vină rezultatele de la laborator. 


Străzile din centru mi se par aproape supranatural de 
frumoase şi civilizate, şi mă simt foarte uşurată că nu mai 
sunt singură cu Keith Denton. 

Tenda galbenă de la Miller's Arms se zbate în bătaia 
vântului. Nori pufoşi se reflectă în ferestrele bibliotecii. 
Sunt mai bine de zece oameni pe stradă, iar unul dintre ei, 
o femeie cu păr negru şi ochi albaştri caleidoscopici se 
opreşte în faţa mea. 

— Nora, îmi pare atât de rău pentru sora ta! 

— Lucrezi la spital? întreb eu. 

Femeia dă din cap: 

— Vrei să bem un ceai? 

Zâmbeşte şi mă strânge de braţ, şi simt că lumea din 
orăşel vrea să aibă grijă de mine. Intrăm la Miller's Arms. 
Îmi pune o ceaşcă de ceai în faţă şi îmi zâmbeşte 
încurajator. Mă las pe spetează scaunului, uşurată că mă 
aflu cu cineva, înconjurată de lume. 

Poate că tocmai m-am întâlnit cu cel care a ucis-o. 
Gândul îmi vuieşte în urechi. Câteva minute într-un loc 
sigur. 

N-am mai fost la Miller's Arms decât o dată. Băutura pe 
care mi-am comandat-o atunci era gălbuie, iar pe spuma ei 
plutea o viorea. Am fost încântată. 

— Măi să fie, a zis Rachel atunci. 

Plăcinta ei cu peşte avea înfiptă în crustă un cleşte de 
crab albastru cu roşu, ceea ce a consolat-o un pic. 

— Da, dar se compară cu vioreaua mea? am întrebat eu. 
Nu, categoric nu. 

— Îmi pare rău, spun eu acum. Nu-mi amintesc cum te 
cheamă. 

Îşi pune ceaşca jos, iar clinchetul ei pe farfurie e atât de 
familiar, atât de ciudat. 

— Sarah Collier. Lucrez la The Telegraph. 

Cu un uşor vertij, observ că cei din jur să uită la noi. Mă 
ridic în picioare şi plec. 

Sarah mă ajunge din urmă afară. Şi-a lăsat haina 


— 39 — 


înăuntru şi tremură într-un pulover crem, cu mâinile 
vârâte la subsuori: 

— N-am de gând să-ţi pun întrebări. Doar am vrut să te 
văd, în caz că simţi nevoia să vorbeşti cu cineva. 

— Nu stau de vorbă cu presa. 

— Alistair te-a învăţat să zici asta? Nu trebuie să crezi 
tot ce-ţi spune. 

Nu vreau ca Sarah să ştie unde m-am cazat, aşa că 
pornesc spre parc. Când mă uit peste umăr, uşa de la 
Miller's Arms se închide în urma ei. Trec de parc şi cotesc 
pe Salt Mill Lane. Pe marginea străzii e un monument 
comemorativ improvizat şi, în prima clipă, mă gândesc că e 
pentru Rachel. Duc mâna la gură. Sunt multe lumânări şi 
buchete de flori ofilite. Apoi văd tricoul de fotbal prins de 
gard şi o pancartă pe care scrie Callum. 

Casa din spatele gardului - mică, cu două intrări 
separate - pare să fie nelocuită. Rachel mi-a spus că 
tânărul a murit în septembrie, probabil că familia lui încă 
n-a vândut-o. Aştept până nu se mai vede nimeni pe stradă 
şi mă las pe vine să citesc câteva dintre biletele lăsate de 
localnici. Sunt mesaje ale unor oameni uluiţi şi îndureraţi 
de moartea lui. Mulţi îl descriu ca pe un erou. Fie lumea 
nu ştia cum era de fapt, fie ştia, dar nu-i păsa. 


— 40 — 


8 


Traversez strada principală şi îl văd pe Lewis la buticul 
de ziare, stând de vorbă cu proprietarul, un bărbat în 
vârstă. Îl aştept să iasă. 

— E suspect? întreb eu. 

— Nu. 

Din magazinul lui, Giles are o perspectivă foarte bună 
asupra gării. În plus, Rachel mi-a zis că el e responsabil cu 
bârfele în oraş. Cunoaşte pe toată lumea şi magazinul lui 
are program mai lung decât toate celelalte de pe strada 
principală. Lumea are încredere în el. Iar el întreabă de 
boli, de sarcini, de divorţuri. Îmi aduc aminte că ştie până 
şi de despărţirea mea de Liam - ceea ce mi se pare ridicol. 
A reuşit să afle asta chiar de la mine, în cele două minute 
pe care le-am petrecut în magazinul lui în mai, când am 
fost să-mi cumpăr un ziar şi o sticlă de apă minerală. 

Mă gândesc la perspectiva lui, la stâlpii de iluminat 
curbați de pe peron şi la clădirea gării, apoi pornesc în 
urma lui Lewis pe strada principală. Ne aşezăm pe o bancă 
din parc. Preotul e în cimitirul bisericii, îmbrăcat în robă 
neagră. Un ulm se înalţă deasupra lui, adăpostindu-l sub 
coroana verde. 

— La preoţii anglicani poţi să te spovedeşti? 

— Oficial, nu. Nu e ca la catolici. Dar şi dacă ne-am 
spovedi la ei, tot nu ne-ar ajuta, pentru că nu ne spun 
niciodată nimic. 

Preotul urcă treptele bisericii. O clipă, pare să se uite la 
noi, apoi apucă inelele de fier prinse pe interiorul celor 
două uşi şi le închide. 

— Chiar trebuie să le închidă aşa? spune Lewis. Nu 
poate să le închidă pe rând? 

Mă uit la vitraliul de deasupra uşilor. Vântul suflă 
printre tisele din parc, scoțând un şuier amplu, maritim. 
Rafalele sunt mai puternice şi mă simt ca şi când aş fi pe 
ţărmul Endinburgh-ului, lângă universitatea mea. 

— Un bărbat pe nume Andrew Healy a atacat o 


— 41 — 


adolescentă în Whitley în urmă cu doi ani, spune Lewis. E 
la nouă kilometri de Snaith. Rachel i-a scris o scrisoare în 
care îi cerea s-o primească în vizită la puşcărie. Healy a 
fost de acord, iar ea l-a vizitat în martie. 

— Deci el a atacat-o în Snaith? 

— Nu. În vara când a fost atacată Rachel, Healy era 
închis pentru posesie de droguri. 

— Nu e posibil să fi evadat? 

— Era într-o închisoare de maximă securitate. În ziua 
când a fost atacată, Healy era de serviciu la cantină. 
Gardienii i-ar fi observat lipsa. 

— Rachel ştia asta? 

— Healy zice că i-ar fi spus că nu avea cum s-o atace el. 
Rachel a stat de vorbă cu avocatul lui, care i-a confirmat 
datele perioadei lui de detenţie. 

— Unde l-a vizitat Rachel? 

— La o închisoare de lângă Bristol. 

Lewis e un pic stânjenit de situaţia mea. Rachel nu mi-a 
cerut să vin cu ea şi s-o aştept în maşină. Nici măcar nu 
mi-a spus că îi scrisese. 

— Rachel ţi-a zis vreodată că îl căuta pe atacatorul ei? 

— Mi-a spus că s-a oprit. Că vrea să uite ce s-a 
întâmplat. 

Bineînţeles că mi-a zis asta. Ani de-a rândul i-am cerut 
să înceteze, aşa că, la un moment dat, i-a fost mai uşor să 
mă mintă decât să se mai contrazică cu mine. 

— Când s-a întâmplat asta? întreabă Lewis. 

— Acum cinci ani. Healy e suspect? 

— Nu. Încă e la închisoare. 


După ce ajung la Hunters, caut traseul de la casa ei 
până la închisoare. Mi-o imaginez pe Rachel aşteptând în 
sala de vizite, în timp ce deţinuţii încep să intre. Habar n- 
am ce voia să-i spună. Ce vorbe grele avea să-i arunce în 
obraz. 

Nu voia să afle de ce o făcuse. Am întrebat-o odată ce 
credea, şi mi-a râs în nas: 

— Nu mă interesează motivele lui. 


— 492 — 


Nu voia să-l vadă ca să înţeleagă mai bine ce se 
întâmplase. Voia să-l pedepsească. 

Mi-a zis într-o zi cum avea de gând să procedeze. Voia să 
corespondeze cu alţi deţinuţi din închisoare şi să-i câştige 
de partea ei. Iar la vizită, avea să-i spună lui Healy numele 
lor şi ce erau dispuşi să facă pentru ea. 

Nu ştiu cât de departe ar fi mers. Dacă ar fi reuşit să 
convingă un alt prizonier să-l agreseze. Mă îndoiesc, dar 
efectul scontat ar fi fost acelaşi. 

Şi totuşi, nu era el. Andrew Healy. Dar probabil că 
semăna cu agresorul ei, suficient de mult cât să-l sune pe 
avocatul lui Healy ca să obţină confirmarea că povestea lui 
era adevărată. Chiar şi aşa, tot ar fi putut să-l amenințe. E 
drept că n-o atacase pe ea, dar atacase pe cineva. Mi-o 
imaginez întorcându-se la maşină, cu braţele strânse în 
jurul trunchiului, cu faţa schimonosită de furie. 

Probabil, s-a oprit la Bristol să bea ceva. Imi şi imaginez 
localul - unul familiar, dintr-un lanţ pe care îl cunoştea de 
la Londra sau Bath. The Slug and Lettuce, sau ceva de 
genul ăsta. Planurile încă i se învălmăşeau în cap şi 
probabil că a băut prea mult ca să mai conducă până 
acasă. Sunt atât de sigură de scenariul meu, încât încep să 
sun la toate hotelurile cu preţuri medii din Bristol. 

— Bună ziua, sunt Rachel Lawrence. Aş vrea să închiriez 
aceeaşi cameră ca data trecută. Puteţi verifica ce număr 
avea? 

Imediat ce recepţionista îmi spune că nu au nicio Rachel 
Lawrence în baza de date, închid şi formez următorul 
număr, până când o recepţionistă îmi spune: 

— Camera doisprezece. 

O întreb cât costă. 

— Mi se pare că e mai mult decât data trecută, spun eu, 
după ce îmi răspunde. E cumva tariful de weekend? 

— Şi pe opt martie a fost tot nouăzeci şi cinci de lire. 

Sunt mândră de mine. Intotdeauna am cunoscut-o pe 
Rachel mai bine decât oricine altcineva. 


Fie pă 


9 


— Nora, a spus Rachel, vii cu mine sau mai stai? 

— Mai stau. 

Şi am adormit la loc. Rachel a coborât treptele în fugă. 
Şi-a luat la revedere de la Rafe şi de la cei care încă erau 
treji, apoi a răsucit mânerul uşii de plasă, care s-a deschis 
foşnind în aerul verii. Soarele încă nu răsărise, dar dalele 
trotuarelor era calde - fuseseră calde toată noaptea. 

Rachel mi-a povestit o singură dată ce s-a întâmplat, 
presupunând că voi ţine minte fiecare detaliu şi că nu va fi 
nevoită să-mi mai povestească vreodată. 

Mergea cu sandalele în mână. Mai târziu, a aflat la ce 
oră a răsărit soarele în ziua aceea şi a estimat că plecase 
de la Rafe cu puţin înainte de ora cinci. Cerul era de un 
albastru electric, neobişnuit. La puţin timp după ce a 
plecat, a călcat pe o piatră ascuţită, aşa că şi-a pus din nou 
sandalele. Părea să creadă că era un amănunt important. 
Pentru că mi l-a descris cu grijă. Poate pentru că se 
gândea că desculţă ar fi putut să alerge. 

Mi-a zis că o copleşise un val de bucurie şi că, în loc să 
meargă acasă, s-a gândit să se ducă la râu să vadă 
răsăritul. Îi părea rău pentru oamenii care dormeau în 
casele lor, căci viaţa ei era mai bună şi mai radioasă decât 
a lor. 

A intrat în cartierul cu locuinţe sociale, un şir de cutii 
albe identice, jumătate dintre ele goale încă. 

Dintre două case a apărut brusc un bărbat care mergea 
cu paşi mari spre stradă, chiar în direcţia ei. Rachel l-a 
văzut cu coada ochiului şi a trecut de fâşia de gazon pe 
care venea bărbatul. Când a întors capul, nu l-a văzut pe 
stradă, aşa că a presupus că intrase într-o casă. 

Apoi a apărut la două case în faţa ei. Probabil că se 
întorsese şi traversase fâşiile de gazon. Această a doua 
apariţie a speriat-o pe Rachel. Nu ştia cum ar fi fost mai 
bine, să meargă mai departe spre casă sau s-o ia la fugă 
spre centru? 


— 44 — 


Bărbatul s-a apropiat de stradă. Nu s-a uitat la Rachel, 
care rămăsese înmărmurită la câţiva metri în spatele lui. 

Apoi s-a îndepărtat de ea, mergând în aceeaşi direcţie în 
care mersese şi ea până atunci. Când distanţa dintre ei a 
crescut la vreo cinci metri, Rachel a făcut un pas în faţă. [i 
plăcea că străinul era în faţa ei. O făcea să se simtă mai în 
siguranţă. A hotărât să nu o ia la fugă, gândindu-se că era 
mai bine să-l aibă în faţa ochilor. 

Restul drumului până acasă avea să-l străbată pe lângă 
case locuite. Dacă i s-ar fi întâmplat ceva, Rachel ar fi 
putut să strige după ajutor şi sigur ar fi ieşit cineva. Dacă 
ar fi luat-o la fugă înapoi, străinul ar fi putut s-o ajungă din 
urmă în câmpul dintre cartier şi centrul oraşului, unde n-ar 
fi avut cine s-o apere. 

O vreme, şi-a continuat drumul, păstrând aceeaşi 
distanţă între ea şi străin. 

Apoi bărbatul s-a întors şi a pornit spre ea. Mergea 
ciudat, pe vârful picioarelor, cu paşi mici. Rachel a început 
să ţipe la el, iar el s-a apropiat de ea, iuţind pasul. 

Ţipetele ei ar fi trebuit să-l sperie, să-l facă să fugă. Aşa i 
se spusese că e bine să procedeze, aşa ni se spusese 
tuturor. Să faci o scenă, să atragi atenţia, să-i creezi 
probleme, şi o să te lase în pace. 

Dar n-a ajutat-o deloc. Când a ajuns suficient de 
aproape, bărbatul a apucat-o cu o mână de gât şi a trântit- 
o la pământ. A îngenuncheat lângă ea, imobilizându-i 
bazinul cu un picior. Ţinând-o cu o mână de gât, a lovit-o 
cu pumnul în burtă, în piept şi peste faţă. Rachel a dat şi 
ea cu pumnii şi l-a zgâriat. Când străinul s-a aplecat 
suficient de mult, Rachel a încercat să-l lovească în trahee, 
însă pumnul a aterizat sub mandibula lui. Bărbatul i-a 
înhăţat mâna, i-a răsucit-o şi i-a prins-o sub genunchi. Apoi 
a izbit-o cu capul de trotuar şi Rachel a simţit că i se 
umezeşte capul. 

Străinul a continuat s-o lovească în burtă şi peste faţă. 
Apoi s-a ridicat în vârful picioarelor şi s-a uitat la ea. 
Rachel îşi legăna capul umezit de sânge. 

Incerca să stea nemişcată, dar trupul îi tremura şi i se 


— 45 — 


smucea. Când în cele din urmă s-a liniştit, s-a ridicat cu 
greu în genunchi, apoi în picioare, simțind că se învârte 
pământul cu ea. S-a îndepărtat mergând cu spatele, să-l 
poată vedea pe atacator în caz că ar fi reapărut din spatele 
caselor, cu paşii lui scurţi şi săltaţi, s-o pună din nou la 
pământ. 

Rachel a traversat strada împleticindu-se. Avea mâna 
stângă ruptă şi o ţinea lipită de piept. În timp ce mergea, 
se uita cu atenţie la golurile dintre case şi îşi asculta 
respiraţia precipitată, simțind cum îi zvâcneşte pieptul. 


— 46 — 


10 


Ce s-a întâmplat vineri în casa lui Rachel nu se 
potriveşte cu nimic din jurul ei. Nici cu casa profesorului 
de peste drum. Nici cu vecina care călăreşte în padoc. Nici 
cu ulmii, nici cu maşina parcată în faţa casei. 

Nu are niciun sens. Era lume în orăşel, zeci de oameni, 
la doar un kilometru de locul unde a fost omorâtă. Când 
am ajuns în Marlow, totul era liniştit, ca şi când deja ar fi 
început să ningă. Am văzut o femeie ieşind din bibliotecă 
ducând un teanc de cărţi. Un bărbat se uita în vitrina 
brutăriei. Un muncitor cu dubă a luat un teanc de hârtii de 
pe scaunul din stânga şi a coborât. Şoferii mergeau cu 
grijă pe străzile înguste, ascultând buletinul meteo. Părea 
că ceva coborâse asupra casei lui Rachel, răvăşind-o, iar 
restul orăşelului fusese cruțat. 

Nu are niciun sens, decât că s-a mai întâmplat înainte. 
Restul oraşului a rămas neatins, în timp ce asupra ei s-a 
abătut ceva îngrozitor. 


11 


— Rachel a luat medicamente pentru vreo afecțiune 
psihică? întreabă Moretti. 

E marti, în jur de ora zece, şi, de cealaltă parte a uşii, 
biroul este aglomerat. Moretti pare relaxat şi sper ca asta 
să însemne că fac progrese. 

— Nu. 

— Tu ai luat? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Depresie. Am început un tratament cu Wellbutrin în 
iunie. 

Am fost copleşită de sfârşitul relaţiei mele şi de toate 
celelalte pierderi. Când mă uitam în oglindă, păream 
hăituită. Eram mereu obosită şi mi se întâmpla deseori să 
mă cuprindă panica în locuri inofensive - o cofetărie, un 
muzeu, grădina cu trandafiri din Regent's Park. 

— Mai eşti pe tratament? 

— Nu. L-am terminat în octombrie. 

— La sfatul psihologului? 

— Mi-a zis că e decizia mea. 

M-am simţit mai bine după vacanţa în Cornwall. Mă 
schimbasem de la prima mea vizită la cabinetul 
psihologului. 

— De ce nu era Rachel măritată? mă întreabă el. 

— Punea preţ pe alte lucruri. Tu de ce nu eşti însurat? 

— Sunt divorţat, spune el, ca şi când ar fi un răspuns la 
întrebarea mea. Pare că Rachel putea să fie neplăcută. 

— Imi plăcea asta la ea. 

Detectivul zâmbeşte, şi am impresia că e de acord cu 
mine şi că o înţelege pe Rachel. Acum, sora mea contează 
pentru el în cu totul alt fel decât a contat vreodată pentru 
cineva. 


— 48 — 


12 


— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău că n-am venit cu 
tine! 

— N-ai de ce să te scuzi, a spus ea. 

Şi-a coborât privirea şi s-a uitat la brăţara ei împletită 
care se vedea pe sub brăţara de spital. A început să roadă 
cu dinţii împletitura din paie gălbui care acum era ţeapănă 
şi căpătase culoarea ruginii. 

Când am văzut-o în rezervă, am izbucnit în plâns, iar 
Rachel şi-a sprijinit capul de mine. A urmat al doilea şoc: 
avea ochii atât de umflaţi, încât am crezut că îi ţinea 
închişi şi că dormea. Înfăţişarea ei m-a speriat, ca şi când 
fata bătută din faţa mea ar fi fost lucrul înfricoşător, nu ce 
i se întâmplase. 

Faţa îi era tumefiată şi plină de vânătăi. Avea gura de 
două ori mai mare decât de obicei, de parcă şi-ar fi trasat o 
dâră cu rujul în jurul buzelor, şi aproape că nu i se vedeau 
ochii din pricina umflăturilor vineţii. O pieptănase cineva, 
iar pieptănul îi lăsase brazde în păr. Cusăturile de pe 
frunte şi obraz îi erau acoperite cu o alifie unsuroasă, iar 
braţul stâng îl ţinea sprijinit într-o faşă. 

Eram la spitalul din Selby, la unsprezece kilometri de 
Snaith. 

— Cum ai ajuns aici? am întrebat eu. 

— Am bătut la o uşă. Dar n-au vrut să mă ducă cu 
maşina. Le era teamă că o să mor în drum spre spital şi 
apoi o să fie traşi ei la răspundere. A trebuit să sun eu la 
urgenţe, după care mi-au cerut să aştept ambulanta afară. 

Era un cuplu cam de vârsta tatei şi, a adăugat ea, cu 
aceleaşi obiceiuri ca el. 

— La ce casă ai ciocănit? am întrebat eu, pentru că 
voiam să-i dau foc când aveam să mă întorc acasă, dar nu 
şi-a putut aminti ce număr era. 

— Spitalul l-a anunţat pe tata? 

— Nu. Le-am zis că e plecat într-o excursie cu cortul. 

În rezervă au intrat doi bărbaţi înalţi. Nu au luat loc pe 


— 49 — 


scaunele pentru vizitatori, ci s-au aşezat la capătul patului. 
Rachel şi-a întors capul tumefiat spre ei, după care tipii mi- 
au cerut să ies. N-au încercat să închidă uşa. Dacă ar fi 
făcut-o, aş fi ţipat cât m-ar fi ţinut gura. 

Rachel le-a povestit poliţiştilor ce-mi povestise şi mie, 
adăugând că bărbatul avea păr brunet, până în dreptul 
bărbiei, o faţă îngustă şi arcade proeminente. Era îmbrăcat 
cu o haină de pânză, cu câteva numere mai mult decât i s- 
ar fi potrivit. 

— De unde veneai? a întrerupt-o unul dintre detectivi. 

— De la un prieten. 

— Şi de ce erai pe străzi atât de dimineaţă? 

— Voiam să merg acasă. 

— Băuseşi. 

— Da. 

— Cât băuseşi? 

Am implorat-o în gând să mintă. 

— Cam patru pahare, a răspuns ea, iar eu, în hol, m-am 
lovit cu capul de perete şi am oftat. 

Era o minciună. Era probabil numărul care i se părea 
rezonabil. Stătea de vorbă cu doi poliţişti, care sigur erau 
băutori şi îşi puteau da seama că patru pahare de băutură 
de-a lungul multor ore n-ar fi avut cum să-i întunece 
judecata. 

— Altceva? a întrebat acelaşi poliţist. 

Colegul lui tăcea. Nu cred că i-am auzit vocea. 

— Adică? 

— Droguri? 

— Nu. 

— Te-ai certat cu cineva la petrecere? 

— Nu. 

— Cât de bine îţi aminteşti ce s-a întâmplat azi-noapte. 

— Bine. 

— L-ai recunoscut pe atacator? 

— Nu. 

— E posibil să-l mai fi văzut înainte, fie şi în treacăt? 

— Nu. 

— Ai un iubit? 


— 50 — 


— Nu era iubitul meu. L-am văzut pentru prima oară. 

— Ne-ar fi de ajutor dacă ai răspunde la întrebare. 

— Nu. 

— Ne poţi spune cine a mai fost la petrecere? 

l-au cerut să-i înşire de mai multe ori pe cei prezenţi, 
apoi au pus-o să semneze o declaraţie. I-au zis că o să ia 
legătura cu ea dacă identifică vreun suspect, dar 
bineînţeles că n-au contactat-o niciodată. 


Spie 


13 


Rachel s-a dus la închisoarea Bristol. Probabil că s-a 
îmbrăcat frumos, ca să-i arate individului că nu rămăsese 
cu sechele. În fond, soarta lui era mai rea decât a ei. Haine 
negre, cizme ascuţite, ruj. Cum s-ar fi îmbrăcat avocata ei. 

Pe drumul până la Bristol, o oră şi jumătate pe 
autostrada M4 în martie, mi-o închipui încordată şi plină 
de furie, dar şi triumfătoare. 

— Te-am găsit. Am ştiut întotdeauna că am să te găsesc. 

Mă întreb dacă a trăit câteva moment intense în care s-a 
gândit că, în sfârşit, totul s-a terminat, înainte ca Healy să- 
i explice că fusese la închisoare în vara aceea. Mi-e greu să 
mă gândesc la asta. Mi-e mai uşor să-mi imaginez drumul 
până la Bristol. 


— O să încercăm să terminăm cât mai repede cu putinţă, 
spune Lewis după ce ni se alătură în camera de 
interogatoriu. E neobişnuit ca o persoană precum Rachel 
să fie victima a două atacuri întâmplătoare. 

— Cum adică, o persoană precum Rachel? 

— Care nu lucrează în domeniul sexului, mă lămureşte 
Moretti. 

— În plus, a locuit în zone cu o incidență scăzută a 
infracțiunilor violente, continuă Lewis. Nu avea nicio 
legătură cu vreo bandă sau cu drogurile. 

Nu-l corectez. Se referă la traficul cu droguri, nu la 
prizatul câtorva linii de cocaină într-un club din 
Shoreditch. De care mi se face brusc dor. Mă îmbrăcam cu 
pantaloni de piele, botine cu toc înalt şi un tricou de 
bumbac negru pe care îl cumpărasem pe bani mulţi de la 
magazinul AllSaints de pe King’s Road. 

Dau capul pe spate. Lui Rachel îi plăcea cel mai mult un 
club din spatele Pieței Hoxton. 

— Hai să dansăm câteva piese, mi-a zis ea într-o seară, 
deschizând uşa de la toaletă, şi am ieşit amândouă din 
baie, urcând în fugă scara care ducea la ringul de dans. 


Ey psi 


Pe partea cealaltă a mesei, detectivii aşteaptă. 

Când priza, Rachel rula o bancnotă pe picior şi îşi freca 
degetul de gingie, deasupra dinţilor ei albi şi ascuţiţi. 

Moretti îşi descheie sacoul şi se apleacă în faţă. 

— Vătămarea corporală gravă, începe el cu accentul lui 
scoţian, este foarte asemănătoare cu crima. Devine crimă 
dacă victima moare. Sora ta a fost victima a două 
infracţiuni aproape identice. 

Se poticneşte la ultimele patru cuvinte, cred că 
intenţionat, ca să accentueze cât de neverosimil pare. 

— Am vrea să-ţi mai punem câteva întrebări referitoare 
la primul incident. Ai putea să ni-l descrii pe atacator? 

— Era mai în vârsta decât Rachel, avea în jur de 
douăzeci şi cinci de ani. Un metru optzeci, păr brunet, faţă 
îngustă, frunte proeminentă. Credeţi că e posibil să fi fost 
tot el? 

— S-ar putea să fi fost furios că sora ta a scăpat, spune 
Lewis. 

— N-a scăpat. Abia mai putea să meargă după ce a 
bătut-o. 

— A violat-o? 

— Nu. 

— Cum de s-a oprit? întreabă Lewis. 

— Rachel nu şi-a dat seama de ce. Poate individul s-a 
gândit că i-a văzut cineva, sau poate pur şi simplu a 
hotărât că a terminat. lar apoi, din ce mi-a povestit Rachel, 
s-a ridicat clătinându-se şi a plecat. 

Paşi scurţi şi săltaţi. Aş putea să mimez pentru ei, aşa 
cum făcuse şi Rachel pentru mine, dar n-are niciun rost. 

— Mergea ciudat, spun eu. Pe vârfuri. 

Moretti îşi notează detaliul. Becurile fluorescente ţiuie 
deasupra noastră. Sora mea nu se mai întoarce. Lewis 
vede că îmi frec fruntea şi se ridică să stingă luminile. 
Vaietul electric se opreşte şi camera se întunecă. Ploaia 
răpăie în geam şi simt că mă lasă durerea de cap. 

Moretti deschide un dosar şi spune pentru reportofon: 

— Menţionez că acum îi arăt domnişoarei Lawrence trei 
fotografii. Il recunoşti pe vreunul dintre aceşti bărbaţi? 


re pe 


— Da. 

Amândoi detectivii se încordează. Pun degetul pe 
fotografia din mijloc. 

— De unde îl ştii? întreabă Moretti. 

— A omorât o fată în Leeds. 

— Ai discutat vreodată cu Rachel despre el? 

— Da. l-am arătat o poză cu el, dar mi-a zis că nu el o 
atacase. 

— Când? 

— Acum mult timp. Când Rachel avea optsprezece sau 
nouăsprezece ani. Ştiu că individul a fost prins foarte 
repede. Era pătat de sânge şi avea la el brăţara fetei. 

— De ce i-ai arătat poza lui Rachel? 

— Am crezut că ar putea s-o intereseze. 

— Dar ai fost surprinsă când ai aflat că l-a vizitat pe 
Andrew Healy, spune Moretti. _ 

— M-a surprins că l-a vizitat anul ăsta, în martie. Imi 
spusese că voia să uite întreaga poveste, şi credeam că 
într-adevăr o dăduse uitării. 

Eram într-o excursie la Roma şi vizitam o livadă de lămâi 
de lângă oraş. 

— Ai dreptate, mi-a zis ea. 

A zgâriat cu unghia coaja unei lămâi şi a mirosit-o. 

— E timpul să mă opresc, a adăugat. 

În seara aceea ne-am delectat cu paste şi vin. Am 
sărbătorit. Credeam că se terminase. 

— Acum cinci ani, mi-a zis că a încetat căutările. 

— Ce formă luau căutările ei? întreabă Moretti. 

— Citeam ziarele. 

Citeam despre toate violurile, atacurile şi crimele din 
Yorkshire care apăreau în presă, inclusiv despre cele care 
avuseseră loc în trecutul apropiat. Toate ştirile astea au 
băgat frica în mine. După ce am citit un articol, am hotărât 
să nu mai iau taxiul singură. 

— Iar la început, mergeam în Leeds şi Hull. 

— De ce? 

— Poate că atacatorul venise în Snaith cu trenul. 

— Cine s-a gândit la asta, tu sau Rachel? 


za 


— Rachel, cred. 

— Ştii de ce? 

— Nu. Cine sunt ceilalţi doi bărbaţi din poze? 

— Actori, spune Lewis. E procedura standard. 

— De ce credeţi că ar putea fi individul ăsta? întreb eu. 

— A fost eliberat din închisoarea Whitemoor cu trei 
săptămâni înainte de moartea lui Rachel, îmi explică 
Lewis. Felul în care a omorât-o pe tânăra din Leeds 
seamănă cu primul atac asupra lui Rachel, iar la momentul 
când Rachel a fost atacată, individul locuia în Hensall, 
lângă Snaith. 

— Nu, spun eu. Înseamnă că nu el a atacat-o. 

Detectivii continuă să-mi pună întrebări în legătură cu 
atacul. Mă întreabă despre cunoştinţele noastre de atunci, 
chiar şi după ce le spun că Rachel văzuse faţa individului 
în timpul atacului şi era sigură că nu-l recunoscuse în 
pozele din ziare. Probabil că Andrew Healy semăna cu 
atacatorul, iar Rachel îşi explicase deosebirile prin faptul 
că trecuseră cincisprezece ani, iar faţa i se subţiase sau i 
se rotunjise, şi cu siguranţă îmbătrânise. Lewis şi Moretti 
îşi fac însemnări. Mă gândesc la poliţiştii care susţin 
conferinţe de presă în timpul unei anchete de anvergură şi 
mă întreb dacă genul ăsta de poliţist ar fi rezolvat deja 
cazul. 


14 


Tata nu era plecat în excursie cu cortul, ci se mutase la 
un prieten din Sunderland, care îl ajutase să-şi găsească 
de lucru pe un şantier. Când, în cele din urmă, am stat de 
vorbă cu el în a treia zi de spitalizare a lui Rachel, i-am 
spus că îşi rupsese o gleznă. 

— Poţi să suni la Spitalul Selby să le zici că eşti de acord 
s-o laşi să plece acasă cu sora ei. Ăsta e numărul. 

În mod normal, stratagema n-ar fi trebuit să ţină, dar era 
un spital de stat aglomerat şi probabil aveau nevoie de 
patul ei. 

În ziua când Rachel a fost externată, Alice a împrumutat 
maşina maică-sii şi am fost împreună s-o luăm de la spital. 
Pe drumul de întoarcere, Rachel a fost tăcută şi m-am 
întrebat dacă nu cumva, în ciuda asigurărilor ei, îi era 
teamă să se întoarcă acasă. 

Alice şi cu mine ne-am petrecut toată dimineaţa făcând 
pregătiri. Am închiriat şase filme. Am cumpărat mâncare 
chinezească: un litru de supă cu găluşte şi tăiţei de orez cu 
carne de vită. Am fost cu maşina la cofetăria italiană din 
Whitley să cumpărăm un kilogram de îngheţată cu alune. 
Am cumpărat un bidon cu soluţie de curăţat - una specială, 
nu ca aia pe care o aveam noi în casă - şi am spălat bine 
cada. M-am gândit că Rachel ar vrea să facă o baie, deşi 
nu mai făcuse niciodată. Şi ne-a venit ideea genială de a 
împrumuta câinele unei prietene, un pui de labrador cu 
blană crem. 

Rachel nici măcar n-a întrebat al cui era. Mi-am dat 
seama mai târziu că n-am ales bine câinele. Ar fi trebuit să- 
i aducem un Doberman Pinscher, de exemplu. Am fi putut 
să împrumutăm unul din rasa asta, erau mulţi în Snaith şi 
la fermele din jur. Când a văzut câinele, Rachel şi-a dat 
probabil seama cât de puţin ne pricepeam la câini. 

Rachel a urcat încet treptele şi s-a întins pe pat. 
Jaluzelele încă aveau un colţ ridicat, iar lumina aurie a 
după-amiezii îi cădea pe braţ. A bâjbâit după pătură, 


Dp 


trăgându-şi-o până sub bărbie. M-am întins lângă ea, cu 
faţa spre uşa camerei, spre mormanele de haine, 
teancurile de cărţi, sticlele goale de bere jamaicană, 
pachetele de ţigări şi brichetele uzate. Oglinda era 
sprijinită direct pe podea, iar lângă ea erau un radio şi 
câteva rujuri cu tuburi aurii. 

Deşi era dezordine, camera ei avea un aspect auster. Nu 
voia s-o facă frumoasă pentru eventualii musafiri şi, spre 
deosebire de mine, nu şi-o împodobise cu amintiri. Singura 
decoraţiune de pe pereţii camerei era o mască de carnaval 
cu nas curbat ca un cioc, pe care o găsise pe o stradă din 
Leeds, abandonată probabil după o petrecere. 

M-am întrebat cum i se părea camera ei acum. Nu se 
uitase deloc în jur înainte să se aşeze în pat. Am stat 
întinse una lângă alta, cu capul pe aceeaşi pernă, uitându- 
ne în direcţii diferite şi ascultând chelălăitul căţeluşului de 
la parter. 

La scurtă vreme după ce a ieşit din spital, Rachel şi-a 
cumpărat un baston de la fratele mai mare al lui Rafe. 
Dumnezeu ştie de unde făcuse rost de el. Era o tijă 
metalică, asemănătoare cu un baston de poliţie, doar că 
mai scurtă. 

— Dacă poliţia foloseşte bastonul în locul pistolului, 
înseamnă că şi bastonul e o armă destul de periculoasă, 
nu? a spus ea. 

În prima noapte după externare, Alice ne-a făcut 
milkshake-uri cu alune, pe care le-am băut în timp ce ne- 
am uitat la un documentar despre vulpi. Rachel a zis că, 
din cauza sedativelor, nu-i era foame. Tresărea des. Nu ne 
uitam una la alta, nici spre uşă, nici pe fereastră. Stăteam 
cu ochii aţintiţi asupra ecranului, în timp ce afară se 
întuneca. 

A doua zi, mi-a zis: 

— Mă duc la Hull. Vii cu mine? 

— De ce? 

— Trebuie să fac nişte cumpărături. 

Dar Rachel nu avea niciodată cumpărături de făcut, în 
primul rând, pentru că nu avea bani. 


— 57 — 


Mergeam rar la Hull. Mergeam mai des la Leeds - la 
cluburi precum Warehouse, Garage sau Mint Club. Pe 
timpul zilei, ne cumpăram chebapuri şi cârnaţi picanţi în 
foietaj şi ne uitam la studenţii din piaţa centrală. 

Nu mi se părea o idee bună să meargă la Leeds. Trebuia 
să se odihnească. Nici nu apucase să facă baie. 

M-am ţinut după Rachel prin Hull, intrând cu ea în case 
de pariuri şi în puburi. Lumea se holba la noi. Avea faţa 
umflată şi vânătă, presărată cu tăieturi cusute. Când ne-a 
întrebat controlorul în tren ce se întâmplase, mă aşteptam 
ca Rachel să mintă, să-i spună că avusese un accident de 
maşină. Dar i-a zis: 

— Am fost bătută de un individ de un metru optzeci, cu 
păr brunet, până în dreptul bărbiei, îmbrăcat cu o haină de 
pânză. Are faţa lungă şi îngustă şi arcade proeminente, i-a 
explicat ea, plimbându-şi degetul pe frunte. 

Apoi a scris ceva pe bilet şi i l-a dat controlorului: 

— Ăsta e numărul meu, în caz că-l vedeţi. 

Ne-am petrecut toată ziua în Hull şi am rămas şi a doua 
zi, după care ne-am dus la Leeds. Au fost nişte drumuri 
chinuitoare. Rachel încă avea dureri când mergea. Văzând- 
o cum intră şchiopătând în magazine şi puburi, mi se făcea 
atât de milă de ea, că îmi era greu să respir. 

Ştiam că nu avea cum să-l găsească, iar pe drumul de 
întoarcere cu trenul, eram amândouă foarte necăjite. Pe 
drumul de la gară acasă, Rachel a tot sperat că o să ne 
întâlnim cu el, iar eu mă rugam să nu ne iasă în cale. 

Poliţia nu ne-a fost de ajutor. Rachel s-a dus la secţie şi a 
stat de vorbă cu un detectiv care i-a pus numai întrebări 
vizând traficul de droguri în Snaith. În afară de faţa 
individului, singurul indiciu pe care îl mai avea Rachel era 
vocea lui, pe care i se părea că o auzise în timpul atacului. 
Zicea că accentul lui semăna cu al nostru. Deci era din 
partea locului. 

Amândouă am presupus că era sărac, pentru că şi noi 
eram sărace, iar individul se afla în oraşul nostru. Am fost 
în locurile unde ar fi mers tata. La pista pentru curse de 
câini. În puburi. Unde s-ar fi putut duce un om violent, un 


= PB 


monstru. Ne era greu să ne închipuim ce altceva îi mai 
făcea plăcere unui individ căruia îi plăcea să bată femei. 


— 59 — 


15 


Cadavrul fetei de a cărei dispariţie am aflat în ziua 
morţii lui Rachel a fost găsit în dimineaţa asta în estuarul 
Humber. Nicole Shepherd. În estuar erau scafandri, ca să 
evalueze stâlpii podului din Hessle, care necesită reparaţii 
de multă vreme, şi i-au găsit cadavrul într-un sac de dormit 
în care fuseseră băgaţi şi câţiva bolţari. Criminalul a 
aruncat-o de la mijlocul podului, dar apa estuarului nu e 
foarte adâncă la Hessle, are doar zece metri, iar curentul 
nu e puternic. 

Mi se strânge stomacul citind restul articolului. Stau 
cocoşată, cu paltonul pe mine, la o masă din faţa hotelului, 
cu antebraţele sprijinite pe ziar ca să nu-l ia vântul. A fost 
atacată, bineînţeles. Mă întreb dacă poliţia o să descopere 
al cui era sacul de dormit. 

Se aude clopoţelul de la uşa buticului de ziare. Mă uit 
într-acolo, aştept o clipă, apoi ridic mâna şi salut. 

Keith dezleagă lesa căţelei şi traversează strada spre 
mine. Umbra i se proiectează pe masa mea, iar eu ridic 
privirea spre el, făcând mâna streaşină la ochi. Poartă 
acelaşi palton ca pe apeduct, dar acum e descheiat şi i se 
vede cămaşa. E înalt şi solid, dar are un pic de burtă. 

— Bună, spun eu, împăturind ziarul şi punându-l lângă 
mine pe bancă. 

— Sunt condiţii bune? întreabă el, făcând semn spre 
hotel. 

— Da. 

Keith dă din cap, apoi se lasă tăcerea între noi, iar eu 
îmi strecor mâna între paginile ziarului, ceea ce mă face să 
mă simt mai bine. Din spatele hotelului se aude un 
picamăr, iar Keith spune: 

— Repară strada aia de câteva săptămâni. 

Căţeaua îşi ridică labele din faţă la mine în poală. O 
scarpin după urechi, iar ea îşi sprijină capul de pieptul 
meu. 

— Mă bucur că te-am revăzut. Să-mi spui dacă te putem 


— 60 — 


ajuta cu ceva. 

Face un pas în spate, trăgând de lesă, iar căţeaua se 
îndepărtează de mine. 

— Ar fi ceva, spun eu, iar Keith se opreşte. Tocmai am 
primit un telefon. Poliţia a terminat de analizat maşina lui 
Rachel. E undeva în Didcot şi nu e niciun autobuz până 
acolo. 

Se uită la mine ca şi când n-ar înţelege ce vreau. Aştept 
o clipă, după care îmi spune: 

— Sigur, nicio problemă. Te pot duce chiar acum, dacă 
vrei. 

Urc în cameră, iau cu mine cuțitul de dezosat, ascuns 
într-o mănuşă de piele, şi un spray cu piper. Înainte să ies 
din hotel, îi spun administratoarei că mă duce Keith 
Denton cu maşina până la Didcot. 

— Ce frumos din partea lui! zâmbeşte administratoarea. 

Keith vine cu un Renault negru. 

— Deci nu mergem cu duba, spun eu, după ce urc. 

— O folosesc doar când mă duc la intervenţii. Consumă 
prea mult. 

Pun mâna pe spray-ul paralizant din buzunar. Keith ţine 
volanul cu ambele mâini. Mă aşteptam să fiu speriată, în 
schimb sunt nerăbdătoare şi mă simt tot mai puternică. 
Keith e un pic agitat. 

Pornim pe strada principală. Cobor geamul şi observ că 
portiera mea nu are siguranţa pusă. E o zi luminoasă, iar 
Keith nu se plânge de curentul rece care intră pe geam. 
Mă întreabă dacă am rude în zonă şi îi spun că nu, apoi 
porneşte radioul. li cer s-o ia pe autostradă. 

— Îmi închipui că e foarte greu pentru tine, îi spun eu pe 
strada care duce la autostradă. 

— De ce? 

— Ai văzut-o cu puţin înainte de ce s-a întâmplat. 

Îşi răsuceşte mâinile pe volan. „Dacă tu ai făcut-o, îmi 
spun în sinea mea, te distrug.” Se apleacă în faţă, să se 
asigure că nu vine nicio maşină, apoi intră pe autostradă. 

Tace o vreme, iar în cele din urmă spune: 

— Poate că ucigaşul era deja acolo şi aştepta să plec. Ar 


Gi- 


fi trebuit să fiu mai atent. 

— Trebuie s-o luăm pe-aici, spun eu. 

Trecem pe lângă un şir de ateliere, o firmă de curierat, 
un depozit. Keith conduce încet, uitându-se la numerele de 
pe clădiri. Nu e nimeni pe trotuar şi, pentru prima oară de 
când am plecat, mi-e frică. 

— Aici e. 

Virează în parcarea păzită de un gardian care stă într-o 
cabină. Keith îi întinde pe geam permisul meu de 
conducere şi aşteptăm în tăcere să-mi găsească dosarul. 
Keith pare agitat şi mă întreb dacă a venit şi el aici să-şi ia 
duba după ce criminaliştii au căutat urme de sânge în ea. 

Paznicul îmi înapoiază permisul şi poarta se deschide. 
Keith porneşte de-a lungul primului rând de maşini. Mă uit 
cu atenţie la ele, iar la un moment dat, Keith opreşte. Văd 
în dreapta lui maşina lui Rachel, un jeep vechi. Se întoarce 
spre mine cu buzele arcuite într-un zâmbet strâns, 
aşteptând să mă duc la maşină. 

— Mulţumesc. Ţi-e foame? întreb eu. Mergem undeva să 
mâncăm? 

Stabilim să ne întâlnim la Duck and Cover. După ce 
pleacă, urc în maşină şi blochez portierele. Interiorul are 
un miros familiar, cald şi prăfos. Deschid torpedoul şi scot 
un ruj cu tubul auriu. li scot capacul - e roşu-închis. 

Mai avea atâtea de făcut! Nu că ar fi avut vreun plan 
măreț, în minte, sau cel puţin nu ştiam eu de el. E mai rău 
de-atât: i-a fost luat tot, a pierdut tot. Li plăcea rujul roşu, 
dar nu va mai merge niciodată la un magazin de cosmetice 
să testeze nuanţe pe dosul palmei. li plăceau filmele, dar 
nu va mai merge la niciunul dintre filmele pe care plănuia 
să le vadă de sărbători. li plăceau bruschettele cu roşii, 
dar nu se va mai întoarce niciodată acasă de la serviciu să 
facă pastă de roşii, cu usturoi şi ulei de măsline, s-o întindă 
pe pâine prăjită şi s-o mănânce stând în picioare în 
bucătărie. 


La Duck and Cover, Keith îşi comandă un whisky. Sunt 
dezamăgită. Au şi bere Tennent's - aceleaşi doze verzi pe 


0 


care le-am găsit pe culmea dealului. 

— Şi dumneavoastră? întreabă barmanul. 

— O bere Tennent's, vă rog, spun eu, făcând semn cu 
degetul spre dozele verzi, însă Keith n-are nicio reacţie. 

Barmanul ne pune băuturile pe tejghea, după care se 
sprijină de bar, cu spatele la noi şi cu braţele încrucişate la 
piept, să se uite la o cursă de ogari. 

— Obişnuieşti să bei whisky în timpul zilei? întreb eu. 

— Nu, spune Keith, uitându-se la câini. 

— Dar ce bei de obicei? zic eu tare, în speranţa că 
barmanul îl va corecta în caz că minte. 

— N-am o băutură preferată. 

Ogarii dispar în ceaţă. Cursa se termină şi o fotografie 
arată distanţa dintre boturile primilor doi câini din faţă şi 
linia de sosire. Au boturi foarte lungi, ca de cai. 

— Ceva de mâncare? întreabă barmanul. 

— Nu mi-e foame, spune Keith. 

— Nici mie. 

Barmanul ia un pachet de Benson and Hedges şi iese să 
fumeze în curtea interioară, lăsând uşa crăpată. Dacă 
strig, o să se întoarcă imediat. Nu ştiu care dintre cei doi 
bărbaţi e mai puternic. lau o gură mare de bere şi îmi 
doresc să fi fost whisky. 

— Te-ai oferit să mă ajuţi, spun eu. 

Keith nu se îndreaptă de spate, nici nu se uită la mine, 
dar simt că ceva în el se încordează. 

— Rachel era o femeie nemaipomenită. 

— Îţi plăcea de ea? 

— Sunt căsătorit, spune el, dar când vede că ridic din 
umeri, adaugă: Nu, nu despre asta e vorba. 

— Te înţelegeai bine cu ea? 

— Cu cine, cu Tash? Da, avem o relaţie bună. 

— Nu, cu Rachel. 

Îşi pune paharul pe masă şi am impresia că vrea să mă 
lovească. 

— Abia dacă o cunoşteam. 

Nu se întâmplă nimic, dar sunt sigură că a vrut să mă 
lovească. 


— Nu ţi-am zis unde să te opreşti, spun eu, iar el se uită 
la mine. De unde ştiai care e maşina ei? 

— Tocmai am fost la o intervenţie la ea acasă. 

— Rachel mi-a zis că erai obsedat de ea. 

Pune o bancnotă pe tejghea şi pleacă. Nu-mi dau seama 
dacă am procedat bine. Rachel nu a pomenit niciodată 
nimic de el. 


LGA 


16 


Mă sună Moretti: 

— Criminaliştii au terminat investigaţiile la casa lui 
Rachel. Să-ţi dau un număr de la o firmă de curăţenie. 

— Nu se ocupă poliţia de asta? 

— Nu. 

— Plătiţi pentru curăţenie? 

— Nu. 

— Dar nu trebuie să facem curăţenie. O să distrugem 
dovezile... 

— Avem tot ce ne trebuie, spune el. 

Apoi îmi dictează numărul de telefon. Firma se numeşte 
Combe Cleaners? - un nume care nu dă niciun indiciu 
despre specialitatea ei. 

— Ar fi bine să te duci acolo după ce se face curăţenie, 
spune el. Putem aranja să fie cineva acolo când ajungi. Să 
facă focul, să pornească boilerul. Unele familii vor ca 
locuinţa să fie binecuvântată înainte. Vrei să chem eu un 
preot? 

— Cine să fie acolo? 

— Prieteni de-ai tăi şi de-ai lui Rachel. 

— Ah! 

Credeam că se referă la nişte străini sau paznici, ceea ce 
ar fi fost preferabil. 

— Nu, mulţumesc. 


Hotărăsc să mă duc acolo înainte să vină firma de 
curăţătorie. 

Câteva frunze galbene atârnă în ulmii care se înalţă de o 
parte şi de alta a casei. Se aude un zgomot, iar păsările din 
copaci se sperie şi îşi iau zborul. Aerul miroase a apă, a 
noroi, a fân şi a fum, cum se întâmplă de obicei la ţară în 
noiembrie. Peste drum, vecina lui Rachel călăreşte în 
padoc pe acelaşi cal pătat ca în ziua când Rachel a fost 
omorâtă. 


2 Curăţătoria Viroaga (N.t.). 


Întorc privirea spre casa profesorului. Din horn iese fum, 
iar în magazia fără uşi se văd două maşini. Vântul 
încovoaie salcâmii de pe vârful dealului şi curbează dâra 
de fum, făcând-o aproape orizontală. 

Când deschid uşa casei, am impresia că e cineva 
înăuntru. Mi se pare că se modifică presiunea, că aud cum 
se lasă o scândură din podea. Aştept în prag, ascultând cu 
atenţie, dar nu aud niciun scârţâit sau vreo uşă închizându- 
se. 

Nu pot să intru. Sângele de pe podea şi de pe pereţi s-a 
făcut negru. Îmi ţiuie urechile. Dar poate că Rachel a lăsat 
ceva legat de Keith sau de altcineva care o urmărea, ori de 
prietenul ei de la spital. 

Pornesc termostatul şi din pivniţă se aude huruitul 
boilerului, făcându-mă să tresar. Mă uit la balustradă. Lesa 
câinelui nu a făcut nicio stricăciune, iar din şirul de patru 
stâlpi răsuciţi, cel de care l-am găsit spânzurat nu se 
deosebeşte de ceilalţi decât prin câteva pete. Mintea îmi 
zboară prosteşte la casele albe identice, lipite unele de 
altele, care se înşiră pe Priory Walk din Chelsea. 

Mă uit la tavan şi, într-adevăr, e brăzdat de o crăpătură 
lungă. Măcar în privinţa asta Keith sigur nu m-a minţit. 
Caloriferele încep să şuiere când traversez livingul. 
Documentele importante le-aş putea găsi în dosarele din 
biroul ei, dar hotărăsc să încep căutările la parter. Mă 
plimb prin încăperi, căutând ceva suspect, ceva ce ar fi 
putut scăpa poliţiei. 

Multe suprafeţe sunt acoperite cu un strat subţire de 
cărbune pentru amprente. Îmi trec degetul prin el şi îl 
miros, dar nu miroase a nimic. Poliţia a lăsat şi nişte 
gheaţă în chiuvetă, dar în rest, încăperea e neschimbată. 
Oala de pe plita electrică. Bolul cu castane. 

Toporul e sprijinit de uşa din spate. Când îl văd, simt o 
undă de speranţă, ca şi când Rachel ar avea o şansă acum. 

Îmi imaginez cum ar fi fost să vin aici şi să găsesc focul 
aprins, livingul plin de lume, pe cineva gătind în bucătărie, 
veiozele aprinse. Nu mi-ar fi fost mai uşor. Îmi închipui un 
preot mergând prin camere şi citind un psalm, dar 


— 66 — 


singurele versuri care îmi vin în minte sunt dintr-un poem: 
Și am cerut să fiu / Acolo unde nu vin furtunile”. 

Mă apropii de fereastra din faţă şi mă uit peste vale 
până mi se pare că găsesc golul dintre copaci. E posibil ca 
ucigaşul să fi venit aici într-una din zilele când a urmărit-o. 
Rachel obişnuia să lase o cheie sub covor, iar criminalul ar 
fi putut intra în casă când ea era la serviciu sau dormea. 
Încerc să nu mă gândesc la asta. Nu mă pot hotărî dacă m- 
aş simţi mai bine cu uşa de la intrare descuiată sau 
încuiată. 

Aprind becul şi bucătăria se umple cu o lumină difuză, 
reflectată de ferestrele presărate cu stropi de ploaie. Masa 
rotundă de lângă uşă, covorul împletit, plita electrică din 
celălalt capăt al bucătăriei. Lângă chiuvetă e o legătură 
groasă de pătrunjel într-un pahar cu apă. Pe raftul de 
deasupra e o pungă cu dungi roz şi verzi cu paste în formă 
de tricorn. Rachel primea e-mailuri cu excursii la Roma şi 
îmi închipui că mesajele necitite se strâng în continuare în 
căsuţa ei electronică. 

Deschid dulapurile din care, ca de obicei, se împrăştie 
un miros plăcut, şi mă uit la cutiile de ceai, la pungile cu 
linte şi făină, la borcanele cu bomboane de lămâie, 
caramele şi jeleuri. Acum câteva săptămâni, când ne-am 
întors de la film, s-a dus în bucătărie şi a găsit pe bufet 
borcanul în care ţinea jeleurile cu aromă de lemn-dulce - 
era gol. 

— Tu le-ai mâncat? 

— A, scuze, am spus eu. 

Nici măcar nu-şi dăduse jos haina, ci s-a dus direct în 
bucătărie şi a făcut semn spre borcan cu mâna 
înmănuşată. Nu-mi amintesc dacă era speriată sau doar 
supărată că le terminasem. Acum îmi dau seama că a fost o 
întrebare ciudată. Cine altcineva ar fi putut să le mănânce? 

Dau să ies din bucătărie, dar mă împiedic. Nu mai aud 
nimic şi nu mai văd în faţa ochilor decât puncte ca nişte 
pixeli. Îmi sprijin fruntea de bufet, până aud din nou vântul 


3 În original, And I have asked to be / Where no storms come, poem de 
Gerard Manley Hopkins (N.t.). 


— 67 — 


şuierând în jurul casei, zgomotul unei maşini care trece pe 
stradă şi propria-mi respiraţie. 

Mă apropii de scară şi mă uit îndelung la urma lăsată de 
mâna ei pe o treaptă. Disting încheieturile degetelor şi 
cele trei linii adânci din palmă. 

Mă agăţ de balustradă, dar mi se înmoaie picioarele şi 
cad pe trepte. Urc scara în patru labe, iar când ajung la 
etaj, mă uit în lungul coridorului pustiu şi întunecat. Pe 
uşile deschise ale camerelor se revarsă o lumină palidă. 
Mă întind pe podea, în locul unde am văzut-o ultima oară. 
Nu cred că am să mă mai pot ridica. Imi aduc aminte de 
picioarele ei încălţate cu şosete. 


Dormitorul ei încă îi păstrează mirosul. Peste vale, becul 
roşu de pe turnul de radio are un nimb înceţoşat. 
Caloriferele şuieră, împrăştiind căldură în cameră. 

Biroul ei are două corpuri cu sertare. Mă apuc să 
scotocesc prin hârtii. Poate i-a trimis cineva vreo scrisoare. 
Rachel era deşteaptă. Dacă ştia că era urmărită, ar fi 
păstrat dovezile. 

Teancuri de documente birocratice, de la spital, de la 
bancă, de când îşi cumpărase casa. Scrisori vechi, reţete 
culinare, proiecte de amenajări interioare. Îmi ia mult timp 
să mă uit prin toate, dar nu găsesc nimic: nicio menţiune a 
lui Keith sau a vreunui tip pe nume Martin, niciun bilet sau 
vreo scrisoare suspectă. 

În baie găsesc un borcan cu ulei de măsline şi sare de 
mare. Mi se strânge inima. Mi se pare foarte improbabil ca 
Rachel să-şi fi făcut un astfel de amestec. Cine are timp de 
aşa ceva? Deşi, bineînţeles, nu durează mult să torni o 
ceaşcă de ulei de măsline şi să amesteci sarea în el. 
Borcanul e maro, la fel ca sticla cu peroxid de oxigen de 
lângă el, pe care Rachel îl folosea ca să dezinfecteze rănile 
şi să-şi scoată apa din urechi după ce înota. 

Urma să se mute în Cornwall, la cinci ore cu maşina de 
Marlow. Mă întreb dacă ar fi fost suficient. Într-adevăr, 
părea o regiune sigură. Toate acele sate din jur. Pereţii de 
copaci. Contrabandiştii s-au ascuns acolo timp de secole. 


În plus, St. Ives e un oraş destul de mare, ar fi putut să 
treacă neobservată. 

La restaurantul chinezesc, l-am întrebat pe Lewis de ce 
i-a luat atât de mult atacatorului din Snaith s-o găsească 
pe Rachel aici, în Marlow. 

— E posibil să nu fi ştiut cum o cheamă, mi-a spus el. 

Mă întreb dacă Rachel s-a gândit să se târască afară din 
casă, să strige după ajutor, să supravieţuiască. Dacă, în 
timp ce sângera, şi-a spus în sinea ei: „Număr până la 
trei...” 

În portbagajul maşinii ei sunt două valize pline, începuse 
să-şi facă bagajele pentru Cornwall. 


— 69 — 


17 


Mergeam spre casa închiriată în Polperro, pe poteca 
mărginită de trandafiri sălbatici. Mă întorceam de la 
cumpărături. Sticle cu apă tonică, cireşe, cartofi, spanac, 
chipsuri, lămâi şi vreo zece scoici albe. La magazinul din 
oraş aveau gheaţă şi lemn de foc. La toate magazinele 
alimentare din Cornwall aveau gheaţă şi lemn de foc. 

Sticlele de apă tonică mi se loveau de genunchi. La 
poalele stâncii, o barcă de pescuit cu motor înainta în 
mijlocul unui nor de pescăruşi care se roteau în jurul ei. 
Era o privelişte foarte pitorească, la fel ca multe altele în 
Polperro: capacele albe şi ascuţite de pe stâlpii de lemn ai 
cheiului, funiile ancorelor care dispăreau sub apă. 

Am luat cina împreună în fiecare seară cât am stat în 
Cornwall, discutând despre o mulţime de lucruri. Rachel 
era partenera mea preferată de conversaţie, pentru că ne 
interesau aceleaşi lucruri. Rachel gătea, iar eu făceam 
cumpărăturile, ceea ce îmi convenea. Imi plăcea să mă uit 
la iahturile din port, orientate toate în aceeaşi direcţie, şi 
la năvoadele întinse pe chei. 

Îmi era foame. Amândurora ne era foame tot timpul. 

— De la aerul de mare, aşa zicea Rachel. 

Mă duceam la magazin aproape în fiecare zi ca să refac 
stocul de provizii. Eu mâncam multe chipsuri cu sare şi 
oţet, care aveau gust de apă de mare, iar Rachel se dădea 
în vânt după budinca cu caramel. 

— Ce legătură are caramelul cu oceanul? am întrebat-o 
eu, iar ea mi-a zis: 

— E delicios. 

Am  cărat cumpărăturile pe poteca mărginită de 
trandafirii roz, aflată la sute de kilometri de strada mea din 
Kilburn. Apoi, în timp ce desfăceam cumpărăturile, soarele 
cobora printre fâşiile de nori cenuşii, aprinzând o potecă 
roşie pe apă. 

— Drumul soarelui, a spus Rachel. 


— 70 — 


18 


Plec din casă şi, când ajung în centru, mă opreşte 
preotul şi se prezintă. Are doar vreo treizeci de ani şi îmi 
aminteşte de colegii mei de la şcoala St. Andrews. Cine 
ştie cum a sfârşit aici? Ar fi trebuit să lucreze într-o bancă. 
Mă întreabă de pregătirile pentru înmormântare. 

— Poliţia încă nu-mi dă voie s-o îngrop, spun eu. Ne-am 
oprit pe marginea pârâiaşului artificial care curge pe lângă 
Boar Lane, printre case şi stradă. Preotul îmi spune că se 
poate face totuşi o slujbă funerară şi se oferă s-o oficieze 
el. 

— Nu era credincioasă. Considera că orice religie e un 
cult şi că unele, cum e a ta, doar ştiu mai bine să 
camufleze că sunt un cult. 

— Pot să oficiez o ceremonie laică, se oferă el. 

Disponibilitatea lui mă ia prin surprindere. Nu sunt 
obişnuită cu o astfel de atitudine din partea unui preot. 

— Deci la asta s-a ajuns? întreb eu, iar el loveşte cu 
piciorul o piatră. 

Ne uităm amândoi la ea căzând în râu. 

— Vreau să fiu de ajutor, spune el. Şi cred că ceremonia 
funerară e necesară. Pentru a o comemora cum se cuvine. 
Avem locuri pentru o sută de persoane. Vrei să intri să 
vezi? 

Praf, lemn, lumină de iarnă, ferestre cu cercevele negre, 
miros de lumânări care îmi aminteşte de ceara pe care o 
topea colega mea de apartament din Edinburgh când făcea 
picturi encaustice. O biserică anglicană. În copilărie, nu 
mergeam la biserică, aşa că îmi aminteşte doar de nunţi şi 
de Anne Boylen. 

— E un loc frumos, spun eu. 


Luăm loc pe banca din faţă ca să stabilim detaliile 
ceremoniei. 

— O cunoşteam, spune el în biserica pustie. 

— Da? 


a Pisa 


— Îl lăsa uneori pe Fenno la mine. 

Îmi dau seama că preotul nu are multe de făcut, că 
probabil se simte singur. Mi-l închipui vorbind cu Fenno în 
timp ce îl plimba şi simt că mi se strânge inima. 

Începem să dăm telefoane. Înainte s-o sun pe Helen, ies 
în grădină şi mă plimb pe lângă peretele bisericii. Rachel 
era prietena ei cea mai bună şi naşa fiicei ei. 

Întotdeauna am emoţii când vorbesc cu Helen. S-a mutat 
de la Melbourne la Oxford când fata ei, Daisy, era foarte 
mică, şi a crescut-o singură, în timp ce lucra ca asistentă şi 
făcea cursuri de specializare. Întotdeauna m-am simţit 
inutilă gândindu-mă că Helen avea un cămin, că-i pregătea 
lapte praf fetiţei după ce ieşea din tură, că o ducea şi o lua 
de la creşă. Eu, una, nu cred că aş fi în stare să cresc un 
copil şi să mai şi merg la serviciu, iar Helen pare să fie de 
acord cu mine. 

Când îmi răspunde la telefon, are vocea încordată. 
Discutăm un pic despre ancheta poliţiei, apoi îmi spune că 
e de acord să ţină ea un mic discurs la ceremonia funerară. 
După o pauză, o întreb: 

— Cum ţi s-a părut Rachel săptămâna trecută? 

— Ca de obicei, doar un pic mai retrasă. Mi-a zis că o 
obosea slujba. 

— De ce a stat la tine? 

— Nu-i mai mergea boilerul, îmi spuse ea. Nu avea 
căldură. 

Rachel o minţise. Aş fi observat dacă era frig în casă 
vineri. 

— Ţi-a zis că avea de gând să se mute? întreb eu. 

— Nu. Unde? 

— În Cornwall. Acum ar fi trebuit să fie acolo. 

— Nu se poate. N-a înştiinţat pe nimeni la serviciu. 

— Cine crezi că a omorât-o? 

— Nu ştiu, spune ea, iar după o pauză adaugă: S-ar 
putea să nu fi avut nicio legătură cu Rachel. S-ar putea să 
fi fost vorba de casa ei. 

— Ce vrei să spui? A 

— E o casă retrasă. Aproape de o autostradă. În ce oraş 


din Cornwall voia să se mute? 

— În St. Ives. 

— Am crezut că îi plăcea în Peninsula Şopârlei. 

— Am fost acolo. Nu s-ar fi dus într-un loc unde mai 
fusese, din moment ce voia să scape de cineva. A pomenit 
vreodată de un tip pe nume Keith Denton? 

— Nu. 

— Eşti sigură? 

— Da. Chiar crezi că din cauza asta voia să se mute? 
Cornwall nu e foarte departe de-aici, sunt doar cinci ore cu 
maşina. 

— Pare mai departe, spun eu. Şi nu e aşa uşor să găseşti 
pe cineva. Mai ales dacă Rachel şi-ar fi schimbat numele. 

— Nu cred că se simţea în pericol. S-ar fi dus la poliţie. 

— Cineva o urmărea de pe dealul de vizavi de casa ei. 

Îmi dau seama că Helen nu mă crede. Când mă întorc în 
biserică, preotul mă întreabă: 

— Ce muzică ai vrea să punem? 

— Gymnopedie, numărul unu. 

Îmi spune că o să ia legătura cu o pianistă din partea 
locului. 

— Oamenii îţi împărtăşesc secretele lor? întreb eu. 

— Uneori. 

— Dacă vreunul dintre enoriaşi ţi-ar spune că a făcut 
ceva rău, ce ai face? 

— Nu ştiu. Depinde cât de gravă e fapta. 


Prietenii mei încep să ajungă la Hunters cu o zi înainte 
de ceremonia funerară, ceea ce mă tulbură. Credeam că o 
să stea cu toţii la Oxford. 

Stau pe palier, ascunsă de privirile lor, şi îi ascult 
înghesuindu-se la recepţie. În ciuda împrejurărilor, se 
simte o notă de bucurie în vocile lor, ca şi când ar fi venit 
la o reuniune de familie sau la o nuntă. 

— Nu ştiam că vii şi tu, se aude dinspre parter de câteva 
ori. 

Le recunosc vocile, dar nu am niciun sentiment de 
posesiune. Îmi dau seama că niciunul nu este în viaţa mea 


<73 


pentru totdeauna şi, cu umerii lăsaţi, mi se pare 
surprinzător că am putut gândi asta vreodată. 

Apoi Martha urcă treptele în fugă şi, înainte să pot 
spune ceva, ajunge pe palier şi mă ia în braţe. 


În noaptea dinainte de ceremonia funerară, nu mă ia 
somnul. Groaza se înteţeşte cu fiecare oră şi ştiu că, fără 
odihnă, nu voi putea face faţă zilei de mâine. Nu am la 
mine nici somnifere, nici sedative, dar am sticla de vin 
roşu pe care am adus-o pentru Rachel de la Londra. Nu am 
tirbuşon în cameră. Cobor la parter, dar uşile masive de 
lemn ale barului sunt încuiate. Înapoi în cameră, mă uit la 
sticla de vin. Desfac folia din jurul dopului şi mă întreb 
cum aş putea să-l scot. 

Pe dulapul de la baie e o şurubelniţă. Probabil că a uitat- 
o cineva după vreo reparaţie. 

Înfig şurubelniţa în plută şi împing dopul în sticlă. Se 
aude un pocnet şi vinul ţâşneşte din sticlă. Lichidul roşu 
îmi sare pe piept şi mi se prelinge pe burtă. 

Iau loc, cu şurubelniţa în mână. Vinul mi se prelinge pe 
braţe, de-a lungul venelor. Tricoul mi s-a lipit de abdomen. 
Pe pereţi sunt pete roşii, iar în cameră miroase deja a 
acru. Rămân nemişcată. Încep să-mi ţiuie din nou urechile 
şi strâng şurubelniţa în mână. 


—74— 


19 


Înainte să înceapă ceremonia, mă uit prin biserică şi 
simt că aş fi în stare să omor pe toată lumea ca s-o aduc 
înapoi pe Rachel. Băncile sunt pline, iar cei care n-au mai 
găsit loc stau în picioare aproape de intrare şi de-a lungul 
pereţilor. Recunosc unele feţe de la bibliotecă, din puburi, 
de pe apeduct. Îi văd şi pe Lewis şi Moretti, precum şi pe 
tipa care e detectiv şi care a venit vineri cu Moretti. Nu 
stau tustrei în acelaşi loc, ceea ce la început mi se pare o 
manevră tactică, dar de fapt probabil că au venit separat şi 
biserica s-a umplut repede. 

Tata nu a venit. Din câte ştiu, poliţia încă nu a reuşit să 
dea de el. Şi totuşi, e vorba de ceremonia funerară a fiicei 
lui mai mari. S-ar putea să fi aflat de undeva. S-ar putea să 
apară şchiopătând pe culoarul dintre bănci, să ia loc lângă 
mine şi să înceapă să debiteze tot felul de teorii. Uşile 
bisericii sunt închise - oare s-ar supăra cineva dacă le-aş 
încuia? 

Sunt prea mulţi oameni pe care nu-i recunosc, lucru la 
care nu mă aşteptam. Am crezut că o să fie puţini 
necunoscuţi. Ucigaşul ar putea fi şi el printre ei. 

Îl văd pe Keith Denton în mulţime. Lewis stă în cealaltă 
parte a bisericii şi îl poate vedea, ceea ce mă bucură, 
pentru că eu nu-l pot urmări. În ultimul rând stă o femeie 
cu păr brunet. Mă întorc spre Martha şi, făcând semn spre 
femeia din spate, îi spun: 

— Avem o jurnalistă printre noi. 

Martha se strecoară pe culoarul dintre bănci până la 
ultimul rând. După o scurtă discuţie, jurnalista se ridică în 
picioare, se strecoară pe lângă genunchii celor de pe 
bancă şi iese pe uşa principală. Înainte să iasă, îmi 
zâmbeşte ironic, ca şi când am fi pus la cale o glumă 
împreună. Deşi lumea se întoarce spre ea, nu e deloc 
stânjenită, şi o invidiez pentru asta. Pare liberă. 

Observ cu un fel de spaimă că a venit şi Stephen. Se 
apropie şi mă sărută pe obraz. Miroase a whisky. Şi nu a 


— 75 — 


băut aseară, ci azi-dimineaţă. 

Lumea se dă la o parte, făcându-i loc să se sprijine de 
perete. Pare frânt de oboseală şi mă întreb dacă nu cumva 
ar avea nevoie să stea jos. 

Au fost la un pas să se căsătorească. 

— Am scăpat ca prin minune, obişnuia ea să spună. 

El încă nu renunţase la idee. Se culcau împreună de 
câteva ori pe an, iar Stephen spera că Rachel se va 
răzgândi şi se va muta cu el la Dorset. Ceea ce ar fi putut 
să se întâmple, în cele din urmă. Rachel îl iubea. 

Îi arunc o privire. E ceva în neregulă cu poziţia sau cu 
echilibrul lui - pare că e gata să cadă. Moretti zice că, la 
momentul crimei, Stephen era la restaurantul lui, dar mă 
întreb dacă are dovezi. 

Atmosfera din biserică e încordată şi apăsătoare, 
rezultatul faptului că două sute de oameni se străduiesc să 
nu scoată niciun zgomot. Mi-aş dori ca toţi să vorbească. 
Dincolo de uşa laterală a bisericii e grădina. Încă e zăpadă 
la umbra bisericii şi pe sub ulmi, iar în dimineaţa asta 
aerul e limpede şi proaspăt. 

Preotul urcă la pupitru. Predica şi discursul Marthei 
sună fals. Sunt rizibile. Mă uit la Stephen şi îmi dau seama 
că e şi el de aceeaşi părere. Mi-aş dori să fi ţinut eu însămi 
discursul, dar chiar şi acum plâng atât de tare, încât mi-ar 
fi prea greu să vorbesc. 

Pianista deschide partitura, iar eu deja sunt dezamăgită. 
Întâi de toate, e prea tânără. 

Începe să cânte şi e ca şi când s-ar fi deschis un stăvilar. 
Ceva se revarsă peste mulţime, liniştind-o. Nu e o piesă 
tristă, ceea ce mă întristează şi mai tare, la fel ca pe 
Stephen, din câte îmi dau seama. Ideea e că lui Rachel îi 
plăcea, dar acum n-o mai poate asculta. 


Niciun pub din oraş nu e suficient de încăpător pentru 
toată lumea, aşa că grupul se împarte în două. Fără nicio 
discuţie, cei din afara oraşului se duc la Miller's Arms, iar 
localnicii merg la Duck and Cover. Sunt şi câteva excepţii. 
Stephen merge la Duck and Cover. Merge singur de la 


Lje 


biserică la pub şi pare că are de gând să se îmbete crunt. 
Nu ne însoţeşte niciunul dintre detectivi. Se urcă în 
maşinile lor şi se întorc la Abingdon. 

La Miller's Arms, trec de la un grup la altul, cu un pahar 
de whisky în mână. Lumea se uită la mine, îşi prezintă 
condoleanţele, apoi mă lasă să îndrept conversaţia în altă 
direcţie, lucru pe care nu pot să-l fac. Ochii încă îmi sunt 
umezi, iar pubul capătă fațete şi unghiuri pe care nu le are 
în realitate. Constat cu surprindere că toate lucrurile care 
de obicei mi se par dificile la o petrecere sunt dificile şi 
acum. Mă duc la toaletă de opt ori şi ies la ţigară de trei 
ori. 

Mă surprinde că n-a venit şi Liam, dar bineînţeles că 
Martha nu l-a chemat. De ce ar fi făcut-o, doar nu mai 
suntem împreună? Îmi aduc aminte piesa pe care o punea 
deseori la începutul relaţiei noastre. Never a frown with 
golden brown.“ 

Daisy, fina lui Rachel, mă găseşte fumând sub tendă. 
Poartă blugi negri, iar sub palton i se vede bluza neagră cu 
dungi albe. Mă ia în braţe şi spune: 

— Mi-e dor de ea, iar eu dau din cap, împungând-o cu 
bărbia în umăr. 

Aveau o înţelegere. Dacă Helen păţea ceva, Daisy ar fi 
rămas în grija lui Rachel. O parte din mine aştepta să se 
întâmple asta. Când Daisy era mai mică, mă gândeam că 
dacă Rachel ar trebui s-o adopte, m-aş muta cu ea s-o ajut, 
iar gândul unei asemenea responsabilităţi mă încânta. 

— Sunt sigură că Rachel şi-ar fi dorit să păstrezi ceva de 
la ea, spun eu. 

— Ce? 

— Habar n-am. Ai putea merge la ea acasă şi să-ţi alegi 
ceva, ce zici? 

Intrăm înapoi în pub. Nimeni nu vrea să vorbească 
despre ce s-a întâmplat sau despre cum am găsit-o pe 
Rachel. Cred că li s-ar părea morbid să descriu şirul 
evenimentelor sau să-mi doresc să vorbesc despre viaţa lui 
Rachel, lucru pe care mi-l doresc cu disperare. Vreau să 


4 Vers din piesa Golden Brown a formaţiei The Stranglers (N.t.). 
IE Ay A = 


vorbesc despre asta cu cineva care să nu fie poliţist. Mi-aş 
dori să-i pot povesti lui Rachel - ea sigur ar vrea să afle 
fiecare detaliu. 

Mă duc din nou la toaletă, iar când mă întorc la bar, 
observ că lumea s-a împuţinat. Las capul în piept. Martha 
mă conduce afară, fără să ne spunem nimic. Mă sprijin de 
ea şi pornim împreună pe strada principală. 

Când ajung în camera de hotel, mă demachiez şi arunc 
dischetele murdare în coş. Martha se aşază pe pat şi pune 
o pernă la mijlocul saltelei, cum făcea când era elevă şi 
mergea în excursie. 

— E pentru propria ta protecţie, spune ea. Îţi sparg 
nasul dacă încerci să-mi furi păturile. 


Câinele se răsuceşte agăţat de tavan. Îl aud scâncind. 
Căderea nu i-a rupt gâtul şi lesa îl strangulează. Mă ridic 
în picioare pe pat şi întind mâinile. Dacă aş reuşi să-l ridic 
câţiva centimetri, ar putea să mai respire. Nu ajung la el, 
iar apoi dispare, şi o aud pe Martha spunându-mi numele. 


— 78 — 


20 


Dimineaţă, Martha şi cu mine stăm cu paltoanele pe noi 
la una dintre mesele de lângă hotel. Martha fumează şi ne 
uităm la trenurile care trec prin gară, strălucind aspru, ca 
nişte minerale, în lumina iernii. 

— Detectivul principal vrea să-şi deschidă un restaurant 
cu specific pescăresc în Whitstable, spun eu. 

— Şi celălalt? 

— E un tip deştept. Amândoi sunt deştepţi, dar nu ştiu 
dacă sunt poliţişti foarte buni. 

Primăvara, pe terasa de la Hunters se montează umbrele 
de pânză. Când vin aici cu trenul, întotdeauna caut cu 
privirea cele patru umbrele de pânză ţeapănă, ca să fiu 
sigură că am ajuns. Acum le-au scos, şi îmi împing ceaşcă 
de cafea peste gaura din mijlocul mesei, unde ar fi trebuit 
să fie înfipt piciorul umbrelei. 

— Ai nevoie de ajutor ca să mediatizezi cazul? întreabă 
ea. 

— Nu, răspund eu apăsat, iar Martha scrumează şi 
aşteaptă să continui. Cazurile celebre nu sunt rezolvate 
niciodată. 

— Serios? 

Tăcem şi ne gândim la victime faimoase. Îmi împreunez 
mâinile în poală. Norii plutesc deasupra noastră. 

Martha are fular de lână şi cizme de piele întoarsă. O 
stânjeneşte că familia ei are o fermă în Cirencester, cu 
pivniţă de vinuri şi dulap cu arme. In una dintre 
fotografiile mele preferate cu ea, Martha stă pe un deal 
acoperit cu iarbă neagră, cu o puşcă desfăcută sprijinită pe 
braţ. 

— Vrei să angajăm un detectiv particular? întreabă ea. 
Am găsit în Oxford unul cu referinţe bune. 

— Deocamdată, nu. Nu vreau să-i încurc pe detectivi. 
Dar vreau să-ţi cer o favoare. Mă poţi ajuta să-mi închiriez 
apartamentul? 

— Nu te întorci la Londra? 


E ai 


— Poliţia vrea să rămân în zonă. 

— Cât timp? 

— Nu mi-au zis. 

Dar cererea lor mi s-a părut normală, nici nu mi-a trecut 
prin cap să plec. 

— În urmă cu doar câteva săptămâni, continui eu, 
Rachel mi-a zis că e ceva în neregulă cu oraşul ăsta. Apoi 
şi-a pus casa în vânzare şi a închiriat ceva în St. Ives. Cred 
că voia să scape de cineva. 

— Nu neapărat de cineva din Marlow. 

În gară se aude un piuit şi este anunţat trenul de 
Londra. Amândouă întoarcem capul şi ascultăm. Martha 
trebuie să revină în oraş pentru o întâlnire. 

— De unde ai bani de hotel? 

— Am un card de credit. 

Cocoşul de aur de pe acoperişul hotelului străluceşte în 
soare. Limita de îndatorare pe card e de opt mii de lire. Ar 
trebui să-mi fac încă unul, pentru când ating limita. 

— Vino să stai cu mine, spune Martha, însă eu clatin din 
cap. Atunci o să vin eu să stau aici. 

— Nu poti. 

— Nu m-ar deranja să-mi iau concediu o vreme. 

— Mincinoaso! 

Martha joacă într-o piesă de Caryl Churchill la Royal 
Court Upstairs. Am fost la premieră la începutul lunii. E o 
piesă cu doar doi actori şi e cel mai bun rol al ei de până 
acum. 

— Nu, e mai bine aşa, spun eu. Dacă nu stau singură 
acum, n-o să mai pot sta singură niciodată. 

Martha se apleacă să încheie fermoarul genţii de voiaj 
cu care a venit: 

— E ceva ce nu mi-ai zis? întreabă ea. 

— Nu. 

Se uită la hotelul cu faţadă de piatră crem, la obloanele 
negre şi la şirul de case modeste din spatele lui. Soarele e 
atât de puternic, încât nu-ţi poţi da seama dacă e cineva 
acasă. 

— Crezi că ştii cine a omorât-o? continuă ea. 


— 80 — 


— Nu. 

Tăcem amândouă. Martha fumează, suflând fumul într-o 
parte. Îmi dau seama că nu mă crede. Un tren trece prin 
gară şi geamurile lui reflectă dreptunghiuri de lumină pe 
pereţii hotelului. 

— Ce vrei să fac cu apartamentul? mă întreabă Martha. 


După ce Martha urcă în tren, urmăresc cu privirea 
vagoanele care ies din staţie, luptând cu ideea că sunt 
abandonată. Acum, că a plecat şi ea, n-a mai rămas niciuna 
dintre cunoştinţele venite special pentru ceremonie. 
Credeam că vor sta mai mult, iar acum, rămasă singură, e 
ca şi cum s-ar fi întunecat după-amiaza. 

Trebuie să duc cheile de la casa lui Rachel la firma de 
curăţenie. După aceea, o să plec cu trenul la Londra şi o să 
fac curăţenie în apartament. Azi nu mai am nimic de făcut, 
dar mă simt epuizată şi agitată, ca şi când aş fi uitat ceva 
important. 

Stephen pune o geantă în portbagajul maşinii lui parcate 
în faţa fast-foodului cu preparate din peşte. A fost un 
moment în care am fi putut pretinde că nu ne-am văzut 
unul pe altul, dar niciunul n-a reuşit să se uite la timp în 
altă direcţie. În timp ce traversez spre el, arunc o privire 
spre tenda galbenă de la Miller's Arms, ca şi când aceea ar 
fi adevărata mea destinaţie şi o să mă opresc să vorbesc cu 
el doar câteva clipe. 

— Te duci acasă? îl întreb eu. 

Încuviinţează din cap. Stephen locuieşte în Dorset, pe 
Coasta Jurasică, la două ore şi jumătate de mers cu 
maşina. Şi el, şi Rachel au făcut drumul ăsta de foarte 
multe ori. lar acum s-a terminat. Acest traseu, pe care îl 
ştiau atât de bine, nu mai există. 

Au dispărut şi toate reperele după care Rachel estima 
distanţele - turnurile bisericilor din orăşelele presărate pe 
Câmpia Salisbury, benzinăria unde oprea de fiecare dată 
să-şi ia o cafea, indicatorul către oraşul lui Stephen, casele 
vecinilor lui. În cele din urmă, ajungea acolo, deschidea 
portiera, cobora scrâşnind pe pietriş, îşi lua geanta pe 


PE - ps 


umăr şi se apropia de uşa lui, cu bucurie la început, apoi, 
către sfârşitul logodnei lor, cu sentimentul că e osândită, 
iar în ultimii doi ani, cu sentimente pe care nu le-am 
descifrat niciodată. 

— Cum merge restaurantul? 

Stephen are un restaurant mexican în West Bay. Chiar şi 
în afara sezonului, La Fondita are profituri foarte mari. 

— Nu ştiu. Bine. Tom o să se ocupe de el o vreme. 

Arată foarte bine. Asta a fost o parte a problemei. 
Rachel spunea că Stephen e prea norocos. Acum nu mai 
este. Deci ar fi perfect pentru ea. Din gât îmi scapă un 
scâncet înăbuşit. 

— Credeam că o să vină şi tatăl tău. 

— N-a venit. 

Nu-i spun că tata n-a fost invitat. Stephen n-a înţeles 
niciodată relaţia noastră cu tata. Dar e drept că nici nu-i 
uşor de înţeles. 

Niciunul dintre noi nu ştie ce să spună, ceea ce mi se 
pare foarte ciudat, după ce am petrecut atâta timp 
împreună. Acum câţiva ani, am fost toţi trei în Lyme Regis, 
unde a trăit femeia care a descoperit dinozaurii”. Imi aduc 
aminte că eram foarte tristă când am vizitat muzeul de 
paleontologie. Una dintre piesele mele tocmai fusese 
respinsă de juriul unui concurs. Mă întrebam dacă femeia 
care descoperise dinozaurii şi-a considerat vreodată viaţa 
atât de absurdă ca mine. 

— N-a descoperit dinozauri, Nora. A descoperit fosile, 
mi-a zis Rachel. 

Şi tocmai asta a fost problema ei, nu? 

După aceea, am stat pe terasa unui pub vopsit în 
culoarea îngheţatei cu fistic. M-am îmbătat criţă cu bere, 
ceea ce, din camaraderie, a făcut şi Rachel, iar la un 
moment dat am râs atât de tare, că am căzut de pe bancă. 
Pe drumul de-a lungul coastei, mă uitam la stâncile 
mâncate de apă şi la iarba care creştea până la marginea 
falezei, lăsând impresia că linia unduitoare a coastei era 


> Lyme Regis este un orăşel de pe coasta sudică a Angliei, iar femeia la 
care se face aluzie este Mary Anning (1799-1847) (N.t.). 


ia) Piz 


trasată cu o cariocă verde. În timp ce admiram peisajul, 
am început să mă gândesc la lucruri măreţe şi 
consolatoare. Pe scaunul din faţa mea, Rachel, şi ea beată, 
se uita şi ea la stâncile albe, stăpânită de propriile ei 
gânduri nobile şi înălţătoare, ţinându-l de mână pe 
Stephen. 

— Mi-e dor de Rachel, spun eu, şi vocea mi se frânge 
când îi rostesc numele, ca şi când aş căsca. 

Stephen se uită în lungul străzii şi mi se face ruşine că 
am zis asta. Nu era nevoie s-o spun. Îmi aduc aminte că i- 
am văzut dormind pe canapeaua lui. Cu buzele ţuguiate şi 
bărbia aplecată, Stephen îi săruta creştetul. 

— Îmi spui şi mie dacă mai afli ceva de la poliţie? Am tot 
sunat la secţie, dar nu vor să-mi zică nimic. 

— Sigur că da. 

Închide portbagajul şi se apropie de portiera şoferului. 
Încerc să nu iau în seamă cât de stânjenită mă simt. 
Probabil că poliţia i-a verificat declaraţia. Dacă a fost toată 
ziua la lucru, l-au văzut zeci de oameni. Nu e suspect. Dar 
poliţiştii nu-i spun nimic. 

Stephen îşi scoate cheile şi se uită la ele. 

— Se vedea cu cineva? întreabă el. 

— Nu. 

— Mi s-a părut schimbată ultima oară când am văzut-o. 
Am vrut să-i fac o vizită în octombrie, dar mi-a zis că are 
de lucru. 

— Probabil, aşa era. 

Urmează o pauză, apoi expresia lui Stephen se schimbă: 

— I-ai spus să nu se mărite cu mine? 

— Ce? Acum doi ani? 

— Da, şi de atunci încoace. 

— Crezi că ar fi ţinut cont de sfatul meu? 

— Deci i-ai zis. 

— Nu. 

Mă întreb dacă îşi dă seama că mint. Rachel era 
neliniştită. Şi i-am spus că, dacă deja era neliniştită, 
căsătoria cu el probabil că nu era o idee bună. Dar la 
momentul acela deja luase hotărârea. 


Teye 


— l-am zis că oricum o să fie bine. 

— Dar n-a fost bine. Dacă ne-am fi căsătorit, încă ar fi 
fost în viaţă. 

— Ai dreptate. Mi-aş dori să se fi mutat în Dorset. 

Şi, câţiva ani mai târziu, să divorţeze de tine. Acum, şi-ar 
fi luat viaţa de la capăt în altă parte, într-un apartament 
nou, bucuroasă că e din nou liberă. Sau poate că niciunul 
dintre noi nu are dreptate şi cineva a urmărit-o tot timpul, 
aşa că ar fi găsit-o oriunde s-ar fi dus. 


SBA 


21 


La prânz, iau trenul spre Londra, să fac ordine în 
apartament. La scurtă vreme după ce plec, mă sună un 
angajat de la firma de curăţenie să-mi spună că au ajuns 
acasă la Rachel. În timp ce sângele surorii mele este 
curăţat de pe pereţi şi de pe podea, privesc peisajele care 
se perindă prin faţa geamului. Intre covorul de zăpadă şi 
stratul de nori albi şi joşi, se înşiră sate cu acoperişuri 
galbene pătate, câmpuri, drumuri de pe vremea romanilor. 

Angajatul mi-a zis că o să sableze podeaua şi apoi o s-o 
lăcuiască la loc. O parte din mine se simte uşurată - n-o să 
mai rămână nicio urmă din ce i-a făcut ucigaşul -, dar mi 
se pare şi un pic ciudat. Oare n-ar trebui să lăsăm casa aşa 
cum e? Sau să-i dăm foc? 

Simt o durere în coşul pieptului. Alături de tren merge o 
maşină care scoate mult fum. Rachel se târăşte pe trepte. 
Câinele se răsuceşte în lesă şi sângele îi picură din labe. 

Se aude o bufnitură şi apoi un şuier în clipa când un alt 
tren trece în viteză pe lângă noi. Zgomotele par să se 
estompeze în spaţiul dintre cele două trenuri, iar după ce 
trece şi ultimul vagon, văd o casă de piatră cu ferestre în 
ogivă. 

Keith Denton zice că, atunci când a avut loc crima, se 
odihnea în duba lui, pe malul lacului. 

Individul care o urmărea pe Rachel de pe culmea 
dealului bea bere Tennent's Light şi fuma ţigări Dunhill. 

Rachel hotărâse să plece din Oxfordshire. 

Stephen e furios că nu s-a căsătorit cu el. 

Trebuie să aflu de ce s-a întâmplat, ca să nu se mai 
repete. Îmi imaginez că deschid uşa şi casa ei începe să 
strălucească, iar Rachel începe să strălucească şi ea. La fel 
ca soldaţii care îşi pierd cumpătul în luptă, iar apoi îşi 
amintesc că totul s-a încetinit şi că au fost fascinaţi de ce 
se întâmpla în jur. 

Ar fi trebuit să mă întorc la Londra acum şapte zile, 
duminică seara. Sâmbătă ar fi trebuit să mergem la 


Broadwell să luăm micul dejun - clătite cu afine şi cafea 
neagră - şi să vizităm muzeul. La întoarcerea acasă, 
Rachel ar fi băut un pahar de vin, iar eu aş fi aprins focul 
sau aş fi făcut o baie. Duminică, am fi scos câinele la 
plimbare pe apeduct, am fi citit, am fi gătit şi am fi discutat 
despre caprele pe care avea de gând să le crească, apoi eu 
m-aş fi întors la Londra, iar ea s-ar fi dus la serviciu, în 
tura de noapte. 

Mă înfurii gândindu-mă la tot ce ne-a fost luat. Sunt prea 
multe lucruri ca să mă gândesc la toate odată, aşa că mă 
concentrez asupra celor mărunte. Imi doresc din tot 
sufletul clătite cu afine, de exemplu. 

Trenul intră într-un sat şi turnul bisericii trece prin faţa 
geamului. Mă uit la zăpadă şi la casele cenuşiu-gălbui, la 
brazi şi la firma unui pub numit Mermaid. La marginea 
satului e o bisericuţă cu un mic cimitir. Număr 
douăsprezece morminte în zăpadă, apoi cimitirul se 
îndepărtează, tremurând odată cu trenul, şi în cele din 
urmă dispare. 

Închid ochii, copleşită de vinovăţie, îngrozită de cât de 
bine e să fii în viaţă. Înghit în sec şi ascult zgomotul pe 
care îl face gâtul meu. Dacă aş fi ajuns mai repede, Rachel 
încă ar fi fost în viaţă. 

Peisajul se perindă prin faţa geamului. Oile îngrămădite 
pe versantul stâncos al unui deal, cu nori ameninţători în 
fundal. O unitate de pompieri cu un bărbat care face 
exerciţii în curte. Se ridică deasupra unei bare, coboară, 
dispare. 

Alături de mine doarme Rachel. Dacă mă aplec în faţă, îi 
văd reflecţia în geam. Pieptul ei se ridică şi coboară. 
Zăpada, liniile de înaltă tensiune şi gardurile îi traversează 
trupul. Părul ei negru e dat pe după un umăr, şi îşi ţine 
braţele încrucişate deasupra abdomenului. E îmbrăcată cu 
un pulover crem, ale cărui fibre le pot distinge pe geam. 

Ne apropiem de Heathrow. Un avion uriaş se pregăteşte 
să aterizeze, geamurile lui părând nişte picături galbene 
pe cerul întunecat. De obicei, asta era partea călătoriei în 
care începeam să mă bucur că mă întorc acasă. 


— 86 — 


Dar, în ultima vreme, întoarcerea la Londra a fost un 
prilej de întristare. Când eram departe de oraş, mă 
gândeam mai puţin la Liam. La Londra aveam aceeaşi 
rutină şi mergeam în aceleaşi locuri ca înainte de 
despărţire, aşa că îmi era uşor să cred că totul era ca 
înainte, doar un pic mai rău. 

Trenul trece de Ealing Broadway şi peisajul devine 
modern şi industrial. Pe pasarele trec oameni cu paltoane 
de iarnă. După ce trecem de pasajul Westway, mă sună 
Moretti: 

— Am o veste. L-am găsit pe tatăl tău. 

Mă doare capul. Credeam că o să-mi spună că au arestat 
pe cineva. 

— Vrei numărul lui? mă întreabă el. 

— Nu. Ştiu că aţi trimis la analize resturile de pe culmea 
dealului. Au venit rezultatele? 

— Nu s-a găsit nicio mostră de ADN. 

Îmi sprijin fruntea în podul palmei: 

— Niciuna? Cum aşa? 

— A plouat foarte mult în ultimele săptămâni. 


Trenul opreşte în Paddington. Cobor pe peron şi trag în 
piept aerul rece de iarnă şi mirosul familiar, cu iz de fum, 
al gării victoriene. Petice de zăpadă se topesc pe 
acoperişul de sticlă, printre grinzile de fier, iar lumina se 
filtrează prin geamurile gălbui. 

Îmi dau seama că investigația nu se va încheia curând. 
Poliţia nu ştie cine o urmărea pe Rachel. Nu ştie nici dacă 
Keith minte. Nici cine a atacat-o pe Rachel cu 
cincisprezece ani în urmă. 

Londra pare sumbră şi amenințătoare. Nimeni nu ştie 
unde mă aflu, şi se poate întâmpla orice. Mă gândesc cu 
nelinişte la canalele şi la cheiul Tamisei. Întotdeauna m-am 
simţit mai în siguranţă la Londra decât oriunde altundeva 
pe lumea asta. Aici, pentru fiecare potenţial agresor există 
un potenţial apărător. Dar la Londra încă se întâmplă 
lucruri îngrozitoare şi mă tem că aş putea să le cad şi eu 
victimă. 


— ANEI 


Începe să plouă când ies de la metrou în Maida Vale, şi 
îmi deschid umbrela, surprinsă s-o găsesc pe fundul genţi, 
unde am pus-o cu nouă zile în urmă, când am ieşit din 
casă. Mă uit la trotuar de sub umbrela mea, apoi o dau 
uşor pe spate, ca să pot vedea strada. O clipă, mă simt ca 
în vechea Londră veche, misterioasă şi cinematografică, cu 
vârfurile umbrelelor legănându-se în jurul meu şi stropii de 
ploaie izbind asfaltul. 

Aerul e rece, proaspăt şi întunecat. Deja m-am udat la 
picioare, iar blugii mi s-au lipit de piele. Întorc capul şi mă 
uit în vitrina unei plăcintării. Douăzeci şi patru de mierle.* 
Rachel avea o broşă emailată în formă de mierlă. Imi aduc 
aminte că i-a înfipt acul în crusta unei plăcinte. In 
Cornwall, am văzut plăcinte cu capete de peşte în cinstea 
marinarului Tom Bawcock. Mă întreb când o să mai merg 
cu Rachel în Polperro, dar în clipa următoare îmi 
reamintesc ce s-a întâmplat. 

Ploaia răpăie pe umbrelă. Aştept să traversez Greville 
Road sub un panou care face reclamă la votcă - când am 
plecat, făcea reclamă la cidru. Încerc să-mi dau seama ce 
altceva s-a schimbat, dar mi-e imposibil. Odată ce strada 
intră în Kilburn, pereţii se umplu cu postere, panouri 
publicitare şi fluturaşi. Taxa vizuală impusă săracilor la 
Londra. Trec de primul dintre cele trei magazine de 
telefonie mobilă înşirate în drumul meu de la metrou spre 
casă. 

Când intru în apartament, închid umbrela şi îmi scot 
paltonul. E o atmosferă ciudată. In chiuvetă e o cană de 
cafea - clătită, dar nespălată -, pe care am lăsat-o acolo 
vineri dimineaţă, înainte să plec la serviciu. 

Mă duc la fereastra de la capătul livingului şi mă uit la 
aburii care se ridică din acoperişuri. În zilele senine, văd 
spre sud până în Brixton, iar spre est, până în City. În 
amurg, turnurile încep să pâlpâie şi sunt învăluite de 
pâclă, iar noaptea văd un milion de ferestre. 


6€ Aluzie la cântecul de leagăn omonim, în care e vorba de o plăcintă 
sub a cărei crustă au fost ascunse douăzeci şi patru de mierle (N.t.). 


Acum, din cauza ploii, nu mai văd decât până în cartierul 
Bayswater. Acoperişurile albe cu cornişe sunt învăluite de 
ceaţă, apoi dispar complet. 

— Putem aranja să fie cineva acolo când ajungi, îmi 
zisese Moretti. Să facă focul, să pornească boilerul. 

Ploaia răpăie în geam. Mă plimb prin apartament, dar 
nu-mi vine să cred că sunt aici. Nu ştiu cum voi supravieţui 
orelor dinainte să mă culc. 

Inainte îmi plăcea să mă întorc acasă, să-mi fac un ceai 
sau o cafea, să-mi dau jos pantofii şi ciorapii, să-mi scarpin 
dungile roşii lăsate de betelia lor pe burtă şi adânciturile 
făcute pe glezne de şosete. Acum, mişcările mele sunt 
rigide în timp ce mă schimb cu o pereche de colanţi şi o 
bluză cu mânecă lungă de la o cursă de atletism din 
Wandsworth la care nici măcar n-am participat. 

Am fost plecată doar nouă zile. Mare parte din mâncarea 
pe care am lăsat-o în frigider încă e bună. Duc gunoiul la 
ghenă. La duş, sunt luată prin surprindere de mirosul 
şamponului, care după nouă zile pare să aparţină 
trecutului îndepărtat. Aburul mă învăluie cu parfum de 
rozmarin şi ienupăr. Va trebui să-mi cumpăr alt şampon. 

Când ies de la duş, ploaia s-a oprit; mă îmbrac şi ies pe 
balcon. Vântul îmi loveşte faţa, şuierând la colţul clădirii, 
iar pescăruşii ţipă şi coboară în picaj. Sângele îmi fierbe în 
picioare şi mă ia cu ameţeală. Ceaţa s-a împrăştiat şi, 
dincolo de acoperişurile din Bayswater, văd Hyde Park, 
care de aici pare o fâşie verde-închis, presărată cu brazde 
de ceaţă. 

Aerul miroase a parafină. Mă uit la clădirile cele mai 
înalte. La silueta întunecată a centralei electrice de pe 
Lots Road. La Oxo Tower din South Bank. Am luat o dată 
prânzul acolo. Eram în restaurantul din vârful turnului, iar 
zgomotul cuburilor de gheaţă puse de barman în pahare se 
împrăştia prin toată încăperea. Am băut atunci gin tonic cu 
aromă de soc. Tocmai îl cunoscusem pe Liam şi nu mă 
gândeam că lucrurile o să ajungă aşa. 

Imi tremură picioarele. Mi-e frică de înălţime, dar nu 
atât de frică pe cât îmi este de alte lucruri. Primăvara 


trecută, am intrat în lift cu un străin şi, după câteva etaje, 
m-a cuprins spaima şi am crezut că vrea să-mi facă rău. 
Bărbatul se uita la crăpătura uşilor. Braţele îi atârnau pe 
lângă corp şi îşi îndoia ritmic degetele. 

Cred că Rachel şi cu mine am fi putut să ne revenim 
după şocul atacului din Snaith, dacă mai apoi nu ne-am fi 
petrecut câteva luni citind despre sute de alte atacuri, 
violuri şi crime, în încercarea noastră de a-l găsi pe 
atacator. Mi-aş fi dorit ca amândouă să uităm ce aflaserăm, 
în ultimii cinci ani, şi eu, şi Rachel ne-am prefăcut că am 
uitat, ignorând semnele care ne arătau că nu era aşa. Că 
ea şi-a luat un ciobănesc german. Că eu nu merg niciodată 
singură cu taxiul. 

Nu ştiu dacă am avut dreptate în legătură cu străinul din 
lift. Ne-am oprit la etajul opt şi a mai urcat un bărbat, aşa 
că n-ar mai fi putut face nimic nici dacă ar fi vrut. Când i- 
am povestit episodul lui Rachel - cerul era de un albastru 
strălucitor, iar ea tăia coriandru -, mi-a răspuns: 

— Ai o imaginaţie prea bogată. 

— Sau poate am simţit că ceva e în neregulă, am zis eu, 
apoi mi-am turnat vin alb într-un pahar, amintindu-mi cum 
îşi legăna braţele individul, încordându-şi degetele. 

Probabil, surorii mele i s-a părut că tineam să am 
dreptate, aşa că mi-a răspuns cu o încruntătură. 

Rachel ştia că mă învinovăţeam pe mine însămi pentru 
ce i se întâmplase în Snaith şi că voiam să fim chit - ce-o fi 
însemnat asta. Îmi doream să nu-i fi spus. A strâns între 
degete legătura de coriandru şi a continuat să taie. 

Aerul încă miroase a parafină. Uşa de la balcon a unui 
apartament de sub mine e probabil deschisă, pentru că se 
aude muzică. Ritmuri disco. Norii îşi schimbă forma 
neîncetat pe cerul mohorât. Mă întreb dacă ucigaşul a ieşit 
în oraş să sărbătorească. Mă cuprinde un val de furie care, 
pe neaşteptate, se întoarce împotriva lui Rachel. 

Mi-o închipui sprijinită de balustrada balconului, cu 
dealurile în fundal. Puloverul negru îi cade de pe umăr, 
dezvelindu-i breteaua galbenă a sutienului. Zâmbeşte, 
pomeţii i se ridică, ochii îi strălucesc. Dacă Keith o 


— 90 — 


urmărea de pe creasta dealului de vizavi, Rachel probabil 
că îl încuraja. Probabil că îi plăcea atenţia lui. 

Vântul îmi lipeşte tricoul de piept. Îmi pun mâinile în sân 
şi îmi aduc aminte de certurile noastre din trecut. După 
suferinţa copleşitoare din ultimele nouă zile, e o plăcere să 
fiu dispreţuitoare, ca şi când aş sorbi acid de baterie. 

Îmi construiesc acuzarea pe baza tuturor dăţilor când a 
fost nechibzuită sau rea, ca atunci când mi-a zis că sunt 
puturoasă. 

— Sunt la fel de ambițioasă ca tine, i-am zis eu. 

— Zău? Ce ambiţii ai? a izbucnit ea în râs. 

— Dar tu? Crezi că o să te ţină minte cineva după ce o să 
mori? Eşti o asistentă, nu se mai gândeşte nimeni la tine 
după ce se externează. 

— Ba se mai gândeşte, şi oricum nu-mi pasă, a răspuns 
Rachel, cu aerul unei jucătoare de tenis care serveşte 
impecabil şi, cu acelaşi gest, îşi aruncă racheta pe zgură. 

Ce tupeu avea! În afară de ea, nu ştiu nicio altă femeie 
care să fi fost lovită de un bodigard. Intr-o altă noapte, a 
luat două sticle cu bere, s-a aplecat peste bar şi le-a dat 
drumul peste picioarele barmanului. 

Acum câţiva ani, la o petrecere în Hackney Wick, m-am 
întors spre ea şi i-am zis: 

— E cea mai tare petrecere la care am fost. 

Apoi am continuat să dansez, întrebându-mă dacă aşa 
era şi la Burning Man’, iar Rachel i-a dat un pumn în cap 
unui tip şi am fost date afară. 

Alice a zis odată că Rachel trebuia să facă nişte ture de 
stadion înainte să iasă în oraş. Eram într-un parc pentru 
câini din Willesden, iar Alice a făcut semn cu mâna spre un 
câine şi a zis: 

— Uite-aşa ar trebui să alerge căţeaua. 

Amândouă ştiam sursa furiei lui Rachel, dar nu 
întotdeauna puteam fi empatice. 

Amintirea petrecerii din Hackney Wick mă umple de 
amărăciune. Deschid şifonierul şi îmi arunc geanta 
înăuntru. Halatul ei de flanel e pe podea. Mă aşez cu el pe 


7 Festival organizat în deşertul Nevada (N.t.). 
— 91] — 


canapea şi îl strâng în poală. Îmi plimb degetele pe 
materialul catifelat. Incă păstrează mirosul ei. Mă las pe 
spate frântă de oboseală. 


Nu pot să aştept aici pe durata anchetei. Dacă a fost un 
atac la întâmplare, poliţia n-o să găsească niciodată 
făptaşul. Dacă nu se predă. Dacă nu se întâmplă să sune o 
femeie de la ţară din zona Oxfordului să spună: „Nu cred 
că e ceva serios, dar soţul meu a venit acasă târziu şi am 
găsit urme de sânge pe haina lui şi în maşină. Credeţi că e 
cazul să veniţi să aruncaţi o privire?” 

Fac curat în apartament pentru cazul în care o să-l 
subînchirieze cineva. Încui uşa şi iau autobuzul până în 
Earl's Court să las cheia în căsuţa poştală a Marthei. Nu e 
nicio lumină aprinsă în casă, ceea ce e bine. Nu vreau să 
mă vadă şi să încerce să mă convingă să rămân. La ora 
unsprezece, sunt din nou în gara Paddington, aşteptând 
trenul care o să mă ducă înapoi în Marlow. 


Eoy pan 


Partea a doua = MARLOW = 


eepe 


22 


Odată, am urmărit până acasă o femeie care a ieşit de la 
metrou. A urcat la staţia Monument, ceea ce mi-a atras 
atenţia. Din nu ştiu ce motiv, voiam să aflu ce a făcut 
acolo. Cât a stat în metrou, a citit. N-a ridicat privirea 
decât o dată, în staţia Cannon Street. Când a coborât la 
Victoria, am coborât şi eu, în loc să rămân până la staţia 
unde trebuia să ajung. Femeia a ieşit din staţie şi a pornit 
în direcţia fluviului, spre Pimlico. Era sfârşitul lui mai - 
genul de seară călduroasă de primăvară care te face să 
întârzii momentul când te întorci în casă. A coborât pe 
carosabil ca să ocolească lumea din faţa unui pub - cu toţii 
fumau, ţinând în mână pahare lucioase de bere -, apoi a 
cotit pe o străduţă mărginită de case cu etaj din cărămidă 
gălbuie, lipite una de alta, cu hornuri vopsite în alb. 

N-am povestit nimănui episodul. Mi-ar fi fost greu să 
explic ce îmi dorisem să aflu despre ea. 

La un moment dat, femeia m-a observat, dar n-a părut 
să-şi facă griji. Aş fi putut s-o urmăresc până acasă şi aş fi 
putut să-i spun că locuiesc în apartamentul de la parter, 
iar ea mi-ar fi ţinut uşa deschisă, râzând de coincidenţă. 
Dar de data asta e diferit, bineînţeles. Vreau ca Keith să 
observe că îl urmăresc. Lucrul important pe care l-am 
învăţat când m-am ţinut după femeia din Pimlico a fost că 
par inofensivă. Asta înseamnă că pot să-l urmăresc fără să 
observe nimeni în afară de el. Pot să trec de două ori în 
aceeaşi zi prin faţa casei lui, pot să iau masa la acelaşi pub 
ca şi el. Nu l-am ameninţat niciodată, nu are nicio dovadă 
că l-aş fi hărțuit. Tot ce trebuie să fac, îmi spun, este să fiu 
unde este şi el. 


Keith ascunde ceva. Şi totuşi, s-ar putea să nu fi omorât- 
o el. Poate că doar o urmărea. Şi cu siguranţă n-a atacat-o 
el în Snaith cu cincisprezece ani în urmă. S-ar putea să fiu 
în căutarea a trei bărbaţi. Cel care a atacat-o în Snaith, cel 
care o urmărea de pe deal şi cel care a omorât-o. 


oy. N 


Rachel a fost în vizită la închisoarea Bristol în martie, în 
urmă cu doar câteva săptămâni. N-a încetat niciodată să-l 
caute pe bărbatul care a atacat-o. E posibil să-l fi găsit şi el 
să fi omorât-o. Ştiu de acum cincisprezece ani cum făcea 
Rachel cercetări, aşa că, dacă a descoperit ceva, sigur a 
păstrat nişte dovezi. 

Plec de la Hunters şi mă duc la buticul de ziare. Când 
eram adolescente, îl căutam cu orele pe atacatorul ei, 
citind reportaje despre crime şi despre incidente din 
Snaith, în timp ce mâncam pungi cu jeleuri roşii, în formă 
de peşte. Le mestecam unul după altul, căutând violuri pe 
internet. Acum, mirosul lor îmi întoarce stomacul pe dos. 

Aşa că îmi cumpăr jeleuri lunguieţe, cu gust de lemn- 
dulce, şi o sticlă de apă minerală. Mă aşez cu laptopul pe 
pat, cu pungile de dulciuri împrăştiate în jurul meu, şi 
încep să-l caut pe bărbatul care a atacat-o. 

Vătămare corporală gravă, viol, crimă. O zonă circulară, 
cu Snaith în centru, cuprinzând Leeds, York şi Hull, 
precum şi satele dintre ele. Când încep să citesc, simt un 
val de adrenalină. Îmi amintesc cum făceam pe vremuri. 
Amândouă eram pătate cu roşu la gură şi stăteam 
cocoşate, cu picioarele îndoite sub noi. 

Reportajele s-au schimbat mult în cincisprezece ani. 
Acum articolele sunt mai mari, au mai multe fotografii. 
Parcurg în viteză textele, stăpânită de un fel de panică. E 
un sentiment atât de familiar! Credeam că m-am schimbat, 
dar poate că anii petrecuţi la Londra au fost doar un ocol şi 
întoarcerea în acest punct era inevitabilă. 

La sfârşitul zilei, sunt transpirată la subsuori şi am o 
listă cu nume. Primul e Lee Barton, iar în două zile 
urmează să apară York Crown Court. 


23 


— Aşa mergi? 

— Da. 

Rachel era îmbrăcată cu pantaloni scurţi şi un maiou 
negru cu decolteu generos. Am pornit spre staţia de 
autobuz. Încă nu trecuse valul de căldură care lovise 
oraşul, înainte de atac. Casele păreau gârbovite, ca nişte 
îngheţate topite. Mai devreme sau mai târziu aveau să se 
prăbuşească toate, iar arşiţa nu făcea decât să le 
grăbească degradarea. Bretelele rucsacului meu erau 
impregnate cu transpiraţie. Luasem cu mine şi un pulover 
pentru Rachel, deşi refuzase să-l poarte în celelalte zile 
când merseserăm la tribunal. 

Nu ştiam cine avea căderea să-i spună lui Rachel să se 
îmbrace decent. Grefierul, gardienii. Se pare că nimeni nu 
avea suficientă autoritate. 

Deja fuseserăm de şase ori la tribunalul din York. Rachel 
credea că nu era ea prima victimă a atacatorului şi că nu 
avea să fie nici ultima. Se gândea că, în cele din urmă, 
avea să fie prins, aşa că mergeam la tribunal să-l căutăm. 

Când eram întrebate de ce veneam să urmărim procese, 
spuneam că voiam să dăm la drept la Newcastle. 

— Şi eu! a zis odată un băiat de vârsta noastră. 

Rachel şi-a coborât privirea, iar eu m-am întors spre el. 
Purta un costum ieftin, dar curat, şi o cravată lucioasă. 

— Dar eu o să mă înscriu la Durham. Apoi mi-a zâmbit 
radios şi m-a întrebat: Aţi fost la vreun caz interesant până 
acum? 

— Nu, am zis eu, nu încă. 

Odată ajunse la punctul de control, gardienii s-au 
prefăcut că nu se holbează la Rachel, până când s-a întors 
cu spatele la ei, ridicându-şi braţele să percheziţioneze o 
femeie. Când femeia i-a cerut să se întoarcă, Rachel a 
zâmbit văzând bărbaţii stând nemişcaţi la coadă. În lumina 
soarelui, bumbacul maioului a devenit transparent în 
dreptul triunghiului dintre sâni, dând la iveală pielea de 


dedesubt. 

În timp ce mergeam pe coridorul placat cu marmură, mi- 
am pus un pulover larg şi mi-am prins părul. Ştiam de ce 
lucruri erau acuzaţi inculpaţii judecaţi acolo. 

Inculpatul din ziua aceea era acuzat că urmărise o fată 
în toaleta unui pub şi o violase. Dar susţinea că fusese sex 
consensual şi pleda nevinovat. 

Rachel şi-a dat seama că nu era el imediat ce l-a văzut, 
dar nici ea, nici eu n-am vrut să plecăm. În băncile pentru 
public nu eram decât noi două, iar când fata a intrat în 
boxa martorilor, s-a uitat în direcţia noastră, ca şi când ar 
fi sperat să recunoască pe cineva. 

Era a doua zi a procesului. Nu ştiam ce se întâmplase în 
prima zi, deci nu ne puteam da seama de ce era aşa de 
disperată. Avocatul apărării a început cu nişte întrebări 
simple legate de locul unde fusese în ziua atacului şi cu 
cine. Avocatul era trecut de patruzeci de ani, avea ochelari 
rotunzi, cu rame subţiri, şi un accent elevat. M-am bucurat 
pentru fată că nu era un avocat agresiv, precum cei pe 
care îi mai văzuserăm sau ca detectivii care o vizitaseră pe 
Rachel la spital. 

Fata tremura, probabil pentru că era în aceeaşi sală cu 
inculpatul, un adolescent aproape de majorat care ignora 
pe toată lumea din jur, în afară de avocatul lui şi de 
judecător. 

Avocatul a menţionat un nume de băiat şi a întrebat-o pe 
fată dacă îl cunoaşte. Fata a spus că da, erau prieteni. 

— I-ai trimis fotografii cu tine acestui băiat? a întrebat 
avocatul pe un ton neutru. 

Umerii fetei s-au încovoiat: 

— Da. 

— Ce fel de fotografii? 

Rachel s-a aplecat în faţă. Nu se uita la avocat, ci la 
judecător, care ar fi trebuit să intervină ca să-l oprească. 
Judecătorul se uita calm la fată şi la avocat. Avea faţa atât 
de palidă, încât ai fi zis că era acoperită cu un strat de praf 
sau cretă. 

— Fotografii cu mine. 


— 97 — 


— Şi ce făceai în ele? 

Juriul părea interesat de aceste detalii. Niciunul dintre 
membri nu s-a încruntat la avocat. Pe chipurile lor se citea 
doar concentrarea şi nerăbdarea de a lua în calcul aceste 
noi informaţii. 

Fata nu a răspuns. 

— Erai goală în ele? 

— Da, a răspuns ea. 

— De ce i-ai trimis acele fotografii? 

— Pentru că îmi plăcea de el. 

Avocatul a tăcut o vreme, cu aerul că era descurajat de 
această descoperire. Apoi s-a îndreptat de spate. 

— Câţi prieteni ai avut până acum? a întrebat el, pe un 
ton încrezător, ca şi când şi-ar fi revenit din uimire. 

Întrebările au continuat încă o oră. Câţiva dintre 
membrii juriului aveau un aer stânjenit, dar cei mai mulţi 
aveau mine dezaprobatoare, părând să-şi fi făcut o părere 
cu privire la fată. Judecătorul nu era deloc surprins, şi asta 
cred că m-a îngrijorat cel mai tare. Se uita la un bărbat de 
vârstă mijlocie care întreba o adolescentă de câte ori a 
făcut sex, dacă se masturba des şi dacă îşi făcea poze cu 
sânii goi, dar chipul lui nu trăda că ar fi fost stingherit. 
Probabil că erau multe cazuri care se desfăşurau în acelaşi 
fel. 

Procurorul a arătat fotografii făcute la spital care 
înfăţişau vânătăi pe încheieturile mâinilor şi pe picioarele 
fetei, dar pe feţele juraţilor nu se citea niciun pic de 
empatie. Vânătăile nu dovedeau că sexul nu fusese 
consensual, a argumentat avocatul. Era posibil să fi fost 
sex pasional. 

Rachel şi cu mine nu ne-am spus nimic în timp ce ieşeam 
din tribunal. Inculpatul a fost declarat nevinovat. După 
aceea, am încercat să dăm de fata agresată, însă numele ei 
fusese barat în registrele tribunalului, întrucât era minoră. 

În seara aceea, am mers acasă în tăcere. Cerul încă era 
senin deasupra copacilor umbroşi şi a liniilor de înaltă 
tensiune. Aerul era catifelat şi înmiresmat, iar drumul era 
mărginit de hasmaţuchi. 


— 98 — 


— Nu o să mai pot face asta singură după ce pleci, i-am 
spus eu în cele din urmă. 

Rachel urma să se mute la Manchester în septembrie, 
pentru cursurile de asistentă. 

— De ce nu? 

— O să fiu prea ocupată. Trebuie să învăţ pentru 
bacalaureat. 

Rachel nu s-a uitat la mine. 


— 99 — 


24 


Biblioteca este una dintre clădirile din lemn vopsit de pe 
strada principală din Marlow. Încă am cardul de acces pe 
care mi l-a împrumutat Rachel ultima oară când am venit 
la ea, iar acum am nevoie de ceva cu care să-mi umplu 
serile la Hunters. Scot cărţi din rafturi la întâmplare. 
Amantul. Balthazar. Regele Lear. 

Să nu ucizi, să nu ucizi, să nu ucizi, să nu ucizi! 
Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată, niciodată! 

Nu-mi aduc aminte dacă e citatul exact. Tot răsfoiesc 
cărţi, dar nu înţeleg nimic din ce citesc, nici măcar din cele 
pe care le-am citit deja. Frazele nu se leagă. Urc scara 
îngustă până la secţiunea pentru copii şi aleg o carte cu 
basme germane, cu frumoase ilustraţii color. 

— Aveţi de restituit două cărţi, îmi spune bibliotecarul la 
plecare. 

E un tânăr brunet, cu ochelari rotunzi. Nu locuieşte în 
Marlow, l-am văzut aşteptând autobuzul de Oxford cu 
geanta în poală. 

— Ce cărţi? 

— Una de Nesbo şi una de Läckberg. 

Aşteaptă o clipă. Ultimele ei cărţi. 

— Vreţi să le reînnoiţi? adaugă el. 

— Da. Mulţumesc. 


După ce plec de la bibliotecă, mă duc cu maşina la 
Abingdon. Pe coridorul secţiei de poliţie e un afiş care 
promovează un plan de pensionare anticipată. Mă uit când 
la afiş, când pe cartea cu poveşti. 

— De ce nu te pensionezi? îl întreb pe Moretti. 

— Ah, ai văzut programul nostru de reducere voluntară 
a personalului. 

Nu spun nimic, iar el îşi dă jos ochelarii şi se freacă la 
ochi: 

— E complicat. 

— Ai o casă în Whitstable, spun eu. 


— 100 — 


— Am o cocioabă. 

Încerc să mi-l închipui în ţinută de pescar, cu cizme 
galbene, strecurându-se cu barca printre pietre. 

— Am fost la spital, dar n-am găsit niciun angajat pe 
nume Martin, spune el. Eşti sigură că era colegă cu el? 

— Mi-a zis că era un prieten de la spital. Chiar n-aţi 
găsit pe nimeni cu numele ăsta? E un nume frecvent. 

— Nu, pe nimeni care să aibă legătură cu Rachel. Niciun 
angajat şi niciun pacient din saloanele unde lucra ea. Dar 
ce ţi-a zis mai exact? 

— Mi-a zis că nu mai poate să stea la telefon, că trebuia 
să se întâlnească cu un prieten de la spital pe nume 
Martin. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Duminică seară. 

— Şi unde se întâlnea cu el? 

— Nu ştiu. 

— S-a dus cu maşina sau pe jos? 

— Nu mi-a zis. 

— Mi-ai spus înainte că urmau să ia cina împreună. Ce 
te-a făcut să crezi asta? 

— Ora la care am stat de vorbă cu ea. Era în jur de şase 
jumate. 

— Ideea e că am căutat în telefonul ei şi în lista de e- 
mailuri. N-am găsit niciun telefon sau mesaj recent către 
sau de la vreo persoană necunoscută sau de la cineva pe 
nume Martin. Probabil că au stabilit întâlnirea verbal, faţă 
în faţă. 

— Şi e un lucru ciudat? 

— Tu ştii mai bine. Cum obişnuia Rachel să-şi 
stabilească întâlnirile? 

— Prin mesaje. Dar niciodată nu ajungea la timp, aşa că 
trimitea mesaje să se scuze că întârzie. Nu e niciun Martin 
în Marlow? 

— Ba da, dar are nouă ani, spune Moretti, ridicându-şi 
vârful cravatei şi netezindu-l pe burtă. Tatăl tău a întrebat 
unde stai. 

— Şi i-ai zis? 


— 101 — 


— Nu. Stă la o pensiune din Blackpool. Vrei să-ţi dau 
numărul? 

— Nu. I-ai zis că Rachel avea o casă? 

— Nu explicit, nu. 

S-ar putea să vrea să se mute în casa ei. Poate deja e 
acolo, folosindu-se de lucrurile ei, înlocuind ambianța ei cu 
a lui. Personalul de la una dintre clinicile de dezalcoolizare 
în care a fost internat m-a rugat să-i păstrez lucrurile. Trei 
saci de gunoi care, când am ajuns în apartamentul meu, 
am descoperit că erau plini cu umeraşe de sârmă, hârtii şi 
o pereche de blugi şifonaţi şi rigizi. Toată averea lui. 

Când eram mici, nu prea ne băga în seamă. Deja 
începuse să bea, dar încă îşi găsea de lucru pe şantiere şi 
păstra casa într-o stare decentă. La scurtă vreme după ce 
Rachel şi cu mine am plecat la studii, a pierdut casa, a 
începute să bea mai mult şi să stea pe la prieteni. Nu ştiu 
de ce i s-au agravat problemele cu băutura, dacă a fost 
vreun eveniment care l-a împins la alcoolism sau a fost 
consecinţa anilor în care a tot băut. 

Sora mea şi cu mine încercam să-l salvăm. Ne duceam 
amândouă la câte o casă din Hull sau la curse de câini în 
Leeds. După ce şi-a găsit de lucru, Rachel a început să-i 
trimită bani regulat. Nimic din ce încercam nu dădea 
rezultate, aşa că, în cele din urmă, ruşinate, ne-am lăsat 
păgubaşe. 

Moretti îmi spune că nu i-a dat adresa lui Rachel şi mai 
stăm de vorbă o oră. 

— De ce s-a terminat ultima ta relaţie? mă întreabă el. 

— Pentru că m-a înşelat. 

— Când v-aţi despărţit? 

— În mai. 

Nu mi se pare ciudat că mă întreabă. Nici măcar nu pare 
că suntem la un interogatoriu. Mai devreme am vorbit 
despre cea mai recentă ştire - un scandal politic de la 
Londra -, şi mi-a lăsat impresia că încă nu o discutase cu 
nimeni şi voia s-o lămurească. Scandalul din Whitehall 
sigur nu avea nicio legătură cu cazul. Incă mi-e dor de 
Liam. Fiecare zi în care nu mă gândesc la ele un triumf. 


— 102 — 


— Cine era cealaltă femeie? 

— Nu ştia cum o cheamă. Liam era la Manchester în 
interes de serviciu şi s-au cunoscut într-un bar. Nu s-au 
mai văzut după aceea. 

— Şi cum ai aflat? 

— l-am găsit în geantă o pereche de chiloţi de dantelă 
negri. Probabil că se amestecaseră cu hainele lui când a 
plecat de la hotel. Şi mi-am dat seama că nu erau ai mei, 
pentru că era o marcă de care nu mai auzisem. 

Era o dantelă foarte scumpă, atât de fină, că părea 
ponosită, ca o pânză de păianjen. 


— 103 — 


25 


Aştept pe o bancă de pe coridorul aceluiaşi tribunal din 
York. Nu s-a schimbat în cincisprezece ani. Pe lângă mine 
trec gardieni, avocaţi, inculpaţi şi martori. Nu mă întreabă 
nimeni ce caut aici. Un sistem de justiţie transparent, deşi 
mottoul e în franceză, iar judecătorii şi-au făcut aproape 
toţi studiile la Oxford sau Cambridge. Dieu et mon droit.* 
Ştiu ce înseamnă, pentru că m-am uitat în dicţionar. 

Grefierul anunţă următorul inculpat, Lee Barton, iar eu 
îmi găsesc un loc în galeria pentru public. În afară de mine 
nu mai urmăreşte procesul decât o femeie de vârstă 
mijlocie. Se deschide o uşă şi, unul câte unul, intră 
membrii juriului, care deja au expresii imobile, distante, ca 
şi când ar vrea să ne asigure că sunt demni de 
responsabilitatea pe care şi-au asumat-o. 

Inculpatul este adus de un ofiţer. Mă aplec în faţă, având 
un nod în gât. Ar putea fi individul care a atacat-o în 
Snaith. Ochi căprui, faţă îngustă. De aici, nu-mi pot da 
seama cât de înalt este. Inculpatul se uită în jur. Când o 
vede pe cealaltă femeie din galerie, îşi zâmbesc unul 
altuia. Mama lui, probabil. 

Şi apărarea, şi acuzarea sunt reprezentate de femei. 
Amândouă par trecute de patruzeci de ani şi sunt elegante 
şi energice. Amândouă vorbesc repede, dar nu atât de 
repede încât să nu fie înţelese de juriu, şi au un ton 
imperativ. Îmi plac amândouă şi mă întreb unde se duc 
după ce-şi termină procesele, dacă se întorc la birou sau se 
întâlnesc cu colegii să bea ceva. 

Aş prefera să mă uit la ele, dar mă străduiesc să-l 
studiez pe Lee. E acuzat că a bătut o femeie cu un levier. E 
posibil ca Rachel să fi auzit de caz şi să-i fi făcut o vizită. 
Lee a fost eliberat pe cauţiune până la proces şi era liber 
în ziua crimei. 

Avocata lui pune întrebări unui martor, un caporal care 
l-a instruit în armată. Întrebările sunt despre caracterul lui 


8 În franceză, în original: „Dumnezeu şi dreptul meu.” (N.t.). 
— 104 — 


Lee, despre comportamentul lui şi despre perioada cât a 
fost soldat, apoi grănicer. 

— În ce perioadă a fost activ? întreabă avocata. 

— A făcut parte din Regimentul Yorkshire, din 1996 
până în 1999, iar ca grănicer a lucrat în Tortola, în Insulele 
Virgine, din 1998 până în 2000. 

Deci era plecat din ţară când Rachel a fost atacată. Mă 
las pe spetează şi mă frec la ochi. 

În pauză, ies afară şi o găsesc pe femeia din galeria 
pentru public fumând o ţigară. Îi cer un foc şi mă prezint: 

— Eu sunt Caitlin, iubita lui Alex. El e la serviciu şi m-a 
rugat să vin la proces ca să-i povestesc şi lui cum a fost. 

Intotdeauna mă surprinde cât de uşor îmi este să revin 
la vechiul accent, ca şi când ar fi aşteptat, pregătindu-se, 
întărindu-se. Femeia dă din cap cu un aer distrat. Nu-mi 
dau seama dacă numele inventat de mine e bun, dar, dacă 
fiul ei nu cunoaşte niciun Alex, e prea adâncită în grijile ei 
ca să mă contrazică. 

— Nu ştiam că Lee a fost în Insulele Virgine, spun eu. 
Femeia se uită dincolo de giratoriul ud, iar deasupra 
noastră se înalţă coloanele tribunalului. 

— Venea des acasă? 

— Nu, răspunde ea. Doar o dată, de Crăciun. 

După ce se întoarce înăuntru, îmi sting ţigara şi ies 
printre coloane în ploaia măruntă. În vârful tribunalului e o 
statuie care reprezintă o femeie legată la ochi, cu o sabie 
într-o mână şi cu o balanţă în cealaltă. Legătura de la ochi 
face să pară că urmează să fie executată. 


— 105 — 


26 


Când mă întorc din York, jurnalista e la barul din hotel. 
Trec în grabă pe lângă uşa barului şi aud un scârţâit în 
spatele meu - Sarah s-a dat jos de pe taburet şi vine după 
mine pe hol. 

— Un pahar de vin? mă întreabă ea, dar eu pornesc pe 
scări. Nora, am fost jurnalistă de tribunal timp de opt ani. 
Am văzut sute de dosare trimise de poliţie la tribunalul Old 
Bailey. Pot să te ajut. 

Cobor treptele şi intru după ea în bar. 

_ — Ce discutăm acum rămâne între noi, spune ea. 
Intreabă-mă ce vrei. 

— Ce se întâmplă cu familiile victimelor? 

— Dacă victima e un copil, părinţii divorţează. Chiar 
dacă copilul este mare. De multe ori, familiile se 
înglodează în datorii. Poate fi dificil să-ţi păstrezi slujba, 
mai ales la început. Dacă victima era căsătorită, partenerul 
care rămâne în viaţă se recăsătoreşte în multe cazuri, iar 
dacă nu, e predispus la o moarte timpurie. 

Se uită la mine şi adaugă: 

— În general, fraţii îşi revin. Nu e ca atunci când pierzi 
un copil. 

— Dacă o să fie un proces, o să am ocazia să stau de 
vorbă cu criminalul? 

— Oarecum. Poţi să faci o declaraţie la tribunal, dar 
inculpatul nu e obligat să răspundă. După ce ajunge la 
închisoare, poţi să-l vizitezi, dar trebuie să fie şi el de 
acord. 

Sarah comandă un pahar de vin. E dată cu ruj roşu şi 
poartă un pulover cu guler larg. In geanta de piele 
atârnată de un cârlig de pe latura barului, lângă picioarele 
ei, se vede o eşarfă - imprimată cu porţi japoneze roşii - şi 
o agendă neagră. 

— Keith Denton a fost la ea acasă în dimineaţa aia, spun 
eu. 

— Ştiu. Am făcut cercetări în legătură cu el. Nu are 


— 106 — 


cazier. Toată lumea de aici cu care am vorbit îl adoră. 

Îi fac semn barmanului şi comand un whisky. Sarah 
spune adevărul. Dacă ar fi găsit vreun secret întunecat în 
trecutul lui, cu siguranţă l-ar fi publicat deja. 

— Când o să renunţe poliţia să mai facă cercetări? 

— Potrivit Poliţiei din Valea Tamisei, o anchetă este 
închisă când nu mai apar dovezi noi. Dar nu e tocmai 
adevărat, pentru că orice nouă informaţie despre ea poate 
fi considerată o dovadă. Realitatea e că cercetările se 
încheie atunci când au prea multe anchete în curs. 

— Şi când crezi că o să se încheie? 

Sunt atât de puţine infracţiuni în zonă, încât mă aştept 
ca să se întindă cercetările pe câteva luni, poate un an. 

— În districtul ăsta, în scurtă vreme. Poate în câteva 
zile. 

— Ce? 

În articolul despre Rachel am citit că anul trecut au avut 
loc patru crime în tot comitatul. 

— Poliţia investighează  omucideri, omoruri prin 
imprudenţă, violuri, persoane dispărute,  vătămări 
corporale şi cazuri de pedofilie. Au mai multe cazuri decât 
îţi închipui. 

— Şi e posibil să redeschidă ancheta? 

— Da, dacă are loc un incident similar în zonă sau dacă 
mărturiseşte cineva. Sau dacă cineva din departamentul de 
analiză a cazurilor hotărăşte să-l redeschidă, dar 
departamentul analizează sute de alte cazuri. 

Stăm tăcute o vreme, apoi Sarah îşi îndreaptă brăţara şi 
spune: 

— Pot să te întreb ceva? 

Dau din cap, deşi jurnalista mi se pare foarte departe, la 
fel ca şi barul. 

— Poate în câteva zile. 

Apoi observ expresia de pe chipul ei. O să-mi spună cine 
crede că e criminalul. 

— Unde e câinele? întreabă ea. 

— Ce? 

— Multă lume din oraş mi-a zis că Rachel avea un câine. 


— 107 — 


Unde e? 

— A fugit. 

Dă din cap şi ia o gură de vin: 

— Când? 

— În ziua când a fost omorâtă. Criminalul probabil că a 
lăsat uşa deschisă şi câinele a fugit. 

Ciobăneştii germani nu fug. Sarah nu zice asta şi 
încearcă să nu-şi ia un aer triumfător, dar e clar că se 
apropie de ce are nevoie. Îmi amintesc vorbele lui Moretti: 
„N-am cum să te pregătesc pentru ce o să urmeze, dacă 
acest caz o să devină un subiect naţional.” 


— 108 — 


27 


Mă duc să iau micul dejun la Miller's Arms. Mă 
prefăceam de dragul lui Rachel că îmi place mai mult la 
Duck and Cover. Comand o plăcintă cu parmezan şi o 
cafea şi mă cert cu Rachel în mintea mea. „Nu vreau chiflă 
cu cârnaţi şi cafea”, îi spun eu în gând. „Dar eşti o 
sărăntoacă, mi-ar fi răspuns ea, şi asta mănâncă 
sărăntocii.” 

— Arivisto, mi-a reproşat ea când aveam optsprezece ani 
şi începusem să renunţ la accentul de Yorkshire, şi avea 
oarecum dreptate, dar simţeam nevoia de o schimbare. 

În vara aceea, tata şi-a pierdut complet busola, iar când 
am început facultatea, eram furioasă şi mi-am schimbat 
accentul, aşa cum mi-aş fi tăiat piciorul cu dinţii ca să scap 
dintr-o capcană. De fiecare dată când îmi auzeam accentul 
elegant, fără scăpări, îmi spuneam: „Am plecat, am 
scăpat.” 

Nu era greu. Cei mai mulţi dintre colegii mei de la 
facultate vorbeau cu accentul imposibil de localizat al 
englezei standard. Rachel şi-a păstrat accentul chiar şi 
după ce s-a mutat în sud, dar avea o voce frumoasă, gravă 
şi aspră. 

Incerc să nu mă gândesc la discuţia mea cu jurnalista, 
dar regret tot ce i-am zis. Dacă aş merge şi mai înapoi în 
timp cu evaluarea acţiunilor mele, s-ar putea să mă ucidă 
regretele. 

li spusesem lui Rachel că aveam să vin mai devreme. 
După job, trebuia să iau trenul de două fără zece din 
Paddington. Dar am plecat din Londra la trei fără zece. În 
ora aceea, am luat prânzul la Surprise. Somon în foietaj şi 
vin alb. Mi se face scârbă numai când mă gândesc la 
prânzul ăla. Atunci mi s-a părut decadent. 

Noaptea trecută, ar fi trebuit să spun că ciobănescul a 
fost luat de un prieten. Ar fi trebuit să răsfoiesc agenda 
jurnalistei când s-a dus la toaletă şi n-ar fi trebuit s-o 
întreb de Keith Denton. Rachel s-ar fi descurcat mai bine 


— 109 — 


în locul meu. Ar fi fost răbdătoare şi vicleană. 

Proprietarul pubului îmi aduce pâine prăjită şi gem de 
portocale, plăcintă şi o cafetieră cu piston. Mă uit la masa 
mea, apoi arunc o privire în jur. Tocmai de asta îmi place 
mai mult la Miller'ss Arms. Plăcinta e proaspătă şi 
îmbietoare. Pe tejghea sunt tulpini roz de rubarbă. În 
fiecare vară, pe Boar Lane cresc tije albe şi roz de rubarbă 
sălbatică. Deschid cartea cu basme germane. 

In Cele şase lebede, fraţii unei fete sunt transformati în 
lebede pentru şase ani. Dacă fata vorbeşte sau râde în 
aceşti ani, fraţii ei vor rămâne lebede pentru totdeauna. Le 
coase cămăşi şi nu vorbeşte nici măcar când e acuzată că 
şi-a omorât copiii. In ultima zi din cei şase ani, lebedele 
zboară către sora lor. Ea aruncă cele şase cămăşi spre ei, 
iar ei se transformă înapoi în oameni. E şi o ilustrație a 
celui de-al şaselea frate. Tânăra nu i-a terminat o mânecă 
la timp, aşa că are o aripă de lebădă în locul unei mâini. 


Mă sună Martha şi stau de vorbă cu ea afară, sub tenda 
galbenă. 

— Ce mai faci? mă întreabă ea. Care ţi-e rutina zilnică? 

Au trecut cinci zile de la ceremonia funerară. 

— N-am o rutină. 

— Şi ce faci acolo toată ziua? Cum îţi petreci timpul? Mă 
uit la tenda semitransparentă, strălucind în soare. 

Încă nu vreau să-i spun despre Keith: 

— Fac cercetări. Rachel încă îl căuta pe individul care a 
atacat-o, şi continui investigaţiile ei, de unde le-a lăsat ea. 

— Ai găsit ceva util? 

— Încă nu-mi dau seama. 

— Ce zice poliţia că stai acolo? 

— Vor să rămân în zonă. Vorbim des. 

— La telefon? întreabă ea, dar apoi, fără să aştepte 
răspunsul, adaugă: De câte ori te-au interogat? 

— De trei sau patru ori, la secţie. Am vorbit de câteva 
ori la telefon, dar astea nu-s interogatorii. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Despre anchetă. 


— 110 — 


— Dar ştii că nu e normal, nu? Ar fi trebuit să te caute 
un ofiţer de legătură. 

— M-a căutat. 

Mi-a scris un mesaj în ziua când a murit Rachel, dar nu i- 
am răspuns nici acum. 

— De obicei, detectivii principali nu ţin familia la curent. 

— De unde ştii? 

— Toată lumea ştie. Înainte de a te interoga, ţi-au adus 
la cunoştinţă drepturile legale pe care le ai? 

— Nu. 

— Nora, crezi că investesc timp în tine pentru că le 
place de tine? Fie eşti suspectă, fie îşi închipuie că ştii 
ceva ce nu le spui. 

— Nu-s suspectă. Au nevoie de informaţii despre ea ca 
să facă profilul victimei, răspund eu, uitându-mă peste 
drum, la obloanele negre ale hotelului. Iar eu vreau să văd 
dacă cineva din oraş face ceva ciudat. Faptul că sunt aici s- 
ar putea să-l neliniştească pe criminal. 

— Presupunând că e acolo, ceea ce e foarte puţin 
probabil. 

— De ce zici asta? 

— N-ai de unde să ştii dacă o cunoştea. 

— l-a omorât câinele. De ce i-ar fi omorât câinele dacă 
nu ca s-o pedepsească? 

— Nu ştiu, spune ea, şi îmi dau seama că plânge, deşi 
încearcă s-o ascundă. Poate era nebun. Numai un nebun ar 
fi putut face aşa ceva. 


Când mă întorc în camera mea, e abia zece jumate. Am 
atâtea de făcut! Ar trebui să fac ordine în casa lui Rachel. 
Ar trebui să mă ocup de facturile şi ratele ei. Ar trebui să 
le scriu mesaje celor care au trimis flori şi coroane la 
ceremonia funerară. Ar trebui să câştig nişte bani. Ar 
trebui să-mi deschid un nou card de credit, înainte ca să 
ajungă la limită cel pe care îl am acum. Ar trebui să stau 
de vorbă cu un terapeut sau cu cineva de la Asociaţia de 
Sprijinire a Victimelor. Martha mi-a trimis o listă cu 
grupuri pentru familiile celor care au fost victima unei 


— 111 — 


crime. E unul în Oxford, ar trebui să aflu care e programul 
întâlnirilor. 

În schimb, hotărăsc să merg la o plimbare pe apeduct. În 
timp ce îmi încalţ cizmele, observ o grămăjoară de praf alb 
lângă comodă. În el sunt două bucăţi mai mari, şi recunosc 
toarta şi o parte din fundul cănii care stătea pe comodă. 
Probabil că am spart-o cândva în timpul nopţii. Dar nu-mi 
amintesc nimic. Nu-mi dau seama cu ce am pisat-o. In anul 
care a urmat plecării lui Rachel de-acasă şi în care eu am 
rămas cu tata în Snaith, am avut episoade de 
somnambulism. Mă întreb ce alte schimbări se petrec fără 
ca eu să-mi dau seama. 


— 112 — 


28 


Am grijă să nu trec pe lângă casa lui Keith. Azi deja am 
trecut de două ori pe lângă ea, spre şi dinspre apeduct. 
Casa lui nu e cum mă aşteptam. Credeam că locuieşte într- 
una asemănătoare cu cea în care am crescut noi - un fel de 
cutie tencuită, construită după război -, însă casa lui de pe 
Bray Lane, numărul 11, e din lemn şi e căptuşită cu 
şindrilă. Sunt nişte şindrile în formă de valve de scoică, 
vopsite în verde-deschis. Seamănă cu o casă pe care ai 
putea s-o vezi într-un port din Danemarca sau Suedia. 

Partea cea mai dificilă e să nu mă grăbesc. Dacă Keith 
mă va acuza că îl urmăresc, trebuie să mă asigur că elo să 
pară cel nebun, cel care are o fixaţie. Toate mişcările mele 
trebuie să pară naturale, în aşa fel încât să se creadă că 
doar o persoană vinovată ar putea să le observe. 

Hotărăsc să mă duc la magazinul alimentar din Marlow, 

unde există şanse să dau peste el. E şi practic. Nu-mi pot 
permite restaurante şi mâncare comandată, şi presupun că 
o pot convinge pe fata de la Hunters să mă lase să pun 
câte ceva în frigiderul restaurantului. 
_ N-am mai fost la cumpărături de la moartea lui Rachel. 
Imi aduc aminte că am fost la Tesco în Kilburn acum 
câteva săptămâni, cu mulţi dintre oamenii care tocmai 
ieşiseră de la metrou; şi ei erau flămânzi după serviciu şi, 
la fel ca mine, îşi cumpărau ingrediente pentru cină şi o 
recompensă după o zi de muncă. 

O femeie îşi aşază mâna pe braţul meu. Îmi iau privirea 
de la cutiile de paste la care tocmai mă uitam, întrebându- 
mă dacă fata de la Hunters m-ar putea lăsa să folosesc şi 
plita electrică. Femeia are păr lung şi drept şi e îmbrăcată 
cu o haină de vânătoare. O ştiu din plimbările pe apeduct. 
Are doi câini Newfoundland foarte mari. 

Încerc să-mi aduc aminte cum o cheamă. Un nume 
blând, ploios, frecvent în comitatele din jurul Londrei. 
Oare Tamsin? Am întrebat-o pe Rachel cine era. 

— Pare foarte energică, am spus eu. Şi plimbăreaţă. 


— 113 — 


Vivace era cuvântul pe care îl aveam în minte, dar nu i l- 
am zis lui Rachel. 

— Nu-i plimbăreaţă, a pufnit ea. E bogată. 

Rachel mi-a zis că are trei copii şi locuieşte în casa de 
piatră în stil georgian care se vede parţial de pe apeduct, 
în spatele unui gard viu des. 

Femeia se uită în coşul meu şi simt că ceva în mine se 
relaxează - un fel de oftat. E exact ce-mi trebuia. O să mă 
invite la cină. Şi poate că, în cele din urmă, o să-mi 
propună să plec de la Hunters şi să stau la ei. Aş putea să 
le fiu de folos. Să stau cu copiii, să plimb câinii. Şi să mă 
ocup de grădină, bineînţeles. Grijile pricinuite de cardul de 
credit o să se domolească. Imi aduc aminte că acum câteva 
săptămâni m-am uitat prin gardul viu al casei ei şi am 
văzut copaci plini cu mere galbene. 

— Sper să-l găsească pe criminal cât mai repede, spune 
ea. M-am săturat să-mi fie frică noaptea în propria mea 
casă. Crezi că ar putea fi cineva pe care l-a cunoscut cât a 
stat în Hull? 

— Rachel n-a locuit niciodată în Hull. 

Se uită la mine ca şi când aş minţi: 

— Dar unde? 

Are un ton familiar. E tonul clienţilor mei de la Londra 
când ceva din grădina lor moare sau e dărâmat de furtună 
şi îmi cer să le reamintesc cât au plătit pentru asta. 

— Am crescut în Snaith. 

— E aproape de Hull, nu? 

Pun în coş o cutie de biscuiţi cu cremă înveliţi în 
ciocolată şi o întreb: 

— Dar de ce ţi-e frică noaptea? 

— Pentru că... 

— A murit la patru după-amiaza, proasto. 

O ocolesc şi pornesc spre casa de marcat. „Niciunul 
dintre voi nu i-a venit în ajutor, îmi spun în sinea mea, 
îndepărtându-mă de ea. A omorât-o probabil unul dintre 
voi, iar voi, ceilalţi, nu v-aţi dat seama şi aţi lăsat să se 
întâmple drama asta.” 


— 114 — 


Uşa de la bucătărie e încuiată, iar fata nu e nici la 
recepţie, nici în camera ei de la mansardă. Caut o cheie 
deasupra pragurilor de la toate uşile, dar nu găsesc nimic. 
Trebuie să pun cumpărăturile la frigider, iar apoi vreau să 
gătesc. 

Pungile îmi atârnă greu în mâini. Mi-e foame şi sunt 
ameţită. În cele din urmă, intru pe uşa din spate şi pun 
laptele, ouăle şi brânza pe una dintre lespezile de piatră. 

Aerul nu e foarte rece acum, dar temperatura o să 
coboare sub zero la noapte. 

Mă întreb dacă o să mai pot folosi laptele după ce o să 
se dezgheţe. Mi-e ruşine să returnez cumpărăturile, dar nu 
mai am bani şi m-au costat zece lire. Mă uit la pungi şi 
dintr-odată mi se pare prea mult - grijile astea absurde 
care se adaugă suferinţei. Scot un urlet, acoperindu-mi 
gura cu mâneca hainei. 


În loc să gătesc paste în bucătăria mare şi întunecoasă 
de la Hunters şi să încep să simt o fărâmă de normalitate, 
am băut whisky în pat şi am încercat să adorm devreme. 

Acum, Emerald Gate şi fast-foodul pescăresc sunt 
închise şi mă gândesc la ce aş fi putut mânca dacă nu aş fi 
fost atât de proastă. Supă cu găluşte. Clătite chinezeşti cu 
porc şi ciuperci, stropite cu sos de prune. Găluşte cu 
ceapă. A 

Sunt atât de obosită! In clipa asta, m-aş simţi uşurată 
dacă m-ar suna detectivii să-mi spună: „Credem că ancheta 
n-o să ducă nicăieri. Am oprit cercetările.” 


— 115 — 


29 


Dimineaţă, mă duc cu maşina la micul restaurant 
amenajat într-o benzinărie de lângă Bristol Road, la câţiva 
kilometri de Marlow. Arată ca toate benzinăriile, dar 
mâncarea e delicioasă. Am întrebat-o odată pe Rachel de 
ce, iar ea mi-a zis: 

— Anders, şi a făcut semn cu furculiţa spre un bărbat cu 
tunică şi bonetă albe. 

N-am nimic de mâncat la Hunters. Laptele chiar a 
îngheţat peste noapte şi a spart sticla. Încă nu l-am 
curăţat. 

Pe Bristol Road, de-o parte şi de alta, se perindă peisaje 
de ţară umede. Aici a avut loc accidentul de care mi-a 
povestit Rachel, în care au fost implicaţi Callum şi Louise, 
iubita lui. Louise lucra la cafenea, iar el probabil că se 
dusese s-o ia cu maşina. 

Trec de o mică cruce albă şi virez spre benzinăria care 
vinde combustibili Esso. Logoul în formă de glob roşu se 
înalţă deasupra peisajului pustiu. Mă întreb dacă Louise 
încă locuieşte în zonă. Rachel mi-a zis că seamănă cu mine. 

Râd când o văd pe Louise. Chiar semănăm. Am un plăcut 
sentiment de familiaritate şi trebuie să-mi înfrâng impulsul 
de a da fuga spre ea. Are păr şaten, care îi ajunge până la 
umeri, şi pomeţi laţi şi înalţi. Până şi mişcările ei rapide şi 
agitate seamănă cu ale mele; în plus, merge cu vârfurile 
picioarelor un pic întoarse spre exterior. 

În timp ce îmi aleg masa, Louise iese afară la o ţigară. 
Fumează cu o mână peste abdomen şi cu cealaltă sprijinită 
de ea. Pare să aibă vreo douăzeci şi cinci de ani. Se 
scarpină cu degetul mare la colţul gurii, în timp ce fumul 
se înalţă deasupra ei. 

Când mă vede, am impresia că şi Louise observă 
asemănarea. Mijeşte ochii şi ridică un colţ al gurii, ca şi 
când s-ar strădui să nu facă o remarcă pe tema asta. 
Poartă o cămaşă bleumarin şi o fustă neagră cu şorţ pe 
deasupra. 


— 116 — 


— Cu ce te servesc? întreabă ea. 

— Cafea şi gogoşi cu ciocolată, te rog. 

Louise zâmbeşte şi îmi ia meniul. Câteva minute mai 
târziu, când îmi pune pe masă ceaşca şi farfuria, mă uit la 
încheieturile şi la braţele ei în lumina puternică ce se 
revarsă pe fereastră. Se văd urme stacojii pe antebraţele 
ei, ca nişte arsuri de ţigară, deşi am citit că astfel de urme 
pot fi făcute şi cu o şurubelniţă. Pe piept şi pe gât are 
cicatrici deschise la culoare, cu margini zimţate, ca şi când 
pielea i-ar fi fost sfâşiată sau arsă. Are o ureche îndoită, iar 
la mâna dreaptă are degete noduroase şi ţepene, ca şi 
când şi le-ar fi rupt cândva. 

Acum, nu mai trebuie să-şi ascundă cicatricile. Toată 
lumea îşi închipuie că sunt de la accident. 

— O bătea, mi-a povestit Rachel. Când au ajuns la spital 
după impact, amândoi arătau rău, dar niciuna dintre rănile 
ei nu era de la accident. Erau prea vechi. El i le făcuse. 


Pe seară, când ajung în faţă la Duck and Cover, văd 
puţină lume înăuntru. Probabil că s-au înţeles cu patronul 
să rămână după program, pentru că pubul ar fi trebuit să 
se închidă acum câteva ore. Câţiva bărbaţi stau la bar şi 
râd. Unul dintre ei îşi ia faţa în mâini. Alături de el, Keith 
clatină din cap şi duce o sticlă la gură. 

Mă aşez vizavi de pub, pe o bancă de lângă biroul 
juristului municipal, şi desfac tipla unui pachet de ţigări, 
îmi aprind o ţigară, făcând mâinile căuş în jurul chibritului, 
apoi scot telefonul şi fumez aplecată deasupra lui. O 
vreme, mă străduiesc să nu ridic privirea, dar când privesc 
din nou spre pub, Keith se uită ţintă la mine pe fereastră. 

Are o faţă inexpresivă şi colţurile gurii lăsate. Nu-i 
susţin privirea. Formez numărul băncii mele şi duc 
telefonul la ureche, stând tot aplecată în faţă, cu ţigara în 
mână. Când ridic din nou privirea, bărbatul de lângă Keith 
se uită şi el la mine. Ridică din umeri şi se întoarce spre 
bar. 

După alte câteva minute, strivesc chiştocul cu cizma şi 
pornesc spre parc. Tisele foşnesc de parcă ar fi bătute de 


— 117 — 


valuri, şi aştept la adăpostul lor, în caz că hotărăşte să mă 
urmărească. Deasupra tiselor, se aud bătăile ceasului de la 
primărie, după care pornesc spre Salt Mill Lane, spre 
micul monument improvizat în amintirea lui Callum. Toate 
lumânările sunt aprinse. Micul altar străluceşte frumos în 
noapte, presărat cu umbrele stacojii proiectate de 
buchetele de flori. Lumina îmi pâlpâie pe faţă. Citesc din 
nou biletele. Dar nu găsesc niciunul de la Louise. 

Când mă întorc la Hunters, barul încă e deschis. Intru şi 
trag un scaun capitonat la fereastra care dă spre gară. 

În iunie, mi-am petrecut zece zile în Marlow. Atunci, 
oraşul era diferit. Era ca la mare, deşi Marlow e mai 
departe de mare decât Londra. Mergeam în picioarele 
goale. Mă plimbam cu bicicleta pe Meeting House Lane. 
Am făcut budincă cu afine. Rachel a lucrat în perioada aia, 
dar când se întorcea acasă de la spital, punea vin alb în 
două pahare pe care le luam cu noi pe câmpul din spatele 
casei, mergând până la apeduct. 

Îmi aduc aminte că a râs de ceva, iar apoi i-a aruncat un 
băț lui Fenno, încercând să nu-şi verse vinul. Printre 
copaci zburau florinţi. La un moment dat, Fenno s-a oprit 
cu o labă din faţă ridicată, ca un câine din tapiseriile cu 
unicorni, cu pădurea deasă în spatele lui. Imi aduc aminte 
ce am gândit atunci: că aceea nu este cea mai recentă 
clipă din istorie, ci cea mai veche, că timpul nu se subţiază, 
ci se îngroaşă. 

Mi-e foarte uşor să-mi amintesc de Rachel. Fiecare 
amintire se leagă de alta şi timpul pare că stă în loc. 
Rămân pe fotoliu ore în şir, rememorând întâmplări cu ea, 
până când pe peron îşi fac apariţia primii navetişti, care 
aşteaptă în întuneric primul tren spre Londra - o privelişte 
nespus de tristă. 


— 118 — 


30 


Mă duc cu maşina la spital să mă întâlnesc cu Joanna 
Cole. Ea şi Rachel lucrau aproape tot timpul împreună, iar 
Joanna s-ar putea să ştie la cine se referea Rachel când a 
zis că se întâlneşte cu un prieten de la spital. 

Spitalul John Radcliffe e la marginea Oxfordului, la mică 
distanţă cu maşina de Marlow. E un spital universitar, cu 
medici şi dotări foarte bune. Odată, când am venit la 
Rachel, am văzut-o punând un flacon într-o pungă de 
plastic. Apoi a scris ceva pe un clipboard, subliniind cu roz 
un cuvânt din partea de sus. 

— Ce înseamnă culoarea asta? 

— Nimic. Doar induce în eroare. 

— Serios? 

— Nu. 

Mă opresc în faţa uşii de la Urgenţe şi mă aştept ca din 
clipă în clipă să iasă Rachel, cu paltonul peste halat, 
încruntată şi încercănată, cu părul dat pe spate. Îi plăcea 
să stea pe o bancă anume, cu spatele la spital. 

— Şi-aşa stau destul în spital, mi-a zis ea odată. 

Incerc să-mi imaginez despre ce ar vrea Rachel să stea 
de vorbă dacă ar fi aici. În ultima vreme, o preocupa înotul. 
Logica ei părea să fie că era atât de obosită, încât somnul 
nu-i mai era de ajuns şi avea nevoie de înot. 

Mi-e aproape imposibil să stau locului. Am impresia că 
Rachel nu a murit, că urmează să fie ucisă, că ucigaşul 
tocmai urcă dealul. 

Uşile de la Urgenţe se deschid, iar Joanna mă vede şi îmi 
face cu mâna. Poartă un halat alb peste un costum negru. 
Ne-am întâlnit doar de câteva ori, dar Rachel mi-a vorbit 
deseori despre ea. Joanna pune picior peste picior şi se 
sprijină de speteaza băncii. Deasupra intrării străluceşte 
panoul roşu pe care scrie „Urgenţe”. 

— Au arestat pe cineva? mă întreabă ea. 

— Nu. 

— Mă tot gândesc ce i-aş face dacă l-aş prinde, spune 


— 119 — 


Joanna. Şi n-aş termina repede cu el. 

E din Manchester, aşa că accentul ei e familiar şi 
liniştitor, nu chiar ca al lui Rachel, dar măcar e un accent 
nordic. E trecută de patruzeci de ani, iar Rachel mi-a zis 
odată că se uita la Joanna ca să-şi dea seama cum o să 
arate ea însăşi peste zece ani. 

— Dar ea e doctoriţă, nu asistentă, am spus eu, iar 
Rachel s-a uitat lung la mine. 

— Aveţi vreun angajat pe care îl cheamă Martin? o 
întreb eu acum pe Joanna. 

Ea se încruntă: 

— În unitatea noastră, nu. 

— Sau vreun pacient? 

— Nu-mi vine nimeni în minte. De ce? 

— A pomenit numele ăsta recent pentru prima oară. Mi- 
a zis că urma să se întâlnească cu el. 

— Te anunţ dacă îmi amintesc ceva. 

— Cum ţi s-a părut Rachel în ultima vreme? 

— Ca de obicei, spune Joanna, uitându-se la spital. E 
îngrozitor fără ea. Toţi care au rămas sunt sau ageamii, 
sau proşti. 

— Şi Helen? 

— Ageamie. 

În zece ani, Rachel ar fi devenit asistentă medicală 
principală. Mă întreb dacă ar fi rămas în Oxford sau ar fi 
plecat la alt spital. 

— Acum câteva săptămâni, eram amândouă foarte 
abătute. Eu i-am zis lui Rachel de aventura pe care o am, 
iar ea mi-a povestit că a fost bătută când avea şaptişpe ani. 

— Nu vorbea cu nimeni despre asta. Nu cred că i-a 
povestit vreodată lui Stephen. 

— Eram prietene, răspunde Joanna, accentuând ultimul 
cuvânt. 

— Unde eraţi când ţi-a povestit? 

Vreau să mi le pot imagina împreună. Mă bucură. 
Uneori, mă îngrijoram că Rachel era singură, că nu făcea 
decât să muncească. 

— La Pelican. 


— 120 — 


Joanna oftează. Îmi închipui că se simte la fel ca mine, 
abătută. Un avion vuieşte deasupra noastră, ascuns de 
țesătura norilor. 

— De ce v-aţi dus la Pelican? 

După serviciu, Rachel mergea mereu la White Hart, 
aproape de spital. 

— Rachel a venit să stăm de vorbă după ce şi-a terminat 
tura. Eu deja eram în Oxford. 

— De ce? 

— Pentru o anchetă criminalistică. 

— Şi când se întâmpla asta? 

— În octombrie. 

— Trebuie să-ţi fi fost greu. 

— Nu, am fost la multe anchete. Se face câte o anchetă 
de fiecare dată când moare cineva în patruzeci şi opt de 
ore de la internare. Legistul stă de vorbă cu martorii şi 
prezintă cauza morţii, după care, dacă avem noroc, suntem 
liberi restul după-amiezii. 

O întreb de aventura ei, pentru că vreau să întregesc 
imaginea discuţiei lor de la Pelican. Amantul e instructorul 
de înot al fiului ei. Îi cer să-mi spună ce reacţie a avut 
Rachel. Joanna zice că, la momentul acela, li s-a părut o 
poveste amuzantă, şi mi-o imaginez pe Rachel plecând 
capul şi râzând deasupra mesei. 


Când mă întorc în Marlow, patru bătrâni joacă 
shuffleboard’? în parc. Când mie mi se părea prea frig ca să 
ies, Rachel juca cu cei care veneau des pe acolo. Nu le ştia 
tuturor numele şi mi-a zis că vorbeau rareori, dar când 
unul dintre ei s-a întors din vacanţă, i-a adus o sticlă mică 
de uzo. 

— De ce ţi-a adus uzo? am întrebat-o eu. 

— Pentru că a fost în Grecia. 

Mă întreb dacă i-a adus sticla unul dintre cei patru 
bătrâni. Par să fie trecuţi de optzeci de ani, deci îi scot de 


? Joc care se joacă pe un teren dreptunghiular, cu un fel de pucuri 
împinse cu o lopeţică, scopul fiind obţinerea de puncte prin 
introducerea pucurilor în zone marcate cu numerele 7, 8 şi 10 (N.t.). 


— 121 — 


pe lista suspecţilor. Chiar n-ar fi corect să-i bănuiesc. Cine 
ştie cum erau în tinereţe? 

Îi urmăresc împingând discurile vişinii pe teren şi mă 
întreb dacă şi cât de bine o cunoşteau pe Rachel. Imi aduc 
aminte cât de stânjenit a fost Lewis săptămâna trecută, 
când am fost cu el în parc. Rachel nu mi-a zis că a fost să-l 
viziteze pe Andrew Healy la închisoare. Nu mi-a zis nici că 
şi-a cumpărat câinele pentru protecţie. M-a lăsat să cred 
că totul se terminase. 


— 122 — 


31 


Ies cu două pungi din magazinul alimentar. Am vorbit cu 
administratoarea hotelului şi mi-a zis că pot folosi oricând 
bucătăria. Fulguieşte, dar e prea frig ca să ningă 
abundent. Mut pungile grele dintr-o mână în cealaltă. La 
uşa hotelului, mă întorc şi, aşa cum mă aşteptam, Keith stă 
lângă duba lui şi se uită ţintă la mine. 

La magazin, am stat la coadă în urma lui. Şi a fost o 
coadă lentă. Era din ce în ce mai agitat, dar nu putea să 
plece numai pentru că dăduse cu ochii de mine, cel puţin 
nu în văzul lumii. Ideea e că Rachel şi cu mine semănăm. 


Îmi reiau căutările, stând pe pat, aplecată deasupra 
laptopului, cu o pungă de jeleuri de lemn-dulce lângă mine. 
Mai adaug nume la listă şi le sortez, tăindu-le pe ale celor 
care erau închişi fie la data atacului, fie la data crimei, şi 
adăugând câte un asterisc în dreptul celor prioritare, iar în 
cele din urmă, după ore de cercetări, dau peste Paul 
Wheeler. 

Mi-a luat aşa de mult pentru că a fost acuzat în urmă cu 
şase ani şi de atunci n-a mai apărut nimic despre el în 
presă. A atacat o tânără la ora şapte dimineaţa în Bramley, 
un cartier din Leeds. Când citesc prima frază din articol, 
simt că începe să-mi ardă pielea. 

Văzându-i fotografia, mă simt ca şi când mi-aş aminti un 
nume de mult uitat, ca şi când aş fi ştiu tot timpul că ele 
atacatorul. Se potriveşte exact cu descrierea lui Rachel. 

Sar din pat şi beau apă direct de la robinet. Imi doresc 
atât de mult s-o sun pe Rachel, încât pun mâna pe telefon 
şi îi caut numele în agendă, nutrind câteva secunde iluzia 
că aş putea să-i spun. 

Atacul descris în articol se potriveşte cu ce i s-a 
întâmplat lui Rachel. Victima nu-l cunoştea, iar atacul 
fusese neaşteptat şi brutal. După alte două ore de căutări, 
găsesc numele victimei, oraşul unde locuia Paul şi numele 
avocatului care l-a apărat. A fost judecat la York Crown 


— 123 — 


Court şi închis la Wakefield. Îl sun pe avocatul lui şi îi las 
un mesaj cu numărul meu. li spun că numele meu e Sarah 
Collier, de la The Telegraph, şi îl rog să-i transmită lui Paul 
să mă sune. Câteva ore mai târziu, îmi sună mobilul. 


Stabilim să ne întâlnim la o cafenea în Leeds. Mă 
surprinde că vrea să stea de vorbă cu mine, chiar dacă nu 
are nimic de pierdut. Deja a făcut închisoare la Bramley 
pentru vătămare corporală. Dacă procesul lui nu s-ar fi 
încheiat sau dacă încă ar fi fost la închisoare, în aşteptarea 
eliberării condiţionate, n-ar fi acceptat să se întâlnească cu 
mine. 

E ras în cap. Înainte, în pozele de când a fost arestat, 
avea plete. Nu m-a văzut când am intrat, aşa că fac un pas 
în spate şi ies din cafenea. Nu mă pot apropia de el în 
starea asta. Mă străduiesc să aştept afară câteva minute. E 
eliberat condiţionat. Ştiu care sunt condiţiile eliberării şi 
ce se va întâmpla dacă le încalcă. 

Zâmbeşte când mă vede. El e. Sunt sigură. Pe masă e un 
borcan cu zahăr. Îmi vine să-l sparg în două de marginea 
scaunului şi să i-l înfig în faţă. 

— Bună, Paul. Mulţumesc că ai acceptat să ne vedem. 

O imit pe Sarah Collier. Vorbesc repede, la fel ca ea, iar 
mişcările îmi sunt precise şi hotărâte. După ce vine 
cafeaua mea, îmi scutur o singură dată linguriţa de ceaşcă 
şi o pun pe farfuriuţă. 

— Lucrez la un articol pentru The Telegraph. Are 
legătură cu tine. Cred că s-a comis o eroare judiciară în 
procesul tău. 

Trebuie să fac mari eforturi ca să vorbesc clar şi să par 
neutră. Dacă nu mi-aş mai controla faţa clipă de clipă, mi- 
ar cădea masca şi i-aş spune cum plănuiesc să-l pedepsesc. 

Mă studiază cu un aer amuzat şi mă gândesc că 
impostura mea nu l-a convins, dar probabil ca aşa 
evaluează el toate femeile - jurnaliste, procuroare, 
judecătoare. Nu se lasă păcălit de competenţa şi atitudinea 
lor rezervată. Ştie el bine cum sunt de fapt. Ştie cum arată 
şi cum vorbesc când sunt speriate. 


— 124 — 


Afişez o grimasă discretă, ca să-i arăt aversiunea mea, 
cum ar face o jurnalistă adevărată. Ne uităm o clipă unul 
în ochii celuilalt, apoi îi fac semn chelnerului şi comand un 
foietaj cu frişcă. E un gest calculat. Nu sunt prea speriată 
ca să mănânc de faţă cu el. 

— Tu vrei ceva? 

— Nu, spune el, în timp ce eu îl studiez. 

I-ai făcut rău surorii mele? Tu ai omorât-o? Mă gândesc 
la tânăra din Bramley. A lăsat-o cu ambii umeri dislocaţi. 

— Ai auzit de Anna Cartwright? întreb eu. 

— Nu. 

— Era medic legist în Statele Unite. Acum câţiva ani, a 
fost prinsă falsificând probe. Rapoartele ei au fost folosite 
în mii de procese încheiate cu condamnări, iar acum toate 
trebuie rejudecate. Cred că ceva similar se întâmplă şi în 
York. 

— Cine e? 

— Deocamdată nu pot să-ţi spun numele. Dar persoana 
în cauză s-a ocupat de probele din dosarul tău. 

— E prea târziu acum, nu? Deja am făcut cinci ani de 
puşcărie. 

— Ai putea să-ţi reabilitezi numele. Îmi închipui că ţi-e 
greu să-ţi găseşti o slujbă. 

— Nu, nu mi-a fost greu. 

— Eu oricum o să-mi continui investigaţiile. Dacă vrei să 
povesteşti ce s-a întâmplat de fapt, tot ce trebuie să faci e 
să stai de vorbă cu mine. 

Chelnerul îmi aduce prăjitura şi încep să mănânc, 
înghițind cu greu foietajul cu frişcă. Nu-mi place deloc, dar 
mi l-am comandat pentru că n-am vrut să stric o prăjitură 
bună. 

— Cu cât o să fiu plătit? 

— Nu plătim persoanele intervievate, dar s-ar putea să 
primeşti compensaţii dacă ţi se anulează condamnarea. 

Fac o pauză, ca şi când ce urmează să spun e greu de 
auzit: 

— Bărbatul care s-a ocupat de probele tale are o situaţie 
foarte bună acuma. A promovat repede în administraţia 


— 125 — 


centrală. 

Discuţia continuă o jumătate de oră. A crescut în Hull şi 
a făcut gimnaziul pe Fountain Road. A locuit în Hull până a 
fost pus sub acuzare şi deduc că era acolo în vara când a 
fost atacată Rachel. A stat cinci ani închis la Wakefield. 
Înainte să fie eliberat condiţionat, fratele lui i-a cumpărat 
şi i-a amenajat un apartament. 

— A venit fratele tău să te ia când ai fost eliberat din 
închisoare? 

— Nu. Locuieşte în Germania. 

Ezit o clipă. Fratele lui crede că e vinovat. A venit în 
Anglia să-i cumpere un apartament, dar nu şi ca să-l vadă. 
Înclin să cred că nici nu l-a vizitat pe Paul cât a fost închis. 

Discutăm despre cum l-a tratat poliţia. Are câteva 
nemulțumiri, dar una peste alta a fost tratat corect. Imi 
spune cum îl cheamă pe ofiţerul lui de probaţiune. Imi 
povesteşte cum e viaţa când eşti eliberat pe cauţiune şi 
cum e la job. 

Când terminăm de vorbit, îi spun cum îl cheamă pe 
editorul de la The Telegraph, iar el zâmbeşte. 

— Locuieşti la Londra? mă întreabă el. 

— Da. 

— Unde? 

— În Clapham, spun eu zâmbind. 

Paul înclină capul. Ştie că mint, dar cred că îi face 
plăcere că nu vreau să ştie unde locuiesc. Imi bag agenda 
în geantă, dar tocmai când mă pregătesc s-o pun pe umăr 
şi să mă ridic, îmi spune: 

— Ne-am mai întâlnit. Nu-ţi aduci aminte? 

— Nu. 

— La Cross Keys. 

— N-am fost niciodată acolo. E în zonă? 

— Da. Probabil că erai adolescentă. Am stat de vorbă 
într-o seară. Nu-ţi aminteşti discuţia? 

— Nu. Habar n-am despre ce vorbeşti. 


— 126 — 


32 


Las maşina în faţa cafenelei şi o iau pe jos spre Albion 
Street. Cartierul mi-e familiar, deşi multe dintre magazine 
s-au schimbat de când am fost pe aici ultima oară, cu ani în 
urmă. Numele pubului nu mi-e cunoscut şi n-am minţit 
când i-am zis că n-am fost niciodată acolo. În adolescenţă, 
aveam un grup cu care mergeam deseori în Leeds, însă ţin 
minte numele barurilor şi cluburilor, iar Cross Keys e un 
nume care nu-mi spune nimic. Lumea trece pe lângă mine, 
ridicându-şi gulerele, pentru că ploaia e prea fină pentru 
umbrelă. Intru în piaţa Red Lion. 

Pubul are o faţadă banală - ghivece cu iederă, o tablă de 
scris lângă uşă -, dar imediat ce îl văd, îmi aduc aminte că 
barul e pe stânga cum intri şi că localul are o curte 
interioară pavată cu piatră, pentru fumători. La toalete se 
ajunge coborând nişte trepte, iar uşile cabinelor au 
jumătate din înălţimea obişnuită şi sunt vopsite în roşu. 

Sunt câţiva clienţi înăuntru, aerul e stătut, iar la 
televizor se difuzează o cursă de câini. Cobor treptele şi 
deschid uşa de la toaleta femeilor. Încă sper să mă înşel. 
Încăperea miroase a dezinfectant şi a băutură vărsată pe 
jos. Uşile cabinelor au jumătate din înălţimea obişnuită şi 
sunt vopsite în roşu. 

Intru într-o cabină şi trag zăvorul. Vopseaua roşie şi 
lucioasă îmi reflectă silueta - o pată neagră. Inima îmi bate 
atât de tare, încât văd cum îmi tremură cămaşa. 

Când urc treptele, barmanul şi câţiva clienţi se întorc să 
se uite la mine, şi îmi dau seama că gâfâi. A fost ca şi când 
m-aş fi întors într-un loc unde s-a întâmplat ceva 
îngrozitor, unde a murit cineva sau au fost îngropate nişte 
cadavre. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo. 

Ies din pub şi îmi dau seama că pubul e la câteva străzi 
de Mint Club. Mergeam deseori în astfel de puburi să bem 
înainte să ne ducem într-un club. Nu observa nimeni dacă 
intram cu tequila la sticluţă de plastic şi o turnam în 
pahare cu gheaţă. De obicei, mergeam cu Rachel. Ieşirile 


— 127 — 


la Leeds era o mică aventură şi rareori ne aventuram 
separat. 

E posibil ca Paul să mă fi confundat cu Rachel. Poate că 
a stat de vorbă cu ea înainte s-o atace, în una dintre 
nopţile când Rachel bea până i se rupea filmul. Sau poate 
că a stat de vorbă cu mine în una dintre nopţile când beam 
până mi se rupea mie filmul. 


Paul mi-a zis că lucrează la biroul de primire al unui 
service de computere. Îl sun pe şeful service-ului şi mă 
prezint drept Ruth Foley, ofiţerul de probaţiune al lui Paul, 
şi îi cer să-mi confirme ce mi-a povestit. Îl întreb dacă a 
fost la serviciu vineri, 19 noiembrie, iar el îmi spune: 

— Da, a fost aici de la zece la şase. 

Mă asigură şi că nu ar fi avut cum să plece. Era la biroul 
de primire şi ar fi avut nevoie de un înlocuitor. 

Îl sun pe Moretti din parcul de pe Merrion Street: 

— Ce aţi face dacă l-aţi găsi pe individul care a atacat-o 
în Snaith? 

— L-am considera suspect în cazul morţii ei. 

— Şi dacă ar avea un alibi? Aţi investiga atacul din 
Snaith? 

— Nu. 

— De ce nu? Nu există nicio limită referitoare la 
intervalul în care poate fi anchetat cazul ăsta. 

— Victima nu poate depune mărturie şi nu există 
martori. Chiar dacă l-am pune sub acuzare, procurorul de 
la Crown Court nu ar accepta niciodată să fie adus în faţa 
tribunalului. 


În drum spre casă, mă gândesc la uşile scunde, vopsite 
în roşu. Au fost concepute să te împiedice să faci lucruri pe 
care n-ar trebui să le faci. Îmi aduc aminte că am râs pe 
tema asta. Cred că am şi intrat cu un bărbat într-o cabină. 


— 128 — 


33 


Când mă întorc în Marlow, mă duc la bibliotecă. În holul 
de la intrare e un desen care înfăţişează vechea casă de 
întruniri, o vilă albă pe o pajişte întinsă. Avea un portic cu 
coloane şi porţiuni de umbră, şi bănci îndreptate cu faţa 
spre sat. Mă întreb dacă a murit cineva când a ars din 
temelii. 

— De ce n-au reconstruit-o? am întrebat-o pe Rachel. 

— Au plecat cu toţii în America. 

Urc la etaj, unde sunt cărţile pentru copii. Aleg o carte 
de basme italiene, cu copertă verde, şi mă duc la hotel. 
După ce urc treptele, lovesc cu vârful piciorului scaunul de 
pe palier. Durerea mă săgetează până la gambă şi scap 
cartea. Pun mâna pe scaun şi îl izbesc de perete. Din 
celălalt capăt al palierului se aude zornăitul oglinzii 
masive, cu ramă aurită. Din tencuială iese praf. Am faţa 
transpirată şi suflu greu, cu gura deschisă. 


Când ies iarăşi din cameră, văd că cineva a luat de jos 
cartea cu basme italiene şi a pus-o în faţa uşii mele. Mă las 
pe vine şi strâng în palmă bucăţelele de tencuială 
împrăştiate pe palier. La Hunters, pereţii exteriori sunt de 
piatră. Sunt şanse ca nimeni să nu observe zgârieturile 
tencuielii. Cineva deja a luat scaunul rupt. 

Pe seară, în camera mea, încerc să citesc basmele 
italiene, dar până şi ele sunt prea mult pentru mine în 
clipa asta. Rămân vreme îndelungată cu cartea în poală şi 
cu capul chinuit de migrenă dat pe spate. Când, în cele din 
urmă, hotărăsc să mă culc, observ ilustraţia la care e 
deschisă cartea la mine în poală. 

Înfăţişează o potecă mărginită de carpeni tunşi care 
duce la o pădure. Pe potecă, o femeie într-o pelerină cu 
glugă păşeşte hotărât spre pădure. În faţa ei aleargă un 
ogar. 

Mă aplec deasupra cărții. Mă tulbură, după cele 
întâmplate azi. Nu-mi vine să cred că ilustrația asta chiar 


— 129 — 


există. Ogarul şi pelerina cu glugă. Vreau să aflu unde se 
duce femeia şi mi-aş dori să fiu în locul ei, cu o ardoare 
care mă ia prin surprindere şi de care nu mă mai credeam 
în stare. 

Am şi acum mâinile murdare de praf de tencuială. Pe 
pereţi încă se văd pete negricioase de la sticla de vin pe 
care am desfăcut-o în noaptea de dinaintea ceremoniei 
funerare. 


— 130 — 


34 


Rachel şi cu mine am vizitat muzeul Tate anul trecut, 
deşi mie îmi place mai mult Tate Modern. La barul din 
incinta lui poţi să bei vin alb sau apă minerală şi să te uiţi 
la fluviul tulbure, la catedrala St. Paul's şi la lumea de pe 
poduri. N-am încercat să-i explic toate astea lui Rachel. Ea 
se concentra asupra apei minerale, pe care eu mi-o 
cumpăram doar rareori şi întotdeauna cu un sentiment de 
dezamăgire faţă de mine însămi. 

Aş fi vrut să-i spun că apa minerală se potriveşte cu 
Tate. 

Ne-am uitat la picturi flamande medievale. Am văzut un 
triptic care înfăţişa un pelerinaj, iar poteca şerpuia până 
departe în fundal. Pictorul a vrut ca privitorul să se simtă 
ca şi când ar face el însuşi un pelerinaj, aşa scria pe 
cartonul de lângă tablou, ceea ce mi s-a părut o exagerare. 
Dar era o pictură fascinantă şi chiar mi-aş fi dorit să fiu 
înăuntrul tabloului, nu în muzeu. Să trec pe lângă tot felul 
de lucruri. O hidră în curtea unui han. Câini alergând după 
un cerb care şchiopăta. O tavernă înălţată pe stâlpi într-un 
iaz. 

Rachel a venit lângă mine, iar eu m-am aplecat spre ea 
şi i-am zis: 

— Ţi-ar plăcea să fii acolo? 

— Îhî. 

Am pornit după ea în următoarea încăpere, unde era 
expusă o pictură în ulei cu ludita şi Holofern. Holofern era 
generalul unei armate invadatoare. ludita l-a sedus şi a 
reuşit să ajungă în cortul lui, unde l-a ameţit cu vin şi i-a 
tăiat capul. 

— Şi ce s-a întâmplat apoi? am întrebat eu, dar cartonul 
alăturat nu spunea nimic despre asta, iar Rachel era deja 
în următoarea încăpere. 


— 131 — 


35 


A doua zi, de-a lungul parcului sunt înşirate maşini 
parcate pe două rânduri şi toate magazinele sunt închise. 
La fel şi cele două puburi din oraş. Nu e deschis decât 
biroul juristului municipal, de la care aflu că azi e 
înmormântarea lui Callum Hold. 

Nu am nimic de făcut, aşa că mă aşez pe o bancă în 
parc. De aici, nu se văd cei două sute de oameni din 
biserică. Uşile de lemn sunt închise. Din când în când, pe 
coş ies fâşii şerpuitoare de fum. Grădina bisericii, 
presărată cu ulmi şi pietre funerare, e pustie. Biserica pare 
părăsită şi neprimitoare, iar vitraliile negre strălucesc 
precum uleiul. 

Deasupra mea, tisele trosnesc în vânt. Oraşul nu şi-a 
încetat activitatea pentru Rachel. Sau poate că magazinele 
s-au închis şi atunci. N-aş fi avut cum să observ. E o zi 
mohorâtă. Îmi adâncesc mâinile în buzunare şi îmi acopăr 
gura cu eşarfa. 

Imi aduc aminte de Cross Keys şi de uşile scunde şi roşii 
de la toaletă. Dar tot nu-mi amintesc ce s-a întâmplat 
acolo. De fiecare dată când mă gândesc la asta, mi se 
strânge stomacul, aşa cum mi se întâmplă când îmi aduc 
aminte de ceva ruşinos. 

Uşile bisericii se deschid cu un huruit ca de poartă 
coborâtă cu scripeţi. Mai întâi ies rudele lui Callum. Sunt 
din Stoke, mi-a zis juristul municipal. Nu există sicriu. 

Callum a murit în septembrie. Juristul mi-a explicat că 
familia a hotărât să nu facă ceremonia funerară până nu se 
întoarce din Afghanistan prietenul lui cel mai bun. Nu-mi 
dau seama care dintre ei ar putea fi. E un fel de cavaler de 
onoare. Sunt mulţi tineri de vârsta lui Callum şi toţi au 
mine foarte abătute. 

Din biserică ies tot mai mulţi oameni, revărsându-se în 
parc, spre banca mea. Îmi scot eşarfa roşie de la gât şi o 
bag în buzunar, să nu atrag atenţia. Ascult vocile joase şi 
sobre ale celor care trec pe lângă mine. Printre ei sunt 


— 132 — 


bărbaţi şi femei care încă plâng. Lumea se strânge în 
grupuri lângă uşile bisericii, pe peluză şi în mijlocul străzii 
de lângă parc. N-o văd pe Louise. În locul ei, nici eu n-aş fi 
venit. 

Pomana are loc în Brightwell. Cineva a închiriat conacul. 
Ştiu clădirea, e lungă şi scundă şi are trei turnuri. Când se 
face o nuntă acolo, se atârnă fanioane albe de turnuri. Mă 
întreb dacă azi o să pună vreun fanion, şi ce culoare o să 
aibă. 

Mai pe seară, când ies iarăşi din hotel, magazinele şi 
puburile sunt tot închise, proprietarii fiind plecaţi în 
Brightwell. Mi-i închipui pe tinerii pe care i-am văzut la 
biserică fumând pe peluza din faţa conacului. 


— 133 — 


36 


Keith a luat în greutate. Pare alt om faţă de ziua când m- 
a abordat pe apeduct. 

Ne întâlnim tot mai des. Iar azi chiar a plecat de lao 
coadă când m-am aşezat în spatele lui. Şi-a pus jos coşul 
plin şi a luat-o din loc. Lumea a observat, iar după cea 
plecat Keith, câţiva s-au uitat la mine, ca şi când ar fi vrut 
să mă întrebe ce s-a întâmplat şi de ce. 


Pe seară, mă întâlnesc cu Lewis pe Meeting House Lane. 

— Vrei să facem o plimbare? mă întreabă el. Mi-ar 
prinde bine o pauză. 

Încuviinţez din cap, deşi nu e tocmai o pauză pentru el - 
de fiecare dată când vorbeşte cu mine, de fapt munceşte. 
Mă întreb ce crede că ar mai putea descoperi. Are 
picioarele mai lungi ca ale mele, dar merge încet, ca şi 
când ar fi o plimbare de plăcere. 

— De unde eşti? 

— Din Brixton, răspunde el. 

— Îmi place Brixtonul. 

— Da, aşa ziceţi toţi. 

— Scuteşte-mă! răspund eu, iar el zâmbeşte, şi îmi aduc 
aminte că ştie în ce condiţii am crescut Rachel şi cu mine. 

Încă nu pot să-i zic de Paul Wheeler, nu înainte să 
hotărăsc ce o să fac. Mi-aş dori să nu-mi mai apară în 
minte chipul lui. 

— Unde în Brixton? 

— În Loughborough. 

— E cartierul pe care îl văd din apartamentul meu. 

— Cum ai aflat? 

— M-am interesat, am vrut să ştiu spre ce cartier dau 
ferestrele mele. 

Trecem pe lângă râuleţ, care acum e îngheţat. Am putea 
păşi direct pe gheaţă, nu pe scândurile aşezate deasupra 
lui. 

— De ce te-ai făcut poliţist? 


— 134 — 


— Ca să am şi eu o slujbă de zi. Eram muzician. Când 
eşti sergent, petreci mult timp cu tine însuţi. Mergi mult. 
Eu îmi foloseam timpul ca să compun piese. 

— Unde, în Brixton? 

— Nu, în Barnes, unde nu se întâmpla nimic. 

— Care e prenumele tău? 

— Winston. 

— Dacă te caut pe internet, găsesc vreo piesă scrisă de 
tine? 

— Nu, categoric nu. 

Mă întreb ce confidenţe aşteaptă de la mine în schimbul 
sincerităţii lui, pentru că n-am nimic să-i spun. Mi-aş dori 
să am. Ştim amândoi că n-ar fi trebuit să-mi spună asta, ar 
fi trebuit să-mi spună că s-a făcut poliţist ca să ajute 
oamenii. 

— 'Ţi-e dor de Londra? îl întreb eu. 

— Da. Ţie? 

— Nu ştiu, spun eu, şi cotim pe strada principală. O 
invidiam pe Rachel că locuia aici. Uneori, urăsc Londra. 

— Lumea urăşte Londra de secole, spune el cu vocea lui 
gravă şi unduitoare. 

E linişte în oraş. Câţiva oameni îşi fac cumpărăturile. les 
fără grabă din magazine, apoi îşi descuie maşinile sau o 
pornesc pe jos. În spatele nostru se vede lumina trandafirie 
din turnul bisericii. 

— Tu o urăşti? întreb eu. 

— Nu. 

Trecem pe lângă brutărie. Înăuntru, lumea stă la coadă 
să cumpere pâine şi prăjituri. 

— Nu-mi place deloc aici, continuă el, după ce trecem de 
magazinul de vinuri şi firma de construcţii. Nu e niciun pic 
de activitate. Niciun pic de cultură. E plicticos. 

Ajungem la gară şi ne întoarcem spre parc pe celălalt 
trotuar. 

— E un loc prea liniştit, spun eu. 

— Exact. 

Ajunge, în dreptul fast-foodului cu preparate din peşte. 
Arunc o privire înăuntru, apoi mă uit în lungul străzii. 


— 135 — 


— E ca în Snaith, spun eu surprinsă. Orăşelul unde am 
crescut noi. 

— Intotdeauna repetăm greşelile pe care le facem. 

— E prima oară când îmi dau seama. Marlow e ca 
Snaith, numai că e mai la sud. 

— Şi e un oraş mai bogat, adaugă Lewis, iar eu 
încuviinţez din cap. 

Singura diferenţă e că timpul a fost generos cu Marlow, 
nu şi cu Snaith. 

— De ce s-o fi mutat aici? întreb eu. 

Lewis nu răspunde. Deşi, într-un sens, deja a răspuns. 

— Ţie ce nu-ţi place la Londra? întreabă el. 

— Gălăgia. 

— Gălăgia e partea cea mai bună, spune el. 

Trecem pe lângă Miller's Arms. În lumina de acum, 
tenda are culoarea hârtiei. 

— Nu şi în Kilburn. 

— Poţi să-ţi pui căşti. Dar ştii cu ce nu poţi lupta? Cu 
ploaia, spune el, făcând cuvântul să pară lung şi 
ameninţător. 


După ce Lewis se întoarce la secţie, îmi continui 
plimbarea. Mi-e dor de Snaith. De Vikings şi de brutărie. 
De biserica normandă, mai ales pe timpul iernii, acoperită 
de zăpadă şi înconjurată de plopi. 

Nu-mi vine să cred că e prima oară când observ 
asemănarea. Mă plimb pe lângă parc, dar văd parcul din 
Snaith. Par să fie oraşe gemene. 

Ajung în dreptul restaurantului chinezesc unde am 
mâncat cu Lewis acum două săptămâni. Era unul şi în 
Snaith, dar avea un nume jenant - Oriental Chop Suey -, în 
timp ce aici se numeşte Emerald Gate. 

Nu mai ştiu pe nimeni care să se fi mutat într-un orăşel. 
Rachel zicea că voia să fie mai aproape de spital, dar 
Oxfordul ar fi fost mai aproape. Era ca şi când n-ar fi 
plecat niciodată din Snaith. Nu ştiu dacă au modernizat 
trenurile spre Leeds. Când locuiam acolo, banchetele erau 
capitonate cu pânză albastră şi puteai deschide geamurile. 


— 136 — 


37 


O iau cu bicicleta pe Bristol Road, spre benzinărie, 
trecând pe lângă crucea albă care marchează locul unde a 
avut loc accidentul lui Callum. În faţa mea, globul roşu al 
benzinăriei Esso se înalţă peste peisajul plat. 

Louise e şi azi de serviciu. Poartă aceleaşi haine ca data 
trecută - o cămaşă bleumarin şi o fustă neagră sub un şorţ 
alb. 

— Bună din nou, spune ea. E bicicleta ta? 

— Oarecum. 

Nu cred că o să-i simtă lipsa cineva. Am găsit-o în 
magazia din spatele hotelului. Are pinioanele ruginite şi 
cauciucurile mai trebuie umflate. 

— Vrei s-o pui în spate, să nu se ude? 

Ploaia s-a oprit, dar norii sunt scămoşaţi şi joşi. les cu 
Louise afară şi îmi duc bicicleta în parcarea acoperită. De 
aici nu se vede crucea albă, ceea ce probabil că e bine. 
Rachel mi-a arătat-o acum câteva săptămâni. Mergeam 
spre Didcot şi la un moment dat mi-a făcut semn cu 
degetul şi a zis: „Aici a derapat maşina lui Callum.” Imi 
aduc aminte că mi s-a părut ciudat, pentru că nu era nicio 
curbă sau vreun obstacol. Era o porţiune de drum drept. 
Probabil că i s-a părut că a văzut ceva în faţă, poate o 
vulpe. 

Parcarea pentru camioane miroase a piatră. Cobor cricul 
şi pornesc în urma lui Louise. Maşinile vuiesc pe Bristol 
Road. 

— Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce, răspunde ea. 

— O bătea, mi-a zis Rachel. 

Louise îmi deschide uşa, iar eu intru în restaurant, 
trecând atât de aproape pe lângă ea, încât îi simt parfumul 
cu miros de vetiver. 

— Şi de unde ştii că el i-a făcut rănile? 

— Mi-a zis ea, a răspuns Rachel. 

Louise ia un meniu şi mă urmează la masă. 


— 137 — 


— Locuieşti în zonă? întreb eu. 

— In Kidlington, spune ea. 

Aştept să mai spună ceva. Îmi închipui că o să se mute în 
curând. O urmăresc cu privirea în timp ce se duce la 
bucătărie şi mi-o imaginez într-o cameră din Camden, cu o 
prietenă. Din cine ştie ce motiv, îmi imaginez totul, cum 
trebuie să fi fost acum vreo patruzeci de ani. Au aragaz cu 
butelie şi pick-up Şi se duc la un restaurant italian să 
mănânce paste şi să bea vin roşu. 

Îmi vine să-i spun: „Ar trebui să te muţi în Camden. În 
Camdenul din 1973.” 

Mi-aş dori să putem sta de vorbă. Aş vrea s-o întreb 
despre Callum şi despre accident. Nu văd cum aş putea 
face asta fără să aduc vorba de Rachel, ceea ce pe mine nu 
m-ar deranja. Aş vrea să aflu cum a fost întâlnirea lor. Dar 
asta ar însemna să dau la iveală o încălcare a drepturilor 
pacienţilor. Rachel n-ar fi trebuit să-mi povestească 
niciodată despre rănile lui Louise sau despre cine i le-a 
făcut. 


Îmi termin gogoşile cu gem şi achit nota. 

— Vrei să mai stai până se opreşte ploaia? mă întreabă 
Louise. 

Acum plouă torențial, şi ne uităm amândouă la rafalele 
opace şi înclinate care mătură câmpul de peste drum. 

— N-am mult de mers. Stau în Marlow, la Hunters. 

— Chiar şi-aşa, spune ea, dar nu mă întreabă cu ce 
probleme am venit la Marlow - nu cred că ştie că sunt sora 
lui Rachel. 

Aş vrea să-i povestesc despre secundele care au trecut 
între momentul când am deschis uşa şi cel în care am 
înţeles ce se întâmplase, secunde în care am fost cuprinsă 
de un sentiment incredibil - intens şi anesteziant - de 
uluire. Mi-aş dori să aflu dacă la fel s-a simţit şi ea în clipa 
când a derapat maşina. Nu m-ar deranja să-mi trăiesc 
întreaga viaţă în acele secunde, când ştiam că regulile 
fuseseră cumva încălcate, dar încă nu ştiam cum. 

Pedalez pe Bristol Road. Nu cred că am s-o mai văd pe 


— 138 — 


Louise. Aş vrea s-o întreb de ce nu şi-a dat deja demisia. 
Îmi închipui că trebuie să-i fie greu să treacă zilnic de două 
ori pe lângă locul accidentului. Poate că se forţează s-o 
facă pentru că vrea să i se întipărească ceva în minte. 


În Marlow, lumea a început să-şi pună coroane pe uşă. 
Coroane rotunde sau pătrate, împletite din laur nobil sau 
laur de munte. 

La service-ul auto au adus brazi. Anul trecut, Rachel a 
aruncat bradul abia la Bobotează. 

— Nu vreau să-l supăr pe Omul Sfânt, mi-a zis ea. 


Când ajung la hotel, găsesc un buchet de trandafiri 
sprijinit de uşa mea. Îl ridic şi intru în cameră. Petalele 
catifelate umplu aerul cu parfumul lor. N-am mai primit 
trandafiri albi până acum şi nici nu mi-am cumpărat 
vreodată, iar în lumina slabă din cameră par neobişnuiţi şi 
preţioşi. Îi pun într-un pahar cu apă. Cineva îmi transmite 
condoleanţe. Familia Marthei, poate. Cartonul din buchet 
poartă logoul unei florării din Oxford. 

Pe el e scris: Mă bucur că ne-am revăzut. Paul. 


Stau pe pat, cu picioarele îndoite sub mine şi cu cuțitul 
de  dezosat în mână. Am  înţepenit de frică. 
Administratoarea doarme în apartamentul ei cu două 
camere de la parter. Nu ştiu dacă ajung până la ea 
zgomotele din camera mea. „Sunt doar fâşâiturile ţevilor şi 
trosnetele clădirii, nimic suspect, mi-o imaginez pe Rachel 
spunându-şi în sinea ei în vinerea aceea. Nu e nimeni în 
casă.” 


— 139 — 


38 


A doua zi dimineaţă, mă sună Moretti să-mi spună că 
poliţiştii vor merge din nou la casa lui Rachel, să mai facă 
nişte căutări. Nu-mi spune de ce, dar presupun că vor să 
caute arma crimei. Încă n-au găsit cuțitul. 

— Eşti sigur că Stephen era în Dorset în ziua aia? întreb 
eu. 

— De ce? Ţi-a zis Rachel vreodată că îi era teamă de el? 

— Nu. 

— A fost vreodată violent cu ea? 

— Nu. 

— În ziua crimei, Stephen a fost la serviciu până la şapte 
seara. A dat telefoane de la restaurant şi apare în 
înregistrările camerelor de supraveghere. 

— După serviciul funerar, mi-a zis că, dacă s-ar fi 
căsătorit cu el, Rachel încă ar fi fost în viaţă. 

— Şi crezi că a fost o mărturisire? 

— Nu. Dar mi s-a părut ciudat că mi-a zis asta. 

Îmi stăpânesc imboldul de a-i spune despre trandafiri. 
Textul de pe bilet a fost scris cu litere cursive, ca după 
dictare, iar florăria mi-a confirmat că, într-adevăr, 
comanda a fost plasată de Paul Wheeler şi că buchetul mi- 
a fost livrat prin curier. Dar e limpede că ştie unde stau şi, 
ca să dea de mine în Marlow, trebuia să ştie numele lui 
Rachel. Al meu nu apare în niciunul dintre articolele 
despre ea. Probabil că a presupus că sunt la Hunters, 
pentru că e singurul hotel din oraş, deşi e posibil să fi aflat 
altcumva. Poate m-a urmărit. 

Nu-i pot cere sfatul lui Moretti, aşa că îl întreb: 

— Ai fraţi sau surori? 

— Un frate. 

— Sunteţi apropiaţi? 

— Nu. 

Probabil că se duce la Glasgow o singură dată pe an, din 
datorie, şi detestă fiecare clipă petrecută acolo. Imi 
închipui că scapă de reuniunile de familie pretextând că 


— 140 — 


are obligaţii de serviciu. Mi-l pot imagina vorbind la 
telefon într-o casă din Dalmarnock sau Royston, apoi 
spunând familiei: „Îmi pare rău, trebuie să plec.” Iar ei ştiu 
că n-are rost să întrebe de ce. Poate e ceva urgent. 

— Ai fost vreodată la magazinul Whistlestop din gara 
Paddington? mă întreabă el. 

— Da. 

— Şi ai cumpărat ceva? 

— Da, am cumpărat de câteva ori vin pentru Rachel. De 
ce? 

— Doar un detaliu pe care am vrut să-l lămuresc. 


— 141 — 


39 


Rachel mi-a zis că era ceva în neregulă cu oraşul. Nici 
acum nu ştiu ce a vrut să spună. N-am ieşit aproape deloc 
din centrul oraşului, iar azi mă îndepărtez de strada 
principală şi pornesc spre nord, spre terenul de tenis, un 
dreptunghi ciudat şi pustiu în mijlocul pinilor. Poarta e 
încuiată cu lacăt, iar terenul e brăzdat de crăpături. Pe 
panoul care atârnă de gard încă se văd numele celor care 
au jucat în sezonul trecut. Mă apropii. Hârtia a devenit 
aspră şi sfărâmicioasă, iar cerneala neagră a căpătat 
culoarea chihlimbarului. Îmi plimb degetul pe foaie până 
ajung la scrisul lui Rachel şi mă îndepărtez de gard. 

Am jucat tenis cu ea în august. Rachel ne-a trecut 
numele pe foaie şi am aşteptat să se elibereze terenul. Ne- 
am uitat la alţii jucând, urmărind mingea cu privirea. 
Terenul e trasat cu cretă şi înconjurat de pini. Mă simţeam 
de parcă am fi fost la mare. Deasupra terenului se arcuia 
cerul turcoaz, iar crengile pinilor aveau vârfurile ondulate, 
precum chiparoşii. 

Mă îndepărtez cu paşi iuți de teren. Drumul face o 
curbă, iar când întorc din nou capul în spate, terenul a 
dispărut. N-a venit nimeni cu maşina aici de curând. 
Drumul s-a umplut de ierburi, alcătuind pe mijloc o fâşie 
de scaieţi, guşa-porumbelului şi năprasnic. 

Imi aduc aminte că Rachel a împrumutat rachetele. Cât 
s-a dus să le ia, am aşteptat-o lângă Hunters. Era foarte 
cald, iar umbrelele de pânză albă din faţa hotelului erau 
deschise. 

— De la cine le-ai luat? 

— De la Keith, mi-a zis ea. 

N-am întrebat cine era. Mi se strânge stomacul. Nu-mi 
vine să cred că mi-am amintit abia acum. 

Rachel a luat-o pe strada principală şi s-a întors cu două 
rachete. Eu m-am aşezat la o masă din faţa hotelului şi am 
aşteptat-o. 

Keith mi-a zis că abia dacă o cunoştea. Când ajung în 


— 142 — 


dreptul parcului, începe să plouă. În magazinul de bricolaj 
îl văd pe unul dintre gemenii care lucrează la primărie. 
Cotesc pe Bray Lane şi mă opresc în faţa casei căptuşite cu 
şindrilă. Mă întreb dacă Rachel a fost vreodată înăuntru. 

Duba lui Keith e parcată în faţa casei, dar nu se vede 
nicio lumină înăuntru. Pe un geam de la etaj e lipit un 
abţibild cu un pompier - camera copiilor, probabil. Aştept, 
dar nu vreau să stau de vorbă cu el de faţă cu copiii sau cu 
nevasta lui. 

Nu-mi amintesc când a zis Rachel că o să-i înapoieze 
rachetele. Oricum, sigur nu i le-a dus în ziua aceea, deci 
probabil că urma să se vadă cu el în altă zi, habar n-am. 
Dar îmi amintesc ce am mâncat după tenis. Pâine cu 
brânză topită şi cu suc de păpădie şi brusture. 

Genul ăsta de lucruri o făceau pe Rachel să mă urască. 


La Duck and Cover se difuzează meciul dintre Arsenal şi 
Chelsea. Pubul e ticsit şi îmi croiesc cu greu drum până la 
Keith. 

— Putem să stăm un pic de vorbă afară? îl întreb eu. Nu 
durează mult. 

Are ochii sticloşi. Ar vrea să-mi spună să mă duc 
dracului, dar e lume în jur, aşa că mă urmează afară. 
Clădirile din lemn vopsit scârţâie în vânt, iar firma pubului 
se leagănă uşor. 

— A împrumutat rachete de tenis de la tine, spun eu. 

— Da? 

Poartă acelaşi palton lung ca pe apeduct şi un fes cu 
marginea răsucită. 

— Vara asta. 

— Nu ştiu dacă a venit să le ia. I le-am lăsat afară, lângă 
uşa din spate. 

— De ce? 

— Mi-a zis că vrea să joace tenis, iar eu i-am spus că 
poate să le împrumute oricând. 

— Unde eraţi când ţi-a zis asta? 

— La ea acasă. Mi-a cerut să estimez lungimea unor 
conducte. 


— 143 — 


— Pentru ce? 

— Pentru un duş în aer liber. Mi-a zis că era un cadou de 
ziua ta. 

Izbucnesc în râs. Străzile întunecate din jur par să se 
încline şi să se răstoarne. 

— Avea nevoie de rachete şi i-am spus că avem 
întotdeauna aşa ceva prin casă. 

Rachetele erau noi. Îmi amintesc mirosul lor şi 
dreptunghiurile lipicioase unde fuseseră lipite etichetele 
recent curățate. 


— 144 — 


40 


Noaptea trecută am fost la agăţat. Am fost în Oxford, la 
Mitra, şi am văzut un bărbat singur la bar. L-am ales pe el 
- din precauţie, mi-am zis în sinea mea, nu cumva să fac 
vreo prostie. Am băut gin tonic şi am stat de vorbă la bar, 
amintindu-mi cum să flirtez, cum să amestec în proporţia 
cuvenită căldura şi cruzimea. Pe bar erau boluri argintii 
pline cu gheaţă şi sticle de vin spumant cu etichete 
galbene, pe care erau imprimate coarne de taur. Era un 
bărbat frumos, iar întâlnirea era ireală şi veselă, cum se 
întâmplă uneori, ca şi când noi doi am fi avut o zi liberă 
pentru că se înzăpezise oraşul, în timp ce restul lumii 
trebuia să meargă la serviciu. Venise de la Londra pentru o 
nuntă - din grupul lui de prieteni, el venise primul. 
Închiriaseră pentru tot weekendul o casă lângă Colegiul 
Somersville. Ne-am tras-o pe trepte şi în dormitor. Pentru 
că băusem suficient, iar sexul a durat mult, am reuşit să uit 
unde eram. 

— Vrei să vii la nuntă mâine-seară? m-a întrebat el a 
doua zi dimineaţă. 

Am râs, iar ela zis: 

— Vorbesc serios. 

— Am de lucru. 


— 145 — 


41 


La târgul de sărbători organizat în parc, locuitorii din 
Marlow se plimbă prin zăpadă, pe poteci noroioase. Uşile 
olandeze ale chioşcurilor sunt larg deschise. Mă plimb 
printre ele. La cele mai multe se vând lumânări şi 
săpunuri. La primărie, o pancartă anunţă un bal pentru 
strângere de fonduri. 

— Pentru ce se strâng bani? o întreb eu pe o femeie care 
vinde cidru de pere. 

— Pentru pod. 

— Ce are podul? 

— Stă să cadă. 

Nu se poate ca lumea să aibă nevoie de atâtea săpunuri 
şi lumânări, dar văd că nu se mai opresc din cumpărat. 
Măcar sunt şi chioşcuri cu mâncare. La primul care îmi 
iese în cale se vând plăcinte. La al doilea, dulceţuri şi vin 
cu salvie de la o fermă din Cirencester. 

Următorul chioşc are de vânzare lumânări ţuguiate 
făcute de călugăriţe din Franţa, şi îmi imaginez o măicuţă 
muind fitilul într-un cazan cu ceară fierbinte. Cum hotărăsc 
ordinele monastice ce să producă sau ce să dreseze? 
Vinuri  Saint-Emilion, lichior Chartreuse, câini Saint 
Bernard. La mănăstirea din Valais, câinii sunt dresați să 
execute operaţiuni de salvare în perechi. Tocmai când mă 
gândesc la câinii Saint Bernard, încercând să nu-mi 
amintesc de Fenno, simt că mă bate o femeie pe braţ. 

— Rachel era foarte frumoasă, spune ea, apoi se uită la 
mine să vadă cum reacţionez. 

Oftez. O invidiam pe sora mea, dar nu din motivele pe 
care le presupune toată lumea. Femeia încă mă studiază 
cu privirea curioasă şi un pic maliţioasă pe care o cunosc 
foarte bine surorile tuturor femeilor foarte atrăgătoare. Nu 
ştiu ce să zic. Crengile tiselor se leagănă în bătaia 
vântului. 

— Cred că ar fi preferat să fie în viaţă. 

Femeia se uită la mine cu o mină dezaprobatoare, ca şi 


— 146 — 


când aş fi trişat la un joc. Mă îndepărtez de ea şi de 
lumânările ţuguiate. 

Preotul a deschis larg uşile bisericii, în speranţa că o să 
intre lumea. Trebuie să fie foarte frig înăuntru. 

Îmi cumpăr vin fiert la pahar de hârtie. „De aceea se 
mută lumea în oraşe mici, îmi spun în sinea mea. Ca să 
bârfească şi să strângă bani pentru pod.” 

În celălalt capăt al parcului, Keith Denton stă de vorbă 
cu un băieţel. După cum interacționează, aş zice că băiatul 
e fiul lui şi că ele un tată bun, iubitor şi relaxat. Băiatul se 
alătură grupului de copii care se joacă în spatele 
chioşcurilor, iar Keith îşi petrece braţul pe după umerii 
unei femei. Îşi plimbă privirea prin parc, iar când se uită în 
direcţia mea, se preface că nu mă recunoaşte şi se întoarce 
în aşa fel, încât femeia să nu mă poată vedea. 

Mi se pune un nod în stomac. Mă uit în continuare în 
direcţia lui, dar Keith nu se întoarce spre mine. După o 
vreme, soţia îl sărută pe obraz, se strecoară de sub braţul 
lui şi se apropie de două femei. Soţia lui nu ştie de mine, 
Keith nu i-a povestit cine sunt. Il văd discutând cu 
proprietarul magazinului de bricolaj, după care îi spune 
ceva soţiei şi pleacă. Porneşte pe strada principală şi 
dispare după curbă. 

Pornesc în direcţia opusă, pe Redgate. Keith a fost la ea 
acasă în ziua aceea. Nu are un alibi. S-a oferit să mă ajute 
înainte de ceremonia funerară. A cumpărat rachete de 
tenis pentru mine şi Rachel. lar Rachel mi-a zis că n-ar 
avea niciodată o aventură cu un bărbat însurat, ceea ce 
înseamnă că, dacă ar fi avut, nu mi-ar fi zis. Cred că nu i-ar 
fi zis nici lui Helen, dat fiind că soţul ei se culcase cu 
altcineva când ea era însărcinată cu Daisy. Şi totuşi, 
hotărăsc să-i dau un telefon lui Helen. 

— Rachel se vedea cu cineva în ultima vreme? 

— Cu Stephen, din când în când. 

— Cu altcineva? 

— Nu ştiu. 

Sunt în dreptul unei grădini în care creşte un măr. Vreo 
zece mere înroşite de frig încă atârnă de crengile goale. 


— 147 — 


— "Ţi-a povestit vreodată de cineva din oraş? întreb eu. 

— Nu. 

— Dar de cineva căsătorit? 

— Nu, nu mi-a povestit. 

Mă opresc dezamăgită pe Redgate, la capătul ei, dar 
Helen îmi spune: 

— Mă bucur că m-ai sunat. 

Mă uit peste drum, la service-ul auto, şi mă întreb dacă 
şi-a dat seama, dacă a înţeles ce s-a întâmplat. 

— I-ai zis lui Daisy să meargă acasă la Rachel? mă 
întreabă ea. 

Mă crispez. Îmi aduc aminte că la Miller's Arms, după 
ceremonie, i-am spus lui Daisy să-şi aleagă ceva din casă. 

— Ai idee cum arăta acolo? Încă nu făcuse nimeni curat. 
Daisy nu mai doarme de o săptămână. Tot caută informaţii 
pe net despre violuri. 

— De ce crede că a fost vorba de un viol? întreb eu, dar 
Helen începe să plângă. 

Îndepărtez telefonul de ureche şi mă uit la şirul de plopi 
de lângă service. 

— Dacă mai vorbeşti vreodată cu fata mea, sun la poliţie 
şi le spun că ai molestat-o. 

Izbucnesc în râs. Helen închide, iar eu rămân nemişcată 
şi mă uit tremurând la telefon. 


— De ce l-ai interogat pe Keith Denton? 

— Instalatorul? întreabă Moretti. De ce vrei să ştii? 

Aştept. 

— A fost ultimul om care a văzut-o în viaţă, spune el. 

— Au avut o relaţie? 

— Din câte ştiu, nu. Ai ceva să-mi spui, Nora? 

— Nu. 

Poliţia l-a interogat cu trei săptămâni în urmă, iar 
Moretti mi-a zis atunci că tehnicienii analizau probele 
prelevate din dubă şi din casa lui. Imi aduc aminte de 
abţibildul cu pompier de la fereastra casei lui Keith şi mă 
întreb unde i-a dus soţia lui pe copii cât timp poliţia a 
percheziţionat casa. 


— 148 — 


— Cum o cheamă pe soţia lui? 

Nu se aude nimic de la celălalt capăt al liniei. Ştiam că 
va avea reţineri să-mi spună, dar nu are niciun motiv să 
refuze. E un oraş mic, tot o să aflu cumva. 

— Te rog. E posibil ca Rachel să fi pomenit de ea. 

— Natasha, răspunde el. 


Sunt pe malul râuleţului în clipa când Keith apare de pe 
strada principală. Suntem singuri, deşi se aud zgomote 
dinspre târgul din parc. Pipăi briciul pe care am început 
să-l port la mine - seamănă cu cele pe care înainte nu le 
văzusem decât la vânzători, când curăţau preţul de pe o 
sticlă de vin. 

— Ţin socoteala de câte ori treci prin faţa casei mele şi 
când intri după mine într-un loc, spune Keith. 

— Ciudat. E normal să ne întâlnim într-un oraş mic. 

S-a mai îngrăşat. Şi eu aş mânca mult, dacă aş avea de 
înfruntat perspectiva de a mă hrăni toată viaţă cu mâncare 
de închisoare. 

— O să fii prinsă. 

— Că ce? întreb eu. 

— Că mă urmăreşti. 

— Nu cred. 

Îmi iau privirea de la el, uitându-mă la râul îngheţat, cu 
mâinile în buzunare. Lovesc cu vârful cizmei zăpada care 
acoperă gheaţa, apoi mă uit din nou la el: 

— Crezi că soţia ta ştie ce ai făcut? _ 

Îmi dă o palmă puternică, zdruncinându-mi craniul. Îmi 
zvâcneşte faţa, dar n-o să rămân cu urme. Se uită în jur să 
se asigure că nu l-a văzut nimeni şi se întoarce pe strada 
principală. 

În scurtă vreme, găsesc o Natasha Denton care lucrează 
la un centru balnear cu filiale în Bath şi Oxford. Sun la 
filiala din North Oxford şi aflu că Natasha lucrează 
duminica, dar că nu se mai pot face rezervări la ea, 
întrucât e ocupată toată ziua, începând de la nouă. 


— 149 — 


42 


— Vreau să te întreb ceva. 

Nu ştiu cum să continui. E prima oară când sunt nevoită 
să o abordez pe soţia cuiva. Mersi, Rachel. 

Am aşteptat-o cam o oră în parcarea centrului balnear. 
Se uită la mine nedumerită, încercând să-şi dea seama 
dacă sunt o clientă sau o beţivă. 

— Putem să mergem undeva? 

Incepe să se schimbe la faţă, trăsăturile schimonosindu- 
i-se de frică. 

— Nu, spune ea. Trebuie să ajung la serviciu. 

— E vorba despre soţul tău. 

Precizarea mea pare inutilă. Deja ştie. Expresia ei 
devine dispreţuitoare, şi face un pas în spate. Mă măsoară 
din priviri şi îmi dau seama ce-şi spune în sinea ei: „Mă 
rog, fiecare cu gusturile lui.” 

— Cred că a avut o aventură cu sora mea. 

— Cu cine? 

— Cu Rachel Lawrence. 

Faţa i se destinde, şi coboară privirea: 

— Nu, te înşeli. Deja a stat de vorbă cu poliţiştii. 

— Dar te întreb pe tine. Dacă ai observat ceva 
neobişnuit, dacă s-a purtat ciudat, dacă a plecat undeva ori 
s-a văzut cu cineva. 

— Nu. 

— Atunci de ce mai adineauri, când m-ai văzut, ai crezut 
că mi-o trag cu el? 

— Nu la asta m-am gândit, râde ea. Am crezut că o să 
mă jefuieşti. 

Nu o cred, dar îmi dau seama că nu mai ţin minte când 
am făcut ultimul duş, nici când mi-am acoperit ultima oară 
cearcănele cu fard. 

— Sora mea s-a sinucis în ziua când împlinea douăzeci 
de ani, spune ea. Dacă aş putea, crede-mă, te-aş ajuta. 

— Soţul tău are şi un al doilea prenume? 

— Da, răspunde ea, apoi îşi drege glasul cu un aer 


— 150 — 


neliniştit. Thomas. 


Martha îmi răspunde la telefonul din cabina actorilor de 
la Royal Court. 

— Ce se întâmplă când ai o aventură? întreb eu. 

— Te îngrijeşti, să fii în formă. Incepi să cheltui bani pe 
alte lucruri decât de obicei şi să-ţi petreci timpul în alte 
părţi ale oraşului. 

La un moment dat, Martha mi s-a plâns că, în toate 
stagiunile, jumătate din piesele care se joacă la Londra au 
în centru o aventură. A jucat rol de amantă sau de femeie 
adulteră în cel puţin zece piese. Ultima oară a jucat un 
astfel de rol în Trădare, în care amanţii îşi cumpără un 
apartament în Kilburn. Nu mi-o imaginez pe Rachel făcând 
aşa ceva. E demodat să-ţi cumperi un apartament ca să 
poţi avea o aventură - la fel de demodat ca aragazul cu 
butelie - şi, în plus, imposibil din punct de vedere 
financiar. Oamenii obişnuiţi nu-şi mai pot permite aşa 
ceva, pentru că n-au cum să sustragă suficienţi bani din 
veniturile familiei cât să-şi cumpere un apartament. 

— Altceva? întreb eu. 

— Ar mai fi telefonul. E posibil să-ţi iei încă unul sau să 
începi să stai mai mult pe telefon, îmi explică ea. Tu cum te 
mai simţi? 

— Bine. Mi-am făcut o rutină, răspund eu, deşi nu e întru 
totul adevărat - nu am o rutină, ci mai degrabă o rațiune 
de a fi. 

— Vino acasă, spune Martha. Am făcut dubluri la cheile 
de la apartamentul meu, îţi dau un rând când vii. 

— Nu pot. 

— Să ştii că Rachel nu stă cu ochii pe tine, Nora. Nu te 
poţi revanşa faţă de ea. 

— Dar cadouri? Nu faci cadouri când ai o aventură? 


În duminica de dinainte să moară, Rachel mi-a zis că se 
vede cu un prieten pe nume Martin. 

Nu e al doilea prenume al lui Keith, dar e posibil ca aşa 
să-i fi zis Rachel. Moretti mi-a spus că nu erau numere 


— 151 — 


necunoscute pe telefonul ei şi nici dovezi că ar fi plănuit să 
se vadă cu cineva în acea duminică. Dacă într-adevăr s-a 
văzut cu Keith, probabil că s-au întâlnit din întâmplare în 
oraş şi au stabilit să se vadă duminică seară. În felul ăsta, 
n-ar fi avut nevoie să se sune sau să-şi trimită mesaje. 


În următoarele două zile plouă. Garguiele băncii şuieră 
în aerul umed. Paul Wheeler n-a mai luat legătura cu mine. 
Poliţia nu îl va ancheta pentru atacul de acum 
cincisprezece ani. Trebuie să mă gândesc la un mijloc prin 
care l-aş putea împiedica să mai atace pe cineva. Să-l 
neutralizez cumva. Am timp. Fratele lui i-a cumpărat un 
apartament în Leeds, are o slujbă, trebuie să respecte 
obligaţiile impuse de eliberarea condiţionată. Nu cred că o 
să plece undeva. 

Din când în când, trec pe Bray Lane, dar casa lui Keith 
pare liniştită. Aştept ca Natasha să mă sune. Sigur ar vrea 
să ştie ce mă face să-l bănuiesc pe soţul ei. 


— 152 — 


43 


Lewis vrea să ne întâlnim la debarcaderul Cherwell. Nu-l 
întreb dacă au descoperit ceva nou în cazul lui Rachel. 
Dacă ar fi descoperit, n-ar fi aşteptat să-mi spună până în 
după-amiază asta. Şi totuşi, mergând prin Oxford către 
râu, inima îmi bate repede şi îmi simt picioarele uşoare, ca 
şi când urmează să se întâmple ceva. 

— E închis, spune el, când ajung în faţa pubului de la 
debarcader. 

Fără să discutăm unde mergem, ocolim debarcaderul şi 
pornim pe aleea care se întinde de-a lungul râului. 
Mergem spre podul Magdalen, spre unul dintre puburile 
de pe malul apei. 

— N-ai venit la costum, spun eu. 

— Nu. 

Poartă pantaloni strâmţi, o bluză termică albă şi o haină 
de pânză cu glugă. Aleea se îngustează şi Lewis o ia în 
faţă. Mă uit la gluga care îi atârnă între umeri şi mă simt 
în siguranţă - îmi aminteşte de ceva, dar nu-mi dau seama 
de ce anume. 

Râul curge pe sub câteva poduri masive cu arcade. Când 
trecem pe sub ele, se aude ecoul paşilor noştri. Intrăm în 
primul pub care ne iese în cale, dar e ticsit cu studenţi de 
la un turneu de rugby. Pe un raft de la bar sunt înşirate 
sticle cu suc de păpădie şi brusture. Imi aduc aminte de 
terenul de tenis şi de oraşul scăldat în soare. În ziua aceea, 
Rachel m-a lăsat să aştept la o masă din faţa hotelului şi s- 
a dus acasă la Keith. Mi-aş dori să ştiu ce era în mintea ei. 

— Rămânem aici? întreabă Lewis. 

— Nu, să mergem mai departe. 

Copacii de pe celălalt mal sunt învăluiţi în ceaţă. Din 
podul Magdalen se scurg picături de apă care fac cercuri 
pe suprafaţa râului. Urmăresc cu privirea cum se măreşte 
un cerc şi mă lovesc de umărul lui Lewis. 

Hotărâm să bem câte o cafea la o cafenea în care nu mai 
sunt alţi clienţi în afară de noi, dar care are o puzderie de 


— 153 — 


scaune. Când ajungem în mijlocul localului, Lewis îşi pune 
mâinile în şold şi spune: 

— Nu-mi miroase a bine, e o capcană. 

Când, în cele din urmă, ajungem la masa de lângă 
fereastră pe care am ales-o eu, ne uităm la scaunele libere 
din jurul nostru şi izbucnim în hohote de râs. Lewis râde 
cu lacrimi. 

— 'Ţi-am ascultat piesele, spun eu. Sunt foarte bune. 

Trupa lui se numeşte Easy Tiger. De fapt, nu era tocmai 
o formaţie, ci doar el, cântând la diferite instrumente. 
Piesele mi-au amintit de Beach House şi Blood Orange, şi 
îmi pare rău pentru el - dacă le-ar fi înregistrat cu zece ani 
în urmă, ar fi fost la acelaşi nivel cu formaţiile astea, dacă 
nu chiar mai sus. 

— A cui e vocea? 

— A surorii mele, îmi răspunde el. 

Sora lui are o voce caldă şi melancolică. Mi-a fost greu 
să ascult piesele, pentru că m-au umplut de nostalgie. Una 
dintre ele m-a făcut să mă simt exact ca atunci când 
conduc noaptea târziu pe Westway. 

Am petrecut restul zilei împreună, plimbându-ne de-a 
lungul râului şi printre sediile facultăţilor, iar în cele din 
urmă am ajuns la un restaurant italienesc de pe Fetter 
Lane. Împărţim o porţie de paste carbonara şi una de 
linguine şi avem pe masă un litru de vin roşu. Stăm în 
bovindoul care dă spre străduţa pavată. 

Deja se lăsase seara când am ajuns şi nu era multă lume 
în restaurant. Chiar dacă acum s-a înnoptat de-a binelea, 
nu e niciun pic de formalitate între noi. Amândoi suntem 
lihniţi şi mâncăm în tăcere. 

— Pleci curând? mă întreabă el. 

— Deocamdată nu pot. 

Atmosfera se tensionează un pic. Mă îndrept în scaun, 
iar Lewis dă uşor capul pe spate, lăsând liniştea să devină 
apăsătoare. 

Cât pe ce să stric totul. Zile de eforturi, zile în care am 
tot aşteptat. Keith e gata să facă o mişcare greşită, sunt 
sigură. În ultimele zile a început să se uite altfel la mine. 


— 154 — 


— Nu sunt pregătită să mă întorc, spun eu în cele din 
urmă. 

— N-ai de unde să ştii că el e făptaşul. 

Întorc privirea şi mă uit la reflecţia din oglindă. În 
celălalt capăt al restaurantului, chelnerul ţine în mână o 
sticlă din care curge vin roşu, ca o funie care se răsuceşte. 

— Cum e inspectorul-şef? 

— E o femeie foarte capabilă. 

Continuăm să discutăm pe teme înnădite, şi e plăcut, ca 
şi când am fi foşti colegi. Când plecăm, uşa restaurantului 
se trânteşte în urma noastră. Lewis mă întreabă dacă 
vreau să mă ducă acasă cu maşina, dar vreau să-mi iau la 
revedere de la el aici, nu în oraşul unde a locuit Rachel, 
aşa că îi spun că trebuie să mă întâlnesc cu o prietenă în 
apropiere. Mă strânge în braţe. Rămânem aşa câteva clipe. 
Mă sprijin de el, iar el îşi ţine o mână lipită de ceafa mea. 
Mă simt uşurată, ca şi când ceva şifonat ar fi fost netezit. 
Apoi ne dezlipim unul de altul, iar el se duce la maşina lui 
parcată lângă râu şi eu o iau spre staţia de autobuz de pe 
St. Aldate's. 


— 155 — 


44 


Ajung înapoi în Marlow la opt jumate şi, din obişnuinţă, 
o iau pe Bray Lane. În faţa casei lui sunt maşini de poliţie. 
Mi se schimbă mersul, ca şi când aş fi devenit mai mare, 
mai masivă. Umerii mi se înalţă. Uşa de la intrare e 
deschisă, iar pe hol se văd doi poliţişti. Unul dintre ei face 
un pas spre mine, împiedicându-mă să intru. Mă apucă de 
mâini şi mă trage înapoi în stradă. Al doilea poliţist, mai 
tânăr decât primul, iese şi el din casă şi îmi spune: 

— Nu te aude, nu e aici. 

Polițistul mai în vârstă îmi dă drumul când ieşim de pe 
proprietatea lui Keith. li recunosc pe amândoi, sunt 
sergenţii detectivi de la Abingdon, şi ştiu că sunt sătui de 
mine şi că nu au nicio obligaţie să-mi răspundă la 
întrebări. 

— Nu e aici, spune polițistul mai tânăr. Strigi degeaba. 

Îl îmbrâncesc, iar când se întoarce şi dă să plece, îl 
îmbrâncesc încă o dată, făcându-l să se împiedice. 
Polițistul mai în vârstă mă apucă de încheieturile mâinilor 
şi mă ţine pe loc până când colegul lui intră înapoi în casă. 

La capătul străzii, tisele se leagănă şi par să se clatine la 
fiecare pas pe care îl fac. Îmi umezesc buzele cu limba. 
Respirația îmi şuieră în urechi şi merg împleticit, ca şi 
când picioarele ar fi prea departe de mine. Ajung la 
Hunters şi, după ce urc treptele, mi se taie genunchii. 


— Suntem într-un moment foarte delicat, spune Moretti. 
Ne aşteaptă multe ore de interogatoriu. Avem temeiuri 
suficiente ca să-l arestăm, dar deocamdată nu-ţi pot da alte 
informaţii. 

— Dacă nu-mi zici de ce l-aţi arestat, dau un interviu la 
presă. Am numărul unei jurnaliste de la The Telegraph. 

— Deja am anunţat presa că am arestat un suspect. 
Probabil că deja au aflat pe cine, şi o să le cerem tuturor 
celor care au informaţii legate de crimă să ia legătura cu 
noi. 


— 156 — 


— De ce a făcut-o? 

— Imediat ce o să transmitem cazul Procuraturii de la 
Crown Court, un avocat o să-ţi prezinte dovezile împotriva 
suspectului. 

— Când? 

— Cel mai devreme într-o săptămână. Depinde de 
interogatorii şi de eventualele descoperiri din cadrul 
anchetei. 


Mai e un singur tren care pleacă spre Londra în noaptea 
asta. Strada mare e pustie, dar lumina încă e aprinsă în 
magazinul de presă. lau de la raft o sticlă de apă minerală, 
numai ca să mă duc cu ceva la tejghea. 

— De ce au venit poliţiştii acasă la Denton? întreb eu. 

— L-a sunat soţia lui, îmi explică Giles cu o voce aspră, 
părând că are dificultăţi să articuleze cuvintele. A găsit 
poze cu Rachel. 

— Şi unde e ea acum? 

— S-a dus să stea la maică-sa. 

— Unde? 

— In Margate. 


— 157 — 


45 


Ca să ajung la Margate, trebuie să iau trenul până la 
Londra, apoi să merg câteva staţii cu metroul şi să iau alt 
tren de la King's Cross. Nu mă simt în stare să conduc. 
Sunt cinci staţii până la King's Cross. Le ştiu pe de rost şi, 
înainte de fiecare, îmi propun să cobor. Gata, s-a terminat. 
Poliţia a arestat pe cineva. Sunt liberă. Pot, de exemplu, să 
cobor la Edgware Road şi să iau autobuzul până la Fulham 
Broadway. Sau să schimb magistrala şi să mă duc la film 
pe Notting Hill Gate. Sau să cobor la Chancery Lane şi să- 
mi cumpăr o carafă cu vin de la crama de sub Furnival 
Street. 

Rachel nu stă cu ochii pe mine. Nu-i pasă dacă îi 
stropesc casa cu benzină şi îi dau foc. Nu contează. Aş 
putea sărbători că poliţia a arestat un suspect aruncându- 
mă din vârful unui turn din Barbican. Aş putea sărbători că 
poliţia a arestat un suspect adoptând un câine de la 
Adăpostul pentru Câini şi Pisici Battersea. Nimic din toate 
astea nu va schimba ce i-a făcut surorii mele cu patru 
săptămâni în urmă. 

Cel puţin aşa cred. Dar poate când o să aterizez pe 
strada de la poalele turnului o să ne întoarcem în timp. 
Poate când o să completez formularul de adopţie, Rachel o 
să intre în birou, ştergându-şi palmele de blugi, apoi o să 
se aşeze pe scaunul de lângă mine şi o să spună: „L-au 
cotonogit bine la interogatoriu?” 

Keith Denton e în arest, dar s-ar putea să nu aibă loc 
niciun proces sau poate că juriul nu o să-l condamne. Şi 
chiar dacă îl condamnă, s-ar putea să primească o 
pedeapsă redusă şi să iasă din închisoare cât încă sunt în 
viaţă. Mai ales dacă procurorul nu reuşeşte să aducă 
dovezi că a premeditat totul. Nu ştiu dacă cuțitul era al lui 
Rachel sau l-a adus el. Dar ar trebui luat în considerare şi 
ce i-a făcut câinelui, iar de fiecare dată când ar cere să fie 
eliberat condiţionat, comisia ar vedea fotografii cu Fenno. 


— 158 — 


Când trenul ajunge în Margate, sunt frântă de oboseală. 
Gara e la marginea oraşului. Imi pun geanta pe umăr şi o 
iau pe strada principală, spre un hotel demodat de pe 
malul mării. Urc trei etaje pe trepte acoperite cu catifea, 
ținând în mână o cheie care mă va duce la un pat. 
Fereastra e întredeschisă şi se simte miros de mare. 

E prima oară când vin aici. Îmi dau seama că Paul n-are 
de unde şti unde sunt. Mă apropii de fereastră şi trag 
draperia în spatele meu, să blochez reflecţia camerei, şi, 
dincolo de geam, mi se deschide priveliştea asupra 
oraşului. Case pastelate cu acoperişuri plate, date cu 
smoală, lumina estompată a lămpilor cu vapori de sodiu, 
marea în depărtare. Ce ciudat că acest oraş există, că ar fi 
existat în noaptea asta chiar dacă n-aş fi venit eu aici! 

Ucigaşul ei e în arest. E închis într-o celulă şi, înainte să 
adorm, îmi imaginez că îi spun lui Rachel: „A venit timpul”, 
după care o conduc pe un hol, răsucesc o cheie şi o las să 
intre în celula lui. Rachel e îmbrăcată simplu şi nu are 
nicio armă asupra ei, însă nici nu are nevoie. O să-l poată 
face bucăţi cu mâinile goale. 


Mama Natashei a venit să stea cu ei în Marlow câteva 
săptămâni după ce li s-a născut al doilea fiu, iar Giles mi-a 
povestit că în perioada aceea a stat de vorbă cu ea în 
câteva rânduri. O cheamă Diane Eaves. Giles nu avea 
adresa ei, dar am găsit-o în cartea de telefon. 

A doua zi dimineaţă, imediat ce mă trezesc, caut un 
autobuz care duce la casa ei, undeva la marginea oraşului. 
Hotărăsc să fac o plimbare până vine autobuzul. Oraşul 
miroase a gudron şi a sare, iar dinspre mare vine o ceaţă 
subţire. Străzile sunt mărginite de case cu etaj dărăpănate, 
lipite una de alta, şi de puburi pentru pescari. Aproape toţi 
cei pe care îi văd sunt adolescenţi sau tineri de douăzeci- 
treizeci de ani, ceea ce îmi aminteşte de cartierul din 
Edinburgh în care se află şcoala de arte. Tequila, 
chebapuri şi un studio de dans. 

Ajung la marea liniştită şi mohorâtă, mărginită de 
nisipuri întinse şi monotone. Căsuţele de lemn de pe plajă 


— 159 — 


sunt foarte frumoase. Fiecare e vopsită într-o culoare 
diferită, probabil de către unul dintre studenţii la arte pe 
lângă care abia am trecut. Dinspre apă se apropie un banc 
de ceaţă groasă. 

Oare îl vor lăsa pe Keith să doarmă? L-au interogat pe 
timpul nopţii? Îmi imaginez că acum Moretti, care 
întotdeauna arată obosit, nu mai pare deloc aşa. După 
şaisprezece ore petrecute cu un suspect reţinut, probabil 
că se poartă ca şi când ar putea continua aşa la infinit. 

Mă aşez pe zidul portului. Nu vreau să merg să discut cu 
soţia lui, nu cred că voi fi în stare să mă uit la ea. Mi-e 
scârbă de ea. După tot ce a făcut soţul ei, a continuat să 
stea cu el în casă. 

La capătul cheiului, e un tun cu ţeava îndreptă spre 
ceaţă, ca şi când din clipă în clipă ar putea să apară o 
navă. Nu-mi aduc aminte cine a invadat coasta asta. Mă uit 
la tunul învăluit în vârtejuri de ceaţă, ascult plescăitul apei 
lovindu-se de o carenă şi aştept să apară un bompres. 

Orice s-ar întâmpla acum, am să-l pot pedepsi. Pot să-i 
urc căţeaua în maşină şi s-o las de izbelişte într-o pădure. 
Pot să-i iau copiii de la şcoală. „Bună, sunt o prietenă a 
mamei voastre, vreţi să vă iau câte o îngheţată în drum 
spre casă?” Keith n-ar şti unde au plecat ori dacă mai sunt 
în viaţă sau nu. 


Urc într-un autobuz care merge spre sud, spre 
Ramsgate. În timp ce înaintez pe culoar, autobuzul o ia din 
loc, iar magazinele şi casele din Margate încep să se 
perinde de o parte şi de alta a autobuzului. 

Mama Natashei Denton locuieşte într-un cartier aproape 
de strada principală. Casele sunt ca nişte cutii mici vopsite 
în alb, cu acoperişuri scunde, de ţiglă. În grădini cresc 
palmieri maronii, cu scoarţa zgrunţuroasă, iar antenele de 
televiziune înţeapă aerul în toate direcţiile. 

Natasha deschide uşa şi, dintr-odată, simt că e absurd să 
apar în pragul acestei case, atât de departe de locul în 
care locuieşte ea. Se uită la un punct de pe acoperişul din 
spatele meu. 


— 160 — 


— Mă duc să-mi iau haina. Nu vreau să audă şi ea ce 
discutăm, spune Natasha, făcând semn cu capul spre 
interiorul casei. 

Începe să vorbească abia după ce cotim pe altă stradă: 

— După ce ai venit să discuţi cu mine, m-am uitat în 
telefonul lui. Şi era cât pe ce să-i spun, să-i cer scuze că m- 
am uitat. Nu aveam de ce să caut prin casă, poliţia deja 
făcuse asta cu săptămâni înainte. Au întors totul cu susul 
în jos... Când erau mici, băieţii noştri se jucau cu o placă 
de faianţă care se slăbise. Dacă o dai la o parte, în spatele 
ei e o mică adâncitură. Poliţia nu avea de unde să ştie. 
Aproape m-am convins să nu caut acolo şi am aşteptat 
toată după-amiaza înainte să mă uit. Şi am găsit fotografii 
cu ea. Înainte să-l întreb de ele, le-am dus acasă la 
prietena mea. Deşteaptă mişcare, nu? M-am gândit că ar 
putea încerca să le ardă. A izbucnit în plâns şi mi-a zis că a 
avut o aventură cu ea, dar că nu i-a făcut rău şi că nu ştie 
cine a omorât-o. Mi-a zis că o iubea. M-a întrebat dacă o să 
sun la poliţie şi i-am zis că nu, de dragul băieţilor, dar am 
sunat imediat ce a plecat la serviciu. 

— Ai avut vreo bănuială până atunci? 

— Nu. Semeni foarte mult cu ea. Adineauri, când te-am 
văzut, am crezut că eşti ea. Am crezut că ai venit să mă 
pedepseşti. 

— Nu te-ar fi pedepsit. 

— Ba cred că da, spune ea. Ar fi fost furioasă. 

— Keith apărea în vreuna dintre poze? 

— Nu. L-am întrebat dacă le-a furat şi mi-a zis că nu. Ba 
chiar s-a înfuriat că mi-a trecut prin minte aşa ceva. Eram 
în bucătărie şi ţin minte că m-am uitat la cuțite, dar m-am 
gândit că n-o să mă înjunghie - nu-şi făcea griji din cauza 
mea. 

— A fost violent în trecut? 

— Nu, dar se înfurie repede. 

Aveam de gând să-i spun că mi-a dat o palmă, dar nu mi 
se mai pare necesar. Deja e scârbită de el: 

— S-a mai întâmplat ceva neobişnuit? 

— După ce s-a aflat de crimă, m-a întrebat când am 


— 161 — 


văzut-o ultima oară pe Rachel. I-am zis că pe apeduct, în 
treacăt, dar a vrut să afle toate detaliile. Cu ce era 
îmbrăcată, ce a zis, unde se ducea. M-am gândit că era în 
stare de soc. 

O femeie cu un căruţ se apropie de noi, iar după ce 
trece, Natasha continuă: 

— Va trebui să ne schimbăm numele. Nu vreau ca băieţii 
să crească cu stigmatul ăsta. 

— Probabil că aşa e cel mai înțelept. 

Nu ştiu cum să ies din cartier, aşa că mă conduce înapoi 
la strada principală, ca printr-un labirint. Aştept autobuzul 
spre Margate. Natasha mi-a zis că avea să se mute, poate 
în străinătate, pentru binele băieţilor ei. Mă întreb dacă e 
vreo parte din ea care găseşte povestea asta captivantă. 
Nu mi-a lăsat impresia că ar fi fost fericită, iar acum poate 
să ia totul de la capăt, să-şi facă o viaţă care să i se 
potrivească. Nu mai e împovărată de obligaţiile de până 
acum. Mi-o imaginez în săptămânile de dinainte de crimă 
întrebându-se: Asta e tot? Aşa o să fie lucrurile mereu? lar 
acum răspunsul e nu. 


— 162 — 


46 


A doua zi dimineaţă, iau trenul înapoi spre Londra. Ceea 
ce aseară părea desăvârşit şi pitoresc - un şopron, un 
copac -, acum e anost, şubred, lipsit de culoare. Câmpurile 
sunt terne, vopseaua caselor, spălăcită, iar cerul, alburiu. 
După ce trecem de Faversham, îl sun pe Lewis. 

— Soţia lui crede că el a omorât-o. 

— Da, ştiu. Se pare că o să-l punem sub acuzare, Nora. 

Mă întreb dacă poliţia i-a spus tatei că a arestat un 
suspect. Sper să nu mai reuşească să dea de el. Nu cred că 
am să fiu în stare să-l ajut să vină şi să plece de la tribunal, 
să-l văd cum se foieşte în scaun. „Mă cuprinde furia. Unde 
e familia mea? mă întreb în sinea mea. Unde e familia 
mea?” 

Detectivii şi un procuror de la Procuratura de la Crown 
Court vor întocmi cazul împotriva lui Keith Denton. Lewis 
îmi spune că dosarul va ajunge la tribunal numai dacă 
acuzarea are şanse mari să câştige. 

Îmi povesteşte că în următoarele zile o să fie examinată 
soliditatea probelor şi o să fie studiate strategiile pe care 
le-ar putea adopta apărarea. Poliţia va prezenta 
circumstanţele crimei, precum şi detaliile irelevante 
pentru proces, dar care ar putea câştiga juriul de partea 
acuzării. Şi abia după aceea procurorul va decide dacă se 
va înfăţişa cu dosarul la judecător. 

Hotărăsc să aştept veştile despre caz în Marlow. Deja 
sunt nerăbdătoare. Într-o cameră din Abingdon, cineva va 
sta la birou cu un dosar în faţă şi va hotări ce se va 
întâmpla mai departe. Nu pot merge să stau de vorbă cu 
această persoană. N-o pot ruga să înceapă procesul. 

La Hunters, găsesc pe internet numele celor vreo zece 
procurori din Oxford care ar putea să se ocupe de cazul lui 
Rachel şi mă gândesc să iau legătura cu ei. Mă întreb câte 
cazuri aduce anual în faţa tribunalului Procuratura din 
Oxford. Ce se întâmplă dacă pierde unul? O zi proastă, 
ceva de băut după serviciu sau, în cel mai rău caz, o pată 


— 163 — 


pe CV. 

Dar nu găsesc adresa niciunuia dintre ei. Nu vor ca 
anumiţi oameni să afle unde locuiesc. Dar aş putea să-i 
urmăresc până acasă când pleacă de la Procuratură sau de 
la secţia de poliţie din Abingdon. Imi închipui bufnitura 
unei portiere şi pantofii lor lustruiţi tocănind pe trotuar, 
apoi îi urmez pe poarta casei lor şi îi abordez: „Scuzaţi- 
mă...” 

Nu m-ar asculta, iar disperarea mea n-ar face decât să 
înrăutăţească lucrurile. Nu pot face nimic pentru ea. Imi 
aduc aminte de greutatea trupului ei în braţele mele. Orele 
se scurg greu. Au şapte zile să ia o decizie. Lewis o să mă 
sune să-mi spună ce au hotărât, şi încerc să nu văd peste 
tot semne prevestitoare. 


— 164 — 


47 


Fac şase ore cu maşina până în Polperro, iar când ajung 
acolo, deja e întuneric. Parchez pe o stradă îngustă şi 
abruptă din spatele hotelului Crumplehorn şi iau cutia cu 
cenuşă de la picioarele scaunului din stânga. Mi-aş fi dorit 
ca totul să fie altfel, să fie înmormântată cu un sicriu 
purtat pe umeri. N-ar trebui să pot ridica singură cutia, 
dar pot, şi merg cu ea pe străduţele pavate până la Green 
Man, un hotel văruit în alb de lângă port, unde o să mă 
cazez în noaptea asta. 

Mâine în zori, o să împrăştii cenuşa în golfuleţul din 
spatele casei în care am stat împreună. Am ales Cornwallul 
pentru că aici avea de gând să se mute înainte să moară. 
Deja  închiriase un apartament în celălalt capăt al 
comitatului. Am adresa din St. Ives, dar cred că dacă m-aş 
duce să-l văd, s-ar frânge o ultimă barieră înăuntrul meu şi 
nu ştiu cum ar fi lucrurile după aceea. 

Nu reuşesc să mă gândesc la cenuşa din cutie ca la 
cenuşa ei. Mă simt ca şi când Rachel ar fi lăsat cutia în 
grija mea şi mi-e teamă ca nu cumva să păţesc ceva înainte 
să îndeplinesc sarcina care mi-a fost încredinţată. Pe 
autostrada M5, îmi era teamă să nu fac un accident, iar 
acum, când dau colţul şi îmi apare în faţă Green Man, sunt 
sigură că o să ia foc cu mine înăuntru. N-ar fi cel mai rău 
lucru. Cenuşa ei tot ar ajunge în ocean, zburând odată cu 
cenuşa hotelului, în fâşii lungi de fum. 


Înainte de zorii zilei, iau cutia şi mă duc pe cheiul pavat 
cu dale de piatră. In port, fluxul a ridicat iahturile, care se 
leagănă pe suprafaţa argintie a apei, cu inelele pânzelor 
zăngănind pe catarge. Acoperişurile cu olane par să 
strălucească în întuneric. Cerul începe să se lumineze la 
răsărit. Ocolesc portul interior şi văd siluetele negre ale 
celor doi pini-umbrelă. 

Pornesc pe poteca de coastă care urcă de-a lungul 
falezei. Când ajung în punctul cel mai înalt, mă întorc şi 


— 165 — 


mă uit spre orăşelul de la poalele stâncii. S-au aprins mai 
multe lumini, iar din coşuri se ridică şuviţe de fum. Mă uit 
la casa pescarului, aproape imposibil de distins printre 
pietre, şi la cele două case comerciale, una albă, cealaltă 
maro-închis, deşi în semiîntunericul de acum, cea albă 
pare albastră, iar cea maro, neagră. 

Nisipul de pe potecă scrâşneşte sub cizmele mele. 
Vântul foşneşte printre pinii-umbrelă de pe promontoriu. 
Coasta nu e cu mult diferită faţă de cum e vara, pentru că 
e acoperită cu vegetaţie veşnic verde. Ascult bubuitul 
valurilor la baza stâncii. 

După aproape un kilometru, poteca ocoleşte familiarul 
stejar alb, ale cărui crengi scârţâie ca o uşă neunsă. 

Urmează încă o porţiune de drum, una mai scurtă, apoi 
apare o casă aşezată la mică distanţă de potecă, pe 
marginea stâncii. Casa noastră! Mi-a fost teamă că nu am 
s-o mai găsesc aici. 

Casa e goală. Proprietarul locuieşte la Londra în cea mai 
mare parte a anului. Intr-un copac de la marginea 
proprietăţii încă atârnă câteva geamanduri colorate. Văd 
duşul în aer liber, cu robinetul pătat de mucegai, cu uşa 
şubredă închisă. Şi culmea de rufe - o sârmă întinsă între 
doi stâlpi de lemn daţi cu var. In lumina de acum, sârma 
nu se vede, iar cleştii par să plutească între stâlpi, pe 
fundalul mării. Imi aduc aminte cum îmi puneam costumul 
de baie la uscat, cu părul ud, îmbrăcată cu o rochie 
albastră, presărată cu flori albe. 

Sentimentul de familiaritate mă poartă către veranda 
din spatele casei, care dă spre mare, dar apoi se 
estompează, aşa că, în timp ce mă uit la casă, mă gândesc 
şi la decizia procurorului, pledând cauza lui Rachel, şi îmi 
aduc aminte că plănuiam să ne întoarcem amândouă aici. 
Voiam să ne facem vacanţele în casa asta mulţi ani, până la 
bătrâneţe. 

Treptele săpate în piatră dispar după marginea stâncii şi 
mi-o imaginez pe Rachel urcând spre casă. Într-o vară din 
viitor, de peste patruzeci de ani. Cu marea sub ea, cu 
râuleţele care brăzdează versantul stâncos. O bătrână 


— 166 — 


extraordinară, cu părul ud după o baie matinală în mare. 
Pune mâna pe balustradă şi se uită după sora ei, după 
copiii şi nepoţii ei, să vadă dacă îi iese cineva în 
întâmpinare la marginea peluzei. 

Traversez peluza umedă şi cobor cele şaptezeci şi una 
de trepte până la plajă. Imi scot încălţările şi şosetele. 
Aştept până ce soarele se ridică deasupra promontoriului 
dinspre est, apoi scot capacul cutiei şi mă apropii de 
valuri. Apa rece ca gheaţa îmi înţeapă pielea şi îmi udă 
blugii. Împrăştii cenuşa cu mâna în apă. Vântul adie uşor şi 
nu se întâmplă lucrurile de care mă temeam. Mare parte 
din cenuşă se scufundă, iar particulele care rămân la 
suprafaţă sunt înghiţite de următorul val. Lumina soarelui 
se revarsă în golfuleţ, colorând valurile şi cei câţiva nori de 
la orizont. Îmi ia o vreme să-mi dau seama că mă simt 
dezamăgită. Speram din tot sufletul să primesc un semn de 
la ea. 

Când termin, mă aplec să mă spăl pe mâini şi să clătesc 
cutia. Îmi ţin mâinile în apa limpede şi rece mai mult decât 
trebuie, mult după ce s-a dus şi ultima particulă de cenuşă. 


Înapoi pe verandă, îmi scutur cu o mănuşă nisipul şi apa 
de pe picioarele învineţite. Îmi pun şosete de lână şi îmi 
cobor peste ele manşetele blugilor uzi. Îmi clănţăne dinţii. 
Mintea mi-e goală. Rachel s-a dus. 

Îmi închei fermoarul hainei până la bărbie şi mă legăn în 
faţă şi în spate. Mi-e atât de frig, încât ocolesc casa şi mă 
duc la duşul în aer liber. Ce bine ar fi să-mi scot şosetele şi 
blugii uzi şi să mă bag sub un jet de apă fierbinte! Învârt 
robinetul, dar nu se întâmplă nimic. Probabil că apa e 
oprită ca să nu îngheţe conductele. 

Mă întorc pe verandă, unde e cea mai multă lumină. O 
să se facă mai cald pe măsură ce se înalţă soarele. În 
spatele meu sunt camerele în care Rachel a dormit, a gătit 
şi a citit timp de trei săptămâni. Cât am stat aici, Rachel a 
citit Clarice Lispector, iar eu am pendulat între John 
Fowles şi romanele polițiste cu iz de mucegai din 
biblioteca de sub scară. În fiecare dimineaţă, una dintre 


— 167 — 


noi se ducea la brutărie să ia croasanţi cu migdale, iar eu îl 
mâncam pe al meu aici, pe verandă, cu cartea în mână. 
Rupeam colţul croasantului şi lingeam marţipanul. În faţa 
mea, valurile brăzdau oceanul până la orizont. 

Noaptea, mă uitam la stele, din hamac, şi eram 
înfricoşată de dimensiunile universului, cum nu mai 
fusesem din copilărie. Rachel se întindea lângă mine în 
hamac, cu capul la celălalt capăt, cuprinzându-mi cu un 
braţ picioarele încălţate cu şosete şi trăgându-şi o pătură 
peste piept, după care ne uitam împreună la cer. 

Era bine să fiu atât de speriată. Oceanul era foarte 
întins, la fel şi universul. Care cuprindea oceanul. Precum 
şi alte planete şi oceanele de pe acele planete. Frica făcea 
ca ritualurile domestice să fie mai plăcute. Croasantul cu 
migdale, romanul poliţist, duşul în aer liber. lată, îmi 
spuneam, fac un duş în univers. 

Cât am stat aici, mi-am dorit ca vacanţa să dureze la 
nesfârşit, dar m-am şi gândit deseori la plecare. Îmi 
doream mereu să rămân şi, în acelaşi timp, să mă întorc 
acasă. 

— Ce-ţi place cel mai mult în Cornwall? am întrebat-o. 

Dar nu asta voiam s-o întreb. Voiam să-mi spună ce Îi 
plăcea cel mai mult pe lumea asta. 


— 168 — 


48 


În Polperro, păsările se învârt deasupra navelor din 
portul interior. Pe punți, câţiva bărbaţi fumează în timp ce 
se pregătesc să iasă în larg. Le ascult vocile şi zăngănitul 
inelelor de pe catarge. Hotărăsc să rămân în Cornwall 
următoarele patru zile. N-am niciun motiv să mă întorc în 
Oxford până la decizia procurorului, care urmează să se 
pronunţe în cel mult cinci zile. 


În următoarele patru zile, m-am purtat ca şi când încă i- 
aş fi împrăştiat cenuşa şi ar fi trebuit să vizitez doar 
locurile din regiune care îi plăceau ei. Ceea ce înseamnă 
că am condus mult. 

Am fost să văd râurile Fowey, Fal şi Helford. Am mâncat 
la St. John's în Fowey, la apus, în timp ce ferestrele care se 
vedeau peste estuar, în Polruan, se transformau în 
dreptunghiuri de alamă strălucitoare. Am comandat ce ar 
fi comandat ea, adică păstrăv-curcubeu. Mi-a fost mai greu 
să hotărăsc ce să beau, iar dintre cele trei băuturi 
preferate ale ei am ales un Bordeaux alb. 

Am fost la Frenchman's Creek. Am vizitat Cadgwith, un 
orăşel pescăresc. Am încercat să găsesc cascada din 
Peninsula Şopârlei de care mi-a povestit ea, dar n-am dat 
de ea. Poate secase. Şi nimeni dintre cei pe care i-am 
întrebat nu auzise de un far vopsit în roz-închis. Poate 
Rachel a greşit culoarea, sau poate eu am reţinut greşit. 
Am fost la Porthgwidden şi am găsit dugheana de unde şi-a 
cumpărat turte cu unt. 

Am vizitat Redruth. Am vizitat Lostwithiel şi Padstow. 
Am traversat golful cu feribotul. Era un tipar pe care l-aş fi 
putut urma toată viaţa. Aş fi putut să merg la nesfârşit pe 
urmele ei. Aş fi putut să vizitez pensiunea unde a stat în 
Grecia şi să încerc să dau de bărbatul pe care l-a cunoscut 
acolo. I-a pierdut numărul când a luat trenul spre nord, 
ceea ce i s-a părut o binecuvântare camuflată, dar poate că 
nu era aşa. 


— 169 — 


Unul câte unul, aş fi putut să-mi înlocuiesc gusturile cu 
ale ei. Nu-mi plac midiile, de exemplu, dar mi-am 
comandat o porţie într-un restaurant din Cadgwith care îi 
plăcea ei şi le-am mâncat pe toate. Aş fi putut să mă culc 
cu bărbaţii cu care s-ar fi culcat ea. Ba chiar aş fi putut să 
mă fac asistentă. Nu că aş avea acum vreo carieră. 

Şi poate chiar asta aş face, dacă Rachel ar fi la 
închisoare. Dacă în ziua aceea n-ar fi fost omorâtă, ci ar fi 
omorât ea pe cineva. Aş face ce şi-ar dori ea să fac, apoi i- 
aş povesti în detaliu. Ni se întâmpla deseori să ne 
încurcăm amintirile între noi. Ceea ce era de înţeles, dat 
fiind că vorbeam atât de mult. 


În ultima noapte, am vizitat Mousehole, iar în timp ce 
conduceam pe drumul de întoarcere a început să ningă. In 
Cornwall nu ninge aproape niciodată, şi mi-am ţinut 
respiraţia, sperând să nu se oprească. Am traversat 
peninsula, conducând printre dealuri. 

La marginea unui oraş pe care nu-l mai văzusem până 
atunci, era o benzinărie Esso de modă veche, cu două 
pompe înguste şi cu panouri luminoase deasupra. Fulgii 
pluteau prin benzinăria pustie. Drumul umed era negru în 
centru şi alb pe margini, unde zăpada era neatinsă. Fleşa 
unei biserici gotice era aproape invizibilă pe cerul 
întunecat. Firma luminoasă a unui magazin auto strălucea 
lângă benzinărie, iar alte două firme, al unui service auto 
şi al unui centru comunitar, atârnau în cârlige de fier forjat 
pe laturile clădirilor. O maşină veche stătea cu farurile 
pornite - erau faruri semisferice, montate pe apărătorile 
curbate ale roţilor din faţă. 


Imediat ce trec podul peste râul Tamar, îmi vine să mă 
întorc. Aş vrea să-mi continui plimbările prin Cornwall. Ar 
fi o viaţă frumoasă. Aş putea vizita Frenchman's Creek pe 
timp de furtună. Aş putea găsi farul roz-închis. După o 
ploaie torențială, sigur ar apărea o cascadă undeva în 
Peninsula Şopârlei. O fâşie de apă argintie apărută din 
senin, revărsându-se peste o muchie înverzită, pe 


— 170 — 


versantul întunecat al unei trecători. A 

Aş putea comanda scoici albe la St. John's. li plăceau 
aproape la fel de mult ca midiile şi îi era greu să aleagă 
între ele. 

Podul trepidează sub cauciucuri. Sub el, la mare 
distanţă, bucăţi de gheaţă şi fulgi de zăpadă plutesc pe 
apă. În faţa mea se întinde comitatul Devon. Aş vrea să 
rămân în Cornwall, dar Rachel nu a fost arestată, nu e la 
închisoare, şi n-am să-i pot povesti niciodată amintirile 
mele. 

Pe măsură ce înaintez spre est, calmul ultimelor patru 
zile e înlocuit de groază. Procurorii vor anunţa mâine ce 
decizie au luat. Imi tot spun că ar trebui să sun pe cineva 
să mă asigur că încadrarea nu e schimbată din crimă în 
omor prin imprudenţă. Tot fac calcule pe baza diferitelor 
pedepse minime pe care le-ar putea primi, ca să aflu ce 
vârstă o să aibă când o să iasă din închisoare, ce vârstă o 
să am eu. N 

Conduc spre casa lui Keith Denton. Imi imaginez că 
cineva ştie unde mă aflu. Imi imaginez că am fost special 
antrenată şi că instructorii mei stau într-o vilă de piatră, 
femei zvelte în costume negre, cu ţigări între degete, şi 
bărbaţi cu trabucuri uitându-se pe geam cum plouă, şefii 
mei, coordonatorii acţiunilor mele de spionaj. 


— 171 — 


49 


Casa căptuşită cu şindrilă pare să fie goală. Natasha şi 
cei doi băieţi probabil că încă sunt în Margate, iar Keith e 
la secţia din Abingdon, dacă nu cumva l-au mutat în 
arestul din Oxford. Căţeaua n-a ieşit la uşă în Margate, aşa 
că mă întreb dacă au dus-o la adăpostul pentru câini sau 
dacă Natasha deja a dat-o cuiva, ca să-l pedepsească pe 
Keith. 

Pe pietriş, acolo unde îşi parca el duba, se vede o pată. 
Mă uit îndelung la ea, deşi ştiu că sunt ridicolă, n-are cum 
să fie sângele ei. Probabil că e o pată de motorină sau de 
ulei. Mă aplec şi iau o mână de pietriş - are un puternic 
miros de petrol. 

Când mai am câţiva paşi până la uşa de la intrare, din 
casa alăturată iese un bărbat, şi ne uităm unul la altul. Are 
vreo patruzeci de ani. E ras în cap şi poartă un hanorac. L- 
am mai văzut în oraş, dar nu ştiu unde. Işi mută greutatea 
de pe un picior pe altul, fără să-şi ia privirea de la mine. 
După câteva clipe, o ia din loc, apropiindu-se de stradă. 
Respir uşurată. Oare m-ar fi oprit dacă Keith ar fi fost 
acasă sau dacă aş fi avut la mine un ciocan înfăşurat într-o 
pungă? 

După ce vecinul coteşte pe Redgate, mă apropii de uşă. 
Deschid cutia poştală şi mă uit prin scrisorile primite în 
ultimele zile. N-a venit nimic personal pe numele lui Keith, 
niciun plic cu adresa scrisă de mână. Hotărăsc să continui 
să-i verific corespondenţa câtă vreme e în arest, în caz că 
primeşte ceva care ar putea fi util. 

În grădină nu e mare lucru. O magazie şi un cireş, care 
în primăvară se va umple de flori albe sau roz. Într-un colţ, 
o stivă de cutii. Mă apropii de ele şi trag de un sertar. Sunt 
stupi - cine ar fi crezut? Mă uit la fagurii uscați şi la răşina 
albă şi mi-l imaginez pe Keith ducându-se acasă la Rachel 
cu un zâmbet stupid şi o bucată de fagure proaspăt, plin cu 
miere, înfăşurat în hârtie. „M-am gândit că o să-ţi placă.” 
Deschid încă un stup şi scuip în el. 


— 172 — 


Lângă uşa din spate e un coş de gunoi. Poliţia sigur a 
căutat şi în gunoi acum câteva săptămâni, dar mă întreb 
dacă poliţiştii au căutat şi după ce l-au arestat. Sticle de 
vin alb şi cutii de Strongbow. Nu şi de bere Tennent's 
Light. Deocamdată, nicio dovadă că el o urmărea de pe 
creasta dealului. Pun sticlele şi cutiile înapoi în coş cu 
grijă, să nu atrag atenţia vecinilor. 

A avut o aventură cu ea sau făcuse o fixaţie pentru ea, 
sau poate o combinaţie între ele. O urmărea de pe deal, s-a 
oferit s-o ajute cu reparaţii prin casă şi i-a furat 
fotografiile. El nu apărea în niciuna, deci erau nişte 
amintiri ciudate ale relaţiei lor. 

Îmi împreunez mâinile în dreptul ochilor şi mă uit pe 
fereastră. Se vede că e o bucătărie de familie. Dacă au 
avut o aventură, Rachel n-ar fi venit niciodată aici. 

Ar fi avut multe alte locuri de întâlnire. S-ar fi văzut în 
hoteluri izolate din satele învecinate sau la hoteluri din 
Londra, ba chiar şi din Oxford. Mi-i imaginez pornind pe 
apeduct la momente diferite şi, departe de sat, după 
aluniş, îndepărtându-se de potecă şi sărutându-se sub un 
copac. 

Mi-o pot închipui pe Rachel având o aventură, dar nu cu 
el. Keith nu mi se pare persoana potrivită. Nu mi-o 
imaginez făcând ceva riscant sau disperat pentru el, şi în 
plus, Rachel l-ar fi urât pentru că îşi înşela soţia. 

Cu cât mă gândesc mai mult la povestea asta, cu atât mi 
se pare că nu era genul ei. Nu i-ar fi plăcut ascunzişurile, 
nici obsesia euforizantă a unei aventuri. Iluziile celor din 
jur o scârbeau. 

Alice a avut o aventură cu unul dintre profesorii noştri şi 
nu mi-o pot imagina pe Rachel făcând vreunul dintre 
lucrurile pe care le-a făcut ea; de exemplu, să se ducă la el 
acasă şi, văzând că era acasă cu familia lui, să-i spună să 
se întâlnească după colţ şi să şi-o tragă în maşina ei. 
Profesorul era nebun după ea. Când Alice a pus capăt 
aventurii, el i-a zis: 

— Dar urma să mergem la mare împreună. 

Mie mi-a părut rău pentru el, dar nu şi lui Rachel. 


— 173 — 


— Un idiot jalnic. 

Nu înţelegea de ce continua să-şi mintă soţia, în loc să 
se despartă de ea. 

Cred că Rachel l-a făcut pe Keith să se simtă ca un 
caraghios. Cred că l-a făcut să se simtă ca un caraghios 
într-un moment în care Keith nu şi-a mai putut reveni, în 
care deja îşi făcuse speranţe prea mari. El i-a propus ceva, 
iar ea a râs de el sau pur şi simplu l-a refuzat, însă era 
probabil prea târziu, deja era foarte importantă pentru el. 

Cred că după aceea Keith s-a dus acasă. A făcut duş, iar 
apoi şi-a spălat hainele. I s-a părut că e mai sigur s-o facă 
acasă decât oriunde altundeva. Probabil că a lăsat urme 
peste tot, în conducte şi în podele. Poliţia n-a căutat dovezi 
cu suficientă atenţie. Trebuie să fie pe undeva, în 
conducte, şi ar fi trebuit să întoarcă toată casa cu susul în 
jos ca s-o găsească. 

Inainte să părăsesc proprietatea, mă duc la magazie, iau 
foarfeca de grădină şi tund cireşul până nu mai rămâne 
mare lucru din el. 


Mă duc la Duck and Cover, dar nu aflu nicio noutate. 
Barmanul îmi spune că, din câte se ştie, Keith încă n-a fost 
eliberat. Zăpada începe să cadă peste oraş şi ne întoarcem 
amândoi spre ferestre să ne uităm la fulgi. Ninge 
abundent, nu ca în Cornwall. Casele cu grinzi de lemn de 
vizavi par pentru o clipă străvechi, iar oamenii de pe 
trotuare au trăsăturile precise şi privirile grele ale 
oamenilor din tablourile de demult. Ochii lor negri şi 
serioşi se ridică spre cer, apoi se uită peste stradă, în 
direcţia noastră, să vadă ce a făcut deja zăpada şi ce 
urmează să facă. 


— 174 — 


50 


A doua zi dimineaţă, la bibliotecă, iau din raft un roman 
franțuzesc contemporan despre o femeie care îşi omoară 
doctorul. E genul de carte de care m-am tot ferit până 
acum. Femeia îl înjunghie. Şi totuşi, încep s-o citesc, mai 
întâi în picioare, apoi stând pe un scaun. E un fel de 
antidot. 

Naratoarea locuieşte lângă Gare de l'Est şi comite crima 
pe Rue de la Clef. Apoi duce cutitul în fostul ei apartament 
din arondismentul şase. Romanul e scris într-un ritm alert 
şi limpede, care mi se pare tipic franțuzesc. Sper să scape 
nepedepsită. 

Mi-e teamă că bibliotecarul, băiatul cu ochelari rotunzi, 
nu-mi va da voie s-o împrumut. Se va uita la ea şi îmi va 
spune: „N-ar trebui să citeşti aşa ceva.” 

Dar nu se întâmplă asta. Plec cu romanul la hotel şi îl 
termin în cameră. Spre sfârşit, îmi dau seama că mi-am 
imaginat-o pe Rachel în locul naratoarei. 


În timp ce recitesc anumite pasaje din carte - cel de la 
Gare du Nord, cel din amfiteatrul roman -, mă sună Lewis 
şi îmi cere să cobor. Nu asta mi-aş fi dorit să fac în clipa 
când mă va suna să-mi spună decizia procurorului, întâi de 
toate, mi-aş fi dorit să fiu afară. În schimb, citesc despre o 
femeie care aruncă dovezi în Sena. 

Mi se strânge stomacul. Îmi iau pe mine haine curate şi 
îmi împletesc părul, ca şi când asta m-ar ajuta să par 
serioasă şi docilă. 

Cobor treptele mochetate şi trec pe lângă tabloul cu 
vânătorii în roşu. Simt cum îmi bubuie inima în piept. 
Lewis mă aşteaptă în stradă, sprijinit de o maşină fără 
numere de înmatriculare. Are o faţă neutră, dar aştept ca 
expresia să i se schimbe. Imi cuprind trunchiul cu braţele, 
să nu-mi mai fluture puloverul în bătaia vântului. 

— Nora, începe el, şi înţeleg imediat din tonul lui. 
Procuratura n-o să-l trimită în judecată pe Keith Denton. 


— 175 — 


— Dar a fost acolo. A furat fotografii cu ea. N-are alibi. 

— Nu e suficient. Nu avem nicio probă criminalistică 
împotriva lui. 

Lewis îmi deschide portiera. Îl urmăresc prin parbriz 
ocolind botul maşinii - un bărbat înalt şi frumos, într-o 
haină lungă -, şi mă întreb dacă se bucură de aceste 
câteva secunde de singurătate înainte să se aşeze la volan, 
lângă mine. 

Nu porneşte motorul. Nu mergem nicăieri. Nu trebuie să 
stau de vorbă cu un procuror sau să asist la înfăţişarea lui 
în faţa unui magistrat, deşi nu ştiu dacă astea sunt 
lucrurile pe care le-aş fi făcut dacă decizia ar fi fost 
diferită. 

— Unde e? 

— Nu ştiu. A fost eliberat azi-dimineaţă de la St. 
Aldate's. 

— Aţi verificat gurile de scurgere de la el din casă? 
întreb eu, înfrângându-mi impulsul de a mă răsuci în 
scaun. 

— Da, când l-am interogat prima oară. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? 

— Dacă nu descoperim dovezi noi, ancheta o să-şi piardă 
prioritatea. 

— Ceea ce deja se întâmplă, nu? 

— Da. Momentan, avem resurse limitate, spune el. 

Ceea ce înseamnă că a avut loc o nouă crimă lângă 
Abingdon. 

— Are legătură cu cazul ei? 

— Nu. Doi bărbaţi au fost omorâţi la un depozit din 
Eynsham. Pare să fie o crimă motivată de ură. 

Moretti o să rezolve repede cazul, îmi spun în sinea mea. 
O consolare pentru conştiinţa lui. 

— Mai puteţi să-l acuzaţi o dată? Sau acum are 
imunitate? 

— Da, putem, dacă avem dovezi noi şi solide, spune el. 
Dar nu se întâmplă des. 

Keith a fost eliberat acum câteva ore. M-aş fi putut 
întâlni cu el pe drumul de la bibliotecă la hotel, când 


— 176 — 


credeam că era în arest. Un gând care mă face să râd. 
Lewis îşi trece palmele peste faţă. 

— Crezi că el e criminalul? 

— Nu ştiu. 

Aş vrea să spună da, deşi n-ar face decât să-mi 
sporească furia. Să fie de vină lenea procurorilor? Oare n- 
au vrut să-şi sporească volumul de muncă? Sau să fie din 
cauza banilor? Oare sunt prea puţini judecători şi tribunale 
în ţară? Îi spun toate astea lui Lewis, iar el îmi răspunde: 

— Sau poate să fie decizia morală de a nu pune un om 
nevinovat să treacă printr-un proces. 

— Ce-ţi spune intuiţia despre el? 

— Pe ce bază? 

Se simte tensiune în vocea lui. Mă întreb dacă a fost şi el 
în Eynsham noaptea trecută. Oare ce o fi văzut acolo? 

— Dacă ai fi obligat să hotărăşti... 

— Nora, nu ştiu, spune el, sprijinindu-şi capul în palmă. 
Ar trebui să nu mai vorbeşti cu el. Vrea să obţină un ordin 
de protecţie împotriva ta. 


Acum, cazul nu se va mai rezolva. Oricum, nu formal, nu 
cu o condamnare. Nu va avea loc un proces. Detectivii din 
Abingdon sunt în primele patruzeci şi opt de ore ale unui 
nou caz. Lewis o să plece în curând, iar Moretti o să se 
pensioneze anticipat. Amândoi o să plece chiar anul ăsta, 
îmi spun în sinea mea. Nu din cauza lui Rachel. Nu cred că 
vreunul dintre poliţişti o să fie bântuit de cazul ei. Mi-aş 
dori să fie, pentru că poate aşa ar exista şanse să fie 
rezolvat. Dar probabil că nu e cel mai grav sau mai trist 
caz cu care s-au confruntat. În mintea lor se vor întipări 
alte victime. Copii, poate. 

Keith Denton e liber. Mi-l închipui venind acasă şi 
punând ordine în lucruri după ce au plecat brusc de-acolo 
atât el, cât şi soţia lui. Mă întreb dacă şi-a întocmit o listă 
cu lucrurile pe care le va face ca om liber. O halbă de bere, 
o plimbare pe dealuri. 

Bărbatul absolvit de vină. Prietenii lui şi întreg oraşul se 
vor aduna în jurul lui. Vor vrea să afle cum a reuşit să 


— 177 — 


scape. Toată lumea ştie că sistemul are hibe. Cel puţin 
câţiva dintre miile de oameni care ispăşesc pedepse pentru 
crimă sunt nevinovaţi, iar el fusese la un pas să li se 
alăture. Lumea din oraş va accepta bucuroasă că e 
nevinovat. E mai bine ca făptaşul să fie un străin decât 
cineva care a fost la ei în casă. 


— 178 — 


51 


Mă aşez la o masă de lemn în faţă la Hunters şi ascult 
ştirile la căşti. Îmi scapă câteva cuvinte şi încerc să-mi dau 
seama ce o fi spus reportera. Sunt atât de concentrată, 
încât îmi ia câteva secunde să înţeleg ce se întâmplă în 
faţa mea - Keith apare de după colţul unei clădiri. 

Îmi scot căştile din urechi, iar el se trânteşte pe banca 
din faţa mea. Din căşti se aude o voce foarte slabă, dar nu 
opresc radioul, ca şi când persoana din studio va putea 
auzi dacă mi se întâmplă ceva. Keith stă cu mâinile în 
buzunare şi nu-mi dau seama dacă are vreo armă la el. În 
clipa asta, nu ne vede nimeni. 

— Tu ai omorât-o, spun eu, şi vocea pare să nu fie a mea, 
ci a lui Rachel. 

Keith clatină din cap, fie ca să mă prevină să mă opresc, 
fie ca să mă corecteze. 

— Vrei să-ţi spun ce nu înţeleg? spune el, uitându-se la 
îmbinarea a două scânduri. Că nu s-au gândit niciodată la 
tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai fost în casă cu Rachel. A venit poliţia, te-au găsit 
aşteptând afară, plină de sânge, dar nu te-au arestat. 

— Eu am găsit-o. 

— Dacă într-adevăr ai găsit-o tu, atunci primul gând care 
ti-ar fi trecut prin minte ar fi fost te îndepărtezi de casă. Ai 
fi luat-o la fugă spre vecini sau pe şosea. N-ai fi aşteptat 
acolo, pentru că poate ucigaşul încă era în casă. Asta dacă 
nu cumva tu ai făcut-o. 

— Nu gândeam limpede în clipa aia, spun eu. 

Trupul lui Keith e moale, ca şi când n-ar fi în stare să 
stea ca lumea pe bancă. 

— Unul dintre pompieri mi-a zis că te-a urmărit şi că n-ai 
plâns. Şi mai e şi câinele. Asta chiar nu pot să-nţeleg. Tu 
zici că a fost un intrus, cineva care a intrat în casă prin 
efracţie, a omorât un ciobănesc german dresat pentru 
protecţie. Nu-mi dau seama cum ar putea cineva să facă 


— 179 — 


asta fără să se aleagă cu răni grave, dar, oricine l-ar fi 
omorât, e limpede că n-a sângerat deloc. 

— De unde ştii? 

— Presupun. Nu mi-au cerut o probă de sânge. Cred că 
i-ai tăiat gâtul câinelui în timp ce dormea. 

— Poliţia m-a eliminat dintre suspecți. 

Îmi aduc aminte că Moretti m-a întrebat dacă era normal 
să fiu acasă la Rachel la ora aceea. Deci atunci mă 
considera suspectă. 

— De ce? întreabă Keith. 

— Nu ştiu. N-au găsit niciun cuţit asupra mea. 

— Rachel sigur avea un cuţit în bucătărie, nu? Pe care 
apoi l-ai spălat sau l-ai ascuns, spune el, după care ridică 
privirea. Acum o să fii tu anchetată. Detectivii ştiu ce ai 
făcut şi de ce ai făcut-o. 

— Nu i-aş fi făcut rău niciodată. 

— Ai fi aruncat cu o sticlă în capul ei? 

— De unde ştii asta? 

Pufneşte. 

— De unde dracu' crezi? Ce anume te face să fii atât de 
sigură că eu am omorât-o? 

Clatin din cap, iar el continuă: 

— I-ai rupt nasul. 

Nu-l contrazic. N-am ştiu niciodată dacă nasul i s-a rupt 
din cauza mea sau de la ce a îndurat câteva ore mai târziu. 

— Ai furat fotografii de la ea, spun eu. 

— Ba nu! Rachel mi le-a dat. Mă iubea. 

Râde când îmi vede expresia. 

— Mereu zicea că eşti o nenorocită. 


— 180 — 


Partea a treia = VULPI = 


— 181 — 


52 


Ne-am  încăierat la petrecere. După ce am jucat 
„Niciodată”, înainte să urc la etaj, lăsând tot ce era jos 
învăluit într-o ceaţă întunecată. Rachel m-a luat peste 
picior, eu am ripostat, iar apoi am ieşit îmbrâncindu-ne pe 
uşa din spate şi am început să ţipăm una la alta pe peluză. 
Rafe a spus că o să sune la poliţie şi o să raporteze cearta 
ca pe un caz de violenţă domestică. A zis-o în glumă, însă 
apoi Rachel i-a spus ceva despre mine, iar eu am luat 
berea din mâna lui şi am aruncat-o spre ea. Sticla a lovit-o 
în faţă, iar Rachel a icnit şi s-a aplecat de mijloc. 

Mi s-a pus un nod în stomac, dar Rachel a ridicat 
privirea şi a izbucnit în râs, cu sângele şiroindu-i pe faţă. 
Era limpede că ea câştigase. Dovedisem că avea dreptate. 
Încă râdea când am intrat în casă. 

Băieţii au avut grijă să mă ţină departe de Rachel tot 
restul nopţii. Se înghesuiau în jurul nostru şi glumeau cu 
noi, ca şi când am fi fost boxeri. Se prefăceau impresionati, 
dar în sinea lor îşi spuneau că suntem nebune, un coşmar, 
la fel ca Ali Ross, care la ultima petrecere spărsese toate 
geamurile de la maşina iubitului ei. 

În zorii zilei, Rachel s-a aplecat deasupra mea şi m-a 
întrebat: 

— Nora, vii cu mine sau mai rămâi? 

— Mai rămân. 

Ne-am certat la majoritatea petrecerilor din vara aceea, 
de fiecare dată când beam suficient - ceea ce se întâmpla 
mereu - şi când nu eram prea ocupate să agăţăm vreun 
băiat. Ne certam fără nicio reţinere, aşa cum prietenele 
noastre se certau cu mamele lor, şi de obicei din nimicuri. 

lar pe drumul de întoarcere acasă respectam de fiecare 
dată acelaşi tipar idiot. Mai întâi o tăcere ranchiunoasă, 
apoi acuze legate de cearta de dinainte, atâta că ne 
jigneam mai puţin. Când ajungeam în centrul vechi al 
oraşului, una dintre noi spunea: 

— Nu mai am chef să vorbesc despre asta. 


— 182 — 


Şi mergeam în tăcere, pline de furie, trecând pe lângă 
biserica normandă, apoi pe lângă brutărie, lipăind cu 
sandalele pe trotuar. Mă scotea din sărite că păşeam în 
acelaşi ritm, deşi nu voiam. Ne uitam în direcţii diferite, ca 
un Janus posomorât. 

A patra etapă începea de obicei către capătul străzii 
principale. Una dintre noi făcea o remarcă, de cele mai 
multe ori despre petrecere şi despre o prostie făcută sau 
spusă de cineva. Această etapă presupunea noi acuze, 
precum şi câteva scuze foarte vagi, precum: 

— N-am crezut că o s-o iei aşa. 

Începeam să ne plictisim. Cerul cu strălucire de neon şi 
înfăţişarea stranie a oraşului în zorii zilei ne acaparau 
încetul cu încetul atenţia. Când ajungeam în cartierul 
nostru, cearta deja era încheiată. 

Mi-o amintesc foarte bine pe Rachel la şaptesprezece 
ani, cu o şuviţă de sânge prelingându-i-se pe buze, râzând 
de mine. 

Am crezut că dacă pleacă singură acasă, s-ar putea să se 
mai gândească la ce a zis despre mine şi o să-i pară rău. 
Acum mi se pare incredibil că nu-mi mai amintesc ce mi-a 
zis de m-am supărat atât de tare. 


— 183 — 


53 


Keith ştie de încăierarea noastră şi ştie că Fenno era 
antrenat pentru protecţie. Cea mai simplă explicaţie e că 
ştie lucrurile astea de la ea. Pentru că au avut o aventură 
sau pentru că între ei s-a înfiripat o prietenie pe care ela 
luat-o drept aventură. Ce mi s-a părut ciudat a fost că, 
atunci când a venit să stea de vorbă cu mine, s-a purtat ca 
şi când aventura lor ar fi dovedit că era nevinovat. Dar mie 
mi se părea că, dimpotrivă, ar fi putut dovedi contrariul. 

Important este că acum Keith se gândeşte că a scăpat. 
Îşi închipuie că e în siguranţă. S-ar putea gândi, la fel ca 
mine, că nu poate fi pus sub acuzare de două ori în acelaşi 
dosar. Îmi închipui că se simte foarte uşurat după ce era 
cât pe ce să ajungă la închisoare. O să-şi trăiască restul 
zilelor ca om liber. Când o să se plimbe din nou pe 
apeduct, îmi imaginez că o să aibă impulsul de a 
îngenunchea să sărute pământul. O să stea la el acasă, o să 
meargă în puburi şi o să meargă cu maşina. Probabil că a 
început să-şi facă planuri pentru anii pe care îi mai are de 
trăit - să călătorească, să doarmă pe săturate. 

N-am de unde şti ce ar fi în stare să facă dacă i-ar fi 
ameninţată libertatea. De fapt, ştiu. O să mă atace, şi o să 
pară un atac neprovocat pentru toată lumea în afară de noi 
doi. 

Vreau să ajungă din nou pe mâinile poliţiştilor. Ştiu ei 
cum să-l prindă în cursă lăsându-l să pomenească un 
detaliu al crimei pe care nu i l-au dezvăluit niciodată - cum 
era legat câinele, unde a fost găsit cadavrul -, sau 
interogându-l până când începe să-şi schimbe declaraţiile 
şi să se dea singur în vileag. Deşi n-au reuşit să-l prindă 
prima oară, au nevoie să petreacă mai mult timp cu el. 

Şi asta se poate întâmpla cel mai uşor dacă va comite o 
nouă infracţiune. Ceea ar trebui să se întâmple destul de 
curând, dat fiind că se înfurie uşor. 

N-am înţeles niciodată de ce poliţia nu foloseşte momeli 
mai des. Când cineva a început să omoare femei pe un 


— 184 — 


munte din Ţara Galilor, poliţia ar fi putut să trimită femei 
pe potecile din zonă. Femei care să fie urmate de echipe 
de poliţie. Sau care să fie ele însele înarmate cu pistoale. 
Iar femeile cu pricina putea foarte bine să fie polițiste, nu 
persoane civile. Nici măcar nu era un munte foarte mare, 
s-ar fi putut trimite momeli pe toate potecile. Opt victime 
în trei luni, iar criminalul nu a fost prins nici în ziua de azi. 
Mare prostie! 

Vătămare corporală gravă. Şi Keith e pregătit pentru aşa 
ceva. Are nevoie să-şi verse furia pe cineva. 


— 185 — 


54 


Moretti susţine o conferinţă de presă la secţia din 
Abingdon. Cere ca toţi cei care se aflau în apropierea 
depozitului din Eynsham în noaptea de joi să ia legătura cu 
poliţia. Spune că, pe baza primelor probe, se crede că au 
fost implicate mai multe persoane în săvârşirea celor două 
crime şi insistă ca toţi cei care deţin informaţii, oricât de 
neînsemnate, să le furnizeze poliţiştilor. 

A terminat cu Rachel. A lăsat în urmă cazul ei, doar 
apariţia unor noi informaţii l-ar putea face să revină 
asupra acestuia. 

Alături de el stau alţi câţiva detectivi, în spatele unor 
microfoane joase şi înclinate. În timp ce Moretti vorbeşte, 
detectivii se uită la jurnaliştii din sală cu feţe sobre şi 
aspre, ca şi când s-ar aştepta să se întâmple ceva. După 
tresele de pe umerii lor, îmi dau seama că unii îi sunt 
superiori. Il recunosc pe şeful secţiei din Abingdon, care 
stă cu mâinile împreunate pe masă. 

Vocea lui Moretti e calmă şi limpede. Lasă impresia unui 
om serios şi, mai ales, eficace. 


— 186 — 


55 


— Poţi să vii până la secţie? mă întreabă Moretti a doua 
zi după conferinţa de presă. 

Ploaia cade pe peluza din spatele hotelului, iar sirena de 
ceaţă mugeşte în vârful primăriei. Îmi amintesc ce mi-a zis 
Keith despre suspiciunile poliţiei cu privire la mine. Nu l- 
am crezut. A fost o cacealma. Mă bucur că detectivii n-au 
încheiat ancheta. 

Un sergent vine să mă ia la opt şi un sfert. De data asta, 
e şi Lewis în camera de interogatoriu. O clipă, îmi spun că 
poate asta înseamnă că au apărut noi detalii despre caz, 
dar niciunul dintre ei nu pare nerăbdător. Par frânţi de 
oboseală. 

— De ce s-a terminat ultima ta relaţie? 

— Pentru că m-a înşelat. 

— Cum ai aflat? 

— Am găsit o pereche de chiloti, deja ţi-am povestit. 

Duminică seara, când s-a întors din Manchester, m-am 
uitat în geanta lui şi am scos un ghem de mătase neagră. 
Am întins chiloţii pe pat să văd dimensiunile trupului care 
îi purtase. Picioarele şi abdomenul pe care le atinseseră. 
Mi-am imaginat o femeie stând întinsă pe pat, fără sutien, 
muşcându-şi unghia şi izbucnind în râs. 

Moretti îmi arată o fotografie cu o pereche de chiloţi 
negri, cu aceeaşi etichetă azurie ca a celor pe care i-am 
găsit în geanta lui. 

— Ca ăştia? 

— Da. 

— Firma care îi produce are un magazin pe Via Cavour 
din Roma. Nu fac livrări în străinătate. 

Mi se taie respiraţia. Amândoi detectivii se uită la mine. 

— Când ai aflat? mă întreabă Moretti. 

— Ce să aflu? 

— Că Rachel s-a culcat cu iubitul tău. 

— Nu s-a culcat cu el. Tipul a fost în Manchester în 
weekendul ăla. 


— 187 — 


— Ba nu, în Oxford. A stat la hotelul George de pe Prince 
Street. Rachel a luat cina cu el şi a rămas cu el la hotel. 

Abia acum simt lovitura. Corpul îmi amorţeşte, la fel ca 
în duminica aceea. Sunt foarte conştientă de mişcările 
mele, de mâna pe care o ridic să-mi îndrept cămaşa, de cât 
aer dislocă trupul meu în încăpere, ca şi când totul în jurul 
meu ar fi încremenit. Nu e neplăcut. Lewis se uită la mine 
de pe partea cealaltă a mesei. N-a zis nimic până acum. 

— De câte ori? întreb eu, şi vorbele par că se 
îndepărtează cu greu de mine. 

— O singură dată, potrivit lui Liam, răspunde Moretti. 

Tresar, ca şi când aş fi fost împinsă din spate: 

— A recunoscut? 

— Da. 

Mă uit la fotografie şi îmi aduc aminte că i-am pus pe 
patul nostru şi am netezit cu mâna mătasea rece. Liam era 
la duş şi i-am lăsat acolo ca să-i găsească. 

— Mulţumesc, Nora. Asta e tot deocamdată. 

Dar nu opreşte reportofonul. Mă întreb ce crede că aş 
mai putea spune. 


— 188 — 


56 


— Poţi să vii la Oxford acum? întreb eu în prima pauză 
pe care o face când îmi prezintă condoleanţe. 

— Sunt la serviciu, spune Liam. 

— Sigur poţi să găseşti o scuză. Faci o oră cu trenul şi 
diseară poţi să fii înapoi la Londra. 

Stabilim să ne întâlnim în piaţa acoperită de pe strada 
principală. La etajul doi e un bistro unde se servesc 
excelente mâncăruri franţuzeşti rustice, deşi nu mi-e deloc 
foame. 

Poate că Moretti încearcă să găsească un motiv pentru 
care aş fi putut s-o omor. E posibil să fi comandat chiloţii 
de la magazinul din Roma, nu să fi găsit o pereche identică 
în şifonierul lui Rachel. Cred că i-am zis ce marcă erau. 

Cât timp îl aştept pe Liam, trec în revistă ocaziile când 
au fost împreună. S-a întâmplat de câteva ori să plece 
singuri undeva, dar de fiecare dată a fost vorba de drumuri 
banale, inofensive, care presupun două persoane. O dată, 
au fost împreună la cumpărături când am stat câteva zile 
în Marlow, altă dată Liam a dus-o să-şi ia maşina de la 
service-ul auto. 

Mă doare foarte tare să mă gândesc că aceste drumuri 
erau planificate şi aşteptate cu nerăbdare. Când se 
întorceau, nu aveau niciodată un aer încordat sau vinovat. 

Moretti nu mi-a arătat nicio dovadă că Liam a fost de 
fapt la Oxford, nu la Manchester. Şi nu mi-a zis de unde a 
aflat că Rachel a rămas cu el la hotel. 

Liam ajunge la locul de întâlnire. Nu l-am mai văzut de 
şase luni. Poartă un pulover mătăsos negru şi miroase la 
fel, a parfum de mosc şi cedru, care - mi-am dat seama 
abia după ce ne-am despărţit - e foarte popular în rândul 
bărbaţilor. „Pentru cine te-ai parfumat acum?”, nu mă pot 
abţine să mă întreb. 

— Ce mai faci? mă întreabă el. 

Clatin din cap, apoi observ revista îndoită din servieta 
lui. A fost în stare să citească în drum spre Oxford, şi îl 


— 189 — 


urăsc pentru asta. Vine chelnerul şi cer încă un Campari, 
iar Liam îşi comandă o bere. Arată foarte bine. 

— Te-ai culcat cu soră-mea? 

Zgomotele din jur se sting brusc. 

— Da. 

Îi lovesc berea cu palma şi sticla se face ţăndări de 
perete. Spuma se prelinge pe podea. Cele două chelneriţe, 
ambele tinere, se opresc în celălalt capăt al bistroului şi se 
holbează la noi. Nu cred că ne-au auzit conversaţia, dar şi- 
o pot imagina. Feţele amândurora au expresii pline de 
înţelegere. Împing scaunul în spate şi pornesc în grabă pe 
trepte. În spatele meu, aud scuzele lui Liam şi zgomotul 
unui fermoar de la servieta lui, în care caută câteva 
bancnote pe care să le lase pe masă. 

Mă ajunge din urmă în pasajul de lângă piaţa acoperită. 

— N-a fost ceva plănuit. Ne-am întâlnit din întâmplare 
pe stradă şi am hotărât să luăm masa împreună mai târziu. 
Nici nu-mi mai amintesc cum a fost. Nici ea nu-şi mai 
amintea. A fost o greşeală. 

— Cât aţi băut? 

— Două sticle de vin. 

— Fiecare? întreb eu scrupuloasă, disperată - dacă s-a 
întâmplat după patru sticle de vin, poate aş reuşi să-i iert. 

— Nu, împreună. 

Auzim zgomot de paşi dinspre celălalt capăt al pasajului 
şi ne oprim. O tânără se apropie de noi pe pavaj, trecând 
legănându-se printre noi. Ține într-o mână o plasă cu 
legume, iar în cealaltă, un buchet de lalele, şi îmi vine s-o 
apuc de braţ şi să-i spun: „Ascultă, ascultă ce-a făcut!” 
Pleacă jenată capul când trece pe lângă noi. Ceartă de 
îndrăgostiţi. Mi-aş dori să facem o scenă, mi-aş dori să fim 
într-un pasaj din Londra, să nu avem niciun motiv să fim în 
Oxford. 

— Ba a fost totul plănuit. Mi-ai zis că te duci la 
Manchester. 

— Ba nu. i-am zis că mă duc la o conferinţă. N-am 
discutat despre unde am fost decât după ce m-am întors 
acasă şi ţi-am zis că am fost la Manchester. 


— 190 — 


— Ea ţi-a cerut să zici asta? 

— Nu. 

Simt că mă sufoc. Eram atât de sigură că o să nege! 
„Nu, i-aş fi spus detectivului. Te înşeli. Nu s-a întâmplat ce 
crezi.” 

lar dacă ar fi negat, n-ar fi trebuit să mă gândesc 
niciodată la Rachel sărutându-l, la Rachel dezbrăcându-se 
pentru el, la cum au adormit împreună sau la prima oară 
când am văzut-o după aceea şi nu mi-a mărturisit. l-am 
spus că ne-am despărţit, iar ea m-a întrebat: „Vrei să vii la 
mine câteva zile?” 

— Ţi-a plăcut tot timpul de ea? întreb eu. 

— Nu. 

— Era supărată pe mine? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Se detesta pentru ce făcuse. 

Acum plâng fără nicio reţinere, ştergându-mă la nas cu 
dosul palmei. Liam pleacă privirea şi tăcem amândoi o 
vreme, iar în cele din urmă îl întreb: 

— Te vezi cu cineva? 

Se freacă cu palma la gură. 

— Cum o cheamă? 

— Charlotte. 

Mi-o şi imaginez. Veselă şi prietenoasă, cu păr şaten 
strălucitor. Ducându-se la serviciu şi văzându-se cu 
prietenele ei, întâlnindu-se cu Liam după aceea. Dacă ar fi 
aici, dacă ar veni spre noi acum, aş lua-o la bătaie. Aş face- 
o bucăţi. A 

Îl aşteaptă pe Liam la Londra. În seara asta sau mâine 
seară, o să se ducă s-o vadă. După întâlnirea cu mine, o să 
fie o uşurare să stea alături de o persoană calmă şi tandră. 
Ea o să-l întrebe: „Vrei să-mi povesteşti ce s-a întâmplat?” 

Liam încă nu-şi dă seama în ce situaţie mă aflu. Încă nu 
înţelege că sunt în pericol din cauza lui. 

— Eu am găsit-o. 

— O, Doamne! Îmi pare atât de rău! 

— Poliţia crede că am omorât-o pentru că s-a culcat cu 
tine. 

Gâtul i se face stacojiu şi roşeaţa i se împrăştie pe piept: 


— 191 — 


— Nu, nu se poate. O să le spun că nu ştiai. 

Fac un pas în faţă şi mă ia în braţe. Îi simt pieptul 
ridicându-se şi coborând. Îmi aduc aminte de restaurantul 
din vârful Turnului Oxo. Gin tonic cu aromă de soc. „Nu 
ştiam că poate fi atât de frumos”, mi-am zis atunci în sinea 
mea. 

Se vede cu cineva. Sigur nu se compară cu primele 
noastre luni. Golden brown, lays me down.!% Nici noaptea 
petrecută cu Rachel la hotel n-are cum să se compare. 

li simt pe piept căldura corpului. Mă sărută pe creştet, 
iar dacă aş da capul pe spate, m-ar săruta pe gură. Mă 
strânge şi mai tare în braţe. Îmi sprijin fruntea pe umărul 
lui, atingându-i gâtul cald cu tâmpla, şi încerc să-mi ignor 
neliniştea. „Nu va mai fi niciodată ca înainte, îmi spun în 
sinea mea. Întâlnirea asta îmi face şi mai mult rău.” 

— Trebuie să plec, spun eu cu voce calmă, ca şi când 
tocmai mi-aş fi adus aminte de o întâlnire. 

— O să te descurci? mă întreabă el, şi îmi dau seama că 
se aşteaptă să spun da. 

Imi păstrez tonul calm când îmi iau la revedere. La 
capătul pasajului, cotesc pe strada principală şi mă 
amestec în mulţime. Sunt copleşită de tristeţe şi aud vocea 
lui Rachel: „Totul o să fie bine, nu trebuie decât să mergi 
acasă. Nu trebuie decât să mergi acasă.” 


10 Vers din piesa Golden Brown a formaţiei The Stranglers (N.t.). 
— 192 — 


57 


— Înainte să pleci din Londra, ai fost la un pub de pe 
Christchurch Terrace din Chelsea, spune Moretti. 

La scurt timp după ce m-am despărţit de Liam, Moretti 
m-a chemat din nou la secţie. I-am zis din nou că nu ştiam 
de aventura lor, dar că n-am cum să-i dovedesc. 

— Cât ai băut acolo? mă întreabă el. 

— Un pahar de vin. 

Îmi amintesc masa la care am stat, ca şi când aş fi acolo. 
Somonul în foietaj, vinul alb, tacâmurile. 

— Dar în noaptea când Rachel a fost atacă în Snaith? 
Atunci cât băuseşi? 

— Nu-mi amintesc. 

— Jumătate de litru de votcă? întreabă el, iar eu înclin 
capul. Am stat de vorbă cu Alice. Mi-a zis că în noaptea aia 
voi trei aţi băut foarte mult. E adevărat? 

— Da. 

— Erai supărată pe Rachel? 

— Nu. 

— I-ai aruncat o sticlă în cap. 

Probabil că i-a spus Keith. Mă întreb dacă tot el i-a zis şi 
despre Liam, presupunând că Rachel i-a mărturisit 
aventura cu el. 

— Cine era Will Cooke? continuă el. 

„La dracu'! îmi spun în sinea mea. La dracu 

— Un prieten al nostru. A fost cu noi la şcoală. 

— Era prieten cu tine sau cu Rachel? 

— Cu amândouă. 

— Era iubitul tău? 

— A fost câteva luni. 

— A fost vreodată iubitul lui Rachel? 

— Nu. 

— Alice ne-a spus altceva. 

— Au făcut sex de câteva ori. 

— La petrecere v-aţi certat din cauza lui Will Cooke? 

— Nu, nu asta a fost problema. Alice ţi-a zis că şi ea s-a 


LE Li 
! 


— 193 — 


culcat cu Will? Eram adolescenţi, nu însemna nimic. 

Când l-am cunoscut pe Moretti, mi-a plăcut de el, pentru 
că îmi place Italia. O prostie, dar cu asta m-a cucerit. 
Accent scoţian şi înfăţişare de italian. Mi-l închipuiam bând 
un espresso şi citind ziarul. Are pleoape grele, şi am văzut 
în asta semnul că era chinuit de cazurile lui, de grozăviile 
pe care le afla. Mi-a zis că bunicii lui aveau o livadă de 
pere pergamute în Calabria. 

N-am încercat să mă opun. Eram atât de bucuroasă că el 
şi Lewis nu semănau deloc cu detectivii din Snaith! Nu ştiu 
de ce s-a făcut poliţist. Nu ştiu ce a realizat în cariera lui şi 
nu ştiu dacă mă crede. 

— Când ai încheiat tratamentul cu Wellbutrin? 

— In octombrie. 

— Ai avut simptome de sevraj? 

— Nu. 

— Ţi-a fost greu să-ţi continui viaţa de zi cu zi fără 
medicamente? 

— Nu. 

— Câte săptămâni au trecut între sfârşitul tratamentului 
şi moartea lui Rachel? 

— Cinci. Dar nu înţeleg ce relevanţă are. Wellbutrin nu e 
un antipsihotic. 

— Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost un antipsihotic? 

— Atunci întreruperea tratamentului m-ar fi putut face 
violentă sau instabilă. 

— Şi asta ce ar însemna? 

— Că aş fi suspectă. 

Moretti zâmbeşte. Apoi se ridică de pe scaun şi îmi 
deschide uşa. Nu mă arestează. Mă întreb ce elemente mai 
lipsesc - oare doar cuțitul? 

Mă opresc în uşă, aproape de el: 

— Rachel avea răni care arată că s-a apărat. Dacă aş fi 
omorât-o eu, aş fi avut zgârieturi şi vânătăi. 

— Şi aveai? 

Izbucnesc în râs: 

— M-ai văzut. Ştii bine că nu. 

Moretti ridică din umeri şi mi se zbârleşte părul pe 


— 194 — 


ceafă. 


— 195 — 


58 


Mă duc cu maşina pe Prince Street. O reconstituire. Pot 
să văd unde au luat masa. Pot să iau liftul în care probabil 
că s-au sărutat pentru prima oară şi să merg pe acelaşi hol 
ca ei. Poate că n-au făcut-o în cameră. Ştiu că amândurora 
le plăcea sexul în public. 

Hotelul George are o marchiză aurită, sprijinită de stâlpi 
metalici. Spaţiul mochetat de sub marchiză e scăldat în 
lumină, iar oamenii de sub ea sunt energici şi cumva 
frenetici. Femeile legănându-se pe tocuri înalte, bărbaţii 
gesticulând cu telefoane deschise în mână. Am aflat că 
Rachel a venit aici la începutul lui mai. Mi-o imaginez 
intrând sub marchiză, lumina aurie învăluindu-i părul 
brunet şi umerii goi. 

Intru pe uşa turnantă şi traversez holul de la intrare, 
spre restaurantul şi barul aflate în celălalt capăt. Mi-l 
imaginez pe Liam coborând de pe un taburet de la bar şi 
desfăcându-şi braţele. 

M-am oprit, simțind că mă clatin pe picioare. 


În timpul certei noastre, mi-am dat seama că, în noaptea 
când Liam m-a înşelat, eram la o petrecere în Fulham. 
Inainte să mergem la petrecere, am fost cu Martha să 
mâncăm aperitive spaniole cu ardei copţi, pâine prăjită şi 
măsline. Petrecerea era pe acoperişul unui bloc, iar 
gazdele erau nişte foşti colegi de la liceul St. Andrews. Mă 
îmbrăcasem cu rochie croşetată albă şi mă simţeam foarte 
bine. În drum spre petrecere, i-am trimis un mesaj tandru 
lui Liam, iar el mi-a răspuns cu un mesaj asemănător. 
Inainte ca sora mea să ajungă la hotel, sau poate cât ea era 
la toaletă. Mi-a zis că îi e dor de mine. 

Mă întreb dacă şi-au dus dorul unul altuia după aceea şi 
dacă, separat sau împreună, au încercat să pună la cale o 
nouă întâlnire. Liam mi-a zis că nici el, nici ea nu-şi mai 
aminteau nimic din noaptea aceea. Sper că e adevărat. 
Dacă Rachel nu mai ţinea minte ce se întâmplase, atunci n- 


— 196 — 


ar fi avut cum să se gândească la noaptea cu Liam atunci 
când eram împreună. 


Rachel ne-a făcut pe amândouă să părem nişte 
caraghioase. Eram mai bune de atât. Aveam alte 
preocupări. Griji mai importante. 


Prince Street se termină la râu. Urc panta până la 
poteca de pe malul apei şi o sun pe Martha. 

— A fost cu Rachel. M-a înşelat cu Rachel. 

— O, nu, spune ea, şi mă ajută că tonul ei e îngrozit. 

li explic că Liam a fost plecat la Oxford, nu la 
Manchester, dar Martha mă întrerupe: 

— Părinţii mei vor să dea o mână de ajutor. Ştiu un 
avocat bun în Oxford. 

— Frumos din partea lor. Dacă se ajunge acolo... 

— Ai nevoie de sfaturi acum. 

— Poate. 

Continui să-i povestesc ce s-a întâmplat, pe un ton 
precipitat, şi îmi dau seama că, de când am aflat adevărul, 
îmi doream să stau de vorbă cu cineva. Am întors povestea 
pe toate feţele, reorganizând evenimentele din ultimele 
şase luni în jurul acestei descoperiri. 

Dau să-i povestesc Marthei şi că m-am întâlnit cu Liam 
la piaţa acoperită, dar mă opreşte înainte să termin: 

— Nora, nu mai sta de vorbă cu nimeni despre asta. Mi- 
aş dori să nu-mi fi povestit nici mie. 

— De ce? 

— Pentru că dacă va trebui vreodată să depun mărturie 
sub jurământ şi mă va întreba cineva dacă erai furioasă pe 
Rachel, va trebui să spun că da. 

Oftează şi adaugă: 

— Oricum v-aţi fi despărţit. Te rog, încearcă să nu te 
gândeşti prea mult la asta. Ai alte probleme acum. 


— 197 — 


59 


Lewis mi-a zis odată că locuieşte în Jericho, nu departe 
de aici. Îmi dă adresa şi, câteva minute mai târziu, sunt la 
uşa unei case de cărămidă cu etaj, iar Lewis îmi deschide 
şi spune: 

— Intră. 

Apartamentul lui e la etaj. Livingul e curat şi luminat de 
veioze. Are o canapea verde, o bibliotecă plină de cărţi şi o 
măsuţă joasă cu un pick-up pe care se învârt un disc, 
legănându-se uşor. O cursieră e sprijinită de un perete, 
sub posterul unui film cu un jaf, în care trei oameni, 
înfăţişaţi în perspectivă forţată, aleargă cu paşi mari. 
Lewis se duce în bucătărie şi se întoarce cu două sticle de 
bere. 

— Crezi că eu am omorât-o? 

— Nu. 

Umerii mi se relaxează şi mă uit la el cu atenţie. Poartă 
o cămaşă de flanel, cu carouri roşii. Faţa lui e atentă şi 
îngrijorată. 

— Moretti crede că am pus pe cineva s-o atace în Snaith, 
spun eu. 

— Ştiu. 

— Am ajutat-o să-l caute pe atacator. 

— Ideea ar fi că, după ce a fost pedepsită, ţi-a plăcut să 
joci rolul ăsta. Există beneficii în a fi aproape de o victimă. 
Ca în Sindromul Munchausen Indus.!! 

— N-am avut niciun beneficiu din asta. Sunt suspectă în 
mod oficial? 

— Da, răspunde el, începând să curețe eticheta de pe 
sticla de bere. Rachel s-a culcat cu iubitul tău. 

— Şi ce vină am eu? 

— Nu asta e ideea. 

— Atunci? Ce altceva li se pare suspect în legătură cu 


11 Sindromul Munchausen Indus este o tulburare psihică în care 
părintele încearcă să obţină atenţia celor din jur provocând simptome 
de boală copilului său. 


— 198 — 


mine? 

— Poliţia crede că Rachel folosea plita electrică în seara 
crimei. Un pompier a observat că oala de pe un ochi al 
plitei încă era caldă. E puţin probabil ca un intrus să fi 
închis ochiul plitei înainte să plece de la faţa locului, dar tu 
ai fi putut s-o faci, din obişnuinţă. Sau ca să nu ia foc casa, 
dat fiind că ţi-a lăsat-o ţie moştenire. 

— Nu-mi amintesc, spun eu. Nu cred că am fost la 
bucătărie. Şi cuțitul? Ce se presupune că am făcut cu el? 

— O teorie este că nu ai lăsat cuțitul la faţa locului, ci l- 
ai băgat în betelia pantalonilor. Ştim că la secţia de poliţie 
te-ai dus singură la baie. Ai înfăşurat cuțitul în hârtie, l-ai 
aruncat la coş, iar în noaptea aia, a fost luat cu restul 
gunoiului şi dus la groapa de gunoi. 

— E absurd. Moretti n-ar fi observat? 

— Era un cuţit scurt. 

Lewis dă capul pe spate şi îşi freacă faţa cu palmele. 

— Crezi că o să fiu pusă sub acuzare? 

— Nu. 

— De ce? 

— Am găsit o urmă parţială de încălţăminte. O urmă de 
sânge lăsată de un adidas Lonsdale. 

Dar urma nu mă exclude din rândul suspecţilor, îmi 
explică el, pentru că aş fi putut să am un complice. Corpul 
îmi amorţeşte. Procesez noile informaţii şi sunt prea 
obosită ca să vorbesc. Lewis îşi dă seama ce se întâmplă cu 
mine şi se duce în bucătărie, lăsându-mă să mă gândesc în 
linişte la toate astea. După o vreme, se întoarce şi îmi 
întinde un castron de supă cu tăiţei şi carne. Mâncăm 
amândoi, cu muzică de la pick-up în fundal. 

— Ai s-o poţi ierta? mă întreabă el. 

— Da, spun eu. Cred că da. 

După ce terminăm supa, se duce să spele castroanele. 
Începe să plouă şi, o clipă, mă gândesc să-l întreb dacă pot 
să rămân la el. 

Îmi împrumută o umbrelă şi mă conduce până la uşă. 
După ce coborâm treptele, mă sprijin în umbrelă, iar Lewis 
mă trage spre el şi mă sărută. 


— 199 — 


Doar o secundă. Apoi ies din casă, cu inima duduindu-mi 
în piept, iar umbrela se desface plesnind deasupra mea. 


— 200 — 


60 


Cred că înţeleg acum de ce nu pleacă lumea când 
izbucneşte războiul, de ce până şi cei cu bani au rămas în 
oraşe precum Sarajevo, deşi pericolul se apropia tot mai 
mult de ei. Dintr-un amestec de îndoială şi speranţă. „Dacă 
rămân, războiul n-o să ajungă aici.” 

Aş putea să mă duc la aeroport şi să las maşina lui 
Rachel într-o parcare cu plată. Mi-aş putea cumpăra pe loc 
un bilet către o ţară care nu are tratat de extrădare cu 
Anglia. 

E posibil ca poliţia să fi emis o interdicţie de călătorie pe 
numele meu, dar nu asta mă opreşte. Criminalul a 
înjunghiat-o pe Rachel de unsprezece ori. Dacă plec acum, 
poliţia va considera că îmi recunosc vinovăția, iar 
criminalul nu va fi prins niciodată. 


— 201 — 


61 


Mă plimb dus-întors pe apeduct. La un moment dat, 
Keith va face şi el o plimbare sau poate mă va urmări. Am 
la mine briciul şi spray-ul cu piper. Partea dificilă va fi să- 
mi dau seama când să-l opresc. Va trebui să mă agreseze 
suficient de grav cât să-l reţină poliţia, dar niciunul dintre 
noi nu trebuie să moară. Detectivii trebuie să afle că el 
este cel violent, nu eu, şi să nu creadă nimic din ce le-a 
povestit. 

Mărăcinii înşiraţi de-a lungul potecii au formă de globuri 
goale, prin care zboară vrăbiile. Merg spre sud, către 
Oyster Pond. 

Trebuie să o iert pe Rachel, altminteri sacrific ultimele 
şase luni pe care le-am petrecut împreună. Într-un fel, nu 
dau toată vina pe ea. Poate a vrut să schimbe rolurile, să 
vadă cum era să fie în locul surorii ei, în locul celei care a 
rămas la petrecere în dimineaţa aceea. Poate a vrut să 
vadă cum era să ia cina cu iubitul meu. Sau poate a băut 
prea mult şi nu i-a mai păsat. Nenorocita, îmi spun în sinea 
mea, dar veninul nu mă face să-i duc dorul mai puţin. 

De pe o anumită porţiune a apeductului, poţi vedea casa 
ei din spate. Peretele căptuşit cu scânduri albe, coşul, cei 
doi ulmi protectori. Iese fum pe coş, ca şi când ar fi cineva 
acasă, dar de fapt e doar boilerul, pe care l-am lăsat pornit 
ca să nu pocnească ţevile de la ger. 

Mă aştept s-o văd ieşind din casă. Sau să apară Fenno la 
o fereastră. Mi-e la fel de greu să cred că a murit. La 
Oyster Pond, încerc spray-ul cu piper, să mă asigur că n-a 
îngheţat. Fac asta la fiecare plimbare. Dacă n-o să mă 
atace curând, o să-l consum pe tot. 


— 202 — 


62 


În faţă la Hunters, mă aşteaptă doi sergenţi, care mă 
văd înainte ca eu să-i observ. M-au urmărit venind pe 
stradă. Cunosc zona mai bine ca ei. Ştiu câteva locuri din 
preajma apeductului unde aş putea să mă ascund. Pădurea 
e cea mai deasă la Oyster Pond, acolo ar trebui să mă duc. 
Şi îmi fac planul în minte, aşteptând momentul potrivit, dar 
sergenţii au privirile aţintite asupra mea, aşa că merg în 
continuare spre ei, pe strada mare. Sunt foarte furioasă. 
Îşi pierd timpul. Dacă ar fi avut mai multă răbdare, Keith 
m-ar fi atacat. 

Cei doi păşesc spre mine, îmi aduc la cunoştinţă 
drepturile, în timp ce unul dintre ei îmi deschide portiera 
maşinii de poliţie. Nu-mi pun cătuşe. În drum spre 
Abingdon, încerc să-mi domolesc respiraţia concentrându- 
mă asupra peisajului care se perindă prin faţa geamului. 
Nu m-au lăsat să mă schimb, aşa că am rămas la mine cu 
briciul şi spray-ul cu piper. 

După o vreme, apare şi cubul luminos al Poliţiei din 
Valea Tamisei. Mare parte din interogatoriu e la fel ca 
toate cele de până acum. Încăperea este identică, dar unul 
dintre pereţi e din oglindă, ca să ne poată urmări şi alţi 
poliţişti. Mi se dă un trening albastru în care să mă 
schimb, apoi sunt lăsată să aştept în camera de 
interogatoriu. 

După o vreme, intră Moretti: 

— Bună, Nora. 

Îmi dau seama că toate interogatoriile de până acum au 
fost repetiţii. Moretti s-a antrenat pentru cel de faţă. Acum 
mă cunoaşte, îmi ştie slăbiciunile. 

— Am găsit nişte însemnări în camera ta de hotel. E 
scrisul tău? 

— Da. 

Începe să citească: 

— „Elementele componente ale vătămării. Daune psihice 
pricinuite victimei. Atac susţinut asupra aceleiaşi victime. 


— 203 — 


Folosirea unei arme sau a unor obiecte echivalente. Grad 
ridicat de premeditare.” 

Se lasă pe spetează: 

— De ce ţi-ai notat normele de condamnare pentru 
vătămare corporală gravă? 

— Rachel credea că bărbatul care a atacat-o în Snaith ar 
putea fi arestat pentru comiterea unui atac similar. M-am 
gândit că m-ar ajuta să-l găsesc dacă aş şti pedepsele cu 
închisoarea pentru infracţiuni similare. 

— Sau ai vrut să ştii care ar putea fi pedeapsa ta. 

— Nu. 

— Unde i-ai împrăştiat cenuşa? întreabă el. 

— În Cornwall. 

— A venit cineva cu tine? 

— Nu. 

— Niciun prieten sau rudă de-ale lui Rachel? 

— Nu. 

— De ce nu? I-ai întrebat dacă vor să vină? 

— Am vrut să fiu singură. 

Moretti îşi netezeşte haina: 

— Ai luat ceva cu tine când ai fost pe culmea dealului? 
Ceva de mâncare sau de băut? 

— Nu. 

— Un martor te-a văzut pe culmea dealului cu o pungă 
de plastic de la Whistlestop. 

— Imposibil! 

— În gara Paddington e un magazin Whistlestop. Mi-ai 
zis că ai făcut cumpărături acolo. Iar la magazinul acela au 
ţigări Dunhill şi bere Tennent's Light. 

— Martorul e cumva Keith? E o invenţie. Fie le-a dus el 
acolo, fie i-aţi arătat fotografii. 

Moretti se uită la peretele de oglindă, ca şi când ar vrea 
să se asigure că cineva a auzit ce am zis. Mă întreb dacă 
deja am făcut o greşeală. Detectivul tace o clipă. Martorul 
trebuie să fie Keith, altminteri m-ar fi contrazis. 

— Tu ai lăsat resturile de pe culmea dealului, spune el. 
Ai vrut să credem că Rachel era urmărită. La două zile 
după ce a fost omorâtă, ai început să te temi că poate n-o 


— 204 — 


să le descoperim, aşa că ai venit şi ne-ai zis de ele. 

— Ba nu! 

— De ce ai fost pe deal? 

— Am vrut să văd casa lui Rachel. 

Iese din cameră. Rămân mult timp cu mâinile în poală. 
Poliţiştii mă urmăresc de undeva pe un monitor - o siluetă 
mică şi nemişcată, privind în gol. Mă lasă singură ca să 
încep să mă neliniştesc, dar de fapt e o uşurare să fiu 
singură. Au treizeci şi şase de ore ca să mă pună sub 
acuzare. 

Pentru asta va fi nevoie de aprobarea inspectorului-şef 
Bristowe. Poate că în clipa asta, Moretti e în biroul ei. Imi 
închipui că a urmărit interogatoriul şi mi-aş dori să fi fost 
ea în locul lui Moretti. N-am vorbit niciodată cu ea, dar nu 
cred că e convinsă de vinovăția mea. Mi-o imaginez într-un 
costum, cu o cafea pe birou, masându-şi umerii şi 
întrebându-se dacă poate să plece acasă. Ea şi 
departamentul ei se vor alege cu o imagine proastă dacă 
vor pune sub acuzare doi suspecți pe care Procuratura 
refuză să-i trimită în judecată. 


În camera de interogatoriu nu e ceas. Moretti are ceas 
la mână, dar cadranul e acoperit de mânecă. Nu ştiu cât 
timp a trecut. Mă uit înspre oglindă, încercând să disting 
siluete în spatele ei. Ascult cu atenţie, dar nu se aude 
niciun zgomot din clădire, şi încep să mă tem că am rămas 
singuri în secţie. 

— Lewis e aici? 

— Nu. A fost suspendat din funcţie. 

— De ce? 

— Conduită profesională necorespunzătoare. 


Nu sunt lăsată să dorm mult timp. Mi se pare că trec 
doar câteva minute între momentul când intru în celulă şi 
cel în care mă întorc din nou în cameră cu Moretti. Bea un 
ceai, dar nu se oferă să-mi aducă şi mie unul. 

— Povesteşte-mi despre relaţia ta cu Paul Wheeler. 

Încerc să-mi ascund uimirea, dar sunt sigură că Moretti 


— 205 — 


a observat-o. 

— Ne-am întâlnit pentru prima oară acum câteva 
săptămâni. Cred că el a atacat-o pe Rachel în Snaith. 

— Ţi-a trimis trandafiri. 

— A vrut să mă hărţuiască. Mi-a trimis flori ca să mă 
sperie. 

— I-ai făcut vreun cadou lui Paul Wheeler? I-ai 
împrumutat sau i-ai dat bani? 

— Nu. 

— Care sunt termenii înţelegerii voastre? 

— Nu avem nicio înţelegere. 

Moretti se ridică şi se întinde. Are cute pe spatele 
sacoului. 

— Nimic din ce ai făcut cu Lewis nu e ilegal, spune el, 
dar juriul va vrea să ştie de ce te-ai culcat cu un detectiv 
care se ocupă de cazul surorii tale, la atât de puţin timp 
după crimă. 


Mai târziu, scoate o foaie de hârtie, se apleacă spre ea şi 
începe să citească: 

— „Sunt nefericită. Nu sunt în apele mele. Mi-e teamă că 
n-o să-mi treacă.” 

Continuă să citească, iar eu mă aplec în faţă, frângându- 
mi mâinile în poală. Citeşte din însemnările psihologului 
meu. Credeam că sunt confidenţiale. 

După ce termină, rămânem câteva clipe în tăcere, cu 
foaia între noi. 

— Când ai aflat că Rachel ţi-a pricinuit atâta nefericire, 
probabil că ai fost foarte furioasă pe ea. 

— N-am ştiut ce a făcut Liam până nu mi-aţi zis voi. 

Moretti se uită din nou spre oglindă. Încă n-a zis nimic 
despre armă. Dacă ucigaşul a folosit un cuţit din casă, s-ar 
putea ca pe el să fie şi amprentele mele. Am gătit folosind 
cuţitele lui Rachel. 


— 206 — 


63 


O avocată din oficiu vine să stea de vorbă cu mine. O 
cheamă Amrita Ghosh. 

— Am fost pusă sub acuzare? întreb eu. 

— Nu. Am venit să-ţi explic ce se poate întâmpla mai 
departe. 

Are o voce sinceră şi directă şi vorbeşte uitându-se în 
ochii mei. Nu-mi dau seama dacă mă consideră vinovată. 
Poate că nu şi-a făcut o părere. A venit să-mi ofere 
informaţii generale, nu să-mi dea sfaturi. S-ar putea să nu 
fi studiat cazul în detaliu. 

Începe cu ce ştiu deja. După arestare, poliţiştii au la 
dispoziţie treizeci şi şase de ore în care să hotărască dacă 
mă pun sub acuzare sau mă eliberează. Dacă sunt 
eliberată, poliţia mă va considera în continuare suspectă şi 
va continua să facă investigaţii în legătură cu mine, dacă 
nu apar dovezi care să mă disculpe. 

Avocata îmi vorbeşte în aşa fel încât să nu mă inducă în 
eroare. Nu mă întreabă cum fac faţă interogatoriului, îmi 
spune limpede că este parte neutră. Dacă sunt pusă sub 
acuzare, voi rămâne în arest până când un procuror din 
Oxfordshire va decide dacă dovezile împotriva mea sunt 
suficient de solide cât să fiu trimisă în judecată. Dacă da, 
voi merge în faţa unui magistrat, pentru a-i aduce la 
cunoştinţă cum pledez. Dacă pledez vinovată, vor începe 
negocierile între apărare şi acuzare. Dacă pledez 
nevinovată, magistratul fie va stabili o cauţiune, fie va cere 
să rămân în arest până la proces. 

— E de datoria mea să-ţi spun că, dacă pledezi vinovată, 
beneficiezi de o reducere a pedepsei. De asemenea, 
procurorul ar putea schimba încadrarea din crimă în omor 
prin imprudenţă. Depinde de detaliile infracţiunii. 

— Care e pedeapsa medie dacă eşti acuzat de omor prin 
imprudenţă şi pledezi vinovat? 

— Trei ani. 

— Care e pedeapsa medie dacă eşti acuzat de crimă, 


— 207 — 


pledezi nevinovat şi eşti condamnat? 

— Douăzeci de ani. 

Avocata îmi susţine privirea. Probabil, nu crede că sunt 
nevinovată. 


Diferenţa dintre a fi eliberată la treizeci şi trei sau la 
patruzeci şi nouă de ani. 

N-am să fac faţă în boxa acuzaților. Când asistam la 
procesele de la York Crown Court, unii inculpaţi erau calmi 
şi răbdători. Alţii îşi pierdeau cumpătul, spre neplăcerea 
juriului. Juriile păreau să prefere ca inculpaţii să-şi 
păstreze calmul, dar eu n-am să fiu în stare. 

Vizita avocatei din oficiu nu e parte din procedura 
standard, ci o primă încercare de a face presiuni asupra 
mea. Ar fi putut să aştepte să fiu acuzată, dar vor să fie 
siguri că am suficient timp să mă gândesc până sunt dusă 
în faţa magistratului. Trei sau douăzeci de ani. 


— 208 — 


64 


— Eşti obosită? mă întreabă el. 

— Da. 

Îmi zâmbeşte. O clipă, mă gândesc că o să-mi dea 
drumul. Tăcerea se prelungeşte. 

— Am găsit amprentele tale pe stâlpul balustradei. 

Mă uit cu atenţie la expresia lui. 

— Pe care? întreb eu. 

— Pe cel de care ai legat lesa câinelui. 

— Probabil că am pus mâna pe el când am mai fost în 
vizită. 

— Amprentele sunt la baza stâlpului. Ca să ajungi acolo, 
ar fi trebuit să îngenunchezi pe podea. 

Îşi îndreaptă cravata şi adaugă: 

— Una dintre amprente era în sângele câinelui. 

— Arată-mi o fotografie cu amprenta. 

Moretti iese din cameră. Încep să gâfâi. Nu-mi amintesc 
dacă  detectivii au voie să mintă în timpul unui 
interogatoriu. E un detaliu procedural foarte important, 
nu-mi vine să cred că nu-l ştiu. Poate că Moretti are voie să 
spună orice. 

Minutele se scurg. Încerc să privesc dincolo de oglinda 
întunecată, dar nu-mi văd decât faţa palidă şi îngrozită. 
Moretti vrea să se pensioneze. Cât de important e pentru 
el să se retragă după un succes? Nu m-am gândit la asta 
până acum. 

N-am pus mâna pe stâlpul balustradei în ziua aceea, dar 
am pus mâna pe câine. Am pus mâna pe coastele lui când 
atârna. Ştiam că era mort, dar tot voiam să-l alin. 

Probabil că am lăsat amprente altundeva în casă. Tot ce 
trebuia să facă Moretti era să schimbe eticheta care 
consemnează unde a fost găsită amprenta. Între timp, casa 
a fost curățată. N-am să pot dovedi că nu are dreptate. 


— 209 — 


65 


Detectivul nu se mai întoarce, ci vine un sergent să mă 
conducă în celulă. 

Sunt victima unei înscenări puse la cale de Moretti. 
Când l-am întrebat de rănile care arată că Rachel s-a 
apărat, a ridicat din umeri. S-ar putea ca, la un moment 
dat, să spună şi că îşi aminteşte că aveam o zgârietură sau 
o vânătaie. _ 

Nu mă ia somnul. Îmi închipui că sunt un jurat care 
ascultă probele şi depoziţiile martorilor. Nu-mi dau seama 
dacă va fi clar că poliţiştii sunt necinstiţi sau dacă vreun 
detaliu despre mine îi va convinge pe juraţi că sunt 
vinovată. 


O polițistă descuie uşa celulei şi îmi spune: 

— Urmează-mă, te rog. 

Pe coridor, ne învăluie lumina soarelui. Trebuie să fie joi 
dimineaţă. Nu-mi dau seama după expresia poliţistei dacă, 
în câteva minute, o să fiu pusă sub acuzare sau eliberată. 

Un ofiţer îmi înapoiază hainele şi geanta. Moretti nu e 
de faţă. Mă întreb dacă urmăreşte totul pe un monitor de 
undeva din clădire. Nu sunt pusă sub acuzare. Probabil că 
Moretti a minţit când mi-a zis că au găsit amprentele mele 
pe stâlpul balustradei. 

Mă îndepărtez în grabă de secţie. E o dimineaţă 
răcoroasă şi umedă, iar soarele e ascuns în spatele unei 
perdele subţiri de nori cenuşii. Simt fiori de bucurie în 
picioare şi în stomac. Îmi înfig unghiile în braţe, mergând 
cu paşi mari pe stradă. 

Când ajung în Marlow, deja e deschis la Emerald Gate. 
Comand turte cu praz, găluşte şi tăiţei de orez cu carne de 
vită. Mănânc cu lăcomie, rupând turtele cu mâna, înghițind 
îmbucături mari. Nu mă gândesc decât la gustul mâncării. 

După ce golesc castroanele, mă las pe spetează şi mă uit 
pe fereastră, întrebându-mă ce ar trebui să fac mai 
departe. 


— 210 — 


Noaptea trecută, la secţie, am început să fac planuri. Nu 
voiam, dar nu m-am putut abţine. Să călătoresc. Să dorm 
mult. 


— 211 — 


66 


Mă întorc la Hunters să-mi fac bagajele. În noaptea asta, 
o să dorm în Londra, la Martha - perspectivă care îmi dă 
un puternic sentiment de uşurare. 

Inainte să strâng laptopul, îl deschid pe pat. Ecranul se 
aprinde. Nu i-am mai căutat numele pe internet de peste o 
săptămână, dinainte să mă duc în Cornwall. 


Paul Wheeler a încălcat obligaţiile impuse de eliberarea 
condiţionată. In weekend, a atacat o femeie în cartierul 
Holbeck, în South Leeds. O cheamă Milly Athill. Numele mi 
se pare cunoscut, dar nu-mi dau seama de unde. A urmărit- 
o şi a intrat după ea în casă. De data asta, acuzaţiile 
împotriva lui vor fi mult mai severe. A comis atacul în timp 
ce era eliberat condiţionat şi, în plus, e vorba de o recidivă. 
A fost un atac susţinut asupra unei victime. lar procurorul 
va reuşi să dovedească probabil că victima a suferit 
traume psihice. 

Intâmplarea a făcut ca fratele ei să fie la etaj şi, 
împreună cu Milly, a reuşit să-l învingă pe Paul. 

Pedeapsa maximă pentru vătămare corporală gravă este 
închisoarea pe viaţă, iar avocatul consultat pentru 
redactarea articolului se aşteaptă să primească exact 
această pedeapsă sau una asemănătoare. 

„E suficient? o întreb pe Rachel în sinea mea. S-a 
terminat?” 


Stau de vorbă cu Lewis. Se pare că, în ziua când am fost 
la el, Moretti ceruse să-mi fie urmărită maşina. Acum, 
Lewis e în Brighton şi îmi povesteşte cum e apartamentul 
lui. Se vede canalul din toate camerele, îmi explică el, 
chiar şi din baie. Îmi spune că, după ce a aflat de la un 
sergent că am fost eliberată, a sărbătorit mâncând cartofi 
prăjiţi cu oţet pe plajă. Mă întreabă dacă vreau să-i fac o 
vizită şi îi spun că da, în curând. 

Mă uit din nou pe articolul despre Paul Wheeler. 


— 212 — 


— Deja s-a aflat că ai fost suspendat din funcţie? Crezi 
că ai putea să suni la o închisoare să ceri să stai de vorbă 
cu un condamnat? 


În aşteptarea unui telefon de la Lewis, mă plimb prin 
Marlow. Pe Down Meeting House Lane, pe Redgate. Pe 
lângă biserică, pe lângă centrul de pompieri, pe lângă 
terenul de tenis. Lewis mă sună când ajung în parc, sunt 
cu faţa spre primărie. 

— Am vorbit cu Paul Wheeler, spune el, cu voce 
precaută. Mi-a zis că Rachel a fost iubita lui. 

Privirea îmi coboară brusc, iar ceasul primăriei pare să 
se prăbuşească. 

— Se pare că au ieşit împreună doar de câteva ori, când 
Rachel era adolescentă. Mi-a zis că nu i-a plăcut niciodată 
numele lui, aşa că le spunea fetelor că îl cheamă Clive. 
Rachel n-ar fi avut cum să-l găsească. N-a recunoscut că a 
atacat-o, dar mi-a zis că s-au certat şi că, la puţin timp 
după aceea, s-a mutat la Newcastle să-şi găsească de 
lucru. 

— Crezi că e o invenţie? N 

— Mi-a zis că i-a dat o mască. Îţi spune ceva? 

Masca de carnaval albă, cu cioc curbat. Rachel o ţinea 
atârnată pe perete în dormitorul ei. 

— Rachel s-a gândit probabil că poliţia avea să cerceteze 
atacul mai serios dacă agresorul era un străin. 

— Dar mie de ce nu mi-a zis adevărul? 

— Se întâmplă, spune el. Deseori, victimele nu le spun 
rudelor că îl cunoşteau pe cel care le-a bătut sau le-a 
violat. 

După ce terminăm de vorbit, mă aşez pe o bancă sub o 
tisă şi ridic privirea spre crengile care se leagănă uşor. 
Vântul vuieşte tot mai tare. 

Acum îmi amintesc ce s-a întâmplat la Cross Keys. Uşile 
scunde şi roşii de la toaletă. N-am intrat într-o cabină cu 
un bărbat, ci cu Rachel. O văzusem foarte puţin în noaptea 
aceea. Şi mi-a zis: 

— Am stat de vorbă cu un tip. Cred că-mi place de el. 


— 213 — 


Ştiu ce a vrut Lewis să spună. Dacă Rachel mi-ar fi zis că 
îl cunoştea pe atacator, ea n-ar fi fost în stare să mă ierte 
dacă, fie şi pentru o secundă, aş fi sugerat cumva că era 
vina ei. 

Dar nu înţeleg de ce credea Rachel că aş fi putut face 
asta. 


După o vreme, ies din parc şi mă întorc în camera mea 
să-mi termin de făcut bagajele. Milly Athill. Inainte să 
închid laptopul, mă uit şi pe celelalte articole despre Paul 
Wheeler şi, în cele din urmă, găsesc numele în una dintre 
primele relatări de presă de după atacul pentru care a fost 
trimis la închisoare. Înainte de atac, victima fusese la un 
pub cu prietena ei cea mai bună, Milly. 

Fratele lui Milly era la etaj în momentul când a atacat-o 
Paul. E jucător de rughi şi locuieşte în Dublin, dar 
întâmplarea a făcut ca în seara aceea să fie acasă la sora 
lui. Ce coincidenţă! 

Întotdeauna m-am întrebat de ce poliţiştii nu folosesc 
momeli mai des. Se pare că şi ei se întreabă. 

— Predai camera? mă întreabă  administratoarea 
hotelului cu speranţă în glas. 

— Da. 

Îmi ia bani şi pentru noaptea pe care am petrecut-o la 
închisoare. 


— 214 — 


67 


— Credeam că o să te muţi, spun eu. 

Louise, care fumează singură în faţa benzinăriei, se uită 
la mine de parcă aş fi nebună. 

— Nu, nu mă mut, răspunde ea. 

În clipa asta, ar fi putut fi în Camden. Aragazul cu 
butelie. Restaurantul italian. Louise se încruntă. Ar trebui 
să mai zic ceva, dar nu pot, aşa că îmi umplu rezervorul 
pentru drumul până la Londra. 

Hotărârea ei de a rămâne aici pare patologică. Louise se 
uită la mine şi îşi depărtează buzele suficient cât să scoată 
o panglică de fum. Simt o oarecare familiaritate între noi, 
poate pentru că semănăm, şi cred că ştie ce am vrut să 
spun. Mă gândesc că pot să-i zic cine sunt. Dau să-i spun, 
dar simt că nu pot. Singurul mod în care cred că aş putea 
să încep este: „Sora mea a fost omorâtă.” Sora mea a fost 
omorâtă. 

— Vrei o ţigară? mă întreabă Louise. 

Poartă aceeaşi ţinută ca de obicei - cămaşă bleumarin, 
fustă scurtă şi şorţ -, atâta că peste ea are un palton de 
lână. Lângă ea, pe o policioară, e un pachet de ţigări şi un 
pahar de ceai de mentă aburind în aerul rece. 

Pun pistolul pompei la loc şi mă duc lângă ea. Louise îmi 
întinde pachetul şi văd cicatricile de un roşu-închis de pe 
mâna ei, de când a fost arsă cu ţigara sau înţepată cu o 
şurubelniţă. 

— Mersi, spun eu. 

Mă aplec spre brichetă, mă îndrept de spate, expir 
fumul. Mă sprijin şi eu de geamul restaurantului. În 
depărtare se vede un avion, zgomotul lui amintind de un 
perete care se prăbuşeşte. 

Louise se uită la o dubă parcată pe iarbă, dincolo de 
Bristol Street. 

— De ce m-aş muta? mă întreabă ea. 

— Îmi pare rău, spun eu. Nu e treaba mea. 

Louise se întoarce spre mine, sprijinindu-se cu umărul 


— 215 — 


de geam, şi aşteaptă să continui. 

— Îmi închipui că ţi-e greu să treci zilnic pe lângă locul 
ăla. 

— Care loc? 

— Locul unde a murit Callum. 

— N-a murit în accident, spune ea. Şi-a recăpătat 
cunoştinţa după operaţie. Abia apoi a murit. 

— De ce? 

— Din cauza complicaţiilor. 

Mă simt ca şi când aş fi ratat o treaptă. „Bineînţeles”, 
îmi spun în sinea mea, înainte ca gândul să se fi înfiripat în 
mintea mea. 

— Aici a avut loc un accident, mi-a zis Rachel, făcând 
semn cu mâna spre parbriz. Un bărbat şi o femeie. 

— Au supravieţuit? 

— Doar unul dintre ei. 

— Care? 

— Femeia. 

Soarele îmi încălzeşte creştetul câteva clipe, apoi 
dispare după nori, ca o mână care coboară şi se ridică. „De 
ce? Ar fi trebuit s-o întreb atunci. De ce a supravieţuit doar 
unul?” 

Callum trebuie să fi fost subiectul anchetei criminalistice 
din octombrie. Rachel nu mi-a zis că moartea lui a fost 
investigată de poliţie. După anchetă, a inventat un motiv 
ca să treacă cu maşina pe lângă locul accidentului. Voia să 
mi-l arate. Mă întreb dacă a fost dezamăgită că n-am 
bănuit nimic sau dacă s-a simţit uşurată. 

— Niciuna dintre rănile ei nu era de la accident, mi-a 
explicat Rachel. Mai bine că n-a scăpat şi el cu viaţă. Ar fi 
omorât-o. 

Mă întorc spre Louise, dar simt că de fapt încerc să 
contracarez o altă mişcare, întrucât am impresia că ceva 
se roteşte sub mine. Îşi ia ţigările, bricheta şi paharul, apoi 
mă salută din cap şi intră în restaurant. O văd pe fereastră 
punându-şi paltonul în cui şi legându-şi şnururile şorţului. 
Mă trec valuri de căldură. Rachel voia răzbunare şi 
probabil că se săturase să-l caute pe cel care o atacase. 


— 216 — 


Louise se plimbă pe sub lămpile din restaurant, iar eu o 
urmăresc cu privirea în timp ce o sun pe Joanna. 

—A fost şi Rachel la ancheta criminalistică din 
octombrie? o întreb eu. 

— Nu. 

Un şir unduitor de păsări zboară pe sub coroanele 
copacilor. 

— Rachel a fost una dintre asistentele lui? 

— Da. 

Închid ochii şi îmi sprijin fruntea în palmă. 

— Nu-mi amintesc toate detaliile, spune Joanna. Te sun 
mai încolo, când o să-l am în faţă? 

— Ce să ai în faţă? 

— Raportul anchetei. 

— E un document public? 

— Da. 

— Acum sunt în drum spre spital, îmi faci te rog o copie? 

— Sigur. Eu o să fiu la vizita medicală, dar ţi-o las în 
biroul asistentelor. 

— Poţi să-mi spui ce-ţi aminteşti? 

— Rezultatul anchetei a fost favorabil. Cauza morţii nu a 
fost neglijenţa în serviciu. 

Zgomotele din jur devin stridente şi distincte. 

— Cine era pacientul? întreb eu. 

— Callum Hold. 

— Cum a murit? 

— l-a cedat clema de la perfuzor. A făcut supradoză. 

— Are rude? 

— Da, un frate. 

— Cum îl cheamă? 

— Martin Hold. 


Raportul anchetei începe cu o scurtă expunere făcută de 
legist. Pacientul a fost adus la Spitalul John Radcliffe pe 
data de 22 septembrie, după un accident de maşină. 
Chirurgul a recomandat o operaţie pentru oprirea 
hemoragiei interne. Intervenţia a reuşit. In dimineaţa de 
după operaţie, pacientul era conştient şi avea o stare 


— 217 — 


stabilă, în seara acelei zile, puţin după ora şase, Callum a 
fost declarat mort. 

Cauza morţii nu au fost complicațiile postoperatorii, cum 
s-a crezut iniţial. Callum a murit din cauza unei supradoze 
de fentanil, un fel de heroină medicală. Perfuzorul trebuia 
să-i administreze sedativul la intervale regulate. Când i s-a 
stricat clema de reglare, fentanilul i-a inundat venele. 

A fost consultat un expert care a confirmat că 
echipamentul medical s-a defectat, susţinând că personalul 
spitalului nu a comis nicio eroare. In ciuda tuturor 
precauţiilor, uneori echipamentele se defectează. Un sfert 
din decesele care se produc în spitale sunt cauzate de 
defectarea echipamentelor. 

Să nu ucizi, să nu ucizi, să nu ucizi, să nu ucizi! 
Niciodată, niciodată, niciodată, niciodată! 


Martin Hold. Rachel mi-a zis prenumele lui, ca să mi-l 
pot aminti. Ca să-l pot recunoaşte, în caz că avea să i se 
întâmple ceva. 

Dacă n-ar fi păţit nimic, dacă ar fi reuşit să se mute la 
St. Ives, mă îndoiesc că ar fi recunoscut vreodată. Dar 
poate că povara ar fi fost prea apăsătoare şi, într-o bună zi, 
m-ar fi sunat şi mi-ar fi zis: „Vreau să-ţi spun ceva.” 


Găsesc partea importantă pe la jumătatea raportului, 
stând ghemuită pe o bancă, în faţa intrării de la Urgenţe. 
Martin şi-a vizitat fratele la spital. Callum era conştient şi 
au stat mult de vorbă. 

Îmi acopăr faţa cu palmele. Probabil că Rachel l-a 
întrebat pe Callum despre rănile lui Louise, sau poate l-a 
ameninţat, iar el i-a spus fratelui său. 


Louise este adusă cu targa la Urgenţe, iar Rachel o 
examinează. A fost adusă ca victimă a unui accident auto, 
dar lucrul ciudat e că o parte din rănile ei au început să se 
vindece, iar unele dintre ele deja sunt bandajate. 

Rachel intră şchiopătând în puburi şi case de pariuri din 
Hull. Unde ar merge un om violent, unde ar merge un 


— 218 — 


monstru. 


Uneori, când voia ea, ştia cum să-i ia pe oameni. Mi-o şi 
închipui spunându-i lui Louise, cu vocea ei gravă: „Când 
aveam şaptişpe ani, m-a bătut un bărbat.” Aşteaptă. Apoi 
întreabă: „Vrei să-mi spui ce ţi s-a întâmplat?” 


Chiar dacă detectivii au citit raportul anchetei, n-ar fi 
avut motive să se oprească asupra lui Martin. Pentru că nu 
o acuză pe Rachel şi nu pare să aibă de făcut vreun reproş. 
Cel puţin, nu la adresa ei. Spune că producătorul 
perfuzorului ar trebui să fie tras la răspundere, astfel încât 
să nu mai treacă şi alte familii prin ce a trecut el. Legistul 
îl sfătuieşte să se adreseze unui avocat pentru a cere 
daune. 

Raportul e un document public, la fel ca stenograma 
unui proces, dar cu siguranţă procuratura ar fi cenzurat 
anumite părţi din el dacă ar fi eliberat o copie unei 
persoane private. Cum ar fi istoricul medical al lui Callum 
şi toate datele de contact ale rudelor lui. Dar eu am o copie 
a raportului aşa cum a fost el trimis la spital. 


— Am nevoie de ajutorul tău, încep eu. 

Restaurantul din benzinărie e gol, iar Louise se uită la 
mine, cu un prosop de şters vase într-o mână. 

— Numele meu e Nora Lawrence. 

— Ştiu cine eşti, spune ea. 

În tot acest timp, am crezut că eu o urmăream pe ea. 

— I-ai zis lui Rachel de unde ai rănile? 

— Da, răspunde ea, uitându-se la mine, faţa ei mică fiind 
calmă. 

— Rachel a stricat clema perfuzorului. 

Louise închide ochii şi spune: 

— Ştiu. 


Mai întâi ne ducem cu maşina la Cirencester, acasă la 
părinţii Marthei. O alee cu pietriş lungă, un şir de plopi. 
Louise aşteaptă în maşină. La uşă răspunde mama Marthei 


— 219 — 


care, când mă vede, duce mâna la gură. 

— Bună, Lily. Martha e aici? 

— Nu, draga mea, nu e. 

— Ah, trebuie să mă întâlnesc cu ea în oraş. Pot să mă 
duc la baie înainte să plec? 

Lily se duce în bucătărie, s-o sune pe Martha, îmi 
închipui. Mă strecor pe hol. Dulapul cu arme e la subsol şi 
nu e încuiat. Imi aduc aminte că Martha a ridicat din 
umeri: „Nu sunt copii mici în casă.’ 

În drum spre ieşire, îmi iau la revedere de la Lily. În 
prag, mă apucă de umeri şi mă sărută pe obraji. Mă întorc 
în maşină şi îmi pun geanta între scaun şi portieră. Louise 
se uită la ea, dar nu mă întreabă nimic. 


Rutland Street, numărul 60, Stoke-on-Trent. 

Sun la al doilea dintre cele două numere de telefon şi 
cer să vorbesc cu Martin. 

— Nu-i aici, îmi spune vocea unui tânăr. Vine la ora 
patru. 

— Mersi. Poţi să-mi aminteşti ce adresă aveţi? 

— Waterloo, numărul 35. 

E un magazin de vopsele, tot în Stoke, aproape de casa 
lui. 

Pornim spre nord, pe autostrada M5. Louise testează 
reportofonul de pe telefonul ei şi ne ascultăm vocile 
înregistrate cu câteva clipe înainte. Vocea ei e ascuţită şi 
tinerească, iar a mea, limpede şi încordată. 

— Deci merge, spune ea. 


Trecem de Bishop's Cleeve. Trecem de Redditch. E un 
ţinut nefamiliar. Şi e un lucru bun. Cred că stranietatea 
întregii poveşti m-ar paraliza dacă m-aş afla pe o rută 
familiară. 

Drumul spre Stoke e lat şi aproape pustiu, dar conduc 
de parcă aş fi în centrul Londrei, pe ploaie. Mă uit cu 
atenţie la fiecare indicator, ca şi când tocmai aş fi ratat o 
ieşire de pe M5, iar inima îmi duduie în piept când văd 
câte o maşină care intră pe autostradă mult în faţa mea. 


— 220 — 


— Zicea că, dacă îl părăsesc, mă omoară, spune Louise. 
Nu i-am cerut lui Rachel s-o facă, dar i-am povestit despre 
el. 

Am aflat din necrologul lui Callum că el şi fratele lui au 
crescut în Stoke. Aveau şi o soră, Kirsty, dar necrologul nu 
zicea ce s-a întâmplat cu ea. Erau răi şi atunci? Oare ce le- 
au făcut lui Rachel şi Louise se învaţă? Dacă tatăl lor îi 
bătea, mi-aş dori să-i fi omorât în bătaie. 

Trecem de Birmingham. Trecem de Stafford. 
Nervozitatea se risipeşte şi e înlocuită de o spaimă difuză. 
Tăcem amândouă. 


Mai întâi o să stea de vorbă cu el Louise şi o să 
înregistrez conversaţia. Înregistrarea nu va fi acceptată ca 
probă la tribunal, dar relatarea ei despre ce i-a spus 
Martin va fi luată în considerare. În plus, poliţia poate s-o 
asculte, iar juraţilor li se poate aduce la cunoştinţă că 
există o înregistrare. Parcăm pe Waterloo Road, la mică 
distanţă de magazinul de vopsele. 

— Eşti sigură? o întreb eu din nou. 

— [i place de mine, spune ea. N-am discutat niciodată cu 
el despre ce mi-a făcut Callum. N-are niciun motiv să fie 
bănuitor. 

— N-ai fost la înmormântare, îmi amintesc eu. 

— Dar a fost prietena mea cea mai bună. I-a zis lui 
Martin că încă eram prea tulburată ca să pot ieşi din casă. 

Clatin din cap, iar ea spune: 

— Ştiu. Foarte ingenios. 

Şi coboară din maşină. 


Îmi ridic gluga. Martin locuieşte într-o casă de cărămidă 
cu etaj, lipită de alte case identice. Cele mai multe dintre 
ele sunt goale. Pe unele sunt pancarte cu numere ale 
agenţilor imobiliari, pe altele, nu. In spatele şirului de case 
e o alee. Intru pe ea, trecând pe lângă garaje şi magazii 
scunde. Proprietățile sunt separate de contraforți 
victorieni ciudaţi. Unul dintre coşurile de gunoi a fost 
răsturnat şi, în timp ce ocolesc grămada de gunoi, îmi 


— 221 — 


doresc să fie al lui, îmi doresc să fie urât de copiii din zonă. 
Număr loturile de pământ până ajung la numărul şaizeci. 
Nu e diferit de celelalte. Cărămidă murdară, contraforți, 
magazie. 

Nu departe de aici e un magazin mic. Aş putea cumpăra 
un sul de hârtie de bucătărie, un bidon de benzină şi 
chibrituri. Văd totul atât de limpede, de parcă aş fi făcut-o 
deja. Îmi imaginez greutatea bidonului legănându-se în 
mâna mea în timp ce împroşc pereţii cu benzină. Mă 
stropesc pe picioare. Cărămizile se întunecă. Îmi imaginez 
mirosul de benzină. Îmi imaginez că mă şterg cu grijă pe 
mâini înainte să aprind sulul de hârtie. 

Mă uit la casă. Mi-o închipui arzând, dar aşa i-aş face lui 
o favoare, căci aş distruge probele. 

Imi amintesc de poliţiştii care au cutreierat pădurea din 
spatele casei lui Rachel. Păreau atât de siguri că mergeau 
în direcţia cea bună, că vor descoperi ceva. Dar în noaptea 
aceea şi în toate cele care au urmat, ca un ceas ticăind 
monoton, el a fost aici. 


Louise vine şi ne întâlnim pe aleea din spatele casei lui. 

— El a fost, spune ea, clănţănind din dinţi. Mi-a zis că a 
avut el grijă de ea. 

Formează numărul secţiei de poliţie din Abingdon, care, 
la aflarea acestei informaţii, ne aşteptăm să acţioneze mai 
repede decât cea din Stoke. 

— Numele meu e Louise Rosten. Un prieten tocmai a 
mărturisit că a omorât-o pe Rachel Lawrence. 

Ofiţerul de serviciu îi face legătura cu un detectiv a 
cărui voce nu mi-e cunoscută. Louise îi spune de 
mărturisirea lui Martin şi că acum se teme că o să-i facă 
rău. li descrie detectivului ce i-a făcut câinelui. Sunt detalii 
care încă nu au apărut în presă, doar poliţia şi echipajele 
de urgenţă care s-au prezentat la faţa locului în ziua aceea 
ştiu ce a păţit Fenno - plus persoana care a făcut-o. 
Detectivul îi cere să rămână la telefon. Lui Louise îi 
clănţăne dinţii în continuare. 

Când detectivul revine la telefon, îi spune că a vorbit la 


— 222 — 


secţia din Stoke şi că vor trimite maşini la magazinul de 
vopsele să-l aresteze. Şi îi cere lui Louise ca, până atunci, 
să aştepte într-un loc sigur. 


Odată, am fost în Dorset să sar în apă de pe stânci, de 
aceea mi-e uşor să-mi dau seama că sunt paralizată de 
frică. Deşi mai sunt câteva magazine în zonă, strada e mai 
liniştită decât mă aşteptam. Pereţii magazinului sunt 
tencuiți cu ipsos pe care, înainte să se usuce, au fost 
trasate modele în formă de semilună. Magazinul e încadrat 
de alte clădiri şi nu există nicio uşă secundară. Becurile 
slabe sunt aprinse şi am impresia că văd silueta cuiva prin 
vitrină. 

Probabil că Louise deja a plecat. Am convenit să se 
întoarcă la Oxford cu trenul. O va chema detectivul la 
secţie pentru o declaraţie completă. 

Poliţia o să ajungă aici în scurtă vreme. Secţia din Stoke 
e la trei kilometri distanţă, dar e posibil să fie o maşină de 
patrulare chiar în zonă. Mă încurajez să merg mai departe, 
dar e la fel de inutil ca atunci când mă tot îndemnam să 
sar în Mirror Lake de pe o stâncă înaltă de cincisprezece 
metri, ceea ce până la urmă am şi făcut, dintr-o combinaţie 
de epuizare şi fatalism, ca şi când deja aş fi făcut-o şi aş fi 
murit. Îmi dau jos gluga şi mă apropii de uşă. 

Martin Hold e în spatele tejghelei, iar la început faţa lui 
e neutră şi deschisă. Apoi capătă brusc altă expresie. Mă 
recunoaşte. Faţa i se schimbă ca a unui prieten care te 
zăreşte în mulţime când vii la întâlnire. 

E mai tânăr decât mă aşteptam. Nu are cu mult peste 
treizeci de ani. Poartă un pulover gri, cu găuri la mâneci. 
Are fire roşcate în păr şi o cută adâncă pe frunte. E netuns 
şi are o barbă scurtă. Dincolo de înfăţişarea lui banală, 
încă se ghiceşte adolescentul ras în cap, cu tenul chinuit 
de acnee. Are un aer familiar, ca al unora dintre băieţii cu 
care am crescut. 

Nu-mi amintesc să fi început să plâng, dar îmi simt faţa 
umedă. 

— Bună, spun eu, pe un ton calm, dar îmi dau seama că 


— 223 — 


faţa mi s-a schimonosit. 

Martin se uită ţintă la mine, fără să spună nimic. Scot 
pistolul din geantă şi îl îndrept spre el. 

— Ridică-ţi mânecile. 

Face ochii mari. Coboară capul şi îşi suflecă uşor 
mânecile. 

Are braţele pline de cicatrici roşii. Pe un antebraţ are 
una în formă de semicerc. De la muşcătura câinelui. 
Tremur. Aş vrea să-l omor. Asta şi-ar dori Rachel să fac, 
acum ştiu. 

— A durat mult? întreb eu. 

Se uită ţintă la mine, şi nu cred că îmi va răspunde. 

— Nu, spune el. 

Cobor pistolul şi ies din magazin. Strada e liniştită sub 
cerul mohorât. Aud sirenele. La început, am impresia că 
doar îmi imaginez - poate a fost doar un vuiet îndepărtat -, 
însă zgomotul creşte constant, iar eu mă îndepărtez de 
magazin. 


Am fost împreună să sărim de pe stânci în Dorset. Apa 


era atât de limpede, încât după ce a sărit Rachel, am 
văzut-o sub apă, coborând în mijlocul unui vârtej cristalin. 


— 224 — 


68 


Martha mă aşteaptă la un pub din Battersea. Vremea s-a 
încălzit şi lumea stă pe terasele cafenelelor de pe King's 
Road. 

Intru într-un pasaj. La celălalt capăt, apare un bărbat 
care vine spre mine, şi mă gândesc s-o iau înapoi. Când 
trecem unul pe lângă altul, mă salută din cap, apoi ies 
repede din pasaj şi pornesc cu paşi mari pe strada însorită. 


Ştiu că o să fie bine. Dar ştiu şi că o să-mi fie mereu dor 
de ea. 

— Ce-ţi place cel mai mult în Cornwall? am întrebat-o 
eu. 

Dar nu asta voiam s-o întreb. Voiam să-mi spună ce Îi 
plăcea cel mai mult pe lumea asta. 

lar ea a zis: 

— Păi, în primul rând... 


— 225 — 


MULTUMIRI 


Vreau să le multumesc lui Michael Adams, primul meu 
cititor, lui Emily Forland, agenta mea, şi lui Lindsey 
Schwoeri, redactoarea mea. 

Toţi trei sunteţi extrem de inteligenţi, amuzanţi şi 
generoşi. Fiecare dintre voi a făcut ca scrierea acestei 
cărţi se fie captivantă în feluri diferite, şi vă sunt extrem 
de recunoscătoare. 

Echipei de la Centrul Michener pentru Scriitori şi celor 
de la Centrul Yaddo. 

Tuturor celor de la Penguin. 

Prietenilor mei, şi mai ales lui Nick Chemneff, Kate 
DeOssie, Donna Erlich, Jackie Friedman, Allison Kantor, 
Suchi Mathur, Justine McGowan, Madelyn Morris, Althea 
Webber şi Marisa Woocher. 

Mătuşilor mele, Kassia Dellabough, Marlitt Dellabough 
şi Liana Rödegård, care au fost cele mai bune surse de 
documentare imaginabile. 

Întregii mele familii şi mai ales părinţilor mei, Jon Berry 
şi Robin Dellabough. 

Şi lui Jeff Bruemmer. 


|MIRTUAL 


| Ad pa | 
PROJECT 


— 226 — 


FLYNN BERRY 


Când Nora se duce să-și viziteze 
sora, trăiește cel mai cumplit 
coșmar: Rachel a fost ucisă 

cu brutalitate. 


Îngrozită şi dezorientată, Nora își dă seama că 
nu mai poate reveni la viața ei. Nu are încredere 
că poliţia îl va găsi pe ucigașul surorii sale, așa 
că începe o investigaţie pe cont propriu. Dar pe 
măsură ce frica pe care o simte se transformă în 
obsesie, și ea devine o altă persoană, descope- 
rind totodată o serie de secrete despre sora ei 
pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată. 


FINALIST EDGAR AWARD PENTRU 
CEL MAI BUN ROMAN DE DEBUT 


ISBN 978-606-719-927-7 


veww.edituratrei,.ro 


— 228 —