Peter Spiegelman — Pisica rosie

PETER 


SPIEGELMAN 
KA 4, SA N + A 


SICA 
|) TE 
i S09 | y 


Sex, santaj şi minciuni periculoase 


PUBLISHERS WEEKLY 


Pentru Nina 


Povestea fraților e povestea copilăriei, 

Trăită separat și împreună, un copac răsucit 

În directii diferite, în rădăcini și în crengi, 

O bucată de pământ împărţită în parcele, 

Ari și jumătăţi de ar, părti ale întregului divizat, 
Amintiri gravate în versiuni oficiale și neoficiale. 


Edward Hirsch, Frați 


MULTUMIRI 

Pentru această carte le datorez mulțumiri multor oameni. 
Primilor mei cititori - Nina Spiegelman, Barbara Wang și Jan 
Taradash - care încă o dată au fost generoși cu timpul lor. Lui 
Denise Mărcii și echipei ei de la Denise Mărcii Literary Agency, 
pentru eforturile lor susținute faţă de mine. Lui Sonny Mehta, 
Pat Johnson și Gabrielle Brooks de la Knopf, pentru 
discernământul, încurajările și sprijinul lor. Și lui Alice Wang, 
care a făcut totul posibil. 


1 

Îl văzusem mânios, de nenumărate ori. Îl văzusem arogant, 
dispreţuitor, mustrător și batjocoritor - și nu de puţine ori, 
karma asta rea fusese îndreptată în direcţia mea. Dar în cei 
treizeci și patru de ani de când îl cunoșteam, nu-l văzusem 
niciodată pe fratele meu în starea aceasta. Nu-l văzusem 
niciodată speriat. 

David își trecu o mână prin părul roșcat, ciufulindu-și frizura 
și stricându-și cărarea. Se ridică de pe canapea și-și scutură 
praful imaginar de pe pantalonii gri imaculaţi, și începu să se 
plimbe încoace și-n colo prin faţa peretelui lung de ferestre. Am 
clătinat din cap, atât din cauza surprizei de a-l vedea la ușa mea 
într-o luni dimineaţa - sau, de fapt, oricând cât și din cauza a 
ceea ce-mi spusese. 

— Doamne sfinte, David - de pe internet? Ce naiba te-ai 
gândit că faci? 

Se opri și se uită la acoperișurile caselor și la soarele ce se 
chinuia să se înalțe pe cerul mohorât de ianuarie. Reflectat în 
geam, chipul îi era slab și cu trăsături ascuţite - cu părul și ochii 
mai deschişi la culoare, dar mai ridat și mai acrit decât al meu, 
însă totuși foarte asemănător. La un metru optzeci și doi, nu era 
mai scund ca mine decât cu trei centimetri, însă acum părea 
mai mic. Zâmbi subţire și amar. 

— Asta ţi-e metoda obișnuită de lucru cu toţi potenţialii 
clienţi - să le întrerupi prezentarea cazului ca să-ți exprimi 
dezaprobarea personală? 

Își scutură o scamă invizibilă de pe mâneca sacoului. 

Era evident că David nu sesizase cât de ironic era să se 
plângă chiar el de dezaprobarea mea, dar mi-am stăpânit 
impulsul de a-i atrage atenţia. N-am comentat nici faptul că nu- 
mi spunea ce se întâmplase, ci mai degrabă dădea târcoale 
problemei. Ştiam că ar fi fost inutil. Neștiind cum să facă faţă 
senzaţiei de frică și neobișnuit să discute asta cu cineva - și în 
orice caz, nu cu mine - David recădea în atitudinile mai familiare 
și mai sigure, ca de pildă enervarea și batjocura. Mai văzusem și 
alţi clienţi trecând prin asta; o ceartă n-ar fi fost de niciun folos. 

David se întoarse şi-mi studie cu atenţie mansarda - 
bucătăria într-un capăt, dormitorul și baia în celălalt, tavanul 
înalt, coloanele de fier forjat, rafturile de cărţi și puţinele piese 
de mobilier dintre ele. Strânse din buze dezaprobator. 


— N-am mai fost pe aici de când era al lui Lauren, zise el. 
Arăta mai bine pe-atunci, adăugă el după o scurtă pauză. 

Nu i-am răspuns. Lauren e sora noastră mai mică și 
apartamentul era în continuare proprietatea ei. Eu Îl 
subînchiriasem în ultimii cinci ani. David se apropie de un raft de 
cărţi, se uită la titluri și rânji. 

— Mai sunt oameni care citesc poezie? zise el. Alţi oameni 
în afară de tine, adică. 

Am oftat și am încercat să-l fac să-și îndrepte atenţia măcar 
asupra celorlalte aspecte ale problemei. 

— V-aţi spus numele adevărat, tu și femeia asta? 

Rânjetul îi dispăru. 

— Numai prenumele, și nu cele adevărate. Cel puţin, cel pe 
care i l-am spus eu nu e adevărat. l-am spus că mă cheamă 
Anthony. 

— Şi ea...? 

— Wren. Şi-a zis Wren. 

— Dar acum îţi știe numele - numele adevărat. 

David își netezi părul și cravata albastră cu luciri metalice. 

— Da. Acum, când mă gândesc la asta, nu cred că i-a fost 
prea greu. Aveam portmoneul în haina de la costum, și haina în 
debara sau pe spătarul scaunului. Ar fi putut foarte ușor să-l 
găsească în timp ce eram în baie. Bănuiesc c-ar fi trebuit să am 
mai mare grijă cu chestia asta, dar am presupus că amândoi 
tineam la anonimat. La urma urmei, ăsta e și scopul, nu? 

— Scopul? 

David își înălță o sprânceană, într-un gest familiar de 
nerăbdare. 

— Scopul website-urilor. De aceea foloseam cuvinte ca 
„ocaziona!” și „discret” în mesaje. 

— Văd că știi foarte bine convențiile, i-am zis eu, dând 
încet din cap, iar David se uită la mine tăcând mâlc. Vreau să 
zic: presupun că n-a fost prima dată când ai folosit un site din 
acesta. 

— N-a fost. 

— Câte? 

Mă întrerupse brusc: 

— Este relevant? 


Mi-am golit ceașca de cafea, m-am frecat la ochi pentru a 
îndepărta ultimele urme de somn și am numărat până la zece. 

— Nu știu ce e relevant și ce nu e. Încă încerc să îmi dau 
seama care e situația. 

David pufni. 

— E suficient să știi că au fost și alte site-uri și alte femei. 

— Toate au fost o aventură de o noapte? 

David se apropie din nou de ferestre. Câţiva fulgi de zăpadă 
încărcaţi de funingine pluteau peste Sixteenth Street. David se 
uită la ei. 

— Câteva, și câteva au fost de trei sau patru nopţi. Wren a 
fost de patru ori. 

— Niciuna dintre celelalte femei... 

— Niciuna dintre celelalte nu mi-a dat vreodată telefon, 
John. Niciuna nu mi-a apărut acasă. Putem deci să le lăsăm în 
pace și să ne concentrăm pe Wren? zise el cu vocea tremurând. 

— Ai văzut-o de patru ori, cam cât de mult timp în total? 

— Cam două luni, poate. 

— De când până când? 

— Din octombrie până în decembrie. Ultima dată acum 
aproximativ șase săptămâni. 

— Când a început să-ţi dea telefoane? 

— De Anul Nou. Mi-a lăsat un mesaj pe mesageria vocală 
de la birou. 

— Şi de atunci? 

David se întoarse spre mine. Purta un costum italian, croit 
impecabil, dar pe sub el se vedea clar că era ţeapăn și încordat 
ca o statuie de oţel. Faţa lui, de obicei roșcovană, era acum albă 
ca varul. 

— În ultimele două săptămâni am primit încă patru apeluri 
la birou, trei pe mobil și trei acasă. Acum patru zile a apărut 
acasă în persoană. 

— A zis ce vrea? 

— În cele două rânduri când a reușit să vorbească personal 
cu mine mi-a spus că vrea să ne întâlnim din nou. Nu pare să 
înțeleagă ce înseamnă cuvântul nu. 

— Nu ţi-a spus nimic altceva? 


David își examină unghiile cu atenţie încordată. 

— Ba mi-a zis o grămadă de lucruri. Am salvat câteva 
mesaje; poţi să le asculți și tu. 

— Poate ai putea să-mi faci un rezumat. 

David oftă cu nerăbdare. 

— Pretinde să mă vadă; nu acceptă să fie refuzată sau 
ignorată. E tot șpilul din Atracţie fatală. Şi a demonstrat clar că 
știe unde lucrez - nu numai numărul meu de la birou, ci și exact 
ce fac și unde anume. L-a menţionat pe Ned, a ameninţat că-l 
sună dacă nu iau legătura cu ea. 

Ned era fratele nostru, cel mai mare dintre noi cinci. De la 
pensionarea unchiului Ben din iunie trecut, devenise și 
directorul asociat de la Klein & Sons - șeful băncii comerciale 
fondate de străbunicul nostru cu câteva generaţii în urmă. Ceea 
ce-l făcea și șeful lui David. 

— Și cum ar trebui să iei legătura cu ea? 

— În același fel în care am aranjat lucrurile și înainte, prin 
e-mail. 

— Ce altceva ţi-a mai spus? 

David mă aţinti cu privirea. Ochii lui albaștri erau obosiţi, 
dar neșovăitori. 

— Ştie că sunt însurat, zise el în cele din urmă. A pomenit 
numele lui Stephanie, și câteva evenimente sociale la care a 
participat Steph - la gale de strângeri de fonduri. A ameninţat c- 
o sună. 

Am dat din cap. Asta era mai mult decât o simplă privire 
aruncată într-un portmoneu, deși n-ar fi fost foarte greu să se 
documenteze. David e un tip destul de renumit în anumite 
cercuri şi o căutare pe Google ar fi fost de ajuns. Îmi aminteam 
că se menţionase în mai multe ziare de profil promovarea lui 
David din august, trecut în poziţia de șef al Departamentului de 
marketing și achiziţii de la Klein. Articolele acelea ar apărea 
probabil primele în orice căutare, dar cu siguranţă puteai da și 
de numele lui Stephanie, împreună cu un cerc de cunoștințe. 

— Văd că și-a făcut temele, am zis eu. 

Pe chipul lui David trecu un val de iritare. 

— Serios? Așa crezi? 

Se duse cu pași mari să-și ia ceașca de cafea de pe masa 
de bucătărie. Bău din ea cu o strâmbătură și o goli apoi în 


chiuvetă. 

— E rece, zise el, pe un ton acuzator. 

— Şi-a pus amenințările în practică? 

— Crezi c-aș mai fi aici? N-ar mai avea niciun rost, nu? 

Am numărat din nou până la zece, și apoi până la douăzeci. 
Începeam deja să mă pricep la asta. Cel puţin aveam mult 
antrenament cu David. 

— A încercat să le pună în practică? 

— Oare nu contează vizita pe care mi-a făcut-o acasă? 
Slavă Domnului, cel puţin Steph nu era acolo. Și slavă Domnului 
că de Crăciun am avut grijă de cretinii ăia de portari. 

— Deci Stephanie nu știe nimic despre ea? 

— Nu, zise David, cu vocea din nou lipsită de emoție. Și nici 
Ned, și am de gând să rămână așa. 

O ambiţie nobilă, m-am gândit eu, deși probabil nu prea 
realistă. 

— Stephanie știe despre celelalte fem... 

— Nu, la naiba, și nu putem rămâne la subiect? 

Degetele lui David erau albe pe marginea tăbliei mesei. 
Deja nu mai aveam până la ce număra. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Ce se întâmpla când erai împreună cu Wren? 

În privirea lui David era un amestec de iritare și de 
întrebare retorică „ești cretin, sau ce ai?” 

— Tu ce crezi că se-ntâmpla? Și dacă vrei să-ţi dau detalii, 
poţi să... 

— Nu. Dar ţi-a spus ceva sau a făcut ceva neobișnuit... 
ceva care să te facă să crezi că are un scop ascuns? 

— N-a fost nimic, zise el clătinând din cap. Conversaţiile 
tind să fie... limitate, și așa a fost cu ea. A fost probabil puţin 
mai tăcută decât altele, puţin mai... introvertită... dar asta-i tot. 

— Şi nu i-ai spus nimic? Nimic care s-o facă să creadă... 

— Să creadă ce? Că o să fugim împreună în lume sau ceva 
de genul ăsta? Că o să ne luăm o căsuţă pe malul mării și o să 
creștem o nouă generaţie de copii March? Crezi că sunt tâmpit? 

Era unul dintre multele gânduri care mi se învârteau prin 
minte și pe care reușisem până în momentul acela să-l ţin 
pentru mine. Dar David îmi îngreuna foarte tare misiunea. Mă 


împunse cu degetele. 

— Şi ce s-a întâmplat cu rămasul la nenorocitul de subiect? 

— Mi-ar fi mult mai ușor dacă mi-ai spune și mie care 
anume e nenorocitul de subiect. Ce vrei de la mine? 

— Vreau s-o găsești pe Wren asta, ce mama naibii... să 
descoperi cine e și unde locuiește. Să descoperi tot atât de 
multe lucruri despre ea câte știe ea despre mine. Și apoi vreau 
să vorbești cu ea. Să-i explici limpede că nu sunt deloc interesat 
să o mai văd - sau să aud vești de la ea - niciodată, pentru tot 
restul vieţii. Explică-i clar că nu o să accept placid să mă 
extorcheze sau manipuleze sau... orice altceva are de gând. Fă- 
o să înțeleagă că există consecinţe. 

La început vocea îi era tremurătoare, dar deveni din ce în 
ce mai hotărâtă pe măsură ce vorbea despre acţiune. Fantezia 
de a controla această situaţie nefericită fu însă de scurtă durată, 
și când, în cele din urmă, își termină discursul, tăcerea îi era 
încărcată de îngrijorare. Privirea aţintită asupra mea era mai 
mult disperată decât hotărâtă. 

— Văd că nu prea înţelegi ce fac eu de fapt. 

David pufni. 

— Ştiu exact ce faci tu, John. Cotrobăiești prin vieţile 
oamenilor... le cauţi prin gunoaie și lenjeria murdară. Îi găsești 
pe ei și lucruri despre ei, toate lucrurile lor personale, toate 
secretele lor. Știu exact ce faci, și asta se înscrie perfect pe linia 
ta de lucru. 

— Nu sunt ucigaș năimit, David. 

Ridică din sprâncene și clătină din cap. În voce i se simţi o 
surpriză autentică. 

— Crezi că asta îţi cer? Doamne... ce fel de om crezi că 
sunt? 

Era o întrebare bună, și mi-am dat seama că n-aveam idee. 

— Atunci la ce fel de consecințe te-ai gândit? 

— Nu am de gând să permit să-mi fie dată viaţa peste cap 
sau să fiu jecmănit în halul ăsta. Dacă n-o să te asculte pe tine, 
următorul mesaj o să-i vină de la un avocat - unul cu preţuri 
piperate, nemernic și neabătut, cu apetit pentru carnea de om. 
Asta-i mesajul pe care vreau să i-l transmiţi. 

M-am gândit câteva clipe fără să-i răspund. 


— Presupunând c-o găsesc... 
— Presupunând? Eu am crezut că ești bun la asta. 


— Sunt bun, dar nimic nu e sigur în meseria asta. 
Presupunând c-o găsesc, și că-i transmit mesajul, tot rămâne 
posibilitatea că n-o să se teamă de avocaţi. Chipul lui David îmi 
arătă clar că ideea i se părea de neconceput. Poate că n-are 
nicio avere, și nu merită s-o dai în judecată sau - dacă e destul 
de nebună - poate că n-o să-i pese. E posibil chiar să-i și placă 
să fie în centrul atenţiei. 

David se înfioră vizibil și-și trecu mâna de câteva ori prin 
părul lucios. 

— Vom trece podul acela când vom ajunge la el, zise el în 
cele din urmă. Prima dată s-o găsim. 

Își închise ochii și-și apăsă vârfurile degetelor pe tâmple. 
Părea și mai mic acum. 

— Ai putea pur și simplu s-o lași să te găsească, știi... pur 
și simplu să aștepți până te sună și să accepţi să te-ntâlnești cu 
ea să-i transmiţi mesajul în persoană. 

— M-am săturat de așteptat! zise David și lovi cu pumnii în 
masă. Nu mai pot să stau așa, cu sabia asta deasupra capului și 
n-am de gând să dansez cum îmi cântă ea. Dacă mă sună, bine 
- o să accept o întâlnire, și poţi merge tu, dar n-am să stau așa, 
ca un fraier, până se întâmplă asta. 

M-am dus cu ceașca de cafea în bucătărie și am reumplut- 
o, apoi m-am apropiat de o fereastră. David mă urmărea 
prudent cu privirea și m-am uitat și eu la el. Nu era decât cu doi 
ani mai mare decât mine, dar în lumina cenușie a dimineţii, 
ochii lui își pierduseră orice expresie, stofa scumpă de lână îi 
atârna pleoștită pe umerii înguști și părea să aibă o sută de ani. 

— Ce e? întrebă el în cele din urmă. Dacă-ţi faci griji pentru 
bani - nu-ţi face. Nu mă aştept la o reducere doar pentru că 
suntem rude sau mai știu eu ce; o să-ţi plătesc preţul întreg. 

Preţul întreg. Doamne sfinte. Am clătinat din cap. 

— Mai sunt și alţi detectivi particulari în lume, David. De ce 
vrei să mă angajezi pe mine? 

— Crezi că mie-mi place ideea? Crede-mă că nu. Dar îmi 
place și mai puţin gândul să merg la un străin. Parcă n-aș avea 
totuși nevoie în momentul ăsta de un pervers nenorocit care să- 
mi scotocească viaţa, dând lucrurile peste cap sau... Dumnezeu 


știe ce. Tu, cel puţin, ești un nenorocit pe care-l cunosc, zise 
David după o pauză, cu un mic zâmbet amar de o clipă. Tu ești 
răul mai mic. 

M-am uitat la David și am încuviinţat. Era primul răspuns cu 
adevărat cinstit pe care mi-l dăduse toată dimineaţa. 


2 

Hendry era un hotel mic și elegant în Nolita - un sanctuar 
luxos și discret, construit în interiorul sablat a ceea ce pe 
vremuri fuseseră cinci blocuri de apartamente lipite unul de 
celălalt. Clienţii din ziua de azi nu mai erau masele de nespălaţi, 
ci oameni din lumea filmului, staruri rock, creatori de modă și 
fotomodele și, în trei după-amiezi din toamna trecută, David și 
Wren. David îmi spusese că Wren îi sugerase acel loc și că tot ea 
se ocupase și de rezervarea camerelor, așa că m-am dus acolo 
marţi dimineaţă, în speranţa că voi reuși, fiind fermecător sau 
derutant, să conving pe cineva să mă lase să arunc o privire în 
registrul de rezervări. Însă, în afară de faptul că demonstra 
gusturile scumpe ale lui Wren, a fost întru totul o pierdere de 
vreme. 

Datorită clientelei lor, oamenii în costume Armani care 
lucrau în lumina mereu slabă din hotelul lustruit al hotelului 
Hendry erau extraordinar de sensibili la problemele de 
confidenţialitate, și cu desăvârșire imuni la manipulările mele. 
Registrele erau cu totul în afară de orice negociere și tot așa și 
ideea de a arunca o privire pe casetele camerelor de securitate 
și n-am găsit decât o singură persoană care să-mi ofere mai 
mult decât ameninţarea ușor voalată de a fi azvârlit afară din 
hotel cu forţa. 

Numele ei era Vera și, când nu era la recepţia hotelului 
Hendry, Vera era studentă la actorie la NYU. Era o irlandeză 
brunetă, semănând cu un spiriduș, ironică și cu obrajii 
îmbujoraţi de frig când ne-am întâlnit la un Starbucks pe 
Houston Street în timpul pauzei ei de prânz. l-am cumpărat o 
cafea cu lapte și i-am oferit descrierea lui Wren pe care mi-o 
dăduse și mie David: de aproximativ un metru șaptezeci și opt și 
cam de treizeci de ani, cu păr des, roșcat-castaniu, lung până la 
umeri, pielea deschisă și ochii căprui, faţa îngustă, nasul destul 
de lung, gura lată, zveltă, având o constituţie atletică, vocea 
scăzută, fără bijuterii, cu haine simple, dar scumpe, mai ales 
negru și cenușiu. Nu i-am menţionat pisica roșie zâmbitoare 
tatuată foarte sus în interiorul coapsei ei stângi, sau lenjeria 
franțuzească minusculă, sau semnul din naștere de pe fund ce 
semăna puţin cu Florida. Vera clătină din cap. 

— Ar putea fi jumătate dintre afurisitele noastre de cliente, 
zise ea. Şi dacă-mi spui că e prea slabă cu cel puţin șase 


kilograme și pe jumătate dependentă de droguri, ar putea fi 
două treimi. 

— Aveţi mulţi clienţi care nu vor camere decât pentru o oră 
sau două? 

Vera zâmbi ironic. 

— Ai fi surprins să afli, zise ea. 

— Dacă-ţi dau trei date, n-ai putea să arunci o privire 
rapidă prin calculator? 

Vera râse. 

— Sigur, dacă ești de acord să-mi plătești taxele de la 
universitate pe ultimele două semestre. 

— Ce zici de o singură dată, atunci? am întrebat eu. 
Optsprezece noiembrie. Îţi aduci aminte dacă s-a întâmplat ceva 
la hotel în ziua aceea? 

Aceasta era ultima dată când David se întâlnise cu Wren în 
altă parte decât la Hendry. 

Vera se uită fix la cafeaua din ceașcă pentru un moment și 
apoi dădu din cap. 

— Sigur. Toată săptămâna aia a fost o nenorocită de 
grădină zoologică, ascultă la mine. În centru, se dădeau premii 
pentru videoclipuri muzicale, sau o tâmpenie de genul ăsta, și 
aveam toate camerele rezervate. 

l-am mulţumit Verei, care îmi mai zâmbi o dată strâmb, 
dădu mâna cu mine și plecă. Eu am rămas pe loc, sorbindu-mi 
pe îndelete băutura și gândindu-mă. 

Nu mă descurcasem cu mult mai bine nici în ajun, când 
aproape toată dimineaţa încercasem să pun niște carne pe 
oasele poveștii lui David. lar el nu-mi ușurase deloc sarcina. 

— Nu e de-ajuns să știi c-am cunoscut-o pe internet? zicea 
el. La ce-ţi trebuie detalii? 

— Ei, na, David, nu știu... poate pentru posibilitatea infimă 
că mă va ajuta s-o găsesc. 

— Nu văd cum. 

— Nici nu e nevoie să vezi. De aceea m-ai angajat pe mine. 


— „Angajat” fiind cuvântul-cheie - înseamnă că tu lucrezi 
pentru mine. 

Ne-am învârtit așa în cerc o vreme până când, în cele din 
urmă, David se înduplecă. La început posac, dar la sfârșit cu o 


notă de mândrie în glas, și mi-am dat seama că în sinea lui era 
mulţumit de șiretenia lui. 

Putea să-mi recite aproape cuvânt cu cuvânt anunţul lui 
Wren de pe Metromatchpoint.com, website-ul de întâlniri 
anonime pe care-l folosise s-o găsească: „Roșcată zveltă, cu 
picioare lungi, de peste douăzeci de ani, sănătoasă, rasată și 
discretă, vrea să se întâlnească ocazional cu bărbat de 35-55 
ani cu profesie stabilă. Numai Manhattan, preferabil centru”. 
David trimisese un mesaj la adresa de e-mail din anunț, și 
stabilise ceea ce numea el „regulile lui de bază”. 

— Jumătate din oamenii de pe site-urile astea se pretind a 
fi femei, și nu sunt - așa că, înainte să-mi pierd vremea, le cer o 
fotografie. 

Era cât pe-aci să mă înec. 

— Te rog, spune-mi că nu ţi-ai trimis fotografia peste tot pe 
internet, David. 

Acum îmi aruncă o privire de „vino-ţi în fire, omule”. 

— Doamne sfinte, nu. Primesc fotografii de la ele; eu nu 
trimit nimic. 

— Cam strâmb târgul, nu? Și dacă cealaltă parte nu e de 
acord? 

— Treaba lor, ridică David din umeri. Dacă nu joacă după 
regulile mele, trec la alta. 

— Şi de unde știi că fotografiile pe care le primeşti sunt 
adevărate? Ce le împiedică să-ţi trimită fotografia unei cu totul 
alte persoane? 

— Se mai întâmplă, de aceea insist ca prima întâlnire să fie 
la Third Uncle. Are un geam mare în faţă și-i poţi vedea pe toți 
oamenii dinăuntru de pe trotuar. Dacă-mi place ce văd, intru și 
mă uit îndeaproape. Dacă nu, merg mai departe, zise el cu voce 
autoritară. 

Cunoșteam locul, era o cafenea pe Charlton Street, dincolo 
de Varick. 

— Deci n-ai fost niciodată păcălit? 

Se uită la mine cu ochii mijiţi. 

— Cum adică, păcălit? 

— N-ai văzut The Crying Game? 

— Ce naiba, exclamă David, cu faţa încreţită de dezgust. 


Crezi că e un banc? 

— Nu e un banc, David. E un oraș mare, și e plin de tot felul 
de oameni. 

— Du-te dracului. Ştiu să deosebesc o femeie de un bărbat. 

— Mă rog. Și de exact câte ori ai mers să arunci o privire, 
de fapt? 

Chipul i se goli de orice expresie și vocea îi răsună sec. 

— Mai ai și alte întrebări despre Wren sau nu? mă întrebă 
el. 

— Hai s-auzim mesajele alea, i-am răspuns eu. 

David se albi la faţă. 

— Le-am șters pe cele de la mesageria de la birou și de 
acasă, zise el, și apăsă niște butoane de pe celularul lui 
minuscul. Dar le-am salvat pe cele de pe celular. 

Își ridică telefonul la ureche și apoi mi-l pasă mie. Îi tremura 
puţin mâna. După un moment, am înţeles de ce. 

Erau trei mesaje scurte, dar melodramatice. Vocea lui Wren 
era liniștită, educată, nu foarte groasă și, când nu era încărcată 
de furie, ciudă sau nebunie pură, era plăcută, deși suna puţin 
obosită. Primul mesaj era cel mai puţin strident: 

— David - e David, nu-i așa? - sunt Wren. A trecut așa 
demult timp, David, și mi-a fost dor de tine de sărbători. Am 
vrut să te sun acasă, dar apoi m-am gândit c-ar fi stânjenitor din 
cauza lui Stephanie, așa că ţi-am lăsat un mesaj la birou. Când 
nu mi-ai răspuns, m-am gândit că poate ţi-ai luat liber de la 
lucru, și că nu ţi-ai verificat mesageria. Presupun că ţi-ar prinde 
bine o vacanţă, dacă pun la socoteală cât de ocupat trebuie să 
fii la Klein & Sons - o slujbă nouă, și toate celelalte. Călătorești? 
Ești undeva unde e cald? Aș vrea să fiu cu tine la soare, David. 
Vreau să te văd. Scrie-mi cât mai repede. 

Dacă nu știai contextul, felul cum repeta mereu numele lui 
David și insistența din voce îţi dădeau puţin fiori. Al doilea mesaj 
era rostit cu o voce mai tare și mult mai arţăgoasă: 

— Au trecut două zile și n-am auzit nimic de la tine. Știu că 
ești în oraș, David - aţi fost la gala aceea aseară, tu și 
Stephanie. Dintr-odată pari să ai așa demult timp pentru ea, 
David, și deloc pentru mine. Nu m-am gândit niciodată că ai 
putea fi atât de crud în felul ăsta, sau așa de grosolan. Dar nu 
accept să fiu ignorată, David - și nu voi tolera lipsa asta de 


respect. Vreau să te văd, și dacă nu, voi continua să te sun. Şi 
cine știe ce număr o să sun... și cine va răspunde? Poate fratele 
tău mai mare sau unul dintre ceilalți parteneri ai tăi. Poate 
nenorocita de nevastă-ta. 

Vocea îi era încărcată de venin la sfârșit, după ce fusese 
supărată, indignată și autoritară. Al treilea mesaj se pare că îl 
lăsase după o conversație telefonică dintre Wren și David. 

— Nu mai răspunzi, David? Foarte bine - fă cum vrei. Ai 
fost așa un bădăran ticălos azi-dimineaţă când am vorbit - așa 
de rău și de rece - că nu sunt sigură că vreau să vorbesc cu tine 
chiar acum. Știu că-ţi place să vorbeşti porcos, dar asta a fost 
diferit, David. Ai fost... brutal și grosolan și nici măcar vag sexy. 
Spune-mi, așa vorbești și cu Stephanie? Ei îi place? O să 
trebuiască să-mi amintesc s-o întreb. 

Vocea lui Wren suna acum înfricoșător de șireată, și 
aproape triumfătoare. Ea controla situaţia și își savura puterea. 

La sfârșitul mesajului m-am uitat la afișajul celularului. 

— Scrie că e un apel privat, i-am zis lui David și i-am 
înapoiat telefonul. 

— Altfel aș fi căutat-o singur, murmură el. 

Nu mult după aceea plecă, la fel de alb la faţă. 

Am aruncat la gunoi paharul Verei și pe al meu, și am ieșit 
în gerul și strălucirea zăpezii de afară, îndreptându-mă spre 
vest, pe Houston. Dinspre East River bătea un vânt îngheţat, 
care mă împinse brutal înainte, în graba sa de a ajunge în 
Jersey. Deși era foarte rece, tot mă simţeam bine să fiu afară la 
aer, să umblu. Nu mai făcusem jogging de joi și poate la un 
moment dat în timpul weekendului, și aveam senzaţia că ochii 
îmi era grei și că îi apăsa ceva, și o durere surdă mi se 
înţepenise în frunte. Mă simţeam molâu și pe jumătate mahmur, 
și faptul că nu reușisem în ajun să găsesc nici urmă, picior, păr 
sau pană de Wren pe website-ul Metromatchpoint nu făcuse 
decât să-mi accentueze senzaţia că eram ușor cretin. 

Adresa de e-mail pe care o folosise Wren în corespondenţa 
ei nu mă ajutase să ajung nicăieri. Ca și cea folosită de David, 
era oferită gratuit de unul dintre marile motoare de căutare pe 
web și era imposibil de descoperit cine o deţinea fără o citaţie 
sau un ordin judecătoresc. Nu ajunsesem încă în punctul acela, 
și în orice caz nu exista niciun motiv să cred că Wren fusese mai 
cinstită în informaţia oferită pentru înregistrarea pe site decât 


fusese fratele meu când se înregistrase. 

David îmi dăduse cuvintele-cheie pe care le folosise ca să 
găsească anunţul lui Wren pe Metromatchpoint: „vârsta 25-35 
ani; Manhattan; albă”; și mai important ca orice altceva, 
„ocazional și discret”. Criteriile de căutare mă ajutaseră să 
reduc miile de anunţuri de femei care căutau bărbaţi la mai 
puţin de o sută, dar chiar și așa lista părea infinită. Și, după 
primele câteva zeci, infinit de sinistră. 

Câteva încercau să fie sexy sau amuzante, dar autoarele nu 
aveau talentul de a reuși așa ceva în douăzeci de cuvinte sau 
mai puţin, așa că rezultatul era grosolan, incoerent sau 
amândouă. Majoritatea anunţurilor însă nu aveau nicio altă 
aspirație decât să fie practice și expeditive: o listă a pretinselor 
atribute fizice ale femeii, și cele căutate la un partener; câteva 
cuvinte despre restricţii sau înclinații specifice; și o adresă de e- 
mail. Fără îndoială erau folositoare ca instrumente 
tranzacţionale, dar efectul global era de singurătate zdrobitoare, 
și de foame neabătută și deprimantă. Am sucit și răsucit 
criteriile de căutare date de David, dar n-am găsit nimic, nici 
măcar ceva vag asemănător cu anunţul lui Wren, și după trei 
ore, m-am dat bătut. 

O pungă goală de plastic suflată de vânt zbură pe lângă 
mine pe trotuar, împreună cu trei pagini dintr-un ziar chinezesc, 
un meniu de mâncare mexicană și o sută de chiștoace de ţigări 
sau pe-aproape - și, de asemenea, în cele din urmă, propria 
mea durere de cap. Pe când traversam Sullivan Street, urechile 
îmi erau amorţite de frig, dar creierul mi-era plin de aer răcoros. 

Era prea târziu pentru micul dejun și prea devreme pentru 
prânz și prin geamul mare, care i se păruse atât de folositor lui 
David, am văzut că Third Uncle era aproape gol. In spatele 
tejghelei de oţel erau câteva fete slăbănoage, care aveau grijă 
de mașinile de espresso, și o pereche de diletante moleșite 
răsfoiau fără vlagă revista Times la o masă de oţel din faţă, tot 
restul încăperii în carouri albe și negre fiind gol. Am intrat și 
căldura bruscă îmi făcu faţa să ardă. 

M-am așezat la bar, mi-am agăţat haina de spătarul 
scaunului și am comandat o ciocolată fierbinte. Pe când o 
băusem cam pe jumătate, am descoperit că fetele nu dădeau 
atenţie clienţilor lor decât vag, chiar și când aceștia erau chiar 
în faţa lor, și în orice caz nu lucrau acolo decât din noiembrie. 


Era o pistă cu puţine șanse oricum, așa că nu am fost prea 
dezamăgit. 

M-am uitat la ceas. Mai aveam aproape o oră până la 
întâlnire și diletantele își abandonaseră ziarul și masa. Mi-am 
luat haina și ciocolata fierbinte și m-am așezat într-o zonă cu 
soare. Una dintre fetele slăbănoage puse un CD - Nellie Mckay. 
Am ascultat inflexiunile și tonalităţile schimbătoare ale vocii ei 
talentate și m-am uitat pe prima pagină, în timp ce afară vântul 
răscolea praful. Știrile erau cam aceleași și toate rele - o 
alunecare necontenită în jos și înapoi, o prăbușire inexorabilă 
către un nou ev mediu întunecat. Eram recunoscător că nu le 
urmăream decât cu jumătate de minte. Cealaltă jumătate era 
încă şocată din cauza a ceea ce-mi spusese David. 

Presupuneam că n-ar fi trebuit să mă surprindă: după cum 
observase chiar fratele meu, secretele erau pâinea și cuțitul 
afacerii mele. In activitatea mea ca detectiv particular, și înainte 
de asta ca poliţist, aproape toţi oamenii pe care-i întâlneam 
aveau ceva de ascuns, și deseori lucruri foarte mari - o 
dependenţă de droguri, un cont bancar în străinătate, o relaţie 
adulteră sau două, un soț sau o soţie, uneori o întreagă familie 
secretă, cu copii, acvariu cu pești și o ipotecă secretă pe casa 
secretă. De ce-ar fi fost David diferit? Numai pentru că-l 
cunoșteam sau credeam că-l cunosc? Deși, bineînţeles, nu-l 
cunoșteam. 

Inainte să mă sune la interfon cu o zi înainte, aș fi zis că nu 
era așa. M-aș fi uitat în ochii lui de un albastru șters, atât de 
asemănători cu ai mamei noastre, și aș fi zis că știu tot ce vreau 
să știu despre David March, și cu siguranţă toate lucrurile 
importante - carapacea ţepoasă de dispreţ și de superioritate 
îngâmfată; straturile interioare de ambiţie de-abia ascunsă, 
inteligență nerăbdătoare și autodisciplină rigidă; și miezul 
încordat și răsucit, gata așa de repede să se supere din nimic, 
așa de sigur că orice recompense i-ar fi revenit ar fi trebuit să 
apară demult și nu erau niciodată suficiente, niciodată întru 
totul ceea ce i se cuvenea de drept. Și aș fi zis că Stephanie era 
perechea lui perfectă, ambiția ei, mulţumirea ei de sine și felul 
cum avea mereu un reproș pe buze potrivindu-se atât de bine 
cu ale lui David. Înfruntau lumea cu aceleași coate ascuţite, 
limbi amare și înverșunate și ochi sfidători: un front unit, deși 
neatrăgător, sau cel puţin așa crezusem. Dar ce naiba știam eu? 


Întrebările lui David îmi dansau la nesfârșit în minte. „Crezi 
că sunt tâmpit?” Nu, nu tâmpit, David, nici pe departe, dar 
poate puţin nebun - poate mai mult decât puţin. „Ce fel de om 
crezi că sunt?” Douăzeci și patru de ore mai târziu încă n-aveam 
niciun răspuns. Chipul acela atât de familiar devenise o mască, 
și ochii aceia albaștri deveniseră brusc opaci. 

Pe când îmi terminam de băut ciocolata fierbinte și de 
răsfoit ziarul, sosise vremea să mă întâlnesc cu Victor Sossa. 

Vântul se înteţise cu un nod sau două, și haina de pe mine 
părea făcută din tifon, atât de puţin mă apăra de frig pe 
Lispenard Street. Mă ustura faţa și ochii îmi erau plini de praf 
când am intrat în holul micuţ al clădirii de pe Church Street. 
Victor Sossa era deja acolo, studiind o crăpătură minusculă în 
podeaua lustruită de piatră, și mă aștepta. 

Victor era un bărbat de peste cincizeci de ani, robust și 
musculos, cu pielea de culoarea cafelei cu lapte. Faţa îi era 
ridată ca o frunză de tutun, și capul chel era acoperit cu o șapcă 
verde tricotată, cu sigla echipei Jets. Avea ochii negri, sclipitori 
și sceptici. Se uită la ceas și apoi la mine. 

— Dumneata ești March? întrebă el și eu am încuviinţat. Ai 
sosit chiar la timp. 

Indiferent de accentul pe care-l avusese odinioară, acum 
era mai ales din Bronx. 

Victor Sossa era administratorul clădirii - intendentul - deși 
nu locuia în ea și-i găsisem numele și numărul de telefon de la 
agenţia de administraţie a clădirii. Victor și echipa lui se ocupau 
de mai multe proprietăţi din vecinătate, toate case cu 
apartamente scumpe transformate cu câteva zeci de ani înainte, 
din depozite și fabrici. Pe vremuri, cam cu treizeci de ani înainte, 
clădirea în care stăteam acum fusese o fabrică de textile. Mai de 
curând, pe 18 noiembrie - când Hendry era ticsit de vedete rock 
- David și Wren își petrecuseră aici o după-amiază. David își 
amintea adresa, un apartament mare cu un singur dormitor la 
etajul patru, dar nu știa numărul apartamentului sau numele 
proprietarului. Speram că Victor mă va putea ajuta. 

Aveam pregătită o mică poveste pentru Victor, despre cum 
anchetam un accident auto ce avusese loc pe data de 
optsprezece și acum încercam să găsesc pe cineva care ar fi 
putut să vadă ce se întâmplase de la fereastra apartamentului 
de la etajul patru. Victor mă ascultă politicos și încuviință, dar 


nu sunt sigur dacă era convins de povestea mea sau mai 
degrabă cei cincizeci de dolari. Oricum, îmi zâmbi, și-mi spuse 
tot ce voiam să știu. 


3 

Nu era încă trei când m-am întors acasă, dar cerul se 
întuneca deja vizibil. La vest erau stivuite bârne cenușii de nori 
și soarele semăna cu un petic de zăpadă veche. M-am oprit 
pentru o clipă în ușa apartamentului meu. Pe spătarul canapelei 
era o haină neagră lungă și în bucătărie era o sticlă deschisă de 
apă tonică, lângă una de vodcă, un cuţit și trei sferturi dintr-o 
lămâie tăiată în patru. Pe masa lungă de stejar era o poșetă 
Kelly de culoare indigo. Se simţea miros de parfum Chanel și din 
baie se auzea sunetul dușului. Clare. 

Incepusem să mă văd din nou cu ea de aproximativ șase 
luni, după o lungă pauză. Acum doi ani Clare hotărâse că ceea 
ce trecea drept legătura dintre noi nu era un lucru deosebit de 
sănătos și că eu nu eram deosebit de amuzant, iar eu n-am avut 
cum s-o contrazic. Nu m-am schimbat mult de-atunci, și cu 
siguranţă nu în bine, așa că în iulie trecut, când m-a sunat din 
nou, n-am putut concluziona decât că-și revizuise opinia despre 
sănătate și amuzament. 

l-am dat o cheie în octombrie. Asta a făcut situaţia mai 
convenabilă, dar tot nu mă obișnuisem cu ea. Nu că ar fi venit 
neanunţată; Clare era mereu un oaspete cu bun-simţ, mă suna 
întotdeauna și aducea mereu ceva - suc de portocale și cornuri 
calde dimineaţa, struguri și cașcaval după-amiaza, și în serile 
când soţul ei era plecat din oraș, flori, mâncare indiană și o 
geantă cu haine de schimb pentru a doua zi. Așa că nu surpriza 
mă dăduse peste cap atât de mult, ci lungul obicei de a fi 
singur. Nu eram încă obișnuit să deschid ușa și să găsesc 
altceva decât tăcere și praf. 

Am atârnat în cuier haina mea și pe a lui Clare, și mi-am 
verificat mesajele. Nu aveam niciunul, și nici nu mai avusesem 
de fapt de o bună bucată de vreme. Cazul lui David era primul 
caz nou pe care-l aveam de o lună și în afară de el nu mai 
aflasem nicio veste de la niciunul dintre ceilalți fraţi ai mei de un 
an și jumătate. lar mâna de cunoștințe care mă sunau pe 
vremuri din când în când nu mă mai căutau acum cu aceeași 
frecvenţă, poate pentru că foarte rar îi sunam înapoi. Mi-am 
apăsat tâmplele cu vârfurile degetelor. Mă durea din nou capul, 
așa că mi-am turnat un pahar de apă și am înghiţit două 
aspirine. M-am uitat afară prin șirul lung de ferestre și m-am 
gândit să ies să alerg, dar nu apucasem să iau nicio hotărâre, 


când Clare ieși din baie. 

Era îmbrăcată în halatul meu de baie de bumbac și părul ei 
lung, blond pai, îi atârna umed și greu până la mijlocul spatelui. 
Avea un prosop într-o mână și un pahar gol cu picior în cealaltă. 
Văzută de cealaltă parte a camerei era frumoasă ca un 
manechin, cu bărbia ascuţită, nasul drept, obrajii sculptați și un 
profil uluitor, dar când te apropiai mai mult de ea, impresia se 
schimba. În arcuirea sprâncenei i se citea scepticismul, iar pe 
buzele curbate batjocura, și în general erau prea multă ironie și 
inteligenţă pe chipul ei pentru a putea juca rolul de ingenuă. 

— Ai o presiune grozavă la apă, zise ea. Dar trebuie să-ţi 
cumperi un șampon nou. Am folosit porcăria aia verde în clasa a 
șaptea, și chiar și atunci mirosea a flori de mort. 

Avea vocea răgușită și caldă și întotdeauna vag amuzată. 
Râsul îi era ca whisky-ul pur. Clare mă sărută pe gură și aproape 
că nu trebui să se întindă ca să mă ajungă. Imi lăsă un amestec 
ciudat de gusturi - vodcă, tonic, lămâie și Crest. 

Își turnă încă un pahar și în ochii ei cenușii îngustaţi se zări 
o sclipire de inteligenţă dură, de parcă ar fi reparat un ceas, sau 
ar fi fost în mijlocul unei intervenţii chirurgicale minore. 
Trăsăturile ei ascuţite se estompară și se îndulciră în lumina tot 
mai slabă a înserării și obrajii îi păliră, trecând de la trandafirii la 
culoarea porţelanului pe măsură ce căldura dușului se risipea. 
Își încunună opera cu o felie de lămâie și câteva cuburi de 
gheaţă din congelator și apoi mă măsură din cap până-n 
picioare. 

— Arăţi ca naiba - palid și obosit, și uite ce pungi ai sub 
ochi. O să-ţi nenorocești porii ăia frumoși dacă n-ai grijă, zise ea, 
după o sorbitură infimă. Dacă n-aş ști că nu e așa, aș crede că 
te-ai îmbătat criţă azi-noapte. Hai să te întinzi puţin, adăugă ea. 

Mă lovi ușor pe piept cu mâna ei cu degete lungi. 

Când m-am trezit eu, Clare dispăruse deja, și tot așa și ziua. 
Ningea cu fulgi mărunți, devenind trandafirii de la luminile din 
trafic. Am întins mâna pe bâjbâite pe noptieră după ceas. 
Dormisem o oră, dar nu mă simţeam deloc mai odihnit, încă mă 
durea capul, iar acum mă dureau și pulpele și îmi înţepeniseră 
șalele: rezultatul atletismului lui Clare. M-am rostogolit pe un loc 
rece și umed și am continuat să mă rostogolesc - afară din pat 
și în baie. 

Un duș lung și un sandvici cu unt de arahide și gem m-au 


înviorat suficient pentru a putea începe să lucrez. M-am scotocit 
prin buzunare după însemnările de la discuţia cu Victor Sossa și 
am luat telefonul. 

Victor își cunoștea toate proprietăţile și pe proprietari, și-mi 
spusese destule despre apartamentele de la etajul patru al 
clădirii de pe Lispenard Street ca să-l pot identifica pe cel în care 
fusese David: 4-C, singurul de la etajul acela cu un singur 
dormitor. 

Apartamentul era proprietatea domnului Martin Litella și a 
soţiei sale, care-l cumpăraseră pentru fiica lor, Jill. După spusele 
lui Victor, fiica era actriță, o blondă mignonă, cu numele de 
scenă Jill Nolan, cu suficient noroc ca să-și găsească o slujbă 
stabilă la o companie de teatru într-o comedie muzicală de 
succes despre Inchiziția spaniolă. Nolan începuse să meargă în 
turneu cu patru luni în urmă, îmi spusese Victor, și mai avea trei 
luni de petrecut pe drumuri. Nu se întorcea la New York decât 
foarte rar - cam o dată la șase săptămâni - și nu stătea decât o 
noapte sau două. Nu-și amintea să se fi întors deloc prin 
noiembrie, și credea că, în momentul acesta, era în Seattle. Și 
cea mai bună veste era că avea numărul ei de mobil. Lăsasem 
telefonul să sune de trei ori până mi-a răspuns; i-am spus că mă 
numesc Fitch. 

Jill Noian îmi spuse că am prins-o în timpul unei pauze de 
cafea decafeinizată moca fără grăsimi, fără frișcă și foarte 
fierbinte; exact între ora de spinning și cea de yoga Bikram. De 
obicei reușea să strecoare și o oră de box în după-amiezile de 
marţi, dar nu și marţea asta, pentru că lui Mandy, fata cu care 
stătea în cameră - roșcata scundă care joacă rolul fiicei 
rabinului din Salamanca, cea care moare la începutul actului doi 
- îi venise în vizită iubitul din Cincinnati, și ca să-i lase un pic 
singuri, Jill rămăsese peste noapte la Brittany, cea din cor, care 
uitase să pună ceasul să sune dimineaţa, așa că nu se treziseră 
la timp și asta îi dăduse peste cap toată afurisita de zi, de la 
micul dejun, când plecase să-și ia lenjeria de la curăţătorie și să 
returneze cizmele pe care și le cumpărase săptămâna trecută. 
Toate astea se revărsară într-o singură suflare pripită și 
nesfârșită, cu o voce cântată, aproape hipnotică, ce se ridica și 
cobora, se poticnea și se înspuma, părând să-mi umple capul de 
clăbuci. 

În cele din urmă, trase adânc aer în piept. 


— Ai numărul meu de la Victor? întrebă ea. 

— Da, i-am răspuns. 

l-am repetat și ei povestea despre accident și căutarea unui 
martor care chipurile văzuse totul de la fereastra de la etajul 
patru. Ea păru să ia mult mai în serios povestea decât Victor. 

— A fost un accident grav? A fost cu un nenorocit din ăla 
de curier pe bicicletă? La cum merg nebunii ăia pe stradă, zău 
dacă n-ar trebui să fie și mai mulţi morţi. Îţi vine să crezi că am 
ieșit odată cu unul dintre indivizii ăia? A fost o nebunie, ce să-ţi 
povestesc. 

— Sunt sigur. 

— Își spunea Vijelie, ca și cum ar fi fost un super erou, sau 
ceva de genul ăsta. Poţi să crezi așa ceva? 

— Mă străduiesc din răsputeri. N-ai fost din întâmplare 
acasă în ziua de optsprezece? 

— Optsprezece noiembrie, spui? 

— Optsprezece noiembrie. 

— Nu, n-am fost acasă deloc toată luna. 

— Ar fi putut fi altcineva în apartament atunci? 

— Altcineva, ca de exemplu cine? 

Am încercat să nu oftez. 

— Asta speram să-mi spui tu mie. 

— Păi, nu știu. Părinţii mei au cheie și folosesc 
apartamentul uneori, dar de obicei îmi spun și mie, și oricum au 
fost în Palm Beach de la Halloween încoace. Nu se întorc până în 
martie. 

— Nu mai e nimeni altcineva? 

— Altcineva...? 

— Altcineva care să aibă o cheie. 

Jill Noian căzu pe gânduri, ceea ce se dovedi a fi chiar mai 
dificil pentru ea decât pentru mine. Îi luă ceva vreme, dar în cele 
din urmă termină. 

— Păi... mai e Victor, presupun - dar ai vorbit deja cu el. Și 
mai e Holly. Ea are o cheie, dar nu e decât pentru urgente - de 
exemplu, dacă se întâmplă ceva când nu sunt în oraș și părinţii 
mei sunt plecaţi și ei. 

— Plecaţi, ca de exemplu în Florida? 


— Da, exact. Dar acasă la mine nu s-a întâmplat nimic. 
Adică, n-am sunat-o niciodată pe Holly s-o rog să meargă acolo 
pentru nimic. Nici măcar n-am vorbit cu ea de vreo cinci luni. 

Ascultând-o pe Jill Nolan, nu-mi pierise chiar cu totul 
capacitatea de gândire. M-am uitat la borcanul de gem pe care-l 
lăsasem pe masa de bucătărie. 

— Înţeleg, i-am zis. Şi te referi la Holly Welch acum, nu? 

— Cine e Holly Welch? Eu vorbesc despre Holly Cade. 

— Desigur, i-am răspuns și am chicotit - ce aiurit sunt! - în 
timp ce-mi notam numele. Și ești sigură că Holly ti-ar fi spus 
dacă s-ar fi dus acolo? 

— Sunt sigură, zise ea. 

— Nu e posibil să fi trecut pe la tine pe-acasă, dar să nu fi 
avut ocazia să-ţi spună încă? 

— Ce prostie. Holly îmi știe numărul - m-ar fi sunat dacă 
trecea pe la mine. 

— Cum poţi fi atât de sigură? 

— Pentru că o știu de... din clasa a doua - de-asta știu. 

— Înţeleg. Poţi să mi-o descrii pe Holly, domnişoară Nolan? 

— Ce să fac? Ce-are asta a face cu accidentul ăla? 

— Poate nimic, dar clientul meu e sigur că a văzut o femeie 
uitându-se la scena accidentului de la o fereastră ce s-a dovedit 
a fi în apartamentul dumitale. Spune-mi, Holly are părul blond? 

Jill râse. 

— Nici pe departe. Holly are părul roșcat și așa a fost toată 
viaţa. Deci clientul tău evident s-a înșelat, domnule Fitch. Poate 
a încurcat ferestrele. 

— Nu am afirmat că ar fi văzut o femeie blondă, 
domnișoară Nolan. De fapt clientul meu, a văzut o femeie înaltă 
și subţire, de aproximativ treizeci de ani, cu păr des, castaniu- 
roșcat, pielea albă și faţa îngustă. Sună familiar? 

Nu-mi răspunse decât după o pauză lungă și în voce i se 
strecurase o notă de furie alături de surpriză și confuzie. 

— Se pare că... Dar ea m-ar fi... M-ai... m-ai păcălit. 

— Şi-mi cer scuze, dar se potrivește descrierea asta cu 
Holly Cade? 

După alte câteva momente de tăcere, furia câștigă lupta 


asupra lui Jill Noian. Deveni mai isteaţă. 

— Și cum a putut de fapt clientul tău să vadă pe cineva 
atât de clar de jos din stradă? M-ai minţit, domnule Fitch - dacă 
ăsta ţi-e numele adevărat - și nu cred că mai vreau să-ţi 
vorbesc. 

— Îmi pare rău că gândeşti așa. Dacă-mi dai numărul lui 
Holly, aș putea termina discuţia direct cu ea. 

N-am fost surprins când Jill Noian a închis, și nu am fost nici 
dezamăgit. Aveam un nume acum, și poate chiar numele păsării 
pe care o vânam. Holly Cade. 

Holly Cade, care nu avea niciun număr de telefon, nici 
adresă pe undeva, nicio înmatriculare de mașină sau o 
înregistrare ca elector, nicio proprietate imobiliară pe numele ei 
- aproape nicio prezenţă în lumea internetului. Aproape. 

Am găsit o referire la ea pe un site al unei săli de teatru din 
Williamsburg, Brooklyn, pe calendarul lor de spectacole. 
Spectacolul respectiv era punerea în scenă a piesei intitulate 
Clubul mincinoșilor, de către o trupă de teatru numită Gimlet 
Players. Clubul mincinoșilor era o piesă într-un singur act, scrisă 
de unul dintre membrii fondatori ai trupei Gimlet Players, o 
anume Holly Cade. Din nefericire pentru mine, spectacolele se 
desfășuraseră în aprilie, cu trei ani înainte, și între timp Gimlet 
Players părea să se fi destrămat. 

Singura altă urmă pe care am găsit-o era o scurtă menţiune 
a ei într-un număr vechi a ceea ce se numea Digital Gumbo: The 
On-line Journal of Emerging Video Arts. M-am uitat pe site, dar 
n-am aflat mare lucru despre aceste „arte video în devenire” 
sau orice altceva, și majoritatea articolelor păreau a fi pastișe 
stângace după Jacques Derrida și Roland Barthes. Referirea la 
Holly era în recenzia unui spectacol de grup la Krug Gallery, în 
Woodstock, New York. Holly era unul dintre cei patru artiști care- 
și expuseseră acolo creaţiile video cu aproximativ doi ani în 
urmă. Recenzia era complet lipsită de entuziasm, și lucrarea lui 
Holly nu meritase decât două propoziţii amărâte. Ca și Gimlet 
Players, nici Krug Gallery nu rezistase testului timpului; fusese 
închisă în mai, anul trecut. Asta mă văduvea pe mine de orice 
informaţie în plus despre Holly Cade, în afară de numele ei, deși 
seara era pe sfârșite. Însă îmi aminteam ce-mi spusese Jill 
Nolan. 

„Pentru c-o știu din clasa a doua...” 


Holly Cade era aproape invizibilă pe internet, dar Jill Nolan 
nu era. Am găsit o biografie a ei de un paragraf pe site-ul 
companiei cu care era în turneu, și o fotografie a ei, o față 
banală, drăguță, cu dinţi sclipitori. Biografia consta mai ales într- 
o listă de apariţii la teatru și la televiziune, dar la sfârșit era și 
pepita de aur pe care o căutam: „S-a născut și a crescut în 
Wilton, Connecticut...” 


4 

Patruzeci și opt de ore era mai mult timp decât era dispus 
David să aștepte pentru un raport despre progresele făcute. Aș 
fi fost fericit să-i raportez la telefon mărunta realizare, dar David 
nici n-a vrut să audă. După cum îi era obiceiul, și restul 
pretențiilor sale erau foarte specifice: să nu mă opresc la biroul 
lui, să nu ne întâlnim la sud de Park Row sau oriunde altundeva 
în Upper East Side, și absolut niciun telefon acasă - nu acasă la 
el, cel puţin. În cele din urmă, ne-am întâlnit la Florida Room, un 
restaurant spaţios, amenajat în stil foarte modern, aflat chiar la 
colţul străzile mele. Avea multe jaluzele și ventilatoare de tavan 
ce se roteau lent, și suficient zgomot de fond pentru conversații 
private. Lângă peretele din spate era un șir de separeuri și când 
sosi David, eu mă aflam în unul dintre ele, cu un bol de terci de 
ovăz în față. Nu-și dădu jos pardesiul. Se așeză și se uită afară 
pe fereastră la trecători și la mașini. 

— Holly Cade, zise el din nou, și clătină din cap. N-am auzit 
niciodată de ea. 

Își vârî mâinile în buzunarele pardesiului și păru să tremure. 
Veni chelnerița și David comandă un suc de portocale și nimic 
altceva. 

— Dar de Jill Nolan? l-am întrebat eu. 


— Nici de ea, îmi răspunse el încet. 

Era îmbrăcat într-un costum bleumarin cu dunguliţe, 
proaspăt și imaculat în ciuda trotuarelor murdare. Dar David 
arăta și mai mic azi, mai bătrân, chiar mai distrat decât de 
obicei. 

— Nolan asta o să-i spună amicei ei c-ai sunat-o? mă 
întrebă. 

— Poate, i-am zis eu. Probabil. Și nu cred că lui Holly îi va 
lua prea mult timp să-și dea seama despre ce e vorba. 

— Ei, porcăria naibii, zise David. Şi ce s-a întâmplat cu 
discreţia? 

— Crezi c-o să fie surprinsă că o cauţi? Doar nu ţi-a 
poruncit să nu încerci s-o găsești, la urma urmei. La naiba, s-ar 
putea chiar să fie măgulită. Poate asta o va face să ia legătura 
cu tine. 

— La naiba, zise el din nou. 

Chelnerița îi aduse sucul, dar David se uită la el o vreme și 


apoi continuă să privească pe geam. Se uită spre est, spre vest, 
și iar spre est, căutând ceva de-a lungul lui Seventeenth Street. 

— Te-a mai sunat? l-am întrebat. 

— Nu crezi că ţi-aș fi zis? pufni David. 

Nu eram câtuși de puţin sigur, dar am încuviinţat totuși. 

— S-a întâmplat altceva atunci? 

David înţepeni și clătină încet din cap. 

— Ce tot spui? 

— Pari cam agitat. 

David se holbă la mine îndelung, cu ochii febrili pe fața ca 
de ceară. 

— Nu te gândi că știi ceva despre mine acum, fiindcă nu e 
adevărat, zise el. 

Se ciupi de pielea de deasupra mărului lui Adam, cu un tic 
nervos pe care-l avea din copilărie, dar pe care nu i-l mai 
văzusem de ani de zile. Și m-am gândit la ceva la care nu mă 
mai gândisem de cel puţin tot atâta timp. 

Nu cred să fi avut mai mult de zece ani, ceea ce însemna 
că David avea probabil doisprezece. Era primăvară, asta-mi 
amintesc, căci ușile de sticlă erau deschise către terasă, și afară 
era o masă aranjată cu micul dejun pentru părinţii noștri, deși 
nu mânca nimeni. Şi-mi amintesc că era în timpul săptămânii, 
căci Irma, femeia care avea grijă de noi pe atunci, se învârtea 
obosită în jurul meu și a lui Lauren, încercând să ne pregătească 
pentru școală. Dar eforturile ei erau zadarnice în dimineaţa 
aceea; eram mai puţin cooperanţi ca de obicei, distrași fiind de 
tensiunea crescândă din jurul nostru și de zumzetul periculos 
din aer. 

Asta se întâmpla când războiul mocnit care de obicei 
fierbea la foc mic între părinţii noștri clocotea într-o conflagrație 
deschisă. Niciodată nu știam exact care era substanţa 
conflictului dintre ei sau motivele care făceau lucrurile să scape 
de sub control de fiecare dată, dar toţi știam, mai mult sau mai 
puţin, la ce să ne așteptăm: glasuri joase, șoapte răgușite, pași 
grăbiţi și uși trântite, și între timp o tăcere grea, apăsătoare. 
Familiară, și totuși înfricoșătoare. 

N-o văzusem pe mama, nu-i auzisem decât vocea, în 
fragmente zdrenţuite. Tata apăruse o clipă, neras și încă în 
pijama și în halatul de casă - renunţase deja să mai meargă la 


birourile Klein & Sons cu ani în urmă. Trecuse rapid prin 
bucătărie cu o sticlă de apă minerală sub braț şi-mi ciufulise 
părul în treacăt cu mâna. Zâmbea strâmb și se uita în gol. 
Dispăruse imediat apoi spre dormitor, și l-am urmat de la 
distanţă. L-am găsit pe David în faţa ușilor duble de la camera 
lor, cu urechea lipită de ușă. Când m-am apropiat, s-a întors 
spre mine. 

— Ce spun? i-am șoptit eu, dar nu mi-a răspuns. Îi auzi? 

David nu mi-a răspuns nici atunci, așa că m-am apropiat de 
ușă, să ascult și eu, și am văzut faţa lui David - avea lacrimi în 
ochi și pe obraji. Era prima dată când îmi aminteam să-l fi văzut 
plângând. 

— La ce naiba te uiţi? se răstise el. 

— La nimic. 

— Atunci dispari de-aici. 

— Tu-i auzi? l-am întrebat din nou. Despre ce vorbesc? 

David s-a răsucit, și-a șters cu dosul palmei și m-a 
îmbrâncit. 

— Despre tine, cretin mic ce ești - vorbesc despre ce ratat 
ordinar și nenorocit ești, și că o să te trimită la școala militară. 
Așa că mai bine ai fugi de pe-acum, până nu vin pușcașii marini 
să te ducă de-aici. 

M-am tras înapoi împleticindu-mă, până am dat de peretele 
holului. Îmi ardeau ochii. 

— Du-te dracului, plângăciosule, am șoptit. 

David se holbase atunci la mine și se ciupise de o bucăţică 
de piele de pe mărul lui Adam. Se uitase lung la mine și apoi, 
din senin, îmi trăsese un pumn, înainte să-mi dau seama, 
spărgându-mi buza de jos. 

Era prima dată când se întâmpla și asta. 

Mi-am scuturat capul ca să-mi alung din minte amintirea și 
mi-a revenit în urechi zgomotul surd al restaurantului. David mă 
privea în continuare, de cealaltă parte a mesei. 

— Deci unde naiba trăiește Cade asta - în Wilton? 


— O persoană numită Nicole Cade trăiește acolo - singura 
Cade din oraș; nu știu dacă o cunoaște pe Holly. Dar Jill Nolan a 
crescut acolo, și a fost prietenă cu Holly din copilărie, și... 

— Da, da, da - am înţeles, zise David, și se uită din nou în 


sus și în jos pe Seventeenth Street. Sună-mă când te întorci. 

Chelnerița veni să-mi mai aducă o cafea și, când plecă, 
David se ridică și el de la masă. 

Wilton era la doar o oră depărtare cu mașina din oraș, la 
nord-est pe 95 și apoi la nord pe Route 7 - o autostradă haotică, 
urmată de un șir de malluri și apoi de suburbii scumpe de case 
cu șindrilă. Betonul și noroiul fuseseră înlocuite de pini și garduri 
de piatră, și de zăpadă albă neatinsă, iar mașinile erau mai 
puţine, dar mai scumpe. Am ieșit de pe Route 7 pe Route 33, 
către Ridgefield, și am întors din nou când am ajuns în 
Cranberry Lane. Era o stradă liniștită, iar casele erau mari și cu 
mult spaţiu între ele. Mașina mea închiriată derapă pe o 
porţiune și urmară aproape trei kilometri de serpentine cu 
peisaje impresionante înainte să ajung la reședința Cade. 

Era o vilă colonială albă, cu ușa roșie și obloane negre, 
situată la mare distanţă de drum, poziționată încântător în 
peisaj. Teii imenși din faţă ofereau cu siguranţă o umbră plăcută 
vara și un colorit frumos toamna, iar sera din aripa de sud, deși 
deloc originală, era bine proporţionată și se potrivea cu liniile 
acoperișului și conturul fațadei. Plantele din jurul fundațiilor de 
piatră erau zdravăn înfășurate în pânză groasă. Zăpada semăna 
cu glazura de tort peste boccelele maronii și acoperea peluza 
lată din faţă cu o pătură imaculată, dureros de strălucitoare în 
lumina soarelui de amiază. Aleea curbă era curățată de zăpadă, 
fiind acoperită de un strat de gheaţă și pietriș presat. Am mers 
cu grijă pe ea, fără viteză, parcând în curtea din faţa garajului, și 
coborând apoi, pe jos, pe cărarea de lespezi de piatră măturate. 
Bărbatul de pe treptele din față, care se chinuia stângaci cu o 
șurubelniţă și balamalele unei uși de siguranţă, mă privi tot 
drumul. 

Era bondoc, de vârstă mijlocie, molatic, cu o privire vag 
speriată în ochii negri ce mă priveau dindărătul unor ochelari 
fără rame. Îşi scoase de pe cap șapca Red Sox și lăsă să i se 
vadă părul castaniu rărit și zburlit. Işi șterse fruntea cu mâneca 
de la cămașa de catifea reiată și trase o înjurătură când își 
scăpă șurubelniţa în zăpadă. Se aplecă să o ia de jos și ușa i se 
izbi de șold. L-am prins de cot înainte să se răstoarne. 

— Mersi, zise el încet. 

Se sprijini de braţul meu în timp ce se ridica. Avea faţa 
mică, anostă și cărnoasă în jurul maxilarului. O reţea de vene 


sparte îi înnegrea vârful nasului și obrajii nebărbieriţi i se 
colorară de jenă. 

— Domnul Cade? l-am întrebat eu. 

Își ţuguie buzele, iritat. 

— Numele meu e Deering, Herbert Deering. Pe cine 
căutați? 

— Pe Nicole Cade, i-am zis cu. 

Nicole Cade era numele pe care-l găsisem în arhivele 
publice - proprietara acestei case, care o cumpărase cu șase ani 
în urmă de la un anume Frederick Cade. 

lritarea bărbatului crescu pentru o clipă, iar apoi dispăru. 

— Nicole e soţia mea, dar nu mi-a spus că așteaptă pe 
cineva. Cine sunteţi? 

— John March. Soţia dumneavoastră e acasă? 

Deering își vâr șurubelniţa în buzunarul din spate al 
blugilor și-și șterse mâinile de coapse. 

— De ce vreţi s-o vedeţi? 

M-am uitat dincolo de el prin ușa deschisă, în holul de la 
intrare și pe coridorul lat din mijloc. Am văzut un candelabru de 
alamă, pereţi de culoare crem, podele lucioase de lemn și 
covoare persane întunecate, și am auzit sunetul ascuţit de pași, 
ca niște lovituri de ciocan. O umbră trecu prin hol în depărtare, 
dincolo de scări. 

— Holly, am zis. Am venit pentru Holly. 

Deering aproape își scăpă șapca din mâini. Glasul îi deveni 
mai cald și mai neliniștit: 

— Ce s-a întâmplat cu Holly? 

O voce de femeie ne întrerupse. Era groasă și 
nerăbdătoare, și semăna puţin cu trosnetul copacilor. Păru să-l 
sperie pe Herbert Deering. 

— Cine e, Herbert, și ce vrea? Încerc să lucrez aici, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

Pașii apăsaţi se apropiară și o femeie se ivi pe hol. M-am 
uitat la ea și am încercat să găsesc vreo asemănare cu Wren, 
așa cum mi-o descrisese David. Poate la statură, și poate părul. 
Nu am făcut nicio supoziţie în privinţa tatuajului sau a semnului 
din naștere. 

Era trecută bine de patruzeci de ani, înaltă și uscăţivă, cu 
umeri ascuţiţi sub puloverul verde și picioare subţiri și vânjoase 


în blugi. Avea faţa osoasă și ridată, și orice frumuseţe va fi avut 
era demult măcinată de vânt și de soare, sculptată acum într-o 
expresie bănuitoare. Ochii ei reci erau înconjurați de un 
mănunchi de linii, și gura îi era o dungă subţire incoloră sub 
lama tăioasă a nasului. Își dădu părul roșcat decolorat după 
urechi și-și încrucișă braţele musculoase peste piept. Nicole 
Cade părea să fie cu mulţi ani mai în vârstă decât soţul ei, și în 
orice caz mai impresionantă. Era încălțată cu mocasini ușori, și 
bătu nerăbdătoare cu piciorul în podea, întorcându-și privirea 
spre Deering, care se ofili sub apăsarea ei. 

— Acesta e domnul March, Nikki, zise el, și-și scoase 
șurubelniţa din buzunar, ieșind afară, pe trepte. A venit să 
discute cu tine. Despre Holly. 

Imediat după aceea, Deering cobori treptele aproape în 
goană și o porni în viteză spre garaj, pe cărarea de lespezi de 
piatră. 

Nicole mă măsură din cap până-n picioare, evaluându-mi 
cizmele de călărie, pantalonii negri de catifea reiată, puloverul 
gri şi jacheta de piele. Înclină din cap aproape neobservat și 
aruncă o privire spre ceasul mare sport de pe încheietura ei 
osoasă. Își încleștă buzele. 

— Ce vrei să-mi spui despre sora mea? zise ea. 

— Nu putem vorbi înăuntru? 

— Nu. Deci, care-i chestia cu sora mea? 

Am tras adânc aer în piept și mi-am recitat din nou 
povestioara, cu accidentul și martora. Nicole nu păru să se 
gândească la ea suficient demult cât să o creadă sau nu. 

— Şi ce vrei de la mine? întrebă ea. 


— Speram să mă ajutaţi s-o contactez pe Holly. 

Se uită la mine mai multe clipe, bătând în continuare din 
picior. Faţa îi era neclintită și încremenită într-o expresie de 
neîncredere ce părea a fi atitudinea ei obișnuită. 

— Asta presupune că aș ști ceva despre viaţa surorii mele, 
domnule March, și că am un interes să te ajut. Dar mă tem că 
niciuna din aceste presupuneri nu e adevărată. 

Nicole Cade se uită din nou la ceasul ei mare și apoi la 
mine. 

Aproape am zâmbit văzând cât de nepoliticoasă era și cât 
de mult îmi amintea asta de David. 


— Presupun c-ar fi trebuit să sun înainte. 

— Sigur c-ar fi trebuit - e o politeţe elementară dar asta nu 
mi-ar fi schimbat răspunsul. N-am mai vorbit cu Holly de multă 
vreme. 

— Aveţi adresa ei sau un număr de telefon? 

— Mi s-a părut c-am fost suficient de clară: nu știu nimic 
despre viaţa surorii mele și nici nu vreau să știu. Şi acum, dacă 
mă ierți... 

— Desigur, i-am zis eu. Credeţi că soţul dumneavoastră s- 
ar putea să știe mai multe? 

— Evident că nu, răspunse ea, ca și cum aș fi întrebat-o 
despre porcii zburători. 

— Dar prieteni din oraș? 

Nicole Cade își ţuguie buzele subțiri și ochii îi scânteiară cu 
asprime. 

— Holly nu ţine legătura cu nimeni din Wilton, răspunse ea 
calm. 

— Probabil aveţi dreptate, i-am zis eu. Dar nu strică 
niciodată să întrebi. Poate o să încep cu vecinii. 

Sclipirea aspră deveni calculată și Nicole bătu de câteva ori 
din picior. 

— Vrei să mă ameninţi, domnule March? rosti ea încet. Că 
vei fi o pacoste, și mă vei face de râs prin vecini, dacă nu 
vorbesc cu dumneata? Ăsta e tipul de ticăloșie abjectă pe care o 
deprindeţi la școlile de detectivi particulari? 

Furia din vocea ei era mocnită și acoperită de un strat de 
satisfacție: mă dovedisem a fi exact la nivelul la care se 
așteptase ea. 

l-am oferit zâmbetul meu cel mai inocent. 

— Încerc doar să-mi fac meseria, doamnă Cade. 

Se uită din nou la ceas de data asta și mai ostentativ. 

— Ai noroc că am treabă, și n-am timp de toate tâmpeniile 
astea, zise ea. 

Se îndepărtă pe coridor și coti la stânga când ajunse la 
capătul lui; se întoarse în mai puţin de un minut, cu un caiet 
negru în mână. 

— Asta e ultima adresă pe care o am de la ea. N-am idee 
dacă mai e valabilă acum. 


Era o adresă din Brooklyn și mi-am notat-o. 

— Şi acum e actriţă? am întrebat eu. 

Oftă nerăbdătoare. 

— Actriţă, scriitoare, creatoare de scurtmetraje - Holly s-a 
jucat de-a o mie de lucruri, și din câte știu eu, niciunul nu s-a 
prins de ea. N-am nici cea mai vagă idee ce face acum. 

— Şi se poate întreţine așa - jucându-se? 

Nerăbdarea se transformă în suspiciune, și Nicole Cade mă 
scrută cu atenţie. 

— Întreab-o pe Holly, dac-o găsești - deși nu-mi pot 
închipui cât de relevant este pentru cazul dumitale cu 
accidentul. Și acum, la revedere, domnule March. 

Trânti ușa de siguranţă în urma mea și imediat după aceea 
și ușa propriu-zisă, iar eu m-am trezit stând în frig pe trepte. 

Am coborât pe cărare spre mașină. Dincolo de colţul casei, 
am găsit toate cele trei uși ale garajelor deschise, într-unul era 
un Volvo sedan imaculat, o dubiţă VW mizerabilă în al doilea, și 
Herbert Deering în al treilea, lângă un cărucior metalic verde de 
unelte, lucrând stângaci cu o cheie universală. Își ridică privirea 
și scăpă cheia pe jos pe ciment. Zdrăngănitul îl făcu să tresară. 

— Ultimele retușuri la mașină? l-am întrebat eu. 

Deering își lăsă capul în jos, vag speriat, și zâmbi trist. 

— Am destul timp pentru asta acum, nu? Minunile 
furnizorilor la domiciliu. 

Am încuviinţat consolator. Deering deschise un sertar al 
căruciorului de unelte și scotoci înăuntru cu zgomot. 

— Ai terminat cu Nikki? mă întrebă el. 

— Mai degrabă a terminat ea cu mine. 

Deering zâmbi din nou. 

— Nici nu m-am gândit c-o să te ţină mult, când ai zis c-ai 
venit să vorbești despre Holly. 

— Presupun că nu se înţeleg foarte bine. 

Deering clătină din cap. 

— N-au nimic de-a face una cu cealaltă, zise el și se uită la 
mine. Holly e bine? 

— Din câte știu, da, i-am zis eu și i-am servit și lui povestea 
cu accidentul. Deja începea să-mi placă, și Deering nu părea să 
aibă niciun motiv să se plângă de ea. Soţia dumitale mi-a dat o 


adresă, am concluzionat eu. Dar nu știa dacă mai e valabilă. 

Deering încuviinţă vag și mai deschise un sertar. 

— Holly se mută des, și cum am spus, ea și Nikki nu prea 
ţin legătura. E stilul ăla în care, dacă una zice alb, cealaltă 
trebuie neapărat să zică negru. E o chestie care se întâmplă 
între surori, uneori. 

Și nu numai surori, m-am gândit eu. Am încuviinţat către el. 

— Holly trăiește și acum din actorie? 

Deering se gândi o vreme și apoi ridică din umeri. 

— Nu știu. Nu sunt sigur că a trăit vreodată cu adevărat din 
asta. 

— Și atunci din ce-și plătește chiria - e chelneriță? 

— Asta n-a fost niciodată o problemă pentru ea, zise 
Deering, clătinând din cap. Maică-sa i-a lăsat niște bani, 
continuă el, uitându-se în jur, și apoi fixându-și iar privirea 
asupra mea. Te duci acolo? În Brooklyn? Am încuviinţat. 
Atunci... salut-o și din partea mea. 

— Așa am să fac, i-am răspuns. 

Mi-am căutat cheile de la mașină în buzunar. Le-am găsit în 
sfârșit și mi-a venit în minte încă o întrebare pentru Herb 
Deering. 

— Cine e Frederick Cade? 

Herb aproape a scăpat din nou cheia. 

— Fred e tatăl lui Nikki - socrul meu. Ce ţi-a venit? 

— Asta a fost casa lui? 

Deering făcu o mică grimasă. 

— Fetele au crescut aici. Noi - Nikki - am cumpărat-o de la 
el acum câţiva ani. 

— Și el unde s-a dus? 

— La nord de aici, în Brookfield. E într-un sanatoriu. De ce? 

— Crezi că Holly s-ar putea să fie în legătură cu el? În caz 
că adresa asta nu mai e valabilă? 

Deering se albi la faţă. 

— Dumnezeule, nu! Singura persoană cu care Holly se 
înţelege chiar mai rău decât cu Nikki e Fred. Nici vorbă să ţină 
legătura cu el. Și chiar dac-ar fi așa el n-are cum să-i știe 
adresa, nu în starea în care e acum, zise el, lovindu-și tâmpla cu 
degetul. Alzheimer. 


Am dat din cap și am început să-i mulțumesc, când clanţa 
ușii din spatele garajului s-a ridicat. Nicole Cade era o siluetă 
rigidă în prag, și vocea îi era mai îngheţată decât aerul. 

— Am crezut că am terminat, domnule March - de fapt, știu 
sigur că am terminat. De ce ești încă aici? 

— Am întrebat cum să ajung în oraș, am zis eu. Și unde se 
servește un prânz bun aici. 

— Ei bine, aici nu e clubul auto, și sunt sigură că Herbert 
are lucruri mai importante de făcut cu timpul lui. 

Am zâmbit în sinea mea și am clătinat din cap. Ușile 
garajului coborâră înainte să apuc să ajung la mașina mea. 

Era aproape trei când am ajuns acasă. Mare parte din 
Sixteenth Street era cufundată în umbră și mâzga de pe 
trotuare începuse să îngheţe din nou. Holul blocului era gol și pe 
coridoare era liniște. Apartamentul meu era scăldat într-o 
lumină de iarnă, ca un imens cearșaf cenușiu așternut peste 
mobilă. Nu era nimeni acasă. Mi-am pus geaca pe masa din 
bucătărie, mi-am turnat un pahar cu apă și am tresărit când am 
auzit muzică de la etaj. 

Se mutase acolo un avocat cu un an înainte, cu un contract 
de subînchiriere pe doi ani. În general era destul de liniștit, și 
chiar și când nu era, muzica de la el nu era neplăcută, dar de 
fiecare dată când o auzeam tresăream. De fiecare dată mă 
gândeam la Jane Lu. 

În noiembrie trecut se împliniseră doi ani de când ea 
cumpărase apartamentul de deasupra și curând după aceea 
deveniserăm amanți. După nici măcar șase luni, Jane plecase 
mai întâi într-o vacanţă prelungită în Italia, apoi într-altă 
delegație pe post de director comercial, de data asta în Seattle. 
Voise să mă duc și eu cu ea, cel puţin în partea de vacanţă, și 
dacă m-aș fi dus, poate c-ar fi locuit și acum deasupra. Dar nu 
m-am dus și ea n-a rămas, și poate că oricum n-ar fi fost nimic 
diferit. Poate a fost o legătură sortită eșecului încă de la început. 

Ce e sigur e că nu rămăsese prea mult din mine când am 
întâlnit-o. Pe atunci trecuseră trei ani de când soţia mea, Anne, 
fusese ucisă - împușcată fără ezitare și nimerită din plin și 
lăsată să moară la câţiva metri de treptele casei noastre, ultima 
dintre multele victime ale unui om care nu a mai trăit să vadă 
sfârșitul acelei zile. Era de departe cel mai mare caz pe care l- 
am avut vreodată ca anchetator al șerifului districtului Burr, și 


de asemenea ultimul meu caz, și l-am nenorocit de la cap la 
coadă. Prostia și aroganţa mea l-au făcut pe Morgan Fumess să 
rămână în libertate prea mult timp, și i-au dat ocazia să întoarcă 
jocul împotriva mea, transformând ancheta într-o sinucidere 
elaborată prin împușcare de către polițiști. 

Luni de zile după aceea am fost devorat - de furie, de vină 
și de o jale copleșitoare, într-un uragan de alcool și de droguri. 
După ce am trecut de furtună, nu mai eram poliţist, și reușisem 
să rad de pe faţa pământului aproape tot restul vieţii mele. Din 
rămășițele fumegânde mi-am construit altceva, ceva mic și 
simplu, alcătuit din muncă, jogging și singurătate. Era o 
construcţie modestă, dar era tot ce eram în stare să fac. 

Trecuseră nouăsprezece luni de când o văzusem pe Jane 
pentru ultima dată și-i ascultasem ultimul mesaj scârţâit pe 
telefon. 

— Nu mai rezist, John. Am crezut c-o să pot, dar m-am 
înșelat. Am încercat să ţin lucrurile la distanţă - să-mi spun că 
ești ca Nick Charles sau așa ceva, că ai o slujbă inteligentă și 
palpitantă, și cumva separată de tine. Dar e o prostie, şi nu mă 
mai pot preface. Nu e nimic amuzant să fii urmărit. Nu e nimic 
inteligent în bătăi și arme și camera de urgenţă. Nu e nimic 
distractiv să fii împușcat. Nu știu de ce vrei așa ceva în viaţa ta, 
John, dar știu sigur că eu nu vreau. Poate ar fi mai ușor dacă aș 
ști ce anume cauţi să obţii din asta - din relaţia noastră. Sau 
poate nu e niciun mister. Poate că nu cauţi absolut nimic. Poate 
că viaţa ta este deja exact așa cum vrei. 

Sortită eșecului încă de la început. 

Am luat o aspirină și mi-am golit paharul cu apă. Mi-am 
scos însemnările făcute la Wilton, m-am dus cu ele la masă și 
am început să citesc. Moţăiam asupra lor ele când a sunat 
interfonul și am tresărit din nou. M-am apropiat de perete și m- 
am uitat la imaginile albăstrii de proastă calitate de pe ecranul 
minuscul. De data asta mă deranja nu o amintire, ci o 
vizitatoare chiar și mai surprinzătoare: cumnata mea Stephanie. 
Soţia lui David. 


5 

Am trecut peste un petic de gheaţă (pe când coboram) de 
pe bordură la East Third Street, traversând Avenue B, mi-am 
răsucit glezna și aproape am căzut. Aproape... 

— La naiba, am bombiănit, reușind să-mi păstrez echilibrul 
în ultima clipă, și copiii de gimnaziu care traversau din sens 
invers râseră. 

Nu făcusem nici măcar șapte kilometri și deja gâfâiam ca 
un ogar. Așa-mi trebuie dacă m-am lăsat pe tânjală atâta timp. 
Un fulg ud de zăpadă îmi ateriză chiar în ochi. Mi l-am șters și 
am continuat să alerg gâfâind, spre vest și câteodată spre sud. 

Din cauza zăpezii îmi fusese cumplit de greu în acea 
dimineaţă să mă smulg din puţul adânc de somn, să mă forţez 
să ies afară în stradă, dar de fapt zăpada nu era decât parţial 
vinovată. Toată noaptea fusesem bântuit de vise pe care nu mi 
le mai aminteam, ceea ce-mi lăsase o senzaţie enervantă de 
lucru neterminat, sau rătăcit, sau abandonat. Şi-n plus, mai era 
și coșmarul pe care nu puteam să-l uit: vizita lui Stephanie. 

Rămăsese în prag mai bine de un minut, cu picioarele 
strâns apropiate, braţele lipite de corp, mâinile vârâte adânc în 
buzunarele paltonului ei bleumarin. Părul sârmos îi era mai scurt 
decât mi-l aminteam, prins neglijent cu o clamă de sidef. Faţa 
palidă îi era încruntată și rigidă, și ochii ei exagerat de mari îi 
alunecau dincolo de mine prin tot apartamentul. Gura mică îi 
tremura. 

— Intră, te rog, am invitat-o eu în cele din urmă. 

Tresări violent auzindu-mi vocea, dar păși totuși înăuntru. 

Mergea băţos și parcă neîncrezătoare, ca pe o suprafaţă de 
gheaţă subţire. M-am oferit să-i iau haina, dar nu a părut să mă 
audă. Se învârti prin încăpere, apropiindu-se prima dată cu pas 
împleticit de masa din bucătărie, apoi de rafturile de cărţi, apoi 
de ferestre, și, în cele din urmă, de canapea. După care se 
așeză. M-am așezat și eu, și mi-am închis laptopul și carnetul. 

Ştiam că lucra din nou, ca analist la o firmă din centru, și 
părea să fi venit direct de la birou - pantofi negri, ciorapi închiși 
la culoare, fustă neagră cu dungi și cămașă de culoarea 
fildeșului. Își ţinea genunchii osoși strânși și paltonul înfășurat în 
jurul trupului ei îngust ca un cocon. Ochii îi alunecă în 
continuare prin încăpere încă un minut și apoi își încleștă 
mâinile în poală și vorbi în sfârșit. 


— Ce-i faci? mă întrebă cu vocea șovăielnică. 

— Stephanie, nu știu... 

— Oh, nu te chinui să mă minţi! Nu, John. Ce-i faci? 

— Nu-i fac nimic... 

— Ba da! Altfel de ce ar veni aici? De ce ar veni să te 
viziteze? 

M-am frecat cu mâna pe faţă și am oftat. 

— Cred că ar trebui să vorbeşti cu David despre asta. 

Dar ea nu voia să audă de așa ceva. 

— Nu ţi-a plăcut niciodată de mine. 

Doamne sfinte! 

— Asta a fost o chestie reciprocă, de fapt, i-am răspuns. 

Făcu un gest de indiferenţă din mână. 

— Şi nu ai ascuns asta niciodată, iar acum, când am nevoie 
de ceva de la tine, o să stai pur și simplu să-mi râzi în faţă. 

— Nu știu despre ce vorbeşti, Stephanie, am clătinat din 
cap. Nu râd de nicio... 

— Atunci răspunde naibii la întrebare, zise ea. Ce-i faci? În 
ce chestie l-ai implicat? 

Vocea îi răsuna ca niște cioburi de sticlă. 

Mi-am înghiţit primele trei răspunsuri. 

— Trebuie să vorbești cu David, i-am spus din nou. 

M-a ignorat. 

— N-ar fi prima dată când îţi târăști familia în șanț, nu-i 
așa? Dar n-o să te las să-i faci asta lui David. 

Mi se tăie respiraţia și cred că până și Stephanie își dădu 
seama că mersese prea departe. 

— Ar trebui să pleci acum, i-am zis încet. 

Dar nu plecă. Se duse în schimb la geam și rămase acolo 
înţepenită pe loc, exact în locul unde stătuse și David. 

— Sau vrei să zici că a venit la tine să-ţi ceară ajutorul 
cumva? Asta e? Dar ce fel de ajutor? 

— Singurul lucru pe care-l zic este că ar trebui să pleci, am 
repetat eu. 

Stephanie își plecă fruntea și o străbătu un fior. Se auzi un 
smiorcăit. La naiba. După un minut, își trase paltonul mai sus pe 
umeri, își încheie nasturii și se îndreptă spre ușă. Se opri când 


ajunse acolo și se întoarse spre mine. 

— E vorba de femeia aceea, nu-i așa, cea cu telefoanele? 
întrebă ea. 

Nu așteptă niciun răspuns. 

Am mai alergat doi kilometri și jumătate și am ajuns în cele 
din urmă, de-abia mișcându-mă, la treptele de fier forjat ale 
blocului meu din Sixteenth Street. Și acum gâfâiam, și eram 
scăldat în sudoare, dar îmi trecuse durerea de cap. M-am târât 
în sus pe scări și am intrat sub duș, unde am rămas multă 
vreme cu faţa înălţată spre stropii de apă. 

După plecarea lui Stephanie, îl sunasem pe David, ca să-i 
spun de vizita ei și despre excursia făcută la Wilton. Nici măcar 
n-am ajuns însă la partea cu Wilton; toate întrebările lui fură 
despre Stephanie. 

— Cât de mult știe? De unde a aflat? Nebuna aia 
nenorocită a sunat-o? Mai spune-mi odată ce ţi-a spus. 

Cam la a treia întrebare identică nu i-am mai răspuns. 

— Nu vreau să mă amestec în chestia asta, i-am zis eu. Nu 
m-ai angajat ca s-o mint pe nevastă-ta. 

— Cine ţi-a rugat să minţi, pentru numele lui Dumnezeu? 
Nu mă aştept decât la confidenţialitate din partea ta. 

— Sucește-o cum vrei, nu vreau să mai fiu vreodată într-o 
situaţie similară cu Stephanie. 

— Cine s-ar fi gândit că ești așa de sensibil? spuse el, și 
închise. 

Am căutat pe orbecăite robinetele dușului și am dat apa 
mai fierbinte. 

La o oră după duș eram în trenul L către Brooklyn. Deși 
agenţii imobiliari mutau mereu graniţele, adresa pe care mi-o 
dăduse Nikki Cade era mai degrabă în Bushwick decât în 
Williamsburg, și nu era ușor de ajuns acolo de la nicio staţie de 
metrou. Am ales staţia de pe Montrose Avenue și am pornit-o 
încet la drum către sud pe Bushwick Avenue, mergând mereu 
aplecat înainte din cauza vântului. Era pe muchie de cuţit între a 
respecta ultimele tendinţe la modă și scăpătare; pe doar câteva 
străzi bistrouri strict vegetariene și ateliere de genţi lăsau locul 
bodegilor și magazinelor de piese de mașini și localurilor goale, 
cu ferestrele acoperite de scânduri. Când am ajuns pe strada lui 
Holly Cade, nu mai era nici urmă de piață de brânzeturi 


ecologice. 

Blocul ei era o clădire de cinci etaje, din cărămidă roșie 
murdară, cu parterul de piatră cenușie, scări de incendiu pe 
părţile laterale, ce păreau șubrede, și straturi peste straturi de 
graffitti pretutindeni. În faţa blocului mirosea înfiorător a gunoi 
ars, care învingea de departe duhoarea de infecţie purulentă din 
vestibul. Pe perete era fixat un interfon, cu grilajul deformat 
deasupra difuzorului și butoane uzate de plastic cu numerele 
apartamentelor lângă ele. Numele de la 3-G era scris cu 
cerneală verde pe o bucată de bandă adezivă. Cade. 

Am apăsat butonul soneriei mai multă vreme, fără niciun 
răspuns, și mă gândeam ce i-aș putea face lacătului masiv de la 
ușa interioară când o ceată de adolescente se revărsară din lift 
și traversară holul scurt către mine. Nu le-am întrebat de ce nu 
sunt la școală, și ele nu mi-au dat nicio atenţie, trecând pe lângă 
mine într-un vârtej de parfum, spray fixativ, gumă de mestecat 
și fum de ţigară. Lăsară ușa deschisă și am urcat la etajul trei în 
urma lor. 

Casa scărilor era îngustă și întunecoasă și duhnea a pisoar, 
iar coridorul de la etajul trei nu era diferit. Ușa de la 
apartamentul 3-G era la capătul coridorului, pe stânga, lângă 3- 
F și ghena de gunoi. Ușa era acoperită cu metal și pe vremuri 
fusese vopsită în negru. Mi-am lipit urechea de ea și am auzit pe 
cineva mișcându-se înăuntru. Am bătut tare și mișcarea încetă, 
dar nu răspunse nimeni. La a treia încercare, am auzit un zăvor 
și balamalele scârţâind în spatele meu. M-am întors la timp să 
văd ușa întredeschisă a apartamentului 3-F închizându-se rapid. 
Când m-am întors iar către 3-G, se deschidea ușa. 

Bărbatul din prag era cu doi-trei centimetri mai înalt și 
probabil cu douăzeci de kilograme mai greu decât mine, și 
niciun gram de grăsime. Umerii abia îi trecură de rama ușii când 
ieși în hol. Inchise ușa în urma lui, o încuie cu o cheie și-și puse 
cheia în buzunarul hanoracului său gri. 

— Ce vrei? îmi zise. 

Avea vocea surprinzător de scăzută. Își încrucișă braţele 
robuste pe pieptul masiv încordându-se, și mânecile aproape îi 
plesniră. Era blond, cu părul tuns scurt și capul mare și pătrăţos, 
fixat pe restul corpului fără ajutorul unui gât. Avea faţa lată, 
palidă și netedă și trăsături apropiate care păreau ciuntite și 
abandonate în mijlocul feţei. Gura îi era un val roz sub un punct 


de nas, sprâncenele, doar niște liniuţe neclare, deasupra unor 
ochi albaștri goi de expresie și de orice altceva. Mâinile ca niște 
șunci aveau niște tatuaje verzi neclare ce păreau făcute în 
închisoare. Nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. 

— Locuiești aici? l-am întrebat. 

— Am cheia, îmi răspunse Babyface. Ce mama dracului 
vrei? 

— Am venit s-o văd pe Holly. 

— Nu e aici, bombăni el. Ce vrei cu ea? 

— Dar tu cine ești, soțul? Iubitul? Secretarul, poate? 

Faţa turtită i se îmbujorară. 

— Sunt cel care o să-ţi vâre cizma-n cur dacă nu spui de ce 
baţi în ușă ca nebunul. 

Am clătinat din cap și am zâmbit. 

— Hai să nu ne prostim așa de repede, i-am zis eu, cu mai 
multă nonșalanţă decât simţeam. 

Babyface se uită la mine cu ochii mijiţi și pe fruntea netedă 
îi apăru o cută. 

— Eşti copoi? 

— De ce-ar căuta-o un polițist pe Holly? 

— Eşti copoi, arată-mi actele. 

Am zâmbit în continuare. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare: de ce ar căuta-o pe Holly 
un polițist? Sau poate te caută pe tine? Poate tu ar trebui să-mi 
arăţi actele. 

Ridul i se adânci și fața lătăreaţă i se întunecă. 

— Nu ești niciun nenorocit de copoi, zise el. Și mă enervezi. 

— Cheam-o pe Holly aici și nu mai trebuie să vorbeşti cu 
mine pe urmă. 

Babyface clătină din cap. 

— Nu m-asculţi, scrâșni el din dinţi. Acuma, zi-mi cine 
naiba ești și ce naiba vrei sau o să ai necazuri cu mine. 

Își îndoi mâinile mari. M-am uitat la tatuajele de pe ele, am 
tras aer adânc în piept și am riscat. 

— Așa vorbeşti și cu polițistul care te supraveghează? Mă 
gândesc că nu dă prea bine. 

În ochi i se zăriră licăriri de uimire, furie și frică la 
menţionarea  poliţistului care-l supraveghea după ieșirea 


condiţionată din închisoare; mă gândisem eu că o să ating un 
nerv sensibil. Eram sigur de asta când m-a lovit. 

Braţul lui era un trunchi de copac îmbrăcat în nailon gri; se 
repezi la mine ca azvârlit de furtună și mă izbi în tâmplă. În 
cădere, m-am ciocnit de ușa de la 3-F și am zărit pentru o clipă 
bocancii lui Babyface și tivul zdrenţuit al blugilor lui trecând pe 
lângă mine. 

— Dobitocule, mormăi el. 

l-am auzit pașii pe scări și apoi n-am mai auzit decât un 
zumzet în urechi și n-am mai văzut decât linoleumul murdar. 

Am tras aer în piept de câteva ori și mi-am pipăit tâmpla, 
apoi m-am ridicat încet. Capul îmi rămase la locul lui și tot așa și 
restul lumii, și eram aproape sigur că nu mi se spărsese nimic. 
M-am uitat în sus și am văzut ușa închizându-se din nou la 
apartamentul 3-F. M-am apropiat de ea și am bătut. 

Vocea care-mi răspunse venea de undeva de lângă vizor. 
Era o voce de bărbat bătrân, un glas subţire și cu un slab accent 
spaniol. 

— Pleacă naibii de-aici, zise el. Pleacă de-aici sau chem 
poliţia. 

— Încerc să iau legătura cu Holly Cade, i-am spus eu. Nu 
știi cum aș putea da de ea? 

— Nu știu nimic, decât că m-am săturat de-atâta gălăgie și 
de urlete, și de oameni care vin și pleacă încontinuu și data 
viitoare când se întâmplă porcăria asta, sun la poliţie. 

— Înţeleg, i-am zis eu. Știi cine era individul ăsta? 

— Știu numărul nouă-unu-unu, și dacă nu pleci chiar acum, 
sun. 

Mi-am scos o carte de vizită din portmoneu. 

— Plec, i-am zis. Dar fă-mi un serviciu, te rog: când o vezi 
pe Holly pe-aici, sună-mă. 

Am strecurat cartea de vizită pe sub ușă și aproape 
instantaneu a fost împinsă înapoi afară. 

— Pleacă de-aici cu asta - nu vreau să am nimic de-a face 
cu ea sau cu tine. 

— Nu trebuie să te implici în nimic, i-am zis eu. Sună-mă 
numai. O să fii răsplătit, te asigur. 

— Nouă-unu-unu, domnule. Nu-ţi mai spun încă o dată. 


Mi-am ridicat mâinile în sus. 

— Bine, bine, mă duc. 

— Atunci, du-te. 

Am coborât încet scările și n-am văzut nici urmă de 
Babyface. M-am oprit în vestibul și am sunat din nou la 3-G, și 
din nou n-am primit niciun răspuns. Numele de lângă butonul 3- 
F era Arrua; mi l-am trecut în carnet și am plecat. Afară era și 
acum frig, dar nu mai sufla vântul așa de tare, iar mirosul de 
gunoi ars era înăbușit de un strat de zăpadă proaspătă. 


6 

Aerul rece avea gust bun după duhoarea din blocul lui Holly 
Cade, și zăpada mi-a amorţit faţa care mă durea, așa că m-am 
dus pe jos până pe Broadway și am continuat să merg, către 
nord-vest, în adâncul inimii excentrice a cartierului 
Williamsburg. Stradă după stradă, peisajul se schimba, trecând 
de la majoritatea latină, la hasidimi, iar apoi la boemul putred 
de bogaţi. Când am ajuns în Bedford Avenue, aveam zăpadă în 
păr și aș fi putut fi tot atât de bine în Tribeca. 

Am găsit o cafenea unde se auzea în surdină Citizen Cope, 
cu scaune tapițate lângă fereastră și o asiatică drăguță cu cercel 
în nas la tejghea. M-am scuturat de zăpadă și am comandat o 
cafea espresso, pe care am sorbit-o încet, în timp ce-mi treceam 
în carnet niște însemnări despre vizita la adresa lui Holly. 

Am așternut pe hârtie o descriere corespunzătoare a lui 
Babyface și câteva întrebări despre el: cine era, ce făcea în 
apartamentul lui Holly, ce relaţie avea cu ea? Dar n-aveam 
niciun răspuns pentru niciuna dintre ele. Tot ce știam cu 
siguranţă era că e puternic și rapid, și că, dacă mai dau 
vreodată de el, va trebui să am grijă la pumnul lui și la viteza cu 
care se înfuria. Am terminat de scris, am mai băut niște cafea și 
am răsfoit paginile carnetului. 

Holly Cade era până acum singurul meu indiciu despre 
misterioasa Wren, dar nici acum nu știam mai nimic despre ea, 
și încă nu dădusem ochii cu ea. Faptul că aflasem unde 
locuiește era deja o realizare, dar până n-aveam o fotografie și o 
confirmare clară de la David, nu era altceva decât o bănuială 
de-a mea. Puteam, la nevoie, să angajez niște oameni să stea în 
faţa blocului ei și să aștepte până vine acasă, dar încă nu 
ajunsesem până acolo. O asemenea abordare nu ar fi nici 
ieftină, nici subtilă, iar fărâmele de informaţii de care dispuneam 
îmi permiteau să lucrez. Am citit cele câteva pagini de notițe și 
m-am întrebat dacă aș mai putea scoate ceva de la excursia 
mea în Brooklyn, în afară de un pumn în cap și o cafea prea 
scumpă. 

Null Space era la sud-vest de cafenea, dincolo de Bedford 
Avenue, într-o clădire de cărămidă cenușie care fusese, cu 
multă vreme în urmă, un depozit de ceai. În afară de Null Space, 
la parterul clădirii mai erau o galerie de artă și un restaurant 
chinezesc. Cu trei ani în urmă, membrii trupei Gimlet Players 


puseseră aici în scenă piesa de teatru a lui Holly Cade, Clubul 
mincinoșilor. Era un spaţiu mare și rece, cu pereţi negri și o 
reţea deasă de lumini, cu difuzoare atârnând din tavanul înalt. 
Orice urmă de aromă de ceai fusese estompată de mirosurile de 
vopsea și ciment, și de lămâiţă din vecini. 

Administratoarea era o femeie voinică de vreo patruzeci de 
ani, cu părul negru și ciufulit, chip plăcut și strungăreaţă, 
îmbrăcată cu o cămașă de flanel în carouri. Avea vocea 
monotonă, cu accent din Midwest, și o chema Lisa. În afară de 
niște indivizi prost hrăniţi care aranjau scaune, nu era decât ea 
înăuntru când am bătut în ușile mari de metal. Lucra la Null 
Space de șase ani, își amintea bine de Gimlet Players și nu m-a 
întrebat ce treabă aveam cu ei. Era tipul aproape perfect de 
interviu. 

— Au jucat aici cam trei sau patru piese de un act, într-un 
interval de optsprezece luni, zise ea. Clubul mincinoșilor a fost 
una dintre ele. 

Am intrat în camera ce trecea drept birou, o încăpere 
pătrată și cenușie, de unde se zărea o stradă lăturalnică prin 
geamul înnegrit de praf. Mobilierul era compus din piese 
desperecheate de metal, prea urâte chiar și pentru guvern. Lisa 
se așeză la birou și-și puse în față doza de Diet Coke. Eu m-am 
așezat pe scaunul bej de oaspeţi, care era chiar mai puţin 
confortabil decât părea. 

— Şi erau buni? am întrebat eu. 

Lisa ridică din umeri. 

— Îmi amintesc că piesele erau foarte grele, în stilul ăla de 
cursuri de teatru, știi. Mult dialog incoerent și familii scrântite 
total. Şi-mi amintesc că cei din trupa Gimlet erau o pacoste. 

— Cum așa? am întrebat eu. 

Lisa sorbi din suc și-și trecu o mână prin păr. 

— Mereu se plângeau de câte ceva - de scaune, de lumini, 
de publicitate, de public sau de lipsa publicului. Și mereu erau 
când într-o criză, când în alta. 

— Ca de exemplu? 

— Prostii de amatori, actori care ba nu apăreau la timp, ba 
nu veneau deloc, sau își pierdeau piese din decor, sau se luau la 
hartă între ei. 

— Ai idee care era motivul? 


— Cine știe; stelele de pe ușa cabinei, poate. Am încercat 
să nu le dau atenţie. Orice o fi fost, se vedea că n-o să poată 
niciodată să fie cu picioarele pe pământ. 

— Presupun că vezi destule asemenea chestii în meseria 
ta. 

— Nici nu m-ai crede dacă ţi-aș zice, zise Lisa, zâmbind. Şi 
trapele de muzică sunt de obicei cele mai rele. Dar poţi să-ţi 
închipui cât de pisălogi și smiorcăiţi erau ăștia de la Gimlet 
dacă-i ţin minte și după trei ani. 

l-am zâmbit și eu. 

— Câţi erau? 

Se gândi pentru o clipă. 

— Patru sau cinci, poate. 

— Şi toţi se plângeau mereu? 

— Nu toţi; mai ales cei doi care erau la conducere, ca să 
spun așa. 

— Holly Cade era una din ei? 

Încuviinţă din nou. 

— Holly, da, roșcata, o fată foarte frumoasă. Prietenul ei 
era regizorul și ea era scenarista. 

— Şi pe prieten cum îl chema? 

Lisa își termină sucul și aruncă brusc cu un zăngănit, doza 
goală în coșul de gunoi. 

— Acuma îmi pui întrebări grele, zise ea. Pentru asta 
trebuie să sap. 

Săpatul se efectuă într-o debara plină aproape până în 
tavan cu cutii de carton doldora de dosare. Desigur, fuseseră 
stivuite într-o anumită ordine, și Lisa știa asta. Mutând și 
împingând câteva cutii, reuși să scoată una și o puse pe masă. 
Ridică un nor de praf, care o făcu să tușească. Dădu la o parte 
capacul, cercetă dosarele de la fundul cutiei și scoase unul 
verde. 

Răsfoi în interiorul lui și scoase o hârtie. O citi și-și ridică 
privirea spre mine. 

— Ta-ra-ta-ta! Ăsta e programul pe care l-am făcut pentru 
Cuibul - altă piesă de-a lor într-un act. Uite, Gene Werner, așa îl 
chema. Ca să spun drept, el era o pacoste mult mai mare decât 
ea. 


— Pot să mă uit și eu? am întrebat-o. 

Mi-a dat hârtia. M-am uitat pe lista scurtă de actori și 
membri ai echipei. În afară de faptul că erau regizorul și 
scenarista, Gene Werner și Holly Cade mai erau și actori în 
spectacole. Gene juca un personaj numit Frederick, iar pe Holly 
o chema Wren în piesă. Am citit de două ori să mă asigur, și am 
simţit că-mi năvălește sângele în tâmple. Wren. 

— Pot să păstrez asta? am întrebat. 

Lisa ridică din umeri. 

— Bine. 

M-am uitat la program și m-am mai gândit la ceva. 

— Îţi amintești cum arăta Gene Werner? 

Își muşcă buza de jos şi se gândi câteva clipe. 


— Nu prea bine. Brunet și înalt, frumos - tipul de 
fotomodel. 
— Culturist? 


— Adică plin de mușchi? întrebă ea și eu am încuviinţat. 
Nu, era mai degrabă ca tine - destul de subțire. 

Deci nu era Babyface. Am făcut un gest către cutia cu 
dosare. 


— Nu este și vreo fotografie cu Gimlet Players înăuntru? 


— Pot să verific, zise ea. 

Dar n-am mai avut noroc. 

Lisa răsfoi prin dosare de la primul până la ultimul și nu 
găsi nicio fotografie - dar nu rămase totuși cu mâna goală. Găsi 
programele de la încă două piese pe care le jucaseră Gimlet la 
Null Space, și scenariile de la Cuibul și Clubul mincinoșilor. Mă 
lăsă să le iau cu mine și astfel am ieșit afară în zăpadă și m-am 
îndreptat înapoi spre Manhattan. 

Era două și jumătate după-amiaza când am ajuns în sfârșit 
acasă. Mi-am trecut un prosop prin păr, mi-am luat o pereche de 
șosete uscate și mi-am făcut un sandvici cu ton, după care mi- 
am petrecut restul după-amiezii pe laptop și la telefon, căutând 
foști membri ai trupei Gimlet Players. Ceea ce se dovedi mai 
ușor de zis decât de făcut. Lisa avusese dreptate că erau patru 
sau cinci oameni în trupă. Din nefericire însă, nu erau mereu 
aceiași patru sau cinci oameni. Dacă-l puneam la socoteală pe 
Gene Werner, aveam șapte nume pe listă. Spre seară le lăsasem 
deja mesaje la trei dintre ei, inclusiv lui Werner, dar n-am putut 


să găsesc nici urmă de alţi trei, și am reușit să vorbesc efectiv 
numai cu ultima de pe listă. 

Moira Neal îmi spuse că trupa Gimlet Players nu fusese 
niciodată un grup unit și că nu păstrase legătura cu niciunul 
dintre ei după ce se despărţiseră. Jucase în trupă un singur an, 
și experienţa aceasta o ajutase să se lase cu totul de teatru și să 
se apuce de proiectarea de website-uri. 

— Și crede-mă, personalităţile sunt mult mai ușor de 
suportat. 

Râse. Avea vocea inteligentă și plăcută, și îi lipsea cu 
desăvârșire accentul, ca unei crainice de știri. 

— Gimlet Players erau dificili? 

— Holly și Gene erau, și ei erau șefii. 

— În ce fel erau dificili? 

— Gene era o primadonă și un terorist - ceea ce, crede-mă, 
nu e o combinaţie strălucită. Se credea un nou Mike Nichols sau 
ceva de genul ăsta, dar n-avea ce-i trebuie pentru asta. Și îi 
făcea o plăcere teribilă să fie un nemernic de excepţie, un 
ticălos absolut execrabil. Holly era un pic mai ușor de înghiţit; ea 
era pur și simplu pe altă planetă în majoritatea timpului. 

— Adică...? 

— Adică își lua munca foarte în serios, era foarte... intensă. 
Nu știu cât de mult percepea lumea reală când lucra la o piesă. 

— Și era bună de ceva? 


— Ca dramaturg, nu prea - cel puţin, eu una n-am 
considerat-o niciodată așa. Piesele ei erau foarte autobiografice, 
și o mare parte din ele pur și simplu nu le puteai înţelege dacă 
nu erai Holly. Partea pe care o puteai înțelege era destul de 
infantilă: multe chestii cu părinţi diabolici și o grămadă de 
declaraţii siropoase. 

— Şi ca actriţă cum era? 

— Asta e cu totul altceva: Holly era grozavă. O ajuta și 
faptul că era superbă și nu-ţi puteai lua ochii de la ea, 
bineînţeles, dar era mai mult de-atât. Era implicată trup și suflet 
în fiecare rol pe care-l juca, și se putea transforma complet. Ca 
să fiu sinceră, mă și speria, de fapt. Întotdeauna m-am întrebat 
dacă ar fi putut face asta într-un rol pe care nu l-a scris ea. 

— Şi Werner avea cu ea o relaţie romantică? 


— Se culcau, când și când, dacă la asta te referi. Cât 
despre „relaţie” - asta nu știu. Nu știu ce relaţie putea avea 
Holly cu oricine nu era Holly. 

— Am auzit că în afară de scris și actorie, Holly a făcut și 
scurtmetraje. 

— Nu pe vremea când am cunoscut-o eu, dar nu mă 
surprinde. Și-a încercat norocul la o mulţime de lucruri - pictură, 
fotografie, chiar și pirogravură, cred. Și chiar ai nevoie să știi 
toate astea pentru cazul de accident de care te ocupi, îmi spuse 
ea, cu un zâmbet în voce. 

Am zâmbit și eu. 

— Nu știi niciodată ce ai nevoie să știi, i-am zis. Apropo, nu 
ai întâlnit pe cineva cu numele de Wren când ai lucrat cu Gimlet 
Players? 

Moira Neal se gândi. 

— Ăsta e unul dintre personajele lui Holly, nu-i așa - unul 
dintre rolurile de nebună pe care le tot juca? 

— Dar nu și o persoană reală cu numele ăsta? 

— Nu, zise ea. Nu o persoană reală. 


7 

Părul lui Clare era răsfirat ca un evantai pe spatele ei gol, și 
răsuflarea îi era ușoară și liniștită, l-am tras pătura pe umeri, mi- 
am luat pe mine halatul și m-am dus în camera de zi. Știind că 
mi-ar fi imposibil să dorm, am băut un pahar cu apă și m-am 
uitat afară pe geam. Era miezul nopţii și străzile erau pustii, o 
fâșie îngustă de lună traversa cerul decolorat de luminile 
orașului, singuratică asemeni unei verighete la amanet. Mi-am 
umplut din nou paharul cu apă și am luat în mână scenariul 
Clubului mincinoșilor și al Cuibului. 

Le-am citit pe amândouă de două ori, și niciuna din piese 
nu părea să aibă vreo logică. Atât Lisa, la Null Space, cât și 
Moira Neal, fosta membră din Gimlet Players, îi făcuseră o 
critică perfectă. Piesele erau dense, încărcate de psihodramă de 
familie, discursuri incoerente, schimbări abrupte și derutante de 
timp și deloc, și depindeau masiv de un set de simboluri și 
repere atât de personale și de ezoterice, încât erau complet 
impenetrabile. 

Din câte mi-am dat seama, Cuibul se întâmpla pe o navă 
spațială din viitorul îndepărtat, și Clubul mincinoșilor avea loc în 
suburbiile din Connecticut, în zilele noastre. Din amândouă era 
greu de ales o poveste cu sens, dar amândouă păreau să fie în 
principal despre un tată vanitos și tiranic, despre infidelităţile lui 
flagrante și repetate, și despre efectul devastator pe care îl 
aveau acestea asupra soţiei și fiicelor lui. 

Deși opace și afectate, piesele nu erau chiar cu totul 
ridicole. Exista o emoție autentică în dialogurile dintre tatăl crud 
și fiice, și discuţiile lor erau triste și sfâșietoare - uneori 
înfricoșătoare. Şi la a doua lectură am realizat că erau 
înfricoșător de asemănătoare cu mesajele telefonice pe care i le 
lăsase Wren lui David. 

Eram obosit și ochii îmi alunecau de pe pagini, către geam, 
către cerul ce se lumina deasupra orașului. Gândurile mi se 
agăţau în crâmpeie din viaţa lui Holly Cade - Gimlet Players, cei 
fără noroc, vocea aspră și privirea sfredelitoare a surorii ei, 
zdrahonul Babyface din ușa apartamentului ei, bărbatul 
băgăcios și speriat de la 3-F. Am pus scenariile pe masă și m-am 
gândit să merg să alerg. Mi-am pus în schimb de-o cafea. 

Clare se trezi la zece, când mansarda era luminată de 
strălucirea aspră a iernii. Traversă camera de zi încruntată și 


aproape fără nicio altă expresie. Eu eram la masă, bând cafea și 
citind Times, și Clare se uită la mine cu ochii neguroși. 

— Mai este? șopti ea, făcând semn din cap către ceașcă. 

— Vrei și tu? 

Dădu din cap că da, așa că m-am dus în bucătărie să-i torn 
și ei o cafea neagră. 

— Mersi, zise ea. 

Se duse cu ceașca și geanta cu schimburile de peste 
noapte în baie. Treizeci de minute mai târziu se întoarse, 
mirosind a săpun, purtând blugi și un tricou scurt, cu Norton 
Morcycles pe el. Își prinsese părul într-o coadă lucioasă și avea 
picioarele goale. Își golise ceașca de cafea. 

— Mai vrei una? am întrebat-o. 

Clare încuviință. l-am mai turnat una, își luă câteva secţiuni 
ale ziarului, și se duse cu ele pe canapea. Am luat din nou 
scenariile. 

La a treia lectură am înţeles chiar și mai puţin, și piesele 
începeau deja să mă enerveze. După ce extrăsesem tot ce se 
putea din dialog, am acordat o mai mare atenţie numelor 
personajelor. În Cuibul, în afară de Wren și de Frederick, mai era 
mama, Lark! și sora mai mare, Robin?. În Clubul mincinoșilor, 
tatăl se numea din nou Frederick - Frederick Zero - și fetele 
erau Cassandra și Medeea. Mama era Elena. Păsări și greci. 
Oare era ceva în asta? Pe rafturile bibliotecii mele erau 
îngropate câteva cărţi îngălbenite de Aristofan și; Euripide. Nu 
mă mai uitasem prin ele din facultate și m-am întrebat dacă n-ar 
putea fi cheia pieselor lui Holly, sau dacă nu cumva aluziile 
clasice, ca atât de multe alte lucruri dacă cele două piese, erau 
cifrate numai pentru ochii lui Holly. Am oftat și am azvâriit 
scenariile pe masă. 

Clare era și acum tolănită pe canapea, cu picioarele goale 
rezemate de perne. Citise Times și Journal, și acum citea o 
biografie groasă a lui Andy Warhol, pe care o scosese de 
undeva. Îmi auzi oftatul și se uită la mine și la scenarii. 

— Mai nou te apuci de actorie? mă întrebă ea. 

Își întinse picioarele, și-și frecă talpa mică și palidă de 
marginea de sus a canapelei. 


1 Ciocârlie 
2 Prigorie 


— Nu așa face toată lumea - pentru cincisprezece minute 
cel puţin? 

— Mi-am închipuit că tu o să fii cel care se abţine. 

Își închise cartea voluminoasă, se ridică și se duse la 
fereastră. Nişte pescăruși se răsuciră în aer și planară deasupra 
acoperișurilor de peste drum, bătându-se pentru o firimitură de 
pâine. Clare își înfășură braţele în jurul pieptului și se uită la ei. 

— Nu ţi-ai cumpărat încă mașină? mă întrebă după o 
vreme. 

— Închiriez și acum. 

— Vrei să închiriezi una mâine - poate să mergem undeva 
toată ziua? 

Asta era ceva nou. Luă ceașca. 

— Undeva, ca de exemplu unde? am întrebat rar. 


— Oriunde - nu-mi pasă - undeva în afara orașului. Undeva 
unde să fim numai noi, să ne putem plimba. 

M-am gândit puţin la asta, cât timp Clare se uita la 
pescăruși. 

— Am de rezolvat niște chestii, dar dacă reușesc să le 
termin azi, atunci sigur. 

Clare dădu din cap, tot cu spatele la mine. După o vreme, 
luă cizmele în picioare, își luă haina, își puse o pereche de 
ochelari de soare pe nas, mă sărută pe colţul gurii și plecă. 

Parfumul îi plutea încă în aer când am ridicat receptorul. 
Era aproape ora unu și încă nu primisem niciun semn de viață 
de la Gene Werner, și nici de la ceilalţi foști membri Gimlet 
cărora le lăsasem mesaje. Am încercat prima dată la numărul lui 
Werner, dar n-am reușit să dau nici măcar peste un robot. Am 
renunţat după ce l-am lăsat să sune de vreo douăsprezece ori. 
Am încercat apoi la Kendall Fein, în L.A., cu același rezultat. Am 
avut mai mult noroc cu Terry Greer. El locuia încă în oraș și juca 
într-un teatru foarte departe de Broadway, și, din fericire, era 
acasă. 

Am repetat încă o dată povestea mea cu accidentul și Greer 
era dornic să-mi vorbească. Avea vocea tânără și prietenoasă și, 
deși nu-mi spunea ceva nou - că nu păstrase legătura cu nimeni 
din Gimlet; că, pe vremea când îi cunoscuse el, Holly și Gene 
erau arțăgoși și egoiști; că piesele lui Holly erau, în cel mai bun 
caz, problematice, însă ea era o actriţă al naibii de bună - totuși 


Greer se dovedi a fi o mină de aur. Avea fotografii. 

— Prietena mea tocmai a făcut curăţenie în sertarul ăla 
aseară. Aveam de gând să arunc toate pozele alea vechi, dar ea 
le-a pus într-o cutie. Nu sunt artă de mare valoare sau mai știu 
eu ce, sunt doar instantanee de când am mers toţi la un bar 
după ultimul spectacol cu Clubul mincinoșilor. Asta a fost ultimul 
lucru pe care l-am făcut împreună. 

— Instantaneele sunt mai bune decât ce am eu acum, i-am 
răspuns eu. 

— Presupun că da, râse Greer. Ei bine, poţi să vii să le iei 
oricând - de obicei e cineva acasă. 

Fotografii. 

L-am sunat pe David pe celular, dar mi-a răspuns 
mesageria și, în cele din urmă, m-a sunat înapoi. Era în mașină, 
în drum spre aeroport, și nu era singur. Am auzit vocea unui 
bărbat în apropiere, fratele meu Ned. David ascultă în tăcere cât 
i-am povestit despre vizita mea în Brooklyn, despre conversațiile 
cu foștii membri ai trupei Gimlet Players, și despre fotografiile 
lui Greer. Când îmi răspunse, avea vocea de o neutralitate 
studiată, ca a unui om de afaceri. 

— Totul sună rezonabil, zise el. Mă întorc marţi seara; 
putem continua miercuri. 

Am închis și m-am îndreptat spre ușă. 

Greer locuia nu departe de mine, într-o clădire părăginită 
pe West Twenty-second Street, imediat lângă Tenth Avenue. 
Avea apartamentul la etajul întâi și luând în consideraţie câte 
nume erau trecute pe cutia lui poștală, îl împărțea cu cel puţin 
încă trei oameni. Greer nu era acasă când am sunat la interfon, 
dar, așa cum îmi promisese, cineva tot era. Colegul lui de 
cameră era un lungan de douăzeci și ceva de ani, cu părul blond 
și o barbă urâtă; veni la ușă într-o bluză cu sigla Universităţii 
Columbia și un nor de fum de marijuana. Îmi dădu un plic, cu un 
semn din cap și închise ușa. 

— Mersi, am zis eu coridorului pustiu. 

Am deschis plicul în holișorul blocului lui Greer. Erau două 
fotografii. Amândouă erau color și înfățișau doi bărbaţi și trei 
femei în jurul unei mese zgâriate de lemn, într-un separeu de 
bar. Pe masă erau sticle de bere, câteva pahare goale și o 
lumânare aprinsă într-un suport roșu. 


O femeie palidă stătea la marginea grupului, la dreapta, 
uitându-se dincolo de aparatul de fotografiat, și poate dincolo de 
zidurile clădirii în care se aflau. Părul îi era o coamă roșcată 
grea, pieptănată pe spate de pe chipul unghiular, ca de icoană. 
Avea nasul lung și delicat și o gură lată și melancolică, iar ochii îi 
erau pete umbroase de culoare. Purta un tricou negru atât de 
mulat, că parcă era pictat pe ea, iar sânii îi erau rotunzi și plini 
sub el. Îşi rezemase pe masă un braţ alb. 

Chiar și slab luminată, semăna cu Wren pe care mi-o 
descrisese David. Mai frapantă decât mi-o imaginasem, mai 
șocant de frumoasă, dar eram aproape sigur că era ea. După 
biletul mâzgălit din plic, era de asemenea și Holly Cade. 

— Ei nu-i pasă de el niciun pic, zise Clare. 

Stătea în bucătărie la masă, sorbind o vodca tonic și 
uitându-se la fotografiile lui Terry Greer. Lumina de după-amiază 
târzie se revărsa prin ferestre și-i încălzea culoarea părului. 

— El chiar ţine la ea, dar ea nu dă nicio ceapă degerată pe 
el. 

Eu îmi amestecam suc de merișor cu sifon și mâncam tăiţeii 
reci cu susan pe care-i adusese Clare. 

— Cui nu-i pasă de cine? am întrebat-o. 

— Roșcata și tipul care stă lângă ea. 

Din biletul lui Greer știam că tipul era Gene Werner. Avea 
părul negru prins într-o coadă la spate, era proaspăt bărbierit, în 
afară de un barbișon îngrijit pe bărbie. La încheietură avea o 
brățară din corzi împletite, în urechea stângă un cercel mic de 
aur și pe buze un zâmbet frumos. Se uita la Holly. Mi-am 
amestecat băutura, am sorbit din ea și am luat fotografia în 
mână. 

— Crezi? 

— Limbajul corporal e clar, zise Clare, și avea dreptate. 
Werner era întors către Holly, cu un braţ pe spătarul banchetei 
separeului, încercând s-o cuprindă, cu celălalt pe masă, o 
barieră împotriva restului grupului. Ochii îi erau fixaţi pe chipul 
lui Holly și în zâmbet i se citeau îngrijorarea și nesiguranța. Holly 
stătea departe de braţul lui plin de speranţe și privirea ei era în 
altă galaxie. 

Clare se jucă neatentă cu feliuța de lămâie din băutura ei. 

— Cred că e obișnuită cu atenţia de genul ăsta, spuse ea. 


Fie că o dorește, fie că nu. 

— Cum așa? 

— Tot stilul ăsta de pisicuță sexy renascentistă pe care-l 
are - e foarte atractiv. 

M-am uitat mai îndeaproape la fotografii, la pielea palidă a 
lui Holly, la degetele ei subţiri și la gura mare și tristă. Clare 
avea dreptate. 

— Pe ea o cauţi? întrebă ea, și am încwviinţat. De ce? 

Am zâmbit și am clătinat din cap. Clare își ridică o mână în 
aer. 

— Să ne prefacem că n-am întrebat. 

Mai sorbi o dată din vodca ei cu tonic și-și redeschise 
biografia lui Warhol. 

Mi-am dus paharul, tăiţeii și fotografiile la masa unde mă 
așteptau laptopul și carnetul. Eram cu însemnările aproape la zi: 
acoperisem deja conversaţia cu Greer și fotografiile, și făcusem 
un rezumat din tot ce știam despre Holly Cade. Era o pagină și 
jumătate, dar în timp ce-l reciteam, m-am întrebat dacă la asta 
se gândise David. 

„Vreau s-o găsești pe Wren asta, ce mama naibii... să 
descoperi cine e și unde locuiește. Să descoperi tot atât de 
multe lucruri despre ea câte știe ea despre mine.” 

Mă descurcasem destul de bine cu primele două cerinţe, 
deși mai trebuia s-o identifice și David ca să fiu sigur; însă 
despre cel de-al treilea aspect aveam îndoieli. Presupunând că 
Wren și Holly erau una și aceeași persoană, cât de mult știam eu 
de fapt despre ea, în afară de nume și adresă? Legăturile 
încordate de familie, încercările ei de a fi scriitoare, actriță sau 
creatoare de scurtmetraje, și rezultatele evident neremarcabile, 
aspectul frapant și egoismul ei - la ce duceau toate astea? Ce 
făcea ea de când se destrămase trupa Gimlet Players și de când 
cariera de creatoare video se dusese pe apa sâmbetei? Cine era 
Babyface și ce relaţie avea cu ea? De ce scotocise pe site-uri de 
internet după un individ de tipul lui David? Şi, odată ce-l găsise, 
ce naiba voia de la el? 


8 

M-am dus cu Clare la Orient Point sâmbătă dimineaţă, la 
capătul cel mai îndepărtat al North Fork din Long Island. Nu ne-a 
ieșit prea bine. Ne-am întors înapoi în oraș înainte de ora cinei și 
Clare nu-și dădu jos haina de pe ea în apartament. Dispăru în 
dormitor și reapăru un moment mai târziu, cu geanta cu hainele 
de schimb pe umăr. Se opri o clipă în drum spre ușă, și vocea îi 
sună mai degrabă obosită decât nervoasă. 

— Ştii, ai un adevărat talent să dai peste cap un lucru bun, 
zise ea. 

Sunetul pașilor i se pierdu de-a lungul coridorului și ecoul 
lor răsună pe casa scărilor. Am închis ușa și am aprins luminile. 

Autostrada Long Island era urâtă, dar pustie în acea 
dimineaţă, și în timp ce conduceam nu-i aveam în cap decât pe 
Holly Cade și pe David. Despre Holly nu știam decât fragmente 
disparate, nu de ajuns să-i înţeleg acţiunile - sau să pot spera să 
le înţeleg vreodată. Dar David era cu totul altă poveste; el era 
fratele meu și se presupunea c-ar trebui să-l cunosc. Sau ceva 
de genul ăsta. 

M-am gândit la șirul lui de infidelităţi, și m-am întrebat de 
ce. M-am gândit la alte cazuri pe care le-am avut, cu soţi care-și 
înșelau nevestele, și la justificările pe care le auzisem înainte: 
„Am nevoie”; „Ea nu mă înţelege”; „Nu e decât sex”; „N-are 
nimic de-a face cu ea”; „În afara orașului, nu contează” - toate 
chestiile obișnuite, și toate atât de banale. Imi era greu să mi-l 
imaginez pe David justificându-se cu oricare dintre ele. 
Bineînţeles, îmi era greu și să mi-l imaginez făcând ceva atât de 
periculos - ceva cu potenţialul de a fi atât de autodistrugător - 
ca aceste aventuri anonime. 

Clare fusese mai mult tăcută alături de mine, uneori 
citindu-și cartea voluminoasă sau jucându-se cu radioul, alteori 
privind pur și simplu prin ochelarii ei negri asfaltul drumului ce 
se scurgea în fața noastră. Dar cu cât lăsam mai mult în urmă 
orașul, cu atât părea să se destindă și să se învioreze, și o 
încordare pe care nici nu o sesizasem la ea părea să se 
risipească. Când eram la Glen Cove, își pusese picioarele pe 
bord, iar pe la Melville, cânta încet în același timp cu radioul. 

Am mers pe autostradă până s-a oprit în Riverhead, și de 
acolo ne-am continuat drumul pe Route 25. Peisajul se aplatiza 
în jurul nostru și cerul palid și imaculat devenea din ce în ce mai 


vast și mai strălucitor, de la lumina apei. Am trecut pe lângă 
podgorii și arii întregi de vițe goale. Erau noduroase și păreau 
tari, aliniate în șiruri stricte în spatele gardurilor de sârmă 
ghimpată. Clare își scoase ochelarii și cobori geamul, iar briza 
rece de mare năvăli înăuntru. 

Ne-am oprit pentru micul dejun la Southold, la un 
restaurant micuţ cu vedere spre port. Era plin de localnici și 
bărbaţii o priveau pe Clare pe furiș pe deasupra farfuriilor cu 
ouă și clătite comandate. Clare mâncă o omletă și se uită 
îndelung la bărcile încuiate ce se legănau la ancoră. Eu am 
mâncat clătite și m-am gândit în continuare la David. 

Câţiva dintre soţii adulteri pe care-i căutasem, când erau 
prinși în flagrant, ofereau o apărare în genul capacităţii mintale 
diminuate - ziceau că judecata le fusese deteriorată de năvala 
bruscă a sângelui către zone la sud de centură. Scuza asta nu le 
fusese de niciun folos nici cu soțiile, nici cu judecătorii 
proceselor de divorţ, dar ca explicaţie, avea o anume onestitate. 
Mă întrebam dacă asta era valabil și pentru David. Dar el fusese 
mereu un nemernic atât de neclintit și de disciplinat, și 
întotdeauna atât de îngâmfat din această pricină. Era greu să 
mi-l închipui lăsându-se pradă unui impuls, sau tâmpit de 
dragoste pentru cineva. 

M-am întrebat apoi dacă aceste întâlniri nu erau cumva 
tocmai o supapă de control pentru toată această stăpânire de 
sine, dar în cele din urmă nu îmi venea să cred asta. Mai era 
ceva aici. Mi-am amintit ce-mi spusese David despre procedurile 
de selecție, și cât de satisfăcut era de propria isteţime: „Dacă 
nu joacă după regulile mele, trec la alta”. li plăcea să mânuiască 
el sforile. 

După micul dejun ne-am plimbat prin port, Clare înfășurată 
în haina ei neagră și cu ochelarii întunecaţi, cu o șapcă neagră 
Mets pe părul blond pai. Ne-am plimbat până la capătul străzii, 
la capătul unui promontoriu, până la o bancă cu vedere spre 
Shelter Island. Ne-am așezat pe ea și ne-am uitat la un feribot 
mic ce se târa pe apă, și Clare se rezemă de mine și-și vâri 
mâna în buzunarul meu. După câtăva vreme, vântul se înteţi și 
ne alungă la mașină, și ne-am dus mai departe, spre est, către 
Greenport. 

Route 25 deveni Front Street în Greenport, și se întâlni cu 
Main Street în port. Amândouă străzile aveau înșirate pe margini 


clădiri joase de șindrilă și erau mai aglomerate decât m-aș fi 
așteptat într-o zi din miezul iernii. Erau o mulţime de oameni 
ieșiți la cumpărături, alergând de colo-colo cu treburi, sau 
plimbându-se pur și simplu, și toți păreau să se cunoască între 
ei. Am parcat mașina și am ieșit și noi. Clare își dădu jos șapca 
din cap și-și trecu o mână prin păr. 

— Parc-am fi la Bedford Falls, ce naiba, zise ea, dar râdea. 

Tocmai se deschidea un magazin de antichităţi, și Clare mă 
conduse înăuntru, în sus și-n jos pe singurul culoar aglomerat, îi 
zâmbi individului de la tejghea și plecă fără să cumpere nimic. 
Afară pe trotuar, mă luă din nou de braţ și ne-am plimbat în sus 
pe stradă. Gândurile mele rătăciră din nou la fratele meu. 

Putere și control, egoism și furie: dincolo de justificări și de 
scuze penibile, majoritatea soţilor adulteri pe care-i întâlneam 
erau conduși, în adâncul lor, de una sau mai multe dintre 
acestea. Dar David devenise un mister pentru mine de luni, și 
mai greu de citit decât oricare dintre indivizii aceia. Să 
construiască o lume secretă, să-i impună reguli și norme, și să-i 
privească pe oamenii care se dau de ceasul morţii să le respecte 
- toate astea erau despre putere și control; dar restul? Oare 
imaginea de sine a lui David era așa de fragilă încât avea nevoie 
de atenţiile unor necunoscute ca să și-o proptească? Sau era 
mânat de furie și, dacă așa stau lucrurile, atunci furie împotriva 
a ce, sau a cui? Stephanie era un răspuns, dar poate nu 
singurul. Căsnicia lui, carierea lui, reputaţia lui, chiar și reputaţia 
firmei Klein & Sons - David le riscase pe toate. 

Ne-am plimbat pe străzile cu magazine până se terminară 
toate magazinele și lui Clare i se făcu foame. La capătul lui Main 
Street era un chioșc cu hamburgeri, deschis pentru prânz și mă 
conduse acolo să-și cumpere ceva unsuros, cu ceapă. Mi-am 
comandat și eu același lucru și ne-am dus amândoi la o bancă 
lângă apă. Hamburgerii scoteau aburi în aerul rece și câţiva 
pescăruși se uitară fix la noi, plini de speranţe. 

După prânz ne-am dus ultimii cincisprezece kilometri până 
la Orient Point. Am traversat digul rutier și Route 25 deveni Main 
Road și se sfârși la terminalul de feriboturi și parcul naţional. 
Parcul era deschis și ne-am plimbat prin el. De-a lungul cărării 
nisipoase erau arbuști de stejar și cedru roșu, petice de zăpadă 
la rădăcina lor, și o promoroacă albă la marginea iazului. Dincolo 
de copaci, iaz și de iarba înaltă maronie, era o plajă pietroasă, 


apă cenușie și cer, toate pustii, mohorâte, superbe. Clare își 
dădu jos ochelarii, își descheie haina și se plimbă pe malul apei. 
Eu mă gândeam la Holly, la David și la Stephanie în timp ce mă 
uitam la ea. 

După o vreme, Clare se întoarse lângă mine. Avea fața 
trandafirie și părul o încâlceală de aur. Se rezemă de mine și-și 
lipi gura de a mea. Avea trupul cald și ferm și simţeam mirosul 
oceanului în părul ei. 

— Am mâinile reci, zise ea. 

Își puse mâinile în haina mea și sub cămașă. Am rămas 
amândoi așa până am întrebat-o: 

— De ce faci asta? 

— Ce anume? șopti Clare, cu buzele lipite de gâtul meu. 


— De ce te vezi cu mine, dacă ești căsătorită? 

Clare deveni rigidă în braţele mele și scoase un oftat lung. 
Pentru mai mult de un minut nu se mișcă. Apoi își luă mâinile de 
pe mine și făcu un pas mai departe. 

— De ce-l înșel, vrei să spui? 

Avea vocea plată și golită de expresie. Am încuviinţat și pe 
buze i-a apărut un zâmbet amar. 

— Dintr-odată ești curios? 

— Încerc numai să înţeleg. 

— Ce să-nţelegi, pentru numele lui Dumnezeu? izbucni 
Clare. 

Își puse la loc ochelarii de soare, își încheie paltonul şi mai 
spuse câteva cuvinte, luate de vânt, pe care nu le-am auzit. 
Avea chipul împietrit și soarele sclipi pe lentilele negre. 

— Vrei să auzi toate detaliile disperate? Foarte bine. Are cu 
doisprezece ani mai mult decât mine; unica lui prioritate este 
firma lui; eu sunt soţia numărul trei; și cred că s-a culcat cu alte 
femei încă de când eram logodiţi. Nu cu o persoană anume, ci 
prin rotaţie cu mai multe. Are un anume tip care-i place cel mai 
mult, un fel de vânzătoare bine-crescută, cu educaţie bună, 
poate puţin artistă, dar impresionabilă și respectuoasă, 
obișnuită să-i facă fericiți pe clienţi. Fata care administrează 
galeria de artă de unde cumpără câte ceva din când în când, 
fata de la comitetul de colectare de fonduri al consiliului de 
administraţie al spitalului, cea care se ocupă de relaţiile cu 
publicul la muzeu - genul ăsta. Am fost surprinsă când am aflat 


- rănită, chiar - dar nu pot să pretind că n-am știut în ce mă 
bag. Eu lucram la Christie's când l-am cunoscut, am evaluat 
niște gravuri pe care voia să le vândă. Era căsătorit pe vremea 
aceea și n-a făcut nicio clipă un secret din asta. Nu discutăm 
despre asta, dar e discret și încerc să fiu și eu la fel, și este ceea 
ce este - un aranjament care funcţionează suficient de bine 
pentru amândoi, cel puţin pe moment. Poate nu e ceea ce visam 
în liceu, dar am mai multe foloase decât la Christie's. 

Stătea cu mâinile în buzunar și vorbea prozaic, ca o recitare 
școlărească vag plictisitoare, și când termină, își ridică gulerul și 
trecu pe lângă mine. 

— Te aștept în mașină, zise ea. 


— Fir-ar să fie, mi-am zis singur. 

Pe masă erau vrafurile de însemnări aranjate cu o seară 
înainte și laptopul îmi era încă pornit, și pentru niciun alt motiv 
în afară de faptul că nu știam cu ce să-mi mai ocup timpul, mi- 
am dat jos haina și am început s-o caut din nou pe Holly Cade. 


9 

În ciuda eforturilor mele, şi a tuturor permutărilor pe care le 
puteam face între „Holly”, „Cade”, „Wren” și „Gimlet”, Google 
n-a făcut cu nimic mai mult pentru mine decât prima dată. Mi- 
am făcut un sandvici cu unt de arahide, m-am reîntors pe site-ul 
Metromatchpoint și am căutat din nou mesaje noi de la Wren. 
Și, exact ca înainte, n-am găsit nimic. Atunci m-am gândit la 
numele celorlalte personaje din piesele ei, și la câte pseudonime 
folosise probabil Holly. Am căutat pe Metromatchpoint numele 
de Robin, Lark, Elena, Cassandra și Medeea. N-am găsit nicio 
Medeea, dar erau o grămadă din celelalte, deși niciuna care să 
sune măcar pe-aproape ca Wren. Așa că m-am întors iar la 
Google. 

N-a fost chiar noroc chior, dar nici nu pot pretinde c-a fost o 
procedură riguroasă sau o logică impecabilă. Era o strategie mai 
oblică prin care scriam numele personajelor lui Holly în Google și 
vedeam ce apărea. A trebuit să cern mult din pleavă, dar în cele 
din urmă am dat peste un bob de grâu: Cassandra Z. 

Legătura era prin Cassandra Zero, tânăra fiică condamnată 
din Clubul mincinoșilor, și Orlando Krug, proprietarul galeriei 
acum  defuncte din Woodstock, unde-și prezentase Holly 
spectacolul de scurtmetraje atât de șters cu doi ani în urmă - 
același Orlando Krug care deţinea acum Krug Visual din West 
Village, și care reprezenta munca unui artist de scurtmetraje pe 
numele Cassandra Z. Insistenţă și sincronizare - cei mai buni 
prieteni ai unui detectiv. 

Cassandra Z. Nu ieșea foarte mult în relief pe website-ul lui 
Krug: apărea într-o listă de artiști pe care-i reprezentase el, o 
biografie de un rând - „Cassandra Z locuiește în New York” - și o 
notă, singura de tipul acesta pe website-ul lui Krug, potrivit 
căreia  scurtmetrajele  Cassandrei nu sunt expuse public. 
„Vizionarea numai prin programare, pentru colecționari 
calificaţi.” Ceea ce explica poate de ce nu fusesem în stare să 
găsesc nicio recenzie a lucrărilor ei. M-am întrebat la ce fel de 
calificări se gândise Krug. 

Restul referințelor despre Cassandra, puţine la număr, pe 
care le-am găsit erau într-un blog de artă numit Candy Foam, și 
- ca să vezi - Digital Gumbo: The On-line Journal of Emerging 
Video Arts. Erau destul de recente, în ultimele optsprezece luni 
și începură să-mi dea o stare de neliniște încordată. 


Prima menţiune a lui Candy Foam era în toiul unei 
conversații încâlcite, de licean cu pretenţii, despre artă și 
pornografie, și dacă acestea erau clasificări care se excludeau 
reciproc. O persoană ce-și spunea Beattilstiff oferea lucrările 
Cassandrei ca exemplu pentru amândouă, ceea ce iscă o 
digresiune lungă, în care Candy și Beat - aparent singurii 
membri ai dezbaterii familiari cu lucrările ei - încercau să se 
întreacă unul pe celălalt cu aluzii la informaţii secrete, accesibile 
doar iniţiaţilor, despre scurtmetrajele ei. Totul fără să descrie 
efectiv ce anume era în ele. Candy și Beat se apucaseră din nou 
de aceeași întrecere câteva luni mai târziu, într-o conversaţie 
despre însemnătatea operei Cassandrei. 

Candy scrisese: „E felul în care intuiește strategia puterii 
sexuale, și obsesia ei despre momentele liminale și mutaţiile 
tectonice - acele clipe când controlul este transferat brusc, când 
stăpânul devine supus, când negația devine capitulare, iar 
limbajul se destramă - când biciul schimbă mâinile, ca să zic 
așa. Și nu mă face să-ţi explic aspectele deconstructiviste...” 

La care Beat răspunsese: „Două cuvinte, Candy: pădure și 
copaci. Și, ca întotdeauna, nu o vezi pe prima pentru că te 
repezi cu toată viteza în cei din urmă. Ai sesizat bine partea cu 
sexul, și puterea, dar ideea în sine ţi-a scăpat cu desăvârșire: 
Cassie face noir pom, cretino! E vorba de foame și voyerism, 
despre catastrofa inevitabilă și, mai presus de toate, despre 
RAZBUNARE. Uită-te la luminile ei! Uită-te și la 5 din seria ei și 
apoi la orice de Musuraca sau Seitz. Du-te uită-te la Out of the 
Past, ce mama dracului! Și apropo - iar citești prea mult 
rahaturile lui William Gibson”. 

La care Candy răspunsese: „Îneacă-te-n veceu”. 

Referința din Digital Gumbo era mult mai directă. Era într- 
un număr cu o lună înainte, în articolul de scandal numit „Piaţa 
secundară”, iar autorul nota că se zvonea despre două lucrări 
ale Cassandrei Z - 3 și 8 - că se vânduseră recent, fiecare la 
preţuri de șase cifre. Nu știu ce făcea, dar oamenii erau dispuși 
să plătească o grămadă de bani pe ele. 

Duminică dimineaţă am mers să alerg și vântul sufla cu 
atâta nisip în el, că aveam senzaţia că-mi smulge pielea de pe 
faţă. După un duș lung și un bol cu cereale, am ieșit iar în oraș și 
m-am dus pe jos până în West Village. Galeria lui Orlando Krug 
era pe Perry Street, între un magazin de antichități și un 


magazin ce vindea pijamale de bărbaţi extrem de scumpe, în 
spatele unei uși de sticlă sablată, pe care scria cu litere mici, 
negre. Decorul dinăuntru era în nuanţe de gri, alb și crem, iar 
designerul de interior reușise cumva să împace lambriurile cu 
placajele de PVC, covoarele William Morris cu monitoarele plate 
mari fixate pe pereţi. Pe ecrane se derulau imagini cu 
acoperișuri cenușii de blocuri de locuinţe, cu porumbei ce se 
transformau ocazional în flori tropicale viu colorate. Aerul 
mirosea a santal. 

Un bărbat scund și slab stătea la un birou dublu în colțul din 
spate. Avea poate douăzeci de ani și o faţă ce aducea vaga 
nevăstuică, și era nebărbierit de vreo trei zile. Părul în cinci 
nuanţe de blond îi era aranjat cu grijă într-un haos studiat. Purta 
manşete franțuzești ce-i atârnau largi la încheieturi, dar cămașa 
albastră îi era bine croită și tot așa și expresia de plictiseală de 
pe chip. Își ridică privirea spre mine când am intrat pe ușă și 
apoi își întoarse iar atenţia la iPod, apăsându-i absorbit 
butoanele. Când i-am vorbit, s-a uitat prima dată în jur, de parcă 
n-aș fi fost numai eu înăuntru. 

— Orlando Krug? 

— Nu. 

— E aici? 

— Şi cine întreabă? 

Avea vocea nazală și arogantă, și la fel de plictisită ca 
expresia de pe chip. 

— Tipul care-l caută pe Orlando Krug. E aici? 

Tânărul ridică din umeri. 

— Nu e cazul să fii așa de morocănos, zise el. 

Se ridică de la birou și intră pe ușă în spate. Bătu la o 
intrare aflată la capătul coridorului scurt, o deschise și intră. leși 
un moment mai târziu, împreună cu un bărbat. 

Acesta avea aproximativ șaizeci de ani, era înalt, cu pielea 
de culoarea și luciul unei podele șlefuite de tec. Purta blugi 
călcaţi și un pulover negru, iar părul alb îi era tuns foarte scurt. 
Sprâncenele îi erau arce precis trasate deasupra ochilor albaștri 
prudenţi, și chipul uscăţiv îmi amintea de un călugăr. Poate de 
abatele unui ordin prosper și foarte bronzat. 

Avea o voce profundă și un accent aproape inexistent și pe 
care nu l-am putut recunoaște. 


— Eu sunt Krug. Cu ce vă pot ajuta, domnule...? 

— March. Am înţeles c-o reprezentaţi pe Cassandra Z. 

În spatele biroului, blondul deveni vizibil mai atent. Krug îi 
aruncă o privire. 

— Ricky, fă-mi un espresso, te rog. Ricky își dădu ochii 
peste cap, dar se ridică în picioare. Krug se uită la mine. Și unul 
pentru domnul March, probabil? Ricky face o cafea foarte bună. 

Am încuviinţat și Ricky dispăru. Krug se așeză în spatele 
biroului și-mi făcu semn cu mâna spre scaunul din faţa lui. 

— Sunteţi familiarizat cu lucrările Cassandrei? mă întrebă 
el. 

Ochii albaștri îi sclipeau. 

— Nu familiarizat, dar intrigat. Speram să aflu mai multe. 

Krug zâmbi. 

— Lucrările ei intrigă într-adevăr, domnule March, deși nu 
sunt foarte cunoscute. Am încuviinţat, fără să zic nimic, iar Krug 
continuă să zâmbească. Cum aţi aflat despre ele? 

Am ridicat din umeri. 

— Conversaţii banale de la oameni informaţi. Un 
comentariu aici, un comentariu dincolo... în cele din urmă se 
adună. 

Krug își împreună degetele bronzate și lungi sub bărbie. 

— Într-adevăr. Și ce alţi artiști urmăriţi, domnule March? 

Ricky intră cu două cafele pe o tavă mică de argint. Am 
zâmbit mai larg. 

— Eisner, Ditko, Infantino, Adams, Miller. 

Ricky puse o ceşcuță în fața fiecăruia din noi, îmi aruncă o 
privire prin ochii îngustați, și plecă. Krug își ţuguie buzele. 

— Artişti de benzi desenate. 

— Sunt gata să-mi lărgesc orizonturile. 

— Şi vreţi să începeţi cu artele video, și anume cu lucrările 
Cassandrei? 

— Am auzit lucruri atât de interesante despre ele. 

— De la cine, domnule March? 

— De la oameni care le știu. 

— Îi cunosc pe toți oamenii care le știu, domnule March. 
Dacă le știu, e pentru că eu am aranjat să le știe. Așa că, dacă 


unul dintre acești oameni v-a trimis la mine, vă rog nu vă jenaţi 
să-mi spuneţi. 

— Şi dacă nu m-a trimis? 

Krug oftă. Ridurile de pe faţă părură să i se încreţească și 
semănă cu o nucă acrită. 

— Atunci ne putem bea cafeaua și discuta despre lucrările 
oricăror alţi artiști. 

— Dar nu și despre Cassandra? 

Krug își strânse sprâncenele într-o expresie de compasiune 
minusculă și clătină din cap. 

— Numai interesul nu mă califică? am întrebat eu. 

— Lucrările Cassandrei sunt foarte provocatoare, domnule 
March - nu sunt ușor accesibile. Un colecţionar nou în acest 
mediu, care nu are contextul necesar... v-aș face un deserviciu. 

Am chicotit. 

— Vă sunt recunoscător pentru îngrijorare. Banii ar avea 
vreun efect asupra calificărilor mele? 

Krug se jucă puţin cu ceasul subţire de aur de pe 
încheietura maronie a mâinii lui subțiri. 

— Deloc, mă tem. Lucrările Cassandrei merită apreciate, 
nu doar cumpărate și vândute. 

— Eu mă gândeam că vândutul și cumpăratul reprezintă 
meseria dumneavoastră, domnule Krug. Cassandra știe că 
sunteţi atât de... descurajator? 

— Acestea sunt directivele ei, vă asigur. 

Ochii albaștri erau reci pe chipul lui lucios. 

— Poate aș putea discuta cu ea despre asta. 

Krug oftă adânc și se rezemă de spătarul scaunului. 

— Singurul lucru de care Cassandra e mai preocupată 
decât de felul cum este folosită munca ei, domnule March, este 
intimitatea ei. Se uită la ceas. Și acum, dacă nu mai e nimic 
altceva... 

Își ridică la buze ceașca de cafea. 

— Doar un lucru: o mai reprezentaţi pe Holly Cade? 

Krug își sorbi cafeaua și nu vărsă nicio picătură. O 
sprânceană albă se înălță infinitezimal. 

— Holly cine? 

— Holly Cade. A făcut parte dintr-o expoziţie de grup la 


galeria dumneavoastră, Woodstock. 

Krug îmi aruncă o privire superficială de scuze. 

— Mă tem că nu-mi amintesc numele. 

— Nu, bineînţeles că nu, am zis eu, ridicându-mă. A trecut 
la urma urmei mult timp de-atunci. 

La colț și de cealaltă parte a străzii era un magazin de 
mâncare sănătoasă. Avea o gamă uluitor de largă de produse 
din soia, și fereastra imensă avea o vedere directă asupra 
intrării de la Krug Visual. M-am uitat la cerealele de secară și 
ceaiurile verzi o jumătate de oră până ieși Ricky. Purta un palton 
mai mare ca el, și se îndrepta spre est pe Perry Street, 
chinuindu-se să înainteze prin vânt. L-am urmărit. 

Ricky era un om pornit într-o misiune, și misiunea, se pare, 
era masa de prânz. O luă la dreapta pe West Fourth Street și 
apoi pe West Eleventh și intră într-o patiserie, unde vorbi cu 
omul de la tejghea. Zece minute mai târziu ieși cu o pungă albă 
de plastic și o porni înapoi. M-am apropiat de el pe West Fourth. 

— A fost o cafea foarte bună, Ricky. 

Tresări. 

— Mamă! zise el. Era cât pe-aci să-mi scap sucul, ce naiba! 


— Scuze. Am vrut numai să vorbesc puţin cu tine. 

Ricky se apropie de colţ și se opri. Ochii de nevăstuică i se 
îngustară. 

— Să vorbim despre ce? Trebuie să-i duc asta rapid sau m- 
am nenorocit. 

— Cassandra Z, i-am spus eu. 

Ricky își ridică în aer mâna liberă și făcu un pas înapoi. 

— Las-o baltă, Morocănosule. Am nevoie de slujba asta. Şi 
chiar dac-aș ști ceva despre ea - deși nu știu - de ce ţi-aș spune 
ţie? 

Am ridicat din umeri și mi-am scos mâna din buzunarul 
paltonului. 

— Pentru cincizeci de dolari, poate? 

Bancnota era nouă și foșnitoare. Ricky se uită rapid în jur și- 
și întinse mâna după ea. Am tras-o înapoi. 

— Pe de altă parte, ziceai că nu știi mare lucru. 

— Dacă vrei un nume, sau un număr de telefon, sau așa 
ceva, atunci poţi să-ţi ţii banii. E prea deşteaptă să se încurce cu 


servitorii când vine pe-aici. Nu discută decât cu O., și de la el nu 
poţi să scoţi nimic - mai ales de când a venit celălalt tip. 

— Care celălalt tip? 

Ricky se uită la mine și rânji răutăcios. 

— Se pare că știu totuși ceva. 

Își întinse iar mâna. 

Am scos iar bancnota de cincizeci, dar am ţinut de ea. 

— Care celălalt tip? 

— O. ma alungat în camera din spate, dar am putut auzi. 
Era un avocat sau așa ceva, și lucra pentru unul dintre subiecţii 
interviurilor lui Cassie. Voia să intre în legătură cu ea, sau ea să 
intre în legătură cu el. 

— Subiecţii interviurilor? 

Ricky părea să-și piardă răbdarea. 

— Ca în titlul filmelor ei - /nterviul/ unu, Interviul doi, şi așa 
mai departe - știi. 

Nu știam, dar am dat vag din cap că da. 

— Despre ce a vrut să intre în legătură? 

— N-a zis. 

— Şi când a fost asta? 

— Acum o lună sau așa ceva. 

— N-ai auzit și niște nume? 

— Nu-mi amintesc, zise el. Văzu expresia de pe chipul meu. 
Nu, serios - chiar nu-mi amintesc. Se uită fix la bancnotă. Deci, 
ce zici? 

— Aproape, am zis, și mi-am scos cealaltă mână din 
celălalt buzunar. Recunoști pe cineva de-aici? 

Ricky se uită la fotografie și puse degetul pe femeia care 
stătea la marginea grupului. 

— Asta e ea. Asta e Cassie, zise el, și am oftat. Holly. Wren. 
Cassandra Z. Acuma-mi dai banii? 

— Sigur, i-am zis și bancnota mi-a dispărut din mână. Ricky 
îmi întoarse spatele și se îndreptă spre Perry Street. 

L-am strigat. S-a răsucit, nerăbdător. 

— Acuma ce mai e? 

— Cum sunt filmele ei? 

Ricky rânji și clătină din cap. 


— Chestiile lui Cassie? Nu seamănă cu nimic din ce-am mai 
văzut, Morocănosule, și am văzut multe. 


10 

— l-am spus că vrei să cumperi, și că ai bani de cheltuit, 
zise Chaz Monroe. Dintr-odată a fost bucuros să te ajute. 

Zâmbi și-și netezi bărbiţa triunghiulară cu dosul palmei. 
Semăna cu o pisică durdulie când făcea asta. 

Își puse telefonul mobil în buzunarul hainei și se așeză în 
faţa mea. Își examină paharul cu vin și hotărî că era prea 
aproape de a fi gol. Ridică sticla de Syrah și o înclină în direcţia 
mea. Am clătinat din cap, iar el ridică din umeri și-și umplu 
paharul. 

— Todd e întotdeauna dispus să servească arta, continuă 
Monroe. Mai ales dacă îi crește valoarea propriei colecţii. 

Sorbi din vin și scoase un oftat satisfăcut. 

— A zis când? am întrebat. 

— Diseară. O să mă sune el să-mi zică la ce oră. 

Monroe se aplecă din nou peste masa pe care se afla 
prânzul plătit de mine. Își înfipse furculița în ultima bucăţică de 
sufleu, în timp ce analiza meniul cu deserturi. 

Nu fusese greu să-l găsesc pe Chaz Monroe. Pe când mă 
întorceam acasă duminică după-amiază, cuvintele lui Ricky îmi 
răsunau încă în cap, iar îngrijorarea îmi făcea urechile să 
zumzăie. Mă gândeam la scurtmetrajele lui Holly știind că, dacă 
voiam să înţeleg ce se-ntâmpla cu ea - și poate să pricep și ce 
anume voia de la fratele meu va trebui să le văd eu însumi. 

M-am întors la blogul lui Candy Foam și am urmărit de 
acolo mesajele lui Beattilstiff până la un alt blog de artă 
contemporană, numit Arthauspolizei. Acesta se dovedi a fi 
teritoriul personal al lui Beat. Polizei era o versiune mai dură a 
lui Candy Foam și, în afară de comentariile lui Beat despre 
expoziţii recente la diverse galerii, muzee și case de licitaţie, 
apăreau și digresiuni îndelungate despre animaţie, videoclipuri 
muzicale, moda pantofilor de sport și tatuaje. „Rahat” era, se 
pare, cuvântul lui preferat. 

Am intrat pe o trimitere la „Profil” și am aflat că, în afară de 
faptul că era proprietarul lui Polizei Beat, era și „scriitor 
independent stabilit la New York, critic de artă și consultant de 
achiziţii artistice”. Am zăbovit o vreme la această descriere și 
apoi am apăsat pe trimiterea „Contactează-mă”. Am fost vag în 
e-mailul meu despre ce fel de consultaţie aveam nevoie, dar am 


fost foarte limpede despre faptul că sunt capabil să plătesc. Mi- 
am inclus și numărul de telefon. Piaţa pentru scriitori 
independenţi / critici de artă / consultanţi de achiziţii de artă era 
evident foarte slăbuţă, pentru că n-a trebuit să aştept nici măcar 
o oră ca să primesc un răspuns. 

l-am spus că sunt interesat de lucrările Cassandrei Z, și că 
voiam ajutor să văd ceva din ele. Problema mea nu l-a surprins. 

— Să înţeleg c-ai vorbit cu Don Orlando? întrebă Monroe. 

Avea vocea răgușită și ironică. 

— Nu am devenit din prima prieteni pe viaţă. 

Pufni în râs. 

— Ești într-o companie bună, amice. O. E un maniac al 
controlului, mai ales când vine vorba de Cassie. Mai demult mă 
gândeam că e doar un rahat nemtesc, dar acum cred că a fost 
dintotdeauna o nenorocită de strategie. Atât de mult mister și 
exclusivitate au dat naștere unei adevărate frenezii în anumite 
cercuri, și asta a făcut minuni pentru preţurile ei. 

— Minuni, am zis eu. Poţi aranja o vizionare pentru mine? 

— O vizionare cu ideea de achiziţie? 

— Asta e ideea generală, da. 

Am discutat și despre onorariul lui, dar nu m-am târguit 
prea mult. Îl voiam motivat și în orice caz cheltuiam banii lui 
David, nu ai mei. L-am auzit aprinzându-și o ţigară când am 
aranjat lucrurile și Monroe părea ușurat și dornic să înceapă. 

— O să dau niște telefoane și putem să ne întâlnim mâine, 
să zicem la prânz. 

A ales localul Cousin Dupree, un bistrou nou și foarte la 
modă pe Upper East Side, și m-a lăsat să-l aștept vreo douăzeci 
de minute. Vorbea la telefon și fuma o ţigară când intră pe ușă - 
un bărbat rotunjor, de vreo patruzeci de ani, într-un palton 
foarte uzat de păr de cămilă și pantofi Gucci foarte purtaţi. O 
chelneriţă îl opri în prag și-i arătă ţigara și trotuarul, dar reacţia 
lui fu destul de amabilă. L-am privit prin geam pufăind în 
continuare și mai telefonând și altora. Avea părul încâlcit, negru 
și lucios, și tot așa și ochii. Îi scânteiau deasupra obrajilor 
rumeni și, împreună cu gura șireată și umflată, îi dădeau 
înfățișarea unui heruvim jerpelit. 

Monroe își goli paharul. 

— Nu-ţi iei desert? mă întrebă. 


Am clătinat din cap și Monroe se uită bănuitor la mine și-și 
comandă o tartă cu fructe. Se uita la lista de Sauternes când mi- 
am dres glasul. 

— Câte scurtmetraje de-ale ei ai văzut? am întrebat. 

Îmi răspunse rapid. 

— Cinci: /nterviurile doi până la cinci și Interviul opt. 

— Câte sunt în total? 

— Douăsprezece până acum. 

— Și cum sunt? 

La asta se gândi mai mult. 

— N-o să-ţi stric plăcerea încercând să ţi le descriu, zise el 
în cele din urmă. Şi în orice caz, n-aş reuși să le descriu cum 
merită - dar o să-ţi spun părerea mea, și anume că sunt absolut 
geniale. O aiureală bizară, cu siguranţă, destul de dementă să-ţi 
dea un fior bolnăvicios, dar afurisit de genial. O să vezi. 

Veni tarta cu fructe a lui Monroe și o mâncase pe jumătate 
când îi sună telefonul. Își ridică sprâncenele și se scuză să 
meargă iar până la bar. Când se reîntoarse avea un zâmbet 
satisfăcut. 

— Ora nouă, zise el. Acasă la Todd. 

Aveam cam cinci ore de pierdut după ce mi-am luat rămas- 
bun de la Monroe. De una dintre ele am scăpat alergând prin 
frig, cu picioarele înţepenite de-a lungul bulevardului Hudson, 
de la Twentieth până la Tribeca. Când am intrat pe ușă suna 
telefonul. Era Clare. 

— Mă întrebam dacă-ţi vrei cheia înapoi, mi-a zis ea. 

Pe fundal se auzea gălăgia străzii. 

— Am fost surprins că nu ai lăsat-o sâmbătă. 

— M-am gândit la asta. M-am gândit s-o arunc în tine. O 
vrei înapoi sau nu? 

— Nu, i-am răspuns. Unde ești? 

Tăcu pentru o clipă. 

— În apropiere, zise ea în cele din urmă. 

— Vrei să treci pe-aici? 

— Nu știu, zise ea, și închise. 

Dar când am ieșit de la duș, era acolo. Se așezase pe 
canapea cu paltonul încă pe ea și amurgul învăluia camera în 
albastru în jurul ei. Răsucea cheia în mână. 


— Și acum te gândești s-o arunci? am întrebat eu. 

Mi-am legat cordonul halatului și m-am așezat la masă. 

Ochii cenușii ai lui Clare erau înneguraţi și vocea îi era 
joasă. 

— E prea ușoară, zise ea. Nu te-ar durea deloc. 

Am zâmbit. 

— Îmi cer iertare pentru sâmbătă. 

— Pentru care parte? 

— Pentru că mi-am băgat nasul unde nu-mi fierbe oala. 

— Despre asta e vorba? Sunt într-un fel uluită că nu m-ai 
întrebat niciodată înainte. Oricum, nu asta e problema. 

— Atunci ce e? 

Oftă din toţi rărunchii, se ridică în picioare și se plimbă 
încet de-a lungul rafturilor cu cărţi. În lumina amurgului, părul îi 
părea alb când și-l răsfiră pe umeri. 

— Momentul. Ţi-ai ales momentul cel mai penibil. 

Am încuviinţat. 

— Atunci îmi pare rău pentru alegerea momentului și 
pentru că am fost nesimţit. 

Clare râse scurt și amar. 

— „Nesimţit”? După câţiva ani de terapie, poate niște 
medicamente - și poate ai reuși cu greu să ajungi la nivelul de 
nesimţit. Şi apoi, „nesimţit” e o chestie pe care-o zic iubiții. Asta 
crezi că ești? 

Se rezemă de o coloană de fier forjat și-și încrucișă braţele 
peste piept. 

— Un prieten, oricum. 

Încă un hohot scurt de râs. 

— Un prieten cu privilegii? Un tovarăș de nebunii 
amoroase? 

— Și tu cum îi zici atunci, dacă nu prieten? 

Clare zise ceva ce n-am auzit și am traversat camera ca să 
ajung în faţa ei. Avea capul plecat și umerii îi tremurau în 
umbră. 

— Tu cum îi zici? am repetat. 

Mi se pusese un nod în gât și vocea îmi răsună slabă, ca 
venind de departe. Clare se aplecă înainte și-și rezemă fruntea 
de umărul meu. Mă lovi ușor cu cheia pe piept. 


— Habar n-am, murmură ea. Tu ești afurisitul de detectiv, 
descoperă tu. 

Își puse apoi cheia în buzunar, își ridică faţa și mă sărută. 

Clare dormea când am intrat la duș, iar când am ieșit, 
plecase deja. M-am îmbrăcat rapid în pantaloni de flanel gri cu 
un pulover negru și am luat metroul până în Brooklyn. 

Chaz Monroe mă aștepta la intersecţia străzilor President și 
Hicks, fumând o ţigară, vorbind la telefon și bătând din picioare, 
ca să se încălzească. Își ridicase gulerul hainei de păr de cămilă 
și ochii negri îi sclipeau de la luminile străzii. Își luă la revedere 
de la persoana de la telefon și închise. 

— Ţi-ai adus floricele și suc? întrebă el, zâmbind. 

Mă prinse de cot și mă conduse spre Henry Street, vorbind 
încontinuu, până acasă la Todd Herring. 

— Todd e un avocat faimos în industria muzicală, zise 
Monroe. A cumpărat locul ăsta acum doi ani - în același moment 
în care și-a schimbat și fosta nevastă pe un model mai nou - și 
de atunci tot renovează. Cam singurul lucru pe care-a reușit să-l 
termine e sala de proiecţii, ceea ce e un noroc pentru noi. O să 
ne arate /nterviul doi și Interviul patru în seara asta. 

Casa lui Herring era o clădire lată de patru etaje cu schele 
pe toată faţada, și un camion de construcţii parcat în faţă. De la 
trotuar erau niște trepte late ce duceau la o ușă dublă înaltă, cu 
fronton, vopsită în negru. Monroe apăsă insistent soneria și 
zâmbi în camera de luat vederi. 

Un bărbat roșcat și slab, în blugi și cu o bluză de trening cu 
inscripția FUBU, ne făcu semn să intrăm în holul cu tavan înalt, 
decorat cu prelate și praf de tencuială. 

— Chaz, fratele meu, zise el. 

Avea o voce gravă, de radio, și-l înfășură pe Monroe într-o 
îmbrăţișare ţeapănă, stilizată, lovindu-l ușor pe spate cu 
pumnul. Monroe îndură amuzat. 

— Todd, bătrâne, răspunse el, reușind să-și ascundă mare 
parte din râsul din voce. Acesta e John March. 

— Mă bucur să te întâlnesc, frăţioare, zise Todd, şi-mi 
întinse un pumn. 

L-am atins ușor cu al meu. 

Todd Herring era înalt, slab și avea o mulţime de pistrui. 
Părul roșu ca morcovul era tuns într-un stil la modă, dar presărat 


cu fire albe, și în ciuda fițelor cu pumnii și limbajul cu „fratele 
meu”, m-am gândit că avea cam cincizeci de ani. 

— O să mergem jos, zise el. 

Ne conduse pe lângă spiralata casă a scărilor și pe lângă 
multe găleți cu vopsea, la o altă scară, mai îngustă, ce cobora. 
Parterul casei era acoperit cu un covor gros, lambriuri grele, și 
iluminat puternic de lămpi ascunse cu halogen. L-am urmat pe 
Todd de-a lungul unui hol, pe lângă o bucătărie bine echipată. 

— Ceva de băut? întrebă el. 

Eu am refuzat, dar Monroe îi ceru o bere. Todd aduse o 
Carta Blanca și o halbă rece și ne conduse în sala de proiecţii. 
Se duse la un întrerupător și pe tavan și pe pereţi se aprinseră 
lumini slabe. Erau douăzeci de scaune tapiţate gros, în stil de 
cinema, aranjate pe patru rânduri în semicerc, în faţa unui ecran 
mare. Todd se duse la un dulap negru din fundul camerei și se 
jucă la aparatele de acolo. 

— Așezaţi-vă unde vreţi, zise el. 

Apăsă un buton și un ecran plat imens cobori silențios din 
tavan în faţa camerei. 

Chaz se așeză pe un scaun în rândul al doilea din centru și- 
și puse sticla de bere și paharul în suportul încastrat în mânerul 
scaunului. Eu m-am dus agale în partea din faţă a încăperii și m- 
am uitat la două lăzi de lemn cu capac de sticlă rezemate de 
perete. Erau de aceeași dimensiune, aproximativ treizeci de 
centimetri pe patruzeci și zece centimetri înălţime. Una era 
făcută din lemn de cireș și cealaltă din arțar, iar înăuntru aveau 
rafturi și unghere, cu mici obiecte aranjate în interior. Îmi 
aminteau de cutiile lui Joseph Cornell și m-am apropiat mai tare 
și am îngenuncheat ca să văd mai bine. Mă străbătu un fior 
rece. 

— Ea le numește relicvarii, fratele meu, zise Todd. Le face 
chiar ea, cu mâna ei, și are câte unul pentru fiecare scurt- 
metraj, dar în locul tău aș aștepta până după proiecţie să te uiţi 
prin ele. Atunci vei pricepe ce vor să fie și impactul va fi... mai 
mare. 

M-am uitat la Chaz și-mi făcu și el semn din cap că da. 

— E o chestie de context, zise el, și sorbi din bere. 

Am încuviințat și eu și m-am așezat în spatele lui Chaz. 
Todd stinse luminile și în camera se făcu întuneric beznă, și eu 


mă întrebam ce context ar putea explica oare ceea ce văzusem 
în spatele sticlei. 


11 

— Nu vrei să bei ceva tare? mă întrebă Chaz Monroe. 
Fiindcă pari să ai nevoie de o băutură adevărată. 

— O coca-cola e de-ajuns, i-am răspuns. 

Monroe ridică din umeri și se strecură în grămada adunată 
la bar ca să comande. De fapt, avea dreptate. Mă simțeam 
nesigur pe picioare și oarecum dezorientat, și venitul pe jos de 
acasă de la Todd Herring până pe Smith Street nu-mi schimbase 
deloc senzaţia. „Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut până 
acum”, Îmi spusese Ricky. Și nu minţise. 

Am găsit o masă liberă într-un colţ al sălii aglomerate și m- 
am lăsat să alunec pe bancheta verde. Monroe se întoarse 
repede, îmi puse paharul în faţă și se așeză pe bancheta din fața 
mea. Schiţă un toast cu paharul lui. 

— Pentru artă, fratele meu, zise el ironic. Deci, ce părere 
ai? 

Luă o înghiţitură de whisky şi-mi aruncă o privire 
întrebătoare. 

Am clătinat din cap. 

— Toate sunt așa? 

— Amănuntele diferă, dar arcul narativ e același - cel puţin 
la toate pe care le-am văzut eu: e-mailul, prima întâlnire, 
dominaţia și supunerea, investigarea și interogarea finală. 

— Se văd vreodată feţele bărbaţilor? 

Monroe clătină din cap. 

— Totdeauna sunt mascate digital, feţele și orice altceva 
după care să-i recunoști - cicatrice, tatuaje, chestiile de genul 
ăsta. Și vocile sunt distorsionate. Îi depersonalizează - le 
distruge individualitatea și-i transformă în obiecte, în nimic 
altceva decât dorinţele și pretenţiile lor. Cel puţin, până ajungi 
să-ți fie milă de bieţii nenorociți. 

— Dar Cassandra se vede întotdeauna? 

— Tot ce e de văzut - și întotdeauna îi auzi și vocea. La ea, 
nimic nu e mascat. 

„Nu prea mult”, m-am gândit, și am clătinat din cap. 

— Dumnezeule, am zis. 

— Exact, spuse Monroe, și înghiţi restul de whisky. Prea 
repede, oftă el. Îţi mai aduc un suc, sau poate ceva mai tare? 


Am refuzat și Monroe se duse la bar. M-am uitat în pahar și 
m-am gândit din nou la filme. Nu era un lucru ușor, dar îmi era 
imposibil să mă opresc. 

Fiecare dura aproximativ cincizeci de minute, și amândouă 
începeau cu imagini filmate cu camera de luat vederi în mână, 
în stil de documentar - focalizări pe imagini mișcate de e-mailuri 
scoase la imprimantă. Părţile cu de /a și către sau orice altceva 
ce ar fi putut identifica expeditorul și destinatarul erau tăiate cu 
linii negre groase, iar mesajele în sine erau scurte - precaute, 
răspunsuri de două sau trei rânduri la un anunţ publicitar de un 
rând. O voce de femeie citea textul în timp ce camera trecea 
peste pagini. Plată și lipsită de intonaţie cum era, am 
recunoscut-o de pe celularul lui David. Wren. 

Primul scurtmetraj, /nterviul doi, trecea brusc de la e-mail la 
o filmare cu camera ascunsă făcută la nivelul mesei într-un bar 
sau o cafenea care nu se vedea prea bine. Cassandra era la 
masă cu un bărbat, pe care l-am numit în mintea mea Skinny?. 
Faţa îi era o masă ceţoasă de pixeli care imitau culoarea pielii, și 
vocea îi era sintetizată și mecanică. Dar judecând după croiala 
scumpă a hainelor de pe el, putea fi un informator 
guvernamental sau directorul general al unei firme într-un film 
cu ostatici. 

— Mie-mi convin după-amiezile târzii - pe la cinci și 
jumătate sau șase... Nu le am cu drogurile, dar dacă ţie-ţi plac, 
ne putem opri chiar acum... îmi place să vorbesc când... știi tu. 

Vocea robotică părea la început prea groasă pentru corpul 
subțirel al lui Skinny, și prea detașată pentru situaţia atât de 
stânjenitoare. Dar după o vreme, ceea ce părea să nu se 
potrivească era părţile omenești ce rămăseseră în limbaj - 
tușitul, oftatul și respiraţiile, pauzele și micile bâlbâieli. 

Cât despre Cassandra, ea rămase rezervată de-a lungul 
întregii discuţii. Dădea din cap a încuviinţare la aproape orice 
zicea Skinny și, când vorbi, o făcu în cuvinte puţine și rostite de- 
abia mai tare de o șoaptă. 

— Am o cameră la câteva străzi de-aici. Vrei să mergem 
acolo? 

Și apoi se trecea la sex. 

Incepu fără nicio tranziţie, într-o cameră întunecoasă de 


3 Slăbănogul 


hotel cu lumină galbenă ce venea dinspre ușa deschisă a băii și 
puţinele raze strecurate prin despărţitura mică a draperiilor de 
la geam. Imaginile erau ceţoase și stilul vizual era de 
pornografie  amatoristică de pe internet: siluete verzui, 
fantomatice, mișcări imponderabile, ca de pe lună, și nimic nu 
era lăsat imaginaţiei. In cele din urmă am realizat că scena era 
de fapt mai multe scene, un montaj din mai multe după-amiezi 
târzii, și mi-am dat seama că era o progresie și a sexului: de la 
foarte, la din ce în ce mai puţin convenţional. După varietatea 
de unghiuri, am ghicit că erau trei camere de luat vederi 
ascunse în cameră, și că, prin ele, Cassandra capturase un 
întreg catalog de traiectorii și penetrări. În tot acest timp, 
Skinny deţinea controlul, la început nesigur, și apoi fără nicio 
rezervă. 

— Îți place asta, nu?... O vrei acolo?... Spune-mi c-o vrei 
acolo... Spune să te cred... Mai zi o dată, târfă... 

Sonorul era dominat de comenzile și îndemnurile lui 
sintetizate și de gâfâielile, gemetele și oftaturile lui nemascate. 
Sunetele neprocesate erau surprinzătoare prin senzaţia de 
intimitate, și erau mult mai tulburătoare decât cuvintele lui. 

Dincolo de poruncile lui Skinny și de celelalte sunete pe 
care le scotea, vocea Cassandrei era un laitmotiv de supunere 
icnită. Făcea ceea ce-i spunea Skinny să facă și zicea ceea ce-i 
spunea să zică, și când îi cerea să repete, repeta. Gemea și ţipa 
și-l implora, uneori din plăcere, alteori nu, și trupul ei alb și 
flexibil se îndoia și se răsucea sub chipul cubist al lui Skinny. 
Când era vizibilă, faţa ei ca de icoană era palidă și cu ochii goi. 

Ceea ce Monroe numise segmentul de investigaţie începea 
cu ceea ce părea o pauză în montajul de sex, și cu o schimbare 
gradată a sonorului și a aspectului filmului. Comenzile și 
gemetele se auzeau înăbușite din depărtare și sunetul unui duș 
se auzea tot mai tare. Culorile dispărură încet de pe ecran, ca 
secătuite, fiind înlocuite de un alb-negru fumuriu. Gustul acru de 
sex sordid se risipi și-i luă locul o paranoia asudată. 

Ușa de la baie era deschisă larg și Cassandra era singură 
pe patul mizerabil. Corpul ei gol era luminos, dar mișcările îi 
erau înţepenite și îndurerate când se ridică să se ducă la un 
scaun, la haina atârnată pe spătar, la buzunarul și portmoneul 
dinăuntru. Cassandra se uită peste umăr în timp ce scotocea 
prin portmoneu și scoase ceva afară. Işi ridică mâna în faţa 


lentilelor camerei și, deși aveau suprafeţele mascate, era 
evident că erau cărți de credit și cărţi de vizită. M-am gândit la 
David când le-am văzut. „Aveam portmoneul în haina de la 
costum...” 

M-am gândit din nou la el când scena s-a schimbat la un alt 
interior ceţos și o imagine a Cassandrei, îmbrăcată acum și 
aplecată peste telefon. Vocea tensionată a lui Skinny se auzea 
de la distanţă la telefon, dar frica și furia din cuvintele lui erau 
apropiate și de neconfundat. 

— Nu suna aici, pentru numele lui Dumnezeu... Cum ai 
făcut rost de numărul ăsta, târfă nebună ce ești... De ce mă 
suni... Ce vrei de la mine... Curvă ordinară - te omor dacă mai 
suni... Lasă-mă-n pace... Te rog... lasă-mă-n pace. 

Dar Cassandra nu voia să-l lase în pace. Mai auzisem partea 
de conversaţie a Cassandrei și înainte, pe mesageria vocală a lui 
David. Cuvintele ei erau diferite în film, dar acopereau același 
teritoriu înspăimântător, și era de neînduplecat. 

— De ce nu-mi mai scrii? De ce nu mă suni? Crezi că poți 
să mă ignori pur și simplu? Dacă tu nu-mi răspunzi la telefoane, 
poate o să-mi răspundă nevastă-ta. 

Replicile lor erau acompaniamentul torturat al mai multor 
imagini ale Cassandrei la telefon, și al unor fotografii ale lui 
Skinny, cu faţa mascată digital, mergând pe stradă, chemând 
taxiuri, intrând și ieșind din clădiri de neidentificat, fără să știe 
că era urmărit de o cameră de luat vederi. Pe parcursul a poate 
zece minute de film, surpriza lui inițială se transforma în furie, 
furia i se preschimba în frică și frica i se dizolva în disperare. La 
sfârșit, cuvintele sintetizate ale lui Skinny se pierdeau în sunete 
omenești - smiorcăituri, sughiţuri, poate lacrimi - și am fost 
surprins de grăuntele de milă ce-mi apăruse pentru ticălos. 

— Las-o pe nevastă-mea afară din asta, pentru numele lui 
Dumnezeu. Te rog, ea n-are nimic de-a face cu asta - absolut 
nimic. Spune-mi numai ce naiba vrei de la mine. Te rog... 

In cele din urmă Cassandra spuse: 

— Vreau să te mai văd, o singură dată. 

Ca și secvenţa de investigaţie, scena finală - interogatoriul, 
cum îi spusese Monroe - era filmată în alb-negru, deși negrul era 
cumva mai adânc și griurile mai argintii. Aceasta îi aduse pe 
Cassandra și pe Skinny înapoi în ceea ce părea a fi aceeași 


cameră de hotel, unde draperiile erau și acum trase, dar patul 
era făcut. Skinny era stânjenit și ţeapăn de furie, dar se așeză în 
scaunul cu spătar drept după cum îi indică ea. Cassandra era 
așezată pe marginea patului, cu mâinile ei albe pe genunchi. 
Purta o bluză albă, o jachetă neagră de costum și pantaloni bine 
croiţi, iar părul roșcat părea negru și lăcuit. Avea o postură 
milităroasă și tonul vocii era aseptic. Puse întrebări simplu și 
direct. 

— De ce ai făcut-o... Te-ai gândit la soţia sau la copiii tăi - 
ce s-ar întâmpla dacă ar afla... Te-ai gândit la riscuri... N-a fost 
decât sex... Asta e tot ce ai vrut? 

Skinny încercă prima dată să fie sfidător, dar era bătut încă 
înainte să intre pe ușă. Împotrivirea sa se degradă rapid, de la 
beligerantă la irascibilă, apoi la plângăreaţă și, în cele din urmă, 
ultima fărâmă de rezistenţă pieri din el într-o respiraţie adâncă, 
cutremurătoare, care-l lăsă chircit și micșorat în fața camerei. 
Dar primele lui răspunsuri nu-i plăcură Cassandrei. 

— „Nu știu” nu e un răspuns... Cum poţi să spui că n-are 
nimic de-a face cu ea... Nu s-a întâmplat pur și simplu - tu ai 
venit să mă cauţi, și apoi ai venit pentru mai mult. 

Sfâșie în bucăţi evaziunile lui Skinny ca un terrier și azvârli 
resturile la o parte până când îl slei de puteri și-atunci îl prinse 
în colţi de os. 

— Am făcut-o pentru că așa am vrut, pentru că te-am dorit. 
Odată ce am început, lucrurile pe care le-am făcut - nu m-am 
mai putut gândi la nimic altceva. M-a făcut să mă simt atrăgător 
- puternic. Nu m-am gândit la ea sau la copii... Nu mi-a păsat 
deloc de ei. 

Vocea lui Skinny amuţi ca un titirez obosit și silueta lui 
subţire se pleoști în umbră. Cassandra era perfect nemișcată și 
faţa îi era o mască albă. 

— Şi ai face-o din nou, nu-i așa? întrebă ea. Ai face-o din 
nou, dac-ai putea? 

Skinny se uită la ea, năucit și nesigur. Când vorbi, i se 
putea citi o implorare în voce. 

— Dac-aș putea, zise el încet. 

Ecranul se întunecă. 

Deasupra mesei căzu o umbră și Chaz Monroe se reîntoarse 
cu un pahar de băutură și un bol de alune sărate. Odată cu el 


reveni și sunetul mulţimii din bar. Își înălţă paharul către mine și 
bău. 

—E greu să ţi le scoţi din cap, nu-i așa? zise el și eu am 
încuviinţat. Au chestia asta sexy și viermănoasă în același timp: 
supunerea totală a unei femei frumoase faţă de un bărbat fără 
nume și fără chip, și totul expus în fața camerelor atâta doar că 
numai ea știe că sunt camerele acolo, și ea e cea care a aranjat 
toată tărășenia. Abuz, degradare de sine, voyerism: trei ași 
câștigători. Şi apoi femeia întoarce jocul, își aruncă în gură 
câteva alune și le făcu să alunece pe gât cu whisky. Todd nu te- 
a minţit cu relicvariile, zise el. Nu au sens decât după ce ai 
văzut filmele, și atunci au un impact ca de pumn în faţă. 

Asta era adevărul. Un ambalaj gol de prezervativ, ciorapii 
rupti ai Cassandrei, chiloţii ei, un prosop murdar - toate văzute 
ultima dată pe ecran, în mâinile Cassandrei sau ale lui Skinny. 
Prezenţa lor de după geamul cufărului dădea faptelor petrecute 
în film o realitate imediată, de netăgăduit și violatoare. Dar 
aceste suvenire, din /nterviu doi, erau efectiv caraghioase în 
comparaţie cu suvenirele din cealaltă cutie: chibriturile arse, 
bucăţile de ceară topită, cordonul verde de mătase de la 
draperiile hotelului, punga albă de plastic, bucata pătrată tăiată 
cu grijă din așternutul patului, pătată cu ceea ce părea a fi 
sânge. Mă trecu un fior pe șira spinării. 

Monroe mă văzu tremurând și se prinse încotro îmi 
alunecaseră gândurile. 

— Ai auzit vreodată cuvântul „târfă” folosit așa de mult? 
zise el. Eu, unul, nu mă culc cu femei, dar cu siguranţă îmi place 
mai mult de ele decât indivizilor Cassandrei. Şi e fascinant cât 
de asemănătoare sunt toate noţiunile lor de erotic. 
Universalitatea culturii populare, presupun. Monroe își trecu 
degetele prin barbă. Sunt cel puţin două sau trei disertaţii de 
doctorat pe chestia asta. 

— Cel puţin, am răspuns eu. Și celelalte filme sunt la fel de 
dure ca /nterviul patru? 

Monroe se gândi puţin. 

— E unul dintre cele mai brutale, după părerea, și mai ales 
din cauza lui Bluto. Lui n-a trebuit să-i sugereze nimic. 

— Bluto? 

Zâmbi. 


— Așa-i spun eu protagonistului din Patru. 

Eu mă gândisem la el ca Bronzatul, pentru că avea o dungă 
intens colorată pe unde se bronzase și i se cojea pielea de pe 
umerii mătăhăloși, dar numele dat de Monroe i se potrivea mai 
bine. M-am gândit la trupul îndesat și păros și la lucrurile pe 
care i le spusese Cassandrei, și pe care i le făcuse, și m-am 
înfiorat din nou. 

— Ce vrei să spui „sugerat”? 

— În ultimele ei lucrări, Cassandra îi încurajează pe bărbaţi 
să se comporte cât mai extrem. Sau poate e mai potrivit să zic 
că îi „întărâtă”, spuse Monroe, clătinând din cap. De parcă nu s- 
ar pune și așa destul în pericol. 

Îmi trecură prin minte și alte imagini cu Cassandra și Bluto: 
mâinile lui groase pe trupul ei culcat, ceara topită, punga de 
plastic întinsă peste faţa ei, cordonul verde în jurul gâtului ei. 
Mă trecu un nou fior. 

Interviul patru începuse la fel ca /nterviul doi, cu mesajele 
de e-mail și filmarea cu camera ascunsă a primei lor întâlniri 
într-un bar neidentificat. În timp ce Skinny purtase un costum 
albastru convenţional, Bluto era îmbrăcat într-o haină sport în 
carouri și pantaloni de culoarea ciocolatei, și dacă Skinny 
avusese o mulţime de condiţii, Bluto era complet dispus să facă 
orice concesie, toate rostite într-o voce sintetizată ascuţită. 

— Sigur, oricând vrei tu - orarul meu e flexibil și sunt 
lejer... În centru, într-un cartier, mie mi-e totuna... După, chiar 
acum? Hei, eu sunt gata imediat. 

În camera de hotel, lucrurile se schimbară. Culorile erau 
mai vii decât în /nterviul do! și tot așa și sexul, care începu pe 
muchie de cuțit și trecu rapid dincolo de orice limită. Fiecare 
dintre întâlniri începu cu Bluto explicând - în detalii grafice - ce 
intenţiona să facă, și Cassandra accepta. 

— O să doară? întrebă ea. 

— Pe mine n-o să mă doară deloc, păpușă, zise Bluto și 
râse. 

— O să mă doară pe mine? 

— Probabil. Îţi pasă? 

— Nu prea mult, răspunse ea. 

Avea vocea slabă și lipsită de expresie. 

Cassandra îl urmări pe Bluto în mod diferit de asemenea. 


Primul telefon nu iscă decât un râs batjocoritor din partea lui, și 
când îl urmări nu reuși să obţină decât fotografii de la distanţă 
cu un bărbat masiv urcându-se sau coborând dintr-o mașină 
neagră. Cassandra trebui să recurgă la ameninţări că-i va vizita 
socrii, undeva în New Jersey, ca să-i atragă atenţia. 

Spre deosebire de Skinny, furia lui Bluto nu se dizolvă în 
frică. Deveni în schimb mocnită și bubuitoare, iar când 
Cassandra nu se evaporă cum i se poruncise, păru aproape să 
se bucure de ideea de a o întâlni pentru ultima dată. Intră 
ţanţoș în camera de hotel, cu umerii drepţi și se opri lângă pat, 
cu mâinile pe centură. Aproape că nu așteptă ca ea să închidă 
ușa și începu să vorbească. 

— Bine, târfă, ai vrut să vin aici și-am venit. Așa că jos 
chiloţii și apleacă-te, și hai să-i dăm bătaie rapid. 

Cassandra râse puţin, încordată. 

— Nu asta aveam în minte pentru după-amiaza asta. 

— Nu de mintea ta vorbesc eu, târfă, zise Bluto, și o apucă 
pe Cassandra de braţ și-o azvârli pe pat. Acum apleacă-te. 

El rămase în picioare lângă pat și-și desfăcu centura de la 
brâu. 

Cassandra clătină din cap și arătă ceasul de pe noptieră. 

— Ce oră arată? întrebă ea calmă. 

— Ce? 

În vocea Cassandrei se strecură un tăiș ascuţit. 

— Ai surzit? Te-am întrebat ce oră e pe ceas? 

— Ce naiba...? 

— Pentru că la ora trei fix, și după aceea la fiecare 
douăzeci de minute, trebuie să dau câte un telefon. Și persoana 
pe care o sun se neliniștește foarte tare dacă nu sun la ora 
exactă. Se agită enorm. 

— Ce tot vorbești...? 

— Și nu e de ajuns să știe unde sunt și cu cine, cred. 
Persoana asta tot vrea să mă audă. La fiecare douăzeci de 
minute. Precis. Vocea mea. 

Bluto tăcu, și aproape era posibil să vezi calculele pe care și 
le făcea în minte exprimate pe fața mascată digital. Când vorbi 
din nou, avea vocea mai puţin agresivă. 

— Ce? Asta se presupune că o să mă sperie? 


Cassandra râse din nou și se dădu jos din pat. Își netezi 
jacheta și-și vâri bluza la loc în pantaloni. 

— Nu te sperii tu, voinicule. Acuma stai jos. 

Îi arătă un scaun, și după un moment tensionat, Bluto se 
așeză pe el. 

Nu se poate spune că ar fi fost amabil după aceea, dar nici 
nu-și mai ridică mâna la ea din nou. Cassandra se chinui cu el 
ceea ce păru a fi multă vreme, întrerupându-se regulat ca să 
intre în baie să dea telefon. Bluto era mult mai familiar cu 
propriile pofte decât era Skinny cu ale lui - mai îndrăgostit de 
ele și convins că nu necesitau nicio explicaţie sau scuză. Așa că 
nu se auzi nicio ezitare sau bâlbâială când în sfârșit îi trecu 
încăpăţânarea și se hotărî să răspundă întrebărilor Cassandrei, 
niciun oftat profund sau lacrimă vărsată, și doar un singur 
regret. 

— Nu, nu m-am gândit la nevasta și copiii mei - și de ce 
naiba aș face-o? Ce treabă au ei? M-am gândit să te regulez 
până-ţi sar fulgii și nimic altceva. Am crezut că ai un mare 
potenţial și nu-mi pare rău decât că te-ai dovedit a fi o ţicnită 
nenorocită. 

Era imposibil de spus dacă asta o satisfăcuse pe Cassandra, 
dar se pare că-și dăduse seama că nu va obţine nimic mai mult 
de la el. 

Imaginile insistente ale feţei nedeslușite a lui Bluto, 
conturându-se ameninţător deasupra ei, mă făcură să-mi 
încordez falca până la durere. Am auzit vocea lui Monroe ca de 
foarte departe. 

— Eşti sigur că nu vrei să bei ceva? mă întrebă el. 

Am clătinat din cap. 

— Şi ceilalţi sunt la fel de răi ca Bluto? l-am întrebat. 

Monroe se gândi o clipă. Sorbi puţin din scotch și-și trecu o 
mână peste bărbie. 

— El e. Cel mai brutal, cred, dar există momente 
tensionate în toate scenele de interogatoriu. Dintre toate 
chestiile periculoase pe care le face în filme, cred că segmentele 
alea sunt cele mai înspăimântătoare. 

Avea dreptate. Singură într-o cameră de hotel cu un bărbat 
furios, speriat și încolţit - jongla cu fierăstraie electrice. Apăruse 
pentru o clipă o idee de violenţă și cu Skinny, un moment când 


era cu spatele la el și acesta își ridicase mâna, dar nu se 
întâmplase nimic mai mult de-atât. Cu Bluto în schimb existase 
mai mult decât o simplă idee. 

— Întotdeauna reușește să-i facă să vorbească la sfârșit? 

Monroe își amestecă gheaţa în pahar și-și ridică privirea 
spre mine. Avea ochii împăienjeniţi și bărbiţa îi era presărată cu 
sare. Aproape i se pierdură cuvintele în gălăgia din bar. 

— Întotdeauna, zise el. Pozează, ameninţă, se eschivează 
și mint, dar în cele din urmă toţi răspund. 

Nu mă surprindea. Din câte văzusem, Cassandra era 
pricepută să-i facă pe oameni să vorbească, foarte pricepută. 
Era răbdătoare și fermă și părea să aibă o înţelegere înnăscută 
a teatrului interogatoriului - a chimiei fragile de putere, frică și 
empatie care-l făcea să funcţioneze, și a amestecului de 
vinovăție, vanitate și oboseală care-l făcea să producă 
mărturisiri. Ar fi fost o bună polițistă. 

L-am plătit pe Chaz Monroe și l-am ajutat să se trântească 
într-un taxi, și apoi m-am dus pe jos pe Smith Street, în direcţia 
podului Brooklyn. În afară de câţiva indivizi rătăciţi din baruri şi 
alţii care luau cina târziu, toată această parte din Brooklyn era 
numai a mea. Dar dacă frigul și vântul curăţaseră trotuarele de 
oameni, nu făcuseră nimic pentru capul meu, care era încă plin 
de gânduri despre Holly Cade. Holly, Wren, Cassandra - ecuaţia 
se derula iar și iar în faţa ochilor mei, întretăiată de imagini 
sordide din filmele ei și frânturi de dialog din piesele ei slabe de 
teatru, într-un ciclu sinistru și disperat. Îndeplinisem o parte a 
slujbei pentru care mă angajase David: descoperisem cine era 
Wren și ce anume voia de la el. Acum nu mai trebuia decât să 
descopăr ce naiba să fac în privinţa asta. 


12 

Marţi dimineaţă, cerul era apăsător, plin de nori grei, 
mohorâţi, și știrile locale erau încărcate de vijelii ce se 
învârtejeau pe coasta de est, năvălind în jos din Canada, și se 
ciocneau una de alta peste tot New Yorkul. Nu erau siguri când 
anume se va întâmpla asta - poate ziua următoare, poate în 
două zile - dar previziunile erau toate cumplite. 

— Aiurea, bombăni Clare, rupându-și în două felia de pâine 
prăjită. Toţi se isterizează, dar niciodată nu se întâmplă cum zic 
ei. 

Își unse o felie de pâine cu gem de căpşuni și se concentră 
din nou asupra lecturii din Times. 

Sosise devreme în dimineaţa aceasta, tocmai când mă 
întorceam de la jogging, și de atunci stăteam amândoi într-o 
tăcere amicală, ea răsfoind ziarele, iar eu scriind un raport 
pentru David. Am băut niște suc de portocale și l-am recitit. 

Faptele erau clare, deși cam ciudate: Holly mai făcea un 
scurtmetraj și, fără știrea lui, fratele meu era coprotagonistul ei. 
Filmase deja mare parte din el, și acum se pregătea pentru 
marea finală. Pentru care avea nevoie de o ultimă apariţie a lui 
David. 

Problema era ce să fac cu aceste fapte. O opţiune era să 
ignore cererile lui Holly, deși era riscant. Se dovedise necilintită 
în urmărirea victimelor sale, și orele întregi de material video pe 
care presupuneam că le avea cu întâlnirile ei cu David i-ar fi dat 
un mare avantaj într-un șantaj. Dar șantajul funcţiona și invers. 
Orlando Krug îmi spusese că, pentru Cassandra, era extrem de 
important să-și păstreze anonimatul - așa că ameninţarea de-ai 
dezvălui identitatea secretă ar putea într-adevăr să aibă o 
anume greutate. Dar Holly era, de asemenea, scrântită la cap și 
asta era demonstrabil, ceea ce-i făcea motivele greu de sesizat 
și reacţiile imposibil de prevăzut. Am oftat și mi-am trecut mâna 
prin păr. Ştiam că speculaţiile acestea erau zadarnice - un 
simplu joc în care mă complăceam pentru a nu mă gândi prea 
mult la filmele în sine. 

Cele aproximativ douăsprezece ore de când le văzusem îmi 
dăduseră o perspectivă suficientă să le văd ca lucrări de artă 
unice și minunat construite. Și știam și că foștii colegi de teatru 
ai lui Holly, Moira Neal și Terry Greer, îi subestimaseră talentele 
de actriţă. Era remarcabilă, iar abilităţile ei și felul în care se 


abandona rolului erau înspăimântătoare. Dar sentimentele 
dezgustătoare,  lipicioase, evocate de filme, încă nu-mi 
trecuseră. Disperarea pe care o descriau mă deprima, iar 
disprețul și cruzimea lor studiată mă înfuriau. 

Și, bineînţeles, era imposibil să nu-l văd pe David ca pe 
unul dintre acești bărbaţi mecanici, fără chip - imposibil să nu 
mă gândesc la ceea ce-l adusese la Holly, și la ceea ce 
capturase ea din el în camerele ei ascunse de luat vederi. 
Imposibil să nu mă întreb ce rezerve de brutalitate îi accesase, 
și de câtă încurajare avusese nevoie. Cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât mai puţin știam: cu atât mai mult se transforma 
într-o siluetă ce dispărea într-un coridor întunecat. 

Poate că mirosul de pâine prăjită îmi readuse în minte 
amintirea. Poate că era lumina amenințătoare de pe cer. 

Era o zi mohorâtă de miercuri în luna februarie și venisem 
acasă de la internat, nu în vacanţă, ci pentru că fusesem prins, 
pentru a treia oară, fumând marijuana în pădurea din spatele 
căminului meu. Directorul zisese că o suspendare de o lună ar 
putea să mă înveţe câte ceva, și avusese dreptate, învăţasem 
că pot să-mi cumpăr iarbă de calitate la preţuri ca lumea de la 
portarul de noapte al blocului nostru, și că barmanii care lucrau 
noaptea în timpul săptămânii la Barrytown, de pe First Avenue, 
nu-ţi cereau niciun act de identitate dacă le dădeai un bacșiș 
suficient de mare. Am dormit până la trei după-amiaza în ziua 
aceea, și aș fi dormit chiar mai târziu, dacă n-ar fi fost atâta 
hărmălaie. Făcută de părinţii mei. 

Anul acela, mama își amânase pelerinajul de la miezul iernii 
la Boca și tata făcea una dintre rarele lui incursiuni în biroul lui, 
și se hotărâseră să se ia la harţă chiar în faţa ușii dormitorului 
meu. Cum se întâmpla deseori pe vremea aceea, eu eram scuza 
convenabilă. Nu era nimic nou și am încercat să nu-i ascult, dar 
vorbeau neobișnuit de tare. 

— Ce are de gând să facă cu viaţa lui? zise mama. 

Tata râse încet. 


— Își găsește propriul drum. N-are decât cincisprezece ani, 
la urma urmei. 

— Are șaisprezece, și pe câte văd eu, nu-și găsește nici pe 
dracu’. 

— Chiar trebuie ca toți cei din familia asta să devină 


bancheri? 

Apoi se auziră pași pe coridor și vocea lui David. El era pe 
vremea aceea la Columbia, dar apărea deseori acasă, ca să 
mănânce, sau să-și spele rufele, sau cine știe ce. Zicea ceva 
despre o listă a decanului și participarea la seminarul cuiva, și 
avea vocea puternică și pătrunzătoare. Când termină se făcu 
tăcere, dar nu pentru mult timp, pentru că părinţii mei 
continuară exact de unde-și lăsaseră cearta înainte. 

— Se pare că nu toată lumea trebuie să fie bancher, zise 
mama. Dar chiar trebuie să fie indisciplinaţi și imaturi? Chiar 
trebuie să fie așa de afurisit de delăsători? 

Râsul tatei era amar. 

— Şi despre cine anume vorbim acum? 

Cuvintele lui rămaseră în aer multă vreme. Am auzit apoi 
iar pași și m-am gândit că fiecare se retrăsese în colţul lui, dar 
mă înșelam. Din hol se auzi un oftat profund, niște mormăieli 
nedeslușite și o înjurătură. 

— Cretin! zise David. 

Am rămas cu ochii ațintiți pe tavan câtăva vreme, și când 
mi-am dat seama că sigur nu voi mai adormi, m-am dus în 
bucătărie. Citeam ziarul și mâncam o felie prea arsă de pâine 
prăjită când intră David. Era îmbrăcat în pardesiu, cu cravată la 
gât, cu părul proaspăt tuns, și arăta ca posterul de reclamă al 
unui colegiu biblic - probabil căpitanul echipei de dezbateri. Se 
uită ostentativ la ceas. 

— Văd că te-ai trezit devreme, zise el. Presupun că ai o zi 
plină, nu? Trebuie să te uiţi la televizor și să fumezi o grămadă 
de iarbă. 

L-am ignorat și el rânji. 

— Ce, azi n-ai nicio replică inteligentă să-mi servești? Poate 
ești încă ametit un pic - își mai face efectul iarba de azi-noapte. 

— Dacă-și făcea, tocmai mi l-ai împrăștiat tu. 

David izbucni într-un râs rece. 

— Asta era, atitudinea de câștigător care te-a ajutat atât 
de mult în viață. Tine-o tot așa, Johnny, o să te ducă până-n 
vârf. 

l-am arătat degetul și David râse. 

— Nici la asta să nu renunţi - o să te ajute să obţii o slujbă 
la făcut hamburgeri. L-am ignorat în continuare, dar David nu se 


lăsă. Cât timp crezi c-o să te mai suporte înainte să-ţi dea un șut 
afară din școala asta? Încă un semestru? Mai puţin? Și asta a 
câta e? l-am spus deja de nu știu câte ori mamei că aruncă pe 
geam banii pe care-i dă pe taxele tale școlare, dar... 

— Dar ea n-ascultă niciun amărât de cuvânt pe care-l zici 
tu, David, nimeni n-ascultă. Și totuși tu vorbeşti în continuare. Și 
eu, care credeam că ești un tip așa de deștept. 

Chipul lui David se înnegură și se trase de pielea de pe gât. 

— Destul de deștept să nu mă las prins de trei ori. 

Am izbucnit în râs. 

— Prins la ce? Cu toate lingușelile și săpăturile pe care le 
faci, n-ai timp de nimic altceva. 

— Ai fi surprins să afli ce fac eu, șopti el, și-și strânse 
pumnii. Făcu un pas către mine, și m-am ridicat în picioare. 
Râmă ce ești, îmi zise el ameninţător, și-și ridică pumnii. 

Pe vremea aceea era mai înalt decât mine cu un centimetru 
sau doi, și mai greu cu cel puţin șase kilograme, dar nu-mi păsa. 
Tata intră chiar atunci în bucătărie, și David își cobori braţele. 
Tata avea părul răvășit și un zâmbet vag. Era încă în pijama. 

— Vă întrerup? întrebă el. 

David strânse din dinţi, se răsuci pe călcâie și ieși afară. 

Oare de unde pornise, ce anume îl mânase pe David să 
aranjeze aceste întâlniri - din ce sâmbure crescuseră, și unde 
fusese el plantat? Dormisem sub același acoperiș - eu și David, 
Ned, Liz și Lauren - și mâncaserăm la aceeași masă. Oare 
buruiana aceasta crescuse în taină chiar și atunci? Chiar așa 
eram de preocupaţi doar de problemele noastre, atât de atenţi 
să nu atragem atenţia asupra noastră în focul încrucișat dintre 
părinţii noștri, încât nu observasem că punea stăpânire pe 
David? Sau eram în mod necesar orbi, pentru că aceeași tulpină 
întunecată se înfășură și în jurul nostru? 

— Vrei niște cafea? mă întrebă Clare, readucându-mă cu o 
tresărire în prezent, risipind gândurile la proprietăţi și daune 
ireparabile. Sau poate ești destul de agitat și așa. 

Zâmbea, dar în ochi i se citea îngrijorarea. 

— Vreau puţin. 

— Ai găsit-o pe fata aia pe care-o căutai? mă întrebă ea. 

— Mai mult sau mai puțin. 


— Şi e bine? 

— N-aș zise chiar așa, am zis eu, după o pauză. 

— Nu? 

Clare se uită la mine întrebătoare și pentru o clipă am fost 
tentat să-i povestesc și ei - despre Holly, David, despre filme, 
totul - și s-o întreb ce părere avea. S-o întreb dacă i se pare că 
are vreun sens. Impulsul m-a luat prin surprindere, dar mi-am 
ţinut gura, și Clare se încruntă văzând că nu-i răspund. Se 
concentră din nou asupra ziarului și plecă la amiază, abia 
rostind un la revedere. 

Pe la ora unu eram letargic de-a binelea, și mă apucase și o 
migrenă. Am luat niște aspirină, m-am întins pe canapea și am 
așteptat în zadar să mă slăbească puţin. Mi-am împărţit amiaza 
între vreo zece cărţi la care nu am fost în stare să termin nici 
măcar primul capitol, și tot atâtea albume pe care le 
schimbasem înainte să ajungă la melodia a doua. Era o stare 
familiară de apatie, un fel de mahmureală pe care o resimţțeam 
după ce rezolvam cazuri, care devenise din ce în ce mai rea pe 
măsură ce cazurile însele se răriseră. Investigația mea se 
terminase, cel puţin deocamdată. Rapoartele erau scrise, toate 
punctele puse pe i, toate semnele de punctuație la locul lor, nu 
mai rămânea nimic de făcut decât să-l întâlnesc pe client. Nimic 
de făcut. Nicăieri de mers. Nimic altceva decât mintea mea. Nu, 
mersi. La un moment dat, am alunecat într-un somn zadarnic. 

Telefonul nu sună până după zece, și când în sfârșit 
catadicsi să sune, eram în pat. Era David, care se întorcea acasă 
de la JFK. Era răgușit și obosit, dar se învioră când i-am spus că 
descoperisem ceea ce voia. 

— Mâine-dimineaţă am programul supraîncărcat, mi-a zis 
el. Dar o să încerc să vin după prânz. 

După cum era de așteptat însă, veni mult mai repede de- 
atât. 

De-abia se crăpase de ziuă când interfonul îmi bâzâi, și 
prima dată am crezut că visam. O ploaie de gheaţă se izbea de 
geamuri, și sunetul pe care-l făcea era un argument convingător 
să-mi trag pătura peste cap. Închisesem din nou ochii, când 
sună iarăși interfonul. Fratele meu era cenușiu și gârbovit pe 
micul ecran video. Avea capul descoperit și gulerul paltonului 
ridicat, și ţinea încleștat la piept un ziar. 


— Lasă-mă să intru, ceru el, înainte să apuc să zic ceva. 

Am apăsat pe buton și am deschis ușa apartamentului și, 
după o clipă, am auzit pași pe scări. Intră înăuntru cu capul 
plecat, și cu un vârtej de aer rece agăţat în haine. 

— Ce s-a întâmplat, David? 

Avea vocea gâtuită și pielea avea aspectul unui om înecat. 
La fel și ochii lui. 

— Eram în drum spre birou, zise el. Aproape niciodată nu 
cumpăr News, dar azi am cumpărat unul. Nu știu de ce. 

Puse ziarul pe masă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Deschise ziarul la pagina a treia, și i-am urmărit degetul 
tremurător în josul coloanelor. Se opri la un articol ce purta titlul 
„Cadavru de femeie scos din râu”, la o fotografie neclară - un 
prim-plan foarte apropiat - al unui desen cu o pisică roșie ce 
stătea pe labele dinapoi și rânjea cu indiferenţă. Fiind mărită, 
imaginea era neclară și decolorată, dar tot îţi puteai da seama 
că pisica era un tatuaj, desenat pe o bucată de carne cenușie, 
ce părea moartă. 


13 

În Post era numită Sirena din Williamsburg, căci i se găsise 
cadavrul sub podul Williamsburg, la capătul vestic. In afara 
acestei porecle poetice, articolul nu conţinea nimic în plus față 
de ce citisem în Daily News. Fusese găsită duminică seara de un 
bărbat care aduna sticle, și până în momentul de faţă nu i se 
cunoștea identitatea. Poliţia o descria ca albă, între douăzeci și 
cinci și treizeci și cinci de ani, slabă, cu părul castaniu-roșcat și 
un tatuaj distinctiv pe picior. Cât despre ora morţii, nu erau încă 
siguri, dar scria că fusese în apă „o vreme”. Cât despre 
circumstanţe sau cauze, nu se spunea decât că erau „suspecte”. 
Se pornise o anchetă a tuturor rapoartelor privind persoanele 
dispărute, pentru femei care se potriveau cu descrierea ei, dar 
detectivii Secţiei 7 de poliţie rugau pe oricine avea vreo 
informaţie să sune la numărul gratuit. 

M-am uitat la fotografia pisicii roșii din Post; era aceeași cu 
cea din News. Poliţia nu dăduse încă publicităţii nicio fotografie 
a feţei ei, nici măcar un desen, și mă întrebam care să fi fost 
cauza, oare cât timp plutise în East River. Am închis ziarul și l- 
am aruncat pe masa mare, ovală. David se uită pentru o clipă la 
mine și apoi începu din nou să meargă înainte și înapoi prin 
cameră. Eu m-am rezemat de spătarul moale al scaunului de 
piele și am băut puţin din apa minerală pe care ne-o lăsase 
Michael Metz când ne rugase să așteptăm în sala lui de 
conferinţe. 

Mike era asociat fondator la Paley, Clay and Quick - un 
avocat foarte bun și foarte scump de la o firmă foarte serioasă și 
piperată. Reputația lui bine-meritată de avocat inteligent, dur, 
neabătut și cu un calm îngheţat în fața haosului îi păstra 
calendarul mereu plin, dar își făcuse timp pentru mine și David 
în dimineaţa aceea - nu numai pentru că-mi era în mod frecvent 
client, ci și pentru că-mi era cel mai vechi prieten. Singurul care- 
mi rămăsese din facultate, și asta în ciuda tuturor telefoanelor la 
care nu-i răspunsesem. 

Se putea spune că aproape îl târâsem pe David în biroul lui 
Mike, deși șocul și frica îl secătuiseră de puterea de a se lupta 
cu adevărat. De-abia în taxi, blocaţi în trafic în drum spre 
centru, își revenise suficient cât să se înfurie. 


— La naiba! strigă el, și bătu cu putere în peretele 
despărțitor de plexiglas. Şoferul aruncă o privire înapoi și clătină 


din cap. N-am timp de porcăria asta, zise David, cu vocea 
tremurătoare. Trebuie să mă întorc la birou. 

— Biroul poate aștepta. Trebuie să vorbești cu cineva 
despre asta. 

David clătină din cap. 

— Nu trebuie să fac nici pe dracu', zise el, și puse mâna pe 
portieră. 

L-am luat de braţ. 

— Ai nevoie de un avocat, David. 


— Pe naiba, zise el, şi-mi scutură mâna de pe el. 

Dar se rezemă la loc de banchetă și restul drumului se uită 
fix pe geam, cu privirea golită de orice expresie. 

În sala de conferinţe a lui Mike, fără să ia în seamă 
priveliștea turnurilor de birouri învăluite în nori, făcând un făgaș 
în covorul scump, David își regăsise mânia. 

— Făcea nenorocite de filme? mă întrebă el, pe un ton ce 
spunea clar că era vina mea. 

Îi raportasem de trei ori deja tot ce aflasem și mă 
săturasem să mă tot repet, și oricum mi se părea în afara 
subiectului acum. 

— Scurtmetraje, i-am răspuns. Făcea scurtmetraje. Dar 
acum avem alte lucruri la care să ne gândim. 

— Mă rog. 

David ridică din umeri și mai făcu o dată turul camerei. Am 
tras aer adânc în piept. Îmi zumzăiau prin cap mai multe 
întrebări din momentul în care văzusem fotografia cu tatuajul, 
pe care nu ardeam de nerăbdare să i le pun lui David, dar 
trebuia totuși. 

— Când ai vorbit ultima dată cu Wren? 

Se opri din mers și se uită la mine cu ochii îngustaţi. Își 
încleștă buzele. 

— Am mai vorbit despre asta săptămâna trecută. Nu s-a 
schimbat nimic de-atunci. 

— Totul s-a schimbat. Ai auzit ceva de la ea de când m-ai 
angajat pe mine... sau ai văzut-o? 

David îşi încleștă mâinile de marginea mesei, și 
încheieturile i se albiră. 

— Ce naiba insinuezi? 


— Nu insinuez nimic, eu... 

— Pe naiba! Lovi cu palma masa de conferinţe. Imediat o 
să vrei să-ţi spun dacă am un alibi. Doamne, am crezut că 
lucrezi pentru mine. 

— Asta și fac, dar trebuie să știu care e situaţia. Și Mike va 
trebui să știe. 

— Atunci nu te mai învârti în jurul cozii - tu crezi că am 
avut ceva de-a face cu asta. 

— Nu asta am întrebat, i-am zis, dar nu eram sigur că 
spuneam adevărul. 

David era sigur că nu-l spuneam. 

— Aiurea, zise el. N-am auzit nimic de la ea încă dinainte 
de-a te angaja pe tine. N-am nimic de-a face cu asta. 

Umerii îi căzură și părea să se fi dezumflat; se întoarse spre 
geam. 

— Unde ai fost în weekendul acesta? 

David râse acru. 

— Am știut eu c-o să ajungem și la asta. 

— Pur și simplu încerc să văd cum s-au desfășurat lucrurile. 

— Sigur că da, pufni el. Am fost în Londra. Am plecat vineri 
după-masă și m-am întors ieri, și aproape tot timpul am fost în 
ședințe. E destul de bine? 

Nu era, nu până nu știam când murise Holly, dar nu i-am zis 
și lui David asta. Am tras din nou adânc aer în piept. 

— Şi Stephanie? am întrebat. 

David înţepeni. 

— Ce-i cu ea? 

— Ea ce știe despre Wren? Ce i-ai spus? 

— La ce folosește să știi asta? mă întrebă, și m-am uitat 
doar la el fără să-i răspund. Ce - acuma crezi că ea e implicată? 

— E o întrebare pe care o s-o pună și poliţia. 

Auzind cuvântul poliţie, David se dădu cu o jumătate de pas 
înapoi. Îşi trecu o mână peste faţa pământie. 

— Nu i-am zis nimic, spuse el. N-am vorbit despre asta. Nu 
știu ce știe. 

— Ştia ceva, asta a fost clar când a venit la mine. Cum ai 
putut să nu...? 


— N-am vorbit despre asta, repetă el încordat, și se răsuci 
pe călcâie, întorcându-se iar către geam. 

Mike mă salvă să-l mai întreb și altceva. Se opri în prag, o 
siluetă înaltă, subţire, într-un costum gri impecabil, cu dunguliţe 
și o cravată roșie de culoarea vinului. Faptul că era partener la 
firmă făcuse să-i apară riduri subţiri pe trăsăturile înguste, dar 
cumva avea încă faţa unui student, roz de la bărbierit, mai ușor 
de imaginat aplecată peste un volum prăfuit decât hipnotizând 
juraţii și speriind alți avocaţi. Îşi trecu degetele prin părul negru 
rărit și se uită de la mine la David. Schiţă un zâmbet. 

— lertaţi-mă că v-am făcut să m-așteptaţi așa de mult, zise 
el, întinzându-i mâna lui David. Am auzit multe despre tine. 

David îi aruncă o privire neîncrezătoare, dar în vocea lui 
Mike nu era niciun pic de ironie, și în zâmbet nu i se citea decât 
sinceritate. Era foarte bun la asta. 

— Te-am văzut la televizor acum câteva săptămâni, 
continuă David cu prudenţă. Pe canalul juridic. 

— A fost o zi cu foarte puţine știri, replică Mike și zâmbi 
modest. Și acum, spuneţi-mi ce se întâmplă. 

Și i-am spus. La început David ezită, uitându-se fix la covor 
sau la imprimatele arhitecturale de pe pereţi, dar strânse din 
dinţi și reuși să prezinte toate faptele. Am spus și eu ceea ce 
știam, recitând încă o dată refrenul: Holly, Wren, Cassandra. 
Mike ascultă cu atenţie și-și făcu însemnări pe un carnet galben. 
Nu întrerupse decât de câteva ori, ca să pună întrebări, toate 
despre date și ore. David concluzionă, cu un oftat epuizat, și se 
rezemă de spătarul scaunului, uitându-se la Mike și încercând să 
vadă o luminiţă la capătul tunelului. 

Mike își ciocăni bărbia cu degetele sale lungi. Când vorbi, în 
cele din urmă, vocea îi era lipsită de orice emoție. 

— Nu știm încă în ce condiţii a murit femeia asta. Poliţia 
spune că sunt suspecte, ceea ce în teorie ar putea însemna 
sinucidere, dar... 

Se uită la mine. 

— Vorbesc folosind expresii foarte interesante, am zis eu. 
Și ţin cărţile la piept să nu se știe în ce stare e cadavrul și care a 
fost cauza morții. Şi în afară de tatuaj, n-au dat publicităţii nicio 
altă fotografie. Dac-ar fi să citesc printre rânduri, n-aş paria pe 
sinucidere. 


Mike încuviinţă. 

— Sunt de acord, și în orice caz, trebuie să fim pregătiţi 
pentru cea mai rea situaţie, ceea ce în cazul ăsta înseamnă 
stabilirea făptașului unei crime. 

— Dumnezeule, șopti David. 

Mike îi oferi o privire plină de compasiune și continuă: 

— Dacă împrejurările ar fi diferite, ar fi posibil să stăm să 
vedem ce se întâmplă. La urma urmei, dacă atenţia presei 
rămâne relativ scăzută faţă de povestea asta, este perfect 
plauzibil să fi putut rata articolele din ziare, sau să nu recunoști 
descrierea dată, sau fotografiile cu tatuajul. În acest caz, ai 
putea pur și simplu să aștepți să te contacteze poliția. Nu ai 
câștiga niciun premiu de cetăţean al anului, dar nu e ilegal, și 
probabil ar fi cea mai sigură cale de acţiune. Şi-mi imaginez că 
asta fac chiar acum și ceilalţi bărbaţi din scurtmetrajele ei - își 
ţin răsuflarea, cu capul plecat, și se roagă. Cel puţin cei care au 
văzut articolele în ziare și au recunoscut tatuajul. Dar, din 
nefericire, nu asta e situaţia noastră. Situaţia noastră e că 
femeia asta te hărțuia în mod activ - te suna, venea la tine 
acasă, te ameninţa. Şi trebuie să presupunem că poliţia va afla 
asta destul de rapid, dacă și când o identifică. 

— Cum o să afle? întrerupse David. Cum naiba o să facă 
legătura cu mine? 

l-am răspuns eu: 

— Ar fi probabil de ajuns să-i verifice apelurile telefonice, 
dar îi vor percheziţiona și casa, și cine știe ce vor găsi acolo. 
Scurtmetrajele ei, presupun, și orice informaţii a adunat despre 
tine. 

Nu credeam că David putea păli și mai tare, dar reuși 
cumva. 

— Toate astea vor sugera poliţiei un motiv, zise Mike. Ceea 
ce înseamnă că vor dori să-ţi vorbească, și, de asemenea, cu 
soţia ta. Şi se vor uita și mai atent la tine când vor afla că ai fost 
atât de deranjat de hărţuire încât ai angajat un detectiv 
particular ca s-o localizezi pe Holly. Dac-ai fost de-ajuns de 
supărat ca să faci asta, se vor gândi ei, ai fi putut fi în stare să 
faci și altceva, chiar mai disperat. Li se va părea greu de crezut 
că n-ai văzut povestea despre femeia necunoscută din ziare, și 
se vor întreba de ce - dacă n-ai nimic de ascuns - nu te-ai 


adresat poliţiei din proprie iniţiativă. 

— Asta nu e o imagine prea plăcută, David, și de aceea nu 
cred că poţi aștepta să vină poliţia să te găsească. Trebuie să fii 
cu un pas în faţa lor și să te duci tu la ei. 

— Să merg la poliţie? 

David aproape sări de pe scaun. Se duse la geam și-și vâri 
mâinile în buzunare, legănându-se de pe un picior pe altul. 

— Doamne sfinte, zise el încet. 

— Asta ar demonstra că ești cooperant, spuse Mike. Că n-ai 
nimic de ascuns. Prezinţi chiar tu toate faptele și astfel 
dezamorsezi mare parte din bănuieli. 

Dar David nu-l asculta. 

— „Dacă și când”, ai zis - „dacă și când o identifică”. Deci 
există șansa să n-o identifice. 

— Nu prea mari, am intervenit eu. Holly avea familie, 
prieteni, oameni cu care lucra. Chiar dacă nu era apropiată de 
ei, o cunoșteau. Măcar unul dintre ei va vedea articolele în ziar 
și va face legătura, sau se va îngrijora într-atât încât să 
completeze un formular de persoane dispărute la poliţie, și 
atunci poliția va face legătura. Şi asta fără să ne mai gândim că 
poate are undeva înregistrate amprentele, sau ADN-ul, sau 
poate avea o etichetă de la vreo curăţătorie de haine, sau ceva. 
Nu e decât o chestiune de timp. 

Totuși, David nu părea să audă. 

— Dacă mă duc la poliţie și află presa... s-a terminat. 

— Nu eo crimă să vorbeşti cu poliţia, zise Mike. 

— Dar să fiu târât în toate astea... o fată moartă, filme cu 
sex... nu, ăsta ar fi sfârșitul. David își frecă fruntea. Şi dacă se 
descoperă că s-a sinucis? Sau că fata din ziar nici măcar nu e 
ea? 

Vocea lui Mike era calmă și joasă. 

— Ştiu câteva persoane de la secţie. O să mă interesez. 
Dacă se dovedește că poliția crede că moartea e o sinucidere, 
atunci evident nu e nevoie să faci nimic. Cât despre dacă e sau 
nu Wren, putem încerca să obţinem o descriere mai bună a 
corpului - unde anume e tatuajul, dacă are semne din naștere - 
dar în afară de asta, nu sunt sigur cât de mult putem afla 
înainte. 


David oftă prelung și tremurător. Se clătină pe picioare și se 
prăbuși într-un scaun, uitându-se la mine. Ochii îi deveniră 
puțuri fără fund. 

— Deci îmi spuneţi că sunt terminat. Poliţia o va identifica, 
va găsi scurtmetrajele, va lua lista telefoanelor și - bang - eu 
sunt suspectul principal. Și singura mea opţiune e dacă m-am 
nenorocit acum sau mai târziu. 

Mike își strânse buzele. 

— Poliţia va fi interesată de tine dar, din ce-a povestit John, 
n-o să fii singurul. Pentru început, o să vrea discute cu toți 
ceilalţi bărbaţi pe care i-a filmat Wren. Și singuri, tipii ăștia dau 
naștere unor dubii rezonabile - și se pare că unul dintre ei a 
reușit s-o găsească. Și apoi mai e și individul cu care s-a întâlnit 
John la apartamentul ei, ca să nu mai vorbim despre toţi 
suspecţii obișnuiți: iubiţi, familie, parteneri de afaceri. 

— Şi de unde știi că poliția o să fie în stare să-i găsească 
pe indivizii ăștia? întrebă David. Am înţeles că toate feţele și 
vocile de pe scurtmetraje au fost mascate. 

— Au fost, am zis eu. Dar mai sunt și convorbirile telefonice 
și, dacă reușesc să găsească filmele needitate, sau dacă ţinea 
notițe scrise, astea o să-i îndrepte în direcţia bună. 

— Prea mulţi afurisiţi de dacă, replică David, și lovi din nou 
cu pumnul în masă. Cât timp va dura să se întâmple toți acești 
dacă? Și, între timp, poliţia vorbește numai cu mine, și toţi 
afurisiţii de reporteri cu camerele lor de filmat sunt în fața casei 
mele. Nici vorbă, clătină el din cap. Nu mă bag eu în asta. 

— Nu avem prea multe pârghii în momentul ăsta, zise 
Mike, cu vocea calmă și convingătoare. Nu putem schimba 
faptul că e foarte probabil ca poliţia să se uite la tine, dar putem 
schimba felul în care te vor privi. 

— Prin faptul că mă duc eu acolo? 

— Crede-mă ce-ţi spun, îi spuse Mike. E o diferență enormă 
între a merge singur la ei și a fi chemat. 

— Poate, sau poate pur și simplu mă ofer pe o tavă de 
argint. Cine poate băga mâna în foc că, odată ce mă au pe mine 
în vizor, nu-și vor opri ancheta? Poţi să-mi garantezi că n-o să se 
gândească la cât de ușor le-ar fi să-și construiască tot cazul 
împotriva mea, în loc să meargă să mai urmărească o grămadă 
de indivizi fără nume? Se uită la Mike și apoi la mine, și niciunul 


din noi nu avu un răspuns să-i dea. Și, cum se întâmplă, 
continuă David, presa o să mă mănânce de viu. 

— Faptul că mergi la poliție din proprie iniţiativă îţi dă o 
oarecare influenţă și asupra presei. Putem primi asigurări de 
confidenţialitate de la... 

— Da, sigur, pufni David. Sunt sigur că astea contează 
foarte mult. Și la cine fac plângere când dă careva primul 
telefon anonim la Fox? 

Mike se uită la mine și ridică o sprânceană. 

— E un risc, zise el încet. 

— E fatal, asta e. Dacă devine public, e fatal, fir-ar... 

David își cuprinse faţa în mâini și nimeni nu vorbi. Singurul 
sunet ce întrerupea tăcerea grea era fâșâitul aerului în 
conducte. 

— Nu îi poţi aștepta tu pe ei, i-am zis eu după o vreme. 
Dacă vin ei la tine... 

David se îndreptă de spate. Îi revenise puţină culoare în 
obraji. 

— Dacă mă duc la ei, nu mă duc singur. 

Mike încuviinţă. 

— Sigur că nu. Merg și eu, și va veni și John. Şi vei avea de 
asemenea toate resursele acestei firme la dispoziţie. 

David scutură cu nerăbdare din mână. 

— Nu la asta m-am referit. Dacă merg să vorbesc cu ei, nu 
mă duc cu mâna goală. Mă duc cu alte nume. 

Mike se uită la mine, nedumerit. Nu era singurul. 

— Despre ce nume vorbești? 

— Dacă mă duc la ei și polițiștii n-au niciun alt suspect în 
afară de mine, există posibilitatea să nu mai caute și pe alţii. Și 
chiar dacă totuși caută, atâta timp cât numele meu e singurul 
cunoscut, eu voi fi singurul subiect al presei. Dar dacă mă duc 
cu alte nume - tipii din celelalte scurtmetraje, tipul care și-a 
angajat avocatul, tipul care te-a bătut pe tine, iubiții ei, sau pe 
oricine naiba mai poţi găsi - atunci nu voi fi singur. O să fie o 
grămadă de alți oameni pe care polițiștii să se poată concentra 
să-și construiască un caz, și pe care să-i roadă de vii presa. Cum 
ai zis, spuse el, uitându-se la Mike: Vor exista o mulţime de 
îndoieli rezonabile. 


Am deschis gura, dar mi-a trebuit un moment până să 
reușesc să vorbesc. Când am reușit, cuvintele îmi răsunară ca 
de departe. 

— Pe oricine găsesc? Ymi ceri să anchetez moartea lui 
Holly? 

David scutură din nou din mână. 

— Moartea ei, viaţa ei - mă rog. Am nevoie de nume pe 
care să le pot duce cu mine la poliţie - oricine altcineva care să-i 
intereseze mai mult decât mine. 

M-am uitat la Mike, care se ciocănea ușor cu vârful 
degetelor în bărbie. În ochi avea o lucire familiară și ușor 
perfidă. Am clătinat din cap. 

— Ai uitat că asta e o anchetă activă a poliţiei? am zis eu. 
Poliția newyorkeză nu se dă în vânt după străini care se 
ușurează în grădina lor când îi taie capul, și cu atât mai puțin 
când străinul respectiv e un detectiv particular, al cărui frate e 
un suspect probabil. 

Mike încuviinţă încet. 

— Bineînţeles, dar David are și el dreptate într-un fel. 
Femeia asta ducea o viaţă foarte riscantă - scurtmetrajele ei 
stau mărturie a acestui fapt - și e important ca poliţia să fie 
conștientă de lucrul acesta în timp ce hotărăsc direcţia anchetei, 
și înainte să se fixeze asupra unui suspect. Ar trebui să dea de 
gândit și procuraturii, când se analizează care cazuri pot fi 
câștigate și care nu. Am clătinat mai viguros din cap, dar Mike 
nu mă băgă în seamă. Şi nu se poate spune că n-ai mai făcut 
lucruri de genul ăsta: verificarea de ipoteze, găsirea de noi 
martori, identificarea contradicţiilor - dezvoltarea de teorii 
alternative. 

— Dar de obicei o fac după punerea sub acuzaţie, când au 
un acuzat și capete de acuzare clare, se apropie procesul și 
poliţia și-a terminat ancheta - „terminat” fiind cuvântul cheie. În 
cazul ăsta, nici n-a început încă. 

— Dar ai mai făcut asta și înainte. Relaţia ta cu clientul e 
mai delicată de data asta, dar nu e o problemă insurmontabilă. 
Nu trebuie decât să fii foarte meticulos cu rapoartele tale, și cu 
ierarhia custodiei oricărei dovezi pe care o găsești - dar oricum 
tu ești mereu atent la lucrurile astea. Poliţia n-o să fie încântată, 
dar ar trebui să fie acceptabil. 


David se uită la mine cu ochii îngustați. 

— E absolut necesar să faci asta pentru mine, la naiba, zise 
el. Şi de când îţi pasă ţie pe cine enervezi? 

Era aproape ora unsprezece când David plecă la birourile 
Klein & Sons, arătând încă fragil, dar cu cravata îndreptată la 
gât și având cel puţin o parte a atitudinii sale tipic abrazive 
remontată. Mike îl asigurase de mai multe ori că-l sună dacă află 
cea mai mică informaţie despre femeia moartă de la contactele 
sale din poliţie, dar îl avertiză să nu fie optimist. Chiar și așa, 
David era plin de speranţe când ieși din sala de conferinţe. Mike 
oftă și își puse în pahar restul apei minerale. 

— Ar trebui să fiu enervat pe tine că nu-mi răspunzi la 
telefoane, zise el. Dar cel puţin când apari în sfârșit, îmi aduci 
un client nou. Așa că presupun că suntem chit. 

— Mai așteaptă puţin. După încă niște întâlniri cu David o 
să-ţi dorești să fiu în continuare dat dispărut. 

— Este... intens, zâmbi Mike. Și având în vedere lucrurile 
pe care mi le-ai zis despre familia ta, nu e tipul de client la care 
m-aș fi așteptat. 

— Și eu sunt la fel de surprins. 

— Deci asta nu-i o apropiere? 

— E o slujbă. 

Mike se uită cu atenţie în pahar și își ascunse astfel în mare 
măsură privirea sceptică. 

— Te-ai gândit la un plan? 

— Ştiu unde să încep: caut acasă la ea, vorbesc cu vecinii, 
cu familia, cu Krug sau cu oricare alţi oameni pe care îi găsesc - 
toate chestiile obișnuite. După aceea, citesc și reacţionez. 

— Dar prietena ei - actriţa? 

— Jill Nolan? Ea ar putea fi o problemă. Nu sunt sigur cât de 
mult aș obţine de ea la telefon - deja i se ridicaseră antenele 
când am vorbit ultima dată - și, dacă n-a văzut povestea cu 
Sirena din Seattle, nu vreau s-o fac să se gândească la Holly mai 
mult decât se gândește deja. 

Mike încuviinţă și bău și ultimele picături de apă. 

— Presupun că micul hobby al fratelui tău te-a luat prin 
surprindere, zise el. Am încuviinţat. Crezi că ne-a spus tot ce era 
de spus? 


— Știu sigur că nu, am replicat eu. Nu vrea să vorbească 
despre Stephanie, de exemplu. 

— Crezi că asta e tot? 

— Dacă-mi ceri să garantez pentru el, nu pot. Știu din ce în 
ce mai puţin despre el pe zi ce trece. 

— Mă întreb numai dacă o să ne mai cadă ceva în cap în 
ultima clipă. 

— Clienţii mint. 

Mike se încruntă. 

— Fratele tău are o grămadă de chestii scoase la mezat 
acum - căsnicia lui, ba poate chiar și slujba, ca să nu mai vorbim 
de vânătaia pe care toată chestia asta o s-o provoace firmei 
Klein & Sons. Situaţia e suficient de putredă și fără să mai aibă 
secrete. 

— Predici unei babe surde, i-am zis eu. Dacă eu aș fi 
polițistul la cazul ăsta, și aș avea de ales între a-mi petrece 
timpul preţios de anchetă cu un tip care a fost deja terorizat să 
apară într-unul din scurtmetraje sau cu tipul care tocmai era în 
curs de a fi terorizat când a murit Wren, știu bine pe care l-aș 
alege. 

Mike dădu grav din cap. 

— Şi fereastra de timp cu care lucrăm nu e mare. Dacă 
necunoscuta moartă e într-adevăr Wren, poliția ar putea bate la 
ușă foarte curând. 

Am încuviinţat și eu. 

— Într-o săptămână sau două, mă gândesc. Nu mai mult. 


14 

Îngheţul se transformă în lapoviţă spre după-amiază și în 
Brooklyn trotuarele erau acoperite de o mâzgă alunecoasă. De 
pe hanorac mi se scurgeau stropi de zăpadă topită și la picioare 
mi se formase deja o băltoacă în holul blocului lui Holly Cade, 
care și acum mirosea foarte tare, deși de data asta a clor, nu a 
putreziciune. Interfonul era în continuare stricat și, dacă nu mă 
înșelam, lipseau chiar mai multe nume de pe butoane. 

Am apăsat butonul de la 3-G, apartamentul lui Holly, și n- 
am primit niciun răspuns. Nu eram surprins. Am încercat la 
vecinul ei furios și curios, domnul Arrua, de la 3-F. Şi aici liniște. 
Am apăsat la întâmplare pe încă șase butoane, dar cele trei voci 
care răspunseră - una în engleză și două în spaniolă - voiau să 
știe cine naiba eram înainte să-mi dea drumul înăuntru. Ușa 
interioară era bine încuiată, și deși aveam mănuși de vinil, o 
șurubelniţă și un mic șperaclu în buzunar, nu eram sigur că 
voiam să le folosesc încă. Am ieșit afară. 

La intrare erau câteva trepte metalice și jos o ușă de metal. 
Era grea și impozantă, având și o încuietoare mare, care sigur ar 
fi ţinut la distanţă pe oricine, dacă n-ar fi fost paharul de carton 
îndoit pe care cineva-l folosise să o blocheze. Am intrat pe 
acolo, am trecut pe lângă spălătoria întunecată și am ajuns la 
lift. 

Ușa de la 3-G era și acum încuiată, și nu era mai zgâriată 
decât data trecută; am răsuflat ușurat că nu avea pe ea sigiliul 
poliției. Am bătut la ușă, așteptându-mă să nu primesc niciun 
răspuns, și n-am fost dezamăgit. Apoi m-am întors către 3-F. Am 
bătut de două ori și am auzit târșâit de papuci și un scârţâit 
metalic lângă vizor. 

— Da? zise vocea subţire de după ușă. 

— Domnule Arrua? Am fost aici și săptămâna trecută, s-o 
caut pe vecina dumitale și aș... 

— Îmi amintesc de tine. Mi-ai dat cartea ta de vizită și eu ți- 
am spus să mă lași în pace. 

— Da, eu eram, am răspuns. Mă întreb dac-am putea 
discuta puţin. 

— N-am avut nimic să-ţi spun atunci și n-am nimic să-ţi 
spun acum. 

— Ai văzut-o pe Holly în ultima vreme? 


— Ştii numărul ăsta: nouă-unu-unu? 

— Nu am nevoie demult timp, domnule Arrua, și pot plăti 
pentru deranj. 

— Văd că ai probleme cu auzul, zise el, dar nu mai 
ameninţă cu poliția. Ce ești, detectiv particular sau așa ceva? 

— Da. 

Arrua chicoti în spatele ușii închise. 

— Şi cât costă timpul meu? 

— Spune-mi dumneata. 

Pentru o vreme nu se auzi nimic, și m-am gândit că-l 
pierdusem, dar nu se întâmplă așa. 

— Cum e vremea afară? mă întrebă el. 


— Urâtă, i-am răspuns. E lapoviţă și trotuarul e ca un 
patinoar. 

— Așteaptă, zise Arrua. 

Se îndepărtă de ușă târșâindu-și picioarele, reveni târșâit în 
mai puţin de un minut, și lângă piciorul meu se ivi o bucăţică de 
pagină de caiet. 

— Piaţa e după colţ, zise el. 

Preţul timpului lui se ridică până la urmă la două pungi de 
cumpărături: cafea, lapte condensat, ouă, o pungă de orez, un 
borcan de sos de caramel, două papaya, o pâine și șerveţele de 
hârtie. Arrua deschise ușa la 3-F și-mi luă pungile din mână, iar 
eu l-am urmat prin coridorul scurt în camera de zi. 

Era un bărbat scund, în haine uzate, dar bine întreţinute, 
pantaloni kaki, un pulover gri și o cămașă albă. Apartamentul 
era în mare măsură asemănător. Camera de zi era un 
dreptunghi îngust cu pereţi albi și dungi bej pe margini, iar 
dușumelele trecuseră prin vremuri grele, dar fuseseră totuși 
cernite de curând. Avea două ferestre ce dădeau spre scara de 
incendiu și erau întărite cu obloane de metal. In faţa lor era o 
canapea cu tapiţerie gri, cu braţele zdrenţuite și cârpite cu grijă. 
Într-un colţ era un mic corp de bibliotecă, încărcat cu volume cu 
titluri spaniole și deasupra câteva tablouri. O fotografie 
decupată dintr-un ziar și îngălbenită sub sticlă: echipa de fotbal 
din Argentina în alb-albastru, și golul faimos „mâna lui 
Dumnezeu” al lui Maradona din meciul cu Anglia. Lângă ea, o 
plăcuţă în onoarea a douăzeci și cinci de ani de serviciu pentru 


Autoritatea Metropolitană de Tranzit - la revedere și cu bine, 
inginer la întreținerea motoarelor, Jorge Arma. Lângă ea, o altă 
fotografie, alb-negru, cu o femeie palidă și drăguță, care părea 
bolnavă, într-o rochie cu guler înalt. Soţie, mamă, soră, fiică - 
oricine o fi fost, aveam impresia că nu supravieţuise bolii, și că 
asta se întâmplase cu multă vreme în urmă. 

Arma îmi arătă cu un gest canapeaua și se duse în 
chicinetă. M-am așezat și l-am privit punându-și alimentele în 
minifrigider şi pregătind un ibric de cafea pe mini aragaz. În 
timp ce aroma de cafea umplea camera, își prăji niște felii 
groase de pâine și deschise borcanul cu sos de caramel. De 
undeva apăra o pisică tărcată, care i se frecă de picioare și se 
uită la mine pieziș. 

Arma avea șaptezeci și ceva de ani, era slab, cu înfățișarea 
unui soldat, dar cu pașii șovăielnici. Părul îi era grizonant, tăiat 
scurt, și pielea, palidă și pergamentoasă. Era bine bărbierit și în 
jurul gurii avea șanțuri adânci, iar ochii palizi aveau o privire 
încăpăţânată și certăreaţă. Turnă cafeaua și așeză ceștile pe o 
tavă. Duse tava la măsuţa de cafea din lemn de stejar și se 
așeză într-un fotoliu în faţa mea. Își adăugă lapte condensat în 
cafea, sorbi o dată și oftă. 

— Numai micul dejun îmi mai place zilele astea, zise el. Așa 
că asta mănânc la fiecare masă. Servește-te. 

Își unse pâinea prăjită cu sos caramel. Mi-am turnat și eu 
lapte condensat în cafea și am băut. Era densă, dulce și tare. 
Am oftat și eu. 

— Când ai văzut-o ultima dată pe Holly, domnule Arma? 


— Cred c-ai putea să-mi spui George. Am văzut-o pe hol, 
acum vreo două săptămâni, poate. Nu-i ţin eu socoteala. 

— De obicei o vezi mai des? 

Ridică din umeri. 

— Cam de trei, patra ori pe lună. Eu mă culc devreme și 
mă scol devreme, și ea cred că are un program diferit. Pe 
vremuri știam tot blocul - toți vecinii - dar acum, nu. 

Ridică din nou din umeri. 

— Deci n-o cunoști cu adevărat pe Holly? 

— O știu cât să-i dau bună ziua. 

— E o vecină bună? 

Arrua se uită la mine și mai sorbi din cafea. 


— Sigur. 

Am ridicat o sprânceană. 

— Data trecută când am fost aici, te plângeai de gălăgie. 

— Ai făcut circ în faţa ușii mele. 

— Dar te-ai purtat ca și cum n-ar fi fost prima oară. 

Arrua își înclină capul. 

— N-am nicio problemă cu ea, zise el. Îşi vede de treburile 
ei și în general respecta liniștea. Dar oamenii pe care-i aduce la 
ea fac scandaluri. Urlete, tropote, uși trântite - uneori se aude 
de parcă trec prin pereţi. 

— Se ceartă sau dau petreceri? 

— Nu e nicio petrecere, zise el. 

Pisica își frecă fruntea de glezna lui și toarse prelung. 

— Ceartă cu urlete sau cu bătaie? 

— Urlete și lucruri aruncate de pereţi. Mai mult de atâta, nu 
știu. 

— Și au fost multe certuri? 

Arrua se gândi. 

— Poate zece în total. 

— Recent? 

Ridică din umeri. 

— Ultima dată acum vreo două săptămâni, cred. Înainte de 
asta, multă vreme nu - din vară sau de la începutul toamnei. 

— Cu cine se ceartă? 

Arrua mușcă din pâine și clătină din cap. 

— Sunt prea bătrân să mă bag în așa ceva. 

— Nu te bag în nimic, George - nu i-aș face eu așa ceva 
unui om care știe să facă o cafea atât de bună. 

Pe buze îi flutură un zâmbet pentru o clipă, deși privirea îi 
rămase sceptică. 

— Asta nu ajunge nicăieri mai departe de mine. 

Arrua încuviinţă încet, de parcă ar fi făcut-o împotriva 
voinţei lui. 

— Prietenul ei, cel mai mult - fostul ei iubit, cred. Se luau la 
harţă ceva de groază. 

— Ai idee din ce motiv? 

Arrua clătină din cap. 


— Îl auzeam zbierând și trântind lucruri, dar nu știu ce 
zicea. 

Am mai sorbit din cafea și am stat pe gânduri o vreme. 

— Şi nu te-ai plâns de asta? 

Arrua încuviinţă. 

— Şi? 

— Am bătut la ușă și ea a zis că-i pare rău și lucrurile se 
linișteau pentru o vreme - dar uneori nu pentru multă vreme. 

— Nu te-ai dus niciodată la administrator sau mai știu eu? 

Arrua se coloră puţin la faţă. 

— Am șaptezeci și nouă de ani, pentru numele lui 
Dumnezeu. Nu vreau să mă bag în chestii de genul ăsta. 

— Ce gen de chestii, George? 

Se foi în fotoliu și-și trecu degetul subţire pe suprafaţa 
cănii. 

— Ultima dată când am fost acolo, a răspuns la ușă 
prietenul ei. Mi-a zis să-mi văd naibii de treabă și că dacă nu o 
să... 

Arrua se înroși mai tare și se uită la pisica adormită la 
picioarele lui. 

— Nu știu... a zis niște mizerii despre ce-o să-i facă lui 
Diego al meu. Clătină din cap. Ea a încercat să-l oprească, dar el 
a împins-o la o parte. După aceea, nu m-am mai plâns. Cum am 
spus, sunt prea bătrân. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Nu știi cum îl cheamă pe tipul ăsta? Arrua scutură din 
cap. Cum arată? 

— E alb, brunet, de vreo treizeci de ani și ceva, cred. Înalt - 
mai înalt ca dumneata, cred. 

— De câtă vreme nu mai vine pe aici? 

— Nu știu, poate că din iulie sau august. 

Am reflectat o vreme. 

— Ai zis că se certa ce/ mai mult cu fostul ei iubit. Asta 
înseamnă că are și alţi vizitatori gălăgioși? 

— Acum o lună a fost un individ care a bătut la ușă la ea 
foarte tare. 

— Ce voia? 


— Nu știu. Nu știu dac-a reușit măcar s-o vadă. 

— L-ai mai văzut și înainte de asta, sau de atunci încolo? 

Arrua chicoti și clătină din cap. 

— Nu era genul de om care se învârtește de obicei pe aici. 

— Ce gen de om era? 

— Mie mi s-a părut că e bancher sau poate avocat - cărunt, 
costum negru, cămașă albă, cravată la gât. Nu prea vezi așa 
ceva pe la centrul comunității. 

Am dat din cap. 

— A mai venit și altcineva pe la ea? 

— A fost o femeie acum câteva săptămâni, și ea s-a pus pe 
plâns și zbierat. Brunetă, de treizeci și cinci, poate patruzeci de 
ani - n-am reușit s-o văd prea bine. 

— Şi altcineva? 

— Păi mai e și noul iubit. 

— Cât de nou? 

— De câteva luni, poate. 

— Şi cu el se ceartă? 

— Eu nu-i aud. 

— Ştii cum îl cheamă? Arrua clătină din cap. Ştii cum 
arată? 

— Sigur - și dumneata știi. 

Am ridicat o sprânceană și mi-a zâmbit. 

— Ele tipul care ţi-a dat șuturi pe coridor. 

N-am mai avut alte întrebări pentru Jorge Arrua, așa că mi- 
am terminat cafeaua și i-am mulţumit, apoi l-am auzit încuind 
ușa în urma mea. După aceea am început să urc scările. 

Pe ușa de metal ce ducea pe acoperiș era o avertizare de 
alarmă, dar sârmele ce fluturau libere la ușă făceau 
ameninţarea prea puţin convingătoare. Am reușit s-o deschid 
aproape fără să scârţâie. Afară, lapoviţța se transformase în 
ninsoare și văzduhul era alb. 

— Grozav, am șoptit. 

Am mers la marginea acoperișului și m-am uitat în jos, în 
pasajul îngust dintre blocul lui Holly și clădirea vecină. 

Scara de incendiu era acoperită cu o crustă de gheaţă, 
zloată și dedesubt decenii întregi de rugină. Mica poartă fixată 


la întâlnirea cu linia acoperișului scoase un sunet strident ca de 
metrou când am tras de ea, dar nu se deschise nicio fereastră 
dedesubt și nu apăru niciun cap să vadă ce fac. M-am împiedicat 
și am alunecat de vreo șase ori până am ajuns jos și, când m-am 
ghemuit în faţa ferestrelor lui Holly, aveam coatele julite și 
genunchii leoarcă. 

Ferestrele erau încuiate și, ca acelea ale vecinilor, păzite de 
un grilaj metalic. M-am uitat printre zăbrele în apartament. Era 
chiar mai mic decât al lui Arrua, o singură cameră pătrată cu o 
nișă pe post de bucătărie într-o parte, baia în alta, o saltea într- 
un colț, și ceea ce păreau a fi toate obiectele din apartament 
împrăștiate pe jos. Mi-am pus șperaclul la o parte. Cineva mi-o 
luase înainte. 


15 

— O spargere? întrebă Mike Metz. 

— Mă îndoiesc, i-am răspuns eu. Cel puţin, nu în stilul 
tradiţional. Ferestrele erau intacte și tot așa și ușa, deci oricine 
a fost avea o cheie - și nu l-a interesat televizorul, iPod-ul sau 
cele trei monitoare LED destul de scumpe. 

Mi-am rezemat telefonul de umăr și mi-am pus niște iaurt 
într-un castron. 

— Ai văzut toate astea? 

— Apartamentul nu e mare. Însă nu i-am văzut 
calculatoarele sau orice alt echipament video. 

— Crezi că toate astea au fost acolo la început? 

— Era o masă cu un modem, o imprimantă și toate 
monitoarele, plus un mănunchi de cabluri libere atârnând pe o 
parte. Și pe jos erau trei cutii - trei - de camere video digitale. 
Două erau deschise și goale. N-am putut vedea într-a treia. 

Mike plescăi din limbă. 

— Mai lipsea ceva? 

— Era un fișet răsturnat pe o parte. De unde eram eu toate 
sertarele păreau goale, dar n-am văzut niciun dosar nicăieri. N- 
am văzut nici CD-uri sau casete video. 

— Deci, cineva căuta... ce? 

— Eu mă gândesc că lucrările ei. 

Mike înjură încet. 

— Cineva interesat de lucrările ei și cineva cu o cheie. 

— Presupun că se poate să-i fi dat chiar ea drumul înăuntru 
- dar oricum asta implică o persoană care-o cunoștea. 

— Ca de pildă noul ei iubit. Sau poate fostul. 

— Ăsta e răspunsul dat de speranţele noastre, am zis eu. O 
discuţie cu ei este în capul listei mele de priorități. 

— Vecinul nu le știa numele? 

— Nu, dar sper că soră-sa sau cumnatul ei știu. Mă duc iar 
la ei mâine-dimineaţă. 

Mike scoase un sunet vag de asentiment. 


— Dar ceilalţi vizitatori ai ei - femeia, tipul la costum - 
vecinul ăsta nu știa nimic despre ei? 
— Numai descrieri vagi. 


— Nuţi-a venit nicio idee când le-ai auzit? 

— Tipul în costum s-ar putea să fi fost avocatul despre care 
mi-a vorbit asistentul lui Krug. Sau nu. Femeia putea fi oricine. 

Mike rămase tăcut pentru câteva clipe și aproape că-i 
puteam auzi rotiţele învărtindu-i-se în cap. 

— N-ai intrat înăuntru? m-a întrebat în cele din urmă. 

— Ar fi trebuit să forţez fereastra și grilajul, și asta n-ar fi 
făcut decât să creeze probleme cu poliţia. Încălcarea proprietăţii 
e destul de gravă, dar e mult mai rău să le stric o posibilă scenă 
de crimă, și dacă află că le-ai făcut pe amândouă devine mult 
mai greu să-i convingi că nu ai falsificat dovezile. Şi, că veni 
vorba de poliţie, ce vești ai de la contactele tale? 

— O să vorbesc cu tipul mâine la prânz, zise Mike. 

— Muncă grea. 


— Tu nu l-ai văzut cum mănâncă. 

Am închis telefonul și am mâncat niște iaurt. Afară se 
așternuse polei peste mâzgă și cerul nopţii era traversat de nori. 
Zăpada din această după-amiază nu fusese decât o păcăleală, 
nu atacul promis, ci doar o expediţie de recunoaștere. Totuși, 
echipele de știri de la televiziunile locale erau într-o stare 
frenetică de anticipare. Pălăvrăgeau neobosit despre plugurile 
de zăpadă, sare, închideri și amânări, și numai un război ar fi 
putut să-i facă mai fericiţi. Furtuna era o veste bună și pentru 
David, ca de altfel orice altă poveste care ocupa timpul de 
emisie și centimetri de coloană în ziare, împingând-o pe Sirena 
din Williamsburg departe de ochii publicului. Dacă dădea 
norocul peste el, furtuna de zăpadă avea să fie urmată de 
divorţul scandalos al vreunei vedete. 

La televizor, o femeie cu părul aspru gesticula către o hartă 
meteorologică, albă de la Maryland până în Massachusetts, și la 
vest de Ohio Valley. Am dat sonorul mai tare. Spunea că furtuna 
va lovi New Yorkul mâine după-amiază la un moment dat. Nu 
puteam decât să sper că nu va fi decât după ce mă voi întoarce 
de la Wilton. 

Nicole Cade era în Toronto, îmi spuse Herbert Deering, 
blocată la aeroport de furtuna care nu ajunsese încă până la noi, 
și profund nefericită. Ceea ce explica de ce, la a doua mea 
vizită, am reușit să intru efectiv în casă. 


— Nu se știe când o să reușească să curețe pistele de 


decolare, zise el. Şi cine știe cum vor fi pe atunci aeroporturile 
de aici. S-ar putea să treacă zile întregi până se va întoarce. 

Ideea aceasta nu părea să-l copleșească întru totul de jale. 

Mă conduse într-un birou plin de rafturi de cărţi, cu o 
canapea de mătase în dungi și fotolii asortate, și un foc în micul 
șemineu de cărămidă. Ardea în liniște în spatele ușilor de sticlă, 
dând lumină, dar nu și căldură. Am luat loc pe canapea și 
Deering își așeză cu atenţie corpul masiv pe un fotoliu, la fel de 
confortabil ca un hipopotam la operă. Se uită la mine și apoi se 
uită agitat în jur prin cameră, de parcă nu avea de obicei voie să 
intre aici și se aștepta în orice clipă să i se poruncească să iasă. 
Își trecu o mână peste părul subţire și ciufulit. 

— Credeam că Nikki ţi-a dat adresa lui Holly, zise el. 

Am dat din cap că da. 

— Da, încă nu am reușit să dau de Holly acolo. Speram că 
unul din voi ar putea avea vreo idee pe unde aș putea-o găsi. 

Deering își frecă bărbia cu dosul palmei. Când se bărbierise 
se tăiase în mai multe locuri. Pe gât mai avea încă agăţată o 
mică bucăţică de hârtie igienică, pătată la mijloc cu o picătură 
de sânge. Avea ochii roșii și vocea moale, și m-am întrebat dacă 
nu cumva era mahmur. 

— Nu știu, zise el. Cum ţi-am spus și data trecută, nu ţinem 
legătura. 

— Dar tot trebuie să-i știți câţiva prieteni un iubit, poate... 

Deering clătină din cap și-și frecă mâinile de pantalonii 
reiați. 

— Serios, nu-i știm. Chiar și când auzeam mai des vești de 
la ea, tot nu știam chestii din astea. 

— Nu? am zis eu, și i-am zâmbit într-un fel ce speram că 
pare încurajator. Când auzeaţi mai des vești de la ea? 

Mă privi derutat, prin ochii mijiţi. 

— Când...? 

— Adică, acum câteva luni, sau ani? Cam când? 

— Ea și Nikki n-au fost niciodată apropiate, și după primul 
an de facultate aproape că nu ne-a mai căutat. Când s-a mutat 
în oraș, am auzit de la ea chiar și mai puţin. 

— Ştiai pe careva din Gimlet Players? 

Numele îl luă prin surprindere. 


— Trupa aia de teatru cu care a fost? Am încuviinţat. Nu 
am văzut niciodată nicio piesă. N-am văzut-o niciodată în nimic. 

— V-aţi întâlnit vreodată cu alţi membri din trupă? 

— A fost un tip care a venit aici. 

— Ce tip? 

— Un actor din trupă. A adus-o cu mașina aici de câteva 
ori, ca să-și ia de aici niște lucruri. Cred că erau împreună. 

— Gene Werner? 

Deering ridică din umeri. 

— Poate. Nu-mi amintesc. 

— Când a fost asta? 

— Prima dată? Acum vreo doi ani, poate. Şi apoi din nou 
vara trecută. 

— Vara asta? am întrebat eu, și el încuviinţă. Îţi amintești 
cum arăta? 

Deering se trase de mânecile cămășii de flanel și se gândi 
câteva clipe. 

— Era un tip înalt, cu părul șaten, lung, cred, și o mică 
bărbiţă, un cioc, știi. Arăta bine pentru un bărbat, părea să fie 
actor sau așa ceva. 

Gene Werner. 

— Și e iubitul ei? 

— Așa părea. 

— L-ai mai văzut de atunci? 

— Numai de astea două ori. 

— A mai adus vreodată pe altcineva aici? 

Un lemn trosni și fu mistuit de flăcări în șemineu și Deering 
tresări. Scutură din cap. 

— Aproape că nu vine pe aici nici ea. 

— Nici de sărbători sau de zile de naștere? Deering dădu 
din cap că nu. Când a fost aici ultima dată? 

Işi miji din nou ochii și ridică din umeri. 

— Poate că în vară, când a apărut cu tipul ăla, sau poate că 
a mai fost o dată și după aceea. Oricum, a fost mai demult. Luni 
de zile. 

— Crezi că soția dumitale și-ar aminti mai bine? 

Gândul că aș putea s-o întreb îl îngrozi. 


— În vară a fost ultima dată - sunt sigur. 

— Nu are cumva prieteni în oraș? Cineva cu care să fi 
păstrat legătura? 

Deering își luă ochelarii de la ochi și-i curăță de poala 
cămășii. 

— Eu n-am auzit de nimeni, zise el. 

— Dar colegi de facultate? 

Deering ridică vag din umeri. 

— Îmi pare rău, zise el. 

Am dat din cap. 

— Şi Holly nu merge la Brookfield, să-și viziteze tatăl? 

Deering păli. 

— Nu, răspunse el. 

— De unde știi? l-am întrebat, și se uită lung la mine. 
Adică, cum ai putea ști dacă nu s-a dus cumva acolo să-l vadă? 

Deering clătină din cap. 

— Nu s-ar duce. N-are nimic să-i spună. 

Încă un lemn se prăbuși în foc și m-am uitat împreună cu 
Deering la jar și la cenușa ce plutea împrejur. 

— Ce s-a întâmplat cu Holly de nu vorbește cu familia ei? 
am întrebat după o vreme. 

Deering se uită iar cu precauţie în jur prin cameră, de parcă 
s-ar fi temut că va apărea cineva în prag, poate Nikki. Își prinse 
bărbia groasă între degetul mare și arătător. 

— Nu e nimic extraordinar, zise el încet. Părinţii lor se 
certau foarte mult și fetele s-au coalizat cu câte unul - Nikki de 
partea tatălui ei și Holly de a mamei - și apoi, mama lor a murit 
exact când Holly începea liceul. Ăsta e un moment dificil pentru 
orice copil, și Holly a fost furioasă de atunci încolo - pe 
Frederick, pe Nikki, chiar și pe maică-sa. De când o cunosc eu, 
Holly a fost furioasă pur și simplu pe toată lumea. 

Deering se uită din nou la focul care se stingea. Afară, 
începea să ningă. 


16 

Furtuna începu încet, fără vânt, și, deși străzile erau 
înţesate de oameni care fugeau de la lucru sau de la școală și-și 
făceau ultimele cumpărături disperate la supermarketuri, m-am 
întors în oraș fără incidente și am înapoiat mașina închiriată în 
starea în care o primisem. Înapoi în apartament la mine, am 
ascultat un mesaj de la Clare - „O să trec mai târziu pe la tine, 
cu cizme de eschimos cu tot” - apoi mi-am turnat un pahar de 
apă și mi-am deschis carnetul. 

In vremuri imemoriale, pe când nu încercam decât s-o 
găsesc pe Holly Cade, Gene Werner nu-mi răspunsese la niciun 
telefon. In cele din urmă, am reușit să ajung unde voiam și fără 
ajutorul lui, și nu mai fusese necesar să insist. Dar asta fusese 
atunci. Acum știam că Werner și Holly fuseseră împreună chiar 
vara trecută, și descrierea vagă a lui Jorge Arrua a fostului iubit 
certăreț al lui Holly - „alb, brunet, de vreo treizeci de ani și 
ceva... înalt” - nu mai suna acum atât de vag. Mi-am răsfoit 
carnetul de notițe până am găsit numărul de telefon și adresa 
lui Werner. 

Îmi răspunse o voce profundă, de crainic de știri, dar nu era 
decât robotul, care se pare că era din nou în stare de 
funcţionare. l-am lăsat încă un mesaj. M-am uitat la adresa lui, 
pe West 108th Street. M-am uitat apoi afară, la orașul ce se 
albea de zăpadă și m-am gândit să încerc totuși. Mi-am luat 
blugi și cizme, un pulover cu gât și hanoracul. l-am lăsat un bilet 
lui Clare și m-am îndreptat spre ușă. 

Când am ieșit în stradă, ningea mult mai puternic. După 
doar câţiva metri, părul îmi era alb și, când am ajuns la intrarea 
în staţia de metrou de pe Fourteenth Street, dârdâiam deja de 
frig. Când am urcat iar treptele să ies în stradă, pe 110th Street 
și Central Park West, bătea vântul și se aprindeau felinarele. M- 
am îndreptat spre sud-vest. 

Strada lui Werner era un amestec heterocilit - câteva case 
de cărămidă restaurate cu grijă, câteva verișoare de-ale lor în 
paragină și cu scânduri la uși și la ferestre, câteva blocuri de 
locuinţe sociale din anii șaptezeci, înfiorător de urâte, și un 
centru pentru bătrâni ce arăta chiar mai rău, din anii optzeci - 
toate mărginite, de ambele părţi, de blocuri de apartamente de 
închiriat într-o paragină dezolantă. La un capăt al străzii era o 
cafenea și la celălalt o pizzerie. Blocul lui Werner era în mijloc, o 


clădire de cărămidă de patru etaje, fără scânduri la ferestre, dar 
în niciun caz restaurată. Era pătată cu funingine și ușa de la 
intrare era de sticlă, cu plasă și bare metalice. Interfonul era 
afară, fixat la intrarea în nișă. 

Erau câte trei apartamente pe fiecare etaj; Werner era în 2- 
B. Am apăsat îndelung soneria, dar n-am primit niciun răspuns. 
Am încercat la vecinii lui și același rezultat. M-am tras înapoi pe 
trotuar și m-am uitat în sus. Toate ferestrele de la etajul doi pe 
care le puteam vedea erau întunecate. Intre blocul lui Werner și 
cel vecin era un pasaj îngust, iar cam la șase metri distanţă era 
o ușă laterală, cu o lumină de siguranţă deasupra, dar aleea era 
protejată de o poartă înaltă de metal, pe care nimeni nu fusese 
suficient de amabil s-o lase deschisă. Mi-am scos mobilul și am 
încercat încă o dată numărul lui Werner. Din nou mi-a răspuns 
robotul. Mi-am vârât la loc mobilul în buzunar și m-am dus la 
colţul străzii, la pizzerie. 

Erau cam șase mese la dreapta, toate goale, și la stânga 
tejgheaua. Omul de la tejghea învârtea aluat și asculta muzică 
forró la radioul dat foarte tare, abia ridicându-și privirea când 
am intrat. Am comandat o felie și un Pepsi. Îmi puse o felie mare 
de pizza în cuptor și-mi umplu un pahar înalt cu gheaţă și suc. 
Am dus paharul la o masă de lângă geam și mi-am așteptat 
pizza, uitându-mă prin ninsoare la fațada blocului lui Werner. 

Am făcut felia să-mi ţină mult și tot așa și sucul, și tot 
timpul cât am mâncat, n-am văzut decât o singură persoană 
intrând pe ușa blocului lui Werner. Era o femeie scundă și 
grăsuţă, cu un palton lung și pufos și păr foarte creţ ce-i exploda 
de sub căciulița albă împletită. Intrase însă în clădire înainte să 
apuc să fac vreo mișcare. Un minut mai târziu am văzut o 
lumină aprinsă la ultimul etaj. Îmi aruncam șerveţelele 
unsuroase când a apărut a doua persoană. Era un bărbat înalt 
într-un hanorac roșu, și sub zăpada adunată pe cap avea părul 
negru. Ducea două sacoșe de cumpărături și le așeză pe trotuar 
cât se căută în buzunare. Am alergat la ușă, închizându-mi 
fermoarul la haină din mers. 

— Gene, l-am strigat, în timp ce traversam strada. Nu s-a 
întors spre mine. Hei, Gene, am zis din nou, ajungând lângă el. 

Își scoase un inel gros de chei din buzunar și se aplecă să-și 
ia sacoșele. Se uită la mine cu curiozitate. 

— Ha? zise el. 


Dacă nu cumva lui Werner i se deformase dantura și-i 
apăruseră din senin cicatrice enorme de acnee de când îi făcuse 
Terry Greer fotografiile acelea în bar, atunci acesta nu era el. 

— Scuze, i-am zis. Te-am confundat cu altcineva. Trebuia 
să mă-ntâlnesc cu Gene, dar n-a apărut. Gene Werner - îl 
cunoști? 

Pe chipul bărbatului apăru o strâmbătură de dezgust. 

— Ştiu cine e. 

— Trebuia să mă întâlnesc cu el aici acum o jumătate de 
oră. Nu l-ai văzut cumva? 

— Nu în ultima vreme, zise el. 

Își vâri cheia în broască și deschise ușa. L-am urmat 
îndeaproape și am ajuns până pe prag. Se întoarse însă și 
împinse ușa cu cotul s-o închidă. Am oprit-o cu piciorul. 

— Te superi dacă aștept înăuntru? E foarte frig afară. 

Clătină din cap că nu. 

— Nu se poate - regulile blocului. Îmi pare rău, omule, și 
împinse cu forţă ușa. 

Nu aveam nimic de câștigat dintr-un concurs de îmbrânceli; 
mi-am tras piciorul înapoi. 

— Îţi amintești când l-ai văzut ultima dată? l-am întrebat în 
timp ce se închidea ușa. 

Bărbatul ridică din umeri și clătină din cap. 

— Îmi pare rău, repetă. 

Își duse sacoşele la lift şi se uită la mine prin geam până m- 
am îndepărtat. 

Era deja acum complet întuneric și ningea mult mai tare. Și 
vântul era mai puternic, viscolind printre clădiri și răsucind 
zăpada în vârtejuri ameţitoare. Sulițe de aer îngheţat îmi intrau 
pe sub guler și pe la mâneci. De cealaltă parte a străzii, se 
stingeau luminile la pizzerie, și la cafenea grilajul de protecţie 
din metal era deja rulat până jos. M-am îndreptat spre est, către 
metrou. 

L-am zărit după doar câteva case, când ieși din umbra 
centrului de bătrâni și începu să mă urmeze cu mers târșâit. N- 
ar fi putut fi mai penibil ca urmăritor nici dacă ar fi bătut toba. Şi 
l-am recunoscut imediat, de la hanoracul cenușiu, bocancii de 
motociclist și umerii largi, până la faţa lată cu trăsături micuţe: 
Babyface, noul iubit al lui Holly. 


Ştiam că nu mă urmărise pe 108th Street - ar fi fost 
imposibil să nu-l observ când am venit - ceea ce însemna că-mi 
luase urma la blocul lui Werner. Ceea ce însemna că îl 
supraveghea. Va trebui să-mi amintesc să-l întreb de ce. M-am 
oprit la colţul dintre 108th și Central Park West și m-am uitat 
ostentativ la ceas. Babyface se piti după un furgon. Cel puţin 
era sârguincios, băiatul. 

În Central Park West nu prea era trafic: doar câteva taxiuri 
mergând încet spre sud, derapând când li se aprindeau luminile 
de frână, un camion FedEx pe 106th Street, livrând numai 
Dumnezeu știe ce pe viscolul acesta, un autobuz numărul 10 
urcând huruind strada și altul venind din direcţia opusă. De 
cealaltă parte a străzii, Central Park era un peisaj văzut prin 
paraziți atmosferici: copaci golași, alei, felinare și ziduri de 
piatră, toate cenușii și ceţoase și dizolvându-se într-un vârtej de 
zăpadă. Autobuzul ce mergea spre nord era cam la trei lungimi 
de mașină depărtare când am luat-o la fugă peste bulevard și, 
când am intrat în goană în parc, încă mai claxona furios. 

Aleea era alunecoasă și am patinat în jos pe pantă până m- 
am oprit la locul unde aleea se bifurca, spre nord și spre sud. M- 
am oprit o clipă să mă asigur că Babyface era încă în urma mea. 
Era - stătea lângă intrare, luminat din spate, și din el ieșeau 
aburi. M-am dus sub un felinar, ca să mă asigur că mă vedea, și 
apoi m-am îndreptat spre sud. Aleea cotea în sus și era 
adăpostită de ninsoarea laterală de niște stânci la stânga și de 
coroana de crengi de deasupra. Am ieșit de pe alee, m-am 
strecurat între două stânci mari, și am așteptat. 

L-am auzit pe Babyface - răsuflarea gâfâită și cizmele 
târșâite - înainte să-l văd, și apoi trecu pe lângă mine o 
suprafaţă mare de nailon gri, ca un vagon de marfa. L-am lăsat 
să meargă vreo cincisprezece metri înainte și apoi am ieșit 
dintre bolovani. 

— Se face frig, când stai să aștepți, i-am strigat. 

Babyface se răsuci și-și ridică pumnii într-un mod 
demoralizant de bine exersat. 

— Ce naiba vrei? 

— Același lucru ca și tine, cred: pe Gene Werner. L-ai văzut 
pe undeva? 

— Nu te văd decât pe tine peste tot, și deja mi s-a acrit ca 


dracu'. 

— Ți s-a acrit și de Holly? Asta s-a întâmplat cu ea? 

Auzindu-i numele, Babyface înţepeni și făcu un pas către 
mine - și se opri când un câine Samoyed apăru de după colţul 
din spatele lui. Câinele târa după el, de o lesă roșie, o femeie 
bine înfofolită, și când îl văzu pe Babyface îngheţă pe loc și 
scoase un mârâit feroce. 

Babyface se uită la câine și la femeie și apoi iar la mine, și 
păru pe punctul de a mâărâi și el. injură în schimb, se răsuci pe 
călcâie și o luă la goană în sus pe alee, pe lângă femeie, 
dispărând după colţ. Câinele lătră și mușcă în aer, dar Babyface 
nu se uită deloc înapoi. Femeia își trase câinele de lesă și, când 
am trecut și eu în goană pe lângă ei, gura îi era deschisă într-un 
„O” perfect. 

N-am ajuns prea departe. Babyface se încordă și-și mări 
viteza, cu braţele legănându-se pe lângă trup și umerii 
tresăltând, și o luă brusc la stânga la o nouă intersecţie. Am 
făcut și eu același lucru și l-aș fi ajuns din urmă, însă la o nouă 
cotitură am dat peste o porţiune lată de gheaţă. Cizmele mi-au 
zburat în sus și mi-am învârtit braţele în aer ca un personaj din 
desene animate, și m-am izbit vârtos cu fundul, coatele și ceafa 
de gheaţă. 

Prin vâjâitul din urechi i-am auzit pașii îndepărtându-se și 
m-am gândit să mă ridic și să mă duc după el. Dar mi se 
muiaseră picioarele şi-mi simțeam capul plin de nisip, și n-am 
putut decât să zac acolo, în timp ce-mi ningea pe faţă și vântul 
îmi tăia răsuflarea. 


17 

Dimineaţa m-am inspectat în oglinda din baie. Vânătaia 
mare de pe șoldul stâng era cea mai rea, apoi zgărieturile și 
vânătăile de pe coate și ultimul era cucuiul de la ceafă. Teapăn 
și șchiopătând m-am îndreptat spre bucătărie, știind că la 
capătul drumului mă aștepta cafeaua. Mai era și un bilet de la 
Clare: „Mă întorc mai târziu. Cafeaua e proaspătă”. Mi-am trecut 
degetele de-a lungul marginilor ordonate ale pansamentului și 
leucoplastului de pe cot. 

În noaptea din ajun, oamenii din metrou îmi ignoraseră cu 
scrupulozitate hainele ude și noroioase și evitaseră chiar și să se 
uite în direcția mea. Clare fusese mai puţin circumspectă. 

— Doamne sfinte, ce-ai păţit? 

Își scăpă cartea din mână și se ridică de pe canapea când 
mă văzu intrând șchiopătând. 

— Am alunecat pe gheaţă, i-am spus. 

Mi-am aruncat haina și m-am așezat cu mare grijă și cu o 
strâmbătură pe un scaun. Clare își mușcă buza. M-am chinuit 
neîndemânatic cu șireturile cizmelor și Clare mi-a dat mâinile la 
o parte și mi le-a dezlegat ea. 

— N-ar trebui să spui o aiureală de genul: „Ar trebui să-l 
vezi pe celălalt tip”? 

Mi-am întins piciorul și m-am strâmbat din nou. 

— Eu sunt individul celălalt. 

Clare clătină din cap. 

— Nu mă prea pricep la chestiile astea de Florence 
Nightingale, zise ea. 

Dar se dovedi că se pricepea totuși, și fu atentă și 
surprinzător de tandră. 

Mi-am umplut o ceașcă și m-am uitat la fereastra cu flori de 
gheaţă pe ea. Vântul încetase de azi-noapte, dar încă ningea, cu 
fulgi mărunți și deși. Știrile la televizor ziceau că era calmul de 
dinaintea celei de-a doua - mult mai puternice - furtuni ce 
trebuia să sosească la noapte. Crainicii citeau liste lungi de 
locuri ce fuseseră închise, și care se presupunea că vor rămâne 
așa încă o vreme, iar reporterii de teren își focalizau camerele 
de luat vederi pe drumurile blocate și pe pasagerii ghinioniști și 
obosiţi de prin aeroporturi. M-am uitat afară pe geam la 
Sixteenth Street. Singurele mașini pe care le-am văzut erau 


parcate pe marginea drumului, îngropate până la primăvară, și 
singurii oameni erau pete cenușii, înaintând greoi prin mijlocul 
drumului. M-am întrebat unde se dusese Clare. 

Dușul îmi mai dezmorţi oasele și trei cești de cafea îmi 
făcură neuronii să ţiuie, dar tot n-am reușit să pun lucrurile cap 
la cap în privinţa lui Babyface. Era noul iubit al lui Holly. Avea o 
cheie de la apartamentul ei. Căuta ceva sau pe cineva - poate 
pe Gene Werner. Îşi pierdea cumpătul foarte ușor. Și de două ori 
deja, conversațiile pe care le avusesem cu el se sfârșiseră cu 
vânătăi. M-am gândit iar la tatuajele verzi grosolane de pe 
mâinile lui și am adăugat o speculație la grămada jalnică de 
fapte pe care le cunoșteam: poate fusese închis până de curând. 
Asta nu mă ajutase să ajung la nicio concluzie când sună 
telefonul. 

Era Mike Metz, care reușise cumva să ajungă la birou. l-am 
relatat conversaţia cu Herbert Deering, din Wilton, și i-am 
povestit despre întâlnirea mult mai palpitantă cu Babyface. 

Când am terminat, Mike rămase tăcut câteva clipe. 

— Ar fi bine să aflăm cum îl cheamă, zise el în cele din 
urmă. Şi dacă a fost într-adevăr închis - și dacă da, pentru ce. Ar 
fi bine să știm unde a fost martea trecută sau așa ceva. Şi la fel 
și Werner. 

— De ce martea trecută? 


— Legistul susţine că atunci a fost aruncată în apă, sau cel 
puţin așa mi-a zis tovarășul meu de prânz. Ei cred că a stat în 
apă cinci zile. 

— Știu ora morții? 

— La un moment dat în acea zi - marți dar nimic mai precis 
deocamdată. 

— Și cauza? 

— Împușcată în faţă, de patru ori. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Prin urmare, n-a fost o sinucidere obișnuită. 

— Nu prea. 

— Așa se explică de ce n-au publicat nicio fotografie. 

— Da. 

M-am gândit când se întâmplase. Călătoria lui David la 
Londra nu-i făcea deloc bine acum și m-am întrebat dacă avea 


vreun alibi pentru ziua de marți. Nu mă încânta deloc ideea să-l 
întreb. 

— Să împuști pe cineva în faţă e... 

Mike găsi cuvântul în locul meu. 

— „intim. 


— O asemenea furie te face să te gândești la amant - ceea 
ce, în cazul lui Holly, nu prea micșorează lista de suspecți. 

Mike scoase un sunet afirmativ. 

— Prietenul meu mi-a spus că n-au fost numai 
împușcăturile. Înainte să fie împușcată, a fost și bătută, și încă 
destul de urât. 

— Dumnezeule, am oftat. Cu cât timp înainte? 

— Cu câteva zile, se crede. Se pare că vânătăile începuseră 
să se vindece. 

— Poliţia crede că a fost aceeași persoană? 

— Prietenul meu zice că încă mai discută asta. De ce - ai o 
teorie? 

— Nici măcar vagă, i-am răspuns. Holly a provocat prea 
multor oameni furie, frică, sau și una, și alta. 

— Aș vrea să știu cine au fost măcar câţiva dintre oamenii 
ăștia. 

— Cu asta mă ocup acum, i-am răspuns, mai răspicat decât 
intenţionasem. 

Vocea lui Mike era calmă și blândă. 

— Atunci te las să te întorci la treabă, zise el și închise. 

De patru ori, în faţă. Dumnezeule. 

M-am pus pe treabă, în primul rând trăgându-mi pe mineo 
pereche de blugi și un pulover, și sunându-l iar pe Gene Werner. 
Nu mi-a răspuns și nu i-am lăsat niciun mesaj, iar după aceea 
am sunat la galeria lui Orlando Krug. Telefonul sună de cinci ori 
înainte să aud vocea gravă, aproape lipsită de accent, și după 
ce i-am spus cine sunt, o bună bucată de vreme rămase tăcut. 

— Ca aproape în tot orașul, domnule March, și la noi e 
închis azi. 

— Păi atunci înseamnă că avem mai mult timp să 
discutăm. 

— Am discutat deja despre lucrările Cassandrei; nu cred că 
mai am și altceva de spus. 


— Nu despre lucrările Cassandrei vreau să discutăm, 
domnule Krug. Vreau să discutăm despre Holly. 

lar să lăsă o tăcere lungă și, în cele din urmă Krug, îmi 
răspunse: 

— O să rămân la galerie încă vreo câteva ore. 

Drumul până în West Village îmi luă mult timp, prin gerul 
înfiorător și pe străzile aproape pustii. Câţiva vânzători mai 
îndrăzneţi și viguroși curăţau cu lopeţile zăpada care continua 
să cadă pe asfaltul din faţa magazinelor lor și erau răsplătiți cu 
puţinii clienţi suficient de disperaţi - cafea, gogoși, ţigări, 
scutece și bere. Mergeam șchiopătând prin mijlocul străzii și mă 
trăgeam la o parte din când în când din faţa vâltorii plugurilor 
de zăpadă, cu masivitatea lor portocalie. 

Orlando Krug nu se deranjase să-și curețe bucata de trotuar 
din faţa galeriei sale de pe Perry Street, dar poarta de securitate 
era ridicată. Am bătut în geam și mi-a dat drumul înăuntru. Krug 
era și acum îmbrăcat imaculat, dar sub bronzul întunecat era 
palid, iar ochii albaștri îi erau înnouraţi. L-am urmat prin galerie 
până în biroul lui, o încăpere mică și luminoasă, decorată și ea 
cu lambriuri și un chilim roșu cu verde pe podea, un birou mare 
din lemn de cireș în faţa ferestrei acoperite de obloane. 

— Ai venit prin zăpadă; mă gândesc că aș putea să-ţi ofer 
măcar o cafea. 

Krug se duse la pervazul lat al ferestrei și turnă cafea dintr- 
o carafa de oţel într-o cană grea. Îmi dădu cana și se așeză într- 
un scaun de piele bej. 

— Am fost surprins să te găsesc aici azi, domnule Krug, am 
zis eu. 

— Nu mai mult decât mine. Planul meu era să mă trezesc 
în Palm Beach în dimineaţa asta. 

— Am fost surprins și c-ai acceptat să vorbești cu mine. 

Ridurile de pe faţa castanie a lui Krug se adânciră pentru o 
clipă. 

— Mi-ai trezit curiozitatea, domnule March, ceea ce 
presupun că ai și intenţionat. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe Holly, domnule Krug? 

Krug zâmbi subţire. 

— Cine este această Holly despre care tot vorbești? 

Am oftat. 


— Nu m-ai făcut să vin până aici pentru asta, nu? Pentru că 
e foarte frig afară și mi s-au udat șosetele și, dacă n-ai de gând 
decât să te joci cu mine, numai cafeaua asta nu merită efortul. 

Zâmbetul îi dispăru de pe faţă și trăsăturile i se reașezară 
în cutele obosite de dinainte, dar nu spuse nimic. 

— Știu că numele adevărat al Cassandrei Z este Holly 
Cade, și că Holly Cade este și Wren, am zis eu. Am văzut două 
scurtmetraje de-ale ei. Așa că nu violezi nicio normă de 
confidențialitate. 

— Ce vrei de la ea? 

— Sunt detectiv particular, am zis, și vestea nu păru să-l 
șocheze. Încerc s-o găsesc pe Holly, dar n-a mai ajuns acasă de 
multă vreme. 

— În numele cui încerci s-o găsești? Am clătinat din cap și 
Krug râse aspru. lar eu ar trebui să am totuși încredere în 
dumneata? 

— Ai cuvântul meu că nu-i vreau răul. 

— Cuvântul unui om care m-a minţit din momentul când 
ne-am întâlnit. 

Am mai băut din cafea, mi-am întins piciorul și m-am uitat 
la Krug. 

— Domnule Krug, m-ai invitat aici din curiozitate, sau din 
îngrijorare? 

Krug își ţuguie buzele. 

— Sunt aproape două săptămâni de când am primit ultima 
dată vești de la ea. 

— Şi asta e o perioadă lungă pentru voi? 

El încuviinţă. 

— Sunteţi apropiaţi. 

— „Apropierea” e dificilă cu Holly. Sunt lucruri pe care le 
discută cu mine, altele pe care nu le menţionează niciodată, și 
întotdeauna e foarte preocupată să-și păstreze cu strășnicie 
intimitatea. Dar ţin la ea, domnule March, și nu ţin la mulţi 
oameni. 

— Este ceva anume care te îngrijorează? 

Pe chipul lui Krug flutură o expresie de nerăbdare. 

— Dacă i-ai văzut scurtmetrajele, știi ce riscuri își asumă 
pentru arta ei. Sunt un motiv suficient de îngrijorare. 


Am încuviinţat. 

— De cât timp o cunoști? 

— De la expoziţia de grup de la galeria mea din nord, de 
acum doi ani. A venit la mine câteva luni mai târziu, ca să 
discute despre lucrările Cassandrei, și trebuie să-ţi mărturisesc 
că am fost surprins. 

— Surprins în ce fel? 

— Când am întâlnit-o prima dată, am așezat-o în categoria 
unei fete de un anume gen. O fată frumoasă, fără discuţie, dar 
mă gândeam că, pur și simplu una între multe altele, care vin în 
oraș cu o educaţie scumpă, aspirații artistice vagi și mult prea 
puţin talent. Sunt sigur că ai întâlnit genul. Plutesc în derivă prin 
oraș vreme de câţiva ani, își încearcă mâna la orice, pictură, 
teatru, sau mai știu eu ce, și umplu cluburile până când se așază 
la casa lor alături de bancherii lor rotofei. Dar când am văzut 
versiunile iniţiale ale /nterviu/ui unu, mi-am dat seama că mă 
înșelasem în privinţa ei. 

— Are talent. 

— Talente - la plural - și, de asemenea, o viziune 
remarcabilă, și nu are nimic amatoristic sau delăsător în ea. 

Am încuviinţat din nou. 

— Ai încercat să dai de ea? 


— La apartamentul ei. După cum ai spus, n-a fost nimeni 
pe-acolo de o bucată de vreme. Nu știu unde altundeva s-o caut. 

— N-ai încercat la prieteni sau familie? 

— Nu-i cunosc pe prietenii lui Holly, domnule March, și 
despre familia ei nu știu decât că nu ţine legătura cu ei, zise el 
și-și îngustă ochii. Presupun că ai încercat la ei, nu? 

— Numai familia ei, care nu știe mai nimic despre ea. Cât 
despre prieteni, n-am găsit prea mulţi, cel puţin nimeni cu care 
să fi fost recent în contact. Încerc să-i localizez iubitul acum. 

Își îngustă și mai tare ochii și chipul castaniu i se aspri. 

— Te referi la Gene? 

— Gene Werner - el e unul dintre bărbaţii pe care-i caut, 
însă am înţeles că nu se mai vede cu el de câteva luni. 

— Așa am înţeles și eu, zise el. 

Părea nesigur dacă să spună sau nu mai mult. 

— ÎI cunoşti pe Werner? 


— L-am văzut o singură dată, o aștepta pe Holly când a 
plecat de aici într-o zi, dar nu am făcut niciodată cunoștință. 

În vocea lui Krug se simţea dezgustul. 

— Ai idee de ce s-au despărţit? Krug îmi aruncă o privire 
meditativă, dar nu răspunse. Încerc să dau de Werner de câteva 
zile, dar se pare că a dispărut și el. Drept să spun, mă cam 
îngrijorează. 

Krug oftă. 

— Domnule March, nu se poate spune că Holly vine să-mi 
plângă pe umăr povestindu-mi viața ei amoroasă, dar impresia 
mea a fost că relaţia dintre ei a fost întotdeauna foarte 
încordată. După câte am înţeles, el era efectiv obsedat de Holly. 
Ea era mai puţin interesată, dar a lăsat lucrurile să continue - nu 
sunt sigur de ce. Probabil îi plăcea să fie subiectul maniei lui, 
sau poate că, rămânând cu el, alesese calea minimei rezistenţe; 
poate că-i plăcea elementul de abuz care cred că exista între ei; 
dar, oricare ar fi fost motivul, Holly a permis ca relaţia asta să 
continue mai mulţi ani. Și apoi - la un moment dat pe la sfârșitul 
verii sau în toamnă - el a aflat despre scurtmetrajele ei. 

— El nu știa? 

Am simţit că mi se ridică sprâncenele. 

— Intimitatea e una, am zis eu, dar să ascunzi așa ceva de 
persoana cu care ai o relaţie... 

Krug clătină din cap. 

— Holly depune mari eforturi să-și izoleze viaţa de lucrările 
Cassandrei, dar ai dreptate, e ciudat, și nu pretind să înţeleg. 
Poate că s-a gândit că nu e treaba lui Werner, sau poate se 
temea de reacţia lui. 

— Care a fost reacţia lui? 

— Furie. Gelozie. O furie și mai mare. Nu cunosc toate 
detaliile, dar știu că Holly a fost foarte supărată, și că asta a 
ţinut mai multe săptămâni. El a sunat aici de nenumărate ori 
căutând-o, și au avut o scenă foarte urâtă în faţa galeriei. Cred 
că a fost și violent cu ea. 

— A lovit-o? 

— E doar o ipoteză de-a mea, dar... am văzut vânătăi. 

— Ai spus că exista un element de abuz în relaţia lor - asta 
înseamnă că a existat violenţă și înainte? 


Krug încuviinţă. 

— N-a fost prima dată când am văzut vânătăi. 

— Nu puteau fi de la filmele Cassandrei? 

Ridică din umeri. 

— Sigur că puteau. Cum am spus, nu e decât o ipoteză de- 
a mea. 

— Şi ce s-a întâmplat în cele din urmă cu Werner? 

— Se pare că și-a epuizat furia după trei sau patru 
săptămâni. Holly n-a mai vorbit despre el și părea mai puţin 
tensionată. Și puţin după aceea, mi-a spus că a început o relaţie 
cu Jamie. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Jamie e tipul cu care e acum? 

Krug încuviinţă. 

— Holly pare fericită cu el, mai fericită decât am văzut-o 
vreodată. 

— Ştii cumva numele de familie al lui Jamie? 

— Nu l-am întâlnit, clătină el din cap. Nici măcar nu l-am 
zărit vreodată. Nu-l știu decât ca Jamie. 

— Vreo idee pe unde locuiește? 

Clătină iar din cap. 

— Dar unde lucrează? 

— Lucrează în East Village, la 9.30 Club. Acolo l-a întâlnit 
Holly. 

— Când? 

— Nu știu precis, dar l-a angajat peste vară să lucreze din 
când în când pentru ea. 

— Să facă ce anume? 

Krug își ţuguie buzele și-și trecu un deget cu o manichiură 
impecabilă peste bărbie. 

— Securitate, pentru o parte a filmărilor. 

Văzându-mi surprinderea, Krug continuă: 

— Filmarea scenelor finale poate fi periculoasă. Subiecţii ei 
sunt agitaţi, și uneori devin... ostili. Holly s-a hotărât în sfârșit să 
fie rațională și să aibă pe cineva în apropiere. Se pare că Jamie 
este un tip impunător. Holly mi-a spus c-a fost luptător și mi-a 
sugerat c-a petrecut timp și la închisoare. 


— Pare un tip minunat. Și cât de aproape îl ţine în timp ce 
filmează? 

— Nu în cameră, bineînţeles, dar aproape, și poate fi 
contactat prin telefon. 

M-am gândit la /nterviul patru, la Bluto și la telefoanele de 
confirmare ale lui Holly. M-am uitat la Krug. 

— Cu el a vorbit în /nterviu/ patru? 

Krug zâmbi subţire. 

— Pe acela l-a făcut cu mult timp înainte de a-l angaja pe 
Jamie. 

— Cu dumneata, atunci? 

— Nici cu mine, domnule March. Juca teatru. Nu era nimeni 
la telefon, care să aștepte apelul lui Holly când a filmat scena cu 
pricina, dar l-a făcut pe omul acela să creadă că era, și te-a 
făcut și pe dumneata să crezi. 

Am oftat și am clătinat din cap. 

— Are un apetit excesiv pentru risc. 

— Ce operă de artă care-și merită acest nume nu e 
riscantă? 

— Nu vorbeam numai despre arta ei. 

Krug mă studie gânditor. 

— Viaţa unui artist și opera sa se întretaie în mod necesar, 
domnule March. Munca lui Holly este periculoasă și... extremă, 
și presupun că și viața ei este tot așa, deși se străduiește să le 
mențină separate. 

— Chestia cu alter ego-ul, adică? 

Dădu din cap că da. 

— Anonimatul îi permite să lucreze. O păstrează în 
siguranţă. 

— Dar identitatea ei secretă nu este chiar atât de secretă, 
nu-i așa? 

— Prezenţa dumitale aici este o dovadă a acestui fapt. 

— Şi nu sunt eu primul, am zis, iar Krug își trecu mâna prin 
părul alb, își ciocăni ușor bărbia cu degetul și nu zise nimic. 
Vorbesc despre avocatul care a venit aici acum vreo două luni. 
Individul care lucra pentru unul dintre subiecţii interviurilor lui 
Holly. 


— Știu despre cine vorbești, domnule March. 

— Ştii pentru cine lucra? 

— Nu. 

— Sau ce voia? 

— O voia pe Cassandra, deși n-a vrut să spună de ce. De 
fapt, a zis extrem de puţin, deși într-un mod foarte ameninţător. 
În ciuda acestui fapt, nu i-am spus nimic. 

— Ştiai c-a găsit-o totuși? A menţionat Holly asta? 

Krug își îngustă ochii. 

— Nu mi-a zis. Eu i-am spus despre vizită și i-am dat 
informaţiile de pe cartea lui de vizită, și asta a fost ultima oară 
când am discutat despre asta. 

— Ţi-a dat o carte de vizită? 

Krug căută rapid în birou și scoase o agendă mare legată în 
piele. O deschise, răsfoi printr-un teanc gros de cărţi de vizită și- 
mi dădu una dintre ele. Era albă, simplă, din carton gros, cu 
litere negre neîngroșate. Thomas Vickers, avocat. 

Am copiat numele și numărul și i-am înapoiat cartea lui 
Krug. Mi-am terminat cafeaua rece și i-am mai pus câteva 
întrebări la care nu mi-a putut răspunde. M-a condus apoi la ușă. 
Când i-am mulţumit pentru timpul acordat s-a uitat fix la mine. 
Faţa lui semăna cu o piatră erodată și ochii îi erau plini de 
îngrijorare. 

— Spune-i numai să mă sune, zise el. 

Avea vocea scăzută și răgușită, și îmi stărui în minte, pe tot 
drumul spre casă, în timp ce mergeam prin zăpadă. 


18 

Când am vreo nedumerire legată de către un avocat, îl sun 
pe Michael Metz. Mi-am încălzit niște supă dintr-o conservă și m- 
am uitat la un taxi care derapa pe Sixteenth Street cât timp l- 
am așteptat pe Mike să vină la telefon. Când am rostit numele 
Thomas Vickers, a rămas tăcut. 

— Îl cunoşti pe tipul ăsta? l-am întrebat după o lungă 
tăcere. 

— Da. 

— Şi? 

— Și Tommy Vickers e un avocat foarte bun. Un avocat 
foarte scump și foarte discret. Un avocat despre care sunt multe 
zvonuri și speculaţii, niciuna dintre ele nefiind însă vreodată 
dovedită. 

— Zvonuri și speculaţii despre ce? 

— Tommy se ocupă cu consultanţă privind impozitele - cel 
puţin așa zice el. Deduceri masive de impozite, corporaţiile 
fantomă în străinătate și aranjamentele alambicate de trusturi 
sunt specialităţile casei. Se zvonește că lista lui de clienţi e 
încărcată de indivizi de pe Wall Street și se speculează că 
serviciile lui sunt chiar la limita - poate chiar dincolo de limita - 
evaziunii fiscale și a spălării de bani. Excelentul nostru 
Departament de Justiţie se pare că se uită la el de ani de zile 
fără nicio bucurie. 

— Cum de știi așa de multe despre individul ăsta? 

Mike chicoti. 

— Pe vremea când era pledant, acum mai bine de zece ani, 
m-a bătut de mi-au sărit fulgii într-un caz civil. Îmi place să ţin 
scorul. 

— N-am știut c-ai fost bătut vreodată până la săritul 
fulgilor. 

— Ce pot să spun, de-abia mi se uscase cerneala pe 
diplomă. A fost foarte educativ. 

— Fără îndoială. Cum arată? 

— Să aibă vreo cincizeci de ani, de înălțime medie, cărunt, 
și foarte de modă veche. Întotdeauna la costum închis la culoare 
și cu cravată neagră, cămașă albă, ca un personaj din G-men, și 
întotdeauna cu gura închisă. 


— Se potrivește cu descrierea făcută de vecinul lui Holly. 
Cum se numește firma lui? 

— Se numește Firma Tommy Vickers Singur-Singurel. Nu 
prea le are cu încrederea și împărțitul cu alţii. 

— Și atunci de ce o caută pe Holly Cade un consultant de 
impozite așa de piperat? 

— Nu-mi vine îmi vine în minte decât un singur motiv. 

— Și anume? 

— Pentru că i-a cerut-o un client important. 

Am râs. 

— O să-l sun azi să aflu cine. 

— Dacă reușești să-l faci să spună mai mult de douăzeci și 
cinci de cuvinte, îţi fac cinste cu un prânz. Eram pe punctul să 
închid, dar Mike nu terminase. Am vorbit cu fratele tău azi- 
dimineaţă, și i-am spus ce-am aflat despre cauza morţii și când 
s-a întâmplat. 

— Și cum a mers? 

— Nu prea bine. Vestea l-a supărat - ceea ce nu-i o 
surpriză - și n-a fost deosebit de cooperant când l-am întrebat 
pe unde a fost marți. 

— Oh. 

— Ştii, am mai lucrat cu clienţi dificili și înainte - chiar mai 
răi decât David, dacă poţi să crezi - și mă descurc foarte bine, 
dar să știi că nu-și face nicio favoare. Și asta bineînţeles mă face 
să am îndoieli, și să mă îngrijorez. 

— Vrei să vorbesc eu cu el? 

— Trebuie să treacă de tâmpenia asta cu negarea furioasă 
a realităţii. Doamne ferește să-l sune poliția și încă să nu știm 
clar unde a fost în martea aia, sau ce anume știe cumnata ta. 

— Vorbesc eu cu el, am spus. 

Parcă asta ar fi folosit la ceva. La naiba! 

Mi se tăiase cu totul pofta de mâncare, dar am mâncat 
totuși supa și m-am gândit la fratele meu și la tâmpenia lui, cu 
negarea furioasă a realităţii. Nu-l vedeam capabil să depășească 
furia prea curând: avea prea multă, depozite adânci de furie, și 
mult prea temeinice. David era ancorat în mânia care îi organiza 
lumea și într-un fel îi oferea alinare - deși nu știam împotriva a 
ce. 


Negarea realităţii însă era ceva nou, și stătea mărturie 
pentru o iraţionalitate pe care nu mă așteptasem s-o întâlnesc 
la el. Lui David îi plăcea întotdeauna să se pretindă realist - 
pragmatic, nesentimental și suprem de logic; cu mintea dură, 
așa-i plăcea lui să se considere. Refuzul de a răspunde la 
întrebarea propriului avocat nu se potrivea cu imaginea asta. 
Dar, la urma urmei, ce anume din cazul ăsta se potrivea cu orice 
imagine a lui David pe care o avusesem vreodată? Afară se 
întețea vântul, și mici vârtejuri de zăpadă se ridicară ca niște 
fuioare de pe acoperișuri. M-am uitat cum se înălțau și 
dispăreau apoi în aer. 

Mi-am pus bolul de supă în spălătorul de vase și l-am sunat 
pe Thomas Vickers. Răspunse o femeie cu voce firavă, care-mi 
ceru numele și îmi ceru să aștept. Vickers preluă apelul cinci 
minute mai târziu. Am început să mă prezint și m-a întrerupt. 

— Știu cine sunteţi, zise el. Un detectiv particular. 

Avea vocea caldă și răgușită și părea să vină de undeva din 
districtul Nassau. 

— Sun în legătură cu Holly Cade, am zis. Sau poate 
dumneavoastră o cunoașteţi mai bine sub numele de Cassandra 
Z. 

— Ce vă face să credeţi c-o cunosc în orice fel? 

— Poate faptul c-aţi fost la Krug Visual s-o căutați, și că ați 
fost văzut la apartamentul ei luna trecută. 

— Căutatul nu este același lucru cu găsitul. 

— Aţi găsit-o? 

— Nu mi-e clar în ce fel e asta treaba dumneavoastră. 

— Aţi prefera să fie treaba poliţiei? 

Vickers scoase un sunet ca o tuse care era poate râs. 

— Şi cu asta s-a terminat romanţa. 

— Nu vreau să irosesc timpul nimănui. Ne putem întâlni? 

— Trebuie să dau un telefon, zise el. Ce număr aveţi? 

| l-am dat și Vickers a închis. Următoarele câteva ore le-am 
petrecut fără să-l sun pe fratele meu și gândindu-mă ce să-i 
spun când în sfârșit urma să o fac. Am ridicat receptorul de vreo 
șase ori, și l-am pus în furcă imediat, și între timp am încercat la 
9.30 Club. Am fost surprins că mi-a răspuns cineva. 

Vocea bărbatului era ascuţită și enervată. 


— Sigur că e deschis diseară - de ce să nu fie? Jumătate 
din personal mi-e blocat aici, ce naiba să fac altceva? 
— Jamie lucrează diseară? 


— Nu, turele ei sunt miercuri și joi. 

Ale ei? 

— Eu vorbesc despre bărbatul Jamie - un tip masiv - care e 
uneori portar acolo. 

Omul tăcu multă vreme, mi se păru. Când vorbi în cele din 
urmă, avea vocea grăbită și agitată. 

— Înseamnă că te gândești la alt club, zise el. Aici nu e 
niciun Jamie. 

Și cu asta, închise. Am pus receptorul în furcă și m-am 
mirat. Era posibil ca Krug să fi greșit numele locului unde lucra 
Jamie, dar bărbatul de la telefon nu fusese derutat, fusese 
încordat. Mi-am reamintit tatuajele de pe mâinile lui Babyface, și 
pe Krug spunându-mi că Jamie fusese poate în închisoare. Dacă 
era adevărat, asta ar explica atunci tensiunea: localurile cu 
licenţă de vânzare a băuturilor alcoolice - ca de exemplu 9.30 
Club - nu au voie să angajeze infractori care au făcut pușcărie. 

Clare deschise ușa apartamentului și intră. Avea zăpadă pe 
paltonul lung și negru și în părul blond pai. Obrajii îi erau roșii și 
ochii cenușii îi străluceau. Îmi întinse o pungă maro de plastic, 
dădu jos mănușile și-și scutură fulgii de zăpadă de pe mâneci. 
Pe umăr avea o geantă cu haine de schimb pentru a doua zi, și 
un geamantan mai mare pe rotile în urma ei. M-am întrebat 
unde era soţul ei, și cât de mult timp va fi blocat acolo de 
zăpadă, dar m-am hotărât să nu întreb. 

Clare râse. 

— Ei, să ştii că au ghicit bine de data asta, zise ea. Începe 
să fie urât deja. 

M-am uitat în punga de plastic. Din cutiile de mâncare se 
ridica miros de coriandru. 

— Mâncare thailandeză? am întrebat, iar Clare zâmbi și 
încuviinţă. Unde-ai găsit deschis pe vremea asta? 

Își descheie paltonul. 

— Aici e centrul afurisitului de univers, amice, n-ai auzit? 
Pune chestia aia în frigider și hai să facem o baie împreună. O să 
vedem ce-ţi mai fac vânătăile alea. 

Era ora șase și se făcuse întuneric când sună telefonul. 


Clare se mișcă și mormăi ceva, iar eu m-am rostogolit afară din 
pat să răspund. Era David. Avea vocea în același timp 
somnoroasă și certăreaţă, şi-mi trebui puţin până să-mi dau 
seama că era beat. 

— Am vorbit cu amicul tău Metz azi. 

— Ar trebui să te gândești la el ca la avocatul tău, David, 
nu ca la amicul meu. 

— Dacă mă gândesc la el așa, nu sunt prea impresionat. 
De fapt, mă gândesc că e mai degrabă fum decât foc și că poate 
ar trebui să-mi găsesc pe altcineva. 

— Ce l-a făcut să devină așa de șters în ochii tăi? 

— Din câte văd eu, n-a făcut absolut nimic. Încă nici acum 
nu știu sigur cine e sirena din ziar, și amicul tău se pare că nu e 
în stare să afle de la polițiști. 

— Ce să afle? Poliţia n-a identificat-o încă, pentru numele 
lui Dumnezeu - și pentru asta ar trebui să fii extrem de 
recunoscător. 

— Deci nu știe cine e, dar tot vrea să mă duc să vorbesc cu 
poliţia? Ce tâmpenie e asta? 

— Fii serios, David: câte femei crezi că au tatuajul ăla pe 
picior? 

— De unde să știu eu? Și de ce naiba să-mi pariez eu viaţa 
pe șansa că n-a fost decât una singură? 

— Dacă nu e ea, atunci nu te costă decât o mică 
stânjeneală în faţa câtorva polițiști. Dacă e ea, atunci... 

— O mică stânjeneală? De unde știi tu ce e mare și ce e 
mic? ie nu-ţi pasă nici cât negru sub unghie ce gândesc 
oamenii despre tine, niciodată nu ţi-a păsat, așa că nu-mi ţine tu 
mie predici, Johnny. 

— Nu ţin predici beţivilor. Am învăţat că e o pierdere de 
vreme încă de când eram poliţist. 

David râse cu răutate. 

— Abia atunci? La naiba, eu m-am prins de asta ascultând- 
o pe mama ţinându-i predici lui tata. 

Am tras adânc aer în piept și l-am expirat apoi încet. 

— Unde ai fost marţi, acum două săptămâni? 

— Afurisitul tău de prieten m-a întrebat și el chestia asta. 
Nu vreau să vorbesc despre asta. 


— Trebuie să vorbim despre asta. Unde-ai fost? 
— Unde-am fost când? 
— Nu mai face pe prostul, David, ce naiba! 


— Unde naiba crezi c-am fost? Am fost la lucru, fir-ar să fie, 
exact ca în fiecare nenorocită de zi. Ar trebui să încerci și tu asta 
din când în când. 


— La ce oră ai ajuns? 

— Probabil la ora obișnuită - șapte, șapte și cincisprezece, 
cel mai târziu. 

— Ce înseamnă „probabil”? 

— Am ajuns la ora obișnuită - bine? 

— Şi ai mers acolo direct de acasă de la tine? 

— Bineînţeles că da. 

— Şi ai stat la birou toată ziua? 

— Ce înseamnă toată ziua? Am avut ședințe, întâlniri de 
afaceri, am fost la prânz - am fost și-n birou, și-n oraș. 

— La ce oră ai plecat? 

— Nu știu - la șase, șase jumate. 

— Ai mers direct acasă de-acolo? 

— Sigur. 

— Asta vrea să însemne da? 

— Da, m-am dus direct acasă. 

— Şi apoi? 

— Și apoi nimic. Am luat cina; am citit niște rapoarte; m- 
am dus la culcare. 

— N-ai ieșit în oraș? 

— Ti-am spus: am mâncat, am citit, m-am culcat. 

— Şi Stephanie a fost cu tine? 

— Ce mama dracului înseamnă asta? 

— A fost cu tine tot în acest timp? 

— Nu discut cu tine despre... 

— Nu începe iar măgăria asta, David. Trebuie să știm unde 
ai fost. Trebuie să știm unde a fost Steph. Trebuie să știm cât de 
multe știe ea despre toate astea. Și ţie trebuie să-ţi intre în cap 
că ești vârât până peste cap în chestia asta. Și poliţia o să-ți 
pună întrebările astea, și multe altele, și ei n-o să fie așa de 


amabili când o să te ancheteze. Și nu poţi să-i ignori, sau să-i 
faci să te lase în pace fiind arogant sau furios. Poliţiștilor le 
place când un suspect se poartă așa - îi face să creadă că au 
găsit ceva - și, când suspectul e cineva ca tine, îi face pur și 
simplu să se distreze. 

— Suspect? râse David din nou, de data asta isteric. Nu-s 
niciun nenorocit de suspect. 

Am scrâșnit din dinţi și m-am gândit foarte serios să închid. 
Atunci însă am auzit un sunet de sticlă ciocnită în fundal. 

— Unde ești? 

— De ce, vrei să vii și tu? Mă gândeam că acum te prefaci 
că nu-ţi mai plac chestiile astea. 

— Unde...? 


— Sunt la singurul bar deschis la sud de Fulton Street - sau 
cel puţin singurul pe care l-am putut găsi, naiba să-l ia. 

— Hristoase - vorbești despre asta în public? Ce naiba ai? 
Încerci să-ţi arunci toată viaţa în aer? 

— Tu ești ultimul om de pe lume care să-mi dea mie sfaturi 
despre viaţă, nu crezi, Johnny, băiatule? De parcă tu ai făcut 
mare brânză cu a ta - cariera ta glorioasă, toată grămada aia de 
prieteni. 

Am numărat în minte, am respirat adânc, și-n cele din urmă 
m-am dat bătut. Am închis telefonul și, când m-am întors, am 
văzut-o pe Clare rezemată de ușa dormitorului. Lumina din 
stradă era îndulcită de zăpadă, și cădea în dungi trandafirii 
palide peste braţele, picioarele și sânii ei mici și goi. Faţa îi era 
în umbră, dar chiar și așa i se putea citi îngrijorarea din privire. 


19 

Clare a vrut să vină cu mine la 9.30 Club, dar luând în 
consideraţie zăpada și încercările mele de a o convinge, și poate 
arma pe care o aveam la spate, se răzgândi și renunţă la idee. 

— Ce naiba-i aia? 

Încremeni cu furculița încărcată cu pad thai la jumătatea 
distanţei dintre mână și gură. 

— E un Glock 30, o armă de mână semiautomată de 9 mm. 

— Văd și eu că e o armă. Ce faci cu ea? 

— O pun în toc și mi-o fixez la centură. 

— Nu fi caraghios. De ce ai nevoie de ea? 

— Sper să-l găsesc pe individul cu care m-am fugărit prin 
Central Park azi-noapte. Și sper să avem o conversaţie mai 
liniștită. 

— Ai de gând să-l... împuști? 

— Aș prefera să vorbim, dar e bine să ai de ales. 

— Dumnezeule, șopti ea. 

Clare își mâncă tăiţeii și mă privi cu gravitate cum scot 
încărcătorul, verific gloanţele, arcul și glisorul, încarc la loc 
pistolul și mi-l pun la centură. Îmi luam pe mine un impermeabil 
peste jacheta de lână când îmi vorbi din nou: 

— Cu fratele tău ai discutat la telefon mai devreme? 

M-am uitat surprins la ea. Nu discutasem niciodată despre 
familia mea cu ea, și n-aveam idee ce anume știa despre ea, 
dacă știa ceva. Avea o expresie calmă și ochii cenușii nu 
spuneau nimic. 

— Unul dintre ei, am zis încet. 

Îi apăru fugar un zâmbet trist. 

— Recunosc tonul vocii. Este cel pe care-l adoptă sora mea 
când vorbim uneori la telefon; presupun că și eu tot așa 
vorbesc. Un fel de „o să explodez și o să te sugrum în același 
timp”. Numai familia te poate înnebuni în halul ăsta. 

Am încuviinţat. 

— E clientul tău? mă întrebă. 

Am clătinat din cap. 

— Nu pot să... 

Clare își ridică mâna. 

— Nu contează. Nu voiam să spun decât că, orice ai face, 


îţi priește, zise ea și zâmbi când îmi văzu surpriza. Cu toate 
vânătăile și loviturile, tot arăţi mai bine decât ai arătat de multă 
vreme încoace. Mănânci și dormi mai bine, iar norul ăla de 
deasupra capului tău nu mai e chiar așa de întunecat. 

Își văzu în continuare de mâncat, și tresări surprinsă când 
am sărutat-o de la revedere. 

În față la 9.30 Club nu erau taxiuri sau mașini de închiriat 
și, dacă era vreun cordon de catifea, era îngropat sub o 
jumătate de metru de zăpadă. M-am rezemat de bar și mi-am 
băut sucul de merișor, supraveghind sala. Era o încăpere mare, 
de formă dreptunghiulară, slab iluminată și împodobită ca un 
serai într-un amestec de culori de bostan. Suprafeţe mari de 
mătase verde și portocalie acopereau pereţii, și flamuri verzi ca 
frunzele atârnau rotindu-se din tavanul înalt. Ringul de dans 
domina centrul încăperii, flancat de mese rotunde verzi de o 
parte, iar de cealaltă parte erau alcovuri cu canapele portocalii 
mari, adăpostite după draperii. Pe peretele din spate era o casă 
a scărilor lată cu stâlpi de susţinere de un verde translucid, ce 
ducea la alte separeuri și camere VIP. Barul era faţă în faţă cu 
scările, o semilună portocalie acoperită cu sticlă mată, verde. 
Deasupra lui era un șir de monitoare cu ecran plat, prezentând 
imagini de la Copacabana când am intrat eu. Sistemul de sunet 
dădea un ritm tehno foarte jos, iar pe ringul de dans erau vreo 
douăsprezece persoane, străduindu-se din răsputeri să danseze. 

În tot clubul am numărat vreo cincizeci de oameni, risipiţi 
care pe unde, cu tot cu dansatori și personal - eram sigur că nu 
era numărul obișnuit vinerea seara, dar nu era prea rău pentru o 
furtună de zăpadă. Dezastrul comun al furtunii îi transformase 
pe toţi în niște naufragiaţi prietenoși, fericiți să fie în viaţă și 
chiar acolo, dând o savoare vag frenetică întregii activităţi. 
Bucătăria servea mâncarea pe gratis, dar băuturile se vindeau 
încă la preţ întreg. 

Babyface - Jamie - nu era în club, dar bărbatul cu voce 
ascuţită cu care vorbisem la telefon era. Il chema J.T. Și l-am 
găsit la capătul barului, uitându-se trist prin sală. Era un individ 
slăbuț, de treizeci și ceva de ani, cu părul decolorat și ciufulit, o 
barbă neagră de trei zile și un tricou cu Buffy, spaima 
vampirilor. El era administratorul, mai mult sau mai puţin, și nu 
era fericit să mă vadă. 


— Fir-ar să fie de treabă, tu ești tipul care m-a sunat, zise 


el. 

Am încuviinţat, și el s-a încruntat. 

— Ti-am spus, singura Jamie care lucrează aici e o fată, 
adăugă el. 

— Deci, dacă mă apuc să pun întrebări personalului, 
niciunul nu va cunoaște vreun alt Jamie? 

Încruntarea se accentuă. 

— Da’ ce, ești cumva poliţist? 

— Nu sunt poliţist, și nu sunt nici de la Autoritatea de stat 
pentru licenţele băuturilor alcoolice. 

J.T. își feri privirea și-și trecu o mână pătată de nicotină 
peste faţa îngustă. 

— Ce vrea să-nsemne asta? întrebă el. 

— Înseamnă că nu dau o ceapă degerată pe felul cum îţi 
angajezi tu oamenii. Marţieni, infractori, mie mi-e totuna. 

Clătină din cap și făcu o grimasă. 

— Nicio faptă bună, omule, nicio afurisită de faptă bună. 

— Nu vreau să cauzez probleme, J.T. Nici ţie, nici lui Jamie. 

— Atunci pleacă de-aici. 

— Vorbește-mi despre Jamie, și mă duc. 

J.T. Îşi scoase o ţigară din buzunar și o legănă, neaprinsă, în 
colțul gurii. 

— Nu știu ce pot să-ţi spun. Nu suntem prieteni la 
cataramă. 

— Ştii care i-e numele de familie? 

— Coyle, zise el și mi-l spuse pe litere. 

— De cât timp lucrează aici? 

— Cam de zece luni. 

— Fără acte? 

J.T. încuviinţă. 

— Fără acte? Pentru c-a fost închis? Încă un semn că da. 

— Ştii și de ce? 

Clătină din cap că nu. 

— N-am insistat să aflu. 

— Ce face aici? 

— Lucrează mai ales la intrare, dar mă mai ajută și cu alte 
chestii. 


— Ca de exemplu? 

— Ca de exemplu la bar, uneori, sau cu securitatea în 
camerele VIP. 

— Lucrează în fiecare seară? 

— De două, trei ori pe săptămână, de obicei, până a 
început să lipsească, naiba să-l ia. 

— Să lipsească? 

— N-a mai trecut pe-aici de trei săptămâni. Nici n-a sunat. 

— Asta nu e ceva obișnuit pentru el? 

— Nu. Înainte era mereu de încredere - venea la timp, era 
descurcăreţ, nu făcea niciodată nicio porcărie. 

— Şi lucra bine? 

— N-am avut nicio plângere, zise J.T. Ştia când să stea 
liniștit și când să sperie oamenii, și știa să ţină scandalurile 
departe de ochii lumii. 

— Şi n-ai fost îngrijorat de... experienţa lui anterioară? 

J.T. se uită la mine cu ochii îngustaţi. 

— L-am pus la bar și acolo nu sunt decât bani. N-aș fi făcut 
chestia asta dacă mă îngrijora. 

— O știi pe iubita lui? 

— Nu. 

— Ai o adresă a lui sau un număr de telefon? 

J.T. își scoase o bazaconie digitală multifuncţională din 
buzunar și se apucă să se joace pe ea. Îmi recită un număr de 
telefon și de căsuţă poștală, și mi le-am trecut în carnet. 

— E cam riscant pentru tine să angajezi un tip ca ăsta, i-am 
zis eu. 

J.T. ridică din umeri. 

— Fratele mai mic al soției mele a fost închis la Coxsackie, 
zise el. Jamie a avut grijă de el. 

J.T. se îndepărtă în direcţia cabinei DJ-ului. 

După o vreme mi-am ridicat privirea și era încă acolo, 
fumând în fața ferestrei deschise și sortând niște teancuri de 
CD-uri. Mi-am terminat băutura și mi-am pus paharul pe masă. 
O chelneriţă stătea degeaba lângă pasajul spre bucătărie, așa 
că m-am dus la ea. 

O chema Lia. Era tânără, nu cu mult peste vârsta legală de 


consumare a alcoolului, și aproximativ la fel de înaltă ca mine, 
iar părul ei dezordonat, de un blond roșcat se potrivea suficient 
de bine cu pistruii și ochii ei albaștri ca să pară natural. Avea 
gura largă și bărbia ascuţită, și-mi imaginam că agentul ei o 
descria ca pe un spiriduș bine spălat. În timp ce vorbeam arunca 
priviri leneșe prin sală. 

— Să tot fie vreo două săptămâni de când nu l-am mai 
văzut pe Jamie, și asta e ciudat pentru el. 

— Sunteţi prieteni? 

Ridică din umeri. 

— Mă rog. 

— E un tip simpatic? 

— Sigur. Adică, la început te sperii de el, dar odată ce 
ajungi să-l cunoşti, ce să nu-ţi placă? 

— Cum te sperii de el? 

— Păi, știi, e foarte masiv și încruntat, și nu prea zice mare 
lucru la început. Dar de fapt e un ursuleţ care are grijă de toate 
fetele. 

— Cum are grijă? 

— Păi, dacă un client vrea să pună mâna pe ele, crezând că 
pe un bacșiș cumpără mai mult decât un mersi. 

— Se întâmplă des asta? 

Lia zâmbi cu regret și încuviinţă. 

— Şi ce face Jamie? 

Zâmbi cu toată faţa. 

— În esenţă îi sperie de fac pe ei. 

— Numai îi sperie? 

— Vrei să zici, dacă îi bate de-adevăratelea? 

Am încuviinţat și Lia se gândi o clipă. 

— A fost un tip, acum câteva luni, un tip mare de tot, și 
punea mâna fără rușine - picioare, fund, sâni - ori pe unde te 
putea apuca sau începea să se frece de tine. Și într-o seară n-a 
lăsat-o în pace nicio secundă pe Sheri, care era foarte nouă pe- 
atunci, și ea s-a speriat ca naiba. Sheri l-a evitat toată tura, dar 
în cele din urmă a prins-o singură când mergea la toaletă. Ei 
bine, Sheri e slabă c-o suflă vântul, și tipul ăsta avea cam un 
metru optzeci și de două ori pe-atât în lățime, și-a prins-o de 
braț pe coridor, când a trecut pe-acolo Jamie. Sheri mi-a spus că 


Jamie i-a zis ceva individului la ureche - n-a auzit ce - și că ăsta 
i-a dat drumul și s-a întors să-i dea un pumn lui Jamie. Și Jamie i- 
a apucat pumnul - uite-așa, așa a zis Sheri. 

Lia își prinse un pumn în palma deschisă a celeilalte mâini. 

— Şİ apoi mi-a zis că tipul s-a înroșit la faţă și parc-a 
început să plângă, și-a căzut în genunchi în timp ce Jamie încă îl 
strângea de pumn. 

— Și apoi? 

— Și apoi Jamie l-a făcut să-și ceară scuze de la Sheri, l-a 
prins pe tip de centură și l-a aruncat afară pe ușa din spate. 
Partea asta am văzut-o și eu, zise Lia zâmbind. A fost beton. 

— Fără îndoială. O cunoști pe iubita lui Jamie? 

Lia își încruntă fruntea pistruiată. 

— Roșcata aia - care face filme independente, sau așa 
ceva? 

Am încuviinţat, și Lia mi-a răspuns că da. 

— A fost pe-aici. Am auzit că-s împreună, dar n-am știut 
sigur. E foarte frumoasă. 

— A fost pe-aici recent? 

Lia ridică din umeri. 

— Se înţeleg bine? 

— Nu știu, așa păreau. Dar nu m-a interesat. Dar de ce vrei 
să știi toate chestiile astea? mă întrebă, curioasă pentru prima 
oară. Jamie are probleme? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Încerc doar să dau de el. 

Lia îmi studie faţa și păru îngrijorată. 

— Ascultă, e un tip de treabă, zise ea. Şi nu știu cum să 
dau de el. 

Cu asta dispăru în bucătărie. Nu mai ieși de acolo, iar 
barmanul și celelalte chelnerițe avură chiar mai puţine de spus 
decât ea. Am mai stat pe-acolo o jumătate de oră, și m-am uitat 
la oamenii care intrau, în grupuri de doi sau trei, îngheţaţi și 
bătuţi de vânt, fericiţi să se alăture petrecerii din barca de 
salvare. 

Când am plecat, se făcuse aproape unsprezece, și drumul 
spre casă era chiar în direcţia vântului. Deși mergeam cu capul 
plecat și hanoracul închis până la gât, gerul era zdrobitor. După 


două străzi, fața îmi trecu de la îngheţată la o arsură amorţită, și 
după încă două îmi erau în aceeași fază și picioarele. Pe când 
am ajuns pe Avenue B, mersul mi se transformase într-o luptă 
chinuitoare și nesfârșită cu următorul pas, și-mi pierdusem orice 
simţ al timpului. Vântul îmi zdrenţuia plămânii și-mi urla în jurul 
urechilor, mă fortam să înaintez și cuvintele Liei îmi tot răsunau 
în minte - „Ascultă, e un tip de treabă” - și în ecou auzeam 
ultimele cuvinte ale lui Orlando Krug - „Spune-i doar să mă 
sune”. După o vreme, nu mai eram sigur ce anume zisese 
fiecare. 

Am reușit foarte greu să manevrez cheia în broasca de la 
intrarea în bloc și am rămas o vreme în hol, să-mi recapăt suflul, 
în timp ce toată faţa mă durea usturător. Am luat liftul până sus, 
am deschis ușa apartamentului și am văzut-o pe Clare în 
picioare de cealaltă parte a camerei. Tinea în mână un prosop și 
se uită de la mine la canapea, cu o expresie în care se 
amestecau nedumerirea și dezgustul. Am pășit înăuntru și m-a 
lovit mirosul de vomă. M-am uitat peste spătarul canapelei și i- 
am depistat sursa: fratele meu, David, stropit cu vomă, culcat 
pe spate, și fără cunoștință. 


20 

l-am dat jos hainele împreună - paltonul de cașmir ud 
leoarcă, pantofii englezești plini de apă, costumul italian, ud și 
el, și pătat de la genunchi în jos - și l-am curăţat cât de bine am 
putut cu un prosop umed. După aceea, Clare a pus niște 
așternuturi pe canapea, iar eu l-am îmbrăcat în pantaloni de 
trening și un tricou, și l-am acoperit cu o pătură. A bombănit 
ceva și s-a agitat puţin, și a mai vomitat o dată, dar mă 
chinuisem eu cu beţivi chiar mai puţin cooperanţi decât el la 
viața mea. 

Clare era în bucătărie, bând apă tonică și privindu-l pe 
David cum dormea. 

— A apărut acum vreo douăzeci de minute, și n-am știut ce 
să fac cu el, îmi șopti ea. Se lăsase cu totul pe sonerie și zicea 
că e fratele tău, și era acoperit cu zăpadă de la piept în sus. N- 
am putut pur și simplu să-l las acolo. 

Am încuviinţat. 

— Nu e nevoie să vorbești în șoaptă, i-am spus eu. Doarme 
tun. După cum arată, cred c-a venit pe jos din centru. 

— Bine că nu s-a oprit să se odihnească pe drum - n-ar fi 
terminat de cioplit gheaţa de pe el nici peste o lună. 

— A zis ceva? 

— În afară că e fratele tău, nimic logic. Face des așa? 

— Să bea până cade lat, adică? 

Clare dădu din cap că da. 

— Nu, e prima dată când îl văd așa, dar... nu știu cu 
adevărat cum e. 

Clare se uită la el și apoi la mine și clătină din cap. 

— Dumnezeule. 

M-am trezit la miezul nopţii. Clare respira încet lângă mine 
și amândoi eram adânciţi în saltea. Dincolo de vântul ce făcea 
să zăngăne ferestrele, am auzit o tuse înăbușită din camera de 
zi, și fâșâit de așternuturi. M-am ridicat din pat cu grijă, mi-am 
luat un tricou pe mine, și am ieșit din dormitor. 

David stătea pe podea, cu picioarele încrucișate sub el. Era 
înfășurat într-un cearșaf și se rezema cu spatele de bibliotecă. 
Era palid la faţă și părul îi părea umed. Avea o carte în poală și o 
răsfoia încet. Îşi ridică privirea spre mine. Avea ochii și acum 
tulburi și fața îi părea cumva neclară. Am închis ușa 


dormitorului. 

— Ar trebui să dormi, i-am șoptit. 

— Se învârtea camera cu mine, îmi răspunse încet. 

— Vrei să-ţi dau ceva? 

— Nişte apă, poate. 

M-am dus la bucătărie și am umplut un pahar. I l-am adus și 
David îl luă și bău din el. M-am uitat la cartea pe care-o ţinea în 
mâini. Era un volum mare, cu coperţi zdrenţuite și cotorul 
crăpat, o colecţie de fotografii Brassai, pe care nu-l mai 
deschisesem de ani de zile. David puse paharul pe podea și 
întoarse pagina la imaginea unui bulevard parizian învăluit în 
ceaţă. Întoarse din nou pagina, la imaginea unei femei sub un 
felinar. Râse încet. 

— Prima dată când am fost la Paris, în capul meu mă 
gândeam că o să arate cumva în genul ăsta. Tocmai 
terminasem facultatea și, Doamne, ce dezamăgit am fost. M-am 
așteptat la ceaţă și la târfe la fiecare colţ de stradă, și m-am 
gândit că totul o să fie fumuriu și romantic. Apoi am văzut 
nenorocitul ăla de Centru Pompidou. După aceea, nu mi-a mai 
părut așa de rău că mama nu m-a lăsat să stau acolo în primul 
an de liceu. 

Pe frunte avea broboane de sudoare și tremura în timp ce 
vorbea. 

— N-am știut c-ai vrut să mergi. 

Mai întoarse o pagină - o berlină pe o stradă pietruită. 

— Oh, am vrut, zise el absent. Și în schimb, am fost intern 
la Beekman Quist anul ăla. Chicoti încet. Era o recepţioneră 
acolo care-mi făcea sex oral în depozitul de rechizite în fiecare 
vineri după-amiaza. Ei, da, asta a fost educativ. 

Luă paharul de jos și-l goli. 

— Mai vrei? l-am întrebat. 

Făcu semn că da. Când m-am întors, examina coperta 
cărţii. 

— Mă uitam mereu în cartea asta, zise el. Era pe biroul 
tatei. Se desface toată în bucăţi acum. 

O răsuci în mâini și-și trecu degetele peste coperta ruptă. 

— Ar trebui să te culci, i-am zis. 

David mă ignoră și răsuci din nou cartea, deschizând 


coperta din faţă. Înăuntru era lipită o etichetă - un dreptunghi 
alb, acum îngălbenit, cu silueta vagă a unei clădiri ce se 
presupunea a fi Biblioteca Widener. Scrise cu litere de tipar erau 
numele Philip și Elaine March. Părinţii noștri. 

Se uită la mine. 

— Cum a ajuns asta la tine? 

— Nu sunt sigur. Majoritatea cărţilor tatei au ajuns la mine. 

David dădu ușor din cap și-și trecu degetul peste etichetă, 
peste numele lor. 

— Ce-a fost cu ei, de fapt? zise el. 

— Nu înţ... 

— Vreau să spun, de ce să stai împreună, dacă nu faci 
decât să te cerţi mereu? De ce te mai căsătorești de fapt, 
pentru numele lui Dumnezeu? Şi de ce faci copii, când n-ai nici 
cea mai vagă idee nenorocită ce să faci cu ei - sau cel mai mic 
interes să afli? Mai bine stai singur. 

Întrebări vechi, și la care eu nu aveam cu siguranţă niciun 
răspuns. Am clătinat din cap. 

— Ar trebui să... 


— Şi ce dracu’ voiau de fapt de la copiii lor, de n-au putut 
niciodată să găsească acel ceva la mine? N-am avut parola sau 
ce - vraja secretă? Se uită din nou la mine, cu ochii scânteietori 
și mânioși. Cum s-a întâmplat asta, Johnny? Cum s-a întâmplat 
că tu ai primit toată afurisita de strălucire, și eu n-am primit 
nimic? 

Luă paharul și bău restul apei dintr-o singură sorbitură, și 
se înfioră din tot corpul. Își închise ochii strâns și-și lăsă capul în 
palme. Pielea îi deveni din albă, cenușie, și mi-am dat seama că 
iar se rotea camera cu el, și că se lupta să-și păstreze echilibrul. 
M-am dus în bucătărie și m-am întors cu găleata de gunoi. l-am 
luat cartea din poală și i-am ţinut găleata cât timp a vomat. 

Spre dimineaţă, furtuna trecuse, iar orașul era o fantezie 
îngheţată de zăpadă sculptată de vânt și gheaţă sclipitoare, 
dureros de strălucitoare sub cerul de un albastru desăvârșit. 
Uitându-mă afară cu ochii îngustaţi la curbe și turle ca acelea 
ale lui Gaudi, am uitat pentru o clipă de David, care era la duș, 
și era acolo de multă vreme. 

— Crezi că se îneacă acolo? întrebă Clare. 

Era îmbrăcată în pantaloni de yoga și un tricou fără mâneci, 


și părul îi era prins într-o coadă lejeră la spate. Nu părea să aibă 
mai mult de douăzeci de ani. 

— Eşti liberă să verifici. 

Clare rânji. 

— Îi mai dau o oră sau așa ceva. 

Mâncam cereale și ne uitam la știrile despre furtună când 
apăru David. Era palid și tras la faţă, înfășurat în halatul meu de 
baie. Părul lui roșcat era umed și pieptănat în grabă și ochii 
păreau să-l doară. Vorbi cu voce răgușită, dar lipsită de jenă. 

— Unde-mi sunt hainele? 

— Acolo. 

l-am arătat un sac menajer negru de plastic din colț. 

David se duse la el pe picioare tremurătoare, îl deschise și 
se uită înăuntru. Își trase rapid capul înapoi și închise sacul. 

— La naiba, zise el. Ai ceva ce pot lua pe mine? 

Am dat din cap că da, m-am dus în dormitor și am scoso 
pereche de blugi și un pulover pe gât din dulap. Când am ieșit, 
David și Clare nu se mișcaseră, se uitau unul la altul peste masa 
de bucătărie. Văzusem ultima dată o privire asemănătoare 
schimbată între șacali și lei pe Nature Channel, deasupra 
cadavrului unei antilope. David luă hainele și intră în dormitor. 
Clare se încruntă. 

— Ce tip prietenos, zise ea. Foarte cald. 

— Totdeauna. 

— Nuca tine. 

— Nici măcar în glumă să nu zici asta. 

Clare râse și mă sărută pe colţul gurii. 

— Nu e la fel de drăguţ, însă. 

La știri arătau la nesfârșit scene cu pluguri de zăpadă și 
lopeţi - zăpada de pe străzi, mașini în zăpadă, oameni în mașini 
- la nord de Washington. În oraș, primarul, conștient că furtunile 
îngropaseră permanent carierele câtorva predecesori ai săi, își 
asuma poze curajoase și pline de hotărâre pe plugurile de 
zăpadă și mașinile de împrăștiat nisip, asigurându-ne că totul 
mergea bine și promiţându-ne că nu se va opri până când pe 
fiecare stradă din Queens nu se va vedea asfaltul. De fapt, 
transportul la suprafaţă de-abia începea să-și revină, deși 
oamenii care schiau pe Fifth Avenue nu păreau grăbiţi să-l 


întâmpine. 

David se întoarse îmbrăcat în hainele mele, care-i erau prea 
lungi la picioare și prea strâmte în talie. Se ghemui în faţa 
sacului negru de plastic, strâmbă din nas și începu să 
scotocească prin el. 

— Unde naiba-mi sunt pantofii? 

— Acolo sunt, i-am zis. 

Își vârî mâna printre rămăşiţele ude, îi scoase afară și-i lăsă 
să cadă pe podea, dezgustat. O nouă repriză de cotrobăială 
scoase la iveală portmoneul, ceasul și mobilul. Deschise 
telefonul, apăsă pe niște butoane și după o clipă începu să tipe: 

— Străzile sunt problema ta, nu a mea. Problema mea e să 
ajung acasă - și, dacă nu vrei să pierzi contul Klein & Sons, o s-o 
rezolvi naibii pentru mine. 

Clare își înăbuși un hohot de râs și se uită la mine, cu 
sprâncenele ridicate. David mai formă un număr pe telefon. 
Când vorbi de data asta, avea o voce joasă și monotonă. 

— Am stat la John. Da, la fratele meu John. Era suficient de 
aproape să ajung la el pe jos, de-aceea, și n-am putut găsi o 
mașină. Nu era niciun taxi, Stephanie, și toate trenurile sunt 
blocate. De ce, vrei să vorbești cu el? Așa credeam și eu. Cum 
merge treaba în New Canaan? 

Își luă la revedere, închise telefonul și se uită la mine. 

— Ai niște cafea? mă întrebă. 

I-am turnat într-o cană și i-am dat-o. Clare se scuză față de 
noi, clătinând din cap, intră în baie și închise ușa. După o clipă 
se auzi curgând apa. 

— Cine e? întrebă David. 

— O prietenă. 

David chicoti. 

— De asta mi-am dat și eu seama. Și n-are și un nume? 

— Clare. 

Dădu aprobator din cap. 

— Arată bine. Eu credeam că te vezi cu o chinezoaică. 

— Ne-am despărțit de ceva vreme. Stephanie e în New 
Canaan? 

— Cu părinţii ei. 

— Şi e... bine? 


David se încruntă. 

— E super. Mai este cafea? 

l-am umplut din nou cana. 

— Şi tu? l-am întrebat. Și tu ești super? 

Își miji ochii. 

— Nu începe, bine? Am băut cam prea mult pe stomacul 
gol și... 

— Termină cu aiurelile, David. Ce naiba e cu tine? 

— Nu e nimic. N-am mâncat de prânz ieri și... 

— Nu vorbesc numai de băutură sau de plimbatul prin 
furtună. Vorbesc despre tot - sexul pe internet, nu cooperezi cu 
avocatul... 

— Am dormit pe canapeaua ta o noapte, ce naiba, asta nu- 
ţi dă dreptul - ţie, mai ales - să-mi ţii mie predici. 

— Bine, nu mă asculta. Dar nu mă face nici să-mi pierd 
vremea. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Înseamnă că nu poţi să ceri oamenilor să te ajute când 
nu vrei să te ajuţi singur - când de fapt îţi înrăutăţești singur 
situaţia. 

Chipul palid al lui David se înroși brusc, își deschise gura să 
urle la mine, apoi o închise din nou. 

— Cum o înrăutăţesc? întrebă. 

— Mike trebuie să știe care-i treaba, și eu la fel. Surprizele 
ne îngreunează slujba și, crede-mă, e și-așa suficient de grea. Ar 
trebui să vrei ca mintea avocatului tău să se concentreze asupra 
rezolvării problemelor tale, David, nu să se întrebe ce nu i-ai 
spus și de ce. 

David trase de gulerul puloverului. 

— Despre asta era vorba - tu și Metz aveţi îndoieli la 
adresa mea? 

M-am uitat la el fără să zic nimic. 

— Ticălos ordinar ce ești, tu crezi că eu am făcut-o. 

— Cred că nu ești sincer cu mine, și nu știu de ce. 

— N-am mai văzut-o pe fata aia de luni de zile, zise el cu 
vocea joasă și răgușită. N-am avut nimic de-a face cu moartea 
ei. 


Am încuviinţat. 

— Cât de mult știe Stephanie despre... toate astea? 

David se înroși din nou. 

— Ştie... cred că știe că am fost la alte femei. Am... 

| se tăie vocea și-și trecu mâinile tremurătoare prin păr. 
Trase adânc aer în piept. 

— Gata, zise el în cele din urmă. Nu mai discut despre asta. 

Am început să vorbesc, dar Clare deschise ușa de la baie și 
ieși. Se uită la mine și la David. 

— Întrerup ceva? 

— Nimic, zise David rapid. Trebuie să mănânc ceva. 

l-am prăjit multă pâine și se așeză pe canapea, mâncând în 
tăcere și semănând cu un bătrânel bolnav. Două ore mai târziu 
veni mașina după el. Își încălță pantofii încă umezi, își luă punga 
neagră de plastic și plecă fără un cuvânt. 

— Ce naiba are? întrebă Clare, dar n-am avut niciun 
răspuns să-i dau. 

Clare deschise un geam, lăsând aerul îngheţat să pătrundă 
în încăpere. 

Clare terminase biografia lui Warhol și începuse alta, a lui 
Diane Arbus. Era întinsă pe canapea și citea. Eu încercam să nu 
mă gândesc prea mult la fratele meu, și mi-am deschis în 
schimb laptopul. 

La numărul de telefon pe care mi-l dăduse J.T. pentru Jamie 
Coyle răspunse doar o voce sintetică, cu un mesaj 
preînregistrat, potrivit căreia abonatul apelat nu era disponibil, 
și n-am găsit o adresă corespunzătoare pentru facturare în 
niciuna dintre bazele de date online. Căsuţa poștală avea codul 
din Peekskill, New York, ceea ce nu mă ajută prea mult. J.T. îmi 
spusese că Jamie fusese închis la Coxsackie, așa că i-am 
introdus numele în DOCS - banca de date mereu serviabilă cu 
deţinuţii Serviciilor Corecţionale ale Departamentului de Stat 
New York, și am avut noroc. 

Conform DOCS, Jamie Coyle, născut pe 11 august 1979 - 
singurul Jamie Coyle din sistem fusese condamnat pentru „atac 
de gradul 2”, o infracţiune din clasa D, și primise o sentință de 
minimum doi ani și maximum cinci ani de închisoare. Petrecuse 
trei ani la Coxsackie și fusese eliberat condiţionat cu un an în 
urmă, comportându-se suficient de bine următoarele zece luni 


încât să fie eliberat pe deplin, liber și fără alte datorii, din 
noiembrie trecut. 

L-am căutat pe internet prin Google, dar am găsit mult prea 
puţin - un articol într-un ziar din Westchester despre arestul 
său, și un altul, câteva săptămâni mai târziu, când pledase să fie 
eliberat. Articolul despre arest era scris din perspectiva eroului 
local înrăit, și storcea niște lacrimi pentru faptul că Jamie Coyle 
fusese vedetă de fotbal în liceu și campion la Mănușile de Aur, 
care intrase într-o gașcă de proastă reputaţie după ce se rănise 
la genunchi în ultimul meci de sezon din ultimul său an de liceu. 
Gașca rea era condusă de un cămătar local pentru care Coyle 
devenise recuperator și se pare că arestarea lui Coyle era 
rezultatul unei discuţii aprinse despre reeșalonarea datoriilor 
proprietarului unui magazin video din Peekskill. Fractură de 
craniu, răni pe faţă, fractură de maxilar, retină desprinsă și 
coaste fracturate - cu această listă de răni mă miram că nu 
fusese condamnat decât pentru atac de gradul 2. Avusese un 
avocat bun. Mi-am notat detaliile și numele reporterului care 
scrisese cele două articole. 

Clare oftă din rărunchi și lăsă cartea din mână. Se întinse, 
se duse la fereastră și se uită afară pe Sixteenth Street. 

— Vreau să mergem la o plimbare înainte să curețe străzile 
de zăpadă. Nu vrei să vii? 

Eram surprins: Clare avea de obicei foarte multă grijă unde 
ieșeam împreună în public. Poate că furtuna îi luase cu ea 
prudenţa. Am încuviinţat. 

— Stai numai să-l sun pe tipul ăsta încă o dată, am zis. Tot 
încerc să dau de el de zile întregi. 

Clare își puse pe ea un pulover, în timp ce eu formam din 
nou numărul lui Gene Werner. Și am rămas complet uluit când 
mi-a răspuns. 


21 

l-am spus lui Gene Werner că greșisem numărul, mi-am 
luat cizmele, paltonul și ochelarii de soare, și mi-am cerut scuze 
de la Clare, care le-a primit cu stoicism. În cincisprezece minute 
eram la staţia de metrou, unde zeii metroului se arătară 
binevoitori, și în doar treizeci de minute urcam treptele 
acoperite de zăpadă ale staţiei din 110th Street. 

Strada lui Werner era într-o stare groaznică, pe aici nu 
trecuse plugul și zăpada era prost curățată, doar cu lopeţi - de- 
abia o cărare îngustă pe care să poţi merge, făcută de pașii altor 
oameni. N-am văzut nici urmă de Jamie Coyle, ceea ce nu 
însemna că nu se putea ascunde după un morman de zăpadă. 
Am tropăit pe loc la ușa blocului lui Werner, mi-am scuturat 
zăpada de pe picioare, și am apăsat butonul interfonului. Vocea 
lui de crainic de știri se auzi subţirică prin difuzor. 

— Cine e? 

— Sunt John March, Gene - tipul care-ţi tot lasă mesaje, 
parcă dintotdeauna. Tăcere. Gene, fac pneumonie aici. 

— Cine ești? 

— John March. Ti-am lăsat mesaje telefonice. Mai multe. 

— Şi vrei...? 

— Să vorbim despre Holly. 

lar tăcere. 

— Holly Cade. 

— Ce-i cu ea? 

— Ce zici să vorbim înăuntru, Gene? 

Îmi dădu drumul înăuntru și am urcat până la etajul doi. 
Werner era în hol, în faţa apartamentului său. Era îmbrăcat în 
blugi și purta o cămașă neagră cu carouri, și trase ușa 
apartamentului în urma lui. 

Arăta aproape cum îl văzusem în fotografii, deși acum părul 
său negru și drept era mai scurt - doar suficient de lung pentru 
o codiță mică la spate - și bărbiţa îi era tunsă atât de scurt, că 
nu mai era decât o mică dungă neagră pe mijlocul bărbiei. Și 
acum arăta bine, deși era mai slab, iar în ochii negri avea o 
privire șireată ca de vulpoi, pe care-o zărisem în fotografii, și o 
expresie crudă pe buze. Alt lucru ce nu se văzuse în fotografii 
era aura de forță perfidă ce-l înconjura pe Werner. Avea cam un 
metru optzeci și cinci, era musculos și zvelt, în ciuda înălțimii 


sale, și avea un aer răutăcios și șerpesc, ce făcea holul să pară 
periculos și prea strâns. Werner își ridică mânecile pe braţele 
musculoase și fără păr. 

— Nu m-am gândit că o să iasă cineva din casă azi, zise el. 

Tonul vocii implica ideea că se îndoia de inteligenţa mea. 

M-am prefăcut că nu observ și ne-am dat mâna. Strânsura 
lui era puternică și elastică. Mă măsură din cap până-n picioare 
și clătină din cap. 

— Am fost prea ocupat să te sun înapoi, zise el. Așadar, ce 
voiai să discuţi despre Holly? 

— Am niște întrebări, și probabil ar fi mai bine să vorbim 
înăuntru. 

— Ce întrebări? N-am mai văzut-o de multă vreme. 

— Ăsta e unul dintre lucrurile despre care voiam să 
discutăm. Încerc s-o găsesc pe Holly. 

— S-o găsești? 

— Nu cred că vrei să discutăm despre asta în hol, Gene - 
decât dacă e o problemă înăuntru. 

Werner mă privi cu ochii mijiți. 

— Mă rog. 

Îşi scoase cheia din buzunar și l-am urmat înăuntru. 

Am intrat într-un holișor, și de acolo în camera de zi. Era o 
încăpere cu tavan înalt, cu pereţi albi de ipsos și sculpturi de 
lemn negru, parchet zgâriat și o fereastră mare la un capăt, 
scăldată în lumină albă. 

Nu erau multe piese de mobilier, iar cele existente păreau 
niște vechituri șic - patinate și decolorate, dar păreau încă 
solide. O canapea verde, fotolii maro, mese întunecate, un corp 
de bibliotecă vechi din lemn de cireș și stejar, plin de piese de 
teatru. Pe pereţi erau postere înrămate, reproduceri mari de 
reclame franţuzești și italienești din anii 1920, cu diavoli stilaţi și 
zâne voluptuoase cocoţate pe cești gigantice de cafea sau 
alungite pe calupuri de săpun. Singurele lucruri de pe pereţi mai 
erau vreo șase fotografii înrămate - siluete îmbrăcate în alb, cu 
măști de sârmă, mânuind florete, sărind și lansându-se: scrimeri 
în toiul unui duel. O privire la decupajele din ziare lipite de 
fiecare fotografie îmi dezvălui că individul înalt din fotografii era 
chiar Werner, cu zece ani înainte - vedeta echipei de scrimă a 
colegiului său, se pare. 


Werner se învârti prin cameră, privindu-mă bănuitor cum 
mă uitam la fotografii. Mi-am dat jos paltonul și mi-am deschis 
carnetul. Când am luat loc pe canapea, s-a așezat într-o postură 
graţioasă lângă șemineu. Se rezemă cu cotul de polita de lemn 
negru, se uită în oglinda de deasupra și își mângâie absent 
barba. Când fu satisfăcut, îmi arătă fotografiile cu un gest. 

— E un sport grozav, zise el. Îţi dă o condiţie fizică 
incredibilă, și e un bun antrenament pentru teatru. Și nu există 
nimic pe lume ca să se compare cu competiţia, singura care-ţi 
arată unde-i sunt boașele. 

Nu-mi aminteam să le fi rătăcit vreodată pe-ale mele, dar 
am rezistat impulsului de a comenta. 

— În legătură cu Holly, am zis. 

— A dispărut? 

— Clientul meu încearcă să dea de ea de o vreme. 

— Lucrezi pentru poliţie? 

Am tăcut pentru o clipă. 

— Încă nu. 

— De ce nu? Dacă a dispărut... 

— Din câte am înţeles, Holly e extrem de preocupată de 
intimitatea ei. Clientul meu vrea să respecte asta. 

— Şi acest client este...? 

— O persoană îngrijorată în privinţa ei. 

— Dar nu o persoană pe care s-o numești? 

— Clienţii plătesc și pentru confidenţialitate. 

Werner clătină din cap. 

— Nu pot să te-ajut. Ti-am spus, n-am mai văzut-o de mai 
mult timp. 

— Dar ai cunoscut-o cândva - pentru multă vreme. O știi 
cel puţin de când erai în Gimlet Players. 

— Da... și? 

Am zâmbit încurajator. 

— Şi sigur trebuie să știi o mulţime de lucruri care mie-mi 
scapă. 

Werner ridică din umeri și eu am insistat: 

— Ai rămas în teatru după ce trupa Gimlet s-a despărțit? 

A făcut semn din cap că da și mi-a zâmbit și el, fericit că i 


se dă ocazia să vorbească despre el. 

— Sunt regizor, iar zilele când mă chinuiam să găsesc o 
scenă și un public par a fi foarte îndepărtate. Acum am atât de 
mult de lucru, încât nu pot să fac față. Sunt la sfârșitul unui 
sezon de piese într-un act, și luna viitoare voi monta Hamlet în 
centru. La primăvară, montez o piesă de Mamet în Connecticut 
și pentru la vară am un proiect foarte mare, programat în 
Williamstown. Nu sunt destule ore într-o afurisită de zi. 

Se uită în oglindă și-și trecu un deget peste sprânceană. 
Am încuviinţat. 

— Dar Holly a ieșit din toate astea, nu? Afară din teatru și 
acum lucrează în... domeniul filmului, nu? 

— Scurtmetraje, zise el cu precauţie. 

— Şi se descurcă bine? 

— De unde naiba să știu eu? După cum ţi-am spus, nu te 
pot ajuta, March. 

Am zâmbit. 

— Numai pentru că nu încerci, Gene. Sunt sigur că știi tot 
ce se poate ști despre ea - aţi fost împreună mult timp, la urma 
urmei. 

Werner înţepeni și maxilarul i se încordă vizibil. Vocea îi 
cobori. 

— Văd că și tu știi destul de multe despre ea. 

Am ridicat din umeri. 

— Am vorbit cu mai mulţi oameni. 

— Cu cine? 

— Prieteni, cunoștințe, suspecţii obișnuiți. Am răsfoit 
ostentativ carnetul. De ce? N-am dreptate c-aţi fost un cuplu? 

Trase adânc aer în piept și se forță să râdă. 

— Nu, doar că nu știu dacă i-aș spune cuplu, asta e tot. Am 
lucrat împreună, am fost prieteni, și uneori am făcut sex. Dar n- 
a fost o chestie exclusivă - cel puţin nu pentru mine. 

— Şi se pare că nici pentru Holly. 

Sprâncenele expresive ale lui Werner se încruntară. 

— Poftim? 

— l-am văzut scurtmetrajele, Gene. 

Werner se îndreptă de spate, dar nu zise nimic. 

— Am înţeles că și tu le-ai văzut, și că te-au luat prin 


surprindere. 

Își strânse buzele și se jucă distrat cu micul cercel de aur 
din ureche. 

— Pe oricine l-ar lua prin surprindere, zise el rar. 

— Sigur, am zis. Și n-ai avut nicio idee...? 

— De cât de afurisit de nebună e? Nu, n-am avut. A fost un 
nenorocit de trăsnet din senin. 

— Am auzit că ai fost supărat. Sunt sigur că a fost ca o 
adevărată trădare. 

— De la cine ai auzit? întrebă el. Cine sunt oamenii ăștia? 


— Prieteni de-ai lui Holly. Cât de supărat ai fost? 

Werner trase adânc aer în piept și se duse la un scaun. Se 
așeză pe el cu o nonșalanţă studiată, și-și scoase din păr 
elasticul cu care-și prindea codiţa la spate. Își trecu mâna prin 
părul lucios și-și impuse să zâmbească. Părea nesigur. 

— Am fost... Werner îmi evită privirea, și apoi mă privi cu 
ochii mari. Scurtmetrajele alea au fost un șoc, e adevărat, dar 
au fost în același timp și un semnal de deșteptare. Holly a avut 
întotdeauna „bagaje emoţionale”, dar chestia asta era cu totul 
altceva. Ştii cum arată - superbă, incredibilă... fascinantă - dar 
chiar și așa, după ce-am văzut chestiile alea, a fost prea mult. E 
o chestie bolnavă, și n-am mai vrut să am de-a face cu ea. De 
aceea m-am despărțit de ea. 

Mi-am menţinut vocea calmă și faţa inexpresivă. 

— Tu te-ai despărţit de ea? 

Werner își atinse bărbiţa și-mi arătă dinţii lui mari. 

— Nu am decât o cantitate limitată de energie, și drept să 
spun nu era de-ajuns să fac față nebuniei lui Holly. Am fost 
supărat, dar destul de repede am început să privesc lucrurile în 
perspectivă. Şi, după cum am zis, n-a fost niciodată o chestie 
așa de importantă - cel puţin nu pentru mine. 

Am încuviinţat. 

— Dar la momentul acela ai fost destul de nervos, nu? Am 
auzit că toamna trecută s-a lăsat cu scandal și lucruri aruncate 
de pereți. 

Werner se aplecă spre mine și-mi întinse degetul în faţă. 

— Ai vorbit cu bătrânul ăla, nu-i așa - cu nenorocitul de 
vecin? 


Am clătinat din cap. 

— Nu l-am întâlnit pe tip, dar să ne întoarcem la întrebarea 
mea: v-aţi certat mult toamna trecută? 

— Amândoi am fost nefericiţi atunci. 


— Nefericiţi - ca și cum ar fi fost sfârșitul unei chestii mai 
importante decât o aventură banală? 

Werner se ridică în picioare, își adună părul la spate și-l 
prinse iar cu elasticul. Oftă adânc și afișă o expresie gravă. 

— Atâta timp împreună, și eu n-am știut nimic: a fost ca și 
cum m-ar fi minţit în fiecare zi. Așa că am fost supărat - 
amândoi am fost. Am urlat, am trântit uși, am spus lucruri pe 
care le-am regretat mai târziu - bine? N-a fost plăcut și nu sunt 
deosebit de mândru de asta, dar asta e. 

Am încercat să par plin de compasiune, dar n-a fost ușor. 
Werner începu să se plimbe încoace și-ncolo prin camera de zi și 
l-am lăsat, l-am lăsat să creadă că urma să trecem la altceva. 
Cam după un minut, l-am luat din nou la întrebări. 

— Am auzit că au fost mai mult decât cuvinte crude și uși 
trântite, Gene. Am auzit că ai lovit-o. 

Werner se răsuci brusc. Pe chip i se citea mânie și poate și 
puţină frică. 

— De unde naiba ai scos-o și pe asta? Pentru că eo 
minciună ordinară! Sigur că ne-am certat, dar n-am ridicat 
niciodată mâna la ea. E o porcărie, și-n locul tău aș avea grijă ce 
vorbesc și cu cine. 

— Am auzit că ai urmărit-o pentru o vreme, ai mers peste 
tot după ea... 

— O minciună gogonată! Ai vorbit cu Krug? Pentru că 
poponarul ăla bătrân mi-a purtat întotdeauna pică, deși nici 
măcar nu l-am întâlnit pe nenorocit. 

— Ca să vezi! am zis eu. Dar mă întreb de ce-au crezut 
oamenii că o baţi. 

— De unde naiba să știu eu? Poate dacă mi-ai spune de 
unde-ai auzit rahaturile astea... 

— Oamenii au văzut vânătăi pe ea, Gene, și era supărată. 
O cunoști, sau cel puţin, o cunoșteai pe atunci - de unde 
altundeva ar fi putut avea vânătăile alea? Cine altcineva ar fi 
putut-o supăra? 


— De unde naiba să știu? Putea să i se întâmple orice în 
camerele alea de hotel. 

Am oftat și am lăsat tăcerea să fermenteze. 

— Sigur, am zis în cele din urmă. Dar nu știi niciun nume. 

În ochii întunecaţi îi apăru o sclipire șireată. 

— A fost un tip... S-au împrietenit în timpul verii și, după ce 
ne-am despărţit, cred că a început să se vadă cu el. Dare un 
adevărat psihopat, un individ musculos, portar la un club, dacă- 
ţi vine să crezi. Oricum, cred că până la urmă și-a dat seama ce 
golan abject e și a vrut să se despartă de el. Dar se temea de el 
- se temea de ce-ar putea să-i facă. 

— Şi tipul ăsta ar fi Jamie Coyle? 

Werner dădu din cap energic. 

— Jamie, da, ăsta e - un nemernic mizerabil. Ai auzit de el? 

— Vag. Când ţi-a zis Holly asta? 

— Nu știu... când am văzut-o ultima dată. 

— Şi când a fost asta? 

— A trecut ceva vreme - cel puţin o lună. 

— Şi n-aţi mai intrat în legătură de atunci? Dădu din cap că 
nu. Nici săptămâna trecută? 

Încă o clătinare a capului. 

— Nici săptămâna dinainte? 

— Ti-am spus - a fost acum câteva luni. 

Am  încuviinţat încet, iar Werner s-a rezemat de polița 
căminului și s-a uitat la mine. 

— Şi acum, dacă ai terminat cu întrebările... 

— Aproape. Ai spus că Holly avea un bagaj emoţional. La 
ce te referi? 

Werner păru surprins. 

— Chestii de familie, zise el. Probleme cu taică-său. 
Dumnezeule, numai despre asta scria. Nu știu detaliile, dar 
familia ei e un dezastru, mai rău decât ce se-ntâmplă de obicei. 
Am înţeles că, pe vremea când era mică, tatăl ei umbla după 
orice fustă și nu se obosea să ascundă asta. Şi acum, dacă asta 
e tot... 

— Încă un lucru. Cât de bine îl cunoști pe Jamie Coyle? 

Se încruntă, și mai nedumerit. 


— Nu-l cunosc - nu cu adevărat. L-am întâlnit de vreo două 
ori vara trecută, la un club la care mergea Holly. El lucra acolo. 
Dar nu cred că i-am zis zece cuvinte în total. 

Mi-am înălţat sprâncenele. 

— Nu? Atunci poţi să-mi spui motivul pentru care se 
învârtește în jurul blocului tău? 


Werner păli și cotul rezemat cu nonșalanţă pe poliţa 
căminului îi alunecă. 


22 

— Până la urmă, cred că e bine că s-a lăsat de actorie, am 
zis. 

Mike Metz râse înfundat. L-am auzit prin telefon turnându-și 
ceva și pe fundal se auzea canalul NPR: Weekend Edition. Era 
duminică dimineața, și la fereastră se scurgeau stropi 
scânteietori de zăpadă topită. 

— Chiar așa de jalnic a fost? întrebă Mike. 

— Înfiorător. Sau poate pur și simplu nu știe să 
improvizeze. Când mi-a zis că relaţia cu Holly n-a fost mare 
lucru pentru el și că el a fost cel care s-a despărţit de ea - a fost 
complet penibil. 

— Dar chestia cu Jamie Coyle? 

— Cum că lui Holly i-e frică de el? Presupun că e posibil - 
Jamie e un tip de care te poţi teme - dar nu sunt gata să accept 
drept bun orice zice Werner. Cam singurul lucru despre el de 
care sunt sigur e că el însuși se teme. 

— De cine se teme - de Coyle? 

— De el, sigur. Werner aproape a făcut pe el când i-am 
spus că Jamie Coyle dă târcoale pe la blocul lui. Dar nu numai de 
Coyle; era agitat de la început. Era clar că nu vrea să discute cu 
mine, și putea să mă dea afară în orice moment, dar n-a făcut-o. 
Era suficient de îngrijorat de ceva - poate de ce știam, sau de 
ceea ce voiam să aflu, sau din cauza persoanei pentru care 
lucrez - ca să mă lase să vorbesc. 

— Crezi că știe că Holly e moartă? întrebă Mike cu gura 
plină de ceva. 

— Asta e întrebarea, nu-i așa? Dacă a văzut fotografiile din 
ziar, ar fi recunoscut tatuajul, dar e posibil și să nu le fi văzut. 
De câteva zile, furtuna a împins povestea asta și oricare alta la 
sfârșitul ziarelor, și n-a apărut prea mult nici la televizor. 
Bineînţeles, e posibil să știe și fără să fi văzut ziarele. 

— Pentru că el a omorât-o. 

— Asta i-ar explica și îngrijorarea, deși doar văzându-i 
fotografia în ziar și știind că e moartă ar putea fi o explicaţie. 
Dacă ce mi-a zis Krug despre el e adevărat, că o bătea, o 
urmărea, tot comportamentul ăsta de iubit refuzat și obsedat - 
atunci Werner trebuie să știe că va arăta bine la poliţie. 


— Şi mie mi se pare că arată foarte bine, zise Metz. Şi tot 
așa și lui Coyle - poate destul cât să-l facă pe procuror să ezite 
să-l urmărească pe fratele tău. 

— O să încerc luni să vorbesc cu polițistul care l-a 
supravegheat pe Coyle în timpul eliberării condiţionate, și o să 
vedem cum arată atunci. Şi cine știe - poate ne sună și avocatul 
Vickers. 

— Nu-ţi face speranţe. Dar verifică-l rapid pe Coyle; vreau 
să trecem la faza următoare săptămâna viitoare. 

— O să fiu cât de rapid se poate, dar David mai trebuie 
încă să fie convins. Ultima dată când am vorbit, credea că ideea 
de a merge la poliție e o nebunie, și că poate și tu ești nebun. Și 
nu voia să asculte de rațiune. 

Mike pufni în râs. 

— Păi, nu știu ce i-ai zis, dar ceva s-a prins. M-a sunat azi- 
noapte, și a fost un adevărat model de cooperare. 

— Te-a sunat el? 

— Mi-a spus pe unde a fost în marţea aceea și mi-a 
răspuns la toate întrebările despre timp, locuri sau oameni. 
Aproape la toate, oricum. 

— Care-i partea cu „aproape”? 

— Încă nu vrea să vorbească despre Stephanie, sau să mă 
lase pe mine să vorbesc cu ea. 

Am oftat din rărunchi. 

— Poate să spună unde a fost? 

— În mare parte. Mai sunt încă fragmente nelămurite, dar 
cu niște muncă de teren cred că probabil vom reuși să umplem 
golurile. Problema e cu perioada nopţii. 

— Mie mi-a spus c-a fost acasă. 

— Asta mi-a spus și mie. Dar se pare că Stephanie e 
singura persoană care poate să confirme asta. 

— Şi nu te lasă să vorbeşti cu ea. Grozav. N-a zis de ce? 

— A zis că Stephanie nu e în oraș și că va vorbi cu ea când 
vine înapoi, deși n-a spus când se va-ntâmpla asta. 

Am tras din nou aer în piept. La naiba. 

— Şi ce-a zis despre mersul la poliție? 

— Pare să înţeleagă că e cea mai bună strategie. 


— Ceea ce nu e chiar același lucru cu a accepta s-o facă. 

— Nu, zise Mike. Dar va ajunge și acolo. 

— A înţeles că nu putem vorbi cu poliţia până nu vorbim cu 
Stephanie? 

— Da, deși ăsta nu pare să fie un motiv suficient pentru el 
să ne lase efectiv să vorbim cu ea. Și și-a construit o teorie 
potrivit căreia momentul morţii lui Holly funcţionează de fapt în 
avantajul său. 

— Ce naiba vrea să însemne asta? 


— Raționamentul lui sună așa: Cum ar fi putut el s-o 
omoare când, în marţea aceea, el nici măcar nu știa cine e. Nu 
te angajase pe tine decât cu douăzeci și patru de ore înainte, și 
tu nici nu i-ai spus numele ei până a doua zi. 

Aproape c-am râs. 

— Da, pare o explicaţie absolut perfectă - am putea foarte 
bine să ne luăm jucăriile și să ne ducem acasă, Mike. Poate cu 
excepţia faptului că ea a fost cea care-l căuta pe el- și care-l 
vizita acasă si probabil îl urmărea peste tot. Poliţiştii nu vor 
trebui să fie Einstein pentru a construi un scenariu în care ea îl 
sună, aranjează o întâlnire și acolo lucrurile iau o întorsătură 
urâtă. La naiba, poate nici nu l-a sunat; poate pur și simplu i-a 
ieșit în cale undeva pe stradă. 

— l-am explicat și eu toate astea, deși fără sarcasm. Nu 
sunt sigur însă cât de mult i-a intrat în cap. 

— Deci cum rămâne situaţia atunci? am întrebat. 

Mike își drese glasul. 

— Mă tem că va trebui să ai încă o discuţie cu el. 

Am reușit să nu azvârl telefonul afară pe geam, și am închis 
în schimb. Clare ieși din dormitor căscând și întinzându-se, cu 
ochii umflaţi de somn. Îşi turnă un pahar de suc de merișor, se 
așeză la capătul canapelei și-și puse picioarele în poala mea. 
Erau reci și albe și i-am frecat degetele. Clare luă telecomanda 
de la televizor. 

Ştirile trecuseră de la săpatul și curăţarea zăpezii la topire 
și la inundaţii și toate imaginile erau cu apă, apă peste tot - pe 
străzi, în pivnițe, scurgându-se prin canale și în tunelurile de 
metrou. Pe ecran apărură imagini de la aeroportul JFK, unde 
pistele erau libere, și șiruri lungi de avioane aterizau sau 


decolau, iar pasagerii blocaţi, nespălaţi, șifonaţi, buimăciţi de 
nesomn, erau mai mult sau mai puţin pe punctul de a-și relua 
călătoriile. M-am uitat la Clare, care-și bea sucul și privea în 
tăcere. Când imaginile se schimbară din nou - scene cu pluguri 
ce împingeau munţi de zăpadă în râu se uită la mine. Am 
deschis gura să vorbesc, dar Clare mi-o luă înainte: 

— Nu vine cu avionul de nicăieri, dacă la asta te gândeai. 

Într-adevăr, la asta mă gândeam, și acum mă întrebam de 
ce nu. Pe buzele ei flutură un zâmbet firav. 

— Nu e blocat nicăieri de zăpadă, decât acasă. 

M-am ridicat în șezut. 

— Nu? am zis, cu vocea încordată. 

Clare clătină din cap. 

— Nu. 

— Dar atunci unde... Auzeam un vuiet ușor în urechi. Ce 
ai...? 

— L-am părăsit. 

— L-ai... 

— Părăsit. Am plecat de-acasă. 

Am dat din cap că da, mai degrabă din obişnuință, decât 
pentru că aș fi înțeles ceva. 

— ŞI... ce o Să...? 

Mai bău din suc și se uită la mine peste marginea paharului. 

— Nu te îngrijora; nu am de gând să mă mut la tine. Dar 
din cauza furtunii mi-a fost imposibil să-mi găsesc o cameră la 
hotel. Aveam de gând să mai stau câteva zile, dar pot începe să 
sun la hoteluri acum, dacă vrei. 

— Nu... eu... Nu trebuie să faci asta, am zis. 

Clare încuviință. Se duse în bucătărie, își puse paharul în 
chiuvetă și rămase în picioare în faţa geamului. Avea spinarea 
dreaptă și ţeapănă. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat. 

Clare clătină din cap, dar nu se întoarse. 

— Poţi să stai oricât de mult e nevoie, i-am zis. Oricât de 
mult vrei. 

— Care din ele? mă întrebă ea încet. „Vreau” sau „e 
nevoie”? 

— Oricare, am spus. 


Clare încuviinţă din nou și se uită la o bucată mare de 
zăpadă ce alunecă de pe un acoperiș de cealaltă parte a străzii, 
sfărâmându-se în bucăţi de diamant în aer. 

— Totul se destramă, zise ea. 

După amiază, Clare se duse la plimbare și nu mă rugă să-i 
țin tovărășie, iar eu m-am dus să alerg prin zloata formată. 
Adidașii îmi erau grei de apă când m-am întors, iar ochii mă 
dureau, căci îi ţinusem aproape încontinuu pe jumătate închiși. 
Clare încă nu revenise nici când am ieșit de la duș. Am tras pe 
mine o pereche de blugi și un tricou și mi-am deschis laptopul și 
carnetul. 

Am descoperit pe internet numărul de telefon al lui Phil 
Losanto și l-am găsit acasă, în Yorktown Heights. Tocmai se 
întorsese după patruzeci și opt de ore de patinat cu mașina prin 
tot nordul districtului Westchester, făcând reportaje despre 
reacţia autorităţilor districtuale la furtună și, după cum îmi 
spuse, îngheţând bocnă, până la ouă. Avea vocea permanent 
obosită și permanent amuzată. 

— Plus că nevastă-mea mă bate la cap acum că aleea din 
fața casei noastre e singura de pe toată strada care nu-i 
deszăpezită. Doamne, lasă-mă să beau un Pepsi întâi. 

Pe fundal se auzea foarte mult zgomot - desene animate cu 
sonorul foarte tare la televizor, șuierele și fluierăturile stridente 
ale unui joc video, ţipete de copii mici care se băteau sau se 
jucau, sau amândouă, și vocea ascuţită a unei femei exasperate 
ţipând la ei. Mi se făcu milă de Phil de adevăratelea. 

— Acum câţiva ani ai scris câteva articole despre Jamie 
Coyle. 

Phil se gândi puţin în toiul hărmălaiei de fond. 

— Da, în Peekskill, exact. Băiatul ăsta l-a snopit în bătaie 
pe tipul de la magazinul video. A fost închis o vreme. 

— Şi a ieșit acum un an. Îți amintești ceva despre el? 

— Destule. De ce? 


— În articol ziceai c-a fost vedetă în sport, un fel de erou 
local. Asta a fost de-adevăratelea, sau ai scris așa ceva numai 
pentru ca să vinzi ziarul? 

Losanto pufni în râs. 

— Ce, n-ai încredere în presă? Nu, în mare parte a fost 
de-adevăratelea. Până și-a nenorocit genunchiul, puștiul a fost 


un fundaș fenomenal - a câștigat campionatul pe tot districtul în 
anul doi - și a fost campion la Mănușile de Aur în clasa lui de la 
paisprezece ani. Cât despre partea cu eroul... asta-i altă 
poveste. 

— Nu mă ţine pe ace, Phil. 

Izbucni în râs. În spatele lui se sparse ceva, femeia urlă şi 
unul dintre copii începu să ţipe. 

— Chiar și înainte să se apuce să recupereze datorii, Coyle 
n-a fost înger. A fost un scandalagiu notoriu în liceu. S-a bătut 
de multe ori, a furat câteva mașini, și în general era unul dintre 
băieţii pe care poliţia locală îi știa pe nume. 

— Nu prea sună a geniu criminal, totuși. 

— Nu, nu era câtuși de puţin un geniu. 

— Şi ce s-a întâmplat cu tipul de la magazinul video? 

— Ray Vessic? Chestiile obișnuite care se întâmplă când te 
bagi în ceva și n-asculţi: îţi vine cineva ca Jamie Coyle în vizită. 

— Da, dar când vine, de obicei îl lasă pe individ în stare 
suficient de bună ca să poată plăti - ăsta-i tot scopul recuperării, 
la urma urmei. Dar tipul ăsta a mâncat o bătaie soră cu 
moartea. Am fost surprins că l-au lăsat pe Coyle să scape numai 
cu atac de gradul 2. 

— A avut un avocat bun - Jerry Lavin, odihnească-se în 
pace - și poate au mai fost și alte lucruri. 

— Ce alte lucruri? 

Losanto oftă, obosit. 

— Am auzit că a apărut în negocierile de acuzare ale lui 
Coyle. Se pare că Vessic avea o afacere secundară în spatele 
magazinului, ceva mai puţin acceptabil decât ultimul film de 
groază pentru adolescenţi. 

— Pornografie? 

— Varianta cu copii. Vindea porcăriile astea, conducea o 
cameră de chat pentru fani, și se pare că a făcut chiar el câteva 
filme - toate astea îl făceau un adevărat prinţ. Coyle a vorbit cu 
procuratura și Jerry a reușit chiar să-i convingă că pornografia 
fusese și motivul pentru care Coyle își pierduse controlul în halul 
ăsta cu Vessic. Așa că, până la urmă, băiatul și-a aranjat o 
acuzare de clasa D. 

— Avocat bun și noroc pentru Coyle. Și ai crezut povestea 


cu revolta morală? 

Losanto pufni din nou în râs. 

— Cine știe? E o poveste bună și Jerry, Dumnezeu să-l 
ierte, era un tip creativ, dar nu știu. lar se auzi ceva spărgându- 
se acasă la Losanto, și din nou urlete. Și acum mai bine îmi văd 
de treaba mea aici, până nu am de-a face și eu cu o revoltă 
morală. 

Am închis telefonul, mi-am tras laptopul în faţă și mi-am 
transcris notițele despre Coyle. Le-am mai citit odată, și apoi și 
pe cele de la Arrua, Krug, J.T., Lia și Werner, și am încercat să le 
fac pe toate să se potrivească. Și n-am prea reușit. 
Înspăimântător, ușor de înfuriat și violent - trăsăturile astea le 
văzusem cu ochii mei la Coyle, și nu se asortau deloc cu uriașul 
blând, protector al celor slabi, pe care-l descrisese Lia. Şi apoi 
mai era și relaţia lui Coyle cu Holly. Krug îmi spusese că Holly 
era mai fericită cu el decât fusese vreodată de când o știa el, iar 
varianta lui Werner era că de fapt era speriată și voia să-l 
părăsească. Ştiam pe care din ei eram mai înclinat să-l cred, și 
totuși... Povestea lui Losanto era interesantă, dar în cele din 
urmă neconcludentă. Şi bineînţeles, tot n-aveam nici cea mai 
vagă idee unde putea fi Coyle sau ce anume voia de la Werner. 
Am clătinat din cap. Poate că polițistul care-l supraveghease pe 
Coyle în timpul eliberării condiționate... poate mâine. 

Am dat la o parte laptopul și m-am uitat la ferestrele 
aproape întunecate, întrebându-mă unde se dusese Clare. M-am 
ridicat, m-am întins și m-am uitat afară. Cerul se golise de 
culoare, spre răsărit se întuneca, iar orașul era tot în nuanţe de 
gri. Pe străzi se vedeau mașini și oameni, deși niciunul nu părea 
a fi Clare întorcându-se. Se aprindeau lumini la geamurile de 
peste drum și prin tot orașul, puncte galbene dispersate, care 
făceau înserarea să pară și mai rece. 


23 

Mike Metz se înșelase în privința lui Thomas Vickers: îmi 
telefonă înapoi, sau mai degrabă secretara lui cu voce firavă o 
făcu pentru el. Mă sună luni, absurd de devreme, pe când eram 
înfășurat într-un vis, într-o învălmășeală de pături și în picioarele 
lungi ale lui Clare. 

— Domnule March? zise vocea pergamentoasă. Vă sun de 
la biroul domnului Vickers. Am îngăimat ceva, nu știu sigur ce. 
Domnul Vickers ar vrea să vă vadă aici, azi după-amiază la trei, 
zise ea. 

Nici vorbă de „Puteţi veni?” sau cea mai vagă idee că aș 
putea refuza. N-am refuzat. Mi-a dat adresa, pe Broadway, la 
sud de Wall, și a închis. 

M-am uitat la ceas: era prea devreme să-l sun pe Mike. M- 
am rezemat în cot și m-am uitat afară. Colţi zimţaţi de gheaţă 
atârnau din partea de sus a ferestrelor și tremurau în vântul 
care făcea și geamurile să vibreze. Cerul era de un albastru 
subţire și limpede. Ceva - un pescăruș - trecu vijelios prin faţa 
geamului, de la est la vest, și dispăru. Mă străbătu un fior. Mi- 
am ţinut ochii strâns închiși și i-am deschis apoi din nou. Îmi 
plutiră în față pentru câteva clipe puncte albe și ultimele 
fragmente de vis îmi năvăliră în minte. Ceva cu Holly - faţa ei de 
icoană, ochii ei creionaţi și privirea pătrunzătoare, și în spatele 
ei silueta în umbră a unui bărbat, poate Bluto. Şi apoi imaginea 
dispăru, risipindu-se mai rapid decât pescărușul. 

Când ne-am trezit în sfârșit, câteva ore mai târziu, Clare fu 
foarte rapidă, făcu duș, se îmbrăcă, își luă micul dejun și-și puse 
pe ea paltonul, totul înainte ca eu să apuc să mă bărbieresc 
măcar. Am întrebat-o unde merge și chiar și mie mi s-a părut o 
întrebare ciudată. Clare zâmbi ironic. 

— Să-mi văd avocatul, spuse ea, ridicându-și gulerul 
paltonului negru. 

Am dat din cap. 

— E bun? 

— Jay e cel mai bun, spuse ea. Nu c-ar fi prea mare lucru 
de făcut. Contractul prenuptial nu lasă nimic la voia întâmplări. 

— Şi asta e un lucru pozitiv? 

— Pentru mine, da, zise, și zâmbetul îi deveni rece. 

După plecarea ei, am făcut duș, m-am bărbierit și m-am 


așezat în faţa laptopului, cu o felie de pâine prăjită. Îmi luă o oră 
și jumătate ca să scriu, să sun, să navighez prin labirinturi 
adevărate de meniuri telefonice, și să ascult muzică proastă pe 
fir, așteptând să mi se răspundă, până am dat de polițistul care-l 
supraveghease pe Jamie Coyle în timpul eliberării lui 
condiţionate. Era la biroul Departamentului de  Eliberări 
condiţionate din New Rochelle, și-l chema Paul Darrow. Avea o 
voce bogată de bariton, cu accent de Bronx, și părea să fie răcit 
cobză. 

— Nu-mi spune că Jamie s-a băgat iar în ceva. Oh, 
Doamne, și era unul dintre succesele mele - dintre puţinele 
mele succese. 

— Nu știu dacă s-a băgat în ceva, dar am dat de numele lui 
într-un caz și încerc să-l găsesc, sau cel puţin să aflu câte ceva 
despre el. 

Darrow tuși și pufni, și cineva îi zise ceva în spaniolă. 

— Am aici șase clienţi care m-așteaptă, March, așa că nu e 
un moment prea bun. 

— Când ar fi? 

— Luna viitoare, poate, râse el. Sau ce zici de anul viitor? 

Am râs și eu cu el, ca să fiu politicos, și în cele din urmă își 
consultă agenda și găsi un moment. 

— Am o întâlnire în oraș azi după-amiază, dacă vrei să 
luăm o cafea înainte. 

— Bine, am zis, și am stabilit un loc și o oră. 

Am mai mâncat o felie de pâine prăjită și am deschis 
televizorul să văd știrile. Reportajele despre furtună începeau 
deja să pălească, fiind pe locul patru după preţul petrolului, 
ședințele de cabinet și arestarea unui actor care joacă în filme 
de acţiune, pentru că făcuse exhibiţionism în faţa dădacei. 
Sirena din Williamsburg nu fu menţionată deloc, nici la televizor, 
nici în ziare. Se vede că norocul nu-l părăsea pe David. 

L-am sunat pe Mike Metz să-i spun despre întâlnirea cu 
Vickers și rămase tăcut pentru câteva clipe, gândindu-se. 

— Ai atins un nerv, zise el. 


— Și poate nici nu e surprinzător. Dacă clientul lui Vickers a 
apărut și el într-un scurtmetraj de-al lui Holly, e posibil să-i fi 
văzut fotografia în ziare, să-i recunoască tatuajul, și să se afle în 
aceeași barcă spartă cu fratele meu. 


— În acest caz, trebuie să fim foarte atenţi ce-i zicem lui 
Tommy. 

— Noi? Vii și tu? 

— M-am gândit că nu-ţi strică un mic ajutor. Şi-n plus, 
vreau să-l văd din nou pe nemernic. 

— Ai mai auzit ceva de la autopsie? 

— Încă nu, şi mă gândesc că furtuna a încetinit puţin 
lucrurile - ceea ce e o veste bună pentru noi. Ai vorbit deja cu 
fratele tău? 

— Nu. 

— Dar o să vorbeşti? 


— Da, am răspuns fără entuziasm. 

M-am dus în schimb să alerg. 

L-am întâlnit pe Paul Darrow într-un restaurant pe West 
Thirty-Second Street, nu departe de sediul Departamentului de 
Eliberări condiţionate din Manhattan. Ultimii clienţi de la prânz 
își plăteau nota și ferestrele erau aburite și pline de condens. 
Aerul era încărcat de miros de șuncă și cafea arsă și, dedesubt, 
un fel de lichid de curăţare. Banchetele erau tapiţate cu vinilin 
gri, lipit din belșug cu bandă adezivă. 

Darrow era un bărbat negru, gras ca un butoi și chel, de 
aproximativ cincizeci de ani, cu fața ofilită, o mustață căruntă și 
ochi obosiţi și apoși. L-am recunoscut după strănut. Era 
îmbrăcat într-un sacou vechi de stofa pufoasă gri, o cămașă 
albă, care devenise între timp bej, și o cravată lucioasă în dungi. 
Își așezase paltonul și pălăria lângă el pe banchetă și stătea 
aplecat deasupra ceștii de ceai, inhalând vaporii. M-am așezat 
pe bancheta din faţa lui. 

Și-a înălţat capul și m-a măsurat din cap până-n picioare. 

— March? 

Am încuviinţat. 

— Nu te-am așteptat. 

Am ridicat din umeri, i-am făcut semn unei chelneriţe și am 
comandat un suc. Darrow își sorbi din ceai. 

— Ai avut cazul Danes acum câţiva ani, zise el, nu sub 
formă de întrebare. Și cealaltă chestie, în nordul statului. 

Mesajul transmis era: „Te-am verificat”. Am încuviinţat. 

— Ce-mi poţi spune despre Jamie Coyle? 


Darrow ridică din umeri. 

— Ce se poate spune? E un băiat mare și dur despre care, 
dacă te uiţi pe hârtie, te gândești: „într-un an-doi o să fie iar 
închis”, dar care a reușit cumva să se îndrepte. Numai dacă 
venirea ta nu înseamnă altceva. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu sunt sigur că înseamnă ceva. O caut pe iubita lui, așa 
că aş vrea să vorbesc și cu el. Însă nu pot să-l găsesc. 

Darrow dădu din cap. 

— lubita lui, artista? 

— O cunoşti? 

— Jamie vorbea despre ea - mult de tot. Era foarte serios în 
privința ei. 

— Cum adică foarte serios? 

— Foarte serios în sensul că i-a schimbat viața, și i-a dat 
peste cap toată lumea. 

Am ridicat o sprânceană. 

— Vrei să-mi spui c-a fost salvat de dragostea unei femei 
cumsecade? 

Darrow zâmbi, strănută și-și suflă nasul. Când termină, 
clătină din cap. 

— Spun că așa zicea Jamie. Mie mi s-a părut că fata e 
frumoasă, deșteaptă, că are bani și ceva clasă, și că vrea mai 
mult de la viață decât să toarne patru prunci și să-i ducă în 
fiecare weekend cu autobuzul să-și vadă tatăl la pârnaie. Nu 
cred că Jamie a întâlnit prea multe fete de genul ăsta înainte, 
sau vreodată. Ea trăiește în altă lume, și poate că Jamie vrea să 
trăiască și el acolo. De dragul lui, sper c-avea dreptate. Cât 
despre întorsul vieţii pe drumul cel bun, adevărul e c-a făcut-o în 
cea mai mare parte el însuși, în Coxsackie. 

— A avut o experienţă bună? 


— Da. A avut probleme la început - nu e o tabără de tenis 
acolo, și mai ales că e băiat alb - dar n-a bătut pe nimeni prea 
tare, și nici el n-a fost prea tăbăcit, și a făcut multe cursuri de 
controlare a furiei, consiliere și chestii de-astea, și a și studiat 
pentru colegiu acolo. Pe când a ieșit, era pe jumătate gata să-și 
ia diploma. Mi-a zis că vrea să termine. 

— E băiat deștept? 


— E mai deștept decât pare, și e deștept mai ales când are 
grijă să-și controleze furia. Şi nu-i e frică nici de muncă; e 
ambițios, în felul lui. 

— Are probleme să-și controleze furia? 

— Avea, dar mi s-a părut că a reușit. 

— Ce știi despre procesul lui? 

— A pledat pentru atac de gradul 2. 

— Ceea ce pare prea puţin grav, având în vedere ce i-a 
făcut tipului ăluia. 

— După câte am citit eu, individul era o jigodie de om. 

— De aceea și-a dat Coyle drumul împotriva lui în halul 
ăla? 

Darrow își suflă din nou nasul. 

— Nu pot să-ţi spun de ce-a făcut Jamie ce-a făcut. Dar în 
dosar scria că a oferit informaţii de l-au ridicat pe nemernic de 
pe stradă, și că așa a obţinut aranjamentul cu procuratura. 

Am încuviinţat. Şi acum, întrebarea de 64000 de dolari. 

— Ştii unde-l pot găsi? 

— Ai încercat la el la serviciu? 

— Unde e asta? 

— Lucrează la întreţinere la un complex de blocuri de 
apartamente în Tarrytown. Unchiul său e intendentul și Jamie 
are un apartament acolo, la demisol. 

— N-am știut de slujba asta. Eu am auzit că lucra în oraș 
undeva... la un club. 

Darrow încremeni și privirea i se aspri brusc. 

— Ce club? întrebă el. 

Am clătinat din cap. 

— N-am reţinut numele. 

Darrow dădu cu palma în masă și ceștile tresăltară. 

— Afurisitul de Jamie! zise el. S-a tot plâns că-i trebuie 
niște bani în plus pentru școală, dar nu m-am gândit c-o să fie 
așa de prost încât să mă mintă. 

— A mai făcut asta de multe ori? 

Faţa lată a lui Darrow se încreţi de iritare. 

— Asta e prima dată când aflu, zise el. Avem o mulţime de 
cazuri - nu poţi verifica decât până la un punct - și ziua nu are 


decât douăzeci și patru de ore. Ce naiba putem face, să le trăim 
în buzunar? 

Am sorbit din suc și am încuviinţat. 

— Ai zis că Jamie e ambițios. În ce sens ambițios? 

— Întotdeauna avea un plan - nu întotdeauna același plan, 
mă rog, dar Jamie avea întotdeauna un obiectiv. Să facă niște 
bani și să termine școala. Să facă niște bani și să deschidă un 
restaurant. Să facă niște bani și să cumpere o proprietate. 

— Partea cu banii e consecventă. 

Darrow ridică din umeri. 

— Băiatul trăiește în lumea reală. 

Am plătit eu nota și am ieșit împreună din restaurant. Deja 
se lungeau umbrele și simțeam vântul ca niște sulițe de oţel pe 
față. Darrow tremură și strănută. 

Nu exista nicio modalitate de a-i pune întrebarea asta altfel 
decât fățiș, așa că l-am întrebat pur și simplu: 

— Jamie e un tip periculos? 

Darrow se întoarse spre mine. 

— Periculos pentru cine? 

— Pentru oricine. 

— Cred că știi destule ca să-ţi dai seama ce întrebare 
cretină ai pus. Tu, eu, bătrânul ăla de la tejghea dinăuntru - 
dacă faci presiuni unde trebuie, dacă-i sperii destul, dacă-i înfurii 
destul, dacă-i așezi cu spatele la zid, toţi devin periculoși. 

— Şi Jamie nu e mai periculos decât oricine altcineva? 

— Nu l-aș fi recomandat pentru eliberare dacă ar fi fost 
altfel, zise Darrow scoțându-și batista; se șterse la nas și mă 
aţinti cu privirea. Pe de altă parte, n-aveam habar de porcăria 
asta de slujbă de noapte. 


24 

Mike Metz mă aștepta în holul clădirii lui Tommy Vickers. 
Era rezemat de o coloană și apăsa butoanele agendei sale 
electronice Blackberry. Avea faţa roșie din cauza gerului și era 
extrem de concentrat. Am trecut de securitate, care n-a constat 
chiar dintr-o percheziție corporală, și am urcat singuri cu liftul 
până la etajul douăzeci și șapte. Pe drum, am discutat despre 
întâlnirea cu Darrow. Mike își trecu degetul de-a lungul bărbiei în 
timp ce liftul urca domol. 

— Coyle e o combinaţie de caracteristici, presupun, zise el 
când am terminat de vorbit. A reușit să-și depășească 
problemele de stăpânire a furiei, dar tot te-a luat la bătaie, a 
fost un adevărat model de fost deţinut eliberat condiţionat, 
atâta doar că l-a minţit pe polițistul care-l supraveghea. Și se 
pare că era foarte serios în privinţa lui Holly, poate chiar 
suficient cât să se înfurie serios pe ea, serios și violent. 

M-am uitat la numerele etajelor în timp ce urcam și m-am 
gândit la ce-mi spusese Krug - despre cât de fericită era Holly - 
și la ce-mi spusese Lia, că Jamie e un băiat de treabă. 

— Toată lumea e o combinaţie stranie de caracteristici, am 
zis. Nu sunt sigur ce părere să-mi fac despre Coyle. 

Mike se uită la mine cu o sprânceană ridicată. Liftul se opri 
și se deschiseră ușile. Am ieșit amândoi pe coridorul pustiu. 

— Slujba ta e să găsești teorii alternative, zise el. Și tipul 
ăsta se potrivește. Lasă poliția să vadă cât de bună e teoria. 

Biroul lui Vickers era la capătul culoarului, o ușă de lemn 
întunecat cu clanţă lucitoare de alamă și o plăcuţă de alamă pe 
care scria „TEV Consulting”. Am intrat într-o sală de așteptare 
destul de mare, decorată în stilul corporațiilor de Hollywood: 
lambriuri de tec, covoare orientale, lămpi de alamă, mobilă de 
piele verde cu ţinte de alamă. Imaginile de pe pereţi erau 
nautice: pacheboturi și goelete, încărcate cu comori, ducându-se 
în porturi îndepărtate, la adăpost de impozite, fără legi 
împotriva spălării de bani și fără extrădare. 

În faţă era o ușă dublă și la stânga un birou mare, de lemn 
de tec; la birou, o femeie al cărei păr părea mai tânăr decât ea 
cu câteva decenii. Era scundă, palidă și pudrată, și pletele ei 
castanii improbabile erau strânse la spate cu cruzime într-un 
coc. Ne privi pe amândoi și apoi se uită la ceas, cu ochii 
îngustați. 


— Domnul March? 

Pe viu, vocea îi suna chiar mai fragilă decât mi se păruse la 
telefon. 

— Eu sunt March. 

Femeia se uită la Mike și păru nefericită să-l vadă. 

— Nu m-am așteptat să... 

O voce răgușită și moale o întrerupse din direcţia ușii duble. 

— E în regulă, Edie. Întotdeauna e loc la masă pentru 
domnul Metz. 

Thomas Vickers avea un metru optzeci înălțime, și trupul 
masiv îmbrăcat în stofă albastră bine croită. Părul îi era o cască 
sclipitor de albă pe capul pătrăţos, iar ochii îi erau adânciţi în 
orbite și albaștri. Avea trăsăturile fine, dar ridate - marginile și 
colţurile netezite de vârstă și traversate de vene - și i-am dat 
șaizeci de ani. 

Îi întinse lui Mike o mână cu manichiură fină. 

— Nu ne-am văzut de multă vreme, Michael, zise el. 

— Ar fi trebuit să sun înainte, replică Mike, zâmbind. 

— Aiurea, făcu Vickers, și se întoarse spre mine. March, 
mulţumesc c-ai venit. Îmi întinse o mână surprinzător de rece și 
de delicată. Și că l-ai adus pe Michael cu dumneata. Am auzit că 
ai lucrat de multe ori cu el; nu știam că și acesta e un asemenea 
caz. Să ne așezăm. 

Edie ne luă paltoanele. 

Mike îl urmă pe Vickers și eu l-am urmat pe Mike - prin ușile 
duble și de-a lungul unui coridor cu pereţii acoperiţi de cărţi de 
drept și tăcere. După o cotitură am trecut pe lângă un birou 
mare. Ușa era deschisă și am văzut o canapea, un birou 
impunător de mahon și un covor oriental verde. Înăuntru era un 
bărbat voinic, cu părul negru, cu pantaloni negri și un sacou de 
culoarea ciocolatei. Stătea pe canapea și se uita la mine. M-am 
oprit pentru o clipă și l-am privit și eu, iar el s-a ridicat și a închis 
ușa biroului. l-am ajuns din urmă pe Mike și pe Vickers, 
întrebându-mă de ce mă simţisem brusc așa de încordat, ce era 
cu senzaţia aceea bizară de dejă-vu. 

Ne-am oprit într-o sală de conferințe ce dădea spre 
Broadway și Bowling Green și o parte a portului ce se întuneca. 
Pereţii care nu erau în întregime din geamuri erau acoperiţi de 
un material gri și de alte imagini nautice. Masa era de abanos, 


cu douăsprezece scaune în jur. Lângă perete era o consolă de 
lemn de abanos cu cești de porțelan și farfurii. Vickers ne oferi 
cafea și am refuzat amândoi. Ne-am așezat la masă. 

Vickers își netezi cravata și se uită la mine. 

— N-ai spus niciodată de ce ești de fapt interesat de 
Cassandra Z, începu el. 

Am aruncat o privire rapidă către Mike, care clătină extrem 
de puţin din cap. 

— Persoane dispărute, am zis. 

Vickers încuviinţă. 

— Cassandra e această persoană? 

Am dat și eu din cap în semn că da. 

— Ai fost la poliţie? 

— Încă nu, am zis. 

Vickers încuviinţă. 

— Clientul dumitale preferă să n-o faci? mă întrebă. 

Mike mă scuti de răspuns. 

— John mi-a spus că voiai să vorbim despre Cassandra, 
Tommy. A înţeles el greșit? 

— Nu, oftă Vickers, și zâmbi obosit. N-a înţeles greșit. M-ai 
întrebat despre Cassandra; uite ce pot să vă spun: am căutat-o 
în numele unui client; am vorbit cu impresarul care o reprezintă 
- un oarecare Orlando Krug - și în cele din urmă am vorbit și cu 
ea. Asta a fost în decembrie, acum o lună. Nici eu, nici clientul 
meu n-am mai avut niciun contact cu ea de atunci. 

Se uită la amândoi cu atenţie. Mike se uită afară pe 
fereastră, ţuguindu-și buzele. Eu am clătinat din cap. 

— Şi...? am zis eu. 

— Şi ce? întrebă Vickers. 

— Şi asta e tot? Ne-ai chemat până aici ca să ne spui asta? 

— De fapt, nu te-am chemat decât pe dumneata, nu că nu 
m-aș bucură să-l văd pe Michael. 

— Dar asta-i tot ce știi? 

Vickers încuviinţă. 

— Atunci de ce te-ai mai obosit să ne spui? 

Vickers păru vag nedumerit. 

— M-ai întrebat. 


— Numai asta era necesar? Am râs eu scurt și ascuţit. 
Pentru că atunci am o grămadă de alte întrebări. 

Vickers oftă. 

— Ai o reputaţie de om foarte insistent. M-am gândit că ne 
va scuti pe toţi de un efort inutil și de timp pierdut, și astfel te 
vei putea concentra pe lucruri mai productive. Sper că nu am 
calculat greșit, zise el, uitându-se la Mike. 

— Bineînţeles că nu, Tommy, răspunse Mike. Și-ţi suntem 
recunoscători că ne-ai primit. Nimeni nu vrea să-și piardă timpul 
sau să provoace necazuri inutile, și dacă putem să lămurim 
câteva chestii, te lăsăm în pace să-ţi vezi de treburile tale. 

Vickers făcu un gest vag și Mike zâmbi mai tare. 

— Pentru început, ce anume voiai să discuți cu Cassandra? 

Vickers își întoarse palmele în sus. 

— E o chestiune confidențială, Michael, sunt sigur că 
înţelegi. Îmi imaginez că și clientul tău gândește la fel. 

Mike dădu înţelegător din cap. 

— Şi clientul tău e...? 

Vickers ridică o sprânceană albă. 

— O persoană particulară, zise el. 

— Înseamnă că a fost o mare surpriză pentru el faptul că s- 
a trezit în scurtmetrajele Cassandrei, am spus eu. 

Vickers își întoarse spre mine o privire îngheţată și strânse 
din buze. 

— N-ai sesizat amănuntul important, afirmă el. Amănuntul 
important este că am văzut-o o dată, acum o lună, și de atunci 
n-am mai văzut-o. O dată. Acesta e detaliul important, tinere. 

M-am încruntat și am tras adânc aer în piept. 

— Şi clientul dumitale? am întrebat. 


— Clientul meu s-a întors la New York acum o săptămână, 
după trei săptămâni în America Latină. Poate demonstra asta. 
Traseul avut îl face impenetrabil, Michael, zise el zâmbind către 
Mike. 

— Nu neapărat, am intervenit eu. Dacă-și poate permite să 
te angajeze pe dumneata, atunci clientul dumitale își poate 
permite tot felul de alte ajutoare. 

Vickers se uită la mine de parcă tocmai mi-aș fi făcut 
nevoile pe masa lui de conferinţe. Când vorbi din nou, i se 


adresă lui Mike, cu o voce uscată ca un mănunchi de vreascuri. 

— Ce naiba are prietenul tău? ÎI invit la mine să vorbim - ca 
o favoare, nu uita - și asta mi-e răsplata? Am auzit că e repezit, 
dar Doamne sfinte... Adică, și eu aș putea sta aici să vă pun 
vouă exact aceleași întrebări despre clientul vostru - cine e, ce 
vrea cu fata asta, și așa mai departe - dar fac eu asta? Nu. 
Dimpotrivă, încerc să vă ajut. Şi asta primesc în schimb? 

Mike ridică din umeri pentru a se scuza și se uită la mine. 

— Tommy are dreptate, John, nu e cazul să speculăm 
despre lucruri din astea când el încearcă din răsputeri să ne fie 
de ajutor, zise el. Luna ianuarie e o perioadă numai bună pentru 
a pleca din oraș, și a merge undeva unde e cald, continuă el, 
întorcându-se iar spre Vickers. S-a dus în America Latină într-o 
călătorie de afaceri? 

Vickers își îngustă ochii. 

— Ce-are asta de-a face cu...? 

— Sunt sigur că ai dreptate - probabil nu contează, și dacă 
poliţia nu gândește așa, cred că pur și simplu o să întrebe. 

Peste ochii albaștri ai lui Vickers se lăsară brusc obloanele. 

— N-am nimic de-a face cu poliţia. 

Zâmbetul lui Mike era nevinovat și avea ochii larg deschiși. 

— Bineînţeles că nu, zise el. Și nici nu există vreun motiv 
să ai. 

Pentru câteva clipe tăcurăm toţi trei. Vickers fu cel care 
rupse în cele din urmă tăcerea. 

— Asta e o ameninţare, Michael? întrebă el, deși nu părea 
prea ameninţat. 

— Mai mult o propunere. 

— Şi ce anume propui? 

— Să ne spui ce voia clientul tău de la Cassandra, și apoi 
noi o să mergem și o să ne concentrăm pe lucrurile acelea mai 
productive, pe care le-ai menţionat. 

Vickers își netezi iar cravata. 

— Nu cred, zise el. Dacă poliţia are întrebări, atunci așa să 
fie. Nu-i putem împiedica, dar dacă trebuie să ne pierdem timpul 
explicând asta, atunci presupun că asta e. 

Mike dădu din cap și vorbi pe un ton compătimitor, plin de 
regret: 


— Discuţiile cu poliţia, vorbitul cu presa, întrebările despre 
afaceri... toate astea iau timp. 
— Nu cred că presa... începu Vickers, dar l-am întrerupt. 


— Clientul dumitale face parte dintr-un grup select, 
Tommy: e singurul tip din scurtmetrajele Cassandrei care a 
venit vreodată s-o caute, și cu atât mai puţin s-o găsească. 
Chiar și numai asta va necesita niște explicaţii elaborate... mai 
ales având în vedere momentul. 

Vickers bătu cu degetele în masă câteva clipe. Apoi clătină 
încet din cap. 

— Complici lucrurile mai mult decât trebuie, tinere - le faci 
mai complicate decât s-ar cuveni - și-ţi pierzi timpul și banii 
clientului făcând asta. Eu am discutat cu fata asta acum o lună 
și atât, iar clientul meu n-a văzut-o și n-a vorbit cu ea de ani de 
zile. Se uită iar la Mike. Te rog să ai încredere în mine când îţi 
spun asta, Michael. 

Zâmbetul lui Mike era vag și politicos. 

— Asta ar fi mai ușor de făcut dacă am ști de ce o căutai de 
fapt pe Holly. 

Vickers sorbi din ce-o fi avut în ceașcă și oftă. 

— O fată ca ea - trebuie să fie cel puţin alţi zece oameni cu 
care să vorbiţi, dacă nu mai mulţi. Serios c-ar... 

— O fată ca ea? l-am întrerupt eu, iar furia din vocea mea 
m-a surprins chiar și pe mine. 

Vickers își ţuguie buzele și se uită la Mike. 

— Chiar nu se poate controla nicio clipă, nu? Asta ar putea 
să-ţi cauzeze probleme. 

Mike ridică din umeri. 

— E crucea pe care trebuie s-o port, rosti el cu răceală. 

Apoi se uită la mine și-și mișcă o sprânceană pentru o 
fracțiune de secundă. 

— Te aştept în faţă, i-am zis, și am ieșit din încăpere. 

Vickers nu-mi spuse la revedere, și nici eu. 

M-am oprit iar lângă biroul de la colţ, în timp ce mă 
întorceam spre camera de așteptare. Ușa era și acum închisă și 
m-am gândit s-o deschid să mă uit la bărbatul brunet dinăuntru, 
dar n-am făcut-o. Am luat în schimb liftul până la parter și l-am 
așteptat pe Mike într-un colţ al holului. Când se apropie de mine, 


își încheia nasturii paltonului. 

— Am uitat cât de arogant e nemernicul ăsta, zise el. Și ce 
scene de teatru - ori și-a pierdut talentul, ori standardele mele 
sunt mai ridicate acum decât la douăzeci și cinci de ani. 
Reprezentaţia ta însă a fost mult superioară: nimeni nu face mai 
bine pe „volatilul”. 

Zâmbi și își trecu o mână prin păr. 

— N-a fost întru totul teatru, i-am zis. 

— Cele mai bune scene nu sunt niciodată. 

— A zis Vickers ceva folositor? 

Mike își scoase agenda Blackberry și își verifică mesajele în 
timp ce vorbea cu mine. 

— Nu prea. O ofertă vagă să facem schimb de nume ale 
clienţilor - un fel de „tu mi-l arăţi pe-al tău, eu ţi-l arăt pe-al 
meu” dar nimic sincer. Nu avea de gând nicio secundă să ne 
zică nimic. 

— Și atunci care a fost scopul invitaţiei? 

— Un risc calculat din partea lui Tommy, presupun - o 
șansă să te măsoare, să te uluiască și să te deruteze, și poate să 
afle ceva de la tine. În cel mai bun caz, o șansă să-ţi vândă 
povestea lui și să te facă să-i lași clientul în pace. Toate astea ar 
fi putut merita să agite puţin cuibul de viespi, mai ales având în 
vedere că știai deja că a căutat-o pe Cassandra. Presupun că a 
renunţat la mare parte din plan în momentul când m-ai adus pe 
mine cu tine. 

Peste umărul lui Mike, m-am uitat cum se golește liftul. 
Şiruri de siluete îmbrăcate în paltoane întunecate se scurseră pe 
lângă noi, înfofolindu-se împotriva gerului. 

— Tu ai crezut ceva din povestea lui? 

— Nu știu, răspunse Mike. Tommy n-a fost deosebit de 
circumspect când a mers s-o caute pe Cassandra, și nu la asta 
te-ai fi așteptat în cazul în care clientul lui avea intenţia să-i facă 
poate ceva. 

— Poate că n-avea intenţia să-i facă totuși ceva când doar 
o căuta; poate că s-au schimbat lucrurile când a găsit-o cu 
adevărat. Sau poate că amicul tău nu știe tot ce face clientul lui. 

Mike se uită la mine. 

— Nu te-ai gândit vreodată că poate suntem și noi în 


aceeași barcă? 

Eram pe punctul de a spune ceva - poate de a recunoaște 
că era un argument rezonabil, sau de a-l întreba cât de îngrijorat 
era în privinţa lui David - când se deschise ușa liftului. leși un 
bărbat gras, în spatele căruia era de o femeie blondă scundă, 
urmaţi de un bărbat voinic, cu părul negru. Acesta mergea 
legănându-se ţanţoș pe picioare, rotindu-și umerii în mers, și 
dintr-odată mi se păru mai mult decât familiar. M-am dat cu un 
pas înapoi, la umbra unei coloane, și l-am privit traversând holul 
și ridicându-și gulerul paltonului voluminos din păr de cămilă. 
Mike se întoarse să se uite și l-am prins de mână. 

— Ce e? mă întrebă. 

— Tipul ăla - în paltonul bej - a fost în biroul lui Vickers. 

— Da, l-am văzut când am intrat. Şi? 

— Cred că el e clientul lui Vickers. 

Bărbatul scund și vânjos împinse ușa turnantă și intră în 
mulţimea densă de pe Broadway. Se întoarse la dreapta, către 
nord. 

— Cel cu Cassandra? întrebă Mike. De unde știi? 

Dar deja trecusem pe lângă el când îmi punea aceste 
întrebări, îndreptându-mă spre ușă. Am aruncat o privire înapoi 
și i-am răspuns: 

— El e Bluto. 


25 

Afară era aproape întuneric, și-mi trebuiră câteva minute să 
recunosc mersul legănat și umerii largi în haina din păr de 
cămilă în mulţimea grăbită de pietoni. Am rămas la depărtare în 
urma lui cât timp așteptă la semafor la Exchange Place, și 
mobilul începu să-mi vibreze. Era Mike. 

— Îl urmărești numai, nu? mă întrebă el. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că știu că Tommy te-a scos din sărite și 
știu ce părere ai despre scurtmetrajele alea, și nu vreau să fii 
ridicat pentru o tâmpenie ca de pildă un atac la persoană când 
suntem în mijlocul unui caz. N-o să-i faci niciun serviciu lui 
David. 

Se schimbă lumina la semafor și Bluto începu să traverseze. 

— Nicio tâmpenie, am zis, și mi-am închis telefonul. 

L-am urmărit pe Broadway. Mergea spre vest, pe Exchange 
Alley, și la Trinity Place o luă din nou la nord. După o jumătate 
de stradă, intră într-o clădire de birouri. 

Era o clădire mai veche, de prin anii 1950, construită din 
cărămidă cafenie, și mai scundă decât vecinele ei. Se numea 
Trinity Parc Tower, iar oasele ei îmbătrânite și distinse erau 
parţial ascunse sub spoiala recentă de marmură și sticlă mată. 
Am fost recunoscător că holul era mic, astfel că se vedeau 
lifturile din stradă. De asemenea, mi-a fost foarte de folos că 
lista cu ocupanţii clădirii era nouă și că paznicii erau niște netoțţi. 

Prin holul de sticlă, l-am văzut pe Bluto intrând singur într- 
un lift gol, și apoi afișajul etajelor urcă până la etajul 11, unde se 
opri. Am verificat rapid lista de nume și am intrat în clădire. Am 
mâzgălit numele unei firme de avocatură de la etajul 
doisprezece în registrul de intrare și le-am arătat gardienilor 
permisul de conducere, iar aceștia îmi făcură semn să intru 
aproape fără să-mi arunce o privire. 

Pe lista de nume a clădirii erau trei firme la etajul 
unsprezece: Fenn Partners LLC; MF Securities LLC; și Trading Pit 
LLC, și se pare că cele trei împărțeau și același birou. Din lift am 
ieșit direct în zona de recepţie, și cele trei nume erau scrise cu 
litere albastre de plastic pe un panou aflat deasupra unui birou 
de recepţie, la care nu era nimeni. La dreapta erau aranjate 
câteva fotolii unghiulare de piele și câteva măsuţe de sticlă - 


zona de așteptare, de asemenea goală. În spatele ei, dincolo de 
un perete despărțitor până la nivelul brâului, era un covor gri 
mohorât, lumină fluorescentă și birouri-nișă. 

Nișele erau minuscule și separate de partiţii scunde; cele 
pe care le puteam vedea erau echipate cu birouri înguste, 
scaune rotitoare și monitoare cu ecran plat. Monitoarele erau 
iluminate cu diagrame, grafice și numere, deși chiar atunci nu 
erau urmărite în mare parte decât de scaune goale. Puţinii 
bărbaţi care erau încă în nișe - și nu erau decât bărbaţi - își 
umpleau gențţile de plecare și-și îmbrăcau hainele. Nu-și dădură 
prea mare atenţie unul altuia la lifturi și niciunul nu-mi aruncă 
măcar o privire în treacăt, și în câteva momente eram singur în 
sala de așteptare. 

Pe măsuţele de cafea erau câteva broșuri lucioase și am 
luat una s-o citesc. După patru pagini de fotografii, diagrame și 
flecăreli acronimice despre ultimele tehnologii comerciale, cele 
mai curente date de piaţă, management de risc de ultimă oră, 
cote Nasdaq de Nivelul II, instructaj intensiv și tarife mici, mici, 
mici, știam deja tot ce era nevoie să știu despre Trading Pit LLC. 
Era o firmă de tranzacţii bursiere - un fel de motel - care pentru 
niște tarife mici, mici, mici, închiria unul dintre birourile-nișă și 
permitea folosirea sistemelor lor de tranzacţii pentru a câștiga 
sau a pierde bani într-un loc curat și bine luminat. În teorie, 
sistemele firmei erau mai bune decât cele pe care le poţi accesa 
de obicei de acasă, tarifele erau mai scăzute decât dacă ai fi 
făcut tranzacţiile printr-un agent de schimb, cel puţin la jucătorii 
de mare volum, execuțiile erau mai rapide și mediul mai 
disciplinat și profesional. Poate, dar vedeam mai multe ecrane 
ce afișau pagina unui site popular de pocher online. 

Cea mai folositoare parte a lecturii a fost ultima pagină, cu 
biografiile și fotografiile directorilor firmei. Acolo, în vârful 
grămezii, era Bluto, fondator, președinte al consiliului de 
administraţie și director executiv al firmei Trading Pit LLC: 
Mitchell Fenn. 

Broșura spunea că Fenn era de multă vreme un veteran în 
industria titlurilor de valoare - fost vicepreședinte la un mare 
agent de schimb, și director al operaţiunilor de schimb ale acelei 
firme - și plecase de acolo în urmă cu doi ani ca să înfiinţeze 
Trading Pit, alcătuindu-l din resturile mai multor alte firme de 
tranzacţii bursiere care nu supravieţuiseră ultimei răsturnări de 


piaţă. În fotografie era o faţă lată și bronzată cu părul negru și 
creţ. Avea dinţii mari și sclipitori și zâmbetul larg se arăta 
flămând. Am aruncat broșura înapoi pe masă și am intrat în 
labirintul de birouri-nișă. 

L-am găsit pe Fenn în colţul nord-vestic al etajului, într-un 
birou mare, decorat cu piele și crom, cu vedere spre Ground 
Zero. Stătea tolănit la un birou de crom și sticlă, vorbind cu un 
individ roșcat, cu cămașă și cravată, care stătea pe scaunul din 
faţă, zâmbind și dând aprobator din cap. Am văzut firele albe 
care împestrițau buclele negre și lucioase ale lui Fenn, și o rețea 
de riduri în jurul ochilor întunecaţi, iar de mai aproape, părea cu 
zece ani mai în vârstă decât în fotografie - în jur de cincizeci de 
ani, poate. Își scosese paltonul și sacoul de la costum, și-și 
suflecase mânecile cămășii albastre pe braţele groase. M-am 
oprit în prag și mă recunoscu imediat. Pentru o clipă încremeni, 
și apoi îi reapăru zâmbetul mare și lacom. 

— Să fiu al naibii dacă Tommy n-a avut dreptate în privinţa 
asta, zise el. 

Avea o voce groasă, cu accent puternic de Brooklyn, și era 
șocant s-o aud. O parte din mine se așteptase cumva să audă o 
vorbire sintetizată. 

— Să fiu al naibii dacă n-a zis că n-ar trebui să trec azi pe 
la el. Dar nu l-am ascultat - am vrut să văd cu ochii mei. Învață 
din asta, Chris, zise el, întorcându-se către roșcat. Nu-ţi 
contrazice avocatul. 

Chris își mută privirea de la Fenn la mine, și chipul lui 
puhav era nedumerit. Își puse mâinile mari pe genunchi, ca și 
cum ar fi fost pe punctul de a se ridica în picioare. 

— ȚŢi-e prieten, Mitch? întrebă el. 

Avea vocea surprinzător de ascuţită. Își trecu o mână prin 
părul ţepos și-și îngustă ochii albaștri și tâmpi. Fenn zâmbi și 
mai larg. 

— N-am făcut cunoștință, dar ne-am mai văzut - nu-i așa? 

— Cred că eu am văzut mai mult, am replicat eu. 

Zâmbetul cel mare nu șovăi, dar se răci și deveni mai 
răutăcios. 

— Da? Sper că n-ai căpătat un complex de inferioritate. 

Scoase un hohot de râs aspru ca un lătrat de câine. 

— Mai degrabă am făcut indigestie. 


Rânjetul îi rămase pe figură, dar până și Chris sesiză furia 
ce radia din el. Deși n-avea idee despre ce era vorba, se ridică în 
picioare. 

— Vezi ce vorbești, amice, mă avertiză el. 

Era poate cu doi-trei centimetri mai înalt decât mine și mai 
greu cu vreo șase kilograme. 

M-am uitat mai atent la faţa lui - pistruii, nasul cârn, buzele 
subţiri, dintele din faţă ciobit - și l-am recunoscut din broșură: 
Christopher Fitz sau ceva de genul ăsta, șeful vânzărilor. Ceea 
ce-i explica zelul de a-și impresiona șeful. Am clătinat din cap. 

— Nu cred că vrei să ai un public pentru asta, Mitch, am zis 
eu. 

Fenn scoase un nou hohot de râs, ca un lătrat. 

— Un public pentru ce? Ai de gând să faci trucuri magice, 
sau ce? 

Chris făcu un pas către mine și-și întinse degetul către mine 
și apoi către ușă. 

— Tu, afară - acum. 

Avea fața roșie și pumnii încleștaţi. Ochii negri ai lui Fenn 
sclipeau anticipator. 

— O să fie rănit din cauza ta, i-am zis lui Fenn. 

Acesta ridică din umeri, în spatele lui Chris. Chris mai făcu 
un pas către mine. 

— N-o să fie decât un singur rănit aici, tâmpitule, zise el. 

Își ridică mâinile să-mi dea un brânci. Am făcut rapid un pas 
lateral și a căzut lângă mine, iar eu l-am grăbit împingându-l de 
la spate. Mi-am întins piciorul în momentul când trecea pe lângă 
mine și s-a prăbușit împleticindu-se în hol, cu un genunchi la 
podea și dând din mâini ca o pasăre roșie stângace. Am închis 
ușa, am încuiat-o și m-am uitat la Fenn. Acesta izbucni în râs. 

— Mi-a zis Tommy că ești o poamă, zise el și se scutură din 
tot trupul său mătăhălos. 

În spatele meu, Chris înjură și zgâlţâi de clanţă. Apoi începu 
să bată cu pumnii în ușă. 

— Eşti bine, Mitch? strigă el. Vrei să chem poza pentru 
dobitocul ăsta, sau poliția? 

— Nu, îi strigă Fenn. Nu chema poliţia. Totul e bine, Chris - 
ne vedem mâine. 


— Eşti sigur? Pot să... 

— Mâine, Chris, repetă el. 

Chris se prinse în sfârșit și plecă. Fenn luă o mingiuţă roșie 
de cauciuc de pe birou și începu s-o strângă în mână. Clătină din 
cap. 

— Sau m-am înșelat, și vrei să încerci să mă arunci și pe 
mine la podea? Că-ţi spun de pe-acuma, cu mine n-o să-ţi fie 
așa de ușor. 

— Oricât de atrăgătoare ar fi fost ideea asta, eu am venit 
aici ca să vorbim. 

Fenn se rezemă de spătarul scaunului și zâmbi. Era greu de 
sesizat dacă era ușurat. 

— Dacă vrei să vorbeşti, vorbește cu Tommy. 

M-am apropiat de birou, mi-am aruncat haina pe unul dintre 
scaunele de oaspeţi și m-am așezat în celălalt. 

— Am auzit ce-a avut el de spus. Nu mi s-a părut prea 
convingător. 

— Asta pare a fi o treabă între tine și Tommy. 

Am oftat adânc. 

— Chiar vrei să mă faci să trec prin tot dansul? 

Fenn își strânse mingea de cauciuc și își privi articulațiile 
degetelor albindu-se. 

— Despre ce dans vorbești? întrebă el. 

— Ăla în care sun la poliţie. 

— Ca să spui ce? 

— Despre tine și Sirena din Williamsburg, pentru început. 

Fenn tăcu o vreme și-și studie degetele înfășurate în jurul 
mingii roșii. 

— Asta ar trebui să mă facă să tremur în pantaloni de 
frică? întrebă în cele din urmă. 

— Să te îngrijorezi mai mult pentru efectul pe care-l are 
asupra poliţiei, și mai ales după ce-o să vadă scurtmetrajul 
Cassandrei. 

— Ştii, rânji el. N-am văzut niciodată produsul final. Sper că 
m-a făcut să arăt bine. 

Am început să aud un ţiuit de tensiune în urechi. 

— Da, arăţi grozav când o sugrumi, Mitch - aproape la fel 


de bine ca atunci când îi tragi palme de pică pe jos sau îi arzi 
sânii cu ceară topită. 

Fenn lăsă să-i cadă din mână mingea care săltă puţin pe 
birou și se opri lângă telefon. Fenn împunse aerul cu degetul în 
direcția mea și în sfârșit rânjetul îi dispăru de pe faţă. 

— Du-te dracului, March - târfa aia a fost o nebună, dar o 
nebună adultă. Știa în ce se bagă, și i-a plăcut, așa că nu-mi ţine 
mie predici. 

Mi-am simţit mâinile încleștându-se pe mânerele fotoliului 
și mi-am dat seama că mi se schimbă expresia feţei. Fenn își 
împinse scaunul de la birou. 

— Ce... ţi-era prietenă sau ceva? 

Am tras adânc aer în piept și l-am expirat apoi lent. 

— Nu-i mai spune „târfă”, am zis încet. 

— Mă rog, zise el. Ce voiam să spun e că nu era școlăriţă, 
și poliția o să-și dea seama de asta. Și oricum, pot să 
demonstrez unde am fost. 

— Sigur, și cât timp își dau ei seama, și tu demonstrezi, 
cine știe ce alte agenţii încep să pună întrebări - despre 
afacerea ta, poate, și a lui Tommy, despre clienţii tăi... 

Fenn își îngustă ochii. 

— Ce agenții? 

— Oh, nu știu, am zis, ridicând din umeri. IRS poate, sau 
SEC - sunt o mulţime de inițiale pe-acolo, și nu-i nevoie decât de 
un telefon. 

Gura lui Fenn era acum o line îngustă de mânie, și aproape 
vedeam cum îi ies aburi pe urechi în timp ce mă fixa cu privirea. 
Clătină din cap. 

— Tommy nu te-a minţit; n-am mai avut niciun contact cu 
ea de ani de zile și n-am avut nimic de-a face cu ce s-a 
întâmplat. 

— De ce l-ai trimis s-o caute, atunci? 

Se frecă pe ceafă cu o mână și răsuflă greu. 

— Am primit o scrisoare - acum aproximativ trei luni - 
fotografii cu ea și cu mine, de când am fost împreună. Câteva 
zile mai târziu, a venit și un mesaj, de la cineva care mă șantaja, 
sau cel puţin încerca să o facă. 

— Cine era acest cineva? 


Fenn pufni. 

— Șantajiștii își semnează de obicei scrisorile? 

— Ai presupus că era Wren? 

— După fotografii și amenințările fără noimă, asta m-am 
gândit, dar n-am știut niciodată cine naiba era Wren. De aceea l- 
am sunat pe Tommy. 

— Ce ameninţări erau? 

— Aceleași porcării de acum doi ani, zise Fenn. Că o să 
trimită fotografiile șefului, soţiei, rudelor - tot refrenul. Fenn 
tăcu o pauză și mă surprinse cu un zâmbet satisfăcut. Nu știa că 
erau deja vești vechi. Vaporul ăla era dus demult din port. 

— Ce vrei să zici? 

— Vreau să zic că în ultimii câţiva ani am devenit aproape 
complet neșantajabil. 

— Cum adică neșantajabil? 

Fenn râse. 

— Acum doi ani, eram încă însurat, lucram pentru 
altcineva, și tocmai îmi strângeam bani să pun pe picioare 
afacerea asta, și făcu un gest în jurul lui. Acum sunt burlac, eu 
sunt șeful aici și în urmă cu șase luni mi-am cumpărat și ultima 
acţiune de la investitorii mei. Așa că, dacă cineva vrea să 
afișeze pe internet poze cu mine cum regulez o fată frumoasă, 
n-are decât. La cum i-am tras-o, probabil o să obţin și alte 
întâlniri pe chestia asta. 

— De ce n-ai ignorat scrisoarea, atunci? De ce l-ai trimis pe 
Vickers s-o caute? 

— Exact asta a zis și Tommy - las-o în pace dar eu am zis 
nici vorbă. Imun sau nu, urăsc ca naiba ideea că cineva încearcă 
să mă stoarcă de bani. Urăsc să fiu hărțuit; îi urăsc pe oamenii 
care se bagă în viaţa mea. Și faptul că cineva își închipuie că 
poate scăpa basma curată după o chestie de-asta - și crede că 
sunt atât de fraier - asta e o afurisită de insultă. 

— Deci ce trebuia Vickers să facă odată ce-o găsea? 


— Să-i transmită un afurisit de mesaj, atâta tot. Să-i spună 
că știu cine e, și că o să se bage singură în rahat - în rahat /ega/ 
serios - dacă mai face pe nebuna cu mine. 

Am clătinat din cap. Cuvintele îmi erau familiare, și tot așa 
și raţionamentul. 


— Şi ce s-a întâmplat atunci? am întrebat. 

— Exact ce ţi-a zis Tommy. A găsit-o, au avut o scurtă 
discuţie, și asta a fost tot, prima și singura dată când a vorbit cu 
ea. 

— Şi ea ce-a zis? 

— Târ... fata? Tommy a zis că a fost surprinsă ca naiba. 

— Surprinsă că i-a dat de urmă? 

Fenn clătină din cap. 

— Surprinsă de toată chestia. După părerea lui, ea cică nu 
știa despre ce naiba vorbea el. N-a știut nimic despre fotografii 
sau despre scrisoare, n-a știut nimic despre niciun șantaj. După 
Tommy, totul a fost un șoc pentru ea. 

— A crezut-o? 

Fenn ridică din umeri. 

— l-am spus că muierușca asta ar fi în stare să le vândă 
gheaţă eschimoșilor, dar el tot a crezut-o. 

— Dar tu, nu? 

— Eu o cunoșteam. Şi știu și că după discuţia asta dintre ei 
n-am mai auzit niciodată nimic despre fotografii, ameninţări sau 
cereri de bani. După părerea mea, asta înseamnă că a înţeles 
mesajul. 

— După părerea poliţiei, asta ar putea însemna că ai 
omorât-o. 

Fenn lovi cu palma în birou. Avea vocea încordată și vorbea 
foarte tare: 

— Tu n-auzi? N-aveam niciun motiv s-o omor. Fotografiile 
alea nu erau o ameninţare pentru mine, nu erau decât o iritare. 
Nu era decât iritantă. La naiba, dacă plănuiam ceva de genul 
ăsta, crezi că l-aș fi trimis pe Tommy s-o caute în felul ăla? Nu a 
fost un secret ce-a făcut. 

— Poate lucrurile s-au schimbat când ai găsit-o. Poate a zis 
ceva, sau a făcut... 

— Ce... un fel de crimă pasională? Ti-am spus, eu nici 
măcar n-am văzut-o. Și nu eram în ţară când a murit. 

Am clătinat din cap. 

— Nu mă crezi, zise Fenn. Uite aici. 

Deschise un sertar și scoase un plic pe care-l împinse peste 
birou către mine. M-am uitat înăuntru. Erau cincisprezece 


pagini, toate copii - în principal bilete de avion și chitanţe de 
hotel. Rio, Sao Paolo, Buenos Aires, Punta del Este, apoi înapoi 
la Rio - trei săptămâni, exact cum spusese Vickers. | le-am 
azvârlit înapoi. 

— Astea nu înseamnă nimic. Ai fi putut să angajezi pe 
cineva să o facă. 

Fenn clătină din cap și pe chip începu să-i reapară rânjetul. 

— Pur și simplu nu te poţi hotărî, nu-i așa? „Am angajat pe 
cineva” sau „crimă pasională” - care din ele? Să angajezi pe 
cineva înseamnă planificare, și dacă plănuiam s-o fac, nu l-aș fi 
trimis pe Tommy să bată toba așa de tare. Şi ca să-mi ies din 
minţi dintr-odată înseamnă că trebuia să fiu acolo - și poţi 
vedea limpede că n-am fost. Şi-n plus de asta, n-am avut niciun 
nenorocit de motiv să-i fac ceva fetei ăsteia, în afară de a o da 
în judecată până la ultimul cent. Pentru numele lui Dumnezeu, 
March, pentru un tip care se dă deștept, n-ai minte nici cât o 
găină. 


26 

Răceala și oboseala îmi atârnau ca un jug pe umeri și m-am 
rezemat de peretele liftului în timp ce urcam. Era abia ora șapte, 
dar mi se părea că trecuseră ani de zile de când plecasem de- 
acasă ca să-l întâlnesc pe Paul Darrow. Am deschis ușa și-am 
fost întâmpinat de miros de cimbru și pâine caldă, și am văzut-o 
pe Clare în bucătărie, răsfoind printr-o revistă lucioasă. Mi-am 
pus haina în cuier, mi-am turnat un pahar de suc și m-am uitat 
în oala de pe foc. Înăuntru clocotea mocnit o fiertură 
consistentă. 

— Ai gătit? am întrebat. 

Clare zâmbi. 

— Dacă se poate numi gătit când le cumperi, le trântești în 
cratiţă și le pui la fiert - atunci da. E o veche reţetă de familie pe 
care am prins-o la poala rochiei de bal a mamei. 

l-am zâmbit, însă zâmbetul s-a transformat singur într-un 
căscat. 

— Asta poate să aștepte, zise ea. De ce nu te duci să te 
odihnești puţin? 

Ceea ce mi se păru o idee foarte bună - excelentă, de fapt 
- doar că zâmbetul larg al lui Mitchell Fenn îmi apărea scânteind 
în întuneric ori de câte ori închideam ochii, și mi-am dat seama 
că ar trebui să-l sun pe Mike Metz. Însă nu trecură nici 
cincisprezece minute cât m-am foit fără astâmpăr pe canapea și 
m-a sunat el. Am dus telefonul cu mine în dormitor. 

l-am spus lui Mike cum decursese discuţia cu Fenn și când 
am terminat, s-a lăsat tăcerea pentru câteva momente, urmate 
de iritare. 

— Eu credeam că nu faci decât să-l urmărești, zise Mike. 


— Mi s-a prezentat o oportunitate, am zis. Și oricum, nu s-a 
lăsat cu vărsare de sânge. 

— Cel puţin asta e liniștitor. Și i-ai crezut povestea? 

Pe tot drumul cu taxiul până acasă nu mă gândisem decât 
la asta. 

— În ciuda voinţei mele, am zis. 

— Şi eu la fel. Și asta ne prezintă un scenariu interesant - 
cineva a folosit scurtmetrajele lui Holly pentru șantaj, și Holly a 
aflat. Asta e o situaţie care poate da naștere la violenţă, și eo 
poveste pe care poliţia o va lua în serios. 


— Și sugerează o persoană apropiată de ea - cel puţin 
suficient de aproape ca să aibă acces la materialele ei 
needitate. 

— Ca de exemplu iubitul ei. 

— Asta e una dintre posibilităţi. 

— Având în vedere cazierul lui Coyle, e o posibilitate 
asupra căreia se va concentra poliţia. Și apropo, e timpul să-i 
căutăm - aproape prea târziu, de fapt. Ai vorbit cu David despre 
Stephanie? 

— Încă nu, am zis. 

— Oh, Doamne, oftă Mike. Trebuie s-o faci, John. Trebuie să 
știm... 

— Știu, știu - o să-l sun diseară. 

Şi asta am și făcut, imediat după ce am terminat 
convorbirea cu Mike. N-aveam idee ce să-i spun, și m-am simţit 
ușurat când mi-a răspuns robotul. M-am gândit să închid pur și 
simplu, dar până la urmă i-am lăsat un mesaj: „Sună-mă”. 

Am ieșit din dormitor când Clare punea bolul de mâncare 
aburindă și o pâine ţărănească pe masă. Își aduse un bol și 
pentru ea și se așeză pe scaun. 

— Nu pari să te fi odihnit prea mult, zise ea. Am clătinat din 
cap. N-o să te întreb ce-ai făcut azi, pentru că atunci o să 
trebuiască să mă omori, și ești prea obosit acum. 

Am rupt o bucată de pâine și am înmuiat-o în fiertură. l-am 
zâmbit. 

— Eşti atât de grijulie. Cum a mers cu avocatul tău? 

— Nicio surpriză, zise Clare. Contractul prenuptial e foarte 
limpede și Jay a spus că nimeni nu contestă nimic. Nu mai 
trebuie decât să intentez procesul și să fie programată prima 
înfățișare. 

— Și după aceea? am întrebat-o. 

Pe chip îi apăru un zâmbet firav. 

— După ce? 

— Ai...? 

— Planuri? întrebă Clare și am încuviinţat. M-am gândit să 
mă ocup iar de galerie, zise ea. Sau poate altceva. Nu e nicio 
grabă. Cât despre unde o să locuiesc... mă gândeam să mă mut 
pur și simplu aici. 


M-am oprit din mestecat pentru o jumătate de secundă - 
poate nici chiar atât, dar a fost de-ajuns pentru Clare să râdă de 
mine. Zâmbi încântată și răutăcioasă și se îmbujoră. 

— N-ai niciodată o cameră de luat vederi când îţi trebuie 
una. 

Am clătinat din cap. 

— Şi eu care ţi-am zis că ești grijulie, am bombănit, iar asta 
o făcu să râdă și mai tare. 

Mai târziu, eram întins lângă ea în pat, cu capul rezemat de 
coapsa ei. Clare citea și cu vârful degetelor îmi urmărea 
conturul părului. Îmi simţeam ochii ca niște porţi grele. 

— Nu mă supăr dacă stai aici, i-am zis, înainte să mi se 
închidă ochii. 

— Ştiu, mi-a șoptit ea. 

Eram surd și orb, și Clare trebui să mă scuture ca să mă 
trezesc să răspund la telefon. M-am frecat la ochi și m-am uitat 
la ceas, și nu mi-a venit să cred că era șapte dimineaţa. M-am 
uitat pe afișajul telefonului. 

— La naiba, am oftat. 

Era David, și nici acum nu aveam idee ce să-i spun. Însă se 
dovedi că vorbi el de-ajuns pentru amândoi. 

Vocea de la telefon nu semăna deloc cu David, nu-l mai 
auzisem niciodată vorbind atât de tremurător, de fragil și 
complet pierdut. 

— Johnny, e poliţia jos. Vor să urce la mine. 


27 

Pitt Street trece prin inima cartierului Lower East Side, la 
câţiva kilometri la sud de locuinţa fratelui meu, și de obicei la o 
lume distanță - deși nu și în acea marţi dimineaţă. |n acea 
dimineață, lumea lui David se redusese catastrofal la 
dimensiunea camerei înguste și fără ferestre unde stăteam și 
așteptam, uitându-mă la ceasul care bătea de ora zece. Secţia 
de poliție 7 era o clădire nouă, dar pereţii crem din jurul nostru 
păreau vechi de cel puţin un secol, și aerul dens, chiar și mai 
vechi. Eram așezați de o parte a mesei de metal, Mike, eu, și 
David între noi. Era tăcut și nemișcat, și avea privirea buimăcită 
a unui om care tocmai a scăpat dintr-o furtună înfiorătoare. 
Atâta doar că furtuna de-abia începea, și supraviețuirea era încă 
o întrebare deschisă. 

În apartamentul lui David, sceneta se redusese în întregime 
la cordialitate și prudenţă, toată lumea politicoasă și toate 
amenințările implicite. Cei doi detectivi trimiși să-l aducă, Russo 
și Conlon, erau oameni masivi și cu un aer obosit, aproape 
plictisiți de toată rutina. Așteptaseră fără niciun comentariu să 
sosim eu și Mike înainte să discute cu David și nu rostiseră nici 
măcar o dată cuvintele „arest” sau „suspect”, nici măcar nu 
făcuseră aluzie la ele. Dăduseră niște explicaţii vagi de ce 
veniseră la David - ceva despre ajutor într-o anchetă, o femeie 
necunoscută pe care încercau s-o identifice de peste o 
săptămână - și se comportaseră ca și cum o convocare la o 
secție de poliție era un lucru complet normal, o neplăcere 
birocratică cu nimic mai importantă decât carnetul de sănătate 
expirat al unui câine. 

Nu reacţionaseră decât atunci când Mike încercase marea 
cu sarea, sugerând ca David să apară în ziua următoare. Şi 
atunci, fără niciun cuvânt rostit - doar cu priviri, sprâncene 
încreţite, mici tusete și schimbarea greutăţii de pe un picior pe 
altul - situaţia lui David era clară. „Am venit așa de devreme 
dimineaţa pentru tine.” Așa că ne-am dus. 

În clădirea poliţiei, politeţea se subţie și mai mult și după 
stilul obișnuit al polițiștilor - după cum făcusem și eu pe vremuri 
- ni se ceru să așteptăm. Pentru că așteptatul funcţionează. 
îngrijorarea se transformă în fantezii paranoice și începi să 
transpiri, crampele de la stomac se transformă într-o nevoie 
urgentă de a merge la toaletă, și suficient de repede ai parte de 


răbufniri de groază pură. Și funcţiona cu David - o vedeam clar 
din paloarea sa și din luciul umed de pe frunte, și o auzeam în 
chiorăielile stomacului lui - și nimic din ce-i ziceam eu și Mike nu 
părea să-l ajute. Nu eram sigur nici măcar dacă ne auzea. 

Mike îl strânse pe David de umăr și-i zâmbi, relaxat, 
imperturbabil și întru totul încrezător. 

— O să mergem curând acasă, zise el. 

Speram că avea dreptate. Se deschise ușa și intrară niște 
personaje noi. Erau trei, un bărbat și două femei. 

Detectivii erau Leo McCue și Tina Vines, și împreună formau 
un cuplu ciudat. McCue avea aproximativ cincizeci de ani și era 
de înălțime medie, cu un pântece proeminent și cearcăne mari 
ce-i atârnau sub ochii de câine spaniel. Mustaţa și părul îi erau 
dese și încărunţite, iar degetele, groase și cu unghii roase 
inegal. Vines avea vreo treizeci de ani, era înaltă și precisă, cu 
obrajii concavi și privirea agitată a unei dependente de exerciţiu 
fizic. Avea părul blond tuns scurt și ochii albaștri iuți și total 
neinfluenţabili. Își purta mânecile suflecate și antebraţele aveau 
mușchi vizibili. 

De la procuratura districtuală venise Rita Flores. Era scundă 
și rotunjoară, de vreo patruzeci de ani, cu părul negru lucios 
până la umeri, cu faţa plină și drăguță, și ochi aproape negri. 
Avea un costum albastru îngrijit, pantofi fără toc și era ușor să-ţi 
imaginezi desene de grădiniţă atârnate pe pereţii biroului ei și 
mașina de familie din garaj - era ușor s-o consideri mama 
amabilă care-și duce copiii la meci și-i conduce cu mașina la 
școală cu rândul. Ceea ce ar fi fost o greșeală foarte gravă. 
Când s-a prezentat, l-am văzut pe Mike încleștându-și falca. 

McCue și Vines se așezară în faţa noastră și Rita Flores luă 
loc pe un scaun lângă ușă. Vines avea un laptop, pe care-l porni. 
McCue zâmbi și zise ceva vag, cum că întâlnirea era neoficială și 
că ne mulțumește că am venit. Nimeni nu crezu un cuvânt. 
Vines scrise ceva pe laptop și Flores îl privi fix pe David. McCue 
continuă: 

— Autopsia ne-a arătat că, în afară de faptul c-a fost 
împuşcată în faţă, victima noastră necunoscută a fost bătută 
foarte tare înainte de a muri - probabil cu câteva zile înainte, 
poate chiar mai mult. Și apoi a stat în apă cinci zile, așa că, per 
total, era într-un hal îngrozitor. 

Se opri să se uite la noi, cu privirea zăbovind asupra lui 


David. Apoi continuă: 

— Am prelevat amprente din apartamentul ei și le-am 
asociat cu victima. Am luat și ADN - de la o perie de păr - și 
suntem destul de siguri că ne va confirma potrivirea 
amprentelor. Știm că necunoscuta este Holly Cade. 

Se opri din nou, așteptând o întrebare, provocându-ne 
parcă să întrebăm. „Ce necunoscută? Care Holly?” 

Mike zâmbi agreabil și oferi o întrebare diferită: 

— Atunci nu mai aveţi nevoie de ajutorul domnului March 
pentru identificare? 

McCue îi zâmbi și el înapoi. 

— Nu pentru asta, ci pentru alte câteva lucruri, zise el, și se 
uită la Vines. 

— Puteţi să ne spuneţi ceva despre asta? întrebă Vines. 

Răsuci ecranul laptopului către noi și apăsă o tastă. 
Laptopul scoase un șuier și se porni o înregistrare video, 
întunecată, dar nu prea întunecată să nu se poată vedea. David 
și Holly, în camera de hotel, și fără mascare digitală. 

— Speram că puteţi să ne confirmaţi că este păsărică lui 
Holly cea pe care o lingeţi. 

— Doamne sfinte, șopti David. 

Mike îi puse o mână pe braţ. 

— Serios, doamnă Flores... zise el. 

Din capătul celălalt al încăperii, Flores își ridică mâinile în 
aer într-un gest de neputinţă. „Poliţiștii ăștia nebuni. Ce poţi să 
le faci?” Zâmbetul de pe faţa ei însă nu era deloc compătimitor. 

McCue arătă cu degetul pe ecran. 

— Vezi aici, pe piciorul ei, chiar lângă faţa dumitale? Mie 
asta mi se pare că seamănă cu o pisică roșie fericită, dar Tina 
nu e de acord. Poate o să ne lămurești dumneata, domnule 
March: era o pisică fericită pe piciorul acela, sau erai prea 
ocupat ca să bagi de seamă? Și dacă tot veni vorba, poate ne 
explici și ce relaţie aveai cu Holly - în afară de linsul păsăricii, 
adică - și de ce naiba n-ai venit să o identifici pentru noi? 

După asta urmă o mică scenetă de teatru. Mike era șocat și 
ofensat: „intenţionat stânjenitor”... „inutil”... „abuziv”... „clientul 
meu e aici de bunăvoie”. Lovi cu palma în masă. McCue și Vines 
jucară rolurile poliţistului rău și respectiv al poliţistului și mai 
rău: „nicio urmă de responsabilitate”... „ceva de ascuns"... 


„aiurea”. Gesticulară și rânjiră și Rita Flores nu spuse mare 
lucru, dar își luă cumva înfățișarea de Darth Vader. Numai eu și 
David am rămas tăcuţi - eu pentru că n-aveam nimic de zis, și 
David pentru că, pe moment, era incapabil să vorbească. Se 
holba la ecran și avea faţa albă ca varul. Mi-am întins mâna și 
am întors laptopul ca să nu-l mai vadă. Rita Flores mă privi cu 
ochi scânteietori. 

Când Mike simţi că-și apărase suficient terenul, își drese 
glasul și deveni din nou perfect amabil și rațional. 

— După cum se întâmplă, ne-aţi luat-o înainte cu doar 
câteva ore. Așteptam ca domnul March - celălalt domn March - 
să-și completeze raportul. 

McCue și Vines vorbiră deodată, într-un torent de 
neîncredere, dar Flores îi întrerupse: 

— Fără discuţie, domnule Metz, aș vrea să aud ce aveţi de 
spus dumneavoastră și celălalt domn March. 

Şi Mike le spuse povestea - despre relaţia scurtă și limitată 
dintre David și Cassandra, despre apelurile telefonice și 
ameninţări, despre intenţia de a iniţia o acţiune în justiţie 
împotriva ei dacă ar fi fost necesar, despre cum m-a angajat pe 
mine și cum eu am găsit-o pe Holly și apoi cum am citit în ziare 
despre Sirena din Williamsburg. 

— Clientul meu a fost șocat de vestea asta, și de asemenea 
supărat și speriat - iar direcţia anchetei voastre pare să-i 
justifice temerile. Așa că am ales să așteptăm câteva zile înainte 
să contactăm poliţia, și în acest timp să facem tot ce puteam 
pentru a identifica și alte direcţii rezonabile pe care le-ar putea 
urmări ancheta. Şi după cum reiese clar din raportul lui John, 
sunt mai multe. 

Era foarte bun la explicaţii, mai mult decât bun, și făcu șirul 
de evenimente - raționamentul, deciziile și acţiunile întreprinse 
- să pară în întregime logice, dacă nu chiar inevitabile, însă în 
ciuda felului în care prezentase Mike lucrurile, povestea în sine 
rămânea greu de înghiţit. El o știa foarte bine, și tot așa și Rita 
Flores și polițiștii. 

Flores zâmbi trist. 

— Ar trebui să vă invit în faţa studenţilor mei, domnule 
Metz, pentru că asta a fost cât se poate de grozav. Serios, vă 
ridicaţi la înălțimea reputației pe care-o aveţi. Dar faptul cel mai 


trist este că, după toate aceste cuvinte magice, tot este un 
catâr cu șa de cal. Adevărul e că Holly Cade l-a șantajat pe 
clientul dumneavoastră, el a angajat un detectiv privat - pe 
propriul frate, nici mai mult, nici mai puţin - ca s-o găsească, și 
ea a fost descoperită moartă. Tot el rămâne cel care avea 
motive, ba chiar și posibilitatea de a o ucide. 

— Vreţi să spuneţi că-l considerați pe clientul meu suspect, 
doamnă Flores? 

— Asta e doar o discuţie amicală, domnule Metz, zise ea, 
fluturând din mână. Și aştept în continuare să aud ceva de la 
anchetatorul vostru. 

Nu i se auzi decât o urmă mică de ironie în voce în timp ce 
zicea asta. Mike se întoarse spre mine, și tot așa și ceilalţi. 

— A avut o viaţă periculoasă, am zis eu. 

Și le-am descris pe rând cum a decurs investigația mea, și 
tot ce aflasem despre întâlnirile sexuale anonime, deseori 
extreme, ale lui Holly, despre înregistrările secrete, despre 
presiunile exercitate asupra partenerilor ei, despre sesiunile de 
interogare, despre fostul iubit abuziv și despre iubitul actual 
care era un fost deţinut violent, și despre posibilitatea ca 
scurtmetrajele ei să fi fost folosite de altcineva pentru șantaj. 
Mi-am dat seama după privirile schimbate și după notițele pe 
care și le luară că multe dintre cele ce le spuneam erau noutăţi 
pentru ei. Rita Flores se uită din nou la mine și am simţit 
greutatea ochilor ei negri. 

McCue oftă din rărunchi și clătină din cap. 

— Am auzit o tonă de chestii despre tine, și nimic bun, dar 
nimeni nu mi-a spus că ești în halul ăsta de prost - să te arunci 
într-o anchetă activă cu capul înainte... Mai clătină puţin din 
cap. Știm că ai vorbit cu vecinul și cu sora din Connecticut, dar 
vreau o listă cu toți ceilalţi: nume, adrese, numere de telefon, 
totul. Trebuie să știm cât de rău ai stricat lucrurile. 

— Îmi cunosc meseria, McCue - m-am informat cu privire la 
toate, și nu am stricat nimic. 

— Da, exact, pufni Vines. Faptul că te amesteci într-un caz 
deschis îmi spune că nu știi nici pe dracu'. Nici nu pot să-mi 
imaginez pe câţi martori i-ai ameţit de cap. 

Am respirat adânc. 

— Verificaţi-mi însemnările, vorbiţi cu oamenii cu care am 


vorbit și eu. Nu l-am ameţit de cap pe niciunul. Nu i-am condus, 
convins, și nu i-am spus nici unuia ce să spună. 

Vines mă ignoră. 

— Și numai Dumnezeu știe ce-ai făcut cu dovezile. 

— Care dovezi? m-am răstit, iar Mike își drese glasul. N-am 
fost nicăieri lângă dovezi fizice. 

— Nu? întrebă McCue. Și ce zici de apartamentul lui Holly, 
pe care l-ai dat peste cap? 

Am clătinat din cap. 

— Nu eu am făcut asta, am zis. 

Mike tuși din nou și se uită la Flores. 

— Cum a zis și John, suntem perfect dispuși să vă 
împărtășim orice informaţie... 

Vines pufni, dar Mike dădu impresia că nu observă. 

— Şi se pare că am găsit câteva pe care voi nu le aveati. 

— Nu e chiar așa de greu când știi cine e victima, zise 
Vines. 

Mike se uită la Flores. 

— Înţeleg că sunt multe lucruri ce trebuie luate în 
consideraţie dintre cele spuse de John. 

— Multe speculaţii, replică McCue. Multe lucruri ghicite. 

Mike continuă: 

— Multe îndoieli rezonabile ce ar trebui verificate și vom fi 
fericiţi să vă ajutăm în orice fel putem. Dar am putea fi și mai de 
folos dacă am ști mai multe despre starea anchetei. 

Sprâncenele lui McCue se ridicară până la linia părului. 

— Chiar că ai tupeu, să întrebi... 

Flores îl întrerupse: 

— Toţi ne ţinem cărţile lipite de piept, domnule Metz, și 
presupun că e perfect firesc în momentul acesta. Se uită la 
McCue. Pe de altă parte, Leo, nu cred că e o problemă să 
împărtășim și noi ceva - cu condiţia ca domnul Metz să fie 
dispus să facă același lucru. 

Mike încuviinţă: 

— În limite rezonabile. 

Vines îi aruncă o privire otrăvită și McCue își încleștă fălcile. 

— Ce vrei să știi? mormăi el. 

— Filmul pe care ni l-aţi arătat - de unde-l aveți? 


McCue se uită la Flores, care aprobă din cap. 

— Am primit un DVD prin poștă. Avea filmul pe el și o 
imagine a permisului de conducere al lui March. 

— Ştiţi de unde provenea? 

McCue clătină din cap. 

— Plicul era marcat Manhattan, dar adresa expeditorului 
era a lui Holly. 

— Mai era și altceva în el? întrebă Mike. O scrisoare, poate? 

McCue se gândi câteva clipe, și apoi clătină din cap că nu. 

— O informaţie anonimă, am zis eu. Ce efort polițienesc 
uluitor! 

Vines aproape sări de pe scaun. 

— Ce naiba vorbeşti acolo, jigodie? 

— Nu vi s-a părut prea convenabil? Poate chiar dubios? 

— Şi asta înseamnă că trebuia s-o ignorăm? întrebă McCue 
roșu la față. Ăsta chiar c-ar fi un afurisit de efort polițienesc 
uluitor! 

— Nu s-o ignorati, zise Mike. Dar având în vedere ce știți 
acum, despre faptul că cineva folosea scurtmetrajele lui Holly 
pentru șantaj, sper că veţi privi lucrurile puţin diferit. 

— Diferit, cum? rânji Vines. 

Am răspuns înainte să apuce Mike să spună ceva. 

— V-aţi gândit măcar o clipă că poate DVD-ul a provenit de 
la șantajist - care poate a avut ceva de-a face cu moartea lui 
Holly, și deci a avut toate motivele să-l facă pe fratele meu să 
pice drept ţap ispăşitor? 

Vines începu să se răstească iar la mine, dar Flores îl 
întrerupse: 

— Vom analiza toate aceste lucruri, domnule Metz, și cu 
foarte mare atenţie, vă promit, zise ea, și se uită la David. Și 
acum, dumneavoastră, domnule March? Am vorbit multe despre 
dumneavoastră azi, dar încă nu v-am auzit vorbind. 

Mike îi făcu un semn încurajator din cap și David se uită la 
Rita Flores. Când reuși să vorbească, o făcu încet, dar calm. 

— Mike și John au expus deja faptele, și nu mai am ce 
adăuga la ele. Dar dacă vreţi să mă auziţi spunând că n-am avut 
nimic de-a face cu moartea acestei femei, atunci o s-o spun. Nu 
știu ce s-a întâmplat cu ea, și n-am avut nimic de-a face cu cei 


s-a întâmplat. 
Flores dădu vag din cap și McCue îl întrebă: 
— Ai o armă, domnule March? 
David nu tresări. 
— Nu. 


— Poţi să ne spui unde ai fost acum două săptămâni, 
domnule March? întrebă el. 

Și David le povesti ce făcuse în ziua aceea. Era același 
lucru pe care mi-l spusese și mie, și știam că și ei vor observa 
aceleași lipsuri. 

McCue își luă notițe și se uită la David. 

— Și soţia dumitale poate să confirme că ai fost acasă 
toată seara? 

Ceva în vocea lui făcu să mi se ridice părul de pe ceafă. 

— Da, zise David. 


— Deci a fost cu dumneata toată perioada asta? întrebă 
McCue. 

Mike avu și el aceeași senzaţie rea și întrerupse. 

— Cred că răspunsul domnului March a fost limpede, 
interveni el, înainte ca David să poată răspunde. 

McCue schimbă niște priviri cu Vines și Flores, dar trecu la 
alte lucruri. 

— Din ceea ce dumneata - și avocatul dumitale - aţi zis, se 
pare că Holly a telefonat în primul rând pentru că voia să te 
vadă din nou. David încuviinţă. Niciun alt subiect de 
conversaţie? 

David păru nedumerit și reapăru senzaţia neplăcută. 

— Numai asta și... amenințările. 

McCue dădu din cap. 

— Deci n-a menţionat niciodată că era gravidă? 

Toţi păreau să aștepte ca tăcerea care a urmat acestei 
declaraţii să fie sfărâmată de zăngănit de metal și geamuri 
sparte. Faţa lui David se transformă din albă în pământie; 
deschise și închise gura de câteva ori, fără să lase să iasă niciun 
sunet. l-am pus o mână pe spate. Mike se uită la Flores și-și lipi 
degetul de bărbie. Avea chipul lipsit de expresie și vocea 
îngheţată. 

— Vreţi să ne explicaţi asta? 


Flores ridică din umeri. 

— Legistul a zis că era gravidă, deși nu demult - poate 
patru săptămâni. 

— Patru săptămâni, zise Mike, încruntându-se ușor. Poate 
că nici chiar ea nu știa. 

— E dificil s-o întrebăm pe ea, așa că-l întrebăm pe clientul 
dumitale. 

David trase aer cu zgomot în piept. 

— N-a zis niciodată nimic despre asta. 


— Atunci nu vă deranjează să ne daţi o probă de ADN, zise 
Flores. Ca să vă eliminăm ca tată prezumtiv. 

Mike răspunse în locul lui. 

— Întrebarea e dacă domnul March știa că Holly era 
gravidă, și răspunsul este nu. Cred că o probă de ADN este cam 
prematură. 

— O conversaţie pentru o altă zi, atunci, spuse Flores. Dar 
să ne întoarcem la cine știa că Holly era gravidă... 

Flores făcu un semn către Vines, care apăsă câteva taste 
pe laptop și-l întoarse apoi ecranul către noi. 

Pornise o altă înregistrare video, de data aceasta bine 
iluminată, în care protagonista era complet îmbrăcată. Și 
aceasta era o înregistrare cu camera ascunsă, filmată dintr-un 
unghi oblic și de jos, de undeva la nivelul genunchilor. Pe fundal 
se vedeau ferestre acoperite de gratii metalice și în prim-plan 
era o femeie. Avea părul negru sârmos și ochii mari pe fața 
palidă și încordată. Calitatea sunetului era slabă, dar cuvintele 
rostite de Stephanie erau clare. 

— Lasă-l în pace, târfă nenorocită. Lasă-mi soțul în pace. 

Un râs arogant îi răspunse din afara imaginii, și mi-am dat 
seama că era Holly. Din celălalt capăt al încăperii, Rita Flores îi 
vorbi lui David. Prin vâjâitul ce-mi răsuna în urechi, cuvintele ei 
păreau să vină de mult mai departe. 

— Unde este soția dumneavoastră acum, domnule March? 
întrebă ea. 


28 

În bucătărie, ceva se sparse cu zgomot, un vas mare de 
ceramică, și l-am auzit pe David înjurând. Mike Metz clătină din 
cap. 

— Și mie-mi vine să sparg ceva, zise el. 

Vorbea pe un ton grav, și se uita la peticul alb și cenușiu 
din Central Park ce se zărea de la fereastra camerei de zi a lui 
David. Crengile desfrunzite ale copacilor păreau a fi cufundate 
în ceaţă și parcă mi se așternuse și mie o ceaţă pe creier de 
când plecasem de la secţia de poliţie din Pitt Street. Mi-am 
frecat fața cu amândouă mâinile, dar nu mi-a folosit la nimic. 

— Suntem exact în situația în care n-am vrut să fim, zise 
Mike. Descumpăniţi, surprinși, și încercând să-i ajungem din 
urmă. Și n-o să fie ușor să o ajungem din urmă pe Flores. 

Oftă din rărunchi, își desfăcu puţin nodul de la cravată și-și 
ridică mânecile cămășii până la coate. 

— Dar de fapt, ce căuta ea acolo? am întrebat eu. E prea 
devreme să apară procuratura. 

— A fost acolo ca să-și protejeze interesele, răspunse Mike. 
O crimă urâtă, un suspect bogat, important, și mult sex, toate 
pe o piaţă ahtiată de presă ca New Yorkul: dacă ajunge în faţa 
instanţei, Flores știe că o să fie minimum șase luni de frenezie 
pe toate cablurile de televiziune, și după aceea o carte și 
Dumnezeu mai știe ce. Și știe la fel de bine că asta poate să-i 
distrugă cariera, așa că n-o să permită să se facă nicio greșeală. 
Deci a fost acolo ca să aibă grijă de asta, și să trimită un mesaj. 

— Ce mesaj? 

— Că nu e de glumă, dar și că s-ar putea să vrea să facă un 
târg; că altfel, asta poate deveni o chestie extrem de urâtă 
pentru fratele tău; și - în primul rând - că ea are toate cărţile. 

— Filmul ăla... 


— Naiba să-l ia de film, zise el cu vehemenţă. Nu vreau să-l 
vadă niciun juriu. 

McCue și Vines nu ne arătaseră decât un scurt fragment, 
dar era suficient. Holly făcea o variantă a scenetei cu 
interogatoriul, și Stephanie era albă la faţă și tremura de furie. 

Am tras adânc aer în piept. 


— Sigur mai este mult până să ne gândim la asta. 


— Nu atât de mult pe cât mi-ar plăcea, zise el. 

Mike se răsuci pe călcâie și traversă toată camera. Era un 
traseu lung, o suprafaţă întinsă de podea decolorată chimic, din 
lemn de esenţă tare și un covor alb, pe lângă piese scunde și 
elegante de mobilier de sticlă, piatră șlefuită și piele albă. Faţa 
lui Mike era palidă și concentrată. 

— Amănuntele vieţii lui Holly i-au luat prin surprindere, am 
zis eu. Asta ar trebui să fie în avantajul nostru. 

— Complică lucrurile pentru ei, așa că noi câștigăm timp, 
deși probabil nu foarte mult. O să verifice informaţiile pe care le- 
am oferit noi - trebuie s-o facă dar dacă nu le sare nimic în ochi, 
o s-o facă superficial. Nu-ţi face iluzii - pe David au pus ochii 
pentru cazul ăsta, sau pe Stephanie, sau pe amândoi. 

— M-am prins și eu de asta. 

Sprâncenele lui Mike se încruntară. 

— Nu sunt chiar așa de convinși nici în privinţa asta. 

— Şi de asta m-am prins. Ce vrei să faci cu timpul pe care 
l-am câștigat? 

— Primul lucru pe care vreau să-l faci e să-l găsești pe 
Jamie Coyle. 

Am ridicat o sprânceană. 

— Coyle o să fie în capul listei lui McCue de oameni cu care 
vor dori să vorbească. 

— Exact, zise Mike. Și nu mai vreau nicio surpriză. Vreau să 
știu ce are de zis, și nu vreau s-o aud la mâna a doua, prin 
intermediul Ritei Flores. 

— Poliţiștii n-o să fie deloc bucuroși să mă vadă primprejur. 

— Câtuși de puţin, zise Mike. Dar nu cred că avem ce face. 

— Tie ţi-e ușor să vorbeşti - nu licenţa ta o s-o anuleze. 

Mike mă privi cu ochii îngustaţi. 

— Fratele tău patinează pe o gheaţă extrem de subţire în 
momentul ăsta - nu e timpul să devii... 

— Știu, știu, l-am întrerupt. Și dacă Jamie Coyle a dispărut? 

Mike se uită iar afară pe fereastră. 

— Cel mai bun lucru pentru fratele tău este o mărturisire 
din partea lui Coyle. Următorul ar fi un Coyle care o ia la 
sănătoasa. 


— Dar un Coyle care n-a avut nimic de-a face cu moartea 
lui Holly? 

— Veste proastă, clătină el din cap. Fără o alternativă 
viabilă, Flores o să continue să caute în direcţia în care caută 
acum. 

M-am uitat în sus pe Fifth Avenue, și am văzut un autobuz 
trecând pe lângă Engineer's Gate spre Ninetieth Street. Nu eram 
încă sigur ce caz se putea face împotriva lui Coyle, sau dacă era 
posibil să găsesc ceva, dar am ţinut asta pentru mine. Mike păru 
să-mi citească gândurile. 

— Dacă te gândești la altcineva, nu ţine secret, zise el. 
Pentru că Flores e nerăbdătoare, și timpul nu e de partea 
noastră. 

Am clătinat din cap. 

— Crezi că o să facă lucrurile mai oficiale în curând? 


— Probabil. Şi după aceea, presa o să afle povestea 
imediat. Chiar și așa s-ar putea să afle. Cu cât mai mult timp 
David rămâne în radarul lui Flores, cu atât mai probabil e să iasă 
totul la iveală în presă, într-un fel sau altul. 

— Poliţia o să dezvăluie rezultatele identificării? 


— Flores a zis c-au anunţat-o pe sora ei, dar că încă nu fac 
niciun anunţ. 

Am auzit amândoi zăngănit de tacâmuri pe gresie, și încă o 
înjurătură a lui David. Am ieșit în hol și m-am uitat prin 
sufragerie în bucătărie. Am văzut o umbră mișcându-se, dar 
nimic altceva. M-am întors către Mike. 

— Deci eu îl caut pe Coyle; și tu? 

Mike își trecu o mână prin păr. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să stăm de 
vorbă cu Stephanie, și să ne dăm seama ce naiba se întâmplă 
aici. 

Am încuviinţat. David nu fusese de mare ajutor în privinţa 
asta. În taxi, pe drumul de întoarcere, fusese tăcut și lipsit de 
expresie. Ajungând în apartament, trimisese menajera acasă și 
se oprise în holul de la intrare buimăcit, într-o stare de derută 
totală. L-am condus în camera de zi și l-am așezat pe canapea. 
Mike îi pusese întrebări și David îi dăduse niște răspunsuri 
bâlbâie. 


— Ce știa Stephanie despre aventurile tale? 

— Ştia că există și alte femei, nu știu de unde. N-am vorbit 
despre asta, nu direct. Poate o dată... nu știu. Nu m-am gândit 
că știe despre Wren - n-a zis niciodată nimic. Presupun că m-am 
înșelat. 

— Aţi fost împreună toată seara de marţi? 

— A fost aici când am ajuns acasă, dar a plecat puţin mai 
târziu. A zis că se duce până la colţ, pe Eighty-sixth Street, să se 
întâlnească... nu-mi amintesc cu cine, parcă o prietenă de-a ei, 
să meargă la un film. Nu sunt sigur când s-a întors - cred că am 
băut câteva pahare și am adormit. A fost aici pe la unsprezece și 
jumătate, când m-am trezit, și mi s-a părut că e bine. 

— Cum ar fi putut s-o întâlnească pe Holly? 

— Nu știu cum s-au întâlnit - poate a sunat-o Holly. N-am 
nici cea mai vagă idee. 

— Crezi că Stephanie ar fi putut să... 

— Nu, absolut sigur nu. Steph n-a avut nimic de-a face cu 
asta. Nimic. 

Vocea îi era monotonă, și se uita fix la covor pe toată 
durata discuţiei, de parcă era ceva ascuns în țesătură pe care 
numai el putea să-l vadă. Abia când Mike îl întrebă despre 
graviditatea lui Holly își ridică privirea. Se înroși la faţă și, pentru 
o clipă, îi apăru un zâmbet firav și amar. 

— Nu e al meu, zise el. 

— Prezervativele nu funcţionează totdeauna, zise Mike cu 
vocea blândă. 

— Nu e al meu. 

— Şi Holly niciodată... 

— N-a zis niciun cuvânt despre asta. 

— Se poate să-i fi spus ceva lui Stephanie? întrebă Mike. 

— Nu știu ce-a zis sau n-a zis, dar Steph... n-ar crede asta. 

După această discuție, David se dusese în bucătărie să facă 
o cafea. 

Mike își băgă mâinile în buzunar și se plimbă iar încoace și- 
ncolo prin cameră. 

— Nu ne ajută nici că l-a minţit pe McCue, zise el. 

— În legătură cu faptul c-a fost cu Stephanie toată seara? A 


fost tulburat - a făcut o greșeală. 

Mike strânse din buze. 

— Spune-i cum vrei; polițiștii o să-i spună că alibiul nu ţine. 

— Alibiul cui? 

Mike clătină din cap. 

— Asta-i întrebarea, nu? 

Ne-am întors amândoi spre ușă când intră David. Avea o 
cană goală în mână și o expresie buimacă pe chip. 

— Filtrul de cafea... zise el. 

Avea vocea slabă și foarte obosită. 

— Mă duc eu să văd, i-am zis. 

În caverna bucătăriei de piatră și oţel a lui David, se zăreau 
rămășițele unei bătălii: boabele de cafea erau răsturnate pe 
masă, râșniţa goală și scoasă din priză, o cutie de filtre de hârtie 
pe podea, împreună cu o lingură de măsurat și paltonul lui 
David. Am luat paltonul și restul lucrurilor de pe jos, și am 
măcinat boabele. În timp ce aşteptam să iasă cafeaua, am văzut 
o sticlă desfăcută de vodcă lângă chiuvetă. La naiba! 

Am găsit o tavă și am dus cafeaua în cameră. Mike și David 
migraseră în sufragerie. Se așezaseră la masa lungă și ovală, iar 
David își privea fix imaginea reflectată în sticla mesei. Mike 
părea să aștepte un răspuns, deși nu părea să primească 
niciunul. 

— O sun eu, dacă vrei, David, dar trebuie să afle ce s-a 
întâmplat. Și trebuie să mă întâlnesc cu ea. 

David oftă și se săltă înțepenit de pe scaun. 

— O sun eu, ce naiba, zise el. 

Dar nu reuși să-și adune destulă energie pentru o 
bombăneală autentică. leși din cameră și Mike se uită la mine. 

— A băut? întrebă Mike. 

Am încuviinţat. 

— Asta e o problemă la el? 

— Nu știu. 

Își luă ceașca de cafea. 

— Minunat, murmură el. Fir-ar să fie de treabă. 

David se întoarse cu ochii roșii și ne spuse că nu reușise să 
dea de Stephanie. Mobilul îi era închis și părinţii ei nu-i 
spuseseră decât că nu era acasă toată ziua. David lăsase un 


mesaj. Mike renunţă să-i mai pună întrebări pe moment. Îşi luă 
paltonul pe el și-și căută mănușile în buzunare. 

— O să suni dacă descoperi ceva despre Coyle? mă 
întrebă, și i-am făcut semn că da. Trebuie să-l faci să-și păstreze 
controlul, îmi șopti el, dar nu avu nicio sugestie cum anume să 
fac asta. 

L-am condus la ușă. Pe David l-am găsit în bucătărie, cu o 
sticlă într-o mână și un pahar în cealaltă. 

— Poate că nu e cea mai bună idee acum, i-am zis. 

Se duse la frigider și-și puse gheaţă în pahar. 

— Nu începe, spuse el, dar vocea îi era lipsită de orice tăiș. 

— Ai de făcut niște lucruri care vor merge mai bine dacă 
ești treaz. 

— Am sunat-o pe Stephanie. Nu era acolo. 

— Eu vorbeam despre telefonul la Ned. 

David turnă băutură până când acoperi cuburile de gheaţă 
și încă un deget în plus. Luă o sorbitură adâncă, se rezemă de 
masă și oftă. 

— l-am spus că nu merg azi la birou. 

— Trebuie să-i spui ce se întâmplă. 

— Ce treabă are el? 

— Eşti șeful de marketing și achiziții, David; Ned conduce 
firma. Trebuie să știe ce se întâmplă și ce s-ar putea întâmpla. 
Trebuie să se pregătească. 

— Să se pregătească pentru ce? întrebă David ridicându-și 
privirea. Pentru ce să-i spun să se pregătească, Johnny? Să mă 
vadă cu cătușe la mâini? Sau poate pe Steph? Sau pe amândoi? 
La ce naiba să se aștepte? 

Își frecă fruntea cu mâna. Avea faţa pătată și ochii adânciţi 
în orbite. 

— Spune-i pur și simplu ce se întâmplă. 

Se uita în gol în spatele meu. 

— Nu știu ce se întâmplă, șopti el. 

I-am luat paharul din mână și nu comentă. 

— Vrei să-l sun eu? l-am întrebat, și după câteva clipe dădu 
din cap că da. 

l-am golit paharul în chiuvetă și l-am luat de braţ. Ne-am 
dus în camera de zi și l-am condus la canapeaua albă și lungă. 


Se uită în sus la mine. 

— Nu m-am gândit... că se va sfârși așa. 

Vorbea nedeslușit și pleoapele îi tremurau. Nu eram sigur la 
ce anume se referea. 

— Nu fi melodramatic, David. Nu s-a sfârșit în niciun fel 
încă. Nimic nu s-a sfârșit. 

— Înregistrarea aia... Steph era așa de furioasă. 

— Nimic nu s-a sfârșit, am repetat. Mai sunt lucruri pe care 
le putem face. 

Mă prinse de încheietură cu o mână de bătrân, și am simţit 
cum îi tremură tot braţul. 

— Doamne, oftă el. Sunt așa de obosit. 

M-am dus în bucătărie să sun, și când m-am întors, David 
dormea. Îşi proptise bărbia în piept și respira greu. Din când în 
când gemea și tresărea, ca un câine care visează că e fugărit. 


29 

Printre nori se strecura un apus de soare îngălbenit, și râul 
Hudson părea să aibă culoarea unei vânătăi vechi. Intram cu 
mașina în Tarrytown și de-abia trecuse de ora patru; venisem 
să-l văd pe Kenny Hagen, administratorul complexului de 
locuinţe Van Winkle Court, unchiul lui Jamie Coyle. Am luat-o 
spre vest de pe Route 9, către College Avenue, și m-am apropiat 
de râu. Mormane uriașe de zăpadă murdară străjuiau drumul, și 
am ratat două intersecţii, dar în cele din urmă am ajuns unde 
trebuia. Nu părea un loc care să merite vizitat. 

Van Winkle Court era un careu urât de blocuri de 
apartamente de două etaje, opt buncăre turtite cu pereţi laterali 
din cărămidă falsă și PVC alb. Cu excepţia bărbatului care 
împrăștia sare pe cărările dintre clădiri, complexul părea 
abandonat în lumina înserării. L-am văzut pe bărbat presărând 
sare pe câteva trepte, până la intrarea într-o pivniţă, și apoi 
intrând înăuntru. Am ieșit din Nissanul pe care-l închiriasem și 
m-am dus după el. 

Am intrat prin ușa metalică pe un coridor scund din blocuri 
de zgură. La dreapta se găsea o cameră de depozitare și multe 
unelte. Înăuntru era un bărbat mic de statură cu o jachetă 
verde, punând dispozitivul de împrăștiat sare lângă un teanc de 
prelate împăturite. Se uită la mine și-și dădu jos mănușile. 
Vorbea cu un puternic accent spaniol, într-o engleză 
rudimentară. 

— Ajut pe tine? zise el. 

— Kenny Hagen? 

Bărbatul arătă cu degetul. 

— Kenny jos acolo. 

Am făcut semn c-am înţeles și am mers mai departe pe 
coridor. 

L-am găsit pe Kenny în biroul pe care-l împărțea cu mai 
multe mașini de gătit vechi. Erau pline de urme de arsuri și 
lovituri, și acoperite cu un strat gros de unsoare și mâncare 
străveche, și tot așa era și el. Kenny avea aproape șaizeci de 
ani, era slab și ridat, cu fața roșie, unde nu era mânjită cu 
murdărie. Mânecile mizerabile ale cămășii în carouri erau 
suflecate peste o flanelă, și pe dosul mâinii avea un tatuaj vechi 
cu un șoim în zbor. Pe bărbie avea o pată ce semăna cu o 
virgulă roșie, ca sosul de tomate. Lucra ceva cu un ciocan de 


lipit și un motor mic când am intrat eu, și aerul mirosea a metal 
încins. Își ridică privirea de la măsuţa la care lucra și puse 
motorul pe masă. Avea ochii mici și albaștri, ascunși în spatele 
ochelarilor lipiti cu bandă adezivă. Își trecu mâna cu vene 
groase prin părul alb. 

— Ai nevoie de ceva? mă întrebă. 

Avea vocea mai groasă decât îi sugera statura și m-am 
gândit că probabil din cauza ţigărilor. Pe masă era o scrumieră 
plină și un pachet de Marlboro lângă ea. Își rezemă ciocanul de 
lipit de marginea scrumierei și-și aprinse o ţigară cu o brichetă 
albă de plastic. 

— ÎI caut pe Jamie, am zis. 

Se uită la mine cu ochii mijiţi. 

— Care Jamie? 

— Jamie, nepotul dumitale. 

— Aha, și tu cine ești? 

— Un prieten al unui prieten. Încerc să dau de el. 

Kenny dădu din cap. 

— Da? Păi, și eu. Şi dacă-l găsești pe dobitoc, zi-mi și mie. 

— Eu credeam că lucrează aici. 

— Numai până îl văd iar. 

În faţa mesei lui Kenny era un scaun de plastic; l-am tras și 
m-am așezat pe el. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Ce zici de faptul că n-a mai apărut la lucru de câteva 
săptămâni, și nici n-a sunat să zică ce bai are? Ce zici că nu mi-a 
răspuns la cele o sută de nenorocite de telefoane pe care i le- 
am dat? Ce zici că-și bate joc de singura rudă pe care-o mai are 
pe lume, care și-a riscat pielea să-i dea lui de lucru? Astea nu ţi 
se par motive suficiente? 

Își punctă discursul cu vârful portocaliu al ţigării și când 
termină, în aer pluteau bucățele mici de funingine. Am 
încuviinţat. 

— Ştii unde locuiește? 

— Aici locuia înainte, în camera de la capătul coridorului, 
dar n-a mai dat pe-aici de săptămâni de zile. 

— Ai un număr de telefon de-ai lui? 

Îmi recită răstit numărul de mobil al lui Coyle. 


— Însă nu răspunde nimeni. 

— Mai are și alți membri ai familiei cu care ţine legătura 
sau pe care-i vizitează? 

— Taică-său a băut pân-a crăpat acum douăzeci de ani și 
soră-mea, Dumnezeu s-o ierte, s-a prăpădit și ea acum vreo trei 
ani - așa că numai pe mine mă mai are, cum am zis. 

— Dar prieteni? 

Kenny își trecu o mână peste față, lăsându-și o urmă de 
unsoare pe falcă. Ridică din umeri. 

— Tu știi asta mai bine decât mine, mă gândesc - eu am 
crezut că n-are niciunul măcar. Kenny tăcu o pauză, afișând o 
expresie gânditoare. Mai e un tip în nord, cred, un băiat cu care 
a fost închis. 

— Are și un nume? 

Kenny suflă fumul și clătină din cap. 

— Un număr de telefon sau o adresă? 

Încă o clătinare din cap. 

— Nu știu - poate pe undeva în Buffalo. 

Am dat din cap. Buffalo. 

— O cunoști pe iubita lui Jamie? 

Își ridică sprâncenele. 

— Are o iubită? 

Nu m-am obosit să-i explic. 

— Jamie n-a lăsat nimic aici când a plecat? 

— Uită-te singur, zise Kenny. 

Își vâri mâna în buzunarul hanoracului portocaliu mare, 
atârnat pe spătarul scaunului. Scoase un inel zornăitor de chei și 
ieși dindărătul mesei. 

— Hai, zise el. 

Se duse pe coridor clinchetind cheile și l-am urmat. 
Apartamentul era întunecos și mic, nici măcar douăzeci și cinci 
de metri pătraţi, și se vedea totul din pragul ușii. La dreapta era 
o chicinetă, amenajată într-un fost closet. Lângă ea era o baie, 
puţin mai mare decât o toaletă dintr-un avion. Pe podea se 
găsea o saltea, așezată sub o fereastră îngustă situată la 
înălţime pe perete. Pereţii erau de un alb murdar și pe jos era 
un linoleum gri. Becul care atârna golaș din tavan dădea o 
lumină de culoarea apei murdare. 


Kenny îmi spuse să închid ușa când termin, și nu-mi luă 
prea mult timp. În afara prafului și a mirosului de motorină, 
camera era goală. Kenny era iar la masă când am trecut pe 
lângă biroul lui, uitându-se la motorașul său și suflând fum de 
țigară. Nu m-am obosit să-mi iau rămas-bun. 

Am intrat în mașină, am ieșit din parcarea Van Winkle, și m- 
am înapoiat pe Route 9. Şi m-am oprit după cam cincizeci de 
metri. De partea cealaltă a străzii era o scobitură în peretele de 
zăpadă, un spaţiu gol de unde fusese excavată o mașină, și am 
luat o curbă strânsă cu Nissanul ca să intru în spaţiul respectiv. 
Mi-am luat binoclul și m-am pus pe așteptat. Era aproape 
întuneric acum, dar becurile din jurul aleilor de la Van Winkle 
Court erau suficiente. Îl voi putea vedea pe mincinosul ăla 
ordinar de Kenny când va urca scările de la pivniţă. 

Kenny avea tot atât de mult talent actoricesc ca și Gene 
Werner. Nu mă întrebase deloc cine eram și de unde-l știam pe 
Jamie, sau ce voiam de la el, și nu-mi spusese nici măcar o dată 
să-l las în pace. Chestia cu amicul lui Jamie din Buffalo nu era 
egalată (în dubioșenia ei), decât de expresia de surpriză de pe 
faţa lui când am menţionat-o pe iubita lui Jamie. Însă în primul 
rând, Kenny fusese exagerat de pregătit să mă lase să 
cotrobăiesc prin camera lui Jamie. Voise să mă facă să cred că 
Jamie se mutase de acolo - și credeam asta, dar credeam și că 
era în continuare prin apropiere, iar Kenny știa exact unde. Am 
deschis puţin geamul, am stins farurile, am oprit motorul și mi- 
am tras fermoarul până la gât. 

Pe măsură ce se întuneca, traficul se înteţea la Van Winkle 
Court și se aprinseră tot mai multe lumini în cutiile de cărămidă, 
dar nu urcă nimeni pe treptele de la pivniţă. În timp ce așteptam 
privind, m-am gândit la conversaţia pe care avusesem cu Ned. 

Fusese surprins să audă că eram eu - nu mai vorbisem de 
optsprezece luni, dar își dădu seama, după tonul vocii că nu-l 
sunasem ca să pălăvrăgim. Mă ascultase în liniște în timp ce-i 
explicam că David era implicat într-o anchetă de crimă, că 
victima era o femeie cu care David avusese o relaţie sexuală și 
că David - sau Stephanie - ar putea fi suspectaţi de moartea ei 
și că, dacă va avea loc un arest, reportajele și articolele de 
presă vor fi numeroase și feroce. 

Vestea îl șocă - cum altfel? - dar Ned nu ajunsese în vârful 
companiei Klein & Sons fiind prost sau ușor de panicat, și nu 


deveni așa nici cu ocazia asta. Îmi puse întrebări inteligente, nu 
insistă asupra celor la care nu voiam să-i răspund și nici nu mă 
provocă să fac speculaţii aberante la cele la care n-aveam 
niciun răspuns. L-am auzit luându-și notite rapide pe tot 
parcursul conversaţiei. Mă întrebă despre avocaţi, și glasul îi 
păru mai relaxat când i-am spus că Mike Metz îl reprezenta pe 
David. 
— Şi în ce stare e David? mă întrebă. 


— De asta te sun. Eu trebuie să ies, dar nu vreau să-l las 
singur. A băut. 

— Steph nu e acasă? 

— Nu, și nici nu sunt sigur când o să se întoarcă. Sau dacă 
o va face. 

— Doamne, oftă el. O s-o trimit pe Liz acolo. 

Ned închise și, o oră mai târziu, apăru sora noastră mai 
mare. Am întâmpinat-o în hol. Era îmbrăcată cu un palton negru 
peste un costum negru și părul ei blond și drept era pieptănat 
pe spate. Avea tocuri joase, dar suficient de înalte ca să o facă 
să fie aproape la fel de înaltă ca mine, iar ochii ei verzi erau 
nesiguri și îngustaţi. Nu avea aerul ei obișnuit de detaşare, iar 
trăsăturile ei puternice și frumoase erau fixate într-o mască de 
îngrijorare. Însă pe chipul ei se întrezărea mai degrabă furia, 
ceea ce-mi amintea în mod inconfortabil de mama. 

— Unde e? mă întrebă, într-o șoaptă răgușită. 

— Adormit, pe canapea. Cu puţin noroc, o să rămână așa 
pentru o vreme. 

— Şi ce-ar trebui să-i fac când se trezește? 

Am ridicat din umeri. 

— Stai cu el. Dă-i ceva să mănânce. Nu-l lăsa să facă vreo 
prostie. 

Liz clătină din cap. 

— Asta se pare că e mai ușor de spus decât de făcut. O să 
fie surprins să mă vadă? 

— Probabil. 

— Şi enervat? 

— Cu siguranţă. 

— Excelent, clătină ea din cap. Ned mi-a zis c-a băut. 

Am încuviinţat. 


— Încearcă să nu-l lași să mai bea. 

— Şi ce vrei să fac, să-l leg? 

— Fă tot ce poți. 

Mi-am luat haina pe mine și Liz mă prinse de braţ. 

— Doamne sfinte, Johnny, asta e dramatic chiar și pentru 
tine. Nu auzim nici măcar un cuvânt de la tine de peste un an, și 
apoi dintr-odată ești în mijlocul unei crime - împreună cu David, 
pe deasupra. Ce naiba se întâmp...? 

Am întrerupt-o: 

— Ce pot să-ţi spun? Chestii de rahat li se întâmplă tuturor. 
Acum încerc să nu-l las pe David să se scufunde în el. 

Am încercat să-mi trag braţul, dar Liz nu-mi dădu drumul. 

— „Li se întâmplă tuturor” nu e de ajuns. Cum s-a băgat 
în... toate astea? 

— Nu există un răspuns simplu, am spus. Poate că nu 
există niciun răspuns de niciun fel. Dar poţi încerca să-l întrebi 
pe David când se trezește. 

Am văzut o mișcare pe treptele ce urcau de la pivniţă și mi- 
am luat binoclul. Am văzut o pată portocalie: Kenny Hagen în 
hanoracul lui mare, mergând cu mare grijă pe alee. Avea ceva 
sub braţ, și-mi trebuiră câteva clipe până să-mi dau seama ce 
anume. Erau două lucruri: un cartuș de Marlboro și o cutie de 
gogoși. Se duse spre sud, trecu pe lângă blocuri și cobori iar 
niște trepte. Își scoase inelul de chei din buzunar. Se chinui 
puţin cu broasca și apoi intră. Rămase înăuntru douăzeci de 
minute după ceasul meu și, când ieși, avea mâinile goale. 

Cobora scările spre propria pivniţă, când trecu pe lângă 
mine un Ford maro și hârbuit, ce intră în parcarea de la Van 
Winkle. Din el ieșiră doi oameni, și nu aveam nevoie de binoclu 
ca să recunosc pântecul pronunţat al lui McCue și părul blond, 
tuns scurt, al lui Vines. Se îndreptară direct spre blocul lui Kenny 
Hagen. O jumătate de oră mai târziu, Vines ieși. Intră în Ford și 
porni motorul, dar nu se duse nicăieri. După un minut sau două, 
geamurile se aburiră și deveni o siluetă vagă la volan. 

Rămase acolo aproximativ cincisprezece minute, și ieși iar 
când o mașină a poliției din Tarrytown parcă în spaţiul alăturat. 
Un poliţist în uniformă ieși și dădu mâna cu ea, și după încă un 
minut li se alătură o altă mașină amărâtă. Din ea ieși un individ 
masiv, care putea fi unul dintre polițiștii care fuseseră în 


apartamentul lui David în dimineaţa aceea. Vorbi cu Vines și cu 
polițistul din Tarrytown, și toţi trei se îndreptară spre pivniţa lui 
Kenny. Și atunci, polițistul înalt se aplecă și-i spuse ceva lui 
Vines. Aceasta se opri și se întoarse, iar el îi arătă cu mâna 
mașina mea. lar Vines începu să vină - și apoi să alerge - spre 
mine. 

Am pornit motorul, am băgat brusc în marșarier și m-am 
rugat să nu vină nimeni pe stradă. Nissanul se clătină și derapă 
când am ieșit din scobitura din mormanul de zăpadă și apoi 
afară în stradă, și am văzut-o pe Vines luând-o la goană prin 
parcare. Avea paltonul descheiat și își vâra mâna înăuntru să ia 
ceva, și am pornit pe faza lungă. Mâna i-a zburat instinctiv la 
ochi, iar eu am apăsat acceleraţia. Pentru o clipă de groază, 
roţile șuierară și se rotiră în gol, și evantaie înalte de zăpadă 
maronie ca nisipul zburară de amândouă părţile. Însă mașina se 
scutură din toate încheieturile și se răsuci, și dus am fost. 

L-am sunat pe Mike de la Saw Mill. 

— Nu cred că m-a recunoscut, deși o să aflu destul de 
curând. 

— Şi Coyle? întrebă Mike. 

— S-a dus, dar nu departe, și sunt sigur că unchiul Kenny 
știe unde. O să mai încerc o dată mâine, asta presupunând că 
nu pun McCue și Vines mâna pe el înainte sau că nu-mi 
suspendă licenţa. 

— Însă nu prea devreme mâine, zise Mike. 

— De ce? 

— David a reușit în sfârșit să dea de Stephanie. l-a spus ce 
s-a întâmplat azi-dimineaţă și i-a explicat că trebuie să răspundă 
la niște întrebări. A zis că va veni înapoi în oraș mâine- 
dimineaţă, ca să discute. 

— Era și timpul, am zis eu. Dar ce-are asta de-a face cu 
mine? 

Mike tăcu pentru mai multe clipe și apoi își drese glasul. 

— Zice că nu vrea să vorbească decât cu tine. 


30 

La ușă mă întâmpină menajera. Faţa ei ridată era lipsită de 
orice expresie, dar în ochii albaștri se citeau îngrijorarea și o 
mare curiozitate. Ştiam cum se simţea. Mă conduse prin hol și 
de-a lungul unui coridor și mă lăsă să aștept într-o cameră kaki. 
Pereţii erau în cea mai mare parte acoperiţi cu rafturi de cărți, și 
mobila de piele era joasă. De la ferestre se vedea o parte a 
parcului, un fragment din Guggenheim, și cerul albastru, 
albastru. Era zece și jumătate și pe Fifth Avenue traficul era 
zgomotos și agresiv, dar în liniștea densă a apartamentului nu 
pătrundea niciun sunet din stradă. 

Ştiam că David era la lucru, deși, după mesajul pe care mi-l 
lăsase Liz, mă îndoiam că lucra prea bine. 

— A început să bea pe la șase, și n-am putut face nimic ca 
să-l opresc. Am stat până pe la unsprezece, când a picat fără 
cunoștință și m-am dus acasă. E un beţiv ordinar, și toată 
tevatura asta m-a făcut să-mi doresc să fi fost singură la părinţi. 
Și tu și Ned îmi rămâneţi datori, și o explicaţie despre ce naiba 
se întâmplă ar fi un bun început. 

Pe la șase: asta înseamnă că imediat după ce vorbise cu 
Stephanie. Nu puteam decât să-mi imaginez cum se 
desfășurase conversaţia aceea, și faptul că pusese mâna pe 
sticlă nu era o reacţie de neînțeles. Şi care ce gândise despre 
insistența lui Stephanie de a nu vorbi decât cu mine? Mike îmi 
repetase de două ori, și tot nu pricepeam. 

Am clătinat din cap și m-am plimbat prin cameră. Rafturile 
erau încărcate de volume subţiri, cafenii-deschis, de dimensiuni 
identice. Toate erau despre arhitectura modernă și toate erau în 
italiană și, după câte știam eu, David nu știa nimic despre 
niciuna dintre ele. Desigur, aflasem recent că de fapt 
cunoștințele mele despre fratele meu - și soția lui - nu erau 
prea bune. Poate era fluent în italiană și avea o adevărată 
pasiune pentru J.M. Peit, sau poate Stephanie era o entuziastă a 
lui sau poate doar decoratorul lor era un adept al lui Pei. Ce 
știam eu? 

Pe câteva rafturi erau și niște fotografii: David și Stephanie 
zâmbind ceremonios la o serată de gală; Stephanie în curtea 


4 Jeoh Ming Pei - arhitect american de origine chineză, 
considerat ultimul maestru al arhitecturii moderniste (n.tr.) 


casei lor din East Hampton, părând decolorată în faţa ușii roșii. 
David, Ned și Liz în cabina vasului lui Ned. Toţi erau uzi leoarcă, 
iar Ned și Liz zâmbeau cu gura până la urechi. Se deschise ușa 
și intră Stephanie. 

Era palidă și desculță, îmbrăcată în blugi și un pulover gri 
de lână. Avea părul despletit. Îi cădea într-un val întunecat pe 
spate, încadrându-i trăsăturile aspre și îndulcindu-le. Avea ochii 
roșii și adumbriţi, și mai mari ca niciodată, și nu mai avea 
ticurile și încordările obișnuite pe față. Avea în schimb un aer 
îndepărtat, distrat, ca o  convalescentă preocupată de 
accentuarea sau slăbirea simptomelor și durerilor ei. Mergea cu 
pași rigizi și prudenţi prin cameră, ca și cum ar fi avut oasele 
golite pe dinăuntru și cea mai mică boare de vânt ar fi putut s-o 
spulbere. Se ghemui într-un fotoliu adânc și-și încrucișă 
picioarele mici și albe sub ea. Avea un pahar cu apă în mână, 
sorbi ușor din el și-l ținu în poală. Se uită la mine cu o privire 
aproape timidă. 

— Nu e o conversaţie pe care să mă fi așteptat vreodată s- 
o am, zise Stephanie, și reuși să producă un zâmbet infim. 

Vocea îi tremura și părea îngrozitor de obosită. 

— Sunt în aceeași situație, i-am răspuns. 

— E greu de crezut cât de rău a reușit să strice totul - 
femeia aceea, filmele, iar acum asta. Ar trebui să fiu îngrijorată 
din cauza poliţiei, dar mă gândesc mereu la televiziune, dacă 
mă crezi - cum îi fugăresc pe oameni pe stradă cu camerele de 
luat vederi... ce o să ne facă și nouă. Încerc să mă gândesc cine 
va mai vorbi cu mine, pe cine o să pot privi în ochi, zise ea 
clătinând din cap și trăgând de un fir scurt de la cusătura 
blugilor. Ştii de ce am vrut să vorbesc cu tine? 

— Nu pentru c-am fost atât de apropiaţi. 

Stephanie scutură din cap. 

— Mai degrabă pentru că n-am încercat niciodată să ne 
prefacem că suntem, zise ea. Nu ne-am plăcut niciodată unul pe 
celălalt... 

Am încercat să vorbesc, dar mi-a făcut semn să mă opresc. 

— Nu te obosi, John, nu acum. Nu ne-a plăcut niciodată 
unul de celălalt, dar nici nu ne-am prefăcut; nu ne-am minţit 
niciodată în felul ăsta. De fapt, tu ești singurul din tot coșmarul 
ăsta care nu m-a minţit. 


— Mike Metz... 

— Nu l-am văzut pe Mike Metz în viața mea. Poate că e 
într-adevăr un avocat pe cât de bun spune toată lumea că e - 
mă rog lui Dumnezeu să fie așa și poate când o să ajung să-l 
cunosc o să am încredere în el. Dar acum nu e decât o voce la 
telefon, și nu am puterea necesară acum să vorbesc despre asta 
cu un străin, sau cel puţin nu încă. Acum vreau pe cineva pe 
care-l cunosc, pe cineva care n-o să-mi vândă gogoși. 

— Chiar dacă e cineva de care nu-ţi place în mod deosebit? 

Mai zâmbi o dată, același zâmbet fragil. 

— E ciudat, nu, să ai încredere într-o persoană de care nu- 
ţi place? 

— Nu e cel mai ciudat lucru de pe lume 

Zâmbetul firav deveni trist și apoi dispăru. 

— Nu e la fel de ciudat ca a fi căsătorită cu o persoană în 
care n-ai încredere, de exemplu. 

— Se mai întâmplă, am zis eu și, trăgând aer adânc în 
piept, mi-am scos carnetul. Am niște întrebări pe care trebuie să 
ţi le pun, am continuat, și Stephanie încuviinţă. 

— Și nu vreau să fiu arestată. Deci, dacă acesta e preţul, 
dă-i drumul. 

„Ce bine ar fi să fie așa de simplu”, m-am gândit, și apoi i- 
am pus întrebări și ea îmi răspunse: 

— Cred c-am știut, la modul general, de ceva vreme, zise 
ea. Nu l-am prins în pat cu niciuna dintre ele, dar are un ton 
anume, iritat și vinovat în același timp, când îi pun o întrebare 
incomodă despre unde a fost și unde merge. Și uneori când vine 
acasă, are o expresie anume, furișă și puţin înfumurată. Mi-au 
trebuit câțiva ani să mă prind, dar în cele din urmă am făcut-o. 
Cred că o parte din mine n-a vrut să știe. Nici nu e surprinzător, 
presupun. Despre aventura asta am aflat la scurt timp după 
Anul Nou. A lăsat un mesaj - „David, de ce nu mă suni?” sau 
ceva în genul ăsta. David părea mai stresat decât de obicei, și 
bea mai mult, și mi-am dat seama că îl rodea ceva. Când am 
auzit mesajul, am știut ce. 

— l-ai spus ceva? 

Reuși să mai producă un zâmbet, de data asta amar. 

— Crezi c-ar fi avut un rost? 


— Probabil nu. 

— Nici eu n-am crezut, dar am încercat totuși. Efectiv s-a 
înfuriat pe mine - el s-a înfuriat pe mine - și apoi pur și simplu a 
minţit. „N-am nimic, sunt foarte ocupat la noua slujbă” și alte 
lucruri în genul ăsta. Am știut că sunt niște minciuni ordinare, 
dar... 

Stephanie își încleștă maxilarul, străduindu-se să-și ţină în 
frâu furia. 

— Cum ai întâlnit-o? 

Se întunecă la faţă, și clătină din cap. 

— Era aici în bloc, dacă poţi să-ţi închipui. Era o seară de 
joi și veneam acasă de la yoga. M-am apropiat de ușa de la 
intrare și în holul blocului era o femeie, care urla la portar. Avea 
vocea întretăiată și teatrală, dar și familiară, deși n-am știut de 
unde o cunosc. Fără să-mi dau seama de ce, am rămas afară pe 
trotuar și am ascultat. Și atunci mi-am dat seama că urla despre 
David. „Nu mă minţi. Nu-mi spune că nu e acasă când tocmai l- 
am văzut intrând. March - apartamentul 10A.” Părea nebună, și 
atunci mi-am dat seama cine era. A ieșit afară într-o criză de 
nervi și a trecut chiar pe lângă mine. Am fost șocată de cum 
arăta... de cât de frumoasă era. 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nu atunci. 

— Și atunci cum...? 

— Am urmărit-o, zise Stephanie, și se îmbujoră. 

— Unde ai urmărit-o? 

— Până pe Eighty-sixth Street, apoi în metrou, și apoi am 
mers după ea când a coborât în Brooklyn, până la apartamentul 
ei. Stephanie văzu ceva pe faţa mea și clătină din cap. Nu am 
plănuit asta - pur și simplu s-a întâmplat. Nu mi-am putut lua 
ochii de la ea, și... a trebuit s-o fac. 

La naiba. 

— Atunci ai vorbit cu ea - în apartamentul ei? 

— Asta a fost a doua zi. Toată noaptea aceea, m-am gândit 
la... 

Făcu o pauză, își strânse pleoapele, și își prinse cu degetele 
rădăcina nasului. Mormăi ceva prea încet ca să o pot auzi - 
poate o înjurătură - și apoi își ridică privirea. 


— David a fost mai rău ca niciodată în seara aceea, s-a 
răţoit la mine pentru orice scoteam pe gură, și a băut... Când 
totul era o chestie abstractă, când femeile erau fără față, era 
mai ușor să mă prefac. Dar când i-am auzit vocea și am văzut-o 
- n-am mai putut suporta. Nu mă gândeam decât la ea, la ei doi 
împreună, și a trebuit să fac ceva. Așa că a doua zi m-am dus s- 
o văd. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— A fost groaznic. Râdea și... n-am văzut nicio cameră de 
filmat, dar David mi-a spus c-a înregistrat totul. 

— Noi n-am văzut decât o parte. Trebuie să știm totul. 

Stephanie se ghemui mai strâns în fotoliu și mai bău niște 
apă. 

— Mi-am spus numele la interfon și a știut imediat cine 
sunt, și a început să râdă. M-a invitat în apartamentul ei și m-am 
așezat, și pentru foarte multă vreme n-a zis nimic. Pur și simplu 
s-a uitat fix la mine și a așteptat. Apartamentul era oribil - mic și 
întunecos - și blocul ăla... Dar cumva, felul cum s-a uitat la 
mine, m-a făcut să mă simt - nu știu - ca și cum aș fi fost prost 
îmbrăcată sau ceva. În cele din urmă, i-am spus ce-aveam să-i 
spun. 

— Ce anume? 

— l-am spus să-l lase pe David în pace. l-am spus să-și 
găsească un soț al ei și să nu-l mai hărţuiască pe-al meu. N-a zis 
nimic un timp; a stat pur și simplu și s-a uitat la mine, ca și cum 
aș fi fost un fel de specimen. Și apoi a început iar să râdă. M-am 
înfuriat - și mai tare - și i-am zis câteva lucruri. 

— Ce lucruri? 

— Am înjurat-o și a râs și mai tare. În cele din urmă, a 
început și ea să vorbească. 


— Despre ce? 
Stephanie se uită afară pe geam la o siluetă solitară care 
înconjura încet lacul - o formă neagră ce înainta greu pe 


suprafața albă-albastră a zăpezii. Se încruntă iar și îi apărură 
riduri de încordare pe linia fălcii. 

— Mi-a pus întrebări... despre mine și David. 

— Ce întrebări? 

— M-a întrebat de ce-mi las soţul să facă sex cu alte femei. 


Cuvintele i se opriră în gâtlej și pe obraji și pe gât îi apăru o 
pată roșie. 

— M-a întrebat cum pot să fiu măritată cu el și să las să se 
întâmple asta - de ce m-am măritat cu el de la început, dacă 
aveam de gând să-l las să facă asta. De ce am rămas măritată. 
De ce suport toate astea... Apoi m-a întrebat dacă eu l-am 
împins să facă asta, dacă unei părţi din mine îi place ideea... 
dacă-mi place să mi-l imaginez... 

Stephanie păru să se sufoce, clătină din cap și se uită la 
mine. 

— M-a întrebat dacă știam măcar ce-i... place lui David, 
dacă vorbește cu mine despre ce face cu femeile lui. Cu ea. 
Dacă-mi face vreodată și mie lucrurile alea. A zis că-mi spune 
ea, dacă vreau. A zis că o să mă înveţe... A mai zis și alte 
chestii, dar ai înțeles deja de ce factură. 

Mi se încleștase stomacul și pe ceafă simţeam o sudoare 
rece. Stephanie scoase un sunet înăbușit și mai bău niște apă. 

— Şi ce-ai făcut? am întrebat-o. 

Îi apăru din nou zâmbetul acela firav care îi rămase întipărit 
pe faţă preţ de câteva clipe bune. Mă aţinti cu privirea. 

— Stătea acolo, zâmbind, așa de frumoasă... a fost oribil. 
Ea era oribilă și am vrut s-o omor. Am vrut s-o lovesc cu ceva, 
sau să-i frâng gâtul și, dac-aș fi avut un pistol atunci, aș fi 
împușcat-o pe loc. 

Mi se uscase gura și mi-a fost greu să o întreb. 

— Ce-ai făcut? am repetat. 

Râse cu amărăciune și furie, un ecou al unei Stephanie mai 
familiare. 

— Am plâns, John. Am plâns ca un copil și am fugit de- 
acolo. Am fugit până am găsit un taxi și am plâns pe tot drumul 
spre casă. 

Își scutură capul și-și șterse ochii cu mâna. 

— Şi a doua oară când ai văzut-o? 

— N-am mai văzut-o. 

— Niciodată? 

— Niciodată, zise ea cu ochii îngustaţi. 

— Nu v-aţi certat, acasă la ea? N-ai lovit-o? 

— Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Aș vrea s-o fi plesnit 


peste faţă - aș vrea să fi putut dar n-am atins-o. 

— N-a fost nicio violență? 

Se ridică în picioare și expresia feţei i se înăspri. 

— Ti-am spus că n-am atins-o deloc. 

— Ai ameninţat-o? 

— Am... am fost furioasă. Am urlat la ea și-am înjurat-o, și 
i-am spus să ne lase în pace. Poate i-am spus și alte lucruri... 

— Ce alte lucruri? 

— Nu-mi amintesc. 

— Ai ameninţat c-o să-i faci ceva? Să... 

— Ti-am spus, nu-mi amintesc tot ce-am zis. 

Am dat din cap. 

— Avea vreun semn pe ea care să sugereze c-a fost 
bătută? Vânătăi sau tăieturi? 

— Nu, zise ea cu ochii îngustaţi. Nimic de felul ăsta. 

— Ce altceva ţi-a spus, în afară de întrebări? 

— Asta-i tot, clătină ea din cap. Nu mi-a spus nimic altceva. 

M-am uitat la însemnările din carnet. 

— l-ai spus lui David ce-ai făcut? 

— Am... am fost jenată. 

— S-a terminat cu telefoanele după aceea? 

— Nu cred c-a mai sunat aici, dar asta n-a părut să-l ajute 
prea mult pe David. Era într-o stare mai rea ca niciodată, 
aproape panicat. N-am știut ce să fac, și atunci a venit la tine. 

— Cum de-ai știut asta? 

Stephanie se uită fix la covor. 

— V-am văzut împreună, la micul dejun. L-am... l-am 
urmărit. 

— Se pare c-ai făcut asta mult timp. 

Se înroși din nou. 

— Nu sunt mândră de asta. Eram disperată - nu știam ce 
se întâmplă cu el, sau ce să fac. Apoi v-am văzut împreună și m- 
am gândit că tu ești implicat cumva în toată treaba - că tu l-ai 
vârât cumva pe David în ea. Nu știu - nu gândeam raţional. A 
fost penibil, știu, zise ea, privindu-mă în ochi. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Spune-mi despre marţea aceea, i-am cerut. 


— Care marţi? 

— leri s-au împlinit trei săptămâni de-atunci. Marţea de 
după ce-ai văzut-o pe Holly - ziua de dinainte să mă vezi pe 
mine cu David la micul dejun. Spune-mi ce-ai făcut în ziua 
aceea. 

Și cu opriri, porniri, și poticniri, îmi spuse. Ca și David, și ea 
își petrecuse mare parte a zilei în centru - la birou sau în oraș, la 
ședințe sau conferinţe. Ca și la David, orele de după amiază 
erau mai dificil de explicat. Se pare că erau niște oameni de la 
cursul ei de yoga care ar putea confirma că fusese prezentă 
acolo, dar oare și-ar aminti de ea vânzătorii din magazinele din 
Madison - încă o femeie bine îmbrăcată care se uitase la 
mărfuri, dar nu cumpărase nimic? Ar fi dispuși să jure în 
instanță? Și apoi mai era și mersul la cinema. 

— M-am dus pe Seventy-second și Third. Trebuia să mă 
întâlnesc cu Bibi Shea, dar n-am avut chef de ea, așa că am 
sunat-o și am anulat întâlnirea. 

— Deci te-ai dus singură la film? 

— N-aveam chef de vorbă. 

La naiba. 

— Te-ai dus acolo pe jos? 

Îmi făcu semn că da. 

— A fost frig în seara aceea, am zis eu. 

— Am vrut să stau la aer. 

— Ai plătit biletul cu bani gheaţă? 

Încă un semn că da. 

— Ce film a fost? 

Stephanie îmi spuse numele și ora la care credea că 
începuse filmul și la ce oră ieșise de la cinema. Nu-și amintea la 
ce filme se făcuse reclamă înainte de film. 

— Ai văzut pe cineva cunoscut? 

— Nu. 

— Şi David ce făcea în timpul ăsta? 

— Din câte știu, era acasă. Era acolo când am plecat eu, și 
tot acolo când m-am întors, adormise - sau își pierduse 
cunoștința. 

Am răsfoit carnetul și i-am spus încă o dată datele și orele. 
După aceea m-am uitat la ea. 


— În afară de întrebările ei, ce ţi-a mai zis Holly? 

— M-ai mai întrebat asta, zise ea clătinând din cap. Și ţi-am 
spus - n-a zis nimic. 

— Nu ți-a spus nimic? 

Stephanie scutură cu nerăbdare din cap. 

— Nu. 

Am respirat adânc. 

— Nu ţi-a spus că e gravidă? 

Stephanie strânse din sprâncene și își ţuguie buzele. 

— Nu, zise după câteva clipe. 

— Poliția ne-a lansat bomba asta ieri. Nu ţi-a spus David? 

Stephanie își atinse gâtul cu vârful degetelor. Zâmbetul ei 
mă surprinse. 

— Probabil i-a ieșit din minte, zise ea și râse cu 
amărăciune. 

— Voiau să știe dacă ar fi putut fi el tatăl. Şi-mi imaginez 
că se întreabă cum ai fi reacţionat tu la vestea asta. 

— Şi ce-a răspuns David? 

— A zis că nu e al lui, și că, dacă Holly ar fi zis așa ceva, tu 
n-ai fi crezut-o. 

— Nu minţea despre asta; n-aş fi crezut-o. 

— Pentru că e steril? 

Stephanie își ridică ambele sprâncene și încuviinţă încet. 

— Nu acesta e cuvântul pe care l-au folosit doctorii, dar 
până la urmă e același lucru. Numărul lui de spermatozoizi e 
foarte scăzut, și puţinii pe care-i are nu înoată și, dacă te uiţi 
chiorâș la ei, mor. Ţi-a zis el? 

— David nu-mi spune multe lucruri. Am ghicit. 

— Ne-am dus la teste acum câţiva ani. Încercasem și... 

Clătină din cap. 

— Îmi pare rău. 

— Pentru ce? spuse ea rapid, cu ochii îngustaţi. Evident, s- 
a dovedit că e mai bine așa. 

Am mai răsfoit o dată carnetul. Stephanie se ridică în 
picioare și scoase din buzunarul blugilor o cutie maro de plastic. 
Îi dădu la o parte capacul și scoase o pastilă albă din ea. 

— El are vodca, eu am Ativan. Dar cel puţin a mea e 


prescrisă de doctor. Ai terminat? 

Își puse pastila pe limbă, își goli paharul de apă și-l așeză 
pe o măsuţă. 

— Am terminat, am zis. 

Dar Stephanie nu terminase. Se ghemui iar în fotoliu și se 
uită la mine. 

— Ţi-a spus de ce? mă întrebă. 

— De ce? 

— De ce-a făcut toată chestia asta? De ce toate femeile 
astea? De ce m-a minţit? De ce e așa de hotărât să-și arunce la 
gunoi viaţa - viaţa noastră? 

Avea vocea fermă și calmă, ca și cum și-ar fi repetat 
dinainte întrebarea. Nu așteptă să-i dau vreun răspuns. 

— Ştii ce m-a surprins la fel de mult ca faptul că are alte 
femei? Când mi-am dat seama că David voia să descopăr asta 
despre el. Era ca un copil cu un secret, foindu-se pe loc de 
nerăbdare să spună. Nu știu dacă voia să vadă ce-o să fac - 
dacă o să mă înfurii, sau o să-l părăsesc, sau o să-l iert - nu știu 
ce anume voia. Știu numai că o parte din el aștepta de multă 
vreme toate astea. 

— Toate astea ce? 

— Astea. Un fel de pedeapsă. 

— Pedeapsă pentru... ce? 

— Crezi că eu înţeleg? zise ea, clătinând din cap. Dar a fost 
așa de când îl cunosc - o jumătate din el crede că mereu a 
primit mai puţin decât merita și cealaltă jumătate crede că orice 
lucru bun care i se întâmplă este mai mult decât merită. Și asta 
a fost partea pe care o aștepta - să fie prins, să fie pedepsit. 
Stephanie își închise ochii și-și frecă tâmplele. E un quid pro quo 
dement: fiecare lucru bun combinat cu o durere pe care și-o 
provoacă singur. Ar fi trebuit să-mi dau seama că urma să se 
întâmple ceva grav când a reușit în sfârșit să obţină conducerea 
Departamentului de marketing și achiziţii. Își ridică privirea și-mi 
studie chipul. N-ai idee despre ce vorbesc, nu-i așa? 

Am clătinat din cap că nu. 

— Bineînţeles că nu - cum s-ar putea? Voi toţi, cei din 
familia March, închiși fiecare în mica voastră lume. 

— Ai vorbit cu David despre asta? 


— N-am mai vorbit de ani de zile, zise Stephanie 
strâmbându-și buzele cu furie. Poate Holly a avut mai mult 
noroc - ea era bună la întrebări. Încă mă gândesc și acum la cea 
pe care mi-a pus-o mie: de ce suport toate astea. 

— Şi de ce o faci? 

Dacă mi-ar fi spus să mă duc naibii, sau pur și simplu dacă 
ar fi rămas tăcută și impasibilă, n-aș fi fost surprins, dar nu m- 
am așteptat la vocea controlată și scăzută sau la răspunsul pe 
care mi l-a dat. Își împreună mâinile în poală și le încleștă cu 
forță, dar vocea îi rămase uniformă. 

— Ăsta e târgul pe care l-am făcut, nu-i așa? Sau ce-a mai 
rămas din el. La asta s-a redus după negocieri. Când te uiţi 
înapoi - când te uiţi pur și simplu la tot - pare o nebunie, știu. E 
o nebunie să stau. Dar nu s-a întâmplat dintr-odată. A fost un 
proces gradat, ca o eroziune. Puțin câte puţin, lucrurile se 
dovedesc a fi mai puţin decât ai crezut - în fiecare an, 
totdeauna un pic mai puţin. Așa că, într-o zi, îţi dai seama că n-o 
să ai copii și-n altă zi îţi dai seama că soţului tău nu-i place cu 
adevărat de tine. Mai târziu, descoperi că nici ţie nu-ţi place 
prea mult de el, și te întrebi dacă nu cumva e puţin nebun. Și 
asta mai ia din dezamăgire când te gândești la copiii pe care n-o 
să-i ai, și când afli despre celelalte femei. Te ajută să nu-ţi pese 
așa de mult. E o erodare lentă, dar cu fiecare nouă dezamăgire, 
cu fiecare speranţă pe care o abandonezi, faci un târg nou cu 
tine însăţi. O să ai în schimb un apartament mai mare, te 
gândești, poate într-o zonă mai bună, sau o să-ţi cumperi o casă 
de vacanţă mai mare. O să petreci o săptămână în plus la St. 
Bart anul ăsta, sau o să-ţi organizezi o petrecere mai mare de 
ziua ta. O să-ți cumperi un Beemer modelul șaptezeci și șase în 
loc de cincizeci și cinci. Și de la o vreme, plecatul devine mai... 
dificil. Apartamente, case, vacanțe, toţi prietenii și 
cunoștințele... În cele din urmă, totul. Se reduce la bani, 
presupun, și faptul că plecatul ar fi atât de scump și de 
complicat. Atât de înfricoșător. Au existat momente când am 
crezut c-am ajuns la capătul funiei - așa am gândit când am 
auzit vocea ei la telefon dar de fiecare dată am descoperit că 
funia n-are capăt. Mai există întotdeauna încă un firicel de care 
să te agăţi, oricât de zdrenţuit ar fi. Și se tot desface, kilometri 
întregi, an după an... tot mai jos, și mai jos, și mai jos. 

Afară, soarele se mutase pe cer și o rază strălucitoare intră 


pe fereastră. Lumina nefiltrată căzu pe chipul lui Stephanie și îl 
transformă într-o mască albă, ca de Kabuki, încordată și fragilă. 
Numai voinţa ei, și poate pastila de Ativan, o ţinea să nu se 
sfărâme. Se uită la mine. 

— Sunt obișnuită cu eroziunea, John, dar asta e... prea 
repede. Nu suntem pregătiţi pentru așa ceva, eu și cu David - 
nu suntem pregătiţi. 


31 

Așteptam la telefon să vorbesc cu Mike Metz când intră 
Clare. Avea mobilul la ureche și câteva ziare sub braţ. 

— Da, Amy, Berkley e raiul pe pământ, îmi zici asta de ani 
de zile. Dar e o granola atât de crocantă și apoi ce-ar... 

Amy, oricine o fi fost, îi răspunse ceva și Clare își puse 
ziarele pe masă și-și dezbrăcă paltonul în timp ce asculta. Îmi 
zâmbi și-și trecu mâna prin păr, care făcu valuri ca o eșarfă de 
mătase. Își ridică mânecile puloverului negru și își dezveli 
braţele albe și netede. Mike Metz răspunse la telefon. 

— Ai vorbit cu ea? mă întrebă. 

Părea să-și tragă răsuflarea. Am luat telefonul cu mine în 
dormitor, împreună cu carnetul de însemnări și i-am povestit 
totul lui Mike. Când am terminat, îmi puse întrebări și, după ce i- 
am răspuns, tăcu pentru câteva clipe. 

— Deci niciunul n-are alibi, zise el în cele din urmă. 
Splendid! 

— Nu stă rău la orele de serviciu, și nici David. 

— Nu pentru orele de serviciu sunt eu îngrijorat. Legistul a 
stabilit ora morții undeva între șapte seara marţi și miezul nopţii 
spre miercuri. 

— Asta e ceva nou. 

— Tocmai am vorbit la telefon cu un prieten. Se bazează în 
primul rând pe conţinutul stomacului. Poliţiștii au găsit pe 
cineva care pretinde că a văzut-o pe Holly la un restaurant în 
apropiere de blocul ei marţi, pe la ora cinci după-amiaza. 

— Conţinutul stomacului nu e chiar așa de precis. 

— Nu. Deci le-ar fi de folos lui David și Stephanie să aibă 
un alibi pentru măcar o parte a acestei perioade. Din nefericire, 
n-au. Dacă adaugi la asta faptul că Stephanie a zis că vrea s-o 
omoare pe Holly, aproape că nu pot suporta vești așa de bune. 

— Presupun c-o s-o sfătuiești să nu descrie ce s-a întâmplat 
chiar în termenii ăștia când o să discute cu poliția. 

— Asta presupunând că o să-mi asculte sfatul. 

— Ştie că trebuie, am zis eu. Și când am plecat de la ea, 
părea pregătită pentru asta. Sunt înfiorător de speriaţi - și ea, și 
David. 

— O reacţie întru totul rezonabilă, dacă e să te gândești la 


toate. Trebuie să găsim o alternativă viabilă cât mai curând - ori 
asta, ori să ne gândim dacă nu cumva au nevoie de o apărare 
separată. 

— Dumnezeule! Ce vrei să faci, să-l arunci pe unul din ei la 
lupi, ca să-l salvezi pe celălalt? 

— Dacă se ajunge la proces, va trebui să căutăm o îndoială 
rezonabilă oriunde o putem găsi. 

— Trebuie să se găsească într-un loc mai bun decât la unul 
din ei. 

Mike tăcu și aproape puteam să-l aud cântărind ceva în 
minte. După aproape un minut, se hotări să vorbească. 

— Te-ai gândit la posibilitatea că poate poliţia se uită în 
direcția corectă? 

— David! Sper că glumești. De ce naiba m-a angajat pe 
mine, dacă avea de gând așa ceva? Sau de ce m-a lăsat să 
continui după aceea, dacă nu fusese un plan? N-are niciun sens. 

— Nu vorbeam despre David. 

Era rândul meu să rămân tăcut. M-am gândit la Stephanie, 
pământtie la faţă, epuizată și luând medicamente în fotoliul ei, și 
am încercat să mi-o imaginez. Dar era o încercare stupidă, și o 
știam foarte bine: capacitatea mea de-a mi-o imagina apăsând 
pe trăgaci n-avea nimic de-a face cu abilitatea ei reală de a o 
face. 

— Ai aflat ceva despre Coyle? am întrebat în cele din urmă. 

— N-am auzit să fi fost arestat. Dar tu - ţi-a zis ceva 
poliţia? 

— Deocamdată nu m-a aruncat nimeni într-o celulă. 

— Te duci iar în Tarrytown? 

— Diseară. Vreau să văd unde se ducea unchiul Kenny cu 
gogoșile alea. 

Când am ieșit eu din dormitor, Clare terminase de vorbit la 
telefon și stătea la masa de bucătărie în faţa ziarului deschis. 
Anunţuri de apartamente. 

— Cumperi? 

— Cel puţin văd care e piaţa. Nu vreau să stau mai mult 
decât sunt bine-venită, la urma urmei. 

M-am dus în bucătărie și mi-am turnat un pahar cu apă 
minerală. 


— Eu, unul, nu mă plâng de nimic, am zis. Cine e Amy? 

Clare zâmbi. 

— Sora mea - sora mea mai mare - care știe tot ce se 
poate ști despre divorţuri, agenţii imobiliare, planificarea 
carierei, tot ce vrei. Încerc s-o ascult politicoasă, dar nu-mi iese 
întotdeauna. 

— Locuiește pe coasta de vest? 

Clare se răsuci și se rezemă de masă. Își încrucișă braţele 
peste piept. 

— În Bay Area, zise ea. Cum merg treburile cu fratele tău? 

Am clătinat din cap. 

— Nu spre bine. 

— Ai învestit multe zile lungi în asta - și nopţi. 

— Şi diseară încă una. 

— Sunt sigură că apreciază efortul. 

— Are alte lucruri pe cap, am zis. Şi până acum, tot efortul 
ăsta nu i-a făcut prea mult bine. 

— Îmi pare rău, spuse Clare. 

Continuă să mă privească, și în ochii ei cenușii nu se putea 
citi niciun pic de ironie. Își puse mâna pe obrazul meu. Am 
sărutat-o pe palmă și m-am gândit din nou la Stephanie - la 
mâinile ei încleștate în poală, la degetele ei disperate. 

— De ce ai stat? am întrebat-o. 

Clare se încruntă nedumerită. 

— Unde să stau? 

— Cu soţul tău. De ce ai stat atât de mult timp? 

Expresia feţei i se înăspri și-și retrase mâna. Am prins-o de 
încheietură. 

— Nu vreau să-ţi fac rău, i-am zis. 

Își trase mâna dintr-a mea. 

— Da, făcu ea. Doar că ai ales iar un moment perfect. 

M-am apropiat mai tare de ea și am prins-o de talie. Clare 
își puse pumnii încleștaţi pe pieptul meu. 

— Vreau doar să știu, am zis eu încet, își ridică o 
sprânceană. 

— Domnul Curios, replică ea. 

Dar își descleștă pumnii. Se strecură afară din cercul 


braţelor mele și bău din paharul meu. Mă privi peste marginea 
paharului. 

— A fost ușor să stau, răspunse ea. Era calea minimei 
rezistenţe. Poate că e foarte îngăduitor cu sine și total egoist, 
dar nu e un ticălos ordinar, nu în felurile obișnuite. Atâta timp 
cât putea să facă tot ce voia, și câtă vreme apăream la braţul lui 
oricând voia să fiu acolo, era foarte bucuros să mă lase și pe 
mine să fac ce voiam. Și n-au fost rele nici avantajele - casa și 
vacanţele și toate celelalte. Aș minţi dacă aș spune că nu m-am 
gândit și răzgândit dacă să las toate astea în urmă sau nu. Cum 
era cântecul ăla? „Banii schimbă totul.” N-am avut prea mulți în 
copilărie și schimbă cu totul decizia de a pleca sau a rămâne. 

— Şi totuși, ai plecat. 

Mai bău niște apă minerală și așeză paharul pe masă. 

— Din câte știu, nu ai decât o singură viață de trăit și 
oricum nu întineream. Și s-a dovedit că mai aveam niște idei 
despre căsătorie la care nu eram gata să renunţ în schimbul 
unei noi poșete Hermes. Cine s-ar fi gândit că sunt așa de 
afurisit de nobilă? zise ea. 

Un zâmbet strâmb îi apăru pentru o clipă pe chip și apoi se 
întoarse iar la ziarul ei. Am venit în spatele ei și mi-am băgat 
faţa în părul ei. Mi-am strecurat mâna pe sub cămașa ei, peste 
pântecul ei cald și mi-am furișat degetele sub talia joasă a 
blugilor ei. 

— E ceva în integritatea asta... i-am spus încet. 

Clare se înfioră și-și frecă fesele de mine, iar apoi își 
descheie blugii. 

— Domnul Curios, șopti ea și-mi împinse încet mâna mai 
jos. 

Eram în trafic în mijlocul primului val al orei de vârf, 
mergând înspre nord. Cerul era vineţiu, cu tente de negru și pe 
Route 9 traficul era bară la bară până la Yonkers și apoi din nou 
la Tarrytown. Am oprit la trei străzi distanţă de Van Winkle Court 
și m-am dus pe jos pe un drum lung, ocolit și rece până la 
complex. Am fost atent la toate detaliile pe tot drumul; dacă 
erau pe undeva polițiști postați în urmărire, nu i-am văzut. 

Ușa de la pivniţa lui Hagen era încuiată și la ferestrele care 
credeam eu că sunt ale lui nu se vedea nicio lumină. Am mers 
pe aleea pe care mersese și el cu o noapte înainte, am ajuns la 


al treilea bloc spre sud și am încercat ușa de la pivniţă de acolo. 
Încuiată. Am ocolit blocul și am verificat geamurile pivniţei. Am 
văzut o spălătorie goală. Celelalte erau întunecate și unul era 
vopsit în negru. Printr-o crăpătură în ramă se strecura o lumină 
galbenă. M-am întors la ușa pivniţei și m-am uitat la aleile din 
Van Winkle Court. Nimeni. Am scos un mic șperaclu din buzunar 
și l-am vârât în încuietoare. De-abia am început și ușa s-a 
deschis cu un sunet ca o tuse. Mi-am pus șperaclul înapoi în 
buzunar și am scos o lanternă. 

Înăuntru mirosea a ciment umed și săpun de rufe. Am 
ascultat un moment și am auzit ticăit mecanic, apa din ţevi, și 
vâjâitul aerului în conducte, și nimic altceva. In faţă era un 
coridor întunecat și m-am dus în ceea ce credeam că e direcţia 
geamului vopsit. Pe podeaua de beton era un nisip fin și am 
încercat să merg fără zgomot. 

Holul se bifurca. Spre dreapta se zărea lumină printr-o ușă 
deschisă. Spălătoria. La stânga era întuneric. Am mers la 
stânga. Am trecut pe lângă o ușă de metal lovită în câteva 
locuri, cu duhoare de legume putrede și scutece murdare. 
Ghena de gunoi. Am continuat să merg. La capătul coridorului, 
în faţa unui teanc uriaș de ziare legate cu sfoară și cutii turtite 
de carton, mai era o ușă de metal. Sub mânerul ușii era o 
încuietoare, deasupra lui încă una mai zdravănă și o dâră de 
lumină lângă prag. M-am apropiat de ea și am simţit miros slab 
de cafea. Și de ţigări. 

Am scos șperaclul din buzunar și am găsit zona cea mai 
întunecată de umbră de lângă o stivă înaltă de ziare. Am ridicat 
șperaclul sus în aer și l-am lăsat să cadă. Căzu cu un zăngănit 
puternic pe ciment, l-am ridicat și am așteptat. 

Aproape instantaneu, o umbră se mișcă în faţa pragului. 
Prin braţe și picioare îmi trecu un torent de adrenalină și inima 
îmi flutura în piept înnebunită. Și apoi, nimic... pentru ceea ce 
mi se păru foarte multă vreme. Pe piept îmi apărură broboane 
de sudoare, care îmi alunecară în jos pe coaste, și umbra se 
mișcă din nou. Am auzit un scârțâit metalic și mi-am ţinut 
răsuflarea. Dunga de lumină se lărgi încet și se ridică de-a 
lungul ramei ușii, și am văzut un fragment de cap tuns scurt, un 
ochi albastru și o bucăţică de nas. Mi-am pus toată greutatea în 
lovitură. 

Am lovit cu piciorul ușa deasupra clanţei, și am auzit sunet 


de metal îndoit, lemn sfărâmat și o strivire a ceva moale. O 
înjurătură lătrată din pricina surprizei și ușa se izbi deschisă de 
zid și reveni în viteză, dar Coyle era prăbușit lângă perete și am 
intrat. Avea mâna pe faţă și-i curgea sânge printre degete. Am 
zărit un pat îngust și o masă pliantă, o chiuvetă mică, o veioză și 
un scaun pliant, un ibric de cafea - și apoi, cumva, Coyle se 
ridică rapid și se repezi la mine, izbindu-mă între coaste cu 
pumnul lui imens. A 

Lovitura scoase tot aerul din mine. Intr-un țipăt, mi-am 
acoperit pieptul și l-am lovit cu cotul în gât. L-am nimerit în 
umăr însă și am făcut un pas înapoi, către rama ușii. Coyle mă 
înșfacă de haină și mă trase în față, către pumnul lui, pregătit 
să-mi dea o lovitură nimicitoare. Mi-am lăsat bărbia în jos, m-am 
împins de la perete și m-am aplecat pe sub pumnul lui, izbindu-l 
în obraz cu fruntea. Înjură din nou şi amândoi ne prăbușirăm la 
pământ. L-am lovit undeva cu genunchiul și el mă plesni peste 
ureche, cu o explozie de durere în spatele ochilor. M-am chinuit 
să mă ridic, dar Coyle reuși înaintea mea și-mi înfipse degetul 
mare în gât. Am icnit și am apucat șperaclul din buzunar, 
lovindu-l în coapsă cu el. Scoase un muget și căzu la pământ, 
dar mă apucă de mână și mă trase și pe mine cu el, lovindu-mă 
peste față cu antebraţul. Am văzut stele verzi și șperaclul îmi 
zbură din mână, și m-am prăbușit înapoi, izbindu-mă de masă și 
într-un colţ. Îmi trebui un moment până să mi se limpezească 
vederea și încă unul să-mi dau seama că lichidul cald de pe 
spatele meu era cafea, nu sânge, și încă unul să realizez că 
Jamie Coyle dispăruse. M-am ridicat, cu chiu cu vai, mi-am 
scuturat capul și m-am repezit afară pe ușă. 

Aerul rece mă lovi ca o palmă când am urcat treptele de la 
pivniţă și l-am zărit pe Coyle fugind spre sud, către un grup de 
lăzi de gunoi pe un pătrat de ciment. Nu se mișca prea bine, iar 
aleea era alunecoasă, și își pierdu echilibrul de câteva ori. N-am 
grăbit pasul să-l ajung, dar m-am ţinut destul de aproape să-l 
văd, o siluetă musculoasă șontâcăind pe sub lămpile cu sodiu, 
pe lângă lăzile de gunoi, printr-un hăţiș de tufișuri, și ieșind apoi 
pe strada îngheţată. Fugind după el mi se dezmorţiră picioarele 
și pulsul mi se regulariză, și după puţin timp îmi scăzu și durerea 
din coaste. 

Pe stradă, Coyle se întoarse spre vest. Am mărit pasul și am 
micșorat distanţa dintre noi. Se uită peste umăr de câteva ori și 


de fiecare dată mărea viteza pentru câţiva pași, dar fumatul îi 
scăzuse capacitatea pulmonară și nu putea ţine viteza. Când 
văzu că mă apropiam, înjură. 

— Du-te dracului, cretinule, îmi strigă peste umăr. Pleacă 
naibii de aici. 

Asta îl făcu să gâfâie și mai tare. 

Am luat curba și în faţă ne apăru un pod peste calea ferată 
Metrou-North. Coyle își propti bărbia în piept și se năpusti 
înainte. Dar când ajunse acolo, nu traversă. Sări în schimb peste 
balustrada metalică și alunecă în jos până la șine. La naiba. Am 
mărit și eu viteza și l-am urmat. 

Șinele erau înălțate și acoperite cu zăpadă și am mers pe 
urma lăsată de Colye, în mare parte alunecând pe fund până 
jos, spre un drum de serviciu curăţat doar în parte de zăpadă, 
ce mergea paralel cu șinele și era separat de ele printr-un gard 
înalt. M-am uitat spre nord și spre sud. Drumul era pustiu. Nu se 
vedea nici urmă de Coyle, dar pe sub pod se zăreau urme prin 
zăpadă. Am respirat adânc și lent și mi-am scos lanterna din 
buzunar, și Glockul din tocul de la centură, din spate. Am aprins 
lanterna. 

Raza dispăru în întunericul de sub pod, și am mers înainte, 
ascultând cu grijă pentru a prinde sunetul de respiraţie gâfâită. 
Ascultam cu urechile ciulite când am văzut o lumină galbenă 
strălucitoare venind dinspre nord. M-am oprit și am auzit sunetul 
unei sirene. Trenul. Lumina se intensifică și mătură șinele și, 
odată cu ea, crescu și vuietul și tensiunea din aer, înghițind 
orice alt sunet. Așa că nu l-am auzit când s-a apropiat de mine. 

Mă atacă din stânga și mă azvârli la pământ și, dacă n-ar fi 
fost gardul, aș fi fost în drum spre Grand Central, strivit și lipit 
ca o plăcintă pe locomotiva trenului de pe Hudson Line. Nu se 
întâmplă așa, însă nu era decât vag mai bine. Lanterna dispăru 
și tot așa și răsuflarea mea, într-un urlet arzător, dar am ţinut 
strâns pistolul în mână și l-am ridicat în amândouă mâinile când 
m-am desprins de gard. Nu ajunsese deasupra taliei când Coyle 
veni la mine cu ambele mâini în jurul mâinilor mele, cu degetele 
în spatele trăgaciului și peste piedică. Capul lui mare și ţepos mi 
se vâri în orbita ochiului, și greutatea suplimentară mă împinse 
înapoi. 

Îmi alunecară cizmele pe cimentul acoperit de gheaţă și, 
dacă n-ar fi fost gardul, aș fi căzut la pământ. Coyle mă 


împingea gâfâind, iar mirosul de ţigări, cafea arsă și sudoare era 
sufocant. Alunecam pe călcâie și mi-am ridicat cu forţă un 
genunchi - și l-am nimerit. Coyle mugi și, pentru o clipă, se 
pleoști, apoi se răsuci și-mi smuci pistolul din mâini. Mi-am auzit 
degetele rupându-se înainte să simt durerea. 

Ne-am răsucit amândoi pentru a scăpa din încleștare, iar eu 
mi-am recăpătat echilibrul sprijinindu-mă de gard și aproape am 
urlat când l-am prins. Am început să gâfâi și tot așa și Coyle, 
ţinând în palma lui mare Glockul, uitându-se la el, cu sânge 
curgându-i din nas, de la gură și de la sprânceană. Se uită la 
mine. Se uită la armă. Mâinile și picioarele îmi tremurau de 
oboseală și adrenalină și mi-am adunat ultimele puteri pentru... 
nu eram sigur pentru ce. Coyle se uită fix la mine un minut lung 
și apoi îi scăpă o lacrimă mare, ce căzu pe Glock. Avea vocea 
gâtuită și cuvintele forțate printre respiraţiile gâfâite: 

— La dracu', omule - dă-le naibii pe toate. Dacă vrei să mă 
prinzi așa de tare, dă-i drumul. Arestează-mă, trimite-mă în 
nord, trimite-mă drept la dracu', dacă vrei. Nu-mi mai pasă de 
nimic. Nu mai pot așa. A 

Se rezemă istovit de gard și alunecă la pământ. Imi aruncă 
Glockul la picioare în zăpadă. 


32 

Un colţ al camerei lui Coyle scăpase nevătămat în urma 
luptei dintre noi, și acolo avea un frigider minuscul. Avea două 
tăvi de gheaţă mici ca pentru pitici și Coyle scoase una din ele, 
se așeză pe pat și răsturnă cuburile de gheaţă într-un tricou. Eu 
am luat-o pe cealaltă și m-am așezat pe scaunul pliant. Am 
făcut tot ce-am putut cu niște șervete de hârtie, dar era greu cu 
trei degete rupte, două la mâna dreaptă și unul la stânga. Deja 
începeau să se umfle și să se decoloreze. 

Coyle își puse gheaţa la sprânceană. 

— E așa de mare surpriza că am fugit? întrebă el cu vocea 
scăzută, răgușită și obosită. Dacă mă arestează poliţia, cu 
cazierul meu, o să creadă c-au câștigat la loterie. De cine o să le 
placă mai mult decât de mine? 

Îmi veniră în minte câteva nume, dar le-am ţinut pentru 
mine și am dat din cap. Își aranjă gheaţa mai bine şi se strâmbă. 
Pe faţă îi alunecă gheaţă topită și sânge. Bluza și blugii de pe el 
erau murdari și uzi leoarcă, și tot așa era și el, iar pe sub 
murdărie, oboseală și privirile bănuitoare, se puteau citi și alte 
lucruri: teamă, nehotărâre, dar și o tristeţe adâncă și strivitoare. 
Își consumase pentru o clipă furia și panica într-o mișcare 
orbească; acum era pierdut și în derivă. l-am spus cine eram și 
cam ce voiam, câteva idei, dintre care cele mai importante că 
nu eram poliţist, nu lucram cu polițiștii și n-aveam nici cea mai 
mică intenţie să-i ajut. Nu-i păsă prea mult, fiindcă nu mai avea 
energie să-i pese de mai nimic în momentul acela. Cu coatele pe 
genunchi, păru să se dezumfle și să se ofilească sub ochii mei. 
Voiam să-și folosească puţina răsuflare rămasă pentru a discuta 
cu mine. Sub pat erau gogoșile unchiului Kenny, în cutia lor de 
carton, îndoită doar puţin după bătaia noastră. Am reușit să le 
trag afară fără să gem. 

— Te superi? l-am întrebat. 

Coyle se uită la mine și clătină din cap. Am luat o gogoașă 
cu glazură și i-am oferit cutia. Clătină din nou din cap. M-am 
ridicat și am îndreptat măsuţa pliantă și am găsit micul filtru de 
cafea în mod miraculos intact sub ea. 

— Ai niște cafea? am întrebat. 

Coyle arătă un dulăpior deasupra chiuvetei. Am găsit filtre 
de hârtie, cafea Folgers și câteva pahare de unică folosinţă. Se 
uită la mine cât timp am pregătit-o, stângaci. Când începu să 


fiarbă, m-am întors spre el. 

— Spune-mi despre Holly, am zis încet. 

Coyle își strânse buzele și îi tremura bărbia, și rămase 
tăcut. Aroma cafelei umplu camera, acoperind pentru moment 
duhoarea de transpiraţie, ţigări și haine ude. Coyle se uita în 
gol, cu o privire rătăcită, de pușcăriaș, și m-am gândit că l-am 
pierdut încă înainte să începem. După care se uită la mine și luă 
o hotărâre. Și apoi - cu privirea pe pereţi, pe podea și undeva 
deasupra  umărului meu, cu o voce răgușită și uneori 
tremurătoare - vorbi. 

Se întâlniseră primăvara trecută, la 9.30 Club, într-o noapte 
când Jamie Coyle era la ușă. Holly și Gene Werner voiseră să 
intre, și Coyle o lăsase pe Holly să intre pe gratis, așa cum le 
lăsa pe toate femeile frumoase. Dar încă de la început ceva la 
Werner îl deranjase. 

— Nenorocitul de Weenie. Poate era felul cum se uita 
mereu la imaginea lui reflectată în orice geam, sau modul în 
care a apucat-o de braţ. Nu știu, viermele ăla m-a călcat pe 
nervi. 

Holly intervenise în favoarea lui Werner, ceea ce-l enervase 
pe acesta. Asta-i făcuse plăcere lui Coyle - asta, și zâmbetul lui 
Holly. 

— Omule, te topea, nu alta. Vreau să zic, ar fi câștigat orice 
concurs - nu puteai să nu te holbezi la ea dar zâmbetul ăla... Îţi 
făcea să-ţi explodeze ceva în piept. Nu semăna cu nimeni 
altcineva de pe lume. 

Holly devenise o clientă regulată, apărând ocazional 
împreună cu Werner, dar de cele mai multe ori fără el. 

— Uneori venea devreme, alteori târziu. Bea un pahar sau 
două, întotdeauna whisky Bourbon și suc de ghimbir, și poate 
dansa. De cele mai multe ori nu făcea altceva decât să se uite la 
oameni. Toţi bărbaţii încercau s-o agate, și uneori și femei, dar 
Holly era întotdeauna în lumea ei, și nu-i păsa nici cât negru sub 
unghie. Însă venea mereu să stea la taclale cu mine; nu conta 
că eram la ușă, sau la bar, sau oriunde. De multe ori vorbea 
despre oamenii din club. Inventa tot felul de lucruri despre unul 
sau altul, bărbaţi sau femei, povești întregi despre viaţa lor. 
Uneori lucruri chiar distractive, și alteori chestii bizare - nu 
pricepeam tot timpul ce vrea să zică. Alteori vorbea despre 


lucruri total neimportante, despre vreme, sau mai știu eu ce, 
sau mă întreba despre slujba mea - cum știam cine o să facă 
probleme, și cât de mari probleme, cum știam cine o să dea 
înapoi, și de câtă forță aveam nevoie, chestii din astea. Și apoi 
mai erau dăți când pur și simplu stătea cu mine, și nu zicea 
nimic. 

Tot ce știa pe vremea aceea despre munca ei erau niște 
discuţii vagi despre filme. 

— Regizoare sau cameramană sau ceva în genul ăsta. 

În iulie îl abordase întrebându-l dacă era dispus să lucreze 
ore suplimentare pentru ea, și atunci aflase mai multe. 

— A zis că era vorba despre muncă de securitate pentru 
ea, în timp ce-și face filmele - ca o gardă de corp. Apoi mi-a dat 
amănunte - unde, și când, și de ce - și m-a lăsat efectiv cu gura 
căscată. l-am spus că nici vorbă. Plata era în regulă, dar toată 
chestia era dementă, parcă-i escroca pe tipii ăștia și voia niște 
mușchi cu ea. Stilul ăsta de treabă se duce dracului într-o clipită 
- parcă ai cere să-ţi dea în cap, ce naiba. In stadiul în care eram 
atunci - și înainte - n-aveam deloc chef să mă bag într-o treabă 
din asta. Holly nu s-a supărat. N-a insistat și nici n-a încercat să 
mă seducă - n-a făcut niciodată faze din astea cu mine. M-a 
rugat numai să mă uit la un film de-al ei. Și m-am uitat... Și să-ţi 
spun drept, m-a dărâmat. N-am mai văzut așa ceva în viaţa 
mea. Era... uluitoare. Felul cum arăta, lucrurile pe care le zicea - 
te făcea să-ţi explodeze capul când te uitai. Și cum l-a sfâșiat la 
sfârșit pe tipul ăla, cum a intrat în mintea lui - Doamne. Am 
văzut unul, și apoi mi le-a arătat și pe celelalte. Absolut uluitor. 
Şi a fost bizar s-o văd cu toţi tipii ăia - era complet dement dar 
lui Holly nu-i era jenă. Era doar o chestie pe care-o făcea ca să-și 
termine filmele, mi-a zis - „face parte din proces”, ca și cum și- 
ar fi aranjat camerele, sau luminile, editarea și toate celelalte. 
Era numai un rol pe care-l juca, și ea era mereu cea care 
deţinea controlul. Așa a zis ea. Am întrebat-o de ce face asta, de 
ce face filmele alea când are destul talent să facă orice vrea. Și 
mi-a zis că astea erau poveștile pe care vrea să le spună și 
astea erau întrebările la care voia un răspuns. Eu i-am zis că mie 
mi se părea că era întotdeauna aceeași poveste. Ei i s-a părut 
distractiv și a zis că am dreptate, și că erau mereu și aceleași 
întrebări. 

După ce Jamie se uitase la scurtmetrajele ei, Holly îi oferise 


încă o dată slujba. Şi din cauza a ceea ce văzuse - ciudăţenia 
muncii ei, forța ei, pasiunea și riscurile pe care și le asuma, dar 
în cea mai mare parte pentru că pe atunci era deja pe jumătate 
îndrăgostit de ea, Coyle acceptase. 

Holly îl chemase numai de trei ori și, deși fiecare sesiune 
avea momentele ei mai tensionate, nu trebuise niciodată să 
intervină. Nu-i plăcea ideea că Holly făcea sex cu alţi bărbaţi - îi 
venea rău și se înfuria la gândul ăsta, zise el, și încerca să nu se 
gândească la asta, dar nu o judecase niciodată. 

— Am învăţat în nord că fiecare e în închisoarea lui, și că 
toți își execută sentinţa în felul lor. Am cunoscut o mulțime de 
oameni foarte scrântiţi - și înăuntru, și pe stradă, de fapt - și 
lucrurile pe care le făceau ca să reziste, ca să ajungă la ziua de 
mâine, erau mult mai trăsnite decât ce făcea Holly. Şi la sfârșit 
aveau mult mai puţine rezultate cu care să se mândrească 
decât ea. Toată lumea își are închisoarea lui. 

Gene Werner însă era mai puţin luminat. El aflase de 
scurtmetrajele lui Holly la sfârșitul lui august și - așa cum îmi 
spusese și Orlando Krug - îi făcuse viaţa un adevărat iad. Coyle 
nu-l făcuse arșice numai pentru că i-o ceruse Holly. 

— Îi făcea mereu scandal, și o înnebunea. Câteva nopţi la 
club, a făcut niște scene de groază - urlete, pahare sparte, 
prostii din astea. Era un nemernic cretin și eram gata să-l scot 
afară în șuturi pe aleea din spate, dar m-a oprit Holly. Mi-a zis că 
nu dă niciun ban pe ce se întâmplă cu Weenie, atâta că nu voia 
să fiu eu închis pentru că i-am tras câteva în cap. Mi-a pus mâna 
pe piept, și să mor eu dacă n-am ameţit. 

În seara aceea făcuse așa cum îl rugase ea, dar Werner nu 
o slăbea pe Holly, și o săptămână și ceva mai târziu, când nu 
mai aflase nicio veste de la ea, Coyle se dusese la el să-i facă o 
vizită. 

— Nu l-am atins cu un deget pe individ. Nici măcar n-am 
ridicat tonul. l-am zis numai niște chestii, că o să-i zdrobesc 
moaca, și asta a fost de-ajuns. 

Asta fusese în septembrie. În octombrie, Holly și Coyle 
deveniseră amanți. Începuse într-o miercuri, când Holly venise 
la 9.30 Club pentru prima dată o săptămână, și rămăsese până 
la închidere. 

— M-a rugat să o conduc acasă, zise Coyle. Apoi m-a rugat 


să stau, zise el aproape în șoaptă. În unele săptămâni ne 
vedeam patru, cinci nopţi, în altele numai o dată, sau deloc. 
Uneori mă suna de două sau trei ori, alteori nu mă suna deloc. 
Depindea de munca ei. Când lucra, avea mintea în altă parte. 
Avea nevoie de spaţiu și de liniște. Şi nu-i plăcea niciodată să fie 
stresată. 

Ochii lui Coyle se luminară cu amintirile despre Holly în 
timp ce vorbea, și de fiecare dată un zâmbet îi încreţea fața 
lată. Dar era imediat copleșit de tristeţe: ochii i se goleau și faţa 
îi redevenea inexpresivă. Nu mai avea nicio amintire fericită 
când l-am întrebat despre ultima oară când auzise ceva de la 
Holly și despre ce făcuse de atunci. 

— A fost într-o duminică, zise el. 

L-am întrebat data exactă și mi-a spus. Era duminica de 
dinainte să moară: la două zile după ce o vizitase Stephanie. 

— Lucra la un proiect și n-o mai văzusem de aproape două 
săptămâni. Trebuia să ne întâlnim în seara aia, dar m-a sunat 
dimineaţa să-mi spună că anulează - nu mi-a zis de ce. M-am 
enervat - voiam s-o văd, dar nu puteai s-o presezi pe Holly, și nu 
era prima dată când făcea așa ceva. Am sunat-o luni și nu mi-a 
răspuns. Am încercat din nou marţi și miercuri. Deja eram 
îngrijorat. Joi m-am dus la ea. Nu era nimeni acolo, dar casa ei 
era dată peste cap și m-am speriat. Nu eram acolo nici de zece 
minute când ai bătut tu la ușă. 

— N-ai chemat poliţia, i-am zis. 

— Şi crezi că nu-mi trag pumni pentru asta? Dar eu n-am 
treabă cu poliţia - și-n plus, pe atunci nu știam ce naiba se 
întâmpla. Poate că i-a spart cineva casa; poate a raportat ea la 
poliţie. 

— Nu ti-ar fi spus dacă se întâmpla asta? 

— Holly ţinea pentru ea o grămadă de chestii. 

— Ai văzut urme de spargere? 

Coyle își încruntă sprânceana și îi apăru o picătură de 
sânge în tăietură. Clătină din cap. 

— Nu. 

Am dat din cap. 

— Ai sunat pe cineva? Pe familia ei poate, sau pe prieteni? 

— Nu-i știu familia; nu-i știu nici prietenii. A vorbit despre 


agentul de vânzări de la galerie - Krug - de câteva ori, dar nu l- 
am întâlnit niciodată. 

— Deci ce-ai făcut după ce-ai fost acasă la ea? 

Coyle se îmbujoră la faţă. 

— M-ai speriat. M-am gândit eu că nu ești poliţist, dar nu 
eram sigur, și n-am știut ce naiba vrei - n-am știut ce să fac. Așa 
că am venit înapoi aici și am sunat-o iar. Apoi m-am dus să-l 
caut pe cretinul ăla de Werner. 

Cafeaua era gata și am umplut două cești fără să mă 
opăresc. N-am avut de ales decât s-o bem neagră. 

— De ce Werner? am întrebat. 

Coyle ridică din umeri și părea să-l doară. 

— Holly a vorbit despre el cu trei, patru săptămâni înainte. 
Era enervată pe el pentru ceva și avea de gând să discute cu el 
despre asta. 

— N-ai întrebat-o despre ce era vorba? 

Coyle se înroși din nou și se uită la podea. 

— N-o poţi... Tu n-ai cunoscut-o. Nu puteai s-o presezi pe 
Holly - îţi spunea ce voia să-ţi spună, și-n rest își ţinea gura. Nu 
mi-a spus ce treabă avea cu Werner. Dar n-aveam încredere în 
nemernicul ăla și-am vrut să aflu. 

— Tu ce credeai că se întâmplă? Coyle clătină din cap și nu 
răspunse. Ai vorbit cu ea duminică și ai mers la ea acasă joi, am 
zis eu. Unde ai fost între timp? 

— Aici. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Am lucrat. 

— La ce? 

Coyle se încruntă și se gândi. 

— Toate tâmpeniile obișnuite. Luni și marţi, Kenny m-a pus 
să vopsesc. Apoi a fost o problemă la instalaţia sanitară din 
blocul D - am fost acolo marţi seara până pe la ora nouă sau 
zece. Miercuri a fost ziua gunoiului. Să-ţi mai zic? 

— N-ai lucrat la club? 

— E închis duminica și lunea. 

— Dar marți și miercuri? 

— Am sunat și le-am spus că sunt bolnav, zise Coyle. 


— Nu așa mi-a zis J.T., am zis eu, ridicând o sprânceană. 

— Așa că n-am mers, spuse el încruntându-se și mai tare. 
Şi ce? 

— De ce? 

Coyle se uită la tavan. Îi tremură bărbia și vocea. 

— M-am gândit că poate Holly era acolo și... eram nervos 
pe ea. Înghiţi în gol. Doamne... n-am vrut s-o văd. 

Am dat din cap. 

— Ce credeai că e între ea și Werner? l-am întrebat din 
nou. 

— Nu m-am gândit... 

— Credeai că se vede iar cu el? 

Se înnegură la faţă și-și încleștă mâna mare în jurul tricoului 
cu restul de gheaţă; pentru o clipă, m-am gândit că o să se ia iar 
la bătaie cu mine, dar nu mai avea tragere de inimă pentru asta. 

— Du-te naibii, zise el încet. N-am știut ce să cred. 

Am încuviinţat, și m-am gândit la date. Dacă Holly vorbise 
despre Werner cu trei sau patru săptămâni înainte de a muri, 
asta înseamnă că fusese în decembrie. 

— A zis Holly că o căuta cineva? am întrebat. Ceva despre 
un avocat care venise s-o vadă? 

Coyle păru nedumerit. Clătină din cap. 

— Nimic. 

— Când ţi-ai dat seama că Holly a... 

Coyle se uită fix la mâini, la tricoul ud și la cănile de cafea - 
la lucruri pe care eu nu le puteam vedea. Lăsă tricoul să-i cadă 
pe podea. 

— Am văzut ziarul. Am văzut poza... cu tatuajul ei. 

— Şi după aceea? 

— După aceea n-am știut ce să fac. Am început să-l caut 
iar pe Werner. Nu știu de ce, sau ce-aș fi făcut dacă-l găseam, 
dar n-am știut ce altceva să fac. Apoi am dat iar de tine. După 
aceea am fost de câteva ori pe la apartamentul ei. Am vrut să 
intru, dar n-am făcut-o. M-am... m-am uitat pur și simplu la bloc. 
Apoi am văzut niște polițiști acolo și am fugit. M-am gândit că n- 
o să treacă mult și o să apară aici și m-am gândit s-o iau la 
sănătoasa - dar unde să mă duc? În ultimele luni, orice plan pe 
care l-am avut a fost legat de ea, oftă Coyle și clătină din cap. Ar 


fi trebuit să-mi dau seama. Doamne, au trecut două săptămâni 
de când am văzut poza aia? Parcă a fost acum o sută de ani, sau 
ieri. 

— Ce planuri aţi făcut? 

— Am discutat să ne mutăm poate împreună, și poate să 
plecăm din oraș. Ei îi plăcea în Philly - zicea că acolo sunt ieftine 
locuinţele. Se gândea să facă alte tipuri de filme - poate 
documentare - sau să scrie iar teatru... Am vorbit și despre 
copii, dacă-ţi vine să crezi. Am fost surprins ca naiba că Holly 
voia copii, dar voia cu adevărat. A zis că s-ar putea să fie 
pregătită pentru ei în curând și m-a întrebat dacă-mi convine. 
Am zis sigur, de ce nu. 

Coyle îşi încleștă mâna și formă un pumn. Îl examină cu 
atenţie. Apoi se frecă la ochi. M-am gândit la Holly, care era 
gravidă, și m-am uitat la Coyle - gârbovit și uitându-se fix la o 
gaură în podeaua de ciment - și nu l-am întrebat. Dacă ar fi știut 
despre asta, eram destul de sigur că mi-ar fi spus chiar el; dacă 
nu știa... nu aveam inima să-i spun eu. Am sorbit din cafea. Era 
rece. 

— Holly a zis ceva de indivizii din filmele ei? Nu a fost 
niciodată îngrijorată că i-ar putea face ceva? 

Își ridică privirea. Pe chipul murdar și istovit reapăru o 
scânteie de viaţă. 

— Crezi că asta s-a întâmplat? Crezi că unul dintre ei...? 

Am clătinat din cap. 

— E o întrebare, asta-i tot. Vreau să știu dacă a vorbit 
vreodată despre vreunul dintre ei, dacă era speriată de vreunul. 

| se pleoștiră umerii. 

— Nu; nu vorbea niciodată despre ei, cel puţin nu cu mine, 
și eu n-am întrebat-o. Dacă era îngrijorată, nu era decât atunci 
când trebuia să îi ia la întrebări. De aceea m-a rugat să stau de 
pază de fiecare dată. Dar chiar și atunci, nu se îngrijora prea 
mult. Nu destul, dacă mă întrebi pe mine. Zicea că ea deţine 
controlul. Ea avea întotdeauna controlul. 

Coyle începu să studieze iar podeaua și eu m-am gândit la 
Holly și la lucrările ei. 

— l-ai spus lui Holly că povestea din scurtmetrajele ei era 
mereu aceeași. Ai zis că a fost de acord cu tine, și că întrebările 
la care voia răspuns erau și ele aceleași. Coyle se uită la mine și 


încuviinţă nesigur. Şi care erau? am zis. 

— Care erau ce? 

— Povestea pe care voia s-o spună, întrebările la care voia 
răspuns - care erau? 

Clătină încet din cap. 

— Povestea era despre un tip însurat care se culca cu toate 
fustele din jur, și întrebările erau de ce - de ce o făcea, de ce-și 
bătea joc în halul ăsta de viaţa nevestei și a copiilor lui. 
Întotdeauna era același lucru, întotdeauna despre familia ei. 

— Asta s-a întâmplat în familia ei? 

— Așa mi-a zis ea. Taică-său era un adevărat ticălos, cred - 
nu putea să și-o ţină în pantaloni și nu se obosea să ţină secret 
faţă de nimeni, nici măcar faţă de mama lui Holly. Tot timpul cât 
au fost ele mici, ăsta se tot culca cu cine se nimerea - cu 
secretara, cu vecine, chiar și cu câteva profesoare ale lui Holly. 
Și am înţeles că și maică-sa și taică-său o făceau foarte des și 
mult. Şi maică-sa nu l-a părăsit niciodată. După toate urletele și 
măgăriile, pur și simplu le înghiţea pe toate, iar și iar, până când 
într-o zi s-a vârât în cadă, a luat câteva cutii de pastile și și-a 
tăiat venele. Holly a venit acasă de la școală și a găsit-o. Avea 
cam paisprezece ani pe atunci. 

— Dumnezeule. 

Coyle încuviinţă. 

— E o nebunie totală. 

— N-ai întâlnit-o niciodată pe sora ei? am întrebat eu și 
Coyle clătină din cap. 

— Holly nu m-a invitat niciodată cu ea când mergea la ea, 
zise el. Am rugat-o de câteva ori, dar ea a zis nu. 

— Cât de des se ducea? am întrebat eu cu ochii îngustaţi. 

— Nu știu - o dată sau de două ori pe lună, poate. N-am 
ținut socoteala. 

O dată sau de două ori pe lună. 

— Eu am auzit că n-a avut prea mult de-a face cu familia 
ei. 

— Nici n-avea. Nu se înţelegea bine cu sora ei, așa că 
mergea acolo mai ales ca să-l vadă pe taică-său. E într-un fel de 
azil, și se pare că e dus rău cu pluta - prea dus ca să mai poată 
să se certe, presupun. 


Am dat din cap. M-am gândit la apartamentul lui Holly și la 
cutiile aparatelor de filmat de pe jos. 

— Holly își edita filmele acasă? 

— Da - avea un calculator și un software pentru editare și 
ca să ardă discurile. Dar când am mers eu acolo, toate aparatele 
alea dispăruseră. 

M-am gândit la scurtmetraje, și cum le văzusem în camera 
de proiecţii a lui Todd Herring. Și atunci m-am gândit și la 
altceva. 

— Relicvariile - lăzile acelea care veneau împreună cu 
scurtmetrajele - nu le făcea în apartament, nu? 

Coyle clătină din cap. 

— Pe alea le făcea în studioul ei. 

— Studioul ei? 

— Așa-i spunea ea. Nu e decât un compartiment de 
depozitare din alea închiriate - nu cu mult mai mare decât un 
dulap uriaș dar avea o masă de lucru acolo și unelte de 
tâmplărie și toate alea. 

Coyle îmi dădu numele și adresa. Era în Greenpoint, 
Brooklyn. Nu avea cheia, dar știa numărul. 

Mi-am privit mâinile. Îmi pulsau și erau urâte, și de-abia mă 
puteam concentra din cauza durerii. În viitorul apropiat mi se 
întrezărea o vizită la camera de urgenţe, și m-am întrebat cum o 
să conduc. L-am întrebat pe Coyle cum pot da de el și oftă și-mi 
dădu numărul de mobil al lui Kenny. Moleșeala lui era 
contagioasă; mă cotropi un val de oboseală, care luă cu ea și 
puţina energie pe care o storsesem din cafeină și zahăr. M-am 
ridicat cu greu în picioare și mi-am luat haina pe mine. Coyle 
oftă din nou și se forță să se ridice de pe pat și să se ducă la 
chiuvetă. Dădu drumul la apă și se aplecă peste margine - cu 
răsuflarea întretăiată. Mă luă prin surprindere când vorbi. 

— Nu era decât o chestiune de timp, zise el încet. 

— Ce era o chestiune de timp? 

Aplecat peste chiuvetă, cu spatele lat tremurând, vocea îi 
suna mică și înecată: 

— Am simţit că sunt norocos că sunt cu ea - prea norocos, 
de parcă n-ar fi fost decât o greșeală, ca și cum aș fi primit 
norocul altcuiva în urma unui accident. Ca și cum ai găsi un 
portmoneu doldora de bani - știi că până la urmă o să vină 


cineva să-l caute. Nu era decât timp luat cu împrumut. Îmi pui 
toate întrebările astea afurisite la care nu pot răspunde și-mi 
dau seama că nu știu nici pe dracu' despre ea. N-am avut niciun 
rol din viaţa ei. Nu-i știu familia, nici prietenii - nu știu nici măcar 
unde o să fie îngropată, sau când, sau cine o s-o facă. O să fie 
un priveghi sau așa ceva? Dacă apar și eu acolo, o să știe 
cineva, în afară de poliţie, cine sunt? 

Coyle se aplecă mai mult deasupra chiuvetei și începu să 
vomite. Am închis ușa în urma mea. 


33 

Joi dimineaţa, cerul era cenușiu și mohorât, și norii ce 
forfoteau deasupra orașului erau încărcaţi de gheaţă, lapoviţă 
sau piatră. În biroul lui Mike Metz nu era mult mai cald. Îi 
spusesem tot ce-mi zisese Jamie Coyle și că practic îl crezusem, 
iar Mike rămăsese tăcut de cealaltă parte a biroului său lat de 
abanos. Avea degetele împreunate și faţa inexpresivă, însă 
privirea îi era sceptică și iritată. 

— Durerea nu înseamnă inocenţă, zise el în cele din urmă. 
O mulţime de ucigași sunt îndoliaţi după victimele lor; adoră să 
le fie milă de ei înșiși, și asta e o metodă bună. Individul ăsta a 
înfăptuit multe acte de violenţă - Mike arătă către mine și fața 
mea plină de vânătăi, către degetele pansate și legate în atele - 
și practic a recunoscut că a fost îngrijorat că Holly se vedea iar 
cu Werner. 

— N-a recunoscut asta, am zis eu. Și are un alibi. Am vorbit 
cu unchiul lui și se pare că povestea se verifică. 

— Şi ăsta ar fi același unchi care v-a minţit și pe tine și pe 
polițiști în legătură cu locul unde se află Coyle? Cât timp crezi c- 
o să-i reziste confirmarea? 

— Se pare că au mai fost și alţi oameni care l-au văzut în 
seara aceea de marți. Mike se încruntă și clătină din cap. Şi-n 
plus, individul a avut pistolul meu și destul timp să-l folosească, 
și-n loc de asta, mi l-a dat înapoi. 

— Ceea ce înseamnă că, atunci când a fost cu tine, a avut 
timp să se gândească, iar cu Holly a fost într-o stare de 
sentimente mai intense. 

— Deja faci speculaţii. 

— Şi tu nu faci, deși ar trebui. E vorba de fratele tău aici, și 
de soția lui. 

— Dacă n-a omorât-o Coyle pe Holly, atunci nu cred că le 
fac o favoare lui David și Stephanie ajutându-i pe polițiști să-l 
găsească. Dacă le ia câteva zile în plus să vadă care-i treaba cu 
el și să se lămurească de nevinovăția lui, atunci o să am aceste 
zile în plus ca să găsesc o alternativă viabilă. 

— Asta presupunând că ai dreptate în privinţa lui Coyle și 
presupunând că poliţia n-a auzit deja despre alibiul lui grozav de 
la unchiul lui. 

Am băut niște apă. Atela de aluminiu se ciocni cu un 


clinchet sonor de pahar. 

— Din ce mi-a zis Kenny, nu l-au întrebat și el nu le-a zis, 
am adăugat eu. Coyle o iubea și o jelește și n-a luat-o la 
sănătoasa afară din oraș, deși a avut numeroase ocazii în sensul 
ăsta. Şi pe deasupra, are un alibi mai bun decât al lui David sau 
al lui Stephanie. 

Scepticismul lui Mike rămase nediminuat. 

— El era cea mai bună șansă pe care-o aveam. Şi de fapt, 
și acum cred că tot el e. 

— Nu se duce nicăieri, Mike, și dacă... 

— De unde știi că nu se duce nicăieri? 

Am clătinat din cap. 

— S-ar fi dus deja. Ascultă, dacă l-am găsit eu, o să-l 
găsească și poliția, și dacă nu-l găsește în câteva zile, îi sunăm 
și le dăm un indiciu. Între timp, Coyle mi-a oferit câteva piste de 
urmărit. 

— Werner? 

— Coyle zice că Holly l-a văzut la un moment dat în 
decembrie. Asta ar fi exact pe la momentul când a trecut 
Vickers pe la ea. 

— Te gândești că a avut ceva de-a face cu șantajul? 

— Momentul s-ar potrivi și se pare că Holly era supărată în 
perioada aceea. 

— Dacă-l crezi pe Coyle, zise Mike. 

Am ridicat din umeri. 

— În afară de Werner, mai este și depozitul închiriat. 

Mike ridică o mână în aer. 

— Şi deja știu mai mult decât vreau despre asta. 

— Lașule, am zâmbit eu. 

Nu-mi răspunse la zâmbet, îmi făcu în schimb un semn 
mustrător din deget. 

— Nu uita cuvintele „contaminarea dovezilor” și fii naibii 
atent. 

— Totdeauna, i-am răspuns eu. Ai vorbit recent cu David? 

Mike încuviinţă. 

— Eu îl sun, el nu-mi spune mare lucru. Mă gândesc că stă 
pe poziţii acum. 


— Era treaz? 

Mike ridică din umeri. 

— Nu mi-a spus mare lucru, repetă el. 

— Şi Stephanie? 

— A acceptat să mă vadă în după-amiaza asta. 

— Ăsta e un progres. 

— Nu suficient, zise Mike. Şi sper că nu e prea târziu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Numai inevitabilul. A sunat-o McCue; au chemat-o să 
vină la secția din Pitt Street mâine-dimineaţă, să discute. 

— Și acum tot neoficial? 

— Așa spun ei. 

Am mers de la biroul lui Mike pe jos până la Grand Central, 
și am luat trenul 7 către Queens. În Long Island City am 
schimbat și am urcat în G, am mers la sud în Brooklyn, și am 
coborât pe Greenpoint Avenue. De acolo m-am dus spre est pe 
jos până la Greenpoint, și apoi la nord pe McGuinness 
Boulevard, și din nou spre est pe Freeman. 

Creek Self-Store era pe Freeman Street, în jumătate dintr-o 
fostă fabrică de cărămizi, pe o stradă care nu avea nici cea mai 
vagă urmă de înfrumusețare, probabil din cauza apropierii de 
Newtown Creek și de o uzină enormă de tratare a deșeurilor. 
Gerul făcea să mă doară degetele, dar cel puţin nu mirosea 
chiar insuportabil. 

Am deschis o ușă cu geam și plasă metalică și am intrat 
într-un holișor. Înăuntru era o bancă de lemn, bine șlefuită de 
turul multor pantaloni, și pe pereţi erau afișate tabele cu 
mărimile și preţurile compartimentelor și containerelor de 
depozitare, și liste de reguli și restricţii, majoritatea nefiind 
altceva decât „Interzis deșeuri nucleare” și „Interzis animale”. În 
faţă era încă o ușă de geam cu grilaj metalic și la stânga un 
ghișeu. 

La ghișeu era o sud-americancă de douăzeci și ceva de ani, 
cu un inel de aur în nas. Tocmai își lua prânzul sau poate un mic 
dejun întârziat, și tot holul mirosea a ouă și ceapă prăjită. Îmi 
dădu câteva formulare și-mi arătă banca. M-am așezat, am scos 
un pix din rucsac. Nu m-am grăbit deloc cu formularele - cu 
degetele mele, oricum nu aveam de ales - și m-am uitat bine 


prin hol și dincolo de ghișeu. La dreapta, în spatele ghișeului, 
era un mic birou, la care era așezat un individ gras și chel. 
Acesta era ocupat cu ceea ce părea o sticlă de bere într-o pungă 
de hârtie și un campionat de pocher la televizor. Pe masa de 
lângă fată erau trei monitoare video mici. Pe unul se vedea 
imaginea dintr-un unghi ciudat a ușii de la intrare și altul arăta 
imaginea tremurătoare a unei rampe de descărcare; al treilea 
nu funcţiona. Un sistem de securitate întru totul satisfăcător, în 
ceea ce mă privea. Mi-am scos portmoneul și am dus 
formularele la ghișeu. 

Chelul se duse cu pași târșâiţi și lenți spre un lift de mărfuri 
și l-am urmat docil. Am urcat două etaje și l-am urmat iar, printr- 
un labirint slab luminat de uși metalice numerotate. Ne-am oprit 
la ușa numărul 137, o minunată încăpere de trei metri pe trei, 
cu pereţii de plastic portocaliu încreţit și becuri fluorescente într- 
o cușcă de sârmă pe tavan. Individul plecă și am așteptat până 
am auzit ușa liftului închizându-se și apoi am mai așteptat o 
vreme. Aerul era rece - aproximativ cincisprezece grade - și 
mirosea a praf de ghips și a plastic. In tăcerea de după lift, am 
auzit slab muzică hip-hop, dar nu mi-am dat seama de unde. 

Am închis ușa compartimentului 137, am găsit scara și am 
coborât un etaj. Compartimentul lui Holly era 58 și a trebuit să 
rătăcesc puţin pe coridoare până l-am găsit. Am trecut pe lângă 
câţiva oameni pe drum: un cuplu care se certa în timp ce cărau 
înăuntru niște cutii; un alt cuplu, într-o dispoziţie mai bună, 
cărând cutii afară; un pictor stând în ușa deschisă a atelierului 
lui, amestecând vopsele verzi și albe pe o paletă; o femeie de 
vârstă mijlocie cu lacrimi în ochi, împingând un cărucior. 
Niciunul dintre ei nu-mi acordă vreo atenţie. Compartimentul 58 
era chiar la capătul unui coridor pustiu, și am fost ușurat să văd 
că nu era niciun sigiliu al poliției sau benzi care să delimiteze 
scena crimei. Incuietoarea era fixată în podea și avea pe ea un 
lacăt de mărime medie. Lacătul înlocuitor pe care-l adusesem în 
rucsac era mai nou și mai lucios, dar mă îndoiam că va observa 
cineva de aici. Mi-am pus rucsacul pe podea și m-am uitat de-a 
lungul coridorului. Nimeni. Am scos cleștele. 

Era greu de mânuit cu degetele rupte, și am făcut mai mult 
zgomot decât voiam, dar în cinci minute, lacătul era bucăţi. Am 
pus bucăţile în rucsac, împreună cu cleștele, și am deschis ușa. 
Am intrat înăuntru și am închis ușa după mine. 


Luminile fluorescente se aprinseră într-un spaţiu de trei 
metri pe patru și jumătate, cu pereţi de plastic galben și podea 
goală de ciment. De-a lungul unui perete era un banc de lucru 
cu menghine montate la un capăt, un scăunel cu rotile dedesubt 
și multe unelte aranjate cu grijă pe rafturi: ciocane, fierăstraie 
de mână, dălţi, rindele, clame, echere, sticle cu clei pentru 
lemn, cutii de lac și baiț. Un loc pentru toate. Pe peretele din 
fund erau rafturi metalice, cu o freză, o rașchetă, o mașină de 
șlefuit și câteva burghie electrice; în colț, lângă un aspirator, era 
un mic fierăstrău mecanic. De cealaltă parte a bancului de lucru 
era o cutie mare de carton, plină cu lemne. Am respirat adânc 
de câteva ori, ca să-mi liniștesc bătăile inimii, și mi-am scos din 
buzunar o pereche de mănuși de vinil. Mi le-am tras cu grijă pe 
mâini din cauza atelelor și am început cu această cutie. 

Era mare - de dimensiunile unui frigider așezat pe o parte - 
dar nu era decât lemn în ea: scânduri de arțar, nuc, abanos, și 
tec, cu dimensiuni de un metru și un metru jumătate, și la fund 
câteva bucăţi mai mici. Am trecut apoi la rafturile de metal, 
unde am găsit niște unelte electrice de mare putere, imaculate 
și destul de scumpe, și nimic altceva. Fierăstrăul mecanic era 
bine uns, dar nu-mi dezvălui niciun secret și aspiratorul era de 
asemenea lipsit de orice mister, în afară de niște așchii de lemn 
în rezervor. Peste tot era un strat subţire de praf, și nimic nu 
părea atins de curând. Când am terminat în cele din urmă cu 
bancul de lucru, am ajuns la concluzia că Holly avea o 
predilecție pentru echipamentul scump și că avea o grijă 
excelentă de toate. Am împins la loc scăunelul cu rotile sub 
bancul de lucru și am auzit o bufnitură. L-am tras iar afară, am 
îngenuncheat și m-am uitat dedesubt. Mi-a trebuit lanterna ca 
să le văd: două cutii de carton, una lângă alta, lipite de peretele 
de plastic. Le-am tras afară și am deschis una. 

Era plină de pungi de plastic. Erau pungi din acelea care se 
sigilează, ca pungile pentru dovezi criminalistice, și conţineau 
suvenire de la întâlnirile din scurtmetrajele lui Holly - obiectele 
de tipul celor pe care le văzusem în relicvarii, deși acestea nu 
mai aveau o atare destinaţie. Prezervative folosite, ciorapi de 
damă, lenjerie intimă murdară - a lui și a ei, cravate, chiștoace, 
șerveţele folosite, o faţă de pernă, câteva cutii de chibrituri, 
cincisprezece centimetri de tub de cauciuc: o colecţie sordidă de 
obiecte pierdute. Fiecare pungă era etichetată cu carioca 


neagră, cu o dată și un loc, cu un scris ferm și precis. Am citit 
etichetele și mi-am dat seama că obiectele de deasupra erau cu 
siguranţă de la întâlnirile ei cu David. Și, cu toate că era o 
ușurare să mă gândesc că măcar făcuseră sex protejat, trofeele 
mă stânjeniră și îmi alunecară ochii de pe ele. M-am uitat cu 
delicateţe prin cutie, destul cât să văd că erau pungi cu suvenire 
de sus până jos, și nimic altceva. Am închis-o. Inima îmi bătea 
nebunește și am așteptat un moment ca să trag adânc aer în 
piept, înainte să o deschid pe a doua. 

In aceasta erau amintiri de altă natură. Era o mapă neagră 
de nailon cu fermoar, plină de separeuri de plastic. În fiecare 
separeu erau câteva DVD-uri etichetate, cu scrisul ordonat al lui 
Holly: „Interviul 41; Interviul #2; Interviul #3, și așa mai 
departe, până la 12. Lângă cotorul mapei erau douăsprezece 
disk-drivere externe de calculator, fiecare de mărimea unei cărți 
subţiri. Ca și DVD-urile, fiecare era etichetat: „rezervă 31 
ianuarie”; „rezervă 28 februarie”, și tot așa, până la 31 
decembrie anul trecut. 

M-am așezat pe scăunel și m-am uitat la cutie. În minte îmi 
răsună vocea lui Mike Metz: „Nu uita cuvintele «contaminarea 
dovezilor» și fii naibii atent”. Era însoţită de vocea detectivei 
Vines: „Numai Dumnezeu știe ce-ai făcut cu dovezile”. Am bătut 
nervos cu piciorul în podeaua de ciment. 


— La naiba, am șoptit. 


34 

Trecuse deja de șapte când intră Clare, și mi-am închis 
laptopul. Se opri în prag și-și dădu jos paltonul. Se încruntă 
pentru o clipă și apoi îi apăru un zâmbet pe faţă, în timp ce eu 
mă înroșeam. 

— Ultima dată când am văzut pe cineva mișcându-se așa 
de repede și cu o expresie așa de vinovată, a fost când am 
intrat peste verișorul meu Roger în baie. Avea paisprezece ani și 
am uitat să bat la ușă. Ţine-o tot așa și o să orbești, zise ea 
desfăcându-și fularul de la gât. 

— E în interes de serviciu, i-am zis. 


— Roger spunea că nu vrea decât să citească interviul. 

Am arătat către pungile pe care le adusese. 

— Cina? 

— Am adus tăiţei reci cu susan, supă picantă, găluşte fierte 
la abur și conopidă cu sos de usturoi... asta presupunând că poţi 
să te smulgi de lângă laptop. 

Nu mi-era foame aproape deloc, dar eram bucuros de o 
pauză. 

La Creek Self-Store mă holbasem minute în șir la cutia lui 
Holly și apoi mi-am zis, la naiba cu toate. Am pus una din cutii la 
loc sub bancul de lucru, am golit-o pe cealaltă și am pus lacătul 
pe care-l adusesem cu mine pe ușa 58. Cutia goală am pus-o 
într-o ladă de gunoi de lângă scări și am luat liftul până jos. 
Aveam rucsacul considerabil mai voluminos la ieșire, dar nimeni 
de la ghișeu nu păru să observe. 

Când am ajuns acasă, mi-am pornit laptopul și i-am atașat 
discul cu rezerva din 31 decembrie. De atunci mă uitam la 
dosarele și filmele de pe el și tocmai văzusem două ore 
dureroase dintre Holly și fratele meu, când intrase Clare. 
Privisem scena pe care ne-o arătaseră McCue și Vines și multe 
altele, și mă lăsaseră acoperit de o peliculă de sudoare și jenă. 
Singura consolare pe care o aveam era că David nu o lovise. Se 
dovedi că preferinţele fratelui meu erau de fapt tocmai în 
direcția opusă. 

Ceea ce era o consolare infimă. Mi-am imaginat 
înregistrarea prezentată într-o sală de instanţă - în faţa juraţilor, 
a presei, a membrilor familiei și prietenilor prezenţi acolo. Mi-am 
imaginat-o arătată la televizor. Umilinţa ar fi cutremurătoare, și 


nu era nevoie de un procuror nici pe jumătate atât de inteligent 
ca Rita Flores să convingă juraţii că filmul era perfect ca șantaj 
și un solid motiv pentru crimă. Dacă polițiștii văzuseră ceea ce 
văzusem și eu, nu-i de mirare că mergeau pe ideea că David era 
suspectul ideal pentru moartea lui Holly. 

Clare mă chemă în bucătărie la cină și se uită la vânătăile 
mele în timp ce mâncam. Cu o noapte înainte se holbase la 
mine cu gura căscată când sosisem acasă făcut ferfeliţă, și 
rămăsese nemișcată aproape un minut întreg. Apoi își luase 
paltonul pe ea și mă însoţise la urgenţe la St. Vincent. 

— Nebun afurisit, fusese singurul ei comentariu. 

Dar îl rostise două ore mai târziu, în timp ce veneam acasă. 
Îl considerasem retoric și tăcusem mâlc. 

Beam ceai și Clare puse pe masă felii de portocale și gogoși 
chinezești cu răvașe. Se uită la atelele de pe degetele mele. 

— Nimic nou de ieri, i-am zis. 

— O zi slabă, nu? dădu ea din cap. 

— Nu se întâmplă chiar așa de des. 

— Nu? Presupun că pur și simplu am avut noroc să văd eu 
mai multe odată. 

— Se mai întâmplă din când în când în meseria asta. 

— O spui ca și cum ai vorbi despre sindromul de canal 
carpian sau așa ceva. Când vii acasă tăiat, rupt și plin de 
vânătăi, nu e chiar același lucru. 

— Nu se întâmplă... 

Clare mă întrerupse. 

— „Nu se întâmplă des”, „face parte din meserie” - te-am 
auzit și prima dată. Și nu te-am rugat să-mi dai explicaţii. Îţi 
place chestia asta - asta cel puţin e clar. 

— Crezi că ador să fiu bătut? 

— Nu, zâmbi ea. Nu cred că ești chiar în halul ăla de 
dereglat. M-am referit la munca ta - e limpede că-ţi place 
munca ta. Atât de mult, încât ești dispus să fii bătut măr în mod 
regulat numai ca s-o faci. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu cred că sunt potrivit pentru orice altă slujbă. 

Clare mă privi cu ochi îngustați. 

— Ce prostie! zise ea. Există un milion de alte lucruri pe 


care le-ai putea face, sau ai putea pur și simplu să stai și să nu 
faci nimic. Dar nu faci asta - pentru că-ţi adori meseria. Adori să 
alergi de colo până colo prin oraș, să cauţi pe internet, să 
vorbeşti cu oamenii și să descoperi tot felul de lucruri. Şi cred că 
o parte din tine adoră ideea - foarte discret - că ești cel mai 
deștept tip din orice încăpere. În primul rând însă, cred că pur și 
simplu îţi place să ajuţi oamenii, oricât de răsuflat ar suna. Cred 
că vrei să faci fapte bune. Îţi iubești meseria și devii morocănos 
și ciudat - mai ciudat - când n-o faci. Așa că nu fi timid și 
recunoaște-o. Presupun că ceea ce vreau să-ți spun este: fii 
atent. 

M-am uitat la ea. Îi alunecase părul pe faţă și peste 
unghiurile și suprafeţele feţei ei jucau umbre dulci. Prin 
perdeaua moale și blondă, ochii cenușii îi sclipeau și păreau mai 
mari decât îi văzusem vreodată. 

— N-aș fi crezut că te-ai gândit așa de mult la asta. 

— Închipuie-ţi, zise ea și-și trecu vârful degetului pe lângă 
urechea mea. 

— Nu știu câte fapte bune am făcut în ultima vreme, însă. 


— Pentru fratele tău? mă întrebă și am încuviinţat. Tot de 
asta te ocupi? 

— Nu știu dacă îi folosește la ceva. 

— Mă duc să pun de cafea, zâmbi ea. 

Clare făcu un ibric mare de cafea și eu m-am întors la 
laptopul meu. Am trecut prin încă o oră de David cu Holly și apoi 
m-am plimbat prin cameră și am încercat să-mi pompez forțat 
oxigen în plămâni. Fusese la fel, ba poate mai chiar mai jenant 
către sfârșit. Cel puţin n-o lovise. 

Mai erau și alte clipuri de la hotel pe disc, deși mult mai 
scurte decât cele cu David. O arătau pe Holly cu doi alți bărbaţi, 
unul înalt și chel, celălalt palid și foarte păros și, după datele de 
pe înregistrări, din martie și mai anul precedent, am ghicit că 
erau fragmente nefolosite din lucrări anterioare, și că tipii ăștia 
își avuseseră deja interviurile finale. Nu exista nimic pe clipurile 
cu ei care să-i facă pe oricare din ei mai suspect decât David, și 
nimic după care să fie identificaţi. 

Clare îmi trecu o mână peste ceafă și se duse în baie. Am 
auzit apa curgând în cadă și m-am gândit să mă duc și eu cu ea, 
dar n-am făcut-o. Am deschis un alt dosar și am găsit o altă 


înregistrare video, acesta datată vara trecută. 

Am pornit-o și m-am gândit la câteva lucruri pe care mi le 
spusese Jamie Coyle: „Insă întotdeauna venea să stea la taclale 
cu mine - nu conta dacă eram la ușă sau la bar sau oriunde”. Și 
„se gândea să facă alte tipuri de filme - poate documentare...” 
M-am întrebat dacă aceasta nu era cumva prima ei încercare de 
acest fel. 

Şi aceasta era o filmare cu camera ascunsă, filmată 
probabil dintr-o poșetă, și nu era vorba decât despre Jamie 
Coyle. Camera se uita în sus spre el și perspectiva denota 
adoraţie și admiraţie excesive. Sonorul era bruiat, pe fundalul se 
auzeau zgomotele difuze din club - muzică, râsete, pahare 
ciocnite, zumzetul și foșnitul multor corpuri laolaltă dar vocea lui 
Coyle era apropiată și intimă, și tot așa era și Holly, care-i punea 
întrebări. 

— Dar tipul ăla? întrebă ea. Crezi că va face probleme? 

— Tipul ăla de-acolo - cu gelul de păr și bărbiţa de sub 
buză? Face el pe grozavul, mare și tare, și e clar că a băut cam 
prea multe mojitos, dar nu face ăsta probleme. Uită-te numai la 
mâinile lui - individul are o afurisită de manichiură; până și 
maică-mea avea mâini mai groase ca el. Plus că are un 
Blackberrry la centură. Un tip cu Blackberry și manichiură, de 
nouă ori din zece o să facă ce-i spui să facă... 

II întrebă cum se hotăra pe cine să lase înăuntru și cum se 
comportau VIP-urile, sau chelneriţele, și toate răspunsurile lui 
Coyle erau relaxate, amuzante și suprem de competente, sau 
cel puţin așa îl făcea Holly să pară. Era evident că era nebună 
după el și mă întrebam dacă văzuse și el înregistrarea. Poate 
când toate astea se vor sfârși... 

Când am terminat, am deschis un dosar numit „Brookfield” 
și am mai găsit vreo douăsprezece. Le-am văzut și pe acestea și 
am respirat adânc. 

Era umbra unui bărbat chipeș - păr des, albit cu totul, ochi 
albaștri apoși, un nas puternic și drept plin de cratere și înnegrit 
de vase sparte de sânge, pielea albă atârnând pe pomeţii înalţi, 
degete graţioase încleștate ca niște gheare, pline de pete, 
tremurând. Vocea îi era în continuare puternică și sonoră, ceea 
ce-i făcea buimăceala mai tristă și mai înspăimântătoare. 
Frederick Cade, tatăl lui Holly. Am știut sigur că era el când am 
auzit-o zicându-i „tăticule”. 


Aici nu filmase cu camera ascunsă, o ţinuse în mână și era 
filmată din punctul de vedere al lui Holly. Filmase în jurul 
camerei ce părea a fi o combinaţie de salon de spital și motel de 
vacanţă - butelie de oxigen, suport de perfuzii, tapet roz, lemn 
gălbui decorativ, stofe în culori aprinse și banale - și revenise la 
silueta tatălui ei, înfășurat într-un halat de flanel și așezat pe un 
scaun. 

— Sunt eu, tăticule, sunt Holly. Uită-te la mine, tăticule - 
aici, în cameră. Nu, la naiba, aici! Așa, la mine. Acum, spune-mi 
despre doamna Manton. Îți amintești de ea, tăticule - profesoara 
mea din clasa a șaptea? Spune-mi despre tine și doamna 
Manton. 

În camerele de hotel, cu bărbaţii fără chip, întrebările lui 
Holly erau instrumente de dispreţ, pedeapsă și putere, iar cu 
Jamie Coyle erau dovezi de afecţiune. Dar aici... era altceva - 
bosumflare, curiozitate imploratoare, încercarea disperată a 
unui copil de a atrage atenţia. Frederick Cade nu putea să-i 
răspundă, bineînţeles - nu eram sigur că știa măcar cum îl 
cheamă -, dar Holly insista. Aproape toate scurtele înregistrări 
se terminau cu camera focalizată pe podeaua de linoleum, și cu 
sunetul răsuflării ei întretăiate. Mi se puse un nod în gât privind 
și o durere surdă în piept. 

Nu toate întrebările lui Holly pentru tatăl ei erau însă 
despre celelalte femei ale lui. În mai multe clipuri îl întreba 
despre mama ei, și în altele îi punea întrebări despre ceva numit 
Redtails. Chiar nu-și amintea că mămica i-l promisese ei? Cum 
se poate să fi uitat? De ce l-a dat atunci altcuiva? Frederick nu 
făcea decât să se uite la ea. Mi-am scris cuvântul în carnet, cu 
un semn de întrebare lângă el. 

Am împins laptopul de lângă mine și m-am dus în faţa 
ferestrei. Strada era liniștită, Clare dormea, și cafeaua mea se 
răcise demult. Și oricum nu-mi folosea la nimic. Pleoapele îmi 
erau grele, oasele înțepenite de o oboseală pe care nicio 
cantitate de cafeină n-o putea răpune, dincolo chiar și de somn. 
M-am gândit la ce-mi spusese Clare - „Îţi iubești meseria, îţi 
place să descoperi lucruri”. Nu și în momentul acela. 

Descoperisem mai multe lucruri despre David și Stephanie 
decât voisem: faţada respectabilă, de succes și mulţumire de 
sine pe care se chinuiau amândoi din greu s-o menţină; 
nefericirea, furia și ura de sine care se ascundeau în spatele ei; 


și ce structură disperată și fragilă era. Mai mult decât voisem să 
știu, dar nimic ce i-ar fi putut ajuta. 

Descoperisem o mulţime de lucruri și despre Holly - despre 
obsesiile și furia ei, despre cruzimea și plăcerea de a se 
răzbuna, despre talentul ei prodigios, viziunea ei artistică atât 
de întunecată și devotamentul îngrozitor pe care-l avea față de 
sine, faţă de secretele ei și credinţa periculoasă pe care o avea 
în propria abilitate de a controla situaţia. Descoperisem multe, 
dar încă nu știam cine o omorâse. „Cel mai inteligent om din 
încăpere.” Era o chestie dificilă în momentul acela, chiar dacă 
eram singur în cameră. 

Mă dureau degetele şi-mi înţepenise spatele și voiam să 
merg să mă culc. M-am întors în schimb la laptop și la dosarele 
lui Holly. Atunci am găsit înregistrarea cu Gene Werner. 


35 
În afara reflectoarelor de pe scenă, micul teatru era 
întunecat, și în afară de Claudius, Hamlet, Laertes și regizor, era 
gol. Erau adunaţi în stânga scenei, lângă o masă ce părea pe 
punctul de a se dezmembra. Am intrat în liniște și nu s-au uitat 
la mine când mi-am găsit un loc în ultimul rând. Era cald și 
mirosea a vechi, cu ceva chimic în el, ca antigelul. 


Regele: Hei, gagiilor, O.G. bea în cinstea lui Hammy! 
Lăsaţi fițele și să-i dăm bătaie 

Şi voi, nenorociţilor ce vă holbaţi, aveţi grijă. 

Hamlet: Dă-i drumul, moșule. 

Laertes: Tu dă-i drumul, tataie. 


Gene Werner se uita la Hamlet și Laertes care se mișcau în 
cerc, cu floretele tremurându-le în mâinile nehotărâte. 

— Nu, cretinilor, zbieră el. Vă duelațţi, nu săriţi coarda. Vă 
luptaţi pentru nenorocita voastră de viaţă! 

Werner avea și el o floretă în mână și o flutură entuziast 
prin aer, zgâriindu-l pe Laertes pe picior. 

Actorul își scăpă sabia din mână și se răsuci pe loc. 

— Naiba să te ia, Gene - dacă mai faci asta o dată, tu o să 
te lupţi pentru nenorocita ta de viaţă. 

Hohotul de râs al lui Werner era profund și arogant, și 
ajunse cu ușurință în fundul sălii. 

— Așa, Sean, fii furios! Și Greg, ţine-ţi naibii mâna sus. Nu 
știu cum ţii chestia aia, că arăţi ca un băiat de casă poponar, 
care se învârte prin cameră cu un nenorocit de puf de curăţat 
praful. Tu ești afurisitul de prinţ al cartierului, ce naiba - eroul 
principal. Toată piesa e despre tine! 

Faţa lui Hamlet era lucioasă și la subsuori avea pete mari 
de sudoare. Își șterse fruntea și-i arătă degetul mijlociu lui 
Werner. Claudius își trase mai sus blugii largi și râse, și apoi toți 
actorii își reluară locurile ca să o ia de la-nceput. Werner se duse 
în faţa scenei și se uită în întuneric. Nu credeam că mă vedea în 
umbra deasă, dar un radar actoricesc îl făcuse excepţional de 
sensibil la prezenţa unui public. Am rămas nemișcat, iar Werner 
se întoarse iar către actorii lui, și repetiţia continuă. 

Îmi petrecusem cea mai mare parte a dimineţii în Brooklyn, 
unde îi mai făcusem o vizită vecinului lui Holly, Jorge Arrua. 


După-amiaza mi-o petrecusem în apartamentul meu, citindu-mi 
notițele și schițând o succesiune a evenimentelor. L-am sunat 
pe Mike Metz de mai multe ori în timpul zilei și de fiecare dată 
îmi răspundea secretara lui, ca să-mi spună că era încă în oraș, 
la secţia 7 de poliţie, cu Stephanie. 

Când am terminat de stabilit cronologia faptelor, m-am dus 
la vânătoare, pe internet și la telefon, ca să-l găsesc pe Gene 
Werner. Îmi aminteam ce-mi spusese despre proiectele pe care 
le avea ca regizor, și am găsit unul dintre ele, o interpretare hip- 
hop a piesei Hamlet, menţionată pe website-ul Little Gidding 
Theatre. Pe site scria că premiera trebuia să aibă loc într-o lună, 
și am sunat la teatru, unde mi s-a spus că repetițiile se 
desfășurau în fiecare după-amiază în spaţiul de la subsol din 
West Thirteenth Street. 

Râsul răutăcios al lui Werner se rostogolea peste șirurile de 
scaune. 

— Ce parte din „schimbaţi săbiile” n-o pricepi, Greg? 
Înseamnă că el ţi-o ia pe-a ta și tu o iei pe-a lui și apoi începeţi 
să vă luptaţi din nou. Uite. 

Werner puse vârful floretei lui sub garda floretei lui Hamlet 
și o ridică de pe scenă cu o fluturare ostentativă. O prinse din 
zbor și i-o oferi - cu mânerul înainte - lui Hamlet, care o apucă 
șovăitor. Werner își ridică propria armă și, înainte ca Hamlet să 
apuce să facă același lucru, strigă: 

— En garde! 

Dădu la o parte floreta lui Hamlet, făcu un pas înainte și 
blocă garda floretei lui Hamlet cu a lui. Werner îl apucă de 
cămașă pe bărbatul mai scund decât el și-i rânji. Apoi își plantă 
adidasul în spatele călcâiului celuilalt actor și împinse. Hamlet 
se prăbuși pe scândurile scenei cu un bufnet răsunător și 
Werner izbucni în hohote de râs. 

Nu răsese prea mult în filmul lui Holly, și nu fusese nici pe 
departe atât de dichisit și de stăpân pe sine. Era o lucrare fără 
nume, needitată, filmată în apartamentul ei, cu o singură 
cameră ascunsă, și Werner era vedeta ghinionistă. Era 
nebărbierit și șifonat, cu părul lipit de cap și ochii plini de frică și 
furie. Holly, care nu se vedea aproape deloc, era în plină formă 
inchizitorială. Vocea îi era un amestec perfect calibrat - 
lingușitoare, înțelegătoare, seducătoare și răbdătoare. 

— Eşti nervos pe mine, nu-i așa? zicea ea de undeva. Ai 


crezut că te-am minţit. 

— Şi ce altceva era să cred? Doamne, Holly, te-am iubit. 
Cum ai putut să-mi faci așa ceva? 

— N-a avut nicio legătură cu tine, Gene. 

— Nicio /egătură cu mine? Tot timpul cât am fost împreună, 
tu te culcai cu toţi indivizii ăștia, pe care nici măcar nu-i cunoști 
- făcând filme porno - cum naiba nu are asta nicio legătură cu 
mine? 

— Este proiectul meu - munca mea. N-are nimic de-a face 
cu nimeni în afară de mine. 

Werner clătină din cap, cu ochii mari. 

— Nimic de-a face cu... Și te mai întrebi de ce-am fost 
furios. Fir-ar... Ești incredibilă. 

— Mă întreb mai puţin despre furie cât despre furt, zise 
Holly. 

Pe faţa lui Werner trecu un rânjet jenat. 

— Despre ce tot vorbeşti? întrebă el. 

Încercă să pară nedumerit și iritat, dar nu reuși. 

Holly era relaxată, aproape amuzată. 

— Ei, asta-i acum, iubitule, ne cunoaștem de prea multă 
vreme pentru jocuri de-astea. 

— Se pare că, de fapt, nu știu câtuși de puţin cine ești tu, 
zise el. 

— Ba știi, replică Holly. Ştii cine sunt. 

Vorbea cu o voce leneșă și mieroasă, iar Werner reacţionă 
ca un câine la auzul fluierului - atent și flămând. 

— Am crezut că știu, zise el încet. 

— N-a fost decât pentru bani, iubitule, sau a fost și altceva? 
Spune-mi că n-a fost numai pentru bani. 

Werner făcu o mutră bosumflată. 

— Am fost furios, Holly - mi-ai sfâșiat naibii inima. 

Spadele încleștate, și încă o bufnitură mă readuseră în 
teatru și la acţiunea de pe scenă. Laertes își freca încheietura 
mâinii și Hamlet se scutura de praf. Claudius râdea. 

— Duceţi-vă naibii, zise Hamlet. N-am nevoie de o slujbă 
chiar în halul ăsta, încât să mă las bătut de oricine. 

Werner râse iar și-și trecu mâna prin părul lucios. 

— E alegerea ta, Greggers. Într-o oră aduc aici zece tipi ca 


să dea o audiție pentru rol și niciunul n-o să fie prea leneș sau 
prea delicat să nu poată învăţa să lupte pe scenă. Dar, cum am 
zis, tu alegi. Deci ce vrei - stai sau pleci? 

Își încrucișă braţele pe piept și-i zâmbi trufaș lui Hamlet. 
Actorul se uită lung la el. 

— Du-te dracului, zise el încet, dar își ridică floreta și-și 
reluă poziția de la început. 

Se chinuiră împleticit în scena de luptă din actul cinci de 
multe ori în următoarea oră, fără nicio plăcere și nicio 
îmbunătăţire apreciabilă de tehnică. Numai Werner părea să 
savureze procesul, evident pentru că-i oferea o mulţime de 
ocazii să-și batjocorească și jignească nestingherit colegii. Am 
fost surprins de faptul că, atunci când actorii plecară în cele din 
urmă acasă, ieșind prin dreapta scenei, îl lăsară în viaţă. Vocile 
le deveniră mai stinse și apoi o ușă grea se deschise și se 
închise undeva în spatele scenei și după ce am tras aer adânc în 
piept, m-am ridicat în picioare. 

Werner aduna floretele și mă auzi apropiindu-mă. Îşi feri 
ochii de reflectoarele de pe scenă și se uită în sus către 
coridorul dintre scaune. Când mă recunoscu, făcu un pas înapoi. 

— Ce faci aici? zise el, de data asta fără urmă de trufie. 

— Am venit să te văd. 

Îmi bubuia inima în piept şi am respirat ușor de câteva ori, 
ca să mă calmez. 

— Tehnic vorbind, teatrul e închis. 

— Nu era nimeni să mă oprească. 


— Ei, bine... Trebuie să merg undeva, așa că trebuie să 
închid. 

Am ajuns la scenă și am sărit pe ea. Werner mai făcu un 
pas înapoi. 

— Nu va dura mult. 

— Ce n-o să dureze mult? zise el, cu falca încleștată și 
împinsă înainte. 

— Am venit să vorbesc, Gene. Despre film. 

— Am vorbit deja despre scurtmetrajele lui Holly, și ţi-am 
spus tot ce știu. N-am nimic altceva de zis despre asta; nici 
măcar nu-mi place să mă gândesc la asta. 

— Nu vorbeam despre scurtmetrajele cu ea și bărbaţii 


aceia. 

Werner înghiţi în sec vizibil și ridică din umeri. Reuși să se 
prefacă relaxat în timp ce se apropia de o măsuţă pe care își 
puse floretele, toate în afară de a lui. 

— Atunci despre ce naiba vorbești? 

— Hai, Gene, suntem adulţi, nu? Putem cel puţin să nu ne 
irosim reciproc timpul. 

Werner se sili să zâmbească. Își netezi părul lucios şi se 
trase de coada mică de la spate. Apoi își flutură floreta într-o 
serie de arcuri fulgerătoare și șuierătoare și termină cu braţul 
întins drept înainte și cu vârful floretei îndreptat direct spre 
mine. La un moment dat, butonul de plastic din vârf căzuse și 
vârful gol și ascuţit era nemișcat la nivelul ochilor mei. Zâmbetul 
lui Werner crescu și fu însoţit de un chicotit. Cobori floreta cu o 
șfichiuire ca de bici. 

— Nimic nu seamănă cu senzaţia unei arme în mână, zise 
el. 

Se apropie de mine, oprindu-se la lungime de două braţe. 

Arătă cu floreta către atelele de pe degetele mele și zâmbi. 

— Ti-ai nenorocit mâinile, ei? 

— M-am întâlnit cu amicul tău, Jamie Coyle, am zis, și toată 
culoarea se scurse de pe faţa lui Werner. Deschise gura să 
vorbească, dar nu zise nimic. Am văzut înregistrarea, Gene. 

Werner se încruntă. Se trase înapoi doi pași și începu să 
exerseze fandări la jumătate de viteză. Se încordă și se întinse - 
precis, unduitor și grațios de fiecare dată. De fiecare dată, vârful 
floretei se opri tremurând la treizeci de centimetri de pieptul 
meu. 

— Ce înregistrare? 

— Nu i-ai răspuns la întrebare - dacă a fost sau nu vorba 
numai de bani. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

Următoarele fandări le făcu la o viteză de trei sferturi. Lama 
deveni din nou o dungă ceţoasă de mișcare. 

— Holly a făcut o rezervă, Gene. Am o înregistrare cu tine 
pe disc, în care mărturisești că tu ai șterpelit copiile needitate 
ale scurtmetrajelor din apartamentul ei și că ai încercat să-l 
șantajezi cu ele pe Mitchell Fenn. 

Werner își încetă fandările și rămase perfect nemișcat. 


Avea capul aplecat într-o parte, de parcă se chinuia să audă 
ceva. După un minut, zâmbi într-un fel despre care credea 
probabil că e insinuant. 

— Rezervă, zise el încet. Îşi lovi uşor floreta de picior și se 
mișcă lent în cerc în centrul scenei. A fost o farsă, zise el. Toată 
chestia cu scurtmetrajele și cu Fenn - șantajul - a fost doar o 
farsă. Am ridicat o sprânceană și Werner râse scurt și jalnic. 
Recunosc c-a fost o prostie, dar nu gândeam bine în momentul 
acela. Eram... se uită la scândurile scenei și apoi iar la mine, cu 
buza de jos aproape tremurând. Aveam inima sfâșiată din cauza 
ei, pentru numele lui Dumnezeu. Poţi înțelege așa ceva? Mi-am 
pierdut puţin cumpătul în clipele alea și am vrut să mă răzbun 
cumva. 

— Şi șantajându-l pe Fenn ţi s-a părut modalitatea cea mai 
potrivită? 

— N-a fost o chestie serioasă - nu i-aș fi luat niciodată 
banii. N-am vrut decât... își lăsă iar ochii în podea, dar își ridică 
imediat privirea. Ascultă, nu sunt mândru de asta, dar... am vrut 
să o atingă cumva pe Holly. Am vrut să vadă și ea că ceea ce 
face e o nebunie. Că are consecinţe. 

Consecințe. Am dat din cap aprobator, ca și cum ar fi spus 
ceva raţional. 

— Şi ce - te-ai bazat pe faptul că Fenn o va descoperi și va 
crede că totul a fost mâna ei? 

— Da, exact, zise Werner nerăbdător. Și când s-a întâmplat 
exact așa, Holly s-a speriat ceva de groază. 

— Și apoi și-a dat seama că de fapt tu ai făcut totul - că ai 
păstrat un set de chei și i-ai furat discurile. 

— Şi am fost bucuros că și-a dat seama, spuse el, dând din 
cap. Am vrut să știe ce mi-a făcut. Și am vrut să știe ce riscuri își 
asuma. Se gândea că e imună cumva. Se gândea că poate 
controla totul - dar nu putea. 

— Se pare că nu, am zis eu. Deci n-ai fost surprins când 
Holly te-a sunat - când a vrut să te vadă? 

— Surprins, nu, răspunse Werner. 

Nu se mai plimba pe scenă, dar își luă în schimb o postură 
de scrimă. Îşi îndoi genunchii și ridică floreta, cu o expresie 
extrem de concentrată pe faţă, în timp ce schiţa în aer forme 
lungi. 


— Motivul pentru care te întreb e că, pe înregistrare, păreai 
surprins când ţi-a spus despre ce voia să vorbiţi. 

— N-am fost surprins, se încruntă Werner. 

Am clătinat din cap. 

— Ai fost evident surprins, Gene, și speriat, transpirat, 
palid. De câteva ori am crezut că ești pe punctul de a începe să 
vomiti. 

Werner își încreţi sprâncenele. 

— Nu eram transpirat. 

Am clătinat iar din cap. 

— Și spui că ai vrut să știe ce ai făcut, dar asta nu e 
adevărat, nu-i așa? Vreau să spun, n-ai recunoscut nimic; ai 
făcut-o pe Holly să se străduiască să scoată totul de la tine. 

— Am fost agitat. A fost o farsă prostească și o știam și eu. 
Am fost jenat la început - stânjenit. Dar după aceea i-am spus 
totul. 

— Chiar că i-ai zis, am spus eu, și Werner își miji ochii. 
Când ţi-a zis Holly că a înregistrat totul? l-am întrebat. 

Werner se încruntă și mai tare. 

— Despre ce tot vorbești? 

— Ei, hai acum, Gene - e o întrebare simplă; când ţi-a spus 
Holly că a înregistrat discuţia voastră? Ţi-a spus pe loc sau după 
aceea? Sau poate nu ţi-a spus deloc; poate pur și simplu ţi-a 
venit ţie brusc ideea asta la un moment dat. 

— Nu știu... 

— Nu te juca așa cu mine, Gene - când ai aflat? 

Werner învârti floreta în aer ca un jucător de baseball, într- 
un cerc masiv. Lama șuieră prin aer. 

— Nu mă joc de-a nimic, și nu înţeleg de ce ar trebui să-ţi 
spun ţie ceva. 

Am zâmbit în sinea mea. 

— Nu trebuie să-mi spui nici pe dracu', Gene, dar cu poliţia 
e altă treabă. Îmi imaginez că ţi-au făcut deja o vizită, și 
probabil ai trecut toate chestiile astea în revistă cu ei. Sau poate 
că nu. În cazul ăsta, voi fi fericit să-i anunţ. 

Veni spre mine, cu braţul rotindu-se încă în aer. Se opri 
poate la șase pași de mine, cu un rânjet răutăcios pe faţă. 

— Îi știi bine pe polițiști, nu? 


Mi-am înălţat sprâncenele. 

— Ce vrei să spui cu asta, Gene? 

Werner se înroși la faţă și flutură mâna, nerăbdător. 

— Nimic. 

— Atunci de ce ai zis-o? 

— Niciun motiv, zise el și îmi întoarse spatele. Şi dacă vrei 
să știi, Holly mi-a spus despre film. Mi-a spus că a înregistrat 
totul. 

Am zâmbit. 

— Când anume? 

— Nu-mi amintesc - o săptămână mai târziu; poate mai 
mult de-atât. 

— Data de pe video era douăzeci și șapte decembrie. O 
săptămână sau așa ceva mai târziu înseamnă ianuarie. În 
ianuarie ţi-a spus despre asta? Werner ridică din umeri. Și ţi-a 
arătat înregistrarea? 

Făcu o mutră ostentativ de gânditoare. 

— Da, mi-a arătat-o. 

— Când? 

Șovăi. 

— După ce-a sunat. După Anul Nou, cred. 

— Și atunci a fost ultima dată când ai văzut-o? Werner 
încuviinţă. Îţi amintești data? 

Se încruntă și își controla meticulos ceasul. 

— Trebuie să plec, zise el. 

— Bineînţeles că trebuie. Stai numai să recapitulez încă o 
dată faptele, ca să fiu sigur. Holly a înregistrat mărturisirea ta 
din douăzeci și șapte decembrie. La un moment dat după aceea 
- să zicem la începutul lui ianuarie - ţi-a zis despre înregistrare, 
după care, în sâmbăta de dinainte să fie omorâtă, te-ai dus la 
apartamentul ei, ai bătut-o măr și ai ieșit cu calculatorul ei și cu 
tot echipamentul ei video. Cam așa a fost? 

Werner se uita la mine cu gura căscată, dar nu scoase 
niciun sunet. 

— Ce... ce naiba zici acolo? întrebă în cele din urmă. 

Deja ne apropiam. Am tras aer adânc în piept și i-am 
zâmbit larg. 

— Am înregistrarea video cu tine mărturisind șantajul, 


Gene, și cu Holly aruncându-te afară din apartamentul ei după 
aceea. E evident cât de furios ai fost pe ea când ţi-ai dat în 
sfârșit seama că nu te vrea înapoi. Nu pot decât să-mi imaginez 
cum te-a făcut asta să fierbi pe dinăuntru și cu atât mai mult, 
mă gândesc, după ce ai aflat că a înregistrat toată chestia. 

Werner își îndreptă umerii și-și scutură braţul. Își trecu o 
mână peste bărbie, voind parcă să se asigure că era încă acolo. 
Afișă un zâmbet strâmb pe faţă. 

— Poţi să interpretezi cum vrei înregistrarea aia, dar eu am 
fost de faţă. Eu știu ce s-a întâmplat cu adevărat. Cât despre 
celelalte chestii, e o porcărie și o știi și tu, și poţi să te duci 
dracului. N-am atins-o niciodată pe Hol... 

— Ai bătut-o de multe ori, Gene. Le-a spus asta mai multor 
oameni. 

— Cui naiba i-a spus - lui Krug, lui Coyle? Ti-am spus că 
poponarul ăla are râcă pe mine, și tot așa și cimpanzeul ăla 
cretin. 

Faţa lui Werner era roşie ca focul. Își flutură spectaculos 
brațul în formă de opt. Puțin mai aproape acum. 

— Ai îmbrâncit-o în film, Gene. 

— M-am împiedicat. M-am împiedicat, am căzut și m-am 
ciocnit de ea. 

Rânjetul zdrenţuit îi deveni mai larg și floreta zbârnâi prin 
aer. 

— Ai azvărlit-o în cealaltă parte a camerei, pentru numele 
lui Dumnezeu. 

— Tu ai povestea ta, eu o am pe-a mea. 


— Atâta doar că eu am și un martor, Gene, care te-a văzut 
la apartamentul lui Holly în sâmbăta de dinainte de a muri, într- 
o ceartă gălăgioasă cu ea. 

Termină sfâșierea aerului și-și lăsă floreta să-i atârne 
lateral. Își strânsese buzele într-o linie mânioasă și falca i se 
încleștase ca o piatră de moară. Am continuat: 

— Şi-n plus, ai fost văzut plecând de-acolo, cărând ceea ce 
părea a fi un calculator și echipament video. 

Degetele lui Werner se albiră pe mânerul floretei. Își dezveli 
dinţii și braţul i se ridică fulgerător. Lama biciui aerul și am 
simţit curentul pe faţă. Foarte aproape acum. Am zâmbit. 


— Ar fi cazul să fii atent, Gene. Nu sunt unul dintre actorii 
tăi, și sunt în stare să fac faţă unui pumn mai bine decât Holly. 

Își plesni floreta de picior. 

— În afară de „du-te dracului”, n-am nimic altceva să-ţi 
spun. 

Aproape... 

— Mă gândesc că o să trebuiască să merg pentru discuţii 
altundeva, atunci. 

— Vorbești tâmpenii - n-o să mergi la poliție. Nu poţi. 

— Nu? Și de ce crezi asta, Gene? 

Werner își mușcă buza de jos, dar nu răspunse. 

— Nu mă gândeam la poliţie, însă. Mă gândeam mai 
degrabă să stau puţin la taclale cu Jamie Coyle. 

— Jigodie împu... șopti Werner. 

— Deci ce s-a întâmplat după sâmbăta aceea, Gene? N-ai 
găsit înregistrarea în chestiile pe care le-ai luat? Sau poate te-ai 
speriat la gândul bătăii pe care i-ai tras-o? Ţi-ai pierdut controlul 
cu totul, nu? Ai făcut-o să sângereze, i-ai lăsat urme. 

Faţa lui Werner trecu de la albă la roșie. Își încleștă pumnii 
și-și ridică iar floreta. 

Aproape... 

— Te-ai temut că se va duce la poliție - sau poate că-i va 
spune lui Coyle despre asta? Trei nopţi lungi de îngrijorare; cred 
că deja erai scos din minţi când ai văzut-o din nou. Dar ceea ce 
nu-mi dau seama e dacă te-ai dus la ea plănuind să termini 
treaba, sau dacă pur și simplu ţi-au scăpat cu totul hăţurile când 
ai ajuns acolo. 

Werner își trase braţul înapoi și lama era îndreptată spre 
gâtul meu. 

— Javră, scuipă el și atacă. 

Acum. 

Lama mă tăie pe braţ, și în ciuda mânecii groase a 
paltonului, am simţit usturimea. M-am răsucit pe loc, și l-am 
lovit pe Werner cu piciorul - cu forţă - în coapsa stângă. Am fost 
rapid și mi-am pus toată forţa în lovitură, și l-am nimerit chiar 
deasupra genunchiului. Se prăbuși mototol ca o păpușă de 
cârpe. 

Scoase un urlet ce răsună cu ecouri prelungi în teatrul gol. 


Am aruncat floreta într-o parte cu piciorul și l-am privit 
rostogolindu-se pe scenă câteva clipe, văitându-se și ţinându-se 
de picior. Când încetă cu zvârcolirile, mi-am scos Glockul de la 
spate. Nu-l puteam ţine destul de bine în mâini ca să pot trage 
drept, dar Werner nu știa asta și m-am asigurat că vede bine 
pistolul. 

— O să-ţi treacă, i-am zis. Zbieretele n-o să-ţi ajute la 
nimic. Chipul lui frumos era roșu și schimonosit, dar reuși să 
scoată câteva înjurături gâfâite. M-am așezat pe vine lângă 
capul lui. 

— Nu mi-ai răspuns încă la întrebare: te-ai dus acolo ca s-o 
termini sau situaţia ţi-a scăpat de sub control? 

— Eşti neb... 

Un spasm de durere în picior îl făcu să-și piardă răsuflarea. 

— Răspunde la întrebare, Gene. 

— Spui c-am omorât-o. Zici că eu am omorât-o pe Holly. 
Vocea lui profundă se spărgea la fiecare silabă. 

Am râs puţin. 

— Păi, bineînţeles că asta zic. 

— Dar n-am... 

— Ai bătut-o de-ai rupt-o în bucăţi, Gene, și gândește-te 
bine înainte să-mi zici că nu-i așa. 

— Am... 

— Gândește-te bine. 

La linia părului îi apărură broboane de sudoare. | se 
desfăcuse coada la spate și şuvițele de păr i se lipiseră de față. 

— A... a scăpat de sub control. Mi-a spus că m-a înregistrat, 
apoi mi-a povestit despre Fenn, și am vrut să-mi dea filmul. Dar 
n-a vrut să mi-l dea. N-a făcut decât să râdă. 

— Şi ai lovit-o. 

Werner se strâmbă și-și strânse piciorul. 

— N-a vrut să mi-l dea și a tot râs. 

M-am ridicat în picioare și am oftat adânc. 

— Ai bătut-o ca pe hoţii de cai. 

— Tu nu știi cum a fost - cum era Holly. Era așa de 
frumoasă... trebuia s-o ai. Dar ei nu-i păsa - oricât de mult 
simţeai pentru ea, oricât de mult o doreai, nu conta. Nu puteai 
niciodată să ajungi la ea - ea ţinea întotdeauna lucrurile sub 


control. Râdea încontinuu și... mi-am pierdut capul. Chiar și când 
am lovit-o, continua să râdă. 

M-am îndepărtat de el, pe scenă, și am scrâșnit din dinţi. 

— l-ai luat calculatorul? 

— Calculatorul, camerele, CD-urile... 

— Şi filmul cu tine era acolo? Werner încuviință. Și ai găsit 
și filmele cu fratele meu, și cu soţia lui. 

Frica alungă durerea de pe faţa lui Werner și se sprijini pe 
cot încercând să se târască mai departe de mine. 

— Gândește-te, Gene, i-am zis încet. Ai găsit scurtmetrajul 
cu fratele meu? A încuviinţat. Și după ce-am venit eu la tine, ce 
s-a întâmplat? 

— M-am... m-am speriat. Ti-am recunoscut numele și te-am 
verificat. Am văzut că ești fratele lui. Mi-am dat seama că 
încerci să-l scapi din toată treaba cu Holly... că voiai să găsești 
pe altcineva. 

— Pe cineva ca tine. 

Werner clătină din cap. 

— M-am temut că, dacă află poliția că am... dacă află 
despre Fenn, și că m-am certat cu Holly, o să creadă că eu am... 
omorât-o. 

— Și așa ceva era inacceptabil, nu? Prin urmare i-ai servit 
pe tavă pe fratele și pe cumnata mea. Le-ai trimis DVD-ul acela. 

Se trase înapoi, ca un crab rănit. L-am urmat și umbra mea 
a căzut peste el. 

— Tu le-ai trimis DVD-ul, am repetat. 

A încuviinţat și am oftat. 

— Spune-mi despre ziua aceea de marţi, am zis după 
câteva clipe. 

— Ce să-ţi spun despre ea? 

— Aproape am terminat - nu te prosti acum. Spune-mi ce 
s-a întâmplat. 

Werner păru nedumerit. 

— Nimic... nu s-a întâmplat nimic. 

Am făcut un pas mai aproape. 

— La naiba, Gene... 

Era alb la faţă și cu ochii înnebuniţi de panică. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, îți spun adevărul! Nu s-a 


întâmplat nimic în seara aia! N-am văzut-o și n-am vorbit cu ea 
și nimic. N-am avut nimic de-a face cu ce s-a întâmplat. Exact 
cum am zis și la poliţie. 

Am clătinat din cap. 

— Şi ce gogoși le-ai servit polițiștilor? 

— M-au întrebat ce-am făcut în martea aia, și le-am zis. 

— Ce minciuni? 

— N-au fost minciuni. 

M-am ghemuit lângă el. Încercă să se târască mai departe, 
dar l-am prins de braţ. l-am vorbit încet și jos. 

— Nu mă insulta, Gene. 

— Nu te insult! Am fost la teatru toată noaptea - 
Morningside Lyceum, lângă Columbia. Sunt regizor acolo și unul 
dintre actorii principali s-a îmbolnăvit în noaptea aceea. A 
trebuit să-i ţin eu locul. Am ajuns la teatru înainte de șase și 
toată seara am fost fie pe scenă, fie în culise cu actorii și echipa 
tehnică. N-am ieșit de acolo până pe la zece și jumătate sau 
chiar unsprezece, și atunci câţiva dintre noi ne-am dus să 
mâncăm. N-am ajuns acasă până la unu, și n-am fost singur. 

Înghiţi și-și strânse pleoapele, și păru pe punctul de a 
voma. 

— Ai bătut-o, nenorocitule! 

— Ştiu - Doamne, știu ce-am făcut. Dar jur pe Dumnezeu 
că n-am omorât-o. 

— Și atunci cine a făcut-o, Gene? Cine a omorât-o? 

Werner se uită la mine. Îi tremurau buzele și pe faţă avea o 
expresie devastată. 

— Nu știu, zise el cu vocea gâtuită. M-am uitat la filmele 
alea și m-am gândit... Îţi jur pe Dumnezeu că am crezut c-a fost 
fratele tău. 


36 

Nu erau prea mulţi avocaţi care mai lucrau încă la Paley, 
Clay & Quick vineri seara, și sigur niciun alt partener, și 
coridoarele erau întunecate și cufundate în tăcere când am 
mers spre biroul lui Mike Metz. Era întins pe canapea, cu 
picioarele pe măsuţa de cafea. Își suflecase mânecile și-și 
desfăcuse cravata, și era palid la față și mohorât. Avea niște 
hârtii în poală, dar se uita afară pe geam, la zgârie-norii din 
centru, strălucitori pe fundalul cerului indigo. Mi-am agăţat 
paltonul în cuier și m-am așezat pe un scaun. Nu și-a ridicat 
privirea. 

— Ai fost în oraș mult timp, am zis. 

— A trebuit să stăm foarte mult să așteptăm, replică el. 

Avea o voce de om bătrân. 

— Şi cum a fost? 

Se frecă la ochi. 

— Stephanie a fost agitată, deși își luase medicamentele, 
iar polițiștii au fost polițiști. McCue a făcut pe durul, rol ce i s-a 
potrivit de minune, ca de obicei, și Vines a încercat să facă pe 
prietena care poartă o discuţie ca între fete, ceea ce a fost 
aproape amuzant. Au încercat s-o ia din zece direcţii diferite ca 
să le spună ce-a făcut în martea aceea - când a plecat de-acasă, 
pe ce drum a mers, ce vreme era - i-au pus întrebări chiar și 
despre film. Şi bineînţeles c-au vrut să vorbească despre 
excursiile ei în Brooklyn, și despre Holly, care era gravidă. Totul 
în stil foarte neoficial. 

— Și cum s-a descurcat? 


— Eu, unul, i-aș da un opt, poate un șapte. N-a fost prea 
clară în câteva privinţe despre seara de marți și în înregistrarea 
conversației cu Holly s-a văzut cât se poate de limpede cât de 
furioasă era. 

— Nu i-au arătat filmul cu David, nu? 

— Au încercat - Vines a pretins că a deschis filmul greșit 
dar l-am oprit eu. 

— Şi Flores cum a fost? 

Mike clătină din cap. 

— Greu de spus. A pus câteva întrebări, dar n-aș putea să- 
ţi spun dacă i-au plăcut răspunsurile. În general, a stat doar și s- 


a uitat. 

— Încerca să vizualizeze cum va apărea Stephanie în faţa 
unui juriu, fără îndoială. 

— Fără îndoială. 

— Şi părerea ta care e? 

Mike oftă. 

— Niciunul din ei nu ar suscita prea multă compasiune. 
David pare rece și arogant, iar Stephanie e mult prea încordată 
- te simţi inconfortabil numai uitându-te la ea. Și, bineînţeles, au 
prea mulţi bani. Își trecu o mână peste faţă și se uită la mine. 
Totuși, sper să nu ajungem acolo, zise el. Te rog, spune-mi că nu 
mă păcălesc singur. 

l-am spus că am văzut filmele lui Holly, fără să-i spun nimic 
despre proveniența lor, ca și despre conversaţia pe care am 
avut-o cu Gene Werner. Nu m-a întrerupt, dar a clătinat din cap 
și a oftat de câteva ori. După ce am terminat, se ridică în 
picioare și se duse lângă fereastră. Își puse palma pe geam, 
acoperind astfel imaginea aceleiași palme reflectate. 

— Ai verificat alibiul? mă întrebă. 

— Am început să dau câteva telefoane. Singurul cu care 
am vorbit până acum e directorul de la Lyceum, și el mi-a 
confirmat elementele de bază - că Werner l-a înlocuit pe un 
actor în seara aceea și că a fost la teatru de la aproximativ șase 
până aproape de unsprezece. Își amintește chiar și că l-a văzut 
după aceea pe Werner plecând împreună cu o parte din actori. 

— Ştii că, dacă îl anchetează poliţia, Werner o să nege 
totul - mai ales când o să afle că n-ai niciun martor. O să 
pretindă că nu ţi-a spus nimic despre nicio ceartă cu Holly, sau o 
să pretindă că l-ai forțat. Şi probabil că aruncă echipamentele 
de la ea chiar în momentul ăsta, dacă n-a făcut-o deja. 

— Deja le-a aruncat, se pare. A zis că s-a debarasat de tot, 
imediat după ce-a trimis DVD-ul poliţiei. 

— ŞI-I crezi? 

— Nici măcar dacă-mi spune ce zi din săptămână e, dar 
asta e absolut de înţeles. 

Mike oftă din nou. 

— Ce păcat că povestea ta cu martorul e o minciună. 

Am dat din cap că da. 


— Am făcut tot ce-am putut cu Arrua. Își amintește c-au 
fost scandaluri la Holly, și unul poate chiar în zilele alea, dar e 
vag în privinţa datelor. Și jură că n-a văzut pe nimeni. 

Mike dădu din cap. 

— Cum ai știut că Werner a fost la ea sâmbătă? 

— Am ghicit pe baza unor informaţii. Stephanie mi-a spus 
că Holly n-avea nimic vineri - nicio vânătaie - și Coyle a primit 
un telefon de la Holly duminică dimineaţa, în care i-a spus să nu 
vină pe la ea, fără nicio explicaţie de ce. M-am gândit c-a fost 
probabil pentru că n-a vrut să vadă ce i-a făcut - n-a vrut ca el 
să meargă la Werner și poate să ajungă iar la închisoare. Așa că 
am dedus că a fost sâmbătă. 

— O deducție bună, zise Mike. 

— Un degetar de noroc, într-un ocean infinit de rahat. 

Mike tăcu o vreme, uitându-se lung afară. Silueta lui subţire 
era perfect nemișcată și faţa lui palidă plutea deasupra orașului 
ca o stafie. 

— Ai observat și tu chestia asta? 

Mi-am încleștat falca. 

— Am observat că tot ce-am reușit să descopăr în ultimele 
patruzeci și opt de ore este că cele mai bune două alternative 
nu se potrivesc deloc, dacă la asta te referi. Am observat, de 
asemenea, că în momentul ăsta n-avem nici măcar un singur alt 
candidat. 

Mike se întoarse cu faţa spre mine. 

— Ceea ce ne aduce la punctul de la care am pornit, cu 
David și Stephanie. 

Am tras aer adânc în piept și durerea îmi pulsă în degete. 

— În ce direcţie se îndreaptă Flores? am întrebat. 


— Nu știu ce-o să facă, zise Mike. Există o mulţime de 
motive ca un caz împotriva oricăruia din ei să fie groaznic de 
greu de câștigat: niciun martor, nicio dovadă fizică, stilul de 
viaţă al victimei, ce-a făcut până acum - și lista poate continua. 
Un procuror așa de inteligent ca Flores nu se grăbește de obicei 
să-și încerce norocul cu așa ceva. Dar aici n-avem „de obicei”. 
Aici avem înregistrări de sex, adulter, o victimă albă frumoasă și 
suspecți bogaţi, proeminenţi și care-ţi inspiră mult prea puţină 
compasiune - visul oricărei televiziuni prin cablu. Flores e 


ambițioasă și... Clătină din cap. Pur și simplu nu știu. 
— Cea mai bună presupunere, atunci? 
— Nu-mi bazez munca pe presupuneri. 


— Ca o favoare pentru un prieten. 

Mike se uită la mine cu ochii înroșiți de oboseală. 

— Nu știu dacă e chiar o favoare, zise el. Dar presupunerea 
mea e că ne învârtim în jurul gurii de scurgere. 

Cuvintele acestea îmi rămaseră în minte pe tot drumul cu 
taxiul acasă, și mă bântuiau încă și în faţa mesei, holbându-mă 
prostește la însemnările mele. Amintirile din Pitt Street și Rita 
Flores - privirea ei fixă, întrebările și postura ei, gesturile către 
Vines și McCue - toate căpătau o umbră chiar mai 
amenințătoare, și era greu să mă dezbar de senzația că toată 
această afacere era destinată să sfârșească tragic încă de la 
început. Incă nu exista nimic sigur care să sugereze că va 
ajunge în rechizitoriu, îmi spuneam singur, cu atât mai puţin în 
proces, și niciodată nu era sigur ce va decide un juriu, chiar 
dacă se ajungea atât de departe. Dar dacă ajungea, știam cu 
siguranţă că va avea un rezultat foarte previzibil - umilință 
publică pentru David și Stephanie, precum și distrugerea 
profesională și personală. Mi-am amintit ce-mi spusese 
Stephanie: „O parte a lui a așteptat totdeauna așa ceva... să fie 
prins, să fie pedepsit”. Oare la asta se gândise David când 
răspunsese la anunţurile acelea? 

Mi-am deschis laptopul. Mă puteam întreba și îngrijora 
toată noaptea și tot nu le-ar fi fost de niciun ajutor lui David și 
Stephanie - nu că aveam prea mare ajutor de oferit în clipa 
aceea, oricum. Mai trebuia să dau niște telefoane, să verific 
alibiul lui Werner, dar vineri seara nu e momentul cel mai 
potrivit să găsești oamenii la telefon, mai ales oamenii din 
teatru. Mai erau niște piste ce nu duceau nicăieri în carnetul 
meu de însemnări. Şi mai erau și celelalte discuri de rezervă, și 
DVD-urile pe care le luasem din camera 58 de la Creek Self- 
Store - ore în fața unor înregistrări deprimante, așezat la masa 
mea din bucătărie. Știam că ar trebui să mă uit la ele, dar în 
clipa aceea, nu m-am putut sili s-o fac. Ne învârtim în jurul gurii 
de scurgere. 

Am oftat și am ciocănit cu atelele în masă, și m-am gândit 
la altceva ce-mi spusese Mike: „Te-ai gândit la posibilitatea ca 


poliţia să se uite de fapt în direcţia corectă?” Era o întrebare 
rezonabilă, o întrebare prudentă, pe care era corect să o pună. 
Era tipul de întrebare pe care mi-am pus-o și eu înainte, cu mulţi 
alţi clienţi. Dar nu și în cazul ăsta. Nu cu adevărat. Oare pentru 
că eram convins că știu răspunsul sau pentru că nu voiam să ÎI 
aflu? 

— La naiba, am zis tare și am auzit cheia în broască. 

Clare deschise ușa și rămase în prag, uitându-se la mine. 

După câteva clipe, clătină din cap. 

— la-ţi paltonul, zise ea. Dacă se întrevede o noapte lungă 
de cugetări negre, cel puţin să iei niște aer și să mănânci ceva 
înainte. 

Mă duse la sud-vest, la Doctor Wus's, filiala newyorkeză a 
unui celebru lanţ de fastfood din L.A., foarte la modă pe atunci. 
De obicei era imposibil să găsești o masă acolo în orice seară, 
cu atât mai puţin într-o vineri, dar Clare făcu un truc de magie și 
ni se găsi o masă în mai puţin de zece minute. 

Mi-am comandat un suc și Clare bău vin, și lumina 
lumânărilor ne învălui, iar sunetul surd al conversaţiilor din 
restaurant ne acoperi ca un cort. Căldura, întunericul și 
zgomotul formau un fel de atmosferă intimă și alunecam într-o 
tăcere și oboseală, plină de învălmășeala pe care-o aveam în 
cap, când Clare mă apucă de mână. Mi-am ridicat privirea. Avea 
părul desfăcut pe umeri, aproape alb peste bluza neagră. Avea 
chipul luminos și degetele netede și reci. 

M-am gândit că avea de gând să-mi pună întrebări - unde 
am fost, cum mergea cazul, ce aveam - și n-aveam niciun 
răspuns, nici măcar energia necesară să încerc. Dar Clare nu mă 
întrebă nimic. Imi zâmbi în schimb, și începu să vorbească, spre 
uimirea mea, despre proprietăţi imobiliare: cele douăsprezece 
apartamente pe care le văzuse în ziua aceea, preţurile 
scandalos de mari pe care le cereau, mobilele oribile, 
proprietarii bizari, comitetele fasciste de locatari și agenții 
imobiliari ciudaţi. Era un monolog ironic și curgător, întrerupt 
doar de chelneriţă și de mâncare, și n-a trebuit să fac nimic 
decât să râd, ceea ce - după o vreme - am și făcut. 

In timp ce mergeam spre casă, Clare se rezemă de mine și 
mă prinse de mână. Mirosea discret a parfum în aerul îngheţat. 

— Ar trebui să lucrez, i-am zis eu. 

Clare clătină din cap. 


— Asta mai poate aștepta. 

M-am trezit cu două ore înainte de răsărit, în cenușa unui 
vis. Era ceva cu Holly, David, Stephanie și Jamie Coyle, dar 
uitasem deja ce se întâmplase. M-am dus la fereastră și m-am 
uitat la orașul îngheţat, și mi-am reamintit câteva fragmente 
disparate: vocea lui Holly, rugătoare, râzând, crudă, tristă; ochii 
ei umbroși; spinarea ei goală, lucioasă; gura mânioasă a lui 
David; degetele cu care se trăgea de pielea de pe mărul lui 
Adam; mâinile lui Stephanie, încleștate în poală; Coyle, aplecat 
peste chiuvetă; un val de tristeţe peste toţi. Am răsucit 
fragmentele în minte la nesfârșit și n-am reușit să le fac să se 
potrivească. Mi-am luat pe mine niște blugi și un pulover și mi- 
am deschis laptopul. 

Clare se trezi la nouă și jumătate și se mișcă încet, dar 
metodic, prin apartament - micul dejun, ziarul, dușul. Eu 
parcurgeam DVD-urile lui Holly și Clare îmi puse în trecere mâna 
pe păr. 

Trecusem prin trei deja, Interviurile Nouă, Zece și 
Unsprezece, versiunile finale și cele needitate pe care le 
găsisem în mapă. Bărbaţii erau nemascaţi, în toată splendoarea, 
și tot așa le erau și numele, adresele și locurile de muncă. Nu 
mai văzusem Interviul Nouă, dar Zece și Unsprezece erau, 
respectiv, individul înalt și chel și individul palid și păros pe care- 
i văzusem cu o noapte înainte. Chaz Monroe avusese dreptate, 
ultimele ei lucrări erau mai extreme, și fiecare din acești bărbaţi 
merita o vizită. 

Nu că ar fi fost ceva care să sugereze că vreunul din ei ar fi 
venit s-o caute pe Holly la luni de zile după ce se întâmplase. 
Totuși, era posibil să-l fi zgândărit ceva pe vreunul din ei, poate 
în felul în care fusese zgândărit Mitchell Fenn. Tremurând de 
frică pe scena teatrului Little Gidding, Werner îmi jurase pe tot 
ce avea el mai sfânt că Fenn fusese singura lui încercare de 
șantaj, dar îmi era foarte ușor să nu-l cred. Am oftat. Toate 
astea îmi dădeau senzaţia că mă apucam de ultimul firicel. 
Eram pe punctul de a mai viziona încă un CD, când sună 
interfonul. 

M-am dus la ecran chiar în momentul când apăru imaginea 
lui David. Era înfășurat într-un palton ce părea prea mare pe el 
și apăsa mereu, convulsiv, butonul interfonului. L-am lăsat să 
intre și am deschis ușa apartamentului. Când l-am văzut ieșind 


din lift, am știut că era beat. 

Mergea cu pași lenți și studiaţi și, deși nu se clătina, părea 
că face un mare efort ca să se concentreze. Era îmbrăcat în 
blugi și o cămașă roz pe sub paltonul cel mare; haine ce arătau 
de parcă ar fi dormit în ele, și poate nu numai o dată. Era 
nebărbierit și barba ţepoasă îi era căruntă. Avea părul încâlcit și 
zburlit. Trecu pe lângă mine prin apartament, mirosind a 
sudoare și ţigări. M-am uitat la ceas; era abia unsprezece. 
Splendid. 

— Ai suc de portocale? mă întrebă, cu vocea uscată și 
obosită. 

— În frigider, i-am zis. 

Încercă să se servească singur și l-am privit. Îi tremurau 
mâinile și nu se putea concentra, și parcă mă uitam la un 
accident de mașină la ralanti. În cele din urmă, m-am dus în 
bucătărie și i-am turnat eu. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

— Beau suc de portocale, zise el iritat. Ce ţi se pare că fac? 

— Ce faci aici, David? Ce faci de umbli pe drumuri beat 
sâmbătă dimineaţa? 

Sorbi din pahar și-și vărsă suc pe cămașă. Nu păru să 
observe. 

— Nu sunt beat. Nu sunt nici măcar pilit decent. 

— Mă duc să-ţi chem un taxi. Trebuie să mergi acasă. 

David pufni. 

— Tu ești ultimul om de pe lume care să-mi spună mie ce 
naiba să fac, Johnny. 

Minunat. 

— Trebuie să mergi acasă, am repetat. 

Își înfipse degetul în aer în direcția mea și vărsă și mai mult 
suc. 

— Ce ar fi trebuit, era ca tu să faci un lucru - un singur 
afurisit de lucru - și uite în ce s-a transformat. 

Pe la sfârșit aproape striga. Am clătinat din cap. 

— Vorbești fără noimă. 

— Da? Atunci stai să-ţi explic: mi-ai distrus viaţa, Johnny. 
Am avut nevoie de tine să mă ajuţi să rezolv o problemă și ai 
transformat-o într-un dezastru - un afurisit de dezastru total. 


Dumnezeule mare, ești un ratat mai rău decât ne-am gândit noi 
de la început - și asta nu-i puţin... 

Se uită peste umărul meu. La Clare care ieșea din baie, 
purtând un prosop lung, și cu părul desfăcut și ud. 

— Am nimerit într-un moment prost? întrebă ea. 

David râse și se uită la mine. 

— Asta-i povestea vieţii mele! Uite-mă aici, cu toată viaţa 
țăndări, iar tu stai tolănit cu ea, să-ţi facă sex oral! 

L-am lovit. Nici n-am încercat să mă abțţin. Nici nu mi-a 
trecut prin minte măcar. L-am pălit cu braţul peste cap și s-a 
prăbușit grămadă la podea. Sucul de portocale a stropit peretele 
bucătăriei și paharul s-a spart în trei bucăţi la picioarele lui. 

Clare se uită la mine, apoi la David, și pe urmă iar la mine. 
Avea fața lipsită de expresie și ochii reci și pustii. 

— Doamne, zise ea încet. 

Clătină din cap, se duse în dormitor și închise ușa în urma 
ei. La naiba. 

Am îngenuncheat lângă David și am întins mâna să-l ajut. 
Gemu și-mi împinse mâna la o parte. Murmură ceva și reuși să 
se ridice, prinzându-se de tăblia mesei. Am încercat să-l ajut, 
dar se smuci la o parte. 

— Dă-te jos de pe mine, dement cretin ce ești, zise el, 
rezemându-se de masă. 

O parte a feţei i se înroșise deja și avea o picătură de sânge 
la colţul buzei. 

— Stai să-ţi aduc niște gheaţă. 

Flutură din mână. 

— Du-te naibii. Nu te apropia de mine, naiba să te ia. 

Îi tremura vocea și ochii i se umplură de lacrimi. La naiba. 

— Stai jos și pune niște gheaţă pe ea, și-ţi aduc să bei 
ceva. 

Flutură iar din mână. Mâneca îi era udă leoarcă de suc. 

— Du-te dracului, zise el, și se duse împleticindu-se spre 
ușă. 

— Stai naibii jos! 

Mi-am întins mâna spre el, și se feri speriat. 

— Ce - mă lovești iar? 

Mi-am ridicat mâinile în aer și am tras aer adânc în piept. 


Mi-am îndulcit vocea și am vorbit încet. 

— Îmi pare rău că te-am lovit, David. N-o s-o mai fac. Vreau 
numai să stai jos, te rog. 

| se umfla buza și ochii îi erau roșii și câteva clipe nu spuse 
nimic, dar în cele din urmă se duse târșâindu-și picioarele la 
masă. 

l-am luat paltonul și i-am pregătit un pachet de gheaţă. l- 
am turnat încă un pahar de suc de portocale. În timp ce bea, i- 
am verificat capul, să văd dacă i-l spărsesem. David nu scoase 
un cuvânt, dar îmi urmări fiecare mișcare cu atenţie. Îi turnam al 
doilea pahar de suc când apăru Clare. Avea pe braţ paltonul și 
nu se uită la David în timp ce traversă camera, și de-abia se uită 
la mine. Se opri la ușă. 

— O să vă descurcaţi singuri, băieţi? întrebă ea cu un 
zâmbet subţire și pe un ton îngheţat. 

Am încuviinţat. 

— Să sperăm, zise ea și plecă. 

Am aruncat cioburile de la paharul spart și mi-am turnat 
niște apă minerală. Am băut-o și David și cu mine ne uitam între 
timp unul la altul peste masa de bucătărie. Şi nu spuneam 
nimic. David stătea încovoiat în scaun, trăgându-se absent de 
pielea de pe gât. Sună telefonul și tresărirăm amândoi. Era Mike 
Metz. 

— Am primit un telefon de la Stephanie, zise el. 

— Dacă-l caută pe David, e aici cu mine. Am... 

— Nu ea îl caută. E la casa din East Hampton și poliția 
execută un ordin de percheziţie acolo chiar acum. Același lucru 
se întâmplă la apartamentul lor, și vor o mostră a ADN-ului lui 
David. 


37 

N-ar fi trebuit să fie trafic. Era duminică dimineaţa devreme 
și era senin, și ar fi trebuit să pot merge ușor cu o sută zece 
kilometri pe oră, în loc să mă chinuiesc pe trei benzi restrânse în 
una. Mă târâm un metru înainte și mă opream cu o zguduitură. 
În mașina din faţă, șoferul bătu cu pumnii în volan și apoi lovi și 
bordul cu palma. Tipul din spatele meu se trăgea de păr și 
rostea obscenităţi. La dreapta mea era un Mercedes SUV, ce 
venea într-un unghi abrupt chiar spre bara din față a mașinii 
mele închiriate. La volan era un blond durduliu care se uită la 
mine cu ceea ce el credea a fi o privire usturătoare. Apoi aruncă 
o privire în interiorul mașinii mele, pe scaunul de lângă mine, și 
păli. Apăsă rapid pe frână și cineva îl claxonă îndelung. Am 
acoperit Glockul cu carnetul. În faţă se vedeau faruri de mașini 
până foarte departe. Am respirat adânc și lent și mi-am spus că 
aproape ajunsesem. 

Greșeala mea fusese că nu începusem cu DVD-ul din 
coperta de plastic etichetat /nterviu/ 1. Dacă aș fi început cu el, 
aș fi făcut drumul ăsta ieri. Însă nu m-am uitat la discurile 
acelea decât sâmbătă seara la ora șapte. 

După telefonul lui Mike, mă dusesem în oraș cu David, și pe 
toată durata drumului în taxi, el păstră tăcerea, cu o privire 
goală de expresie. L-am găsit pe Mike pe trotuar în faţa blocului 
lui David. 

— Sunt sus chiar acum, începu Mike. McCue, Conlon, un 
laborant și un poliţist în uniformă. O să mai stea o vreme. 

Portarul se uita prin ușa de sticlă, holbându-se la buza 
umflată a lui David, la fața lovită și la hainele lui șifonate. Am 
intrat și ne-a salutat agitat. 

— Domnule March, zise el. 

Îi explică apoi pe un ton serios, speriat, că fusese nevoit să 
lase poliţia să intre. David trecu pe lângă el și intră în lift fără să 
pară că auzise măcar un cuvânt. Mike îl urmă și eu la fel, dar 
când am încercat să intru în lift, David îmi puse o mână pe 
piept. 

— Tu nu, rosti el încet. 

Mike ridică o sprânceană și începu să vorbească, dar am 
clătinat din cap. David apăsă butonul liftului și se închiseră ușile. 
M-am uitat la numerele etajelor în timp ce urcam până la etajul 
unde stătea David. Când m-am întors, portarul se uita la mine și 


se scărpina pe bărbie. M-am întors încet acasă pe jos. 

Am ajuns pe la mijlocul după-amiezii. Lumina începuse să 
slăbească și apartamentul era gol. Suna telefonul. Era Mike, și 
părea obosit. 

— Tocmai au plecat, zise el. David s-a culcat. 

— Cum a fost? 

— Lung. Au colectat o mulţime de lucruri pentru comparații 
- mostre de fibre, mostre de păr, mostre de vopsea - și probe de 
salivă de la David. Cel mai mult însă au căutat o armă. N-au 
găsit niciuna. 

— Şi David cum a reacționat? 

— Ca un manechin - un manechin cu o buză umflată. Ce s- 
a întâmplat cu faţa lui? 

M-am făcut că nu aud întrebarea. 

— Și la East Hampton cum a fost? 

— Cam la fel. Am trimis un asociat să stea cu Stephanie și 
mi-a spus că acolo, Vines a condus tot spectacolul. 

— ŞI...? 

— Şi nicio armă. 

— Asta măcar e ceva. 

— Nu prea mult, zise Mike. În caz că am avut vreo îndoială, 
ordinele astea de percheziție înseamnă că Flores nu glumește - 
de fapt, nu e câtuși de puţin o glumă. Mai rău încă, a reușit să 
convingă niște judecători că există o cauză probabilă. 

— La naiba! am exclamat. 

— Mai poţi zice asta o dată. Deci dacă mai sunt secrete 
nedezgropate pe-acolo pe undeva, apucă-te și dezgroapă-le 
rapid, că luni de dimineaţă aștept să primesc un telefon de la 
Flores - unul oficial. 

— La naiba, am repetat. 

Mike nu răspunse, dar nici nu închise. 

— Ce e? am întrebat. 

— Trebuie să plec destul de repede și... cred că n-ar trebui 
să-l lași pe David singur chiar acum. 

— Stephanie nu vine înapoi în oraș? 

— Nu în seara asta, așa mi-a spus, și am impresia că a vrut 
să zică de fapt că nici mâine, și poate nici poimâine. 


— O să-l sun pe Ned, am zis. 

L-am sunat. l-am explicat fratelui meu cât am putut, cât de 
scurt am putut, și mi-a zis că va merge la el imediat. Am închis 
telefonul și m-am uitat la mapa neagră de nailon, care era încă 
pe masă, și la DVD-urile - cu toate secretele încă îngropate - ce 
așteptau încă înăuntru. M-am întrebat dacă poliția descoperise 
deja depozitul 58 de la Creek Self-Store, și am înjurat din nou. 
Mi-am pornit laptopul și am deschis alt buzunar din mapă. Imi 
luase ore întregi să ajung la DVD-urile cu /nterviul 1 și la discul 
fără etichetă ascuns împreună cu ele. 

O camionetă trecu pe lângă mine și, zece minute mai 
târziu, traficul începu să se dizolve. Zece minute după aceea, 
mergeam cu o sută zece kilometri pe oră. Pe cerul gol apăruse 
soarele și capul mi se umplu din nou de gânduri despre familia 
mea: fraţi, surori, faţa lovită și pustiită a lui David, cuvintele lui 
din lift. „Tu nu.” 

Am ajuns înainte de amiază. Sunasem cu o seară înainte și 
eram așteptat, dar am simţit un fior pe șira spinării când am 
văzut ușa roșie larg deschisă. Draperiile erau trase, dar n-am 
văzut nicio mișcare înăuntru când am intrat pe alee. Am coborât 
din mașină și am ascultat, dar n-am auzit decât crengile 
îngheţate trosnind în vântul slab. Am simţit că mi se strânge 
stomacul. 

Mi-am privit degetele și le-am mișcat puţin în atele. Mi-am 
desfăcut leucoplastul de pe mâna dreaptă și mi-am scos atelele. 
Sub ele, degetele îmi erau vineţii și umflate. Mi-am luat pistolul 
din mașină și l-am cuprins foarte încet cu mâna. Mă durea ca 
naiba, și nu eram deloc sigur că voi fi în stare să ţin pistolul în 
mână în timpul reculului, dar era mai bine decât nimic. Am pus 
pistolul în tocul de la spate și am urcat pe cărare. L-am scos din 
nou când m-am apropiat de ușă. 

În zăpada imaculată se vedeau urme de pași și de mâini, și 
formele pe care le-ar lăsa un corp dacă ar alerga, ar cădea și 
apoi s-ar târî pe jos. Pe cărare era ici și colo presărat sânge, în 
pete, linii subţiri și întrerupte și puncte ca niște poame putrede. 
Am strigat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Urmele de sânge 
duceau la alee, sus pe treptele de piatră, la ușa de intrare și 
înăuntru. Îmi simţeam pulsul accelerându-se nebunește și am 
intrat și eu. 

Sistemul de încălzire funcţiona zgomotos, dar în holul de la 


intrare nu era mai cald decât pe treptele de afară. M-am 
întrebat cât timp fusese ușa deschisă, și am strigat din nou. Nici 
acum n-am primit niciun răspuns. Pe podeaua de lemn lustruit 
erau urme de pași și covoarele persane erau răsucite și 
strâmbe. Picăturile ruginii duceau spre stânga, prin camera de 
zi, printr-un hol și pe lângă birou. În afară de șuierul aerului 
condiţionat, camerele erau cufundate în tăcere. 

Am mers după urmele de sânge până la niște uși de sticlă și 
la seră. Era o încăpere lungă de sticlă, cu pereţii și acoperișul 
ascuțit de sticlă și o podea de cărămizi așezate după modelul 
unui schelet de pește. Prin ușa deschisă pătrundea aer cald și 
un miros puternic. Nu era miros de grădină și nu era plăcut. Mi- 
am ţinut pistolul în jos, pe lângă picior, și am trecut pragul. 

Ghivece mari și rotunde de ceramică arsă - pomișori 
fructiferi și tufișuri prăfuite - stăteau aliniate în încăpere, 
formând un spaţiu îngrădit în jurul unui covor oriental rotund, o 
canapea lungă de nuiele împletite, o măsuţă de cafea din sticlă 
și nuiele, și un fotoliu de nuiele împletite. Nicole Cade era 
așezată pe canapea, cu picioarele ghemuite sub ea. Era 
îmbrăcată în blugi și o bluză de trening violet, cu o expresie 
distrată pe fața bătută de vânt. Avea mânecile ridicate peste 
braţele vânjoase și ţinea în mână o pușcă Smith Wesson cu 
ţeava scurtă. Herbert Deering era pe fotoliu. Era aplecat mult 
spre stânga și pe podeaua de sub el era o băltoacă de sânge. 


38 

Deering era în viață. Își mișcă mâna albă ca hârtia și-și 
deschise ochii împăienjeniţi și îngroziți când am intrat în 
încăpere. Își desfăcu buzele uscate și scoase un geamăt. Faţa 
pământie îi era acoperită de un strat de sudoare și avea părul 
subţire lipit de cap. Cu braţul drept se ţinea de pântec și cu 
mâna dreaptă își apăsa o pată udă de pe partea stângă. Sângele 
trecuse prin cămașa de flanelă de la subsuoară până la brâu. 
Pantalonii kaki erau pătaţi cu altceva. Deering respira rapid, 
superficial și neregulat și, dacă nu intrase deja în comă, nu era 
prea departe. M-am uitat la Nicole. Ea nu se mișcase, în afară de 
faptul că îndreptase arma înspre soţul ei. 

— Mi-a zis că o să vii. Mi-a spus aseară. 

Avea vocea tremurătoare și nu părea să-i controleze bine 
volumul. Un picior îi tremura, și mai multe șuviţțe din părul 
roșcat și lipsit de strălucire îi cădeau pe faţă. Sub ochi avea 
cearcăne întunecate ca de funingine, iar pe obrajii osoși și pe 
gât avea pete roșii. Arma era neagră și Nicole își trecu agitată o 
unghie peste mânerul îmbrăcat în cauciuc. 

— Așa a început - cu faptul că trebuia să vii tu. A zis că vii 
să discuţi iar despre Holly, și că ai întrebări despre Redtails și 
despre tata. L-am întrebat de unde știi tu despre Redtails și... s- 
a prăbușit. 

Am încuviinţat, afișând cea mai sinceră faţă din repertoriul 
meu. 

— Aha. Ar trebui să chemăm o ambulanţă acum, bine? Ar 
trebui să chemăm pe cineva în ajutor. 

Nicole clătină absentă din cap. 

— A zis că nu mai poate suporta... toate minciunile. A zis 
că-l înnebunesc și că s-a bucurat că s-a terminat și că e epuizat. 
Îţi vine să crezi c-a vrut să-mi fie milă de el? Să-mi fie milă, 
pentru numele lui Dumnezeu! 

Am încuviinţat din nou. 

— Ar trebui să chemăm o ambulanţă acum, Nicole, și să 
aranjăm să fie totul bine. 

Mi-am scos mobilul din buzunar. Nicole își îndreptă arma 
spre mine. 

— Niciun telefon, rosti ea cu o voce foarte sigură. Are o 
cădere nervoasă - plânge isteric - și se așteaptă să am grijă de 


el. Să-/ consolez! M-a apucat de braţ, mi-a sărutat mâinile, și-a 
pus capul pe umărul meu, implorându-mă să-l iert. De parcă eu 
ar trebui să fac totul ca să fie bine din nou. Se uită la pistolul din 
mână și aproape zâmbi. Când am adus jos arma lui tăticu, a 
știut că n-o să se întâmple așa. A alergat prin casă, urlând ca o 
fetiță. Şi-a udat pantalonii, pentru numele lui Dumnezeu. Ar fi 
trebuit să-l las în zăpadă toată noaptea. 

— L-ai împuș... Herbert a fost împușcat aseară? 

Încuviinţă printr-un gest vag. M-am uitat iar la Deering și 
am văzut că ţinea încleștat în mâna dreaptă ceva ce părea un 
prosop de bucătărie năclăit de sânge. Îşi deschise gura și reuși 
să scoată o șoaptă răgușită. 

— Îmi pare rău, Nikki, am... 

Arma se îndreptă iar spre Deering și am scrâșnit din dinţi. 

— Nu vreau să aud niciun cuvânt de la tine, Herb. Niciun 
cuvânt! 

Am respirat o dată încet și am încercat să-mi păstrez un ton 
neutru. 

— Când ai mâncat ultima dată, Nikki? am zis. 

Îmi ignoră întrebarea, dar se întoarse iar spre mine. Își 
ridică pistolul să-l văd. 

— Asta a folosit, știi - arma tată/ui meu. Câinele ăsta abject 
a luat-o din sertarul meu de lenjerie. 

Se întoarse iar spre Deering și se întunecă la faţă. 

— Așa că pe deasupra, după toate celelalte, ești și hoţ! 

Își îndreptă iar arma spre el, cu degetele albe pe mâner. Îmi 
bubuia inima în piept și simţeam că tremur. Am tras adânc aer 
în piept speriat. 

— Lasă-mă să-ţi aduc ceva, Nikki - niște apă, ceva de 
mâncare... 

Am făcut un pas înapoi, și pistolul se răsuci iar spre mine, 
urmându-mă ca un aparat de filmat. 

— Rămâi pe loc, zise Nicole. Se uită la mine cu ochi mijiţi, 
de parcă m-a fi văzut pentru prima oară. Ce voiai de la el? De ce 
voiai să vorbești despre Redtails? 

M-am străduit să-mi menţin vocea calmă. 

— Holly l-a menţionat, în niște înregistrări pe care le-a 
făcut când l-a vizitat pe tatăl vostru. Am vrut să știu ce este și 
de ce nu voia să fie vândut. Și am vrut să îl întreb despre 


vizitele acelea. Herbert mi-a spus că Holly nu l-a văzut 
niciodată, dar se pare că mergea totuși acolo. 

— A fost o surpriză că te-a minţit? A fost un mare șoc? Asta 
e tot ce face el - minte. 

Deering se foi în fotoliu și scăpă un nou geamăt profund. 
Faţa i se schimonosi de durere și Nicole își îndreptă pistolul spre 
el. 

— Ce e Redtails, Nicole? am întrebat. 

Chiar și mie mi se păru că vocea îi suna disperat și mult 
prea ascuţit. Buzele înguste ale lui Nicole se despărţiră într-un 
rânjet urâcios și scoase ceva ce s-ar fi putut poate numi un 
hohot de râs. Se uită la Deering. 

— Tâmpitule! Ai crezut că știe ceva! Ai venit plângând la 
mine cu mărturisirile tale pentru că venea el aici, și ai crezut că 
știa. Şi se pare că nu știa nimic. Tâmpit penibil și prost ce ești! 

Își încleștă iar degetele pe armă, iar eu mi-am dres glasul. 

— Ce e Redtails? am repetat încet. 

Nicole clătină din cap. 

— E o cabană. Nici măcar o cabană, mai degrabă o 
cocioabă dărăpănată. O cameră, o toaletă în curte, o verandă ce 
stă să cadă - dar Holly n-a putut niciodată s-o lase în pace, 
șuieră ea și se întoarse iar spre el. Și despre asta e de fapt 
vorba, nu-i așa, Herbert? 

În glasul ei se citea o ură profundă. Deering rămase tăcut. 

— E o casă? am întrebat. 


— E o cocioabă, ţi-am spus - o nenorocită de cocioabă pe o 
bucată mare de pământ. Reatai/s - Holly i-a dat numele ăsta, de 
parcă era un conac sau mai știu eu ce. Avea șase sau șapte ani, 
și am văzut o pereche de șoimi pe casă într-un weekend - așa i- 
a venit numele ăsta. Şi numai pentru că a fosta mamei, numai 
pentru că mama mergea acolo când era mică, și pentru c-a fost 
în familia ei nici nu știu de când, Holly a făcut o fixaţie pentru 
locul ăla. Dar mama nu i l-a lăsat lui Holly. Nu - i l-a lăsat tatei, 
să facă el ce-o vrea cuel. 

Simţeam o picătură de sudoare ce-mi aluneca pe coaste, și 
degetele încleștate pe Glock mă dureau. Deering se uita la mine 
și părea să caute ce - compasiune? O salvare? Se tot foia în 
fotoliu și, de fiecare dată, Nicole își îndrepta arma spre el și eu 
îmi tineam respiraţia. 


— Şi acum tatăl tău vrea să vândă? am întrebat. 

Nicole se încruntă. 

— Tăticul nu e în stare să se ocupe de așa ceva în 
momentul ăsta; de aceea a lăsat toate hotărârile de genul ăsta 
pe seama mea. Eu sunt cea care vrea să vândă, și de ce nu? La 
ce cheltuieli sunt pentru îngrijirea lui - e al naibii de scump, și 
din ce în ce mai mult în fiecare an. Constructorii ar plăti o sumă 
foarte mare pentru două sute de hectare de teren în Columbia 
County în momentul ăsta. Asta a înnebunit-o pe Holly și mai tare 
- gândul că banii ăia o să intre în îngrijirea lui tăticul. 

Am încuviinţat. 

— Te-ai certat cu Holly în legătură cu asta? 

— N-am vorbit cu ea. 


— N-ai văzut-o când se ducea să-l viziteze pe tatăl vostru? 

Dezgustul se transformă în furie pe chipul lui Nicole. 

— Dac-aș fi putut aranja asta, n-aş fi lăsat-o să-l viziteze. 
Felul cum se purta cu el, toate întrebările alea și cum filma totul 
- îi tot dădea înainte cu mama, cum ceea ce și-a făcut singură a 
fost vina lui tăticul... Dacă mă întrebi pe mine, Holly îl abuza 
făcând asta. Nimeni n-a fost de acord cu mine, dar poţi fi sigur 
că nu era să stau și s-o privesc făcând asta. 

Se răsuci iar spre Deering și-și ridică arma cu amândouă 
mâinile. Mi-am strâns și eu pistolul mai cu putere. M-am uitat la 
degetele lui Nicole și m-am concentrat să-mi păstrez braţul 
lejer. 

— Nu, nu cu Holly m-am certat despre proprietate, zise 
Nicole. Cu el. Și acum știu de ce. 

M-am gândit la înregistrarea pe care o văzusem seara 
trecută - filmul de pe discul nemarcat - și m-am gândit că și eu 
știam de ce. Dar aveam nevoie să-i aud spunând asta cu voce 
tare. Încet, ca să n-o sperii pe Nicole, mi-am mișcat umerii și 
gâtul, care-mi înţepenise. Nicole își îndreptă iar arma spre mine. 

— De ce-i pasă lui Herbert de proprietate? am întrebat. 

Faţa ridată a lui Nidcole se întunecă. Își dezveli dinţii, într-o 
imitație de zâmbet, și se uită la Deering. 

— De ce nu-i spui, Herbert? Hai - spune-i de ce! 

Deering încercă din nou să se ridice în șezut, dar un val de 
durere trecu peste el și se lăsă și mai jos în fotoliu. Ochii îi 
rătăciră pierduţi pentru câteva clipe, până mă găsiră. Privirea 


din ei era de om oropsit. 

— Spune-i! strigă Nicole. 

Vocea ei stridentă răsună în ecouri prin încăpere. Deering 
vorbi cu vocea ce de-abia ajungea a fi o șoaptă, doar vag mai 
puternică decât foșnetul frunzelor. 

— M-a forţat, zise el. Holly m-a forţat. 


— Cum te-a forţat, Herbert? întrebă Nicole, de parcă i-ar fi 
vorbit unui copil foarte indolent și exasperant. 

Deering își închise ochii. 

— A făcut un film. A zis că trebuie s-o convingă pe Nikki să 
nu vândă Redtails și dacă nu - dacă nu pot - o să i-l arate. O să 
i-l arate lui Nikki. 

— Spune-i ce era în film, Herbert! 

Îi făcu un gest de încurajare cu pistolul. Deering se lăsă și 
mai adânc în fotoliu și capul i se bălăbăni într-o parte. 

— A fost un film cu mine și Holly. Eram... în pat. 

Am încuviințat încet. Având în vedere că văzusem și eu 
filmul cu o seară înainte, am înţeles de ce l-ar fi adus în pragul 
isteriei - poate chiar mult dincolo de el - gândul că soţia lui l-ar 
fi văzut. Am înţeles și de ce oferise o descriere atât de palidă a 
înregistrării: „în pat”. 

Incepusem să mă gândesc la acea înregistrare ca la filmul 
test al lui Holly, pentru că strângea laolaltă atât de multe 
elemente esenţiale ale lucrărilor ei de mai târziu: sex grafic și 
extrem, teme privind dominaţia și supunerea, și un interogatoriu 
sfâșietor și crud la sfârșit. Dar erau și diferenţe. Cele tehnice 
erau minore prin comparaţie - o lumină mai puternică, sunet 
mai slab, și folosirea unei singure camere de filmat. Deosebirea 
cea mai importantă însă era lipsa anonimităţii: faptul că Deering 
nu era mascat - faţă și voce - pe toată durata lui, și faptul că el 
și Holly se cunoșteau unul pe altul și dincolo de pereţii acelei 
camere de hotel. Așa că, în afara manifestărilor extrem de 
explicite ale poftei trupești a lui Deering față de Holly, filmul 
scotea la iveală și numeroasele lui declaraţii de dragoste pentru 
ea, discursurile sale lungi despre deficienţele sexuale ale lui 
Nicole - despre deficienţele ei în general - și, spre sfârșit, 
cererea în căsătorie pe care i-o făcea Deering cumnatei lui. 

Nicole chicoti mohorât. 


— Bineînţeles, Herbert nu e în stare să vândă nici măcar 


apă în deșert, și toate aiurelile lui despre Redtails - „Hai să-l mai 
păstrăm o vreme, o să valoreze chiar mai mult anul viitor” - n- 
au făcut decât să mă enerveze. Asta m-a făcut să încerc să 
semnez contractul chiar mai repede. 

— Şi ce s-a întâmplat atunci? am întrebat. 

Nicole se uită la Deering. 

— Haide, Herbert - spune-i. 

— Nu, Nikki, clătină acesta din cap. 

— Fă cum îţi spun, cretinule! se răsti ea și poziţionă gura 
armei exact în mijlocul frunţii lui Deering. Acesta își strânse 
pleoapele și Nicole se uită la el cu dezgust reînnoit. Spune-i sau 
jur pe Dumnezeu că te împușc din nou! 

Deering își ţinu ochii închiși, și cuvintele aproape i se 
pierdeau în șuierul uscat al răsuflării. 

— Am mers s-o văd, în oraș. Am mers să-i explic că Nikki 
nu voia... că n-am putut s-o conving. M-am dus s-o rog - s-o 
implor - să nu facă asta. Am... 

Nicole îl întrerupse cu un nou hohot aspru de râs. 

— Dar ţi-ai luat cu tine arma, nu-i așa, cretinule? Ai furat 
arma lui tăticu de la mine și ai luat-o cu tine. 

Deering dădu slăbit din cap. 

— Era noapte și ne-am plimbat pe lângă apă și Holly nu se 
simţea bine. | se întâmplase ceva, un accident sau ceva, și era 
plină de vânătăi. Și era într-o dispoziţie îngrozitoare - furioasă. 
Am încercat să-i explic despre Nikki, dar n-a vrut să asculte. A 
urlat și m-a ameninţat - a zis că o să-i trimită chiar în seara aia 
filmul lui Nikki. Și m-a făcut în tot felul - tâmpit, om de nimic, 
maimuţoi... Şi atunci am lovit-o. Am lovit-o cu dosul palmei. N- 
aveam de gând să fac asta - pur și simplu s-a întâmplat, și a 
căzut la pământ. Am încercat s-o ajut, dar m-a împins la o parte 
și când s-a ridicat în picioare, ţinea în mână o cărămidă. M-a 
înjurat și a aruncat-o și aproape m-a nimerit. Atunci a luat 
altceva de jos, o sticlă spartă și urla la mine și mă insulta în fel 
și chip și... 

Deering își lăsă capul în jos și i se scuturară umerii. 

— Doamne, spune odată, Herbert - spune ce s-a întâmplat 
după aceea. 

Deering nu-și ridică privirea, dar vorbi. 

— Am scos pistolul... și am împușcat-o. 


Am oftat adânc și am simţit că mi se relaxează ceva în 
stomac. Nicole se holba la soţul ei, ca o gaiţă la un vierme. 

— Şi ce s-a întâmplat după aceea? am întrebat eu. 

— l-am luat lucrurile... hainele... și i le-am aruncat într-o 
gură de canal. Și am dus... corpul... la râu. Apoi m-am întors în 
apartamentul ei ca să caut înregistrarea, dar n-am putut... Era o 
harababură, totul era făcut ferfeniţă, așa că am plecat și am 
venit acasă. Tu ai trecut pe-aici a doua zi, și de atunci, am... 
înnebunit. Nu pot să dorm, nu pot gândi bine. 

Deering își apăsă mâna dreaptă mai tare pe cămașă și se 
încovoie de spate, aplecat peste rană. Băltoaca de sub fotoliu 
era mai mare acum. 

Nicole pufni. În ochii ei albaștri sclipea o lumină sălbatică. 

— Al naibii tip, nu-i așa? zise ea. 

— Lasă-mă să chem o ambulanţă, Nicole, i-am cerut, 
uitându-mă la ea. Pentru binele tău, nu numai al lui. Dacă 
moare... 

Dar Nicole nu mă băgă în seamă. 

— Ai știut bine cine e Holly. Am știut cum era, cât de 
egoistă era, cât de preocupată de sine și de perversă, știam că e 
capabilă de orice. Holly nu m-a surprins. Dar el... se întoarse 
spre Deering și ridică din nou arma, ţinând-o cu amândouă 
mâinile. M-ai luat prin surprindere, Herbert. Am crezut că știam 
din ce stofă ești croit - poate că nu Superman, nu cel mai isteţ 
din cartier, dar niciun individ care să se culce cu sora mea 
diabolică. Se pare însă că ești plin de surprize. Cât trăieşti, 
înveţi, ce să zic. 

— Lasă-mă să sun, Nicole - pentru tine. Nu vrei să stai aici 
să te uiţi cum pierde sânge până moare. 

Nicole râse cu un sunet urât și dement. 

— Eşti sigur de asta? 

— Nu merită, Nicole. Hai, te rog. 

Se uită la mine și oftă, și-și lăsă mâinile să-i cadă în poală. 
Trase adânc aer în piept și fu străbătută vizibil de un fior. 
Expresia feței păru să i se prăbușească brusc și arăta de parcă 
ar fi avut o mie de ani. 

— Haide, am repetat. 

Își trecu o mână peste ceafă și-și desfăcu părul. Pletele îi 
căzură în față, încâlcite, captând lumina de iarnă, care le 


ilumină și le făcu să pară mai pline de culoare. Pentru o clipă, 
când își întoarse capul, semănă cu părul lui Holly, și preţ de o 
bătaie de inimă, Nicole însăși semăna foarte mult cu Holly. 
Nicole își găsi un zâmbet calm și epuizat. Îmi vorbi încet și sigur. 
— Ai dreptate - nu vreau să văd cum pierde sânge până 
moare, zise ea. Durează prea mult. 
Şi îl împușcă de două ori, sfărâmându-i pieptul în bucăţi. 


39 

— Deja m-am săturat până peste cap de tine, zise Leo 
McCue, trecându-și degetul mare peste mustață, și închizând 
ușa camerei de interogatorii. 

Am început să spun ceva și Mike mă lovi cu piciorul pe sub 
masă. McCue ne adunase iar pe toţi: eu, Mike Metz, Rita Flores, 
Tina Vines și el însuși, în toată masivitatea lui, îngrămădiţi iar în 
sala de interogatorii, în secţia de poliție numărul șapte. Era 
suficient de devreme în acea joi dimineaţă, să bem toţi cafea și 
să ne frecăm la ochi de somn. McCue avea dreptate: ne 
văzuserăm mult prea mult unii pe alţii în ultima vreme. 

Venisem duminică, în buncărul de cărămidă de pe Route 7, 
unde era secția de poliție din Wilton. Imi petrecusem toată ziua 
acolo, înconjurat de indivizii de la poliţia din Connecticut care se 
comportau previzibil de rece cu mine - câţiva detectivi din 
Wilton, șeful poliției din Wilton, și un tip de la procuratura de 
stat - și, când nu stăteam să aștept, răspundeam la întrebări și 
dădeam declaraţii. 

Imi păstrasem povestea simplă și aproape adevărată: că 
venisem la Wilton în încercarea de a finisa câteva piste lăsate 
deschise în ancheta mea - și anume că voisem să discut cu 
Deering despre declaraţiile lui aparent false, potrivit cărora 
Holly nu-l vizita niciodată pe tatăl ei, și că voisem să-l întreb ce 
era „Redtails”. Nu menţionasem și că voiam, de asemenea, să 
discut despre scurtmetrajul pe care-l văzusem cu o noapte 
înainte, în care Deering și cumnata lui se regulau ca iepurii. Tot 
ceea ce spusesem în rest poliției despre ce se întâmplase la 
casa Cade, din momentul când mi-am oprit mașina acolo, până 
în momentul când au apărut primele mașini ca răspuns la apelul 
meu la 911, era întru totul complet și precis. Și din fericire se 
potrivea perfect cu povestea pe care o repetase Nicole - cu o 
lipsă remarcabilă de remușcări, și împotriva obiecţiilor insistente 
ale avocaţilor ei - de mai multe ori în ziua aceea. 

Mike Metz mi se alăturase pe la mijlocul după-amiezii, și 
puţin după aceea, polițiștii din Connecticut se îmblânziseră față 
de mine suficient cât să-mi ofere o a doua ceașcă de cafea 
foarte proastă. Pentru o scurtă perioadă de timp, aproape îmi 
venea să cred că vom reuși să plecăm de-acolo înainte să se 
întunece. Stăteam într-o cameră întunecată, la o masă de metal, 
sub luminile fluorescente stridente, când năvăliseră McCue și 


Vines și sorbiseră tot aerul din cameră. 

Vines se cocoţase pe un birou, răsturnând fotografia 
copiilor cuiva. McCue deschisese gura și lăsase să-i scape o 
avalanșă de porunci condescendente. Cei din Connecticut însă 
erau uluitor de răbdători. Îi spuseră lui McCue că avea să treacă 
un pic de timp până când el și Vines vor putea să-i pună 
întrebări lui Nicole, și ceva mai mult până vor putea să se uite la 
scena crimei. Abia mai târziu vor putea să vadă efectele 
personale ale lui Herbert Deering. lar cererea ca arma lui Nicole 
să fie predată poliţiei din New York pentru teste fu întâmpinată 
cu râsete uluite. Poate numai ca să se debaraseze de McCue, 
șeful poliţiei din Wilton acceptase să-l lase să discute cu mine. 

Așa că ne-am dus într-o cameră mică și fără aer, McCue, 
Vines, Mike și cu mine, și am trecut prin același set de întrebări 
și răspunsuri pe care-l avusesem cu poliția din Wilton. Le-am 
spus aceeași poveste, dar ei au insistat mult mai mult. „Cine 
naiba ţi-a dat dreptul să-i pui întrebări lui Deering?”, „Cu cine 
naiba altcineva ai mai vorbit?”, „Ce naiba ţi-am spus despre 
intervenţia într-o anchetă activă?” Se răstiră la mine și mârâiră 
ca niște dulăi furioși, dar până și ei știau că jocul se schimbase. 
Cazul lor cel mare, deși era încă suficient de scabros, era în mod 
efectiv închis. Mike le făcu un rezumat al situaţiei. 

— Toţi știm cum se întâmplă uneori în anchete, domnule 
detectiv, zise el zâmbind. Vi se ivește singură o direcţie și - 
corectă sau greșită - se investesc în ea mai multe resurse. Și, cu 
cât mai mulţi oameni și ore de muncă sunt investite în ea, cu 
atât este mai probabil să descoperiţi diverse lucruri care să vă 
întărească supozițiile, sau care să pară că fac asta, justificând 
astfel investirea a și mai multor resurse în aceeași direcţie. Şi 
astfel, celelalte variante nu mai primesc destulă atenţie. Nimeni 
nu vorbește despre o conspirație aici, domnule detectiv, sau 
despre comportament greșit din partea procuraturii, și nici chiar 
despre neglijenţă și dezorganizare - nimeni nu a folosit aceste 
cuvinte, e pur și simplu un lucru care se întâmplă uneori. Ai 
putea să-i spui cameră de ecou sau gândire de grup. E pur și 
simplu norocul tuturor că John are o minte oarecum mai 
independentă. Asta a scutit pe toată lumea de multă 
stânjeneală. 

Vines scrâșnea din dinţi și McCue se întunecase la faţă, 
înroșindu-se de parcă avea un atac de cord, dar la scurtă vreme 


după aceea m-au lăsat în pace. Deși nu pentru mult timp. 

Evaporarea procesului lor de mare acoperire mass-media și 
toate fanteziile de salt în carieră pe care le-ar fi adus pentru ei îi 
lăsaseră pe McCue, Vines și Flores frustraţi și furioși, iar pe mine 
mă transformaseră într-o ţintă la îndemână. Așa că luni, marţi, și 
din nou miercuri, mă găseam iar pe Pitt Street. Oficial, poliţia 
ancheta încă moartea lui Holly Cade, dar de fapt loveau la 
nimereală. Cu cine vorbisem, ce găsisem, ce știam și când 
aflasem ce știam - orice ar fi sugerat obstrucţionarea justiţiei. 

Am spus cât mai puţin posibil și l-am lăsat pe Mike să 
danseze printre capcane, ceea ce reuși să facă mai bine decât 
oricine altcineva. invocă bine-cunoscuta clauză de 
confidenţialitate dintre avocat și produsul muncii când fu 
nevoie, și înălță în faţa lor, mai mult sau mai puţin subtil, 
spectrul umilirii publice, și în cele din urmă n-am spus absolut 
nimic despre Jamie Coyle, despre discurile de rezervă, despre 
DVD-uri și depozitul 58 de la Creek Self-Store - pe care, după 
câte știam eu, încă nu-l descoperiseră. Când McCue sugeră 
destul de neîndemânatic că DVD-ul cu David, Holly și Stephanie 
ar putea ajunge cumva pe internet, Mike izbucni în râs, și-i tăie 
creanga de sub picioare. 

— Mai bine ţi-ai vinde apartamentul din Florida chiar acum, 
domnule McCue, și ţi-ai scoate și toţi banii din fondul de pensie, 
și cineva ar trebui să-i spună și primarului că Departamentul de 
poliţie o să depășească bugetul pe anul ăsta la procesele civile. 

Însă pe măsură ce se termina săptămâna, era evident că le 
mai trecea din entuziasm. Mike atribui asta parţial dovezilor de 
laborator din ce în ce mai numeroase care sprijineau 
mărturisirea lui Deering: înregistrările video ale mașinii lui când 
traversase podul Triborough în noaptea când murise Holly; 
raportul balistic despre arma lui Nicole, care se potrivea cu 
gloanţele care o uciseseră pe Holly; și suvenirele găsite în 
portbagajul mașinii lui Deering - sutienul și chiloţii lui Holly, și 
cheile de la apartamentul ei, toate într-o pungă de plastic. 
Deering o făcuse și toţi știam că poliţia avea din ce în ce mai 
puţine scuze să continue să mă ia la rost pe mine. 

Mike punea însă cea mai mare parte a scăderii 
entuziasmului lor pe seama presei. Pentru că nu erau prea 
multe crime în zona Wilton, cea a lui Deering pornise încă de la 
început ca o poveste remarcabilă. Crescuse apoi, căpătând o 


turnură gotică, când reporterii locali reamintiră sinuciderea, cu 
mai mulţi ani în urmă și în aceeași casă, a mamei lui Nicole. 
Ajunsese la statutul de frenezie minoră când ieșise la iveală că 
victima mărturisise personal că o împușcase pe cumnata sa, o 
anume Holly Cade, cunoscută sub porecla de Sirena din 
Williamsburg. Mike îmi explicase asta când intram în secţia de 
poliţie în acea dimineaţă. 

— Cu cât povestea capătă mai mare anvergură, cu atât 
mai puţin vor Flores și ceilalți să se afle că ancheta lor se 
îndrepta într-o direcţie complet greșită. Vor să închidă cazul lui 
Holly și vor ca tu să dispari din faţa lor. 

Ceea ce mie-mi convenea, dar înainte de asta trebuia să 
stau să ascult o muștruluială. 

Spre sfârșit, vocea lui McCue suna ca mârâitul surd al unui 
câine, și avea faţa mohorâtă. 

— Concluzia e: ai avut un noroc chior în cazul ăsta. 
Lucrurile au mers cum ai vrut tu. Dar Dumnezeu din cer să te 
ajute dacă ai senzaţia că ne-ai păcălit, pentru că să știi că nu s-a 
întâmplat așa. Crezi că nu știm ce măgării ai făcut? Crezi că nu 
știm că ai mers la Coyle acasă, sau că l-ai bătut pe Werner de i- 
a sunat apa-n cap? Nu ne duci tu pe noi și jur că, dacă-ţi mai 
văd odată rânjetul ăla, vin la tine și te plesnesc de nu te vezi. 

Își îndreptă degetul ameninţător spre mine și începu să se 
ridice de pe scaun, și Mike mă ţinu de braţ. Rita Flores dădu din 
cap și oferi și ea niște mustrări. 

— Bine faci, domnule avocat, fă-l să stea - e un sfat bun. Și 
explică-i și că data viitoare - dacă e atât de nesăbuit încât să 
existe o dată viitoare - anularea licenţei de detectiv particular 
nu va fi decât începutul. O să existe capete de acuzare, civile și 
penale, credeţi-mă, și n-o să-mi pese dacă l-a capturat pe 
nenorocitul de Jack Spintecătorul, zise ea uitându-se la mine cu 
ochii duri ca niște cuie. Ai înţeles, March? 

Am încuviinţat. Perfect. 

— Şi acum pleacă de aici până vorbesc cu șeful tău. 

M-am ridicat și m-am uitat lung la McCue, sperând că era 
pentru ultima dată. Nu mă îndoiam că și el spera același lucru. 
Însă se dovedi că amândoi urmam să fim dezamăgiţi. 

L-am așteptat pe Mike în Pitt Street, sub cerul cenușiu, în 
gerul pătrunzător. leşi din clădire zâmbind și pipăindu-și 


buzunarul paltonului. 

— Ţi l-a dat? am întrebat. 

Încuviinţă și-și scoase DVD-ul din buzunar, dându-mi-l mie. 

— Flores a promis că nu sunt copii. 

— Şi ai crezut-o? 

— Cred că, dacă ne ţinem de cuvânt - și nu spunem nimic 
și nu ne apropiem de presă - nu va trebui să aflăm. 

— Şi Werner? am întrebat. O să-l ducă în instanţă pentru 
atac? 

Mike tăgădui din cap. 

— Am încercat, zise el. Dar fără martori, fără dovezi, numai 
cu mărturisirea smulsă de tine cu forța, e un caz imposibil de 
câștigat pentru ei. 

— A rupt-o în bătaie... 

— Nu se poate câștiga, John. 

Am oftat și am dat din cap că da. 

— Deci am terminat? 

— Cu ăștia de aici, da. O să mai trebuiască să mergi la New 
Haven de câteva ori. 

— Ce crezi c-o să se întâmple cu Nicole? 

Ridică din umeri. 

— Îmi închipui că avocatul ei se gândește să argumenteze 
că era în stare de capacitate diminuată, și mă gândesc că și 
procuratura și-a dat seama de asta. Presupun că o să aranjeze o 
pedeapsă redusă, dar cât de redusă, n-am idee. 

— Mie nu mi s-a părut chiar așa de diminuată, am zis. Cel 
mult, a părut furioasă la culme. 

— Când soţul tău se culcă însă cu soră-ta și apoi o 
împușcă, poate exista și efectul ăsta. 


— Nu cred că partea cu împușcatul a deranjat-o așa de 
tare. 


40 

Clare era la masă când am ajuns acasă, își termina micul 
dejun și se uita pe anunţurile cu proprietăţi imobiliare. N-o 
văzusem prea mult în ultimele zile - fusese peste tot prin oraș și 
prin Brooklyn, uitându-se la apartamente -, dar mă așteptase 
duminică noaptea, încordată și palidă pe canapea când am 
sosit. 

— Am văzut știrile la televizor, zise ea. Un tip împușcat în 
Wilton. N-au spus cum îl cheamă. 

Își strecură mâinile pe sub bluza mea. Erau netede și 
îngheţate. 

— N-am fost eu, am zis. 

— Tipul tău, însă? 

Am încuviinţat. 

— Am avut o senzaţie, nu știu de ce. Tu ai...? 

— Am fost de faţă... Ar fi trebuit să te sun. 

Mi-am vârât faţa în părul ei deschis la culoare. Săpun, 
parfum, și dedesubt, ceva mai cald. 

— Nu ţi-am cerut să... șopti ea. 

— Totuși... 

Clare îmi arătă ziarul - secţiunea Metro - și mi-l puse în 
faţă. 

— Mai e și altceva despre cazul tău, zise ea. 

M-am uitat pe articol. Era a cincea poveste din săptămâna 
aceea, și în cea mai mare parte doar o recapitulare a altor 
articole: încă un portret al Sirenei din Williamsburg, înfățișată ca 
o tânără maniacă și plină de probleme, actriţă, autoare ratată 
de piese de teatru și asezonată din greu cu zvonuri despre 
înregistrări de sex sado-masochist. Fu menţionată din nou 
Cassandra Z. M-am uitat la rucsacul meu din colţ, burdușit cu 
DVD-uri și discurile de rezervă. 

— Vrei să vii în Brooklyn? mă întrebă Clare. Să ne uităm la 
niște apartamente? 

Am clătinat din cap. 

— Am niște treburi de rezolvat. 

Mi-am petrecut după-amiaza ștergând înregistrările de 
rezervă de pe discuri și rupând DVD-uri - ceea ce n-a fost ușor, 
cu atelele pe degete. Între timp, am răspuns la mai multe 


telefoane. Primul era de la Ned. 

— Am urmărit povestea în ziare, zise el. 

— Au nimerit-o pe jumătate bine. 

— Se pare că Holly asta a fost o persoană cam dereglată. 

— A fost multe lucruri, am zis eu. Dereglată e unul dintre 
ele. 

— David a avut noroc că s-a rezolvat totul. A avut noroc că 
te-a avut pe tine să-l ajuţi. Ar trebui să-ţi fie recunoscător! 

Am izbucnit în râs. 

— Sunt sigur că va ajunge și la stadiul ăsta, la un moment 
dat. 

— Nu ţi-a...? 

— Nu-ţi face probleme. S-a întors deja la lucru? 

Ned tăcu pentru o clipă. 

— Nu ţi-a spus? 

Am oftat. 

— Ce să-mi spună? 

— David își ia o pauză de la serviciu. Șase luni. 

— A cui a fost hotărârea asta? 

— M-am gândit c-ar fi o idee bună, și Stephanie a fost de 
acord cu mine. 

— Şi David? 

— A ajuns și el acolo, în cele din urmă, spuse Ned și am râs 
iar. Că tot veni vorba, speram că o să ajungi și tu pe aici - la 
propriu, adică. Nepoţilor tăi le e dor de tine, ca și mie de altfel, 
și lui Janine. 

— Sigur, Ned, când se aranjează lucrurile, o să vedem. 

— Vreau mai mult decât „o să vedem”, John. Vreau să vii 
pe la noi. 

Am tras adânc aer în piept. 

— Sigur, am zis, și am închis. 

Nu mult după aceea mă sună Chaz Monroe. Şi el urmărise 
povestea în ziare și din vocea lui răgușită răzbăteau nuanţe 
șirete. 

— N-am crezut că ești cu adevărat un cumpărător, zise el. 
Dar nu te îngrijora, eu iert minciunile. Și cel puţin ale tale au 
fost în exercițiul funcţiunii, sau cum se mai spune. 


— Mi s-a luato piatră de pe inimă. 

— Într-adevăr, chicoti el. Deci, se pare că era actriță. Păi, 
nu e deloc o surpriză, și nici faptul că scria piese de teatru. Sunt 
mirat numai că n-a avut mai mult succes oficial - era șocant de 
remarcabilă. 

— Avea alte lucruri pe cap, mă gândesc. 

— Așa se pare. Şi tot așa și eu, bineînţeles. Toate poveștile 
astea despre ea au scos la iveală cumpărători din toate 
direcţiile, și cred că e mai mult decât poate vinde Don Orlando - 
sau decât vrea să vândă - pentru că mie-mi sună telefonul 
încontinuu. Așa că, dacă știi pe cineva care vrea să vândă... 

— Am crezut că-i știi pe toţi proprietarii lucrărilor 
Cassandrei, sau cel puţin că știi cine sunt. 

Monroe ezită. 

— Eu mă gândeam mai degrabă la lucrări de-ale ei 
nedocumentate - ceva peste care poate ai dat din întâmplare... 
Preţurile cresc, știi? 

Aproape am izbucnit în râs. 

— O să stau cu ochii în patru, am replicat. 

Am închis și am mai rupt un DVD în două. Ștergeam ultimul 
disc cu înregistrările de rezervă ale lui Holly când mă sună 
Orlando Krug. Avea vocea obosită și mult îmbătrânită, și 
accentul îi era mult mai pronunţat. 

— Chiar a fost cumnatul ei? întrebă el. 

— Da, i-am răspuns. 

— Poliţia e sigură? N-a fost Werner? 

— A fost Herbert Deering, domnule Krug. 

— Dar de ce? Ziarele au sugerat o aventură între ei... 

N-am zis nimic, și Krug sesiză intenţia. 

— Înţeleg, nu poţi vorbi despre asta. Atâta doar că citesc 
ziarele și persoana descrisă acolo... nu e Holly pe care am 
cunoscut-o eu. 

— Ei n-au cunoscut-o. Trebuie să-și umple coloanele, așa 
că scriu tot felul de lucruri. 

L-am auzit pe Krug sorbind ceva. 

— M-am întrebat zilele astea cât de bine am cunoscut-o și 
eu, de fapt. 


— Chiar dumneata mi-ai spus că nu era ușor s-o cunoști. 
Era complicată - nu era într-un singur fel. 

— Era foarte nefericită, zise el. 

— Şi furioasă, și pierdută. 

— Şi crudă, domnule March. Nu cu mine - niciodată dar ce 
le-a făcut bărbaţilor ălora... 

— A fost și talentată - poate genială. Și pasionată. 

— „Obsedată” e un cuvânt mai bun, sau poate „nebună”, 
râse Krug cu amărăciune. Pur și simplu nu putea să lase lucrurile 
în pace. 

— l-a zis lui Jamie Coyle că avea o poveste pe care voia s-o 
spună, și întrebări la care voia un răspuns. 

— Crezi că și-a găsit răspunsurile? 

— Nu sunt persoana potrivită pe care s-o întrebi asta, 
domnule Krug. Dar cred că uneori, pentru unii oameni, 
întrebările ajung în cele din urmă să nu mai fie atât de 
covârșitor de apăsătoare. Și răspunsurile nu mai contează atât 
de mult. 

Sorbi din nou din băutura lui. 

— Mă întreb dacă Holly ar fi ajuns vreodată la punctul 
acela, zise el. 

— Era fericită cu Jamie, cred. Poate că era pe-aproape. 

Era singura consolare pe care puteam să i-o ofer. Am închis 
la scurt timp după aceea. 

Nu știam dacă era ca urmare a tristeţii și a istovirii lui Krug, 
sau din cauza lungului șir de nopţi nedormite, sau pur și simplu 
din pricina luminii slabe de pe cerul mohorât și apăsător, dar m- 
am simţit dintr-odată copleșit de un val de epuizare, care-mi 
umplu mâinile și picioarele de plumb. Ascultam hârâitul discului 
- lucrările lui Holly risipindu-se în neant - și m-am uitat la 
cioburile lucioase de plastic din coșul de gunoi. Holly, Wren, 
Cassandra - toată acea furie și tristeţe, toată acea cruzime și 
dorință de control, toate căutările, și pentru ce? M-am întins pe 
canapea și, când mi s-au închis ochii, mi-am amintit încă un 
lucru pe care mi-l spusese Jamie Coyle: „Fiecare e în închisoarea 
lui și fiecare-și execută sentinţa în felul său”. 

Cum mi se întâmplase în fiecare zi începând de duminică, 
am visat trupul neînsufleţit al lui Deering. Era răsucit pe 


cărămizi, ca o cioară moartă, și sunetul pe care-l scosese când 
se lovise de podea era tulburător de intim și înfiorător. Avea 
chipul pustiit; frica și surpriza și orice altceva dispăruseră. 
Cuvintele lui Nicole erau singurul refren - „Durează prea mult” 
dar vocea din capul meu era a lui Holly. 

Mă trezi vocea lui Clare. Era în bucătărie, vorbind la mobil și 
punând ceva de mâncare în cuptorul cu microunde. Vorbea 
încet, dar ferm. 

— Ti-am spus că mă gândesc la asta, Amy, și asta și fac. 

Am intrat în baie și m-am stropit pe faţă cu apă rece; când 
am ieșit, își terminase discuţia la telefon. 

— Sora ta? am întrebat, și Clare încuviinţă. Cum a fost în 
Brooklyn? 

— Departe, zise ea și ridică din umeri. Mâine mă duc să 
văd niște locuri în Tribeca. 

— Nicio grabă, am zis, și Clare dădu din nou din cap. 

Jamie Coyle mă sună după cină. l-am recunoscut vocea 
joasă imediat, deși am fost luat prin surprindere de motivul 
telefonului lui. 

— Am vrut să-ţi mulţumesc, zise el. 

— Pentru ce? 

— Am citit ziarele și am citit printre rânduri, și se pare că 
nenorocitul ăla nu și-ar fi primit niciodată răsplata dacă nu erai 
tu. 

— Am avut noroc, am spus. Poliţia l-ar fi descoperit în cele 
din urmă... atâta doar c-au pierdut timpul căutând în direcţia 
greșită. Și eu am făcut același lucru, de altfel. 

Coyle pufni în râs. 

— Tu ai fost tipul care s-a chinuit, însă. Așa că, mulţumesc. 

— Şi ţie, pentru informaţii. Fără ele... 

— Da, sigur, nicio problemă, murmură el. 

— Şi acum ce faci? l-am întrebat. 

— Nimeni nu mă caută pentru nimic, așa că m-am întors să 
lucrez pentru Kenny - dar nu sunt sigur pentru cât timp. Un tip 
care lucrează în Vegas mi-a spus că este de lucru acolo, și că 
pot să stau să dorm la el pe canapea. Acum aștept numai 
ceremonia... pentru Holly. O organizează dintre ai ei o verișoară 
din Virginia. Am vorbit cu ea ieri. 


M-am uitat la masă, la DVD-ul pe care-l făcusem înainte să 
șterg înregistrările de rezervă ale lui Holly: interviurile ei cu 
camera ascunsă din club, cu Coyle. 

— Am ceva ce s-ar putea să vrei - o amintire. 

Mă întrebă ce anume și i-am spus. Păstră tăcerea câteva 
clipe. 

— Nu știu, zise el în cele din urmă. Nu fac decât să mă 
gândesc la ea. Uneori mă enervez, și atunci simt o durere... în 
piept. De parcă cineva mi-ar fi scobit măruntaiele cu o lingură. 
Nu cred că pot să stau să-i ascult vocea. 

M-am gândit la golul din pieptul meu, care era încă acolo 
după cinci ani. Şi la senzaţia sufocantă, paralizantă, care mă lua 
încă prin surprindere. Nu aveam de gând să-i spun că va trece. 

— Poate o să-l vrei mai târziu, i-am zis. 

— Trimite-l atunci, zise Coyle încet. 

l-am pus DVD-ul la poștă chiar în seara aceea. 

Vineri mai erau încă două articole despre Sirenă în ziarele 
de scandal, amândouă având o fotografie reușită a lui Holly, pe 
care cineva o descoperise pe undeva. Unul din articole, 
bazându-se pe o informaţie de la Departamentul de medicină 
legală, dezvăluia că Holly fusese bătută înainte de a muri, și că 
era gravidă. Celălalt oferea niște zvonuri despre coprotagoniștii 
scurtmetrajelor ei de sex, printre care se numărau inclusiv 
câţiva dintre cei mai proeminenţi oameni de afaceri și agenţi 
imobiliari. Nu se menţiona niciun nume, dar fără îndoială mulţi 
oameni se speriaseră citindu-l. 

Tocmai terminasem de citit articolul, și Clare tocmai 
plecase la Tribeca, când am auzit interfonul. Pe ecran apăru faţa 
lui Stephanie, cu David foindu-se în spatele ei. Le-am dat drumul 
înăuntru. 

Stephanie purta un pulover și pantaloni de yoga, și pe braţ 
ducea un palton de lână. Avea aplicat un machiaj expert și părul 
ei negru era prins lejer cu o panglică de catifea. David era palid 
și proaspăt bărbierit, și se muta de pe un picior pe altul în faţa 
ușii, cu expresia golașă și sperioasă a unei oi proaspăt tunse. O 
oaie proaspăt tunsă care vrea un pahar de tărie. 

— Suntem în drum spre aeroport, zise Stephanie, cu vocea 
încordată. Plecăm pentru o vreme. 

— Mi-a spus Ned. 


David se încruntă și se uită lung la mine. 

— Ce ţi-a spus Ned? 

— Nu mi-a spus decât că-ţi iei un concediu. Mi s-a părut că 
e o idee bună. 

— Grozav, zise David, și se trase de pielea de deasupra 
mărului lui Adam. 

Stephanie se îmbujoră și clătină din cap. Își întinse agitată 
mâna și mă strânse de braţ. 

— Am vrut să ne luăm rămas-bun, și am vrut să-ți 
mulțumim. 

Am dat din cap către ea, și am reușit amândoi să ne 
zâmbim stingheriţi. 

Stephanie se uită la David. Acesta se încruntă și-și vâri 
mâinile în buzunare. Stătea cu ochii plecaţi spre podea. 

— Da, mulţumesc, zise el, și îi tresări un mușchi pe falcă. 

Stephanie își ţuguie încordată buzele, 

— Încotro vă duceţi? am întrebat. 

— La Vail, câteva săptămâni, și apoi în insule. 

— Sună frumos. 

David pufni. 

— Nu ne-am duce nicăieri dacă... 

Stephanie îl prinse cu o mișcare fulgerătoare de încheietura 
mâinii. Avea degetele albe și unghiile ascuţite, și David își 
smulse mâna de sub a ei, de parcă era o flacără. Îi aruncă o 
privire urâtă, dar când vorbi, avea vocea obosită și joasă. 

— O să aştept în mașină, spuse el și plecă. 

Stephanie clătină din cap și oftă. 

— Nu vrea să zică nimic cu asta. E încă supărat - e într-un 
fel de șoc. 

— Ar trebui să discute cu cineva, Stephanie. Are nevoie de 
ajutor. 

Stephanie se îmbujoră iar, și se încordă. Dădu o dată din 
cap, prea repede. 

— Și o să-l primească. Nişte timp liber, o schimbare de 
peisaj, puţin aer curat și exerciţiu fizic - excursia asta o să-l 
ajute cu adevărat. 

Am clătinat din cap. 

— Are nevoie de mai mult decât o excursie. 


— Şi o să-l primească, John, nu te îngrijora. David o să fie 
bine. 

— Şi tu? 

Stephanie se încruntă și se uită la mâinile ei. Avea 
manichiura perfectă, unghiile îi erau ca niște perle roz. 

— Eu? Sunt încă încordată, dar puţin schi și după câteva 
tratamente cu alge de mare și o să fiu ca nouă. 

Se uită la mine cu ochii imenși și sclipitori. Îmi strânse iar 
braţul. 

— Nu-ţi face griji pentru noi, John, o să fim bine. Curs stabil 
din nou, mai repede decât te gândești. 

Am început să spun ceva și m-am oprit, și Stephanie păru 
ușurată. Și apoi plecă - un râs agitat, un zâmbet fragil, și câţiva 
pași rapizi afară pe ușă. M-am dus la fereastră, m-am uitat în jos 
și l-am văzut pe David stând lângă o mașină neagră. După un 
moment apăru și Stephanie. Veni lângă el și-i puse o mână pe 
spate. David își înclină capul spre al ei și-i încercui talia cu un 
braţ, și rămaseră nemișcaţi împreună pentru un moment. Apoi 
intrară în mașină și mașina se îndepărtă. l-am privit dând colţul 
și am auzit din nou în minte vocea lui Jamie Coyle: „Fiecare e 
într-o închisoare a sa”. 


Epilog 

În martie, Clare își găsi o locuinţă. Nu era în Manhattan, și 
nu era nici în Brooklyn. Era o casă cu verandă pe Rose Street, în 
North Berkeley. Stătea cu picioarele încrucișate sub ea când îmi 
spuse, și-mi puse mâna pe obraz. 

— Dacă rămâneam în New York, aș fi rămas în cele din 
urmă cu tine, zise ea. 

— Şi asta ar fi fost un lucru rău? 

Clătină din cap că nu. 

— Nu un lucru rău, dragă, ci un lucru ușor. E confortabil, 
amical, și ne distrăm foarte bine - și Dumnezeu știe că-mi lași 
tot spaţiul din universul cunoscut. Să stau cu tine e lucrul cel 
mai ușor din lume. E ca și cum aș fi din nou la facultate, calea 
minimei rezistențe. Dar am mers deja pe calea aceea, și nu este 
ceea ce caut acum. 

— Şi ce anume cauţi? Și cum știi că... 

— Vreau copii, John, zise ea și camera se cufundă în tăcere. 
Nu mai zise nimic pentru câteva clipe și apoi zâmbi. Am treizeci 
și cinci de ani și vreau să am un copil. Și vreau să-l fac cu cineva 
care vrea să crească un copil cu mine, care e gata să aibă copii 
în viaţa sa. 

Am început să vorbesc și mi-a pus o mână pe gură. 

— Și ăsta nu ești tu, John - nu acum. 

l-am ţinut mâinile într-ale mele și am stat așa până când s- 
a întunecat în jurul nostru, dar n-am putut să-i spun că nu avea 
dreptate. 

L-am văzut pe Leo McCue din nou în aprilie, la două 
săptămâni după ce se mutase Clare, și la două zile după găsirea 
cadavrului lui Gene Werner sub podul Williamsburg. McCue era 
mai gras ca niciodată și mustaţa îi crescuse urât și exagerat de 
mult. Îmi împinse în faţă un pahar de hârtie cu cafea, pe masa 
din sala de interogatorii. 

— E o coincidenţă teribilă, nu ţi se pare? întrebă el. L-am 
găsit sub pod, la nicio sută de metri de locul unde am găsit-o pe 
ea. Mi-am amintit cum ţi se băgase tipul ăsta pe sub piele pe la 
sfârșit, așa că, bineînţeles, m-am întrebat dacă nu i-ai făcut 
felul. 

— Bineînţeles. Ce i s-a întâmplat? 

McCue sorbi din cafea și se strâmbă. 


— Cineva l-a bătut de-a făcut pe el și, ca să termine în mod 
mai interesant, i-a frânt gâtul după aceea. Dă-mi să-ţi văd 
mâinile. 

| le-am întins și McCue le inspectă. 

— Moi ca un fund de bebeluș, zise el. 

— Și nicio tăietură sau vânătaie. Îmi pare rău să te 
dezamăgesc. 

McCue ridică din umeri. 

— O încercare cu puţine șanse de reușită, spuse el. Și 
presupun că poţi spune și unde ai fost în momentul acela. 

Am oftat. 

— Numai dacă-mi spui în care moment. 

Îmi spuse, și nu păru teribil de supărat când auzi că 
fusesem într-o cameră plină de bancheri în seara cu pricina. 

— Cum am zis, nu erau prea multe șanse, oricum. Ai dat 
peste cineva în călătoriile tale care să vrea să-l facă să dea 
colțul? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. 

— Dar dacă îţi vine cineva în minte, o să suni imediat, nu-i 
așa? 

— Sigur, am zis, și m-am îndreptat spre ușă. 

Eram aproape la ușă când McCue vorbi din nou. 

— Şi ce mai face fratele tău, apropo? întrebă el. l-a dat 
nevastă-sa înapoi biluţele, sau încă nu? 

— Du-te naibii, i-am zis, și-am plecat. 

Râsul lui mă urmă pe coridor. 

A doua zi m-am dus în Tarrytown. Complexul de locuinţe 
Van Winkle Court era tot acolo, și tot așa și unchiul Kenny, dar 
Jamie Coyle dispăruse demult. 


NOTĂ DESPRE AUTOR 

Peter Spiegelman lucrează de mai mult de douăzeci de ani 
în domeniul serviciilor financiare și în industria de software, și a 
colaborat cu instituţii financiare importante pe marile pieţe din 
întreaga lume. Spiegelman este autorul romanelor B/ack Maps, 
care a câștigat în 2004 Shamus Award pentru cel mai bun 
roman de debut, și Death “ Little Helpers. In prezent, locuiește 
în Connecticut. 


A 


David, fratele detectivului particular John March, are mori 
probleme — este disperat și foarte speriat — si pe bună dreptate. 
E urmărit de o femeie pe care a cunoscut-o pe internet si cu care 
a avut câteva partide de sex toride. David îi cunoaște numai pre- 
numele — Wren —, dar ca p să ue totul de cpie el și amembhţă 
să dea în vileag povestea față de soția şi de colegii lui. Cum căs- 
nicia, cariera și reputația îi sunt În pericol, David îl roagă pe 
fratele său să-i sară în ajutor. Şocăt de dezvăluiri, John încep 
o caute pe Wren și ceea ce descoperă îl alarmează, dar îl și fas- 
cinează totodată. Actriţă, scenanistă și artistă, Wren reprezintă 
un mister provocator — deși nu la fel de mare ca propriul frate 
al lui John. 


Însă atunci când un cadavru iese la suprafață în East River, 


March descoperă brusc că nu mai este În căutarea unui simplu 
obsedat. Acum caută un ucigaș — i urma duce tot mai aproape 


de David. 


ISBN 978-973-54-0012-5