Michel Bussi — Nuferi negri

MICHEL BUSSI 


N UFERI NEGRI 


MICHEL BUSSI 


NUFERI NEGRI 


Original: Nymphéas noirs [Black Water Lilies] (2011) 


Traducere din limba franceză de: 
MADALIN ROȘIORU 


virtual-project.eu 


2018 


VP - 


2 


„Cu Monet, nu vedem lumea reală, dar îi 
percepem aparențele.” 


F. Robert-Kempf, L'Aurore, 1908 
„Nu! Nu! Fără negru pentru Monet, zău 


așa! 
Negrul nu e culoare!” 


Georges Clemenceau, 


lângă sicriul lui Claude Monet 
(Michel de Decker, Claude Monet, 2009) 


VP-3 


În paginile care urmează, descrierile comunei Giverny se vor 
cât mai exacte cu putință. Locurile există, fie că este vorba de 
Hotelul Baudy, de ru de l'Epte, de Moulin des Chennevières, de 
școala din Giverny, de Biserica Sainte-Radegonde și de cimitir, 
de rue Claude-Monet, de Chemin du Roy, de lle aux Orties si, 
desigur, de casa roz a lui Monet sau de heleșteul cu nuferi. La 
fel stau lucrurile și în privința locurilor din vecinătate, precum 
Muzeul din Vernon, cel de Arte Frumoase din Rouen, Cătunul 
Cocherel. 

Informațiile despre Claude Monet sunt autentice, fie că se 
referă la viata lui, la operă sau la moștenitori. Este și cazul celor 
care evocă alti pictori impresionisti îndeosebi Theodore 
Robinson sau Eugene Murer. 

Furturile de opere de artă amintite sunt fapte diverse reale... 

Tot restul l-am imaginat. 


1 În original, Hameau de Cocherel. 
VP - 4 


Trei femei trăiau într-un sat. 

Cea dintâi era răutăcioasă, cea de-a doua era mincinoasă, cea 
de-a treia, egoistă. 

Satul lor purta un nume drăguţ, ca de grădină. Giverny. 

Cea dintâi locuia într-o moară mare de pe malul unui pârâu, 
pe Chemin du Roy; cea de-a doua ocupa o mansardă deasupra 
școlii, pe rue Blanche-Hosched6â-Monet; cea de-a treia locuia cu 
maică-sa, într-o căsuță cu pereţii coșcoviţi, pe rue Château- 
d'Eau. 

Nici nu aveau aceeași vârstă. Nici pe departe. Cea dintâi avea 
peste optzeci de ani și era văduvă. Sau aproape. Cea de-a doua 
avea treizeci și șase de ani și nu-și înșelase niciodată soțul. 
Deocamdată. Cea de-a treia mergea pe unsprezece ani și toţi 
băieții din școala ei își doreau să le fie iubiţică. Cea dintâi se 
îmbrăca mereu în negru, cea de-a doua se machia pentru iubitul 
ei, cea de-a treia își împletea cosițele, să-i fluture în vânt. 

J 

Aţi înțeles. Toate trei erau destul de diferite. Aveau totuși 
ceva În comun, un secret, cumva: toate trei visau să plece. Da, 
să părăsească Giverny, acel sat atât de faimos, încât doar 
numele face o mulțime de oameni să-și dorească să străbată 
lumea întreagă numai pentru a se plimba prin el preț de câteva 
ceasuri. 

Știţi bine de ce. Din pricina pictorilor impresioniști. 

Cea dintâi, cea mai bătrână, avea un tablou drăguţ, pe cea 
de-a doua o interesau mult artiștii, cea de-a treia, cea mai 
tânără, știa să picteze bine. Ba chiar foarte bine. 

E ciudat să vrei să părăsești Giverny. Nu vi se pare? Toate trei 
credeau că satul e o închisoare, o grădină mare și frumoasă, dar 
zăbrelită de jur-împrejur. Ca parcul unui azil. Un trompe-l'oil. Un 
tablou din rama căruia ar fi cu neputinţă să ieși. De fapt, cea de- 
a treia, cea mai tânără, căuta un tată. Altundeva. Cea de-a doua 
căuta iubirea. Cea dintâi, cea mai bătrână, știa lucruri despre 
celelalte două. 

e 

O dată totuşi, timp de treisprezece zile, timp de numai 
treisprezece zile, zăbrelele parcului se deschiseră. Foarte precis, 
de pe 13 mai pe 25 mai 2010. Zăbrelele care înconjurau satul 
Giverny se dădură la o parte pentru ele! Numai pentru ele, 


VP-5 


credeau. Dar regula era crudă, numai una din ele putea scăpa. 
Celelalte două trebuiau să moară. Astfel stăteau lucrurile. 

Cele treisprezece zile se perindară ca o paranteză în viața lor. 
Prea scurtă. De asemenea, crudă. Paranteza se deschise cu un 
omor, în prima zi, și se termină cu altul, în ultima zi. În mod 
bizar, polițiștii nu se interesară decât de cea de-a doua femeie, 
cea mai frumoasă; cea de-a treia, cea mai inocentă, fu nevoită 
să investigheze de una singură. Cea dintâi, cea mai discretă, 
putu să supravegheze liniștită pe toată lumea. Ba chiar să 
ucidă! 

e 

Totul dură treisprezece zile. Cât o evadare. 

Trei femei trăiau într-un sat. 

Cea de-a treia era cea mai talentată, cea de-a doua era cea 
mai șireată, cea dintâi era cea mai hotărâtă. 

După părerea voastră, care dintre ele a izbutit să scape? 

Cea de-a treia, cea mai tânără, se numea Fanette Morelle; 
cea de-a doua se numea Stephanie Dupain; cea dintâi, cea mai 
bătrână, sunt eu. 


VP-6 


TABLOUL UNU 


Impresii 


PRIMA ZI: ÎNHĂITARE 


13 mai 2010 
(Giverny) 


1. 


Apa limpede a râului se colorează în roz, în firișoare mici, ca 
nuanţa palidă și efemeră a unui jet de apă în care se clătește un 
penel. 

— Nu, Neptun! 

De-a lungul râului, culoarea se diluează, se agaţă de verdele 
buruienilor care atârnă de pe maluri, de ocrul rădăcinilor de 
plopi, de sălcii. Un degradeu ușor spălăcit... 

Imi place destul de mult. 

Atâta că roșul nu provine de la o paletă pe care un pictor ar fi 
curățat-o în râu, ci din ţeasta crăpată a lui Jérôme Morval. Ba 
chiar al naibii de crăpată. Sângele scapă dintr-o crestătură 
adâncă din partea de sus a craniului, precisă, foarte curată, 
spălată de pârâul Epte în care i se cufundă capul. 

Ciobănescul meu german se apropie, amușină. Strig din nou, 
ceva mai ferm de data aceasta: 

— Nu, Neptun! Înapoi! 

Presupun că nu vor întârzia să descopere cadavrul. Chiar dacă 
nu e decât șase dimineața, un plimbăreț va trece, probabil, sau 
poate un pictor, un tip care face jogging, un culegător de 
melci... un trecător care va da peste corpul cu pricina. 

Am grijă să nu înaintez mai mult. Mă sprijin în baston. 
Pământul e noroios în faţa mea, a plouat mult în ultimele zile, 


VP -7 


malurile pârâului sunt alunecoase. La optzeci și patru de ani, 
chiar nu mai am vârsta să fac pe naiada, până și într-un pârâiaș 
prăpădit, de mai puţin de-un metru lăţime, din debitul căruia 
jumătate e deturnat pentru a alimenta iazul din grădinile lui 
Monet. De altfel, se pare că nu mai e cazul, că acum există un 
foraj subteran care aduce apa în heleșteul cu nuferi. 

— Haide, Neptun! Să mergem mai departe. 

Îmi ridic bastonul spre el ca pentru a-l împiedica să-și lipească 
botul de gaura căscată din vesta cenușie a lui Jérôme Morval. 
Cea de-a doua rană. In plină inimă. 

— Mișcă-te! Să nu mai pierdem timpul pe-aici. 

Privesc pentru o ultimă dată spălătoria, chiar în față, și merg 
mai departe, de-a lungul drumului. Nimic de spus, este 
impecabil întreţinut. Copacii care încurcau cel mai mult au fost 
retezaţi de la rădăcină cu fierăstrăul. Taluzurile sunt curățate de 
iarbă. Trebuie spus că sunt câteva mii de turiști care trec, zilnic, 
pe acest drum. Pe el poate fi împins un cărucior de copil, un 
handicapat în scaun cu rotile, poate trece o bătrână în baston. 
Eu! 

— Haide, vino, Neptun. 

Cotesc ceva mai departe, în locul în care pârâul Epte se 
desparte în două braţe închise de un baraj și de o cascadă. De 
cealaltă parte se ghicesc grădinile lui Monet, nuferii, puntea 
japoneză, serele... E ciudat, m-am născut aici în 1926, anul 
morţii lui Claude Monet. Ani de-a rândul după dispariţia lui 
Monet, aproape cincizeci de ani, grădinile cu pricina au fost 
închise, uitate, lăsate de izbeliște. Astăzi roata s-a întors și, în 
fiecare an, zeci de mii de japonezi, americani, ruși sau 
australieni străbat planeta doar pentru a hoinări prin Giverny. 
Grădinile lui Monet au devenit un templu sacru, o Meca, o 
catedrală... De altfel, miile de pelerini nu vor întârzia să 
debarce. _ 

Mă uit la ceas. Șase și două minute. Incă vreo câteva ceasuri 
de răgaz. 

Înaintez. 

Între plopi și captalani? imenși, statuia lui Claude Monet se 
uită ţintă la mine cu privire răutăcioasă de vecin mâniat, cu 
bărbia năpădită de barbă și cu ţeasta ascunsă de un 
acoperământ ce aduce vag a pălărie de pai. Soclul din fildeș 


? În original, pétasites, plante din familia Petasites hybridus. 
VP-8 


arată că bustul a fost inaugurat în 2007. Tăblița de lemn înfiptă 
alături precizează că maestrul supraveghează  „pajiștea”. 
Pajiștea lui! Câmpiile, de la pârâu la Epte, de la Epte la Sena, 
șirurile de plopi, colinele împădurite care se unduiesc ca niște 
valuri domoale. Locurile magice pe care le-a pictat. Inviolabile... 
Lăcuite, expuse pentru veșnicie! 

Este adevărat, la șase dimineaţa, peisajul încă păcălește 
ochiul. Văd dinaintea mea o zare neatinsă, făcută din lanuri de 
grâu, de porumb, de maci. Dar nu vă voi minți. Pajiștea lui 
Monet e, de fapt, de-acum înainte, aproape cât e ziua de lungă, 
o parcare. Ba chiar patru parcări, ca să fiu precisă, întinse în 
jurul unei tulpini bituminoase ca un nufăr de asfalt. Chiar îmi pot 
permite s-o spun, la vârsta mea. Am tot văzut prefacerile 
peisajului, an după an. Peisajul rural a lui Monet s-a transformat 
astăzi într-un decor de hipermarket! 

Neptun mă urmează câţiva metri, apoi pleacă să alerge, drept 
înainte, traversează parcarea, se ușurează pe o barieră de lemn, 
o ţine înainte pe câmp, către punctul unde se întâlnesc Epte și 
Sena, acel petic de câmp înghesuit între două râuri și numit, 
curios, l'Ille aux Orties5. 

Oftez și merg mai departe pe drum. Doar n-o să alerg după el 
la vârsta mea. Il privesc cum se îndepărtează și cum revine 
apoi, ca pentru a mă sfida. Ezit să-l chem. E devreme. El se face 
din nou nevăzut prin grâu. Neptun cu așa ceva își petrece timpul 
acum. Aleargă cu o sută de metri înaintea mea! Toţi sătenii din 
Giverny cunosc câinele ăsta ca pe un cal breaz, dar nu multă 
lume, cred, știe că-i al meu. 

Merg de-a lungul parcării și mă îndrept către Moulin des 
Chennevieres. Acolo locuiesc. Prefer să mă întorc acasă înaintea 
mulțimii. Moulin des Chennevières este de departe cea mai 
frumoasă clădire din apropierea grădinilor lui Monet, singura 
construită de-a lungul pârâului, dar, de când au transformat 
pajiștea în câmpuri de table și de cauciucuri, mă simt în ea cao 
specie pe cale de dispariţie, ţinută într-o cușcă, pe care curioșii 
vin s-o privească, s-o spioneze, s-o fotografieze. Nu există decât 
patru punți peste pârâu pentru a trece dinspre parcare către 
sat, dintre care una chiar în faţa casei mele. Sunt ca încercuită 
până la șase după-amiaza. După aceea, satul se stinge din nou, 
pajiștea este redată sălciilor, și Claude Monet își poate deschide 


3 Insula Urzicilor. 
VP-9 


iarăși ochii de bronz, fără să tușească în barbă de la mirosul de 
hidrocarburi. 

În faţa mea vântul agită o pădure de spice verde-crud, perlată 
de roșul macilor răzleţi. Dacă ar contempla cineva priveliștea, 
din faţă, de-a lungul râului Epte, cu siguranţă i-ar evoca un 
tablou impresionist. Armonia culorilor scăldate în nuanţe de 
portocaliu la răsăritul soarelui, cu abia o tușă de doliu, abia un 
punctuleț negru, pe fundal. 

O bătrână îmbrăcată în culori întunecate. Eu! 

Nota subtilă de melancolie. 

Strig din nou: 

— Neptun! 

Rămân acolo multă vreme, savurând calmul efemer, habar nu 
am cât timp, cel puţin mai multe minute, până când sosește 
cineva care face jogging. Trece prin faţa mea, cu căștile de la 
MP3-player înșurubate în urechi. Tricou. Bascheți. S-a năpustit 
pe pajiște ca un anacronism. E primul pe ziua de azi care vine să 
strice tabloul, îl vor urma toţi ceilalţi. Îi fac doar un mic semn din 
cap, el îmi răspunde la fel și se îndepărtează într-un ţârâit de 
greier electronic care îi scapă din căști. Il văd întorcându-se 
către bustul lui Monet, către cascada cea mică, către baraj. li 
ghicesc revenirea de-a lungul pârâului, având grijă, și el, să 
evite noroiul de pe marginea drumului. 

Mă așez pe o bancă. Aştept urmarea. Inevitabilă. 

e 

Încă nu e niciun autocar în parcarea de pe pajiște când dubiţa 
poliţiei frânează brusc la margine de Chemin du Roy, între 
spălătorie și moara mea. La douăzeci de pași de cadavrul înecat 
al lui Jérôme Morval. 

Mă ridic. 

Nu mă pot hotărî dacă să-l mai chem pentru o ultimă oară pe 
Neptun. Oftez. La urma urmei, cunoaște drumul. Moulin des 
Chennevières este chiar alături. Arunc o ultimă privire spre 
polițaii care coboară din mașină și mă îndepărtez. Mă întorc 
acasă. Din turnul Morii, de la etajul patru, de la fereastră, se 
poate observa mult mai bine tot ce se petrece prin preajmă. 

Și mult mai discret. 


VP - 10 


2. 


Inspectorul Laurenç Serenac a început prin a delimita un 
perimetru de câţiva metri în jurul cadavrului, agăţând o bandă 
lată din plastic portocaliu de crengile copacilor de deasupra 
pârâului. 

Scena crimei prevestește o anchetă complicată. Serenac se 
liniștește spunându-și că a făcut bine venind la faţa locului cu 
încă trei colegi după ce-a primit telefonul la Comisariatul din 
Vernon. Deocamdată principala misiune a celui dintâi, agentul 
Louvel, este să ţină la distanţă curioșii care au început să se 
înghesuie de-a lungul pârâului. Este chiar ceva de necrezut. 
Mașina poliţiei a traversat un sat pustiu, iar în câteva minute s- 
ar spune că toţi localnicii se adună și merg în direcţia locului 
unde s-a petrecut omorul. Căci despre un omor este vorba. Nu e 
nevoie să fi urmat trei ani de școală de poliţie la Toulouse ca să 
fii sigur de asta. Serenac se uită din nou la rana deschisă din 
dreptul inimii, la cea din partea de sus a craniului și la capul 
cufundat în apă. Agentul Maury, pe cât se pare specialistul 
criminalist cel mai experimentat din Comisariatul din Vernon, 
are grijă să repereze cu precauţie urmele de pași de pe pământ, 
chiar în faţa cadavrului, și să facă mulaje după ele folosind ipsos 
cu întărire rapidă. Serenac i-a ordonat să imortalizeze solul 
noroios chiar înainte de a înainta ca să examineze cadavrul. A 
murit tipul, nu va fugi, nici măcar nu va mai reveni la viaţă. Nici 
vorbă să contamineze scena crimei înainte să aibă totul 
fotografiat și colectat în pungi de plastic. î 

Inspectorul Sylvio Benavides se ivește pe punte. Işi trage 
răsuflarea. Câţiva săteni din Giverny se dau la o parte ca să-i 
facă loc. Serenac i-a cerut să dea o fugă în satul Giverny, aflat 
chiar în apropiere, cu o fotografie a victimei în mână, ca să 
culeagă primele informaţii; ba chiar să-l identifice pe bărbatul 
asasinat. Inspectorul Serenac nu lucrează la secţia din Vernon 
de prea mult timp, dar a înţeles imediat că Sylvio Benavides 
face treabă foarte bună, îndeplinește ordinele cu zel; 
organizează lucrurile; arhivează minuţios. Adjunctul ideal, 
cumva. Benavides suferă, poate, de o ușoară lipsă de iniţiativă... 
Și iarăși, Serenac intuiește că este vorba mai mult de un exces 
de timiditate decât de o lipsă de competenţă. Un tip devotat! Mă 


VP -11 


rog, devotat... Devotat meseriei lui de polițai. Fiindcă, în 
realitate, Benavides își ia superiorul ierarhic, pe inspectorul 
Laurenç Serenac, abia ieșit de pe băncile școlii de poliție din 
Toulouse, drept un fel de obiect polițienesc neidentificat... Chiar 
dacă s-au trezit cu Serenac pe cap, numit pe linie ierarhică în 
funcția de șef al Comisariatului din Vernon, în urmă cu patru 
luni, fără să aibă măcar grad de comisar, cum poate fi luat în 
serios, la nord de Sena, un poliţai care n-are nici măcar treizeci 
de ani, care le vorbește și derbedeilor, și colegilor cu accent 
occitan și care supraveghează deja scenele crimei cu un cinism 
dezabuzat? 

Nu e sigur, crede Serenac. Oamenii sunt atât de stresaţi prin 
partea locului... Și nu numai în Poliţie. Peste tot! Chiar mai rău 
aici, la Vernon, o mare suburbie pariziană deghizată în 
Normandia. Cunoaște harta circumscripţiei sale, frontiera cu Île- 
de-France trece prin Giverny, la câteva sute de metri de locul în 
care se află, de cealaltă parte a cursului principal al râului. Dar 
aici lumea e normandă, nu pariziană. Și se ţine la asta. Un fel de 
snobism. Un tip i-a spus serios că frontiera trasată de Epte, 
pârâiașul ridicol dintre Franţa și regatul anglo-normand, a fost, 
în decursul istoriei, responsabilă de mai multe morţi decât 
Meuse sau decât Rinul... 

Gogomanii! 

— Domnule inspector... 

— Spune-mi Laurenç, la naiba... Ti-am mai spus deja... 

Sylvio Benavides șovăie. Inspectorul Serenac îi trântește 
replica asta de faţă cu agenţii Louvel și Maury, vreo 
cincisprezece gură-cască și un cadavru care se scaldă în propriul 
sânge. De parcă era momentul să discute despre tutuială. 

— Păi. Da. Păi, bine, șefu'... Cred că va trebui să mergem ca 
pe ouă... Nu mi-a fost greu să identific victima. Toată lumea o 
cunoaște, aici. E un VIP, se pare. Jérôme Morval. Un chirurg 
oftalmolog cunoscut, cabinetul lui se află pe Avenue Prudhon la 
Paris, în Arondismentul 16. Locuiește într-una din cele mai 
frumoase case din sat, pe rue Claude-Monet la numărul 71. 

— Locuia... precizează Serenac. 

Sylvio o încasează. Umblă cu figura cuiva luat cu arcanul pe 
frontul rusesc. A unui funcţionar mutat printre picarzi... A unui 
politai numit în Normandia... Imaginea îi aduce lui Serenac 


VP - 12 


zâmbetul pe buze. El, și nu adjunctul lui, ar trebui să strâmbe 
din nas. 

— OK, Sylvio, spune Serenac. Bună treabă. Nu e nevoie să 
insistăm deocamdată. Îi vom completa CV-ul mai târziu... 

Serenac dă la o parte panglica portocalie. 

— Ludo, e în regulă cu urmele? Ne putem apropia fără să ne 
punem patine? 

Ludovic Maury confirmă. Polițistul se îndepărtează, ducând 
diferite mulaje din ipsos, în timp ce inspectorul Sérénac își 
afundă picioarele în noroiul de pe malurile pârâului. Cu o mână 
se agaţă de creanga de frasin cea mai apropiată, iar cu cealaltă 
arată spre corpul inert. 

— Apropie-te, Sylvio. Uite. Nu ţi se pare straniu modul de 
operare al criminalului? 

Benavides înaintează. Louvel și Maury se întorc la rândul lor, 
de parcă ar asista la examenul de admitere al superiorului lor 
ierarhic. 

— Băieți, uitaţi-vă la rană, acolo, prin vestă. În mod clar, 
Morval a fost ucis de o armă cu tăiș. Un cuţit sau ceva 
asemănător, în plină inimă. Cu sânge rece. Chiar fără avizul 
legiștilor, putem emite ipoteza că aceasta a fost cauza morții. 
Atâta că, dacă ne uităm mai bine la urmele din noroi, se vede că 
până pe malul apei cadavrul a fost târât câțiva metri. De ce să 
te ostenești? De ce să muţi un cadavru? După care ucigașul a 
înșfăcat o piatră sau un alt obiect greu de aceeași mărime și și-a 
dat osteneala să-i crape partea de sus a craniului și tâmpla. 
larăși, pentru ce afurisit de motiv? 

Louvel dă să ridice, timid, mâna. 

— Poate că Morval nu murise de tot? 

— Maa, face vocea melodioasă a lui Serenac. Având în vedere 
mărimea rănii din inimă, nu prea cred... Și dacă Morval mai 
trăia, de ce să nu-i fi înfipt încă o dată cuțitul pe loc? De ce să-l 
mute, apoi să-i crape craniul? 

Sylvio Benavides nu spune nimic. Ludovic Maury privește 
scena crimei. E o piatră, pe malul pârâului, de mărimea unei 
mingi mari de fotbal, mânjită de sânge. El a prelevat de pe 
suprafaţa ei toate eșantioanele posibile. Încearcă un răspuns: 

— Pentru că exista o piatră în apropiere. A apucat arma pe 
care o avea la îndemână... 

Lui Serenac îi strălucesc ochii. 


VP - 13 


— Aici nu sunt de acord cu tine, Ludo. Uitaţi-vă cu atenţie la 
scena crimei, băieţi. E ceva și mai ciudat. Uitaţi-vă la pârâu, pe 
douăzeci de metri. Ce vedeţi? 

Inspectorul Be&navides și cei doi agenţi urmăresc malurile cu 
ochii, fără să priceapă unde vrea Serenac să ajungă. 

— Nu se găsește nicio altă piatră! triumfă Serenac. Nu se 
găsește nici măcar o altă piatră pe întreaga lungime a râului. Și 
dacă ne uităm mai de aproape la această piatră, nu încape 
îndoială că și ea a fost mutată. Nu există pământ uscat lipit de 
piatră, iarba strivită sub ea e proaspătă... Atunci ce naiba caută 
aici piatra asta căzută din cer? Asasinul a adus-o aici, și pe ea, 
asta sare în ochi... 

Agentul Louvel încearcă să-i facă pe sătenii din Giverny să se 
retragă spre malul drept al pârâului, în fața punţii, către sat. 
Publicul nu pare să-l deranjeze pe Serenac. 

— Băieți, continuă inspectorul, pe scurt, ne confruntăm cu 
următoarea ipoteză: Jérôme Morval este înjunghiat pe drum, 
lovitura e, probabil, ce i-a provocat moartea. După aceea 
asasinul îl târăște până la râu. Șase metri mai încolo. Apoi, cum 
e perfecţionist, va dibui o piatră prin împrejurimi, o chestie care 
cântărește, pesemne, cam vreo douăj' de kile, și se întoarce să-i 
crape căpăţâna lui Morval... Și încă nu s-a isprăvit... Observati 
poziția corpului în pârâu: capul băgat aproape în întregime sub 
apă. Vi se pare cumva naturală poziţia? 

— Tocmai aţi spus-o, șefu', răspunde Maury, aproape agasat. 
Asasinul l-a lovit pe Morval cu piatra, pe malul apei. Apoi victima 
alunecă până la pârâu... 

— Ca din întâmplare, ironizează inspectorul Serenac. O 
lovitură în craniu, iar căpăţâna lui Morval ajunge pe fundul 
apei... Nu, băieţi, sunt gata să pariez împotriva voastră. Luaţi 
piatra și pisaţi-i capul lui Morval. Acolo, pe malul apei. Nici 
măcar într-una din o mie de încercări capul cadavrului nu va 
ajunge pe fundul apei, impecabil scufundat zece centimetri... 
Domnilor, cred că soluția este mult mai simplă. Avem de-a face, 
cumva, cu o triplă ucidere a aceluiași om. Unul, îţi fac felul. Doi, 
îți crăp capul. Trei, te înec... 

Un rânjet i se agaţă de buze. 

— Avem de-a face cu un tip îndârjit. Un obstinat. Foarte, 
foarte mânios pe Jérôme Morval. 

Laurenç Serenac se întoarce către Sylvio Benavides, zâmbind. 


VP - 14 


— Să vrei să-l omori de trei ori nu e ceva foarte simpatic în 
ce-l privește pe oftalmologul nostru, dar, la limită, e mai bine 
decât să omori o sigură dată trei oameni diferiţi, nu-i așa? 

Serenac face cu ochiul către inspectorul Benavides, care e din 
ce în ce mai stânjenit. 

— N-aș vrea să semăn panică în sat, continuă el, dar nimic din 
ce-am văzut la scena crimei nu mi se pare că e datorat 
hazardului. Nu știu de ce, dar s-ar spune că e aproape o 
compoziţie, un tablou pus în scenă. De parcă fiecare detaliu ar fi 
fost ales. Locul precis, la Giverny. Desfășurarea evenimentelor. 
Cuţitul, piatra, înecul... 

— O răzbunare? sugerează Benavides. Un fel de ritual? La 
asta vă gândiţi? 

— Habar n-am, răspunde Serenac. Vom trăi și vom vedea... 
Deocamdată pare să n-aibă niciun sens, dar sigur are unul 
pentru asasin... 

Louvel alungă, cu blândeţe, curioșii de pe punte. Sylvio 
Benavides rămâne în continuare mut, concentrat, de parcă 
încearcă să facă o selecţie din noianul de cuvinte ale lui 
Serenac, între bun-simţ și provocare. 

e 

Dintr-odată o umbră brună ţâșnește din pâlcul de plopi de pe 
pajiște, trece pe sub panglica portocalie și calcă în picioare 
noroiul de pe maluri. Agentul Maury încearcă să-l reţină, fără 
succes. 

Un ciobănesc german! 

Câinele, vesel, se freacă de blugii lui Serenac. 

— la te uită, spune inspectorul, primul nostru martor 
spontan... 

Se întoarce către sătenii din Giverny de pe punte. 

— Cunoaște cineva câinele? 

— Da, răspunde fără să ezite un tip destul de în vârstă în 
ținută de pictor, cu pantaloni de velur și vestă de tweed. E 
Neptun. Câinele satului. Toată lumea îl întâlnește pe-aici. Se ține 
după copiii din sat. După turiști. Face parte din peisaj, ca să 
spunem așa... 

— Fă-te încoace, băiete, spune Serenac, ghemuindu-se la 
înălțimea lui Neptun. Deci tu ești primul nostru martor? Spune- 
mi, l-ai văzut pe asasin? Îl cunoști? Să treci pe la mine mai 
încolo, pentru depoziţie. Aici mai avem încă puţină treabă. 


VP -15 


Inspectorul rupe o creangă de salcie și o aruncă la câţiva 
metri distanţă. Neptun intră în joc. Se îndepărtează, revine. 
Sylvio Benavides observă cu uluire manevra superiorului său. 

În sfârșit, S&renac se ridică. Observă cu atenţie împrejurimile: 
spălătoria din cărămidă și chirpici, chiar în faţa pârâului; puntea 
peste pârâu și, chiar în spatele ei, clădirea stranie, neobișnuită, 
cu bârne aparente, dominată de un fel de turn cu patru etaje, 
căreia i se poate citi numele gravat pe perete, MOULIN DES 
CHENNEVIERES. Nu va trebui neglijat nimic, își notează el într-un 
colțișor de minte, trebuie să luăm pe rând toţi martorii 
potenţiali, chiar dacă omorul a fost probabil comis pe la șase 
dimineața. 

— Michel, spune-le celor din public să se retragă. Ludo, dă-mi 
niște mănuși de plastic, o să-l buzunărim pe oftalmologul nostru, 
chit că ne udăm la picioare dacă nu vrem să mutăm cadavrul. 

Serenac își zvârle cât colo bascheţii, șosetele, își sumecă 
blugii până la jumătatea pulpei, își trage mănușile pe care i le 
întinde agentul Maury și intră desculț în pârâu. Cu mâna stângă 
ține în echilibru corpul lui Morval, în timp ce cu cealaltă îi 
scotocește prin vestă. Scoate un portofel din piele, pe care i-l 
întinde lui Benavides. Adjunctul îl deschide și verifică actele de 
identitate. 

Nicio îndoială, e chiar Jérôme Morval. 

Mâna continuă să exploreze buzunarele cadavrului. Șerveţele. 
Cheile de la mașină. Totul trece dintr-o mână înmănușată în altă 
mână înmănușată și sfârșește în pungi transparente din plastic. 

— La naiba! Ce... 

Degetele lui Serenac scot din buzunarul exterior al vestei 
cadavrului un carton mototolit. Inspectorul își pleacă privirea. E 
vorba despre o simplă carte poștală. llustraţia reprezintă Wuferi; 
lui Monet, un studiu în albastru: o reproducere, cum se vând cu 
milioanele în lume. Serenac întoarce ilustrata. 

Textul este scurt, scris cu litere de tipar. UNSPREZECE ANI. LA 
MULŢI ANI. 

Chiar dedesubtul celor cinci cuvinte, o bandă subțire de hârtie 
a fost decupată apoi lipită pe cartea poștală. Șapte cuvinte, de 
data aceasta: Crima de a visa să se instaureze". 


4 Vers din poemul „Nymph&e” („Izvorul nimfelor”), de Louis Aragon, publicat în iulie 
1942, în revista Confluences. In original, Le crime de rêver, je consens qu'on 
/'instaure. 


VP - 16 


La naiba... 

Apa pârâului îi îngheaţă brusc gleznele inspectorului, ca două 
cătușe de oțel. Serenac strigă la curioșii postați în faţă, 
înghesuiți în jurul spălătoriei normande, de parcă ar fi așteptat 
autobuzul: 

— Avea copii Morval? Să zicem, unul de unsprezece ani? 

Pictorul în velur și tweed răspunde din nou cel mai rapid: 

— Nu, domnule comisar. Cu siguranță nu! 

La naiba... 

Felicitarea de aniversare trece în mâinile inspectorului 
Benavides. Serenac ridică ochii, privește. Spălătoria. Puntea. 
Moara. Satul Giverny care se trezește. Grădinile lui Monet, care 
se ghicesc ceva mai departe. Pajiștea și plopii. 

Norii care se agaţă de colinele împădurite. 

Cele șapte cuvinte care i se agaţă de gânduri. 

Crima de a visa să se instaureze. 

Are brusc convingerea că ceva e nelalocul lui în peisajul 
impresionist de carte poștală. 


3. 


Din înaltul turnului morii Chennevières, îi privesc pe polițai. 
Cel care poartă blugi, șeful, încă stă cu picioarele în apă, ceilalți 
trei sunt pe mal, înconjurați de mulțimea stupidă, aproape de 
treizeci de oameni acum, care nu ratează nimic din scenă, ca la 
teatru, un teatru de stradă. Un teatru de pârâu”, de altfel, dacă 
vreau să fiu cu adevărat precisă. 

Zâmbesc în sinea mea. E o idioțenie, nu vi se pare, să faci de 
una singură jocuri de cuvinte? lar eu sunt oare mai puțin stupidă 
decât acei curioși pentru că sunt la balcon? În locul cel mai bun, 
credeți-mă. Văd fără să fiu văzută. 

Ezit. Râd și pentru că ezit. Nervos. 

Ce trebuie să fac? 

Poliţaii tocmai scot din dubiţa albă un sac mare din plastic, 
probabil ca să vâre cadavrul înăuntru. Întrebarea continuă să-mi 
zdupăie prin cap. Ce trebuie să fac? Să mă duc la poliţie? 


5 Joc de cuvinte bazat pe omofonia dintre théâtre de rue (teatru de stradă) și théâtre 
de ru (teatru de pârâu). 


VP - 17 


Trebuie să le spun tot ce știu poliţailor din comisariatul din 
Vernon? 

Oare poliţaii vor fi în stare să creadă delirul unei bătrâne 
nebune? Nu cumva soluţia e mai degrabă să tac și să aștept? Să 
aștept câteva zile, doar câteva zile. Să observ, să mă joc de-a 
șoricuța, cât să văd cum evoluează lucrurile. Și-apoi, va trebui 
să stau de vorbă și cu văduva lui Jérôme Morval, Patricia, asta, 
da, este sigur că trebuie s-o fac. 

Dar să vorbesc cu poliţaii, pe de altă parte... 

Jos, în apropiere de pârâu, cei trei agenţi s-au aplecat și 
târăsc până la sac cadavrul lui Jérôme Morval, ca pe o ditamai 
halca de carne decongelată, șiroind de apă și de sânge. Se 
chinuiesc, sărmanii. Imi lasă impresia unor pescari amatori care 
au prins cu harponul un pește prea mare. Cel de-al patrulea 
poliţai, tot în apă, se uită la ei. De unde sunt eu s-ar spune chiar 
că se distrează. Haide, din ce pot vedea eu, cel puţin zâmbește. 

La urma urmei, poate că-mi storc creierii degeaba, dacă stau 
de vorbă cu Patricia Morval, toată lumea riscă să afle, cu 
siguranţă. Mai ales poliţaii. E vorbăreaţă văduva... în vreme ce 
eu, eu nu sunt încă văduvă, nu întru totul. 

Închid ochii, poate un minut. Chiar mai puţin. 

M-am hotărât. 

Nu, nu voi sta de vorbă cu polițiștii! Mă voi preschimba într-o 
șoricuță neagră, invizibilă. Cel puţin pentru câteva zile. La urma 
urmei, dacă polițaii vor să mă găsească, n-au decât, la vârsta 
mea nu alerg prea repede. N-au decât să-l urmărească pe 
Neptun... Deschid ochii și-mi privesc câinele. S-a tolănit la 
câteva zeci de metri de polițiști, în ferigi, nici el nu ratează nimic 
de la scena crimei. 

Da, hotărârea a fost luată, voi aștepta câteva zile, cât să apuc 
să fiu văduvă, cel puţin. Așa se face, nu-i așa? Un minimum de 
decenţă. Apoi, se va mai găsi timp de improvizat, de acţionat, la 
momentul potrivit. În funcţie de împrejurări... Am citit, cu mult 
timp în urmă un roman poliţist aproape incredibil. Acţiunea se 
petrecea într-un conac englezesc sau ceva de felul ăsta. Toată 
intriga era explicată prin ochii unei pisici. Da, m-aţi înţeles bine, 
ai unei pisici! Pisica era martor la tot și, în mod inevitabil, nimeni 
nu-i dădea atenţie. Ea, în felul ei, conducea ancheta! Asculta, 
observa, scotocea. Romanul era chiar îndeajuns de bine ticluit, 
încât să ne putem gândi că, în final, pisica era asasinul. Bun, n- 


VP-18 


am de gând să vă stric plăcerea, nu vă dezvălui sfârșitul, veți 
citi cărțulia, dacă aveţi ocazia... Era doar pentru a vă explica ce 
am de gând să fac: să devin un martor al acestui caz la fel de 
nebănuit ca pisica din conacul meu. 

Întorc din nou capul spre râu. 

Cadavrul lui Morval aproape că a dispărut, înghiţit de sacul de 
plastic; s-ar spune că e o anaconda ghiftuită; se mai zărește 
doar o bucată din cap, printre cele două maxilare zimţate ale 
unui fermoar netras până la capăt. Cei trei politai de pe mal par 
să gâfâie. De sus pare că nu așteaptă decât un gest din partea 
șefului lor ca să scoată o ţigară. 


A DOUA ZI: TUTUIALĂ 


14 mal 2010 
(Moulin des Chennevieres) 


4. 


Mă scot din sărite, la spital, cu toate hârţoagele astea. 
Îngrămădesc cum pot pe masa din camera de zi hârţoage de 
culori diferite. Reţete, certificate de asigurare medicală, de 
căsătorie, de rezidenţă, trimiteri pentru consultații sau analize. 
Le strecor pe toate în plicuri kraft. Unele pentru spital. Nu toate. 
Voi merge să le cântăresc și să le trimit pe toate de la poșta din 
Vernon. Pun hărtiile inutile într-un dosar alb. Nu am completat 
tot, nu am priceput tot, le voi ruga pe infirmiere să-mi explice. 
Acum mă cunosc. Mi-am petrecut după-amiaza de ieri și o bună 
parte din seară acolo. 

Camera 126, jucându-mă de-a „aproape văduva”, care-și face 
griji pentru soțul ei ce are să plece; ascultând vorbele 
liniștitoare ale medicilor, ale infirmierelor. Minciunile lor. 

Soțul meu e terminat! Sunt conștientă de asta. De-ar ști ei cât 
de puţin îmi pasă! 

Doar să se isprăvească! Altceva nu cer. 


VP -19 


Înainte să ies, înaintez până la oglinda de pe a cărei ramă se 
cojește foita de aur, din stânga ușii de la intrare. Imi privesc 
chipul zbârcit, ridat, rece. Mort. Îmi pun o basma mare, neagră, 
în jurul părului strâns. Aproape un iașmacf. Aici bătrânele sunt 
condamnate să-și acopere capul, nimeni nu vrea să le vadă. Așa 
stau lucrurile. Chiar și la Giverny. Mai ales la Giverny, satul 
luminii și al culorilor. Bătrânele sunt condamnate la umbră, la 
negru, la noapte. Inutile. Invizibile. Trec, se petrec. Uitate. 

Mie-mi convine! 

e 

Mă întorc pentru o ultimă dată înainte de a coborî treptele 
donjonului meu. Cel mai adesea aşa este numit turnul de la 
Moulin des Chennevières, la Giverny. Donjonul. Verific, din 
reflex, dacă toate sunt la locul lor și, în același gând, îmi 
blestem prostia. Nimeni nu va mai pătrunde vreodată aici. 
Nimeni nu va mai veni, niciodată, și totuși cel mai mic lucru care 
nu-i la locul lui mă îngrijorează de moarte. Un fel de tulburare 
obsesivă a comportamentului, cum se spune prin reportaje. O 
TOC”, care, în plus, nu sâcâie pe nimeni, în afară de mine. 

În ungherul cel mai întunecos mă irită un amănunt. Am 
impresia că tabloul e puţin înclinat faţă de grindă. Traversez 
sala, încet. Apăs pe colţul ramei din dreapta-jos, ca să-l îndrept 
uşor. 

Nuferii mei. 

În negru. 

Am agăţat tabloul exact în locul în care nu poate fi zărit pe 
nicio fereastră, în măsura în care ar putea cineva să privească 
prin fereastra de la etajul patru al unui turn normand construit la 
mijlocul unei mori. 

Vizuina mea... 

Tabloul e atârnat în ungherul cel mai puţin luminat, într-un 
unghi mort, e cazul s-o spun. Întunericul face și mai sinistre 
petele sumbre ce alunecă peste apa cenușie. 

Florile doliului. 

Cele mai triste flori pictate vreodată... 

e 

Cobor poticnit treptele. les. Neptun mă aștepta în curtea 

morii, îl dau la o parte cu bastonul înainte să sară pe rochia 


6 În original, tchador, văl purtat de femeile musulmane în Iran. 
7 Tulburare obsesiv-compulsivă. 


VP - 20 


mea: câinele ăsta nu pricepe și pace că-mi ţin din ce în ce mai 
puţin echilibrul. Pierd minute bune închizând cele trei încuietori 
grele, strecurându-mi inelul de chei în geantă, verificând încă o 
dată că fiecare încuietoare e blocată bine. 

Mă întorc, în sfârșit. In curtea Morii, cireșul cel mare își pierde 
ultimele flori. E un cireș centenar, pe cât se pare. Se spune că l- 
ar fi cunoscut pe Monet! La Giverny, cireșii sunt foarte apreciaţi. 
De-a lungul parcării Muzeului de Artă Americană, care a devenit, 
de un an, muzeul Impresionismelor, au plantat un șir întreg. 
Cireși japonezi, din câte am înțeles. Sunt mai mici, ca niște 
copăcei pitici. Mi se pare puţin cam bizar, noi copaci exotici, de 
parcă nu erau deja destui în sat. Dar, ce vreți, așa stau lucrurile. 
Se pare că turiștii americani adoră rozul florilor de cireș 
primăvara. Dacă mi s-ar cere părerea, aș spune că terenul cu 
parcarea și mașinile acoperite de petale roz îmi pare că aduc, să 
spunem, prea mult a Barbie. Dar nu mi se cere părerea. 

Strâng plicurile la piept ca să nu mi le strice Neptun. Urc cu 
chiu, cu vai pe rue Colombier. Nu mă grăbesc, gâfâi la umbra 
porticului unei pensiuni, acoperite de iederă. Autocarul pentru 
Vernon nu trece decât peste două ore. Am timp, tot timpul din 
lume, să mă joc de-a șoricuțele negre. 

O cotesc pe rue Claude-Monet. De-a lungul fațadelor din 
piatră nalbele și stânjeneii în nuanţe de portocaliu străpung 
asfaltul la fel ca pirul. Asta-i tot farmecul localităţii Giverny. 
Merg mai departe, în ritmul meu de octogenară. Ca de obicei, 
Neptun este deja cu mult înaintea mea. Ajung într-un final la 
Hotelul Baudy. Ferestrele celei mai celebre clădiri din Giverny 
nu se mai văd de atâtea afișe despre expoziţii, galerii sau 
festivaluri. Geamurile sunt, de altfel, exact de mărimea afișelor. 
E straniu, dacă ne gândim, mereu m-am întrebat dacă e o 
coincidenţă, dacă adaptează dimensiunea tuturor afișelor la cea 
a geamurilor hotelului sau dacă, dimpotrivă, arhitectul hotelului 
Baudy a fost un vizionar care, încă din secolul al XIX-lea, 
proiectându-și ferestrele, a prevăzut mărimea standard a 
viitoarelor pancarte publicitare. 

Dar presupun că o astfel de enigmă nu vă pasionează câtuși 
de puţin... Câteva zeci de vizitatori stau la masă vizavi, pe 
scaunele metalice verzi, sub umbrele portocalii, în căutarea 
aceleiași emoţii ca tabăra de pictori americani care a debarcat 
în acest hotel, în urmă cu mai bine de-un secol. Este și bizar, 


VP -21 


dacă stai să te gândești. În secolul trecut, pictorii aceia 
americani veneau aici, în acest sătuc din Normandia, în 
căutarea calmului și a concentrării. La polul opus faţă de 
Giverny de azi. Nu înţeleg nimic, cred, din Giverny-ul de azi. 

Mă așez la o masă liberă și comand o cafea neagră. Mi-o 
aduce o nouă chelneriță, o angajată sezonieră. E îmbrăcată cu 
fustă scurtă și poartă o vestuţă gen impresionist, cu nuferi mov 
pe spate. 

să porţi nuferi mov pe spinare e tot bizar, nu-i așa? 

Eu, care-am văzut satul transformându-se de atâta amar de 
vreme, am uneori impresia că Giverny a devenit un mare parc 
de distracţii. Un parc de impresii, mai degrabă. Au inventat 
conceptul, cred! Rămân acolo, oftând ca o babă răutăcioasă 
care boscorodește de una singură și care nu mai pricepe nimic 
despre nimic. Mă uit cu atenţie în jur, la mulțimea amestecată. 
Un cuplu de îndrăgostiţi citește la patru mâini același Ghid 
verde. Trei țânci de vreo cinci ani se ciondănesc în pietriș, iar 
părinţilor lor le trece probabil prin cap că le-ar sta mai bine pe 
marginea unei piscine decât pe malul unui heleșteu cu broscoi. 
O americancă ofilită încearcă să-și comande o cafea à /a Liege 
într-o franceză hollywoodiană. 

Sunt amândoi acolo. 

Așezaţi la trei mese de mine. La cincisprezece metri. Îi 
recunosc, bineînțeles. l-am văzut de la fereastra morii, din 
spatele perdelelor mele. Inspectorul care se udase în pârâu în 
fața cadavrului lui Jérôme Morval și adjunctul lui timid. 

Inevitabil, se uită mai degrabă în celălalt sens, spre micuța 
chelneriță. Nu în direcția unei bătrâne șoricuțe negre. 


5. 


Prin ochelarii de soare ai inspectorului Serenac, faţada 
hotelului Baudy aproape capătă o tentă sepia, stil Belle Epoque, 
iar picioarele chelneriței drăguţe, care traversează strada, se 
arămesc în culoarea unui croasant aurit. 

— OK, Sylvio. Imi coordonezi din nou toate cercetările de-a 
lungul pârâului. Bineînţeles, totul a plecat la laborator, mulajele 
urmelor, piatra, cadavrul lui Morval... Dar poate că am uitat 
ceva. Habar n-am, spălătoria, copacii, puntea. Vei vedea la faţa 

VP - 22 


locului. Dai ocol și vezi dacă nu cumva găsești niște martori. Eu, 
în ce mă privește, n-am de ales, trebuie s-o vizitez pe văduvă, 
pe Patricia Morval... Îmi faci un rezumat despre acest J&r6me 
Morval? L 

— Da, Laur... Aăă, șefu'. 

Sylvio Benavides scoate de sub masă un dosar. Serenac se 
uită lung după chelneriţă. 

— Bei ceva? Un pastis? Un vin alb? 

— Ăăă, nu, nu. Nimic. 

— Nici măcar o cafea? 

— Nu. Nu. Nu vă supăraţi... 

Benavides trage de timp. 

— Haide, un ceai... 

Laurenç Serenac ridică o mână autoritară. 

— Domnișoară? Un ceai și un pahar de vin alb. Un Gaillac’, 
aveţi? 

Se întoarce către adjunctul lui. 

— E chiar așa de greu să mă tutuiești? Sylvio, cât am? Șapte 
ani, zece ani mai mult ca tine? Avem același grad. Doar pentru 
că de patru luni sunt la conducerea Comisariatului din Vernon 
nu trebuie să mă tratezi cu „dumneavoastră”. În Sud până și 
poliţiştii în uniformă îi tutuiesc pe comisari... 

— In Nord, trebuie să știi să aștepți... Va veni, șefu'. Veţi 
vedea... 

— Sigur ai dreptate. Se poate spune că trebuie să mă 
adaptez... chiar dacă, la naiba, mi se pare caraghios ca 
adjunctul meu să mă ia cu „șefu'”. 

Sylvio își frânge degetele, de parcă ar ezita să-și contrazică 
superiorul. 

— Dacă-mi permiteți, nu sunt sigur că e o chestiune de 
diferenţă între nord și sud. Uitaţi, să vă explic, tata e la pensie 
acum, dar, între Portugalia și Franţa, toată viaţa lui a construit 
case pentru șefi mai tineri ca el, care îl tutuiau și cărora el le 
vorbea cu „dumneavoastră”. După mine, ar fi mai degrabă o 
chestiune de, nu știu, cravată sau salopetă, mâini cu manichiura 
făcută sau mâini murdare de vaselină, înțelegeţi ce vreau să 
zic? 


8 Lichior provensal cu anason. 
? Vin cu denumire de origine controlată, numit după comuna Gaillac, din 
departamentul Tarn. 


VP - 23 


Laurenç Serenac își desface larg geaca de piele, cu amândouă 
brațele, peste tricoul gri. 

— Sylvio, vezi aici vreo cravată? Suntem inspectori amândoi, 
la naiba... 

Râde sincer. 

— La urma urmei, cum spui tu, tutuitul va veni cu timpul... 
Acestea fiind spuse, nu schimba nimic în rest, îmi place mult 
latura ta de portughez de generaţia a doua în Franţa care o arde 
modest. Bun, prin urmare, ce-mi spui despre Morval? 

Sylvio își coboară privirea și citește, atent, din notițe. 

— Jérôme Morval este un fiu al satului care și-a croit bine 
drumul în viaţă. A locuit la Giverny, dar familia lui s-a mutat la 
Paris când era încă un copil. Tati Morval era și el medic, 
generalist, dar fără mare avere. Jérôme Morval s-a căsătorit de 
tânăr cu o anumită Patricia Cheron. Nu împliniseră încă douăzeci 
și cinci de ani. Restul e o frumoasă poveste de succes. Micul 
Jérôme face studii de medicină, specialitatea oftalmologie, 
deschide mai întâi un cabinet la Asnières, cu alți cinci colegi, 
apoi, când tati Morval moare, își folosește averea ca să-și 
cumpere, de unul singur, cabinetul de chirurg oftalmolog din 
Arondismentul 16. Pe cât se pare, funcţionează binișor. Din 
câte-am înţeles, ar fi un specialist reputat în cataractă și, astfel, 
ar avea o clientelă mai degrabă în vârstă. In urmă cu zece ani, 
reîntors în satul natal, și-a cumpărat una dintre cele mai 
frumoase case din Giverny, undeva între Hotelul Baudy și 
biserică... 

— Nu are copii? 

Chelneriţa le aduce comanda și se îndepărtează. Serenac își 
întrerupe adjunctul, înainte ca acesta să-i răspundă: 

— Drăguţă fata. Nu-i așa? Mișto bulanele bronzate sub fustă, 
nu? 

Inspectorul Benavides ezită între un oftat ostenit și un zâmbet 
stânjenit. 

— Da... Nu... Mă rog, vreau să spun, pentru unul ca Morval. N- 
au avut niciodată copii. 

— Bun... Dușmani? 

— Morval ducea o viaţă de notabil destul de limitată. Fără 
politică. Fără responsabilităţi prin asociaţii sau chestii de genul... 
Fără relaţii adevărate de prietenie... Dimpotrivă, avea... 

Serenac se întoarce brusc. 


VP - 24 


— la te uită! Bună ziua și ţie... 

Benavides simte mogâldeaţa păroasă fofilându-se printre 
picioarele mesei. Oftează sincer, de data asta. Serenac întinde 
mâna, Neptun vine să se frece de ea. 

— Singurul meu martor, deocamdată, șoptește Laurenç 
Serenac. Salut, Neptun! 

Câinele își recunoaște numele. Se lipește de piciorul 
inspectorului și se uită pofticios la zahărul din farfurioara ceștii 
de ceai a lui Sylvio. Serenac ridică degetul către câine. 

— Fii cuminte, da? Il ascultăm pe inspectorul Benavides. Nu 
apucă să lege două fraze fără să fie întrerupt. Deci, Sylvio, ce 
spuneai? 

Sylvio se concentrează pe notițele lui și continuă pe un ton 
egal: 

— Jérôme Morval avea două pasiuni. Mistuitoare, cum se 
spune. Cărora le dedica tot timpul. 

Serenac îl mângâie pe Neptun. 

— Facem progrese... 

— Două pasiuni, deci... Ca s-o scurtăm, pictura și femeile. În 
privinţa picturii avem de-a face, pe cât se pare, cu un veritabil 
colecţionar, un autodidact mai degrabă talentat, cu o preferință 
puternică pentru impresionism, bineînţeles. Și cu fantezie, din 
câte mi s-a spus. Jérôme Morval visa să posede un Monet! Și, 
dacă se poate, nu pe oricare. Să dibuie niște Nuferi. lată ce-avea 
în cap oftalmologul nostru... 

Serenac șuieră la urechile câinelui: 

— Doar atât... Un Monet! Chiar dacă în cabinetul lui și-ar fi 
regăsit vederea toate burghezele din Arondismentul 16, un 
tablou cu Nuferi mi se pare cu mult peste mijloacele bunului 
nostru doctor Morval... Două pasiuni, spuneai... Pe de-o parte, 
pânzele impresioniste. De cealaltă parte, femeile? 

— Zvonuri... Zvonuri... Deși Morval nu se ascundea decât pe 
jumătate. Vecinii și colegii lui mi-au vorbit mai ales despre 
situația soţiei lui, Patricia. Măritată de tânără. Dependentă 
financiar de soţul ei. Divorţ imposibil. Condamnată să închidă 
ochii, șefu', dacă-nțelegeţi ce vreau să zic... 

Laurenç Serenac își golește paharul de vin alb. 

— Dacă ăsta este un Gaillac... îi scapă printre dinţi și se 
strâmbă. Înţeleg ce vrei să zici, dragă Sylvio, și până la urmă 
începe să-mi fie pe plac medicul ăsta. Ai reușit să faci rost de 


VP -25 


câteva nume de amante sau de încornoraţi cu potenţial de 
criminali? 

Sylvio își pune ceașca în farfurioară. Neptun îl privește cu ochi 
umezi. 

— Nu încă... Dar, pe cât se pare, și în privinţa amantelor 
Jérôme Morval își găsise un ţel în viaţă... 

— Aha? O citadelă de necucerit? 

— Se poate spune și așa... Țineţi-vă bine, șefu', este vorba 
despre învăţătoarea satului. Cea mai frumoasă fată de prin 
partea locului, pe cât se pare, iar el își pusese în minte să-i facă 
loc în vitrina lui cu trofee de vânătoare. 

— Și? 

— Și altceva nu mai știu despre asta. Doar atât am reţinut 
dintr-o discuţie cu colegii lui, cu secretara și cu cei trei custozi 
de galerie cu care lucra adesea... Este versiunea lui Morval... 

— Măritată, învăţătoarea? 

— Da. Cu un soţ deosebit de gelos, pe cât se pare... 

Serenac se întoarce către Neptun. 

— Facem progrese, băiete. Nu-i așa că Sylvio se pricepe? Pare 
el cam încurcat, dar în realitate e un as, are un creier de 
calculator. 

Se ridică. Neptun o tulește mai departe pe stradă. 

— Sylvio, sper că nu ţi-ai uitat cizmele de cauciuc și plasa, ca 
să ne bălăcim în pârâul Epte. Eu îi voi transmite condoleanţele 
mele văduvei lui Morval... pe rue Claude-Monet la numărul 71, 
corect? 

— Da. N-aveţi cum s-o rataţi. Giverny e doar un sătuc 
construit pe o coastă de deal. Are doar două străzi lungi, 
paralele, rue Claude-Monet, care traversează tot satul, și 
Chemin du Roy, adică șoseaua departamentală, de-a lungul văii 
pârâului. Se mai adaugă o serie de străduțe destul de abrupte 
între cele două străzi principale, și-atât. 

Picioarele chelneriţei traversează rue Claude-Monet și se 
îndreaptă spre tejgheaua barului. Nalbele îmbrățișează zidurile 
Hotelului Baudy, făcute din cărămizi și teracotă, ca niște flăcări 
pastel într-un șemineu însorit. Lui Serenac scena i se pare 
drăguță. 


VP - 26 


6. 


Sylvio nu se înșela, casa de la numărul 71 este incontestabil 
cea mai frumoasă de pe rue Claude-Monet. Obloane galbene, 
vița sălbatică ce năpădește jumătate din faţadă, amestec savant 
de piatră cioplită cu bârne aparente, mușcate care se întind de 
la ferestre, revărsându-se din ghivece imense din lut ars: o 
faţadă impresionistă prin excelenţă. Pesemne că Patricia Morval 
are mână bună la flori sau măcar știe să îndrume o mică armată 
de grădinari care chiar își cunosc meseria. Probabil că nu sunt 
puţini la Giverny. 

Un clopoțel din aramă atârnă de un lanţ în faţa unei uși 
masive din lemn. Serenac îl scutură. După abia câteva secunde, 
Patricia Morval se ivește de după ușa de stejar. E clar că-l 
aștepta. Polițistul împinge ușa masivă în timp ce ea se dă lao 
parte ca să-i facă loc să intre. 

Inspectorul Serenac apreciază mereu acel moment precis 
dintr-o anchetă. Prima impresie. Primele clipe de psihologie 
pură, surprinse pe viu. Cu cine are de-a face? Cu o îndrăgostită 
deznădăjduită sau cu o burgheză ofilită și indiferentă? Cu o 
amantă fulgerată de soartă sau cu o văduvă veselă? Bogată, 
acum. Liberă, în sfârșit. Răzbunată de năzbătiile soțului. Se 
preface sau nu că e îndurerată de doliu? Deocamdată nu-i ușor 
să-și facă o idee, ochii doamnei Patricia Morval sunt ascunși 
după ochelari mari, cu lentile groase, fund de borcan, care-i 
spălăcesc pupilele înroșite... 

Serenac pătrunde pe culoar. E vorba, de fapt, de un vestibul 
imens, lung și strâmt. Se oprește brusc, stupefiat. Acoperind în 
totalitate cei doi pereţi, pe o lungime de peste cinci metri, două 
tablouri imense cu nuferi sunt reproduse într-o variaţie mai 
degrabă rară, în tonuri de roșu și auriu, fără cer și nici crengi de 
salcie. Din câte știe Serenac, e vorba, probabil, despre 
reproducerea unei pânze pictate de Monet în ultimii ani ai vieţii, 
din seriile finale, de după 1920. Nu este foarte greu să-ţi dai 
seama, Monet a urmat o logică creatoare simplă: restrângerea 
progresivă a câmpului vizual, eliminarea decorului, centrarea pe 
un singur punct al heleșteului, câţiva metri pătraţi, ca pentru a 
ajunge să-l traverseze. Serenac înaintează în decorul straniu. 


VP - 27 


Culoarul caută probabil să evoce pereţii din Orangerie!', chiar 
dacă aici suntem departe de cei o sută de metri liniari de Nuferi 
expuși în muzeul parizian. 

Serenac intră într-o sală. Decorul interior este clasic, un pic 
prea încărcat de bibelouri eclectice. Atenţia vizitatorului este 
îndeobște atrasă de tablourile expuse. Vreo zece la număr. 
Originale. Din cunoștințele lui Serenac, există aici câteva nume 
care încep să reprezinte o valoare reală, în același timp artistică 
și financiară. Un Grebonval, un Van Muylder, un Gabar... Se pare 
că Morval avea bun-gust și simţul investiţiei. Inspectorul își 
spune că dacă văduva izbutește să alunge vulturii care vor 
adulmeca mirosul de lac, ea va fi mult timp la adăpost de nevoi. 

Se așază. Patricia nu stă locului. Mută, cu nervozitate, obiecte 
perfect aranjate. Sacoul ei purpuriu contrastează cu o piele 
lăptoasă destul de lipsită de strălucire. Serenac i-ar da vreo 
patruzeci de ani, poate mai puţin. Nu e cu adevărat drăguță, dar 
un fel de rigiditate posturală îi conferă un anumit farmec. Cu o 
clasă peste clasă, ar spune polițistul. O putere de seducţie 
minimă, dar întreţinută. 

— Domnule inspector, sunteţi absolut sigur că e vorba deo 
crimă? 

A spus-o cu o voce stridentă, un pic iritată. Și continuă: 

— Mi s-a povestit deja scena. Nu ne putem gândi la un 
accident? O cădere pe o piatră, un silex, Jérôme se îneacă... 

— De ce nu, doamnă. Totul este posibil, trebuie să așteptăm 
raportul medicilor legiști. Dar în stadiul actual al anchetei, 
trebuie să vă mărturisesc, asasinatul rămâne pista cea mai 
probabilă. De departe... 

Patricia Morval frământă între degete o statuetă din bronz a 
Dianei la vânătoare, pusă pe bufet. Serenac reia firul discuţiei. 
El pune întrebările, iar Patricia Morval răspunde aproape 
onomatopeice, rareori mai mult de trei cuvinte legate, adesea 
aceleași, abia variind tonul. Cu multe acute. 

— Niciun dușman? 

— Nu, nu, nu. 

— N-aţi remarcat nimic deosebit în ultimele zile? 

— Nu, nu. 


10 Muzeu din Paris, consacrat picturii impresioniste și postimpresioniste, în care Monet 
are o prezenţă importantă. 


VP - 28 


— Casa dumneavoastră pare imensă; soţul dumneavoastră 
locuia aici? 

— Da... Da. Da și nu... 

Serenac nu-i dă de ales, de data aceasta nu înţelege nuanţa. 

— Trebuie să-mi spuneţi mai multe, doamnă Morval. 

Patricia Morval decupează cu încetineală silabele, de parcă le- 
ar număra. 

— Jérôme era rareori aici în timpul săptămânii. Avea un 
apartament lângă cabinet, în Arondismentul 16. Pe Bulevardul 
Suchet. 

Inspectorul își notează adresa, spunându-și în treacăt că e la 
doi pași de Muzeul Marmottan Monet. Cu siguranță nu-i o 
coincidenţă. 

— Soţul dumneavoastră dormea deseori în altă parte? 

Un răstimp de tăcere. 

— Da. 

Degetele agitate ale doamnei Patricia Morval recompun un 
buchet de flori proaspăt culese într-o vază înaltă, cu motive 
japoneze. O imagine tenace îi vine în minte lui Laurenç Serenac: 
florile vor putrezi pe tulpina lor. Moartea va încremeni salonul. 
Pulberea timpului se va așterne peste această armonie de 
culori. 

— Nu aveţi copii? 

— Nu. 

Un răstimp de tăcere. 

— Nici soțul dumneavoastră? Cu altcineva, vreau să spun? 
Patricia Morval își compensează șovăirea cu un timbru al vocii 
care coboară cu o octavă. 

— Nu. 

Serenac nu se grăbeşte. Scoate o fotocopie a cărții poștale cu 
Nuferii găsite în buzunarul lui Jérôme Morval, o întoarce și o 
întinde văduvei. Patricia Morval este constrânsă să citească cele 
cinci cuvinte scrise cu litere de tipar: UNSPREZECE ANI. LA 
MULȚI ANI. 

— Am găsit această carte poștală în buzunarul soțului 
dumneavoastră, precizează inspectorul. Poate aveţi vreun văr? 
Copii ai prietenilor? Orice alt copil căruia soțul dumneavoastră i- 
ar fi putut pregăti această felicitare de aniversare? 

— Nu, nu-mi dau seama. Chiar nu ar putea fi cine știu. 


VP - 29 


Serenac îi lasă totuși timp doamnei Patricia Morval să se 
gândească bine, înainte să continue: 

— Dar citatul? 

Ochii le alunecă peste cartea poștală și citesc următoarele 
cuvinte stranii. Crima de a visa să se instaureze. 

— Nicio idee! Îmi pare rău, domnule inspector... 

Pare sincer indiferentă. Serenac pune ilustrata pe masă. 

— Este o fotocopie, o puteți păstra, avem originalul. Vă las să 
vă mai gândiţi... Dacă vă amintiţi ceva... 

Patricia Morval se agită din ce în ce mai puţin în încăpere, ca 
o muscă într-un borcan de sticlă din care a înțeles că nu va 
putea scăpa. Serenac continuă: 

— Soțul dumneavoastră a avut până acum neplăceri? Din 
punct de vedere profesional vreau să zic. Habar n-am, vreo 
intervenţie chirurgicală care să nu se fi petrecut bine? Vreun 
client nemulțumit? Vreo plângere? 

Musca redevine brusc agresivă. 

— Nu! Niciodată. Ce anume insinuați? 

— Nimic. Nimic. Vă asigur. 

Privirea femeii îmbrățișează tablourile de pe pereţi. 

— Soțul dumneavoastră avea un gust incontestabil pentru 
pictură. Credeţi c-ar fi putut să se implice în, cum să spun, vreun 
fel de trafic, o tăinuire, chiar fără să știe? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

Vocea văduvei urcă din nou în registrul acutelor, chiar mai 
neplăcută ca înainte. E clasic, crede inspectorul. Patricia Morval 
se zăvorăște în negarea asasinatului. Dacă ar recunoaște că 
soțul ei a fost ucis, ar însemna să recunoască și că există cineva 
care îl putea uri suficient cât să-l omoare... Ar însemna să-i 
recunoască vinovăția, cumva. Serenac a înţeles asta, trebuie să 
pună în lumină faţa întunecată a victimei fără s-o irite, din 
această cauză, pe văduvă. 

— Nu vreau să spun nimic, nimic anume. Vă asigur, doamnă 
Morval. Caut doar o pistă. Mi s-a vorbit despre... să spunem, 
despre țelul vieţii lui... Să posede o pânză de Monet... Era... 

— Cu desăvârșire exact, domnule inspector. Era un vis. Toată 
lumea știe că Jérôme este unul dintre cei mai buni cunoscători ai 
picturii lui Claude Monet. Da, un vis. Să posede un Monet. A 
trudit din greu pentru asta. Era un chirurg supradotat. Ar fi 
meritat-o. Era pasionat. Nu orice pânză, domnule inspector. 


VP - 30 


Nişte Nuferi. Nu știu dacă puteți înțelege, dar iată ce căuta. O 
pânză pictată aici, la Giverny. În satul lui. 

Profitând de tirada văduvei, creierul lui Serenac se agită. 
Prima impresie! De câteva minute, de când stă de vorbă cu 
Patricia Morval, începe să-și facă o idee despre natura doliului 
cu pricina. Și, împotriva oricărei așteptări, impresia înclină din 
ce în ce mai mult către versantul pasiunii înflăcărate, al iubirii 
fulgerate, mai degrabă decât către versantul ofilit, umbros, al 
indiferenţei femeii neglijate. 

— Îmi pare rău că vă deranjez cu asta, doamnă Morval. Dar 
avem în vedere același scop, să-l descoperim pe ucigașul soţului 
dumneavoastră. Voi fi nevoit să vă pun întrebări mai... 
personale. 

Patricia Morval pare să încremenească în poziția nudului 
pictat de Gabar, de pe peretele din partea opusă a camerei. 

— Soțul dumneavoastră nu v-a fost mereu, să spunem... fidel. 
Credeţi că... 

Serenac surprinde emoția Patriciei. De parcă niște lacrimi 
intime ar fi încercat să-i stingă, înăuntru, vâlvătaia din pântece. 

Ea îl întrerupe: 

— Ne-am cunoscut când eram tineri, soțul meu și cu mine. Mi- 
a făcut curte mult timp, foarte mult timp, mie și altora. Am avut 
nevoie de mulţi ani înainte să-i cedez. În tinereţe nu era genul 
de băiat la care visează fetele. Nu știu dacă înțelegeți ce vreau 
să vă explic. Era probabil cam prea serios, cam prea plicticos. 
Ducea... lipsă de încredere faţă de sexul opus. Lucrurile astea se 
simt. Apoi, cu timpul, a devenit mult mai sigur de el și mult mai 
seducător, mult mai interesant. Cred, domnule inspector, că am 
avut o mare contribuţie. De asemenea, a devenit și mai bogat. 
Jérôme, la vârsta adultă, avea nevoie să-și ia cumva revanșa 
față de femei... Faţă de femei, domnule inspector. Nu faţă de 
mine. Nu știu dacă sunteţi în stare să înţelegeţi. 

Sper că da, gândește Serenac, spunându-și că va avea totuși 
nevoie de nume, de fapte, de date. 

Mai târziu... 

Patricia Morval insistă: 

— Mă aștept la mult tact din partea dumneavoastră, domnule 
inspector... Giverny este un sătuc de abia câteva sute de 
locuitori. Nu-l ucideți pe Jérôme a doua oară. Nu-i mânjiți 
reputația. Nu merită așa ceva. Mai ales așa ceva. 


VP - 31 


Laurenç Serenac clatină din cap, într-o postură liniștitoare. 

Primele impresii... De-acum și-a făurit o convingere. Da, 
Patricia Morval îl iubea pe Jérôme al ei. Nu, nu l-ar fi omorât 
pentru banii lui. 

Dar din dragoste, nu se știe... 

Un ultim detaliu îl surprinde, sunt florile din vaza japoneză 
care l-au convins: timpul s-a oprit în această casă. Pendulul s-a 
sfărâmat de ieri! În acest salon fiecare centimetru pătrat 
transpiră încă de pasiunile lui Jérôme Morval. Doar ale lui. Și 
totul va rămâne așa, pentru veșnicie. Tablourile nu vor mai fi 
niciodată date jos de pe pereți. Cărţile de pe rafturile bibliotecii 
nu vor mai fi răsfoite nicicând. Totul va rămâne inert, ca un 
muzeu pustiu în chip de omagiu pentru un tip pe care toată 
lumea l-a dat deja uitării. Un amator de artă care nu va lăsa 
nicio moștenire. Un amator de femei pe care, probabil, nicio 
femeie nu-l va jeli. Cu excepţia soţiei sale, femeia pe care o 
neglija. 

O viaţă dedicată acumulării reproducerilor. Fără urmași. 

e 

Lumina de pe rue Claude-Monet îi sare inspectorului în faţă. 
Aşteaptă mai puţin de trei minute, Sylvio se ivește la capătul 
străzii, fără cizme în picioare, dar cu partea de jos a pantalonilor 
mânjită de noroi. Asta îl amuză pe Sérénac. Sylvio Benavides 
este un tip șic. Probabil mult mai șmecher decât transpare din 
latura lui meticuloasă. De după ochelarii lui de soare, Laurenç 
Serenac observă în amănunt, fără grabă, silueta subţire a 
adjunctului său, a cărui umbră se lungește peste zidurile 
caselor. Sylvio nu este propriu-zis slab. Strâmt ar fi un cuvânt 
mult mai exact, fiindcă, în mod paradoxal, un început de burtică 
i se ghicește pe sub cămașa în carouri cu nasturii încheiaţi până 
la gât și strânsă în pantalonii din pânză bej. Sylvio ar fi mai lat 
din profil decât din faţă, se amuză Laurenç. Un cilindru! Ceea ce 
nu-l urâţește, dimpotrivă. Îi dă un fel de fragilitate, o talie de 
trunchi tânăr de copac, neted și suplu, în stare să se îndoaie 
fără să se rupă vreodată. $ 

Sylvio se apropie cu zâmbetul pe buze. In definitiv, ce-i place 
lui Laurenç cel mai puțin la adjunctul lui, cel puțin pe partea 
fizică, este mania de a-și turti părul scurt și aspru spre ceafă sau 
într-o parte, cu o cărare de seminarist. În orice caz, o simplă 


VP - 32 


tunsoare periuţă ar fi de-ajuns să-l metamorfozeze. Sylvio 
Benavides se oprește în fața lui și-și pune mâinile în șolduri. 

— Deci, șefu'... Văduva? 

— Foarte văduvă! Foarte, foarte văduvă. Dar treaba ta de 
expertiză? 

— Nimic nou... Am discutat cu câţiva vecini care dormeau în 
dimineaţa crimei și care nu știu nimic. Pentru celelalte indicii, 
vom vedea. Totul e sub sticlă și plastic... Ne întoarcem la vatră? 

Serenac își consultă ceasul. E patru și jumătate după-amiaza. 

— Da... Mă rog, doar tu. Eu am o întâlnire care nu poate să 
aștepte... 

In faţa atitudinii uimite a adjunctului său, precizează: 

— N-aș vrea să pierd încheierea orelor de la școală. Lui Sylvio 
Benavides i se pare că a înţeles. 

— Cauţi un copil de unsprezece ani care își va sărbători în 
curând ziua de naștere? 

Serenac îi face, complice, cu ochiul lui Sylvio. 

— Să zicem... Dar un pic și pentru a descoperi bijuteria 
impresionismului, învăţătoarea la fel de râvnită de Jérôme 
Morval ca o pânză de Monet. 


7. 


Aștept autocarul sub teii din mica piaţă a primăriei și a școlii. 
Este ungherul cel mai umbros din sat, aflat la doar câţiva metri 
mai sus de rue Claude-Monet. Sunt aproape singură. Într- 
adevăr, satul a devenit ciudat: câţiva metri, un simplu capăt de 
stradă sunt de-ajuns pentru a trece de la îmbulzeala cozilor de 
la intrarea în muzee sau în galeriile de pictură luate cu asalt la 
ulițele pustii ale unui sat. 

Staţia de autobuz este în faţa școlii sau aproape. Copiii se 
joacă în curte, în spatele zăbrelelor. Neptun stă ceva mai 
departe, sub un tei, așteaptă cu nerăbdare să li se dea drumul 
copiilor de după zăbrele. Lui Neptun îi place la nebunie să alerge 
după ţânci. 

Chiar în fața școlii comunale au amplasat atelierul Art Gallery 
Academy. Deviza acestuia e zugrăvită cu litere mari, pe zid: 
OSERVAȚIE CU IMAGINAŢIE. Un întreg program! Cât e ziua de 
lungă, un regiment de pensionari cu picioare șubrede, cu 

VP - 33 


canotieră sau panama pe cap, părăsește galeria și se împrăștie 
prin sat. In căutarea inspiraţiei divine! Cu neputinţă să nu-i vezi 
prin târg, cu ecusonul lor roșu și cu căruciorul lor de mamaie în 
care-și cară șevaletul. 

Vouă nu vi se pare ridicol? Va trebui să mi se explice într-o zi 
de ce fânul de aici, păsările din copaci sau apa din râu nu au 
aceeași culoare ca oriunde altundeva în lume. 

Chestiunea mă depășește. Pesemne că sunt prea proastă ca 
să pricep, pesemne că am trăit prea mult aici. Cu siguranţa asta 
este, ca atunci când trăiești prea mult timp alături de un bărbat 
foarte frumos. In orice caz, acești cotropitori nu-și iau tălpășiţa 
ca ceilalţi, la șase după-amiaza, cu autocarele. Ei întârzie până 
la lăsarea serii, dorm în sat, ies din nou în zori. Cei mai mulţi 
sunt americani. Poate că nu sunt decât o bătrână care observă 
tot circul ăsta prin ochii ei atinși de cataractă, dar nu mă puteţi 
împiedica să cred că o asemenea defilare de pictori bătrâni prin 
fața școlii îi influenţează în cele din urmă pe copiii din sat, 
dându-le idei! Nu sunteţi de acord? 

e 

Inspectorul l-a reperat pe Neptun sub tei. Hotărât lucru, ăștia 
doi nu se mai dezlipesc unul de celălalt! Îl tachinează, într-un 
amestec de luptă voioasă și de mângăâieri. Eu, una, rămân 
discretă pe banca mea, ca o statuie de fildeș. Poate vi se pare 
ciudat că o bătrână se plimbă așa, în plin Giverny, fără ca 
nimeni, sau aproape nimeni, s-o bage în seamă. Cu atât mai 
puţin poliţaii. Vă voi spune: faceţi experimentul. Postaţi-vă la 
colțul unei străzi, oricare ar fi ea, un bulevard parizian, piaţa 
bisericii dintr-un sat, oriunde vreţi, doar un loc în care să fie 
lume. Opriţi-vă, nu mai mult de zece minute, și numărați 
oamenii care trec. Veţi fi uluiți de numărul celor în vârstă. De 
fiecare dată vor fi mai mulţi decât ceilalți. Mai întâi pentru că 
așa stau lucrurile, mereu ni se scot ochii cu asta, există din ce în 
ce mai mulți bătrâni pe lume. Apoi pentru că vârstnicii n-au 
altceva de făcut decât să-și târască picioarele pe stradă. Și în 
ultimul rând, pentru că nu sunt remarcaţi, așa stă treaba. 
Lumea întoarce capul după buricul dezgolit al unei fete, se dă la 
o parte din faţa funcţionarului cu putere de decizie care 
grăbește pasul sau din faţa găștii de tineri care ocupă tot 
trotuarul, scapă o privire spre căruciorul cu un bebeluș înăuntru 
împins de o mămică. Dar un bătrân sau o bătrână... Sunt 


VP - 34 


invizibili. Tocmai pentru că trec cu atâta încetineală, că aproape 
fac parte din decor, ca un copac sau un felinar. Dacă nu mă 
credeţi, încercați. Opriţi-vă nu mai mult de zece minute. Veţi 
vedea. 
(J 

Mă rog, pentru a reveni la cazul nostru și întrucât am 
privilegiul de a vedea fără să fiu văzută, v-o pot mărturisi, sunt 
nevoită să recunosc că tânărul politai are un farmec nebun, cu 
geaca lui scurtă din piele, cu blugii lui strânși pe picior, 
nebărbierit de puţin timp, cu părul dezordonat și blond ca un lan 
de grâu după furtună. E de înţeles de ce-l interesează mai mult 
învăţătoarele melancolice decât babele nebune de prin sat. 


8. 


După o ultimă mângâiere lungă, Laurenç Serenac îl lasă pe 
Neptun și se îndreaptă către școală. Când ajunge la zece metri 
de ușă, vreo douăzeci de copii de toate vârstele trec prin faţa lui 
chirăind. De parcă el îi punea pe fugă. 

Sălbăticiunile au fost slobozite. 

O fetiță de vreo zece anișori aleargă în fruntea tuturor, cu 
codiţele în vânt. Neptun se ţine după ea, ca împins de un arc. 
Toţi o urmează, coboară în viteză pe rue Blanche-Hosched6- 
Monet și se risipesc pe rue Claude-Monet. La fel de brusc pe cât 
se însufleţise, piaţa primăriei redevine tăcută. Inspectorul mai 
înaintează câţiva metri. 

e 

Mult timp după aceea, Laurenç Serenac se va gândi din nou la 
acel miracol. Toată viaţa lui. Va cântări fiecare sunet, strigătele 
copiilor care se pierd în depărtare, foșnetul vântului prin tei; 
fiecare mireasmă, fiecare sclipire de lumină, albeaţa pietrelor 
din zidul primăriei, volbura agăţată de balustrada care urcă de-a 
lungul celor șapte trepte... 

Nu se aștepta la așa ceva. Nu se aștepta la nimic. 

Mult timp după aceea, el va înțelege că l-a străfulgerat un 
contrast, un contrast infim, de abia câteva clipe. Stephanie 
Dupain stătea în faţa ușii școlii și nu-l văzuse. Preţ de-o clipă, 
Laurenș îi surprinse privirea avântată către copiii care fugeau, 
râzând, de parcă duceau în ghiozdane visurile învățătoarei lor. 

VP - 35 


O ușoară melancolie, ca un fluture gingaș. 

Apoi, chiar după aceea, Stephanie îl zărește pe vizitator. Pe 
dată îi înflorește zâmbetul, ochii mov îi strălucesc. 

— Domnule? 

Stephanie Dupain îi dăruiește necunoscutului prospețimea ei. 
O imensă revărsare de prospeţime, risipită în cele patru vânturi, 
spre peisajele artiștilor, spre extazul turiștilor, spre râsetele 
țâncilor de pe malurile pârâului Epte. Din care ea nu păstrează 
nimic pentru sine. Ofrandă absolută. 

Da, acel contrast l-a tulburat atât de mult pe Laurenç 
Serenac. Melancolia politicoasă. Disimulată. De parcă el 
întrezărise, preţ de o clipă, caverna unei comori și n-ar mai avea 
acum altă obsesie decât să-i regăsească intrarea. 

El bâiguie, zâmbind la rândul lui: 

— Inspectorul Laurenç Serenac, de la Comisariatul din Vernon. 

Ea îi întinde o mână fină. 

— Stephanie Dupain. Unica învăţătoare a unicei clase din 
sat... 

Îi râd ochii. 

E drăguță. Ba chiar mai mult de-atât. Ochii ei pastelaţi cu 
irizări de nuferi înmănunchează toate nuanțele de albastru și de 
mov, după cum cade soarele. Buzele ei roz-pal par date cu 
cretă, în loc de ruj. Rochita ușoară îi dezvăluie umerii goi, 
aproape albi. O piele de faianţă. Un coc în ușoară neorânduială îi 
ține captiv părul lung, șaten deschis. 

O fantezie reţinută. 

Hotărât lucru, Jérôme Morval avea un gust incontestabil, și nu 
doar pentru pictură. 

— Intraţi. Vă rog. 

e 

E plăcut în școală faţă de dogoarea de pe stradă. Când 
pătrunde în mica sală de clasă și observă cele douăzeci de 
scaune din spatele măsuţelor, Laurenç simte un fel de tulburare 
plăcută provocată de brusca intimitate. Privirea îi alunecă peste 
hărţile imense agăţate pe perete. Franţa, Europa, lumea. Hărți 
frumoase, adorabil de vechi. Ochii inspectorului se opresc brusc 
pe un afiș de lângă birou. 


VP - 36 


CONCURS PICTORI ÎN DEVENIRE 
INTERNATIONAL YOUNG PAINTERS CHALLENGE 
Fundaţia Robinson 


Brooklyn Art School and Pennsylvania Academy 
of the Fine Arts în Philadelphia 


Intrarea în materie i se pare ideală. 

— Copiii dumneavoastră se înscriu? 

Lui Stephanie îi strălucesc ochii. 

— Da. In fiecare an! E aproape o tradiţie aici. Theodore 
Robinson a fost unul dintre primii pictori americani care au venit 
să picteze la Giverny alături de Claude Monet. Era oaspetele cel 
mai fidel al Hotelului Baudy! A devenit după aceea un profesor 
de artă faimos în Statele Unite... Nu e mare lucru dacă astăzi 
copiii din Giverny participă la concursul fundaţiei lui, nu vi se 
pare? 

Serenac clatină din cap. 

— Și ce câștigă laureatii? 

— Câteva mii de dolari, totuși... Și, mai ales, un stagiu de mai 
multe săptămâni într-o școală de artă prestigioasă... New York, 
Tokyo, Sankt-Petersburg... Orașul se schimbă de la an la an... 

— Impresionant... A câștigat până acum vreun copil din 
Giverny? 

Stephanie Dupain râde sincer, dându-i prietenește o palmă 
peste umăr lui Laurenç Serenac. 

Deloc maliţioasă. Pe el îl apucă tremuratul. 

— Nu, vă închipuiţi... Mii de școli din lume participă la 
concurs. Dar tot merită încercat, nu-i așa? Știţi, chiar copiii lui 
Claude Monet, Michel și Jean, au stat în băncile acestei școli! 

— Theodore Robinson, însă, nu s-a mai întors niciodată în 
Normandia, cred... 

Stephanie Dupain se holbează la inspector, stupefiată. În ochii 
ei mari, inspectorul crede că surprinde o bănuială de admiraţie: 

— Se fac cursuri de istoria artei la școala de poliţie? 

— Nu... Dar poți fi polițai și, în același timp, să-ți placă și 
pictura, nu-i așa? 

Ea roșește. 

— M-aţi prins, domnule inspector... 

Pomeţii ei de porțelan capătă o nuanţă de roz ca de flori 
sălbatice, cu pistrui ici și colo. Ochii ei liliachii inundă încăperea. 

VP - 37 


— Aveţi întru totul dreptate, domnule inspector, Theodore 
Robinson a murit la patruzeci și trei de ani de la o criză de astm, 
în New York, abia la două luni după ce i-a scris prietenului său 
Claude Monet pentru a-și pregăti întoarcerea la Giverny... N-a 
mai revăzut niciodată Franţa. Moștenitorii lui au înfiinţat o 
fundație și acest concurs internaţional de pictură la câţiva ani 
după moartea lui, în 1896. Dar vă plictisesc, domnule inspector. 
Presupun că nu sunteți aici să vă predau... 

— Mi-ar face mare plăcere, totuși. 

Serenac a aruncat replica doar pentru ca ea să roșească din 
nou. Partida e câștigată, mai presus de speranţele sale. 

Inspectorul insistă: 

— Dar dumneavoastră, doamnă Dupain. Pictaţi? 

Incă o dată, degetele tinerei se pierd în aer și aproape se 
așază pe pieptul inspectorului. Polițistul se străduiește să nu 
vadă în acel gest decât un reflex de învățătoare obișnuită să se 
aplece către copiii ei, să le vorbească privindu-i în ochi, să-i 
atingă. 

Inocentă incendiară? 

Serenac speră că nu roșește la fel de tare ca ea. 

— Nu, nu. Eu nu pictez. Eu nu am... Eu nu am niciun talent. 

Pentru o scurtă clipă, un nor îi adumbrește strălucirea irișilor. 

— Dar dumneavoastră? Nu aveţi accent de Vernon! La fel și 
prenumele dumneavoastră, Laurenç. Nu e prea des întâlnit pe 
aici. 

— Bine remarcat... Laurenç este echivalentul lui Laurent, în 
occitană... Ca să fiu mai precis, graiul meu de-acasă ar fi chiar 
de prin Albi... Tocmai am fost transferat. 

— Bine aţi venit, atunci! Din orașul Albi? Gustul pentru pictură 
vă vine deci de la Toulouse-Lautrec? Fiecare cu pictorul lui! 

Ei zâmbesc. 

— In parte... Aveţi dreptate. Lautrec este pentru provensali ce 
este Monet pentru normanzi... 

— Știţi ce spunea Lautrec despre Monet? 

— Vă voi dezamăgi, dar vă mărturisesc că nici măcar nu știam 
că se cunoșteau. 

— Ba da! Dar Lautrec îi trata pe impresioniști ca pe niște 
mitocani. Ba chiar l-a calificat pe Claude Monet drept gogoman, 
da, a folosit termenul ăsta, „gogoman”, pentru că-și risipea 
imensul talent pictând peisaje în loc de ființe omenești! 


VP - 38 


— Ce bine, atunci, că Lautrec a murit înainte să-l vadă pe 
Monet preschimbându-se în sihastru și nemaipictând altceva 
decât nuferi timp de treizeci de ani... 

Stephanie râde sincer. 

— E un mod de-a vedea lucrurile. În realitate, am putea mai 
degrabă considera că Lautrec și Monet au ales două destine 
opuse... Toulouse-Lautrec, o viaţă efemeră de dezmăţț pe 
urmele luxurii sufletului omenesc; Monet, o viață îndelungată și 
contemplativă dedicată naturii. 

— Complementare mai mult decât opuse, nu-i așa? Chiar 
trebuie să alegem între ele? Nu le putem avea pe amândouă? 

Zâmbetul lui Stéphanie îl scoate din minți. 

— Sunt incorigibilă, domnule inspector. N-aţi venit să vorbiţi 
despre pictură cu mine, presupun. Aveţi o anchetă în 
desfășurare despre asasinarea lui Jérôme Morval, așa-i? 

Ea se ridică pe birou cu eleganţă, aproape la înălțimea 
pieptului lui Serenac. Işi încrucișează picioarele cu naturalețe. 
Țesătura de bumbac alunecă până la jumătatea coapsei. Lui 
Laurenç Serenac i se taie respiraţia. 

— Ce legătură are asta cu mine? susură vocea inocentă a 
învăţătoarei. 


9. 


Autocarul a tras chiar în faţa pieţei primăriei. În spatele 
volanului e o șoferiță. Nici măcar nu arată de parcă ar fi trebuit 
să se nască băiat sau șofer profesionist, nu, e doar o femeie 
măruntă care ar putea la fel de bine să fie infirmieră sau 
secretară. Nu știu dacă aţi remarcat, dar hardughiile astea 
uriașe sunt conduse mai degrabă de femei. Mai ales la ţară. 
Inainte nu se vedea niciodată așa ceva, fete șoferițe de autobuz. 
Asta se întâmplă, cu siguranţă, pentru că prin sate numai 
bătrânii și puștanii mai merg cu transportul în comun, da, cu 
siguranţă de-asta nu mai e o meserie de bărbat să conducă 
autocare. 

Imi ridic cu chiu, cu vai piciorul până la treapta autocarului, îi 
plătesc fetei care-mi dă restul cu un gest sigur, de casieră. lau 
loc pe unul dintre primele scaune. Vehiculul este pe jumătate 
plin, dar eu știu din experienţă că mulţi turiști vor urca la ieșirea 

VP - 39 


din Giverny; cei mai mulţi coboară la gara din Vernon. După 
aceea, nu există staţie chiar în fața spitalului din Vernon, dar de 
obicei șoferilor li se face milă de sărmanele mele picioare și mă 
lasă să cobor înainte de staţie. Inţelegeţi acum, femeile conduc 
autocare fiindcă acceptă lucruri de genul ăsta. 

Mă gândesc la Neptun. leri am luat un taxi ca să mă întorc de 
la Vernon. M-a costat exact treizeci și patru de euro! O sumă 
fenomenală, nu vi se pare, pentru mai puţin de zece kilometri? 
Tarif de noapte, mi-a spus tipul de la volanul Renault-ului 
Espace. Profită de asta, inevitabil, știu bine că nu mai e niciun 
autocar spre Giverny după nouă seara. De altfel, în treacăt fie 
spus, veţi remarca faptul că șoferii de taxi sunt, de cele mai 
multe ori, bărbaţi, niciodată femei. Se prea poate să se învârtă 
toată noaptea în jurul spitalului, ca niște vulturi, doar pentru a 
pândi ieșirea bătrânelor văduve care n-au învăţat niciodată să 
conducă. In acele momente ei presupun că lumea nu se mai 
tocmește! In fine... Spun eu asta, dar poate că voi fi tare 
mulțumită să găsesc unul, nu peste multă vreme. Pentru că 
seara asta, din câte îmi spun medicii, ar putea să fie cea de pe 
urmă. Atunci riscă să dureze o bună parte din noapte. 

Chiar mă sâcâie că sunt nevoită să-l las pe Neptun să 
hoinărească pe-afară. 


10. 


În sala de clasă de la școala din Giverny, inspectorul Laurenç 
Serenac încearcă să-și desprindă privirea atrasă magnetic de 
pielea dezgolită a picioarelor învăţțătoarei. Scotocește cu 
stângăcie prin buzunar în timp ce Stephanie Dupain îl privește 
cu candoare, de parcă postura pe care o adoptă, stând pe birou 
cu coapsele încrucișate, e cea mai firească din lume. În mod 
obișnuit, cugetă Laurenç Serenac, probabil că niciun copil din 
clasa ei nu vede în asta ceva maliţios. In mod obișnuit... 

— Deci, întreabă din nou învăţătoarea. Ce legătură are asta 
cu mine? 

Degetele inspectorului sfârșesc prin a scoate o fotocopie a 
ilustratei cu Nuferi. 

UNSPREZECE ANI. LA MULȚI ANI. 

li întinde cartea poștală. 

VP - 40 


— Am găsit asta în buzunarul lui Jérôme Morval. Stephanie 
Dupain citește fraza cu atenţie. Când învăţătoarea se apleacă și 
se întoarce puţin într-o parte, raza de soare care pătrunde prin 
fereastră se reflectă în hârtia albă și-i luminează fața, într-o 
poză de cititoare scăldată într-un nimb de lumină ce aduce a 
Fragonard. A Degas. A Vermeer. Preţ de o clipă, o impresie 
stranie îl izbește pe Serenac: niciunul dintre gesturile tinerei nu-i 
spontan, graţia fiecărei mișcări este desăvârșită cu asupra de 
măsură, este calculată, studiată. Ea pozează pentru el. 
Stephanie Dupain se ridică, elegantă, buzele ei de cretă se 
deschid ușor și eliberează o suflare nevăzută care împrăștie, în 
pulbere, suspiciunile ridicole ale poliţistului. 

— Familia Morval nu avea copii... Atunci v-aţi gândit la 
școală... 

— Da... Aici e tot misterul. Aveţi copii de unsprezece ani în 
clasa dumneavoastră? 

— Mai mulţi, bineînțeles. Am în grijă copii cam de toate 
vârstele, de la șase la unsprezece ani. Dar, din câte știu eu, 
niciunul nu-și va sărbători ziua de naștere în zilele sau în 
săptămânile următoare. 

— Puteţi să ne întocmiţi o listă cu date exacte? Cu adresa 
părinţilor, datele de naștere, în fine, tot ce poate fi util... 

— Poate avea legătură cu asasinatul? 

— Poate... sau poate nu... Deocamdată bâjbâim. Urmărim mai 
multe piste. Poftim, din întâmplare, vă spune ceva această 
frază? 

Serenac îi îndrumă privirea lui Stephanie către partea de jos a 
cărţii poștale. Ea se încruntă ușor într-un efort de concentrare. 
El îi adoră fiecare gest. 

Ea citește încă. Pleoapele i se zbat, gura îi tremură, ceafa i se 
arcuiește. O femeie care citește a fost mereu fantasma 
inspectorului. Cum ar putea ea să-l joace pe degete? Cum ar 
putea ea s-o știe? 

Crima de a visa să se instaureze. 

— Deci... nu vă spune nimic? bâiguie Serenac. 

Stephanie Dupain se ridică brusc. Pășește către bibliotecă, se 
apleacă, apoi se întoarce, numai zâmbet. li întinde o carte albă. 
Laurenç are impresia că inima învăţătoarei bate mai să-i sară 
din piept sub rochia de pânză, ca o vrabie care, tremurând, nu 
îndrăznește să treacă de ușița deschisă a coliviei. In clipa 


VP - 41 


următoare, Serenac se întreabă de ce îi vine în minte acea 
imagine stupidă. Încearcă să se concentreze asupra cărţii. A 

— Louis Aragon, rostește vocea limpede a lui Stephanie. Imi 
pare rău, domnule inspector, voi fi din nou nevoită să vă predau 
o lecție... 

Laurenç dă la o parte un caiet și se așază într-o bancă de 
Școlar. ` 

— V-am spus. Imi face mare plăcere... 

Ea râde iar. 

— Nu sunteți la fel de bun cunoscător de poezie ca de pictură, 
domnule inspector. Fraza de pe cartea poştală e extrasă dintr- 
un poem de Louis Aragon. 

— Sunteţi incredibilă... 

— Nu, nu, n-am niciun merit. Mai întâi, Louis Aragon era un 
obișnuit al comunei Giverny, unul dintre puţinii artiști care au 
continuat să vină să stea în sat după moartea lui Claude Monet, 
în 1926. Apoi pentru că citatul e dintr-un un poem celebru al lui 
Aragon, cel dintâi care a fost cenzurat, în 1942, de regimul de la 
Vichy. lar îmi pare rău că trebuie să vă predau o lecţie, domnule 
inspector, dar când vă voi spune titlul poemului, veţi înțelege de 
ce e o tradiţie a satului să-și pună copiii s-o înveţe, an de an... 

— „Impresii”? își încearcă Serenac norocul. 

— Greșit. Aţi fost pe-aproape. Aragon și-a botezat poemul 
„Izvorul Nimfelor”. 

Laurenç Serenac încearcă să trieze informaţiile, să le pună în 
ordine. 

— Dacă înţeleg bine, și Jérôme Morval, în mod logic, trebuia 
să cunoască originea acestor versuri stranii... 

El rămâne o clipă pe gânduri, neștiind ce atitudine să adopte. 

— Vă mulţumesc. Ne-ar fi putut lua zile întregi să descoperim 
chestia asta. Chiar dacă, deocamdată, nu-mi dau seama deloc 
încotro ne îndrumă... 

Inspectorul se răsucește către învăţătoare. Ea stă în picioare 
în faţa lui, feţele le sunt aproape la aceeași înălțime, la o 
distanţă de vreo treizeci de centimetri una de alta. g 

— Stéphanie... Îmi dați voie să vă spun Stéphanie? Îi 
cunoşteați pe Jérôme Morval? 

Ochii mov se îndreaptă spre el. El ezită abia, se cufundă. 

— Giverny e un oraș foarte mic, spune Stéphanie. Câteva sute 
de locuitori... 


VP - 42 


Inspectorul a mai auzit asta! 

— Nu e un răspuns, Stephanie... 

Un răstimp de tăcere. Douăzeci de centimetri îi despart. 

— Da... îl cunoșteam. 

Suprafaţa mov a irișilor este inundată de lumină. Inspectorul 
calcă apa. Este nevoit să insiste. Sau să se scufunde. Tot 
cinismul lui de doi bani nu-i folosește la nimic. 

— E... există unele zvonuri. 

— Nu vă jenaţi, domnule inspector. Știu, bineînțeles. 
Zvonurile... Jérôme Morval era un afemeiat, așa se spune? Nu, 
nu voi pretinde că nu a încercat să se apropie de mine... Dar... 

Oglinda ochilor ei cu irizări de nuferi se tulbură. O adiere 
ușoară. 

— Sunt măritată, domnule inspector  Serenac. Sunt 
învăţătoarea satului. Morval este, cumva, medicul. Ar fi ridicol să 
vă orientaţi către astfel de piste nebunești... Nu s-a petrecut 
niciodată nimic între mine și Jérôme Morval. Într-un sat ca al 
nostru mereu se găsește cineva care să spioneze, să 
răspândească minciuni, să născocească povești... 

— E vina mea. Scuzaţi-mă dacă am fost nepoliticos... 

Ea îi zâmbește, acolo, chiar în faţa gurii lui, și dispare brusc 
din nou spre bibliotecă. 

— Poftim, domnule inspector. Pentru că aveţi suflet de artist... 

Laurenç constată, stupefiat, că Stephanie îi întinde o altă 
carte. 

— Pentru cultura dumneavoastră personală. Aurélien, cel mai 
frumos roman al lui Louis Aragon. Scenele cele mai importante 
se întâmplă la Giverny. De la capitolul 60 la capitolul 64. Sunt 
sigură că vă va plăcea foarte mult. 

— Mul... mulțumesc... 

Inspectorul nu găsește nimic altceva de spus și își blestemă în 
sinea lui muțenia. Stephanie l-a prins pe picior greșit. Ce caută 
Aragon în toată povestea asta? Simte că-i scapă ceva, ca un 
derapaj, o pierdere a controlului. Inșfacă volumul cu o siguranţă 
forțată, îl lipește de coapsă, cu braţul atârnând, apoi întinde 
mâna către Stéphanie. Învăţătoarea i-o strânge. 

Un pic prea apăsat. 

Un pic prea mult timp. 

O secundă sau două. Cât să i-o ia imaginaţia la goană. Mâna 
ei în mâna lui pare să se agate, pare să strige: „Nu mă lăsaţi. Nu 


VP - 43 


mă abandonaţi. Sunteţi singura mea speranţă, inspectore 
Laurenç. Nu mă lăsaţi să mă scufund”. 

Stephanie îi zâmbește. Ochii îi licăresc. 

Probabil a visat, bineînţeles. Își pierde minţile. Încurcă 
borcanele de vopsea!! chiar de la prima lui anchetă normandă. 

Această femeie nu ascunde nimic... 

Este pur și simplu frumoasă. Și e a altcuiva. 

Normal! 

El bâiguie, retrăgându-se: 

— Stephanie, vă veţi... gândi să-mi pregătiţi lista cu copii. Voi 
trimite mâine un agent după ea... 

e 

Știu amândoi că nu va trimite niciun agent, că se va întoarce 

chiar el, și că ea speră același lucru. 


11. 


Autocarul de Vernon cotește pe rue Claude-Monet și se 
îndreaptă spre biserică, în acea porțiune a satului în care fluxul 
de turiști este mai puţin dens. Dacă se poate spune așa... Imi 
place mult să traversez astfel satul, în autocar, stând pe unul 
dintre primele scaune, ca în faţa unui ecran panoramic ce 
defilează. Trec de galeriile de pictură Demarez & Kandy, de 
agenţia Immo-Prestige, de pensiunea Clos-Fleuri, de Hotelul 
Baudy. Autocarul prinde din urmă un grup de copii care merg pe 
stradă, cu ghiozdanul la spinare. Țâncii se trag pe margine la 
auzul  claxonului șoferiţei, strivind cu nepăsare nalbe și 
stânjenei. Alţi doi copii aleargă, ceva mai departe, și o tulesc pe 
câmpul din fața Hotelului Baudy. Îi recunosc, cei doi sunt mereu 
împreună. Paul și Fanette. Il zăresc și pe Neptun, aleargă lângă 
ei, prin fân. Câinele ăsta nu se mai desprinde de copii, mai ales 
de Fanette, fetița cu codițe. ` 

Vă voi spune, cred că mă stafidesc. Imi fac sânge rău pentru 
bătrânul meu câine în vreme ce el se descurcă foarte bine și 
fără mine, cu copiii din sat. 


11 În original, joc de cuvinte: // s'emmêle les pinceaux, îşi încurcă pensulele (dar și 
picioarele, în limbaj familiar): își dă cu stângul în dreptul. 
VP - 44 


Chiar la capătul străzii, reperez următoarea staţie a 
autocarului. Nu mă pot împiedica să oftez. E un adevărat exod! 
Peste douăzeci de pasageri așteaptă, echipați cu rucsacuri, 
trolere, saci de dormit și, bineînţeles, pânze mari, înrămate, 
ambalate în hârtie kraft. 


12. 


Fanette îl ţine pe Paul de mână. Sunt ascunși după căpiţa de 
fân, pe câmpul cel mare care desparte Chemin du Roy de rue 
Claude-Monet, în dreptul Hotelului Baudy. 

— Șșt, Neptun. Cară-te! O să ne dai de gol... 

Câinele se uită la cei doi copii de unsprezece ani și nu 
înţelege. Are blana plină de paie. 

— Cară-te! Prostule! 

Paul se amuză sincer. Cămașa lui largă e descheiată. Și-a 
aruncat ghiozdanul lângă el. 

Îmi place mult cum râde Paul, îşi spune Fanette. 

— lată-i! exclamă brusc fetița. În capătul străzii! Haide... 

Își iau picioarele la spinare. Paul abia are vreme să-și înșface 
ghiozdanul. Pașii le răsună pe rue Claude-Monet. 

— Paul, mai repede! strigă iar Fanette, apucându-l pe băiat de 
mână. 

Codiţele îi flutură în vânt. 

— Acolo! 

Ea se întoarce brusc în dreptul bisericii Sainte-Radegonde, 
urcă fără să încetinească pe aleea de pietriș, apoi se lungește în 
spatele gardului viu stufos. De data asta Neptun nu i-a mai 
urmărit, adulmecă șanțul de cealaltă parte a drumului și 
urinează pe casele joase. Din pricina pantei făcute de coasta 
dealului, aproape s-ar spune că-s îngropate. Paul își înăbușă un 
râs nebun. 

— Șșt, Paul. Acuși o să treacă pe-aici. lar tu o să ne dai de gol. 

Paul se retrage un pic. Se așază pe mormântul alb din spatele 
lui. Cu o fesă pe placa dedicată lui Claude Monet, cu cealaltă pe 
placa dedicată celei de-a doua soții a lui, Alice. 

— Ai grijă, Paul! Nu te așeza pe mormântul lui Monet... 

— Îmi pare rău... 

— Nu e grav! 

VP - 45 


Si-mi place prea mult și când îl cert pe Paul, iar el se scuză, 
făcând pe timidul. 

Pe când Fanette pufnește la rândul ei, Paul înaintează, fără să 
izbutească să evite să se sprijine de celelalte plăci din cavou, 
cele ale celorlalţi membri ai familiei Monet. 

Fanette pândește printre rămurele. Aude pași. 

Ei sunt! 

Camille, Vincent și Mary. 

Vincent sosește cel dintâi. Scrutează împrejurimile cu o 
concentrare de amerindian. Il observă pe Neptun cu un aer 
neîncrezător, apoi strigă: 

— Faaaneeette! Unde eeeeești? 

Paul pufnește din nou. Fanette îi pune mâna peste gură. 

Camille ajunge la rândul lui în dreptul bisericii. E mai mic 
decât Vincent. Braţele lui durdulii și burtica i se revarsă din 
cămașa descheiată. Gâfâie. Grăsunelul găștii, ca întotdeauna. 

— l-ai văzut? 

— Nu! Cred că s-au dus mai departe... 

Cei doi copii își continuă drumul. Vincent strigă, și mai tare: 

— Faaaneeette! Unde eeeeești? 

Vocea stridentă a lui Mary răsună ceva mai departe: 

— Puteaţi să mă așteptați și pe mine! 

Camille și Vincent au plecat deja de aproape un minut, când 
Mary se oprește în dreptul bisericii. Fetița e mai degrabă 
măricică pentru cei zece ani ai ei. Ochii îi plâng pe sub ochelari. 

— Băieți, așteptaţi-mă! Nu ne pasă de Fanette! Așteptaţi-mă! 

Ea întoarce capul spre morminte, Fanette se lasă, din reflex, 
peste Paul. Mary n-a văzut nimic, până la urmă o ţine tot 
înainte, pe rue Claude-Monet, târându-și, de nervi, săndăluțele 
pe asfalt. 

Uf... g 

Fanette se ridică, toată numai un zâmbet. Işi strânge din nou 
codiţele. Paul dă bobârnace pietricelelor care îi căzuseră pe 
pantaloni. 

— De ce nu vrei să te întâlnești cu ei? întreabă băiatul. 

— Mă enervează! Pe tine nu te enervează? 

— Păi... Ba da, un pic... 

— A... Vezi? Stai așa. Camille se tot dă mare cu ce știe, „Și 
blabla, și blablabla, sunt primul din clasă, ascultați-mă”... 
Vincent e și mai rău, sunt sătulă de el până-n gât! Sufocant, 


VP - 46 


sufocant, sufocant! Se ţine scai după mine, nu mă lasă să respir 
un metru. Cât despre Mary, nu trebuie să-ţi desenez. In afară de 
smiorcăială, cules scame de pe învăţătoare și băgat strâmbe 
despre mine... 

— E geloasă, spune Paul cu blândețe. Dar eu? Nu mă ţin și eu 
scai după tine? 

Fanette îl gâdilă pe obraz cu o frunză din gardul viu. 

Cu tine, Paul, nu e la fel. Nu știu de ce, dar nu-i la fel. 

— Prostule. Știi bine că pe tine te prefer. Pentru totdeauna... 

Paul își închide pleoapele, gustă plăcerea. Fanette adaugă: 

— Cel puţin de obicei. Nu și astăzi! 

Ea se ridică și verifică din nou dacă terenul e liber. Paul face 
ochii mari. 

— Ce? Mă lași, și pe mine? 

— Înî. Am întâlnirea mea. Strict secretă! 

— Cu cine? 

— Strict secretă, îţi spun! Nu mă urmărești, bine? Numai 
Neptun are voie... 

Paul își frânge degetele, mâinile, braţele, de parcă ar căuta 
să-și ascundă o frică intensă. 

Este din cauza omorului. De dimineață, lumea din sat nu mai 
vorbește despre altceva! Polițaii misun pe străzi. De parcă și 
noi am fi în primejdie... 

Fanette insistă: 

— Promiţi? 

Lui Paul îi pare rău, dar jură: 

— Promit! 


A TREIA ZI - RAȚIONAMENT 


15 mai 2010 
(Spitalul din Vernon) 


VP - 47 


13. 


Ceasul cu cifre fluorescente de deasupra patului indică ora 
unu și treizeci și două de minute. Nu reușesc să adorm. Ultima 
infirmieră pe care am văzut-o a trecut acum mai bine de-o oră. 
Pesemne își închipuie că dorm. Să dorm? Glumiţi! Cum să dormi 
în fotolii atât de inconfortabile? 

Observ picurătorul care coboară de sub punga moale. Cât îl 
mai pot ţine în viață așa, cu perfuzii? 

Zile? Luni? Ani? 

Nici el nu doarme. Nu mai poate vorbi de ieri, cel puţin așa au 
spus medicii. Nu-și mai poate mișca nici mușchii, dar ţine ochii 
deschiși. Din ce zic infirmierele, înțelege tot. Mi-au repetat-o de 
o sută de ori, dacă-i vorbesc, dacă-i citesc, mă va înţelege: „Este 
important pentru moralul soțului dumneavoastră”. 

Pe noptieră e un teanc de reviste. Când infirmierele sunt de 
față, mă prefac oarecum că îi citesc cu glas tare. Dar cum au 
ieșit, tac mâlc. 

Cum chipurile înţelege tot, va înțelege el... 

Mă uit din nou la picurătorul perfuziei. La ce folosesc 
perfuziile? Infirmierele mi-au explicat că ele îl ţin în viață, dar 
am uitat detaliile. 

Minutele trec. Îmi fac griji și pentru Neptun. Bietul meu câine, 
singur-singurel la Giverny. Totuși nu voi rămâne aici toată 
noaptea. 

Infirmierele erau pesimiste. Probabil n-a mai clipit de zece 
minute. Continuă să se holbeze la mine, cu privirea fixă. Asta 
mă scoate din minți. 

e 

Două și douăsprezece minute. 

O infirmieră a trecut din nou. Mi-a spus să încerc să dorm. M- 
am prefăcut c-o ascult. 

Am luat o hotărâre. 

Mai aștept puţin, ascult, ca să mă asigur că nu se aude nimic 
pe culoar. Mă ridic. Mai aștept puţin apoi, cu degete 
tremurătoare, debranșez perfuziile. Una câte una. In total sunt 
trei. 

Mă privește cu ochi turbaţi. A înțeles. De data aceasta, cel 
puţin, cu siguranţă a înţeles. 


VP - 48 


La ce se aștepta? 

Aștept. 

Cât timp? Cincisprezece minute? Treizeci de minute? Am luat 
o revistă de pe noptieră. Normandie Magazine. Evocă marea 
operaţiune de adunare de tablouri, din vara aceasta, 
„Normandia impresionistă”. Toată lumea de prin partea locului 
nu va vorbi decât despre asta începând cu luna iunie. Citesc cu 
ostentaţie. În liniște! De parcă nu-mi pasă că el crapă alături de 
mine. De altfel, este și cazul. 

Din când în când, îl privesc pe deasupra ziarului. Se zgâiește 
la mine cu ochi ieșiţi din orbite. Mă uit fix la el câteva clipe, apoi 
mă cufund din nou în lectură. Faţa i se schimonosește ceva mai 
mult de fiecare dată. E destul de groaznic, vă daţi seama. 

Către ora trei dimineața, am impresia că a murit de- 
adevăratălea. Ochii soțului meu sunt tot deschiși, dar 
încremeniţi. 

Mă ridic, încep să rebranșez perfuziile, de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Și-apoi, nu, gândindu-mă mai bine, le 
debranșez din nou. Trag soneria de alarmă. 

Infirmiera vine în fugă. Profesionistă. 

Îmi iau un aer panicat. Nu prea mult, totuși. Îi explic că 
adormisem, că l-am găsit așa, când m-am trezit, tresărind. 

Infirmiera se holbează la tuburile desprinse. Pare supărată, de 
parcă ar fi fost din vina ei. 

Sper că nu va avea probleme. Nu eu i le voi face, în orice caz! 

Ea aleargă să caute un medic. 

Am un sentiment bizar. Între mânie, din nou, și libertate. 

Și acea îndoială. 

Ce e de făcut acum? 

Să merg să povestesc totul la poliţie sau să mă joc în 
continuare de-a șoricutele negre pe ulițele din Giverny? 


14. 


Cele cinci fotografii sunt întinse pe biroul de la comisariat. 
Laurenç Serenac ţine în mână un plic de hârtie kraft maro. 

— Dumnezeule, spune Sylvio Benavides, cine să ne fi trimis 
așa ceva? 


VP - 49 


— Nu se știe... Am găsit plicul în corespondenţa de dimineaţă. 
A fost trimisă de la o căsuță poștală din Vernon. leri-seară. 

— Doar fotografii. Nu era nicio scrisoare, niciun bilet, nimic? 

— Nicio explicaţie, nu. Dar e cum nu se poate mai limpede. 
Avem de-a face cu un fel de compilaţie a amantelor lui Jérôme 
Morval. Un best of... Te rog, Sylvio, aruncă o privire, eu am avut 
deja timp să le admir... 

Sylvio Benavides ridică din umeri, apoi se apleacă asupra 
celor cinci fotografii: Jérôme Morval este în fiecare fotografie, 
dar este însoţit de fiecare dată de altă femeie... Niciuna nu-i 
soţia lui. Jérôme Morval în spatele unui birou, cu mâna pe 
genunchii unei tinere pe care o sărută cu toată gura și care-ar 
putea fi o secretară de la cabinetul lui. Jérôme Morval pe o 
canapea de discotecă, cu mâna pe sânul unei tinere în rochie cu 
paiete. Jérôme Morval la bustul gol, lungit alături de o tânără cu 
piele albă, pe o plajă al cărei fundal pare să fie în Irlanda. 
Jérôme Morval în picioare, într-un salon decorat cu picturi care 
seamănă cu al lui, în timp ce o tânără în fustă, în genunchi, îi 
întoarce spatele fotografului, dar nu și oftalmologului. Jérôme 
Morval care merge pe un drum de țară, în partea de sus a 
comunei Giverny, poate fi recunoscută clopotnița bisericii 
Sainte-Radegonde... ţinându-se de mână cu Stephanie Dupain. 

Sylvio Benavides fluieră. 

— Nimic de zis. Treabă de profesionist! 

Serenac zâmbește. 

— Și mie mi se pare. Oftalmologul regula de-a dreptul 
fenomenal, totuși n-avea un fizic de june-prim... 

Benavides, descumpănit, își privește o clipă șeful, apoi 
adaugă: 

— Nu vorbeam despre Morval, vorbeam despre cel care-a 
făcut pozele! 

Serenac îi face cu ochiul. 

— Eşti incredibil, Sylvio. Pui botul de fiecare dată! Haide, îmi 
pare rău, continuă... 

Benavides roșește și continuă, bâiguind: 

— Eu... șefu', eu voiam să spun că, fără nicio îndoială, este o 
treabă de detectiv privat profesionist. Aș spune din capul locului 
că fotografiile, cel puţin cele din birou și din salon, au fost făcute 
printr-o fereastră, cu un obiectiv pe care nici măcar un 
paparazzo de rând nu prea și-l poate permite. 


VP - 50 


Serenac se uită din nou, cu atenţie, la fotografii. Își forțează 
puţin o strâmbătură șmecheră. 

— Mda. Le cam vezi, pare-mi-se. Fotografiile din interior sunt 
încețoșate, nu-i așa? Acestea fiind spuse, nu voi critica, e mai 
degrabă o meserie cool, nu? E clar, Morval alegea fete răpitor de 
frumoase. Asta ar fi trebuit să mă fac, ca să vezi, detectiv privat, 
în loc de polițai. 

Sylvio nu reacționează. 

— După părerea dumneavoastră, întreabă el, în afară de soţia 
lui, cine ar fi putut comanda aceste fotografii? 

— Habar n-am. O vom lua la întrebări pe Patricia Morval, dar 
când am întâlnit-o nu era din cale-afară de vorbăreață în 
privinţa infidelităţilor soțului ei. Mai ales că am impresia că, în 
cazul de faţă, va trebui să nu ne încredem în ce vedem. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Ei bine, Sylvio, cred că ai remarcat, de pildă, că natura 
acestor cinci fotografii este foarte diferită. In unele, cea de la 
discotecă, cea din salon, cea de la birou, nu e nicio îndoială că 
afurisitul de Morval se culcă cu fetele... 

Benavides se încruntă. 

— Da, bine, adaugă Serenac, poate mă cam reped ca fata 
mare la măritat. Vom spune că Morval este suficient de intim cu 
ele ca să le mângâie pe piept sau să primească de la ele o 
trataţie. Dar dacă iei fotografia de pe plajă sau mai ales pe cea 
din Giverny, nimic nu spune că fetele alea ar fi amantele lui 
Morval. 

— Ultima, strecoară Benavides, e și singura tânără pe care o 
cunoaștem. E Stephanie Dupain, învăţătoarea din sat, dacă nu 
mă-nșel? 

Serenac confirmă, dând din cap. Sylvio continuă: 

— Dimpotrivă, șefu', nu văd unde vreți s-ajungeţi cu povestea 
asta a dumneavoastră de hit-parade a destrăbălărilor lui Morval. 
Înșelatul e tot înșelat, nu? 

— Îţi voi spune unde vreau să ajung. Nu-mi place, dar deloc, 
să primesc cadouri anonime. Îmi place și mai puţin să conduc o 
anchetă legată de o omucidere pornind de la ponturi anonime. 
Înţelegi, sunt băiat mare, nu prea apreciez când cineva care nu 
se-arată îmi suflă unde anume trebuie să caut. 

— Mai clar, ce înseamnă asta? 


VP -51 


— Înseamnă, de exemplu, că Stephanie Dupain, deși e 
cuprinsă în această serie de fotografii, nu era totuși amanta lui 
Morval. Dar poate că i-ar plăcea cuiva să se amestece lucrurile... 

Sylvio Benavides se scarpină în cap, cugetând la ipoteza 
înaintată de șeful lui. 

— De acord, sunt de aceeași părere în această privinţă. Dar 
nu putem să nu ţinem cont de fotografii... 

— Nici n-ai idee... Mai ales că n-am ajuns la capătul 
misterului. Ține-te bine, Sylvio, și uită-te puţin pe verso. 

Serenac întoarce una câte una cele cinci fotografii de pe 
birou. Pe spatele fiecărei fotografii a fost înscris un număr. 

23-02 pentru fotografia din birou. 15-03 pentru cea din 
discotecă. 21-02 pentru cea de pe plajă. 17-03 pentru cea din 
salon. 03-01 pe spatele celei de pe drumul de pământ din 
Giverny. 

— La naiba, fluieră Benavides. Ce înseamnă astea? 

— Habar n-am... 

— S-ar spune că sunt date. Poate sunt zilele în care au fost 
făcute fotografiile? 

— Mda... Să fi fost făcute toate între ianuarie și martie? Ar 
avea o sănătate fenomenală, nu ţi se pare, regele cataractei! Și 
bag mâna în foc că fotografia de pe plajă, din Irlanda, n-a fost 
făcută iarna... 

— Și atunci? 

— Ei bine, vom cerceta, Sylvio! N-avem de ales. Vom 
scormoni. Vrei să-ţi propun un joc? 

Benavides afișează un zâmbet neîncrezător. 

— Nu chiar, nu... 

— Păi, să spunem că n-ai de ales... 

Serenac se apleacă, adună cele cinci fotografii, le amestecă, 
apoi le face evantai, ca la un joc de cărți. | le întinde lui Sylvio. 

— Fiecare la rândul lui, Sylvio. Câte o tânără pentru fiecare. 
După care ne jucăm amândoi de-a polițaiul ca să le dibuim 
numele, CV-ul și alibiul pentru ziua în care a fost ucis Morval. Ne 
revedem peste două zile și vedem atunci cine-a nimerit-o mai 
bine... 

— Sunteţi ciudat uneori, șefu'... 

— Ba nu, Sylvio. E doar felul meu de-a înfățișa lucrurile. În 
rest, ce altceva vrei să faci, decât să stabilești identitatea 
acestor tinere? Și doar n-o să-i lăsăm, totuși, pe Maury și pe 


VP - 52 


Louvel să meargă în locul nostru pe urmele acestor cinci 
creaturi de vis, nu-i așa? 

Serenac izbucnește în râs. 

— Bun, încep eu, dacă tu nu te hotărăști. 

Laurenç Sérénac trage fotografia cu Jérôme Morval aplecat 
peste tânăra din birou. 

— Secretara care se joacă de-a doctorul cu șeful ei, 
comentează el. Vom vedea. Când îi va veni rândul... 

Sylvio oftează, apoi apucă una din fotografiile întinse. 

— Hei, nu trișa, nu te uita la numere! 

Sylvio întoarce fotografia. Cea din clubul de noapte. 

— Norocosule! exclamă Serenac. Tânăra cu paiete! 

Sylvio roșește. Laurenç Serenac trage la rândul lui. Nimerește 
fotografia tinerei în genunchi. 

— Surpriza bucătarului-șef. Tânăra care stă cu spatele. E 
rândul tău... 

Serenac îi întinde ultimele două fotografii lui Benavides. El 
trage una dintre ele. Hazardul îi alocă fotografia de pe plajă. 

— Necunoscuta din Marea Irlandei, comentează Serenac. Te- 
ai scos, perversule. 

Sylvio Benavides răpăie cu vârful degetelor peste fotografiile 
de pe birou, apoi își scrutează superiorul ierarhic cu un zâmbet 
ironic. 

— Nu mă luaţi peste picior, șefu'. Nu știu ați făcut, dar eram 
sigur de la început că veţi păstra pentru dumneavoastră 
fotografia cu Stephanie Dupain. 

Serenac îi zâmbește înapoi. 

— Nu poţi fi dus de nas, nu-i așa? Nu-ţi voi dezvălui trucul, dar 
ai dreptate, privilegiul șefului, o păstrez pentru mine pe 
frumoasa învățătoare. Și nu-ţi bate prea tare capul cu 
faimoasele coduri de pe verso, Sylvio, 15-03, 21-02... Sunt sigur 
că atunci când vom avea numele celorlalte patru tinere și 
numerele vor vorbi de la sine... 

El bagă fotografiile în sertarul biroului. 

— In rest, ne punem pe treabă? 

— OK, îi dăm drumul. Aşteptaţi, șefu'. Înainte să ne apucăm 
de treabă, v-am adus o mică atenţie. Ca să vedeți că, deși mă 
luaţi mereu peste picior, nu vă port pică. 


VP-53 


Benavides se ridică înainte ca Serenac să se poată apăra. lese 
din birou și se întoarce, după câteva minute, cu o pungă albă de 
hârtie în mână. 

— Poftim, abia scoase din cuptor, ca să zic așa... 

Sylvio Benavides împinge punga pe masă și o răstoarnă. Vreo 
douăzeci de negrese se împrăștie. 

— Le-am făcut pentru soția mea, precizează Sylvio, de obicei 
le adoră, dar de vreo două săptămâni nu mai poate înghiţi 
nimic... Nici măcar însoţite de crema mea englezească de casă. 

Serenac se prăbușește în scaunul de birou. 

— Eşti ca o mamă pentru mine, Sylvio. Îţi voi mărturisi, mi-am 
cerut transferul în ţinutul ăsta umed din Nord doar ca să te am 
adjunct! 

— Nu exageraţi, totuși... 

— Nu zic destul, vrei să spui! 

EI își ridică ochii spre adjunct. 

— Și când ar trebui să apară bebele? 

— Zilele-astea... Nașterea este prevăzută foarte exact peste 
cinci zile... Dar după, știți... 

Serenac ronţăie prima prăjitură. 

— La naiba! Sunt divine. Cât de mult se înșală nevastă-ta! 

Sylvio Benavides se apleacă spre dosarul de lângă scaunul lui. 

Când se ridică din nou, superiorul lui e iarăși în picioare. 

— Și cu o cafea, adaugă Serenac, nu-ţi mai povestesc. Cobor 
repede să-mi iau. ţi aduc și ţie una? 

Lista pe care Sylvio o ţine în mână se desfășoară până la 
podea. 

— Ah, nu, mulțumesc. 

— Pe bune, nimic? 

— Păi... Ba da. Un ceai. Fără zahăr. 

După mai multe minute lungi, inspectorul Serenac se întoarce 
cu două pahare de plastic. Firimiturile de negresă de pe masă 
au fost curățate. Serenac oftează, ca pentru a-i da adjunctului 
de înţeles că are dreptul să-și ia o pauză. Abia s-a așezat, că 
Benavides își începe sinteza: 

— Deci, șefu', o scurtez pentru dumneavoastră. Raportul 
autopsiei confirmă că Morval a fost mai întâi înjunghiat. A murit 
în minutul următor. Abia apoi cineva i-a zdrobit craniul cu o 
piatră și i-a cufundat capul în pârâu. Crima s-a desfășurat în 
această ordine, legiștii sunt categorici. 


VP - 54 


Serenac înmoaie o prăjitură în cafea, apoi comentează, 
zâmbind: 

— Având în vedere palmaresul oftalmologului, tot ce se poate, 
s-au întovărășit trei geloși. Asociere de încornoraţi. Ceea ce ar 
explica ritualul, ca în Crima din Orient Express. 

Benavides se holbează la el, consternat. 

— Glumesc, Sylvio. Glumesc... 

Și își înmoaie negresa în cafea. 

— Haide, voi fi serios două secunde. Îţi mărturisesc, e ceva 
ciudat la cazul ăsta. Toate elementele astea nu se leagă între 
ele de niciun fel! 

Un licăr străbate privirea lui Sylvio. 

— Complet de acord cu dumneavoastră, șefu'... 

Aici ezită. Apoi: 

— De altfel, am ceva să vă arăt... Ceva care vă va surprinde. 


15. 


Fanette a alergat, ca în fiecare zi când ieșea de la școală. l-a 
lăsat în urmă pe ceilalți copii din clasă, apoi s-a jucat de-a v-aţi 
ascunselea pe străduțele din Giverny, ca să nu dea din nou 
peste Vincent, Camille sau Mary. E prea ușor! Cunoaște toate 
străduțele ca pe buzunarele ei. Încă o dată, Paul voia s-o 
însoţească, doar el, fără ceilalţi, i-a spus că nu vrea s-o lase 
singură din cauza criminalului care s-ar putea plimba pe străzi, 
dar ea a rezistat, n-a zis nimic. 

E secretul meu! 

Gata, aproape a ajuns. Trece de punte, de spălătorie, de 
vechea moară ciudată cu turnul care o sperie. 

Îţi jur, Paul, mâine îti spun cine e, cu cine mă întâlnesc în 
secret în fiecare zi, de-o săptămână încoace. O să-ți spun mâine. 

Sau poimâine. 

Fanette continuă, înaintează pe drum în direcţia pajiștii. 

James este acolo. 

Stă în picioare ceva mai departe, în lanul de grâu ale cărui 
spice îi trec de genunchi, chiar între cele patru șevalete. Fanette 
înaintează cu pași de catifea. 

— Eu sunt! 


VP-55 


Un zâmbet larg îi deformează lui James barba albă. El o 
strânge pe Fanette în braţe. Doar o clipă. 

— Hai, repede, drăcoaico. La treabă! Nu mai rămân multe ore 
de lumină. Se termină mult prea târziu școala ta. 

Fanette se instalează în fața unuia dintre șevalete, pe care i-l 
împrumută James, cel mai mic, numai bun pentru înălţimea ei. 
Ea se apleacă spre cutia cea mare cu ustensile de pictură, din 
lemn lăcuit, și-și ia tuburi și pensule. 

Fanette nu știe mare lucru despre bătrânul pictor pe care l-a 
întâlnit în urmă cu o săptămână, ci doar că e american, că-l 
cheamă James și că pictează aici aproape zilnic; el i-a spus că 
nu a văzut în viaţa lui o fată mai înzestrată pentru pictură, și a 
văzut destule în întreaga lume, cică ar fi fost profesor de pictură 
în Statele Unite. Nu contenește să-i spună că ea vorbește tot 
timpul, și că, deși e foarte talentată, trebuie să se concentreze 
mai mult. Ca Monet. Trebuie să știe să observe și să transpună. 
Este litania lui James. Să observe și să transpună. Să picteze 
repede, de asemenea, de aceea transportă patru șevalete, ca să 
poată picta de îndată ce lumina se aşterne pe un colţ de peisaj, 
de cum se clintesc umbrele, iar culorile se schimbă. El i-a spus 
că Monet se plimba cu șase șevalete pe câmp. Plătea copii de 
vârsta ei să-i care totul, dimineaţa devreme și seara târziu. 

Asta e vrăjeală! E o manevră a lui James pentru ca și ea să-i 
care lucrurile. Ea a ghicit ce și cum, dar se preface că-i dă 
crezare. James e de treabă, dar prea are tendinţa să se creadă 
Monet la bătrânețe. 

Și să mă ia de proastă! 

— Nu mai visa la cai verzi pe pereţi, Fanette. Pictează! 

Fetița încearcă să reproducă spălătoria normandă, puntea 
peste pârâu, moara din apropiere. Pictează deja de minute 
bune... _ 

— Dar tu știi cine este Theodore Robinson? Invăţătoarea ne-a 
vorbit de el... 

— De ce întrebi? 

— A înscris clasa la un concurs. Un concurs mondial, domnule 
James. Da, da, MONDIAL... Premiul Robinson! Dacă voi câștiga, 
voi pleca în Japonia sau în Rusia, sau în Australia... Voi vedea... 
încă nu m-am hotărât... 

— Atât? 

— lar de dolari nu-ţi mai spun... 


VP - 56 


James își pune încetișor paleta pe cutia lui cu ustensile de 
pictură. La un moment dat, barba i se va înmuia în vopsea. Ca în 
fiecare zi. 

Verde, astăzi. 

Sunt cam răutăcioasă, nu-i spun niciodată când are firele de 
barbă pline de vopsea. E prea amuzant. 

James se apropie. 

— Ştii, Fanette, dacă muncești cu adevărat, dacă și crezi în ce 
faci, chiar ai șanse să câștigi concursul... 

Acum mă cam sperie. 

James își dă seama, se vede treaba, că Fanette se uită cruciș 
spre barba lui. O atinge cu degetul, întinzând și mai mult 
vopseaua verde. 

— Nu mă păcăli... 

— Nu te păcălesc, Fanette. Ti-am mai spus-o deja. Ai un har. 
N-ai ce-i face, asta este, te-ai născut cu el. Și o știi bine, de 
altfel... Eşti înzestrată pentru pictură. Ba mai mult. Eşti un mic 
geniu în felul tău. Dar toate astea nu folosesc la nimic dacă... 

— Dacă nu muncesc, așa-i? 

— Da, trebuie să  muncești. Este ceva indispensabil, 
bineînţeles. Altminteri, talentul... Fâs... Dar nu asta voiam să-ți 
spun... 

James se mișcă încet. Caută să pășească peste spicele de 
grâu ca să nu le culce la pământ. Schimbă locul unui șevalet, de 
parcă, brusc, soarele ar fi rupt-o la fugă, acolo sus. 

— Ce voiam să-ţi spun, Fanette, este că geniul nu folosește la 
nimic dacă nu ești capabil de... cum să-ţi explic așa ceva? 
Capabil de egoism... 

— Ce? 

James, uneori îndrugi tot felul de vrăjeli. 

— De egoism! Micuța mea Fanette, geniul îi scoate din sărite 
pe cei care n-au geniu, adică aproape pe toată lumea. Geniul te 
îndepărtează de cei pe care-i iubești, iar pe ceilalţi îi face să te 
pizmuiască. Înţelegi? 

Își freacă barba. Se mânjește peste tot. Nici măcar nu-și dă 
seama. E bătrân James. Bătrân, bătrân, bătrân. 

— Nu, nu înţeleg nimic! 

— Îți explic altfel. Uite, de pildă, visul meu absolut era să vin 
să pictez la Giverny, să descopăr în realitate peisajele lui Monet. 
Nu-ţi poţi imagina câte ore mi-am petrecut în satul meu din 


VP - 57 


Connecticut în fața reproducerilor pânzelor sale, de câte ori n- 
am visat la ele. Plopii, pârâul Epte, nuferii, de Île aux Orties... 
Crezi că merită osteneala să-mi las în urmă soţia, copiii, nepoţii, 
la șaizeci și cinci de ani? Ce e mai important? Visul meu de a 
picta sau să-mi petrec Halloween-ul și Ziua Recunoștinței cu 
familia?... 

— Păi... 

— Eziţi, nu-i așa? Ei bine, eu n-am ezitat! Și crede-mă, 
Fanette, nu regret nimic. Totuși trăiesc aici ca un boschetar, sau 
aproape. Și n-am talentul tău nici măcar pe sfert... Înţelegi ce 
vreau să zic, deci, când spun „egoist”? Tu crezi că primii pictori 
americani care au debarcat la Hotelul Baudy, pe vremea lui 
Monet, nu și-au asumat și ei unele riscuri? Că nu au fost nevoiţi 
să lase totul în urmă? 

Nu-mi place când James începe să vorbească așa. Îmi lasă 
impresia că gândește exact pe dos față de ce spune. De parcă, 
în realitate, ar avea regrete, de parcă s-ar plictisi de moarte, de 
parcă s-ar gândi tot timpul la familia lui din America. 

Fanette apucă un penel. 

— Bine, domnule James, eu, una, mă reapuc de treabă. Îmi 
pare rău că sunt egoistă, dar am un concurs Robinson de 
câștigat. 

James izbucnește în râs. 

— Ai dreptate, Fanette. Nu sunt decât un moșneag nebun și 
morocăânos. 

— Și ramolit. Nici măcar nu mi-ai spus cine era Robinson! 

James înaintează, se uită atent la ce a lucrat Fanette. Mijește 
ochii. 

— Theodore Robinson este un pictor american. Impresionistul 
cel mai cunoscut, la mine, în Statele Unite. Este singurul artist 
american care a devenit prietenul apropiat al lui Monet. Claude 
Monet fugea de ceilalţi ca de ciumă. Robinson a rămas opt ani la 
Giverny... Ba chiar a pictat căsătoria fiicei vitrege preferate a lui 
Claude Monet, Suzanne Hoschédé, cu tânărul pictor american 
Theodore Butler. Și... e foarte straniu, Fanette, un alt tablou al 
său, unul dintre cele mai celebre, reprezintă foarte exact scena 
pe care tocmai o pictezi... 

Lui Fanette aproape că-i scapă pensula din mână. 

— Ce!? 


VP -58 


— Aceeași scenă. Cum îţi spun! Este vorba despre un vechi 
tablou, din 1891, un tablou celebru ce reprezintă pârâul Epte, 
puntea de deasupra, Moulin des Chennevières. In plan 
îndepărtat se vede o femeie în rochie, cu părul legat într-o 
basma, iar în mijlocul pârâului este pictat un bărbat care-și 
adapă calul. Este, de altfel, și titlul tabloului. Moș Cotor și fiica 
lui, la punte'?. Așa îl chema pe călăreț, era un localnic din 
Giverny... moș Cotor. 

De data asta, Fanette se abţine să râdă. 

Uneori James chiar mă ia de fraieră. 

Moș Cotor. Vrăjeală! 

James se uită în continuare cu atenţie la pânza fetiţei. Barba 
bătrânului pictor îi coboară lui Fanette aproape până sub ochi. 
Degetul lui gros trece la câţiva milimetri de pictura încă umedă. 

— E bine, Fanette. Îmi plac mult umbrele din jurul morii tale. E 
foarte bine. E un semn al destinului, Fanette. Pictezi aceeași 
scenă ca Theodore Robinson, mult mai bine ca el, trebuie s-o 
spun. Ai încredere în mine, vei câștiga acel concurs! Știi, 
Fanette, în viață ai doar două sau trei ocazii pe care nu trebuie 
să le lași să treacă. Așa se joacă, drăguţa mea! Nimic mai mult. 

James pleacă să-și mute șevaletele din nou. S-ar spune că-și 
petrece mai mult timp mișcându-și pânzele decât pictând pe 
ele. S-ar spune că soarele e mai rapid decât el. 

Lui nu i-e greu. 

După aproape o oră vine și Neptun lângă ei. Ciobănescul 
german adulmecă cu neîncredere cutia cu ustensile de pictură, 
apoi se tolănește la picioarele lui Fanette. 

— Este al tău câinele? întreabă James. 

— Nu, nu chiar... Cred că este cam al tuturor din sat, dar eu l- 
am adoptat. Pe mine mă preferă! 

James zâmbește. S-a așezat pe un taburet în faţa unuia dintre 
șevaletele sale, dar de fiecare dată când Fanette se uită la el, el 
picotește în faţa pânzei. Barba îi va ajunge în curând curcubeu. 
Ea așteaptă momentul potrivit să râdă... 

Nu. Nu, trebuie să mă concentrez. 

Fanette își continuă studiul pe Moulin des Chennevieres. 
Răsucește formele micului turn cu bârne aparente, accentuează 
contrastele, ocrul, ţigla, piatra. James o numește „moara 
vrăjitoarei”. Din pricina babei care locuiește în ea. 


12 În original, Pere Trognon and his daughter at the bridge. 
VP - 59 


O vrăjitoare... 

Uneori James chiar mă crede o copilă. 

Atâta că lui Fanette îi este un pic frică, totuși. James i-a 
explicat de ce nu prea-i place casa cu pricina. Spune că, din 
cauza acelei mori, Nuferii lui Monet au fost cât pe ce să nu mai 
existe vreodată. Moara și grădina lui Monet sunt ridicate pe 
același pârâu. Monet voia să facă un baraj, să pună zăgazuri, să 
devieze cursul apei ca să-și creeze heleșteul! Nimeni nu era de 
acord în sat, din cauza bolilor, a mlaștinilor, toate astea. lar 
vecinii, cu niciun chip. Mai ales locuitorii morii. Au existat o 
grămadă de povești, Monet s-a supărat cu toată lumea, a dat și- 
o grămadă de bani, i-a scris prefectului, unui tip pe care, de 
asemenea, ea nu-l cunoaște, un tovarăș de-al lui Monet, 
Clemenceau îl chema. Și, până la urmă, Monet tot și-a făcut 
heleșteul lui cu nuferi. 

Ar fi fost păcat! 

Totuși e o prostie din partea lui James să nu-i placă moara 
pentru asta. Cearta legată de baraj dintre Monet și vecinii lui se 
întâmplase cu supermult timp în urmă. 

Uneori James se poartă prosteste. 

Fetița tremură. 

Dar dacă moara chiar e locuită de o vrăjitoare? 

e 

Fanette muncește încă, minute bune. Lumina scade. Ceea ce 
face moara și mai sinistră. Ea adoră asta. James, pe de altă 
parte, doarme de mult. 

Brusc, Neptun se ridică, tresărind. Câinele mărâie agresiv. 
Fanette se întoarce dintr-un salt spre pâlcul de plopi, chiar din 
spatele ei, și surprinde silueta unui băiat de vârsta ei. 

Vincent! Cu privirea goală. 

— Ce naiba cauţi aici? 

James se trezește, tresărind și el. Fanette continuă să ţipe: 

— Vincent! Nu-mi place deloc când vii ca un spion pe la 
spatele meu. De cât timp ești aici? 

Vincent nu spune nimic. Se uită ţintă la tabloul lui Fanette, la 
moară, la punte. Pare hipnotizat. 

— Am deja un câine, Vincent. Îl am deja pe Neptun. Mi-e de- 
ajuns. Și nu te mai uita așa la mine, mă sperii... 

James tușește în barbă. 


VP - 60 


— Ăăă... hmm. Bine, copii, se nimerește bine că sunteţi doi. 
Dacă ne uităm câtă lumină ne-a mai rămas, cred că e timpul să 
strângem echipamentul. Mă veţi ajuta! Monet spunea că 
înţelepciunea înseamnă să te trezești și să mergi la culcare 
odată cu soarele. 

e 

Fanette nu l-a scăpat pe Vincent din ochi. 

Mă sperie Vincent când se năpustește așa, de niciunde. Pe la 
spatele meu. De parcă m-ar spiona. Uneori am impresia că e 
nebun. 


16. 


Inspectorului Laurenç Sérénac i-a încremenit ceașca în mână. 
Adjunctul lui adoptă atitudinea unui elev care a făcut o temă 
suplimentară acasă și pe care dorinţa și teama de a i-o arăta 
profesorului său îl paralizează. Mâna dreaptă a lui Benavides se 
pierde într-un dosar stufos. Până la urmă scoate din el o foaie 
A4. 

— Poftim, șefu', ca să vedem mai limpede, am început să fac 
asta... 

Sérénac ia altă negresă, își lasă ceașca de cafea și se apleacă 
uimit. Sylvio continuă: 

— E doar un fel de a-mi organiza ideile. Sunt și puţin maniac 
cu genul ăsta de chestii, întocmesc note, fac sinteze, desenez 
schițe. Vedeţi, am împărţit foaia în trei coloane. Sunt cele trei 
piste posibile. După mine, cea dintâi este crima pasională, care 
ar fi, deci, în legătură cu una din amantele lui Morval. O putem 
bănui, bineînţeles, pe soția lui sau un soţ gelos, sau chiar o 
amantă căreia i-a dat papucii... Nu ducem lipsă de piste în 
această direcţie. 

Serenac îi face cu ochiul. 

— Mulțumită sursei anonime... Haide, continuă, Sylvio... 

— Cea de-a doua coloană este cea a picturii, colecția lui de 
tablouri, pânzele pe care le căuta, tablourile de Monet, Nuferii. 
De ce nu o poveste de tăinuire? O vânzare la negru? In orice 
caz, o problemă de artă și de bani... 

Serenac ronţăie o altă negresă, apoi își golește ceașca de 
cafea. Benavides adună din reflex firimiturile de pe masă într-o 

VP - 61 


grămăjoară. Își ridică ochii și vede pe pereţii biroului cele zece 
tablouri pe care șeful lui a ţinut să le agate încă de la sosirea lui. 
Toulouse-Lautrec. Pissarro. Gauguin. Renoir... 

— S-a nimerit bine, dacă pot spune așa, adaugă Sylvio. 
Pictura e mai degrabă domeniul dumneavoastră, domnule 
inspector. 

— Pură coincidenţă, Sylvio... Dacă aș fi bănuit, când m-am 
transferat la Vernon, că primul meu cadavru are să fie cufundat 
în pârâul din Giverny... Mă interesa binișor arta înainte de școala 
de poliţie, de aceea mi-am petrecut cea mai mare parte a 
stagiilor de instruire practică în poliţia specializată în artă, la 
Paris. 

Benavides pare să afle abia acum că există un astfel de 
serviciu. 

— Nu ești foarte cunoscător de artă, Sylvio? 

— Culinară, exclusiv... 

Laurenç râde. 

— Corect! Mărturisesc, cu gura plină... Mi-am alertat imediat 
foștii colegi din poliţia specializată în artă. Să vedem... Furturi... 
tăinuiri... colecţii suspecte... pieţe paralele... E un business 
despre care n-avem idee... Am avut de multe ori ocazia să mă 
implic pe vremea aceea. Nu-ţi închipui, sunt milioane și milioane 
în joc. Aștept noutăţi de la ei. Bun, și cea de-a treia coloană a 
ta? 

Sylvio Be&navides își apleacă ochii peste foaia lui. 

— Pentru mine cea de-a treia pistă, și să nu mă luați peste 
picior, șefu', ar fi copiii. De unsprezece ani, preferabil. Nici aici 
nu ducem lipsă de indicii: felicitarea de aniversare și citatul din 
Aragon. Morval ar putea să fi cunoscut o amantă, cu vreo 
doisprezece ani în urmă, pe care ar fi lăsat-o cu un plod fără să-i 
pomenească nevesti-sii despre asta... De altfel, alt detaliu care 
dă de gândit, după expertize, hârtia cărţii poștale de aniversare 
găsită în buzunarul lui Morval este destul de veche. Datează de 
cel puţin vreo cincisprezece ani, poate chiar mai mult. Textul 
scris cu litere de tipar, LA MULTI ANI. UNSPREZECE ANI, ar fi din 
aceeași perioadă, dar adăugirea, textul din Aragon, ar fi de dată 
mai recentă... Ciudată treabă, nu-i așa? 

Inspectorul Serenac fluieră admirativ. 

— Îmi menţin spusele, Sylvio. Eşti adjunctul ideal. 

Se ridică brusc, râzând. 


VP - 62 


— Doar o idee excesiv de tipicar și de scrupulos, dar să zicem 
că împreună ne iese media. 

Se îndreaptă spre ușă. 

— Haide, Sylvio, ne punem în mișcare. Vii cu mine în 
laborator? 

Benavides îl urmează fără să protesteze. Merg pe culoare, 
coboară pe o scară prost luminată. Serenac se întoarce spre 
adjunctul lui fără să se oprească din mers. 

— Între lucrurile de făcut, cu prioritate, îmi vei scrie pe foaia 
ta: „căutat martori”. E totuși greu de crezut că într-un sat în 
care toată lumea pictează de dimineaţă până seara nimeni n-a 
văzut nimic în ziua uciderii lui Morval și că singurii martori 
spontani pe care-i avem ar fi un paparazzo anonim, care ne 
trimite fotografii deocheate, și un câine care caută mângâieri. 
Te-ai informat în privinţa casei de lângă spălătorie? Moara 
ciudată? 

Serenac scoate din buzunar o cheie cu care deschide o ușă 
antiincendiu roșie care are o triplă etichetă LABORATOR- 
ARHIVE-DOCUMENTARE. 

— Nu încă, răspunde Benavides. Trebuie să trec pe-acolo de 
cum am o clipă liberă. 

Inspectorul deschide ușa roșie. 

— Până atunci m-am gândit la altă misiune care să-mi ţină 
ocupat tot comisariatul. Ba chiar voi mobiliza o echipă de mai 
mulți oameni pentru asta... Surpriza bucătarului-șef! 

Înaintează în încăperea întunecoasă. O cutie de carton se află 
pe prima masă. Serenac o deschide și scoate din ea mulajul din 
ipsos al unei pingele. 

— Numărul 43, enunţă el cu mândrie. Pingeaua unei cizme. 
Nu pot exista două asemănătoare în lume! După Maury, mulajul, 
plămădit în noroiul foarte proaspăt de pe malurile pârâului Epte 
la câteva minute după uciderea lui Morval, e mai precis decât o 
amprentă digitală. Nu trebuie să-ți desenez, știi și tu că 
proprietarul acestei cizme este cel puţin un martor direct al 
crimei... și chiar e pe lista scurtă pentru titlul de asasin! 

Sylvio face ochii cât cepele. 

— Și cu ce ne-ajută asta? 

Serenac râde. 

— Lansez oficial operaţiunea „Cenușăreasa”! 


VP - 63 


— Vă asigur, șefu', mă străduiesc, dar uneori îmi vine greu, cu 
umorul dumneavoastră... 

— Te vei obişnui, Sylvio. În timp. Nu-ţi face griji. 

— Nu-mi fac. Chiar nu prea-mi pasă, să v-o spun pe-aia 
dreaptă. În ce constă, deci, operaţiunea asta a dumneavoastră, 
„Cenușăreasa”? 

— Vă propun o variantă rurală, o versiune cu noroi și 
mlaștină... Misiunea va fi de a strânge toate cizmele pe care cei 
trei sute de locuitori ai comunei Giverny le ţin pe-acasă. 

— Numai asta!? 

Sylvio își trece mâna prin păr. 

— Haide, câte ar trebui să se adune? continuă Serenac. O 
sută cincizeci de cizme? Două sute, cel mult... 

— La naiba. Domnule inspector... e suprarealist ca idee. 

— Exact! Cred că tocmai de aceea îmi place mult. 

— Dar, mă rog, șefu', nu înțeleg. Ucigaşul și-o fi aruncat 
cizmele. În orice caz, dacă nu-i ultimul bătut în cap, nu i le va 
încredința unui poliţai care vine să i le ceară... 

— Tocmai, băiete... Tocmai... Vom proceda prin eliminare. Să 
spunem că pe sătenii care vor pretinde că n-au cizme pe-acasă 
sau care vor spune cumva că și le-au pierdut, sau care ne vor 
aduce cizme foarte noi, cumpărate, ca din întâmplare, ieri, îi 
vom pune sus de tot pe lista suspecților... 

Benavides privește pingeaua din ipsos. Un zâmbet larg îi 
lăbărțează chipul. 

— Dacă-mi permiteţi, șefu', aveţi totuși niște idei tâmpite de-a 
dreptul fenomenale... Dar cel mai rău este că asta chiar ne-ar 
putea ajuta să facem progrese! În plus, înmormântarea lui 
Morval ar trebui să aibă loc peste două zile. Inchipuiţi-vă că 
plouă cu găleata... Toţi sătenii din Giverny vă vor blestema! 

— Să înțeleg că voi, în Normandia, mergeţi la înmormântări 
încălțaţi cu cizme? 

— Păi da, dacă plouă cu găleata... 

Benavides izbucnește în râs. 

— Sylvio, să-ţi spun drept, cred că nici eu nu mă-mpac cu 
umorul vostru. ` 

Adjunctul nu-i răspunde. Işi răsucește foaia în mâini. 

— O sută cincizeci de cizme, mormăie el. In ce coloană să 
notez? 


VP - 64 


Păstrează tăcerea o clipă. Serenac se uită la încăperea 
întunecoasă, la etajerele înțesate de arhive care acoperă trei 
pereţi din patru, la ungherul în care este instalat un laborator 
improvizat, de toată jena și la al patrulea perete pentru 
documentare. Be&navides apucă o cutie de arhivare goală, roșie, 
și scrie „Morval” pe cotor, spunându-și că va aranja totuși 
primele probe ale dosarului ceva mai târziu. 

Se întoarce brusc spre superiorul lui. 

— Că veni vorba, domnule inspector, ați adus de la școală 
lista copiilor de unsprezece ani? Ar fi un element în plus pentru 
cea de-a treia coloană a mea... Este cea mai îngustă, și totuși... 

Serenac îl întrerupe: 

— Nu încă. Stephanie Dupain trebuie să mi-o pregătească... 
Din câte știu, având în vedere natura fotografiilor pe care le-am 
primit, de hit-parade, cu amantele lui Morval, ea nu mai este 
prima noastră suspectă... 

— Atât că m-am informat în privinţa soțului, se strâmbă 
Benavides. Jacques Dupain. Acesta, dimpotrivă, nu e departe de 
a avea profilul ideal. 

Serenac se încruntă. 

— Spune-mi mai multe despre asta. Care ar fi profilul ideal? 

Benavides își consultă notițele. 

— A... uneori poate fi util să ai un adjunct tipicar... 

Remarca pare să-l amuze mult pe Serenac. 

— Jacques Dupain, așadar. Pe la vreo patruzeci de ani. Agent 
imobiliar la Vernon, destul de mediocru de altfel. Vânător în 
timpul liber, la fel ca alţi câţiva din Giverny, și mai ales bolnav 
de gelozie în tot ce are legătură cu soţia lui. Ce spuneţi de asta? 

— Să mi-l ţii sub supraveghere! Și îndeaproape! 

— E ceva serios? 

— Înî... Ar fi ca, să spunem, un fel de intuiţie. Nu, chiar mai 
mult decât atât, un fel de presimţire. 

— De ce gen? 

Serenac își trece degetul peste cutiile de arhivare de pe o 
etajeră. E, F, G, H... 

— N-o să-ți placă, Sylvio... 

— Cu atât mai mult. Ce gen de intuiţie, așadar? 

Degetul își continuă cursa. /, J, K, L... 

— Intuiţia că o altă dramă ar putea mocni... 


VP - 65 


— Trebuie să-mi spuneţi mai multe despre asta, șefu'. Ca 
regulă generală, nu sunt fan al intuiţiilor de poliţai, sunt mai 
degrabă adept al colecţionitei excesive a probelor. Dar cu asta 
mă puneţi pe gânduri. 

M, N, O, P. Serenac scapă, dintr-odată, replica: 

— Stephanie Dupain... Este în pericol. 

Sylvio Benavides se încruntă. E de parcă încăperea s-ar fi 
întunecat și mai tare. 

— Ce vă face să credeți așa ceva? 

— Ți-am spus, intuiţia... 

Q, R, S, T. Laurenç Serenac tropăie nervos prin încăpere, 
scoate cele trei fotografii adulterine din buzunar și o aruncă pe 
cea cu Stephanie Dupain pe masă, chiar alături de pingeaua din 
ipsos. Continuă, sub masca întrebătoare a lui Benavides: 

— Nu știu, zău. O privire un pic prea insistentă. O strângere 
de mână prea apăsată. Am simţit o chemare în ajutor. lată, am 
spus-o! 

Benavides înaintează. E mai scund decât Serenac. 

— O strângere de mână prea apăsată... O chemare în ajutor... 
Cu tot respectul, șefu', dar cum vă place să vi se spună lucrurile 
în față, cred că tocmai amestecați totul și că o luaţi razna 
complet. 

Sylvio apucă fotografia de pe masă, privește fără grabă 
silueta graţioasă a lui Stephanie Dupain ţinându-se de mână cu 
Morval. 

— La limită, șefu', vă pot înţelege. Dar să nu-mi cereţi să fiu 
de acord. 


A CINCEA ZI - ÎNMORMÂNTARE 


17 mai 2010 
(Cimitirul din Giverny) 


17. 


Plouă. Ca la toate înmormântările din Giverny. 
VP - 66 


O ploaie fină și rece. 

Sunt singură în faţa mormântului. Pământul proaspăt întors 
dă decorului un aer de șantier abandonat. Apa alunecă în șiroaie 
subţiri de noroi, mânjind lespedea de marmură. „Soțului meu. 
1926-2010”. 

Lângă zidul cenușiu din beton sunt ceva mai protejată. Sus de 
tot. Cimitirul din Giverny se află pe coasta dealului, în spatele 
bisericii, desfășurat în terase. A fost extins treptat, etaj cu etaj. 
Morții ronțăie colina, încetul cu încetul. Celebrităţile, bogaţii, 
slăviţii sunt încă înmormântați în partea de jos, aproape de 
biserică, aproape de sat, aproape de Monet. 

În locurile bune! 

Nu se amestecă, sunt lăsaţi împreună, între ei, mecenații, 
colecționarii, pictorii mai mult sau mai puţin celebri care plătesc 
o avere ca să odihnească acolo pentru veșnicie! 

Gogomanii! 

De parcă ar organiza un mic vernisaj între spectre, în serile cu 
lună plină... Mă întorc. Jos de tot, la celălalt capăt al cimitirului, e 
îngropat Jérôme Morval. Un mormânt drăguţ foarte bine plasat, 
printre de-alde Van der Kemp, Hoschede-Monet și Baudy. Tot 
satul e acolo, sau aproape. Să spunem vreo sută de oameni, în 
negru, cu capul descoperit sau sub umbrele. 

O sută de oameni și eu, singură-singurică! La celălalt capăt al 
cimitirului. Nimeni nu dă doi bani pe un bătrân sau o bătrână 
care moare. Chibzuind bine, ca să fii jelit, e mai bine să crăpi de 
tânăr, în plină glorie. Oricât de ticălos ai fi. Ca să te regrete 
lumea, e mai bine să pleci cel dintâi! Pentru soțul meu, preotul 
paroh a rezolvat-o rapid, în mai puţin de jumătate de oră. Un 
tinerel care vine din Gasny. Nu-l mai văzusem niciodată înainte. 
Morval, însă, a avut dreptul la episcopul de Evreux! O relaţie din 
partea soţiei lui, pare-se... Durează de aproape două ore. 

Văd unde batetți, poate vi se pare ciudat, două înmormântări 
în același cimitir, despărțite de numai câteva zeci de metri, sub 
aceeași ploaie crâncenă. Coincidenţa vi se pare poate 
deranjantă? Exagerată? Să fiți atunci siguri de un lucru, de unul 
singur: nu există nicio coincidenţă în toată această serie de 
evenimente. Nimic nu e lăsat în voia întâmplării în această 
poveste, dimpotrivă. Fiecare element este la locul lui, exact la 
momentul potrivit. Fiecare piesă a acestui angrenaj criminal a 


VP - 67 


fost savant aleasă și credeţi-mă, v-o pot jura pe mormântul 
sotului meu, nimic n-o va opri. 

Îmi ridic capul. V-o confirm: văzut de sus, tabloul merită să 
aruncaţi o privire. 

Patricia Morval a îngenuncheat în fața mormântului soțului ei. 
E de neconsolat. Stephanie Dupain stă un pic în spatele ei, cu 
faţa gravă, și ea cu ochii spălăciţi. Soţul ei o susţine, și-a trecut 
braţul pe după șoldul ei, cu chipul impenetrabil, cu sprâncenele 
groase și mustaţa ude de ploaie. În jurul lor o mulţime de 
anonimi, de apropiaţi, de prieteni, de femei. Inspectorul Serenac 
a venit și el, rămâne puţin mai retras, aproape de biserică, nu 
departe de mormântul lui Monet. Episcopul își termină 
encomionul. 

Trei coșuri de răchită sunt puse pe iarbă. Se așteaptă de la 
toată lumea să ia o floare, să o arunce peste sicriu în groapă: 
nalbe, stânjenei, garoafe, liliac, lalele, albăstrele... Trec peste... 
Doar Patricia Morval poate avea o idee atât de morbidă. 
Impresie la apus de soare”... 

Nici chiar Monet n-ar fi îndrăznit... 

Au împins delicateţea până la a sculpta un nufăr cenușiu pe o 
placă imensă din granit. 

E de un gust... 

Cel puţin cu lumina n-au nimerit-o. Faimoasa lumină din 
Giverny, pentru o ultimă oară înainte de groapa neagră. Nu se 
poate cumpăra totul. Este, poate, un semn că Dumnezeu există, 
până la urmă. 

Pământul proaspăt de pe mormânt, de la picioarele mele, 
începe să alunece prin șănţuleţele ocru de-a lungul cărării 
adâncite dintre morminte... Bineînţeles, în partea de jos niciun 
localnic din Giverny nu are cizme! Pesemne că inspectorul 
Serenac își râde în pumni. Fiecare se distrează cum poate... 

Scutur basmaua neagră care-mi acoperă părul. Și asta e 
leoarcă. Bună de stors! Copiii sunt ceva mai departe. Unii stau 
cu părinţii, alţii nu. Pe unii îi recunosc. Fanette plânge. Vincent 
este în spatele ei, se vede că nu îndrăznește s-o consoleze. Sunt 
gravi, precum necuviința morţii când ai unsprezece ani. 


15 În original, Impression soleil mourant... Reformulare în oglindă a titlului celebrului 
tablou care a dat numele curentului impresionist: Impression, soleil levant (Impresie 
la răsăritul soarelui) (1872). 


VP - 68 


Ploaia s-a mai domolit puţin. 

Tot uitându-mă la scena cu pricina, o poveste curioasă îmi 
revine în minte, una din acele enigme pe care le răsuceam în 
minte odinioară, pe când eram o copilă și făceam nopţi albe. Un 
bărbat merge la înmormântarea cuiva din familie. După câteva 
zile, bărbatul, fără motiv aparent, ucide un alt văr. Tot interesul 
enigmei consta în găsirea mobilului pentru asasinat, punând 
întrebări. Putea să dureze ore întregi... Nu, bărbatul nu-l 
cunoștea pe vărul cu pricina... Nu, nu căuta să se răzbune; nu, 
banii n-aveau nicio treabă; nu, nici de un secret de familie nu 
era vorba... Putea dura o noapte întreagă, ne puneam întrebări 
în beznă, sub cearșafuri... 


Ploaia a încetat. 

Cele trei coșuri cu flori s-au golit. 

Picăturile alunecă încetișor pe lespedea de marmură a 
mormântului soţului meu. În partea de jos a cimitirului mulţimea 
se risipește, în sfârșit. Jacques Dupain încă o strânge pe soţia lui 
pe după mijloc. Părul ei lung șiroiește de apă peste conturul 
întunecat al sânilor lipiţi de rochia neagră. Trec amândoi prin 
fața lui Laurenç Serenac. Inspectorul n-a pierdut-o nicio clipă pe 
Stephanie Dupain din ochi. 

Cred că tocmai acea privire devorantă mi-a readus în minte 
enigma din copilăria mea. Găsisem soluţia când se crăpa de 
ziuă, când mă dădusem bătută de osteneală... La înmormântare 
bărbatul se îndrăgostise nebunește de o necunoscută. Femeia 
se făcuse nevăzută înainte s-o abordeze. Nu-i mai rămânea, 
atunci, decât o soluţie ca să tragă nădejde c-o va mai revedea: 
să ucidă pe altcineva din familia prezentă la înmormântare și să 
spere că frumoasa necunoscută avea să revină la următoarea... 
Mulţi dintre cei care, ore întregi, căutaseră soluția enigmei 
ţipaseră sus și tare că nu-i așa, că-i altcumva, c-o fi, c-o păți. Nu 
și eu. Logica implacabilă a acelei povești, a acelei crime mă 
fascinase. E ciudat cum revin amintirile. Nu mă mai gândisem la 
asta de ani de zile... Inainte de înmormântarea soțului meu. 

e 

Ultimele siluete se îndepărtează. 

Vă pot mărturisi, acum, pentru că știu. 

S-a ivit ocazia, decorul ideal pentru așa ceva. 

MOARTEA VA LOVI DIN NOU ÎN GIVERNY. 


VP - 69 


Pe cuvânt de vrăjitoare! 

e 

Mai aştept puţin, privesc ţărâna moale din jurul mormântului 
soțului meu. Sunt aproape sigură că nu mă voi întoarce 
niciodată aici. Cel puţin, nu vie. Nu mai am nimic de făcut, nu 
mai există altă înmormântare care să-mi ţină de urât. Minutele 
trec, ore întregi poate. 

Mă întorc în cele din urmă. 

Neptun așteaptă, cuminte, în fața cimitirului. Merg pe rue 
Claude-Monet, ziua se stinge lin. Florile se zvântă de-a lungul 
zidurilor, sub felinare. Un pictor talentat ar putea scoate ceva 
din penumbra satului care se usucă după ploaie. 

Luminile încep să se aprindă la ferestrele caselor cu acoperiș 
de stuf. Trec prin faţa școlii. In casa cea mai apropiată, lucarna 
rotundă, de la etaj, de sub acoperiș, e luminată. E fereastra 
camerei lui Stephanie și a lui Jacques Dupain. Oare ce fac, ce-și 
zic, în timp ce-și zvântă hainele leoarcă? 

Bănuiesc că și voi aţi vrea să vă puteți strecura în odaia de la 
mansardă, să-i spionaţi. Dar de data aceasta, îmi pare rău, 
degeaba-mi iau foarte în serios rolul de șoricuță neagră, încă nu 
știu să mă cațăr pe burlane. 

Doar încetinesc câteva clipe, apoi merg mai departe. 


18. 


Laurenç Serenac înaintează cu băgare de seamă prin beznă, 
încrezându-se doar în scârţăitul pașilor lui pe pietriș. A găsit fără 
nicio dificultate casa adjunctului său, urmând cu sfinţenie 
indicaţiile lui Sylvio Benavides: a mers de-a lungul văii râului 
Eure până la Cocherel, apoi a urcat din nou spre stânga, după 
punte, înspre biserică, singurul monument luminat din cătun 
după zece seara. Serenac și-a parcat motocicleta, o Tiger 
Triumph T100, între două ghivece monumentale de flori, după 
ce a verificat la lumina farurilor numele adjunctului său pe cutia 
de scrisori. Abia după aceea povestea s-a complicat: nu tu 
sonerie, nu tu lumină, doar o alee de pietriș și umbra clădirii la 
cincizeci de metri mai în faţă. N-are de ales, înaintează la 
nimereală... 

— La naiba! 

VP - 70 


Serenac a urlat în noapte. Doar ce și-a izbit genunchiul de un 
zid de cărămidă. La o înălţime de mai puţin de un metru, chiar 
în fața lui. Mâna îi descoperă pe bâjbâite pietre reci, un grătar 
de fier, praf întunecat. În clipa în care pricepe că s-a ciocnit de 
un grătar, o lumină clipește în depărtare, apoi, în clipa 
următoare, o verandă imensă se luminează. Cel puţin strigătul 
va fi alertat toţi vecinii. Silueta lui Sylvio Benavides apare în fața 
ușii de sticlă în timida penumbră care învăluie grădina. 

— E drept înainte, șefu', luaţi-vă după pietriș, doar să aveţi 
grijă la grătare. 

— OK, OK, bombăne Serenac, gândindu-se că sfatul vine cu 
un pic de întârziere. 

Merge pe pietrișul întunecos încrezându-se din nou în urechi, 
în picioare și în indicaţiile adjunctului său. După mai puţin de 
trei metri, piciorul i se ciocnește din plin de un alt zid. 
Inspectorul, încovoiat, plonjează înainte, lovindu-se violent cu 
coatele de un fel de cub din fier. Serenac urlă încă o dată de 
durere. 

— Sunteţi bine, șefu'? se neliniștește vocea confuză a lui 
Sylvio. Și doar vă spusesem să aveți grijă la grătare... 

— La naiba, protestează Serenac, ridicându-se. De unde 
puteam să știu că sunt mai multe? Câte grătare din astea ai? Le 
colecționezi, sau ce? 

— Șaptesprezece! răspunde cu mândrie Sylvio. Aţi ghicit, le 
colecționez. Impreună cu tata. 

Bezna ţine ascunsă de ochii lui Sylvio reacția stupefiată a 
șefului său. Când ajunge la verandă, încă tună și fulgeră: 

— Îţi baţi joc de mine, Sylvio? 

— De ce? 

— Chiar vrei să te cred că faci colecţie de grătare? 

— Nu văd unde e problema. Veţi vedea la lumina zilei. Ba 
chiar cred că suntem câteva mii de fugicarnofili în întreaga 
lume... 

Laurenç Serenac se apleacă și-și masează genunchiul. 

— Fugi-cum-ai-spus înseamnă „colecționar de grătare”, 
presupun? 

— Înî! Mă rog, nu sunt sigur că există în dicţionar. La nivelul 
meu sunt doar un amator, dar, ca vă faceţi o idee, e un tip în 
Argentina care are aproape trei sute de grătare, provenind din o 


VP -71 


sută patruzeci și trei de ţări din lume, dintre care cel mai vechi e 
de pe la 1200 înainte de Christos. 

Serenac își freacă acum coatele îndurerate. 

— Mă duci cu preșul sau ești serios? 

— Începeţi să mă cunoașteţi, șefu', chiar credeţi că sunt genul 
care ar inventa așa o chestie? Știţi, peste tot în lume, de când 
au început să stăpânească focul, oamenii frig carnea și o 
mănâncă. Nu vă puteţi închipui cât e de pasionant să te 
intereseze așa ceva. Nu există practică mai universală și mai 
ancestrală decât cea a grătarului... 

— Motiv pentru care ai șaptesprezece din astea în curte... 
Normal... Ai dreptate, în fond e mult mai stilat ca decor decât 
piticii de grădină... 

— Stilat, original, cultural, decorativ... și, în plus, cireașa de 
pe tort, e comod dacă vrei să-ți inviţi vecinii... 

Serenac își trece mâna prin păr, ciufulindu-se. 

— Am fost transferat într-un ţinut de nebuni... 

Sylvio zâmbește. 

— Nici măcar... Altă dată vă voi vorbi despre tradiţiile 
occitane și despre diferenţa dintre grătarele din Aude și cele din 
Cévennes... 

El urcă cele trei trepte din fața verandei. 

— Haide, intrați, șefu'... Aţi nimerit ușor? 

— Cu excepţia ultimilor douăzeci de metri, da! la spune, dacă 
fac abstracţie de grătarele tale, e mai degrabă șic prin partea 
locului. Morile, casele cu acoperiș de stuf... 

— Da, îmi place mult, mai ales priveliștea de aici, de pe 
verandă. 

Inspectorul Serenac urcă la rândul său cele trei trepte. 

— Mă rog, acum s-a lăsat noaptea, nu se vede mare lucru, 
explică Sylvio. Dar ziua e superb. In plus, șefu', Cocherel e un 
loc destul de bizar. 

— Mai bizară ca un club de fugicofili? Nu mai spune! 

— Fugicarnofili. Dar n-are nicio legătură cu asta. De fapt au 
fost grămezi de morţi aici. O mare bătălie din timpul Războiului 
de 100 de Ani a avut loc pe colinele din faţă, mii de cadavre, și 
totul a reînceput după aceea, în timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial. Și cea mai bizară chestie din toate, știți cine e 
înmormântat în cimitirul de lângă biserică, chiar în spatele ei? 

— loana d'Arc? 


VP- 72 


Benavides zâmbește. 

— Aristide Briand. 

— A, da? 

— Să ghicesc, nu știți cine este? 

— Un cântăreţ... 

— Nu, acela este Aristide Bruant. Sunt mai mereu confundați. 
Aristide Briand e un om politic. Un pacifist. Singurul Premiu 
Nobel pentru Pace francez. 

— Eşti adorabil, Sylvio, că te ocupi astfel de educaţia mea 
normandă... 

El observă grinzile aparente care susţin acoperișul de stuf. 

— Ca să revin la ce-ţi spuneam mai devreme, pentru un 
simplu inspector de poliţie cu un salariu mizerabil e mai degrabă 
de mare clasă locuinţa ta de serviciu. 

Sylvio se împăunează, flatat de compliment. Ridică ochii spre 
acoperișul verandei și spre șarpanta lui din bârne lăsate la 
vedere. Pe sârmele întinse, vița-de-vie plantată în metrul pătrat 
fără gresie de pe podeaua verandei are să se înfășoare, cu 
timpul. 

— Știţi, șefu', n-am cumpărat decât o ruină, acum cinci ani și 
ceva. De atunci, tot meșteresc la ea... 

— A, da? Ce-ai făcut? 

— Totul... 

— Nu-i așa? 

— Ba da... e ceva genetic, șefu', știți, la portughezi, chiar și la 
polițai. Înţelegeţi, diferenţa dintre nord și sud... 

Ser&nac izbucnește în râs. Își scoate geaca de piele. 

— Sunteţi leoarcă, șefu'. 

— Înî, înmormântare normandă de rahat. 

— Intraţi, nu ezitaţi, haideţi să vă uscați. 

Cei doi bărbaţi intră sub verandă. Laurenç Serenac își pune 
geaca pe spătarul unui scaun din plastic care aproape cade pe 
spate sub greutatea ei. El se așază pe scaunul alăturat. 
Benavides aproape că se scuză: 

— Trebuie să recunosc că un mobilier din plastic nu e foarte 
confortabil. L-am recuperat de la un văr, îmi fac treaba cu el, cu 
vânzătorii de vechituri de pe valea râului Eure, vom vedea mai 
târziu, nu-i așa, când voi fi avansat comisar... 

Zâmbește și se așază și el. 

— Deci, înmormântarea? 


VP-73 


— Nimic deosebit. Ploaia... Mulțimea. Tot satul Giverny era 
acolo, toate generațiile, de la cei mai bătrâni la cei mai tineri. L- 
am rugat pe Maury să facă fotografii, vom vedea ce putem 
scoate din ele. Ar fi trebuit să vii, Sylvio, era un nufăr din granit, 
coșuri cu flori și însuși episcopul de Evreux. Și, te asigur, niciun 
localnic din Giverny în cizme. Vezi, superclasă! 

— Că veni vorba de cizme, șefu', am văzut la comisariat că 
Louvel coordona totul. Ar trebui să ne putem face o primă idee 
mâine. 

— Înî... Să sperăm că asta ne va reduce lista de suspecti, 
spuse Sérénac, frecându-și mâinile ca pentru a-și le încălzi. 
Înmormântarea asta interminabilă are măcar un avantaj, îmi dă 
ocazia să fac ore suplimentare la domiciliul adjunctului meu 
preferat... 

— Și se nimerește bine, n-aveţi decât unul singur! Șefu', îmi 
pare rău că v-am rugat să veniţi aici, dar nu prea-mi place s-o 
las singură pe Béatrice seara. 

— Înţeleg, nu-ţi face griji. Ca s-o isprăvim cu afurisita asta de 
înmormântare, Patricia, văduva, era în lacrimi de la început la 
sfârșit. Ca să-ţi spun tot, dacă joacă teatru e propunerea mea 
pentru Premiul Cesar la categoria cea mai bună speranţă 
feminină. Dimpotrivă, așa cum era de bănuit, nu era nicio 
amantă de-a lui Morval care să plângă la mormântul lui... 

— În afară de învăţătoare, Stephanie Dupain. 

— Te-ai apucat de glume? 

— Involuntare, vă asigur... 

Coboară ochii și schițează un zâmbet discret. 

— Am băgat de seamă că subiectul e sensibil. 

— Dumnezeule, dar ce se destinde adjunctul meu preferat 
când joacă acasă! Ca să-ţi răspund, Sylvio, da, Stephanie 
Dupain a venit la înmormântare... Și chiar îţi pot spune, mai 
frumoasă ca niciodată, șiroaiele de pe ea făceau ploaia aproape 
plăcută, dar nici că s-a desprins de brațul gelosului ei soț. 

— Aveţi grijă totuși, șefu'. 

— Mulţumesc de sfat, sunt major și vaccinat, să știi. 

— Vorbeam serios. 

— Și eu. 

Laurenç Serenac, un pic stânjenit, își întoarce ochii și 
inspectează veranda: îmbinările zidurilor de cărămidă roz-somon 


VP - 74 


A 


sunt impecabile, grinzile în întregime decapate, bordurile din 
gresie, șlefuite și albite. 

— Chiar ai făcut totul cu mâna ta aici? 

— Îmi petrec toate weekendurile și vacanţele meșterind cu 
tata. Am făcut toate astea doar noi doi, pe îndelete. E ceva 
formidabil. 

— La naiba! Mă lași mască, Sylvio. Eu, unul, nu vă suport 
clima de rahat decât pentru că pune opt sute de kilometri între 
familia mea și mine... 

Râd amândoi. Sylvio se uită neliniștit în jur, probabil din cauza 
gălăgiei pe care o fac. 

— Bun, ne apucăm de treabă? 

Laurenç înșiră trei fotografii ale amantelor lui Jérôme Morval 
pe masa din plastic. Sylvio face la fel cu cele două fotografii ale 
lui și scapă o privire consternată. 

— Eu, unul, nu pricep cum e cu putinţă să-ţi înșeli nevasta. E 
o chestie care mă depășește. 

— De cât timp o cunoști pe Beatrice a ta? 

— De șapte ani. 

— Și n-ai înșelat-o niciodată? 

— Nu. 

— Doarme deasupra, nu-i așa? 

— Da, dar asta nu schimbă nimic... 

— De ce n-ai înșelat-o niciodată? Soţia ta e cea mai frumoasă 
din lume, așa-i? Deci n-ai niciun motiv s-o dorești pe alta? 

Mâinile lui Sylvio se joacă cu fotografiile. Deja regretă că și-a 
adus superiorul pe acest teren. 

— Încetaţi, șefu', nu v-am chemat aici ca să... 

— Cum e Béatrice a ta? îl întrerupe Serenac. Nu e drăguță, 
asta vrei să-mi spui? 

Sylvio își pune brusc palmele pe masă. 

— Frumoasă sau nu, nu asta-i problema! Nu așa merg 
lucrurile. E o tâmpenie să-ţi dorești ca soţia ta să fie cea mai 
frumoasă din lume! Ce înseamnă asta? Doar nu-i o competiţie! 
Va exista mereu, pe undeva, o femeie mai frumoasă decât cea 
cu care trăieşti. Și-apoi, chiar dacă pui gheara pe Miss Univers, 
la urma urmei și Miss Univers va îmbătrâni. Ar trebui să-ţi pice la 
așternut în fiecare an noua Miss Univers, sau ce? 

În chip de răspuns la tirada adjunctului său, Laurenç afișează 
un fel de zâmbet care lui Sylvio i se pare straniu, mai ales că 


VP-75 


pare să observe ceva pe deasupra umărului lui, în direcţia ușii 
de la hol. 

— Așa deci, nu sunt cea mai frumoasă? 

Sylvio se întoarce de parcă șurubul în care-i era fixat gâtul 
cedase și avea să-i facă zece ture în jurul propriului ax. 

Stacojiu. 

Béatrice, în spatele lui, pare să alunece pe deasupra gresiei 
de pe verandă. Lui Laurenç i se pare o frumuseţe răpitoare, 
chiar dacă nu-i ales bine cuvântul. Răvășitoare, mai degrabă. 
Inaltă, brunetă, părul lung și negru și genele i se amestecă în 
fața ochilor înceţoșaţi într-o perdea care-i apără ultimele raze de 
somn. Beatrice e înfășurată într-un șal mare, alb cu crem, ale 
cărui cute peste pântecul ei rotund evocă rotunjimile unei statui 
antice. Pielea ei de piersică pare să fi fost sculptată din aceeași 
stofa ca șalul din bumbac. Ochii îi scânteiază de ironie. Serenac 
se întreabă dacă Béatrice e mereu la fel de frumoasă sau dacă e 
așa numai pentru că e însărcinată și mai are doar câteva zile 
până să devină mamă. Plenitudinea sarcinii, ceva ca o fericire 
interioară care până la urmă iese la suprafaţă. Genul de chestie 
pe care-l citeşti prin reviste. Serenac cugetă de asemenea c-o fi 
îmbătrânit, pesemne, de-i vin asemenea idei despre femei; oare 
în urmă cu câţiva ani i s-ar mai fi părut sexy o femeie 
însărcinată? 

— Sylvio, spune Beatrice luând un scaun, îmi aduci un pahar 
de suc de fructe, ceva? 

Sylvio se ridică și se repede spre bucătărie. S-a făcut mic, ca 
un taburet cu șurub care s-ar fi rotit prea mult în jurul axului. 
Beatrice își trage șalul pe umeri. 

— Deci dumneavoastră sunteţi faimosul Laurenç Sérénac? 

— De ce „faimos”? 

— Sylvio vorbește mult despre dumneavoastră. ÎI... Îl uimiţi. 
Ba chiar îl descumpăniţi. Predecesorul dumneavoastră era mai... 
mai clasic... 

Vocea lui Sylvio, din bucătărie, strigă: 

— De ananas e bine? 

— Da! 

Apoi, după două secunde: 

— Sticla e începută? 

— Da, de ieri. 

— Atunci nu. 


VP - 76 


Un răstimp de tăcere. 

— Bun, mă duc să văd ce găsesc prin pivniţă... 

Sexy femeia însărcinată, dar enervantă. Șalul i-a alunecat de- 
a lungul umărului drept. Un gând tineresc, își spune Laurenç, ar 
fi să se întrebe dacă de obicei formele lui Beatrice sunt la fel de 
voluptuoase. Ea se întoarce spre Serenac. 

— Este adorabil, nu vi se pare? E cel mai bun bărbat din lume. 
Știți, inspectore Laureniţ, îl reperasem de mult timp pe Sylvio al 
meu, îmi spusesem ceva de genul „Stop, al meu”... 

— Dar nu cred că v-a rezistat prea mult, sunteţi superbă... 

— Mulţumesc. 

Șalul alunecă, apoi urcă din nou. 

— Mă flatează un compliment, mai ales venind din partea 
dumneavoastră. 

— Venind din partea mea? 

— Da, venind din partea dumneavoastră. Sunteţi... sunteți un 
bărbat care știe să privească femeile. 

Ea spune asta cu o sclipire ironică în colțul ochiului, șalul 
cade, bineînțeles, după care Laurenș nu mai are decât să-și 
întoarcă privirea și să admire lucrul manual al lui Sylvio și al 
tatălui său. Grinzi, cărămizi și sticlă. 

— Și mie-mi place mult de Sylvio, reia Serenac. Și nu numai 
din cauza negreselor sau a colecţiei de grătare. 

Ea zâmbește. 

— Și lui îi place de dumneavoastră. Dar nu știu dacă asta mă 
liniștește. 

— De unde până unde? Aș putea avea o influenţă negativă 
asupra lui, asta-i? 

Beatrice își trage din nou șalul și se apleacă spre fotografiile 
puse pe masa din plastic. 

— Mmm. Se pare c-aveţi bucurii la o suspectă. 

— V-a spus el asta? 

— Este singurul lui defect. Ca toţi marii timizi, are limbariţă în 
așternut. 

— Mango? strigă vocea din pivniţă a lui Sylvio. 

— Da, dacă altceva nu mai e. Dar vezi să fie foarte proaspăt. 

Ea-i zâmbește lui Serenac: 

— Nu mă judecaţi așa, inspectare Laurenç. Mai pot profita 
încă vreo câteva zile, nu? 


VP - 77 


Inspectorul clatină din cap, inexpresiv ca un sfinx. Hipersexy, 
dar și superenervantă femeia însărcinată. 

— Nu exista decât unul singur ca el, zice Laurenç. L-aţi dibuit. 

— Nu vă contrazic, domnule inspector! 

— O mică lipsă de fantezie, nu? 

— Nici măcar! 

Sylvio revine, aducând un pahar mare de cocktail, decorat cu 
un pai, cu un palmier în miniatură și cu o felie de portocală. 
Beatrice îl sărută cu tandreţe pe buze. 

— Pe de altă parte mie, spune Serenac, probabil că nu mi-e 
sete pentru că sunt ud leoarcă... 

— Îmi pare rău, șefu'. Ce doriţi de băut? 

— Ce mai ai prin casă? 

— O bere ar merge? 

— Înî, perfect. Foarte proaspătă, nu-i așa? Aș vrea și eu un 
palmier și un pai. 

Beatrice își ţine șalul cu o mână, și cu cealaltă paiul. 

— Sylvio, spune-i că n-are decât să se ducă la naiba... 

Benavides zâmbește cu gura până la urechi. 

— Brună, blondă sau albă? 

— Brună. 

Sylvio se face din nou nevăzut în casă. Beatrice se apleacă 
spre fotografii. 

— Deci ea e învăţătoarea? 

— Da. 

— Vă înțeleg, domnule inspector. Este cu adevărat, cum să 
spun... elegantă. Un deliciu. S-ar spune că iese direct dintr-un 
tablou romantic. Că pozează, aproape. i 

Cugetarea îl ia prin surprindere pe Laurenç. În mod curios, 
gândise la fel la întâlnirea cu învăţătoarea. Beatrice se uită la 
celelalte poze cu insistenţă, își dă la o parte părul care îi 
acoperea ochii ca un văl și se încruntă cu delicateţe. 

— Domnule inspector, vreţi să vă dezvălui ceva? 

— În legătură cu cazul? 

— Da. E ceva destul de evident în aceste fotografii. In orice 
caz, ceva ce o femeie ghicește destul de ușor. 


VP - 78 


19. 


Prin lucarna rotundă Stephanie Dupain privește cu atenție, de 
câteva minute bune, umbrele ude ale celor de pe urmă siluete 
care mai merg prin Giverny, apoi se trage înapoi un metru. 
Rochia neagră îi alunecă de-a lungul corpului. Jacques s-a culcat 
alături, la bustul gol. El își ridică ochii din catalogul caselor de 
vânzare din Arondismentul Andelys. Camera lor e la mansardă, 
un bec mic atârnă de-a lungul unei grinzi de stejar și luminează 
slab încăperea, scăldând-o într-o lumină de culoarea lemnului. 

Pielea goală a lui Stephanie capătă o tentă acaju. Se apleacă 
din nou spre lucarnă, privește noaptea care se lasă peste 
stradă, peste piaţa primăriei, peste tei, peste curtea școlii. 

O să te vadă toată lumea, gândește Jacques, ridicându-și ochii 
din broșură. Nu spune nimic. Stephanie își lipește pielea de 
ochiurile de geam. E goală, cu excepţia unui sutien, a unor 
chiloţi negri și a ciorapilor ei gri. 

Ea șoptește cu voce ostenită: 

— De ce plouă mereu la înmormântări? 

Jacques lasă deoparte broșura. 

— Nu știu. Plouă deseori la Giverny, Stephanie. Uneori și pe la 
înmormântări. Ne amintim mai mult de ele... Credem că ne 
reamintim... 

O privește lung pe Stéphanie. 

— Vii la culcare? 

Ea nu răspunde și se retrage câţiva pași, fără grabă. Se 
răsucește pe vârful picioarelor și se privește din semiprofil în 
reflexia lucarnei. 

— M-am îngrășat. Nu ţi se pare? 

Jacques zâmbește. 

— Glumești. Eşti... 

Caută cel mai bun cuvânt pentru a spune ce simte: părul ei 
lung ce se revarsă ca o ploaie de-a lungul spinării ca mierea; 
umbrele care îi pun în evidenţă fiecare rotunjime, cât de mică. 

— O adevărată madonă... 

Stephanie zâmbește. Işi duce mâinile la spate, își desface 
sutienul. 

— Nu, Jacques... O madonă este frumoasă pentru că are copii. 


VP - 79 


Ea - și pune lenjeria intimă pe un umeraș agăţat de un cui din 
grindă. Se întoarce, fără să-și coboare măcar ochii spre Jacques, 
și se așază pe marginea patului. Pe când degetele ei desfășoară 
încet un ciorap de-a lungul coapsei, Jacques își strecoară o mână 
pe sub cearșafuri, o urcă până pe pântecele plat. Cu cât 
Stephanie se apleacă mai mult, cu atât jumătate de coapsă, 
piciorul, glezna, sânii i se lipesc mai mult de braţ. 

— Cui vrei să-i fii pe plac, Stephanie? 

— Nimănui. Cui vrei să-i fiu pe plac? 

— Mie... Stephanie. Mie. 

Stephanie nu răspunde. Se strecoară sub cearșafuri. Jacques 
ezită și, în cele din urmă, îndrăznește: 

— Nu mi-a plăcut cum s-a uitat la tine politaiul în timpul 
înmormântării lui Morval. Chiar nu... 

— Nu începe iar... Te implor. 

Îi întoarce spatele. Jacques îi aude respiraţia domoală. 

— Philippe și Titou m-au invitat mâine la vânătoare, pe 
podișul Madrie, la sfârșitul după-amiezii. Te deranjează? 

— Nu. Bineînţeles că nu. 

— Eşti sigură? Nu vrei să rămân? 

Rasuflarea. Doar spatele soţiei și răsuflarea ei. 

De nesuportat. 

El pune broşura la picioarele patului, apoi întreabă: 

— Vrei să citești? 

Stephanie își ridică ochii spre noptieră. O singură carte e pusă 
pe ea. Aurélien. De Louis Aragon. 

— Nu, în seara asta nu, poţi să stingi lumina. 

e 

Bezna cuprinde camera. 

Slipul negru alunecă pe podea. 

Stéphanie se întoarce spre soțul ei. 

— Fă-mi un copil, Jacques. Te implor. 


20. 


Inspectorul Sérénac se uită insistent la Béatrice. Îi e greu să 
ghicească ce se ascunde în spatele zâmbetului ei ironic. 
Veranda capătă aerul unei săli de interogatoriu. Soția lui Sylvio 
Bénavides tremură puțin pe sub şal. 

VP - 80 


— Deci, Beatrice, ce certitudine vă inspiră aceste poze 
șmechere? 

— Vă vorbesc despre învăţătoarea dumneavoastră. Cum 
spuneaţi că o cheamă? 

— Stephanie. Stephanie Dupain. 

— Da, Stephanie. Tânăra drăguță care, din ce-mi spune 
Sylvio, v-a furat inima... 

Serenac se încruntă. 

— Ei bine, bag mâna-n foc că n-a ieșit niciodată cu acel tip, cu 
Jérôme Morval. 

Ea studiază pe rând, fără grabă, cele cinci fotografii de pe 
masa din plastic. 

— Credeţi-mă, este singura din cele cinci care n-a avut niciun 
raport fizic cu el. 

— Ce vă face să spuneţi așa ceva? întreabă Serenac, 
încercând și el un zâmbet enigmatic. 

Răspunsul trosnește, simplu ca bună ziua: 

— Nu e genul ei... 

— A... Și care ar fi genul ei? 

— Dumneavoastră! 

O femeie însărcinată e directă. 

Sylvio se întoarce cu o bere Guinness în mână și cu un pahar 
mare, cu efigia mărcii de bere. Le pune în fața colegului său. 

— Pot rămâne cu voi cât lucraţi? întreabă Béatrice. 

Sylvio aruncă o privire temătoare în timp ce Laurenç suflă în 
spuma berii. 

— La urma urmei, nu-i nicio diferență, că oricum vă 
povestește totul după aceea... 

Benavides evită orice comentariu. Superiorul lui împinge pe 
masă o primă fotografie. 

— Bine, încep, spune Serenac. 

Beatrice și Sylvio își coboară capetele către fotografia pe care 
le-o arată Serenac. Jérôme Morval este lipit de genunchii unei 
tinere în spatele unui birou aglomerat și o sărută cu toată gura. 

— Din punct de vedere al anchetei, dacă pot spune așa, era 
doar o încălzire. Fotografia a fost făcută în cabinetul lui Jérôme 
Morval. Fata se numește Fabienne Goncalves. Era una din 
secretarele lui. Tânără și ușuratică. Genul cu lenjerie de dantelă 
pe sub cămașa albă... 


VP - 81 


Sylvio își pune timid un braţ pe umărul lui Beatrice, care pare 
să se amuze mult. 

— Din spusele unei prietene a secretarei, legătura lor e de- 
acum cinci ani. Fabienne era necăsătorită pe atunci. Acum nu 
mai e... 

— Cam puţin pentru o crimă pasională, nu-i așa? comentează 
Sylvio. 

Intoarce fotografia. 

— Dar codul înscris pe spate? 23-02... 

— N-am nicio idee. Nici cel mai mic început de pistă. Nu se 
potrivește cu nimic, nici cu o dată de naștere și nici cu ziua unei 
întâlniri. Singurul lucru sigur e că numerele de după liniuţă nu se 
referă la luni... 

— Dacă vă pot întrerupe, șefu', am ajuns în același impas. Le- 
am identificat pe tinere, dar nimic, absolut nimic în privinţa 
codurilor, 03-01, 21-02, 15-03. Poate că este doar modul de 
arhivare al detectivului privat care a făcut fotografiile... 

— Poate... Și chiar dacă e așa, și asta corespunde unei 
anumite ordini... și câtă vreme nu vom găsi detectivul privat în 
cauză, câtă vreme Patricia Morval va continua să pretindă că nu 
ea ne-a trimis fotografiile, vom bate pasul pe loc. Bine, vom 
vedea mai târziu. E rândul tău acum. 

Sylvio nu se dezlipește de Béatrice. Ba chiar a izbutit să 
prindă șalul și să-l ţină cu fermitate între mâna lui și umărul 
soţiei. Se sucește să apuce fotografia făcută, în mod vizibil, într- 
un club de noapte. Jérôme Morval pune mâna pe vârful unui sân 
care iese din rochia cu paiete a unei tinere blonde, bronzate și 
machiate până-n vârful unghiilor de la picioare. Serenac șuieră 
printre dinţi. Ochii lui Beatrice scânteiază când Sylvio tușește. 

— Aline... Maletras, bâiguie Sylvio. Treizeci și doi de ani. PR în 
domeniul artei. Divorţată. Aparent e cea mai lungă relaţie a lui 
Morval. O tânără independentă. O obișnuită a galeriilor 
pariziene. 

— PR, așa li se spune acum... ironizează Laurenç. După 
fotografie, o bombiţă fenomenală cocoţată pe tocuri înalte, Aline 
a noastră... Ai vorbit cu ea direct? 

Béatrice tresare, ca o lupoaică ce adulmecă primejdia. 
Degetele vigilente ale lui Sylvio i se crispează pe șal. 

— Nu, precizează inspectorul, din informaţiile mele e în 
Statele Unite de nouă luni. La Old Lyme, nu știu dacă ați auzit 


VP - 82 


de el, se pare că e un Giverny american, sălașul impresioniștilor 
de pe coasta de est, în Connecticut, lângă Boston. Am încercat 
să dau de ea la telefon, fără succes deocamdată. Dar mă 
cunoașteți, șefu', voi insista. 

— Mda... Sper că nu-mi povestești că frumoasa Aline este în 
exil numai pentru că Beatrice e de față. 

Beatrice își trece o mână peste genunchiul lui Sylvio. 

Sexy și enervante femeile însărcinate. Dar și afectuoase. 

— Țineţi-vă bine, insistă Sylvio. Știţi pentru cine lucrează Aline 
Malctras la Boston? 

— Am dreptul la un indiciu? Lucrează cu hainele pe ea sau 
nu? 

Sylvio nici măcar nu-și dă osteneala să comenteze. 

— Aline Maletras lucrează pentru Fundaţia Robinson! 

— la te uită... larăși afurisita asta de fundaţie! Sylvio, o să dai 
de tânăra asta, insistă el aruncând o privire spre Beatrice, cu un 
aer plictisit. Consideră că e un ordin... Bun, acum e rândul 
meu... 

Fotografia următoare trece din mână-n mână. O femeie a 
cărei bluză scurtă de culoare albastră i-a căzut până în dreptul 
fustei stă în genunchi în faţa oftalmologului cu pantalonii căzuți 
pe glezne. Sylvio se întoarce spre Beatrice, de parcă ar ezita să-i 
propună să meargă la culcare. Până la urmă, nu spune nimic. 

— Îmi pare rău, spune Sérénac, dar aici m-am împotmolit. 
Fără chipul tinerei bat pasul pe loc cu identificarea. Sunt sigur 
doar că scena se petrece în salonul casei familiei Morval, de pe 
rue Claude-Monet, am putut identifica tablourile de pe pereţi. In 
cazul de faţă, dată fiind ţinuta tinerei, genul de bluză albastră cu 
pătrăţele deschise la culoare, ne-am putea gândi că este vorba 
de o menajeră, dar Patricia Morval nu suflă o vorbuliță în 
această privinţă, își petrece timpul dându-le afară unele după 
altele. În plus, după Maury, care a examinat textura hârtiei, 
fotografia ar fi veche de cel puţin vreo zece ani... 

— Cum a murit Morval? întreabă brusc Beatrice. 

— Înjunghiat, cu craniul sfărâmat, apoi înecat, răspunde din 
reflex Serenac. 

— Eu, una, i-aș fi tăiat și coaiele. 

Sexy, enervantă, o femeie însărcinată... și afectuoasă... ca un 
șarpe care ţi se încolăcește în jurul gâtului... 

Sylvio zâmbește tâmp. 


VP - 83 


— Nu vrei să mergi la culcare, pui? 

Puiul nu răspunde. Laurenç se amuză copios. 

— Relaţia e mai veche de zece ani, sugerează Sylvio. Dacă 
fata ar fi rămas însărcinată, copilul ar avea... 

— Zece ani! Și eu știu să socotesc. Văd unde baţi, băiete, dar 
va trebui întâi să o găsim pe tânără înainte să ne întrebăm dacă, 
în plus, este și mamă... Acum e rândul tău, cu irlandeza ta... 

— Riscă să cam dureze, șefu', nu mai bine continuaţi 
dumneavoastră? 

Serenac ridică o privire uimită. 

— Dacă preferi... La mine, dimpotrivă, va dura puţin. 

Fotografia circulă. Stéphanie Dupain și Jérôme Morval merg 
de-a lungul unui drum de pământ, probabil poteca de deasupra 
comunei Giverny. Stau în picioare unul lângă celălalt, destul de 
apropiaţi, ţinându-se de mână. 

— După cum constataţi, e mai degrabă ceva cast pentru o 
relație extraconjugală, comentează Serenac. Nu-i așa, Beatrice? 

Sylvio este surprins, Beatrice clatină, moale, din cap. 

— Mda, adaugă Benavides. Doar că fotografia figura printre 
celelalte patru. Dacă le combinăm... 

— Întocmai! Nu te-au învăţat că nu trebuie să ai niciodată 
încredere în combinaţii, Sylvio? Este ABC-ul meseriei. Mai ales 
când ne sunt servite de un binefăcător anonim. In rest, știm deja 
totul despre fata din fotografie, Stephanie Dupain, învăţătoarea 
din sat. O revăd mâine ca să-i cer lista cu copiii din Giverny, 
ceea ce-i va face plăcere lui Sylvio, și pe deasupra ca să aflu ce 
program avea soțul ei în dimineaţa uciderii lui Morval. 

Laurenç așteaptă un comentariu încurajator din partea lui 
Beatrice, dar ea și-a culcat capul pe umărul lui Sylvio și începe 
să facă ochii mici. Sylvio i-a ridicat șalul până la gât. 

— la spune, Serenac, cum e cu irlandeza ta? 

— Alysson Murer, șoptește Sylvio fără să-și clintească o 
geană, înainte de toate, nu e irlandeză, ci englezoaică, din 
Durham, din nordul Angliei, în apropiere de Newcastle. Apoi, 
plaja din fotografie nu este în Irlanda, este Insula Sark. 

— Sark nu este în Irlanda? 

— Nu, e mult mai jos, o insuliță anglo-normandă de lângă 
Jersey, cea mai drăguță dintre toate, pe cât se pare... 

— lar Alysson a ta? 


VP - 84 


Beatrice a închis ochii. Răsuflarea ei pe ceafa lui Sylvio mișcă 
ușor o șuviţă de puf blond. 

— E o poveste lungă, șoptește Benavides. Și, fără supărare 
pentru episcopul de Evreux, dar ea nu va contribui cu nimic la 
onoarea postumă a lui Jérôme Morval. 


A ȘASEA ZI - SMINTIRE 


18 mal 2010 
(Moulin des Chennevieres) 


21. 


După cum aţi înţeles deja, camera mea și baia sunt situate 
sus de tot, în donjonul Moulin des Chennevières, turnuleţul 
pătrat cu bârne aparente. Două odăi minuscule în care nimeni 
altcineva în afară de o babă nebună n-ar vrea să locuiască. 

Imi leg încet părul. M-am hotărât. Trebuie să ies să mă văd cu 
Patricia Morval în această dimineaţă. Mă uit urât la pata 
întunecată de pe parchet. Cea mai mare parte a hainelor pe 
care le-am purtat ieri la înmormântare sunt încă ude. S-au 
zvântat toată noaptea, eram prea obosită, n-am avut grijă, le- 
am întins acolo, în sală. Era o băltoacă de dimineaţă, degeaba 
am șters-o, rămâne o urmă de lemn ud. Sunt conștientă că nu e 
decât apă, că lemnul se va usca. Dar pata mă obsedează, chiar 
dedesubtul Wuferi/or mei negri, în plus. 

Pesemne vă spuneţi că sunt cu adevărat o babă bolnavă. Nu-i 
așa? In această privință nu vă înșelaţi. Mă apropii de fereastră. 
Donjonul meu are cel puţin un avantaj: în tot satul Giverny, nu 
există un post mai bun de observaţie. Din cuibul meu de vultur 
domin pârâul Epte, pajiștea, până la Île aux Orties, grădinile lui 
Monet, Chemin du Roy până la sensul giratoriu... 

E miradorul meu. Rămân acolo cu orele uneori. 

Până mi se-apleacă. 


VP - 85 


Cine-ar fi putut crede că voi deveni așa ceva: o scorpie care-și 
petrece viaţa în spatele unor geamuri cenușii, spionând 
vecinele, necunoscuţii, turiștii? 

Intriganta satului. 

Ciufută, fără eleganţă. 

Așa stau lucrurile. 

Uneori mă ostenește fluxul neîntrerupt al mașinilor, al 
autocarelor, al bicicletelor, al pietonilor de pe Chemin du Roy. 
Ultimii metri din calvarul pelerinilor impresionismului. 

Alteori, nu. Există și surprize plăcute, ca adineaori. 

Motocicleta care încetinește ca să ia curba chiar după Moară, 
spre sat, pe rue Colombier. E cu neputinţă să n-o vezi. 

Inspectorul Laurenç Serenac în persoană! 

Observ. Nimeni nu mă poate vedea, nimeni nu mă poate 
bănui. Și dacă s-ar prinde cineva de tertipurile mele, s-ar 
schimba ceva? Ce poate fi mai firesc decât o babă cârcotașă și 
clevetitoare care scrutează fiece detaliu, în fiecare dimineaţă, zi 
după zi, ca un pește roșu cu ochi bulbucaţi care uită totul la 
fiecare tură de acvariu? 

Cine ar avea încredere într-un astfel de martor? 

Între timp motocicleta poliţistului a luat curba pe rue 
Colombier. lată, deci, întoarcerea inspectorului Serenac, ce se 
îndreaptă către marele dezastru. 


22. 


Laurenç Serenac parchează motocicleta în piața primăriei, 
sub un tei. De data asta n-a lăsat nimic la voia întâmplării, și-a 
programat sosirea în fața școlii la câteva minute după 
terminarea orelor. De altfel s-a întâlnit pe drum, pe rue Claude- 
Monet, cu mai mulţi copii plini de admiraţie pentru motocicleta 
lui Tiger Triumph T100. Pentru puști e vorba aproape de o piesă 
de colecţie... 

e 

Stéphanie stă cu spatele la el. Pune la păstrare desene de 
copii într-o mapă mare din carton. El s-a hotărât să vorbească 
primul, ar fi, crede el, cea mai bună modalitate să nu se bâlbâie, 
înainte ca ea să se întoarcă, înainte ca ea să aștearnă asupra lui 
peisajul infinit al privirii ei. 

VP - 86 


— Bună ziua, Stephanie. M-am întors, cum am promis, pentru 
lista copiilor. 

Învăţătoarea îi întinde o mână blândă, încununată cu un 
zâmbet sincer. Zâmbetul unui deținut chemat la vorbitor, își 
închipuie Serenac, fără să știe de ce tocmai acea imagine îi vine 
în minte. 

— Bună ziua, domnule inspector, v-am pregătit totul. Aveţi tot 
ce mi-aţi cerut în plicul de pe birou. 

— Mulţumesc. Vă mărturisesc, am un adjunct care crede cu 
tărie în această ipoteză, din cauza felicitării găsite în buzunarul 
lui Jérôme Morval... 

— Nu și dumneavoastră? 

— Nu știu. Aveţi o perspectivă mai bună decât a mea. Ca să 
vă spun totul, cred că adjunctul meu a ticluit ipoteza că Jérôme 
Morval ar fi putut avea un copil nelegitim, în urmă cu vreo zece 
ani. Aţi prins ideea... 

— Doar atât? 

— Nu vi se pare ceva credibil? Printre elevii dumneavoastră, 
n-aveţi niciunul cu un asemenea profil? 

Stephanie apucă plicul alb, apoi îl lipește de pieptul 
inspectorului. 

— Să scormoniţi prin viaţa intimă a căţelanarilor mei e treaba 
dumneavoastră. Nu a mea! 

Serenac nu insistă. Privește sala de clasă, prefăcându-se că-și 
caută cuvintele. De fapt, inspectorul știe perfect ce urmează să 
spună, și-a tot sucit și răsucit vorbele în minte tot drumul de la 
Vernon la Giverny, ca pe o veche gumă de mestecat. Ochii i se 
aștern pe culorile pastelate de pe afișul concursului „Pictori în 
devenire / International Young Painters Challenge”. Remarcă 
faptul că Fundaţia Robinson este menţionată și pe alt afiș lipit în 
clasă, care laudă, în engleză, interesul manifestat de National 
Gallery din Cardiff, pe fundalul unui peisaj de landă pictat de 
Sistey. După o tăcere calculată, Serenac se avântă: 

— Stephanie, dumneavoastră cunoașteţi bine satul? 

— Aici m-am născut! 

— Caut un ghid... Cum să vă spun, am nevoie să simt 
Giverny, să înțeleg... Cred că doar așa voi putea face progrese 
în această anchetă. 

— „Să observe și să imagineze”, ca pictorii? 

— Exact. 


VP - 87 


Își zâmbesc. 
— OK, vin cu dumneavoastră. Pun ceva pe mine și vin. 
e 

Stéphanie Dupain şi-a pus o jachetă din lână peste rochia 
galben-pai. Discutând, merg pe rue Claude-Monet, coboară pe 
rue Grands-Jardins, se întorc spre rue Milieu, ca să treacă din 
nou peste pârâu, de cealaltă parte a Chemin du Roy, chiar în 
fața Moulin des Chennevières. Stéphanie și-a plimbat de sute de 
ori copii din clasă pe străzile din Giverny. Cunoaște toate 
anecdotele și i le împărtășește inspectorului. li explică faptul că 
fiecare ungher al satului, aproape fiecare casă, dar și fiecare 
copac, este conservat și admirat undeva, la celălalt capăt al 
planetei, într-un muzeu prestigios, pus în ramă și lăcuit. 

Picturi cu origine controlată! 

From Giverny. Near Giverny. Normandy. 

— În locul ăsta, precizează St&phanie cu un zâmbet un pic 
ciudat, călătoresc pietrele și florile... Nu cei care locuiesc aici! 

Traversează Chemin du Roy. Râul care curge pe sub punte ca 
să se facă apoi nevăzut pe sub o boltă din cărămidă, spre Moulin 
des Chennevières, aduce o răcoare părelnică. Stephanie se 
oprește la câțiva metri în faţa morii. 

— Casa asta ciudată m-a atras mereu. Pe bune. Nu știu de 
ce... 

— Pot să fac o sugestie? întreabă Serenac. 

— Vă rog... 

— Vă amintiţi cartea pe care mi-aţi încredinţat-o? Aurélien, de 
Aragon. Mi-am petrecut o bună parte din noapte în tovărășia ei. 
Aurélien și Bérénice... lubirea lor imposibilă... In capitolele 
petrecute la Giverny, Berenice locuiește într-o moară. Aragon nu 
precizează care anume, dar dacă urmăm literal descrierile, nu 
poate fi decât aceasta. 

— Credeţi? Vi se pare că în această moară Aragon o face să 
se plictisească pe melancolica Bérénice, împărțită între cele 
două iubiri ale ei, raţiunea și absolutul... 

— Șșt... Nu-mi povestiţi cum se termină! 

Înaintează spre poarta mare din lemn. E deschisă. O adiere 
suflă de-a lungul văii. Stephanie tremură puţin. Laurenc se 
abţine s-o ia în brațe. 


VP - 88 


— Îmi pare rău de Aragon, Stephanie, dar pentru poliţaiul care 
moțăie înăuntrul meu, moara este mai ales casa cea mai 
apropiată de locul în care a fost asasinat Jérôme Morval... 

— Asta nu e treaba mea... Competenţele mele se limitează la 
cele de ghid turistic... Dacă vreţi să știți, această moară are o 
istorie bogată. Fără ea, de altfel, grădina lui Monet n-ar fi existat 
niciodată, nici măcar Nuferii. Pârâul este în realitate un canal 
săpat de călugări în Evul Mediu ca să alimenteze moara. Pârâul 
trecea ceva mai în amonte, printr-un câmp, pe care-l va 
cumpăra Monet, cu secole mai târziu, și în care-și va săpa 
heleșteul... 

— Și apoi? 

— Moara i-a aparținut multă vreme lui John Stanton, un pictor 
american care, pare-se, ţinea mai bine în mână racheta de tenis 
decât penelurile. Dar dintotdeauna, fără să se știe cu adevărat 
de ce, pentru copiii din sat Moulin des Chennevieres este moara 
vrăjitoarei. 

— Brr... 

— Priviţi, Laurenç... Unde vă arăt eu. Stéphanie îl apucă de 
mână. El se lasă condus cu încântare. 

— Uitați-vă la cireșul imens din mijlocul curții. E un copac 
centenar! Joaca preferată a copiilor din Giverny, de generații 
întregi, este să intre în curte și să fure cireşe... 

— Dar poliţia ce păzește? 

— Așteptaţi, uitaţi-vă în continuare. Vedeţi, printre frunze, 
acele reflexii care strălucesc la soare? Sunt fâșii de hârtie 
argintie. Simple bucăţi de hărtie argintată decupate în formă de 
panglici. Niște prostioare. Sunt folosite ca să ţină la distanţă 
păsările care pradă cireșele mai ceva ca ţâncii de pe-aici. Dar, 
pentru băieţeii din sat, există un gest mult mai cavaleresc decât 
furatul cireșelor... 

Ochii mov ai lui Stephanie scânteiază de fantezie, că ai unei 
adolescente. Tot ce-i mai luminos în Wuferii lui Monet! Orice 
melancolie pare să fi dispărut din ei. Ea continuă fără să-i lase 
inspectorului vreme să-i răspundă: 

— Cavalerul trebuie să fure, cu grăbire, câteva panglici de 
argint și să i le dăruiască prinţesei inimii sale, să și le prindă-n 
cosițe. 

Râde, ducându-i mâna lui Laurenç la cocul ei improvizat... 

— Probele materiale, domnule inspector... 


VP - 89 


Degetele lui Laurenç Serenac se pierd în pletele lungi, de 
culoarea castanei. El șovâăie să-și ducă gestul mai departe. E cu 
neputinţă ca Stephanie să nu-i simtă tulburarea. 

Oare ce urmărește? Cât e improvizație? Cât e premeditare? 

Hârtiile argintii care-i țin discret părul învăţătoarei îi scârțâie 
sub degete. El își trage mâna înapoi, de parcă se temea că-i va 
lua foc. Zâmbește, se bâlbâie, pesemne că pare nătâng. 

— Sunteţi o femeie uimitoare, Stephanie... Chiar sunteți. Să 
purtaţi panglici de argint în plete! Presupun că e indiscret să vă 
întreb ce cavaler din slujba domniei voastre vi le-a dăruit? 

Ea-și aranjează părul la loc, cu naturaleţe. 

— Pot doar să vă spun, ca să vă liniștiți, că nu e vorba de 
Jérôme Morval! Nu era deloc genul lui romantismul de puștoaică. 
Dar să nu vă închipuiţi mistere unde nu există, domnule 
inspector, într-o clasă sunt mulţi băieței cărora le face plăcere 
să facă daruri învățătoarei lor. Mergem mai departe? 

Mai fac câţiva pași de-a lungul pârâului și ajung chiar în faţa 
spălătoriei, chiar la locul în care, cu câteva zile mai devreme, 
corpul lui Jérôme Morval zăcea în apă. 

Se gândesc, inevitabil, la asta. 

Între ei își face loc tăcerea. St&phanie încearcă o diversiune: 

— Claude Monet este cel care a oferit această spălătorie 
satului. Pe aceasta, ca pe mai multe altele în comună. Incerca, 
prin daruri, să se facă acceptat de localnici... 

Serenac nu răspunde. Se îndepărtează un pas, se amuză să 
urmărească dansul plantelor acvatice de pe fundul pârâului. 
Vocea îi șfichiuie: 

— Trebuie să v-o spun, Stephanie, soțul dumneavoastră este 
pe cale să devină suspectul principal al anchetei. 

— Poftim? 

Fantezia de adolescentă și-a luat zborul ca o pasăre speriată. 

— Tineam doar să vă informez. Zvonurile despre 
dumneavoastră și Morval... Gelozia lui... 

— E ridicol! Ce insinuaţi, domnule inspector? V-am spus deja 
că între mine și... 

— Știu, dar... 

Serenac scormonește cu picioarele prin noroiul de pe mal. 
Ploaia de ieri a șters orice urmă de pas. 

— Soţul dumneavoastră are cizme, Stephanie? 

— Puneti deseori întrebări așa de stupide? 


VP - 90 


— Întrebări de poliţai. Îmi pare rău... dar nu mi-aţi răspuns. 

— Bineînţeles, Jacques are cizme. Ca toată lumea. Ba chiar le 
are în picioare în acest moment, a ieșit la vânătoare cu niște 
prieteni. 

— Nu-i deloc sezonul de vânătoare, totuși... 

Răspunsul învăţătoarei este sec și precis: 

— Proprietarul dealului de deasupra cărării Astragale, Patrick 
Delaunay, a obţinut o autorizaţie de rărire a iepurilor sălbatici în 
afara rezervelor de vânătoare și a sezoanelor obișnuite. lepurii 
mișună prin iarba din zonele calcaroase. Oamenii 
dumneavoastră pot verifica, există un dosar la Direcția 
Departamentală a Agriculturii cu lista parcelelor în cauză, a 
daunelor provocate de animale și a vânătorilor cu care Delaunay 
declară că se asociază pentru răriri. De fapt, toţi prietenii lui din 
Giverny, printre care și soţul meu. Totul se negociază, domnule 
inspector. Astfel mitraliază tot anul în deplină legalitate. 

Serenac se încruntă, ca pentru a da de înțeles că memorează 
fiecare detaliu, chiar dacă nu-și notează nimic. 

— Bine, mulţumesc, vom verifica. Veţi primi vizita adjunctului 
meu sau a unui agent. Liniștiţi-vă, sunt mult mai puţin indiscreți 
decât mine. Stephanie, ce făcea soţul dumneavoastră în 
dimineaţa dramei? 

Stephanie înaintează spre mal, apucă o frunzuliță de salcie cu 
degetele. 

— Deci numai ca să mă puteți interoga despre scena crimei 
mi-aţi propus să vin aici, domnule inspector? Ca să mă pregătiţi 
psihologic, cum se spune... 

Serenac bâiguie: 

— S... să nu credeţi că... 

— Jacques era la vânătoare în dimineaţa aceea, îl întrerupe 
Stephanie. Plecase cu noaptea-n cap. Dar asta se întâmplă 
deseori, în această perioadă a anului, când vremea o permite... 
După cum vedeţi, soţul meu n-are alibi. Dar nici mobil... Faptul 
că Jérôme Morval mă curtase discret nu constituie vreunul... Ne- 
am plimbat uneori prin împrejurimi, ca în acest moment, 
vorbeam despre pictură, era interesant, cultivat. Relaţia mea cu 
Jérôme Morval se oprește aici. Vedeți, nu există suficiente 
motive pentru o crimă. 

Ochii lui Stephanie Dupain urmăresc apa pârâului, apoi se 
îndreaptă spre Laurenç Serenac. 


VP - 91 


De nepătruns. 

— Uitaţi, domnule inspector. Aș putea aluneca pe acest 
pământ ud, v-aș putea cădea în braţe. Cineva ar putea să ne 
zărească... Să observe. Să imagineze. Să ne fotografieze. E ceva 
frecvent pe aici. Totuși suntem de acord amândoi că nu se va fi 
petrecut nimic. 

Serenac nu se poate împiedica să arunce o privire în jur. Nu 
distinge decât câţiva trecători îndepărtați, pe pajiște. În afară de 
Moulin des Chennevieres nu reperează nicio altă locuinţă. 
Bâiguie un răspuns: 

— Scuzaţi-mă, Stephanie. Eu... Nu e decât o ipoteză... Poate 
c-am exagerat când am folosit expresia „suspect principal”... 

Ezită, o clipă, să continue. 

— De... de fapt, după adjunctul meu, inspectorul Benavides, și 
cred că are dreptate, ar există trei mobile posibile pentru a 
explica de ce a fost asasinat Jérôme Morval: gelozia, ca urmare 
a numeroaselor lui amante, traficul cu opere de artă legat de 
pasiunea lui pentru pictură sau un fel de secret legat de un 
copil... 

Stephanie cugetă o clipă. Vocea îi capătă un ton ironic, 
tulburător: 

— Dacă vă urmăresc, eu aș fi, deci, principala dumneavoastră 
suspectă... Cele trei mobile duc către mine, nu? Stăteam uneori 
de vorbă cu Morval, organizez un concurs de pictură... Și cine-i 
cunoaște mai bine ca mine pe copiii din sat? 

Ea își mușcă buzele de cretă roz și-i întinde pumnii închiși, de 
parcă nu așteptau decât să li se pună cătușele. 

Serenac se străduiește să râdă. 

— Nimic nu vă acuză, dimpotrivă! Din ce mi-aţi declarat, nu 
eraţi amanta lui Morval, nici nu pictaţi... Și nu aveţi copii. 

e 

Cuvintele dezinvolte ale inspectorului i se împotmolesc pe 
dată în gâtlej. Brusc, un văl întunecat îi acoperă ochii lui 
Stephanie, de parcă vorbele lui Serenac i-ar fi provocat o 
angoasă intensă. 

Coarda unei viori care se rupe. 

Nu se poate preface în asemenea hal, îi trece lui Serenac prin 
minte. Işi amintește ce tocmai spusese. 

Nu erati amanta lui Morval. 

Nu pictați. 


VP - 92 


Nu aveti copii. 

Toată atitudinea lui Stephanie dovedește că s-a înșelat... că 
una dintre acele afirmaţii este falsă. 

Cel puţin una. 

Care dintre ele? Poate avea vreo legătură cu ancheta lui, cu 
asasinatul? Încă o dată, Laurenç Ser&nac are impresia că 
înaintează într-o mlaștină, că se împotmolește în detalii fără 
nicio legătură între ele. 

e 

Se întorc agale spre şcoală pe rue Colombier fără să mai 
adauge un cuvânt. Se despart, tulburați, cuprinși de o 
stânjeneală inexprimabilă. 

— Doamnă Stéphanie, conform formulei uzuale, vă voi cere să 
rămâneţi la dispoziția poliției. 

El o spune cu un zâmbet. Ea îi răspunde cu o căldură forțată: 

— Cu mult drag, domnule inspector. Nu sunt greu de găsit. 
Sunt fie la școală, fie acasă, chiar deasupra școlii. 

Ea arată cu privirea lucarna rotundă de la mansardă. 

— Universul meu nu e foarte întins, după cum puteți 
constata... A, ba da. Peste trei zile, dimineața, îi duc pe copii din 
sat să viziteze grădinile lui Monet. 

Stephanie fuge spre clasă. Movul deschis al irișilor ei continuă 
să picure mult timp în gândurile lui Serenac, deformând 
realitatea a tot ce înțelesese, recompunând-o într-un tablou 
straniu, zugrăvit cu gesturi dezordonate de penel. 

Stéphanie Dupain. 

Ce rol joacă ea în povestea asta? 

Suspectă? Victimă? 

Tânăra îl descumpănește, ceva de speriat. Singura atitudine 
rezonabilă ar fi să renunţe singur la dosar, să-i telefoneze 
judecătorului de instrucţie, să-i încredințeze totul lui Sylvio sau 
oricărui alt poliţai. 

O certitudine, una singură, îl reţine totuși. 

intuiţia pe care nu și-o explică, sentimentul sfâșietor că 
Stephanie Dupain îl cheamă în ajutor. 


VP - 93 


23. 


Din donjonul meu, n-am pierdut nimic din scenă. Cei doi 
plimbăreţi de sub cireșul meu, panglicile de argint din pletele 
femeii, noroiul de pe încălțăminte, chiar în fața decorului crimei. 

În faţa locuinţei mele! 

Aș greși dacă m-aș lipsi de așa ceva, nu vi se pare? Povestea 
lor nu vi se pare în mod banal evidentă? O poveste de dragoste 
între chipeșul inspector debarcat de nicăieri și învăţătoarea 
care-și așteaptă salvatorul! Sunt încă tineri, sunt frumoși. Sunt 
la cârma destinului lor, ce li se așterne înainte. 

Totul e pregătit... 

Încă vreo câteva întâlniri... lar carnea va face restul. 

e 

Plec din turnul meu. Îmi blestem zilele. Am nevoie de secunde 
bune să cobor fiecare treaptă. Îmi va mai lua câteva minute să 
zăvorăsc cele trei încuietori. Ba chiar mi-e greu să închid ușa din 
stejar, e la fel de greoaie și de bătrână ca mine. S-ar crede că 
balamalele îi ruginesc în fiecare noapte. Fiecare cu 
reumatismele lui, pe cât se pare. 

Mă gândesc din nou la poliţai și la învăţătoare. Da, ăștia doi 
visează să crape tabloul. Să iasă din ramă. Fuga le este 
programată pe o motocicletă cromată care-ţi ia ochii. Ce fată n- 
ar visa o asemenea fugă, nu-i așa? 

Mai puţin dacă un grăunte de nisip se strecoară între rotițele 
mecanismului, evident. Mai puţin dacă altcineva le scrie altfel 
povestea. 

— Haide, Neptun! 

Merg. Merg. Ca de multe ori, o scurtez prin parcarea Muzeului 
de Artă Americană. Trec prin fața clădirii. Ca de obicei, 
ponegresc de una singură arhitectura hidoasă gen casă cubică 
din anii 1970. Știu, bineînţeles, o grădină mare fusese prevăzută 
ca să ascundă muzeul. Au plantat în faţa lui un labirint de lemn 
câinesc și de tuia, cu ani în urmă. Ei îi spun grădină 
impresionistă. Eu aș vrea... Dar cunosc destui de prin preajmă 
care n-ar dori deloc gardurile vii. Acum că francezii au 
răscumpărat proprietatea de la americani și au făcut din ea 
Muzeul Impresionismelor, poate că vor rade totul! Vă spun, dacă 
mi-ar cere părerea, aș fi mai degrabă pentru. 


VP - 94 


Mă rog, eu oricum o să mor înainte să se întâmple toate 
astea. Deocamdată s-au mulţumit să pună pe câmp, în spatele 
muzeului, patru căpiţe de fân, ca pe vremuri, nu mai lipsește 
decât furca înfiptă în ele. Mie mi se par cam bizare, în spatele 
arbuștilor de tuia, dar la urma urmei toate astea par să le fie pe 
plac, adesea turiști încântați pozează în fața lor. 

Când eram mai tânără urcam deseori în spatele muzeului, 
după Galeria Cambour. Vederea acoperișurilor muzeului, în 
formă de terasă, năpădite de vegetaţie, este puţin cunoscută de 
turiști, dar destul de surprinzătoare. Chiar dacă priveliștea cea 
mai frumoasă rămâne cea de pe colina de deasupra castelului 
de apă. Când te lasă picioarele, îţi rămân amintirile... 

e 

O ţin înainte. Bastonul meu instabil hârșâie pavajul. Între 
timp, un grup de cinci mă depășește, bătrâni, mă rog, nu la fel 
de vârstnici ca mine; vorbesc englezește. Mereu e așa, în timpul 
săptămânii Giverny e la fel de pustiu ca oricare alt sat. Cu 
excepţia autocarelor tour operators... Trei sferturi dintre 
vizitatorii care coboară din autocar vorbesc englezește și fac un 
du-te-vino pe rue Claude-Monet, merg până la biserică și se 
întorc pe același drum. La dus privesc galeriile, iar la întoarcere 
cumpără. În weekend e diferit, debarcă parizienii, apoi câţiva 
normanzi. 

Chiar dacă grupul din faţa mea ia distanţă, înaintez și eu, în 
ritmul meu. Mi-ar plăcea să pot iuți pasul când trec prin fața 
Galeriei Kandy. Amadou Kandy ţine cea mai veche galerie de 
artă din Giverny. 

De treizeci de ani îl tot văd. De treizeci de ani mă calcă pe 
nervi... 

Ghinion! 

Magazinul lui de artă seamănă cu un fel de peșteră a lui Ali 
Baba. El iese prag de cum mă vede. 

— Deci, frumoaso, mereu umbli creanga pe străzi, ca o 
fantomă? 

— Bună ziua, Amadou. Scuză-mă, mă grăbesc... 

El izbucnește în râsul lui zgomotos de uriaș senegalez. Din 
câte știu, e singurul african din sat. Uneori îmi petrec ceva mai 
mult timp cu el. Îmi povestește despre afacerile lui, despre 
visurile de a negocia și el, cândva, un Monet. Jackpot... Niște 
Nuferi, oricare. Fie și negri, de ce nu... Uneori și el dă târcoale 


VP - 95 


morii. Amadou Kandy avea multe învârteli cu Jérôme Morval. 
Trebuie să rămân neîncrezătoare. Am mai aflat că a avut treabă 
cu poliţia, nu cu mult timp în urmă. 

e 

Merg mai departe. Rue Claude-Monet mi se pare pe zi ce 
trece mai interminabilă. Turiștii se dau din calea mea ca să-mi 
facă loc. Uneori am parte de nătărăi care mă fotografiază, de 
parcă aș face parte din peisaj... 

Numărul 71. 

Am ajuns! 

Mă uit cu atenţie la numele de pe cutia de scrisori. „Jérôme și 
Patricia Morval”, de parcă perechea ar trăi în continuare sub 
același acoperiș. O înțeleg pe Patricia. Nu e ușor să râcâi o 
etichetă cu numele unui mort pe ea. 

Sun la intrare. De mai multe ori. lese. 

Pare uimită. 

Și cum să nu fie? De luni întregi n-am mai schimbat mai mult 
de două vorbe, bună ziua pe stradă, cel mult. Intru, mă apropii, 
aproape că-i șoptesc la ureche: 

— Trebuie să-ţi vorbesc, Patricia... Am să-ţi spun mai multe 
lucruri. Unele aflate, altele înţelese de mine... 

Când îmi face loc să trec, văd că e palidă. De la cei doi Wuferi 
imenși de pe culoar mă ia cu ameţeală. Mai puţin ca pe Patricia, 
se vede treaba. Am impresia că va leșina. 

Mereu a fost cam slabă de înger Patricia noastră. 

Bâiguie: 

— E... e ceva legat de uciderea lui Jérôme? 

— Da... printre alte confidente. 

Șovăi. În pofida a orice, chiar dacă nu mai am nimic de 
pierdut, nu-i ușor să-i trântesc în faţă acest gen de mărturisire. 
Aș vrea să vă văd pe voi în locul meu. Aștept să se așeze într-un 
fotoliu de piele din salon înainte să i-o trântesc: 

— Da, Patricia, este ceva legat de uciderea lui Jérôme. Eu... 
eu cunosc numele ucigașului. 


24. 


Sylvio Benavides se întreabă de secunde bune ce naiba caută 
crocodilii în heleșteul cu nuferi. Bănuiește că e un fel de 
VP - 96 


interpretare liberă a pictorului, un anumit Kobamo, dar se 
întreabă și dacă nu cumva există un mesaj ascuns? Ca să-și 
ușureze așteptarea, numără crocodilii din tablou, Kobamo i-a 
ascuns cam peste tot pe sub nuferi. Ochi, nări, cozi. 

În spatele lui, ușa galeriei de artă se deschide și-l lasă pe 
Laurenç Sérénac să intre. Inspectorul Benavides îi zâmbește 
ușurat lui Amadou Kandy. 

— V-am spus eu că nu mai întârzie mult. 

Amadou Kandy ridică mâinile cu încetineală. Proprietarul 
senegalez al galeriei măsoară pesemne cam cât doi turiști 
japonezi. E îmbrăcat într-o tunică africană largă, ale cărei 
motive amestecă într-un patchwork improbabil imprimeuri 
africane și tonuri pastel. 

— Nu-mi făceam griji, domnule inspector, îmi dau seama că 
timpul meu este cu mult mai puţin preţios decât al domniilor 
voastre. 

Galeria Kandy seamănă cu un imens talcioc. Pânze de orice 
format sunt îngrămădite în fiecare ungher al încăperii, dându-i 
magazinului un farmec de muzeu surprins în timp ce se mută și 
dăruindu-i turistului cunoscător iluzia că poate negocia o afacere 
bună la acest proprietar de galerie grozav de dezordonat. 

Amadou Kandy e un șmecher. 

Inspectorii s-au așezat pe unde au putut. Sylvio Benavides, pe 
o treaptă a scării, între două cutii de carton, iar lui Laurenç 
Serenac fesele îi sunt despărțite de marginea unui lădoi de lemn 
în care se pierd litografii în cărbune. 

— Domnule Kandy, îl cunoșteaţi bine pe Jérôme Morval... 
începe Serenac. 

Amadou Kandy a rămas în picioare. 

— Da, Jérôme era un amator de artă luminat. Discutam, îi 
dădeam sfaturi. Era un om cu gust... Am pierdut un prieten. 

— Dar și un bun client. 

Serenac a sărit primul la atac. S-ar spune că durerea de fund 
îl face agresiv. Kandy nu se desparte de zâmbetul lui de pastor. 

— Dacă doriţi... e meseria dumneavoastră să gândiţi așa, 
domnule inspector. 

— Bine, mă veţi ierta, așadar, dacă intru direct în miezul 
problemei. Jérôme Morval vă încredinţase misiunea de a-i găsi 
un tablou cu Nuferi? 


VP - 97 


— Și ce bine vă faceţi meseria, spune Kandy, râzând scurt. 
Da, printre alte investigaţii, Jérôme îmi ceruse să fiu atent la 
piaţa operelor lui Claude Monet. 

— Nişte Nuferi anume? 

— Da... Intre noi fie spus, era ceva fără speranţă, Jérôme o 
știa, dar îi plăceau provocările un pic nebunești... 

— De ce dumneavoastră? intervine Benavides. 

Amadou Kandy întoarce capul. Abia acum își dă seama că stă 
în picioare, drept între cei doi inspectori. 

— Cum adică, de ce eu? 

— Da, de ce Morval vi se adresase dumneavoastră și nu altui 
proprietar de galerie de artă? 

— Și de ce nu eu, domnule inspector? Credeţi că nu sunt 
expertul potrivit? 

Kandy își forțează zâmbetul alb, făcând ochii mari. 

— Dacă ar fi fost vorba despre arte primitive, de acord, dar să 
pui în sarcina unui senegalez o cercetare despre impresioniști... 
Liniștiţi-vă, domnule inspector, Jérôme mi-a încredințat și 
misiunea de a găsi un corn de gazelă magică... 

Serenac râde sincer, îndreptându-și spatele. 

— Sunteţi șmecher, domnule Kandy, colegii ne-au prevenit. 
Dar acum ne grăbim... Prin urmare... 

— Totuși nu păreaţi foarte grăbit adineaori... 

— Adineaori? 

— Adineaori. Acum o oră sau două. Aţi trecut prin faţa 
galeriei, dar m-am ferit să vă deranjez, păreaţi foarte concentrat 
la explicaţiile ghidei dumneavoastră. 

Lui Benavides detaliul îi dă de gândit. Serenac și-o încasează. 

— Chiar sunteți un șmecher, Kandy. 

— Giverny este un sătuc, spune proprietarul galeriei 
întorcându-se spre ușă, doar două străzi. 

— Am mai auzit asta... 

— Acestea fiind spuse, domnule inspector, ca să fiu cinstit 
până la capăt, nu pe dumneavoastră v-am remarcat, ci pe ghida 
dumneavoastră, învăţătoarea noastră drăguță din Giverny. Doar 
ce v-am văzut și mi-am spus ceva de genul: „Tipul are o baftă 
fenomenală”. Știţi, n-a lipsit mult să fac copii, doar pentru a 
avea plăcerea de a-i duce la școală și de a o întâlni acolo pe 
Stephanie Dupain în fiecare dimineaţă... 

— Ca prietenul dumneavoastră Morval. 


VP - 98 


Kandy se retrage puţin, ca să-i poată cuprinde în câmpul 
vizual pe amândoi polițiștii așezați. 

— Atâta că Jérôme nu avea copii, răspunde proprietarul 
galeriei. Și dumneavoastră sunteţi un șmecher, domnule 
inspector. 

El se întoarce spre Sylvio. 

— lar dumneavoastră, dimpotrivă, sunteți genul care 
scormonește. Cred că formaţi un duo împreună. Cum să vă 
descriu perechea... Maimuţa și furnicarul? V-ar conveni? 

Serenac se răsucește, mutându-și greutatea de pe o fesă pe 
cealaltă. 

— Născociţi deseori proverbe africane? 

— Tot timpul, dă culoare locală, clienţii mei o adoră. 
Născocesc proverbe pentru perechi, găsesc porecle de animale 
pentru domnul și pentru doamna. Este micul meu truc 
comercial. Nici nu vă închipuiţi cât de bine funcţionează. 

— Merge și cu perechile de poliţai? 

— Mă adaptez. 

Serenac se amuză mult. Benavides, în schimb, pare agasat. 
Picioarele sale lovesc repetat prima treaptă a scării. 

— O cunoșteaţi pe Alysson Murer? spune el brusc. 

— Nu... 

— Prietenul dumneavoastră, Morval, în schimb, o cunoștea. 

— Da? 

— Vă plac poveștile, domnule Kandy? 

— Le ador, bunicul meu le povestea întregului meu trib, 
înainte de culcare. Asta înlocuia televizorul. Inainte, se prăjeau 
greieri... 

— Nu întindeți coarda prea tare, domnule Kandy. 

Benavides se agaţă de balustrada scării interioare, se ridică, 
își întinde puţin membrele anchilozate și-i întinde o fotografie 
proprietarului galeriei. Alysson Murer, pe plaja din Sark, lungită 
alături de Jérôme Morval. 

— După cum o puteţi constata, comentează Sylvio, este vorba 
despre una dintre prietenele intime ale prietenului 
dumneavoastră Jérôme Morval. 

Amadou Kandy apreciază, ca un cunoscător, fotografia. 
Serenac preia ștafeta de la adjunctul său: 

— Din fotografie s-ar putea crede că miss Murer este mai 
degrabă o fată drăguță, dar în realitate Alysson a noastră are o 


VP - 99 


faţă, să spunem, ingrată. Nimic foarte răutăcios, vom spune 
doar că n-are vreun farmec anume. Cum suntem poliţai iscusiți, 
spune Laurenç, făcându-i cu ochiul lui Sylvio, iscusiţi și 
scormonitori, ne-am spus că dă cu virgulă când o comparăm pe 
această Alysson cu celelalte cuceriri ale lui Jérôme Morval. Nu-i 
ciudat, domnule Kandy? De ce să fi flirtat Jérôme Morval cu 
această tânără banală care lucrează în contabilitatea unei firme 
de asigurări din Newcastle? 

Amadou Kandy le înapoiază fotografia polițiștilor. 

— Poate doar trebuie să vă relativizaţi judecata estetică. 
Această domniţă este englezoaică... 

Incă o dată, Serenac nu se poate împiedica să râdă, riscând 
să cadă pe spate în lădoiul cu litografii. Benavides asigură 
interimatul. 

— Îmi voi continua povestea, domnule Kandy, dacă-mi 
permiteți. Alysson nu are drept familie decât o bunică, Kate 
Murer, care locuiește de când se știe într-o casă de pescar pe 
Insula Sark, o biată căscioară prăpădită care se dărăpănează pe 
măsură ce trece timpul. Acasă, Kate Murer nu posedă decât 
vechituri lipsite de valoare, bibelouri, bijuterii de duzină, o 
întreagă serie de tablouri de demult pe care nu le-ar vrea 
nimeni, veselă ciobită și chiar o reproducere a unor Nuferi de 
Monet, o pânză mică, 60 pe 60. Kate e foarte atașată de această 
pânză, la fel ca de toate celelalte, nu pentru valoarea lor, vă daţi 
seama, ci pentru că e tot ce-i mai rămâne de la familia ei. Vă 
vorbesc despre Kate pentru că Jérôme Morval s-a dus de mai 
multe ori pe Insula Sark cu tânăra Alysson Murer. Cu această 
ocazie s-a împrietenit și cu bunica ei. Când ești un polițai 
scormonitor, vedeţi dumneavoastră, domnule Kandy, genul 
furnicar, îţi pui atunci inevitabil o întrebare: dar ce naiba căuta! 
Jérôme Morval la bătrâna englezoaică, pe afurisita de Insulă 
Sark? 


14 Aluzie la o celebră replică a lui G&ronte din comedia lui Molière Vic/eniile lui Scapino 
(1671): „Ce naiba căuta pe galera aia?”. Traducere de Aurel Baranga, în Opere, IV, 
ESPLA, București, 1958. 


VP - 100 


25. 


Patricia Morval observă silueta gârbovită și neagră care se 
îndepărtează. Bastonul scrâșnește pe asfaltul străzii Claude- 
Monet la fiecare pas al bătrânei care coboară către Moulin des 
Chennevières. Neptun o ajunge din urmă cam în dreptul 
agenţiei imobiliare Immo-Prestige. Patricia Morval se întreabă 
cât a durat acea întâlnire suprarealistă. 

O jumătate de oră, poate? 

Abia ceva mai mult. 

Dumnezeule! 

O singură jumătate de oră a fost de-ajuns ca să-i dea peste 
cap toate certitudinile. Patriciei Morval îi este greu să aprecieze 
consecinţele celor auzite mai devreme. Trebuie să-i dea crezare 
acelei babe nebune? Și, mai ales, ce are de făcut acum? 

e 

Traversează culoarul, evitând să-și înece privirea în panourile 
lungi cu Nuferi. Ar trebui să stea de vorbă cu poliţia despre cele 
aflate. Da, asta ar trebui să facă... 

Șovăie. 

La ce bun? În cine să mai aibă încredere? 

Se uită ţintă la florile ofilite care ies din vaza japoneză; își 
amintește fiecare detaliu al vizitei inspectorului Serenac, 
privirea lui acuzatoare, felul lui de a evalua fiecare tablou agăţat 
pe perete, stânjeneala lui de pe culoar în faţa Nuferilor. 
Dumnezeule... Se întreabă din nou. În cine poate să mai aibă 
încredere? 

Patricia se așază în salon, se gândește îndelung la conversaţia 
pe care tocmai a avut-o. Nu există decât o întrebare de pus, de 
fapt: dacă se mai poate repara ceva? Mai poate ea să inverseze 
cursul lucrurilor? 

Patricia merge până la o cămăruţă aproape în întregime 
ocupată de un birou și un calculator. Acesta este pornit. Pe 
screensaver se perindă o panoramă de fotografii cu peisaje 
însorite din Giverny. Patricia a început să fie interesată de 
Internet doar de câteva luni. Niciodată n-ar fi crezut că poate fi 
atât de pasionată de o tastatură și de un ecran. Totuși... a fost 
dragoste la prima vedere. De acum înainte, își petrece ore 
întregi on-line. Graţie Internetului Patricia a redescoperit chiar 


VP - 101 


Giverny, propriul ei sat. Fără Internet, ar fi bănuit oare că există, 
la un clic distanță, mii de fotografii cu satul ei, unele mai 
fascinante ca altele? Fără Internet, și-ar fi putut închipui oare 
miile de comentarii ale vizitatorilor, pe forumuri din lumea 
întreagă, unele mai entuziasmate ca altele? In urmă cu câteva 
luni, Patricia a rămas uluită de frumuseţea unui site, Givernews. 
De atunci nu trece o săptămână fără ca ea să revină pe acel 
blog la incredibila lui poezie cotidiană. 

Nu și astăzi! 

Deocamdată, altceva caută Patricia pe web. Cursorul de la 
mouse i se pune pe steluța galbenă care îi marchează adresele 
preferate.  Derulează meniul și se oprește pe site-ul 
Copainsdavant.linternaute.com. 

Câteva clipe mai târziu, Patricia dă clic pe „Giverny” în 
motorul de căutare. Fotografia căutată o așteaptă. N-are cum să 
n-o vadă, de pe tot site-ul este singura fotografie a unei clase 
care datează de dinainte de război. 

Din anul școlar 1936 - 1937, mai precis. 

Pentru o clipă Patricia se întreabă ce-și închipuie internauții 
care ajung pe acest site din întâmplare. 

Ce caută aici fotografia unei clase din preistorie? 

Cine mai caută prieteni, foști colegi de școală de-acum 
șaptezeci și cinci de ani? 

Patricia se uită pe îndelete la chipurile cuminţi ale elevilor din 
vechea fotografie. Dumnezeule, încă se chinuiește să creadă 
revelațiile pe care baba aia nebună tocmai i le-a încredinţat. Să 
fie oare cu putinţă? Oare n-a născocit totul? Ucigaşul lui Jérôme 
poate fi cu adevărat cel pe care-l denunţă, ultimul individ pe 
care l-ar fi bănuit? 

Tremură din tot corpul, doar privind chipurile cenușii. Lacrimi 
reci îi curg din ochi. După o lungă ezitare, se ridică. 

Știe ce va face, s-a hotărât. Trece din nou prin salon și mișcă 
din reflex cu câţiva centimetri statueta de bronz cu Diana la 
vânătoare de pe bufetul din lemn de cireș. 

La urma urmei, ce mai are de pierdut acum? 

Trage un sertar al bufetului și scoate din el o agendă veche, 
neagră. Se așază din nou în fotoliul din piele și formează 
numărul pe mobilul ei. 

— Alo? Domnule comisar Laurentin, aici Patricia Morval. 

O tăcere prelungită îi răspunde, la celălalt capăt al firului. 


VP - 102 


— Soţia lui Jérôme Morval. Cazul Morval, chirurgul oftalmolog 
care a fost asasinat la Giverny, înțelegeţi despre ce vreau să vă 
vorbesc... 

Este rândul unei voci agasate să se exprime acum: 

— Da... înțeleg, cum să nu. Oi fi eu la pensie, dar încă nu 
sufăr de Alzheimer... 

— Știu, știu, de aceea vă și sun, am dat deseori peste numele 
dumneavoastră în ziarele regionale. Numai cuvinte de laudă... 
Am nevoie de dumneavoastră, domnule comisar... pentru... cum 
să-i spunem... să zicem, o contra-anchetă. O investigație 
paralelă cu ancheta oficială... 

O tăcere îndelungată își face loc între cei doi interlocutori. 

Numai cuvinte de laudă... 

La celălalt capăt al firului, comisarul Laurentin nu se poate 
împiedica să se gândească din nou la anchetele cele mai 
importante din cariera lui. Anii petrecuți în Canada și intervenţia 
lui în cazul Muzeului de Arte Frumoase din Montreal, în 
septembrie 1972, unul dintre cele mai mari furturi de opere de 
artă din istorie, optsprezece pânze ale unor maeștri dispărute, 
Delacroix, Rubens, Rembrandt, Corot... Reîntoarcerea lui la 
Comisariatul din Vernon, în 1974, și cea mai mare investigaţie a 
lui, cu unsprezece ani mai târziu, cu trei ani înainte de pensie, în 
noiembrie 1985, furtul a noua tablouri de Monet din Muzeul 
Marmottan, printre care faimosul tablou /mpresie la răsăritul 
soarelui. El, Laurentin, împreună cu poliţia specializată în artă, și 
anume OCBC, Oficiul Central de luptă împotriva traficului cu 
Bunuri Culturale, găsise tablourile, până la urmă, în 1991, în 
Porto-Vecchio, la un bandit corsican, după ce trecuseră pe la un 
yakuza japonez, Shuinichi Fujikuma... Un caz de amploare 
naţională, titluri mari în ziarele vremii... De-acum o veșnicie... 

Laurentin rupe, în cele din urmă, tăcerea. 

— Sunt la pensie, doamnă Morval. Pensia unui comisar de 
poliție nu are nimic excepţional din punct de vedere financiar, 
dar eu sunt mulțumit. De ce nu apelaţi la un detectiv privat? 

— M-am gândit și la asta, domnule comisar. Bineînţeles. Dar 
niciun detectiv nu dispune de experiența dumneavoastră privind 
traficul cu opere de artă. Este o competenţă importantă în acest 
caz... 

Vocea comisarului Laurentin este din ce în ce mai uimită: 

— Ce anume așteptați de la mine? 


VP - 103 


— V-am trezit curiozitatea, domnule comisar? Vă mărturisesc, 
asta și speram. Vă voi descrie tabloul. Il veţi evalua. Nu credeți 
că judecata unui anchetator tânăr, lipsit de experienţă, care s-ar 
îndrăgosti prostește de principala suspectă sau de soţia 
principalului suspect ar fi deosebit de perturbată? Credeţi c-ar fi 
în stare să-și ducă investigația la capăt? Cu obiectivitate? Cu 
discernământ? Credeţi că se poate avea încredere în el că va 
scoate adevărul la lumină? 

— Nu e de capul lui. Are un adjunct... o echipă... 

— influenţaţi de el, lipsiţi de iniţiativă... 

Comisarul Laurentin tușește la capătul firului. 

— Scuzaţi-mă. Sunt un fost politai de aproape optzeci de ani. 
N-am mai călcat într-un comisariat de poliţie de zece ani. Tot nu 
înțeleg ce anume așteptați de la mine... 

— Vă voi stârni și mai mult curiozitatea, atunci, domnule 
comisar. Pentru că încă mai citiţi ziarele, vă sfătuiesc să 
consultați rubrica de necroloage. Paginile locale. Vă va interesa, 
sunt sigură. 

Vocea comisarului Laurentin devine aproape ironică: 

— O voi face, doamnă Morval. Vă daţi seama, lupu-și schimbă 
părul, dar năravul ba. Ghicitorile dumneavoastră stranii sunt o 
alternativă la planșele mele de sudoku, nu în fiecare zi o astfel 
de solicitare îi dă peste cap rutina unui bătrân poliţai holtei. Dar 
tot nu văd unde vreți să ajungeţi. 

— Aţi dori să fiu și mai precisă? Asta-i, nu-i așa? Să spunem 
atunci că un inspector prea tânăr ar fi poate prea interesat de 
pictură, de artă în general, de Nuferi... și nu suficient de mult de 
oamenii în vârstă. 

Tăcerea se prelungește, înainte de răspunsul comisarului. 

— Presupun că ar trebui să fiu flatat de aluziile 
dumneavoastră, dar mi-am lăsat tot trecutul de poliţai departe, 
în urmă. Pe bune, nu mai sunt la zi. Dacă așteptați de la mine o 
contraanchetă, nu cred că vă adresaţi omului potrivit. Luaţi 
legătura cu poliţia specializată în artă. Am colegi mai tineri 
care... 

— Domnule comisar, îl întrerupe Patricia, faceţi-vă propriile 
investigaţii. Ca amator. Fără părtinire. Nimic mai simplu. Nu vă 
cer mai mult. Veţi vedea... lată, vă voi oferi un indiciu care sper 
că vă va stârni curiozitatea. Pe Internet, intraţi pe un site, și 


VP - 104 


anume Copains d'avant. Dacă aveţi copii sau nepoți, mai mult 
ca sigur ei îl știu. Tastaţi Giverny. 1936-1937. Este un punct de 
plecare interesant pentru această anchetă, cred... Ca să o priviţi 
dintr-o altă perspectivă. Mă rog, veţi vedea. 

— Ce anume urmăriţi, doamnă Morval? O răzbunare, despre 
asta este vorba? 

— Nu, domnule comisar. O, nu. Pentru prima oară în viața 
mea, ar fi mai degrabă invers... 

e 

Patricia Morval închide telefonul aproape ușurată. 

Vede pe fereastră, în depărtare, soarele, coborând agale în 
spatele dealurilor de lângă Sena, încremenind meandrul într-un 
efemer, dar zilnic trompe-l'oeil impresionist. 


26. 


În galeria lui Amadou Kandy, inspectorul B&navides este uimit 
întrucâtva de aparenta lipsa de reacţie a uriașului senegalez. Cu 
cât se uită mai mult la galerie, cu atât mai puţin i se pare că 
seamănă cu altele. In general pereţii galeriilor de artă sunt 
imaculaţi, albi, cultivă o frumuseţe curată și discretă. In Galeria 
Kandy, taman pe dos, vopseaua scorojită de pe pereţi e bășicată 
toată, din tavan atârnă becuri, cărămizile par mai înţepenite de 
praf decât de mortar. In mod clar, Amadou Kandy se dă peste 
cap să-și preschimbe magazinul în peșteră. Sylvio insistă: 

— Pe scurt, domnule Kandy... lată-ne în faţa unei amante 
lipsite de farmec, a unei bunici fără bani, pe o insulă anglo- 
normandă ploioasă. Nu vă uimește prietenul dumneavoastră 
Morval? 

— Îmi plăcea mult latura lui originală... 

— Și Sark? 

— Ce-i cu Sark? 

— Vă plăcea mult și Insula Sark, și dumneavoastră, domnule 
Kandy. 

Benavides lasă intenţionat să se scurgă un răstimp de tăcere 
înainte de a continua: 


15 Foști colegi. 
VP - 105 


— Aţi fost pe Insula Sark nu mai puţin de șase ori în decursul 
ultimilor ani, și ca din întâmplare cu câteva luni înainte ca 
Jérôme Morval s-o întâlnească pe Alysson Murer. 

Serenac își privește adjunctul și-și spune că dacă Sylvio ar ști 
să facă pe furnicarul sau să-i imite ţipătul nu s-ar abţine s-o 
facă. Pentru prima dată, pentru câteva secunde, Amadou Kandy 
pare  descumpănit, îmbătrânit de ridurile de pe tâmple. 
Benavides profită de avantaj: 

— Domnule Kandy, este indiscret să vă întrebăm ce anume 
căutați pe insula Sark? 

Amadou Kandy se uită la trecătorii de pe rue Claude-Monet, 
ca pentru a găsi o replică bună, apoi se întoarce. Și-a regăsit 
zâmbetul de telal. 

— Domnule inspector, știți, ca și mine, că Sark este ultimul 
paradis fiscal european. Nu spuneți mai departe, dar acolo îmi 
albesc banii negri. Diamante, fildeș, mirodenii, toate astea 
rentează, n-aveţi idee. Fără să mai vorbim de comerțul cu 
coarne de gazelă magică... Insula Sark ar fi un soi de DOM- 
TOM: al Angliei... O insulă de indigeni, dacă doriți. 

Sylvio ridică din umeri și continuă: 

— De fapt, domnule Kandy, Alysson și bunica ei, Kate, au 
rădăcini îndepărtate franceze. Ba chiar avem toate motivele să 
credem că unul dintre strămoșii lor ar fi Eugene Murer. Presupun 
că măcar pe Eugene Murer îl cunoașteți? 

— Dacă mă întrebaţi, presupun că aţi aflat deja măcar că sunt 
expertul desemnat de Direcţia Regională a Afacerilor Culturale 
pentru repertorierea colecției Murer. 

Proprietarul galeriei se apleacă spre tablourile rezemate de 
unul dintre pereți, extrage cu precauţie dintre ele un peisaj cu 
un sat african, în același timp naiv și colorat. Se ridică, zâmbind 
încântat, și-și continuă monologul: 

— Dintre toţi pictorii impresioniști, ce soartă interesantă a 
avut Eugene Murer, nu? Era un tânăr pasionat de literatură și de 
pictură, dar, din nefericire pentru el, sărmanul... Va deveni 
pictor și colecționar din pasiune și, pentru că trebuia să trăiască, 
patiser la Paris și la Rouen... în timpul vieţii, Eugene Murer va fi 
mai bogat decât majoritatea prietenilor să-i pictori, Van Gogh, 


16 Acronim pentru Departement d'outre-mer - Territoire d'outre-mer (Departament de 
peste mări - Teritoriu de peste mări), departamente, teritorii, regiuni sau colectivități 
franceze din afara Franței metropolitane, practic fostele colonii. 


VP - 106 


Renoir, Monet. Îi va ajuta, îi va susţine, ba chiar îi va hrăni, va fi 
băiatul bun... Va picta și el, dar cine-și mai amintește astăzi de 
Eugene Murer? 

Amadou Kandy pune în faţa celor doi polițiști tabloul african. 

— Un alt detaliu, Eugene Murer va pleca doi ani să picteze în 
Africa, din 1893 în 1895, departe de orice influenţă, și se va 
întoarce cu bagajele pline de tablouri. Dacă aveţi puţin gust, veți 
constata că Murer era un excelent colorist și că amestecul de 
impresionism și de artă naivă apropiată de ce făceau primitivii 
nu e lipsit de surprize... 

Laurenș Serenac și-a dezlipit fundul de pe lădoi și evaluează 
tabloul cu atenţie și uimire. Sylvio Benavides nu se lasă distras. 

— Bine, mulţumesc, domnule Kandy. Deci știm tot despre 
strămoșul familiei Murer, Eugene, pictor, patiser și colecţionar. 
Dacă doriţi, să ne întoarcem la urmașele lui, Alysson și Kate. 
Acum doi ani Kate Murer era ameninţată cu evacuarea de 
seniorul din Sark. Da, da, și eu am fost uimit, dar pe Insula Sark 
încă face legea un senior. Ce vreţi, viaţa e dură în paradisurile 
fiscale, Kate trebuie să-și renoveze casa dărăpănată, o rușine 
pentru vecini și pentru turiști, sau să-și ia tălpășița. Atunci 
intervine Jérôme Morval. Se vede frecvent cu nepoata ei și și-a 
petrecut pe Insula Sark, în casa bunicii, câteva sfârșituri de 
săptămână pe care le putem bănui romantice. Amabilul nostru 
Morval vine cu propunerea să o ajute pe Kate Murer. Cincizeci 
de mii de lire. Un împrumut fără dobândă, așa, din simplă 
prietenie. Uimitor, nu? 

— Jérôme era un tip șic, comentează Amadou Kandy. 

— Nu-i așa? Kate Murer o sună pe Alysson, nepoata ei, și-i 
confirmă că bunul ei prieten, Jérôme Morval, este, fără doar și 
poate, un bărbat fermecător. Nu numai că-i dă cu împrumut 
cincizeci de mii de lire, dar este atât de delicat, încât îi propune, 
ca nu cumva să se simtă jignită, s-o scape, în schimbul sumei 
împrumutate, de stocul ei de tablouri vechi, printre care 
reproducerea unor Nuferi de Monet, care ocupa prea mult loc. 

— Ce vă spuneam, comentează Amadou Kandy maliţios. Tact 
și generozitate, exact așa era Jérôme. 

Serenac își desprinde în sfârșit ochii de pe culorile calde ale 
satului african pictat de Murer și preia ștafeta de la adjunctul 
său: 


VP - 107 


— Un sfânt, suntem de acord. Atâta că Alysson a noastră, o 
avea ea figură ingrată, dar nu e proastă. Propunerea îi trezește 
suspiciuni, să spunem așa, și convoacă un expert, un alt expert, 
vrea să zic, nu pe dumneavoastră, domnule Kandy. 

Proprietarul galeriei și-o încasează, cu zâmbetul pe buze. 

— Bănuiţi ce urmează? continuă Serenac. 

— Ard de nerăbdare s-o aud, domnilor, cu puţin antrenament, 
amândoi povestiţi acum aproape la fel de bine ca bunicul meu 
marabu”. 

Sérénac pregăteşte marele final: 

— Nuferii lui Kate Murer erau un adevărat Monet, nu o 
reproducere! Valora de o sută, de o mie de ori mai mult ca 
propunerea lui Morval... 

Pereții galeriei se zguduie de la râsul tunător al lui Kandy. 

— Sfinte leronime! 

— Cunoașteţi sfârșitul poveștii? continuă Bénavides, gata să 
explodeze. Alysson Murer rupe, bineînțeles, orice relaţie cu 
acest gentleman francez atât de amabil... Kate, bunica, pierde 
în același timp un ginere și un prieten, refuză să vândă pânza, 
dar va fi evacuată până la urmă din căsuţa ei de pescar... Este 
găsită după două zile, se aruncase din înaltul falezei, de pe Pont 
de La Coupee, istmul care leagă cele două părți ale insulei. Știţi 
ce mai rămâne de pe urma ei? 

Kandy, aplecat peste pânza de Murer pe care caută s-o pună 
la loc, nu răspunde. 

— O bancă! strigă Sylvio. O bancă cu numele ei, cu data 
nașterii și cea a morții, fixată în fața falezei din înaltul căreia s-a 
aruncat. Este tradiţia din Sark: fără cimitir, fără mormânt, doar o 
bancă de lemn pe care se gravează numele celui trecut în 
neființă, o bancă publică, pusă în mijlocul naturii, cu fața spre 
mare... Înainte să moară Kate menţionase în testament că își 
donează tabloul pentru a fi expus în National Gallery din 
Cardiff... 

Kandy se ridică fără să i se șteargă zâmbetul de pe figură. 

— Există așadar o morală, domnule inspector. Sark câștigă o 
bancă, muzeul din Cardiff niște Nuferi, JerGme Morval un pretext 
ca s-o rupă cu cea mai urâtă dintre amantele sale... 

EI își reduce cu câţiva decibeli intensitatea râsului. 


17 Ascet musulman. 
VP - 108 


— Domnule Kandy, insistă Benavides, încruntat. Sunteţi 
expertul desemnat oficial de Direcţia Regională a Afacerilor 
Culturale din Normandia să lucreze la colecţia Murer... 

— Și-atunci? 

— Când se știe că Morval v-a încredinţat misiunea de a găsi 
niște Nuferi, că sunteţi un bun cunoscător al colecţiei Murer, că 
aţi fost de mai multe ori pe insula Sark... 

— Poate i-am șoptit bunului meu prieten că Nuferii lui Kate 
Murer nu erau neapărat o reproducere... Asta sugeraţi? 

— De exemplu. 

— Chiar dacă ne-am închipui că așa ar fi stat lucrurile, ar fi 
ceva ilegal în asta? 

— Nu, este adevărat. 

— Și atunci, ce anume căutaţi? 

Sylvio Benavides s-a cocoţat pe cea de-a treia treaptă a scării, 
ceea ce-i îngăduie să fie la aceeași înălțime cu Amadou Kandy. 

— Ucigașul lui Morval. Ceva ca un motiv de răzbunare. 

— Alysson Murer? 

— Nu, are un alibi beton pentru dimineaţa crimei, era la 
ghișeul ei din Newcastle... 

— Ei bine, atunci? 

— Atunci, insistă Benavides, nimeni nu ne spune că Morval a 
renunţat să caute alţi Nuferi, să găsească alt fraier, cu ajutorul 
dumneavoastră, domnule Kandy. 

Amadou Kandy nu-l scapă pe Sylvio din ochi: Duelul pupilelor, 
cine clipește primul... 

— Domnule inspector, dacă aș fi găsit acel tablou cu Nuferi, n- 
aș mai fi aici, în galeria asta de mizerie, ci mi-aș fi cumpărat 
deja, în dreptul orașului Dakar, una din insulele Capului Verde, 
mi-aș fi declarat independenţa și mi-aș fi construit micul meu 
paradis fiscal... 

Amadou Kandy zâmbește cu toți dinţii lui albi și continuă: 

— Şi mi-aţi cere să trădez un secret profesional? 

— In scopul demascării ucigașului prietenului dumneavoastră. 

— Să fim serioși, zău așa, domnilor inspectori, unde aș fi putut 
dibui un al doilea tablou cu Nuferi de Monet? 

Niciunul dintre cei doi polițiști nu răspunde. Benavides și 
Serenac se ridică în același timp. Fac trei pași în direcţia ușii. 

— Incă o precizare, spune brusc Serenac. Ca să fim absolut 
exacţi, Kate Murer nu și-a lăsat cu adevărat tabloul Muzeului din 


VP - 109 


Cardiff. De fapt, Fundaţia Theodore Robinson a primit dreptul de 
proprietate legală asupra acestuia, cedându-și ulterior dreptul 
de folosinţă în favoarea National Gallery din Țara Galilor. 

— Și-atunci? 

Printre multele afișe legate de pictură lipite pe geamurile 
galeriei de artă, Laurenç Serenac l-a reperat pe cel al 
„Concursului Pictori în devenire / International Young Painters 
Challenge”, identic cu afișul prins în piuneze în clasa lui 
Stephanie Dupain. 

— Și-atunci? răspunde Serenac. Atunci, mi se pare că revine 
cam prea des, în cazul nostru, Fundaţia Theodore Robinson... 

— Este mai degrabă ceva normal, nu? răspunde proprietarul 
galeriei. E o instituție fundaţia asta! Mai ales aici, la Giverny... 

Kandy cade pe gânduri câteva clipe bune în faţa afișului. 

— Theodore Robinson, americanii, pasiunea lor pentru 
impresionism, dolarii lor... Cine-și poate închipui Giverny fără 
toate astea? spune senegalezul, agitându-și braţele. Știţi ce, 
domnule inspector? 

— Nu. 

— În fond, sunt ca Eugene Murer, aici, în prăvălia mea, nu 
sunt decât un băcan. Dar dacă aș putea da timpul înapoi, știți ce 
mi-ar plăcea să mă fac? 

— Patiser? încearcă Laurenç. 

Amadou Kandy izbucnește într-un hohot colosal de râs, de 
data aceasta fără nicio reţinere. 

— Imi place mult de dumneavoastră, șmecherul, izbutește el 
să articuleze între două sughiţuri. Și de dumneavoastră, 
furnicarul scormonitor. Nu, domnilor inspectori, nu patiser. Vă 
voi mărturisi, de fapt, mi-ar plăcea la nebunie să am zece ani. 
Să fiu încă la școală, cu o învăţătoare drăguță care să mă 
convingă că sunt un geniu, și să mă pot prezenta ca sute de alţi 
copii din lume la concursul de descoperire a micilor pictori al 
Fundaţiei Robinson. 


27. 


Soarele nu va întârzia să apună dincolo de colină. Fanette 
zorește, trebuie să-și termine tabloul. Penelul ei n-a alunecat 
niciodată atât de repede, în tușe albe și ocru, reproducând 

VP - 110 


moara și turnul ei straniu, copacul înalt din mijlocul curții, roșu 
ca cireașa și argintiu, roata cu pale care se înmoaie în apă. Se 
concentrează, dar astăzi, în schimb, nu mai contenește James cu 
sporovăială. 

— Ai prieteni, Fanette? 

Dar tu, James, te-ntreb eu vreodată dacă ai? 

— Bineînţeles. Ce-ţi închipui? 

— Eşti de multe ori singură... 

— Tu mi-ai spus să fiu egoistă. Când nu pictez, sunt cu ei! 

James merge agale pe câmp și-și închide șevaletele, unul 
după altul. Se dedă aceluiași ritual când soarele se apropie de 
apus. 

— Dar, pentru că mă-ntrebi, îţi voi spune. Mă enervează. Mai 
ales Vincent, cel pe care l-ai văzut ziua trecută, care ne 
spionează. Un adevărat scaiete... 

— Un pămătuf! 

— Ce? 

— Un pămătuf. E mai folositor decât un scaiete, pentru o fată 
care pictează. 

Uneori James se crede amuzant. g 

— Mai este și Camille, dar el prea se crede mare și tare. Işi 
închipuie că s-a născut supradotat, știi genul. Ultima de vârsta 
mea este Mary, cea care se smiorcăie tot timpul. Și se dă bine 
pe lângă învăţătoare. Nu-mi place de ea, asta este. 

— Nu trebuie să spui niciodată așa ceva, Fanette. 

Ce-am spus? N-am spus nimic... 

— Ce nu trebuie să spun? 

— Ți-am mai explicat, Fanette. Eşti o fetiţă foarte răsfăţată de 
natură. Da, da, nu te preface că nu înţelegi. Eşti drăguţă-foc, 
inteligentă, de un sarcasm usturător. Un talent incredibil pentru 
pictură ţi-a căzut pe umeri, de parcă o zână ti-ar fi suflat pe ei o 
pulbere de aur. Atunci trebuie să ai grijă, Fanette, ceilalţi vor fi 
invidioși cât vei trăi. Te vor invidia pentru că vor avea vieţi mult 
mai puţin fericite decât a ta. 

— Aiureli! Îndrugi numai verzi și uscate. Oricum, singurul meu 
prieten adevărat e Paul. Încă nu-l cunoști. O să-l aduc aici într-o 
seară. El e de acord. Vom face ocolul pământului împreună. Mă 
va duce oriunde ca să pot picta, în Japonia, Australia, Africa... 

— Nu sunt sigur că există un bărbat care să accepte așa 
ceva... 


VP - 111 


Alteori James mă enervează. 

— Ba da, Paul! 

Fanette se strâmbă la bărbat, în timp ce el se întoarce să-și 
facă ordine în cutia de pictură. 

Sunt momente în care James nu înțelege nimic. De altfel, nu 
pricep ce face, s-ar spune că a rămas anchilozat în fața tuburilor 
lui de vopsea. 

— Te-ai înțepenit? 

— Nu, nu. Sunt bine. 

Ce față caraghioasă face. James e ciudat uneori. 

— Ştii, James, pentru Fundaţia Robinson am chef să pictez 
altceva decât moara vrăjitoarei. Povestea ta, să refac tabloul cu 
moș Cotor, nu prea mă încântă... 

— Crezi? Theodore Robinson a... 

— Am o idee, i-o retează Fanette. Voi picta Wuferi! Dar nu 
bătrânește, ca Monet. Voi picta Nuferi tinerești! 

James o privește de parcă tocmai proferase cea mai cumplită 
blasfemie. 

E roșu tot, am impresia c-o să explodeze. 

Haide, nu mai face fața aia de moș Cotor! 

Fanette izbucnește în râs. 

— Monet... „Nuferi bătrânești”! se sufocă James. 

El tușește în barbă, apoi începe să vorbească agale, cu voce 
de profesor: 

— Voi încerca să-ţi explic, Fanette. Știi, Monet a călătorit mult. 
În toată Europa. S-a inspirat din toate picturile lumii, trebuie să 
înţelegi, sunt foarte diferite, lucrurile nu se văd la fel prin alte 
părţi ale lumii. Monet o înțelesese, a studiat mai ales pictura 
japoneză. Așa că după aceea nu mai avea nevoie să 
călătorească, nici să plece altundeva. Un heleșteu cu nuferi i-a 
fost de-ajuns timp de treizeci de ani, un heleșteu prăpădit, care 
s-a dovedit, totuși, destul de mare ca să revoluţioneze pictura 
întregii lumi... Și să revoluţioneze mai mult decât pictura, 
Fanette. Monet a revoluţionat întreaga privire a omului asupra 
naturii. O privire universală. Înţelegi? Aici, la Giverny! La mai 
puţin de o sută de metri de acest câmp! Așadar, când pretinzi că 
Monet avea o privire de bătrân... 

Ni ni ni... 

— Ei bine, se repede vocea limpede a lui Fanette, eu voi face 
invers. M-am născut aici, până la urmă nu e vina mea! Incep cu 


VP - 112 


heleșteul cu nuferi și termin cu lumea întreagă! Vei vedea, 
Nuferii mei vor fi unici, cum nici măcar Monet însuși n-a 
îndrăznit. În culorile curcubeului! 

Dintr-odată, James se apleacă spre Fanette și o ia în braţe. 

larăși se poartă ciudat, iarăși pare caraghios de neliniștit, de 
parcă n-ar fi el însuși. 

— Cu siguranţă tu ai dreptate, Fanette. Tu ești artista, la urma 
urmei, tu ești cea care știe. 

Mă strânge prea tare, mă doare... 

— Să nu asculţi pe nimeni altcineva, continuă James. Nici 
măcar pe mine. Vei câștiga concursul Fundaţiei Robinson, 
Fanette. Trebuie să-l câștigi! Mă înţelegi, nu-i așa? Haide, fugi 
acum, e târziu, te așteaptă maică-ta. Nu-ţi uita tabloul! 

Fanette se îndepărtează prin lanul de grâu. James îi strigă o 
ultimă recomandare: 

— Dacă ai ucide acest dar în tine, ar fi cel mai mare păcat! 

Uneori James spune chestii ciudate. 

e 

James privește silueta delicată care aleargă, aplecându-se din 
nou spre cutia lui de pictură. Așteaptă ca Fanette să se facă 
nevăzută dincolo de punte și o deschide, tremurând. N-a vrut să 
lase să se vadă nimic în faţa lui Fanette, dar acum asudă cu 
picături mari. Un fel de panică îl cuprinde. Bătrânele lui degete 
se agită fără să vrea. Balamalele ruginite scârțâie ușor. 

James citește cuvintele gravate în lemnul moale dinăuntrul 
cutiei de pictură. 


EA ESTE A MEA,. 
AICI, ACUM ȘI PENTRU TOTDEAUNA 


Cuvintele gravate sunt urmate de o cruce, două linii simple 
care se încrucișează. James și-a dat seama că este vorba de-o 
ameninţare. De o ameninţare cu moartea. Işi simte trupul 
bătrân și slab străbătut de tremurături incontrolabile. Poliţaii 
care scotocesc peste tot prin sat din cauza cadavrului al cărui 
asasin n-a fost găsit nu-l liniștesc. Toată atmosfera îl apasă. 

Citește iar și iar. Cine a putut scrie așa ceva? 

Scrisul i se pare neîndemânatic, grăbit. Vandalul a profitat, 
pesemne, de faptul că dormea ca să-și graveze ameninţarea 
morbidă în cutia lui de pictură. Nu e prea greu. Deseori adoarme 


VP-113 


pe câmp, la picioarele șevaletelor sale, când nu vine Fanette să- 
| trezească. Ce să însemne asta? Cine a putut scrie așa ceva? 
Trebuie să ia în serios amenințările? 

James observă perdeaua de plopi care închide orizontul 
pajiștii. Literele îi par înscrise în creier acum, ca gravate în 
carnea moale a frunţii: Fa este a mea, aici, acum și pentru 
totdeauna. O altă întrebare îl macină, de acum, o întrebare 
obsedantă, care-l neliniștește și mai mult decât nevoia de a afla 
cine a proferat ameninţarea cu pricina. Mâna nu i mai oprește 
din tremurat. l-ar fi cu neputinţă să ţină un penel, un cuţit, orice. 

Ea este a mea, aici, acum și pentru totdeauna... Într-un vârtej 
infernal, răsucește cele nouă cuvinte în minte. 

Cui i se adresează ameninţarea? 

Se uită cu mare atenţie de jur-împrejur, de parcă un monstru 
avea să se năpustească dintre spice. 

Asupra cui planează primejdia? 

Asupra lui Fanette sau asupra lui? 


28. 


Trec în sfârșit de poarta morii. Am impresia că-mi vor exploda 
genunchii. La fel și braţul drept, la cât s-a tot proptit în afurisitul 
ăsta de baston. Neptun merge cu pași mici lângă mine. Măcar 
de data asta mă așteaptă. 

Câine de nădejde. 

Îmi scot cheile. 

Mă gândesc din nou, în treacăt, la Patricia Morval. Mă întreb 
cum o fi încasat, adineaori, revelațiile mele despre ucigașul 
soţului ei? A putut oare rezista tentației de a-i anunţa pe poliţai? 
Chiar dacă e prea târziu, mult prea târziu să mai salveze orice... 
Capcana s-a închis deja. Niciun politai nu mai poate face nimic 
acum. 

Ce-aș fi făcut eu în locul ei? 

Ridic ochii. O reperez pe tânăra Fanette în depărtare, aleargă 
pe câmp și trece peste puntea din fier. Americanul ei a rămas în 
mijlocul spicelor de grâu. Cu siguranţă i-a împuiat iarăși capul cu 
povești despre moara mea, cu vrăjitoare, cu perechea de 
căpcăuni, proprietarii cei răi care nu-l înghiţeau pe Monet, care 
voiau să taie plopii, să mute căpiţele de fân, să sece heleșteul 

VP - 114 


cu nuferi, să construiască o fabrică de amidon pe pajiște... 
Prostiile obișnuite. Idiotul! La vârsta lui, să mai bage copiii în 
sperieți cu legende dintr-astea... 

Pictorul american, James ăsta, căruia nimeni nu-i cunoaște 
numele de familie, e acolo în fiecare zi. Stă în fiecare zi în 
același loc, în faţa morii. Dintotdeauna, s-ar spune, de parcă 
face parte din decor. De parcă un zeu artist, acolo sus, l-a pictat, 
la rândul său. Ne-a pictat pe toți. Până ce i s-a năzărit să șteargă 
tot. Un gest cu penelul și, paf, s-a zis cu toată lumea! 

Acest James o va privi plecând pe Fanette, ca în fiecare zi, 
apoi va adormi în lan până mâine. 

Noapte bună, James. 


29. 


Fanette se întoarce acasă. Aleargă. Îi place la nebunie când 
felinarele de pe străzile din Giverny se aprind aproape la 
trecerea ei. 

E ceva magic! 

Dar de data asta e încă prea devreme. Soarele abia începe să 
se ascundă. Fanette locuiește într-o căsuţă cam dărăpănată, pe 
rue Château-d'Eau. Nu-i pasă, nu se plânge, știe bine că maică- 
sa face și ea ce poate. De dimineaţa până seara deretică prin 
casele tuturor burghezilor din sat. 

Sunt o droaie! 

Oricum, să locuiască acolo, în mijlocul satului, la o sută de 
metri de grădina lui Monet, chiar dacă într-o casă vai de ea, e 
ceva, ce-ar fi putut spera mai mult? 

Când ajunge, maică-sa o întâmpină cu un zâmbet ostenit de 
lângă blatul din bucătărie, o simplă scândură de lemn pusă 
peste niște cărămizi clădite. 

— E târziu, Fanette. Știi bine că seara nu vreau să mai pierzi 
vremea pe-afară. Mai ales în perioada asta, cu crima de-acum 
câteva zile, câtă vreme încă nu l-au găsit pe ucigaș... 

Mama pare mereu tristă și obosită. Tot timpul cu bluza 
albastră și urâtă pe ea, curățând legume pentru supele care ne 
tin câte-o săptămână, spunând că n-o ajut destul, că la vârsta 
mea ar trebui... Dacă-i arăt tabloul meu, poate că... 

— L-am terminat, mamă. 

VP - 115 


Fanette ridică tabloul cu Moulin des Chennevières la înălțimea 
blatului. 

— Mai târziu, așteaptă. Sunt murdară pe mâini. Pune-l acolo. 

Ca de obicei... 

— Voi picta altul, oricum. Un tablou cu Wuferi! james mi-a 
spus că... 

— Cine e James ăsta? 

— Pictorul american, mamă, ţi-am mai spus... 


— Nu... 

Resturile de morcov pică într-un castron de ceramică. 

— Ba da! 

Da, da, da, da. Jur! O faci intenționat, mamă, altfel nu se 
poate! 


— Nu vreau să mai piezi vremea cu necunoscuţi, Fanette! Mă- 
nțelegi? Dacă te cresc de una singură nu înseamnă că trebuie 
să-ţi petreci timpul numai pe-afară. Și-apoi nu mai sta acolo ca o 
momâie, pune și tu mâna pe un cuţit. Dacă mă lași să gătesc 
singură, mai durează o oră! 

— Învăţătoarea ne-a vorbit despre un concurs, mamă. Un 
concurs de pictură... 

E învăţătoarea! Nu mai poate spune nimic. De altfel, nici nu 
spune nimic, doar se uită la nap! 

Fanette stă dreaptă și continuă: 

— James mi-a sp... Mă rog, toată lumea spune că-l pot 
câștiga. Că am toate șansele, dacă mă ţin de treabă. 

— Care-i premiul? 

O să-i scape napul din mână, cu siguranță... 

— Cursuri la o școală de pictură, la New York... 

— Ce? 

Napul tocmai a fost înjunghiat în plină inimă. Nu-și va mai 
reveni... 

— Ce mai e, Fanette, și cu povestea asta cu concursul? 

— Sau poate Tokyo. Sankt-Petersburg. Canberra. 

Sunt sigură că nici măcar nu are habar unde sunt orașele 
astea, dar o sperie... 

— Mai e și un premiu în bani... O grămadă! 

Mama oftează. Decapitează un al doilea nap. 

— Dacă învăţătoarea ta continuă să vă bage idei din astea în 
cap, o să trebuiască să am o discuţie cu ea... 

Nu-mi pasă, o să particip totuși la concurs... 


VP - 116 


— Și cu James al tău aș vrea să stau de vorbă. 

Cu un gest energic, mama lui Fanette împinge legumele de pe 
blat în chiuvetă. Morcovii și napii fac bâldâbăc, stropindu-i bluza 
albastră. Femeia se apleacă să ridice pe blat un sac de cartofi. 

Nici măcar nu-mi spune s-o ajut. Asta nu-i a bună. Bâiguie 
ceva, sunt nevoită să-i zic să repete, să vorbească mai tare. 

— Vrei să mă lași singură, Fanette. Așa-i? 

lar începe... 

Explodez! Îmi bubuie capul, nimeni altcineva nu poate vedea, 
dar explodez! Jur! Mamă, chiar vreau să spăl vasele. Chiar vreau 
să pun tacâmurile la locul lor. Chiar vreau să dau cu buretele pe 
masă. Chiar vreau să fac să șterg cu cârpa, peste tot. Chiar 
vreau să caut mătura, să dau cu ea, s-o pun la loc. Chiar vreau 
tot ce trebuie să facă o fetiță, chiar vreau să fac totul, fără să 
mă plâng, fără să plâng, chiar vreau toate astea. Pe toate. Cu 
condiția să fiu lăsată să pictez. Vreau doar să fiu lăsată să 
pictez. 

Cer prea mult? 

Mama mă privește în continuare cu neincredere. Nu e 
niciodată mulțumită când nu fac nimic și se uită mereu ciudat la 
mine când fac prea multe. Cred că New York i-a stat în gât, dar 
și celelalte orașe, mai ales când i-am explicat, Japonia, Rusia, 
Australia, toate deodată! 

— Trei săptămâni de școală de pictură, mamă? Trei 
săptămâni, nu e așa mult. E o nimica toată. 

S-a uitat la mine de parcă aș fi nebună. 

e 

De data asta, după ce-am terminat de mâncat, nu mai spune 
nimic. A căzut pe gânduri. E semn rău când cade pe gânduri. 
Niciodată n-am văzut-o căzând pe gânduri și spunându-mi după 
aceea ceva care să-mi facă plăcere. 

Mama lui Fanette se ridică în momentul în care fetița are grijă 
să pună cârpele la uscat, bine întinse pe sârmă, cu clești, și nu 
azvârlite la nimereală, ca de obicei. Incăperea îngheaţă: 

— Am luat o decizie, Fanette. Nu vreau să mai aud de 
povestea asta cu concursul de pictură, de pictorul american sau 
de orice altceva. S-a terminat cu poveștile-astea. O să vorbesc 
despre asta cu învăţătoarea. 


VP - 117 


Nu spun nimic. Nici măcar nu plâng. Las doar mânia să mă 
cuprindă, să fiarbă. Știu de ce o spune. Mi-a vorbit despre asta 
de mii de ori. 

Piesa de rezistență. Repetată, recitată pe de rost. 

Cântarea marilor regrete. 

„Fetita mamii, nu vreau să-ți strici viața ca mine. Când aveam 
vârsta ta, am crezut și eu în toate poveștile astea. Și eu aveam 
visuri. Și eu eram drăguță, iar bărbații îmi promiteau câte-n lună 
și-n stele”. 

„Uită-te! Uită-te la mine când îti vorbesc!” 

„Uită-te la găurile din acoperiș, la igrasia de pe pereți, la 
umezeală, la putoare; amintește-ți de frigul de la geamuri din 
iarna trecută; uită-te la mâinile mele, la bietele mele mâini, tot 
ce-aveam eu mai elegant, mâini de zână, de câte ori nu mi s-a 
spus, Fanette, când aveam vârsta ta, că am mâini de zână”. 

„Mâini de zână care spală budele altora!” 

„Nu te lăsa amăgită ca mine, Fanette. Nu te voi lăsa eu. Să nu 
ai Încredere în nimeni altcineva decât în mine, Fanette. În 
nimeni altcineva. Nici în James al tău, nici în învățătoare, nici în 
oricine altcineva”. 

Chiar vreau, mamă. Chiar vreau să te ascult. Chiar vreau să 
am încredere în tine. 

Dar atunci trebuie să-mi spui totul, mamă. Totul. Chiar și 
lucrurile despre care nu vorbim niciodată. Chiar și lucrurile pe 
care nu avem dreptul să le spunem! 

Schimb pe schimb. 

Fanette ia un burete și șterge fără grabă tăbliţa de ardezie 
gri, cea pe care maică-sa își notează lista cu legume. 

Așteaptă puţin să se zvânte. la creta albă. Știe că maică-sa o 
privește peste umăr. Scrie, cu un scris elegant, cu litere 
rotunjite. Un scris de învățătoare. 

Cine este tatăl meu? 

Apoi, chiar dedesubt: 

Cine? 

O aude pe maică-sa plângând în spatele ei. 

De ce a plecat? 

De ce nu ne-am dus și noi după el? 

Mai rămâne puţin loc în partea de jos a tăbliţei de ardezie. 
Căpetțelul de cretă albă scrâșnește. 

Cine? 


VP - 118 


Cine? 

Cine? 

Cine? _ 

Fanette se întoarce la tabloul ei, la „moara vrăjitoarei”. Il 
pune pe un scaun, apoi, fără să scoată o vorbă, urcă în camera 
ei. Își aude mama plângând la parter. Ca întotdeauna. 

Plânsul nu e un răspuns, mamă. 

Fanette știe că mâine se va termina, că nu vor mai vorbi 
despre toate astea și că maică-sa va fi șters tăblița de ardezie. 

Este târziu acum. 

Cred că aproape miezul nopții. Mama probabil doarme de 
mult, începe foarte devreme să deretice prin casele oamenilor. 
Deseori, până mă trezesc eu, a plecat și s-a și întors. 

Fereastra de la camera mea dă spre rue Chăâteau-d'Eau. 
Strada e foarte în pantă, chiar de la etaj abia dacă depășești 
nivelul străzii cu putin peste un metru. Aș putea sări, dacă aș 
vrea. De multe ori, seara, la fereastra mea, stau de vorbă cu 
Vincent. Vincent pierde vremea pe străzi în fiecare seară. 
Părinților lui nu le pasă. Paul, în schimb, n-are niciodată voie să 
iasă seara. 

Fanette plânge. 

Vincent, pe stradă, se uită la mine fără să știe exact ce-are de 
făcut. Aș prefera să fie Paul. Paul mă înțelege. Paul știe să-mi 
vorbească. Vincent mă ascultă, atât. Altceva nu mai știe să facă. 

Îi vorbesc despre tata. Știu doar că mama a rămas însărcinată 
când era foarte tânără. Uneori cred că sunt fiica unui pictor, a 
unui pictor american, care nu mi-a lăsat decât talentul lui, că 
mama îi poza goală în natură, era frumoasă, foarte, foarte 
frumoasă, sunt fotografii cu ea la parter, într-un album. Și cu 
mine, când eram bebeluș. Dar niciuna cu tata. 

Vincent ascultă, doar apucă mâna pe care Fanette o lasă să 
atârne de-a lungul peretelui și o strânge foarte tare. 

Vorbesc în continuare, îi povestesc. Îmi închipui că tata și 
mama s-au iubit ca niște nebuni, o dragoste la prima vedere 
înflăcărată, că erau frumoși amândoi. Că tata a plecat apoi 
altundeva, iar mama nu s-a priceput să-l țină lângă ea. Poate că 
mama nu știa că e însărcinată? Poate că nici măcar nu știa cum 
ÎI cheamă pe tata. Poate pur și simplu îl iubea prea mult ca să-l 
țină lângă ea; că tata era un om bun, fidel, că ar fi rămas, că m- 


VP - 119 


ar fi crescut dacă ar fi știut de existența mea, dar că mama il 
iubea prea mult ca să-i răpească libertatea spunându-i-o. 

Totul este complicat la mine-n cap, dar altfel nu se poate, 
Vincent. Nu-i așa? Altminteri, de unde mi-ar veni dorința nebună 
de a picta? Dorinta de a-mi lua zborul? Cine altcineva să-mi fi 
dăruit visurile care-mi umplu capul? 

Vincent o strânge pe Fanette de mână. O strânge prea tare. 
Afurisita de brățară pe care băiatul o poartă mereu la 
încheietură li s-a înţepenit între braţe și se afundă în carnea 
fetiţei, ca pentru a-i întipări prenumele gravat pe bijuterie. 

Uneori, în alte seri, mă uit la norii care ascund luna și-mi spun 
că tata e un mare dobitoc de burghez căruia mama îi face 
menajul. Că dau peste el pe rue Claude-Monet, că nu știu că e 
tata, dar că, în realitate, el știe. E doar un porc nenorocit care și- 
a tras-o cu mama, care a silit-o să-i facă chestii scârboase. 
Poate că încă-i mai dă mamei bani pe șest. Uneori, când văd pe 
stradă tipi care se uită urât la mine, o iau razna, îmi vine să 
vomit. E oribil. Dar asta nu i-o mai spun lui Vincent. 

În seara asta norii lasă luna în pace. 

— Tata era în trecere, spune Fanette. 

— Nu-ţi face griji, Fanette, răspunde Vincent. Sunt aici. 

— În trecere. Sunt ca el. Trebuie să plec, trebuie să-mi iau 
zborul. 

Vincent îi strânge mâna și mai tare. 

— Sunt aici, Fanette. Sunt aici. Sunt aici... 

e 

La doi pași, pe rue Château-d'Eau, Neptun aleargă după 

fluturi de noapte. 


A OPTA ZI - ÎNFRUNTARE 


20 mai 2010 


(Comisariatul din Vernon) 


VP - 120 


30. 


Inspectorul Laurenç Serenac este plin de voioșie. Din când în 
când, mai aruncă pe geam o privire discretă spre cel mai mare 
birou al Comisariatului din Vernon, sala 101, folosită de cele mai 
multe ori pentru interogatorii. Jacques Dupain stă pe scaun, cu 
spatele la el. Bate agitat darabana pe braţul scaunului. Serenac 
se retrage în vârful picioarelor pe culoar și-i șoptește complice 
lui Sylvio Benavides: 

— Să-l mai lăsăm să fiarbă puţin... 

Işi trage adjunctul de mânecă. 

— Cel mai mândru sunt, continuă el, de punerea mea în 
scenă! Sylvio, nu pleca, hai să vezi. 

Pornesc din nou pe culoar și se îndreaptă spre sala de 
interogatoriu. 

— Câte sunt, Sylvio? 

Benavides nu se poate împiedica să zâmbească. 

— O sută șaptezeci și una de perechi! Maury a mai adus trei, 
acum un sfert de oră. 

Serenac se ridică și se uită încă odată cu atenţie la biroul 101. 
În încăperea în care așteaptă Jacques Dupain, polițiștii au 
depozitat toate perechile de cizme adunate încă de ieri din satul 
Giverny. Sunt înghesuite prin toate ungherele sălii, atât pe 
rafturi, cât și pe mese, pe pervazuri, pe scaune, grămadă pe 
podea sau unele peste altele. Cauciucul strălucește în toate 
culorile, de la galben-fosforescent la roșu-pompier, deși domină 
clasicul verde-kaki lăcuit. Cizmele au fost triate în funcţie de 
uzură, de mărime, de marcă. Fiecare are o etichetă cu numele 
proprietarului. 

Serenac nu-și ascunde o jubilaţie intensă: 

— Sylvio, sper c-ai făcut o fotografie. Ador genul acesta de 
isterie! Nimic mai potrivit pentru a pregăti psihologic un 
mușteriu! Arată ca opera de artă a unui artist contemporan. Tu, 
cu cele șaptesprezece grătare ale tale din grădină, ar trebui să 
apreciezi o colecţie dintr-asta, nu? 

— Da... spune inspectorul Benavides, care nici măcar nu-și dă 
osteneală să ridice capul. E formidabil din punct de vedere 
estetic. Ceva nemaivăzut, vom face o expoziţie. In schimb... 

— Ești prea serios, Sylvio, îl întrerupe Serenac. 


VP - 121 


— Ştiu... 

Benavides consultă niște foi, le triază. 

— Îmi pare rău, probabil că-s cam prea poliţai. Vă interesează 
ancheta, șefu'? 

— Măi să fie, chiar n-ai haz în dimineaţa asta. 

— Să vă spun totul, n-am pus geană pe geană toată noaptea, 
sau aproape. Ocupam prea mult loc în pat, după spusele lui 
Beatrice. Trebuie spus că e nevoită să doarmă pe spate de trei 
luni. Așa c-am sfârșit-o pe canapea. 

Serenac îl bate pe umăr. 

— Haide, peste o săptămână sau mai puţin o să se termine, o 
să fii tată. Niciunul dintre voi nu va mai apuca să doarmă! Nici 
Bea ta și nici tu. Bei o cafea? Facem o recapitulare în salon? 

— Un ceai! p 

— Adevărat, sunt bătut în cap. Fără zahăr. Incă nu te-ai 
hotărât să mă tutuiești? 

— Mai vedem. Vă asigur, șefu', am mult de furcă cu mine 
însumi. 

Serenac râde fără să se abţină. 

— Chiar îmi place de tine, Sylvio. Și, de altfel, îţi spun numai 
ție, aduci mai multe informaţii decât un comisariat întreg din 
Tarn! Pe cuvânt de occitan! 

— Că bine zicețţi. lar am făcut noapte albă. 

— Pe canapea? In timp ce soţia ta trăgea la aghioase pe 
spate? 

— Da... 

Benavides zâmbește sincer. Cei doi polițiști înaintează pe 
culoar, urcă trei trepte, apoi pătrund într-o încăpere de mărimea 
unei debarale mai mari. Cei zece metri pătraţi ai „salonului” 
sunt ocupați de câteva piese disparate de mobilier: două 
canapele hărtănite acoperite cu o cuvertură portocalie cu 
franjuri lungi, un fotoliu mov, o masă melaminată pe care sunt 
puse o cafetieră, cești desperecheate și linguri coclite, un bec 
chior care atârnă din tavan într-un abajur cilindric de carton 
pârjolit. Sylvio se prăbușește în fotoliul mov, în timp ce Laurenç 
pregătește cafeaua și ceaiul. 

— Șefu', începe Sylvio, începem cu marea expoziţie, pentru că 
se vede că ţineţi la ea? 

Superiorul îi întoarce spatele. Benavides își consultă notițele. 


VP - 122 


— La ora asta avem, așadar, o sută șaptezeci și una perechi 
de cizme, de la mărimea 35 la mărimea 46. Mai jos de 35 nu le- 
am mai oprit. Din toate, am numărat cincisprezece pescari și 
douăzeci și unu de vânători cu permis. Printre care și Jacques 
Dupain. Mai numărăm și vreo treizeci de amatori de drumeţii, 
legitimaţi. În schimb, după cum știți deja, șefu', nicio pingea din 
cele o sută șaptezeci și una de perechi nu se potrivește cu 
mulajul din ipsos făcut de Maury în faţa cadavrului lui Jérôme 
Morval. 

Serenac îi răspunde în timp ce toarnă apă în cafetieră: 

— Bănuiam asta. Asasinul nu avea să se dea singur de gol... 
Dar putem spune invers, că asta dezvinovățește o sută 
șaptezeci și unu de localnici din Giverny... 

— Dacă spuneți dumneavoastră... 

— Şi că Jacques Dupain nu face parte dintre acești o sută 
șaptezeci și unu... II vom mai lăsa încă puţin să fiarbă în suc 
propriu. În rest, cum stăm? 

Inspectorul Benavides își despăturește faimoasa foaie cu trei 
coloane. 

— Sylvio, tu chiar ești maniac... 

— Știu. Îmi construiesc ancheta exact cum mi-am construit 
terasa ori veranda. Cu migală și răbdare... 

— Și sunt sigur că acasă Béatrice a ta te ia peste picior cum 
te iau și eu la birou... 

— Bingo... Dar nu contează, terasa mea se-nvârte după 
soare! 

Serenac oftează. Apa fierbe. 

— Haide, dă-i drumul cu afurisitele tale de coloane... 

— Se completează, încetul cu încetul, pe verticală... Amante, 
Nuferi, copilași... 

— Și o să rezolvăm cazul când o să putem trasa o frumuseţe 
de săgeată, cât se poate de orizontală, care va lega cele trei 
coloane. Legătura dintre cele trei tuburi deocamdată complet 
etanșe... Numai că pentru moment ne-am împotmolit atât de 
tare, că o sută șaptezeci și una de perechi de cizme riscă să nu 
ne mai ajungă... 

Benavides cască. Fotoliul mov pare să-l înghită, încetul cu 
încetul. 

— Prin urmare, dă-i drumul, Sylvio, te ascult. Știrile nopții. 


VP - 123 


— Prima coloană, oftalmologul și amantele sale. Începem să 
strângem depoziţii, dar încă nu avem nimic care ar putea 
justifica o crimă pasională. Nimic nou nici despre semnificația 
afurisitelor de numere de pe spatele fotografiilor. Imi storc 
creierii totuși. Și pentru a le pune capac tuturor, nicio veste 
despre Aline Maletras din Boston, iar noi batem în continuare 
pasul pe loc cu identificarea necunoscutei din cea de-a cincea 
fotografie... 

— Menajera îngenunchiată în faţa lui Morval, în salon? 

— Excelentă memorie vizuală, șefu'. Altminteri, am încercat 
să clasific soţii mai mult sau mai puţin înșelaţi în funcţie de 
gelozia de care sunt capabili. Jacques Dupain este incontestabil 
primul pe listă, atâta că, paradoxal, n-avem nicio dovadă 
concretă a unui adulter al soției sale. Dumneavoastră aţi făcut 
progrese în ce v-aţi propus, domnule inspector? V-aţi întâlnit cu 
Stephanie Dupain, ieri? 

— Joker! 

Sylvio Benavides îl privește stupefiat. El tulbură odihna 
fotoliului, încercând să se ridice alene. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Joker. Asta-i tot. Nu-ţi mai povestesc despre ochii ei mov 
care-mi trimit semnale SOS, altminteri mă vei denunța la 
judecătorul de instrucţie. Deci joker. Wait and see. Administrez 
personal acest segment al anchetei, dacă preferi. Dar sunt de 
acord cu analiza ta. N-avem nicio dovadă a adulterului dintre 
Jérôme Morval și Stephanie Dupain, însă Jacques Dupain are 
totuși profil solid de suspect numărul unu. Haide, să mergem 
mai departe, la coloana a doua: Nuferii? 

— Nimic nou de la discuţia noastră de ieri cu Amadou Kandy. 
Dumneavoastră trebuia să luaţi legătura cu poliţia specializată 
în artă? 

— OK. OK. O fac. Le dau de treabă mâine. A, da, o să mă duc 
să dau o tură și prin grădinile lui Claude Monet... 

— Cu clasa lui Stéphanie Dupain? 

Aburul cafetierei se ridică deasupra părului ciufulit al lui 
Serenac. Inspectorul se uită cu neliniște la adjunctul său. 

— Ce nebunie, mereu le știi tu pe toate, Sylvio! Ce, ne-ai pus 
cumva microfoane și-ți petreci nopţile ascultând înregistrările? 

Benavides cască zgomotos. 

— De ce, e cumva top secret vizita școlară? 


VP - 124 


Se freacă la ochi. 

— Mâine, în ce mă privește, am o întâlnire cu conservatorul 
Muzeului de Arte Frumoase din Rouen. 

— Și de ce naiba? 

— Iniţiativă și autonomie, asta mi-aţi recomandat, nu? Să 
spunem că vreau să-mi fac o idee despre povestea cu tablourile 
lui Monet și cu Nuferii... 

— Ştii, Sylvio, dacă aș avea o fire mai bănuitoare, aș putea 
vedea în asta o lipsă de încredere în superiorul tău ierarhic 
direct. 

Ochii obosiţi ai lui Sylvio Benavides găsesc tăria să licărească 
maliţios. 

— Joker! 

Inspectorul Serenac își toarnă tacticos cafea într-o ceașcă 
ciobită, în alta pune un pliculeţ de ceai și i-o întinde adjunctului 
său. 

— Se vede treaba că-mi este foarte greu să înţeleg psihologia 
normandă... Chiar acum n-ar trebui să fii lângă patul soţiei tale, 
în loc să muncești peste program?... 

— Nu vă simţiți jignit, șeful sunt cam obsedat, atâta tot. Sub 
aparenţa mea de câine credincios, sunt un căpos și jumătate. 
Nu mă pricep deloc la pictură, am doar nevoie să mă pun la 
curent. Haideţi, ascultaţi-mă puţin. Ultima coloană, a treia. Copiii 
de unsprezece ani. 

Serenac se strâmbă, în timp ce-și înmoaie buzele în cafea. 

— Damblaua ta... 

— Am luat la puricat lista copilașilor de unsprezece ani pe 
care ne-a dat-o Stephanie Dupain. In mod ideal, ca să revin la 
damblaua mea, am căutat o fată sau un băiat de zece ani, a 
cărui mamă să fi fost menajeră, de exemplu acasă la familia 
Morval, în urmă cu vreo zece ani... 

— Și care ar purta o bluză albastră peste fusta suflecată... 
Deci, cine s-a calificat? 

— Nimeni! Absolut niciun copil de pe listă nu se potrivește cu 
acest portret. Sunt nouă copilași din Giverny care se încadrează 
în intervalul ăsta de vârstă, să spunem nouă-unsprezece ani. 
Printre părinţi, n-am reperat decât două mame necăsătorite. 
Prima este vânzătoare la brutăria din Gasny, în văgăuna de 
cealaltă parte a platoului, iar cea de-a doua este șoferiţă de 
autobuz, face curse în departament. 


VP-125 


— Deloc banal... 

— Așa e, deloc banal, cum spuneţi. Am și o mamă divorțată 
care predă la liceu în Evreux. Toţi ceilalți părinţi sunt căsătoriţi, 
și de la bun început niciuna dintre mame nu lucrează și nici n-a 
lucrat ca menajeră, în urmă cu zece ani. 

Serenac se reazemă de masa melaminată și-și arată 
dezamăgirea. 

— Dacă vrei părerea mea, Sylvio, nu există decât două 
explicaţii posibile pentru care ai dat greș. Cea dintâi și cea mai 
probabilă: toată ipoteza ta referitoare la un copil nelegitim este 
varză. Cea de-a doua: faimosul copilaș căruia Morval îi spune la 
mulţi ani pe cartea poștală găsită în buzunarul lui nu este din 
Giverny, la fel cum nu e nici amanta lui din fotografie, tânăra în 
bluză albastră care-i oferă o „trataţie”. Fie că este sau nu mama 
copilașului. Și-atunci, chiar că... 

Benavides nu s-a atins de ceaiul lui. Îndrăznește o privire 
timidă. 

— Dacă-mi permiteţi, șefu'... Există o a treia explicaţie 


posibilă. 

— A? 

Sylvio ezită o clipă înainte să continue. 

— Ei bine... pur și simplu... lista furnizată de Stephanie 
Dupain ar putea fi falsă. 

— Ce? 


Serenac și-a vărsat jumătate din cafea. Sylvio se cufundă și 
mai mult în fotoliul mov, continuând: 

— O voi spune altfel, atunci. Nimic nu dovedește că lista 
copiilor este exactă. Stephanie Dupain este și una dintre 
suspectele acestui caz... 

— Nu văd legătura dintre ipoteticul ei flirt cu Morval și copiii 
din clasa ei... 

— Nici eu. Dar oricum nu e vreo mare legătură între 
elementele acestui caz. Dacă am avea timp, ar trebui să 
confruntăm lista copilașilor din clasa învățătoarei cu cea a 
familiilor din Giverny, prenumele, profesiile actuale și din trecut, 
numele de domnişoară al mamelor. Totul. Puteţi să-mi spuneţi 
ce vreţi, dar citatul din Aragon de pe cartea poștală de 
aniversare din buzunarul lui Morval, „crima de a visa care 
trebuie instaurată” are legătură directă cu clasa din Giverny: 
este o poezie pe care copiii din sat învaţă s-o recite la școală. 


VP - 126 


Dumneavoastră mi-aţi spus-o, șefu', o știți din gura lui 
Stephanie Dupain. 

Serenac își golește ceașca dintr-o înghiţitură. 

— OK, dacă te-am înţeles bine, să ne imaginăm că ar exista o 
îndoială. Și de unde ai vrea s-o apuci? 

— Habar n-am. În plus, am uneori impresia că localnicii din 
Giverny ne ascund ceva. Cum să zic, un fel de ambianţă de 
omertă!* de sat corsican. 

— Ce te face să crezi asta? De obicei, impresiile nu sunt genul 
tău? 

Un licăr de neliniște îi trece lui Sylvio pe dinapoia ochilor. 

— Am... am altceva legat de coloana a treia, șefu'. Țâncii. Vă 
previn, e ceva destul de ciudat... Ba chiar mai mult. Ceva mai 
degrabă uluitor, acesta ar fi cuvântul. 


31. 


În dimineaţa aceea, la Giverny, vremea era superbă. Măcar de 
data asta am deschis fereastra salonului și am decis să fac 
ordine. Soarele se strecoară în odaia mea cu o sfială plină de 
neîncredere, de parcă ar fi intrat aici pentru prima oară. Pentru 
că nu găsește în casa mea niciun firicel de praf pe care să-l ia la 
dans, se aşterne doar pe lemnul bufetului, al mesei, al 
scaunelor, pentru a-l face mai deschis la culoare. 

Nuferii mei negri, în ungherul lor, se pitesc în umbră. Provoc 
pe oricine, chiar ridicându-și capul, chiar prin fereastra mea 
deschisă la etajul patru, să zărească tabloul de afară. 

Mă cam învârt în jurul cozii. Totul este unde ar trebui să fie în 
salon, de aceea ezit puţin să cotrobăi peste tot, pe deasupra 
dulapului, prin fundul sertarelor, sau să cobor în garaj, să golesc 
cutiile mucezite, să ridic sacii de plastic tăiaţi în două și să scot 
la lumină cutiile pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani buni. 
De decenii, chiar. Știu totuși ce anume caut. Știu exact ce 
anume mă interesează, doar că, după atâta amar de vreme, n- 
am nicio idee despre locul în care am pus-o bine. 


18 „Legea tăcerii” în satele din sudul ltaliei, implicând interdicţia categorică de 


cooperare cu autorităţile statului, în cazul comiterii unei infracțiuni. 
VP - 127 


Știu ce gândiţi, vă spuneţi că baba își pierde ţinerea de minte. 
Dacă doriţi... Să nu-mi spuneţi că nu vi s-a întâmplat niciodată 
să rascoliţi toată casa doar ca să găsiţi o amintire, un anumit 
obiect despre care știaţi cu siguranţă un singur lucru: că nu l-ați 
aruncat niciodată. 

Nu e nimic mai enervant, așa-i? 

Nu vă ascund nimic, ceea ce ţin să găsesc cu tot dinadinsul 
este o simplă cutie, de mărimea uneia de pantofi, plină de 
fotografii vechi. Vedeţi, e ceva cât se poate de banal. Se pare că 
în ziua de azi, am citit asta pe undeva, o întreagă viaţă de 
fotografii poate încăpea pe un stick USB de mărimea unei 
brichete. Eu, între timp, îmi caut cutia de pantofi. 
Dumneavoastră, când veți trece de optzeci de ani, vă veți căuta 
printre catrafuse o brichetă minusculă. Spor! Pesemne că acesta 
este progresul. 

Deschid fără mare speranţă sertarele comodei, îmi strecor o 
mână pe sub dulapul normand, pe dinapoia șirurilor de cărți. 

Nimic, bineînțeles. 

Trebuie să mă resemnez, ce caut nu e pus la îndemână. Cutia 
mea cred că se găsește pe undeva prin garaj, sub un strat de 
sedimente acumulate de-a lungul anilor. 

Încă șovăi. Merită osteneala? Chiar trebuie să mă spetesc 
răscolind toate vechiturile astea ca să dibuiesc până la urmă o 
fotografie, una singură? O fotografie pe care n-am aruncat-o 
niciodată, pentru asta bag mâna-n foc. Singura care păstrează 
amintirea unui chip pe care mi-ar plăcea atât de mult să-l pot 
revedea, pentru o ultimă oară. 

Albert Rosalba. 

e 

Fără să pot hotărî, mă uit prin salon, unde totul e la locul lui. 
Mai puțin cele două cizme puse la zvântat în fața hornului de la 
șemineu. Mă rog, nu se zvântă... Două cizme pe care eu le-am 
pus acolo, s-ar cuveni să spun. 

Evident, sub ele șemineul este stins. 

Mai e până la Crăciun. 


VP - 128 


32. 


Degeaba și-a rostit Sylvio Benavides ultimele cuvinte cu o 
emfază maximă, șeful lui tot nu pare să-l ia în serios. Își toarnă, 
relaxat, o nouă ceașcă de cafea, de parcă încă ar număra 
perechile de cizme în minte. Adjunctul său își duce ceașca de 
ceai la gură și se strâmbă. Fără zahăr. 

Serenac se întoarce. 

— Te ascult, Sylvio. Uluiește-mă... 

— Mă cunoașteţi, șefu', explică Benavides. Am luat la puricat 
tot ce putea avea legătură atât cu Giverny, cât și cu povestea 
despre copilaș. Până la urmă am dat de asta în arhivele 
jandarmeriei... 

Se răstoarnă în fotoliul moale, își pune ceașca de ceai pe 
podea și scotocește în teancul de hârtii de la picioare. li întinde 
superiorului său un raport al jandarmeriei din Pacy-sur-Eure: o 
hârtie îngălbenită, cu vreo zece rânduri. Serenac înghite. Ceașca 
ciobită îi tremură între degete. 

— Vă fac un rezumat, șefu'. Cred că n-o să vă placă prea tare. 
Este vorba despre un fapt divers. Un copil a fost găsit înecat în 
pârâul Epte, la Giverny. Exact în locul în care Jérôme Morval a 
fost asasinat. Mort exact după același tipic, după același ritual, 
cum ați spus, cu excepția înjunghierii: puştiul a avut craniul 
sfărâmat cu o piatră, apoi capul i-a fost cufundat în pârâu. 

Laurenç Serenac simte o descărcare violentă de adrenalină. 
Ceașca se izbește de blatul laminat. 

— Dumnezeule... Ce vârstă avea copilul? 

— Aproape unsprezece ani, cu aproximaţie de câteva luni. 

O sudoare rece îi curge inspectorului pe frunte. 

— La naiba... 

Benavides se agaţă de braţele fotoliului mov de parcă s-ar 
îneca în el. 

— Avem o singură problemă, domnule inspector... Că acest 
fapt divers a avut loc în urmă cu o grămadă de ani... 

Tace câteva clipe, de teama reacției lui Serenac. Apoi: 

— În 1937, ca să fiu exact... 

Serenac se prăbușește pe canapeaua portocalie. Ochii îi pică 
pe raportul îngălbenit. 


VP - 129 


— În 1937? Dumnezeule, ce mai e și cu povestea asta? Un 
copilaș de unsprezece ani mort exact în același loc ca Morval, 
exact la fel... dar în 1937! Ce mai e și cu nebunia asta? 

— Habar n-am, șefu'... Veţi vedea, totul este prins în raportul 
jandarmeriei din Pacy. Dacă stăm să ne gândim, probabil că n- 
are absolut nicio legătură... Pe vremea aceea jandarmii au tras 
concluzia c-a fost un accident. Copilul a alunecat pe o piatră, și- 
a spart capul, apoi s-a înecat. Accident tâmpit. Asta a fost tot. 

— Cum îl chema pe puști? 

— Albert Rosalba. Familia lui a plecat din Giverny la puţin 
timp după dramă. Nicio veste despre ei de atunci... 

Laurenç Serenac întinde mâna până la ceașca lui, pusă pe 
masă. Se strâmbă când bea. 

— La naiba, Sylvio, totuși îmi dă de gândit povestea ta. Am 
tendinţa să nu prea apreciez acest gen de coincidenţe. Chiar 
deloc. De parcă misterul n-ar fi fost destul de opac, de parcă 
numai asta ne mai lipsea... 

Sylvio adună hârtiile împrăștiate de la picioarele lui. 

— Pot să vă întreb o chestie, șefu'? 

— În stadiul în care ne aflăm... 

— Mie cel mai mult îmi dă de gândit faptul că, de la bun 
început, ce-am intuit noi se bate cap în cap. M-am gândit la asta 
toată noaptea. Din primele clipe, dumneavoastră sunteţi convins 
că totul se învârte în jurul lui Stephanie Dupain, că ea ar fi în 
primejdie. Nu știu de ce, dar eu sunt convins că dezlegarea se 
află în coloana a treia, că există un ucigaș care se plimbă în 
libertate și care-i gata să lovească din nou, dar că în joc e viaţa 
unui copilaș de unsprezece ani... 

Laurenç își pune ceașca pe podea. Se ridică și-l bate 
prietenește pe spate pe adjunctul său. 

— Poate e și pentru că vei fi tată dintr-o clipă în alta... În ce 
mă privește, pe holteiul care sunt îl interesează mai puţin 
copilașii decât mamele lor, chiar și căsătorite... E doar o 
problemă de identificare. Are sens, nu? 

— Poate. Fiecare cu coloana lui, atunci, răsuflă Sylvio. Să 
sperăm doar că n-avem dreptate amândoi. 

Ultimul gând îl uimește pe S&renac. Își privește cu atenţie 
adjunctul și nu distinge decât o faţă trasă de oboseală și doi ochi 
care se ostenesc să rămână deschişi. Benavides încă n-a apucat 
să-și trieze toate foile. Ştie că înainte să plece diseară de la 


VP - 130 


muncă, în pofida oboselii, adjunctul lui își va face timp să 
fotocopieze și să pună totul în ordine, în cutia roșie de arhivare, 
apoi să așeze cutia cu pricina la locul ei, pe etajera din sala de 
la subsol. M de la Morval. Așa este el, adjunctul lui... 

— Sylvio, există o explicaţie pentru orice, spune S6renac. 
Există o modalitate de a îmbina toate piesele din puzzle. 
Inevitabil! 

— Și Jacques Dupain, oftează Benavides. Nu vi se pare că a 
fiert destul? 

— La naiba! Uitasem de ăla... 

e 

Ca să se poată așeza la biroul din sala 101, Laurenç Sérénac a 
dat la o parte vreo zece cizme albastre și le-a stivuit una peste 
alta, într-un teanc instabil. Jacques Dupain e la fel de mânios. Cu 
mâna dreaptă își freacă rând pe rând mustaţa neagră și obrajii 
nebărbieriţi, trădându-și enervarea din ce în ce mai puternică. 

— Tot nu pricep ce anume vreţi de la mine, domnule 
inspector. De aproape o oră mă ţineţi aici. Poate-mi spuneți și 
de ce, până la urmă? 

— Pentru o discuţie. O simplă discuţie... 

Serenac prezintă, cu un geste amplu, expoziţia de cizme. 

— Restrângem cercul suspecţilor foarte din larg, domnule 
Dupain. Puteţi să o constataţi și singur. Aproape toţi sătenii ne- 
au dat câte o pereche de cizme. Colaborează în liniște. 
Verificăm dacă nu cumva cizmele lor se potrivesc cu mulajul de 
la scena crimei, apoi nu-i mai deranjăm... Nimic mai simplu. In 
schimb... 

Mâna dreaptă a lui Jacques Dupain se crispează pe mustață, 
în vreme ce mâna stângă i se încleștează agitată de braţul 
scaunului. 

— De câte ori să vă mai spun? Nu-mi mai găsesc afurisitele de 
cizme și pace! Credeam că mi le-am lăsat în magazia de lângă 
școală, cea folosită pe post de garaj. Nu mai erau acolo! leri am 
fost nevoit să iau cu împrumut o pereche de cizme ale unui 


prieten... 
Serenac schiţează un zâmbet sadic. 
— Ciudat, nu-i așa, domnule Dupain? Cui i s-ar părea 


distractiv să fure o pereche de cizme pline de noroi? Numărul 
43, cât purtaţi. Exact de mărimea mulajului făcut la scena 
crimei? 


VP - 131 


Sylvio Benavides stă în picioare în fundul încăperii, cu 
spinarea rezemată de o etajeră, dinspre raionul de cizme noi și 
aproape noi, de la 39 la 42. Asistă la discuţie cu o osteneală 
amuzată. Măcar discuţia îl ţine treaz. La întrebarea pusă de 
Serenac, el ar ști ce să răspundă, totuși n-are de gând să i-o 
sufle suspectului. 

— Habar n-am, se enervează Dupain. Poate pentru că 
ucigașului i-a dat prin cap să fure prima pereche de cizme de 
mărimea potrivită pe care a găsit-o, încât să fie pus sub acuzare 
un amărât în locul lui! 

Este răspunsul pe care-l aștepta Benavides. Nu-i așa de 
tâmpit Dupain ăsta, din câte se pare. 

— lar măgăreaţa ar pica pe dumneavoastră, insistă Serenac. 
Ca din întâmplare? 

— Pe cineva tot pică. Pică pe mine. Ce înseamnă „ca din 
întâmplare”? Nu-mi plac  subiînţelesurile dumneavoastră, 
domnule inspector. 

— Atunci mulțumiți-vă cu înțelesurile. Ce anume făceați în 
dimineața morții lui Jérôme Morval? 

În spațiul din care au fost expulzate toate cizmele de cauciuc, 
picioarele lui Dupain descriu cercuri largi cu atitudinea unui plod 
năbădăios care azvârle toate jucăriile din țarc. 

— Deci mă suspectați? Pe la ora șase dimineaţa eram încă în 
pat cu soţia mea, ca în fiecare dimineaţă... ` 

— lată încă un aspect ciudat, domnule Dupain. In diminețile 
de marţi, conform mărturiilor noastre, obișnuiți să vă treziți cu 
noaptea-n cap ca să mergeţi la vânătoare de iepuri pe terenul 
prietenului dumneavoastră Patrick Delaunay. Uneori în grup. 
Singur, de cele mai multe ori... De ce să vă fi abătut de la 
obiceiurile dumneavoastră în dimineaţa crimei, tocmai în acea zi 
de marți? 

Un răstimp de tăcere. Degetele agitate ale lui Dupain 
continuă să-i tortureze mustața. 

— De ce credeţi?... Din ce afurisit de motiv își poate dori un 
bărbat să rămână în pat cu soţia? 

Jacques Dupain își împlântă privirile în ochii lui Laurenç 
Serenac. „Împlântă” este cuvântul. Două pumnale. Sylvio 
Benavides nu pierde nimic din înfruntare. Incă o dată, crede că 
Jacques Dupain nu se apără rău deloc. 


VP - 132 


— Nimeni nu vă reproșează asta, domnule Dupain. Nimeni. 
Stați liniștit, vă vom verifica alibiul... Cât despre mobil... 

Serenac împinge tacticos cele zece cizme albastre stivuite la 
capătul biroului și-i arată fotografia cu Stephanie și cu Jérôme 
Morval, ţinându-se de mână pe poteca de pe coasta dealului. 

— Gelozia ar putea fi unul. Nu credeți? 

Jacques Dupain abia dacă se uită peste fotografie, de parcă ar 
cunoaște-o dinainte. 

— Nu săriţi calul, domnule inspector. Că vi se pare distractiv 
să mă bănuiţi pe mine treacă-meargă... Dar n-o amestecați pe 
Stephanie în jocurile dumneavoastră de doi bani. Nu pe ea. 
Suntem de acord, ce ziceţi? 

Sylvio ezită să intervină. Are impresia că situaţia poate 
degenera acum, dintr-o clipă în alta. Serenac continuă să se 
joace cu prada. Și-a luat câte o cizmă albastră în fiecare mână și 
încearcă, cu mintea în altă parte, să le găsească perechea. Apoi 
înalţă o privire ironică. 

— Slabă apărare aveţi, domnule Dupain. Nu vi se pare? În 
termeni juridici, se numește chiar apărare tautologică... Să te 
aperi de un mobil care se bazează pe gelozie... printr-un exces 
suplimentar de gelozie... 

Dupain se ridică. E la mai puţin de un metru de S6renac. 
Dupain e mai scund decât inspectorul, cu cel puţin douăzeci de 
centimetri. 

— Nu vă jucaţi cu vorbele, domnule Sérénac. Înţeleg, vă 
înţeleg perfect jocul de doi bani... Dacă vă mai apropiați... 

Serenac nici nu se uită la el. Aruncă o cizmă și ia alta. 
Zâmbind. 

— Doar nu-mi spuneţi, domnule Dupain, că aveţi de gând să 
obstrucţionați buna desfășurare a anchetei?... 

Sylvio Benavides nu va afla niciodată până unde ar fi putut 
merge Jacques Dupain în ziua aceea. Și, de altfel, nici nu ţine să 
afle. De aceea își pune la timp o mână împăciuitoare pe umărul 
lui Jacques Dupain, în vreme ce mimează un semn de domolire 
către Serenac. 


VP - 133 


33. 


Sylvio Benavides l-a însoţit pe Jacques Dupain până la ieșirea 
din comisariat. S-a priceput să ticluiască politeţurile obișnuite, 
scuzele voalate. Inspectorul Benavides e destul de talentat la 
asta. Jacques Dupain s-a urcat furios în Fordul lui și, în semn de 
jalnică provocare, a traversat parcarea de pe rue Carnot cu 
pedala la podea. Benavides a închis o clipă ochii, apoi s-a întors 
în birou. Sylvio Benavides e la fel de talentat și când ia pulsul 
stărilor sufletești ale superiorului său. 

— Cum ţi s-a părut, Sylvio? 

— Că l-aţi luat tare, șefu'. Prea tare. Mult prea tare. 

— OK, să zicem că e latura mea occitană. Dar, în afară de 
asta, cum ţi s-a părut? 

— Habar n-am. Dupain nu e curat ca lacrima, dacă asta vreţi 
să auziţi. Acestea fiind spuse, poate fi înțeles. Are o soție la care 
e destul de firesc să țină. Doar n-o să-mi spuneţi tocmai 
dumneavoastră că nu-i așa. Dar asta nu face din el un ucigaș, 
pentru atâta lucru... 

— La naiba, Sylvio. Dar povestea cu cizmele care i s-ar fi 
furat, chipurile? Nu stă în picioare o secundă! Nici alibiul lui, 
soţia lui, Stephanie, mi-a mărturisit că plecase la vânătoare în 
dimineaţa crimei... 

— De acord, șefu', asta dă de gândit. Va trebui să confruntăm 
declaraţiile. Dar trebuie să recunoaștem și că probele 
incriminatoare se acumulează cam prea ușor. Mai întâi 
fotografia cu soţia lui la plimbare cu Morval trimisă de un 
anonim, apoi cizmele lui de vânătoare care se fac nevăzute... 
Ne-am putea gândi și că altcineva caută să îndrepte bănuielile 
asupra lui. Și-apoi, în ce privește povestea cu mulajul pingelei, 
nu este singurul care ar avea nevoie de justificare! N-am dat nici 
pe departe de toți sătenii din Giverny. Ne-am lovit și de uși 
închise, de case nelocuite, de parizieni care lipsesc mai tot 
timpul. Vom avea nevoie de mai mult timp, de mult mai mult 
timp... 

— La naiba... 

Serenac apucă o cizmă portocalie și o ţine de călcâi cu două 
degete. 


VP - 134 


— El este, Sylvio! Nu mă întreba de ce, dar știu că e Jacques 
Dupain! 

Laurenç Serenac aruncă dintr-odată cizma portocalie peste 
vreo alte zece, puse pe etajera din faţă. 

— Strike! comentează placid Sylvio Benavides. 

Șeful rămâne câteva clipe tăcut, nepăsător, apoi își înalţă 
brusc vocea: 

— Batem pasul pe loc, Sylvio. Batem pasul pe loc! Cheamă-mi 
întreaga echipă, avem ședință peste o oră. 

e 

Laurenç Sérénac, cu nervii întinși la maximum, încearcă, fără 
prea mult succes, să anime brainstormingul pentru care și-a 
adunat întreaga echipă la Comisariatul din Vernon. Incăperea 
luminoasă cu perdele rupte e scăldată de lumina soarelui. Sylvio 
Benavides moţăie în capul mesei. Între două sforăituri, îl aude 
pe șeful Comisariatului din Vernon recapitulând din nou 
diferitele piste și înșirând impresionanta listă cu cercetările care 
trebuie acoperite: să identifice amantele lui Morval și să-i 
interogheze pe apropiații acestora, să aprofundeze cazurile de 
trafic cu opere de artă legate de impresionism și, mai ales, să-l 
înghesuie pe Amadou Kandy, să afle mai multe despre faimoasa 
Fundaţție Theodore Robinson, să aprofundeze în egală măsură și 
strania poveste a înecului în pârâu care datează din 1937, să-i 
interogheze în continuare pe localnicii din Giverny, mai ales pe 
vecini, mai ales pe apropiații lui Morval, mai ales pe cei care, ca 
din întâmplare, nu aveau cizme pe-acasă, mai ales pe cei care 
au copilași de unsprezece ani... Să-și extindă cercetările și în 
direcția clienţilor cabinetului de oftalmologie. 

Sunt multe de făcut, inspectorul Serenac e conștient de asta, 
mult prea multe pentru o echipă de cinci oameni, care nici 
măcar nu lucrează cu normă întreagă, nici pomeneală... Vor fi 
nevoiți să sape la întâmplare și să tragă nădejde că le va surâde 
norocul. Să aștepte săpătura norocoasă... Poliţaii sunt obișnuiți 
cu asta, mereu e așa. Singura misiune pe care Sérénac nu le-a 
reamintit-o colegilor este verificarea alibiului lui Jacques Dupain. 
Pe aceasta o păstrează pentru sine... Privilegiul șefului! 

— Alte idei? 

Agentul Ludovic Maury a ascultat îndemnurile autoritare ale 
superiorului său cu atenţia plictisită a unui fotbalist lăsat pe 
tușă. Soarele din spatele lui tocmai îi perpelește ceafa. In timpul 


VP-135 


brainstormingului, s-a uitat din nou cu atenţie la fotografiile de 
la scena crimei înșirate în fața lui: pârâul, puntea, spălătoria. 
Corpul lui Jérôme Morval cu picioarele pe mal și capul în apă. Se 
întreabă de ce ideile vin uneori în anumite momente, și nu în 
altele și ridică un deget. 

— Da, Ludo? ` 

— Doar o idee, așa, Laurenç. In stadiul în care ne aflăm, nu 
crezi că am putea să dragăm pur și simplu albia pârâului din 
Giverny? 

— Ce vrei să spui? întreabă Sérénac nervos, agasat, de parcă 
dintr-odată n-ar mai fi apreciat tutuirea meridională practicată 
de agentul Maury. 

Sylvio Bénavides se trezește și tresare. 

— Păi... continuă Maury, am cercetat scena crimei peste tot, 
avem fotografii, mulaje, eșantioane. Ne-am uitat și în pârâu, 
bineînţeles. Dar nu cred că l-am dragat în profunzime. Să 
mișcăm nisipul, vreau să zic, să scormonim dedesubt. Ideea mi- 
a venit văzând în fotografie poziția buzunarelor lui Morval: sunt 
îndreptate spre pârâu. Un obiect, absolut orice lucru, ar fi putut 
aluneca în apă, s-ar fi putut afunda în nisip. Și nu l-ar mai fi 
văzut nimeni. 

Serenac își duce mâna la frunte. 

— Nu e o idee proastă... De ce nu, la urma urmei... Sylvio, te- 
ai trezit? Adună-mi o echipă cât mai repede, cu un 
sedimentolog, sau un tip de genul. Inţelegi? Un specialist care 
să fie în stare să dateze cu aproximaţie de o zi toate rahaturile 
pe care le vom scoate din clisa de pe fundul pârâului! 

— OK, spune Benavides, care-și ridică pleoapele cu o sforțare 
de halterofil. Totul va fi gata poimâine. Mâine, vă amintesc, 
pentru noi doi, va fi ziua patrimoniului. În program, vizitarea 
grădinilor lui Claude Monet, pentru dumneavoastră, și a 
Muzeului de Arte Frumoase din Rouen, pentru mine. 


34. 


Pe rue Blanche-Hosched6â-Monet, lumina serii se strecoară 
printre obloanele camerei de la mansarda în care locuiește 
familia Dupain. Casele normande cu acoperiș de stuf, scoase la 


VP - 136 


vânzare în cataloage cu hârtia lucioasă, se răsucesc între 
degetele nervoase ale lui Jacques Dupain. 

— O să-mi angajez un avocat, Stephanie. Să-l acuz de 
hărțuire. Polițaiul ăsta, Serenac, nu e în regulă, Stephanie... S-ar 
spune că... 

Jacques Dupain se întoarce în pat. N-are nevoie să verifice. 
Ştie că vorbește cu spinarea soţiei lui. Cu ceafa ei. Cu pletele ei 
lungi. Cu un sfert de chip. Cu o mână care ţine o carte. Uneori, 
când cearșafurile sunt complice, cu spatele ei, un fund sublim 
pe care se abţine în fiecare seară să-l mângâie. 

— S-ar spune că e pe urmele mele politaiul ăsta, continuă 
Dupain. Că face din asta o problemă personală. 

— Nu-ţi face griji, îi răspunde spinarea. Liniștește-te... 

Jacques Dupain încearcă să se cufunde din nou în broșura cu 
case de vânzare. Minutele trec încet pe cadranul ceasului 
deșteptător pus chiar în faţa lui. 

Ora nouă și douăsprezece minute... 

Nouă și șaptesprezece... 

Nouă și douăzeci și patru... 

— Ce citești, Stephanie? 

— Nimic. 

O spinare nu e foarte vorbăreatță. 

Ora nouă și treizeci și unu... 

Ora nouă și treizeci și patru... 

— Mi-ar plăcea să-ţi găsesc o casă, Stephanie. Altceva decât 
chilia asta de deasupra școlii. Casa visurilor tale. E meseria mea, 
la urma urmei. Într-o bună zi, ţi-o voi putea dărui. Dacă ai 
răbdare, voi fi în stare... 

Spinarea se mișcă puţin. Mâna se întinde până la noptieră, 
pune cartea jos. 

Aurélien. 

Louis Aragon. 

Ea apasă întrerupătorul veiozei. 

— Ca să nu mă părăsești niciodată, se strecoară prin beznă 
vocea lui Jacques Dupain. 

Nouă și treizeci și șapte... 

Nouă și patruzeci și unu... 

— Nu-l vei lăsa, nu-i așa, Stephanie? Nu-l vei lăsa pe poliţai să 
ne despartă, nu? Știi bine că n-am nicio treabă cu uciderea lui 
Morval. 


VP - 137 


— Știu, Jacques. O știm amândoi. O spinare e netedă și rece. 
e 

Nouă și patruzeci și patru. 

— O voi face, Stephanie... Casa ta, casa noastră. O voi găsi... 

Un foșnet de cearșaf mototolit. 

Spinarea nu se mai vede. Doi sâni, un sex se bagă în vorbă. 

— Fă-mi un copil, Jacques. Un copil înainte de orice. 


35. 


James, lungit pe spate, gustă ultimele raze de soare: mai e 
vreun sfert de oră înainte să se pitească după coasta dealului. 
Știe că atunci va fi puţin peste ora zece. James n-are ceas, 
trăiește după ritmul soarelui, cum făcea Monet, se trezește și se 
culcă odată cu el. Ceva mai târziu în fiecare seară, acum. 
Deocamdată astrul zilei se joacă de-a v-aţi ascunselea cu plopii. 

Este plăcută această căldură alternativă. James închide 
pleoapele. E cât se poate de conștient că pictează din ce în ce 
mai puţin și că doarme din ce în ce mai mult. Ca să traducă în 
cuvinte ceea ce probabil gândesc locuitorii satului, devine din ce 
în ce mai boschetar și din ce în ce mai puţin artist. 

Ce deliciu! Să treci drept boschetar în ochii oamenilor 
cumsecade. Să devii boschetarul satului, pentru că fiecare sat 
are preot, primar, învăţătoare, poștaș... El, unul, va fi 
boschetarul din Giverny. Mai existase unul înainte, se pare, pe 
vremea lui Claude Monet. Era supranumit Marchizul, din pricina 
pălăriei de fetru cu care îi saluta pe trecători. Dar, mai ales, 
Marchizul era vestit pentru că aduna din fața casei lui Monet 
chiștoacele ţigărilor pe care bătrânul pictor abia le fumase. Își 
umplea buzunarele cu ele. De mare clasă! 

Da, să devină boschetarul din Giverny, Marchizul. lată o 
ambiţie fenomenală. Dar ca să ajungă acolo, James e conștient 
că mai are mult de mers! Deocamdată, în afară de micuta 
Fanette, nimeni nu e interesat de moșneagul nebun care 
doarme pe câmp în tovărășia șevaletelor sale. 

În afară de Fanette... 

Fanette îi este de-ajuns. 

Nu sunt vorbe-n vânt, Fanette chiar e o tânără foarte 
talentată. Cu mult mai talentată decât el. Puștoaica este un 

VP - 138 


adevărat dar de Sus, de parcă bunul Dumnezeu făcuse dinadins 
să se nască la Giverny, de parcă bunul Dumnezeu i-o scosese 
dinadins în cale. 

Ea l-a poreclit „moș Cotor” adineaori! Ca în tabloul lui 
Robinson. Moș Cotor... Lui James i-ar face plăcere să moară așa, 
savurând pur și simplu cele două cuvinte rostite de Fanette. 

Moș Cotor. 

Două cuvinte ca o sinteză a țelului vieții sale... De la 
capodopera lui Theodore Robinson la impertinenţa unui geniu în 
devenire. 

El. 

Mos Cotor. 

Cine și-ar fi putut închipui așa ceva? 

e 

Soarele nu mai străluceşte. 

Și încă nu e zece seara. Se întunecă deodată, de parcă și-ar fi 
schimbat brusc jocul, de parcă de la jocul de-a v-aţi ascunselea 
din plopi ar fi trecut la baba-oarba. De parcă soarele s-ar fi 
apucat să numere până la douăzeci în spatele unui plop, 
lăsându-i lunii un mic avans să se ascundă... 

(J 

James deschide ochii. Paralizat! Îngrozit! 

Nu vede decât o piatră, o piatră imensă deasupra feței sale, 
chiar deasupra, la mai puțin de cincizeci de centimetri. 

Viziune suprarealistă. 

Intelege prea târziu că nu visează. Piatra îi zdrobește chipul 
ca pe un fruct copt oarecare. James simte cum îi explodează 
tâmpla, în acelaşi timp cu o durere imensă. 

Totul se învârte. Bărbatul se întoarce pe burtă. Se târăşte prin 
spicele de grâu. Nu e aşa de departe de pârâu, de o casă, de 
moara aceea. Ar putea să strige. 

Niciun sunet nu-i iese din gură. Se luptă să nu-și piardă 
cunoștința. Un zumzet groaznic îi saturează gândurile, țeasta i 
se umflă ca o maşinărie cu aburi care stă să explodeze. 

James continuă să se târască. Simte că agresorul lui e acolo, 
în picioare, deasupra lui, gata să-i dea lovitura de grație. 

Ce mai aşteaptă? 

Dă cu ochii de două picioare de lemn. Un șevalet. Mâinile i se 
agaţă de ele, disperate. Mușchii brațelor i se încordează într-o 
ultimă încercare de a se ridica. 


VP - 139 


Șevaletul se prăbușește într-un zgomot asurzitor. Cutia de 
pictură cade chiar în faţa lui. Peneluri, creioane, tuburi de 
vopsea se împrăștie prin iarbă. James se gândește din nou, în 
treacăt, la mesajul gravat la interior. Ea e a mea, aici, acum și 
pentru totdeauna. N-a înţeles amenințarea. Nici cine a gravat-o 
și nici de ce. 

A văzut cumva ceva ce n-ar fi trebuit? 

Va muri fără să afle. Are impresia că gândurile îl lasă de 
izbeliște, că i se scurg în pământ cu tot restul sângelui, al pielii. 
Se târăște acum peste tuburile de vopsea, le strivește, le 
spintecă. Mai departe, drept în faţa ochilor. 

Simte umbra, tot deasupra lui. 

Știe că ar trebui să se liniștească, să se întoarcă. Să încerce 
să se ridice. Să rostească un cuvânt. li este cu neputinţă. Panica 
îl îngheaţă. Umbra a căutat să-l ucidă. Umbra o va lua de la 
capăt. Trebuie să fugă. Nu mai reușește să se gândească la 
altceva, prea multe îi zumzăie prin craniu. Nu mai gândește 
decât în pulsiuni primare. Să se târască. Să se depărteze. Să 
scape. 

Răstoarnă un al doilea șevalet. Cel puţin, asta își închipuie. 
Sângele îi năpădește ochii acum. Privirea i se înceţoșează. 
Peisajul din faţa lui se pătează de roșu, de rugină, de purpură. 
Probabil pârâul nu-i foarte departe. Incă poate scăpa, poate vine 
cineva. 

Să se târască mai departe. 

Un șevalet, încă unul, în faţă. Cu paleta, cu penelurile, cu 
cuţitele lui. 


Umbra i-o ia înainte. 

E în faţa lui acum. Printr-o perdea roșie, cleioasă, James vede 
cum cineva pune mâna pe cuțitul lui de râcâit. Se apropie. 

S-a terminat. 

James se mai târăște câţiva centimetri, apoi se împinge în 
brațe. Cu ultimele forţe. Işi rostogolește corpul, o dată, de două 
ori, de mai multe ori. O clipă, James speră că va cobori pe pantă, 
că se va rostogoli, departe, că va aluneca de-a lungul ușoarei 
înclinări a pajiștii, până la Epte; că, astfel, va scăpa. 

O clipă doar. 

Se prăvălește în spicele culcate la pământ. Pe spate. N-a făcut 
nici doi metri. Nu mai vede nimic de-acum. James scuipă un 


VP - 140 


amestec de sânge și de vopsea. Nu mai izbutește să lege două 
gânduri coerente. 


Umbra se apropie. 

James încearcă pentru ultima dată să miște un mușchi, măcar 
unul. Nu e în stare. Corpul nu-l mai ascultă. Poate doar ochii. 

Umbra e deasupra. 

James o privește. 

Și dintr-odată se simte de parcă i-ar fi fost redat tot creierul. 
Ultimul gând al condamnatului. James a recunoscut imediat 
umbra, dar încă refuză să-și creadă ochilor. E imposibil! De ce 
atâta ură? Ce nebunie a putut-o hrăni? 

O mână îl ţine pe pământ, cealaltă îi va înfige cuțitul în piept. 
James nu mai este în stare să se clintească. Creierul aproape că 
nu-l mai face să sufere acum. E îngrozit. 

Acum a înţeles. 

Acum James ar vrea să trăiască! 

Nu ca să nu moară. Viaţa lui contează atât de puţin. Ar vrea 
să trăiască pentru a împiedica ceea ce ghicește, pentru a opri 
înlănțuirea monstruoasă, ineluctabilă, uneltirea îngrozitoare, în 
care el nu-i decât o zgură, o dramă secundară. 

Simte lama rece cum îi scormonește carnea. 

E prea bătrân. Nici măcar nu mai suferă. Viaţa îl părăsește. Se 
simte atât de inutil. N-a fost în stare să se opună dramei care se 
înnoadă. Era prea bătrân s-o protejeze pe Fanette. Cine-o va 
mai putea ajuta pe fetiţă de-acum? Cine-o va mai putea proteja 
de umbra care-o va acoperi? 

James îmbrățișează într-o ultimă privire lanul de grâu măturat 
de vânt. Cine-i va găsi cadavrul în mijlocul spicelor? În cât timp? 
Mai multe ore? Mai multe zile? Într-o ultimă halucinație, crede că 
vede cum apare o doamnă cu umbreluţă de soare, Camille 
Monet, printre ierburi sălbatice și maci. 

Nu mai regretă nimic acum. În fond, pentru așa ceva plecase 
din Connecticut. Ca să-și dea ultima suflare la Giverny. 

a 

Lumina se stinge lin. 

Ultimul lucru pe care James îl va mai simți înainte să moară, 
va fi tremurul provocat de blana lui Neptun peste pielea lui rece. 


VP - 141 


A NOUA ZI - SENTIMENTE 


21 mai 2010 
(Chemin du Roy) 


36. 


A doua zi cu soare. La Giverny. Mă puteți crede, în acest 
anotimp, este aproape un mic miracol. 

Merg pe Chemin du Roy. Cu cât îmbătrânesc, cu atât mi-e mai 
greu să-i înţeleg pe turiștii care sunt în stare să aștepte peste o 
oră să intre în grădini, pe rue Claude-Monet, stând la coadă, unii 
după alţii, pe mai bine de două sute de metri de trotuar. Este 
suficient totuși să te plimbi pe Chemin du Roy: oricine poate 
vedea grădinile și casa lui Monet fără să aștepte câtuși de puţin, 
prin bariera verde, de-a lungul șoselei departamentale, să facă 
fotografii de neuitat, să simtă mireasma florilor. 

Mașinile se perindă una după alta, aproape ating plantele 
care despart drumul de pista pentru biciclete. La fiecare trecere 
a unui vehicul cam prea grăbit, frunzele se agită, ca apucate de 
spasme. Atâţia băieţi de prin partea locului care lucrează la 
Vernon și care de mult timp nu mai întorc capul spre casa roz cu 
obloane verzi. Pentru ei, Chemin du Roy este D5, șoseaua spre 
Vernon. Nimic altceva. 

La cât de repede merg eu, dimpotrivă, am tot timpul să admir 
florile. Nu vă mint, bineînţeles că grădina este magnifică. 
Catedrala Trandafirilor, Cercul Doamnelor”, Parcul Normand” și 
cascadele sale de clematite, pâlcul de lalele roz și de myosotis... 
Tot atâtea capodopere... 

Cine ar spune că nu-i așa? 

Amadou Kandy chiar mi-a povestit că de zece ani s-a deschis 
în Japonia, într-un sat, departe de orașe, o replică a casei lui 
Monet, a Parcului Normand și a grădinii cu apă. Vă vine să 
credeţi așa ceva? Am văzut fotografii. Este aproape cu neputinţă 


19 În original, Le rond des dames. Zonă din parc cu câteva bănci dispuse în formă de 
cerc. 
20 În original, Le clos normand. Grădina, îngrăditura normandă. 


VP - 142 


să faci diferenţa dintre adevăratul Giverny și cel fals, 
contrafăcut. Veţi spune că fotografiile sunt făcute să spună ce 
se dorește... Dar, pe bune, ce idee, să construiești un al doilea 
Giverny în Japonia! Hotărât lucru, toate astea mă depășesc. 

Vă mărturisesc, de ani buni n-am mai intrat în grădinile lui 
Monet. Cele din Giverny, adevăratul, vreau să zic. E prea multă 
lume pentru mine acum. Cu miile de turiști care se contopesc, 
se îmbulzesc, se calcă în picioare, nu mai e un loc și pentru o 
babă ca mine. În plus, când turiștii vizitează casa lui Monet, sunt 
deseori surprinși: nu e vorba despre o galerie de artă. Nu există 
niciun tablou al maestrului în casă, nicio pictură cu Nuferi, cu 
puntea japoneză sau cu plopi. Doar o casă, un atelier și-o 
grădină. Pentru a vedea adevăratele pânze ale lui Monet, 
trebuie să mergi la Orangerie, la Marmottan, la Vernon... Da, la 
urma urmei, mi-e mai bine de cealaltă parte a barierei. Și-apoi, 
emoțiile mele nu privesc pe nimeni altcineva. Nu trebuie decât 
să închid ochii, frumuseţea uluitoare a grădinii mi s-a întipărit în 
minte. 

Pentru totdeauna. Credeţi-mă. 

e 

Nebunii furioși continuă să demareze pe Chemin du Roy. O 
Toyota tocmai a trecut cu peste o sută de kilometri pe oră. 
Poate că nu știaţi, dar Claude Monet a plătit asfaltul, acum o 
sută de ani, pentru că praful drumului îi acoperea florile! Ar fi 
făcut mai bine să plătească pentru o șosea ocolitoare. Nu vă 
imaginaţi, sincer, ce înseamnă o astfel de grădină tăiată în două 
de o șosea departamentală, iar turiștii să treacă pe dedesubt, 
printr-un tunel. 

Mă rog, asta este... Poate v-aţi săturat de consideraţiile câtuși 
de puţin interesante ale unei bătrâne localnice din Giverny 
referitoare la evoluţia satului ei și a împrejurimilor. Vă înţeleg. 
Vă întrebaţi mai ales ce joc fac eu. Asta vă interesează, nu-i 
așa? Care e rolul meu în povestea asta? În ce clipă voi înceta să 
spionez pe toată lumea, să intervin? Cum? De ce? Răbdare, 
răbdare. Incă vreo câteva zile, doar câteva zile. Lăsaţi-mă să 
mai profit încă puţin de indiferența generală față de o bătrână 
căreia nu i se dă mai multă atenţie decât unui stâlp sau unui 
indicator care au fost mereu acolo. Nu vă voi face să credeți că 
știu cum se termină povestea, nici vorbă, totuși îmi cam 
închipui. 


VP - 143 


Eu voi închide paranteza acestei povești, aveţi încredere în 
mine. Și nu veţi fi dezamăgiţi, credeţi-mă! 

Un pic de răbdare, vă rog. Lăsaţi-mă să vă mai descriu puţin 
grădinile lui Monet din fața mea. Fiţi atenţi, fiecare detaliu 
contează. In dimineţile de mai sunt deseori luate cu asalt de 
școlari. Toată luna, grădina este, dimineaţă de dimineaţă, la fel 
de gălăgioasă ca o curte de școală! Mă rog, asta depinde, 
bineînţeles, de capacitatea învăţătoarei de a le trezi țâncilor 
interesul pentru pictură. Dar și de starea lor de surescitare, în 
funcție de câte ore au stat închiși în autocar. 

Uneori toată noaptea! Sunt și învăţătoare sadice! Cel puţin, 
odată ajunși în grădină, profii sunt liniștiți, este suficientă o 
supraveghere discretă. Copiii sunt ca într-un părculeţ, pe 
deasupra și pedagogic. Completează un chestionar, desenează. 
În afară de înecat printre nuferi, nu riscă nimic. 

Pe Chemin du Roy, camionul brutăriei Lorin trece, mă 
claxonează, îi fac un semn discret cu mâna. Richard Lorin este 
ultimul comerciant care mă mai cunoaște, în afară de Amadou 
Kandy de la galeria de artă. Multe firme din Giverny se schimbă 
de la an la an, galeriile, hotelurile, pensiunile. Un du-te-vino 
necontenit. Giverny este ca o maree, în voia înfloririlor. Eu acum 
văd asta de departe. Tolănită pe nisip. 

e 

Încă aştept... 

Am auzit zgomotul motorului, specific pentru motocicleta 
Tiger Triumph T100. S-a dus să parcheze pe străduța Leroy, 
către intrarea pentru grupuri. Probabil că și asta vi se pare 
ciudat, ca o femeie de peste optzeci de ani să fie în stare să 
recunoască, doar după zgomotul motorului, marca unei 
motociclete. Una veche, în plus, aproape o antichitate. Dacă ați 
ști... Credeți-mă pe cuvânt, cred că aș recunoaște zgomotul unei 
Tiger Triumph T100 dintr-o mie. 

Dumnezeule, cum să-l uit... 

Remarc de altfel că nu doar eu am ciulit urechea. Lui 
Stéphanie Dupain nu i-a luat mult timp să scoată capul pe 
fereastra cea mai înaltă din casa lui Claude Monet, cu chipul pe 
jumătate ascuns de vița-de-vie. De la etaj, se preface că-i 
numără pe copii. 

Ce vorbești?... 


VP - 144 


O simt că tremură doar la auzul unui zgomot de motor. Îi ţine 
sub supraveghere pe copilașii care aleargă printre straturile de 
flori părând oarecum atentă. Cred că, dimpotrivă, copii din clasa 
ei vor putea face ce vor pentru o vreme... 


37. 


Stephanie Dupain se repede pe scări în jos. Laurenç Serenac 
e deja acolo, o așteaptă în salonul de lectură. 

— Bună ziua, Stephanie. Sunt încântat să vă revăd. 

Invăţătoarea gâfâie. Laurenç face stânga-mprejur. 

— Dumnezeule, e prima oară că intru în casa lui Claude 
Monet. Vă mulțumesc din suflet că-mi oferiţi această ocazie. 
Auzisem vorbindu-se despre ea, dar este... este fascinant... 

— Bună ziua, domnule inspector. Veţi avea dreptul la vizită, 
atunci. E-adevărat că aveţi un noroc nemaipomenit, grădina lui 
Monet nu e deschisă decât pentru școala din Giverny în această 
dimineaţă. E ceva excepţional! Nu se întâmplă decât o dată pe 
an, avem la dispoziţie apartamentele lui Monet doar pentru 
noi... 

Doar pentru noi... 

Laurenç Serenac nu izbutește să definească surescitarea 
care-l năpădește. Între fantasmă și disconfort. 

— Dar elevii dumneavoastră? 

— Se joacă în grădină. Nu riscă nimic, liniștiţi-vă, nu i-am luat 
cu mine decât pe cei mai mari. Şi-i mai supraveghez cu coada 
ochiului, toate ferestrele casei dau spre grădină. Cei mai serioși 
se presupune că pictează, își caută inspiraţia, trebuie să-și 
predea tablourile pentru concursul „Pictori în devenire”, al 
Fundației Robinson, peste câteva zile. Celorlalți nu le pasă și 
probabil se joacă de-a v-aţi ascunselea între punți, în jurul 
bazinului... Era așa și pe vremea lui Monet, să știți. Nu trebuie 
să daţi crezare mitului casei tăcute locuite de un bătrân artist 
sihastru, în casa lui Claude Monet locuiau și copiii, și nepoţii lui. 

Stephanie înaintează și pozează în ghid. 

— După cum remarcaţi, domnule inspector, ne aflăm aici, în 
micul salon albastru... Dă spre o băcănie stranie. Uitaţi-vă la 
aceste cofraje agăţate pe pereţi... 


VP - 145 


Învăţătoarea poartă o uimitoare rochie din mătase, roșu cu 
albastru, strânsă pe talie cu o centură lată, închisă cu doi nasturi 
cu model la baza gâtului. Rochia îi dă o alură de gheișă coborâtă 
dintr-o stampă. Are părul strâns la spate. Privirea mov i se 
contopește cu nuanțele pastel de pe pereţi. Serenac nu știe la 
ce să se uite mai întâi. Stephanie, astfel îmbrăcată, îi amintește 
în mod bizar de un tablou de Claude Monet pe care-l admirase 
cu mai mulţi ani în urmă, portretul primei lui soții, Camille 
Doncieux, deghizată în gheișă. Se simte aproape ca un intrus, în 
blugi, cu cămașă și geaca lui de piele. 

— Trecem în încăperea următoare? îi propune vocea blândă a 
ghidei. 


Galbenă. 

Camera este în întregime galbenă. Pereţii, vopseaua 
mobilelor, scaunele. Serenac se oprește, cu gura căscată. 

Gazda lui se apropie. 

— Vă aflaţi acum în sufrageria în care Claude Monet își primea 
invitaţii de marcă... 

Laurenç admiră strălucirea din încăpere. Privirea i se oprește 
într-un sfârșit pe un tablou de pe perete. Un pastel de Renoir. O 
tânără așezată, din semiprofil, cu o imensă pălărie albă pe cap. 
Se apropie, admirând jocurile tonurilor în degrade între părul 
lung și negru și pielea de piersică a modelului juvenil. 

— O reproducere foarte drăguță, comentează el. 

— O reproducere? Sunteţi așa de sigur, domnule inspector? 

Serenac privește cu atenţie tabloul, surprins de comentariu. 

— Ei bine... să spunem că dacă aș admira tabloul într-un 
muzeu parizian, nu m-aș îndoi o secundă că este vorba despre 
un original. Dar aici, în casa lui Monet. Toată lumea știe că... 

— Și dacă, îl întrerupe Stephanie, v-aș spune că este vorba cu 
certitudine de un Renoir, de un original? 

Învăţătoarea zâmbește în faţa figurii descumpănite a 
inspectorului. Ea adaugă, coborând vocea cu un ton: 

— Dar șșt, e secret... Nu trebuie să mai spuneţi la nimeni. 

— Vă bateţi joc de mine... 

— O, nu. Uitaţi, vă voi încredința un alt secret, domnule 
inspector. Și mai uluitor. În casa lui Monet, dacă se caută bine, 
în anumite dulapuri, în atelier, în pod, încă se mai găsește o 
întreagă serie de capodopere. Cu zecile! Lucrări de Renoir, 


VP - 146 


Sistey, Pissarro. Autentice. Și de Monet, bineînțeles, Wuferi 
originali... La îndemână! 

Laurenç Serenac o privește consternat pe Stephanie. 

— Stephanie, de ce-mi povestiți asemenea basme? Toată 
lumea știe că e cu neputinţă. Pânzele de Renoir sau de Monet 
reprezintă o asemenea valoare financiară... Și culturală. Cum 
să-ți închipui că ar putea mucezi aici, în praf? E... e ridicol... 

Stephanie își ticluiește o mutriță delicioasă. 

— Laurenç, că revelaţiile mele vi se par incredibile, vă cred pe 
cuvânt. Dar să vă închipuiţi că sunt imposibile sau ridicole, aici 
mă dezamăgiţi, căci nu v-am spus decât purul adevăr. De altfel, 
mulţi săteni din Giverny știu despre adevăratele comori ascunse 
în casa lui Monet. Dar... să trecem peste, este un fel de secret 
pe aici, ceva despre care nu se vorbește. 

Laurenç Serenac așteaptă momentul în care învăţătoarea va 
izbucni în râs. Acesta nu vine, deși Stephanie are o licărire 
malițioasă în ochi. 

— Stephanie, îi scapă lui într-un final. Îmi pare rău, dar va 
trebui să vă testaţi gluma pe un polițai mai credul decât mine. 

— Tot nu mă credeţi, domnule Laurenç? Cu atât mai rău. La 
urma urmei, nu e foarte important, să nu mai vorbim despre 
asta... _ 

Învăţătoarea se întoarce dintr-odată. S&renac e tulburat. Își 
spune că n-ar fi trebuit să vină, nu aici, nu acum. Ar fi trebuit să- 
i dea întâlnire lui Stephanie altundeva. Este... este prea târziu. 
Totul se dă peste cap. Chiar dacă nu e nici locul, nici momentul 
potrivit, începe: 

— Stephanie, n-am venit doar pentru vizita ghidată sau să 
discutăm despre pictură. Trebuie să stăm de vorbă... 

— Șșt... 

Stephanie își pune un deget în dreptul gurii, ca pentru a-i da 
de înţeles că nu e momentul. Probabil un vechi șiretlic de 
învăţătoare. 

Ea arată către bufetele cu vitrină. 

— Claude Monet ţinea în egală măsură la răsfățul oaspeţilor 
săi. Veselă din faianță albastră de Creil și Montereau, stampe 
japoneze... 

Laurenç Serenac n-are de ales, o apucă pe Stephanie de 
umeri. Imediat, înțelege că n-ar fi trebuit. Țesătura este 


VP - 147 


mătăsoasă, netedă, fuge ca o piele peste piele. Țesătura îi dă 
idei, și nu idei de poliţai. 

— Nu glumesc, Stephanie. leri n-a mers cum trebuie cu soțul 
dumneavoastră... 

Ea zâmbește. 

— Mi s-a făcut un mic rezumat, ieri-seară. 

— Îl suspectăm. E ceva serios... 

— Vă înșelațţi... 

Degetele lui Laurenç alunecă pe mătase, fără să vrea, de 
parcă i-ar mângâia braţele. Nu îndrăznește s-o strângă mai tare. 
Luptă să-și păstreze luciditatea. 

— Nu vă mai jucaţi cu mine, Stephanie. leri, la interogatoriu, 
soțul dumneavoastră mi-a declarat că în dimineața crimei 
rămăsese în pat cu dumneavoastră. M-aţi asigurat că nu a fost 
așa, în urmă cu trei zile. Unul dintre voi minte, așadar... Ori soțul 
dumneavoastră, ori... 

— Laurenç, de câte ori trebuie să vă repet: nu eram amanta 
lui Jérôme Morval. Nici măcar o prietenă apropiată. Domnule 
inspector, soţul meu n-avea niciun motiv să-l ucidă pe Morval! 
Mi-am făcut temele, domnule inspector. Fără mobil, nu e nevoie 
nici de alibi. 

Ea râde, delicioasă, se fofilează ca o zvârlugă și continuă: 

— Aveţi gust pentru înscenare, inspectore Laurenç. După 
faimoasa dumneavoastră operaţiune de adunare a tuturor 
cizmelor din Giverny, veți întreba cuplurile din sat dacă făceau 
dragoste în patul lor, în dimineaţa crimei? 

— Nu e un joc, Stephanie... 

Vocea lui Stephanie capătă brusc un timbru casant, de 
învăţătoare: 

— Sunt conştientă, inspectore-general. Încetaţi prin urmare să 
mă mai bateți la cap cu crima asta, cu ancheta asta sordidă. Nu 
asta e importantă. Stricaţi totul. 

Ea fuge, scapă, părând că alunecă peste pavelele galben- 
cărămizii. Se întoarce din nou, zâmbitoare. Inger și demon. 

— Bucătăria! 

e 

De data asta albastrul îi sare în ochi lui Laurenç Sérénac. 
Albastrul pereților, albastrul faianței, în toate nuanțele, de la 
azuriu la turcoaz. 

Stéphanie adoptă un ton de telăliță de la piață: 


VP - 148 


— Menajerele vor aprecia în mod deosebit bateria de 
bucătărie, imensă... alamurile... faianța de Rouen... 

— Stephanie... i 

Învăţătoarea se proțăpeşte în fața șemineului. Înainte ca 
Sérénac să poată reacționa, mâinile ei îi înșfacă reverele gecii 
de piele. 

— Domnule inspector, să ne facem înțeleși. Să punem punctul 
pe i, o dată și bine, pentru totdeauna. Soțul meu mă iubește. 
Soţul meu ţine la mine. Soțul meu e incapabil să facă rău cuiva. 
Căutaţi-vă alt vinovat! 

— Dar dumneavoastră? 

Luată prin surprindere, femeia își slăbește puţin strânsoarea. 

— Cum adică? Dacă sunt capabilă să fac rău cuiva, asta mă 
întrebaţi? 

Ochii ei mov se deschid într-o nuanţă pe care Serenac încă n- 
o explorase. Inspectorul dă din colț în colț, tulburat: _ 

— N... nu. Ce idee. Voiam să zic: Dar dumneavoastră? Íl iubiţi? 

— Deveniţi indiscret, domnule inspector. 

Ea lasă geaca de piele și se năpustește din nou în sufragerie, 
salon, cămară. Laurenç o urmează de la distanţă, neștiind ce 
atitudine să mai adopte. Din cămară, o scară de lemn duce la 
etaj. Rochia lui Stephanie alunecă peste decoraţiunile sculptate 
în lemn ca pentru a le lustrui. 

Chiar înainte de a se face nevăzută pe trepte, învăţătoarea 
mai spune doar un cuvânt: 

— În sfârșit! 


38. 


Sylvio Benavides stă în picioare în piaţa catedralei din Rouen. 
N-a mai dat de mult prin Rouen, de aproape un an. Cu ghidul în 
mâini, își spune că e luat drept turist. Nu-i pasă. Are întâlnire cu 
conservatorul Muzeului de Arte Frumoase, un anume Achille 
Guillotin, peste o jumătate de oră, dar a avut grijă să ajungă mai 
devreme, de parcă ar fi vrut să se pregătească psihologic și să 
se cufunde în ambianța impresionistă a vechiului Rouen. 

Se întoarce spre oficiul pentru turism și-și consultă broșura: 
de la primul etaj al acestei clădiri a pictat Claude Monet de cele 
mai multe ori catedrala din Rouen, în total douăzeci și opt de 

VP - 149 


tablouri, toate diferite, în funcţie de momentul zilei sau de 
vreme. Pe vremea lui Monet, oficiul pentru turism era un 
magazin de îmbrăcăminte, apoi, cu mult înainte, cel dintâi 
monument renascentist din Rouen: l'Hôtel des finances. Sylvio 
se uită cu atenţie în ghid. Claude Monet a pictat catedrala și din 
alte unghiuri, din diverse alte case din piaţă, dintre care unele 
au fost distruse în timpul războiului, de pe rue Grand-Pont sau 
de pe rue Gros-Horloge. 

Inspectorul zâmbește, închipuindu-și-l pe Claude Monet, în 
zori, cu șevaletul, picând pe capul unor particulari adormiţi sau 
instalându-se toată ziulica, luni la rând, într-un salon de probă 
pentru femei, în fața fiecărei ferestre: totul pentru a picta de 
aproape treizeci de ori același motiv. Pesemne că era crezut 
nebun... 

Oamenii, în fond, îi admiră pe nebuni. 

Sylvio se întoarce spre catedrală. Da, oamenii admiră 
nebunia. Doar dacă ne gândim la această catedrală: de fiecare 
dată când o admiri, recunoști că până la urmă a avut dreptate 
tipul care și-a imaginat că se va construi cândva acest 
monument neverosimil, chiar dacă avea să dureze cinci sute de 
ani; ţicnitul care probabil a insistat ca săgeata din vârful 
catedralei lui să fie cea mai înaltă din Franţa, chit că niște alte 
mii de muncitori și-au pierdut viaţa. Pe vremea aceea un astfel 
de șantier era probabil o măcelărie, dar asta se dă uitării. Până 
la urmă se uită. Se uită măcelăria, se uită barbaria și se admiră 
nebunia. 

Inspectorul se uită la ceas, nu trebuie să mai zăbovească 
dacă nu vrea să ajungă cu întârziere, și-a păstrat reflexul 
școlăresc de a fi mereu punctual. lese din Place de la Cathedrale 
și trece pe sub arcadele marilor magazine. Rue des Carmes, 
citește el. Muzeul e la stânga, din câte-a înţeles el. Se întoarce 
pe o străduţă strâmtă, mărginită de case cu bârne aparente. 
Mereu i-a fost greu să se orienteze în centrul medieval al 
orașului Rouen. Orașul îi dă impresia că e un fel de labirint 
imaginat de un tip schingiuit. Poftim, poate același care-și dorea 
cea mai înaltă catedrală. Ca o dificultate suplimentară, Sylvio nu 
prea se concentrează la drum. De când e la Rouen, nu 
contenește să se gândească la faptul că în dosarul Morval ceva 
nu se leagă. De parcă sforile acestei povești ar fi trase de 


VP - 150 


cineva, un Tom Degețel machiavelic care ar presăra indicii în 
faţa lor pentru a-i atrage unde dorește el. Cine? 

Sylvio ajunge în Place du 19 Avril 1944. Ezită o clipă, apoi face 
brusc la dreapta, chiar în momentul în care dă peste el un 
cărucior de copil împins de o mamă energică. Roata căruciorului 
îi trece peste picior, fără să încetinească, în timp ce inspectorul 
bâiguie niște scuze fără să-și piardă șirul gândurilor. 

Cine? 

Jacques Dupain? Amadou Kandy? Stephanie Dupain? Patricia 
Morval? 

Giverny este un sătuc, toţi localnicii o repetă: toţi cei din 
Giverny se cunosc între ei. Și dacă ar proteja toţi un secret? De 
exemplu acel accident, înecul acelui băiat din 1937? Benavides 
ajunge să-și închipuie ipotezele cele mai nebunești. Ba chiar se 
întreabă dacă șeful lui este cu desăvârșire cinstit cu el. Laurenç 
Serenac are uneori o modalitate stranie de a aborda toate 
poveștile legate de pictură. Lui Sylvio nu-i place prea mult 
această coincidenţă, că șeful lui este amator de pictură, cât să- 
și afișeze tablouri în birou, că a avut anchete de trafic cu opere 
de artă înainte să fie numit la Vernon și, ca din întâmplare, se 
trezește că are de rezolvat cazul de omucidere a unui 
colecţionar... La Giverny! Fără a mai vorbi de obsesia lui de a 
pune totul în cârca lui Jacques Dupain în timp ce flirtează cu 
soția lui... A vorbit despre asta cu Beatrice, dar, nu știe de ce, 
soţiei lui îi place mult de Laurenç. Și să nu mai spunem că nu s- 
au văzut decât o singură dată, într-o seară. 

Sylvio zărește în faţa lui un părculeţ, lângă o piaţă gri, 
monumentală. Vreo zece oameni așteaptă în faţa treptelor. 
Recunoaște intrarea Muzeului de Arte Frumoase. Grăbește 
pasul, fără să-și curme cugetarea. Da, Beatrice îi tot spune că 
Laurenç e un tip fermecător, interesant, amuzant. Ba chiar a 
adăugat ceva de genul: „pentru un poliţai, are o sensibilitate 
uimitoare, ca un fel de intuiţie feminină”. Poate de aceea, se 
linişteşte Sylvio, are rezervele lui în privința șefului. Cum poate 
Béatrice să aprecieze un tip ca Serenac, un tip atât de diferit de 
el? Un tip pe care nu-l interesează decât pictura și tinerele cu 
care se culca Morval. Sau își dorea să se culce. 

Benavides urcă treptele Muzeului de Arte Frumoase și, fără să 
știe de ce, o întrebare revine și i se întipărește în minte, ca un 


VP - 151 


refren obsedant: Oare de ce-i admiră oamenii, în fond, pe 
nebuni? Mai ales femeile. 
e 

Inspectorul Sylvio Bénavides aşteaptă pe holul Muzeului de 
Arte Frumoase din Rouen de câteva minute bune. Se simte puțin 
strivit de înălțimea tavanelor, de adâncimea încăperii, de 
strălucirea frescelor imense. Brusc, ca ţâșnind dintr-o trapă din 
marmură, un omuleț chel îmbrăcat într-un parpalac care-i 
coboară aproape până la încălțăminte se îndreaptă spre el și-i 
întinde mâna. 

— Inspectorul  Benavides? Achille Guillotin. Conservatorul 
muzeului. Să mergem. Mă tem că n-am decât puţin timp pentru 
dumneavoastră, cu atât mai mult cu cât n-am înțeles absolut 
deloc ce anume doriţi. 

Un gând amuzant îi trece prin minte lui Sylvio. Guillotin îi 
amintește de profesorul lui de desen din gimnaziu, Jean Bardon. 
Un prof care, la douăzeci și cinci de ani, părea deja de patruzeci. 
Au aceeași înălțime, sunt îmbrăcați și vorbesc la fel. Cât fusese 
elev, în mod bizar, Sylvio se trezise mereu ţap ispăşitor al 
profilor, mai ales al celor lipsiţi de autoritate. Işi spune că Achille 
Guillotin aparţine probabil aceleiași caste, cea a șefuleților 
slugarnici cu autoritatea și tiranici de îndată ce întâlnesc oameni 
mai slabi ca ei. 

e 

Guillotin e deja departe, se cocoață pe scară ca un șoarece 
gri. Sylvio are impresia că la fiecare treaptă va călca pe 
parpalacul lui prea lung și se va prăvăli. 

— Ei bine, veniți? Ce-i cu povestea asta despre omucidere? 

Benavides pedalează pe sub haina cenușie. 

— Un tip destul de bogat. Un oftalmolog din Giverny. Printre 
altele, colecționa tablouri. Era îndeosebi interesat de Monet și 
de Wuferi. Poate acesta este chiar mobilul crimei. 

— Și atunci? 

— Și atunci, aș vrea pur și simplu să aflu mai multe. 

— Și nu aveţi pe nimeni competent în cadrul poliției? 

— Ba da... Inspectorul care coordonează ancheta a urmat o 
specializare în domeniul artistic, dar... 

Guillotin îl ascultă de parcă tocmai proferase cea mai 
cumplită erezie. 

— Dar? 


VP - 152 


— Dar aș vrea să-mi fac o idee pe cont propriu... 

Greu de spus dacă Guillotin oftează sau gâfâie când ajunge 
pe palier. 

— Dacă ziceţi dumneavoastră... Și ce anume doriţi să aflaţi? 

— Putem începe cu Nuferii, dacă doriţi. Aș vrea să știu câţi a 
pictat Monet? Douăzeci? Treizeci? Cincizeci? 

— Cincizeci?! 

Achille Guillotin a combinat un strigăt de groază cu un râs 
sardonic, un sunet pe care probabil doar hienele sunt în stare 
să-l scoată. Dacă ar avea o riglă de fier, l-ar plesni peste degete 
pe inspectorul neștiutor. Toate portretele severe din sala 
renascentistă par să se întoarcă spre Sylvio pentru a-l podidi cu 
o supremă rușine. Sylvio își pleacă fără să vrea capul, în timp ce 
Achille Guillotin înalță din umeri, cu dispreţ. Cu această ocazie, 
inspectorul Benavides îi remarcă șosetele portocalii, ciudate. 

— Vă bateţi joc de oameni, domnule inspector? Cincizeci de 
Nuferi! Aflaţi că specialiștii au repertoriat nu mai puţin de două 
sute șaptezeci și două tablouri cu Wuferi pictate de Claude 
Monet! 

Sylvio face ochii mari. 

— Putem transforma și în metri, dacă vă spune mai multe. 
Monet a pictat circa două sute de metri pătraţi de Nuferi pentru 
o comandă naţională, la sfârșitul Primului Război Mondial, 
expuși la Orangerie. Dar dacă adăugăm toate operele pe care 
Monet nu le-a păstrat, cele pe care le-a pictat pe jumătate orb, 
când suferea de cataractă, experţii ajung la peste o sută 
patruzeci de metri pătraţi de Nuferi „excedentari”, expuși în cele 
patru colţuri ale lumii, New York, Zurich, Londra, Tokyo, 
Munchen, Canberra, San Francisco... Și mai sunt și alţii, credeți- 
mă. Fără să mai vorbim de cel puţin vreo sută de Wuferi care 
aparțin unor colecţii private... A 

Sylvio se abţine de la orice comentariu. Işi spune că probabil 
pare la fel de nătâng ca un ţânc căruia i se explică faptul că în 
spatele valului care vine să-i lingă picioarele pe plajă e oceanul. 
Guillotin continuă să alerge pe culoare. De fiecare dată când 
intră în câte o sală, paznicii aţipiţi, într-o mișcare de panică, 
încremenesc în poziție de drepţi. 

Europa barocă îi urmează Marelui Secol?!. 


21 În original, Grand Siècle, secolul al XVII-lea. 
VP - 153 


— Nuferii, continuă Achille Guillotin fără să răsufle, sunt o 
colecție foarte stranie, fără pereche în lume. În ultimii douăzeci 
și șapte de ani ai vieţii sale, Claude Monet n-a mai pictat 
altceva. Doar heleșteul lui cu nuferi! Incetul cu încetul va 
elimina tot decorul din jur, puntea japoneză, crengile de salcie, 
cerul, ca să se concentreze exclusiv asupra frunzelor, a apei, a 
luminii. Epura absolută... Ultimele pânze, cu câteva luni înainte 
de moarte, ating abstracţiunea. Doar pete. Tașism?, spun 
experții. Nu se mai văzuse niciodată așa ceva. Nimeni nu 
înţelege, pe vremea lui Monet. Toată lumea va vedea în asta o 
hachiţă de bătrân... Când moare, Nuferii bătrânului Monet sunt 
daţi uitării, mai ales cei de pe urmă. Curată nebunie, se crede. 

Sylvio n-are timp să-l întrebe pe Guillotin ce anume înţelege 
prin „daţi uitării”. Conservatorul continuă, inepuizabil: 

— Atâta că, o generaţie mai târziu, tocmai ultimele lui pânze 
vor genera în Statele Unite ceea ce lumea va numi artă 
abstractă... Acesta este testamentul tatălui impresionismului: 
inventarea modernităţii! Îl cunoașteţi pe Jackson Pollock? 

Sylvio nu îndrăznește să spună că nu. Nu îndrăznește să 
spună nici că da. Guillotin scapă un oftat de prof blazat. 

— Cu atât mai rău pentru dumneavoastră. Este un pictor 
abstract... Pollock și ceilalţi se vor inspira din Wuferi; lui Monet. 
Întru totul. La fel stau lucrurile și în Franţa, nădăjduiesc că aţi 
reținut ce v-am spus. Cei mai mari Nuferi sunt expuși în muzeul 
Orangerie, Capela Sixtină a impresionismului, și au fost dăruiţi 
de Monet statului francez în onoarea armistițiului din 1918. lar 
asta nu e tot, dacă vă gândiţi la locul în care sunt expuși Nuferi, 
mai e ceva fabulos... 

— Ăă...? 

Sylvio n-a găsit nimic mai inteligent de spus. Lui Guillotin nu-i 
pasă. 

— Nuferii tronează pe axa triumfală! Axa majoră, care trece 
prin Notre-Dame, Luvru, Tuileries, Concorde, Champs-Elysées, 
Arcul de Triumf, Arche de la Defense... Nuferii de după zidurile 
muzeului Orangerie se aliniază exact pe această axă care 
simbolizează toată istoria Franţei, care se întinde de la est spre 
vest, pe traiectoria soarelui. Și, ca din întâmplare, Monet a pictat 
heleșteul cu nuferi în diferite momente ale zilei, de dimineața 
până seara, expunând și el mersul veșnic al soarelui. Mersul 


22 De la cuvântul franțuzesc tache, pată. 
VP - 154 


astrelor, istoria triumfală a Franţei, revoluţia artei moderne... 
Veţi înțelege, acum, de ce până și cel mai mic centimetru pătrat 
al acestor nuferi valorează o avere... ei au reprezentat punctul 
de cotitură al artei moderne. În Normandia, la câţiva kilometri 
de Vernon, într-un mic heleșteu prăpădit. Unicul motiv al muncii 
obsesive, de peste treizeci de ani, a celui mai mare geniu al 
picturii. 

În tablourile Marelui Secol, stofele în care sunt înveșmântate 
sfintele, reginele și ducesele par să-și ia zborul, ca agitate de 
lirismul conservatorului. 

— Când spuneţi o avere, ce anume înţelegeţi, mai precis, prin 
asta? 

Guillotin, de parcă nu-l auzise, înaintează în încăpere și 
deschide fereastra. Benavides nu s-a clintit. 

— Păi, nu veniţi? 

Sylvio înțelege că trebuie să-l urmeze pe conservator în salon. 

— Vă voi ajuta să vă faceţi o idee despre cât valorează niște 
Nuferi, pe baza ultimelor licitaţii, de la Londra sau de la New 
York. Poftim, de exemplu, vedeţi acele clădiri în stil Haussmann, 
chiar în faţă, de-a lungul rue Jeanne-d'Arc? Ei bine, să zicem că 
niște Nuferi de Monet, de proporţii normale, să spunem de un 
metru pătrat, ar face, haideţi, pe puţin cât suta de 
apartamente... Luând în calcul câte patru etaje pentru fiecare 
poartă de acces, asta reprezentă deja o porţiune bună din 
stradă... 

— O sută de apartamente? glumiţi? 

— Nu. Cred că aș fi putut spune dublu, fără să exagerez. 
Vedeţi rue Jeanne-d'Arc? Mașinile care așteaptă la semafor? Pot 
să vă fac și o astfel de estimare. O pânză ar putea valora, să 
spunem, după ultimele vânzări, între o mie și două mii de 
mașini. La ţiplă, să ne-ntelegem. Sau poate, habar n-am, 
aproape tot conținutul magazinelor de pe străzile Gros-Horloge, 
Jeanne-d'Arc și République laolaltă. E ceva inestimabil, în 
realitate, asta vreau să vă fac să înțelegeţi. Vă daţi seama? 
Nişte Wuferi! 

— Vă bateţi joc de mine... 

— Ultimul Monet scos la licitație de Christie's, la Londra, a 
pornit de la douăzeci și cinci de milioane de lire... Și era o operă 
de tinereţe! Douăzeci și cinci de milioane de lire. Haideţi, faceți 
conversia în apartamente sau în mașini. 


VP - 155 


Sylvio nu apucă să-și revină, conservatorul a urcat deja la 
etajul următor și ajunge în sălile impresioniste. 

Pissarro, Sistey, Renoir, Caillebotte... Și Monet, bineînţeles. 
Faimoasa rue Saint-Denis sub o ploaie de drapele tricolore, 
Catedrala din Rouen pe o vreme înnorată. Benavides bâiguie: 

— Și... mai sunt Nuferi pe piaţă? 

— Cum adică, „pe piaţă”? 

— Păi. În natură, precizează inspectorul cu o voce timidă. 

— „În natură”? Ce înseamnă asta, „în natură”? Nu puteţi fi 
mai precis de-atăt, în Poliţie? Mă întrebaţi dacă un tablou de 
Monet ar putea să zacă pe undeva, asta este? Uitat? Intr-un pod 
din Giverny sau într-o pivniţă? Vă spuneţi că s-ar putea face 
moarte de om, fără nicio îndoială, pentru o astfel de 
descoperire, pentru o astfel de avere. Atunci, domnule 
inspector, ascultați bine ce vă voi spune... 


39. 


Treptele cămării din casa lui Claude Monet scârțâie sub pașii 
inspectorului Laurenç Serenac. 

Bărbatul încearcă să-și izgonească din minte gândurile 
parazite, o voce dinăuntrul său ca un înger păzitor care-i 
șoptește instinctului său de polițai că urcă, una câte una, 
treptele unei capcane grosolane, că scara duce spre camerele 
lui Monet, că n-are ce căuta acolo, pe urmele tinerei, că nu mai 
controlează nimic. Nu-i este greu, în fond, să-și reducă la tăcere, 
înăuntrul lui, îngerul rezonabil. Îi este de-ajuns să se gândească 
din nou la clipele de dinainte, la râsul lui Stephanie care-și ia 
zborul, la picioarele ei strânse în rochia de gheișă, care totuși 
saltă spre etaj ca două vietăţi jucăușe, invitaţie la indiscreție. 

Când Laurenç ajunge la etaj, Stephanie stă în cadrul ușii, pe 
culoar, între cameră și baie. Dreaptă, cu o afectare de ghid. Intr- 
o rochie roșie, mulată, mai prețioasă și mai fragilă decât o vază 
din porțelan. 

— Apartamentele private ale familiei Monet. Mai clasice, 
admit. Mai intime. Domnule Laurenç, sunteţi cam încordat sau 
mi se pare? 

Ea pătrunde în prima încăpere și se așază pe pat. Plapuma 
imensă, umplută cu puf, o înfulecă de la coapse la bust. 

VP - 156 


— Este așadar ora de interogatoriu? Sunt la mila 
dumneavoastră, domnule inspector. 

Privirea neliniștită a lui Laurenç Serenac îmbrățișează culorile 
din încăpere, tapetul crem întins pe pereţi, galbenul îmbătrânit 
al cuverturii patului, negrul ca de marmură al șemineului, auriul 
sfeșnicelor, căpătâiul acaju. 

— Haideţi, domnule inspector, relaxaţi-vă. Eraţi mai vorbăreț, 
se pare, în faţa soțului meu, ieri-seară... 

Laurenç nu reacţionează. Păstrează amândoi o clipă de 
tăcere. Serenac nu s-a apropiat de pat. Felinarele vesele din 
ochii lui Stéphanie se preschimbă puţin câte puţin într-un far 
melancolic. Ea se ridică, într-un val de puf. 

— Voi începe, atunci. Domnule inspector, cunoașteți povestea 
lui Louise, culegătoarea de păpădii din Giverny? 

Serenac o privește uimit, curios. 

— Nu, bineînţeles, continuă Stephanie. E totuși o poveste 
drăguță. Louise este, într-un fel, Cenușăreasa noastră, de 
Giverny. Louise era o încântătoare fată din popor, din câte se 
povestește. Cea mai drăguță din sat. Tânără. Proaspătă. 
Inocentă. Către 1900, poza pe câmp pentru artiști. Mai ales 
pentru Radinsky, un promiţător pictor ceh venit să i se alăture 
lui Monet și artiștilor americani. Chipeșul Radinsky era și un 
pianist renumit... Conducea o mașină incredibilă pentru vremea 
aceea, o 222 Z. El s-a îndrăgostit de micuța culegătoare de 
păpădii, a luat-o de soție, a dus-o acasă... Radinsky este astăzi 
pictorul ceh cel mai celebru din ţara sa... Louise, ţărăncuța, a 
devenit prinţesă de Boemia. Chiar Claude Monet le va cumpăra 
mașina, devenită inutilă, 222 Z, pentru fiul său Michel, care o va 
face zob, izbind-o de un copac de pe Avenue Thiers, la Vernon, 
după numai câteva luni. Cu excepția sfârșitului lamentabil al 
sărmanei mașini, este o poveste frumoasă, nu-i așa? 

Laurenç Serenac rezistă dorinţei de a se apropia, de a se lăsa 
mistuit la rându-i de plapumă. Tâmplele îl ard. 

— Stephanie, de ce-mi povestiţi toate astea? 

— Ghiciţi... 

Ea se ridică lin de pe plapumă, de parcă ar fi înotat într-o baie 
de puf. 

— Vă fac o mărturisire, domnule inspector. O confidenţă 
amuzantă. De multă vreme n-am mai fost singură într-o 
încăpere cu un alt bărbat decât soţul meu. De multă vreme n- 


VP - 157 


am mai râs pe o scară mergând înaintea unui bărbat. De multă 
vreme n-am mai vorbit despre peisaje, despre pictură, despre 
poemele lui Aragon cu un bărbat mai mare de unsprezece ani, 
care să fie în stare să mă asculte. 

Serenac se gândește la Morval. Ezită s-o întrerupă pe 
Stephanie. 

— De multă vreme, domnule inspector, așteptam, pur și 
simplu, un astfel de moment. Toată viaţa mea, aș spune. 

Un răstimp de tăcere. 

— Să vină cineva. 

Să mă uit ţintă la ceva, își spune Serenac la iuțeală. La 
lumânările topite, la vopseaua scorojită de pe perete, la orice 
altceva decât la ochii lui Stephanie. 

Ea adaugă: 

— Nu neapărat un pictor ceh... Doar cineva... 

Până și vocea ei e mov. 

— Dacă mi s-ar fi spus că o să fie un poliţai... 

Stephanie sare în picioare, prinde, în treacăt, un braţ inert al 
lui Laurenç Serenac. 

— Haideţi. Trebuie să-mi supraveghez puţin elevii. 

ÎI trage spre fereastră. Învăţătoarea întinde mâna spre vreo 
zece copii care aleargă prin grădină. 

— Uitaţi-vă la parcul ăsta, domnule inspector, trandafirii, 
serele, bazinul. Vă voi dezvălui un alt secret. Giverny este o 
capcană! Un decor minunat, cu siguranţă. Cine-ar putea visa să- 
și ducă viața altundeva? Un sat atât de drăguţ. Dar vă voi 
mărturisi: decorul este încremenit. Împietrit. E interzis să se 
decoreze altfel cea mai măruntă casă, să se vopsească în altă 
culoare vreun perete, să se culeagă vreo floricică oricât de mică. 
Zece legi o interzic. Aici trăim într-un tablou. Suntem zidiţi! Se 
crede că suntem buricul pământului, că merităm drumul, cum 
se spune. Dar peisajul, decorul, în cele din urmă, ne năclăiește. 
Un fel de spoială care ne lipește de decor. O spoială zilnică de 
resemnare. De renunțare... Louise, culegătoarea de păpădii din 
Giverny, devenită prințesă de Boemia, e o legendă, domnule 
Serenac. Așa ceva nu se întâmplă. Nu se mai întâmplă... 

Ea strigă brusc la trei copii care trec peste un strat de flori: 

— Ocoliţi-le! 

Laurenș Serenac caută febril o diversiune ca să stăvilească 
melancolia lui Stephanie, ca să lupte împotriva propriei dorinţe 


VP - 158 


de-a o strânge în braţe, acum, aici. Nu-și poate desprinde 
privirea de la puzderia de flori din grădină. Armonia culorilor. E 
subjugat de farmecul incredibil al parcului. 

— E-adevărat, spune el dintr-odată, ce povestește Aragon în 
cartea lui? Că Monet nu suporta vederea unei flori ofilite și că 
grădinarii le înlocuiau peste noapte, altă culoare în fiecare 
dimineaţă, de parcă întreaga grădină ar fi fost pictată din nou? 

Manevra pare să funcţioneze. Stéphanie zâmbește. 

— Nu, nu, este o mare exagerare din partea lui Aragon. Prin 
urmare aţi citit Aurélien? 

— Bineînţeles... Citit și înțeles, cred. Marele roman despre 
imposibilitatea cuplului! lubirea fericită nu-i”... Asta este? 
Acesta este mesajul? 

— Așa gândea Aragon când a scris-o... Probabil și credea, 
asta-i dar, pe vremea aceea, că nu există iubire fericită. Totuși 
avea să trăiască după aceea cea mai frumoasă, cea mai lungă, 
cea mai veșnică poveste de dragoste trăită vreodată de un 
poet... Știţi asta. Nebun după Elsa! 

Laurenç se întoarce. Buzele palide ale lui Stéphanie au rămas 
întredeschise. El se luptă cu dorința de a-și trece degetele peste 
gura ei fremătătoare, de a-i mângâia obrazul delicat, ca de 
porțelan. 

— Sunteţi o tânără atipică, Stephanie... 

— lar dumneavoastră, domnule inspector, aveţi darul de a 
provoca oamenii să facă mărturisiri. Vă mărturisesc, în privința 
tehnicilor de interogare sunteți mult mai subtil decât a binevoit 
să-mi spună soțul meu. Nu, domnule inspector, vă voi dezamăgi. 
Nu am nimic atipic, dimpotrivă, sunt de o banalitate demnă de 
milă... 

Învăţătoarea așteaptă, ezită, apoi vorbește dintr-o suflare, de 
parcă s-ar fi aruncat de la fereastră: 

— Banală, vă spun. Mi-ar plăcea să cresc un copil, al meu, dar 
cred că soțul meu nu-mi poate dărui unul. Oare de aceea nu-l 
mai iubesc? Nici asta nu cred. Cred, din câte-mi amintesc, că nu 
l-am iubit niciodată. Era acolo. Nu mai rău ca un altul. Disponibil. 
lubitor. N-am nimerit-o rău. Vedeţi, domnule inspector, sunt o 
femeie banală. Prinsă în capcană. Ca atâtea altele. Faptul că 


23 Aluzie la poemul „// n'y a pas d'amour heureux” de Louis Aragon, scris în ianuarie 
1943 și publicat în culegerea La Diane française, în 1944. 


VP - 159 


sunt drăguță, cred, că m-am născut la Giverny și că-mi ador 
elevii nu schimbă nimic... 

Mâna lui Laurenç se așază peste cea a lui Stephanie. Își 
strâng toate cele zece degete în jurul balustradei verzi din fier 
forjat. 

— De ce-mi mărturisiţi așa ceva? De ce tocmai mie? 

Stephanie se uită atentă la el, râzând. 

Oare nu este conștientă că ochii ei, măcar ei, sunt unici? 

— Să nu vă faceţi nicio iluzie, domnule inspector. Și mai ales 
să nu vă vină idei... Dacă v-am povestit toate aceste lucruri, n-a 
fost nicidecum de dragul zâmbetului dumneavoastră de golan 
sau al cămâășii dumneavoastră cam prea descheiate, sau al 
ochilor dumneavoastră căprui care vă dau în vileag cele mai 
ascunse sentimente. Și, mai ales, să nu vă închipuiţi cumva că 
v-aș găsi fermecător, domnule inspector... Este numai... 

Mâna îi scapă spre zare. Stephanie lasă să planeze suspansul. 

— După cum Louise, culegătoarea de păpădii, a cedat 
farmecului automobilului 222 Z, nici eu nu m-am îndrăgostit 
decât de motocicleta dumneavoastră Tiger Triumph! 

Stephanie râde. 

— Și poate și de felul în care vă opriți să-l mângâiaţi pe 
Neptun... 

Ea se apropie și mai mult. 

— Un ultim lucru, domnule inspector. Un lucru important! O 
confidenţă. Faptul că nu-mi mai iubesc soţul nu face din el un 
ucigaș. Ba chiar dimpotrivă... 

Serenac nu răspunde nimic. Abia acum își dă seama că, peo 
rază de cincizeci de metri în faţa lor, pasagerii din mașinile care 
circulă pe Chemin du Roy își întorc sistematic capetele spre 
casa lui Monet, îi zăresc, ca pe niște amanți în balcon. 

Sunt nebuni? 

E nebun? 

— Cred că e timpul să mă ocup de copii, spune Stephanie. 

e 

Sérénac rămâne singur, aude cum pașii învățătoarei se 
îndepărtează. Inima îi bubuie, furioasă, mai să-i iasă din piept 
prin cămașa descheiată, iar gândurile îi explodează pe pereții 
craniului. 

Cine e Stephanie? 

Femeia fatală? Fata pierdută? 


VP - 160 


40. 


În sala impresioniștilor din Muzeul de Arte Frumoase din 
Rouen, inspectorul Sylvio Benavides face ochii mari, ca de 
bufniţă. Achille Guillotin s-a pus din nou în mișcare. 
Conservatorul și-a scos o batistă cu care curăţă o urmă invizibilă 
de praf de pe marginea unui tablou de Sistey. /nunaatție la Pont- 
Marly?* indică eticheta de sub el. Chiar în clipa în care Sylvio se 
întreabă dacă nu cumva Guillotin a uitat de întrebarea lui, 
conservatorul se întoarce. Își tamponează fruntea cu un colţ de 
batistă și declamă cu voce de predicator: 

— Pânze de Monet dispărute sau necunoscute, dar care ar 
putea să reapară, asta mă întrebaţi, domnule inspector? Dacă 
ţineţi neapărat, să-i dăm drumul, pot intra, alături de 
dumneavoastră, în jocul presupunerilor... 

Batista îi șterge tâmplele. 

— Se știe că atelierele lui Claude Monet din Giverny conţineau 
zeci de tablouri, printre care schiţe, pânze de tinerețe, panouri 
mari cu Nuferi neterminaţi... Fără să mai vorbim despre darurile 
prietenilor, Cezanne, Renoir, Pissarro, Boudin, Manet, peste 
treizeci de pânze... Vă daţi seama? Toată această avere, 
această colosală avere, mai prețioasă decât colecţia oricărui 
muzeu din lume, păzită cel mult de un bătrân de optzeci de ani 
și de grădinarul lui, protejată doar de o ușă care pesemne abia 
dacă se închide, geamuri abia închise, pereţi de pe care se 
coșcovește tencuiala. Oricine s-ar fi putut servi. Orice sătean din 
Giverny un pic mai șmecher ar fi câștigat mai mult dintr-o 
simplă spargere decât dacă ar fi jefuit cu arma-n mână douăzeci 
de bănci... 

Batista îi șterge pentru ultima oară chipul, după care i se 
cocoloșește în palmă. 

— O astfel de avere la îndemână, nu văd alt exemplu pentru o 
asemenea tentație... 

Sylvio începe să înțeleagă. Vede în jur cele vreo zece pânze 
agăţate pe pereţi. Muzeul din Rouen, prezentat drept cea mai 
frumoasă colecție impresionistă din provincie, nu posedă nici pe 
sfert tablourile care se aflau în atelierele lui Monet. Insistă: 


24 În original, articulat: L'/nondation à Port-Marly (1876). 
VP - 161 


— S-ar mai putea găsi tablouri ale maeștrilor în atelierele lui 
Monet din Giverny? 

Achille Guillotin are o clipă de ezitare înainte de a-i răspunde: 

— Ei bine, Claude Monet s-a stins din viață în 1926. Michel 
Monet, fiul și moștenitorul lui, a avut probabil grijă, de foarte 
mult timp, să caute și să pună bine toate pânzele pe care tatăl 
său nu le dăruise muzeelor. Deci, ca să vă răspund la întrebare, 
să spunem că este foarte puţin probabil să se mai descopere 
astăzi noi pânze originale în casa roz din Giverny. Dar, la urma 
urmei, nu se știe niciodată... 

— Și fără să vorbim deocamdată despre eventualitatea unui 
furt, continuă inspectorul cu ceva mai multă siguranţă, ar fi 
putut Monet să împartă tablouri, să le dăruiască? 

— În presa locală s-a păstrat urma unui tablou donat în cadrul 
unei tombole pentru finanţarea spitalului din Vernon. Fără doar 
și poate, tabloul a fost câștigat de cineva, pentru o miză de 
cincizeci de centime pe vremea aceea... In rest, trebuie să ne 
mulțumim în continuare cu presupunerile. Se știe că sătenii din 
Giverny nu i-au făcut viaţa ușoară lui Claude Monet. A fost 
nevoit să negocieze pentru fiecare milimetru din pasiunea lui, 
pentru cumpărarea proprietăţii, pentru conservarea peisajelor 
așa cum le picta și, mai ales, pentru deturnarea apei pârâului 
spre bazinul lui cu nuferi. Monet a plătit, a plătit mult pentru sat. 
A mai plătit și să nu se construiască o fabrică de amidon chiar în 
fața grădinii sale. A plătit și ca să-și păstreze colțul de natură în 
afara oricărui progres. Acestea fiind spuse, un tip șmecher, un 
consilier municipal, un ţăran iscusit ar fi putut să negocieze, în 
locul unei pomeni de cinci sute de franci, orice tablou al 
maestrului. Sunt conștient că specialiștii nu cred, în general, în 
acest gen de aranjament între artiști și localnici, dar oare chiar 
am putea exclude ipoteza ca dintre toţi localnicii din Giverny 
unul să fi fost interesat de pictură, cel puţin de valoarea ei 
comercială? Monet nu s-ar fi opus, desigur. Nu avea de ales... Să 
luăm, de pildă, moara stranie de lângă grădinile lui Monet, 
Moulin des Chennevières, mă gândesc la ea de fiecare dată 
când merg la Giverny, din cauza pânzei lui Theodore Robinson, 
faimosul Moș Cotor, ei bine, țăranii de la moară aveau toate 
mijloacele să-l șantajeze pe Monet. Pârâul trecea pe la ei. Dacă 
nu cădea la pace cu ei, își lua adio de la nuferi! 


VP - 162 


Sylvio Benavides nu apucă să-și noteze totul, dar încearcă să 
memoreze fluxul de informaţii. 

— Vorbiti serios? 

— Par eu glumet, tinere? Vă spun, există cretini de vânători 
de comori care străbat lumea întreagă pentru trei bani de aur. 
Dacă ar fi doar ceva mai iscusiţi, ar vizita podurile caselor din 
Giverny și din satele din jur. Știu bine ce se povestește. Claude 
Monet își distrugea tablourile de care nu era mulțumit sau 
lucrările din tinereţe. Se temea atât de mult că după moarte 
vânzătorii de vechituri aveau să se năpustească asupra pânzelor 
lui neterminate sau asupra schițelor, că în 1921 și-a pus pe foc, 
în atelier, toate operele de care nu era mulțumit. Dar în pofida 
tuturor precauţiilor maestrului, nu s-ar face gaură-n cer dacă ar 
mai rămâne pe undeva vreo pânză de Monet. Doar o pânză 
veche, uitată. Cu care să-ţi cumperi o insulă în Pacific! 

Conservatorul pătrunde în altă încăpere și se uită urât la o 
supraveghetoare ce pare mai preocupată de culoarea roșie a 
ojei sale, decât de cea a robei cardinalului care o interoghează 
pe Jeanne d'Arc în pânza lui Delaroche. 

— Încă un lucru, insinuează inspectorul. Aţi vorbit despre 
Theodore Robinson, pictorul impresionist, prietenul lui Claude 
Monet. Ce părere aveţi despre fundaţia pe care au înfiinţat-o 
moștenitorii lui? 

Guillotin mijește ochii, uimit. 

— De unde și până unde mă întrebaţi așa ceva? _ 

— Această fundaţie revine deseori în ancheta noastră. In mod 
bizar, o groază de oameni din cazul nostru par să aibă legătură 
cu ea, cel puţin indirect. 

— Și ce anume aţi dori să știți? 

— N-am nicio idee. Doar ce părere aveți. 

Conservatorul șovăie, de parcă și-ar căuta cuvintele: 

— Cum să vă spun, domnule inspector... O fundaţie este ceva 
complicat. Oficial, genul acesta de asociaţie e tot ce poate fi mai 
dezinteresat. Voi încerca să găsesc o imagine. Poftim, închipuiţi- 
vă o asociaţie care se ocupă de săraci. Ei bine, paradoxul e că 
dacă numărul de săraci scade, raţiunea de a exista a asociaţiei 
nu mai e la fel de puternică. În alţi termeni, cu cât lucrează mai 
bine, cu atât se sabotează mai tare. La fel o fundaţie care 
militează împotriva războiului. Pacea, pentru ea, ar fi totuna cu 
moartea. 


VP - 163 


— Ca un medic care și-ar îngriji atât de bine pacienţii că ar 
ajunge în șomaj? 

— Întocmai, domnule inspector. 

— Înţeleg, dar care este legătura cu Fundaţia Robinson? 

— Au o deviză, cred. Cei trei „pro”, cum spun ei. Prospection, 
protection, promotion. Prospectare, protejare, promovare. Este 
formidabil, în limba noastră merge la fel de bine ca în engleză. 
Mai precis, asta înseamnă că ei caută tablouri în lumea întreagă, 
le cumpără, le vând, dar și că investesc în pictori tineri, ba chiar 
foarte tineri; investesc în ei, îi cumpără, îi vând... 

— Și? 

— Un talent pune pe fugă alt talent, domnule inspector. O 
pânză nu e ca un CD sau ca o carte, valoarea unui artist pictor 
nu se calculează după numărul mare de vânzări. E fix pe dos, și 
pe asta se bazează tot sistemul. O pânză valorează mult pentru 
că altele valorează mai puţin sau deloc. Câtă vreme jocul e liber 
și există concurenţă între critici, școli, galerii, la limită, totul 
merge bine. Dar dacă o fundație deţine monopolul, sau aproape, 
înțelegeţi? 

— Nu tocmai... 

Guillotin nu-și ascunde un gest nervos. 

— Ei bine, în acest caz de monopol, cu cât mai multe noi 
talente descoperă fundaţia, în alţi termeni, cu cât mai mult 
înnoiește arta, „pro”-ul din „prospectare” dacă doriţi, cu atât 
mai mult își sabordează valoarea comercială a celorlalte tablouri 
ale ei, „pro”-ul din „protecție”... înțelegeți? 

— Ca să fiu cinstit, mai mult sau mai puţin... 

Benavides se scarpină în cap. 

— Vă voi pune o întrebare mai concretă, dacă un tablou de 
Monet s-ar fi rătăcit prin peisaj, Fundaţia Robinson ar avea 
mijloacele să-i dea de urmă? 

Raspunsul șfichiuie: 

— Fără nicio îndoială. Mai mult ca oricine altcineva! Și 
probabil prin orice mijloace. 

— Bine, continuă Benavides, care a adoptat definitiv postura 
de Droopy pe care conservatorul pare s-o aprecieze, am o 
ultimă întrebare. Poate vă va surprinde... Există oare pânze 
necunoscute ale lui Monet? Habar n-am, pânze deosebit de rare 
sau scandaloase, orice ar putea avea legătură cu sângele? 


VP - 164 


Achille Guillotin arborează un zâmbet sadic, de parcă se 
aștepta la această ultimă întrebare. Apoteoza conversaţiei. 

— Haideţi, șoptește el pe un ton de conspirator. 

El îl conduce în apropierea peretelui opus, în direcția unei 
pânze torturate în care patru bărbaţi goi, vizibil sclavi romani, 
încearcă să îmblânzească un cal nebun. 

— Observaţi aceste corpuri pictate de Géricault, da, faimosul 
Theodore Géricault. Cel mai mare pictor născut la Rouen! Uitaţi- 
vă la trupurile astea. Mișcarea. Pictorii au o legătură stranie cu 
moartea, domnule inspector. Se știe că pentru a compune cât 
mai realist Pluta Meduze? Theodore Gericault făcea rost de prin 
spitale de brațe și de picioare amputate, de capete tăiate. 
Atelierul lui puţea a cadavre! La sfârșitul vieții, pentru a se îngriji 
de propria nebunie, va picta la Salpêtrière zece portrete de 
nebuni, cei zece monomani care reprezintă toate chinurile 
sufletului omenesc... 

Sylvio se teme ca nu cumva conservatorul să se piardă într-o 
nouă digresiune. 

— Dar Monet nu era nebun... Nu picta cadavre! 

Fața ascunsă a lui Achille Guillotin pare să se dezvăluie. Cele 
câteva fire rare de păr i se ridică pe ţeasta lunară, ca niște 
coarne satanice atrofiate. 

Al unsprezecelea monoman? 

— Să vă arăt ceva, domnule inspector. 

Guillotin se năpustește pe scări, ambele etaje, se repede în 
magazinul muzeului, înșfacă o carte enormă și-i rupe folia 
transparentă cu dinții. 

Intoarce paginile ca un apucat. 

— Monet n-a pictat moartea! Monet nu picta cadavre, doar 
natura! A, a... Priviţi, domnule inspector. Priviţi! 

Benavides nu-și poate înfrâna o tresărire care îl împinge 
înapoi. 

Un spectru. Pe toată pagina. 

Tabloul înfățișează un portret de femeie. Cu ochii închiși. Ca 
învăluită într-un giulgiu de gheaţă, într-un vârtej de trăsături 
îngheţate de penel, ca prizonieră a unei pânze albe de păianjen 
ce mistuie chipul palid al modelului. 

Moartea... 


25 În original, Le radeau de la Méduse (1819). 
VP - 165 


— V-o prezint pe Camille Monet, explică vocea rece a lui 
Guillotin. Prima lui soție. Cel mai drăguţ model al lui. 
Domnișoara cu umbreluţa de soare dintre maci, tovarășa 
radioasă a duminicilor petrecute la țară. Moartă la treizeci și doi 
de ani! Monet a pictat acest tablou blestemat la căpătâiul 
patului în care i-a murit soţia; tot restul vieții i-a părut rău că nu 
fusese în stare să reziste tentaţiei de a fixa pe pânză culorile 
vieţii care își ia zborul, că-și tratase iubirea în agonie ca pe un 
vulgar obiect de studiu. Ca Gericault și fascinația lui pentru 
corpurile sfârtecate. De parcă pictorul ar fi pus stăpânire pe 
amantul deznădăjduit. Monet, în fața cadavrului proaspăt al 
soţiei sale, a povestit că fusese victima unui fel de pictură 
automată, ca sub hipnoză. Ce credeţi despre asta, domnule 
inspector? 

Niciodată Sylvio Benavides n-a mai simţit o astfel de emoție în 
faţa unui tablou. 

— E... există și alte opere de acest tip? Pânze de Monet, vreau 
să zic... 

Faţa rotundă a lui Achille Guillotin continuă să roșească, de 
parcă un diavol aţipit se trezește înăuntrul lui. 

— Ce e mai fascinant decât să pictezi moartea soției, domnule 
inspector? V-aţi gândit la asta? Nimic, bineînţeles... 

Roșul îi urcă spre tâmple. 

— Nimic, în afară de a-ţi putea picta propria moarte! În 
ultimele luni de viață, Monet picta Nuferi neterminați, egali cu 
partiturile Requiemului lui Mozart, dacă înțelegeţi ce vreau să 
zic... Trăsături de penel înnebunite, o cursă împotriva morții, a 
oboselii, a orbirii. Pânze ermetice, dureroase, torturate, de parcă 
Monet ar fi plonjat înăuntrul creierului său. S-au descoperit 
nuferi aruncaţi haotic pe pânză în toate culorile, roșu ca focul, 
albastru monocrom, verde cadaveric... Visuri și coşmaruri 
amestecate. O singură culoare lipsea... 

Sylvio ar vrea să bâiguie un răspuns. Nimic nu iese. Simte că 
ancheta alunecă, îi scapă. 

— Culoarea pe care Monet o izgonise pentru totdeauna din 
pânzele sale. Cea pe care refuza s-o folosească. Absența culorii, 
dar și unirea tuturor. 

Un răstimp de tăcere. Sylvio renunţă să mai caute un răspuns, 
mâzgălește cu nervozitate ceva pe pagina carnetului. 


VP - 166 


— Negrul, domnule inspector. Negrul! Se povestește că în 
ultimele zile de dinaintea morţii, la începutul lui decembrie 
1926, când Claude Monet a înţeles că avea să plece, a pictat-o. 

— C... ce? bâiguie Benavides. 

Guillotin monologhează, nu mai ascultă: 

— Înțelegeţi bine ce vă spun, domnule inspector? Monet și-a 
văzut propria moarte în reflecţia nuferilor și a imortalizat-o pe 
pânză. Nuferi negri! 

Stiloul lui Sylvio îi atârnă la capătul mâinii, de-a lungul 
piciorului. Incapabil, de-acum, să mai noteze ceva. 

— Ce credeţi despre asta, domnule inspector? întreabă 
conservatorul, a cărui exaltare se domolește. Nuferi negri. Ca 
dalia... 

— Este... este o certitudine povestea asta cu Wuferii negri? 

— Nu. Bineînţeles că nu. Bineînţeles, nimeni n-a regăsit 
această pânză, faimoșii Nuferi negri... Ce vă închipuiţi, este o 
legendă, o simplă legendă... 

Sylvio nu mai știe ce să spună. Pune prima întrebare care-i 
trece prin minte: 

— Dar copiii... Monet a pictat copii? 


41. 


O privesc pe Stephanie la fereastra casei roz a lui Monet. 
Seamănă cu stăpâna unei case coloniale care supraveghează un 
roi de servitori. 

Laurenç Serenac a coborât. 

Nesăbuiţii! Sunteţi de acord, de data aceasta, gândiţi la fel ca 
mine. Idioţii! Să se afișeze așa! La balconul casei lui Monet, în 
fața grădinii, cu faţa spre Chemin du Roy, în văzul tuturor. Și-au 
căutat-o, la urma urmei! 

e 

Ascult zgomotul motocicletei Tiger Triumph care demarează. 
Stephanie îl aude și ea, dar ea n-are curajul să întoarcă privirea. 
Rămâne pe gânduri, în timp ce se uită la copiii care se joacă în 
grădină. Este adevărat că micuța învăţătoare e o frumuseţe 
răpitoare. Este adevărat că știe să se poarte, cu ţinuta ei de 
gheișă care-i pune în valoare talia de viespe și privirea umedă. 
Puteţi avea încredere în mine, are toate atuurile ca să sucească 

VP - 167 


minţile oricărui flăcău care-ar trece prea aproape de ea, polițai 
sau medic, căsătorit sau nu. Drăguţă ca o floare! 

Profită, frumoaso. N-o să ţină mult. 

Nişte băieţi fug în mijlocul florilor. Învăţătoarea îi ceartă cu 
blândețe. 

Cu mintea în altă parte. 

Nu mai știi, nu-i așa, frumoaso? 

Este momentul în care viaţa ta își poate schimba cursul, ai 
înţeles, graţie celui mai improbabil salvator. Un poliţai. 
Seducător. Amuzant. Cultivat. Gata de orice, inclusiv să rupă 
lanțurile care te leagă de soț. 

Acum e momentul. Atunci ce te reţine? 

Nimic? 

Ah, dacă ar depinde doar de tine... Dacă moartea nu ţi-ar da 
târcoale; de parcă ai atrage-o, draga mea. De parcă, în cele din 
urmă, n-ai culege decât ce meriți. 

(J 

Râsete de copii îmi străpung ideile răutăcioase. Nişte băieți 
fug după nişte fete. 

Tipic. 

Profitati și voi, micuţilor. Profitați. Călcați în picioare peluzele 
și florile. Smulgeţi trandafirii. Aruncaţi cu pietre și cu bețe în 
heleșteu. Găuriţi nuferii. Profanaţi templul romantismului. Nu vă 
hrăniţi cu speranţe false. Nu e decât o grădină, la urma urmei. 
Tot o apă clocită, și nimic mai mult, chiar dacă niște credincioși 
imbecili vin de la celălalt capăt al lumii să se roage în ea! 

(J 

Știu, sunt răutăcioasă. lertați-mă... Ăștia doi m-au enervat de 
dimineață, Stéphanie Dupain și polițaiul ei, doi idioţi! Trebuie să 
mă înțelegeți și pe mine. Chiar îmi doresc să mă joc de-a 
martorul mut, de-a șoricuța neagră invizibilă, dar nu mi-este 
mereu atât de ușor să rămân indiferentă. Nu mă mai înțelegeți? 
Încă vă întrebaţi ce rol joc în toată povestea asta? Liniștiţi-vă, nu 
dispun de antene sofisticate ca să captez prin pereţii casei 
Monet conversaţia celor doi imbecili, toate detaliile împăunării 
lor amoroase. O, nu. E mult mai simplu. Dramatic de simplu. 

Mă întorc spre malul drept al Chemin du Roy, spre grădina cu 
apă. De-a lungul străzii, câteva ţambre din gard au fost scoase, 
probabil de turiști lipsiţi de delicateţe, grăbiţi să fotografieze 
nuferii și înspăimântați de așteptarea în fața ghișeului. Spaţiul 


VP - 168 


degajat oferă o vedere inedită asupra heleșteului. O observ pe 
Fanette, la o oarecare distanță faţă de ceilalţi copii din clasă, 
între sălcii și plopi. Și-a pus șevaletul pe puntea japoneză, 
rezemat de glicine. Pictează, calmă, concentrată, în pofida 
hărmălaiei din jur. 

Traversez Chemin du Roy, mă apropii cât să văd mai bine, 
aproape că ating zăbrelele. 

N-ar fi trebuit. Un mucos mititel m-a reperat. 

— Doamna, doamna, ne puteţi face o poză, mie și prietenilor? 

Îmi pune în mână un aparat de fotografiat ultimul răcnet. Nu 
înţeleg nimic, el îmi explică, eu nu-l ascult. În timp ce-i 
fotografiez, încerc să mă uit cu coada ochiului la bazinul cu 
nuferi și la Fanette care pictează. 


42. 


— Vino, Fanette. 

Vincent insistă: 

— Haide, Fanette. Hai la joacă! 

— Nu! Doar vezi că pictez! 

Fanette încearcă să-și fixeze atenţia pe un nufăr. Unul 
singuratic, care plutește la o oarecare distanţă de ceilalţi, frunza 
aproape că are formă de inimă, cu o floare mică, roz, care 
tocmai s-a ivit. Penelul alunecă pe pânză. Fanette se chinuiește 
să se concentreze. 

Cineva se smiorcăie pe la spatele meu. Ai zice că s-a găsit 
cineva mai plângăcios ca salcia plângătoare: Mary! Să tacă 
odată, cu vocea ei mică și ascuțită, numai să tacă odată! 

— Aţi trișat, m-am săturat până peste cap. Mă duc acasă! 

Nu sunt doar scâncetele în spatele meu, mai e și Vincent, care 
stă acolo, fără să facă nimic, holbându-se peste umărul meu. 

— N-ai decât să mergi să te joci cu Mary. 

— Ea nu e amuzantă, se smiorcăie tot timpul... 

— lar eu, care pictez tot timpul, sunt mai amuzantă? 

Nu se va clinti. Vincent nu se va clinti. E în stare să rămână 
acolo ore întregi. Ar fi ieșit un superpictor din el, cine știe? Să 
observe e chestia lui. Dar cred că n-are niciun strop de 
imaginație. 


VP - 169 


Copiii continuă să alerge în jurul lui Fanette, să strige, să 
pufnească, să se joace. Fetiţa se străduiește să rămână în bula 
ei. Egoistă, cum a spus James. 

Camille se năpustește, se oprește pe puntea japoneză. 
Gâfâind. 

Nu se termină niciodată! Numai el mai lipsea! 

Își bagă cămașa în pantaloni, ascunzându-și burdihanul. 

— Sunt frânt, fac o pauză. 

Se uită la Fanette, ocupată cu pictatul. 

— Poftim, Vincent, Fanette, se nimerește bine, am o 
ghicitoare legată de nuferi. Ştiţi, se pare că nuferii își dublează 
suprafața în fiecare zi. Deci, mă ascultați? Dacă spunem, de 
exemplu, că nuferii au nevoie de o sută de zile să acopere un 
heleșteu întreg, de câte zile au nevoie aceiași nuferi să acopere 
jumătate de heleșteu? 

— Păi, de cincizeci, răspunde imediat Vincent. E tâmpită 
ghicitoarea ta... 

— Dar tu, Fanette, tu ce spui? 

Nu-mi pasă, Camille, dacă ai ști cât de putin îmi pasă. 

— Habar n-am. Cincizeci. La fel ca Vincent... 

Camille triumfa. 

Dacă intr-o zi ăsta ajunge prof, sunt sigură că va fi cel mai 
enervant din lume. 

— Eram sigur că veţi cădea în capcană! Răspunsul nu e 
cincizeci, bineînţeles, este nouăzeci și nouă... 

— De ce? întreabă Vincent. 

— Nu-ţi bate capul, îi scapă lui Camille, pe un ton dispreţuitor. 
Fanette, tu ai înţeles? 

Căcat! 

— Pictez... 

Camille ţopăie de pe un picior pe celălalt pe puntea japoneză. 
Pete mari de transpiraţie îi năclăiesc cămașa la subsuori. 

— OK, OK. Am înţeles, pictezi. O ultimă ghicitoare, încă una, 
după care te las în pace. Ştiţi care este numele latinesc al 
nuferilor? 

Sufocant! Sufocant! Sufocant! 

— Nicio idee? 

Nici Vincent, nici Fanette nu răspund. Asta nu-l deranjează pe 
Camille, dimpotrivă. Smulge o frunză de glicină și o aruncă în 
heleșteu. 


VP - 170 


— Păi, este nymphea, banană. Dar înainte venea din greaca 
veche, numphaia. Numele francez este nénuphar. Dar numele 
englezesc al nufărului, cunoașteţi numele englezesc? 

Nu se termină niciodată? 

Camille nici măcar nu așteaptă un răspuns. Se preface că se 
atârnă de creanga de glicină cea mai apropiată, dar un pârâit îl 
descurajează. 

— Water lily! declamă el. 

În plus, e mulțumit de isprava lui. Mă enervează, ce mă mai 
enervează și ăsta, chiar dacă trebuie să recunosc că water lily e 
un nume foarte drăguţ, mult mai drăgut ca nenufar... Dar prefer 
nufărul/ 

Camille se apleacă spre pânza lui Fanette. Miroase a 
transpirație. 

— Ce faci, Fanette? Copiezi Nuferii lui Monet? 

— Nu! 

— De fapt, cam da! Din câte Îmi dau seama. 

Camille îşi etalează mereu cunoștințele, însă problema lui e 
că știe tot, dar nu pricepe nimic. 

— Ba nu, idiotule, nu! Dacă pictez același lucru ca Monet nu 
înseamnă că fac același lucru... 

Camille ridică din umeri. 

— Monet a pictat o mulţime. Inevitabil vei face unul care 
seamănă! Chiar un tondo. Știi ce e un tondo? 

O să-i trag o pensulă peste față. Doar așa o să priceapă cât e 
de sufocant. În plus, el întreabă si tot el răspunde de fiecare 
dată. 

— Un tondo este o pânză rotundă, precum cea expusă la... 

Cum iese ăsta ca păduchele în frunte... 

— Veniţi, băieţi? strigă brusc vocea lui Mary, care pare să se fi 
zvântat. 

Camille oftează. Vincent râde. 

— Cred c-o să-i dau brânci în heleșteu. Ai putea picta asta, nu- 
i așa, Fanette? Ar fi ceva original! 

Mary in the Water lilies. 

Vincent râde, împingându-l ușor pe Camille de pe punte. 

— Bun, te lăsăm să lucrezi, Fanette, spune Vincent. Haide, 
vino, Camille. 

Uneori Vincent mă înțelege. Uneori nu, iar alteori da. Ca 
adineaori... 


VP - 171 


Fanette e singură, în sfârșit. Observă cu mare atenţie cum se 
oglindesc sălciile în heleșteul întrerupt de frunzele de nuferi. Își 
amintește ce-a învăţat-o James în ultimele zile. Liniile de fugă! 

Dacă am reținut eu bine, toată originalitatea Nuferilor lui 
Claude Monet constă în faptul că iși bazează compoziția 
tablourilor pe două linii de fugă care se opun. Există linia de 
fugă a frunzelor și a florilor de nufăr, care corespunde, în mare, 
suprafeței apei. James a numit-o linia orizontală. Dacă-i face 
plăcere... Dar există și cea a reflexiilor din apă: florile de glicină 
de pe mal, crengile de salcie, lumina soarelui, umbrele norilor. 
În mare, după James, linii verticale, răsturnate, ca într-o oglindă. 
Acesta este, mi-a explicat James, secretul Nuferilor. Da, bine, 
cred și eu, nu-i vrăjitorie sau vreun secret. Nu-i nevoie să te 
numești James sau Claude Monet ca să-l fi descoperit... Nu 
trebuie decât să priveşti heleșteul. Cele două linii care fug una 
de cealaltă sunt la vedere ca nasul în mijlocul feței. In fine, care 
fug... E o exagerare. Toate astea, totuși, heleșteul și frunzele 
lipite pe suprafața lui, rămân pur și simplu neclintite. Nu se 
mișcă, vreau să zic. Nu există mișcare, absolut nimic. O iluzie de 
mișcare, la limită, aș zice. 

Ce prostie! Acum, că am rămas singură, aproape că-mi vine 
să mă duc după ceilalți, să alerg cu ei în jurul bazinului. Dar nu! 
Trebuie să fiu egoistă, așa a spus James. Să mă gândesc la 
talentul meu, la concursul Robinson. O să mă duc după ei ceva 
mai încolo. 

Fanette se apleacă peste paletă și amestecă, precaută, 
culorile. 

Brusc, totul se oprește. Negru! Nu mai există decât negru. 

Fanette e pe cale să urle când îl recunoaște pe Paul după 
mirosul lui de iarbă cosită. 

— Bau! 

— Paul! Unde erai? 

— Ne-am jucat de șase ori de-a uliul și porumbeii prin grădină, 
acum gata. Mi-a ajuns! 

Băiatul se apleacă spre tablou. 

— Uau, Fanette, e super ce pictezi! 

— Sper. E pentru concursul Fundaţiei Robinson. Și mai cred că 
voi fi singura care-i va duce învăţătoarei ceva. 


VP - 172 


— Mă uimești... Vei câștiga! Cu siguranţă vei câștiga. E prea 
tare felul în care pictezi. 

— Ce vorbești! Mă rog, am ideea mea. James mi-a suflat-o. 

— Faimosul tău pictor american? 

— Da, mă văd cu el chiar după școală, probabil încă își face 
siesta în lanul de grâu, de ieri. Îi voi arăta pânza mea. Cu 
sfaturile lui, poate am o șansă... E-adevărat că obosește repede, 
mai mult doarme decât pictează. Mă rog... 

— E amuzant. Nu seamănă cu Nuferii pânza ta... 

Fanette îl sărută pe Paul pe obraz. 

Paul, pe el il adooor!!! 

— Ești grozav! Este exact ce voiam. Îţi explic în două cuvinte 
ideea mea. Când te uiţi la niște Nuferi de Monet ai impresia, 
cum să spun, că te afunzi, că intri în tablou, că-l străbaţi, nu 
știu, ca printr-un puț sau ca prin nisip, înţelegi? Așa ceva voia 
Monet, apă care doarme, impresia că vezi o întreagă viaţă care- 
ţi trece prin faţa ochilor... Eu vreau să fac invers, vreau ca în 
fața Nuferilor mei să ai impresia că plutești pe apă, înţelegi, că 
poţi sări pe ea, că poţi sări de pe ea, că-ţi poţi lua zborul. Apă 
vie! Vreau să-mi pictez Nuferii cum i-ar fi pictat Monet dacă ar fi 
avut unsprezece ani. Nuferi în culorile curcubeului! 

Paul o contemplă cu o duioșie infinită. 

— Nu înţeleg tot ce-mi spui, Fanette. 

— Nu e grav, Paul. Nu e mare lucru. Uite, știi ce făcea Monet 
cu picturile mari cu Nuferi care nu-i plăceau? 

— Nu. 

— Le dădea copiilor din casa lui roz! Când erau de vârsta 
noastră. Pânzele respinse foloseau la fabricat canoe! Cine știe, 
pe fundul râului Epte sau al Senei, în noroi, or mai fi pânze cu 
Nuferi? Poţi să crezi așa ceva? 

— Te cred, Fanette... 

Paul păstrează tăcerea pentru o clipă. 

— Ba da, e mare lucru. Îmi dau seama că ești de pe altă 
planetă decât noi, că într-o zi vei pleca departe. Că vei deveni 
celebră și așa mai departe. Dar, vezi tu, e grozav că toată viața 
mea voi putea povesti că te-am cunoscut aici, pe această punte 
japoneză. Ba chiar... 

— Ba chiar... 

— Ba chiar că te-am sărutat... 


VP - 173 


Habar n-are Paul. Habar n-are de nimic. Când spune chestii 
din astea, mă trec fiorii. 

Nuferii alunecă lin pe heleșteu. Fanette tremură și închide 
ochii. Paul își pune ușor buzele peste cele ale fetiţei. 

— Ba chiar, șoptește Fanette, vei putea povesti că-ți 
făgăduisem că vom trăi împreună, că ne vom căsători, într-o 
casă mare cu copii. Și chiar că așa ceva se va întâmpla... 

— Eşti... 


Glicinele se cutremură. 

Yincent se năpustește dintre lianele încâlcite cu ferocitatea 
unei sălbăticiuni care iese dintr-o junglă. Se uită țintă la Paul și 
la Fanette, cu o insistență stranie, cu o privire neliniștitoare, 
goală, de parcă îi spiona de mult. 

Mă sperie. Vincent mă sperie din ce în ce mai tare. 

— Ce faceţi? întreabă vocea albă a lui Vincent. 


43. 


În timp ce naviga pe site-ul AuBonCoin în căutarea unei 
ipotetice scărițe din lemn cu cinci trepte, pe care să-și poată 
pune  ghivecele cu plante ornamentale, după ce o va 
recondiționa, agentul Liliane Lelièvre aruncă o privire spre 
ceasul de la mână, un Longines elegant, argintiu: șase și 
patruzeci și cinci. Incă un sfert de oră și va putea închide 
recepţia Comisariatului din Vernon. Nu e mare aglomeraţie 
acum, seara. 

Ea nu recunoaște din prima silueta care urcă încet treptele 
comisariatului. În schimb, de îndată ce bătrânul intră, se uită 
spre ea și o salută, un foc de artificii din amintiri îi explodează în 
faţă. 

— Bună ziua, Liliane! 

— Domnule comisar Laurentin! 

Dumnezeule! Nu l-a mai văzut de ani întregi. Comisarul 
Laurentin a ieșit la pensie acum cât timp, să tot fie vreo 
douăzeci de ani? La începutul anilor 1990, chiar după rezolvarea 
cazului cu furtul tablourilor de Monet din muzeul Marmottan. Pe 
vremea aceea Laurentin, care se afla în fruntea Comisariatului 
din Vernon, era recunoscut drept unul dintre cei mai buni 

VP - 174 


specialiști în problemele de trafic cu opere de artă. Oficiul 
Central de luptă împotriva traficului de Bunuri Culturale apela 
sistematic la el. Înainte de cazul cu pricina, Liliane și cu el 
lucraseră mai bine de cincisprezece ani împreună... 

Comisarul Laurentin. O legendă vie. Toată istoria poliţiei din 
regiunea Vernon se reducea la un singur om! 

— Ca să vezi, domnule comisar! Ce plăcere să vă revăd! 

Liliane e sinceră. Laurentin era un anchetator strălucitor, 
sensibil, atent. O personalitate cum nu mai există. Încep să 
discute, fără grabă. Liliane nu poate rezista curiozităţii care o 
macină: 

— Ce vă aduce aici, după tot acest timp? 

Comisarul Laurentin duce un deget la gură. 

— Șșt... Sunt în misiune specială. Așteptaţi-mă, termin în 
câteva minute, mă întorc. 

Laurentin pătrunde pe culoarele care-i sunt așa de familiare. 
Liliane nu îndrăznește să insiste. Un tip care a condus secția 
timp de treizeci și șase de ani! 

e 

Fostului polițist îi trece prin minte că vopseaua de pe peretele 
culoarului e la fel de scorojită. Totul e neschimbat! Biroul 33. Ex- 
comisarul scoate o cheie din buzunar. Se va deschide? Nu se va 
deschide? De douăzeci de ani cheia cu pricina n-a mai intrat în 
broasca de la ușa acelui birou... 

Sesam... 

Ușa se deschide! Deci n-au schimbat broasca biroului din... 
1989. La urma urmei, se gândește Laurentin, pare logic. De ce 
să schimbi broasca de la ușa biroului unui comisariat? 
Impingând-o își spune că ultimul lui succesor este probabil un 
lup tânăr din poliţia judiciară, împătimit de informatică și de 
tehnologii de vârf, toate progresele tehnice cu care sunt 
împănate serialele polițiste de la televizor și din care nu mai 
înțelege nimic de multă vreme. 

Se oprește brusc la marginea biroului și se uită atent cum e 
amenajat. Pereţii sunt acoperiţi de tablouri impresioniste! 
Pissarro. Gauguin. Renoir. Sistey. Toulouse-Lautrec. Zâmbește 
pentru sine. Până la urmă, dacă și-ar întâlni succesorul, acesta |- 
ar putea surprinde, cine știe. Are bun-gust! 


VP - 175 


Biroul corespunde mai mult așteptărilor sale: este ocupat de 
un calculator, o imprimantă, un scaner. Comisarul pensionat 
zăbovește prin încăpere. Șovăie, dezamăgit de vizită. Își dă 
seama că în 2010 biroul unui poliţai care-și face bine treaba 
este un birou gol! Totul e pe hard diskul unui calculator. Nu va 
intra prin efracţie pe calculatorul personal al succesorului său, 
care este de altfel, cu siguranţă, protejat de o sumedenie de 
parole. Și-apoi nu se pricepe chiar deloc la informatică. Ar fi 
ridicol să insiste. N-a avut ocazia să se pună la curent cu 
ultimele progrese ale poliţiei specializate în artă. A devenit un 
domeniu al specialiștilor. | s-a spus că de acum înainte OCBC 
lucrează pornind de la o uriașă bază de date internaţională, 
„Tezaurul de căutare electronică și de imagerie în materie 
artistică”. Baza de date TREIMA? repertoriază peste șaizeci de 
mii de opere dispărute, iar resursele ei sunt utilizate în comun 
cu Art Crime Team, din America, sau cu Art and Antiques 
Intelligence Focus Desk, de la poliția metropolitană din Londra. 

Laurentin oftează. 

Alte vremuri, alte metode... 

lese din birou și se întoarce să o vadă pe Liliane la recepţie. 

— Liliane, arhivele tot jos au rămas? Ușa roșie? 

— Exact ca acum douăzeci de ani, domnule comisar! Cel puţin 
la arhive nu s-a schimbat nimic! 

Încă o dată, vechea lui cheie îi permite să intre. S-ar putea 
crede că oricine ar putea pătrunde aici. Mă rog, nu, elnue 
orișicine... Un poliţai, doar un poliţai. Probabil de aceea Patricia 
Morval a apelat la el. Nu e așa de nebună văduva. 

Liliane avea dreptate, nimic nu s-a schimbat, dosarele sunt 
aranjate tot în ordine alfabetică. Generaţiile se schimbă, dar vor 
exista mereu polițai maniaci care să pună bine în ordine cutiile 
de arhivare, la litera corespunzătoare de pe etajera 
corespunzătoare, chiar în epoca hard diskurilor și a stick-urilor 
USB. 

M... de la Morval. 

Dosarul cel mare și roșu este acolo. Nu foarte stufos. 

Laurentin șovăie încă o dată. Ştie că nu are dreptul să violeze 
un astfel de secret de serviciu, despre o anchetă, fără mandat, 
fără permisiune, fără niciun motiv, în afară de propria 


26 Acronim pentru Thésaurus de recherche électronique et d'imagerie en matière 
artistique. 


VP - 176 


curiozitate. De ce ar deschide dosarul? Furnicături de excitație 
pe care nu le mai simţise de ani buni îi fac pielea găină. De cea 
venit până aici, dacă nu pentru a-l deschide? Are grijă să închidă 
ușa în urma lui, să lase cheia în butuc, apoi pune cutia de 
arhivare pe masă. O deschide și inspectează pe îndelete 
dosarul, având grijă să pună totul înapoi exact unde era. 

e 

Ochii îi cad rând pe rând peste diferitele fotografii ale unui 
cadavru, Jérôme Morval, lângă un pârâu. Probele îi trec una 
după alta printre degete: alte fotografii de la locul crimei, cea cu 
un mulaj din ipsos al unei pingele; analize criminalistice ale unor 
amprente digitale, ale sângelui, ale noroiului. Le parcurge ceva 
mai rapid, ca să se oprească la câteva noi fotografii: cinci 
instantanee ale unor perechi, de la cea mai platonică la cea mai 
scabroasă. Singurul lor punct comun, mortul, Jérôme Morval, 
este prezent în toate fotografiile. 

Comisarul Laurentin înalță capul, la pândă, căutând să 
surprindă prin uşa roşie cel mai mic zgomot de paşi pe scară. 
Nimic, liniște și pace. Se uită acum cu atenție la teancuri de 
hârtii: o listă a copiilor de la şcoala din Giverny; biografia mai 
mult sau mai puțin amănunțită a unor indivizi legați de caz, 
Jérôme și Patricia Morval, Jacques și Stéphanie Dupain, Amadou 
Kandy, alți comercianți din Giverny, câțiva vecini, critici de artă, 
colecționari; notițe scrise de mână, multe, practic toate semnate 
de inspectorul Sylvio Bénavides. 

Aproape toate documentele sunt răsturnate pe masă, acum. 
Furnicăturile care-i electrizează epiderma lui Laurentin devin și 
mai intense. Nu-i mai rămâne decât o probă de examinat: un 
raport îngălbenit al jandarmeriei din Pacy-sur-Eure, despre un 
accident: un copil înecat, în 1937; un anumit Albert Rosalba. 
Comisarului Laurentin îi tremură mâinile. Rămâne mult timp în 
încăperea întunecoasă, căutând să înţeleagă, să nu uite niciun 
detaliu, să-și facă o părere lipsită de prejudecăţi. Ar fi mai 
simplu să ia totul cu el sau să facă fotocopii. 

Nici gând. 

Nu e foarte grav. Își dă seama, nu fără mândrie, că încă are o 
memorie bună. 

e 

Nu se întoarce la recepție decât peste jumătate de oră. Draga 

de Liliane l-a așteptat! 


VP - 177 


— Aţi găsit ce căutaţi, domnule comisar? 

— Da, da. Mulţumesc, Liliane. 

Comisarul Laurentin o privește cu duioșie pe Liliane. Își 
amintește ziua în care ea fusese repartizată în Comisariatul din 
Vernon, în urmă cu mai bine de treizeci de ani, iar el o primise în 
biroul lui, la „33”. Ea nu împlinise douăzeci și cinci de ani. Avea 
deja acel soi de eleganţă destul de rară la femeile din poliţie. 

— Cum e, Liliane, noul șef? 

— Nu e rău. Dar nu se compară cu dumneavoastră... 

Eleganţa ei proverbială... 

— Liliane, pot să vă cer un serviciu? Nu mă pricep deloc la 
informatică. Probabil sunteţi mai pricepută decât mine. 

— Habar nu am. Despre ce e vorba? 

— De un fel de... de contra-anchetă, aș spune. Liliane, 
presupun că vă pricepeţi la Internet... 

Liliane zâmbește, sigură pe sine. Comisarul continuă: 

— Eu nu. Am ieșit prea devreme la pensie. Și n-am nici copii, 
nici nepoți care să mă ţină la curent cu progresele tehnologiei. 
Ar trebui să consult un site, așteptați, mi l-am notat pe undeva... 

Comisarul Laurentin se scotocește prin buzunare, scoate un 
post-it galben, mâzgălit cu un scris neîndemânatic. 

— lată. Un site care s-ar chema Copains d'avant. Caut o 
fotografie din Giverny. O fotografie a unei clase. 1936-1937. 


44. 


— James! James! 

Fanette aleargă aproape de spălătorie și străbate lanul de 
grâu unde James pictează în fiecare zi. Ea duce, ambalat într-o 
coală mare de hârtie maro, tabloul pe care tocmai l-a schițat pe 
puntea japoneză a heleșteului cu nuferi. 

— James! 

Fanette nu zărește pe nimeni pe câmp, nici măcar un șevalet, 
nici măcar o pălărie de paie. Nici urmă de James. Fanette ar 
vrea să-i facă o surpriză pictorului american, să-i arate Nuferii ei 
în culorile curcubeului, să-i asculte sfaturile, să-i explice felul ei 
de a picta liniile de fugă. Șovăie. Priveşte în jur, caută o clipă, 
apoi își ascunde tabloul în spatele spălătoriei, într-un mic spaţiu 
pe care l-a dibuit sub ciment. 

VP - 178 


De parcă nici n-ar fi existat. 

Se ridică, picături de sudoare îi strălucesc pe gât. A alergat pe 
drum, ca să dea cât mai repede de trântorul ăsta mare de 
James. Fanette trece din nou de punte. 

— James! James! 

Neptun, care dormea la umbra cireșului din curtea morii 
vrăjitoarei, a auzit-o. Trece de prispă și vine cu pași mici către 
ea. 

— Neptun, l-ai văzut pe James? 

Neptun n-are nicio treabă, pleacă să adulmece prin ferigile din 
apropiere. 

Mă enervează uneori câinele ăsta. 

— James! 

Fanette încearcă să-și ia soarele drept reper, James se ţine 
mereu după soare, ca o șopârlă uriașă, mai puţin pentru 
luminozitatea peisajului, cât pentru confortul siestei. 

Cine știe, bătrânul pierde-vară o fi adormit pe câmp. 

— James, trezește-te, sunt eu, Fanette. Am o surpriză. 

Ea merge, merge în continuare. Grâul o șfichiuiește până la 
brâu. 

Dumnezeule! 

| se înmoaie picioarele. 

Grâul e roșu în faţa ei! Nu numai roșu. Verde, albastru, 
portocaliu. Spicele colorate sunt culcate, de parcă niște oameni 
s-ar fi bătut aici, de parcă s-ar fi răsturnat o paletă de pictură și 
s-ar fi spintecat niște tuburi. 

Ce s-o fi petrecut? 

Trebuie să mă gândesc. Bănuiesc că cei de prin partea locului 
nu-i apreciază prea mult pe pictorii vagabonzi, dar de aici până 
la a se bate cu James... Un bătrân artist inofensiv. 

Trupul fetiţei e străbătut de un fior cumplit. Se oprește 
paralizată. In faţa ei se deschide o cărare de grâu culcat la 
pământ, de spice înroșite, ca o pistă însângerată. De parcă 
cineva s-ar fi târât prin lan. 

James. 

Gândurile lui Fanette o iau razna. 

James a avut un accident, e rănit, așteaptă să-l ajut, undeva 
pe pajiște. 


VP - 179 


Cărarea de grâu aplecat se curmă brusc, în mijlocul lanului. 
Fanette înaintează la întâmplare, dă spicele la o parte, ţipă, 
tropăie. Pajiștea e imensă. 

— Neptun. Ajută-mă, ajută-mă să caut... 

Ciobănescul german șovăie, de parcă se întreabă ce anume 
așteaptă de la el. Apoi, dintr-odată, aleargă peste câmp. Lasă în 
urmă o linie dreaptă. Fanette încearcă să-l urmeze, nu-i ușor, 
spicele o șfichiuiesc pe braţe, pe coapse. 

— Aşteaptă-mă, Neptun! 

Câinele așteaptă, cuminte, o sută de metri mai departe, 
aproape în mijlocul lanului. Fanette înaintează. 

Dintr-odată, inima îi stă în loc. 

În spatele ciobănescului german, grâul e culcat la pământ, un 
metru pe doi, suficient cât să încapă un corp lungit. 

Un coșciug din paie. E prima imagine care-mi vine în minte. 

James e acolo. Nu doarme. 

E mort! O crestătură însângerată i se cască între piept și 
beregată. Fanette cade în genunchi. Un reflux crâncen de fiere îi 
umple cerul gurii. Fetiţa se șterge cu stângăcie de cămașă. 

James este mort. Cineva l-a ucis! 

Nişte muște băzâie pe rana deschisă. Zumzăie îngrozitor. 
Fanette ar vrea să urle, dar nu izbutește. Fierea acidă o arde pe 
gâtlej, vomită un lichid vâscos pe pantaloni și pe încălțăminte. 
N-are curaj să-l șteargă. Nu mai are niciun curaj. Mâinile i se 
chircesc. Un roi de muște îi ling picioarele. Are nevoie de ajutor. 
Se ridică, aleargă ca o nebună. Grâul o mușcă de glezne și de 
genunchi. Burta o chinuiește. Tușește, scuipă, o dâră de bale o 
împroașcă pe obraz, aleargă mai departe, se șterge cu dosul 
palmei. Trece de pârâu, de moară, de punte, de Chemin du Roy, 
fără să încetinească. O mașină frânează brusc chiar în faţa ei. 

Cretinule! 

Fanette traversează șoseaua, a ajuns în sat. 

— Mamă! 

Urcă pe rue Château-d'Eau. Urlă, acum: 

— Mamă! 

Fanette împinge cu furie ușa care se izbește de cuierul de pe 
perete. Intră în casă. Maică-sa e în bucătărie, în picioare, lângă 
blat, ca întotdeauna. În bluza albastră. Cu părul legat la spate. 
Lasă tot, cuțit, legume, fără să se mai gândească. 

— Fetiţa mea, fetița mea... 


VP - 180 


Maică-sa nu înţelege. Își deschide braţele, întinde mâinile spre 
ea, instinctiv. Fanette o apucă doar de o mână. 

O trage. 

— Mamă, trebuie să vii... Repede! 

Maică-sa nu se urnește. 

— Te implor, mamă... 

— Ce se întâmplă, Fanette? Liniștește-te, explică-mi. 

— Mamă... el... este... 

— Liniștește-te, Fanette. Despre cine vorbești? 

Fanette tușește, se sufocă. Simte că o apucă din nou 
greţurile. Nu trebuie să cedeze. Maică-sa îi întinde o cârpă, ea se 
șterge, izbucnește în plâns. 

— Ușurel, Fanette, ușurel. Spune-mi ce se întâmplă... 

O mângâie pe mâini, îi lipește tâmpla de umărul ei, cum o 
adormea când era mică. Fanette se sufocă, iarăși, apoi izbutește 
să articuleze: 

— E vorba despre James, mamă. James, pictorul, este mort. 
Acolo, pe câmp! 

— Ce tot spui? 

— Haide! Haide! 

Fanette sare brusc în picioare, o trage de mână. 

— Haide! Repede! 

Ascultă-mă, mamă, măcar de data asta, te rog. 

Maică-sa ezită. Fetiţa își scandează ordinul, din ce în ce mai 
tare: 

— Haide! Haide! 

Pare în pragul isteriei. Câteva perdele sunt date la o parte pe 
rue Château-d'Eau. Pesemne vecinele cred că-i o criză de-a 
micuţei. O toană! Maică-sa n-are de ales. 

— Vin, Fanette, vin. 

Trec amândouă puntea de peste pârâu. Neptun s-a întors să 
doarmă, cuminte, sub cireș, în curtea morii. Fanette o trage pe 
maică-sa de mână. 

Mai repede, mamă. 

Inaintează pe pajiște. 

— Acolo! 

Fanette merge pe câmp. Îşi amintește drumul, chiar și fără 
Neptun, recunoaște grâul culcat. Merge mai departe, ajunge 
exact în locul în care se odihnește James, este sigură că-i acolo. 

— Aici e, mamă, e exact aici. 


VP - 181 


Mâna de care o ţine maică-sa cade, moale. Fanette are 
impresia că o apucă ameţeala. Ochii i se măresc, neîncrezători. 

Nu e nimeni în faţa lor. 

Niciun corp. 

Cred că am făcut o confuzie, m-am înșelat cu câțiva metri... 

— Era aici, mamă... Sau chiar lângă. 

Mama lui Fanette se uită ciudat la fată. Totuși continuă să se 
lase condusă de mâna care o trage. Fanette caută mai departe, 
străbate câmpul, mult timp, se enervează, pe ea, pe tot. 

— Era aici, aici era... 

Maică-sa nu spune nimic, doar o urmează, cu calm. O mică 
voce insidioasă își face loc în capul lui Fanette, un vierme 
minuscul într-un fruct. 

Mă crede nebună, mama crede că sunt nebună. 

— Era... 

Dintr-odată, maică-sa nu mai înaintează. 

— Încetează, Fanette! 

— Era acolo, mamă. Avea o rană adâncă, între inimă și gât... 

— Pictorul tău american? 

— Da, James. 

— Fanette, nu l-am văzut niciodată pe pictorul tău american. 
Nimeni nu l-a văzut vreodată. 

Niciodată văzut. Ce vrea să zică? Vincent l-a văzut. Și Paul îl 
cunoaște... Toată lumea... 

— Trebuie chemată poliţia, mamă. Era mort. Cineva l-a 
omorât. Cineva i-a luat corpul, l-a dus în altă parte. 

Nu te uita așa la mine, mamă. Nu sunt nebună. Nu sunt 
nebună. Crede-mă, trebuie să mă crezi... 

— Nimeni nu va chema poliţia, Fanette. Nu a avut loc nicio 
crimă, nu există cadavru. Nu există pictor. Ai prea multă 
imaginaţie, micuța mea Fanette. Mult prea multă. 

Ce tot spune? Ce vrea să zică? 

Fanette urlă: 

— Nu! N-ai dreptul... 

Maică-sa se apleacă încetișor, până-n dreptul ochilor fetiţei 
sale. 

— De acord, Fanette. Retrag ce-am spus. Chiar vreau să te 
cred, să am încredere în tine, încă o dată. Dar dacă pictorul tău 
există, dacă a murit, dacă a fost asasinat, cineva își va da 


VP - 182 


seama. Cineva îl va căuta, îi va da de urmă. Acest cineva va 
anunţa poliția... 

— Dar... 

— Nu este treaba unei fete de unsprezece ani, Fanette. Poliția 
are altceva mai bun de făcut acum, crede-mă. Are deja un alt 
cadavru pe cap, un cadavru adevărat, pe care l-a văzut toată 
lumea, și niciun ucigaș. lar noi avem și așa destule probleme ca 
să mai atragem, în plus, atenția asupra noastră... 

Nu sunt nebună! 

— Nu sunt nebună, mamă... 

— Bineînţeles, Fanette. Nimeni n-a spus așa ceva. E târziu 
acum, e timpul să ne întoarcem. 

Fanette plânge. Nu mai are nicio putere, se lasă dusă de 
mână. 


Era acolo. 

James era acolo. Nu se poate să fi născocit eu totul! James 
există, bineînțeles. James există. Dar șevaletele lui? îi urlă o 
voce în cap. Cele patru șevalete ale lui? Cutia lui frumoasă de 
pictură? Pânzele lui? Cuţitele lui de pictor? 

Unde s-au dus? 

Nu-i așa ușor să dispară! 

Nu sunt nebună! 


Supa are gust rău. 

Bineînţeles, maică-sa a șters întrebările scrise de Fanette pe 
tăblița de ardezie și le-a înlocuit cu o listă de cumpărături. 
Legume, ca întotdeauna. Un burete. Lapte. Ouă. Chibrituri... 

Casa este întunecoasă. 

Fanette urcă în camera ei. 

e 

În seara aceea, nu izbutește să adoarmă. Se întreabă dacă ar 
trebui să nu-și asculte mama, să meargă totuși să povestească 
tot la poliţie! Mâine. 

Nu sunt nebună... Dar dacă merg la poliție de capul meu, 
mama nu mi-o va ierta niciodată. Primul lucru pe care îl vor face 
polițaii va fi să-i povestească ei totul. Mama nu vrea să aibă de- 
a face cu polițaii. Probabil din cauza muncii ei de menajeră. 
Dacă burghezii ar afla că are de-a face cu politia, probabil că ar 
ezita apoi să-i mai dea de lucru. Sigur asta trebuie să fie. 


VP - 183 


Dar nici nu pot sta fără să fac nimic! Mi-e greu să gândesc, 
sărmanul meu creier e varză. 

Trebuie să cercetez. Trebuie să înțeleg ce s-a întâmplat. 
Trebuie să găsesc dovezile, să le aduc mamei, poliției, tuturor. 

Dar am nevoie de ajutorul cuiva! 

De mâine mă voi apuca de asta, voi face o investigație. Nu, 
mâine am școală toată ziua, va dura mult, foarte mult, să 
aștept, închisă. Dar după ieșirea de la școală, mâine după- 
amiază, mă voi apuca de cercetat. 

Împreună cu Paul. Îi voi spune totul lui Paul. Paul va înțelege. 

Nu sunt nebună. 


45. 


Laurenç Serenac răspunde la telefon cu o oarecare neliniște. 
Rareori este sunat la unu jumate dimineaţa, mai ales pe 
numărul personal. Vocea de la celălalt capăt nu-l liniștește. Ea 
șoptește cuvinte de neînțeles. lzbutește să înțeleagă doar 
cuvintele „maternitate” și „Statele Unite”. 

— Cine naiba e la telefon? 

Vocea abia dacă se aude ceva mai bine: 

— Sunt Sylvio, șeful Adjunctul dumneavoastră. 

— Sylvio? La naiba, e unu dimineaţa... Vorbește mai tare, ce 
Dumnezeu, abia dacă înțeleg un cuvânt din trei. 

Intensitatea vocii crește puțin: 

— Sunt la maternitate. Beatrice doarme în salon, am profitat 
de asta și am ieșit pe hol... Avem noutăţi! 

— Este ziua cea mare, să-nţeleg? Voiai ca șeful tău preferat 
să fie primul care află? Felicitări lui Beatr... 

— A, nu, îl întrerupe Sylvio. Nu e vorba despre bebeluș, sun în 
legătură cu ancheta, șeful cu ancheta avem noutăți. Cât despre 
bebeluș și Beatrice, suntem în wait and see. Am venit adineaori 
de urgență la maternitatea spitalului din Vernon. Béatrice 
credea că are contracţii. Am așteptat două ore la așa-zisele 
urgențe. Degeaba! Doar ca să ni se spună că nașterea are să 
mai întârzie, că bebelușul e liniștit, bine mersi, la căldurică, și 
totul e bine. In final Bea a insistat atât, că până la urmă i-au dat 
o rezervă. De altfel, șefu', Beatrice vă transmite salutări. 

— Și eu. Să-i transmiţi mult curaj din partea mea... 

VP - 184 


Serenac cască. 

— Bine, Sylvio, atunci spune-mi, care-i noutatea cea mare? 

— De fapt... răspunde Benavides de parcă nu ascultase nimic. 
Cum a fost ziua dumneavoastră, cu apartamentele și grădinile 
lui Claude Monet? 

Laurenç Serenac ezită, căutând cuvântul potrivit: 

— impresionantă! Dar la tine, Muzeul de Arte Frumoase din 
Rouen? 

Benavides ezită la rândul lui: 

— Instructiv... 

— Și de asta mă suni? 

— Nu. De la Muzeul de Arte Frumoase am o sumedenie de 
informaţii noi, dar ele complică și mai mult tot ce știam deja, va 
trebui să facem o selecție... 

Un zgomot de pași răsună în telefon, iar următoarele cuvinte 
nu se mai aud, pentru câteva secunde. 

— Aşteptaţi, șefu', aduc o puștoaică pe o targă, și am 
impresia că targa este mai mare decât cabina liftului... 

Serenac mai așteaptă puţin, apoi se enervează: 

— Ei bine? Deci, ce-ai aflat? Varsă tot! 

— E ceva amuzant, șefu'... 

Serenac oftează. 

— Au terminat cu targa aia? 

— Da, până la urmă încăpea... pe verticală. 

— Văd că te distrezi bine, Sylvio. 

— Încerc să mă armonizez, șefu'. 

— E bine, e bine. Deci, continuăm cu ghicitorile până-n zori? 

— Am dat de Aline Maletras. 

Laurenç Sereânac își înăbușă o înjurătură. 

— Vorbești de bomba pe tocuri? Amanta lui Morval, cea care 
lucrează pentru galeriile de artă din Boston? 

— Înî, aia. Din cauza decalajului orar, nu reușeam să dau de 
ea în timpul zilei și pace! Dar până la urmă am reușit s-o prind 
acum un sfert de oră, între două cocktailuri. Cred că pe coasta 
de est e opt seara. 

— Și? Ai aflat ceva de la ea? 

— Despre uciderea lui Morval, nu. Pare să aibă un alibi beton, 
în dimineaţa crimei ea doar ce ieșea dintr-un bar de la periferia 
New York-ului, așteptați... 

Citește: 


VP-185 


— Krazy Baldhead, cu o droaie de martori. Ar trebui verificat, 
dar... 

— Vom verifica, Sylvio, dar este adevărat că nu pare să fie 
genul de puicuţă care se întoarce singură la fermă. Dar pe 
partea legată de muncă, pictură, galerie și colecţie, vezi vreo 
legătură cu Morval? 

— Nu mai există, din ce mi-a spus ea. De aproape zece ani nu 
mai primise nicio veste de la oftalmologul nostru. 

— Tu ce crezi despre asta? y 

— Se grăbea. M-a cam expediat. Işi amintea doar că era 
înnebunit după tablourile lui Claude Monet, iar ei i se părea, pe 
vremea aceea, cum să zic, ceva cam „comun”, cred că a folosit 
un cuvânt de genul ăsta. 

— lar ea lucrează în continuare pentru Fundaţia Robinson? 

— Da. Din câte zice, se ocupă de schimburile între Franţa și 
Statele Unite. Expoziţii, găzduirea artiștilor de pe ambele maluri 
ale Atlanticului, schimburi de tablouri... 

— La ce nivel? 

— Aproape că a lăsat să se înțeleagă că se trage de șireturi cu 
toți pictorii la modă de pe cele două continente și că merge 
personal după tablouri, direct în atelierele lor, dar, cine știe, la 
vernisaje poate doar le oferă șampanie, pișcoturi și propriul 
decolteu, după o faţă de masă albă... 

— Mda... Chiar va trebui să aflăm mai multe despre afurisita 
asta de Fundaţie Theodore Robinson... 

El cască din nou. 

— la spune, Sylvio, nu vreau să te ofensez, dar n-ai aflat cine 
știe ce de la frumoasa Aline. Chiar era nevoie să mă suni la 
jumătatea nopţii pentru atâta lucru? 

Vocea lui Sylvio șoptește din nou: 

— E altceva, șefu'. 

— A... 

Serenac ciulește urechea, fără să-și întrerupă adjunctul. 

— Din câte spune Aline Maletras, ea ar fi ieșit cu Jérôme 
Morval de vreo cincisprezece ori, cu tot cu întâlnirea din 
fotografie, care a avut loc în clubul Zed, pe rue des Anglais, la 
Paris, în Arondismentul 5. Era acum zece ani. Aline Maletras 
avea douăzeci și doi de ani pe vremea aceea. Nu era nărăvașă, 
Morval avea bani, totul mergea bine până când... 

— Vorbește mai tare, la naiba... 


VP - 186 


— Până când Aline Maletras a rămas însărcinată! 

— Ce? 

— Cum vă spun. 

— ȘI... l-a păstrat pe micuțul Morval? 

— Nu. 

— Cum așa, „nu”? 

— Nu. A făcut avort. 

— Este sigur sau așa ţi-a spus ea? 

— Așa mi-a spus. Dar la douăzeci și doi de ani probabil că nu 
era genul de femeie care să viseze la un destin de mamă-copil... 

— Morval știa? 

— Da. A apelat la relaţiile lui din mediul medical și a plătit 
totul, după spusele ei. 

— Ne-am întors de unde am plecat, atunci... N-am făcut 
niciun progres în ce privește mobilul crimei. 

Un nou zgomot de pași răsună pe holul spitalului. Sirena unei 
ambulante urlă în depărtare. Benavides așteaptă puţin înainte 
să continue: 

— Atâta că ar avea zece sau unsprezece ani copilașul. 

— Nu există copilaș, a făcut avort... 

— Da, dar dacă... 

— Nu există copilaș, Sylvio. 

— Poate c-a minţit. 

— De ce să-ţi fi povestit că a rămas însărcinată, atunci? 

O tăcere lungă. Vocea lui Benavides urcă un ton: 

— Poate că n-a fost singura? 

— Singura care să ce? 

— Singura care să fi rămas însărcinată cu Jérôme Morval! 

O nouă tăcere lungă. Benavides continuă. Vorbește și mai 
tare. 

— Mă gândesc, de exemplu, la cea de-a cincea amantă, șefu', 
la „trataţia” din salonul familiei lui Morval, oferită de tânăra în 
bluză albastră pe care încă n-am putut s-o identificăm. Poate că 
dacă am reuși să spargem codul, afurisitele de numere de pe 
spatele fotografiilor... 

In telefon, Serenac aude pași care se apropie, de parcă 
infirmiera-șefă ar fi venit în mare grabă pe hol să-i dea de 
înțeles inspectorului B&navides că tot circul lui durase destul. 

— La naiba, Sylvio, îmi dai de gândit cu ipotezele tale sucite și 
cu cele trei coloane tâmpite... 


VP - 187 


Oftează. 

— Mai bine am încerca să dormim puţin. Mâine ne trezim 
devreme ca să ne bălăcim în râul din Giverny. Nu-ţi uita 
minciogul. 


A ZECEA ZI - SEDIMENT 


22 mai 2010 
(Moulin des Chennevieres) 


46. 


Odinioară, cel care a construit moara, mai cu seamă donjonul 
din mijloc, cred că avea deja acest gând în minte, altminteri nu-i 
cu putinţă: să poată supraveghea astfel tot satul de la fereastra 
de la etajul patru. Daţi-i ce nume doriţi turnului aflat chiar 
deasupra vârfurilor copacilor: mirador, turn de veghe sau de 
strajă, dar un lucru e sigur: în afară de clopotniţa bisericii, 
poate, este cel mai bun punct de observaţie din Giverny. 

Credeţi-mă, de aici pot vedea nestingherită întregul sat, 
pajiștea până aproape de Île aux Orties, pârâul până la grădinile 
lui Monet, și, vă daţi seama, am, înainte de toate, cea mai bună 
și mai discretă lojă cu vedere spre locul crimei. Cea a lui Jérôme 
Morval, vreau să zic. 

la priviţi-i acum: în apa pârâului, cu pantalonii suflecaţi, nu 
mai par așa șmecheri polițaii. Desculţi. Fără cizme... Probabil au 
fost traumatizaţi. Chiar adjunctul, Sylvio Benavides, a intrat la 
apă. Inspectorul Serenac este singurul rămas pe mal, stă de 
vorbă cu un tip dubios, cu ochelari, care plantează instrumente 
ciudate în râu și cerne nisip într-un fel de pâlnii care intră unele 
în altele. 

Și Neptun este acolo, bineînţeles, se putea altfel, ce credeți? 
Trece de la o ferigă la alta, adulmecând cine știe ce. Dacă e 
forfotă în jur, câinele e mulțumit. În plus, cred c-a înţeles deja că 
inspectorul Serenac îl place și că nu se zgârcește cu 
mângâierile. 


VP - 188 


Vă daţi seama, îmi bat joc un pic, dar nu e proastă ideea 
poliţailor, să dragheze râul... Doar că ar fi trebuit să le dea prin 
minte mai devreme. Veţi deduce de aici că poliţaii de provincie 
nu sunt rapizi, genul de critici facile... Dar nu uitaţi că în ultimele 
zile  chipeșului inspector care dirijează manevra i se 
învălmășeau gândurile din cu totul altă pricină. Dacă aș 
îndrăzni, aș spune că nu fundul râului i-a atras mai întâi atenţia. 
Dar, bine, înțelegeţi, când nu ești decât o vrăjitoare bătrână 
care nu mai vorbește cu nimeni, jocurile de cuvinte pe care ţi le 
spui de una singură n-au cine știe ce sens. Atunci mă 
mulțumesc să spionez, în liniște, de după perdea. 


47. 


Trei agenţi de la Comisariatul din Vernon greblează albia 
pârâului. Decimetru pătrat cu decimetru pătrat. Nu par să-și 
facă speranţe prea mari. Primarul din Giverny le-a spus că râul 
este curăţat lună de lună de lucrătorii de la salubritate. „Nu e 
cine știe ce, a adăugat el, acest pârâu minuscul își revendică 
titlul de prim râu impresionist din Franţa! Merită să fie băgat 
puţin în seamă. 

Primarul n-a minţit. Agenţii pescari nu scot de pe fundul 
noroios decât vreo câteva gunoaie. Niște ambalaje, doze de suc, 
oase de pui... 

Și când te gândești că toate răhăţișurile astea vor fi 
examinate de criminaliști... 

e 

Sylvio Benavides se chinuiește acum să-și ţină pleoapele 
deschise. Își spune că dacă mai durează mult va adormi acolo, 
în apă. Îi trece prin minte că astfel de lucruri se petrec repede. 
Aţipești. Cu puţin ghinion cazi cu ţeasta într-o piatră, rana nu-i 
gravă, dar ajunge să-ți pierzi cunoștința în urma loviturii, să-ţi 
alunece capul în apă, sub nivelul apei, să te îneci până la urmă. 

Sylvio are gânduri negre de dimineaţă. După discuţia de ieri 
cu Laurenç Serenac n-a mai reușit să adoarmă. Infirmierele 
voiau să-l trimită acasă, dar el nici n-a vrut s-audă! Meseria de 
polițai are câteva privilegii. Și-a petrecut noaptea veghindu-i 
somnul lui Beatrice și moţăind pe două scaune din sala de 
așteptare, în faţa afișelor care descriu efectele negative ale 

VP - 189 


consumului de ţigări și alcool la femeile însărcinate. A avut timp 
să sucească și să răsucească pe toate feţele cele trei coloane 
afurisite, la fel de compartimentate. 

Amante, Nuferi, plozi. 

Să recapituleze misterele care se acumulează de câteva zile. 
Ce să creadă despre legendarii Nuferi negri? Amadou Kandy 
auzise despre ei, asta-i clar. La fel și Morval. Și ce caută în 
povestea asta accidentul acelui copil, Albert Rosalba, în 1937, 
chiar în locul cu pricina, sau cartea poștală pentru un copil de 
unsprezece ani, ilustrată cu o reproducere a Wuferilor și cu un 
citat din Aragon? Și de ce Aragon? De ce citatul „Crima de a visa 
să se instaureze”? Ce poate să însemne? De unde până unde 
numerele de pe spatele fotografiilor cu amantele lui Morval? 
Totuși ghicește, simte că toate piesele se îmbină, că nu trebuie 
trecută niciuna cu vederea, că toate sunt la fel de importante. 

Il privește pe Serenac. Nu este ușor să-ţi dai seama dacă e 
deosebit de atent la metodele de datare ale sedimentologului 
sau dacă nu-l interesează deloc întreaga operaţiune. Problema 
ar fi că tehnica puzzle-ului chiar nu-i metoda preferată a șefului 
său. Din toată încâlceala, Serenac ar avea mai degrabă tendinţa 
să nu vrea să tragă decât de un singur fir din tot ghemul, tare, 
cât poate el de tare. Sylvio are impresia că nu asta e soluţia, că 
așa s-ar încurca totul și mai mult, și că tot ce riscă Serenac este 
să-i plesnească firul între degete. Așa nu va ajunge nicăieri. 

Sylvio vede că Louvel tocmai a scos din nisip ce-a de-a treia 
sticlă din plastic. Dacă scormonești ceva mai adânc, îţi dai 
seama că nu e chiar farmacie calea fluvială împărătească a 
impresionismului.  Sedimentologul analizează, sistematic şi 
profesionist, toate probele dezgropate, cât să confirme că, dacă 
nu l-au cunoscut pe Claude Monet când încă mai trăia, nu s-au 
întâlnit din întâmplare nici cu cadavrul lui Jérôme Morval. 

Sylvio se gândește din nou la Sérénac. Și nu că n-ar fi încercat 
să-i explice șefului. Serenac e de acord, e de acord cu tot, 
coloanele, misterele, încurcătura totală. Dar asta nu-l împiedică 
să se închidă în intuiţiile lui: pentru el totul se învârte în jurul lui 
Stéphanie Dupain. Învăţătoarea e în pericol. Pericolul poartă un 
nume: Jacques Dupain. Altceva nu mai știe. În mod obiectiv, 
dacă examinează faptele, lui Sylvio i se pare că învăţătoarea are 
la fel de mult profil de suspectă și de victimă potenţială. l-a 
spus-o lui Serenac, dar catârul ăsta de provensal pare să prefere 


VP - 190 


să-și urmeze mai degrabă instinctul decât faptele obiective. Ce 
poţi să-i faci? 

S-a gândit mult noaptea trecută, Sylvio e ca Beatrice, îi place 
mult, în fond, de Serenac. În mod paradoxal, chiar dacă sunt 
diferiți, apreciază munca în binom cu el. O chestiune de 
complementaritate, poate. Dar are cumva impresia că Serenac 
nu va face mulți purici în Comisariatul din Vernon. Miroase a 
transfer expres! Intuiţiile, în Nord, nu prea ţin loc de metodă. 
Mai ales când intuiţiile unui polițai sunt mai puţin influențate de 
conexiunile din creier decât de impulsurile din pantaloni... 

— Cred că am găsit ceva! 

Cel care a strigat este agentul Louvel. Cât ai clipi, toți polițaii 
se apropie. 

Louvel își cufundă ambele mâini în nisip și scoate un obiect 
dreptunghiular, destul de plat. Sedimentologul îi întinde o cutie 
de plastic în care să se scurgă nisipul. Incet-încet, se ghicește ce 
ține polițistul în mână. Curând nu mai e nicio îndoială. 

Agentul Louvel a descoperit o cutie de pictură din lemn. 

Sylvio oftează. Incă o încercare fără niciun rezultat, crede el. 
Probabil i-a scăpat unui pictor care a vrut să picteze prea 
aproape de râu. Ar putea fi oricine. In niciun caz Morval, el 
colecționa tablouri, nu le picta. 

Louvel pune descoperirea pe mal, în timp ce sedimentologul 
varsă nisipul care acoperea cutia de pictură prin sitele și pâlniile 
lui. Nisipul se scurge. 

— De cât timp e acolo? întreabă agentul Maury, pe care îl 
interesează astfel de lucruri. 

Sedimentologul examinează un cadran, în cea mai mică dintre 
pâlnii. 

— Cel mult zece zile. Cutia a căzut în pârâu cândva între ziua 
de ieri, cel mai târziu, și, să spunem, ziua uciderii lui Morval, cel 
mai devreme... Mă bazez pe ploaia de pe 17 mai. Aluviunile 
duse la vale în timpul ploii sunt caracteristice. Vin din amonte, 
iar de atunci n-a mai plouat. Îmi ofer o marjă de cinci zile înainte 
și cinci zile după. 

Sylvio se apropie de râu. Acum descoperirea îl intrigă. Cutia 
de pictură stă prin urmare în nisip de zece zile, cel mult... Data 
ar putea corespunde cu cea a crimei. S-a apropiat și Serenac. 
Amândoi sunt la mai puţin de un metru de cutia de lemn. 


VP-191 


— Te rog, Sylvio, spune Serenac. Ai onoarea... Meriţi să fii cel 
dintâi care deschide comoara, adaugă el, făcându-i adjunctului 
cu ochiul. Dar împărţim prada în cinci părţi egale. 

— Ca piraţii? 

— Nu-ţi scapă nimic... 

Ludovic Maury se amuză în spatele lor. Inspectorul Benavides 
nu se lasă rugat și duce cutia de pictură la câţiva centimetri în 
faţa ochilor. Lemnul e vechi, lăcuit, în mod curios foarte puţin 
deteriorat, în pofida timpului petrecut în apă. Doar balamalele 
de fier par ruginite. Sylvio descifrează, cu litere mari, cam 
șterse, ceea ce i se pare un nume de firmă, WINSOR & NEWTON, 
scrise sub un logo ce închipuie un fel de dragon înaripat. Cu 
litere mai mici, un subtitlu precizează: The World's Finest 
Artists' Materials. Nu știe nimic despre asta, dar Benavides 
presupune că e un obiect frumos, prestigios, american, vechi; va 
trebui să verifice. 

— Deci, își pierde Serenac răbdarea, nu deschizi cufărul? 
Vrem să știm ce-am găsit. Bani de aur, bijuterii, harta către 
Eldorado... 

Ludovic Maury izbucnește din nou în râs. Nu e ușor să-ți dai 
seama dacă agentul chiar apreciază umorul șefului său sau dacă 
mai pune de la el. Sylvio, fără să se grăbească pentru atâta 
lucru, clintește balamalele ruginite. Cutia se deschide de parcă 
ar fi nouă, de parcă mai ieri cineva s-a folosit de ea. Sylvio se 
așteaptă să găsească peneluri, tuburi de vopsea ude, o paletă, 
un burete. Nimic deosebit... 

Dumnezeule! 

Inspectorul Benavides aproape a scăpat cutia în pârâu. 
Dumnezeule... Totul i se răstoarnă în cap. Și dacă se înșelase de 
la început, și dacă Sérénac avusese dreptate? 

Işi încleștează degetele pe lemnul cutiei și strigă: 

— Dumnezeule, șefu', veniţi să vedeţi asta! Repede, veniţi să 
vedeţi asta! 

Serenac vine mai aproape cu un pas. La fel fac Maury și 
Louvel. Stupoarea inspectorului  Benavides i-a luat prin 
surprindere. Sylvio Benavides ţine cutia deschisă în faţa ochilor 
lor. Poliţiștii se uită ţintă la panourile de lemn, cu o reculegere 
temătoare de ortodocși în fața unei icoane bizantine. 

Toți citesc același mesaj, gravat cu cuțitul, pe lemnul deschis 
la culoare al cutiei: Ea ea mea, aici, acum și pentru totdeauna. 


VP - 192 


Textul gravat este urmat de două crestături care se 
încrucișează. O cruce. O ameninţare cu moartea... 

— La naiba! urlă inspectorul Serenac. Cineva a azvârlit cutia 
asta în pârâu în urmă cu mai puţin de zece zile! Poate chiar în 
ziua în care a fost ucis Morval! 

Își șterge cu mâneca transpiraţia care-i strălucește pe frunte, 
continuă: 

— Sylvio, îmi faci rost cât ai zice pește de un expert în 
grafologie şi-mi compari mesajul gravat în lemn cu scrisul 
tuturor încornoraţilor din sat. Și mi-l pui pe Jacques Dupain 
primul pe listă! 

Serenac se uită la ceas. E unsprezece și jumătate. 

— Și o rezolvi până diseară! 

Se uită mult timp la spălătoria din față. După ce i se 
domolește surescitarea, le adresează un zâmbet sincer celor 
patru bărbaţi din jurul lui. 

— Bună treabă, băieți! Terminăm repede cu scormonitul în 
râu și ne vedem de drum. Cred c-am pescuit deja peștele cel 
mare. 

El ridică degetul mare către agentul Maury. 

— Ai avut o idee dată naibii, Ludo. Genială! Să dragăm pârâul. 
Avem o probă materială, băieţi. În sfârșit! 

Maury nu mai poate de bucurie. Zâmbește ca un ţânc care a 
primit o bulinuţă la grădiniţă. În ce-l privește, Sylvio B&navides, 
din obișnuinţă, nu are încredere în entuziasmele pripite. Pentru 
șeful lui, cuvântul „ea” din mesajul „Ea e a mea, aici, acum și 
pentru totdeauna” nu poate desemna decât o femeie, iar 
amenințarea a fost obligatoriu scrisă de un soţ gelos... Preferabil 
de Jacques Dupain. Dar, crede Sylvio, „ea” din mesaj ar putea, 
dimpotrivă, să desemneze orice, pe oricine. Nu neapărat o 
femeie. „Ea e a mea” s-ar putea referi de asemenea la un copil 
de unsprezece ani sau la orice obiect de genul feminin. O 
pictură, de exemplu. 

e 

Poliţiștii continuă să scormonească metodic prin râu, cu din ce 
în ce mai puţină convingere. Nu mai dezgroapă decât puține 
deșeuri. Incet, încet soarele coboară, iar umbra donjonului 
acoperă scena crimei de pe care polițiștii încep să se retragă. 
Inainte de a pleca, Sylvio Benavides își ridică de mai multe ori 
ochii spre turnul morii: ar jura c-a văzut o perdea mișcându-se 


VP - 193 


sus de tot, la etajul patru. În clipa următoare a uitat deja. Are 
multe alte lucruri la care să se gândească. 


48. 


— Are Claude Monet moștenitori? În viaţă, vreau să zic? 

Întrebarea comisarului Laurentin îl surprinde pe Achille 
Guillotin. Comisarul la pensie nu umblase creanga, din câte-i 
spusese secretara Muzeului de Arte Frumoase din Rouen. El 
telefonase la muzeu și ceruse să discute cu cel mai bun 
specialist în Claude Monet. Pe scurt, altfel spus, cu el, cu Achille 
Guillotin! Secretara l-a contactat în mare grabă pe mobil. Era în 
mijlocul unei întruniri cu serviciul cultural al consiliului general, 
în legătură cu operaţiunea „Normandia impresionistă”. Încă o 
ședință interminabilă. Aproape că a ieșit cu plăcere pe culoar. 

— Claude Monet, moștenitori... Ei bine, domnule comisar, e 
greu de spus... 

— Cum așa, „greu”? 

— Ei bine... voi încerca să fiu cât mai limpede cu putinţă: 
Claude Monet a avut doi copii cu prima soție, Camille Doncieux: 
Jean și Michel. Jean o va lua de soţie pe Blanche, fiica celei de-a 
doua soții, Alice Hoschede. Jean a murit în 1914, Blanche în 
1947; perechea n-a avut copii. Michel Monet a murit în 1966, 
era ultimul moștenitor al lui Claude Monet. Cu câţiva ani mai 
devreme, prin testament, Michel Monet făcuse din muzeul 
Marmottan, adică din Academia de Arte Frumoase, legatarul său 
universal. Muzeul Marmottan din Paris găzduiește astăzi colecţia 
„Monet și prietenii săi”, adică peste o sută douăzeci de pânze. 
Cea mai importantă colecţie de... 

— Deci nu mai există moștenitori, îl întrerupe Laurentin. 
Descendenţa lui Claude Monet s-a stins, așadar, într-o singură 
generaţie. 

— Nu tocmai, precizează Guillotin, cu evidentă jubilaţie. 

Laurentin tușește în telefon. 

— Poftim? 

Guillotin lasă să planeze un scurt suspans, apoi adaugă: 

— Michel Monet a avut o fiică din flori cu amanta lui, Gabrielle 
Bonaventure, o femeie încântătoare care exercita profesia de 
manechin. Michel Monet își va oficializa în cele din urmă relaţia 

VP - 194 


și se va căsători cu Gabrielle Bonaventure, la Paris, în 1931, 
după moartea tatălui său. 

Comisarul Laurentin explodează la telefon: 

— În cazul ăsta, această fiică din flori ar fi ultima 
moștenitoare! Nepoata lui Claude Monet... 

— Nu, răspunde calm Guillotin. Nu. Curios lucru, Michel Monet 
nu și-a recunoscut niciodată fiica din flori, nici măcar după 
căsătorie. Așadar ea n-a avut niciodată parte nici măcar de o 
centimă din moștenirea fabuloasă a bunicului ei. 

Comisarul Laurentin întreabă, cu o voce devenită albă: 

— Și cum o chema pe această fiică din flori? 

Guillotin oftează. 

— | se găsește numele în orice carte despre Monet. Se numea 
Henriette. Henriette Bonaventure. De altfel, nu știu de ce 
folosesc timpul trecut. Pesemne încă e în viaţă, cel puţin așa 
cred. 


49. 


Ora patru și treizeci și unu de minute după-amiaza. Fix. 
Fanette, ieșind din școală, nu pierde o clipă. O ia la goană pe 
rue Blanche-Hoschede-Monet și aleargă drept la Hotelul Baudy! 
Știe ea, acolo trăgeau pictorii americani pe vremea lui Monet, 
Robinson, Butler, Stanton Young. Cunoaște povestea lor, le-a 
spus-o învăţătoarea. Și astăzi, un pictor american ar trebui să 
doarmă, inevitabil, tot acolo. Aruncă o privire scurtă spre mesele 
și scaunele verzi de pe terasa din faţă, de pe cealaltă parte a 
străzii, apoi se năpustește în hotelul-restaurant. 

Pereții sunt acoperiţi de picturi, de pânze și de desene. S-ar 
putea crede într-un muzeu! Fanette își dă seama că intră pentru 
prima oară în Hotelul Baudy. l-ar fi plăcut să aibă mai mult timp, 
să se uite cu atenţie la semnăturile prestigioase din colţul 
afișelor, dar un chelner se uită la ea de după o tejghea. Fetiţa se 
apropie. Tejgheaua din stejar deschis la culoare este foarte 
înaltă, Fanette trebuie să se ridice pe vârfuri ca să vadă 
deasupra ei. Se saltă cu mâinile până în faţa tipului. El are o 
barbă lungă și neagră, care aduce puţin cu portretele lui Renoir 
pictate de Monet. 

Nu pare prea încântat! 

VP - 195 


Fanette vorbește repede, se încurcă, se bâlbâie, dar Renoir 
pare să înțeleagă până la urmă că fetița caută un pictor 
american, „James”, nu, nu știe ce nume de familie are. Bătrân, 
cu barba albă. Cu patru șevalete... 

Renoir și-a tras o figură mâhnită. 

— Nu, domnişoară. Nu avem pe nimeni care să semene cu 
James al dumneavoastră. 

Barba îi mănâncă gura, nu-i ușor de ghicit dacă se amuză sau 
e agasat. 

— Știţi, domnişoară, pe aici nu mai vezi de mult atâţia 
americani ca pe vremea lui Monet... 

Gogomanule! Nu ești decât un gogoman, Renoir! 

e 

Fanette iese din nou pe rue Claude-Monet. Paul o așteaptă 
afară, i-a povestit tot în pauză. 

— Deci? 

— Nimic, nimeni! 

— Ce-o să faci? Încerci la celelalte hoteluri? 

— Habar n-am; oricum, nici măcar nu-i cunosc numele de 
familie. In plus, am impresia că James dormea sub cerul liber, de 
cele mai multe ori. 

— Am putea sta de vorbă cu ceilalţi. Cu Vincent. Camille. 
Mary. Dacă ne-am apuca toţi, am... 

— Nu! 

Fanette aproape că a ţipat. Câţiva clienţi din Hotelul Baudy, 
care stăteau la masă pe terasa din față, s-au întors. 

— Nu, Paul. Pe Vincent, cu figurile lui de șmecher, nu-l mai 
pot suporta de vreo câteva zile... Camille, dacă-i spui, ne va cita 
toţi pictorii americani veniţi la Giverny din preistorie. Așa n-o să 
ajungem nicăieri. 

Paul râde. 

— lar Mary, și mai rău, mai întâi o să-nceapă să bocească, și 
imediat după aceea o să se ducă să le toarne totul polițailor. Ce, 
vrei să-mi scoată mama ochii? 

— Atunci ce facem? 

Fanette contemplă parcul din fața Hotelului Baudy, până la 
Chemin du Roy: căpițele de fân care fac puţină umbră pe 
pajiștea cosită, pajiștea care se întinde în spatele lor, până la 
confluenţa dintre Epte și Sena, faimoasa lle aux Orties. 


VP - 196 


Sunt peisajele care-l făceau pe James să viseze... Peisajele 
pentru care lăsase totul în urmă. Connecticut, soţia și copiii. Așa 
îmi spusese. 

— Habar nu am, Paul. Crezi că sunt nebună, nu-i așa? 

— Nu... 

— Murise, îţi jur... 

— Unde, mai exact? 

— În lanul de grâu, după spălătorie, după moara vrăjitoarei. 

— Să mergem... 

Coboară pe rue Grands-Jardins. Înălţimea zidurilor de piatră 
ale fațadelor pare să fi fost calculată tocmai ca un maximum de 
umbră să năpădească străduţa. Răcoarea aproape o face pe 
Fanette să tremure. 

Paul încearcă să-și liniștească prietena: 

— Mi-ai spus că James își instala patru șevalete pentru a 
picta! Plus toate instrumentele, paletele, cuţitele, cutia de 
pictură. Există inevitabil o urmă, rămâne inevitabil o urmă 
acolo... 

e 

Fanette și Paul petrec peste o oră în lanul de grâu. Au 
descoperit doar spice de grâu culcate, de parcă ar fi murit 
cineva, acolo... 

Cel putin, coșciugul din paie nu l-am visat... 

— ... sau, a precizat Paul, de parcă s-ar fi tolânit cineva aici 
câteva minute. Cum să faci diferența? 

În cele din urmă, atât Paul, cât și Fanette găsesc câteva spice 
pătate de vopsea. Unele sunt colorate în roșu, poate e sânge, 
habar nu au. Cum să facă diferenţa între o picătură de sânge și 
un strop de vopsea roșie? Mai sunt și niște bucăţi de tuburi de 
vopsea, strivite. Dar asta nu dovedește nimic, absolut nimic. 
Doar că aici picta cineva, adesea... Dar Fanette știe deja asta. 

Nu sunt nebună. 

— Cine altcineva ar putea să-l fi văzut pe pictorul tău? 
întreabă Paul. 

— Habar n-am. Vincent? 

— Și în afară de Vincent? Vreun adult? 

Fanette privește în direcția morii. 

— Nu știu, vreun vecin... Vrăjitoarea din moară, poate... Din 
înaltul turnului, pesemne că vede tot ce mișcă! 

— Să mergem acolo! 


VP - 197 


Dă-mi mâna, Paul. Dă-mi mâna! 
50. 


N-am cum să nu-i văd pe copii apropiindu-se! Trec puntea de 
peste pârâu și aruncă doar o privire spre maluri. Locul în care 
polițaii tocmai au descoperit cutia de pictură acoperită de nisip. 

Acum n-a mai rămas picior de poliţai, nici panglica galbenă, 
nici tipul cu ochelari cu pâlniile lui. Nu mai există decât pârâul 
Epte, plopii, lanul de grâu. De parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, 
de parcă naturii nu-i păsa câtuși de puţin. 

Și acești doi copii care nu bănuiesc nimic, care se apropie. 
Inocenți. Dacă ar ști ce primejdie îi pândește, sărmanii nebuni. 
Apropiaţi-vă, copiii mei, apropiaţi-vă, nu vă fie frică, îndrăzniţi să 
pășiţi în curtea vrăjitoarei... Ca în poveștile pentru copii, ca în 
Albă-ca-Zăpada. Nu vă fie frică de vrăjitoare. Apropiaţi-vă, 
copii... Totuși să n-aveţi încredere, nu mărul mi-e otrăvit. 
Cireșele sunt. 

O chestiune de gust... 

e 

Mă îndepărtez încet de la fereastră. Am văzut destul. 

De afară nimeni nu mă poate repera, nimeni nu poate ști dacă 
sunt sau nu aici. Dacă moara mea e pustie sau locuită. Nicio 
lumină nu mă dă de gol. Întunericul nu mă stânjenește, ba 
dimpotrivă. 

Mă întorc spre Nuferii mei negri. Acum îmi place din ce în ce 
mai mult să-i contemplu așa, pe întuneric. In penumbra din 
încăpere, apa înfățișată pe pânză pare aproape nevăzută, rarele 
reflexe de pe suprafața heleșteului se estompează, nu se mai 
disting decât florile galbene ale nuferilor în noapte, ca niște 
stele pierdute într-o galaxie îndepărtată. 


51. 


— Nu-i nimeni, când îţi zic, spune Fanette. 
Fetița privește cu atenţie curtea morii. Pale din lemn mâncat 
de cari se înmoaie în apa pârâului. Pe ghizdul puțului de piatră 


VP - 198 


tronează o găleată ruginită, năpădită de mușchi. Umbra 
cireșului înalt aproape că planează asupra întregii curți. 

Paul insistă: 

— Mai vedem noi... 

Băiatul ciocănește la ușa greoaie din lemn. La rândul lui, 
zăbovește privind umbrele care dănțuiesc prin bătătură, de 
parcă obiectele, zidurile, pietrele fuseseră lăsate de izbeliște 
acolo, la soare, să se zvânte pe vecie. 

— Ai dreptate, te bagă în sperieți moara asta, spune Paul. 

— De fapt, nu, răspunde Fanette. În realitate cred că mi-ar 
plăcea la nebunie să locuiesc mai târziu într-un astfel de loc. 
Cred că e tare bine să locuiești într-o casă care nu-i ca toate 
celelalte. 

Uneori am impresia că Paul mă crede o ciudată. 

Paul ocolește moara și încearcă să se uite printr-o fereastră 
de la primul etaj. Ridică ochii spre donjon, apoi se întoarce spre 
Fanette și mimează cu neîndemânare o gură schimonosită și 
niște degete încârligate. 

— Sunt siiiigurr că aaaacolo trăiește o vrăjitoare, Faaanette... 
nu-i place delooooc pictura și-o să ne... 

— Nu spune asta! 

Paul e speriat. Pot să-mi dau seama. Se dă mare, dar îi 
tremură genunchii! 

Dintr-odată se aude un urlet de câine, de cealaltă parte a 
morii. 

— La naiba, să ne cărăm de-aici. 

Paul o apucă pe Fanette de mână, dar fetița izbucnește în râs. 

— Idiotule! E Neptun, mereu doarme acolo, sub cireș, la 
umbră. 

Fanette are dreptate. În clipele următoare, Neptun se apropie, 
latră încă o dată și vine să se frece de picioarele fetiţei. Ea se 
apleacă spre ciobănescul german. 

— Neptun, tu-l cunoșteai bine pe James, l-ai văzut ieri pe 
câmp. l-ai dat de urmă. L-ai adulmecat. Unde s-a dus acum? 

Tu măcar ştii, Neptun, că nu mi-am pierdut minţile! 

Neptun s-a așezat. O observă îndelung pe Fanette. Privirea îi 
urmărește o clipă un fluture, în treacăt, apoi, cu un fel de 
sfârșeală de șopârlă pe un zid de piatră, se târăște până la 
umbra cireșului. Fanette îl urmărește cu privirea. Realizează, 
stupefiată, că Paul s-a cățărat în copac. 


VP - 199 


— Eşti nebun, Paul! Ce faci? 

Niciun răspuns. Fanette insistă: 

— Nu sunt coapte cireșele. Te-ai ţicnit! 

— Ba nu, nu e asta! gâfâie Paul. _ 

În clipa următoare, băiatul a coborât deja. În mâna dreaptă îi 
strălucesc două panglici de argint. 

Uneori Paul se poartă ca un idiot. Dacă-și închipuie că trebuie 
să facă pe Tarzan ca să-mi fie pe placul inimii... 

— Sunt... explică Paul, recăpătându-și respiraţia. Sunt pentru 
a ţine la distanță păsările care dau târcoale fructelor atât de 
atrăgătoare! 

El sare pe ambele picioare, ridicând un ușor nor de praf, apoi 
înaintează, își pune un genunchi pe pământ și-și întinde braţele, 
într-o atitudine de cavaler medieval. 

— Pentru tine, prinţesa mea, argint care să-ţi aducă strălucire 
în cosițe, să te apere mereu de vulturii răi, când vei pleca 
departe, plină de faimă, la celălalt capăt al lumii. 

Fanette încearcă să-și rețină lacrimile. Zadarnic! Prea multe 
se întâmplă, mult prea multe pentru o fetiţă ca ea: dispariţia lui 
James, certurile cu maică-sa în legătură cu pictura, cu tatăl ei, 
cu tot, concursul Fundaţiei Robinson, Nuferii ei și, mai ales, 
idiotul de Paul, și caraghioasele lui idei romantice. 

Esti prea nătărău, Paul! Prea, prea nătărău! 

Fanette desfășoară panglicile de argint în căușul palmei, iar 
cu cealaltă îi mângâie obrazul lui Paul. 

— Ridică-te, idiotule. 

Dar ea este cea care se apleacă, până la gura lui, 
încredințându-i un sărut. 

Lung, lung, lung. Ca pentru totdeauna. 

Ea plânge fără să se rețină acum. 

— Idiot. De trei ori idiot. Mi le vei suporta cât vei trăi în plete, 
panglicile astea de argint. Ti-am spus că urma să ne căsătorim! 

Paul se ridică lin și-o ia pe Fanette în braţe. 

— Haide, să mergem. Am înnebunit. Cineva și-a pierdut viaţa 
ieri. Şi celălalt, tipul asasinat, de-acum câteva zile. Ar trebui să-i 
lăsăm pe poliţai să se ocupe de asta. E periculos, nu trebuie să 
mai rămânem pe-aici... 

— Dar James? Trebuie să... 

— Nu aici, nu-i aici... nu e nimeni. Fanette, dacă ești sigură de 
tine, cred că trebuie să stai de vorbă cu poliţia! Nu se știe 


VP - 200 


niciodată, moartea lui James poate să aibă legătură cu celălalt 
tip care a fost găsit asasinat, înţelegi ce vreau să zic, omorul de 
care vorbește toată lumea prin sat. 

Răspunsul lui Fanette este fără drept de apel: 

— Nu! 

Nu! Nu! Nu-mi sădi îndoiala în minte, Paul. Nu! 

— Atunci cine, cine te va crede, Fanette? Nimeni! James trăia 
ca un boschetar. Nimeni nu-l băga în seamă. 

Se opresc o clipă în faţa Chemin du Roy, așteaptă să se 
elibereze șoseaua departamentală, apoi traversează. Câţiva nori 
răzleţi încep să se agaţe de coama dealurilor dinspre Sena. Norii 
urcă fără grabă către Giverny. Brusc, Paul se oprește. 

— Dar învăţătoarea? De ce să nu vorbeşti cu învăţătoarea? 
lubește pictura. Ea a lansat concursul de pictori în devenire, de 
la Fundaţia Robinson sau cum i-o spune. Cine știe, poate chiar l- 
a întâlnit pe James... În orice caz, ea te va înţelege... Va ști ce e 
de făcut... 

— Crezi tu? 

Mai mulţi trecători îi depășesc pe cei doi copii pe stradă. Paul 
se întoarce pe călcâie. 

— Sunt sigur de asta! Este IDEEA cea mai bună. 

Băiatul se apleacă spre Fanette ca pentru a-i face o 
confidenţă. 

— Îți voi încredința un secret, Fanette. Am văzut că și 
învăţătoarea poartă panglici de argint în păr... Ca să-ţi spun 
totul, cred că așa se recunosc prințesele pe străzile din Giverny. 

Fanette îl apucă de mână. 

Aș vrea ca timpul să se oprească acum. Ca Paul și cu mine să 
nu ne mai clintim, doar decorul să se deruleze în jurul nostru, 
necontenit, ca la cinema. 

— Trebuie să-mi promiţi ceva, Fanette. 

Mâinile li se încolăcesc ca niște liane. 

— Trebuie să-ţi termini tabloul, Fanette. Trebuie să câştigi 
concursul Robinson, orice s-ar întâmpla! Este lucrul cel mai 
important. 

— Nu șt... 

— Asta ti-ar fi spus James, Fanette, știi bine. Asta și-ar fi dorit 
James... 


VP - 201 


52. 


Copiii o vor coti spre rue Château-d'Eau, îi voi pierde din 

vedere. Deja, prin perdeaua trasă, siluetele se văd cam ca prin 
ceață... Lui Neptun însă nici că-i pasă de toate astea. Doarme 
sub cireș. 
__Sărmana copilă crede că poate scăpa. Vă și aud cum pufniți! 
Işi închipuie că pictează o capodoperă, cea pe care-a pitit-o sub 
spălătorie, crede că-și poate lua zborul peste heleșteul lui 
Monet. Peste Giverny. Să înfrunte imponderabilitatea singurei 
sale arte, a micului ei geniu cu care i se împuie urechile. 

Nuferi în culorile curcubeului! Sărmana micuță. 

Ce bătaie de joc! 

Mă întorc spre Nuferii mei negri. Corolele galbene lucesc între 
tentele de doliu aruncate de penelul unui pictor deznădăjduit. 

Câtă vanitate! 

O cădere liberă în heleșteu, iată tot ce-o așteaptă pe micuța 
Fanette. Ilnecată, prinsă sub suprafața nuferilor ca sub un strat 
de gheaţă în apa unui lac iarna. 

Curând, foarte curând de-acum. 

Fiecare când îi vine rândul. 


A UNSPREZECEA ZI - ÎNCRÂNCENARE 


23 mai 2010 
(Moulin des Chennevieres) 


53. 


Măcar de data asta nu-s la fereastra mea, spionând. Ca și 
cum, în pofida aparenţelor, nu-mi petrec zilele doar spionând 
împrejurimile. Mă rog, nu fac numai asta. 

De altfel, de dimineaţă, zgomotul drujbelor era infernal. Am 
aflat-o cu puţin timp în urmă. Au decis, se pare, să doboare 
paisprezece hectare de plopi. Da, să taie plopi! Aici, la Giverny! 


VP - 202 


Din câte am înţeles, plopii au fost plantați pe la începutul anilor 
1980, niște copăcei prăpădiţi pe vremea aceea, probabil pentru 
a face peisajul și mai impresionist. Atâta că între timp niște 
specialiști, cu siguranţă alţii, au explicat că plopii cu pricina nu 
existau pe vremea lui Monet, că peisajul pajiștii pe care o 
admira pictorul pe fereastra casei sale era deschis, și că pe 
măsură ce plopii cresc, umbra lor acoperă grădina, heleșteul, 
nuferii... lar fundalul tablourilor lui Monet devine din ce în ce mai 
greu de recunoscut în zare de către turiști. Deci, se pare că s-a 
decis, după ce au plantat plopi, acum îi taie! De ce nu? La urma 
urmei, dacă-i distrează... Unii localnici din Giverny zbiară, alţii 
aplaudă. Mie, să vă spun drept, astăzi nu-mi mai pasă. 

Am alte treburi de făcut. În dimineaţa asta pun în ordine 
amintiri vechi, chestii de dinainte de război, fotografii alb-negru, 
genul de relicve care nu mai sunt interesante decât pentru 
bătrânele ca mine. Aţi înţeles, până la urmă m-am hotărât să-mi 
golesc garajul ca să găsesc cutia veche, turtită, din carton, 
legată cu o panglică de in. Era ascunsă sub trei teancuri de 
casete video, un teanc de discuri din vinil și zece centimetri de 
extrase de cont de la banca Credit Agricole. Am împăturit în 
patru milieul de pe masă și am întins fotografiile. 

După motorul drujbelor de acum o oră, de data aceasta sirena 
m-a trezit brusc la realitate, cam în felul în care soneria unui 
deșteptător vă risipește visele din zori, înţelegeţi ce vreau să 
zic? 

Sirena poliţailor care urla de-a lungul Chemin du Roy. 

Cu doar o clipă în urmă, scăldam în lacrimi singura fotografie 
importantă, în fond o fotografie cu clasa. Giverny. 1936-1937. 
Nimic de zis, nu datează de ieri, de azi! Mă uitam la vreo 
douăzeci de elevi, toţi cu fundul așezat cuminte pe trei gradene 
din lemn. Numele elevilor sunt scrise pe spate, dar n-am avut 
nevoie să întorc fotografia. 

Pe bancă, Albert Rosalba stă lângă mine. Bineînţeles. 

Am privit mult timp figura lui Albert. Cred că fotografia fusese 
făcută la puţin timp după începerea școlii, de Sărbătoarea 
Tuturor Sfinţilor sau în acele săptămâni. 

Înainte de dramă... 

Chiar în clipa aceea sirena poliţailor mi-a zăpăcit urechile. 

M-am ridicat, vă daţi seama. De parcă un paznic de 
închisoare, fie și distrat, nu s-ar grăbi la postul de veghe din 


VP - 203 


miradorul lui când sună alarma! Am alergat la fereastră, așadar. 
Mă rog, vorba vine, am alergat. Mi-am înșfăcat bastonul și cu 
chiu, cu vai, m-am îndreptat spre geam, trăgând discret 
perdeaua cu bastonul. 
N-am ratat nimic. Era cu neputinţă să nu-i vezi pe polițai! Au 
scos la înaintare toată cavaleria. Trei mașini. Cu sirenă și girofar. 
Nimic de zis, face treabă bună inspectorul Serenac! 


54. 


Sylvio Benavides ridică ochii spre turnul morii, care se 
desfășoară cu toată viteza în dreapta lui. 

— la te uită, spune Sylvio între două căscaturi. Am trecut pe 
la moară, știți, șefu', mi-aţi spus să nu neglijez niciun martor, 
mai ales dintre vecini... 

— Așa, și? 

— Ciudat lucru. Moara pare pustie. Abandonată, dacă 
preferați. 

— Eşti sigur de asta? Grădina pare îngrijită, la fel și faţada. De 
mai multe ori, când eram la scena crimei, lângă pârâu, mi s-a 
părut că văd mișcare în moară, mai ales în partea de sus, la 
ultimul etaj al turnului... O perdea care se mișcă la fereastră, 
ceva de genul. 

— Și eu am avut aceeași impresie, șefu'. Și eu. Totuși nimeni 
nu mi-a răspuns, iar vecinii mi-au zis că nu mai locuiește nimeni 
acolo de luni întregi. 

— Ciudată treabă... N-o să-mi reiei ipoteza unei omertà a 
sătenilor, a unei minciuni cu complicitatea tuturor localnicilor, ca 
în povestea țâncului de unsprezece ani? 

— Nu... 

Sylvio șovăie pentru o clipă. 

— Să vă spun totul, localnicii numesc acest loc moara 
vrăjitoarei. 

Serenac zâmbește, văzând cum dispare reflexia turnului în 
oglinda retrovizoare. 

— In cazul de faţă, ar fi mai degrabă cea a unei fantome, nu? 
Haide, las-o moartă, Sylvio. Deocamdată avem alte urgențe. 


VP - 204 


Serenac continuă să accelereze. Grădinile lui Monet se 
desfășoară la stânga lor în jumătate de secundă. Nicicând vreun 
pasager nu va fi avut o vedere atât de impresionantă a grădinii. 

— Uite, adaugă Laurenç. Că tot vorbim de o omertà a 
sătenilor... știi ce mi-a povestit ieri Stéphanie Dupain despre 
casa lui Monet și ateliere? 

— Nu... 

— Că dacă am căuta puţin am găsi, abia ascunse, zeci de 
pânze ale maeștrilor. Renoir, Sistey, Pissarro... și bineînțeles, 
Nuferi inediţi de Monet. 

— Le-aţi văzut? 

— Un pastel de Renoir. Poate... 

— V-a luat peste picior, șefu'! 

— Bineînţeles... Dar de ce să-mi fi povestit așa ceva? Ba chiar 
a adăugat că e un fel de secret al lui Polichinelle la Giverny... 

Lui Sylvio îi revine fugitiv în minte discuţia cu Achille Guillotin 
despre pânzele pierdute ale lui Monet. O pânză pierdută și 
regăsită de un necunoscut, de ce nu? Ca faimoșii Nuferi negri. 
Dar cu zecile! 

— Vă joacă pe degete, șefu'. Vă duce de nas. V-am spus de la 
bun început... Și-am impresia că nu e singura din sat. 

Serenac nu reacționează și se concentrează din nou la drum 
fără să încetinească. Sylvio își apleacă figura lividă pe fereastra 
deschisă. Nările lui încearcă să tragă aer proaspăt. 

— Ești bine, Sylvio? se arată îngrijorat Serenac. 

— Așa și așa... cred că am băut vreo zece cafele peste noapte 
ca să rezist. Că veni vorba, de dimineaţă medicii au hotărât s-o 
țină pe Beatrice până la capăt. 

— Credeam că nu beai decât ceai neîndulcit? 

— Și eu credeam la fel... 

— Ce naiba mai cauţi aici dacă soţia ta e la maternitate? 

— Mă sună ei dacă apare ceva... Ginecologul trebuie să vină... 
bebelușul este tot la căldurică în coconul lui, bine mersi, mai 
poate dura zile întregi din câte zic ei... 

— Așa că iar ai făcut noapte albă lucrând la caz? 

— Bingo... Trebuie să-mi ocup și eu timpul cu ceva, nu? 
Beatrice a tras la aghioase în camera ei tot restul nopții. 

Serenac cotește în U spre dealurile de deasupra satului 
Giverny, pe rue Blanche-Hoschede-Monet. Sylvio aruncă o 
privire în oglinda retrovizoare. Cele două mașini de poliţie îi 


VP - 205 


urmează. Maury și Louvel se ţin după ei. Sylvio abia se abţine să 
vomite. 

— Stai liniștit, continuă Serenac. Dosarul Morval se va închide 
în mai puţin de treizeci de minute de-acum. Îți vei putea instala 
un pat de campanie la spital! Zi și noapte. Experții în grafologie 
au fost categorici: afurisitul de mesaj gravat în cutia de pictură, 
„Ea e a mea, aici, acum și pentru totdeauna”, se potrivește cu 
scrisul lui Jacques Dupain... Recunoaște c-am avut dreptate, 
Sylvio. Era ca și semnat! 

Sylvio trage în plămâni, cu sete, aerul de afară. Șoseaua 
Hosched6-Monet șerpuiește la deal, iar Serenac conduce în 
continuare ca un nebun. Benavides se întreabă dacă va putea 
rezista până sus. Işi impune o apnee lungă apoi își trage capul în 
habitaclu. 

— Doar doi experţi din trei, șefu'... lar concluziile lor sunt mai 
mult decât nuanţate... După ei, există cu siguranţă similitudini 
între cuvintele gravate în lemn și scrisul lui Dupain, dar și 
destule criterii divergente. Am mai degrabă impresia că experții 
nu înţeleg nimic... 

Serenac bate darabana cu degetele în volan, cu nervozitate. 

— Ascultă, Sylvio, știu și eu, la fel ca tine, să citesc un raport. 
Există o similitudine cu scrisul lui Dupain, este analiza experților, 
nu? Cât despre deosebiri, cred că pur și simplu gravatul în lemn, 
cu o lamă, nu e chiar ca semnatul unui cec. Totul se leagă, 
Sylvio, nu-ţi complica viața. Dupain este un gelos nebun și 
furios. Unu la mână, îl ameninţă pe Morval prin intermediul 
mesajului de pe cartea poștală, textul din Aragon, extrasul din 
poemul „Izvorul nimfelor”, „Crima de a visa să se instaureze”; 
doi la mână, își reiterează amenințările prin mesajul de pe cutia 
de pictură; trei la mână, îl mătrășește pe rival... 

Șoseaua Hoschede-Monet se reduce acum la o fâșie de doi 
metri de asfalt care continuă să facă curbe înainte de a ajunge 
pe platoul Vexin. Sylvio ezită încă o dată să-l contrazică pe 
Serenac, precizând că, în legătură cu incoerenţele expertizei 
grafologice, Pellissier, specialistul de la Palatul de Justiţie din 
Rouen, nu exclude posibilitatea unei tentative neîndemânatice 
de imitare... 

Un scurt viraj la stânga. 

Serenac, care mergea pe mijlocul șoselei, evită la mustață un 
tractor care cobora pe contrasens. Fermierul paralizat de teamă 


VP - 206 


trage la iuțeală de volan, spre șanț. Și bine face. Apoi vede, 
stupefiat, alţi doi bolizi albaștri care nu-i acordă prioritate. 

— Dumnezeule! urlă Sylvio, uitându-se cruciș în oglinda 
retrovizoare. 

Trage aer în piept adânc, apoi se întoarce spre Laurenș 
Serenac. 

— Dar, șefu', ce treabă are cutia de pictură în toată povestea 
asta? După analize, ar avea cel puţin optzeci de ani. O piesă de 
colecție! O Winsor & Newton, cea mai cunoscută marcă din 
lume, se vede treaba, furnizoare de echipament pentru pictori 
de mai bine de o sută cincizeci de ani... Cui ar putea să-i 
aparțină afurisita asta de cutie? 

Serenac continuă să anticipeze serpentinele strânse. Oile 
blazate de pe pajiștile de pe coasta dealului abia dacă-și întorc 
capetele la trecerea sirenelor urlătoare. 

— Morval era colecționar, spune S&renac. Îi plăceau obiectele 
frumoase... 

— Nimeni nu-l văzuse niciodată cu această cutie de pictură! 
Patricia Morval, văduva lui, este categorică. Fără să uităm că 
legătura cu crima nu s-a stabilit. Oricine ar fi putut azvârli cutia 
de pictură în râu, chiar la mai multe zile după uciderea lui 
Morval... 

— S-a găsit sânge pe cutie... 

—E prea devreme, șefu'! Nu avem niciun rezultat al 
analizelor. Nicio certitudine că ar fi vorba despre sângele lui 
Morval... Scuzaţi-mă, dar cred că mergeţi prea repede... 

Ca pentru a-i răspunde, inspectorul Serenac întrerupe în 
sfârșit sirena și oprește, trăgând frâna de mână, într-un mic 
refugiu. 

— Ascultă, Sylvio, am un mobil, am o amenințare către 
victimă scrisă de mâna lui de Dupain, care nu are alibi, dar ne 
servește, în schimb, o poveste greu de înghiţit despre niște 
cizme furate... Nu mai stau pe gânduri! Când piesele din puzzle 
ți se vor îmbina altfel, pe afurisitele tale de trei coloane, îmi vei 
da de știre. Și-apoi, în sprijinul incriminării lui Dupain, există... 
chiar dacă știu că tu nu ești de aceeași părere... convingerea 
mea intimă! 

Serenac iese din mașină fără să mai aștepte vreun răspuns. 
Când Sylvio coboară la rândul lui, simte că-i fuge pământul de 
sub picioare. Işi spune că, hotărât lucru, cafeaua, ca excesele în 


VP - 207 


general, nu prea îi priește și că ar face mai bine să-și golească 
măruntaiele în spatele brazilor, la capătul parcării. 

Doar că n-ar fi ceva foarte discret... Trei camioane de 
jandarmerie sunt parcate în fiecare capăt al refugiului și vreo 
zece poliţai ies din ele, întinzându-se. În clipa următoare, Louvel 
și Maury se cred și ei obligaţi să frâneze brusc, derapând pe 
pietriș. 

Tâmpiţii! 

Șefu' nu a făcut economie de mijloace. Pe puţin vreo 
cincisprezece oameni, o bună parte din Comisariatul din Vernon, 
plus jandarmii din Pacy-sur-Eure și din Ecos. S-a cam dat peste 
cap, gândește Sylvio mestecând guma cu clorofilă cu care 
Louvel doar ce l-a servit. Și dovedește un gust pentru punerea în 
scenă care nu prea era necesar. 

Toate astea pentru un singur om. 

Desigur, probabil înarmat! 

Dar despre care nici măcar nu sunt siguri că e vinovat. 

e 

lepurele roșcat gonește în zigzaguri disperate pe pajiștea 
calcicolă, de parcă l-ar fi învățat cineva că ţevile lungi din oţel 
pe care le cară cele trei umbre din faţa lui sunt în stare să-l lase 
fără suflare într-o străfulgerare albă. 

— Asta e al tău, Jacques. 

Jacques Dupain nici măcar nu-și ridică arma. Titou îl privește, 
uimit, apoi ţintește. Prea târziu. lepurele sălbatic s-a făcut 
nevăzut între doi ienuperi. 

Fiecare cu magia lui. 

Nu mai e în fața lor decât iarba păscută de turmele de oi 
aduse recent acolo. Ei continuă să coboare spre Giverny pe 
cărarea Astragale. 

— La naiba, Jacques, nu ești în formă, îi scapă lui Patrick. Cred 
că n-ai nimeri nicio oaie. 

Titou, al treilea vânător, clatină din cap a încuviințare. Titou 
este mai degrabă un trăgător bun. Dacă nu i l-ar fi lăsat lui 
Jacques, iepurele de câmp n-ar fi apucat să facă doi metri... Un 
țintaș fin, cum îi spun adesea tovarășii. Pentru că, în rest, 
fineţe... 

— E din cauza anchetei despre asasinarea lui Morval, nu-i 
așa? comentează el, întorcându-se spre Jacques Dupain. Ti-e 


VP - 208 


teamă să nu te vâre poliţaiul la beci numai să ţi-o sufle pe 
Stephanie? 

Titou izbucnește singur în râs. Jacques Dupain se uită atent la 
el, cu o enervare controlată. Patrick oftează. Titou o ţine pe-ai 
lui: 

— Trebuie spus, n-ai baftă cu Stephanie. Imediat după Morval, 
iată că umblă după ea un poliţai... g 

Pietrișul de pe cărarea Astragale le fuge de sub pași. In 
spatele lor, pe pajiștea de pe coasta dealului, se ițesc două 
urechi în alb și negru. 

Pe Titou când îl apucă... 

— Trebuie spus că dacă nu erai tovarășul meu, eu, unul, pe 
Ste... 

Vocea lui Patrick șfichiuie în tăcerea care se lăsase: 

— Gura, Titou! 

Titou lasă sfârșitul frazei să-i moară în mustață. Continuă să 
coboare pe potecă, mai mult alunecând decât mergând. Titou 
pare să rumege în sinea lui, apoi izbucnește în râs înainte să 
vorbească: 

— De fapt, Jacques, de la cizmele mele nu te dor picioarele... 

Titou nu se mai poate opri. Râde în hohote, cu lacrimi. Patrick 
îl privește neîncrezător. Jacques Dupain nu spune nici pâs. Titou 
își șterge pleoapele cu mâneca. 

— Bat câmpii, băieți. Iti dai seama, Jacques, bat câmpii. Știu 
că nu tu l-ai mătrășit pe Morval! 

— La naiba, Titou, termină cu... 

De data aceasta, lui Patrick i se pierde pe gâtlej sfârșitul 
frazei. 

e 

În fața lor refugiul în care și-au lăsat dubița s-a transformat în 
Fort Alamo. Numără șase mașini cu girofar și aproape douăzeci 
de poliţai... Poliţiștii și jandarmii stau în faţa lor, în semicerc, cu 
mâna la șold, cu degetele pe tocul din piele albă al revolverului 
din dotare. 

Inspectorul Serenac stă la un metru în fața vânătorilor. 
Instinctiv, Patrick face un pas în lateral. Mâna i se strânge pe 
țeava rece a puștii lui Jacques Dupain. 

— Ușurel, Jacques. Ușurel. 

Inspectorul Serenac înaintează. 


VP - 209 


— Jacques Dupain, sunteţi arestat pentru uciderea lui Jérôme 
Morval. Vă rog să veniți cu noi fără să opuneți rezistenţă... 

Titou își mușcă buzele, își aruncă pușca pe jos și ridică două 
mâini tremurătoare... Cum a văzut că se face prin filme. 

— Ușurel, Jacques, continuă Patrick. Nu face pe tâmpitul... 

Patrick își cunoaște bine tovarășul. De ani buni ies împreună, 
se plimbă împreună, vânează împreună. Nu-i place absolut deloc 
figura lui de marmură, lipsa de expresie, de parcă nu ar mai 
respira. 

Serenac înaintează. Singur. Fără armă. 

Doi metri... 

— Nu! strigă Sylvio Benavides. 

Inspectorul taie semicercul de polițai și se postează aproape 
lângă Serenac. E, poate, ceva simbolic, dar Benavides are 
impresia că rupe astfel un fel de simetrie; de parcă ar spera să 
perturbe mecanica implacabilă a unui duel de western, 
traversând strada în momentul nepotrivit. Jacques Dupain își 
pune mâna pe încheietura lui Patrick. Fără un cuvânt. Patrick a 
înţeles, n-are de ales decât să-și ia mâna de pe țeava de oțel. 

Speră să n-o regrete. Câte zile va mai avea de trăit. 

Vede cu groază mâna lui Jacques crispându-se pe trăgaci, 
țeava puștii ridicându-se încetișor. 

De obicei Jacques ţintește și mai bine ca Titou. 

— Oprește-te, Laurenç, murmură Sylvio, alb la față. 

— Jacques, nu face pe tâmpitul, șoptește Patrick. 

Serenac mai face un pas. Mai puţin de zece metri îl despart de 
Jacques Dupain. Inspectorul ridică mâna încet, se uită drept în 
ochii suspectului. Sylvio Benavides privește cu groază zâmbetul 
provocator care se anină de colţurile buzelor șefului său. 

— Jacques Dupain, sunteți... 

Ţeava puștii lui Jacques Dupain este acum îndreptată către 
Serenac. O tăcere apăsătoare a năpădit cărarea Astragale. 

e 

Titou, Patrick, agenții Louvel şi Maury, inspectorul Sylvio 
Bénavides, cei cincisprezece polițai, chiar și cei mai puțin 
iscusiți, chiar și cei mai nepricepuți să ghicească ce se poate 
ascunde într-un creier... toţi citesc același lucru în privirea rece 
a lui Jacques Dupain. 

Ură. 


VP - 210 


55. 


Tânăra de la ghișeul arhivelor din centrul administrativ din 
Evreux își începe mereu frazele cu cinci cuvinte, „Aţi verificat 
cumva și daca...”. Din spatele calculatorului cu două monitoare 
și al ochelarilor auriţi femeia se străduiește să mimeze 
atitudinea funcţionarei care nu-și mai vede capul de treabă, apoi 
îl privește, într-un sfârșit, pe bătrânul care-i cere acum niște 
exemplare din regretatul Le Républicain de Vernon, 
săptămânalul local care, după cel de-al Doilea Război Mondial, a 
devenit Le Democrate. Toate numerele, între ianuarie și 
septembrie 1937. 

— Aţi verificat cumva și dacă nu aveau arhive la sediul 
ziarului Le Démocrate din Vernon? 

Comisarul Laurentin își păstrează calmul. De două ore bântuie 
prin arhivele departamentale, încearcă să intre cu umilinţă în 
rolul bătrânelului fermecător, politicos cu femeile mult mai 
tinere decât el. De obicei, funcţionează! 

Nu și acum! 

Tânăra de la ghișeu nu e deloc impresionată de uguielile lui. 
Mai trebuie spus că în jurul meselor de lemn din sala pentru 
consultarea arhivelor toţi cei zece oameni care stau acolo sunt 
bărbaţi trecuţi de șaizeci de ani, istorici septuagenari în 
devenire sau arheologi genealogiști care scormonesc după 
propriile rădăcini... și toţi adoptă aceeași strategie precum 
comisarul Laurentin: galanteria puţin demodată. Laurentin 
oftează. Totul era mai simplu când își putea flutura legitimaţia 
tricoloră pe sub nasul unui funcţionar dezabuzat. Bineînţeles, 
domnișoara de la ghișeu nu poate bănui că are de-a face cu un 
comisar de poliţie. 

— Am verificat deja, domnișoară, zice comisarul Laurentin cu 
un zâmbet forţat. La sediul ziarului Le Democrate n-au nicio 
arhivă de dinainte de 1960... 

Tânăra își recită litania obișnuită: 

— Aţi verificat cumva și la arhivele comunale din Vernon? Aţi 
verificat anexa revistelor, la Versailles, la Arhivele Naţionale? Aţi 
verificat dacă... 

E cumva plătită de concurență fătuca asta? 


VP - 211 


Comisarul Laurentin se refugiază în resemnarea răbdătoare a 
pensionarului care nu duce lipsă de timp. 

— Da, am verificat! Da! Da! 

Cercetările sale despre misterioasa Henriette Bonaventure, 
moștenitoarea potențială a lui Claude Monet, n-au avut până 
acum absolut niciun rezultat. Nu e foarte important. O altă pistă 
vrea el să urmeze, o pistă de la bun început fără nicio legătură. 
Pentru aceasta știe că este suficient să reziste până când 
domnișoara de la ghișeu va înţelege că pierde mai mult timp 
încercând să scape de bătrânelul încăpățânat decât dacă ar da 
curs cererii sale. 

Intr-un final tenacitatea lui dă roade. După mai bine de 
jumătate de oră, comisarul Laurentin are săptămânalul sub ochi. 

Le Républicain de Vernon... 

Un număr vechi, îngălbenit, pe care îl dezgroapă, probabil, cel 
dintâi: ediția de sâmbătă, 5 iunie 1937. Zăbovește o clipă 
asupra primei pagini a ziarului, care amestecă evenimente 
naţionale și fapte diverse locale. Comisarul parcurge rapid un 
editorial emoţionant despre Europa în flăcări: Mussolini își 
celebrează înțelegerea cu Hitler, bunurile evreilor sunt 
confiscate în Germania, franchiștii îi strivesc pe republicani în 
Catalonia... Sub editorialul dramatic explodează pe o fotografie 
neclară coafura blond platinat și buzele negre ale lui Jean 
Harlow, starleta americană moartă cu câteva zile mai devreme, 
la douăzeci și șase de ani. Partea inferioară a primei pagini este 
consacrată dezbaterilor mai regionale: inaugurarea peste puţin 
timp, la mai puţin de o sută de kilometri de Vernon, a aerogării 
Bourget, moartea unui muncitor agricol spaniol, găsit dimineața 
cu beregata tăiată, pe o penișă de gabarit Freycinet, amarată la 
Port-Villez, aproape în dreptul localităţii Giverny... 

Comisarul Laurentin deschide, în sfârșit, pagina a doua. 
Articolul pe care-l cercetează se întinde pe o jumătate de 
pagină: „Accident mortal la Giverny”. 

Ziaristul anonim detaliază în vreo zece rânduri, pe două 
coloane, împrejurările tragice ale morţii prin înecare a unui 
băiețel de unsprezece ani, Albert Rosalba, în locul numit 
Pajiștea, aflat în apropierea spălătoriei oferite de Claude Monet 
și a Moulin des Chennevières, în canalul de derivație ce preia 
apa râului Epte. Băiatul era singur. Jandarmeria a concluzionat 
că fusese un accident: băieţelul ar fi alunecat, s-ar fi lovit la cap 


VP - 212 


de o piatră de pe mal. Inconștient, Albert Rosalba, altminteri 
excelent înotător, s-a înecat în douăzeci de centimetri de apă. 
Articolul evocă în continuare durerea familiei Rosalba și a 
colegilor de clasă ai micuţului Albert. Ba chiar strecoară câteva 
rânduri despre o polemică în curs, care dospește. Claude Monet 
a murit de mai bine de zece ani: oare n-ar trebui de acum să 
retezăm acest braț artificial de râu și să secăm heleșteul cu 
nuferi insalubru, lăsat aproape în paragină? 

O fotografie neclară însoțește articolașul. Albert Rosalba 
pozează cu sacoul negru încheiat până la gât, cu părul scurt, 
zâmbind în banca lui de la școală. O fotografie emoţionantă de 
copil cuminte. 

Este chiar el, își spune comisarul Laurentin. 

Scoate din geanta de la picioarele lui o fotografie a unei clase. 
Data și locul sunt indicate pe o tăbliță neagră din ardezie, 
agăţată într-un copac din curtea școlii: „Școala municipală din 
Giverny - 1936-1937”. 

Liliane Lelièvre este cea care, din trei clicuri, i-a găsit 
imaginea de arhivă de pe site-ul Copains d'avant, exact cum îi 
indicase Patricia Morval la telefon. Din câte i-a spus Liliane, este 
vorba despre un site prin intermediul căruia vă puteți plimba 
prin colectivele din care aţi făcut parte încă de la grădiniță, 
puteţi regăsi chipurile oamenilor întâlniți de-a lungul întregii 
vieţi, și nu numai pe băncile unei școli: toți cei din colectivul 
unei uzine, al unui regiment, al unei tabere, al unui club de 
sport, al unei școli de muzică... sau de pictură... 

Este chiar suprarealist! crede comisarul Laurentin. De parcă 
nu mai e nevoie să-ți amintești singur... Ciao, Alzheimer. De 
parcă toată viaţa ţi-ar fi arhivată, clasată, dezvăluită, chiar cu 
vocaţia împărtășirii... Mă rog, aproape. Cele mai multe fotografii 
de pe site sunt de acum zece ani; douăzeci sau treizeci, cel 
mult. In mod bizar, fotografia unei clase din anul școlar 1936- 
1937 este de departe cea mai veche. 

Ciudat... 

De parcă Patricia Morval o pusese on-line tocmai ca el s-o 
descopere. Comisarul Laurentin se concentrează din nou asupra 
fotografiilor. 

Da, este chiar el... 


VP - 213 


Fotografia din ziarul Le Républicain de Vernon corespunde 
perfect cu băieţelul din fotografia clasei, așezat la jumătatea 
celui de-al doilea rând. 

Albert Rosalba. 

Nu există în schimb niciun nume de copil pe fotografia clasei 
descărcate de pe site-ul Copains d'avant. Probabil numele erau 
scrise pe spatele originalului... Cu atât mai rău. Laurentin 
închide Le Républicain de Vernon din 5 iunie 1937 și deschide 
numerele următoare. Işi acordă timp să citească paginile locale, 
să examineze detaliile. În ediţia din 12 iunie 1937 se pomenește 
de înmormântarea lui Albert Rosalba, la biserica Sainte- 
Radegonde din Giverny. De durerea apropiaților săi. 

Trei rânduri. 

Laurentin continuă, deschide și închide ziarele care se 
îngrămădesc, sub privirea neliniștită a fetei de la ghișeu. 

15 august 1937... 

Comisarul Laurentin a găsit în sfârșit ce căuta. Un articolaș 
prăpădit, câteva rânduri, fără fotografie, dar titlul spune tot: 


FAMILIA ROSALBA PLEACĂ DIN GIVERNY. 
N_A CREZUT NICIODATĂ ÎN IPOTEZA ACCIDENTULUI. 


Hugues și Louise Rosalba, care lucrau de mai bine de 
cincisprezece ani în topitoriile din Vernon, au luat hotărârea să 
plece din satul Giverny. Să ne amintim că în urmă cu două luni 
au avut de suferit de pe urma unui fapt divers tragic: unicul lor 
fiu, Albert, după ce a căzut, inexplicabil, s-a înecat accidental în 
pârâul Epte de lângă Chemin du Roy. Inecul a declanșat o scurtă 
polemică în consiliul municipal referitoare la  secarea 
respectivului brat al râului Epte și a heleșteului din grădinile lui 
Monet. Pentru a-și explica plecarea, sotii Rosalba spun că le este 
cu neputinţă să-și mai ducă viata în decorul în care copilul lor și- 
a aflat moartea. Un detaliu și mai stânjenitor: Louise Rosalba 
pretinde că motivul principal al plecării din sat este tăcerea 
localnicilor, care dă de gândit. După spusele sale, fiul ei Albert 
nu se plimba niciodată singur prin sat. Mi-a declarat personal ce 
a precizat de mai multe ori și în fata jandarmilor: este convinsă 
că „Albert nu era singur pe malul pârâului. Există, fără doar și 
poate, martori. Există, fără doar și poate, oameni care știu”. Tot 
după Louise Rosalba, „Accidentul e convenabil pentru toată 


VP - 214 


lumea. Nimeni nu-și dorește un scandal la Giverny. Nimeni nu-și 
dorește să infrunte adevărul”. 

Emoţionantă convingere a unei mame sfâșiate de durere... Să 
le urăm noroc soților Rosalba în a-și reface viața departe de 
aceste amintiri macabre. 

Comisarul Laurentin citește de mai multe ori articolul, închide 
ziarul, apoi se uită cu atenţie, fără grabă, la toate celelalte 
exemplare ale ziarului Le Républicain de Vernon din anul 1937, 
dar niciun alt articol nu mai face referire la „cazul Rosalba”. 
Rămâne o vreme neclintit. Preţ de o clipă se întreabă ce caută 
acolo. Să i se fi golit existenţa în asemenea măsură, încât își 
petrece zilele pe urmele primei himere care i se arătase? 
Privirea lui cuprinde sala cu ceilalţi zece amatori de arhive, toți 
concentrați la teancuri de documente îngălbenite. Fiecare cu 
telul vieţii sale... Stiloul comisarului alunecă pe carneţel. 2010 - 
1937 = 73... 

Calculează rapid. Micul Albert avea unsprezece ani în 1937, 
deci s-a născut în 1925 sau 1926... Soții Rosalba ar putea avea 
astăzi ceva mai mult de o sută de ani. Un licăr îi trece 
comisarului Laurentin pe dinaintea ochilor. 

Poate încă mai sunt în viață... 

(J 

Fata de la ghișeu se uită la comisarul care se apropie cu 
căutătura unei funcţionare de poștă care vede un client că dă 
năvală înăuntru la ora închiderii. Atâta că e numai unsprezece 
dimineaţa, iar arhivele rămân deschise toată ziua... Comisarul 
Laurentin riscă o vrăjeală de actor bătrân din vârsta de aur a 
Hollywoodului, dintre cei despre care n-am putea spune dacă 
mai sunt în viaţă sau nu. O combinaţie de Tony Curtis cu Henry 
Fonda. 

— Domnișoară, aveți un anuar electronic pe Internet? Caut o 
adresă, e destul de urgent... 

Tinerei îi ia o veșnicie să ridice capul ca să spună: 

— Aţi verificat cumva și dacă... 

Comisarul efectiv explodează, vârându-i cartea de identitate 
sub nas: 

— Comisarul Laurentin! De la Comisariatul din Vernon! La 
pensie, nimic de zis, dar asta nu mă-mpiedică să-mi fac treaba 
în continuare. Deci, fata tatei, hai să ne mișcăm mai repejor... 


VP - 215 


Tânăra oftează. Fără panică și fără mânie aparentă. De parcă 
s-ar fi obișnuit cu excentricitățile vârstnicilor care scormonesc 
prin arhive și care din când în când, cine mai știe de ce, își mai 
ies din pepeni. Ea bate totuși mai tare, ostentativ, cu degetele 
pe tastatură. 

— Ce nume căutați? 

— Hugues și Louise Rosalba. 

Tânăra tastează. A/legro. 

— Vreţi o adresă? întreabă Laurentin. 

— Pentru Hugues Rosalba, nu va mai fi cazul, spune serios 
tânăra. Mereu verific înainte să alertez Interpolul. Din 
obișnuinţă! Hugues Rosalba a murit în 1981, la Vascoeulil... 

Laurentin înghite gălușca. Nimic de zis. Tânăra de la ghișeu 
este organizată... 

— Dar soţia lui, Louise? 

Tânăra tastează în continuare. 

— Nicio menţiune referitoare la deces... Dar nici adresă 
cunoscută. 

Impasul! 

Laurentin se uită atent la încăperea albă din jur, în căutarea 
unei idei. Pentru orice eventualitate, încearcă să-i arunce tinerei 
o privire de prepelicar, în genul lui Sean Connery. Un oftat 
exasperat îi răspunde, de cealaltă parte a ghișeului. 

— În general, spune tânăra cu voce ostenită, de la o vârstă 
încolo oamenii nu mai sunt de găsit în anuar, ci printre 
pensionarii din căminele de bătrâni... Sunt o grămadă în 
departamentul Eure, dar dacă Louise a dumneavoastră locuia în 
Vascoeulil, putem începe cu cele mai apropiate... 

Sean Connery își regăsește zâmbetul. Incă un pic și tânăra se 
va crede Ursula Andress. Fata tastează acum cu o cadență de 
mitralieră. Minutele trec. 

— Am consultat căminele de bătrâni pe Google Maps, spune 
în cele din urmă fata. Cea mai apropiată de Vascoeuil, fără 
îndoială, este căminul Les Jardins, în Lyons-la-Foret. Ar trebui să 
găsim informaţii despre cei cazaţi acolo. Cum spuneaţi că o 
cheamă? 

— Louise Rosalba... 

Tastele ţăcănesc. 

— Ar trebui să aibă un site... A, iată-l. 


VP - 216 


Laurentin își sucește gâtul, încercând să zărească măcar o 
părticică din ecranul calculatorului. Câteva alte minute se scurg. 
Tânăra își ridică privirea, triumfătoare: 

— Bingo! Am făcut rost de lista completă a celor cazați. Ei 
bine, vedeţi, nu era așa de complicat. Am găsit-o pe clienta 
dumneavoastră. Louise Rosalba. A fost internată în urmă cu 
cincisprezece ani în căminul de bătrâni de la Lyons-la-Forât și se 
pare că e încă acolo... o sută doi ani! Măcar să vă previn, nu vă 
garantez și servicii postvânzare, domnule comisar... 

(J 

Laurentin simte cum bătăile inimii i se întețesc primejdios. 
Odihnă, odihnă, îl tot bate la cap cardiologul... Dumnezeule! Să 
fie oare cu putință? Să mai fi rămas un martor? 

Un ultim martor? 

În viață! 


56. 


Cele trei dubiţe Estafette? ale Jandarmeriei coboară pe rue 
Blanche-Hoschedé-Monet, toate cu sirenele pornite. Nici măcar 
nu se ostenesc să ocolească satul, o iau pe scurtătură: rue 
Blanche-Hoschedé-Monet, rue Claude-Monet... Chemin du Roy. 

Giverny se desfășoară în faţa lor... 

Primăria... 

Școala... 

Când aud sirenele, toți copiii din clasă întorc capul și nu-și 
doresc decât un singur lucru: să se repeadă la fereastră. 
Stephanie Dupain îi reţine cu un gest calm. Niciun copil nu i-a 
remarcat tulburarea. Ca să-și păstreze echilibrul, învăţătoarea 
își pune mâna pe birou. 

— Co... copii... Liniște! Să ne întoarcem la programul nostru... 

Își drege vocea. Sirenele de poliţie încă îi răsună în cap. 

— Copii, vă vorbeam deci despre acest concurs, „Pictori în 
devenire”, organizat de Fundaţia Robinson. Vă amintesc că nu 
mai rămân decât două zile ca să vă predati tablourile... Sper că 
anul acesta veți fi mai mulți care să vă încercați norocul... 


27 Model construit de Renault între 1959 și 1980. 
VP - 217 


Lui Stéphanie îi este cu neputinţă să-și alunge din minte 
imaginea soțului ei, care-i zâmbea de dimineaţă, când ea încă 
era în pat, sărutând-o și punându-i o mână pe umăr, „Săaiozi 
frumoasă, iubirea mea”. 

Ea continuă să recite o lecţie repetată de multe ori: 

— Știu bine că niciun copil din Giverny n-a câștigat vreodată 
acest concurs, dar sunt la fel de sigură că, atunci când juriul 
internaţional vede că o candidatură provine din școala din 
Giverny, este un avantaj fenomenal pentru voi! 

Stephanie îl revede pe Jacques punându-și cartușiera... pe 
Jacques luându-și pușca de vânătoare din cui... 

— Copii, Giverny este un nume care-i face să viseze pe pictorii 
din lumea-ntreagă... 

Alţi doi bolizi albaștri traversează satul. Stephanie tresare fără 
să vrea, panicată. Neputincioasă. Mașinile n-au încetinit în sat, 
așadar. 

Laurenç? 

Stéphanie încearcă să se concentreze din nou. Priveşte clasa, 
trece în revistă, rând pe rând, chipurile din faţa ei. Ştie că 
printre elevii ei unii sunt deosebit de talentaţi. 

— Am remarcat că unii dintre voi au mult talent. 

Fanette își pleacă ochii. Nu prea-i place când învăţătoarea îi 
privește așa. Se simte stânjenită. 

Simt că la mine se va referi... 

— La tine mă gândesc, Fanette. Mă gândesc în mod deosebit 
la tine. Contez pe tine! 

Ce spuneam... 

Fetiţa roșește până în vârful urechilor. În clipa următoare, 
învăţătoarea se întoarce spre tablă. Din spatele clasei, Paul îi 
face cu ochiul lui Fanette. Băiatul se întinde peste pupitru, chiar 
în faţa lui Vincent care stă lângă el, și-și lungește gâtul ca să se 
apropie și mai mult de fetiţă: 

— Fanette, învăţătoarea are dreptate! Tu vei câștiga 
concursul. Tu și nimeni altcineva! 

Mary stă chiar în faţa lor, lângă Camille. Fetița se întoarce 
spre ei. 

— Șșt... 

Toate capetele încremenesc brusc. 

Cineva ciocănește la ușă. 


VP - 218 


Stephanie deschide, neliniștită. Descoperă chipul răvășit al 
Patriciei Morval. 

— Stephanie... Trebuie să vorbim... Este... este important. 

— A... așteptaţi-mă, copii. 

Încă o dată, învăţătoarea încearcă să facă în așa fel, încât 
niciunul dintre gesturile sale să nu-i trădeze panica în fața 
copiilor. 

— Nu durează mult... 

Stephanie iese. Închide ușa după ea și merge în curtea 
primăriei, sub tei. Patricia Morval nu-și ascunde starea de 
surescitare. Și-a pus pe ea o geacă cu aspect șifonat care nu se 
potrivește deloc cu fusta verde-gălbui. Stephanie mai observă 
că și cocul ei, de obicei fără cusur, a fost făcut în mare grabă. 
Mai că nu s-a repezit pe stradă în halat... 

— Titou și Patrick m-au anunţat, debitează Patricia dintr-o 
suflare. L-au arestat pe Jacques la poalele cărării Astragale când 
se întorcea de la vânătoare. 

Stéphanie se reazemă cu mâna de teiul cel mai apropiat. Nu 
înțelege. 

— Ce? Ce tot spui?... _ 

— Inspectorul Serenac... L-a arestat pe Jacques. Il acuză de 
uciderea lui Jérôme! 

— Lau... Laurenç... 

În mod straniu, Patricia Morval se uită atent la Stéphanie. 

— Da, Laurenç Sérénac... Polițaiul ăla... 

— Dumnezeule... lar Jacques n-a... 

— Nu, nu, liniștește-te, soțul tău n-are nimic. Din ce mi-au 
povestit, noroc că Patrick era acolo. Și adjunctul lui Sérénac, 
inspectorul Bénavides. Au evitat la mustață să devină totul o 
baie de sânge. Îţi dai seama, Stéphanie, nebunul de Sérénac 
crede că Jacques l-a ucis pe Jérôme al meu... 

Stéphanie simte că i se înmoaie picioarele, își lasă corpul să 
se prăbușească peste trunchiul alburiu al copacului. Are nevoie 
să respire. Are nevoie să chibzuiască în liniște. Trebuie să se 
întoarcă în clasă, copiii o așteaptă. Trebuie să dea fuga la 
comisariat. Trebuie... 

Patricia Morval își răsucește gulerul gecii ei șifonate. 

— E un accident, Stephanie, de la bun început am vrut să cred 
că e un accident. Dar dacă m-am înșelat, Stephanie? Dacă m- 
am fi înșelat, dacă l-a ucis cineva cu adevărat pe Jérôme? 


VP - 219 


Spune-mi, Stephanie: n-are cum să fi fost Jacques? Spune-mi că 
n-are cum să fie Jacques... 

Stéphanie se uită la Patricia Morval cu privirea ei cu irizări de 
nuferi. Astfel de ochi nu pot să mintă. 

— Sigur că nu, Patricia. Sigur că nu... 


57. 


Le spionez pe cele două femei. Mă rog, le spionez, ce cuvânt 
mare... Doar m-am așezat de cealaltă parte a străzii, la câţiva 
metri de Art Gallery Academy, nu foarte aproape de școală 
totuși. Nu pe deplin ascunsă, doar discretă. Chiar în locul potrivit 
pentru a nu rata nimic din scenă. Mă pricep destul de bine la 
asta, cred că v-aţi dat seama deja. Nici nu e foarte greu, de fapt. 
Patricia și Stephanie vorbesc tare. Neptun s-a tolănit la 
picioarele mele. Ca în fiecare zi, așteaptă să iasă copiii de la 
școală. Are și câinele ăsta niște manii... lar eu, ca o zaharisită, 
mă pun la mintea lui, vin aici, aproape zilnic, să pândesc, 
împreună cu el, terminarea orelor. 

Până una-alta, Neptun e nevoit să se mulţumească și cu 
terminarea altor ore, care îi dau mult mai puţin chef să bâţâie 
din coadă: plecarea pictorilor de la Art Gallery Academy - vreo 
cincisprezece artiști la fel de promiţători ca o bancă de senatori. 
Bineînțeles, își târăsc cărucioarele de pictor arborându-și 
ecusoanele roșii, pe care uneori le mai și pierd. leșirea claselor 
de vârsta a treia! Secţia internaţională: canadieni, americani, 
japonezi. 

Încerc să mă concentrez la conversaţia dintre St&phanie 
Dupain și Patricia Morval. Deznodământul se apropie, curând 
vom asista la ultimul act al tragediei antice. Sacrificiul sublim... 

Nu mai ai de ales, biata mea Stephanie. 

Vei fi nevoită... 

Nu pot să cred așa ceva! 

Un pictor se proţăpește drept în faţa mea: un pur octogenar 
american, cu șapcă Yale înșurubată pe cap, cu șosete în 
sâăndăluţele lui de piele. Ce-o vrea de la mine? 

— Toate scuzele mele, miss... 


VP - 220 


Pronunţă fiecare cuvânt cu un accent texan. Pierde trei 
secunde între silabe, genul care dă gata mai puţin de-o frază pe 
minut... 

— Sunteţi cu siguranţă de prin partea locului, miss? 
Cunoaștetți, cu siguranţă, un loc original pentru pictat... 

Abia dacă sunt politicoasă! 

— Mai sus, la cincizeci de metri, e un panou indicator. E un 
plan cu toate potecile, toate panoramele. 

O frază de zece secunde, mi-am bătut recordul! L-am cam 
trimis la naiba, dar americanul continuă să zâmbească. 

— Mii de mulțumiri, miss... O zi foarte bună vă doresc. 

Se depărtează. Blestem în sinea mea cotropirea asta 
mizerabilă! Texanul m-a făcut să pierd șirul scenei. Patricia 
Morval stă acum singură în piaţa primăriei, iar Stephanie s-a 
întors deja la clasă. Inevitabil întoarsă pe dos. Evident sfâșiată 
de dilema supremă. 

Soțul ei devotat băgat la zdup de chipeșul ei inspector. 

Biata mea fată dragă, dacă ai ști... Dacă ai ști că în realitate 
aluneci pe o scândură deja săpunită pentru tine. Inevitabil. 

Incă o dată, ezit. Nu vă ascund că și eu sunt sfâșiată de o 
dilemă. Să tac sau să iau autocarul și să merg să povestesc totul 
la Comisariatul din Vernon? Dacă nu mă hotărăsc acum, 
probabil că după aceea nu voi mai avea niciodată curaj. Sunt 
conștientă de asta. Polițaii se împotmolesc... N-au interogat 
martorii potriviţi, n-au dezgropat cadavrele potrivite. Lăsaţi de 
capul lor, nu vor descoperi niciodată adevărul. Niciodată. Nici 
măcar nu-l vor putea bănui. Să nu vă faceţi nicio iluzie, niciun 
poliţai, oricât de genial, n-ar mai putea opri acum acest 
angrenaj blestemat. 

e 

Americanii se împrăștie prin sat ca niște reprezentanţi 
comerciali într-un cartier rezidenţial. Șapca Yale, deloc 
ranchiunoasă, chiar mi-a făcut un mic semn cu mâna. Patricia 
Morval rămâne mult timp pe gânduri în piaţa primăriei, apoi 
coboară spre casa ei. 

Inevitabil, trece prin faţa mea. 

Ce moacă împuţită! 

Are figura împietrită a femeii resemnate să nu mai cunoască 
niciodată altă iubire decât cea care tocmai i-a fost răpită. 
Probabil nu se poate gândi decât la discuţia noastră de acum 


VP - 221 


câteva zile. La confidențele mele... La numele asasinului soţului 
ei. Ce-o fi făcut cu el? M-o fi crezut măcar? Un lucru e sigur, n-a 
vorbit cu poliţia. Aș fi aflat-o deja! 

Mă străduiesc să-i zic ceva, nu mai spun prea multe, aţi 
remarcat, nici măcar când mă agaţă americanii. 

— Ești bine, Patricia? 

— Da, sunt bine... Sunt bine... 

Da’ știu că nu-i vorbăreaţă văduva lui Morval. 


58. 


— Unde este soţul meu? 

— Inchis în pușcăria din Evreux, răspunde Sylvio Benavides. 
Nu vă neliniștiţi, doamnă Dupain. Este vorba doar despre o 
punere sub acuzare. Judecătorul de instrucţie va relua totul... 

Stephanie Dupain se uită pe rând la cei doi bărbaţi din faţa ei, 
inspectorii Sylvio Benavides și Laurenç Serenac. Mai mult ţipă 
decât vorbește: 

— Nu aveţi dreptul! 

Serenac își ridică ochii spre pereţii biroului și zăbovește pe 
pânzele agăţate: privirea i se pierde în meandrele jocurilor de 
lumină de pe spinarea roșcatei schițate de Toulouse-Lautrec. Il 
lasă pe Sylvio să răspundă. Adjunctul lui o va face cu atât mai 
bine, cu cât va căuta să se convingă pe sine. 

— Doamnă Dupain, trebuie să vedem realitatea așa cum este. 
Acumularea  indiciilor convergente îl acuză pe soțul 
dumneavoastră. Mai întâi perechea de cizme dispărută... 

— I s-au furat! 

— Apoi cutia de pictură găsită la scena crimei, continuă 
Benavides impasibil. Cu ameninţări gravate la interior, scrise de 
mâna soţului dumneavoastră, lucru confirmat de majoritatea 
experților... 

Argumentul a zguduit-o pe Stephanie Dupain. Abia acum află 
de povestea cutiei de pictură și pare să scormonească printre 
umbrele memoriei. Și ea își întoarce capul și se uită cu atenţie la 
posterele de pe pereţi. Preţ de câteva clipe bune, încremenește 
cu ochii la reproducerea Ar/echinului lui Cezanne, cu pălăria lui 
în formă de semilună, ca pentru a afla în chipu-i fără buze tăria 
de a refuza să cedeze. 

VP - 222 


— M-am plimbat cu Jérôme Morval de două-trei ori cred. Doar 
am stat de vorbă. Gestul cel mai îndrăzneţ pe care l-a încercat a 
fost să mă prindă de mână. Am lămurit situaţia, nu l-am mai 
revăzut niciodată singură. De altfel Patricia Morval, care este o 
prietenă din copilărie, vă va confirma acest lucru. Domnilor 
inspectori, toate astea sunt ridicole, nu aveţi mobil... 

— Soţul dumneavoastră nu are alibi! 

De data aceasta i-a răspuns Laurenç Serenac. Scurt și la 
obiect, luând-o înaintea explicaţiilor laborioase ale lui Sylvio. 

Stephanie șovăie câteva clipe. Laurenç evită să o privească în 
ochi de la începutul discuţiei. Femeia tușește, netezindu-și fusta 
cu mâinile crispate, apoi spune, cu o voce albă: 

— Soţul meu n-a putut să-l asasineze pe Jérôme Morval. În 
dimineaţa aceea dormea cu mine. 

Inspectorii Benavides și Serenac încremenesc în aceeași 
atitudine năucă. Benavides rămâne cu o mână în aer, cea în 
care ţinea stiloul. Serenac stă în continuare cu cotul pe birou și 
cu palma deschisă, susținând greutatea unei bărbii nerase și a 
unui cap dintr-odată prea greu. O tăcere de muzeu se abate 
peste biroul 33. Stéphanie decide să profite de avantaj și mai 
departe: 

— Dacă doriţi mai multe detalii, domnilor inspectori, Jacques 
și cu mine am făcut dragoste în dimineaţa aceea. La iniţiativa 
mea. Vreau un copil. Eram împreună în pat în dimineaţa în care 
Jérôme Morval a fost asasinat. Obiectiv vorbind, este cu 
neputinţă ca soţul meu să fie vinovat. 

Serenac s-a ridicat. Răspunsul șfichiuie: 

— În urmă cu câteva zile aţi declarat altceva. Mi-aţi spus că 
soțul dumneavoastră plecase la vânătoare, ca în fiecare 
dimineaţă de mari... 

— M-am mai gândit între timp. Eu... Eram tulburată atunci. M- 
am înșelat în privinţa zilei... 

Sylvio Benavides se ridică la rândul său și are iniţiativa de a-și 
sustine șeful: 

— Revenirea dumneavoastră nu schimbă nimic, doamnă 
Dupain. Mărturia unei soţii în favoarea soțului nu este luată în 
considerare... 

Stephanie Dupain ridică tonul: 

— Prostii! Orice avocat... 

Invers, timbrul vocii lui Serenac coboară. 


VP - 223 


— Sylvio, lasă-ne. 

Benavides își arată ostentativ dezamăgirea, dar știe că n-are 
de ales. Tasează un teanc de hârtii, îl ia sub braţ și iese din 
biroul 33, trăgând ușa după el. 

e 

— Dumneavoastră... stricați totul! izbucnește imediat 
Stéphanie Dupain. 

Laurenç Sérénac își păstrează calmul. S-a așezat pe scaunul 
de birou și-l lasă să alunece încet, întinzându-și picioarele. 

— De ce faceți asta? 

— Ce anume? 

— Falsa mărturie. 

Stephanie nu răspunde, ochii îi alunecă între Cezanne și 
spinarea dezgolită a roșcatei. 

— Îl detest pe Toulouse-Lautrec... Detest genul ăsta de 
voyeurism ipocrit... 

Femeia își coboară ochii. Pentru prima dată de când e în birou 
se uită drept în ochii lui Laurenç Serenac. 

— Dar dumneavoastră de ce faceţi asta? 

— Ce anume? 

— Să vă concentrați pe o singură pistă... Să-mi hăituiţi soțul 
ca pe un asasin. Nu este vinovat, știu asta. Puneţi-l în libertate! 

— Dar dovezile? 

— Jacques nu avea niciun mobil. E ridicol! De câte ori trebuie 
să vă mai spun, nu m-am culcat niciodată cu Morval. Niciun 
mobil, iar în schimb posedă un alibi... Pe mine... 

— Nu vă cred, Stephanie... 

Timpul s-a oprit în biroul 33. 

— Ce facem în cazul acesta? 

Stephanie merge prin încăpere cu pași mici, agitati. Laurenç o 
privește, luându-și din nou poziția de aparentă relaxare, cu 
capul înclinat și cu bărbia în palmă. Stephanie trage adânc aer 
în piept, de parcă s-ar pierde în spirala cocului roșcat de 
deasupra spinării goale a modelului pictat de Toulouse-Lautrec, 
apoi se întoarce brusc. 

— Domnule inspector, ce alegeri îi mai rămân unei femei 
înlăcrimate? Până unde poate merge ea ca să-și salveze soţul? 
De cât timp are nevoie pentru a înțelege mesajul? Știţi, domnule 
inspector, romanele negre americane, cu genul de polițai în 
stare să acuze un biet tip doar cu scopul de a-i fura femeia... 


VP - 224 


— Nu, Stephanie... g 

Stéphanie Dupain înaintează spre birou. Işi desprinde ușor 
cele două panglici de argint care îi țineau strâns părul șaten. Și 
le scoate din păr cu delicateţe în timp ce se așază pe biroul 
inspectorului. II domină cu mai puţin de un metru, dar dacă 
rămâne așezat, este nevoit să-și ridice ochii spre ea. 

— Asta așteptați, nu-i așa, domnule inspector? Vedeţi, nu sunt 
așa de netoată. Dacă mă dăruiesc dumneavoastră, totul se va 
termina, așa-i? 

— Opriţi-vă, Stephanie. 

— Ce s-a întâmplat, domnule inspector? Ezitaţi să urcați pe 
ultima treaptă? Vă puneţi prea multe întrebări... Aţi prins-o în 
mreje pe femeia fatală. Aţi pus mâna pe ea, soțul ei este în 
spatele gratiilor, ea este prinsă în capcană. Vă aparţine... 

Stephanie își ridică ușor picioarele, astfel încât fusta să-i 
coboare de-a lungul pielii lor dezgolite. Un nasture al bluzei îi 
dispare între degete. Pete de roșeață îi înfloresc în capul 
pieptului, până la breteaua sutienului dezvăluit. 

— Steph... 

— Dacă nu cumva ea, femeia fatală, trage sforile de la bun 
început. De ce nu, la urma urmei? 

Stephanie  mijește ochii migdalaţi. Laurenç Serenac se 
surprinde deslușind în ei misterul oriental al unui răsărit de 
soare indigo. Trebuie să-și vină în fire. N-are vreme să 
chibzuiască mai mult, învăţătoarea continuă: 

— Sau amândoi. Soţul și soția, complici. Diabolicii. Perechea 
infernală. N-aţi fi decât o jucărie în mâinile lor, domnule 
inspector... 

Stephanie, șezând în continuare, și-a pus picioarele pe birou, 
fusta din pânză bej îi alunecă spre talie. Un al doilea nasture al 
bluzei sare. Areolele sânilor învăţătoarei se ghicesc pe sub 
dantela fină a lenjeriei intime. Picături de sudoare i se scurg 
între sâni. 

Picături de frică? De excitare? 

— Opriţi-vă, Stephanie. Incetaţi cu acest joc ridicol. Vă voi lua 
depoziţia. 

Inspectorul se ridică și ia o foaie de hârtie. Stephanie Dupain 
își încheie încet nasturii, își netezește cutele fustei, își 
încrucișează picioarele. 


VP - 225 


— Vă previn, domnule inspector, nu mă voi răzgândi. Nu voi 
schimba un rând din ce-am declarat. In dimineaţa aceea, în 
dimineaţa în care Jérôme Morval a fost asasinat, Jacques a 
rămas cu mine în pat... 

Inspectorul scrie, fără grabă. 

— lau notă, Stephanie. Chiar dacă nu vă cred... 

— Vreţi și alte detalii, domnule inspector? Doriţi să-mi puneţi 
la încercare afirmaţiile? Dacă am făcut dragoste? In ce poziţie? 
Am avut orgasm? 

— Judecătorul de instrucţie vă va întreba cu siguranţă... 

— Notaţi atunci. Notaţi, Laurenç. Nu, nu am avut orgasm. Am 
făcut-o foarte repede. Eu eram deasupra. Vreau un copil... Am 
stat deasupra. E cea mai bună poziţie, se pare, pentru a face un 
copil... 

Inspectorul ţine în continuare ochii plecaţi, notează în tăcere. 

— Mai aveţi nevoie și de alte detalii, domnule inspector? Imi 
pare rău, n-am nicio fotografie, nicio dovadă, dar pot descrie... 

Laurenç Serenac se ridică încet. 

— Trișaţi, Stephanie. 

Inspectorul dă ocol biroului, deschide primul sertar și scoate o 
carte cu coperte cartonate. Aurélien. 

— Sunt convins că trișaţi. 

Inspectorul deschide cartea la o pagină cu colţul îndoit. 

— Amintiţi-vă, dumneavoastră mi-aţi cerut să citesc această 
carte de Aragon, din cauza frazei stranii găsite în buzunarul lui 
Jérôme  Morval. „Crima de a visa” și urmarea... Să vă 
împrospătez memoria, Stephanie? Capitolul 64. Aurélien dă 
peste Berenice în grădinile lui Monet, ea fuge pe un drum de 
țară din Giverny, de parcă vrea să scape de soartă. Aurélien o 
urmărește, îi dă de urmă, când o găsește ea gâfâie, cu spatele 
la taluz... Mă iertaţi, mă tem că nu-mi amintesc tot textul, vă voi 
citi scena... 

De data aceasta, poate pentru prima dată, Laurenç Serenac 
nu-și mai întoarce ochii de la privirea purpurie a lui Stephanie. 

— „Aurélien înainta spre ea, îi vedea pieptul zvâcnind, o 
sudoare fină la tâmple, obrazul înviorat, capul dat pe spate cu 
părul blond care cădea tot într-o parte! De sub pleoapele 
ostenite, cu  cearcăne împrejur, privirile se  strecurau 


23 Louis Aragon, Aurélien, traducere de Em. Serghie, Editura Univers. 
1972, București. Toate citatele vor fi extrase din această ediţie. 


VP - 226 


tulburătoare, și acea gură fremătătoare, în care dinţii strânși 
erau felini, atât de albi...” 

Inspectorul înaintează. Acum stă în picioare în fața lui 
Stephanie. Ea nu se mai poate trage înapoi, o împiedică biroul. 
Laurenç înaintează și mai mult, genunchiul învăţătoarei atinge 
acum pânza blugilor. Ea simte bazinul inspectorului exact în 
dreptul scobiturii pântecului. Ar fi de-ajuns să-și desfacă 
picioarele... 

Serenac continuă să citească: 

— „El se opri. Era în faţa ei foarte aproape, o domina. N-o 
văzuse niciodată astfel...” 

El lasă cartea o clipă. 

— Dumneavoastră stricați totul, Stéphanie. 

Inspectorul își pune o mână peste genunchiul ei dezvelit. 
Carnea tremură, Stéphanie n-are ce face. Ea nu izbutește să-și 
împiedice tremuratul picioarelor înfășurate ca o glicină pe un 
arac. Până și vocea și-a pierdut stăpânirea: 

— Sunteţi o mare figură, domnule inspector. Un politai. 
Amator de pictură... Amator de poezie... 

Serenac nu răspunde. Dă câteva pagini. 

— Tot faimosul capitol 64, câteva rânduri mai departe, vă 
amintiţi? „O să te iau cu mine undeva unde nimeni nu te 
cunoaște, nu te cunosc nici chiar motocicliștii... undeva unde vei 
fi liberă s-alegi... Unde vom hotărî asupra vieții noastre...” 

Cartea îi cade cu braţ cu tot, de-a lungul taliei, de parcă ar 
cântări o tonă. El își lasă cealaltă mână pe pielea netedă din 
josul coapsei ei, care încă tremură, mult timp, ca pentru a 
domoli inima înnebunită a unui bebeluș... 

Rămân așa, tăcuți. 

Serenac, cel dintâi, rupe farmecul. Se retrage. Mâna i se 
închide peste foaia în care a consemnat depoziția învăţătoarei. 

— Îmi pare rău, Stephanie. Dumneavoastră mi-aţi cerut să 
citesc romanul... 

Stephanie Dupain își acoperă ochii cu mâna, între lacrimi, 
emoție și osteneală. 

— Nu confundați totul... Și eu l-am citit pe Aragon. Am înţeles, 
sunt liberă să aleg. Liniștiţi-vă, îmi voi decide soarta... Dacă 
vreţi să știți, domnule, v-am spus-o deja. Nu, nu-mi iubesc soţul. 
Ba chiar vă voi mai oferi o altă exclusivitate: cred că-l voi părăsi. 
Această decizie și-a tot croit drum prin mine, ca un fluviu lung, 


VP - 227 


de parcă vârtejurile din ultimele zile nu puteau anunţa decât o 
cascadă. Ințelegeţi ce vreau să spun? Dar toate astea nu 
schimbă cu nimic faptul că e nevinovat... O femeie nu părăsește 
un bărbat în închisoare. O femeie nu părăsește decât un bărbat 
liber. Ințelegeţi? Nu retractez nimic din depoziția mea. Făceam 
dragoste cu soţul meu în acea dimineaţă. Soţul meu nu l-a ucis 
pe Jérôme Morval... 

Fără un cuvânt, Laurenç Serenac îi întinde învățătoarei foaia 
și un stilou. Ea semnează fără să recitească. lese din birou. 
Serenac își întoarce ochii spre ultimele rânduri ale capitolului 64 
din Aurélien. 

„Se uită la ea cum fuge. Își încovoia umerii, se prefăcea că nu 
merge iute... II înmărmurise pe loc acea mărturisire de necrezut. 
Minţea, haida de! Nu. Nu mințea”. 

(J 

Cât timp se scurge până când Sylvio Bénavides ciocănește la 
ușă? Minute bune? O oră? 

— Intră, Sylvio. 

— Deci? 

— Își menţine versiunea. Își acoperă soțul... 

Sylvio Benavides își mușcă buzele. 

— Poate e mai bine, la urma urmei... 

El împinge un teanc de foi pe birou. 

— Doar ce-a picat. Pellissier, grafologul din Rouen, își modifică 
depoziția. După ce și-a aprofundat expertiza, a ajuns la 
concluzia că mesajul gravat în cutia de pictură găsită în pârâu 
nu poate să fi fost scris de Dupain. 

Apoi, după un răstimp exasperant de suspans: 

— Țineţi-vă bine, șefu', după el, mesajul a fost gravat de un 
copil! Un copil de vreo zece anișori! Este categoric... 

— La naiba, șoptește Serenac. Ce mai e și porcăria asta? 

Creierul pare că refuză să mai gândească. lar Benavides n-a 
terminat: 

— Nu e doar asta, șefu', am primit și primele analize ale 
sângelui găsit pe cutia de pictură. După ele, un lucru e sigur, nu 
este vorba nici de sângele lui Jérôme Morval și nici de cel al lui 
Jacques Dupain. Continuă să cerceteze... 

Serenac se ridică, se clatină. 

— O altă crimă, asta încerci să-mi spui? 


VP - 228 


— Nu se știe nimic, șefu'. Să fim cinstiţi, nu se mai înţelege 
nimic. 

Laurenç Serenac se tot învârte prin încăpere. 

— OK, OK. Am înţeles mesajul, Sylvio. Nu am de ales, trebuie 
să-l pun în libertate pe Jacques Dupain. Judecătorul de instrucție 
va zbiera la mine, o reţinere de mai puţin de cinci ore... 

— O va prefera unei erori judiciare... 

— Nu, Sylvio. Nu. Înţeleg ce gândești, că am dat greș într-un 
mare fel, cu toată punerea grăbită în scenă de la poalele cărării 
Astragale ca să băgăm un tip la zdup. Ca, în cele din urmă, toate 
probele să ni se strecoare printre degete după câteva ore... 
Trebuie pus în libertate. Dar asta nu-mi schimbă cu nimic 
convingerea. Cu nimic! Jacques Dupain este vinovat! 

Sylvio Benavides nu răspunde. Acum a înţeles că pe terenul 
minat al intuiţiilor șefului său nu se poate avea nicio discuţie 
raţională. Benavides se mai gândește totuși și la suma 
elementelor contradictorii care se acumulează pe coloanele de 
pe foaia împăturită care nu-i mai părăsește buzunarul. Nu există 
un răspuns simplu pentru toate acele indicii delirante, 
contradictorii, este cu neputinţă. Cu cât înaintează ancheta, cu 
atât Sylvio are mai tare impresia că sunt jucaţi pe degete, 
cineva trage sforile, se distrează pe seama lor multiplicând 
pistele false, pentru a-și urma nepedepsit planul perfect 
orchestrat. 


— Intraţi. 

Laurenç Serenac își ridică ochii, surprins că cineva ciocănește 
la ușa biroului său la o oră atât de înaintată. Se credea singur, 
sau aproape, în comisariat. Ușa biroului nu e închisă. Sylvio stă 
în cadrul ei, cu o căutătură stranie în ochi. Nu e doar un semn 
de oboseală, e și altceva. 

— Tot aici ești, Sylvio... 

Bărbatul consultă ceasul de pe birou. 

— E trecut de șase! La naiba, ar trebui să fii la maternitate, s- 
o ţii pe Béatrice a ta de mână. Și să mai și dormi... 

— Am găsit, șefu'! 

— Ce? 

Serenac are aproape impresia că până și personajele din 
tablourile de pe pereţi s-au întors, Ar/echinul lui Cezanne, 
Roșcata lui Toulouse-Lautrec... 


VP - 229 


— Am găsit, șefu'. Dumnezeule, am găsit. 
59. 


Soarele tocmai s-a ascuns dinapoia ultimei perdele de plopi. 
Penumbra care ia locurile în stăpânire ar însemna pentru orice 
pictor că e timpul să-și strângă șevaletul, să și-l ia sub braţ și să 
se întoarcă acasă. Paul înaintează pe punte și o privește pe 
Fanette care pictează cu frenezie, de parcă toată viaţa i-ar 
depinde de acele ultime minute de lumină. 

— Ştiam eu că te voi găsi aici... 

Fanette îl salută cu o mână, fără să se oprească din pictat. 

— Pot să mă uit? 

— N-ai decât, mă grăbesc. Între ieșirea de la școală, maică- 
mea care mă calcă pe nervi și seara care se lasă prea devreme, 
n-o să-mi termin niciodată tabloul. Trebuie să-l predau 
poimâine... 

Paul încearcă să rămână cât mai discret cu putinţă, de parcă 
și aerul pe care-l respiră ar putea să perturbe echilibrul 
compoziţiei. Ar avea totuși o groază de întrebări pe care să i le 
pună lui Fanette. 

Fără să se întoarcă spre băiat, Fanette îi anticipează 
întrebările. 

— Paul, știu și eu că nu există nuferi în pârâu... Dar puţin îmi 
pasă de realitate, am pictat Nuferii în cealaltă zi, în grădinile lui 
Monet. În rest, n-am avut ce face, nu ajungeam nicăieri cu apa 
aia plată. Trebuia să-mi pun nuferii pe un râu, pe o apă 
curgătoare, pe ceva care să danseze. O adevărată linie de fugă, 
vezi tu. O chestie care să se miște. 

Paul este fascinat. 

— Cum faci, Fanette? Cum reușești să dai, așa, impresia că 
tabloul tău e viu, că apa curge, ba chiar că vântul mișcă 
frunzele? Așa, doar cu niște vopsea pe o pânză... 

Ce-mi place când îmi face Paul complimente... 

— N-am ce-i face, știi. Cum spunea Monet, nu sunt eu, e doar 
ochiul meu. Eu mă mulţumesc să reproduc pe pânză ce vede 
el... 

— Ești incr... 


VP - 230 


— Taci, prostule! Îţi zic, la vârsta mea Claude Monet era deja 
un pictor cunoscut în orașul Havre, datorită caricaturilor pe care 
le făcea trecătorilor. Și-apoi, nu sunt destul de... Poftim, uită-te 
la copacul din faţă, la plop. Ştii ce i-a cerut Monet unui ţăran 
odată? 

— Nu... 

— Începuse să picteze un copac, iarna, un stejar bătrân. Dar 
când s-a întors după trei luni, copacul se acoperise de frunze. 
Atunci l-a plătit pe proprietarul copacului, un țăran, să-i rupă 
toate frunzele, una câte una... 

— Povești!... 

— Ba nu! A fost nevoie de doi oameni, timp de o zi, ca să-i 
despoaie modelul! lar Monet i-a scris soţiei că e foarte mândru 
să poată să picteze un peisaj de iarnă în toiul lunii mai! 

Paul se mulțumește să se uite țintă la frunzele care dansează 
în vânt. 

— Aș face-o pentru tine, Fanette. Aș schimba culoarea 
copacilor. Dacă mi-ai cere-o, aș face-o pentru tine. 

Știu, Paul, ştiu. 

e 

Fanette mai pictează câteva minute bune. Paul rămâne tăcut 
în spatele ei. Lumina scade din ce în ce mai mult. Până la urmă, 
fetița se dă bătută. 

— Nu mai folosește la nimic... Voi termina mâine. Sper... 

Paul înaintează spre mal și se uită la pârâul care-i curge la 
picioare. 

— Tot nicio veste de la James? 

Vocea lui Fanette pare să se sfărâme. Paul are impresia că 
pictatul îi îngăduise lui Fanette să uite și că realitatea o prinde 
din urmă acum. Își spune că e stupid, că n-ar fi trebuit să pună 
întrebarea cu pricina. 

— Nu, murmură Fanette. Nicio veste. De parcă James n-ar fi 
existat niciodată! Cred că îmi pierd minţile, Paul. Până și Vincent 
îmi spune că nu-și amintește de el. Și totuși l-a văzut, ne spiona, 
în fiecare seară. Nu l-am visat! 

— Vincent este ciudat... 

Paul își caută zâmbetul cel mai liniștitor de care dispune. 

— Te asigur, dintre voi doi, el nu este în regulă, nu tu! Ai 
încercat să vorbești despre James cu învăţătoarea? 

Fanette se apropie de pânză, să verifice dacă s-a zvântat. 


VP - 231 


— Nu, încă nu. Nu-i ușor, înţelegi... Voi încerca mâine... 

— Și de ce nu-i întrebi pe ceilalți pictori din sat despre el? 

— Habar n-am, nu îndrăznesc. James era mereu singur. Am 
impresia că în afară de mine nu prea-i plăceau mulţi oameni... 

Stii, Paul, mi-e cam rușine. Foarte tare, chiar. Uneori îmi spun 
că ar trebui să-l dau uitării pe James, să mă port de parcă nici n- 
a existat. 

Fanette își apucă pânza, aproape mai mare ca ea, și o așază 
cu fermitate pe o foaie mare de hârtie maro, pe care o folosește 
ca s-o protejeze. Ochii i se întorc spre Moulin des Chennevières. 
Turnul morii se detașează pe cerul care se face roșu-portocaliu. 
Viziunea este pe cât de frumoasă, pe atât de înspăimântătoare. 
Fanette regretă pe dată că și-a strâns echipamentul. 

— Paul, știi ce cred eu uneori? 

Fetița se apleacă peste hârtia maronie pe care o pliază 
delicat. 

— Ăă... nu? 

— Cred că eu l-am născocit pe James. Că nu există în 
realitate. Că este, cum să spun, un fel de personaj dintr-un 
tablou. Că mi l-am închipuit. Uite, James este chiar Moș Cotor 
din tabloul lui Theodore Robinson. A coborât de pe cal ca să mă 
întâlnească, să-mi vorbească despre Monet, să-mi înteţească 
dorinţa de a picta, să-mi spună cât de talentată sunt, apoi s-a 
întors de unde a venit, în tabloul lui, pe cal, în pârâu, la poalele 
morii... 

Mă crezi țicnită, nu-i așa? 

Paul se apleacă la rându-i și o ajută pe Fanette să-și ducă 
pânza. 

— Nu e bine să-ţi bagi astfel de idei în cap, Fanette. Nu-i bine. 
Nu-i bine deloc. Unde îţi ducem capodopera? 

— Așteaptă, îţi voi arăta ascunzătoarea mea secretă. Nu-l duc 
acasă, mama mă crede nebună din cauza lui James și nu vrea să 
mai audă de pictură; de concurs, nici atât... De fiecare dată face 
o dramă! 

Fanette urcă pe punte și sare în spatele spălătoriei. 

— Trebuie doar să ai grijă să nu aluneci pe trepte și să cazi în 
apă... Dă-mi tabloul. 

Pânza trece din mână în mână. 


VP - 232 


— Uite, aici e ascunzătoarea mea, sub spălătorie. E un gol 
acolo, exact cât trebuie, de parcă a fost inventat pentru a 
ascunde un tablou! 

Fanette se uită atentă de jur-împrejur, cu un aer conspirativ: 
pajiștea care i se întinde în faţa ochilor, silueta morii pe cerul 
care se stinge. 

— Ești singurul care știe, Paul. Doar tu și cu mine. 

Paul zâmbește, adoră complicitatea, încrederea pe care i-o 
mărturisește Fanette. Dintr-odată cei doi copii tresar. Cineva 
merge, aleargă în apropierea lor. Dintr-un salt, Fanette trece din 
nou pe punte. O umbră înaintează, nedeslușită. 

Pentru o clipă am crezut că e James... 

— Idiotule, ţipă Fanette, ne-ai speriat! 

Neptun vine să i se frece de picioare. Ciobănescul german 
toarce ca ditamai pisica. 

— Rectific, Paul. Doar voi doi știți unde e ascunzătoarea mea. 
Neptun și cu tine! 


60. 


Serenac înalţă o privire uimită spre adjunctul său. Lui Sylvio îi 
strălucesc ochii de oboseală ca unui câine care-a străbătut toată 
țara ca să-și regăsească stăpânii. 

— Ce-ai găsit, la naiba!? 

Sylvio înaintează, trage un scaun cu rotile și se prăbușește în 
el. Apoi pune o foaie de hârtie sub nasul șefului său. 

— Uitaţi-vă, sunt numerele de pe spatele fotografiilor cu 
amantele lui Morval. 

Serenac înclină capul și citește. 


23-02. Fabienne Goncalves la cabinetul de oftalmologie al lui 
Morval. 


15-03. Aline Maletras în clubul Zed, pe rue des Anglais. 

21-02. Alysson Murer pe plaja din Sark. 

17-03. Necunoscuta în bluză albastră în bucătăria familiei 
Morval. 

03-01. Stephanie Dupain pe poteca Astragale, de deasupra 
satului Giverny. 


VP - 233 


— Mi-a venit dintr-odată, în timp ce-mi puneam ordine în 
notițe. Vă mai amintiţi ce ne-a spus Stéphanie Dupain, 
adineaori, despre Morval? 

— A spus o groază de lucruri. 

Serenac își mușcă limba, adjunctul lui agită o foaie pe care, 
fără nicio umbră de îndoială, a consemnat deja, cuvânt cu 
cuvânt, spusele lui Stephanie. 

— Vă citesc exact ce-a spus: „M-am plimbat cu Jérôme Morval 
de două-trei ori, cred. Doar am stat de vorbă. Gestul cel mai 
îndrăzneț pe care l-a încercat a fost să mă prindă de mână. Am 
lămurit situaţia, nu l-am mai revăzut niciodată singură”... 

— Şi ce? 

— OK, acum, șefu', vă amintiţi ce v-am spus alaltăieri seară, 
când v-am sunat de la spital? Despre Aline Maletras, tânăra din 
Boston? 

— In legătură cu ce? 

— În legătură cu Morval! 

— Că rămăsese însărcinată. 

— Și înainte de asta? 

— Că ieșise cu Morval, ea avea douăzeci și doi de ani și avea 
și ce scoate la înaintare, Morval cu zece ani mai mult și bani... 

Sylvio Benavides îl țintește pe Serenac cu ochi de somnambul 
trezit brusc din somn: 

— Da, exact, dar a precizat și că ieșise cu Morval de vreo 
cincisprezece ori! 

Serenac se uită atent la rândurile care i se tulbură pe birou. 


15-03. Aline Maletras în clubul Zed, pe rue des Anglais. 


03-01. Stephanie Dupain pe poteca Astragale, de deasupra 
satului Giverny. 


Adjunctul nu-i lasă timp nici să răsufle. 

— Acum aţi înţeles? Stephanie Dupain, 03; Aline Maletras, 15. 
Era codul cel mai stupid cu putinţă: numărul de întâlniri ale 
perechii adultere este notat pe spatele fiecărei fotografii. 
Detectivul privat, sau paparazzo, a ales probabil fotografia cea 
mai reprezentativă pentru relaţie dintre toate cele avute la 
dispoziţie. 

Laurenç Serenac își observă adjunctul cu o reală admiraţie. 


VP - 234 


— Și presupun că, dacă ai venit să mă vezi, ai verificat deja și 
în cazul celorlalte tinere... 

— Exact, răspunde Benavides. Începeţi să mă cunoașteţi. 
Tocmai am vorbit cu Fabienne Goncalves la telefon, îi este cu 
neputinţă să-mi spună exact de câte ori s-a întâlnit cu șeful ei, 
dar până la urmă, după ce am descusut-o bine de tot, mi-a dat 
un interval, între douăzeci și treizeci de ori. 

Serenac fluieră. 

— Dar Alysson Murer? 

— Micuța noastră englezoaică de ispravă își notează totul într- 
o agendă mică și își păstrează toate agendele din anii anteriori 
într-un sertar. Le-a numărat în timp ce vorbea cu mine la 
telefon, pentru că nu-și pusese niciodată întrebarea. 

— lar extragerea norocoasă este? 

— Jackpot, a numărat foarte precis douăzeci și una de 
întâlniri! 

— Genial! Ador oamenii meticuloși care-și notează totul. 

Serenac îi face cu ochiul, complice, adjunctului său. Sylvio nu 
raspunde la aluzie și continuă: 

— Avem deci de-a face cu un detectiv privat, deosebit de 
meticulos și el. Atât de capabil să contabilizeze fiecare 
întâlnire... 

— Mai mult sau mai puțin. Cu excepţia lui Alysson Murer, 
nimic nu ne spune că ar fi vorba de numărul exact. Este un ordin 
de mărime. Presupun că asta i s-ar cere unui detectiv privat 
care ar investiga infidelităţile unui soţ: un număr aproximativ al 
momentelor în care cel în cauză și-a încălcat jurămintele 
conjugale. Pe scurt, Sylvio, vestea bună este că nu vom mai 
pierde timp cu acest cod. Cea proastă este că nici nu ne spune 
absolut nimic. 

— Atât că ne rămân cifrele de după: 01. 02. 03. 

Serenac se încruntă. 

— Ai vreo idee? 

Benavides face pe modestul. 

— Când tragi de un capăt de fir, restul vine de la sine. Știm că 
prima cifră nu este o dată, ci că privește natura relaţiei dintre 
Morval și amantele sale. O informaţie pe care fotograful o dă 
comanditarului. În afară de numărul întâlnirilor între îndrăgostiţi, 
ce alt detaliu ar mai fi util de furnizat? 


VP - 235 


— La naiba! lzbucnește Serenac. Bineînţeles! Natura relaţiei... 
Dacă Morval se culca cu tinerele respective! Sylvio, ești un... 

Sylvio Benavides își întrerupe șeful ca să aibă privilegiul de a- 
și finaliza demonstraţia: 

— Aline Maletras a rămas însărcinată cu Morval. Fotograful a 
însemnat 15-03. Putem deci presupune fără mare risc că 03 
înseamnă că tânăra respectivă se culca cu Jérôme Morval. 

Un zâmbet larg se lăţește pe figura lui Laurenç Serenac: 

— Și ce ţi-au răspuns adineaori Fabienne Goncalves și Alysson 
Murer? Pentru că le-ai întrebat, bineînțeles. Poartă indicativul 
„02”, amândouă... 

Sylvio Benavides roșește ușor. 

— Am făcut ce-am putut și eu, șefu', nu e genul meu să insist 
asupra acestor lucruri la o tânără. Mă rog, mica noastră 
englezoaică, Alysson Murer, mi-a jurat pe capul reginei Angliei 
că nu s-a culcat niciodată cu bunul ei prieten oftalmolog. 
Sărmana credea pesemne într-o cununie la Notre-Dame sau la 
Canterbury... Cât despre Fabienne Goncalves, aproape că mi-a 
închis telefonul în nas, mai ales că-i auzeam copilașii țipând în 
spate, dar ca să scape de mine mi-a confirmat până la urmă că 
și ea refuzase mereu să se culce cu el. Doar sărutări și 
mângâieri cu șeful ei, din câte spune ea, zice Sylvio agitându-și 
foaia în faţa nasului ca pe un evantai. Pe scurt, cea de-a doua 
cifră a codului este așadar, cumva, scara Richter a relaţiilor 
sexuale ale lui Morval. 03, maximum, și-au tras-o; 02, au flirtat. 
01... Putem deduce că nu se petrece nimic... Vrăjeală cât 
cuprinde, dar detectivul privat degeaba spionează cu zoomul lui, 
nimic! Nu există adulter. 

— OK, Sylvio, suntem de aceeași părere. Avem de-a face cu 
un tip care avea misiunea să-l spioneze pe Morval și să ţină 
evidenţa aventurilor sale extraconjugale. Frecvența întâlnirilor, 
natura relațiilor și fotografii ca dovezi. De altfel, am putea crede 
că numerele de pe spatele fotografiilor nu sunt în realitate un 
cod destinat să ne inducă în eroare, ci doar un fel de prescurtare 
utilizată de un profesionist. Dar te-ntreb din nou, cu ce ne-ajută 
asta să progresăm? 

Foaia de hârtie se răsucește între degetele lui Sylvio. 

— M-am tot gândit la toate astea, șefu'. Pentru mine, codul, 
cu condiţia să avem încredere în el, bineînțeles, ne dă două 
informaţii importante. Cea dintâi este că Stephanie Dupain nu 


VP - 236 


minte, ea nu a fost amanta lui Jérôme Morval... lar cel care a 
comandat aceste fotografii unui detectiv privat știa acest lucru! 

— Patricia Morval? 

— Poate. Sau Jacques Dupain, de ce nu? 

— Am înţeles, Sylvio, am înţeles, încep să cunosc refrenul. Nu 
există mobil! Și dacă Jacques Dupain nu are mobil, nu are 
nevoie de alibi... 

— Atâta că alibi are, îl întrerupe Sylvio. 

Serenac oftează. 

— Enervant, în final. Am priceput. l-am telefonat judecătorului 
de instrucție acum două ore și i-am zis să-l elibereze din 
închisoarea din Evreux. Diseară Jacques Dupain va dormi acasă, 
în Giverny. 

Înainte ca S&renac să se aventureze pe tărâmul convingerilor 
lui intime, Sylvio Benavides se grăbeşte să-i dea înainte: 

— Dar codul ne dă o a doua informaţie importantă, șefu'. 
Conform acestui cod, dintre cele cinci tinere din fotografii, 
numai două s-au culcat cu Morval: Aline Maletras și faimoasa 
tânără neidentificată, cea în bluză albastră, din salon. 17-03. 

— Suntem de aceeași părere, confirmă  Serenac. 
Șaptesprezece întâlniri, iar Morval i-o trăgea tinerei în genunchi 
în faţa lui. Unde vrei să ajungi? 

— Dacă plecăm de la ipoteza că Jérôme Morval ar fi avut un 
copilaș, să spunem, acum vreo zece ani, ei bine, această tânără 
este singura dintre amantele lui care ar putea fi mama. 


61. 


Terasa restaurantului L'Esquisse normande, încadrată de 
valeriane, de campanule și de bujori, oferă o priveliște drăguță a 
satului Giverny. La căderea nopții, felinarele plasate armonios 
între plantele înflorite fac efectul de oază impresionistă și mai 
intens. 

Jacques nu s-a atins de apetitiv. Un carpaccio cu foie gras și 
sare grunjoasă. Stéphanie a comandat același lucru și gustă cu 
reținere, potrivindu-și pofta de mâncare după cea a soțului ei. 
Jacques s-a întors de vreo oră, probabil că abia trecuse de nouă, 
înconjurat de doi jandarmi, l-au lăsat acolo, pe rue Blanche- 
Hoschede-Monet, între școală și casă. 

VP - 237 


Jacques n-a spus nimic, niciun cuvânt. Le-a semnat formularul 
fără să se uite la el, a luat-o pe Stephanie de mână și-a strâns-o 
tare. De atunci nu i-a mai lăsat-o sau aproape. Doar pentru cină. 
Singură pe fața de masă, mâna lui pare orfană, ocupată să 
sâcâie firimiturile. 

„Va fi bine”, l-a liniștit Stephanie. 

Ea rezervase o masă la L'Esquisse normande, nu l-a lăsat pe 
soțul ei să aleagă. A fost o idee bună? se întreabă ea. Mai există 
idei bune sau rele? Nu, nimic altceva decât senzaţia că așa 
trebuie făcute lucrurile, astfel și atunci. Senzaţia că la L'Esquisse 
normande ar fi mai bine decât la ei acasă. Că ar ajuta-o decorul. 
Că e nevoie de un fel de protocol. Speranţa că pe terasă, în 
public, Jacques nu va face scandal, nu se va prăbuși, va rămâne 
demn, ar înţelege... 

— Mai mâncaţi, domnule? 

Chelnerul ia farfuria cu carpaccio de pe masă. Jacques n-a 
spus un cuvânt. Stephanie face conversaţie cât pentru amândoi, 
vorbește despre copiii de la școală, despre clasa ei, despre 
concursul Theodore Robinson, despre tablourile care trebuie 
predate peste două zile. Jacques ascultă cu acea privire blândă, 
ca de obicei. Stephanie se simte înțeleasă. Mereu s-a simţit 
înţeleasă de Jacques. A avut mereu impresia că o știe pe de 
rost. Pe de rost, acesta este cuvântul. Lui i-a plăcut mereu ca ea 
să vorbească despre copiii de la școală. De parcă era o evadare 
pe care i-o îngăduia... Pesemne temnicerilor le este pe plac ca 
prizonierii să le vorbească despre păsările cerului. 

Chelnerul le pune în față două porţii de émincé de magret de 
canard aux cinq poivres. Jacques zâmbește și gustă. Pune 
câteva întrebări evazive despre școală. Il interesează elevii, 
caracterele, gusturile lor. Cu excepţia acestei arestări ridicole, 
Stephanie este obligată să recunoască faptul că viaţa este 
simplă cu Jacques. Atât de calmă. Atât de liniștitoare. 

Asta nu schimbă nimic. 

Hotărârea ei e luată. 

Chiar dacă Jacques o înţelege mai bine ca oricine, chiar dacă 
Jacques o protejează, chiar dacă lui Jacques îi este cu neputinţă 
să-i facă rău, chiar dacă Jacques o iubește ca pe ochii din cap, 
chiar dacă nicio secundă din viaţa ei Stephanie nu s-a îndoit de 
iubirea lui... 

Hotărârea ei e luată. 


VP - 238 


Trebuie să plece. 

a 

Jacques își servește soția cu vin apoi își toarnă și lui o 
jumătate de pahar. Un vin de Bourgogne, crede Stephanie. A 
citit numele pe etichetă, un Meursault”. Nu prea se pricepe la 
vinuri; nici Jacques n-a băut niciodată, sau prea puţin. Este 
aproape singurul printre prietenii lui vânători. Mănâncă acum. În 
mod curios, asta o liniștește puţin pe Stephanie. Are impresia 
că-și face griji pentru soţul ei ca pentru sănătatea cuiva 
apropiat. Din afecţiune. Jacques își descreţește puțin fruntea, 
vorbește despre o casă pe care a reperat-o prin împrejurimi, o 
afacere bună, după părerea lui. O știe, Jacques muncește mult, 
ba chiar prea mult, s-a înhămat la agenţie, nu i-a surâs norocul 
deocamdată, n-a pus mâna pe nicio tranzacţie majoră, dar 
norocul i se poate schimba, roata se va întoarce inevitabil într-o 
bună zi, Jacques este încăpățânat. Jacques o merită. În fond, ei îi 
sunt atât de indiferente toate astea. Să schimbe casa. Să 
trăiască alături de un bărbat mai bogat. 

Mâna lui Jacques se târăște peste bumbacul alb, brodat, caută 
din nou degetele lui St&phanie. 

Invăţătoarea șovăie. l-ar fi cu atât mai ușor să-l facă să 
înţeleagă fără să spună nimic, printr-o simplă acumulare de 
gesturi anodine, o mână pe care nu o apuci, o mângâiere 
refuzată, o privire neîmpărtășită. Dar Jacques n-ar înţelege. Sau 
mai degrabă da, ar înţelege, dar asta n-ar schimba nimic. Ar 
iubi-o, totuși. Ba chiar și mai mult. 

Lui Stephanie îi fug degetele, i se pierd prin păr, o panglică de 
argint pe care o atinge scoate un scârţâit. Învăţătoarea tremură 
din tot corpul. Se simte ridicolă. 

De ce? 

De ce simte nevoia asta cumplită să lase totul în urmă? 

Stephanie își golește paharul și zâmbește ca pentru sine. 
Jacques continuă să vorbească despre acea casă de pe malurile 
râului Eure, despre vânzătorii de vechituri de pe vale pe care ar 
trebui să-i viziteze ca s-o mobileze... Stephanie ascultă cu 
mintea în altă parte. De ce să fugă... Răspunsul la întrebările ei 
e atât de banal. Același de când lumea. Boala tinerelor care se 
visează altfel: setea de iubire a lui Bérénice din romanul lui 


29 Vin cu denumire de origine controlată, numit după comuna Meursault din 
departamentul Côte-d'Or. 


VP - 239 


Aragon. Plictisul de nesuportat al soţiei care totuși n-are să-i 
reproșeze nimic bărbatului alături de care trăiește... Nicio scuză, 
niciun alibi. Doar plictisul, certitudinea că viaţa e altundeva. Că 
o complicitate desăvârșită există în altă parte. Că da, fanteziile 
nu-s amănunte, ci esenţialul... Că nimic altceva nu contează, 
decât să poată împărtăși aceeași emoție în faţa unui tablou de 
Monet sau a unor versuri de Aragon. 
e 

Chelnerul face farfuriile nevăzute, cu discreţie profesională. 

— Nu, spune Jacques, nu mai dorim vin. Doar desert. 

Mâna lui Stephanie se așază într-un sfârșit pe masă, înhăţată 
pe dată de cea a lui Jacques. Tinerele, crede învăţătoarea, se 
resemnează mereu, rămân locului, își duc totuși traiul, poate 
fericite, poate nu; încetul cu încetul nici nu mai sunt în stare să 
facă diferenţa. La urma urmei e mai simplu așa, evident. Să 
renunţe. 

Și totuși... Și totuși... O senzaţie se încrustează în Stephanie, 
atât de stăruitoare, atât de persistentă: ce simte este unic. 
Special. Diferit. 

e 

Două cupe de îngheţată și șerbet, decorate cu frunze de 
mentă, aterizează în faţa lor. Jacques, din nou, nu mai spune 
nimic. Stéphanie a decis că va vorbi după desert. Acum, că se 
gândește mai bine, n-a fost o idee bună să ia cina la L'Esquisse 
normande. Așteptarea sinistră pare să se prelungească la infinit, 
ca filmată cu încetinitorul. Probabil că mintea lui Jacques e în 
altă parte, la arestare, la închisoare, la inspectorul Sérénac. Își 
rumegă rușinea. Are și de ce. 

Oare el bănuiește? Da, probabil. Jacques o cunoaște atât de 
bine. 

e 

Stephanie înfulecă șerbetul de măr și rubarbă. Are nevoie de 
forță. De atâta forță. Oare este un asemenea monstru că nu mai 
poate să aștepte o altă seară? 

Jacques iese din închisoare, pus la încercare, umilit ca 
niciodată. 

De ce să-i spună tocmai în acea seară? 

Ca să se năpustească prin breșă; să-și ia tălpășiţa, nu fără să 
se rușineze puțin, de pe câmpul de bătălie, printre cadavre; să 


VP - 240 


profite că arde casa ca să-și salveze pielea. Oare este cea mai 
sadică dintre soţii? 

Are nevoie de forţă. 

Gândurile i se întorc spre Laurenç, bineînţeles. Complicitatea 
desăvârșită atât de mult sperată. Să fie oare o momeală 
certitudinea aproape instantanee că trebuia să-l întâlnești pe cel 
din faţa ta, că nu vei afla fericirea decât cu el și cu nimeni 
altcineva, că doar braţele lui te pot proteja, că doar vocea lui te 
poate face să vibrezi, că doar râsul lui te poate face să uiţi totul, 
că doar sexul lui te poate face să ai un asemenea orgasm? 

Să fie oare această certitudine încă una dintre capcanele 
vieţii? 

Nu. 

Ea știe că nu. 


Ea se aruncă. 

Saltul în gol. 

În necunoscut. 

Căderea fără de sfârșit, ca în Alice, de Lewis Carroll. Să închizi 
ochii și să te crezi în Țara Minunilor. 

— Jacques, te părăsesc. 


A DOUĂSPREZECEA ZI - RĂTĂCIRE 


24 mai 2010 
(Muzeul din Vernon) 


62. 


Bogăţiile Muzeului din Vernon sunt mult subestimate, și asta 
fără îndoială din cauza umbrei sufocante a celor din Giverny. 
Deschiderea Muzeului Impresioniștilor, în 2009, n-a ajutat cu 
nimic. În ce mă privește, tumultului muzeelor de pe rue Claude- 
Monet îi prefer de departe calmul acestei clădiri normande 
somptuoase de pe cheiurile Senei la Vernon. Chestie de vârstă, 


VP - 241 


îmi veţi spune. Gâfâi pe hol, am traversat cu chiu, cu vai curtea 
pavată, am ajuns la intrare cocârjată peste baston. 

Imi ridic ochii. Faimosul tondo al lui Claude Monet tronează în 
holul de la intrare, l-au pus astfel în evidență cu ocazia 
operaţiunii „Normandia impresionistă”: niște Wuferi, o pictură 
rotundă cu diametrul de aproape un metru. În cercul lui de aur, 
cam bătrânesc, s-ar spune că-i o oglindă de bunică. Se pare că e 
unul dintre cele trei tondouri ale lui Monet expuse în întreaga 
lume! A fost dăruit muzeului din Vernon de însuși Claude Monet, 
în 1925, cu un an înainte să moară... 

De foarte mare clasă, nu? 

Vă daţi seama! Motiv de mare mândrie pentru Vernon. E 
singurul muzeu din departamentul Eure care posedă pânze de 
Monet, și nu orice pânze. Chiar dacă rama aurie a tondoului este 
puţin cam kitsch, disprețuiesc pe oricine n-ar fi atras de tonurile 
lui deschise de lapte, de cretă, ca un hublou către un Eden 
pastelat. Când mă gândesc la turiștii care se extaziază ca niște 
oi în satul apropiat și trec ţanţoși prin faţa unor reproduceri... 

Mă rog, nu mă plâng, dacă transhumanţa ar ajunge și aici, la 
Vernon, aș fi prima care și-ar arăta nemulțumirea. Mai fac câţiva 
pași pe dalele de gresie din hol. Pascal Poussin trece prin fața 
mea ca vântul: l-am recunoscut de îndată pe directorul 
muzeului, se povestește că este unul dintre cei mai mari 
specialiști în Monet și în Nuferi din Franţa, alături de eternul 
Achille Guillotin, tipul de la muzeul din Rouen. Am citit undeva 
că e unul dintre stâlpii operaţiunii „Normandia impresionistă”. 
Un ştab al artei... e cazul s-o spunem. În fine, nu sunteţi 
obligaţi să zâmbiţi. 

Poussin mă salută fără să încetinească, probabil chipul meu îi 
este vag cunoscut; dacă s-ar concentra, ar face legătura dintre 
bătrâna peste care dă din întâmplare și cea care venise 
odinioară să discute despre Nuferi cu el... 

Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. 

— Să nu fiu deranjat! îi strigă Pascal Poussin secretarei de la 
recepţie. Am întâlnire cu doi polițiști de la Comisariatul din 
Vernon... Nu va dura mult. 

Directorul se oprește și inspectează din reflex holul muzeului. 
Pe podea, gărgărițe pictate indică sensul de vizitare al 


30 În original, une huile, care înseamnă atât „un (tablou în) ulei”, cât și „un ștab”, „o 
persoană importantă”. 


VP - 242 


încăperilor. În partea de jos a scării sunt îngrămădite niște 
sculpturi informe, din lipsa altui spaţiu. Pascal Poussin se 
încruntă agasat, apoi închide în urma lui ușa biroului. Pe geamul 
ușii de la intrare, văd, în faţa muzeului, motocicleta Tiger 
Triumph T100 a inspectorului Serenac. E parcată pe pavajul din 
curtea interioară... Hotărât lucru, lumea Wuferilor este mică, la 
fel de mică precum un heleșteu. 

Oftez. Voi face ca toată lumea, voi urma așadar gărgăriţele de 
pe podea. Arheologia locală, căreia îi este consacrat întreg 
parterul, mă scoate din sărite. Mă uit la scara care duce spre 
etaj, unde sunt expuse colecțiile peisagiștilor și ale artiștilor 
contemporani. Scara monumentală este o altă mândrie a 
muzeului, trebuie spus că nu-i lipsește nimic. Sculpturi din 
marmură cu cai care dau năvală și arcași care se încordează 
sunt puse claie peste grămadă, pe o treaptă din patru, sub 
tablouri imense cu arhiduci, conetabili și principi uitaţi pe care 
nimeni nu și i-ar mai dori acasă. Îmi fac griji. Sunt așa de mândri 
de scara lor interioară, că nici nu e sigur că le funcţionează 
ascensorul în acest muzeu al uitării... 


63. 


În timp ce Pascal Poussin examinează cu atenţie fiecare 
colțișor al cutiei de pictură Winsor & Newton, Serenac și 
B&navides îi pândesc cele mai mărunte gesturi. În punctul mort 
în care se află cu ancheta, mobilizează toţi experţii posibili. 
Pascal Poussin le-a fost prezentat drept celălalt specialist de 
neocolit în privința picturii  impresioniste, îndeosebi în 
Normandia. Directorul muzeului a făcut pe tipul care nu-și mai 
vede capul de treabă, dar a acceptat să aloce poliției câteva 
minute. Personajul din fața lor corespunde întru totul profilului 
pe care Bénavides și-l imaginase la telefon: înalt, slab, la costum 
gri cu cravată pastel; genul de dealer de artă care ajunge până 
la urmă ori director la Luvru... ori nimic! 

— E un obiect frumos, domnilor. O piesă bine conservată, dar 
care datează de vreo sută de ani. Nu valorează o avere, nici pe 
departe, dar i-ar putea interesa pe colecționari. Corespunde 
modelului pe care probabil îl foloseau pictorii americani la 
începutul secolului, dar între timp Winsor & Newton, cu marca 

VP - 243 


unui dragon, a devenit referința mondială. Orice pictor mai snob 
sau mai nostalgic visează să-și aranjeze penelurile într-o cutia 
ca asta. 

Benavides și Serenac s-au așezat în două fotolii de epocă din 
catifea roșie mai puţin confortabile decât ar fi dat de bănuit 
patina timpului. Picioarele din lemn negru ameninţă să se frângă 
la cea mai mică mișcare greșită. 

— Domnule Poussin, întreabă Laurenç Serenac, credeţi că ar 
mai putea exista pe piaţă pânze de Monet? Nuferi, îndeosebi... 

Directorul muzeului a lăsat cutia din mână. 

— Ce anume vreţi să spuneţi mai exact, domnule inspector? 

— Ei bine, de exemplu, putem presupune că un locuitor din 
regiunea Vernon ar fi putut beneficia de un tablou dăruit de 
Monet? De ce nu unul dintre cei două sute șaptezeci și doi de 
Nuferi? 

Răspunsul nu se lasă așteptat: 

— Când s-a instalat la Giverny, Claude Monet era deja un 
pictor renumit. Fiecare dintre operele lui aparţinea deja 
patrimoniului naţional. Monet dăruia rareori tablouri, care 
valorau o mică avere. 

Și precizează, cu toți dinţii lui albi: 

— A acceptat să facă o foarte rară excepţie de la acest 
principiu de dragul muzeului din Vernon. Este, de altfel, și ceea 
ce dă valoarea excepţională a tondoului nostru. 

Răspunsul pare să-l mulţumească pe Serenac. Nu și pe Sylvio 
Benavides, care se gândește din nou la comentariile exaltate ale 
conservatorului Muzeului de Arte Frumoase din Rouen: 

— Scuzaţi-mă, dar Monet a fost nevoit să negocieze în 
permanenţă cu vecinii lui, sătenii din Giverny, ca să-și 
amenajeze heleșteul, ca să-și păstreze peisajele exact așa cum 
voia să le picteze... Se poate lua în considerare ipoteza că și-ar 
fi cumpărat acordul vecinilor... cu promisiunea unei pânze? 

Poussin nu-și ascunde agasarea. Își consultă ceasul cu 
ostentaţie. 

— Ascultaţi-mă, domnule inspector. Perioada impresioniștilor 
nu e în preistorie! La începutul secolului existau ziare, acte 
notariale, dări de seamă ale consiliilor municipale... Toate 
aceste dovezi au fost examinate de zeci de istorici de artă. 
Absolut niciun troc de acest tip, niciunul, nu a fost descoperit 


VP - 244 


vreodată... Acestea fiind spuse, se pot îndruga în continuare 
verzi Și uscate! 

Directorul dă să se ridice. Graba lui de a scurta discuţia 
aproape l-ar intriga pe Benavides, până la urmă. Zadarnic 
așteaptă un ajutor din partea lui Laurenș Serenac. 

— Dar un furt? lansează Sylvio o nouă ipoteză. 

Pascal Poussin oftează. 

— Nu văd unde vreţi s-ajungeţi. Claude Monet a fost un om 
organizat și lucid până la sfârșitul vieţii. Tablourile lui erau 
repertoriate, clasate, notate. La moartea sa, fiul lui Michel nu a 
semnalat niciodată lipsa celei mai mici pânze... 

Degetele directorului muzeului dansează o gigă nervoasă pe 
cutia de pictură. 

— Domnule inspector, dacă nu sunteţi în stare să rezolvaţi un 
caz de omucidere care a avut loc acum o săptămână, mă 
îndoiesc că aţi putea găsi cheia unui ipotetic furt care s-ar fi 
produs înainte de 1926... 

Croșeu de dreapta... Benavides o încasează. Serenac urcă la 
rândul lui în ring: 

— Domnule Poussin... Presupun că aţi auzit vorbindu-se 
despre Fundaţia Theodore Robinson? 

Directorul muzeului pare descumpănit o clipă de sosirea 
întăririlor. Işi răsucește nodul de la cravată. 

— Bineînţeles... Face parte dintre principalele trei sau patru 
fundații care promovează arta în lume. 

— Și ce credeţi despre asta? 

— Cum adică, ce cred despre asta? 

— Aţi mai avut de-a face cu această fundație? 

— Evident! Ce întrebare! Fundaţia Robinson este de neocolit 
în tot ce are legătură cu impresionismul. Cei trei „pro”, cum 
precizează sloganul lor: prospectare, protecţie, promovare... 

Benavides încuviinţează din cap, Poussin continuă: 

— Cam o treime din pânzele expuse într-o zi în întreaga lume 
sunt intermediate de ea. O astfel de fundaţie nu dă doi bani pe 
muzeul din Vernon, vă daţi seama, dar pentru operaţiuni de mai 
mare anvergură... Uitaţi, în urmă cu abia cincisprezece zile mă 
aflam la Tokyo pentru expoziţia internaţională „Munţi și cărări 
sacre”, și cine era principalul sponsor? 

— Fundaţia Robinson! spune Serenac, de parcă ar răspunde la 
întrebarea unui joc televizat. Cam caracatiță, fundaţia asta, nu? 


VP - 245 


Directorul muzeului se sugrumă cu cravata. 

— Cum așa, „caracatiță”? 

De data aceasta, Benavides e cel care continuă: 

— Ei bine, pentru cineva care nu știe mai nimic în domeniul 
picturii, fundația asta care învârte milioane poate lăsa impresia 
că e mai interesată de afacerile bănoase decât de apărarea 
nobilă și dezinteresată a artei... 

Benavides se ridică, zâmbind cu un aer de prefăcută 
naivitate. Constată cu plăcere că tandemul pe care-l face cu 
Serenac se perfecționează, ca o pereche de jucători de tenis 
care câștigă experienţă. Îi dau ceaţă. Pascal Poussin începe să-și 
piardă răbdarea. Aruncă o privire către ceas și răspunde agasat: 

— Ei bine, pentru cineva ca mine, care mai știe câte ceva din 
domeniul picturii, Fundaţia Theodore Robinson este o instituţie 
veche și respectabilă, care nu numai că a știut să se adapteze 
remarcabil la piaţa de artă internaţională, dar a și păstrat, 
altminteri, ambiția iniţială, și anume prospectarea unor noi 
talente, și încă de la cea mai fragedă vârstă... 

— Vorbiţi despre concursul „Pictori în devenire”? îl întrerupe 
Serenac. 

— Printre altele... Nici nu vă imaginaţi numărul de talente, 
astăzi recunoscute la nivel mondial, pe care fundaţia a știut să 
le detecteze! 

— Astfel, cercul se închide, conchide Serenac, pe scurt, 
Fundaţia Robinson își controlează în același timp și 
plasamentele, și investiţiile... 

— Exact, domnule inspector! Dar ce e rău în asta? 

Serenac și Benavides clatină amândoi din cap, într-un duo cu 
desăvârșire sincron. Poussin se uită din nou la ceas și se ridică. 

— Bine, spune el, întinzând cutia de pictură. Cum v-am mai 
precizat, domnilor inspectori, nu v-am putut da prea multe 
detalii pe care să nu le fi știut deja. 

Este momentul! Sylvio Benavides încearcă să-și tragă ultima 
săgeată: 

— O ultimă întrebare. Domnule Poussin, ne-aţi putea vorbi 
despre Nuferii negri? Ultimul tablou pe care l-ar fi pictat Monet 
cu câteva zile înainte de a muri. După reflexia culorilor propriei 
morți... 


VP - 246 


Pascal Poussin îl măsoară cu un aer dezolat, de parcă ar 
asculta un copilaș care povestește că a dat peste niște elfi în 
grădină. 

— Domnule inspector, arta nu e o afacere cu povești și cu 
legende. Arta a devenit o afacere, pur și simplu. Zvonul despre 
autoportretul funebru nu are nici cel mai mic temei, nu există 
nici cel mai mic indiciu care să-i ateste existența, în afara 
imaginației unor iluminaţi, care mai cred și că o fantomă bântuie 
culoarele Muzeului Luvru sau că veritabila Gioconda se ascunde 
în Acul scobit din Étretat?!! 

Upercut! Benavides este lovit în plin. Serenac ezită o clipă să 
rămână cuminte în spatele corzilor. Cu atât mai rău pentru el, se 
avântă în arenă: 

— Domnule Poussin, presupun că prezenţa în atelierele și în 
casa lui Monet a mai multor zeci de pânze ale maeștrilor, care ar 
dormi în praful podurilor sau al dulapurilor, este și ea o legendă 
de prin partea locului... 

Privirea lui Pascal Poussin are o strălucire ciudată, de parcă 
Serenac ar fi profanat un secret primejdios. 

— Cine v-a povestit așa ceva? 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare, domnule Poussin. 

— Nu, e-adevărat. Casa și atelierele lui Monet sunt obiective 
private. Chiar dacă am vizitat adesea aceste locuri în calitate de 
expert, veţi înțelege lesne că un răspuns la întrebarea 
dumneavoastră este un secret profesional. Dimpotrivă, 
îngăduiţi-mi și mie să insist. Cine v-a putut povesti așa ceva? 

Serenac zâmbește cu toți dinţii. 

— Domnule Poussin, veţi înțelege lesne că și acest lucru este 
un secret profesional! 

Timp de câteva secunde o tăcere apăsătoare se abate peste 
încăpere. Până la urmă, cei doi inspectori se ridică, iar scaunele 
de epocă scârţâie de ușurare. Directorul muzeului îi însoțește cu 
atenţie precipitată, apoi închide ușa în urma lor. 

— Nu a fost prea vorbăreț directorul, comentează Benavides 
pe hol, ridicându-și ochii spre tondoul cu Nuferi. 

— Mai degrabă grăbit, aș adăuga. la spune, Sylvio, îmi lași 
impresia că ai progresat în termeni de cunoștințe artistice... S-ar 


31 Aluzie la romanul lui Maurice Leblanc, Arsène Lupin și enigma acului scobit 
(L'aiguil/le creuse, 1909). 


VP - 247 


spune că interesele tale nu se mai limitează exclusiv la 
grătare... 

Benavides alege să trateze remarca ca pe un compliment. 

— Mă documentez, șefu'... încerc să combin informaţiile 
obţinute din cele mai bune surse. Dar tot nu reușesc să vad mai 
limpede. Dimpotrivă! A 

Cei doi ies și merg prin curtea pavată a muzeului. In faţa lor, 
câteva penișe urcă pe Sena. Pe malul drept, casa ciudată de pe 
Vieux Pont*?, în echilibru de câteva secole între două picioare 
abandonate de pod, pare pe punctul de a se prăbuși în apa 
cenușie. 

— Mai ai foaia aia a ta cu trei coloane? întreabă Serenac. 

Sylvio roșește în timp ce scoate din buzunar o hârtie. 

— Păi, șefu', ieri-seară, am încercat altceva, o altă modalitate 
de a pune indiciile în ordine. Este doar o ciornă, dar... 

— Arată-mi-o! spune Serenac. 

Inspectorul abia dacă îi lasă timp adjunctului său s-o 
despăturească înainte să i-o smulgă din mâini. Işi coboară 
privirea, descoperă un triunghi desenat pe grabă în care au fost 
scrise mai multe nume. Își trece, perplex, mâna prin păr. 

— Sylvio, ce mai e și cu afurisita asta de piramidă? 

— Eu... habar n-am, bâiguie Benavides, poate doar o altă 
modalitate de a gândi cazul. Ne confruntăm de la începutul 
poveștii cu trei serii de indicii care duc în direcţii diferite, Nuferi;, 
amantele lui Morval și copilașii. Este, să spunem, o altfel de 
metodă pentru a schematiza totul. De ce să nu ne imaginăm că 
pe măsură ce ne apropiem de centrul triunghiului crește și 
indicele de vinovăţie... 

Serenac se reazemă de soclul statuii de la intrarea în muzeu. 
Un cal de bronz. 

— Să schematizăm totul. Ce nebunie! Chiar crezi că se 
rezolvă ancheta cu afurisita asta de metodă carteziană? 

Işi pune o mână umedă pe crupa de bronz. 

— Deci, dacă te-am înţeles bine, în centru tu ai pune Fundaţia 
Theodore Robinson și pe tânăra asta din Boston, Aline 
Maletras... Mda... Singura problemă e că directorul muzeului 
tocmai a răcit serios pista unei afaceri din lumea artei din jurul 


32 Fostă moară de apă, pe malul drept al Senei, construită pe ruinele unui pod de 
piatră din secolul al XII-lea. 


VP - 248 


Nuferilor sau a unui oarecare tablou de Monet, chiar pictat 
antemortem. 

— Știu... Orice s-ar spune, mi se pare cam dubioasă povestea 
lui cu secretul profesional... 

— Și mie. Dar mi-e și mai greu să cred povestea suprarealistă 
a zecilor de tablouri impresioniste uitate după moartea lui Monet 
în podul casei roz. 

— Și eu cred la fel. În orice caz, de la bun început, cei doi 
Dupain n-au nimic în comun cu copiii și cu traficul cu opere de 
artă, mai ales soţul. Îi poziţionez într-un unghi mort. La fel ca pe 
Amadou Kandy... 

Serenac continuă să se uite uimit la schiță. Cu discreţie, 
Sylvio Benavides răsuflă ușurat. Într-o versiune anterioară a 
triunghiului, scrisese numele lui Laurenç Serenac la jumătatea 
distanței între vârful Amante și vârful Nuferi. Serenac își ridică 
brusc capul și se uită atent la el, într-un mod ciudat. Sylvio pune 
un deget pe triunghi. 

— Rămâne fata în bluză albastră, cea pe care n-am 
identificat-o, în triunghiul meu, o situez undeva între amante și 
copilași... 

— Devine o obsesie povestea asta a ta cu copilașul. Ești 
consecvent, Sylvio. Nu se poate spune că nu... 

— Ce vă trebuie mai mult, șefu'! O carte poștală de 
aniversare destinată unui copil de unsprezece ani cu un citat 
straniu din Aragon... lar acum, un scris de ţânc pe cutia de 
pictură... Un copilaș de unsprezece ani ucis după același ritual 
ca în cazul lui Morval, în 1937... Amante ale lui Morval, dintre 
care una neidentificată, care ar fi putut, de ce nu, să-i facă un 
copil care să aibă acum vreo zece ani, nerecunoscut de Morval... 

— Mda... în orice caz, nu un ţânc de unsprezece ani a putut 
căra piatra de douăzeci de kile care i-a zdrobit craniul lui Morval. 
Și ce faci cu toată salata asta de indicii? 

— Nu știu. Nu reușesc să-mi scot din cap ideea că un copilaș 
din Giverny este în primejdie. Sunt pe deplin conștient că este 
ridicol, doar nu vom pune toţi copii din Giverny sub un clopot de 
sticlă. Dar... 

Laurenç Serenac îl bate afectuos pe spate. 

— Am mai vorbit despre asta, este sindromul bărbatului 
„tătic-sau-aproape”. Că veni vorba, tot nimic, nicio veste de la 
maternitate? 


VP - 249 


— Liniște și pace. Ajungem la termen. Încerc să trec pe acolo 
cât de des pot, cu un teanc de reviste pe care Beatrice mi le 
aruncă invariabil în faţă. „Totul merge bine, mai avem de 
așteptat, colul nu s-a dilatat încă, e prea devreme pentru 
cezariană, bebelușul hotărăște, ce altceva vreţi să vă mai 
spun...”, asta repetă moașele cât e ziua de lungă. 

— Te întorci acolo? 

— Păi, da... 

— Îmi dau seama, Sylvio... Toţi ceilalţi bărbaţi și-ar pierde 
ultimele nopţi în care mai sunt singuri cu alcool, iarbă sau 
poker! Nu și tu! Salut-o pe Beatrice din partea mea, e o 
superfată, o meriţi! 

Îi pune mâna pe umăr. 

— Te asigur, ești ultimul bărbat cuminte de pe planetă! Eu, 
unul, mă întorc în iad... 

Laurenç Serenac se uită la ceas. Patru și douăzeci și cinci 
după-amiaza. 

Își pune casca și încalecă pe motocicletă. 

— Fiecare cu linia lui de fugă... 

e 

Sylvio Benavides se uită după superiorul lui, care se 
îndepărtează. În clipa în care motocicleta se face nevăzută după 
casele de pe cheiurile Senei, se întreabă dacă, la urma urmei, a 
făcut bine să șteargă numele lui Laurenç Serenac de pe lista 
suspecţilor. 


64. 


La primul etaj al Muzeului din Vernon fereastra de la sala 6 
seamănă și ea cu un tablou. Coasta dealului de pe malul drept 
al Senei, care se ghicește prin geam, prelungește admirabil 
peisajele încadrate din Pourville, apusul de soare peste Veules- 
les-Roses, Château Gaillard, Place du Petit-Andelys, Sena la 
Rolleboise... 

Nimic de zis, motocicleta inspectorului Serenac care 
traversează tabloul e întrucâtva nepotrivită în fundalul aceste 
impresionist. Îi văd motocicleta trecând de pe un mai pe celălalt 
pe podul din Vernon, cotind-o la dreapta, mergând de-a lungul 


VP - 250 


Senei spre Giverny, până acolo unde meandrul nu se mai 
zărește. 

Bineînţeles, nătângul de inspector zboară spre frumoasa lui. 

Imprudent. Inconștient. 

e 

Trec în cealaltă încăpere, sala cu lambriuri, cabinetul cu 
desene. Vă mărturisesc, este preferata mea! Cu vremea, 
aproape că am ajuns să prefer desenele lui Steinlen tablourilor 
marilor maeștri. Ador aceste caricaturi, aceste portrete de 
muncitori sau de cerșetori schițate pe stradă, aceste scene de 
viaţă banală cu anonimi, făcute în pastel, în câteva clipe. Nu mă 
grăbesc, zăbovesc îndelung asupra fiecărei schițe, savurez 
fiecare urmă de creion ca pe o bomboană lăsată să se topească 
sub limbă. Pentru că este ultima oară, cea de pe urmă vizită a 
mea, în care îi spun adio lui Steinlen, măcar să mă bucur fiecare 
detaliu. 

După ce privirea mi s-a oprit cu emoție pe fiecare desen 
expus, după un ritual de babă ţicnită, ca de fiecare dată când 
mă duc la etajul Muzeului din Vernon, de mai bine de cincizeci 
de ani, mă opresc în faţa Sărutuluf?. 

Nu vă vorbesc de strânsoarea în paiete a lui Klimt, 
bineînţeles, de genul de afiș pentru un parfum îmbătător. Nu. Vă 
vorbesc despre Sărutul lui Steinlen. 

Este un simplu crochiu în cărbune, doar câteva trăsături: un 
bărbat, văzut din spate, cu haine strânse pe corp pe sub care i 
se vădesc mușchii, strânge la piept o femeie abandonată. Ea se 
înalţă pe vârful picioarelor, cu capul dat pe spate, care se vede 
peste umărul bărbatului, fără ca braţul ei timid să îndrăznească 
să-i cuprindă talia viguroasă. 

El o vrea. Ea se clatină, incapabilă să-i reziste. 

Amanţii sunt indiferenți la zecile de umbre din fundal, ca tot 
atâtea amenințări. 

Este cel mai frumos desen al lui Steinlen. Credeţi-mă. Este 
adevărata capodoperă a Muzeului din Vernon. 


33 În original, Le baiser. 
VP - 251 


65. 


Pe rue Claude-Monet, la ora la care se iese de la școală, 
motocicleta Tiger Triumph face senzaţie printre copii. Puștii care 
aleargă încetinesc când se apropie de motocicletă și întorc 
capetele, impresionați. Au între cinci și doisprezece ani. Așa ar 
spune Laurenç Serenac. El nu se poate împiedica să se 
gândească la ipotezele lui Sylvio Benavides, la povestea cu 
copilul în pericol. Chipurile i se perindă prin faţa ochilor. Vreo 
zece, poate vreo douăzeci. Voioase. Nepăsătoare. Pe care dintre 
copii ar trebui să-l interogheze? Pe care dintre băieţi, pe care 
dintre fete? Și ce întrebări să pună? Să descopere un secret de 
familie bine păzit? Să vâneze o asemănare, un punct comun cu 
Jérôme Morval? Cu ce să înceapă? 

e 

Inspectorul Sérénac trage motocicleta Tiger Triumph T100 
sub teiul cel mai umbros. Neptun doarme la poalele copacului, 
de parcă l-ar supraveghea. Se ridică, alene, să cerșească niște 
mângâieri pe care inspectorul nu i le refuză. 

Când Laurenç Sérénac intră în clasă, Stéphanie e întoarsă cu 
spatele la el. Pune în ordine niște foi în cutii de lemn, ușor 
aplecată. Serenac nu spune nimic. Ezită. Respirația i se 
întețește. Oare l-a auzit? Se preface indiferentă? Mai face câţiva 
pași și-și pune mâinile pe șoldurile învăţțătoarei. 

Stéphanie tresare. Rămâne tăcută. Nici gâtul, nici chipul nui 
se întorc. Nu are nevoie, l-a recunoscut. 

Zgomotul unui motor? 

Un simplu miros? 

Ea reușește doar să-și pună palmele pe banca din lemn din 
faţa ei. Mâinile inspectorului strâng mai tare talia subţire a 
învăţătoarei. Își apropie trupul și mai mult, simte răsuflarea 
tinerei. Privirea nu i se poate desprinde de picăturile fine de 
sudoare care îi strălucesc între ureche și gât. 

Mâinile îi urcă, una îi alunecă de-a lungul spinării aplecate, iar 
cealaltă i se aventurează pe burta lui Stephanie, ce-i însoțește 
respiraţia agitată. Mâinile continuă să urce. Aproape că se ating 
între ele când i se pun tinerei pe sâni. Degetele îi întărâtă, clipe 
bune, formele ce coboară, de parcă ar căuta să le ţină minte 
rotunjimile, înainte de a se face căuș în jurul lor. 


VP - 252 


Figura lui Laurenç se lipește de obrazul umed al învăţătoarei. 
O ureche, un gât, umede. Sunt un singur trup acum. Blugii 
inspectorului s-au lipit de rochia de in a lui Stephanie. Dorinţă 
încordată. Ea simte că rămâne fără aer. 

Rămân așa mult timp. Vii sunt doar mâinile care, chiar fără să 
fi apucat să se strecoare între țesătură și piele, îi frământă sânii. 

Stephanie își înclină capul doar puţin, cât să-i alunece capul 
lui Laurenç până în dreptul gurii. Ea - i șoptește, mai mult suflă 
decât rostește: 

— Sunt liberă, Laurenç. Sunt liberă. la-mă cu tine. 

Palmele inspectorului se lasă ușor în jos, se deschid, se desfac 
ca pentru a-i alinta fiecare milimetru de piele. Îi ajung pe talie, 
nu se opresc acolo, coboară și mai mult. 

O clipă, doar o clipă, corpul aplecat al lui Laurenç se 
desprinde de cel al lui Stéphanie. Cât să apuce de marginea 
rochiei și s-o ridice până la brâu, înainte ca bazinul său să 
strivească din nou mijlocul învăţătoarei, prinzând țesătura 
șifonată între ei, lăsându-le mâinilor avide tot răgazul din lume 
să-i mângâie coapsele dezgolite, să i le desfacă blând. 

—la-mă cu tine, Laurenç, șoptește din nou vocea 
tremurătoare a lui Stephanie. Sunt liberă. la-mă cu tine. 

e 

— Deci? o întreabă Paul pe Fanette. Ce ţi-a spus? 

Fanette trage după ea ușa de la sala de clasă. Chipul îi e livid. 
Paul se teme că nu-i a bună. 

— la spune, n-a durat prea mult. Ce ţi-a spus învăţătoarea? 
Te-a crezut, cu James? Nu te-a certat, totuși? 

Niciun răspuns. 

Paul n-au mai văzut până atunci pe chipul lui Fanette o 
suferinţă atât de sfâșietoare. Dintr-odată, fără să-i spună nimic, 
Fanette o ia la fugă. Neptun se ridică brusc de sub tei și gonește 
pe lângă ea. 

Paul ezită să facă la fel. Strigă, înainte ca Fanette să se facă 
nevăzută: 

— Ai vorbit cu ea? 

— Nuuuuuu... 

Singurul cuvânt rostit de fetiță, într-un potop de lacrimi care 
ar fi de-ajuns să inunde panta străzii Blanche-Hosched6-Monet. 


VP - 253 


66. 


Autocarul Consiliului General îl lasă pe comisarul Laurentin în 
piața centrală din  Lyons-la-Forât. Tot drumul, parbrizul 
vehiculului i-a oferit comisarului o vedere panoramică a 
fermecătoarei păduri de fagi ce înconjoară comuna, apoi a 
șirului de case normande cu bârne aparente care îi dau locului 
parfumul nostalgic al secolului trecut, de parcă satul n-ar fi fost 
conservat decât pentru a filma adaptări cinematografice ale 
nuvelelor lui Maupassant sau ale romanelor lui Flaubert. 

Privirea comisarului Laurentin poposește o clipă pe fântâna 
din piaţa centrală, chiar alături de halele impozante. Fântâna 
frumoasă, din piatră, nu-și arată vârsta... Și pe drept cuvânt. A 
fost construită în întregime în urmă cu vreo douăzeci de ani, 
pentru filmul lui Chabrol despre Emma Bovary. 

Făcătură! Imitaţie de duzină! 

Comisarul nu se poate totuși abţine să asemuiască destinul 
tragic al Emmei Bovary, sentimentul de plictis vulgar, impresia 
unei alte vieţi posibile care i s-ar refuza unei femei, cu toate 
informaţiile culese în ultimele zile despre Stephanie Dupain. In 
timp ce lasă în urmă piaţa centrală a satului, comisarul 
Laurentin își vine în fire. O astfel de paralelă e ridicolă, a trecut 
de vârsta legăturilor romantice. Comisarul Laurentin înaintează 
cu pași hotărâți. Azilul de bătrâni Grădinile se situează ceva mai 
sus de Lyons-la-Foret, se ajunge acolo pe o pantă abruptă, la 
marginea pădurii. 

e 

Linoleumul albastru pastel de pe hol lucește de parcă ar fi 
spălat cu mopul din oră-n oră. Cei mai mulți pensionari își petrec 
sfârșitul după-amiezii, și probabil tot restul timpului, într-o sală 
mare din stânga. Un ecran imens, tip plasmă, pare pornit în 
permanență în fața a circa treizeci de rezidenţi neclintiți. 
Adormiţi. Pierduţi pe gânduri. Cei mai activi molfăie apatic 
biscuiţii de la o gustare servită cu o oră în urmă, în așteptarea 
mesei de seară. 

Elogiul lentorii. 

O infirmieră plinuţă traversează încăperea, cu supleţea unui 
manager de magazin de porţelanuri, și înaintează spre el. 

— Domnule? 


VP - 254 


— Comisar Laurentin. Am sunat de dimineață. Aș vrea s-o 
întâlnesc pe Louise Rosalba. 

Infirmiera zâmbește. Un ecuson mic, auriu, îi dezvăluie 
prenumele, Sophie. 

— Da, îmi amintesc. Louise Rosalba a fost anunțată. Vă 
așteaptă. Louise se exprimă cu mare greutate de câţiva ani, dar 
să nu vă faceți griji, este perfect lucidă, înţelege perfect orice. 
Camera 117. Să n-o luați prea tare, domnule comisar... Louise 
are o sută doi ani și n-a mai primit nicio vizită de foarte mult 
timp. 

a 

Comisarul împinge ușa camerei 117. Louise Rosalba stă în 
semiprofil și privește parcarea aflată chiar sub fereastra ei. Se 
uită fix. Un Audi 80 parchează, un cuplu iese din mașină. Femeia 
duce un buchet de flori, doi copilași fac gălăgie, închizând 
portiera. Laurentin are impresia că fluxul vizitelor celorlalți 
pensionari îi ritmează cotidianul centenarei. 

— Louise Rosalba? 

Bătrâna își întoarce chipul numai riduri. Laurentin îi zâmbește. 

— Sunt comisarul Laurentin. Sophie, infirmiera, probabil v-a 
vorbit despre vizita mea, de dimineaţă. Îmi... îmi pare rău, am 
venit să fac apel la amintirile dumneavoastră. Amintiri foarte 
vechi, amintiri probabil nu foarte plăcute. Am venit să vă 
vorbesc despre moartea fiului dumneavoastră, a unicului 
dumneavoastră fiu, Albert. Era... în 1937... 

Mâinile din dantelă îi tremură între cutele păturii puse pe 
genunchi. Ochii spălăciţi se umplu de lacrimi. Louise deschide 
gura, dar nu scoate niciun sunet. 

Pe pereți nu e agăţat niciun crucifix, nicio fotografie cu copii, 
cu nepoți, cu strănepoţi în rochiță de botez sau în straiul alb de 
la Prima împărtășanie; niciun alai de nuntă. Pereţii goi sunt 
decoraţi doar cu o reproducere drăguță a unei pânze de Monet, 
Domnișoara cu umbreluță de soare: o elegantă mamă de 
familie își plimbă copilul pe un câmp în care explodează roșul 
unei ploi de maci, undeva în apropiere de Argenteuil. 

— Am... continuă comisarul Laurentin. Am să vă pun câteva 
întrebări precise. Nu vă neliniștiţi, vă... vă voi împrospăta 
memoria. 


34 În original, La Demoiselle à l'ombrelle. 
VP - 255 


Comisarul se apleacă și scoate din geantă o fotografie a unei 
clase în alb-negru: Școala din Giverny - 1936-1937. 

Bărbatul pune fotografia pe genunchii lui Louise. Ochii 
centenarei par fascinaţi de fotocopie. 

— E Albert? întreabă comisarul, arătând spre băiatul așezat 
pe rândul al doilea. El e? 

Louise  încuviințează din cap. Câteva lacrimi curg pe 
fotografie, de parcă începuse să plouă în curtea școlii, dar copiii, 
docili, nu îndrăzneau nici să clipească, așteptând răbdători în 
faţa obiectivului unui fotograf meticulos. 

— N-aţi crezut niciodată c-a fost un accident? Așa este? 

— N... nu, articulează Louise. 

Femeia înghite în sec, îndelung. 

— Nu era... singur. Nu singur... Lângă... pâ... râu... 

Comisarul încearcă să-și controleze agitația interioară. Îi vin 
din nou în minte sfaturile infirmierei. Să n-o bruscheze pe 
Louise. 

— Știţi cine era cu fiul dumneavoastră? 

Louise încuviinţează ușor. Vocea comisarului devine mai 
șovăielnică. O tensiune extremă pare să umple camera 
minusculă, de parcă deschiderea casetei acelor amintiri vechi ar 
fi eliberat un gaz inflamabil capabil să arunce în aer încăperea la 
primul gest neîndemânatic. 

— 0... Omul, cel care era cu Albert lângă pârâu v-a ucis fiul? 

Louise se concentrează asupra cuvintelor rostite de comisar și 
încuviințează din nou. O mișcare lentă a gâtului, lipsită de 
echivoc. 

— De ce n-aţi spus nimic? De ce, pe vremea aceea, nu l-ați 
acuzat? 

Acum plouă cu găleata peste curtea școlii din Giverny. Hârtia 
se umflă. Copiii din clasă, mereu cuminţi ca niște icoane, nu se 
clintesc. 

— Ni... nimeni... nu... mă... mă... credea... nici... măcar se... 
soțul... meu... 

Centenara pare să fi făcut un efort nemasurat ca să pronunţe 
cele câteva cuvinte. Pielea flască de sub gât, care-i atârnă, îi 
tremură ca un moț de curcan. Comisarul Laurentin înțelege că 
trebuie s-o menajeze, să pună întrebările și să sugereze 
răspunsurile, încât Louise să nu aibă decât să confirme sau să 


VP - 256 


infirme ipotezele pe care i le prezintă, cu un gest sau cu o 
silabă. 

— După aceea v-aţi mutat? Vă era peste puteri să mai 
rămâneţi... Apoi soțul dumneavoastră a decedat... Aţi rămas 
singură? 

Louise încuviinţează, dând încet din cap. Comisarul se 
apleacă spre centenară, scoate o batistă și șterge cu delicateţe 
fotografia clasei. 

— Dar după aceea? continuă Laurentin cu o voce care se 
chinuiește să-și disimuleze tulburarea. Omul, omul care era cu 
fiul dumneavoastră pe malul râului... După aceea omul acela a 
comis o nouă crimă, așa-i? Mai multe, poate? A continuat? Omul 
acela o va lua de la capăt? 

Louise Rosalba respiră mai bine dintr-odată, ca și când 
comisarul tocmai i-ar fi ridicat o greutate care-o apăsa pe piept 
de-o veșnicie. 

Ea încuviințează din cap. 

Dumnezeule... 

Comisarul Laurentin își simte braţul străbătut de tremurături. 
Nici lui nu i se recomandă înteţirile subite ale ritmului cardiac, 
dar deocamdată nu dă doi bani pe sfaturile cardiologului, nu mai 
contează decât acele revelații copleșitoare, îngropate de 
aproape șaptezeci și cinci de ani în amintirea unei femei. El 
împinge fotografia ceva mai aproape de degetele lui Louise. 

— 0... Omul despre care vorbim, stă și el pe băncile școlii, nu- 
i așa? Pu... puteţi să mi-l arătați? 

Degetele lui Louise tremură și mai tare. Laurentin își pune cu 
blândeţe palma peste încheietura centenarei, având grijă să n-o 
apese prea tare, s-o îndrepte într-un sens sau în altul. Degetele 
zbârcite se mișcă deasupra fotografiei clasei, apoi, încet, 
arătătorul bătrânei se pune pe un chip. 

Comisarul simte cum inima i se ambalează. 

Dumnezeule, Dumnezeule... 

Un val imens de căldură îl năpădește. Strânge și mai tare 
mâna lui Louise. Inima i-o ia razna, trebuie să se liniștească. 

— Mulţumesc. Mulţumesc... 

Respiră ușor, surescitarea se mai domolește. Comisarul 
Laurentin se lasă cuprins de un sentiment straniu: contradicția 
dintre iraţionalul revelaţiei, al mărturiei, al acuzaţiei și logica sa 
totuși implacabilă. Acum știe cine l-a asasinat pe micuțul Albert 


VP - 257 


Rosalba. În consecinţă știe și cine l-a asasinat pe Jérôme Morval. 
Cine și de ce. 

Inima își reia încetul cu încetul ritmul normal, dar nu reușește 
să respingă satisfacția derizorie, orgoliul inutil că are în sfârșit 
dovada că nu s-a înșelat, că nu s-a lăsat dus de nas. 

C-a avut dreptate, înaintea celorlalți. 

Privirea i se pierde pe fereastră, dincolo de parcare, spre 
făgetul întunecat a cărui margine o ghicește. 

Ce e de făcut acum? 

Să se întoarcă în Giverny? 

Să se întoarcă în Giverny și să-i dea de urmă lui Stephanie 
Dupain? Înainte să fie prea târziu? 

Doar la acest ultim gând inima îi bate din nou, mai să-i sară 
din piept. Cardiologul lui n-ar fi prea mulțumit de asta. 


67. 


Zece cincizeci și trei noaptea. Mă uit la lună. 

Văzută de pe fereastra donjonului din Moulin des 
Chennevieres, pare imensă, aproape că poţi s-o atingi. 

Liniștiţi-vă, nu sunt ţicnită. Nu e o iluzie optică. Au vorbit 
despre ea la France Bleu” Haute-Normandie și chiar la 
televiziunea regională, au explicat că astăzi luna plină este cea 
mai mare din an. La perigeu, cum au spus, adică în noaptea 
asta, din ce-am înţeles eu, Luna se apropie cel mai mult de 
Pământ... Am reţinut din spusele lor că Luna nu are o traiectorie 
circulară în jurul Pământului, ci una eliptică... Există prin urmare 
o zi în care luna plină se află cel mai departe de Pământ și o zi 
în care este cel mai aproape... 

Asta se întâmplă la noapte! După ei, văzută de pe Pământ cu 
ochiul liber, Luna devine mai mare. Asta au declarat, imediat 
după meteo, la calendarul zilei. Perigeul. O dată pe an... 

Strălucirea nocturnă scaldă acoperișurile din Giverny într-o 
atmosferă stranie. Un artist motivat aproape că ar putea să-și 
scoată șevaletul și să picteze cât e noaptea de lungă, fără 
lumină artificială. Câţi privim, în această clipă, același clar de 
lună? Câţi am ascultat la radio, ne-am uitat la televizor, apoi ne- 


35 Reţea naţională franceză de posturi locale de radio, ce aparţine Radio France. 
VP - 258 


am supus? Un spectacol de neratat, din câte au zis! Mii, zeci de 
mii, cu siguranţă. 

Hotărât lucru, sunt tare nostalgică astăzi... După pelerinajul 
meu la muzeul din Vernon, iată că-mi petrec noaptea la 
fereastră. Mult n-o mai duc în ritmul ăsta. 

Acestea fiind spuse, nici n-am de gând. Credeţi-mă, este un 
adevărat privilegiu să-ţi poţi cunoaște data sfârșitului și să poți 
astfel savura ultimele ore, ultima noapte, cea de pe urmă lună 
plină. 

Mâine totul se va fi terminat! 

Hotărârea a fost luată. Îmi rămâne doar să aleg mijlocul. 

Otravă? Armă albă? Armă de foc? Înec? Asfixie? 

Nu de posibilităţi duc eu lipsă. 

Nici de curaj. Nici de hotărâre. Nici de motivaţie. 

Privesc în continuare satul care adoarme. Felinarele și 
ultimele ferestre luminate din sat, în noaptea palidă, îmi 
amintesc de florile galbene ale nuferilor mei negri, ca tot atâtea 
faruri fragile pierdute într-un ocean de tenebre. 

Poliţaii au dat greș, n-au înţeles nimic. Cu atât mai rău pentru 
ei. 

Mâine-seară totul se va termina cu un ultim cadavru, ca o 
paranteză închisă definitiv. 

Punct. 

e 

Fanette contemplă pentru prima dată o lună atât de mare. S- 
ar spune că-i o planetă sau un fel de farfurie zburătoare care va 
ateriza acolo, printre copaci, pe coasta dealului. Bine a făcut 
învăţătoarea că le-a spus să stea treji până mai târziu. Le-a 
explicat cum e cu elipsa, cu perigeul, a desenat scheme 
complicate pe tablă, cu săgeți și cu cifre. 

Fanette nu știe cât e ceasul, dar i se pare că e cel puţin 
unsprezece. Vincent s-a dus acasă de vreo oră, să zicem, ar 
spune ea. 

Am crezut că o să-și petreacă noaptea sub fereastra mea, 
ascultându-mă, fără să mai vrea să-mi dea drumul la mână. 

Mă rog, a plecat. 

Uf! 

Fanette voia să fie singură, singură cu luna uriaşă, ca o soră 
mai mare. O soră mai mare care locuieşte departe, care o va 
invita la ea acasă. 


VP - 259 


În seara aceea, Fanette își terminase tabloul. De obicei nu-i 
place să fie lăudată, în fond, nu prea are încredere în ce-i spune 
toate lumea, că e genial ce desenează, dar atunci... Da, da, îi 
poate mărturisi lunii, chiar este mândră de culorile pe care le-a 
așternut pe pânză, de mișcarea apei pârâului care-i străbate 
tabloul, de liniile de fugă care pleacă în toate sensurile. Avea 
totul în cap, de mult timp, dar n-ar fi crezut vreodată că poate 
transpune așa ceva pe pânză... Și-a ascuns tabloul sub 
spălătorie, Paul va merge să-l ia mâine, i-l va da învăţătoarei. 

In Paul pot avea încredere. Doar în Paul. Nicidecum în ceilalți, 
Camille pretențiosul, Mary pârăcioasa, Vincent... Vincent... 
Cățelușul care se ține scai după mine. 

Și nicidecum în mama, mama e cu ochii pe mine în ultima 
vreme, ea mă duce la școală dimineața și mă lasă în fata 
Zzăbrelelor înainte să urce până la vila parizienilor. La fel la 
amiază. De parcă m-ar spiona! Mi se pare bizar uneori. De parcă 
mama s-ar teme să nu-mi spun povestea întregii lumi. 

James. Dispărut. Mort. 

Ucis, pe câmp. 

De parcă s-ar teme ca fiica ei să nu fie luată drept nebună. 

James... 

Fanette întinde mâna. Are impresia că, aplecându-se ceva 
mai mult peste marginea ferestrei, poate atinge craterele de pe 
lună, că poate trece cu degetele peste crevase. 

James... 

Oare l-am născocit? 

Nu cumva doar am găsit pe câmp câteva peneluri uitate de 
vreun pictor, câteva picături de vopsea pe mal... Imaginaţia mea 
a făcut tot restul. Mama îmi spune mereu, trăiesc într-o lume 
imaginară, născocesc lucruri, deformez realitatea. Cum mi-aş 
dori eu să fie. 

Acum, cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mi se pare că 
James n-a existat niciodată. L-am născocit pentru că aveam 
nevoie de el, aveam nevoie de cineva care să-mi zică că am 
talent la pictură, că ar trebui să continui, că am geniu, că s-ar 
cuveni să mă gândesc la mine și să lucrez, să lucrez, să tot 
lucrez la tablourile mele. 

Să fiu egoistă. 


VP - 260 


Mama nu-mi spune niciodată asta. James mi-a spus tot ce-ar fi 
trebuit să-mi spună un tată, tot ce mi-aș fi dorit să-mi spună 
tatăl meu... 

Un tati artist. Un tati pictor. Un tati mândru de mine. Un tati 
care, cândva, la capătul lumii, îmi va citi numele în colțul unui 
tablou expus în cea mai extraordinară dintre galerii, și care-și va 
spune, cu simplitate: O recunosc, e fata mea. Fetița mea. Cea 
mai talentată. 

Fanette observă fațadele caselor întunecoase. 

Nu! Nu! Nu! Tata n-are cum să fie un tip din sat căruia mama 
îi face menajul. Unul gras, urât, bătrân, care pute și transpiră. E 
cu neputinţă. 

Si-apoi, nu-mi pasă. 

N-am tată. L-am născocit pe James în locul lui... Graţie lui, mi- 
am pictat tabloul, Nuferii mei. Mâine pleacă la concurs. Este 
sticla mea, aruncată în marea mea... 

Mâine. 


Fanette zâmbește. 

Cu luna asta imensă, este poate o altă prevestire bună. 

Mâine e ziua mea! 

e 

În lumina lunii, curtea școlii din Giverny capătă o nuanță 
argintie. O lună nemăsurată. Stéphanie a încercat să le explice 
copiilor fenomenul numit perigeu al elipsei lunii cu ajutorul 
câtorva scheme simple. Le-a recomandat să stea treji ceva mai 
mult ca de obicei, să profite de spectacol: a scris totul pe tablă, 
o lună cu paisprezece la sută mai mare și cu treizeci la sută mai 
luminoasă. 

Luna are aceeaşi formă circulară ca lucarna camerei lor de la 
mansardă, de parcă o bucată de fereastră s-ar fi desprins și și-ar 
fi luat zborul pe cer. Rue Blanche-Hoschede-Monet este pustie. 
Frunzele teilor din piața primăriei dansează ușor în vânt. O 
ploaie de argint pare să fi căzut peste sat. 

Jacques stă lungit în pat lângă ea. Chiar fără să fie nevoită să 
se întoarcă, Stephanie ghicește că nu doarme. Ghicește că o 
privește, că nu va spune nimic, că-i respectă liniștea. Intimitatea 
între ea și Jacques i-a devenit din ce în ce mai insuportabilă. 
Jacques nu și-a schimbat niciun obicei. Continuă să doarmă 
împreună, goi, aproape lipiţi unul de celălalt, chiar dacă Jacques 


VP - 261 


n-a căutat s-o atingă, n-a încercat s-o recucerească. Fizic, cel 
puţin. 

Au discutat ore întregi ieri. 

Cu calm. 

Jacques spune că a înţeles, că va încerca să se schimbe. 

Ce să schimbe? 

Stephanie nu-i reproșează nimic. Sau poate doar că nu e un 
altul. 

Jacques spune că va deveni alt om. 

Nimeni nu devine un altul. Discuţiile nu duc nicăieri, 
Stephanie o știe bine. Hotărârea e luată. Il părăsește. Pleacă. 

Jacques e un om echilibrat. Crede cu siguranță că așteptarea 
este metoda potrivită pentru a o face pe Stephanie să se 
îndoiască. Să lase furtuna să treacă. Să aștepte, să rămână 
acolo, cu o umbrelă în mână. Pentru orice eventualitate... Gata 
să deschidă umbrela mare, pentru doi, de cum se va întoarce 
Stephanie. 

El se înșală. 

Stephanie privește mult timp curtea școlii, în care predă de 
ani buni, liniile de șotron de pe asfalt, căsuţa din bare metalice 
pentru căţărat... în cap îi zumzăie strigătele copiilor în recreaţie. 

Stéphanie i-a dat întâlnire lui Laurenç a doua zi după-amiază. 
Nu în sat, bineînțeles, nu în faţa școlii, nu la pârâu... Mai 
departe, într-un loc mai discret. A fost ideea ei: L'ile aux Orties, 
faimosul câmp de la confluenţa râului Epte cu Sena pe care 
Claude Monet îl cumpărase, unde-și punea pânzele, unde-și 
amara atelierul-vapor... E un loc drăguţ, izolat, la puţin peste un 
kilometru de Giverny. Cu cât se gândește mai mult, cu atât e 
mai convinsă că e o idee bună. Laurenç va ști să aprecieze. 
Laurenç are un instinct uimitor pentru tot ce privește arta. În 
casa lui Monet, oare n-a simţit de îndată că tabloul lui Renoir, 
Tânăra cu pălărie albă“, nu este o reproducere? Chiar dacă 
rațiunea îi dădea ghes să nu admită așa ceva, Laurenç 
presimţea că era vorba de o capodoperă autentică... Ca zeci de 
alte capodopere uitate în casa lui Monet. Renoir, Pissarro, 
Sistey, Boudin... Nuferi necunoscuţi, de asemenea. Dumnezeule, 
dacă ar avea timp, dacă ar fi liberi, lui Stephanie i-ar plăcea atât 
de mult să i le arate lui Laurenç. Să împărtășească o asemenea 
emoție cu el... 


36 În original, La Jeune Fille au chapeau blanc. 
VP - 262 


Jacques a stins lumina și s-a întors pe-o parte, de parcă ar 
dormi. Strălucirea lunii face camera să pară o grotă feerică. 
Ochii lui Stephanie se îndreaptă spre noptieră, spre cartea de 
acolo. 

E neclintită. 

Aurélien. 

Louis Aragon. 

e 

Negreșit, fraza revine s-o bântuie. Crima de a visa să se 
instaureze. Mesajul de pe cartea poștală de aniversare găsită în 
buzunarul lui Jérôme Morval. 

Crima de a visa... 

De parcă fraza fusese scrisă pentru ea... 

Crima de a visa... 

Toţi cei care n-au citit versurile următoare, toți cei care nu 
cunosc urmarea lungului poem al lui Aragon, „Izvorul Nimfelor”, 
se înșală. Nu, bineînțeles, Aragon nu condamnă visurile. 

Ce contrasens! 

E tocmai pe dos, poetul exprimă, în mod evident, o idee 
contrară. 

Ea recită din vârful buzelor versurile pe care an de an, la 
îndemnul ei, le învaţă toţi copiii din sat. 


Crima de a visa să se instaureze. 


Dacă visez e tocmai la ce mi-e interzis. 
Sunt vinovat si-mi place, vreau să se consemneze: 
In ochii rațiunii visu-i tâlhar, proscris. 


Stéphanie repetă în tăcere cele patru versuri, cu fervoarea 
unei indecente rugi profane. 

Dacă visez e tocmai la ce mi-e interzis... 

Da, nelegiuit e visul. 

Da, lui Stephanie îi place să fie o femeie crudă. 

Nu, n-are nicio remușcare. 

Da, în ochii raţiunii, are un vis vinovat. 

Ca mâine Laurenç Serenac o s-o îmbrăţișeze, o să facă 
dragoste cu ea pe Île aux Orties și-o s-o ia cu el, s-o ia cu el... 

Mâine... 


VP - 263 


A TREISPREZECEA ZI - DEZNODĂMÂNT 


25 mai 2010 
(Drumul spre Ile aux Orties) 


68. 


Merg agale pe drumul de pământ care, chiar în spatele Moulin 
des Chennevières, străbate în linie dreaptă pajiștea: un drum 
desfundat cu șleauri adâncite, an de an, de roţile tractoarelor. 

Cu motocicleta lui Tiger Triumph, cred că inspectorul Serenac 
nu s-a prea distrat prin hârtoape adineaori. Nu vă desenez, nu 
sunt sigură că vechitura lui e foarte adaptată pentru motocros. 
L-am văzut trecând acum câteva minute, cotind-o prin spatele 
morii, apoi pierzându-se pe câmp, într-un nor de praf. 

Sunt mai multe cărări care ies din Giverny și dau spre pajiște, 
dar toate se întâlnesc până la urmă în aceeași fundătură: Ile aux 
Orties... În faţă, drept înainte, nu e nimic altceva în afară de 
Epte și de Sena. Drumul duce drept acolo, se oprește chiar cu 
câţiva metri înainte de confluență, pe malurile râului Epte, la 
poalele unui pâlc de plopi pe care Monet i-a cunoscut; copacii 
ăia sunt la fel de protejaţi de către khmerii impresionismului ca 
piramidele din Egipt... 

Dacă vrei să ajungi la Sena, trebuie să-ţi continui drumul pe 
jos. 

Neptun gonește înaintea mea. El cunoaște drumul pe de rost, 
nu mă mai așteaptă acum. A înţeles că parcurg micul kilometru 
care desparte Moulin des Chennevières de Ile aux Orties, din ce 
în ce mai încet cu cât trece timpul. Șleaurile sunt infernale. 
Chiar cu ajutorul bastonului, aproape cad cel puţin o dată la trei 
metri. 

Din fericire vin aici pentru ultima oară, pe blestemata asta de 
Île aux Orties. Nu mai sunt pentru vârsta mea preumblările pe 
drumuri de ţară. Și de parcă nu era suficient, o arșițăa cumplită 
ne sufocă în această după-amiază. E cea mai frumoasă zi de mai 
și nu găsești nicio geană de umbră de la moara mea până la 
Epte, mai puţin, eventual, pe la jumătatea drumului, pe lângă 


VP - 264 


pereţii de tablă ai staţiei de captare a apei. Cel puţin eșarfa mea 
mă apără de soare. În bătaia soarelui pe câmpia îngălbenită, am 
impresia că merg ca o arăboaică prin deșert. 

Dumnezeule, nu vă puteţi închipui, îmi va lua o veșnicie să 
ajung la confluența dintre Epte și Sena, la afurisita de Ile aux 
Orties. 

Când mă gândesc că Neptun pesemne a ajuns deja acolo! 


69. 


Ora patru și șaptesprezece minute. Motocicleta Tiger Triumph 
T100 a lui Laurenç Serenac e rezemată de trunchiul unui plop. 
Inspectorul a ajuns ceva mai devreme pe lle aux Orties, știe că 
Stephanie nu-și termină orele înainte de patru jumătate. Apoi 
mai are un kilometru bun de mers pe jos până la el. 

Laurenç înaintează pe sub copaci. Peisajul este straniu: râul 
Epte, străjuit de copacii drepţi, aliniaţi ca un regiment în poziţie 
de drepţi, seamănă mai mult cu un canal decât cu un râu 
natural. Confluenţa între Epte și Sena accentuează și mai mult 
această impresie: albia imensă a fluviului se scurge în liniște, 
fără să-i pese nicidecum de ridicolul debit adus de acel braţ de 
apă. Dacă malurile râului Epte par încremenite într-o eternitate 
imuabilă, invers, către Sena, se ghicește viaţa care colcăie, 
orașul, uzinele, penișele, calea ferată, magazinele... de parcă 
Sena ar fi o autostradă zgomotoasă care traversează mediul 
rural... iar Epte o variantă ocolitoare pe o șosea departamentală 
uitată, care se rătăcește prin peisaj. 

Cineva merge în spatele lui. 

Să fie Stephanie, deja? 

Se întoarce, zâmbește. 

E Neptun! Ciobănescul german îl recunoaște pe inspector și 
vine să se frece de picioarele lui. 

— Neptun! E drăguţ din partea ta că-mi ţii companie... Dar 
știi, voinice, asta-i o întâlnire galantă, o întrevedere discretă, 
vezi tu... Va trebui să ne lași singuri... 

e 
O creangă trosnește în spatele lui. Un foșnet de frunze. 
Neptun nu e singur! 


VP - 265 


Laurenç Serenac percepe imediat pericolul, chiar fără să se 
gândească. Instinctul de polițai. 

Ridică ochii. 

Teava puștii este îndreptată către el. 

Pentru o clipă crede că totul se va termina așa, fără altă 
explicaţie. Că va muri, doborât ca un vânat oarecare; că un 
glonţ îi va spulbera inima și că trupul neînsufleţit va pluti pe 
Epte, apoi pe Sena, ca să eșueze mult mai departe, în aval. 

e 

Degetul nu apasă pe trăgaci. 

O tresărire? Sérénac se năpustește prin breșă, aparent sigur 
pe el: 

— Ce căutaţi aici? 

Jacques Dupain își coboară arma ostentativ. 

— Mai degrabă eu ar trebui să vă întreb... Nu vi se pare? 

Mânia în creștere îi dă lui Laurenç Serenac o nouă atitudine. 

— De unde știaţi? 

Neptun s-a tolănit la câţiva metri de ei, în dreptul unei raze de 
soare care trece printre plopi, și nu pare să-l intereseze 
conversaţia lor. Pușca lui Jacques Dupain e acum îndreptată 
spre pământ. Dupain afișează o grimasă de dispreţ. 

— Hotărât lucru, nu prea vă duce capul, domnule Serenac. De 
cum v-am văzut debarcând în sat, cu moaca aia providenţială, 
cu geaca de piele și cu motocicleta, am știut. Sunteţi atât de 
previzibil, domnule Serenac... 

— Nimeni nu putea să știe. Nimeni, în afară de Stephanie. Ea 
n-avea cum să vă spună. M-aţi urmărit, așa-i? 

Dupain se întoarce spre pajiște. In depărtare se ghicește satul 
Giverny, printr-o perdea de arșiţă ce deformează zarea. Dupain 
râde, înainte să-i răspundă: 

— N-aveţi cum să înțelegeţi. Sunt lucruri care vă depășesc. M- 
am născut aici, inspectare Serenac. La fel ca Stephanie. În satul 
ăsta. În aceeași zi cu ea, sau aproape. La o stradă distanţă. 
Nimeni n-o cunoaște pe Stephanie mai bine ca mine. De cum ați 
început să-i suciți minţile, mi-am și dat seama. Cel mai mic 
detaliu, o carte care lipsește dintr-o bibliotecă, o privire a lui 
Stephanie spre cer, o tăcere... Am învăţat să interpretez toate 
semnele. O cută pe o bluză, o fustă șifonată, o piesă de lenjerie 
intimă pe care nu o poartă de obicei, o schimbare infimă de 
nuanţă în felul de a se machia, o simplă expresie schimbată. 


VP - 266 


Dacă Stephanie v-ar da întâlnire, eu aș ști, domnule Serenac. Aș 
ști când, aș ști unde... 

Laurenç Serenac afișează un fel de oboseală nervoasă și se 
întoarce spre Epte. Lungul monolog al lui Dupain l-a liniștit, până 
la urmă. Are de-a face cu un soț gelos. La urma urmei, trebuia 
să se aștepte la așa ceva. E un preţ pe care trebuie să-l 
plătească. Preţul libertăţii lui Stephanie. Preţul iubirii lor. 

— Bine, spune inspectorul. Ce urmează în program? Așteptăm 
amândoi să sosească Stephanie și stăm toţi trei de vorbă? 

O nouă strâmbătură de dispreţ îi schimonosește chipul lui 
Jacques Dupain. De parcă o certitudine pusese stăpânire pe el. 

— Nu cred, nu... Aţi făcut bine că aţi ajuns mai devreme, 
inspectore Serenac. lată ce veţi face. Veţi scrie o scurtă 
scrisoare, un bilet de adio, știți s-o aduceţi din condei, cred că 
vă pricepeți destul de bine. Dacă nu, v-o dictez eu. Veţi lăsa 
scrisoarea la poalele unui copac, la vedere, veţi urca pe 
motocicletă și veți dispărea... 

— Glumiti? 

— Domnule inspector... ați avut ce vă doreați. Stéphanie vi s- 
a dăruit ieri, în clasa din Giverny. V-aţi atins scopul. Jos pălăria. 
Mulţi visau, sunteți cel dintâi. Ne oprim aici! Veţi dispărea din 
viaţa noastră. Nu provoc niciun scandal, nu mă voi vedea cu un 
avocat ca să-i povestesc că inspectorul însărcinat cu dosarul 
Morval se culcă cu soţia unui suspect, a unui suspect pe care a 
avut grijă să-l vâre la beci cu o zi înainte. Ca să fiu limpede, nu 
vă arunc cariera în aer. Suntem chit. Nu sunt răzbunător, nu vi 
se pare, pentru un tip despre care în Giverny se spune că-i 
nebun de gelozie? 

Serenac izbucnește în râs. Vântul agită în cadență frunzele 
plopilor, alunilor și castanilor. 

— Cred că n-aţi înţeles nimic, domnule Dupain. Nu este vorba 
nici despre mine, nici despre cariera mea. Și nu este vorba 
despre dumneavoastră sau orgoliul dumneavoastră de soţ 
încornorat. Este vorba despre Stephanie. Ea e liberă. Aţi înțeles 
asta? Nici dumneavoastră și nici eu n-avem ce discuta... N-avem 
nimic de hotărât în locul ei. Aţi prins ideea. Ea este liberă... Ea 
decide. 

Dupain își încleștează mâinile pe pușcă. 

— N-am venit de dragul conversaţiei, domnule Serenac. 
Pierdeţi timp preţios. Cuvintele de adio pe care le veţi alege pot 


VP - 267 


fi importante pentru Stephanie, va fi nevoită să trăiască după 
aceea cu ele... 

Laurenç se simte năpădit de o enervare intensă. Situaţia îi 
displace. Tipul îl dezgustă. In spatele lui, câmpul cu urzici se 
întinde până la confluență. Locul e pustiu. Nimeni nu va veni, 
nimeni, în afară de Stephanie. Trebuie s-o scoată la capăt cu 
asta. 

— Ascultaţi-mă, domnule Dupain, nu mă forțați să fiu rău cu 
dumneavoastră. 

— larăși pierdeţi timpul, vă... 

— Sunteţi un mediocru, domnule Dupain, i-o retează Laurenç 
Serenac. Treziţi-vă la realitate! N-o meritaţi pe Stephanie. Ea 
merită o viață cu mult mai bună decât cea pe care-o poate avea 
alături de dumneavoastră. De plecat, va pleca oricum, domnule 
Dupain, într-o zi sau în alta. Cu mine sau cu un altul... 

Jacques Dupain se mulțumește să ridice din umeri. Salva lui 
Laurenç Sérénac pare că se izbește de el ca stropii de ploaie pe 
un acoperiș de ardezie. 

— Domnule inspector, cu astfel de clișee grotești i-aţi sucit 
minţile lui Stephanie? 

Serenac face un pas înainte. E mai înalt decât Jacques Dupain 
cu cel puţin douăzeci de centimetri. Dintr-odată ridică tonul: 

— Vom înceta acest joculeţ, domnule Dupain. Imediat. Ca să 
fiu limpede, nu voi scrie biletul pe care mi-l cereţi. Nu-mi pasă 
de șantajul dumneavoastră meschin, de ce i-aţi putea spune 
avocatului despre așa numita mea carieră... 

Jacques Dupain ezită pentru prima oară, se uită la Serenac cu 
o atenţie nouă. Inspectorul își întoarce privirea și zărește în 
depărtare clopotniţa bisericii Sainte-Radegonde, cu acoperișurile 
caselor din Giverny în jurul ei, ca satul idealizat al unei machete 
de tren în miniatură. 

— Mea culpa, domnule inspector, continuă Dupain. Așadar, v- 
am subestimat? După părerea dumneavoastră, sunteţi sincer? 

Faţa i se crispează în riduri adânci. 

— Nu-mi daţi de ales, voi fi nevoit să recurg la argumente mai 
convingătoare... 

Incetișor, domnule Dupain ridică țeava puștii spre fruntea 
inspectorului. Laurenç Serenac rămâne neclintit, cu privirea fixă. 
Sudoarea îi șiroiește prin păr. Inspectorul șuieră, cu o voce de 
șarpe: 


VP - 268 


— lată-ne, Dupain. Masca a căzut. Adevăratul chip s-a 
dezvăluit. Cel al ucigașului lui Morval... 

Ţeava puștii îi coboară până în dreptul ochilor. Cu neputinţă 
să nu se uite cruciș în gaura întunecoasă a ţevii din metal. 

— Nu despre asta e vorba, domnule inspector! strigă Dupain. 
Nu mai amestecați totul, măcar de data asta! Suntem aici să 
rezolvăm o problemă între noi trei, St&phanie, dumneavoastră și 
cu mine. Morval n-are nicio treabă... 

De la surescitare, axa țevii s-a mutat ușor către urechea 
polițistului. Serenac știe că trebuie să parlamenteze, să câștige 
timp, să găsească o breșă. 

— Ce veţi face, așadar? Mă veţi împușca, așa-i? Mă veţi dobori 
aici, sub plopi? Nu va fi greu de găsit trăgătorul... O pușcă de 
vânătoare... Amantul soției dumneavoastră doborât de 
aproape... O întâlnire pe Île aux Orties... Toată lumea m-a văzut 
traversând satul cu motocicleta mea Tiger Triumph... Dacă vă 
veţi sfârși zilele în pușcărie, chiar după ce m-aţi eliminat, n-o 
veţi putea păstra pe Stephanie alături de dumneavoastră... 

Pușca se apropie și mai mult, ţeava e coborâtă până-n dreptul 
gurii. Serenac ezită să încerce ceva. Ar fi mai simplu să intervină 
acum, să-i smulgă arma, să termine povestea. E mai puternic, 
mai agil ca Dupain. Momentul e bun. Inspectorul așteaptă, 
totuși. 

— Sunteţi un șmecher, răspunde Dupain cu un rânjet. Aveţi 
dreptate în această privinţă, domnule Serenac. Doar în aceasta. 
N-ar fi ceva foarte inteligent din partea mea să vă dobor cu 
sânge rece aici. Crima ar fi semnată. Dar timpul ne presează, 
așa că să ne mișcăm mai repejor acum, scrieţi-mi scrisoarea de 
adio. 

Pușca e coborâtă până-n dreptul gâtului. Inspectorul Serenac 
ridică mâna de-a lungul trunchiului, cu o încetineală infinită, 
apoi, brusc, o întinde. 

Mâna i se închide în gol. 

Jacques Dupain, la pândă, s-a retras un metru, cu pușca încă 
îndreptată ferm spre el. 

— Nu vă jucaţi de-a cowboy-ul, domnule inspector... Vă irosiţi 
timpul. De câte ori trebuie să v-o mai repet? Scrieţi-mi o 
scrisoare drăguță de despărțire. 

Serenac ridică din umeri cu o atitudine de dispreţ. 


VP - 269 


— Nu contaţi pe asta, domnule Dupain. Vodevilul a durat 
destul deja... 

— Ce mi-au auzit urechile? 

— Că vodevilul a durat destul! 

— Vodevilul? 

Dupain se uită atent la Serenac, cu ochii ieșiţi din orbite. Orice 
urmă de cinism, de dispreţ i-a pierit de pe chip. 

— Vodevilul? Asta aţi spus? Vodevil... Deci n-aţi înţeles nimic, 
domnule Serenac? Deci nu vreţi să vedeți realitatea în față? 
Există un... un amănunt despre care n-aveţi nici cea mai mică 
idee, inspectore... 

Ţeava rece a puștii de vânătoare ajunge pe pieptul 
inspectorului, în dreptul inimii. Pentru prima dată, Laurenç 
Serenac nu izbutește să mai articuleze un răspuns. 

— Nici nu vă puteţi închipui, domnule Serenac, cât sunt de 
legat de Stephanie. In ce măsură sunt în stare de orice pentru 
ea. Poate că o iubiţi pe Stephanie; poate chiar sincer... dar cred 
că nu vă daţi seama în ce măsură afecțiunea dumneavoastră 
ridicolă pentru ea nu se compară cu... 

Serenac înghite în sec cu dezgust. Dupain continuă: 

— Numiţi-o cum vreţi, domnule Serenac... Nebunia... Obsesia 
mea... lubirea mea absolută... 

Degetul se îndoaie pe trăgaci. 

— Așa că îmi veţi scrie biletul de despărțire, domnule 
inspector, și veți dispărea pentru totdeauna! 


70. 


Stephanie Dupain nu se poate împiedica să arunce o ultimă 
privire către pendula de deasupra tablei. 

Patru și douăzeci. 

Încă zece minute! Peste zece minute le dă drumul copiilor în 
Giverny și se va putea repezi să se vadă cu Laurenç. Île aux 
Orties. Se simte surescitată ca o adolescentă pe care iubitul plin 
de coșuri o așteaptă la ieșirea de la școală, în staţia de autobuz. 

Dar și un pic ridicolă. Da, bineînţeles. Dar de cât timp n-a mai 
avut curajul să-și asculte inima care bate mai să-i sară din piept, 
să-și ridice ochii spre cerul albastru care n-o face să se 
gândească decât la o fericire fără nori, să se lase cuprinsă de 

VP - 270 


dorinţa de a-i lăsa baltă pe copii, numaidecât, de a-i pupa pe 
amândoi obrajii pe fiecare în parte și de a le spune că pleacă să 
facă ocolul pământului și că atunci când se va întoarce vor fi cu 
toţii mari. 

Să râdă în hohote în fața figurilor buimace ale părinţilor lor. 

Ridicolă, da. Delicios de ridicolă. De altfel, n-are chef să se 
ocupe de clasă, chicotește ca proasta la fiecare prostie a unui 
copilaș... Nici măcar nu i-a bătut la cap cu lecţii de morală, 
văzând că niciun copil nu i-a dat vreun tablou pentru concursul 
Fundației Robinson. Nici măcar cei mai talentați... într-o altă 
împrejurare, le-ar fi ţinut o predică de zile mari, despre șansa 
care nu trebuie lăsată să treacă, tinerele mlădiţe de talent care 
trebuie cultivate, dorințele care nu trebuie lăsate să piară, 
jăratecul care nu trebuie lăsat să se stingă în cenușă, toate 
sfaturile cu care îi bârâie tot anul și care, de fapt, nu i se 
adresează decât ei. 

Uite că și le-a ascultat! 

Peste nouă minute, își ia lumea-n cap! 

e 

Copiii au de rezolvat o problemă de matematică. Să mai ia o 
pauză de la Aragon și de la pictură. Unii părinţi sunt de părere 
că nu le alocă odraslelor suficient timp pentru probleme, 
matematică, științe... 

Crima de a visa... 

Privirea lui Stephanie, cu irizări de nuferi, își ia zborul pe 
fereastra clasei, departe, pe deasupra plopilor lui Monet. 

e 

— Nu ţi-ai predat tabloul? șoptește Paul întorcându-se spre 
Fanette. 

Fanette nu aude nimic. Învăţătoarea se uită în altă parte. 

Mă duc la el! 

Fetița se fofilează până la banca lui Paul. 

— Ce? 

— Tabloul tău, pentru concurs? 

Vincent se uită la el ciudat. Pe Mary pare c-o mănâncă mâna 
să ridice un deget și să cheme învăţătoarea de îndată ce va 
întoarce capul. 

— N-am putut, în dimineaţa asta, acum mama mă aduce la 
școală. lar au apucat-o crizele! Acuși vine să mă aștepte la 
ieșire. 


VP - 271 


Cu coada ochiului, Fanette verifică dacă învăţătoarea nu se 
uită în direcţia ei. În același timp n-o pierde pe Mary din ochi. 
Tocmai, Mary dă să se ridice. În aceeași clipă, de parcă ar fi 
anticipat, Camille se apleacă spre caietul lui Mary ca să-i explice 
exercițiul. 

Camille grasul este simpatic cu mine la faza asta, de parcă ar 
fi priceput totul. Mary chiar nu se pricepe la matematică. Și nu 
prea se pricepe cu adevărat la nimic. Camille e invers, se dă 
mare și tare, așa agaţă el. Cu Mary, pe termen lung, poate chiar 
fi iese, până la urmă... 

Fanette stă ghemuită în faţa băncii lui Paul. 

— Paul, îi șoptește fetița, poţi merge tu să-mi aduci tabloul? 
Ştii, în ascunzătoarea noastră. Și să-l aduci învăţătoarei, imediat 
după școală? 

— Contează pe mine... Dus-întors îmi ia sub cinci minute dacă 
fug. 

Fanette face din nou slalom printre bănci ca să revină la locul 
ei. Discretă. Atâta că dobitocul de Pierre și-a lăsat iarăși 
ghiozdanul pe jos. Fanette se împiedică de ghiozdan și-l izbește 
de piciorul scaunului. Înăuntru, o chestie ciudată din fier sună ca 
un clopoțel, în auzul întregii clase. 

Ce toantă sunt! 

Stephanie Dupain se întoarce spre elevi. 

— Fanette, spune învăţătoarea. Ce faci în picioare? Te întorci 
imediat la locul tău! 


71. 


Teava puștii din mâinile lui Jacques Dupain stă în continuare 
cu gura lipită de geaca de piele a inspectorului Laurenç Serenac. 
Chiar în dreptul inimii. Luminișul seamănă cu un templu antic ai 
cărui stâlpi ar fi plopii aliniaţi. Tăcut și sacru. În spatele perdelei 
de copaci se ghicește efervescenţa culoarului Senei, ca un ecou 
îndepărtat. 

e 

Sérénac încearcă să gândească rapid. Metodic. Cine e 
individul din fața lui? Tipul care-l ține în bătaia puștii. Să fie 
Jacques Dupain ucigașul lui Jérôme Morval? Dacă aşa stau 
lucrurile, e vorba atunci despre un infractor meticulos, 

VP - 272 


organizat, calculat. Un tip ca ăsta nu trage într-un polițai, așa, 
ziua-n amiaza mare. Blufează. 

Chipul lui Jacques Dupain nu-i dă niciun indiciu. Adoptă 
aceeași expresie cu care ar ţinti un iepure sau o potârniche pe 
coasta Astragale: concentrat, cu sprâncenele încruntate, cu 
mâinile ușor nesigure și umede. Poziţia unui vânător de duzină, 
care a prins în cătarea puștii un vânat ceva mai mare decât de 
obicei. Serenac se forțează să-și inverseze raționamentul. Poate 
că, în fond, Jacques Dupain nu este decât un soţ gelos, înșelat, 
umilit? In acest caz, e doar un biet tip care nu va dobori un om 
cu sânge rece... 

Este evident. Infractor sau nu, Dupain blufează! Serenac se 
forțează să-și ia un ton sigur: 

— Blufaţi, domnule Dupain. Nebun sau nu, nu veţi trage. 

e 

Jacques Dupain se albește și mai tare la față, de parcă bătăile 
inimii i-ar fi deveni atât de lente, că nu i-ar mai iriga arterele de 
deasupra gâtului. O mână se crispează pe ţeava din oţel, 
cealaltă pe trăgaci. 

— Nu jucaţi acest joc, domnule Serenac, nu faceți pe eroul. 
Renunţaţi la micile dumneavoastră calcule. Încă n-aţi înţeles? 
Vreţi să aveţi o baie de sânge pe conștiință, asta vreţi? O baie 
de sânge în loc să cedați... 

Totul începe să se amestece în capul lui Serenac. Inspectorul 
își dă seama că trebuie să evalueze situaţia în numai câteva 
secunde. Să reacționeze din instinct. Totuși i-ar plăcea să 
dispună de mai mult timp, să chibzuiască, să poată discuta 
toate detaliile cu Sylvio Benavides, cele trei coloane faimoase 
ale sale, să caute legătura dintre Jérôme Morval și toate 
necunoscutele anchetei, Wuferii, pictura, copilașii, ritualul, 
1937... De câte ori trage aer în piept, simte cum ţeava îngheţată 
a puștii îi apasă carnea. 

O jumătate de metru îi desparte. Lungimea unei ţevi de 
pușcă. 

— Sunteţi nebun, murmură Serenac. Un nebun periculos. Veţi 
sfârși inculpat, de mine sau de un altul. 

Neptun se scutură sub plop, ca trezit de izbucnirile vocilor 
celor doi bărbaţi. Câinele ridică niște ochi visători, fără să-i pese 
de nebunia lor. Ciulește urechea la strigătul lui Jacques Dupain: 


VP - 273 


— Inspectare Serenac, ascultaţi-mă, ce Dumnezeu! Nu puteţi 
face nimic. N-o voi lăsa pe Stephanie să plece. Dacă poliţaii se 
apropie, dacă încercaţi orice, dacă mă încolţiţi, vă jur, o voi 
ucide și apoi mă voi ucide și pe mine. Pretindeţi c-o iubiţi pe 
Stephanie, atunci dovediţi-o. Renunţaţi... Va trăi fericită, la fel și 
dumneavoastră, totul va fi bine. 

— Șantajul dumneavoastră este de tot râsul, domnule Dupain. 

Celălalt urlă și mai tare: 

— Nu e un șantaj, domnule Serenac. Nu negociez nimic! Doar 
vă spun ce-o să se întâmple dacă nu vă luaţi tălpășița. Sunt 
capabil să arunc totul în aer, cu tot cu mine, dacă nu mai am 
nimic de pierdut. Aţi înţeles? Puteţi chema toți polițaii de pe 
lume, tot nu veți împiedica o baie de sânge. 

Teava îi apasă și mai tare pieptul, în dreptul inimii. Serenac e 
conștient că acum e prea târziu să mai schițeze cel mai mic 
gest. Dupain stă la pândă, degetul de pe trăgaci ar fi cel mai 
rapid. Inspectorului nu-i mai rămân decât cuvintele pentru a-și 
convinge agresorul: 

— Dacă mă împușcați, o veţi pierde pe Stephanie. Oricum... 

Jacques Dupain se uită atent la el, fără grabă. Se retrage cu 
pași lenți, fără să-l piardă pe inspector din cătarea puștii. 

— Haide. Am irosit destul timp. Vă cer pentru ultima oară, 
domnule inspector, mâăzgăliţi trei cuvinte pe o foaie, apoi 
dispăreţi. Nu e așa de greu. Uitaţi totul. Nu vă întoarceți 
niciodată. Sunteţi singurul care mai poate evita baia de sânge. 

Buzele lui Jacques Dupain se ţuguie dintr-odată și lasă să le 
scape un șuierat. Neptun aleargă la picioarele lui, vesel. 

— Gândiţi-vă, domnule Serenac. Cât mai e timp. 

Serenac nu scoate o vorbă. Mâna i se pune instinctiv peste 
blana mătăsoasă a câinelui care se freacă de el. 

— II cunoașteţi pe Neptun, presupun, domnule inspector? 
Toată lumea îl cunoaște pe Neptun în Giverny. Căţelul cel voios 
care aleargă după copii. Cine nu-l adoră pe Neptun? Cine n-ar 
iubi acest câine nevinovat? Și eu îl ador, înaintea tuturor, m-a 
însoţit de o sută de ori la vânătoare... 

Intr-o străfulgerare, ţeava puștii e coborâtă, la înălțimea 
genunchilor inspectorului Serenac, la douăzeci de centimetri de 
botul lui Neptun. Pentru ultima oară, câinele îi privește pe cei 
doi adulţi cu o încredere oarbă. Ca un bebeluș care le zâmbește 
părinţilor. 


VP - 274 


Împușcătura face ţăndări tăcerea de sub plopi. 

De foarte aproape. 

Botul lui Neptun explodează, sfârtecat. 

Câinele se prăbușește ca o mogâldeaţă trăsnită. Mâna lui 
Serenac se închide peste un ghem de blană cleioasă de sânge. 
Pe încheietura mânecii și pe partea de jos a pantalonilor îi 
alunecă zdrenţe de piele, măruntaie, ce-a mai rămas dintr-un 
ochi și dintr-o ureche. 

Simte cum urcă în el o panică intensă ce-i anihilează orice 
încercare de reflecţie lucidă. Ţeava puștii ţinute de Dupain s-a 
ridicat într-o fracțiune de secundă și se lipește din nou de 
pieptul inspectorului. 

Strivește o inimă care n-a bătut niciodată atât de repede. 

— Gândiţi-vă, domnule Serenac. Cât mai e timp. 


72. 


Școala e închisoare pe un asemenea soare de mai. 

Patru și douăzeci și nouă de minute. 

Copiii ies chiuind din clasă. Ca în jocul uliul și porumbeii, unii 
sunt prinși din zbor de părinţii adunaţi în piața primăriei, în timp 
ce majoritatea se fofilează printre mâinile întinse și tei și o iau la 
goană pe rue Blanche-Hoschede-Monet. 

Stéphanie trece pragul sălii de clasă abia la câteva secunde 
după ce a ieșit și ultimul copil. Numai să n-aibă vreun ţânc ceva 
de întrebat... Ori vreun părinte, doar în această seară, să n-o 
rețină cumva. 

Incă vreo câteva minute și se va abandona în braţele lui 
Laurenç. Probabil a ajuns deja pe Île aux Orties. Doar câteva 
sute de metri îi mai despart. Pe culoar șovăie o clipă să-și ia 
vesta agăţată în cuier. In cele din urmă iese fără ea. De 
dimineață a îmbrăcat rochia ușoară din bumbac pe care a 
purtat-o când l-a întâlnit pe Laurenç prima oară, în urmă cu zece 
zile. 

În piaţa primăriei un soare lacom îi devorează cu poftă braţele 
și coapsele goale. 

De parcă ar străluci doar pentru mine... 

Stephanie se surprinde îmbătându-se cu acele gânduri de 
puștoaică, de un romantism de duzină. 

VP - 275 


Își vede reflectată silueta în fereastra primăriei. Și e uimită cât 
pare de drăguță, de sexy, în rochița fără pretenţii pe care 
Laurenç o va azvârli cât colo prin urzicile de pe insulă. Ea rezistă 
dorinţei de a o lua la goană pe rue Blanche-Hoschede-Monet, 
cum fac copiii. Dimpotrivă, înaintează trei pași spre geam ca să- 
și vadă chipul, ca să-și despletească părul și să-l îmblânzească 
puțin, ca să tragă de panglicile de argint în așa fel încât ele să-i 
dea soarelui cu tifla. Işi spune chiar că ar mai putea pierde 
câteva secunde, să se întoarcă în clasă sau acasă, să-și scoată 
rochia, să-și dea jos lenjeria intimă, să-și îmbrace din nou rochia 
pe pielea complet goală. Să traverseze astfel Giverny. Niciodată 
nici măcar nu și-a imaginat așa ceva... De ce nu? Șovăie. 

Dorinţa de a-l regăsi pe Laurenç cât mai repede cu putinţă are 
câștig de cauză. Clipește din ochii mari, mov, în reflexia tulbure 
a ferestrei. De dimineaţă și-a nuanţat pleoapele cu o bănuială 
de fard. Doar cât trebuie. Da, dacă i-o cere lui Laurenç, cu ochi 
care scânteiază astfel, care în același timp imploră, râd și 
dezbracă... Da, va fi salvată. 

Laurenç o va lua cu el. 

Nu, viața ei va mai fi niciodată la fel. 

e 

Stéphanie iuțeşte pasul, aproape ţopăie când coboară pe rue 
Blanche-Hoschedé-Monet. Când ajunge la Chemin du Roy, se 
hotărăşte să nu ocolească Moulin des Chennevières pe potecă, 
preferă s-o taie drept, prin lanul de porumb din fața ei, cum fac 
copiii. 

Pentru cei mici un lan de porumb, cu toate cărările dintre 
rânduri, e ca un labirint imens. Ei nu-i pasă, nu se teme că se va 
pierde prin labirint. O va tăia pe drumul cel mai scurt. Merge 
drept înainte. Tot înainte acum. 


73. 


Paul trece cu precauţie dincolo de puntea peste pârâul Epte. 
Fără să știe de ce, e suspicios. Poate din cauza misterelor lui 
Fanette, a felului ei de a-i spune că doar el cunoaște 
ascunzătoarea fabulosului tablou cu Wuferi pictat de ea. Lui 
Fanette îi plac astfel de lucruri, secretele, promisiunile, chestiile 


VP - 276 


bizare. E suspicios poate și din cauza poveștii cu pictorul 
asasinat, James, americanul. 

Oare Fanette chiar i-a văzut cadavrul pe câmp? O fi născocit 
totul? Și-apoi sunt poliţaii, bineînţeles, poliţaii care iau la 
întrebări pe toată lumea din sat din cauza uciderii celuilalt tip. 

Toate astea îl sperie. Nu spune nimic de faţă cu Fanette, se 
cam dă mare și tare în faţa ei, face pe cavalerul, dar în realitate 
toate astea îl bagă în sperieţi, ca moara din apropiere, cu roata 
ei cufundată în apă și cu turnul înalt ca de castel bântuit. 

Se aude ceva în spatele lui. 

Paul se întoarce brusc. Nu vede nimic. 

Trebuie să fie cu băgare de seamă. Fanette i-a încredinţat o 
misiune. Numai lui. Doar în el are încredere. Bine, nimic de zis, 
este o misiune foarte simplă, să recupereze tabloul de sub 
spălătorie, să-l ducă învăţătoarei, să-i explice că este pentru 
concursul Fundaţiei Robinson. O nimica toată, chiar la pas, 
spălătoria este la cinci minute de școală. Dus-întors, zece 
minute. 

Paul scrutează încă o dată împrejurimile, verifică să nu fie 
nimeni pe punte, în curtea morii, în lanul de grâu din spatele lui, 
apoi se apleacă peste treptele spălătoriei, își vâră mâna în 
deschizătură. 

Dintr-odată i se face frică. 

Mâna îi bâjbâie în beznă. Intră în panică, nu găsește nimic. 
Doar golul. Ideile i se agită prin cap. A venit cineva. Cineva a 
furat tabloul. Cineva a vrut să se răzbune, să-i facă rău lui 
Fanette... Sau poate cineva a ghicit adevărata valoare a primei 
picturi a lui Fanette, pentru că e sigur că într-o zi tablourile lui 
Fanette vor valora mult, foarte mult, la fel de mult ca un 
Monet... 

Sigur acesta a fost motivul. Agaţă cu mâna pânze de 
păianjen, nu înșfacă decât aer. Nu se poate! Unde-o fi dispărut 
tabloul? A văzut-o pe Fanette strecurându-l acolo, ieri... 

Cineva se mișcă în spatele lui! 

Acum e sigur că merge cineva pe drum. Paul își vine în fire. 
Probabil vreun trecător, multă lume trece pe punte, tot timpul, 
nu contează. Paul nu se poate întoarce, nu imediat. Important e 
să găsească tabloul. Se contorsionează pe burtă. Işi afundă și 
mai mult celălalt braț în gaura strâmtă de sub spălătorie. Işi 
agită mâinile, scotocește. 


VP - 277 


O dogoare imensă îl învăluie. Nu va da greș așa, prostește. Nu 
se va întoarce la Fanette să-i spună, așa, ca un nătâng, că 
tabloul nu mai e unde l-a pus. Paul își dă seama că nu mai aude 
acum niciun pas pe drum. 

De parcă cineva se oprise. 

E prea cald. Lui Paul îi este prea cald. 

Brațele i se electrizează brusc, de parcă ar fi atins niște fire 
neizolate. Chiar în capăt, în beznă, a prins cu degetele un capăt 
de hârtie tare. Trage. Mâinile îi explorează încă, pe bâjbâite, 
pachetul plat, colțurile... 

Nicio îndoială. Este tabloul! 

Paul simte că-i sare inima din piept de bucurie. Tabloul e 
acolo, era doar împins puţin prea mult. Ce bleg poate să fie! S-a 
speriat singur. Cine-ar fi putut fura pictura? Băiatul 
îngenunchează, trage în continuare de pachet. În fine, îl scoate 
la lumina zilei. 

E chiar tabloul cu pricina, Paul îl recunoaște. Același format de 
circa patruzeci de centimetri pe șaizeci, aceeași culoare maro a 
hârtiei care îl acoperă. O va deschide ca să verifice, o va 
deschide ca să-l vadă încă o dată, iar cascada culorilor să-i 
explodeze în față... 

— Ce faci? 

Vocea îi îngheaţă sângele. 

E cineva în spatele lui! Cineva i se adresează. O voce pe care 
Paul o cunoaște bine, prea bine, chiar. 

O voce atât de rece, că s-ar spune că a văzut moartea-n față. 


74. 


Tăblăria staţiei de captare a apei îmi oferă puţină umbră. Este 
un fel de rezervor mare. Îmi blestem zilele, îmi blestem 
sărmanele picioare. Traversarea pajiștii, de la moară la Epte, 
devine pentru mine la fel de dificilă ca traversarea cercului 
polar. O adevărată expediţie. Un kilometru de drum, abia. Ce 
jalnic! Când mă gândesc că Neptun mă așteaptă deja acolo, pe 
Île aux Orties, la umbra plopilor, de jumătate de oră... 

Haide, trebuie să mă dezmorţesc. 

Mă mai odihnesc câteva clipe, apoi pornesc din nou la drum. 


VP - 278 


Nu vă apucaţi să-mi faceţi morală, știu bine că nu-s decât o 
babă căpoasă. Dar trebuie să ajung pe lle aux Orties, pentru 
ultima oară. Într-un ultim pelerinaj. Acolo, și nicăieri altundeva, 
voi alege arma. 

Bineînţeles, tocmai când urma să mă urnesc se ivește 
Richard, din spatele tăblăriilor staţiei de captare. Ar fi trebuit să- 
i recunosc mașina, un Renault 4 albastru, parcat dincolo de 
barieră. Richard Paternoster, cel de pe urmă agricultor din 
Giverny, proprietarul a trei sferturi din pajiște, un ţăran cu faţă 
și cu nume de paroh, care în treizeci de ani n-a uitat nici măcar 
o dată să mă salute cu mâna, chiar când mă asfixia de pe 
tractor, trimițându-ne în plămâni, lui Neptun și mie, tot felul de 
insecticide, când își conducea mașinăriile de tortură, de-mi 
vedeam moartea cu ochii de fiecare dată când traversam 
pajiștea. 

Inevitabil, mă prinde și se-apucă să-mi povestească despre 
sărmana lui viaţă și despre neajunsurile lumii. De parcă aveam 
să-l căinez, cu cele cincizeci de hectare ale lui clasificate drept 
monument istoric! 

Cu neputinţă să-l evit. Mă invită cu o mișcare a braţului să 
poftesc în curte, să profit puţin de umbra tăblăriei. 

Nu am de ales, mă îndrept spre el. Abia apuc să zăresc, în 
depărtare, norul de fum care se apropie pe drum, ca panașul 
bătrânelor trenuri pe câmpiile din Far West. Motocicleta trece 
fără să încetinească prin fața fermei. Nu destul de repede, 
totuși, ca să n-o pot recunoaște. 

O Tiger Triumph T100. 


75. 


Stéphanie ajunge gâfâind pe Île aux Orties. A alergat prin 
lanul de porumb, drept înainte, ca o adolescentă nerăbdătoare. 
De parcă fiecare secundă care o despărțea de întâlnirea ei 
amoroasă ar fi contat. 

Laurenç o așteaptă, știe asta. 

Dă la o parte ultimele ierburi care-i ajung până la brâu și 
pătrunde în luminiș. 


VP - 279 


Sub plopii de pe de aux Orties domnește o tăcere de 
catedrală. 

Laurenç nu-i acolo. 

Nu s-a ascuns, nu se joacă nicidecum cu ea. Pur și simplu nu-i 
acolo. Motocicleta lui ar fi parcată pe undeva. 

N-a vrut să tragă cu urechea, când traversa câmpul, n-a vrut 
să privească, dar a auzit clar zgomotul motorului pe care 
învățase să-l recunoască, cel al motocicletei Triumph a lui 
Laurenç. A văzut fumul ridicându-se în depărtare. Voia să creadă 
că se înșală. Voia să creadă că Laurenç vine, chiar dacă sunetul 
părea să se depărteze, că vântul, doar vântul, se aflase la 
originea iluziei. Cu neputinţă să-i fi trecut prin minte că 
motocicleta se depărta, iar Laurenç fugea. 

De ce-ar fi fugit chiar înainte ca ea s-ajungă? 

e 

Laurenç nu-i acolo. 

Ochii ei n-au cum să nu vadă foaia agățată în fața ei, pe 
trunchiul primului plop. Este o simplă foaie de hârtie albă pe 
care au fost scrise în grabă câteva cuvinte. 

Se apropie. Ştie deja că n-are să-i fie pe plac ce va citi, că în 
acele cuvinte va găsi ceva ca vestea unei morți. 

Înaintează, somnambulă. 

Scrisul e repezit, nervos. 

Patru rânduri. 


Iubirea fericită nu-i... 


În afara celor cultivate de amintirea noastră. 
Adio pentru totdeauna. 
Laurenç 


Stéphanie simte că i se taie picioarele. Mâinile i se agaţă cu 
disperare de scoarța plopului, care i se sfâșie între degete. 
Cade. Trunchiurile dansează în jur ca niște uriași prinși într-o 
horă satanică. 

Iubirea fericită nu-i... 

Doar Laurenç a putut scrie acele cuvinte, e conștientă de 
asta. O amintire. O amintire drăguță, prin urmare, e tot ce căuta 
inspectorul. 


VP - 280 


Rochia ei deschisă la culoare din bumbac se agaţă de un 
amestec de pământ umed și de pietriș. Braţele, picioarele i se 
murdăresc. Stephanie plânge, refuză să accepte adevărul. 

Ce proastă! 

O amintire. 

Adio pentru totdeauna. 

Va fi nevoită să se mulțumească doar c-o amintire. Cât zile va 
mai avea. Să se întoarcă în Giverny, în clasă, acasă. Să reintre în 
mersul lucrurilor, ca înainte. Să închidă cușca la loc, cu mâna ei. 

Ce idioată! 

Ce-a crezut? 

Acum tremură, tremură de frig la umbra copacilor. Rochia i s- 
a udat. De ce s-a udat? Gândurile i se înceţoșează. Nu înţelege, 
iarba de pe pajiște i se pare pârjolită de soare. Nu contează. Se 
simte atât de murdară. Își trece mâna peste ochi, caută, cu 
neîndemânare, să-și șteargă lacrimile care-i curg. 

Dumnezeule! 

Pupilele dezgustate ale lui Stephanie nu i se mai pot 
desprinde de palme: sunt roșii. Roșii ca sângele! 

Stephanie simte că leșină, nu mai înţelege. Işi ridică brațele: 
și ele sunt acoperite de sânge. Coboară ochii. Rochia îi este 
mânjită de pete purpurii, de care s-a îmbibat bumbacul deschis 
la culoare. 

Se scaldă într-o baltă de sânge! 

Un sânge roșu. Viu. Proaspăt. 

e 
Dintr-odată, frunzele copacilor freamătă în spatele ei. 
Vine cineva. 


76. 


— Ce ascunzi? Ce ascunzi în pachet? 

Paul se întoarce și scoate un imens oftat de ușurare. E 
Vincent! Ar fi trebuit să-și dea seama, ăsta mereu îi spionează. 
Dar bine, nu-i decât Vincent. Deși prietenul lui are o voce 
caraghioasă și o privire bizară. 

— Nimic... 

— Cum, nimic? 

Fanette are dreptate. Vincent e ca râia! 

VP - 281 


— Bine, la urma urmei, dacă tot vrei să afli. Privește! 

Paul se apleacă peste tabloul împachetat și desface hârtia 
maro. Vincent s-a apropiat. 

Așteaptă-te la un șoc, băgăciosule! 

Paul dă ambalajul la o parte. Culorile nuferilor pictaţi de 
Fanette explodează în lumina soarelui. Pe pânză, florile de nufăr 
vibrează mișcate de apă, plutesc ca niște insule tropicale pe 
care nu le leagă nimic. 

Vincent nu spune nimic. Pare să nu-și mai poată desprinde 
ochii de pictură. 

— Haide, nu sta degeaba, continuă Paul cu o voce energică. 
Ajută-mă să pun la loc ambalajul. Trebuie să-l duc învăţătoarei. 
Este pentru concursul „Pictori în devenire”, îţi dai seama. 

Se uită ţintă la Vincent, cu ochii plini de mândrie. 

— Deci, cum ţi se pare? Este un geniu, nu-i așa, Fanette a 
noastră! Cea mai talentată dintre toate... Greu îi va fi doar să 
aleagă. Tokyo, New York, Madrid, toate școlile de pictură din 
lume se vor bate pe ea... 

Vincent se ridică. Se clatină, de parcă ar fi beat. 

Paul se îngrijorează: 

— Eşti bine, Vincent? 

— Tu... tu n-o să faci asta? bâiguie băiatul. 

— Ce anume? 

Paul începe să acopere din nou tabloul cu hârtia maro. 

— Să... să-i dai tabloul învăţătoarei. Să-l trimită la celălalt 
capăt al lumii... Să ne-o ia pe Fanette... 

— Ce tot spui? Haide, ajută-mă. 

Vincent face un pas înainte. Umbra lui îl acoperă pe Paul, 
ghemuit în continuare. Vocea lui Vincent devine dintr-odată 
autoritară, cum n-a mai auzit-o niciodată Paul din gura 
prietenului său: 

— Aruncă tabloul în râu! 

Paul își saltă capul și se întreabă, preţ de-o clipă, dacă Vincent 
vorbește serios sau nu, apoi izbucnește în râs. 

— Termină cu aiurelile. Mai bine m-ai ajuta. 

Vincent nu răspunde. Încremenește câteva clipe, apoi, dintr- 
odată, face un pas pe asfalt, ridică piciorul drept, împinge pânza 
pusă pe trepte. 


VP - 282 


Tabloul alunecă. Pârâul e la numai câţiva centimetri. Mâna lui 
Paul blochează pachetul. În u/tima clipă. Îl ţine zdravăn cu o 
mână și se ridică, furios. 

— Te-ai ţicnit! Era să-l împingi naibii în apă... 

Paul știe că Vincent nu e pe măsura lui. Paul este mai puternic 
ca el. Dacă va continua, Vincent va înțelege. 

— Dă-te la o parte. Fă-mi loc. Îi voi duce învăţătoarei tabloul. 
După aceea, ne socotim noi unul cu celălalt. 

Vincent se dă înapoi doi metri, până ajunge sub salcia 
plângătoare ale cărei ramuri se înmoaie în pârâu. Scotocește în 
buzunarul de la pantaloni. 

— Nu te las s-o faci, Paul. Nu te las s-o iei pe Fanette de lângă 
noi. 

— Te-ai ţicnit! Dă-te! 

Paul înaintează. Vincent, dintr-un salt, se repede în faţa lui. 

Ține în mână un cuţit. 


= Cei 

Surpriza îl anchilozează pe Paul. 

— Imi vei da tabloul, Paul. Il voi strica puţin. Doar cât 
trebuie... 


Paul nu mai ascultă delirurile lui Vincent. Se concentrează 
asupra cuţitului pe care îl agită. Un cuţit plat, cu lama lată. La 
fel ca al lui Fanette, cel pentru pictură. Ca acela pe care pictorii 
îl folosesc să-și curețe paleta. 

Unde l-o fi găsit Vincent? 

De la ce pictor l-o fi furat? 

— Dă-mi tabloul, Paul, insistă Vincent. Nu glumesc. Instinctiv, 
Paul caută ajutor, vreun trecător, vreun vecin, oricine. Ochii i se 
întorc spre fereastra donjonului morii. Nicio mișcare. Nicio 
pisică. Niciun câine. Nici măcar Neptun. 

Râul pare că se clatină în jurul lui. 

Un nume i se învârtejește în craniu, ireal, suprarealist. 

James. 

Paul continuă să nu scape din ochi cuțitul pe care-l ţine 
Vincent. Un cuţit murdar. Un pictor și-ar curăța cuțitul. 

Nu și Vincent. 

Lama cutțitului este roșie. 

Roșie ca sângele. 


VP - 283 


77. 


Picioarele dezvelite ale lui Stéphanie alunecă pe pământul 
amestecat cu sânge, caută un sprijin în noroiul de culoarea 
purpurei. 

Vine cineva. 

Mâinile ei încearcă să se agațe de trunchiul plopului din faţa 
ei, strângându-l ca pe trupul unui bărbat la picioarele căruia s-ar 
fi culcat. Se ridică anevoie. Are impresia că e acoperită cu 
excremente, cu oase de om, că a fost aruncată într-o groapă 
comună și că se târăște printre cadavre ca să iasă din ea. 

Vine cineva. 

Stephanie se agaţă de plop, se freacă de el, se 
contorsionează ca pentru a se șterge de scoarță, ca pentru a se 
însoți cu tăria copacului. 

Vine cineva. 

Cineva merge de-a lungul râului Epte, pe mal. Aude clar 
zgomot de pași care se tot apropie, făcând ferigile de la 
confluența cu Sena să foșnească. Dinspre soare, se înfiripă un 
corp dintre plopi. 

Laurenç? 

Preţ de o clipită, Stéphanie se gândește la iubitul ei. Nu mai 
există baltă de sânge. Nici mizerii. Își va rupe rochia mânijită și 
se va arunca în braţele lui Laurenç. 

S-a întors. O va lua cu el. 

Inima nu i-a bătut niciodată aşa de repede. 

— L-am... l-am găsit aşa. 

Jacques. E vocea lui Jacques. 

Îngheţată. 

e 

Mâinile lui Stéphanie zgârie lemnul. Unghiile i se rup, una câte 
una, de trunchi, în tot atâtea dureri, ca pentru a face țăndări 
insuportabila suferință. 

Umbra înaintează prin soare. 

Jacques. 

Soțul ei. 

Stephanie nici nu mai are forţă să gândească, să se întrebe ce 
caută el aici, pe Île aux Orties, să încerce să pună în ordine 
evenimentele care se succed. Se mulțumește să le suporte, să 


VP - 284 


meargă ca o somnambulă și să se ciocnească de obstacolele 
care se năpustesc spre ea. 

Stephanie nu-și poate desprinde ochii de pe forma întunecată 
pe care Jacques o duce în braţe. Un câine, un căţel mort al cărui 
bot a fost pe jumătate smuls și din care sângele continuă să 
curgă peste coapsele lui Jacques. 

Neptun. 

— L-am găsit așa, șoptește Jacques Dupain cu o voce albă. 
Sigur e un accident de vânătoare pe câmp. Cineva l-a doborât. 
Un glonț rătăcit. Sau un ticălos. Nu... nu a suferit, Stephanie. A 
murit imediat... 

Stephanie se lasă ușor să alunece de-a lungul trunchiului. 
Scoarța îi sfâșie braţele, picioarele. Nu mai simte durerea. Nicio 
altă durere. 

Jacques îi zâmbește. Jacques e puternic. Jacques e calm. Pune 
cu delicateţe cadavrul lui Neptun pe un pat de iarbă. 

— Va fi bine, Stephanie. 

Stephanie simte cum orice rezistență cedează înăuntrul ei. 
Din fericire, Jacques e alături de ea. Ce-ar fi ea fără el? Ce s-ar 
face ea fără el? Mereu i-a fost alături. Fără să se plângă, fără s-o 
judece, fără să-i ceară nimic în schimb. Pur și simplu alături de 
ea. Ca plopul de care se agaţă. Jacques e un copac care a fost 
sădit lângă ea, care nu tresare când ea se îndepărtează, care 
știe că ea va reveni mereu la adăpostul umbrei sale. 

Jacques îi întinde mâna. Stephanie o apucă. 

În el are încredere. Numai în el. Este singurul bărbat care n-a 
trădat-o niciodată. Izbucnește în lacrimi, prăbușindu-se peste 
umărul lui. 

— Haide, Stephanie. Haide. Am parcat un pic mai încolo, îl 
vom încărca pe Neptun în portbagaj. Haide, Stephanie, ne 
întoarcem acasă. 


78. 


Inspectorul Laurenç Serenac își reazemă fără nicio precauţie 
motocicleta Triumph de zidul alb al comisariatului. A avut nevoie 
doar de câteva minute ca să parcurgă cei cinci kilometri dintre 
Giverny și Vernon. Intră valvârtej. Maury e la recepţie, 
parlamentează cu trei tinere, dintre care una, aproape isterică, 

VP - 285 


tot repetă că poșeta i-a dispărut pe terasa din piaţa gării. 
Celelalte două prietene clatină din cap. 

— L-ai văzut pe Sylvio? 

Maury își ițește capul. 

— Jos. În arhive... 

e 

Serenac nu încetinește. Se năpustește în jos pe scară și 
împinge ușa roșie. Sylvio Benavides stă aplecat deasupra unui 
carnet, scrie niște notițe. A întins conţinutul cutiei de arhivare 
pe masă: fotografiile amantelor lui Jérôme Morval și cele de la 
scena crimei, listele cu copiii de la școala din Giverny, autopsia, 
expertizele grafologice, fotocopiile Nuferilor, notițele scrise de 
mână... 

— Aţi picat la ţanc, șefu'. Cred că am făcut progrese... 

Serenac nu-i lasă adjunctului timp să-i spună mai multe: 

— Las-o baltă, Sylvio. Clasăm cazul... 

Benavides îl privește cu uimire și continuă: 

— Cum vă spuneam, am noutăţi. Mai întâi, am găsit-o în 
sfârșit pe cea de-a cincea amantă, faimoasa tânără în bluză 
albastră, pornind de la fluturașii de plată ai familiei Morval. Am 
dat zeci de telefoane. O cheamă Jeanne Thibaut. Efectiv, se 
culca cu Morval ca să-și păstreze slujba, mi-a spus ea. Proastă 
socoteală, Patricia a dat-o afară după două luni. De atunci, s-a 
mutat în regiunea pariziană. Trăiește cu un poștaș. Are doi 
copilași, de trei și cinci ani. Pe scurt, vedeți, șefu', nimic 
suspect, pe partea asta suntem din nou în impas! 

Serenac se uită atent la adjunctul lui, cu o privire posacă: 

— În impas. Suntem prin urmare de aceeași părere, este... 

— Atâta că, îl întrerupe Benavides, din ce în ce mai entuziast, 
am fost în arhivele departamentale, mi-am petrecut acolo un 
răstimp fenomenal... și am sfârșit prin a descoperi niște 
exemplare din Républicain de Vernon, din 1937. Ziarele vorbesc 
despre moartea unui copil, Albert Rosalba. Există chiar un fel de 
interviu cu mama copilului înecat. Louise Rosalba. Ea nu credea 
că fusese un accident. Ea... 

Serenac își ridică tonul: 

— Nu m-ai înţeles, Sylvio. O lăsăm moartă! Nu se potrivește 
cu nimic ancheta noastră, tot delirul din jurul Nuferi/or uitaţi prin 
podurile din Giverny, accidentul unui puști de dinainte de război! 
Soții încornorați... Ne înecăm în ridicol! 


VP - 286 


Benavides își ridică în sfârșit stiloul de pe foaia cu notițe. 

— Scuzaţi-mă, dar acum eu nu mai înțeleg nimic, șefu'. Ce 
anume înseamnă, exact, „o lăsăm moartă”? 

Cu dosul palmei, Serenac mătură hârtiile întinse pe masă și se 
așază în locul lor. 

— i-o voi spune altfel, Sylvio... Aveai dreptate. Pe toată linia. 
Amestecarea anchetei referitoare la omucidere cu sentimentele 
personale din povestea asta s-a dovedit nebunie curată... Am 
înțeles-o ceva mai târziu, dar am înţeles-o... 

— Vorbiţi despre Stephanie Dupain? 

— Dacă vrei... 

Sylvio Benavides îi întoarce un zâmbet complice și adună 
răbdător foile risipite. 

— Prin urmare Jacques Dupain nu mai este inamicul public 
numărul unu? 

— Se pare că nu... 


— Dar... toate... 
Serenac ridică tonul și bate cu pumnul în masă: 
— Ascultă-mă, Sylvio. li voi telefona judecătorului de 


instrucție și-i voi spune că m-am împotmolit în povestea asta, că 
sunt ultimul incompetent și că n-are decât să-i încredințeze 
altcuiva ancheta... 

— Dar... 

Sylvio Benavides cuprinde cu privirea probele materiale de pe 
masă, aruncă un ochi peste notițe. 

— Vă... vă înțeleg, șefu'. E cu siguranţă decizia cea bună, 
dar... 

Ochii i se pun pe Laurenç. 

— Dumnezeule, ce vi s-a întâmplat? 

— Ce anume? 

— Mânecile, geaca? Aţi cărat un cadavru sau ce? 

Laurenç oftează. 

— O să-ţi explic... Mai târziu. Unde voiai să baţi, cu acel „dar” 
al tău? 

Sylvio ezită să insiste. Într-un sfârșit, își întoarce ochii de la 
hainele murdărite de sânge. 

— Dar... cu cât încerc mai mult să pun în ordine toate piesele 
acestui puzzle, cu atât revin la povestea cu copilul în pericol, un 
copil de unsprezece ani... Dacă o lăsăm baltă acum, riscăm să... 


VP - 287 


Sylvio Benavides n-are vreme să-și termine fraza. Agentul 
Maury, care a coborât patru câte patru treptele scării, năvălește 
în camera arhivelor. 

— Sylvio! Ne-au sunat de la maternitate. Este soţia ta! A 
început, băiete... Din câte am înţeles, i s-a rupt apa, dar moașa 
nu mi-a dat mai multe amănunte, doar că tăticul trebuie să vină 
fuguţa... 

Benavides sare de pe scaun ca ars. Laurenç Serenac îi dă 
prietenește o palmă pe spate în timp ce-și înhaţă haina. 

— Fugi, Sylvio... Uită de restul... 

— Bun... Păi... 

— Fugi, idiotule! ; , 

— Mulţumesc, Laur... Aăă, șefu'... Aăă... Laurenç, eu... 

Ezită o clipă, cât să-și bage cu neîndemânare brațele prin 
mânecile hainei. Serenac îl zorește: 

— Ce e? Ce mai aștepți? Du-te! 

— Aăă, șefu', pe picior de plecare... De data asta, pot să vă 
tutuiesc? 

— Era și timpul, nătărăule. 

Zâmbesc amândoi. Inspectorul Benavides aruncă o ultimă 
privire către foile de pe masă, se oprește mai ales la fotografia 
lui Stephanie Dupain, amestecată printre celelalte fotografii, 
apoi spune, din prag: 

— Cântărind bine totul, cred c-ai făcut bine să renunțţi la 
anchetă! 

e 

Laurenç Serenac își ascultă adjunctul cum aleargă pe scări. 
Pașii grei se îndepărtează, se trântește o ușă, apoi nu se mai 
aude nimic. Serenac adună încet toate piesele din dosar în cutia 
de arhivare roșie. Fotografiile, rapoartele, notițele. Parcurge cu 
ochii literele de pe etajeră, apoi pune la locul ei cutia de 
arhivare roșie. 

M... de la Morval. 

e 

Se dă înapoi. Cazul Morval nu mai este decât un dosar printre 
câteva sute de alte cazuri cu autor necunoscut. Fără să vrea, nu 
se poate împiedica să se gândească din nou la ultima remarcă a 
lui Sylvio. 

Un copil în pericol de moarte. 

Un copil care moare. Un altul care se naște... 


VP - 288 


Sylvio va uita... 

e 

Laurenç Serenac zărește, aproape amuzat, într-un ungher al 
încăperii, câteva cizme pe care proprietarii lor din Giverny n-au 
mai venit niciodată să le recupereze, probabil pentru că erau 
prea vechi sau prea uzate. Deasupra, pe o masă, mulajul din 
ipsos al pingelei este expus în continuare. Hotărât lucru, 
ancheta asta n-are niciun sens, se forțează el să fie ironic. 
Următoarele lui gânduri își iau zborul spre Stephanie, spre 
cadavrul lui Neptun. 

Da, a luat decizia cea bună. Au murit destui... 

Cât privește restul, privirea mov cu irizări de nuferi a lui 
Stephanie, pielea ei ca de faianță, buzele ei de cretă și 
panglicile de argint din părul ei... 

Le va da uitării. 

Cel puţin așa speră. 


79. 


— Dă-mi tabloul, repetă Vincent. 

Cuţitul de pictor pe care băiatul îl ţine în mână îi asigură o 
atitudine nouă, de parcă ar avea câţiva ani în plus, vârsta și 
experiența unui adolescent hârșit în luptele de stradă. Paul 
strânge și mai tare tabloul lui Fanette la piept. 

E furios. 

— Vincent, de unde ai cuțitul? 

— L-am găsit! Cui îi pasă? Dă-mi tabloul... Ştii bine că am 
dreptate. Dacă ţii cu adevărat la Fanette... 

Lui Vincent i se dilată pupilele. Vinișoare roșii i se formează la 
colţurile ochilor. Ochi de nebun. Paul nu l-a văzut niciodată așa. 

— Nu mi-ai răspuns. Unde-ai găsit cuțitul? 

— Nu schimba vorba! 

— De ce e sânge pe cuțitul tău? 

Lui Vincent îi tremură puţin brațul acum. Vinișoarele roșii de 
pe iriși i se măresc, îi încercuiesc pupila. 

— Vezi-ţi de treaba ta! 

Paul are impresia că vede cum prietenul i se metamorfozează 
văzând cu ochii, transformându-se într-un fel de nebun isteric în 
stare de orice. Își pune mâna pe bordura spălătoriei. 

VP - 289 


— Nu... te mai... recunosc, totuși... 

— Grăbește-te, Paul. Dă-mi tabloul. Suntem de aceeași parte! 
Dacă ţii la Fanette, suntem de aceeași parte. 

Cuţitul de pictor se agită prin aer cu mișcări dezordonate. 
Paul se dă înapoi. 

— La naiba... Tu... tu... Tu i-ai făcut felul pictorului american... 
James... Cu o lovitură de cuțit în inimă, mi-a povestit Fanette. 
Tu... ai fost? 

— Gura! Ce treabă ai tu cu un pictor american? Doar Fanette 
contează, nu? Alege de partea cui ești când îţi zic! Dă-mi tabloul 
sau fă-i vânt în apă... Îţi spun pentru ultima oară! 

Lui Vincent i se întărește braţul, de parcă ar fi ţinut o sabie și 
ar fi urmat să atace. 

— Pentru ultima oară... 

Paul schiţează un zâmbet și se apleacă să pună pachetul pe 
asfaltul de pe marginea spălătoriei. 

— OK, Vincent. Ne liniștim... 

Apoi, brusc, Paul se ridică. Vincent, surprins, n-are timp să 
schițeze niciun gest, cât de mic. Mâna lui Paul i se încleștează 
pe încheietură. l-o strânge, tare de tot, în timp ce-i răsucește 
antebraţul. Vincent este silit să îngenuncheze, râgâie înjurături, 
dar Paul îl strânge din ce în ce mai tare. Vincent nu mai are de 
ales. Ochii roșii i se scaldă în lacrimi. Durere. Umilinţă. Mâna i se 
deschide. Când cuțitul de pictor cade, Paul, cu piciorul, îl 
împinge pe iarbă, sub salcie, la trei metri de ei; mâna lui Paul îi 
răsucește în continuare braţul lui Vincent, forțându-i-l să se 
rotească la spate, apoi ridicându-i încheietura. Băiatul urlă: 

— Umărul meu, ce dracu', o să-mi smulgi umărul... 

Paul îi ridică și mai mult brațul lui Vincent. Paul este cel mai 
puternic. Mereu a fost. 

— Eşti bolnav la cap, băiatule. Eşti ţicnit. Te vor închide la 
balamuc. Ce-ţi închipui? Voi sta de vorbă cu părinţii tăi, cu 
polițaii, cu toată lumea. Mă gândeam eu că nu ești în regulă. 
Dar în asemenea hal... 

Vincent urlă. Paul s-a mai încăierat de câteva ori în curtea 
școlii, în pauze, dar n-a mers niciodată așa departe. Cât timp îi 
mai poate strivi încheietura? Până la ce înălţime mai poate 
răsuci braţul înainte să-i disloce umărul lui Vincent? Are 
impresia că aude cum îi trosnesc cartilagiile. 


VP - 290 


Vincent a încetat să mai urle. Plânge acum, iar corpul își 
pierde, treptat, orice rezistenţă, de parcă i s-ar fi înmuiat toţi 
mușchii. Paul își desface în sfârșit strânsoarea și-l împinge pe 
băiat, care se rostogolește un metru mai încolo, ca o cârpă 
mototolită. 

Inert. Îmblânzit. 

— Sunt cu ochii pe tine, îl ameninţă Paul. 

Se asigură dintr-o privire că băiatul e suficient de departe de 
cuțitul de pictor. Vincent a rămas dărâmat, în poziţie fetală. Fără 
să înceteze să-l supravegheze, Paul se apleacă peste marginea 
spălătoriei ca să ridice tabloul. Mâna îi atinge hârtia maro. 

Poate că-și întoarce ochii jumătate de secundă, cât să fie 
sigur că l-a apucat bine. 

Abia. 

Prea mult. 

Vincent se ridică dintr-un salt și aleargă, drept în faţa lui, cu 
coatele înainte. Paul schițează un gest de evitare, către 
spălătorie. Încă o dată, a fost mai rapid ca Vincent, coatele lui 
Vincent abia dacă îi ating ușor trunchiul, fără să-i facă rău. 
Vincent se prăbușește în urzici, drept înainte. 

Nebunul! 

Paul n-are timp să se gândească la altceva, în clipa de după, 
un strat subțire de pământ îi alunecă sub picior. Simte că-și 
pierde echilibrul pe malul alunecos. Piciorul i se agită în gol, 
între mal și pârâu. Mâna îi caută ceva de care să se apuce, 
orice, acoperișul spălătoriei, o grindă, o creangă... 

Prea târziu. 

Cade pe spate. Se chircește, din instinct. Spinarea îi lovește 
mai întâi peretele de cărămidă al spălătoriei. Durerea este 
brutală și intensă. Paul continuă să se rostogolească într-o 
parte, un metru. Nu mult. 

Se lovește cu tâmpla de marginea grinzii. Ochii i se deschid 
spre cer. Un b/itz imens, ca un fulger. 

Alunecă, continuă să alunece, vede tot, e conștient, doar 
corpul nu-i mai răspunde, nu vrea să i se mai supună. 

Apa rece îi atinge părul. 

Paul înțelege că se rostogolește în pârâu, centimetru cu 
centimetru. Ochii nu-i mai văd decât cerul fără nori de deasupra 
lui și câteva crengi de salcie, ca niște zgârieturi pe un ecran 
albastru. 


VP - 291 


Apa rece îi mistuie urechea, gâtul, ceafa. 

Se duce la fund. 

Chipul lui Vincent se ivește în ecranul albastru. 

Paul îi întinde mâna, cel puţin așa crede el, asta și-ar dori. Nu 
știe dacă mâna i se ridică, nu și-o simte, nu și-o vede în tabloul 
albastru. Vincent îi zâmbește. Paul se întreabă ce înseamnă 
asta. Că totul era ca să râdem? Era o glumă? Vincent îl va 
scoate de acolo, lovindu-l prietenește pe umăr. 

Sau că Vincent înnebunise de-a binelea? 

Vincent se apropie. 

Paul cunoaște răspunsul acum... Nu un zâmbet îi pocește gura 
lui Vincent, ci o strâmbătură sadică. Paul vede în sfârșit o mână, 
apoi două repezindu-se în ecranul albastru, apoi apropiindu-se. 
Nu le mai zărește, dar simte că i se pun pe umeri. 

ÎI împing. 

Lui Paul i-ar plăcea să se zbată, să dea din picioare, să se 
întoarcă, să dea de pământ cu nebunul ăsta, este mai puternic, 
mai puternic decât celălalt. Cu mult mai puternic. 

Nu poate face nici cel mai mic gest. Este paralizat. A înțeles. 

Cele două mâini îl împing în continuare. 

Apa îngheţată îi mistuie gura, nările, ochii. 

e 

În cea de pe urmă imagine din conștiința lui Paul apar câteva 
pete roz, deasupra lui, spre suprafață, pe sub apa vie. 

Imaginea îi amintește de tabloul lui Fanette. 

Este ultimul lui gând. 


80. 


Îmi văd de drum cu chiu, cu vai, spre Île aux Orties. Richard 
Paternoster, ţăranul de pe pajiște, m-a lăsat până la urmă în 
pace, nu fără să-mi fi servit o litanie de sfaturi calitatea întâi. 
„La vârsta dumitale, biata mea prietenă, nu mai e rezonabilă o 
astfel de plimbare până la Epte. Pe un asemenea soare... Ce-o 
să faci acolo, la confluență? Eşti sigură că nu vrei să te duc eu 
cu mașina? Fii prudentă, nu-i așa, chiar pe un drumeag de ţară, 
adesea sunt tipi care merg prea repede. Turiști rătăciţi sau nu 
neapărat, fani de-ai lui Monet care caută faimoasa Île aux 


VP - 292 


Orties... Poftim, mai adineaori, motocicleta aia, cu ce viteză a 
traversat pajiștea... lată, nu te mint, privește, mașina de colo...” 

Un nor de țţărână roșiatică s-a ridicat de pe drum. 

Fordul Break albastru a trecut prin faţa fermei. 

Fordul familiei Dupain. În nimbul de praf abia dacă am apucat 
să-i zăresc pe cei din mașină. 

Jacques Dupain, la volan, cu privirea goală. 

Stéphanie Dupain, lângă el, în lacrimi. 

Plângi, scumpa mea? 

Plângi, plângi, frumoaso. Ai încredere în mine, e doar 
începutul. 

e 

Mi se pare că blestematul ăsta de drum nu se mai termină. 
Merg mai departe în ritmul meu, bastonul încearcă să descopere 
șleaurile din vreme; mai am doar câteva sute de metri până să 
ajung la Île aux Orties. Mi-ar plăcea să pot iuți pasul. Abia aştept 
să-l găsesc pe Neptun, nu l-am mai văzut de când am plecat de 
la moară. Știu că nătărăul de câine s-a învăţat să-și ia tălpășița, 
în tovărășia ţâncilor din sat, a trecătorilor sau a iepurilor de pe 
pajiște. 

Dar aici... 

O angoasă stupidă îmi urcă în gât. 

— Neptun? 

Ajung în cele din urmă pe Île aux Orties. 

Curios lucru, acest loc înghesuit între două râuri m-a dus 
mereu cu gândul la un capăt de lume. Nu chiar ca o insulă, nu 
trebuie să exagerăm, ci o peninsulă. Vântul agită acolo frunzele 
plopilor de parcă ar sufla din largul mării, de parcă acest pârâu 
de tot râsul, Epte, acest șanț de mai puţin de doi metri ar fi mai 
greu de trecut ca un ocean. Ca să v-o spun altfel, acest banal 
câmp cu urzici parcă s-ar întinde în realitate până la marginea 
lumii, și doar Monet o înțelesese... 

— Neptun! 

Îmi place să zăbovesc aici, să privesc de partea cealaltă a 
apei. Îmi place acest loc. Îl voi duce dorul. 

— Neptun! 

Strig mai tare acum. Câinele ăsta tot nu se-arată. Angoasa mi 
se transformă în frică veritabilă. Unde s-o fi dus câinele-ăsta? 
Fluier, de data asta. Încă mai știu să fluier. Neptun se întoarce 
mereu când îmi aude fluieratul. 


VP - 293 


Aștept. 

Singură. 

Niciun zgomot. Niciun semn. Nici urmă de Neptun. 

Îmi vin în fire, știu bine că temerile mele sunt de tot râsul, îmi 
vin tot felul de idei din pricina locului. De multă vreme nu mai 
cred în blesteme, în istoria care se repetă, în genul acesta de 
prostii. Nu există întâmplare... Doar... 

Dumnezeule... Câinele ăsta care nu se mai întoarce... 

— Neptun! 

Strig de mă doare gâtul. 

Urlu, iar și iar: 

— Neptun... Neptun... 

Plopii par să fi amuţit pe veci. 

— Neptun... 

(J 

A... 

lată-mi câinele: se repede de nicăieri, croindu-și drum prin 
hățișurile din dreapta, și vine să mi se lipească de rochie. Are în 
ochi o lucire maliţioasă, de parcă și-ar cere iertare că s-a 
întrecut cu fuga. 

— Haide, Neptun, ne întoarcem. 


VP - 294 


TABLOUL DOI 


Expunere 


A TREISPREZECEA ZI - RENUNTARE 


25 mai 2010 
(Pajiștea din Giverny) 


81. 


Mă întorc de pe Île aux Orties. De data aceasta, după ferma 
lui Richard Paternoster, în loc să revin la Moulin des 
Chennevieres, o apuc la dreapta, către cele trei parcări ca niște 
petale. Neptun zdupăie pe lângă mine. Mașinile și autocarele 
încep să elibereze locurile din parcare. De mai multe ori, câţiva 
tâmpiţi care dau înapoi fără să se uite în oglindă aproape că mă 
răstoarnă. Lovesc cu bastonul peste bara din spate, ba chiar 
peste partea de jos a caroseriei. Nu îndrăznesc să spună nimic 
unei bătrâne ca mine. Ba chiar se scuză. 

lertaţi-mă, fiecare se distrează cum poate. 

— Haide, Neptun... 

Gogomanii ar fi în stare să-mi calce câinele. 

Ajung în sfârșit pe Chemin du Roy. Înaintez câţiva metri, până 
la grădinile lui Monet. E buluceală mare între trandafiri și nuferi. 
Trebuie spus, e o zi frumoasă de primăvară, mai rămâne doar o 
oră până la închiderea grădinii. Turiștii vor ceva în schimbul 
tuturor kilometrilor parcurși și așteaptă cuminţi, în șir indian, pe 
alei, cărucior lângă cărucior. Giverny la orele șaptesprezece. 
Tendinţă RER”. 


37 Abreviere de la Réseau Express Régional, sistem de cale ferată ce asigură legătura 
între Paris și suburbii. 


VP - 295 


Privirea mi se pierde în mulţime. Rapid, n-o mai văd decât pe 
ea. 

Pe Fanette. 

Stă cu spatele la mine. S-a instalat pe malul bazinului cu 
nuferi, în fața pânzei rezemate de glicine. Ghicesc că plânge. 

e 

— Ce vrei de la ea? 

Camille-grasul stă la celălalt capăt al bazinului cu nuferi, pe 
mica punte verde deasupra căreia cad, ca o ploaie, crengile 
sălciei plângătoare. Pare cam nătâng. Tot răsucește o foaie 
cartonată în mâini. 

— Ce vrei de la Fanette? repetă Vincent. 

Camille se bâlbâie, stânjenit: 

— Este... este... Ca s-o consolez... m-am gândit... O carte 
poștală de aniversare, pentru cei unsprezece ani ai ei. 

Vincent smulge ilustrata din mâinile lui Camille, se uită atent 
la ea, câteva clipe. Este o simplă carte poștală, o reproducere a 
unor Nuferi, pe mov, cea mai banală cu putinţă. Pe spatele 
ilustratei e scris doar: UNSPREZECE ANI. LA MULŢI ANI. 

— OK. l-o dau. Las-o în pace acum. Fanette are nevoie să fie 
lăsată în pace. 

Cei doi băieți o văd, în partea opusă a bazinului, pe fetița 
aplecată asupra pânzei ei, ocupată să mânuiască penelurile cu o 
furie dezordonată. 

— Ea... cum se mai simte? articulează Camille. 

— Tu ce crezi? răspunde Vincent. Este ca noi toți. S-a șocat. 
Înecul lui Paul. Înmormântarea pe ploaie. Dar ne vom reveni, nu- 
i așa?... Se mai întâmplă accidente... Se mai întâmplă. Așa stau 
lucrurile. 

Camille-grasul izbucnește în lacrimi. Vincent nici măcar nu-și 
dă osteneala să-l îmbărbăteze, merge deja de-a lungul 
bazinului, doar adaugă, îndepărtându-se: 

— N-ai grijă, îi dau ilustrata de la tine. 

Drumul care înconjoară bazinul o cotește la stânga și dispare 
într-o junglă de glicine. De îndată ce nu mai e văzut, Vincent își 
vâră cartea poștală de aniversare în buzunar. Înaintează către 
puntea japoneză dând la o parte cu dosul mâinii stânjeneii care 
se apleacă un pic prea mult peste drumul lui. 

Fanette e acolo, stă cu spatele la el, își trage nasul. Ea își 
înmoaie pensula cea mai mare, aproape cât bidineaua unui 


VP - 296 


zugrav, într-o paletă pe care fetița a amestecat toate culorile 
cele mai întunecate din câte există. 

Maro intens. Gri antracit. Purpuriu puternic. 

Negru. 

Fanette acoperă pânza în culorile curcubeului cu trăsături 
anarhice de penel, fără să caute să reproducă nimic altceva 
decât chinurile propriului spirit. De parcă în câteva minute 
bezna ar fi căzut peste bazin, peste apă, peste lumina pânzei. 
Fanette cruţă doar câţiva nuferi, pe care-i luminează cu câte un 
punct galben aprins cu ajutorul unui penel mai subţire. 

Stele răzlețe în noapte. 

a 

Vincent vorbeşte cu voce blândă: 

— Camille voia să vină și el, dar i-am spus că vrei liniște. Îți... 
urează la mulți ani. 

Mâna băiatului se pune peste buzunar, dar nu scoate cartea 
poștală pe care a băgat-o acolo. Fanette nu răspunde. Golește 
un nou tub de vopsea de culoarea abanosului pe paletă. 

— De ce faci asta, Fanette? Este... 

In sfârșit, Fanette se întoarce. Ochii îi sunt roșii de plâns. 
Probabil cu aceeași cârpă care-i folosește la pictat, și-a șters în 
grabă obrajii. Înnegriţi. 

— S-a terminat cu toate astea, Vincent. S-a terminat cu 
culorile. S-a terminat cu pictura. 

Vincent rămâne tăcut. Fanette izbucnește: 

— S-a terminat, Vincent... Nu înţelegi? Paul a murit din cauza 
mea, a alunecat pe treapta spălătoriei mergând după tabloul 
ăsta blestemat. Eu l-am trimis, eu i-am zis să se grăbească... Eu 
l-am... l-am... l-am ucis... 

Vincent își pune cu blândeţe mâna pe umărul fetiţei. 

— Ba nu, Fanette, a fost un accident, știi bine. Paul a 
alunecat, s-a înecat în pârâu, nimeni nu poate face nimic... 

Fanette își trage nasul. 

— Eşti drăguţ, Vincent. 

Ea-și lasă penelul pe paletă și-și apleacă fruntea pe umărul 
băiatului. Izbucnește în lacrimi. 

— Toţi mi-au spus că sunt cea mai talentată. Că trebuie să fiu 
egoistă. Că pictura îmi va dărui totul... M-au minţit, Vincent, toți 
m-au minţit. Au murit toţi. James. Paul... 

— Nu toţi, Fanette. Nu și eu. Și-apoi, Paul... 


VP - 297 


— Șșt. 

Vincent a înțeles că Fanette are nevoie de liniște. Băiatul nu 
îndrăznește să mai spună nimic. Așteaptă. Doar sughiţurile de 
plâns ale fetiţei tulbură calmul înspăimântător de pe malurile 
bazinului, precum și, din când în când, pleoscăitul lin al frunzelor 
de salcie sau de glicină care cad în heleșteu. În fine, vocea 
tremurătoare a lui Fanette se apropie de urechea lui Vincent. 

— S-a... s-a terminat și tot acest joc. S-a terminat cu poreclele 
de pictori impresioniști pe care vi le dădeam tuturor ca să mă 
dau interesantă. Cu falsele prenume. Nu mai are niciun sens... 

— Cum vrei tu, Fanette... 

Bratul lui Vincent o înconjoară acum pe fetiţă, o trage lângă 
el. Ea ar putea adormi acolo. 

— Sunt aici, șoptește Vincent. Voi fi mereu aici, Fanette... 

— Și cu asta, s-a terminat. Nu mă mai numesc Fanette. 
Nimeni nu-mi va mai spune Fanette. Nici tu, nici altcineva. Fetiţa 
pe care toată lumea o numea Fanette, fetița atât de talentată la 
pictură, geniul în devenire, a murit și ea, în apropierea 
spălătoriei, lângă lanul de grâu. Nu mai există Fanette. 

Băiatul șovăie. Mâna i se înalță spre umărul fetiţei, 
mângâindu-i braţul. 

— Înţeleg... Sunt singurul care te înţelege, știi bine asta, voi fi 
mereu lângă tine... Fanet... 

Vincent tușește. Mâna îi urcă și mai sus de-a lungul brațului 
fetiţei. 

— Voi fi mereu lângă tine, Stephanie. 

(J 

Brățara de la încheietura băiatului îi alunecă de-a lungul 
brațului. Nu se poate împiedica să-și coboare ochii spre 
bijuterie. A înțeles că de acum înainte Stephanie nu-l va mai 
striga niciodată cu prenumele de pictor pe care-l alesese pentru 
el. Vincent. 

Ea îi va folosi adevăratul prenume. 

Cel de la botez, de la Prima împărtășanie, cel gravat în 
argintul brăţării sale. 

Jacques. 

e 

Apa curge peste trupul gol al lui Stephanie. Ea se freacă, 
isterică, sub jetul de apă fierbinte. Rochia ei de culoarea paiului, 
pătată de urme roșii, e aruncată alături, grămadă, pe gresie. 


VP - 298 


Apa se prăvale ca o cascadă peste ea, de minute bune, dar ea 
încă simte pe piele balta de sânge al lui Neptun, de care s-a 
impregnat. Mirosul crâncen. Senzaţia de mânjire. 

Iubirea fericită nu-i... 

Ea nu se poate împiedica să se gândească din nou la clipele 
de nebunie pe care le trăise nu cu mult timp în urmă, pe Ile aux 
Orties. 

Câinele ei, Neptun, doborât. 

Biletul de adio al lui Laurenç. 

Iubirea fericită nu-i... 

Jacques stă în camera alăturată, pe pat. Pe noptieră, radioul 
zbiară un șlagăr obsedant care e difuzat întruna, „Le temps de 
l'amour”, de Françoise Hardy. Jacques vorbește tare ca 
Stephanie să-l audă de sub duș: 

— Nimeni nu-ți va mai face rău, Stephanie. Nimeni. Vom 
rămâne aici, amândoi. Nimeni nu se va mai băga între noi. 


Iubirea fericită nu-i... 


În afara celor cultivate de amintirea noastră. 


Stephanie plânge, câteva picături în plus sub jetul fierbinte. 

Jacques își continuă monologul pe marginea patului. 

— Vei vedea, Stephanie. Totul se va schimba. ţi voi găsi o 
casă, alta, una adevărată, una care-ţi va fi pe plac. 

Jacques o cunoaște atât de bine. Jacques își găsește mereu 
cuvintele. 

— Plângi, scumpa mea. Plângi, plângi, bine faci. Mâine vom 
merge la ferma din Autheuil să adoptăm un nou cățeluș. A fost 
un accident cu Neptun, un accident stupid, se mai întâmplă pe 
la ţară. Dar n-a suferit. Vom merge mâine, Stéphanie. Mâine va 
fi mai bine... 

e 

jetul de apă s-a oprit. Stephanie s-a înfășurat într-un prosop 
mare de culoarea lavandei. Înaintează în camera de la 
mansardă, desculță, cu părul șiroind. Frumoasă, atât de 
frumoasă. Atât de frumoasă în ochii lui Jacques. 

Poti iubi atât de mult o femeie? 


Jacques se ridică, își strânge soția la piept, se udă de la ea. 


VP - 299 


— Sunt aici, Stephanie. Ştii bine, voi fi mereu aici cu tine la 
greu... 

Stephanie își simte corpul rigid pentru o clipă, o clipă scurtă, 
înainte să se abandoneze cu totul. Jacques își sărută soţia pe 
gât, apoi șoptește: 

— O să luăm totul de la capăt, frumoasa mea. Mâine vom 
merge să adoptăm un nou căteluș. Te va ajuta să uiţi... Te 
cunosc. Un nou căteluș pe care să-l botezi! 

Prosopul ud alunecă pe podea. Cu insistenţă blândă, Jacques 
își conduce soţia spre patul conjugal. Goală. Stephanie se lasă în 
voia lui. 

A înțeles. Nu mai luptă. Destinul a decis în locul ei. Știe că anii 
care vor urma nu vor mai conta, că va îmbătrâni așa, prinsă în 
capcană, alături de un om atent pe care nu-l iubește. Amintirea 
tentativei sale de evadare i se va șterge, ușor-ușor, cu timpul. 

Stephanie se mulțumește să închidă ochii, singura rezistenţă 
de care se mai simte în stare de-acum. La radio, ultimele 
acorduri de chitară de la „Le temps de l'amour” se contopesc cu 
gemetele răgușite ale lui Jacques. 

Lui Stéphanie i-ar plăcea să-și astupe și urechile. 

e 

După un jingle radiofonic scurt, vocea jovială a unui crainic 
prezintă vremea pentru a doua zi. Va fi vreme frumoasă și 
neobişnuit de cald pentru acest moment al anului. La mulți ani 
tuturor Dianelor. Soarele va răsări la cinci patruzeci și nouă, se 
mai câştigă nişte minute. Mâine este 9 iunie 1963. 


lubirea fericită nu-i... 


În afara celor cultivate de amintirea noastră. 
Adio, pentru totdeauna. 
Laurenç 


Mă cutremur. O să mă pârjolească soarele până la urmă, dacă 
mai stau mult aşa, neclintită, pe marginea Chemin du Roy, 
rătăcită în gândurile mele de babă țicnită. 

Trebuie să mă pun în mișcare. Trebuie să închid cercul. Nu 
mai lipsește doar cuvântul „sfârșit” în cadrul acestei povești. 

E o poveste drăguță de dragoste, nu-i așa? Apreciaţi că are 
happy-end, sper. 

S-au căsătorit, cel puţin, au rămas căsătoriţi, nu au avut copii. 


VP - 300 


El a trăit fericit. 

Ea a crezut că este. Se obișnuiește omul cu toate. 

Ea a avut timp pentru asta... Aproape cincizeci de ani. Din 
1963 până în 2010, foarte exact. O viaţă de om, pur și simplu... 

e 

Mă hotărăsc să mai merg puțin, de-a lungul Chemin du Roy, 
până la moară. Trec de partea cealaltă a pârâului, peste punte, 
și mă opresc în fața porții. Bag seama pe dată că în cutia mea 
de scrisori nu mai e loc de atâtea pliante publicitare stupide, cu 
promoții de la hipermarketul cel mai apropiat, în care n-am 
călcat niciodată. Blestem. Arunc hârtiile în coșul de la intrarea în 
curte, pe care l-am pus dinadins acolo. Coșul mai are mult până 
să dea pe dinafară... îmi scapă, brusc, o înjurătură. 

În mijlocul pliantelor publicitare s-a strecurat un plic care 
aproape c-a avut aceeași soartă. Un plic cu numele meu, de 
format mic, cartonat. Îl întorc și citesc adresa expeditorului: 
Doctor Berger. Rue Bourbon-Penthi&vre, numărul 13. Vernon. 

Doctorul Berger... 

Hoitarul ăsta ar fi în stare să-mi trimită o factură ca să mă 
stoarcă de niște bani în plus. Evaluez mărimea plicului. Doar să 
nu-mi prezinte condoleanţele cu o oarecare întârziere. La urma 
urmei, el este aproape ultimul care mi-a văzut soțul în viață. 
Asta se întâmpla... foarte exact, în urmă cu treisprezece zile. 

Degetele mele neîndemânatice rup plicul. Înăuntru descopăr 
un cartonaș cenușiu deschis, întunecat de o cruce neagră în 
colțul stâng. 

Berger a mâzgălit câteva cuvinte, abia lizibile. 


Draga mea prietenă. 


Am aflat cu tristețe despre decesul soțului dumneavoastră, pe 
15 mai 2010. Cum vă anunțasem cu câteva zile mai devreme, la 
ultima mea vizită, sfârșitul era, din păcate, inevitabil. În mod 
evident, erati o pereche solidă și unită. Dintotdeauna. Este ceva 
rar, de mare pret. 


Cu toate condoleanțele mele, 


Herve Berger 


VP - 301 


Răsucesc enervată cartonul între degete. Fără să vreau, îmi 
vine din nou în minte ultima consultaţie. În urmă cu treisprezece 
zile. O veșnicie. O altă viaţă. Încă o dată, trecutul meu iese la 
suprafață. 

Era pe 13 mai 2010, ziua în care totul a fost dat peste cap, 
ziua spovedaniei unui bătrân aflat pe patul de moarte. Doar 
câteva mărturisiri, înainte de a-și da duhul... 

Totul abia dacă a durat o oră. O oră de ascultat, apoi 
treisprezece zile pentru a-mi aduce aminte. 

e 

Rezist ispitei de a rupe cartonul. Înainte de a se rătăci din nou 
prin labirinturile memoriei mele, ochii mi se aștern pe plic. 

Pe el citesc o adresă. Adresa mea. 


Stéphanie Dupain 


Moulin des Chennevières 
Chemin du Roy 
27620 Giverny 


PRIMA ZI - TESTAMENT 


13 mal 2010 
(Moulin des Chennevieres) 


82. 


Aștept în salonul din Moulin des Chennevieres. Medicul e în 
camera alăturată, cu Jacques. L-am chemat de urgenţă, pe la 
patru dimineaţa, Jacques se răsucea de durere în cearșafuri, de 
parcă îi încetinea inima, ca un motor fără benzină care tușește 
înainte să se oprească, de parcă sângele avea să contenească 
să mai circule. Când am aprins becul din cameră, braţele îi erau 
albe, vărgate de vene albastru-deschis. Doctorul Berger a ajuns 
după câteva minute. Poate și-a deschis cabinetul la Vernon, pe 


VP - 302 


rue Bourbon-Penthi&vre, dar și-a cumpărat una din cele mai 
frumoase vile de pe malurile Senei, puţin după Giverny. 
e 

Doctorul a ieșit din cameră după mai bine de jumătate de oră. 
Stau pe un scaun. Nu fac nimic, doar aştept. Doctorul Berger nu 
este genul care să se poarte cu mănuși. E un gogoman ticălos 
care și-a construit veranda și și-a săpat piscina pe spinarea 
tuturor bătrânilor din canton, dar directețea lui, cel puțin, e o 
calitate pe care nu i-o poate contesta nimeni. De aceea l-am 
luat ca medic de familie cu ani în urmă. Ori pe el, ori pe altul... 

— Este sfârșitul. Jacques a înțeles. Ştie că-i mai rămân... cel 
mult câteva zile. l-am pus o perfuzie. Se va simți mai bine 
câteva ore. Am sunat la spitalul din Vernon, au rezervat o 
cameră, trimit o ambulanță. 

Își ia valijoara din piele, pare să ezite: 

— Cere... cere să vă vadă. Am vrut să-i dau ceva ca să-l fac să 
doarmă, dar a insistat să vă vorbească... 

Pesemne par uimită. Mai mult uimită decât întoarsă pe dos. 
Berger se crede obligat să adauge: 

— Dar dumneavoastră, veți fi bine? Veţi rezista? Vreţi să vă 
prescriu ceva? 

— E în regulă, sunt bine, mulţumesc. 

N-am decât o grabă acum, să-l văd ieșit. Aruncă o nouă 
privire prin încăperea întunecoasă, apoi pune un picior afară. Se 
întoarce pentru o ultimă dată, cu o mină afectată. Pare aproape 
sincer. Poate că pierderea unui client bun nu-i de glumă pentru 
el. 

— lmi pare rău. Curaj, doamnă Dupain. 

e 

Am mers încet spre camera lui Jacques, fără să-mi închipui o 
secundă ce mă aștepta: spovedania soțului meu. Adevărul, după 
toţi acești ani. 

Povestea era atât de simplă, de fapt. 

Un singur ucigaș, un singur mobil, un singur loc, o mână 
neînsemnată de martori. 

Ucigașul a lovit de două ori, în 1937 și în 1963. Singurul lui 
scop era să-și păstreze bunul, comoara: viaţa unei femei, de la 
naștere până la moarte. 

Viaţa mea. 

Un singur ucigaș. Jacques. 


VP - 303 


Jacques mi-a dat toate explicaţiile. N-a lipsit nimic. În ultimele 
zile, amintirile mi-au tot sărit dintr-o perioadă în alta a vieții 
mele, ca un caleidoscop de neînțeles... Totuși, fiecare din acele 
detalii nu era decât o rotiţă dintr-un angrenaj precis, a unui 
destin minuţios dirijat de un monstru. 

Era acum treisprezece zile. 

În dimineaţa aceea, am împins ușa camerei lui Jacques, fără 
să știu că o închideam peste umbrele destinului meu. 

Definitiv. 

e 

— Apropie-te, Stéphanie, apropie-te de pat. 

Doctorul Berger a pus două perne mari sub spinarea lui 
Jacques. Stă mai mult aşezat decât culcat. Sângele care i se 
strânge în obraji contrastează cu paloarea brațelor. 

— Apropie-te, Stéphanie. Berger ţi-a spus, presupun... Va 
trebui să ne luăm la revedere... Curând. Este... este... Trebuie 
să-ți spun... Trebuie să-ţi vorbesc, cât mă mai ţin puterile. L-am 
rugat pe Berger să-mi dea o chestie care să-mi îngăduie să 
rezist, până să vină ambulanţa... 

Mă așez pe marginea patului. El strecoară o mână zbârcită 
de-a lungul cutelor cearșafului. Părul de pe braţ i-a fost ras pe o 
porţiune de zece centimetri în jurul unui pansament gros, de 
culoare bej. Il apuc de mână. 

— Stephanie, în garaj, în zona de depozitare, e o grămadă de 
obiecte de care nu ne-am mai atins de ani întregi. Lucrurile mele 
de vânătoare, de exemplu, câteva veste vechi, o tașcă, niște 
cartușe ude și cizmele mele. Chestii vechi, mucegăite. Le vei 
ridica. Vei da totul la o parte. După aceea, vei împinge cu 
picioarele pietrișul de pe jos. Chiar dedesubt, vei vedea, e un fel 
de trapă, o firidă sanitară, ceva de genul. Nu poate fi văzută 
dacă nu dai la o parte tot ce e deasupra. Vei ridica trapa. N-ai 
cum să n-o vezi. Înăuntru, vei găsi o casetă mică, o casetă din 
aluminiu, de mărimea unei cutii de pantofi. Mi-o vei aduce, 
Stephanie. 

Jacques mă strânge de mână destul de tare, apoi îmi dă 
drumul. Nu înţeleg totul, dar mă ridic. Mi se pare ciudat, nu sunt 
tipice pentru Jacques misterele și vânătoarea de comori. Jacques 
e un bărbat simplu, dintr-o bucată, lipsit de surprize. Chiar mă 
întreb dacă doctorul Berger n-a mers prea departe cu 
medicamentele lui. 


VP - 304 


Mă întorc după câteva minute. Toate indicaţiile soțului meu 
erau riguros exacte. Am găsit caseta mică din aluminiu. 
Marginile sunt ruginite. Tabla strălucitoare e mâncată cam peste 
tot de pete întunecate. 

Pun caseta pe pat. 

— E... este închisă cu un lacăt, spun eu. 

— Știu... știu. Mulţumesc. Stephanie, trebuie să-ţi pun o 
întrebare. O întrebare importantă. Nu prea mă pricep la 
discursuri, mă cunoști, dar trebuie să-mi spui. Stephanie, în toţi 
acești ani, ai fost fericită alături de mine? 

Ce vreţi să răspund la așa ceva? Ce vreţi să-i răspund unui 
bărbat care nu mai are decât câteva zile de trăit? Unui bărbat cu 
care mi-am împărțit viaţa mai bine de cincizeci de ani, șaizeci, 
poate? Ce altceva vreţi să-i răspund decât „Da... Da, Jacques, 
bineînţeles, Jacques, am fost fericită în toţi acești ani... alături 
de tine”? 

Nu pare să-i fie de-ajuns. 

— Acum, Stephanie, suntem la capătul drumului. Ne putem 
spune chiar totul. Tu ai... cum să spun... păreri de rău? Crezi, nu 
știu, că viața ta ar fi putut fi mai bună dacă s-ar fi petrecut 
altfel... altundeva... ală... 

Ezită, înghite în sec. 

— Alături de altcineva? 

Am impresia stranie că Jacques a gândit și regândit în minte 
aceste întrebări de mii de ori, ani la rând, că doar a așteptat 
momentul potrivit, ziua potrivită, să le pună. Nu că... Nu că nu 
mi-aș fi pus acele întrebări, Dumnezeule, ba bine că nu. Dar 
sunt bătrână acum. Nu m-am pregătit pentru așa ceva când m- 
am trezit de dimineaţă. Ceaţa se risipește încet, de-acum, în 
spiritul meu ostenit. Și eu mi-am închis, răbdătoare, acest gen 
de întrebări într-o casetă și m-am străduit să n-o mai deschid 
niciodată. Am rătăcit cheia. Ar trebui să caut... E așa departe. 

— Nu știu, îi răspund. Nu știu, Jacques. Nu înțeleg ce vrei să 
zici... 

— Ba da, Stephanie. Bineînţeles că înţelegi... Stephanie, 
trebuie să-mi răspunzi, este important, ai fi preferat o altfel de 
viaţă? 

Jacques îmi zâmbește. Un sânge roz îi colorează acum toată 
faţa, până în partea de sus a braţelor. Eficiente, pilulele lui 


VP - 305 


Berger... Și nu doar pentru circulaţie... Niciodată, în cincizeci de 
ani, Jacques nu mi-a pus acest gen de întrebări. Nu seamănă cu 
nimic. Nici cu el, nici cu nimic altceva. Cum să-ţi sfârșești viaţa 
așa? La peste optzeci de ani, să-l întrebi pe celălalt, pe cel care 
rămâne, dacă toată viaţa lui e bună de aruncat la gunoi? Cine ar 
putea răspunde „da” la așa ceva, cine i-ar putea răspunde „da” 
sotului aflat pe moarte, chiar dacă o gândește, mai ales dacă o 
gândește. Simt capcana, fără să știu deocamdată de ce. Simt că 
toată această punere în scenă pute a capcană. 

— Ce altă viață, Jacques? Despre ce altă viaţă vorbeşti? 

— Nu mi-ai răspuns, Stephanie... Ai fi preferat... 

Emanaţia înveninată a capcanei devine și mai vădită, ca un 
efluviu îndepărtat care revine, un miros familiar apăsător, 
dispărut de mult, dar niciodată uitat. Nu am altă alegere decât 
să-i răspund, cu o blândeţe de infirmieră: 

— Am avut viaţa pe care am ales-o, Jacques, dacă asta vrei să 
auzi. Cea pe care o meritam. Mulțumită ţie, Jacques. Mulțumită 
ţie. 

Jacques gâfâie de parcă Sfântul Petru ar fi venit în persoană 
să-i dea Buna Vestire că numele lui se găsește pe lista celor 
care-și vor afla sălaș în rai. De parcă acum poate pleca senin. 
Mă neliniștește. Mâna i se ridică din nou și bâjbâie pe noptieră, 
căutând nu știu ce obiect. Lovește paharul pus acolo, care cade 
pe podea și se sparge. Un firicel subţire de apă curge pe 
parchet. 

Mă ridic să șterg apa, să adun cioburile, când mâna i se ridică 
iarăși. 

— Așteaptă, Stephanie. E doar pahar spart, nu e grav. Ajută- 
mă, uită-te în portofelul meu, acolo, pe noptieră... 

Înaintez. Sticla scrâșnește sub papucii mei. 

— Deschide-l, continuă Jacques. Lângă cardul meu de 
Securitate socială e fotografia ta, Stephanie, o vezi? Strecoară-ţi 
degetul sub fotografie... 

De-o veșnicie n-am mai deschis portofelul lui Jacques. 
Imaginea mea îmi explodează în față. Pesemne că fotografia a 
fost făcut acum cel puţin patruzeci de ani. Eu sunt? Ai mei erau 
ochii mov, imenși? Zâmbetul în formă de inimă? Pielea sidefată 
sub soarele unei zile frumoase la Giverny? Am uitat cât de 
frumoasă eram? Trebuia să aştept să ajung o octogenară 
zbârcită ca să îndrăznesc să mi-o mărturisesc, într-un sfârșit? 


VP - 306 


Degetul meu trece sub fotografie. De acolo scoate la iveală o 
cheiţă plată. 

— Sunt liniștit, acum, Stephanie. Pot muri în pace. De-acum îţi 
pot spune, am avut îndoieli, atâtea îndoieli. Am făcut ce-am 
putut, Stephanie. Poţi deschide lacătul casetei cu cheia, cheia 
de care nu m-am despărțit niciodată în toţi acești ani. Tu... vei 
înţelege, cred. Dar sper să pot rezista cât să-ţi explic eu însumi. 

Degetele îmi tremură acum, mult mai mult decât cele ale lui 
Jacques. Un sentiment groaznic mă apasă. Mă chinuiesc să bag 
cheia în lacăt, s-o învârt. Am nevoie de secunde bune până ce 
lacătul și cheia cad peste cearșafuri. Jacques încă mă atinge 
ușor cu mâna pe braţ, ca pentru a mă îndemna să mai aştept 
puţin. 

— Meritai un înger păzitor, Stephanie. S-a întâmplat să fiu eu, 
am încercat să-mi fac treaba cât mai bine cu putinţă. N-a fost 
mereu ușor, crede-mă. Uneori m-am temut că n-o să izbutesc... 
Dar, vezi tu, la urma urmei... M-ai liniștit. Nu m-am descurcat 
așa de rău. Tu... îţi amintești, Steph... a mea... 

Ochii lui Jacques se închid o secundă lungă... 

— Fanette a mea... După toţi acești ani, pentru o ultimă oară, 
accepti să-ţi spun Fanette? N-am îndrăznit niciodată, mai bine 
de șaptezeci de ani... din 1937. Vezi, îmi amintesc tot, am fost 
un înger păzitor supus, fidel, organizat. 

e 

Nu răspund nimic. Respir cu greutate. Îmi doresc un singur 
lucru, să deschid caseta din aluminiu, să verific dacă e goală, că 
tot monologul lui Jacques nu este decât un delir provocat de 
drogurile lui Berger. 

— Ne-am născut în același an, continuă Jacques pe același 
ton, în 1926. Tu, Fanette, pe 4 iunie, cu șase luni înainte de 
moartea lui Claude Monet. Ca o întâmplare. Eu pe 7, trei zile mai 
târziu. Tu pe rue Château-d'Eau, eu pe rue Colombier, la câteva 
case distanţă. Mereu am știut că destinele noastre sunt legate. 
Că sunt aici, pe pământ, ca să te protejez. Ca să, cum să spun, 
să dau la o parte crengile din jurul tău, din drumul tău... 

Să dea la o parte crengile? Dumnezeule, aceste imagini aduc 
atât de puţin cu Jacques. Îmi voi pierde minţile. Nu mai rezist, 
deschid caseta. Imi cade imediat din mâini, de parcă aluminiul 
fusese încălzit până la incandescenţă. Conţinutul se împrăștie 
pe pat. Trecutul îmi explodează în faţă. 


VP - 307 


Privesc, buimacă, trei cuțite de pictură, Winsor & Newton, 
recunosc dragonul înaripat de pe mâner, între două pete roșii 
uscate de vreme. Ochii îmi alunecă, se aștern peste o culegere 
de poezii. En francais dans le texte, de Louis Aragon. 
Exemplarul meu n-a părăsit niciodată biblioteca din camera 
mea. Cum mi-aș fi putut închipui că Jacques avea un altul? Un 
alt exemplar din cartea pe care le-am citit-o atât de des copiilor 
de la școala din Giverny, la pagina 146, cea cu poemul „Izvorul 
nimfelor”. Mă agăţ de carte ca de o biblie, paginile îmi joacă prin 
fața ochilor, mă opresc, pagina 146. Pagina are colțul îndoit. 
Ochii îmi coboară spre partea de jos a foii. Este decupată. Cu 
delicateţe. Cineva a decupat foaia doar un centimetru, un singur 
rând lipsește, primul vers din a doua strofă, un vers atât de des 
recitat... 


Crima de a visa să se instaureze. 


Nu înțeleg, nu înțeleg nimic. Nu vreau să înţeleg. Refuz să 
încerc să pun toate elementele în ordine. 

Vocea albă a lui Jacques mă îngheață: 

— Îți amintești de Albert Rosalba? Da, bineînţeles, îţi 
amintești. Eram mereu împreună, toţi trei, când eram copii. Ne 
dădeai nume de pictori, ale impresioniștilor tăi preferați. El era 
Paul, iar eu Vincent. 

Mâna lui Jacques se agaţă de cearșaf. Ochii mei hipnotizaţi se 
uită ţintă la cuţitele de pictură. 

— A fost... a fost un accident. Voia să-ți ducă tabloul la 
învăţătoare, Nuferii tăi, Fanette, tabloul din pod, cel pe care n-ai 
vrut să-l arunci niciodată. Îţi mai amintești? Dar nu asta e 
important, Paul, în fine, Albert a alunecat. Ne-am bătut înainte, 
nimic de zis, dar a fost un accident, a alunecat aproape de 
spălătorie, s-a lovit cu capul de piatra de lângă. Nu l-aș fi ucis, 
Fanette, nu l-aș fi ucis pe Paul, chiar dacă avea o influenţă 
negativă asupra ta, chiar dacă nu te iubea cu adevărat. A 
alunecat... Toate astea sunt din vina picturii. Ai înțeles-o bine, ai 
înțeles-o bine după aceea. 

Degetele mi se închid peste mânerul unui cuţit de pictor. Are 
o lamă lată, se folosește pentru a curăța paleta de vopseaua 
uscată. Niciodată n-am mai pus mâna pe un penel, nici măcar o 


38 în franceză în text (1943). 
VP - 308 


dată, din 1937. Aceasta face parte din amintirile îngropate ce 
par să se răstoarne în imensa crevasă care mi se deschide în 
cap. Strâng mânerul. Am impresia că niciun sunet nu e în stare 
să-mi iasă din gură: 

— ȘI... și James... 

Vocea mea e la fel de slabă ca a unei fetiţe de unsprezece 
ani. 

— Moșneagul ăla nebun? Pictorul american? Despre el 
vorbești, Fanette? 

Dacă răspund cu un cuvânt, nu se aude. 

— James... continuă Jacques. James, așa e. Ani întregi am 
încercat să-mi amintesc cum îl chema, dar a fost cu neputinţă, 
îmi scăpa. Chiar m-am gândit să te întreb pe tine... 

Un râs zgomotos îl zguduie pe Jacques. Spinarea îi alunecă 
puţin de pe perne. 

— Glumesc, Fanette. Știu bine că trebuia să te las în afara 
acestor lucruri. Să nu știi nimic. Îngerii păzitori trebuie să 
rămână discreți, nu-i așa? Până la capăt. Este primul principiu 
pe care trebuie să-l respecte... În privinţa lui James, nu trebuie 
să-l regreţi. Poate îţi amintești, îţi spunea că trebuie să fii 
egoistă, că trebuie să-ţi părăsești familia. Pe toată lumea. Să 
pleci. Te înnebunea, pe vremea aceea erai încă influențabilă, 
încă nu împliniseși unsprezece ani, și-ar fi dus la îndeplinire 
scopul... Mai întâi l-am ameninţat, am gravat un mesaj în cutia 
lui de pictură, în timp ce dormea, dormea aproape toată ziua, ca 
o omidă mare, dar n-a vrut să ţină cont de nimic. Continua să te 
tortureze. Tokyo, Londra, New York. Nu mai aveam de ales, 
Fanette, ai fi plecat, pe atunci, nu mai ascultai de nimeni, nici 
măcar de mama ta. Nu aveam de ales, trebuia să te salvez... 

Degetele mi se deschid. Amintirile nu contenesc să se 
răstoarne una câte una în monstruoasa crevasă. Acest cuţit. 
Cuţitul de pe pat. Acest cuțit roșu. Este cuțitul lui James. 

Jacques i l-a înfipt lui James în inimă. Avea unsprezece ani... 

EI își continuă îngrozitoarea spovedanie: 

— Eu... Eu nu prevăzusem că Neptun avea să descopere 
corpul urâciosului de pictor în lanul de grâu. Am mutat cadavrul 
înainte să te întorci cu mama ta. Doar câţiva metri, mă rog, așa 
cred, a trecut atât de mult timp de-atunci! Știi, am crezut că n- 
aveam să izbutesc, niciodată n-aș fi crezut că moșneagul ăla 
scheletic e așa de greu. N-o să mă crezi, dar tu și cu mama ta 


VP - 309 


ați trecut foarte aproape de mine. Ar fi fost suficient să întorci 
capul. Dar n-ai făcut-o. Cred că nu voiai să afli, de fapt. Nu m-ai 
văzut, și nici maică-ta. Era o minune, înţelegi? Un semn! 
Începând cu acea zi, am înţeles că nimic nu mă mai poate opri. 
Că misiunea mea trebuia să dusă la îndeplinire. In noaptea care 
a urmat, am îngropat cadavrul în mijlocul pajiștii. O muncă de 
nebun pentru un puști, crede-mă. După aceea am ars tot restul, 
încetul cu încetul, șevaletele, pânzele. N-am păstrat decât cutia 
lui de pictură, ca dovadă, ca dovadă a ce sunt în stare să fac 
pentru tine. Îţi dai seama, Fanette, nu aveam încă unsprezece 
ani! Și-a făcut treaba, nu-i așa, acum îţi dai seama, îngerul tău 
păzitor? 

Jacques nu-mi lasă vreme să răspund. Se străduiește cu 
disperare să-și ridice spinarea peste perne, dar continuă să 
alunece, milimetru cu milimetru. 

— Glumesc, Fanette. Nu era prea greu, în realitate, nici măcar 
pentru un copil. James al tău era un moșneag neputincios. Un 
venetic. Un american care-l ratase pe Monet cu zece ani. Un 
boschetar de care nu-i păsa nimănui. In 1937, oamenii aveau 
alte griji. În plus, cu câteva zile mai devreme, fusese găsit un 
muncitor spaniol asasinat pe o penișă, chiar în dreptul localităţii 
Giverny. Jandarmii erau toţi concentrați asupra cazului, nu l-au 
încolțit pe ucigaș, un marinar din Conflans, decât după mai 
multe săptămâni. 

Mâna zbârcită a lui Jacques o caută pe-a mea. Se închide în 
gol. 

— Îmi face bine să vorbesc despre toate astea, Fanette, să 
știi. După aceea am avut o viaţă liniștită, amândoi. Ani la rând... 
Iti amintești. Am crescut împreună, n-am fost departe unul de 
celălalt decât când ai urmat cursurile școlii normale din Évreux, 
apoi ai revenit ca învăţătoare la Giverny. In școala noastră! Ne- 
am căsătorit în biserica Sainte-Radegonde din Giverny, în 1953. 
Totul era perfect, îngerul tău păzitor lenevea... 

Jacques izbucnește din nou în râs. Râsul pe care îl aud 
răsunând în casa noastră aproape zilnic, dinaintea unei emisiuni 
de televiziune sau dinapoia unui ziar. Un râs zgomotos. Cum de 
nu mi-am dat seama că e râsul unui monstru? 

— Dar diavolul veghează... Nu-i așa, Stephanie? A fost nevoie 
ca Jérôme Morval să se întoarcă și să-ţi dea târcoale. Îți 
amintești? Jérôme Morval, colegul nostru de clasă din școala 


VP - 310 


primară, cel pe care-l porecleai Camille, Camille-grasul... Primul 
din clasă! Pretenţiosul. Uite unul de care nu-ţi plăcea la școală, 
Fanette, dar se schimbase mult. Cu timpul, chiar izbutise s-o 
atragă în pat pe pârâcioasa aia mică de Patricia. Cea pe care tu 
o porecleai Mary, ca pe Mary Cassatt... Dar, curând, grasului de 
Camille nu-i mai ajungea Patricia lui. Se schimbase mult, cu 
siguranţă. Banii îl schimbă pe om. Cumpărase cea mai frumoasă 
casă din Giverny, devenise arogant, chiar seducător în ochii 
anumitor tinere... De altfel, își înșela soţia fără să se ascundă 
prea tare. Toată lumea știa în Giverny, inclusiv Patricia, care 
ajunsese să angajeze un detectiv particular care să-l spioneze. 
Sărmana Patricia! Și pe deasupra, Morval avea un întreg discurs 
bine exersat despre pictură, despre bănetul lui, despre colecţiile 
de artiști la modă. Dar, mai ales, Stephanie, ascultă-mă, Jérôme 
Morval, cel mai bun chirurg oftalmolog din Paris, din câte se 
spunea, revenise în Giverny pentru un lucru, unul singur. Nu 
pentru Monet sau pentru Wuferi, nu... Se întorsese pentru 
frumoasa Fanette, cea care nu se uitase niciodată la el în toţi 
anii de școală primară. Acum, că roata se-ntorsese, Camille- 
grasul voia să-și ia revanșa... 

Cuvintele mi se înțepenesc în gât. 

— Tu... tu... 

— Știu bine, Stephanie, că nu erai atrasă de Jérôme Morval... 
Cel puţin, nu încă. Trebuia să acţionez înainte. Jérôme Morval 
locuia în sat, avea tot timpul, era șiret, știa să te atragă, din 
școală, cu Nuferii, amintirile despre Monet, peisajele... 

Încă o dată, monstrul îmi caută mâna. Mâna i se târăște ca o 
ploșniță peste cearșafuri. Mă abtin să înșfac cuțitul de pictură și 
să i-o străpung, ca pe o gânganie dăunătoare. 

— Nu-ţi reproșez nimic, Stephanie. Știu că nu s-a petrecut 
nimic între tine și Morval. Nu ai acceptat decât să te plimbi cu el 
și să stai de vorbă. Dar te-ar fi sedus, Stephanie, cu timpul ar fi 
reușit. Nu sunt rău, Stephanie. N-aveam niciun chef să-l omor pe 
Jérôme Morval, sărmanul de Camille-grasul. Am fost răbdător, 
mai mult decât răbdător. Am încercat să-l fac să priceapă, cât 
mai clar cu putinţă, de ce sunt în stare, ce risca dacă ar fi 
continuat să-ți dea târcoale. Mai întâi i-am trimis acea carte 
poștală, cea cu Nuferi. Morval nu era prost, își amintea că e 
cartea pe care mi-o încredinţase să ţi-o dau ţie, cu ani mai 
devreme, în 1937, în grădinile lui Monet, de ziua ta, la 


VP - 311 


unsprezece ani, imediat după moartea lui Albert. Am lipit pe 
cartea poștală fraza lui Aragon decupată din volum, poezia pe 
care le-o dădeai copiilor din clasă s-o recite, fraza care-mi 
plăcea mult, care spunea ceva de genul „visul este o crimă care 
trebuie pedepsită la fel ca celelalte”. Morval nu era idiot. 
Mesajul era limpede: toți cei care caută să se apropie de tine, 
să-ți facă rău, se pun în pericol... 

Mâna lui Jacques caută cu buricele degetelor culegerea de 
poezii de Aragon pusă pe pat. Atinge ușor cartea, dar n-are forța 
s-o apuce. Eu nu schițez un gest. Jacques tușește din nou să-și 
dreagă vocea și continuă: 

— Ghiceşte, Stéphanie, care a fost răspunsul lui Jérôme 
Morval? Mi-a râs în nas! Aș fi putut să-l ucid atunci, dacă aș fi 
vrut. Dar chiar ţineam, în fond, la grasul de Camille. l-am mai 
dat o șansă. l-am trimis la cabinetul lui din Paris cutia de 
pictură, cea a lui James, în care încă era gravată ameninţarea: 
Ea e a mea, aici, acum și pentru totdeauna. Urmată de o cruce! 
Dacă nici de data asta Morval nu pricepuse... Mi-a dat întâlnire, 
în dimineaţa aceea, în faţa spălătoriei, nu departe de Moulin des 
Chennevières. Credeam că era ca să-mi spună că lasă totul 
baltă, ce crezi? Era exact pe dos. A aruncat, în fața mea, cutia 
de pictură în mijlocul pârâului, în noroi. Te dispreţuia, Stephanie, 
nu te iubea, pentru el nu erai decât un trofeu, un trofeu în plus. 
Te-ar fi făcut să suferi, Stephanie, te-ar dus spre pierzanie... Ce 
puteam face? Trebuia să te protejez... Nu mă lua în serios, mi-a 
spus că nu eram destul de bun, în cizmele mele de vânătoare, 
că nu eram în stare să te fac fericită, că nu mă iubiseși 
niciodată. Mereu aceeași abureală... 

Mâna i se târăște din nou și i se încleștează pe cuțit: 

— Nu aveam de ales, Stephanie, l-am omorât acolo, cu cuțitul 
de pictură al lui James pe care avusesem grijă să-l iau cu mine. 
A murit acolo, pe malul pârâului, în același loc ca Albert, cu ani 
mai devreme. Punerea în scenă de după, cu piatra pe craniu, cu 
capul scufundat în apa pârâului, știu bine că era de tot râsul. Ba 
chiar am crezut că din cauza ei aveai să bănuiești ceva, mai ales 
când poliţaii au pescuit cutia de pictură a lui James. Din fericire, 
n-ai văzut niciodată cutia... Era important să te protejez fără ca 
tu să afli nimic, să risc totul pentru tine... Tu aveai încredere în 
mine, pe bună dreptate. Acum o poţi mărturisi, Fanette a mea, 
că niciodată n-ai fi bănuit în ce hal te iubeam, că nici cu gândul 


VP - 312 


n-ai fi gândit până unde eram în stare să merg pentru tine. 
Amintește-ți, la câteva zile după moartea lui Morval, chiar ai fost 
să declari la poliţie că eram împreună în pat în dimineaţa 
aceea... Pesemne că undeva în străfundurile tale cunoșteai 
adevărul, dar nu voiai să ţi-o mărturisești. Bănuim cu toţii că 
avem un înger păzitor, nu-i așa? Nu-i nevoie să-i mulțumim... 

Privesc, paralizată, cum degetele zbârcite ale lui Jacques 
mângâie mânerul cuţitului. Obsesie de maniac, de parcă trupul 
lui de bătrân încă tremura de plăcerea c-a înjunghiat doi bărbaţi 
cu acea armă. Nu mai rezist, nu mai pot. Cuvintele îmi 
explodează în gâtlej: 

— Eu... voiam să te părăsesc, Jacques. De aceea am depus o 
falsă mărturie. Erai la închisoare. Eu... mă simţeam vinovată. 

Degetele se chircesc pe cuţit. Degete de asasin, de nebun. Cu 
o lentoare insuportabilă, degetele se deschid. Jacques iar a 
alunecat, acum este aproape culcat. Un râs zgomotos îl zguduie. 
Acel râs dement. 

— Bineînţeles, Stéphanie. Te simțeai vinovată... Evident, totul 
era confuz atunci în mintea ta. Nu și în a mea. Nimeni nu te 
cunoaște mai bine decât mine. După moartea lui Morval, 
credeam că vom fi liniștiți. Nimeni care să ne mai despartă, 
Stephanie, nimeni care să te mai îndepărteze de mine. Și-apoi, 
culmea! E aproape comic când mă gândesc din nou la asta, 
acum. Cadavrul lui Morval, iată, îl atrage în fustele tale pe acel 
poliţai, Laurenç Serenac, cel mai rău dintre toate pericolele! 
Eram încolțit. Cum să mă descotorosesc de el? Cum să-l ucid 
fără să fiu acuzat, arestat, despărțit definitiv de tine? Și-apoi un 
alt Serenac sau Morval să vină să te facă să suferi fără ca eu să 
te pot proteja, închis cum aș fi fost, într-o celulă? De la bun 
început, politaiul ăla m-a bănuit, de parcă m-ar fi citit... Îşi 
urmărea intuiţia. Era un politai bun, a fost cât pe ce, Stephanie. 
Din fericire, n-a reușit niciodată să descopere legătura dintre 
mine și accidentul băiatului din clasa noastră, în 1937, și n-a 
auzit niciodată vorbindu-se despre dispariția pictorului 
american... Au fost cât pe ce să descopere adevărul, pe vremea 
aceea, în 1963, el și cu adjunctul lui, Bénavides... Dar nu-și 
puteau închipui așa ceva, bineînțeles. Cine-ar fi putut înţelege? 
Între timp, ticălosul de Sérénac mă bănuia, ticălosul de Sérénac 
îți sucea minţile. Era care pe care. Am întors problema pe toate 
feţele... 


VP - 313 


Discret, mâna mi se strecoară sub cearșaf. Jacques este acum 
lungit, nu se mai poate ridica, nu mă mai poate vedea, vorbește 
cu tavanul. Mâna mi se încleștează din nou pe cuţit. Mă încearcă 
o plăcere morbidă la atingerea lui. De parcă sângele uscat de pe 
mâner mi s-ar insinua în vene, pompând în ele o pulsiune 
ucigașă. 

Râsul nervos al lui Jacques se sfârșește într-o tuse răgușită. 
Se chinuiește să-și recapete suflul. l-ar fi mai bine așezat, cu 
siguranţă. Jacques nu cere nimic totuși. Vocea îi slăbește un pic, 
dar continuă: 

— Mai am puţin și termin, Stephanie. Serenac era ca toţi 
ceilalți, până la urmă. Câteva ameninţări au fost de-ajuns să-l 
pună pe fugă... Câteva ameninţări ilustrate eficient... 

Râde iar sau tușește, și una, și alta. Apropii încet cuțitul de 
cutele rochiei mele negre. 

— Bărbaţii sunt așa de slabi, Stephanie... Toţi. Serenac și-a 
preferat mica lui carieră de polițai în dauna marii lui pasiuni 
pentru tine. Nu ne putem plânge, nu-i așa, Stephanie? Asta 
voiam, nu? Serenac a făcut bine, până la urmă. Cine știe ce s-ar 
fi întâmplat dacă s-ar fi încăpățânat... A fost ultima umbră dintre 
noi, Stephanie, ultimul nor, ultima creangă de înlăturat... Acum 
peste patruzeci de ani... 

Îmi încrucișez brațele pe piept; cuțitul de pictură îmi stă lipit 
de inimă. Aș vrea să vorbesc, aș vrea să urlu: „Jacques, spune- 
mi, spune-mi, îngerul meu, pentru că așa ceva te pretinzi, e așa 
ușor să înjunghii pe cineva? Să înfigi un cuţit în inima unui 
bărbat?” 

— În ce se ţine viaţa, St&phanie? Dacă n-aș fi fost acolo la 
momentul potrivit, dacă n-aș fi știut să elimin obstacolele, unele 
după altele... Dacă n-aş fi știut să te protejez... Dacă nu m-aș fi 
născut, chiar după tine, ca un geamăn. Dacă nu mi-aş fi înțeles 
misiunea... Părăsesc acest pământ fericit, Stephanie, am reușit, 
te-am iubit atât de mult, de-acum ai dovada. 

Mă ridic. Îngrozită. Tin cuțitul în mână, invizibil, la piept. 
Jacques mă privește, pare vlăguit, de parcă se chinuiește acum 
să-și ţină ochii deschiși. Încearcă să-și revină, dă din picioare. 
Caseta din aluminiu, în echilibru pe pat, cade pe parchet cu un 
zgomot asurzitor. Jacques abia mai clipește. Invers, zgomotul 
ascuţit îmi răsună în cap, ca un ecou ce se răspândește 
vertiginos. Am impresia că încăperea se învârte cu mine. 


VP - 314 


Înaintez cu chiu, cu vai. Picioarele refuză să mă poarte. Le 
forțez, îmi desfac brațele. Jacques se uită în continuare ţintă la 
mine. Încă nu vede cuțitul. Nu încă. ÎI ridic încet. 

e 

Neptun urlă afară, chiar sub fereastra noastră. În clipa 
următoare, sirena unei ambulante traversează curtea morii. 
Cauciucuri scrâșnesc pe pietriș. Două siluete ireale, în alb și 
albastru în haloul girofarului, trec prin faţa ferestrei și ciocănesc 
la ușă. 

e 

L-au luat pe Jacques, am semnat grămezi de hârtii, fără să le 
citesc măcar, fără măcar să pun vreo întrebare. Nu era nici șase 
dimineața. M-au întrebat dacă vreau să urc în ambulanţă, am 
spus că nu, că am să iau autocarul sau un taxi peste câteva ore. 
Infirmierii n-au comentat nimic. 

Caseta din aluminiu zace pe parchet, deschisă. Cuţitul de 
pictură e pus pe noptieră. Cartea lui Aragon s-a pierdut în cutele 
patului. Nu știu de ce, după plecarea ambulanţei, primul lucru 
care-mi vine-n minte este să urc în pod și să scotocesc după 
vechiul meu tablou prăfos, Nuferii mei, pe care-i pictasem când 
aveam unsprezece ani. 

Tabloul pe care-l pictasem de două ori, mai întâi în culori 
incredibile, ca să câștig concursul Fundaţiei Robinson, apoi în 
negru, după moartea lui Paul. 

Am dat jos de pe perete pușca de vânătoare a lui Jacques și 
am agăţat tabloul în locul ei, în același cui, într-un ungher unde 
nimeni în afară de mine nu-l poate vedea. 

e 

les. Trebuie să iau aer. ÎI iau pe Neptun cu mine. E abia șase 
dimineaţa. Preţ de câteva ceasuri, Giverny este încă pustiu. Voi 
merge de-a lungul pârâului, prin faţa morii. 

Și-mi voi aminti. 


A TREISPREZECEA ZI - ÎNAINTARE 


25 mai 2010 
(Chemin du Roy) 


VP - 315 


83. 


Era acum treisprezece zile, pe 13 mai. De atunci mi-am 
petrecut zilele retrăind cele câteva ore în care mi s-a furat viața, 
revăzând filmul evenimentelor pentru a încerca să înţeleg ce era 
de neînchipuit, pentru o ultimă oară, înainte de a o termina cu 
toate. 

Tot plimbându-mă singură prin acest sat, pesemne că m-aţi 
luat drept o fantomă. În realitate, este invers. 

Sunt foarte reală. 

Toţi ceilalți sunt fantomele, fantomele amintirilor mele. Am 
populat cu fantome locurile în care am trăit mereu, în faţa 
fiecărui loc pe unde am trecut, mi-am amintit: moara, pajiștea, 
școala, rue Claude-Monet, terasa Hotelului Baudy, cimitirul, 
muzeul din Vernon, Île aux Orties... 

Le-am populat și cu lungile conversații avute cu Sylvio 
Benavides, între 1963 și 1964, după ce ancheta despre uciderea 
lui Jérôme Morval a fost clasată cu autor necunoscut. Inspectorul 
Sylvio Benavides nu renunțase ușor la ea, cu încăpățânare, dar 
fără să descopere vreodată cea mai mică dovadă, cel mai 
mărunt nou indiciu. Simpatizaserăm. Cel puţin, Jacques nu era 
gelos din cauză că stăteam de vorbă cu acel inspector. Sylvio 
era un soț fidel și un tată grijuliu pentru micuța lui Carina, care 
ieșise cu atâta greutate din burta mamei ei. Sylvio mi-a povestit 
toate detaliile anchetei pe care o făcuse împreună cu Laurenç, 
la Comisariatul din Vernon, la Cocherel, la muzeele din Rouen și 
din Vernon... Apoi, spre mijlocul anilor 1970, Sylvio a fost 
transferat în La Rochelle. În urmă cu puţin peste zece ani, în 
septembrie 1999 ca să fiu mai precisă, vedeţi în ce măsură 
memoria îmi funcţionează încă perfect, am primit o scrisoare de 
la Beatrice Benavides. O scrisoare scurtă, scrisă de mână. Ea îmi 
povestea cu sfială că Sylvio Benavides tocmai le părăsise, pe ea 
și pe Carina, într-o dimineaţă, victimă a unui infarct. Ca în 
fiecare zi, Sylvio încălecase pe bicicletă ca să facă turul Insulei 
Oléron, unde închiriau, pentru toată familia, un bungalow pe 
final de toamnă. Plecase zâmbind. Vremea era superbă, bătea 
puțin vântul. S-a prăbușit în fața oceanului, la jumătatea unei 
pante domoale, între La Bree-les-Bains și Saint-Denis-d'Oleron. 
Sylvio avea șaptezeci și unu de ani. 


VP - 316 


Asta înseamnă să îmbătrânești: să-i vezi pe ceilalți murind. 

Acum câteva zile, i-am scris o scurtă scrisoare lui Beatrice, ca 
să-i explic totul. Un fel de datorie de memorie, în amintirea lui 
Sylvio. Preabogata Fundaţie Robinson n-avea nicio treabă cu 
omuciderile, nici traficările lui Amadou Kandy, pânzele lui Monet 
uitate sau amantele lui Morval. Laurenç Serenac a avut dreptate 
de la bun început: era vorba despre o crimă pasională. Un singur 
detaliu de neînchipuit îl împiedicase să descopere adevărul: 
ucigașul gelos nu se mulțumise să elimine presupușii amanți ai 
soţiei sale, dar suprimase în egală măsură prietenii unei fetiţe 
de zece ani de care era deja îndrăgostit. Încă nu am pus la poștă 
scrisoarea. Nu cred c-o voi face până la urmă. 

Contează atât de puţin acum. 

Haide, să nu mai zăbovesc! 

Arunc cu dezgust plicul de la doctorul Berger la coș. Acesta li 
se alătură materialelor publicitare sordide. Îmi ridic ochii spre 
turnul Morii. 

Șovăi. 

Picioarele se chinuiesc să mă poarte. Această ultimă plimbare 
până la lle aux Orties m-a stors de vlagă. Sunt împărțită între 
dorința de a reveni pentru ultima oară în sat și cea de a mă 
întoarce direct acasă. Am cugetat pe îndelete, adineaori, pe 
malurile râului Epte. Cum s-o sfârșesc, acum că totul este în 
ordine? 

Am tranșat problema. Am renunţat la ideea de a folosi pușca 
lui Jacques, Dumnezeule, îmi închipui că acum înțelegeţi și de 
ce. Nici vorbă să înghit medicamente ca să agonizez ore în șir, 
poate zile, la spitalul din Vernon, ca Jacques, dar fără să vină 
cineva să-mi debranșeze perfuzia. Nu, metoda cea mai eficientă, 
ca s-o sfârșesc cu toate, va fi să-mi isprăvesc în liniște ziua, ca 
pe celelalte, să mă întorc la Moară, să urc în camera mea, în 
înaltul donjonului, la etajul al patrulea, să-mi pun lucrurile în 
ordine, ca la carte, apoi să deschid fereastra și să sar. 

lau hotărârea să mă întorc spre sat. Până la urmă, picioarele 
au să mai îndure un kilometru în plus, un ultim kilometru. 

— Haide, Neptun! 

Dacă oricine, un trecător, un turist, s-ar uita la mine, ar putea 
crede că zâmbesc. N-ar greși cu totul. Pentru că mi-am petrecut 
ultimele zece zile în compania lui Paul, în compania lui Laurenç, 
într-un sfârșit mi s-a domolit mânia. 


VP - 317 


Merg din nou de-a lungul Chemin du Roy. Câteva clipe mai 

târziu, sunt din nou în fața bazinului cu nuferi. 
e 

La moartea lui Claude Monet, în 1926, grădinile au fost 
aproape lăsate în paragină. Michel Monet, fiul lui, a locuit în casa 
roz din Giverny până s-a căsătorit, în 1931, cu manechinul 
Gabrielle Bonaventure, cu care avusese o fiică, Henriette. Când 
aveam zece ani, în 1937, împreună cu ceilalţi copii din sat, 
căpătasem obiceiul să intrăm în grădini printr-o gaură din grilaj, 
dinspre pajiște. Eu pictam, iar băieţii se jucau de-a v-aţi 
ascunselea în jurul heleșteului. Acolo nu mai locuiau decât un 
grădinar care întreținea domeniul, domnul Blin, și Blanche, fiica 
lui Claude Monet. Ne lăsau, nu făceam rău. Domnul Blin nu-i 
putea refuza nimic micuţei Fanette, atât de drăguță cu ochii ei 
mov și cu panglicile ei de argint în păr, și așa de talentată la 
pictură! 

Blanche Monet a murit în 1947. Ultimul moștenitor, Michel 
Monet, a continuat să deschidă în mod excepţional grădinile și 
casa pentru șefi de stat străini, artiști, aniversări private și... 
pentru copiii din școala din Giverny! Izbutisem să-l conving. N-a 
fost așa de greu... cum să-i fi rezistat micuţei Fanette, devenită 
frumoasa Stephanie, învăţătoarea cu privirea cu irizări de nuferi, 
atât de cultivată în tot ce avea legătură cu pictura, care încerca, 
an după an, să trezească în copiii satului pasiunea pentru 
impresionism, să-i facă să participe la concursul de pictură al 
Fundaţiei Robinson, cu atâta energie, atâta sinceritate, de parcă 
propria viaţă ar fi depins de emoția pe care le-o transmitea 
elevilor ei? Michel Monet își deschidea grădinile pentru clasa 
mea, o dată pe an, în mai, când parcul e cel mai frumos. 

Mă întorc. Privesc pentru o clipă mulţimea îmbulzită la poalele 
catedralei de trandafiri, zecile de chipuri lipite de ferestrele 
casei pictorului. Şi când te gândești că eram singuri în această 
casă, în iunie 1963, Laurenç și cu mine... în salon, pe scară, în 
cameră. Cea mai frumoasă amintire a mea, fără nicio îndoială. 
Unica mea tentativă de evadare... 

Michel Monet a murit într-un accident de mașină, trei ani mai 
târziu, la Vernon. După citirea testamentului său, la începutul lui 
februarie 1966, un iureș incredibil se îndreptă spre casa din 
Giverny. Jandarmi, notari, jurnaliști, artiști... Eram și eu, la fel ca 
toţi ceilalţi din Giverny. Înăuntrul casei și al atelierelor, portăreii 


VP - 318 


descoperiră cu stupefacție peste o sută douăzeci de pânze, 
dintre care optzeci ale lui Claude Monet, inclusiv Nuferi inediţi, și 
patruzeci de tablouri ale prietenilor lui, Sistey, Manet, Renoir, 
Boudin... Vă daţi seama? Era vorba de o comoară incredibilă, o 
avere inestimabilă, aproape uitată de la moartea lui Claude 
Monet. Mă rog, uitată... Mulţi localnici din Giverny cunoșteau, 
înainte de 1966, valoarea capodoperelor depozitate în casa roz, 
abandonate acolo timp de patruzeci de ani de Michel Monet. Toți 
cei care avuseseră ocazia să intre în casă le văzuseră. Și eu, 
bineînţeles... Din 1966, cele o sută douăzeci de tablouri pot fi 
admirate în muzeul Marmottan, la Paris. Este cea mai mare 
colecție din Monet expusă în lume... 

În ce mă privește, după 1966, nu mi-am mai dus niciodată 
copiii în grădina lui Monet. Ea nu a fost deschisă pentru public 
decât mult mai târziu, în 1980. Era ceva foarte firesc, la urma 
urmei, ca o astfel de comoară să fie împărtășită cu un număr cât 
mai mare de oameni, ca răvășitoarea frumuseţe a locurilor să-i 
fie dăruită fiecărui suflet în stare s-o deslușească. 

Nu doar sufletului unei fetițe atât de uluite de splendoarea lor 
că visurile i-au fost pârjolite de ea. 

e 

Cotesc la dreapta, urc spre centrul satului pe rue Château- 
d'Eau. 

Casa copilăriei mele nu mai există. 

După moartea mamei, în 1975, ajunsese o adevărată 
cocioabă. A fost demolată. Vecinii, nişte parizieni, au cumpărat 
terenul și au ridicat un zid din piatră albă de peste doi metri. In 
locul casei mele, e probabil vreun strat de flori, vreun balansoar, 
vreun bazin... În realitate, nu știu nimic despre asta. Nici nu voi 
mai ști vreodată. Ar trebui să pot privi pe deasupra zidului. 

e 

Ajung în sfârșit la capătul acestei străzi, Château-d'Eau. Ce 
era mai greu a fost făcut! Și când te gândești că alergam mai 
repede ca Neptun pe această stradă când aveam unsprezece 
ani! Sărmanul, acum i-a venit și lui rândul să-și petreacă timpul 
așteptându-mă. O cotesc pe rue Claude-Monet. Autostrada cu 
turiști! Nici măcar nu-mi mai vine să-mi arăt nemulțumirea față 
de mulţime. Giverny îmi va supraviețui, diferit, veșnic, când 
toate fantomele din alte vremuri vor fi dispărut: Amadou Kandy, 
galeria lui de artă și traficările lui; Patricia Morval, eu... 


VP - 319 


Merg mai departe. Nu mă opun ispitei de-a face un ocol de 
douăzeci de metri ca să trec prin faţa școlii. Piaţa primăriei nu s- 
a schimbat în toţi acești ani, nici pietrele ei albe și nici umbra 
teilor. Doar că școala a fost reconstruită la începutul anilor 
1980, cu trei ani înainte să ies la pensie! O școală modernă 
îngrozitoare, în roz și alb. De culoarea bezelei moi. La Giverny. O 
rușine! Dar de multă vreme nu mai aveam tăria să mă bat 
împotriva acelei monstruozităţi... Grădiniţa pe care au deschis-o 
este și mai rea, din prefabricate, chiar în față. Mă rog, toate 
astea nu mă mai privesc... Acum, în fiecare zi, copiii trec în fugă 
prin faţa mea fără să-mi arunce o privire, iar eu trebuie să-l cert 
pe Neptun să-i lase în pace. Doar pictorii americani în vârstă îmi 
mai cer uneori câte o informaţie. 

Cobor din nou pe rue Blanche-Hosched&-Monet. Locuinţa mea 
de serviciu, chiar de deasupra școlii, a devenit magazin de 
antichităţi. Camera mea de la mansardă, cu lucarna ei rotundă, 
are, alături de celelalte încăperi, rol de muzeu de prost gust 
pentru orășeni în căutare de obiecte rurale pretins autentice, 
plătite cu cecuri scrise de mână. Pe această lucarnă rotundă nu 
va mai privi nimeni, niciodată luna plină la perigeu. 
Dumnezeule, câţi ani, câte nopţi mi-am petrecut în fața acelei 
ferestre... Încă din copilărie. Ca ieri... 

În faţa magazinului de antichităţi un grup de adulţi vorbește 
japoneză sau coreeană, sau javaneză. Nu mai înţeleg o boabă. 
Sunt un dinozaur într-o grădină zoologică. Urc mai departe pe 
rue Claude-Monet. Doar Hotelul Baudy a rămas neschimbat. 
Decorul de Belle Époque, pe terasă, la fațadă și la interior, este 
întreţinut minuţios de proprietarii care s-au succedat. Theodore 
Robinson s-ar putea întoarce mâine la Hotelul Baudy, acolo 
timpul s-a oprit de un secol. 

Rue Claude-Monet, numărul 71. 

Jérôme și Patricia Morval. 

Trec repede prin fața casei. Am intrat în ea acum patru zile. 
Trebuia să vorbesc cu Patricia. In afară de mine, este ultima 
supraviețuitoare a vechiului Giverny, cel de odinioară. Niciodată 
nu m-am dat în vânt după Patricia, înțelegeţi acum. Cred că 
pentru mine ea va rămâne mereu Mary smiorcăita. Mary 
pârâcioasa. 


VP - 320 


E ridicol, aveţi dreptate. A suferit atât de mult. Cel puţin la fel 
de mult ca mine. Sfârșise prin a-i ceda grasului de Camille, prin 
a se mărita cu el și, printr-un joc ciudat al vaselor comunicante, 
pe măsură ce Camille devenea Jérôme Morval, student strălucit 
la medicină, cu cât căuta Jérôme să seducă alte femei, cu atât 
mai mult se atașa de el. Viaţa s-a oprit în această casă de pe 
rue Claude-Monet, numărul 71, în 1963. Odinioară era cea mai 
frumoasă din sat. Acum e o ruină. Primăria așteaptă cu 
nerăbdare să moară și văduva Morval ca să se descotorosească 
de dărăpănătură. 

Patricia trebuia să afle. Chiar era nevoie ca Patricia să 
cunoască numele ucigașului soţului ei. Îi datoram măcar atâta 
lucru... Micuța pârâcioasă de Patricia m-a surprins, în cele din 
urmă. Mă așteptam să văd cum debarcă poliţia la moara mea, 
chiar în ziua următoare. Nu ezitase, în 1963, să trimită la 
Comisariatul lui Vernon fotografii anonime cu presupusele 
amante ale lui Jérôme Morval. Cu mine, printre altele. 

În mod curios, de data aceasta n-a fost cazul. Trebuie să crezi 
că viața te schimbă... Am aflat că aproape nu mai ieșea din casă 
de când unul dintre nepoţii ei îi făcuse cunoștință cu Internetul. 
Ea, care nu deschisese un calculator înainte de șaptezeci de ani! 
Dar pentru atâta lucru nu îmi vine să iau ceaiul cu ea, pentru o 
ultimă oară, ca să ne împărtășim ura comună faţă de un 
monstru, înainte de marele salt. 

Grăbesc pasul, mă rog, în ce mă privește, expresia nu e prea 
bine aleasă. Neptun merge cu pași mici, la treizeci de metri 
înaintea mea. Rue Claude-Monet urcă ușor, ca un drum lung 
care se înalță spre cer. Stairway to heaven, cânta o chitară, 
acum două generații... 

e 

Ajung în cele din urmă la biserică. Portretul uriaș al lui Claude 
Monet se uită la mine din înălțimea celor cincisprezece metri ai 
săi. Se renovează biserica Sainte-Radegonde. Lucrările și 
schelele sunt mascate de un afiș imens din pânză: fotografia 
maestrului, în alb și negru, cu paleta în mână. Nu am curajul să 
mă aburc până la cimitir totuși, toţi cei cu care mi-am încrucișat 
pașii în viaţă, toţi cei care au contat pentru mine sunt 
înmormântați aici. in mod ciudat, aproape la fiecare 
înmormântare ploua, de parcă ar fi fost indecent ca lumina din 
Giverny să strălucească într-o zi de îngropăciune. Ploua în 1937, 


VP - 321 


în ziua în care Paul al meu, Albert Rosalba al meu, a fost 
îngropat. Mă prăbușisem. Ploua și în 1963, la înmormântarea lui 
Jérôme Morval. Tot satul era acolo, inclusiv episcopul de Évreux, 
corul, ziariștii, și chiar Laurenc. Câteva sute de oameni! Straniu 
destin. Acum o săptămână eram singură la înmormântarea lui 
Jacques. 

Am populat cimitirul cu amintirile mele. Amintirile mele 
ploioase. 

— Haide, Neptun! 

e 

La drum pentru ultima linie dreaptă. Cobor pe rue Dîme, drept 
spre Chemin du Roy. Ajunge chiar în fața morii. Aştept mult timp 
înainte să traversez: șirul mașinilor care ies din Giverny spre 
şoseaua  departamentală este aproape continuu. Neptun 
aşteaptă, cuminte, alături de mine. O decapotabilă roşie cu 
număr de înmatriculare complicat și volan pe stânga mă lasă în 
cele din urmă să trec. 

Trec puntea. Fără să vreau, mă opresc deasupra pârâului: mă 
uit cu atenție pentru ultima oară la țiglele și la cărămizile roz ale 
spălătoriei, la vopseaua verde metalic a punţii, la zidurile de la 
curtea morii, în dreapta mea, deasupra cărora se ridică etajul 
superior al donjonului și vârful cireșului. Spălătoria are pe ziduri, 
de săptămâni întregi, graffiti cu feţe albe și negre care se 
strâmbă. Nimeni n-a curăţat niciodată cărămizile. Poate din 
neglijenţă, poate nu... La urma urmei, dacă există un loc în care 
n-ar da bine să fie curățate cu Kărcher*-ul manifestările rebele 
ale unor artiști anonimi, acesta este Giverny. Nu credeți? 

Firicelul limpede al pârâului curge de parcă n-ar da doi bani 
pe agitația oamenilor de pe malurile lui. Călugării care odinioară 
au săpat cu mâinile acest canal, pictorul iluminat care a deviat 
râul ca să creeze un heleșteu și care s-a retras aici vreme de 
treizeci de ani ca să picteze nuferi, nebunul care i-a ucis aici pe 
toți bărbaţii care s-au apropiat de mine, pe toți bărbaţii pe care 
i-aș fi putut iubi. 

Pe cine mai interesează azi? Cui să te mai plângi? Există oare 
un birou de vieţi pierdute? 

Mai înaintez câțiva metri. Privirea mea îmbrățișează pajiștea, 
probabil pentru ultima oară. Parcarea e aproape goală. 


33 Marcă binecunoscută de aparate de curăţare sub presiune. 
VP - 322 


Nu, până la urmă, pajiștea nu e cu nimic un peisaj de 
hipermarket. Nu, bineînţeles. Este un peisaj viu, schimbător. De 
la un anotimp la altul, de la o oră la alta, în funcţie de lumină. 
Care te contrariază în egală măsură. Trebuia oare să fiu așa de 
sigură de ceasul morţii mele, atât de convinsă că-l privesc 
pentru ultima dată, ca să-l înțeleg, în sfârșit? Ca să regret atât, 
la final. Claude Monet, Theodore Robinson, James și atâţia alţii 
nu s-au oprit aici din întâmplare... Desigur. Faptul că e un loc al 
aducerii aminte nu știrbește cu nimic frumusețea peisajului. 

Dimpotrivă. 

— Nu-i așa, Neptun? 

Câinele meu dă din coadă, de parcă mi-ar asculta ultimele 
deliruri. În realitate, el a înțeles deja etapa următoare, cu timpul 
s-a obișnuit. Știe că rareori mă întorc în curtea morii fără să mă 
abat prin micul luminiș aflat chiar în spatele ei. O salcie, doi 
brazi. Luminișul e acum protejat de turiști printr-un grilaj. Nu 
poate fi zărit din drum. Înaintez. 

Neptun mi-a luat-o înainte încă o dată. Mă așteaptă, tolănit în 
iarbă, de parcă ar fi conștient de semnificaţia locului. Ajung 
până la urmă, îmi înfig bastonul în țărâna moale și rămân 
rezemată în el. Privesc cele cinci movilițe din faţa mea, cu câte 
o cruce mică în vârf. A 

Îmi amintesc. Cum să uit? Aveam doisprezece ani. Îi 
strângeam pe Neptun din răsputeri, îmi murise în braţe. La un 
an după ce se înecase Paul. Murise de bătrânețe, îmi spunea 
mama. 

„Nu a suferit, Stephanie. Doar a adormit, ca un câine 
bătrân...” 

Nimic nu mă putea consola. Cu neputinţă să mă despart de 
câinele meu. 

„Vom merge să căutăm altul, Stephanie. Un căţeluș... De 
mâine... 

— Același! ÎI vreau pe același... 

— Și eu zic la fel, Stephanie. Același. Vom merge la ferma din 
Autheulil... Cu... cum ai vrea să-l cheme pe cățeluș? 

— Neptun!” 

Am avut șase câini în viaţa mea. Toţi ciobănești germani. Pe 
toţi i-am numit Neptun, din fidelitate faţă de un capriciu de 
fetiță singuratică și nefericită, care și-ar fi dorit atât de mult să-i 
fie veșnic câinele, măcar el să nu moară! 


VP - 323 


Ridic ochii din nou. Întorc încet capul, de la dreapta la stânga. 
Sub fiecare cruce, pe o scândurică, este gravat același nume. 
Neptun. 

Diferite sunt doar cifrele de sub nume. 


1922-1938 


1938-1955 
1955-1963 
1963-1980 
1980-1999 


Neptun se ridică, vine să se frece de mine, de parcă ar 
înţelege că, pentru prima oară, eu voi pleca, și nu el. Neptun va 
primi adăpost la ferma din Autheuil. Acolo sunt crescuţi câini de 
generaţii întregi, mama lui pesemne încă mai trăiește. li va fi 
bine acolo. Voi lăsa o scrisoare cu instrucţiuni precise despre 
mese, să-i lase pe copii să se joace cu el; să fie înmormântat 
aici, când îi va veni vremea. 

Îl mângâi. Niciodată nu s-a lipit atât de mult de mine. Îmi vine 
din ce în ce mai tare să plâng. Trebuie să mă grăbesc. Dacă mai 
întârzii, nu voi avea curajul. 

e 

Îmi las bastonul acolo, în faţa celor cinci moviliţe, înfipt în 
pământ. Nu voi mai avea nevoie de el acum. Merg până-n curte. 
Neptun nu se mai desprinde de mine un centimetru. La naiba cu 
cel de-al șaselea simţ al animalelor! De obicei, Neptun ar fi mers 
să se culce sub cireșul cel mare. Acum, nu. Nu mă mai 
părăsește. Până la urmă o să mă răstoarne. Preţ de-o clipă, îmi 
pare rău că mi-am lăsat bastonul. 

— Ușurel, Neptun, ușurel. 

Neptun se împinge un pic. De multă vreme nu mai există 
panglici de argint printre frunzele cireșului. Păsările profită din 
plin... ÎI mai mângâi pe Neptun, fără grabă. Ridic ochii către 
donjonul morii. 

Jacques a cumpărat moara în 1971. S-a ţinut de cuvânt. L-am 
crezut, Dumnezeule, l-am crezut atunci. Mi-a cumpărat-o, casa 
visurilor mele, moara neobișnuită care mă atrăgea atât de mult 
când aveam unsprezece ani. După venirea parizienilor prin 
partea locului, agenţia lui imobiliară ajunsese rentabilă. Stătea 
la pândă, a așteptat momentul potrivit, moara era nelocuită de 


VP - 324 


multă vreme, dar proprietarii hotărâseră în sfârșit s-o vândă. El 
a făcut prima ofertă. A renovat totul, ani la rând. Roata, puţul, 
donjonul. 

Credea că mă face fericită. Era ceva atât de derizoriu... De 
parcă temnicerii s-ar distra să împodobească zidurile închisorii. 
Moulin des Chennevières nu mai avea nimic în comun cu vechea 
casă în ruină care mă fascina, „moara vrăjitoarei”, cum i se 
spunea pe atunci. Pietre spălate. Lemn lăcuit. Arbori curăţaţi de 
crengile moarte. Balcoane înflorite. Curte greblată. Poartă cu 
balamalele unse. Gard ridicat. 

Jacques era maniac. Atât de maniac. 

Cum mi-aș fi putut închipui? 

Mereu am refuzat să taie cireșul! N-a făcut-o. Ceda tuturor 
capriciilor mele. Da, da, chiar o credeam. 

Apoi, roata afacerilor agenţiei s-a întors. A devenit dificil să 
dăm banii înapoi. Mai întâi am închiriat o parte din moară, apoi 
am vândut-o unui tânăr cuplu din sat. N-am păstrat decât 
donjonul. De câţiva ani, au transformat Moulin des Chennevieres 
în pensiune. Merge bine, pe cât se pare. Cred că nu așteaptă 
decât un lucru, ca eu să dispar, ca să mai facă rost de câteva 
camere suplimentare. Există acum balansoare în curte, un 
grătar mare, umbrele și mobilier de grădină. Plănuiesc chiar să 
transforme câmpul din spatele morii în grădină zoologică, au 
început să aducă lame, canguri și struţi sau emu, habar n-am. 

Vă închipuiţi așa ceva? 

Animale exotice pentru amuzamentul copiilor... N-ai cum să 
nu le vezi, la sosirea în Giverny dinspre Vernon, pe Chemin du 
Roy. 

Și când te gândești că acest loc a fost, vreme de zeci de ani, 
moara vrăjitoarei... 

Nu mai rămâne decât vrăjitoarea. 

Eu. 

Nu pentru multă vreme, liniștiţi-vă. Vrăjitoarea va profita de o 
noapte cu lună plină ca să dispară... Va fi găsită în zorii zilei, 
strivită, la poalele cireșului. Cel care o va găsi își va ridica ochii 
și își va spune că o fi căzut, pesemne, de pe mătura ei. Normal. 
Doar era o vrăjitoare bătrână. 


VP - 325 


Strâng pentru o ultimă oară blana lui Neptun în palmă, tare, 
foarte tare, apoi închid ușa donjonului în urma mea. Urc repede 
pe scară înainte să-l aud cum geme. 


A PAISPREZECEA ZI - PANGLICI DE ARGINT 


26 mai 2010 
(Moulin des Chennevieres) 


84. 


Am deschis fereastra. Doar ce-a trecut de miezul nopţii. M-am 
gândit că va fi mai ușor să sar după lăsarea întunericului. Am 
făcut ordine în cameră, ca o babă maniacă, de parcă cele mai 
rele obsesii ale lui Jacques se infuzaseră în mine cu vremea, 
spre sfârșit. Am lăsat pe masă o scrisoare, să aibă mare grijă de 
Neptun. N-am avut curajul să dau jos Nuferii mei negri. 

Nu-mi fac nicio iluzie, câţiva hoitari, vânzători de vechituri de 
pe valea râului Eure, vor veni să se servească. Mobile, veselă, 
bibelouri. Poate anumite obiecte se vor întoarce în magazinul de 
antichităţi de pe rue Blanche-Hoschede-Monet, în fosta mea 
locuinţă de serviciu de deasupra școlii... Dar m-aș mira să-și dea 
osteneala să bage în seamă Nuferii, tabloul hidos mânjit cu 
negreaţă. Cine și-ar putea închipui că o altă viață plină de 
lumină se ascunde dedesubt? 

La gunoi cu mâăzgăleala! 

În groapă, alături de soţul ei de treabă, cu bătrâna care s-a 
aplecat prea mult pe fereastră. 

Baba răutăcioasă care nu mai vorbea cu nimeni, care nu 
zâmbea niciodată, care abia dădea bună ziua. Cine și-ar putea 
închipui că sub această piele zbârcită se ascunde o fetiță care 
avea talent. Poate chiar geniu... 

Nimeni, niciodată, n-o va afla. 

Fanette și Stephanie au murit de atâta vreme... ucise de un 
înger păzitor prea zelos. 


VP - 326 


Mă uit pe fereastră la curtea morii. Pietrișul cenușiu e scăldat 
într-o lumină de halogen, în faţa prispei. Nu-mi mai e frică, am 
un singur regret. Micuța Fanette iubea atât de mult viaţa. 

Nu cred că merita să moară atât de acrită. 


85. 


Un Citroen Picasso se oprește aproape sub fereastra mea. E 
un taxi. M-am obișnuit, taxiurile aduc deseori turiști la pensiune, 
pe înnoptat. Ajung cu ultimul tren din Paris în gara din Vernon, 
portbagajul e plin ochi. 

Neptun se apropie, bineînţeles. Cel mai adesea, portierele din 
spate ale taxiurilor se deschid și eliberează un roi de copii 
surescitaţi de călătorie. Lui Neptun îi place la nebunie să-i 
întâmpine! 

De data asta, n-are noroc, nu-i nici măcar un ţânc în taxi. 

Doar un bărbat, un bătrân. 

Și n-are nici bagaje... 

Ce ciudățenie... 

e 

Neptun se proţăpește în faţa lui. Bătrânul se apleacă. Îmi 
mângâie câinele fără grabă, de parcă ar întâlni un prieten 
vechi... 

Dumnezeule! 

Oare e cu putință? 

Totul îmi explodează, inima, ochii, capul. 

Oare e cu putinţă? 

e 

Mă aplec și mai mult. Dar nu ca să cad, de data aceasta. O, 
nicidecum! Un val teribil de căldură mă năpădește. Mă revăd la 
fereastra unei alte case, o casă roz, cea a lui Monet, într-o altă 
viață; un bărbat stătea alături de mine, un bărbat teribil de 
seducător. li spusesem lucruri ciudate pe vremea aceea, cuvinte 
cum n-aș fi crezut niciodată că mi-ar putea ieși din gură. 

Cuvinte ca un poem de Aragon... O recitare învățată pentru 
totdeauna... 

„Nu m-am îndrăgostit decât de motocicleta dumneavoastră 
Tiger Triumph!” 

Râsesem, adăugând: 

VP - 327 


„Și poate și de felul în care vă opriţi să-l mângâiaţi pe 
Neptun...” 

e 

Mă aplec și mai mult pe marginea ferestrei. Vocea urcă de-a 
lungul turnului. Nu s-a schimbat decât foarte puțin în aproape 
cincizeci de ani: 

— Neptun... Voinice, n-aş fi crezut că te găsesc aici, după 
atâta amar de vreme... În viață! 

e 

Mă întorc în cameră, mă lipesc de zid. Inima îmi bate mai să- 
mi sară din piept. Încerc să raţionez, să gândesc. 

Adio, pentru totdeauna. 

Nu l-am mai revăzut pe Laurenç Serenac. Inspectorul Laurenç 
Serenac era un poliţist bun, foarte bun. La câteva luni după 
cazul Morval, la sfârșitul anului 1963, am aflat de la Sylvio 
Benavides că ceruse o detaşare în Quebec, de parcă ar fi trebuit 
să fugă la celălalt capăt al lumii. De mine, credeam eu. Să fugă 
de nebunia ucigașă a lui Jacques, în realitate. În Canada, de-a 
lungul anilor, toată lumea s-a învăţat să-l strige după poreclă, 
Laurentin. În Québec așa li se spune celor care locuiesc pe valea 
Saint-Laurent, de la Montreal la Ottawa. Pesemne că era prea 
tentant de colegii lui i-au transformat prenumele occitan 
Laurenç într-un Laurentin foarte de prin partea locului. Am aflat 
din presa naţională că-și reluase postul de comisar în Vernon pe 
vremea cazului de furt de tablouri de Monet din muzeul 
Marmottan, în 1985. Pe vremea aceea câteva fotografii cu ei au 
apărut prin presa naţională. Cum să nu-l recunoști? Laurenç 
Serenac, devenit pentru toți comisarul Laurentin. Amadou 
Kandy chiar mi-a spus că n-au scos niciodată tablourile din 
biroul lui, de la Comisariatul din Vernon, la douăzeci de ani de la 
pensionare, Arlechinul lui Cezanne, Roșcata lui Toulouse- 
Lautrec... 

Tremur ca frunza. Nu îndrăznesc să mai înaintez până la 
fereastră... 

Ce caută Laurenç aici? 

Curată nebunie... 

Trebuie să-mi pun ordine în gânduri. Mă învârt în cerc, dau 
ture prin cameră. 

Ce caută Laurenç aici? 


VP - 328 


Nu poate fi o întâmplare... înaintez către oglindă, fără ca 
picioarele mele să-mi ceară voie pentru asta... 

Cineva bate la ușă cu câteva etaje mai jos! 

Intru în panică mai rău ca o adolescentă surprinsă acasă, la 
ieșirea din duș, de un îndrăgostit... Dumnezeule, pesemne că 
sunt de tot râsul... Preţ de o clipă, mă gândesc la Patricia 
Morval, la micuța Mary pârâcioasa, văduva lui Jérôme, prăbușită 
în braţele mele acum o săptămână... Viaţa ne schimbă. In bine, 
uneori. Ea l-o fi chemat pe Laurenç? Cine l-a pus pe urmele 
adevărului, a groaznicului adevăr? N-am timp să caut să mai 
înțeleg. 

Se aude un ciocănit jos. 

Dumnezeule... 

Privesc în oglindă chipul rece și ridat, părul devorat de basma 
neagră care nu mă mai părăsește, faţa de scorpie morocănoasă. 

Cu neputinţă, cu neputinţă să-mi închipui că-i deschid. 

e 

Aud zgomotul făcut de uşa turnului când e împinsă. N-am 
închis-o în urma mea. Ca să le ușurez treaba celor care mi-ar fi 
adunat corpul de pe jos... 

Ce proastă sunt! 

Vocea, pe scara în spirală: 

— Rămâi aici, Neptun, voinice. Nu cred că ai voie să urci. 

e 

Dumnezeule. Dumnezeule. 

Îmi smulg basmaua neagră. Părul mi se revarsă, ca o cascadă, 
pe umeri. Aproape alerg, de data aceasta, eu le poruncesc 
picioarelor mele. lar ele ar face bine să mi se supună, bețele 
astea bătrâne! 

Deschid al doilea sertar al bufetului, răvăşesc nasturi vechi, 
mosoare de aţă, un degetar de cusut, ace. Nu-mi pasă dacă mă- 
nțep. 

Știu că sunt acolo! 

Degetele mele tremurătoare se închid peste două panglici de 
argint. Prin faţa ochilor mi se perindă, în mare viteză, imagini, îl 
revăd pe Paul în cireșul din curtea morii, desprinzând panglicile 
de argint, dăruindu-mi-le și numindu-mă prinţesa lui; mă revăd 
sărutându-l, pentru prima oară, făgăduindu-i că le voi purta 
toată viața; îl revăd pe Laurenç, cu ani mai târziu, mângâindu- 
mi panglicile din părul de femeie tânără. 


VP - 329 


Dumnezeule, trebuie să mă concentrez. 

Alerg din nou la oglindă. Da, vă jur, alerg. Cu febrilitate, îmi 
leg în păr, într-un coc improvizat, panglicile de argint. 

Râd nervos. 

O coafură de prinţesă, da, așa spunea Paul, o coafură de 
prințesă... Ce nebună par! 

Pașii se apropie. 

e 

Se aude un nou ciocănit, la ușa camerei mele, de această 
dată. 

Este prea curând! Nu mă întorc, nu încă. 

Ciocănitul continuă. Cu blândeţe. 

— Stephanie? 

Recunosc vocea lui Laurenç. E aproape aceeași ca odinioară. 
Ceva mai gravă, poate, ca-n amintirea mea. Ca ieri voia să mă 
ia cu el. Dumnezeule, îmi tremură tot corpul. Cum e cu putință? 
Încă mai e cu putință? 

e 

Îmi apropii chipul de oglinda de pe rama căreia se cojește 
spoiala. 

Oare mai știu să zâmbesc? A trecut atât de mult timp... 

Fac o încercare. 

Trec de partea cealaltă a oglinzii. 

Nu mai văd o bătrână în oglindă. 

E zâmbetul voios a lui Fanette. 

Sunt ochii lui Stephanie, cu irizări de nuferi. 

Vii, atât de vii. 


VP - 330 


MICHEI BUSSI 


N UBER NEGRI 


virtual-project.eu 


VP - 


331